Leonida Neamtu — Speranta pentru marele vis

Leonida Neamţu 


SPERANŢĂ PENTRU MARELE VIS 


COLECŢIA AVENTURA 


EDITURA ALBATROS + 1975 


Lector: CONSTANDINA PALIGORA 
Tehnoredactor: CORNEL CRISTESCU 


Sun de tipar 7.VIII.1975, Apărut 1975. Comanda 
nr. 1004. Tiraj; 157 000 broşate. Coli de tipar: 21. 


Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii, 
Piaţa Scânteii nr. 1 - Bucureşti. 
Republica Socialistă România 
Comanda nr, 50 361 


CAPITOLUL UNU 


„Există o soluție radicală exce- 
lentă, care rezolvă într-adevăr 
totul. Cu acest gând se mai poate 
trăi.” 

Montaigne (sau altcineva) 


— Radio România, Radio Bucureşti, postul Dacia Română 
şi Radio Moldova, pe toate lungimile de undă! Important! 
Mâine începe desfacerea produselor din penitenciare, 
diferite jucării, table, şah, domino, coşuleţe împletite, 
diferite alte obiecte intime... 

— Închide-i, te rog, pliscul! ceru Sergiu Ceclan Xilliphant, 
supraveghind cu plăcere timbrul vocii sale. Conturul Ceciliei 
lăsă pe diagonala camerei un tunel fosforescent de parfum, 
aparatul sughiţă şi tăcu. După ce tăcu, Sergiu mulţumi; el 
declară că i-a venit o mare idee şi începu s-o expună cu 
neglijenţa unui leopard sătul; Cecilia deodată îl întrerupse. 

— Xilliphant! Ţi-a spus Teo că eu descind din suveranii 
Suediei? 

Teofil mărâi: 

— Ce legătură are una cu alta? Şi întinse spre pahar 
mâna sa păroasă şi leneşă. 

— Poate că are! la repetă: din cine descind, iubitule? 

Teofil nu binevoi să răspundă, trei picături de sudoare se 
plimbau nefiresc pe faţa lui strâmbă, urcau, în loc să 
coboare. Se şi cherchelise. Era descurajat, plictisit, gelos. 


4 


— Vorbeşti suedeza? 

— Numai în somn, se interpuse Teo, şi linia gurii sale 
arăta la fel de nesigură ca o tranşee după ce a primit 
mângâierea artileriei inamice. 

Aceşti vanitoşi - medita Cecilia - privindu-i printre gene 
cu un sentiment complex, poate cu un fel de ură in- 
diferentă, dar şi cu o uşoară milă, aceşti bărbaţi vanitoşi; să 
vedem, vor cădea ei în capcana ce le-o pregătesc? 


Puțin mai târziu, la o oră când nu se mai fac vizite (dar 
erau prieteni şi protocolul la ei nu conta), apăru şi un ofiţer, 
pe nume Fritz Hellermann, bun amic al lui Teofil. El depuse 
mantaua în antreul garsonierei şi, după ce-şi răzui cu 
insistenţă cizmele, înaintă, puţin ţeapăn, puţin solemn, dar 
învăluit într-o demnitate interesantă, până în faţa Ceciliei. O 
sticlă cu băutură se odihnea elegant, în unghiul drept al 
braţului său. Se înclină: 

— Du bist schön, wie eine junge Wölfin. 

— A spus un fel de prostie - traduse Teofil. Ceva cu o 
lupoaică. Şi, nemulţumit, preciză: A spus că eşti frumoasă 
ca o tânără lupoaică, poftim! 

— Fritz ştie să fie galant! şi Cecilia îl gratulă cu o 
intensificare a strălucirii ochilor, incluzându-l în aceeaşi 
clipă în planul ei (de ce nu?!): „Cum de nu m-am gândit, un 
neamt la casa omului nu strică, dacă n-ai unul, cumpără-ţi!” 
parafrază un proverb şi închise ochii peste un vis al ei, 
nerostit. 

Terminară sticla de „Dr. Ambrosi Imperial”, băură 
„Furmint” trecură apoi la coniacul adus de oaspete, ex- 
celent, bun de plimbat îndelung pe limbă sub cerul gurii, 
ceea ce nu făcea Teo, lacom şi din minut în minut mai 
ameţit. Era de presupus că Hellermann atinsese vreo trei- 
zeci şi cinci de ani, cel mai vârstnic dintre cei de faţă; o 
figură atrăgătoare în formă de triunghi, uşor asimetrică 
datorită unei deviații de sept sau poate a unui accident 


5 


care-i cârmise vag şaua nasului, buze bine reliefate, căr- 
noase, deloc reci. Purta Frunzele de Stejar la Crucea de 
Cavaler a Crucii de Fier, peste care Sergiu Ceclan, într-un 
elegant costum civil, plimbă o privire indiferentă. 

Teofil ridică pocalul în direcţia lui Hellermann, dar vorbi, 
cu gura puţin strâmbă, spre Ceclan: 

— Am vaga bănuială că musafirul meu (şi al nostru!), 
deşi pretinde că nu ştie decât limba sa natală, mai 
cunoaşte pe puţin trei-patru graiuri, şi chiar româneşte, aşa 
că, vezi! 

— Lucrează la unui din serviciile lor speciale? 

— Pe naiba, pretinde că e pilot, dar predă la una din 
universităţile lor vechi, una din acelea care s-au înfiinţat pe 
când restul lumii era încă populat numai cu cimpanzei, 
cunoşti cântecul! 

— Gibt es in diesen Haus ein Bonbon? se strecură pe 
neaşteptate între ei glasul potolit al lui Hellermann. 

Îl priviră miraţi; discutând despre el, uitaseră prezenţa sa 
reală, şi ofiţerul neamt repetă cu amabilitate întrebarea, iar 
Teo traduse: 

— Intreabă dacă în casa asta există vreo bomboană. 
Trebuie să existe! 

Cecilia pluti spre bufet. 

— Se dă în vânt după dulciuri, explică ea instalând pe 
măsuţă o fructieră cu fursecuri. Moare după dulciuri, însă 
bomboane n-am! Teo, imploră-l să mă ierte. Am uitat de 
bomboane! 

— Cäcilia bittet un Entschuldigung, sie habe vergessen 
Kuchen zu kaufen, Fritz. 

— Ich bin bereit alles zu verzeihen, dies aber nicht. 

Xilliphant interveni: 

— Transmite-i acestui devorator de creme toate com- 
plimentele mele! 

Teo, plictisit, îndeplini oficiul: 

— Mein Freund Sergiu bittet mich, dir zu sagen, dass du 


6 


ihm  Ssympatisch bist. Unerwartet fur ihn war, dich 
bonhonknabbernd zu schen. 

Ceclan îşi stăpânea râsul: Teo se împiedeca în cuvinte. - 
Parcă ai tăia cu fierăstrăul! făcu el. 

Fritz Hellermann zise: 

— Sergiu ist ein netter Junge, und ich glaube dass ihm 
die Mädchen nachsteigen, Worauf war er aber gefasst? 

— Wahrscheinlich ist Sergiu der Meinung, dass ein 
Mannesbild wie du keine Bonbon schlucket, sondern..., 
bolborosi Teo, beat criţă, cu buzele învineţite, în vreme ce 
ochii începură să caute, bănuitori, eventuale schimburi de 
priviri între Cecilia şi Fritz Hellermann. 

— Wir verbrachten einen reizenden Abend. Erlauben sie 
mir, mich zu verabschieden. 

— Îmi place limba „aliaţilor”! Mai ales când o râşneşte 
Teo... Parcă bate cuie în beton! 

— Gura, mă, XIll!! zbieră Teofil, isteric. Lasă politica şi nu 
te lega de sufletul meu! 

Străbătu camera, bubuind cu picioroangele. Prin oglindă, 
pluti faţa lui melodramatică, şifonată, pe care gura părea o 
linie trasă greşit - sau din greşeală. Cecilia surise către 
depărtări, unde poate îi făcea semne amicale o cometă, şi 
urmări discuţia dintre Ceclan şi „aliat”. Sergiu, cu zâmbetul 
său din zilele bune, pretindea că dintre limbile pe care nu le 
cunoaşte, cel mai bine nu cunoaşte germana. Din păcate, 
Teo, interpretul lor, se află în situaţia plăcută de a fi beat... 

— Wir sprechen versschiedene Sprachen, ich verstehe 
nicht, was sie meinen, răspundea pilotul neamţ cu o ex- 
presie puţin stânjenită; Sergiu îi analiză glasul; Hellermann 
articula cu precizie cuvintele, ca un speaker, dar în acelaşi 
timp, rostită prin gura sa, germana devenea, paradoxal, 
melodioasă. Între timp, vagi zgomote ce parveneau din 
toaletă îi avertizară că Teo vomează, ocupație căreia i se 
dedica totdeauna cu mare convingere, când bea mult şi 
amestecat. 


— Are să-i treacă, explică aproape confidenţial, cu o 
nuanţă gracilă, Cecilia, ca şi cum ar fi vorbit despre nişte 
viorele peste care trece în zbor o rândunică. Roagă-l pe 
Fritz să mai rămână... 

— Cum să-l rog? Prin semne? 

— Dar Teo pretinde că te descurci în toate limbile, XIII! Şi 
de asemenea că eşti un... ala, cum se numeşte? Un afurisit 
de hipnotizator! 

— Poate mai bem ceva? răspunse Ceclan cu o întrebare. 
Ciocniră iar: ochii „aliatului” râdeau cu distincţie; Ceclan 
simţi că e concurat neloial: îl şterse pe neamt cu o privire 
ce se voia sfidătoare. Părul cărămiziu al acestuia, uşor rărit, 
era traversat de o cărare pe care un păduche s-ar fi plimbat 
cu satisfacţie, de dreaptă ce era. Sergiu se plictisea, în faza 
asta avea chef să dea sfaturi. 

— Dacă-l iubeşti, fetiţo, du-te cu el! Cu „aliatul”... 

— La mine iubirile nu durează, suspină Ceci. 

— Dar cu Teo? 

— Nu-l iubesc, de aceea durează, şi câteva clipe Cecilia 
rămase foarte singură, sub privirile lui Ceclan care o 
examina puţin mirat - şi ce vedea el? O femeie de douăzeci 
şi patru de ani, desigur puţin peste şaizeci de kilograme pe 
unu şaptezeci - interesantă conformaţie - şatenă, neglijent 
pieptănată, cu braţe frumoase, ochi de un albastru suficient 
de vinovat, interesanţi prin aceea că ascundeau enigme, 
deşi asta era desigur o iluzie, cu gura mică, rotundă, 
deasupra căreia nasul, suficient de mic ca să i se spună 
năsuc, ştia să-şi dilate nările vorbind despre o reală sau 
închipuită ferocitate senzuală. Sânii nu păreau pleoştiţi, dar 
erau mari, orgolioşi, şi-ţi aţineau calea. În ansamblu privind, 
apelativul de „fetiţă” i se potrivea la fel de bine ca şi cel de 
gâză. 

Cecilia reveni din singurătatea ei cu o tresărire bruscă; 
poate o stăpânise frigul un moment, deşi soba de teracotă 
galbenă era pe cale să explodeze (Teo fura lemne de la un 


8 


vecin când nu era beat, fiindcă trebuia să facă echilibristică 
pe garduri). 

— Sergiu, eşti în stare să auzi o enormitate? 

— Oricând! Te-ai amorezat fulgerător de mine? 

— Lasă asta acum! 

II interesa timbrul vocii, sensul mai puţin. Cecilia părea să 
aibă la îndemână sumedenie de voci. Cea de acum era a 
unei suferinde. 

— Xilliphant, eu am o INSULA. Mă crezi? 

— De ce nu te-aş crede, fetiţo?! Ai o insulă - perfect! 
Descinzi din regii scandinavi - şi totuşi ar fi bine să vezi ce 
e cu Teo, iar eu, cu acest excelent Fritz, vom goli ultima 
sticlă de „Altvater Gessiler” - trebuie să fie o porcărie - 
prosit, mein Herr! 

Cecilia, împingând un cot pe măsuţă, oferi privirii linia 
sânilor. 

— Nu-mi mai spune fetiţă! îşi ridică bustul. Ziceam că 
posed o INSULA. Ţi se pare absurd? 

— De ce? Cunosc povestea insulei tale: o leagănă Marea 
Baltică, o centură de stânci negre o păzesc, iar valurile 
verzi, printre stâncile negre se strecoară uite, cam aşa şi 
aşa... 

Ceclan mirosi paharul în care combinase liqueur şi rom, 
dădu pe gât acest amestec, şi dacă ar fi înţeles ce zice 
Hellermann, ar fi aflat că a doua zi la trezire îl aşteaptă o 
durere de cap temeinică. 


După ce-şi aprinse pipa, Ceclan continuă: 
— Fiecare om cu păsărică lui: eu cânt la xilliphant, iubesc 


9 


pe cineva care se cheamă Planeta Trandafir Negru 
(persoană inexistentă!), pe tine te torturează originea ta 
regală şi INSULA, pe Teo gelozia, iar pe Fritz nu ştiu ce. Du- 
te cu Fritz dacă-l iubeşti. 

— Nu mi-a propus. Ar fi primul motiv. În al doilea rând - 
ştii Xill de câtă vreme-s încurcată cu Teo? „Marele nostru 
amor” a început încă înainte de război, trebuia chiar să ne 
căsătorim după ce aş fi obţinut divorţul - nu ţi-a spus că şi 
acum, legal, sunt măritată, cu o altă lepădătură?, mă mir, el 
spune orice! Când a plecat pe front credeam şi speram că 
s-a terminat, dar s-a întors rănit, cum să părăseşti un 
nenorocit de rănit? 

— Cred că la fel cum părăseşti pe unul sănătos tun! 

— S-o crezi tu! l-au făcut în plămân o gaură în care un 
liliac s-ar fi simţit bine. A rămas în ţară şase luni, ce calvar 
şi atunci! A plecat iar, a mai venit, din nou a plecat - şi de 
aici poţi constata caracterul său infect, nici n-a plecat 
definitiv, nici nu s-a întors definitiv - iar acum iată-l în 
permisie! lar eu sunt plictisită, plictisită, plictisită! 

Degetele Ceciliei, toate cele zece, dănţuiră pe marginea 
mesei, Xill mai remarcase această mişcare de pianistă. 

Fu rândul lui Fritz Hellermann, poate politicos plictisit, să 
ridice paharul - şi acum Sergiu observă o neînsemnată 
imperfecţiune ce intervenise în freza lui, cărarea nu mai era 
trasă cu rigla, şi observă mâna „aliatului” extrăgând din 
fructieră un fursec ca pe un fruct oprit. Maxilarul lui XIII 
părâi, din cauza unui căscat înăbuşit. 

— In vreme ce Teo face naveta dintre casă şi front, tu, 
suedezo, păstrezi nealterată flacăra credinţei? 

— „Flacăra credinţei”! Aceeaşi întrebare de debil mintal 
mi-a strecurat-o şi el, mai mult sau mai puţin îndreptăţit, 
dar tu... tu... pilot de avioane prăbuşite, tu cu ce tupeu îmi 
aduci jigniri? 

Xilliphant privi ceasul. Pomeţii îi ieşeau în relief, în- 
gheţaţi. Pipa stinsă atârna neglijent. 


10 


— De ce - (dar de ce pun o astfel de întrebare?!) - revii 
tot timpul înapoi la Teo? 

— Mă caută neîncetat cu mutra lui plângăreaţă. Nu 
rezist! 

— Nici nu-l cunoşti bine, măcar că sunteţi împreună de 
un veac, jucă Sergiu rolul de apărător al ofițerului român 
plecat să lupte pentru Patrie. Se spune că acolo - gest vag 
către soare-răsare - nu se poartă ca o babă plângăreaţă şi 
nu se teme de nimic. 

Faţa Ceciliei se schimbă. Obrazul se întinse, palid, lucios, 
ochii se tulburară, deveniră subţiri ca două curbe întoarse 
în sus. Ea schimbă şi subiectul. 

— Faptele sale de arme mă lasă rece; e adevărat că tu 
poţi să hipnotizezi? 

— Despre mine s-a spus orice - iar ce nu s-a spus încape 
într-o silabă scurtă. 

Degetele Ceciliei mai executară un danţ. Ochii ei deve- 
niră linii. Ostil, pieptul i se ridică. 

— Acum, într-adevăr, n-ar fi rău s-o întindeţi! Şi în vreme 
ce Sergiu începea să se ridice, imitat la fracțiune de 
secundă de Fritz Hellermann, din nou, într-o clipă, totul, 
totul, vocea, nuanţa ochilor, chiar şi pieptănătura parcă, se 
schimbă în Cecilia. Ea se tângui: - Sunt doar o amărâtă de 
sentimentală, oare de ce nu pot să-l părăsesc pe Teo 
simplu, cum ai vărsa un lighean? 

— Plecăm! Consider că ne-ai dat afară... 

— Hei, cine pe cine dă afară, cine pleacă?! se iscă vocea 
lui Teo, zgâriind ferestrele. Beţia abia începe! Cavaleri ai 
mesei rotunde, să vedem dacă vinu-i bun! 

Alb la faţă, cu părul desfăcut în vreo şaptesprezece 
coarne, suficient de lucid însă, Teo înainta ca un drapel uzat 
prin bătălii. „Până ne ia dracul să bem!” Către Fritz, în 
nemţeşte: „Nu mai sta în picioare, bunul meu amic, faci 
varice!” Sorbi scurt din paharul pe care Ceclan apucase să 
i-l umple, privi împrejur, o căuta pe Ceci: 


11 


— Scumpo! Fii pe pace! Am făcut curat în baie. Xill! să 
bem împreună cu „aliatul” pentru victorie. La marile lor 
chefuri orice neamţ cinstit face-n pantalon când e vorba 
despre victorie. Teo se aşeză. El n-are să înţeleagă cât sunt 
de pervers - ce poate fi mai pervers decât să bei pentru 
victorie când înfrângerea e sub nas? Sunt subtil..., îşi 
încheie nasturii cămăşii. Se ridică iar. Trup disproporționat, 
nu se mai terminau picioarele, bazinul lat, sub nişte umeri 
înguşti; haina militară îl aranjează mai bine, mârâia în sine 
Ceclan, cu colţurile gurii ridicate. Nu e un tip prea 
atrăgător... Pe front animalul ăsta de Teo are, ca să zic aşa, 
altă anvergură, se comportă demn, şi dracul mai ştie, poate 
că are mai multă greutate comportarea omului acolo, decât 
aici. Ceclan îi cuprinse în aceeaşi privire pe Teo şi pe Cecilia 
şi constată că uşoara silă ce o resimțea se echilibra între 
amândoi, porţiile erau egale - şi, îşi continuă el gândul, Teo 
e tot timpul ridicol, nu ştie să bea, şi uite câtă întârziere 
constat, e de fapt un tip infect, din categoria celor pe care i- 
am evitat de când mă ştiu. Nu mai vin pe aici. Deşi - 
privirea i se agăţă de silueta Cecilei - deşi, hm, poate am s- 
o ciugulesc într-o seară. Remuşcări n-o să am. 

Şi Cecilia îl privea pe Xilliphant, fără să-i evite ochii; are 
mutră de asasin, îşi zicea, cu atât mai bine. N-ar ezita să 
vâre cuțitul în om, şi cred că a făcut-o, nu o dată; Teo zice 
că în străinătate a avut destule încurcături. E din genul 
celor care nu se leagă cu o femeie. Unul ca Teo e pre- 
destinat însurătorii, e lacrimogen şi libidinos - cum de m- 
am încurcat cu el? Ceclan reprezintă, cred, neprevăzutul! 

In acest interval, Teo, cherchelit din nou cu ce luase în 
fugă, ţinuse un discurs în care tobele răpăiau, mereu în 
picioare, aplecat înainte şi în dreapta, mereu cu paharul în 
mână. Fritz îl asculta, şi el în picioare, şi el cu paharul în 
mână, ceremonios, deşi pe faţa lui nu se putea citi mare 
lucru, doar că nasul îi părea mai strâmb în clipa aia. Dacă 
sub ei s-ar fi căscat o gaură, nimeni nu s-ar fi mirat. După 


12 


ce Teo isprăvi, Hellermann luă cuvântul 

Cecilia se aplecă la urechea lui Ceclan: 

— Nu e aşa că Teo e un cretin fără pereche? 

— Cum aşa? Perechea lui eşti tu! 

— De fapt, nu îi eşti amic! 

— Fetiţo! Lasă-mă să admir spectacolul! 

— Dar nu înţelegi ce-şi spun! 

— Eu ascult vocile omeneşti, ca pe o muzică, scumpo. 
Ambii alcătuiesc un duet, aproape o orchestră. 

Hellermann luă loc. Se aşeză şi Teo, gata să se răstoarne 
de pe scaun. 

— Ei bine? Ce v-aţi urat? 

Teofil nu răspunse, îşi făcu vânt spre bufet, de unde 
scoase o nouă sticlă, pe care o destupă cu oarecari opinteli. 
Umplu toate paharele. Abia după ce bău, explică: - l-am 
propus să închinăm pentru victorie, pentru Marele Reich, 
pentru armata germană... Pentru armata germană, repetă, 
sughiţând, pentru ofiţerii ei, pentru el personal, pentru Fritz 
adică, şi, în fine, cum era şi firesc, pentru Fuhrer; la toate 
orgiile lor se ţine cel puţin câte un astfel de toast, dacă nu 
şase, iar eu, în calitate de gazdă eram obligat, obligat să nu 
s-sar peste acest m-moment. Ştii cât de formalişti sunt! Teo 
gâlgâi iarăşi. Ei bine, firesc era ca dumnealui să-mi 
răspundă propunând un pahar în onoarea armatei române, 
a ofiţerilor români, a regelui român. N-a făcut-o! 

— Păi, să-i tragem o mamă de bătaie! Ce ţi-a răspuns? 

— Ei bine, prietenul nostru - Teo se înclină în direcţia lui 
Hellermann, mai-mai să se răstoarne peste el - a declarat 
că n-are nimic împotrivă să radem un şnaps sau două 
pentru victorie şi tot restul, dar că de victorie, şi de rest, se 
ocupă intens generalii lor care-s cei mai geniali din lume, 
aşa că n-are rost să ne facem probleme... în legătură cu - 
hei! ce dracu voiam să spun? Teo privi împrejur, brusc 
absent, s-ar fi zis că vorbitul îl îmbăta la fel de tare ca şi 
alcoolul, Xilliphant, şi el ameţit, şi din cauza asta destins, 


13 


nepăsător, încercă să-l aducă la realitate: - Pe câte am 
auzit, „aliatul” spunea ceva în legătură cu Ceci. 

— Serios? Sigur! Sigur, a propus să bem m a i bine în 
onoarea ei decât a dracu ştie cui. 

— Şi de ce nu traduci asta, pifan nenorocit! 

— Am tradus, şi nu mă insulta, nu mă sili să-ţi mut fălcile, 
Sergiule, cât îmi eşti de amic! 


Interveni un nou moment; fu rândul lui Fritz Hellermann 
să se facă şi el criţă, dar el se îmbată foarte nemţeşte, se 
ridică, ţeapăn, alb, îngăimă o scuză şi ceru permisiunea de 
a se odihni o clipă pe dormeză, către care şi porni fără să 
se clatine, prăbuşindu-se apoi ca o grindă. Ceclan privi 
ceasul, Cecilia suspină, e unu! Mâine trebuie să fiu la birou, 
ce facem acum? 

Următorul moment: Teo dispăruse; Xilliphant se pomeni 
că o ţine în braţe pe Cecilia. Recapitulând mai târziu, 
constată că există un neînsemnat interval care pur şi 
simplu îi lipseşte. Ce vorbiseră, cum de s-au pomenit îm- 
brăţişaţi, el n-o programase pentru seara aceea - pentru 
altădată, da. Se sărutau cu înverşunare. Corpul Ceciliei, 
plin, curbat, ideal pentru orice. Simţi cum urcă nebunia în 
el. 

— Să trecem în camera alăturată. 

— Prostule! Nu există nici o cameră alăturată. 

Deodată, Cecilia se desprinse, Sergiu îi urmări privirea; 
de pe dormeză, cu ochii larg deschişi, lucid acum, Fritz 
Hellermann îi fixa, - oare de cât timp? Cilipi, se ridică, îşi 
îndreptă corpul, îşi netezi creştetul capului, zâmbi vag şi 
spuse în nemţeşte: 

— Am băut cam mult. Când exagerez, nu-mi mai 
amintesc nimic. Mâine n-am să ştiu nici măcar unde am 
fost. 

— Ce spune? 

— Orice, răspunse Ceclan. De pildă că i-a plăcut cum ne 


14 


pupam, sau că îi va face o relatare exactă lui Teo, că te va 
şantaja, sau pur şi simplu că îţi stă bine îmbujorată... 

— O, mai taci, îl opri Ceci, cu lehamite, şi tu nu eşti decât 
un nătărău ca şi toţi ceilalţi. 

— Probabil, acceptă cu mare blazare Xilliphant, luându-şi 
pălăria din cuier. Ca şi cum ar fi avut mişcările sincronizate, 
Hellermann, în aceeaşi clipă, îşi desprinse din cornul de 
capră neagră chipiul. 

— Plecaţi împreună? 

— Impreună e un fel de a zice. 

Fritz declamă un salut, se înclină şi ieşi. 

— Bai, păpuşico, făcu Sergiu, voit persiflator, şi deschise 
repede uşa. Hellermann îl aştepta pe trotuar, şi merseră un 
timp cot la cot, fiecare rostind în acest interval câte două 
scurte propoziţiuni, fiecare în limba sa şi întru totul de 
acord cu celălalt. La un colţ, Fritz îl salută foarte corect şi 
apucă altă direcţie. Ceclan rămase locului. Ce să facă? 
Bezna era desăvârşită.  Cadranul fosforescent al 
ceasornicului arăta trei şi paisprezece minute. Ce să facă? 
Beţia îi trecuse. 


15 


CAPITOLUL DOI 


Beţia îi trecuse. O lume străină împrejur, nesfârşită 
petală neagră; am aterizat pe un uriaş trandafir negru. O 
planetă neagră cu forma unui trandafir străbate spaţiile, pe 
ea am aterizat. Mai exact vorbind, am capotat. Măcar o 
viespe. Cum? Straniu gând! De ce neapărat o viespe? Poate 
doar ca să bâzâie, ca să înşele singurătatea. 

Încotro? De undeva se stârni vântul. Zăpadă puţină, doar 
un rest, şi aia murdară, neagră. Ceclan trase o lovitură, cu 
piciorul, unui ghemotoc ce-i apăruse în drum. Se auzi un 
mieunat, mai mult un țipăt, ghemotocul se rostogoli, 
dispăru. Dumnezeule bun, o pisică. O pisică pe Planeta 
Trandafir Negru, o singură pisică, şi. pe aia am lovit-o. 

Scormoni bezna, strecură printre dinţi un „pssst!” care nu 
chema pe nimeni. Cine să mai apară, pisica, viespea? - Ora 
trei şi douăzeci şi cinci, oră la care de ce să te mai culci, 
pentru un somn atât de scurt şi care, printr-un accident, s- 
ar putea prelungi la nesfârşit. Nu merită să rişti. Nu merită 
să rişti câtă vreme asupra vieţii de dincolo nu există semne 
certe. Coti la dreapta, şi iarăşi la dreapta, sună la intrarea 
unui bloc monstruos; după lungi minute - apucă să 
privească ceasul de trei ori - veni portarul, cu o şubă 
puturoasă azvârlită peste cămaşă. Purta şi izmene dintr- 
acelea care se infiretează jos, pe gleznă, iar la piciorul 
stâng şiretul atârna peste papuc. Pata de lumină a lanternei 
se târa pe jos ca o gânganie plată, bănuitoare, totuşi îl 
recunoscu pe Ceclan. 

— Să trăiiiiiţi - murmură tărăgănat, iar Xilliphant, 
strecurându-i o bancnotă, îi savura intonaţia glasului ca pe 
o simfonie de Sibelius. 


16 


— Să trăiiiiţi - liftul nu merge. 

— Ştiu. 

Sergiu Ceclan urcă în salturi nouă etaje, orientându-se 
bine şi mai mult ghicind, prin întuneric, cotiturile scării, 
totuşi nu reuşi să descopere butonul soneriei, aprinse un 
chibrit, iar când îl aprinse, constată un neplăcut tremur al 
degetelor. Renunţă să mai apese pe buton, ciuli urechea, 
din locuinţă se strecura un fir de muzică lentă, oare ce post 
mai emite la ora asta? Ceclan aşternu doar câteva cuvinte 
pe o carte de vizită albă, o strecură în crăpătura uşii, 
suspină, şi, coborând, îl extrase iarăşi din vizuină pe portar. 

— Doamna nu e acasă? Nu rămâneţi? 

Îi înfipse în mână altă hârtie - altfel cum să-i astupe gura, 
dar nici aşa nu i-o astupă, şi Sergiu plecă urmărit de un al 
treilea „Să trăiiiiţi”. 

O femeie înainta spre el, pe mijlocul trotuarului. 

Mai mult simţi, probabil cu ajutorul unui radar organic pe 
care academicienii nu l-au localizat încă, simţi cum, 
apropiindu-se, ea încetineşte pasul, ceea ce îl determină să 
facă la fel. Mai există fiinţe care nu dorm - viespea, pisica, 
portarul, un misterios post de radio, şi această femeie care 
se opri la un pas de el, apoi îşi aplecă fruntea, lipind-o de 
pieptul său, lăsându-i perplex. Crezu că are s-o audă 
povestind ceva deosebit sau irosindu-şi măcar un suspin, 
ceea ce nu se întâmplă şi Sergiu ieşi din încurcătură în 
modul cel mai stupid şi mai masculin cu putinţă, îi strecură 
şi ei o bancnotă, pe care ea n-o refuză, apoi el o respinse 
încetişor, şi o luă la pas, repede. Am dat într-o biată pisică, 
iar acum am lovit o biată fată - şi ce răutăţi urmează să mai 
comit? Privi ceasul, tot timpul îşi consulta ceasul - altfel, nu 
s-ar putea zice că nu sunt generos astăzi, în această 
dimineaţă. Şi acum, în această optimistă dimineaţă, ce aş 
putea să mai fac? Haide la spitalul militar! 

Fireşte, altă nebunie: la ora aceea! Dar Silviu Balamela 
are să-l înţeleagă, admițând că mai e în viaţă. Are să-l 


17 


înjure bine, dar tot are să-l înţeleagă. Ocoli cu grijă intrarea 
principală, nu făcea să încerce pe acolo, sări prin evitare un 
gard, se fofilă sub un geam jos, la care ciocăni. O palidă 
izbucnire de lumină pâlpâi, apoi uşa de alături se crăpă, şi 
până ca bătrânul viezure să apuce a deschide gura, Ceclan 
şi întinse o hârtie, una din hârtiile fermecate. 

— Să trătiiiiţi!... 

Se frecă la ochi uluit, ce intonaţie asemănătoare, dar, de 
data asta, avea de-a face cu un bătrân caporal infirmier, 
care-l lăsă să treacă. Urcă nişte trepte, ocoli prin coridoare, 
spitalul era un adevărat labirint, deodată o tânără 
infirmieră îi aţinu calea, hei! exclamă ea, şi pretinse, cu un 
glas atât de plăcut că pur şi simplu contrazicea afirmaţia că 
pe acolo nu e voie să se circule aşa haotic, cine-i el, cum a 
intrat în spital, şi de ce a intrat? Dacă află medicul de 
gardă, căpitanul Munteanu-cel-rău? 

Sergiu se uită în ochii ei, păreau verzi, ia te uită cum 
încearcă să facă pe severa cu mine, gândi, dar de fapt e 
moartă de plictiseală şi are un imens chef de vorbă! Nu ştiu 
dacă e cazul să-i strecor şi ei o hârtie şi să trec mai 
departe, nici nu-s sigur că mai am hârtii. N-ar fi bine, zise, 
întinzând o mână de care fata nu se feri, n-ar fi bine dacă 
ne-am deplasa undeva din punctul ăsta, aici miroase ceva 
tare urât. 

Infirmiera întorsese puţin obrazul, ca pentru a ignora 
mâna, iar acum lumina ceţoasă ce cobora din plafonieră 
reliefa pe obrazul ei nişte gropiţe răutăcios de vesele, iar 
degetele lui Ceclan executau pe gâtul fetei o ascensiune „în 
jos”, şi el simţea înfiorarea tăcută, dar deplină a trupului. 
Era, bineînţeles, strivită de garda îndelungată, de răniţi, de 
gemete, evident şi de morţi, şi tocmai mâna aceea îi lipsise, 
dar când degetele deveniră mai insistente, ea execută un 
mic pas înapoi, ca în timpul unui dans, suficient ca să se 
detaşeze. 

— Cum să nu miroasă! şi privi spre uşa deschisă chiar în 


18 


dreptul lor. Probabil e plin de cadavre acolo, sau de 
membre retezate, sau de ceva şi mai rău, şi o urmă pe fată, 
dar mirosul urât îi urmă pe ei, până ce ajunseră în dreptul 
unei mesuţe pe care se lăfăia un registru deschis, mare şi 
plin de importanţă ca tot ce e lipsit de importanţă. 

Ea se aşeză indicându-i un obiect întunecat dintr-un 
ungher. Obiectul se dovedi a fi o ruină de fotoliu, pe care 
Sergiu îl târî până la mesuţă, cu grijă ca să nu se dezmem- 
breze, se aşeză, tot cu mare grijă, şi se pomeni trăncănind. 

— Ai vrea să te căsătoreşti cu mine? Mâine, sau chiar 
acum, eu sunt aviator, îmi place viteza. 

— Eşti chiar aviator? 

— Chiar - chiar! Ai recepționat propunerea mea? 

— Dacă eşti aviator, DE CE mai eşti în viaţă? 

— Toţi aviatorii se prezintă sub formă de cadavre? 

Fata înclină capul, învăluită într-un zâmbet zglobiu, de 
parcă ar fi discutat despre primii ghiocei; puţin derutat, 
Ceclan deschise uşa unui gând, care şi zbură pe partea 
cealaltă; dacă nu cumva greşise spitalul? Nu-l greşise. 

— Eu aşa-mi închipuiam, domnule aviator, uite! 

Plimbă degetul arătător, scurt, grăsuliu ca un cârnăcior, 
pe un lung şir de nume din registrul gros şi deschis. 

— Toţi ăştia au zburat. Probabil mai eşti viu fiindcă n-ai 
zburat. 

— Acela e un fel de registru al morţii? 

— E necesar şi aşa ceva, nu? 

— Prin urmare, tu cu asta te ocupi? 

— Cu asta şi cu multe altele. 

— E al naibii de incomod aici, zise Ceclan, prin care 
oboseala se scurgea ca printr-un filtru murdar, n-am putea 
intra acolo, sau dincolo, în şirul acesta de cămăruţe? 

— Nicăieri n-am fi singuri, şi infirmiera avu un gest 
straniu de renunțare. Sergiu ridică în faţa ochilor ceasul: 
patru şi douăzeci. 

— Acesta e un spital unde sunt adunaţi morţii? 


19 


— Nu. E un spital în care se şi moare. 

— Sper că omul pe care-l caut e în viaţă. 

— Ah, căutai pe cineva! 

— Dar de ce crezi că mă aflu aici? Se priviră. Avea un 
chip delicat, şi bucle aurii, şi rămăsese cu halatul desfăcut, 
aşa cum o descheiase el. Spune-mi te rog, dar nu te supăra 
de întrebare, eşti chiar normală? 

— Nu cred. Şi, ca pentru a sublinia, repetă: Nu cred. O 
fată normală s-ar teme să rămână noaptea aici. 

— Nu eşti normală, dar măcar eşti sinceră. Tu nu te temi? 

— Nu, e suficient să-mi închipui că lucrurile pot sta şi 
invers şi frica îmi trece instantaneu, spuse iute fata, 
renunțând să explice cam ce înţelege ea prin invers. 
Despre ce am mai putea vorbi? Despre nimic. Pari încurcat, 
aviatorule. Te consideri un fel de campion al seducătorilor, 
dar pe neaşteptate ţi s-au terminat cuvintele, eşti obosit, 
de-abia îţi tragi sufletul, mă laşi să-ţi citesc toate gândurile, 
ce e drept n-ai avut prea multe până acum! 

Nu minte, nebuna! recunoscu Xilliphant. Gânduri? De 
unde? Apoi mâna fetei pluti spre el, uşor ca un fluture, şi 
pipăi o mică umflătură de pe gât, sub urechea dreaptă. 

— Ai avut un furuncul mare, aici, zise, ca şi cum l-ar fi 
acuzat de ceva ruşinos şi secret. 

— N-ai ghicit, blondo, acolo am fost rănit. Îmi dai o 
întâlnire? Cred că mai există şi locuri unde nu duhneşte aşa 
de urât, profită de ocazie păpuşă (le zicea „păpuşă” 
femeilor pe care voia să le jignească discret), să profităm 
amândoi, mai am puţine zile până mă întorc iar acolo, şi 
ultimul cuvânt îl însoţi cu un gest al arătătorului în sus. 

— „Acolo”? Eşti cumva un mort care a coborât din cer 
pentru câteva zile de permisie? 

Ceclan era superstiţios. De nu i-ar purta ghinion! 

— Acolo, sub nori, în carlinga avionului, vjjjj! Şi dacă vrei 
să constaţi cât sunt de viu, da-mi ocazia. 

— Şi chiar ne căsătorim? 


20 


— Mi-e indiferent, de ce nu, şi căscă. Îl cunoşti pe unul 
Balamela? Silviu Balamela, salonul o sută. Mă conduci până 
la el? 


În salonul o sută, primul pat devenise vacant, probabil 
insul care zăcuse acolo, dacă nu se vindecase între timp, 
coborâse acum la subsol. Patul liber se afla chiar alături de 
cel al lui Bala. După ce se aşeză, Sergiu depuse alături 
pălăria sa neagră, de care era foarte mândru, dădu 
bobârnace unui fir de praf şi constată cu tristeţe că pe 
cearşaful alb, pălăria seamănă cu un păianjen monstruos 
care-şi adunase labele sub el, şi pândea. Apăsă încetişor pe 
butonul veiozei, a cărei lumină, extrem de discretă, scoase 
în evidenţă pe suprafaţa noptierei un plic, o carte din seria 
celor „Cinsprezece lei”, câteva tablete roşii şi o pisică de 
gumă, minusculă şi hâtră, care-i aminti de pisica ce o 
maltratase pe bulevard. 

În camera mare, curată, mirosul greţos de spital era mai 
puţin evident ca în alte locuri. Era unul din spitalele militare 
cele mai distinse, aici ajungeau cei cu decoraţii, eroii, aici 
venea în vizită Regina-mamă să aline suferinţele răniților... 
Sergiu puse cu precauţiune mâna pe umărul amicului, din 
partea lui Balamela te puteai aştepta la un potop de 
înjurături, sau, dimpotrivă, la un zâmbet. Dar n-apucă să-l 
scuture cu delicateţe, cum intenţiona, că rănitul mormăi 
fără să se întoarcă: 

— la laba de pe mine, nu dorm, mă prefac numai, 
duhneşti oribil a băuturi amestecate. Potrivită oră pentru 
vizite! Cât e ceasul? 

— Aproape cinci. Te rod insomniile? 

— În general nu, dar am visat că mă pieptănam şi părul 
îmi cădea în smocuri. 

— Şi asta te înfioară atât de rău? 

— Pur şi simplu mă azvârle din pat - de unde vii? 

— N-aş putea spune exact. De ce dracu vorbeşti cu 


21 


spatele, ţi-au amputat nasul? 

— Tocmai fiindcă nu mi l-au amputat şi simt cum 
duhneşti a birt! Du-te mai departe de mine! 

Silviu Balamela se întoarse încet, clipi, îşi stinse un 
căscat, îl examină pe Ceclan cu un ochi critic, dar nu găsi 
nimic de obiectat, cu excepţia mirosului. Se aştepta la o 
mutră răvăşită, dar Xilliphant arăta neaşteptat de bine, 
elegant, mai tânăr decât în realitate, şi încă mai bine dispus 
decât în realitate. 

— Unde-i tipul de aici? Sergiu ciocăni tăblia patului liber 
pe care se aşezase. 

— S-a curăţat aseară la şase şi un sfert, dacă te inte- 
resează ora - ştiu că te interesează, de când eşti aici te-ai 
uitat la ceas de vreo cinci sute de ori. Bine că a murit, 
săracul, altfel muream eu! 

— Prea multe nazuri, Bala. Şi ce se întâmplă cu ei - cu 
decedaţii de aici, vreau să spun? _ 

— De unde vrei să ştiu - adică ştiu! li transportă undeva 
jos, iar acolo, umblă zvonul că un bătrân chirurg, jumătate 
nebun, jumătate alchimist, face disecţii, caută, ce? Brrr! la 
deschide noptiera, vezi ceva, acolo jos, în dreapta, sau în 
stânga? 

— Vorbeşti despre noptieră ca despre o stepă: dreapta, 
stânga! Da, văd, văd o sticlă. 

— Tocmai despre sticlă vorbeam, ca să te pot suporta 
trebuie să beau şi eu, mi-a adus-o Mimi. Dacă te uiţi bine, 
mai vezi o sticlă, mascată c-un ziar, poate o preferi pe aia, 
e cadoul Stelei. Prăjituri, friptură, pâine, nu pe cartelă, ia ce 
vrei, le-a pregătit Liana. 

Xilliphant aranjă repede masa pe noptiera. 

— Straşnic lucru să ai trei surori iubitoare! 

— Şi toate trei straşnic de urâţele, după cum bârfeşte 
lumea, şi trebuie să recunosc, lumea are dreptate. Nu spui 
nimic? De fapt de ce ai venit, vreo mişcare pe undeva? 

Ceclan bea şi înfuleca, îl apucase o foame năprasnică - la 


22 


Teofil problema cinei fusese evitată cu fineţe, doar 
Hellermann servise fursecuri. Rezemat în cot, cu paharul în 
mână, Silviu Balamela, roşcovan cu pistrui, cu obrazul 
scobit, cu încheietura mâinii delicată ca de copil, cu fruntea 
înaltă, seboreică, peste care cădeau şuviţele moi ale unui 
păr care oricum se pregătea să-l părăsească - dovadă că 
temerile sale nu erau exagerate - un ins destul de şters în 
ansamblu îl fixa şovăielnic cu nişte ochi mai mici decât 
gaura lăsate de un glonte de .22 mm, şi foarte depărtaţi 
unui de celălalt, atât de depărtaţi că dacă ar fi vrut să 
vorbească între ei, ochii aceia, nu s-ar fi auzit. Rădăcina 
nasului nu era suficient de substanţială pentru a umple 
spaţiul, ai fi zis că de pe faţa lui Bala lipseşte ceva. Gura 
era o linie de la o ureche la alta, ca o crăpătură într-un 
lemn uscat, şi gura aceea emitea un sunet de flaut peltic. 
Xill nu reuşise să catalogheze în vreun fel glasul prietenului 
său. Ceclan îi umplu paharul şi vorbi: 

— De ce am venit, politicoasă întrebare! 

Bala rânji, accentuând crăpătura gurii. 

— Nu eşti tu omul care să se simtă jignit! Măcar de 
formă, întreabă şi tu cum îmi merge, ce face rana de la 
picior... 

— Inutil, îţi merge excelent, altfel m-ai fi potopit cu 
gemete - iar moralul, ridicat, ca al unui artilerist. Ei, da, 
uitasem motivul vizitei, venisem să te felicit cu ocazia 
comemorării centenarului artileriei române. Se ridică. Vă 
felicit, domnule căpitan în rezervă! 

— Nu trezi lumea! Şezi! Nu ştiam că tunurile mele au o 
sută de ani. 

— Nu primeşti ziarele? Şi, fără să aştepte răspuns: Am 
fost la Teo, iarăşi am făcut-o lată, îl cunoşti pe unul Fritz 
Hellermann? 

— Teo e individul acela încurcat cu o dactilografă destul 
de nostimă? 

— Dar tu de unde ştii că e dactilografă? întrebă Xill, 


23 


amintindu-şi danţul degetelor Ceciliei. 

— De unde naiba să ştiu de unde ştiu, ştiu şi gata, ce e 
cu Fritz He...? 

— „„llermann - un „aliat” - m-a văzut când o pupam pe 
Ceci în timp ce Teo zăcea. 

— Ai făcut tu asta! 

— Eu am făcut şi lucruri mult mai grave, iar unele din ele, 
împreună cu tine. Cred că Fritz are să mă pârască, iar Teo 
îmi va cere socoteală, mor de frică şi Ceclan râse, singur. 
Dar tu, tu de ce nu râzi? Te doare ceva? 

— Eşti vulgar! lar eu - pur şi simplu descurajat. 

— Având în faţă cel puţin trei luni asigurate, are voie 
omul să se simtă descurajat? E jos o infirmieră blondă, 
care... 


Când Sergiu ajunse acasă, pendula cu disc aurit din 
sufragerie arăta opt şi un sfert şi acum, într-adevăr, simţi 
că se prăbuşeşte. Apucă perna, câteva pături şi se decise 
să doarmă în odaia „numărul şapte” dinspre grădină, o 
încăpere mică unde odinioară tatăl său instalase mica sa 
farmacie. De fiecare dată când se culca acasă alegea altă 
odaie, înnebunind-o pe servitoarea Muti. Să doarmă de 
două ori la rând în acelaşi pat - ce oroare! Muti nu făcuse 
foc. În casa lor fusese însă totdeauna frig, şi acum, cu atât 
mai mult, acest amănunt nu-l deranja. Deşi zdrobit de 
oboseală, nu reuşi să adoarmă, se zvârcoli mai mult de o 
oră, apoi renunţă. Colindă prin casa pustie - părinţii săi 
erau morţi de mult, iar el se considera aproape bătrân. 
Tatăl său, doctorul Ceclan, fusese un om optimist şi bun, 
era în stare să aducă speranţă şi la căpătâiul muribunzilor, 
el însuşi pe patul de moarte îşi adresase încurajări - ştiuse 
să fie medic şi faţă de sine, lucru atât de rar. 

Nu ajunsese înstărit, dar nici nu o dusese prea rău 
niciodată, făcuse parte din acea categorie de oameni des- 
pre care atât de banal se spune: „au ştiut să-şi facă datoria 


24 


şi să închidă ochii bărbăteşte”, cuvinte cărora nu prea li se 
dă atenţie. Tocmai fiii unor astfel de inşi, gândise cândva 
Xilliphant, parcă sunt predestinaţi să nu realizeze nimic în 
viaţă, gând al celei dintâi tinereţi, fiindcă apoi termenul de 
a realiza capătă un înţeles cu mult mai complicat. 

Se pare însă că, în ce-l privea pe el, pe Xilliphant, ca şi pe 
destui alţii, războiul era pe cale a rezolva totul. 

Vizita la spital şi convorbirea cu amicul Balamela nu-i 
aduseseră înseninarea în care vag sperase. Ciudat lucru, 
Silviu, aşa neajutorat cum arăta, neajutorat şi insignifiant, îi 
oferea un sentiment de certitudine. Dar în dimineaţa aceea 
(până la urmă şi ceilalţi doi răniţi, din salonul una sută, 
trezindu-se participaseră la discuţii şi băuseră cu ei) la 
despărţire, ultimele cuvinte ale lui Balamela, de un pa- 
tetism care îi era străin, fuseseră: „Nu văd nici un orizont - 
peste trei luni, peste patru - iarăşi în prima linie - am să 
crăp, ştiu sigur, printr-un calcul elementar: Sergiu, parcă tu 
nu înţelegi că nu se poate supravieţui la nesfârşit?” 


Servitoarea îi aduse cafeaua - „nici un orizont!” - şi chiar 
atunci zbârnâi telefonul. Ridică ochii către peretele opus - o 
imitație după Rafael - doctorul Ceclan avusese şi defecte, 
ca orice om, şi printre ele acela că, neputându-şi oferi 
originalele, se mulțumea cu surogate şi imitații - lucru puţin 
cam trist, dacă te gândeşti. 

— Telefonul, domnule Sergiu, zbieră bătrâna, fiindcă-şi 
închipuia că toată lumea trebuie să fie surdă. 

— Să sune, dacă-i convine! urlă şi Ceclan, şi-i făcu semn 
să-l lase în pace. 

Când isprăvi cafeaua, iarăşi telefonul. Gândul că e poate 
Teofil, care vrea să-i ceară socoteală, îl învioră. 

— Sergiu. Ştiam că eşti acasă. 

işi adună respiraţia. Îşi adună respiraţia şi răspunse: 
„Salut!” 

— Tu mi-ai pus azi-noapte în uşă absurditatea aceea 


25 


mică? De ce n-ai intrat? 

— Nu pot să-ţi explic, eram uşor aiurit, şi tocmai 
avusesem un conflict cu o pisică. 

— Şi? 

— Pisica a ieşit prost din conflict. Din păcate! 

— Ţi-aş fi pregătit o baie fierbinte şi poate şi un pat 
moale. 

— Nu ştiu dacă o baie fierbinte era lucrul cel mai 
potrivit... 

— Nu prea mă pricep - şi atunci? 

— Deseară, minţi el. 

Xilliphant era un mare mincinos. De obicei însă, ne- 
adevărurile pe care le inventa erau făcute ca să-l deza- 
vantajeze. Puţini dintre apropiații săi, iar printre aceştia 
desigur şi Bala, ştiau - însă nu totdeauna - să surprindă 
exact clipa când se lansa într-una din neaşteptatele sale 
poveşti mincinoase. Unii aflaseră totuşi că are o iubire sau 
„O aventură” oarecum ieşită din comun. Odată, cedând 
insistențelor unui pisălog, Xilliphant înjghebase pe loc un 
„roman de-amor” de o zdrobitoare banalitate însă perfect 
verosimil, aşa încât până şi Silviu, care poseda un filtru 
special pentru minciunile lui Xill, crezuse - şi ce n-ar fi fost 
de crezut? Soţia unui comandant de regiment căreia, cu 
prilejul celei dintâi permisii, îi adusese un răvaş din partea 
soţului, răvaş ce însoțea câteva mici cadouri. Cazuri dintr- 
astea, sigur, în diferite variante, de când cu războiul... 


Puse receptorul, conştient că minte, că nu se va duce 
deseară s-o vadă pe Planeta Trandafir Negru - complicaţia 
exista, despre asta nu vorbise nimănui, cu o singură 
excepţie, îndepărtată în timp şi nesemnificativă (un poet 
beat, care desigur uitase totul până a doua zi) - complicaţia 
crescuse, se dezvoltase ca un arbore din clipa în care a 
înţeles că o iubeşte, de când începuse să se gândească la 
toate „în raport cu ea”. Incercase, cu disperare, dar fără 


26 


speranţă, să se smulgă din această capcană, în timp ce 
viforniţa unei alte ierni, ireversibilă iarnă, dar reală ca un 
vis întipărit în aramă, îi orbea ochii, acoperind o imagine 
care, îndepărtându-se permanent, se apropia neîncetat. 


Privi ceasul - privea în fiecare clipă ceasul - la 
unsprezece, audiție de arii celebre în aula facultăţii de 
medicină; se pregăti să meargă acolo, îşi puse un costum 
civil, gri, impecabil, cravată de un violet uşor strident, când 
se înfiinţa stafia casei, servitoarea Muti. 

— E aici domnul Teofil. Sunteţi aici? 

— Domnişoara Olimpia e acasă? întrebă Ceclan, cam fără 
sens, fiindcă nu avea nici o nevoie de „domnişoara” 
Olimpia, verişoara sa de-a patra sau de-a cincia, ori poate îl 
încercase gândul vag şi atât de ascuns că nici el nu-l 
dibuise, că un eventual scandal cu Teo - bătaie poate! - ar 
fi bine să se desfăşoare fără martori. Verişoara, ce noroc, 
nu era acasă. 

— Pofteşte-l pe domnul Teo! Şi când Teofil apăru, deşirat, 
puţin gârbovit, palid, cu o faţă pe care parcă făcuseră 
murdărie bibilicile, se, întrebă: oare va începe să înjure sau 
va sări direct cu pumnii? Hei, Teo, atât de dimineaţă? 

Teofil nici nu răspunse; el se aruncă pe cel mai apropiat 
scaun şi rămase cu fruntea în palme un interval de timp cât 
să prinzi o muscă şi s-o izbeşti bine de perete. Ciudat. 
Xilliphant fu copleşit de jenă şi poate chiar de milă, acest 
nătâng, căruia maica noastră natura i-a dăruit cap numai ca 
să-i fie suport pentru coarne, o iubeşte cu adevărat pe 
Cecilia. 

— leri am cam băut! vorbi greu Teo, cu gura amară şi 
mai strâmbă ca oricând. Ştii ce mi-ar pica bine acum? 
Ghiceşti? Nu? Să te aud cântând la xilliphant. 

— Pentru Dumnezeu! Crezi că numai tu eşti mahmur? 

— Ştiam că zici nu. Pe Cecilia n-ai refuza-o! (Aha, o ia pe 
ocolite...) Ce te-ai dichisit aşa? Cu cine ai randevu? 


27 


Teo purta un costum niţel şifonat, pe el totdeauna 
hainele stăteau alandala, orice sperietoare putea să-l con- 
cureze întru eleganţă, 

— Merg la o audiție muzicală - nu mă însoţeşti? 

— Eşti nebun! Eu am de gând să beau ceva - nu-mi ţii 
tovărăşie? 

— Destul, zise Xill. Dacă vrei să accepţi un sfat - las-o 
mai moale şi tu. 

— Dă-l încolo de sfat - ce audiție? 

— Ceva simplu şi plăcut, arii din opere, la medicină, e 
plin de lume nostimă pe-acolo. 

— Am venit să discutăm o chestiune serioasă. Cât 
priveşte muzica, dacă deseară ne mai ţin picioarele, ne 
ducem să vedem la Alhambra revista Wu mai beau, exact 
ce ne lipseşte, sau la Sărindar Femei... Femei... Femei... 

— Ceea ce nu ne lipseşte - nu-şi stăpâni Sergiu răutatea. 

— Ce vrei să zici? 

— Nimic. Ce chestiune serioasă te-a adus la mine - dă-i 
drumul, ce mă tot fierbi? 

— Cum te fierb, ce, ştiai că am venit pentru o chestiune 
serioasă? 

— Atunci - trebuie să înţeleg că te-ai înfiinţat numai de 
dorul xilliphantului meu? 

Teo sorbi din cafeaua fierbinte pe care i-o pusese în faţă 
Muti - se arse la limbă, înjură printre dinţi. 

— Uite, Sergiu, a ta a fost ideea. 

Ceclan: oare la ce dracu se referă, ideea de a o îmbrăţişa 
pe femeia lui? 

— Sau erai mai beat decât îmi închipui şi ai uitat? 

— Ce să uit, Teo, spune, domnule, clar despre ce este 
vorba! 

Teofil împinse ceşcuţa, cafeaua se vărsă în farfurioară şi 
pe faţa de masă, întruchipând un elefant negru, cu trompa 
spre nori. 

— Ce e porcăria asta - cine a adus-o - n-ai ceva de băut? 


28 


— Am, sigur - Xilliphant se duse suspinând la bufet - 
ghinion, pierduse  audiţia, urmează probabil explicaţii, 
explicaţii... Spune, Teo, ce te apasă pe suflet? 

Teo sorbi cognac marca „Turnul de Aur” (numai de nu s- 
ar îmbăta cretinul!); ei bine, vorbi după ce bău, treaba e 
serioasă. Ştii că e adevărată povestea, Cecilia n-a minţit! 

— Presupun că nici nu minte vreodată - dar, de fapt, la 
ce faci aluzie? 

Teo se ridică. 

— Aluzie? Spun clar. Este vorba de insulă, XIII! 

Sergiu încremeni: 

— INSULA? 

— Ce mi te miri?! se oţări Teofil. Nu tu afirmai ieri, către 
începutul serii, când încă ne distram bine şi încă nu ne 
îmbătasem ca porcii, că ar fi o imensă neghiobie să ne 
întoarcem pe front, acum când frontul vine singur spre 
noi?! Nu visai o INSULA, un vechi castel cu stafii suave şi cu 
o pivniţă plină de butoaie? 

— Mă, Teo! Inţeleg! Tu ai neobrăzarea de a-mi propune 
să dezertăm! 

— Zi-i cum doreşti. 

Ceclan privi ceasul, o, mare zeu, în comparaţie cu vocea 
infernală a lui Teofil, ce dulce alinare un Jan Kiepura, un 
Şaliapin, un Caruso! 

— Pierd audliţia - vii sau nu vii cu mine? 

— Vrei sau nu vrei să discuţi cu mine? 

— Despre orice alt subiect. Xilliphant se ridicase. 

— Stai! strigă Teo, nu mai juca tu cu mine scena ofi- 
ţerului român ofensat! Că tot nu te cred! Crezi că am uitat 
toate câte le-ai spus, ieri sau alaltăieri? Crezi că... 

Ceclan ridică iarăşi ceasul în dreptul ochilor, mai tre- 
cuseră patru minute. Teo scrâşni. 

— Şi nu mai privi mereu atât de semnificativ ceapa de la 
mână, că fac scandal! Eu am venit să dezbatem o 
chestiune serioasă, iar dumnealui îmi cântă despre arii din 


29 


opere. Fac scandal! 

— Zău? Şi dacă te poftesc să te cari din casa mea? 
Imediat! 

— In alte condiţii, m-aş căra, nu înainte de a-ţi sparge de 
cap vaza aia de cristal, sau din ce e, însă acum te iert. 
Problema e prea serioasă, prea gravă ca să iau în seamă 
ieşirile tale nenorocite. 


Aici ajunseseră lucrurile când, pe neaşteptate, Sergiu 
Ceclan Xilliphant izbucni în râs şi avu mâncărimi în ochi de 
atâta veselie. Se aşeză. Orice s-ar spune, se simţea uşurat; 
nu era, nu era, deci, problema Ceciliei, Fritz Hellermann nu 
trăncănise. Teo, pur şi simplu venise să-i propună aventura 
dezertării, şi asta numai fiindcă el scăpase în ajun nişte 
biete cuvinte. Incercă să injecteze glasului său o doză de 
blândeţe. Incercă să imite tonul tatălui său, medicul, atunci 
când vorbea cu bolnavii, aşa cum şi-l amintea. 

— Amice, spuse Xilliphant, ascultă-mă! Te rog ascultă-mă 
bine. Nu poţi fugi. Nu poţi fugi din mai multe puncte de 
vedere, aş zice că din toate, repet, toate punctele de 
vedere - nu poţi fugi de mizeria asta de război, care te va 
ajunge din urmă oriunde vei fi, şi nu poţi fugi de destinultă 
u. Şi acesta te ajunge din urmă, negreşit. Dezertarea 
înseamnă plutonul de execuţie, o duzină sau două duzine 
de gloanţe, trase din apropiere şi în ţintă fixă, ruşinoasă 
moarte, pe veci dezonorantă, deh!, în vreme ce pe front 
există şansa de a-ţi da duhul ca erou, şi atins doar de un 
singur glonte. 

— Ce mai avantaj! 

— E un avantaj! Gândul de a muri pe front mă indispune, 
ba chiar mă îngrijorează mult, de ce aş minţi, pe când ideea 
plutonului de execuţie mi-e de-a dreptul insuportabilă - nici 
nu vreau să aud! 

— Bine că eşti sincer - mai dă-mi să beau! Bine că nu-mi 
vorbeşti despre onoare, ci mărturiseşti direct că tremuri. 


30 


Sergiu Ceclan, am auzit multe vorbindu-se despre tine, în 
general treburi infecte, însă cu toţii erau de acord că eşti un 
tip căruia nu-i prea pasă, unul care nu se teme, un om 
înzestrat cu niţică bravură - dar ne-ai păcălit pe toţi, şi pe 
mine chiar, fiindcă eu te stimam numai pentru presupusul 
tău curaj - altminteri, pentru ce? - însă acum văd că trebuie 
să adaug celorlalte calităţi ale tale şi laşitatea... 

— Amice Teo! leşi! 

— Porunceşte servitorilor să mă dea afară! 

— N-am servitori, dar pot şi eu să-ţi dau un brânci până-n 
mijlocul străzii dar voi fi generos pentru ultima dată. Îţi trec 
cu vederea totul. Haide la audiție. Privi ceasul. Dacă ieşim 
chiar acum, poate ajungem bine. 

Teo dădu câteva bobârnace paharului iarăşi golit, fără a 
lăsa impresia că auzise ultimele cuvinte ale lui XIII. 

— Incepusem să-ţi vorbesc despre insulă, dar îmi tot pui 
la piedici, nu mă laşi să termin. Mă, Sergiu! INSULA aceea 
există. Cecilia are o INSULA. N-a minţit cretina (cuvânt 
accentuat din greu, cu ură şi dragoste), poate pentru prima 
dată în viaţa ei, nu ştiu, n-a minţit: ea descinde din nişte 
regi nordici şi are o INSULA. 

— Bietul meu Teo, nu văd de ce te îngrijorează frontul, tu 
poţi scăpa foarte uşor, evitând dezertarea. Orice medic te 
va interna pe loc în cel mai apropiat ospiciu. 

— Păcat că n-am cu cine vorbi - Teo ieşi din salon - 
Ceclan respiră uşurat, cu speranţa că plecase, dar Teo 
reveni cu ce?, cu o hartă pe care o desfăşură cu degete 
asudate şi nesigure. Scârboase degete, se cutremură Xilli- 
phant, ignorând harta. Ce poţi face cu astfel de degete, în 
afară de apucatul paharului şi răsucitul ţigării? Să mângâi? 

— Descendenta regilor scandinavi ocupă, deci, nobila 
meserie de dactilografă - în afară de asta, are o insulă, te 
mai are şi pe tine, şi în plus e mitomană. Cât p-aci să spună 
nimfomană - Teo l-ar fi strangulat. 

— la mai taci mă! Cum îţi închipui că o cheamă pe 


31 


Cecilia? 

— Bineînţeles că o cheamă Cecilia. 

— Mare deştept te mai crezi. Toarnă de băut. Celălalt 
nume - cel de familie? 

— De unde să ştiu? Ba ştiu. Parcă Vidră - sau Vidraru? 

— Vidraru e schizofrenicul pe care l-a luat de bărbat. Nu 
e divorțată - oficial. Adevăratul ei nume, cel de fată, e 
Olaffson. 

— Evreică? 

— Poate că evreu eşti tu! Suedeză. Părinţii, în orice caz, 
erau suedezi. Tatăl ei lucra în diplomaţie, nu chiar ca 
ambasador, bineînţeles, dar un purtător onest de frac era şi 
el pe-acolo, şi până la urmă au ancorat aici, streinilor le 
place uneori pogonul nostru, numai noi îl vedem cam sără- 
cuţ, au rămas aici şi au născut-o pe Cecilia şi apoi s-au 
urcat la cer cu ajutorul unui cancer - amândoi, cancer - 
cam asta e pe scurt povestea „fetiţei” - uite, pe hartă e 
Baltica, observi insula asta lungă ca un cârnat, este insula 
Oland, iar alături una măruntă cât o gămălie de ac. 

— Şi desenată în tuş! 

— Da, fiindcă e prea neînsemnată pentru a fi trecută în 
hărţile la scară mică. E insula Coroanei, aparţine unor 
bătrâni iar moştenitoarea lor unică este Ceci. 

— Basmele cu moşteniri şi moştenitori le tratez cu mare 
rezervă, şi apoi, ce mă priveşte, nu eu sunt prietenul 
„fetiţei”. 

— Nu eşti, dar nu ţi-ar displace - făcu Teo pe un ton care- 
i atrase atenţia lui Ceclan. Am vorbit şi cu Fritz. 

— Cu Hellermann? Cu „aliatul”? Când? 

— Dimineaţă de tot - ce te miri aşa? 

— Şi cam ce ţi-a spus şi acela? 

— Ce să spună - e întru totul de acord. 

— la o ţigară de aici! E de acord? Cu ce? 

— Să vină cu noi, ce răcneşti? Să vină cu noi în insula 
Coroanei. 


32 


— Aha! Xilliphant se răsturnă pe scaun, iarăşi uşurat. De 
îndată faţa i se crispa. Nebunule, ai vorbit cu Hellermann 
despre „plecare”? Înseamnă că poliţia e în drum spre noi. 
M-ai amestecat şi pe mine? 

— Sigur. Fritz e de acord să vii şi tu. 

Ceclan ridică pumnii, fără să-şi mai stăpânească vocea. 

— E de acora!! Măi, dar ce onoare mi se face! O merit 
eu? 

__— Nu uita că sunt cu el mai vechi amic decât cu tine. 
Insă Fritz, în chip inexplicabil, te simpatizează, are încre- 
dere în mutra ta cea infectă. 

— Moi, je m'en balance faţă de sentimentele lui! Bun, ia-l 
pe Hellermann; de ce mai ai nevoie şi de mine? 

— Foarte simplu: am nevoie de doi piloţi, tu şi Fritz. 

— Doi piloţi? Doi - mama dracului - pentru ce? 

— Cum pentru ce? Vom ajunge acolo în zbor. 

— Pe o mătură? 

— Da de unde, de ce pe o mătură? Cu avionul! 

— Clar. Şi avionul - de unde? 

— Dar e de la sine înţeles că asta e treaba ta - avem 
încredere în tine, tu vei procura un avion. 

Ceclan râse, discuţia era ireală, îşi turnă un pahar, al 
cărui gust nici nu-l simţi. 

— Ce drăguţi sunteţi, voi mi-aţi rezervat partea cea mai 
simplă! 

— De altfel a fost ideea Ceciliei - şi nu te mai prăpădi 
atâta de râs, ştiu că n-are să fie simplu, dar te va ajuta şi 
Hellermann, el e un tip cu idei, fii sigur. 

— Sunt. La ora asta Fritz ne-a şi turnat - cum îţi închipui, 
mă, gură spartă, că un ofiţer „aliat” ar accepta să „plece”? 

— Sergiu, tu nu-i cunoşti prea bine pe nemți, şi apoi, nici 
Fritz Hellermann nu e un neamt de serie 

Ceclan nici nu mai răspunse, privi ceasul, unsprezece şi 
trei, s-a dus audiţia. Chicoti, privind o labă de urs, (în colţul 
salonului se odihnea o blană fioroasă şi foarte veche, trofeu 


33 


al unui străbunic.) „Nici un orizont!” - se tânguise 
Balamela. Chicoti iar. Cum să nu, iată un orizont nesperat - 
insula Coroanei! 

Muti intră. - Sunteţi căutat, domnule Sergiu. 

Ceclan îl privi pe Teo: - Ce ţi-am spus? Poliţia! 

— Aşi - trebuie să fie Fritz - i-am recomandat să vină aici 
după unsprezece, după ce te voi fi pregătit. 

Molipsitoare mai poate fi demenţa - gemu XIilliphant. 
Oare am în casă bomboane? Apoi, către servitoare: - 
Pofteşte-l. Şi pune ceva la fript, o rață, o găină, eventual 
propriul tău picior - în fine, orice - domnii cred că vor prinzi 
aici - nu pot scăpa de ei. 

— Ich begrusse Sie! făcu Fritz Hellermann, ivind u-se în 
persoană. 

— Ce naiba zice? 

— Ce ai vrea să zică? Dă şi el bună ziua. 

— Ah - da? Se mai salută încă? Nu bănuiam... 


34 


CAPITOLUL TREI 


Pornise o viforniţă - deocamdată acceptabilă. La Poli- 
tehnică se dădea T7raviatta - audiție integrală, seara la 
şapte şi jumătate. Ceclan ocupă un loc anume, unde ştia el 
că defectele de rezonanţă ale amfiteatrului dispar, şi se 
pregăti să întimpine cu bunăvoință inevitabila „prezentare” 
susţinută de un bătrân matematician-meloman, care 
odinioară îi fusese şi lui profesor. 

De când cu războiul, moda audiţiilor reînviase şi, în ciuda 
maldărului de mizerii cotidiene, a nesiguranţei, sau poate 
chiar datorită lor, venea foarte multă lume, studenţi, dar şi 
inşi de alte vârste şi categorii. De când picase acasă, Xill se 
pomenea adesea gonind spre o audiție - informatoarea lui 
fiind Olimpia, verişoara, studentă la conservator şi viitoare 
mare harpistă. Această „verişoara” Olimpia despre care 
Xilliphant zicea că ar trebui condamnată pentru port ilegal 
nu de armă, ci de farmec feminin, fiind mai uscată decât o 
sfoară uitată în Bărăgan, mai lungă decât o predică pe 
stomacul gol, o ochelaristă plină de idei şi filozofii, citate şi 
denumiri, se bucura de privilegiul unei vagi înrudiri cu 
familia Ceclan - ce înrudire anume, Sergiu n-ar fi putut să 
precizeze. 

Suficient că acest privilegiu îi dădea oarecum dreptul - 
niciodată contestat de Xill, de a ocupa o cameră în casa lor, 
şi de a se înfrupta din ceea ce se găsea pe la bucătărie, 
lucru de care însă nu abuza cine ştie cât, hrana ei de bază 


35 


fiind cea spirituală. De când se afla în permisie, Sergiu o 
văzuse la faţă pe Oli o singură dată, ea i se adresase cu 
„unchiule”, amănunt care însă nu certifica defel că i-ar fi 
fost nepoată, şi din ziua aceea el găsea pe masa din salon 
câte un bileţel. 


mâine - duminică - filo - ora 9 dim. 
Bach - partite - sala unu-patru. 
sau: ora zece - drept - Truba - in- 
tegral. Tot ora zece - aula 2 med- 
arii Puccinni, Donizetti. Succes 


Xill prefera opera, îl interesau vocile omeneşti. Doar 
aceste bileţele pline de liniuţe trădau prezenţa harpistei în 
casă, odaia ei era un fel de semi-mansardă la care se putea 
ajunge prin spate, ocolind casa. Ceclan o îndemnase pe 
„nepoata”-muziciană să aleagă oricare altă cameră, mai 
caldă, mai confortabilă - fata însă refuzase pretextând 
necesitatea „singurătăţii filozofice”. 

Mergea din vreme la audiții, cu un sfert de oră înainte de 
ora fixată, ocupa un loc şi de acolo îi urmărea cu adormită 
curiozitate pe cei care se năpusteau în sală. Venea mai 
devreme din felurite motive. Poate nu prea avea chef să fie 
recunoscut pe acolo. Faptul ar fi torpilat faima sa de dur la 
care ţinea, dintr-o juvenilă şi tenebroasă cochetărie. 

Liniştit, veghindu-şi o vagă durere de cap, îndepărtată ca 
o goeletă la orizont, Ceclan rumega ultimele evenimente, 
cu ochii pe jumătate aţintiţi spre intrări. Într-un grup de 
studenţi se strecurase o curtezană cunoscută - doi băieţi îi 
făceau conversaţie, ambii tinerei, cu feţele albe. Pesemne o 
luau drept vreo colegă de la altă facultate. Profesionista, pe 
nume Magda, le răspundea cu uşurinţă. Elegantă, le cam 
eclipsa pe studioasele din aulă. 

Privi în altă direcţie, pe gânduri. 

În ziua aceea, Teo iar reuşise să se îmbete, dar nu Teo şi 


36 


excesele sale intraseră în atenţia lui Xilliphant, ci Fritz 
Hellermann, aliatul” cu nas strâmb, glas melodios şi mare 
devorator de dulciuri. 

încercase, cum obişnuia, să se substituie gândurilor 
acestuia. 

Să descopere substratul şi planurile ascunse: Cum ar fi 
fost posibil ca un spirit echilibrat şi riguros - cum părea să 
fie al aviatorului german - să considere drept serioase 
propunerile unui aiurit ca Teo şi ale unei - ei bine, ale unei 
„fetiţe” gen Ceci? 

Din păcate, după ce Teo se rostogolise sub masă, răpus 
de şnaps, posibilitatea oricărei comunicări verbale dintre el 
şi „aliat” fusese tăiată. 

Pe XIII îl intriga mai ales amiciţia dintre Fritz şi Teo. 

Ce stătea la temeiul ei? 

Aşeză pe masă Curentul Familiei, iar pe revistă, o foaie 
albă şi un „Artus”, stiloul oamenilor eleganţi, care însă 
trebuia mereu scuturat ca să şi scrie, îl arătă apoi pe Teo, 
simplu, cu degetul (îl transportaseră pe o dormeză), apoi 
desenă pe hârtie un semn de întrebare, încercuindu-l. 

Hellerman se gândi numai o clipă, apoi schiţă cu propriul 
său stilou, schiţă - cum am putea-o spune mai pe ocolite? - 
un organ viril şi împinse coala sub ochii lui Sergiu, deşi nu 
mai era necesar, Xill văzuse. Teo e un bărbat, traduse el 
deocheatul răspuns. „Aliatul” vrea să spună că Teo e un 
bărbat. Al dracului neamţ - scurt şi concis. Şi are dreptate - 
într-un fel. Pe front, Teo se poartă excelent, curajul dement 
din prima linie - iată ce-l impresionează pe teutonul meu. 
Sergiu desenă alt semn de întrebare, şi mai delicat, şi făcu 
o mică săgeată pe direcţia lui Fritz. 

Sunt curios ce are să-mi răspundă acum - gândi. 

Hellermann trase două linii încrucişate peste desenul 
privitor la Teo, apoi îşi arătă fruntea - un intelectual, 
înţelesese Xilliphant. Hm! Poate că se supraestimează, 
poate nu e nici una nici alta... cum e mai rău - sau, poate, 


37 


cum e mai bine? Dar, a lua în serios planul Teo-Ceci nu pare 
să fie o foarte certă dovadă de inteligenţă. Apoi, Sergiu îşi 
exersă mai departe talentele de desenator - destul de 
inconsistente - şi instală pe hârtie un avion, cu aripile 
strâmbe ca gura lui Teofil, alături de care plantă un al 
treilea semn de întrebare. Fără să ezite, „aliatul” caligrafie 
o săgeată pe direcţia lui Ceclan. 

Sigur! Au căzut de acord - faima mea de om descurcăreţ! 
Ce dracu se ascunde aici? Posibil că - dacă într-adevăr au 
intenţia de a o şterge - nu se gândesc să mă ia şi pe mine - 
au nevoie numai de avion, las’ că le fac eu rost de unul - de 
unul de hârtie! 

Sergiu apucă iar tocul rezervor „Artus” şi cu mare trudă 
izbuti un profil feminin sub care scrise „Căcilia”, apoi, mai 
simplu, în ceafa prietenei lui Teo înşirui trei figuri mai mult 
sau mai puţin masculine sub care scrise Fritz, Teo, Sergiu - 
şi în continuare instală eternul semn de întrebare. 

Hellerman înţelese rapid despre ce este vorba şi, la 
rându-i scrise: 


Cäcilia, Sergiu, Teo, Fritz + x 


„Plus x” - mormăi Xill. Acum e acum - ce reprezintă x? - 
dar pe când îşi sfărâma capul cum să formuleze grafic noua 
întrebare, spaţiul salonului fu strâmtat de silueta imaterială 
a Olimpiei, demnă, cu ochelarii pe nas, în dosul cărora abia 
reuşea să-şi ascundă pâlpâirea de curiozitate a ochilor. 
Sergiu o vedea pentru a doua oară de când se afla acasă, 
venise desigur cu programul audiţiilor de a doua zi pentru 
unchiul meloman. Tinea cu sfială între degete o foiţă 
îndoită, ca pe cec fără acoperire, şi-l observă cu întârziere 
pe Teo zăcând cu obrazul livid. Incremeni atât de brusc că 
parcă se auzi un scârţâit. 

— Fii pe pace, Oli, o preveni „unchiul”, ce ai în stânga nu 
e un cadavru, domnul e doar obosit şi a luat o mică pauză - 


38 


uite ţi-l prezint pe căpitanul Hellermann din aviația 
germană, recomandă-te singură, eu nu cunosc, jargonul 
lor... 

— Dar cum, unchiule, dumneata.. 

— Apropo - o întrerupse repede Xill - citită cum te ştiu, te 
descurci şi pe nemţeşte? 

— Într-o măsură de doi pe trei, îl lămuri harpista şi oferi 
luminii un chip pe care nehotărărea şi mirarea nu reuşiseră 
să şteargă demnitatea şi semnele deplinei castităţi. 

— A, perfect, îţi voi răpi trei cincimi de timp, ne vei servi 
de interpretă, dar mai întâi scotoceşte prin casă şi adună 
două-trei sertare de bomboane, biscuiţi, turtă dulce, orice e 
făcut cu zahăr... 

— Cu plăcere, unchiule - studenta dispăru şi reveni cu 
felii de cozonac cu nucă, rahat, stafide şi confete în staniol, 
desigur de la un vechi pom de Crăciun, şi desigur 
nemâncabile, ceea ce chiar şi Hellermann înţelese, 
mulţumindu-se doar cu primele două specialităţi. 

— Ce mai e nou, Oli? 

— Rusia Sovietică a recunoscut guvernul Tito - dar cred 
că ştii asta deja, unchiule. 

— Bănuiam eu că te preocupă politica - tu ai copt 
cozonacul? 

— Eu am stat la coadă şi am scos făina pe baza bonului 
numărul patru, cozonacul l-a fabricat Muti - eu am spart 
nucile, răspunse fata precis, examinându-l discret, cu o 
rezervată curiozitate pe Fritz. Pe Xilliphant îl izbi plictiseala 
ca o directă în bărbie. 

— Bei un păhărel cu noi, Oli? Nu? Bănuiam că nu - ia 
întreabă-l pe musafirul meu ce reprezintă x. 

— X, unchiule? 

— Da, dragă fată, x - ce te miri aşa, purtăm o discuție 
tehnică, de la pilot la pilot. 

Olimpia îi vorbi lui Hellermann. Odată cu schimbarea 
limbii, şi vocea îi surprinse o modificare ce delectă urechea 


39 


lui Xill. Părea că se exprimă curent, nu numai în proporţie 
de doi pe trei. Fritz îi răspunse. 

— Ce a zis? întrebă Sergiu. 

— O clipă, dragă unchiule, ce-mi zice dumnealui sună 
ciudat, să mă conving. 

Şi din nou avu loc un schimb de cuvinte. 

— Se pare că, dacă am înţeles bine, x reprezintă 
neprevăzutul. Ce vrea să spună? 

— Cum aş putea să ştiu, dragă nepoată? Cum aş putea 
să-ţi descriu neprevăzutul? 

— Ca pe un spaţiu de fum colorat, care ia cele mai 
neaşteptate forme, spuse fără să ezite Oli. 

— Ferice de tine! Tu n-ai incertitudini. 

— Ba da, unchiule. Incertitudinile mele sunt certitudinile. 

— Spune-i asta şi „aliatului” - pun pariu că are să-i placă. 
Voi doi formaţi o pereche în care farmecul se împleteşte cu 
inteligenţa. 

— Unchiule, nu râde de mine, că te înjur în nemţeşte şi n- 
ai să mă înţelegi! 

— Cunoşti şi înjurături - foarte bine! Ai să mă înveţi şi pe 
mine câteva dintre cele mai dure. 


Dimineaţa următoare, Xill încercase, din pur amuzament, 
să facă o conversaţie cu Cecilia Vidraru Olaffson, şi ieşise o 
colosală dandana! O căutase la telefon - contrar, 
aşteptărilor, o găsi, - ea fu chemată imediat, îl recunoscu 
după voce şi se declară fericită că-l aude. Afirmă că ac- 
ceptă „oricând” o discuţie între patru ochi şi stabiliseră să 
se întâlnească peste un ceas la Clubul Piloţilor Vânători. 


40 


În aşteptarea Ceciliei, Xilliphant bău la Club o cafea şi 
plimbă o privire indiferentă peste ziare declaraţiile ami- 
ralului Shimada nu-l impresionau, faptul că Regele Angliei, 
Regele şi Ducesa de Kent contractaseră o gripă îl lăsă rece, 
evoluţia luptelor de la cotul Niprului şi acţiunile japoneze de 
la Finchafen - să nu audă despre ele. În urmă cu trei 
săptămâni se afla deasupra liniei frontului şi ştia el cum e! 
Şi iarăşi va fi acolo peste foarte puţine zile - nici un orizont 
- şi nu se poate supravieţui la nesfârşit! - mare filozof acest 
amic Bala. Nici un orizont sună ciudat pentru un aviator! 

Nici cota Bursei nu-i dădea emoţii - doctorul Ceclan nu 
lăsase acţiuni moştenire - trecu la micile cancanuri, şi la 
publicitate. Anunţuri neverosimile, unul a „pierdut” trei rațe 
şi roagă pe un ton serios să-i fie înapoiate (!), iar alături: 
„Dra Ankara să treacă urgent pe la locuinţa primului ei soţ, 
pentru a-şi recăpăta mănuşile”. In iarna aceea era la modă 
comisarul Tarquinius de la a Ill-a Judiciară, cel care, printre 
altele, a pus brăţara de oţel pe mâinile faimosului Lică Wolff 
(condamnat la moarte şi evadat numai peste câteva zile) şi 
a desfiinţat în treacăt câteva bande importante, deşi nu 
lipseau aluziile că o făcuse doar pentru a crea spaţiu de 
acţiune propriei sale bande. 

N-ar fi imposibil - şi la acest gând apăru Cecilia Vidraru 
Olaffson. Îi stătea bine îmbujorată. Până acum, Xill n-o 
văzuse decât acasă la Teofil, unde impresia ce şi-o crease 
era netă şi săracă: o femeie apetisantă, poate cu trupul 
uşor îngreunat pentru vârsta ei şi perfect mediocră. Acum, 
după ce-şi lepădase mantoul imitație de vulpe argintie - dar 
Sergiu n-ar fi jurat că e o imitație - o rochie excelentă de 
culoarea oţelului obosit dezvălui pe deplin tot ce era 
interesant în linia trupului ei, abrogând cu şiretenie 
eventuale defecte. Părea mai înaltă şi suficient de suplă. 
Câteva mutre se cârmiră după ea, iar Sergiu-şi stăpâni un 
fluierat scurt. Purta pălărie cu boruri largi de culoare verde 
închis. Conştientă de impresia produsă, Ceci construi un 


41 


surâs fericit. În absenţa lui Teo pare şi frumoasă şi 
deşteaptă, cugetă Xilliphant pocnind degetele ca să-i 
atragă atenţia domnişoarei de la bar. 

— Ce iei, stimată doamnă? 

— Orice. Mă bucur mult că te văd. 

Ceclan îşi alungă mirarea; oare ce şi-o fi închipuind Ceci, 
de ce o chemase el acolo, şi tot luptându-se astfel cu 
mirarea, comandă băuturi dintre cele mai scumpe, numai 
aşa, din snobism, whiskey scoţian care se servea acolo, la 
Clubul Piloţilor Vânători, sub denumirea de „Whesth- 
schnaps” şi liqueur „Commodore” pentru „fetiţă”. Privi 
gropiţele din obrajii ei; genele Ceciliei se zbătură, cam 
profesional. 

— Să nu-mi spui că eşti totdeauna aşa de elegantă la 
birou. 

Cecilia răsuci încetişor pe deget inelul ei cu saphir. Fata 
de la bar veni cu tava - ciocniră admirând fiecare ochii 
celuilalt - Ceclan în acelaşi timp reuşea să se vadă şi dintr-o 
latură, şi ce vedea era plăcut. 

— La birou la noi, toate funcţionarele poartă halate 
cenuşii, aşa cere regulamentul companiei, dar am acolo în 
dulap totdeauna o rochie „pentru orice eventualitate”. 
Pentru prima mea întâlnire cu tine am ţinut să fiu frumoasă. 
Prin ochii ei de un albastru intens şi vinovat (când o privea 
în ochi, Xilliphant încerca o curioasă stare de tensiune) 
trecu o luminiţă de frenezie. Ea întrebă: Ce mă sfătuieşti, 
când să-i spun lui Teo? Sau - mai bine îi spui tu? Ai să mă 
crezi - mă cam tem de el, e violent! Buzele „fetiţei” 
formară un O, degetele executară un menuet pe marginea 
mesei - acum, pentru prima dată, Xill se lăsă în voia unui 
gând surprinzător: tot timpul parcă ar bate la maşină - e 
posibil aşa ceva? Urăsc violenţa lui - spunea Ceci. Ar fi în 
stare să mă şi omoare! Tăcu, îşi linse buzele. În gând îţi 
spun Sergiu, niciodată Xilliphant... Ochii îi avea plini de un 
triumf misterios - drăcie, gândea Ceclan, posomorându-se. 


42 


Drăcie! Chiar şi Teo - continua Ceci, m-a surprins odată - 
dar n-a fost chiar sigur că rostesc numele tău, aşa că nu mi- 
a făcut decât o jumătate de scandal - o jumătate care 
valora cât unul întreg. Da! Ştiu, îmi vei cere să-l părăsesc 
Bine! Pot să renunţ foarte uşor la lucrurile ce le am la Teo, 
numai ca să scap de o scenă... 


Fiecare îşi merită destinul, îşi, întindea Xilliphant propriile 
gânduri, cu delicateţea unei femeiuşti ce înşiră pe sfoară 
lenjeria ei fină - ronţăi-o-ar şvabii de comparaţie! Mai bine 
să-mi mormăi gândurile. Gânduri mormăite - mai merge. 
Destinul meu în ultimul timp - sau totdeauna? - a fost să 
mă rătăcesc pe drumuri laterale. Presupusa aventură cu 
Ceci, gata să vină la mine „în orice clipă” - încă un drum 
lateral. Am să pornesc în mai multe direcţii dintr-o data şi- 
am să dispar... 

Ambiţiosul, în ce situaţie delicată l-am împins - se distra 
Ceci. În inima lui a supravieţuit o demodată loialitate: cum 
să iau iubita unui prieten, această măruntă gâscă 
sentimentală - şi-i este puţin milă de mine, de Teo, şi chiar 
de sine. Totuşi, acest Xilliphant îmi place. Şi ce păcat că 
trebuie să-l păcălesc! 

— Ai o INSULĂ? 

— Insula Coroanei, am s-o moştenesc. E ca şi a mea. 

— Mai bine n-ar fi. Teo vrea să mergem acolo. 

— Desigur. Iniţiatoarea acestui plan sunt eu... 

Sergiu aspiră vocea ei cu urechile, şi chiar cu nasul. 
Curat ca o violină... lar apoi avu mare chef să radă din 
ţâfnoşenia ei. 

— Încă nu există nici un fel de plan, fetiţo. Deocamdată 
există numai o trăsnită de idee, adică mai puţin decât 
nimic. Tot atât de bine poţi să propui o plimbare în Lună. Mi 
se pare la fel de realizabilă ca şi o promenadă până la 
insula TA. Planul va trebui să-l construiesc eu, dacă accept 
ideea - şi sunt tot atât de departe de a o accepta, ca de 


43 


fericirea supremă. 

— De ce? Te rog! Am absolută încredere în tine, iar în ce- 
| priveşte pe Teo... - pe el îl putem face uitat aici. 

— Ca pe un geamantan uzat!...Deocamdată aş vrea să-ţi 
obosesc mintea cu vreo trei întrebări... 

— Îţi stau la dispoziţie, XIII... 


Sergiu Ceclan părăsi audiţia în pauză. Suferințele Violetei 
Valery nu-i mai spuneau mare lucru, nu putea fi atent decât 
la propriile sale gânduri, şi nici nu regăsea în muzică dulcea 
degajare de altădată. Dacă intra în combinaţie cu Teo et 
compania, dovedea stupiditatea cămilei care vrea să facă 
figura cu acul. Dar şi cealaltă alternativă! Nici un orizont, 
sacrificiul inutil. Curioasă situaţie. Wu vrei să pleci. Insă nici 
să rămâi. Care e soluţia? Am să mă consult cu Bala - îşi 
privi ceasul; nouă seara. Nouă seara şi nici un orizont. 
Ciudat, el o convocase pe Ceci pentru a se convinge de 
irealitatea „ideii”, şi când colo amica lui Teo dăduse 
răspunsuri exacte întrebărilor foarte exacte pe care le 
pregătise el, Xilliphant. 

Pusese mai întâi sub microscop „originea ei suedeză”, 
motivele pentru care nu se repatriase. Cecilia venise pe 
lume la Bucureşti, părinţii muriseră înainte ca ea să fi de- 
venit femeie, lăsând-o instalată confortabil, cu venituri 
asigurate de familia ei suedeză: pe cât se pare, erau nişte 
bătrâni cărora apariţia unui copil le-ar fi perturbat tihna, 
echilibrul. Fuseseră de acord să-şi termine şcoala în Româ- 
nia, cu condiţia de a exersa permanent suedeza, prescripţie 
din nefericire uitată! La care Ceclan comentase: Păcat! 

La şaptesprezece ani, „fetiţa” făcuse o pasiune nefericită 
pentru Vidraru: chimist mediocru, poet ofticos, iar 
căsătoria, în mod fatal, amânase pentru un timp nedefinit 
întoarcerea către nord. Această mezalianţa fusese rău pri- 
mită de bătrânele ei rude din nord. 

Urmase vijelioasa intrare în arenă a lui Teo - altă 


44 


catastrofă - se despărţise de Vidraru, fără a se preocupa 
însă şi de divorţ, şi - repede mai trecuse timpul - izbucnise, 
ca un buboi spart, războiul. 

Excelent, şi ce este cu insula Coroanei? insistase Xilli- 
phant, - mai mult pentru a-şi face „datoria” - e o INSULA 
frumoasă, mică, situată exact între fălcile Balticei, 
răspunsese Ceci, eu n-am văzut-o, însă am fotografii, ţi le 
dau când doreşti, şi chiar! chiar! familia mea, de viţă regală 
şi străveche, are acolo ceva ce seamănă cu un mic castel şi 
toţi bătrânii aceia sunt foarte bătrâni, poate chiar între timp 
au şi murit, iar eu sunt deja stăpâna INSULEI. 

— Fericito! i-o retezase Ceclan, şi apoi îi veni un alt gând 
mârâit: Nu văd cum ar putea să aterizeze un avion pe o 
insuliţă, pe o stâncă. Stânca nu e chiar atât de mică, mică 
pare de aici, precis că există porţiuni netede, deduc asta şi 
din poze, explicase Ceci, dar e aceasta o problemă? Se 
poate ateriza la fel de bine undeva pe coasta scandinavă. 
Insula Comoarei, pardon, a Coroanei, e numai la câţiva ki- 
lometri de continent. Am undeva notată poziţia exactă, 
meridianul, sau cum se zice. Scârţâie ceva, mârâise Ceclan, 
şi nu ştiu ce! Crezi, Ceci, că un drum cu avionul până acolo 
ar fi o formalitate? 

— E foarte greu, îmi închipui, dăduse dovadă fata de 
realism. Totuşi, nu ştiu de ce, cred că tu poţi face chiar şi 
imposibilul. 

Avionul, continua să mârâie Xilliphant (de unde? ăştia-şi 
închipuie că poţi fura un avion ca pe o bicicletă!), zborul de 
noapte, fiindcă numai noaptea exista o şansă să reuşească, 
drumul peste o jumătate de continent printr-o reţea de 
capcane, şi apoi, unde alimentezi pe drum, cum alimentezi? 
Hellermann dăduse de înţeles că poate să aranjeze el 
problema carburantului, însă Teo fusese prea beat când 
tradusese, şi nu numai Teo, ci chiar şi neamţul. Ce ar putea 
să aranjeze, şi pe care teritoriu, polonez, ceh, german? 

— Am să mai meditez, încheiase Ceclan convorbirea. 


45 


Şi „fetiţa”: 

— Eu ce fac, mă întorc la Teo? 

— Sigur, Deocamdată. 

— Nu ai vrea să mă iubeşti, Xilliphant? 

Şi în amorul ei brusc e ceva nelămurit - şi Ceclan îi 
închisese gura - un om normal nu poate să facă mai multe 
lucruri dintr-o dată - înnebuneşte - Eşti de acord că trebuie 
să amânăm iubirea? 

— Dar nu-ţi cer decât - nu avea să afle ce anume, fiindcă 
din nou îi astupase gura, şi voise s-o expedieze pe loc, 
năvălise plictiseala peste el - dar în momentul acela, ca 
într-o comedie prost regizată, la Clubul Piloţilor Vânători 
ţâşnise - cine? - nimeni altul decât Teo. Nu bănuia nimic, 
fiind în trecere intrase cu speranţa că va da acolo de Xill, 
dar speranţa îi fusese întrecută mult şi, fiind beat, 
provocase un scandal la care Sergiu prefera să nu se mai 
gândească. Teofil plecase turbat, recuperându-şi-o pe 
Cecilia, căreia îi făgăduise în gura mare o bătaie bună - 
însă pe seară, calmat (ştia să mintă Ceci!), venise să-şi 
ceară scuze. „Fetiţa” îl lămurise că discutaseră numai des- 
pre MARELE ZBOR. 

Din clipa aceea luase fiinţă această noţiune - MARELE 
ZBOR. 


Balamela află totul, Xilliphant nu sări peste nici un 
amănunt, nici măcar peste incidentul cu Teo la Club, dar o 
făcu lejer, cum ai relata şotia unui poznaş, subliniind 
mereu, şi privindu-şi neîncetat ceasul, că nu avea nici o 
încredere în toată construcţia - dar de la un anume punct, 


46 


văzu înjghebându-se niscaiva urme de viaţă pe obrazul lui 
Bala care ceru şi tot ceru informaţii suplimentare şi apoi 
conchise, sigur - la naiba, vin şi eu cu voi - doar n-ai să mă 
laşi aici?! 

Ora nouă şi zece - protejându-şi piciorul rănit, Bala se 
dădu jos din pat, umplu paharele, se aflau numai ei doi în 
salon, ei doi şi încă unul grav rănit care dormea - sau poate 
murise. Silviu se însufleţi. O felie de lumină se aşternea 
peste părul său rar, lins peste cap, Sergiu se miră auzindu-l, 
se miră şi se gândi la fata blondă de la subsol - pe care într- 
o noapte nebună o ceruse de nevastă. Privi ceasul - Bala 
vorbea de fix cincisprezece minute, aproape şaisprezece, 
plicticos, şi oare despre ce? Deşi în timpul peroraţiei sale 
Xill căscase îndelung şi scormonise cu privirea toate 
ungherele camerei albe şi luminoase, fără a descoperi ceva 
interesant, deşi era neatent şi asaltat de alte gânduri, 
urechea lui captase din rutină cuvintele, iar creierul, ca o 
placă sensibilă, înregistrase aproape totul, aşa că mai 
târziu, cuprins de nelinişte, putu să aleagă din noianul de 
vorbe aruncate de Bala câteva mai importante. Silviu 
susţinea că ideea merită să fie onorată, că trebuie întocmit 
doar un plan simplu şi diabolic. Aveau cu ei şi un pilot 
german - fapt grăitor! Bala era adeptul unui determinism 
naiv pe care îi plăcea să-l considere ştiinţific... O anumită 
latură a ideilor lui Bala trezise totuşi în Ceclan o rezonantă 
stranie: de vreme ce ne cunoaştem trecutul, ce poate fi mai 
firesc decât să ştim cât mai multe şi despre viitor, dar nu 
chiar totul... doar că n-am găsit mijlocul de a-l explora, aşa 
cum altădată oamenii nu aveau posibilitatea de a sintetiza 
oxigen sau de a zbura. (Xill: tare neconvingător, dar 
continuarea e interesantă) Trecutul şi viitorul sunt talgerele 
aceleiaşi balanţe, cu punct de reazem în clipa prezentului, 
şi e normal să cunoaştem fructele de pe ambele talgere. 
Dar, prezentul nu există, obiectase Xill. Clipa asta - a şi 
trecut. Mai departe! Nu doresc să ştiu ce-mi rezervă 


47 


viitorul. Faptul de a fi obligat să citesc dinainte cartea vieţii 
nu mi se pare luminos, ci dimpotrivă, sinistru - şi cu o 
scuturătură a coamei, Xill dărâmă în ansamblu întreg 
eşafodajul lui Balamela. 

Plecând de la spital, se simţea obosit ca un cotoi bătrân 
pe care streaşina îl ameţeşte. Silviu nu mai era de multă 
vreme un visător, un credul, el, un inginer ce devenise cu 
încetul ostil faţă de avantajele civilizaţiei. Pe front comanda 
nişte blestemate de tunuri care mereu se înglodau, şi 
trecuse prin orori crunte, poate mai crunte chiar decât cele 
încercate de Xill, aviatorii fiind oarecum avantajaţi, în viaţă 
ca şi în moarte... 

Târziu, după miezul nopţii, acasă, servitoarea Muti pi- 
cotea în bucătărie, focul picotea în plită: furnizori misterioşi 
îi aduceau adesea lui Muti alimente de bună calitate, arta 
culinară se menținea încă la un nivel acceptabil în casa lui, 
păcat că profita rar de acest avantaj. Ceclan află că o 
doamnă, o foarte frumoasă doamnă, se află în salon şi-l 
aşteaptă. Cecilia. Ca niciodată, atmosfera era dezmorţită, 
un butuc gros trosnea murind încetişor în sobă, candelabrul 
cu zece lămpi, din care funcționau doar trei, filtra o lumină 
inegală, arămie, adormitoare, care îşi şi făcuse efectul: 
Cecilia aţipise în fotoliul larg cu fruntea sprijinită în palmă, 
cu rochia bogat risipită împrejur, dar Xill nu elimină 
posibilitatea că s-ar preface. Cecilia însă nu juca teatru şi, 
plecată în vis, îmbrăcase, desigur fără voia ei, o mască 
misterioasă, pe care însă o păstră şi după ce Sergiu o trezi. 
Ea strânse genunchii şi-i zâmbi, un zâmbet ca un glonte 
tras direct în faţă. Spuse iute: 

— Teo e la ţară după provizii - aşa că am venit la tine, pe 
unde mi-ai umblat, Xilliphant? 

Sergiu tăcu, în acest timp servitoarea orânduia masa. 
Cuvintele Ceciliei sunaseră atât de firesc! Ca şi cum, în 
absenţa lui Teofil, nici n-ar fi existat pentru ea altă po- 
sibilitate. 


48 


— Spuneai că preferi să-mi zici Sergiu. s 

— Azi e ziua când îl prefer pe Xilliphant. Imi cânţi la 
xilliphant? 

— Înţeleg de ce ai venit, fiind plecat Teo, n-are cine să 
fure lemne şi e frig. Mănâncă, mănâncă, nu te sfii. 

O compara cu „cealaltă”, cu Planeta Trandafir Negru. Le 
înrudea o trăsătură nelămurită. Poate un soi de cruzime? 

— Teo se comportă de pe acum ca un conspirator - 
spuse Ceci legănând în vârful furculiţei un pătrăţel de carne 
aromată, 

— Ce face? Umblă în vârful picioarelor şi presară pe 
urmele sale usturoi, ca să deruteze copoii? 

— Cam aşa ceva - mereu întoarce capul să vadă cine-l 
urmăreşte, prin localuri depistează tot felul de mutre plan- 
tate anume ca să-l supravegheze, pe scurt îşi dă impor- 
tanţă şi pune în pericol planul nostru. 

— Nu există nici un fel de plan! 

— Dar tu cu ce te ocupi? Ce mi-ai făcut azi toată ziua? 

— Dar Fritz Hellermann a mai dat pe la voi? 

— Xilliphant! rămân la tine în noaptea asta. Cu tine. 

— Bun - dacă ţii neapărat să complici lucrurile, rămăi. Le 
complici însă numai pentru tine, nu uita. 

— Vom mai vedea, ameninţă tandru Ceci, şi-şi ridică 
braţele deasupra capului. Mor de somn. Du-mă, te rog, într- 
un pat cald! 

O strângere de inimă încercă Sergiu Ceclan Xilliphant 
când o privi cum trece prin spaţiul porţii, luminând îm- 
prejurul ei, dimineaţa următoare. Sclipiri cenuşii năluceau 
pe umerii femeii care se îndepărta. Se îndepărta frumos. Ea 
îi ceruse să n-o conducă. Fusese naturală, simplă, duioasă. 
De-acum n-am să mă mai gândesc la Ceci ca la o oarecare, 
gândi Ceclan, şi asta, curios, după ce petrecuse o noapte cu 
ea. 

Câteva minute mai înainte zbârnâise telefonul: Teo, se 
întorsese de la ţară - peste aproximativ un ceas va pica, 


49 


împreună cu „aliatul”. La sfârşit, cu o ezitare, Teo îl între- 
base dacă n-are idee unde e Cecilia. Sergiu n-avea idee. 
„Aşteaptă-ne, Xill, avem de luat decizii importante”. „În 
acest caz, încearcă să-ţi menţii mintea limpede”, îl sfătui 
XIII, de pe acum agasat. 


50 


CAPITOLUL PATRU 


— Prietenul Fritz ar dori să afle întâi şi-ntâi amănunte cu 
privire la informatorul tău. 

— Da? Să zicem că unu şaptezeci şi patru înălţime, 
greutate şaizeci şi patru, pantofi patruzeci şi doi. Altceva? 

— Ştii bine că nu aşa ceva îl interesează pe Fritz! 

Xilliphant îşi fixă cu limpede ostilitate musafirii. Afacerea 
căpăta din ce în ce mai mult aspectul unui joc de copii 
subdezvoltaţi. Nici două ceasuri de când plecase Ceci.. Nu 
putea fi vorba de mustrări de conştiinţă, de mult depăşise 
faza când l-ar fi putut încerca astfel de sentimente bune de 
tot disprețul. Pur şi simplu în clipa aceea se simţea inferior 
beţivanului de Teo, şi asta chiar datorită Ceciliei. Se 
înfruptase şi el câteva ore din „avutul” lui Teo, jalnic, 
profitase de absenţa stăpânului ca un trepăduş oarecare! 
Privi ceasul - zece şi unsprezece, încă doar câteva zile de 
permisie şi dacă le va cheltui întâlnindu-se mereu cu 
Hellermann, cu Teofil, iar pe ascuns cu amica acestuia din 
urmă, construind planuri utopice, bâlbâind cuvinte sonore 
precum marele plan, marea evadare, MARELE ZBOR, e ca şi 
cum s-ar afla pe front sau chiar mai rău. Acolo cel puţin ştii 
că te afli în capcană! 

Ora zece şi douăsprezece - a mai trecut un minut. Să 
iasă în taină din joc, să dispară. Tot o evadare, la naiba. Un 
deşert cu multă zăpadă, cu urme de lupi, cu dulcea 


51 


ameninţare a morţii, ca atunci, în tinereţe - şi pe loc alungă 
acest gând. Xilliphant nici nu bănuia că un loc asemănător 
îl şi aştepta iar. Ceasul. Zece şi treisprezece. Zise: 

— Pe „aliat” să nu-l intereseze persoana informatorului, 
ci rezultatele. Tradu-i te rog - şi cât mai categoric. 

— Fritz nu înţelege rezerva ta. Ne aflăm în aceeaşi oală şi 
trebuie să punem toate cărţile pe masă. 

— Eu păstrez totuşi numai pentru mine un brelan de aşi - 
iar scumpul nostru „aliat” să facă bine să nu mai insiste! 
Parcă am fi la o conferinţă de pace, încă nici n-am intrat în 
subiect că au şi apărut dificultăţile. 

Apoi îşi aminti. Noaptea, adormind, Cecilia dactilografiase 
îndelung pe pieptul său ca şi cum ar fi transmis un tenebros 
mesaj din lumea visului... sau în lumea visului. Curioasă 
manie. O căldură îi învălui pieptul, şi un regret, iar, iar am 
înşelat-o pe Planeta Trandafir Negru, şi: sunt la fel de 
mediocru ca oricare din ei. Şi cum Teo continua să explice, 
XIII i-o tăie: 

— Or fi fiind ei rasă de stăpâni, dar în casa mea Herr Fritz 
să nu comande, că poate-i îndrept nasul său deviat, cu un 
pumn, 

— XIII, ascultă-mă, încercă să-l calmeze Teo destins şi 
paşnic fiindcă nu apucase încă să se umple de alcool. Fritz 
nu se consideră nici stăpân, şi nici nu are pretenţia de a 
comanda. De altfel - Hellermann aruncase iute câteva 
vorbe - iată-l de acord, să trecem peste persoana 
informatorului ca peste un obstacol invizibil, îţi place 
comparaţia? 

— Place şi pace tuturor, rânji Ceclan cu colţurile gurii 
ridicate. Cunoaşte Herr Hellermann aerodromul Tx-X din 
pădurea Branişte? Întreabă-l! 

— Da, îl cunoaşte suficient de bine, traduse Teofil. Se află 
în relaţii de camaraderie cu doi piloţi de acolo, îl cunoaşte 
încă din Germania pe colonelul Kellge, comandantul. 

— Relaţii de camaraderie, se strâmbă Xill. Bun, aceste 


52 


„relaţii” ar putea servi MARELUI NOSTRU PLAN - Ceclan îşi 
permise o salvă scurtă de râs. Pe lângă Tx-X a fost tăiată în 
pădure o pistă auxiliară, pe care omul meu a localizat vreo 
trei Junkers de transport, şi un vechi Honauras-Fokker 
utilitar ce ar putea fi şutit, în anumite condiţii ideale, de 
pildă dacă-i va lovi brusc damblaua pe toţi. Această relicvă 
a fost reechipată şi serveşte pentru şcoală şi antrenament, 
şi ne-ar servi poate şi pe noi, fiindcă la ceva mai bun, de 
pildă la un Messer nu e cazul să năzuim, deşi parcă l-aş 
prefera, şi dacă ar fi la alegere după pofta mea, aş şterpeli 
un Spitfire - tradu-i aliatului, sper să nu se mânie. 

— De ce s-ar mânia? 

— Spit-ul e britanic, şi face mai multe parale decât 
Messer-urile lor. 

— Lasă asta! Fritz zice că avem nevoie de planul detaliat 
al aerodromului. 

— O ştiu şi eu - ar fi următorul pas - planul îmi va fi 
predat astăzi seara. 

— Xilliphant, eşti un semi-zeu. 

— Spune-i şi neamţului, tradu-i că sunt un semi-zeu, să 
ştie că avem şi noi, se distră Sergiu. 

— Ti-am spus de nenumărate ori că Fritz nu e din ăia 
care... 

— Totuşi, tradu-i, îl opri Xill, poate îmi place să fiu 
considerat semi-zeu. 

Teo croncăni pe direcţia lui Hellermann care zâmbi, ti- 
mid, sau arogant, greu de spus, şi dădu un răspuns trist 
prin sinceritatea lui: 

— Cred. Înţeleg. Nu mi-ar displace nici mie să fiu semi- 
zeu. Dar ştiu că nu sunt. 

— Acum, înainte de a continua lucrările, vorbi Xilliphant 
după ce înghiţi răspunsul foarte indigest al lui Hellermann, 
aş pune şi eu o întrebare decisivă, tot ne plac vorbele mari, 
iată întrebarea - Sergiu tăcu, în salon îşi făcuse apariţia 
„nepoata”, mai aeriană, mai intelectuală decât ori când, cu 


53 


programul audiţiilor pe ziua următoare. 

După o ezitare dictată de buna cuviinţă, ea îşi tăie drum, 
lipsită de şolduri şi de alte atribute ale feminităţii. „Aliatul” 
o salută, ridicându-se. Ceclan îl prezentă pe Teo: este 
domnul care zăcea data trecută în stare de mare provizorat 
pe canapea. Teofil îi pupă mâna, Olimpia lăsă programul şi 
părăsi încăperea prin altă uşă. 

— Bun! Unde am rămas? 

— Xill, zise Teo, puţin transpirat, cu şuviţele muiate 
căzându-i pe frunte, împrejurul tău mişună o întreagă reţea 
- cine-i arătarea şi ce raport secret ţi-a înmânat? 

— Dacă mai faci glume pe seama nepoatelor mele („dar 
de fapt câte am?”) te poftesc afară - nu mă mai întrerupe - 
care e întrebarea? (Privire spre ceas, unsprezece fără un 
minut.) Da. Hm. Da. Ce-l determină pe dumnealui, un 
neamt atât de german, să aspire la o „retragere” din 
războiul acesta? Teo, să-i traduci exact! 

— Nu mai înteleg nimic, îşi frământa Teo degetele subţiri, 
galbene. Ce doreşti, şi ce nu doreşti - ce să traduc, ce nu - 
ia dă ceva de băut! 

Teo zicea bine - prea multă luciditate nu duce nicăieri; 
XIII turnă în pahare, şi în cele din urmă, după o lungă şi 
împiedicată conversaţie căpătă răspunsul „aliatului”. 

— Vezi, băiete, Fritz Hellermann face parte dintr-o veche 
sectă religioasă, aproape interzisă în Reich, sau chiar 
interzisă - treaba asta n-o ştiam nici eu, si-s mirat. Un fel de 
pocăiţi, dacă înţelegi, credinţa lor nu acceptă războiul şi în 
general violenţa şi mulţi bărbaţi din sectă au refuzat să 
îmbrace uniforma militară, şi bănuieşti ce li s-a întâmplat. 
Interesantă chestie, nu? 

— Observ însă că religia lui nu interzice folosirea 
exagerată a dulciurilor (Fritz ronţăia acum bomboane dintr- 
o pungă roz), dar, în orice caz măcar parţial, răspunsul mă 
satisface, deh! De mi-ar fi cântat şi el că războiul e pierdut, 
refuzam să-l mai văd, melodia asta deja mă plictiseşte - 


54 


(ora unsprezece şi un sfert). 

Hellermann vorbi iar - ce mai zice? se interesă Sergiu. 

— Că el nu e un fanatic al acestei religii, dar respectă 
credinţa părinţilor săi. 

„Aliatul”, vorbind germana, i se adresă direct lui Ceclan. 

— Are şi el o mică întrebare, traduse Teo, de ce te uiţi la 
ceas din minut în minut? 

Sergiu îl cântări pe „aliat” observând cum i se dilataseră 
nările - prin toată casa penetrase un miros bun de cafea 
veritabilă. M-da, pe un fritz adevărat, chiar pocăit, cafeaua 
nu poate să-i lase indiferent. 

— Să admitem că e un tic. Sau poate doresc să ştiu 
neîncetat în a câta clipă a vieţii mă aflu. 

— Nu e un răspuns formidabil. 

— Nu e, dar altul n-am. 

Când Muti veni cu tava, Xilliphant o rugă să-i aducă 
forfecuţa de unghii. Instrumentul însă călători în salon pe 
palma Olimpiei. „Aliatul” i se adresă, rugând-o să-i onoreze 
cu prezenţa ei, poate bea o cafea? Muziciana răspunse că 
pe ea stimulentele mai mult o obosesc, nu foloseşte 
niciodată surogate - dar nu e surogat, explică Fritz - ba da, 
răspunse harpista, surogat de emoție. Ceclan avu un gând 
mormăit: mai ştii ce iese de aici? Poate-l combinăm pe 
„aliat” cu „nepoata”. Al dracului de repede îmi cresc 
unghiile! 


Vorbiră şi despre „încărcătura” avionului (Olimpia, 
scuzându-se că pleacă la cursul de contrapunct, se topise). 
Incărcătura avionului! - Xill privi tabelul întocmit de 


55 


Hellermann; numele „călătorilor” plus x, neprevăzutul! El, 
el, câte poveşti mincinoase nu aruncase în stânga şi-n 
dreapta? Cândva, asta are să pară cea mai mincinoasă, că 
prea e tâmpit de reală. Işi aprinse o pipă, lăsă forfecuţa 
alături de ceaşca de cafea şi se gândi la mania stranie a 
Ceciliei de a dactilografia. Poate îşi dactilografiază 
gândurile ascunse, ziua, iar când adoarme, ultimul gând. 
Poate! Când era elev, Xill avea mania de-a ascuţi creioane. 
Acest serviciu îl făcea oricărui coleg. Uneori, ascuţea 
creioane în gând, creioane frumoase, de toate culorile. 
Unele din creioanele ascuţite în gând aveau imprimate pe 
ele trupuri de negrese, câini lungi, subţiri, lilieci, frunze, 
bărci, continente. 

Probabil fiecare om sau dactilografiază sau ascute cre- 
ioane sau face altceva asemănător, un fel de mic păcat, 
fiindcă nu vorbeşte nimănui despre asta, şi mic - fiindcă e 
într-adevăr mic. 

Hellermann trecu în dreptul fiecărui nume, greutatea: 
Cäcilia - 65, Teofil - 70, Sergiu - 70, Fritz - 65, x- 58. 

— lată! lată pentru ce aveam nevoie de „aliat”! trăn- 
cănea Teo, privind cu stimă tabelul. Are să calculeze la 
gram şi sanviciurile din poşeta Ceciliei! 

— Dar x? De ce are exact greutatea unei femeiuşti 
nostime? 

Trupul costeliv al lui Teofil execută o curbură de arc de 
pod, în timp ce transpunea în nemţeşte observaţia lui 
Ceclan. 

— „Aliatul” pretinde că neprevăzutul poate lua şi chipul 
unei femei. Ba chiar că e preferabil să ia un astfel de chip. 

— Da - fu de acord XIII - în comparaţie cu mutra unuia de 
la gehainestatspolițai, atâta doar că ăia nu-s aşa de uşurei. 
Comunică-i în orice caz lui Hellermann (de ce să nu le ofer 
şi eu surprize?), că îi rog să treacă pe tabel, alături de x, pe 
x secund. Sper să se bucure! 

— Te gândeşti la cineva anume? 


56 


— Tot omul cu propriul său neprevăzut. Comunică-i! 
Hellermann nu făcu nici un comentariu, îl puse pe hârtie şi 
pe x secund, apoi se interesă, prin intermediul lui Teo, de 
greutate. 

— Maximum cincizeci şi trei de kilograme, explică Sergiu, 
înfăţişându-şi trupul slăbănog al lui Bala. 

Uite că şi eu încep să iau lucrurile în serios, îşi surprinse 
propriile calcule. Consultă ceasul - munca la tabel, atât de 
puţin importantă, le răpise treizeci de minute. Probabil că 
pentru a pune la punct restul, vor fi necesare încă doar 
vreo câteva secole, fiindcă desigur mintea de neamt pocăit 
a lui Hellermann va mai născoci nenumărate tabele ce vor 
trebui completate, tabele, scheme, hărţi, orarii - şi în fond, 
are dreptate. Are. 

— Ce te mai interesează, Xilliphant? 

— Hm! Îndeamnă-l pe „aliat” să îngaime concepţia sa cu 
privire la traseu. La urma urmelor, nu pot să le fac eu pe 
toate! 

Scurtă convorbire între Teo şi Hellermann. Fritz suge o 
nouă bomboană, vorbeşte liniştit şi melodios ca şi cum ar 
da consultaţii cu privire la originea sunetelor, şi clatină 
capul, de două ori la dreapta - de două ori la stânga. 

— Fritz propune să discutăm poimâine ruta. 

— lar eu nu sunt obligat să accept toate propunerile sale! 
Anunţă-l că eu am un creier mai slobod, că pot să jonglez 
cu mai multe gânduri în aceeaşi zi - şi că vreau, vreau 
acum să cunosc ideile sale! Vreau să ştiu ce este cu 
alimentarea! 

Teo, speriat, conversă iar cu „aliatul”, care răspundea 
scurt, cu un mic zâmbet care-l umilea pe Ceclan. 

— Ce ai dori să cunoşti în primul rând, Xilliphant? 

— Pe toţi dracii, traseul! Există o singură şansă, dar eu n- 
o văd, în schimb prevăd celelalte două milioane de 
posibilităţi de a fi interceptaţi, de a fi conduşi la o aterizare 
forţată sau de a fi doborâţi cu un simplu strănut al oricărui 


57 


aparat de vânătoare ce poate lua viteze mai mari decât a 
carului cu boi sau a şaretei trase de căluţul Tropoteală. 

— Căluţul Tropoteală? Eşti nebun? Ce-i aia? 

— Nu ştiu - n-are importanţă! La ce culoar s-a gândit 
mintea lui Fritz? Ucraina - Polonia - Baltica, sau poate 
Ungaria-Polonia? 

— Mă - ce porcărie! Tu de ce nu ştii germana (sau te 
prefaci?!), Fritz de ce nu înţelege limba noastră cea dulce 
ca mierea? Vom trece, aşa zice Fritz, direct peste Reich, şi 
chiar pe deasupra Berlinului, fiindcă cea mai sigură condiţie 
ca să dai de bănuit e să zbori pe furişate. Preferabil e la 
vedere. Inţelegi ceva din tactica asta? 

— Inţeleg doar că e smintit, dar în aceeaşi măsură sunt şi 
eu fiindcă stau de vorbă cu tipi de teapa voastră - 
dezertori. Acum întreabă-l unde alimentăm. 

— Intre două mărunte localităţi, la graniţa slovacă, vom 
avea pistă de aterizare, carburant şi chiar cafea caldă. 

— Imi vine greu să cred că există colţuri de lume în care 
poliţia doarme. Pistă de aterizare, benzină, cafea, şi încă 
mai ce? Intreabă - din pură curiozitate, x al său, ne- 
prevăzutul în greutate de 58 kilograme, în ce punct se va 
îmbarca, aici, sau la punctul de alimentare? 

Se va îmbarca aici. Dar x al tău - unde? 

— Ce întrebare fără sens! Eu n-am pe nimeni la punctul 
de pe graniţa slovacă. Neprevăzutul meu x se va îmbarca 
fireşte aici. 

— Fritz a pus întrebarea din politeţe, el nu vrea să fie 
indiscret, el presupune că vrei să duci cu tine o doamnă. 

Pe neaşteptate, Fritz Hellermann râse şi mai aruncă în 
gură o bomboană când auzi răspunsul lui Xilliphant. 

— Roagă-l să râdă mai des - îl umanizează. Şi se pomeni 
fluierând ceva din Nabucco. Privi ceasul. Orele treisprezece 
şi unu. Alarmă. 


58 


Privi ceasul. Avioanele trecuseră mai departe. Omenirea 
a făcut tot posibilul pentru a-şi crea o existenţă imposibilă. 
Trebuie să lupţi pentru a supravieţui. Non sens. Sensul 
existenţei omului e să se bucure de viaţă - are una singură 
- dar iată că nu mai are timp şi de aşa ceva. E prea ocupat 
cu activitatea demenţială care-i asigură, de bine, de rău, 
ziua de mâine. De poimâine, eventual, dacă eşti optimist. A 
trăi pentru a trăi nu e o justificare. 

Nu! 

Ceclan privi din nou ceasul, cinci şi trei, şi se gândi că ar 
avea chef să ascută nişte creioane colorate, ca în copilărie, 
ba chiar să le ronţăie, creioane cu negrese, tigri, palmieri, 
pistoale, avioane. Avioane - nu. 

— Deci? Pe unde trecem Carpaţii? 

— Din partea mea, pe oriunde. Pe valea Topologului, 
între Negoiul şi Surul, sau pe Râul Doamnei, sau... 

„Aliatul” făcu însemnări pe hartă, apoi vorbi. Teo, 
impresionat, tălmăcea. 

— Fritz face următoarele propuneri. 

— Ascult cu mare interes! se şi irită Sergiu, deja ascuţind 
în minte un creion pe care se aflau imprimate banane 
galbene-verzui. Nu ne costă nimic să facem planuri, chiar 
MARI PLANURI. 

Şi înregistră, exact, deşi cu o ureche absentă, „expu- 
nerea” lui Fritz Hellermann. Buzele groase ale neamţului se 
modelau pe măsura cuvintelor rostite, iar gura lui Teo când 
ondulată, când strâmbă, îşi îndeplinea cu o comică 
seriozitate misiunea de a face accesibile lui Sergiu ideile 
„aliatului”. La mijlocul expunerii, Fritz Hellermann ridică 
brusc ochii fixându-l intens pe Xilliphant, transmiţându-i 


59 


iarăşi un zâmbet de om ce se priveşte în oglindă şi e mul- 
tumit de înfăţişarea sa. Un surâs scurt dar şocant, ca o 
înţelegere tacită între ei doi, la care „translatorul” nu par- 
ticipa. Ceclan rămase cu gândul suspendat. Hellermann 
continua să vorbească, la fel de liniştit, chiar puţin 
tânguios, parcă ar fi făcut elogiul unui coleg dispărut. 
Sergiu reţinu amănunte curioase. Vor zbura (7?!) conform 
planului, în noaptea ANULUI NOU, din raţiuni care se subîn- 
teleg, vor survola (chiar!), de-a lungul frontierei poloneze. 
Reţinu şi numele unor localităţi germane, parcă Görlitz şi 
Cottbus, pe râul Spree. Undeva, între orăşelele amintite 
„cineva” are să-i aştepte - Fritz făcu o divagaţie senti- 
mentală. La marginea unei păduri - ca o linie neagră, de 
sus - funcţionase cândva şcoala de zbor fără motor. Nu 
bănuise atunci că va pilota avioane de luptă! Visul lui era să 
devină pilot explorator, să aterizeze în Groenlanda, ori la 
Polul Sud. Acolo, la planorişti, prima sa încercare de a se 
dezlipi de planetă era să se soldeze cu un sfârşit definitiv... 

Fiecare dintre noi are la activ un accident virtual pe care 
nu-l poate uita şi care, din motive misterioase, e mai 
important decât chiar accidentele reale, întâmplate. Chit că 
după aia Hellermann trecuse prin zeci de ocazii de a muri, 
el revine mereu cu un soi de macabră dragoste, cu o 
morbidă duioşie la incidentul cu cablul ce nu s-a desprins la 
momentul oportun. La fel şi eu - mârâia interior Xilliphant. 
Am avut de atâtea ori ocazia să-mi pun pielea pe băț, şi 
totuşi mereu şi mereu respir aerul evenimentului de acum 
unsprezece ani. 

Hellermann trecuse la un al doilea punct de alimentare 
„de rezervă”, între Horka şi Ntesky. Ceclan reprimă o 
întrebare, dacă ar fi pus-o, înseamnă că lua chiar în serios 
planul. Întrebarea ar fi sunat: în atât de puţine zile câte mai 
sunt până la ANUL NOU, când vei avea răgazul să aranjezi 
şi asta, mein Herr? 

lar Fritz vorbea, el descria acum insula Bornholm, pe care 


60 


o vor lăsa la stânga; trecu la insula Öland, lungă ca un mat, 
la extremitatea căreia se află insula Comoarei, ba nu, a 
Coroanei. 

Cine greşise, Fritz, sau „translatorul”? 

Ceclan apucă păhărelul. Constată cu dezgust că îi tre- 
mură degetele. Teo se plimba prin cameră, se auzea cum îi 
trosnesc oasele. Pe neaşteptate, privind mâna lui Xilliphant, 
„aliatul” făcu o remarcă pe un ton aspru. 

— Trei zile înainte de MARELE ZBOR, nimeni nu bea 
nimic, traduse Teo. Mai exact Fritz zice că nu vor bea piloţii, 
eu, în momentul decolării voi face tot posibilul să fiu criţă. 

Sergiu începu să râdă cu sughiţuri. 

Apoi, în chip inexplicabil, Sergiu Ceclan Xilliphant leşină. 

Traversa pentru întâia dată straniul fenomen al leşinului. 
Avea să povestească mai târziu în felurite chipuri senzațiile 
pe care le încercase. Una dintre variante era că leşinul nu e 
„un fel de moarte”, cum e considerat de câtre unii - sau, 
judecind invers - că dacă moartea ar fi un fel de leşin care 
se prelungeşte la infinit, ar merita să mori cât mai curând... 
Ceclan, care e un mare mincinos, pretinde că în timpul 
leşinului a fost perfect conştient de tot ce mişca împrejurul 
său, atâta doar că nu se simţea capabil să reacționeze - şi 
că numai după ce starea de leşin s-a transformat în somn - 
un somn cu vise! - s-a detaşat de mediul înconjurător. În 
orice caz, cât a ţinut leşinul el era ca un fiord adânc ce 
primea sunetele, fără a le înapoia. 

Când şi-a revenit, la căpătâiul lui se aflau două femei, 
Cecilia, în rochie argintie, deasupra căreia ochii ei sclipeau 
cu şi mai adâncă vinovăţie, şi Olimpia, „nepoata” harpistă, 
care imediat dispăru. 

— Teo m-a plantat lângă patul tău „de suferinţă”, cu 
dispoziţia de a te pune pe picioare prin orice mijloc (un 
gând jucăuş ridică colţurile gurii lui Xilliphant), altfel 
MARELE PLAN, fără tine, e compromis. Vrei puţin ceai? 

— CEAI? şi Ceclan sări din pat, constatând cu stupoare că 


61 


e în pijama - cine îl dezbrăcase? 

— Te mai doare capul? 

— Nici nu m-a durut, sunt sănătos, zdravăn, antrenat.. 

— Eşti foarte vulnerabil - spuse suedeza. Mai vulnerabil 
decât Fritz şi chiar decât Teofil, pe care îl dispreţuieşti. Mai 
vulnerabil decât amândoi la un loc. 

Oare cum vine - „amândoi la un loc”? Xilliphant avu o 
senzaţie de parcă i-ar fi umblat cineva prin gură cu o 
şurubelniţă rece. 

— Ai chef să înjuri, ştiu, spuse Cecilia, cu o nouă mo- 
dulaţie a vocii. Totuşi, nu e neapărat necesar să fii mitocan. 
Dacă vrei - dacă te simţi bine - plec. Eu ştiu ce s-a 
întâmplat cu tine. 

— Ştii - da? 

— Da! Ochii ei deveniseră opaci. Te-ai speriat, Xilliphant. 
Tu! Prea ai luat în serios MARELE ZBOR. 

— Dimpotrivă, fetiţo. Sunt unicul care n-am luat în serios 
„jocul” vostru. Şi nici acum nu-l iau. N-am vrut să plec! Nu 
vreau să plec! 

— Sergiu! Mă asculţi? Vrei? Teo se teme, Fritz se teme, 
ambii se bizuie pe tine, care însă eşti absolut absent, 
îngrozit! Tu eşti singurul care a aşezat în balanţă toate 
elementele... 

Sergiu, în pijama, îşi turnă cafea şi se trânti în fotoliu. 

— ...Ceea ce este o mare greşeală, dragul meu. Acţiunile 
nebuneşti nu pot fi înfăptuite cu luciditate - luciditatea 
frânează. 

Tăcu, merse pe diagonala camerei - nu i se auzeau paşii. 
În schimb, din odăiţa „nepoatei” răzbăteau, ca strecurate 
printr-un filtru de vată, sunete de pianină. Ceci zise, 
rămânând cu spatele la Xilliphant: 

— De ce? De ce te sperie un lucru atât de mic? Vrem să 
evadăm, nu? şi încă în condiţii excelente. Alţii, ca să fugă 
dintr-o temniţă, au săpat galerii prin stâncă. Pe când galeria 
noastră trece prin aer. 


62 


— Ceci! Nu mai turna sirop peste mine - mi se năclăieşte 
părul. Du-te la Teofil al tău. Îmi dau seama acum - sunteţi 
predestinaţi, niciodată nu veţi scăpa unul de celălalt. 

Cecilia ieşi fără să răspundă - Xill privi ceasul - ceasul nu 
era la locul lui, i-l scoseseră cât fusese leşinat. 

— Cat e ora? zbieră Xilliphant, nu se ştie către cine. 

— IIll... eeeee... ooooo! veni de undeva ecoul. 


63 


CAPITOLUL CINCI 


Un soare primăvăratec, scăpărător, stă fixat pe mijlocul 
cerului. Zăpezile, pe crestele dimprejur, mari peceţi pudice. 
Bărbatul care şade în pragul cabanei e cărunt, solid, trist. 

Nu e tânăr. 

Trage rar din pipa mereu gata să se stingă. Cândva 
blond, chipeş, acum trecut de şaizeci, pe faţa lui rămasă 
energică se citeşte limpede amurgul. Urmăreşte cu coada 
ochiului două puncte ce urcă, un punct mare şi un punct 
mic. Un om şi un câine. 

Peste o jumătate de ceas, cele două puncte s-au apropiat 
mult. Punctul mare e un bărbat mic, în pufoaică descheiată, 
înfipt într-o ciudată şapcă de catifea al cărei larg cozoroc îi 
apără ochii de soare. Punctul celălalt e un căţel negru 
zulufat, poate un pudel. 

— Bună, domnule Horst! 

— Ce este nou, Pavel? Bine ai venit. 

Mai pălăvrăgesc aşa două sau trei minute, indiferenți, 
apoi tânărul trece la fondul chestiunii. Ar vrea să ştie dacă 
javra neagră şi zulufată pe care a târât-o după el e de rasă, 
ori e corcitură. Horst e o autoritate în materie. El abia 
aruncă o privire pe direcţia minusculei potăi. Nu se 
grăbeşte, nu se grăbeşte să dea răspuns, şi nu se grăbeşte 
în general. Când are vizitatori, îi place să-i reţină cu vorba 
lui rară, uneori le spune şi poveşti - iată că s-a ivit ocazia 
din nou. 

— Pavele! Mai în tinereţe credeam că ştiu totul despre 
câini. La noi în familie, ca la mulţi dintre saşi, era o tradiţie, 
străbunicul, bunicul, tata şi apoi eu - am fost cu toţii nişte 
aşi în materie de câini şi chiar de dresură. Tata a scris şi 


64 


cărţi pe-acest subiect. Ai vreme? 

Tânărul Pavel răspunse că are timp berechet, deşi ar fi 
preferat ca moş Horst să-i comunice direct concluzia asupra 
javrei în cauză, sărind peste ocoluri. 

— În timpul războiului, am fost o vreme administrator pe 
un aerodrom. Intendent şef. Să nu crezi că intendent 
înseamnă nazist, eu eram ofiţer, şi-aici se întrerupse o clipă 
fiindcă pudelul, puţin obosit, veni în faţa lor, se aşeză şi 
începu să se scarpine. Urmărindu-i mişcările, Horst pierdu 
şirul. Îl regăsi după un interval. 

— A fi ofiţer în armata germană nu însemna obligatoriu 
să fii şi nazist. 

— Ştiu asta, zise Pavel, moale, cam plictisit. 

— Îmi pare bine că ştii. Multă vreme după război, era 
mare încurcătură în capetele oamenilor. Bine. Eram ofiţer 
de administraţie, acela care se ocupă cu aprovizionarea şi 
celelalte aiureli. Un pilot, nici nu-mi mai amintesc numele 
lui, făcuse la noi antrenamentul de readaptare, după spital 
şi, întorcându-se pe front, mi-a adus un căţel cu care n- 
avea ce să facă şi-i era milă să-l lase de izbelişte. Un pui de 
câine oarecare, poate cu vagi urme de rasă doberman, o 
corcitură pe care un cunoscător n-ar fi dat un creiţar. 
Totuşi, era un câine, pe atunci iubeam mai mult câinii decât 
oamenii şi l-am oploşit pe lângă mine şi i-am dat numele pe 
care-l au majoritatea câinilor din ţara asta, Azor. De altfel, 
fie vorba între noi, nici nu merită nume mai selecte pentru 
că la noi nu există un adevărat cult al raselor. Omul de pe 
stradă nu ştie deosebi un Saint-Bernard de un Cooley 
scoţian. Şi-apoi, i-am pus nume românesc din prevedere, 
puteam fi trimis în altă parte oricând, pe front sau la dracu- 
n praznic, iar Azor rămânea aici, şi cu un nume ca Frederik, 
de pildă, cum s-ar îi descurcat, te întreb? 

— Şi eu mă întreb, zise Pavel, resemnat. Horst nu-i băgă 
în seamă tonul. 

— Bine, băiete, şi, ca să mai scurtez povestea care-i chiar 


65 


frumoasă, acest câine Azor, aşa lipsit de sânge ales cum 
era, a crescut mare şi frumos, şi neaşteptat de deştept. Pot 
spune că a fost cel mai deştept câine din partea asta a 
lumii. Da. Pot spune chiar că a fost un câine de excepţie, un 
câine genial, şi ai să vezi îndată de ce. Am eu o bănuială 
pentru care ar trebui să fiu imediat declarat nebun, numai 
că nu-mi pasă. Nebun? Ei şi ce? 

Azor trăia pe aerodrom alături de mine şi era prieten bun 
cu piloţii. Era mare, pe spate îi creştea o blană deasă 
neagră de câine lup, dar urechile îi atârnau blege. Ciudată 
corcitură. li însoțea pe piloţi la avioane, îi plăcea să sară în 
avioanele de transport, să „converseze” cu aviatorii. Sunt 
convins că înţelegea vorba omenească. Era sensibil, o 
înjurătură îl îndepărta de tine. O lovitură de picior însemna 
ruperea definitivă a relaţiilor. Eu l-am lovit o singură dată, şi 
uite cum s-a întâmplat asta. 

Mică pauză. Tânărul Pavel priveşte munţii şi e neatent. 

— Venise Revelionul lui patruzeci şi patru, iar eu m-am 
îmbătat. Colonelul Kellge era comandantul aerodromului, 
un cretin. Suficient să-ţi spun că nu suferea animalele, 
câinii, caii, mâţele, ca să mă crezi că era cu adevărat cretin. 
Se pregătea să rostească un toast, ştii tu! Se pregătea deci 
să rostească acel toast inutil, când ochii i-au căzut pe 
câinele meu Azor care, în sala mare a popotei, sărbătorea şi 
el Anul Nou alături de piloţi. „Horst! Scoate animalul de 
aici!” a ordonat Kellge. Şi a mai spus: pute! 

Minţea. Am executat ordinul, l-am trimis afară pe Azor cu 
o lovitură de bombeu. Groaznică jignire. Dar eram 
turmentat, ce vrei? Nu lovitura a fost dureroasă, cât jignirea 
a fost mare. Mare. lmensă. Tu nu fumezi? Nu l-am mai 
văzut pe Azor din noaptea aceea. 

— Da? Şi unde s-a dus? 

— Aici e partea a doua a istoriei. 

— A doua? 

— Da, a doua. Pe aerodrom la noi, în noaptea de Revelion 


66 


a lui patruzeci şi patru s-a întâmplat ceva incredibil, a fost 
furat un avion. Un avion a dispărut. Şi-a luat zborul singur. 

Pavel, distrat, crede că n-a auzit bine. 

— Cum, singur? 

— Pare de necrezut, dar judecă şi tu. Nici unul dintre 
piloţii noştri n-a fost dat lipsă. Nu putea fi nimeni dinafară, 
fiindcă poţi să-ţi închipui cum e organizată paza împrejurul 
unui aerodrom german. (Nuanţă de mândrie în glasul 
sasului, care îşi scarpină uşor bărbia.) Nu se poate strecura 
nici un şoarece. 

— Cred! Şi atunci? 

— Atunci, eu am spus a doua zi în glumă că Azor, 
supărat, a sărit în avion şi a întins-o. Era familiarizat cu 
avioanele. 

— Merge, ca glumă. 

— Crezi? Mie, cu timpul ideea mi s-a părut interesantă. 
Am căutat şi am găsit argumente în sprijinul ei. Îţi închipui, 
un câine la manşă! De ce nu? Un câine deştept. 

Pavel râse fără convingere. 

— Ce s-a întâmplat cu avionul, domnule Horst? Cu 
avionul furat. 

— Nu mare lucru, Pavele. A fost interceptat de două 
Messerschmitt-uri „G”, şi, cum n-a răspuns la somaţie, l-au 
doborât. 

— Păcat! Unde? 

— Unde? Asta e greu de spus. 

— Nu l-au căutat? Nu l-au găsit? 

— Nu tocmai... Moş Horst îşi scutură pipa. Dumnezeu ştie 
care e adevărul. Echipe speciale au plecat la locul 
presupus, dar n-au descoperit avionul furat şi doborât. 

— Dar, devine ceva mai activ Pavel, un avion nu e un ac 
în carul cu fin. 

— Ai dreptate. Dar e posibil că, noapte fiind, piloţii de pe 
„G”-uri n-au localizat poziţia. Avionul acela n-a fost 
descoperit niciodată, dacă nu cumva au păstrat secretul. 


67 


Dar dacă nici n-a fost doborât? Un avion pilotat de un câine 
cine ştie ce surprize îţi oferă! 


Doborât la nord de Kirovograd, rănit foarte grav, trimis la 
intendenţă după un an de spital, nu e de mirare că-i 
lipseşte o doagă, medita Pavel, coborând muntele, urmat 
de javra mică şi neagră (care, desigur, n-ar fi în stare să 
piloteze un avion). Uitase să-i mai ceară părerea lui moş 
Horst. De altfel nici n-ar mai fi avut încredere. 


Rămas iarăşi singur, fostul intendent ce-şi zice? La ce se 
gândeşte? 

Poate gândeşte aşa: l-am încurcat rău pe săracul Pavel. 
Şi-şi zice: Cum mai trece timpul! Şi totuşi, nu ştiu care 
filozof a zis că trăim prea mult... 


68 


CAPITOLUL ŞASE 


La ora douăzeci şi trei şi patru minute după ceasul lui 
Sergiu Ceclan Xilliphant, un vânt se porni să măture norii. 
Într-o spărtură îngustă, năluci prima stea, albăstruie, 
neliniştită, gânditoare. Şi, prin ceva nedefinit, provizorie, iar 
nu eternă. Pe urmă, la orizontul nordic, ochii lor descoperiră 
o lumină, dar probabil nu era vorba de un astru, ci de un 
misterios semnalizator de pe piscuri. Vântul continua să 
împrăştie ceața şi deodată, cu un glas macabru, Teo 
fredona: 


lubito cu degetele lungi... 


Noaptea deveni luminoasă din cauza zăpezii. 

Apoi prin mijlocul poienii trecu lupul singuratec, palid 
scăldat într-un rest al lunii. Urletul lui fu auzit doar ceva, 
mai târziu, foarte departe şi foarte aproape. Un cor de 
glasuri aspre îi răspunse din altă direcţie. Poate că undeva 
bătuse un gong şi venise momentul când se retrăgeau 
haitele. 

Pe urmă, vântul se încurcă în propriile-i iţe şi căzu. 
Copacii se auziră în zvârcolire, departe, împrejur. In zăpadă, 
exact alături de ei, se iviră urme late şi adânci, ca şi cum 
un animal invizibil ar fi călcat chiar atunci pe acolo, Teo 
fredona mereu aceeaşi melodie, /ubito cu degete lungi, 


69 


Xilliphant şi Hellermann reveniră la ora douăzeci şi trei şi 
douăzeci: gata, drumul e liber. 

Teo întrebă: 

— Aţi ucis? 

— Taci. Tu întreabă-l acum pe Hellerman dacă această 
persoană streină îl reprezintă pe x. Neprevăzutul. 

— Da, Xill. Este domnişoara Hildegunde Walther. 

— Bun. Asta de aici e Silviu Balamela. 

— ÎI cunosc. 

— Ştiu, dar explică-i „aliatului”. Silviu Balamela, prietenul 
meu, x secund. Vreau să ştiu dacă are ceva împotrivă. 

— Nu. N-are. E încântat de cunoştinţă. 

— Se vorbeşte prea mult. Nu mă întrerupeţi. Teo, în- 
treabă-l pe „aliat” cum rămâne cu scaunul din stânga. 

— Asta ce înseamnă? 

— Nu te priveşte. Întreabă-l! 

— Fritz spune că scaunul din stânga îl vei ocupa tu. 
Deasupra teritoriului german veţi schimba locurile. 

— Da. Aşa e rezonabil. 

— Dar ce înseamnă scaunul din stânga? 

— Nu fi idiot. Potriveşte-ţi ceasul după al meu. Totul e 
limpede? 

— Nu... Dacă mă rătăcesc? 

— Nu ai voie să te rătăceşti, dar dacă totuşi pierzi 
drumul, naiba să te ia, vom efectua MARELE ZBOR în doi, 
eu cu „aliatul”, fără interpret. Nătărăilor! Aţi transpirat bine 
până să mă convingeţi, dar acum - Ceclan îşi supraveghe 
vocea, suna convingător - acum eu am trecut bariera aia 
invizibilă, şi nici dracul nu mă mai poate opri. Potriveşte-ţi 
ceasul şi execută totul conform planului. Conform MARELUI 
PLAN. Vino, Hellermann, mergem, e timpul. 

Straşnic, vorbi interior Xilliphant. Am vorbit straşnic, 
mârâi vocea lui interioară. Cu asemenea cuvinte înflăcărate 
poţi convinge o familie de pisici să intre, de bună voie în 
apă opărită. 


70 


Singur, străveziu ca o fantomă, Teofil constată că nu-şi 
mai poate stăpâni trupul. Dârdâind, cheltuia pesemne su- 
ficientă forţă cât să pună în mişcare o locomotivă de calibru 
mediu. Nu din cauza frigului. NU. Şi poate că nici de frică, ci 
din cauza iminenţei zborului, a MARELUI ZBOR, pentru care 
militase cu atâta înverşunare. Îşi dădea seama abia acum, 
fiindcă, interzicându-i-se alcoolul, lucid, el realiză că de fapt 
nu crezuse nici o clipă măcar în posibilitatea reală a 
executării MARELUI PLAN. 

Zborul până în insula Comoarei, nu!, a Coroanei - toată 
lumea făcea mereu această confuzie, oare de ce? - 
considerat de la bun început de către Xilliphant drept o 
himeră, fusese pentru el un amuzament, un joc de-a 
bărbatul feroce. Probabil aceasta este una din deosebirile 
fundamentale dintre Teofil şi Sergiu. Xilliphant, după ce 
trecea aşa numita „barieră invizibilă”, nu mai ţinea cont de 
nimic; în vreme ce adevăratele dimensiuni ale riscului, 
precum şi odiosul cuvânt dezertare se ridicară abia acum în 
faţa lui Teofil. Nu era un fricos, ci un fel de visător. Insă un 
visător până la un moment dat. Ceclan devenea visător de 
la un moment dat... 


Sergiu Ceclan privi ceasul şi se strecură în bătrânul 
Honduras-Fokker prin trapa culisantă de pe burta 
fuselajului, urmat de Fritz Hellermann, care-şi potrivise 
casca pe cap, ochelarii de zbor pe frunte. Sergiu încercă 
mai multe poziţii ale scaunului, sprijinindu-şi picioarele pe 
frâna de blocare a palonierului. „Aliatul” aprinse luminile de 
bord; cei doi piloţi se priviră şi neamţul îi adresă unul din 
acele enigmatice zâmbete scurte, înţepătoare, încercând 
comenzile, Xill se întrebă cine ar mai putea fi acea 
domnişoară Hildegunde Walther. Nimic nu lăsa să se 
întrevadă, cel puţin până în momentul acela, natura 
relaţiilor dintre ei. Fiică, fiică vitregă sau amantă? Era 
subţirică, înaltă şi încă nimeni nu-i distinsese trăsăturile, 


71 


nu-i auzise vocea, şi la început, în clipa întâlnirii, Xill 
crezuse că e vorba de un tânăr ofiţer, fiindcă nemţoaica 
purta uniformă.. 

Sergiu scoase din buzunar un chibrit şi-l strecură între 
dinţi, exact în clipa în care „aliatul” îndesa în gură o 
bomboană. Efectuând gestul, el întoarse puţin capul către 
dreapta - poate, mai ştii, poate se jena de slăbiciunea lui 
pentru dulciuri. 

Din momentul MARELUI LEŞIN (toate ajunseseră MARI!), 
Sergiu devenise brusc extraordinar de activ, punând în 
slujba MARELUI ZBOR atâta ingeniozitate cât ar fi fost 
îndestulătoare pentru a strămuta insula Coroanei pe 
teritoriul Bucureştiului. 

Ceclan arătă cu degetul cadranul presiunii motoarelor, 
„aliatul” dădu din cap. Ceclan privi ceasul, a treia oară de 
când se afla în avion - Teo ar face bine să se grăbească! În 
tot cursul zilei, mutra lui Teofil îi displăcuse: înţelegea cam 
ce se petrece cu el. Poate nu ar fi stricat să-i ofere acum un 
strop de „Whesth Schnaps”. 


Tânărul ofiţer-intendent al aerodromului, pe nume Horst 
Lothar, se răsuci pe călcâie şi porni cu pas nesigur spre 
câinele său Azor, un animal mare, cu spatele negru, 
coastele sure, botul ascuţit, urechile pleoştite, foarte as- 
cuțite la vârf. O corcitură! Câinele se instalase între două 
şiruri de mese şi clefăia demn, fără lăcomie, cu bună- 
cuviinţă din ce-i ofereau piloţii. li dădeau să mănânce din 
mână, dacă i-ar fi aruncat pe jos, dulăul, deştept şi răsfăţat, 
s-ar fi prefăcut a nu observa. Devenise mascota piloților şi 


72 


faptul de a nu-i însoţi la aparate pe aceşti nemți era 
considerat semn rău. 

Singurul în graţia căruia nu reuşise să intre Azor era 
persoana cea, mai importantă, comandantul Kellge. Câinele 
din instinct se ferea din calea colonelului. Acum însă, cu 
prilejul petrecerii de ANUL NOU, întâlnirea dintre ei 
devenise inevitabilă. Revelionul fără mascotă? Imposibil. 
Dar iată că era posibil. Deşi, tot din instinct, Azor se plasase 
într-un punct mai ferit, ochii lui Kellge, dănţuind galbeni în 
dosul lentilelor, îl descoperiră. Posibil să-l fi descoperit cu 
nasul, fiindcă acest Kellge pretindea că Azor pute. 

Acum, intendentul Horst defila spre câine pentru a 
îndeplini porunca primită. Piloții dezaprobau decizia co- 
mandantului..., dar numai prin lipsa comentariilor. 

Ar fi fost suficient un simplu semn sau o vorba, şi Azor ar 
fi părăsit sala mare a popotei. Intendentul însă se îmbătase, 
ceea ce nu i se întâmpla des. Încă nu bătuse miezul de 
noapte, şi el se clătina. Voi să dea dovadă de virilitate şi-i 
arse o cizmă lui Azor. Acesta se ridică ofensat, ieşi, 
deschizând clanţa cu laba lui uriaşă, 

— Nu era cazul, Lothar, spuse un pilot de lângă Horst. 

— E câinele meu, mă priveşte, ripostă agresiv inten- 
dentul. 


Xilliphant privi ceasul - ar fi fost chiar momentul ca Teo 
să se ivească, aducându-i şi pe ceilalţi. Simţi o uşoară 
apăsare pe braţ - Fritz Hellermann îl făcea atent. Îi arăta 
cerul cu degetul, gest scuzabil într-o astfel de situaţie. Prin 
plexiglasul carlingăi, Ceclan observă deasupra munţilor o 
stranie coamă, argintie, nemişcată, un îngust orificiu tăiat 
în cer, spre mai departe. Spre mai departe, unde? Nu mai 
văzuse în viaţa lui aşa ceva! 

— Eine Kommete! 

— O cometă - ai dreptate. 

Oare cometă să fie? Curios, ziarele, radioul nu pome- 


73 


niseră despre aşa ceva. Ori o stea cu coadă nu e un 
eveniment oarecare. 

— Cometa şi războiul, spuse „aliatul”, în nemţeşte. 

— Poftim? se miră Ceclan, deşi înţelesese foarte bine că 
neamţul făcuse legătura care, potrivit credințelor vechi, 
există între războaie, dezastre în general, şi îndepărtatele 
mosafire ce vin nu se ştie de unde şi cu atât mai puţin în- 
cotro se duc. Poate de nicăieri, spre nicăieri. De ce 
neapărat să fim slugoii principiului că toate au un rost? Mai 
curând - invers - şi, tot mai furios, îşi privi ceasul. Teo 
depăşise clipa stabilită. Scrută linia pădurii. 


jignit pentru lovitura nemeritată, câinele rătăcea trist 
printre hangare. Apoi, cum supărarea câinească, la fel ca şi 
cea omenească, nu poate dura la nesfârşit, plimbarea asta 
nocturnă începu să-l amuze. De mult nu mai hoinărise chiar 
pe dunga unei atât de solemne tăceri care-i ascuţea 
simţurile şi-i trezea confuze amintiri ce nu-i aparţineau fiind 
ale strămoşilor săi. Se aţinti către liziera pădurii, acolo se 
întâmplau atâtea lucruri interesante! Încetul cu încetul, 
părăsi teritoriul aerodromului, tăie un colţ al pădurii, 
traversa pista secundară şi, atenţie, trapa avionului al 
treilea, ultimul din şir, era deschisă. Azor sări înăuntru 
neauzit şi începu să adulmece insistent. Ce se întâmpla 
aici? Cine erau necunoscuţii din carlingă ce conversau 
ciudat, prin gesturi? Rămase strâns ghemuit, în aşteptare. 
Ce aştepta? 


Sergiu trase o înjurătură, amestecă dumnezeirea cu 
universul, cu strămoşii şi strănepoţii de ambele sexe. li veni 
un mare chef să ascută vreo două-trei creioane colorate. 
Vom fi arestaţi încă înainte de a decola. E la fel de penibil 
ca o sinucidere nereuşită. 

Hellerman spuse ceva, Xill îi arătă ceasul, momentul 
decolării se apropia: dacă porneau şchiopătând încă din 


74 


start, întreg planul se ducea dracului. 

— Mă duc să văd ce e - precis că Teo al dumitale s-a 
încurcat, ori a făcut pe el de frică. Ceclan făcu un efort să 
transpuie cuvintele în gesturi, simțind cum transpiră de la 
gât până la spaţiile dintre degetele picioarelor. Cobori din 
Honduras, iar Hellermann îşi mai îndesă o bomboană în 
gură. 


Fritz Hellermann rezistă cu greu ispitei de a trece pe 
scaunul din stânga şi de a apăsa pe contactul încălzitoare- 
lor de benzină. Singur!... S-ar fi descurcat de minune, toate 
hărţile se aflau la bord. Nu către insula Coroanei - în care 
nu avea încredere - ar fi îndreptat botul vânăt al Honauras- 
ului, ci cu totul în altă direcţie. Singur! Fără nici un fel de 
încărcătură, bătrânul avion utilitar transformat în avion de 
antrenament ar sălta peste munţi ca peste nimic. Işi 
stăpâni un prelung tremur al degetelor. Nu se poate s-o 
părăsesc astfel pe Hildegunde, n-am voie să-mi trădez 
temporarii aliaţi, n-am voie să fiu singur, n-am voie să fiu 
fericit - dar am dreptul să visez! Se şi ridică pe jumătate, 
când un mârâit ostil îi atrase atenţia. Îndreptă fulgerător 
raza lanternei - drăcie - de unde a apărut câinele? Al cui e? 
Al pilotului român, pus acolo să-l păzească? Poţi crede 
orice. N-avea încredere românul în el? 

Şi, la drept vorbind, avea dreptate în privinţa lipsei de 
încredere. Fritz Hellermann zâmbi melancolic, stinse 
lanterna, se aşeză iar pe scaunul pilotului secund, 
contemplând cometa deasupra munţilor, în măreaţa ei 
singurătate. 


La marginea pădurii, sprijinit în baston, Silviu Balamela 
scruta dintr-o parte, cu o privire piezişă, lacomă?, 
duşmănoasă?, profilurile celor două femei care continuau 
să tacă. Poate se considerau încă de pe acum rivale. Picio- 
rul stâng al lui Bala, cel rănit şi incomplet vindecat, îi 


75 


injecta în tot trupul o stare de slăbiciune, de stânjeneală. 
Tocmai bun pentru o astfel de călătorie! lInainta greu, 
obosea în fiecare clipă, nu te puteai bizui pe el. Îi era frig, 
teamă, entuziasmul se consumase. Cecilia zise: 

— Ce se întâmplă? Ce aşteptăm? 

Purta un elegant „complet” de schi, de nuanţă fier- 
cenuşiu, peste care trăsese celebrul ei mantou-imitaţie. Se 
înţepenise la trei metri de Bala şi tot la trei metri, pe 
aceeaşi linie, stătea Hildegunde, dreaptă, subţire, nemiş- 
cată în uniforma ei, impenetrabilă. Parcă-i aranjase cineva 
în faţa unui pluton de execuţie! Deodată, fără a se întoarce 
spre ei, tânăra nemţoaică spuse ceva, mai mult ca pentru 
sine. 

— Înţelegi limba asta a lor? 

— Mai mult nu, spuse Bala. Presupun însă că se apropie 
cineva. Întinse braţul; prin zăpadă înainta un om făcând 
mari salturi. 

— E Teo! De ce fuge? Te pomeneşti că... 

Dar nu era Teo, ci Sergiu Ceclan, Respira greu. Unde e 
Teo? întrebă. N-a ajuns aici? 

— Nu e cu voi? 

— L-am trimis să vă aducă la avion. 

— Ei bine, n-a venit. 

— Foarte bine, scuipă în zăpadă Xilliphant. Foarte bine! 
Veniţi! O luăm din loc fără Teo, naiba să-l ia de cretin! 

— Nu se poate, Sergiu! 

— Fără isterii, fetiţo. De ce nu se poate? Chiar tu mi-ai 
propus să-l abandonăm. 

— N-ai fost de acord. lar acum, nu sunt eu de acord. Nu 
plec fără Teo! 

— Nu te oblig. Adio! Haide, Bala com-her, Hildegunde! , 

— Xilliphant! Dar nu înţelegi că n-ai ce căuta pe INSULA 
fără mine? 

— Fetiţo, la naiba cu INSULA ta. Eu acum nu mă opresc, 
după ce, pentru zborul ăsta, am înjghebat un mecanism 


76 


genial! Nu renunţ la MARELE ZBOR, chiar de-ar fi să fac 
numai o plimbare până la Berlin, să trag, ştii tu pe uncie o 
salvă de salut şi să mă întorc acasă. Fetiţo, simt furnicătura 
manşei! 

Teo apăru două clipe mai târziu, parcă s-ar fi dedublat un 
copac. Săltând caraghios, se postă cu braţele ridicate în 
faţa lui Ceclan. 

— Opriţi-vă! A fost numai un joc. N-are nici un sens, e 
sinucidere curată! Au să ne doboare! XIII! Ceci! Să fugim 
imediat de aici. 

Pumnul lui Xilliphant bubui în bărbia lui Teo. Se ridică, 
aiurit. 

— Cecilia? Tu nu mă asculţi? 

— Mi-ar fi ruşine! Vino să te scutur de zăpadă. 

— Ce dracu se întâmplă? Veniţi! strigă Ceclan. 


Fritz Hellermann pornise motoarele. Zăvorâse trapa 
culisantă, iute, precis. Ambală încet, grăbind procesul de 
încălzire a cilindrilor. Se juca puţin cu manşa, cu palonierul, 
dădu bobârnace manetei de accelerare - se simţea bine, 
înlăturase  mustrările de conştiinţă: reuşita zborului 
depindea de respectarea strictă a limitelor stabilite, ceilalţi 
întârziau, probabil intervenise undeva o defecţiune, ei era 
nevoit să plece singur. Privi pista: greu de spus cât era de 
lungă. Zăpada răscolită de elice se ridica în trombe argintii 
- şi în clipa aceea îi zări pe ceilalţi. Veneau în mare grabă. 

Reduse motoarele, oftă, deschise trapa, îşi reluă locul. 
Nu-i reuşise. li veni să scuipe în panourile luminoase. Dar 
avea în gură o bomboană. Risipa e totdeauna inutilă, cu 
atât mai mult acum. Sergiu intră primul, îi ajută pe ceilalţi, 
închise trapa şi se strecură pe scaunul pilotului Teo se 
aşeză, puţin mai în spate, pe locul mecanicului de bord, iar 
nemţoaica, în stânga, deasupra umerilor lui Ceclan, lângă 
cele trei aparate radio. Işi suflă în palme şi puse degetul pe 
butonul de acord - aha, gândi Xill, asta e surpriza! 


77 


— Teo? 

— Da, Xill, ce doreşti? 

— Tradu foarte exact următoarele: Porc de câine! Ai vrut 
să pleci fără noi. Recunoaşte, că trag în tine. 

— Da, răspunse Hellermann. Aţi întârziat. Am şi eu 
revolver. 

Xilliphant zise: 

— Plăcută atmosferă domneşte aici! Avem o nemai- 
pomenită încredere unul în celălalt. 

— Suntem în întârziere cu patru minute şi jumătate, 
spuse Fritz, privind ceasul de la bord. El n-avea ceas - 
ciudat lucru pentru un pilot. 

— Spune-i porcului de câine „aliat” că ştiu. Comunică-i de 
asemenea că întârzierea se datoreşte porcului de câine 
numărul doi, care eşti tu, Teo! 

Drept răspuns Teo fredonă: /ubito cu degete lungi... Se 
liniştise. Deocamdată. 

— Mormăiţi-vă rugăciunile, îi îndemnă Ceclan. Vă dau 
întâlnire în partea de nord a ladului, într-o INSULA, dacă se 
află şi aşa ceva pe-acolo! 

Avionul Honduras-Fokker se urni greu, începu să ruleze. 
Ajuns la capătul pistei, orientându-se, Xilliphant întoarse 
aparatul, ca pe un cărucior de copii şi ambală ambele 
motoare la maximum, cu flapsurile coborâte. Scuturându- 
se, gemând, rabla prindea viaţă. Fritz Hellermann anunţă 
ceva. 

— Viteza limită! traduse Teo. Ne mai putem opri. 

— Nu ne oprim! urlă Xilliphant. Flapsurile sus! Ura! 

— Dumnezeule! Pot să iau o înghiţitură? 

— Zic că vreau să beau ceva! 

— Bala! Serveşte-l cu o porţie din sticla numărul doi! 

Bătrânul Honduras-Fokker se dezlipea de sol ca o plă- 
cintă ridicată din farfurie cu furculiţa - Sergiu îşi stăpâni un 
chiuit. 

— Trenul de aterizare! strigă Ceclan. 


78 


— Trenul de aterizare, Fritz, traduse Teo. 
O zguduitură în fuselaj anunţă că „aliatul” escamotase 
trenul de aterizare. 


Colonelul Kellge, comandantul aerodromului, rămase cu 
biftecul în gât când unul din Feldwebelii de serviciu se 
prezentă în faţa lui: 

— Domnule comandant, aparatul Honduras-Fokker T-LL a 
decolat conform ordinului dumneavoastră. 

Pe umerii subofiţerului se topeau câţiva fulgi de zăpadă, 
probabil se bulgărise (!), fiindcă afară nu ningea, era senin. 
Kellge crezu că n-a înţeles. 

— Cine a decolat? Conform cărui ordin? 

— Tot ce se întâmplă pe aeroport se execută conform 
ordinelor Dumneavoastră, spuse calm  Feldwebelul, 
stăpânindu-şi un mic zâmbet. Bănuia că Herr Kommandant 
e grizat. 

— Nu există nici un astfel de ordin. Nimeni nu decolează 
în noaptea asta. Nu cumva eşti beat? 

— Sunt de serviciu, domnule! Credeam că se execută un 
exerciţiu de noapte. 

— Alarma, ordonă Kellge, ridicându-se. 


Dintre cele trei aparate radio ale avionului Honduras- 
Fokker T-LL, Hildegunde Walther îl preferă pe cel din mijloc, 
din care ţâşni brusc un snop de voci ascuţite. Hildegunde 
reduse intensitatea acestor tăioase glasuri şi strigă ceva în 
urechea lui Hellermann. Cu tot momentul critic, Xilliphant îi 
analiză tonul vocii, o auzea prima dată. Teo înţelese în ce 


79 


constă comunicarea nemţoaicei şi aşteptă să simtă cum îi 
îngheaţă sângele în vine - când colo constată că nu-i este 
frică. Frica se terminase, aşa cum se termină o sticlă cu 
alcool. 

— XIII! strigă el, aproape înveselit de acest gând, auzi ce 
se întâmplă? Domnişoara Hildegunde a recepționat chiar 
acum: pe aerodrom s-a şi dat alarma. 

Ceclan privi cadranul fosforescent al ceasornicului. 

— Foarte bine! 

Şi, forțând ascensiunea printr-o „turnantă la tribord”, fără 
să-şi desprindă ochii de pe giroscop, controlându-şi 
permanent glasul, încercă să îndese blândeţe într-un 
strigăt: 

— Dragii mei! Am uitat... An Nou fericit... Hei, Teo! 

— Ordin, şefule! 

— Tradu „părţii aliate” urarea noastră! 


Ora zero douăzeci şi şase - după ceasul de la bord - a 
primei zile din anul patruzeci şi patru; echipajul? Fritz 
Hellermann, pilot secund, pilot navigator, Hildegunde 
Walter, radistă, Teo, pe locul mecanicului de bord, dar 
îndeplinind cu tot mai mare veselie (coniacul) funcţia de 
translator; pasagerii: Cecilia Vidraru  Olaffson, moş- 
tenitoarea sau proprietara insulei Coroanei. Ofițerul de 
artilerie Silviu Balamela. Pasager clandestin: câinele, - 
despre a cărui prezență ştia deocamdată numai Fritz. Vreo 
douăzeci şi doi de ani mai târziu - dacă ne putem permite 
această punte peste timp - într-un orăşel din centura 
munţilor îşi petrecea ultimele zile un anumit ins pe nume 
lon Lupu, alias Wolff, un sas român (sau viceversa). 

Se afla singur în casă. Nevastă-sa plecase la piaţă să 
caute un pui - bătrânul îşi exprimase dorinţa de a avea la 
prânz o supa de pasăre fierbinte, galbenă, cu tăieţei de 
casă, morcov mult, ţelină şi pătrunjel, în care să înmoaie 
vârful de foc al unui ardei roşu. 


80 


Bătrânul zăcea pe-o rână într-un vast pat acoperit cu o 
cuvertură verde în clipa când în casă pătrunse Augusta, 
nepoata lui, o fată cu şolduri zdravene, în ultima clasă de 
liceu. Aţintindu-şi asupra ei ochii decoloraţi (de un albastru 
seducător altădată), lon Lupu avu bănuiala că o vede 
pentru ultima dată şi, spre deosebire de alţi muribunzi, se 
simţi traversat de un acces de generozitate. O puse pe fată 
să-i pregătească nişte ceai, să-i aducă un pesmet, ur- 
mărind-o cum dislocă spaţiul cu trupul înalt, robust. Au- 
gusta era handbalistă şi aruncătoare de disc. lon Lupu ri- 
dică mâna scheletică şi păru că ia de undeva din aer, din 
gol, o decizie: o trimise pe fată să caute într-un anumit 
sertar, dintr-o mobilă oarecare, un sertar umplut cu 
lucruşoare neînsemnate, aşa cum adună bărbaţii, 
pămătufuri scoase din uz pe care continuă să le păstreze 
din motive misterioase, cureluşe, cutii, cutiuţe, şuruburi. 
Augusta îi aduse cutiuţa indicată şi din ea, cu degete 
zbârcite, palide, triste, bătrânul extrase un mic obiect 
învelit în stofă moale, roşie: un inel de aur, prevăzut cu o 
piatră prețioasă de formă rombică, într-o împletitură simplă 
şi savantă. : 

Îi întinse inelul Augustei, era, din clipa aceea, al ei. Îi 
explică grăbit - poate se temea că moare - că e o bijuterie 
de mare preţ, iar ea poate s-o întrebuinţeze cum doreşte, s- 
o transforme, s-o vândă sau s-o considere ca dar de nuntă 
din partea sa. 

Augusta se sperie puţin. Era o sportivă, crescută în 
spiritul unui anumit dispreţ faţă de bunurile „burgheze” aşa 
că primul ei impuls a fost să-l refuze pe unchi, a cărui 
înfăţişare o cam intimida. Cui aparținuse bijuteria? se 
întrebă fata. De ce n-o observase niciodată la degetul un- 
chiului sau măcar al mătuşei? 

lon Wolff o strecura pe Augusta prin sita privirii sale 
ceţoase - să-i spună, ori să nu-i spună adevărul? Ar fi fost 
ca o spovedanie, dar la urma urmelor - de ce spovedanie? 


81 


Ce este o spovedanie? 

Nu se simţea vinovat. Se decise să vorbească. De ce să 
ducă o taină în mormânt? Acum, după ce trecuse atâta 
vreme, nu mai avea nici o importanţă! Şi nu vorbise despre 
acel eveniment chiar nimănui, nici măcar nevestei, în care 
nu avea încredere. Prea era nemţoaică. 

Îi povesti deci Augustei că nu ştie cum îl chema pe 
posesorul de altădată al inelului dar că, poate, inițialele 
numelui său sunt „SC”, gravate, în interior. 

Fata verifică, aşa era. Alături de iniţiale se mai afla şi o 
dată. 

Inelul ajunsese în posesia lui lon Lupu în următoarele 
condiţii. Îl primise în schimbul unui serviciu făcut cuiva, în 
timpul războiului, Wolff lucra ca mecanic auxiliar pe lângă 
un aerodrom german. Aveau mare nevoie de specialişti, 
aşa se explica angajarea lui, care nu era totuşi neamţ decât 
pe trei sferturi - să zicem. 

În iarna lui patruzeci şi doi - ba nu, a lui patruzeci şi trei, 
în preajma Crăciunului, Wolff a cunoscut la cârciumă un 
bărbat simpatic, un pilot român care l-a tratat cu băuturi 
până ce s-au matolit amândoi. A doua zi, recapitulând, 
Wolff se simţi încolţit de remuşcări. Vorbise prea mult. Işi 
dădea seama - fusese tras de limbă. Cine putea fi 
„binevoitorul”, un agent secret britanic? N-a avut multă 
vreme pentru remuşcări - tovarăşul de chef i-a apărut iarăşi 
în cale - pesemne tot timpul îl urmărise. 

Augusta îl asculta pe bătrân uşor nerăbdătoare. Toate 
acestea păreau foarte îndepărtate, foarte streine şi cam 
neverosimile. Război, aerodrom militar secret, o bijuterie 
primită în schimbul unui „serviciu”. Le-o fi citit undeva şi le 
dă acum drept „evenimente” ale vieţii sale, bătrânii încurcă 
mai totdeauna lucrurile. 

„„La a doua întâlnire, acel pilot i-a făcut foarte direct lui 
Wolff - îl presa timpul - o propunere: să pregătească pentru 
decolare un anumit avion, pentru o anumită noapte. Un 


82 


avion vechi, garat pe o pistă auxiliară, la distanţă de 
baracamentele principale. Preţ pentru acest serviciu, 
aviatorul oferea nu bani, bani care-şi pierdeau din ce în ce 
valoarea, ci un inel. Bijuteria splendidă din palma ei. 

Handbalista se rezemă de spătarul scaunului şi examina 
cu interes, dar şi cu îndoială, bijuteria. O încercă. Nu putuse 
rezista. Avea degete puternice, inelul îi venea bine pe 
mijlociul drept. Unchiul sugerase că e o bijuterie masculină, 
că eventual ar putea să-l dăruiască viitorului soţ. Viitorul 
soţ? Cam nebulos profil, prea îndepărtat Nimic n-are s-o 
împiedice să poarte chiar ea frumoasa piatră rombică! 

„Târgul” dintre „SC” şi lon Wolff, devenit apoi lon Lupu, 
nu fusese în realitate chiar atât de expeditiv, mecanicul, om 
al meseriei, cântărise bine dificultăţile unei astfel de 
acţiuni. Important era în primul rând să nu cadă vreo umbră 
de bănuială asupra sa. În tinereţe fusese un om abil. Mă voi 
descurca! îşi spusese. Dar pentru ce acceptase el, în 
principiu, să participe la acest act? E limpede, din lăcomie. 
Îi plăcuse inelul, îndrăgise într-o clipă piatra. Ştiuse să le 
aprecieze valoarea. Voise neapărat ca bijuteria aceea grea, 
fină totuşi, să intre în posesia sa. Am s-o iau - dar n-am să 
fac nimic, gândise. Nu. E periculos. Inşii, odată prinşi, aveau 
să vorbească. Le va pregăti avionul, vor zbura - dar câtă 
distanţă? Vor fi interceptaţi şi doborâţi încă înainte de a lua 
înălţime. Vor pieri cu toţii - morţii nu vorbesc - al meu este 
inelul, hotărâse Wolff. Nu era mare lucru de făcut şi dres la 
vechitura aia de Honauras-Fokker pentru a-l pune într-o 
stare de plutire mai mult sau mai puţin acceptabilă. 

— Dar, aruncase o întrebare Lupu - evident pe atunci era 
Wolff - ce te face să crezi domnule... - aviatorul român nu- 
şi divulgase numele - că în noaptea stabilită, la avion n-au 
să te aştepte niscaiva prieteni din SS? 

— Am cântărit această posibilitate, răspunsese calm 
pilotul român. Lupu nu-şi mai amintea chipul său, în schimb 
o intonaţie interesantă a vocii (motivul pentru care-l 


83 


considerase spion britanic) parcă îi zumzăia şi acum în 
ureche. Am cântărit această posibilitate, spusese omul, 
hipnotizându-l cu un zâmbet îndepărtat. Există şansa de- 
nunţului - şi atunci are să se producă „surpriza” de care 
aminteai. In acest fel, vei rămâne cu inelul şi sigur, cu o 
gratificaţie grasă. Am cântărit totul. Există şi cealaltă şansă 
- eu mă bizui pe ea. 

— N-ai socotit, rânjise sasul, posibilitatea numărul trei, 
să-ţi iau inelul şi să nu fac nimic din ce-mi ceri! 

— Nu-ţi convine să fim prinşi încercând să decolăm! 

— Eşti deştept. Facem târgul! Cum rezolvi toate celelalte 
piedici? 

— Poate mai am şi alte bijuterii, sunase glasul pilotului, 
de data aceasta ameninţător, dintr-un motiv neclar. ŞI 
Wolff, prin mintea căruia şerpuise gândul de a mai scoate 
ceva pentru sine, renunţă. 

Augusta întrebă: 

— Ce s-a întâmplat mai departe? 

Mai departe? Nimic bun. Nimic bun nu se întâmplase în 
continuare. In noaptea de Anul Nou, Wolff, cu spaima în 
oase, pândise cu mare chin scurgerea fiecărui minut. N-a 
îndrăznit să toarne strop de băutură pe limbă. În câteva 
rânduri, fusese gata să pună mâna pe telefon pentru a 
preveni furtul Honduras-ului, şi poate n-o făcuse doar de 
teamă că i se va reproşa întârzierea actului său de credinţă. 

Bătuse miezul nopţii - BUM! BUM! BUM! - şi Wolff, atent 
la orice zbârnâit de avion, nu prindea nimic - doar vuietul 
spaimei năvălea în el, prin timpane. Fuseseră prinşi, 
nenorociţii, erau pierduţi! 

Intr-un târziu, când în grabă îşi pregătea un sumar bagaj 
pentru a dispare nici el nu ştia unde, Honauras-ul se urni. Îi 
recunoscu vâjâitul. 

A doua zi, află la aerodrom că fusese doborât la puţină 
vreme după decolare. Rămăsese dintre fugari în viaţă? 
Deocamdată, nici un amănunt. Alte zile de chin pentru 


84 


mecanicul sas. Pe urmă acest subiect - probabil din ordinul 
comandantului - începu să fie ocolit ca un teren minat. 
Wolff nu află nimic. Dar nici nu păţi nimic, deşi la 
interogatorii încercară să-l stoarcă exact ca pe o lămâie. 


Zburau pe o traiectorie de lină ascensiune, fix pe direcţia 
cometei. 

Xilliphant, stăpân pe sine, mânuia cu prudenţă comen- 
zile, cu infinită gingăşie. Linia giroscopului părea să indice 
un îndepărtat orizont de fosfor, pe mijlocul căruia bila 
tremura. 

Ceclan avu un gând mormăit - este imposibil! Am 
şterpelit un avion ca pe un cârnat ieftin din băcănie, îna- 
intăm de câtva timp, nu visez, i-am păcălit, ruta e neobiş- 
nuită, şi chiar în clipa aceea, prin intermediul radioului, 
difuzorul centrat în plafon între capetele piloților transmise 
o somaţie. 

— XIII! Dumnezeule! Zice că... 

N-a fost nevoie să traducă fiindcă un glas aspru zbieră pe 
româneşte. 

„AVION T-LL! AVION T-LL! EŞTI REPERAT - EŞTI REPERAT! 
DOUĂ MESSER-„G” SE AFLĂ AGĂŢATE DE PROFUNDORUL 
TÂU? NE BATEM JOC DE TINE! (un hohot de râs...) ÎŢI 
ORDON VIRAJ STÂNGA 180* - MENŢINE ALTITUDINEA - NE 
ÎNTOARCEM LA AERODROM - MIŞCĂ PLANURILE SEMN CA Al 
ÎNŢELES!” 

Hildegunde puse aparatul pe emisie. Cu un glas sonor, 
limpede, în care fiece sunet trăia independent, Xilliphant 
trimise pe calea undelor o abjectă înjurătură în care 
amesteca felurite părţi ale corpului, la care adăugă: 
„Kruziturken noch einmal! Himmelkreuzdonnerwetter!” şi 
încă vreo câteva. 

O rafală de mitralieră formă un baraj prin faţa elicelor, 
cei doi „vânători” se şi aflau deasupra. Sergiu aruncă o 
privire fulgerătoare cadranelor şi înfipse piciorul în pedală. 


85 


Oasele degetelor pocniră pe manşă. Honauras-ul viră foarte 
periculos la dreapta, pierdu brusc înălţime, tot fuselajul, se 
cutremură, obiecte se izbiră şi, de undeva din spate, un 
câine imens se prăbuşi în capul lui Silviu Balamela, iar după 
ce uluiala îi trecu, dulăul începu să latre furios, ocărind 
neîndemânarea pilotului. 

Izbucniră jerbe luminoase, rafale încadrară avionul - era 
ultimul avertisment. În mod normal ar fi trebuit să deschidă 
focul, dar piloţii profitau de ocazie ca să se distreze niţel. 
Cu un astfel de adversar îţi poţi permite orice lux. 


Într-o neînsemnată localitate germană de lângă Cottbus, 
pe Spree, trăieşte un bărbat foarte bătrân, foarte sin- 
guratec, foarte invalid; se pare că numele lui este Hansi 
Hellermann - se pare că a avut cândva un frate. Bătrânul 
Hansi îşi târăşte zilele într-o casă mare, populată de strigoi, 
unul dintre strigoi poartă numele de Fritz. După război, 
orăşelul n-a mai cunoscut cine ştie ce dezvoltare. Puţini 
bărbaţi - chiar şi acum - foarte puţini copii. 

La un moment dat a reuşit să-şi procure o proteză în 
locul piciorului lipsă, dar nu s-a acomodat cu lemnul lipsit 
de elasticitate, cu arcurile grosolane, păcănitoare, care 
speriau cârdurile de vrăbii. Probabil că ciotul rămas e prea 
mic pentru a fixa pe el o proteză, aşa că a revenit la cârje şi 
se leagănă între ele toată ziua, uscat, numai tendoane, cu 
gâtul ascuns între umerii ridicaţi, cu privirea tulbure, 
mintea pe jumătate absentă, jumătate rămasă departe în 
timp, ca prinsă cu nişte cârlige de evenimente îndepărtate, 
pierdute. Casa mare, cu un etaj, cu ornamente pe cornişe - 
mici capete de ţap, ce gust! - se surpă într-o melancolică 
meditare. 

Câtă vreme bat vânturile calde, pendulând între cârjele 
sale (de două ori pe an un pantofar îi schimbă cauciucurile), 
Hansi efectuează mereu cam aceleaşi plimbări - la cimitir, 
la mormântul părinţilor, de care în realitate a uitat cu totul. 


86 


Alături mai e o piatră pe care se poate citi un nume: Fritz 
Hellermann, dar osemintele acestuia nu se află sub ea. 

Un „mormânt fals”, ca atâtea altele. 

Altă rută preferată îl poartă pe invalid departe, mult în 
afara oraşului. O plimbare de o zi întreagă. Către locul, 
acum cotropit de arboret tânăr, unde altădată fusese te- 
renul şcolii de zbor fără motor. 

O scrisoare lapidară, adusă de un prieten al familiei, om 
de încredere, îl informase unde trebuie să aprindă focurile 
de poziţie, şi momentul exact. Izbutise să facă rost şi de 
benzină de avion, iar pentru sine procurase echipament 
adecvat, combinezon, cască, pantalon de piele. Avea încă 
mulţi bani atunci. Reuşise să ia o permisie în acelaşi timp 
cu fratele său. 

Focurile pâlpâiseră exact în momentul indicat, când era 
bezna mai mare, după ora patru a dimineţii, dar pe vechea 
pistă a şcolii de zbor nu aterizase măcar o pasăre. În spa- 
tele zidului de lumină doar câteva animale mici ale pădurii 
stârniseră puţin vacarm, mirate de eveniment. Tot mai 
înspăimântat, Hansi Hellermann veghease focurile treizeci 
de minute, apoi o tulise, lăsând baltă canistrele de benzină, 
al căror transport îl costase două nopţi. Şi căruciorul îl 
lăsase acolo, în desiş. 

Mai târziu, dar nu mult mai târziu, Hansi Hellermann, 
degradat, fusese expediat cu mare ruşine la un detaşament 
disciplinar, Plătise un picior, preţ al supravieţuirii. Plătise 
mult, plătise puţin? Majoritatea au scăpau de acolo decât 
morţi. 

II chinuia acelaşi gând: că, parcurgând prea în grabă 
scrisoarea fratelui său, şi arzând-o apoi imediat, de frică să 
nu fie găsită asupra sa, nu reţinuse cine ştie ce amănunt 
important, greşise ora, minutul, sau ziua, sau locul? 

Atâţia ani nu vorbise nimănui despre îndoiala şi 
remuşcările sale, dar acum ar fi dorit să se consulte cu un 
amic care poate ar fi ştiut să-i spună un cuvânt bun de 


87 


consolare, - dar în oraş nu existau bărbaţi de vârsta lui, nu 
avea nici un prieten, era singur, 

O doamnă cocârjată traversa uneori piaţa, spre lăptărie. 
O arătare în negru, cu faţa boţită; o evita, de la distanţă. Și 
ea îl evita. Câţi ani erau de atunci? - între ei fusese un 
mare amor! 

N-avea cui să-i povestească despre fratele său Fritz, 
savantul şi mândria familiei, care pur şi simplu dispăruse. 
Poate descoperise mijlocul de a se lăsa absorbit de neant. 
Cu timpul, îmbătrânind şi mai mult, Hansi pierdu din 
memorie îndepărtatul episod, şi într-o dimineaţă el muri. 


jucându-se, cele două M-„G”-uri încadrară avionul fugar 
şi, luând iarăşi înălţime deschiseră focul în direct. 

Bietul Honduras, cutremurându-se, porni vertiginos cu 
botul său vânat îndreptat spre planeta-mamă, pe verticală. 

O voce, nu se ştie a cui, se tângui: Ne-au lovit! Ne pră- 
buşim! 

Deasupra lor, cometa. 

Cei doi vânători observară căderea finală a fugarului şi se 
felicitară prin căşti. Executară o turnantă strânsă, grăbindu- 
se spre aerodrom. După o asemenea faptă, se cerea un 
schnaps. 


88 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Un plic lunguieţ, roz, foarte discret parfumat. Hârtie 
mătăsoasă, delicat albăstruie, cu abia perceptibile impri- 
meuri ce reprezintă probabil arbori, cu ramuri şi rădăcină. 
Plic fabricat înainte de război şi extras de o mână cu degete 
subţiri şi lungi, dintr-o mapă neagră, din fundul unui 
„secretaire”. 

In loc să fie purtătorul unui mesaj de iubire, plicul 
conţinea un denunţ - şi încă un denunţ alcătuit din aluzii 
fine, un denunţ abil. 

Arta denunţului încă nu a fost suficient studiată. Cer- 
cetătorului care vreodată îşi va alege acest subiect pentru - 
să zicem! - o teză de doctorat, nu-i va scăpa desigur micul 
amănunt că în veacul nostru această „artă” a cunoscut o 
temeinică înflorire, multiplicându-şi mijloacele. Tiraniile 
dintotdeauna însă l-au stimulat pe „şoptitorul” viclean, ca şi 
pe caligraful iezuit care în intimitatea unei lămpi cu abajur 
verde îşi coace la rece capcanele cuvintelor. Cu cât mai 
puţine nume, cu atât mai bine. Suficient să se înţeleagă 
limpede despre ce şi despre cine este vorba. 


Denunţul la care facem şi noi, „vagă aluzie” nu conţinea 
nici el vreun nume, dar, oricât ar părea de ciudat, toate să- 
geţile lui se îndreptau către pieptul presărat cu decoraţii al 
colonelului Kellge, comandantul aerodromului secret Tx-X. 


89 


Plicul roz, cu perfidul lui conţinut, ajunse în cele din urmă 
pe biroul încăpător al unui general din comandamentul 
trupelor germane aflate pe teritoriul românesc. Importantul 
personaj era un om bătrân şi obosit, şi-n afară de asta, în 
faţa lui se legăna permanent un teanc de scrisori 
asemănătoare, din cauza cărora suferea. Şi mai suferea din 
pricina insomniilor permanente ce-i tăiau aproape orice 
chef de viaţă, atât cât îl mai avea, destul de scăzut. Era 
militar iar nu poliţist, şi misiunea, în fond umilitoare, de 
desfăcător al plicurilor anonime şi calomnioase i se părea o 
caznă - la ce mai exista poliţia secretă de stat, şi pentru ce 
au fost create atâtea şi atâtea corpuri „speciale”, când era 
şi el obligat să citească tâmpeniile generate de invidie, ură, 
schizofrenie, cretinism pur - ba chiar să le dea şi „urmare”? 

Fusese cândva şef de promoţie. Tresa lui fusese atinsă 
de palma Kaizerului. Ei şi ce? 

Bătuse miezul de noapte şi mâna lui cântări cu grijă, ca 
pe o fiolă otrăvită, plicul roz. Acest denunţ debuta cu un 
foarte abstract „Domnule comandant...” - evident în nem- 
țeşte. In fond, cui îi era adresată, cărui comandant? 
Trecând peste introducerea vagă, scrisoarea devenea 
sugestivă, interesantă, construită de un bun arhitect al 
calomniei. Stilul detaşat, ales, caligrafia înaltă, limpede - se 
putea citi şi fără lentile - remarcabilul nivel „de idei”, orto- 
grafia ireproşabilă îl prinseră pe bătrânul militar; majori- 
tatea hârtiilor de acest fel care foşniseră între degetele sale 
uscate nu erau decât nişte turnătorii ordinare, cu stângăcie 
concepute, într-un limbaj dintre cele mai dezagreabile. Aici, 
însă, mirosea a condei de intelectual dintr-a patra sau a 
cincia generaţie, iar când obositul general înţelese şi 
despre ce este vorba - misterioasa dispariţie a unui avion 
şterpelit de pe un aerodrom german (!!), el sună şi porunci 
să i se aducă o cafea - oricum n-avea şanse să adoarmă - 
şi acordă senzaţionalului caz toată atenţia sa. 

Aşadar, de pe aerodromul Tx-X decolase aparatul Hon- 


90 


duras-Fokker T-LL, fără ca vreunul dintre ofiţeri, şi în primul 
rând comandantul - nu i se dădea gradul şi numele - să 
aibă o cât de vagă idee ce anume se petrece, fapt 
inadmisibil, de necrezut, doar ne aflăm în plin război, şi e 
vorba de un aerodrom secret, instituţie dintre cele mai 
stricte, iar nu de o bodegă la care are acces orice 
vagabond. 

Alarma, după constatarea evenimentului, s-a dat cu o 
anumită întârziere care nu se poate justifica prin aceea că 
ne aflam în noaptea de Anul Nou. Se ştie, în asemenea 
ocazii, se cer a fi luate precauţiuni suplimentare— e o 
regulă de fier! 

Generalul ridică ochii de pe foaia mătăsoasă şi zise tare: 
da, are dreptate! Şi citi mai departe, cu un fior de plăcere, 
pe care însă şi-l reprimă ostăşeşte. 

Două aparate de vânătoare (Messerschmitt-uri „G”) au 
revenit la bază în mai puţin de patruzeci de minute (oare 
nu cumva se grăbeau piloţii să se instaleze iar în faţa cu- 
pelor de şampanie?) cu următorul rezultat; fugarul, 
refuzând să se supună avertismentelor fusese doborât. Hm! 
Echipele trimise să scotocească în zona indicată n-au 
descoperit nimic, şi niciodată n-a fost găsită epava aşa- 
zisului Honduras doborât, cu toate că cercetările au fost 
extinse, iar la ele au participat şi autorităţile româneşti. 

S-ar părea că o concluzie se impune: un avion doborât, 
ale cărui resturi nu sunt descoperite după cercetări extrem 
de minuţioase, n-a fost doborât. 

Şi n-a fost doborât - glăsuia caligrafia înaltă - cu bună 
ştiinţă. 

Mişcându-şi încet buzele vinete, ofiţerul reciti cu jumă- 
tate de glas ultimele rânduri şi găsi de cuviinţă să facă 
unele sublinieri în roşu. Merse mai departe cu lectura - 
după ce sorbi din cafea. 

Trebuiesc avute în vedere - se întrupau cuvintele pe 
foaia mătăsoasă - câteva împrejurări care, cântărite cum se 


91 


cuvine şi interpretate de o minte ascuţită, vor lumina 
perfect cazul. Cu două, dacă nu chiar cu trei zile înainte de 
furt, în jurul aparatului Honduras-Fokkerr T-LL s-ar fi putut 
observa o anumită activitate, dacă nu mascată, în orice caz 
extrem de discretă. Au fost oare interogaţi mecanicii, şi 
dacă da, au dat răspuns următoarei întrebări: la aparatul în 
cauză se efectua obişnuita revizie de întreţinere, sau 
motoarele sale au fost pregătite şi echipate special pentru 
a-l face capabil să suporte un drum lung? | s-a făcut plinul 
de combustibil? Au fost cumva adăugate şi rezerve? 

Generalul efectuă o nouă subliniere - lectura îl captiva 
din ce în ce. Prelungindu-şi plăcerea, făcu o pauză, cât să-şi 
aprindă o ţigară Medeea şi să mai guste din cafea. Mai 
departe. 

Alt element - glăsuia perfidul condei - de o anumită 
importanţă, dacă nu chiar de o importanţă decisivă, e faptul 
sigur că la bordul aparatului cineva strecurase o hartă cu o 
rută aeriană  neomologată, neoficială, pe direcția 
Germaniei, peste Ucraina şi frontiera poloneză - şi, fapt 
deosebit de straniu, drumul era conceput să treacă pe 
deasupra capitalei Reich-ului. 

In noaptea „furtului”, de pe aerodrom a dispărut şi un 
câine, de fapt unicul câine din interiorul lui Tx-X, aflat, în 
principiu, în grija ofițerului intendent, clar în realitate 
aparţinând comandantului Kellge, care, voind să mascheze 
din motive neclare apartenenţa câinelui, era singurul ce 
manifesta o antipatie exagerată, suspectă, faţă de animal. 

Generalul medită o clipă asupra acestui pasaj şi-l găsi 
neconvingător, aşa că nu trase cu linia pe dedesubt. După 
părerea sa, treaba cu „antipatia simulată” era fantezistă, 
dar, în sfârşit, încotro bătea până la urmă denunţul? 

Autorul îşi permitea o foarte fină supoziţie: „răpirea 
fusese organizată chiar de comandant, cu complicitatea a 
cel puţin doi piloţi - din afara aerodromului - a unor 
mecanici, şi a altor feţe din interiorul lui Tx-X. Scopul 


92 


acestei acţiuni? De a pune la adăpost bunuri de preţ, ago- 
nisite de Kellge în perioada cât fusese pe front... 


Plescăind din limba să amară, bătrânul general plimbă 
degetul arătător peste o urmă de scrum de pe birou, şi 
răutatea lui omenească se zgâlţâi undeva deasupra stoma- 
cului la gândul plăcerilor ce-l aşteaptă pe colonelul Kellge, 
comandantul aerodromului Tx-X. În cazul cel mai favorabil, 
în cazul că nu se vor găsi nici un fel de probe concrete care 
să-l acuze direct, pe baronul von Kellge îl aştepta iarăşi 
frontul de răsărit, veritabil rai pentru oricare destoinic 
luptător. 

Aşa că generalul aşternu fără grabă un şir de rezoluţii 
care aveau să declanşeze un complicat şi rămuros, dar 
activ mecanism ierarhic. Dispariţia unui avion, chiar dacă e 
vorba de o rablă de H-F, nu e o glumă, domnilor, mai ales 
că răpirea s-a produs nu pe teritoriul inamic, ci într-o ţară 
aliată, de încredere. 

După ce comise această ultimă răutate, şi după ce mai 
bău o cafea, generalul avu chiar în aceeaşi noapte un 
preinfarct. Medicii îi administrară ceea ce se cuvine, iar pe 
deasupra somnifere, şi aşa îi era dor de un somn temeinic - 
iar mai departe soarta lui nu ne interesează. Mecanismul 
declanşat îşi urmă cu hărnicie cursul si, foarte curând, 
colonelul baron von Kellge avu prilejul să-şi reamintească 
bine mirosul prafului de puşcă şi apoi să piară, nu eroic, 
într-o luptă, ci de dizenterie (neplăcut sfârşit), iar în locul 
lui, la cârma aerodromului fu instalat provizoriu (ştim însă 
că în război provizoratul are aceeaşi valoare ca şi 
definitivul) un ofiţer mai tânăr, mărunţel, şiret, cu bot 
ascuţit, cu urechile puţin clăpăuge, defect ce-i permitea să 
savureze deplin pe Bach şi Wagner - care dacă ar fi fost 
supus la cazne de către un inchizitor stăpân pe meserie, ar 
fi dovedit surprinzător de multe cunoştinţe cu privire la 
furtul avionului Honaduras-Fokker şi cu privire la conţinutul 


93 


unui anumit plic lunguieţ şi roz. Totuşi, cunoştinţele sale cu 
privire la acest caz prezentau două importante lacune: nu 
înţelegea în ruptul capului ce se întâmplase cu câinele 
ofițerului intendent, a cărui dispariţie minţile iscoditoare o 
puneau mereu în legătură cu întreaga afacere, şi, de 
asemenea, nu avea idee unde se prăbuşise şi dacă într- 
adevăr se prăbuşise aparatul în cauză. Mărunţelul cu bot de 
vulpe nutrea nădejdea că Honauras-ul îşi încheiase cariera, 
picând greu ca o cărămidă şi că în viaţă nu rămăseseră nici 
cariile din corpul fuselajului. Aşa era ideal - pentru liniştea 
lui şi a altora. Mari dureri de cap nu avea însă. Lucrase 
foarte curat, numai prin intermediari, nici unul din piloții- 
pirați nu-l văzuse la faţă. 


„Ca urmare a sesizării domnului chestor, sesizat şi D-sa 
de către autorităţile germane” - îşi începu raportul comi- 
sarul Romulusz Steţca, şi se poticni, enervat de băzâitul 
unei muşte mari, pe care căldura sufocantă din birou (când 
prea cald, când frig de tot) o înviase undeva între geamuri. 
Se ridică, merse la muscă şi-i arse un bobârnac ce-i im- 
primă o traiectorie viguroasă, care fu şi ultimul ei zbor. 
Steţca remarcă alte două muşte care se pregăteau să învie. 
Le masacră înjurând femeia de serviciu, se duse la chiuveta 
de pe culoar unde se spălă, privi urât în direcţia unui 
sergent care căsca somnoros şi se întoarse la raportul său. 

„...în legătură cu prăbuşirea unui avion militar german pe 
teritoriul judeţului nostru, avea onoarea de a raporta 
următoarele...” 

lar se opri, cântărind ce anume ar avea de raportat. Nu 
mare lucru. Era convins că nici un avion nu căzuse ultima 
săptămână în raza judeţului, şi mai ales în preajma 
punctului indicat de germani. Prăbuşirea unui afurisit de 
avion nu e un eveniment care să treacă pe neobservate - 
cum se întâmplase şi cu bombardierul american ce picase 
noaptea în flăcări peste pădurea Zgânca-Oarba, croindu-şi 


94 


o „pistă” de aproximaţii şaptezeci-optzeci de metri, în lun- 
gul căreia retezase progresiv arborii, sau cu cele două avi- 
oane detectoare de mine, care se ciocniseră inexplicabil în 
plină zi. 

La ordinul chestorului, Steţca organizase o reţea, 
deplasându-se cu mare plăcere personal în diferite 
localităţi, prilej de a se mai dezmorţi şi de a se lăsa cinstit 
de poliţaii localnici mai mărunţei. Nu descoperise din aşa- 
zisul aparat prăbuşit nici măcar fermoarul de la 
combinezoanele piloților, iar un raport către chestor nu se 
poate întocmi din negaţii. Ceva totuşi depistase el, 
comisarul Steţca. Mărturia, nu tocmai demnă de a fi luată în 
serios, a unui Individ cam năuc, paznic de vânătoare 
cândva. Oftând, comisarul se apucă să aştearnă pe hârtie 
spusele acestui om - tot mai bine decât nimic, nu, d-lor 
chestori, d-lor preşedinţi, şi în general, d-lor. Scrisul nu 
făcea parte dintre pasiunile principale ale lui Steţca. Nu 
lega frazele cu uşurinţă, nu ştia să extragă din neantul 
memoriei cuvântul nimerit, ca atunci când se exprima prin 
graţia propriei sale guri. Vorba scrisă avea asupra lui o 
nefastă magie. 

Fostul paznic de vânătoare (ce nume: Vasile Tartanu- 
Foarfecă!) pretindea că văzuse un avion în noaptea de Anul 
Nou, dar cum e de presupus că dăduse şi el ceva pe gât, ca 
omul, grea misiunea de a separa născocirea de realitate. 
Unora dintre nefericiţii aceştia le place să fie interesanţi. 
Sunt gata să depună mărturii năstruşnice. Acest Foarfecă 
locuieşte singur şi, pe la miezul nopţii, dormea dus, dar un 
vâjâit strident îl zvârlise pur şi simplu din pat. Sărind pe 
fereastră, ceea ce ia fost dat să vadă l-a mirat mult şi, 
evident, i-a dat fiori. Un aeroplan aterizase şi înainta pe 
drumul de ţară răscolind împrejur zăpada cu elicele. Înainta 
pe direcţia casei sale, aflată la mai puţin, de o sută de metri 
de drum, ascunsă în dosul copacilor. Noaptea - relatase 
Foarfecă - era nemaipomenit de luminoasă, lar aeroplanul, 


95 


după ce a rulat câtva timp, s-a oprit în imediata apropiere. 
Motoarele continuau să vâjâie. 

Cu spaima în oase, gândindu-se la cine ştie ce eveni- 
mente, Tartanu-Foarfecă apucase bicisnica sa armă de 
vânătoare, refugiindu-se iute în podul „bojdeucei”. Ce s-a 
întâmplat mai departe? Din aparat, de undeva, nu ştie 
exact cum, a coborât un om, iar în clipa următoare l-a şi 
văzut la coada avionului, călare, aplecat, controlând sau 
meşterind acolo vreme de câteva minute. 

Şi mai departe? îl îndemnase Steţca, nu tocmai interesat 
de ceea ce socotea că e doar o scorneală de beţivan. 

Omul de la coada aeroplanului s-a îndreptat de spate şi s- 
a uitat la ceas, domnule comisar şef. Chiar s-a uitat la ceas? 
se mirase Steţca. Aşa de bine se vedea pe întuneric? Era 
lumină ca ziua, cum vă spusei, şi pe urmă eu am ochii 
exersaţi. 

Pilotul, sau ce o fi fost, se strecurase pe sub burta aero- 
planului şi se topise, urletul motoarelor s-a întețit, aero- 
planul s-a rotit uşurel, exact cum ar fi întors un car cu fân 
(!...), şi a pornit pe drum înapoi, mărindu-şi treptat viteza... 
L-a pierdut din ochi înainte de a se îi ridicat - dacă a reuşit 
să se ridice. S-ar spune că da. 

Şi-i laşi pe „ăia” să circule cum le vine cheful? Dar dacă 
erau inamici? aruncase cu neglijenţă Steţca. Dar ce era să 
le fac? se apărase Tartanu-Foarfecă. Cum ce? Să răsai în 
faţa lor şi să-i somezi! Să-i somez cu puşcoiul meu, când 
poate aveau tunuri? În gazetă scrie că avioanele au acum şi 
tunuri! 

Această neroadă întâmplare, cu discuţia şi mai neroadă 
şi cu reproşurile inutile („de ce nu-i somase”), după un ceas 
şi ceva de strădanie Romulusz Steţca izbuti să o aştearnă 
pe hârtie. Trimise opera sa la dactilografă cu ordinul de a fi 
bătută imediat. 

După un interval, fata veni cu foile şi comisarul constată 
cu mare ciudă că munca lui „imensă” abia dacă ocupa o 


96 


pagină şi un sfert. Lucrurile pe care a crezut că le expri- 
mase limpede şi detaliat aproape că nici nu se observau în 
raportul sau, mai curând un abracadabrant amestec de 
cuvinte! 

În plus, mintea versată a lui Romulusz Steţca întrevăzu şi 
pericolul unei complicaţii de nedorit: dacă basmul lui 
Tartanu-Foarfecă trezea o cât de mică rezonanţă în capul 
gol, imprevizibil totuşi, al chestorului, va ordona o nouă 
anchetă cu reluarea plicticoasă a interogatoriului, o 
vânătoare de cai verzi pe pereţi. Va fi întrebat: urmele, 
urmele avionului, pe acel drum de ţară, le-ai depistat? Că 
doar un avion iasă urme serioase, adânci, ce dracu! Aşa? 
Ah, a nins? Şi dacă a nins, ai încercat să înlături stratul de 
zăpadă? 

Nici nu-i trecuse prin cap, el era om serios, ocupat şi cam 
plictisit. Continuarea anchetei nu va aduce rezultatul 
scontat, iar oalele au să se spargă de capul său. Căpătase 
în împrejurări identice destule cucuie. În vreme ce, un 
raport sec: „...regretabilă eroare, întrucât nici un avion 
neidentificat nu s-a prăbuşit pe teritoriul judeţului...” punea 
definitiv capăt întregii acţiuni. Omul ordinii şi al legii îşi 
distruse munca şi redactă alt, raport în spiritul de mai sus. 
N-am văzut, n-am auzit, nu ştiu. Un paravan excelent! 


Împreună cu dulăul negru, uriaş şi clăpăug. a cărui apa- 
riţie în avion şi dispariţie de pe aerodrom constituiau tot 
atâtea mistere, fuseseră şapte fiinţe vii în vechitura aceea 
de Honduras-Fokker T-LL, Şapte, număr fatidic. Sergiu 
Ceclan Xilliphant pretindea că nu e superstiţios, dar.” toată 


97 


viaţa se ferise de şapte, de treisprezece, de mâţe negre, de 
femei slabe. 

MARELE DEZASTRU (la un MARE ZBOR se cuvine şi un 
MARE DEZASTRU!) s-a produs în cea de-a doua oră a anului 
patruzeci şi patru. Xilliphant urmărise minut cu minut 
cadranul fosforescent al ceasului său. În momentul căderii, 
ceasul sărise de pe mâna lui, dar, ca prin miracol, în haos, 
printre sfărâmături şi urlete, zărise la picioarele sale sub 
palonier, cadranul fosforescent şi, înainte de a încerca să se 
salveze pe sine, îşi salvă „ora exactă”. Ceasul continua să 
meargă. Mergea! 

În rest, există lacune importante în amintirile lui Sergiu, 
ca şi în amintirile lui Silviu Balamela. Cine poate avea 
pretenţia că e în stare să facă radiografia exactă a unui 
astfel de eveniment? In aceste pagini este vorba de nişte 
bieţi oameni, iar nu de supraoameni, fiindcă nu credem în 
ei. Oameni care vor acţiona adeseori la fel, oameni care 
seamănă între ei, fiindcă, într-adevăr, oamenii seamănă 
între ei, chiar prea mult. 

Indivizii în jurul cărora se înjgheabă această acţiune vor 
avea adeseori o purtare dezordonată, contradictorie, dar în 
fond explicabilă. Unde întâlneşti acele spirite „ferme” care 
merg numai şi numai pe o singură direcţie? Un destin dur şi 
ostil stă în faţa echipajului avionului fugar (de altfel, îşi 
meritau destinul!), dar întâmplările descrise aici nu sunt 
ieşite din comun. 

Vorbeam despre unele lacune din amintirile lui Silviu şi 
Xill. 

Există însă şi amănunte pe care ei amândoi refuză să le 
mai scoată la suprafaţa amintirii, sau pe care nu acceptă să 
le recunoască nici măcar unul faţă de celălalt. Totuşi, de 
cele mai multe ori inexplicabil, lucrurile acestea suferă un 
proces de osmoza, transpiră. Foarte mulţi ani mai târziu, o 
nepoată a lui Xilliphant, nepoată veritabilă, fiica fratelui său 
mai mic Radu, Mia Ceclan, studentă prin anul trei la filo, o 


98 


fiinţă gingaşă şi romantică, a fost părăsită pe neaşteptate 
de iubitul ei, punându-se astfel brusc capăt unei iubiri 
eterne şi unice. Interogat de Mia, insul, care în paranteză 
fie spus nu merita să fie îndrăgit nici etern şi nici măcar un 
ceas, după ce a dat multă vreme din colţ în colţ, a zis 
simulând că se bâlbâie de groază: „Draga mea, am aflat 
despre tine un lucru oribil... Ai un unchi aviator care a 
mâncat carne de om!” 

Studenta, bineînţeles, n-a luat în serios cele spuse de 
către colegul ei! Unchiul Sergiu beneficia de un trecut 
bogat, însă nici chiar aşa! Totuşi, într-o ocazie, pe un ton 
glumet, i-a pus întrebarea. Fostul pilot, trecut de şaizeci de 
ani, cu ochi cenușii încă luminoşi, s-a încruntat doar o clipă 
şi s-a întors cu faţa spre fereastră, poate pentru a privi 
orizontul, sau poate spre a ascunde un început de paloare. 
„Tu, Mia, ar fi ripostat el mai târziu, cunoşti doar faima mea 
de mincinos! Voi fi spus-o cândva şi pe asta - uite că a 
prins!” 

Filoloaga, deşi gingaşă şi visătoare, nu era însă timidă în 
chiar toate împrejurările! Ea a insistat în favoarea unui 
răspuns la obiect, nu de dragul fostului amic faţă de care 
iubirea cea veşnică se topise urgent. Xilliphant însă din nou 
s-a învăluit în cuvinte. „Lăudăros am fost toată viaţa, şi, ca 
orice om care n-a lăsat în urmă nişte temelii, eu am scos ca 
dintr-un sac fără fund tot felul de istorii!... Accidente 
senzaţionale,  prăbuşiri în care eram totdeauna 
supravieţuitor unic, raiduri nocturne misterioase, şi mai 
ce?! În realitate - şi asta te rog s-o păstrezi numai pentru 
tine— nici n-am pus vreodată piciorul într-un avion, nu 
suport, mi se întoarce stomacul pe dos... Un sărman pifan 
am fost - şi sunt - haidem la bucătărie să-i tragem o cafea 
zdravănă!...” 

Dar în timp ce-şi sorbea cafeaua, mereu urmărit de ochii 
nepoatei, Ceclan se frământa... Da, sunt un mincinos, însă 
invers... Oare m-ar înţelege? Oare trebuie să mă spovedesc 


99 


în faţa oricui, oare nu am plătit suficient (ca şi Bala!) acea 
dezastruoasă fugă, sau dezertare... oh, nu dezertarea de pe 
front, ci dezertarea de acasă! Nu, n-am plătit, aşa ceva nu 
se poate plăti, nu se poate răscumpăra... Omul nu are voie 
să-şi părăsească pământul, munţii, chiar dacă sunt munţii 
în care s-a prăbuşit! Dar din vina cui te-ai prăbuşit, 
Xilliphant? Unde? Unde îţi căutai tu fericirea, în insula 
Coroanei? Ce să cauţi tu acolo? Cât eram de tânăr - dare 
oare tinereţea o scuză? 


Prin anul cincizeci vara în munţi se arăta generoasă şi 
timpurie. Pe o dimineaţă senină un excursionist crezu că 
vede jos departe, sub el, ceva neobişnuit şi miji ochii. Toc- 
mai se afla într-un loc înalt, abrupt, în zona supranumită 
Defileul Numărul Trei, sau Defileul Tunetului sau, pe unele 
hărţi de geologie, „Craterul S-8”. 

Tânărul, îndoit asupra unei stânci de care se sprijinea în 
coate, atrase atenţia unui al doilea excursionist şi ambii 
aşteptară alţii trei, care veneau în şir indian din urmă. Toţi 
cinci, după o scurtă deliberare, ajunseră la concluzia că 
poate un craniu omenesc este ceea ce descoperiseră ei 
acolo jos. O zi mai târziu, o echipă complexă poposea în 
Defileul Tunetului. Trei alpinişti, un procuror, un medie 
legist, doi tovarăşi de la miliţie. O zi întreagă nu fu sufi- 
cientă pentru a duce până la capăt investigația. Reveniră şi 
în cea următoare, şi în a treia. Adunară oseminte disparate, 
vagi resturi de îmbrăcăminte, precum, carâmbi de cizmă, 
curele, un nasture şi chiar un fermoar. Descoperiră carcasa 
sfărâmată a unui avion, motoarele, elicile, înnămolite, 
acoperite cu prundiş şi bălării. În accident îşi pierduseră 
viaţa mal multe persoane, patru probabil, după o analiză a 
specialiştilor, probabil două femei şi doi bărbaţi. Timpul ce 
se scursese, precum şi măruntele animale de munte 
şterseseră urmele unui dezastru ce se referea la anii 
războiului. Fragmentele osemintelor abia acoperiră fundul 


100 


unei racle în grabă înjghebată. O singură cutie craniană, un 
maxilar, resturi ale oaselor bazinului, două tibii, două 
metacarpiene, iar printre toate acestea, ce mai rămăsese 
din ţeasta unui câine. La început, crezuseră că e vorba de 
un craniu de lup şi ezitaseră să adauge şi această „probă” 
celorlalte. Dar apoi s-a confirmat că e vorba de un câine. 
Făcuse şi el parte din „echipajul” misterios... Alte 
presupuneri nici nu s-au confirmat, şi nici nu s-au infirmat. 

Oamenii care au încercat să aducă o lumină în taina 
acestui accident - de altfel fără o deosebită râvnă, fiind 
evident vorba de o poveste veche, prea veche pentru a-i 
mobiliza pe contemporani, prinşi de noile mari probleme - 
nu ştiu nimic despre furtul avionului Honauras-Fokker - 
arhivele dispăruseră, arseseră, fuseseră ascunse, sau 
distruse... 


101 


CAPITOLUL OPT 


Silviu Balamela izbucni: 

— Xilliphant! Pentru numele lui Dumnezeu, spune-i lui 
Teo să nu mai duhnească în direcţia mea! 

Aparatul: se zgâlţâia pe drumul plin de gropi. Piloții 
depuneau mari eforturi pentru a-l menţine pe direcţie, 
simțind cum patinează lateral, gata să se sprijine când într- 
un plan, când în celălalt. Din fericire, viteza scădea repede. 
Sergiu replica: 

— Îndeasă-ţi vată în nas, Bala! În fond, Teo e mult mai 
aproape de mine. lar către acesta din urmă: nu întrece 
măsura, am nevoie de interpret - şi pe lumea asta, şi pe 
aialaltă! 

Honduras-ul stopa, şi, curios lucru, câteva clipe discuţia 
se învârti împrejurul câinelui (x numărul trei!), şi nu a 
faptului că probabil MARELE ZBOR fusese ratat. Ceclan îşi 
părăsi locul şi trimise o rază de lumină în botul dulăului, cu 
lanterna. Câinele clipi şi răspunse cu un lătrat, mai mult 
amical. 

— Nu e prost, constată Xill. Aţi observat, mă mustră că 
nu respect camuflajul. Teo! Spune-i „aliatului” că... 

Nu mai fu nevoie să-i spună nimic, fiindcă Fritz Hel- 
lermann se şi apucase să deschidă trapa avionului. Un 
dubiu e de semnalat în această împrejurare. Tartanu- 
Foarfecă declarase că omul care ieşise să cerceteze stri- 


102 


|” 


căciunile avionului işi privise ceasul, ori „aliatul” nu avea 
ceas, lucru ciudat pentru un pilot şi pentru un neamt. 
Revenind, Fritz raporta că profundorul prezenta trei orificii a 
câte doi centimetri diametru. Deriva şi aripioara stângă 
căpătaseră câte un glonte. Coada fuselajului, patru lovituri 
- un şir. Asta era totul. Cel puţin, el atât observase. 

— Motoarele? întrebă Ceclan. 

— Se pare că nimic. 

— Chiar duhneşti, îi spuse Xill lui Teo, care traducea. 

— Profundorul e chestia care - începu Teo. 

— Dau lecţii de zbor în momentele de pauză, taci! 

Ceclan analiză timbrul vocii neamţului. Se subţiase. 
Frică? Peste o jumătate de ceas, când Honduras-ul îşi în- 
dreptă botul vânăt pe direcţia Stelei Polare, şi a cometei 
apoi, după un viraj leneş, cu motoarele la un regim la 
limită, Sergiu se întreba prin ce miracol reuşise să se des- 
prindă iarăşi de sol, de pe acea „pistă” improprie, pe care 
aparatul se putea rupe în orice clipă. Apoi văzu profilul 
aviatorului neamt şi se sperie. Hellermann privea drept 
înainte spre grămezile întunecate ale munţilor, trăsăturile i 
se alteraseră, adunându-se, strâmbându-se împrejurul na- 
sului, şi el strâmb. Ştiindu-se observat, neamţul privi în 
dreapta. 

— Teo! zbieră Xill. Vreau să cunosc gândurile „aliatului”. 
Repede! 

— Zice că te admiră. Oare de ce? 

— Şi ce mai zice? 

— Nu înţeleg prea bine. Aprecieri tehnice cu privire la 
„marea ta abilitate”. Aşa să fie? Eu n-am observat nimic 
deosebit. /ubito cu degete lungi... 

— Cred că - strigă Sergiu - în clipa asta „aliatul” 
traversează o zonă de spaimă. Sper să fie ceva trecător. 
Dar tu, Teo? 

— Ce e cu mine? 

— Ţi-e frică? 


103 


— Mi-e bine. Mă îmbăt din ce în ce. 

— Mai suge o înghiţitură - poate n-o să mai ai ocazia! 

— Ce spui, Xilliphant? 

— Totul merge prea bine! Avem şi un câine cu noi, 
câinele este un barometru al nenorocirilor, dă de veste, 
urlă, ori acesta al nostru e cuminte, tace. 

— N-aud nimic, ce spui, Xill? ţipă de undeva Cecilia. 

— Nici nu vorbeam cu tine! 

— Ceeee? 

— Nimic. Stai pe locul tău! 

Fritz Hellermann i se adresă Hildegundei. 

XIII, către Teo: 

— Ce pun la cale ăştia doi? 

— l-a cerut să caute o muzică la radio. 

Straşnic! Poate m-am înşelat! Să sperăm că m-am 
înşelat, nu frica a fost de vină ci propria mea bănuială şi 
răsfrângerea diabolică a luminilor astea moarte... 

O simţi în spatele său pe nemţoaică (nici acum nu ştiu 
prea bine cum arată la chip - o fi drăguță?) umblând la 
butoanele aparatului, plimbându-se pe claviatura sonoră. In 
puterea nopţii, undele radio se dezmorţiseră - planeta 
întreagă, în ciuda dezastrului mondial, emitea muzici! Şi 
Ceclan, atent la vibrația aparatului se gândi la Hildegunde, 
la Cecilia, la sine. Pentru a-i păcăli pe „vânători” riscase să 
perforeze planeta cu botul avionului. Incercase să dea 
impresia unei prăbuşiri, era singura şansă. Redresase în 
ultima clipă şi acum n-ar fi putut spune, în timpul căderii, 
ce făcuseră ceilalţi. Ţipaseră? Fuseseră conştienţi? Atent 
doar la comenzile de care se încleştase cu dinţii, Xill reuşise 
o aterizare de vis... lar după ce Hellermann reveni în avion 
cu raportul asupra avariilor, Sergiu a mai rămas câteva 
minute aplecat peste volan - ai fi zis că meditează, că 
acum în mintea lui se coace o decizie importantă, însă el, în 
acel interval, era plecat în altă parte - nu se ştie unde, iar 
faptul că menținea regimul celor două motoare constant 


104 


redus, aşa încât elicile abia „pâlpâiau”, făcea parte din 
rutina inconştientă. Oricare dintre pasageri, fireşte cu 
excepţia câinelui ar fi putut da glas dorinţei sale de a părăsi 
aparatul, de a renunţa la MARELE ZBOR. Xilliphant nu s-ar fi 
opus! 

Atâtea zboruri de noapte la activ, însă niciodată sub un 
astfel de cer, tăiat, despicat funest în două de coada 
cometei! Să fi fost vorba de o apariţie neaşteptată, trecă- 
toare, de o noapte? Imposibil - cometele nu pică din senin, 
neanunţate. Dar de ce neapărat „funest”? Mai cutând 
festiv, amical. Nimic ostil în acea străvezie licărire în- 
depărtată! 

Ostil este continentul de-a latul căruia zburăm, presărat, 
jos, cu tranşee, în văzduh plin de capcane. Cometa 
desfăcându-şi faldul deasupra munţilor, ca un val pe-o 
mare estivală, e mai curând un semn de liberă trecere. 
Liberă trecere - încotro? Chiar, încotro zburăm? Insula 
Coroanei? Ce este pentru mine INSULA? În ce constă 
greşeala, ce nu am înţeles? Ostilă steaua cu coadă?, nu. 
Mai curând sună duşmănos, avertizant, tangoul acesta 
transmis de Radio Berlin. De altfel, pe direcţia acestei 
muzici se îndreptau, încetişor. Un plan dement, dar singurul 
cu sorţi de reuşită, tocmai pentru că era dement, 
neverosimil. 

Toate acestea s-au întâmplat cu mine, avea să se întrebe 
peste ani şi Sergiu Ceclan Xilliphant. Şi o durere confuză, 
adâncă, cuprinzând întreg umărul drept, plămânul, 
omoplatul şi încă ceva (ar fi zis că partea de suflet ascunsă 
acolo), răspundea afirmativ întrebării. 


Nu, n-a mers! Avionul Honduras-Fokker T-LL n-a reuşit să 
se salte peste munţi. Posibil că rafalele celor doi „vânători” 
atinseseră puncte nevralgice, încheieturile direcţiei ale 
profundorului, sau pur şi simplu unul din motoare i-a părăsit 
chiar în momentul critic. 


105 


Greu de reconstituit: Sergiu Ceclan simţise cum co- 
menzile şovăie, devin neascultătoare. Se strecurau printre 
munţi. 

— Teo! Spune-i că am nevoie de ajutor! Comenzile... 

— Fritz zice că ştie. Te şi ajută. 

Aşa şi era. Faţa stacojie a lui Hellermann. Însă mişcările 
sale, sigure. Drăcie! Muchiile pe direcţia Nord-Vest nu 
acceptaseră zăpada. Dezgolite, ca nişte dinţi cariaţi al na- 
turii. Şi tocmai aici unde ai fi sperat să găseşti numai piatră 
şi inerție, curenţii prind să se izbească intre ei. Mişcarea. 
MAREA MIŞCARE! Fireşte. Formele se diversifică, se 
multiplică - vezi, aşa începe haosul. MARELE HAOS. lar la 
radio, mereu şi mereu muzică. Nu de o furtună ducea lipsă 
echipajul fugar. Insă chiar şi un uragan poate că n-ar fi fost 
peste puterile bătrânului Honduras. Radiografia tehnică a 
acestui accident? Imposibilă, inutilă. Balamela avea să 
bâiguie mai târziu ceva despre un „determinism ostil”. 

Xilliphant îşi zicea: Uite, uite, ceea ce am simţit încă din 
prima clipă - imposibilitatea reuşitei - se caracterizează 
dintr-o dată în înfăţişarea schimbătoare a acestor piscuri 
care acum se clatină, anume pentru noi. Voi încerca să fac 
drum întors, şi, fără să mai apeleze la serviciile lui Teo, deja 
scos din minţi de tumbele avionului - îi făcuse un semn 
pilotului neamt, greu de spus dacă pentru a-i comunica 
decizia luată - sau pentru a-i cere consimţământul. Însă şi 
drumul înapoi se  închisese. Marile erori anulează 
posibilitatea drumului înapoi. Nici un fel de drum nu mai 
exista - ai fi zis că uraganul îi aruncase într-un crater. Un 
curent coborâtor prinse Honduras-ul, îl răsuci, cu toată 
opoziţia motoarelor gata să explodeze, şi planul stâng al 
aparatului întâlni ceva moale, mai exact trecu prin ceva 
moale, poate trasase o dâră printr-o suprafaţă de zăpadă, 
suficient pentru a-i imprima o mişcare de giraţie în jurul 
propriei axe, un fel de variantă a vrillei. 

A fost un accident mai curând blând, decât violent, dacă 


106 


o capotare poate fi, oricum ai lua-o, blândă. Poate că 
aceasta a fost cea mai lină dintre prăbuşiri. Lunecând la 
răstimpuri peste troienele de zăpadă, peste muchiile de 
gheaţă, atenuându-şi izbiturile în pernele moi ale nămeţilor, 
ciopârţindu-şi burta, pierzându-şi trenul de aterizaj şi alte 
anexe, dar încă întreg, cu toţi pasagerii încă nevătămaţi, 
aparatul Honduras-Fokker T-LL se înţepeni în cele din urmă 
deasupra unei crevase, sub o măreaţă cascadă de gheaţă 
în care lumina cerului se reflecta fantastică, ireală. Motorul 
doi, zdrobit, se înţepenise, fără a exploda, elicea stângă se 
mai rotea şi trepidaţia aceasta agonică smulse după câteva 
clipe fuselajul din culcuşul de gheaţă şi abia acum aparatul 
începu o lentă prăbuşire în cel de-al Treilea Defileu, 
adevărat crater, pierzându-şi coada, desfăcându-se în cele 
din urmă în două. 


107 


CAPITOLUL NOUĂ 


Un accident de zbor în munţi - sau oriunde - rareori lasă 
supraviețuitori. Luând ca punct de reazem această 
optimistă axiomă, se poate spune că prăbuşirea Honduras- 
ului face parte din categoria accidentelor fericite. Sună 
absurd! Furtuna se făcea mai puţin simțită în „craterul” 
celui de-al Treilea Defileu - Defileul Tunetului, şi, curând, 
vijelia căzu, se destramă ca o aripă în văzduh îşi făcuse 
datoria. Un spirit mistic sau fatalist (cum era parţial cel al 
lui Balamela) ar fi acceptat presupunerea că toată această 
măreaţă înscenare montană fusese pusă în acţiune doar 
pentru a da un bobârnac avionului furat de pe aerodromul 
TX-X. 

Pentru Xilliphant era a treia cădere. 

Se prăbuşise în preajma Parisului (tot e ceva!)... apoi pe 
front, acum aici. Prima cădere ar fi putut-o compara cu 
sfârşitul lumii. Câteva ciolane rupte, convingerea că n-are 
să mai poată umbla, şi un fel de profundă umilire, ca şi cum 
cineva de sus - nu Dumnezeu, dar în orice caz un fel de şef 
al cerului - i-ar fi tras una peste bot: amice, locul tău e 
acolo jos! Ce naiba căutaşi în imperiul meu? Când picase pe 
front, doborât din greşeală de o baterie a.a. amică (două 
proiectile Rheimethal 37,5 pulverizaseră ampenajul I.A.R.- 
ului), fusese doar uimit, uimit de întâmplare şi uimit că e 
viu - iar acum, când zorii aduseră o lumină oblică, 


108 


străvezie, fluidă - aproape că o puteai bea! - sprijinindu-se 
de Teo, care la rându-i se rezema de Xilliphant, se surprinse 
efectuând lucid, aproape nepăsător (cu toată durerea: 
clavicula probabil fisurată, braţul drept înţepenit, o greutate 
adâncă, tăioasă în partea dreaptă a pieptului), o sumară 
recunoaştere de la un perete la altul. O văgăună stranie, un 
„crater” - de aici nu se poate ieşi. Şi, cu o anumită 
satisfacţie, avu un gând mormăit: dar nici nu se poate intra, 
decât dacă pici cu avionul! 


Acoperiră cu zăpadă trupul radiotelegrafistei. Şi pasa- 
gerul clandestin, câinele. 

Xilliphant: şi iată, n-am să cunosc nicicând adevărata ei 
înfăţişare. Era sau nu era drăguță? Era fiica, prietena sau 
metresa lui Fritz? 

Silviu Balamela nu putea să umble. Piciorul rănit suferise 
o nouă contuzie. Probabil acum era rupt de-a binelea. Aşa 
se întâmplă totdeauna. Cecilia: două sau trei coaste 
fisurate - un fleac - pentru aşa ceva nici nu e necesară 
imobilizarea la pat. Şi o dâră sângerie pe diagonala frunţii. 

— XIII! Hellermann vrea să-ţi comunice ceva important. 

— E chiar momentul. Să auzim. 

— Zice că eschimoşii au pentru zăpadă aproape şase 
sute de cuvinte, şi nici unul pentru „vară”. 

— Transmite-i că îmi pare rău pentru fată. 

— Nu, că e deştept. Ar simţi el că nici nu-ţi pasă. 

— Dar lui îi pasă? Are o faţă de om ce a venit la munte în 
concediu. 

— Cu unul ca el nu ştii niciodată. De ce ne-am prăbuşit? 

— Mai bine întreabă-l pe „aliat”. 

— Nu. Eu te întreb pe tine. 

— Poţi să te mişti singur? 

— Da. Cred că da. 

— Foarte bine. Adă cele două truse. Cecilia! 

— Xilliphant? 


109 


— Să încercăm să ne lingem rănile, draga mea. Privi 
ceasul. Supravieţuise, ticăia. Ticăia. Aş ascuţi nişte cre- 
ioane... Aduceţi-l pe Balamela - există un fierăstrău prin 
epavă? 

— Fierăstrău? 

— Sigur. Poate va fi necesar să-i tăiem piciorul. Vorbea 
serios? Glumea? 

— Xilliphant! zbieră Teo. Nu admit! Nu admit! Ceci, vino 
aici iubito! 

Teofil se aşezase pe trunchiul putrezit al unui brad, adus 
acolo de cine ştie care uragan, şi trupul său lung, frânt în 
unghiuri, chinuit de durere, se scutura în hohote de plâns. 
Incerca să spună ceva despre INSULA... 


Deasupra lor, peste Defileul Trei, cerul curgea ca un râu 
albastru, larg, şerpuitor, pururi îndreptându-se spre Nord, 
poate către insula Coroanei! La mijlocul zilei, pe o terasă, la 
vreo sută de metri înălţime, apăru un animal care-i 
supraveghe cu încăpățânare vreme îndelungată. 

Nici măcar condamnaţii la moarte nu rezistă ispitei de a 
da nume. Din clipa aceea i se zise Terasa Lupului şi o 
folosiră punct de reper. Lupul, sau ce va fi fost, avea să 
apară zilnic, şi cam la aceeaşi oră, şi-şi făcu încetul cu 
încetul drum în coşmarele lor, pe măsură ce înnebuneau 
sau mureau. Nebunia Ceciliei luă la început o formă erotică. 
Poate aşa se explică şi gelozia tardivă a lui Teofil... Dacă aş 
scăpa de aici, gândea Xilliphant scuturându-se de la 
distanţă ca pe o dublură de care nu îţi pasă cine ştie cât, 
poate aş reuşi să povestesc despre succesiunea evenimen- 
telor - aşa cum o văd eu - foarte detaşat dar cu condiţia să 
treacă un timp - o sută, o mie de ani. Să mor, să plec, şi să 
revin pe Pământ după o foarte îndelungată absenţă, sub 
forma unui pârâu. Nu! De ce sub forma unui pârâu, chiar 
dacă va fi limpede, răcoros şi-n el vor face baie fetişcane 
albe şi goale - un pârâu se târăşte, iar eu, deşi veteran al 


110 


MARILOR PRĂBUŞIRI, prefer zborul, deci să revin sub formă 
de condor, sau, dacă nu e posibil, măcar sub înfăţişarea 
unui colibri. Nu doresc să revin ca om. Să repet ciclul? Să 
fiu obligat să învăţ ceea ce nu-mi foloseşte şi ceea ce nici 
nu doresc să ştiu! Să mă trimită iarăşi la război! Dacă însă 
mi-aş continua existenţa peste o mie de ani ca o zburătoare 
a înaltelor podişuri - condor, aquilă, şoim - n-aş mai ţine 
minte nimic din experienţa mea omenească. Atâta pagubă! 
N-aş mai şti să povestesc cum pe neaşteptate vijelia a 
desfigurat faţa crestelor, cum avionul scâncea din toate 
încheieturile, cum cineva în spatele meu - cine? - se ruga 
lui Dumnezeu şi cum postul de Radio Berlin transmitea un 
tango. N-as şti să povestesc cum a luat sfârşit MARELE 
ZBOR, MAREA EVADARE, MARELE ABIS, şi încă ce MARE? 
Tot atâta pagubă. Nici n-aş avea amatori pentru astfel de 
arhaice naraţiuni. 

Şi deodată Xilliphant zbieră: Linişte! 

Săltase în picioare, brusc, provocându-şi o mie de dureri 
în trupul schilodit. Halucinant de limpede, între un perete şi 
altul, se repercută şuierul lung, al unei locomotive isterice. 
Ai fi zis că trenul şerpuieşte chiar pe deasupra capetelor lor. 

— Nu se poate! Pe-aici prin apropiere nu trece nici o cale 
ferată! Ce am auzit? 

Xilliphant: să nu uit. E bună pentru poveştile mele 
mincinoase! Balamela, imobilizat în epava înjumătăţită a 
Honduras-ului, asculta gemând. La gura epavei, acolo unde 
înjghebaseră focul, şerpii de fum trimiteau cerului un mesaj 
de indiferenţă. Sergiu Ceclan Xilliphant îl luă pe Balamela 
de braţ... Febră. Danţ al degetelor Ceciliei pe placajul 
sfărâmat. În ultimul moment al vieţii, suedeza avea să facă 
acelaşi lucru. Degetele transmiteau, în neştire, un mesaj. 
Dar până să moară, Ceci avea să înnebunească lent, 
chinuitor, degradant. 


111 


Agăţată într-o fisură, la vreo douăzeci de metri deasupra, 
coada Honduras-ului le oferi provizii. A fost singura 
„ascensiune” care le-a reuşit. Mai sus - doar pereţii de 
piatră pe care zăpada nu se lipea. Două raniţe cu puţină 
pâine, conserve, ceva alcool. 

Da! În prima zi a Noului An, încă dimineaţa, ar fi trebuit 
să-şi ia micul dejun pe insula Comoarei. A Coroanei, deci. 

O pătură astupa gura epavei. Intre bolovani, focul, nă- 
lucire vrăjitorească, pâlpâia neverosimil. Mai exista o foaie 
de cort, mai erau şi şubele aduse în taină de mecanicul 
auxiliar Lupu-Wolff. 

Barometrul se sfărâmase, dar la amiază trebuie şă fi fost 
nu mai frig de minus cinci, cer senin, vânt de fel. 

— XIII! Fritz te roagă să-i împrumuţi briceagul. 

— Ce mai neamt - fără ceas, fără briceag. Ce îi mai 
lipseşte? 

— Dă aici custura şi nu mai mârâi. 

Teo băuse, mai avea de unde. Ce se va întâmplă apoi? 

Xilliphant scoase din buzunar greul său cuţit vânătoresc - 
şi Hellermann fără vreo explicaţie porni, târându-şi piciorul 
stâng ca un infirm pe viaţă din cauza poliomelitei, spre 
epava avionului. 

— Ce naiba vrea să facă? 

— Va încerca să repare TFF-ul sau aparatele radio. Tu ce 
credeai? 

— Că se va sinucide. Sau că are să-i taie lui Bala ombi- 
licul. De ce nu foloseşte trusa cu scule? 

— A căutat-o. Trusa nu mai e. 

— Bala are dreptate, tu dacă bei, duhneşti! Cum naiba te 
suportă femeile? 


112 


— Cum naiba ieşim de aici? Şi tot Teo: Cred că nu se 
poate. Şi tot el: Prostii! In Carpaţi nu există puncte din care 
să nu poţi face un salt! 

— In afară de unul singur - şi noi tocmai pe acela l-am 
găsit! 

— Ne-ar trebui frânghii. 

— N-avem. Nici măcar cât să spânzuri un dezertor. 

— Nu vrei să bei o înghiţitură, Xill? 

— Nu. Uite acolo ceva care seamănă cu un piton. 

— Ce este un piton? 

— Un fel de cui, dacă vrei. La marginea peretelui 
surplombat, acolo. 

— Ce este un perete surplombat? 

— Nu vrei să te duci la dracu? 

— Ba da, după ce termin tot ce mai e de băut. La ce 
altitudine crezi că ne aflăm? 

— Altimetrul s-a stricat. 

— Ce este altimetrul? 

— Teo, te plesnesc peste mutră! 

— Nu cred că ne aflăm la o altitudine prea mare, con- 
tinuă Teo. Figura lui cabalină, dinţii lungi şi galbeni, nasul 
subţire şi zdrelit, fruntea ascunsă sub o căciulă de astrahan 
mâncată de molii, alcătuiau o tristă caricatură, El continua 
să vorbească (iar când se va isprăvi băutura, va deveni 
tăcut şi imposibil şi are să fure rațiile de mâncare ale 
celorlalţi): Pe alte continente, aşa ceva nici n-ar fi con- 
siderat munte. Un cazan! Ce, astea-s piscuri? 

— Incearcă să escaladezi măcar zece metri de stâncă, 
beţivanule! 

— Cum, eu? se miră Teo. 

— Omule, dar cine? 

— Cum cine - dar se înţelege că tu - tu eşti cel care va 
deschide pârtia. Tu, sportivul, aventurierul, performerul, 
hipnotizatorul, supraomul. Şi, să nu uităm, vinovatul. 

— Vinovatul? 


113 


— Da, Xilliphant. Tu te-ai purtat cu manşa avionului ca un 
cioban cu bâta lui de rezervă, Te-ai jucat cu avionul! Acum, 
scoate-ne de aici, Xill! 

— Mai întâi am să te strâng de beregată, rosti moale 
Sergiu. Îl lăsă, se târî singur mai departe. Îl durea rău 
sternul, probabil lipsise foarte puţin ca osul să se înfunde, 
şi-n acest caz n-ar mai fi avut de suportat acuzaţiile lui Teo 
(şi poate ale celorlalţi - să vedem!) şi reîntoarcerea lui pe 
Pământ sub formă de şoim, condor sau aquilă ar fi fost 
grăbită cu cel puţin câteva zile. Dacă nu se va întâmplă 
nimic - şi n-avea ce să se întâmple bun - în şapte, opt zile 
vor fi cu toţii morţi de foame, frig, epuizare - dacă nu 
cumva se vor ucide între ei. Ceva rău în schimb existau 
şanse să se întâmple. Dacă vor fi găsiţi? Curtea marţială. 
Plutonul. Un dezertor oare mai are dreptul să spere că va 
reveni pe planetă sub înfăţişarea unei păsări? 

Pipăi cu privirea pereţii de stâncă. Deasupra porţiunilor 
golaşe atârnau avalanşele. Se înapoie la epavă, ridică 
pătura. Cecilia sări la el, îl cuprinse în braţe. Balamela 
întoarse capul. La aparate, Fritz Hellermann nu ridică ochii. 
Cum arătau cu toţii! Însă, trăiau! Dar unde era Teo? 

— Ceci! ai dureri? 

— Xilliphant! Aşa că ne vei scoate de aici? 

Privi ceasul - avea să se întunece curând - curios dacă 
pe îngusta fâşie de cer de deasupra lor are să apară 
cometa. Prima noapte. Cum naiba vor dormi? 

„Aici postul de Radio Dacia Română şi Radio Moldova, 
transmitem ştirile excepţionale ale serviciului german...” 

O scurtă pauză: se auzi distinct cum speakerul îşi drege 
glasul. 

„Mesajul de Anul Nou către poporul german adresat de 
Adolf Hitler: Popor german, naţional-socialişti, național- 
socialiste, tovarăşi de partid!”... 

Fritz Helermann comută frecvenţa aparatului. Prinse un 
post german. Sergiu se încruntă - dar în clipa aceea pilotul 


114 


„aliat” îl privi drept în ochi, atent şi enigmatic, cu o 
expresie absolut închisă. Ceclan şovăi schimbându-şi 
greutatea de pe un genunchi pe altul. (În epavă nu încă- 
peau în picioare). 

Teo: 

— Fritz are o rugăminte importantă. 

Sergiu pipăi Walther-ul său, prins la spate, în cureluşă. 
Cu toţii posedau şi ei armele lor ofiţereşti - la o adică se 
putea organiza un duel pe cinste, doi contra doi, trei contra 
unu, unu contra trei. Alte variante nu-i veniră în minte. 
Eventual patru contra X? 

— Fritz cere permisiunea - ţi-o cere ţie! - oare de ce? - 
de a lua carnetul de bord al avionului. 

— Să-l ia! Tot ce ne mai lipseşte mai e un cronicar. Dar 
avertizează-l să pună acolo adevărul! 

— Tu şi aşa nu pricepi ce va scrie. 

— Am un interpret. Şi acum, roagă-l să ne distreze cu o 
muzică. 

— Dar n-ai adus cu tine xilliphantul, Xilliphant? 

Xilliphant nu răspunse. 


„După emisiunea Artişti Tineri în Studio - d-ra Rozalia 
Burlacu la harpă şi dl Theodor Carabiberi, voce - vom 
transmite dansuri vechi germane, orchestra Radio, dirijor 
Theodor Rogalski.” 

In timpul emisiunii, crainicul transmise pe neaşteptate un 
comunicat al poliţiei: Faimosul spărgător Lică Wolf, 
supranumit „Lostriţă”, supranumit asul gurii de lup, con- 
damnat la moarte, a evadat iarăşi azi la amiază din arestul 
curţii marţiale. Semnalmente, etc. Un comunicat publicitar: 
De Crăciun la „Alhambra”, Văduva veselă cu lon Dacian şi 
un strălucit ansamblu. Tot la „Alhambra”, Radu Beligan şi 
Marcel Anghelescu în Wu mai beau. După Radiojurnal, 
ascultați concertul fanfarei batalionului de Gardă Regală, 
iar apoi Universitatea Radio. 


115 


În acest interval, târându-se de colo-colo, Fritz Heller- 
mann realizase încă ceva: reuşise să scoată ulei din motor, 
improvizând cu ajutorul unei cutii de conservă o lampă 
care, ce e drept, mai mult făcea întuneric decât lumină. 

Invelit până la bărbie cu şuba şi cu foaia de cort, faţa lui 
Bala răsărea ca o floare diformă, pe marginea unui coşmar. 
XIII: poate că într-adevăr nu e vorba decât de un coşmar. 
Dilema e că uneori nu ştii care latură a existenţei e cea 
reală, visul ori starea de veghe. Poate că nici una dintre ele. 
O a treia stare. Moartea, poate? Teo! Unde e Teo? Nu, nu- 
mi pot stăpâni această curiozitate macabră. Teo, aici erai? 
la carnetul de bord. Vreau să ştiu, vreau neapărat să ştiu, 
cu ce cuvinte a scărpinat „aliatul” hârtia aceea pură. 

În carnetul de bord, Fritz Hellermann notase, în glumă? 
sau din pedanterie? aspectul meteorologic al nopţii, al 
dimineţii, al zilei. Folosise termeni exacţi. Urma o descriere 
a accidentului - Sergiu deveni atent. In condiţiile lipsei de 
vizibilitate, a furtunii, a unui teribil curent descendent, 
avionul Honduras-Fokker T-LL pierduse înălţime; nu mai 
putuse fi redresat. Cauzele: avariile provocate de tirul celor 
două Messerschmitt-uri „G” la profundor, direcţie şi la unul 
din motoare care în momentul critic slăbise sub limită. 
Furtuna a izbucnit pe neprevăzute: adevărat ghinion, în alte 
condiţii traversarea muntelui ar fi izbutit. (În sfârşit şi o 
urmă de sentiment! gândi Xill). Apoi: În accident a pierit 
Hildegunde Walther; fără altă observaţie cu privire la x 1. 
Mai departe se făceau scurte aprecieri asupra „avariilor 
personale” ale fiecăruia. In dreptul numelui său, lăsat la 
urmă, „aliatul” pusese o entorsă de gradul al treilea” (ce o 
fi înțelegând prin asta?) a piciorului stâng, şi contuzii 
superficiale. Ultimele două cuvinte din jurnal erau de-a 
dreptul enigmatice: SUNTEM OBSERVAŢII! 

— Întreabă-l ce reprezintă - ce reprezenta pentru el 
Hildegunde. 

— Nu! Nu-l întreb, orice mi-ai face. Nimeni nu poate fi 


116 


obligat să spună mai mult decât vrea. 

— Aşa e, acceptă Ceclan. Intreabă-l în acest caz ce 
înţelege prin „suntem observați”? 

— Acolo sus pe terasă, explică Hellermann. 

— Dar a fost un animal. Un lup... 

— Exact. Nici nu afirm altceva. Putem fi observați şi de 
un animal. 

XIII: Nu ştiu ce anume mă şochează în această afirmaţie. 
Este poate fisura lipsă care m-ar duce mai departe. ŞI-I 
înţeleg. Să descopăr patologicul din el. Şi în momentul 
acela îl auzi pe Hellermann spărgând între dinţi o 
bomboană. 


„Radio România, Radio Bucureşti, ora douăzeci, patruzeci 
şi cinci, publicitate. LARA asigură o piele catifelată, dulce. 
Noul tratament al gripei, medicamentul miraculos - 
DYSCHELL... 


Durerea ce-i înţepenea umărul drept era totuşi supor- 
tabilă. Comparând-o cu alte momente ale vieţii sale, putea 
fi clasificată printre cele „binevoitoare”. Atâta doar că din 
cauza nemişcării, braţul înţepenea, furnici de gheaţă 
începeau să urce şi să coboare pe căile lor misterioase, iar 
dacă încerca să-l mişte, i se părea că aude cum scârţăie şi 
trosneşte clavicula. Îl necăjea un gând; la Corpul 4 Aerian 
sunt dat dezertor de patruzeci şi opt de ore. Il necăjea, 
poate şi mai mult, un colţ ascuţit de unghie - la arătătorul 
stâng - care se agăța de orice. Oare printre obiectele 
recuperate nu exista şi forfecuţă? Dar nişte creioane 


117 


colorate bune de ascuţit? Privi ceasul, şase şi un minut. 
Şase-unu, poartă „alături de casă”. Ah, da, iată şi două 
lanterne, în stare de funcţionare, lanterne puternice folosite 
de SS când caută ştiu ei pe cine - vor trebui păstrate pentru 
momentele extreme când - când ce? 

Din nou se simţea investit în rolul de şef. Era răspunzător 
dacă nu cu salvarea, măcar cu menţinerea unui nivel de 
demnitate până la ultima secundă a vieţii. 

Dar acest gând îi traversă mai târziu, în timpul nopţii 
când, sub foaia de cort, Cecilia îşi strecură mână şi încercă 
să-l mângâie. Tot atât de bine s-ar fi putut apropia de Teo, 
dar ea îl prefera sau, naiba ştie, poate cu stânga îl pipăia şi 
pe acela, fiindcă îşi făcuse culcuşul între ei amândoi. 

Un nivel de demnitate în faţa morţii. Pentru Xill avea o 
imensă însemnătate. Cât de simplu e să-ţi propui. Dar cum 
te vei comporta cu adevărat nu ştii, fiindcă n-ai murit încă 
niciodată. Straniu, straniu gând: dacă pieri nedemn, n-ai să 
mai poţi reveni peste o sută de ani, peste o mie, sub 
înfăţişarea unui condor... 

Ocupase punctul cel mai expus frigului (deşi nici în epavă 
nu se sufocau de căldură!), către linia unde Honauras-ul se 
frânsese în două. Aici îl surprinsese accidentul pe câinele lui 
Lothar Horst, iar Hildegunde pierise din cauză că scaunul 
comandantului (al lui Ceclan deci) îi sfărâmase pieptul. 
Femeia şi câinele fuseseră puşi sub zăpadă alături. Părea 
normal. 

Cecilia nu-şi găseşte astâmpărul în somn - sau poate nici 
nu doarme? - dacă aş pişca-o de nas, s-o trezească la 
realitate, dar de fapt la care realitate? - ea respiră 
accelerat, iar dincolo, Teofil sforăie. Dincolo de Teofil, 
Balamela sigur nu doarme, şi dincolo de Silviu, nici pe 
Hellermann nu l-a prins somnul - ori mai ştii? Pe Ceclan îl 
încearcă un gând păcătos: poate, dacă ar fi sigur că toţi 
ceilalţi sunt „plecaţi”, n-ar refuza-o pe Ceci. Ca să scape de 
ea, iese de sub şubă, de sub foaia de cort şi din „adăpost”. 


118 


Focul lor prăpădit s-a stins, acum e ger. Cât vor mai 
rezista? Trei zile? Balamela, oricum, nu poate fi scos de aici, 
chiar admițând că ceilalţi ar reuşi prin miracol să se caţere 
pe stâncă. Din fericire şi din nefericire, Silviu are asupra sa 
revolverul. 

Nici cometa nu se vede, nici luna, probabil se plimbă 
undeva dincolo de pereţii negri căptuşiţi cu polei şi dungi 
subţiri de zăpadă, ca nişte ironice indicatoare către direcţii 
imposibile. Totuşi, o văpaie ireală ca de pe alt tărâm 
(tărâmul de unde oamenii revin pe pământ cu aripi de con- 
dor) pătrunde prin fisura cerului până jos şi, după un mic 
interval, începi să distingi împrejur. Xilliphant are un fior: nu 
e singur! Hellermann nici el nu poate dormi. La foarte mică 
distanţă se  profilează movila-mormânt a Hildegundei. 
Logodnică, fiică, sau o cunoştinţă întâmplătoare? Ar trebui 
să-i pregătească un mormânt veritabil, dar cu ce să 
scormonească pământul îngheţat? Ceclan alungă acest 
gând, el însă revine singur, ca un câine, umil, dar insistent. 
Să-i pregătească o groapă adevărată? Dar - nu poate 
alunga evidenţa - cum ei vor muri pe rând, cine va avea 
grijă de ultimul? 

Înapoi la prima idee. Voi înjgheba mâine ceva care să 
semene cu o cruce - dar cum să comunice hotărârea sa 
„aliatului”, care a rămas de cealaltă parte a epavei şi con- 
templă fâşia de cer de deasupra - drumul către Nord. 

Acum, Ceclan ar dori să-i vorbească „aliatului”. Probabil 
nu pentru a-l consola. Pare un tip ce n-are nevoie de 
cuvinte. Să-i vorbească aşa, pur şi simplu, dar, îndesând în 
pipă un rest de tutun, simte că din motive absolut neclare, 
o comunicare între el şi Hellermann e la fel de imposibilă ca 
între un bloc de porfir şi unul de sare, - şi încă nu se ştie, 
poate că moleculele moarte au un grai viu al lor. Imposibilă 
ca între o rădaşcă şi un greiere. Nu se ştie, cu atât mai 
vârtos! 

N-au ce să-şi spună. Doi oameni, de pe aceeaşi planetă, 


119 


prinşi în aceeaşi capcană, ameninţaţi de aceeaşi moarte, nu 
au ce să-şi splină. Civilizaţia! Doi canibali din arhipelaguri 
diferite tot ar fi încercat să comunice între ei, măcar prin 
strâmbături! 

Măcar de m-ar înjura, gândi Xilliphant. Dar de ce nu încep 
eu? De ce nu pot? 


120 


CAPITOLUL ZECE 


Care e adevărata problemă? Poate că gradul de res- 
ponsabilitate al lui Xilliphant. Oricâte viraje ar face - de 
acest gând nu poate fugi. Tunel fără sfârşit, marcat la 
intervale cu false jaloane care anunţă capătul. Ori, capăt nu 
există 

Mai concret. Problema numărul unu: Silviu Balamela. 

Numărul doi: responsabilitatea. 

Despre problema numărul doi, poate sta de vorbă cu 
problema numărul unu, însă nu şi invers, problema doi e 
abstractă, nu vorbeşte, nu poţi face cu ea conversaţie. 

Atunci să discutăm cu numărul unu despre numărul doi 
(aş ascuţi un creion colorat!), dar cum poţi filozofa pe o 
temă atât de morală cu un om istovit şi lipsit de orice 
şansă, de orice speranţă? Trebuie amânată discuţia - dar 
pe când? Peste trei zile, sau poate peste cinci, Bala va trece 
în perioada când aştepţi să revii ca pasăre, deşi poate 
dorinţa lui e alta. N-o cunoaşte. Şi nici amicul său Bala n-o 
ştie pe a sa. Ceclan e şi egoist, pe lângă faptul că e 
mincinos, unele poveşti, unele dorinţe ale sale le păstrează 
numai pentru sine. 

Peste vreo trei zile, peste cinci? Cum poţi fi atât de 
optimist? Xilliphant nu amina nimic! Nu amâna! Mâine 
dimineaţă - dacă va mai exista o dimineaţă de mâine - are 
să-i gonească afară din adăpost pe toţi ceilalţi - de vor mai 


121 


fi în stare să se mişte - şi are să-l provoace la discuţie pe 
vechiul său amic. Adevărata mea imagine, medita Ceclan, 
nu corespunde cu profilul ce mi l-au desenat alţii, însă, o, 
tu, vanitate!, eram flatat că mă consideră un „tare”. In 
realitate, ce însemnă om „tare”? Nu sunt tare, aş fi dorit să 
fiu, dar, mai ales, aş fi dorit să fiu serios, echilibrat, înţelept. 
Cine ar crede? 

Ciudat. 

Şi ca dovadă că, dacă nu sunt serios, cel puţin fac efor- 
turi să fiu, e faptul că întotdeauna am încercat să înţeleg. 
Trebuie, trebuie să fac un salt în adâncime, să pătrund în 
minţile acestor oameni care m-au dus şi pe care i-am dus la 
DEZASTRU. 

Ce am urmărit, acceptând, în cele din urmă (fiindcă m- 
am opus!), acest salt în gol, drum în neant, în imposibil, în 
dizolvare? Eu, un om mândru, am acceptat fuga. Ba nu: 
FUGA. Ba nu: MAREA FUGA!! Nu frontul l-am părăsit 
(războiul acesta nu e al meu), ci am vrut să las în urmă, să 
întorc spatele pământului ăsta chinuit, căruia îi datorez 
existenţa, viaţa... Adevărata dezertare e asta MAREA 
DEZERTARE. 

În faţa mea e moartea şi, vag de tot, speranţa şi visul. 
Dar înainte de toate, probabil, nebunia... Sunt eu, în acest 
caz, un om tare? 


Xilliphant se duse la culcare (să sperăm că suedeza 
doarme!), strecurându-se sub foaia de cort se ghemui îm- 
brăcat lângă ea: a treia problemă, Cecilia, Fritz Hellermann 
a patra, Teo, a cincia, mereu la urmă, bietul! Hildegunde ar 
fi fost a şasea. Acum ea e singura problemă cu adevărat 
rezolvată. 

Alte întrebări... Cum te poţi căţăra pe stâncă, pe înalții 
pereţi lunecoşi, fără echipament: corzi, pioleţi, pitoane, 
scăriţe, colţari, şi mai ales cum poţi face ascensiuni - când 
abia te poţi târi? Pe ce rază va fi căutat avionul fugar şi 


122 


„doborât”? Vor trimite şi în munţi echipele? A fi sau a nu vi 
salvat? Curtea marţială şi plutonul, sau moartea prin foame 
şi îngheţ! 

Curtea marţială, pentru el, pentru Bala, pentru Teo, fără 
îndoială pentru „aliat”. Fffff... oc!!! jalnic prăbuşit, cu o 
cârpă neagră împrejurul ochilor. Cecilia însă - Cecilia n-ar 
avea nimic de suferit. Ea ar avea dreptul să scape din acest 
„crater”... 

Cecilia! O imperceptibilă mişcare din direcţia ei îi dirija pe 
altă cale gândurile, Cecilia e pe cale de a adormi - o ştie din 
mişcarea degetelor. Dactilografiază... Dacă i-ar vedea 
mâinile, poate ar încerca să priceapă ce mesaj transmite, şi 
cui, prin recompunere de poziţii. Fiecare literă corespunde 
unei anumite poziţii. Utopie. Dar în fond, de ce utopie? 
Poate că în felul acesta, Ceci intră în legătură cu stafiile 
nordice ale strămoşilor ei de viţă regală... 


Doi ianuarie. Tusea lui Teofil zguduie bârlogul, îi trezeşte 
- Xilliphant se uită la ceas. Mişcarea mâinii stângi 
declanşează un lanţ de suferinţe în tot trupul. Oare se va 
mai ridica în picioare? Ce fac ceilalţi? Teo e viu, morţii nu 
tuşesc. Bala? 

— Teo, ia o aspirină, avem. 

Teo mormăi că bine, va lua medicamentul, măcar pentru 
a face figură onorabilă în faţa plutonului de execuţie. 
Acelaşi gând... Incă nu băuse, starea lui de spirit era neagră 
- totuşi, amintind de pluton, arăta ca speră în continuare să 
iasă din văgăună. Se vor salva, sau vor fi salvaţi, scoşi. 
Salvatorii au să le arunce de sus aripi, iar ei se vor înălța în 
văzduh, vor pluti peste buza prăpastiei - hei! şi în felul 
acesta poate îşi vor continua drumul spre insula Comoarei, 
a Coroanei. Eu, nu, gândi Xill. Dar atunci, ce voi face? 

Se ridicau din culcuşuri, de sub şubele groase. Se auzeau 
oasele pârâind. Ora micului dejun, Radio România, Radio 
Bucureşti şi postul Dacia Română - ştiri - Rador anunţă că, 


123 


în anul 1943, germanii au scufundat un vas purtător de 
avioane, şase crucişătoare, şaizeci şi trei distrugătoare, 
optsprezece submarine, trei corvete, cincizeci şi şase 
vedete rapide inamice. Au fost grav avariate cinci 
crucişătoare şi zece distrugătoare. Spărtura de la Nord-Vest 
de Reciţa a fost închisă. Un fenomen de moarte aparentă - 
la Orchies - Franţa. Semnalul pentru marea contra-ofensivă 
germană încă nu a fost dat. Ilie Petrescu îşi pune titlul în joc 
în faţa lui Petre Pop. Ordinul de zi adresat aviaţiei de 
mareşalul Goering şi marinei militare de către marele 
amiral Doenitz. Agenţi ai brigăzii a III-a judiciară l-au arestat 
pe Marin Roşu, zis Carcalete, şi se află pe urmele lui Lică 
Wolf, condamnat la moarte, evadat. Distribuţia cărnii în 
Capitală pentru Bobotează şi Sf. lon. Bolşevicii atacă la 
Berdicev. Berlinul bombardat din nou. O nouă INSULA din 
Adriatica ocupată de germani. La nord de Kirovograd, un 
grup de bolşevici a fost încercuit şi nimicit. Marele succes 
Intr-un ceas bun, la Savoy, prezentat de compania Cărăbuş, 
cu Vasilache, Tanţi Căpăţână, Neamţu-Ottonel, Nae Roman. 

Cântă orchestra Societăţii de Editură, voce Liana Petrică 
şi Petre Guşti. Ora opt închiderea emisiunii. Fritz 
Hellermann încercă să treacă pe frecvenţa aerodromului 
TX-X, dar fie că emisia lor era prea slabă, fie că aceia 
făceau pe misterioşii şi tăceau. „Aliatul” prinse Berlinul şi 
apoi trecu în carnetul de bord ştirile „oficiale” transmise de 
acest post. 

— E stupid, se zburli Ceclan. A dezertat din aviația Reich- 
ului, totuşi ascultă cu sfinţenie Berlinul. E scrântit - 
comunică-i din partea mea. 

Teo negru, protestă: 

— Nu-i comunic! Lăsaţi-mă în pace. 

Cecilia se strecură din epavă ca un animal şi se duse 
până în partea cealaltă a văgăunii, la coada avionului, 
transformată în toaletă. 

— Cum merge? întrebă Xilliphant. referindu-se la piciorul 


124 


betegit al lui Bala. 

— Cum a mers? întrebă Bala, referindu-se la noul „tur de 
orizont” efectuat de bărbaţii mai mult sau mai puţin teferi - 
deşi, din expresia feţei lui Ceclan reieşea situaţia suficient 
de clar. 

— Un diedru! spuse Xill. 

— Cum? Diedru? 

Scofâlcit, neras, vânăt, Bala făcu tentativa de a se ridica 
în coate. 

Mă ce urât e, ce respingător - şi desigur pute, el care nu 
poate suferi mirosurile tari, gândi cu jale Xilliphant. 

— Hai, scoate-mă afară, Xill. 

Trebuia scos ca să-şi facă şi el nevoile. lar după ce 
evenimentul acesta se întâmplă, iar Xill îl instală înapoi în 
culcuş, Bala încercă să se scuze că-l supune unei asemenea 
munci neplăcute - neplăcută pentru Ceclan şi atât de 
umilitoare pentru el! Xilliphant mormăia: suntem oameni de 
front, ce dracu - lasă! şi asculta să audă dacă oasele, 
imobilizate cu aţele smulse din corpul epavei, nu cumva 
scârţâie la capete... 

— Diedru ai zis? E o înjurătură? 

Silviu Balamela era omul humorului involuntar. 

— E un termen întrebuințat de ăştia... fanaticii ascen- 
siunilor. Porțiunea pe care am tatonat-o s-ar numi, cred, 
baza unui diedru. 

— Uitasem că ai făcut şi alpinism! 

„Şi alpinism!” Umblase prin munţi, dar alpinismul 
veritabil, cel „tehnic”, cum îl numea cu un vag dispreţ, nu-l 
interesase. Bala vorbea în continuare: 

— Un adevărat noroc pentru noi că eşti alpinist, Xill! Nu e 
aşa că ne vei scoate de aici? Ce e cu diedrul? 

— O-o! Nimic. De am reuşi să ne săltăm vreo sută de 
metri pe unul din pereţi, am fi ca şi... (avea chef să spună: 
ca şi în faţa curţii marţiale) liberi. 

— Splendid. Va fi uşor, nu? Şi? 


125 


— Şi, nimic Am izbutit o escaladă formidabilă de vreo 
şapte metri şi am lunecat. Gata să-mi frâng puţinul care 
mai e întreg în mine. Şi deodată, brusc scos din minţi în 
încrederea exagerată, absurdă pe care o manifestau cu toţii 
că el îi va salva, Ceclan zbieră de se auzi şi afară: Ce dracu! 
Ascensiuni cu o singură mână validă, şi încă cu stânga?! 
Nătărăilor, obişnuiţi-vă cu gândul morţii! Cei care nu 
cunoaşteţi rugăciuni, învăţaţi-le cât nu e târziu. 

Şi voi să iasă. Dar Bala îl reţinu, jalnic: 

— Cum, XIII; tu nu mai încerci nimic? 

— Câtă vreme mai respir, încerc, caut - dar care-s 
şansele? Un om cu braţul întors pe dos, să zicem că acesta- 
s eu, altul cu un picior care numai îl încurcă, fac aluzie fină 
la tine, pot să iasă de-aici doar dacă-i ia Dumnezeu în 
palma sa caldă, sau dacă-i trage de păr. 

Bala-şi resfiră cu degetele şuviţele rare. 

— Mi l-ar smulge şi tot nu m-ar scoate de aici. Cade din 
ce în ce mai rău! 

— Să nu-ţi fie teamă. Cât mai ai de trăit, n-ai să cheleşti 
de tot! Balamela se zgârci, plimbând prin faţa ochilor 
degetele murdare, cu firele smulse de păr lipite de ele. 

— Nu mai am mult? 

Mirându-se de cruzimea sa inutilă, Xill confirmă. Nici unul 
din ei nu mai avea mult. De-afară, glasul Ceciliei izbea în 
carcasa Honduras-ului, dându-i rezonanţe îi arunca lui Teo 
cele mai neruşinate învinuiri, iar Teo nici nu apuca să 
răspundă. 

— Tu auzi? Înainte de a crăpa, îl consola Xill pe Bala, mai 
întâi ne vom pierde minţile. Nu ştiu dacă să mă tem sau să 
mă bucur de această variantă. 

— Mă XIII, mă... Dacă ne lăsăm ciolanele aici, tot vom fi 
consideraţi dezertori? 

—  N-nuuu, nNnuuuu.. Vom căpăta post-mortem Medalia 
Marilor Prăbuşiri... 


126 


Afară cearta îşi schimbase cursul. Acum, Teo îi spunea 
Ceciliei... Şi-i spunea atâtea, că şi ea rămase mirată. 
Târându-şi piciorul, Fritz Hellermann umbla încolo şi- 
ncoace, cu ochii stinşi, visând poate la o bomboană de 
ciocolată fină. 

Bala îşi duse palma la gură şi respiră în ea, să vadă cât 
de tare îi miroase. Xill se strâmbă - el renunţase la 
experienţa asta. 

— Sergiu! Totuşi! Dacă am lua contact radio cu ei? Poate 
scăpăm doar cu degradarea şi cu batalionul disciplinar? 

— Eu personal n-aş suporta degradarea degradării, şi cu 
atât mai puţin batalionul disciplinar. De altfel, nici vorbă de 
aşa ceva. Zidul şi perdeluţa neagră la ochi, aşa ne trebuie! 
Unde, şi de ce am pornit noi, amice? Nu, nu, nu te 
învinuiesc - la ce mi-ar folosi?! Te întreb numai... Hm! Poate 
tu visezi să transmitem către aerodromul Tx-X: „aici sunt 
cei care v-au şterpelit Honauras-ul, trimiteţi ajutoare, 
friptură, halva şi o ladă cu şampanie”!? 

— Cine ştie! Dacă am fi în stare să transmitem un astfel 
de mesaj, ne-ar graţia! 

— Prostule! Milităria n-are humor! 

— Dar militarii au. 

— Aşa nu ajungem nicăieri, Bala. 

— Ajungem Xill. La ultima soluţie. Mai e una. 

— Eşti nemaipomenit. Care? 

— Cea mai simplă, revolverul 

Afară scandalul contenise. Teo fredona printre dinţi /ubito 
cu degete lungi... 

— Ce armă ai? întrebă Ceclan. 


127 


— Aceeaşi. O cunoşti. 

— Nu-mi amintesc - ia să văd! 

Rănitul se scotoci şi îi întinse revolverul fără a bănui ce 
urmează. Sergiu cântări scula în palmă şi o ascunse într- 
unul din buzunarele pantalonilor de piele, 

— Ce naiba faci? 

— Uite ce. Deschide urechile, sau instrumentul care-ţi 
foloseşte la auzit - în principiu nu mă declar împotriva 
acestei originale ultime soluţii şi cred că până la urmă tot 
ea are să ne salveze (dacă nu ne pierdem minţile mai 
înainte - cine ştie, poate asta e o soluţie mai straşnică, se 
spune că nebunii sunt fericiţi) - dar - Sergiu înghiţi saliva 
amară, nodul lui Adam circulă pe gâtul neras - dar eu sunt 
şeful, şi eu port răspunderea acestei penibile tentative... 
Voi aşa aţi decis, nu eu am ieşit în faţă declarându-mă 
conducător. Deci, eu voi decide când are să aibă loc ultimul 
duel. 

— Durerile mele se vor agrava din ce în ce. 

— Şi ale mele. Ale tuturor. Şi vom fi din ce în ce mai 
flămânzi. Mai îngheţaţi. Are să tacă şi aparatul da radio. Are 
să vină peste noi avalanşa! Nici măcar nu vom avea forţa 
de a ne întreba: ce căutăm noi în INSULA? 

— E mai demn să mori lucid, de un glonte tras de 
propria-ţi mână. 

Ceclan tremura. 

— Demnitatea la care te referi mă preocupă şi pe mine. 
Demnitatea mă obligă acum să explic; DE CE am plecat - 
ba nu, de ce am vrut să plecăm? Te rog! Ajută-mă, Silviu, 
să trăim cât mai este posibil! Te rog! 

— Totuşi, tu speri în ceva? 

— Mă! În nimic real. Înţelegi? Vreau să mai trăiesc aşa de 
amorul artei, câteva ore, câteva zile, să mai stau un pic faţă 
în faţă cu conştiinţa mea. Nu-l acuz pe Hellermann. Dar noi? 
Trepăduşi, sau părinţii noştri... 

—Dar tu crezi în Dumnezeu? 


128 


— În apropierea clipelor supreme - mai ştii? Să mai văd! 

— Dar de ce să trăim cu orice preţ? 

— Nu prea pot să explic, răspunse Xilliphant. Poate în 
asta constă demnitatea noastră - să rezistăm cât mai mult. 
E simplu să mori, să pleci. Mai dificil e să rămâi. Am vrut s-o 
ştergem în insula Comoarei, a Coroanei, fiindcă ne era greu 
să rămânem. Acum vom plăti. Trebuie să plătim! Trebuie! 
Locul nostru, amice Bala, era aici. Acum, am pierdut şi 
acest drept! 

Pătura se ridică; Cecilia. 

— Despre ce conversaţi? 

Îşi pusese pe frunte o coroană strălucitoare din fire de 
staniol. Sigur, era staniolul pe care-l luaseră în vederea 
zădărnicirii reperajului radar. Uitaseră să-l folosească! 

— Sunt frumoasă? 

— De unde ai cules argintul acesta? ; 

— De-acolo... arătă Ceci o direcție oarecare. Imi stă bine? 
Sergiu! Ai un medicament pentru mine - mă doare rău aici 
- îşi ciocăni fruntea. 

— Sper că nu te-ai îmbolnăvit! 

— O, dar n-am nimic, cred că mă doare capul... de durere 
de cap... 


Mi se spune „suedeza”. 

Mă numesc Cecilia Vidraru-Olaffson. 

Am talentul de a-i păcăli pe bărbaţi. 

Bărbaţii nu ştiu să mă păcălească însă, şi cred că plă- 
cerea mea de a-i juca e o răzbunare transmisă prin sânge 
de la vreo străbunică ce a avut de suferit de pe urma iubirii. 


129 


Aşa presupun. 

Jocul de-a nebuna este captivant, dar care e țelul? Dar 
dacă acesta e primul semn al nebuniei reale? O-o, dar nu 
poate fi numai atât - eu vreau să-i derutez pe aceşti bărbaţi 
(mai ales pe Xill!), să le încurc în aşa hal gândurile, ca nu 
cumva să le treacă prin cap că aş fi principala vinovată. 
(Fiindcă sunt!) 

E frumos aici. Am avut o „aterizare” interesantă, 
călătoria s-a încheiat nesperat de bine - fie uşoară ţărâna 
pe sânii bietei Hildegunde - ea a fost preţul călătoriei către 
insula Comoarei. A Coroanei, vreau să zic. Şi vreau să zic: 
fie zăpada uşoară pe sânii sărmanei Hildegunde, fiindcă ea 
sub zăpadă stă şi doarme, sub zăpadă numai, pământul e 
prea tare pentru a săpa mormânt. Morminte, înţelegeţi ce 
vreau să spun. Hildegunde? Am ghicit de la început că e 
vorba de o femeie şi, pe când aşteptam pe întuneric la 
marginea pădurii momentul decolării, am prins-o de braţ şi 
am purtat o conversaţie plăcută. Eu îi vorbeam despre 
INSULA. li descriam insula Coroanei. li spuneam că după ce 
vor muri unchii şi mătuşile, am s-o amenajez după poftele 
mele. Ea, Hildegunde, îmi răspundea nu ştiu ce - vorbeam 
limbi diferite. Totuşi ne înţelegeam. Exista comunicare între 
noi. Păcat de ea - deşi, simt, mi-ar fi fost rivală de temut! 

Sunt nebună după bărbaţi: îi păcălesc, dar îmi plac. ÎI 
pisez pe Ceclan: Sergiule, de ce îţi zice ţie Xilliphant? deşi 
ştiu foarte bine de ce. Fiindcă ştie să cânte la xilliphant. Îmi 
place să-l spionez. El face parte dintre bărbaţii mai greu de 
păcălit, după părerea mea, e un fel de criminal. Azi-noapte 
a ieşit din bârlog împreună cu Fritz. Ce au pus la cale? Ce 
şi-au vorbit? În ce limbă? Nu pot avea încredere în nimeni, 
trebuie să pândesc neîncetat. Ce poate să însemne Planeta 
Trandafir Negru? Un cod? 

Ideea călătoriei spre insula Comoarei a fost a mea. 

Până şi harta continentului, a mărilor nordice, eu am 
procurat-o. Harta s-a pierdut la „aterizare”. Cum voi mai 


130 


găsi drumul către INSULA? Uneori mi-e teamă. Aş fi preferat 
ca nemţoaica să fie alături de mine. O prăpastie, totuşi, 
între femei şi bărbaţi. Cred că ne iubim, dacă ne iubim, din 
ură. Pentru Hildegunde n-a plâns nimeni. Nici o lacrimă n-a 
înroşit zăpada, în afară de lacrimile de sânge ale 
nemţoaicei. Nu există o oglindă. Nu mă pot pieptăna. 
Decad cu fiecare oră. De ce nu se grăbeşte Xill să ne scoată 
de aici? 


— Ceci, zise Bala, cu un fel de duioşie în ochii mici şi 
depărtaţi, între care parcă lipsea ceva (îşi amintise de cele 
trei surori ale sale, Mimi, Stela, Liana, toate urâţele, 
gospodine şi nefericite în amor), Ceci dragă, nu-ţi consuma 
rezervele de energie. Vorbind, simţea propriul miros 
dezagreabil al gurii. Are să fie din ce în ce mai rău. Ah, 
nefericit voiaj! De ce nu l-aş fi îndemnat eu pe Sergiu! 
MARELE ZBOR! MAREA EVADARE! 

— Te apasă sentimentul culpabilităţii? 

— Vorbe! Sentimentul culpabilităţii?! Da. Xill ţine cont de 
părerea mea totdeauna. 

— Îmi pare bine - şi degetele Ceciliei, dintre care trei 
însângerate, dănţuiră pe genunchi. Incântată să mai împart 
vina cu cineva. 

— Tu nu ai nici o vină. Inconştienţii nu pot fi vinovaţi. 

— Bala, nu crezi că mă jigneşti? 

— Doamne, Ceci! Suntem dezertori. Plutonul de execuţie 
s-a şi aliniat... 

— Oh, dar voi n-aţi dezertat, dragii mei! Aţi încercat doar 
un zbor către insula Comoarei. 

— Care insulă? 

— A Coroanei - mereu le încurc! Cine a zis că sunteţi 
dezertori? 

— Mă întreb Ceci, unde e la tine frontiera dintre 
prefăcătorie conştientă şi tâmpenie naturală? 

Fără să se supere, Cecilia răspunse: 


131 


— Vai, dar nu e nici o frontieră, ambele se conjugă. 
Un răspuns al dracului de interesant, gemu Baia. 


Cu ideea sfârşitului suntem mai mult sau mai puţin 
obişnuiţi - cred că mai mult decât mai puţin. Orice aviator 
de război o are în sânge, sau ştiu eu unde? O are, asta e. 
Pentru om, aripa este un artificiu care costă. Trebuie plătit - 
preţul nu se discută - nu te târguieşti. Poţi trăncăni cât vrei 
despre civilizaţie - omului nu-i şade bine în aer, nu e mediul 
său firesc, e un musafir acolo, locul lui e jos, pe pământ, 
adeseori în glod. Musafir e şi pe suprafaţa planetei, şi în 
glod, dar cu oarecari drepturi. Aici mai merge să te 
târguieşti. In văzduh, nici un drept. Tolerat, acesta e 
cuvântul. La trecerea avionului, păsările aruncă o privire 
ostilă - aţi observat, domnilor colegi? Nu le convine. E 
spaţiul lor. In pământ, e locul unde nu eşti musafir şi te 
bucuri de toate drepturile. 

XIII: şi totuşi, de la oarecare înălţime, să zicem de pe 
Terasa Lupului, jalnicul nostru grup (trei bărbaţi, cu figuri 
înfiorătoare) ar putea fi confundat cu orice - cu trei păsări 
mari care, sosind din trei direcţii străine, au ţinut să se 
cunoască... Şi vor reuşi să se cunoască ele, păsările, mult 
mai bine, într-o clipă, dintr-un croncănit, decât noi, oricât 
am rămâne aici împreună, oricât am vorbi. 

— Sunt urmele unui animal, traduse Teo, inutil, întrucât 
Sergiu observase şi el traseul precaut ce ocolea epava. În 
timpul nopţii avuseseră un „mosafir”. Şi iată, cu ocazia 
asta, Fritz Hellerman se dezlănţui - în felul său. Vorbea 
schimbând greutatea de pe un picior pe altul, faţa i se 
schimonosea de durere când se lăsa pe stângul, revenind 
imediat pe laba teafără, şi atunci o tainică bucurie îi inunda 
ochii altfel inexpresivi, obrazul verzui şi murdar. Vocea suna 
iarăşi aşa cum o cunoscuse Xilliphant în prima seară acasă 
la Teo, ca şi cum s-ar fi exprimat într-o limbă latină dintre 
cele mai melodioase - şi vorbea despre ce? - nu se ştie, 


132 


fiindcă Teo, plictisit, renunţase să traducă, i se părea 
neesenţial. Poate „aliatul” se lansase într-o sentimentală 
divagaţie asupra pădurilor din jurul orăşelului său natal pe 
unde umblase mult, împreună cu fratele mai mare Hansi şi 
cu alţi băieţi, familiarizându-se cu ecourile, traseele, 
vizuinile codrului. Despre amprentele ce se înşirau mute 
printre picioarele lor nu ştia încă ce să zică. E pesemne un 
altfel de animal. 

— În orice caz, ar trebui să-l vânăm, observă la urmă 
Teo, acru. 

In dosul unui cioc de stâncă, urmele deveneau neclare, 
se pierdeau pe neaşteptate. Xill: Da, şi-a desfăcut aripile şi 
s-a ridicat la cer. Era probabil un lup-pasăre. Apoi: cum o fi 
decurs percheziţia - sau cum s-o fi numind în astfel de 
cazuri - la mine acasă? Ce va fi zis Olimpia despre 
„curajosul ei unchi”? Ce va zice Radu (fratele mai mic, din 
alt oraş)? La clubul Piloţilor Vânători, sau la escadrilă: Deh! 
va să zică acesta e Xilliphant!! Care dintre bunii prieteni va 
avea curajul să ridice un cuvânt în favoarea sa? 

Acum, abia acum, într-adevăr, nici un orizont! Laşii, 
fugarii nu revin pe pământ ca şoimi, vulturi, condori. Ca 
şobolani revin, ca raci, ca şopârle. Dacă revin! 

Pe Terasa Lupului se ivise iar întunecata umbră a 
sălbăticiunii. Teofil ridică revolverul. Mâna de beţivan 
tremura vizibil. 

— Potoleşte-te. Nu-l nimereşti, în schimb poţi declanşa 
avalanşe... 

— Pot declanşa ce? 

— Avalanşe! Un fel de căderi de... şniţele, găluşte, 
fripturi... 


133 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


| se spunea lonescu, acesta fiind chiar numele lui. Îi 
ziceau Mişkin, contele Mişkin, fiindcă în rolul „idiotului” 
repurtase nu cel mai strălucit succes al carierei, ci căderea 
cea mai răsunătoare. Porecla de Vampiru se adăugase 
după ce condusese o foarte scurtă perioadă, ca un satrap, 
„Trupa de Comedii şi Farse”. 

lonescu-Mişkin-Vampiru gândi: ninge neverosimil de 
frumos! 

Inţepenise în coate la fereastra largă, cu perspectiva spre 
pădure, spre orizontul căzut în larg semicerc peste munţi. 
Asemenea melancolice ninsori ar trebui interzise, dar cum?, 
ele pică peste noi spre întristarea spiritelor sensibile. Mie - 
cugeta „contele” - zăpada nu-mi oferă acel sentiment de 
puritate şi înălţare despre care ştie să trăncănească orice 
mediocru. Chiar şi în copilărie, primii fulgi mă întristau, 
întorcându-mi gândurile către un trecut pe care nici nu-l 
aveam încă. lar mai târziu, când în spatele meu a început 
să crească timpul, mereu mai vertiginos, zăpada mă purta 
înapoi către un punct nedefinit, făcându-mă să regret ceva, 
nu ştiu ce, probabil totul. Acum, când în faţă nu mai e 
nimic, când tot ce a fost, tot ce a fost posibil să fie, s-a topit 
şi nu mai urmează nimic, chiar şi ninsoarea îmi dă tristeţe 
mai mică. Asta se numeşte moarte. Dispariţie de pe scena 
vieţii. Ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată ceva. Oare a fost? 


134 


Alţi doi bătrâni prezenţi în salon îşi întrerupseră pentru o 
clipă partida de table. Corado Bagdazar strălucise cândva 
în teatrul romantic, iar eternul său partener de joc, loniţă 
Gasparoglu, fusese „regele comediei”. În „Casa de 
Retragere” mai existau încă cei puţin şapte sau opt foste 
„capete încoronate”... Acum, în toată vila răsuna clopoţelul 
doctorului Bercovici, care-şi chema „copiii” la exerciţii yoga, 
menite să le conserveze tinereţea... 

Cei ce avuseseră norocul de a fi acceptaţi în „Casa de 
Retragere” (strict numai optsprezece locuri), completate 
imediat ce se elibera vreunul prin treceri în eternitate 
duceau un trai suficient de onorabil în comparaţie cu mulţi 
dintre confrații care şomau în capitală sau provincie, sau 
care îşi jucau „rolul” pe front. Grigore Stamatiu- 
Salamandră, patronul milionar, şi el actor, se arăta încă 
generos cu milioanele sale bine acoperite în acţiuni solide 
la industrii pe care războiul le consolidase. De altfel şi 
Salamandră intenţiona să se claustreze la „Casa de Re- 
tragere”, alături de camarazi, după ce vârsta îi va fi tăiat 
îndeajuns dorul de scenă pe care se desfăta şi acum în 
roluri de june prim. Nu împlinise „decât” şaizeci. Ca tot- 
deauna în astfel de situaţii, bătrânii actori, pensionarii 
„Casei”, îl bârfeau în toată clipa pe binefăcătorul lor, iar 
calificative precum „avorton al comediei umane” (?), 
„analfabet”, „cabotin fustangiu” erau printre cele mai 
blânde dintre cele care-l vizau... 


— Te mai fac un marţi? întrebă Corado Bagdazar. 

loniţă Gasparoglu răspunse: - Fie afurisit bucătarul John 
(pe numele său adevărat lon Duşa). La el, sote-ul de 
morcov iese ca sosul de rugină. 

lonescu-Mişkin-Vampiru se apropie de masa lor, lung, 
despletit ca o şuviţă de fum, cu un strat de mătreaţă mă- 
runtă pe reverul hainei de catifea. Deşi slab la fizic, arăta 
sprinten - era dintre cei care veneau des la chemarea 


135 


clopoţelului lui Bercovici. 

—  Azi-dimineaţă toată pajiştea era plină de urme de 
iepure. Au devenit blânzi, e frig, nu prea au ce mânca. De- 
am deschide uşile ar da buzna peste noi. 

— Ne-ar trebui o armă de vânătoare - făcu Gasparoglu. 
lepurele poate fi preparat în şaptezeci şi opt de chipuri. 
Brillat-Savarin zicea că... 

— Avem armă de vânătoare, zise Mişkin-Vampiru, 
ridicând ochii mari, galbeni. Am găsit-o în pod, mai explică 
el Am scotocit podul în căutare de documente vechi, şi am 
dat de armă. 

— Dar clădirea e nouă, de unde hârţoage vechi aici? 

— Nu pricepi nimic, iubitule... Chiar şi-n podurile caselor 
noi se pot găsi documente vechi, e o regulă. 

— Bun! Căutând hărtii vechi, ai găsit o armă ruginită. Şi? 

— O armă? Un bijou. O „Purdy-Lame”, faimoasă firmă 
britanică, nu produce în serie, ci numai la comandă, pentru 
lorzi... 

O transparentă pânză ostilă se ţesu între cei trei actori, 
altfel amici, când în salonul clubului păşi un ins zvelt, tânăr, 
mustăcios, ducând în cumpănire faimoasa armă „pentru 
lorzi”. N-ai fi zis despre noul venit că e bucătar, ci căpetenie 
de contrabandişti, spărgători, sau cam aşa ceva. Arăta 
bine. Şi puşca se prezenta excelent, strălucea, avusese 
dreptate Vampiru! Cu mişcări de expert, „contele” o frânse, 
verifică mecanismul percutoarelor. Corespundea. Bucătarul 
zâmbea, plin de ţâfnoşenie. Înfăţişarea sa suspect de virilă 
generase legende naive, cea mai circulată fiind că e agent 
secret, paraşutat de americani în munţi cu o importantă 
misiune. Nimic real în aceste născociri. Omul avea nevastă 
şi gospodărie în satul Miriştea Mică, la şapte sau opt 
kilometri de „Casă”, se purta ca un om paşnic şi folositor (e 
adevărat că funcţia sa îi crea nenumărate privilegii, între 
altele scăpase de armată prin relaţiile lui Salamanară) şi 
probabil singurul său cusur (în afară de cel ce o sedusese 


136 


pe Gerti, fiica „intendentei” - însă oare acesta e chiar un 
cusur?) era că în domeniul artei culinare se menținea la un 
nivel de crasă mediocritate, având însă şansa că bătrâni 
actori, mulţi dintre ei gurmanzi cu experienţă şi cu apetitul 
încă intact, îl ajutau cu sfatul, cu fapta uneori. 

— Arma e bună. Domnule „conte” (mustaţa lui Ilon Duşa 
avu o şerpuire), plâng de ciudă că n-am găsit-o eu. Oare 
cum a ajuns în pod? Sper să mi-o împrumutaţi uneori! 

Vampiru se ridică, îl luă de braţ pe John, îl antrenă spre 
un colţ al încăperii şi începu cu el o lungă şuşoteală. 
Bagdazar nu scăpă ocazia de a bârfi: 

— E cam prea familiar „contele” cu bucătarii! 

— Dar dacă, totuşi, aduce vreun iepuraş bun de pus în 
sosuri fine? 

— Vax. Nu e în stare să nimerească un munte! 


Pe Terasa Lupului, printre jnepenii rari, îi pândea o fiinţă 
- nu se ştie, hămesită, binevoitoare, sau curioasă? Sau, 
poate, o nălucire? 

Veni seara. La gura epavei un foc trimitea spre cer şuviţa 
străvezie de fum, ca un semnal de naufragiu: Naufragiu pe 
o INSULA... 

Încremeniră, străpunşi de acelaşi fulger. Prelung, diabolic 
de aproape, şuierul trenului isteriză văzduhul. Se auzi, după 
o tăcere, glasul lui Balamela: 

— XIII! Ne spui o poveste cu trenul fantomă? 

Descălţându-se (foarte greu, cu o singură mână), Ceclan 
îşi masă labele picioarelor cu zăpadă. Tuşind, Teofil se 
aşezase cu spatele la foc. Hellermann scoase o nouă 


137 


cantitate de ulei şi declară că motorul doi e aproape intact. 
Doar să faci contactul... 

— Bună idee, spuse Teo, în nemţeşte. Un zbor pe 
verticală, direct în iad. 

— Teo! 

— Ce doriţi, domnule Ceclan? 

— Ţi-ai pierdut bunul obicei de a face pe translatorul. 

— Discuţia cu „aliatul” a fost particulară. Nu mă mai 
sâcâi! 

— Teo! Transmite-i „aliatului” că, măcar din curtoazie 
faţă de majoritate, trebuie s-o lase mai moale cu Berlinul (e 
dezertor din armata Fuhrerului!), că Bucureştiul e totuşi 
mai aproape! 

Teo vorbi: - Fritz îţi reaminteşte, cu toată condescen- 
denţa, că şi tu eşti dezertor! Te rog nu sări la el, Xilliphant! 

— Avem cu noi o femeie care nu pricepe frumoasa limbă 
germană, şi care, deşi suedeză, preferă Radio România - 
aşa e, Ceci? 

— Fritz zice că agenția Rador e mai bine informată decât 
posturile noastre, care de fapt preiau ştirile lor. E mai bine 
să aflăm totul din sursă directă. 

— Spune-i porcului de câine că n-am uitat cum pornise 
motoarele înainte ca noi să fi urcat în avion şi cum a vrut s- 
o şteargă singur! 

— Ce ar fi fost dacă-i reuşea! 

— Este vorba de caracter, Teo! Transmite-i că nu vreau 
să-l mai văd, să-şi instaleze tabăra, acolo, departe, la coada 
avionului, acolo e locul lui, acum imediat, să plece, altfel... 

Teofil se apuca să urle, bătându-se cu pumnii, gata să 
lovească, nu se ştie pe cine, pe Fritz?, pe Ceclan?, şi zarva, 
nebunia stârnită din senin, se potoli greu, şi la intervenţia 
cui? A lui Balamela. Sprijinindu-se în umărul Ceciliei, se 
ridică şi trimise câteva înjurături neverosimile, sinistre, atât 
de puturoase că ar fi culcat pa pământ un trib de 
urangutani pe cale de a deveni pitecantropi sau cam aşa 


138 


ceva. Ce? - ţipa cu voce subţire, acum v-a găsit cheful de 
politică? Berlinul, Bucureştiul, ca şi alte importante capitale 
înoată în mocirlă - dar ce este mai grav e că ei, nefericiţii 
supraviețuitori ai MARELUI ZBOR, se află de asemenea 
până la gât în aceeaşi materie primă. Dacă le prisosesc 
energii, să le folosească pentru a înjgheba un nou MARE 
PLAN. Pentru a săpa un tunel, prin munte, prin pământ, 
până la insula Coroanei! Dacă nu până acolo, măcar până la 
cea mai apropiată pivniţă bine aprovizionată cu alimente! 
îşi încheie intervenţia cu un nou şir de sudalme, după care, 
aproape leşinat, căzu în braţele Ceciliei. Care ţipă şi ea: 

— Are dreptate Bala. Ce mai mâncăm? lată ultimul rest 
de pâine. lată ultima bucăţică de margarina. Mi-e foame! 
Vreau acasă! Teo se repezi la ea. 

— Acasă? Acasă nu ţi-a fost bine! Ţi-ai dorit o INSULĂ. 
Acum o ai! Serveşte! 

— Linişte! Xill se sprijini în coate. Să nu ne certăm, mai 
avem ce mânca! 

Xilliphant privi ceasul. Îşi aminti de pisica pe care o 
maltratase într-o noapte ce i se părea acum tot atât de 
îndepărtată ca şi INSULA Ceciliei. Biata pisică! Şi explică: 

— Câinele. Vom dezgropa şi vom fierbe câinele. 


139 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Şuviţa de fum se înclină pe direcţia lui Fritz Hellermann, 
se răsuci împrejurul lui ca o dendrită, trimise o scurtă 
ramificaţie în ochi, orbindu-l; „aliatul” îşi mută într-o parte 
scaunul improvizat, o  lădiţă ce conţinuse proiectile 
trasoare, dar fumul îl urmă, lipicios, provocând observaţia 
cuiva: are noroc în amor! Hellermann continua să 
scormonească zăpada cu o creangă uscată, să molfăie una 
dintre ultimele bomboane. 

Desenă în zăpadă o zvastică. la te uită! îl coti Xill pe Teo, 
dar imediat, neamţul trasă în jurul semnului nazist un cerc 
de obscură semnificaţie, şi atunci Teo îl coti pe Sergiu. 

— Radio România şi postul Dacia Română - ştiri - Divizia 
a şasea cavalerie citată pe întreaga armată pentru acţiunile 
ce au dus la pulverizarea capului de pod inamic la sud de 
Kerci - lon Antonescu, mareşal al României, Conducătorul 
Statului. Regele Angliei şi Ducesa de Kent în continuare 
bolnavi de gripă. In legătură cu avansarea lui Tito, marele 
amiral Doenitz a spus: Nu este încă destul de clar cine a 
numit pe acest şef de bande mareşal. Uragan în Spania. 
Divortul Vivianei Romance etc. etc. etc. etc. 

Privind neîncetat zăpada în care acum desena fiinţe 
neverosimil de lungi, cu urechi ascuţite, Fritz Hellermann 
începu un fel de discurs în care apăsa pe fiecare cuvânt ca 
pe o pedală de acceleraţie - te-ai fi aşteptat să vorbească 


140 


din ce în ce mai iute - el însă păstră o cadență egală, şi ce 
spunea? În esenţă că, în situaţia lor, certurile sunt inutile, 
dar inevitabile, şi că starea de spirit se va înrăutăţi din ce în 
ce. 

La această remarcă, trimise scurtul său zâmbet, greu şi 
misterios. Xilliphant ceru răguşit: 

— Să se explice. 

Hellermann mai spuse ceva, în vreme ce sprâncenele lui 
Teo se ridicau. Trase o duşcă, tuşi. Întrebă, neamţul 
răspunse, repetând cuvintele sale. 

— Ne vom ucide între noi - aceasta e părerea lui Fritz. 
Totdeauna se întâmplă aşa. Ne vom omori pentru a ne 
devora, sau pur şi simplu din ură. Ura, sentimentul de 
concurenţă, de rivalitate stau la baza tuturor celorlalte 
sentimente. Lui îi pare rău că acesta e adevărul, dar nu-l 
poate ignora. 

— E adevărul său de neamt şi de nazist. 

— Ştii bine că nu e nazist. Am obosit. Mă doare gâtul, nu 
mai fac pe translatorul, n-aveţi decât să vă înţelegeţi prin 
semne. 

Totuşi, Teo îşi îndeplini misiunea în continuare. 

— Ce zice „aliatul”? 

— Că Hitler le-a dat de lucru muncitorilor. Înainte de 
venirea lui la putere, jumătate din Germania şoma. 

— Da... Le-a dat de lucru, i-a pus să se supravegheze 
unul pe celălalt.. De ce dracu a vrut să fugă pe INSULA? Ne- 
a purtat ghinion! spuse Ceclan, mirându-se şi el de 
şubrezenia argumentelor sale. Acum, în sfârşit, făcea 
„conversaţie” cu Hellermann, e drept cu ajutorul 
translatorului, şi totuşi, totuşi!, între ei nu exista o reală 
comunicare. Hitler, continua Xilliphant, a suprimat dreptul 
fundamental al omului, primul din cele două drepturi 
fundamentale, cel de a fi liber. 

— Care e cel de-al doilea? 

— Dreptul de a muri. 


141 


— Să nu uiţi aceste cuvinte, Xilliphant! se auzi din vizuină 
glasul lui Bala. 

Hellermann mai vorbi câtva timp cu un glas discret şi 
misterios. 

— lată care e părerea lui Fritz, traduse iarăşi Teo. Ceva 
destul de curios: dacă n-ar fi apărut pe pământ atâţia 
luptători pentru libertate, de bună seamă şi tiranii ar fi fost 
mai rari, sau chiar nici nu s-ar fi născut. 

— În viaţa mea n-am auzit o sofisticărie mai bombastică! 
exclamă Ceclan, întrebându-se totuşi dacă „aliatul” nu 
cumva are, măcar parţial, dreptate. 

Continuând să-l fixeze pe Xill, în timp ce zâmbetul i se 
răspândea lent ca o paloare lunară pe faţa asimetric tăiată 
de nasul strâmb, Hellermann făcu un adaos. 

Cu stânga, Xilliphant schiţă un gest nedefinit - spune 
prostii neamţul acesta, gândeşte invers, poate vrea să-şi 
bată joc, dracul să-l pieptăne... Dar e inteligent. Se decise 
să-l jignească: 

— Teoriile lui nu mă interesează, ele, oricum, nu stau în 
picioare, prea sunt puerile, nu mă obosesc să le dărâm. 
„Aliatul” e mândru de naţia sa civilizată, dar ce popor e 
acela care tolerează cuvinte ca OBERKRIEGSGERICHTSRAT? 

(XIII: Bravos! Halal argument! Ce e cu mine, chiar m-am 
tâmpit?) 

Fritz nu comentă observaţia lui Ceclan, care, de altfel, nu 
avea nici o legătură cu tot restul. Furios, Sergiu continuă: 

— Dar cuvinte ca acestea: Kriegsverdienstkreuitz zwei 
Klasse, ori titluri ca Standardtenfuhrer SD Kriminalrat Julius 
Volke? 

Hellermann puse o întrebare. 

— Îl cunoşti - traduse Teo - pe star... strasd... stasdardt... 
în sfârşit, dracul să-l ia, pe tipul ăsta, Volke? 

— Da! spuse Xilliphant. Am ciocnit o cupă de şampanie 
„Rhein” la o recepţie oferită de piloţii „aliaţi” în onoarea 
românilor. Şi el? 


142 


Hellermann mai rosti câteva cuvinte, apoi se ridică greu 
şi se îndepărtă, târându-şi piciorul. Teo, răguşit, protestă: 

— Nu mai pot. Trebuie să capăt raţie dublă, sunt singurul 
din echipaj care continuă să muncească. În fond, ce mă 
privesc pe mine certurile voastre?! 

— De ce s-a supărat? Ce a spus? 

— Nu s-a supărat, dă-l încolo. Măcar de s-ar supăra! Dar 
el e dintre ăia la care primează... aia, cum îi zice, lu- 
ciditatea! Da, a spus, exact asta, că nu e supărat pe tine. A 
mai spus că nu-l cunoşti defel, că n-ai încercat să-l cunoşti, 
iar acum e prea târziu ca să-l mai poţi cunoaşte. Asta a 
spus. 

— In fond n-am nimic împotriva lui, se muie Xilliphant. 
Cred că dacă aş fi avut de ascuţit câteva creioane colorate, 
nu ne-am fi certat. 

— Ai căpiat? Ce creioane colorate? 

Din epavă, glasul lui Balamela: 

— Nu ştiai că Sergiu suferă de infantilism, complex 
infantil, sau cam aşa ceva? Xill! Am avut impresia că în 
general „aliatul” te-a băgat în buzunar. 

— Auzi, Xilliphant, se auzi şi vocea suedezei, ştii ce fac 
eu acum? Il consolez pe Bala! 

— Bănuiam, dar să nu bănuiască şi Teo! Eu n-am de gând 
să vă tulbur, dar în timp ce vă consolaţi, gândiţi-vă şi la o 
metodă de preparare a muşchiuleţului de câine. Două zile 
mai putem trăi din... 

— Trebuie dezgheţat, dar mai întâi deszăpezit. 

— Asta mă pregătesc să fac eu acum. 

Subţire, şerpuitor, venind din epavă, glasul lui Bala se 
interpuse între ei: 

— Trebuie să stea mai întâi două zile în oţet! Teo, 
revenind, îl auzi. 

— Cum? Cine? căscă el gura, şi falca neagră îi atârna. 
Ceclan îi smulse din buzunar sticla şi încercă o înghiţitură. 
Se strâmbă, alcoolul îi arse gâtul, căzu în stomac ca un jă- 


143 


ratec. Se duse să scoată din zăpadă câinele Azor al lui 
Lothar Horst. Scormonea încet. Râcâia prin zăpadă cu 
mănuşile, se temea să nu dezvelească mâna sau piciorul 
Hildegundei. Sunt un şacal, spuse. O hienă. Un şacal-hienă. 
Am crăpat acum zece veacuri şi am revenit pe pământ 
întruchipat în şacal-hienă. E pedeapsa. E tot ce am meritat! 

— Dar nu avem oţet, îi răspunse Ceci lui Bala. 

— Voi despre ce vorbiţi, nebunilor? îşi ieşi din fire Teo. 

— Friptură de căţel la dejun, chicoti Ceci, şi plecă. In 
întâmpinarea ei se târa ca o insectă mare, strivită pe 
jumătate, Fritz Hellermann. Purta în mână ceva mătăsos, 
delicat. Pronunţă o lungă frază construită în jurul cuvântului 
„edelweis”. 

— Oare ce vrea? 

— Dar nu vezi? „Aliatul” îţi oferă „Floarea Reginei”. 


Ducându-se la culcare, după cină, şi după vreo două 
ceasuri de biliard la clubul „Casei de Retragere”, lonescu- 
Miîşkin-Vampiru nu uită să ia cu sine arma de vânătoare 
„Purdy-Lame”. 

Rezemă de perete scula în dreptul canapelei pe care-şi 
odihnea noapte de noapte ciolanele şi, trântindu-se, 
rezemat de pernă, o privi lung cu ochii săi galbeni-roşietici 
ca aurul din Klondyke. 

— Ce naiba aduseşi acolo? întrebă din patul său George 
Strehaia, ochind şi el arma. Conform unui regulament 
interior, aleşii lui Grigore Stamatiu-Salamandră vieţuiau tot 
câte doi în odăile destul de spaţioase cu ferestrele dirijate 
spre largi privelişti, cu mochete de culori blânde, fotolii 


144 


puţin uzate, dar acceptabile, cele la care renunţa, pe rând, 
însuşi patronul (mic palat în Capitală, fiii lângă Bran, casă 
rustică la Vlădeasa, etc.) - câte doi pentru cazul când, dacă 
doamne fereşte pe vreunul l-ar fi apucat vreo boleşniţă la 
vreme de noapte, colegul să dea alarma. Bătrânii, cu unele 
excepţii, se ţineau bine şi, rememorând cu suspectă 
bogăţie de amănunte vremurile apuse ale juneţii, 
povestind, iar uneori demonstrând pe viu cum interpreta 
fiecare marile roluri, cu mult mai strălucit decât „toţi 
ceilalţi”, bârfindu-se între ei, pe grupuri, iar cu toţii laolaltă 
ponegrindu-l pe Salamandră, respirând cu sau fără exerciţii 
yoga aerul de munte şi înfulecând tainul stabilit de 
Bercovici, nu dădeau dovadă de o grabă meschină întru a 
părăsi acest tărâm. De când fiinţa „Casa”, puţini, vreo 
patru, cinci, renunţaseră la bunurile trecătoare ale lumii şi 
erau înhumați sus într-o poiană ca o inimă, unde chiar 
merita să te odihneşti o veşnicie. 

Strehaia, colegul de cameră al Vampirului, fusese şi el 
excelent actor, dar numai în rolurile feminine. Se spunea, şi 
cu atât mai vârtos o afirma el, că fusese mai bun în Chiriţa 
decât Matei Millo. Purtase de nenumărate ori fustă pe 
scenă, în tinereţe fustă de fetişcană uşuratecă ori 
romanţioasă, mai pe urmă poale de baborniţă pisăloagă şi 
dată dracului, cu aceeaşi strălucire în toate ipostazele, în 
schimb compromisese cu mult elan roiurile masculine, câte 
primise, iar din pricina lui, ziceau alţii căzuseră piese bune. 

Mîşkin-Vampiru răspunse: 

— Dar ce-ţi închipui.? am să vânez iepuri! Şi poate-mi 
iese în cale şi nenea ursul... Şuncile de urs, bine preparate, 
sunt colosale... (Insă pentru dumnealui ursul îmi trebuie 
carabină, cu alicele nici nu-l scarpin de pureci, sau măcar 
patron special cu alică mare şi grea, pe care trebuie s-o 
trimit domnului urs exact în - ia stai, unde ţinteşti ursul 
dacă vrei chiar să-l dobori? 

— Mie să-mi dobori un ţap, bine? 


145 


— Am deja o groază de comenzi, se plânse „contele”. 
Dinu Dinuleţ doreşte cocoş de munte, Ivan Grosbouchon 
vrea grătar de mistreţ, iar Pierre le Fou mă declară duşman 
pe viaţă dacă nu-i aduc un rând de potârnichi... 

George Strehaia râse, subţire, dând capul pe spate, aşa 
cum o făcea pe scenă în rol de femeie. 

Miîşkin părăsi camera, dădu colţul, bătu la uşa încăperii 
unde înnopta bucătarul John. Acesta rămânea adesea să 
doarmă acolo, mai ales când Gerti, fiica femeii de serviciu (i 
se spunea însă „doamnă intendentă”) venea din sat să-şi 
ajute mama. lon Duşa nu răspunse la ciocănituri, dar 
Vampiru insistă şi insistă până ce bucătarul o acoperi cu 
plapoma până peste cap pe „fetiţă” şi întredeschise uşa. 
Vampiru îl şi luă în primire. 

— Ce naiba, dormeai? Când faci rost de patroane? 

Până să se dezmeticească John, „contele” se şi afla în 
cameră. 

— Ce aţi dorit? 

— Muniţie, dragul meu! Pentru vânat. Poţi să-mi faci rost? 
O candelă trimitea mici împunsături de lumină. Vampiru 
crezu că vede glezna subţire a unui picior de femeie şi, 
intrigat, se apropie de pat. În ultima clipă lon Duşa îl 
împiedecă să ridice plapoma. 

— Îţi înşeli nevasta! constată Vampiru. 

— Domnule conte!... 

— Nici un conte, John. In patul de colo e o muiere care nu 
e nevastă-ta. Să-şi arate faţa! 

Bucătarul nu ştia dacă să se înfurie sau să râdă. Preferă 
să surâdă. 

— În fond, ce doriţi? 

„Vreo două zile mai târziu, lonescu-Mişkin-Vampiru 
căpătă muniţia şi începu, meticulos, pregătirile pentru 
vânătoare. 

Mai în glumă, mai în serios, întreaga „Casă” participa la 
echiparea „contelui”. Acum i se spunea lonescu-Miskin- 


146 


Vampiru-Tartarin. 


Nu ştiau cum se jupoaie un câine - de unde? Nu s-ar fi 
priceput să belească iute şi ca lumea un mieluşel cald abia 
înjunghiat, dar un dulău strivit, îngheţat bocnă, respingător! 
Câinele intendentului de pe Tx-X fusese doar o corcitură, 
dar viu arătase plin de vitalitate, elastic, iar în privire, 
spuneau piloții, îi descopereai înţelegere omenească, 
blândeţe şi chiar curiozitate. Acum nu era decât o zdreanţă 
curbată de ger, iar din pântecul rupt atârnau mate, pe care 
zăpada se prinsese ca un praf argintiu. 

Teo azvârli în zăpadă cuțitul vânătoresc al lui Sergiu 
Ceclan Xilliphant, îşi privi mâinile pe care se lipise grăsimea 
întărită şi, dacă ar fi avut ceva în stomac, ar fi vomitat 
îndelung. Se îndepărtă. Picioarele prea lungi aveau tendinţa 
de a se împleti între ele. Urmele bocancilor ţintuiţi se 
întipăreau pe un „front” larg, fiindcă avea mersul crăcănat, 
nesigur. Rezemat de epava avionului, Xilliphant îl urmărea 
tăcut. Bănuise că până la urmă, tot el va trebui să jupoaie 
câinele! Scrâşnea din dinţi, un val negru urca în el... 

Prima zi după dezastru, cei rămaşi în viaţă, cu excepţia 
lui Bala, chinuit de piciorul său, manifestaseră un optimism 
inexplicabil, animalic: trăiau! Trăiau! Acum însă, sfârşitul se 
cuibărise în trupul fiecăruia. Abia mai înjghebau focul. 
Xilliphant renunţase să-l mai întrebe pe Bala cum „îi mai 
merge piciorul”. Probabil gangrena începea să urce - dar ce 
importanţă mai avea? 

Cea de-a treia noapte nu trecuse fără evenimente. 
Xilliphant se prăbuşise într-un somn oribil, somn ca o bestie 
care se caţără pe tine şi încearcă să te sugrume, mai 
avusese dintr-acestea. Un animal nedefinit, masă neagră cu 
labe lungi, elastice, îţi striveşte pieptul, labele lui te 
cuprind, te pierzi, nu mai respiri - aşa trebuie să fie iadul, 
sau vecinătatea lui. Umilitoare este neputinţa de a reac- 
ţiona, de a te împotrivi - spaima îţi frânge voinţa, îţi cască 


147 


gura, te vezi sugrumat, cu limba atârnând neagră, cu ochii 
sângerii holbaţi. Un fel de început al morţii, cu toate că 
poeţii o descriu mult mai frumos... 

Smulgându-se greu din somnul-bestie, ieşise din culcuş, 
în scurta lui de piele, pantalonii îmblăniţi - dormeau cu toţii 
îmbrăcaţi, bineînţeles - făcu ţeapăn câţiva paşi, clătinându- 
se, simțind umărul şi braţul drept atârnând ca o tonă. Se 
pipăi cu mâna stângă: Nu găsi asupra sa decât un singur 
revolver: Walther-ul confiscat lui Bala dispăruse! În zori 
pretinse să-i fie înapoiat. 

— Nu! Tonul lui Silviu nu admitea replică, Sergiu rămase 
îndoit. Cu forţa să i-l smulgă? Avea sens? Bala zise: 

— XIII! Dreptul fundamental numărul doi, cel de a muri, 
crezi că am uitat? Bucăţica asta de moarte - el îşi pipăi 
revolverul recuperat - îmi dă curajul de a mai trăi. In 
numele prieteniei noastre... nu insista! 

Vorbe mari. Dar avea dreptate. Ceclan transpira de 
slăbiciune. 

— Bine. Totuşi să încercăm să mai trăim un pic. Promiţi? 

— Ce să promit? 

— Că nu foloseşti ultima soluţie fără dezlegarea mea? 

Bala promise. Fiindcă faţa i se strânsese şi mai mult, 
ochii lui mici aproape că deveniseră mari. 

Ceclan se dezlipi de epavă, ridică din zăpadă cuțitul le- 
pădat de Teo şi tocmai când se întreba de unde s-ar cuveni 
început jupuitul câinelui, de la cap, de la coadă?, lângă el 
răsări Fritz Hellermann, arborând zâmbetul său îndepărtat, 
nu se ştie dacă amical sau dispreţuitor. Intinse mâna, evi- 
dent cerea cuțitul, Xilliphant nu i-l refuză, „aliatul” răsuci 
hoitul, îl măsură din ochi şi se apucă de treabă, foarte sigur, 
foarte sistematic. 

Xilliphant îl privea, strâns între repulsie şi curiozitate. La 
mică distanţă, răsărise şi umbra lui Teo. 

— Este expert. A jupuit viței, oi, câini... oameni? 

— Niciodată, traduse Teofil răspunsul lui Hellermann. 


148 


— Ai zice că toată viaţa n-a făcut nimic altceva. la te uită 
cât de lin se desprinde pielea. 

— Mă Sergiu! Teo scuipă, îndepărtându-se. 

— Stai aici, băiete. Obişnuieşte-te cu gândul că va 
trebuie să mănânci din asta. 

După gâlceava dintre el şi neamţ, poate din instinct, 
Sergiu încerca să întindă o punte - deşi o voce protesta în 
ei: să recunosc că un afurisit de fritz deştept m-a pus cu 
botul pe labe?! Luptătorii pentru libertate şi tiranii - fals, 
dar abil lucrat. Şi ce încă? Nu-l cunosc, - n-am încercat să-i 
cunosc - iar acum e prea târziu. De ce prea târziu? Uite ce 
lucru important aflu acum despre el - ştie jupui câini 
îngheţaţi... 

— E cel mai priceput măcelar din lume, nu, Teo? 

Neamţul era pe sfârşite cu treaba. Lucra fără mănuşi. Nu 
părea să resimtă vreo scârbă. Purta pe deget două inele cu 
pietre preţioase din care porneau ace de lumină. 

— Zice că vrea doar să lase o impresie bună. 

— Cum vine asta? 

— Habar n-am, rafinamentele lui nu mă mai interesează, 
dar aşa a zis. 

— Cui în mod special vrea să lase o impresie bună? 

Teo măcăi în nemţeşte. Apoi traduse: 

— Zice că tuturor! Ţie, mie, Cäciliei, şi mai ales lui. 

— jignitor! De ce măi ales lui? 

— la mai slăbeşte-mă, comandant de avioane prăbuşite! 

Teo se făcu remarcat prin câteva gesturi dezordonate, 
din ochi îi picură ceva galben şi gros, se îndepărtă, 
împiedecându-se. Xill: legătura dintre Teo şi Ceci - un su- 
biect pe care l-aş putea aprofunda în timpul liber. Am timp. 
Nebunia lui Teofil îşi are originea în nebunia Ceciliei - 
molipsire psihică - boala alcoolică a lui Teo, tot; datorită 
suedezei. Dacă n-ar fi întâlnit-o pe această stranie suedeză 
romantică, destinul lui Teofil ar fi curs poate în cu totul altă 
direcţie. Să mă mai gândesc. Dar de ce mă preocupă 


149 


tocmai asta acum? Trebuie să mă preocupe ceva - până 
trăiesc - până în ultima clipă şi vreau să trăiesc în 
adevăratul înţeles al cuvântului, până în ultima clipă. Nu-mi 
voi permite luxul de a muri înainte de moarte. Să nu mori 
înainte de moarte, acesta e un ordin, Xilliphant. Nu se 
discută! Ai ceva de comentat? Am zis - nu se discută. 

— Sergiu! 

— Da? 

— Fritz raportează că animalul a fost belit. 

— Raportează? Ai haz! Următoarea mutare e să-l şi 
gătim. Această problemă s-o oferim Ceciliei. Un om ocupat 
n-are vreme să fie şi nebun! 

— Puişor frumos! răspunse suedeza solicitării sale. Nu 
ştiu felurile în care se poate prepara un câine - sunt o 
foarte proastă gospodină, Teo nu ţi s-a plâns? Fifi era 
disperat că după doi ani de căsnicie nici măcar ochiuri cu 
şuncă nu... 

— Fifi? 

— Fifi, soţul meu. 

— Vidraru? 

— Sigur, toată lumea îi spunea Fi-fi, adică doi de „fi”, 
înţelegi, un soi de dezaprobare, de negaţie. Vidraru era o 
dublă negaţie, iar eu... 

— E vorba de câine, i-o reteză Xill. 

— Dar ţi-am spus - nu ştiu - şi ştii de ce nu ştiu? - fiindcă 
n-am avut o mamă împrejurul căreia să mă învârtesc ca să 
descopăr secretele compunerii unui Boeuf-Stroganoff... 

— Ceci! Asta ne mai lipsea - plânsul tău. 

— Cine plânge? Eu? Suedeza îi întoarse spatele; aşa cum 
mergea, legănându-se din obişnuinţă, arăta bine. Uite ce 
remarcă mai am vreme să fac, gândi cu amărăciune 
Ceclan. Faţa Ceciliei însă te speria. Pete vinete, degerături, 
ochii tumefiaţi, cu acelaşi lichid gălbui scurgându-se 
neîncetat din colţuri. Xill dădu cu piciorul unui gând. 
Gândului că suedeza arată ca un cadavru alterat de apă. 


150 


— Vom ciopârţi animalul! vorbi tare Ceclan. Evita să 
spună „câinele”. Vom confecţiona din sârme nişte exce- 
lente ţepuşe şi cele mai gustoase părţi ale vânatului le vom 
ţine deasupra focului. 

— Care sunt cele mai gustoase părţi ale unui câine? 

— Unde vezi tu câine - eu vorbeam de vânat. 

Interveni Hellermann. 

— Cum? Ce zice? O nouă idee genială? 

— Că trebuie să fierbem carnea. Îşi păstrează, vita- 
minele. 

„Aliatul” aduse de undeva o mare cutie metalică ce 
conţinuse bomboane „Stolverk”, provizia sa, acum ter- 
minată, O umplu cu zăpadă. Trudiră să confecţioneze din 
sârme groase un fel de suport. Pe măsură ce zăpada se 
topea, adăugau alta, până ce cutia fu plină pe trei sferturi. 

— Intrebarea este dacă punem „ciosvârtele” astea ape- 
tisante acum, sau când dă în clocot? 

Undeva, lângă mormântul  Hildegundei,  nemişcată, 
Cecilia privea în sus, cu speranţă parcă, spre Terasa 
Lupului. 

— S-o lăsăm, tocmai se reculege, spuse Xill. Să ne bizuim 
pe Hellermann, el pe toate le ştie. 

Convorbire Teo - Fritz. Rezultatul: luară decizia să arunce 
carnea în apă, numai după ce începe să fiarbă. Rămân 
astfel o grămadă de vitamine, tocmai ce le lipseşte lor. 

Teo: 

— După ce mai prindem puteri... cu friptura... cu rasolul 
ăsta proaspăt... cu vitaminele lui... mai încercăm ceva? Mai 
căutăm o ieşire? 

— Nu încape îndoială, îl asigură Xilliphant. Vom încerca 
mereu. 

— XIII! (Apa începuse a da în clocot, „aliatul” strecura în 
„cazan” bucăţile de carne de câine, pe care le mărunţise în 
bucăţi egale.) Xill, la drept vorbind, crezi că ne-am dus pe 
copcă? 


151 


Ceclan gândi: tot sunt autor de „poveşti mincinoase”! 
Zise: 

— Sinceritatea mă obligă la sinceritate, Teo. Ei bine, 
nicicând nu am fost mai convins decât acum că vom scăpa. 


Cecilia: nu e aşa că, după ce scăpăm de aici (are grijă 
Xilliphant), ne vom continua drumul spre insula Coroanei? E 
oare un drum atât de greu? Exploratorii curajoşi au 
străbătut continente, flămânzi, răniţi, sfârşiţi de oboseală, 
luptându-se neîncetat cu fiarele - suntem măi prejos decât 
ei? 

(Bala: îmi cade părul în smocuri, îmi pute gura, iar Cecilia 
acum e mai urâtă decât oricare dintre surorile mele.) Ceci: 
şi acum despre insulă: O înconjoară recife de corali. (Teo: 
Parcă vorbeai de nişte stânci albe!) Ceci: Teo, nu fi cretin, 
ştii că eu n-am călcat pe INSULA MEA, dar pot să-mi 
închipui cum arată, nu? Stâncile albe, la sud, coralii în nord! 
Uneori dinspre Cercul Polar coboară morse şi foci- e o 
plăcere să le vezi zbenguindu-se. După ce unchii şi mătuşile 
vor crăpa, voi reorganiza totul. Ziua jucăm golf, noaptea 
chefuim în pivniţă. Mă voi căsători cu toţi patru, cu Teo, cu 
Silviu, cu Fritz şi fireşte cu Xill, care la nuntă are să ne 
cânte din xilliphant. Nu mai am nevoie şi de alţi soţi. Vom 
da petreceri, îl vom invita pe regele Gustav... Biata mea 
Hildegunde, tu n-ai să apuci toate acestea! Xill: şi acum, 
despre trenul fantomă... 

(Şuieratul trenului se auzea o dată ziua, o dată noaptea. 
Xilliphant aştepta cu groază momentul acesta. Nu putea fi 
tren adevărat. Fireşte, nici tren-fantomă - deşi a doua 
variantă era mai plauzibilă.) 


Radiojurnal. În Capitală a avut loc, în prezenţa Majestății 
Sale Regele, ceremonia dezvelirii monumentului în cinstea 
eroilor căzuţi cu ocazia forţării Nistrului la Vadul lui Vodă, în 
ziua de 30 iulie 1941. În asistenţă se aflau veterani-infirmi, 


152 


martori ai istoricului eveniment... 
Bala îşi astupă urechile. Bateria lui de artilerie participase 


la operaţiune. Era şi el „veteran-infirm al istoricului 
eveniment”. 


153 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


O-oh, pădurea! îşi amintea vag Mişkin-Vampiru o replică- 
monolog din tinereţe. Pădurea încremenită, în amurgul 
plutitor - şi privi înapoi. Încremenită cu adevărat, căci nu 
bătea vânt, şi atunci de unde senzaţia sigură că, de îndată 
ce întorci unui copac spatele, acesta începe să-şi mişte 
toate crengile, şi rădăcinile chiar? Copaci-stafii! Cum ai 
trecut de ei, cum au început să-şi clatine vârfurile, numai 
aşa, ca să-ţi facă în ciudă. Întorci capul să-i surprinzi - 
încremenesc. lar dacă adânceşti niţel acest gând, înţelegi 
că toate câte se întâmplă - se întâmplă mereu şi totdeauna 
numai în spatele tău, ca şi cum o conspirație te-ar fi 
ostracizat de restul naturii. Bătrâne răbufniri se mişcau 
orizontal în planul al doilea a minţii „contelui”. 

Înainta uşor pe poteca ondulată, având la umăr, în faţă şi 
în diagonală bătrâna armă „Purdy-Lame” şi era însoţit de 
Corado Bagdazar, şi un alt pensionar al „Casei de 
Retragere”, Dinu Dinuleţ-Ari. (Ari, de la Aristofan? Puțin 
probabil. Nu mai ştia nimeni de unde i se trăgea porecla- 
codiţă, poate nici chiar el.) Plecaseră după iepuri, fazani, 
mistreți, dar s-ar fi mulţumit şi cu un urs... Cu această 
speranţă - dar ce zic eu, cu această teamă - două din cele 
cinci patroane căpătate de la John, fuseseră îndesate cu 
grele bile, tocmai bune să ameţească ursul, călăfătuindu-le 
bine. 


154 


După un interval de mers prin zăpadă, în tăcere, pe o 
cărare ce părea că nu duce nicăieri şi în toate direcţiile, 
trecură hotarul invizibil dincolo de care începea necunos- 
cutul... wild-ul... Într-un luminiş, apăsa o linişte atât de 
suspectă, de parcă din locul acela s-ar fi ridicat, cu o clipă 
înainte, cu lungi ţipete sălbatice, un şir de păsări mari, pe 
aripi curbate, şuierătoare. Oprindu-se la o scorbură - din 
care, în orice clipă, ar fi putut să se ivească o căpăţână de 
bestie, neliniştit de simţământul imprevizibilului, Dinuleţ-Ari 
scoase din buzunar o butelcuţă de şnaps, degustă şi 
propuse înapoierea „la bază, cât nu e prea târziu.” 

Vampiru, şi el pradă aceloraşi temeri, căuta să se ţină 
bărbat. Declară că nu se întoarce fără o pradă şi porni iar, 
lung, despletit - viguros însă. O mare tristeţe îl cuprindea. 
Era bătrân! Ce vremuri frumoase trăise! Chiar şi 
răsunătoarea cădere a unei adaptări după Dostoievski (în 
urma căreia el rămăsese Mişkin pentru tot restul vieţii) îi 
apărea acum într-o aură de zâmbet. Pe-atunci, cariera sa 
părea dusă dracului, dar se redresase pe neaşteptate, şi 
cum? Intr-un rol secundar dintr-o operetă. Urmase con- 
sacrarea în Nora... Începutul celebrităţii însă şi-l datora 
contelui Mişkin, pe care-l masacrase. 

Putem ajunge celebri şi prin eşecuri - generos gând! 


Un câine jupuit arată rău şi are ochi înspăimântător de 
mari. In plus - Xilliphant îi atinse cu vârful degetului dintr-o 
curiozitate morbidă - erau tari ca piatra, îngheţaţi, îşi 
aminti că la un anume birt din Capitală, destul de rău famat 
datorită unui şir întreg de istorii, se serveau în chip de mare 
trufanda şi la preţ pipărat, ochi de vită rasol în hrean rece, 
iute şi oţetat. Veneau special gurmanzii să înfulece câte 
două trei perechi de ochi - de unde erau siguri că patronul 
nu are relaţii cu morga? Beau şi bere, multă... 

Cu această amintire, Xilliphant analiză gestul lui Fritz 
Hellermann care azvârlea în apa fierbândă ultima bucăţică 


155 


de carne. 

— Dar - ca să-şi păstreze intacte vitaminele, câtă vreme 
trebuie să fiarbă? la întreabă-l! Dacă şi pe asta o ştie, înghit 
revolverul, ca aperitiv. Teo, n-auzi? 

— N-am să pot mânca porcăria aia! Mai bine mor. 

— Sigur! Sau mănânci, sau crăpi, dar întreabă-l. Am o 
mică surpriză pentru tine. O sticlă! 

— Plină? Unde ai ascuns-o? 

— E a ta, dar ne vei cinstit pe toţi, amice. Ca să ne 
acomodăm mai cu nepăsare cu fleica de câine. 

O păstrase pentru ocazii „critice şi speciale”; se pare că 
ocazia specială venise şi dănţuia printre ei, în fumul şi 
aburul rasolului de câine. Ivi sticla dintr-un complicat am- 
balaj, cu grija mamei ce-şi desfaşă întâiul născut. (XIII: ia te 
uită cum mă urmăreşte Teo, ca un câine. Vai, să nu mai 
pronunt acest cuvânt...) Expresia de concentrată aşteptare 
a lui Teofil îl înduioşa. Chipul bărbos, slab şi murdar al 
alcoolicului, cu falca ascuţită neverosimil sub gura strâmbă, 
aducea acum cu acei jigăriţi lupi - mai mult victime decât 
făcători de rele - din unele cărţi cu poveşti sau waltdisnei- 
uri. 

Îl scoaseră pe Balamela, în cârcă, la „cină”. Împrejurul 
focului apăruseră scaune improvizate. Totuşi, totuşi, ce 
fiinţe uşor adaptabile suntem - e bine asta, e rău? Dacă 
limba unei comete ar linge de pe cer sfântul soare, poate 
ne-am obişnui şi cu întunericul etern! 

Suedeza avea parte de un trepied de vânătoare ce se 
găsea, inexplicabil, în avion la decolare - îl recuperaseră 
din zăpadă, la jumătate distanţă între coada avionului, 
pierdută, şi grosul epavei. Printr-o coincidenţă, alături de 
scăunel zăcea animalul pe care se pregăteau să-l ciugu- 
lească acum. Mai existau nişte cutii goale de muniții, „fo- 
toliul lui Xilliphant”, confecţionat dintr-o sfărâmătură a 
direcţiei avionului şi bolovanul lui Teo, pe care Natura, în 
una din zvârcolirile ei, îl plasase acolo anume pentru acest 


156 


scop, să şadă un om pe el. Fiindcă, deh, dumneaei Natura 
acţionează raţional: piatra picase acolo în urmă cu un 
milion de ani, dintr-o erupție, iar în urmă cu patru zile 
picase Honduras-ul, anume pentru ca bucata întărită de 
lavă să-i servească de sprijin fundului unui beţivan cu o 
mult prea efemeră existenţă în Univers. Toate acestea 
dădeau apă la moară determinismului „ştiinţific” al lui Bala, 
care, cu toate durerile ce-l săgetau, efectua comentariul, 
comentat şi de noi în rândurile de mai sus, iar apoi îi 
propuse lui Xilliphant să ia xilliphantul şi să le cânte. Sergiu 
nu-i răspunse, el se pregătea să destupe sticla - o strângea 
între genunchi, iar cu stânga încerca să înfigă tirbuşonul 
cuţitului vânătoresc în dop, dar rămase cu gestul 
suspendat. Totul încremeni, chiar şi sângele în vinele lor, 
cât timp printre ei, şi prin ei, trecu şuierul-proiectil al 
trenului-fantomă. Faţa lui Xill era calmă, visătoare. Să 
mănânci câine, în plină civilizaţie, alături de un drum de 
fier! Dar nu exista nici un drum de fier... Un fenomen de 
rezonanţă? Nuuuu... Explicaţia cu trenul-fantomă e de o 
mie de ori preferabilă. 

— Ce să fie - a trecut acceleratul, dădu Teo dovadă de 
vaste lecturi. Şi: Xill, ce faci cu sticla aia, cât ne mai fierbi? 
Ceclan trase încetişor dopul. Parfumul rachiului se insinuă 
printre ei, despărţindu-i şi reunindu-i. 

— Ho, Teofil, nu nădăjdui într-o beţie! Fiecare capătă 
doar câte un „ştampel”, pentru apetit... 

Conserva cu porţia fiecăruia circulă din mână în mână. 
Doar câteva picături pentru fiecare... Cecilia sorbi dintr-o 
dată şi miorlăi. Bala se strâmbă după ce înghiţi băutura. 
Sergiu se decise să-l lase pe Teo la urmă, îi făcea o favoare, 
avea de gând să-i dea raţie dublă, aşa că întinse conserva 
spre „aliat”. Acesta se ridică, lăsând impresia că va ţine un 
toast... dar Teo urlă că discursurile nu mai sunt necesare. 
Totuşi, Fritz Hellermann rosti câteva cuvinte, nu mai mult 
de şapte, închină, dădu pe gât alcoolul, şi se îndepărtă, 


157 


căutând să meargă cât mai demn. 

— Teo, spune-i că are şansa să-şi piardă „rasolul”... cu 
mâncăcioşii ăştia! 

— Las-că se întoarce el, nu se mai osteni Teo, preocupat 
de rachiul său, dar Hellermann nu intenţiona să mai revină. 
În vreme ce se pândeau să vadă cine va îndrăzni să se 
atingă primul de odioasa hrană, „aliatul” îşi luă viaţa cu un 
foc de revolver. Lucrase curat, pesemne detesta imaginea 
creierilor împrăştiaţi, ţintise în inimă şi nimerise cu o 
precizie nemţească. 

Nu ningea. Nu era excesiv de frig. Ultima însemnare a lui 
Fritz Hellermann în carnetul de bord se referea la 
temperatură, după aprecierea sa, minus patru. 


158 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


Uite-l, domnule, cum a şters-o, pe nepregătite! se mira; 
Xilliphant, foarte amărât. „Aliatul” zăcea la picioarele lor, 
încă nu-l atinsese nimeni, deşi n-ar fi fost exclusă posi- 
bilitatea că mai e în viaţă. Nu era însă, folosise un singur 
glonte, dar rezolvase totul. Eficienţă maximă, cu mijloace 
cât „mai reduse. Un comandant de escadrilă, vechi cunos- 
cut al lui Ceclan, se trudise jumătate de noapte pentru a-şi 
lua viaţa, şi folosise nu mai puţin de patrusprezece gloanţe. 
Ce risipă de muniții! exclamase bătrânul medic militar, prea 
puţin impresionat de această măruntă şi personală 
tragedie. Se aflau „în rezervă”, într-un sat de stepă, iar tirul 
de pistolet din odaia aviatorului fusese auzit de mulţi, care 
zâmbiseră: domnul căpitan petrece! 

Dar Hellermann? Xill: uite cum şi-a cruțat capul, poate 
dintr-un simţ secret al esteticului, deşi figura lui nu excela 
prin simetrie şi cu atât mai puţin prin frumuseţe. Totuşi, un 
anumit farmec... mai ales când îţi trimitea un zâmbet, 
scurt, neaşteptat. Uite cum a murit, iar eu nu ştiu nimic 
despre el! A avut dreptate - n-am încercat - acum e prea 
târziu (în ce moment o fi luat hotărârea?) - ce fel de om va 
fi fost - a iubit oare pe cineva, pe Hildegunde? - oare ura 
nazismul? - ce l-a făcut să adere la MAREA EVADARE? - şi 
oare credea în mod serios că e posibil să ajungem în 
INSULĂ? Nu cumva îşi făcuse un alt MARE PLAN? 


159 


— Acum, zise Balamela, acum să ne cânţi ceva, Xil- 
liphant. Va fi liturghia lui Fritz. 

Bala se târâse singur până la locul sinuciderii, rezemat în 
baston şi în piciorul sau rănit - rupt? - şi-i propunea grav lui 
Sergiu să oficieze „liturghia” de moarte. 

A fost un tip interesant, umblau gândurile mormăite prin 
capul lui Ceclan. Işi privi ceasul, îşi notase ora morţii lui 
Hellermann Devenise el „neamţ”. Şi oare locul în care 
folosise cu atâta deplină izbândi ultimul glonte (cum au 
constat cercetând încărcătorul, prin urmare nu avea voie să 
dea greş) fusese ales la întâmplare? Un Fritz Hellermann nu 
acţionează în neştire, când e vorba de un lucru atât de 
important. Văgăuna, în toată suprafaţa ei nu prea întinsă, 
se curba, iar din punctul acela nu putea fi zărită epava. lar 
cei din „tabără” n-ar fi avut cum să observe „preparativele” 
sinucigaşului. 

In plus - acest „în plus” avea oare vreo semnificaţie? - 
„aliatul” îşi făcuse inima harcea-parcea exact în locul unde 
ei efectuaseră zadarnicele tentative de a escalada peretele, 
deasupra căruia, pe Terasă, apărea Lupul. Puțin probabil 
că, murind, Hellermann îi îndemna să persevereze. Era greu 
să-i atribui această intenţie. Teo tuşi, spuse cu glas răguşit: 

— Acum, regret că n-am tradus cuvintele sale când şi-a 
băut rachiul. Ştii ce a zis, Xilliphant? A zis că... 

— Lasă, Teo. nu te mai obosi - cunosc germana, dar n- 
am avut chef să folosesc limba asta „universală” aşa, din 
ambiţie, 

Pe faţa lui Teo se lăţi un rânjet plin de răutate. 

— Dacă ai remuşcări din cauza asta, XIII, fii liniştit. Fritz a 
stat doi ani la contrainformaţii în România, până l-au trimis 
pe front pentru o greşeală mică. Cunoştea până şi 
„dialectele” noastre. Ţi-am spus că a fost un om de carte. 

— Teo, replică Sergiu. nu am remuşcări. Ambii ştiam unul 
despre celălalt că ne cunoaştem reciproc limbile, însă eu 
aşteptam ca el să facă primul pas, fiindcă mă aflam acasă 


160 


la mine, iar dumnealui... (Xill înghiţi cuvântul „tâmpitul”), 
ca reprezentant al unei mari puteri, aştepta din partea 
noastră, a mea, gestul de politeţe. Aş fi vrut să aflu 
adevărul din gura ta! 

— lţi arde de ceartă, Xill? 

— Nu, dar de ce nu mi-ai spus? 

— Fiindcă, pe undeva, nu ştiu pe unde, şi din care di- 
recţie, eram mai bun amic cu Hellermann decât cu tine Era 
un om paşnic. 

— lar eu? 

— Nu-mi dau seama exact, - eşti un soi de neam rău, un 
hrăpăreţ. 

Silviu Balamela se târî până între ei, dar de fapt, nici Teo, 
mei Xill nu intenționau să se lovească. Bala deschise gura - 
Ceclan îl opri: 

— Ştiu! Vrei o liturghie! 

— Da, însă ceva mai târziu. Ochii mici ai lui Bala că- 
pătaseră inexplicabil un contur ferm, dur, rău. Acum spun, 
mai bine zis repet, fiindcă prima dată nu m-a auzit nimeni, 
că ar trebui să întocmim un act. 

— N-am auzit bine - ce ţi-a trecut prin cap? 

Bala scormoni prin zăpadă cu bastonul şi abia acum 
Sergiu observă că se poate ţine în picioare şi fără sprijin. 
Osul nu era rupt. lnexplicabil, starea piciorului său se 
ameliorase! 

— Un act de... cum să zic? De constatare a sinuciderii. 
Ridică vocea. Nu pricepeţi? Trebuie să avem un act iscălit 
de toţi, o justificare, pentru cei care ne vor găsi cândva, sau 
pentru aceia dintre noi care vor scăpa de aici. Am vorbit 
limpede? 

— Un fel de proces verbal în care să fie descrisă moartea 
„aliatului” şi pricina morţii? 

— Exact. Iscălit de toţi cei ce ne aflăm aici în acest 
moment. 

— Bala, zise Teofil, nerăbdător şi nervos, la ce ne poate 


161 


servi un astfel de document, decât cel mult să-l folosim la... 
coada avionului?! 

— Te prefaci, sau eşti iremediabil cretin. 

— Am să te sugrum ca pe o bibilică, nenorocitule! 

— Gura! Explică-te, Bala. 

— Credeam că mă aflu în societatea unor oameni care au 
depăşit măcar de câţiva ani stadiul de maimuţă... 

— Eu nu mă trag din maimuţă, dar de tine nu-s chiar 
convins, se oţări Xilliphant. 

— Trebuie să se ştie - oftă Bala - că nu noi l-am ras pe 
Hellermann. E vorba de onoarea noastră. 

— Onoarea unor dezertori! La ce ne-ar fi servit să-i 
retezăm beregata? 

— In astfel de situaţii oamenii se ucid, a spus-o chiar el. 
Şi apoi, era singurul neamt. 

— Are dreptate! îl sprijini Ceclan, învins. Vom întocmi 
documentul. Ce, ne grăbim undeva? 

Ceci, cu obrazul bandajat în ciorapi, mumie grotescă, 
vorbi: 

— Dar cine îi face autopsia ca să constate că totuşi nu e 
vorba de o crimă? 

— Aduceţi carnetul de bord, acolo vom scrie, o ignoră 
Ceclan. Vom folosi stiloul lui Hellermann. Îl vom pune 
alături de nemţoaica lui... 

— lar după aceea, liturghia, nu e aşa? 

— Eşti chiar maniac! 

— Nu; vreau să mă asigur doar că după ce voi pleca pe 
urmele lui Fritz, voi beneficia şi eu de o slujbă. Dacă vei 
cânta pentru el, cu atât mai vârtos va trebui s-o faci pentru 
mine. 

— Deşteptule. Dar dacă eu crăp înaintea ta? Pentru mine, 
cine „oficiază”? 


La mare distanţă, datorită reverberaţiilor montane, 
Urechea ageră a lui Mişkin-Vampiru, şi chiar a lui Dinuleţ- 


162 


Ari, aflaţi în expediţie vânătorească, prinse melodia, mai 
mult ghici cuvintele, căci îi era cunoscută colinda. 


Dă-mi floare de ai, 
cer senin ca-n mai 
cântul apelor 
şoapta norilor... 


Cei trei visători porniră orientându-se foarte sumar după 
direcţia din care părea că vine cântecul, dar, imediat, 
vântul îşi schimbă unghiul, şi, odată cu vântul, şi melodia 
parcă îşi schimbă şi sursa şi claritatea, îşi modificară de 
câteva ori drumul, şi în cele din urmă chiar se încurcară. 


Și cum mă luai 
o floare aflai 

norocul mi-aflai 
într-o zi de mai 


În timp ce continuau să înainteze orbeşte (melodia dis- 
păruse), un incident ciudat se petrecu. La numai câţiva paşi 
înaintea lor, un iepure viu împietrise de groază. Vânătorii, 
preocupaţi să regăsească ruta cea bună, fură la fel de 
surprinşi. Ei bine, acest sărman iepure şedea lipit 
pământului, ai fi spus că prinsese rădăcină, iar urechile 
lungi i-se lipiseră de spate şi, pesemne, cu toate că ţinea 
ochii deschişi - s-ar zice că nu-şi lasă pleoapele nici în somn 
- aţipise, sau traversa o clipă nefastă când instinctul îl 
părăsise, altfel cum să explici lipsa lui de vigilenţă, faptul că 
permisese oamenilor să ajungă la mai puţin de douăzeci de 
paşi, moment când se descoperiră reciproc. 

Sau poate că iepurele ce pătrunde pe neaşteptate în 
această poveste, în această dramă, tocmai scăpase, după o 
goană pe viaţă şi pe moarte, din ghearele râsului (deşi e 
greu de presupus că, dacă pisica cea mare şi crudă îşi pune 


163 


mintea cu un urechiat, acesta mai are vreo şansă, mai ales 
că râsul atacă prin salt şi sare din pom) sau de târcoalele 
viclene ale vulpii, sau de pofta hămesită a unui şir de lupi. 

Când în mintea lui mică pătrunse imaginea enormă a 
celor trei vânători - trei vânători la o singura puşcă - 
iepurele nu făcu tentativa de a se face nevăzut prin lungi 
salturi ritmice. El rămase neclintit în continuare, lucru 
inexplicabil, dar nu chiar de tot, fiindcă instinctul, care de 
data asta nu-l mai păcălea, îl avertizase prin mijloacele lui 
misterioase că n-are nici o şansa şi la distanţa asta mică să 
treacă prin reţeaua alicelor, şi că singura lui scăpare e să 
rămână stană, iar oamenii să-i confunde cu un bolovan. 

Vânătorii însă îl descoperiră. Dacă iepurele ar fi luat-o la 
goană imediat, Vampiru ar fi expediat pe urmele sale o 
doză de fier mărunt. Poate l-ar fi nimerit. Aşa însă, paralizia 
animalului i se transmise şi omului. Miskin-Vampiru nu 
smulse arma de la umăr şi, privind lung şi cu interes 
iepurele pitit, un zâmbet bun ilumina faţa lui bătrână şi 
scrijelată. Acest „conte” Mişkin era un om inegal în 
sentimente.  Purtările contradictorii, însă, nu sunt în 
contradicţie cu natura umană. Asta o ştie oricine. Poate 
chiar şi iepurii. 

În acest timp, Dinu Dinuleţ-Ari, ce făcea? Dintre vânători, 
era singurul care nu depistase vânatul şi se oprise numai 
din cauză că şi ceilalţi doi stopaseră brusc. Vederea lui era 
cam slabă, iar neatenţia tare, ca să zicem aşa, şi tocmai era 
pe punctul de a întreba ce dracu se petrece, de ce 
rămăseseră înţepeniţi acolo, când Corado Bagdazar îl coti 
pe „conte”: „Ce aştepţi? Arde-l!.” Dar Vampiru zise: „Pe 
ăsta îl iert. Prea e lipsit de apărare, nu vezi?” „Cum adică, 
un iepure, lipsit de apărare? Ar trebui să aibă scut şi zale?” 
„Nu, măi Corado, însă există un principiu, o lege, să-i oferi 
vânatului o şansă. Asupra unei păsări tragi doar când e în 
zbor.” „Dar ăsta-i iepure, nu pasăre, ce cretin mai poţi fi” şi 
cu un gest neaşteptat smulse din mâna „contelui” arma, îi 


164 


dădu un brânci lui Mişkin care încerca s-o recupereze, şi 
trase. În vânt. Abia acum, ca trezit dintr-un vis, iepurele 
execută un imens salt de clovn-acrobat şi se topi printre 
copaci. 

— Tâmpitule! îl ocări Mişkin pe Corado, şi-i luă arma, a 
cărei nară fumega. Mi-ai irosit o lovitură. Nu te mai duc cu 
mine la vânătoare - să te ia naiba! Cum îţi permiţi să-mi... 
şi-i întoarse spatele. Corado Bagdazar, „regele” actorilor 
romantici, îl urmă, împingându-şi în faţă, ca pe un plug, 
falca imensă. Nu avea idee cam pe ce direcţie se află „Casa 
de Retragere”, căminul lor. În următoarele minute, behăi ba 
scuze, ba ameninţări şi batjocuri Ce prostie nemaipomenită 
e aia să oferi „o şansă” cui? unui iepure! Păi de ce dracu te 
mai osteneşti să mergi la vânătoare? 

Dumirindu-se asupra celor întâmplate, Dinuleţ-Ari trecu 
de partea lui Vampiru. 

— Ce naiba, nu vă mai certaţi, mai există iepuri...-şi apoi 
îi dau dreptate „contelui”. Dumnezeu n-are decât să ţină 
cont de generozitatea lui şi să-i trimeată în bătaia puştii o 
avalanşă de urechiaţi, graşi, proaspeţi... 

— Şi gata fripţi, rânji Corado. 

Împuşcătura nu fu recepţionată lă Casa de Retragere, în 
ciuda distanţei neimportante, în schimb fu limpede auzită, 
la o mult mai întinsă depărtare, urmând în sens invers 
drumul melodiei. Ecoul se subţie între două piscuri, se 
zbătu între pereţii unui defileu, se desfăcu apoi în două 
braţe, dintre care primul pieri, celălalt cobori în „crater”, în 
mai multe trepte, într-un crescendo ireal. 

Cecilia, într-un genunchi, afumându-şi palmele deasupra 
focului; - Voi n-aţi auzit nimic? 

— Am auzit cu toţii. Taci puţin! 

— Dar ce a fost? 

— S-a surpat un munte. A bubuit o avalanşă. Am avut o 
halucinație auditivă colectivă. Dar mult mai probabil e că a 
fost o simplă împuşcătură de armă. 


165 


— A-a! Ne caută?! Ce vă uitaţi aşa la mine? Ce e cu voi? 
De ce nu răspundeţi la semnal - să afle că suntem aici!? 

Ceclan întoarse către ea o faţă neagră. - Tu nu ştii ce 
vorbeşti! Mai curând ar trebui să ne ascundem... (li astupă 
gura lui Teo care se pregătea să intervină.) Ştiu! Ştiu, 
deşteptule. N-avem dreptul, noi trei - Curtea marţială, iar 
fata scapă - aşa e cinstit! Şi expedie spre cer trei focuri. 
Apoi încă unul, separat. Spuse: Trei gloanţe pentru noi, ca 
un preludiu, şi unul pentru „fetiţă”, pentru salvarea ei. 
Amin, Să ne rugăm - însă cui? Mi-e teamă că în cer nu e 
nimeni, eu am fost deseori acolo. Doar ziduri, invizibile 
ziduri... 


Existau frumoase şanse ca prima expediţie vânătorească 
să se termine prost pentru cei trei bătrâni. Obosit, Corado îl 
înjura în gând pe „conte”. Se bizuiseră pe el, pe ifosele sale 
de vânător şi drumeţ... 

Îi acoperea înserarea, vântul ba cădea, ba ridica vârtejuri 
subţiri, iar jumătate din cer se înecase în pâclă, şi cine ştie 
ce primejdii se ascundeau acolo! „Contele”, şi el foarte 
şifonat, nu voia să recunoască în ruptul capului că pierduse 
drumul, el anume îi adusese pe aici, în speranţa că se vor 
izbi totuşi de ceva vânat. Prin întuneric însă, ei se izbiră de 
o fântână. Semn bun. 

Dinuleţ decretă: Pauză! şi se aşeză pe un soi de jgheab, 
masându-şi pulpele. Era scund, bondoc, nu-şi arăta vârsta - 
şaptezeci şi cinci - nu fusese o stea de prima mărime, ci 
mai mult un fel de comic de provincie, iar pe deasupra nici 
nu era sărac lipit. Nu exista nici o explicaţie a prezenţei 
sale la „azil”, ba da, existau mai multe, ceea ce este acelaşi 
lucru. În orice caz, Ari, cu figura sa de clown jovial, era 
poate singurul fără antipatii în „Casă” şi cel căruia, din 
necunoscute motive, Salamandră îi acorda cea mai mare 
atenţie când pica şi ei să se „odihnească”, o zi două, la 
„Casa” lui din munţi. 


166 


— Am să vă spun un banc... făcu Ari, şi, cu toate pro- 
testele lui Bagdazar, grăbit să ajungă „undeva”, nară gluma 
cu mâţa care a născut şoareci. Fireşte, de la o fântână 
pleacă măcar o cărare, de la aceasta de care se izbiseră în 
noapte, pe cât puteau desluşi, porneau trei drumeaguri. 
Avură noroc, dincolo de un dâmb, după un sfert de ceas de 
mers moleşit, răsăriră câteva case, la mare distanţă una de 
alta. Năvăliră în cea mai apropiată, dârdâind, cu bezna pe 
urmele lor, şi iarăşi le surise norocul. Țăranul - infirm de un 
picior, în a treia lună a războiului o păţise - îi primi cu lapte 
proaspăt muls, şi-i găzdui în camera ce o ocupa el cu 
nevasta şi doi plozi - singura încălzită. Vorbiră despre 
iepure şi despre „generozitatea” lui Vampiru. Gazda nu 
comentă. Copiii, treziţi de forfotă, beleau nişte ochi de mici 
sălbăticiuni la domnii aceştia de la vilă, despre care la ei în 
sat se vorbea destul. 

Miîşkin îi zise ţăranului că auzise departe puşcături ce nu 
păreau a fi de armă de vânătoare. Ţăranul cumpăni un 
minut şi zise apoi că în munţi, undeva, umblă zvonul că ar fi 
căzut un avion. Unde? Cine ştie unde. Ce fel de avion? Cine 
poate şti. Poate chiar american. O „mortăreaţă zburătoare”, 
preciză el, cu anumită mândrie. Acum îi caută p-ăi de-or 
scăpat. Poate chiar azi i-au prins, şi dacă au opus 
„rexistenţă”, nu i-au iertat, de aici şi împuşcăturile. 

Dimineaţa îi conduse la „Casă”. Fură întâmpinați cu 
entuziasm, pe faţă, fiindcă îi şi consideraseră pierduţi, de- 
finitiv rătăciţi, îngheţaţi, roşi de fiare, şi se făceau chiar 
consideraţii cine vor fi cei trei noi pe care îi va aduce 
Salamandră, - şi cu o mare bârfă generală şi abia mascata 
pe seama rezultatelor vânători. Aşa se încheie prima 
expediţie. După ce îi mulţumi ţăranului-călăuză, „contele” îi 
strânse şi mâna. 

— Câţi bolivari? 

— Ha, domnule? 

— Câţi bani îţi datorez pentru...? 


167 


Omului însă nu-i trebuiau „bolivari”, ci vreo doi litri de 
gaz şi ceva tutun. Vampiru îi făcu rost. 


Eşti om de front, îl scutură Xilliphant pe Silviu Balamela, 
os bătrân care de trei ani râcâi glodul, şi... Privi ceasul. Atât 
cu atâtea minute, poartă-n casă, dacă pot acoperi cu cinci. 
Cu un cuvânt, de ce-mi faci greutăţi? Tocmai tu! 

— Te legi de sufletul meu! ţi închipui că o fac pentru ca 
să te necăjesc? Xill! Burta mea nu suportă carne de câine! 
Ce să fac?! Mă, eu am citit o groază de prostii despre cum 
se moare de foame. Nu corespunde. E cu totul altfel. 

— Prostule! Nici nu murim de foame! Încă nu murim - ştii 
măcar de câte zile am aterizat aici? 

— De un an? 

— Omule! Avem în spatele nostru numai cinci zile! 

— Cel mai nasol lucru e timpul. 

— Cum? CE ai spus? 

— Timpul, domnule comandant Ceclan îi zbieră Bala, în 
prada aceleiaşi enervări care-i topea pe toţi. Timpul care 
trece prea încet! 

— Dar bine, acesta poate să fie ultimul nostru timp, 
băiete! 

— Şi dacă ştiu asta, la ce-mi foloseşte? 

— La ce? Ca să-l ronţăi încetişor, cu economie, clipă de 
clipă. 

— Dar de ce? continua să zbiere Bala. Timpul unui 
condamnat la moarte nu are absolut nici o valoare, ba e 
chiar cea mai afurisită tortură, unui condamnat la moarte 
trebuie să i se zboare creierii înainte de comunicarea sen- 


168 


tinţei. Aşa e uman. 

— Dar o sentinţă de condamnare la moarte nici nu ur- 
măreşte să fie umană, idiot mic. E o pedeapsă, nu o recom- 
pensă. 

— Da? Zău? De fapt, despre ce vorbim? 

Vocile lor hârâiau ca două joagăre neunse, se priveau 
ochi în ochi aproape cu ură despărțiți de fuselajul strâmbat 
al avionului, când, din epavă, răsări capul lui Teo, urât ca o 
mască stropită cu var, cu nasul subţiat, vânăt, de ai fi zis că 
are să se usuce şi apoi va cădea dracului, lăsând în locu-i o 
gaură. 

— Ce v-a apucat - ce e gălăgia asta? 

— Dar ţie ce-ţi trebuie? 

— Linişte, cretinilor, Cecilia doarme! 

Ar fi avut chef Sergiu să-l întrebe eşti sigur că nu e 
moartă? La ce bun, cruzimea nicicând nu e folositoare, iar 
acum, cu atât mai puţin. De când Hellermann îşi folosise cu 
succes ultimul glonte, iar asta s-a întâmplat abia ieri, 
Ceclan fredona în gând obscure, sinistre melodii în care 
înghesuia cuvinte din mai multe limbi, anapoda, haotic. 


Fiartă, carnea câinelui se dovedise de nemâncat. O 
fripseră. Mirosul de carne arsă atrase, pe înserate, animalul 
de pe Terasă (Xilliphant, şopti Cecilia, vreau să comit o ne- 
bunie! Daca nu acum - când?) Deasupra lor luceau ochii 
Lupului, dacă era lup. 

— Xilliphant, învaţă-mă cum să comit o nebunie? 

— Eu, frumoasa mea? Faţă de tine, mă simt abia un 
ucenic. Ce nebunie mai vrei, după MARELE ZBOR, care-i 
opera ta?! 

— Vreau o nebunie mai mare, dar şi mai gingaşă! 

— Fă-i o declaraţie lui Teo. Cântă-i: dragostea mea 
pentru tine arde macii pe coline... 

— Dar eu îl detest pe Teo! 

— Tocmai din cauza asta... 


169 


— Dragul meu Sergiu, am să mor. 

— Ei şi ce! Gândeşte-te că asta e doar o trambulină spre 
a reveni iar. 

— Ce? Tu crezi în metempsi... - cum se numeşte? 

— Nu-mi pasă, cred numai în gândurile mele. 

— Şi tu vei reveni după moarte? Cum? 

— Ceci, acesta e secretul meu. 

— Dar eşti convins că revii? 

— Sigur, dragă fată, trebuie să fii convins, altfel te 
scufunzi definitiv! Trebuie să-ţi alegi noua înfăţişare şi să 
crezi tare de tot că aşa se va întâmplă. 

— Ce mi-ai propune să-mi aleg? 

Xilliphant fluieră încetişor. 

— Chipul unei flori carnivore, Ceci... 

— Radio România şi postul Dacia Română, vă prezentăm 
programul. După Poşta Militară Radio, transmitem 
emisiunea specială în limba rusă şi cursul de limbă ger- 
mană. Ascultaţi apoi orchestra Electrecord, voce Gică 
Petrescu şi Lia Crăciunescu... 

— Inchide-l! ţipă suedeza. Am să vă cânt eu. Tot îmi 
doream o MARE NEBUNIE! Xilliphant, ştii că eu am curtat la 
cabaret? 

— Cu ceea ce NU ŞTIU despre tine pot să umplu o 
enciclopedie, Ceci. 

— De ce i te adresezi mereu lui Xilliphant? 

Taci, dragul meu BOU. Linişte! 


Și tremură brazii; 
Scuturând rămurelele 
Că-n ziua de azi 
Scânteie stelele! 


Suedeza respiră adânc. Îi curgeau lacrimi pe obrajii 
tumefiaţi. 


170 


Se bucur copiii 
Băieții şi fetele 

De dragul Mariei 
Îşi piaptănă pletele 
De dragul Mariei 
Și-al Mântuitorului 
Răsare pe ceruri 

O stea călătorului. 


— Ce naivităţi, bombăni Teo. Se cunoaşte că tu le-ai 
scornit. 

— Nu, dragul meu BOU. 

— Să nu mă mai faci bou, târ... 

— Domnii mei..., mi-e foarte rău. Am să dorm iar. Nu mă 
puteţi ajuta cu nimic? Nimeni nu răspunse. Mi e rău. Sunto 
fată care suferă. Sunteţi trei bărbaţi... Nici unul nu vrea să 
mă ajute? 

— Cecilia! scrâşni Teofil. Taci! 

Se juca vântul. Crucea improvizata deasupra Hildegundei 
se înclina încet-încet - peste zi zăpada se muia - şi nimănui 
nu-i mai trecea prin cap să-i corecteze poziţia, iar pe pilotul 
neamt îl lăsaseră fără cruce. Nici nu era sigur că strania sa 
credinţă (adventistă? pocăită?) admitea acest simbol, al 
răstignirii. 

Teofil preluase carnetul de bord. 

În ce limbă să fie continuat jurnalul? Româneşte? Sau, în 
amintirea lui Hellermann, pe limba sa? Ori, măcar de dragul 
continuității. 

la mai dă-o naibii de continuitate - îi aruncă Sergiu o 
privire verde. 

Dar de ce, insistase Teo, fiindcă avea poftă de ceartă - cu 
toţii aveau, lipsea însă energia - că doar tu înţelegi limba... 

Eu, da - ceilalţi nu, să pieri din faţa mea, Teofil! 

Curgea pielea pe ei. Altfel s-ar fi încăierat în fiece clipă. 
Din piatră, cu ochii hipnotici, îi dirija în cercuri (mereu se 


171 


învârteau, împrejurul epavei, cercuri), cercuri, Mâna Sa, 
Doamna Nebunie. 

Xilliphant îl văzu pe Teo în carlinga distrusă cum moaie 
pe limbă creionul, care nu era chimic, şi cum trudeşte din 
greu la fiecare cuvânt. li auzi vocea: 

— Nu ştiu de ce, am tot mai des impresia că noi facem 
un fel de joacă, şi că urmează să mă trezesc dintr-o clipă în 
alta. Oare nu e şi ăsta un semn? 

— Ce fel de semn? 

— Nu ştiu... Un semn aşa... 

Aparenta irealitate a situaţiei noastre, Teo a surprins-o 
bine cu instinctul său primitiv, se clătina un gând în capul 
lui Xill. Dar de ce neapărat „aparenta”? Işi şterse cu batista 
înfiorător de murdară colţurile ochilor, privi dezgustat 
lichidul galben, gros, se apucă să-şi frece faţa şi pleoapele 
cu zăpadă, deşi ştia că în felul acesta îşi agravează infecția. 
Privi ceasul - mereu privea ceasul, în orice clipă ştia cât e 
ora - şi era unsprezece dimineaţa. 

Ce ar mai fi de făcut? De pildă, să rup din carnetul de 
bord „certificatul de sinucidere” al lui Fritz Hellermann. Au 
să-şi bată joc de osemintele noastre risipite aici în văgăună 
când vor găsi carnetul. Au să râdă de pedanteria stupidă cu 
care am menţionat în acel ridicol proces verbal - operă a 
clemenţei - cele câteva obiecte ale „aliatului”, cu totul 
nesemnificative; livretul militar, pistoletul, cu ajutorul 
căruia se expediase „dincolo”, şi trei bomboane, în fundul 
unui buzunar. De ce n-o fi supt cele trei „ştolverk”-uri 
înainte de a-şi priponi ţeava Wa/ther-ului în dreptul inimei? 
De ce nu şi-a oferit această ultimă bucurie? Şi de ce n-au 
găsit prin buzunarele lui Fritz ceva cât de cât interesant, 
măcar o fotografie? Dar însăşi lipsa aceasta de obiecte 
interesante, personale este interesantă în sine. 

Obiectele lui Fritz. 

Le depozitase într-un colţ al epavei. Cele trei bomboane. 
Nimeni nu se atinsese de ele. Revolverul. Va fi folositor 


172 


daca-i atacau lupii. Lupii? Ar fi un noroc. Carne proaspătă! 
Insă lupii n-aveau cum să coboare aici, îi păzea instinctul, 
ştiau că nu vor mai putea să iasă. 

In livret, alte două acte fără importanţă. Ceas, briceag, 
busolă, benzendrina, piramidon, nici pomeneală. Ah, da, un 
nasture deprins dintr-o tunică. Si, totuşi, încă ceva, o carte 
de vizită. Un nume necunoscut: „Dr Sorin Moldovan jr”. Pe 
dos: „Stets ist die Sprache kecker als die Tat”!) scris 
mărunt. Dedesubt, alt scris: „Wein, Weib und Gesang”? 

judecând după carnetul de bord, nici unul din cele două 
citate nu fusese scris de Hellerman. 


Xilliphant, dacă moare Cecilia, să n-o îngropăm cu 
bijuterii cu tot. Doamne! Oare sunt cu adevărat un mare 
ticălos? Cât e ceasul? De ce n-ar fi ora minus douăspre- 
zece? Nu i-a trecut nimănui prin gând să facă un ceasornic 
care să meargă înapoi? Am zis oare „Doamne”? Ce 
greşeală! Dumnezeu, la ora asta, e militar, a îmbrăcat 
uniformă. Ce grad? Să-i răcnesc în ureche, domnule co- 
mandant al cerului, aviatorul, aventurierul, banditul, ca- 
nalia, dezertorul Sergiu Ceclan Xilliphant a capotat, întinde-i 
cu vârful degetelor o idee. Nu o idee salvatoare, ar fi să-ţi 
cer prea mult. Pur şi simplu o idee. Atmosfera e încărcată 
de nebunie, aşa cum vara e plină de electricitate, într-un 
cap gol, demenţa pătrunde uşor, prea uşor! 

— Dar dacă - dacă în clipa următoare îmi apare în faţă 
Diavolul? Bun, are să zică, în Dumnezeu nu crezi, îţi baţi joc 
de el, îl faci generalissim, comandant, îl îmbraci în haine 
militare, şi-i pretinzi să-ţi ofere o idee, în vârful degetelor. 
Are degete? Nu crezi în El, Bun! dar în Mine? Eu - şi îmi va 
arăta ghearele - am degete. Şi - aplecându-se mult, aşa ca 
să-i simt răsuflarea puturoasă - am şi idei. Ce oferi, Faust? 
O, tu, naivitate medievală! Dacă Diavolul ar cobori aici, cel 


1 Totdeauna, vorba e mai îndrăzneață decât fapta. 
2 Vinul, femeia şi cântecul. 


173 


speriat va fi Domnia Sa. Ştie el ce face că nu vine. Să mă 
opresc. Delirez. Ah, da, cum se numea căluțul tatălui meu? 
Linişte, domnii mei, nu mă întrerupeţi... 


174 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


„„„Nu mă întrerupeţi. Tocmai intenţionam să-mi adresez o 
întrebare. Mi-a scăpat ca un peşte, viu şi lunecos. Era o 
întrebare vie. Capcană blestemată, pereţi orbi. Radio 
România şi postul Dacia Română - publicitate - citiţi în 
Curentul Familiei despre Crăciunul suveranilor noştri la 
Săvârşin - Arad. Amintiri de Anton Mocsony de Foen, mare 
maestru de vânătoare al M. S. Regelui. În acelaşi număr, 
adevărul despre scufundarea cuirasatului  Schanhorst. 
Editura „Cugetarea Georgescu Delafras” lansează marele 
succes Prințul  bărăganului de marele scriitor Ge. 
Acsinteanu. Marele spărgător Constantin Ştefănescu zis 
„Tata Moşu” deschide orice casă de bani în trei sute de 
secunde. El însă a fost surprins de poliţie, dormind, zdrobit 
de oboseală, lângă o casă marca „Lossmetha!”, după o 
trudă de douăsprezece ore. Casele de bani „Lossmetha!” de 
vânzare la magazinul „Lossmethal”, pe Calea Victoriei. 

Xilliphant se izbi de Teo. Infidelitatea Ceciliei? Teo înjura 
murdar, ameninţându-l, implorându-l, scuturându-l de 
umăr. De umărul rănit, bineînţeles. Furios că nu stârneşte 
nici o reacţie din partea lui Ceclan, Teo se întoarse în 
tabără. O întrebă pe suedeză dacă nu doreşte să-i aducă în 
avion cadavrul îngheţat al lui Hellermann. Se amestecă şi 
Bala. Peste vocile bărbaţilor, ţipătul lung al Ceciliei. Nu-mi 
mai pasă! N-au decât să se omoare! Ce întrebare voiam să- 


175 


mi pun? Ah, pierderea memoriei, un simptom. Unde naiba 
se plimbă soarele? la să-mi amintesc, l-am văzut măcar o 
dată de când am picat în crater? Ciudat, nu ştiu. Pierd 
contactul cu realitatea. Urlete... cine urlă? Ah, da, se bat, 
acolo în avion, nebunii.. 

Ceclan scrâşni din dinţi. Încercă să se adune. Unde se 
află? De ce se afla aici, cum va scăpa, cine este el? Cine 
sunt? Cine voi deveni peste o clipă? Trebuie - trebuie - 
trebuie să mă agăţ cu dinţii de ceva, să nu mă dizolv, să 
rămân lucid... Moartea are să ne salveze. Protestez! larăşi! 
Până azi această posibilitate nu m-a preocupat. Până azi - 
ce e azi? Nu te gândi prea departe. Nu te gândi la Planeta 
Trandafir Negru. Busola ei de argint o am în buzunar, însă 
nu mă gândesc la ea. Pe lângă soluţia morţii, trebuie să mai 
existe cel puţin una. Gândeşte-te, bestie! leşi din tine, dacă 
această carcasă mizerabilă îţi face greutăţi, dacă trupul tău 
nevolnic se răzvrăteşte, ieşi din el pentru o clipă şi priveşte- 
te dintr-o parte, priveşte situaţia de la distanţă. Nu 
înnebuni! Nu-ţi permite luxul de a înnebuni, nătărăule! Auzi, 
nătărăule, îţi interzic să înnebuneşti. Te ameninţ, cu pistolul 
în mână, ca pe un nenorocit de dezertor. Nu dezerta încă o 
data, canalie! Nu pleca încă o dată, dublu dezertor! 


Şi în momentul când Ceclan asimila pe de-a-ntregul si- 
tuaţia - cu o stranie întârziere, totuşi, parcă tot nu-i venea 
să creadă că sunt pierduţi - când se convinse cât de per- 
fectă e capcana asta perversă (imposibilitatea de a se că- 
țăra pe stâncă, plus ceea ce-i aşteaptă afară, în caz că to- 
tuşi i-ar trage Dumnezeu de păr şi ar ieşi), se născu şi se 


176 


dezvoltă în el un imens sentiment de împotrivire. Poate că 
la baza lui stătea ura, dar o ură abstractă. Nu se ştie 
împotriva cui. Poate împotriva sa! Îşi simţea trupul greu şi 
negru, ochii bătuţi de infecţie plângeau neîncetat singuri, 
întrevăzuse în momentul acela o soluţie posibilă? Cine ştie. 
Ceva se citea pe faţa lui când se întoarse în tabără. 

Se împăcaseră, totdeauna sfârşeau prin a se împăca, dar 
nişte răni proaspete, buza însângerată a lui Bala, o nouă 
crestătură pe pometul numai os al lui Teo (opera Ceciliei!) 
stăteau mărturie cu privire la amploarea conflictului. Abia 
mai pâlpâie un pic de viaţă în ei, dar tot se mai bat! îi strivi 
XIII cu o privire plină de silă. Cine-s oamenii aceştia? Aceşti 
străini ridicoli.. Şi eu, un străin printre ei... 

Cecilia zăcea în culcuş, de acolo izbutise să arunce în 
capul lui Teo cu ceva ascuţit. O părăseau puterile. Cât mai 
rezistă, o zi, două? Xill strânse pumnii, îl strânse şi pe cel 
drept, cu toata durerea. Traversase mai înainte un 
sentiment de forţă. Era convins că se va împotrivi. Aici, pe 
concret, totul se dovedea deşertăciune. Pe gâtul suedezei 
urca paloarea morţii. O văzu mergând în patru labe, la 
radio. Muzică variată uşoară. Discuri. Apoi Cecilia ieşi din 
epava, şi se aşeză pe „scaunul ei” la foc. Ochii ei vinovat de 
albaştri îşi pierduseră culoarea din cauza infecţiei. Se 
priviră. Ea zise: 

— Xilliphant, nu mai pot. Nu mă scoţi de aici? 

Ceclan răspunse: 

— Blestemat fie cerul ăsta senin! 

— Ce vreme bună pentru zbor! 

— Zborul e o chestiune nesigură, după cum aţi constatat. 
Să aşteptăm primăvara, spuse Ceclan, supraveghindu-şi 
glasul. Nici nu vorbea serios, nici nu glumea. 

— La primăvară vom fi un morman de oase. 

— Ah, nu... Frigul te conservă. Câtva timp. 

— Asta mă consolează mult, declară Silviu Balamela. 

Degetele suedezei tresăreau pe genunchi. Sergiu ob- 


177 


servă cât de mult i se subţiaseră - sau era o iluzie? De nu 
şi-ar pierde inelele, gândi. 

Puțin mai târziu, răsună o împuşcătură. Mai târziu, trecu 
peste ei trenul-fantomă, sfârtecându-i în roţi. Şi mai târziu, 
muriră. Un somn-bestie se agăţă de grumazul lui Ceclan. 
Un somn-gorilă, târându-l în jos, mereu mai jos, către 
înspăimântătoare hăuri în formă de cratere, cu bulboane 
galbene, puroioase, fierbând lent, ridicându-se, coborând 
într-un fel de respiraţie sacadată, diabolică, explodând pe 
neaşteptate. Păsări cu gâtul ars se prăbuşeau în cratere; se 
auzea impactul aripilor cu magma aceea rece, şi scurta 
zbatere inutilă— şi era conştient că visează şi-i era 
imposibil să scape din tentacula bestiei, aşa cum nici 
sufletele păcătoase nu se pot desprinde din ghearele dra- 
cilor mărunţei care-i transportă până în faţa tartorului 
suprem. După un chin îndelungat, deodată teritoriul negru 
al coşmarului se însenină, începu să respire larg şi liber şi în 
cele din urmă deschise ochii, cu un efort scurt, dureros, 
străbătut de o străfulgerare ascuţită, ca şi cum o armă s-ar 
fi descărcat în dreptul frunţii sale. Scursorile infecţiei îi 
lipiseră pleoapele. Cât e ceasul? Cadranul fosforescent 
arăta două dimineaţa. Ascultă, reţinându-şi respiraţia. 
Acum el o pipăi încetişor pe suedeza, cu spaima de a 
descoperi că dormise alături de o moartă. Trăia însă. Se 
strecură din culcuş. Aceeaşi noapte luminoasă trimitea o 
rază verzuie până în fundul văgăunei. Ar fi blestemat de 
frumos, dacă n-ar fi blestemat de tragic. Nu am voie să mă 
mai gândesc la posibilitatea aceea. De acolo mi se trage 
coşmarul. Se pomeni fluierând ceva din Pr/ietenă de ocazie, 
film cu franţuzoaica aceea nostimă, Danielle Darieux, pe 
care-l văzuse în urmă - ia să vedem, în urmă cu maximum 
opt, nouă zile. De necrezut. În epavă, cineva începuse să 
aiureze prin somn, cu glas strein. Cu toată acuitatea sa în a 
deosebi glasurile, n-ar fi putut spune cine, în orice caz unul 
dintre bărbaţi. Nu se înţelegea ce spune. li fu silă să intre 


178 


iarăşi în avionul zdrobit, adevărat coşciug. Se apucă să 
fărâmiţeze ramuri subţiri. Le stropi cu puţin ulei. Focul 
izbucni nepăsător şi Ceclan, în „fotoliul” său, se mai încălzi. 
Noaptea, în schimb, deveni împrejur mai neagră. Privi către 
Terasa Lupului, animalul nu era acolo. Ramurile de molid 
pocneau, despicându-se în foc. Ceclan se apucă să mestece 
încet, fără a se gândi la nimic, o bucăţică de carne de 
câine. 


A doua expediţie vânătorească, Mişkin-Vampiru o or- 
ganiză cu precauţiune şi discreţie. Il însoţiră Dinuleţ-Ari, din 
nou, şi loniţă Gasparoglu, „regele” comediei. George 
Strehaia, colegul de cameră, pe care Vampiru îl invită cu 
precădere, refuză, mulţumind. Nu se încumeta să pă- 
răsească liniştita atmosferă a „Casei”, dar îi ură „contelui” 
multă baftă. Care urare însă nu fu de folos. Zăpada era 
plină de urme, dar, la trecerea vânătorilor, fiarele preferau 
să se menţină într-o modestă expectativă. Totuşi, la drumul 
de înapoiere - de data aceasta nu se mai rătăciră - un 
iepure imprudent ţâşni de undeva ca o săgeată şi, fiindcă 
profita din plin de cele patru labe ale sale, care păreau a fi 
douăzeci, Mişkin nu mai fu generos, ci slobozi un foc pe 
direcţia fugarului. lepurele nu fu atins nici măcar în treacăt, 
în schimb de undeva, iarăşi, drept răspuns, ecoul aduse 
patru detunături. 

— Interesant! comentă „contele”. Merseră mai departe, 
pregătindu-şi o reîntoarcere „tiptilă”, dar Gasparoglu îi mai 
înveseli cu amintirile sale despre birtul „La Purcel” unde, pe 
vremurile bune, chefuiau actorii. 


179 


— O-oh, Teo! Am visat că m-ai părăsit. Eram tare 
nefericită! 

Gura lui Teofil se strâmbă şi mai mult Crăpăturile buzelor 
sale păreau viermişori uscați. 

— Cum poţi să spui aşa ceva, tu...! 

Şi-a înghiţit ultima vorbă, iar aceasta era „târfo!”, gândi 
Ceclan. Cecilia însă îl ghici. Scânci rănită, ascunzându-se în 
culcuş. Ochii îi rămăseseră deschişi. Păreai ochi de veveriţă 
moartă. 

Bala: 

Aceste fleacuri de igienă au pentru mine o mai mare 
importanţă decât legile lui Gauss. Am continuat să mă spăl 
pe dinţi, mai ales seara, cu orice preţ, cu orice efort sau 
umilinţă. Uleiul ars în lampa fabricată de Hellermann pute 
îngrozitor. Mai îngrozitor e că, în ciuda spălaturilor, îmi 
miroase gura. Pipăi limba, dantura, plimb apoi degetul pe 
sub nas şi, fără să vreau, capul îmi dă în recul. Am să crap 
de scârbă, înainte de a pieri de foame. 

Am fost totdeauna un bărbat curat şi drăguţ. Femeile m- 
au alintat. Pe Cecilia am iubit-o... M-am bătut pentru ea cu 
Teo. Nu sunt capabil să rezist unei femei. Imi supraveghez 
mereu unghiile, când văd unghii mari şi murdare îmi iau 
totdeauna tălpăşiţa, dar acum sunt nevoit să rămân. Trusa 
mi-am salvat-o. Am oferit tuturor din săpunul meu şi m-au 
refuzat, ştiu sigur însă că unul dintre ei îl folosea în taină, 
când mergeam la closet, la coada avionului: Ştiu şi cine a 
fost acela. N-are importanţă, dar mi-e scârbă să folosesc 
săpunul care s-a frecat şi de alte mâini. Eu am vrut să-i 
împart în bucățele, frăţeşte. Acum nu mai e cazul. 

Cu cât mă descompun mai tare, cu atât mai vârtos res- 
pect regulile de higienă, pe cât se poate. Citeam cândva 
lucruri stranii cu privire la posibilităţile de apărare ale 
organismului omenesc. Autorul pretindea că omul este 
fiinţa cea mai rezistentă şi mai adaptabilă din lume, net 


180 


superior prin aceasta (şi cred că numai prin aceasta) ori- 
cărui alt animal, fie leu, fie râmă. Există o nuanţă jignitoare 
în teoria asta şi contravine ideii mele cu privire la extrema 
fragilitate a trupului omenesc..., dar am verificat afirmaţiile 
îngâmfatului savant pe propriul meu picior. Mă doare din ce 
în ce mai puţin. Nu cumva se pietrifică, îngheaţă? Am să 
recomand înfometarea drept medicament suveran. Numai 
să am cui. Acum mă simt suficient de integru ca să pot 
muri în condiţii bune. Stabilisem pe cuvânt de bărbat că îi 
voi cere lui Xilliphant permisiunea. Cu această condiţie mi-a 
şi lăsat pistoletul. Îl simt în buzunar. Atârnă destul de greu. 
Mi-am tăiat cu grijă unghiile, le-am curăţat, le-am pilit, în 
prezenţa lui Teo, care mă urmărea cu o privire goală şi 
lacrimi de puroi i se scurgeau din ochi. Am să plec, înainte 
de a mă încerca şi pe mine această conjuctivită oribilă. M- 
am spălat şi pe dinţi. Gândul că morţilor le cresc înapoi 
unghiile, mă sperie. Astfel dichisit, am apucat-o pe urmele 
lui Sergiu care mereu şi mereu dă ocol văgăunii. Posibil că 
la el în felul acesta se manifestă dezagregarea. Se învârte 
ca o fiară. Caută. Însă eu cred că nici nu mai ştie ce caută. 
Poate nici n-ar trebui să vorbesc cu el. Mă îndoiesc că mai e 
în toate minţile. 

Mi-am frecat dinţii şi gingiile până la sânge, însă gustul 
de carne de câine a rămas. A pătruns adânc în mine, în 
fiecare celulă şi în fiecare colţişor al sufletului. Da, în alte 
ţări, „prietenul credincios al omului” e mestecat cu poftă, 
dar aici nu suntem în „alte ţări”. Suntem la noi, iar la noi 
câinii nu se mănâncă. 

— Ce bine arăţi azi! mi-a spus Cecilia. Am crezut-o. Ea, 
mi se pare, nu se mai poate ridica din „pat”. Fiecare oră o 
desfigurează, o termină. De pe acum, ştiu, locul ei este la 
dreapta lui Hellermann. Neamţul va dormi între două fete 
drăguţe, sau care au fost, în orice caz, nu de mult drăguţe. 
lar apoi, alături de Ceci, are să urmeze cine? Dar cât de 
anapoda gândesc! Doar eu acum merg să-i cer 


181 


„permisiunea” lui Xilliphant. Ce, nădăjduiesc să nu mi-o 
dea? Joc teatru? Vreau să impresionez? Pe cine? Imi este 
milă de Cecilia. Şi iată de ce. Sunt stăpân pe soarta mea, 
pot lua hotărâri. lar Cecilia, nu. Va fi strivită încet-încet. Cu 
acest gând, îl urmam la mică distanţă pe Sergiu. 


Marile iubiri sunt triste, din atâtea şi atâtea motive! 
medita Xill. Şi dacă se „realizează”, şi dacă nu se „reali- 
zează”. Vesele pot fi numai iubirile vremelnice, când, din 
prima clipă chiar, te-ai şi înţeles din priviri cu ea: haide să 
ne distrăm un pic... aşa... fără jurăminte. De câtva timp, 
Bala se ţine scai de mine. Ştiu ce vrea. Blestemat să fie 
cerul acesta senin! 


Bala: 

Xill se opreşte în faţa unei muchii de piatră ce urcă spre 
cer cu şerpuiri elastice de linie feminină. O cercetează cu 
atenţie, iar eu, la zece paşi, îl scrutez din profil, încercând 
să-l ghicesc. Fără barba prin care strălucesc insulițe 
cărunte, fără infecția care-i răpeşte farmecul ciudat al 
ochilor cenuşii, adânci, limpezi, dar de obicei trişti, chiar 
când râde, ai zice că e tânăr, prea puţin schimbat faţă de 
anii de studenţie. lată că se îndepărtează, să nu-l pierd! 
Cum l-aş putea pierde, nu poate pleca nicăieri. Lua-l-ar 
naiba, ştie că mă târăsc după el, însă măcar o privire nu-mi 
acordă. Vreau să fiu singur! Imi spune spatele său, du-te 
dracului înapoi în bârlog! Aş zice că el bănuieşte ce doresc 
eu şi se teme, se teme să-mi dea o dezlegare. Se teme 
straşnic de o discuţie cu mine. 

Văd că încep să mă îndepărtez de ideea principală! Hei, 
Xilliphant! Nu aude! Se teme! Cu atât mai rău, dacă nu-mi 
dă el dezlegarea, eu astăzi oricum termin. Libertatea de a 
muri, cuvintele lui Ceclan. „Aliatul” a profitat de această 
libertate. Vreau, ca şi Fritz Hellermann, să aleg eu locul şi 
clipa, iar nu clipa şi locul să mă aleagă pe mine, nu accept 


182 


să fiu la cheremul lor, la cheremul nimănui. Sergiu îşi 
plimbă degetele pe stâncă urâtă şi rece. Merge mai 
departe. Poate caută un filon de aur. Nu mai şchiopătează. 
N-ai zice că are tot umărul drept în pioneze, clavicula 
fisurată, braţul entorsat. In dreapta umărului, ceva mai jos, 
are o zonă vânătă, neagră, acolo coace deznădejdea. Acum 
mă voi opri. Scârţâie piciorul meu. Transpir. Stomacul mi-e 
gol ca o mănuşă veche şi găurită, şi totuşi trebuie să merg 
în fiecare zi la toaletă. Probabil că încep să mă elimin chiar 
pe mine. Respirația mea acum e mai grea decât a lui Teo, 
când e băut. Am să aştept, după încă un ocol, Sergiu va 
ajunge iarăşi aici. Poate ar trebui să-i zic astfel: bătrâne, 
acum, împreună! Impreună, în cinstea prieteniei noastre. Ar 
fi în stare să râdă. Se îndepărtează, înjură cerul, rău face, 
nu se ştie ce ne aşteaptă acolo sus. Înjură cerul, fiindcă e 
senin. Dacă ar da furtuna peste noi - cum ar fi? 


Astăzi e mai frig. Anume pentru a mă face să aştept. 
Ceclan se mişcă leneş, ciocănind într-una un perete 
roşietic, crăpat, respingător. Frumos e numai stratul lim- 
pede al gheții, acolo unde s-a lipit de stâncă. Aceste cas- 
cade îngheţate. Totuşi, iată-l, se apropie. Mă ustură ochii de 
parcă mi i-ar fi lins un aruncător de flăcări. Chiar şi aici, în 
fundul pământului, e nemiloasă lumina, inumană, Fiarele 
cum o suportă? Unde e Ceclan? Ah, iată-l - mă temeam că 
s-a dus. Azi-dimineaţă, înţepenit, credeam că nu mă mai 
ridic, că am să zac alături de suedeză. Mirosurile rele din 
bivuac m-au izgonit. Dacă reuşeşti să faci primii paşi, mai 
departe nici nu e aşa de greu. Mâine nu cred că mai pot 
părăsi patul. Nu trebuie să ajung până acolo. Hotărârea 
luată mi-a dat putere. Moartea îţi dă putere. lţi dă putere ca 
să mori, lucrează în propriul ei folos, asta e! 

Tot timpul îşi priveşte ceasul - Xilliphant, nu moartea - 
are noroc că un ceas se poartă la mâna stângă. Stânga lui e 
relativ teafără. Il aud, îşi vorbeşte singur! Ce zice? Disting 


183 


cuvântul „avalanşă”. Bietul! De avalanşă se teme! Dar dacă 
e nebun - mai nebun decât mine - ce sens mai are să 
respect „cuvântul de bărbat”? Să cer unui nebun 
permisiunea de a muri? Dacă provoc o reacţie ne- 
prevăzută? Dacă mă ucide chiar el? Mai bine... Nu. Se 
respinge. Eu decid, eu execut. Eu sunt stăpân peste per- 
soana mea. 

Un colţ de stâncă. Aici Fritz Hellermann a cules pentru 
Căcilia o „Floare a Reginei”. Teofil, gelos, a rupt-o în mii de 
bucățele. Ce probă de cretin! Pe aceeaşi stâncă, alte două 
flori privesc spre noi. Ai zice că-s ochii pietrei care ne 
cântăreşte cu condescendenţă: iată nişte jalnice făpturi, 
oameni, trecători ca adierea. Xilliphant pare a examina şi el 
florile, asist la o ceartă mută între el şi stâncă. Mută, dar 
cum se mai înjură! Nu-mi acordă atenţie. Am o idee. Să-l 
împuşc pe la spate, simplu. Nici n-ar şti ce i s-a întâmplat. 
Ar, fi un adevărat serviciu de prieten. Şi nici n-ar trebui să-i 
mai cer dezlegarea. lar în clipa următoare m-aş şi afla pe 
urmele lui - Teo şi Cecilia vor rămâne singuri, vor agoniza 
până la capăt, şi probabil el va fi ultimul supravieţuitor, şi 
până în ultima ei clipă îi va face scene de gelozie. Dar de 
unde am pornit? Am uitat. Pragul nebuniei. Ce regret 
părăsind Pământul? Ei bine, regret că n-am studiat 
astronomia, măcar pentru a recunoaşte drumul pe care o 
să-l apuce sufletul meu nemuritor, printre stele, nebuloase, 
comete şi alte bestii şi plăsmuiri care se învârt la infinit, 
veşnic  prăbuşindu-se în ele înşile, veşnic reînviind! 
Conştiinţa marelui eşec al destinului meu o am din clipa 
când am zărit cometa, pe parcursul atât de scurt al 
MARELUI ZBOR. 

De mi-aş fi realizat acest vis pe care, nu e de prisos să 
repet, îl am doar de câteva zile, altfel mi-aş reconsidera 
viaţa. 

Şi ce este interesant, dacă aşa ceva se poate numi in- 
teresant, este că noi doi, Sergiu Ceclan şi cu mine, până la 


184 


război, n-am făcut nimic despre care să se merite a se 
aminti, măcar în treacăt, iar în timpul războiului, tot nimic - 
eu comandam „FOC pe reperul şapte” şi ridicam braţul ca o 
păpuşă mecanică, iar el participa la atacuri aeriene, 
auzisem, nu de la el, el nu discută despre asta, că a 
doborât trei inamici, dar şi aceste acţiuni se încadrează în 
marele nimic, iar acum 


ACUM, 
iată că totul se sfârşeşte din nou cu 
NIMIC!!! 


Suficient ca să folosim imediat pistoletele. În numele 
acestui etern nimic, am inițiat MARELE ZBOR către insula 
Comoarei, insula Coroanei. Cu ce justificare? Să duci 
sămânţa de nimic sub alte zări? Nu, nu din întâmplare ne- 
am prăbuşit aici! Ci pe merit!... 


Xill: 

Micul idiot, bunul meu prieten Bala, va sfârşi prin a mă 
scoate din sărite. De ce-şi închipuie, netrebnicul, că mă voi 
opune? N-are decât să-şi tragă un glonte în cap, chiar două, 
dacă apucă. O idee generoasă: s-o facem ensemble. Nu mă 
întrerupeţi. 

Nimeni nu-l întrerupea. 

Când am pus pe roate această demenţială MARE TRA- 
VERSARE a continentului, „prăbuşirea” circula prin vinele 
mele, dar cine să prevadă un accident atât de imperfect? 
Cine? Nu mă întrerupe, lasă-mă să termin. 

Nimeni nu-l împiedeca să-şi depene, săltat, gândurile, 
Bala încă nu se apropiase. Bala, cu toată decizia sa de a 
pleca neîntârziat, ezita. Un biet om. 

Cine - cine - cine ar fi putut să prevadă o prăbuşire 
bolnăvicioasă, o prăbuşire nereuşită?! Dar eu, acum, ce 
fac? Limpede, un nou MARE PLAN. Vom scăpa de aici. Ne 


185 


vom prelinge, invizibili, pe lângă curtea marţială, chiar prin 
faţa ei - aşa cum de altfel intenţionam să executăm 
dementul traseu chiar pe deasupra Berlinului, într-un fel, 
sau în celălalt, mai ales în celălalt, vom atinge INSULA. 
Chiar de va fi nevoie să tragem prin pământ o linie dreaptă 
până la ţărmul presărat cu stânci albe pe care păsările 
mării îşi leapădă cu nevinovăție murdăriile. Doamne, 
Dumnezeule, comandant al cerului, generalissime, trimite 
pe numele meu personal o AVALANŞĂ, aşa cum îmi doreşte 
inima. Mulţumesc, domnule comandant. Să trăiiiiiiţi... 


186 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 


Sergiu Ceclan Xilliphant ocolea văgăuna, oprindu-se 
îndelung pentru a cerceta stratul de zăpada, acolo unde se 
prinsese, cercetând sus faldurile albe, groase, ca nişte 
aurori boreale încremenite deasupra craterului, ignorându-l 
voit pe Silviu Balamela, care-l urma ca un căţel, dârdâind, 
gata în orice clipă să expedieze un glonţ în ceafa vechiului 
prieten. Ceclan se opri, înjghebă cu economie o pipă, o 
aprinse. Stătu în profil, îl iscodi pieziş pe Bala; i se făcu 
frică. Înţelese. Gândi: ar fi păcat să se întâmple acum, când 
un nou MARE PLAN se coace în mintea mea. Nu-şi 
supraveghe însă vocea, care sună aspră, densă, ofen- 
satoare: 

— Hei! Ce te tot târâi? Vino mai aproape! Ce mai doreşti? 

ÎI rad, uite acum îl rad, gândi Bala. 

Păstră distanţa. 

— Ce ai spus? 

Xilliphant se întrebă, cum să-l jignesc şi mai rău? 

— Haide aici, ce e cu tine? Cine te-a pocnit peste mutră? 

— Pe mine? Nimeni... 

— Arăţi ca o balegă împrăştiată pe un disc de marmoră. 
Eram gata să jur că ai avut iar un conflict cu Teo. Dar 
gândul lui Ceclan devie brusc. Îţi aminteşti - vorbea destul 
de tare ca să fie limpede înţeles - îţi aminteşti de căluţul 
acela slăbănog pe care-l înhăma tata la şaretă când pleca 

187 


la bolnavii său mai ţii minte ce nume caraghios avea? 

— Nu - făcu Bala, negru, ostil. 

În realitate, chiar nu-şi amintea să fi avut doctorul Ceclan 
cal şi şaretă. Şi, ce legătură avea?... Înaintă, totuşi, un pas. 

— Tropoteală, explică Sergiu, căluţul Tropoteală, şi ce e 
ciudat e că i se zicea şi Tropotely, cu accent pe i, un fel de 
plural al lui Tropoteală, italienizat. Amuzant, nu? 

Bala mai înaintase un pas. 

— Defel. Eu despre altceva doresc să discut. 

— Stai puţin, nu mă întrerupe! Tata, fie iertat, pretindea 
că acest căluţ Tropoteală, sau Tropotely, era un mare 
palavragiu. Uneori, în plină cursă, încetinea, întorcea capul 
său zbanghiu şi pornea o conversaţie. Cum de nu-ți 
aminteşti? 

— Trăncăneşti de pomană, eu vreau să... 

— larăşi mă întrerupi! Ştii că bietul căluţ a murit de 
bătrâneţe, iar mai târziu tata a cumpărat o maşină de 
ocazie, un Bugatti mic cu ambreiajul defect. Demara atât 
de brusc, că aproape te pierdea. 

— Mai taci! Nu scorni prostii, poveşti mincinoase - vreau 
să vorbim despre conversaţia noastră. N-a existat nici un 
cal Tropoteală, sau Tropotely! 

— Evident - trecu un fulger prin memoria lui Xill. Tata n-a 
avut cal, şaretă şi mai ştiu eu ce. Mersul pe jos şi birja. De 
unde mi-a picat în cap calul Tropoteală? Dar zise: 

— Poate pretinzi că mint? 

— N-ar fi pentru prima oară. Am venit să te anunţ că - 
gata. Am venit să te salut. 

Aşa e mai bine: de ce să-i cer dezlegare, ce este el, 
popă? Îl anunţ. Atât, şi la revedere pe curând. Pe foarte 
curând 

— AŞ bea un pic de apă, zise Ceclan. Tu, de fapt, despre 
ce trăncăneşti? 

— Ştii! Îţi cer să înţelegi. Vezi - mă ţin de cuvânt şi te 
previn, aşa cum ne-a fost vorba, Nu rezist. Put!... Şi din 


188 


clipă în clipă put mai tare. 

Pe neaşteptate, cum toate resursele răbdării se epui- 
zaseră, Xilliphant se pomeni în plină încăierare, mai exact 
el lovea, lovea cu mâna teafără, iar Bala încasa, abia 
apărându-se. Îl pocnea râu. De câteva ori cu pumnul, drept 
în faţă. Se opri, tremurând. Şi el mirosea urât. Amândoi 
puteau. 

Răsturnat în zăpadă, lăsând impresia că n-are de gând să 
se mai ridice vreodată, Bala îl fixa cu o expresie ciudată pe 
vechiul său amic. Nu observaseră că Teo urmărise scena 
fără a interveni. El zise; 

— XIII! Vino! Cecilia vrea să te vadă! Vino acum! 

Fără să-l audă, Ceclan îi întinse lui Balamela o mână, cea 
teafără, stânga. Silviu examină această mână mai întâi cu 
mirare, ca pe un obiect necunoscut, apoi se agăţă de ca, se 
ridică. Aceeaşi mână tampona sângele pe faţa lui cu o 
batistă trist de murdară. 

— Vii, Xilliphant? 

— Ce ziceai, Teo? Ceci are nevoie de mine? 

— Mă tem că moare. 

Ceclan, confuz (îl mardise pe Silviu... de ce?), gândi cam 
aşa: Acest netrebnic... Teo... cred că a vrut să zică: „Sper 
că moare”. _ 

Cecilia, în culcuşul ei, aştepta. imprejur nu pluteau 
parfumuri delicate. Focul de la intrare însă trimisese către 
interior o dendrită de fum care mai dezinfecta atmosfera. 
Dând ochi cu suedeza, Ceclan se posomori şi mai mult. 
Robusteţea de altădată a Ceciliei fusese doar o aparenţă. 
Ţesuturile se topiseră pe ea Nu mai opunea morţii nici o 
rezistenta. 

— Ceci, e ceva personal? 

— Vai... nu. E vorba de un vis. Poate să-l asculte cine 
doreşte... 

Inspiră puţin aer şi-l examină pe Ceclan aproape in- 
diferentă. Vocea nu i se schimbase. 


189 


— Domnilor, vă rog să luaţi loc împrejurul meu. 

Se supuseră. Sergiu trimise o privire strivitoare către 
Bala, şi asta numai fiindcă acum regreta, însă Bala zâmbi. 
Hei?! Aşa stau deci lucrurile, o bătaie bună poate să 
schimbe radical o stare de spirit nesănătoasă? 

— Visam, spuse Cecilia, că am două sute patruzeci de ani 
şi că totuşi am rămas, tânără, perfectă, cum sunt acum. 

Îi privi pe rând, apăsat. Oare ce reacţie aştepta din 
partea celor trei bărbaţi? 

Cecilia: 

— Încep să cred că nu e vis, ci realitate. Am cu adevărat 
două sute patruzeci de ani, dar am rămas tânără. Minuni se 
întâmplă mereu. 

Teo: 

— Draga mea... 

— Stai..., dragul meu. Sunteţi foarte drăguţi cu toţii, şi 
totul e frumos împrejurul meu. Acum înţeleg multe. Nu e 
puţin lucru să trăieşti două sute patruzeci de ani, să nu 
îmbătrâneşti, să rămâi femeie. Încercaţi şi voi. Aş vrea să 
fac dovada că visul nu minte, că deci nici nu e vis. Se făcea 
că folosesc franţuzeasca, ştiţi, sau poate nu ştiţi, sângele 
meu a fost amestecat, am într-o ramură a neamului 
niscaiva gali, tot de viţă înaltă, regală, ei sunt acum 
undeva, mult înapoi, dar au existat, şi asta... da! dovada... 
lată, trăncăneam pe franţuzeşte cu nişte feţe necunoscute, 
dar trebuie să le fi cunoscut cândva, şi în loc să-l folosesc 
pe „le”, ziceam „li”... Cum ar fi „li chien”... Înţelegeţi? 

Ei credeau că înţeleg: biata Ceci vorbea despre câinele a 
cărui carne o haliseră. Acum se isprăvise şi aia. Teofil 
încercă: 

— Ceci, iubito, aceste aberaţii... vorbitul mult te slăbeşte! 

— Dar ceea ce spune fata nu e o aberaţie, îl opri Ceclan. 
Ar trebui să ştiţi, /; este forma arhaică a lui /e. E adevărat că 
se folosea în urmă nu cu două sute patruzeci de ani, ci mai 
devreme, poate pe timpul lui Carol Magnul, sau mai ştiu eu 


190 


când... 

— Sergiu... 

— Teo, de ce, de ce mama dracului nu-l laşi pe om să 
termine ce are de spus? Ce spuneam? Spuneam că -nute 
strâmba către mine Teofil că te ard! - forma /i se în- 
trebuinţa în vremuri foarte, foarte îndepărtate, însă poate 
că şi Cecilia greşeşte. Dar dacă ea numără nu două sute 
patruzeci de ani, ci o mie două sute patruzeci?! 

Teo ridică pătura şi se strecură din epavă; Bala ezita 
dacă să-l urmeze sau nu. Puţină veselie aduse un licăr în 
ochii de-acum opaci ai suedezei. Ea îl apucă de mână pe 
Ceclan, care gândi, fără să vrea: se îneacă! Mai speră s-o 
salvez? 

— O, XIII! Nu e aşa că tu mă crezi? 

— De ce nu? Toate acestea sunt lucruri foarte serioase. 

— Dar Bala, şi el mă crede? 

— Bala e prietenul tău. Negreşit, ei te crede. 

— Dar Teofil nu e prietenul meu? El de ce a plecat? 

— Ceci, trebuie să înţelegi... gândirea lui Teo e puţin 
rigidă... El e cel mai greu de convins, dar cu timpul... 

— Ciudat, pe Teo l-am convins totdeauna foarte uşor, în 
toate privinţele... chiar şi când îl înşelam sub nasul lui... 
reuşeam s-o întorc... E minunat să trăieşti o mie două sute 
patruzeci de ani... Ai timp să comiţi o groază de nebunii. Eu 
le-am comis. Crezi? 

— Cam n-aş crede, Cecilia? 

— Tu ai fost totdeauna drăguţ, Xill. Nu m-ai ameninţat 
niciodată cu bătaia. Şi Bala a fost drăguţ. Dar m-a făcut 
târfă murdară. Îţi aminteşti? 

— Nu, răspunse Balamela. Asta chiar că a fost un vis. 

— Dar dacă eu... am trăit atâtea sute de ani, mii de ani, 
mi se permite acum să mor - pentru câtva timp? 

— Cu o condiţie, Ceci. Mai întâi dormi bine, şi ne po- 
vesteşti iar ce ai visat... 

O înveliră; cuminte, suedeza lăsă pleoapele, cu o ex- 


191 


presie de linişte deplină. Parcă s-ar fi evaporat încet. 

Afară, Teo se învârtea împrejurul epavei, într-o stare de 
nedescris. 

— Luaţi-vă revolverele şi veniţi după mine, spuse Ceclan. 
Mi-a venit o mică idee. Luaţi şi arma lui Hellermann, am 
încărcătoare destule, ia-l tu, dragul meu - i se adresă lui 
Silviu. 

Teo se opri, mai despletit ca oricând, holbat. 

— Mai înainte vă băteaţi ca nişte câini, iar acum îi zici 
„dragul meu”. Din ce v-aţi luat? De ce l-ai pocit pe bietul 
băiat? 

— Mai bine taci, altfel peste un minut ai să întrebi de ce 
te-am pocit pe tine! 

Teo tresări, de o clipă sau două Balamela stătea în 
spatele său cu două pistoale îndreptate întâmplător, sau nu 
întâmplător, spre ţeasta sa. Îşi plimbă strâmbătura urâtă de 
la unul la celălalt: în definitiv, ce mă priveşte, eu... Ridică 
din umeri şi scuipă. Ceclan zise: 

— Haideţi să şchiopătăm niţel pe direcţia aia... 

Cădeau umbrele, ca o reţea de plasmă, cerul se învine- 
tea, de parcă l-ar fi izbit Dumnezeu cu pumnul. De la 
amiază, temperatura scăzuse. Lumina, câtă mai pătrundea 
în văgăună, îşi schimba foarte repede nuanțele, troienele 
păreau s-o ia în loc, într-o lentă sarabandă dirijată de un 
duh diabolic. Xilliphant luă de la Bala pistoletul lui 
Hellermann, îl verifică, inutil, neamţul îşi ţinuse arma 
personală în stare ireproşabilă, vâri un încărcător plin, şi 
porni înainte. Deja uitase conversaţia cu Cecilia. II chinuia 
incidentul cu Silviu. E adevărat că, aparent, dăduse roade. 
Bala se înviorase, lepădând mantia mortuară, mărar pentru 
o clipă, dar situaţia lui, faţă de Teo, nu era hună. Un bărbat 
lovit peste faţă este iremediabil umilit, şi nu uită, nu iartă. 
În afară de asta; el, Xill, fusese totdeauna mai puternic 
decât Bala şi, chiar cu o singură mână validă, păstra un 
ascendent peste care nu se putea trece, îl lovise cu sete, cu 


192 


ură. Asta îl mira. Dacă bătaia ar fi făcut parte dintr-un plan 
deliberat, rece, lucid, construit, ca atunci când pălmuieşti 
un om leşinat spre a-l trezi - alta ar fi fost situaţia. 

Insă Ceclan lovise cu sentiment. Nu fusese o bătaie 
„medicinală”, cum se aplică pe front, celor cuprinși de 
panică. În timp ce-l maltrata, îl urâse cu adevărat. Râu, 
foarte rău. Bala mergea pe urmele sale. N-am să mă mir 
dacă ridică arma şi-mi trânteşte în ceafă un glonte călduţ. 
Nici măcar n-am să am vreme să mă mir. lar Teo nici n-ar 
reacţiona. Teo îmi poartă pică mai de mult. Dar iată că am 
ajuns: sunt încă viu. 

Spre marea sa mirare, Teofil zise: 

— Deci, va fi un duel; Xilliphant, nu e drept, ca tu să ai 
două arme. 

— Eşti un biet cretin. 

— Mai repetă vorba aia şi trag. 

Sergiu nu zise nimic. Ştia că Teo s-ar ţine de cuvânt. 

— Să nu mă mai jigneşti, Sergiu, că te zbârnâi, de nu te 
vezi. Eu nu-s Balamela. 

— R-rău, gândi Ceclan, bâlbâindu-se chiar în gând. Mă 
tem că acum sunt obligat să-l ating... nu de alta, doar 
pentru restabilirea unei anumite egalităţi... Vai mie - aşa s- 
a creat deci faima mea de „dur”, din necesitate. 

— M-mă, zmeule! spuse Xill, fulgerându-l pe Teo - dar un 
lucru curios se petrecu. Avusese de gând să-i turtească 
mutra de cal, dar deodată uită cauza. Ce făcuse Teofil? 
Sergiu se clatină, se învârti puţin împrejurul propriei sale 
axe, scuipă un ghemotoc de salivă tulbure şi porni glonţ 
spre un anumit punct pe care-l ochise în cursul explorărilor 
- chiar sub Terasa Lupului, poate două grade mai la 
dreapta. Din cauza umbrei ce se îngroşa nu puteai fi sigur 
dacă lupul - sau ce era - se afla în postul său de veghe, ori 
rătăcea deasupra altor cratere în care se zbăteau poate alţi 
naufragiaţi. 

„Prin urmare, tata, în redingota lui de medic de familie, 


193 


poruncea să fie înhămat căluţul Tropoteală, supranumit şi 
Tropotely. Când mă aflam în vacanțe, îl însoţeam. In vreme 
ce doctorul se ocupa de bolnavii săi, eu număram muştele 
care tot insistau să pătrundă în ochii lui Tropoteală. Să 
încerc. Să încerc să-mi amintesc; de unde povestea asta 
mincinoasă? 

— Domnii mei! Ideea mea este nebună şi genială. Un pic 
de atenţie! Nu mă întrerupeţi... Şi privirea sa deveni blajină. 
Teofil, încă mânios, abia-l asculta, tropotind neîncetat din 
bocancii săi americani. Bala, în schimb, simţea cum vorbele 
trec alături de el. Nu reuşea să se concentreze. Vom 
încerca să forţăm şansa - vorbea Xilliphant. Chiar cu riscul 
vieţii - dar - altfel - (acum îşi asculta iar vocea; constată o 
schimbare; nu mai era a lui; ce se întâmplase?) altfel, 
oricum ne lăsăm aici hoiturile. Am studiat gaura asta, aş îi 
în stare să dau chiar o teză de doctorat. Dintre pereţii 
inaccesibili, cel mai accesibil e acesta, cu condiţia să fie 
uşor ajustat. Ne trebuie o avalanşă. Vom clinti draperiile 
alea de zăpadă. 

— Şi dacii aruncau în Dumnezeu cu săgețile, mârâi Teo. 

— Amice, replică Sergiu, cine dracu ar fi bănuit că, aşa 
prins de treburi cum eşti, ai avut timp să frunzăreşti şi 
istoria. Dacă ai ceva împotriva propunerii mele, cară-te. 

Teofil spuse ceva nedesluşit, furios, şi rămase. 

Ceclan mai făcu doi paşi, pe nişte picioare ce-i tremurau. 

— Dacă nămeţii ăia de sus o iau într-adevăr din loc şi nu 
ne grăbim s-o ştergem din calea lor, scăpăm şi de foame, 
definitiv. Acest risc, însă, intră în calculul meu. Un risc de 
cincizeci la sută, risc relativ cinstit după părerea mea. Ce 
ziceţi? 

— E o mare prostie. Tragem o salvă, perfect. Avalanşa 
vine, bun, Scăpăm teferi, admitem şi asta. Care-i rezultatul? 

— O scară artificială, amice. Priviţi peretele, are unghiul 
cel mai blând. 

— Deasupra noastră se află mii de tone de zăpadă, şi Teo 


194 


scuipă. Vor astupa gaura în întregime. Vom pieri ca nişte 
miţe sufocate. Dar ce importanţă are? Să-i dăm drumul! 

Văzduhul se clatină între pereţii văgăunei. Bubuiturile 
poate vor fi speriat vreun jder ce rătăcea singuratic prin 
apropiere, dar nu produseră nici un efect asupra troienelor 
de zăpadă suspendate deasupra. Repetară experienţa, cu 
aceeaşi lipsă de rezultat.. E drept că, din alt punct al 
peretelui, un bloc de gheaţă, de mărimea unui vagon se 
prăbuşi fărâmându-se jos, nu departe de epavă. Parcă 
explodase. ` 

Se retraseră. Incercarea eşuase. Puteau să moară liniștiți. 
Nu mai era nimic de făcut. 


Aprinseră lampa cu ulei, şi flacăra aceea chioară îi privi 
cu ironie. Cecilia mai avu putere să fie curioasă: ce exerciții 
de tir avuseseră loc afară? Se distraseră trăgând la ţintă? 
Cine câştigase? Sergiu? 

Apoi, imediat, ceru să fie scoasă afară. Îşi smulgea îm- 
brăcămintea. 

Suedeza muri după câteva ore, văietându-se îndelung iar 
în ultimele clipe ale vieţii, când îşi dădea sufletul, iar din 
pieptul ei ţâşnea acel insuportabil vuiet de prăbuşire vitală, 
degetele executară pentru ultima oară dansul lor ciudat. 
Aproape fără sentiment, Xill urmări jocul lor. Somn, sau 
moarte, acelaşi lucru. Mereu şi mereu acelaşi mesaj! Sergiu 
reuşi să mai completeze câteva litere... 


Carnet de bord, şapte ianuarie. Încercare eşuată de a 
provoca avalanşa. Noaptea, la ora douăzeci şi trei şi treizeci 


195 


şi trei, a încetat din viaţă Cecilia Vidraru-Olaffson. 
Iniţiatoarea MARELUI ZBOR. 


După o ezitare, Ceclan tăie ultima observaţie, Ar fi fost 
neloial să arunce totul pe umerii celei care trăise o mie 
două sute patruzeci de ani. Radio România, Radio 
Bucureşti. Douăzeci de avioane britanice au fost doborâte 
deasupra Berlinului. Aviația anglo-americană a efectuat un 
nou atac terorist asupra Cetăţii Vaticanului. Închiderea 
emisiunii. 

Bala: 

— N-ai de gând să te culci? 

— Cum? Să risc să nu mă mai trezesc? 

— Să ştii că nu sunt supărat pe tine. 

— Cinste ţie, răspunse Xilliphant. Acum altceva stătea în 
centrul minţii sale: mesajul suedezei. 

Teo, a cărui figură răsări de undeva (poate zăbovise 
lângă „mormântul” Ceciliei), vorbi anapoda: 

— Se zice că moartea prin îngheţ e delicioasă - ai tot 
felul de senzaţii... 

— Da, se zice - şi Xilliphant se îndepărtă. Sub Terasa 
Lupului, alături de locul unde NU izbutiseră să provoace 
avalanşa, pe o suprafaţă netedă de zăpadă, pierzând la 
răstimpuri şirul gândurilor, revenind apoi cu amănunte 
uimitor de precise pe care nici nu ştia când le memorase, 
Ceclan desenă cu un băț subţire combinaţia sa. Poziţia 
literelor unei maşini de scris. Doctorul Ceclan avusese o 
maşină „Baum”. În joacă, Sergiu învățase de timpuriu să 
mitralieze cu literele. 

— Ce e asta, un cifru? 

Teo îl urmărea la tot pasul. Dar Xill îl ignoră. Teo tropăi 
din bocanci îndepărtându-se. Sergiu dădu un bobârnac 
următorului gând: s-ar zice că moartea Ceciliei l-a uşurat... 

Metodic, recapitula mişcările degetelor ei. In cele din 
urmă crezu - nici vorbă nu putea fi de certitudine - că 


196 


ultimul mesaj dactilografiat al Ceciliei ar fi: INSULA NU 
EXISTA. Xill şterse aceste cuvinte, se ridică. 

Cine fusese de fapt Cecilia? O femeie inteligentă, me- 
diocră, proastă? Ce urmărise în realitate, punând pe roate 
MARELE ZBOR? Incă o persoană despre care mă pomenesc 
că nu ştiu mai nimic, oftă Sergiu, năpădit de tristeţe. Cel 
mai simplu - da, a fost un joc. Hm. Un MARE JOC. Şi nimic, 
chiar nimic nu se ascundea în spatele lui? De exemplu: era 
înţeleasă cu Hellermann, şi cu totul alta era destinaţia lor... 
Sergiu ridică din umeri şi încercă să se îndepărteze... de 
sine. 


Ziua următoare, încă de dimineaţă, Teofil dădu puternice 
semne de alienare. Umbla în patra labe.... Silviu nu părăsi 
bârlogul. Rămase întins, acoperit până la bărbie, cu mâinile 
înmănuşate puse peste ochi, cuprins de ultima apatie. Nu 
se spălă nici pe dinţi. Xilliphant era foarte ocupat să dea 
bobârnace mai multor gânduri care-l asaltau neloial, în 
acelaşi timp. Pe Bala când îl „îngrop”? Dintre mine şi Teo, 
cine va fi ultimul? Dacă eu, pe mine cine mă pune sub 
zăpadă? Ce este cu Tropoteală, căluţul-fantomă, de unde a 
picat în capul meu, şi tropăie, tropăie..? 

Teo se vânzolea prin nămeţi, bolborosind fraze inter- 
minabile - Xill nu se mai obosea să-l asculte. Oprit lângă 
morminte, Teofil mugea. Abia menţinându-şi echilibrul, Xill 
reuşi totuşi să înjghebe un foc. Răzui puţină piele de câine - 
asta era tot ce mai rămăsese - o răzui de păr şi o ţinu în 
flacără. O afumă bine, să fie mai gustoasă. Bala refuză 
„mâncarea”. Teofil nu-i dădu atenţie când îi oferi şi lui o 
bucăţică. Xilliphant luă singur micul dejun, mirosind 
îndelung văzduhul. Ar fi pariat pe oricât (avea cu ce, inelele 
Ceciliei se aflau în buzunarul său şi când se gândea la ele 
simţea cum locul acela îl frige; executase manevra 
desprinderii lor de pe degetele suedezei, fără ca Teo să 
observe) că se pregătea o schimbare. Acordă pe frecvenţă 


197 


aparatul de radio. Mai funcţiona încă. Ascultă nişte ştiri, dar 
o clipă mai târziu n-ar fi fost în stare să reproducă măcar un 
cuvânt. Faptul că mai exista undeva o lume, o lume în afară 
de aceasta a /or din crater, începea să bată către 


neverosimil. 


198 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 


Silviu Balamela tot nu avea poftă să „mănânce”, el nu 
răspunse întrebării lui Ceclan - iar în atmosferă plutea un 
duh de schimbare a vremii. Lângă foc, în „pragul” 
bârlogului, Xilliphant întâmpina cu un al şaselea simţ al său 
acest străveziu curent care penetra totul, undă blândă şi 
sălbatecă şi aproape, aproape vizibilă. Invârtea între dinţi, 
cu vârful limbii, pipa stinsă, punându-şi două întrebări, de 
unde ar mai face rost de un fir de tutun şi de unde 
moştenise el simţul acesta acut al naturii, el care mai mult 
la oraş trăise. 

Nu de la doctorul Ceclan, în orice caz. Poate de la vreun 
străbunic pirat... Tatăl său, medicul, fusese un om prea 
corect, pentru a fi bănuit de asemenea suspectă însușire, 
precum prezicerea vremii, rezervate altor categorii de inşi, 
ciobanilor, matrozilor, vracilor-magicieni... Doctorul Ceclan 
- Sergiu se agăţă de alt gând - fusese mulţumit de viaţă, de 
profesia sa, o profesie într-adevăr solidă, şi-l îndemnase cu 
acea discretă forţă de convingere care-l caracteriza, s-o 
urmeze, ceea ce Sergiu, supunându-se, şi făcuse... dar 
numai vreme de câteva săptămâni. Nu rezista orelor de 
disecţie, deşi nu i se potrivea câtuşi de puţin calificativul de 
fire delicată. Însă nu-i plăcea. Studenţii, colegii săi de 
scurtă etapă, colegele aveau obiceiul să împodobească cu 
nume caraghioase, sau chiar dezgustătoare, exemplarele 


199 


umane pe care făceau şcoală şi posibil că acest mic, foarte 
mic amănunt, îl determinase s-o lase baltă. 

Doctorul Ceclan află de hotărârea fiului încă înainte ca 
acesta să-i fi mărturisit adevărul: în trunchiul presărat cu 
dâre gelatinoase al vişinului din faţa casei, Sergiu împlân- 
tase bisturiul, o sculă nouă, strălucitoare, produsă de o 
firmă celebră evident dintr-un oţel „cum nu se mai face 
azi”. Pătrunzând în lemn, instrumentul pentru disecţie 
avusese o vibraţie rece, interesantă. Instalat la o fereastră, 
Xilliphant primea în ochi o foarte subţire rază reflectată din 
bisturiu, şi aştepta, mai mult curios decât temător, reacţia 
tatălui său care tocmai intra pe poartă, solid, cu obrazul 
neted, puţin absent. Probabil aerul de om distrat era numai 
o aparenţă. Doctorul observă imediat încercarea de a 
asasina vişinul. Puse jos trusa lui cea purtată destul, săltă 
de pe cap pălăria şi şterse insistent cu batista fruntea cam 
cheală, după care smulse uşurel, cu vârful degetelor, 
efectuând imperceptibile pendulări, bisturiul abandonat, 
făcându-l pierdut în buzunarul pardesiului. Pesemne, 
gândise Sergiu, în acelaşi chip, cu fereală, pentru a nu lărgi 
rana, se extrage lama unui pumnal ucigaş. Ascunse bistu- 
riul în buzunar, nu-i zise nimic fiului său, al cărui cap atârna 
în fereastră, se duse la grajd, înhamă la şaretă căluţul 
Tropoteală şi... STOP! Până la smulgerea bisturiului, totul e 
adevărat. Mai departe, o iau razna. De unde nenorocitul 
acesta de cal care tropăie prin mintea mea? 


Deodată în câmpul vizual al lui Xill pătrunse Teo. O 
intrare spectaculoasă, însă era rău de tot. Umbla în patru 
labe, iar Ceclan, obosit, abia se întrebă ce ar fi de făcut. Să- 
| pocnească? Sugestie? Hipnoză? Se cere forţă. Xilliphant n- 
ar mai fi fost în stare să se lupte nici cu un gândac. Şi apoi, 
îi cam era totuna. Teofil execută un ocol - foarte metodic 
totuşi, notă fără să vrea Sergiu, ca un viraj larg - şi veni să 
se instaleze chiar în faţa lui, cu ochi tulburi, murdari. 


200 


— Ce umbli în patru labe, mă? Drept cine te crezi? Câine? 
Cămilă? Lup? 

— Unde aţi ascuns-o pe Ceci? 

Intrebarea îl sperie pe Xilliphant. Poate că nu schimbarea 
timpului o presimţise el, ci duhul totalei nebunii. Auzi cum 
în propriul său creier tropoteşte căluţul Tropoteală... 

— Ticăloşi! TI-CA-LOŞI! Ce aţi făcut cu iubita mea? 

Era glasul unui animal care întâmplător ştie să 
vorbească. 

— Teo... nu-ţi mai aminteşti ce s-a întâmplat? 

| se amestecau gândurile: nu face spume la gură, însă 
ochii lui... Dacă mă atacă, va trebui să lupt... el are acum 
forţa inexplicabilă a demenţilor. Cea mai umană dintre 
soluţii, să-l împ... ah, dar arma lui e încă... 

— Teo, vrei să te ridici, trebuie să fie obositor.. Vrei să te 
uiţi în ochii mei, aici? Aminteşte-ţi, suedeza a murit. 

Oare de ce ocolise numele? 

— Unde e Cecilia? chelălăi Teo. 

Pielea obrazului său, subţire, întinsă, neagră, ca pârjolită, 
se contracta într-un chin lung, nesfârşit. Ochii, în care 
sângele ardea, erau lipsiţi de orice stabilitate. Greu de pre- 
cizat ce vedea, şi cât vedea. 

— Teo, încearcă să... 

— Tu să taci. pilot al prăbuşirilor!! (Ceclan simţi cum sub 
cască i se ridică părul!) Cecilia? strigă Teo. E împreună cu 
Fritz, neamţul afurisit, amândoi se află în INSULA! 

Doamne, comandant al cerului, generalissime! Câtă 
dreptate are! Dreptatea nebunului! gândi cu jale Xilliphant. 
Cecilia, sub zăpadă, alături de Hellermann... INSULA? De ce 
nu? şi Pământul e o in... 

Deodată, Teo execută un salt ciudat, lateral, merse într-o 
parte cu latul, aşa cum Sergiu observase la maimuțe. 
Dispăru. Nici nu se obosi să-l urmărească. Uitase faptul 
oricum neliniştitor că Teo mai avea asupra sa pistoletul. 

— XIII! se auzi glasul lui Balamela. 


201 


Hm, n-a sucombat... constată rece Sergiu. 

— Aud?! 

— Eşti acolo? 

— Sigur! Dar unde? 

— Mă gândeam că ai plecat. Convorbirea ta cu Teo am 
auzit-o. (Atunci cum de crede că am plecat, ce e cu el? se 
întrebă Ceclan.) Apropo, i-au luat arma? 

— Ti-e teamă? 

— E nebun! 

— Nu mi-ai răspuns. Ţi-e teamă? 

— Ştii, acum îmi amintesc, ocoli şi de data asta răspunsul 
cel din epavă. Da, îmi amintesc bine - despre şaretă, 
despre căluţul Tropoteală zis şi Tropotely, şi despre 
plimbările pe care le-am făcut. 

— Ştii ce, lasă asta acum! 

— Speram c-o să-ţi facă plăcere să pălăvrăgim despre... 
Bine, Altceva. Mă ajuţi să ies de aici? 

— Cum? Ce zici? 

— Scoate-mă din cutia asta rău mirositoare! 

— Vreo necesitate urgentă? 

— Da! Trebuie să mă spăl pe dinţi. De două zile n-am 
mai... 

— Numai pentru atâta lucru? 

— Mă rogi degeaba, nu mişc un deget, fiindcă ştiu că poţi 
să te mişti foarte bine şi singur. 

— Crezi? 

— Sunt convins. POŢI!! 

— Promiţi să nu mă pocneşti? 

— Nu fi idiot! Hai, ieşi, spală-te, fă şi un pic de gim- 
nastică... Dar mai întâi dă un bobârnac aparatului, vreau să 
aud ştiri... Oare restul lumii nu s-a prăbuşit? 

Ziua începu să treacă. Trecea încet, dar repede. La radio 
se transmise „Ora răniților”, apoi orchestra „Luceafărul”, 
voce d-ra Cheossaian, încercă să aducă alinare celor care-şi 
vărsaseră o bună parte din propriul sânge pentru cauza 


202 


războiului sfânt. Xilliphant aprinse „lumina”, lampa cu ulei 
care de fapt producea mai mult întuneric decât lumină, şi 
se pregăti de culcare, deşi abia începea să se întunece. Din 
carlingă, radioul, lăsat deschis, trâăncănea. Se făcuse frig, 
poate era noaptea cea din urmă. Dacă gerul cobora brusc - 
să zicem spre minus douăzeci - nu se mai trezeau. 
Balamela, ridicat în cot, căuta să prindă ochii lui Ceclan. 

— N-ai pus la cale nimic? 

— Ba da îi răspunse Xill, sumbru, 

— Îmi spui şi mie ce? 

— Când va fi momentul - nu-ţi face griji. 

— N-ai de gând să vezi ce e cu Teo? 

Xilliphant îşi privi mâna. De câtva timp, constata un 
foarte bizar fenomen. Lumina se ferea să vină în atingere 
cu alte corpuri, un subţire spaţiu negru intens, ca o dungă 
de protecţie, se interpunea între obiecte şi lumină. Mâna 
sa, degetele păreau tivite cu o impenetrabilă căptuşeală 
întunecată. 

— Ar trebui să ies, să văd ce face, dar... Şi între cuvin- 
tele, rostite foarte rar, intervenea un gol negru. Dar... tra- 
versez un moment de... oboseală, 

— Mâine va fi okei, răspunse Ceclan. Mă odihnesc puţin şi 
pornim direct spre... INSULA! 

— Tu chiar crezi că am fi dus-o bine acolo? 

— Evident, mai ales că... (ar fi fost de adăugat: mai ales 
că nu există nici un fel de INSULA; însă era prea mult, prea 
greu de explicat!) 

— Să sting? întrebă Silviu. 

— Nu - de ce? Avem ulei din belşug, ne ajunge pe toată 
viaţa - şi apoi, dacă Teo vrea să vină la culcare... 

Dar în realitate bănuia, şi poate spera, că Teo se va 
prăbuşi undeva, afară, şi va adormi... pe vecie. Ar fi fost 
mai bine - mai simplu. Închise ochii şi lunecă într-un fioros 
vis obsesiv, în care toate se amestecau, la suprafaţă 
rămânând totuşi căluţul Topotely. Şi: am două sute 


203 


patruzeci de ani. Şi: nu, ai o mie două sute patruzeci, şi cât 
de bine te-ai conservat! Probabil din cauza gerului! Nu e 
aşa, Xill, că tu mă crezi? Sigur că te cred, fetiţo. Nu îţi dai 
seama? Am şi eu aceeaşi vârstă cu tine, doar cu şase ani 
mai mult. Aha? Deci, Xilliphant, suntem fraţi? Nebunateco! 
De ce fraţi? Am fost primul tău iubit, acum o mie două sute 
Şi... Şi ultimul... 


Lui Teo însă îi era scris să mai trăiască o zi. 

Teo scotocea cu pumnalul prin zăpadă. El căuta - ei bine, 
o căuta pe Cecilia. Dar cum se întâmplă în astfel de situaţii, 
mai întâi dădu de Hellermann... O descoperi în sfârşit pe 
suedeză şi îi curăţă faţa. In lumina vânătă a începutului de 
noapte, Cecilia arăta acum mai bine decât în ultimele zile 
de viaţă. Teo o examină lung, cu ochi mari, eu mintea 
oscilând între luciditate şi demenţă. Apoi, urmându-şi 
planul, comise un lucru îngrozitor. Îngrozitor, inuman la 
prima vedere, probabil şi la a doua. Gestul său are însă o 
explicaţie, o justificare, dacă e într-adevăr necesară o 
justificare! Teo dădu laoparte vestmintele, despică pieptul 
Ceciliei cu pumnalul, îi căută inima. 

O găsi. 

O găsi şi o smulse. 

Nebunul merse purtând în palme inima femeii pe care o 
iubise dogoritor, păşi încet, în ultima pâlpâire a zilei, şi, 
domnilor preşedinţi, deşi oribilă şi dezgustătoare pe de o 
parte, scena avea într-însa ceva duios şi etern. Ceva deo 
poezie absolută - avea să povestească, mulţi, mulţi ani mai 
târziu, Sergiu Ceclan Xilliphant. 

Teofil purta inima Ceciliei parcă spre un altar. 

Dar adevărul ne obligă să precizăm că nu era stăpân pe 
sine, că nu ştia ce face şi ce va face. După ce se învârti 
puţin împrejurul epavei, pătrunse înăuntru. Lampa cu ulei 
fila jalnic, iar cei doi dormeau, dacă somn se mai poate 
numi acela! 


204 


— Xilliphant! 

Sergiu auzi chemarea, dar nu izbuti să se smulgă din 
coşmarul său. 

— XIII! Bala! Priviţi ce AM aici! 

Curios, primul care se trezi, deveni repede lucid şi se 
săltă în culcuş fu Balamela. In semiobscuritate, el nu în- 
ţelese la început ce are Teofil în palmă. 

— Vrei să te culci? |ţi fac loc... 

— Nu vezi nimic? Nu observi ce am adus?! Glasul 
nebunului nu mai avea nimic aspru în el. 

— Ce ai adus? 

— Inima Ceciliei, Bala. Uite... 

— CUM? 

— Inima... Inima ei. Am vrut să... 

Silviu scoase un răcnet, scotoci după revolver, trase, 
înnebunit cum era, glontele ţâşni pe sub urechea lui Teo, 
străpunse peretele fuselajului şi vâjâi muzical afară. Detu- 
nătura îl zvârli în sus pe Ceclan şi primul său gest reflexa fu 
să împingă mâna lui Bala. Ai doilea glonte arse rădăcina 
părului lui Teo, ricoşa în metal, căzu, fierbinte, în poala lui 
Sergiu. Xilliphant avu timp, în scurta fracțiune de secundă 
ce urmă să noteze cum lumina se curbează, evitând să se 
lipească de tristul trofeu din mâna nebunului. Teo, probabil 
speriat, se făcu nevăzut. Bala, cu orice preţ, ţinea să 
meargă după el, să-l ucidă. Se luptară, gâfâind. Xilliphant îl 
dezarma eu mare greutate; acum, transpiraţi, gata să-şi 
dea sufletul, se priveau cu vrăjmăşie. Era a doua ciocnire 
dintre ei pe ziua aceea, a doua oară Ceclan se dovedea mai 
puternic, dar... 

„„Xilliphant se detaşă brusc din încordare îl pierdu din 
ochi pe Balamela, a cărui faţă, evitată de lumină, părea 
înconjurată de o limbă subţire şi neagră. Pierdu prezentul, 
reluă pe neaşteptate acel gând: chiar NIMIC? De ce NIMIC? 
Chiar şi acum... Da, hm, chiar şi acum, ca şi de atâtea ori, 
de câteva ori în viaţă, în orice caz, eu am fost cel care „a 


205 


salvat situaţia”. În clipe când, cum se spune, totul părea 
pierdut - şi vezi, aşa mi s-a creat faima de om care poate 
orice. 

Cu ciudă, cu uimire, cu un început de spaimă, Bala îl auzi 
pe Ceclan murmurând: 

Despre ce este vorba? De ce miroase a pulbere? De ce 
tropoteşte în mintea mea căluţul Tropoteală? De ce văd 
acum în mintea lui Bala dorinţa limpede de a mă ucide? 

Îi adresă o întrebare, aparent fără sens; 

— Eşti chiar sigur? 

Mohorât, negru, încă tremurând, Bala nu se osteni să 
răspundă. 

— Era chiar inima El? 

— Dar tu - tu n-ai văzut? 

— Nu-s convins de ce am văzut - am avut când? A trebuit 
să mă bat cu tine... dobitocule! 

— Trebuie ucis! 

— Mai ţine-ţi fleanca! Apoi Xill încercă să se culce, 
încercă să prindă o muzică. Incercă să iasă afară, să se 
plimbe prin zăpadă. Dar, în loc să facă toate acestea, îşi 
înfundă privirea în craniul mic şi tot mai hidos al lui Bala, 
mirându-se cum lumina îl evită; de altfel lumina, dacă 
putea fi numită astfel pulberea rară şi sumbră ce pornea 
din lampa cu ulei, evita absolut toate corpurile şi 
suprafeţele. 

— A iu-bi-t-o!! rosti sacadat Sergiu. 

— Ce? Ce spui? 

— A iubit-o pe Cecilia... Teo... săracul! 

— Ei şi? 

— Asta explică totul - şi nu te mai uita aşa de urât la 
mine. 

— Nici nu te bag în seamă, privesc drept în faţă, replică 
Bala cu un fel de scârbă. Mi-/ dai înapoi? 

— Trebuie judecat, ce a făcut Teo, oricât ar părea de 
groaznic... de dezgustător... ca un gest de mare dragoste... 


206 


şi de gelozie, bineînţeles. El o iubea pe suedeză aşa cum 
ea... aşa cum femeile în general, poate nici nu merită să 
fie... adorate. A decăzut din cauza ei - dacă vrei să mă 
crezi. 

— Foarte bine! Mi-/ dai înapoi? 

— Tu - Ceclan încercă să alunge aureola neagră 
dimprejurul capului lui Bala, dar nu izbuti - tu n-ai fi capabil 
de un astfel de sentiment absolut! 

— Posibil, răspunse celălalt, surprinzător de calm. Mi-l dai 
înapoi, sau nu? 

— Ce tot întinzi către mine laba aia sfrijită de maimuţă 
bătrână? 

— Revolverul, Xilliphant. Îl vreau! 

— Desigur... la-l! 

— Dar dacă fac tir pe tine? 

— Oh! Oricând... nu te abţine. Dar pe Teo lasă-l. A iubit- 
0... 


207 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


Se porni să ningă. Temperatura urcă brusc câteva grade, 
zăpada se înmuie. O crăpătură profundă în stratul de 
zăpadă de deasupra Terasei Lupului se lărgi imperceptibil, 
se adânci... 


Zăpada  acoperise mormintele  răscolite de Teofil. 
Noaptea, la un ceas incert, acesta se strecurase pe nesim- 
tite în adăpost şi se culcase, ca şi cum nimic nu s-ar fi în- 
tâmplat. Trezindu-se, Silviu Balamela privi iute şi cu o 
cumplită oroare împrejurul său, peste tot, Căuta... ei bine, 
ştim ce. Dar nu se afla acolo. Inima nu se afla nicăieri la 
vedere. Poate că nebunul o aşezase la locul ei? 

— Xilliphant! 

— Ce este? Sergiu nici nu mişcă, nici nu deschise ochii. 

— Ele aici. Doarme. Lângă tine. 

— A, bun.. Cât e ceasul? 

— Nouă şi un sfert. Afară ninge. Aveai dreptate când... 
Cum dracu de mai suntem vii? 

— Nu e cu nimic mai rău decât pe front - nu vorbesc 
despre noi, aviatorii, noi trăim ca nişte zei... şi tot aşa şi 
murim, dar voi ceilalţi, veşnic îngropaţi în gloduri, înţelegi. 

— Ţâfnoşenie, aşa se numeşte asta.. Ingâmfarea voastră! 
Ştii - nu mai simt foamea - cred că nici n-aş fi în stare să 
înghit ceva. Pauză. Bala îl privi pe Xill cu atenţie. De ce nu 


208 


deschizi ochii? De ce nu clinteşţi? 

Sergiu medită o clipă. 

— N-are importanţă, mă! Vorbesc, semn sigur că mă aflu 
pe lumea asta - deşi mai ştii?! Cât despre ochi, nici nu 
merită să vorbim despre ei! Poţi ghici cam ce mă frământă? 
Pariez pe solda viitorilor doi ani că nu. Amice, mă perpelesc 
la gândul că poate ar fi şi rândul tău să faci niţel foc... 

Teo, care dormise strâns lipit de Ceclan, începu o lentă 
deplasare, tot în patru labe, până ce ieşi de sub şubă. În 
aceeaşi poziţie, se strecură din adăpost. 

— Dacă se duce din nou la...? 

— Lasă. A şi uitat. Ce zici de propunerea mea - aia cu 
făcutul focului? 

— Cum să fac focul când ninge? 

— Fie, cum doreşti! 

Ceclan se ghemui şi mai mult, se încovrigă animalic, 
mereu cu spatele spre Balamela. Şi gândea: probabil e, într- 
adevăr, sfârşitul. Chiar şi acum, totul se revoltă în mine, dar 
întâmplarea de azi-noapte m-a întors pe dos, chiar mai mult 
decât pe Silviu - parcă mie mi-ar fi smuls-o din piept. 
Această bruscă ridicare de temperatură ne prelungeşte 
agonia - dacă gerul se înteţea, n-am mai fi fost nevoiţi să 
trăim!! Bala! Cât e ora? 

— Abia au trecut patru minute de când m-ai întrebat. Tot 
n-ai de gând să te mişti? 

— incearcă să prinzi Bucureştiul. 

— Nu mai are emisiune la ora asta. 

— Caută şi tu altceva... orice... caută LUMEA. 

Balamela depuse un mare efort pentru a ajunge la 
aparat. Curios, singura parte a trupului care nu era înţe- 
penită, şi prin care nu fulgerau junghiuri şi felurite dureri, 
era tocmai piciorul bolnav. Cu degete scheletice, răsuci 
butoanele, Destul de slab, însă deplin perceptibil, câteva 
posturi îşi mai trimiteau glasurile şi muzicile. Silviu lăsă un 
concert de Mozart, compozitor pe care, din motive obscure 


209 


(avea totuşi să afle foarte curând motivul), Ceclan nu-l 
înghiţea. Probabil o făcuse dinadins. Se târî - şi el în patru 
labe - înapoi spre culcuş, simțind cum îi atârnă greu, la 
spate, revolverul, din care apucase să tragă aseară două 
gloanţe, în gol. Văzuse, în treacăt, cum pe la colţurile 
ochilor lui Ceclan se formaseră picături urâte de puroi. De- 
acum şi Xilliphant este învins, gândi. E cea dintâi dimineaţă 
când nu iese din bârlog să constate „care e atmosfera”. 
Doamne! Nu m-am spălat pe dinţi - de când? Unghiile mi- 
au crescut, sunt negre. Sunt înfiorător de murdar, 
descompus, şi îmi dau perfect seama că acum n-aş mai 
avea curajul (sau puterea?) să folosesc arma, să termin. Şi 
nu aş fi avut bărbăţie destulă ca să termin nici ieri - sau 
alaltăieri - sau când a fost asta, am făcut doar circ, eu 
mizam, mă bizuiam pe interdicţie, pe mardeala ce mi-a 
aplicat-o Xill. N-aş fi avut curajul să mă sinucid. Nu am 
acest curaj. Dovadă: de ce n-o fac acum, imediat. El nu mă 
mai poate împiedeca. De la o zi la alta a devenit mai 
neputincios decât mine. 

Xilliphant: 

Ştiu la ce se gândeşte afurisitul de Bala. Ştiu fiindcă sunt 
hărăzit de la natură cu aceste semi-simţuri, - mai bine m-aş 
lipsi de ele! - de a prezice vremea, de a ghici cam ce se 
petrece în mintea cuiva, şi altele, acum Bala doreşte iarăşi 
să mă lichideze. lată ce poate genera o mare prietenie! De 
două ori l-am lovit, de două ori l-am pus cu botul pe labe. 
Un duşman mai uită una ca asta, ca să nu zic iartă, un 
prieten - niciodată, sentimentul său de jignire este 
incomparabil mai adânc. lar pe de altă parte, căluţul 
Tropoteală, urneşte din loc şareta cu o zvâcnire a 
picioarelor sale dinapoi... Incotro? Un ocol, şi iarăşi un ocol, 
şi, ce încerc să zic, de ce sunt mereu întrerupt? O astfel de 
decizie, de a mă ucide, l-ar redresa în propriii săi ochi, 
faptul e important în orice moment, chiar şi în ultimul 
moment al vieţii, sau mai ales atunci: conştiinţa propriei 


210 


tale valori. Dar, privind invers, nu ştiu de unde mi-a picat 
acest cuvânt, probabil din aceeaşi plasă cu lucruri de prisos 
în care a stat ascuns şi Tropoteală până acum, privind 
invers deci, el continuă să-mi fie prieten, cu toată ura 
ultimelor zile, şi înţelege perfect că sunt sfârşit, şi ar dori 
să-mi facă acest serviciu. Mă urăşte, dar îi e şi milă. S-a 
obişnuit să mă vadă puternic. Starea mea de dezastru îi 
atrage atenţia asupra condiţiei proprii, neagră şi ea. Să 
încerc 0... experienţă... Ce să-i sugerez - şi cum - când 
neîncetat Tropoteală tropoteşte prin capul meu... 

— XIII! Cred - îmi amintesc parcă - tatăl tău, doctorul 
Ceclan, a avut doi cai cu acelaşi nume, Tropoteală. Când a 
murit primul, celălalt a moştenit şi... 

— la stai puţin, Bala! Focul! Ai făcut focul? 

— Ştii bine că nu. 

— Ei bine, băieţaş, urneşte-ţi din loc dosul scobit şi 
aprinde un foculeţ pe cinste! Şi nu te mai gândi atât! La 
nimic! Fierbe nişte apă, aruncă în ea cele trei bomboane ale 
lui Fritz, va ieşi un excelent ceai. Repede! Am robotit în 
fiecare zi numai eu pentru voi toţi, trântorilor! Schnell! Da, 
am pronunţat o vorbă în limba „aliatului”, în cinstea 
măreţei noastre încăpăţinări de a nu trăncăni unul în limba 
celuilalt! Catâri! - ne-a calificat Ceci. Şi când te gândeşti că 
el era chiar o pasăre rară - neamţ din Germania care ştie 
româneşte, pe ăştia-i poţi număra pe degete, pe când 
românaşi care latră onorabil teutona sunt câteva sute de 
duzini, iar printre aceştia mă număr şi eu. 

— Eşti incoherent, zise Bala. 

— Nu mă întrerupe! Numărul celor care vorbesc 
nemţeasca va scădea cu unul, am să îngheţ, dacă nu-ţi 
urneşti imediat hoitul şi nu ridici un foc cât un incendiu - 
cât un incendiu la prăbuşirea reuşită a unui avion. Rabla 
asta de Honduras-Fokker n-a avut nici măcar decenţa de a 
lua foc, ce fripturi straşnice am fi devenit. Am fi avut ce 
mânca acum... Încinge focul, puturosule! Pregăteşte ceaiul, 


211 


lepădătură! 

— Nu mă insulta, XIII! 

— Cum naiba să procedez altfel cu tine? 

— Mă îngrijorezi - ştii ce ai spus înainte? Că dacă avionul 
lua foc, ne transformam în fripturi şi acum aveam ce 
mânca.  Divaghezi... Tot ce spui e lipsit de sens. 
Supraveghează-te. 

— Ceea ce zic cu privire la foc şi la ceai nu e lipsit de 
sens. 

— Te-ai gândit că în tot cursul vieţii noastre... 

— „n-am făcut nimic - cunosc placa, eu, pe a mea, 
placa, am făcut-o ţăândări. Treaba te priveşte numai pe tine. 
Ai în sfârşit ocazia să devii folositor. Fă focul! 

— Ai o idee fixă! 

— Silviu - glasul lui Xill devenise îngrijorător printr-o a 
doua nuanţă - în amintirea celor patru mii de lei pe care ți i- 
am împrumutat acum doi ani, cheltuiţi de tine ştiu în ce 
chip jenant, bani de care te-ai făcut că uiţi, dar de fapt nu ai 
uitat, îţi afirm că singurul subiect logic şi... coherent, este 
focul şi ceaiul... Deodată urlă: Nu înţelegi? Trebuie să te 
rog? 

De câtva timp, postul de radio nu mai transmitea muzică, 
nici măcar vreun discurs, ci lungi semnale sonore, egale, 
sâcâitoare. 

Cu mişcări încetinite - fiindcă nu avea chef să lase 
impresia că tonul lui Xill îl pusese în viteză - Bala răsuci 
butoanele şi, notând cum în interior îi scârţâie încheieturile 
(evident, totul este neuns în mine...), o luă spre ieşire, 
ocolind picioarele amicului său. Pe carlingă se depusese un 
strat de zăpadă, iar în avion era întuneric. 

Cu mâna pe pătura de la „intrare”, Balamela descoperi în 
el o mică resursă de umor macabru. Intoarse capul. Xill se 
uita lung după el, prin semiobscuritate. 

— Şi, dacă reuşesc să fac un foc, ce meniu porunciţi? 
Ceai cu...? 


212 


— Dacă reuşeşti să faci focul, pune la fript oscioarele 
câinelui! Caută-le prin zăpadă, va fi o hrană la fel de bună 
ca oricare alta. 

— Prea bine - făcu Bala. Să-l poftesc la dejun şi pe 
master Teo? 

— Evident, dar fără să insişti. Călăuzeşte-te după îm- 
prejurări. Şi mai lasă dracului limbile streine. 

— Cum porunceşti, sir. 

Silviu se topi. Îl auzi trudind lângă trunchiul bradului 
prăbuşit, trosneau crengile - mai are un strop de energie, 
gândi, puţin mirat... apoi, deodată: 

— XIII!! leşi! leşi îndată! 

Sergiu se zmuci din bârlog. 

— Ce dracu ai... 

— Glasuri, mă! Glasuri! 

— Aiurea! 

— Taci! Ascultă! 

Da... Dintr-o direcţie nedefinită, răzbăteau silabe răzlețe. 

— Să strigăm după ajutor! 

Xilliphant îşi freca încetişor cu zăpadă ochii betegi. Se 
ridică lăcrimând. 

— Şi dacă-s nişte tipi porniţi în căutarea a niscaiva 
dezertori şi tâlhari de avioane? 

— Dar poate că nu! Mi-e totuna, oricum! Să strigăm! 
implora Bala. 

— Mă, Bala!... Ceclan îi puse palma pe umăr. Vreau să-ţi 
spun că, dacă vreuna dintre femei s-ar mai afla în viaţă, mi- 
ar fi indiferent dacă ajung în faţa plutonului. Insă acum, 
după ce suntem aproape morţi, să ne mai ucidă încă o 
dată, şi cu ruşine încă?! 

Dar Balamela se bâlbâia: 

— Gândeşte-te, Xill! Până la pluton, întâi spitalizarea, 
Curtea marțială nu-şi poate pune mintea cu nişte 
muribunzi! Spitalizare - timp, timp! - câteva săptămâni de 
viaţă! Câte se mai pot întâmplă! 


213 


— Câte săptămâni de viaţă şi dezonoare veşnică! 
— Asta e acum!... 
— Prea bine. Să urlăm! Unu, doi... şi!!! 


— Stop! Linişte! Ce am auzit? 

Cei trei bătrâni actori-vânători rătăceau prin ninsoare. 
Dinuleţ-Ari îi făcu atenţi: 

— Urlete, domnilor. Fiare! Lupi! Ne-am dus pe copcă! 

— Vânat! scânteiară ochii „contelui”. Din ce direcţie se 
aude? 

— Ai căpiat? Înapoi! 

— Du-te tu înapoi, dacă ai chef, îl repezi Pierre le Fou, 
noul lor camarad de expediţie, incapabil să realizeze 
primejdia. 

— Nu vă certaţi! şopti Mîşkin. Şi lupul e un vânat! 

— Dar ce poţi să faci cu două cartuşe numai? 

— Unsprezece, prietene! John mi-a mai făcut rost... 

— Dar dacă pică o haită compusă din doisprezece lupi? 

— Mon cher, fii pe pace, în toate cărţile scrie că haitele 
sunt alcătuite din cinci până la şapte exemplare... Atenţie! 
Sub noi e o prăpastie! 

— Uite-l! exclamă Dinuleţ-Ari, mijind ochii. Acolo! Jos! 

— Ce, mă frate? 

— lepurele!... Lupul!... Ursul!... Ştiu eu ce e? Vânatul!! 

— Unde? agită Mişkin arma sa englezească. 

— Chiorule! Are să dispară dacă... 

In sfârşit, Miîşkin remarcă mogâldeaţa ce se agita prin 
ninsoarea deasă, sub ei, jos în prăpastie. Duse arma la ochi, 
goli ambele ţevi ale „mândriei arsenalului britanic”... şi, 
poate pentru prima dată în viaţa lui, nimeri la fix. 

Detunăturile însă avură şi alt efect, nescontat de către 
vânători, ele declanşară acum ceea ce zadarnic încercase 
Xilliphant cu ajutorul revolverelor. Tocmai când „contele” 
se întreba cum are să coboare în prăpastia aia unde 
„vânatul” abia se putea distinge ca o pată, încremenită 


214 


acum, Pierre le Fou, zis şi favoritul damelor, răcni: 

— Domnilor, muntele se prăbuşeşte!!! 

Avalanşa, cu mugetul ei surd şi prelung, asemănător cu 
bubuiturile subterane ale cutremurelor, pornise undeva pe 
buza din faţă a văgăunei şi, lărgindu-şi neîncetat, simfonic 
aria, cobora huruind spre fundul craterului. 

Ingroziţi de ceea ce vedeau, dar mai ales de ceea ce nu 
vedeau, fiindcă, din cauza ninsorii, totul părea confuz şi cu 
atât mai monstruos, bătrânii dădură înapoi. O luară la 
goană cât îi ţineau puterile. Aceasta fusese cea de-a patra 
campanie vânătorească a „contelui”. Însă, măcar de data 
asta, vânase şi el ceva!! 


Într-un consens unanim, ultimii supraviețuitori, mai mult 
sau mai puţin lucizi, al MARELUI ZBOR, începuseră să urle, 
însă a califica drept urlet ceea ce emiteau gâtlejele lor 
bolnave însemna un compliment nemeritat. Rezultatul fu 
mai curând un şir de horcăituri gâlgâite, ce ar fi fost în stare 
iute să pună pe goană nişte eventuali salvatori, nicidecum 
să-i apropie. Aproape în aceeaşi clipă, înţelegându-se din 
priviri, Bala şi Xill scoaseră şi armară revolverele. 

Deodată două bubuituri mişcară în valuri ample spaţiul 
craterului. 

Bala şi Sergiu se holbară unul la celălalt, cu degetele 
crispate pe patul pistoletelor. Nu ei trăseseră. Altcineva... 
Ecoul se roti, se duse, reveni, se revărsă, stratul de zăpadă, 
acolo sus deasupra Terasei Lupului, înmuiat, îngreunat de 
ninsoare, suferi un şoc, pârâi, scrâşni pe stâncă, mai ezită 
numai o clipă, şi porni... porni! 


215 


Balamela nici nu pricepu de ce Xilliphant îl prinde brusc 
de mânecă şi-l târăşte undeva în direcţia opusă dezastrului. 
Deasupra lor, vuietul se descătuşa într-o măreaţă explozie. 
Se împiedicară, căzură unul peste celălalt. 

Dezlănţuirea stihiei ai fi zis că durase infinit, dar în 
realitate, într-un minut totul se şi isprăvise. Cam o treime 
din văgăună era acoperită de zăpadă. Muntele acesta nou, 
crescut într-o clipită, îşi avea baza la vreo câţiva metri de. 
epava avionului, neatinsă, acoperită doar cu pulbere fină ca 
o ceaţă. 

XIII porunci 

— Nu te mişca! Rostogolindu-se încetişor pe spate scrută 
cu ochii săi inflamaţi şi plini de puroaie buzele „craterului”. 
Era greu să distingi ceva. 

— Două focuri de armă. Cine o fi fost? 

— Să-i chemăm! 

— Nu, mă! 

— De ce nu? Parcă stabilisem că... 

— Mai taci... Nu vezi? Poate scăpăm singuri.. Avem 
„scara”! 

— Scara?... 

— Avalanşa ne-a creat scara dorită... Poate scăpăm! E o 
şansă. Nu te mişca! Taci! 

— Dar cine a tras? În cine? 

— Nu ştiu, răspunse Xill. Ai răbdare, drăcia dracului! Privi 
ceasul, sase şi cinci minute, şase-cinci, fugi cu „una” din 
casa duşmanului. Succesiunea bruscă a evenimentelor 
turnase în el energii, energii spirituale, desigur... Îşi 
propuse: treizeci de minute. Vor aştepta o jumătate de oră, 
neclintiţi, poate ceilalţi, cei „de sus”, renunţă şi o şterg. 
Exista şansa să-i trădeze Teo, dar cobora iute bezna, 
ninsoarea continua, iar, în zona avalanşei, norul de pulbere 
fină descrescând încet, crea monştri cu aripi străvezii. 

Ridicându-se în linişte deplină (se auzea parcă „foşnetul” 
fulgilor, lipindu-se de pământ), îl descoperiră, aproape se 


216 


împiedicară de el, de Teofil. Avea gâtul ciuruit. Curioasă 
lovitură. De fapt, încărcătura de alice aproape îi retezase 
capul. 

— L-au ucis şi au plecat, constată Xilliphant. Îşi asculta 
vocea. Nimic de remarcat. Neutră. Au plecat - cum trebuie 
să luăm asta? Sau nu au plecat? Ne pândesc de undeva? 

Pesemne nu - pe o astfel de noapte... Îl duseră pe Teofil 
lângă ceilalţi, scheletul lui cântărea neînchipuit de greu. 

— Şi uite, mârâi Xilliphant, cum s-a tot micşorat echipa 
noastră, unul câte unul - zicând aşa - şi aruncau zăpadă 
peste Teo. Pentru MARELE ZBOR am mai rămas numai doi. 
Şi acesta a fost discursul funebru pentru Teofil, care nu i-a 
supravieţuit Ceciliei decât foarte puţin. Mai aşteptară, 
aşteptau glasuri, sau alte focuri de armă, sau în fine, orice - 
dar numai liniştea duruia în crater, şi atunci, într-adevăr, 
Bala făcu focul (cel mai sigur mijloc de a fi descoperiţi - ei 
şi ce!) şi se ocupă de ceaiul pe care Xill i-l comandase încă 
de dimineaţă. 

XIII: 

Poate că raporturile dintre mine şi natură sunt ceva mal 
subtile decât mi-am închipuit... Eu, acum, n-am presimţit 
doar schimbarea timpului, ci evenimentul în ansamblu. De 
fapt, logica asta a mea nu excelează prin claritate. Ce 
vreau să zic - asta e, sunt un tip straşnic. Câtă vreme pot 
să-l ţin bine în hăţuri pe căluţul Tropoteală e bine. 


După ce sorbi din apa călduţă în care dizolvaseră bom- 
boanele lui Fritz Hellermann, Bala se simţi mizerabil. Se 
învineţi, începu să vomite urât. Ceclan îl sprijini cât putu, iar 
când nu mai putu, îl lăsă să cadă pur şi simplu în ninsoare. 
Acum mor şi eu, gândi. Nu mai sunt în stare să invento 
poveste mincinoasă. Să ascut un creion. Am să revin peste 
o mie, dar ce spun eu, fix peste o mie două sute patruzeci 
de ani, ca un condor, şi am să privesc de la înălţime planeta 
asta neînsemnată... 


217 


Şuierul trenului-fantomă, despicând spaţiul, îl azvârli în 
picioare. Îl apucă pe Bala de guler şi-l târî în epavă. Îl înveli, 
cuprins iar de un acces de slăbiciune, transpirând „ceaiul”, 
cu mâini ce bâţâiau. Bala dădea ochii peste cap. Părea că-şi 
dă duhul. Ceclan zbieră ca un descreierat: 

— Să te ia dracul dacă tocmai acum ai să crăpi! Să nu 
cumva să-ţi permiţi să mori! Auzi, mă? Înţelegi, mă? Nu că 
mi-ar fi milă de tine, nici pomeneală, dar nu vreau să rămân 
singur. Mi-e groază să rămân singur! 

Aşteptă un răspuns care nu veni. Prinse o muzică, la 
radio. Culmea, tot Mozart. Privi faţa lui Bala, ocolită cu grijă 
de lumina chioară a lămpii. Muribunzii fac declaraţii 
înduioşătoare - gândi Xill, dar deodată observă că gândeşte 
cu voce tare (semn al viitoarei sale singurătăţi? - dar numai 
în cărţi, iar alţii, în alte cărţi, în cele „nerecomandabile”, 
pleacă în braţele Satanei cu o înjurătură înfiorătoare... Asta, 
nenorocitul ăsta al meu, nu scoate pe gură nimic, nici 
măcar un scârţâit - poate nici nu moare, se preface - ia mai 
dă-l la... şi se strecură din epavă. 

Nesigur pe picioarele sale, clătinându-se, veni spre baza 
avalanşei. Ninsoarea contenise, dar întunericul adânc era 
plin de scăpărări orbitoare, propriile sale dureri îndărătul 
pleoapelor. Tot îndărătul pleoapelor, mai adânc, între 
căluţul Tropoteală şi faţa aceleia pe care el o numea Pla- 
neta Trandafir Negru, rămăsese imaginea avalanşei, sau, 
mai exact, a rezultatului. Probabil acum peretele devenise 
accesibil unor oameni acceptabil hrăniţi, şi având oarecare 
antrenament. Accesibil unor bărbaţi. Căţărându-te pe 
muntele de zăpadă (nu ar fi fost dificil, era tasată, iar 
muntele, mai curând un morman imens cu pantă suficient 
de lină), câştigai treizeci, poate patruzeci de metri, iar mai 
sus, după câte îşi amintea, stâncă avea şi ea o înclinare 
destul de lină, şi, dezgolită cum era, prezenta muchii 
felurite, „prize”, hornuri uşoare. Strivindu-şi pipa între dinţi, 
Xill împinse mai departe gândurile. Acum era obligatoriu să 


218 


treacă acea „frontieră” de care îi era groază - acum ori 
niciodată. Resursele omeneşti sunt inepuizabile - aproape 
că nu prezintă limite - cine a spus asta? - desigur unul din 
acei iluştri înţelepţi, care n-a avut nevoie vreodată în viaţă 
să facă apel la toate resursele sale. 

Simplu să filozofezi! 

Ocolea şi tot ocolea gândul „acela”, îl împingea undeva 
alături, sau mai bine zis undeva în faţă, dar nu prea de- 
parte, maximum la un minut distanţă, ca să-l aibă la în- 
demână, să-l poată apuca în orice clipă. Ştia că până la 
urmă o va face, câtă vreme nu era prea târziu. La drept 
vorbind, îl cântărise tot timpul - cu partea umbrită a minţii - 
i se învârtise în cap, ca un zgârci nedigerabil în stomac. 

Sergiu Ceclan Xilliphant se ridică, privi ceasul. Pentru el 
era de maximă importanţă să ştie cât e ora! 


Aspectul moral? Aici te poţi învârti la infinit... Orice 
argument pro îşi reclamă contraargumentul. La tot pasul, te 
sfidează câte un bot de maimuţă! 

— Bala! Sus! Cina e servită! 

Pe acelaşi ton îi vorbise Silviu, încă în dimineaţa aceea. ÎI 
imita, fără să-şi dea seama. 

...Nu mă aude. Pare total nemişcat. Oare mai respiră? 
Undeva departe, în adâncul sufletului meu, am, te pome- 
neşti!, speranţa că nu mai trăieşte. Ca să nu dau socoteală, 
înţelegeţi? Şi e posibil ca să nici nu fie vorba măcar de 
„undeva departe”! lată o foarte confuză înşiruire de 
cuvinte... Dar cine ar fi în stare să se exprime limpede în 
seara asta? Dintre visele mele din copilărie (mă gândesc 


219 


numai la visele din timpul somnului), mă urmăreşte şi acum 
unul singur: un ins hidos, hidos numai prin aceea că avea 
doar un corn, în loc de două, cum e normal, mă hipnotiza 
cu un singur ochi, pe partea opusă cornului. Celălalt ochi, 
existent, privea în altă parte! Pe la diferite vârste am avut 
coşmaruri diferite, interesante sau nu. Noaptea trecută, 
după ce cât va timp m-am zbătut în ghearele unui somn- 
bestie, lucrurile s-au limpezit şi, pentru prima dată de când 
ne aflăm în „tabără”, visele, în număr de două, au fost 
extrem de limpezi -dimineața aş fi putut reproduce culorile, 
nuanțele vocilor, fiecare cuvânt. Numai dimineaţa însă, la 
trezire, fiindcă „memoria” viselor se estompează foarte 
repede. 

Stăteam de vorbă cu Cronin, un scriitor, la modă azi, deşi 
poate că nu e dintre cei mai mari. Nu e prea mare. Defel 
mare, hai să zicem mărunt, dar siropoasa lui carte Gran 
Canaria o iubesc, aşa cum iubesc de pildă Traviatta. Poţi 
iubi şi cărţile unui autor neimportant, pentru asta nu e 
necesară permisiunea nimănui! Ce ne-am face, mă întreb, 
dacă ne-am da în vânt numai după romanele considerate 
de toţi mari şi bune - care de altfel sunt doar câteva la 
număr?! Ce mai - nu sunt un cititor distins. Am frunzărit 
mult, dar amestecat. De aici a ieşit o ameţeală, o 
dezordine. Nu ştiu nimic. Dar tot atât de bine pot zice că 
ştiu totul, iar căluţul Tropoteală îşi urneşte cu un oftat 
trăsurica lui hiperbolică... de ce hiperbolică? Nu ştiu. Nu mă 
întrerupeţi! Ah, nu mă întrerupe nimeni... l-am pus o 
întrebare stupidă, domnule A.J. Cronin, Gran Canaria aţi 
compus-o dintr-o experienţă personală, aţi iubit-o strict 
personal pe Lady Mary? 

Şi ce mi-a răspuns? 

Am trecut, pe urmă, la partea a doua a visului, fără vreo 
legătură vizibilă cu prima. Cum ai trece de la un drum la 
altul, paralel, însă diferit. Mă încurc. Partea a doua a visului 
am şi început s-o uit, judecaţi singuri! Pe o şosea care în 


220 


acelaşi timp era şi cale ferată, se îngrămădiseră camioane, 
tancuri şi locomotive. Printre ele, eu, cu Tropoteală al meu, 
şi Bala, strivit din neatenţie între un tanc şi o locomotivă. La 
tanc înhămat era Tropotely. Şi aşa mai departe... 


Bala: 

Deodată am observat că încă sunt viu, că încă raţionez, 
şi asta datorită mâncărimii crunte, ca o arsură, care-mi 
sfârteca trupul. M-am ridicat, ascultând cum pârâie 
încheieturile. Fiecare celulă a mea exala duhori. Xilliphant 
mă privea - nu ştiu de cât timp. O căldură, sau poate mai 
bine zis un abur, pătrundea în bârlog de afară. 

— Hei! Avem o şansă uriaşă, mă anunţă Sergiu. 

Mi-am smuls căciula din cap şi mi-am trecut degetele 
prin păr, scuturându-le apoi de firele ce se agăţaseră prin- 
tre ele. 

— Care e şansa, Xill? 

— Câte o porţie bună de mâncare! 

— Ce? 

— Este haleală. Ca să prindem puteri. Am vânat. 

— TU ai vânat!? 

— Urmele misterioase presărate în preajma taberei... 
erau ale unui iepure. A făcut imprudenţa să ţâşnească 
exact în faţa mea - n-ai auzit împuşcătura? 

— Poate da - poate nu... Dar nu-s în stare să înghit ceva 
- ai văzut şi cu ceaiul... 

— Mă băiete, trebuie, mă convingea Xilliphant, domol, şi 
era tot atât de netulburat ca o hienă în amurg strecurându- 
se pe propriile-i urme din seara trecută, trebuie să prindem 
puteri. Vom ieşi de aici. 

Deodată luă de undeva din spatele său faimosul nostru 
„castron” şi mi-l împinse în faţă. Mi-am dat seama atunci de 
unde aburul acela. De afară se auzea focul, mângâind cu 
limbile lui poalele nopţii, şi scurte iluminări răzbăteau prin 
crăpăturile lăsate de pătură. 


221 


— Niţică supă - explică Sergiu. O fărâmitură de carne, 
pentru început mănânci puţin, cunoşti regula, apoi ne 
dublăm raţia... Eu am şi mâncat. Până mâine seară trebuie 
să adunăm energii, şi aşa, pe înserate, la ceasul când se 
vede şi nu se vede, facem MAREA ÎNCERCARE. 

— Acum cât e ora? 

— Unsprezece şi un sfert. 

— Am dormit mult -, tot acest timp ai... vânat, ai gătit 
iepurele? 

— Vezi bine. Hrăneşte-te cât e caldă. 

Am supt o lingură de „supă” şi m-am strâmbat, pătruns 
de un mare dezgust. Apa aia tulbure în care pluteau câteva 
bucățele mărunte de „ceva” era absolut infectă. Sergiu mă 
fixa încordat. Cred că de aici a şi pornit bănuiala mea. Am 
ezitat să iau a doua lingură, iar privirile noastre se izbiră. 
Simţeam cum, încet, mă scufund... Câtă vreme dormisem, 
Ceclan se „dichisise”. Ochii mari, injectaţi, cu pleoapele 
sângerânde, erau pentru moment curăţaţi de picăturile 
respingătoare de puroi. 

— Inghite! ridică Xill vocea. Se răceşte. De câte ori s-o tot 
încălzesc? 

Am mai luat o lingură. Gingiile mele, în care aveam 
impresia că simt dinţii mişcându-se, se răneau în bucăţica 
de carne aţoasă şi amară. 

— Niciodată n-am pus în gură ceva atât de dezgustător! 

— Regret - dar dacă n-am avut piper... 

— Carnea de iepure altfel se prepară. 

El mă străpunse cu nişte ochi sălbatici. Simţeam cum 
ligamentele întregului trup i se zgârcesc. Răcni fără să-şi 
menajeze glasul: 

— Ascultă, găgăuţă mic, n-am fost bucătar la Hanul lui 
Manuc, nici bucătarul tău personal. Să nu îndrăzneşti să te 
mai strâmbi, că strâmbat rămâi pe veci! Mâine seară ieşim 
din gaura asta şi nu te pot căra în spate. Trebuie să mă 
ajuţi şi mai ales să te ajuţi! Trebuie să capeţi puteri! Soarbe 


222 


supa, roade carnea şi să te ia dracul dacă, dai afară ce am 
pregătit cu atâta chin! 

— Vorbeşti prea mult, te explici prea mult, eşti 
incoherent! 

— Mănâncă, altfel te omor! 

Am înghiţit, nu ştiu dacă de frica lui sau din dorinţa de a 
ieşi din crater, aproape toată supa şi găluşcuţele res- 
pingătoare de carne roză, iar el, tot supraveghindu-mă, 
zicea să mestec bine, ca să poată asimila mai uşor sto- 
macul meu slăbit. În viaţă fiind, sunt convins că Fritz Hel- 
lermann ar fi dat aceleaşi sfaturi... Mă gândeam neîncetat, 
însă mintea îmi lucra greu, săream de la una la alta - şi nu 
ştiu exact momentul când am reuşit să mă fixez pe o 
traiectorie anumită. 

— Mă băiete... Xill, ocupat cu ceva în carlingă, întoarse 
spre mine o jumătate de obraz negru. Cum naiba ai vânat 
iepurele? Cu pistoletul? 

— Dar ce? Pentru un ţintaş bun ca mine... 

— Şi în ce parte l-ai lovit? 

Işi pierdea vizibil răbdarea, se enerva. Scăpă din mâini 
ceva, un obiect, nu ştiu exact ce. 

— Exact în şira spinării - să caut o muzică? 

— Mă! Vreau să văd şi eu pielea acelui iepure - presupun 
că a rămas o piele? 

— la mai du-te dracului! leşi afară şi caut-o singur! Nu 
mă mai pisălogi, ce te-a apucat?! 

— Deci, asta e! 

Cred că în adâncul sufletului fusesem tot timpul conştient 
de ceea ce mâncasem, fiindcă emoția mea n-a fost nici 
bruscă, nici imensă. Da data asta n-am mai vomitat. 
Desigur, din spirit de conservare. Şi eu doream să ies din 
crater, speranţa asta era suficient de luminoasă, ori mai 
bine zis destul de întunecată, pentru a masca ce nu doream 
să ştiu. Am tăcut, iar după ce am tăcut, mi-am căutat pila 
pentru unghii, periuţa de dinţi, pasta, şi m-am strecurat din 


223 


adăpost. Ochiul galben al focului mă luă în primire, şi am 
rămas lângă el, chincit, lăsându-mă invadat de căldură. Am 
mai pus pe jar câteva lemne. Flacăra izbucni. 


— Acum, că lucrurile s-au limpezit, vorbi ceva mai târziu 
Xilliphant, vrei să ne mai explicăm? 

— De acord, dar te rog un lucru. 

— Dă-i drumul! 

— Să nu-mi spui niciodată cine a fost. 

— E normal să mă rogi aşa ceva, mai ales că voi pretinde 
reversul. 

— Ce spui? 

— E simplu. Mâine tu vei fi bucătarul. Rece ca lama, 
glasul lui Ceclan îl sfârtecă pe Balamela. Da, e aşa cum 
auzi, m-am săturat să fac numai eu tot ce e greu şi abject, 
sub pretext că sunt un om tare! Şi mai există un foarte 
important motiv, pentru ca mâine tu să fii cel „de serviciu”. 
Nu ghiceşti care? 

— Cuvintele tale se scaldă în răutate... ca nişte INSULE. 
Ce e cu tine? 

— Hm! Cum ar putea fi altfel, după ceea ce am făcut? 
Ghiceşti motivul de-al doilea? 

— Ţi-am spus că nu! 

— Am să ţi-l dezvălui îndată - dar mai întâi doresc să ştiu 
cum te simţi? 

— Cum vrei să mă simt? 

— Nu-mi tot repeta întrebările! Cum te simţi după cină? 

— Mulţumitor. Fără gânduri. 

— Asta e bine, deşi nu e adevărat - bun! - nu mă 
întrerupe! lată şi motivul celălalt: în cazul că voi supra- 
vieţui, nu doresc să fiu acuzat vreodată de canibalism! 

— Eşti nebun! Cine să te acuze? 

— Tu, bunul meu prieten, - cine altul? Ei? Trebuie să 
devii complicele meu activ, vreau să împărţim respon- 
sabilitatea, să cărăm pe umeri, sau în inimă dacă vrei, 


224 


aceeaşi povară - câte zile ne mai rămân. 

Privindu-şi vârful bocancilor, Silviu medita. 

— Bine, acceptă el, dar îţi dai seama, cred, că ceea ce 
spui şterge dintr-o mişcare vechea noastră prietenie. 

— Sunt perfect conştient de tot ce spun, replică Sergiu, la 
fel de rece. Nu-mi pasă, nu mă tem. Nu mă mai tem de 
nimic. 

Bala crezu că poate să se agate de acest fir, simţea şi el 
nevoia de a fi rău: 

— Din nou eşti incoherent o secundă mai înainte încă te 
temeai să nu fii acuzat de canibalism! 


Sergiu Ceclan părăsi adăpostul. Pentru prima dată, în 
noaptea aceea, luna trimitea o împunsătură palidă direct în 
fundul craterului. Acum un ceas încă mai ningea. Seninul 
era absolut, şi Ceclan dădu ocol zăpezilor aduse de 
avalanşă. Vor izbuti? Terasa Lupului, acum stâncă ascuţită, 
un fel de raft natural, era pustie. Simţi că îi lipseşte fiara de 
acolo. Dar o altă fiară, călcând pe urmele lui, se apropia pe 
nesimţite. Tresări şi fu gata să scoată un răcnet, când Bala 
îi aşeză o mână pe umăr. 

— Vrei să uităm chestia dinainte? Evident, îţi sunt 
complice. Dacă vom ieşi de aici, se va întâmplă numai da- 
torită ţie. 

— la mai taci! Te salvez şi te iau cu mine, fiindcă mi-e 
groază să rămân, ori să merg mai departe singur! 


225 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


Apăsat de o misterioasă vinovăţie, Bala trudi - inutil de 
altfel - la cutia colorată purpuriu a lămpii cu ulei, curăţă 
fitilul înjghebat dintr-o centură de siguranţă, din căptuşeala 
ei de bumbac, şi flacăra se mai înălţă cu cel puţin o 
jumătate de milimetru. Dacă cineva ar fi încercat să te 
strângă de gât, aveai acum şanse să-l observi, cu condiţia 
să nu fie mai departe de un metru şi jumătate. 

Continuând să se simtă strivit de aceeaşi vinovăţie, Bala 
încercă să mai fie folositor cu ceva, dar nu găsi cu ce, 
încercă să spună o vorbă, nu află nici una, toate subiectele 
păreau tăiate. Se tolăni în culcuş, căutând vag să 
întâlnească privirea lui Xill. Care ascuţea într-adevăr un 
creion. Bala scrută cu înfiorare orizontul zilei de mâine. 
Acum era limpede că o vor apuca. Devenise limpede şi 
faptul că Sergiu îşi înfipsese adânc în minte ideea de a ieşi 
din crater. Bala acordă un gând celor de acasă, surorilor lui, 
Mimi, Stela, Liana, gospodine excelente, dar fete fără 
noroc... O operaţie estetică, mai ales reaşezarea nasurilor 
uşor prea coroiate, ar stimula desigur şi norocul. Se gândise 
să încerce după război - însă acum... Are să apuce să le 
mai revadă pe fete? 

Îl va urma pe Sergiu, asta e sigur, va face tot ce-i va cere 
el, erau legaţi. lar ultima împrejurare îi legase definitiv, 
infernal. 


226 


După ce-i dădură multă vreme ocol, gândurile se opriră 
asupra „Împrejurării” şi se decise s-o judece la rece, dar nici 
un gând mai acătării nu-i gâdilă circumvoluţiunile, în afară 
de arhibanalul şi plicticosul dicton cu scopul care scuză 
mijloacele. Au fost semnalate şi înscrise în istoria de spaimă 
a omenirii nenumărate cazuri când oamenii s-au ucis între 
ei, pentru a se devora. Chiar acum, în acest război, 
naufragiaţii unui cuter atins în treacăt din greşeală de un 
Kamicaaze atinseseră, în număr de şapte - afurisit număr! - 
un atol şi, împărțindu-se în două grupe, patru contra trei, 
porniseră războiul lor mic şi local şi macabru. Grupa de trei 
ieşise mai tare, dar apoi şi aceştia se dezbinară, doi îl 
uciseră pe unu, veni la rând, firesc, o luptă de unu contra 
unu, iar învingătorul mai trăi foarte puţin timp, pentru a fi 
răpus la repezeală de o maladie, una dintre sutele de mii 
printre care ne strecurăm zilnic, incredibil, şi în cele din 
urmă şalupa unui distrugător german ajunse din întâmplare 
pe acel atol, descoperind tragedia. Foarte bine, dar dacă n- 
a existat un supravieţuitor, cum de au ştiut ce se petrecuse 
şi evoluţia „scorului”? Se va fi aflat printre ei şi un detectiv 
deştept, unul tăcut şi enigmatic ca Fritz Hellermann, sau 
pescarii aceia nenorociţi ţinuseră şi ei un jurnal? 

Apoi Bala trecu în revistă altă întâmplare ce stârnise 
vâlvă, puţină vreme înainte de război, un avion, da, tot un 
avion, se prăbuşise, ba nu, aterizase forţat, zdruncinându- 
se bine, pe un podiş înalt de patru mii de metri, în plină 
pustietate, şi tot iarna, şi aparatul acela transporta o echipă 
sportivă, fotbal sau rugby, în orice caz nişte haidamaci care 
nu puteau supravieţui fără să mănânce neîncetat, şi cum 
tocmai erau aşteptaţi undeva cu un important banchet 
oferit în onoarea lor, nu le foşnea prin buzunare decât ceva 
ciocolată, cât să nu-i doboare inaniţia pe drum, şi cum două 
dintre logodnicele sau surorile acelor flăcăi comiseseră 
imprudenţa de a urca scara aceluiaşi avion infernal, echipa, 
la al doilea sughiţ de foame, decise sacrificiul tinerelor 


227 


femei, iar cum logodnicii sau fraţii lor protestaseră, fură 
masacrați şi ei. Dacă n-ar fi fost descoperiţi întâmplător, 
dacă nu li s-ar fi paraşutat hrană, s-ar fi devorat până la 
ultimul. 

După salvare, n-au fost judecaţi. Aşa îşi amintea Bala. 
Deşi clar culpabili de crimă. Ceea ce nu e cazul nostru, oftă 
artileristul, si-l prinse iarăşi pe Xill în unghiul ochilor. Am să- 
| ajut din răsputeri. Am să execut tot ce-mi cere. 


Sergiu văzu deodată ceva, foarte aproape de ochii săi, 
ceva uimitor, o mână scorojită, monstruoasă, cu o crustă 
gălbuie vânătă în care se impregnase murdăria, mai ales în 
crăpături - mâna unui om foarte bătrân. Fantoma unei 
mâini. Era palma sa. Cea dreaptă, cea bolnavă. Dar şi 
stânga era în aceeaşi stare. Le răsuci mirat, cu un început 
de spaimă cutremurătoare. Cum de nu observase nimic 
până atunci? 


Luă carnetul de bord, cu intenţia de a scrie foarte exact 
cele întâmplate în ziua aceea. Ezită. Se codi mult. Renunţă, 
ascunse carnetul. Întregul adevăr? Cui i-ar folosi? Dar 
curând avea să-şi schimbe această părere. 

Se întoarse încetişor către Bala. De ce tot tace, cretinul, 
ce coace în mintea lui anchilozată? Tace, şi nu se gândeşte 
că-l ţin în viaţă exact ca să nu tacă. 


Doctorul Ceclan înhăma la şaretă pe simpaticul căluţ 
Tropoteală. Şareta era vopsită în galben, ca aproape toate 
şaretele din lume şi era prevăzută cu o pereche de arcuri 


228 


de oţel, moi. Roţile înalte de lemn aveau şine metalice de 
culoarea fainului speriat. 

Şi zise: „Fiule, vii cu mine?” lar mai târziu, când Tropotely 
tropotea pe drumul pietruit; „Deci ai înfipt definitiv bisturiul 
în vişin”. 

Simplă constatare. 

Ar fi trebuit să urmeze o întrebare firească: „Şi acum, 
cam ce ai de gând mai departe?”, însă doctorul nu prea se 
făcea remarcat cu astfel de întrebări, fie din diplomaţie, fie 
că într-adevăr nu-l interesa. lar dacă i-ar fi răspuns unei 
eventuale întrebări în felul acesta: „Intenţionez să nu fac 
nimic, tată, mă las întreţinut de tine”, doctorul probabil s-ar 
fi declarat de acord, ar fi mormăit un „Foarte bine, băiete!” 
şi ar fi desenat poate un semn de întrebare cu biciuşca 
deasupra grumazului lui Tropoteală. 

In ziua aceea au vizitat un om straniu, fost coleg de liceu 
al doctorului, matematicianul Şorban. E posibil că 
Tropoteală n-a existat niciodată, vizita însă a avut loc cu 
adevărat, iar când l-au părăsit pe omul de ştiinţă, Sergiu, la 
cei vreo nouăsprezece ani ai săi, era crunt intimidat, sau 
speriat. Şorban ăsta cunoştea înspăimântător de multe 
lucruri, şi o dovedise în cuvinte puţine. In domeniul său şi, 
de fapt, în toate domeniile. Faptul că un cap de om poate 
cuprinde atâta ştiinţă era descurajator pentru alţii, mai 
mici. Doctorul Ceclan se întâmpla să pomenească uneori 
despre el, acasă. Şorban, deja cunoscut, elaborase principii 
care dădeau peste cap altele, mai vechi şi considerate 
indubitabile, dar în acelaşi timp gândise formule ce se 
dovedeau adevărate, putând convieţui şi merge mai 
departe alături de altele, însă cu rezultate diferite. Cam 
asta reţinuse Sergiu, împreună cu figura matematicianului, 
glasul său uscat ca o descărcare electrică. In memoria sa 
rămăseseră de asemenea nişte cuvinte aruncate neglijent, 
către capătul convorbirii. „Toate acestea, dragă Paul, (Paul 
Ceclan, doctorul) nu duc la nimic. Ştii de ce? Fiindcă X nu se 


229 


întâlneşte niciodată cu Y” - şi savantul avusese un râs care 
tăia pofta de a mai pune şi alte întrebări. 

Anii ce urmaseră puseseră negură mare peste destinul lui 
Şorban. El dispăruse. Şi se vorbea - era însă oare posibil?! - 
că se îngropase într-o pivniţă, sau subterană, singurul loc 
unde, în linişte deplină şi izolare, putea să ducă la capăt 
cercetările sale. Poate durând spre noi adevăruri 
fundamentale. Poate aberante. In orice caz, dispăruse. 

Odată, doctorul Ceclan scăpase o vorbă - oare în glumă? 
-: „orban parcă ar dori să demonstreze că nimic nu 
există!” 


Xilliphant privi ceasul - târziu! - şi nu-i venea somnul 
care să-l scape, şi intervalul din faţa sa, noaptea, ziua 
următoare, până în clipa acţiunii, îl apăsau drept în creştet. 
Timpul trece repede numai când nu-l zoreşti! Nici Bala nu 
reuşea să plece în somn. Scotoci pe diferite frecvenţe, în 
căutarea unei muzici. Zise: 

— E ceva tutun aici. 

— Hei...? 

— Da, cineva a pitit un pachet în buzunarul scaunului 
rabatabil. 

XIII luă tutunul, de cea mai proastă calitate. Pentru el, 
aur. 

— Cine să-l fi ascuns? 

— Vreun amărât de nemţişor. 

Sergiu îndesa tutunul grosolan tăiat în pipă. 

— Aşi! „Aliaţii” nu se compromit cu aşa ceva! 

lată despre ce discutau ei în noaptea aceea... În realitate, 
pachetul zăcuse prin buzunarele lui Bala, iar apoi fusese 
ascuns în dosul scaunului pentru vreun „moment mai 
critic”. Uitase de tutun, ori sperase că momentul critic nu 
va pica peste ei? 

Radio România, Radio Bucureşti, postul Dacia Română se 
dezlănţuiră toate laolaltă. Ştiri! Bătălia din spaţiul Cerkasi- 


230 


Cremengiuc, într-o nouă fază. Wolfgang von Greutz, ofiţerul 
politic al regimentului Special DOD spune că 
bombardamentele sălbatice asupra Berlinului nu vor clinti 
moralul german. Val de greve în America. Opoziția 
poporului din USA faţă de războiul dus de Roosvelt 
împotriva Reichului, încă o dată dovedită... 

— Cretini, mârâi Ceclan. 

— Ce? 

— Cum ce! Suntem la un pas de a pierde războiul ăsta 
nefericit, la un pas de cea mai mare prăbuşire, iar pe ei îi 
interesează - auzi! - grevele din America. Dacă peste un 
sfert de veac românii vor afla ce transmiteau posturile lor 
de radio, îşi vor smulge părul de râs... Privi ceasul. Astupă 
gura crainicului de la radio. Schimbă subiectul. Zise: Mă 
gândesc la infirmiera aia blondă şi micuță care păzea morții 
din subsolul spitalului. 

— Bravo. Funia în casa sp... 

— Ba să vorbim, şi chiar despre orice! Să dovedim 
generalissimului cât de tari putem fi... Surprins, Bala voi să 
caşte gura, dar Xill ridică palma lui gălbejită. Nu mă 
întrerupe. Păzea cadavrele, avea nişte gropiţe simpatice pe 
figură, puţea acolo de te ridica, iar eu am cerut-o de 
nevastă, iar ea mi-a mărturisit că o fată normală nu ar avea 
curajul să rămână acolo noaptea, şi a întins o lăbuţă 
gingaşă şi caldă şi m-a pipăit încetişor aici împrejurul 
gâtului, împrejurul cicatricii. Merită să trăieşti pentru 
asemenea fleacuri, Bala. Închipuieşte-ţi lăbuţa aia moale, 
care probabil mânuia şi cadavre, plimbându-se pe gâtul 
meu. Oare cum o chema? Sau nici nu mi-a spus numele? lar 
mai târziu, am ajuns în salonul o sută, unde tu m-ai înjurat 
fiindcă duhneam. Pe fată n-o deranjase! Frumoase vremuri. 
Xilliphant se uită iarăşi la ceas. Despre ce să mai 
trăncănească? Cum tăcea, începea să tropotească în capul 
său căluţul, nebunia. Mă Bala, în noaptea aceea, tu ai spus 
singurul, lucru deştept al vieţii tale: că nu se poate 


231 


supravieţui la nesfârşit. 

— Mă flatezi. 

— Da. În aceeaşi noapte, te-ai declarat de acord să 
participi la MARELE ZBOR... 

— Nici vorbă. Despre plecare am stat de vorbă abia peste 
câteva zile. 

— N-are importanţă. Ştii, odată, în timpul tratativelor cu 
„aliatul”, Teo se îmbătase şi nu mai era bun de nimic, iar 
noi, eu şi Fritz, refuzam să comunicăm verbal, aşa că am 
apelat la hârtie şi creion... Mă nedumirea natura amiciţiei 
dintre Teo şi Hellermann, aşa că am tras o săgeată în 
direcţia beţivanului, şi am pus alături un semn de întrebare. 
Pariez pe o INSULA, pe un ARHIPELAG chiar, că nu bănuieşti 
care a fost replica lui Hellermann. 

Faţa urâtă a lui Bala se boţi şi mai mult. El răspunse, 
privind în gol: 

— Haide să nu vorbim cu voce tare despre nişte oameni 
care zac alături şi pe care... renunţă la ultimele cuvinte. 

— Ce, tu preferi să vorbim în şoaptă? 

— Aşa e că nu te simţi în apele tale, întrebă deodată 
Balamela, apăsat, şi încerci să scapi de ceva tot trăn- 
cânind? 

—  Prostii!! scuipă Ceclan, atins însă de observaţia 
prietenului. 


Mâncară. Şi mai mâncară încă o dată, timpul trecea, 
cerul devenise deasupra lor o cascadă albastră, şi la un 
moment dat Bala prinse pe frecvenţă o convorbire în 
nemţeşte. Culmea! Părea să fie chiar aeroportul Tx-X! Un 
feldwebel se distra conversând cu alt coleg, a cărui voce n- 
o prindeau însă - şi pe ce temă? Furtul aparatului 
„Honduras-Fokker T-LL! După părerea sa, avionul decolase 
singur, ha, ha, ha! 

— Un inconştient, se miră Xilliphant. Aşa păstrează el 
secretul? Asta ajunge direct în faţa plutonului!! 


232 


— Poate chiar înaintea noastră... 

— Nu mă întrerupe! Ştii pe ce se întemeiază prieteniile? 
Pe blestematele astea de complexe! 

Bala, hidos ca un japonez ronţăit de furnici, întrebă: 

— Care este complexul meu faţă de tine? 

— Care e întrebarea importantă, ce vrei să mi-o pui, evită 
Xilliphant. 

Balamela se cuibări în culcuş, trase până la bărbie şuba, 
potrivi cu mare atenţie pânza de cort peste şubă - ai fi zis 
că se găseşte la un campament ocazional, de plăcere. 
Ascultară amândoi cum, undeva sus, vântul se despică de 
stânci. In crater era linişte. Şi moarte. Şi viaţă. Ceasul arăta 
scurgerea minutelor. Spaţiul de timp rămas până în clipa în 
care vor încerca se umpluse de sclipiri demenţiale. 

— Intrebarea importantă - iată - ce şanse reale de 
reuşită dădeai tu MARELUI ZBOR? 

— Nici una, răspunse fără să ezite Xilliphant. Ba da, se 
retrase îndată. Exista una. Faptul că marile nebunii reuşesc 
din pricină că îi iau pe toţi prin surprindere. Dacă însă 
zăboveai la cântăritul fiecărui amănunt, zidurile castelului 
de nisip se prăbuşeau. 

— Şi totuşi ai pornit! De ce, mă, de ce? 

— Doar ştii că m-am împotrivit din răsputeri - până la un 
moment dat! 

— Ca să devii la urmă cârpă şi să cedezi! 

Drace! clocoti ceva în Ceclan. Drace! Tu ce ştii, mă 
găgăuţă? S-a întâmplat ceva care m-a întors pe dos. 
(Nimeni nu ştie nimic despre, asta, şi nici nu e de spus. Dar 
tu, care acum îmi faci un fel de rechizitoriu, tu, mă, 
deşteptule, câte şanse dădeai ZBORULUI? 

— Foarte multe - păi ce, eu sunt pilot? Sunt om de 
suprafaţă, mă târâi prin noroi şi praf, nu mi-o spui chiar tu 
mereu?? Pentru mine, totul părea simplu, avionul zboară, şi 
gata. 

— Tu, inginer, printre altele, intelectual sau măcar semi- 


233 


intelectual, ofiţer cu trei ani de front în căciulă, ţi-ai permis 
luxul de a gândi ca un cioban care nu ştie decât de bâta sa? 

— Ne certăm iar? N-are rost, Xill... Ştiam, ştiam că există 
riscuri. 

Ceclan vorbi rar şi grav, modelând fiecare vorbă, cu ochii 
în flăcăruia lămpii de ulei. 

— Eu, ăsta care mă vezi, am descoperit ceva, am avut o 
revelaţie, sau o revelaţie dublă, eu mi-am zis: n-are rost să 
rămâi şi să mori în acest dezastru care nu e al tău, dracu 
ştie al cui e şi cine-l merită. N-are sens - mi-am zis. Şi-n 
acelaşi timp - îmi ziceam, nici să pleci nu este permis. Nu 
de frica plutonului de execuţie, deşi nici ăla nu mi-e 
indiferent, ci fiindcă nu e voie să fugi. Omul n-are voie să 
fugă. Crezi că sunt un tip straşnic, excepţional? Pe naiba! 
Sunt un banal oarecare, dotat cu o mândrie banală, care 
nu-mi dă voie să fug din nici o situaţie. Plecând spre iluzoria 
INSULA, am procedat ca nişte netrebnici. Fugeam! N-am să 
mi-o iert! Uite, mă Bala, ce s-a întâmplat. Am organizat 
nebunia MARELUI ZBOR, o spun pentru prima dată cuiva, 
datorită unei întâmplări. Ai să crezi? Datorită unui vis. Vis 
visat în somn. De la care mi s-a tras o tâmpită de 
înduioşare. Destinele voastre personale m-au înduioşat. 
Micile voastre destine personale. Blestematele voastre 
destine personale! 

— Nu răcni, mă!... Au să vină morţii să ceară linişte... Ce 
tot vorbeşti? Ce vis? Care a fost momentul când ai acceptat 
ideea MARELUI ZBOR? 

— Nu asta îţi explic, mic cretin? Visul. Blestematul de vis. 
Sau ca să fiu exact, leşinul. Am leşinat o singură dată în 
viaţă. 

— Grozavule! 

— Sarcasmul te prinde pe tine exact ca funda roşie pe 
maimuțe. Am leşinat o singură dată, şi nu cu ocazia unui 
eveniment mare, rană, prăbuşire, ci dintr-un fleac într-o zi, 
în toiul tratativelor pentru marea evadare. Totul se 


234 


împotrivea în mine, ce MARE PLAN, ce MARE ZBOR? Nu 
voiam nici să plec, dar nici să rămân... Nici eu nu ştiam ce 
doresc! 

— Ai mai spus-o, te repeţi, căscă Bala. 

— Gura, păcătosule! Şi, în vreme ce mă frământam astfel 
ca un câine în două lanţuri, spre mirarea lui Teo şi a lui 
Fritz, mi s-au mulat picioarele. Am leşinat. Parcă aş fi vrut 
să-i păcălesc, nu ştiu ce şi-au închipuit... De la leşin, am 
trecut la vis. Treptat. Mi-l amintesc... Datorită visului ăsta 
păgubos am ales alternativa MARELUI ZBOR. la ascultă şi 
tu... 


235 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


Sub ochii Olimpiei, obrajii lui Sergiu Ceclan Xilliphant se 
împurpurară. Harpista îşi aranja pe nas ochelarii şi emise 
câteva  ţipete scurte în direcţia bucătăriei. Bătrâna 
servitoare se ivi, mai mult rostogolindu-se decât mergând. 
„Telefonează-i imediat doctorului Pop! Unchiul pare să-şi 
revină! Ce trebuie să fac? Ba nu, rămâi aici! Telefonez eu.” 

Olimpia, cu paşi mari de un metru şi ceva, se repezi în 
hol, avu o scurtă convorbire telefonică. Reveni cu paşi mai 
calmi. Doctorul Pop zice că foarte bine - ce o fi înțelegând 
el prin foarte bine? Zice că trebuie să-l ferim de şocuri, ca 
să-şi revină treptat. Ce o fi înțelegând el prin treptat? Ceva 
mai târziu, pică şi el aici, ce o fi înțelegând prin ceva mai 
târziu?” 

Muti îşi făcu o cruce mare. „Dumnezeu să ne ajute!” 
Olimpia întrebă: „În câte suntem azi, Muti?” „E 15 de- 
cembrie, domnişoară”. Muziciana făcu un calcul pe degete: 

„Aproape că se împlinesc trei ani de când unchiul zace în 
nesimţire”. 

Glasul Olimpiei sunase brusc, aspru ca un cuţit de 
raşchetat, şi în clipa aceea, Xill deschise ochii, iar primul 
lucru pe care-l văzu pe noptieră, printre cele câteva 
odioase aparate cu ajutorul cărora îl hrăniseră artificial în 
tot acest răstimp, micul său xilliphant. Instrumentul de 
cântat. 


236 


Un bărbier din vecini venea de două ori pe săptămână ca 
să dea jos perii de pe obrazul său insensibil şi, de fiecare 
dată, el povestea nevestei că avusese impresia că a ras un 
cadavru. Din cauza acestei afirmaţii, repetată matematic de 
două ori pe săptămână, nevasta bărbierului, pe numele ei 
mic Pia, era pe cale de a se nevroza. 

lată deci motivul pentru care obrazul lui Sergiu Ceclan nu 
arăta dezastruos, fusese dichisit chiar în acea dimineaţă. 
Cât despre rest, ce să zicem? Cum poate să arate un ins ce 
zace în nesimţire de trei ani? 

— Oli, vorbi el, după trei ani de tăcere. Şi ce credeţi că 
întrebă? Cât e ceasul? 

— Opt şi două minute seara, unchiule. 

— Am dormit atât de mult? 

— Mult mai mult decât îţi închipui! 

— Ce dracu vrei să spui? şi Ceclan întinse mâna, spre 
Xxilliphant, sau spre ceasul său de pe noptieră? greu de ştiut 
- dar Olimpia îi prinse braţul şi i-l aşeză la loc. 

—  Liniştit, liniştit, unchiule, nu te mişca. Până nu vine 
doctorul Pop, nu ştiu ce ai voie şi ce nu ai voie, 

— Cine dracu e şi doctorul Pop?! 

— Sst! Nu ridica vocea. Cred ca nu-ţi face bine. Doctorul 
Pop nu e decât un doctor, medic. Imi face curte, de doi ani. 

— Interesant! Şi eu cum de nu ştiu nimic? (îşi asculta 
vocea. Nu se schimbase!) 

— Cum să ştii dacă ai tras un somn de trei ani?! 

— Da? Voi să se ridice, dar simţi o ciudată înţepeneală, 
sau împietrire a întregului corp, care refuza să-l asculte. Il 
cuprinse panica. 

— Oli! Pentru Dumnezeu, ce se întâmplă? Sunt bolnav? 
Ce zi e azi? 

— Cincisprezece decembrie. 

Nu se poate. Era - era douăzeci şi doi decembrie când 
Teo şi cu.... 

— Suntem în 15 decembrie 1946, unchiule. 


237 


— Dar e o nebunie! Ce-i cu aceşti trei ani /ipsăâ? 

Deodată în Olimpia se trezi curiozitatea ştiinţifică. 

— la spune-mi, unchiule, ce îţi aminteşti? Ce îţi mai 
aminteşti, care e ultimul gând ce l-ai avut? 

Sergiu duse mâna la frunte. Mâna şi-o mişca suficient de 
Uşor. 

— Dar e foarte limpede, asta s-a întâmplat acum câteva 
ore, Teo şi neamţul acela, Hellermann, se aflau aici şi-mi 
propuneau un plan nebunesc, să fugim cu avionul într-un 
fel de INSULA şi să zburăm chiar deasupra Berlinului. Auzi 
absurditate, să... 

Deodată tăcu. Toate aceste erau foarte secrete, ce naiba- 
| apucase să vorbească? Harpista sesiză încurcătura 
unchiului, 

— Fii liniştit, sunt la curent, toate acestea s-au petrecut 
acum trei ani. 

— Nu cred! 

Olimpia îi arătă un calendar al anului '46. 

— Prevăzusem reacţia ta, unchiule, şi-l pregătisem. Acum 
e bine. Doctorul Pop zice că, după ce îţi vei reveni din leşin, 
ai să te restabileşti destul de repede, doar în câteva luni. 

— Doar în câteva luni! Chiar, am fost leşinat trei ani? 

— Aproape trei ani. Fără câteva zile şi câteva ore. Leşin, 
sau ceva mai complicat, ştiinţificeşte asta e numită hau- 
hau, sau hau-hau-hau - nu fi necăjit, boala asta care se zice 
că nu lasă urme te-a scutit de o mulţime de neplăceri. 
Frontul, celelalte. Ai rămas în viaţă. 

Ceclan închise ochii, îşi adună gândurile. Părea de 
necrezut! 

— Spui că eşti la curent? Cu ce, fetiţo? 

— După ce te-ai îmbolnăvit, acei domni, Teofil şi 
Hellermann, şi domnişoara Olaffson, iar mai târziu un alt 
domn, Silviu Balamela, ăsta din urmă în cirje, veneau 
mereu pe aici. Păreau îngrijoraţi şi furioşi. Nu înţelegeam de 
ce erau furioşi, dar până la urmă, când totul a fost definitiv 


238 


compromis, iar domnii au trebuit să se întoarcă pe front, 
domnişoara Olaffson şi-a dat drumul. Mi-a spus că din 
cauza îmbolnăvirii tale s-a dus naibii un plan extraordinar 
de evadare. Planul VOSTRU, spuse Oli cu glas neutru, 

— Domnişoara Olaffson? Cecilia vrei să spui! Unde e, ce 
s-a întâmplat cu ea? 

— Ne-am împrietenit, deşi cunoşteam exact cauza pentru 
care mă tot invită; ştii, fetele astea frumoase preferă din 
instinct să aibă alături una urâţică, aşa ca mine, totuşi îmi 
plăcea domnişoara Olaffson, era sclipitoare - deşi în 
anumite ocazii se dovedea uimitor de primitivă, iar când a 
murit, am plâns. Am plâns sincer. 

— A murit! 

—Da, în bombardament. Clădirea unde era ea dacti- 
lografă a fost lovită în plin de o bombă americană şi nici 
măcar adăpostul n-a rezistat. Am văzut-o după aia, nu 
arăta deloc bine. 

Ceclan asimila greu imaginea Vorbi încetişor. 

— Spui că l-ai cunoscut şi pe Silviu, pe Bala. Pe unde e, ai 
idee? 

— Să nu-ţi pară curioasă sinceritatea mea, unchiule, ştii 
că n-am prejudecăţi. Intr-o seară era cât p-aci să-i cedez, 
rămăsese ultimul, după ce plecaseră ceilalţi. Cred că aş fi 
făcut-o, dar el era cam beat. Era un om tare drăguţ. 

— Zău? Ştii unde se află acum? 

— A căzut, unchiule. In retragerea din patruzeci şi patru. 
E tot ce ştiu, poza lui a apărut în ziar, fusese decorat post 
mortem cu Mihai Viteazu clasa a III-a. 

— Ce! Toţi au murit? Dar Teo? 

— Domnul Teofil a căzut în prima zi când s-a întors pe 
front. Ştiu de la domnişoara Olaffson. Dar nu părea peste 
măsură de amărâtă. Mai curând avea aerul că scăpase deo 
belea. Am fost mirată, dar adevărul este că nu-l iubea pe 
bietul domn Teo. Pe dumneata te iubea, unchiule. 

— Lasă asta! Pe Hellermann când l-ai văzut ultima dată? 


239 


— Câteva zile după ce ai căzut în leşinul ăsta lung... L-au 
arestat fraţii lui de la Gestapo, sau SS, eu le încurc pe 
astea. 

— Ce? 

— A fost executat în Germania. E numai un zvon, dar 
domnii Teo şi Silviu au tras o spaimă când l-au arestat pe 
Hellermann! Se temeau că va vorbi despre MARELE PLAN al 
MARELUI ZBOR... 

Sergiu Ceclan Xilliphant îşi apăsă ochii, încercând să-şi 
amintească încă un amănunt. 

— Oli! Dar despre o nemţoaică tânără, pe nume 
Hildegund, ai aflat ceva? 

— Nu, unchiule. Cine e asta? 

— Parcă mai ştiu! transpiră Ceclan. Pauză. 

— Şi războiul? Cum merge? S-a terminat? Cum s-a 
terminat? 

— Hm! S-a terminat rău pentru unii... 

Altă pauză. Olimpia îl privea lung, prin ochelari. 

— Ai nevoie de ceva, unchiule? 

— Nu. Da. Cum îşi explică doctorul ăsta, cum îi zice, Pop, 
leşinul meu prelungit, boala mea? 

— El poate să explice orice, e foarte savant. Boala 
dumitale are un nume pe care nu l-am reţinut. 

— Nu atât numele, cât explicaţia ei mă interesează. 

— Nici explicaţia n-am reţinut-o. 

— Drace! O fată deşteaptă ca tine! N-ai reţinut chiar 
nimic? 

— La ce-mi slujea explicaţia doctorului Pop, mai încâlcită 
decât Labirintul, când am explicaţia mea, mult mai exactă. 

Ceclan o privi curios şi cam speriat. 

— Ce tot spui? Explicaţia ta personală?! S-o aud! 

— Unchiule! Ai să te superi! 

— E o explicaţie jignitoare? 

— Foarte jignitoare, unchiule! 

— A, bun. S-o auzim! 


240 


— Frică. Ti-a fost frică, 

— Mie, frică!? 

— Da, te înspăimânta planul acela, MARELE PLAN ai 
ZBORULUI. Eşti recunoscut ca hipnotizator. De ce nu te-ai fi 
autohipnotizat? Pur şi simplu ţi-ai comandat leşinul, ca să 
scapi de toate. 

— Prostii, dragă Ceci... scuză-mă, dragă Oli. Prostii! Poate 
că motivul bolii mele e unul psihologic, da, mă chinuiam, nu 
voiam nici să particip la MARELE ZBOR, care mi se părea 
stupid, irealizabil - ce naiba, sunt pilot cu experienţă! - dar 
nici nu aveam poftă să particip la dezastrul care venea 
peste noi şi nu găseam soluţia, şi a urmat un brusc proces 
de, cum se zice, de inhibiţie. 

Ceclan simţea nevoia să se justifice în faţa urâţelei 
femeiuşti din faţa lui şi o privea rugător. O ruga din ochi să 
accepte explicaţia sa. 

Ea însă nu păru mişcată. Zise: 

— În acest caz, unchiule, există trei explicaţii, a doc- 
torului, a mea şi a dumitale. Aha, mi se pare că sună 
doctorul. Mă duc să-i deschid. 

Frică! murmură Ceclan, rămas singur. Frică! Cine a vorbit 
de frică? Nu mă întrerupeţi! Xilliphant nu e un fricos. Și 
dacă? Dacă e adevărat ce zice Oli? Dar dacă am leşinat de 
frică? Şi din cauza mea au murit toţi, Bala, Ceci, Teo, 
„aliatul” şi... Hildegunde, admițând că există... că a existat. 
Din cauza laşităţii mele. Acum sunt cu toţii morţi, morţi, 
morţi... Dacă încercam MARELE ZBOR, poate exista o 
şansă, poate că unii supravieţuiau. Dar mi-a fost frică, m- 
am refugiat în leşin ca într-o insulă... Sunt vinovat de 
moartea tuturor, blestemul să cadă asupra mea! 

Acesta a fost visul, încheie Ceclan. Un vis derutant, 
înfricoşător. Dar acum ştiu că a fost şi mincinos visul meu: 
de ce eu, de ce aş fi fost vinovat eu de moartea prietenilor? 
Numai ei, aceşti amici ai mei, există pe lume? Câţi au pierit, 
şi câţi pier, câţi? Milioane, milioane!... Întrebarea adevărată 


241 


este: cine e vinovat de masacru, de MARELE MASACRU? Nu, 
nu MARELE ZBOR era soluţia. E uşor să fugi! E greu să 
rămâi când se prăbuşeşte cerul peste tine... Dar trebuie să 
rămâi, ce s-ar întâmplă dacă toţi ar pleca în... INSULA? Să 
rămâi, să acţionezi... 


242 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


Xilliphant ridică ochii pe care-i ţinuse tot timpul fixaţi pe 
mica flacără a lămpii cu ulei şi observă că Bala zace 
nemişcat, cu gura întredeschisă, bărbia căzută, şi un fir de 
salivă prelingându-se la colţul gurii. Ticălosul - îndrăznise 
să moară? Dintr-o zmucitură fu lângă el. Dormea! 

Doarme, lua-l-ar dracu! vorbi singur. Ca o mâţă sătulă. 
De câtă vreme vorbesc singur? Şi pentru cine am vorbit?! 


Nu-şi găsi întreaga noapte somnul... A doua zi ar fi trebuit 
să fie „în formă”. Gânduri ciudate, scurte i se perindau prin 
cap. Dar dacă de fapt realitatea e aia, din presupusul vis, 
iar adevăratul vis este ceea ce s-ar părea că se întâmplă 
acum. 

leşi de vreo sută de ori din epavă. 

Luna se agăţase c-o ureche de stânci, mirata. Deasupra 
văgăunii atârnau capete asimetrice, monstruoase unele, 
prelungi, palide, feminine altele. Cerul curgea înalt, cu 
stelele sale, iar aici jos, avionul mort, căzut, de la distanţă 

243 


părea ireal, intangibil. La capătul craterului, coada 
Honduras-ului se ridica deasupra zăpezii, ca şi cum un uriaş 
delfin s-ar fi înfundat în piatră, acolo..., în urmă cu o mie 
două sute patruzeci de ani. Un colţ al cerului vibra într-o 
lumină nefirească, poate acolo e cometa, gândi Xilliphant 
cu un fior. Cometa aceea enigmatică, neanunţată, care 
lucise în întâmpinarea lor. N-o mai zărise din acea noapte 
de AN NOU, dar ea negreşit îşi desfăşura şi acum în univers 
coada argintie, astru inutil şi absurd... Un nou gând îl opri. 
Cometa poate fi încă un argument. Ceea ce se întâmplă 
acum e visul. Stricta realitate e cealaltă, leşinul ce durase 
trei ani, boala sa, boala hau-hau, ori hau-hau-hau, cum îl 
ironizase harpista (în vis??), boala, doctorul Pop, cei trei ani 
care trecuseră ca o clipă, războiul pierdut, moartea tuturor: 
a lui Bala, Teo, Hellermann, Ceci, Hildegunde. La ultimul 
nume, rămase suspendat. Ceva nu se potrivea. Când o 
cunoscuse - sau nemţoaica era doar un element nou al 
visului? Nu era în stare să analizeze - parcă poţi gândi cu 
adevărat în somn? Din cauză că lui îi fusese teamă să 
întreprindă MARELE ZBOR, pieriseră cu toţii. Se refugiase în 
leşin, din laşitate. Sau, la fel de trist: voise să fugă în 
INSULA, tot din laşitate... 

Se clătină, îi clănţăniră dinţii, un ciocan îi zdrobea 
tâmplele. 

În definitiv, cum ai putea să verifici? Muşcându-ţi limba, 
vârând degetele în foc, urlând atât de tare că să-ţi iasă pe 
gura intestinele? Toate acestea se pot întâmplă foarte bine, 
foarte real şi în vis. Ce i-am spus lui Bala - că m-am lăsat 
prins de măruntele voastre destine personale (dar în acest 
caz ZBORUL a avut loc!) şi că am visat (vis în vis? îmi pierd 
minţile!) cum din cauza ezitărilor mele, aţi pierit, şi că, dacă 
ar fi posibil să dau timpul înapoi, oricum, cu orice risc, aş 
porni sau aş repeta aventura MARELUI ZBOR... Aventura 
dezertării? Dar totul poate fi şi invers, şi chiar inversul lui 
invers, şi cum, în starea în care mă găsesc, nu pot să 


244 


verific, nu pot să am o certitudine, se pune, cred, o singură 
chestiune, cea a opțiunii. Ce aş prefera, dacă ar fi să aleg? 
Leşinul  laşităţii, pieirea tuturor, dar în schimb 
supraviețuirea mea sigură, sau situaţia prezentă, a doua 
situaţie, în sfârşit, cea în care mă aflu, sau am impresia că 
mă aflu? Cu toate rezultatele ştiute, morţii de până acum, 
prognosticul sumbru pentru Bala şi pentru mine, precum şi 
mijloacele extreme la care am recurs pentru a supravieţui... 

Nu. Altfel trebuie spus, şi mai pe scurt. 

Am omis ceva. Am omis demnitatea. Nu vreau să fiu un 
laş: resping varianta visului, aş respinge-o şi pe cea a fugii 
şi dezertării. Îmi trebuie o nouă variantă, a treia. Îmi trebuie 
o SOLUŢIE... 


Orgoliul îl făcea pe Mişkin-Vampiru să pretindă că 
vietatea lovită de el în fundul văgăunii nu poate fi decât un 
urs. Pierre le Fou, amabil, nu cerca a-l contrazice, în vreme 
ce alţii prezenţi în sala clubului la ora aceea, şi era în jur de 
zece seara, nu făceau economie de ironii, iar printre aceştia 
şi Dinuleţ-Ari, care de altfel fusese şi martor ocular - ceea 
ce însă, trebuie spus, în condiţiile de vizibilitate din seara 
„vânătorii” nu valora mare lucru. În memoria lui Dinuleţ nu 
rămăsese decât imaginea măreaţă şi tragică a avalanşei, 
care, oricum, acoperise totul, chiar şi pe urs, dacă urs 
fusese... Dimpotrivă, Petrică Favoritul Damelor strecura 
părerea că acea parte a groapei, unde forfotise „vânatul”, 
nu fusese afectată de dezastru. Mişkin-Vampiru avansa 
propunerea de a forma o nouă echipă care să cerceteze 
locurile şi să stabilească adevărul. Nu reuşi să incite 


245 


entuziasmul nimănui. Expediţiile vânătoreşti păguboase ale 
„contelui” ajunseseră deja de pomină. Chiar şi Craiul 
Ferentarilor, altfel plin de bunăvoință, întrebă cum ar reuşi 
ei, nevolnici solicitanţi (!) în anticamera eternității, să 
coboare în fundul acelei văgăuni; Vampiru însă replică pe 
loc: prin „partea cealaltă”, fiindcă trebuie să existe o cale 
de acces, mai ocolind, mai căutând, şi la urma urmelor era 
în joc onoarea sa! 

— larăşi au bombardat Parisul! strigă Corado Bagdazar, 
plantat lângă aparatul de radio. Dintre toate ştirile, o 
reţinea doar pe aceasta. loniţă Gasparoglu îl chemă la 
table, râse, aranjând piesele făcu remarca nu tocmai 
greşită că „vânatul” contelui desigur a fost sfâşiat şi 
îngurgitat chiar în aceeaşi oră de o altă fiară profitoare, 
apoi dădu patru-patru şi-şi înfipse două porţi în casă. 

Vampiru cântări vreme de un minut spusele sale, îşi 
netezi pletele fumurii din care ningea neîncetat mătreaţă 
măruntă ca talcul şi spuse că, oricum, „nişte urme trebuie 
să fi rămas” şi că el, chiar cu riscul de a face singur de- 
plasarea, va porni într-o nouă expediţie... De când umblă la 
vânătoare, se simte întinerit, guturaiul se fereşte de el - în 
vreme ce, până acum, el trebuia să se ferească de guturai - 
apetitul e în creştere, digestia şi celelalte merg excelent; 
aceste argumente sensibilizară câteva bătrâne urechi, aşa 
că, în cele din urmă, o nouă echipă se înjghebă... 


Există o inexplicabilă şi misterioasă legătură între eve- 
nimente. (Ca între expedițiile de vânătoare ale „contelui” şi 
dezastrul echipajului „Honauras"...) 

Descoperirea o făcuse Xill încă din prima tinereţe, cu 
totul întâmplător, dar se pare că revelaţiile importante sunt 
într-adevăr întâmplătoare. Totuşi, Ceclan, absorbit de 
gândurile sale, n-avea cum să ştie că exact în clipa când, 
efectuând poate a mia tură a craterului, ajunsese şi la 
întrebarea; „Ce vânător dement frânsese gâtul lui Teo eu 


246 


un pumn de alice?” - „dincolo” se punea la cale expediţia 
de recuperarea „ursului”. 


Soarele înfipse o lamă de aur sub Terasa Lupului - ziua 
decisivă. Într-un colţ al epavei, se afla un morman de haine 
ce aparținuseră celor morţi. Le aleseră pe cele mai bune. 
Obicei de front, sinistru, dar practic. Nu fură uitaţi banii - 
aveau mărci, dolari, lei, şi chiar coroane suedeze - şi 
bijuteriile. Aceste pregătiri decurseră în tăcere. Vorbiseră 
prea mult în ziua şi-n noaptea trecută. Xill voi să ştie până 
la ce punct ascultase Bala relatarea visului său, dar când 
să-l întrebe, renunţă. În fond, visul era justificarea şi 
totodată autoacuzarea sa personală şi nu-l privea pe 
nimeni, nici pe Bala, dovadă că acesta adormise chiar de la 
primele cuvinte. 

Lumina zilei era puternică şi crudă Formele precise şi 
tăioase. Aceasta era realitatea, MARELE ZBOR avusese loc 

Bala gândea: L-am păcălit pe Xill. Curios, nu-mi face 
reproşuri. În orice caz, a construit o stranie şi complicată 
țesătură. El nu credea în reuşita MARELUI ZBOR şi, totuşi, a 
organizat totul. Visul acesta este doar una din „poveştile 
sale mincinoase”... 

Soarele trecu de partea cealaltă a munţilor. O zdreanţă 
de nor se opri peste crater. În mijlocul zdrenţei se căsca un 
ochi de senin. Universul îi contempla cu nepăsare - însă 
cine ştie! - pe cei doi şi bietele lor preparative. 

Se odihniră. Acum, Xill dormi, sforăi zgomotos, cu gura 
căscată, dezagreabil la vedere. Silviu Balamela îşi verifică 
ultima dată pistoletul. 

Cu înserarea, începu şi infernul. MARELE INFERN. Ceclan 
îşi întipărise în minte traseul cel mai potrivit, memorând 
fiecare colţ, fiecare „priză”. De jos, totul părea mai uşor, 
mai simplu. Nu aveau putere. Balamela îşi pierdu curajul 
încă 'nainte de a aborda stâncă, pe când înaintau pe 
troianul adus de avalanşă. Piatra goală era ostilă şi 


247 


lunecoasă, din crăpături izvorau valuri de noapte, Xill nu 
avea suficient echilibru nici pentru sine, şi mai trebuia să-l 
sprijine şi pe celălalt. Transpirând, blestemau. Trecură vreo 
două ceasuri şi abia atinseră Terasa Lupului, aici, Balamela 
se prăbuşi cu obrazul la pământ, scuturat de istericale. 

Negru, sleit, Sergiu se aşeză cât mai departe de el, chiar 
pe marginea Terasei. Acum, cerul se deschidea suficient de 
larg. Nu se vedea cometa. Mai aveau de suit un perete, mai 
dificil decât toată Golgota de pân-aici, probabil imposibil, 
probabil mortal. Are să-i soarbă înapoi craterul! Dar cum, 
să-şi lase prada sigură, în voia altui sfârşit? Acum, 
Xilliphant, cu impresia că suflul i-a mai revenit, pregăti 
„corzile”, nişte hamuri de cânepă care zăceau în epavă. Se 
vor înhăma unul la celălalt, vor crăpa amândoi. sau 
amândoi vor ajunge sus, dar iată că Silviu Balamela, 
tremurând, cere: 

— XIII, puţină bunăvoință te rog... Nu mă pocni! Imposibil 
să mă urnesc de-aici! 

— Taci! Ridică blestematele alea de coate! Trebuie să te 
leg! 

— Nu înţelegi că eu...? 

XIII: Trebuia să mă aştept. Marea scenă a generozităţii. 
Dacă nu-i astup gura cu pumnii, va plânge: du-te singur, 
salvează-te tu, eu rămân să mor aici, numai te încurc... 

— Da, mă încurci! răcni Sergiu, în răspuns propriului 
gând. Dar mi-e frică să rămân singur. Ti-am mai spus... 

— Impuşcă-mă! Fii prietenul meu... Vocea îi suna al 
dracului de fals! 

— Fă-o singur, spuse Ceclan, decis să nu-l împiedice dacă 
Bala va scotoci prin buzunare după pistol, şi pe semne 
artileristul simţi, el era sinucigaşul care mereu se bizuie că 
va fi salvat, iar acum fu nevoit să se salveze singur. 


Cu puţin înainte de miezul nopţii se aflau pe buza 
craterului. SUS! Miracolul acestei ascensiuni imposibile 


248 


scapă oricărei explicaţii. Zăcând stors cu fruntea căzută în 
zăpadă, cu partea dreaptă a toracelui într-un cleşte 
îngheţat, fiindcă durerea nu mai era durere ci o senzaţie de 
dincolo de, Xilliphant se alarmă deodată de liniştea 
nefirească dimprejur. Fu convins că Balamela, pe care-l 
târâse ca pe un sac, murise în clipa aia, de explozia inimii. 

Fără să se clintească, fără să deschidă ochii, dădu drumul 
unui „hei” subţire, cu un glas pe care nu şi-l mai recunoscu. 

— Ce-i, mă, Xill? 

la te uită, trăieşte! se miră Sergiu şi nu simţi nici tristeţe, 
nici bucurie; acum, lui îi venea să-şi aplice un glonte 
binefăcător, drept în inima sufletului. 

Respirația se mai linişti, după un timp. Transpiraţia 
îngheţa la colţul gurii.. Bătea un vânt rece, dinspre stele. Se 
ridică, surprins că poate să mai mişte. De jur împrejur, în 
vârtej încremenit, munţii amenințau cu taine incredibile, şi 
totuşi, totuşi, - acum gândul veni prima dată şi îl surprinse 
- un pilot destoinic ar fi trebuit să treacă dintr-o suflare 
peste ei, chiar şi călărind un archeopterix! De ce 
capotaseră? De ce evitase să atace tema de faţă cu 
Hellermann, şi el pilot, şi încă probabil nu unul oarecare? 

Vocea plângăreaţă a lui Balamela stârni o mânie în Xil- 
liphant. Nu putea să-i ierte momentele şi „scenele” de pe 
parcursul căţărării... 

— Sergiu... 

Nu-i răspunse. la mai dă-l dracului. la mai dă-l dracului! 

— Sergiu... ştii la ce m-am gândit? 

— Aha - te-ai gândit - n-a fost prea obositor? 

— E de râs, dar ar trebui să coborâm înapoi în văgăună, 
acolo cel puţin avem adăpost şi nu ne caută nimeni. 

— Şi, odată jos, să construim un nou MARE PLAN de a 
ajunge sus?! 

— Poate că nici nu glumesc. 

Artileristul îşi mângâie ochii. Nici acum infecția nu-l 
contaminase. 


249 


— Încotro o apucăm? 

— Dacă aş şti, ţi-aş spune, zise Ceclan, plictisit. Nu avea 
nici un plan, măcar unul mic. Într-atât de incredibilă i se 
părea posibilitatea evadării din crater, că nu gândise nici 
măcar un centimetru mai departe, iar acum era descoperit. 
Se ridică, scuturându-se de junghiuri ca de pene. Porni într- 
o direcţie oarecare, fără să spună o vorbă, iar Bala îl urmă. 
O foarte tristă „salvare” era gândul său. Se temea să i-l 
comunice lui Sergiu. Dacă-l pocnea iarăşi, nebunul? 


Limpede, în imensitatea spaţiului, răsună o împuşcătură. 
Miezul nopţii. O creastă de munte, subţire ca stiletul, 
asasina bolta cerului, în dreapta. Se auziră glasuri care 
strigau - şi ce strigau? După ajutor. Cuvântul, se transmitea 
limpede. Nu erau glasurile lui Bala şi Xilliphant. Alţii! La o 
sută de paşi, sau la kilometri, gândi Xill. Cum să te descurci 
în vârtelniţa asta de ecouri? Cine poate să ceară ajutor unor 
prăpădiţi ca noi, care înşine am avea mare nevoie de ajutor 
- adică stai, nimeni nu poate bănui prezenţa noastră, ăia 
cer ajutor în principiu - şi grăbi pasul, cât îl mai ţineau 
puterile. 

— Xilliphant, gâfâia Bala, dacă e o capcană? 

Fie şi capcană, dar să fie caldă şi cu abur de ciorbă 
deasupra... 

Liziera pădurii tăia coasta muntelui ca o linie neagră şi, 
pe un unghi al liniei, avu loc MAREA ÎNTÂLNIRE. Miîşkin- 
Vampiru, Petrică Favoritul Damelor şi un altul care nu 
participase până atunci la „vânători”, o faţă lungă şi tristă, 
Ivan Grosbouchon, mult mai puţin disperaţi decât ai fi 
dedus din urletele lor, îşi treceau din mână în mână o sticlă, 
aşteptând să le pice de undeva salvarea. 

— Domnilor! Domnilor! se repezea Craiul Sinăii când la 
Sergiu, când la Bala, să le strângă mâna, cu atâta vehe- 
menţă că primul fu nevoit să-şi ascundă braţul beteag. 
Domnilor, curată minune că ne-aţi auzit, am degerat rău, 


250 


conduceţi-ne repede la casa dumneavoastră! 

Adică jos în crater, la epavă... 

Ceclan apucă să-i smulgă sticla şi împărţi ce mai rămă- 
sese acolo cu Balamela. Şnapsul tare din pivnițele lui 
Salamandră îi arse gâtlejul. Aruncă sticla goală şi constată 
că încă nu scosese o vorbă. Şi nici artileristul. Situaţia 
devenise caraghioasă. Xill se decise să caşte gura, 
supraveghindu-şi cu mare atenţie glasul. La ce bun ca 
nătărăii ăştia bătrâni şă deducă halul în care se aflau ei 
doi? 

— Aşa... Îl privi pe Baia şi, pentru prima dată după nu mai 
ştia câtă vreme, avu pentru el un mic gând amical. Alcoolul 
îl şi torpilase. Ce spuneaţi, domnii mei? Unde aţi dori să 
ajungeţi? 

— La cabană, la refugiu, la vilă, vorbiră dintr-o dată 
actorii, oriunde în sfârşit, dacă e cald şi e ceva de mâncat... 
Exact ceea ce doreau şi ei - veteranii MARELUI ZBOR... 

— Dar ce, v-aţi rătăcit cumva? 

— Nu tocmai, dar întâmpinăm dificultăţi în a găsi drumul 
înapoi, râgâi „contele”. Veniţi de departe? Nu cred, 
răspunse tot el, încercând să descopere dacă Bala şi XIII 
cară în spate rucsac şi echipament, 

— Cu arma aia ce faceţi? întrebă XIII, încercând să se 
concentreze. 

Trebuia manipulat cu mare abilitate! Cum? Cum să le 
insufle în continuare credinţa că ei doi sunt salvatorii, iar nu 
cei salvaţi? Se priveau, şi Sergiu Ceclan deveni conştient, 
din instinct mai mult, că ăialalţi erau departe de a înţelege 
că au în faţă doi supraviețuitori. Sau, doi muribunzi. Sau, 
doi dezertori... 

Mîşkin-Vampiru povesti, întrerupt şi completat de ceilalţi, 
că împuşcase acum vreo două zile un urs „sau, în fine, 
ceva”, într-o prăpastie, dar, din cauza viscolului, nu izbutise 
să pună mâna pe vânat... Pornise în căutarea lui... cu trei 
sticle, între merinde... nu e de mirare că se rătăciseră... 


251 


— Detunătura armei, în seara cu „ursul” a provocat o 
cădere de zăpadă, ceva de groază... ne-am speriat! preciză 
Pierre le Fou. 

— Ce a provocat? 

— O avalanşă, explică Vampiru. 

— Acum două zile, într-o seară? 

— Da... Exact! 

Xilliphant îl iscodi din ochi pe Bala. Oare pricepuse? 

— Toţi trei sunteţi vânători? 

— Numai eu, ieşi „contele” în faţă, cu arma lui engle- 
zească. 

Ucigaşul lui Teo, îşi spuse Ceclan. O simplă constatare, 
dezbrăcată de orice sentiment. 

— Să nu pierdem timpul, sper că ne puteţi găzdui, făcu 
unul din actori, zgribulit în mantaua veche, îmblănită, cu 
miros de „început de veac”. 

Ceclan ocoli şi acum problema. Ameţeala îi trecuse, 
tremura de slăbiciune, îi fu greu, nespus de greu să dea 
vocii sale o inflexiune sigură. Reuşi, încordat, să pună 
întrebări la care se cereau răspunsuri precise. Nu auzise de 
„Casa de Retragere”, dar pe Grigore Stamatiu-Salamandră 
îl văzuse pe scenă în Scoala cerșetorilor... nu erau nici trei 
săptămâni de atunci. De necrezut! Era pilot. Din 
răspunsurile încurcate ale actorilor, începu să fixeze o 
direcţie, şi totul porni de la întrebarea cheie: în clipa când 
trăseseră în „urs” se aflau deasupra avalanşei, sau vizavi? 
Busola de argint, cu acul ei fosforescent, luci enigmatic în 
palma lui, enigmatic şi dătător de speranţă, încercând să 
meargă la sigur, începu un ocol al craterului, bizuindu-se pe 
şansă, şi pe o stranie urare făcută de femeia care îi dăruise 
busola de argint. Văgăuna lor era gardată de muchii înalte, 
ce o ascundeau. „Vânătorii” trecuseră pe lângă crater, 
toată ziua se vânzoliseră în preajma lui. Ceclan îşi zise: 
subţire e firul - dacă, dacă nenorociţii aceştia dădeau de 
groapa lor pe-o zi atât de senină, ar fi fost imposibil să nu 


252 


vadă epava - ce s-ar fi întâmplat mai departe? 

Pierre le Fou, la prima vedere cel mai vioi dintre bătrâni, 
îl luă de braţ pe XIII. 

— Amicul e bolnav? 

Bala rămânea în urmă, nu ţinea pasul nici cu octogenarii. 

— A avut o criză de... Ciudat, nici un nume de boleşniţă 
nu-i pica pe limbă. Aşa că zise.:... de xilliphantită. 

— Aşa? se miră Favoritul Damelor. E grav, se ia? 

Sergiu mormăi. Îşi continuară drumul - cu dese şi scurte 
opriri „de regrupare”. Luna atârna între doi munţi şi părea 
că depune eforturi pentru a se menţine în aer. Xilliphant îşi 
pierdea simţul de orientare, şi-l regăsea iar, ca pe un căţel 
neastâmpărat ce tot aleargă înainte şi înapoi. Fără acest 
căţel şi fără busola de argint, greu de spus ce s-ar fi 
întâmplat până la urmă în acea noapte în care gerul pusese 
în mişcare câteva haite principale de lupi. La ora trei şi 
treizeci şi trei dimineaţa, zăriră o luminiţă slabă ce mijea 
probabil la una din ferestrele „Casei de Retragere”. Faptul 
că au ajuns acolo se datoreşte în mare măsură hazardului. 
Ceclan ştie asta. Intre timp, îi zburase din minte un şir de 
planuri mai mici, subordonate desigur planului principal, cel 
de a ajunge undeva, fie şi la o jandarmerie, înainte ca 
sângele din ei să se prefacă în ramuri fine de gheaţă. 
Intenţionase iniţial să atingă acel punct al buzei craterului 
de unde se trăsese în „urs”, pentru o „confruntare”. 
Dumnezeu ştie de ce dădea acum importanţă împrejurărilor 
în care murise Teo - poate voia să-i aibă la mână pe 
vânători? 

Trebuia, totuşi, să facă pe salvatorul, să-şi asigure 
recunoştinţa celor trei, acum eliberaţi de duhul alcoolului, 
înspăimântați şi abia stăpâni pe picioarele lor. Distanţa nu 
era mare, însă muntele se ramifica haotic, complicat şi 
ostil. Dincolo de o coamă, pe o vale alăturată, urlau lupii, 
de-a adevăratelea. Sfâşiau un cerb, şi cerbul acesta a fost 
norocul micului grup de oameni. Altfel, acei lupi... 


253 


IV 


Somnul de beţie se termină cu un scurt somn-bestie, din 
care Sergiu ieşi ca dintr-o baie de lavă. Privi ceasul. Abia se 
lumina de zi. Bala zăcea în patul celălalt, cu ochii deschişi, 
goi, ca lovit de moarte într-un moment de plăcere, fiindcă 
zâmbea. Zâmbea şi respira, era viu. 

— Mă Bala, tu îţi aminteşti ce poveste le-am turnat 
aseară în legătură cu noi? Ce explicaţie am dat - de unde 
venim - cine suntem? 

În camera spațioasă cu pereţii ca mierea - îţi venea să-i 
lingi - zorii se insinuau printr-o fereastră largă, în dreptul 
căreia brazi leneşi abia-şi legănau ramurile. Xill se ridică în 
capul oaselor, îşi lipi tălpile goale de covor şi încercă să 
stăpânească vârtejul dement al obiectelor împrejurul său. 
Strânse pleoapele tare - durerea îl dezmetici. După câteva 
minute, reuşi să se târască până la fereastră, până dreptul 
oglinzii. Evită oglinda ca pe un monstru. Se examinase 
aseară, era singurul lucru de care-şi mai amintea. La sosire, 
în mijlocul agitaţiei stârnite, căpătaseră mâncare şi 
băutură. Bucătarul lon Duşa, om inimos, mai ales că-n 
noaptea aceea n-avea conversaţie cu Gerti, adusese un 
platou în camera lor. Ceclan abia ciugulise, ştia că lăcomia, 
în starea lor, înseamnă moarte, l-ar fi împiedecat şi pe Bala 
să înfulece, dar acesta se afla într-o stare de semileşin. 
După ce se ocupase de cei trei vânători, în camera lor se 
ivise nasul lung şi subţire al doctorului Bercovici, adeptul 
gimnasticii yoga. Acesta îl împunse în venă pe Balamela, 
care se cufundă imediat în somn, picură nitrat de argint în 
ochii lui Xill, ca la sugari, şi încă vreo două soluţii, şi spuse, 


254 


deşi îi cârmea nasul, că baia rămâne pentru a doua zi. Pipăi 
doar cu degetele sale elastice ca nişte râme umărul drept, 
scheletic acum, al lui Sergiu, examina clavicula, păru mirat, 
apoi zise bine şi ieşi. 

Sergiu nu se mai stăpâni, deşertă două pahare de şnaps 
- sau trei - şi se ameţi crunt. De bună seamă, avusese o 
conversaţie, cu unul sau cu altul, dar nu-şi amintea nimic. 
Ce le spusese - poate adevărul? Poate că telefonul şi 
zbârnăise (la venire îl remarcase jos în hol) şi poliţaii 
echipați în vânători de munte urcau să-i ia. Incepea să-i fie 
indiferent - oricum, n-ar fi fost în stare să fugă o sută de 
metri, chiar dacă la capătul pistei ar sta atârnată în cuier 
„fericirea veşnică” - şi aici, îşi mai aminti ceva. Doctorul 
acela spusese ceva: clavicula are să-i rămână veşnic puţin 
strâmbă. Ce enormitate, veşnic! Când pe el îl aştepta 
plutonul. 

Între timp, Bala evadase şi el din pat. Peste stratul de 
jeg, pe trupul scheletic, fâlfâia o pijama nu nouă, dar cu- 
rată, întreg echipamentul lor alcătuia o movilă neagră şi rău 
mirositoare într-un colţ al camerei. Silviu Balamela începu 
să scotocească. Găsi banii. Găsi bijuteriile. Armele nu mai 
erau. Îi comunică descoperirea lui Xill, în coate, la fereastră. 

— Suntem dezarmaţi - probabil şi închişi. Proastă 
situaţia, nu? Ce stai aşa? 

— Ce ar trebui să fac? 

— Bănuiesc că arzi de nerăbdare să încerci uşa. Dar joci 
rolul omului tare! 

lată că mortul de-aseară se mai înviorase... Avea destulă 
energie ca să fie chiar ostil! Şi când te gândeşti că-l purtase 
pe sus! Dar nu era momentul să pretindă dovezi de 
recunoştinţă - îl salvase - ei da! - îl salvase pentru ca să 
poată ajunge în faţa Curţii marţiale - mergi! Merçi de aşa 
salvare... Ceclan se mulţumi să atingă în treacăt uşa cu 
ochii, cu indiferenţă, ca un obiect care nu-l privea. Ca 
trezită la viaţă de ochii săi bolnavi, uşa se deschise într-un 


255 


fâlfâit imperceptibil. Doctorul Marian Bercovici rămase o 
clipă în prag, nasul i se răsuci în toate direcţiile ca un organ 
mobil semidetaşat de faţă, păru foarte nemulţumit de ceva, 
şi nu era de fel greu de ghicit ce anume îl indispunea. Işi 
azvârli spre fereastră trupul lung, păru să-şi facă loc cu 
mâinile prin aerul greţos de dens, îi cuprinse pe după umăr 
pe Ceclan şi-l conduse înapoi la pat, iar aceia se lăsă dirijat, 
ascultător ca un pisoi în preajma farfuriei cu lapte, apoi 
doctorul Bercovici deschise cu un gest greu stăpânit 
fereastra, cât se putea de larg. 

— Aerul, aerul, domnilor! Aerul este cel care vă va 
vindeca. 

— Nu de aer am dus noi lipsă, domnule! 

— la acoperiţi-vă bine! 

Pleşuv, cu gâtul uimitor de subţire, şi nu încercând să 
facă pe autoritarul, ci într-adevăr autoritar, cu toată vocea 
sa moale, de ai fi putut modela din ea aripioare de 
porumbel; din uşă - aerul pestilenţial îl proiecta afară - 
anunţă că, după micul dejun, urmează baia, obligatoriu. Şi, 
adăugă, mâncare puţină şi uşoară! 

Xilliphant nu se putu abtine: 

— Nu e nici urmă de mâncare pe-aici, doctore! 

— Vineee! răspunse actorul-medic, şi o zbughi. 

De data asta se ciocăni la uşă - abia trecuseră vreo zece 
secunde de la dispariţia lui Bercovici. Bucătarul John le ură 
bună-dimineaţa.. 


Bala strigă: 

— Închide fereastra, Xill, aerul curat îmi face scârbă. 

Sergiu gustă lichidul din ceşcuţă. Era, bineînţeles, un ceai 
combinat, reţetă personală a lui Bercovici, probabil 
păpădie, mentă, ochiul boului, urechea ţigăncii şi alte 
plante ce asigură o viaţă lungă. Ceclan sorbi de două ori, 
sparse între dinţi o coajă de pâine şi se prăbuşi, căluţul 
Tropoteală începuse iar să tropotească în creierul său, cu 


256 


hărnicie, şi începură să muşte din el o mie de gânduri, 
printre care: foarte bine, ne-au dezarmat, ca să aibe cu ce 
se lăuda, dar de ce mi-au luat şi busola de argint, cadou din 
partea Planetei Trandafir Negru? 


Balamela: 

Sunt pierdut! Nu mă pot gândi la nimic! Tot ce se 
întâmplă alunecă undeva deasupra, sau alături, nimic nu se 
opreşte, nu mă pot opri la nimic. Abis imens într-o fiinţă 
jalnică şi mică. Ar trebui să analizez acum, să lămuresc 
totul. Ce rol jalnic, nebărbătesc am jucat în toată afacerea! 
N-am fost bun de nimic, n-am făcut, n-am ajutat. Am avut 
nevoie tot timpul de sprijin. Un nenorocit de avorton, asta 
sunt. Îl urăsc pe Ceclan, nu ştiu exact de cât timp şi cât de 
tare. E mai puternic decât mine. Toată aşa-zisa prietenie 
dintre noi s-a întemeiat de la început pe un teren şubred - o 
premiză falsă. Pe inferioritatea mea. Şi eu am acceptat 
inferioritatea mea, superioritatea lui, sprijinul său... ne-pre- 
cu-pe-ţit. Mai bine aş fi crăpat de o mie de ori. Ca 
întotdeauna, şi-n această ultimă împrejurare m-a 
întovărăşit NIMICUL. Eu, de asemenea, l-am întovărăşit pe 
omul NIMIC, Acum, sau peste câteva zile, am s-o iau din loc 
spre iad în modul cel mai umilitor, cu perdeluţa neagră la 
ochi, şi de pe acum dârdâi de spaimă şi ştiu că am să mă 
comport şi atunci ca ultimul dintre nemernici, mă voi târî, 
voi cerşi iertare, da, chiar în clipa supremă a vieţii, 
moartea, voi dovedi încă o dată că sunt NIMIC, ba chiar 
poate voi încerca să fug, ca şi cum se poate fugi din faţa a 
două duzini de carabine - iar Ceclan iarăşi va fi la înălţime, 
şi, ca în cele mai tâmpite dintre cărţi, îşi va comanda el 
plutonul de execuţie, fiindcă tânărul sublocotenent, aflat la 
cea dinţii „probă”, are să se clatine palid, încercând să nu 
vomeze... Îl urăsc pe Ceclan - şi ce aş putea să fac pentru 
a-l umili, măcar de două parale?? 


257 


— Domnilor! 


XIII: 

În cameră se află cineva, cum de n-am auzit uşa? După 
voce, s-ar zice că e un om tânăr şi s-ar zice că vocea nu-mi 
e total necunoscută. Să descos mai departe vocea asta - 
tot n-am ce face - între timp, mai scap de căluţ... A unui 
ofiţer? Posibil... Poate chiar îl ştiu de undeva. Au venit să ne 
ridice. He, s-au grăbit! Escorta e afară, iar el ne tratează 
politicos, doar suntem ofiţeri, nu niscaiva răcani nespălaţi - 
nespălaţi suntem, şi încă cum! Cum rămâne cu baia 
obligatorie? Nu mai e timp? Totuşi, întâi, la spital. Toate 
îngrijirile, pentru a te aduce în forma necesară înfruntării 
plutonului de execuţie. Să aibă şi ăia pe cine împuşca! Înalt 
umanism, după care alergăm de douăzeci, plus douăzeci, 
plus X secole. Nu te omoară când eşti aproape mort, nu-s 
chiar atât de răi, ci mai întâi te aduc la viaţă sută la sută, ca 
să fie o moarte mai completă, mai totală. 

Să revin la tip. Trebuie să fie ofiţer de carieră, bun 
cunoscător al protocolului, energic, căruia misiunea de a 
aresta doi dezertori, doi ofiţeri dezertori e departe de a-i 
face plăcere într-un fel îl umileşte. E cât se poate de ome- 
nesc să intri, chiar fără voia ta, în pielea celuilalt. Ştie că 
doar jocul întâmplător al destinului face ca el să nu fie în 
locul meu. Poate e chiar aviator. Poate am ciocnit cândva 
un pahar la Clubul Piloţilor Vânători. Îşi face cu scârbă da- 
toria. lar eu să-mi mai acord un răgaz, deşi aproape că simt 
un fel de simpatie faţă de ins. N-aş vrea să-l fac să aştepte. 
Totuşi, am dreptul să mă reculeg, acum nu mă aflu decât 
sub jurisdicţia morţii. E un ascendent în faţa oricui, a 
Majestății Sale chiar. Un ascendent, şi un avantaj: nu îţi mai 
pasă de mărunţişuri. Să-mi acord deci un răgaz cât să ascut 
două creioane colorate, pe care mai e desenată o INSULA, 
Şi... de nu m-ar deranja Tropoteală Asta! 


258 


— Domnilor! 


Bala: 

N-am să deschid ochii, n-are decât să răspundă Xill De ce 
eu, cel slab? Ca totdeauna, să-şi pună el pieptul la bătaie, 
doar aşa m-a dresat, nu e vina mea. 

Au venit să ne umfle. Au venit armăşeii, în graba mare, 
să nu le scape prada. Oareceva jindari de la ţară cu câtă 
bucurie vor sălta către Curtea marţială ditamai domni 
ofiţeri! Şi cât se vor lăuda după aia, şi cum vor umfla 
evenimentul! A venit escorta şi se va forma un convoi. Un 
cuvânt care sună plăcut - convoi. Beduini, cămile, deşert, 
tam-tam, să mă ia dracul, să mă ia dracul dacă deschid 
ochii, câtă vreme ţin pleoapele trase, mă bucur de o 
pavăză, de o izolare. Tot din acelaşi motiv îi leagă la ochi pe 
condamnaţii la moarte. Îi izolează - asta e. Se tem şi cei 
care trag, se tem de teama lor. Mi-e frică! De m-ar lua 
dracul mai repede. Mi-e frică. Laş! MARELE ZBOR şi laşul. 
Mi-e frică să deschid ochii! 


— Domnilor, spuse pentru a treia oară cineva. 


În mijlocul camerei, între cei doi bărbaţi ce refuzau să 
mişte în paturile lor, se afla Pierre le Fou, puţin nedumerit. 
Duhoarea din cameră nu-i provoca o deosebită delectare 
olfactivă. De-ar fi fost numai unul, s-ar fi dus la el şi l-ar fi 
scuturat, să-l trezească, dar aici fiind doi, era între ei o 
înţelegere. Se decise să vorbească în gol. 

— Domnii mei, ştiu că trebuie să vă odihniţi, dar, ce 
odihnă mai e aia, când în suflet domneşte neliniştea?! 

Pierre le Fou trase cu ochiul, aşteptând o dezmorţire, 
adică mai exact spus, încercă ceva absolut imposibil, în- 
cercă să tragă cu ambele cozi ale ochilor în două direcţii 
diametral opuse. Fireşte, nu-i reuşi. Privi paturile, pe rând. 
Ai fi zis că-se află într-o sală de morgă amenajată comod 


259 


anume pentru două suflete. Se decise să acţioneze mai 
specific: Domnii mei, eu sunt un fost actor şi negustor, 
prietenii - şi sper să vă numărați printre ei! - îmi spun 
Pierre le Fou, sau Petrică Favoritul Damelor, sau Craiul 
Sinăii, sau Fantele Ferentarilor, şi azi noapte m-am numărat 
printre cei pe care i-aţi.. salvat... Am venit să vă aduc... 
prinosul nostru de recunoştinţă. (Vagă mişcare în patul din 
dreapta). Şi vă mai plictisesc numai o clipă, vă rog, am 
venit să vă spun că ştim totul, cunoaştem cazul 
dumneavoastră, ne simţim foarte vinovaţi... ştiţi în ce 
privinţă... Esenţialul e, domnilor, că vă aflaţi în siguranţă. 
Ştim, cu excepţia a doi sau trei care nu prezintă absolută 
încredere, că aţi... asta e, aţi furat un avion. Să nu vă 
jignească acest cuvânt, dar putem zice „aţi sustras un 
avion?” Parcă nu merge. Un avion german - şi acest act 
nemaipomenit ne-a umplut de admiraţie şi de mândrie. 
patriotică. (Asta e bună! avu Xill un gând mormăit) Ştim - 
Pierre le Fou se replia către uşă: cu toată bunăvoința sa, 
începea să se sufoce - că purtăm cu toţii o mare vinovăţie 
pe umeri... Da, hm, ce mai e? Cei trei dintre noi care nu 
cunosc adevărul sunt senilii, pentru ei sunteţi doar nişte 
excursionişti  rătăciţi. Da...  Odihniţi-vă, domnii mei, 
vindecaţi-vă, O să ne distrăm bine împreună. Am fost cu 
toţii actori, societate grozavă, eu acum voi lua un şnaps... 
veţi căpăta şi dumneavoastră. 

Fantele Ferentarilor se topi. Pe un colţ de măsuţă, 
apăruseră cele patru revolvere (căraseră cu ei şi armele lui 
Teo şi Fritz), un carneţel minuscul, cu copertă liliachie - al 
lui Bala, - precum şi busola de argint. Revolverele erau 
încărcate, nimeni nu umblase la ele. Sergiu le ascunse sub 
saltea, luă în mână busola ce veşnic indica nordul, ca şi... 
INSULA inexistentă a Ceciliei, se întinse în pat, lăsându-se 
cu totul în prada gândurilor. 

Luneca lent către o stare anormală, perfect conştient, dar 
în imposibilitate de a opune rezistenţă. 


260 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


Ca în orice comunitate, şi la „Casa de Retragere” existau 
doi sau trei (sau patru?) indivizi al căror cuvânt cântărea în 
general mai greu decât al celorlalţi. Ar fi de adăugat că 
această „autoritate” adesea este inexplicabilă şi nu se 
bizuie pe merite vizibile, evidente. Dinuleţ-Ari, Marcel 
Fliegermann (alt pensionar) sau Pierre le Fou nu fuseseră, 
pe cât se pare, cei mai mari dintre „marii” de pe-a-colo (în 
carieră), totuşi ei erau de obicei purtătorii de cuvânt, iar 
deciziile importante nu se luau fără ştiinţa lor. 

După ce fură puse în cumpănă toate argumentele şi 
contra-argumentele, arhonţii „Casei” deciseră să-i ia sub 
aripa lor ocrotitoare pe „hoţii de avioane nemţeşti”. Era, 
considerară ei, un caz special, „amuzant”. Nu se putea 
vorbi despre ei ca despre nişte simpli dezertori, laşi de 
duzină. Călătoreau spre o ţintă stranie, denumită, con- 
spirativ probabil, INSULA COROANEI, aveau de gând să 
zboare în semn de sfidare şi de grand sictir chiar deasupra 
Berlinului! (Toate acestea le aflaseră din carneţelul im- 
prudentului Bala!) lar meritul lor principal rămânea totuşi 
readucerea la bază a celor trei vânători rătăciţi, care 
altfel... Dăduseră dovadă de curaj, de rezistenţă supra- 
omenească! Când se vor înzdrăveni, îşi vor relata, desigur, 
aventura, pe larg. Va fi plăcut... 

Problema păstrării secretului părea facilă. Cei cu totul 


261 


senili, vreo trei, nu vor cunoaşte adevărul, personalul, adică 
John, d-na Haller şi fiica ei Gerti, îşi vor ţine gura. Nu aveau 
nici un interes să se pună rău cu areopagul bătrânilor, o 
duceau bine la „Casă”, beneficiile, de toate soiurile, erau 
mai grase ca în orice alt loc, acum la vreme grea de război, 
şi, la urma urmelor, pe ei nu-i priveau musafirii bătrânilor 
domni. Cât îl priveşte pe marele patron Salamandră, e 
limpede, îl vor pune la curent cu ocazia celei dintâi vizite ce 
o va face, nu printr-o scrisoare, doamne fereşte, acum când 
poşta e cenzurată, iar el, cu toate marile sale defecte, 
printre care „totala lipsă de talent”, va aproba tacit 
aventura, chiar de ar fi s-o facă numai pentru a nu-şi 
dezminţi faima de tip generos... 

Acestea fiind hotărâte, şi stabilindu-se că a doua zi, 
odată cu înapoierea revolverelor, ca semn de încredere, 
Petrică Favoritul Damelor le va ţine un „spici” de 
îmbărbătare, aşa cum ştie el, „octogenarii” se retraseră în 
bârlogurile lor să mai prindă un capăt de somn. 


A doua zi după „salvare”, starea lui Sergiu Ceclan 
Xilliphant se înrăutăţi. Dezagregarea progresivă îi înceţoşa 
mintea din ce în ce. Gândurile, amestecate, ciuntite, uneori 
monstruoase, năvăleau peste el în stoluri. Pliscuri de oţel îl 
muşcau: erau păsări, erau condori, dar ochii lor mari, întorşi 
către el ameninţător, de sus, otrăveau posibilitatea 
zborului... aici e ceva neclar! Aproape tot timpul, rămânea 
culcat, iar şuvoaie subţiri de transpiraţie îl învăluiau ca o 
reţea rău mirositoare De unde atâta apă într-un biet trup? 

Pe urmă, de undeva din neantul atât de bine organizat al 
subconştientului său, coborâră cei doi omuleţi... Asta era o 
amintire foarte veche! 

— Un bărbat atât de solid, care a ştiut să înfrunte totul, 
ar trebui să-şi revină urgent, declara Bercovici. Şi despre 
Balamela: D-sa, care este construit mult mai economic, se 
şi simte mai bine, nu e aşa? Respiră, respiră adânc, 


262 


domnule Bala, uite aşa ca mine - Pranayama combinată cu 
Kapalabati şi Pufkalo, în interpretare proprie... E foarte 
important! 

Xilliphant însă dădea impresia că nu are nici un chef să-şi 
revină urgent, iar cei doi omuleţi, care acum tropoteau pe 
urmele căluţului Tropoteală, puteau fi întâlniți odinioară, în 
orice moment al zilei, la cârciuma Capra Verde, din colţ... 
Primul dintre aceştia măsura maximum o sută treizeci şi 
cinci de centimetri; era înfipt, indiferent de anotimp, în 
nişte uriaşe cizme negre ce se contopiseră definitiv în 
personalitatea sa. Desigur, era mândru de ele. Această 
pereche de cizme circula fără încetare de la o masă la alta, 
printre obişnuiţii localului, iar proprietarul ei era invariabil 
foarte bine dispus, fără a fi vreodată vizibil beat. Celălalt 
omuleţ, şi mai scund, avea toracele deformat, o figură mai 
curând melancolică, pe care şi ei o plimba mereu printre 
mese, dar cu mai puţină vioiciune. Se evitau vizibil. 
Totdeauna se aflau în colţuri diferite ale localului. Nu-şi 
adresau cu vântul. Nu se salutau. Poate chiar îşi nutreau 
sentimente ostile. 

De ce? asta-l preocupa acum pe Ceclan - cu o atât de 
mare întârziere. În acea pricăjită cârciumă Capra Verde, 
încă elev de liceu, intrase de câteva ori. Doctorul Ceclan, 
informat de fiecare dată, îl aducea acasă şi, conform 
obiceiului său, a doua zi nu spunea nimic, nu-i făcea 
morală, ci doar îl scotea din grajd pe Tropoteală. Il înhăma, 
Pleca. Plecau împreună. Unde? 

Aici ajuns, iarăşi se încurcau iţele, drumurile, cărările... 
Unde se duceau în şareta lor galbenă? Să-l viziteze pe 
matematicianul Şorban, cel care promulgase fatala lege a 
eternei imposibilităţi de întâlnire dintre X şi Y? Ho! Ho, 
Tropoteală! Nu la asta mă gândeam. Dar la ce? La cine? 


La nemţişorul acela cu bot de vulpe şi ochelari în care 
părea deghizat, a doua mărime de pe aerodromul Tx-X, 


263 


care ne-a facilitat furtul avionului. Prea uşoară victorie, în 
care am bănuit la început o capcană. Prea mulţi nemți 
dispuşi prea uşor să renunţe la nemţism - trebuie să mai 
răsucesc în cap ideea asta, să nu uit, dar mai ales, sub- 
ţirelul cu bot de vulpe ce folos avea să obţină? Ah, da, pot 
întinde tentacula bănuielii pe orice direcţie şi distanţă. lată, 
de pildă, următoarea combinaţie strălucită: o înţelegere 
între Fritz Hellermann, Cecilia şi botul de vulpe. Scopul: un 
transport de preţ în Germania. Întâmplător credeţi că 
„aliatul” ţinea morţiş să plimbăm botul Honauras-ului chiar 
peste Berlin? Dar vă închipuiţi că, în situaţia că ne-am fi 
descurcat cu bine deasupra Carpaţilor, Sergiu Ceclan 
Xilliphant ar fi acceptat această „nebunie curajoasă”? Cred 
că eu şi cu Hellermann ne-am fi încăierat, eu aş fi pus-o pe 
hăis, el pe cea, juma de avion pornea spre Berlin, cealaltă 
jumătate spre Copenhaga sau Oslo... Totuşi n-am găsit, nici 
în epavă, nici asupra lui Fritz urmă de aur, bijuterii, pietre 
preţioase. Atunci, ce? Spionaj, microfilme, Cäcilia mare 
agentă secretă a Biroului doi sau doisprezece, rahat cu 
mac. Totuşi, ceva, un scop, trebuie să fi existat, în locul 
INȘULEI...! 

In aceeaşi măsură însă, mă pot bănui şi pe mine. Dacă 
sunt, fără să ştiu (sau ştiu, însă mă prefac că nu ştiu, chiar 
faţă de mine), purtătorul unui mesaj atât de secret, încât 
nici măcar cel care l-a emis nu-l mai poate descifra?! Dar 
dacă e un mesaj de fericire? Către Şorban: X s-a întâlnit cu 
Y... Planeta Trandafir Negru a venit la întâlnire... Nu, nu te 
gândi la asta! Numai la asta nu. Îţi dau voie, vezi, orice. Aici 
nu. NU. Ştiu, nu mai eşti stăpân pe gânduri, ele te domină, 
eşti o carapace goală dar plină de rezonanţe, plină de 
sunete dezorganizate care circulă şi se întretaie, tropotesc, 
tropotesc, şi nu te mai poţi împotrivi. Dar Planeta Trandafir 
Negru e zona interzisă. Întoarce-te la piticii de la Capra 
Verde - ghiceşte de ce se evitau întotdeauna? 

Şi să ghiceşti încă ceva. De ce, din catastrofa MARELUI 


264 


ZBOR, ai ştiut să-l tragi afară de la înec numai pe Bala- 
mela? Pe mine n-am ştiut să mă salvez, iată cum mă ros- 
togolesc, iar pe el da. Dintre toţi, numai pe el. Nueo 
simplă întâmplare. Asupra lui mi-am concentrat atenţia. 
Dacă, de pildă, îmi concentram atenţia asupra Ceciliei, ea 
era acum aici. Însă eu l-am preferat pe Bala, iar faptul că 
suntem vechi prieteni nu justifică suficient alegerea mea. 
Altceva e la mijloc, ceva mult mai grav. E un gând care mă 
va tortura. 


Ninge maiestuos. 

Deasupra ligheanului, Silviu Balamela face îndelung 
gargară cu un lichid în care doctorul Marian Bercovici a 
dizolvat probabil nitroglicerină. În pat, plutind pe gânduri, 
Xilliphant ascultă gargariseala amicului şi i se pare că 
tânjeşte după „zilele fericite din crater”... Din nou un strat 
de zăpadă pe Terasa Lupului. Natura se mişcă, vârtejuri 
largi aduc mirosuri sălbatice. Defileul Tunetului e pustiu, 
zăpada a acoperit totul, nici profilul avionului nu se mai 
poate ghici, nici mormintele. Animalul, elastic, cenuşiu, cu 
pete roşietice pe ceafă, adulmecă, pândeşte. 

Continuă să ningă. În satul Miriştea-Mică se pare că sunt 
câţiva care au şi aflat. Dar cum să nu afle... Tot ce se 
întâmplă în casa bătrânilor domni e comentat şi interpretat, 
dar vecinătatea acelei vile îi onorează cumva şi, 
deocamdată, o înţelegere tacită îi ocroteşte pe Bala şi 
Ceclan. Ei sunt musafirii de onoare ai bătrânilor domni. 
Care, desigur, ştiu ce fac Noi nu ştim nimic. Eu nu ştiu 
nimic. De s-ar termina războiul. Ninge. 


265 


— Bala! Nu exagera... are să înceapă să-ţi clocotească 
gâtul... 

— Mă, mie nu prea-mi place de mutra ta, îi ripostă 
Balamela Au să se supere şi gazdele, vom căpăta câte un 
picior în fund. Aici e cald şi bine. Nimeni nu ştie că suntem 
aici. 

— Nimeni, da. În afară de douăzeci, treizeci sau patruzeci 
de oameni Bala vrea să-l întrebe de unde a scos cifra asta. 
XIII face un gest de lehamite. E curat. Acum mirosul de 
curăţenie, de săpun i se pare puturos. Imposibil animal e 
omul. 

— Mai taci, mă, zise Xill. Nu mă întrerupe. Vreau şi eu să- 
ţi spun ceva, ca să te mai descurajez... Ştii că noi pornisem 
cu avionul către un ţel inexistent? INSULA nu există. Nu 
există Insula Coroanei. Şi, de fapt, nu există nici un fel de 
insule în care să te poţi refugia! 

Şi, în timp ce artileristul, nedumerit, cască gura şi înghite 
aer, pe care apoi îl va transforma în râgâieli, Xilliphant îi 
povesteşte, destul de confuz, despre „jocul degetelor 
suedezei”. Inginerul Silviu Balamela nu poate lua în serios 
astfel de scorneli... Totuşi, el pune o întrebare de control: 

— În momentul când porneai blestematele alea de elici 
ştiai? 

— Cum? Ce să ştiu? 

— Cum şi ce, de ce nu asculţi ce-ţi spun? Ştiai că INSULA 
e 0... himeră? 

— O, nu, constatarea mea e rezultatul unei acumulări. 

lată că mă pot exprima logic, mormăie în sine Xill. Re- 
zultatul unei acumulări - ce poate fi mai limpede? Pentru 
Balamela însă nu e limpede defel. Are chef să converseze 
contradictoriu. Are chef să-l strivească niţel pe Ceclan. Il 
simte fără apărare. 

— Mai clar? Ce fel de acumulări? 

— Mişcările degetelor în clipa când... adormea. Ultimele 


266 


mişcări, când a murit. Reuşeam să deduc de fiecare dată o 
literă, două. 

Bala gândeşte: Bravo! Şi de câte ori o fi adormit lângă el? 
Că de murit, n-a murit decât o singură dată. Se mulţumeşte 
însă doar să observe: 

— Mă, eu nu cred ce zici tu! E fantezie pură, e împotriva 
logicii elementare, nici măcar o dactilografă de profesie nu 
ar fi în stare să deducă litere şi cuvinte din mişcarea 
întâmplătoare a degetelor altcuiva. 

Xilliphant ar prefera să ascută un creion, decât să con- 
tinue discuţia. Ar prefera să moară, Dar ceva îl irită în 
comportarea amicului. Simte în el un aer de învingător, nu 
numai acum, ci în toate ocaziile mărunte... 

— Îţi reamintesc că doamna Vidraru era profesionistă... 
dactilografă profesionistă, şi că eu bat la maşină de mic 
copil, şi subliniez că mişcările degetelor ei nu erau 
întâmplătoare, ci reflexe al unor gânduri ascunse. Tu eşti 
jucător de biliard... că boxer n-ai putut ajunge. (Bala ar 
riposta, dar n-are pe loc o replică. Sergiu continuă.) Nu ţi se 
întâmplă, dacă te gândeşti la joc, mergând pe stradă sau în 
orice altă ocazie, să faci mici gesturi incontrolabile, ca şi 
cum ai avea tacul în mână. 

— Nu. Nu mi se întâmplă. 

— Înseamnă că nu eşti nici măcar jucător de biliard! 

— la mai du-te dracului! 


Ceclan se duse dracului, dar Balamela îi tulbură iar 
voiajul. 

— Bun! Să zicem! Să admitem că ai dreptate. Dacă nu 
exista INSULA, încotro avea de gând să ne ducă Ceci? 

— La cârma avionului eram eu, încotro aveam eu de 
gând - se pune întrebarea. 

— Divaghezi. Eşti incoherent. Bine, tu încotro aveai de 
gând să ne porţi? 

— Dar e simplu. Către Insula Coroanei. 


267 


— Despre care ştiai că nu există! răcni Bala. 

— Ei si? 

— Adică nu ştiai... aflaseşi doar mai târziu din acu- 
mulări... Noi despre ce discutăm de fapt? 

— Aceasta este întrebarea: încotro? Încotro zburam? 
răspunse Ceclan, derutându-l definitiv pe Balamela care se 
duse, crăcănat, la oglinda de lângă /avoire să-şi admire 
obrazul scofâlcit. Lipsa de vitamine - de forță Nijama, 
precizase doctorul Bercovici, yoginul - se tradusese la el 
printr-o eczemă afurisită ce se instalase mai ales între 
picioare, provocându-i arsuri şi mâncărime la mers. Berco- 
vici pretindea că are să i-o vindece în cinci zile cu ajutorul 
unei alifii şi mai ales al exerciţiilor. Căpătaseră haine, un 
trusou complet. Bala avea un costum cadrilat ce-i dădea 
aerul unui Sherlock Holmes, uşor înrudit prin naştere cu 
dihorul... Zilele petrecute în frig au făcut prăpăd: pielea 
obrazului, crăpată, ca şi marginile urechilor se desprind, 
curg. Alte alifii ale doctorului. Dar, până se primeneşte 
pielea, vor arăta ca nişte leproşi. Atâta pagubă, a încercat 
să-i consoleze yoginul, cu accentul său specific, pe aici 
domnişoare şi aşa nu aducem... costă prea mult! 

Lui Xilliphant, fumător de pipă, i-au făcut rost de tutun. În 
noaptea  „salvării”, alături de arme şi de celelalte, 
confiscaseră şi pipa, considerând-o pesemne pistol mascat. 
l-au înapoiat-o, împreună cu un cufăraş metalic, suficient 
de mare ca în el să se îmbăieze mâţa „Casei” şi cei doi 
mâţoi ai ei, dacă blândele şi înghieratele feline ar fi avut 
chef s-o facă. Capacul cutiei reprezenta un bazin albastru în 
care se scăldau vro cinci sute de femei, aşa cum le făcuse 
mama lor, stropindu-se şi zâmbindu-şi dulce. Un harem. De 
altfel, şi tutunul din interior era turcesc. Xill însă nu-şi 
aprinsese încă mei o pipă. 

Bala încercă iar să-l zgândăre: 

— Cum crezi că va fi privită povestea noastră după 
încheierea păcii? 


268 


— Mai întâi să apucăm ziua aia! şi Sergiu se întoarse cu 
faţa la perete. Am ajuns acolo: că dintre toţi, am preferat 
să-l trag de la înec pe Silviu. L-am ocrotit tot timpul. Ştiam 
că nu mă pot ocupa de toţi, ar fi fost peste puterile mele. L- 
am ales pe Bala. În numele prieteniei? Sau la mijloc e ceva 
mai perfid, ceva ce aş prefera să nu mărturisesc? Nu mă 
întrerupeţi! Lăsaţi-mă să termin... Stai, ia-o uşurel, unde 
vrei să ajungi? Nu ştiu. Oare într-adevăr ai mişcat pentru 
Bala măcar un deget mai mult decât pentru ceilalţi? N-ai 
tras ca un câine, n-ai oblojit rănile tuturor, aşa schilav cum 
erai, nu săreai primul din culcuş şi nu-ţi ieşea sufletul în 
fiecare zi ca să ridici focul, să nu piară de frig nenorociţii 
ăia? N-ai acceptat să fii în continuare şef peste o bandă în 
care pătrundea turbarea de la ceas la ceas şi n-ai alinat 
ultimele clipe ale celor ce s-au cărat? N-nu tocmai... Poate 
ale Ceciliei... acceptând că are o mie două sute patruzeci 
de ani. Ceilalţi au preferat să rămână independenţi, au 
murit fără să ceară permisiunea nimănui, numai Bala făcea 
caz de „dreptul de a muri”, dar i-ai interzis. l-ai interzis să 
moară. L-ai snopit, numai ca să-şi mai vină în fire, lucru pe 
care nu i-ai făcut cu alţii, iar apoi, l-ai obligat să mănânce - 
şi încă ce! Apoi, după avalanşă, l-ai scos din crater... Dacă 
rămâneau în viaţă şi ceilalţi, şi erau la fel de neputincioşi, 
pe care din ei l-ai fi ales - că doar nu puteai să urci şi apoi 
să cobori, după fiecare! Tot pe Bala. Evident că pe Bala. 
Fiindcă este vechiul, şi bunul tău prieten. Dar nu acesta e 
motivul principal... Pentru Dumnezeu, dar aşa nu ajungem 
nicăieri! Nu eşti decât un amărât de cal Tropoteală care se 
învârteşte în cerc. 

Balamela meditează la o evadare Cât timp vor putea să 
profite de bunăvoința bătrânilor domni? Şi câtă vreme 
prezenţa lor n-are să transpire şi nu va atrage atenţia 
vreunui „binevoitor”? Au bani! Cu cine s-ar putea vorbi 
pentru nişte acte false, de pildă? Ei, dar afacerea aceasta 
trebuie s-o aranjeze Xill. Nu este el omul care poate orice? 


269 


— Hei, Serge! 

— Nu-mi spune Serge! 

— De ce, mă? Celălalt, tot cu faţa la perete. Xill, când 
presupui că ne luăm tălpăşiţa de aici? 

— Incotro? Doar ti-am spus că nu există nici o INSULA. 

— Acolo jos, în crater, erai optimist, făceai planuri, cu 
asta m-ai şi ţinut în picioare... 

— Da? Poate.. Eram mult mai tânăr. 

Un răspuns pe dungă, care-l lasă mut deocamdată pe 
Bala. Nu se mai poate vorbi cu Xilliphant, nu se poate 
comunica defel cu un ins ce zace mereu cu fruntea spri- 
jinită în perete. Bala câştigă în importanţă din ce în ce. 
Acum, când doctorul urcă în odaia lor, cea mai izolată din 
vilă, sau când se ivesc mici „delegaţii” să constate cum le 
merge, cu toţii i se adresează lui, fiindcă Sergiu refuză să 
vorbească. El, Bala, decide când e vorba să se ia o hotărâre 
importantă, ora cinei sau ce vor mânca, supă de zarzavat, 
sau ceva mai greu, ciorbă de fasole cu costiţă. Poate că tot 
el va trebui să pună piciorul în prag şi în legătură cu 
plecarea - când va fi cazul. 

El personal, deocamdată, n-ar fi în stare să jongleze nici 
cu o halteră de cinci kilograme sau să târâie de coadă o 
pisică ce s-ar încăpăţâna să se prindă cu ghearele de covor, 
dar mintea o are limpede ca un lac de munte pe-o 
dimineaţă senină, iar în adâncul acelui lac, gândurile-peşti 
urmează un traseu sigur. Acum, Bala e decis să scape, să 
rămână în viaţă, să supravieţuiască. Pe când Ceclan, se 
chinuieşte, umblă prin ceaţă, bâjbâie dracul ştie după ce. ÎI 
apasă greu eşecul MARELUI ZBOR, crede Silviu. Va trebui să 
discut. Să lămurim „şi asta”. 

— Sergiu, îţi aminteşti, povesteai pe când încă ne aflam 
jos, că te-ai lăsat convins să porneşti spre INSULA influenţat 
de micile noastre destine. De un vis. Ce fel de vis? Ştii, eu 
atunci adormisem, 

A spus minciuna cu destulă convingere. 


270 


— Vorbim despre asta mâine. Ori, şi mai bine, niciodată. 
Bala se simte singur cu un astfel de coleg de aventură... 


Nimeni nu i-a făcut contelui Mişkin-Vampiru, până acum, 
nici o observaţie. Mereu la pândă să agate vreo aluzie, n-a 
prins nici una. Dar se simte stigmatizat. Dispariţia armei nu 
e decât începutul... Nu vor întârzia alte şicane, au să-i pună 
şobolan mort în pat cum făceau cu Joe Felecan, care de doi 
ani odihneşte sus în poiană, sau rime şi praf de cremene în 
buzunarul de la jiletcă în care-şi ţinea ceasul „Longinnes”, 
cum glumeau cu bătrânul Colorado-Scarface, care numai de 
un an e acolo, sus... Şi îl vor pâri lui Salamandră că a ucis 
un om (pe Teo!), iar în puterea acestuia e sa-l şi scoată din 
„Casă”, ca nedemn, cum a mai fost un caz. Dar nu-i nimic, 
nu-i nimic, şi el îi are la mână! 

Mîşkin-Vampiru străbate în diagonală clubul, cu urechea 
pâlnie, să intercepteze vreun comentariu ostil, dar nimic. 
Tăcerea, cea mai cruntă formă a ostilităţii. Renunţă să iasă, 
se opreşte în dreptul celor doi neostoiţi aruncători de zaruri. 
Pur şi simplu atârnă deasupra lor. Dacă vreunul dintre 
jucători i-ar acorda o privire, şi i-ar zvârli în treacăt o vorbă, 
nu neapărat amabilă, ci pur şi simplu o vorbă, şi el s-ar 
simţi altfel. Dar e ignorat cu premeditare. 

Şi acesta e un semn. 

la te uită la mumiile astea îmbălsămate, cabotinii aceştia 
de serie, acum au motiv să-şi dea aere faţă de el, în loc să 
meargă la oglindă, iar apoi să se arunce în prima fântână 
ce le va ieşi în cale, de spaimă să nu se mai vadă şi a doua 
oară! 


271 


— Merge, merge...? Care bate? 

Nu i se răspunde. Alt semn. Dracul să-i ia! Furios, 
Vampiru trece la atac. 

— Ce mai fac ăia doi - dezertorii? Bine merçi? 

Gasparoglu, adeptul marelui Savarin, joacă table şi 
visează o complicată tartă cu jeleu trandafiriu, felii de 
şuncă, ceva pervers şi uşor - el cu adevărat nu aude ce zice 
„contele”. Corado Bagdazar, în schimb, ridică un chip 
încreţit, împodobit cu o frumoasă strâmbătură. 

— Despre cine naiba vorbeşti, Vampirule? 

— Inconştienţilor, nu vă gândiţi la ce ne expunem, şi la 
ce-l expunem pe patron? Să adăposteşti dezertori pe timp 
de război!... 

— la mai lasă agitația, „conte”! Lasă-ne dracului să ne 
vedem de zaruri, ce, noi ţi-am deranjat lectura? Nu ştim 
cine-s dezertorii, n-am auzit de aşa ceva, nimeni n-a auzit, 
iar dacă faci aluzie fină la flăcăii de sus, nu uita că datorită 
lor îţi mai târăşti ciolanele tale păcătoase pe-aici. Sunt 
prietenii noştri! 

În clipa următoare, tablagii îl şi uită pe Mişkin-Vampiru 
care, ieşit din club, străbate holul şi se învârteşte în jurul 
telefonului. E o soluţie! Este ultima soluţie. Urcă în cameră, 
aruncă pe umeri şuba lui străveche, iese fără să fi schimbat 
o vorbă cu Strehaia, care încă nu doarme. Pe coridor se 
izbeşte pe rând de trei camarazi care se duc la culcare. Şi 
ăştia privesc drept înainte, de parcă, el ar fi omul invizibil. 
Insuportabilă situaţie. Mişkin iese pe terasă, în ger, şi peste 
cine dă acolo? Un alt bătrân actor, Marius Lupşa, stă 
nemişcat, tace, priveşte cerul. Asta e ţicnit pe tema 
astronomiei şi a infinitului, ăsta chiar nu contează, şi de 
data asta „contele” e cel care evită discuţia. Deasupra 
munţilor, în două coarne, luna se plimbă în voia ei, tânără. 
Ce trist lucru să fii bătrân. Ce jalnic s-au încheiat expedițiile 
vânătoreşti, pornite sub auspicii bune, glumeţe! E şi vina lui 
că a transformat gluma în ambiţie, Cum a fost - cum a fost 


272 


în seara aceea? Ningea des... Jos, sub ei, o fiinţa sălta în 
patru labe. Cine s-ar fi gândit că poate fi altceva decât 
vânat?! Înşişi soţii săi de vânătoare, Pierre le Fou şi Ivan 
Grosbouchon, i-au atras atenţie, ei observaseră primii. Vina, 
dacă este vreo vină, trebuie deci împărţită cu ei, şi în 
general această imaginară culpă trebuie s-o ducă pe umeri 
toţi cei optsprezece nebuni bătrâni care încurajaseră 
pornirile sale ginecolo... adică nu, cinegetice... 

Miîşkin însă descoperă acum un aspect şi mai grav. Cu 
toţii ştiu lucruri exacte despre dezertori, ca şi despre ceilalţi 
care au pierit la prăbuşirea avionului - sau când? - numai el 
a fost dat la o parte, trebuind să se mulţumească aşa, cu o 
şoaptă de aici şi de dincolo, deşi e poate cel mai amestecat 
în această afacere. 

În frigul nopţii, creierul „contelui” analizează situaţia din 
toate unghiurile: trebuie să mă lămuresc cu colegii, sau să 
plec de aici. Pot avea oricând un rost la Bucureşti, nu-s atât 
de ramolit ca toţi ceilalţi, n-am venit aici împins de ultima 
posibilitate, ci doar cedând insistențelor lui Salamandră, 
care dorea şi o floare printre ciulini, şi un actor adevărat 
printre cabotini şi farsori. Fiul meu, care e atât de bine 
situat, mă va primi oricând. Da. Am să plec de aici. Am să 
le arăt eu lor!... 


În vreme ce Mişkin-Vampiru întorcea situaţia pe faţă şi pe 
dos, chinuindu-se singur sub ochiul demonic al lunii, 
exagerând „gravitatea” situaţiei sale, fiindcă, în realitate, 
nimeni nu avea aproape nimic împotriva lui, dar fiind 
tragedian, sau fost tragedian, se bucura din plin de cel mai 
răspândit dintre talente, cel de a-ţi bate cu propria mână 
cuie în cap, la club se petrecea o scenă curioasă. 

Acolo apăruse, însoţit de o veselă escortă de bătrâni, unii 
chercheliţi, George Strehaia, învăluit în straie minereşti. De 
mulţi ani nu-l mai văzuseră pe post de femeie, iar acum, 
regăsindu-şi iscusinţa şi vocea, întruchipa o perfectă şi 


273 


înfiorătoare baborniţă, una din acelea în stare să terorizeze 
un oraş şi să-i ducă pe oameni la sinucidere. 

Nu se ştie în ce clipă şi unde se născuse iniţiativa de a-i 
distra niţel pe cei doi simpatici tineri bolnavi din odaia „de 
sus”, găzduiţi ilegal (în sfârşit o aventură!) în „Casa de 
Retragere”. Posibil că iniţiativa pornise din mintea la- 
birintică a doctorului Marian Bercovici sau îşi avusese iz- 
vorul în monotonia existenţei lor. Sosirea hilară a lui George 
Strehaia în fustă, cu pălărie „ă la Marlene Dietrich” pe cap, 
stârni haz; începură să iasă pensionarii din găurile lor ca 
şobolanii, veni şi personalul casei d-na Haller, Gerti, John. 
După ce Strehaia se fâţâi prin club debitând caraghioslâcuri 
şi absurdităţi, deciseră să meargă în camera de sus unde 
cei doi băieţi tânjeau în singurătate şi boală. Bala, ocupat 
să studieze regresul eczemei sale, o văzu cu mirare pe 
odioasa baborniţă pătrunzând în odaia lor, urmată de 
sumedenie de mutre, strâmbate de atâta veselie. 

Xilliphant se dezlipi şi el de perete, urmărind la început 
foarte absent evoluţia lui Strehaia, care „compuse” la 
repezeală câteva personaje. Făcu pe infirmiera, pe 
domnişoara cuminte ofensată de insistenţele libidinoase ale 
unui domn (Dinuleţ-Ari) pe bulevard, pe regina-mamă 
vizitând un spital militar, cu daruri; împărțind sfaturi unuia 
care tocmai murise. Ostenit, actorul se înclină, îşi dădu jos 
fusta improvizată, rămase în pantaloni şi încasă un şir de 
aplauze. Dar cu asta, reprezentaţia nu se termină: Marcel 
Fliegermann oferi celor prezenţi, torențial şi inspirat, 
marele monolog al prinţului Danemarcei. Asistenţa fu 
prinsă şi mişcată, i se spuse că „a fost mai bine ca-n 
tinereţe!” 

Cu picioarele muiate de emoție şi oboseală, actorii se 
retraseră, fericiţi. lată ceva la care nu se gândiseră, să im- 
provizeze când şi când mici spectacole, aşa, pentru „păs- 
trarea formei”. Ei, dar nu avuseseră spectatori, dar acum 
soarta se îngrijise şi de asta. 


274 


Bala întrebă: 

— Ei, ce zici mă, ce zici? 

Sergiu ascuţea în gând nişte creioane. Din nou lumina îi 
făcea figuri, ferindu-se de obiecte, înconjurându-le; Acum 
tocmai urmărea cum lumina reflectată din lampa cu petrol 
ricoşa de oglindă, la o palmă distanţă, fără s-o lovească. | 
se părea că vede asta. Cu tot confortul ei, vila, evident, nu 
beneficia de instalaţie electrică. Chiar şi firul telefonic 
fusese adus cu mare cheltuială şi era considerat un lux 
special. 

— Sergiu! Nu se poate vorbi cu tine? 

XIII întoarse încetişor nişte ochi mari, decoloraţi... stinşi. 

— Uite ce este amice. Nu sunt Sergiu, 

— Nu zău?! Dar atunci cine? 

— Prinţul Daniei. Hamlet. A fi sau a nu i.... 

Şi se întoarse cu faţa la perete. 

Balamela se duse la W.C, apoi, pe culoar, se opri să 
admire noaptea senină de-afară. Undeva, sub pinii negri din 
faţa vilei, i se păru că distinge silueta lui Mişkin-Vampiru. 
Acesta nu participase la spectacol. Ciudat. Piscurile 
strălucind sub stele îi aduseră în faţă noaptea MARELUI 
ZBOR. Se cutremura de o nostalgie adâncă şi tristă. Atât de 
puţine zile trecuseră de atunci! Poate ar trebui să se 
intereseze dacă fusese zărită şi aici cometa... Nu. Cometa 
era numai a lor. Sunt prinţul Daniei, Hamlet... Probabil şi 
Sergiu se distrase bine. Poate dispoziţia lui se va mai 
îmbunătăţi. Trebuie să avem o discuţie serioasă! decise 
Bala. Cât mai rămânem aici? Nu se poate trăi aşa... fără un 
plan exact! 


275 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 


Balamela descoperi o însemnare pe măsuţa de noapte a 
lui Sergiu. Există o soluție totală excelentă care rezolvă în- 
tr-adevăr totul. Cu acest gând se mai poate trăi. Montaigne. 

Ei, Montaigne! se enervă Bala, mototolind hârtia. 


Silviu Balamela se plictisea! În crater suferise ca un 
câine, voise să moară, voise să trăiască? - nici el nu mai 
ştia - plictisul n-avea când să-l muşte. Acum, de vreo zi şi 
jumătate, se şi temea, încă mai rău decât în văgăuna 
morţii, unde, oricum, totul părea pierdut. Revenit la viaţă, 
inexplicabil de repede, cu atât mai sumbră apărea 
posibilitatea arestării. Starea lui Ceclan însă îl dezarma, în 
orice prilej, pe el se bizuise. Inactivitatea, apatia prietenului 
mai puternic, îl scoteau din minţi. Acum beneficiau de 
condiţii excelente pentru o dispariţie misterioasă şi sigură. 
Într-un miez de noapte, când e ora mai neagră, încărcaţi cu 
provizii de toate felurile, către un loc de taină! Care nu 
putea fi departe! Locul acesta de taină i se înfăţişa fie sub 
gura bine mascată a unei peşteri din creierul munţilor, pe 
care ar fi amenajat-o robinsoneşte, fie ca o căsuţă izolată, 
cu acoperiş înalt, între două păduri, unde o femeie 
singuratică (o văduvă tânără?), s-ar fi îngrijit de ei, iar ei de 
ea. 

Mai exista şi posibilitatea de a trece frontiera. Câţi nu o 


276 


făcuseră! Documente false. Xilliphant, cu multiplele sale 
relaţii... Undeva, o insulă. Totuşi o INSULA! 

— Mă Sergiu! 

Nu răspunde, nu doarme, nu mişcă măcar. Stă cu faţa la 
perete. Ce vede el în peretele acela? 

— Mă Sergiu, mă! Nu auzi? 

— Nici un Sergiu! Sunt Hamlet! 

— Bine, mă. Hamlet. Pot discuta cu tine? 

— Da, dar mai bine nu. 

Totuşi se răsuceşte, pune picioarele desculţe, cu vârfurile 
degetelor degerate, pe covoraş. Şi le priveşte. Dar, le şi 
vede? 

— La ce te gândeai? 

— La Teo. Noaptea când a înnebunit. Acum o mie două 
sute patruzeci de ani. 

Pe tema asta, Silviu Balamela ar avea mult de spus. Teo 
trebuia împuşcat pe loc, dar Xill se opusese, şi ce e cu asta? 
Nu hotărâse în cele din urmă destinul, singur? 

Dar nu e un subiect potrivit, acum. Bala ar fi dorit o 
conversaţie pe tema plecării. Mai încercase. 

Două bătăi discrete la uşa lor. Nu erau jandarmii, ci 
straniul personaj numit Ivan Grosbouchon, înarmat cu 
ghitara sa. O manta verde, cam zdrenţuită, atârna pe 
scheletul său, încercând poate să sugereze Granada medie- 
vală. Pe cap purta un fel de capişon ţuguiat cu mot roşu. Pe 
faţa uscată, numai piele şi os, trăiau doi ochi încă limpezi, 
de un albastru violent, puţin agresiv. Cu foarte mulţi ani în 
urmă, acest om răsărise pe ţărmul Constanţei, debarcat de 
pe o navă răsculată. Aşa spunea legenda -el nici n-o 
cultiva, nici n-o dezicea. Fusese pe vremuri vedetă 
europeană a variet&-ului. li vizita adesea pe „cei doi de 
sus”. 

— Domnilor, permiteţi? O pavană de Don Evdochim el 
Maestro, „anonim” spaniol din secolul cinsprezece. (Acesta 
era umorul lui Grosbouchon!) 


277 


Instrumentul vibra blând, aproape în şoaptă, şi, tot în 
şoaptă, uneori strecura, alături de glasul corzilor, ciudate 
mârâituri într-o limbă a nimănui probabil. După ce obosea, 
îşi continua programul aşezat Executa, invariabil, bucăţi 
numai ale aceluiaşi Don Evdochim el Maestro, „anonim” 
spaniol... 

E atât de absurd, încât trebuie să fie real, gândea despre 
el Xill. 

Ghitara lui Ivan Grosbouchon nu mai fusese văzută de 
câţiva ani. Se glumea că o dăduse pe ţuică, la cârciuma din 
Miriştea-Mică. Cine ştie unde o redescoperise... poate în 
pod, lângă arma „Purdy-Lame”? 

— Ei bine, Xilliphant, voi Bala să reia discuţia, după ce 
„baladin”-ul se retrase. 

— Nici un Xilliphant! 

— Scuză-mă, îngădui Bala, hotărât să-i facă jocul, numai 
de l-ar asculta cu atenţie. Uitasem Hamlet! 

— Nu. Nici Hamlet, N-ai auzit? Don Evdochim el Maestro. 
Îmi place. Eu sunt Don Evdochim El Maestro, „anonim” 
spaniol din secolul cinsprezece... 

— De-ai fi tot atât de vesel, pe cât eşti de glumeţ, rosti 
Baia, mirându-se şi el de paradoxul subtil ce-l se născuse 
involuntar pe limbă. Nu primi răspuns, Xill îşi reluă ocupaţia 
de a studia peretele. Bala fierbea de enervare, când primiră 
o nouă vizită: Pierre le Fou. 

— Domnule Sergiu! Sunteţi căutat la telefon! Având 
impresia că nu se exprimase clar, fiindcă Ceclan nu clintea, 
ridică vocea La telefon, amice! O femeie! 

Balamela îngheţă la auzul noutăţii aduse de Favoritul 
Damelor. Dacă cineva îl caută la telefon, înseamnă că ştie 
de prezenţa lui... de prezenţa lor... acolo! Craiul Sinăii, 
strigă şi mai tare; Ceclan, în fine, se urni. 

— Nu se poate, răspunse moale, surd, ca prin vată 
umedă. Eu nu sunt aici. 

— Prea bine, acelaşi lucru i-am spus şi eu doamnei, 


278 


adăugă liniştit şi sigur actorul-negustor. l-am spus că aici 
nu cunoaştem pe nimeni cu acest nume. Apoi, în loc să 
iasă, bătrânul i se adresă lui Bala, ignorându-l definitiv pe 
Ceclan. 

— Doamna de la capătul firului insistă. A precizat că nu 
trebuie să ne speriem... Să ne speriem de ce? Dar nici eu... 

Nu termină fraza, înghiţi un ghemotoc de salivă, făcu un 
pas spre Balamela. 

— Sunteţi oaspeţii noştri. Şi, ca un amănunt oarecare: La 
telefon fac de gardă cei mai de încredere dintre noi. 

Sergiu tresări. 

— Pentru ce fac de gardă? 

— Oh! Pentru orice eventualitate. Pierre le Fou ieşi. 

— XIII! Oare cine te caută? 

— Poate vrei să zici Don Evdochim El Maestro. 

— Don Evdochim, cine te caută? 

— Nimeni, mă Bala, nimeni... Ramoliţii ăştia se ţin de 
şotii, vor să ne distreze... Artileristul traversă un moment 
de speranţă, vocea lui Ceclan avusese timbrul familiar şi 
prietenos dintotdeauna. 

Pâlcuri de brazi negri înaintau în înserare către „Casa de 
Retragere”. lImbătrâniseră? Intenţionau aceşti brazi să 
părăsească „scena”? Bala îşi zgândări cu vârful unghiilor 
eczema de pe coapse (ar fi dat oricât să se poată scărpina 
în voie măcar vreun ceas două, însă Bercovici îl prevenise 
asupra nenumăratelor pericole ce-l pândeau dacă 
zgândărea infecția, printre altele o formă de cancer 
raritate, din care, din anul una mie opt sute şi până azi au 
fost semnalate numai unsprezece cazuri -!! -), apoi căscă, 
apoi, încercând să ajungă la subiectul mereu evitat de 
Ceclan, porni un ocol pe care, în sinea sa, îl considera 
diabolic de subtil. 

— Don Evdochim (îţi spun cum doreşti, măgar încălţat!), 
te-ai gândit că dintre colegii noştri, suntem departe de a fi 
cei mai interesanţi? 


279 


(Să vedem - plănuia Bala - dacă e Hamlet, sau 
Evdochim, cine dracu îi sunt colegii?!) Xilliphant replică 
aproape bine dispus: 

— Da, suntem cenuşii! Chiar şi amanţii de zei ne ignoră. 
Noi suntem oamenii care nu se mai tem de nimic... 

Bala, în ai cărui ochi mici şi îndepărtați strălucea acum o 
crâmpeie din amurgul montan, îl privi cu îndoială. EI 
personal, continua să se teamă de o mie de lucruri. Işi trecu 
degetele prin păr şi mai multe fire cărămizii, moi şi obosite 
îi rămaseră în mână. Poftim! Se temea şi de chelie. Fusese 
la un pas de a-l întreba pe Bercovici dacă ştiinţa-yoga nu a 
creat remedii şi în acest domeniu. Craniul gol şi alb al 
medicului îi dăduse singur răspuns. 

— Iţi aminteşti de Dorin Căpăţână-Căposu, care construia 
poduri, şi s-a mutat în Argentina, şi sugea ace? 

— Nu, ace sugea Dimitrie-poetul, îl corectă Ceclan, uşor 
însufleţit. Se întorcea iarăşi spre vârsta neguroasă şi 
incertă... 

— Pe marele şeik Rahman îl mai ţii minte? 

— Dar tu pe Vasile Regele Spionilor? ` 

Tăcură, scormonind după alte nume. Il dezgropară în 
aceeaşi clipă pe Doctorul Bucur O, geniul rău al clasei lor, a 
cărui moarte obscură n-a explicat-o nimeni, mal ales 
poliția... 

— Mă, zise Bala, apoi tăcu, surprins de un lapsus, ca de 
un cârcel. Mă Don... cum naiba te cheamă? Don Evdochim 
El Maestro! Tu cunoşti ciudata poveste de dragoste a lui 
Dimitrie poetul, ăl de sugea ace? Nu? Ai chef s-o asculţi? 
Voi doi aţi pierdut contactul, nu e aşa, în vreme ce eu îl mai 
întâlneam... Ştii că a ajuns într-adevăr poet? 

— Are şi cărţi? întrebă Sergiu. 

— Asta nu mai ştiu, ce importanţă are? Ştiu doar că 
iscăleşte cu pseudonim, dar n-a vrut să mi-l dezvăluie, şi că 
vreo şase sau şapte ani după ce am terminat liceul, a 
suferit un accident, l-a călcat un automobil. 


A 


280 


— Un automobil. Accident de automobil. Accidentul, 
banal, rrrapp! şi eşti aproape senvici, numai că poetul a 
avut şansa unei aventuri nemaipomenite, cum mi-aş dori şi 
eu. 

— Şi tu ai avut parte de o aventură formidabilă, cretinule 
mic, şi încă te mai afli în centrul ei! preciza Ceclan. 

— A lui Dimitrie poetul a fost o aventură de dragoste. 

— Nici un Xill. 

— O poveste de-amor, Don Evdochim. Nu ştiu de ce 
numai nasolii de poeţi au parte de aşa ceva! Automobilul 
era condus de o damă, singură, faptul s-a petrecut di- 
mineaţa, la marginea oraşului... sau tu cunoşti amănuntele? 

— Nu cunosc nimic din toată tâmpenia asta. Mă obligi să 
ascult? 

— Maşina îl sfârticase rău de tot pe poet, însă dama sau 
cucoana aia era şmecheră, pricepută şi iute. Şi puternică, 
nu o stafidită dintr-aia, altfel cum ar fi putut să urce 
coşcogeamite poet leşinat în automobil? L-a aruncat 
înăuntru, poate credea că e mort. şi a dat viteză. N-avea 
chef s-aibă de-a face cu poliţia, şi ce a urmat e de necrezut! 

Bala voi să constate dacă povestea de dragoste a lui 
Dimitrie poetul, (personaj real al tinereţii lor) îl distrează pe 
Ceclan măcar cât pasărea colibri când scarpină hipopo- 
tamul pe spinare, însă obrazul ars de ger al amicului, pe 
care pielea se surpa încetişor în fâşii neregulate, era doar 
trist şi absent. Silviu Balamela, cu excepţia momentelor de 
îngâmfare hazlie când se considera cel mai frumos, cel mai 
puternic, cel mai deştept, ştia să se preţuiască la valoare 
aproximativ justă. Se ştia inconstant, capabil de acte de 
curaj, dar şi de laşitate. Se descuraja repede, ceda uşor, îi 
lipsea încăpăţânarea virilă a lui Xill. În prezent, îl înfricoşa 
nu atât pericolul iminent, situaţia lor precară, cât indecizia, 
demenţa stranie a lui Ceclan, incapacitatea totală de a se 
fixa. De la descurajare, trecea la furie. Acum răcni: 

— Mă, tu asculţi ce spun eu, sau de pomană îmi răcesc 


281 


gura? 

Xilliphant întoarse ochii (aproape vindecaţi, Bercovici 
făcuse minuni) şi privi lung, trist şi serios gura lui Bala, ca şi 
cum într-adevăr ar fi dorit să constate dacă e pe cale dea 
se răci. Nu păru convins, totuşi zise cu glas uşor hârâit şi 
strident (în clipele de apatie nu şi-l mai supraveghea): 

— O poveste de dragoste e oricând bine venită. Zi-i! 

— Ei bine, Dimitrie poetul, sângerând, rămase strivit în 
automobilul acela puternic, condus cu mare pricepere de 
tânără asasină - deşi, n-ar fi de prisos să mârâim că 
accidentul se datora mai ales lui care umbla brambura 
cherchelit în zori de zi, pe şoseaua îngheţată, vânătă, sub o 
ninsoare care nu se decidea să înceapă. Când poetul făcu 
iarăşi ochi, constată că traversează, independent de voinţa 
sa, o pădure sălbatecă şi mare. Fata de la volan, calmă, 
zise: imediat ajungem, găgăuţă, şi-ţi dau să bei un litru de 
iod. Şi chiar ajunseră. Sprijinindu-se, Dimitrie poetul pă- 
trunse în minuscula cabană pustie şi se lăsă dezbrăcat şi 
oblojit de nişte mâini experte. Una dintre aceste mâini îi 
vâră între dinţi un hap pe care-l făcu să lunece în jos cu 
ajutorul unei cantităţi de apă şi, următoarele ore, acci- 
dentatul le petrecu dormind pe o saltea de paie ce mirosea 
a pelin, motiv pentru care purecii n-o habitau. Când des- 


chise ochii - fiindcă iarăşi îi deschise -, dintr-un colţ 
cufundat în penumbră izvora nişte muzică, 
Xilliphant zise: 


— Cunoşti totul în amănunt. Poate-mi spui şi ce fel de 
muzică era?! 

— Asta nu mai ştiu, răspunse Bala. 

— Poate Mozart? 

— Ha! Poate. Însă habar n-am. 

— Dar tipa cine era? 

— Era proprietara micii cabane, sau poate o închiriase... 
Era o schioare, dimineaţa dispărea cu lemnele pe umăr, 
după ce-i lăsa rănitului hrană, ca unui pisoi, în farfurioară, 


282 


iar lui Dimitrie nu-i rămânea decât să aştepte şi să asculte 
cum îi clănţăne de spaimă propria dantură, fiindcă individa 
aceea crudă şi lucidă ar fi putut să nu mai revină. Insă 
revenea, deşi (Bala o spuse cu răutate) eu pe unul ca 
Dimitrie l-aş fi lăsat în codru ospăț pentru dihori, revenea 
cu o raniţă mare pe umeri, din care scotea lucruri gustoase 
şi-l îngrijea pe nenorocitul acela ca pe propriul ei frate sau 
amant, cu deosebirea că îl ţinea la distanţă. Când i se mai 
întremară membrele şi reuşi să coboare din pat, în absenţa 
ei, Dimitrie scotocea prin cabană, să descopere unde se 
află şi cine e fata. Afară, la ferestre, se răsuceau bătrâni 
stejari, iar vântul orânduia nămeţii după regulile sale. 

— Cine era amazoana? voi să ştie XIII. 

— Poetul, de cretin ce era, n-a descoperit mare lucru. 
Putea deduce numai că ar fi doctoriţă, sau studentă în 
medicină, nimic altceva. Pe măsură ce se înzdrăvenea, 
creştea în el revolta şi furia împotriva temnicerei sale. 
Desigur sentimentele ar fi luat alt curs dacă ea ar fi împărţit 
cu el patul, salteaua de paie mirosind a pelin, dar schioarea 
dormea alături, o singură încăpere avea cabana aia mică, 
pe altă saltea, alături, numai să întinzi degetul, însă 
Dimitrie nu l-a întins fiindcă fata îl complexa. 

— ÎI ce? 

— Îi dădea complexe... Îi era superioară, dar nu se ştie 
prin ce, poetul în orice caz n-a ştiut. Când se dezbrăca, 
seara, nici gând să-l roage să-şi întoarcă ochii în altă parte. 
ÎI ignora ca pe o cratiţă în care supa de linte s-a acrit. El nu 
descoperise alt mijloc de a o sfida decât studiind-o direct şi 
fără fereală în timpul toaletei ei de seară, migăloasă, 
înceată, presărată cu mici rafinamente. Doamna, sau 
domnişoara (pe deget îi lucea doar un diamant, albastru ca 
ochiul unui suedez pe care moartea l-a surprins gândindu- 
se la ceva plăcut), purta peste zi îmbrăcămintea ei sportivă 
ce-i scotea în evidenţă trupul modelat de un Dumnezeu- 
sculptor bun meseriaş. Dacă mă gândesc acum, fata aia 


283 


trebuie să fi semănat cu Cecilia... în zilele ei bune. 

O perdea căzu peste ultimele cuvinte ale lui Bala. Xill o 
sfâşie: 

— Mai departe? 

— Era o mică perversă asasina lui Dimitrie poetul - seara 
se descălţa de bocancii grei de schi şi îşi spăla picioarele cu 
o indiferenţă cazonă, ca infanteristul obosit după un marş 
dificil. În vreme ce rănitul privea acele picioare, ea curăța 
cu grijă spaţiile dintre degete, iar apoi continua 
dezechiparea până la limită. Acesta era şi momentul ei 
muzical: patefonul făcea parte din utilajul cabanei, o rablă 
care încă mai emitea sunete, iar compozitorul preferat al 
fetei era doar unul. 

Oprea instrumentul şi sufla în lampă şi, câtăva vreme, pe 
tavanul cu grinzi galbene mai dănţuiau reflexele de lumină 
scăpate din sobiţa de tuci încinsă. 

li dădea sfaturi: 

— Câtva timp, poate un an, poate viaţa întreagă, vei 
simţi pe ici-colo dureri neaşteptate, parcă s-ar plimba prin 
tine un peşte fierăstrău sau o baionetă beată, evită deci 
mişcările bruşte, mlădiază-ţi gesturile, fii suplu şi felin ca şi 
cei dintâi oameni, şi lumea se va mira de schimbarea 
bruscă, de eleganța subţire a ţinutei tale şi fără voia ta, din 
drug necioplit, vei deveni lord şi, luând pilda trupului, vocea 
ta needucată, nestăpânită, hârâitoare, enervantă se va 
cizela, vei începe s-o stăpâneşti, dacă vei pricepe în cele 
din urmă că glasul omenesc este creat ca să delecteze 
urechea omenească, iar nu s-o vatăme, s-o sperie. O voce 
poate cuceri o cetate... 

— Consideri - o interoga Dimitrie poetul - că ar trebui să- 
ţi fiu chiar recunoscător?! 

— Îmi vei fi când vei pricepe că întâlnirea cu mine este 
evenimentul vieţii tale - surâdea de la mare distanţă 
femeia. 

— Deocamdată te detest din ce în ce mai mult. 


284 


— Ce vorbeşti?! 

— Şi chiar voi începe să te urăsc - se înverşuna poetul. 

— Normal, se mulţumise să comenteze necunoscuta. 
Când vei începe să mă iubeşti, va fi prea târziu, 

— Ce tot spui - ia repetă! 

— Repet: când te vei îndrăgosti de mine, va fi prea târziu 
- n-am văzut om care să se încadreze atât de perfect în 
propriul său destin. 

Dimitrie poetul se sprijini în coate, jignit şi cam alarmat. 
Ceva nu-i sunase bine. 

— Nu înţeleg de loc ce vrei să spui. 

— Am exprimat un lucru foarte grav, dragul meu, spuse 
„temnicera”, iar cuvintele „dragul meu” sunaseră mai mult 
ca o ameninţare decât o mângâiere. Ar trebui să înţelegi. 
Ce am spus, e limpede. 

Poetul zbieră: 

— Nu e adevărat, nu mă încadrez în nimic! Cum mă 
încadrez, în ce mă încadrez? Viaţa mea este ieşită din 
comun, sunt cel mai afurisit dintre tembeli! 

Se opri, speriat şi el de stupiditatea argumentelor. Afară 
ningea greu, era către sfârşit de iarnă. 

— Exact asta şi spun, destinul tău a fost să faci pe 
tembelul, iar tu n-ai opus rezistenţă, te-ai conformat 
perfect. 

— Dar mă cunoşti? Mă ştii dinainte de a mă fi luat în 
botul automobilului? 

— Nu era necesar - am aflat totul despre tine aici. 

Obosit de ceartă, speriat ca de o revelaţie nefastă, 
Dimitrie îngăimă: 

— Îmi reproşezi... ba nu, azvârli cu ironiile în mine! (râs 
reţinut al necunoscutei) Te voi iubi când va fi prea târziu? 
Am încercat şi acum, aici. 

— Ai încercat să mă seduci, amice. E altceva! 

Era adevărat. 

Dimitrie îşi zgândări mintea să işte ceva deştept şi crezu 


285 


că găseşte. 

— Vreau să-ţi pun o întrebare foarte importantă. 
„Accidentul” acesta al meu face şi el parte din „încadrarea 
perfectă în destin”? 

— Accidentul nu are o deosebită importanţă. Nu are 
decât importanţa pe care i-o vei conferi tu. Nenorocitule, 
vei ajunge să te făleşti cu întâmplarea asta! După cete voi 
expedia, ai să mă tot cauţi înnebunit şi vei cânta oricui va fi 
dispus să te asculte, că sunt marea ta dragoste, dar că ai 
trecut pe lângă ea orb. Te vei purta absolut dezagreabil, 
dragul meu, dar ce să faci, asta ţi-e soarta. 

— Am auzit bine? Ziceai: te voi expedia? 

— Exact aşa, poetule. 

— Nu e cam dur spus - după ce m-ai schilodit? 

— Eşti mai teafăr ca oricând! Dar tu - femeia deschise 
fereastra şi aerul rece năvăli aproape vizibil, fulgii de 
zăpadă, pădurea şi dangătul limbii unui câine în clopotul 
botului său, îndepărtat - tu nu mă ameninţi tot timpul cu 
glasul ăsta nesuferit, necultivat, cu ura ta eternă? - Oh, 
dacă aş şti că eşti capabil de un sentiment etern, fie şi ură, 
te-aş iubi ca pe un zeu. 

Dimitrie asculta, avea impresia că înţelege, dar îi scăpa 
totul. 

— Când te pregăteşti să scapi de mine? 

— Curând. Eşti sănătos. 

— Şi dacă voi reveni? 

— Nici o grijă, amice. Voi lua toate măsurile necesare. 

— Nu mai am nici un chef să mă încadrez în destinul 
meu, scrâşni poetul. 

Schioarea se ţinu de cuvânt. Câteva zile mai târziu, 
Dimitrie se trezi la marginea oraşului, rezemat de un stâlp. 
Venise primăvara. li administrase un narcotic - nebuna! Ca 
să nu ţină minte drumul. Şi cu toate încercările sale, cu 
toate că s-a amorezat de ea - prea târziu, aşa cum îi şi 
promisese schioarea - n-a mai întâlnit-o. 


286 


Balamela isprăvi de povestit cu senzaţia că vorbise în 
gol, şi se pregătea să înjure, când Ceclan îi făcu dovada că 
ascultase cu mare atenţie. 

— Numele acelei femei? 

— Ţi-am explicat, n-a mai întâlnit-o, nu l-a aflat niciodată, 
totuşi, vorbind despre ea, folosea un fel de poreclă stranie, 
fistichie, absurdă. 

— Ce vorbeşti? O ţii minte cumva? 

— Sigur. Planeta Trandafir Negru, aşa-i zicea poetul 
schioarei sale. 


Şi astfel, Xilliphant auzi propria sa poveste cu inerentele 
adăugiri şi falsificări ale lui Dimitrie, fostul lor coleg, poetul, 
care-şi însuşise fără remuşcări întâmplarea, e adevărat, cu 
consimţământul parţial al lui Sergiu, dar într-un sens 
limitat. Îl întâlnise pe poet - câţi ani de atunci! - şi literatul 
se afla în mare penurie de subiecte, iar o revistă îi 
comandase ceva urgent. Sergiu îi povesti accidentul, dar ca 
pe o întâmplare auzită undeva, fără a şi-o atribui Era tânăr 
- după aia regretase uşurinţa sa, urmărise cu îngrijorare 
publicaţiile, convins că Dimitrie va scoate ceva penibil şi 
libidinos. Dar se pare că literatul nu ştiuse să exploateze 
subiectul în mod rezonabil, şi nici nerezonabil. Preferase să- 
| exploateze doar verbal, când voia să dea gata pe cineva, 
indiferent dacă bărbat sau femeie. Şi, în felul acesta, 
preluase el acel destin pronosticat de schioare, iar Sergiu, 
dimpotrivă, izbutise în mare măsură să i se sustragă. lar 
primul semn că i s-a sustras a fost faptul că totuşi, până la 
urmă. a întâlnit-o pe Planeta Trandafir Negru. 


— Bucur O. a fost mai ales amicul tău, zise Balamela, cu 
tristeţea zădărniciei în glas. Care e adevărul adevărat 
despre viaţa şi moartea sa? Ascult. 

— Altădată, se eschivă Xilliphant, şi se întoarse cu faţa la 
perete. Da, fusese bunul său prieten, iar prescurtarea 


287 


numelui se datora chiar inspiraţiei sale: văzându-l cu o fată, 
îi strigase: „Bucur-o!” Nu precizase şi în ce fel, dar era 
probabil de prisos. La drept vorbind în clasa lor existaseră, 
crescuseră şi căpătaseră înţelepciune, doi Bucur O., cel 
care avea să devină tânărul geniu al medicinei, şi al doilea, 
care făcuse o carieră mare de actor, ambii străluciți printr-o 
stranie coincidență. Medicul, stimat de  academiile 
europene, iniţiase acea spectrală experienţă care urma să 
dezvăluie tainele vieţii şi ale morţii, sau în orice caz o bună 
parte dintre ele. Cu tot efortul, taina nu s-a putut păstra, 
nişte gazete răcniseră împotriva, asociaţii reale sau 
înfiinţate pe loc protestaseră împotriva marii experienţe. 
Acest Bucur O. izbutise imposibilul, legase organic doi 
oameni pe moarte, viscerele tefere ale unuia suplineau 
funcţionarea defectuoasă a organelor similare ale celuilalt 
şi viceversa - dar ce trece limitele diabolicului e faptul că 
reuşise să pună cerebelele celor doi „cobai” în acelaşi plan 
de funcţionare. Legături subtile, nebun de complicate, 
permiteau fiecăruia din ei să cugete independent, 
cunoscând însă şi ce se petrece în mintea celuilalt. 
Condamnati iremediabil - supraviețuirea era provizorie şi 
condiţionată, cei doi aveau să treacă în eternitate pe rând, 
iar cel norocos, cel care avea să trăiască un ceas sau două 
mai mult decât geamănul său, avea să-i cunoască ultimele 
gânduri sau reprezentări, sau ce va fi fost, cele cu care 
omul trece dincolo, în neant, şi avea să afle dacă dincolo 
mai e şi altceva decât indiferenţă... 

Marea experienţă, cu toate piedicile, avu loc şi se 
încheie, iar Sergiu, amic cu doctorul, fu curios să afle 
printre cei dintâi rezultatul, atât doar că în acele zile era 
foarte greu să dai de tânărul savant. Reuşi să-l agaţe la 
telefon. 

— Care-i situaţia - ce ai aflat? 

— Tu eşti, Xill? Ce doreşti de la mine? 

— Cum o duc bolnavii tăi... 


288 


— Cel din stânga aplecat... 

— lar cel din dreapta? 

— | se pregăteşte acum paşaportul, vorbi doctorul, cinic, 
clar, definitiv. 

— De ce nu te afli lângă el? 

— De vreme ce m-ai chemat la telefon! 

— Aşa e. Ai aflat ceva deosebit? 

— Despre ce? 

— Cum despre ce? Despre neant... 

Răspuns scurt ca o împuşcătură: 

— Da!! 

— Îmi spui şi mie ce? 

— Am stabilit legătura dintre moarte şi curiozitate. 

— Ceee? „Mort de curiozitate”? E o figură de stil... 

— Eu, Xilliphant, despre altceva vorbesc. Despre 
curiozitatea fundamentală. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ceva destul de neaşteptat, în orice caz! 

— Îmi vei explica şi mie? 

— Nu. Niciodată. Nimănui. 

— Ce e mă... dar... 

— lartă-mă. Plec. 


Al doilea Bucur O., actorul, cunoscuse şi el o fulgerătoare 
ascensiune, asemănătoare cu a medicului. Bucur O. 
magnificul turnase în Elveţia un filmuleţ mediocru, care, 
datorită şansei, căzuse sub ochii lui John Ford. Marele 
regizor pusese ochii pe el. A jucat sub bagheta acestuia 
într-o peliculă de anvergură, Rio Jim împotriva lui Doc 


289 


Holliday, a luat Oscar-ul pentru rolul titular, Rio Jim, şi şi-a 
pierdut viaţa într-un bizar accident, în timp ce se turna 
continuarea primelor două serii. 

La o fereastră - ştiţi cum se întâmplă - apăruse, subţire 
ca un desen în peniță, o mână în mănuşă neagră, înarmată 
cu un revolver negru, iar cele două împuşcături, seci ca 
asasinarea unui muscoi cu ziarul, trecuseră, în vacarmul 
acela, aproape neobservate. 

— Ce e cu teatrul acesta de prost gust?! strigase John 
Ford, observând că Rio Jim nu se mai ridică din spatele 
diligenţei Hei!... Sus, Rio Jim, în scena aceasta nu se moare! 
Mai tărziu... 

Insă Bucur O. - Rio Jim nu mai sufla. 

Da, gândea halucinat Sergiu, aşa a fost, iar acum îi voi da 
telefon Planetei Trandafir Negru şi-i voi spune că mi-e frică, 
şi-s singur. Deasupra noastră se vor destrăma arborii altor 
ierni.. Prin spaţii vor duela comete provizorii şi vom fi 
vizitaţi de fiinţe mici, cenușii, „androtanci” „reliefani”, apoi 
„căţărători” viguroşi vor despica ţărâna şi, apropiindu-se, îşi 
vor scutura cu neglijenţă umerii. 

Moartea actorului Bucur O.: Poate ar fi de spus că 
moartea lui Rio Jim din scena ultimă a filmului anticipase 
moartea reală a lui Bucur O. Zăcea lungit pe covorul de iută 
din mijlocul odăiţei sale şi părea că adormise târându-se 
după diligenţa cuprinsă de vâlvătăi - exact în clipa când s- 
ar fi cuvenit să deschidă focul împotriva celui mai bun fost 
amic al său, Doc Holliday. Părea un „căţărător” care vine 
din adâncimi în care a înfruntat coşmarul întâlnirilor cu 
reptile epileptice, iar acum îşi permite un scurt răgaz. 

Cămaşa despicată la spate - nimeni nu a priceput 
vreodată din ce cauză - lăsa dezgolit umărul vânjos. 

Da - rememora XIilliphant, întors cu faţa către trecutul 
său inexplicabil - am fost printre cei dintâi care 
descopereau moartea actorului şi mi-am dat seama cu 
intuiţie sigură cât de greu murise! Se ridicase în mai multe 


290 


rânduri, pentru a cădea iar şi iar. Reuşise să lase un mesaj. 
Sergiu Ceclan reuşise să-l ascundă - până să vină poliţia - 
era un mesaj strict confidenţial. 

Telefonul. 

— Bala, eşti acasă? 

— Dar tu ce crezi? Ce număr ai format? 

— A murit Bucur O. 

— Cum? Cine? 

— Bucur O. A fost împuşcat... exact ca în film! 

— Cine a fost împuşcat? N-aud, ce e cu telefonul ăsta... 
Care Bucur 0.? Medicul sau actorul? 

— O, doamne! Cred că actorul. 

— Jură că nu faci bancuri! 

— O, doamne. 

— Pari foarte calm! 

— O, doamne, şi sunt calm. Eu mă agit doar când nu este 
cazul. 

Mesajul lui Bucur O. 

Băieți, moartea este egoistă, geloasă, te acaparează. Nu 
e tragică, cine a spus? ţi se cască ochii de curiozitate! 
Importanţa propriului sfârşit anulează totul şi orice. Te 
concentrezi în jurul tău, faci un efort pentru a înainta, 
fiindcă vine o clipă lungă, atât de lungă încât ai impresia că 
te opreşti definitiv între viaţă şi moarte, exact în punctul 
unde nu se rezolvă nimic. Şi regreţi!! Vrei să ştii!! Ar fi 
păcat ca moartea să fie chiar punctul în care nu se rezolvă 
nimic! Ce hrană mai poţi oferi în acest caz curiozităţii 
fundamentale? 


— A fost împuşcat desigur cu un Colt, l-a informat Sergiu 
pe procuror. 

Acesta, colţos, plictisit de o jenă de ficat, îl împinse la o 
parte cu un deget de pe care, de-ai fi ras stratul de 
nicotină, ai fi putut otrăvi un crocodil tânăr. 

— Urmează s-o stabilim noi, tinere. 


291 


Dar eu ştiu de pe acum. Şi în film, Rio Jim e împuşcat pe 
la spate, cu un Colt. 
— Rio Jim? Ai căpiat? Şi de fapt cine eşti, ce cauţi aici? 


Xilliphant: 

Zece ani după terminarea liceului, ne-am adunat. 
Conform unui îndoielnic obicei, profesorul Raţă, fostul 
diriginte făcu catalogul. După Balamela se mai înşirau doi 
cu „B”, iar apoi venea la rând Bucur O. Pronunţându-i 
numele, profesorul Raţă îşi compuse un glas adecvat, atât 
de palid că îmbolnăvi de icter muştele ce mărşăluiau pe 
catedră în faţa sa. Careva dintre deştepţi voi să anunţe 
mort, în loc de prezent. Ceremonia stupidă a fost însă dată 
peste cap. Silviu Balamela, într-un moment de inspiraţie se 
ridică şi cu un aer vesel răcni: 

— Domnii mei, Bucur O. lipseşte pentru moment. E la 
Hollywood, turnează câteva filme cu John Ford. 

Uite, şi pentru asta l-am iubit pe netrebnicul de Bala. 

Câţiva am trecut şi pe la cimitir. Pe o placă scria: „Bucur 
O., actor şi medic. Premiul Oscar pentru Rio Jim împotriva 
lui Doc Holliday. Premiul Ambroise Pare al Academiei de 
medicină din Paris.” 


— Mă, Xilliphant! 

— Care Xilliphant? Cine-i ăsta? 

— Pardon, pardon. Don Evdochim el Maestro. A sosit 
dejunul. 

— Bă-mi pace! Nu mi-e foame! 

— Dar trebuie să mănânci! Trebuie să prinzi puteri! 
Trebuie să mă ajuţi! 

Se opri, puţin speriat, încercând să înghită înapoi 
cuvintele în care recunoscuse sonorități şi accente din altă 
ocazie. Asta e! Repeta cuvintele cuiva! Repeta cuvintele lui 
Ceclan. Ziua dinaintea salvării. Ziua când mâncaseră... 


292 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 


O întâmplare de mică importanţă agravă starea de spirit 
a lui  Miîşkin-Vampiru,  declanşând succesiunea de 
evenimente care aveau să culmineze cu ceea ce a rămas 
apoi în istoria neagră - dar nu ostentativ neagră! - a „Casei 
de Retragere” sub denumirea de „A doua noapte a 
Sfântului Bartolomeu”. 

lată ce s-a întâmplat. Celebra armă de vânătoare Purdy- 
Lame nu dispăruse chiar fără urmă, ci fusese confiscată, cu 
aprobarea „areopagului”, de către bucătarul John, care, 
într-o zi, ce-şi zise? la să-mi încerc şi eu norocul, şi numai 
un sfert de oră mai târziu Mişkin, care scruta cu silă 
orizontul îngălbenit peste munţi, îl văzu pe bucătar topindu- 
se pe cărarea pădurii cu arma „sa” la umăr. Vampiru fu 
străbătut de un clocot de mânie. 

John nu era un braconier cu merite deosebite, dar se 
pare că pentru a dobori o pereche de iepuri nu se cer mari 
calităţi. El răpuse două perechi - sau poate i-a căpătat de la 
vreun alt bandit, asta cine s-o mai verifice?! - fapt e că, 
înainte ca înserarea să întristeze definitiv contururile 
crestelor, toată lumea îl zări mărşăluind triumfător cu 
vânatul, şi deosebit de ironice vorbe se încrucişară prin aer 
la adresa „celuilalt” vânător, dar numai când se afla de 
faţă, ca să audă. 

Gurmanzii „Casei” dădură un maldăr de sfaturi şi, peste 


293 


două zile, după ce-şi făcuse stagiul în oţet, condimentat 
cum se cere, vânatul fu servit în largi farfurii, în sos picant, 
cu sfeclă caldă, sote de morcov şi cu glumele respective. 
Gluma fu însă întrecută în clipa când loniţă Gasparoglu se 
apucă să debiteze un toast-monolog la adresa lui Mişkin- 
Vampiru-Tartarin-Munchausen, datorită „iscusinţei” căruia 
beneficiau de un suculent prânz... 

Lumea aplaudă. Mohorât, „contele” părăsi încăperea. În 
aceeaşi seară, el compuse o scrisoare, o lipi cu mare grijă, 
iar seara o strecură în cutia „Casei de Retragere”. Nici un 
poştaş nu se deplasa până acolo, cu excepţia cazurilor 
ieşite din comun (dar nu-şi amintea nimeni de un astfel de 
caz). Ziarele şi bruma de corespondenţă se opreau la oficiul 
din Miriştea, de unde le aducea John şi tot el transporta la 
oficiu scrisorile expediate de actori. De altfel, cheia cutiei o 
avea doar el. 

Ziua următoare, dimineața, extrase din cutie un singur 
plic, cel adresat de Vampiru, fiului său, la Bucureşti. De 
când se instalase în „Casa de Retragere”, „contele” dacă îi 
expediase una sau două epistole fiului său. Osia relaţiilor 
dintre ei era neunsă. lon Duşa nu se sfii să strecoare plicul 
în buzunar, iar apoi, în singurătatea odăiţei sale să-l 
deschidă cu pricepere, aşa ca să nu se observe, şi să ia 
ştire de conţinut. Mai făptuise şi cu alte ocazii acest păcat, 
aşa, de amorul artei. Mişkin îl anunţa pe feciorul său, sec şi 
exact că la vilă se aciuiseră de curând doi indivizi mai mult 
decât suspecți, spioni sau dezertori şi cerea ca el, fiul, să 
anunţe treaba asta acolo unde trebuie. 

Bucătarul John ascunse plicul, îşi învârti o ţigară, o 
aprinse cu chibritul şi reflectă. Cuvântul „dezertor” provoca 
o sonoritate neplăcută în mintea sa, dar el era om de 
munte, iar nu vreun fricos. Se decise să cumpănească 
liniştit până a doua zi. În acest interval, i se cristaliză 
limpede în minte gândul elementar că „ăia doi din odaia de 
sus” erau prietenii şi mosafirii bătrânilor. El ce amestec are, 


294 


el, simplu bucătar? Prin semne tainice, îi convocă pe 
Dinuleţ-Ari, Pierre le Fou, Marcel Fliegermann, care nu 
întârziară să afle noutatea. Ce decid ei? 

Areopagul hotărî să fie ars plicul. Prima idee. A doua 
idee, îmbunătăţită, îl convocară pe alt „coleg”, Simion 
Ceapă-Focşani, care ştia să imite glasuri şi caligrafii. Avea 
nişte degete mai hoaţe decât nişte coţofene. L-ar fi păcălit 
şi pe secretarul lui Rockefeller. 

Focşani se asocie cu mare plăcere complotului - tot ce 
ieşea din cotidian producea multă înviorare - şi rezultatul fu 
că o altă scrisoare luă drumul Bucureştiului, una scrisă tot 
de mâna lui Vampiru, dar în care pulsau doar anemice ştiri 
neutre... 

Ar fi de adăugat ceva: toată această şiretenie a fost de 
fapt inutilă căci fiul lui Mişkin, un ins şters şi funcţionar 
mărunt, decedase cu vreo câteva zile înainte, foarte puţin 
eroic, de blocaj renal, în timp ce curta o dansatoare 
proaspăt dată afară din „Compania Mişu Banu”. 

Vampiru număra zilele. Visa o patrulă înarmată până-n 
dinţi care, în sfârşit, avea să-l scape de obsesia „degetului 
acuzator”. Se mira că evenimentul întârzie, uitând până şi 
faptul că, pe vreme de război, melcul întrece poşta în 
viteză. 

O singură posibilitate nu-i trecuse prin cap „contelui”; să 
aibă o explicaţie completă cu dezertorii - şi în ultimă 
instanţă, oricum ai învârti-o, salvatorii săi, în noaptea 
ultimei expediţii. 

Nu. El decisese să nu se compromită tratând cu inşi de 
asemenea soi. 

Şi în acest timp, cu toate piedicele ce i se puneau viaţa 
continua. 


Dimineaţa, Silviu Balamela cobora în sala de gimnastică, 
de departe cea mai arătoasă încăpere a vilei, prevăzută cu 
foarte largi ferestre pe două direcţii, coloane aparente pe 


295 


rotile (!), putând fi aranjate după dorinţă, pereţii zmângăliţi 
într-un albastru odihnitor, culoarea cerului de munte, 
tavanul stropit în verde, verdele pinului negru (...). Haltere 
uşoare şi alte aparate se înşiruiau de-a lungul peretelui. 
Stamatiu Salamandră, mare adept al educaţiei fizice, în 
care vedea începutul oricărei izbânzi, cu acest loc îşi 
pornea controlul când pica în vizite. 

Cinci, şase sau, uneori, şapte bătrâni răspundeau clo- 
poţelului zdrăngănit de laba lui Marian Bercovici - spre 
marele său regret nici una dintre doamne, „deşi ele resimt 
cea mai acută nevoie”. 

Acum, şirului chelbos de yogini i se adăuga şi Bala. 
Executau Pranayama - respiraţie, apoi câteva poziţii mai 
comode, cea a palmierului, a soarelui, „cobra” şi evident 
vataianasana - poziţia pentru gaze. 

Balamela se întrema din zi în zi. Spre deosebire de Bucur 
O., superbul ratat, Balamela nu avea în el nimic magnific. 
Pe Sergiu îl preocupase cazul. Aceştia doi au fost cei mai 
buni prieteni ai săi, şi singura asemănare dintre ei, doar 
aceea că ambii erau - probabil - oameni. 

Bala simţea din ce în ce mai acut primejdia, nu cu 
tentacola instinctului. Generaţiile de intelectuali din familia 
sa tociseră legăturile cu natura. El deducea pericolul. Era 
convins, că, o lume întreagă de-ar fi de partea lor, tot se va 
produce undeva o fisură, va izbucni un sunet fals, un 
contact are să funcţioneze cu întârziere - şi mecanismul 
inevitabil care-i va catapulta în faţa Curţii marţiale şi a 
plutonului se va pune în mişcare. Silviu Balamela nu se 
înşela, primejdia şi plana peste capetele lor. 

Inteligența lui nu era sclipitoare ci solidă. A înţeles cu 
întârziere, dar cu tot frontul de consecinţe, că apariţia sa şi 
a lui Xill e unul din marile evenimente ale „Casei”, unde nu 
se întâmplă nimic de obicei. Bătrânii actori, cu excepţia 
adversarilor (Bala îl şi dibuise pe Mişkin-Vampiru), vor face 
tot posibilul pentru a-i păstra, ca pe nişte jucării, Distrându-i 


296 


pe cei doi bolnavi, aveau şi ei ocazia Bă se amuze. 

În scrisoarea sa - prima variantă - „contele” nu exagera 
cine ştie cât. Reprezentaţiile se succedau de la zi la zi, şi, 
evident, conţineau un sâmbure de ridicol şi de tristeţe... 
După ce-şi închipui că e Hamlet, apoi Evdochim El Maestro, 
Sergiu Ceclan deveni Robin Hood, împăratul Codrilor, pe 
urmă Le Cid şi, în, sfârşit, spre marea spaimă a lui Bala, 
Napoleon Bonaparte în persoană. Ori, aşa-şi închipuia şi era 
convins Silviu, când un nebun ajunge la „faza Napoleon” 
înseamnă că e nebun definitiv şi iremediabil. Blestemaţii de 
actori improvizaseră în sala de gimnastică o scenă. O 
încadraseră frumos în ramuri de brad. Napoleon victorios, 
Napoleon îndrăgostit, Bonaparte în retragere, Bonaparte 
exilat în insula Sfânta Elena. În INSULA! Rolul marelui 
cuceritor îl purtase pe umăr, cu gravitate, Dinuleţ-Ari. 

Liniştit, maiestos, calm, Xilliphant urcă scările către odaia 
lor, iar când Balamela, sub impresia spectacolului, încercă 
să provoace o discuţie, îi reteză limba, se proclamă 
Bonaparte şi se întoarse cu faţa la perete. Silviu nu cunoscu 
somnul în noaptea aceea. Se decise să părăsească singur 
„Casa de Retragere”. Sergiu e nebun, şi nebunia îl va salva, 
nebunii nu sunt dezertori. Încercă să construiască planuri. 
Cel mai simplu ar fi fost să şi-l facă aliat pe bucătarul John, 
om evident descurcăreţ, să-l cumpere, avea cu ce, pentru 
ca bucătarul să-i pregătească unde va şti el o 
ascunzătoare. Planul era bun, însă nu prea. Câtă vreme ai 
şi un singur complice, nu te poţi bizui pe nimic - regula 
numărul unu. 

Mai bine dacă reuşea s-o şteargă singur, neştiut, pe 
neaşteptate, să ajungă în vreun orăşel anodin (sau în Ca- 
pitală? Te pierzi mai uşor...), să ia contact cu lumea in- 
terlopă în vederea procurării documentelor false. Contact 
cu lumea interlopă - sună straşnic - însă concret - cum? Şi, 
de fapt, asta înseamnă iarăşi complici - şi încă ce fel de 
complici! 


297 


Contact cu lumea interlopă - asta ar fi specialitatea lui 
Ceclan - nu se spunea că el ajutase la evadarea lui Lică 
Wolf? - însă Ceclan nu e Ceclan, ci Napoleon. Nu precizase 
care, cel victorios, cel înfrânt, sau cel exilat în INSULA 
Elena.. 

Curioasă atitudinea lui Bercovici în privinţa lui Xilliphant. 
Simplă oboseală, va trece, decretase el. Şi Bala renunţase 
să se mai sprijine pe sfaturile medicului yogin. 

Deci, să-i părăsească pe Xill. Să iniţieze singur marea 
aventură a dispariţiei sale. Singur! Se simţea neajutorat ca 
un căţel uitat pe acoperişul unui zgârie-nor. Cu ce ar trebui 
să înceapă pregătirile? Când să plece - în ce direcţie? Ce 
măsuri să ia, ce trucuri să folosească (din păcate n-avea 
coadă ca vulpea) pentru a scăpa de urmăritori? 


Cu atât mai fericit fu zâmbetul-strâmbătură al lui Silviu 
Balamela când, întorcându-se de la exerciţiile yoga (care 
acţionează eficient şi în cazul eczemelor scorbutice - îl 
asigurase Bercovici), îl găsi pe Xilliphant îmbrăcat şi pradă 
unei agitaţii active, mobilizatoare. Purta un costum de 
catifea neagră, care nu-i venea rău. Un fular roşu fâlfâia 
împrejurul grumazului său; se bărbierise; îşi trăsese ceasul, 
şi-i potrivise după ora exactă dată la radio şi, în aşteptarea 
lui Silviu, fuma prima pipă după multe zile. 

— Oh! Bine c-ai venit. Mergem. 

Arăta ca un om sănătos. Chiar ca un om sănătos. 

— Mergem? se scutură de uimire Bala. Unde? 

Ar fi fost gata s-o tulească si-n clipa aia, chiar la Polul 


Sud. 
298 


— Chiar mergem, Xill? 

— Ce, crezi că glumesc? 

— Bine, dar pregătirile... 

— Vom lua cu noi târnăcoape şi lopeţi. 

Picioarele lui Bala se topiră sub el, căzu pe canapea. 

— N-am înţeles... Târnăcoape şi lo...? 

— Da, cred că în două zile terminăm! 

Cu un glas care se deosebea neesenţial de scârţâitul unei 
violine dezacordate la care trage o capră cu arcuşul, Bala 
se interesă unde vor merge şi ce vor termina. 

— Săpăm nişte morminte ca lumea camarazilor noştri de 
INSULA. Nu-i vom lăsa la discreţia fiarelor. 

Curios cum, considerându-se Napoleon, vrea în acelaşi 
timp să sape gropi pentru camarazii de INSULA, dar, 
această aparentă lipsă de logică abia-l zgândări pe 
Balamela. Işi compuse un glas care ar fi îndoit şi o piatră. 

— O, XIII! Putem sta niţel de vorbă? 

— Sigur, dar de ce să mai pierdem timpul? 

— Mă tem că n-avem încă destulă putere să coborâm în 
crater, să muncim acolo în pământul îngheţat şi apoi să 
ieşim. Vom rămâne definitiv în groapă, Xill. 

— Nici un XIII! 

— Să cumpănim niţel, Bonaparte. 

— Nu sunt Bonaparte. 

— Prea des te schimbi - nu pot ţine pasul... Îmi spui şi 
mie cine eşti? 

Vocea lui Ceclan avu o vibraţie de adâncă melancolie,: 

— Uite ce m-am gândit. M-am gândit că sunt Teo... 

Balamela porni o pledoarie stranie şi romantică, dar, spre 
mirarea propriilor urechi, destul de convingătoare, 
conjurându-l pe Ceclan (cu oroare îi spunea Teo, dar cât 
mai rar...) să renunţe la planul său neraţional. Morţii nu mai 
trebuiau tulburaţi... Îi tulburaseră ei doi îndestul - şi-l privi 
drept în ochi. Oare Ceclan prinsese aluzia? Să le sape 
morminte? Deşertăciune! Cel mai frumos mormânt pentru 


299 


camarazii lor, pentru naufragiaţii MARELUI ZBOR, e craterul, 
muntele, natura, în care, cu încetul, se vor dizolva. 

La sfârşitul alocuţiunii sale, Bala avu impresia că Sergiu 
nici nu-şi mai aminteşte de la ce porniseră. El se lungi în 
costumul său de catifea neagră şi începu să cerceteze 
peretele. 

În noaptea ce urmă, avu loc primul incident grav. 

Pe nesimţite - cine ar fi crezut? - Mişkin-Vampiru îşi 
recrutase partizani, aceştia erau în primul rând cei trei 
ţinuţi în afara „convenţiei”, oamenii pe care nu se mai 
conta din pricina senilităţii avansate. 

„Contele” le spuse adevărul: cei doi din „camera de sus” 
nu erau excursionişti nevinovaţi, ci dezertori! In absenţa lui 
Strehaia, plecat la plimbare, i-a convocat în camera sa pe 
Ramolitul numărul unu, numărul doi şi numărul trei. l-a 
aşezat pe una din canapele, în şir, examinându-i cu tristeţe. 
În comparaţie cu ei, se simţea tânăr şi vioi. Aşa cum 
şedeau, lipiţi unul de celălalt, tremurând ca nişte gelatine 
cu trupurile ascunse în vestimentaţii mai stranii decât orice 
deghizament, îi amintiră „contelui” de un tablou celebru - 
Goya să fi fost oare? 

Ramoliţii aşteptau cuminţi şi lipsiţi de iniţiativă, fuseseră 
convocați pentru ceva important, iar acum, fără a da cel 
mai mic semn de nerăbdare, oricum nu se grăbeau nicăieri, 
aşteptau şi nu aşteptau, şi indiferența, sau mai bine zis 
absenţa lor, clătină pentru o clipă hotărârea „contelui” de a 
continua lupta. Cu asemenea aliaţi n-ai fi cucerit nici un 
coteţ lăsat în părăsire. Şi oare vor pricepe despre ce e 
vorba? 

Dar căpăţânoşenia era una din principalele trăsături ale 
lui Mişkin-Vampiru, datorită ei ajunsese actor, chiar mare 
actor aceeaşi calitate, transformată în defect, făcuse din el 
un sărăntoc. (Îşi pierduse avutul la ruletă). 

Nu va abandona campania, fie şi din principiu. Alegându- 
şi cuvintele, efectuând dese plimbări la uşă şi înapoi, 


300 


pentru a constata dacă vreo ureche indiscretă nu se 
insinuase cumva pe-acolo, explică ramoliţilor întreaga 
chestiune şi, spre marea sa mirare, reuşi să iste în ei fla- 
căra indignării. Căută în vreun colţişor al minţii vreun 
dicton, preferabil latinesc, cu privire la vanitate, ca să şi-l 
mormăie pentru sine, dar îşi aduse aminte că avusese 
totdeauna faimă de incult şi nu ţinuse între degete tratate 
de limbi moarte. In orice caz, ceea ce stârnise sentimentul 
Ramoliţilor - aici nu greşea Vampiru - era vanitatea: 
fuseseră lăsaţi deoparte, ca nişte nimeni... 

Nesigur încă de viitoarea lor comportare, dar încurajat 
oarecum de acest prim succes, Mişkin reuşi să-şi facă un 
nou adept în persoana lui Ceapă-Focşani, folosind aceleaşi 
argumente, patriotismul, ruşinea de a păta bătrâneţile lor 
cinstite ocrotind nişte trădători... Focşani-,„plastograful” 
(trecând sub tăcere incidentul cu scrisoarea, ce era prost să 
spună?!) se lăsă convins neaşteptat de repede, atât de 
repede că Vampiru îl suspicionă. Ceapă-Focşani, care nici 
nu era ramolit foarte, nici prost din cale afară, se lăsase 
sedus nu de adevărul suprem la care se referise „contele” - 
nu credea în el încă din tinereţe - ci de posibilitatea de a 
asista la noi evenimente. 


Sergiu Ceclan veni seara la Club. Purta hainele sale negre 
şi fularul roşu gros, de care nu se mai despărţea. Deasupra 
fularului, capul răsărea halucinat şi rebel, iar ochii ardeau 
ca două flori carnivore. Îl ducea de braţ Bala, ca pe un om 
foarte bolnav. Şi era foarte bolnav. În întâmpinarea lor veni 
Pierre le Fou, subţire, elegant, bine dispus. 

Balamela era palid, descurajat şi decis să părăsească 
„azilul”, cu Ceclan sau fără, în maximum două, trei zile. Se 
aşezară la o măsuţă de şah, fără a juca însă. Fiind lăsaţi în 
pace de către Favoritul Damelor, Bala îşi propuse o ultimă 
discuţie, o ultimă încercare. 

Cu Ceclan se putea vorbi despre orice, dar de fapt despre 


301 


nimic, pierdea subiectul, şi nu putea fi dirijat înapoi. Ca din 
întâmplare, bucătarul John trecu pe lângă ei - iar Bala îl fixă 
atât de stăruitor, că se opri. 

— Aţi dorit ceva, domnule? 

— N-nu... Ba da, o cafea neagră, amară, şi nu prea 
veche... făcută măcar anul trecut. Bala încerca să fie dur. Şi 
vreau să am o conversaţie, cu dumneata, mai târziu. 

lon Duşa mişcă vertical bărbia sa virilă şi se duse după 
cafea. 

— Sergiu, hai, mă, să discutăm liniştiţi, despre ceva 
liniştit! 

— Ti-am spus că sunt Teo. Cine e Sergiu? Şi îşi privi 
ceasul, gest reflex de altădată, fiindcă ceasul din nou îi 
stătea... 

— Vrei să jucăm şah? 

— Nu. De ce să jucăm şah? 

— Totuşi, ce ai dori? 

— Să mă întorc în. cameră, să mă gândesc la cei doi 
pitici, la savantul Şorban, la căluţul Tropoteală... De ce m-ai 
târât aici? 

— Mă băiete, tu îţi cam baţi joc de mine! 

Ceclan îi aruncă una din acele priviri opace. Ochi care nu 
văd. 

— Nu. De ce? Nu eşti tu prietenul meu? 

— Ba da, mă! Şi, tocmai din această cauză, te conjur! 
Adună-ţi gândurile! leşi la suprafaţă! Spune-ţi că eşti Sergiu 
Ceclan XIilliphant. 

— Sunt Teo. 

— Dar eu? Eu cine sunt? 

— Eşti Bala. Dar tot atât de bine ai putea fi Fritz Hel- 
lermann. Chiar, DE CE nu ai fi Fritz Hellermann? Nu văd nici 
un impediment, Fritz vorbea româneşte cam tot atât de 
bine ca şi tine. Am decis, eşti Hellermann. 

La acest punct ai discuţiei, în mintea lui Bala se funda- 
mentă definitiv hotărârea de a o şterge singur, şi încă 


302 


neîntârziat. Până ce Xilliphant rămâne un dement paşnic. 
Dacă va începe să aibe furii, vor fi nevoiţi să-l transporte 
undeva, la cel mai apropiat ospiciu - şi atunci marele secret 
al existenţei lor va ieşi la iveală. Nebun, Xill va trăi încă o 
sută, o mie, sau chiar o mie două sute patruzeci de ani. lar 
Bala va gusta rigoarea aspră a legii. Urmară două 
evenimente, primul, bucătarul John aduse cafeaua, ai 
doilea, telefonul. 

Până în sala clubului, din hol, sună lung, alarmant, puţin 
isteric, telefonul. Telefonul, dracul să-l pieptăne, ştie când e 
cazul să împrumute un ton special. Aparatele acestea fură 
ceva din sufletul omului, iar când omul îşi dă seama, e prea 
târziu. 

Acelaşi lon Duşa, sobru, voinic politicos: 

— Domnule Sergiu, o voce de femeie! 

Xilliphant nici nu ridică ochii la bucătar, Balamela se 
ridică brusc. 

— Mă duc eu! 

Fugi cu paşi mici şi iuți; reveni cu aceiaşi paşi, mai puţin 
iuți. De pe faţa lui ai îi putut culege cu lingura o pastă 
alcătuită din curiozitate şi disperare. 

— Însă vrea să discute numai cu tine. 

— Cine? 

— Insa. Tipa. Doamna. Du-te naibii! 

— Nu îi este indiferent cu cine conversează? 

— Îl vrea la aparat pe Xilliphant. 

— Înţeleg dragă Fritz... Fritz Hellermann, însă numitul 
Xilliphant nu se află aici de faţă. 

— M-mă! Nu e alarmantă situaţia? Cineva, o femeie, ştie 
de prezenţa noastră aici? De unde ştie? 

Vocea ridicată a lui Bala atrase un cerc împrejurul lor. Se 
pare că nimeni nu era conştient de starea reală a lui 
Ceclan, iar doctorul Bercovici, cel mai puţin dintre toţi. 
Actorii, glumind,  provocându-se, înjghebară un nou 
spectacol... 


303 


Când merseră în camera lor, la culcare, Bala avu o cu- 
riozitate, pe jumătate pură, pe jumătate perversă: voi să 
ştie cine e acum Xill, îşi schimbase iarăşi identitatea? 
Împinse uşa cu umărul, ridică fitilul lămpii. Lampa îi privi cu 
singurul ei ochi, şi, plictisită, scoase un rotocol de fum 
negru. Fereastra, izbită de vânt, trase o înjurătură. 

— Bun! Cine dracu eşti acum? 

Sergiu traversă o ezitare; poate şi el se întreba. Dădu, în 
sfârşit, bizarul răspuns: 

— Tot Teo. 

Acest răspuns, acest tot, îi dădu lui Baia un junghi şi-i 
inoculă alte îndoieli, Xilliphant nu e nebun, ci face pe ne- 
bunul. Cum? Face pe nebunul... In ce fel s-ar putea verifica? 

— lar eu cine sunt? 

Ceclan tăcu, Bala repetă întrebarea, iritat, cu vocea ca un 
fierăstrău, şi atunci Sergiu se fixă în faţa lui, îl examină ca 
pe o dihanie necunoscută, înclinând puţin capul într-o parte 
- Bala îşi aminti că aceeaşi expresie o remarcase la câini, la 
unii inteligenţi. Ceclan aruncă de pe umeri haina sa neagră, 
începu o nesfârşită plimbare de-a latul camerei, dizlocând 
neîncetat propria sa tăcere. Parcă tot era mai bine să-l vadă 
mişcându-se, decât vârât cu nasul în perete, dar aici, tot 
întorcându-şi automat capul după Teo... pfui! după Xill, Bala 
auzi cum scârţâie vertebrele gâtului. 

Ceclan se opri, trupul său cunoscu o frânare bruscă de 
mecanism exact în dreptul lui Bala, care şedea înfundat în 
canapeaua sa; cu aceeaşi înclinare a capului, privind ţinta 
în ochii lui Silviu, fără ca totuşi să existe vreo comu- 
nicativitate între ei, între ochii lor, răspunse: 

— Şi tu eşti tot Fritz Hellermann. 

— De ce, mă - îşi stăpâni cu greu un răcnet Balamela - 
de ce sunt eu Hellermann? Chiar ai luat-o razna?! 

— Dar n-am stabilit că e tot una cine suntem? 

— Nici pomeneală de aşa ceva. Teo, „aliatul” sunt morţi, 
fie iertaţi, iar noi, tu Sergiu, şi cu mine, Silviu, mai trăim... 


304 


Dar ne aşteaptă plutonul de execuţie! 

— De ce zbieri? la vezi! Ce importanţă au plutoanele de 
execuţie? 

Silviu Balamela scrâşni o înjurătură care aproape des- 
chise fereastra, că nu încăpea, şi o zbughi pe coridor. Porni 
să-l caute pe John. „Vocea” de la telefon îl neliniştise la 
culme. lon Duşa însă nu era nicăieri. În alte ocazii te îm- 
piedici de el la tot pasul, gândi Silviu, tot blestemând. 
Intenţiona să-i ceară o raniţă încăpătoare, conserve, pâine. 
Avea de gând s-o întindă, chiar dacă bucătarul nu-i va 
indica vreun adăpost. Va lua toţi banii, bijuteriile şi chiar 
ceasul lui Ceclan. Şi busola de argint. Nebunii trăiesc în 
afara timpului, a spaţiului. Nu-i ameninţă nimic. Cu condiţia 
să fie nebuni veritabili. 


Bucătarul era de negăsit şi Bala, înfierbântat, ieşi pe 
terasă. Acolo era însă frig. Luă dintr-un cuier cojocul cuiva 
şi, din nou ajuns pe terasă, respiră adânc, modelând în su- 
flet ura ce o nutrea faţă de Xilliphant. Privi furios cerul, 
piscurile, linia pădurii - în ce direcţie o va apuca? Busola, 
bun, dar faptul de a porni către nord-vest încă nu înseamnă 
nimic. Nebunia lui Ceclan echivala cu o trădare! El trebuia 
să se ocupe de toate aceste amănunte. Hm. Uşa sorții în 
spate, cineva se apropia cu paşi rari, de parcă ar fi mers 
printre băltoace. Bala îşi stăpâni cu teroare, dorinţa de a 
privi înapoi. Dacă era unul ce visa să-i înfigă pumnalul în 
ceafă? Asta e, în tovărăşia unui dement şi tu îţi pierzi 
echilibrul. Ce mecanism! Eu sunt Teo, tu eşti Fritz. S-a 
ascuns în pielea unui mort. Îşi închipuie că în felul acesta e 


305 


invulnerabil. Şi culmea e, că e! 

— Admiraţi cerul, domnule? 

Nici vorbă de aşa ceva, nici nu ridicase ochii, privise doar 
munţii aceştia ostili şi necunoscuţi, străbătuţi de cărări ce 
duc oriunde, dar mai cu seamă nicăieri. Lângă Bala se 
oprise unul din pensionarii „Casei”, unul dintre cei mai. 
şterşi, nici nu-i reţinuse numele. Asta nu scotea nici două 
cuvinte pe săptămână, nu juca table, nu participa la 
„reprezentaţii”, nu avea amici. În seara asta părea însă 
vorbăreţ. 

— Cerul este superb, domnule Balamela! 

Acum Silviu îşi aminti numele său, Marius Lupşa. Asta-i 
nume de fost mare actor? Şi cât de artificial vorbea: 

— Este unica privelişte în faţa căreia merită să ne plo- 
conim neîncetat. 

— Sunteţi credincios? mărâi Bala, plictisit. 

— Poate da, poate nu, ce importanţă are? 

— Cum ce importanţă, păi...! 

Nimeni nu mai e normal pe lumea asta? 

— Când vorbesc despre cer, nu fac aluzie la Dumnezeu, 
ci la spaţiul nesfârşit care îşi joacă şi îşi plimbă pe căile sale 
enigmatice aştrii vizibili şi cei invizibili. 

Oare vorbise „de la sine” sau citase cine ştie ce autor? 
Balamela născoci o întrebare neghioabă: 

— Ce înţelegeţi prin aştri invizibili? 

Bătrânul răspunse între două suspine: 

— E dificil să porţi o discuţie pe această temă cu un 
neprofesionist. 

Bala îi aruncă o privire piezişă. Moşneagul era mai scund 
cu un cap decât el, care de asemenea era scund. Felul în 
care-şi îndrepta nasul către cer n-avea nimic măreț. Nimic 
cosmic. 

— Nu prea vă înţeleg, domnule. 

— Am fost astronom, domnule! 

— Credeam că pe-aici s-au... oploşit numai foşti actori. 


306 


— Mi-am încheiat cariera de astronom devenind actor. 

— O întorsătură neaşteptată. E mare diferenţa între una 
şi alta? 

— Pot zice că am dus o viaţă dublă... 

Tocmai asta îi mai lipsea lui Bala! Alt tip cu viaţă dublă... 

Făcu tentativa de a pleca, dar îl opri gândul trist că 
bătrânul va continua să vorbească şi în cazul că va rămâne 
singur. Decât viaţa dublă a lui Xill, de care se săturase, mai 
bine să asculte aiurelile acestuia. 

— Şi... domnule, hm, zici că te ocupai cu scormonitul 
constelaţiilor? 

— Am descoperit o cometă, domnule. 

— Ce anume ai descoperit, domnule? 

— O cometă, una superbă şi unică. Mă aflam la obser- 
vatorul din Berlin, tânăr bursier, speranţă a ştiinţei, iar 
cometa a primit numele meu. Cometa Marinescu. 

— Numele dv. e Marinescu? Parcă ştiam că... 

— Marinescu e numele adevărat. Cel de actor e Marius 
Lupşa. 

Balamela nu găsi nimic de comentat. Şi chiar, ce ar fi fost 
de comentat, cel mult faptul că poate va ninge, poate nu. 

— Aşa e că nu mă crezi, domnule? 

— Vai de mine, dar de ce, domnule? 

— Cometa Marinescu, stimate domnule, despre care 
desigur n-ai auzit, fiindcă pe vremea aceea nu existai. 

— Ce? Cum? 

— Dar nu vreau să te jignesc, domnule. Ziceam doar că 
nu te născuseşi încă la ora când am dat de cometa ră- 
tăcitoare... 

— A, da? Bine... 

— A fost supranumită cometa secolului, iar eu am ajuns 
celebru peste zi, mai exact, peste noapte. 

— Felicitări... era chiar o cometă importantă? 

— Excepţional de importantă. Senzaţională. 

— Bănuiesc că ne-am izbit de ea... 


307 


— Nu chiar, însă trebuia să treacă la foarte mică distanţă 
de Pământ, aproape să ne mângâie pe chelie cu coada... 
Coada aia a ei trebuia să acopere o treime de cer. 

— Înfiorător, nu? 

— Dimpotrivă, domnule, măreț. De altfel, se presupune 
că stelele astea cu coadă nu sunt prea periculoase... 
Cometa mea, înţelegi, pornise ferm pe direcţia calculată, şi 
numai un cataclism universal, de pildă o prăbuşire în 
interior a materiei, i-ar fi putut modifica orbita... Ajuns 
celebru, abia mai pridideam să înghit micul dejun, de 
atâtea interviuri şi conferinţe. 

— Şi atunci, de ce n-ai fugit? 

— Să fugi de glorie? Cine a mai văzut una ca asta? Păi 
domnule, toţi astronomii din lume urmăreau drumul 
cometei, cel indicat de mine, şi, fii atent, datorită 
condiţiunilor favorabile de observaţie, cometa Marinescu 
ne-ar fi permis să dezlegăm unele taine fundamentale. 

— Dar - interveni Bala - presupun din tonul dumitale că 
s-a întâmplat ceva neplăcut? 

— Un dezastru, domnule! 

— Ha?? 

— Cometa a dispărut pe neaşteptate. 

— Imposibil. 

— Imposibil, însă a dispărut. 

— Bănuiesc că, spre marea uşurare a celor care, totuşi, 
se cam temeau de acest randevu... 

— Ce importanţă au profanii, domnule? Ei n-au decât să 
se teamă. Dezastrul însă s-a reflectat asupra persoanei 
mele, ca şi cum eu aş fi fost de vină că vagaboanda aia 
dementă s-a răzgândit. Cariera mi-era compromisă, m-am 
pomenit în centrul atenţiei batjocoritoare a întregii lumi 
savante, nu apărea gazetă fără caricatura mea călare pe 
cometa inexistentă. Mă tachinau, şi în primul rând cei care 
o zăriseră şi confirmaseră calculele mele. Rea lume! N-am 
suportat lovitura, domnule! Cu lipsa de înţelepciune a 


308 


tinereţii, mi-am zis că nu numai lumea ştiinţei îşi bate joc 
de mine, ci întreg Universul, ca şi cum Universul n-ar fi avut 
altă ocupaţie atunci decât să-şi deregleze mecanismele 
pentru a sfida un gândac. Am renunţat la cariera ştiinţifică, 
la numele meu, m-am făcut actor. 

Balamela îşi supse buza de jos, cu melancolie. Era sărată 
şi acoperită de o crustă crăpată. 

— Aşa simplu, cum ai schimba o haină? 

— MMM! Când priveşti în urmă cu peste cincizeci de ani, 
totul pare simplu, inutil şi stupid, dar cu schimbatul „hainei” 
nu mi-a venit chiar aşa de uşor. Am ucis un om. Atrebuit să 
ucid un om. Ce te uiţi aşa la mine, ce contează o crimă 
comisă acum peste o jumătate de veac?! 

— Sigur - nu contează... Cum s-a întâmplat? 

— De ce nuţi-aş spune? De ce nu i s-ar confesa un asasin 
unui dezertor? 

— Domnule Lupşa, sau cum te cheamă...! 

— Tinere, nu-mi juca rolul jignitului, mi-e silă de roluri, şi 
eu nici nu te condamn. Să nu mă condamni nici d-ta, în 
schimb... Diavolul mi-a scos în cale un june actor din 
provincie care pleca în Capitală să caute o pâine, pricepi? 
Nu avea pe nimeni, nici în oraşul de baştină şi nici în 
Bucureşti. L-am înlăturat, m-am vârât în pielea sa, i-am 
furat actele şi numele, şi am făcut carieră mare... Cred că el 
n-ar fi făcut nici o scofală. Eu am reuşit - întreabă pe oricine 
ce fel de actor a fost Lupşa! 

— Şi cariera asta, a doua, v-a adus o droaie de satisfacţii 
şi de bani! 

— Da. Banii i-am păpat de mult! Satisfacţiile, mm, au 
rămas... Dar tot nu i-am iertat cometei farsa aia mare! 
Dacă vii la mine în cameră, într-o vizită amicală, am să-ţi 
arăt. Am atâtea caiete pline de calcule, că pot face din ele 
un piedestal pentru propriul meu bust. Şi acum caut 
eroarea, trec în revistă posibilităţile... Cometa Marinescu n- 
a dispărut, ci a fost abătută din drum... 


309 


— S-a ciocnit de o rândunică?... 

— Nu e de glumit. Dacă m-ar lua cineva în serios, aş 
putea să indic un punct pe cer unde există o forţă, una 
dintre acele înfricoşătoare forţe despre care nu ştim nimic. 
lată cauza dispariţiei cometei Marinescu. 

— Deh, posibil... 

— Nu e posibil, e sigur. Dovadă că, în cele din urmă, 
cometa tot a venit! 

— A venit! Cometa Marinescu a venit la întâlnire, dar cu o 
întârziere atât de mare, încât pentru mine a fost inutilă, de 
prisos. De unde se poate deduce că un astru care apare 
prea târziu nu e bun la nimic, poate ca şi gloria târzie. 

— Domnule Ma... Lupşa, divaghezi, ai revăzut totuşi 
cometa? 

Mititelul bătrân tropăi să-şi dezmorţească picioarele, ca 
un cal... ca un câăluţ... ca Tropoteală, miji prin craniul lui 
Balamela. 

— N-ai decât să mă consideri nebun, nu ai fi primul, dar 
în noaptea de An Nou, acest ultim An Nou, pe cerul nostru a 
trecut cometa Marinescu, iute ca un fulger, şi cred că sunt 
unicul pământean care a zărit-o. A strălucit numai o noapte, 
ce evantai superb, şi a întins-o grăbită, mânată de forţa 
oarbă ce o dirijează... In noaptea aia, astronomii erau beti, 
şi nici nu ştiau, nenorociţii, că va veni. Doar eu ştiam! 

Bala surâse, absent, îndepărtat. | se făcuse frig, prin 
vinele sale sângele curgea cu sfială. La ce bun să-i spună 
că şi ei, din avion, parcă zăriseră ceva ce ar fi putut fi o 
cometă? 

— Domnule, cometa mea încalcă legile astronomiei 
clasice. Calculez neîncetat, am ajuns la nişte rezultate sur- 
prinzătoare. Dacă un om deştept va scormoni prin hârtiile 
mele după ce mor, vor fi mari surprize! 

— Cu cine stai în cameră, domnule? 

— Singur. Sunt singurul care stă singur. Noaptea la mine 
pătrund constelaţiile, aşa că nu sunt chiar singur. E 


310 


nemaipomenit să te joci cu formulele, până dimineaţa. Cal- 
culul abstract oferă posibilităţi nelimitate! 

— Te cred, zise Bala, iute. Noapte bună! O şterse, 
îngheţat. 

Se ciocni de lon Duşa. 

— Pariez că domnul Marius v-a plictisit cu cometa lui. 

— Eu am văzut-o, spuse Bala, mirat şi el că vorbeşte. 
Bucătarul rânji. În club, Gerti făcea ordine, el o ajuta. Bala 
oscilă: să pună acum „problema”? Tot oscilând, porni pe 
scară în sus. Oare ce făcea Xill? 

XIII ascuţea un creion, foarte concentrat asupra muncii 
sale. 


IV 


Ceasul lui Sergiu zăcea pe măsuţă, ne tras. Pipa, 
nefolosită, zăcea pe duşumea, şi numai că nu mârâia de 
ciudă. Xill zăcea şi el într-o rină. Nichelul cuţitului de 
vânătoare oglindea când şi când o rază săracă. Bala se 
aşeză şi-l privi, fără a fi băgat în seamă. Să înceapă a-i 
povesti despre cometa Marinescu ar fi însemnat să dea 
dovadă de tâmpenie; cui să-i povestească... lui Teo?! 

N-avea chef să doarmă. Să meargă la club, iar? Ca nici- 
odată, bătrânii se retrăseseră în văgăunile lor, fără specta- 
col, ca pentru a prinde puteri, ca şi când fiecare ar fi ştiut 
că spectacolul cel mare abia urmează. Se pregătea o 
noapte afurisită... Jos în hol, lângă telefon, sub cercul de 
lumină ai unei lămpi anemice, unul dintre bătrânii viezuri, 
cu ţeasta acoperită de un fel de babeţică ce trebuie să-i fi 
servit şi în copilărie, făcea de gardă, răsfoind o carte, la 
care acum îi venise rândul. Făcea de gardă! Jocul continua! 


311 


Clădiseră precauţiuni peste precauţiuni, dar undeva în lu- 
mea asta strimtă, o femeiuşcă ce aflase de existenţa lor îi 
putea trimite la moarte cu un singur suspin! De mirare că 
până acum se abţinuse să suspine! 

Sunt un idiot mic şi preocupat, se catalogă Bala. Sunt 
ultimul supravieţuitor al MARELUI ZBOR - pe Sergiu nu-l 
mai pun la socoteală, un nebun nu e un supravieţuitor. Sunt 
un idiot mic şi mărginit şi mereu mă plasez chiar în centrul 
universului ăsta prin care circulă haotic comete, şi nu 
numai comete. Tot felul de obiecte şi de oameni. Fritz 
Hellermann a apărut - când a ieşit din pântecul mă-sii lui, a 
dispărut când şi-a tras glontele în tâmplă, iar acum s-a ivit 
iar, în clipa când l-a reinventat nebunul. Putin lipseşte să zic 
că Fritz Hellermann e o cometă... şi încă poate cometa 
Marinescu! Puțin lipseşte să accept că eu sunt Fritz, şi deci 
cometă. Mă mir că Lupşa n-a băgat de seamă. Primul pas 
către nebunie. Următorii, mult mai repede şi mai uşor... 

E o soluţie... 

E o soluţie straşnică să fii nebun; Xilliphant s-a dăruit 
nebuniei cu pasiune, ca unei femei, nebunia este de-acum 
înainte ocrotitoarea sa. Are să pice poliţia, îl vor duce la 
ospiciu, se va termina războiul, iar ei nu va avea decât de 
ales, să se vindece sau să rămână nebun. Poate va opta 
pentru a doua variantă - scapi de griji, de toate grijile, scapi 
de ele, pur şi simplu scapi. 

Oare să fac la fel? 

Trebuie să fii actor, mare cât toţi aceştia de aici la un loc, 
în zilele lor bune, ca să treci prin lanţul de capcane şi să-i 
păcăleşti pe toţi că nu simulezi. Oare prietenul meu 
simulează? Ar fi putut să-mi spună şi mie, ne-am fi sfătuit 
împreună, poate îmi pierdeam şi eu minţile, din timp. Nu... 
Nu merge, Xill ştie că nu merge. Doi dezertori, ambii 
nebuni, sună la fel de fals ca lătratul unei pisici. O fi fost 
acesta şi calculul lui Xill, eu această posibilitate o aleg, iar 
tu găseşte-ţi propria cale. Egoism... Cum egoism, când el 


312 


m-a scos din crater, m-a târât până aici?... dar poate 
consideră că datoria sa e îndeplinită. Şi-o fi zis, ia mai dă-l 
dracului pe neputinciosul ăsta, ia mai dă-l dracului, cât timp 
voi fi eu responsabil cu mizerabilul său destin?! 

Sunt un idiot mic şi chinuit de eczemă şi nu merit altă 
soartă decât să fiu strivit ca un păduche, tra-la-la, şi cu 
acest tra-la-la, Balamela cobori înapoi la club cu speranţa 
că va da acolo măcar peste un aiurit, măcar peste tipul cu 
cometele. Dar în încăpere se zbenguia un întuneric orb şi, 
încercând să ajungă în colţul unde bănuia că trebuie să fie 
lampă şi chibrite, călcă pe coada pisicii, care dădu un 
răcnet şi o zbughi printre scaune. Bala o înjură. Reuşi să 
aprindă una dintre lămpi, după ce se fripse - şi acum ce să 
facă? - ziarele erau vechi, pline cu ştiri despre război 
(tocmai subiectul preferat...), de pe masa de biliard, bilele îl 
priviră supărate că le trezise, iar de prin alt colţ sclipeau 
către el ochii ofensaţi ai pisicii. Stinse lampa. O aprinse iar. 
li era silă să meargă „acasă”, silă de Ceclan, silă de sine. 
Poate că şi la nebunie se ajunge aşa, trecând mai întâi şi- 
ntâi printr-o mare silă de sine. lată că-mi surâde din ce în 
ce mai mult soluţia. Ce pereche veselă vom alcătui, şi cum 
are să se mai înfurie Xill văzând că fac pe nebunul, 
admițând că nu e! Poate l-aş obliga în felul acesta să se 
vindece?! 

Nu, n-am destulă fantezie. Nu ascut creioane, n-am un 
căluţ Tropoteală, n-am un ceas la care să mă uit clipă de 
clipă, iar apoi să nu mă uit deloc... N-am urmă de talent la 
„făcut mutre”.. 

Deci, am să fug. Dar nici măcar pentru aşa ceva n-am 
destulă fantezie. Cum „se fuge”? Cum să negociez cu bu- 
cătarul, cât să-i ofer, ce să-i pretind? Sunt doar un mic 
imbecil, curat în clipa asta, cu dinţii spălaţi, în haine ono- 
rabile, şi relativ sătul. Mănânc bine. Ceea ce s-a întâmplat 
în crater n-a lăsat o rană morală adâncă în cugetul meu. 
Xilliphant a fost generos şi puternic, el a iniţiat, el a 


313 


executat totul. Ce folos? Acum eu sunt teafăr, mintea mi-e 
întreagă - deşi e o minte de idiot - pe când Ceclan a plecat 
de pe lumea asta - dacă nu cumva se preface. 

Balamela mai făcu doi-trei paşi, rari. 

Se opri la o fereastră şi văzu cum, în lumina lunii, păsări 
mari, negre se îndreaptă spre munţi, în şiruri curbe. Păreau 
că decolează chiar de pe acoperişul „Casei”. Bala se înfioră 
- ce fel de păsări pot fi acestea care în puterea nopţii 
pornesc spre munţi - nu cumva visez? 

Deodată auzi de undeva corzile chitarei. Perfect, ne vom 
oferi o mică distracţie! Orbecăi pe coridoare, greşi câteva 
uşi până să nimerească. Ivan Grosbouchon împărțea 
camera cu Ceapă-Focşani, „plastograful”, şi, în acel 
moment, Focşani stătea cu picioarele goale într-un lighean 
cu apă, trăgea dintr-o ţigaretă acră, şi asculta, dar poate că 
nici nu asculta, pavanele lui Don Evdochim El Maestro, 
„anonim” spaniol din secolul cincisprezece. Balamela fu 
întâmpinat cu amabilitate (deşi Focşani, aţâţat de Vampiru, 
îl privi cu oarecare rezervă) şi invitat să ia loc. O cameră 
plăcută, îşi zise el, camera a doi oameni paşnici care se 
înţeleg excelent, doi prieteni, - fără să-i treacă prin minte - 
cui i-ar fi trecut? - că aceşti excelenți prieteni, aveau să-şi 
care pumni peste falcă doar puţin timp mai târziu... 

— Totdeauna vă distraţi până aşa de târziu? 

— N-aveam reguli, hospodariule, răspunse Grosbouchon, 
de la zi la zi, iar acum tot o pavană, de acelaşi autor... 

Bala se înfundă în scundul fotoliu şi închise ochii... 

Deodată, ghitara tăcu. 

— Domnilor, auziţi? Jos se petrece ceva! 

Ceapă-Focşani se ridică în lighean. Bala sări în picioare 
şi-i veni să se azvârle pe fereastră, fiindcă primul său gând 
fusese: „Poliţia!” De jos urca un huruit amestecat, voci şi 
zgomote, că o avalanşă inversă. 


314 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 


În noaptea aceea, la „Casa de Retragere” s-au prăbuşit 
amiciţii, de-o viaţă, s-au şters duşmănii, tot de-o viaţă, s-au 
spus de la obraz adevăruri ce-au aşteptat câte o jumătate 
de veac spre a fi exprimate, amicii au lovit şi au scuipat în 
amici, inamicii s-au aliat între ei împotriva foştilor prieteni. 
S-au petrecut de toate. Posibil că impulsul iniţial va fi fost 
dat de gestul necugetat al lui Bala. Cert este însă că haosul 
şi violenţa sălăşluiesc în om, alături de sufletul său 
nemuritor. 

Planul lui Mişkin-Vampiru era simplu. Ştia că omul care 
face de gardă la telefon se înfundă în fotoliu, se acoperă cu 
un pled şi sforăie până îi vine schimbul, care uneori nici nu 
mai vine. Era un joc de bătrâni căzuţi în mintea copilăriei, 
misterios şi naiv... 


De gardă la telefon, se nimerise să fie Pierre le Fou, 
Craiul Sinăii, care tocmai prinsese un somn gros. Vampiru 
puse mâna pe telefon, învârti manivela - nimic - o învârti şi 
mai energic şi, de undeva, o operatoare nevrozată, 
răspunse: „Alo?” „Contele” voi să ceară postul de jandarmi 
din Miriştea şi probabil chiar pronunţă primele cuvinte, 
când, în spatele său, pe scară, se înălţă răcnetul lui 
Strehaia, care într-adevăr ridică în picioare vila. Unii crezură 
că arde. 


315 


Petrică Favoritul. Damelor sări şi el în picioare şi se repezi 
la Vampiru. Acesta, ager şi el, depuse un pumn în nasul lui 
Pierre, scăpând însă receptorul telefonului. 

Venit din urmă, George Strehaia ridică receptorul, în care 
răsuna, acum, ceva mai energic, glasul operatoarei: ALO! 
ALO? CE AŢI DORIT? Strehaia strigă, prea tare: NIMIC, şi 
închise. Apoi se repezi în centrul „acţiunii”. 


Evenimentele se precipitau... Pierre le Fou, alături de 
George Strehaia se înghionteau cu Miîşkin-Vampiru, căruia i 
se alăturase Ceapă-Focşani. Imprejurul lor se şi formase un 
cerc de privitori, oricum scena era dintre cele mai rare, 
nimeni nu voia s-o piardă. Veniseră toţi, chiar şi babele, şi 
chicoteau, şi nimeni nu se grăbea să intervină, ci numai 
dădea sfaturi, iar doctorul Bercovici, bine dispus de 
vitalitatea de care dădea dovadă yoghinii săi, urmărea cu 
un ochi pe luptători, iar cu celălalt cronometrul din palma 
sa. Silviu Balamela apăru şi el, ca paraşutat din tavan, 
schiţă un gest, dar medicul îl prinse de mânecă: 

— Se bat de trei minute, domnule! Straşnic! Şi încă nu 
par obosiţi! lată ce înseamnă exerciţiul... 

Bala se înfurie brusc şi nemotivat şi săltând braţul, făcu 
să zboare cronometrul din palma medicului. A fost un gest 
din cale afară de necugetat. Se consideră că de aici a pornit 
scandalul şi încăierarea generală. Mulţi îşi pierdură brusc 
simpatia faţă de „cei doi din camera de sus”, iar „contele” 
câştigă noi adepţi, în primul rând pe medic, care urla ca din 
gură de şarpe: îndrăzneşti să dai în mine, măscărici 
nenorocit, îndrăzneşti, ia mai îndrăzneşte! 

În furia sa, Bercovici încurcase lucrurile, calificativul de 
măscărici i se potrivea cel mai puţin lui Bala, dintre toţi 
care se aflau de faţă - în orice caz, Bala, bineînţeles, nu 
îndrăzni să lovească şi nici măcar nu avusese intenţia, el 
dăduse în cronometru, ca şi cum bietul instrument, acum 
sfărâmat, ar fi fost de vină pentru „modul sportiv” în care 


316 


medicul trata evenimentele, dar pas de te mai explică, el. 
Bala, se pomeni înconjurat, înjurat, pocnit cu pumnii şi cu 
ce se mai găsea la îndemână. Încerca să se apere, 
retrăgându-se pas cu pas, fără a riposta la vreuna din 
lovituri. Atitudinea sa pasivă îi făcu aliaţi, nu-l ucideţi pe 
băiat, e slăbit încă, urlă careva, probabil Ivan Grosbuchon, 
fiindcă altă voce ripostă: gura, măi Dop-mare! Incăierarea 
se extinse!... 


Silviu Balamela urcă în odaia de sus, aducând cu el, faţă 
de ce avusese înainte, câteva zgârieturi şi vânătăi. Un 
firicel de sânge îi prelungea coada ochiului stâng. Starea 
hainelor sale nici nu merită a fi descrisă. 

Xill stătea în faţa lămpii aprinse, părând că examinează 
cu mare atenţie compoziţia chimică a flăcării. Tinea între 
degete xilliphantul, dar nu cânta la el. Trimise lui Bala o 
întrebare moale: 

— Ce s-a întâmplat acolo jos..., Fritz? 

Balamela îl privi crunt. 

— la mai repetă întrebarea, băiete! 

Sergiu căscă încetişor şi lung, suficient ca să i se vadă 
toate plombele de la măsele. 

— Te rugam să-mi spui ce s-a întâmplat jos... 

— Ce s-a întâmplat, da, însă mai departe! Cum mi-al zis? 
Cine-s eu? 

— Ţi-am zis Fritz. Eşti Fritz. 

— Care Fritz, mă? Care? 

— Fritz Hellermann. 

— Mai repetă o dată, te rog, cine sunt eu? 

— Ce să tot repet? Eşti Fritz Hellermann, „aliatul”. 

— Uite ce este, mă! Tu, dacă ai poftă, poţi fi cine dorești, 
dar pe mine nu mă... falsifica! Mă numesc Silviu Balamela. 
Pauză. Cine sunt eu? 

Ceclan îl măsură o clipă cu ochii opaci. 

— Eşti Fritz Hellermann. 


317 


— Vino puţin mai aproape de mine... Hei, auzi?! 

Ca hipnotizat, Ceclan. se ridică. 

— Eu sunt Silviu Balamela. Repetă! Cine sunt? 

Şoapta lui Ceclan abia ar fi îndoit firul de păr al unei 
blonde. 

— Eşti Fritz Hellermann... 

Infierbântat de cele petrecute jos, unde nu-şi permisese 
luxul de a lovi şi el, Bala se descărcă aici, îi arse lui Ceclan 
un pumn peste falcă, şi abia după ce comise acest gest - ca 
şi cu cronometru! lui Bercovici - îşi dădu seama ce făcuse şi 
aşteptă cu spaimă, mic, riposta lui Xilliphant, care nu era 
omul ce se iasă bătut - însă figura acestuia făcea milă, şi 
frica lui Bala dispăru. Ceclan se clătinase, Bala n-avea 
destulă forţă ca să-l dea jos dintr-o lovitură, se clătinase şi 
acum îl privea cu ochi mari, miraţi, infantili. Bala se umplu 
de curaj. 

— Haide, fii băiat bun şi spune-mi cine sunt! 

— Eşti Fritz. 

— Nu, mă, nu, sunt Balamela, cine sunt? 

— Fritz Hellermann. 

Îl pocni, cu dreapta, cu stânga, de data aceasta Sergiu 
căzu, rămase jos, prăbuşit, cu bărbia înfiptă în covor. 

— Ridică-te imediat! 

Ceclan se supuse. Sângera la gură. 

— Haide, spune-mi acum cine sunt eu! 

Pupilele lui Sergiu devoraseră restul ochilor care erau 
două găuri înspăimântate. 

— Te rog, nu mai da! Te rog!... Eşti cine vrei... 

— Nu! Nu! Nu! zbieră Bala. Şi cu totul în afara oricărei 
stăpâniri, lovi şi lovi. Sergiu zbură într-o parte. 

— Ridică-te, spune-mi cine sunt, că te omor! 

— Spune-mi tu cine eşti, bolborosi jalnic Ceclan. 

— Mă numesc Silviu Balamela, amicul tău... cum? 

Ţinea pumnul ridicat. Şi pumnul lui sângera. 

— Eşti Silviu Balamela, amicul meu. 


318 


Bala simţi în gură ceva atât de rău, de amar, că se temu 
că va pica otrăvit cu propria sa fiere. Gust de cruzime, 
gândi. Era prea încălzit ca să se mai poată opri, şi un in- 
stinct primar, regăsit pentru moment, iar nu vreun raţio- 
nament cât de cât logic, cum avea să pretindă el mai târ- 
ziu, îl împingea înainte - cine ştie! cine ştie! - poate eo 
cale de urmat, poate vom ajunge undeva, poate reuşesc... 
dar totul era confuz în creierul său, ca universul în faza 
exploziei iniţiale când stăpână e dezorganizarea. Mai lim- 
pezi erau alte sentimente, mânia, disperarea, vag gândul la 
urmările incidentului de jos, aşa că, fără să mai zică nimica, 
ci numai preventiv, îl ameninţă cu pumnul pe Ceclan, îl 
ajută să se ridice, îşi sprijini pumnul de bărbia sa şi-l privi în 
ochi, de jos; Ceclan, chiar gârbovit cum era atunci, era mult 
mai înalt, îl privi în ochi şi răcni, deşi avea impresia că de- 
abia şopteşte. 

— Bun! Bun! Acum, că am stabilit cine-s eu, şi te rog să 
nu uiţi ce am stabilit, că vezi ce păţeşti - îşi legănă pumnul 
său însângerat - mic, odios, şi însângerat - acum să vedem 
cine eşti tu, cine eşti? CINE EŞTI? 

Poate că şi animalele biciuite în timpul dresajului, când 
suferă fără să înţeleagă pentru ce, au ochi înspăimântători, 
asemeni ochilor lui Ceclan, dar Bala trecuse de faza 
sentimentală a evenimentului, acum nu mai vedea decât 
propriul său gând. Era gata să facă şi moarte de om. 

— Te rog... Spune-mi tu cine sunt! 

— Te prefaci, câine! (în al şaptelea subconştient: măi, ce 
frază de film!) Sunt sigur că ştii cine eşti, dar te prefaci, ca 
să-mi dai nervi. Te bat! Te bat, mă! CINE EŞTI? 

— Nu ştiu, nu ştiu! se zbătu Ceclan. Nu ştiu c/ne vrei tu 
să fiu eul 

— Nu cine vreau eu, dobitocule, păgânule, ci cine eşti 
într-adevăr! 

— Spune-mi te rog tu... 

— Bine... Bala obosise îngrozitor. Eşti Sergiu Ceclan - 


319 


cine eşti? 

— Sergiu Ceclan, dacă doreşti tu. 

— Nu fiindcă doresc eu, ci fiindcă ăsta eşti, cine eşti? 

— Sergiu Ceclan. 

— Nu-ţi spune nimic acest nume? 

— Ba da, l-am cunoscut pe Ceclan. 

— Nu l-ai cunoscut, ci tu eşti Ceclan. Sergiu Ceclan, 
prietenul meu cel mai bun. Repetă! 

— Sergiu Ceclan, prietenul tău cel mai bun. 

— Sergiu Ceclan Xilliphant. De ce ţi se spune Xilliphant? 
Spune! 

— Nu ştiu. 

Bala sări, se mai întremase, Sergiu se feri din calea sa. 

— Cum nu ştii, cum? Te pocnesc. Uite acolo xilliphantul! 
Ţi se spune Xilliphant fiindcă ştii să cânţi la xilliphant. 
Repetă! 

— Ştiu să cânt la xilliphant. 

— Nu! Nu asta. Repetă cine eşti! 

— Sergiu Ceclan Xilliphant. 

— Aşa e! Stai drept în faţa mea! Repetă, cine eşti? 

— Sunt Sergiu Ceclan. 

— Bun. Eşti cumva Teo? 

— Nu, nu, nu, nu! Nu mă mai lovi... 

— Cine eşti? 

— Sergiu Ceclan, cânt la xilliphant. 

— Eşti cumva Don Evdochim El Maestro? 

— Nu mai da! 

— Cine eşti? 

— Sergiu Ceclan. 

— Nu eşti Bonaparte? 

— Nu! Nu! 

— Dar cine? 

— Sergiu Ceclan Xilliphant. 

— Să nu mai greşeşti cumva, că moartea te paşte. Eşti 
cumva... Ruy Blas? 


320 


— Nu, doamne fereşte! Sunt Sergiu Ceclan. 

— Eşti poate, să zicem, Viviane Romance? 

— Sunt Sergiu Ceclan, nu mă mai chinui. ` 

— Trebuie să fii foarte convins că eşti Ceclan. Incearcă să 
fii foarte convins. Începi să-mi placi... Nu mai vrei nişte 
pumni? Eşti cumva Churchill? 

— Nu! mugi ca o fiară Sergiu, 

— Sau poate lon Dacian, că rimează cu Ceclan, şi cântă şi 
el? CINE EŞTI? 

— Sergiu Ceclan Xilliphant. 

— Sunt mulţumit. Profesorul e mulţumit de elev. Culcă- 
te!... Ba nu! Trage-ţi ceasul!... Fumează o pipă... acum, 
imediat... Apoi culca-te, dar nu cu fața la perete! Şi repetă 
neîncetat în gând cine eşti, şi recompune-ţi înfăţişarea de 
cretin viril care poate orice, mâine dimineaţă vreau să 
discutăm ca doi. oameni normali... _ 

Bala fugi la toaletă, şi-i fu foarte rău! In viaţa lui nu 
bătuse încă pe nimeni Fusese bătut, dar nu bătuse. Se 
întoarse în cameră. Supunându-se, Ceclan fuma.... Bala îl 
atinse cu privirea numai în treacăt, se temea să-i vadă faţa. 
În schimb, el se duse la oglindă şi văzu capul unui mic 
demon ai cărui obraji zvâcneau, când dreptul, când stângul. 


Abia dacă dormi trei ceasuri, când se trezi era mea 
întuneric. Pipăi după un chibrit, aprinse lampa. Observă că 
nici nu se dezbrăcase. Cămaşa sa era plină de sânge. li 
plesnea capul, Degetele abia reuşea să le mişte, o crustă 
de sânge acoperise încheieturile, ici şi colo rănile mai 
musteau. Se rănise de faţa lui Xilliphant... 


321 


Mamă, ce l-am bătut! gândi cu deznădăjduită satisfacţie. 

Ceclan dormea pe spate, cu braţele întinse deasupra 
capului, în poziţia unuia care se predă, şi pe faţa lui parcă 
trecuse o şenilă de tanc. Râuleţe de sânge se imprimaseră 
şi pe pernă. Oare, se întrebă Silviu, îşi va aminti? 

leşi din cameră şi încercă să distingă ce se mai petrece 
prin clădire. Liniştea era grea ca ura duşmanului necu- 
noscut. Nicăieri nu ardea vreo lumină. Se întoarse după o 
luminare şi cobori în hol. S-ar fi zis că hunii tocmai 
trecuseră pe acolo, cu cai cu tot. Telefonul căzuse în fotoliu 
şi zăcea acolo, iar lângă telefon dormea pisica. Acum pisica 
făcea de gardă. 

Care va fi urmarea, vor fi expulzați imediat, sau bătaia de 
azi noapte va fi trecută la capitolul „spectacole”? Sau, încă 
înainte de venirea dimineţii mâinile lor vor cunoaşte 
îmbrăţişarea unor splendide cătuşe? Ultima alternativă 
abia-l mai deranja pe Bala. El bătu la uşa lui John (ideea de 
a părăsi „Casa”, chiar în momentul acela, umbla totuşi prin 
el), dar nu i se răspunse. Incercă uşa, dar uşa protestă. Se 
întoarse sus, luă o pastilă pentru dureri de cap - primită, 
vai, de la Bercovici - şi reuşi să mai prindă un somn de vreo 
două ceasuri, când fu trezit chiar de bucătarul John. 

Acesta trase un taburet foarte aproape de patul său, cu 
un aer atât de confidenţial, de parcă ar fi vrut să-i comunice 
că în odaia sa se află amanta Regelui. 

— A fost ceva război, nu glumă. Din ton nu se putea 
deduce dacă întreabă sau constată. Bala sări din pat şi 
trase perdelele. Lumina încă nesigură a zilei coloră cu 
cenuşă odaia. Bala plutea acum într-o pijama imensă, cu 
cracii sufulcaţi şi de bună seamă arăta foarte caraghios, 
fiindcă John, privindu-l, râse încetişor. Dar poate nu râdea 
pe seama înfăţişării lui Bala, ci amintindu-şi cine ştie ce 
amănunt din încăierarea de noapte, aşa cum i-o descrisese 
doamna Haller. Trebuie amintit în treacăt că la „Casa de 
Retragere mai fuseseră semnalate câteva păruieli, dar 


322 


limitate, cu caracter personal. Tabelul „bătăliilor generale” 
fusese inaugurat în noaptea trecută. 

Cu voce plăcută, bună de uns pe-o felie de pune albă, şi 
tocmai datorită ei superior, bucătarul explică motivul 
vizitei. 

— larăşi a sunat doamna... cuconiţa aia. 

— Ce... cine a sunat? 

— Doamna care-l caută la telefon pe domnul Sergiu. 

Pijamaua lui Bala parcă se făcu şi mai largă. Un frig îl luă. 
Ca şi cum ştirea adusă nu prezenta cine ştie câtă 
importanţă, Ilon Duşa îşi permise un ocol: - Domnul doctor 
tocmai acordă... asistenţă victimelor de azi noapte, eu aş 
zice să-i cereţi nişte alifie pentru zgârieturi, nici nu ştiţi ce 
al dracului de iute se infectează muşcătura şi zgârietura de 
om! Luaţi-l şi, pe domnul Ceclan la infirmerie... el n-a fost 
jos... ce-a păţit de arată în halu’ ăsta? (Blestemat să fii, 
gândi Bala, înainte de a mă trezi, l-ai examinat pe Ceclan - 
şi încercă să-şi compună un obraz dur.) 

— Eu l-am bătut! 

— Foarte bine, dumnealui de ce să scape mai ieftin? 
constată cu satisfacţie şi înţelepciune fon Duşa. 

— Nu pot merge la infirmerie, doctorul e supărat pe 
mine. 

— Nu vă faceţi griji, aici toată lumea se împacă uşor... 
Trecu la celălalt subiect, cu nepăsare: Telefonul a dat de 
veste înainte de şapte, dar eram prea ocupat să fac ordine 
jos, pe urmă ştiam că domnul Sergiu tot n-are să vină, şi 
nici nu v-aş fi deranjat, dacă doamna de la telefon nu mi-ar 
fi transmis ceva ce mi se pare important. Ascultaţi cuvintele 
ei: „În maximum patruzeci şi opt de ore, pericolul devine 
iminent.”. 

Bucătarul John tăcu, îşi cobori privirile ca un sol vinovat 
de a fi adus veşti nu tocmai bune - în realitate îşi cerceta 
starea cizmelor, nişte cizme uriaşe, solide, negre, aşa cum 
poartă căpcăunii în visele copiilor speriaţi. 


323 


Balamela iscodea, cu o privire pe care şi-ar fi dorit-o 
pătrunzătoare, figura bucătarului. Prin urmare, ne-aţi copt- 
o, medita, strângând maxilarele, dar nu în ciudă, ci brusc 
înseninat, fiindcă lucrurile se clarificaseră în sensul dorit de 
el. El voia să plece, şi acum era chiar obligat să plece. Dar 
câtă operativitate! La ce oră se va fi întrunit areopagul? 
Partidul lui Mişkin-Vampiru ieşise învingător, era şi de 
aşteptat, dar procedaseră cu fineţe, în loc să cheme 
jandarmii, le clădeau un picior, prin intermediul basmului cu 
telefonul. Fin lucrat. Bravo! E bine aşa. Acum poate să 
trateze cu John amănuntele practice, însă nu chiar în clipa 
aceasta, ci peste vreo oră, demnitatea îl obliga la acest mic 
răgaz, să nu cumva să-şi închipuie ţăranul de bucătar că l-a 
cuprins panica. ` 

Bucătarul nu clintise de pe taburet. In mâna lui apăruse o 
tabacheră metalică. Răsucea cu pricepere o țigară, care-i 
reuşi potrivit de groasă. Trase lung, expediind fumul într-o 
parte, din politețe. Fumul însă descrise un ocol, învârtit de 
cine ştie ce curent interior foarte discret, şi-l izbi pe Bala în 
nasul său sensibil. John părea a fi în aşteptarea unui 
răspuns Areopagul vrea să cunoască reacţia celor doi, 
normal. Poate că, animați de o răutăcioasă curiozitate şi 
împăcaţi cu toţii, aşteaptă să-i vadă pe cei doi dezertori 
coborând spăşiţi pentru a cere iertare... pentru a obţine 
îngăduinţa de a rămâne. 

Hm, nu se vor bucura de acest spectacol, mârâia Bala, 
deşi, în schimbul şirului de reprezentații oferite de ei, ar 
trebui să dăm şi noi ceva. Perfect, perfect, am să le ofer 


324 


spectacolul demnităţii... pe care nu-l vor înţelege. Treaba 
lor. 

— John! 

— Da, domnule Silviu, tresări bucătarul într-un nor de 
fum. Părea într-adevăr cufundat într-o obosită reverie, iar 
nicidecum încordat în aşteptarea unui răspuns, fapt care-l 
descumpăni puţin pe Bala. 

— Peste un ceas facem o discuţie confidențială. Bine? 
Acum vreau să-ţi mulţumesc pentru noutatea adusă. 

— Nu e o noutate prea bună - de ce să-mi mulţumiţi? 

— Cine ştie - încercă Bala să facă pe misteriosul, şi-i 
reuşi tot atât de bine ca unui elefant care vrea să treacă 
nevăzut prin deşert. 

— Peste un ceas voi fi aici. Duşa se sprijini într-un picior, 
gata să iasă, cizma scoase un suspin de copită melancolică. 
Bala privi chiorâş în direcţia lui Ceclan, al cărui somn părea 
lin şi adânc. 

— Nu aici. În orice alt loc unde vom fi singuri. 

— Atunci vă poftesc la mine. Din uşă, John întrebă sfios: - 
Domnule Silviu, dumneavoastră cel puţin cunoaşteţi 
persoana din Bucureşti care-l tot sună pe domnul Sergiu? 

— Dar de ce crezi că e din Bucureşti? 

— Nu ştiu. Mi s-a părut că vorbeşte ca una din Bucureşti. 

— Straşnic argument! 

— Nu vă supăraţi... Prin urmare nu ştiţi cine e? 

Bala se mira că John lungeşte discuţia, când totul era 
limpede. Ar fi avut chef să-l repeadă, dar mai avea nevoie 
de el. Un răspuns în doi peri era preferabil. 

— Şi da, şi nu. 

— Ştiţi de ce insist? - John lăsă clanţa şi făcu un pas 
înapoi - pentru că mă gândeam la ceva. Poate e numai un 
fel de... glumă, şi nu vă ameninţă nici un pericol, şi nici nu 
va fi nevoie să plecaţi de la noi. 

Bala holbă ochii, toate raţionamentele sale cădeau. 

— larăşi vă rog să nu vă supăraţi, reluă John, eu cea mai 


325 


delicată dintre vocile sale, dar îmi trecuse prin cap că e 
poate sărită de pe fix cuconiţa de la telefon. 

— Omule, pe ce te bizui când arunci o asemenea enor- 
mitate? 

— larăşi vă cer scuze, mă gândeam la ultimele ei cuvinte. 

— Care au fost: „...pericolul devine iminent”. 

— Ultimele cuvinte ale mesajului, dar de data asta a fost 
şi o iscălitură. 

— Nu înţeleg... 

— De data aista doamna a zis cine e, adică vorba vine. A 
zis: „Spune-i domnului Sergiu că ai vorbit cu „Planeta 
Trandafir Negru.” Ce fel de nume poate fi ăsta?! 

Bala, transpirând, se repezi la fereastră şi o deschise cu 
gestul patetic al doctorului Bercovici în dimineaţa sosirii lor. 

— Ai auzit chiar cuvintele astea, John? 

— Vai de mine, credeţi că mintea mea de om prost (dar 
se vedea limpede că nu se consideră deloc un prost...) 
poate scorni asemenea trăznăi? 

Inchise neauzit uşa în urma sa. 


Bala scrută cu ochi dureroşi distanţele. Se afla în labirint 
Sus, departe, într-o poiană ce se vedea albă şi rotundă, se 
mişca în diagonală un punct întunecat care putea să fie 
orice, lup, urs, iepure, sau o iluzie. Mai ales o iluzie. Nu 
numai acolo în poiană se mişca nu se ştie ce, dar şi în 
spatele său, în cameră. Xilliphant pluti cu paşi moi către 
oglindă. Îşi examină sistematic vânătăile, părând că le nu- 
mără şi le clasifică, după gravitatea lor. Îşi numără şi dinţii. 
Păru să nu găsească vreo lipsă. Gânditor, se întoarse la pat, 
se aşeză, apucă pipa. Şi-o aprinse. Semn bun! Bala torăi pe 
neaşteptate: 

— Mă, tu o cunoşti pe Planeta Trandafir Negru? Ea te 
cunoaşte pe tine? 

— Sigur, răspunse Xilliphant. Acolo, în cabana din 
mijlocul pădurii, pe lângă patefon, mai existau numai patru 


326 


discuri, toate Mozart. De atunci, nu-l pot suferi pe acest 
compositeur... 

Balamela îşi frecă fruntea, aiurit, şi zise: 

— Inseamnă că eu sunt un mare idiot! 

— Mada. Numai acum ai aflat.? 

— Şi atunci, Dimitrie poetul... Să nu-mi spui că tu eşti 
Dimitrie poetul!... 

Glasul căpătase accent inchizitorial, ca în noaptea 
trecută. 

— Dimitrie cunoaşte de la mine povestea, numai că acest 
cretin confundă întâmplările altora cu propriile sale păţanii. 

Ca şi la tine, voi să ricaneze Bala, dar o evidentă schim- 
bare în atitudinea lui Ceclan îl opri. Bala începu să fiarbă, 
Ceclan se plimba prin cameră, până se opri la un pas de el, 
exact distanţa bună ca să-i radă un pumn, sau viceversa... 

— Mă! Cu cine dracu m-am bătut? Sau cu cine ne-am 
bătut, că nici tu nu arăţi mai bine! Ce s-a întâmplat? 

— Am să-ţi povestesc, dar nu acum. Vrei? 

— Ce dracu te-a apucat? Să ştii că nu-mi pasă, tot voi 
afla - cât priveşte remuşcările - n-am remuşcări după ce 
fac prostii. 

— Ar trebui să ai... 

— Mă, tu vrei să mă sperii! 

— Taci puţin! spuse Bala. Vreau să te rog ceva! Po- 
vesteşte-mi ceva despre tine! 

Ceclan se strâmbă către el, privi ceasul. 

— Te-ai scrântit, sau ce? 

— Posibil. Dacă-mi povesteşti ceva despre tine, mă 
vindec. 

Xilliphant scutură pipa. 

— Mă, tu ştii de ce am părăsit eu casa tatălui meu? 

— Casa cui adică? 

— A tatălui meu, nebunule. 

— Mai exact, casa cui, cine era tatăl tău? 

— Casa doctorului Ceclan, na! Nu mă mai recunoşti? 


327 


Trupul lui Silviu Balamela se destinse. Şi, brusc, se 
gârbovi. Se simţi mai obosit decât o mie de hamali ce au 
descărcat o mie de vapoare într-o singură zi. Ceea ce 
spunea mai departe Ceclan nu-l interesa prea mult, iar 
Ceclan spunea: 

— Adevărul e că am părăsit casa aia, frumoasă şi în- 
curcată ca un labirint, fiindcă am iubit-o prea mult. Ridicol 
şi jenant să iubeşti o casă, în loc să iubeşti neprevăzutul şi 
aventura. În realitate, cred că eu sunt un tip casnic, poate 
chiar un şobolan casnic. Mi-am părăsit casa, bun! Dar de ce 
am vrut să-mi părăsesc ţara? 

Bala ridică o mână obosită şi însângerată. 

— Opreşte-te! A telefonat Planeta Trandafir Negru. 

Ceclan reteză această posibilitate. 

— Nu. N-are de unde să ştie unde mă aflu! 

— Şi totuşi, ştie... Tu, care cunoşti totul despre femei, 
cred că nu cunoşti nimic... 

Silviu Balamela avu strania viziune a unui şir de uşi, un 
şir infinit de uşi, aşa cum s-ar vedea fâlfâind într-un şir 
infinit de oglinzi,  închizându-se şi deschizându-se, 
închizându-se şi deschizându-se, şi, cu totul independent de 
voinţa sa, pe obraji începură să-i curgă lacrimi - era 
aproape nouă dimineaţa omenirea continua să existe - 
lacrimile usturau pe obrajii zgăriaţi, şi, dacă n-ar fi fost 
slăbiciunea aceea în care se scălda ca în propriul său sânge 
şi deznădejdea ce urca în el ca sevele, poate că ar fi căscat 
gura şi ar fi început să urle: 

— Sunt Fritz Hellermann! Sunt Bonaparte! Sunt Don 
Evdochim El Maestro! Sunt un avion care se prăbuşeşte! 
Sunt o INSULĂ! 


Avea ochii roşii sfredelitori, privirea dură şi dispre- 


328 


ţuitoare, iar vârfurile aripilor larg întinse păreau construite 
dintr-un oţel albastru străveziu. Ceclan o recunoscu pe 
dată, era pasărea lui. Şoimul carpatin plutea paralel cu 
pământul, mişcând cu mândrie din planurile aripilor, ca un. 
avion de vânătoare ce avertizează alt avion, inamic, să 
renunţe, să aterizeze. Fu o clipă când, de la foarte mică 
distanţă, Ceclan şi pasărea lui se sfidară ochi în ochi. 

Mulţumesc..., murmură Ceclan. lar apoi, urlă spre cer: 

— Renunţ la convenţie! Rămân om! Aşa, dintr-o am- 
biţie... lar de va fi să revin, aici am să revin, nu în altă 
parte, şi tot ca om. Aşa vreau eu!! Cu orice risc! 

Pasărea îşi purtă mai departe pliscul vânăt şi ochii de 
rubin, umbra ei tăia în treacăt arborii. Dispăru pasărea... 

Balamela îl ajunse din urmă spulberând nămeţii. 

— Ce e cu tine, Xill? De ce naiba te-ai apucat să strigi? 

— E ceva personal, mă Bala! Am abrogat o convenţie 
dintre mine şi marele generalissim... de va fi existând! 

Piscurile ieşeau din ceaţă împrejur, iar în întâmpinarea 
lor venea vântul aspru ce pregătea o ninsoare. 

— Cât avans crezi că avem? 

— Suficient! De-acu "nainte nu mai fugim? 

— Nu mai fugim, Xill? 

— Nu mai fugim, Bala... Ceclan trase o linie în zăpadă: Nu 
poţi supravieţui la nesfârşit, tu ai spus-o. Nu poţi fugi toată 
viaţa, o spun eu... Nu te retragi, nu te mai retragi, când 
ajungi la o limită. 

— Ştii ce? Nu vrei să laşi filozofiile pentru când vom fi 
undeva la adăpost, într-o insulă, sau mai ştiu eu unde?! 

Ceclan zâmbi, trist şi aspru. Se lumina, însă era greu de 
ghicit deasupra cărui pisc, din ceaţă, are să se ivească 
soarele. 

— Mă Bala! Uneori, ca să înţelegi, să cuprinzi, să găseşti 
soluţia, poate e necesar să înnebuneşti un pic... aşa ca 
mine. Ce spuneai? Adăpost? Insulă? 

Din adâncul pădurii ţipa un animal sfâşiat de alt animal. 


329 


— Adăpost, insulă, da, XIII. 

— Amice Bala, spuse cu melancolie Sergiu Ceclan Xil- 
liphant, hai să-ţi spun acum o chestie serioasă! 

— Că, pentru a înţelege, trebuie mai întâi să înnebuneşti? 

— Lasă tu asta! Vreau să-ţi spun ceva despre doi indivizi 
care au traversat o tinereţe cam aprinsă, ce i-a făcut 
nepăsători faţă de toate... lar apoi când a dat greul, aceşti 
doi indivizi nepăsători au fost decepţionaţi, atât de decep- 
ţionaţi că e greu şi nu e uşor, că s-au suit într-un prăpădit 
de avion şi au vrut să fugă dracul ştie unde... Numai că laba 
destinului i-a ajuns din urmă şi avionul a picat. 

— Noi suntem aceştia? 

— Eşti un băiat deştept, Bala! Noi! Doi tineri români, nu 
proşti, nu analfabeți... Doar blazaţi, care şi-au spus: ia să 
părăsim ţara asta, care acum se cam prăbuşeşte! Alţii să 
aibă grijă! Alţii s-o salveze! Noi, undeva prin lume, fără 
grijă... Xilliphant îl prinse de guler pe amic: De ce altii, Bala, 
te întreb? De ce, mereu, alţii? Care alţii? Oare de ce nu noi, 
de ce nu chiar noi? Ce drept avem să fugim, în INSULA sau 
aiurea? Nici un drept, aici crăpăm, sau aici supravieţuim. Eu 
rămân, Bala, cu orice risc. Rămâi şi tu cu mine? 

Silviu Balamela îi răspunse cu o întrebare: 

— Dar tu crezi că vom supravieţui? 

XIII răspunse: 

— Eu aş zice că suntem obligati să supravieţuim.. Altfel 
cum are să se ştie despre noi adevărul întreg? 

Şi privi lung către stânga, unde un pisc albastru răsărea 
din ceaţă, întocmai ca o insulă singuratică. 


16 XI 73, 26 IIl 74 


330 


“Trebuie, trebuie să fac un salt în adincime, să pătrund 
- în minţile acestor oameni care m-au dus și pe care i-am 
dus la DEZASTRU. 

Ce am urmărit, acceptind, în cele din urmă (fiindcă m-am 
opus!), acest salt în goi, drum în neant, în imposibil, 
ie | în dizolvare? Eu, un om mîndru, am acceptat fuga. Ba nu: 


- F îi + 
A ad ih A 
aș ep a aa piei pt, AEE e TOR pu a o ar T ae . i (e En a 4 


FUGA. Ba nu: MAREA FUGĂ!!! Nu frontul l-am 
(războiul acesta nu e al meu), ci am vrut să las în posi | 
să întorc spatele pămîntului ăsta chinuit, căruia îi datorez 
existența, viața... Adevărata dezertare e asta MAREA 
DEZERTARE. 

În fața mea e moartea și, vag de tot, speranţa și visul...» 


adiad Lai 8.75 


331