Leonida Neamtu — Strania Poveste a Marelui Joc

LEONIDA NEAMȚU 


Editura Dacia 


LEONIDA NEAMŢU 


STRANIA POVESTE 
A „MARELUI JOC“ 


EDITURA DACIA 
CLUJ-NAPOCA 1982 


MARELE JOC 


„... eu aparțin pădurilor şi 
singurătăţii“. 


Knut Hamsun 


O zi oarecare: aniversez atâţia ani de la naştere 
- da. Însă, mă întreb, ce orgoliu, ce păgubos acces de 
vanitate, mă îndeamnă să aduc pe tapet un amănunt cu 
totul neimportant? 

Văd o cameră îngustă unde, în afară de opt sau nouă 
paturi metalice, mizerabile, înnegrite, probabil salvate din 
incendiul unui spital, abia dacă poţi distinge fantoma unui 
şifonier antic - antic în sensul că e vechi şi hodorogit, gata 
să se destrame - şi o chiuvetă defectă din care apa susură 
într-una, fiindcă aşa îi place apei, să susure, să picure, când 
e prea obosită să mai curgă. 

E frig. Opt sau nouă inşi pătrund în acelaşi timp în 
strâmta încăpere, înghesuindu-se, îndemnându-se unul pe 
altul să aţâţe un foc - însă nimeni n-are chef. E ora 
unsprezece şi zece 

la ce bun un foc? 

Şi astfel, 

din scrumul focului neaprins 
s-a întrupat 


MARELE JOC 
Prognoză meteo: va ninge mult! 


Personaje: 


Bucur O. 
Medic, laureat al premiului Ambroise Pare al 
Academiei Franceze de Medicină. 
Actor, laureat al premiului „Oscar”. 
Toma Bumbuc 
Marele Şeik Rahman 
Dhimitrie (poetul) 
Ştefan cel Bigot 
Dimitrie (pietrarul) 
Jake Marigni d'Acteon 
Melania 
Z. (de la „zăpadă”) 
Şi alţii, şi altele 


1. Cum te rabdă inima să treci pe lângă o biată oaie, fără 
să-i oferi un drops? 


2. Îl cunoşteam prea bine, el este omul care-şi flutură 
zadarnica sete de fantezie ca pe o flamură de pirat! 
Avertizez: fraza aceasta ascunde o capcană. 


3. Cât mă bucură că am izbutit să leg cu atâta indiferenţă 
cuvintele începutului. Ele spun aproape totul. Unele 
amănunte de plan secundar abia dacă mă voi osteni să le 
mai adaug, azi, mâine, sau în altă clipă răcoroasă când 
venele Turnului de Apă vor zbârnâi pe diferite voci, 
aducându-mi în memorie, poate, profilul de pungaş 
melancolic al locatarului anterior, locotenentul Kalendula, 
cu mult controversata-i existenţă asupra căreia magnificii, 
supraviețuitorii, n-au izbutit încă să se pună de acord: 
fiindcă nici n-au comentat-o. 


4. Întind o labă cu degete subţiri, foarte lungi, cam jilave 
la orice oră, labă de intelectual: am un nume stupid, Toma 
Bumbuc. Aduce a uscăciune. Dar în această privinţă, nu am 
nici o vină. Chiar dacă visez nopţi cu formidabile cavalcade 
(dar cu final penibil), mă declar cel mai conformist individ, 


şi cel mai cuminte redactor al foii „3 fire împletite“. Cum să 
răspund altfel valurilor alternative de tembelism?! 

Fiindcă mă apropii ca înălţime de unu nouăzeci, 
magnificii, supraviețuitorii, consideră că şi în prezent, ajuns 
la mijlocul vieţii, continui să sporesc în lungime; tot o 
anumită sugestie a lor e că, slab cum mă aflu, pot fi folosit 
în loc de ac. Aţa, la nevoie, se poate strecura prin urechi. 


5. Ninge iarăşi! 

Ninge mereu! Printre fulgii de zăpadă, indivizii suferă o 
dedublare ciudată. Se întâmplă ca, dând colţul, brusc, să se 
privească ochi în ochi, acelaşi om. Şi se sperie. Şi individul 
fuge de sine însuşi. Nu reuşeşte. Nimeni n-a reuşit să se 
privească, de la distanţă, cu nepăsare. 


6. De la înălţimea Turnului de Apă zăresc nălucind către 
mine - chemare stridentă la acţiune, - panoul 
cinematografului Tivoli care glăsuieşte: Marea premieră a 
sezonului!! „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday“. In rolul lui 
Doc - Kirk Douglas. În rolul Rio Jim - Bucur O.!!! 

Trebuie să mă adun, să văd şi eu, în sfârşit, această 
peliculă despre care se vorbeşte mult. imprejurul reclamei, 
aş zice, ninge şi mai intens, z. (zăpada) s-a lipit de unele 
litere, acoperindu-le, sau deformându-le. Prin văzduh, 
alături de fulgi, sau printre fulgi, săgetează scarabei, fluturi, 
mustăţi smulse, ici colo câte o perucă singuratică - 
miniaturală paraşută, iar şi mai rar, piei de leopard, de 
panteră. Dar iată că fac ocoluri, ocoluri, în loc să mă apropii 
de subiect. lar adevăratul subiect e în momentul acesta 
vizitatorul meu. De vreo jumătate de ceas vizitatorul meu a 
încremenit. E un ins cenuşiu ca o ceaţă clasică. Dacă ar 
merge prin ceaţă, nu i-ai deosebi contururile - cu atât mai 
periculos! Aţi văzut vreodată o răgace care stă încremenită 
şi pare că meditează? În realitate nu meditează. Nici 
vizitatorul meu cenuşiu nu neditează, ci pentru un interval 
a ieşit din timp. Cenuşiii izbutesc să iasă din timp mai lesne 
decât alţii, de alte culori. Ultimele sale cuvinte rostite, au 
fost: 


— Prin urmare, îmi spuneţi, sau nu, unde-l pot găsi pe 
nesuferitul, pretinsul actor Bucur 0.? 

Nu m-aş opri asupra modului său de a rosti cuvintele, 
împiedicat, nefiresc... Dacă aş fi psihiatru, aş da o sentinţă 
drastică - însă nu sunt psihiatru. 

lată ultimul meu răspuns: 

— Persoana care vă preocupă în așa hal, se află departe, 
la Los Angeles, prin California mi se pare. Turnează doar 
câteva filme... De ce n-aţi da o fugă până acolo? 

Alte lucruri nu mai avem a ne comunica, între noi 
legăturile sunt întrerupte ca între două cetăţi rivale şi 
inamice, şi-n vreme ce în dreptul hublourilor Turnului de 
Apă continuă să ningă, răsfoiesc nervos reviste 
argentiniene, cu dame ce dansează fireşte tango, mut acul 
pe scala radioului doar, doar se va da pe undeva o ştire 
senzaţională: „Hop, hop! Icarus se repede în direcţia 
Pământului şi sughite!“, şi caut printre vechituri o formulă 
cât de cât amabilă ca să-l pot expedia pe Cenuşiu. A nu se 
confunda cu lupul cenuşiu. Lupul este o fiinţă infinit mai 
agreabilă. În nici un fel de ocazie nu pot fi nepoliticos. 
Chiar, nu pot. Unii consideră aceasta un mare defect, în 
cele din urmă - cred că s-au scurs două ere - Cenuşiul dă 
glas: 

— Îmi oferi deci o cafea? 

Şi azi mă întreb de unde-l scosese pe „deci“. 

— Regret. Cafeaua, deci, mi s-a terminat. 

Bravo mie! lată că, deci, pot fi nepoliticos, deşi acesta e 
adevărul, nu mai am cafea, dar, cu puţină bunăvoință, aş 
putea să cobor să-i cer o ceaşcă doamnei Thea sau 
bunicului Serafim, ei sunt atât de drăguţi. Dar îmi lipseşte 
bunăvoința, ia mai dă-l dracului, ia mai du-te dracului, 
Cenuşiule, cu mătreaţa de pe gulerul paltonului, cu tot! Cu 
atât mai mult, cu cât presimt că prietenul meu Bucur O., 
magnificul, va avea mari neplăceri din cauza lui! Mari 
neplăceri e puţin spus... 

Marele Şeik Rahman ar proceda altfel, el e un expansiv, 
un dominator, un învingător. Marele Şeik e unul dintre cei 
şapte, opt sau nouă magnifici şi supraviețuitori, n-am 


cunoscut niciodată numărul exact, şi de altfel, numărul se 
modifică neîncetat, precum toate pe lumea asta, credinţe, 
cârmulitori, reliefuri. Scade sau creşte, ca şi cotele apelor 
Dunării. Supravieţuirea - inutil să explic - nu are vreo 
legăitură directă cu vulgara biruinţă asupra morţii, cu toate 
că nici asta n-ar fi puţin. Nu, chiar nu. 

Doctorul Bucur O. (a nu se confunda cu actorul Bucur 
0.!), în clipe de relaxare: fenomenul morţii, dragii mei 
amici, este, dacă vreţi să fiţi atenţi o clipa, la fel de straniu 
precum cel al vieţii, iar adevărul s-ar putea ascunde undeva 
la mijloc, între ele, în clipa necercetată care separă viaţa de 
moarte, sau, venind din direcţie contrară, nefiinţa de viaţă. 

Aceste „explicaţii“ ale sale mă lăsau totdeauna perplex, 
şi cea mai inteligentă întrebare ce o puteam pune era 
următoarea: 

— lar dacă, în sfârşit, vom agăța acest adevăr, vom fi 
mai fericiţi? 

— Chestie de echilibru, cadetule! , 

(Peste mulți ani, poate prin 1990, voi preciza: NOTA. 
Niciodată doctorul Bucur O. nu şi-a explicat în profunzime 
experienţele. Simplista interpretare de aici aparţine lipsei 
mele de înţelepciune...). 


7. Dhimitrie (poetul), la redacţie, se leagănă într-un 
balançoire şi suge pe vârful limbii un ac. Aşa îi place lui - să 
sugă ace. Cineva a zvârlit remarca subtilă (??) că el face 
parte din categoria oamenilor interesanţi, prin ceea ce nu 
fac şi nu spun. Prin neafimare. Astăzi are, observ, ciorapi de 
nuanţe diferite, negru la piciorul stâng, negru-alb la dreptul, 
dar desigur fără voia sa, el nici nu ştie. De ce ar şti? 
Tembelismele sale sunt de altă natură: suge ace, are trei 
locuinţe - toate deplorabile - şi din când în când se aruncă 
în faţa unei maşini. 

Nu le aprob. Tembelismele. Sunt, am mai afirmat-o, cel 
mai blând dintre redactori, n-am întârziat măcar o singură 
dată la slujbă, cu toate că aici chingile-s destul de largi. 
Şefii mă găsesc exact în locul unde trebuie să fiu, când ei 
doresc să fiu într-un anumit loc, în speţă pe scaunul din faţa 


biroului meu, iar când un coleg e grăbit să ajungă la o 
întâlnire sau la un film, sau la ambele în acelaşi timp, şi n- 
are când să corecteze şpalturile, le iau cu senină bucurie 
asupra mea. 

Nimeni nu mă egalează în talentul de a întreţine joviale 
discuţii cu colaboratorii, mai ales când e vorba să fie 
respinse cu tact şi politeţe, poezii, nuvele, sau kilometrice 
şi absolut inutile eseuri, şi când ceilalţi colegi se jenează s-o 
facă. Resping fără sa jignesc, nu e acesta un talent? Când 
secretara zace acasă de guturai formez numere de telefon 
şi dau apoi legătura redactorului şef, iar dacă mi se cere să 
petrec încă o noapte în tipografie, entuziasmul meu n-are 
margini. 

Sunt calm. Mi se reproşează, nu pe faţă, că zâmbesc prea 
mult şi prea oricui. 

Aşa blând cum mă vede oricine, sau își închipuie că mă 
vede, dispun de o forţă (latentă deocamdată) teribilă: deţin 
de multă vreme dosarul „Marelui Joc“. Între coperţile lui 
galbene, totul e cam vraişte, în afara oricărui principiu 
cronologic, şi nu e lesne de stabilit ordinea evenimentelor, 
de pildă ce s-a întâmplat mai întâi; accidentul lui Dhimitrie 
(poetul) când l-a sfârtecat automobilul albastru, sau 
plecarea actorului Bucur O. la Los Angeles pentru a turna 
câteva filme „sub bagheta“ lui John Ford?, dar, trecând 
peste aceste mărunte neajunsuri, dosarul „Marelui Joc“ 
păstrează datele esenţiale. 

Totuşi, nu mă consider o canalie. 

In urmă cu trei săptămâni am deschis dosarului „Marelui 


« 


Joc“. 
Ea a ata tate Ge ae oa SN au DA 


9. „8. III „1!“ se referă, presupun, la unele 
supoziţii, bănuieli, vagi ameninţări şi pânde ce se învârtesc 
anapoda împrejurul capului meu ca nişte sateliți lansați în 
scopuri de spionaj; e în legătură cu temerile magnificilor, 
supravieţuitorilor, că deschiderea dosarului „Marelui Joc“ ar 
putea provoca o reacţie-n lanţ. 


De ce nu? 

Câte o explozie, câte un scandal, mai purifică atmosfera, 
dar în general nimeni n-are motive de panică: blândeţea-mi 
înnăscută mă va feri de excese. Chiar, mă va feri?! 

Norii vin din munţii de la miază-noapte şi scutură peste 
oraş şi mai ales peste Tumul de Apă, mari porţii de zăpadă; 
e ca şi cum ar curge peste noi, fără încetare, amintiri ale 
altora, prin transplantul efectuat de curenţi atmosferici. Imi 
place ideea, să revin, să pun pagina separat... Am să i-o 
citesc şi Marelui Şeik Rahman, însă teamă mi-e că 
metaforele de acest gen (oare sunt metafore?) se vor 
încurca în barba-i stufoasă... 


10. „9“ se referă la o veche superstiție: previi 
evenimentul nefast, nenorocirea, torăind mult şi dinainte 
despre ea. Alţii spun că, dimpotrivă, abia atunci lansezi 
nenorocirea. Eu sunt de părere că o previi, o alungi, do- 
vedind că eşti conştient de toate posibilităţile. Nu ştiu dacă 
nu cumva se încadrează în laşitate felul acesta de a 
pactiza, de la distanţă, cu evenimentul nefast, de a-i da 
nas, de a te retrage, tactic, din faţa lui. Sau, poate, în 
perfidie. 


11. Prea multe pierderi ireparabile. 

A propriului trecut, nu-l mai prea înţelegi, despre care 
începi, paradoxal, să nu mai ştii nimic, a identităţii care, 
încercuită de incertitudini, se metamorfozează. Eu nu mai 
sunt eu. Ca o moarte. (Notă. Să-i transmit asta d-rului 
Bucur O.) Dar ce e mai grav: te hrăneşti din amintiri străine. 
Insomniile vin împreună cu vârsta de mijloc, toate 
nerealizările îţi bubuie-n cap, magnificii, supraviețuitorii se 
zvârcolesc precum şerpii în culcuşuri jilave 

iar undeva 

prin fereastra deschisă se strecoară 
desen subţire, legănat, hipnotic, 

o mână înarmată. 

Două scăpărări şi nu te mai poate reanima nici măcar 
vocea marelui regizor. 


John Ford: „Sus, Rio Jim, filmarea nu s-a terminat, n-ai 
murit cu adevărat, ci numai te prefaci că mori...“ 

Însă Rio Jim a murit cu adevărat. Actorul Bucur O. a murit 
cu adevărat. 


12. Eu dorm adânc asaltat de vise încurcate, de o 
fantezie care din păcate cred că-mi lipseşte-n viaţa reală. 
Spaţiul de mişcare e fără limite, totuşi, într-o parte, pliteşte 
lungul şir de feţe mult prelungite în bărbi atât de stufoase 
că la o atingere a vântului se umflă ca nişte saci (ştiu, e 
„travesti-ul“ discuţiilor purtate cu Marele Şeik Rahman în 
legătură cu dosarul „Marelui Joc“), şi-n partea opusă trec 
furtunoase cavalcade, cu împuşcături şi ţipete de agonie - 
urmare a recentei vizionări a filmului ce-l are în rolul 
principal pe actorul Bucur O. 


12+1. Ca fapt divers, amintesc, mai bine-zis repet: 
Dhimitrie (poetul) are trei locuinţe. Dacă se ambiţionează, 
el, să-ţi definească existenţa, caracterul, posibilităţile, te 
pune să ascuţi un creion. Dh. (p.) face pe magicianul, din 
tăietură, aşchii, lungimea tăieturii, adâncimea ei, află totul. 
Tot în felul acesta-şi începe şi asalturile sentimentale. 

Ninge atât de tare că dacă mai continuă, o să acopere 
totul, acoperişuri, căciuli, literaturi, alibiuri. Se distribuie pe 
la colţuri lopeţi uşoare din lemn uşor şi trec din gură-n gură 
cuvintele cuiva că de o sută de ani cerul n-a mai produs 
atâta zăpadă. Din automobilul redacţiei nu se mai zăreşte 
decât o bucăţică de antenă strâmbată. Muncă de bunăvoie 
în frunte cu Ştefan cel Bigot (magnificul, supravieţuitorul) 
şi-n acest timp colaboratorii, tropăind, dezgheţându-şi 
picioarele, fac curte pe-ntrecute secretarei Magda, cea cu 
ochii verzi, şiret de romantici, romantic de şireţi, din rasa 
pisicilor blânde care zgârâie surâzând; oh, oh, mi-aş 
petrece viaţa întreagă, şi ce mai rămâne, tot eliberând de 
sub povara zăpezii, de sub toate celelalte poveri, oraşe, 
drumuri, căsuțe singuratice şi magade... 

Am, ca orice om, unele insuficiențe, mici accese de 
frivolitate pe care în zadar încerc să le maschez, iar Marele 


Şeik Rahman, sau poate Bucur O., actorul, m-a definit 
cândva, desigur în glumă, drept „curtezan al secretarelor”. 
In colimatorul meu intră mai ales secretarele amicilor cu 
ranguri. Recunosc, unele dintre ele mă şi simpatizează. 
Cred că, mai ales, le atrage enigma Turnului de Apă. 
Normal. Sunt în stare să urce până aici în speranţa că vor 
cuprinde, sau intui „spaţiile inpalpabile“. Dar, oare ce pot 
să fie „spaţiile inpalpabile“? Un fel de vitamine paraşutate 
de Liga Naţiunilor Unite eschimoşilor înfometați, în anii 
când iepurii polari se răresc până la dispariţie, iar aurora 
boreală plesneşte lung din draperii pe fruntea tumefiată a 
cerului arctic? 

Imi înnod pantofii galbeni îndoindu-mă ca un echer plin 
de amprente şi semne de întrebare, şi mă scutur în prag, 
suflând în pumni cu optimism. 

Ştefan cel Bigot, după ce răsuceşte cu migală o flegmă-n 
gât şi se scapă de ea, şi-şi netezeşte căciula, se interesează 
de sănătatea doctorului Bucur O., şi dacă în ultimele zile i- 
am călcat pragul. Discutând, înghiţim fulgi răzleţi, 
proaspeţi, pe care vântul îi întoarce pe culoar. Răspund, 
admirându-mi pantofii de dandy interbelic, că doctorul 
Bucur O. e bine, are obrazul smead, neted, privire ageră, 
vulturească, deşi nu doarme nici patru ore din douăzeci şi 
patru; dar nu cred să mai reziste mult. Experiențele sale 
speciale, îi răpesc un timp enorm, şi-n afară de asta a 
devenit un fel de consultant oficial pentru orice 
personalitate ce binevoieşte să cadă la pat, pe scară 
naţională. Serios. Chiar, serios. Avioanele zbârnâie pe boltă 
în căutarea doctorului Bucur O. 

— A ajuns prea la modă, îl compătimeşte, nu ştiu dacă 
sincer, ipocrit, sau cu invidie, Şt. cel Bigot. În mâna lui 
vânjoasă lopata pentru zăpadă suferă o subită 
transfigurare: începe să cânte arii din „M-me Butterfllay“. 

— Unealta asta a ta, e soprană, sau, altistă? întreb. 
Răspunde: 

— O să-l vizitez cât de curând. Seriozitatea doctorului 
Bucur O. mă tonifică, mă inspiră. 

Zic: 


— Ai fi, o, romancierule, mai puţin entuziasmat dacă i-ai 
cunoaşte îndeaproape cumplitele experienţe, sinistrele 
experienţe pe care le face doctorul... Ca să-şi dreagă vocea, 
foloseşte lanolină, sau ouă crude? 

Privire stupefiată a lui Ştefan cel Bigot: 

— Cine, doctorul Bucur O., despre el vorbeşti? 

— Nu, dragă, despre lopata din mâna ta. 

— Eşti cam tralala. Vă contaminaţi cu toţii, cam prea 
uşor, de la Dhimitrie (poetul). 

Seara, cerul se limpezeşte. 

De la înălţimea Turnului de Apă admir stelele. 

Una dintre ele, o stea plictisită, încearcă să cadă. 

Nu-i reuşeşte însă, stelele căzătoare. 

Au strălucire şi demnitate. 

Plictiseala n-are nici o legătură cu strălucirea. 

Nu poti să cazi când vrei. Chiar, nu! 


14. Spre nord ţâşneşte şoseaua, cenuşiu-albastră, ca un 
plesnet de bici, între plopi provizorii, până se-nfige-n munţi. 
E un loc plin de melancolie. Una din locuinţele lui Dhimitrie 
(poetul) e la capătul străzii, pe deal, iar şoseaua ce izbeşte- 
n munte, îl atrage cu forţa magnetică a destinului. lar 
dincolo de munţi - ha, ha, ha! EI, aici va muri. 


15. Însă nu acum - mult mai târziu. 

Prin 1990, într-un „amurg de toamnă violet“, voi scrie: 
sus, la rădăcina munţilor (contradicţia e doar aparentă!), 
rătăcind singur pe şosele în căutarea fantomei ce i-a 
traversat tinerețea (automobilul albastru),  Dhimitrie 
(poetul), împlinindu-şi destinul, a fost ras cu brutalitate de 
pe suprafaţa pământului. 

lar după o clipă de nehotărâre, voi adăuga: ieri am 
deschis dosarul „Marelui Joc“. 

Şi voi mai scrie: mâine am să deschid (neapărat) dosarul 
„Marelui Joc“. 


16. Spre Institut, printre asperităţile unghiulare ale 
clinicilor, ies în cale infirmiere ce transportă coşuri cu pâine 


şi mari seringi umplute cu seruri străvezii în care înoată 
virusuri cu cioc şi mustață, ciocnindu-se între ele şi făcând 
„bâz“, de se aude şi prin ninsoare. Lucrători în mantale 
cenuşii, lungi, curăţă de pe alei zăpada, cu mătura şi cu 
mantaua, sugând ţigări scuturate, neaprinse. „Nu aveţi 
cumva un foc, dacă nu vă este cu supărare?“. „Poftim foc“, 
răspund. „Mare ninsoare!“. „Dar eu am prins alta mai 
deasă, în douăştrei când a fost şi cometă“, se laudă altul. 
„Ba nu, că cometă a fost în nouă sute şapte, a lu Ha/bei, în 
douăştrei a fost numai grindină...“ „Mulţumim pentru foc, 
grindină a fost şi-n douăşunu...“ 

In cabinetul doctorului (şi directorului) Bucur O, oricând 
cafea şi băutură, pentru vizitatori şi prieteni, el nu serveşte. 
Austeritate e cuvântul său preferat, sau te pomeneşti că 
păcătuieşte pe ascuns cu doctoriţe stagiare, bolnave 
sănătoase, surori nemţoaice blonde, aşa cum se mai 
întâmplă?... Dar de ce să se ferească de prieteni? Se teme 
că prietenii îi sunt neprieteni? Nu, nu, nu, el nu face nimic 
pe ascuns, nu e omul, chiar şi acum, în prezenţa mea îşi 
mustră secretara Magda. 

— Oh, d-ră Magda... 

Işi examinează degetele de „fost chirurg“ pe suprafaţa 
cărora abia dacă mai agonizează trei sau patru microbi 
inofensivi, trişti şi asupriţi; cu aceleaşi degete superbe 
corectează poziţia pe nas a ochelarilor sobri şi necesari rare 
îi diminuează puţin, foarte puţin, din intensitatea privirii, şi 
apoi, învăluit în halatul cu miros impersonal: - Regret că... 

Mi-am ciulit urechea atent la timbrul glasului, încercând 
să recunosc o anumită intonaţie, dar doctorul îmi taie 
intenţia cu o mişcare a degetului. 

Secretara Magda purta de asemenea în faţa pupilelor 
dioptrii cochete însă nu mai puţin necesare; era elegantă, 
subţire şi glacială şi mă îndrăgosteam pe minut ce trece de 
ea, fără şanse. Acum să recunosc (în liniştea Turnului de 
Apă nu mi-e jenă să recunosc nimic pe lume), vizitele mele 
la Institut sunt mai dese decât ar fi necesar datorită ei, i-am 
pus gând rău, dar oare intenţia de a iubi o femeie, e gând 
rău? 


Cum am zis, secretara lui Bucur O. e tot o magaă (toate 
secretarele sunt magde, iar toate magdele, secretare); 
deocamdată, eh, nu izbuteam să mă ridic mai sus, unul 
dintre visele mele bine tăinuite, fiind totuşi, cucerirea unei 
universitare... 

Nasul mi se lungea către dulăpaşul cu delicateţuri lichide, 
venea dintr-acolo un miros seducător, ca de îngheţată cu 
fistic. 

Nu eram prea vesel, iar afară continua şă ningă. 

Doctorul, şi totodată directorul Bucur O., atrase Magdei 
atenţia că a exagerat întru scurtimea fustelor. Ea, 
politicoasă, atentă, gracilă, şi rece totuşi ca z. (zăpada), 
abia întoarse o privire către mine în care parcă tresărea o 
undă de încredere, ca pentru a mă lua martor la eternu-i 
supliciu. Bucur O. avea o mutră perfect acră. Îl detestam în 
clipa aceea, l-aş fi înfăşurat în sârmă ghimpată, l-aş fi pus 
într-un pom ca să-l gâdile omizile şi furnicile, să-l muşte, i- 
aş fi prescris pentru două săptămâni dietă cu căpşuni 
sărate din belşug. Cu sare amară! 

În afara Institutului său, îşi continuă directorul odiosu-i 
discurs, d-ra Magda poate să circule oricât de... dezgolită... 
(câtă generozitate!), dar aici se impun restricţii în ce 
priveşte ţinuta, demnitatea. 

Aici facem experienţe, mârâiam eu ăs-timp ca un dulău 
cu cap mare şi roşcovan în faţa osului prea fierbinte, aici 
încercăm să dezlipim sufletul nemuritor de coaja lui 
terestră, să-i spionăm traiectoria; „aşa ceva nu se prea 
obişnuieşte, din motive asupra cărora nici nu insist“, 
mărturisea însuşi doctorul Bucur O. 

Acum, încheie directorul, ar fi bine, „dacă e atât de 
drăguță“, să aducă gheaţă (din depozitele morgăi, oare?), 
cafele cât mai tari şi... cum stăm cu biletul de avion? La 
trei? Bine. 

Cabinetul rivalizează, aş zice, ca eleganţă şi stil, cu cel al 
unui ministru. Într-un colţ, din tavan, atârnă şarpele cu 
clopoței - e cadoul Marelui Şeik Rahman. Cu un interval în 
urmă Ştefan cel Bigot vizitându-l pe doctor aici la cabinet, 
după ce răsturnase, fără să fie beat, cuierul din antreu şi o 


mică bibliotecă rotativă, izbutise, Dumnezeu ştie cum, el 
nefiind foarte înalt, să dea jos şi şarpele, din tavan. Seara 
târziu când se-ntâmplă să pic în vizită la doctor adorm 
uneori în fotoliu, chiar chiar sub şarpe; e ultima şi cea dintâi 
imagine pe care o înregistrează ochiul. N-am ajuns însă să 
mă obişnuiesc, cu toate că târâtoarea veninoasă şi 
împăiată se leagănă sub tavan de vreo doi ani. Dar, ce 
reprezintă doi ani? Cine-mi garantează că, deşi împăiată, 
nu e vie? 

Într-o zi voi avea un atac de cord în fotoliul acela. 

Magda se mişcă împrejur imaterială ca o fantomă dintr- 
un vis. Ce importanţă are dacă o asemenea fiinţă poartă 
fustă până la glezne sau doar numai până la jumătatea 
coapselor? Pe măsuţă licăresc ademenitor sticla cu băutură, 
castronaşul de cristal cu gheaţă, cafelele şi toate celelalte, 
telefonul sună, ea îl ridică, oh, ce studiată mişcare a 
cotului, aşa ca sânii să împungă, şi, hm, directorul nu e 
acolo... 

Directorul toarnă, numai pentru mine, la ora asta tot nu 
am altceva de făcut, în vreme ce el... 

Abia dacă-şi poate permite luxul de a pierde un minut, 
două. Chiar şi când stă de vorbă cu mine sau, aparent, mă 
ascultă şi dă şi replici, savantul e prezent, mereu, în altă 
parte, în toate părţile; peste câteva ceasuri zboară către alt 
mare oraş din cauză că „ăia nu-s în stare să dea un 
diagonostic exact, ulcer sau cancer sau dracu mai ştie ce, 
onoarea e mare, dar îmi răpeşte timp...“ Ce scuză, ce 
alibiuri, parcă-mi vine să-l rad pe savant, cu ştiinţa lui cu 
tot. 

Şi se va însera din nou. 

Şi va ninge peste căruțele cu coviltir ale ţiganilor, la 
marginea oraşului. 

Şi am să dorm... 

Şi am să visez şarpele... 

Numai că... 

Numai că, la ferastra deschisă apare, „în afară de joc“, în 
afara „Marelui Joc“, ca un desen subţire în peniță, o mână 


înarmată. „Sus, Rio Jim! răsună vocea regizorului. Încă n-ai 
murit, în scenariu nu aici se moare...“ 


17. Aceste vizite la Institut îmi furnizează raţia de otravă 
spirituală necesară supravieţuirii, şi mă întreb de ce? Acolo 
totul e nerv, mai cu folos ar fi să mângâi pe blană o pisică 
moale, odihnitoare. 

Oricum, Bucur O. nu permite nimănui să pătrundă în 
lăcaşurile sale tainice, unde se află adevăratele secrete. Ca 
să-ţi abată atenţia, te păcăleşte, politicos, oferind iute ca 
un scamator, secrete de duzină, hapuri mici ce se iau în 
pahare mari, înalte, subţiri, cu sunet lin, pe luciul cărora 
abia dacă poţi ghici amprentele parfumate ale Magdei. 


18. „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday“. 

La brâu călăreţul purta un calumet sculptat din lemn de 
redwood şi un Colt. Coltul, ca să facă război cu el, 
calumetul (un fel de pipă), ca să înduplece pacea. 

De barbă-i atârnau fire de oboseală. 

Praful albicios, uscat, al preeriei, jur împrejur, sub 
orizonturi fleşcăite, părea atât de învins că nici nu se mai 
ridica, de vârtejuri, de copitele cailor, de roţile şerpuinde 
ale carului, sub coviltirul căruia o foarte tânără şi 
atrăgătoare femeie, cel mult nouăsprezece ani, îşi alăpta 
copilul aruncând mereu la spate cu o mişcare scurtă şi 
nervoasă, părul negru, lung, sclipitor. 

O albină... 

Caii... Fornăiau, cu miresmele fierbinţi vibrând în nări. La 
mare depărtare se presimţea apă, vârtej de spumă albă de 
o răcoare necuprinsă, în care-şi vor cufunda boturile, până 
la urechi. Deasupra spumei, numai urechile - ciu, ciu... 

Inaintau, cu speranţa. 

O albină... 

O albină trăgea linii întrerupte pe lângă urechea, pe 
lângă obrazul călăreţului, mereu şi mereu, ca nişte cercuri 
tăiate cu foarfeci neascuţite, năpustindu-se uneori razant la 
ochii săi ca spre nişte flori albastre pe cale de a se ofili, însă 
el era crunt de ostenit, cu o povară de trei vieţi, nu de una, 


sau poate era pe jumătate mort, sau poate că-n el era deja 
multă moarte şi numai un rest de viaţă, bulgăre cald ce-şi 
consuma ultimele pulsaţii, cert e că nu reacţiona în vreun 
fel, nu ridica mâna să se apere de albină, s-o alunge. 
Soarele lipea cu sânge cămaşa arzătoare, sărată, de 
spatele călăreţului. 

Caii târau povara spre orizontul năucit de jocuri irizate. 

Copilul aţipi, sânul îi scăpă dintre buze. 

Femeia şterse ca-n vis picătura de lapte ce mijea încă pe 
vârful sfârocului, braţul îi rămase o clipă suspendat 
legănându-se ca un ram subţire, pe urmă încet, cu grijă 
şterse gura fiului ei. Acum privirea i se odihnea, moale, în 
coamele cailor şi-n această clipă albina, care dintr-un motiv 
foarte exact îl părăsise pe călăreț, bâzâi cu lipicioasă 
sonoritate şi se lipi, însă posibil că fără intenţii net agresive, 
de coapsa dezgolită a copilului. 

Tânăra visa cu ochii deschişi şi fiindcă mereu şi mereu 
privirea i se încâlcea în coamele cailor, visa că se leagănă 
într-un lung şi rarefiat galop, pe-un răcoros ţinut albastru, 
dar mâna i se mişcă, pluti, se aşeză pe coapsa fiului ei, 
peste albină, iar insecta, deranjată, înfipse acul. 

Băiatul tresări, începu să urle. 


Tresări femeia, căută celălalt sân, mai plin, i-l potrivi în 
gură, însă ăla mic, cu veninul albinei în carne continua să 
tipe. 


— Yancey, încercă să comunice tânăra cu bărbatul de 
afară. Băiatul nostru are ceva. 

Nu căpătă răspuns. 

— Yancey! 

Doar plânsetul roților răspunse nu. Nu răspunse. Femeia 
se aplecă în afară, şuviţele părului sclipiră în soarele 
nemilos: calul bărbatului ei şchiopăta, de unul singur, în 
urma căruţei. Prăbuşirea bărbatului avusese loc pe tăcute, 
în vreme ce ea visa, în vreme ce sub pleoapele ei defilau 
viziuni fără logică, fără sfârşit. 

Prim-plan al şeii părăsite. Buzunarele mochillei se cască, 
uscate, goale. Carabina „Henry“ se mai leagănă, va ajunge, 
desigur, în mâinile altui bărbat, ca şi femeia. 


Tânăra nu întoarse căruţa grea înapoi să-şi caute primul 
soţ, de altfel poate că şi caii ar fi refuzat să schimbe 
direcţia: simțeau adierile apei, tot mai mângâietoare, 
ademenind în faţă. 

Oricum, cel căzut din şa pierduse partida. 

Albina zbura la tot mai mică-nălţime, pe deasupra 
ierburilor ofilite, pregătindu-se şi ea să moară. In fracțiunea 
ce veni, încetând brusc să ţipe, decis să supravieţuiască, 
băiatul se apucă lacom de sfârc. Acesta era Rio Jim. 


19. Nu pot concepe, prietene Toma, un film al Westului, 
fără saloon la barul căruia să vedem, rezemat în coate, 
însingurat şi aparent umil şi absent, insul care va declanşa 
totul, în vreme ce pe la mese, printre pahare, rânjesc, din 
cariile lor, zarurile, fâlfâie aşii, de obicei mai mulţi de cât se 
cuvine; pianistul cu plete unsuroase, obrajii scobiţi, un 
intelectual, un tebecist care bea lapte, zdrăngăne leneş pe 
clape celebra melodie „Sucursala din Nord“. Deodată, uşile 
batante se dau în lături, se iveşte alt ins însingurat, profil 
negru, subţire, terminat în pălăria cu boruri largi. 
Obligatoriu, rămâne neclintit în uşă, cântărind atmosfera, şi 
după ce o cântăreşte bine, merge la bar şi ia loc nu prea 
departe, însă nici foarte aproape, de primul, şi câtva timp 
sorb amândoi din pahare, ignorându-se, deşi e prea 
limpede, ăştia doi se cunosc, se urmăresc, şi se vor rade... 

Numai că... 

Numai că prin fereastra deschisă, ca un desen subţire în 
peniță, apare, „în afară de joc“, în afara „Marelui Joc“, o 
mână înarmată... 


20. În liniştea clară a Turnului de Apă, cu puţină atenţie 
auzi orice, aproape orice, clipocitul picăturilor de valeriană 
numărate deasupra paharului de liniştita d-na Thea, jos în 
casa din colţ, sau pocnetul gâtuit al ventuzelor dezlipite de 
pe spatele bunicului Serafim, când năvălesc peste el 
guturaiurile 

Poţi să te auzi chiar pe tine, cum încerci să auzi, pe 
diferitele game de modulație ale timpanului, poţi să prinzi 


vuiete subterane de origine misterioasă, sau prevestiri de 
furtună, sus în vălmăşagul cerului, de unde pică scarabeii. 

Liniştea aducătoare de blândă împăcare de sine durează 
numai câtă vreme nu se caţără până la mine magnificii, 
supraviețuitorii, sau alţi inşi, să urle ca hienele, să 
fredoneze „Sucursala din Nord“. 

Câtă vreme rămân singur, aud cum, încet, susurând, 
lamentându-se, urcă apa prin ţevăria complicată, apa 
necesară vieţii şi morţii marelui oraş. In afară de cei şapte, 
opt sau nouă magnifici şi supraviețuitori, în afară de 
secretarele unora dintre ei sau de alţi vizitatori ocazionali - 
poştaş cu bani, poliţist cu amenzi, ţăran cu urde - până aici 
ajunge, nu-mi dau seama cum, un şoarece mic, stupid şi 
provizoriu care, am o bănuială, face din asta marea 
performanţă a vieţii sale; el vine fluierând din mustăţi şi mă 
scrutează îndelung din ungher, sau de pe o muche a 
orologiului, parcă nădăjduind că stă în puterile mele să-i 
modific cursul vieţii, să-i schimb existenţa de şoarece 
veşnic pândit de pericole, cu o existenţă mai reconfortantă, 
de pisică ce vânează şoareci, iar concediile le face pe 
nisipuri aurii, sub privirile insistente ale motanilor. 

Micul patruped - ca să revin la şoarece - nu mă 
deranjează, în fine, nu cine ştie cât, pot medita şi în 
prezenţa lui, pot face din prezent, trecut, viitor, un cocteil 
amărui cu irizări bleu la care adaug cu zgârcenie vermouth 
şi lămâie, o doză neînsemnată de speranţă, o porţie de 
improbabilitate, un sfert de măsură de pesimism, precum şi 
alte ingrediente ce le am sub mână în clipa respectivă. 


20. Nu i-am atribuit, şoarecelui, un nume stabil, cu toate 
că după părerea mea cel de Androtancus nu i-ar veni prea 
rău. In schimb ceilalţi magnifici şi supraviețuitori s-au 
întrecut în a-l boteza, după cum urmează: 

Doctorul Bucur O.: Invizibilul. 

Actorul Bucur O.: Şeriful. 

Ştefan cel Bigot: Hithcock. 

Marele Şeik Rahman: Bizantinul. 

Rayamond Regele Spionilor: Filozoful. 


Dhimitrie (magnific şi supravieţuitor prin adopţiune): 
Şoricelul „Sucursalei din Nord“. 


21. Ca ne-poet, înţeleg să fiu protector de poeţi, iar cel 
asupra căruia mi-am întins laba protectorală e Dhimitrie 
(poetul). Aud la redacţie că insul n-a mai fost văzut la faţă 
de trei, patru sau cinci zile şi nopţi. Aproximaţia are rang de 
împărat. Dar - îmi zic - dacă a dispărut de trei, patru sau 
cinci ani? 

Anunţaţi părinţii - n-are; anunţaţi iubita - are prea multe, 
care din ele?, trimiteţi înştiinţare la locuinţă - are trei. 
Derută totală. Dhimitrie e un artist, chiar remarcabil, 
tratează complicat lucrurile simple, simplifică pe cele 
complicate, poate aici e cheia succesului dacă putem 
considera că un premiu pe ţară, vreo două locale, şi unul 
sau două acordate de reviste, constituie mărturii se succes. 
Eu cred că da. 

O anchetă sumară scoate la suprafaţă date ceţoase, daca 
nu contradictorii: cu trei, patru sau cinci seri în urmă, poetul 
a făcut trei, patru sau cinci vizite la trei patru sau cinci 
persoane diferite, pentru ca spre dimineaţă, la ceasul cel 
mai incert, să se lase condus de către fotbalistul J.O. 
(centru înaintaş), la cea mai depărtată locuinţă a sa, pe 
deal, pe Cârtiţei, însă n-a intrat în casă ci a cotit-o către 
şoseaua ce părăseşte acolo oraşul şi se-nfige-n munţi. 
Ningea, nu era frig, aparent haite de lupi nu clănţăneau 
prin apropiere. Ceas propice, dimineaţă aşa şi aşa, 
atmosferă favorabilă dispariţiilor enigmatice. Aşa o fi 
socotit şi el. 


23. Ştiu: Dhimitrie (poetul) încearcă să-şi potrivească 
ceasurile după alţi iluştri înaintaşi. N-ar recunoaşte-o nici 
mort. Dar poate că la ora asta e mort. 

h h h h 


1. Sus, Rio Jim! E timpul să mergem. Bătrânul indian, a 
făcut focul... 


2. Am uitat să adaug (sau poate nu?), printre vizitatorii 
mei se numără şi fostele cunoştinţe ale „locatarului 
anterior“, locotenentul Kalendula. Vârsta acestuia n-am s-o 
pot determina niciodată în raport cu amorurile sale, fiindcă 
unele dintre femei sunt trecute de şaizeci, altele par mai 
fragede, chiar sprintene. 

Ele, în general, sunt femei blânde, unele au întemeiat 
chiar căsnicii cât se poate de reuşite. Totdeauna, e o 
plăcere să le auzi depănând amintiri, chiar dacă sunt 
contradictorii, despre fostul locatar al Turnului de Apă. 
Uneori mă ajută să fac ordine, mai ales după vizitele lui 
Ştefan cel Bigot când deranjul e imens, trebuiesc reaşezate 
covoarele, noptierele, scaunele... Una e chiar drăguță, 
tinerică, o cheamă Melania, e voluntară, viguroasă, plină de 
draci. 

Şi pe soţia doctorului Bucur O. o cheamă Melania. 

Pe toate melaniile le cheamă melanii. Ciudat, nu? Chiar, 
ciudat. 


3. În orice caz: a-l boteza „Neînfrântul“ (pe umilul meu 
şoarec) nu e o deosebită dovadă de humor nici măcar 
macabru. Acest nume l-au ales melaniile. 

Dorin Căpăţână (Căposu), fâlfâie undeva prin Canada, l- 
am căutat ieri, încă n-a revenit. Canada e imensă şi rară, el, 
sfrijit ca o aşchie de curpăn, de mirare că nu se pierde-n 
spaţiile acelea înconjurate de goluri mişcătoare. 

Canada... ţinut cântat de James-Oliver Kurwood... 
Klondyke, Sonora, Coeur D'Alene (sau astea-s prin 
California, Idaho? Parcă poţi fi sigur!!), mine de aur... aur în 
albiile râurilor, aur în tainice galerii (toate notate pe hărţi 
pierdute) prin care bântuie bătrâni demenţi cu flinte vechi 
în care pândesc gloanţe galbene (aur!), văgăuni prin care 
hohotesc scăfârliile primilor „gold-mani“, urşi (autentici şi 
urşi-fantomă). 

Când te numeşti Căpăţână, porecla de „Căposu” pare cu 
totul de prisos (ca un al doilea cap!) şi totuşi... El poartă pe 
umeri mantia tehnicii pure - ce o fi înțelegând prin asta? E, 


la vârsta de patruzeci, aproape de patruzeci de fapt (însă 
toate se rotunjesc, piscurile munţilor, formele fetişcanelor, 
notele de plată, vârstele), e deci încă, şi cred că va rămâne 
până la capătul zilelor sale, un băieţel firav, de cele mai 
multe ori răguşit şi cu nasul pornit pe strănuturi dese, cu 
buzunarele totdeauna doldora de vitamine, cuminte, 
„nepohtitoriu la muiarele altora şi feritoriu de stricăciune“ - 
dacă citez bine din memorie. 

Când, magnificii, supraviețuitorii se pun pe zarvă la mine 
în Turnul de Apă, sau aiurea, iar motive de zarvă sunt 
destule: de la vârsta incertă a Universului până la rezultatul 
contestat al unui amărât de meci de fotbal, când se ridică 
acest periodic val de demenţă, Căposu se retrage într-un 
colţ, foarte jenat, înghesuit în umerii lui strâmţi şi-n haina 
cu umeri strâmţi, roşu la faţă, nu se ştie din ce cauză, din 
cauza cuvintelor cam fără de perdea ce atârnă de gurile 
magnificilor, din pricina nasului său ascuţit, şi mai lung, şi 
mai ascuţit în astfel de ocazii, şi care s-ar potrivi perfect la 
o maşină de cusut, aşa cum m-aş potrivi şi eu, în loc de ac. 
Cred că nici acum Căposu nu ştie că i se spune Căposu, 
deşi porecla datează de peste un sfert de veac, din timpul 
când venea la şcoală tuns la piele; avea cap mare, abia 
reuşea să-l strecoare pe uşă şi să-l manevreze. Multe 
formule demente ale calculului au încăput în el, în capul lui 
Căposu. E admirabil, nu? Deşi, ca totdeauna, există un risc: 
dacă într-o bună zi - într-o zi rea, - icşilor şi igrecilor, le vine 
ideea să explodeze?! 


4. Pe secretara lui o cheamă tot Magda. Se machiază 
jumătate din timpul ce i-a fost dăruit de Dumnezeu; 
cealaltă jumătate se demachiază. Însă aş putea formula şi 
altfel datele chestiunii. Magda face câte o mare pasiune, îl 
cucereşte pe băiat, însă apoi strică totul, cerându-l ea, cea 
dintâi, în căsătorie. Fireşte, băiatul cam dă înapoi, fiindcă, 
de când lumea, băieţii le cer pe fete în căsătorie, şi nu vice- 
versa. In situaţia asta, Magda, jumătate din timp cloceşte 
planuri de răzbunare, umblând prin magazine pentru a 
agonisi tot felul de podoabe care s-o facă mai frumoasă, iar 


cealaltă jumătate din timp aleargă pentru a găsi un altul 
care s-o ia de nevastă, ca să-i „arate ea celui dinainte“. Mă 
rog, asta e o răutate. Nu e o răutate, e o realitate. 

Totuşi, între aceste operaţiuni, are vreme să facă şi câte 
o cafea, sau, rar de tot, câte o scurtă vizită la Turnul de 
Apă, atrasă de misterul locului şi de dorinţa de a-l zări pe 
Androtancus. Discutăm, nevinovat, despre modă - la care 
nu mă pricep defel - şi despre cât de răi sunt bărbaţii, lucru 
cu care nu sunt de acord - însă nu-i spun. 

Dacă ar afla Căposu despre aceste vizite, s-ar mânia 
cumplit, nasul ar începe să-i fâlfâie, urechile să-i strănute. 
Nu e vorba de gelozie, ci de principii. Nu ştiu care din ele, 
că-s prea multe. 

Circulă zicala de prost gust că nasul Căposului apare la 
colţ cu cinci minute înainte de ivirea Căposului propriu-zis. 


5. Lotrului şaptesprezece, locuinţa doctorului Bucur O. 
Trusa de voiaj pregătită de soţia sa Melania, stă ca un 
buldog negru pe marginea pianului din salon, gata să latre 
către nepoftiţi. Eu sunt cam nepoftit. Pianul deschis, 
rânjeşte şi el cu toţi dinţii, gata de asemenea să latre. În 
sfârşit, patefonul de pe covor, latră amintiri: Jazz-band, 
New-Orleans, 34. 

Maşina Institutului, Șșșșșșșșșșş spre aeroport. Geo, 
şoferul, se scarpină cu degetul mic în adâncul urechii. Cu 
atâta poftă încât doctorul simte de ambele părţi ale 
craniului, şi-n urechea vestibulară sau cum naiba-i zice, 
înţepături de furnici ascuţite. Prin ninsoarea înceată avionul 
decolează cu minute de întârziere, o stewardessă blondă - 
seamănă cu Melania, trece un gânduleţ prin capul lui Bucur 
O., - oferă bomboane acrişoare şi coniac fumuriu. 

Suficient ca să-ţi dea de gândit. 

Dhimitrie (poetul) a dispărut în urmă c-un număr de zile. 
Are în sânge morbul sfârşitului? 

Morbul sfârşitului - ha! 

Morbul sfârşitului îl avem cu... hi, hi! 

Gândurile lui Bucur O. zboară înapoi. Biroul intim de la 
etaj. Biroul, ceva mai sobru, cel cu şarpele, de la Institut. ÎI 


preferă pe acesta. Cafeaua de la miezul nopţii, de la ora trei 
dimineaţa, de la ora şase, zorile încercă-nate, grele de o 
satisfacţie confuză, dar solidă... Melania încă mai doarme, 
ca un înger blond în patul vast, alb, iar afară ninge, tot alb, 
iar el, Bucur O., se dezmorţeşte pe alee, în capul gol. Poate 
se va duce la culcare - poate nu. 

Şi iarăşi: ca să pricepi miracolul vieţii, intri în subterane 
nemaistrăbătute, prin moarte, sau pe sub moarte. Vorbe, 
Toma Bumbuc, vorbe, vorbe cadetule, marş la culcare, 
marş la loc, nota trei! 


6. E ora zece, bunicul Serafim trage din pipă în fereastra 
deschisă şi ascultă cum adoarme oraşul - ce abstract! Cui îi 
pasă de aşa ceva. Pe la ora 23, când la radio se dă muzică, 
apare şi şoricelul „Sucursalei din Nord“, atras de melodii, şi- 
n acelaşi timp se aud de jos bubuituri pe scară, e pasul 
inimitabil al lui Ştefan cel Bigot, inimitabil ca şi ortografia 
unui analfabet. Ce noutăţi îmi aduce? 

Ne punem unul celuilalt întrebări : 

— Cum mai stai cu romanul, Ştefane? 

— Ai dat azi pe la redacţie? 

lar eu: - Ce situaţie financiară ai? O bătrână mi-ar face 
bine până la leafă. 

— Tu ce zici, se mai termină iarna asta vreodată? 

— Vreo ştire de la Dhimitrie? 

— Nu-ţi dă insomnii ideea că într-o bună zi vântul are să 
răstoarne Turnul de Apă? 

— Tu altă întrebare vrei să arunci - care? 

— Aud că ai deschis dosarul „Marelui Joc“ - e adevărat? 

— Bei o cafea? 

— De ce n-ai înjgheba mai bine un eseu? L-am da la 
numărul următor, şi-aşa nu prea avem. Chiar, de ce? 

— Potoleşte-te! N-am de gând să dau publicităţii „Marele 
Joc“. De ce eşti aşa de îngrijorat? 

Ştefan cel Bigot se observă-n oglindă, cere forfecuţa, 
scurtează din perii ce-i răsar din nas, această înălţătoare 
operaţiune i-a intrat în reflex; la Marele Şeik Rahman, în 
dreptul căminului cu tăciuni aparenți îşi taie unghiile şi le 


aruncă în jar, să ardă, cu toate că acela e jar rece fals, iar la 
doctorul Bucur O. face baie. Doctorul are baie cât un salon, 
înzestrată cu tot felul de instalaţii complexante, precum... 

— Colecţia „Cangurul” a anunţat tipărirea. Pretinde că va 
fi un mănunchi de studii. 

— AŞ! Voi da un tom de versuri. 

— Tu, versuri?! Poate pasteluri... 

Meditând intens, atât de intens că firul roşu se înroşeşte 
şi mai mult (numai să nu facă scurt circuit!) Ştefan cel Bigot 
efectuează plimbări în diagonală, răsturnând totul în drum, 
în fond obiecte inutile, precum scaun, scrumieră etc, târând 
după el faţa de masă şi pijamaua al cărei colţ abia de 
nălucea de sub pătură. În cele din urmă ia şi pătura. Totuşi, 
nu e miop. 

— Au mai rămas perdelele şi orologiul, zic. Nu te sinchisi 
de mine, consideră că nici nu sunt aici. 

În vreme ce dărâma şi scrinul, nu „Scrinul negru” ci 
scrinul crăpat, mormăia: 

— Ai putea face un mare rău... 

— Cui? Tie? 

În vreme ce, cu un şut involuntar, trimitea peste bord şi 
papucii mei de casă „cei noi”, ripostă: 

— He! De ce mie? Eu, ce amestec...? Lui Bucur O. 

— Doctorului, sau actorului? 

— Actorului, bineînţeles. 

— Da? Nu mă gândisem. 

— Vezi?! Te-a simţit şi se fereşte, la ora asta ar fi trebuit 
să fie încă aici. 

Eu mă refeream la şoricelul „Sucursalei din Nord” micul 
Androtancus, însă Ştefan cel Bigot, deşi romancier, uneori 
pricepe greu. 

— Cine trebuia să fie aici, actorul? 

— AŞ, doctorul, i-am tăiat-o, plictisit, ciulind urechea. 
Aveam toate motivele, cineva, încă cineva, urca scările. 
Parcă recunoşteam pasul, parcă nu. Apăru - cine? Apăru un 
ins cenuşiu - Cenuşiul. Avea palton cenușiu, privire cenuşie, 
voce cenuşie. În mâna lui - ce? Papucii mei de casă, „cei 


HEI 


NOI . 


— Mi le-aţi aruncat în cap! 

— Da de unde! Au căzut din întâmplare... 

— Cât timp vă mai bateţi joc de mine? Când îmi spuneţi 
unde-l pot găsi pe nesuferitul actor Bucur 0.? 

— Păi ţi-am mai spus... 


Pe la mijlocul nopţii, fără nici o justificare, ţeava de la 
căpătâiul meu începu o baladă-n sol minor pe care am 
ascultat-o liniştit şi-n întregime ca spectatorul ce a dat 
pentru bilet preţul întreg, chiar majorat, şi doreşte să 
profite de fiecare notă, desenând (pentru a nu adormi) pe 
marginea ziarului de sport, pisici lungi cu mustăţi creţe, 
odihnitoare, leneşe pisici, iar când violonistul, în negru, cu 
plete  zbuciumate pe umeri, cu braţele prea lungi 
(Paganini?) se decise să ofere şi un bis, am zis destul şi am 
ieşit pe culoarul îngust ce înconjoară Turnul de Apă. 
Noaptea-şi lipi laba neagră de ceafa mea şi m-am 
cutremurat. Ningea, însă rar, vreo trei fulgi pe kilometru 
cub. Pe şoseaua dinspre munţi semnaliza isteric cu farurile, 
în disperare, un automobil singuratec. Poate-l rodeau lupii. 
M-am tot chinuit pe cine să deranjez, şi-n cele din urmă, cu 
paltonul aruncat peste pijama, am coborât la telefonul de la 
baza Turnului. 

— Ştefan? 

— M-da... Cine e? 

— Mi-ai lăsat o impresie acră în seara asta; cu cât eşti 
mai genial, cu atât devii mai acru, lasă nu te... şi, ca s-o 
dreg: Am re! 

— Com? Ce ai, re? 

— Nu am re, ci am recitit proza ta mai veche, 
„Supravieţuitorul”. Dă-i 'nainte tot aşa! 

— Ascultă, Bumbuc, ai idee cât e ora? 

— O, doamne, nu. Ce importă? Se petrec lucruri mari, 
băiete. Coarnele de cerb pe care le-ai agăţat, au două 
ramuri frânte... 


7. Dhimitrie (poetul), reconstituire ulterioară. 


_ Nu e deloc o greşeală că am adăugat un h numelui său. 
Insuşi el îşi schimbă numele de la o zi la alta, aşa că nimeni 
nu mai ştie foarte exact cum îl cheamă; un volum l-a iscălit 
simplu, Dimitrie, al doilea, cel premiat, Dhimitrie (p.), iar 
următorul, de asemenea premiat, - Dymithrie (p.). 

Unele poeme în proză le publică sub pseudonimul 
Drakula. 

In fine! Treaba fiecăruia ce nume-şi alege. Sau: fiecare îşi 
merită numele ce-l are. 

Ei bine, a avut un accident. 

Imi venise ca o presimţire în momentul când pregăteam 
jumări de ouă cu brânză de oaie pe vechiul primus moştenit 
de la locotenentul Kalendula, al cărui enigmatic profil 
stăruie, ba în faţa mea, ba în spate, dincolo de ceţuri, 
vârtejuri de frunze, a cărui amintire dăinuie, printre altele, 
datorită memoriei prodigioase a doamnei Thea, a bunicului 
Serafim, a unei lăptărese care vinde alune, zmeură şi mure, 
a câtorva cunoştinţe din cartier care, uitând că s-a mutat, îl 
tot caută. (Am mai spus toate acestea?) 


8. L-a sfârticat un autimobil. Pe Dhimitrie (poetul). 
Momentul se cere examinat cu atenţie. De-aia să iau lupa 
din cui. 

Fiind o dimineaţă plăcută, cu vagă ninsoare, ieşise la 
marginea oraşului, împins din spate de propriu-i destin. Cel 
ce neagă existenţa destinului ar putea fi un înspăimântat 
care se teme de umbra ce ne însoţeşte fatalmente (să revin 
asupra acestei aserţiuni ce poate fi exprimată şi invers). 
Dhimitrie vizitase în noaptea aceea mai mulţi prieteni cu 
care  discutase şi petrecuse cu  binecunoscuta-i 
moderaţiune. Printre plopii traşi din compas până la zidul 
muntelui se cuibărea un vânticel nu prea rece, amestecat 
cu fulgi, fragmente de roman... eroare, de meteoriți, 
diamante, scarabei, lupi măcinaţi şi totul prevestea o zi 
rodnică. Era tânăr şi aproape fericit, cu multe idei, toate 
importante, iar automobilul albastru trebuie să-i fi apărut în 
faţă pe neaşteptate. 

Suflete, nu fi idiot! 


Când te izbeşte o hardughie dintr-asta, ea apare 
totdeauna brusc şi pe neaşteptate, şi te striveşte cât ai 
clipi. Aşa a început ceea ce aş denumi, din pură îngâmfare, 
„întâmplarea-cheie” a vieţii poetului, fiindcă nu şi-a dat 
duhul. Ninsese mult în timpul nopţii, aşa debutează 
crăciunurile-n ţinut, cu mult alb orbitor, mult şi 
incomparabil hohot alb, în care există chiar şi pericolul de-a 
te pierde, iar Dhimitrie, cum aminteam, se plimba în vârful 
unghiilor, răvăşit, cu ochii în toate direcţiile şi se simţea 
poet din creştet până-n tălpi, poet definitiv, poet suprem, 
inevitabil, prin vocaţie etc. etc, până când monstrul 
albastru l-a izbit. 

Dacă era cu ochii în toate direcţiile, cum de nu l-a văzut 
venind? 

Culoarea albastră a caroseriei îl umplu pe poet. 

Fiind ultima impresie vizuală, albastrul crescu monstruos, 
şi explodă, trupul lui Dhimitrie (p.) începu să cadă fărâmiţat 
peste omenire, împreună cu fulgii, cu meteoriţii. El, 
Dhimitrie, părăsise cu un număr de ore mai 'nainte toate 
cele trei locuinţe ale sale şi, fragil, colindase străzile 
nocturne, pregătindu-se să înceapă un nou capitol când s-a 
ciocnit cu maşina albastră. 

Dhimitrie (poetul) se pregătea de o nouă iubire, când s-a 
pomenit sfârticat de cauciucuri. 

Se trezi din leşin - câtă vreme trecuse? 

În fereastră înflorise ramul cireşului. Nu... Tot zăpadă. De 
pat se apropie o femeie: 

— Găgăuţă mic şi prost! 


9. Marele Şeik Rahman, revenit din indii, oferă o libaţiune 
în stilul său, imortalizată ulterior de Ştefan cel Bigot în 
proza „Ospăţ cu vipere”. 

În realitate o singură viperă vie, (sau o cobră?!) ce e 
drept, cam apatică, închisă-n sine şi închisă de asemenea 
într-o colivie cu gratii suficient de rare ca să-şi poată 
strecura pe acolo trupu-i veninos. Se legăna ca un ac de 
ceasornic în stare de ebrietate. 


Douăsprezece păhărele subţiri şi fistichii aranjate de 
secretara Magda, simbolizau orele, erele, sau, dacă doriţi 
cu orice preţ, ispitele. Da. Pentru a-ţi câştiga dreptul la un 
păhărel, trebuia să înşeli vigilenţa şarpelui şi oricare dintre 
comeseni ar fi putut să moară la acei ospăț. Nu e hazliu? 

În final Dhimitrie (p.) a încercat să subtilizeze vipera, - nu 
i-a reuşit. Se întâmpla asta, fireşte, înainte de întâmplarea 
cu automobilul albastru. Sau după? Nu după, fiindcă, totuşi, 
el atunci a pierit. Cum să explic, de fapt, n-a pierit... 
Genunchii Magdei, secretara Marelui Şeik... Speculaţiuni pe 
marginea încercărilor inutile de a o cuceri, depuse de către 
Raymond Regele Spionilor, altfel un cetăţean atât de 
echilibrat. Fum fără foc nu iese, e ceva adevăr aici, dar de 
ce să insist? Criza - ca să-i zic aşa - criza lui Raymond R. S. 
a fost scurtă dar intensă, provocând chiar părăsirea 
temporară a domiciliului de către consoarta sa, Ana, care, 
se înţelege, a revenit. Toate Anele revin. 

Într-o anumită seară, îmi amintesc, mă plimbam pe aleile 
de la marginea parcului, pe sub ferestrele Magdei. Eu mă 
aflam pe-acolo chiar întâmplător, însă Raymond Regele 
Spionilor, nu. El se prefăcu a nu ne observa (mă aflam 
împreună cu doctorul Bucur O.) Raymond R. S. păşea prea 
nervos pentru un filozof de talia lui, iar pălăria îi stătea 
strâmb pe cap, ca-n duşmănie. 

Doctorul Bucur O. către mine: 

— Aud că deschizi dosarul „Marelui Joc”. 

— Oh, da, poate... 

— Şi când? 

— Ei, când!... Dar tu, în ce stadiu te afli cu cercetările? 

— Într-o zi te duc să vezi şi tu... 

Cum înaintam pe nesimţite, alături de mine doctorul 
Bucur O. aducea a munte liniştit - liniştit după ce-l 
devastase o furtună. Fereastra Magdei se deschise, apăru 
obrăjorul ei catifelat, iar alături ceva ca o barbă neagră şi 
fustoasă... eroare, stufoasă. Raymond R. S. căută să se facă 
invizibil, nu reuşi decât pe jumătate. Un glas care putea să 
fie al Marelui Şeik Rahman despică înserarea: 

— Rege caraghios! la ieşi la lumină! 


— Treceam, pe-aici din pură întâmplare, încercă să 
pareze Raymond R. S. potrivindu-şi pe nas ochelarii săi de 
conf. 

Marele Şeik: - Se înţelege! Urci? 

Raymond, Regele Spionilor: - Dar cine locuieşte aici? Tu? 

— Ba eu, înflori zâmbetul inanalizabil al Magdei. Bucur O. 
se urni, l-am prins de braţ fiindcă eram mai înalt, iar el mai 
solid. El zise, reluând „cealaltă” discuţie: 

— Măsoară de două ori înainte de a tăia! Făcea aluzie la 
dosarul „Marelui Joc”. 

— O, doctore, i-am răspuns, zicala asta este izvorâtă, 
cred, din cerebelul unui croitor neinspirat... Gândeşte-te! 
Dacă nu deschid eu dosarul, cine s-o facă? Poate altcineva, 
unul de rea credinţă. 

— Tu eşti de bună credinţă? 

— Cel puţin încerc. 

Doctorul mergea încet în umbrele parcului, obosit, cu 
umerii căzuţi. 

— Ascultă-mă, zise el, există răni ce nu se vindecă decât 
printr-un singur fel. 

— Prin moarte? 

— Da, prin moarte. 

— Poate că şi acesta e motivul pentru care voi deschide 
dosarul „Marelui Joc”. Pentru ca să nu se uite. Deşi, încă, 
ezit. 

— Totul se uită, Toma. Toma, necredinciosule. 

După câteva minute, am mârâit, lungindu-mi bărbia: 

— Tu, doctore, eşti un sever şi un ascet, nu poţi pretinde 
ca toată lumea să... 

— Nu pretind nimic. Mai taci, cadetule. Mai taci, Bumbuc! 
Şi, după un minut, cu un soi de dispreţ temperat: Bumbuc! 
Ce nume! Nu ai ştiut să-ţi alegi altul? 

— Ştiu, am dat replică, încercând să pun toată ironia 
posibilă în glas. Tu ai vrea ca pe toţi oamenii: să-i cheme 
Bucur O.! 

Doctorul nu răspunse. Am mai moderat ironia. 


— Pe unii îi cheamă Bonifaciu. Dacă eşti Papă, la Roma, 
mai merge, dar aşa... Pe alţii îi cheamă Leonida; dacă eşti 
grec, la Termopyle, se potriveşte, dar în zilele noastre... 

Bucur O. întoarse într-un fascicul de lumină faţa lui nobilă 
şi adăugă, aparent fără logică, sau poate numai ca sa mă ia 
peste picior: 

— Tu măcar, laşi în pace secretarele. 

— Capricii... am răspuns tot anapoda. 

— Dhimitrie suge ace. 

— Într-o zi are să înghită unul. Ar fi grav? 

— Nu. Dacă are sucurile gastrice în regulă, vor dizolva 
acul. 


10. Am pornit iarăşi împreună, începuse ninsoarea, 
decembrie. 

Dhimitrie (poetul) are preferinţe pentru acele de cusut, 
fine şi foarte ascuţite, dar la o adică nu dispreţuieşte nici 
acele cu gămălie. Umblă vorba că o dată a încercat să 
sărute pe una cu acul în gură - uitase - şi mai departe nu 
ştiu ce s-a întâmplat, cine l-a înghiţit până la urmă, el sau 
ea. El e mult mai tânăr, douăzeci şi ceva, n-are vârsta 
magnificilor, supravieţuitorilor, cred că am mai spus-o, dar 
ce e dacă mai repet, în vreme ce ninge, - oare ninsoarea nu 
e şi ea o eternă repetiţie? Cugetare abisală - s-o pun bine. 

Accidentul lui a fost cam aşa: se plimba pe şoseaua 
îngheţată, a venit automobilul albastru şi l-a ras. Simplu. Şi 
apoi, ce s-a întâmplat? Şoferiţa, speriată, a recuperat 
cadavrul ca să-l arunce undeva (necunoscând, naiva, că cel 
mai greu e să te scapi de cadavru, iar apoi, de arma crimei; 
arma crimei? Automobilul albastru...), Dhimitrie (poetul) nu 
murise, încăpăţânatul... Fiind familiarizat încă din copilărie 
cu suptul acelor, devenise poate mai puţin sensibil, poate, 
chiar semi-invulnerabil. E numai o supoziţie modestă. 

Tăcând, Bucur O. îşi ridică gulerul îmblănit, câştigând 
prin acest simplu gest înfăţişare de boem, şi privi împrejur 
răsucindu-şi gâtul ca o focă gravidă, apoi, după ce constată 
că nu are auditoriu, un auditoriu suficient de larg ca să-i 
flateze vanitatea bine ascunsă, răsuci printre fulgii de 


zăpadă o lungă frază, o lungă şi tenebroasă frază, 
întortocheată ca un slalom uriaş între epitete, suişuri şi 
coborâşuri, cu privire la falsitatea şi autenticitatea 
existenţei, îl ascultam distrat, învârtind pe sub cerul gurii 
un cântec necompus de nimeni. 

Şi aproape că nu-mi păsa de nimic. 

Rare, asemenea clipe... 


11. lar doctorul Bucur O.: viaţa lui, deşi poate, falsă, ori 
poate dublă, e autentică tocmai prin falsitatea ei (he, 
paradox!), sau falsitatea ei este autentică (ceea ce e cam 
altceva), pe când... 

După o vreme se opri, îmi puse mâna pe umăr. 

— Să mă ierţi, altceva am voit să-ţi spun. 

Bătutul pe umăr nu i se potrivea, el nu lua de braţ, nu 
bătea pe umăr, nu apuca de bărbie, întindea cât mai rar 
mâna şi fireşte, nu lua de talie secretarele. Din motive 
septice? Nu cred. 

Melania, soţia lui, ne servi o cină rece, frugală dar 
gustoasă, în sufrageria luminată discret de prin colţuri. 
Toate odăile le are astfel aranjate, habar n-ai dincotro vine 
lumina - mare mister! Pui rece în sos de roşii, sau probabil 
bulion, că roşii în decembrie..., un fel de salată din nu ştiu 
ce, tort, cafea. L-am însoţit la Institut, se făcuse noapte 
târziu, şi din întâmplare ninsoarea încetase. Poate din 
pricina asta îmi era cumva neplăcut să plutesc singur către 
Turnul de Apă. lar de aş fi făcut-o, mă tem că fantoma 
locotenentului Kalendula nu mi-ar fi dat pace, ca să nu mai 
amintesc şi de Androtancus. 

Il urmez pe coridoare pe Bucur O. Prin saloane, bolnavii 
dorm, cu excepţia muribunzilor. Doctorul pipăie câteva 
pulsuri (sau câteva tumori), adresându-mi la intervale câte 
un zâmbet straniu, subţire şi pătrunzător ca un junghi. C-un 
astfel de zâmbet, poţi, dacă vrei, dezlipi retina inamicului. 
Poţi coase talpa slăbită a unui bocanc de ski (clăpar!!). 

Un medic de gardă se prefăcea că joacă şeptic c-o 
bolnavă sănătoasă. Intunecat, Bucur O. o trimise la culcare, 
iar pe el, la gardă. Până am ajuns la salonul „X“ unde Bucur 


O. mă opri să intru. În cele din urmă am aţipit în cabinetul 
lui „sub şarpe”. 

N-am visat nimic. Chiar, nimic. În mai multe rânduri sună 
telefonul, trezindu-mă numai pe jumătate. Aburi de cafea 
îmi gâdilau nările, dar ochii erau prea leneşi ca să 
poruncească pleoapelor. 

La ora cinci dimineaţa Bucur O. îşi înfipse privirile de 
hipnotizator în fruntea mea - asta mă ridică în picioare 
înainte de a mă fi trezit! Obrazul doctorului era neted, 
proaspăt, mi-am dat seama că se bărbierise la toaletă, 
câteva minute mai 'nainte şi se parfumase discret. Sub 
tavan, şarpele, nemişcat. 

— Am dormit... m-am pomenit mârâind. Hm! Tu ce ai 
făcut? 

Deh, să veghiezi până-n zori asupra unei infecţii, asupra 
unei inimi care stă să se oprească, să-ţi clădeşti pe asta 
înţelepciunea, poate chiar aspiraţiile, ce destin! 

— Aspiri la premiul Nobel? 

— Mai vrei cafea? Altceva ce mai vrei? Mă asculţi? 

— Te pregăteşti să-mi faci vreo morală? Mie? 

Pe birou hârtiile în perfectă ordine, iar de-afară, sfârşitul 
nopţii căsca la noi ochi aiuriţi de nesomn prin ferestrele 
înalte. 

— Trebuie să înţeleg prin urmare că deschizi dosarul, 
totuşi, vorbi dintr-o ceaţă doctorul. Mari riscuri... 
încurcături posibile... 

— Încurcături pentru cine? Pentru tine? 

— Ei! În izolarea mea poate pătrunde un singur 
vizitator... 

— Atunci, poate, riscuri pentru actorul Bucur 0.? 

— Nu te simţi moleşit? E un duş acolo, ştii... Apă caldă, 
apă rece şi chiar apă neutră... Sau grea, dacă preferi. 

— Cum dracu a trecut şi noaptea asta? De ce nu m-ai 
expediat acasă? În fond, pe undeva, purtarea ta blândă mă 
cam scoate din sărite, pare să ascundă ceva, nepăsare sau 
dispreţ, sau din ambele câte puţin... aşa e că am nimerit? 
Dispreţ, sau... 


— Ştii, cadetule, că soarele poate să explodeze în orice 
moment? 

Transpirasem, şi m-am privit în oglindă. Cămaşa, 
împrejurul gâtului, la guler, prinsese o dungă subţire de 
murdărie. Prin oglindă m-am uitat la Bucur O., care-mi 
prinse privirea şi o susţinu fără efort, înghiţind-o cumva în 
spaţiul albastru al orbitelor sale cu o grimasă de nobilă 
ironie. Generoasă ironie. Mare expert în a exprima diferite 
nuanţe ale ironiei! Îl salva însă, da, îl salva marea ironie şi 
generoasă, şi nobilă, pe care o adresa propriei sale 
persoane. Complicat! Naiba să te ia doctore... 

— E abia şase dimineaţa, am răspuns, soarele nici n-a 
răsărit, dacă explodează de partea cealaltă, ce ne pasă? 

— E o replică ce seamănă perfect cu tine. Dar tot atât de 
bine ar fi putut-o da şi Dhimitrie (p.) 

— La câte vine Magda-secretara? Şi-a mai lungit fustele? 

— Nu ţi s-a făcut foame? 

Traversă cabinetul cu paşini elastici. Mi se părea că golul 
întunecat al ferestrei - noaptea sta neclintită afară 
încleştată în ramurile pomilor - o să-l atragă şi-o să-l 
absoarbă; după ce scrută cam un minut, cred că fără a 
distinge mare lucru, că doar nu era nyctalop (însă n-aveam 
certitudinea), se întoarse spre mine, un fulger albastru, 
frumos trecu prin ochii lui, şi mă întrebă fără alte semne de 
emoție, dacă am bănuit că soţia lui, frumoasa lui Melania, 
îngerul acela blond, e amorezată de un oarecare ins Be Haş 
care fusese internat la clinica vecină vara trecută, sau iarna 
trecută pentru o apendicită banală. 


12. Nu mă aşteptam să vină din partea unui om de 
calibrul său o astfel de mărturisire de biped mediocru, care, 
spusă pe un ton doar puţin schimbat, ar fi putut să pară o 
glumă tâmpită sau o provocare, la fel de tâmpită. Sau mai 
ştiu eu ce. 

Am bănuit că e o întrebare de circumstanţă, ca să nu-i 
Zic, de politeţe, fiindcă el nu aştepta un răspuns, nu aştepta 
o confirmare că „bănuiam”, „bănuiesc”, „ştiam” sau „ştiu”. 


Am dat din mână aşa cum fac uneori babele când vor să 
alunge imaginea necuratului, încercând să-mi „dreg” ochii, 
să-l văd pe marele Bucur O. altfel decât pe post de soţ 
înşelat, ce rol, ce rol neimportant, într-o piesă, într-un joc, 
rol despre care nici nu merită să aminteşti. In vreme ce 
cugetam astfel el, vechiul meu coleg de clasă, magnificul, 
supravieţuitorul, îmi relată cu lux de amănunte dar cu o 
excelentă indiferenţă - simulată oare? - şi în stilul clasic al 
calmului britanic, cum 


12+1. Melania, soţia lui, venind aici la Institut să-i aducă 
Magdei (secretara) tradiționala atenție cu prilejul 
sărbătorilor de iarnă - o şocolată, o stofă fină - blonda, 
îngereasca Melania, subţire, elegantă, cu a/iura ei de 
prinţesă, nordică, cunoscuse în parcul clinicilor, aici, alături, 
chiar sub ochii lui, pe acest oarecare Be Haş, în 
convalescenţă „avansată”, cu o zi sau două înainte de 
părăsirea spitalului. Zburdalnicul Be Haş ieşise la aer şi se 
amuza bombardând cu zăpadă infirmierele. O atinse C-un 
bulgăre şi pe Melania care, cu humorul ei, nu se supărase. 
Be Haş veni să-şi ceară scuze, pretext. Schimbară câteva 
rafale de mitralieră... eroare, de cuvinte, în vreme ce Bucur 
O., înceţoşat după o noapte de veghe, privea de la 
fereastră, observând scena în întregime. Putea să 
reconstituie lesne, fără a face abuz de fantezie, ce-şi 
vorbiseră cei doi. 

„D-ră doctor, sughiţase iute prea puţin inventivul Be Haş, 
sunteţi cu adevărat fermecătoare, ca o zână!” 

„Nici, domnişoară, nici doctor, a râs Melania, scuturându- 
şi de zăpadă astrahanul. În schimb, mai rău, soţie de 
doctor.” 

„În acest caz, urmă Be Haş înaintând pe mult uzitata 
pistă, sper că soţul dv. e cât mai departe!” Melania râse iar: 
„Cât mai departe?! Nici pomeneală, e chiar aici, iată-l!” şi 
mâna înmănuşată a doamnei zvâcni către fereastra la care 
stătea Bucur O. 

În acea clipă doctorul tresărise adânc, cu senzaţia intens 
neplăcută că fusese spionat, când de fapt realitatea se 


prezenta cam invers... Nu-şi dăduse seama că Melania îi 
simţise prezenţa la fereastră, în orice caz comportarea ei 
până ce ridicase braţul spre a-l... demasca, nu fusese în 
măsură să-l prevină. Bucur O.: „Aceasta a fost o revelaţie 
bruscă, dură şi stranie, ea mă zărise înainte ca eu să-mi 
dau seama, şi totuşi cochetase pe faţă cu Be Haş...“ 


14. Se cuvenea poate să iau o poziţie clară faţă de 
necredinţa evident condamnabilă a Melaniei, faţă de 
sinceritatea atât de spontană a prietenului meu, sau faţă de 
durerea lui bine camuflată. Dar Bucur O., fiind în cauză, 
luase oare vreo poziţie? Care era aceea? 

Am rămas posac, dominat de umerii largi ai doctorului, 
puţin lăsaţi, obosiţi, deasupra cărora se ridica însă, ca o 
sfidare, grumazul puternic, figura cu trăsături de un farmec 
intens; asemenea majorităţii oamenilor, sunt şi eu depăşit 
de situaţiile delicate şi nu ştiu cum să mă port, ce să spun. 

Doctorul Bucur O. rânji, parcă satisfăcut, parcă bucuros 
că picasem într-o capcană, ca şi cum eu aş fi fost în cauză! 

Puțin mai târziu apăru şi Magda secretara, proaspătă, 
frumoasă şi... cu fusta mult alungită. Presupun că de m-aş 
găsi într-o situaţie similară, n-aş ezita să fac o încercare de 
a intra în grațiile ei, însă eu nu sunt decât un sărman 
nemernic, iar doctorul, un ascet, un adevărat magnific. Nu i 
se cunoaşte nici o abatere de la linia cea dreaptă. 

El decise: „Vom merge să luăm micul dejun acasă. D-ră 
Magda, fii bună şi telefonează-i soţiei mele să pregătească 
ceva.” 

jos la scara Institutului îi făcu semn şoferului Geo că 
mergem pe jos şi, înaintând prin zăpada pufoasă, continuă 
monoton să relateze aventura Melaniei, ca şi cum ar fi fost 
vorba de alta şi de altul. Da, incidentul din parcul clinicilor 
ar fi putut să treacă fără urmări, însă Be Haş, înzdrăvenit, 
avea s-o întâlnească puţine zile mai târziu în oraş, 
întâmplător şi, într-o fericită inspiraţie  donjuanescă, 
oprindu-se cu pălăria-n mână, cu un început de zâmbet 
„timid” pe obraz, avea s-o impresioneze prin câteva vorbe 
fără importanţă spuse mai mult pe şoptite. „Era atât de fin 


şi de delicat...” mărturisea Melania. Se pare că unele femei 
nu rezistă în faţa fineţei şi delicateţei, „calităţi” care de cele 
mai multe ori ascund crasa mediocritate. 

De unde cunoştea doctorul Bucur O. toate aceste 
amănunte - m-am întrebat. 

Idila continuase într-un tempo clasic, cafele, expoziţii, 
spectacole, şi sfârşise acolo unde sfârşesc idilele, flirturile 
de acest gen... în propria sa casă, dar de ce acest ultim 
amănunt e de natură să sublinieze şi să agraveze culpa? se 
întrebă ca pentru sine doctorul. Ce contează în care casă ? 


15. Exact în punctul acesta ajunsese cu meticuloasa-i 
expunere, când am simţit că, într-adevăr, încep să mă 
plictisesc. Am exclamat cu voce nefiresc de subţire: 

— O, minunat, toate acestea-s presupuneri, sau...? 

— O reconstituire, cadetule. Ştii cât de mult mă 
pasionează reconstituirile. Formaţia mea ştiinţifică... Ştii cât 
pot fi de migălos în această privinţă, în toate privinţele. 

l-am trântit-o, nu fără o doză de venin: 

— Pentru un om ca tine un fleac de adulter nu înseamnă 
mare lucru! 

El se făcu a nu remarca tonul meu, ci continuă senin: 

— Într-o noapte pe care ar fi trebuit s-o petrec la Institut, 
m-am dus la culcare ceva mai devreme, pe la trei 
dimineaţa, din cauza unor dureri insuportabile la ochi, iar 
prietenul Be Haş tocmai îmi părăsea casa. 

— Asta e tot? 

— E chiar suficient. 

Melania ne aştepta cu un mic dejun apetisant: cârnăciori, 
pateuri fierbinţi, şuncă, frişcă proaspătă, multă cafea. 

— Cea mai dulce şi cea mai credincioasă dintre soţii! o 
strânse la piept Bucur O. 

M-am uitat la el, holbând ochii, scandalizat. Nimic şi 
nimeni nu-l obliga să facă teatru! Acesta e marele Bucur 
O.?! Melania, într-un capot uşor pe talie, părea fragilă şi 
vulnerabilă. 

Un ceas mai târziu ne aflam iar pe bulevard. Ningea... 


— Să te duci la culcare, mă îndeamnă doctorul, eu abia 
după-amiază cred că voi beneficia de un pic de odihnă. 
Experienţa pe care am pornit-o, infernală în toate 
privinţele, îmi reclamă neîncetat prezenţa, n-am voie s-o 
slăbesc din ochi! 

— Fericitule! Viaţa nu te lasă să dormi. 

— Şi viaţa, şi moartea, şopti doctorul Bucur O. Zece paşi 
mai încolo adăugă: 


16. „M-am plictisit să tot fiu om serios, Toma Bumbuc. 
Inima îmi tânjeşte după un pic de frivolitate. Uneori îmi vine 
să mă fac actor de film...” 


17. Am ciulit urechea. Asta prevestea o schimbare. 
h h h h 


1. „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday”. 

— Vreau o moarte adevărată, cinstită, ca-n Westul 
Sălbatec, să-mi terminaţi cu sofisticăriile! îşi pierdu 
răbdarea Marele Regizor. Vai de capul vostru, ați uitat cum 
se moare? continuă să urle John Ford. Cum mai puteți trăi, 
dacă nu ştiţi să muriti? bătu cu pumnul în masă Marele 
Regizor. 

Uşile batante ale soloon-ului se dau în lături, violent, noul 
venit, stropit cu propriul său sânge, e, de pe acum, un 
cadavru. 

— Doc! zbieră Rio Jim, alb de uimire, nemaivenindu-şi să- 
şi creadă ochilor, ce s-a...? 

Însă Doc Holliday, orbit de furie, nu-şi mai recunoaşte 
aliatul, cu ultima picătură de energie apasă pe trăgaci. 

Rio Jim se prăbuşeşte - nu atât de spectaculos cum s-ar 
cere. 

Doc înaintează şovăind, cade peste el. 

— Încă o dată! Muriţi încă o dată! porunceşte Marele 
Regizor, sorbind whisky adevărat, în vreme ce toţi ceilalţi în 
saloon agită pahare cu limonadă. 


— Dacă mai repetăm de multe ori scena asta blestemată, 
murim cu adevărat, îi şopteşte Rio Jim lui Doc. 

— Haide... să isprăvim... (înjurătură de nereprodus în 
dialect mexican). 

„„Uşa batantă a saloon-ului se dă în lături cu violenţă, 
noul venit stropit cu propriu-i sânge, e de pe acum un 
cadavru. 

— Doc! strigă Rio Jim uimit, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor, ce s-a...? 

Însă Doc Holliday, orbit de furie, nu-şi mai recunoaşte 
amicul şi cu ultima picătură de energie apasă pe trăgaci. 

Prim-plan al vestei de brocart, sfâşiată de gloanţe. Dat cu 
încetinitorul. Rio Jim se prăbuşeşte. Tot cu încetinitorul. 

Doc înaintează şovăind, cade peste el. 

John Ford, cu paharul în mână: 

— Ne apropiem de adevăr. Încetul cu încetul veţi învăţa 
să muriţi. Cu asta şi începe viaţa unui mare actor. Şi acum, 
totul de la început! 

Uşa batantă a saloon-ului se dă în lături violent... 


2. Un vifor adânc şi crunt zgâlţâia Turnul de Apă. 
Raymond Regele Spionilor citi de două ori răvaşul lui 
Dhimitrie (p.), o dată, fără ochelari, a doua oră cu („Eram - 
glăsuia răvaşul - conştient că nu sunt conştient, poţi 
pricepe aşa ceva?”), mă întrebă ce mai fac, apoi, îl întrebă 
pe Marele Şeik Rahman cum e la Londra (cum poate fi la 
Londra?! Aşa şi aşa.). Marele Şeik se interesă, trăgându-se 
de barbă, dacă ştiuse să profite de absenţa lui pentru a o 
îmblânzi pe Magda-secretara, îşi mai aruncară unul celuilalt 
câteva întrebări iar concluzia fu că Dhimitrie (poetul) 
trebuie lăsat în pace. 

Se derula o seară confuză. 

Raymond Regele Spionilor trecu pe la Facultate şi rezolvă 
în mare grabă câteva probleme curente ale catedrei. Ceva 
mai târziu trecurăm pe sub zidurile liceului „nostru”. 
Universitarul supravieţuitor trimise un suspin prelung şi 
subţire. Oftatul acesta aproape muieresc ricoşă de geamul 


pătat de muştele verii trecute. Farurile automobilelor 
măcinau fulgii de zăpadă. 

Era seara premergătoare dispariţiei lui Dhimitrie (p.) 

Acesta visa cu bărbia-n pumni. Ridică fruntea: - Are 
careva un ac? 

— N-am ace! i-am răspuns. 

— Nu port ace la mine, îl repezi Raymond R. S. 

— Mai renunţă şi tu la suptul acelor, îl sfătui Ştefan cel 
Bigot. 

— Poftim un ac, 

— Poftim un ac, 
îl serviră Marele Şeik Rahman şi Bucur O. 

Dhimitrie luă ambele ace, le potrivi cu migală pe vârful 
limbii. 

— Refulări ale primei copilării, stabili Raymond Regele 
Spionilor, iar în acest timp automobilul albastru cu ea la 
volan trecea munţii. În parbriz izbeau fulgii, femeii i se 
făcuse frig şi frică. 

Dhimitrie (p.) care nici nu bănuia că în câteva ceasuri se 
va întâlni cu automobilul albastru, îşi drese glasul. 

— Trebuie să fiţi nebuni (îşi arcuise sprâncenele şi agita 
nişte degete palide în dreptul frunţii), ca să folosiţi şi acum 
vechile porecle din şcoală. 

— Drakula, îl opri Regele, fiecare se distrează cum poate 
şi mai ales când poate. Ar trebui să meditezi mai ales 
asupra lui „când”. 

— Vorbe... Fără vreun motiv evident, poetului îi 
clânţăniră dinţii. 

Pe parcursul întregii nopţi mişcările lui Dhimitrie şi ale 
automobilului albastru fură astfel dirijate ca întâlnirea lor să 
se producă exact în zori, la marginea oraşului. 

Şi, după ce automobilul albastru îl rase pe poet, îl înghiţi 
şi-l duse mai departe. Sau: se topi în noapte. Numai că 
venise dimineaţa şi ningea imens, vârtejul umplea toate 
spaţiile şi probabil nu era cine ştie ce fericire să mori într-o 
zi atât de vie când toate zările vin şi năvălesc peste tine... 

Pe platourile de filmare posibil că Marele Regizor nu s-ar 
fi declarat foarte mulţumit de scenă şi, dând din mână a 


lehamite, ar fi remarcat: Ce! Nu mai ştiţi să mimaţi un 
accident? Un simplu accident? Reluaţi! 


3. RELUAŢI! 


4. Automobilul albastru, necunoscuta şi Dhimitrie 
(poetul), reuniți printr-o decizie a destinului, se topiră prin 
păduri. Ce va fi fost în capul doamnei de la volan? Îşi 
închipuia oare că transportă un cadavru, încerca oare să-şi 
imagineze locurile posibile ale unei ascunzători? lar el, 
buimac, la hotarul dintre viaţă şi moarte: „Cum te rabdă 
inima să treci pe lângă o biată oaie fără să-i oferi un 
drops?” 


5. Să revenim la Dhimitrie (poetul). 

Cu totul inexplicabil: de ce la sanie e înhămat 
automobilul albastru, iar nu un cal simplu, normal? De ce în 
loc de cal, nebunii aceştia de magnifici şi supraviețuitori au 
înhămat „cai-putere”? Şi din nou din vârful stâncii pe care 
se cocoţase îşi aţinti privirile-n jos unde penumbrele 
mişunau schimbându-şi neîncetat formele ca nişte animale 
vâscoase; aici, sus, soarele încălzea piatra îmbrăcată-n 
muşchi din care răsăreau lujere străvezii aproape invizibile. 
Totuşi! Aici este locul de întâlnire cu duioasa voce care-l 
prinsese în laţ: „Găgăuţă mic şi prost!” 

Pereţii acoperiţi cu acuarele, pânze foarte mici în pastă 
groasă aranjate cât mai fantezist, în scară, de la baza 
peretelui până sus în colţ, cercuri şi trapeze şi alte şi alte 
izbucniri geometrice, intercalate printre peisaje cu plopi şi 
lună, spice şi lună, lac şi lună, codri şi lună, nori şi lună. 

Poetul deschidea ochii afundându-se în câte o pictură sau 
în mai multe dintr-o dată. Se transforma când în morar 
(tabloul cu moara, râul, plopii, câinele din faţa morii, 
morarul mustăcios de o statură cu plopii), când în câine cu 
picioarele subţiri, pântecul supt, privire melancolică. Ochii 
câinelui erau propriii săi ochi. 


6. | s-a întâmplat să fie şi câine şi morarul câinelui (sau 
viceversa) în acelaşi timp. 


7. Nu era dezagreabil să fie câine şi totodată pata roşie 
pe care se plimbă câinele. 


8. Picturile alcătuiau un delir real, căruia i se alătura 
delirul febrei. Două deliruri învârtejindu-se cu mânie în 
trupul său firav. 


9. Multă vreme, imposibil de stabilit cât, zăcuse, ieşind la 
suprafaţă din leşin pentru câteva clipe sau ore, spre a duce 
conversații de care nu-şi mai amintea nimic şi nici măcar 
nu-şi amintea exact cu cine le purtase. Dar, încetul cu 
încetul se contura în mintea sa prezenţa unei fiinţe 
mlădioase, cu păr lung, roşcovan, cu veninoase reflexe de 
cupru: o femeie, deci. Sau, probabil, înainte de toate, 
prezenţa unei voci pe care ajunsese s-o aştepte cu 
nerăbdare când lipsea, într-atât era de răcoroasă şi 
aducătoare de pace. 

Tot felul de gânduri: „Sunt personajul principal al unei 
acţiuni romantice dintr-o carte a lui Ştefan cel Bigot...” 

Avu complicata, abisala revelaţie a unei lămpi cu petrol. 
Nu mai văzuse lampă de câtă vreme! Din clipa când fusese 
înghiţit de Marele Oraş cu Turn de Apă, de când îşi părăsise 
paşnicul sat natal - cum se zice. lar lampa cu petrol ardea 
şi dădea lumină. Simplu. De la flacăra lămpii privirea i se 
mută asupra ei, convins că are s-o vadă croşetând. Logica 
acestei succesiuni de imagini era, să zicem, pe jumătate 
nemţească, iar jumătate filiată din amintirile sale rurale, 
oricum inconştientă, d-neai, logica. 

Pe taburetul galben, pe tavă, ceaiul, tot galben, pâine, 
sardele şi lămâie, la fel, galbenă. 

În mâinile ei, „Cercul elementar”, tomul de versuri al lui 
Dhimitrie (poetul). El nu remarcă titlul, poate nici cartea, ci 
ochii i se fixară asupra ferestrelor dincolo de care domnea 
bezna absolută şi liniştea nefirească. Deduse pentru întâia 
oară, că nu se afla în oraş, ci „undeva”. 


— Cine eşti, străino? 

— Ascultă! ripostă ea, energic: Citi rar, despărţind 
silabele, făcând lungi pauze de respiraţie, când îşi îndrepta 
pieptul: 


PIRAT 


Cutremurat de soare, zac pe-o stâncă 
acest refugiu n-am să-l mai cedez 

e ultimul, şi-s orb 

în junglă, trei hiene 

adastă stârvul meu. 

Dar vin catarge împletite-n uragane 

o gheară râcâie, şi-i otrăvită marea 
pe punți e gol, iar dincolo de umeri 
Jamaica, nălucind în plumb topit... 

Se duc şi vin fantome de corăbii 

e plină chila de moluşte, scoici, meduze 
aşaaaaa!! 

mă împresoară, mă sugrumă corăbiile 
pe care nu-s eu căpitanul 

corăbiile pe care n-am să le scufund! 
O, ce sfidare! 


Dhimitrie  (p.) medită pentru a face următorul 
comentariu, luându-şi involuntar glasul de „tânăr geniu” pe 
care-l folosea epatând adesea cu succes fecioarele şi chiar 
nefecioarele: 

— Către final, am impresia că șchioapătă... Eu aş fi 
încheiat cam aşa - şi, făcând o încercare de a se ridica-n 
coate, recită foarte limpede: 


mă împresoară, 

mă ucid corăbiile 

pe care căpitan e altul 

pe care altu/ le va scufunda. 
Corăbiile abisurilor, 

ce sfidare! 


— Dar e poezia ta, găgăuţă! zise ea. 


10. Oare de ce mă priveşte atât de fix? Oare e frumoasă? 
Cine e şi cum naiba am ajuns eu aici? Oare ce s-a întâmplat 
cu mine? Oare de ce nu dă explicaţii? O adulmecă - ea se 
afla aproape, genunchii îi atingeau marginea patului 
comunicându-i o vibraţie uşoară, caldă, aşa crezu el că 
simte, fremătându-şi nările ca un dulău rănit. Ai fi zis că ea 
miroase a zăpadă. 

Femeia întoarse încetişor cartea, arătându-i coperta. 

— Da, e volumul meu, gemu poetul. Cum a ajuns la tine? 

— Nu îţi mai recunoşti opera? 

— Tu cine eşti? întrebă Dhimitrie (poetul). 

— Mai întâi, întreabă-te cine eşti tu! 

Plimbându-şi privirea peste pereţi (în lumina aceea 
chioară a lămpii picturile aproape că se stinseseră) simţi în 
spatele ochilor o apăsare şi o durere, nu intensă ci întinsă, 
cât un ecuator, depăşind colosal proporţiile bietului său 
cap. O durere cu tot felul de ramificații, o ramificaţie ce 
atârnă, alta ce se clatină sus... 

O durere-galaxie. 

Glasul e; străbătu, ca printr-un şiretlic, legănarea aceea 
monstruoasă de tentacule verzi, cozi zdrenţuite, aripi 
însângerate, se concretizau neverosimil izbucnirile teribile 
din creierul lui. 

— Poate că, într-adevăr, eşti poet. Îl învălui strâns cu 
ochii, urmând: Ai şansă - dacă scapi de aici - eşti tânăr... 
Sau numai faci pe tânărul? 

Dhimitrie (p.) arătă pereţii împrejur (dar şi simpla ridicare 
a antebraţului îi răscoli în tot trupul un vacarm de gemete 
surde): 

— Tu... tu ai pictat toate schemele astea? 

— Poate că da - ce-ţi pasă? 

— Cine eşti? 

— i-am spus de nenumărate ori: persoana care te-a 
accidentat. Uiţi totdeauna la fel de repede? 


Învăluind-o în privirile ochilor săi căprui (acum se mai 
limpeziseră, în primele zile erau ca două găuri de sânge) 
Dh. (p.) constată că în capul lui, se leagă singure nişte 
fraze: tip elegant de femeie „sportivă” care, între douăzeci 
şi patruzeci de ani, păstrează aproximativ aceeaşi 
înfăţişare, aparent flegmatică, rece, educată, descurcându- 
se enervant de uşor în toate domeniile, complexantă pentru 
unul ca mine, apare pe la cabane, în munţi, însoţită adesea 
de mai mulţi tipi cu toţii nişte „şmecheri sobri”, aşa că nu 
mai ştii ce să crezi despre moralitatea ei, doarme în aceeaşi 
cameră cu băieţii, cară cu uşurinţă ruksace, pare să flirteze 
cu toţi, dar în realitate cu nici unul, pare sprinţară, 
sociabilă, iar în realitate e uneori foarte singură... 

Şi, gândea poetul: vai! am rămas acelaşi rural care n-a 
reuşit să se acomodeze ci a devenit doar livresc... poet care 
face poezie aşa cum îşi închipuie că trebuie să fie poezia, şi 
nu cum artrebui să fie în fapt... 

Şi: vai... 

— La ce te gândeşti, poetule? 

încercă să analizeze - nu cu deosebit succes - glasul ei, 
intonaţia independent de cuvinte, de conţinutul lor riguros. 
Raymond Regele  Spionilor,  dialectician riguros, se 
exprimase în repetate rânduri despre el că s-ar tăvăli în 
marasmul idealismului. Nu, eroare, hm, eroare dublă, 
Raymond, Regele, e mult mai rafinat, despre marasme, 
despre „Monştrii din Valea Streetului” ţineau un fel de 
predici analfabeţii de odinioară, acum nu te mai exprimi 
simplist ci eseistic prin rafinate întorsături de adjective; 
acum ştim să ne exprimăm frumos, subtil, lung şi dificil, 
trecând prin filozofi, filozofii, fizicieni şi fizici, literați şi 
literaturi. Nu mai merge să zici că în cinci ani îi depăşim pe 
imperialişti la producţia de unt, îi radem şi declanşăm 
revoluţia mondială. 

— La ce te gândeşti, poetule? 

Yes, adică da în limba clorofilită (inexistentă), acest 
„poetule” conţine o subtilă doză de ironie, aşa cum un 
acumulator poartă o încărcătură de volţi - sau cum le zice, 
waţi? Minunată comparaţie... Sau, nu e vorba de nici un fel 


de ironie ci chiar de o abia mascată admiraţie? Îi are şi 
volumul... L-a citit. Poate chiar, răscitit... 

— Aş dori un ac - zise idiotul de Dhimitrie (p.) 

— Un ac?!! 

— Îmi place să sug ace... 


11. Sigur... încep să-mi amintesc. Încercam, în acei palizi 
şi fulguiţi zori de zi, să stabilesc cine iese învingător într-o 
astfel de ciocnire, eu sau automobilul albastru. De unde să 
ştiu cine se afla la volanul blestemăţiei? Şi ningea! Îmi 
amintesc! Ningea... peste tot. 

— Când ninge, poate, ninge peste tot, în principiu. Peste 
tot unde vezi cu ochii. Ninge mereu. Şi atunci. Şi acum. 

— Se lumina de zi. 

— Dar nu şi-n capul tău. Băuseşi. 

— Oare? Unde mă aflu? 

— În mijlocul pădurii din mijlocul tuturor pădurilor. Într-o 
cabană. 

— lată o delimitare perfectă, spuse Dh. (p.) cu o altă 
voce. Cu o altă voce care-i atrase atenţia necunoscutei. De 
ce m-ai adus aici? 

— Ca să te vindec, găgăuţă. Deşi erai beat şi ai sărit în 
faţa maşinii, mi s-ar fi retras oricum permisul. 

— Te sustragi din faţa legii? 

— larăşi vorbeşti năzbâtii. Poet! Nimeni nu te-ar fi îngrijit 
nicăieri mai bine decât aici! 

— Eşti medic? 

— Mult mai mult. Vrăjitoare. Mai mănânci? 

— Ce mănâncă de obicei vrăjitoarele? 

— Nu te priveşte! Dar presupuşii poeţi? Mai mănânci? 

— Cum te cheamă? 

— Z. 

— Z?! E numele adevărat? 

— Dar tu cum crezi? 

— Z., de la zăpadă? 


12. Afirmând că-şi aminteşte, minţea, sau, într-un fel, 
exagera. Momentul „impactului” dintre el şi a. a. 


(automobilul albastru) se topea uneori din memorie, 
aparent ireversibil, pentru ca să revină straniu amplificat, 
ca o pasăre cu mai multe aripi, cu patru aripi sau şase, în 
orice caz mai multe decât două, într-un flux şi reflux 
continuu ce nu părea să aibă o legătură directă cu febra, şi 
ea oscilantă. Trupul său beneficia de o sumedenie de 
leziuni, amănunt care-i amintea de un personaj al lui Ştefan 
cel Bigot, sau poate chiar de-al său, cine să mai ştie?, ce 
căpătase pe un front oarecare (ca şi cum ar putea să existe 
fronturi oarecare!), vreo sută de răni - în fine poate nu 
chiar o sută. Pe-ale sale nici nu încercase să le numere, dar 
spre marele-i noroc n-avea nici un os fărâmiţat din cale- 
afară, numai muşchii zdreliţi, tăiaţi, la picioare, şolduri, 
umeri - adevărat miracol că rezistaseră claviculele - pe 
spate o plagă întinsă, adevărat spaţiu jupuit, şi peste tot 
dureri surde; când adormeau unele, se trezeau celelalte. 
Da, asta era situaţia. 


12+1. Momentul accidentului îi apărea însă de fiecare 
dată în culori diferite. Zăcuse îndelungată vreme 
inconştient, în altă lume, într-o lume cu dimensiuni diferite; 
ce înseamnă, totuşi, inconştient? Probabil absent, sau imun 
la impulsurile realului, fiindcă venindu-şi încetul cu încetul 
în fire, se pomeni că are „amintiri” din lumea /rea/ă, sau să- 
i zicem mai bine, din lumea de vise? Stop! lreală, însă nu 
„cealaltă”! Chiar până acolo nu ajunsese! Se zice că dacă 
ajungi acolo, nu te mai întorci, dar... 


14. Izbuti să coboare din pat şi, până să-l cuprindă 
ameţeala, se târî pe propriile-i picioare - dar nu se poate şti 
cu certitudine, posibil că a înaintat în patru labe - până la 
nivelul maxim al năzuinţelor sale: FEREASTRA! Fereastra o 
cântărise îndelung, tânjind după fulgii care se scuturau pe 
vânt, în spaţiile dintre ramuri. Se rezemă de pervaz, cu 
suflarea tăiată. Bietul său trup, înfăşurat în bandaje, şi 
susţinându-se poate numai datorită lor, arăta ca o mumie. 
Avusese totdeauna picioare ingrat de subţiri - marele lui 
complex, unul din ele - dar acum, cât putea să-şi dea 


seama, printre pansamente, păreau mai descărnate. Se 
scutură, cuprins de un frig cu toate că soba metalică, 
neagră şi rotundă ca un proiectil radia căldură. 

Cabana se găsea, într-adevăr în pădure, în mijlocul 
tuturor pădurilor! Chiar sub geam - ce revelaţie! - 
descoperi automobilul albastru, abia vizibil sub nămeţi. 
Incepu să transpire de slăbiciune, mirosul propriei sudori 
aproape-l sufocă, încercă să revină la pat când zări printre 
copaci un animal echilibrându-se printre troiene în mari 
salturi. Un lup? Aş, un simplu câine... dacă un câine e 
neapărat mai simplu decât un lup. Îi auzise lătratul deseori, 
numai că, doamne fereşte!, crezuse că e lătratul câinelui 
din pictură, sau, şi mai rău, chiar al său, el fiind câinele, sau 
alt câine, de dincolo de moară, invizibil, sau parţial invizibil, 
sau... 

Aha... aha... aha... prin urmare trebuie să fie şi o moară 
prin apropiere, dar de ce „prin urmare”, care e logica? 
LOGICA!! Dar ce este logica? Un câine, o moară, şi... s-o 
lăsăm baltă. Dar ce înseamnă „s-o lăsăm baltă?” 

S-o luăm invers, în pictură există un câine şi o moară, 
prin urmare dacă în realitate există un câine - şi exista - 
trebuie să fie şi o moară! Cine trebuie să moară? Ah nu, e 
vorba de o moară care ma... 

Toate acestea-s prea complicate pentru un biet Dhimitrie 
(p.) abia pe cale de a intra în convalescenţă. Dar nimeni nu 
pomenise nimic în legătură cu convalescenţa, poate că şi el 
se pregătea să macine... ba nu... să moară. 

Sau i s-a dereglat, iremediabil, centrul... care centru?, în 
sfârşit un centru din cap, cu ocazia accidentului? 

Câinele - iarăşi câinele - şi e vorba de câinele real, avea 
un glas (sau mai corect ar fi să spunem lătrat?) de bariton 
care începe să nu se mai amuze de propria sa glorie, şi 
visează la alta - la care naiba alta? Nu mai visează la nici 
un fel de glorie... din păcate. Speculaţiuni. Visează la gloria 
de a ajunge pictor peisagist. Glasul acestui câine conţine o 
nuanţă de bunăvoință, aşa cum îl au toţi câinii de treabă şi 
conştienţi de puterea lor, prietenoşi dar şi dispreţuitori când 
e cazul - dar şi o intonaţie de rea-voinţă, ca să nu-i zicem 


ameninţare, fapt care nu i se poate imputa. La urma 
urmelor, un câine rămâne chiar şi-n ultimă instanţă, un 
câine. Dar ce să rămână, un mamouth? În sfârşit, această 
fiinţă, câinele, apăruse nu din întâmplare în preajma 
cabanei, el îi deschidea drumul lui Z., care-l urma la mică 
distanţă. Animalul, care de fapt nu se grăbea, în salturile 
sale prelungi, o depăşea cu uşurinţă pe tânăra femeie cu 
schiurile pe umeri, subţire, înaltă, fragilă şi totodată 
invulnerabilă şi la răstimpuri îşi întorcea fruntea lată, 
roşcovană, să constate dacă stăpâna lui ţine pasul. Stăpâna 
lui ţinea pasul. Stăpâna lui ţinea totdeauna pasul. Da. 

Dhimitrie (p.) se miră că imaginea ei corespunde prea 
exact cu imaginea făurită de el, cea, să-i zicem, livrescă. 

Voi să fugă la pat, dar se opri. Oare ce-l opri? 
Demnitatea? Deşi victimă, el, se simţea stăpânit de Z. O 
revoltă sui în sufletul său. Nici n-ar fi reuşit să fugă în pat. 
Şi ce rost ar fi avut să se grăbească? li interzisese Z., sau 
altcineva, dreptul de a cobori din pat, avea ea dreptul să-i 
interzică, să-i poruncească? Şi chiar, dacă... Haide... Hm!, 
de fapt ce înfăţişare are această femeie? 


15. Ura lui Dhimitrie (poetul) se înfiripă din umilinţă. 
Crescu încet, ura, ca o plantă rea pe teren sterp. Dar crescu 
cu atât mai temeinic. Săptămâni la rând, un timp nesfârşit 
(speculaţii: o milionime de secundă, sau o eră, din punct de 
vedere matematic, filozofic şi din alte puncte de vedere, 
timpul e nesfârşit, sau invers) deci, atâtea şi atâtea zile, Z. 
Îl spălă, îl curăţă, îndeplinind munca înălţătoare de 
infirmieră; mai ales în perioada când el zăcuse inconştient 
ea îndeplinise cele mai umilitoare obligaţii, îl cunoscuse în 
cele mai defavorabile amănunte. 

Un prieten al lui Dh., năuc, îşi vârâse capul în elicea unui 
avion. Elicea din întâmplare se învârtea. Individul cu ţeasta 
crăpată, nu izbutise să moară, cu toate că făcuse eforturi, 
dar zăcuse în comă timp îndelungat, îngrijit zi şi noapte de 
logodnică - o mare iubire! - şi până la urmă femeia-l 
pusese pe picioare, dar îl părăsi. li provocase o silă 
definitivă. 


— Eşti medic? 

— Sunt vrăjitoare, de câte ori să-ţi spun? Oare 
medicamentele pe care ţi le aplic sunt tincturi şi alifii 
obişnuite? Sunt preparate magice, asta sunt. Ce mai vrei? 
Nimic? Bine. la să-ţi văd pulsul... Merge. Vom discuta 
despre un mic amănunt. Va trebui să concepi o scrisoare. 
Bănuiesc că ştii să caligrafiezi, sau te pomeneşti, ai o 
secretară căreia-ţi dictezi operele? 

Dhimitrie (poetul) se sperie. În toate intenţiile femeii 
bănuia ceva ascuns şi, bineînţeles, diabolic. 

— Ce vrei să pui la cale? Ce scrisoare? Nu scriu nimic! 

Plimbă o privire pe obrazul ei, o privire ce se voia 
veninoasă, dar nu reuşea să fie decât stupidă. 

— Zâmbeşti, poetule? 

— Crezi că ăsta e zâmbet?! De ce nu vine nimeni 
niciodată aici? 

— Vrăjitoarele locuiesc singure, replică Z. 

— N-ai părinţi? N-ai rude? N-ai un soţ? 

— Vrăjitoarele nu se mărită. 

— Si acum eu ce fac? Va trebui să mă îndrăgostesc de 
tine? 

— Nu e obligatoriu - dar te vei îndrăgosti. Face parte din 
destinul tău. 7u faci parte dintre aceia care se încadrează 
perfect în destinul ce le e dat. 

Poetul medită cât va timp. 

— Asta ce vrea să fie? O jignire? 

Z. nu-i mai răspunse. 


16. Amintirile lui Dhimitrie (poetul) din lumea ireală. 

Dormi, Dh., închipuieşte-ţi că eşti pasăre, nor, val pe-o 
mare infinită, înconjurată de alte mări infinite. Închipuieşte- 
ţi că ai fi iubitul unei vrăjitoare. Şi smulge-ţi din minte 
dicționarele, dicționarele... 


Ninge peste Turnul de Apă. Viforul trece, negru, pe 
deasupra oraşului trântind pumni vârtoşi câte unui acoperiş 
mai moale. Nimic de făcut. Marele Şeik Rahman se uită 


cruciş la plicul pe care poştaşul (vârât în gluga sa ca o 
cobră) tocmai mi j-a înmânat. 

„Dragă Toma Bumbuc, stimaţi magnifici ŞI 
supraviețuitori, vi-l puteţi închipui pe micul vostru Drakula 
ţopăind într-un picior „pe-o cărare supt un brad”? 

(Nu, însă n-ar fi fost departe de stilul său...) 

Continuarea răvaşului: 

„Indelungatele mele absenţe sunt perfect explicabile în 
limitele stricte ale ştiinţelor progresiste contemporane şi n- 
au nici o legătură cu marasmul superstiţiilor idealiste pe 
care le înfierăm cu toţii cu tărie. 

Cel ce vă trimite rândurile de faţă e o persoană reală, în 
carne şi oase, iar nu o fantomă în cearşaf şi oase”. 

(Hm, ciudată precizare! Aproape că m-a convins 
inversul...) 

Continuare: 

„Declar cu mâna pe inimi - fiindcă am cel puţin trei, 
patru, că eu Dhimitrie (poetul), amicul vostru, magnific prin 
adopţiune, sunt bine şi consum cu apetituri sporite, marea 
şi unica poveste de iubire a vieţii mele”. 

(— Incă o iubire unică! 

— Zât! Toate iubirile sunt unice. 

— N-aş fi bănuit! 

— Însă, am adăugat, tonul e din cale-afară de suspect. E 
ca şi cum ar fi fost obligat de către cineva să ne anunţe că 
e bine şi sănătos, ca să nu intrăm la idei. 

— Eşti un mare detectiv, Bumbuc! Da, a fost obligat sub 
teroarea armelor. Poetul, capturat de o bandă care cere 
răscumpărări. Un milion. Bun. Mai departe!) 

Mai departe: 

„„„.Vă scriu de urgenţă (aş, de urgenţă, trecuseră 
săptămâni!) cunoscând ce prieteni săritori sunteţi, spre a 
vă scuti de griji în legătură cu absenţele mele. Nu stârniţi 
vâlve (de asta am eu grijă, sunt specialist), nu porniţi 
cercetări, nu anunţaţi organele. Calmaţi-vă, nu am fost 
răpit, sechestrat, nu scriu aceste cuvinte sub ameninţări, 
nimeni nu intenţionează a cere peşcheş pentru eliberarea 
mea - de altfel, de la cine? - şi nimeni nu mi-a pus gânduri 


rele. Trimit curând lui Ştefan cel Bigot ceva pentru revistă, 
să rezerve spaţii. Câte spaţii - nu ştiu, mă bizui pe marea 
sa intuiţie. Magda cea dulce (secretara) să reţină sub cheie 
orice sumuliţă care pică pentru mine, când mă întorc, voi 
avea mare nevoie. 
Calde salutări pentru (în ordine alfabetică): 

Bucur O., actorul 

Bucur O., medicul 

ing. Căpăţână-Căposu 

Ştefan cel Bigot 

Raymond Regele Spionilor etc. 


şi vă pup, Drakula“ 


Marele Şeik răsuci plicul prin dreptul ochilor bulbucaţi îmi 
ceru, după toate regulile, lupa şi descifră ştampila oficiului 
poştal Tahiţa. Mă întrebă dacă am idee cam pe unde vine 
localitatea asta cu nume de femeie isterică (nu aveam 
idee),  mormăi, pregătindu-şi pipa, ceva nu tocmai 
măgulitor la adresa poeţilor clasici, contemporani, şi mai 
ales „tineri“ şi, prin spaţiul înghesuit îşi făcu loc spre 
fereastră să vadă cum mai ninge. 

L-am întrebat: Dar la Londra, cum ninge? 


h h hh 


1. - Aţi căpiat de mă chestionaţi cu toţii cum ninge la 
Londra? Nici n-am observat! Uite, ninge iar... 

— Trebuie să fie fain în parcul Hyde, când fulguieşte. Ce 
fac predicatorii în asemenea cazuri, îşi acață de umeri 
oareceva pleduri? 

— Te-ai cretinizat, rosti moale, cu accentul său 
neverosimil, Marele Şeik Rahman, eu spuneam că ninge 
aici... acolo nu ştiu, n-am prea văzut zăpadă, iar unii autori 
pretind că Londra e un oraş vârât în fundul oceanului, 
trebuie să foloseşti costum de scafandru. Să nu-i iei în 
serios. 

— Costum de scafandru din cauza ceţii sau a ploii? 


— Văd că te obsedează fenomenele meteorice apoase, 
sau cum naiba le zice! Descopăr cu turpoare, că la fiecare 
reîntâlnire a noastră vă regăsesc mai proşti decât v-am 
lăsat. E o performanţă, cum naiba izbutiţi? 

— Şi asta e o impresie, i-am replicat, glacial. 

— Să facem schimb de impresii! 

— De ce nu schimb de neveste? 

La vârsta de cinsprezece ani - o, timp pierdut! - vocea 
Marelui Şeik Rahman, piţigăiată şi fluctuantă ca un S; fals, 
intrase în schimbare şi, după inerente oscilaţii, se 
stabilizase într-un bas plăcut, profund, șa/iapinesc, frumos 
asortat bărbii sale. El, Şeikul, efectuă un larg gest, ca şi 
cum ar fi retezat capul unei duzini de inamici, îşi bulbucă şi 
mai mult ochii, strivindu-mă sub greutatea unei priviri 
mânios-prieteneşti. 

— Te pregăteşti să deschizi dosarul „Marelui Joc“? 

— Am s-o fac şi pe-asta... curând... în câteva săptămâni, 
i-am răspuns fără convingere. 

— Nu te gândeşti că vei crea complicaţii? 

— Cui? Ţie, Mare Şeik? 

— Mie? De ce, mie? Nu! Ce mă poate atinge pe mine? 
Dar ai putea să-l dai peste cap pe Ştefan cel Bigot. 

— N-am această intenţie, am răspuns. Şi, schimbând 
vorba: -  Socoţi că Dhimitrie se află într-o situaţie 
complicată? N-ar trebui să cercetăm... să luăm măsuri? 
Dacă scrisoarea e numai un truc? 

— Continuă să ningă! schimbă şi Marele Şeik subiecţii. 
Dar, dacă dosarul „Marelui Joc...“ 


2. Al doilea plic de la Dhimitrie (poetul) ajunse în mâinile 
lui Ştefan cel Bigot. Conţinea: 


Insule efemere. O insulă efemeră se ridică la suprafaţa 
oceanului pentru a respira şi trăi numai o clipă, aşa cum o 
trădează şi numele, o clipă extrem de scurtă, cât să se 
odihnească pe dunga ei iluzorie un stol de păsări obosite şi 
călătoare. Pe urmă, în vaste şi neîncetate legănări ale 


orizontului, insula se scufundă, suptă spre interiorul 
planetei de forţe oarbe şi necunoscute. 

Se scufundă ireversibil, pentru totdeauna, pentru 
veşnicie, fiindcă scurtul şi unicul ei destin a fost să salveze 
de la pieire câteva păsări ce şi începuseră să se 
prăbuşească de osteneala drumului lung şi, fireşte, nu 
putem nega existenţa unui cronometru misterios care a 
potrivit şi coordonat înălţarea insulei în raport cu trecerea 
pe deasupra conturului ei izolat a stolului migrator. 

Alte insule, sau alte arhipelaguri efemere, supraviețuiesc 
mai mult: aproape două clipe. 

Aici se ascunde o ispită şi o viclenie. 

In aceste „aproape două clipe“ bărbaţii numiţi din motive 
numai de ei cunoscute geografi, au vreme să însemneze pe 
hărţi, cu tuş nemuritor, contururile perisabile, reliefurile 
acelea proaspete, ba chiar să le şi atribuie, după furtunoase 
dezbateri şi felurite nume: Insula lluziei sau Arhipelagul 
Etern. 

Abia atunci noile pământuri, ca şi cum doar atât ar fi 
aşteptat, după ce adresează zărilor, omenirii şi bărbaţilor 
numiţi geografi un rânjet plin de ironie şi sâc, binevoiesc să 
se întoarcă de unde au plecat: în adâncul oceanului, sau 
poate chiar şi mai în adânc, mai departe... Pe hărţi însă, 
tuşul nemuritor le va consemna prezenţa în continuare, 
vreme îndelungată, sute de ani, sau mii?, iar navigatorii de 
pe plutele de balsa, de pe trierre, liburne, dromoane, 
drakkare, galere,  feluci,  kogge, veliere,  iachturi, 
paqueboaturi,  crucişătoare, cuirasate,  port-avioane, 
străbătând acele meleaguri, vor freca  ocheanele, 
chiorându-se în zadar încercând să descopere şi ei Insula 
lluziei sau Arhipelagul Nemuritor, şi negăsindu-le, vor intra 
în panică, zicând că s-au rătăcit. 

Să acordăm acum puţină atenţie insulelor efemere care 
trăiesc şi mai mult: trei clipe. Întâi şi-ntâi, tot păsările iau 
cunoştinţă de ele, stabilind hălţi ale căror coordonate devin 
rapid şi în mod inexplicabil, cunoscute de întregul neam al 
înaripatelor migratoare, NORD-SUD-NORD, şi chiar NORD- 
NORD sau SUD-SUD. După aceea, pe neaşteptate, 


aterizează şi geografii ca să pornească zarva şi să 
gonească stolurile. Da. Insula, sau arhipelagul capătă un 
nume, exact în clipa când două sau mai multe puteri 
maritime şi beligerante îşi trimit torpiloarele şi submarinele 
să pună stăpânire pe uscatul abia născut şi abia botezat. 
Escadrile cresc la orizont din toate direcţiile, în cenușii 
semicercuri amenințătoare şi, dată fiind situaţia, pe întinsul 
ultramarin primesc drept de luare la cuvânt gurile de foc. 
Una dintre flote o ia de zor la goană, alta rămâne 
învingătoare, iar amiralul, în uniforma cea mai de gală, cum 
e obligatoriu să se poarte în astfel de ocazii sublime, înfige 
drapelul cel mai fastuos în cel mai înalt punct al pământului 
cucerit. 

Abia-n clipa asta - a treia şi ultima din existenţa ei - 
insula se scufundă cu drapel cu tot, în uruit de stânci 
sfărâmate. Da. 

Bineînţeles, s-ar impune şi o întrebare: care a fost 
adevăratul ei destin: să ispitească păsările, geografii sau 
amiralii? 

Dar există şi alte pământuri. 

Ele durează uneori chiar mai mult decât o viaţă de om, 
poate chiar cât două... Aceste insule efemere dar cu 
longevitate sporită, se numesc de obicei continente. 


3. „Rio Jim împotriva lui Doc Halliday“. 

Comunicat radio. Premiul “Oscar“ care încununează cea 
mai bună interpretare masculină a fost decernat în acest an 
noii vedete internaţionale, actorul român Bucur O. pentru 
rolul titular din filmul „Rio Jim împotriva lui Doc Halliday“, în 
regia lui John Ford. „Oscar“-ul pentru cea mai reuşită 
apariţie într-un rol secundar a fost acordat cunoscutei 
actriţe Tessa Fonda, interpreta Cristinei în acelaşi film. 
Înmânându-i lui Bucur O. mult râvnita statuetă, marele 
actor de cinema John Wayne, protagonist al unor westernuri 
devenite clasice, l-a îmbrăţişat pe mai tânărul său coleg 
declarând că vede în el un strălucit succesor. 


4. Nimeni n-ar fi zis despre Toma Bumbuc că ar fi un 
favorizat al destinului, şi totuşi! Se pregătea să-şi strângă în 
grabă catrafusele şi să plece într-un sat cu teren arid, fără 
viţă de vie, prune şi chiar fără sfeclă, unde să predea 
întreaga viaţă istoria, o disciplină atât de lunecoasă, când 
obţinu pe neaşteptate şi fără vreun efort deosebit, funcţia 
de corector. De atunci au trecut o mulţime de ani. De la 
corector, la redactor, e de făcut un pas, şi-l făcu, iar de la 
redactor la autor, nu e decât o baliză şi un jalon. A face 
poezie i se păru lucru hilar, proza o considera vulgară, deci 
se consacră eseului, însă cu detaşare. Susţinu, iar apoi 
combătu, cu aceeaşi convingere, teoria „despre tipic“. 
Precum şi altele, la fel de la modă, şi la fel de trecătoare. 
Nu i se poate face o vină totuşi, fiindcă, oricum, se cânta în 
cor. Când locotenentul Kalendula se hotări să-şi ia lumea-n 
cap, lăsă mica sa gospodărie primului întâlnit, iar acesta fu 
chiar Toma Bumbuc. Alt noroc. La rându-i Bumbuc, îl 
descoperi şi-l lansă pe Dhimitrie (poetul). Al treilea noroc. 

Locotenentul Kalendula îi trimise lui Bumbac veşti din: 

Mexic: „Exploatez o mină de argint“. 

Australia: „M-am însurat cu o miliardară. Jumătate din 
Melbourne îmi aparţine“. 

Canare: „Friguri galbene, dar am scăpat“. 

Ankara: „Ce mai faci, bătrâne?“ 

Mai târziu, Bumbuc descoperi că aşa-numitul locotenent 
Kalendula e pensionarul unui ospiciu. 

Şi mai târziu, Bumbuc, descoperi dosarul uitat al „Marelui 
Joc“. 


5. Dhimitrie (p.) - Cum poţi trece pe lângă o biată oaie, 
fără să-i oferi un drops? 

— Oaie eşti tu, înţeleg, zise Z. Dar ce este un drops? 

— Un drops, este o bere. 

— Regret, n-am. Încă mai ninge. 

— Cum n-ai? Pentru o vrăjitoare, să fabrice un alcool, 
trebuie să fie un fleac! 

— Să fabrice, venin, da. Bere, nu. 


Pe masa scundă pâlpâia lampa, Z. răsfoia cărţi şi părul ei 
absorbea puţina lumină, reflectând-o apoi. 

— Am visat că te numeşti D., spuse poetul. Sau mi-ai 
spus tu? 

— Nu, iar le încurci, mă numesc Z. 

— Da... uitasem, bâiguia Dhimitrie (p.) minţind, nu e 
semn bun. Z. de la zăpadă. Uit mereu. Am o mulţime de 
amintiri uitate. 

Pulovărul mov, foarte strâns pe corp, piept frumos, corp 
tânăr, dar ea e tânără? Eşti tânără, Z.? 

— Mai ştii ce a spus Rilke despre amintiri? răspunse Z. 

— Amintirile mele vin din lumea ireală, despre care Rilke 
nu ştie mare lucru. Chiar, nu ştie. Ai un câine? Sau eu sunt 
propriul meu câine? 

— Propriul meu câine sunt eu! Un titlu grozav. 

— Şi eu sunt grozav. Nu totdeauna, dar în general da. 
Cine latră? Eu sunt cel care latru? 

— Nu. Există totuşi şi un câine real. Da, există, totuşi, un 
câine. 

— Păcat! Ar fi fost mult mai original să latru chiar eu. 
Doare!... De ce ai zis „totuşi“? 

— De ce ai zis „doare“? 

— Pe aici ninge totdeauna? Ascultă-mă, delirez? 

— Uneori, mult... 

— Cât de straniu te exprimi. „Uneori, mult...“ De fapt nu 
e incorect. Ce spun când delirez? Tâmpenii mari? 

— Da, tâmpenii, îţi povesteşti viaţa. 

— Viaţa mea e presărată cu tâmpenii? Sau e o tâmpenie? 

— Oh, da. 

— „Oh, da“. Intonaţie cunoscută. Parcă ar fi oftat doctorul 
Bucur O. de care poate ai auzit. De vreme ce şi tu eşti 
doctoriţă... 

— Noi sunt „doctoriţă“. De Bucur O. al tău, n-am auzit. 

— Dar de actorul Bucur 0.? 

— Linişteşte-te, că faci febră. 

— De unde ştii că delirez? Dormi aici? 

— Dar unde? 

— Chiar, dormi cu mine în cameră? 


— Nu vezi acolo un pat pliant? 

— Care e momentul exact când am început să te detest, 
Z.? 

— La ora şapte şi un sfert. 

— Ce glumă! N-aş fi bănuit că dormi aici. Dacă ştiam... 

Z. îi aruncă o privire glumeaţă. Nu zise nimic. 

— Şi te distrezi aici toată noaptea, ascultând cum 
delirez? 

— Nu e o distracţie formidabilă, poete. 

— De ce nu te odihneşti în altă parte? 

— Ca să fiu aici în caz că ţi se face rău. 

— Ar putea să mi se facă rău? 

— Da. 

— Ai zis „da“? : 

— Ai auzit bine, am zis „da“. 

— Ce înţelegi prin „rău“? Foarte rău? 

— Prin rău se poate înţelege aproape orice. 

— Aş putea să şi mor? 

— Calea e liberă şi-n direcţia morţii, Dhimitrie. 

— Eşti crudă. Sau glumeşti? Dacă aş muri, ce ai face? 

— Mai taci, poete. Taci, Dhimitrie! 

— „Taci Dhimitrie!“ exact aşa zice Raymond Regele 
Spionilor. 

— Unul din personajele delirului tău. 

— Ba nu, ba nu, e real! Ce, acum delirez? 

—  Linişte! Când delirezi, parcă îţi poţi da seama că 
delirezi? 

— Sigur! Sigur! Ai spus-o şi tu. Am început să te detest la 
şapte şi un sfert, temnicero! Calea e liberă în direcţia 
morţii, da? Şi dacă vine moartea, pe cine are să aleagă, pe 
morar, sau pe câine? Şi dacă morarul se-apucă să latre, de 
unde are să ştie moartea care e câinele şi care-s eu? Eu, un 
biet poet... Eu sunt mo-hrrrar!! 


6. „Idila mea continuă“, începea al treilea răvaş al lui 
Dhimitrie (poetul), expediat tot din Tahiţa. In acelaşi plic 
încăpuseră şi două poeme pe care le-am remis imediat lui 


Ştefan cel Bigot, el ocupa un post important în redacţie, era 
şef de echipaj... 


la sunetul 
„Siflet“-ului său mateloţii se adunau pe puntea tribord... 
„Atacaţi! răcnea căpitanul, pământiu la faţă de furie, 
ameninţându-l cu pumnul pe căpitanul rival, şi marinarii se 
buluceau mai mult înspăimântați decât convinşi, 
cumpănindu-şi carabinele spre dunga întunecată a 
stâncilor... dincolo de care se ascundeau cei din banda lui 
Kraker Jake. Doc Halliday îl coti pe Rio Jim: „Să le tragem o 
păcăleală, şi să-i radem!“ 


În ziua următoare am plecat împreună cu doctorul Bucur 
O. să căutăm Tahiţa. Automobilul mare şi greoi al 
Institutului se hurduca printre dealuri înzăpezite, iar noi am 
rămas multă vreme îmbufnaţi, lăsând ruta pe seama 
şoferului Geo. 


7. „Să le tragem o păcăleală şi să-i radem!“ scrâşni Doc 
Holliday cu chipul strâmbat de furie. Rio Jim nu răspunse, 
privea drept înainte, pe obrazul supt zvâcnea o umbră. Da. 

— E clipa cea mai importantă, interveni regizorul John 
Ford. Acum în mintea ta, Doc, se naşte prima bănuială 
împotriva lui Rio Jim. Cum reacţionezi, Doc? Rio Jim, tu simţi 
apăsarea privirii lui Doc! Cum reacţionezi? Tempo, băieţi, 
fiecare luptă pentru un „Oscar“! 

Dar în momentul acela Marele Regizor observă o mână 
subţire, neagră, înmănuşată, ce se ridica încet. Un revolver 
era la capătul acelei mâini negre, ca un desen subţire în 
tuş. 

— Hei! A cui e mâna aia din dreptul ferestrei? Nu face 
parte din scenariu! 


8. Tom a Bumbuc frânt ca un echer în paltonul negru şi 
larg, fu neobişnuit de tăcut şi de trist în tot timpul 
„călătoriei de recuperare“ a lui Dhimitrie (poetul), călătorie 
pe care el nu o dorise, împotriva căreia chiar protestase, 


considerând-o inutilă, ba chiar riscantă, ţinându-se cont de 
sensibilitatea aproape bolnăvicioasă a lui Dh. (p.), sau, pe 
de altă parte, de tonul sănătos, optimist, plin de vervă, al 
scrisorilor expediate. 

Starea de spirit a junelui autor părea - după cum reieşea 
din răvaşe, cu totul deosebită, în orice caz favorabilă 
creaţiei de mare ţinută. Redactorul şef însă, după o aprinsă 
conversaţie cu Ştefan cel Bigot („Atacaaaţi!“), îi telefonase 
doctorului Bucur 0O., care dispunea de automobilul 
Institutului şi amândoi hotărâseră pornirea acţiunii din care 
Toma Bumbuc nu putea lipsi, fiind, probabil, omul cel mai 
apropiat de poet. 

Bucur O. îl luase pe Bumbuc de acasă, din pat, de unde, 
poate, şi indispoziţia acestuia. Aveau cu ei cafea caldă, un 
termos plin, pregătit de Magda, provizii şi o sticlă în care 
clipocea ţuică sau votcă; pe la jumătatea drumului Toma 
Bumbuc deveni foarte curios să constate ce conţine şi o 
destupă. După ce trase, cu ochii închişi, a doua înghiţitură, 
mult mai fericită decât prima, se lămuri ce lichid e acela, îi 
mai dispăru mahmureala şi-i veni pofta să întrebe ce mai e 
cu Melania (soţia doctorului), dacă s-a cuminţit, sau se mai 
vede cu infamul Be Haş. 

Bucur 0., doctorul, cu obrazul cam cenuşiu, cam şifonat, 
nu se atinse nici de termos, nici de sticlă. Nu se atinse de 
nimic. Dormise foarte puţin, abia de la cinci dimineaţa până 
la şapte şi ceva, când îl trezi telefonul redactorului şef. 
Primele sale cuvinte au fost cu privire la deschiderea 
dosarului „Marelui Joc“. Vorbind, privea în faţă, cu ochii 
ceţoşi, pierduţi în imensitatea ninsorii, şi nu părea sincer 
interesat de vreun răspuns. Bumbuc îi observa profilul viril, 
puţin neclar totuşi, ca plasat într-o dimensiune inaccesibilă. 

— Tu ce mai zici cu privire la viaţă? pară el cuvintele 
celuilalt, întrebându-se cum să dirijeze, de la mare distanţă 
în direcţia Melaniei această discuţie cam dezlânată, mirat 
oarecum de interesul brusc şi acut ce se trezise-n el pentru 
soţia prietenului, pentru aventurile ei. Relatarea precisă, 
calmă, amară a doctorului, în acea dimineaţă mohorâtă cu 
ninsoare grea şi vârteje perfide, trezise în el o stare greu de 


definit; să fi fost vreodată amorezat de Melania, amor tainic 
şi refulat sau cum dracu se mai numeşte, iar acum 
crescuse-n el gândul că „decât un terchea-berchea de Be 
Haş, mai bine eu?“ 

Toma Bumbuc n-ar fi recunoscut-o pentru nimic în lume, 
şi probabil nici nu era adevărat. El lăsă întrebările să se 
zbenguie-n jurul capului său în voie, ca nişte pureci de apă, 
în schimb, dar de ce neapărat „în schimb“?, aprinse ţigară 
de la ţigară, exasperându-l pe şoferul Geo - nefumător - 
care totuşi nu îndrăzni să cârâie. 

O foarte stranie expediţie, despre care nu ştiu ce voi 
povesti, dar cum aş şti dinainte?, se înşirară nişte întrebări 
sub fruntea sa, în vreme ce automobilul, derapând lateral 
pe nişte cauciucuri uzate, deşi noi, se lipi de scările poştei 
din Tahiţa. Faţa doctorului Bucur O. începu să se lungească 
a nedumerire. 

— lată-ne detectivi! Cu ce începem? 

Un gând sumbru izbucni simultan în ambele luminate 
minţi, începem prin a căuta cadavrul, care nu poate fi decât 
al lui Dh. (p.), cu toate că nu asta e regula detectivicească, 
se începe prin a fi căutat asasinul, presupunând că... eh, 
naiba s-o ia de treabă. 

Bumbuc se dezdoi cu greu din poziţia adunată ce o 
adoptase în automobil, având genunchii prea lungi - şi prea 
subţiri - şi, ajuns în aer liber, sub ninsoare, se apucă să-şi 
netezească, inutil de altfel, paltonul, lăsând iniţiativa în 
seama doctorului. La urma urmelor, nu fusese ideea lui. Din 
maşină Geo, puţin obosit, îi urmărea, cu bărbia căzută, 
nemişcat şi apatic ca un cal ostenit, în amurg. Da. 

Ningea peste Tahiţa, peste pădurile dimprejur, peste 
inimile pădurilor, peste inima pădurii din mijlocul tuturor 
pădurilor, iar doctorul Bucur O., traversând cu pas 
melancolic încăperea afumată a of. poş. Tahiţa, îl privi de la 
distanţa, fix, concentrat, penetrant, pe funcţionarul de la 
ghişeu, un tânăr în pulovăr roşu, cu bundă de oaie 
deasupra, până ce acesta, stânjenit, începu să mişte din 
coate ca un microb sub ocularul microscopului, ca un 
microb de gripă, fâşâind nişte vechi telegrame rătăcite pe 


masa lui şi care n-aveau să ajungă vreodată la destinaţie. 
În fine îşi pierdu răbdarea. 

— Ce doriţi? 

Doctorul Bucur O. se întoarse către Toma Bumbuc. 

— Ce naiba dorim? 

lar Bumbuc, agitând plicurile expediate de Dhimitrie 
(poetul): 

— Hm, hm... Aceste plicuri au fost expediate deci din 
Tahiţa? 

— Ce sens are „deci“? interveni Bucur O. 

— Cum adică ce sens, doctore? A, zâmbi Bumbuc, 
înţeleg, am prins obiceiul de a-l bate mereu pe dec; între 
alte cuvinte, ca pe un cui inutil, între o fontă şi un oţel... de 
la un ins cenuşiu care mă vizitează-n ultima vreme. Pe tine 
nu te-a căutat? 

— Stai o clipă, noi despre ce vorbim acum? 

Funcţionarul în pulovăr şi bundă îşi plimbă uluit privirile 
între cei doi bolunzi apoi observă într-un colţ de fereastră 
botul negru, „oficial“ al automobilului, şi atitudinea i se 
schimbă pe loc. Hârşâi maldărul de hârtii din faţa sa şi luă 
din mâna lui Bumbuc plicurile expediate de Dhimitrie 
(poetul). Fireşte, fuseseră trimise din Tahiţa, e aici ştampila 
„noastră“, dar cine le adusese habar n-are, el nu poate 
observa şi reţine totul, n-are asemenea atribuţii, şi-apoi, 
dacă problema e importantă, de bună seamă că ar fi bine 
ca d-lor să ia legătura cu şeful de post. 

Doctorul Bucur O. râse acru. 

E caraghios când lucrurile ies exact cu înfăţişarea la care 
te-ai aştepta! Îl luă pe Bumbuc de braţ (iarăşi un gest ce nu 
i se potrivea!) şi când ieşiră din clădire pe drumul înzăpezit 
lunecă încet prin faţa lor, aproape că pluti spulberând fulgii, 
un R-IO albastru. Automobilul albastru. 

La volan o roşcată cu părul lung şi răsfirat precum coada 
cometei lui Halley. Toma Bumbuc nu-şi reţinu comentariu, 
vai, vai, ce apariţie insolită şi apetisantă pe aceste 
meleaguri! Ce alură de vedetă incognito! Cine poate fi? 
Vreo castelană? Vreo fiică de sef? Şoferul Geo încremenise 
rezemat de peretele poştei, cu braţele încrucişate, căutând 


cu privirea peste dealuri. Pe hardughia Institutului o adiere 
plimba cu lenevie fulgii mari. 

— Hei, Geo, trezeşte-te! Vino încetişor după noi. 

Doctorul şi cu Toma Bumbuc merseră cu grijă pe 
marginea drumului, urmaţi la pas de maşină ca de-o birjă. 
Funcţionarul cu bundă ieşise în uşa poştei şi se scobea în 
nas. 


h h hh 


1. Continui dosarul „Marelui Joc“. Cu privire la „expediția 
Tahiţa“. O inexplicabilă toană a doctorului Bucur O. m-a 
purtat pe jos prin ninsoare trei sau patru kilometri, dacă nu 
cumva exagerez, printre căsuțe şi câini ce nu se osteneau 
să mai latre, cale imensă în orice caz, până am ieşit din 
satul acela unde redactorul şef ne trimisese să căutăm 
potcoave de cai morţi. 

N-am găsit nimic, potcoavele se aflau sub zăpadă iar Dh. 
(p.) bine ascuns undeva dincolo de codri, nici nu se 
sinchisea de noi. Normal. Şoferul Geo mâna automobilul în 
urma noastră, foarte plictisit probabil şi el, dar în cele din 
urmă Bucur O. îi făcu semn să oprească. Am suspinat, 
fiindcă astfel de excursii nu-mi „căşunează plăcere“, mi-am 
întins labele, apucând termosul şi sticla. | le-am arătat 
doctorului care clătină din cap. Incercând să beau o 
înghiţitură de cafea, am dus din greşeală la gură sticla, iar 
apoi, încercând să beau niţică ţuică, mi-am turnat din 
termos. Într-un unghi al pădurii se iviră nişte fiinţe 
suspecte, jucându-se sau fugărindu-se. Lupi, comentă 
Bucur O. Şi: N-am văzut niciodată lupi în libertate. La 
Montreal, la congresul toxicologilor, am dat de un vânător 
care mi-a povestit obiceiuri de-ale lupilor... de-ale lupilor 
canadieni probabil, care au bineînţeles altă educaţie, altă 
concepţie. 


2. Instalaţia denumită automobil îşi mări oarecum viteza, 
atât cât permitea drumul lunecos, când Bucur O. descoperi 
pe stânga o variantă, şerpuind, pierzându-se ademenitor 


printre coline, pe sub zări unde, se părea din locul acela, că 
totul e posibil şi permis, chiar să fii absolut fericit. 

— Ce-i în direcţia aia, Geo? 

— Cred că D., alt sat amărât. 

— Ţine, decise directorul, către D. 

Dar nu le fu hărăzit să atingă punctul D. fiindcă nu 
parcurseseră măcar un kilometru (deja prin ninsoare se 
desluşea o fantomă de clopotniţă), că doctorul Bucur O., 
capricios ca niciodată comandă: nu, întoarce, Geo, nu-mi 
place. 

Toma Bumbuc mai rase o înghiţitură, să-şi mai revină, îi 
era frig, automobilul, cel mai bun din lume, avea instalaţia 
de încălzire defectă, şi nu era obişnuit, Bumbuc, cu 
meandre de acest gen ale prietenului său. (Un prieten mai 
mare în funcţii, glorie şi chiar vârstă.) 

Geo opri cu grijă automobilul, să nu cumva să derapeze, 
întoarse către şeful său un cap de cal cu frunte teşită, ochi 
mici, foarte limpezi, incolori. Vocea lui scârţâi, tot incoloră: 

— Atunci unde merg dom’ director, acasă? 

— Da. Adică nu. (Toma Bumbuc să-şi piardă minţile, nu 
alta.) încă nu. Încă nu acasă. 

Geo aştepta. 

— Mergi înapoi, pe urmă prima la dreapta şi prima la 
stânga, îl povăţui Bucur O. Poate ajungem undeva. 

— Sigur. La Râtul Ocolului Oii, răspunse prompt şoferul, 
expert. 

— Nu-mi place cum sună. Miroase a lână muiată în mâl 
amestecat cu solzi. Dă-i drumul înapoi, şi pe urmă... la cea 
dintâi inspiraţie... 

Bumbuc înlătură, nu fără dificultate, o strâmbătură de pe 
faţa sa. 

Nu se dădea în vânt după excursii. Nu era un aventurier. 
Nici un neaventurier. Dracul ştie ce era. În orice caz se 
plictisise. | se făcuse dor de liniştea Turnului de Apă. 

Mormăi: 

— Ce spunem despre Dhimitrie? 

— Suntem obligaţi să spunem ceva? Ce? Cui? 


— Tuturor magnificilor, supravieţuitorilor. Şi, în general, 
tuturor. 

— O, Toma Bumbuc, eşti uneori diabolic! 

— Da, acceptă Bumbuc. Dar nu suntem într-o piesă de 
Shakespeare. Lasă teatrul, doctore. Bumbuc avea senzaţia 
că e peşte vârât până la urechi într-o bulă papală... eroare, 
bulă de aer. Incălzeşte-te şi tu, o, puritanule, - îi întinse 
sticla - nu spuneai că ţi-e dor de puţină frivolitate? 

Bucur O. refuză: - Le vom spune că Dhimitrie (p.) izolat 
de lume îşi joacă propria piesă... 

— Pe care n-a scris-o... 

— Aşa e. Dar o repetă înainte de-a o aşterne pe hârtie. 
Opreşte, Geo! 

Sensibil la ordine ca un aparat proaspăt gresat, Geo 
apăsă talpa cizmei pe frână şi aşteptă un nou ordin. Ordinul 
fu o întrebare: 

— Geo, cum ajungem la 0.? 

Şoferul medită exact trei secunde, explorând străfundul 
urechii stângi cu deştu mic, apoi puse o întrebare 
inteligentă, de ce-l interesează pe director, cum se ajunge 
la O., sau să ajungă acolo, Bucur O., răspunse că doreşte să 
ajungă acolo, iar Geo: Lăsaţi pe mine. 

A-nnebunit de-a binelea doctorul, se încruntă Bumbuc. 
Aşa e cu firile astea aparent echilibrate, doctorul se teme 
să se întoarcă acasă, vrea să-şi prelungească mult, 
muuuult, absenţa... iar dacă ar putea, şi de acolo, şi de aici 
- ca o retragere pe toate fronturile (şi totuşi undeva trebuie 
să-ţi cantonezi restul de trupe!), e obosit de nopţile de 
muncă, de nesfârşitele cercetări, experienţe, care oricum 
nu duc la un liman clar, e plictisit de faima gravă cu aureolă 
care-i înconjoară existenţa, paşii, lucrările, ideile, s-au, 
oricât de indiferent s-ar arăta, e plictisit mult, muuuult, de 
aventurile Mel... 

— Cum se numeşte melodia aceea nebună pe care o 
cânta Dhimitrie? întrebă doctorul. 

— Care? „Sucursala din Nord“? 

— O ştii? 

— AŞ! Cine o ştie! 


La O., localitatea în care Ştefan cel Bigot întâlnise cu ani 
în urmă „marea revelaţie“ cum zicea el, au ajuns repede, 
cumva pe neaşteptate, în afara drumurilor, de parcă Geo ar 
fi cârmuit-o direct peste răzoare şi dealuri. Neînsemnata 
aşezare stătea chircită între munţi, îngenuncheată, ninsă şi 
înţepenită, ca şi cum îngheţul, i s-ar fi prelins direct din 
mustăţile Viscolului în vene, ca prin nişte conducte, 
pierzându-şi totuşi câteva ramificații departe sus în munte, 
aliniate în spirale. Braţe de caracatiţă. lluzorii prelungiri ale 
unor dispărute galaxii. Prin aceste braţe sau prelungiri, 
comentă Bucur O., satul comunică neîncetat cu muntele, cu 
natura, cu Taina... 

— Bine! decise Bucur O., m-am săturat de locul acesta, 
să mergem în altă parte, într-un loc despre care nu ştim 
nimic. 

— De ce nu acasă? 

— Despre „acasă“ ştim totul, dacă nu şi mai mult. Se 
pare că un unchi al lui Ştefan cel Bigot a locuit aici în O. 
Ştefan ar trebui să scrie o carte despre toată povestea asta. 

— Aş! el nu e în stare să sape la o carte despre care nu e 
sigur că se va tipări. 

— De ce-l bârfeşti pe amicul nostru? 

— Nu-l bârfesc. El a recunoscut-o. N-are simţul gratuităţii. 
Nu-i place să lucreze în zadar. 

Întors pe jumătate, la volan, Geo rânjea către ei. 

— Unde merg, dom’ director? 

— Oriunde! Oriunde! răcni Bucur O. 

Bumbuc nu-l mai văzuse într-un asemenea hal. 


3. În primul sat ce miji dintre coline, Bucur O. dădu 
semnalul de oprire şi sări din automobil; rămase drept, cu 
mâinile în buzunare, în capul gol, cu fruntea puternică 
împinsă înainte, înfruntând cine ştie ce voinţă nevăzută. 

Toma Bumbuc, exasperat, scoase nasul afară întrebând 
ce dracu mai e. Bucur O. ridică braţul încet şi solemn de 
parcă ar fi aprins focul olimpic. Dar Bumbuc nu mai avea 
nici forţă nici răbdare să mai observe ceva. Şi era de 
observat o mică firmă, galbenă. 


DIMITRIE, petrar 


— Hei, vreau acasă, crăp de foame, mă îmbăt de atâta 
zăpadă şi spaţiu! urlă Bumbuc din automobil, cu genunchii 
la bărbie. Doctorul întoarse către el un obraz rece. 

— Dimitrie, petrar, sună frumos, nu? 

Bumbuc se zgâi la Bucur O. ca la propria sa fantomă. 

— Nu ai curiozitatea să constaţi dacă Dimitrie, petrarul 
nu e una şi aceeaşi persoană cu Dh. (poetul)? 

— Am, acum, o singură curiozitate, doctore, să constat 
dacă oraşul cu Turn de Apă nu s-a dezlipit, căzând în sus! 

— Cu alte cuvinte, vrei acasă, dar ar fi în stare Dhimitrie 
(p.) să mânuiască un ciocan greu de petrar? Necăpătând 
răspuns, doctorul conchise flegmatic: Voi plecaţi, eu rămân 
aici deocamdată. 

Toma Bumbuc se apucă să tropăie împrejurul 
automobilului, scuipând des, furios, ca o mâţă. Timpul se 
scurgea încet, în ritm cu ninsoarea lenevită, rotitoare, apele 
îşi frânaseră şi ele curgerea, sau încremeniseră definitiv, 
precum şi satul în mijlocul căruia nu bătea măcar un câine. 
Din ograda probabil spațioasă a petrarului nu veneau 
ecouri, poate murise, poate lipsea, poate visa. Bumbuc privi 
poteca îngustă ce ducea spre poartă. Se miră, însă nu prea 
mult. Pe stratul de zăpadă afinată, printre alte urme de 
paşi, amprente de labe de câine, adâncituri de copită, se 
distingea limpede tiparul unui picior omenesc desculţ. l-l 
arătă doctorului. Acesta: - Ei şi ce? Bumbuc ridică din umeri 
şi se întoarse la automobil. 


4. Imaginea piciorului desculţ în zăpadă, avea să 
supravieţuiască în memoria lui Toma Bumbuc, însă cum? 
Cum... 

Continua să ningă, toate urmele aveau să se şteargă 
foarte curând, iar doctorul Bucur O. intrând în ograda 
petrarului nu întâlni pe nimeni care să fie desculţ, sau să 
arate că ar fi fost de curând şi în fond el abia înregistrase 
micul amănunt pe care şi Bumbuc începu să-l piardă de 


îndată ce se întoarse acasă. Ninse, ninse, ninse, timp şi 
zăpadă, zăpadă şi timp, multe intrări sub zodia pierderilor 
ireparabile, până ce într-o vreme dădu şi un dezgheţ, 
câteva straturi se topiră de pe memorie; şi ce descoperi 
Toma Bumbuc? 

Mult mai târziu, poate prin 1990, el notă: 

Coborând din automobil, doctorul Bucur O. se descălţă, 
lăsându-ne muţi de uimire, şi, în picioarele goale înaintă 
tiptil prin zăpadă spre poarta lui Dimitrie, petrarul. Nu 
găsesc explicaţie plauzibilă acestui gest. Cred că paşii lui 
Bucur O. îi poţi vedea şi acum, dacă scormoneşti bine.... 

Şi... da, să nu uit, mâine deschid neapărat dosarul 
„Marelui Joc“. 


5. Dar, pe dunga vremii semne de întrebare fac tango. 
Magnificii, supraviețuitorii, se înclină în faţa câte unui semn 
de întrebare, şi dacă-s acceptaţi, dansează împreună cu 
ele. E un dans nici vesel, nici trist - neutru. Prea puţin timp 
de meditaţie, băieţi. Pe sub garduri pândesc mărunte fiare 
elastice, ochi îngustaţi, verzui, fosforescenţi, labă subţire şi 
lungă, gheară ca scânteile, pe vârful ghearei, otrăvuri 
subtile, dătătoare de somn. Nici nu ştii când ai tras o 
aţipeală de zece, douăzeci de ani. 


7. Doctorul Bucur O. lipi mâna înmănuşată de clanţa 
porţii, dar înainte de a deschide, ne fulgeră cu o nouă 
privire: 

— Să nu-ți închipui cumva că glumesc, Toma Bumbuc! 
Voi vă întoarceţi acasă, m-am plictisit de voi, eu rămân 
câtva timp aici. 

Bumbuc behăi şi neîncrezător, şi uluit. Cât de bizar suna 
„câtva timp“! Bucur O. zbieră: 

— Ce te uiţi ca un tâmpit?! N-am voie şi eu să mă 
odihnesc? Urcă-te la volan, Geo! 

— Când să vin să vă iau? întrebă Geo rânjind căleşte - ca 
un cal adică. 

— Nu ştiu. Nu veni. Nu... mai veni. La nevoie dau eu de 
ştire. 


— Buuuun! Dacă nu glumeşti, eu plec, scrâşni Bumbuc 
întrebându-se care din ei e mai comic? Dar... ce să-transmit 
Melaniei? 

Bucur O. se clătină ca lovit în falcă. 

— Nimic. Dar, de ce nimic? la telefonul şi ronţăie-i ceva 
într-o limbă inexistentă, ceva ascuţit şi vesel. 

— S-a făcut. Dar ce să-i transmit totuşi? 

— Păi dacă-i vei transmite într-o limbă inexistentă, ea 
oricum nu va pricepe. 

— Sau va pricepe că am înnebunit. Ascultă-mă, doctore, 
eu nu cunosc nici o limbă inexistentă! 

— Absolut normal. Dacă e inexistentă, cum poţi s-o 
cunoşti? şi Bucur O. deschise poarta lui Dimitrie petrarul. 

— Ascultă-mă, răcni Bumbuc, mai bine-i ciripesc ceva pe 
franţuzeşte, limbă ce-mi este aproape accesibilă, ca şi 
Melaniei. 

— Căraţi-vă! se auzi de dincolo de gard vocea doctorului. 


7. Pe la patru şoseaua izbi oraşul şi Geo se interesă dacă 
Bumbuc doreşte să fie dus acasă, acela zise da, şi imediat 
nu, Şi-i ceru, inexplicabil să-l ducă la Institut. Oare dorea să- 
i facă un pic de curte secretarei Magda, profitând de 
absenţa doctorului Bucur O.? Nu e sigur, nu avea intenţii 
agresive, ar fi vrut să mănânce şniţel în spanac conservat, 
şi-i era scârbă să intre undeva. Dacă l-ar fi avut la dispoziţie 
pe Dhimitrie (poetul), s-ar fi întovărăşit cu acesta, însă 
poetul... Acum, prezenţa unei femei reci şi drăguţe, care să 
toarcă discret dintr-o depărtare, se impunea. Or, Magda 
secretara o astfel de femeie era. Numai de-ar găsi-o. 

O găsi. 

În clipa-n care dădu cu ochii de el, Magda cea atât de 
rezervată se porni să ţipe, unde e directorul Bucur 0?, iar 
Bumbuc îşi şopti, uite că nici nu e atât de rece fata asta, şi 
se azvârli într-un fotoliu. 

— L-am părăsit pe individ, pe doctor, într-un sat. La 
propria sa dorinţă. Adăugă, lenevos, peste agitația ei: 
Presupun că intenţionează să se facă ajutor de petrar. 


— Cum? Ai înnebunit, domnule? Ce e aia petrar? Ce sat, 
care sat? 

— ţi place aerul meu enigmatic, păpuşe? Cât timp mi-ai 
rezista dacă m-aş ocupa de tine serios? 

— In ce sat l-aţi părăsit pe director, domnule Bumbuc? 

— Păpuşe, nu-mi amintesc ce sat, sunt mii împrejurul 
nostru, şi-n plus, peste fiecare din ele ninge. Te invit la o 
cină cu şniţel vienez! 

— Domnule Bumbuc, aş vrea să ştiu cât sunteţi de beat?! 
Directorul a luat premiul „Ambroise Pare“, mâine după- 
amiază trebuie să fie la Paris, iar eu... 

Brusc Toma Bumbuc începu şi el să se agite, să dănţuie 
prin cabinet. 

— O, Magda, aripioara mea, ce e aia premiul „Ambroise 
Pare“, ceva imp....? 

— După premiul Nobel, cel mai „imp...“ după câte am 
înţeles eu! Ei bine, în ce sat a rămas directorul? 

Am deschis fereastra, aproape smulgând-o din perete. - 
Hei Geo! Capul de cal lunecă încet afară din automobil. 
Geo, în ce sat a rămas directorul? 

Aşteptă, frământându-şi falca, până ce şoferul se 
scarpină îndelung. 

— La Letca... La Letca, da, dincolo de Săturata. E vreun 
bai? 

— Te duci acum şi-l transporţi acasă. A luat premiul cel 
mare, trebuie să zboare imediat la Paris. 

— La Paris? Cu mine? 

— Nu, câtă vreme nu te-ai transformat în avion, dar fugi! 

— Doamne fereşte, nici n-am îmbucat măcar ca lumea, 
necheză trist Geo, dar în clipa următoare, hardughia o tuli, 
derapând lung. 

Am cerut, conlucrând cu Magda, Primăria din Letca şi-n 
acelaşi timp postul de jandarmi, urgent. Răspunse destul de 
repede postul, plutonierul Archidean. 

— Dom” plutonier, aveţi acolo în comună un doctor... 

— Da, doctorul Bădoi, acuma-i la directorul şcolii, gustă 
ceva, eu de acolo vin. 

— Nu. E vorba de doctorul Bucur O. Savantul Bucur O. 


— Nu-l cunosc, nu locuieşte pe-aici. 

— Nu locuieşte da e-acolo! urlă Bumbuc. Acum vreo 
câteva ceasuri se afla la Dimitrie, petrarul satului. 

— Cu cine vorbesc? 

Cuprins de inspiraţii, Bumbuc îşi compuse o voce de şef. 

— La aparat directorul Bumbuc! 

— Să trăiţi! Acum mă duc. Las telefonul deschis? 

— Da! Altfel dracu ştie când ne mai dă legătura. E caz de 
viaţă şi de moarte. Petrarul stă departe de post? 

— Nu. Aşteptaţi vă rog. 

Zece minute mai târziu, glasul jandarmului: 

— L-am găsit. Acum vine. 

După alte minute, glasul lui Bucur O. 

— Cine e, ce e? 

— Bătrâne, aicea-i Bumbuc, l-am trimis pe Geo după tine. 

— Foarte rău ai făcut. De când ai idei originale? 

— Pleci la Paris. 

— Abia m-am întors de la Paris. 

— Acuma pleci cu adevărat. Ai luat premiul „Ambroise 
Pare“. 

O clipă de tăcere. Bumbuc, cu receptorul la ureche, o 
privea pe Magda. „Am s-o chem în Turnul de Apă şi ne vom 
încolăci unul în jurul celuilalt, ca şerpii, amândoi subţirei“. 
Din nou Bucur O.: 

— Uite cum stau lucrurile, bătrâne, premiul „A.P.“ nu mă 
interesează. Comunicaţii la Bucureşti, să anunţe ei de-acolo 
că nu-l pot accepta. 

— Ai căpiat definitiv, doctore! Cum nu-l poţi accepta? 

— Am să-ţi divulg cauza, bătrâne, şi să-ţi rămână în cap. 
Sunt prea mare pentru premiul „Ambroise Pare“. Nu ştiu 
dacă înţelegi. 

— Dar cum? Pricep totul, eşti nebun, dar o faci în contul 
tău. Chiar nu vii? Nu? Bun! Dar, în sfârşit, ce naiba sapi 
acolo? 

— Mă delectez cu munca lui Dimitrie petrarul, tocmai 
ciopleşte la bustul unei femei, monument funerar, şi încerc 
să-l ajut pe ici pe colo. 

— Vezi să nu-ţi striveşti delicatele degete cu ciocanul! 


— Ce ironie! Nu poţi bănui tu, un înrăit, cât de odihnitor 
mă leagănă contemplarea muncii acestui om cinstit. Are 
mişcări colosal de economice, fiecare e cu scop, în 
concordanţă cu principiile dinamicii aplicată la anatomia 
umană - dar el n-o ştie. Bine că n-o ştie. Petrarul e un ins 
firav, aparent, sau cu adevărat, şubred, şi tace teribil. 

— Interesant! Are o nevastă? 

— Hm! Ce contează? Habar n-am. 

— Piciorul desculţ era al lui sau al femeii? 

— Aiurezi, ca de obicei. Pe-aici încă mai ninge iar la 
noapte oamenii aşteaptă atac de lupi, au fost semnalate 
două haite renumite prin preajmă... 

— Şi tu aiurezi, vorbeşti de lupi, ca despre vinuri. 

— Diseară, sau mâine dimineaţă, sau poate chiar mâine 
seară, iau trenul, dacă există, dar dacă nu, prind „o ocazie“ 
şi revin la lucrul meu. De când mă aflu aici ideile mari îmi 
vin cu duiumul. Şi continuă să ningă sălbatic. 

— Com? Cine-i sălbatic? 

— Winettou. la ascultă, tu telefonezi de la Institut? 

— Da. L-am trimis pe Geo la Letca să te ia. 

— ÎI voi expedia înapoi. 

— Te priveşte! Totuşi, hrăneşte-l mai întâi, altfel se va 
destrăma... Hei! Nu întrerupeţi! Domnişoară! (Totdeauna 
telefonistele sunt „domnişoare“). Nu-mi tăiaţi legătura cu 
Letca (Hârrr-hârrr-hârrr - în receptor.) Bucur, tu eşti?, vacile 
de telefoniste mi-au luat firul (intervenţie a “domnişoarei“: 
Domnule care ne faci vaci, eşti un bou!), ascultă-mă băiete, 
chiar nu catadixeşti să te duci la Paris să încasezi premiul? 

Se auziră şoapte, Bucur O. conversa cu şeful de post?, cu 
petrarul? 

— Să te ia dracul, nu! Nu mă duc la Paris. l-ai telefonat 
Melaniei? 

— N-am avut când! Ce să-i spun? 

— Dar n-am stabilit? Boscorodeşte-i ceva într-o limbă 
inexistentă. 

— Nu cunosc nici o limbă inexistentă. 

— larăşi începi?! Scoate şi tu din gâtlej câteva scrâşnituri. 
să nu uiţi! Eh, mă duc! 


h h hh 


1. Când am pus jos receptorul, tiparul aburit al degetelor 
mele, dar ce zic eu, amprentele, îţi săreau în ochi chiar 
dacă erai orb. Chiar şi un detectiv redus mintal ar fi 
constatat de îndată că de la acest aparat vorbise Toma 
Bumbuc, dar de ce mă preocupă, nu făptuisem nici o crimă, 
nici nu mă pregăteam să făptuiesc una. Mă pregăteam să 
deschid dosarul „Marelui Joc“ - dar asta e altă poveste. 
Strania poveste a „Marelui Joc“, asta e povestea. 

Ca o țesătură delicată 

ca un subţire desen în peniță 

la fereastră mâna înarmată 

două împuşcături, două împuşcături reale 
vin să împlinească destinul închipuit 
trufia de a visa e condamnabilă, domnilor! 

În timpul conversaţiei transpirasem al dracului, Magda 
rămăsese în picioare, aproape de mine, îmi venea să întind 
o mâna lungă şi să i-o pun pe talie. Fără nici un gând rău, 
desigur! Gura ei uşor întredeschisă, buzele rujate discret, 
mă invitau. Oare? Chiar şi mâţa-broşă de pe sânul drept îmi 
zâmbea. Mă întrebă cu glas schimbat: 

— Vine? Ai vorbit chiar cu eP Ce face? 

Mă înşelasem, nici un fel de invitaţie în direcţia mea, pur 
şi simplu o  îngrijora, o  îngrijora îngrozitor, destinul 
doctorului Bucur O., viitorul doctorului Bucur O. De ce? 

Întrebase dacă am vorbit „chiar cu el“ cu îndoială ca şi 
cum existenţa doctorului Bucur O. trecuse brusc sub 
semnul întrebării şi al enigmei. Îngrijorarea ei mi se 
transmise. Gândul că n-am să-l mai văd pe laureatul 
premiului „Ambroise Pare“, că acesta rămăsese acolo 
printre nămeţi ca un elefant ce se ascunde presimţindu-şi 
sfârşitul, îmi dădu o febră. Împrejurul meu se făcu dintr-o 
dată pustiu. Da. Totuşi încercam să glumesc: 

— Magda, aripioară, îl iubeşti pe director? 

— Domnule Toma Bumbuc! leşi afară! 

— Yes! Dar mai întâi ascultă aceste semi-versuri; 


Seara, cerul se limpezeşte. 
De la înălţimea Turnului de Apă admir stelele. 
Una dintre ele, o stea plictisită, încearcă să cadă. 
Nu-i reuşeşte însă, stelele căzătoare 
Au strălucire şi demnitate. 
Plictiseala n-are nici o legătură cu strălucirea. 
Nu poti să cazi când vrei. 

am încheiat, apăsând ultimele cuvinte. 

— Ce prostie! ripostă Magda. O femeie poate să cadă 
când vrea. 

— Eşti tu o proastă. De când o femeie e o stea? Poate fi 
cel mult un star. Şi acum plec într-adevăr. Dar să ştii că 
directorul tău nu mai vine. 

Dar nu m-am dus, Magda mă privea încremenită. lar eu 
mă strâmbam către ea. Chiar, mă strâmbam. 

— Pe premiul „Ambroise Pare“ marele Bucur O. face pipi, 
pipiţo. A rămas la ţară, l-au înghiţit... astea, pacea bucolică 
şi zăpezile eterne, s-a angajat ca ajutor de petrar la un 
petrar adevărat care sapă în petre şi... taci pentru numele 
lui Dumnezeu (Magda nu scosese nici o silabă), trebuie să-i 
anunţ marea noutate neveste-si. _ 

Am format numărul, greşindu-l de două ori. In sfârşit l-am 
nimerit: 

— Alo, Mel...? Sărumă. . . Toma Bum... 

— Alo, Bumby? Servus dragă, aud? 

— Depinde de posibilităţile timpanului tău! Ce auzi? 

— Că vei deschide curând dosarul “Marelui Joc“. 

— Acelaşi zvon se izbeşte şi de mine de la o vreme. Te-ar 
afecta în vreo măsură? 

— Eşti răutăcios astăzi! Tu... ca un bărbat înţe... trebuie 
să cântăreşti primul: câte încurcături, câte neplă... 

— Stai, ce fel de neplă...? Şi cui, lui Bucur 0.? 

— Lui Bucur nu, poate că mie, rosti alintată Melania. 

Am încercat o clipă de îndoială, oare vorbeam într- 
adevăr, cu soţia prietenului meu? Magda, palidă în mijlocul 
cabinetului, mă observa. Am remarcat cum îi tresare 
genunchiul. 


— Deocamdată, ştii noutatea, Mel...? Bucur O. a luat 
premiul „Ambroise Pare“, dar încurcătura vine de-acolo că 
re... 

— Dragă m-au tot sunat de la Academie, iar adineaori a 
telefonat un professeur tocmai din Paris. Am croncănit cu el 
an frankaise, închipuieşte-ţi. În ce constă premiul ăsta, mi-a 
fost jenă să-l întreb pe profesor. Tu ştii? 

— Constă în o mie de ţekini, sau într-un picior în fund, 
habar n-am. Până una alta soţul tău refuză să-l ia. 

— Zăăăău?! la dă-mi-l la telefon! 

— Zăăău! La tele... Bucur O. e la ţară. 

— Undeeee? 

— La Letca sau cam aşa ceva, un sat la dracu-n praz... la 
un petrar, la petrarul Dimitrie. 

— A, l-aţi găsit pe Dhimitrie (poetul)? 

— E vorba de petrarul Dimitrie, altă glugă, Mel... 

— Bumby, înfăţişează-te iute aici şi explică-mi raţional 
acestea, eu nu mai înţeleg nimic. 

— Să nu-mi mai spui Bumby, că plec la Pago-Pago. 

— Bine, Bumby, n-o să-ţi mai spun Bumby, vino re... 

Magda, tot cu ochii pe mine, cu genunchii tresărind. 
Undeva cineva bătea cuie, poc, poc, poc, dar nu în capul 
meu, cred. 

— Melania, eşti... singură acasă? 

— AŞ. E un prieten la mine. Trebuie să-l cunoşti. Vii re...? 

— Nu ştiu cât de re... am să vin, mărâii, în mare 
încurcătură, sau în mare „încu“. Mi-am masat tâmplele în 
dosul cărora se iscase o nesuferită de durere. Chiar 
nesuferită. Mi-am masat şi ceafa. Toate suspinau în mine, 
normal, băusem, nu mâncasem. - Mel... pe mosafirul tău 
nu-l cheamă cumva Be Haş? A fost operat în urmă cu un an, 
e tânăr, simpatic, vesel? 

— Ce caracterizare uscată! De unde ştii? 

— Pot să mănânc ceva la tine? 

— Fireşte, Bumby mic, poţi. 

— Pleci, domnule Bumbuc, laşi totul baltă? mă pironi 
Magda. 

— Da, hm, plec spre Pago-Pago, pa! 


2. Începuse să însereze, tot cu ninsoare, mai puţină, cu 
umbre violete, mai multe, cu o presimţire de ger. Toma 
Bumbuc era cât p-aci s-o ia spre casă, dar schimbă la timp 
capul compas. Incepea să înţeleagă pentru ce Dhimitrie (p.) 
are - sau avea? - nu mai puţin de trei locuinţe. Acuma 
Bumbuc nu mai voia acasă ci în „cealaltă casă“. 

Bumbuc avea să noteze mult mai târziu: întâmplările 
seamănă cu oamenii, întâmplarea cu automobilul albastru, 
„răpirea“, sechestrarea într-un miez de pădure de către Z., 
rimează de minune cu Dhimitrie (p.) însă desigur l-ar fi 
ocolit pe savantul Bucur O. Dhimitrie (poetul) rimează cu 
Z., iar Bucur O., doctorul, rimează cu petrarul Dimitrie. La o 
privire, păţania poetului e şi generoasă, încadrată într-un 
registru larg cu multe posibilităţi. 

Una din ele ar fi trauma psihică, însă eu cred că asta e un 
fel de fudulie, dau şapte traume psihice pe-un surâs. 

Petrarul Dimitrie, îşi zise Bumbuc, la ceasul ăsta trebuie 
că şi-a întrerupt lucrul şi pune de mămăligă... O, ce viziune 
săracă, să te ia dracul Bumbuc, să te ia dracul, „Bumby'! 
Bumby mic... Care vor fi oare atribuţiile unui petrar? 
Rătăceşte prin coclauri să descopere printre sute de 
bolovani sluţi şi amorfi, din care nu poate ieşi nimic, câteva 
pietre potrivite, cu profil ce vorbeşte de la sine şi trebuie 
desăvârşit, la dorinţă, mai cu blândeţe sau mai cu mânie, 
cu uneltele alea, daltă, ciocan şi mai ce?, pentru ca formele 
să devină insolite şi chiar enigmatice, păsări, şopâărle, 
capete de înţelepţi, ba nu, la naiba cu înţelepţii; mai bine 
copaci de piatră, sau pietrificaţi, ouă ciudate ale 
începutului, cai cu boturi lungi, prelungiţi în coame moi, 
străvezii, cetăţi, cetăţi albe cu crenelurile ca fierăstrăul, 
braţe subţiri de femeie, şerpi... 

Trebuie să considerăm că petrar = un fel de sculptor de 
tară? 

Are ceva şcoală sau se bizuie pe naivitatea înaltă a 
analfabetului + ăsta, cum îi zice, talent? 

Petrarul Dimitrie desigur a acceptat cu seninătate, cu 
detaşare, abia mormăind, prezenţa cultivatului citadin, 


doctorul, profesorul, directorul Bucur O., alt sceptic, însă de 
nuanţă diferită, de alt calibru, mai mare sau mai mic, cine 
ştie!, şi amândoi trebuie să se fi rotit ore în şir, nelimitat 
fiind timpul pe-acolo, în jurul vreunei pietre mai 
interesante; s-o fi încumetat doctorul să-i dea petrarului 
sfaturi? 

Dar dacă Bucur O., părăsindu-şi strălucita carieră şi 
ascensiune va lua hotărârea cu totul surprinzătoare de-a 
rămâne la Letca, ajutor de petrar, apucând şi el în mână 
asprele unelte pentru a începe o nouă ucenicie, la vârsta 
lui, nu înaintată, dar nici crudă? 

Cu vremea va ajunge şi el meşter petrar. 

Şi ce va da? 

Călimări fanteziste, călimări-rinocer, sau călimări-elefant, 
busturi de femeie care toate vor aminti de Mel... dar mai 
ales cărţi de piatră, pe care nu le va răsfoi nimeni. 


3. Fiindcă nu există fiinţă pe lumea asta sau pe alte lumi 
care să poată deschide şi răsfoi o carte de piatră. Şi ce 
păcat! Posibil că într-o astfel de carte se află esenţialul. 


4. Şi apoi Bucur O. va ciopli: dragoni cu ochi plini de o 
blândeţe serafică, ochi pur şi simplu, adică independenţi, 
aţintiţi cine ştie unde, capete hipocratice uşor ţuguiate, cu 
sprâncenele arcuite a maliţie, şi poate, la răstimpuri, fiinţe 
absurde inexistente - oare nu-i ceruse el lui Bumbuc să-i 
comunice Melaniei ceva într-o limbă inexistentă? - şi 
târâtoare cu mai multe capete sâsâind în ninsoare, câte un 
sângheorghe luptându-se cu balaurul, câte un biet om 
luptându-se cu păcatul. 


5. Şi fiindcă Dimitrie petrarul a întrerupt lucrul, Bucur O. 
odihneşte împreună cu el în faţa unei mămăligi - asta e mai 
plăcut, mai omenesc şi, ajuns la această răspântie a 
reveriilor sale, Toma Bumbuc tresări - uitase, lucrul cel mai 
imp... dar de ce era important, cine ştie! 

Căută repede împrejur un telefon, înregistră mai întâi 
albia străzii prin care se târa efemerul şi rarefiatul fluviu al 


trecătorilor; greu să găseşti un telefon liber, şi, mai ales, 
unul sănătos. În fine, iată unul „sănătos“. 

— Alo! (La celălalt capăt al firului, dulcea voce a Mel...: 
„Alo?”) Alo! Hău krake moi tfredere! Barghe? 

La celălalt capăt, dulcea voce a Mel..., către cineva din 
cameră: „Cred că e un nebun, nu înţeleg nimic... sau un 


englez...“ 
Şi, în aparat: 
— Alo! Du-iu-șpik-ingliş? 
Toma Bumbuc îşi pierdu răbdarea: - Uite ce este, 


Melania, nu cunosc engleza, dar Bucur O. a insistat să-ți 
telefonez într-o limbă inexistentă. Am reuşit? 

— Oh, cum m-ai speriat! Tremur toată. Eşti cumva 
ameţit? Cum de n-ai ajuns încă la mine? 

— Eh, m-am rătăcit. Individul mai e la tine? (Inutilă 
întrebarea, că doar cu „individul“ se consultase Mel...) 

— Cine, Be Haş? Da, e aici, doar n-o să spui că te 
deranjează, nici pe Bucur nu-l deranjează deloc, ei doi, 
pricepi, nu au subiecte comune de discutat, deci nici nu 
discută... Ei, ce faci vii?, am pregătit o mâncăriţă bună, 
bună, bună! 


6. Trăisem sub impresia că Bucur O., şi Be Haş nu se 
cunosc „oficial“, că vizitele ultimului la Melania, trebuiau să 
rămână o taină convenţională şi când colo ea-mi zice că „ei 
doi nu au subiecte comune“. Ba, totuşi un subiect comun 
trebuie că au : Mel... De ce nu i-am spus-o la tele...? 

Mi se făcuse milă şi silă de mine, de oboseală, de ne- 
mâncare, de băutură pe stomacul gol, şi nu ştiu cum se 
făcea că nu izbuteam să ajung nicăieri, nici acasă la mine 
nici la Melania. 

Acasă?! Sus în Turnul de Apă e frig acum ca la morgă, 
cine să fi aprins un foc, şi la ce bun un foc, când din 
scrumul focului neaprins se întrupează „Marele Joc“! Şi 
pustiu, acolo, în Turn, nimeni în afară de fragilul meu 
şoarece, Androtancus, culegând de sub masă nişte 
fărâmituri uscate. 


Oraşul sclipea, provizoriu, printre fulgii de zăpadă. 
Oscilam, încotro să-mi bâţâi picioroangele, la Melania - cu 
ce folos? - sau poate la Raymond Regele Spionilor? Am 
preferat ţinta cea dintâi, pe urmă am schimbat iar capul 
compas. Eram nehotărât exact la fel ca şi Bucur O., azi- 
dimineaţă. 

M-am dus la Raymond R. S. Acesta ronţăia cu poftă alune 
americane şi mă întâmpină: - A dracului ninsoare! Mare 
plictiseală! 

Fleacuri. Când ronţăi cu atâta poftă alună după alună, de 
parcă ar fi ultima şansă să ronţăi alună după alună, nu poţi 
fi cu adevărat plictisit, şi i-am zis-o în faţă. l-am zis: - Dă-mi 
şi mie una, n-am mai pus nimic în gură de... 


h h hh 


1. - Ei bine, Ană, i se adresă Raymond Regele Spionilor, 
nevestei care se ivise într-un capod şifonat şi mă cântărea 
cu bunăvoință, acest domn pretinde că e tare flămând, se 
găseşte-n casa asta o coajă ceva mai uscată? 

Umorul lui greoi dădu ocol încăperii aproape că sparse 
toate ferestrele şi vreo trei vaze - fără flori. De unde flori? 
Missis Rege e mai tânără c-o sumă rotundă de ani, a fost 
mai întâi studenta confului Raymond R. S. iar apoi, în 
ordinea firească a lucrurilor, i-a devenit consoartă, dar 
mariajul dintre universitari şi discipole nu mai este o 
raritate, ci dimpotrivă, o modă, chiar. Doamna e o tipă 
trupeşă, potrivită pentru un cadru neorealist de orgii sexy, 
şi i-am spus-o, şi mi-am retras pe loc cuvintele, iar Missis 
Rege spuse: E 

— Ei bine, cadetule, cum e cu dosarul „Marelui Joc“? Il 
deschizi sau îl închizi? 

Raymond R. S. mă privea şi el cu ochii lui vag miopi de 
prea mult contact cu filozofiile. Încerca să mă sfredelească 
până-n fundul sufletului cum se zice. In realitate abia-mi 
zgâria epiderma. 


— Dragă! am grăit către Missis Rege. Pariez că vrei să-mi 
atragi atenţia asupra neplăcerilor ce pot fi declanşate de 
acţiunea mea nefastă. 

— Cum de ştii? 

— Vezi, ştiu. Însă nu ştiu exact cui, din punctul tău de 
vedere, poa-să-i căşuneze necazuri deschiderea dosarului. 

— Nu mie, în orice caz, râse Raymond R. S. şi bărbia 
dublă i se triplă. 

l-am adresat măgulitoarea observaţie că s-a îngrăşat ca 
un porc. Oare studiul, aprofundarea, dezvoltarea filozofiei, 
cu meandrele ei imprevizibile, nu-l supune la eforturi? 

— În orice caz te leagă de birou, de sala de lectură, nu e 
de mirare că prind osânză. Grave neplăceri, ai zis, reveni el 
la „dosar“. Da, la asta ne-am gândit. La Dhimitrie (poetul). 
La doctorul Bucur O. 

— Dar actorul Bucur 0.? 

— Păi el, ce neplăceri poate să aibă? am ripostat. Spui 
prostii, filozofule. Actorul Bucur O., ca şi doctorul, de altfel, 
sunt prea mari ca să simtă pişcătura unei furnici ca mine. 
Tu nu te mai uiţi prin gazete? 

— Mă uit mereu şi totdeauna. Ştiu, am citit, Bucur O. are 
să facă probabil un film chiar cu bătrânul John Ford. 

— Nu probabil, ci sigur, au şi semnat contractul, îl 
corectai înfulecând ghiveciul cam sec ce mi-l împinsese în 
faţă Missis Rege. 

— Scuză-mă, Toma, de băut, nimic... murmură ea. 

— Ştiu, doamnă, voi nu ţineţi alcool în casă, de teamă să 
nu-l şi beţi, o cumpătaţilor! Şi mi-am permis un rânjet, dacă 
nu e prea mult spus. Însă nu e prea mult. Mă gândeam la 
aventura jenantă a lui Raymond R. S., când... Mă gândeam 
la anii aceea definitiv pierduţi când profesorul Perintuleasa 
- 0, ce nume! - de muzică, se apropia cu pas de căutător de 
comori sau de violator de morminte, de catedră şi scotea la 
iveală vioara lui fermecată - să fim serioşi! - gest ce 
constituia semnalul de adunare pentru corişti, şi de izolare- 
n fundul clasei, pentru afoni. Printre corişti - viitorul mare 
actor Bucur O., de asemenea viitorul doctor Bucur O., 
Marele Şeik Rahman, Ştefan cel Bigot, Dorin Căpăţână- 


Căposu. În rândul afonilor, Raymond Regele Spionilor, şi 
Toma Bumbuc - moi; în persoană! 


2. O, mare Allah, trebuie să fii afon şi să stai în fundul 
clasei ca să-ţi dai seama ce hilar poate fi un cor. Un cor pe 
patru voci. 


3. Am rămas suspendat la mijlocul unei cascade... sub 
mine fâlfâie perdelele străvezii ale apei, fâlfâie păstrăvii, 
delfinii... să fim serioşi, suspendat la mijlocul unei fraze... 
„aventura jenantă a lui Raymond Regele Spionilor“, acest 
bărbat de vârstă mijlocie, greoi, butucănos, predând pe la 
universităţi o disciplină subţire, prea subţire, altfel omul 
nefiind lipsit de bun simţ şi de o anumită cinste - mă întreb 
care - aventură încheiată cu un fiasco împodobit cu 
hohotele de râs ale crudului, Marelui Şeik Rahman. 

Totul pornise de la unul din ospeţele pline de şic oriental, 
de tentă orientală dacă doriţi, sau de imitație de ospăț 
oriental, chiar dacă nu doriţi, pe care Şeikul le oferea-n 
onoarea magnificilor între o plecare în străinătate şi 
preluarea conducerii unui nou grup de şantiere. Avea stofă 
de conducător, asta e. Om realizat - Marele Şeik Rahman. 

Magda, secretara sa (şi ea magdă, fireşte), în calitate de 
Mare Organizatoare, îndeplinea cu farmec şi aplicaţiune 
atribuţiile de amfitrioană (Marele Şeik n-avusese vreme şi 
poate nici chef să se-nsoare), Magda, această fiinţă 
alintată, numai nerv, spre deosebire de alte magae, de 
pildă secretara lui Bucur O. - o afurisită de frigidă, cum zic, 
numai nerv, numai sentiment (nedefinit), cu ochi imenşi 
care-i trădau sau îi ascundeau inteligenţa - după cum era 
cazul. Da. 

Aşa-zisa aventură nici n-avusese loc în fond, nici nu ştiu 
de ce mă ocup de ea, nişte plimbări, nişte simple plimbări, 
nu la ore prea înaintate, pe sub ferestrele unei fete- 
secretare, un număr de scrisori, cam lacrimogene ce e 
drept, cam nepotrivite cu filozofia şi înfăţişarea fizică a lui 
Raymond R. S., şi cam disperate ca să zic aşa, câteva 
tentative la fel de vagi ca şi apariţiile de după război ale 


ozeneurilor, contestate de toţi şi chiar mai mult, chiar de 
către netoţi, tentative de a invita fecioara la escapade, nu 
furnizează suficientă substanţă, şi nu pot fi aşezate decât 
cu derogare de la Zevedeu sub semnul aventurii. Dumneaei 
lapa-Aventură nu-şi pusese pecetea copitei pe obrazul lui 
Raymond Regele Spionilor, în ciuda promiţătoarei sale 
porecle. Magnificii, supraviețuitorii, trecură cu uşurinţă 
peste incident, nu fără a se amuza, bineînţeles. Insă care 
dintre ei se putea considera un nevi... nevinovat? 

Înfulecând pe îndelete ghiveciul servit de Missis Rege, 
mi-am dat seama că are gust de dentist. Dentist trecut prin 
maşina de tocat, cu legume şi pătrunjeii. Însă, oricum, 
dentist. Era prima oară când mâncam un dentist. Acesta 
putea să constituie alibiul meu. Faţă de evenimentele 
viitoare ale nopţii ce căzuse. Am continuat să pălăvrăgesc 
cu Raymond R. S. pe toate temele posibile în prezenţa 
odihnitoare a nevestei sale şi a ghiveciului, oprindu-ne-n 
cele din urmă la primul film al lui Bucur O. (actorul) făcut de 
elveţieni, film întitulat „Călimara lui Sonny“, şi despre 
şansele prietenului nostru de a lua în viitor un „Oscar“, şi â 
propos de asta, despre straniul refuz al doctorului Bucur O., 
de a accepta premiul „Ambroise Pare“. 

Ninsoarea se năpusti iar peste noi. 


4. Avantajul de a fi afon? 


5. Toma Bumbuc ajunse la locuinţa doctorului Bucur O. 
rebegit de frig, nins, frânt de oboseală, într-un hal de 
nedescris, cu o expresie pe faţă, de câine, de câine bătut, şi 
trebuie că-i aruncase Melaniei priviri din cale-afară de 
aiurite, pentru că ea, unduind, exclamase: - Măăă, Toma, tu 
pari a fi cam pe moarte, ia toarnă-ţi repede în burdihan o 
băutură întăritoare, apoi îţi arunc şi ceva de mâncare, n-am 
cine ştie ce, doar nişte rămăşiţe, ciorbă, costiţă, ficat, chiar 
şi raci, pe urmă pălăvrăgim, dracu, au intervenit atâtea 
plictiseli, nu ştiu de ce în ultima vreme destinul mă 
persecută-n aşa hal, complicaţii..., compli... încep, ştii, să 
fiu sătulă, dar tu ce ai păţit, de... 


În salon Bumbuc dădu de individ, Melania se vâri ca un ic 
între ei, albă şi gingaşe, făcu la repezeală nişte prezentări, 
pe de o parte domnul Be Haş, de cealaltă parte Toma 
Bumbuc, „distinsul comentator al fenomenului artei“; 
Bumbuc sughiţă, întinse mâna şi-l privi în ochi pe celălalt. 
Be Haş făcu la fel, ambii tăcură iar Melania, adică liantul 
dintre ei, dispăru pentru moment. Bumbuc se gândi ce să-i 
spună lui Be Haş, aşa, din politeţe, şi nu găsi nimic de spus. 
Chiar, nu găsi. De altfel, Be Haş, n-avea „subiect comun de 
discuţie“ nici cu doctorul Bucur O., cum afirmase Melania. 
Dar cu cine avea? 

Bumbuc privi în perete, nu vedea peretele fiindcă în ochi 
îi rămăsese mustăcioara celuilalt, subţire ca o semilună. Nu 
se aşteptase la mustăcioară. |n ureche-i zângăneau 
cuvintele Melaniei care vorbea totdeauna foarte repede, 
fără punct, fără virgulă, nu termina cuvintele care se 
aranjau unul peste celălalt în turnuri prost echilibrate. 

Toma Bumbuc se întoarse iarăşi spre Be Haş care 
rămăsese înţepenit ca un pilon în mijlocul covorului persan, 
chiar acolo unde-şi strânseseră mâinile fără nici un 
entuziasm. Bumbuc simţi că trebuie să bâiguie ceva, măcar 
o vorbă, altfel crapă, şi făcu următorul vast comentariul 

— Ce timp! 

— Da, comentă la rându-i Be Haş, la fel de neclintit. 
Foarte curând Bumbuc avea să constate că principala 
însuşire a lui Be Haş este că rămâne acolo unde e pus sau 
lăsat şi că prinde viaţă numai în prezenţa anumitor 
stimulenţi, precum şopârlele la radiaţia soarelui. Melania 
reveni iute, spuse ceva, orândui pe masă tava de argint şi 
ce mai era necesar, şi Bumbuc fâlfâi literalmente din urechi 
când o auzi spunându-i „celuilalt“ să se deplaseze undeva 
într-un colţ de cameră şi să demonstreze poziţia cutare (aici 
pronunţă un cuvânt moale cu rezonanţă ciudată). Uluit, 
Bumbuc îl văzu pe Be Haş aşezându-se pe covor, 
încovoindu-se apoi, rezemat cumva în cot şi-n cap, 
ridicându-şi picioarele oblic. Melania îl servea pe noul venit 
mitraliindu-l cu explicaţii: - £/ e foarte ascultător, face tot 
ce-i zic şi are o deosebită disponibilitate fizică, poate 


executa orice fel de figuri care mă distrează, iar uneori, 
când mă simt în formă, mă învaţă şi pe mine, nu te gândi la 
cine ştie ce, Toma, necredinciosule, văd că în ochii tăi 
păcătoşi circulă idei de tot felul, nu e nimic din ce presupui, 
dar, ştii şi tu, Bucur lipseşte imens şi mi-aş pierde minţile 
dacă aş rămâne mereu singură, şi de altfel Be Haş nu este 
exagerat de inteligent (vorbea fără sfială în prezenţa 
aceluia, Bumbuc fu stânjenit, dar Melaniei nici că-i păsa), se 
pricepe numai la modă, câini şi sport, la absolut nimic 
altceva, nu e cu nici un dram mai deştept decât cei doi 
ogari pe care-i ţine - i-am interzis să-i aducă aici - şi n-are 
urmă de pretenţii în ce mă priveşte, vine şi pleacă, iar 
dacă-i cer să stea nemişcat acolo, o face, în schimb cântă la 
pian, mediocru dar încântător... 

— Deci, se pricepe şi la muzică, preciză cu răutate 
Bumbuc, molipsindu-se de la Melania să vorbească despre 
„celălalt“ ca şi cum nici n-ar exista. 

— Ei, da, oarecum, şi apoi dansează agreabil, nu se vâra 
în încurcături de idei, e un însoțitor perfect şi neasemuit de 
credincios. 

— Ca un câine... 

— Exact ca un câine. Be Haş, poţi să schimbi poziţia, 
Toma, uite nişte castraveciori muraţi, extraordinari. 

Melania promisese gin, ciorbă, costiţă, raci, ficat, în 
schimb adusese calvados, piept de porc, fasole bătută, o 
ceaşcă de consomee, răcitură. Bumbuc nu se miră ci se 
apucă să halească. 

Dădu pe gât rachiul de mere care nu-i făcu o impresie 
specială. Nu mai gustase calvados (pe etichetă se certifica 
vechimea băuturii, douăzeci şi cinci de ani), dar citise pe 
vremuri un roman, poate cam siropos, judecând acum, însă 
fermecător, în amintirea lui, atunci, despre Parisul în 
preajma războiului, despre doi care se iubeau tragic şi beau 
tot timpul calvados - ia să vedem, nu e vorba oare de 
„Arcul de Triumf“? 

Rachiul de mere frânchenesc nu-i făcu o impresie 
specială, ca, dealtfel mai toate lucrurile despre care afli mai 
întâi prin intermediar că sunt formidabile, - îşi tăie o felie 


subţire de piept afumat, o unse cu muştar, o stropi cu sos 
picant. Mestecă fericit uitând de prezenţa „celuilalt“ care 
cine ştie ce mai făcea în acest timp, rămăsese în cap sau 
răsfoia reviste? Între timp Melania izbutise să-şi schimbe 
toaleta, dar nu se deghizase în ţinută de seară ci purta 
acum o bluză voioasă pe care pluteau corăbii, iar în corăbii 
pluteau marinari - ce altceva? - purta de asemenea fusta 
de catifea galbenă, iar când se mişca prin odaie imaginea ei 
lumina. Picioarele ei fosforescente, o purtau prin toată 
casa, dar nu-l pierdea din ochi pe Bumbuc şi pofta lui de 
mâncare o făcea să înghită în sec, totuşi nu se apropia de 
platouri, deh, silueta... 

Săturându-se, după o scăpărare de optimism, Bumbuc se 
întuneca din ce în ce la faţă. Acum ar fi vrut să fie singur. E 
dificil să-ţi închipui că ai fi singur, când nu eşti. E 
neînchipuit de greu sau imposibil, să-ţi închipui lucruri 
mărunte, de mică anvergură. Prinţ, sau geniu, sau 
comandant al „Sucursalei din Nord“, te poţi vedea cu 
uşurinţă, dar ce greu şi ce fără rost să-ţi închipui că ai fi 
ajutor de contabil, când din întâmplare nu eşti? Ori „joc 
mare“, ori nimic. Ce sens are să-ţi închipui că ai câştigat la 
loto un amărât de sutar, sau că Be Haş şi-a frânt gâtul, 
când, constata acum Bumbuc, Be Haş nu însemna nimic - 
nici nu exista. 

— Domnul Bumbuc face sport? 

Întrebase la persoana a treia aşa cum fac majordomi: 
„Domnul conte mai doreşte ceva?“ Bumbuc nu răspunse la 
întrebare, se ridică sătul. Sătul de mâncare şi sătul de toată 
comedia asta. Melania discută cu Be Haş: 

— Tu, Be Haş, nu iei ceva, uite o răcitură formidabilă fără 
usturoi, aşa cum îţi place. 

— Mulţumesc, aş bea doar un pahar de lapte, şi Be Ha îşi 
trase cu eleganţă scaunul. Toma Bumbuc izbucni: Eu plec! 

Melania se uită la el ca la un nebun, şi chiar zise: Eşti 
nebun, Bumby! Unde pleci? 

— La Pago-Pago! 

— Prea departe pe un timp ca ăsta, rosti moale Be Haş. 
Poate că dacă domnul Bumbuc rămâne, aş încerca să-l 


învăţ poziția... (cuvânt lung, străin, cu sonoritate 
neplăcută.). E folositoare, temperează asteniile, trezeşte 
energii necunoscute. 

— Tu nu pricepi, Bumby, ridică glasul Melania, trebuie să- 
ţi explic totul în amănunt, să-ţi vâr mură-n gură, când, dacă 
ai binevoi să te foloseşti de obiectul ce-ţi ţine loc de cap, 
deasupra umerilor, ai înţelege... 

Bumbuc o privea uluit de farmecul ce i-l conferea furia. 

— ...că dacă rămâneţi cu mine aici, amândoi, da, vă 
anihilaţi unul pe celălalt ca două particule de sens 
contrariu, şi nimeni n-o să aibă ce comenta, ce stai cu gura 
căscată, e prima dată când mă auzi răcnind?! 


6. Timpul trecea, cu ninsoare şi, uneori chiar fără, iar 
starea lui Dhimitrie (poetul), cel puţin la prima vedere, nu 
părea să se îmbunătăţească. Cele mai multe dintre 
vătămături se cicatrizaseră mulţumitor, în afară de o 
tăietură sub umăr ce continua să supureze, să-i salte brusc 
febra. 

În momentele ei de cruzime, Z. afirma: - N-am ce face, 
până la urmă va trebui să te ard cu fierul roşu. 

Se întâmpla să aiureze noaptea, chinuit de monştri, sau 
se pierdea în lungi, închipuite, însă reale odinioară, 
peregrinări între cele trei locuinţe ale sale, mai bine zis 
culcuşuri sau refugii; puţinele sale lucruri se aflau risipite 
peste tot, haine, cărţi, manuscrise, papuci, aşa încât, dacă 
era necesar să se îmbrace în ţinută de gală, adică să-şi 
atârne pe umerii ascuţiţi unicul costum de culoare închisă 
ceva mai puţin şifonat, pentru teatru, pentru vreo şedinţă 
importantă unde era forfecată literatura băştinaşe, sau 
pentru o întâlnire „unică“, Dhimitrie (p.) pornea un lung 
turneu în oraş, iar dacă avea norocul să descopere 
pantalonul şi haina în acelaşi loc desigur că puţinele şi 
slinoasele sale cravate se aflau în altul, iar ustensilele 
pentru bărbierit şi pantofii de lac sub canapeaua celei de-a 
treia locuinţe. In cele din urmă, descurajat, Dh. (p.) renunţa 
să se mai ducă la teatru, la şedinţă, sau la întâlnire. 


Justificându-se, cu toate că nu i-o pretindea nimeni în 
lume, poetul afirma cu un zâmbet de alint că de întârzie 
prea multă vreme într-un loc, sub acelaşi tavan, îl cuprinde 
o nesfârşită teamă de moarte, sau de ceva inevitabil care îl 
pândeşte şi se apropie, şi de-aia trebuie s-o şteargă, 
pierzându-se într-o nesfârşită şi destul de lamentabilă 
explicaţie ce cam plictisea pe bărbaţi, în schimb fermeca 
doamnele. Ei, da. Plătea chirii în două locuri, nu tocmai 
umflate, iar a treia locuinţă, o veritabilă hrubă pentru 
sihastri, o avea pe gratis, fiindu-i oferită să zicem de o 
admiratoare. Să zicem. 

Circulând la nesfârşit între cele trei vizuini situate la 
puncte cardinale diferite, veşnic în căutarea unei perechi de 
încălțări cu talpa mai puţin erodată, ori a unui caiet în care 
începuse ceva, cândva, iar acum i se năzărise să continue, 
Dhimitrie (p.) îşi petrecea o importantă parte a vieţii pe 
drumuri, fapt care-i menținea silueta şi-i dădea idei, vreau 
să zic, nu pierdea contactul cu viaţa, nu se-închidea „în 
turn“, aşa cum fac alţii, mai răi. 

Tot aici, pe traiectorie, între locuinţa a şi be sau be şi ce, 
se pomenea asaltat de idei şi inspiraţii, uitând între timp 
motivul adevărat ce-l împinsese la drum. 

Mare parte dintre şoferii birjelor, şi chiar dintre birjarii 
taxiurilor ajunseseră să-l cunoască, Dh. (p.) deveni o figură, 
prietenii săi pretindeau că fără el, peisajul s-ar fi mohorât şi 
veştejit, ceea ce se şi întâmplase de când poetul dispăruse 
în chip atât de misterios. Culegându-l de pe stradă, şoferii 
ca şi birjarii, începeau prin a-l chestiona: - încotro, domnu 
poet, pe Babeuf, pe Cârtiţei sau pe Aurarilor? 

— Păi, cred că pe Cârtiţei, pretindea Dhimitrie (poetul) 
ameţit de legănare, pentru ca, după un interval, amintindu- 
şi cine ştie ce, să schimbe capul compas: - Intoarce! Pe 
Babeuf! 


7. Nimic surprinzător că în ceasurile când vâlvătaia febrei 
urca în el, Dhimitrie continua să circule ca un zănatec între 
hotarele coşmarului său, mânat de motive mult mai 
obscure decât atunci când circula cu adevărat. Nu făcea 


parte din categoria suferinzilor ce se cufundau în boală ca 
într-un început de moarte, trăncănea ca o coţofană 
cherchelită, iar Z., veghindu-l în cursul nopţilor tulburi, şi 
curioasă, şi puţin speriată, deşi n-ar fi mărturisit-o, 
înregistra poveşti din cale-afară de bizare, pledoarii 
marcate de argumente absurde, însă nu lipsite de farmec, 
şi chiar versuri. Dacă ar fi fost deprinsă cu stenografia, Z. 
le-ar fi notat, însă printre puţinele-sale defecte, se număra 
şi acesta, nu cunoştea stenografia, nici limba eschimosă şi 
nici cântecul „Sucursala din Nord“. 

Ce cuplu alcătuiau aceştia doi, Z. şi Dhimitrie (poetul)! 

Şi-n toate nopţile şi zilele continua să ningă. 

Cântecul „Sucursala din Nord“ 

n-a fost scris, şi n-a fost cântat niciodată! 

Cu atât mai dens e misterul legat de acest cântec 

ce stă în miezul „Marelui Joc“! 

Şi ningea, ningea... 


8. Coşmarele de noapte, febra, ninsoarea, tăcerea, îi 
ştergeau periodic din memorie totul şi Dhimitrie (poetul) o 
lua de la început în aşa-zisul proces al cunoaşterii: - Unde 
mă aflu, ce s-a întâmplat, cum am ajuns aici? Cum? 

lar Z., imperturbabilă (se prefăcea): - Nu s-a întâmplat 
aproape nimic, ai fost tentat doar să încerci rezistenţa 
automobilului meu. 

— Ah, da, automobilul albastru, suspina poetul. Marea 
mea aventură! lar tu, tu eşti Z., cea care ne sfârtică din 
când în când sub roţile automobilului albastru şi dispare. 
Ea, cea blândă şi crudă. Marea noastră ură şi dragoste. 

— Ce tot bodogăneşti acolo, poetule? 

larna  de-afară, cu zăpada enormă, cu ninsoarea 
permanentă, începu să-l împrospăteze, să-l înveselească pe 
poet şi, cu scăderea febrei, ceasurile zilei deveneau line, 
plăcut melancolice. lşi recăpăta memoria, iar nopţile 
nesfârşite nu-i mai ştergeau amintirile, semn bun, început 
de convalescenţă, şi, alt semn, începu să simtă că e bărbat. 

Spaţiul dimprejur căpătă rotunjimi feminine. 


Dimineţile Z. dispărea, lipsea ceasuri îndelungate, uneori 
până la înserare, Dh. (p.) bănuia că se duce să schieze 
undeva dincolo de perdeaua arborilor ninşi ce ascundea 
totul, pesemne căuta nişte pârtii iuți ce promiteau coborări 
vijelioase. 

Prinzând puteri, Dh. (p.) cobora tot mai des din pat 
pentru a-şi permite şchiopătate rătăciri; îşi mobiliza toate 
resursele detectivistice, de altfel extrem de vagi; nu poseda 
asemenea resurse şi nu citise nici un roman poliţist, din 
principiu, din care principiu, nu putem şti. Scormonea ca un 
căţel, căutând să nu lase urme. Ce căuta el? Căuta hârtii, 
scrisori, acte, din care să deducă cine este Z., care este 
numele ei adevărat şi eventual, cu ce se ocupă. Nu găsi 
nimic care s-o divulge cât de cât pe „temnicera“ lui. Dădu 
numai peste provizii de mâncare, apoi, mereu îi barau 
calea, ca nişte jaloane, piese ale îmbrăcăminţii ei, în 
general „piese“ sportive, pulovere, hanorace, cimpilici, 
mănuşi pentru şofat, scurtă îmblănită şi, desigur o groază 
de articole ceva mai intime, se pare ca de foarte bună 
calitate. Cine era deci misterioasa Z.? Pictoriţă - te 
pomeneşti. | se cumpărau pânzele? Sus pânzele, fredonă 
Dhimitrie (poetul). 


9. Z. apărea totdeauna pe neaşteptate, cu schiurile pe 
umăr, uneori însoţită de câinele ei, însă de cele mai mult ori 
dulăul nu intra în cabană. Avea, câinele, probabil cabana sa 
personală. Z. ducea pe umăr un fel de tolbă albastră, 
albastră ca şi automobilul albastru, petrecută neglijent pe 
după umăr într-o curea lată, neagră. In tolbă - păsări gata 
jumulite, peşte - oare pescuia la copcă sau un altul pescuia 
pentru dânsa, cine? - pâine rurală bună, uneori caldă încă. 
Numai că pofta de mâncare a poetului fusese totdeauna 
deficitară, marile talente precum el, au poftă de idei, 
nicidecum de friptură cu mujdei, iar cum, la începutul 
„prizonieratului“, nu mâncase mai nimic, slăbise, arăta 
mizer. Câtva timp nici nu se bărbierise până ce Z. nu făcuse 
rost de aparat de ras, lame, săpun, pămătuf. |l 
admonestase, potolit, jignitor însă, că arată ca un sihastru, 


iar ea nu-i poate suferi pe sihaştri fiindcă de obicei sunt 
murdari şi put. Dhimitrie era conştient că pute. Când se mai 
înzdrăveni depuse unele eforturi ca să înlăture putoarea. 
Da. 


10. Observă cu mirare că relaţiile dintre el şi Z. nu 
progresau în nici o direcţie. Dar la ce s-ar fi aşteptat 
Dhimitrie? Să-i cadă Z. în braţe? Probabil că da. 

Condiţiile fuseseră prielnice, considera, simplist, poetul 
care, ca şi majoritatea tâmpiţilor de bărbaţi, era ferm 
convins că nu există femeie-n lume să-i reziste. Dar poate 
că tâmpiţii au dreptate, greu de spus. Z. continua să-l 
îngrijească păstrând o distanţă nu atât fizică (despre ce fel 
de „distanţă fizică“ mai putea fi vorba când ea îl spălase şi-l 
curăţase de atâtea ori, când sângera, când voma, când...), 
ci spirituală, ce deriva poate din dorinţa ei de a se eschiva 
curiozităţii lui Dh. (p.) însănătoşindu-se, poetul punea tot 
mai multe întrebări, iar Z. răspundea la tot mai puţine. 
Dhimitrie începu s-o urască, dar nici sentimentul acesta nu 
progresa mulţumitor. Nu era în stare s-o urască zdravăn! 
Cu toate că-şi propunea. 

Z. refuza să-i divulge data în care se aflau iar poetului 
nu-i trecuse prin minte gândul practic de a însemna zilele 
pe un răboj, în taină, de a le zgâria cu unghia pe perete sau 
cam aşa ceva, cum fac întemniţaţii din romanele clasice şi 
neclasice. Totuşi cu timpul Dh. (p.) descoperi sau deduse 
câte ceva. Cea mai importantă descoperire a fost că pe 
câinele ei îl cheamă Lord. Z. pronunţase: „Lord, vino să te 
hrănesc“, pe acelaşi ton impersonal folosit în relaţiile cu 
poetul: „Ridică-te, Dhimitrie, aduc cina“. Impersonală!!! 
descoperi termenul potrivit de jignitor, şi urlă: 

— Tu nu exişti! Eşti impersonalllăăăă!!! 

— Hei. Taci. 

— Aha. Ţi-e teamă de mine. Ţi-e teamă că te pârăsc 
atunci când plec de aici. 

— Dacă ai să pleci, poete! 

Îl privi direct cu ochii ei mari; faţa, adânc îngândurată, 
smeadă, nu avea nimic ameninţător, dar nici prietenos. Nu 


avea nimic, doar că pe zi ce trecea părea tot mai tânără. 
Apropierea primăverii? Dhimitrie bombăni încercând să facă 
pe curajosul, deşi nu era nici curajos şi nici foarte inteligent. 
Era numai talentat - e asta mult, e puţin? 

— Încerci mereu să mă sperii, sărăcăcioasă armă pentru 
unul ca mine! 

— Unul ca tine! râse Z. 

— Îţi închipui că voi povesti tuturor accidentul şi felul în 
care m-ai sechestrat? 

— N-am poftă să-mi închipui nimic în legătură cu tine. Am 
alte preocupări. (Dhimitrie, predispus mereu să vadă ceva 
dincolo de realitate crezu că pe faţa frumoasei şi 
misterioasei femei se insinuează un zâmbet diabolic. A/te 
preocupării. Care?) lau însă - continuă Z., - nişte măsuri de 
precauţiune. (Dhimitrie (p.): „Doamne! Cât e de prozaică! 
lată pe cine iubesc şi urăsc eu! Aşa-mi trebuie!“) Fiindcă, 
zicea Z., n-am încredere. Simplu. Pricepi? 

— Încredere în nimeni? Poţi fi atât de meschină? 

— Vorbărie, poete, vorbărie. Eu vreau să mai fiu fericită. 

— Cine n-ar vrea să fie fericit? Ce înseamnă că mai vrei? 

— Orice, poete. 

— Nu-mi mai spune poete! 

— Perfect. Am să-ţi zic câine. Propriul tău câine eşti tu. 
Citat. 

— Ascultă. De unde ai bani? De unde scoţi banii? 

— Închipuieţi ce doreşti. De pildă că sparg safe-uri. 

— Spargi... ce? 

— Eh... Taci. Eşti mai plicticos decât o aghiazmă. 

— Nici o femeie nu s-a plictisit până acum lângă mine. Ai 
temperament? 

Z. se uită la el ca şi cum ar fi fost străveziu. Se uita prin 
el. Dhimitrie (p.) se simţi meduză. 

— Vrei să constaţi dacă am temperament? întrebă Z. 

— Asta e o invitaţie, bodogăni cu ură Dh. (p.) Care e 
numele tău adevărat? 

— La ce ti-ar folosi să ştii? Dacă ai să pleci de aici, 
niciodată nu ne vom mai întâlni - cum zice Corbul. 

— Ce zice Corbul? Care Corb? 


— Eşti înfiorător de incult, Dhimitrie! N-ai citit nimic în 
afară de propriile tale producţiuni, şi nici măcar alea. 

— Te-ai amorezat de mine Z. Şi mă iei peste picior ca să 
maschezi chestia. 

— Chiar dacă m-am îndrăgostit de tine, voi suferi în 
tăcere, acceptă calmă Z. 

— Eşti rece ca o banchiză. Ca o banchiză în toiul iernii, 
zise Dh. 

— Aş vrea să mai fiu fericită, repetă pe neaşteptate Z. 

Dhimitrie o privi cu ochii mari. 

— Cine n-ar vrea să fie fericit? Şi se repezi asupra ei, 
prosteşte: De unde ai bani? De unde scoţi banii? 

— Te-ar amuza, spre exemplu, să-ţi închipui că-i fur? la 
ridică mâna! Te mai doare aici? Va trebui să-ţi exersezi 
musculatura. Te crezi irezistibil, dar femeilor nu le plac 
descărnaţii. Nu mie, în orice caz. Nu cumva, înainte de 
accident, erai morfinoman? 

Dhimitrie (p.) se lăsă hipnotizat şi câtva timp ascultă 
numai vocea, numai vocea femeii, fără să ţină cont de 
conținut. Ochii i se înfipseră în peisajul cu moara. Dacă mor 
în acest, moment, reuşi să mai gândească, aşa rămân, 
agăţat de roata morii... sau mă transform în câine... în 
propriul meu câine... 


11. - Începi să ştii tot mai multe despre mine, Z.! Mă 
cunoşti pe dinafară şi pe dinăuntru. E o situaţie 
inechitabilă... 

— Mai taci, poete. 

— ...0 situaţie inegală. Îmi vin nişte gânduri. 

— Ce curios. Aj gânduri? 

— Poate. Poate ti-ar conveni să dispar până nu descopăr 
cine eşti. Într-o bună zi tot ajunge aici cineva, un pădurar, 
un bandit, un om. Voi afla, Z. înainte ca tu să mă ucizi, cum 
mă ucizi, cu încetul... 

mă împresoară 
mă ucid corăbiile 
pe care căpitan e altul 


— Nu sunt o asasină, Dhimitrie, şopti Z. de la mare 
distanţă. Buzele i se subţiaseră, palide, ca şi pletele ei. Nu 
sunt o asasină, dar nici ţie nu-ţi strică să fii niţel terorizat. la 
întoarce-te, vreau să văd şi rana aia... 

— Lasă..., tăie el cu palma, rana e bine, despre altceva 
discutam. Spui că noaptea vorbesc mult cu şi despre Bucur 
0.? Da? E o persoană reală, amic al meu, un tip fermecător. 
Chiar dacă avem dispute pe motive minore, prietenia 
noastră e de necontestat şi mulţi mă invidiază pentru 
atenţia ce mi-o acordă actorul Bucur O. 

— Credeam că e doctor... 

— Nu. Vorbeam despre actor. Spiritele mari nu sunt şi 
calme, înălțimile unde plutesc sunt veşnic bântuite de 
furtuni... 

— Cine e spirit mare, tu sau actorul? 

— Ambii. Da! El e tot mai solicitat, începutul său a fost 
cumva clasic, adică întâmplător, adică dintr-un necaz, aşa 
cum încep totdeauna marile cariere ale marilor actori. 
Filmul „Călimara lui Sonny“ a şi făcut înconjurul lumii şi-n 
curând prietenul meu, magnificul şi supravieţuitorul, va 
interpreta rolul principal din „Rio Jim împotriva lui Doc 
Holliday“, în regia lui John Ford. Asta-ţi spune ceva? 

Z. îl privi gânditoare, cu o anumită bunăvoință pe Dh (p.). 
Şi întrebă: - Ce e cu melodia aia, „Sucursala din Nord“? 

— Te-aş ruga să-mi desenezi o uşă. Te rog Z., o uşă! se 
înmuie Dhimitrie (poetul). 

— Pe hârtie? Pe ce? 

— Pe orice. O uşă ca să pot pleca de-aici... Cu clanţă 
galbenă, caldă. O uşă, Z... 


12. Toma Bumbuc îşi amintea puţine amănunte din 
episodul „recuperării“ doctorului Bucur O., şi nu cu 
deosebită plăcere. Un proaspăt val de ninsori însoţi această 
nouă expediţie către fatidica Tahiţa. La înapoiere multă 
vreme doctorul nu spuse nimic, automobilul Institutului 
înghiţea drumul printre melancolice păduri, Geo tăcea şi el. 
Bucur O. se apucă să evoce anii liceului, figurile 
profesorilor. 


Directorul V. (V de la vătrai), de fiecare dată, apariţie 
spectaculoasă: Golanilor, jap, jap, jap - cu joarda - şcoala 
mea nu-i crescătorie de porci, jap, din şcoala mea ies 
oameni isprăviţi, ingineri, actori, medici, scriitori, profesori, 
jap! 

Bucur O. întoarse către Bumbuc o figură preocupată. Era 
tras la faţă, nebărbierit, ochii îi ardeau. Spuse: 

— Observi, Toma, necredinciosule, cât de exact am 
urmat noi prescripţiile directorului V. în ceea ce priveşte 
cariera? Am ajuns cu toţii oameni însemnați. 

Bumbuc: - Ce o fi vrut să spună V. prin „oameni 
isprăviţi“? 

— Poate un fel de eschimoşi-maimuţă? la spune, ai vorbit 
cu Melania într-o limbă inexistentă? 

Bumbuc strivi ţigara şi se strâmbă urât. 


h h hh 


1. Monsieur Jake Marigni d'Acteon, arhicunoscut şi plin de 
vervă comentator al istoriei medicinii, şi al „fenomenului 
medical“ descinse la Băneasa dintr-un avion Caravelle 
albastru care aducea pe lângă uscăţiva dar neprețuita lui 
făptură, un număr de turişti, o echipă sportivă şi nu mai ştiu 
ce. 

Dumnealui, Mr. d'Acteon, fu întâmpinat la scară de o 
întreagă delegaţie din care nu lipseau câteva vechi 
cunoştinţe ale sale, strălucind însă prin absenţă „piesa 
principală“, doctorul Bucur O., proaspătul laureat al 
premiului „Ambroise Paré“. În cadrul unui mic banchet 
intim mai multe voci îl asigurară pe reprezentantul 
Academiei Franceze de Medicină că Bucur O. e un ins 
formidabil, dar şi un fanatic al muncii sale. Or, aflându-se 
acum în pragul unei capitale experienţe, nu se putuse 
sustrage pentru a face deplasarea la Paris. Dl. d'Acteon 
râse: Ei bine, s-a deplasat Parisul la el, ca-n proverb... 

Ziua următoare dl. d'Acteon îşi continuă drumul şi după 
câteva ceasuri avea să fie plăcut surprins descoperind în 
persoana doctorului Bucur O, contrar imaginii ce si-o 


făcuse, un bărbat încă tânăr, spilcuit cu sobrietate, după 
toate aparențele perfect sănătos, cu toate că tensiunea 
nervoasă permanentă în care trăia datorită activităţii sale, îi 
accentuase trăsăturile, umbrindu-i colțurile gurii şi 
tâmplele. | se adresă oaspetelui într-o franţuzească 
ireproşabilă, inevitabil cam livrescă, dovedindu-se a fi o 
gazdă atentă şi un veritabil erudit; vorbi cu plăcere despre 
cercetările lui cu excepţia experienţei „X“, pe cât de 
fundamentală, pe atât de secretă, îl plimbă pe parizian prin 
Institut, ocolind însă aripa în care se desfăşura experienţa 
„X“ iar când se aşezară la o cafea, în cabinet, îi explică lui 
d'Acteon, dezarmant de simplu, că mai multe dintre 
cercetările sale ajunseseră în acea fază când nu pot fi 
scăpate din ochi - o absenţă chiar şi numai de câteva ore ar 
fi compromis totul - motiv pentru care nu venise în Capitală 
pentru a-l întâmpina personal pe renumitul său coleg. 

Francezul îşi suflă zgomotos nasul, foarte impresionat, 
apoi, mai mult ca să-şi facă datoria, întrebă iarăşi de ce 
tânărul dar ilustrul său coleg renunţase la premiul 
„Ambroise Pare“. Bucur O. se mărgini să surâdă, declarând 
că după o zi încordată aveau şi ei dreptul să se destindă 
niţel - prin urmare vor merge să facă o vizită unui literat 
cam trăsnit care locuieşte - vă închipuiţi aşa ceva? - într-un 
Turn de Apă. 

— Turnul de fildeş fiind un termen demodat şi 
compromis, i-aţi schimbat denumirea, îi spuneţi „de Apă“ - 
încercă să fie subtil marele comentator al „fenomenului 
medical“. 

— O, nu, e un Turn de Apă adevărat, îl asigură Bucur O. 

Geo trase automobilul jos la baza Turnului lângă o cabină 
telefonică totdeauna deranjată, şi dl. Jake Marigni d'Acteon, 
cu toţi cei vreo şaptezeci de ani ai săi, şi cu numele său 
incomod, urcă destul de uşor treptele. 

Toma Bumbuc, cu figura alungită, se cam fâstâci de 
această vizită. 

Zece minute mai târziu mutra de cal a lui Geo şerpui 
strâmbă în spirala scărilor. Şoferul Institutului sufla greu de 
încărcat ce era, Bucur O. îl expediase după aperitive, 


gustări, delicateţuri care, fireşte, lipseau din casa lui 
Bumbuc. Acesta transpiră căutând tacâmuri, pahare, toate 
ciobite şi desperecheate. Atmosfera boemă îl cuceri pe 
francez. D'Acteon, din volubil deveni vo-vo-volubil, în vreme 
ce marele Bucur O. continua să fie calm, degajat, de o 
princiară distincţie. Singurul ce înota în ape străine era 
Bumbuc. Franţuzeasca lui, desperecheată ca şi tacâmurile, 
devenise un fel de caricatură sonoră. 

Conversară, aşadar, pe îndelete când, între două 
banalităţi politicoase - trăsnet! - Bucur O. şuieră către 
Bumbuc: 

— Ai fost în noaptea aceea la Melania! Ai rămas prea 
mult! 

— Mi se pare că eşti un mare cuceritor, m'sie Biumbiuc, 
cârâi d'Acteon, molfăind cu poftă un pateu. Care femeie n- 
ar accepta să urce cu plăcere aici în Turn? turnă el gaz 
peste foc. Ce le faci femeilor, desigur le spui versuri... 

Toma Bumbuc, împingând „discret“ cu piciorul de la 
vedere o pereche de ciorapi slinoşi: - Eşti nebun, Bucur! In 
noaptea când te-ai rătăcit ca un dement la Letca am rămas 
până foarte târziu la Raymond Regele Spionilor, îmi spunea 
că meseria asta academică îl plictiseşte uneori, iar când îl 
plictiseşte, îşi închipuie că e hoţ de buzunare. l-am replicat 
că e meschin! De ce hoţ de buzunare? Măcar mare 
spărgător de mari bănci elveţiene! N-ai decât să-l întrebi, 
de unde ideea că... 

— Să ştii, m'sie Biumbiuc, filozofă septuagenarul, că 
orice medic e un poet nerealizat... 

— Şi orice poet ratat e un medic, i-o întoarse Bumbuc cu 
un accent, ce ar fi stârnit panică în orice punct din Place 
Pigalle, atent însă mai ales la Bucur O. 

DI. d'Acteon hohoti, prosteşte şi bătrâneşte şi porni iarăşi 
o lungă disertaţie despre nimic. 

— Nu te crispa, idiotule, îl apostrofă Bucur O. pe Toma 
Bumbuc. Nu cumva, continuă doctorul, ignorându-l pe 
d'Acteon, nu cumva-ţi închipui că-mi pasă?! Be Haş, sau tu, 
sau amândoi - aceeaşi brânză! 


Toma Bumbuc, tremurând, cu dinţii strânşi: - Ai venit aici 
ca să mă jigneşti? 

— la te uită, contele se înfurie, nu-mi arunci mănuşa în 
obraz? Sau nu ai nici măcar o mănuşă? rânji Bucur O. 

— Domnii se ceartă? observă cu întârziere francezul. Pe 
ce motiv oare? 

— Incercam, doar, să-i reproşez prieteneşte haosul din 
locuinţă, explică Bucur O. 

— lar eu îi reproşam, tot prieteneşte, că nu m-a prevenit 
asupra vizitei, mârâi Bumbuc. 

— Vai, dar e un haos atât de şic, atât de boem! se 
franţuzi franţuzul. 

Din nou paşi grei de urangutan zgâlţăiră scările metalice 
ale Turnului de Apă, era Geo, uşor de recunoscut după felul 
discret în care bubui în uşă. Îşi drapase făptura abruptă, în 
mod cu totul excepţional, cu o haină neagră, cu totul 
demodată, la care purta lănţişor şi ceas, el fiind unul dintre 
cei doi purtători de ceas „la rever“ din tot perimetrul 
balcanic, cum îi plăcea să se laude epuizându-şi în felul 
acesta întreg humorul rezervat pentru următorii patru, cinci 
ani. 

— Ei? întrebă Bucur O. 

— Doamna e jos. 

— Pardon, pardon zbârnâi curiozitatea francezului. 

— Ma femme, îşi arătă colții Bucur O. A pornit pe urmele 
mele. 

D'Acteon aplaudă, senil. 

— Ce surpriză, cine să bănuiască, dragul meu că eşti 
căsătorit?! La mine la Paris, ţi-aş fi făcut din prima clipă de 
vreo zece, cincisprezece ori cunoştinţă cu bătrânica mea! 
Dar de ce nu urcă doamna? 

Bucur O., către Bumbuc: - Tu ce zici, Bumby, o primeşti 
aici pe Mel...? Şi, către Geo: Spune-i te rog nevestei mele că 
o aşteptăm cu toţii aici... prezenţa unei femei chiar că era 
necesară. 

Când Melania intră, doctorul o pupă tandru: - Mel... 
îngeraşule! Pe Bumby desigur îl cunoşti, însă iată, ţi-l 
prezint pe distinsul domn d'Acteon... 


Melania îl cântări critic pe francez, abia-i întinse mâna şi 
şuieră către Bucur O. 
— De ce a venit? Ti-a adus premiul Câţi bani? 


2. - Vreau să plec de aici, Z.! Desenează-mi o uşă cu 
clanţa galbenă, caldă, ca în casele vechi, cu odăi înalte, 
tablouri fumegoase, ogari blazaţi care au uitat să latre, 
mătuşi scrântite ce dau cu pumnul în claviatura pianului şi- 
şi dezmoştenesc moştenitorii, cu fazani împăiaţi ce se 
trezesc dimineaţa şi umblă pe labe de pisică, să nu 
trezească lumea... Degeaba! Degeaba! Tot n-ai să mă 
dezveţi să sug ace! Dă-mi un ac! 


3. - N-ai reuşit, Dhimitrie, să-mi explici de ce prietenii tăi 
îşi zic magnifici şi supraviețuitori, povestea cu şocurile pe 
care a trebuit să le înfrunte generaţia lor e artificială, poete. 
Oricare generaţie primeşte destule peste bot, în falcă şi-n 
nas. Ce e adevăr şi ce e invenţie în viaţa ta? 

— Dar în a ta? răcni Dhimitrie. Tu măcar exişti? Eşti 
sigură? 

— De ce doctorul Bucur O. şi actorul Bucur O., au acelaşi 
nume? 

— Dă-mi ceva să beau! 

— Sigur. Cu plăcere. Îţi dau. O băutură inexistentă. 

Dhimitrie (p.) o privi cu ură. Îşi întinse picioarele subţiri 
sub pătură. Ascultă un minut răbufnirile vântului în horn. 
Zise: 

— Toma Bumbuc, cel care locuieşte în Turnul de Apă, a 
făcut un fel de clasificare a întâmplărilor prin care poate să 
treacă un om. Ele sunt de patru tipuri: „ciorap“, „mănuşă“, 
„căciulă“, „fular“. Înţelegi cum vine asta? 

Z. nu răspunse. Aşternea un strat de ceară pe tălpile 
schiurilor cu ajutorul fierului de călcat, concentrată asupra 
acestei operaţii ca şi cum de reuşita ei i-ar fi depins viaţa. 
Dar poate că aşa şi era. În sobiţa-proiectil focul se îndârjea 
împotriva  viforniţei de afară, care-l trimitea înapoi 
împreună cu aripi de fum înecăcios, însă şi acesta e unul 
din farmecele „vieţii la ţară“. Ninsoarea pornise iar pe la 


amiază, acum ferestrele se învineţiseră, totul se învineţise 
în pădure, chiar şi lupii, iar Dhimitrie, deşi încă slăbit, 
dăduse pe neaşteptate într-o stare de spirit voioasă. 

— Amicii zic că de-aia m-am împrietenit cu Toma 
Bumbuc, fiindcă-mi plac acele, el are aproape doi metri şi e 
slab ca un ac, sau ca o agrafă, dacă vrei. Nu e o porcărie 
din partea lor să facă asemenea aluzii, că aş fi anormal? Nu 
sunt anormal, îmi plac femeile, eşti singura femeie din lume 
care nu-mi place. Te urăsc! De ce stai goală în faţa mea? 

— Am pe mine costumul de baie, răspunse Z., 
preocupată numai de schiurile ei. Schiurile alea blestemate! 
gândea Dh. (p.). Pe unde o fi colindând călare pe ele? 

Rana de sub umăr se cicatrizase, acum îşi putea permite 
să stea întins comod, cu ochii întredeschişi, şi în spaţiul 
îngust dintre pleoape conturul femeii se răsucea şi se 
răsturna mereu. 

— O, prietenii mei! aproape că ţipă poetul. Ce mama 
dracului aşteaptă, de ce nu vin să mă salveze? 

— După ce vei fi „salvat“, ai să regreţi, poete, spuse în 
şoaptă Z. Tu nu vrei să fii salvat. 

— Prietenii mei, cu toţii, sunt nişte tembeli veritabili, 
chiar şi Căpăţână-Căposu sau Ştefan cel Bigot, care în 
aparenţă par nişte carierişti, nişte încuiaţi. Stai. Despre ce 
este vorba? De ce doctorul şi actorul au acelaşi nume? (Îşi 
scărpină încetişor genunchiul, acum rănile, pe cale de a se 
vindeca, începuseră să-l mănânce teribil!) Păi o mulţime de 
oameni au acelaşi nume, există mii de Avram lancu, Grad 
loan, Hapca Vasalie, Leordean Pătru. 

Z. (de la zăpadă) întoarse faţa către el, deschizând arcul 
pieptului. In sutienul de culoare galbenă, sânii palpitau. 
Păstra şi acum pe umeri sărutul soarelui de vară, era 
zveltă, coapsele ei cântau, era frumoasă, era regina 
zăpezii, a pădurii, a iernii, a vieţii, a morţii, - şi Dhimitrie 
(poetul) o ura din tot sufletul. Se înăbuşea de ură. 

— Actorul Bucur O. şi doctorul Bucur O., sunt din acelaşi 
sat? 


— Cel mai tembel şi mai risipit dintre toţi, răspunse Dh. 
(p.) urând-o şi mai mult, este Toma Bumbuc, cel care 
locuieşte în Turnul de Apă. Poţi înţelege una ca asta? 

— Ce hazliu, comentă Z., fără să pară câtuşi de puţin 
amuzată. Şi de fapt, Toma ăsta, unde se adăposteşte când 
vin ploile? Într-un butoi, ca Huck Finn? 

— Cine? 

— Vai, băieţaş, vai poete! Tu cu lecturile n-ai trecut de 
Vlahuţă şi Badea Cârţan! E aşa cum mi-am închipuit, tu te 
prefaci că scrii poezie modernă. Eşti un deghizat. Eşti incult 
ca o cratiţă, deşi o cratiţă e prea mult spus, o cratiţă ştie 
cum se fierbe o fasole, pe când tu nici atâta nu ştii. Eşti un 
poet modern, un tembel, un inspirat? Cine ţi-a băgat toate 
astea în cap? Desigur că Toma Bumbuc. Dar şi tu, şi Toma 
Bumbuc, abia aţi descins din copaci. 

Dh. (p.) tăcu, uluit. Ticăloasa, perversa, bestia, - avea 
dreptate, cum de-l ghicise. Urlă: 

— Sunt talentat! 

Z. îi întoarse spatele. 

— Sunt talentat! Ce ai de spus? Z. nu avea nimic de spus. 
Dh. (p.) întrebă: Ai pe undeva pe corp un neg mic, rotund, 
maroniu, prin centrul căruia să ţâşnească un fir de păr 
subţire, ascuţit? 

— Nu. Sunt perfectă, se mărgini să răspundă Z. 

— Acesta e defectul tău. Eşti perfectă. Invincibilă. 
Inatacabilă. Inviolabilă. Cel mai mare defect este să fii 
perfect. Da. lar Toma Bumbuc, se adăposteşte unde 
doreşte, uneori se caţără pe lună, ca lupii, dar îşi schimbă 
des domiciliul, aşa că de fapt nu se poate şti unde stă. Nu 
se poate şti. Nimic nu se poate şti. 

— Are ca şi tine mai multe adrese? 

— Incepe să te intereseze prietenul meu Toma? 

— Da. Am nevoie de o lance. 

— De o lance? Eşti nebună. 

— Nu mi-ai spus că e lung şi subţire şi ascuţit? 

— Eşti nebună. De unde ştii că eu am mai multe adrese? 

— Ai trei adrese. Mi-ai spus de vreo treizeci de ori. Uiţi 
mereu ce spui şi cui spui. Spui aceleaşi dulcegării unor 


femei diferite. O femeie-gâscă se apucă să miaune auzindu- 
te şi spune: ce motan drăguţ! O femeie adevărată nu te 
bagă în seamă, Dhimitrie. 

— A jigni - e o metodă de tratament? 

— E o metodă de anihilare, Dhimitrie. 

— Toma Bumbuc are o manie simpatică: ameninţă uneori 
că deschide dosarul „Marelui Joc“. Tăcu, o privi, Z. nu 
reacţionă. Nu mă întrebi ce e ăsta? Nu mă întrebi. Nici nu 
ştiu. Printre altele, afurisitul de Bumby a curtat-o cu succes, 
pe Mel..., nevasta doctorului Bucur O. 

— Aceasta a fost culmea carierei sale sentimentale? 

— Nu ştiu. Eşti tâmpită. Pui întrebări neroade, 
tendenţioase, îmi provoci cu voia febră. Când am febră, te 
văd mai frumoasă, mai deşteaptă, mai... 

— Mai departe? 

— Sigur! Ce mai departe? Eşti mărginită, ternă, trecută, 
acră, vrei să te măriţi... nu te ia nimeni, cât arată 
termometrul? 

— Un fleac de treizeci şi nouă şi trei. 

— Aşşşa! Aşşşa! Ştiam! Auzi! „Faptă de glorie să seduci 
soţia unui amic“, aşa ai spus, îmi amintesc bine. Dar să 
striveşti sub roţile automobilului un om, un poet, iar apoi 
să-l ascunzi în fundul pământului, din laşitate, departe de 
îngrijiri competente, ce fel de faptă e? Umanitară? 
Generoasă? Ha? De ce taci? De ce te legi de Melania? E o 
fată bună, în fond. Lui Bucur O. nici nu-i pasă de ea, ele om 
de ştiinţă, mare savant, nu poţi înţelege asta, iar Melania 
are duzini de prieteni, ea dacă se întâlneşte timp de cinci 
zile cu acelaşi tip, ţipă că viaţa e doar un infern care nici nu 
merită să fie vizitat măcar în treacăt, dar Melania nu e o 
femeie uşoară, are cel puţin şa'zeci de kilograme, iar Toma 
Bumbuc a ajuns din întâmplare la ea, venise să caute pe 
altul.'.. pe alta... episodul e celebru... 

Dhimitrie (p.) mai simţi un prosop umed, rece, cu miros 
dulceag care îi acoperă faţa, îi răcoreşte obrajii, şi adormi. 


4. - Ziceai că episodul e celebru. Doctorul Bucur O. a 
aflat? 


— Ce am făcut? Am dormit? E noapte? Sigur că a aflat, 
însă el e prea mare... poţi să înţelegi? Nu poţi. Cine latră - 
eu, sau câinele. 

— Întunericul. Întunericul latră. Îţi dăruiesc imaginea. 
Cândva, vei exploata la maximum acest accident al tău, 
întâlnirea cu mine, vei flutura povestea asta ca pe un steag, 
cretinule. Găgăuţă subdezvoltat, subalimentat. Să aprind 
lampa? 

— Femeie rea, snoabă, crudă, închipuită, frigidă! 
Aprinde-o! Stai! Ce să aprinzi? Cine latră? Ce rang are 
câinele tău? Marchiz? 

— Lord - dacă cunoşti termenul. Să vin lângă tine, 
Dhimitrie? 

Poetul căscă ochii, dar prin întuneric nu vedea mare 
lucru. Se sperie. 

— Z! Unde eşti! 

— În faţa ta, pe taburet. Nu mă vezi? 

— Nu eşti tu. E altcineva! Ah, doamne, cred că mă 
pregătesc să mor! Toma Bumbuc este prietenul meu, 
degeaba-l defăimezi, nu e un mic frivol, e un mare frivol, şi 
n-a trădat prin nimic încrederea lui Bucur O., el, Toma, să 
înţelegi... să înţelegi... se încadrează în „Marele Joc“. 
Complicat pentru mintea ta! „Marele Joc“ e un joc cu cărţile 
pe masă. Pe faţă. Turnul de Apă nu este o invenţie! 

„UN prosop umed, rece, cu miros dulceag îi acoperi faţa, 
îi răcori obrajii, Dh. (p.) căzu din întuneric în alt întuneric. 


6. DI. Jake Marigni d'Acteon, bine dispus şi pe deasupra 
francez, îi făcu o curte nebună Melaniei. Începu printr-un 
ocol politicos, lăudându-l pe Bucur O., soţul ei. Făcu abuz 
de sinceritate, mărturisind că mai folosise şi altădată, cu 
deplin succes, această perfidă tactică faţă de tinere 
doamne proaspăt măritate... 

Melania, încă distantă, anunţă că venise să invite toată 
lumea la o cină bună, iar nu la o „improvizație“, şi desenă 
cu un gest de regină masa şchioapă a lui Toma Bumbuc pe 
care, în romantică neorânduială, se găseau de toate, şi 
chiar nimic. 


Toma Bumbuc refuză să se alăture grupului ce lua 
drumul casei lui Bucur O., dar la insistenţele tuturor, mai 
ales ale bărbaţilor, îndârjit de disputa cu Bucur O., de 
indiferența, reală sau simulată a Mel..., îşi aruncă pe umeri 
paltonul, îşi înşurubă pălăria pe cap şi cobori din Turn. 

Geo, credincios, îi transportă pe toţi. 

O curiozitate dementă, diabolică, perversă, şi-n partea 
care a mai rămas, sinistră, îl chinuia pe Bumbuc. Toate 
laturile curiozităţii lui fură satisfăcute, dacă mă pot exprima 
astfel: în marele salon, luminat festiv, îl văzu pe Be Haş, şi 
el festiv, ca totdeauna, în magnifică ţinută de seară, 
rezervat, tăcut, şi cu cât era mai tăcut părea mai misterios, 
în loc să pară ceea ce era, un sărman cu duhul. Toma 
Bumbuc înregistră cu ochi îngustaţi - deşi îngustaţi, vedea 
perfect - călduroasa strângere de mână cu care-l gratulă pe 
Be Haş marele Bucur O. Doamne, într-adevăr, cât e de 
mare, gândi Toma. Eu n-aş fi în stare să mă prefac la un 
asemenea nivel. Dar poate că nici nu se preface, dracu mai 
ştie! 

Fatidicul Be Haş îi fu prezentat d'lui d'Acteon cu tot felul 
de cuvinte măgulitoare precum „tânăr dătător de mari 
speranţe...“ (mari speranţe în ce domeniu, oare? se întrebă 
Bumbuc), iar francezul nu păru nici mirat, nici nemirat, 
probabil se  mărginea să constate clasicul triunghi 
franțuzesc, şi nu numai franțuzesc - dar aceasta e o simplă 
observaţie fără însemnătate, fiindcă n-am nimic contra 
franţujilor, ci, dimpotrivă. 

Mai urmează, gândea malitios Toma Bumbuc, mai 
urmează doar ca Melania să insiste ca Be Haş să facă o 
mică demonstraţie de culturism pe masă „şi atunci, chiar 
plec la Pago-Pago!“, însă tânăra speranţă în nu se ştie ce 
domeniu se menţinu rezervat şi nu dovedi un apetit special 
pentru mâncare sau băutură. În schimb Toma Bumbuc 
turnă în el ceva alcool, aşa ca să nu-i mai pese de nimic, 
„să uit c-o iubesc pe Mel... ce naiba să uit, că n-am ce, n-o 
iubesc, n-am iubit-o, să termin cu aiureala asta!“, şi-şi mută 
atenţia asupra lui d'Acteon care, în ciuda vârstei şi a 
înfăţişării lui provizorii, înfuleca enorm atacând toate 


platourile purtate cu graţie de fata în casă anume reţinută 
pentru seara aceea. Bucăţile de carne şi înghiţiturile mari 
de vin aproape că dizlocau gâtul subţire al specialistului în 
istoria medicinii. Specialist în istoria medicinii, bun, dar e şi 
medic? se întrebă Toma B. Dacă e şi medic ar trebui să ştie 
că atâta mâncare şi băutură... de nu l-ar lovi guta! 

Presimţire de rău augur - după cum se va vedea. 

Bumbuc se plictisi de „peisajul d'Acteon“, şi-şi propuse 
de-acum înainte să-l strivească din priviri pe Be Haş, dar cel 
strivit fu el, şi complexat şi strivit, comparând eleganța 
individului, cu propria sa vestimentaţie. Bumbuc purta 
haină de catifea căcănie, oribilă, demnă de un bulibaşă în 
mizerie, largă de fâlfâia pe el chiar şi când stătea nemişcat, 
cămaşă „la a patra zi“, pantalon mototolit, ghete nevăxuite 
de cinci ani. Roade-l-ar ciuma de dandy pervers - atenţie, 
văd că-s pus pe scandal. la să mă uit şi la Mel... 

— Ce e Bumby dragă, de ce pari mirat? îl observă 
deodată soaţa lui Bucur O. 

— Eu, mirat? Dar nici... 

Mel... nici nu-l mai asculta, făcea iar conversaţie cu unul 
cu altul, însă mai ales cu d'Acteon care poseda la perfecţie 
arta de-a hali şi „convorbi“ în acelaşi timp. 

Melania se exprima franţuzeşte, Bumbuc nu-şi dădea 
seama dacă bine sau foarte bine, probabil foarte bine, şi 
de-aia îi deveni antipatică. Şi Be Haş vorbea excelent limba 
asta franţuzească: până în clipa aceea spusese „Oui“ şi 
„Non“, cu accent impecabil. 

Melania, oricum, era de invidiat. O adevărată lady. Ştia 
chiar să compună surâsuri de diferite nuanţe, într-un 
anumit chip îi surâdea lui Bucur O., şi-n alt chip lui Be Haş. 
Toma Bumbuc începu s-o urască exact în acelaşi fel în care 
Dhimitrie (poetul) - aproape uitat de toţi - o ura pe Z. 

In repertoriul d-lui Jake erau incluse şi câteva gafe care 
se îndesiră pe măsură ce bea şi se ghiftuia, care gafe însă 
nu produseră mari dezastre. | se adresă lui Be Haş, luându-l 
drept frate mai mic al lui Bucur O. Be Haş nu protestă. 
Nimeni nu protestă. Mai târziu în mintea lui d'Acteon, Be 


Haş deveni soţul Melaniei. Melania nu protestă, nimeni nu 
protestă, nici chiar Bumbuc. 

— În sfârşit - adică nu chiar în sfârşit de tot - sună 
telefonul alb din hol. 

— Nu sunt acasă, n-au decât să crape toţi şi fiecare în 
parte, şopti Bucur O. Părea cam ameţit. El, ponderatul 
ponderaţilor... Era alb la faţă. Bumbuc căscă ochii. Oh, ce 
neaşteptată atitudine! Asta prevesteşte o schimbare... 

— Căposu! anunţă Mel..., revenind. S-a interesat dacă 
avem ceva bun de mâncare. E întrebarea lui dintotdeauna. 
Dar a mai spus ceva. A spus că ne-a pregătit o surpriză 
IMENSĂ! 

Melania străbătu încăperea cu pas puţin săltat, plin de 
graţie totuşi, de melancolie, parcă s-ar fi plimbat în lungul 
unui țărm, pe nisip, printre păsări blânde albe şi gri. Toţi 
bărbaţii o urmăriră cu privirile, ca _ izbiţi de o novă 
frumuseţe a ei, cu excepţia lui Be Haş care rămase 
indiferent, misterios, tăcut. Da. 

— Ce surpriză ne poate face Căposu? se miră Bucur O. 
Nu este el omul surprizelor. Cel mult al surprizelor neplă... 

— Nu fi r...! îl ameninţă Mel... cu degetul. 

— Un prieten al nostru care a fost în Canada, îl lămuri 
Bucur O., pe d'Acteon. 

— Poftim? întrebă francezul care era cam tare de ureche, 
iar acum, pe semne din cauza vinului băut, urechile îi 
vâjâiau şi-i deveniseră şi mai tari. 

— E vorba de un prieten care s-a întors recent din 
Canada, repetă doctorul. 

— Scuză-mă mon cher, tot n-am înţeles... 

— Mai servi-ţi-vă, că rămâneţi flămând! răcni Bucur O. 

— A, s-a întors din Canada, se dumiri d'Acteon. 

Melania îi explică musafirului, însă nu mai ştiu cât a 
înţeles acesta, că e vorba de unul din stâlpii cercului de 
magnifici şi supraviețuitori, „ingineur Kapaţina“, specialist 
eminent, proaspăt revenit de pe continentul nord-american. 

— Pardon,... Papatzina? ceru lămuriri francezul. 

— Fie şi Papaţina, acceptă Bucur O. 


Căposu apăru scurtă vreme după această animată 
discuţie. Venise cu propriul său automobil şi explică la 
iuţeală că derapase, gata să se bage într-un stâlp, dracu s-o 
ia de treabă. Slăbise, nasul lui părea mai lung, mai ascuţit, 
tocmai bun să-l folosească vreun cârpaci în loc de sulă. 
Jacheta, stofă aleasă, tăiată de un „coupeur“ expert, atârna 
totuşi pe umerii lui ca aruncată din goana expresului de 
Omaha pe o sperietoare singuratecă. Îl însoțea Ştefan cel 
Bigot care, intrând în casă profită de ocazie pentru a 
dărâma o pasăre împăiată, sparse Dumnezeu ştie cum, o 
icoană pe sticlă şi nu se lăsă până ce nu răsturnă şi o vază 
cu flori. Fata în casă mergea tiptil pe urmele lui, înlăturând 
dezastrele. Ştefan cel Bigot se scuza, Mel... îl asigura că nu 
face nimic, iată acolo şi o oglindă venețiană, de ce n-ar da- 
o gata şi pe aia? Chiar, de ce? 

Dar, momentul senzaţional al serii, fiindcă va fi unul, e 
acesta ce urmează, şi de cu totul altă natură. Pe Căpos îl 
mai însoțea cineva, în afară de Ştefan cel Bigot. Îl însoțea o 
fiinţă superbă, o jună cu un cap mai înaltă decât el - însă 
mai nou aşa e moda, „se poartă” neveste mai înalte ca soţii 
- Şi, ca să revin la această apariţie de vis, a cărei rochie 
verde abia dacă ferea de priviri cam a zecea parte din 
lungimea picioarelor, picioare asupra căreia coborâră toţi 
ochii, chiar şi ai Melaniei, lezată pe undeva că în preajmă se 
ivise o femeie „probabil“ mai frumoasă, doamna nou venită 
înfruntă cu graţie curiozitatea generală - cel mai curios era, 
fireşte, dl. d'Acteon - şi lăsă cu un gest de prinţesă mantoul 
să cadă în mâinile Căposului. 

Acesta savură îndelung clipa, suprafaţa neînsemnată a 
obrazului său se încreţi de plăcere, şi apoi fu auzit glasul 
său neaşteptat de plăcut (fusese unul dintre coriştii de 
bază): 

— Ei bine, stimată societate, scandă Căposu, am onoarea 
să o prezint pe soţia mea... doamna Căpăţână. 


6. lată, îmi vine în minte o expresie oarecum banală, o 
frază, o înşiruire de cuvinte pe care nu ştiu dacă le-a rostit 


cineva anume, ori s-a cristalizat de la sine: timpul nu ţine 
seama de noi. 

Aş adăuga: oricum, el trece; şi, după un scurt interval, aş 
mai adăuga: totuşi, timpul nu e decât o invenţie şi o 
convenţie. 

Mâine, sau cel târziu poimâine, voi deschide dosarul 
„Marelui Joc“. 

Totuna. Va fi ca şi cum l-aş fi deschis alaltăieri, sau, ieri. 
Timpul nu poţi să-l pui în raport, în balanţă, decât tot cu 
timpul. A-I raporta la spaţiu, nu mă amuză, mi se pare că e 
treaba altora. Prin urmare, mâine = ieri. 

În fond, poate că l-am deschis de mult, şi l-am şi închis. 
Dosarul. 


7. O observaţie a lui Ştefan cel Bigot: Toma Bumbuc şi 
cronologia, două noţiuni care se resping categoric, de parcă 
ar fi de acelaşi „semn“ - dar care? „Dacă admitem că 
Bumby poate fi considerat o noțiune.“ În urmă cu numai 
două săptămâni, el, Toma, afirma că a deschis dosarul 
„Marelui Joc“. leri promitea - sau ameninţa - să-l deschidă 
peste două săptămâni. Ce e în capul său? 


7. O chema Sophie, nici nu împlinise douăzeci şi doi, iar 
inginerul Căpăţână beneficia de avantajul de a fi ce-l de-al 
doilea soţ al ei. Oare ce avantaj? Soţul cel dintâi al Sophiei 
se îmbarcase pe un mic vas de pescuit pentru o scurtă 
croazieră în largul golfului Hudson, croazieră ce se prelungi. 
Faptul se petrecea în urmă cu vreo doi ani. 

Fiică unică a unor fermieri descendenţi ai primilor 
colonişti ce au debarcat acolo - însă care american 
cumsecade nu se trage „direct” din legendarii părinţi 
pelerini? - Sophie ezitase o vreme între a se considera 
văduvă sau nevastă părăsită. Situaţia de văduvă îi apăru în 
cele din urmă ca fiind mai convenabilă, chestiunea 
spinoasă a divorţului se rezolva de la sine, şi apoi, cuterul 
pe care se urcase soţul ei n-a mai fost niciodată semnalat 
prin golf decât poate sub formă de vas-fantomă... Ea relată 
toate acestea şi dădu tot felul de amănunte cu privire la cel 


dintâi mariaj al ei, c-o sinceritate aproape deplasată, dar, în 
orice caz, cuceritoare. 

Trecu şi la cel de-al doilea soţ, cum ai trece la al doilea 
fel de mâncare. Il cunoscuse, zicea, la Toronto unde Căposu 
era oaspetele unei firme importante. Individul o distrase 
copios prin tertipurile stângace folosite pentru a o cuceri şi 
plecaseră spre nord, - ea la volan, pentru a poposi la un 
camping unde Sophie se decise să-l pună la încercare. 
Toată lumea începu să rumege la sensul acestor cuvinte, 
dar n-avură timp să rumege până la capăt fiindcă fata 
explică fără să clipească, desăvârşit de candidă. Reieşea 
limpede că inginerul trecuse la examen şi Sophie acceptă 
să se mărite cu el pentru a-l urma în îndepărtata ţară, 
strânsă ca un inel împrejurul Carpaţilor. 

Nunta decurse la bătrâna fermă părintească umbrită de 
pini şi de ulmi - nici nu se putea altfel - da, însă, curseră 
întrebările, cum?, atât de iute se aranjează  formalităţile 
unei căsătorii internaţionale? 

Interveni Căposu foarte amuzat de mutrele celorlalţi care 
se uitau la Sophie ca la o rocă lunară. Nu, nu e chiar atât de 
simplu, acest soi de mariaj e totdeauna cântărit c-o anume 
suspiciune de către guverne, atât de cel care pierde un 
cetăţean sau o cetăţeancă, la fel ca şi de către ţara ce 
câștigă un cetăţean sau o cetăţeancă, însă el o cunoscuse 
pe Sophie cu vreo jumătate de an înainte, cu prilejul celei 
dintâi călătorii în Canada („Aha, oţule, şi n-ai ciripit un 
cuvânt!“,„Păi nu, că nu eram sigur că-mi iese trampa.“), iar 
de atunci lucraseră relaţiile, şi lucraseră bine. 


8. Un ceas după miezul nopţii interveni momentul 
dramatic. Dl. Jake Marigni d'Acteon comise ultima gafă a 
vieţii sale. Suferi un atac de inimă. Aproape trei profesori 
universitari, zic aproape, fiindcă de fapt erau patru, doi 
profesori plini şi doi medici ne-profesori, încercară să 
păcălească moartea. D'Acteon, lucid, reuşi, spre lauda lui, 
chiar să şi glumească, dădu sfaturi. Aşa că fac corecţia 
necesară, aproape patru profesori (fiindcă şi francezul era 
profesor), se luptară cu moartea, zadarnic. 


Bucur O. însoţi la Paris rămăşiţele pământeşti ale 
savantului francez. Se putea zice că, indiferent de 
mijloacele folosite, monsieur Jake îşi îndeplinise misiunea: 
reuşise să-l convingă pe colegul său mai tânăr, doctorul 
Bucur O., să facă deplasarea pentru a fi distins cu premiul 
„Ambroise Pare“. 


9. O altă observaţie a lui Ştefan cel Bigot care în felul său 
nu era prost: când un autor vrea să scape de un personaj 
fiindcă nu mai ştie ce să facă cu el, îl omoară. Da. 


10. Îl cunoşteam prea bine, el este acela care-şi flutura 
zadarnica sete de fantezie, ca pe o flamură de pirat! In 
acest moment în cabina îngustă a „Turnului de Apă“ 
deschid dosarul „Marelui Joc“. Nu mă stăpâneşte nici o 
emoție, sunt liniştit. E pace. Nici un pas de matahală nu 
zgâlţâie scările metalice. 

Filmul „Călimara lui Sonny“ a rulat la noi în absenţa 
interpretului principal, actorul Bucur O., reţinut de John Ford 
pentru filmări de probă. Imi amintesc: pe înserate făptura 
iluzorie a lui Dhimitrie (p.) se profilă la baza Turnului de Apă 
ca o gânganie fără mustață. Bătea puţin vânt, armate de 
nori asaltau cerul. Am ştiut că poetul venise încă mai 
'nainte de a da el semnalul cuvenit - „iuhuhuuuu!!“ - şi am 
trimis în jos un răcnet cu mâinile pâlnie la gură: Urcăăă!! 

— Sunt obosit, tu nu cobori, ce? Mergem la premieră. 

Dhimitrie (p.) venise numai în cămaşă, şi aia cam 
şifonată. l-am atras atenţia că pentru o premieră de gală, 
mai ales că în film juca prietenul nostru, se cere o ţinută 
sobră, el mă examină nehotărât: „Crezi?“ şi cum tăcerea-mi 
confirma această credinţă nestrămutată, am procurat un 
taxi-birjă căruia Dh. (p.) îi dădu adresa de pe strada Cârtiţei 
unde, în cămăruţa neaerisită, n-am găsit nici măcar sub pat 
straiele cele „bune“ ale poetului, în pat însă dormita o fată 
care mormăi deranjată de apariţia noastră. Dhimitrie 
(poetul), aproape la fel de surprins ca şi mine îi spuse 
repede să nu se sinchisească, să doarmă liniştită, şi o 
zbughirăm urgent. În taxi l-am întrebat: 


— Când ai făcut rost de ea? 

— Uitasem că e aici. 

— Te-ai însurat? 

— De unde vrei să ştiu? Cred că n-a găsit loc la hotel. 
Călătoreşte nu ştiu unde. 

— Cum nu ştii unde? 

— Nu ştiu unde şi nu ştiu dincotro. Nu pot să ţin minte 
chiar totul. Cât e ora? 

— Nimeni n-ar zice că eşti un Barbă Albastră. Mai bine 
suge un ac, să te calmezi. 

— Pe strada Babeuf! porunci Dh. (p.) 

Acolo dezgroparăm pantofii de lac - lacul era cam plesnit 
- cravata, iar la cea de-a treia adresă, pe Aurarilor, hainele 
de gală, şi-n vreme ce poetul se săpunea şi dichisea, 
şoferul ieşise din automobil cu şapca pe-o ureche şi număra 
vrăbiile de pe gard. Cred că pe gard nu se afla nici o vrabie. 

Un mic interval de timp, în taxi, Dhimitrie (p.): 

— Dă-mi nişte bani, Bumby. 

— Ce bani? 

— Plata pentru taxi, Bumby. 

— Nu-mi mai spune aşa, că plec la Pago-Pago. 

— Să te-ntorci iute dacă pleci. Credeam că-ţi place 
fiindcă aşa ţi se adresează şi Mel... Scobeşte-te în buzu... 

— Am doar un vag mărunţiş. Nouă, zece, unşpe... Unşpe 
drahme. 

— Eu, numai cinci, constată calm Dh. (p.) Trebuiesc peste 
şaptezeci... De ce-ai mai chemat rabla dacă n-aveai bani? 

Parcă eu chemasem taxiul, şi parcă eu aveam nevoie de 
el! Cinematograful „Tivoli“ unde se dădea premiera 
absolută, era peste drum de Turnul de Apă. 

Prin urmare automobilul întoarse şi efectuară un lung 
turneu în căutare de parale. Nu mai ştiam unde pornisem 
iniţial, la premieră, la adresele lui Dhimitrie (p.) sau pur şi 
simplu să găsim nişte bani ca să plătim un taxi inutil. Am 
trecut pe la Ştefan cel Bigot - absent, dus la premieră! - la 
Marele Şeik Rahman, şi acesta dispărut, dar pe uşa căruia o 
pioneză ruginită fixa un bileţel (proaspăt): „Te-am căutat la 
cinci, să-ţi fie ruşine! Magda“; iar dedesubt un scris diferit: 


„lar eu la cinci treizeci şi cinci, să-ţi fie ruşine de două ori, 
Shoppy.“ Ne-am dus şi la Căposu, uitând că, pe-atunci, încă 
nu revenise din Canada, şi în sfârşit la doctorul Bucur O. în 
acel moment suma se dublase, ori se triplase iar şoferul 
devenise nervos şi se tot zgâia în oglindă să vadă cum ne 
mai distrăm, poate se temea sărmanul să nu-l otânjim pe la 
spate. Se temea degeaba, am fi făcut rost de bani pentru 
plată chiar de era să colindăm o săptămână şi chiar dacă 
suma s-ar fi ridicat la un milion. 

Cine credeţi că ne dădu banii, Melania. N-am ştiut 
niciodată cui a făcut împrumutul, mie sau lui Dhimitrie 
(poetul), aşa că n-a căpătat niciodată înapoi „mărunţişul“ 
acela. Dhimitrie (p.) spera desigur că eu mă voi „simţi“, iar 
eu viceversa, noroc că Mel... n-a avut nici un fel de 
pretenţii, ea dispune de un soi de generozitate inimitabilă. 
Cum ora premierei se dusese dracului, după ce l-am plătit 
pe şoferul-birjar, ea ne pofti în casă la un pahar şi cu 
această ocazie l-am văzut prima dată pe Be Haş. Acesta e 
adevărul. Insă n-am suflat nici o vorbă către doctorul Bucur 
O. Nu că m-ar fi rugat Mel... nu s-ar fi demis. Poate am 
tăcut dintr-un fel de comoditate laşă, sau poate dintr-un 
condamnabil sentiment de solidaritate cu Melania. 

Uneori, scormonind fără milă în conştiinţa mea, mi se 
pare că am iubit-o întotdeauna. 


h h h h 


1. Cei şapte vizitatori ai lui Dhimitrie (poetul). 

Puțin timp după miezul nopţii, Lord (câinele lui Z.) întinse 
laba stângă şi se trezi. Se ridică şi apăsă pe clanță, curat 
omeneşte, uşa se deschise, Lord se strecură, împinse uşa 
cu fruntea până ce se închise, după care se instală în faţa 
patului unde zăcea poetul. Cu ochii deschişi. O mişcare de 
forţe misterioase dar... necunoscute îi alungase somnul. 
Dhimitrie (p.) ieşi urlând dintr-un coşmar, patul fremătă sub 
el, apucă de sub pernă cutia de chibrituri, frecă la 
repezeală câteva. Micile explozii ale fosforului abia 


accentuară golul negru dimprejur. Dhimitrie izbuti să 
aprindă lampa, fără s-o răstoarne. 

— Z.!!! ţipă el tremurând. 

„Temnicera“ ar fi trebuit să se afle în aceeaşi cameră, pe 
patul pliant care nici nu fusese desfăcut. O chemă iar pe Z., 
îngrozit. Câinele, aşezat în faţa patului, îl observa cu 
atenţie, cu fruntea înclinată oblic. Privirea câinească 
pătrunse în craniul poetului. lar împreună cu ea, o aspră 
senzaţie de  înstrăinare faţă de sine, sau poate de 
dedublare, ca şi cum ar fi descoperit sub propria-i piele încă 
un necunoscut; poate un câine; poate încă un câine. 


2. Dhimitrie (poetul) avea să-i povestească lui Toma 
Bumbuc: „Spaima acelei nopţi n-a putut  înăbuşi 
sentimentul că mă vizitează cineva“. 


3. Insă... 

Pe la patru dimineaţa Z. reveni la cabană, ninsă, şi-l găsi 
pe Dh. (p.) într-o stare de plâns, acoperit de sudori reci, 
delirând. Glasul ei sună limpede, dur: 

— Ce s-a întâmplat, poete? 

— Măgarul de câine! gemu bolnavul. 

— Ce ţi-a făcut Lord? 

— Mă terorizează. Scoate-i ochii. la-i privirea de aici! 
Unde umbli, de ce mă laşi singur? N-ai întâlnit pe nimeni? 
Nu umblă cineva prin pădure? 

Aceasta a fost prima vizită. 


4. Primăvara veni ca o explozie, totuşi vântul rânduia 
peste dealuri neliniştitoare trepte de nori; dimineaţa îi 
prinse departe la marginea oraşului pe şoseaua albăstrie ce 
izbea în munţi. Pe obrazul supt al lui Dhimitrie (poetul), pe 
cel drept, de la ochi şi ajungând până dedesubtul 
pometului, şerpuia o cicatrice care parcă-l maturiza şi chiar, 
mi-aş permite să spun, îi da un nou farmec figurii. El parcă 
se mai înălţase, crescuse, cu toate că scund nu fusese 
niciodată, niciodată e un fel de a spune. Dh. (p.) făcea parte 
din acea categorie de băieţandri care sfârşesc să crească 


până la paişpe, cinşpe ani, atingând la această vârstă o 
înălţime convenabilă, dar rămânând băieţandri, osoşi, 
subţiri, cu coatele ca unghiul mic al echerului, cu genunchii 
ascuţiţi, vreme îndelungată, poate chiar până la vârsta de 
şaptezeci de ani, când dintr-o dată, peste noapte, se 
transformă în moşnegi. 

Toma Bumbuc, foarte înalt, cam spânatec, cu un defect 
destul de greu sesizabil la ochiul stâng, defect ce se 
repercuta câteodată asupra întregii înfăţişări printr-un fel 
de tresărire generală ca o grimasă de durere sau uimire, la 
cei vreo patruzeci şi ceva de ani ai lui, părea să fie fratele 
mai mare al poetului, mutra sa fiind doar cu o nuanţă mai 
coaptă, cu toate că el, propriu-zis, nu făcuse vreodată parte 
din categoria băiețanari; mai mult aducea încă de la o 
vârstă fragedă, a pasăre, dar pasăre de gen masculin, cum 
ar fi uliu, cocor, cocostârc sau struţ; sau toate la un loc. 

Dhimitrie (p.) se aplecă greu - încheieturile, tendoanele, 
muşchii şi celelalte organe încă nu-şi reveniseră în 
elasticitate - şi culese din iarbă o gâză cu aripi roşietice, nu 
o „vaca domnului“ nefiind rotundă, ci alungită, o altă 
specie, cine ştie care, o cercetă, din apropiere, urmărind cu 
interes cum se leagănă în palmă încercând să-şi desfăşoare 
aripile. 

— Bumby, sunt idiot... oare sunt chiar idiot? Buburuza 
asta mi-aminteşte de ea. 

— Nu-mi mai spune Bumby, că plec la Pago-Pago. Care 
ea? 

— Există o singură ea: Z. Z. de la zăpadă. Ce părere ai 
că-mi aminteşte de ea? 

Bumbuc necheză, râse plictisit. 

— Prostule, prostule... îşi duse mâna la frunte, rămase cu 
bărbia ridicată. - Uite, copacul de pe colină, plop, paltin 
sau... castravete, ce-o fi, nu-ţi aminteşte de ea? 

Dh. (p.) mai privi o dată insecta cu aripi roşii, privi 
arborele indicat de Toma. 

— Ba da... Şi planta aceea este tot ea. De unde ştii? 


— Eşti bolnav... te-a îmbolnăvit... schilodit, aventura asta 
tâmpită. Vocea lui Bumbuc se îngroşă, îl privi cu răutate pe 
poet. 

— Ce ghinion să ţi se întâmple tocmai ţie aşa ceva! 

— Dar dacă ţi se întâmpla tie, cum ar fi fost? 

Bumbuc scuipă scârbit într-o parte. Celălalt, furios, 
insistă: Cum ar fi fost cu tine? 

— Uite cum. Nicicum. În orice caz nu m-aş fi amorezat cu 
întârziere.  Retroactiv. Nu m-aş fi amorezat de loc. 
Femeile... 

— Nu toate femeile sunt ca Melania! 

— Mai bine ţi-ai ţine pliscul, dobitoc mic. Nu mai începe 
iar. Orice ai crede, Mel... e dintre cele mai bune. 

Privirea lui Dhimitrie (poetul) cobori sub conturul munţilor 
spre nodul unde, din întretăieri de linii se năştea şoseaua, 
urmărind un punct călător ce creştea vertiginos; involuntar, 
făcu o mişcare spre mijlocul drumului, ca pentru a bara 
înaintarea acelui punct călător, dar Toma Bumbuc îl prinse 
de braţ şi-l ţinu strâns. 

— Vrei s-o iei de la început, capsomanule?! 

— Automobilul albastru! gemu poetul. Lasă-mă! 

— Stai!... Stai nenorocitule, nu e albastru, e o „bagnole“ 
oarecare şi... să radem povestea asta. Nu există nicăieri 
nici un fel de automobil albastru! 


5. Z. (de la zăpadă) intrase în cabană de câtva timp, nui 
se auzeau paşii, purta cipicii din blană de iepure, 
confecţionaţi probabil chiar de ea. Încălţămintea aceasta îi 
mlădia piciorul, subliniind graţia pulpei, fineţea gleznei, şi în 
ansamblu o făcea mai feminină, mai accesibilă. 

— Bună dimineaţa, zise. Ştiu că nu dormi, Dhimitrie! Ce 
preferi, ceai, cafea? 

Poetul strânse pleoapele până ce întunericul din ochi se 
umplu de scântei. Era treaz, de multă vreme, din clipa când 
Z. îşi părăsise patul pliant şi, indiferent dacă-l credea 
adormit sau nu, executase nestingherită întregul balet 
matinal al toaletei feminine. 

— Dacă nu răspunzi, rămâi flămând. 


— Te detest! scrâşni poetul. 

— Prin urmare, lapte? 

— Cine te-a creat, Z.? Cum pot exista fiinţe crude ca 
tine? Tu eşti fiica Diavolului! Te detest! 

— Ura ta mă bucură, Dhimitrie. Semn bun. Dovadă de 
energie. Mergi spre însănătoşire, perfect, şi aşa m-ai costat 
prea mult. 

— Prezintă-mi nota de plată, Z. Am să achit până la 
ultimul sfant. 

— În viaţa ta n-ai achitat nimic. Până şi taxiurile ţi le 
plăteşte Mel... 

— De unde ştii tu despre Mel..., Z.? 

— Ştiu totul. Vrei o oglindă? 

— Oglindă! De ce nu un pistol, să te împuşc?! 

— Uite oglinda. Nu e fermecată. Ai să te vezi aşa cum 
eşti în realitate. Trebuie să te obişnuieşti cu noua ta 
înfăţişare... curând vei fi liber. 

— Voi fi! Voi fi liber! Prietenii mă caută. 

— Nu te caută nimeni, poete. Lumea te-a uitat. Nu mai 
exişti. Vei fi liber prin voința mea. Vei exista datorită mie. 


6. Un final potrivit încunună captivitatea lui Dhimitrie 
(poetul). Într-o seară Z. îl privi îndelung şi el adormi. El visă 
o legănată călătorie, prin el trecură ca printr-un filtru viu 
culori, nemaiîntâlnite combinaţii de culori, alternând cu 
„stingeri totale“, perioade ale negrului absolut, ale nefiinţei 
totale, şi-n acelaşi timp fu ciuruit de sunete, muzici, ţipete. 
Fu un vis sau un coşmar foarte lung. Hipnoză? Somnifere? 
Visul dură enorm 


7. dar poate că numai o clipă 


8. ca o fulgerătoare retrospectivă a vieţii în clipa trecerii 
în neființă. 


9. Acest gând prinse contur cu timpul şi fu comunicat mai 
târziu doctorului Bucur O., care-l trată cu seriozitate. Oare 
poţi fi sigur că trăieşti acum, sau îţi retrăieşti existenţa pe 


durata unei zbateri, înaintea îngheţului? „Am să mă 
gândesc“, promise Bucur O. „Am să mă gândesc“. 


10. Sau poate că visase cu ochii deschişi, cum se spune, 
fiindcă-i rămase în memorie o pădure încărcată de monştri, 
„încărcată“ nu e termenul potrivit, dar aşa îi povesti el lui 
Toma Bumbuc, confidentul său dintotdeauna, monştrii 
atârnau de crengile copacilor, agăţaţi în cozi, spânzurați în 
funii sau cu ghearele-nfipte în ramuri; toate arătările 
acestea ţipau şi se legănau în calea sa într-un ritm uluitor 
ce nu se putea compara cu nimic, nu semăna cu nimic, 
poate doar cu viaţa sa dementă sau cu vibrația eternă a 
fiinţelor microscopice sub ocular; dar un punct comun 
aveau fiinţele-monştri, lungi cicatrici pe obrazul drept aşa 
cum avea şi el în urma confruntării cu automobilul albastru. 
„Ce simbol poate fi acesta, Toma?“ avea să-l întrebe Dh. 
(p.) pe Bumbuc. „Ei, la naiba, nici un fel de simbol, ducă-se 
învârtindu-se toate simbolurile!“ 

Totuşi, straniu lucru, această călătorie pe spaţiul unei 
lumi de fantasme deveni, cu anii, cea mai reală amintire a 
sa, cea mai adânc înfiptă în memorie, fiindcă toate celelalte 
amintiri din săptămânile nesfârşite ale „captivităţii“, cu 
febră oscilantă, cu discuţii aproape niciodată la obiect între 
el şi Z., şi chiar obrazul, înfăţişarea ei, glasul, gesturile, se 
estompară misterios de repede şi se ştergeau tot mai mult 
pe măsură ce dorința lui de a regăsi creştea. 


11. Sugestie, decretă Toma Bumbuc. Hipnoză - prea mult 
spus. Femeile nu cunosc arta de a hipnotiza Şi tot el: Dar 
cât de perfect ţi se potriveşte mănuşa asta! 

— Ce mănuşă? 

Bumbuc surâse misterios ca o cobră. 


12. Şi mai văzu în cursul acelei călătorii imaginare, tot 
mai reală cu timpul, păsări nebune, archeoptericşi cu aripi 
de lemn sau mai curând de tablă, lilieci primitivi (ca şi cum 
cei de azi ar fi superiori prin ceva), şi alte zburătoare aiurite 
din trecutul îndepărtat al omenirii, când oamenii erau 


maimute, deşi e limpede că un astfel de trecut nu există, 
oamenii n-au fost niciodată maimuțe aşa cum pretind 
maimuţologii - de unde ideea asta fixă de care se agaţă ei 
cu disperare şi cu un fel de mândrie parcă, aşa cum se 
agaţă nobilii scăpătaţi de blazoanele lor prăfuite?! - ce fel 
de mândrie e aia să ştii că te tragi din maimuţă? - şi chiar 
de ar fi adevărat, ar trebui să uităm asta, nu să torăim într- 
una, maimuțe sunt cei care pretind că vin din maimuțe, 
adevărații oameni au coborât din stele, oamenii sunt zei. 
Oamenii sunt zei. Fiecare om e un zeu, chiar dacă n-o ştie. 

— Ce părere ai, Toma, necredinciosule? Sunt oamenii 
zei? 

— Da, sunt. Dar femeile, Dhimitrie? Ele ce sunt? 

— Cum, ce? Zeite. 

— Zeiţe? Da? Chiar şi Z.? 

— Mai ales ea, Toma. Mai ales Z. 

Ei bine, Dhimitrie (p.) fusese receptiv în vis tuturor 
sugestiilor lui Z. Oare ea îi şoptise: Dormi Dhimitrie, 
închipuieşte-ţi că eşti pasăre, nor, val pe o mare 
înspumată? 

El nu scrisese în viaţa lui versuri atât de limpezi, dar când 
introduse într-un amplu poem aceste rânduri 

Dormi, Dhimitrie, închipuieşte-ţi 

că eşti pasăre, nor, val 

pe-o mare înspumată 
un medic, un psihiatru, admirator al său de altfel, îi spuse 
că asta e doar o formulă de relaxare, sau de autorelaxare. 

Probabil tot Z. îi sugerase câteva cuvinte de care-şi 
aminti, ele veniră la el şi începură să se învârtă obsedant ca 
un disc de patefon: 

„„„Şi scoate-ţi din gând dicționarele 
şi smulge-ţi din gând dicționarele 
aruncă din gând dicționarele 

Dar asta e chiar absurd, de ce naiba dicționarele, ce am 
eu cu dicționarele, n-am fost în viaţa mea un dicţionarist, 
nici dicţionar de rime n-am, că scriu fără rime, şi Dhimitrie 
(poetul) deschise ochii, uitând pentru moment de 
dicţionare, sau pierzând şirul, fiindcă spre uimirea sa, visul 


continua cu alt vis, sau se vărsa în altul cu totul deosebit, 
dar asemenea fulgerătoare schimbări de decor sunt 
posibile. 


12+1. dacă nu cumva, ÎNTR-ADEVĂR, el se găseşte acum 
la marginea drumului, îi iarbă, moale rezemat într-un 
copac, expus tuturor privirilor, ca un beţivan ce a rătăcit 
drumul spre casă. 

O, forţe ale răului şi forţe ale binelui, reunite, unde mă 
aflu şi de câtă vreme? Hm, sunt retoric, semn că m-am 
îmbătat. Nu. N-am pus picătură de alcool pe limbă de... de 
cât timp? 

Fără să se ridice, fără să-şi schimbe poziţia, fără să mişte 
măcar un deget (se temea să nu deranjeze sau să 
răstoarne prin cine ştie ce gafă noul echilibru în care se 
pomenise), făcu efortul de a se integra în realitate, de ao 
înţelege şi accepta, sau mai curând de a fi înţeles şi 
acceptat. 

Soare, lumină, căldură. Primăvară. Sau toamnă, te 
pomeneşti? Zori de zi, dacă nu cumva, amurg. Dacă cumva. 

.„.Marginea oraşului, primele acoperişuri pierdute în 
verdeață, şi-n dreapta şoseaua ce izbeşte-n munţi, albastră, 
metalică, suind abrupt acolo unde orizontul se curbează, iar 
pe şosea, pe şoseaua albastră, un neînsemnat punct 
albastru - automobilul albastru oare? - pe cale de a se topi! 

Dhimitrie (poetul) sări ca ars: Z.! Insă deplânse imediat 
mişcarea bruscă, toate se frânseră-n el, mădularele 
neconsolidate cedară şi fu gata să cadă. Imbrăţişă copacul, 
doar pe jumătate conştient că un automobil - nu albastru 
oprise-n dreptul său. Înregistra frânturi de discuţi: Un 
amărât de beţivan... cum o fi ajuns aici la ora asta - Să-l 
ajutăm, poate e... - Ba să-l ajute Dumnezeu las-că se 
descurcă el, ce, vrei să-mi murdărească maşina? 

Şi după ce blestematele de roţi se puseră în mişcare, 
încă nedumerit, Dh. (p.) făcu un efort şi se urni cu paşi 
şovăielnici spre oraş. 

Spre zidurile oraşului... spre porţile cetăţii... aşa va 
povesti după un număr de ani, după ce se va fi blazat, 


fetişcanelor pe care le va da gata repetând la infinit 
uimitoarea, unica, irepetabila aventură de dragoste a vieţii 
sale, mai ajustând pe ici pe colo amănuntele. Am amintit de 
blazare. Aceasta avea să survină după ce dosarul „Marelui 
Joc“ avea să fie deschis şi închis, dar nimic nu e sigur. Nu e 
sigur dacă Dhimitrie (p.) nu va rămâne întreaga viaţă un 
iremediabil adolescent. 


14. Următoarea persoană pe care o întâlni fu un ţigan 
beat ca o pestelcă, mergând pe trei cărări, târâindu-şi prin 
buruieni gorduna cu strunele rupte, îndreptându-se nu se 
ştie încotro, aşa cum nu se ştie dincotro vine poetul. Un 
ţigan-lăutar! trecu prin mintea poetului şi se bucură de felul 
lejer în care făcuse legătura dintre individ şi instrument. Ce 
băiat deştept sunt! 

Fireşte, fu imposibil să afle de la lăutar cam cât poate fi 
ceasul, în ce zi a lunii se găsesc. Nici măcar în ce lună. 
„Instrumentistul“ holbă ochii şi se cărăbăni urgent, speriat 
de aşa întrebări, sau poate de înfăţişarea celui ce le punea. 

Cu fiecare clipă Dh. (p) devenea tot mai conştient de 
realitate, ameţeala somnolentă se risipise, dar, împreună 
cu ameţeala, cu starea de vis, se şi topiseră definitiv o 
mare parte din elementele vieţii sale în „captivitate“. Poetul 
se autoexamină. Având mâinile curate, cămaşă nouă, 
cravată „Oxford“ - el care nu purta cravată decât la mari 
ocazii - costum în carouri de care nu-şi amintea să-l fi 
cumpărat vreodată. Îşi recunoscu doar pantofii, bine 
lustruiţi. Prin buzunare găsi unele dintre vechile sale hârtii - 
una pătată cu sânge! - un creion, o brichetă pe care 
nicicând nu reuşise s-o aprindă, vreo două chei. Clar. Pata 
de sânge de pe hârtie. Cicatricea de pe obraz, pipăibilă. 
Clar. Ciocnirea dintre el şi automobilul albastru nu fusese 
scorneala unui moment de demenţă. Accidentul... hm, 
normal, hainele îi fusese distruse, sfâşiate, Z. îi cumpărase 
altele. Şi cu gândul acesta ajunse pe neaşteptate la capătul 
unei linii de autobuz. Autobuzul 7. Ha! Deci aici ne aflăm! 

Sări în hardughia ce se pregătea să plece, pasager unic şi 
luându-şi o mutră importantă, la urma urmelor constatase 


că e un domn elegant cum nu mai fusese în toată cariera 
lui, Z. avusese grijă de toate. N-avusese însă grijă să-i 
strecoare şi ceva mărunţiş şi n-avea cu ce plăti biletul... De- 
aia-şi luase o mutră importantă, avea să-i spună taxatoarei 
că uitase acasă portofelul; acasă, unde? In pădure? Işi 
aminti nişte cuvinte rostite cu duritate de Z.: 

„Am cheltuit şi aşa prea mult cu tine...“ 

„Prezintă-mi facturile, voi achita tot...“ 

„În viaţa ta n-ai achitat nici o datorie. Până şi taxiurile ţi 
le plătea Mel...” 

„De unde ştii tu despre Mel..., Z.?“ 

„Eu ştiu totul...“ 

Ştie totul! Bestia... bestia! Dh. îşi căută glasul dulceag, îşi 
recompuse penibila sa privire languroasă şi o privi pe 
taxatoarea tinerică, în bluză roşie. 

— Puteţi să-mi spuneţi cât e ceasul, d-ră? 

Ei, da! Z. se zgârcise şi în privinţa ceasului! Dh. (p.) nu 
posedase vreodată un asemenea instrument, dar Z. ar fi 
putut, să-i dăruiască unul, de dragul amintirii. 

Fata îşi ridică ochii rotunzi, căprui, plini de îndoială, dacă 
nu cumva de sfială. lată un gagiu matinal care vrea să intre 
în conversaţie, trecu prin capul ei - dar nu pot să jur. 
Probabil cuvântul „matinal“ e de prisos. Totuşi înregistră, 
fecioara, că băiatul e fercheş, cam slăbuţ, dar simpatic, cu 
tot obrazul acela tăiat. Vreun cuţitar de cartier? 

— E trecut de şase şi jumătate, poftim biletul. 

— Ah... şi-n câte suntem azi? Fata, întinzându-i în 
continuare biletul, îl lămuri că se aflau pe data de douăzeci 
şi cinci. 

Dhimitrie (poetul) privi verdeaţa de afară, nelămurit, şi 
riscă: 

— Douăzeci si cinci iunie? 

— Cum să fie iunie, vă place să glumiţi, e mai. Douăzeci 
şi cinci mai, nu luaţi biletul? 

— De unde să ştiu ce lună e, şopti poetul cu un zâmbet 
ostenit. De unde să ştiu, când am dormit câteva luni în 
pădurea fermecată şi n-am în buzunar un sfant. l-am băut 
pe toţi. 


— Se întâmplă, rosti fata, fără să ţină cont de 
contradicţie. Totuşi luaţi biletul, s-ar putea să fie control. 

Autobuzul opri, luă trei pasageri, aceştia scoaseră bilete, 
trecură în faţă, Dh. (p.) rămase iar singur cu fata, privi 
degetele ei ce sortau iute, cu pricepere, monedele 
lucitoare. 

— M-am gândit să vă fac curte, d-ră, zise, mirat şi el de 
iraţionalitatea bine marcată a frazei. Când se gândise? 

— Asta am observat şi eu, de la început... 

— La început, nu mă gândisem... (larăşi cu gânaitul!) 
Când am urcat, nu speram să... Prin urmare, cum, dacă-mi 
puteţi spune, cum vă numiţi? 

Işi urmărea, vag amuzat felul stângaci al conversaţiei. S- 
ar fi spus că uitase să vorbească firesc. Da, uitase, cu Z. 
conversațiile decurgeau altfel. 


15. Dhimitrie (poetul) făcu taxatoarei propunerea de a se 
întâlni cu el - oricum trebuia să-i plătească biletul. Fata 
acceptă. 


16. În centru apucă un taxi, uitând iarăşi că n-are parale, 
şi-l exasperă pe şofer, unul nou care nu-l cunoştea pe poet; 
mai întâi ceru să-l ducă pe Babeuf, apoi pe Aurarilor, pe 
Cărtiţei, şi-n cele din urmă se decise pentru Turnul de Apă. 

li ceru taximetristului să-l aştepte şi începu să urce 
gâfâind, iar când ajunse sus se aşeză pe o ladă, scăldat în 
sudori, gata să-şi dea duhul. Toma Bumbuc moştenise lada 
cu pricina de la locotenentul Kalendula, la origine lada asta 
blestemată conţinuse lămăâi, chiar şi acum pe scândurile 
roase puteai distinge misterioase inscripţii:... TOWN... OO... 
and... ZATY... CO... AAS... 

Raymond Regele Spionilor pretindea că, descifrând cele 
scrise acolo, ai fi aflat sigur întreaga istorie a comerţului cu 
lămăâi şi chiar întreaga istorie a navigaţiei, de la felucă la 
paqueboat, însă el exagera desigur, şi, ca să mă întorc la 
această ladă, ea conţinea în prezent încălţăminte uzată; 
când Ştefan cel Bigot binevoia să-şi urce burdihanul până în 
Turnul de Apă, răsturna lada şi dacă aveai norocul să treci 


chiar atunci pe bulevard, te pomeneai cu un papuc uzat în 
cap. Toma Bumbuc fusese amendat de trei ori pentru 
„cădere nejustificată de pantofi“, un farmacist aproape de 
pensionare îl dăduse în judecată, iar o semifecioară ce se 
plimba des pe-acolo, pe sub Turn, îi pretinse s-o ia de 
nevastă sau să-i dea pensie alimentară. Toma Bumbuc 
refuzase, pe motiv că „o cădere de pantof“ nu putea s-o 
lase gravidă. Avea dreptate! Nu? 


17. Toma Bumbuc încă mai dormea şi se frecă la ochi ca 
la vederea unei năluci, puţin speriat, aşa cum fusese Tom 
Sawyer, reîntâlnindu-l pe Huck Finn despre care se credea 
că murise, înecat. 

— Dhimitriiieee! Măăăă!!! De unde vii? Dar ce înţolit eşti! 

Poetul pătrunse în cabina strâmtă, căzu pe un scaun, se 
răsturnă, scaunul nu avea decât trei picioare, pe al 
patrulea, cel mai important, îl schilodise Ştefan cel Bigot, 
din greşeală. Dh. (p.) se ridică, înjură câteva minute, se 
calmă, răspunse: 

— De unde vin! Aceasta e întrebarea. N-am idee de unde 
vin... Dar am fost undeva? 

Jos, taximetristul cel nou începuse să claxoneze furios. 
Totul se repetă. Bumbuc ciuli urechea. 

— Ce se întâmplă? 

Dhimitrie (p.), stăpânindu-şi greu tremuratul genunchilor: 

— Ce să se întâmple? Nimic. Trebuie doar să plătesc 
maşina, ai bani? 

— Am eu vreodată bani? 

Dh. (p.) îşi dezbrăcă haina, o aruncă în capul lui Bumbuc. 

— Du-te şi vâră-i-o între dinţi, idiotului, 
nerecunoscătorului, ar fi trebuit să fie mândru că a 
transportat o persoană importantă ca mine, eu nu mai am 
putere să cobor şi să urc, m-aş prăbuşi, m-ar răpi forţa de 
atracţie a stelelor vecine, conform teoriei lui... A, cui? 

— Las-o baltă. 

— E nouă. 

— Cum, deja e ora nouă? 


— Haina e nouă, Bumby, - să nu-mi spui să plec la P.-P. - 
nou nouţă, face cât zece curse cu taxiul... O cheamă Livia, 
al dracului de întrebuințat nume, atât de întrebuințat că s-a 
şi ros, şi e de origine austriacă. 

— Nici vorbă. De origine romană, protestă Bumbuc, şi 
vâri periuţa de dinţi în borcănaşul de bicarbonat, fiindcă 
uita să-şi cumpere pastă cam de doi, trei ani, e vechi şi e 
roman şi latin, - dracu ştie, poete, ceva s-a schimbat la 
tine, în bine, în rău? 

— De ce roman şi de ce latin? întrebă Dh. (p.) şi 
cicatricea şerpui pe obrazu-i livid ca o viperă în agonie (şi 
extaz). 

— Pe toţi împărații Romei îi cheamă Titus Livius, bagi de 
seamă?, şi toţi filozofii antici afectaţi pe lângă cezari, se 
numeau Tit Liviu, aşa... 

— AŞ, Bumby! Titus Livius e un navigator grec, îi plăceau 
portocalele, dar avea un defect, nu sugea ace... Pe toţi 
navigatorii greci îi cheamă Titus Livius. 

— Să ştii că plec la P.-P.! Navigatorii greci se numesc 
iliazi. 

— lliad e împărat roman şi-i plăcea muzica folk, ia nu mă 
plictisi! 

Jos taximetristul claxona fără întrerupere. 

— Ascultă Bum... ascultă Toma, îşi frecă poetul tâmplele, 
noi de unde am pornit cu discuţia asta interesantă? 

— Orice discuţie interesantă porneşte de la nimic, 
decretă Bumbuc. Eşti gata? Să coborâm! Dar pe cine o 
cheamă Livia, marea dragoste de care m-ai informat? 

— Nu e marea dragoste. Marea dragoste n-are nume, ea 
e zăpada, pe scurt Z. Dhimitrie (poetul) mai prinse puteri, 
începu să sară într-un picior, să constate dacă mai e în 
stare, era, făcu ocolul micii încăperi; salturile lui se 
repercutau în întreg sistemul metalic al Turnului şi prin 
rădăcinile acestuia comunicau spre centrul Pământului 
acest mesaj tipic uman... - Livia, mă Bum... mă Toma, e 
taxatoarea cârnă de pe autobuzul şapte, am randevu cu ea 
tot la şapte, dar să mă ia dracul de-mi amintesc în ce loc! 

— Unde mergem după bani, la Mel...? 


— Sau la oricare alta. 

— Oricare alta n-are. 

Ultimele replici se schimbau chiar sub nasul şoferului, un 
specimen pe cât de timp, pe atât de viguros, picat de 
curând în oraş şi pus să facă bună carieră, înarmat cu 
mentalitatea dârză a târgurilor provinciale. El îi apostrofă 
încruntat, cu o voce la fel de plăcută ca atingerea unei perii 
de sârmă. 

Dhimitrie (poetul) se uită la taximetrist mirându-se, cine 
o fi şi ăsta?, apoi păru să-şi amintească de el. II cântări lung 
şi aspru pe mastodontul ce-l putea mătura c-un deget. 
Mărâi cu o intonaţie care-l puse pe gânduri pe Bumbuc: 

— Taci, mă, plăcintă! 

Celălalt sări imediat afară, strângând în pumn o cheie 
franceză grea, gata să-l lichideze, exact în clipa când, parcă 
ignorându-i pornirile, Bumbuc şi Dh. (p.) deschideau 
simultan dintr-o parte şi alta portierele rablei. Cerură într- 
un glas să fie duşi urgent pe Lotrului şaptesprezece şi, 
nedumerit, minunatul şofer puse la-ndemână arma de 
temut, cheia franceză şi demară. 


18. Melania avu un mare strigăt de bucurie şi-l ţucă pe 
poet pe amândoi obrajii; Toma Bumbuc rămase puţin într-o 
parte, nu încruntat ci, oarecum, îngheţat, mirându-se în al 
doilea sau al treilea strat al conştiinţei - fiindcă în primul 
domnea în acea clipă un vid total, - că nu-l vede prin vreun 
ungher pe Be Haş, stând în cap sau, dacă e posibil aşa 
ceva, în limbă. În fine, vorbi: 

— Te vei bucura mai puţin dragă Mel... aflând că taxiul 
aşteaptă afară şi mi se pare că trebuie să plătesc... şi mi se 
pare că n-am cu ce... 

— Ca-ntotdeauna Bumby, ca-ntotdeauna! râse Mel... şi 
toate buclele blonde, superbe, avură o vibraţie magnetică. 
Nu mă aştept din partea voastră la o simplă vizita de 
curtoazie, dacă v-aş vedea cu flori, venind pur şi simplu să 
mi le oferiţi şi să întrebaţi tu ce mai faci Mel... dragă?, aş 
avea un atac de inimă. 


Dhimitrie (poetul), caraghios, se jură că într-o bună zi are 
să vină cu flori şi cu toate datoriile, şi necheză a râs, Mel... 
râse şi ea, nimeni nu credea o vorbă din cele spuse şi 
nevasta doctorului Bucur 0., întorcându-le spatele, 
deschise un sertăraş, aplecându-se şi dezvelindu-şi - nu 
intenţionat - o parte din frumoasele-i forme. 

— Ah, bestie... suspină Dhimitrie (poetul), iar Melania îl 
auzi, prea suspinase cu poftă. Ţinea banii în mâna dreaptă, 
bancnotele răsfirate, noi, - şi înaintă prelung, parcă plutind, 
scăldându-l pe poet în lumina irizată imensă şi limpede ce-i 
ţâşnea din ochi. 

— Subtil compliment, n-am ce zice, însă ar fi putut fi şi 
mai subtil, poete! 

Posibil că Dh. (p.) ar fi preferat să se afle în orice alt loc, 
chiar şi la Pago-Pago, el nu rezistă, îşi plecă ochii, bâigui o 
scuză. Mel... nici nu-l auzi. 

Toma Bumbuc întrebă de Bucur O., Melania dădu 
explicaţii, soţul ei, de câteva zile, nu se mai dezlipise de 
experiență, de fundamentala sa experienţă, dar, uneori, 
când îşi mai aminteşte că are o nevastă, telefonează cu 
vocea aceea subtilă a sa (Melania sublinie cuvântul, 
privindu-l pe Dhimitrie) o voce atât de frumoasă de îţi vine 
să te amorezezi a doua oară de el, prin telefon, fără să-l 
mai vezi. O roagă totdeauna să-şi păstreze răbdarea, să nu 
vină „acolo“ fiindcă el trece prin momente de maximă 
încordare, e faza cea mai dificilă, etcaetera. 

Dhimitrie (p.) descoperi în rever un ac şi-l puse pe limbă. 

— De când s-a înapoiat de la Paris, pot zice că s-a mutat 
definitiv la Institut, adăugă Mel..., cu braţele ridicate - îşi 
aranja părul, lăsând totuşi impresia ca se predă unui inamic 
invizibil. Poetul încercă să se mire, fără a scoate acul din 
gură: lar a fost doctorul la Paris? Ce a mai căutat acolo? 

Melania: - A însoţit cadavrul profesorului Jake Marigni 
d'Acteon, care a decedat aici. 

— A luat premiul „Ambroise Pare“, preciză Bumbuc. 

— Mă rog, una sau alta? ceru lămuriri Dh. (p.) 

— În absenţa ta, reluă Mel... - dar încă nu mi-ai spus 
unde ai dispărut!, în absenţa ta au avut loc tot felul de 


întâmplări, evenimente... Ce ştii tu! Te ascunzi în mediul 
rural cel dulce şi bucolic unde rumegi poeme nemuritoare, 
în vreme ce noi, aici... Uite, de pildă, inginerul Căpăţână- 
Căposu, ce-mi face? Se întoarce de prin Canada cu o 
nevastă, Sophie, frumoasă ca o floare rară, gospodină 
desăvârşită, fiică de fermieri, deh, plină de humor, iar când 
te aştepţi mai puţin, începe să povestească repede, cu 
glasul ei fermecător, câte o întâmplare exagerat de 
ciudată... 

— În această privinţă, seamănă cu tine, Mel...mârâi 
Bumbuc. 

lar Dh. (p.) gândea: Melania vorbeşte cam ca şi mine, 
puţin anapoda, puţin pe de lături, parcă ar fi fost şi ea 
plecată cine-ştie-unde... parcă şi pe ea ar fi sfârtecat-o 
automobilul albastru... de ce nu?, fiecare dintre noi are un 
„automobil albastru“ . 

Magnetofonul transmitea muzică. Într-adevăr, tresări 
Bumbuc, unde am fost?, magul cântă la fel ca şi în „seara 
aceea“... 

lar Dhimitrie (poetul) se înclină în faţa Melaniei: 

— Pot îndrăzni să vă fac un dans, doamnă Bucur? Şi mai 
zice: Mel... te rog, fluieră-mi „Sucursala din Nord“ sau, 
măcar „La Madelon“. 

— „La Madelon“? îl privi Melania. Prin urmare cicatricea 
asta fermecătoare ai câştigat-o în legiunea străină? Acolo ai 
fost? 

— Poetul pretinde că nici n-a fost plecat, interveni 
Bumbuc. Dar înainte de a lămuri toate acestea, mă duc să 
plătesc taxiul până ce nu face şoferul un nyxis... 

Dansând, Dh. (p.) strivi sânul Melaniei de pieptul său 
sfrijit. 

— Ce mai face Be Haş, Mel...? 

— Taci! Dacă nu eşti cuminte, să ştii că... 


19. Acum când ninge iar, şi m-am liniştit, şi sunt cuminte, 
pot zice ca şi locotenentul Glahn: „Am scris toate acestea 
numai pentru plăcerea mea şi m-am desfătat cât am putut 
mai bine. Nu mă mai apasă nici o grijă, nu mai vreau acum 


decât să plec departe, nu ştiu unde, poate în Africa, India. 
Căci eu aparţin pădurilor si singurătăţii.“ 

Şi mai pot spune: „Sucursala din Nord“? Nu există un 
asemenea cântec. Şi totuşi nu pot fi sigur. Chiar, nu pot fi 
sigur. 

Şi mai pot adăuga: Melania? Mai presus de orice, o admir 
pe Melania. În liniştea Turnului de Apă, cred că pot 
mărturisi: am iubit-o dintotdeauna, senin şi fără gelozie. 

Şi în această oră melancolică, pură, ca ninsoarea ce mă- 
nvăluie, o aduc mereu în preajmă pe Mel... şi mă sprijin de 
amintirea ei, împăcat, cuminte, blând. 


h h hh 


1. Dhimitrie (poetul): - Mi s-a întâmplat accidentul într-un 
moment cu totul nepotrivit, bătrâne... 

— Şi care sunt cele mai potrivite momente pentru un 
accident? întrebă Toma Bumbuc. 

— Nu mă încurca, Bumby... Toate câte mă privesc, cele 
exterioare ca şi cele sufleteşti, au fost şi au rămas cumplit 
de încurcate... un ghem de contradicții... iar accidentul le-a 
încâlcit şi mai mult. 

— Până acum nu ştiu nimic clar cu privire la accident! 
ridică agresiv bărbia Toma Bumbuc. 

— Nici eu nu ştiu mai mult ca tine, ce e sigure că m-a 
cam mototolit un afurisit de automobil albastru, trupeşte, 
iar sufleteşte, femeia de la volan, Z. Dar, Toma, pentru 
Dumnezeu, nu te repezi să ceri explicaţii, ai să afli, poate, 
încetul cu încetul ce e de aflat, n-ar trebui oare să mâncăm 
ceva, în treacăt? N-ai un ac? De ce n-ai acceptat să luăm 
masa la Melania? 

— Nu-mi plăcea cum te uiţi la ea, răspunse acru Bumbuc. 

— Nu cred că poate fi vorba de gelozie... pur şi simplu 
încercam s-o descopăr în Melania pe Z. 

— Sigur. În toate femeile ai să încerci s-o descoperi pe Z. 
Veche poveste. Şi tristă. Şi păguboasă. Eu în locul tău aş 
lăsa-o baltă. 


Pătrunseră într-o mercerie, poetul ceru un ac. Unul cât 
mai ascuţit... Dar o panglică n-aţi dori, întrebă domnişoara 
vânzătoare, nu se ştie dacă în glumă. Dhimitrie (p.) o 
examină; nu sunteţi liberă în seara asta, iar fata: vai, 
domnule, iar Bumbuc: vai poete cum de... iar bruneta: nu 
cumpăraţi, la ac şi un mosor, aţa asta verde e absolut 
proaspătă, ieri am primit-o, iar poetul: cu Livia mă întâlnesc 
la şapte, deşi nu ştiu unde, cu d-ta d-şoară m-aş putea 
vedea la nouă, iar fata: dar cum de sunteţi atât de slab? 
Dh. (p.): Sunt poet, d-ră, credeţi că sunt poet? Fata: de ce 
nu, cred orice, dar de ce sunteţi slab? Toma Bumbuc, 
furios: să isprăvim circul, Dhimitrie, eu plec! 


2. Ospătarul fâlfâi printre mese şi trânti între ei castronul, 
nu de argint ci de aluminium, în care naviga escadra de 
submarine curbate şi roşietice, vreo şase perechi de 
cremvurşti. 

— Vine şi muştarul! 

— Muştarul? mărâi Bumbuc. 

Poetul apucă de ţâmburuc capacul castronului, îşi fripse 
crunt buricele degetelor sale subţiri şi atrofiate, scăpă 
capacul de la înălţime cu mare hărmălaie şi toate capetele 
din localul lacto se rotiră ca nişte periscoape, căutând sursa 
dezastrului. Celebritatea, mormăi poetul suflând în degete 
cu buzele ţuguiate, cum făcea probabil şi la vârsta de trei 
ani când îşi scăpa mâna în ceaunul cu mămăligă fierbinte, 
în satul lui semi-moţesc, cu dealuri erodate, în vreme ce 
maică-sa, scundă, bondoacă, se agita în ogradă printre rațe 
în vreme ce pisica, odihnitoare pisică!, şerpuia printre 
picioruşele cam strâmbe ale viitorului geniu. 

— Tu ce faci, Toma? Ai deschis dosarul „Marelui Joc“? 

— Şi tu mă pisezi! Ce-ţi pasă ţie de dosarul „Marelui Joc“? 

Dhimitrie (poetul) scăpă furculiţa. 

— O, doamne, gemu el, chiar şi să mănânci e greu. 

— Eşti tare şifonat, observă Bumbuc, tăvălind în muştar o 
jumătate de cremvurşt şi îndesându-şi-l în gură. Înghiţi 
lacom şi mârâi; Şifonat la piele, nu la haine... dar am 
impresia că şi sufletul - ai aşa ceva? - e harcea parcea. 


Dh. (p.) se juca încetişor cu tacâmurile. Nu mai mânca. 
Renunţase. Pe faţa lui albă curgea transpiraţia. 

— Nu mi-am revenit încă, zise, m-au îngăimăcit rău 
cauciucurile automobilului albastru... Tu ai păţit vreo-dată 
aşa ceva? 

— Nu, poete. Nu face parte din firea mea. Mai mănâncă, 
mai mănâncă, dacă te îngraşi, pielea se întinde de la sine. 
Şi poate, împreună cu epiderma - şi sufletul, totuşi, cum s-a 
întâmplat cu automobilul albastru? A existat într-adevăr aşa 
ceva? 

— Mereu ceri lămuriri, Toma necredinciosule, mă mir că 
nu te apucă o plictiseală. Într-o zi... iarna... pe şoseaua ce 
dă în munţi.... chiar nu pricepi? Automobilul ei... 

— Ah, aşa. Acum e limpede. Bun, dar cine este ea? 

— De unde vrei să ştiu? Z. Z., de la zăpadă. 

— Asta lămureşte totul, râse Bumbuc. Crezi tu că speram 
să port vreodată o discuţie logică cu tine? 

— Dar până acum e foarte logică, Bumby! 

— Să ştii că plec la P.-P.! Elementele certe sunt: există o 
ea, cu numele de Z., şi există un automobil, care te-a ras în 
treacăt. Să reconstituim totul ca-ntr-un policiér. Ce marcă 
are maşina; ce hram poartă? 

— Hram? Când poartă hram automobilele? 

Riposta era atât de „în afară“ că Toma îşi scutură chica, 
năuc. Îşi reveni: - Te întrebam de număr... Ce număr are 
maşina, cărui judeţ îi aparţine, ce tip e şi toate celelalte. 

Nervos, Dh. (p.) îşi căută acul de supt. 

— Astea sunt fleacuri, n-am observat nimic, singurul 
lucru cert e că avea patru cauciucuri... 

— Şi probabil unul de rezervă. Dobitocule! Toate 
automobilele au cel puţin patru cauciucuri. 

— Dar nu orice automobil te sfârtică cu toate patru! 

Deocamdată Toma Bumbuc nu răspunse. Se mărgini să 
examineze cu un fel de uimire metafizică, bucata de 
cremvurşt, ultima, înainte de a o face să dispară. Dhimitrie 
(poetul) vorbi: 

— Vreau să-ţi dovedesc că nu sunt cu totul aiurit. Pricep. 
Dacă reţineam numărul automobilului şi celelalte mici 


amănunte, ar fi trebuit să merg să mă plâng, să torn 
întreaga poveste. insă eu nu vreau s-o bag la apă pe Z. Vei 
înţelege asta? 

— Greu. De altfel, frumos nume, Z.! Bumbuc înşiră banii 
pe masă, chelnărul îi zornăi în buzunar. - Acum, du-te la 
culcare, poete! Un somn bun netezeşte uneori totul. Chiar, 
netezeşte..: 

— Inălţătoare sfaturi, suspină poetul, un somn bun din 
care eventual să nu mai ieşi... nu crezi că risc? Risc să 
întârzii la întâlnire cu Livia, şi apoi... acum, tu vii cu mine. 
Cum, de ce? Dacă ajungând acasă dau peste... 

— Peste ce? 

— Peste mormane de capete retezate. Peste tigăi cu 
limbi ale unora ce au luat numele domnului în deşert... 
peste redactori şefi şi chiar peste redactori simpli, atârnând 
de tavan... Totu-i atât de încurcat! De unde să ştii tu că în 
dimineaţa aia de iarnă, când Z. m-a sfârtecat şi m-a răpit, 
cum aş putea denumi altfel fapta ei?, nu se adunaseră pe 
capul meu toate încurcăturile lumii, sau cel puţin jumătate 
din ele? Dar mai există o altă alternativă... mult mai gravă. 
Dacă, întorcându-mă acasă, nu dau peste nimic? Nu mă 
gândesc la haine sau obiecte, ci la nimicul absolut, vidul. 

— Eşti zăltat! 

— Nu chiar. Şi ca să-ţi dovedesc, îţi voi aminti că pe 
strada Cârtiţei mă aştepta o fată, Magda... 

— Magda?! Care? 

— Oh, nu o secretară, pur şi simplu o fată Magda, şi ca să 
nu dispară (tineam mult s-o regăsesc), când am ieşit am 
luat cu mine toate hainele ei, inclusiv cele intime... n-am 
idee cum s-a descurcat, oare n-a murit de inaniţie? 

— Ce ai făcut cu hainele? 

— Nu mai ştiu. Le-am dosit pe undeva, de altfel nu erau 
cine ştie ce, îi promisesem altele noi. 

— Probabil tot pe banii Melaniei! Bun. Asta e situaţia pe 
Cârtiţei. Ce dandanale ai lăsat în celelalte locuinţe? 

Poetul se apucă să îndruge verzi şi uscate dar Toma 
Bumbuc, minte limpede, decise că, aflându-se oricum în 
preajma străzii Lotrului, vor pune iarăşi cap compas către 


locuinţa doctorului Bucur O., ceea ce şi făcură. Melania se 
bucură încă o dată văzându-i şi, mărinimoasă ca totdeauna, 
le dădu îmbrăcăminte de damă din belşug, cât să acopere 
suprafaţa a trei fecioare - şi astfel „înarmaţi“, dădură fuga 
pe Cârtiţei. 

Cămăruţa lui Dhimitrie (p.) era vraişte, dar pustie. Nici 
vorbă de vreo magdă, secretară sau nesecretară. D-na 
Chirilă, de cum îl văzu pe poet, pretinse chiria pe patru luni, 
sau evacuarea pe loc. Dh. (p.) luând-o cu binişorul, o 
întrebă dacă nu văzuse, în urmă cu trei sau patru luni, în 
plină iarnă, o fată „cam dezbrăcată“ părăsind locuinţa, iar 
d-na Chirilă, fără să clipească, răspunse că nu observase 
„aşa ceva“, în schimb, în preajma Anului Nou, un tânăr cu 
păr foarte lung şi destul de straniu îmbrăcat - pe umeri îi 
atârna un poncho croit din pătura cadrilată, nouă!, a lui Dh. 
(p.) - străbătuse repede holul şi ieşise fără să salute... 

— S-a descurcat, s-a descurcat! dănţui poetul, trezit la 
viaţă. Ce fată deşteaptă, am să-i cumpăr blană de nurcă, de 
vidră şi de vulpe argintie, inele şi... de schimb. De toate am 
să-i cumpăr. 

Zicând asta, poetul căzu pe pat, sfârşit. - Toma, fii 
gentlemen, rezo/vă tu, te rog muuult, celelalte locuinţe şi 
problemele aferente, precum şi altele ce se vor ivi desigur 
pe parcurs... şi înapoiază lui Mel... aceste vestminte... ştiu 
că-ţi place s-o vezi singură... Eu dorm... 


h h hh 


1. My darling Bumby, scria „din depărtări“ actorul Bucur 
O. către Toma Bumbuc, scontez în primul rând, cu vinovată 
satisfacţie, pe furiile ce te cuprind totdeauna când ţi se 
spune Bumby, dar ce să fac, nu sunt şi eu decât un biet 
răutăcios, şi-i tare greu să te schimbi! Sper, totuşi, să nu te 
lovească guta! Sper, de asemenea că n-ai să pleci la Pago- 
Pago! 

Tu, desigur, acum, în singurătatea şi izolarea Turnului de 
Apă, ai deschis de multă vreme dosarul „Marelui Joc“, şi 
chiar de la distanţă mă îngrozesc că unul din cele mai 


negre capitole şi cele mai cinice pagini, mie-mi sunt 
destinate... 

De la distanţă încerc să analizez prietenia noastră, 
trainică dar încâlcită: noi, nu e aşa, n-am avut niciodată 
mare încredere unul în vocaţia celuilalt, amănunt care, 
totuşi nu ne-a împiedicat să devenim buni amici. 
Câteodată, dar în fond destul de des, încerc să prind, să 
intuiesc, să palpez, liniştea în care vă retrageţi voi când 
deschideţi un nou dosar, „liniştea Turnului de Apă“ - i-aş 
zice eu, şi mă simt dezabuzat de atâta frivolitate şi 
agitaţie... 


2. O, o, mârâi Toma Bumbuc, e plictisit de agitaţie, asta 
prevesteşte o schimbare! 


3. Ce e drept, continua Bucur O. (actorul), am trecut şi 
prin câteva „mici“ satisfacţii. La Paris, în sala Olimpia, a 
avut loc un recital al numelor celebre şi al „speranţelor“, 
închipuieşte-ţi am făcut cvartet cu Yves Montand, Aznavour 
şi B.B.!!! Ştii că n-am cine ştie ce voce, dar în astfel de 
situaţii nu vocea contează! Am fost invitat de onoare al 
unui club foarte select, iar a doua zi la şapte - pe aici nu se 
glumeşte când e vorba de afaceri - am continuat tratativele 
cu marele John Ford. Am parcurs scenariul în amănunt, e 
ingenios, plin de viaţă, umor, umor tipic yankeu, filmul se 
va numi, după cum ai şi aflat, „Rio Jim împotriva lui Doc 
Holliday“, un western care sper să se adauge suitei 
„Clasice“ a bătrânului Ford, suită din care fac parte 
capodopere ca „Intregul oraş bârfeşte“, „Diligenţa“, 
„informatorul“, „Nu eu l-am ucis pe Lincoln“, „Masacrul de 
la Fort Apache“ etc. Ştii cât sunt de ambițios! 

Ei bine, dragă Bumby, ambiția mea, din care nu fac un 
secret, este ca acest film să fie cel mai straşnic dintre toate 
şi să încoroneze opera lui John Ford. 

Am rolul principal: Rio Jim. 

Kirk Douglas e Doc. Amica acestuia, pe care în film i-o 
cam suflu, va fi aleasă dintre următoarele star-uri: Doris 
Day, Audrey Hepburn, Tessa Fonda. Pentru rolul lui Doc mai 


concurează şi Paul Newman, „băiatul cu cei mai albaştri 
ochi de pe ecranul american“, dar numai până ce intru şi eu 
în horă - aceasta e remarca lui Ford. Inaltă societate! Greu 
să nu te apuce ameţeala, unde mai pui că definitiv şi titular 
deocamdată-s numai eu, dar până să apuc clipa asta, poţi 
să crezi, m-au trecut toate năduşelile. Marele regizor la uşa 
căruia aici e înghesuiala mare - cine nu vrea să filmeze sub 
bagheta lui? - a tras cu mine peliculă de probă cât pentru 
cinci filme a câte două serii fiecare, m-am bătut cu pumnul, 
am tras cu pistolul şi carabina Scharps cât toţi marshalii şi 
desperados-ii „frontierei“ la un loc, dar nici măcar o 
secundă n-am ştiut dacă ceea ce fac e cu folos sau fără, 
bine sau rău, Marele Regizor, impenetrabil ca moartea, m-a 
ţinut în permanentă nesiguranţă şi teroare, până în clipa 
când, după o căzătură de pe cal, pe cât de autentică pe 
atât de reală, nici nu izbuteam să mă adun de pe jos, Ford 
s-a apropiat cu câte un pahar în fiecare mână şi a mormăit, 
ce crezi că a mormăit, nimic alta decât okei, fapt ce valida 
titularizarea subsemnatului pentru rolul Rio Jim, fapt cu 
care nu se poate lăuda încă nici Kirk Douglas, cu gropiţa sa 
rotundă şi faimoasă în bărbie, nici Audrey Hepburn (peste 
40, dar să vezi cum arată!). „Colegii“ au aranjat pe loc o 
mică sărbătorire, expansivi ca nişte draci în adolescenţă, 
mă felicitau, păreau sin-sin-sinceri!, însă Dumnezeu ştie, n- 
am ajuns să-i cunosc prea bine încă pe aceşti oameni. 

Mai pe înserat, unul din echipă, un scenograf sau cam 
aşa ceva, Hamton sau Humton, se pronunţă Hemtăn, m-a 
dus acasă şi spre nesfârşita mea uimire a proiectat câţiva 
metri din primul meu film „Călimara lui Sonny“, şi anume 
scena în care eu ridic paharul, zâmbitor, întrebând-o pe 
Huguette, soţia mea din acel film, dacă otrava ce a vărsat-o 
în băutură e suficient de puternică pentru a mă ucide fără 
chinuri. Glumeam, dar în realitate - realitatea filmului, - 
păcătoasa de Huguette într-adevăr turnase brucină 
(proaspătă, vorba ta) în paharul cu pricina: tu Bumby, idiot 
mic, desigur nu te-ai deranjat să vezi „Călimara...“, şi totuşi 
datorită ei am ajuns în grațiile Marelui Regizor. 


Mă umflasem în pene, scena mi se părea perfectă, 
subtilă, dar Hamton sau Humton sau Hemtăn, sorbind 
limonadă, puse încă o dată secvenţa cu paharul, şi apoi 
încă o dată, de vreo zece ori la rând. incepea să mă irite. 
Acolo unde văzusem inițial perfecțiunea, descopeream 
„vicii ascunse“, şi astfel, mai înainte ca Hamton să 
cuvânteze, am priceput ce vrea el cu mine. După ce 
proiectă de un milion de ori mica scenă cu paharul, începu 
s-o disece, milimetru cu milimetru. Nimic nu era bine! Ce, în 
felul acesta se ţine în mână un pahar? a fost una din 
întrebările sale? Dar cum, m-am revoltat, poate trebuia să-l 
ţin cu fundul în sus? În felul acesta, replică afurisitul de 
Hamton se ţine un pahar la cârciumă, dar nu în film, boy! Şi 
dă-i şi dă-i! Mi-a făcut praf, nu numai afurisita de scenă cu 
otrăvirea, ci tot filmul, până ce am explodat: păi dacă sunt 
un nerod şi jumătate, de ce a pus John Ford ochii pe mine? 
Dar ce-ţi închipui, răspunse Hamton, eu de plăcerea mea 
am băgat în aparatul de proiecţie nerozia asta şi am 
revăzut-o de atât ea ori? Bătrânul (Ford, nota mea) mi-a 
poruncit să te iau în primire, iar acesta nu e decât 
începutul! 

Nu minţea, dl. H., nu minţea, chiar nu minţea. N-a fost 
decât începutul... 

Dar să nu uit - ultima bombă. Cine crezi că se mai 
interesează de mine? Hitchcock în persoană. Bătrânul şacal 
a zburat anume la Boston, unde se dădea „Călimara...“, iar 
după ce a văzut filmul s-a strâmbat lung, a declarat (pe 
propria sa răspundere!) că elveţienii se pricep la cinema 
aşa cum se pricepe el la vaci elveţiene, dar că în „oroarea“ 
aia (făcea aluzie la „Călimară...“) apare şi un actoraş care, 
sub îndrumarea sa ar putea să facă figură onorabilă. Din 
altă sursă aflu că meditează la o versiune modernă a 
„Portretului lui Dorian Gray“, şi că m-ar vedea în rolul 
titular, cu condiţia să dau jos câteva kilograme. 

Vom mai vedea. Până una alta e sigur că voi slăbi şi fără 
eforturi speciale, sunt în picioare din zori de zi până la 
scăpătat, trudesc fără pauză, şi ce-ţi închipui că fac? Un 
profesor mă învaţă să umblu, să umblu ca un om, în 


general, şi să umblu ca un om al westului, în toate stările 
posibile, treaz, beat sau chiar pe moarte.... Alt profesor mă 
pisează, exasperant, cu vocalele mele, cam jignitor pentru 
unul care cunoaşte engleza, numai că engleza e una, şi 
americana asta „de film“ e o limbă alcătuită din sumedenie 
de limbi, căci toate neamurile care au tăbărât peste aurul 
din Goldfield, Virginia City, Pike's Peak, South Pass, Coeur 
D'Alene, Klondyke, şi-au adus contribuţia, ca să nu mai 
vorbesc de indieni şi de suculentele expresii mexicane. 

Călăria! Când termin o partidă de călărie, sunt mai 
zdruncinat decât o clopotniţă după un cutremur de gradul 
opt! Înotul! Tirul! Ei, şi ce face omul din west într-un 
saloon? Trage în pianist? Se mai întâmplă, dar nu 
totdeauna, nu e obligatoriu, obligatoriu e să ştii cum îşi 
mişcă el coatele, cum se aşază la bar, la o masă de faraon, 
cum îl depistează pe trişor, sau cum trişează... 

Toţi regizorii din Elveţia nu m-au torturat, cât a făcut-o un 
personaj mărunţel şi aparent neimportant, care nu-şi scoate 
pălăria de pe cap şi trabucul din gură: nu-i convine ceva, 
ceva din linia surâsului meu. Şi, ce să zic, într-un film ca 
ăsta abia dacă surâzi o dată, sau de două ori. Nu-i voie să 
surâzi, decât dacă mori, ca să arăţi că eşti un bărbat. Un 
hombre! 

Da. Mereu e câte ceva de corectat. Foarte bine! 


4. Până acum, după cum cred că ai şi observat, numai 
despre mine. Egoism actoricesc. Trag tare, foarte tare, sunt 
decis să fac ceva, şi e cazul să mă grăbesc, am vârsta 
magnificilor, supravieţuitorilor, nu mai suntem „aşa de 
tineri“... 

Dar, în sfârşit, câteva cuvinte despre un alt magnific şi 
supravieţuitor. La Paris am aflat despre marele premiu ce i 
s-a decernat doctorului Bucur O., şi despre epopeea cam 
macabră legată de asta, - moartea academicianului acela 
francez. 

Ziarele, ce să facă şi ele, s-au oprit pe larg asupra 
cazului. 


În legătură cu tizul meu, doctorul, calificativele oscilează 
între „mare om de ştiinţă, ilustru reformator al medicinii 
moderne, întemeietor al unei noi filozofii cu privire la 
terapeutică“, şi altele cu totul contrare, precum „cabotin“, 
„farsor”, sau mai ştiu eu ce... 


5. Oricum, dragă Toma, el, doctorul Bucur O., are gloria 
pe care nu şi-a dorit-o niciodată, dar pe care eu mi-o 
doresc. Paradox? Nu! Echilibru. 


6. Prin gazete circulă comentarii, ce e drept foarte 
abstracte, cu privire la „marea lui experienţă asupra vieţii şi 
morţii“ care ne va dezvălui enigmele fundamentale. Nu ştiu 
ce să cred, fiindcă n-am idee, după cum nici unul dintre 
magnifici şi supraviețuitori nu cunoaşte mare lucru în 
legătură cu aceasta. Am făcut un teanc de tăieturi de prin 
ziare pe care le aduc când mă întorc în ţară, deşi mă 
îndoiesc că prin asta îl voi impresiona pe doctor. Le aduc 
mai ales pentru voi, ceilalţi. 

Ţi-am mărturisit admiraţia ce i-o nutresc doctorului Bucur 
O. Ti-am spus de asemenea că aş dori uneori să mă aflu în 
locul lui... (Nota mea, Toma Bumbuc: Oh, oh, asta 
prevesteşte o schimbare!) Continuarea epistolei: 

Ştiu în acelaşi timp că şi el, doctorul mă cam invidiază 
uneori în mare taină. Ştiu că tânjeşte după un pic de 
frivolitate. Ştiu că are momente când, asaltat de întrebări 
fără răspuns, ar dori să schimbe existenţa lui densă, gravă, 
liniştită - deşi plină de seisme interioare - cu viaţa mea, să 
zicem uşuratecă. Dar eu îţi afirm cu toată seriozitatea că e 
numai aparent uşuratecă. E o viaţă de munca. 

Da, acesta e un gând care mă frământă când am un 
răgaz: fiecare din noi ar schimba unul cu celălalt! 

Şi, un alt gând, o altă întrebare: în ce măsură vom fi mai 
fericiţi ştiind totul despre viaţă şi, mai ales, despre moarte? 

Desigur, mai înţelepţi vom fi! Dar înţelepciunea nu e 
neapărat legată de fericire! 


Şi, mă gândesc, dacă dezvăluirile pe care ni le va face 
eventual doctorul Bucur O. despre moarte, nu vor fi atât de 
nefericite încât vor anula orice fericire a vieţii? 


7. Şi, după ce vom şti despre viaţă şi moarte totu/, va 
mai exista vreun mister, care să merite osteneala de a fi 
cercetat? 


al tău, 
Bucur. O. - pururi optimist, 
în ciuda frământărilor enunțate! 


h h hh 


1. După mulţi ani, prin 1990 sau şi mai târziu, Toma 
Bumbuc avea să-şi amintească: O adâncă tulburare îl 
cuprinse pe doctorul Bucur O. când i-am citit pasajele cu 
privire la „utilitatea marii experiențe“ din scrisoarea 
actorului Bucur O. 


2. Seara căzu mai devreme ca de obicei, şi câteva clipe 
după ce căzu, cineva începu să calce scările Turnului de 
Apă. Nu putea fi altul decât doctorul Bucur O. - mi-am dat 
seama de la primii paşi, el are în mers un ritm egal şi 
eleganţă, iar o anumită elasticitate a genunchiului îl face 
aproape de neauzit. 

Cu totul altfel abordează treptele Turnului de Apă Marele 
Şeik Rahman, el porneşte vijelios, sărind la început din 
patru în patru, dar până sus ajunge epuizat ca un vapor cu 
zbaturile rupte şi cazanele ferfeniţă.  Dhimitrie (poetul) 
când vine la mine, se opreşte pe la cotiturile scării să 
arunce chibrituri sau biletele mototolite de tramvai, până ce 
nimereşte pălăria cuiva sau chipiul vreunui gardian. 
Raymond Regele Spionilor, grijuliu cu inima sa (gregară...) 
face câte o pauză de treizeci şi cinci de secunde la fiecare 
douăzeci şi cinci de trepte. Ştefan cel Bigot şi Căposu au 
cam aceeaşi greutate, neglijabilă, totuşi când trec pe la 
mine toată scara zbârnâie ca o strună plesnită, fiindcă au 


călcătura neregulată şi oarecum strâmbă - a nu se trage de 
aici concluzii în privinţa, caracterelor! In schimb nevasta 
Căposului, frumoasa canadiancă Sophie, pare că nici nu 
atinge scara cu picioruşul, pur şi simplu se prelinge; printr-o 
bizară coincidenţă aceeaşi călcătură felină o are şi Magda, 
secretara lui Căpăţână-Căposu; şi cu aceasta mi-a scăpat 
fără să vreau amănuntul că această Magdă a venit în 
Turnul de Apă, şi încă a venit neînsoţită... 


3. Stăteam deci cuminte, mirându-mă că se înserase atât 
de iute, fumând pe îndelete, zicându-mi că în curând, peste 
trei sau patru luni deschid dosarul „Marelui Joc“, când pică 
peste mine doctorul. „Pică“ e un fel de a zice fiindcă de fapt 
urcase. l-am pus o muzică - el adoră muzica totdeauna, în 
afară de momentele când pur şi simplu o detestă - însă el, 
privind întins, ca prin mine (martor mi-e Sathana, avea o 
privire nepământeană, cum se zice) a spus doar: 

— Jos e Geo. 

— Foarte bine. l-a mai crescut urechea stângă pe care i- 
am muşcat-o data trecută? 

— la un pardesiu, sau nu lua. Mergem. 

— Sau nu mergem... 

Totuşi am mers, şi-n vreme ce coboram, doctorul îmi 
adresă întrebări, pur formale, sunt convins, şi eu i-am 
răspuns că-n ultimele zile umblasem pe coclauri împreună 
cu Dhimitrie (p.) să căutăm automobilul albastru, şi că 
găsisem un număr impresionant de hardughii albastre, 
liliachii, bleu-ciel, mov-deschis, şi chiar numai mov, dar că 
la volan nu se afla persoana căutată, Z. (de la zăpadă), ci 
neveste de profi univi, încrezute şi insuportabile, sau 
neveste de doctori, sau chiar doctori pentru care trecerea 
din viteza a treia în a patra e şi acum, după ani de şofat, un 
mare mister, sau gestionari cu musca pe căciulă şi priviri 
furişate, sau pipiţe sofisticate, nepoate de pianişti şi chiar 
de clavicenişti, care visează să se mărite şi apoi să 
divorţeze pentru a avea „regim de femeie care a fost 
căsătorită“, sau, sau, sau... numai Z. cea mult căutată - 
nicăieri. 


Îmi amintesc: tot umblând aşa hai-hui, Dhimitrie (p.), 
căutând prin buzunare o batistă, scoase câteva foiţe 
mototolite pe care dădu să le rupă şi să le arunce. L-am 
oprit. Îmi zise că are acolo câteva note cu privire la 
închisoarea ideală, dar că între timp îşi schimbase părerea, 
aşa că însemnările alea nu mai constituiau nimica pentru 
el. Le-am parcurs în grabă. Le făcuse, după afirmaţia sa, în 
timp ce fusese „întemnițat“ de către Z. Foiţele conţineau o 
sumă de idioţenii dintre care cea mai de seamă era 
următoarea: 

„Un director de închisoare inteligent (aici i-am adresat o 
înţepătură cu privire la termenul inadecvat - director de 
închisoare!) i-ar scoate cu picioare în fund pe deţinuţi, să se 
ducă fiecare unde doreşte, nu înainte de a-i fi prins de 
gleznă, gât, sau în fine, de orice altceva, un emiţător 
automat care din sfert în sfert de oră să zică: „Nu uita că 
eşti un deţinut, nu uita că eşti un deţinut!“. Aceasta ar fi 
închisoarea ideală... ă 

— Ei bine, nu este aceasta, se opri Dh. (p.). /nchisoarea 
ideală e dragostea. 

L-am strivit cu o privire, de la înălţime: 

— Idiot mic şi trist, tu chiar eşti amorezat de inexistenta 
Z.! 

— Inexistentă?! Numai fiindcă n-o cunoşti tu? răspunse 
poetul. 


4. Zece minute mai târziu ne aflam la Institut. Bucur O. 
mă pofti să intru. 

— Mi-e sete! am gemut. 

— Am de toate, în cabinet, dar cu adevărat ţi-e sete, sau 
ţi-e teamă? mă cercetă întunecat doctorul Bucur O. 

— Nu ştiu exact, am încercat să trag de timp. 

Însă acesta era purul adevăr, îmi era frică! După ce am 
băut ceva, am aprins o ţigară, pe urmă m-am dus la 
(toaletă, am mai băut ceva, cu o altă ţigară, mi-am 
dezlegat şi legat şireturile de la pantofi, şi am prins deodată 
mare interes pentru un panou: „De dissectione partium 
corporis humani“, însă Bucur O. mă luă de braţ, necruţător: 


— Dorinţa ta a fost să vezi, Toma, necredinciosule! 


5. Uşa salonului „X“ era păzită zi şi noapte de un bărbat, 
iar în interior făcea de gardă cu schimbul, câte un medic, 
dintr-o echipă de cinci specialişti aleşi pe sprânceană. 
Lumina slabă filtrată cu zgârcenie din patru becuri de 
diferite culori crea o atmosferă de teroare. În capătul 
încăperii, pe un pat larg, un pat special, se distingeau două 
trupuri absolut nemişcate. Pe feţele acestor oameni lumina 
slabă scotea în relief caverne. 

— Sunt morţi? am şoptit. 

— Nu, dar viaţa lor atârnă de un fir de păr. Nu te apropia! 

Medicul de gardă ne privi o clipă, îi făcu lui Bucur O. un 
semn al cărui sens îmi scăpa. Ochii mi se obişnuiră cu semi- 
întunericul. Am observat că între cele două trupuri 
nemişcate, şerpuiau tuburi, fire, alte legături. Unele dintre 
fire se prelungeau în aparate cu cadrane fosforescente. Nu- 
mi plăcea. Nimic nu-mi plăcea din cele ce se petreceau 
acolo. Curiozitatea ce mă mistuise atâta vreme cu privire la 
„marea experienţă“, mi se topise. O durere se instalase în 
mine, aş fi vrut să ies cât mai repede. Nu mă mai interesa 
nimic, nu mă mai interesa „marea experienţă“. 

— Asemenea „încercări“, în principiu nu se fac, vorbi cu 
glas scăzut Bucur O., şi ochii lui de obicei luminoşi, se 
căscară asupra mea îngrozitor de negri, le interzice 
deontologia, fiindcă... eh, ar fi o mulţime de motive, dintre 
care principalul e că ating misterul fundamental... Însă mie- 
mi este permis fiindcă eu sunt un geniu... De altfel, numai 
trei oameni ştiu exact, cam ce fac eu aici. Ceea ce fac eu 
aici, e ca o justificare pentru „Marele Joc“, dosarul căruia 
vrei să-l deschizi... Inchiziția m-ar condamna pentru 
vrăjitorie, iar un tribunal modern poate pentru cruzime. 

— De ce? Ai sacrificat vieţile celor doi? 

— Mult mai rău, şopti Bucur O. De nu ştiu unde venea o 
rază de lumină, albindu-i fruntea. 

— Ce poate fi mai rău? 

— Le-am prelungit viaţa fără speranță. 


— Ar fi fost de datoria oricărui medic, nu văd nimic 
special... 

— Ei mai supraviețuiesc doar unul prin celălalt. Poţi să 
înţelegi aşa ceva? 

— Parţial, am răspuns, ştergându-mi cu dosul palmei 
fruntea umedă. 

— S-au mai făcut experienţe asemănătoare, dar eu sunt 
primul care merge până la capăt. Vei afla de îndată ce 
înseamnă a merge până la capăt. In rezumat, ar trebui mai 
întâi să pricepi că, organismele lor trăiesc de câtva timp în 
comun. Fiecare trup are unele organe bolnave, ieşite din 
funcţiune, extirpate, funcțiunile lor fiind îndeplinite de 
organele tefere ale celuilalt trup. Ai să înţelegi mai uşor 
dacă-ţi voi spune că inima celui din dreapta lucrează pentru 
amândouă corpurile. 

— E în stare s-o facă? 

— Da, însă numai dacă e ajutată. 

— Formidabil! 

— Nu, Toma, formidabil e altceva. Am reuşit să reunesc 
activitatea celor două creiere. Ele pot gândi împreună, pot 
colabora, ca şi cum ar fi două părţi ale aceluiaşi întreg, dar 
în acelaşi timp fiecare-şi păstrează o anumită independenţă 
pentru propriile gânduri. Numai că - fii atent! - şi cealaltă 
parte, celălalt cap, celălalt creier, poate să cunoască 
gândurile confratelui, participă la ele, ca şi cum ar fi 
propriile sale gânduri, aceasta e latura genială a 
intervenţiei mele, care deschide o fereastră largă spre... 

— Spre? 

Doctorul Bucur O. mă privi grav şi tăcu. Am zis: 

— Spre nişte abisuri interzise, poate .. Cam sinistru, 
doctore! 

— Da, într-un fel, cam sinistru... pentru voi. 

— Dar pentru tine ? 

— Eu sunt un cățărător, Toma! 

— Vorbe! Tot nu înţeleg. De unde ştii cum acţionează şi 
reacţionează creierele... victimelor tale? 


— În primul rând, nu sunt victime. Marii savanţi de 
odinioară îşi inoculau vaccinurile nou preparate, cu riscul 
vieţii. 

— Da? Atunci de ce nu iei locul unuia dintre aceştia? 

— Pentru două motive: unu, sunt perfect sănătos, prea 
sănătos, şi, doi, n-aş putea să urmăresc experienţa, să trag 
concluziile. Cum cunosc reacţiile pacienți/lor? Aparatele îmi 
comunică o parte din date. Restul e intuiţie... 

— Genială, desigur... 

— Da, genială, Toma. Altfel nu se poate. Din vreme în 
vreme provoc ambilor pacienţi perioade de acută luciditate. 
Scurte perioade, pentru a nu-i obosi. În acest răstimp, dacă 
pun o pagină scrisă în faţa ochilor celui din dreapta, cel din 
stânga poate citi fără să vadă. Vede cu ochii celuilalt. 
Raţionează cu mintea celuilalt. 

— E diabolic. 

— Poate că ai dreptate. 

— De ce faci toate acestea? 

— Tot n-ai înţeles? 

— Încerci, totuşi, să le salvezi viaţa? 

— Dar ţi-am spus! Nu există scăpare pentru nici unul din 
ei. Cel din stânga, probabil, va deceda primul, iar cel din 
dreapta îi va cunoaşte gândurile şi-mi va transmite 
procesele mintale până în ultima clipă... 

— Până în ultima clipă! Şi, poate, chiar şi după? 

— Da, dacă există un după. 

— Tu speri să existe? 

— Nu sper. Sunt un savant. Dar aş dori să existe. Tu n-ai 
dori? 

— Şi dacă unul din ei moare, celălalt va supravieţui multă 
vreme? 

— Nu. Câteva minute. 

— Câteva minute! Mult! Oricum, el va trăi două morţi. Va 
muri de două ori! E dur! E crud! 

— Toate marile experienţe au latura lor de duritate şi 
cruzime. Priveşte biologia. Priveşte medicina. Priveşte 
istoria. Da, unul din ei va muri de două ori. 


— Nu-mi place. Nu-mi place, doctore. Să fii ars pe rug, de 
două ori... 

— E partea incorectă a experienţei. Dar cea mai 
importantă, afirmă Bucur O., alb, cu obrazul ca piatra. In 
urma noastră uşa salonului „X“ glisă fără zgomot. Definitiv. 
Pentru mine. Ştiam că n-am să mai revin acolo. Nu sunt un 
savant. Nu sunt un Bucur O. Respect enigmele. lubesc 
enigmele. Dar mă tem de enigme dezlegate! 


6. În cabinet, Bucur O.: - Ce părere ai? 

l-am comunicat părerea. l-am spus că ninge, şi va ninge 
iar, că e în firea lucrurilor să ningă mereu, că, sub privirea 
îngheţată a şarpelui, aş mai bea un whisky, însă doctorul, 
după ce-mi dezvăluise o parte din gândurile sale, nu mai 
avea poftă de prezenţa mea şi, politicos, dar ferm, mă 
conduse pe scări până la automobil. 

— Geo, du-l te rog pe domnul Bumbuc acasă... sau 
oriunde doreşte dumnealui... După aceea eşti liber. 

Grozav tip, doctorul, am gândit. „Sau oriunde doreşte 
dumnealui...“ La cârciumă, la Operă, la Turnul de Apă, sau 
chiar pe Lotrului 17, unde Mel... îmi va servi o cină bună şi- 
mi va plăti la nevoie chiar şi taxiul către casă. Dar la gândul 
că aş putea să dau acolo de infamul Be Haş, mi se făcu o 
lehamite. Am tras la rădăcina Turnului de Apă şi l-am 
întrebat pe Geo dacă nu, vrea să bea un păhărel cu mine, 
n-aveam nici un chef să rămân singur, doar cu 
Androtancus, şoricelul „Sucursalei din Nord“, însă şoferul lui 
Bucur O., corect, mă refuză. Tipii ca el totdeauna te refuză. 

Am format numărul de telefon al lui Raymond, Regele 
Spionilor. 

— Mă băiete, am zis, noi amândoi am fost toată viaţa 
afoni. Haide să ne afiliem unui cor şi să cântăm. Imbracă-te 
iute! 

— Toma! Tu te-ai sonat !la lasă-mă-n pace! 

— Nu aud ce zici. De ce răcneşti atât de încet? Cum? 

— Ascultă, nevastă-mea a răcit, are febră, doarme acum, 
nu vreau s-o trezesc. Du-te dracului. 


M-am dus. Ce era să fac? M-am dus. Pe borurile pălăriei 
mi se depusese un strat subţire de zăpadă. Am scuturat-o, 
mi-am procurat un taxi şi am intrat la teatru. Era târziu. 
Actul al optulea sau al nouălea. De fapt piesa se sfârşise. 
Comedia s-a sfârşit. Commedia e finitta. Pagliaci. 

Am trecut prin cordoane fluturând o legitimaţie oarecare. 
Dintr-o lojă teatrală am trecut în revistă ce era de trecut în 
revistă. Nu era nimic de publicat în revistă. De trecut, 
poate. 

Deci, am trecut în revistă trei făpturi de sex opus mie, 
făpturi ce ocupau scaunele din faţă. După care, am aruncat 
o privire şi spre scenă. Pe scenă se dădea o piesă. Fireşte 
că o piesă, nu o ciorbă. Dar poate că era o piesă-ciorbă, nu 
mă pot pronunţa exact. Chiar, nu mă pot. Eram obosit. Mă 
gândeam la destin. Mă gândeam că viaţa ne este una 
singură, şi dacă nu grijim, iese o viaţă-ciorbă. Măcar de-ar fi 
o viaţă-ciorbă-pescărească, suculentă, dar nu, dacă nu 
grijim, iese o viaţă-supă de chimen, fără gust. lar piesa 
asta... Un personaj comenta recolta de sfeclă de zahăr care 
ar fi putut să fie mai bună, dacă... Alt personaj, cu pălărie, 
se-mpiedică de ceva şi plonjează pe masă, nu ştiu dacă din 
greşeală, sau aşa cerea textul. A fost singurul moment 
interesant, după care 

o mână înarmată, subţire, ca un desen în peniță 

începu să se mişte în dosul ferestrei, 

răsunară două Împuşcături şi cineva 

se prăbuşi. 

Rumoare. Asasinatul acesta era împotriva 

mersului general al acţiunii. Dacă era 

o crimă adevărată? 

Dar pe mine nu mă mai interesa nimic, de cealaltă parte 
a sălii îl observasem pe fatidicul Be Haş! Nu stătea în cap 
sau mai ştiu eu în ce, însă cu cine era! Cu Magda, secretara 
lui Bucur O. Haide, se menţine în familie, mi-am zis, cu 
răutate. Ha! Bine! Bine! Zece minute mai târziu mă aflam 
pe Lotrului şaptesprezece. Melania îmi deschise, se prefăcu 
a fi bucuroasă că mă vede. l-am trăncănit despre de toate, 
şi printre altele, fără nici un comentariu, pe cine zărisem 


acolo, la teatru. Nu păru impresionată. Zise doar „Oh!“. 
Uimitoarea mea Mel...! Şi adăugă în treacăt: - Eu le-am 
făcut cunoştinţă. Mă bucur pentru ei, erau prea singurateci 
amândoi! 


7. Melania m-a întrebat dacă rămân să cinez cu ea. Am 
răspuns nu, pretextând ceva, nu mai ştiu ce. Cum să-i 
mărturisesc că aşa, povestea nu mai are haz. Cum să 
recunosc că îmi /ipsea Be Haş?! 


8. Veniră seri şi zile. Şi trecură. Mă gândeam că, peste un 
an, doi, o să-mi scuip în palme şi-o să deschid dosarul 
„Marelui Joc“. Orologiul meu cel vechi, moştenit de la 
locotenentul Kalendula, îmi şopteşte mereu că ar fi multe la 
care trebuie să mă gândesc. Şi nu numai orologiul. Chiar şi 
Androtancus, şoricelul „Sucursalei din Nord“, catadixeşte 
să-mi dea sfaturi! Cât e de simplu să dai sfaturi, chiar şi 
pentru un şoarece. 

Or să vină prietenii să mă prevină: ai grijă! Câte 
încurcături, câte confuzii se pot naşte, mai bine amână... 
renunţă, cine ştie ce daune poţi să aduci carierei fiecăruia 
dintre magnifici şi supraviețuitori! Cariere în plină 
desfăşurare. lar Bucur O. îmi va şopti iarăşi: „...în ultimul 
bombardament, din ultima zi, din ultimul ceas, din ultima 
secundă, a ultimului război...“ 

Şi toate aceste intervenţii, sâcâitoare intervenţii, poate 
vor înclina pârghia laşităţii mele şi, luând mina unui om 
preocupat, dar în realitate punând pe goană toate 
gândurile, am să mă duc la pescuit dincolo de Dâmbul 
Morii, iar în cap are să-mi sune numai vântul, a pustiu. E 
greu să trăieşti, e greu să fii om. Dar şoarece? 

La ceasul acela, cred, marea experienţă a doctorului 
Bucur O. se va fi consumat şi, cunoscând totul despre viaţă 
şi despre moarte, va umbla palid pe străzi murmurând 
halucinat termenii unei noi experienţe, poate şi mai abisale. 
Dar ce poate fi dincolo de viaţă şi de moarte, mai sus sau 
mai jos? Care adevăruri? 

Adevărul despre dragoste, poate? 


Aş, simple speculaţii. 

Şi-apoi, de-aş fi măcar mai înţelept! 

Sau, să prefer înţelepciunii, o scânteie, numai una, de 
geniu? lată cât sunt de deştept! Ca şi când doar atât aş 
avea de făcut, să aleg între înţelepciune şi geniu! 


9. Cenuşiul, nu culoarea, ci insul acela penetrant ca 
umezeala, începu iarăşi să dea târcoale magnificilor, 
supravieţuitorilor. 

Se petreceau tot felul de lucruri. De pildă, o mâţă, altfel 
odihnitoare, se prefăcu în zmeu şi teroriză timp de trei 
săptămâni o grădiniţă de copii, într-o pivniţă. Androtancus, 
şoricelul, se pomeni mieunând, - dar îi trecu repede. 
Orologiul lui Toma Bumbuc se opri - fără motiv - şi un 
singur individ din tot oraşul se angajă să dreagă acea 
relicvă, un „armurier“ pe nume Hrwaszartanowicz, ce-şi 
avea firma peste drum de Filologie. 

Într-un foarte scurt interval critica de specialitate 
semnală (cu seriozitate) încă aproape treizeci şi şapte de 
genii. 

În tot acest timp Cenuşiul, nu pierdea o secundă, umbla 
de colo-colo. 


10. Posturile de radio anunţă că a mai fost deturnat un 
avion - undeva în Apus, şi tot pe-acolo un individ sângeros 
cutreieră prin noapte şi rade tot ce întâlneşte în cale, mai 
ales roşcatele. In legătură cu aceasta, un celebru detectiv 
britanic a declarat: He! 

Marele Şeik Rahman şade nemişcat în fotoliul său 
directorial, rumegând noutăţile. În birou nu e nimeni, iar el 
îşi examinează mâna, surprins, cu ochi de specialist. 
Lucrurile mari te împiedică să observi cele mici, dar fără 
cele mici, n-ar exista cele mari... pfff!, ce de repetiţii, parcă 
ar fi o frază modernă din Ştefan cel Bigot. 

În sala de alături fac anticameră la importantul director 
de grupuri de şantiere trei, patru sau chiar cinci persoane, 
toţi cu afaceri presante, desigur. 

Magda, secretara: 


— Domnule director! Ce fac? Pe cine să introduc? 

Barba Şeikului nici nu clinteşte. Mâna lui dreaptă, cu 
degetele răşchirate, stă lipită de o mapă neagră. Mâna e 
grea, păroasă, degetele, fără inele, uşor curbate, puternice, 
se sprijină pe burice, iar ăl mare e puţin întors către 
interiorul palmei. Colosală construcţie - mâna omenească, 
şi plăcut e să te concentrezi uneori asupra propriei tale 
mâni, minunându-te cât e de armonios şi ingenios alcătuită. 

— Magda! 

Ea nici nu-şi trădează surprinderea, deşi e surprinsă. Aici 
Magda e „doar“ doamna Coman, iar el domnul director; 
într-adevăr, unui om atât de masiv, atât de puternic, şi mai 
ales cu o asemenea barbă, trebuie să i te adresezi 
ceremonios, altfel barba se zburleşte. 

— Magda, îmi vine să gem de încântare... pur şi simplu 
sunt încântat... ia priveşte, am două mâini, două, atât de 
perfecte, construite inginereşte, poţi să mă crezi, că mă 
pricep, construite cu economie şi generozitate în acelaşi 
timp. 

Trăsnitul! se cutremură secretara, pururi glacială. Auzi... 
are mâini! Cine n-are? Ce mare scofală mai e asta? Numai 
de nu le-ar folosi iar... ca atunci, când m-a întors încet pe 
fotoliul acela cum a făcut prima dată, de nu m-am putut 
împotrivi o secundă, în timp ce sala de aşteptare gemea de 
ingineri, de specialişti, şi dintr-o clipă într-alta trebuia să 
pice şi o delegaţie... 

Totuşi, totuşi, adevărul e că se împotrivise, invocând 
motivele de mai sus, iar el, în treacăt: ce pot să-mi facă? 
Sunt prea mare în domeniul meu, şi apoi, ca să muncim 
cumsecade, trebuie, din când în când să ne relaxăm... 

— Cine mai aşteaptă acolo? se ridică brusc barba 
Şeikului. 

Magda citi din carneţel: 

— Contabilul Catană, de la I.C.P.U.E.C., doi băgători de 
seamă, soţia lui Cheresteş şi, în sfârşit, un individ cenuşiu. 

Marele Seik holbă ochii - şi aşa holbaţi: - Invidid cenuşiu? 

Magda drese o cută a fustei. 


— Da, domnule director, termenul e poate livresc, dar e 
singurul potrivit. Un individ al dracului de cenuşiu, N-a spus 
nimic, nici cine este, nici de unde vine, din partea cui... 

Marele Seik medită: 

— Hm. Nici moartea nu zice nimic, nici cine este, nici de 
unde vine, şi din partea cui... Da, Moartea, surioară... 

Marele Seik Rahman ridică ţigara uitată pe marginea 
scrumierei să vadă dacă se stinsese. O strivi, înşurubând-o 
încet. 

— Un Cenuşiu... Bine. Lasă-l să intre. Să vedem ce naiba 
vrea. La o adică, îl aranjez eu. Işi mângâie barba, meditativ. 
Repetă: Să intre Cenuşiul... îmi plac cei care nu spun cine 
sunt şi din partea cui vin...“ 


11. Magda pluti cu eleganţă către uşă, lumina se 
aprindea şi pălea pe pulpele mângâioase, şi-n timp ce 
ieşea, Marele Şeik scoase dintr-un loc ultrasecret, adică din 
sertarul biroului său, o sticluţă cu ceai, din care sorbi scurt. 
De plăcere, perii braţelor i se ridicară. Aprinse un trabuc, la 
fereastră, mereu cu spatele către uşă, dar când trunchiul 
său mare se roti, avu o foarte neplăcută tresărire, umerii 
puternici se scuturară şi doar cu mare greutate îşi astupă 
un sughiţ. Individul cenuşiu, Cenuşiul intrase - cum? - 
neanunţat, neauzit, şi înaintase neauzit, în unghii poate, iar 
acum se instalase impertinent în fotoliu, urmărindu-l atent 
pe Marele Seik, cu ochi injectaţi, roşii, cum să vă spun, 
cenuşii totuşi, înconjurați de perii cenuşii ai bărbii sale de o 
săptămână. 

— Bună ziua! salută Marele Seik, aproape strigând, încă 
sub efectul surprizei, şi parcă bănui că nu va căpăta un 
răspuns la salut - şi chiar nici nu căpătă. Cenuşiul - ce 
vârstă?, vreo cincizeci?, cine ştie! - purta un loden cenușiu, 
ros şi jegos, pantaloni gri cu manşeta îngustă şi unsuroasă. 
Gulerul cămăşii se jegoşise şi el. Nu-şi aruncase de pe cap 
pălăria, nu părea că are de gând s-o facă. Nu dădea semne 
de nervozitate. Nu dădea semne evidente de demenţă. Nu 
părea că venise să se milogească ci dimpotrivă, să ceară, 
să pretindă, să poruncească. Da. Chiar, da. 


— Prea bine! Marele Şeik scutură scrumul ţigării. După 
ce-l scutură mai zise o dată prea bine şi încercă să fie 
ironic. - Ei bine, desigur aţi venit cu propuneri interesante. 
Ce facem? Construim un baraj pentru via? Fondăm un club 
al tăcuţilor, al cenuşiilor? 

— Am nevoie de actorul Bucur O.! bufni necunoscutul cu 
voce groasă şi rară, de parcă i-ar fi dat drumul prin hornul 
afumat şi imens al unui transatlantic, şi aşeză pe biroul 
Şeikului o mână îngustă, cenuşie, cu unghiile crescute şi 
murdare. Rahman îl privi în ochi şi se îngrozi fără motiv. 
Ceea ce nu-l împiedică să rămână sarcastic. 

— Da? Aveţi nevoie de actorul Bucur 0.?! Vă închipuiţi 
că-l păstrez aici într-un safe? 

Adulmecând, Marele Şeik încerca să perceapă a ce 
miroase individul, a urină sau a parfum greţos, concentrat, 
de trandafir? 

— Îmi veţi spune neapărat cum pot da de el! Sunteţi în 
relaţii. 

— De amiciţie, preciza Şeicul. Şi întrebă: Dar dacă-ţi trag 
un pumn în nas, stimabile? 

— N-ar folosi la nimic. 

Marele Şeik apăsă pe butonul interfonului. - Doamna 
Coman, eşti bună să mi-l dai pe fir pe doctorul Bucur 0.? 

Cenuşiul, în lodenul său cenuşiu, aţintea o privire de 
rechin, operat la vezică. 

— Doctorul Bucur O. la aparat! vesti Magda-secretara. 

— Aşa, uşor?! Alo! Doctore, ascultă dragă... da, eu sunt, 
Rahman, ascultă dragă, cred că eşti persoana cea mai 
indicată să mă lămureşti cam în ce punct al globului se află 
în clipa de faţă tizul tău, actorul... 

— Dar cine se interesează de el? răsună foarte puternic 
în receptor glasul doctorului, atât de puternic că şi Cenuşiul 
nu pierdu o silabă. 

— Ei, cine, mârâi Şeikul, privindu-l de sus pe Cenuşiu. Un 
individ oarecare, nu-l cunosc... 

— Atunci mai bine să nu-i divulgăm adresa actorului, se 
auzi glasul doctorului Bucur O. 


— De ce? Actorul e invulnerabil şi... oricum, el e o 
mândrie a noastră a tuturor. Nu? 

— Desigur. Ei bine, actorul e undeva în California. 

— Atât de aproape? Ai auzit stimabile, i se adresă 
„oaspetelui“, undeva în California, dă o fugă până acolo 
dacă-ţi dă mâna. 

— Îmi dă! Unde anume în California? întrebă Cenușiul cu 
glasul său dur şi lipicios. 

— Ce se întâmplă, cu cine conversezi? întrebă doctorul 
Bucur O. 

— Cum cu cine, cu subiectul... Nu ştiu cine e că nu s-a 
recomandat, dar poate că e un producător de filme din 
Pago-Pago, vorba lui Toma Bumbuc. Da... se află în biroul 
meu, aude toată conversaţia, nu e obligatoriu să-l înjuri... în 
fine, să nu-l înjuri prea aspru... ca pare sensibil. 

— Nu-l înjur. N-am obiceiul. Actorul se află - de ce te 
prefaci că nu ştii? - la Hollywood, turnează un western cu 
John Ford: „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday“. Va lipsi o 
vreme. Din California e posibil să plece în Argentina. 

— Argentina Timar, blonda care înjură suculent, amica lui 
Bumby? 

— Te-ai apucat să bei atât de dimineaţă? 

— Nu e dimineaţă. Când ne mai vedem, doctore? 

— Ştii ce, Rahman? Spune-i tipului să dea o raită peste 
meridiane, în căutarea actorului, dacă nu-l găseşte, oricum 
îi va folosi, călătoriile, se zice, vindecă obsesiile. 

— Nu ştiu dacă e un obsedat. Poate că e chiar nebun, dar 
nu-mi pasă. Tu cum te simţi ca laureat al premiului 
„Ambroise Pare“? 

— Ştii că-i adăugăm Institutului o aripă. Zilele acestea va 
trebui să mă consult cu tine. 

— Oricând şi cu plăcere, doctore, cu plăcere... 
Complimente Melaniei... 


12. - Aţi auzit, se întoarse Marele Şeik Rahman către 
Cenuşiu, aţi auzit unde se află actorul Bucur 0.... totuşi, cu 
cine am onoarea? 


Individul parcurse, dintr-un elan, distanţa până la uşă, 
înţepeni acolo, întoarse către Şeik, un obraz ascuţit şi 
tepos: 

— Eu sunt actorul Bucur O., domnule! Transmiteţi-i 
prietenului dv. că dacă nu încetează acest joc, îl ucid! Il 
ucid! 

Magda-secretara îşi lipi pântecul de marginea biroului şi 
se aplecă spre Şeik confidenţial. 

— Ştiţi ce a făcut când a ieşit? 

— Nebunul acela? 

— Chiar cred că e nebun. Mi-a aruncat pe masă o hârtie 
de o sută de lei. 

— Ha! Şi a spus ceva? 

— Ceva destul de ciudat, dacă am înţeles eu bine. Cam 
aşa: Vă învăţ eu cum se cântă „Sucursala din Nord“, cu 
orchestră, solist şi cor, măşti afurisite! 

— lar tu? 

— l-am aruncat suta în obraz. Era mototolită, murdară 
Şi... cenuşie. 


h h hh 


1. Sus cortina. 

După un scurt antract, „Marele Joc“ continuă. 

Poate că în secolul următor, oraşele modernizându-se din 
ce în ce, vor renunţa la anacronicele Turnuri de Apă, şi 
atunci, mă întreb, ce vor face aventurierii călători ca 
locotenentul Kalendula, visătorii răutăcioşi de teapa lui 
Toma Bumbuc, ratonii melancolici, urmaşii lui Androtancus, 
şoricelul „Sucursalei din Nord“, ce vor face, unde se vor 
adăposti? Chiar, unde? 


2. Îţi mai arde de glume, Toma Bumbuc, în loc să-ți 
smulgi părul din cap de disperare că nu vei afla niciodată 
totul, şi nici măcar „ceva“, despre steaua dublă „Y Leonis“, 
care străluceşte (perioada ei de frivolitate), apoi se stinge 
(perioada de modestie), şi iar, şi iar... 


3. Dhimitrie (poetul) pândea factorul poştal. Aştepta ca Z. 
(de la zăpadă) să-i expedieze „facturile“. Ele întârziau. Da. 
Când ai dori să plăteşti, facturile nu mai vin, iar când nu ai 
cu ce plăti, grămadă. 


4. Cortina sus. O întrebare. Bucur O., cum reuşeşti şi de 
ce te încăpăţânezi să rămâi veşnic tânăr? 

— Incerc să-ţi răspund, domnule. Permite-mi să dezvolt o 
teorie pe care ia-o cum doreşti şi chiar cum nu doreşti - 
observi ce libertate de gândire îţi dau? Oamenii, spectatorii, 
rămân dezolaţi când constată, de obicei pe neaşteptate, că 
actorul preferat s-a... fanat, şi abia atunci au revelaţia 
propriului apus. Generaţiile au îmbătrânit sau au murit, 
împreună cu William S. Hart, Mary Pickford, Rudolph 
Valentino, Olivia de Havilland, Danielle Darieux, John 
Wayne, vor îmbătrâni sau vor muri, în continuare, cu Jean 
Marais, Gerard Philipe, Paul Newman, Anthony Perkins... 
Oamenii au dezgustătorul obicei de a-şi lua drept oglindă 
câte un blestemat de actor, se agaţă de destinul lui, se 
sting împreună cu el. De aceea, îţi spun, amigo, vedeta nu 
are voie din punct de vedere moral să îmbătrânească şi să 
moară, fiindcă, împreună cu sine, trage mii şi mii de oameni 
în abis. 

— Instructiv ceea ce spuneţi, mister Bucur O. însă aţi 
descoperit oare mijlocul de a preveni ridurile, 
decrepitudinea? Moartea? 

— Poate că da, domnule, ripostă cu macabră seriozitate 
Bucur O. În primul rând, eu sunt un magnific şi un 
supravieţuitor. Sensul acestor termeni, chiar dacă ţi se pare 
obscur, n-am intenţia să-l comentez. Comentează-l d-ta. 
Dacă poţi. In al doilea rând, după cum ştii, mă pregătesc 
să-l interpretez pe Dorian Gray... 

— Şi-n locul Dv., vă îmbătrâneşte portretul, d-le Bucur 
0.? 

Actorul surise larg, dar îngheţat. Pe reporter îl trecură 
fiorii. 

— In locul meu îmbătrâneşte doctorul Bucur O., dacă poţi 
înţelege aşa ceva, mister... 


Se auzi glasul puternic al Marelui Regizor: 

— Toată lumea la posturi! RELUAM!!! 

— Trebuie să plec, mi-a făcut plăcere, good bye, făcu 
actorul Bucur O., încheindu-şi bluzonul. 

— Un moment! Mister Bucur O.! Cine este doctorul Bucur 
0.? 


5. Proiectoarele măturau platoul de filmare. O mână 
înarmată, subţire ca un desen în peniță, se strecură pe 
fereastra  saloon-ului ca o tentaculă. Răsunară două 
împuşcături, Rio Jim bătu aerul cu braţele şi căzu. 

— Hei! Nu! Cine se joacă acolo? răcni John Ford. Ce-i cu 
teatrul ăsta de prost gust? Nu aici, nu acum se moare! Sus, 
Rio Jim! Eşti doar vag atins, numai două gloanţe, şi unde? In 
stânga pieptului, nimica toată, nici nu ştii că eşti rănit, te 
ridici, te arunci în spatele diligenţei, continui înaintarea 
târâş... Hei, Rio Jim, ce s-a întâmplat, de ce nu te ridici? Nu 
mă auzi? 


6. În atenţia tuturor: HEI, CE S-A ÎNTÂMPLAT, NU MĂ 
AUZI? 


7. În atenţia tuturor: Ce s-a întâmplat? NU MĂ AUZI? 


8. Amintirile lui Dhimitrie (poetul) din lumea ireală. 
Secretara Magda, cu ochii ei verzi, cu torsul ei albastru, îi 
înmână un plic galben cu bani, drepturi de autor din mai 
multe surse. În absenţa poetului se strânsese o sumă ce 
căpătase pe parcurs denumirea de „Thezaurul lui Dhimitrie 
(poethul)“ - cu patru haş, precum observați. In perioadele 
de leftereală băieţii visau la acel „thezaur“, îi cereau 
Magdei mici împrumuturi, dar, credincioasă celui absent, 
secretara, unduindu-şi talia de vampă, rămânea pe poziţii. 

Era dimineaţă, încă nu venise nimeni, muştele abia se 
dezmorţiseră, telefonul nu suna. Dhimitrie (p.) rămase cu 
ochii la panglica albă din părul ei negru, iar Magda cercetă 
îndelung noul semn particular de pe figura poetului, 
cicatricea subţire şi zimţată ca un fierăstrău şi ajunse la 


concluzia că e very sexy. Dh. (p.) întinse mâna, să-i 
cuprindă un pic talia, ea se feri, în schimb îşi dezlegă limba 
pentru a-l pune la curent cu noutăţile: K. H. şi P., fuseseră 
înlocuiţi, V., W. şi Q. pregătesc ceva, premiul cel mare îi 
luase R., O. se certase cu X., sau viceversa, M. şi cu P. s-au 
împăcat şi pupat, se anunţă o nouă grupare în jurul lui T., 
care urmăreşte să-l pună în umbră pe A., însă nici A. nu stă 
cu mâinile-n sân, are în jurul său o falangă dură de poeţi 
delicaţi.  Avangardismul în declin, în ascensiune 
extravandismul. Ce simpatic, comentă Dhimitrie (p.). 


9. Magda adăugă: - În afară de asta, pe tine te caută, 
personal, un ins cu apucături ciudate. Vine tot timpul, mai 
ales când nu te aştepţi. Ce fel de apucături? Are baston, 
mai bine zis un fel de cârjă galbenă, poate bambus, sau din 
ce s-or fi făcând aceste cârje grele, urâte, ca nişte cârlige, 
cu noduri, de parcă ar fi oase, cu toate că el, vizitatorul 
acesta permanent, nu e foarte bătrân, ci mai mult uzat, ros 
ca de toate moliile lumii, şi e, cum să-ţi explic, foarte foarte 
cenuşiu, pantalonii mai ales, sunt deosebit de cenuşii, largi, 
cu manşeta îngustă, cu... 

Dh. (p.) o întrerupse: - De ce nu scrii romane, Magda. Ai 
putea compune unul în mai puţin de trei luni, eu aş instala 
virgulele necesare... 

— Ce drăguţ e că-mi spui pe nume, scumpule! Magda! Mi 
se pare ciudat. Nimeni nu-mi zice Magda, parcă ar fi un 
nume damnat, ci „fetiţo“, „dulciţo“, „micuţo“, „foricico“... 
Sunt eu fetiţă, sunt dulce, sunt micuță, sunt floricică! Şi ştii 
ce face? 

— Cine... fetiţo? 

— Omul cenuşiu. Îşi agaţă „cârligul“ în cuier, pune şi 
pălăria în cuier, peste „cârlig“, are un păr cenușiu, lins, o 
cârmeşte spre chiuvetă, se spală îndelung pe mâini după 
care se şterge cu prosopul meu (am ajuns să-l schimb în 
fiecare zi!) până ce palmele i se usucă-n aşa hal că atunci 
când începe să le frece - le freacă mereu! - iese un sunet 
ca de pergament mototolit, iar pe mine mă apucă spaima 
că i se va aprinde pielea. Da, îşi freacă palmele şi se uită 


îndelung prin birou parcă ar căuta pe cineva ascuns prin 
colţuri sau sub mese... 

— Şi nu s-a găsit un bărbat în redacţie care să-i tragă un 
pumn în nas? 

— Închipuieşte-ţi, nu. 

— Eu voi fi acela. Eu îi voi trage un pumn în nas. 

— Nu ştiu. Nu cred. Tipul se uită la tine cu o privire... Are 
în el o forţă, are ceva înfricoşător. 

Magda tăcu, se duse la oglindă. 

— Păpuşa mea, tu eşti o fată atât de drăguță. Cum de nu 
te-ai măritat încă? 

— Vezi! Ai şi renunţat să-mi spui pe nume. Păpuşă! Dar 
tu, nu mai sugi ace, te-ai schimbat într-atâta chiar? 

— N-am renunţat. Ai unul proaspăt? 

— Pe urmă, oricine s-ar afla în încăpere, omul cu 
bastonul, însă fără baston, înaintează ţintă spre mine, cu 
mersul lui de noctambul (parcă ar luneca pe şine) şi 
întreabă de domnul poet Dhimitrie. Nu se impacientează că 
nu te găseşte. lese, uitând bastonul sau pălăria. Le uită 
premeditat... 

— Premeditat! Ai învăţat încă un cuvânt, puicuţo. 

— Eşti idiot, Dhimitrie. Se întoarce peste un ceas, două, 
să-şi recupereze bastonul (de care nu are nevoie) şi 
întreabă încă o dată de tine. Dacă mă mărit? Nu, nu mă 
mărit. Nu zic că n-aş vrea, însă dacă-mi face curte unul cu 
intenţii serioase şi află că lucrez ca secretară, şi unde, la 
ăia, la poeţii „ăia neserioşii“, intenţiile sale serioase devin 
neserioase, şi-atunci îi dau papucii. Tu ştii că în fond sunt 
foarte cuminte. M-am înscris, ştii, pentru o excursie la 
Veneţia... 

— Dă-o-ncolo, se scufundă, ce nu ştii? Dacă se scufundă 
cu tine? 

— Nu-s eu atât de grea, băieţaş. Nu te înspăimântă 
individul cenuşiu cu baston galben? 

— Încă nu. Nu cunoşti o fată, o roşcovană-aurie care să 
aibă un automobil albastru? 

— Să mă gândesc... Nu. la stai. Soră-mea cea mare are 
automobil, dar e brunetă, şi Skoda ei este albă. 


— Nu te prosti... Magda. Îţi merge bine ceasul? 

— Da. Întârzie doar. 

La şi un sfert fix intră val vârtej Toma Bumbuc, privi 
pendula: 

— Am întârziat, mormăi ca pentru a se scuza, deşi nu-l 
acuza nimeni, dar m-a vizitat în Turnul de Apă un ins 
ţăcănit care se interesează de Bucur O., actorul, şi de tine, 
Dhimitrie. În ultima vreme interesul pare să-i fi trecut 
definitiv asupra ta, poete. Mă plictiseşte teribil, mai alea că 
mereu îşi uită câte ceva, şi revine. 

— Îşi uită bastonul galben? 

— Care baston? N-are nici un baston. Îşi uită servieta în 
care, ştii, m-am uitat din pură curiozitate, că nu se închidea 
ca lumea, ţine un teanc prăfuit de note muzicale, o mască, 
şi atât. Îşi uită şi umbrela. 

— Atunci nu e acelaşi, decretă Magda. Cel care vine aici 
îşi uită bastonul. N-are umbrelă, n-are servietă. Are pălărie. 

— Da? Vine în fiecare zi? 

— Aproape. Înainte de sosirea redactorilor. 

— Staţi puţin! exclamă Dhimitrie (p.), cuprins de o mare 
idee. Precis că este emisarul ei. Unde pot da de acest om? 

— Emisarul cui, zăpăcitule? 

— Al lui Z. Z, de la zăpadă. 

— Asta cine mai e? se interesă Magda. 

Toma Bumbuc ridică din umeri. 

— De când s-a întors din ciudata sa escapadă, se 
exprimă cam incoherent. 

— Un poet e obligatoriu să se exprime incoherent, 
decretă secretara redacţiei. 


10. Apăru redactorul şef. Ca de obicei, produse confuzie, 
dând trei sau patru dispoziţii contradictorii, în aceeaşi clipă. 


11. Apăru Ştefan cel Bigot, în spatele biroului său atârna 
un cartonaş pe care se aflau înşirate „condiţii de îndeplinit 
pentru a ajunge un romancier de treabă“, în număr de 
şapte. Multe? Puţine? Dhimitrie (poetul) efectuă o mişcare 


bruscă, un fel de salt, ca pentru a se feri de un inamic 
invizibil, din spate, a cărui prezenţă o intuieşti fulgerător. 


12. Totuşi a fost prea târziu, cele două împuşcături 
răsunară, Rio Jim se prăbuşi lent, bătând îndelung aerul cu 
braţele, stranie şi zadarnică încercare de a înota mai 
departe, iar Marele Regizor, fără să înţeleagă, ceru: Hei, nu 
exagera... eşti abia atins, abia două gloanţe, şi unde?, doar 
în partea stângă a pieptului, nici nu ştii că eşti rănit... 
strecoară-te pe sub diligenţă, târăşte-te mai departe în 
întâmpinarea adversarului! 

Însă Rio Jim, interpretat de actorul Bucur O., nu mai 
schiţă nici o mişcare. 


12+1....Dhimitrie (p.) efectuă o mişcare bruscă, un fel de 
salt, pentru a se feri de uşa ce se deschisese brusc, împinsă 
de mâna nervoasă a Cenușiului. |n clipa următoare, 
transpirând, gemând de durere, blestemând, regretă, mai 
bine s-ar fi lăsat pocnit de toate uşile din lume! 

Z. îl prevenise: 

— De-acum înainte, poete, luni şi ani de zile, va trebui să 
te mişti lin ca o balerină pe gheaţă. Orice întoarcere bruscă, 
orice avânt necugetat, îţi vor provoca dureri... nu sufleteşti. 
Dar nu-ţi vor lipsi nici acestea! Încearcă să-ţi mlădiezi 
fiecare gest şi lumea se va mira de schimbarea subită a 
ţinutei tale. Din animal necioplit, colţuros, vei deveni o 
felină plină de graţie şi, luând pilda trupului, vocea ta 
needucată, hârâitoare, nestăpânită, enervantă, se va 
cizela, cred, vei începe s-o stăpâneşti, fireşte dacă vei 
înţelege-n cele din urmă că glasul omenesc e o minune 
care s-a născut anume pentru a delecta urechea, tot 
omenească, iar nu ca s-o zgârie, s-o sperie. O voce poate 
cuceri o cetate. Crezi? 

— Consideri că ar trebui să-ţi fiu recunoscător că m-ai... 
sfârticat? 

— Da, aşa consider, surâse de la mari distanţe Zăpada. 
Întâlnirea cu mine este marea şansă a vieţii tale. 


— Te detest. În viaţa mea n-am urât pe nimeni cu atâta 
furie! 

— Normal, comentă Z. Când vei începe să mă iubeşti va 
fi prea târziu. N-am mai văzut om care să se încadreze atât 
de perfect în destinul său, aşa cum o faci tu. 

— Nu înţeleg ce spui. 

— Nu vrei să înţelegi. Nu vrei să înţelegi, fiindcă spui 
ceva foarte grav, vorbi încet Z. 

— Nu e adevărat! zbieră Dh. (p.). Nu mă încadrez nimic, 
în nici un fel de destin, în nici un fel de schemă, în nici un 
fel de ramă! Eu sunt poet! 

— Ei şi ce? La ce-ţi foloseşte? 

— Lumea mă ştie, mă apreciază, mă citeşte, despre mine 
vorbesc oamenii mari şi mici, am fost de mai mult ori 
premiat... 

Se opri, înspăimântat singur de stupiditatea enormă a 
argumentelor. Întrebă, palid: 

— Cum adică mă încadrez în propriul meu destin? Aici e o 
contradicţie, nu vezi? Viaţa mea este, ieşită din comun, 
viaţa mea e o aventură perpetuă, dintre tembeli sunt cel 
mai afurisit, am trei locuinţe... şi... şi... 

— Şi la ce-ţi foloseşte? 

— La ce ar trebui să-mi folosească, şi ce ar trebui să-mi 
folosească? 

Conştient că noile argumente pe care le debitase era de 
acelaşi calibru, îşi muşcă, nu limba, ci buza de jos. Continua 
să ningă afară, ningea mereu, Z. îl privea de la tot mai mari 
depărtări, iar Dhimitrie (poetul) simţea că meschinele sale 
pledoarii abia îl compromit. li ghicea răspunsul: „Păi, poate 
exact acesta a fost destinul tău să faci pe tembelul, însă 
fără a reuşi să fii un tembel de clasă“. 

O, nu! Acesta ar fi, cel mult, răspunsul meu, către mine. 
Răspunsul Zăpezii e tăcerea. 

— Imi reproşezi, bâigui el, ba nu-mi reproşezi, faci ironii, 
i-ro-nii, pe seama mea: afirmi că atunci când te voi iubi va fi 
prea târziu. Ar trebui să te iubesc acum? 

— Îmi este perfect indiferent. 


— Sigur. Sigur. Zăpada e totdeauna indiferentă. Chiar şi 
atunci când te acoperă... te sufocă. Tu eşti Zăpada. 
Accidentul meu, întâlnirea mea cu tine, fac parte şi el din 
„încadrarea perfectă în destin“? 

— Accidentul nu are decât importanţa pe care i-o vei 
conferi tu. Nenorocitule! Vei ajunge să te făleşti cu acest 
accident! După ce te voi expedia, vei începe să mă cauţi 
înnebunit, smiorcăindu-te penibil în urechile tuturora că ai 
ratat marea ta iubire. Te vei purta absolut dezagreabil, 
dragul meu poet, dar acesta e destinul tău. 

— Ai spus: te voi expedia. 

— Fiindcă te voi expedia. Ai înţeles perfect. 

— Nu e dur spus? 

— Dur, însă adevărat. Z. deschise fereastra, zăpada 
năvăli peste ei. Aerul îngheţat, pădurea, lătratul câinelui, 
teama de singurătate, se amestecară. - Tu! ridică Z. 
degetul, parcă ameninţându-l. Tu care-mi vorbeşti tot 
timpul - cu glasul acesta necultivat! - despre ura ta eternă! 
Dacă te-aş şti capabil de un sentiment etern, fie chiar şi 
ură, poate că te-aş iubi ca pe un zeu. 

Dhimitrie (p.) medită puţin. 

— Când se va produce „expedierea” mea? 

— Curând, curând. 

— Dar nu vezi că ninge groaznic? 

— Orice zăpadă are un sfârşit, răspunse Zăpada. 

— Nu am nici un chef să mă încadrez în destinul meu! 
scrâşni Dh. (p.) furios. 

Z. ieşi, îl lăsă singur. 


14. Toma Bumbuc îl găsi la telefon pe doctorul Bucur O. 
Mută receptorul în mâna stângă, degetele şi palma celei 
drepte  asudaseră groaznic, le şterse de haină, cu 
sentimentul că întregul său corp e prins într-o plasă 
cleioasă. Căldura era mare iar telefonul era public, pe 
stradă defilau femei, spiriduşi, câini, alte obiecte, în vitrina 
librăriei de peste drum o fată drăguță, aplecându-se mult 
către interior, aranja cărţi, broşuri, arătând tot ce avea de 
arătat iubitorilor de literatură. 


— Doctore, trebuie să te văd! 

— Ei? Nu acum. 

— Eşti ocupat? 

Fata din vitrină schimbă poziţia, iar Bumbuc făcu semn 
unor nerăbdători care ciocăneau cu monedele în geamul 
cabinei că termină îndată. 

— Marea ta experienţă înaintează? 

— Da. Da. 

— Cum? 

— Încep să mă conving tot mai mult că moartea e altfel 
decât tot ce ne-am închipuit noi până acum. Crezi? 

— Dar viaţa? 

— Ei... ştii tu! „Ultimul bombardament, din ultima zi, din 
ultimul ceas, din ultima secundă a ultimului război...“ 
Oricum, trebuie trăită. Viaţa. Şi, dacă e posibil, trăită 
frumos. 

— Asta e tot? 

— Deocamdată. Dar nu e suficient? 

— AŞ fi vrut date... cifre... 

— Mai târziu, cadetule. Avem timp din belşug. 

— Oare?... 


h h h h 


1. Mai târziu... Smulg încă o foaie de calendar, 1990, 
decembrie, ninge, curând împlinesc şaizeci de ani, şi-s 
peste douăzeci de când mă tot pregătesc să deschid 
dosarul „Marelui Joc“. 

Ninge colosal de jur împrejur! 

Ca în iarna de odinioară când roteam pe deasupra 
capului, ca pe o sabie, ameninţarea cu dosarul „Marelui 
Joc“, când, atât de tânăr!, atât de tânăr!, locuiam în Turnul 
de Apă împreună cu Androtancus, şoricelul „Sucursalei din 
Nord“. 

Între timp, m-au trădat femei, m-au părăsit prieteni, mi- 
am schimbat... lecturile, însă credincioasă mi-a rămas 
memoria. Perioada aceea corespunde cu un şir de 
evenimente, dintre care amintesc: 


— Doctorul Bucur O. a aflat totul, sau aproape totul 
despre viaţă şi moarte. 

— Actorul Bucur O. a fost răpus în chip misterios pe 
platoul de filmare. 

—  Dhimitrie (poetul) suferise un accident curios şi 
pornise în căutarea automobilului albastru. Acesta era 
destinul său, să caute automobilul albastru. 


2. - Fireşte - se spovedi Dhimitrie (p.) - am intrat cu 
capul înainte într-o proaspătă încurcătură. Tu ce faci acolo, 
Toma? 

— Pregătesc cafea. 

— Nu vreau cafea. De ce vibrează Turnul de Apă? 

— Şoricelul Androtancus urcă treptele... Dă-i 'nainte, în 
ce încurcătură ai mai intrat? 

— Livia ţine morţiş să mă prezinte părinţilor... în vederea 
logodnei. Da, e vorba de fata pe care am cunoscut-o în 
„dimineaţa sosirii din captivitate“, şi cu toate că uitasem 
locul întâlnirii - cine le poate ţine minte pe toate! - am 
găsit-o, nu era greu, e taxatoare pe linia şapte. Vei zice, 
Toma, că-s ultimul om, şi chiar sunt! De ce a trebuit să mă 
întâlnesc cu ea, să fac pe marele amorez şi-n acelaşi timp 
să zbier ca o mâţă cu coada strivită de dorul lui Z.?! Ce mă 
scoate din minţi este că ea, Zăpada, a cam prevăzut cât de 
penibil voi evolua, cât de perfect mă voi încadra în 
penibilitate şi în destinul meu, cu câtă fervoare mă voi 
azvârili iar în întâmplări-ciorap şi întâmplări-fular. 

— Una peste alta, îl întrerupse Bumbuc, ce ai de gând să 
faci, te însori cu această Livia, sau cauţi urmele lui Z., şi 
automobilul albastru? 

— Aş vrea să dau un pic timpul înainte. 

— Neghiobule! Se dă el singur. 

— Sau înapoi... 

— Asta n-au rezolvat-o alţii mai breji de cât tine. Ce este 
cu Livia? E însărcinată? 

— Cum? Habar n-am. 

— Evident. Cine ar trebui să ştie? Ea n-a zis nimic? 

— N-am întrebat-o. 


— Atunci, de ce atâta grabă şi zarvă? Dar părinţii ei? 

— Nişte oameni cumsecade, s-ar părea. Livia le-a spus că 
e logodită cu un poet. Vor să-l vadă la faţă pe logodnic. 
Sunt curioşi să cunoască un poet. Ei credeau că toţi poeţii 
sunt morţi... 

— V-aţi logodit? Nu-mi amintesc să mă fi invitat la 
logodnă, bombăni Toma Bumbuc. 

— Nici eu nu-mi amintesc să mă fi logodit, suspină Dh. 
(p.). Ce este aceea, de fapt, o logodnă? 

Toma Bumbuc îşi scărpină nedumerit bărbia nerasă. 

— Logodnă? Hm, un fel de... de unde dracu vrei să ştiu? 
Vorba ta, nu le poţi şti pe toate! 


3. Prima întâlnire dintre Dhimitrie (poetul) şi insul 
cenuşiu, pe scurt Cenuşiul, se produse într-o seară când se 
dădea la „Tivoli“ filmul „Călimara lui Sonny“, cu Bucur O. 
De sus din Turnul de Apă Toma Bumbuc se amuza, şi nu 
prea, observând marea de capete din faţa 
cinematografului. Ziua încă nu plecase definitiv, îşi mai târa 
coada, noaptea nu se anunţase decât prin avangărzi, iar 
porţiunea invadată de oameni părea un ţesut organic privit 
la microscop, aşa cum văzuse el într-o zi când doctorul 
Bucur O. îl poftise în laboratorul său. 

In acest moment Dhimitrie (p.) şi Cenuşiul se izbeau 
frunte de frunte în faţa locuinţei poetului de pe strada 
Babeuf. Poetul picase acolo în „inspecţie inopinată“, şi 
numai Raymond Regele Spionilor cu ironia sa groasă, îl 
împiedicase să-şi agaţe pe piept o insignă a brigăzii de 
moravuri.  |ntr-adevăr, ce se întâmplase? O anume 
studentă, pe numele ei întreg J., care locuia prin vecini, îi 
şoptise la ureche că odăiţa lui e închiriată în nopţile când el 
lipseşte, clienţilor ocazionali, în trecere prin oraş şi care nu 
găseau loc la hotel. Loc la hotel nu era niciodată aşa că 
gazda sa mergea pe înserate la gară ca să-şi recruteze 
clienţii. Dhimitrie (p.) se pregătea să-şi radă gazda, 
ameninţând-o că pierde un atât de comod chiriaş care abia 
dacă vine o dată pe săptămână şi nu cere să i se facă 
ordine în hrubă, de asemenea nu cere să-i fie servită 


cafeaua la pat, când îl apucă de mânecă Cenuşiul. Poetul îl 
recunoscu pe dată, din descrieri şi tresări de speranţă, 
crezând că e mesagerul lui Z., însă Cenuşiul, vorbind iute şi 
exprimându-se cam obscur, pretinse că el e adevăratul 
actor Bucur O. şi că are intenţia să-şi ucidă uzurpatorul, 
dacă acesta-şi continuă jocul său blestemat. Unde e? 

Dhimitrie (p.) râse, dezolat. Altceva sperase el! Cenușiul/ 
nu era mesagerul Zăpezii. Dar al cui? 

Cenuşiul continuă să amenințe, Dh. (p.) râse iar şi-i 
întoarse spatele. 


4. Totuşi, în cele din urmă, după încă alte două 
întrevederi (Cenuşiul îl căuta peste tot) între ei se stabili o 
stranie alianţă. Dh. (p.) îl va informa pe individ despre 
„Mişcările“ actorului Bucur O. (nu era greu, ce-l costa să 
zică: leri Bucur O. a plecat de la Hollywood la Miami?), iar 
Cenuşiul va căuta şi el automobilul albastru. 

Dhimitrie (poetul) avu din plin senzaţia că ia parte la un 
joc de copii şi se bucură teribil: Pentru început, îl expedie 
pe Cenuşiu la adresa, de puţini cunoscută, a actorului Bucur 
O. de pe str. Docent Constantinescu. („Nu se ştie, poate că 
Bucur O. a revenit în ţară incognito pentru câteva 
săptămâni de odihnă“.) Şi tot pentru început, Cenuşiul îl 
trimise pe poet la un amărât de mecanic, Sfârlea, care, 
zicea el, cunoştea toate automobilele ce se vânzoleau pe ici 
pe colo. 

Cenuşiul nu găsi pe nimeni pe str. Docent 
Constantinescu, actorul aflându-se, aşa cum ştia toată 
lumea, în California. Nici Dh. (p.) nu făcu mare scofală, 
Sfârlea pretindea că nu are ştire despre R-10 albastru, cu o 
pipiţă roşcovană agăţată de volan. 

Cercetările însă nu se opriră aici, şi nici colaborarea celor 
doi. 


5. Livia, costumată corect, arăta ca o perniţă fragedă şi 
probabil abia trecuse de şaisprezece ani. 

—  Minoră! se cutremură Toma Bumbuc. Nu vezi, 
Dhimitrie, idiotule, ce scrie pe fun... pe şoldul ei? 


— Nu văd. Ce scrie, dragă Bumby? 

— Ai grijă, că plec... 

— La Pago-Pago, ştiu. Ce scrie? 

— Câţiva ani puşcărie. 

— Ei, surâse visător poetul. Câţiva ani de linişte. Poate că 
aş scrie ceva deosebit în acest interval, iar pe deasupra, nu 
m-aş încadra perfect în destin. Orice ar zice Zăpada, 
puşcăria nu e prevăzută în „încadrarea perfectă în destin“! 

— De ce te complici, maimuţoiule, îl dispreţui Bumbuc, 
cu  puştoaice minore, când există atâtea secretare 
experimentate! 

— Eşti un blazat şi un famen, îl ocări poetul. 

— Poate, mârâi Toma Bumbuc. 


6. Până la Tahiţa - puţini kilometri. Urma automobilului 
albastru acolo se pierde. Vara, în absenţa ninsorii, 
distanţele par mai scurte. De reţinut această idee, şi de 
comentat mai încolo. De comentat de asemenea insistența 
şi nerăbdarea lui Dhimitrie (poetul), bunda înflorată şi cele 
patru insigne ale junelui cu mutra veşnic uluită de la 
ghişeul oficiului poştal Tahiţa. 

Pădurea foşneşte şi se închină în amurg. Amurgul se- 
nchină pădurii. Aceste imagini le gândeşte Dhimitrie (p.), 
dar le concretizează limba mea. Exact ca-n experienţa 
doctorului Bucur O. 


7. - Încep să bănuiesc, încercă să lege o conversaţie 
Dhimitrie (p.) Z., este şi ea o magnifică, o supraviețuitoare. 

— Nu! i-am replicat, mai dur decât era cazul. Cercul 
magnificilor, al supravieţuitorilor, este închis. Tu eşti doar 
un tolerat. 

Plecasem în zori, cu aceeaşi hardughie mare a 
Institutului, cu acelaşi Geo cabalin lipit de pedale, Geo şi 
hardughia fiind puşi la dispoziţia noastră de amabilitatea 
sumbră a doctorului Bucur O. 

Dimineaţa se arătase la început confuză, din ceruri 
curgea parcă nămol, dar munţii trimiseră un vânt care 
mătură şi măcină fantomele. Geo, răbdător şi tăcut, învârti 


automobilul prin păduri, pe drumuri impracticabile unde şi 
carele de luptă ar fi ezitat. Nimeni nu ştia nimic despre o 
cabană singuratică în jurul căruia dă târcoale un automobil 
albastru. Nimeni nu ştia nimic despre o fată pe nume Z. 
Normal. Cei chestionaţi se uitau oblic la poet. Ce mai vrea 
şi ăsta? Însă pădurile erau verzi, înalte, frumoase. Prin 
văgăuni şi colţuri pluteau mâhniri adânci, necunoscute. 


8. - Se cheamă, încercă iar să pălăvrăgească netrebnicul 
de Dhimitrie (p.), se cheamă că eu am rămas cel păcălit. De 
altfel afacerile de-acest gen mă caracterizează... 

— Cine te-a păcălit? întrebă cu lenevie Bumbuc. Z. te-a 
păcălit? 

— Şi Z.! Toată lumea râde de mine, cadetule! 

— Să nu-mi mai spui „cadetule“. Aşa au voie să mi se 
adreseze magnificii, supraviețuitorii. Cei autentici. 

— Cenuşiul m-a cam tras de limbă, mărturisi poetul. Eu i- 
am dat adresa actorului, în vreme ce el n-a aflat nimic 
despre Z.! 

— Cenuşiul e scrântit de cap. N-ar fi trebuit să-i divulgi 
nimic despre actor. 

— Nu se sperie Bucur O. de un amărât de Cenuşiu. 

— Nu se sperie. Totuşi, ar fi trebuit să-ţi ţii gura, poete! 


9. Dacă Dh. (p.) n-ar fi păţit ce a păţit, ar fi inventat 
desigur totul. Păţania cu Z. îi era necesară. Dacă n-ar exista 
mărturie incontestabilă, cicatricile trupului său sfârticat, aş 
înclina să cred ca totul e chiar o invenţie. Oricum, repet, în 
viaţa lui trebuia să apară un automobil albastru, o 
necunoscută („Z“) pe care s-o piardă şi să n-o mai 
găsească, altfel... ei bine, altfel nu s-ar fi încadrat în 
propriul său destin şi, ieşind din propria sa albie, ar fi 
deranjat sau zgândărit destinele altora, fiind posibile 
catastrofe de necalculat, ca la atingerea materiei cu 
antimateria. 


10. Da, nu strică să fim cuminţi. Să ne cunoaştem 
lăţimea şi lungimea drumului. Altfel... Altfel, atenţie! Altfel 


la fereastră apare, subţire ca un desen în peniță, o mână 
înarmată, două împuşcături răsună, nu prea bine ţintite, 
doar în partea stângă a pieptului, suficient totuşi pentru 
ca... Şi la ce bun îndemnul Marelui Regizor? 

— Ce e cu teatrul ăsta? Unde ne aflăm, la circ? (Moartea 
e ridicolă uneori, ca un clown bătrân şi obosit.) Hei! Nu se- 
aude? Sus, Rio Jim! Ştiu. Ai învăţat la perfecţie cum se 
moare... Scenele dinainte au ieşit bine, dar... nu se moare 
acum, nu se moare în scena asta! 


11. Cenuşiul, neobosit, mişună prin oraş, multiplicat, taie 
pieţele în diagonală, ca un corb, când cu baston, când fără 
baston, sperie câte o pisică (odihnitoare) ce şade în prag de 
casă visând, pândeşte la baza Turnului de Apă să dea nas 
în nas cu Toma Bumbuc, îl caută la toate cele trei locuinţe 
pe Dh. (p.), îi caută pe alţi magnifici şi supraviețuitori. Vrea, 
vrea neapărat să-i vină de hac actorului Bucur O.! 


12. Ninge iarăşi. Ninge mereu! În liniştea Turnului de Apă 
îmi zic: poate am deschis de mult dosarul „Marelui Joc“ şi l- 
am şi închis. Da. Şi în continuare mă gândesc la galaxii, ca 
un filozof... „Marele Joc“? Marele joc al timpului? 

Şi, mai departe: marele joc al timpului, cu mine, nu jocul 
meu cu timpul, ci jocul dumnealui. Însă toate acestea 
galopează, surâzând în bietul meu cap. li voi da Melaniei un 
telefon: „Dragă Mel..., vino să deschidem împreună dosarul 
«Marelui Joc», mi-e dor de tine.“ 

Mel... habar n-are cât de mult am iubit-o, 

vom răsfoi împreună aceste vechi pagini, 
iar deasupra noastră se vor destrăma arborii 
vor duela prin spaţii comete, 

şi vom fi vizitaţi de fiinţe mici, „androtanci“, 
„reliefani“, viguroşi „căţărători“ vor despica 
ţărâna, se vor apropia de noi, scuturându-şi 
cu neglijenţă umerii... 

Am iubit-o pe Mel... dintotdeauna, mai înainte ca ea să fi 
devenit soţia doctorului Bucur O., dar ce era de făcut, era o 
femeie prea inhibantă pentru mine, şi mereu apărea prin 


unghere câte un Be Haş plicticos şi tăcut, învăluit într-un fel 
de nepăsare de care eu mă tem. Oamenii care te atacă 
direct sunt cinstiţi, dar ăştia tăcuţi ce răsar nu se ştie când 
prin colţuri... Cine-i înţelege? Chiar, cine? 

— Mel... doctorul e acasă? 

— Nu, Bumby... e mai absent ca oricând. 

— Aşa ceva se poate spune doar despre un mort! 

— Bate în lemn, Bumby. Vii? 

— Eşti singură? 

— Vino, în orice caz... Te aştept. 


12+1. Să rememorez. Raymond Regele Spionilor, jignit, 
exasperat, aruncă paharul în barba Marelui Şeik Rahman, 
iar vinul, de fapt şampanie, şerpui spumând pe gâtul 
Şeikului, pe sub cămaşa lui, o parte ajunse pe masă, iar 
câteva picături printre sardele. Sardelele nu părură 
ofensate. 

Cu  mâinile-n şold, Sophie, soţia inginerului Dorin 
Căpăţână-Căposu privea scena, calmă, visătoare, frumoasă 
ca o păpuşă-gigant. Un vânt proaspăt al legănaţilor codri 
canadieni se învârtea-n şuviţele-i blonde. 

— Fichez le champ, fiston! hărâi din barbă Marele Şeik, 
încă neclinit pe scaunul lui, neclinit şi întunecat ca o stâncă 
sub care a fost instalată o porţie bună de dinamită. 

— Ce? Cum a zis? Ce a zis? sughiţă Raymond Regele 
Spionilor, uluit de propriul său gest, cu totul neaşteptat 
chiar şi pentru el. 

— Pe câte mă descurc eu în hăţişul limbilor străine, a 
cam sugerat să vă faceţi nevăzut, şi încă repede, traduse 
cu blândeţe Dhimitrie (poetul). 

In marele salon „de paradă“ al actorului Bucur O. se mai 
mişca doar limba pendulei, piesă medievală adusă din 
Marsilia. Până şi peştişorii din acvariu încremeniseră de 
parcă apa în care se zbenguiau ar fi îngheţat ca printr-o 
minune. 

Marele Şeik Rahman puse, în fine, pipa stinsă pe 
marginea mesei şi se ridică greoi. 


— Regret, Rege, îţi voi aplica o scărmăneală, cu tot 
respectul... 

— N-ai să te baţi, ţipă subţire şi lung Magda, secretara 
Marelui Şeik. El o mătură lejer cu laba-i uriaşă şi Magda 
ateriză în cap pe un fotoliu scund, arătându-şi toate 
coapsele (câte? opt?) şi chiloţeii diafani cumpăraţi „de la 
copii“. 

Raymond Regele Spionilor, cu obraz pe care ţepii răsăriră 
brusc, printre şiroaie de sudoare sărată (n-am auzit încă de 
sudoare dulce, dar, poate că...), ţepi cărunţi şi groşi cât ai 
periei de şurullu)it parchetul, aştepta acum să fie ucis. Cu 
Marele Şeik nu era de glumit. Blânda lui nevastă aştepta 
acelaşi lucru. Nu vreau să fac speculaţii. Nu vreau să 
precizez dacă aştepta cu plăcere sau viceversa. 

Când, pe neaşteptate, în calea pieptului lat al Marelui 
Şeik Rahman, răsări un piept şi mai lat, de e cu putinţă aşa 
ceva. 

— În casa mea nu se mai bate nimeni! V-aţi scărmănat 
suficient în ultima vreme - din prietenie, bineînţeles. 
Fiecare la locul său! 

— Ha! răcni Şeikul. Îți închipui că un „Oscar“ mă 
intimidează? Un biet Oscar?! Piei din calea mea, Rio Jim! li 
voi aplica o corecție Regelui Spionilor! 

A fost o scenă de neuitat. Dar cu urmări incalculabile. 
Bucur O., marele actor, îl apucă pe Şeik de barbă, Rahman 
îl apucă pe actor de chică, şi ambii îl apucară cu mâinile 
(probabil că aveau câte trei, fiecare din ei), îl apucară pe 
Raymond Regele Spionilor, de unde se putea apuca, în 
vreme ce strigătele doamnelor, neobişnuite cu asemenea 
manifestări, săreau împrejur ca nişte aşchii stârnite de un 
toporaş bine ascuţit ce retează un eucalipt. 

Şi-n toiul acestei reconfortante tăvăleli, apăru, cine 
credeţi?, Aquilina, managera actorului Bucur O. Da, apăru. 
Chiar, apăru. Rămase la uşa „salonului de paradă“, cu ochii 
reci ca nişte lame de ras scoase din uz. Privi o clipă - şi-n 
clipa aceea nu se întâmplă mai nimic. 

— Ce este? vru s-o îndepărteze Toma Bumbuc, totdeauna 
lucid şi pe fază. Ochii Aquilinei, deşi ficşi, vedeau în toate 


direcţiile. Zise, impasibilă ca un pietroi mare ce ştie că nu 
poate fi rostogolit de pe deal în jos: 

— Un individ îl caută pe domnul actor Bucur O. 

— Ce fel de individ? se interesă Toma Bumbuc. 

— Unul nebun. Unul care pretinde că el este adevăratul 
actor Bucur O. 

— E limpede, se lumină la faţă Toma Bumbuc, dacă 
admitem că Bumbuc era în stare să-și lumineze fața. Eu 
cred că nu, dar nu am nimic împotriva lui, era şi el un 
singuratec ca şi mine. 

Toma Bumbuc conchise aproape în şoaptă: 

— lată că a venit şi Cenuşiul... Cu mare întârziere... Dar 
mai bine întârzia încă un secol! Şi, către Aquilina: - Vezi, 
prietenii mei sunt deocamdată foarte ocupați. Individul 
acela nu poate fi primit! Şi Toma Bumbuc închise cu sânge 
rece uşa. 

Degeaba! Prin ferestrele deschise năvălea aerul proaspăt 
al nopţii. În cadrul uneia din ferestre se insinua, ca un 
desen fragil în peniță o mână subţire, subţire dar 
înarmată... 


14. Amintirile lui Dhimitrie (p.) din lumea ireală. Printre 
pietre, printre pietrele pietrarului Dimitrie, soarele se 
strecura ca un dulău galben. În afară de soare, prin satul 
acela cu multe pietre cioplite şi necioplite, se plimba 
liniştea la braţ cu nepăsarea, urmaţi la câţiva paşi de 
fatalitate (cuvânt probabil ostrogot) cărările li se-ncrucişau 
şi se despărţeau, pentru a se reuni iar, ca într-un joc fără 
epilog. 

Toma Bumbuc vorbi pe neaşteptate. Repede şi cam fără 
şir, exact ca atunci când trăncăneşti una pentru a-ţi 
ascunde adevăratele gânduri sau, eventual emoţiile reale. - 
Mă, zise el, prea subţire, prea sonor, te-ai gândit că în 
spatele nostru mereu se taie sfoara... sau timpul, sau, cum 
să te fac să înţelegi, bagajul nostru de aşa-zise 
acumulări...? 

— Nu pricep, fii mai explicit, mormăi Dh. (p). 


— Tu nu pricepi niciodată, nimic. Îmbătrânim! Rămânem 
fără biografie! 

Dhimitrie (poetul) se poticni, îşi drese greu echilibrul, 
răspunse neaşteptat de opac: - Tot nu pricep, prostii, 
biografiile mele, sau autobiografiile, se află peste tot, prin 
tot felul de sertare şi dosare... 

— Chiar şi-n dosarul „Marelui Joc“. 

— Nu ştiu. Nu ştiu nimic despre dosarul „Marelui Joc“. 
Poate că nici nu prea vreau să ştiu. Dar ştiu că biografiile 
mele există şi unde trebuie, şi unde nu, la O.N.T., la Uniune, 
la Regională, la secţie, la Arlus, la facultate, la editură, la 
oficiul de locuinţe, posibil că şi la ofiţerul stării civile, deşi, 
am impresia, nu m-am însurat încă niciodată, or fi făcut rost 
de una, pentru orice eventualitate, să fie. 

— Şi-n felul acesta, risipindu-ţi biografiile, ai rămas fără 
nici una, însă eşti doar un mic idiot, nu pricepi nimic, eu 
filozofam, iar tu te cobori către sertare... 

— Nu observasem că filozofezi! Când filozofezi, ridică 
mâna stângă, sau pune-ţi mască de filozof. 

— Nu observi nimic fiindcă eşti prea ocupat să te observi 
pe tine! 

— Prea înţeleptule! 

— Eu vorbeam, dacă poţi pricepe, despre pierderea 
contactului cu trecutul, cu timpul scurs, cu viaţa 
consumată, ireparabil şi definitiv şi tragic. 

— Eşti pus pe vorbe mari astăzi, Bumby! Mă plictiseşti. Şi 
de altfel, ai uitat să faci prezentările. 

— Ai dreptate. Toma Bumbuc se întoarse către petrar. - 
E| este Dhimitrie (poetul), iar d-lui este Dimitrie petrarul. 

Petrarul, scund, supt, îl privi pe Bumbuc. Întrebă ce mai 
face domnul care as-iarnă a mas la el şi a vrut să se facă 
ajutor de petrar. 

— E mort, răspunsese scurt Bumbuc, şi păru că tranşase 
definitiv întrebarea. 

De altfel, nu mai urmară şi altele. 


h h h h 


1. lar eu visez cavalcade infernale! Într-o bună zi, totuşi, 
trebuie să părăsesc Turnul de Apă. Prin ninsoarea ce se va 
accentua cu fiecare anotimp, trupul meu, ca o ghiulea de 
oţel viu, îşi va croi un coridor şerpuit, iar tălpile şoşonilor 
vor aşeza peceţi asimetrice ca ale unui şchiop, cu toate că 
nu am şchiopătat decât o singură dată în viaţă, în frageda, 
îndepărtata, pierduta copilărie, când am călcat cu piciorul 
desculţ, lung şi apăsat peste un tăciune care, în bătaia 
soarelui părea negru şi stins, şi când colo mocnea furios. 
Da. 

Rana prindea crustă, sub crustă se întâmpla o infecţie, 
medicul unul cu bărbie kilometrică de-o puteai înnoda, 
smulgea fără menajamente crusta, dar se făcea alta şi sub 
alta se întâmpla o nouă infecţie, aşa că toată vara am 
umblat în călcâi, în dreptul, şi spre toamnă, vindecându-se 
buba, şchiopătam de-a binelea. 


2. Ca să mă dezvăţ de şchiopătat, încasam bătaie după 
bătaie. Peceţile şoşonilor, în zăpada mereu mai densă, şi 
mai albă - dacă e posibil aşa ceva - vor arăta direcţii 
contrarii, pentru a-l deruta pe Cenușşiu. Zadarnice, târzii, 
precauţiuni! Cavalcada şi urmărirea continuă! Pe toate 
direcţiile, însă un singur inamic, cu fler, cu nas de copoi, un 
inamic tenace ca o provă de cuirasat, dement până-n vârful 
unghiilor în încăpăţânarea lui de a tranşa rivalități ca şi 
inexistente, se va ridica din umbră în clipa în care nimeni 
nu se mai aşteaptă, va întinde mâna lui înarmată, subţire 
ca un desen în peniță, două împuşcături or să răsune... 


3. Atâţia ani mai târziu, îmbătrânind, confuz ca un struţ 
într-o baltă, Toma Bumbuc avea să repete-n stânga şi-n 
dreapta, oricui avea chef să-l asculte: moartea lui Bucur O. 
n-a înțeles-o nimeni, şi mai ales, nimeni n-a priceput care 
existență a sa a fost suprimată. 

Dar în realitate, evenimentele n-au fost lipsite de o 
anumită limpezime. Să ne amintim numai de porunca 
Marelui Regizor: 


— Sus, Rio Jim, în scena asta încă nu se moare, ai căzut 
excelent, eşti abia rănit, şi unde?, două biete gloanţe în 
partea stângă a pieptului, acum te târăşti, te strecori pe 
după diligenţă... Hei, tu, figurantul de colo, scutură-l pe Rio 
Jim, pare să fi adormit! 


4. Toma Bumbuc, la redacţie, avu o zi sâcâitoare, cu tot 
felul de colaboratori ce apăruseră în cete, colaboratori de 
care toţi se fereau, iar el, amabil, plutindu-şi sub tavan 
capul mic cu părul lins, transmise fiecăruia obiecțiile sau le 
respinse materialele - fapt care avea să-i aducă multe 
antipatii, cu toate că nu avea nici o vină. Scăpând de toţi, 
ostenit, se lăsă într-un fotoliu erodat de greutatea - 
variabilă - a tuturor redactorilor şefi şi adjuncţi ce se 
perindaseră prin ani, ars de ţigări uitate pe speteze 
(redacţia era să fie incendiată de paişpe ori), pătat de 
liquerurile feluritelor aniversări şi sărbătoriri. 

Îşi amintea... Expediția - a câta?! - efectuată la Tahiţa, 
fusese din nou un eşec. Mai întâi, petrarul Dimitrie rămase 
impasibil la sugestia lui Dhimitrie (poetul) că, într-o bună zi, 
descoperit şi „lansat”, ar putea să ajungă cineva, un al 
doilea Brâncuşi. Dimitrie petrarul nu auzise de acesta, cum 
de altfel, nu auzise nimic despre o fată-pictoriţă ce bate 
ţinutul într-un automobil albastru, roţile căruia, la intervale 
nedefinite, strivesc, în treacăt, câte un poet în viaţă. Cât 
priveşte morile (ne amintim că în cabana din pădure exista 
o pictură cu o moară, un morar şi-un câine) ele scârţăie, 
vreo câteva, cu morarii şi dulăii aferenţi, pe văile de 
primprejur. Placă, domnii, să cerceteze şi să întrebe şi pe- 
acolo. 


5. Şi părerea ta despre Cenuşiu? Un actoraş maniac, 
ratat, psihopat, şi tot ce doreşti, gelos pe faima marelui 
Bucur 0.7? 

Dhimitrie (poetul) sugea cu poftă un ac (proaspăt). Toma 
Bumbuc îl scruta sever: 

— Dacă i se-ntâmplă ceva actorului, vina cade pe tine 
rosti Toma Bumbuc. Tu i-ai indicat adresa! 


— Da? De ce? Adresa marelui Bucur O. o cunoaşte toată 
lumea, răsări Dh. (p.) ca dintr-un neant albastru în care el şi 
acul se roteau unul în jurul celuilalt ca steaua dublă Y 
Leonis. 


6. Vai, stelele duble! Fatală viziune, de unde-mi răsări? 


7. Bucur O. era lungit pe covorul ieftin de iută din mijlocul 
camerei. Dădea impresia că încercase să se târască în 
spatele mesei... ca în spatele diligenţei. Cele două gloanţe 
ce-l perforaseră n-au lăsat urme cine ştie cât de vizibile. 
Puțin sânge... 

Fereastra era deschisă (fiindcă prin fereastră, ca un 
desen subţire în peniță, o mână înarmată...), uşa, deschisă 
la fel. N-am avut dificultăţi ca să intru şi nici măcar nu m- 
am speriat. Eu mă sperii mai ales când nu este cazul! 

Poate că moartea lui Rio Jim din film pregătise moartea 
reală a lui Bucur O., şi-n subconştient o aşteptam. O 
prevedeam. 

Acum, după atâţia ani, ştiu că aşa e: o aşteptam şi chiar 
mi se părea inevitabilă. 

Emoţia, cum să zic, pe semne tocmai din cauza asta 
lipsea, dar am mai afirmat că niciodată n-am fost la 
înălţimea evenimentelor. Ce să fac, n-am fost, chiar n-am 
fost! Fireşte că ar fi trebuit să zbier să vină autorităţile - se 
făptuise o crimă! - dar eram convins că există pe undeva 
un mesaj personal care-i priveşte numai pe magnifici şi 
supraviețuitori, un mesaj ce aparţinea de drept dosarului 
„Marelui Joc“. Trebuia să-l găsesc, înainte de a veni 
anchetatorii şi de a sigila totul. 


8. Bucur O. stătea lungit pe covorul ieftin de iută din 
mijlocul camerei. Părea că adormise... târându-se pe după 
diligenţa cuprinsă de flăcări, în clipa când ar fi trebuit să 
deschidă focul asupra fostului său amic Doc Holliday. Bucur 
O. părea un „căţărător“ ce vine din adâncimi şi-şi permite 
un scurt răgaz. Cămaşa era despicată la spate - nimeni n-a 
priceput vreodată din ce cauză, lăsând dezgolit umărul 


vânjos şi o parte din cicatricea rănilor căpătate în „ultimul 
bombardament, din ultima zi, din ultimul ceas, din ultima 
secundă a ultimului război“. 

Am făcut pe detectivul. M-am dus la fereastră unde am 
dat de urme de scrum şi am înţeles că idiotul de Cenușiu, 
înainte de a scoate Coltul său afurisit, fumase o ţigară 
întreagă, conversând din grădină cu Bucur O. Şi ce-i 
spusese? Vechea placă; „Eu sunt adevăratul Bucur O., iar 
nu tu!“. Însă era treaba organelor să-l radă pe Cenuşiu, nu 
a mea. 

M-am învârtit prin cameră. Nu trebuia să fii foarte 
deştept ca să înţelegi că Bucur O. murise greu. Se ridicase 
de câteva ori, căzuse iar, răsturnând mobile. Cenuşiul 
urmărise totul până la capăt, sau o tulise imediat? Dar dacă 
el înşfăcase şi mesajul. Nu, iată-l! lată mesajul! 


9. Am format numărul redacţiei, i-am cerut Magdei să-mi 
facă legătura cu Ştefan cel Bigot şi am pornit conversaţia c- 
o întrebare colosal de inutilă: 

— Ştefan, eşti la redacţie? 

— Dar unde crezi? Tu ce număr ai format? 

— Ai dreptate, m-am zăpăcit... Dă-i afară pe toţi din birou 
şi pune în mişcare mecanismul. Bucur O. a fost ucis. 
Împuşcat. 

— Ascultă, căscă plictisit Ştefan cel Bigot. Sunt extrem de 
ocupat. Tu de ce nu eşti la redacţie? Ai băut de dimineaţă? 

— Am avut o presimţire şi m-am dus la Bucur O. Ascultă- 
mă! Ascultă-mă! El zace într-o baltă de sânge cu două găuri 
în partea stângă a pieptului! Cred că s-a întâmplat aseară, 
după scandalul acela şi după ce noi toţi am plecat. Nu-ţi 
aminteşti că Aquilina anunţase un individ care vrea să-l 
vadă pe actorul Bucur 0.7? 

— Toma Bumbuc, nu mai ştiu ce să cred. Ai picat în cap? 

— Cred că nu. Bucur O. a lăsat un mesaj personal. Restul 
nu contează. Anunţă Procuratura şi pe cine mai trebuie, că 
te pricepi la chestii dintr-astea. 

— Jură că nu glumeşti! 

— O, doamne, Ştefan! 


— Dar pari foarte calm. Prea calm! 
— Şi sunt calm. Eu mă agit doar când nu este cazul. 


10. Bucur O. era lungit pe covorul ieftin de iută din 
mijlocul camerei. Pentru un mort avea o poziţie relativ 
comodă şi o figură relativ necontrariată. Părea că doarme 
cu faţa înclinată pe dreapta. Braţele desfăcute lateral - 
încercare de a înota? - puţin chircite, adunaseră covorul 
prăfuit şi ros sub el. Unghia degetului arătător al mâinii 
stângi era vânătă, o lovise cu ciocanul încercând să dreagă 
nu ştiu ce la cuşca porumbeilor. Procurorul fuma în 
fereastră, cam în locul unde şezuse Cenuşiul. 

Procurorul îl cunoscuse pe Bucur O. şi era un om 
inteligent. El intră cu simplitate în „Marele Joc“, nu-l costa 
nimic. El zise: 

— Cine s-ar fi aşteptat să fie ucis doctorul? N-avea 
duşmani... 

Toma Bumbuc dădu o replică: - Păi n-a murit în timp ce 
era doctor, ci în timp ce era actor. 

— Cum vine asta? 

— Asta vine altfel... 

— Şi de unde ştii? 

— Ultima vreme renunţase la cariera sa doctoricească 
pentru a se dedica actoriei. 

— Da? Procurorul îşi scutură scrumul ţigării exact în locul 
unde şi-l scuturase Cenuşiul în vreme ce Bucur O. murea. 

Bumbuc adăugă: 

— Rio Jim avea destui inamici. Vedeţi, a fost împuşcat cu 
Coltul. 

— Asta urmează s-o stabilim noi, replică cu blândă 
mândrie procurorul. 

— Eu ştiu de pe acum, se zburli Toma Bumbuc. Nu putea 
să fie decât un Colt. Rio Jim n-ar fi acceptat să fie ucis decât 
cu un Colt! 

Procurorul: - Dar nu l-a întrebat nimeni cum doreşte să 
fie ucis. Sau a fost întrebat? 

In timp ce fotograful Justiţiei lua ultima poză, Sophie, 
soţia lui Căposu, se exprimă pe franţuzeşte că Melania n-ar 


trebui să fie lăsată acum singură, se va duce ea să-i ţină 
tovărăşie, Marele Şeik Rahman încercă să-i răspundă că 
Bucur O. n-a fost căsătorit cu nimeni, nici măcar cu 
Melania, dar tăcu, „Marele Joc“ era „Marele Joc“, aşa că o 
expediară, pe Sophie, să-i ţină tovărăşie „soţiei“ 
defunctului. 


11. Mesajul lui Bucur O. 

Băieți, moartea e egoistă, geloasă, te acaparează... Nu 
există regrete. Importanţa propriei tale morţi, anulează 
toate celelalte, e un eveniment formidabil. Acum ştiu. Te 
concentrezi ca să înaintezi, fiindcă vine o clipă lungă, atât 
de lungă încât ai impresia că te opreşti definitiv undeva 
între viaţă şi moarte, în punctul unde nu se rezolvă nimic, şi 
te cutremuri vrei să ştii până la capăt. Ar fi păcat ca punctul 
în care nu se rezolvă nimic, să fie chiar moartea, ce hrană 
poţi oferi în acest caz curiozității fundamentale? Acest soi 
de curiozitate nu acceptă decât date absolute. 

Asta e tot ce am putut să aflu. Dacă e prea puţin, iertaţi- 
mă. 

Dacă mi se întâmplă ceva, doresc să fiu incinerat, iar 
cenuşa să-mi fie aruncată peste munţi înzăpeziţi dintr-un 
avion argintiu? 


Ultima frază încurca totul, nu se mai putea şti când îşi 
scrisese Bucur O, mesajul personal către magnifici şi 
supraviețuitori, înainte de a muri sau în timp ce murea, iar 
sensul semnului de întrebare din final scăpa oricărei 
analize. Da. 


h h hh 


Dhimitrie (poetul) urcă scările Turnului de Apă cu aerul 
misterios al unei capre-matematician. 

Venise o dimineață. Am făcut vânt cu piciorul unui scaun 
în direcţia lui cerându-i să nu mă deranjeze prea mult câtă 
vreme mă bărbieresc, dar el: 

— La ce oră e chestia? 


— De unde ai aflat? Nu e nici o chestie... 

— Toma... mincinosule... Vreau să vin şi eu! Vreau! 

— Nu uita că eşti un magnific şi un supravieţuitor decât 
prin adopţiune. Nu ştiu dacă or să te primească. Nu ştiu 
dacă le plac poeţii tineri care sug ace. 

— Am să le sug pe ascuns. 

— Poate. Să vedem. Lasă-mă dracului să termin cu 
bărbieritul, fă ceva, aprinde aragazul şi fierbe nişte ouă. 

— De ce nu pe primusul locotenentului Kalendula? 

— Are să explodeze, dobitocule, nu vezi că am aragaz 
nou? 

— Nu e un motiv să te umfli în pene. 

Nu m-am umflat în pene. Mi-am întins uşor pielea pe sub 
bărbie într-un loc unde am o mică cicatrice în formă de X, 
invizibilă aproape (o căzătură la vârsta de opt ani); în locul 
acela lama culege foarte greu firele de păr aspre şi de 
obicei mă tai urât, aşa cum s-a întâmplat şi acum, din 
cauza poetului. 

Acesta, între timp, găsise pâine iar acum punea pe 
măsuţă piper, sare, ceapă. l-am explicat, măgarului, că nu 
se cuvine să mâncăm ceapă, mi-am spălat obrazul la 
chiuvetă cu apă rece, mi-am tamponat cu spirt X-ul 
însângerat până ce sângele s-a oprit, mi-am prins la gât un 
ştreang, vreau să zic o cravată interesantă, m-am vârât în 
costumul cel nou ca-ntr-o teacă şi am dejunat împreună cu 
Dh. (p.) ouă moi. 

Când am coborât din Turnul de Apă, dimineaţa era în toi, 
Dhimitrie (p.) procură la repezeală un taximetru (proaspăt) 
şi, după un turneu pe străzile Cârtiţei, Babeuf şi Aurarilor, 
presărat cu incidente nesemnificative, poetul arăta 
suficient de elegant ca să facă faţă chiar şi unui pluton de 
execuţie. Da. 

Pe la ora nouă şi ceva taxi-ul trase în faţa locuinţei 
Melaniei care, având liber de la serviciu în acea zi festivă, 
făcea plajă pe terasă, tolănită într-un chaise-longue, ţinând 
pe genunchiul drept pivnițele Vaticanului. Mai exact spus 
„Pivniţele Vaticanului“. 


Ca de obicei, ne dădu bani ca să-l putem alunga pe 
taximetrist. 

— Nu porţi doliu! îi reproşă Dhimitrie (poetul). 

Remarca lui mă indispuse. N-ar fi trebuit să vorbească 
aşa. l-am tăiat-o: - N-are cum să poarte doliu când e în 
costum de baie! 

Mel... ne promise că va fi gata într-un timp record şi-apoi 
lunecă prin faţa noastră lăsând o dâră de parfum „Masumi“. 
Avea părul adunat şi ridicat la ceafă, ca să se bronzeze, 
vezi bine, şi ceafa, şi arăta bine, enervant de bine. 


2. În ciuda promisiunii - pe care nici n-o luasem în serios, 
Mel... se dichisi vreme îndelungată, schimbă vreo şapte 
vestimentaţii căutând-o pe aceea care se asorta mai bine 
cu ceea ce numea ea „nuanţa zilei“, obosi vreo trei oglinzi 
tot răsucindu-se în faţa lor, iar când fu aproape gata şi c-un 
oftat ne pregătirăm de plecare, poarta scârţâi jalnic ca 
piciorul de lemn al unui invalid de la Verdun. Nu era nimeni 
altul decât armurierul căruia-i încredinţasem (aşa cum 
făcuse cândva şi Melania), spre demontare şi revizuire 
bătrânul meu orologiu vechi de pe vremea lui Nero şi care 
scăpase atunci ca prin minune din celebrul incendiu. 

Pasiunea pentru ceasuri vechi (şi stră-stră-vechi) fusese 
implantată printre magnifici şi supraviețuitori de către 
bătrânul prof Raţă, pe care aveam să-l revedem curând, 
curând. 

Revin la armurier. Nu l-am recunoscut. De altfel am 
impresia că-i încredinţasem orologiul tot pe vremea lui 
Nero. Armurierul e un ins a cărui înfăţişare fie că se 
schimbă neîncetat, fie că nu poate pătrunde într-o memorie 
ca a mea, ca să nu mai amintesc de numele său pe care 
numai un creier paranoic (?) l-ar putea reţine. lată, îl am 
notat pe marginea unei foi din dosarul „Marelui Joc“: 
Hrwaszartanowicz. 

Înaintând pe alee, el trase un salut, fluturându-şi pălăria 
cu boruri largi de puse în stare de alarmă toate coţofenele 
de prin împrejurimi. Armurierul se înfipse-n faţa mea, care-l 
examinam uluit, fără să-mi amintesc cine e. 


— V-am căutat şi acasă, domnule Bumbuc, spuse el. 
Negăsindu-vă, am ştiut că sunteţi aici... 

— Pe mine mă căutaţi? am întrebat la fel de amabil ca şi 
bătrânul Archimede în ziua când a descoperit principiul pe 
care s-a şi grăbit să-l botez cu numele său, cu toate că 
poate avea deja un nume... 

Mel... pufni în râs. 

— Vechitura aia de orologiu, strecură printre dinţi 
armurierul. 

— A, mă dumirii, domnul Hrw...!? 

Mai departe n-aşi fi putut să-i pronunt numele nici sub 
ameninţarea ghilotinei. 

— Hrwaszartanovicz, zise Hrwaszartanovicz. 

— Sigur, sigur, domnul Hrw... Melania, ţi-l prezint pe dl. 
Hrw... 

— ÎI cunosc, zise Mel... 

— Hrwaszartanovicz, se înclină armurierul, ignorând sau 
neauzind cuvintele ei. Sau poate că nici el n-o recunoştea. 

Apoi făcui cunoştinţă armurierului cu poetul. 

— Dhimitrie, îmi pare bine. 

— Hrwaszartanovicz, îmi pare şi mai bine. 

— Ei bine, d-le Hrw..., orologiul meu e din nou sănătos? 
Ar fi o surpriză plă... 

Nu, piesa aia de muzeu încă nu prinsese viaţă, dar 
existau şanse bune. Da, existau. Hrw... descoperise o 
anumită piesă ce părea la un moment dat de neînlocuit, la 
un coleg din Mediaş, sau Sighişoara, nu-mi mai amintesc, 
acesta însă cerea un anumit preţ, destul de pipărat, eram 
de acord? Preţul, reprezenta o jumătate de leafă, dar ca să 
scap de armurier am zis da, iar el mulţumi şi dispăru. 


3. Ce mai face Androtancus, şoricelul „Sucursalei din 
Nord“ se interesă Mel... 

— Ce părere aveţi, interveni Dh. (p.), Z., Zăpada, are să- 
mi trimită „facturile“? 

— Se înţelege, poate, şi are să-ţi ceară un preţ pipărat: 
VIAŢA! 


Acestea fiind zise, am pornit-o  încetişor către 
„festivitate“. Nu ne grăbeam. La asemenea „festivități“ nu 
eşti elegant dacă nu întârzii cel puţin un ceas. 

Conform unui vechi obicei prof Raţă, fostul nostru 
diriginte, citi catalogul şi fiecare trebui să-şi extragă dosul 
din banca devenită neîncăpătoare şi să raporteze asupra 
victoriilor personale din ultimii vreo douăzeci de ani. Când 
veni rândul Melaniei, ea spuse că încă nu e măritată, dar, 
deşi nemăritată, n-are copii... Femeia aceasta a avut 
totdeauna un umor şi subtil şi nebun, de-aia am iubit-o, şi o 
iubesc şi acum. Însă majoritatea celor din clasă nu se 
prinseră şi o examinară miraţi. Ei şi ce?! 

Urmă, ei bine, urmă în catalog Bucur O. şi, pronunţându-i 
numele prof Raţă îşi compuse vocea şi înfăţişarea 
adecvată, de-mi veni să plec imediat, dar imediat, la Pago- 
Pago. 

— Bucur O.! zise Raţă. 

Careva se pregătea să răspundă „decedat“, dar în 
momentul acela Dhimitrie (poetul) - singurul intrus - avu o 
mare inspiraţie pentru care îi iert aproape toate păcatele, 
ţâşni din bancă, subţirel, frumuşel, cu toată cicatricea de pe 
obraz (sau poate datorită ei!) şi zise tare, cu vocea lui de 
zile mari, barând întregul ceremonial funebru. Zise tare şi 
vesel: 

— Bucur 0.?! Cum, nu ştiţi? E în California pentru 
moment, turnează câteva filme cu bătrânul John Ford. 

Prof Raţă n-a înţeles nici până azi cum devine cazul. Nici 
alţii n-au înţeles. 


4. Toată clasa făcu apoi o vizită  „protocolară“ 
profesorului Danciu care paralizase şi nu mai putea să 
umble. După care ne-am dus acolo, la... cum îi zice?, la 
cimitir. Pe piatra funerară comandată de magnifici şi 
supraviețuitori petrarului Dimitrie se putea distinge clar: 

BUCUR O. 

actor şi medic, laureat 

al premiului OSCAR şi 

al premiului „Ambroise Pare“ 


al Acad. Franceze. 
iar jos de tot, cu litere minuscule: „Ultimul bombardament, 
din ultima zi, din ultimul ceas, din ultima secundă a 
ultimului război“. 


5. Inevitabila petrecere, se prelungi mult, prea mult. 
Dhimitrie (poetul) declară: 

— Eu sunt Marele Cal. 

Toma Bumbuc îl contrazise: el era Marele Cal. Până la 
urmă toţi doriră să fie Mari Cai, toţi bărbaţii, iar doamnele, 
după sex, năzuiră să fie Mari Cale. Petrecerea se sparse 
către dimineaţă. Dhimitrie (poetul) procură un taxi, pentru 
el, pentru Toma Bumbuc şi pentru Mel... şi ceru să fie dus 
sus la marginea oraşului, acolo, unde-l sfârticase 
automobilul albastru, acolo în locul lui de nostalgie sau 
chiar de durere. Acolo, unde şoseaua ce urcă, se sparge-n 
munţi. 

Coborâră şi alungară taxi-ul. 

Dhimitrie (poetul) făcu ochii mari. Privirăm într-acolo 
unde privea şi el. Un automobil albastru cobora 
serpentinele în mare viteză. Dhimitrie (poetul), total 
imprudent, se proţăpi în faţa lui. Nu, nu era Z! Prea ar fi fost 
frumos... Roşcovanul fălcos de la volan abia izbuti să 
frâneze în ultima clipă şi sări din maşină. 

— Ah, credeam că e Z! încercă să se scuze poetul. 

— Nu e Z., e X, dacă-ţi convine, urlă roşcovanul şi-i arse o 
directă. Interveni Toma Bumbuc. Şi alţii doi, din automobil, 
interveniră. Se pisară zdravăn. 

Mai târziu, în iarbă, pe marginea şanţului, Mel... îi şterse 
de sânge. 

Toma Bumbuc: 

— Hai, Dhimitrie, SUS, trebuie să fim veseli, acesta e 
doar un semn, trebuie să vină şi automobilul albastru ce/ 
adevărat! 

Melania râdea, râseră şi cei doi, mergând încet către cea 
mai apropiată locuinţă a poetului ca să se mai aranjeze... 

„„X. Şi poate că n-am să deschid niciodată dosarul 
„Marelui Joc”. 


Y. Ninge iarăşi. Ninge mereu! SUS Rio Jim, nu aceasta e 
scena în care se moare, să mergem, bătrânul indian 
rămâne să păzească focul. 

Z. (De la Zăpadă) Ea rămâne. Ea care ne sfârtică din 
când în când sub roţile automobilului albastru şi dispare. 
Ea, cea blândă şi crudă. Marea ta ură şi dragoste. 


cortina 


1969—1979 


EDITURA 
A 


DAC LA,