Leonida Neamtu — Orhidee pentru Marifelis

LEONIDA NEAMŢU 


ORHIDEE PENTRU MARIFELIS 


Iubito, 

Eu sunt trimisul unei țări inexistente pentru care florile, 
Florile ce seamănă cu ochii lupoaicelor 

Și mai ales orhideele 

Sunt chiar culorile adiacente... 


LUPOAICA Noaptea se stinse. 

Dar în adâncul Marelui Fluviu continua să ardă acea lumină 
densă, inexplicabilă, dar de ce neapărat inexplicabilă, acum în 
locul lunii, poate că soarele... Deşi soarele zvtenea pe orizont, 
Lupoaica nu se retrase. Chiar la marginea pădurii, în hăţişuri, 
bine ascunsă, Lupoaica pândea nemişcată. În ochii ei se 
oglindea lumina bizară din adâncul Dunării. In urechile ei mai 
răsunau ţipetele păsărilor moarte ce învie totdeauna după 
miezul nopţii. Stătea, Lupoaica, nemişcată, contemplând lupeşte 
toate cele dimprejur, fără teamă, şi fără a ştimi teamă, fiindcă 
se ştie, vara lupii sunt paşnici şi urmăresc cu un anumit interes 
evoluția naturii, din care face parte şi omul. Lupoaica încerca să 
explice puilor ei că acum nu e cazul să se sperie de orice ar fi, ci 
doar să observe, să înveţe şi chiar să admire. Să admire chiar şi 
omul... 

Şi iată că omul se ivi! Bărbatul ce se apropia foarte în- «et de 
malul Dunării, nu mai era tânăr, da, un biet moşneag cu mers 
împleticit prin nisip. 

Încotro privea? Încotro îl duceau paşii? Spre Marele Fluviu, în 
adâncul căruia stăruia lumina aceea de neînțeles. 

Părea să fie vrăjit de lumină, sau luminile Marelui Fluviu. Cu 
toate acestea mergea, aplecat, da, cavaleri, aplecat, închircit, 
iar hainele atâmau inestetic pe trupul slăbănog. Totuşi hainele 


păreau croite onorabil, stofă fină, subţire, răcoroasă; pantofii 
albi nu se potriveau la vârsta lui. Din spate nu puteai să observi 
că poartă cravată, dar noi acum 11 vom privi din faţă, da, purta 
o cravată, cam ţipătoare pentru un moşneag, şi, oricum am lua- 
o, putem zice că era un moşneag spilcuit, sau, cel puţin unul ce 
depusese eforturi să se facă pe cât se poate mai elegant. Părul îi 
încărunţise, rămânând totuşi bogat, uşor ondulat, încărunţiseră 
şi ochii lui cenuşii, mai corect ar fi să spunem se cam 
spălăciseră, gâtul pierduse linia frumoasă de altădată, umerii, 
falnici cândva începuseră să cadă, cu toate că moşneagul făcea 
tot posibilul să se ţină drept, cât mai drept. Ai fi zis că merge la 
o întâlnire, deşi în faţa lui nu se găsea decât Marele Fluviu şi 
lumina aceea orbitoare. 

Lupoaica din liziera pădurii, în lipsa unei ocupaţii mai de soi, 
continua să-l urmărească pe necunoscut. Ştia din experienţă că 
acest bătrân ar oferi o hrană seacă, nu prea gustoasă, totuşi, la 
vreme de iarnă grea, n-ar fi de lepădat, însă era vară din cer, 
până-n pământ, şi din pământ până-n cer, iar vara lupii nu sunt 
hămesiţi, se zice. 

Soarele îl bătea aprig din spate pe bătrânelul ce, înainta 
încetişor, în direcţia Marelui Fluviu sau, poate, în direcţia luminii 
din adâncul apelor. O rază a soarelui se oprise pe ceafa ridată a 
moşneagului şi muşca fără milă din. Pielea bătrână şi scorojită. 
Bătrânului părea să nu-i pese de nimic. Se opri pe mal, un val îi 
udă încălţările albe, asta nu-l supără câtuşi de puţin, el fixa cu 
încăpățânare lumina aceea misterioasă ce părea că se apropie 
şi creşte... Deodată evenimentele depăşiră înțelegerea 
Lupoaicei, deşi la viaţa ei înţelesese multe, uneori mai multe 
decât înţeleg oamenii. Lupoaica văzu... văzu... O schimbare, 
imperceptibilă la început, se produse în aspectul 
necunoscutului. Umerii se ridicară, pieptul i se bombă, spatele 
se îndreptă, însă nu într-o clipă, ci în mai multe minute lungi, 
parcă de neho- tarare, Lupoaica avea însă timp, dar nu mai 
înţelegea nimic, şi omul acela, necunoscutul ce venise singur pe 
malul Marelui Fluviu, făcu un gest ce ar fi putut să însemne 
orice, poate un gest de descătuşare. Se scutură de bătrâneţe, 
de umilinţa bătrâneţii, se întoarse cu faţa către pădure şi 
înfiorată de un sentiment necunoscut ei, Lupoaica se retrase, îşi 
chemă şi lupacii. 

Bătrânul avea acum o faţă frumoasă de bărbat în puterea 


vârstei, ochii cenuşii străluceau plini de speranţă. Părul, de 
culoare castanie, obrazul se netezise, gâtul prinse iarăşi 
arcuirea mândră de altădată. 

Acum, lumina ce se iscase în adâncurile Marelui Fluviu îl 
bătea din spate. Bărbatul făcu un prim pas, uh al doilea, era 
zvelt, elastic, agil, hainele veneau pe el ca turnate. Părea plin de 
forţă şi chiar şi era plin de forţă. Părea, sau şi era - aceasta-i 
întrebarea. 

Furişată între două ramuri bogate ale unei tufe de „ploaie de 
aur”, Lupoaica, ai cărei ochi erau acum argintii- sângerii, 
urmărea acel om singuratec ce se transformase sub ochii ei, şi 
se întreba - poate - dar de ce poate?! 

— Se întreba în mod sigur cum vă transmite această 
nedumerire puilor ei. Până una alta, Lupoaica era numai ochi, şi, 
în- ţelegând că se întâmpla ceva deosebit, lupacii se astâmpăra- 
seră, iar bărbatul înainta lent, ca şi mai înainte, dar acum cu pas 
de tânăr, către liziera pădurii. Lupoaica dădu semnalul retragerii 
cu încă vreo atâţia metri. 

Bărbatul iscodea cu aviditate tot ce se afla împrejurul său, 
copacii, florile, umbrele dintre copaci, una dintre umbre era 
Lupoaica, dar el fu gata să creadă altceva, urmări alte umbre, 
soarele se juca pe cer, lumina din adâncurile Dunării creştea, se 
apropia, alte şi alte profiluri iluzorii se creau de la o clipă la 
alta... Şi deodată, sub hipnoză, Lupoaica încremeni. Bărbatul o 
văzu. Lupoaica nu era în stare să se mişte. Se priviră ochi în 
ochi, aşa că de la om la animal, sau de la animal la om, sau, 
cine ştie... 

Se priviră ochi în ochi. Bărbatul izbucni mânios: 

— Du-te! Du-te în adâncul negrei păduri. Nu cu tine aveam 
întâlnire aici! Nu cu tine! Du-te imediat! Ă 

Lupoaica îl ascultă şi dispăru cu lupacii ei. II asculta oare de 
frică, o înfricoşa glasul unui om? ÎI asculta din altă pricină? 

Lupoaica dispăru în adâncul negrei păduri. Nu era neagră 
pădurea, poate doar în comparaţie cu luminile pe care le 
răsfrângea Marele Fluviu. 

Bătrânul, întinerit acum, rămase multă vreme nemişcat, 
aşteptând, scrutând... 

„Nimeni! Nimic! Nu eşti aici, Marifelis! N-ai venit la întâlnire! 
Deci, Marifelis, nu e adevărat că viața se sfârşeşte, iar iubirea 
nu? ... Se sfârşeşte chiar şi iubirea? Dar atunci, ce rost...?! “ 


BALDUIN... noi doi, iubito, ne vom topi 

În soare noi doi vom dispă- rea-ntr-o străfulgerare dar de ce? 
Fiindcă iarba albastră creşte la marginea ierbii verzi, Floarea 
Soarelui creşte sub... 

Prin văzduh plutea un parfum greoi de piatră aromată. Există 
aşa oeva? Desigur că nu există... Dunărea ardea în soare izbind 
de maluri, valuri moi ca nişte şolduri de muiere fierbinte. 
Degeaba! Cum să-ţi explic, iubito, prescurtat, cum să-ţi explic, 
iu? 

Asta e, noul venit avea mutră de nătâng. Toată lumea, iu, era 
unanimă în această părere - dar cu unele excepţii, excepţiile 
confirmă regula -, a zis parcă Paracelsus, vechi escroc al Evului 
Mediu, însă, considerat de alţii drept geniu. Desigur - alţii 
greşesc. Alţii greşesc totdeauna.. Alţii nu greşesc niciodată. In 
sfârşit, Paracelsus. 

Noul venit părea al drakkului de nătâng. De i-ar fi fost dat să 
colinde pe un drum lat şi asfaltat, în orice caz lat de 20 m., pe 
care, din pură şi perversă întâmplare s-ar fi aflat o singură 
balegă (picată din vreun avion), precis că nătângul cu pricina ar 
fi nimerit direct în ea, balega aia singuratecă şi amărâtă i s-ar fi 
lipit de padoşvă şi ar fi târât-o până în casa celui dintâi amic, 
unde, chestia cu pricina s-ar fi dezlipit pe cel mai de soi covor 
persan. Dar individul era prea nătâng ca să aibă şi prieteni, 
care, la rândul lor, să posede covoare persane... 

Ori nu ai prieteni, ori nu ai prieteni ce să se lăfăiască pe 
covoare. 

— Din această dilemă nu se poate ie... 

Cum să-ţi explic mai departe iubito, noul venit, cu o mutră de 
intelectual sadea (dar să ai o mutră de intelectual sadea nu eo 
autoinsultă?!), debarcă stânjenit de forfoteala pp acel peron 
aproape oriental, cărând cele două valize uriaşe, mai degrabă 
nişte cufere în care strănepoatele noastre îşi aduceau zestrea şi 
dovada virginităţii. Cuferele erau imense, fabricate înainte de 
cel de-al şaptelea război mondial, din carton presat, întărite cu 
certuri de metal, poate aluminium, (dar de unde aluminium, and 
piaţa e atât de extravagantă), cu nişte sfori şi alte accesorii 
stânjenitoare. Noul venit, în forfota aia fierbinte, era un element 
stin- jenitor, or, poate tocmai datorită acestei calităţi, atrase 
atenţia. Îl înconjurară o droaie, mai degrabă bronzaţi decât albi. 
„Ce desfaceţi, Kent, pijamale transparente, anticoncepţionale, 


sau, altceva? Sau, va...? “ 

Individul proaspăt debarcat din „expresul de Cluj”, privi mirat 
cele două cufere, ca şi cum nici nu i-ar fi aparţinut. Nu răspunse 
totuşi nici uneia dintre acele întrebări provocatoare, deşi cu 
mutra lui de nătâng, părea omul gata să răspundă la orice. 
Totuşi, se comportă şi mai departe la modul ccl mai stânjenitor, 
dar fără voia lui. Aşa era el. Nu numai că era nătâng, dar avea şi 
un nume neverosimil: Balduin Vitraliu leleean. Medic. Mulţumea 
aia pestriță, obişnuită cu de toate şi cu toate porturile 
meridionale, se risipi nesatisfăcută, scârţâind din toţi dinţii, mai 
ales arapii. Tot omul speră un gheşeft, iar când nu iese... nu 
iese, şi dacă nu iese, nu iese. L-ar fi snopit pe noul coborât din 
vagon, dar se simțeau prea voinici, purtau mustață şi erau tare 
bruneţi şi purtau haine ţipătoare de ocnaşi eliberaţi printr-o 
amnistie, aveau deosebit succes la fetele libere din pieţele 
oraşului, aveau succes în toate privinţele, până să intre iarăşi la 
zdup, iar noul venit părea cu totul nevolnic, nedemn nici măcar 
de un pumn în dinţi, iar cuferele sale uriaşe nu păreau ticsite cu 
lenjerie fină ci mai degrabă, cu hârtii. 

Ceea ce - culmea! 

— Era aproape adevărat! 

leleean era un nume onorabil, suficient de ardelenesc. Dar 
Balduin Vitraliu - ce fel de prenume? Să presupunem că nu 
fusese dorit de către părinţi, iar aceştia se răzbunaseră în felul 
acesta pe cel nechemat venit pe lume împotriva dorinţei lor? /5e 
poate presupune orice... 

Balduin privi împrejur, căutând un spaţiu. Potrivit, dar se pare 
că nu există pentru el „spaţiu potrivit”. În preajma lui mai 
rămăseseră câţiva romi ce continuau să spere, iar aceştia beliră 
ochii când călătorul culcă valizele cele mari pur şi simplu, acolo 
pe peron şi le deschise. Văzură maldăre de caiete, cărţi, hârtii. 
Hotărât lucru aşa ceva nu-i interesa. Văzură şi ceva haine, dar 
nu văzură nici măcar un „Kient “Îl lăsară naibii pe străinul acesta 
nătâng şi neinteresant. Balduin, cu totul absent, scotoci prin 
cuferele sale în care domnea aceeaşi dezordine ca şi-n 
înfăţişarea proprietarului. IIl urmărea, totuşi, de la o anumită 
distanţă unul din miliția gării, dar, întrucât a răscoli în propriile 
tale bagaje nu constituie o infracţiune, omul legii nu interveni. 
Balduin Vitraliu leleean găsi cu greu ceea ce căuta şi anume 
căuta o pijama, o periuţă de dinţi, pastă, alte nimicuri, şi o 


sacoşă sistem „paraşută**. Le descoperi cu tot atâta greutate 
cum descoperă căutătorul de aur ghinionist un filon în Alaska. 
Inghesui fleacurile în sacoşe, apoi se opinti să închidă la loc 
cuferele care, deşi golite de o seamă de obiecte, acum păreau şi 
mai burduşite. 

Un individ întârziat, şi el cu mutră dubioasă, îşi făcu loc. 

— Aveţi cumva, ceva... ceva... sir? 

Balduin ridică ochii şi se uită la ins ca la unul picat din lună. 
Pentru prima oară catadicsi să răspundă. 

— Am! Seminte de asparagus, rnonsieur! 

Individul se cărăbăni, nu-l interesau seminţele de asparagus. 
Odihnindu-se, după opinteala cumplită cu valizele, Balduin privi 
peste linii şi contemplă Dunărea, în plină glorie estivală sub 
soarele înfierbântat. Un cheferist trecu pe lângă lelcean. 

— Domnule... nu te supăra! De aici se aud păsările ţipând în 
timpul nopţii? 

— Ce doriţi, domnule? 

— Mă refer la păsările ce cad în timpul nopţii pe plajă şi mor... 

— Vezi-ţi, domnule, de treabă-ţi! Cheferistul se duse, n-avea 
timp. 

Balduin transportă cuferele la „bagaje de mina “, le depuse 
acolo, ascunse cu grijă chitanţa în portofel şi merse mai departe 
doar cu sacoşa aia demodată. Mergea încet, la fel de încet 
precum înainta Dunărea în zona aia. Balduin Vitraliu, un tip 
relativ tânăr, relativ înalt, dar cocârjat şi fără ochelari. Asta e 
iubito, îi lipseau ochelarii, de i-ar fi avut n-ar fi mers atât de 
clătinat de parcă băuse în tren o vadră de vodcă. Şi grănicerilor, 
la ieşirea din gară individul le păru suspect, poate tot din cauză 
că nu purta ochelari. Pe unii îi legitimau, pe alţii nu. Lui Balduin 
îi cerură bineînţeles actele. Unde am citit asta, iu, că anume 
tocmai bandiții au toate actele în regulă? Şi acest Balduin le 
avea perfecte, dar acesta nu e un indiciu chiar sigur că e bandit! 

In orice caz ostaşul care-i verifică buletinul se încruntă: nu-i 
plăcea numele! Fireşte, cum să-i placă? Altfel totul era în regulă, 
exista şi grupă sangvină, iar buletinul părea nou. Alt amănunt 
suspect... 

Omul ordinei avea un mic aparat de radio-emisie-recep- ţie, şi 
cum nu mai ieşea nimeni din gară, se folosi de prilej 

Spre a-i semnala următorului coleg că, iată, pe străzile 
oraşului de pe Dunăre circulă un tip cu nume neverosimil. 


LL 


— Un străin? Întrebă celălalt. 

— Păi, nu, că buletinul e, prin urmare, românesc... 

— Hm! 

Balduin sorbi un sirop rece la un chioşc în faţa gării, îl plăti şi 
merse mai departe. Părea dezorientat ca un cărăbuş căzut pe 
spate, era ca şi gândacul acela al lui Kafka... 

La vreo sută de metri de gară văzu un zid atât de vechiu 

De i se tociseră temeliile - de fapt atâma în văzduh — 

De fapt atâma în câteva aţe sau fire de păianjen 

Sau mai ştiu eu ce, care fire de păianjen 

Atârnau din nori, nori mişcători 

De-aia turiştii, mai ales mexicanii, 

Se miră că-şi schimbă locul, zidul acela, 

De) a un ceas la altul, de la o zi la alta 

Şi se cruceau: Allah îl Allah! 

— Ar trebui să i se pună rotile, spuse Balduin. 

Femeia în vârstă căreia i se adresase, îl privi. 

— Ce aţi spus domnule? 

— Ar trebui să i se pună rotile. Acestui zid. Altfel se dărâma... 

Femeia se cruci, exact ca şi mexicanii, şi şterse putina. 

Versurile citate mai sus fac parte din repertoriul acor- 
deonistului foarte bătrân (94 de ani!) despre care voi aminti, 
iubito, mai târziu, totul la momentul potrivit, cum zic persanii 
(cum poate fi cineva „persan*?), totuşi zidul exista, o ruină gata 
să se prăbuşească sub povara legendelor, totuşi exista, mai real 
decât în balada aia absurdă şi în orice caz mai puţin mobil. 
Acolo Baldurn se opri, nehotărât şi mereu atent să nu-i cadă 
zidul în cap. O răspântie bizară era chiar menită să dezorienteze 
un călător şi aşa dezorientat. Trei drumeaguri porneau în trei 
direcţii diferite; o alee largă, în trepte. Incadrată de plopi, urca 
în necunoscut prin parcul plin de farmecul oricărui parc bătrân, 
printre pensionarii ancoraţi pe bănci de o construcţie mult mai 
recentă. Unii dintre pensionari jucau table, sau dame, sau 
domino, sau şaişase, alţii mai îndrăzneţi, poker; alţii şi mai 
îndrăzneţi tânjeau după picioruşele fetişcanelor ce se fâţâiau în 
sus şi-n jos. Balduin remarcă din întâmplare că toate erau 
drăguţe, tot din întâmplare, şi comise o nouă eroare: aflându-se 
într-un oraş necunoscut lui, consideră că nu e incorect să se 
intereseze de hoteluri. Frumuşica însă consideră că întrebarea e 
un apropo, sau o aluzie fină, sau ce doriţi, îl repezi şi-i întoarse 


spatele cu ţâfnoşenie, dar şi cu graţie... Balduin se decise să 
acţioneze mai prudent. Un pensionar se smulse din partida de 
dame, se comportă civilizat, îi dădu informaţii. Balduin află că 
hotelul cel mai apropiat se află chiar la capătul aleii. Deci, deci, 
înainte! Dar fără grăbire, venise în oraş cu vreo cinsprezece zile 
înainte de termen, din motive chiar şi pentru el nu tocmai clare. 

Hotelul era o clădire nouă, agasant de modernă, cu multe 
zorzoane inventate de un arhitect ce voise să se remarce cu 
orice preţ. Frumușica de la recepţie, tot o frumuşică, îl măsură 
pe Balduin cu o privire scurtă şi-l catalogă pe loc, era expertă. 
Mutra lui Balduin se lungi când află preţurile. Satisfăcută că îl 
catalogase exact, frumuşica îi recomandă, din pură perversitate, 
un alt hotel, şi mai pretenţios. Aici se găseau libere doar 
apartamente, un apartament - o mie de tekini. 

Când să iasă şi de acolo, Balduin fu acostat de un personaj 
plin de ifose ce ar fi putut ocupa orice post într-un Stat Major 
african datorită prestanţei sale cât şi uniformei. Totuşi Şeful de 
Stat Major se dovedi binevoitor. 

— Eu sunt portar de noapte în hotelul ăsta păcătos. O vodkă 
puteţi lua acolo, la bar. Acum totul e amorţit, dar nu vă 
închipuiţi ce mişcare e pe-nserate! Văd! Văd că aveţi nevoie de 
o locuinţă ieftină! Mergeţi pe strada Alecsandri (în orice oraş 
există o stradă Alecsandri, şi e bine că există), la nr. 47. Căutați- 
o pe doamna Harp, e o verişoară de-a mea. Inchiriază camere 
plăcute şi ieftine. Dacă vă plac pisicile, cu atât mai bine, 
verişoara mea are peste o mie de mute... 

— CSte camere are de închiriat doamna Harp? 

— Tot cam o mie! La fiecare cameră - o pisică. 

— Nu am nevoie decât de o singură cameră şi fără pisică. 

— Merge şi fără, zise Şeful Marelui Stat Major. Pentru o pisică 
în minus, se plăteşte o taxă în plus. Are verişoara mea ideile ei. 
Dar nu sunt scumpe ideile ei... Deci... câte pisici? 

Balduin răspunse că se mulţumeşte cu zero pisici minus cinoi. 
Şeful Marelui Stat Major nici nu clipi. Te pomeneşti că avea 
humor! Făcu semn din ochiul stâng. Oare ce va fi însemnând 
asta, se întrebă Balduin, dar nici nu se chinui prea mult cu 
întrebarea asta prozaichisimă. 

Portarul de noapte îl privi de sus, dar nu cu dispreţ. Poate că îi 
plăceau clienţii fără de pretenţiuni. Balduin tocmai înfăţişarea 
asta o avea, un client comod. Dar şi portierul unui mare hotel, 


pe malul unui Mare Fluviu, se poate înşela. Cine nu se poate 
înşela? Totuşi, amabilul portier continuă <eu indicaţiile sale. 

— Luaţi acolo o cameră, la verişoară-mea. N-o să vă pară rău. 
Sub fereastră aveţi straturi de flori, printre ele cred că şi 
orhidee? Vă atrage aşa ceva? 

— Nu sunt convins că orhideele cresc „în straturi”. Dar, 
oricum, ideea e sublimă. 

— Alături de pensiunea doamnei Harp e un Birt. VIi-l 
recomand. Deşi nu e în centru, e frecventat numai de lume 
cumseoade. Mai ales pensionari... Se găseşte, totuşi, şi bere... 
Responsabilul îmi este văr... 

— Dar eu, nu cumva îţi sunt şi eu văr? Se interesează foarte 
amabil Balduin Vitraliu leleean. 

Portarul de noapte ce purta, din economie desigur şi uniforma 
de zi, prinse, poate, ironia, şi trecu pe acelaşi ton. Zise: 

— Încă nu suntem rude, dar putem deveni dacă o luaţi de 
nevastă pe una din verişoarele mele. Că am destule. 

Balduin mulţumi pentru adresă şi pentru verişoare şi se duse. 

ENIGMA UNUI MARE Balduin se întoarse la gară. 

EŞEC îşi ridică de la „bagaje de mina “ 

Cele două cufere, militarii priviră plini de suspiciune acele 
geamantane demodate, totuşi! 1 lăsară în pacea lui pe 
necunoscutul cu nume dubios. Un taxi văzu cu ochii farurilor 
povara dusă de leleean şi, milos, opri. 

— Vă pot fi de folos, domnule? Întrebă taxiul prin glasul 
taximetristului. 

— Ei da! De mare folos, acceptă Balduin, iar şoferul îl ajută să 
instaleze bagajul, întrebă adresa şi-l întrebă pe domnul dacă se 
mutase definitiv în oraş, având în ve-dere cuferele. 

— Ei, nu chiar, făcu Balduin, şi repetă adresa. 

— Doamna Harp are camere bune şi dă ieftin, spuse şoferul 
având chef de vorbă, dar Balduin, poate obosit de călătorie, 
păru că se pierde într-o adâncă visare şi că prin farmec 
trăsăturile sale de nătâng se schimbară, se schimbară în bine. O 
lumină „din interior” îi înnobilă faţa, iar ochii lui incolori, acum 
întredeschişi, căpătară o sclipire abia mascată de pleoape. Oare 
se gândea? Oare se gândca la o femeie? Oare se gândea la 
viitor? E greu de spus dacă, par- curgând oraşul, căzu ceva, 
ceva din arhitectura aceea amestecată, o ciocnire dintre orient 
şi occident, peste caic venise şi ciocnirea bombardamentelor din 


patruşpatru. Poate că observă câte ceva, poate nu, posibil că 
era un văzător mai abil decât ne-am aştepta, judecând după 
mutra lui nătânga.. _ 

— Am ajuns, îl anunţă taximetristul. 

— Vă rog să mă aşteptaţi, puţin, spuse Balduin Vitraliu 
lelcean. 

— Oricât, oricât şi târguiţi-vă cu doamna Harp, e zgrip- 
ţuroaică dar are inimă de aur... Aparatul de taxat continua să 
clănţăne din dinţi... 

Asimilând sfatul şi aprecierile, Balduin deschise portiţa care 
sună din clopoțel. Brusc se simţi în Ardealul lui. Îi întâmpina o 
pisică, apoi altă pisică, primele din cele vreo mie, apoi o 
cucoană scundă, lată, oacheşă, seminţie amestecată foarte, ce 
ronţăia seminţe şi-l privea cu ochi mici, iscoditori pe vizitator. 

— Răposatul meu soţ, zise, fără să răspundă la salutul lui 
Balduin, fie-i nisipul uşor, e în mare undeva, a instalat clopoţelul 
acela care pe mine mă deranjează, dar nu-l demontez» în 
memoria lui. Deşi era un om răuj era un om foarte bun. Obişnuit 
cu toate contrazicerile acestei lumi, şi poate cu alte contraziceri, 
nici nu clipi, Balduin. 

— Vă deranjează pisicile? 

— Când nu dansează hora hotentoţilor pe perna mea, nu mă 
deranjează. Prezenţa lor e dulce şi... pisicoasă. 

— În acest caz, poate ne vom înţelege, deşi nu mai am decât 
o cameră, e cea mai scumpă, lumea o evită, fiindcă e chiar 
foarte scumpă. 

— Dacă aş putea să văd camera asta scumpă, suspină 
Balduin. 

O văzu. Primul lucru asupra căruia-i atrase atenţia doamna 
Harp fu o fotografie. Putea fi a oricui, a unui amiral sau a unui 
simplu dulgher pe bordul unui cargobot oarecare. 

— Soţul meu! Ne-am urât din prima clipă a căsătoriei, dar cu 
toate acestea, doar pe el l-am iubit. 

Balduin fu de acord imediat cu chiria. Obişnuită cu târ- guiala, 
d-na Harp îl examină cu atenţie, şi chiar suspiciune: 

— Sunteţi un om cu dâre de mină? 

— Trăiesc şi eu din leafă, ca toţi muritorii, făcu Balduin, puţin 
obosit. Răspunse unor întrebări cu privire la profesiunea sa, cu 
privire la durata şederii în oraş, doamna Harp privi portretul 
omului ce-l urâse întreaga viaţă, se înduioşă şi-i reduse lui 


Balduin chiria cu o treime, dădu afară din Wcameră cele vreo 
zece miţe ce o urmăriseră ca o trenă şi urmări descărcarea 
bagajelor. Taximetristul încasă ce avea de încasat plus bacşişul. 

— Mă cheamă Costică, domnule. Mă cunoaşte tot oraşul, la 
bună vedere! 

Foarte curând Balduin avea să se convingă, uşor surprins, că 
aici toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Dar el ştia să-şi 
ascundă surprinderile, poate din viclenie, poate din plictiseală, 
sau poate fiindcă era transilvănean. Dar poate fiindcă era 
Balduin... 

Se aşeză în fotoliu şi privi canapeaua, părea comodă, bună 
pentru două persoane, dar el era singur singurel. Nu chiar atât 
de singur singurel pe cât ar fi dorit să pară. „De ce fiecare 
minut, fiecare ceas, fiecare zi, dar ce zic, flecare clipă, mi s-au 
părut decisive în iubirea noastră?!” Alungă aceste gânduri, 
alungă un motan uriaş ce ştia să se înalțe în două labe şi să 
deschidă uşa, nu, că dispreţuia pisicile, dar simţea nevoia să fie, 
un pic, un pic singur. Contemplă pozele din odaia în care avea 
să vieţuiască... singur. Privi, într-un dulap „stil “, cu oglindă în 
spate, cu vitrină, şiruri şiruri de pahare şi păhărele, de toate 
formele şi mărimile şi de toate originile, mai ales de origine 
burgheză. Din cauza oglinzii, numărui lor se dubla. Pesemne aşa 
le vedea, în stare de W «hercheleală, fostul amiral, sau fostul 
dulgher Harp, pe care nevastă-sa îl urâse şi-l iubise întreaga 
viaţă. 

Balduin încercă să descopere pe pereţi urme de ploşniţe, nu 
le descoperi, dar nu era prea târziu, p/oşnițele vin noaptea! (Din 
opera lui Eldorado Facit, filosof necunoscut.) 

Balduin se apropie de fereastră, văzu mai întâi un ma/găr de 
pisici, apoi flori, iar printre flori, oare?, orhidee.. Ridică ochii. De 
aici nu se vedea Marele Fluviu, în schimb observă două 
mameloane, probabil pe malul celălali... De la această fereastră 
văd două mameloane, gândi Balduin, cum avea el obiceiul, în 
singurătate. E un termen topografic, cine are chef să facă 
speculaţii, să le facă pe cont propriu. Deci două mameloane 
înverzite iar între ele un. Pilc* de pădure ce înainta probabil 
până aproape de malul Dunării Lupi vor fi fiind şi pe-acolo? Şi 
acum mă duc la Birt, mi-e foame! “ 

— Luaţi cheia cu dumneavoastră şi fiţi fără grijă, îl povăţui 
doamna Harp. Mergeţi, bineînţeles, la Birt. Cereţi măduvioare la 


grătar şi salată specială. Spuneţi acolo că sunteţi chiriaşul 
meu... 

Localul numit Birt avea avantajul că era apropiat şi foarte 
puţin aglomerat. Descoperi, cu timpul, şi alte avantaje, nu 
numai ale măduvioarei la grătar şi ale salatei speciale. Deveni 
un client obişnuit al acestui local, care nu era nici crâşma 
«rdinară, nici restaurant de lux. Sala era largă şi foarte scundă. 
Pereţii împodobiţi cu picturi pe care le înnegrise fumul, şi cu 
fotografiile unor oameni când va celebri; foşti mari fotbalişti, 
foşti mari actori. În orice caz majoritatea clienţilor, mai ales 
domni în vârstă ce beau cafele, rareori bere, şi mai rar vin, 
desigur trebuie să fi cunoscut aceste foste glorii. Balduin aprecie 
că acea clădire în care sălăşluia Birtul e la fel de veche precum 
zidul din preajma gării, zidul acela plimbăreţ şi atârnat cu aţe de 
nori. 

Balduin Vitraliu leleean - ca să-i folosim numele prescurtat - 
se obişnuise, ieşind din odaia lui, strecurându-se printre cele o 
mie de pisici, bodogănind un fel de salut la adresă doamnei 
Harp, totdeauna prezentă şi omniprezentă, să ia drumul acelei 
oarecum dubioase locante, ca şi ace] personaj al marelui Esenin 
ce se exprimase, dacă nu mă înşală memoria, iu, „Dar mi-am 
iubit eu ţara şi poporul/cum îşi iubeşte crâşma un beţiv.. 
Discutabilă exprimare.. Dar de ce discutabilă, când aparţine 
unui mare poet ca Esenin?! Nu ne vom învăţa în sfârşit să 
6timăm gândurile unui. Mare artist, chiar când nu sunt cu totul 
ortodoxe? ` 

Însă Balduin nu căzuse în „darul “beţiei. Îi plăcea să mănânce 
bine, deşi trupul său sfrijit nu atesta această plăcere, îi plăcea 
să fie singur, printre oameni... Ai fi zis că. Pierdut în halba sa şi 
în mititeii lui, nu vede, nu aude nimic. Nimic nu demonstrează 
contrariul. Poate că acest Balduin vedea totul, sau, în sfârşit, 
aproape totul. Poate. Da! 

Minute în şir examina pereţii bătrânei şi misterioasei crâşme, 
imortalizate de un artist plastic de bună seamă de multă vreme 
decedat. Dar iată că, măzgălelile “sale bucurau şi acum ochii 
celor ce aveau ochi. 

O sirenă arăta că are ochi celor de faţă, nişte ochi prea 
feminini şi un corp cu totul feminin. Nu deranja pe nimeni. O 
sirenă - e o femeie. Sau, nu? O corabie era pe cale de a se 
scufunda, însă căpitanul şi ofiţerii săi, înainte de a părăsi epava, 


deşertau, în grabă, o sticlă, de bună seamă, plină (doar pe 
jumătate) cu acel păgubitor rom. Să ne gândim un pic, de ce 
păgubitor? Cine nu-şi aminteşte de marile roluri ale lui 
Cerkasov? In /nsula piraților: romul mi-a fost prieten, soţie, 
medicament... În zilele nesfârşite când ceţurile fierbinţi, 
galbene, ne intoxicau, am fi murit dacă nu era romul... pe scurt, 
încă un pahar, băiete! Cităm din memorie, «ă n-avem filmu’ la- 
ndemână. Eh, Cerkasov, ce actor! Cum se plimba singur, înalt, 
puţin aplecat, umbra lui Alexandr Nevski, filmul în care deținuse 
rolul principal, şi ce rol, şi cum se plimba pe strada principală a 
oraşului, acest fost foarte mare actor, şi prea puţini îl 
recunoşteau, prea puţini îi cereau un autograf. Nu vârsta, ci o 
altă dimensiune, care oare?, îl trecuse dincolo de efemeră 
popularitate a autografelor; se plimba ca un mare necunoscut, 
şi-i plăcea că nu-l recunoaşte mai nimeni, câtă vreme atâţia 
puţoi de actoraşi de prin insule şi peninsule... 

Balduin alungă şi acest gând, poate fiindcă se numărase 
printre puţinii ce se apropiaseră de marele actor, cerându-i un 
autograf. Cerkasov îi acordase autograful, privind împrejur, n- 
avea chef să mai vină şi alţii, poate, dar Balduin, care niciodată 
nu observă nimic, crezu că vede pe chipul actorului nişte cute 
adânci, întunecate, ale decepţiei, amărăciunii, ale vârstei, în 
jurul ochilor, pe frunte... 

Balduin se întrebase, şi se mai întreba încă, de ce un mare 
actor pe deplin realizat, poate fi trist? Sau nu se realizase pe 
deplin? Nu i se acordaseră roluri pe măsura talentului său? Cine 
ştie! De ce unul e trist, de ce altul sfârşeşte la nebuni, de ce s-a 
sinucis Marilyn Monroe? De ce? 

2 — Orhidee pentru Marifciia 

Să revenim la prezent, îşi propuse dr. lelcean: berea ri? Ce, în 
acel climat foarte cald, măduvioarele bine gătite, şi mai 
departe... Mai departe un bărbat îndesat scoate din fluviu un 
peşte de două sute de kilo. O, doamne, peştele nu era peşte, ci 
tot o muiere! Poate că pictorul încurcase paharele, sau mai bine 
zis peştii cu femeile, încurcase totul, dar aşa e inspiraţiunea... 
Balduin se simţi al drakkului de singur şi al nimănui, până se mai 
învioră, când apăru diseuzul localului, cu armonica sa 
demodată, cu vestă roşie, pantaloni bufanţi, cu chelie, nu 
bufantă, şi care debită sub ochii şi în urechile respectabililor, un 
program ceva mai puţin respectabil, fiindcă unele dintre texte 


păreau deşănţate în sensul... bun al cuvântului. Nimeni nu 
protestă, deşi onorata clientelă era alcătuită din oameni cu totul 
onorabili. Dar în acel Birt nimeni nu se mă îm- bătase de vreo 
sută cinzeci de ani - era interzis! 

— Şi nimeni nu se dovedi rigid faţă de programul demodat al 
bătrânului acordeonist. Într-adevăr, demodat. Mai e la modă să 
slăveşti, direct, în cuvinte, alcătuirea cu adevărat Pagină a 
femeii??? 

Între textele deşănţate, bătrânul trubadur incluse însă şi două 
melodii romantite şi delicate, cu totul în contrast cu celelalte, 
versurile despre acel zid agăţat de nori în sfori şi o melodie pe 
care Balduin crezu că o mai auzise cândva: „Orhidee pentru 
Marifelis “. 

Iubito, 

Eu sunt trimisul unei țâri inexistente pentru care florile... 

Balduin ascultă îngândurat vechea melodie, clar că fusese 
cândva un şlagăr la modă, privi îngândurat, ba nu, oxamină 
îngândurat chipul bătrânului bufon. Când debita una din 
melodiile nefrivole, înceta să mai fie bufon. Devenea trist. Pe 
chipul său scrijelat se întipărea ceva ce părea să fie remuşcare. 
Cu această impresie rămase Balduin, desigur o impresie greşită; 
era el un psiholog atât de fân? Acest Balduin... 

Îşi aminti că într-un Weinstiibe din Berlin pe care-l frecventase 
în trecere pe acele meleaguri, venea un bătrân acordeonist, 
asemănător acestuia, şi el debita o groază de obscenităţi - dar 
În nemţeşte! 

— Şi purta un imens nas fals â la Tănase. 

Dar acela din Berlin nu trecuse de şaptezeci, ăsta de aici se 
zicea că are nouăşpatru... Aista de aici, după ce-şi debita 
recitalul - uneori-când nu era în voce se folosea numai de 
instrumentul său muzical - un chelnăraş isteţ, iute, cum rareori 
mai sunt chelnăraşii, îl servea cu o vodcă mare şi o bere rere. 
Bătrânul se aşeza, obosit după un program atât de bogat, singur 
la o masă, clienţii de pe-acolo îl iubeau, dar îl ocoleau, şi sorbea 
când din vodcă, un pic, când din bere, mai mult. Fără grabă. De 
fapt, unde să se grăbească? La întâlnire cu...? 

Balduin Vitraliu leleean mai avu şi alte surprize, o sumedenie. 
Dar, judecând după mutra lui, chiar şi făptui că el există, era o 
permanentă surpriză, da! 

Într-o altă seară bătrânul artist veni la local fără instrumentul 


său arhaic, fără deghizamentul său desuet. Purta o redingotă 
neagră. Purta joben. Toi desuet. De data aceasta, ca şi când ar fi 
fost vorba de cu totul altă persoană - şi de unde putem fi siguri 
că nu e chiar aşa? 

— În calea lui veni chiar responsabilul Birtului, în persoană, îi 
acordă importanţă, se întreţinu cu el, îl conduse. Chelnăraşul 
isteţ schimbă faţa de masă, puse una curată, luă scrumieră, căci 
bătrânul nu trabucea, aduse un pocal mare (din care avea în 
vitrină şi doamna Harp) iar în pocal turnă şampanie. Să bei 
şampanie! Cu totul desuet! la te uită vere, şuieră printre dinţi 
Balduin, care nu avea obiceiul să şuiere printre dinţi şi, spre 
deosebire de toată lumea, nu avea veri. Pocalul cu şampanie 
părea să fie un cristal autentic. Balduin simţi curiozitatea vagă 
de a şti cine e insul, dar îşi aminti: cu cât mai puţine întrebări, 
cu atât mai mulţi amici sau, în orice caz, mai puţini inamici. 
Dicton musulman. Oare? De altfel, ştia, ştia sigur, că informaţiile 
aveau să vină de bună voie la el, fără să le caute. Avea, el, acest 
Balduin, acest talent, de a atrage informaţiile şi evenimentele. 
Ce era a lui, era a lui, acest ciudat, şi nu întotdeauna folositor, 
talent. 

Pe la diferite mese, câte doi, câte trei, din felurite generaţii, 
tăifăsuiau în tihnă. Alţii, tăceau, tot în tihnă, poate aşteptând 
tihna eternă, cum e aia din cimitirul oriental din Kikanzaur. Dar 
poate se considerau nemuritori. Pe cine nu-i ispiteşte această 
dorinţă? Poate că numa fără decât poate pe Balduin Vitraliu 
leleean. 

Destinul are căile sale, imprevizibile să zicem, deci, hm, 
imprevizibile. 

— Dar de ce neapărat imprevizibile, când e ştiut totul 
dinainte? 

Intr-o anumită seară, deci - seara destinului am zise 

— De nu am risca să fim catadicsiţi drept mistici de cei fi!! 
Sunt cu adevărat mistici - din ignoranță, bineînţeles, sărmanii!! 
— Ca să nu le aducem o acuzaţie prea drastică - aceşti 
demagogi ai veacului nostru, bine mascaţi în mantii de vizionari 
realişti. 

— In seara destinului Balduin se iarăşi la măsuţa din colţ. 

După o vreme începu să-l deranjeze ceva. Era acel deranj ce 
cu mare greutate poate fi catalogat, mai ales de către 


l Radu Stanca: „Trenul fantomă**. 


nespecialişti. Dar ce, specialiştii sunt mai breji decât o capră? La 
măsuţa aia din colţ, o măsuţă tainică de bună seamă, ceva îl 
deranja pe Balduin. Balduin se simţi deranjat. Poate că el gândi: 
lubito, este aici ceva care mă deranjează! ... 

Ei bine, nu se înşela. Avea un fel, sau un pic de instinct, 
individu ăsta, Balduin. Întoarse încet capul. Toate mişcări-e sale 
erau lente, nătângi, cu excepţia mişcărilor bruşte. Bai- duin 
Vitraliu leleean pricepu într-o clipă ce anume-l deranjează. 

Apoi auzi în depărtare şuierul unei locomotive. Nu chiar 

În depărtare... 

Ce poate fi cu trenu ăsta oare, 

Domnule şef, de nimeni nu-ndrăzneşte îndată ce din bezne se 
iveşte Să-i controleze actele stelare? * 

Apoi, după ce înregistră şi dezînregistră acest semnal 
feroviar, Balduin se întoarse - totuşi există o legăturii - la mica 
inscripţie de pe perete, încadrată grațios într-un profil de inimă. 
Nu trebuia neapărat să fii un grafolog ea să-ţi dai seama că 
inscripţia aparţinea unei anumite mâini, iar conturul romantic - 
altei mâini. 

Încăperea fusese zugrăvită de mai multe ori, de-a lungul 
secolelor, şi chiar şi anii de după război, dar inscripţia, şi dulcele 
contur al inimii nu fuseseră atinse: 

„Aici a chefuit după ultimul mare eşec al carierei sale marele 
detectiv Maximiiian Cornea.. 

Fără dată. 

Numele acela trezi în memoria lui Balduin un îndepărtat ecou, 
încercă să-şi apropie personajul, să-l materializeze, dar cu toate 
încercările, ecoul se tot îndepărta, ea şuieratul locomotivei ce 
târaşte „trenul fantomă” ... Balduin se aşeza mereu la măsuţa 
aceea, dar nu-şi mai forţa memoria. Aştepta, şi avea dreptate, 
nu trebuie să alergi după informaţii, vin ele singure, de 
bunăvoie... Chelnăraşul isteţ se aplecă discret la urechea 
singuratecului client. 

— Ştiţi cine a fost Maximiiian Comea? 

— Parcă da, parcă nu, răspunse celălalt, fără a-şi trăda 
interesul. 

— Totuşi, vă aşezaţi totdeauna la aceeaşi masă! Deşi se 
exprima categoric, chelnăraşul deveni şi mai confidenţial. 

— Maximiiian Cornea a fost cel mai mare detectiv din lume! 

— Ei, nu!? 


— Aşa umblă vorba, eu nu 1-“am cunoscut... Cel mai mare 
detectiv şi cel mai fain bărbat din Europal Chiar el a făcut, cu 
mâna lui însemnarea aia de pe perete. S-a schimbat patronul, 
dar însemnarea a fost păstrată. Nu s-a văruit peste ea. 

— Erai copil pe-atunci? 

— Poate nici măcar copil... 

— Dar ştii care a fost „ultimul eşec” al lui Maximi’. l'ân 
Comea? 

— Habar n-am, domnule. Cred că nimeni nu ştie, dar dacă vă- 
nteresează, mai întrebaţi. Despre domnul M. O.:» e spune că 
înregistra numai succese, în toate domeniile. 

Chelnăraşul isteţ se îndepărtă, încântat de subtilitatea sa. 

Decis în continuare să se bizuie mai ales pe sine, Balduin, 
între lungile plimbări prin oraşul de pe malul Dunării, între 
stăruitoarele contemplări ale misteriosului fluviu, alungă iarăşi 
din odaia sa toate pisicile - alea pătrundeau te miri pe unde - 
deschise larg cele două cufere şi răscoli, dar nu cu deosebită 
râvna caietele şi carneţelele sale «e cuprindeau aproape totul. 
Foarte multă maculatură, oare când se adunase? Adevărul e că, 
în absenţa altor pasiuni arzătoare, Balduin notase şi făcuse 
tăieturi din ziare şi reviste de la o vârstă când încă nici nu ştii 
să-ţi sufli nasul ca lumea. Haide să vedem, haide să rezolvăm şi 
misterul ăsta, gândi el. Dar dacă în loc să-l clarific, abia am să 
încurc totul? Ei şi ce, dacă m-aş fi temut de încurcături... Nu-şi 
termină gândul, nu era gândul acela prea ve'- sel. In orice caz 
printre hârţoagele sale descoperi de loato. Mai recitind câte o 
tâmpenie se mai şi strâmbă, prilej cu care mutra i se făcea şi 
mai nătânga. 

Citi asemenea cugetări: „Poţi descrie trecutul unei iubiri, poţi 
ghici viitorul ei, dar prezentul unei iubiri îţi este inaccesibil.. 
Rămase o clipă gândindu-se: aşa să fie oare? Găsi, o notă 
oarecum hazlie despre un popă pe care paracliserul, cherchelit, 
îl zăvorise în biserică. După tentative de a evada din sfântul 
lăcaş (se pare că acel popă nu cunoştea istoria cardinalilor zidiţi 
în biserică, din ordinul unui suveran, zidiţi deci până ce vor 
alege dintre ei un papă), după ce-l blestemă pe paracliser, mai 
ales după ce descoperi într-un loc sfinţit sticla din care acela 
prindea puteri, părintele supse şi el ce mai rămăsese în sticlă şi 
avu o inspiraţie colosală: se apucă să transmită S.O.S., trăgând 
clopotele. 


De unde să cunoască o faţă bisericească alfabetul Morse 

— Rămâne totuşi un mister! Enoriaşii se adunară în jurul 
bisericii încuiate (paracliserul nu ştia nimic, dormea dus în şură), 
întrebându-se ce se întâmplă oare? 

Nu sună nici de vecernie, nici de moarte, nici de nuntă nici de 
botez, ci într-un chip cu totul de neînțeles. Doamne fereşte, o fi 
pătruns Sathana în persoană în sfântul lăcaş! Dar un telegrafist 
aflat în exerciţiul funcţiunii dezluşi glasul clopotelor şi deschise 
fereastra. Acum îl dezluşi mai bine şi dezlegă enigma - dacă 
fusese o enigmă. Diavolul fusese chiar popă! 

Din alt caiet căzu, ca o frunză tristă, fotografia unei fete. Pe 
verso. Scria: „Cu dragoste, a ta, pentru totdeauna, D. “ 

O privi lung, poza nu-i spunea nimic, o cunoscuse cu adevărat 
cândva pe fata asta, D.? lată că nici despre iubirile din trecut nu 
poţi spune mare lucru, chiar dacă sunt „pentru totdeauna”! 

Îşi continuă mai multe zile, cu întreruperile respective, 
investigaţiile printre hârtii. Se întrista din ce în ce constatând că 
depusese o muncă inutilă de arhivar, dar de fapt, în ce direcţie 
ar fi trebuit să-şi canalizeze eforturile? Să se facă sportiv? 

„„„Când descoperi ceea ce căuta îşi schimbă atitudinea faţă de 
„muncile inutile**. Da! Maximilian Comea condusese o celebră 
brigadă criminală din Bucureşti. Înregistrase un număr 
interminabil de succese. Fusese solicitat şi în străinătate, Berna, 
Istambul, Cairo... alte suocese, pe toată linia. Bătuse şi oraşele 
mari din ţară, printre care şi urbea universitară unde se născuse 
şi Balduin. A se reţine. 

Balduin mai descoperi o fotografie: altă fată, aceeaşi 
precizare: „Pentru totdeauna, a Ta! “ 

Şi atunci, gândi acest Balduin, domnilor şi doamnelor, cum să 
mai cred în dragoste? ELE m-au părăsit, sau eu le-am părăsit? 
Să nu-mi fac iluzii, ELE... Eu, privindu-mă în oglindă, nu mă 
consideram nătâng. Mă consideram serafic.. Dar toţi mi-au spus 
că am mutră de nătâng. Până la urmă m-au convins... Doar pe 
Ea, unică, n-am crezut-o. De ce tocmai pe Ea? Era atât de 
frumoasă! Vai, ce argument! 

Maximiiian Comea, să ne întoarcem la el, vechi tăieturi de 
prin ziare arătau cum rezolvase, cu aceeaşi strălucire, cazul 
marchizei ce jefuia diamante, prin Constanţa, şi alte cazuri, unul 
cam cu cântec, unul al unei fermecătoare aventuriere, otrăvită 
chiar în oraşul de baştină al lui Balduin. Presa făcea aluzii, cum 


că meritul nu era al marelui detectiv, ci al unui poliţist fără 
glorie, şi nume. Aluzii asemănătoare nu lipseau nici din alte foi. 
Dar care să fi fost „ultimul mare eşec”? Balduin se îndârji asupra 
acestei chestiuni. De ce venise marele detectiv să 
„Sărbătorească” acest eşec tocmai aici în oraşul de pe Dunăre? 
II conduseseră aici nişte urme pe care apoi, cu tot nasul său de 
copoi, le pierduse? Printre note o subliniere, de fapt, o 
banalitate: metoda de lucru a marelui detectiv consta în 
absenţa oricărei metode. Nu putea fi vorba de o opinie a lui 
Balduin, fiindcă n-avea - încă! 

— De unde să cunoască modul de a acţiona al lui Maximiiian 
Cornea. 

Stivui cu melancolie prăfuitele hârtii şi caiete. Cine ştie câte 
mai conţineau! Luase de mai multe ori hotărârea de a răsfoi cu 
migală caietele. N-o făcuse încă. Dintr-o sfială? Din teamă? Se 
jenă de trecutul său? Dar nu avea niciun trecut! Oare? Şi, parcă, 
nici amintiri jenante, compromiţătoare. Oare?! Pisica enormă ce 
ştia cum să deschidă uşa, veni şi se instală pe unul din 
teancurile de foi, pe care, mai nainte, se instalase p rază de 
soare. Balduin vru s-o alunge, dar se gândi la ce bun, miţa aia şi 
aşa nu ştia să citească! Deh, până la proba contrarie. 

Şi Balduin iarăşi muri de dor! Admiţând că un astfel de 
Balduin poate muri de dor. Până la o probă contrarie, dar de ce 
să tot admitem sau să nu admitem, în virtutea. Cărui principiu 
sacrosanct? De la naştere şi până la antinastere tot admitem şi 
nu admitem - la mama drakkului. Bun, Balduin nu muri de dor, 
muri de sete. Numai că nu era un beţivan. Să-l ia naiba, era un 
om nătâng, aşa perfect cum era, să-i ia naiba pe oamenii 
perfecţi, să-i înghită flăcările iadului. 

Pe Balduin - nu. El era un perfect imperfect. Ha, ha! 

lubito, raza de soare îşi schimbă locul şi, ca sincronizată la 
mişcările Universului, pisica aia enormă îşi schimbă locul, fără 
să-şi deschidă ochii, fără să se fi trezit. O pisică somnambulă - 
dar receptivă la mişcarea Soarelui, nu a Lunii. 

Paralel cu acest gând cu totul îndrăzneţ, Balduin gândi: Într-o 
seară, ca de obicei, am ochit măsuţa deasupra căreia veghea 
„autograful” lui Maximiiian Comea. M. C., marele detectiv, 
acordase un autograf, ce e drept unui perete, totuşi îl acordase, 
dovadă certă că ştia să scrie, spre deosebire de mulţi poliţai 
mult huliţi, taxaţi drept analfabeți sadea - ce nedreptate! 


Mesuţa aia era mai totdeauna liberă, una că localul nu era 
niciodată ticsit, două, oamenii se fereau poate de locul unde un 
copoi, şi încă unul burghez, îşi mărturisise ultimul eşec, 
încununat, vai ce oroare, de o libaţiune. 

lu, trec de la gândurile lui Balduin la ale mele care, ştii doar, 
că mă cunoşti, sunt cu totul imparţiale. Acest nătâng de Balduin 
avea o predispoziţie cu totul inexplicabilă pentru enigme. 
Inexplicabilă? De tânăr, iar Balduin, cu tot numele său bătrân, 
era tânăr şi avea să rămână pururi tânăr, se simţea atras de 
meteoriți, de motivul exact pentru care omul umblă în două 
picioare, de virusul holerei, de vrăjitori şi alchimişti, de 
numismatică, de erorile comisc de Einstein, de presimţirile 
câinilor cu privire la cutremure şi incendii şi decese. Printre 
enigme, se adăugase una nouă, în persoana celui ce fusese 
Maximiiian Comea. Mai găsise hârtii cu privire la marele 
detectiv. Nu putea să-şi explice personalitatea sa. N-a reuşit să- 
şi explice niciodată dacă M. C. Fusese un copoi de geniu, sau un 
fanfaron. 

Dar dacă el era Maximiiian Cornea, el, adică Balduin? Ce 
absurd! Ce absurd şi să mai lăsăm glumele. Sunt gata să-mi 
vând sufletul, gândi Balduin. Dar cine cumpără un biet suflet de 
Balduin? Mai curând aş fi în stare să vâiid o stea căzătoare sau 
un lup din iarnă trecută... Sunt ga'& să-mi vând sufletul pentru 
a-l întâlni pe M. C.! 

Balduin Vitraliu leleean venise în frumosul şi istoricul oraş de 
pe Dunăre cu multe zile înainte de a intra în program. De ce? 

Pentru ca să cunoască oraşul? 

Pentru ca să se mai elibereze de pisălogeala unor pă- 

Rinţi-tirani? 

Pentru ca să scape de o căsătorie ce părea inevitabilă? 

Pentru a fugi de o iubire căreia nu-i putea face faţă? Pentru a 
scăpa de o femeie? De două? De unde - două? El, cu figura lui 
nătânga! 

Până atunci, în toată viaţa, ce e drept nu tocmai lungă, 
văzuse Someşul, Crişul, Vişeul şi încă vreo trei, patru izvoare. Nu 
se plimbase pe malul Dunării. Nu-l atrăsese Marea Neagră. De 
Mediterană, ce să mai vorbim. Umblase prin podurile caselor, ca 
un şobolan, căutând timbre, documente, „depozite” de monede 
vechi. Nu descoperise niciun depozit. Nu se înhăitase cu golani 
de aceeaşi vârstă ca şi alcătuiască o „echipă de şoc “. Umblă 


singur şi apărea prin locuri unde nu te-ai fi aşteptat. Existaseră 
plângeri. Ce copil e ăsta ce colindă singur şi se iveşte chiar unde 
nu e cazul? Părinţii (tiranici?) l-au dus la doctori, aceia au 
încercat să descopere ceva deosebit, dar nu le-a mers, n-au 
găsit nimic prea anormal, ia acolo un adolescent ce creşte iute, 
are coşul pieptului cam scobit, iar dacă nu face sport şi nu se 
lasă de citit (!!!), va ajunge tebecist, miop, prezbit şi iot ce 
doriţi. 

Balduin însă vedea încă satisfăcător de bine, dar vedea mai 
ales ce nu trebuie. Apucă la întâmplare un tren, o cursă, fără să 
întrebe care e destinaţia. Cobori tot la întâmplare - avea timp 
berechet şi chiar avea şi parale. Descoperi un orăşel fermecător, 
tot pe malul Marelui Fluviu şi făcu ore lungi de plajă, urmărind 
pescarii şi remorcherele. Dezbrăcat, arăta alt om. Subţire, umeri 
largi, voinic - n-ai fi spus. Se instală în dreptul unui izvor celebru 
pe care de mulţi ani edilii se pregăteau să-l demoleze, dar 
pentru ce motive?! Deasupra lui cântase fanfara, altfel cu totul 
onorabilă, a unui regiment burghez... regal. 

Pescarii tăifăsuiau lângă izvor, sorbind rom şi prinzind peşte. 
De unde peşte, se terminase... la restaurantul „Se- verin “, nu în 
Dunăre, fireşte, în Dunăre mai sunt încă peşti, rari. Insă mari. 

Pe înserate Balduin ochea un foc, îşi procură o sticluţă şi 
mergea la foc, pescarii îi ofereau câte un peştişor tocmai scos 
de pe foc, el le oferea rachiu, toţi erau mulţumiţi, Balduin 
prindea ultima cursă, sau ultimul tren şi revenea la „reşedinţă”. 
Mergea la Birt, să mănânce un creier] a grătar, sau măduvioară 
şi să se gândească la Maximiiian Cornea. 

Oare mai trăia? Un hârciog bătrân, împuţinat la trup, 
smochinit ca vai de el şi cu memoria căzută. Nu e mai frumos 
să... rămâi tânăr?! M. C., dacă mai e în viaţă e jalnică oglindă în 
viitor a fiecăruia dintre noi. Haide să fim serioşi, adevărații 
bărbaţi întineresc... când nu mor. 

Am impresia, iu, că fiecare om trece mereu, sau, te 
pomeneşti, tot timpul, prin câte o obsesie. In orice caz acest 
Balduin s-a strecurat mereu prin obsesii, ca dintr-un tunel în alt 
tunel, obsesii legate de o femeie, de o floare, de un eveniment, 
de un beţivan ce ţinea cu orice preţ să-şi povestească viaţa 
amară, iar Balduin nu avea chef de o asemenea viaţă amară de 
beţivan, nu avea chef de alte fleacuri, dacă sunt fleacuri 
femeile, florile, evenimentele, beţivanii. Balduin încerca să şo 


cramponeze mai ales de lucruri serioase - dar îi reuşea oare? În 
liceu, în fiece clasă ce o escaladă, avea nesmintit câte un coleg 
ce-l antipatiza şi pe care-l antipatiza cu înverşunare, fără motive 
prea evidente, cheltuind energii şi sensibilitate. Mai bine le-ar fi 
prefă- eut, energiile şi sensibilitatea în creaţie artistică - dar aşa 
ceva îl interesa doar de la distanţă. O distanţă chiar apreciabilă, 
deşi pasiunea lui de a culege informaţii, de a tăia notițe din foi, 
de a umple caiete şi carnete, ar fi trebuit să prevestească un 
prozator de Anvers... eroare, de anvergură. 

Maximiiian Comea, porunci Balduin unor forţe de bună- seamă 
inexistente, Maximiiian Cornea, reîncamează-te, aşa cum erai 
pe vremuri, tânăr, fercheş, victorios în toate domeniile! E un 
ordin către lumea de dincolo! Dacă te afli în acea lume, dacă nu 
cumva îţi târăşti bătrâneţile pe această planetă, încă! De fapt, în 
orice lume te-ai afla, vino înapoi, vreau să te cunosc! 

Acelaşi chelnăraş isteţ şi palavragiu, îi aduse lui Balduin 
cafeaua şi romul, el bea alternativ, când rom, când bere când 
nimic. 

Chelnăraşul făcu semn discret în direcţia uşii unde se 
încarnase bătrânul domn, de data asta în ţinută de gală. Purta la 
butonieră şi o floare. O orhidee, te pomeneşti! Se descoperi 
solemn printr-un gest ce s-ar fi putut traduce prin „salut, 
nătărăilor! *, sau chiar prin nimic. Ochii lui, două oglinzi 
înceţoşate, se plimbară prin largul sălii. II văzu pe Balduin şi se 
îndreptă spre masa lui. Balduin rămase stană de piatră, doar 
cafeaua unduia în ceşcuţa lui, ca în vreme de cutremur. Mersul 
bătrânului era şovăielnic că înaintarea plină de precauţiune a 
unei nave ce trecuse prin taifunuri, însă direcţia - sigură, chiar 
masa lui Balduin. Se aşeză fără să scoată un cât de cât mormăit 
de cerere-a voiei, şi-l scrută îndelung pe Balduin, mijindu-şi 
ochii, căci nu vedea bine, îndelung şi nepoliticos, aşa cum nu se 
cuvine între oameni de lume. Dar pesemne bătrânul nu avea 
alestat de om de lume. Nepoliticoasă era şi tăcerea lui. Totuşi 
orice are un final, chiar şi o tăcere. 

— Văd că te aşezi mereu la masa unde obişnuia să 
poposească Maximilian Comea! 

Era o constatare, nu o întrebare. 

— E o întâmplare, domnule. L-aţi cunoscut pe comisar? 

— Nu există întâmplări. Cred că pot să-ţi ghicesc meseria. 
Medic? 


Balduin Vitraliu lelcean era, în principiu, un timid. În niciun 
caz un nepoliticos, totuşi modul în care fusese abordat îi 
nemulţumi. Se mulţumi să răspundă cu un „hm! “suficient de 
rezervat, dacă nu chiar ostil. 

— Atunci, scriitor? 

Acelaşi „hm! “. 

— În orice caz un medic care scrie sau care ar vrea să scrie, 
decise irevocabil bătrânul care, cu toată purtarea sa nedeiicată, 
arăta acum ca un domn venerabil, iar altădată că un bufon cu 
armonică. Viaţă dublă! Foarte mulţi medici scriu, continuă ăla 
vârstnic, deşi nu e limpede pentru ce „Aproape că-i putem 
pizmui pe domnii ce se ocupă cu arta medicinii. Cu cât îi este 
mai uşor medicului care are de-aface dor cu oamenii, iar nu cu 
cuvântu! 

— Lucrul cel mai dificil din lume, a afirmat Erasm, de faţă cu 
Paracelsus. Medicul se poate lăuda cu izbânzile sale. Infrângerile 
sunt îngropate împreună cu pacienţii morţi. Şi, până la urmă, 
fiecare trebuie să şi moară. Moartea nu e decât simpla încheiere 
a activităţii sale. Dar încercaţi să îngropaţi cuvântul! Odată 
exprimat şi tipărit, el umblă prin lume şi nu poate fi separat de 
cel care l-a rostit. Eu socot că a te ocupa de W uvânt e treaba 
cea mai primejdioasă... “ 

O sclipire de trufie trecu prin ochii bătrânului, poate «hiar o 
sclipire primejdioasă, trebuie să fiu cu luare-aminte ytndi 
Balduin, înregistrând acea luminiţă prea vie pentru nişte ochi 
atât de stinşi. Sclipirea fu doar cât un fulger pe r» rul vânat, se 
arcui şi se duse pe alte meleaguri, dar ochii, e *nei ochi deja 
aproape stinşi de bezna definitivă, cătară să vadă ce urmări au 
pe mutra lui Balduin cuvintele sale. Se c-.? Tepta să fie 
contrazis, dar Balduin nu avea această intenţie rea, ci doar, 
parcă topindu-i-se sfiala, îl examina şi el pe interlocutor. Fără a- 
şi masca în niciun fel curiozitatea. Bătrânul avea o figură demnă 
de un etude. Oasele tâmplelor ieşeau în afară, dar nu dând 
dovadă de slăbiciune, ci, mai degrabă, ca nişte recife 
primejdioase. Balduin intui ndierea unui pericol. Dar pericolul 
venea din trecut.. Continuă să-l examineze pe bătrân. Puținele 
fire de păr de re ţeastă nu-i spuneau nimic. Nici bărbia prelungă, 
îngustă. Un boxer n-ar face faţă cu o astfel de bărbie. Fruntea 
era t liată şi orizontal şi vertical de cute întunecate, totuşi, 
dincolo de ele, se mai observa că e o frunte bombată. Degetele 


M.jbţiri, scheletice aproape, aminteau de moarte. Totuşi «oeste 
degete mai ştiau să mânuiască acordeonul acela mic >i jerpelit 
ce acompania melodia „Orhidee pentru Mari- f t Îis “... 

Cuprins parcă de o nelinişte, bătrânul privi câtva timp în gol. 
Îşi recâştiga de îndată siguranţa de sine, în ochii spălăciţi se 
aprinse iarăşi luminiţa amenințătoare. 

Dar Balduin nu se mai uita în ochii bătrânului ci-i examina 
curios mâinile. Ceva îl intriga. 

— Ştii cine a fost Paracelsus? 

Balduin nici nu zâmbi. Ştia foarte bine şi, din vanitate fireşte, 
dădu un răspuns erudit: 

— Philippus Aureolus Theophrastus von Hohenheim, “ds şi 
Paracelsus, personaj discutabil al Evului Mediu. Medic, ilchimist, 
călător, şarlatan, hipnotizator, frenolog, şi mai ie scurt ghicitor, 
şi la o adicălea mânuitor de suflete, abstinent în ceea ce 
priveşte femeile, nu bea decât vin, după 

— Ră stingerii, deci tot un abs... absolvent? Ei bine. M-a 
impresionat la Paracelsus —dar care e adevărul adevărat? — Că 
le vizita pe vrăjitoarele condamnate, seara, noaptea, ţl-n zori, 
înaintea execuţiei prin ardere pe rug. De ce le 

Ficea această ultimă vizită? Să le aline durerea sufletească? El 
nu era popă! 

— Mai mult decât popă! Era un om ce privea direct în sufletul 
omului! 

Balduin îl privi „direct în suflet* pe bătrân. În zadar. Ochii 
acestuia deveniseră opaci, impenetrabili, precum cochilia unei 
scoici. 

— Unde aţi învăţat să cântaţi la acordeon şi la... voce? 

— În cabaret, răspunse bătrânul. În cabarete. Acolo poţi să 
înveţi orice. Acolo am aflat că eu sunt Paracelsus! 

— Eu sunt Balduin! 

— Balduin de Flandra! Toată lumea ştie. De-aia am venit la 
masa asta, masa preferată a lui Maximiiian Cornea. 

— Ce ai împotriva lui Maximiiian Cornea? 

— Eu?!! Nimic! Poate că el împotriva mea. Doar că nu ştie. 
Dacă doreşti - nu uita că eu sunt Paracelsus! 

— Pot să-l scot întreg şi nevătămat dintr-o eprubetă. 

— Hâş! Mârâi Balduin încercând să facă pe englezul. Îi merse. 
Dar numai o clipă. Crezu că simte o rigiditate şi o antipatie clară 
în atitudinea celuilalt. Bătrânul nu mai părea atât de bătrân, 


ochii nu mai erau atât de înceţoşaţi. 

— Ceţurile Londrei... se auzi îngânând Balduin. 

— Fleacuri! Ceţurile Londrei! Auzi numai! Nu mai sunt 
Watson, aghiotantul lui Holmes. Eu sunt eu. Ceţurile Londrei! Ce 
prostie! La Londra nu sunt ceţuri, ştiu, fiindcă am bombardat-o! 

— Şi ai scăpat cu viaţă? 

— Cam naivi, englejii ăia. Îşi luau ceaiul la ore fixe. Atunci - 
mai mare dragul! 

— Trebuie să înţeleg că făceai parte din aviația lui Goering? 

— Cine-i ăsta? Cum să fac parte eu dintr-o amărâtă de 
aviaţie? Ce este o aviaţie? Nimeni nu ştie. Eu ştiu. Aici e totul! 
Aici e marea mea taină! 

Balduin Vitraliu leleean, atât de puţin impulsiv, atât de... 
nătâng, pocni din degete. Suficient pentru ca acel chelnăraş să 
se înfiinţeze. 

— Un coniac! Porunci Balduin. 

— Vine, replică băiatul. Să vă aduc aici şampania, domnule 
baron? 

— Neapărat aici! Totdeauna destinele se întretaie! Aici 
şampania mea, aici amărâtul acela de coniac pentru domnu! 
lute! Chelnăraşul dispăru. Ştia când e momentul să dispară şi să 
reapară. Bătrânul, parcă mai întinerise iar un pic. 

— Diacul să-l ia - ridică un deget noduros, scorojit, ţi se bătu 
în piept. 

— Eu sunt Paracelsus! Ai înţeles? 

Balduin aşteptă ca băiatul cel isteţ să pună cu tot dichisul 
pocalul cu şampanie şi, fără dichis, coniacul trei stele, dar mai 
bun decât cel cu cinci stele, sunt de acord şi cehii, şi replică: 

— Dar cum de nu mi-am dat seama de la-nceput?! Evident, 
sunteţi Paracelsus! Celălalt ciulea urechea, deşi Balduin ridicase 
vocea. Balduin produse o primă surpriză ascultătorilor invizibili, 
se dovedi necruţător, poate avea să fie şi-n continuare. 

— Spanac! Zise acest Balduin şi era ultimul cuvânt pe care-l 
aşteptai de la unul ca el. Aşa! Spanac! Ai pilotat bombardiere? 
Minciună! Nu ştii deosebi manşa avionului de primărie! Cu mine 
nu glumeşti! De unde cunoşti melodia asta, „Orhidee pentru 
Marifelis”? 

Bătrânul făcu un gest care-l atrase imediat pe chelnăraşul 
isteţ. 

— Echipa mea de hamali e acolo? 


— Bineînţeles, domnule. Speră să le pice vreun ciubuc! 

— O să le pice, dobitocule! 

Chelnăraşul înghiţi complimentul ca pe-o chiftea, proaspătă. 

— Ciubucul le vine de-aici! Paracelsus indică, absolut 
nepoliticos, cu arătătorul, în direcţia lui Balduin. 

Chelnăraşul isteţ se topi. Bătrânul mai sorbi din pocalul sau 
de cristal. Mina nu-i tremura. Balduin examină iarăşi acele mâini 
alo bătrânului de nouăşpatru de ani. 

— Prin urmare sunteţi şi baron? Întrebă, şi se stăpâni să nu 
roşească. 

— Exact! Sunt baronul B. 

— O clipă 'nainte eraţi Paracelsus! 

— Nu e nicio contradicţie! 

— Nu ştiam că Paracelsus a fost baron. Poate nu sunt bine 
infoiimat, dar parcă ştiu că şarlatanul acela de alchimist nu se 
avea bine cu baronii! Bătrânul parcă nu auzi. lertaţi-mi 
impertinenţa, îngăimă după o pauză Balduin, care sunt meritele 
Dv. În calitate de Paracelsus? 

— Foarte multe, află, tinere! Dimineaţa vizitam spitalele şi 
puşcăriile pentru a îngriji vrăjitoarele schingiuite în timpul nopţii. 
Seara beam. Vin, fireşte! Dar ziua întreagă eram foarte ocupat. 
Întreţinem focul în cuptoare. Prepa 

Ram oleum, sublimați, diferite substanţe alcaline, crocus 
martis, opocleldoc... alifii speciale împotriva arsurilor, alte alifii. 
Nu m-am dat înapoi din faţa ciumaţilor. Ajuns în ţinuturile 
îndepărtate, am vindecat o căpetenie tătară, apoi am evadat de 
la ei, voiau să mă păstreze, eram preţios! 

Balduin asculta cu atenţie. Bătrânul vorbea mereu? | sorbea 
mereu din şampania lui. 

— Eu am arătat cel dintâi că lemnul de gaic nu ajută cu nimic 
la vindecarea sifilisului. Am orientat terapia pentru folosirea 
intensă a regnului mineral. Crezi că acesta e un merit 
neimportant? A fost o revoluţie, dragul meu! Am stabilit şase 
categorii de medicamente, Quintae essentiae, Magisteria, 
Arcana, Specifică, Elixiria, Extrinseca... Bănuiesc că mă pricepi, 
ca medic. 

— N-am afirmat că aş fi medic, replică Balduin. 

— Şi, în sfârşit, zise baronul B., sau Paracelsus. Toată viaţa 
am fugit de femei. Nu după femei, ci de femei. Din ce cauză, 
crezi? Aveam vreun beteşug? Nici vorbă de aşa ceva! Dar 


femeile îţi macină energia şi mai ales timpul! Şi cât de scurt e 
timpul! 

— Totuşi, dacă sunteţi Paracelsus, aţi beneficiat de câteva 
secole! 

— Aparenţe! Şi, revenind la femei, ele ştiu să-ţi creeze 
asemenea complicaţii că nu mai ai timp de nimic. Nici măcar 
timpul necesar pentru a te zbate să ieşi din complicaţii! 
Dumneata fugi după femei, sau fugi de femei? 

Balduin Vitraliu lelcean nu auzi nici el întrebarea. 

Era un nătâng, acest Balduin, mai exact avea mutră de 
nătâng, pe faţa lui, cu totul simetrică, liniile păreau a se scurge 
în asimetrie, ochii nu rimnu cu gura, sprincenele nu rimau cu 
bărbia, nasul nu rima cu nimic. Dar a avea figură de nătâng, 
înseamnă, neapărat, să fii un prost? Şi aici, iu, n-am făcut o 
afirmaţie şi nici n-am negat nimic, nici măcar nu am puso 
întrebare. Prea multe întrebări... lubito, n-am tras nicio 
concluzie. Mă păstrez în rezervă - observi cât sunt de deştept? 
Cine se grăbeşte să tragă concluzii e un... concluzionist. 
Concluziile! Adesea, la fel de utile ca şi iluziile. 

Însă Balduin, acest Balduin, prost sau deştept cum va fi fost 
el, simţi că între el şi bizarul personaj, baron, bufon sau chiar 
Paracelsus, se leagă, fără voia lui, fără voia ni- mânui, fără 
controlul cuiva, se leagă deci o tainică legătură ce greu se 
supune analizelor. 

Balduin mai aruncă o privire discretă către mâinile baronului 
B. 

Avu nişte gânduri neclare. Dacă doriţi să admiteţi rs există şi 
gânduri nedare... Greu se pot supune analizelor... analizelor 
gramaticale, fireşte... 

Mai mult (sau mai puţin?), Balduin avu impresia - 3 personajul 
ce sorbea tacticos şampanie, dar spunea pros.R. (oai e?), nu e 
nici pe departe Paracelsus, sau baronul B., şi că de fapt, nue 
nimeni. 

Structura ştiinţifică a formaţiei intelectuale a acestui Balduin, 
refuză un refugiu în asemenea explicaţii puerile. Totuşi el şi-o 
notă în memorie: nimeni. Avea, poate, intenţia s-o treacă, 
explicaţia, şi pe fişele sale, cele multe şi colbuite, poate chiar 
alături de acest citat din Katherine Anne Porter: „Ca un sihastru 
într-o peşteră, decis să nu împartă cu nimeni roaderea propriilor 
unghii”? 


Fără nicio intenţie, cu totul întâmplător, Balduin se întoarse 
către inscripția de deasupra măsuţei. Baronul B., sau 
Paracelsus, sau bufonul din celelalte zile, surprinse privirea lui 
Balduin, cu ochii lui şi ceţoşi, şi străvezii - de mirare că mai 
vedea cu ei. 

— Aha! Aha! Îți închipui că eu aş fi comisarul Maxi- milian 
Cornea? 

— Ar fi prea de tot! Balduin îşi permise un râs aproio» 
jignitor. Nu era el omul care să jignească oamenii cu rv 
dinadinsul, dar deja înţelesese că o jignire obişnuită scoate din 
papuci un individ obişnuit, nu are efect asupia bizarului bătrân: 
dimpotrivă, mândria sa, logica sa, pot fi rănite, sau răsturnate 
prin aluzii care, în mod normal, nu dăunează celor ce nu-s decişi 
să împartă cu nimeni „roaderea propriilor unghii. *1 

— Ce anume ar fi prea de tot? 

— Să fii şi Paracelsus şi baronul B., şi Maximiiian 

Cornea. 

— Eu pot totul, şi încă ceva pe deasupra! 

— Ştiu! Să fii şi trubadurul care cânta „Orhidee pentru Marif 
elis “! 

— Aşa e, dar e departe de a fi totul. 

O sclipire de înţelegere trecu prin ochii nătângului, visătorului 
Balduin Vitraliu leleean. 

— Ei bine, nu eu sunt comisarul Maximiiian Cornea! Cum aş 
putea fi eu, acela? 

— Păi, ori poţi fi totul, ori nimic! 

Bătrânul se ridică şi părăsi Birtul, fără să mai răspundă la 
saluturi. Îl salutară destui. Era popular! 

Imediat se înfiinţă chelnăraşul isteţ. 

— S-a întâmplat ceva, domnule? 

— Nimic. Ce să se întâmple. Dar nu pot suferi şampania, îa te 
rog acest pahar gol de sub nasul meu! 

— Am un „murfi “clasa-ntâi! Şampania nici nu pute pe lângă 
el! Nu doriţi să încercaţi un păhărel? 

— Nu, zise Balduin, fără să ştie că „murfi “înseamnă 
Murfatlar. Şi aşa s-a băut prea mult! 

— Să nu-l prea luaţi în seamă pe acest bătrân, spuse 
chelnăraşul isteţ şi lui Balduin îi cam displăcu tonul cam intim. II 
tolerăm aici fiindcă ne distrează... altfel, are un trecut încărcat... 

— Cum ai zis? 


r 


— Are un trecut încărcat, se cam fistici chelnăraşul. 

— Şi de unde ştii? E 

— II citesc pe Balzac, domnule! Asta-i un american prima-ntâi! 
să-l răsfoiţi cu prima ocazie. Chiar, să nu vă aduc un „murfi “? 
Păcat! Să ştiţi că acest bătrân precis c-a scăpat dintr-un azil de 
alienaţi, pun pariu! 

lată o presupunere ce făcea tot atâta lumină cât o lumânare 
de seu în spaţiul intergalactic; în orice caz chelnăraşul istet 
dovedea iarăşi că posedă o vastă cultură şi un grai ales. 

Balduin plăti şi se duse la plimbare pe malul Marelui Fluviu, în 
dreptul muzeului. Mult pe stânga se profilau luminile Ostrovului 
Verde. Balduin simţi ispita de a merge de îndată acolo, dar îşi 
înfrână ispită. Cunoştea această „artău de a-ţi înfrâna ispitele. 
Totul la timpul său. Şi Huck a fugit în insula Jackson exact în 
momentul potrivit, dar pentru Balduin oare Ostrovul Verde era 
un fel de insulă Jackson? Doar el nu fugea de nimic. 

Şi totuşi... totuşi, fugea. 

3 — Othido* pentru Marifelis 

CRISTIAN MOREA Floarea Soarelui creşte sub 

Aurul corilor orhideele înfloresc sub clar de 

Lună 

Există oare o melodie „Orhidee pentru Marii elis “? 

Balduin se prezentă la post cu o zi înainte, aşa cum îşi 
propusese. La ora aceea matinală soarele izvora din Dunăre şi 
cine avea ochi să admire, admira peisajul. Balduin avea. Un 
ţăran de prin partea locului purta cu el nelipsitul tranzistor, iar la 
tranzistor se dădu ora exactă. Balduin îşi verifică ceasornicul şi 
sări din autobuz. Se simţea foarte tânăr şi foarte, foarte liber. 
lată Ostrovul Verde - insula Jackson. Îl legitimară, normal, cu 
mutra lui de suspect, dar văzând în ce calitate venea, îi traseră 
un salut şi-i dădură indicaţiile necesare, nu se mirară de numele 
său, nu-i interesa numele ci doar împuternicirile. Împuternicirile 
erau în regulă. Făcu o plimbare pe şoseaua prăfuită, ferindu-se 
din calea uriaşelor camioane cu grele remorci, pătruse în incinta 
şantierului, se strecură printre nişte ateliere de montaj, aruncă o 
privire în direcţia ecluzei, traversă un vast platou în jurul căruia 
se aflau Poşta, Alimentară, cazarma militarilor şi o piaţă. 
Cumpără de la Alimentară o sticlă de apă minerală şi găsi, fără 
să pună nicio întrebare, cabinetul medical al Şantierului Naţional 
al Tineretului. Bătu la uşă, nu i se răspunse, încercă şi reuşi să 


intre, cabinetul nu era încuiat, în schimb era pustiu. Cabinetul 
nu arăta înfloritor, geamurile erau opace de murdărie, şi nimeni 
nu dereticase pe acolo de la începutul epocii bronzului. Balduin 
şterse cu batista un scaun, se aşeză şi destupă sticla şi sorbi din 
apa aia dulce de Bibor- ţeni, i se făcuse sete şi se anunţa o 
căldură! ... 

Scoase unul din carneţelele sale, smulse o filă, mâzgăli ceva 
acolo, căuta o pioneză, o smulse de pe un afiş unde se indica 
exact cum se vaccinează porcii, apoi fixă fiţuica pe uşa 
cabinetului, în exterior. Nu ajunsese la acel grad de civilizaţie 
pentru a-şi comanda cărţi de vizită. 

Se aşeză iarăşi, mai sorbi din Biborţeni, apoi scotoci în trusa 
ce o adusese cu sine, iar pe când scotocea, o bătaie în uşă. 
Primul pacient? Vai, nu! 

— Intră! 

— Bună ziua! 

— Bună! 

Balduin tocmai îşi îmbrăca halatul alb. Spre deosebire de 
neglijenţa sa vestimentară obişnuită, „uniforma*4 de medic era 
croită cu delicateţe şi-i venea ca lumea. 

— Bine aţi venit tovarăşe medic de pe Şantierul Naţional al 
Tineretului! Bine aţi venit! Vă stau la dispoziţie, sunt şeful de 
lucrări de pe sectorul 11! 

Lui Balduin Vitraliu leleean nu-i plăcea să fie deranjat chiar 
când îşi punea halatul. Era una din multele sale slăbiciuni. Nu-i 
plăcea să fie întâmpinat festiv. Altă slăbiciune. Nu-i plăceau 
cabinetele medicale în totală dezordine şi nemăturate. Altă slă... 
Glasul său sună glacial, nu era glasul unui Balduin obişnuit. 

— Observ că sunteţi suferind! (îşi bătea joc?) Cum să vă ajut? 

— Sunt inginerul principal T. R., şeful... 

— ... de lucrări de pe sectorul 11. Am înţeles. Vă doare capul? 

— Ce să mă doară? 

— Poate - capul. In afară de nişte aspirine, nu văd nimic pe- 
aici. 

— Nu mă doare capul, răspunse bărbatul în salopetă din 
material bun, croită de un bun ta///enx. Am venit şi vă urez bun 
noroc. Eu răspund de tinerii ce vin începând de mâine. 

— Eu răspund de sănătatea lor, răspunse sec, îngrozitor de 
sec, Balduin. 

— Se înţelege, aprobă celălalt, uşor clătinat. Aşa se întâmplă, 


oamenii decişi şi dârji se clatină iute în faţa unuia cu mutră 
caraghioasă care îndrăzneşte să vorbească degajat. 

Responsabilul acelui celebru sector 11 scoase din buzu- 
nărelul său fiţuica: avea atu-ul în mină, cel puţin ful de aşi cu 
popi. Era chiar hârtiuţa ce o fixase chiar Balduin pe uşa 
cabinetului. 

— Vai! Cineva şi-a bătut joc de Dvs! lată ce am cules de pe 
uşă:, Baiduin Vitraliu leleean - medic “. Cine şi-a permis? 

leleean ridică nişte ochi răi. 

— Eu mi-am. Permis. Este numele meu! Ce vă deranjează? 

Şeful acela de la sect. 11 se cam indispuse - dar numai o clipă 
- atât cât e baremul, nu mai mult. Nu e permis să te indispui, 
sau să te laşi dominat mai mult de o clipă. Intâmplarea - desigur 
numai întâmplarea - făcuse ca primul om pe care-l întâlni în 
munca sa excelentul medic lelcean - să fie un gen de snob de 
categorie nouă, încă necatalogată. Îl întâlneşti în unele filme, el 
este acela care intră în foc şi cutremur să salveze abatajul, sau 
ce o fi acolo de salvat, iar apoi trece onoarea pe umerii altuia, 
lăsând să se înţeleagă totuşi că el a făcut totul. 

— Nu mă deranjează nimic, Doc! 

Altă tâmpenie. Când vrei să impresionezi un medic, îi zici, 
„Doc “. Balduin nu se lăsă impresionat Ştergea, cu a doua 
batistă a sa, o măsuţă. Oricum, trebuie să începi cu ceva, nu? 
Şeful de la acel sector îl urmări timp de un minut. In biroul său 
el nu folosise niciodată batista, nu folosise nimic, alţii se ocupau 
de praf. 

Balduin ridică batistă şi o scutură fără sfială, un nor cenuşiu 
se interpuse între cei doi. 

— Ei şi ce?! Poate e un nume caraghios. Nu eu mi l-am ales! 

— Dar nu e caraghios... e... e neobişnuit. De ce vă sare 
ţandăra? Sper să colaborăm? 

— În ce domeniu, tovarăşe? Pregătirea mea e medicală, a dv. 
Strict tehnică! Dacă vom începe să ne dăm sfaturi, bolnavii vor 
sucomba iar barajele noastre se vor nărui!! Nu văd în ce 
domeniu putem colabora! A 

Balduin beneficia de mai multe ipostaze. In costumul obişnuit 
„de oraş “părea un nătâng notoriu. In slip, pe malul unei ape, 
părea un june ce promite. În uniformă de medic îţi impunea. 
Când îşi punea halatul alb al profesiunii, mutra lui beneficia de o 
schimbare trans... nu trans ci radicală. 


— Să colaborăm omeneşte, tovarăşe Bal... 

— Balduin Vitraliu lelcean - medic. Aceasta e cea mai dificilă 
dintre colaborări. Cea cu adevărat omenească. 

— lar Dv. Sunteţi un om dificil! 

— Să nu vă îndoiţi o singură clipă! 

— Pot să vă ajut în acest moment cu ceva? Să vă trimit de la 
cantinâă...? 

— Cantină, mai întâi, o inspectez eu. În rest, am să fac o listă 
de propuneri. Va fi o listă substanţială. Dar cui să mă adresez? 

— Bineînţeles -, mie. 

— Nu. Prefer un adevărat şef. În sensul bun al cuvântului. 

Se despărţiră aproape inamici, dar lui Balduin nici că-i păsa - 
parcă. Sau poate chiar nu-i păsa, acestui Balduin. (Oare era un 
Balduin dur? Poate fi un Balduin dur?). 

Iubito, 

Eu sunt trimisul unei tări inexistente pentru care orhideele 
sunt chiar culorile... 

Nimeni nu bătu la uşă, o uşă nu se bate singură, de la sine, 
fără ca vreunul, sau vreuna să se folosească de ea, de uşă. 

In cabinetul acela prăfuit, ce putea fi folosit drept centru de 
depănare vizavi de şobolani, nu un cabinet medical, irupse un 
bărbat ce merita toate calificativele - în afară de cel de nătâng. 
Nu. Noul-venit - dar mereu vom avea de-a face cu nou-veniţi - 
nu avea figură de nătfng. Se deosebea de Balduin că sarea de 
zahăr - dar această comparaţie nu face nici măcar cât doi 
şilingi. Individul părea, şi era, rotofei, (nai curtnd scund, şi avea 
pe mutră o expresie în care se încălecau bunăvoința precum şi 
reaua voinţă. Avea părul foarte rar, mai curând nişte smocuri de 
pe alte vremuri, ruginii, roşietice, decolorate, şi un obraz de fel 
decolorat, obrazul unui straşnic băutor de vin. Ca o coincidenţă, 
absolut specială, purta, nu fără graţie, în mână o sticlă cu vin 
ruginiu. Ce mai coincidenţă... 

— Eu sunt medicul pediatru Cristian Morea! Am un nume 
oarecare. Dar tu ai un nume caraghios! 

— Ce caută aici printre bărbaţi un pediatru? 

Cel ce apăruse cu sticla de vin ruginiu, nu dădu importanţă 
întrebării. Trânti glaja pe masă, în cel mai auteatic stil 
ardelenesc, îşi netezi smocurile rare de păr, ruginiu ca şi vinul şi 
scoase dintr-un buzunar nişte Carpaţi „fără”. 

Până să-i ofere Balduin un foc, acela de-şi zicea Cristian 


Morea se servi singur. Era iute în mişcări, privirea lui, deşi 
împăienjenită, rămânea mereu scormonitoare. Examinându-l pe 
nătângul Balduin rânji şi pufăi. 

— Am fost căpetenie de pirați, spuse doctorul Morea. 

— Şi eu, încercă să-l imite Balduin şi aruncă acel chibrit aprins 
inutil undeva printre maldărele de gunoaie. 

— Cum îmi poţi dovedi? 

— Păi ne-am întâlnit, ultima dată în Canare... 

— Prostii, replică pediatrul. la desfă fără tirbuşon această 
sticlă! 

Balduin întoarse sticla şi-i trase o palmă. Dopul zbură ca şi 
catapultat. 

— Mda, încep să te cred, serveşte-te c-o doză... 

Balduin căută pahare, nu găsi, Cristian Morea ieşi, aduse 

Două pahare de undeva de alături, merse la chiuvetă, pfui, 
apa nu curgea, se strâmbă şi turnă vinul în paharele neclătite. 
Deşi ruginiu, vinul acela de regiune avea un gust plăcut. 

— Mi-ai spus că am un nume caraghios. Te deranjează? 

— Pe mine? De ce? Poa-să te deranjeze cel mult pe tine, dar 
eu zic că nu face. Ştii că ne aşteaptă o treabă tare păcătoasă? 

— Încă n-am început nimic, făcu Balduin, nătâng. 

— Mai serveşte-te. E vin de la Alimentară de pe şantier, dar e 
bun. Şi e destul. Cam singurul articol ce se găseşte din belşug. 
Ai venit de mult? 

— În oraş, de vreo două săptămâni. Pe şantier, de vreun ceas. 

— Ai observat câte ceva? Ai observat citi beţivani colcăie pe- 
aici? 

— Da, spune Balduin şi-l privi ţintă pe pediatrul-pirat. 

— Eu sunt ultimul dintre ei, rânji acesta. Să ştii că voi stârpi 
beţia, chiar cu preţul unui scandal. Şi nu le voi permite nici 
băieţilor să bea! 

— Voi fi aliatul tău, zise Balduin. 

— Slab aliat! Nu eşti în stare să faci un scandal... la ascultă, ai 
venit de bunăvoie aici? 

— Bineînţeles. Tu, nu? 

— Nu! Un fel de detaşare disciplinară. 

— Zău? Ce ai făcut? Vreun raclaj? 

— Aşi! Am criticat. Ştabilor nu le place să fie criticaţi, deşi 
pretind că şi pentru ei critică e o alifie cu miere. Al remarcat 
prăfăria şi gunoiul de-aici? 


— Nu sunt chior încă. Va trebui să punem mâna p© cârpe şi 
mături şi să facem totul. Ce altceva? 

— Să facem scandal! Eu am şi făcut unul. Ai băgat de seamă 
în ce hal sunt pavilioanele băieţilor? 

— N-am avut când... 

— Eu le-am inspectat. Geamurile sparte, uşile desprinse, 
saltelele golite de paie. M-am dus la 'director şi am fi- cut 
scandal. l-am spus că la licee li s-a promis elevilo brigadieri 
cazare bună şi hrană de soi. El mi-a răspuns că aici nu e liceu, e 
şantier. Cu atât mai mult, am răspuns eu, mai bine zis am 
răcnit. l-am spus că dacă nu ne ajulă el, în prim’ le două zile noi, 
medicii, şi băieţii, brigadierii, vom pune la punct pavilioanele. 
Dacă nu dormi bine, nu poţi nici să munceşti ca lumea. Acela a 
vrut să răcneastă şi el, dar i-am întors spatele. Pe scurt, va 
trebui să facem noi totul. 

— Şi ce te miră, „Leonidas”? 

— De ce-mi spui „Leonidas”? 

— Din cauza atitudinii tale războinice. 

— Mă rog. În orice caz „Leonidas “e mai puţin caraghios decât 
Balduin. Nu mă miră nimic, Balduin. Cred că după două păhărele 
de vin putem să ne şi tutuim! 

— la ascultă, Morea, începi totdeauna o activitate măreaţă cu 
o beţie? 

— Întotdeauna. Şi culmea, după aia totul merge strună. Ştii că 
avem şi o dentistă? 

— O dentistă? La ce bun? 

— Cum la ce bun? O să-i apuce pe băieţi durerile de măsele... 
Ascultă, colega, am patruzeci şi cinci de ani şi ceva şi nu mă mai 
iriră nimic - asta ca să răspund întrebării tale. Am văzut prea 
multe. Prea multe schimbări Am fost pirat, pediatru, am făcut un 
curs de specializare pentru boli mintale, am fost la nevoie 
reanimator, chiar; i dentist. Ai fost aici, la cantină? 

— Nu. Cum e mâncarea? 

— Infectă. Voi face un alt scandal. Totuşi, ce ai mai remarcat 
venind aici? 

— Porcii. 

— Aşa e. Porcii! Mişună cu sutele pe tot cuprinsul Ostrovului. 
Nici nu se ştie câţi, cui aparţin. Am să aflu eu totul, am şi mirosit 
câte ceva. Sunt hrăniţi cu ceea ce ră- mine de la cantină - şi 
rămâne mult! În orice caz, nu brigadierii mănâncă porcii - mai 


degrabă invers! 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— Bineînţeles, încă un scandal! Ştii că dentistă e taie 
frumuşică? 

— Şi ce-mi pasă mie? 

— Mi-am vârât nasul şi-n cabinetul ei, câte se află în oraş că 
aici n-au „scaun electric” şi toate celelalte. Asta e obiceiul meu, 
să-mi vâr nasul peste tot. 

— Până nu ti-l taie cineva... 

— Şi ce dacă?! Nu mă însor! Are - dentista noastră 

— Un cabinet clasa-ntâi, nu ca al nostru. Fata e foc de 
frumoasă, dar nu e de mine, şi nici de nasul tău, că prea eşti 
nătâng. Aflasem că pe noul meu coleg de pe şantier îl cheamă 
Balduin. Închipuieşteţi ce mirat am fost - dar mi-am ascuns 
mirarea ca un pirat - aflând că pe dentistă o cheamă Flandra. 

— Flandra şi mai cum? 

— Flandra B. Cum de n-o cunoşti? Aţi urmat acelaşi Institut de 
medicină. 

— Unde naiba vrei să ajungi, „Leonidas”? 

— Există undeva-n adâncurile istoriei frâncheneşti un anume 
Balduin de Flandra. N-ai auzit de el? 

— Nu! Toată viaţa am fost corigent în istorie. 

— Eu, nu. Mi-am vârât nasul şi prin istorie. Şi acolo-i mare 
riscu' poa-să-ţi taie nasul cine ştie ce spadasin de duzină. l-am 
zis fetei că avem pe şantier un coleg Balduin. Ştii ce a făcut? A 
râs. 

— A râs? 

— Dar ce era să facă. Dacă numele de Flandra e acceptabil, 
ba chiar mângâios, cel de Balduin e cu totul caraghios. Da, fata 
a râs şi a zis că e totul neverosimil şi se întâlnească un Balduin 
cu o Flandră. 

— Are dreptate. Cu totul neverosimil. 

— Ei! Dacă n-ai cunoscut-o, o vei cunoaşte, e imposibil să nu 
te-apuce şi pe tine durerea de măsele. Cine ştie... eşti tânăr, ai 
şanse. Ba nu, că prea ai mutră de nătâng.. Sper că nu te 
superi... 

— Mă supăr doar când te repeţi, Morea. lar acum chiar te 
repeti. 

— Bine. Ca să-mi dovedeşti că nu te-ai supărat, să bem 
ultimul pahar iar apoi mergem să facem un scandal, încă unul, 


în legătură cu pavilioanele băieţilor, cu cabinetul nostru, cu 
cantină, cu porcii... 

— Pe tine te-a apucat durerea de măsele, de te-ai dus la 
cabinetul dentar? 

— Nu. Doar aşa ca să-mi vâr nasul. Dar de ce te interesează? 

— Aşa! Vreau s-o cunosc şi eu pe această... Flandră. Ocazie 
unică, nu, să se întâlnească un Balduin cu o Flandră. 

Morea sorbi din pahar şi-l privi lung pe Balduin. 

— Eşti un mare mincinos, doctore leleean. O cunoşti pe 
Flandra. lar Institutul acela al vostru celebru, o fi el mare, dar lot 
mic c. Haide să mergem’ 

— Unde mergem? Îl privi curios Balduin. 

— Nu te speria! Nu mergem la Flandra B.! Te vei duce singur 
acolo când te apucă durerea de măsele. Acum mergem să mai 
facem un scandal în legătură cu pavilioanele băieţilor, cu acest 
oabinet, cu hrana, cu porcii... 

PARACELSUS... Există oare o melodie „Or 

Hidee pentru Marifelisu? Are un autor? O autoare? Are un 
text? Care e textul? Cine, cine e Marifelis? 

„„ Dar orhidee există? ... 

Intr-o seară baronul B. Se ivi la Birt, purtat de forţele sale 
interioare, contradictorii şi vrăjmaşe, se ivi deci fără armonica sa 
de bufon, fără joben, în rest vestimentat ca un gentleman din 
apuse vremuri. Nu era el un...? Unde era jobenul? Poate-l uitase 
din cazua căldurii toride, poate i-l suflase briza de seară. Din 
vestimentația sa, la gâtul fleşcăit bătea în ochi ceva între 
papillon şi lavalieră. Pa- pillonul sau ce o fi fost, stătea strâmb, 
iar gâtul era tare fleşcăit. Nu e uşor şi nu e vesel să ai 
nouăşpatru de ani. Balduin îl examină. Dar nu direct ci cu o 
privire /aterală a ochilor, unii pretind că aşa distingi mai corect. 
Balduin crezu că vede pe faţa bătrânului un zâmbet răutăcios. 
Probabil o simplă impresie. E greu să atribui unei astfel de figuri 
răutate, pentru răutate trebuie şi forţă... In principiu să admitem 
că un ins foarte bătrân are permanent pe mutră un zâmbet 
răutăcios - la adresa morţii. In principiu. Probabil că nu e aşa. 

Baronul B. Nu se codi o clipă, înaintă direct către masa lui 
Balduin. Mergând, se clătina, noroc că-l sprijinea văz 

Duhul. Chelnăraşul isteţ Il servi imediat cu şampanie Nu fără 
ceremonia cuvenită, fireşte. 

Acela sorbi cu băgare de seamă din pocal. 


— Cunoşti câte ceva despre infern? 

— Din cărţi, domnule, răspunse Balduin. Dar Dvs? 

Paracelsus îl privi, ochii lui deveniră şi mai morţi, într-o clipă 
unghiile i se lungiră, îi crescu barba, Balduin se înfiora. 

— Eu, eu da! Mă tem că da! 

Balduin apelă la formaţia sa ştiinţifică, la concepţia sa 
materialistă despre viaţă pentru a pune o întrebare cu totul 
neroadă: 

— Trebuie să înţeleg că Paracelsus a fost condamnat să-şi 
ispăşească păcatele în infern? 

— Am trecut prin infern nu în calitate de Paracelsus, am dat o 
raită pe-acolo fiind încă în viaţă. 

Balduin scrută faţa bătrânului. Avea humor, sau era de-a 
dreptul nebun? La urma urmelor, diferenţa nu e mă... 

— Să stabilim - încercă să stabilească Balduin - acum sunteţi 
sau nu sunteţi în viaţă? 

— Pui întrebări stupide. Un mort nu bea şampanie! 

— Cine să mai ştie! Mormăi Balduin. N-am fost încă niciodată 
mort! 

— Dar înainte de a te naşte ce erai? Nu răspunzi fiindcă nu ştii 
ce să răspunzi. De ce te interesează ultimul eşec al lui 
Maximiiian Cornea? 

— Eu consider - făcu Balduin, încercând să meargă iarăşi pe 
un teren cât de cât solid - eu consider că uneori eşecurile sunt 
mai instructive decât izbânzile. 

O scânteie de viaţă se aprinse în chipul mort al lui Paracelsus. 
Răspunse foarte grav şi chiar ceremonios. 

— N-ai vorbit rău, pentru unul atât de nepregătit ca 
dumneata! Cred, eu cred că ţi-ai câştigat dreptul de a afla unele 
amănunte cu privire la „ultimul eşec”. Un cuscru de-al meu era 
văr cu unul din cumnaţii altui cuscru, iar acesta era nepotul unui 
cumnat ce era verişor cu sora lui Maximiiian Cornea. Ai prins 
firul? 

— Nici n-am intenţionat, replică Balduin. Nu m-am descurcat 
niciodată în labirinturile de rudenii, pentru mine un cuscru este 
egal cu un văr sau un nepot, şi oricum - dr. leleean, deşi cu 
aceeaşi voce suavă, deveni impertinent, tot ce mi-aţi îndrugat n- 
are nicio noimă! 

— Aşa e, zise baronul B., fără să se arate ofensat. Nu eşti în 
stare să înţelegi nimic! De ce drakku vă mai ţine pământul, pe 


voi ăştia tinerii, când, cu toate studiile universitare nu ştiţi 
deosebi s. De p.!? 

— Care a fost „ultimul eşec “al lui M. C. 

— Ca s-o scurtăm!? 

— Ghiceşte singur, iniotantuleț 

— Nu ghicesc. Ştiu. Enigma doamnei cu pelerină neagră de la 
Cluj, a cărei rezolvare şi-a atribuit-o acest infatuat Maximiiian 
Comea. 

— Fie-i ţărâna uşoară! Zise baronul B. 

— Cum? Am răposat? 

— Sper că da! E foarte bătrân... era foarte bătrân... 

— E adevărat că, spre deosebire de Dv. Care sunteţi foarte 
tânăr... 

— Să lăsăm comparaţiile, mucosule. Enigma doamnei cu 
pelerină neagră de la Cluj, a descâlcit-o un tânăr poliţist, fără 
nume... Îi ştii numele? 

— ÎI ştiu! Ştiu aproape totul! Se aprinse o seânteiere de geniu 
în ochii lui Balduin. Pe acel tânăr poliţai îl chema luga Martin. 

— Foarte posibil, aprobă posac bătrânul şi făcu semn să i se 
mai aducă un pocal de şampanie. Memoria mea nu se încarcă 
niciodată cu amănunte inutile. Să ţii minte esenţialul - asta e 
tot. Nu e vorba de nicio doamnă cu pelerină neagră - altul a fost 
„ultimul eşec “. De ce nu bei niciodată şampanie? 

— Fiindcă nu-mi place. 

— Ai observat că marile enigme se leagă de obicei, fie de 
dispariţia continentelor, precum Atlantida, sau continentul Mu, 
fie de dispariţia femeilor... 

— Fie de dispariţia unui milion de dolari! 

— Astea-s prostii! Banii! Ai citit prea mult, şi fără 
discernământ şi eşti influenţabil. Cineva ţi-a spus că şampania 
nu e bună şi l-ai crezut. 

— Am să ţin cont de aceste observaţii! 

— Neapărat să ţii cont! Prin oraşul B. A dispărut o femeie. O 
creatură bizară, una din cele ce se nasc o dată la o mie de ani. 
Avea părul lung, cânepiu, până la umeri, ochii verzi. N-au mai 
găsit-o. Nici marele detectiv Maximiiian Comea nu a fost în stare 
sări dea de urmă. Şi ţine cont ci era straşnic de amorezat de ea. 
Marifelis, aşa o chema pe dispărută. Scria versuri, ea a compus 
stihurile acestei melodii desuete, „Orhidee pentru Marifelis “. 
Unii afirmă că promitea să ajungă o mare artistă - dar eu n-aş 


lua în considerare o asemenea afirmaţie... 

Balduin asculta încercând să-şi ascundă mirarea. Bătrânul 
vorbea îngrozitor de lucid şi neaşteptat de coerent... 

— Despre ce poate să scrie o femeie când ea n-a văzut şi n-a 
înţeles niciodată nimic? lar dacă a văzut şi a înţeles, a văzut cu 
ochii ei de femeie şi a înţeles cu mintea ei unilaterală. De 
femeie. 

— Aveţi o părere rea despre femei! 

— Ei şi ce?! Ele sunt dominate de sex, asta le împiedecă să 
intre în profunzime. Nu eu am spus-o - ci Paracelsus! 

— Dar eu credeam că sunteţi una şi aceeaşi persoană 

— Zise cu naivitate Balduin. 

Bătrânul trecu peste această remarcă, uşor, ca şi cum nici n- 
ar fi auzit-o. Ştia să se prefacă a nu auzi şi Balduin îşi propuse să 
înveţe lecţia. 

— Ei, da! Marele detectiv Maximilian Comea a fost chemat ca 
ultimă instanţă să clarifice cazul, dar a obţinut, cum se exprimă 
cu atâta humor Marck Twain cam ceea ce obţin de cele mai 
multe ori cei din breaslă sa: „unele in- dacii “... 

In acel moment chelnăraşul isteţ veni cu o tavă. Pe tavă se 
afla un bilet. Asta stil, un bilet, o scrisorică nu le aduei pur şi 
simplu în mina ci pe o tavă de argint. Dacă o fi fost de argint. 
Baronul B., alias Paracelsus, bufonul Birtului, citi bileţelul sau 
scrisorică. De mirare că ochii ăia bătrâni, incolori, mai erau în 
stare să distingă o literă de alta - dar poate că totul nu era 
decât o înscenare, poate că foaia de hârtie era pustie - ca să ne 
exprimăm aşa, ca o Sahară fără de oaze. Dar ce nevoie avea de 
astfel de înscenări un om în vârstă de 94 de ani? Baronul B. 
Ascunse foaia, albi sau nealbă în buzunarul jiletcii, se ridică, fără 
să plătească el aici era permanent invitatul patronului, îşi plătea 
şampania, vodca şi berea cu producţiunile sale bufoneresti, şi 
plecă fără să spună un cuvânt, fără să salute măcar. În legătură 
cu eşecul ultimei enigme îl lăsă pe Balduin cu bu- ztle umflate. 
Insă doctorul lelcean învățase de multă vreme sum să-şi 
strunească, scurt curiozităţile. 

MAXIMILIAN CORNEA În dimineaţa următoare dr. 

Balduin Vitraliu leleean luă primul autobuz către Ostrovul 
Verde şi împreună cu dr. Cristian Morea făcu vizită medicală 
preliminară a celor dintâi sosiți pe Şantierul Naţional al 
Tineretului. 


Pentru un fizionomist de marcă n-ar fi stricat să observe 
schimbarea de pe figurile celor doi medici. Balduin nu mai părea 
atât de nătâng, iar Morea, cu pecetea seriozităţii pe mutră, era 
departe de a fi înrăitul băutor de vin ruginiu... Erau severi ca 
nişte draci şi mulţi dintre candidaţii la titlul de brigadier, 
majoritatea elevi ai Liceului de Matematică-Fizică, îşi făcură o 
impresie rea despre ei. lată cum vine asta, te simţi perfect 
sănătos, plin de poftă de viaţă, şi sub ochii unui afurisit de 
medic pur şi simplu devii o gelatină. Dar ce ochi! Unde era 
Balduin cel nătâng? Şi unde era Morea, ăla cu privirea mereu 
injectată. Balduin, era sever, nu trecea nimic cu vederea, se 
agăţă de vânătaia, ce e drept, dubioasă a unui vlăjgan, pe nume 
lon Vişinescu, acordă mult prea multă importanţă unui genunchi 
- acela era fotbalist - se legă de ochii altuia 

— lar Morea, culmea, îi mirosi pe toţi, să vadă de nu cumva 
băuseră în tren. 

Cei doi medici avură o consfătuire, iar de la consfătuirea lor 
medicală fu poftit să iasă un fel de şef local. leşi, cu toate că 
indignat. 

Dr. Morea şi dr. leleean întocmiră fişe. De comun acord 
expediară înapoi acasă trei băieţi, unul pentru ulcer, altul pentru 
paraziți intestinali, un altul pentru tulburări de comportament. 

Apăru acelaşi şef local şi protestă. Cum se poate? Toţi aceştia 
fuseseră văzuţi de medicii oraşelor ce-i trimiseseră, erau deci 
sănătoşi! _ 

— Dar dumneata ce pregătire ai, bade? Intrebă Morea. 

— Sunt unul din şefii echipelor de buciardori. Niculeseu mă 
cheamă. 

— Şi ce înseamnă buciardori? 

— Se caţără pe ecluză, şi unde mai e nevolel Vedeţi că nici 
Dv. Nu ştiţi totul?! 

— Şefulel i-o tăie Morea. Nimeni n-a ştiut totul. Nici 
aft&car Paracelsus. 

Balduin, Vitraliu leleean tresări. 

— Dumneata ştii ceva despre perfuzii? Cum celăialt ridică din 
umeri, dr. Cristian Morea, în stilul său dur - însă el era dur 
aproape totdeauna, urmă: Avem nevoie aici de băieţi sănătoşi. 
Un brigadier ce se caţără pe ziduri de beton, nu-i aceeaşi brânză 
cu o leliţă care culege sparanghel... 

— Care sparanghel? 


— Să-i zicem pătrunjel. Avem nevoie de băieţi sănătoşi. Care 
are o hibă cât de mică, e lăsat la vatră! Şi iată că iiu fost lăsaţi! 
Alte întrebări? 

Incidente peste incidente, aşa că veni un altul. Medicii, care 
acum deveniseră nişte ră;, îi luară pe băieţi şi-i puseră la 
şmotru, prin pavilioane, în propriul lor interes. Era nevoie de 
pavilioane în stare locuibilă, de o curăţenie absolută. Tinerii 
brigadieri veniseră să facă încercarea directă a vieţii, voinici şi 
sârguincioşi, ar fi escaladat şi Fitz Roy, dar frecatul duşumelelor 
şi spălatul geamurilor, le depăşea experienţa... Dacă n-ar fi fost 
lă indispoziție şi o melodie de Priestley..; Dar cum se spală nişte 
amărâte de geamuri? 

Şi totuşi le-au spălat. Mai mult, au şi înlocuit, acele geamuri 
„străfulgerate”. În tot acest timp, Cristian Murea, medic de mare 
erudiție, deşi un zeflemist, agita şi împrăştia groaza. | se duse 
renumele. Chiar şi mai marii începură să se fercască din calea 
lui. 

Ajunsese chiar şi un zvon: că are un dosar mare. Ce eroare. 
Un dosar mic. Cu destule neglijenţe şi abateri. Printre „abateri” 
figurau şi salvarea vieţii câtorva copii. Dar la „abateri” se poate 
trece şi aşa ceva: n-a respectat indicaţiile profului Cutare. 

lubito, nu ştiu care va fi personajul principal din această 
naraţiune. Poate că Marifelis... Poate că Flandra B., sau poate 
Sergiu Ghepard. Dar poate că Balduin - eu las naraţiunea să 
curgă! 

Apăru un şef, mai mare sau mai mic. Gură mare avea. Cu 
aprobarea cui fac aceste schimbări, reparatul uşilor* schimbarea 
saltelelor, înlocuirea geamurilor sparte, repe- râtul clanţelor de 
la uşi? Toate. Astea costă bani buni! 

Cristian Morea, medic, se înfurie! A c-îta oară? Părul rar i se 
zburli, ai fi zis că jeturi galbene de foc ies din- craniul său, ca de 
pe comori. 

— Toate acestea nu costă parale - se fac prin muncă 
voluntară! Doi! De pe şantierul nostru vor dispare porcii 

— Avem nevoie de linişte şi curăţenie! Trei! De sănătatea 
acestor tineri vom răspunde noi, dr. Morea şi dr. leleean. Orice 
sugestie e binevenită - dar noi suntem şefii. Tinerii noştri 
brigadieri renovează pavilioanele, din propria lor iniţiativă. Dar 
cabinetul medical e altă brânza! 

— Ce fel de... altă? 


— Brânza! Cunoaşteţi acest articol existent pe toate pieţele! 
Noi doi, leleean şi cu mine, răspundem de bună sănătate a 
acestor elevi. Şi nu va rămâne vorbă goală. De dantura lor va 
răspunde stomatoloaga ce are cabinetul în oraş fiindcă aici nu 
aţi binevoit a înfiinţa un cabinet de specialitate. Cabinetul 
domnişoarei doctor este un exemplu -de curăţenie şi bună 
dotare. Binevoiţi a vizita cabinetul nostru de aici! Praf şi gunoi. 
Cer! Nu vă rog, eu cer, în îiecaie zi să se facă lustru, de la geam 
până la parchet. Nichelul să strălucească mai dihai decât 
argintul. Să se aducă imediat, prin virament sau cum doriţi, spirt 
medicinal, iod, apă oxigenată, Colir, Nafadecol, Penicilină, 
Ampicilina, Mentorin, Rinofug, Aspirină calcică, Piramidon, 
antinevralgice,  leucoplast,  vată, pansamente, comprese 
sterilizate. Asta e prima urgenţă. V-aţi notat? 

— Dar cine eşti dumneata care-mi dai ordine? 

— Medicul Cristian Morea! Nu v-aţi notat această listă? Ah, da, 
vă lipseşte creionul, hârtia, bunăvoința şi poate nici nu aveţi 
idee cum se scriu corect aceste medicamente elementare. Am 
pregătit eu lista. Luaţi-o! 

— Nu aveţi dreptul să-mi comandaţi! Eu sunt locotenent 
rezervist în armata română! 

— Atunci, drepţi, tenente! Eu sunt căpitan rezervist în armata 
română! Zbieră Morea. lar dacă până mâine la orele şapte fix nu 
avem cabinetul aşa cum am cerut, şi toate aceste 
medicamente, iau avionul de nouă şi nu mă opresc până la 
ministrul sănătăţii! 

— De ce nu vă înţelegeţi, tovarăşi? 

Apăruse, nu se ştie de unde, un nou personaj. Nu purta cască, 
nu purta centură de protecţie, purta costum subţire, flanelă fină, 
cămaşe albă. În ciuda căldurii părea să fie singurul din care nu 
curgea sudoarea. 

— Domnul Director General Aurelian Bartalus! Excla- ina 
Morea. 

— Da, eu sunt, făcu sever, dar nu tngfmfat, noul venit. 

— Ar trebui să vă aplic o amendă: nu purtaţi cască şi centură 
de protecţie. 

— Vă rog să mi-o aplicaţi, spuse acel Aurelian Barlalus, şi 
scoase pe loc un portofel. Cu cine am onoarea? 

— Dr. Cristian Morea. Eu v-am făcut anestezia şi eu am fost 
reanimatorul Dv. Când v-aţi scos rinichiul stâng la clinica 


profesorului Onofrei. 

Celălalt răsuflă adânc, dar nu mai părea atât de încruntat. 

— Şi cum aţi ajuns aici, tovarăşe doctor...? 

— Cristian Morea. Pedeapsă disciplinară. Vi s-a scos rinichiul 
drept în loc de cel stâng. 

Celălalt nici nu zâmbi. 

— Nu e adevărat, doctore Morea. Operația a reuşit - pacientul 
a murit - cum zice poetul. Dar în realitate, operaţia a reuşit, şi 
mă rog, ce aveţi de împărţit cu Dincă responsabilul sanitar? 

— Am nevoie de o perie de haine, făcu Morea, spre stupoarea 
generală. 

— Să fie adusă imediat o perie de haine, spuse celălalt, un 
rotofei, deşi fără un rinichiu. 

O perie de haine se iscă din neant. 

— Şi acum poftiţi, vă rog poftiţi după mine. Vizitară cabinetul 
medical. După această vizită simandicoasă, chiar fu nevoie de 
peria cu pricina. 

— Dar dacă se zgârie careva? Aici nu aveţi măcar iod! 

— lată lista ce i-am prezentat-o tovarăşului Dincă. 

— Mă „Leonidas “, tu ai asistat la operaţia acestui şef? 

— Taci, Balduin. In acest timp şeful parcurgea lista, îşi pusese 
ochelarii şi părea la fel de grav. În acest timp, Dincă, 
responsabilul sanitar, cine să mai ştie, sau poate un analfabet 
oarecare, îl urmărea cu ochi mici, plini de speranţă, pe 
Directorul Generai Aurelian Bartalus, căruia-i mersese vestea că 
e un zgârcit numărul unul, chiar şi când aprindea o ţigaretă 
cerea foc de la unul, de la altul. 

— Lista e departe de a fi completă, zise cu glas aspru 
Directorul General. În ochii şefului sanitar se aprinse o licărire, 
dar luase plasă. Pune Dincă mâna pe creion şi scrie! Degeaba se 
scobi Dincă prin buzunare, cineva îi întinse un pix hodorogit, 
dar, cu un gest regal Aurelian Bartalus scoase din dolman un 
stilou prima-ntăi. 

— Vezi cum te porţi cu el, Dincă, e „Pelikan” veritabil. 

Şi altădată să nu mai umbli fără creioane şi carneţel la tine, şi 
de altfel am să te schimb! 

— Adaugă, la lista întocmită de aceşti doi medici ai noştri şi 
următoarele: elitromicină, vaccin antirabic, vaccin antitetanic, 
vaccin - cum îi spune? 

— Impotriva muşcăturilor de vipere, ampicilină... 


— Am mai pus ampicilină, domnule Director... 

— Mai pune o dată. Tuburi - cum le spune? 

— Pentru cei ce se îneacă, să le scoţi apa din burtă, spray 
contra arsurilor, propolis-spray, bicarbonat de sodiu - şi lista ră- 
mine deschisă. Când intru mâine în cabinetul medical - nu vreau 
să mai am nevoie de perie de praf... 

— Cum adică...? 

— Să fie lună! Sunt maniac, toată lumea ştie! Îmi voi plimba 
palmele pe dulapuri şi sub dulapuri... A - da! Şi un microscop! 

— Dar acela vine de la Bucureşti! 

— Fă comandă şi ţi-o aprob. Şi D.T.T.! În cantitate industrială. 

— De ce, întrebă Morea, trebuie să intervină un Director 
General, cu prestigiul său, pentru ca să pot face rost de D.T.T.? 

— Dar de ce, i-o întoarse Bartalus, de ce un medic serios, 
trecut de prima tinereţe, trebuie să mintă? Nu mi-am săos 
niciun rinichi - îi am pe ambii în perfectă stare! 

Clarul de soare nu e mai fecund? 

Și există cu adevărat sclipiri de lună? 

Și există trimişi ai unor țări inexistente? 

Dar orhidee, există? 

Restul zilei Balduin şi cu Morea sortară fişele noilor veniţi şi-şi 
încercară din plin talentele de birocraţi. Dumnezeule, cita 
birocraţie pe malul Marelui Fluviu, registre, fişe, şi chiar cerneală 
- dar o aspirină - ioc. 

— Eu m-am plictisit, spune Balduin Vitraliu lelcean şi făcu un 
gest ce contrasta cu totul cu mutra lui de nătâng: expedie direct 
în uşă tocul prevăzut cu peniță clasică fiindcă niciunul din cei doi 
medici nu posedau stilouri, şi încă „Pelikan”. Tocul traversă o 
foarte exactă traiectorie şi se înfipse în uşă, stropind-o cu acel 
rest de cerneală. Tocul 

4 - Oikma* palia Iduuaua zbârnâi câtva limp, apoi se linişti. 
Gestul nu-i displăcu lul dr. Cristian Morea, încercă şi el figura dar 
nu-i reuşi, peniţa nu se înfipse în lemn iar tocul căzu pe jos. 

— Mă, tu trebuie să fi fost Robin Hood, în vremea ta! 

— Am făcut tir cu arcul, ripostă Balduin. A 

— Vax! Cine mai face tir cu arcul în zilele noastre. |: i repetă 
figura! 

— Cum vrei? Cu sânge, sau fără? 

Balduin smulse din uşă peana, o Tnuie în, cerneală şi, de la 
fereastră o înfipse cu aceeaşi precizie, exact în clipa când o 


femeie de serviciu, pusă pe roate de autorităţile supreme, intra 
cu găleata, mătura, cârpă şi celelalte ustensile spre vindecarea 
bolnavilor. Muierea scăpă jos toate cele şi se sperie de moarte. 
Privi uşa. Ochii ei dilataţi văzură chiar trei pete „de sânge “... Se 
plânse că a apucat-o un junghiu la cap, ai o aspirină, sau un 
antinevralgic? Întrebă Balduin, pricina tuturor răutăţilor, Balduin 
clătină din cap, doi medici care n-au prin buzunare măcar un 
hap, din întâmplare. + Scotorică prin sertare, acolo se aflau 
numai păianjeni, şi aia pe jumătate zdrobiţi de inaniţie, stai 
leliţă, făcu Morea, te vindec eu, se scotoci, dar nu găsi prin 
buzunare măcar un chibrit, aşa nu mai merge, cavaleri, nici tu 
aspirină nici tu antinevralgic, nici tu anticoncep... doamne 
fereşte, aşa că acest Cristian Morea, medic foarte bun şi mare 
mincinos, scoase fără a cere permisiunea din haina colegului 
său ce atârna într-un cui, că nu existau cuiere, un pac de chi, 
apoi strigă un băiat să-i aducă un canceu cu apă rece şi un 
pahar, pe cât se poate curat, şi-i stinse şapte chibrituri femeii 
uluite. 

— Eu credeam că suntem doctori, murmură ea. 

— Ea şi bea asta, leliţă! O îmbie doctorul Cristian Morea şi-n 
vreme ce femeia Îl asculta, ca hipnotizată, el murmură: 

A la pile clarte des lampes languissantes, 

Sur de profonds coussins tout impregnes d'odeur, Hippolyte 
revait aux caresses puissantes 1levaient le râdeau de sa jeune 
candeur. 

— Bea totul! Chiar şi chibriturile arse! 

— Cine-i Hippolyte? Întrebă cu totul pe neaşteptate femeia. 

— Cine să mai ştie?! Descântecele astea se transmit clin ţâţă- 
n fiu. 

— Dv. Credeţi în ele? 

— Ţi-a trecut durerea de cap, sau nu? 

— Cred că da... murmură cu îndoială femeia. 

De ce ţi-ai bătut joc de ea? Întrebă mai târziu Balduin 

— Eşti prea tânăr! Nu-mi bat joc de nimeni. Aveai lu un 
antinevralgic? 0 aspirină? Un piramidon? Mi-ai îm- puiat capul cu 
Paracelsus - păru să se înfurie Morea. N-am avut să-i ofer nimic 
altceva decât sugestia. E mai puternică decât medicamentele. 

— Eu plec! Da! Când ştii să sugestionezi! 

— Te însoțesc, făcu Morea. Mi-ai împuiat eapui cu Paracelsus! 

— Haide. Mă duc să cinez la Birt. Poate ai „orocul să-l cunoşti 


pe Paracelsus în carne şi oase. l-aţi pălăria şi să plecăm. 

— N-am pălărie! Mi le-a suflat vântul pe toate. 

— Nici eu! Haide, prea miroase aici a praf şi a chibrituri arse! 

Chelnăraşul isteţ îi aruncă o privire fugară lui Cristian Morea. 
Nu era el prea isteţ, dar suficient de isteţ ca să-şi dea seama că 
nu e de glumit cu ăsta cu floace galbene pe chelie. 

— Vin! Ceru Morea. Şi fudulii la grătar! 

— Creier la grătar şi bere! 

În clipa aia se ivi Paracelsus, numai că acum era bufon, cu 
pantalonii roşii bufanţi, cu o veche tristeţe întipărită pe figura lui 
de bufon - şi îngâna unul din cântecele sale deşănţate. 

.. Dacă-i femeie, 

A vieţii cheie.. 

Nu era chiar cu totul deplasat acest cântec. Avea altele qi mai 
şi - le vom reproduce de va fi (nevoie şi va fi cazul. 

— Acesta e Paracelsus, îi explică Balduin lui Morea ce se şi 
apucase să înfulece din fuduliile sale la grătar. 

Morea nu manifestă nicio uimire. 

— Aşa mi-i închipuiam şi eu! Nu-mi închipuiam că poate să 
arate altfel. 

Da, iubito, aşa s-a exprimat Morea, lăsându-mă perplex. 
Măcar să fi descifrat pe figura lui de cangur un milimetru: 

— „Si 

De uimire! Dar nu, avea faţa complet încifrată. Apoi 
chelnăraşul isteţ, ignorându-l pe Morea, mă întrebă doar pe 
mine dacă mai servesc ceva, i-am răspuns că nu, şi-atunci mă 
întrebă de sănătate. Groaznic, gândi Balduin, da iu, chiar aşa 
gândi, ce formalitate oribilă să te întrebe cineva de sănătate 
când de fapt nici nu-i pasă dacă eşti bolnav, ai pneumonie, 
metastază generalizată, sau eşti chiar mort. Ai citit iubito că unii 
dintre orientali schimbă saluturi ce nouă ni se par hilare, precum 
„Ţi-ai mâncat orezul? 44, sau: „Îţi merge bine burta?" Or fi ele 
hilare, dar măcar sunt cinstite, concrete, pe când sănătatea?! 
Cine poate fi cu totul sigur că e perfect sănătos, că nu-l roade 
pe dinăuntru cine ştie ce maladie bine mascată? 

— Tu nu-ţi mai mănânci creierul? 

— Nu! Am impresia că gândeşte în vreme ce-l ronţăi. 

Morea ridică din umeri, dădu duşcă restul de vin. 

— Să mergem! 

Dar când să se ridice, în Birt apăru un personaj nou. Doctorul 


leleean nu-şi amintea să-l mai fi văzut pe-acolo, or el era „de-al 
casei11. Individul nici nu trecu în revistă mesele libere - şi erau 
destule - ci se îndreptă sigur şi tacticos către măsuţa retrasă 
unde  ancoraseră cei doi medici, ceru foarte politicos 
permisiunea de a lua loc şi se aşeză, fără a-şi da jos pălăria, nu 
avea pălărie ci un frumos păr puţin ondulat şi grisonat. 

Purta costum de vară dintr-un material bun, răcăros, de un 
croi impecabil, purta cravată cenuşie, dar gulerul cămăşii albe 
era uşor descheiat, cu toate acestea era fercheş pe cât se 
poate; un bărbat între două vârste, în sensul plăcut al 
cuvântului, nu unul ce îmbătrâneşte ci, dimpotrivă, pare a 
întineri. Părul castaniu, pe cale de a albi, beneficia de o cărare 
trasă cu linearul, pe obrazul prelung nu apăruseră creţuri, deşi 
probabil ar fi fost timpul, ochii luminoşi nu-şi pierduseră 
strălucirea, zâmbetul său era cuceritor. Lui Balduin îi deveni 
dintr-o dată antipatic. Morea rămase indiferent. Necunoscutul 
ceru un coniac, Morea mai ceru un vin, necunoscutul mirosi 
coniacul şi începu să vorbească, luându-l prin surprindere pe 
Balduin. lubito, surprindere e prea puţin spus. Dacă de pe boltă 
ar fi coborât Carul Mare, dar cu o stea /ipsă, din cele vreo opt 
câte le are, iar steaua lipsă ar fi început să plutească în coniacul 
impertinentului necunoscut, Balduin n-ar fi rămas perplex, iar un 
adevărat Balduin nu rămâne perplex cu una cu două. Individul 
sorbi 

Sa din coniac şi probabil sorbi şi steaua lipsă (de atunci Carul 
Mare are doar şapte stele!) şi spuse: 

— În legătură cu femeia dispărută din oraşul B., într-adevăr 
Maximilian Cornea a obţinut unele indicii... 

Făcu o pauză de efect ca un actoraş de mâna a unşpea şi-şi 
plimbă privirile pentru a sorbi efectul. De pe figura lui Morea n- 
avea ce sorbi, iar de pe mutra lui Balduin nu mare lucru. Balduin 
învățase să-şi stăpânească mimică, la şcoala ilustrului „mimolog 
“Alphons de Barra, din Dubonnet. 

— De unde ştiţi că mă interesează această istorie? 

— Dar e vorba de „ultimul eşec “al lui Maximilian Cornea, 
făcu, aproape indignat, nepoftitul. Marele detectiv a scotocit 
prin hârtiile doamaei dispărute, avea o groază de hârtii, scria, 
închipuiiţi-vă, soria, unii zic că nu scria foarte rău, dar a 
dispărut... Odată cu ea a dispărut şi talentul. Dar eu vă întreb, 
cum poate să dispară un talent? 


— Toate aceste năzbâtii vi le-a îndrugat acela care face pe 
bufonul? 

— Ce importanţă are? Necunoscutul luă un aer visător, 
obrazul i se înmuie, deveni dintr-o dată altul. 

„IUbito, 

Eu sunt trimisul unei tări inexistente pentru care toate florile 

Dar mai ales cele ce seamănă cu ochii lupoaicelor 

Mai ales orhideele, 

Sunt chiar culorile adi... 

Sper că vă sunt cunoscute aceste versuri?! Privi împrejur plin 
de fală. Ce naiba aştepta? Aplauze? Acum chiar că nu mai avea 
niciun haz. Dar individul nu se lăsa uşor bătut. Mai bău două 
coniace mari ce l-ar fi trimis sub masă şi pe un zdrahon, asupra 
lui efectul fu doar cât înţepătura unui ţânţar. 

— Eu m-am plictisit, făcu Morea, arţăgos. Mă duc! Mă 
aşteaptă domnişoara Ţârfuică. 

— Aha! Farmacista ăla sprintenă! Individul clipi din ochi cu 
înţelegere. Morea se aşeză la loc pe scaun. 

— Ce ştii despre ea? 

— Nimic. Absolut nimic. Nimic rău! Nid indiciile cuine 
de poliţie nu prezentau dne ştie ce valoare - înţelegeţi, 
sper, că m-am întors la povestea cu doamna dispărută din 
oraşul B. Printre manuscrise - planul unui roman. Ca şi poezia 
aia de a ajuns şlagăr, şi romanul se numea.. Orhidee pentru 
Marifelis**. Maximiiian Cornea l-a citit şi a spus presei - se 
dădea în vânt după presă - c ă poate ar fi ieşit un roman bun, de 
ar fi fost scris... 

— Dar el nu se pricepea, bombăni Morea. Avea cap pătrat de 
poliţai. 

— Nu te grăbi, domnule, zise celălalt, fără să pară cî- tuşi de 
puţin indispus. Avea cap pătrat, dar şi-ntr-un pătrat încap multe. 
Deci în capul pătrat al marelui detectiv înflori un mare plan. El 
citi toate scrisorile fetei dispărute - apoi. N-avu ce face, părăsi 
pistă, a căuta mai departe era ca şi cum ai săpa în ciment. Se 
ocupă de alte afaceri, mai mărunţele, până ce într-o zi un 
intelectual - acela nu era un poliţai cu capul pătrat - îl acostă pe 
stradă. „Haide la librărie, Maximiiian, cumpără şi tu o carte!” 
Dar de ce, răspunse capul pătrat, mai am una acasă. Celălalt 
insistă, şi din raft alese - din întâmplare sau nu, ce credeţi? 
„Orhidee pentru Marifelis14 - un roman sentimental, dar de 


mare succes. Marele detectiv rămase uluit, iar după ce-şi reveni, 
cumpără romanul. Telefonă la secţie că e gripat, lăsă celobra lui 
brigadă criminală pe mâna unui tânăr de ispravă, pe nume luga 
Martin, şi-n două zile citi cartea - o carte de patru sute de 
pagini. O ispravă măreaţă pentru un cap pătrat. Păstrase clteva 
dintre lucrările fetei dispărute. Nu era el un specialist, dar merse 
la un filolog, sau cum îi zice, fuseseră colegi de liceu, altfel 
meseria unuia nu rimă de fel cu a celuilalt; filologul îşi puse 
ochelarii, altfel nu se poate lucra serios, şi după ce puse lao 
grea încercare nervii marelui detectiv, confirmă: da, romanul 
recent apărut, ca şi vechile texte, nuvele, schiţe păreau scrise 
de aceeaşi mână. 

— E sigur? 

— Ce poate fi sigur. E o părere. Du-te la editură şi află... 

Maximiiian Comea se duse la editură şi se izbi iarăşi de zidul 
de beton. Căpătă o adresă, dar era o adresă ficti— că. Atenţie! 
Romanul „Orhidee pentru Marifelis* purta iscălitura unui bărbat: 
Marin Felician. Romanul se vki- du ca pâinea caldă, însă nimeni, 
pe la societăţile de scriitori nu auzise de Marin Felician. Mai 
departe marele detectiv n-a reuşit să facă măcar un pas. 

— Sunteţi Maximiiian Cornea în persoană? Intrebă dur şi pe 
nepregătite Balduin Vitraliu leleean. 

— Da! 

Acest da pluti câtva timp între ei. Cristian Morea nu mai părea 
atât de grăbit să plece. 

— De unde o cunoaşteţi pe domnişoara Ţârfuică? 

— Din întâmplare, făcu amabil marele detectiv, atât cât poate 
fi amabil un lup pe care-l doare o măsea. Oare pe lupi îi dor 
măselile? Şi chiar de o măsea era vorba. 

— Cunosc tot oraşul, vorbi, de data asta flegmatic marele 
detectiv. De ce? Aici am pierdut urma femeii dispărute. Când am 
vreme, vin aici, să mai văd... Nu-mi plac eşecurile. Umblând pe 
străzi, simt un junghiu la o măsea, văd o farmacie, cer un hap, 
din curiozitate profesională studiez ecusonul fetei, Florica 
Ţârfuică. Mi-a oferit şi un pahar cu apă. 

— Te credeam mai în vârstă, spuse rece Balduin. 

— Sunt în vârstă. Dar, nu uita, eșecurile te întineresc! Cum vă 
p'ace povestea mea? Studie curios cele două mutre din faţă-i. 


Erau cam acre. Ce părere aveţi despre povestea „ultimului eşec 
42 


— E nos... nostimă, mirii Balduin încercând să pară politicos. 
Foarte nostimă chiar. Dai- îi lipseşte ceva... ceva... 

— Ce anume îi lipseşte? Se aplecă în faţă furios şi curios 
elegantul bărbat între două vârste ce pretindea că e marele 
detectiv Maximiiian Cornea. Furia şi curiozitatea se împleteau 
armonios pe figura lui - dacă e posibil aşa ceva. Dar poate că e 
posibil. 

Balduin nu păru cine ştie cât de imperionat. Cu Balduin ăsta 
nu ştii niciodată la ce să te aştepţi, ori urci muntele Jannu ori 
pici în prăpastia fără fund a aberaţiilor scolastice - dar să nu 
exagerăm, Balduin nu era decât un nă- ting. Şi ce răspunde un 
nătâng? Cam iată ce: 

— Din această naraţiune a dumitale lipseşte... hm... cum să 
spun că să mă înţelegi mai bine? Lipseşte eternitatea, sau, dacă 
preferi, veşnicia. Sper că m-am exprimat limpede. 

Chelnăraşul isteţ se oprise prin apropiere. Spera să iasă un 
scandal. leşi o nouă comandă: „încă un coniac! “ 

Maximiiian Comea îl sorbi ca pe o apă chioară, apoi pufni 
furios. Dar pe măsură ce vorbea, tonul îi devenea iiri- 

Personal. Până la urmă izbuti să articuleze rece - <bar ochii i 
se învârteau în cap ca două lumini demente. 

— Da, zise el glacial, după ce lichidă şi celălalt pahar, şi se 
rezemă de spătarul scaunului; chiar deasupra cefei salo trona 
inscripţia despre „ultimul eşec” pe care o comisese el cu atâta 
timp în urmă. Oare el o comisese? Şi-atunci, nm de arăta atât de 
puţin îmbătrânit? Da, da, repetă mă”le detectiv. Da! Polițistul 
sapă în gunoi, printre şoşoni uzaţi „pansamente murdare, tigăi 
găurite, păpuşi decapitate, iar când are noroc, numai când are 
noroc, descoperă cadavre rău mirositoare pe care de obicei nu 
are cum să le identifice. Adeseori polițistul, acest cap pătrat, 
crapă ca o javră, ca un câine răpciugos; răpus nu de un mare 
ucigaş - măcar de s-ar întâmpla aşa! 

— Ci de un borfaş, de un cuţitar, de un dement - iar cititorul 
vrea romantism, eternitate, veşnicie... 

— Eu încep să mă plictisesc, făcu Morea pe care aluzia, fină, 
cu privire la Filorica Ţârfuică se pare că-l zgândărise. 

— Mai ia un vin, spuse M. C. Eu plătesc. 

— Cititorul nu e obligat să se confunde cu polițistul, reluă 
Balduin Vitraliu leleean. Cititorul e pretenţios şi diferit. Cititorul 
se caută şi pe sine într-o carte ce-i place cât de cât. Unii numesc 


asta filistinism, sau cam aşa ceva, dar mie nu-mi pasă. Cunosc 
filosofia - dar o detest. Din păcate filosofia, această nobilă 
disciplină, a întors pe dos sufletul a milioane de oameni. Ca să 
ajungi la algebră trebuie să afli mai întâi că unu şi cu unu fac 
doi. Când îl expediezi pe învățăcel direct la Kant, îl va declara 
idealist şi va zice că să se ducă drakkului. Dacă un criminalist se 
apucă de o mare cercetare, fără să aibe o idee ce este o ampr... 
amprentă sau toxicele cu acţiune parenchimatoasă şi cu leziuni 
necrotice locale, atunci trimite-l să văruiască duşumelele 
toaletelor. 

Maximiiian Cornea - să presupunem că el era - îşi aprinse o 
ţigaretă. 

— Dacă nu ştii de la început că unul şi cu unul fac doi 

— Poţi să te spânzuri! Liceele noastre îi bagă pe băieţi - şi pe 
fete - la matematici superioare, dar băieţii şi fetele nu ştiu - 
culmea - să facă o înmulţire sau o împărţire cu trei-patru cifre! 
Au calculatoare! Nu e rău că au calculatoare, asta arată nivelul 
de viaţă, dar... pentru prima dată marele detectiv avu o fisură în 
dicţiunea sa superbă, advo- 

Căteasca. Tuşi. Acesta e un mare defect al cititorului. Inşi ai 
mare dreptate domnule Balduin Vitraliu lelcean! ` 

Balduin abia tresări. Acest „necunoscut** cunoştea oraşul. li 
cunoştea şi numele. Lucra la sigur. Dar în acest caz de ce 
înregistrase atâtea eşecuri, de ce înregistrase acel „mare eşec 
di 

Maximilian Cornea, dacă el era, mai bău şi continui perfect 
logic. 

— Te contrazic, domnule dr. lelcean. Povestea acestui „ultim 
mare eşec “are o latură de eternitate, de veşnicie. Dacă nu e 
pretenţios spus. Maximilian Cornea - adică eu 

— Eul 

— Eul! 

— A reluat cercetările căutând femeia dispărută şi cel ce a 
publicat romanul în numele ei, dar, păs- trând îndeaproape 
„sonorităţile numelui ei “. Asta nu-l scuză. Nu-l scuză în niciun 
fel. Falsul autor al cărţii e probabil asasinul. Asta-l scuză? Să 
admitem că o iubea. lubirea scuză un omor? Numai în cărţile 
voastre siropoase. Eu o caut şi acum pe femeia dispărută şi pe 
ucigaşul ei. Îi voi căuta întreaga viaţă. Vezi - aceasta e latura 
eternă a acestei istorii! 


— Prin urmare ai iubit-o pe femeia dispărută? 

— lată o întrebare cu totul lipsită de eternitate! 

— Şi eşti cu adevărat „marele detectiv “Maximilian Cornea? 

— Aceasta e o întrebare şi mai lipsită de eternitate! 

Cristian Morea îi cercetă pe amândoi, nu pe furiş, ci 

Direct. Observă pe figura lui Maximilian Cornea un surâs 
triumfător, ca şi cum ar fi repurtat o mare victorie, tocmai el 
care repurtase un mare eşec... Observă că Balduin era palid, 
abătut. De ce oare? De ce au orhideele o culoare atât de 
aparte? Există trimişi ai unor ţări inexistente? Dar orhidee, 
există? Dar de ce atâtea întrebări? Cu cât mai puţine întrebări - 
cu atât mai mulţi prieteni. (Dicton musulman.) (Oare?) 

lu, Balduin se simţea cât se poate de abătut pentru motive pe 
care nu pot să ţi le explic. De ce să se simtă abătut un Balduin? 

O femeie dispărută... câte atâtea?! Fie că fug cu un actor, fie 
cu un trapezist, fie cu un arab, fie că dispar pur şi simplu, fără 
urmă. O stea ce se topeşte prin galaxii fără să lase o urmă îi 
face pe savanții astronomi să ridice de câteva ori din umeri - 
unul dintre ei formulează o explicaţie „ştiinţifică” - ceilalţi o 
acceptă, fiindcă nu au altă - peste o sută, sau o taie de ani, 
dosarul va fi redeschis, se va formula o altă explicaţie. Aşa e cu 
stelele... Dar o femeie - e o stea? Poate chiar mai mult... Poate. 
O femeie dispare, un „mare “poliţist calcă în străchini... Un 
asasin, sau pur şi simplu un hoţ de fete, un traficant de fecioare 
dispare şi el... citi atâţia?! Ce legătură au acestea cu 
eternitatea, cu veşnicia, cu nemurirea? 

lată că poate au. Nemurirea se trage din moarte. 

lată că Maximiiian Cornea - sau presupusul M. C „reluă 
subiectul. 

— Poate că m-am exprimat necorespunzător. Ce stil 
dumneata despre eternitate, despre veşnicie? 

— Nimic, mărturisi doctorul leleean. 

— Acum minţi de stângi. Ştii - sau sunt eu un mare prost. Ştii 
ce este nemurirea, nătângule, fiindcă iubeşti. Ţi se vede pe 
mutră! lubeşti şi suferi. lar acum, dacă ai curajul trage-mi un 
pumn! 

— Cred că am ceva mai interesant de făcut, ripostă calm 
Balduin. 

— Nimic nu e mai interesant decât să tragi un pumn. Sau ţi-e 
frică? 


— Nu am această obişnuinţă, domnule Cornea. Cum %<? 
Trage un pumn? 

— Vrei să-ţi fac o demonstraţie? Ba nu - se întoais? Marele 
detectiv către dr. Morea. Dumneata care taci tot timpul, fă ceva, 
demonstrează-i acestui nătâng cum se trage un pumn! Sau, cel 
puţin, arată-i cum se lipeşte o palmă! 

— Cu plăcere, spuse Morea, încruntat şi congestionat din 
cauza vinului, şi chiar se pregăti de acţiune, când Balduin îl opri 
cu un simplu gest. 

— Şezi blând,. „Leonidas”! Palma ce nu o voi lipi de mutra 
acestui infatuat va fi cea mai- usturătoare din câte a primit! 

— În acest caz, te voi pocni eu! Spuse Maximiiian Comea. 

— Sigur! De ce nu? Dar mai întâi arată-mi cum se încasează 
un pumn. 

Maximiiian Cornea - aşa să-i zicem de-acum înainte lubito - 
izbucni în râs. 

— Bine, să renunţăm la conflagrații. Să mergem, sau, ai 
altceva mai bun de făcut, docteur? 

— Bineînţeles, replică Balduin. Aş avea ceva de ficut: să-ţi 
spun unde ai călcat în străchini în cazul „ultimului 

Eşec-4. 

— In ce am călcat? 

— În străchini. Dacă preferi - în bălegar. 

— Vrei să spui că tu ştii? 

— Ştiu, dar nu-ţi spun acuma, vreau să te mai fierb 

Niţel! 

— Nu ştii nimic! Maximiiian Cornea nu calcă nici în străchini, 
nici în bălegar. 

Rlarele detectiv plăti consumaţia întregii mese şi plecă fără să 
salute. 

Chelnăraşul isteţ se apropie. 

— Mai e până la ora închiderii. Un aperitiv? 

— Bineînţeles! Acum putem bea liniştiţi un păhărel, în absenţa 
acestui dobitoc. 

— Nu e chiar atât de dobitoc cum vrea să pară, răspunse 
Balduin. 

CAMERA CELOR ŞAPTE Cu toată marea deosebire dintre ei, 
atât din punct de vedere fizic, al caracterului şi mai ales al 
vârstei, între cei doi medici de pe Şantierul Naţional al 
Tineretului se stabili o prietenie gravă, bărbătească, fără 


mărturisiri lacrimogene, fără lamentări - o prietenie bazată în 
primul rând pe colaborare. Lor li s-a alăturat în conflictele avute 
cu anumiţi oameni de pe şantier bătrânul maistru Mocşe care-i 
însoţise pe elevii veniţi din Cluj la muncă patriotică. 

Mocşe avea o mustață impozantă şi vorbea foarte rar, şi cu 
toate acestea erai parcă obligat să asculţi ce zice, fiindcă nu 
spunea nimic fără miez. La început nici nu vru să audă ele cei 
doi medici veniţi să se ocupe de sănătatea tinerilor, după 
părerea sa toţi doctorii erau nişte lepre, dar au fost suficiente 
câteva zile şi câteva sticle de vin ruginiu pentru ca maistrul să-şi 
schimbe radical părerea. Avea o chilie, un fel de fost depozit de 
fluieră-vânt, nefolosit acum, şi se instalase acolo cu tot confortul 
pe care bătrânii trecuţi prin războaie ştiu să şi-l amenajeze; o, 
nu, nu beneficia de tapet şi de vreun Degas, ci de o dormeză ca 
lumea, de o măsuţă şi două scăunele. Acolo, în ceasurile când 
zăduful era în toi şi lumea se retrăgea care unde putea, maistrul 
Mocşe îi invită pe cei doi medici. Dumnezeu ştie de unde îşi 
procurase un „Fram “vechi de la gunoi pesemne, îl reparase, şi 
de acolo scotea apă minerală la gheaţă şi vin, aştepta să intre 
medicii şi Încuia uşa. Nu se lăsa cu chiolhanuri: trei bărbaţi, 
două sticle cu apă minerală şi una cu vin ruginiu 

— Nu pot fi baza unui chiolhan. Lui Mocşe îi plăcea să discute 
cu medicii. Pe front fusese sanitar şi se mândrea cu asta. Îi 
iubea pe elevii ce-i însoţise din Cluj, îi iubea pe toţi tinerii, şi cu 
autoritatea mustăţii sale zburlite şi a graiului său rar, dar 
eficacei, era feata să' facă totul pentru „copiii lui “. El nu avea 
copii... 

Doctorul Morea privi cerul înalt, dogoritor încă la acea oră, îşi 
mângâie cu speranţă firele rare de pe chelie, acelea erau un 
barometru sigur pentru el, îi aduceau la cunoştinţă când vine un 
vânticel, o ploicică - dar acum fruntea sa era umedă de 
transpiraţie. 

— Nu ţi-e ruşine că ai un păr atât de bogat, Balduin? 

— Nu, dar mă voi gândi la problema asta... 

— Ascultă! Scamatoria asta matinală ce le răpeşte băieţilor 
câte trei sferturi de oră în fiecare dimineaţă trebuie şi înceteze. 

— De acord. La cine mergem cu lăcrămaţia? 

— La directorul Bartalus. 

— Nu. La el apelăm cu probleme majore. Asta o rezolvăm noi, 
pe loc, cu ăştia mai mici. 


De ce să evităm adevărul? De câte ori adevărul e trecut cu 
vederea iese rău. Pe şantier unii dintre şefi primiseră cu 
neîncredere sutele de tineri veniţi aici la muncă patriotică. Se 
mai auzea câte o voce: ăştia-s repetenţii claselor, au venit aici 
ca să-şi consolideze poziţia, să promoveze şi ei că au muncit pe 
şantier. 

Minciună sfruntată, scornită de răuvoitori: majoritatea elevilor 
erau fruntaşi la învăţătură şi, de altfel, corigenţii nici nu aveau 
acces pe marile şantiere. Erau elevi aleşi pe sprinceană şi nu 
veniseră aici numai ca să aibe de unde pleca. Dar cineva, fără 
discuţie un ins foarte „capabil”, inventase un tânăr, să-i zicem 
instructor, sau „educator1*, scos dintr-un fund de provincie, dar 
nu acesta era păcatul său! El dorea să se afirme cu orice preţ! 
Drept care inventase şedinţe de „îndrumare" în fiece după- 
amiază, când tinerii ar fi trebuit să se bucure de odihnă; 
inventase şi altele! Printre altele, el iniţiase acele acţiuni zilnice, 
matinale. 

În ce constau? Tinerii, încolonaţi, cu căştile de protecţie pe* 
cap, cu centurile de siguranţă pe talie, în salopete, fireşte, se 
încolonau, luau steaguri şi mergeau cântând către locul de 
muncă - or şantierul era vast! Aveau mult de me: s, cântând... 
Spre onoarea lor muncitorii veterani, veter ani ai multor 
şantiere, se alăturară protestului, una că-i deranjau aceste 
„marşuri cantante “dis-de-dimineaţă, când copiii încă mai 
dormeau, doi se gândeau că nu cumva „metoda” să li se aplice 
şi lor, oameni bătrâni ce ştiau meserie, iar să cânte mai puţin... 

Dar junele „educator” bun de gură - de altceva nu era bun - 
îşi găsise aliaţi, marşurile continuară, până ce medicii Morea şi 
leleean, alături de maiştrii Mocşe şi Băltinaş, se opuseră 
categoric. * 

Maiştrii traseră nişte parascovenii. „Educatorul” nu le asimilă. 
încercă să se explice: 

— Toate acestea fac parte din formarea caracterului! 

— Ei îşi formează caracterul învățând şi muncind, spuseră 
maiştirii. 

Acela, bun de gură, de nimic altceva, nu găsi un răspuns 
adecvat. Dar Morea, zbieră, în stilul său: 

— În calitate de medic, interzic ca tinerii noştri să fie ridicaţi 
din pat înainte de ora oficială de deşteptare! La nevoie, merg 
la...! 


— Tot în aceeaşi calitate de medic, mă alătur întru totul 
colegului meu, făcu Balduin. Noi defilăm cu steaguri în zilele 
marilor sărbători. Nu în fiecare zi, tovarăşe, nu ştiu cum te 
cheamă. Prin aceste acţiuni cotidiene dumneata bagatelizezi şi 
banalizezi marile evenimente! 

— Ceee faaaac?? 

— Bagatelizezi. Strici totul! Ştirbeşti solemnitatea 
adevăratelor sărbători. 

— Dar nu vreţi să înţelegeţi că...? 

— Nimic! Nu avem chef să înţelegem nişte absurdităţi, se 
înfipse Morea. De azi se suspendă acest tam-tam! Se suspendă 
şedinţele zilnice de după-amiază ce răpesc trei, patru ore din 
odihna tinerilor! Aceşti băieţi au nevoie de odihnă. Şi nu numai 
ei! 

— Dumneavoastră sabotaţi munca! 

— Dumneata nu faci muncă, ci demagogie, spuse unu! Dintre 
maiştri. Dacă vrei să faci muncă, du-te alături de băieţi şi 
buceardează alături de ei! 

— Ce să faaac? 

Doctorii, Mocşe, şi sutele de tineri încolonaţi izbucniri în râs. 

Era limpede că tânărul demagog nu cunoştea termenul. 

— Deci, faci muncă, făr-a şti unde muncesc tinerii!! Du-te, 
domnule, agaţă-te cu funia de centura de siguranţă, cu casca de 
protecţie pe cap şi aşa, atârnat, ciocăneşte betonul. Altfel nu 
faci nimic. De fapt, cine te-a trimis aia? 

— la seama cum vorbeşti! Eu fac muncă serioasă! Şi eu ştiam 
că tinerii noştri utemişti au fost trimişi aici să fată munci uşoare, 
ajutătoare. 

— Nici nu te-ai deplasat pe şantier să tragi măcar cu coada 
ochiului să vezi ce fac. Să buceardezi nu e o munci uşoară - dar 
ei nu se plâng de muncă. Se plâng de dumneata! 

— De mineee? Cutează?! 

— Da cum încă! Ai şi o poreclă. Băieţii vor să muncească, dar 
să se şi distreze! 

— Să se distreze?! Fu lovit de apoplexie educatorul. Cum? 
Cuuuum? 

— Să asculte muzică. Să organizezi un disco... 

— Un ceee? 

— O seară de dans. Cât sunt de bătrân, m-aş duce şi eu acolo. 
Uite, tânărul brigadier Fodoreanu are să aducă formaţia lui de 


muzică uşoară. 

— Care-i Fodoreanu? 

— Eu, ieşi din rând un băiat chipeş, după ce-i înmini unuia 
drapelul. 

— Şi ai o formaţie de muzică uşoară? Ai autorizaţie? 

— E formtţia C.F.R.-ului, tovarăşe, iar eu sunt chitaristul ei. 

— Şi când mai munceşti dacă te duci la formaţia aia de 
muzică uş...? 

— Mă duc în orele libere. 

— La serile de dans vin şi fete! Interzic categoric! 

— O să vină muierile şi copilele noastre. Aveţi ceva cu ele? 
Băieţii, ar ieşi în oraş, la un film, la un spectacol. 

— Sau la o cârciumă, ricană tânărul entuziast. 

— În felul acesta nu ajungem nicăieri. Nu-i putem urmări pe 
fiecare. Să nu uităm că ei nu sunt încazarmaţi! Şi să intervii şi 
dumneata, cu marea dumitale autoritate, şi-n privinţa hranei! 

— Cuuum? Sunt nemulţumiţi? 

— Da. Nemulţumiţi. 

— Am să desfiinţez şi piaţa şi Alimentară. 

— Dumneata eşti absurd! 

— Cum ai zis? Ce înseamnă asta? Eu sunt cât se poate de 
mulţumit de mâncarea de aici! 

— Dumneata mergi în fiecare seară şi cinezi copios în oraş. 
Băieţii nu-şi pot permite acest lux, şi-apoi sunt pren osteniţi... 
după cuvântările dumitale. 

— Eu cinez în fiecare seară în oraş? Ce? Mă urmărivt cumva? 

— Cine să-şi dea atâta osteneală?! Toată lumea ştie ce faci 
seară de seară! 

Seară de seară marele mahăr se ducea să cineze la un local 
de mâna-ntiia, nu la un Birt oarecare. E drept că nu se înfăţişa 
acolo în compania compromiţătoare a unei femei... Ce s-ar fi 
zis? Ei, ce? E drept că, dacă i-ar fi fost nevastă, dar omul nu era 
soțiat. Şi chiar dacă mergea cu nevasta, tot nu era bine. 
Familiuţă, intimism, oare ce pun la cale? Cu, sau fără nevastă, 
oricum nu era bine. Dar gurile rele pretindeau că el consumă 
câte o butelcuţă de „murfiu pe seară. Ei, asta nu e grav, de aia e 
făcut „murfi “să se vândă şi să se bea! 

În zilele când era de gardă Balduin, îşi punea o cască pe cap - 
în felul acesta arăta şi mai nătâng - şi trecea în revistă toate 
sectoarele unde lucrau băieţii „săi “. De cele mai multe ori îl 


însoțea şi dr. Morea, niciodată cu centură de siguranţă şi 
niciodată amendat. 

Balduin şi Morea nu aveau prea mult de furcă cu băieţii, câte 
o diaree, câte o zgârietură, fleacuri, elevii erau vânjoşi, sănătoşi, 
„selecţionaţi”. La cabinetul celor doi se înfăţişau alţii de pe 
şantier, fiindcă vestea celor doi medici apucase să traverseze 
şantierul. Veneau tinere femei cu pruncii la sân, iar Morea-şi 
amintea că se specializase şi-n pediatrie. Veneau zdrahoni cu 
picioarele scrintite, şi dr. leleean, dând dovadă de o forţă ce nu 
i-ai fi bănuit-o, punea osul la loc. Omul trăgea o sudalmă, apoi 
mulțumea şi dădea să întindă douăzeci şi cinci. Dar aceşti 
medici afurisiţi se fereau să ia bani - rară avis. 

Un caz de etilism se petrecu în „camera celor şapte “. Unul 
dintre ei sărbătorea optsprezece ani rotunzi şi împliniţi, şi cu 
ocazia asta făcu rost de nişte vodcă. Se chercheli chiar 
sărbătoritul şi-i fu foarte rău. Se zbânţâia, vomă şi toate 
celelalte. Îl găsiră pe dr. leleean care veni în goană şi-i 
administră celui ce păcătuise ce e cazul, iar când plecă. 

Păcătosul de sărbătorit dormea adine. Balduin decise că 
afacerea e încheiată, nu trebuie să se afle, fiindcă e sigur că 
„amicul s-a învăţat minte”. Întâmplarea nu ajunse până la 
„educator” - şi e bine că nu ajunse. Băieţii înţeleseră că acest 
medic cu mutră nătângă le este cu adevărat prieten. 

Forțe intransigent se arătă în acest caz Cristian Morea, care 
se despărţea rar de sticluţa cu vin ruginiu, avea el o teorie a 
sa... Şi de acest Morea se ataşară băieţii, dar mai puţin decât de 
Balduin, prea era exploziv, prea liber în langaj. Deşi se 
împrieteni în principiu cu pacienţii săi, Morea se puse nu în 
termeni buni cu unii şefi şi chiar cu o parte din muncitori. El, 
când nu era de gardă, sugea vin ruginiu, cu plăcere chiar, altfel, 
cum, dar de câte ori vedea prin tufişurile de lângă Alimentara 
inşi ce încercau, fără a reuşi, să dosească sticle, provoca 
scandal, după obiceiul său. | se trimise vorbă că va încasa o 
bătaie soră cu moartea. Până azi n-a încasat-o, dar niciodată nu 
e prea târziu. Inspecţia de dimineaţă a lui Balduin, fie că era sau 
nu însoţit de „Leonidas “, se încheia pe malul Marelui Fluviu. 
Dunărea continua să rămână pentru el un mare mister. Parcă 
numai pentru el! Se întreba dacă după lunile ce le va petrece 
acolo, Marele Fluviu va rămâne la fol de neînțeles pentru el. 
Avea să rămână. Se pare că Dunărea e un mister şi o superstiție 


t 


chiar şi pentru cei ce s-au născut pe malul ei şi au trăit numai 
acolo... 

La prânz Balduin mânca la cantină, alături de „pruncii* său, în 
vreme ce Morea se refugia în cămăruţa de lângă cabinet, cu un 
salam, cu o conservă, cu roşii şi o dărabă de pită. 

— După prânzul îmbelşugat de la cantină, Balduin îi refuza pe 
elevi să-i însoţească prin dormitoare, să guste din bunătăţile 
primite de acasă. Se odihnea puţin la umbră, iar acolo îl acosta 
maistrul Mocşe, care nici el n-avea somn. 

— Nu sunteţi căsătorit, domnule doctor? 

— Nu m-a învrednicit Dumnezeu. 

— Păi nici nu e târziu, sunteţi tânăr, spunea bătrânul, 
examinând mutra de nătâng a lui Balduin. 

— Tinereţea nu e o calitate, domnule Mocşe! 

— Ei, nu! Ce n-aş da eu să am vârstă dumneavoastră, 
domnule lelcean! 

La care Balduin tăcu, sau se prefăcu a tăcea. 

După-amiezile, când toate fierbeau, în afară de sticlele 

Din „Fram “-ul lui Mocşe, el, da, nici nu fierbea nici Dună* rea, 
mergeau să se scalde. 

— Haide cu noi, Mocşe! 

— Nu. Mi-s prea bătrân. Dar când veniţi de la apă vă aştept cu 
ceva rece... înaintau pe plajă, desculți, cu papucii în mină, 
nisipul ardea, soarele ardea şi el, lupoaica, mereu curioasă îi 
urmărea din liziera pădurii, împreună cu lupacii ei, avea ochi de 
lupoaică -.. Asemănători cu orhideele... apa Dunării era caldă, 
dar nu fierbea. Balduin se dezbrăca lejer, urmărit de Morea. 
Dezbrăcat, Balduin arăta subţire şi fibros. Sub hainele sale 
dezlânate, n-ai fi bănui» un corp de atlet. 

Morea remarcă de mai multe ori; 

— Eu în locul tău aş umbla numai gol. Aşa, dezbrăcat, arăţi şi 
tu a om! 

Balduin se mulțumea să surâdă. Un surâs de orgoliu? 

Dunărea era caldă şi totuşi rece. O apă misterioasă. Oare 
izvora din lună, iar nu din munţii Pădurea Neagră, aşa cum ne 
învaţă manualele? Eu, iubito, sper că Marele Fluviu izvorăşte din 
lună şi din Soare, în acelaşi timp. Las această cugetare 
nemuririi. Dar, oare, nemurirea, mă va lua în şea...? Înaintau, 
despuiaţi, Balduin şi cu „Leonidas “de-a lungul Dunării; mai erau 
şi alţii acolo, băieţi, fete. Mulţi îl cunoşteau pe cei doi doctori, îi 


salutau, ce înseamnă popularitatea! 

Pe apă, pe Marele Fluviu, plonjau păsări. Ai fi zis că nu vor 
reveni din adâncuri. Dar reveneau. De cele mal multe ori cu câte 
un peşte-n cioc. 

Erau pescăruşi, cânepari, cufundări, alte specii, de cele mai 
diferite culori. În afară de culori nu-i deosebea nimic, dispuneau 
de aceeaşi graţie, chiar şi când extrăgeau din apă câte un 
peştişor nevinovat. 

— Mă! Zise Morea. Tu de ce te uiţi numai la păsări. Nu vezi 
câte fete frumoase stau tolănite pe mal?! Şi - aproape goale! 

— Am studiat anatomia, răspundea Balduin. Totdeauna pe 
nota zece! 

— Ai studiat-o pe nota zece, bombănea Morea. De unde ştiu 
că nu te lauzi?! 

Mai departe, pe mal, un puşti scosese din apă un somn 
apetisant. 

— Îl cumpăraţi? Îi acostă el pe medici care, sfătuindu-s 
«calmi, se plimbau în slipurile lor multicolore. 

S - Orhidee pentru Marifell» 

— Bineînţeles, acceptă, Balduin, şi luă peştele să-i constate 
greutatea. Un kil, un kil şi ceva. Dar banii se află la vreo jumate 
de kilometru mai sus. 

— Păi aştept, făcu băiatul care mai avea într-o plasă ascunsă- 
n apa rece a unui izvor încă vreo trei peşti. 

— De unde ştii că n-o tulim putina? 

— Aşa, dezbrăcaţi? Păi mai încolo sunt grănicerii. Ş-apoi, eu 
vă cunosc! Domnule doctor leleean, nu m-aţi scăpat dv. De râie? 

— Ce înseamnă popularitatea, bodogăni Morea. 

— De râie, pe cuvânt, repetă copilul. Am fost la cabinet 
împreună cu tata. 

— De ce minţi? Întrebă leleean, fixându-l cu ochi incolori şi 
totuşi răi, pe copil. N-ai fost la noi în cabinet. Şi n-ai avut în viaţa 
ta scabie. Totuşi, ca pedeapsă îţi iau peştele. 

Îl fripseră în hruba lui Mocşe, cu usturoi, cu un pic de sos de 
roşii, o minunăţie. Îl stropiră cu un pic de vin ruginiu - altă 
minunăţie. 

— Adică, iei mită, făcu bătrânul maistru, înfulecând de zor. 
Dar n-o spunea cu vreo umbră de reproş. Balduin încercă să 
explice, dar bătrânul i-o tăie. 

— Ce tot dai de zor cu vorbele, domnule dector! Adică să 


primeşti un peşte, de la un copilaş, asta e luare de mită? Păi mai 
citeşte şi prin gazete, să te informezi ce mite se iau! Ştii cum îl 
cheamă pe copil? 

— Pe care copil? 

— Acela de ţi-a dat peştele, doctore! 

— De unde să ştiu? 

— E Cătălin. Ştii cine e Cătălin? E nepotul maistrului Mocşe, al 
meu adică. Eu l-am dus până-n faţa cabinetului, şi i-am dat un 
brânci să intre, că-i era frică. De ce s-o fi temând toţi oamenii de 
doctori? Nu avea râie, dar el altă boală de piele nu cunoştea. 
Avea nişte mâncărimi, şi i-ai dat o reţetă, dar doctorul Morea a 
zis că se face cam greu, câ] turcii sau mai ştiu eu cine, au 
cumpărat tot acidul salicilic, şi l-a trimis pe copil la farmacistă... 

— Florica Ţârfuică, spuse abrupt Morea şi dădu pe gât şi mai 
abrupt un pocal cu vin ruginiu. 

— Incă o porţie, domnule doctor? 

— Te rog, făcu Morea. 

"După cină copioasă, medicii inspectară dormitoarele, dar nu 
cu mutre severe. Balduin era palid iar Morea, ca de- obicei, 
congestionat. Trecură în revistă toate camerele copiilor. Dar 
acum nu „copiii" îi preocupau ci îndeosebi hrana ce le venea de 
acasă. Din cauza căldurilor, creştea pericolul alterării. Nimeni nu 
dorea o dezinterie, sau cum îi zice. Nu lipsiră unele frecuşuri. 
Băieţii trebuiseră să arunce nişte pui minunat rumeniţi, câte o 
friptură, nişte costiţe şi chiar ju- mări, oh, jumările erau febleţea 
grăsuliului Morea. Jumările. Avu loc una din certurile „medicale" 
dintre ei, dar nici acum nu se încăierară. Unii din părinţi, veneau 
cu automobilul, aduseseră mâncare pregătită c-o seară nainte, 
dar acest nătâng de Balduin îşi vâri nasul peste tot şi nu admise 
nimic ce prezenta semne de alterare. Copiii se consolară, îi 
aveau la inimă pe doctori, dar ei se supărară unui pe cclă- lalt, 
dar conflictul se aplană. După-amiază dogoarea creştea, câte o 
ploaie rapidă, câte o răcoroasă furtună, era binevenită. Noaptea 
un val de răcoare venea dinspre Dunăre, şi atunci sirenele 
ieşeau la scăldat. Răcoarea aducea la viaţă micile vietăţi, chiar 
şi pe cele mari, numai dinspre dormitoarele oamenilor se 
auzeau sforăituri... 

Balduin şi cu Morea controlau aşternuturile; când era cazul 
cereau să fie schimbate, Morea provocând scandal, Balduin 
calm, dar convingător. Dacă ar fi avut o puşcă, dr. Cristian 


Morea ar fi tras cu puşca, însă n-avea. Dacă ar fi avut puşcă, dr. 
lelcean nu s-ar fi folosit de ea, dar nici el nu avea puşcă. Puştile 
medicilor sunt siringile şi, la nevoie, bisturiele. Morea, care 
locuia pe şantier, lângă celebrul cabinet, mergea câteodată în 
oraş „azi mă îmbăt pe cinste! * Nu se îmbăta cu adevărat 
niciodată, se congestionă doar şi devenea mai tranşant în 
chestiunile „delicate14. Era în stare chiar să şi înjure - dar cu un 
fel de bunăvoință... Am zis că ăia doi medici controlau 
aşternuturile - dar nu numai din punct de vedere igienic. 
Umblau prin dulapuri, noptiere. Băieţii nu erau nişte proşti şi se 
prinseră imediat. Îşi făceau semn cu ochiul. De când simpaticul 
brunet Sandu lancu ajunsese aproape în stare de delirium 
tremens, medicii căutau sticle. Insă lancu nu mai recidivase, se 
învățase minte - vorbă lui Balduin. Cei şapte erau prieteni la 
cataramă, colegii în ci. XIl-a a Liceului Matematică Fizică, isteţi 
de tăiau ca brişcă şi cu toţii nişte premianţi - deşi şapte 
premianţi într-o clasă - se poate? lată că se poate! Cu toţii erau 
buciardări - adică repartizaţi la munci di- ficile, de alpinişti, 
fiindcă erau sportivi şi voinici. Şi alpi- nişti - în sensul concret al 
cuvântului. Aduseseră în odaia lor un televizor şi un „caş “. 

Cei care-i cunoşteau, apreciau inteligenţa şi conversaţia lor, 
se părea că ştiu totul, de la „găurile negre din Univers* până la 
ultima „bombă" în muzică asta modernă. Erau primitori: în zilele 
cu program la tele, în camera celor şapte se înghesuiau 
şaptezeci. Şi, nu trăgeau chiulul, când era vorbă de muncă. lată 
că le-am făcut un portret exagerat de favorabil! Oare defecte nu 
aveau? Ba da, o, ba da... 

— Domnilor doctori, după o zi de muncă la patruzeci de 
grade, îi slobod să „buciardăm” şi câte o bere - când avem 
bani? 

— Da, din când în când, aprobă Balduin. 

— Ce înţelegeţi prin o bere, domnule doctor? Se interesă 
Sergiu Ghepard. 

Băiatul ăsta, Sergiu Ghepard, făcea parte şi el dintre „cei 
şapte”; bine legat, subţirel, de statură mijlocie, un individ foarte 
rău când voia neapărat să facă rău cuiva şi bun ca o felie de 
cozonac cu stafide - cu multe stafide!, când voia să fie bun; de 
obicei era bun, cuceritor, simpatic, Un băiat cu un trup de 
proiectil, ochi luminoşi, dinţi mărunți, cum avea şi Maximiiian 
Cornea. Ca şi toţi amicii săi din „camera celor şapteu avea faima 


că se pricepe la orice, şi chiar la mai multe. El culesese de 
undeva informaţia nelogică şi cu totul neadevărată că poţi 
confecţiona o armă nucleară din toate câte se pot găsi prin 
magazinele universale şi neuniversale. De fapt informaţia se afla 
într-o revistă străină pe care Ghepard o cumpărase de la un 
arab contra unei banane. Cei şapte dezbătură ipoteza asta din 
revista occidentală, până ce li se uscă limba, iar după ce li se 
uscă şi limba, respinseră ipoteza. Păcat de limbă! 

lar lună strălucea pe cer, domnilor seniori, lună strălucea şi 
lupoaicele vesele, poate din cauza argintului lunii, şi din cauză 
că Marele Fluviu reflecta înmiit argintul, se zbenguiau împreună 
cu copiii lor - dacă le pot atribui acest termen unor pui de lup. 
Se zbenguiau, şi nu ştiu de ce insist asupra lupoaicelor. 

— Adică - adică. 

— Ştiu! _ 

— Ce înţelegeţi prin o bere, domnilor doctori? Intrebase 
Ghepard. 

— O bere înseamnă, uneori, când eşti tare tare însetat două 
beri, zâmbi nătâng Balduin. Atâta permitea şi Teaşcă 

jucătorilor săi de la U. Nu l-au ascultat şi au ajuns în B.! Şi nu 
văd cum o să iasă de-aeolo. Din B. Se i e s e foarte greu! 

— Nu cumva vă pricepeţi şi la fotbal, domnule dr. lel- ceari? 
Întrebă Laur Fodoreanu, chitaristul. 

— Nu cine ştie ce, făcu Balduin, modest. Ştiu doar atâta că o. 
Echipă poate să ţină pe teren cel mult 11 jucători... 

Băieţii râseră - mai mult din politeţe. 

Pe urmă Voiazatzis, cel ce răspunde întotdeauna de nota 
feece, cu toate că nimeni nu-l „prinsese** învățând, îşi ciufuli 
părul moale, prea lung faţă de cât permit regulamentele; avea 
un obraz sculptat cu fineţe de către natură, avea ochi Intunecaţi 
de ţigan şi făcea o mutră încurcată, deşi cei ce-l cunoşteau ştiau 
bine că nu e de fel încurcat, ci şmecher. Cu încurcătura lui 
contrafăcută pe figură, porni următoarea conversaţie: 

— Ştiţi... am discutat între noi... Pauzele şi tăcerile făceau 
parte din tactica să de „timid “. Dacă... dacă nu ne-aţi fi arătat 
atâta prietenie, dacă nu v-am considera prietenul nostru... 
prietenul nostru mai mare, nu mi-aş permite să... 

— la treci la subiect, Lucian Voiazatzis! l-o tăie Balduin. 

Prefăcuta „încurcătură” a lui Voiazatzis nu-l inducea în eroare 
pe acest Balduin. 


— Nu ştiu cum... 

— Pe dracu, nu! Ştiu prea bine ce aţi discutat între voi: cum 
de am nişte nume atât de fistichii, Balduin, Vitraliu... Nu e aşa? 

— Chiar aşa, domnule doctor, mărturisi Voiazatzis. 

— Bar pe tine de ce te cheamă Voiazatzis? 

— Nu vă supăraţi, domnule doctor, a răspunde la o întrebare 
cu o altă întrebare, nu e de nivelul Dv.! interveni cel mai 
impertinent dintre ei, un anume Aurel Vrapciu. 

Acesta nu avea nicio calitate, în afară de impertinenţă, în 
afară de priceperea de a găsi bilete când nu mai sunt bilete, în 
afară de ştiinţa foarte delicată şi beneficiind de numeroase 
game ele a acosta o fată, lăsând impresie de politeţe, în afară 
de... în sfârşit, avea o mulţime de non-ca- lităţi. 

— Calendaristic sunteţi prietenii mei mai tineri doar cu vreo 
câţiva ani - dar dacă - dacă!! 

— Sunt mai bătrân dc- cât voi cu vreo mie de ani? Întrebă cu 
mare tristeţe Balduin. (Oare voia să-l imite pe baronul B.?) O 
spun, continuă el, pe acelaşi ton de adevărată mâhnire, fără 
ifose ci cu amărăciune. Aş prefera să fiu foarte tânăr! Un om 
tânăr, o civilizaţie tânără, ce avantaje imense! De la o anumită 
vârstă, oamenii, cultura lor, civilizațiile, inclusiv cele stelare’ 
încep să decadă. Se pare* că e o curbă obligatorie a naturii. Într- 
o anumită perioadă unii dintre oamenii de ştiinţă se lăudau că 
vor supune natura, că o vor obliga să se supună... Dar nu e atât 
de simplu. Până una alta noi suntem creaţii ale naturii şi, 
conştienţi sau inconştienţi, ne supunem ordinelor ei. 

— Chiar aşa, orbeşte? 

— Nu, Emilian Halalaie, nu orbeşte. Suntem în mare dispută 
cu natura, dar până acum ea ne copleşeşte. Cunoaştem atomul 
şi componentele sale, am descoperit o mulţime de legi fizice, 
am debarcat în lună... dar! Dar! Nu cunoaştem nişte adevăruri 
esenţiale, pornind chiar de la noi. Ne tragem din maimuţă, sau 
am venit din stele, ca şi Micul Prinţ?! Nu cunoaştem adevărul 
fundament <1 cu privire la originea vieţii. Nu ştim adevărul 
fundamental cu privire la Univers, Universul e rezultatul acelui 
„bing-bang”, explozia de la care au pornit toate, Universul e în 
continuă expansiune - sau dimpotrivă se contractă? Dar, ca să 
revenim acasă, aici am inventat vaccinurile, am învins - aproape 
că am învins - holeră, ciumă, alte atâtea boli, dar câte alte 
primejdii ne pândesc! 


— Primejdia unui război global. 

— Da Vişinescule! Dar nu ştiu dacă primejdia unui război 
nuclear o pot pune alături de celelalte primejdii ale naturii, pe 
care vrem să o supunem. 

— Războaiele nu fac parte din natură! 

— Poate că da, Halalaie. Poate că toate câte ţin de 
manifestările noastre umane, inclusiv ciocnirile armate, se 
încadrează undeva în natură. Nu pot s-o afirm cu siguranţă. 

— Credeţi în hipnoză? În sugestie? În autosugestie? 

Halalaie vorbea rar, spre deosebire de un unchi al său, 

Istoric sau cam aşa ceva, care vorbise cam prea mult... Dintre 
cei şapte el era parcă cel mai fragil, şi totuşi se avântase primul, 
pe înalții pereţi ai ecluzelor. Un băiat cu pistrui, cu o privire 


apărată. 
Balduin, nefumător, sau aproape nefumător, se scatocl după o 
ţigară. li dădură foc la ţigaretă şapte mâini. Şapte mâini 


prieteneşti. El evită întrebările lui Halalaie fiindcă, vorbă lui 
Morea, un asemenea subiect nu-l lichidezi nici până-n zori de zi, 
nici până-n zorii veacului viitor. Acest Balduin Vitraliu lelcean 
amina subiectul, pur şi simplu îl amina. Poate se simţea 
nepregătit... Se dichisi în propriii săi ochi şi după ce se simţi 
dichisit, zise, schimbând subiectul aşa cum schimbă acarul 
(Păun) macazul: (Hm! Îl schimbă pe nesimţite!) 

— Eu nu ştiu prea bine de ce mă cheamă Balduin şi Vitraliu. 
Numele de familie, lelcean, e dintre cele mai obişnuite, nu e 
aşa? Ştiu prea puţin în legătură cu aceste pronume ale mele, 
da... dar, cu toții ştim prea puțin! Ştim în schimb că ne prefacem 
că am şti. 

— Dar asta e o modă importată, pe care sper că o vom 
dezimporta la timpul cuvenit, adică înainte de a fi prea târziu. Ai 
văzut „Planeta maimuţelor”? Clar că mă înţelegi... 

— la stai, Balduin, încercă să-l oprească Morea. 

— Numai o secundă, „Leonidas11! Nu ştiu de ce mă cheamă 
Balduin şi Vitraliu. Bănuiesc doar că a existat o modă a 
pronumelui. Nimic uimitor în asta. Copiii negrilor din S.U.A. 
Căpătau cele mai bizare nume: Cairo, Edison, Mormonii şi 
Acoliţii, Radiochicago, sau chiar Obiect nedorit Şi câte şi mai 
câte! Nu te poţi pune cu moda. Te poţi pune cu formulele lui 
Einstein, dar cu moda ba... 

— Ba şi cu formulele lui Einstein, formulă din colţ Ghepard, pe 


cât de şoptit, pe atât de categoric. 

Balduin îl examină cu atenţie. Şi Cristian Morea. Clar, cu 
băieţii ăştia nu e de glumit. 

— Aşa e! Şi cu formulele lui Einstein. l-au găsit nişte hibe. E 
vina lui, nu a noastră. Ceva cu teoria reia... sau cu... în sfârşit! 
Mă copii, pornim de la un fleac, şi ajungem la Einstein. Eu nu 
sunt un Einstein, dar sper să ajung. Cine nu speră? 

— Eu, zise Morea. Detest ideea de a ajunge un Einstein. 

— Lasă, „Leonidas “! Să revenim la sujet. Ce le-o fi trecut prin 
mintea părinţilor mei, când m-au botezat Balduin şi Vitraliu - n- 
am habar! 

— Dar voi, despre ce vorbiţi? Despre „bing-bang “, despre 
Einstein şi teoria reia... sau motivul că pe tine, amă- râtule, te 
cheamă Balduin? Cu atâtea subiecte, ne apucă zorii, sau chiar 
zorii veacului următor, dacă-i mai apucăm! 

Dr. Cristian Morea părea sincer amărât şi tânjea după o gură 
de vin ruginiu. Poate că era şi firesc, după atâta vorbărie cu atât 
de mici rezultate. 

— În orice caz, împotriva numelui de leleean, sper că nu aveţi 
nimic împotrivă. E şi românesc şi ardelenesc. Celelalte două... 
Am impresia că părinţii, în acea zăpăceală când li se naşte un 
copil, îşi cam pierd capul. Totdeauna se grăbesc şi aleg nume 
nepotrivite, sau în orice caz nume ce nu sunt folosite cu 
adevărat. Pe tine, Vişinescule, te cheamă lon. Un nume normal 
şi chiar frumos. Dar spune sincer, acasă ţi se spune lon? 

— Ei, aşi, ridică din umeri, blondul halterofil. Mama îmi spune 
Jenică, nu ştiu de ce, tata îmi spune Guşti, tot nu ştiu de ce, iar 
alţii... 

— Şi tu, lancule? Te numeşti Sandu, oficial, dar cum ţi se 
spune acasă? 

— Sendi, domnule doctor. 

— Mai apropiat. Dar tu, Fodoreanu, ţi se spune Laurian? 

— Nimeni, niciodată. Mie şi părinţii, şi prietenii îmi spun Tibi... 

— Ei, aşa mai merge! Dar tu, Lucian Voiazatzis? 

— Mi se spune Mircea - tot nu ştiu de ce... 

— E rândul tău, Aurel Vrapciu. 

— Mi se spune Marius... 

— Şi tu, Sergiu Ghepard? 

— Mi se spune „Ghepi “... 

— Emilian Halalaie? 


— Mie, mi se spune, printr-o excepţie, chiar Emilian. 

— Să facem mărturisiri complete, domnilor doctori, se băgă 
Vrapciu. Cum vi se spune domnule dr. leleean? 

— Când tata a aflat că mamă, în durerile naşterii probabil, m- 
a botezat Balduin şi Vitraliu, mi-a spus „Baldi* şi Vitrion. Pe 
urmă s-a mai îmbunat, bătrânul. Am rămas cu un nume- 
nevinovat: Stelian. 

— Şi Dv., domnule doctor Morea, dacă nu vă supăraţi? 

— Mie mi se spune „LeonidasB, răspunse Morea şi se ridică, 
scurt. 

EMILIAN HALALAIE - Să ştiţi că întrebarea cu 

Hipnoza, n-a fost chiar de prisos, zise urmaşul fostului istoric. 
Eu pot să hipnotizez. Câte- • dată. De pildă, dacă merg în 
spatele cuiva şi mă uit fix la picioarele sale, şi-i transmit: 
„împiedecă-te! |;, se şi împiedecă, chiar dacă nu are niciun 
obstacol în faţă. 

— E adevărat, confirmară ceilalţi şase colegi şi prieteni ai săi. 

— Perfect, acceptă Balduin. Să încerci şi cu mine scamatoria 
asta. 

— Imposibil. N-am să încerc fiindcă sunteţi prevenit, explică, 
logic, tăcutul Halalaie care în seara aia nu se dovedea câtuşi de 
puţin tăcut. Altă dată am reuşit s-o hipnotizez şi pe surioara 
mea... 

— Interesant. Hipnoză în familie, caz mai rar... în ce situaţie ai 
reuşit performanţa? 

— Într-o situaţie foarte gravă. 

— Nici ăsta nu e un răspuns. Halalaie. Şi fiindcă voi aţi făcut 
haz - acesta e adevărul, pe seama pronumelor mele, trebuie să 
vă spun că şi eu mă mir: din şapte băieţi, patru au nume cel 
puţin rare: Voiazatzis, Vrapciu, Ghepard, Halalaie... Ei bine, în ce 
situaţie ţi-ai hipnotizat surioara, Emilian? 

— Hipnotizat este prea mult spus, creci. Am sugestionat-o. Cu 
două zile înainte de a veni aici pe şantier, sora mea Cristina 
dădea examen de treaptă pentru a intra în clasa a nouă la Liceul 
de Mate-Fizică, acelaşi la care urmăm şi noi toţi şapte. Dăduse 
sâmbăta examen la Română, examen scris, răspunsese corect 
la toate punctele. Luni urma proba capitală. Cristina a dormit în 
noaptea aceea la bunica, fiindcă e mai aproape de liceul nostm, 
şi voia să ajungă iute, prima, fiindcă şi ea e o... premiantă. Urma 
ca eu să ajung! A bunica la ora şapte, s-o iau şi s-o duc de 


lăbuţă la liceul unde eram deja un veteran, s-o îmbărbătez, să-i 
mai dau nişte indicaţii. Când ajung la bunica, aflu, cu groază că 
surioara e bolnavă, febră 38,5, o durea gâtul, o dureau 
tâmplele, capul, făcuse laringită, sau faringită, sau cum se 
numeşte, avea amețeli şi nu se putea ţine pe picioare. Bunica 
hotărăşte că nu va merge nicăieri, va pierde treaptă, va repeta 
clasa, şi gata. Eu am hotărât altfel. Pierderea treptei e o 
adevărată catastrofă, urmată de repetenţie, dar cel mai grav 
fapt e că, rămânâdd repetentă, pierdea legătura cu şcoala, cu 
bunii ei colegi, cu învăţătura. Deci, am hotărât altfel, am privit-o 
pe Cristina drept în ochii şi i-am spus: Cristina, trebuie să te 
prezinţi, trebuie. Chiar daci iei nota patru, cu zece cât sper să iei 
la Română, poate obţii media necesară... „Eu să iau patru?!” se 
plânse ea, premianta. „Trebuie, Cristina, i-am spus! Poţi să 
mergi! Şi vei şti să răspunzi la întrebări! Îmbracă-te! “ 

Cu toate protestele bunicii, am prins un taxi şi am dus-o la 
liceu. Când urcam treptele de la intrare - eu, fireşte, nu aveam 
dreptul de a o însoţi în clasă - ea mi-a spus că e gata să leşine şi 
nici măcar nu ştie unde trebuie'să meargă! Am privit-o iarăşi şi 
i-am spus: Poţi! Ştii! Trebuie! Şi fetiţa a intrat în clădire. 

Halalaie privi împrejur cu ochii lui blânzi. Nu erau, o nu, nici 
pe departe ochi de hipnotizator! Apoi se scuză: - Am vorbit prea 
mult. M-am lăudat, şi nu-mi stă în obicei. 

— Laudă-te până la capăt! îl încurajă Ghepard. Spune-le 
domnilor doctori ce s-a întâmplat, că noi ştim, am fost martori. 

— Nu mare lucru, abia şopti Halalaie, care, fără a avea mutra 
nătângă a lui Balduin, nu fusese dăruit de la natură cu un chip 
foarte seducător. M-am învârtit vreo două, trei ore, ca un tigru, 
în jurul liceului nostru. 

— Halalaie şi tigrii! Se amuzară băieţii. 

— Se învârteau şi alţii, ca tigrii, continuă „hipnotizatorul”, 
părinţi, fraţi, surori, iar alături de mine se foiau ăştia şase „tigri 
“, prietenii mei, care nu ştiu cum de aflaseră situaţia. Mă 
îmbărbătau, prezenţa lor îmi făcea bine, dar gândul meu era la 
„aia mică”. Dacă leşină acolo, în clasă dacă... şi dacă... 
începuse chiar să-mi pară rău că n-o lăsasem să piardă treaptă, 
decât s-o expun unor primejdii imprevizibile... Candidaţii 
începeau să iasă, săream la fiecare, cum au fost subiectele? 
Normal, părerile difereau... N-aţi văzut o fetiţă aşa şi aşa? Unii 
răspundeau că nu, alţii că parcă da... În cele din urmă a ieşit şi 


surioara mea, îm- pleticindu-se. „Ai ştiut? 4 „Cred că da... du-mă 
repede acasă! U Am postat câţiva amici alături de ea, Cristina se 
aşezase în iarbă, cu alţi amici am ieşit la şosea unde am pescuit 
un taxi. Şi peste două zile, cu două ceasuri înainte de a pleca pe 
şantier, am plâns, ceea ce e ruşinos la vârsta mea: se afişaseră 
rezultatele. Cristina ieşise prima din o sută treizeci, cu media 
generală zece. 

— Înseamnă că ai într-adevăr puterea de a sugestionai 

— Mai curând ar trebui să se facă romancier, zise lancu, nu se 
ştie dacă ironic sau nu. Ce părere aveţi despre infinit, domnule 
doctor? 

— Ce viraj în discuţie! Bombăni Morea. 

— De câte ori m-am gândit la infinit şi am avut impresia că 
ştiu ce este, m-a apucat durerea de cap. Şi nu-mi place să mă 
doară capul! 

Balduin, spre satisfacția lui Morea, se ridică, gata să plece, 
dădu să le spună la revedere acestor şapto băieţi, fără să 
bănuiască în ce vârtej vor intra cu toţii curând. 

— Mai rămâneţi o clipă, strigă Fodoreanu. Ce părere aveţi 
despre muzică? Aţi pus vreodată mâna pe o chitară? Pun pariu 
că nu! Vreau să mă laud şi eu un pic, ce, numai Halalaie are 
voie? 

Fodoreanu desprinse din cui chitara lui adusă tocmai din Cluj, 
un instrument de bună seamă foarte simandicos, pe măsura 
chitaristului, şi interpretă cu multă simţire „Yesterday “a 
celebrului grup Beatles. 

Dr. lelcean luă cu mate sfială chitara. Ai fi zis că o mângâia pe 
logodnica mult iubită, acolo, în locurile mult iubite şi evident 
interzise, pe talie de pildă, puţin deasupra şoldului. Mângăie lin 
corzile instrumentului cu degete ce deveneau tot mai 
îndemânatice. Întrebă: 

— Eu de ce nu m-aş lăuda puţin? 

S-ar fi zis că în orele de disecţie de la Institut nu făcuse 
altceva decât să exerseze la chitară. Dispunea chiar şi de un 
glas plăcut! Nu era glasul unui nătâng! 

Iubito, 

Eu sunt trimisul unei ţări inexistente pentru care florile 

Florile ce seamănă cu ochii lupoaicelor 

Și, mai ales, orhideele 

Sunt chiar culorile adiacente 


Noi doi, iubito, ne vom topi în soare 

Noi doi vom dispărea-ntr-o străfulgerare - dar de ce? 

Fiindcă iarba albastră creşte la marginea ierbii verzi 

Floarea Soarelui creşte sub aurul zorilor, 

Orhideele se desfac sub sclipirile lunii... 

Există oare o melodie „Orhidee pentru Marifelisu? 

Are un autor? O autoare? Are un text? Care e textul? Cine, 
cine e Marifelis? 

Dar cum arată orhideele? Sint poate flori exotice? Şi de o» 
„Sub sclipirile lunii“? Lumina soarelui, nu e mai fecund&t Dar 
există „sclipiri de lunăa? 

Există trimişi ai unor țări inexistente? 

Dar orhidee există? 

De ce atâtea întrebări? 

Cu cât mai puţine întrebări, cu atât mai nuulţi prietenl (Dicton 
musulman.) 

(Oare?) 

Balduin Vitraliu leleean puse deoparte chitara. Vaga vanitate 
ce clocotise parcă pe figura lui se estompă cu totul. Acum nu 
mai era decât iarăşi un biet nătâng. Îl asaltară cu întrebările, 
când învățase chitara, a cui e melodia? 

— Nu pot să spun prea multe despre melodie. Textul a apărut 
cu ani în urmă, într-o revistă obscură. Nu se şti* cine a dus acolo 
textul. A apărut sub iscălitura „Marifelis1*. Marifelis şi atât. Cine 
o fi fost această Marifelis? ... Textul a căzut sub ochii unui 
compozitor - îmi scapă numele - şi acesta a compus melodia. 
Un timp a fost şlagăr la modă. Acum s-a uitat... 

— Văd că nu s-a uitat, protestă Fodoreanu. O să-mi dictaţi şi 
mie cuvintele? 

— Cu plăcere. Pot să vă mai spun ceva, dar e numai 8 
presupunere: textul a fost inspirat de un anume Maximi- Udn 
Cornea, un fost mare detectiv de odinioară, al cărui ultim eşec e 
legat, în mod bizar de „Orhidee pentru Marifelis”.. *. 

— Noi n-am auzit de acest mare detectiv! 

— Vă cred! Asta a fost pe vremuri. Şi acum, la culcare! Mă 
aşteaptă un pacient ce are 37 grade. 

— Ha, ha! Râseră băieţii şi-l aplaudară pe nătângul şi 
caraghiosul Balduin Vitraliu leleean, medic. 

MARELE DETECTIV Balduin Vitraliu leleean ajunse destul de 
târziu în oraş. Renunţă să cineze acasă jumări cu brânză de oaie 


(gazda avea un fecior oier ce posedă chiar şi oi). În general 
Balduin prefera să se păstreze independent în toate privinţele. 
Dacă mânca seara acasă, se mulțumea cu pâine, salam de vară, 
un 

Ceai chinezesc încropit pe micul său. Reşou, în bucătăria unde 
pisicile îi ţineau totdeauna o companie veselă. Bea ceaiul foarte 
fierbinte, în pofida indicaţiilor medicale ce interziceau atât 
băuturile foarte fierbinţi cât şi foarte reci. Acum însă, preferă să 
meargă la Birt. Fiind un client deja cunoscut, căpătă un grătar 
consistent, o porţie de salată, şi fiind conservator ca şi britanicii, 
berea aferentă. Mânca tacticos şi tocmai era pe cale de a găta şi 
berea, se ivi şi Maximiiian Cornea, sau, în sfârşit, individul ce 
pretindea că e M. C. Fnaintă ţanţoş, greu să găseşti vreun cusur 
ţinutei sale plină de prestanţă, era unul din acei bărbaţi fără 
vârstă... Afişa un zâmbet binevoitor, deşi cam de superioritate. 
Din mers drese nodul cravatei. Zâmbi şi mai accentuat, dar 
Balduin, împotriva obiceiurilor sale mai curând blânde, îl în- 
timpina c-o privire îngheţată. Marele detectiv interpretă corect 
privirea aceea glacială, inexplicabilă pentru el, cel primit peste 
tot cu aplauze şi el, care nu se simţea niciodată stingherit, se 
simţi acum cuprins de o jenă nelămurită. 

— De ce te uiţi aşa la mine, docteur? Fiindcă nu m-am înclinat 
până la pământ ca să-ţi cer permisiunea de a lua loc ia masa ta? 
Cum Balduin nu zise nimic, M. C. Luă loc fără permisiune. Veni 
chelnăraşul isteţ, luă comanda, M. C. Ceru coniac iar Balduin, 
contrar obiceiurilor sale de om cumpătat, mai solicită o halbă. O 
gustă. Se pomeni vorbind: 

— Trăia odată, în vremuri imemorabile, un anume comisar de 
poliţie Maximiiian Cornea. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să- 
şi câştige o reputaţie solidă şi chiar a şi câştigat-o. S-a ajuns 
pân-acolo să se spună despre el că e omul miracolelor, că nu-i 
rezistă nicio taină şi... nicio femeie. Dar se zice, şi se pare că ar 
fi chiar şi adevărat, măcar pe jumătate, că reputaţia şi-a făcut-o 
datorită subalternilor săi, nişte poliţişti mărunţei, dar cu atât mai 
pricepuţi, în vreme ce marele detectiv îşi petrecea majoritatea 
vremii alergând de la croitori la... fuste, e un fel de a spune. 

Maximiiian Cornea izbucni în râs, dar hohotul său n-avea în el 
nimic binevoitor. Mâna sa apucă de toartă halba lul Balduin, cu 
o intenţie clară. 

— Dacă mă scalzi în bere, nu schimbaţi cu nimic situaţia, îl 


preveni Balduin, calm. 

Marele detectiv puse halba la loc şi se stropi pe sine, cu 
coniac, Nu păru mal calm, nici măcar cu un centigram. Şi totuşi, 
iubito, dacă vrei să mă crezi, iar eu cred, fiindcă 

În continuare voi încerca - cine poate totul? 

— Să dezvălui laturile neclare, obscure, negative ale acestui 
Maximi- lian Cornea, faţa lui se încreţi, mutra lui îmbătrâni, inre- 
gistrând aluzia „fină “a neobositului Balduin. 

să lăsăm pe seama fizionomiştilor descrierea îmbătrânirii unui 
chip de la o clipă la alta. Nici ei nu ştiu, sărmanii... Dar ştiu să se 
prefacă a şti! Dar şi asta e o ştiinţă? 

— Te ascult mai departe, zise invulnerabilul Maximi- lian 
Cornea, renunțând, deocamdată la ac te de violenţă, precum 
deşertarea unei halbe de bere, în capul unui inocent, precum 
Balduin. Balduin nu era un inocent, dar în niciun caz un nătâng. 
Dar în acest caz ce era, iu? 

El abia binevoi să zică: 

— Mai departe, nu e mare lucru de spus... Boyl Ser- veşte-l cu 
un coniac pe domnul M. C. Că pare indispus. Chel- năraşul isteţ 
măsură cu ochii lui isteţi situaţiunea. Nu era suficient de isteţ, 
vai. Obrazul marelui detectiv era mai impenetrabil ca oricând, şi 
totuşi... Balduin refuză o a treia halbă, dar nu refuză o cafea 
mică. 

— Mai departe... Avea acest comisar Cornea, şeful mai multor 
brigăzi criminale, din care s-a acoperit de faimă brigada a treia 
criminală, avea, marele detectiv acest dandy, om de spirit, mare 
cuceritor mare, avea o mulţime de izbânzi, dar mai ales când nu 
lucra pe cont propriu, când lăsa totul pe seama ajutoarelor sale, 
nişte mărunţei. Celebra brigadă a treia criminală, de sub 
conducerea aşa-zisă a comisarului M. C. Inregistra numai 
succese, succes, după succes. Unul din adjuncţii săi, pe nume 
Adrian Mocanu, ar fi spus, zice-se: „Lăsaţi-ne pe noi, dom’ şef, 
ne desourcăm... aveţi întâlnire la ora şapte... întârziaţi! “ 

— De unde ai cules aceste informaţii, Balduin? 

Prima dată când i se adresa cu „Balduin” pur şi simplu. 

— Am citit presa vremii... o veche pasiune a mea şi a familiei 
mele? 

— De ce n-ai făcut pasiune pentru o femeie? N-ai fost în 
stare? 

— Atenţie, domnule mare poliţist! Ajungem şi la acest punct! 


Pasiunile pentru femei. 

— Haide, varsă-ţi mai departe veninul, domnule Bal- «hiin, se 
strâmba de astă dată cu adevărat fioros comisarul Maximiiian 
Comea. 

— Dacă adevărul se numeşte venin, fie şi venin, continuă 
Balduin. Într-adevăr, adevăratele succese, dumnealui 

Maximilian Comea le înregistra pe această linie, actriţe, 
doamne de societate, chiar şi manichiuriste, chiar şi vânzătoare 
tinerele şi nurlii, cădeau ca muştele. Marele şef al brigăzii a treia 
criminale zbura literalmente din floare-n floare, cum zice aria 
aia... până ce i s-a întâmplat ceea «e se întâmplă prea adesea 
cu aceşti vanitoşi cuceritori, probabil pentru ei e nenorocirea 
cea mai mare. Marele detectiv s-a îndrăgostit cu adevărat... 
Marifelis... 

— De unde ai scornit acest nume, Balduin? 

Ochii marelui detectiv se roteau în orbite, dementi. Dar şi ol 
ştia să se stăpânească. Îşi strânse pumnii, apoi mâinile îngrijite - 
nu erau mâini de om bătrân, se destinseră, le puse pe masă, le 
privi ca pe nişte obiecte ciudate care nu-i aparţineau. Figura, 
schimonosită doar o clipă înainte, deveni visătoare, privirea se 
pierdu undeva... în spaţiul dintre comete, să zicem. 

— Marifelis, murmură el, dar nu către Balduin şi nu ca o 
recunoaştere. Marifelis... Da, a existat o Marifelis, ea trăieşte şi 
acum în sângele meu, în carnea mea, în memoria mea. 

— Ai fost totdeauna melodramatic, pară dr. lelcean, accesul 
de melancolie al marelui detectiv. Tu eşti „trimisul unei ţări 
inexistente”? Puteai face o bună carieri de actor dar poate 
chiar ai şi făcut-o! Ei, da şi! O, o, o! M, m, m! Ca aproape orice 
poliţai, fie iscusit, fie ageamiu, şi că aproape orice om, acest 
Maximilian Comea iubea enigmele, sau îşi închipuia doar că le 
iubeşte! Încă nu sunt sigur... Marifelis, tânăra femeie cu păr 
cânepiu lung până la umeri, cu ochii ei verzi - întruchipa o 
enigmă. O enigmă şi faptul că a acceptat legătura cu M. C., deşi, 
e de presupus, îi era superioară din multe puncte de vedere. 

M. C. Izbi violent cu pumnul în masă. Zdrăngăniră câteva 
pahare, sticla cu apă minerală, inutilă acolo, se răsturnă, dar M. 
C. O prinse înainte de a se rostogoli pe duşumea. Un obicei 
vechi, iu, pun pariu că făcea parte din vechile sale obiceiuri, 
când, hm, punea cătuşe răufăcătorilor. 

— Mare eroare, iu! Marele detectiv Maximilian Cornea nu se 


compromitea să poarte asupra lui cătuşe. În locul lui o făceau 
inspectorii săi inteligenţi şi cu adevărat activi, luga Martin, Ad. 
Mocanu şi ceilalţi. Costumele lui M. C. Erau prea strict croite: în 
buzunare nu purta nici pistolet, nici cătuşe, că se strica linia. 

— Aşa este! Dar de unde le cunoşti tu pe toate astea? 

— Ştiu tot ce ştii şi tu, iul 

Balduin se reculese. 

— Dar ştiai că Marifelis i-a spus lui M. C.: „Ne vom lubi cât va 
dura dragostea noastră. Nu mai mult. “ 

Jocul de cuvinte, dacă acesta e un joc de cuvinte, îl năuci 
puţin pe marele detectiv. 

M. C.: Nu prea înţeleg bine, ce vrei să zici, Marifelis... 

Marifelis: Dragostea noastră va dura atât cât va ţine şi lubirea 
noastră. Acum e limpede? Nu eşti în stare să raţionezi? 

Marele detectiv rămase şi năuc şi mirat. Ce situaţie neclară! 
Cum procedezi faţă de o femeie ce te jigneşte, o iei la palme, o 
expediezi în...? Sau ce altceva? 

M. C. Nu găsi o soluţie, abia zise: 

— Te exprimi foarte ciudat, azi, Marifelis... 

Marele detectiv o iubea (fără s-o ştie însă!) iar atitudinea lui 
era şi ea neclară ca o nebuloasă zărită doar o singură dată, de 
un astronom poate dement, neconfirmată de «lţii, nedemenţi. 

Marifelis: Nu încerca să afli prea multe despre mine, nu vei 
reuşi! Am să vin eu la tine, când voi avea poftă. Dar tu să mă 
aştepţi mereu! M. C. Se afla iarăşi în faţa unei situaţii cu totul 
inedite şi avea mare poftă să-i tragă un râs zdravăn, bărbăteso 
şi totuşi avu impresia, nu tocmai precisă -că i se muiaseră 
picioarele... De ce oare? Ar fi fost uit fleac pentru el, pentru 
echipa lui să afle numele şi locuinţa acestei fete cu ochi verzi 
care, uneori, într-un anumit un- ghiu de lumină, deveneau 
stacojii, da, oricât ar părea de ciudat, stacojii; pe de altă parte, 
unui fante ca el, propunerea fetei îi convenea de minune: nu ştiu 
cine eşti, unde stai, nu mă simt legat de tine, fiindcă nefericitul 
îşi închipuia că urmează una din acele legături pasagere... 
Marifelis părea să nu fie animată de vreo pretenţie, nici de 
aceea de a o lua de nevastă - cum au îndeobşte femeile. Şi nici 
nu jura în iubire eternă. lubire eternă! Acest termen îi făcea să 
se înfioare sau să rânjească, şi a tot rânjit până ce a păţit-o pe 
pielea lui... Dar se înfioră şi acum când auzi următoarea 
propunere a fetei cu ochi stacojii': - Dacă accepţi condiţiile 


mele, şi trebuie să le accepti fiindcă n-ai altă alegere, fiindcă 
acesta ţi-e destinul, îmi vei da una din cheile locuinţei tale. Am 
să te aştept în fiecare noapte.. 

— În afară de nopţile în care n-am să te aştept... 

Hait! Se mută la mine, se alarmă de-a binelea marele 
detectiv. 

— Nu intenţionez să mă mut la tine, îi ghici gândul fata cu 
ochii de vrăjitoare. Asta ar face-o orice gâsculiţă, dar eu nu fac 
parte din cârd. Îţi dau întreaga libertate. Îţi cer întreaga mea 
libertate. Şi... 

— ŞI...? 

— În serile când te aştept va arde veioza în fereastră. 

— Câtă enigmă! Şi de ce, mă rog? 

— Ar trebui să ghiceşti, detectivule! 

— Am şi ghicit. Ca să mă pot descotorosi de o altă eventuală 
însoţitoare. Dar dacă, te întreb, Marifel, dacă nu doresc a mă 
descotorosi de această „eventuală”? 

— E o întrebare prostească. Putem stabili şi un cod al soneriei, 
poţi să mă previi şi la telefon, intri cu „eventualal*, mă prezinţi 
ca pe o soră, sau o verişoară, eu îmi iau mantoul şi plec. Fără să 
mă supăr. 

— Te-ai gândit la toate, Marifel... 

— Chiar şi la mai mult... 

Maximiiian Cornea privi în ochii ei când verzi, când stacojii. 
Sau se înşela, sau această ultimă nuanţă n-o mai în- tâlnise în 
ochii unei alte femei. Privi obrazul palid, buzele mici, răsfrânte, 
talia de o izbitoare delicateţe. Până aproape de talie, părul 
bogat, cânepiu. 

— Dar ce însemnează acest joc. Marifel? Nu te comporţi ca o 
femeie cu adevărat îndrăgostită. 

— Acest joc? Cum ai înţelege tu, când nici eu nu înţeleg? Ah, 
da, ar mai fi un amănunt. E posibil că mă voi plictisi curând de 
tine. Şi atunci am să dispar temporar. In acest caz vei găsi pe 
noptieră 'un. Mic desen reprezentând tm ceas. Dar dacă vine 
clipa când voi decide să rup orice relaţie cu tine, voi desena pe 
noptieră două ceasuri. Va însemna că totul s-a terminat. 

— Nu e mai simplu să-mi comunici verbal ideile tale? 

— Nu! Spuse Marifelis. Cuvintele încurcă totul. Na ştiai? 

Şi astfel, încetul cu încetul - de fapt foarte repede, marele 
detectiv căzu în plasa de mici enigme şi parole stabilite de 


Marifelis. Se îndrăgosti de vrăjitoarea cu ochi ciudaţi. Într-o 
seară mergea către casă, convins că are să vadă lumina 
strălucind în fereastră şi inima îi cânta - dacă vom admite că 
inima unui copoi poate să cânte! 

O - Orhideţ pentru Mariftlia 

Nicio licărire nu se vedea în fereastră. Pe noptieră, micul 
desen ce reprezenta două ceasuri. Era un desen schiţat în 
grabă, stângaci. 

M. C. Căzu pe scaun. Marifelis îl părăsise. Dar el se aştepta la 
eveniment, şi-l aştepta cu detaşare, nu-i păsa lui de o femeie cu 
ochi stacojii. Cel puţin aşa-şi închipuia... 

Pentru prima dată trufaşul M.C. Cunoscu - spre surprinderea 
sa chiar - suferinţele iubirii. Faţa lui, atât de tânără încă, se 
acoperi parcă de o pojghiţă solzoasă pe care răsăriră pe dată 
broboane de sudoare. Da, seniori, marele detectiv fusese 
părăsit! Primul său gând, idiot de vanitos: cum şi-a permis 
această Marifelis să mă părăsească, tocmai ea, această făptură 
naivă, căreia eu, numai eu i-am înfăţişat splendorile amorului?! 

O a doua voce, fiindcă M.C. Poate nu e chiar imbecilul ce 
încercăm a-l înfăţişa - zise: nu numai splendorile, dar şi ororile 
amorului! Am fost neglijent cu ea, nepăsător şi lot timpul 
făceam pe superiorul, cind de fapt ea... 

Apoi el comise acel stupid gest al bărbaţilor părăsiţi, înşelaţi 
sau... neînţeleşi: îşi turnă în pahar şi bău până ce se ameti. 

Bău şi bău, tâmpitul, nici nu-i trecu prin cap să examineze mai 
cu atenţie desenul ce reprezenta două ceasuri. 

Avea vocea dogită, de nerecunoscut, când puse mâna pe 

Telefon. 

— AII-III-lo! Prefectura de pol-i... ţie? 

— Inspectorul Adrian Mocanu la telefon! 

— Adhiran... aici e... 

— Ştiu! V-am recunoscut, domnule comisar! 

— Adhiran... pentru numele lui dum... până mâine să-mi faci 
rost de adresa şi de numele adevărat al.. 

O ALTA VARIANTA Plouase de trăsnise în timpul 

Nopţii. Către dimineaţă veni un soare dinspre miazăzi şi 
zvânta totul. Prin pădurile de pe Ostrovul verde jivinele, chiar şi 
cele de noapte, ieşiseră din ascunzători şi lingeau lacrimile de 
pe frunze. 

In camera celor şapte, după terminarea lucrului, băieţii, 


obosiţi, vorbeau puţin, mai deloc. După potopul din timpul 
nopţii, pe zi veni o căldură ucigătoare, umedă. După căldura 
ucigătoare, apăru medicul Balduin Vitraliu lelcean. De obicei 
nimeni nu se foarte bucură de apariţia unui medic, medic = 
boală, dar aici nu era nimeni bolnav. Balduin îi trecus în revistă 
pe cei şapte „bărbaţi”, constată că, deşi frânţi de oboseală sunt 
perfect sănătoşi, le dădu ordin să doarmă cel: puţin două 
ceasuri „rotunde”, apoi ieşi să-şi facă rondul. 

— Ce porcărie! Făcu Vişinescu. larăşi s-a luat apă irt tot 
pavilionul. 

— Adă o găleată din pavilionul ştabilor, de-acolo nu se ia apa 
niciodată. E chiar rândul tău, după grafic... 

— Sergiule, zise Vrapciu, pune la „caş” banda cea nouă... 

— Însă „moderato cantabile”, pretinse Halalaie. Eu chiar 
vreau să aţipesc niţel... 

După vreo două ceasuri şi jumătate Balduin auzi muzică 
venind din camera celor şapte şi intră acolo, supărat. Nimeni nu 
mai dormea, băieţii făceau niţică gospodărie, îi trecu supărarea, 
refuză şocolată de casă, marmeladă „specială”, prăjituri. | se 
puse iarăşi întrebarea aia. Balduin, acest Balduin, parcă o şi 
aşteptase, dar cu el nu poţi fi sigur niciodată. 

— La drept vorbind, care dintre voi fumează, şi care nu? 
Amâna el întrebarea, răspunsul adică, fiindcă ştia foarte bine 
cum e cu problema fumatului. Până la urmă, totuşi, vorbi. 

— Maximilian Cornea e o legendă, zise. Şi totuşi acest om 
există. Îl cunosc, cunosc multe din încurcăturile sale... 

Una dintre marile sale încurcături, sau complicaţii, e cuvântul 
cel mai potrivit, a fost... iubirea. A avut ghinionul de a se 
îndrăgosti de Marifelis... 

— Marifelis? Se mirară cei şapte, luând poziţii cât mai 
comode, care pe pat, care pe vreuna din lăzile de campanie. 
Aveau în mina prăjituri, biscuiţi. Doi aprinseră ţigări. Balduin îi 
privi, nu sever, îi privi numai. 

— Cred că Marifelis vine de la Maria Felicia, o prescurtare. Se 
pare că era o fiinţă ieşită din comun, neasemuit de frumoasă şi 
care l-a dat gata pe marele detectiv datorită bizareriei purtărilor 
ei. Una din bazarerii este că* deşi între ei... nu mai existau 
haine... îl ţinea oarecum la distanţă. Nu voia să-l acapareze şi nu 
voia în niciun caz să-l accepte de soţ, or, se pare că, prins în 
vraja ei, M.C. A făcut tentativa de a o lua în stăpânire cu totul, 


dar a fost respins. Marifelis nu voia să se mărite. Marifelis l-a 
prins pe marele detectiv, l-a subjugat, l-a legat de mâini şi de 
picioare, şi, probabil, fără voia ei, l-a ucis. Nu e vorba ce o 
crimă, tehniceşte vorbind. Dar femeia aceasta fatală, fatală fără 
de voia ei, a pus capăt strălucitei cariere a lui Ma- ximilian 
Cornea. E o crimă mai subtilă, mai perfidă... 

— Era un detectiv de mâna-ntâi? Întrebă Ghepard. 

— Cel mai bun. Scot de pe listă poliţaii de prin cărţi, M.C. Era 
cel mai bun dintre cei ce au activat într-adevăr. Ager la minte, 
iute ca fulgerul, capabil de a se concentra în proporţie de sută la 
sută - ceea ce este foarte important, iar mulţi psihologi afirmă 
că e şi imposibil. Şi în plus un bărbat foarte chipeş. Poate că 
acesta a fost ghinionul său. 

— Dar Marifelis, era un fel de femeie diabolică? 

— Cine a pus întrebarea aceasta esenţială? 

— Eu, se prezentă tăcutul Halalaie. 

Halalaie era unul din cei ce-şi aprinseseră ţigări. 

— Posibil, zise medicul, că o femeie care iubeşte, şi care îa 
rândul ei este iubită, poate fi considerată oarecum diabolică. Nu 
trebuie s-o luăm neapărat în sensul rău al cu- vântului, şi nu 
trebuie să-l legăm de diavol... Cred că aţi văzut cu toţii 
„Frumuseţea diavolului” şi a fost lesne să constataţi că totul e 
mult mai complex. Poate că, biblic vorbind, frumuseţea nu eo 
mare calitate, prea e legată de ispită, de ispite, dar noi nu 
tratăm situaţia dintr-un unghia biblic. Ei, dar poate că şi 
diavolul, filosofic vorbind, e un rău necesar, poate că diavolul a 
fost creat - în legende - ca un contrast la tot ce e bun şi curat... 
în sfârşit, să nu tot disecăm... în orice caz e sigur că Marifelis 
era o femeie diabolic de frumoasă şi avea ochii când verzi, când 
stacojii... 

— Dar nu există ochi stacojii, protestară băieţii. 

— Aşa credeam şi eu. Se pare că, totuşi, există. Marea iubire 
dintre Marifelis şi Maximiiian Comea s-a întrerupt tragic. Ea a 
dispărut din viaţa lui. Cred că fără s-o fi dorit. Şi a produs o 
fisură definitivă în existenţa marelui detee- tiv. De la dispariţia 
fetei, cred că el nu şi-a mai regăsit echilibrul... 

— Cum se face că ştiţi atât de multe în legătură «u această 
„poveste”? 

— Poate inventez... făcu Balduin, şi se lăsă iarăşi o tăcere. 

— Dar cele două ceasuri desenate, lăsate pe noptieră?» rupse 


Voiazatzis. 

— ... Era o noapte lugubră. Unii dintre voi cunosc Ga* pitala. 
Şi merită s-o cunoşti! Acolo vin cele mai frumoas+ toamne, iar 
când pică o noapte lugubră, e cea mai lugubri din câte se pot 
închipui... 

— Eu mă plimbam pe malul Dunării, seara, şi am văzut o 
noapte la fel de lugubră, zise „tăcutul” Halalaie. Pot să afirm că 
prin ceva, nu ştiu prin ce, toate nopţile lugubre se aseamănă 
între ele... 

— Poate că nu greşeşti mult, Emilian... Maximiiian Comea se 
grăbea către casă, cu speranţa, aproape eu certitudinea că 
acolo-l aşteaptă cea mai frumoasă, cea mai ciudată dintre 
femei... Marele detectiv nu era conştient e; o iubeşte, că e mort 
după ea, că va fi mort fără ea, dai iubirea e un joc... un joc... O, 
0, 0, m, m, m! Venea pe jos, pe drum numeroase ispite, dar 
dintre toate ispitei8 mari el a ales pe cea mai mică, un birt 
unde a comandai o simplă bere şi a cerut băiatului să-i facă rost, 
de unde ştio, la ora aia, de un buchet de flori. Buchetul acela 
zae «şi acum, prefăcut în pulbere, în garsoniera lui M. C. 
Romantic, nu? 

— Romantic, da, ripostă Ghepard, dar e ca un ecou... din 
„Marile speranțe”, vă amintiţi, apartamentul domnişoarei 
Hawisham, dacă pronunt bine. 

— Romantismul şi disperarea au fost totdeauna fraţi buni. 
Ripostă Balduin. Poate e un ecou, dar poate că e chia» 
realitatea... 

— Domnule doctor, cine sunteţi Dv.? Întrebă Emilian Halalaie. 

— Un om care caută ceva ce nu va găsi, răspunse făru să 
ezite dr. Balduin Vitraliu leleean. 

Ghepard interveni: 

— O femeie diabolică aţi căutat vreodată? 

— Femeile  diabolice sunt destinate bărbaţilor diaboliel 
văspunse la fel de promt medicul. Apoi tuşi şi se corectă. Se 
pare că nu e chiar aşa... Ceea ce spun e livresc, nu ştiu din 
experienţă. În principiu, aceste femei aprige şi pline de mistere 
sunt destinate bărbaţilor că nişte mămăligi» şi... hm, şi invers. 
Ce e ciudat e că astfel de cupluri alcătuite din contrarii, sunt 
fericite... aşa se zice.. 

— Trebuie să înţelegem că Maximiiian Comea era şi el un 
bărbat diabolic, iar Dv, nu? 


„„.Venise o noapte lugubră, iar M. C. Cu buchetul în braţe se 
îndrepta către casă. Mergea iute, despicând întunericul. Nopțile 
au în ele ceva inexplicabil, ceva ascuns,:» şi apele mari. Dar şi 
ca apele mai modeste. Nopțile senine, ca şi cele viforoase, îţi 
ascund ceva, la fel ca şi fluviile, ca şi izvoarele, ca şi apele fără 
de margini. Lumina e puţină, bezna e infinită... Dacă te întrebi 
ce este noaptea sau cum se naşte o apă, răspunsurile sunt 
simple, vin de la sine, iar dacă totuşi nu ai răspuns, deschide 
cărţile, manualele. Dar cărţile şi manualele... Dacă meditezi un 
pic, sau fără voia dumitale, lucrurile se complică, al drakkului ce 
se complică. Dacă te gândeşti şi mai mult, îţi dai seama că. li 
rămas la suprafaţă. In natură nimic nu e simplu, din păcate, sau, 
mai curând, din fericire. Dacă totul ar fi simplu, am impresia că 
natura s-ar autodesfiinţa, simplist vorbind. În viaţă, care evident 
face parte din natură, iarăşi nimic nu e simplu, altfel n-ar exista 
viaţa. Omul, cel mai complex produs al naturii, e cu atât mai 
complicat, vorbesc despre omul pământean, nu despre 
„marţieni”, despre extrato- reştri, despre ăia - de vor fi existând 
- nu ştim nimb. Din păcate sau din fericire. Deci, vorbesc despre 
oameni. Arunci o privire asupra unuia, auzi două cuvinte rostite- 
de el şi te grăbeşti să-l taxezi drept un mărginit, ca să 
descoperi, cu timpul, exact contrariul - dacă nu cumva eş: i tu 
un cretin... Pojghiţa aceasta perfidă ce încearcă să acopere totul 
şi toate, teribil ce poate înşela! 

— ... totuşi, venise o noapte lugubră, interveni Vrap- ciu, 
eternul impertinent. 

— Am înţeles. Mă aduci la ordine... Deci, marele detectiv 
despica întunericul cu florile în mină. Buchetul din mâna lui 
parcă ar fi fost o lanternă, parcă lumina... M.C.. Era îndrăgostit, 
dar nu-şi dădea seama. Nu ştiu care filosof, te pomeneşti că 
Seneca, ar fi spus că îţi dai seama prea târziu că iubeşti... când 
nu mai e nimic de făcut.. _ când ai pierdut totul... 

— Nu cred că Seneca ar fi afirmat aşa ceva. Mai curând e o 
cugetare a Dv., domnule doctor, nu vă supăraţi. 

— Nu mă supăr, Voiazatzis... Şi-n mijlocul nopţii, Maximilian 
Cornea încremeni. Fereastra în care ar fi trebuit să licărească o 
lumină, era neagră, lugubră ca şi noaptea... Deci nu era aşteptat 
de către Marifelis, acum când el se grăbise mai mult ca oricând! 
Comisarul pătrunse ca o furtună în garsoniera sa. Pustie, 
bineînţeles. Nu chiar pustie: pe noptieră, micul desen, cele două 


ceasuri sehl- ţaţe în grabă. Cunoaşteţi povestea cu acele două 
ceasuri. Marifelis îl părăsise pe irezistibilul Maximiiian, lăsând, 
'işa cum şi conveniseră şi „parola”. Procedase corect, oarecum, 
din punctul ci de vedere. Dar din punctul de vedere al lui M. C.? 
Incorect? De ce? Acum, părăsit, înţelegea că legătura dintre ei 
nu fusese o aventură trecătoare. M-am întrebat de multe ori 
cum s-a ajuns la aceste „simboluril*, un ceas, despărţire 
temporară, două ceasuri, despărţire eternă. N-am găsit încă un 
răspuns satisfăcător. Dar am să-l caut, până ce dau de acest 
răspuns. De obicei aflu întotdeauna ceea ce caut. Nu că aş avea 
un talent deosebit, dar am o încăpățânare de fier. 

Deşi mărturisea că n-are niciun talent, Balduin înălţă fruntea 
şi-n ochi sclipi parcă ceva din trufia marelui detectiv... Băieţii 
simţiră o schimbare în tonul vocii lui. Îl examinau discret. Se 
pare că vreo doi chiar gândiră: oare toate acestea nu fac parte 
din biografia ciudatului nostru medic? 

— Şi se gândiră chiar şi la „pojghiţa” în spatele căreia se 
poate ascunde o personalitate. 

Deşi  nutreau faţă de Balduin o sinceră simpatie, 
personalitatea lui le era încă neclară şi posibil că aşa avea să şi 
rămână. 

— Poliţiştii sunt nişte oameni  singurateci, nişte lupi 
singurateci, cum se scrie, urmă dr. leleean. Se zice că rareori se 
îndrăgostesc, şi din această cauză rareori sunt părăsiţi, o o 
chestiune de calcul, totuşi când un copoi de talia lui M.C.E 
părăsit sau se află în dificultate, ce face el? 

lancu tuşi, lancu cel cu musca pe căciulă, şi opină: 

— În cărţi scrie că se apucă să bea, dar mie nu-mi vine să 
cred că marele detectiv... 

— Ai dreptate. În cărţi găseşti tot felul de năzbâtii, în orice caz 
M. C. Nu tinu cont de acest obicei „sfântu. Prea era el mare! Să 
se îmbete ei, auzi! Mai întâi examina o acuarelă minusculă ce i-o 
făcuse cadou Marifelis. Nu se pricepea la pictură dar îi plăcea, 
de bună seamă fiindcă venea de la Marifelis. Flori de diferite 
culori, iar printre ele vreo câteva verzi, luminoase... Balduin 
păru încurcat, dar numai o clipă. Verzi, luminoase, şi parcă 
semănau cu nişte ochi de lup. 

— Şi Marifelis avea ochi verzi, observă în treacăt Fodoreanu. 

— Da, verzi, iar uneori, oricât ar părea de ciudat, băteau într-o 
nuanţă de stacojiu. 


— Am mai spus că aşa ceva e imposibil... 

— Ai mai spus-o... murmură Balduin, absent. Şi, după o 
tăcere: De fapt, nimic nu e imposibil. 

Elevii înghiţiră, fiecare cu puterea sa de înghițire această 
axiomă formulată de dr. leleean. Să fi fost unul altul, l-ar fi luat 
în răspăr, poate chiar în râs, însă acest Balduin Wchiar din prima 
clipă se impusese în faţa lor. Aşa nătâng cum era el. Şi-n plus, 
fără voia lui în mod sigur, se înconjurase de o aureolă - haide să 
îndrăznim a-i zice - enigmatică. Da, o, 0,0, m, m, m, fără voia 
lui. 

— Aurel Vrapciu, ţie, acasă, ţi se spune Marius. Îr» principiu, e 
imposibil să înţelegi cum s-a prefăcut pennu ai tăi, Aurel, în 
Marius. Dar să ne întoarcem la marele detectiv. Nu s-a îmbătat 
nici nu i-a trecut prin minte una ca asta. A stins lumina şi s-a 
lungit pe o canapea. A rămas, în întuneric, dar nu mai mult de 
cinci minute. A aprins luminile şi a examinat minuţios desenul 
cu cele două ceasuri. Îi venise un gând, o bănuială. A scotocit 
prin sertare şi a scos alte două „parole “— fiindcă el şi cu 
Marifelis se mai despărţiseră de două ori, însă temporar. Două 
„parole14 fiecare cu schiţa unui ceas. Ceasuri de buzunar, 
creiona ie cu grijă şi cu cifre romane, alea cu X şi aşa mai 
departe La ambele acele arătătoare sunt oprite la ora 
douăsprezece fără cinci. Ultimul desen, cel de despărţire 
definitivă, părea aşternut în grabă, cu neglijenţă, parcă de altă 
mâna cea şurile aveau cifre arabe, alea folosite de noi, iar 
arătătoarele erau trasate alandala. Am zis că desenul era parcă 
schiţat de o altă mână, totuşi marele detectiv se convinse că 
Marifelis trecuse pe acolo. Pusese apă proaspătă în vază cu flori, 
spălase ceşti şi farfurii în mica bucătărie, lăsase totul în ordine. 
Ciudat chip de a te despărţi, mai întâi faci curăţenie în locuinţa 
celui pe care-l părăseşti, şi apoi pleci... definitiv. Rămânea şi 
enigma celor două ceasuri. Marele detectiv luă... 

— Una din lupele sale preferate... i se suflă. 

Balduin surâse, nu-i displăcea să fie luat peste picior, 

Amicalmente chiar de nişte puşti. 

— Nu. Maximiiian Cornea făcea excepţie şi-n această privinţă. 
Nu folosea nici ochelari, nici vreo altă sticlă... măritoare. Poate 
fiindcă avea ochi prea buni. Luă mesajul de despărţire definitivă 
şi-l privi în lumină din toate poziţiile şi se convinse că desenul îi 
aparţinea chiar lui Marifelis. Foarte bine (în sufletul lui nu era 


câtuşi de puţin foarte bine!), dar de ce se zorise făcând la 
iuţeală desenul, de ce folosise cifre arabe? 

CRISTIAN MOREA În acel moment în camera celor şapte intră 
doetorul Morea. Acest bărbat, nu prea înalt, nu foarte arătos, cu 
părul rar şi decolorat, nu tocmai tânăr, cam rotofei, cu obrazul 
îmbujorat, bătut de toţi curenţii şi străbătut de vinişoare roşii, îl 
privi cu obişnuitu-i scepticism pe Balduin, trecu în revistă 
chipurile băieţilor. Mormăi, aprobator sau dezaprobator - greu 
de precizat: - Pun pariu că le spui unul din basmele tale despre 
comisarul Maximiiian Cornea, fantoma poliţistului perfect, care 
ştie totul şi poate totul... Sunt curios însă care variantă le-o oferi 
băieţilor! N-are importanţă, îmi pare rău, spune „va urma* şi 
vino cu minet Musai! 

Tinerii rămaseră tăcuţi, celor din. Păturile de sus le atir- nau în 
gol picioarele muşchiuloase, bronzate, păroase la unii. Erau 
dezamăgiţi, băieţii aceştia, şi se priveau dezamăgiţi. 

— E om bun, doctorul Morea, făcu Ghepard. Dar e tare 
prozaic... 

— S-ar putea să fie doar o „pojghiţă”, opină Halalaie. 

— Poate că simte că-l simpatizăm mai mult pe dr. lel- cean şi-l 
încearcă asta, cum îi zise, un fel de gelozie. 

— Nu prea cred, zise Halalaie. 

— Prin urmare toate acestea sunt „basme “! Făcu amărât 
lancu. Eu le luăm în serios. , 

— Şi ce dacă sunt „basme”, spuse Ghepard. Balduin. Asta le 
povesteşte cu atâta farmec! 

— Ce s-a întâmplat? Intrebă pe culoar Balduin. 

— Un fleac. Cineva a călcat strâmb şi şi-a scrântit glezna. Vino 
să mă ajuţi s-o pun la loc! 

— De ce mă discreditezi în faţa copiilor, „Leonidas”? De unde 
ştii că toate câte le povestesc sunt chiar basme? 

— Nici că-mi pasă, replică Morea, mergând iute şi meşterind o 
scobitoare. Ştii ce, pe mine mă cam deranjeazS că-mi spui, 
Leonidas “, dar nici nu-mi pasă de fapt... In orice caz e 
preferabil, Leonidas “, decât „Stelian”, cum ţi se spune acasă. In 
orice caz, mie nu-mi place „Stelian”, îţi voi spune în continuare 
Balduin. i se potriveşte ca o mănuşă! Descopăr cu surprindere 
că eşti un fel de vanitos? De ce te-a jignit termenul meu, că spui 
„basme”? Aceştia sunt copii încă, şi le plac basmele. Şi ţie-ţi 
plac. Şi, poate, chiar şi mie... Ce, nu cumva ai uitat că mi-ai 


povestit şi mie despre comisarul Cornea, dar eu totul altă 
variantă?! 

Balduin mergea, preocupat şi tăcut. 

— Hei! N-ai auzit ce-am spus? 

— Am auzit „hei “. Nu te gândeşti că poate există cu adevărat 
mai multe variante? 

— Poa-să existe şi o mie, mie nu-mi pasă! Haide să scăpăm 
de gleznă aia scrintita... şi apoi... mi-e o sete! 

— Antialcoolicule! 

Puțin mai târziu, după ce scăpaseră de gleznă scrintită, 
stăteau în hruba lui Morea. Acesta destupase o sticlă cu vin 
ruginiu. Îl privi câtva timp, însetat, înainte de a turna în pahare. 
Zicea că face astfel exerciţii de voinţă! Zise: - Am fost ieri în 
oraş. Mai întâi la dentista noastră, domnişoara Flandra B. De 
data asta nu ca să-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala, cum am 
obiceiul, ci ca să-mi aranjez o carie. Totuşi, poate că şi 
curiozitatea... Cum lucrează la măsele o fată dulce şi frumoasă 
cum e această Flandra? Am impresia că lucrează de minune, are 
mâna uşoară, e agilă, îţi face plăcere să te uiţi la ea. Tu o 
cunoşti Balduin? 

— Păi ţi-am spus că da! 

— Ce-ţi sare aşa ţandăra? Apoi, după ce i-am dus den- tistei 
un bucheţel de flori, cum tot aveam chef să hoinăresc, chiar mi- 
am vârât nasul unde nu-mi fierbe oala, m-am dus la celebrul 
Birt, m-am aşezat la masa de sub celebra inscripţie, a marelui 
detectiv, am cerut vin şi am aşteptat. Mi-a surâs norocul! A 
apărut bătrânul bufon, cu armonica lui. 

— E bătrân, dar nu e bufon, îl corectă posomorit Balduin. 

— Din punctul meu de vedere e şi bufon şi caraghios... Morea 
luă sticla. Să mergem pe malul Dunării, să ne mu- iem labele... 
Vom continua acolo discuţiunea asta interesantă. 

O continuară însă şi în drum către Marele Fluviu: 

— ... Şi cânta exact melodia aia, „Orhidee pentru Marifelis”, 
pe versurile legendarei Marifelis. De unde cunoaşte el această 
melodie, uitată acum? 

— Încă nu ştiu, dar voi afla, replică rece şi sigur de sine 
Balduin. 

— Tare eşti vanitos, o repet. Cum vei afla? 

Îşi vârâră picioarele în apă călduţă, aşezându-se pe nişte 
pietroaie, adevărate fotolii făcute anume pentru doi medici 


obosiţi. Morea privi în lungul apei, către un punct unde soarele 
se ascundea sfios (poate fi soarele sfios?), după un şir de arbori. 
După ce privi, şi după ce tăcu, şi după ce luă o înghiţitură de 
vin, Morea vorbi: 

— Prin urmare nopţile şi întunericul ascund taine? Originea 
fiecărei ape, ca şi a beznei, are ceva misterios? 

— Bravo, „Leonidas”! Ai pândit după uşă! 

— Da. Recunosc. Am ascultat de după uşă, ca un „fur şi tâlhar 
“, cum spune poetul. Trebuie să mă ruşinez? Uite, încerc, dar nu 
sunt în stare. Eram curios ce baliverne le mai înşiri ceilor şapte 
privilegiați ai tăi. Ei şi, care e misterul Dunării şi al nopţii? 

— Dacă aş şti, suspină Balduin. 

Îl părăsise dintr-o dată siguranţa de sine, asprimea vocii. 
Devenise iar un nătâng. 

Morea îi întinse sticla, împăciuitor, lelcean nu observă. Se 
gândea, sau se prefăcea absorbit de gânduri. Morea înfipse glaja 
în nisip şi glăsui: 

— La început nu prea mă interesa persoana ta, Balduin... 

— Fiindcă am o mutră de nătâng... 

— Ai mutra pe care o ai, şi n-o poţi schimba. Da, şi din cauza 
asta. Dar cauza principală e în mine. Deşi-mi viu nasul peste tot, 
trebuie să recunosc că nimic nu mă interesează cu adevărat. 

Acum Balduin îl privi. Cute adânci, amare, tăiau faţa colegului 
său. 

— E foarte trist când ajungi la concluzia că nu te mal 
interesează nimic! 

— Dă-mi sticla aia! Balduin sorbi din vinul ruginiu şi se 
posomori. larăşi nu mai era un veritabil nătâng! 

— Ai o criză de melancolie. Şi de fapt adevărul e căk bei prea 
mult! 

— lar tu, prea puţin, Balduin. 

— Şi faci un pio de teatru - nu prieep de ce faţă de mine. Te 
interesează totul - nu degeaba te amesteci în toate poveştile! 
Te interesează bolnavii tăi. Te interesează copiii ăştia, faţă de 
care afişezi detaşare sau nepăsare, sau mai ştiu eu ce, dar am 
văzut eu cum îi examinezi, cum ţi vindeci, fără tine aş fi fost al 
drakkului de dezorientat, să nu crezi că e un compliment. Te 
interesează noutăţile din „arta “medicală. Te interesează în 
general arta, nu degeaba ai adus cu tine o mulţime de cărţi. In 
sfârşit, nu ştiu de ce neapărat în sfârşit, te interesează femeile. 


— Ştiu, eu, Balduin? Dar dacă e numai o „pojghiţă”. 

— Ca să te citez pe tine? Poate că încerc numai să mă 
conving că sunt şi pot fi cu adevărat folositor? 

— Complici lucrurifle, Morea! 

— Aşa mai merge. Nu-mi place când îmi spui „Leoni- das “. Nu 
sunt un învingător. Şi, poate cea mai mare tristeţe a mea e 
certitudinea - nepotrivit cuvânt! 

— Că nu mai sunt tânăr. Şi cred că sunt mai uzat decât ar 
trebui să fiu conform vârstei reale. Sunt hârsit... am trecut prin 
prea multe întâmplări ce m-au... cum se spune? 

— Ce, cum se spune? 

— Uite, nu-mi vine în minte cuvântul potrivit... S-o luăm pe 
franţuzeşte: întâmplări ce m-au tuşat. 

— Fiecare om trece prin întâmplări care-l... obosesc. 

— Nu face filosofie măruntă cu mine, Balduin, nu e de nivelul 
meu şi nici de nivelul tău. Eu totuşi încerc să-mi menţin pofta de 
viaţă, pofta de lucru, dar uneori îmi vine foarte greu. Dar cu 
tine, ce se întâmpla? 

— Ce se întâmpla cu mine, Leonidasw? 

— Nu te poţi ascunde privirilor unui bătrân vulpoi. Te apasă 
ceva. Dar din nou îmi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala. ă 

— Suntem prieteni, Morea. Poţi vorbi cu mine despre orice. In 
orice caz să ştii că nu mă apasă nimic în chip deosebit. Dar nu 
revenim la obiect? Îmi spuneai că la început nu te interesăm, 
mai ales datorită mutrei mele de nătâng. Şi am ajuns să fiu 
interesant pentru tine? 

— Nu ştiu. Morea mai bău vin. Părea cherchelit, poate datorită 
căldurii. Nu ştiu. Dacă apele ascund un mister, şi nopţile ascund 
mistere, nu ştiu de unde mi-a venit ideea caraghioasă că şi tu 
ascunzi un mister. 

— Chiar, caraghioasă, „Leonidas “! 

— Dar de fapt, ce explorezi tu, Balduin? Ce cauţi? 

— Ascultă Morea, mă mărginesc să încero să fiu un medio - 
dacă se poate - bun. Nu scriu versuri, nu pictez, nu scriu 
articole, nu cânt la vioară... 

— Dar la chitară - da! E-hei! O, o, o! M, m, m! De unde ai ticul 
ăsta verbal? 

— Chitara, aşa se consideră, nu e un adevărat instrument 
muzical, e, mai curând un obiect frivol ce scoate sunete, cu cât 
mai dezordonate, cu cât mai zgomotoase, cu atât mai bine. A 


fost un act inexplicabili că m-am „produs1* în faţa băieţilor, nu 
ştiu ce mă apucase. N-am avut aventuri amoroase sau mări 
iubiri, din păcate. N-am fost niciodată unul din acei prunci 
despre care se spune „vai ce copil drăguţ!" N-am fost drăguţ 
nici în copilărie, şi am simţit din plin... cum să-i zic?, situaţia. 
Ştiam să citesc înainte de a intra la întâia primară. Mă interesau 
cărţile, dar mai ales revistele, ziarele. Citeam şi decupam tot ce 
mi se părea interesant... 

— Ştiu, ştiu... şi ce scotoceşti tu acum? Să nu-mi spui că te 
preocupă viaţa mea?! 

Balduin îl privi atent. Oare Morea era chiar pilit? Nu-l văzuse 
niciodată nici măcar un pic ameţit. 

— Viaţa ta mă interesează, „Leonidas”, dar nu scotocesc. Ce 
pot să aflu despre un lup singuratec ca tine? Dar întâmplarea m- 
a dus, nu o singură dată în situaţii neaşteptate. Tot întâmplarea 
m-a dus la Birt, întâmplarea m-a făcut să descopăr urma trecerii 
prin acest oraş a lui Maxi- milian Cornea. Ei, dacă scotocesc, să 
admitem că scotocesc în viaţa acestui om. 

— Dar de ce o faci? _ 

— Poate că sufăr de o boală, îmi plac enigmele. In viaţa 
mardlui detectiv există o mare enigmă: dispariţia unei femei, 
Marifelis. Încerc să aflu ceva şi despre această femeie. 

— Mă! Nu cumva eşti chiar tu, Maximiiian Cornea, re~ 
divivus? 

— Nu, răspunse dr. leleean, luând, parcă, foarte în serios 
întrebarea. Îşi aruncase cămaşa şi eternul maieu; fără haine, 
părea un tânăr judoman. Umeri largi, muşchi, talie de invidiat. 
Ciudat cum pot să schimbe, în rău, hainele pe om, când dictonul 
zice altfel. 

Morea îl examină şi aprinse o bdestemată de ţigară. 

— A dispărut, din viaţa marelui detectiv, acea femeie... Ei şi 
ce?! Şi din viaţa mea au dispărut destule dame. 

Fie că ne-am despărţit, fără desene de ceasuri, un ceas, două 
ceasuri, ce tâmpenie!, fie că m-a înşelat, şi am aflat, fără să fiu 
copoi ca tine sau ca M. C., fie că pretenţiile ei mă depăşeau. La 
un moment dat toate femeiuştile cărora le faci curte, pretind să 
devină legitime. Nu ştiai? Ei... unde naiba am ajuns, în viaţa 
mea au fost câteva femei, au dispărut, îţi jur că în mai puţin de 
o săptămână uitam şi cum le cheamă... 

— Posibil că spui adevărul, făcu, neutru, Balduin. Dar, din câte 


am aflat până acum, Maximilian Comea n-a reuşit s-o uite pe 
femeia vieţii lui. Aşa cum era el, uşuratec şi... carnivor. A căutat- 
o mereu. O caută şi acum... 

— Dar tu ce urmăreşti, Balduin? 

— Nu ştiu exact. Nu ştiu exact ce vreau. 

— Din ce în ce mai interesant! Nu ştii ce vrei. În schimb te 
cramponezi de poveşti, de basme! Eşti un cara- . Ghioş, Balduin! 

— Toată viaţa am fost un caraghios, „Leonidas”. Nu pot ° să 
mă schimb. Îmi plăcea, pe vremuri, să dezleg cuvinte 
încrucişate. Acum dezleg enigme, sau, măcar, îmi închipui că le 
dezleg. La drakku! Stiola asta a avut fundul spart. Uite că s-a şi 
terminat! Ascultă, Morea, tu nu eşti un adevărat beţiv! 

— Ştiu şi eu?! Poate! Nici asta n-am reuşit! Dar, mă crezi sau 
nu, eu nu m-am îmbătat de-a binelea niciodată în viaţă. Balduin 
îl privi cu îndoială. Poate că acum urma să se întâmple acest 
eveniment... Dar, continuă Morea, îmi place să iau un pahar, 
două. Îmi pică bine, mai ales că ceva ce bâzâie în jurul capului 
meu nu mai aude... 

— Ce bâzâie, Leonidas? 

— Am să folosesc o expresie la fel de uzată ca şi mine: 
sentimentul ratării. 

— Orice se poate spune despre tine, dar că ai fi uzat sau 
ratat, nu. În niciun caz! Ai vrut să ajungi medic, ai ajuns, şi încă 
unul foarte bun. Sau poate n-ai vrut să fii medic? 

— Aş fi vrut să fiu navigator, Balduin. Să navighez într-un 
submarin sub gheţurile Poluăui Nord! 

E clar că e pilit zdravăn, gândi Balduin. Pentru prima dată în 
viaţă? 

— Azi ai băut cam mult! 

Oare medicul Morea „scandalagiul”, care cerea să se facă 
dreptate, dar care în alte momente se considera uzat. 

Ratat, îl auzi? Posibil că nu. Morea se îndepărtă prin apă mică, 
descult, cu nădragii sufuicaţi, ducând pe umăr, înşi- retate, 
ghetele sale cam scâlciate. În mână ţinea de gât sticlă goală. 
Balduin se ridică, ascultă cântecul Dunării, peste acesta se 
suprapuseră nişte zgomote metalice care veneau dinspre 
atelierul de montaj, intenţionă să-l ajungă din urmă pe 
„Leonidas”, dar, evident, acesta avea acum poftă să rămână 
singur. Nu avea poftă să i se spună vorbe dulci şi oricum, 
Balduin nu se pricepea să compună asemenea vorbe. „De ce 


naiba cară cu el sticla aia goală?” se întreba anapoda Balduin şi 
pomi 6pre cabinet. Se schimbă şi prinse* cursa pentru oraş. Se 
înnoptase. 

ADRIAN MOCANU Într-o dispoziţie nu tocmai fastă, Balduin se 
duse la Birt să ciugulească ceva. Masa lui era ocupată: marele 
detectiv. Nu prea avea chef de el! 

— Ce te uiţi aşa la mine, docteur? Fiindcă nu m-am ridicat şi 
nu m-am înclinat până la pământ în clipa apariţiei tale? Te 
aştept de multă vreme. Am şi reuşit să beau patru coniace, şi 
am cerut al cincilea... 

— Alt beţivan, gândi Balduin, şi regretă că-l părăsise de 
izbelişte pe „Leonidas “. Dar, în ciuda celor patru coniace, 
obrazul „bărbatului fatal” părea nealterat. Vocea limpede. La fel 
de limpede şi amărăciunea sau, cum să-i zicem, adâncă tristeţe 
din glas. La fel de limpezi ochii, al- baştri-cenuşii, ca toţi ochii 
copoilor din lume, atenţi şi, hm, da, bănuitori. Dar nu nişte ochi 
răi, în niciun caz răi. Lui Balduin i se făcu milă. Milă de marele 
detectiv, de amicul său Morea, de sine chiar şi chiar de întreaga 
lume. Această lume mereu ameninţată sau de tirani, sau de 
bombe atomice, sau de ambele, ca să nu mai punem la 
socoteală ciumă, scarlatina şi scabia... 

Chelnăraşul isteţ se înfiinţă cu păhărelul pentru M. C_ şi-l privi 
întrebător pe dr. leleean. Acesta făcu o excepţie. 

— Tot coniac. Şi măduvioară la grătar. Tu de ce nu mănânci 
niciodată? Îl întrebă pe marele detectiv. 

— Mănânc la restaurantul hotelului meu, răspunse acesta, pe 
un ton ceva mai ţâfnos. Poate că nici nu mănânc deloc. 

Haide să ne întoarcem ia povestea aia... Am rămas la 
momentul când nătângul de Maximiiian Cornea... 

— Nătâng sunt eu, îl întrerupse Balduin. Cornea era şi este, un 
tip fercheş... 

lubito, în timp ce formula, fără mare convingere aceste 
cuvinte, nătângul de Balduin îl fixa - oare de ce? 

— Pe baronul B. Alias Paracelsus, aiias tot ce-ţi doreşte inima. 
Acesta, acum în ţinuta lui de gală, sorbea şampanie în alt colţ al 
încăperii. M. C. Urmări privirea lui Balduin, văzu încotro ţinteşte 
şi simţi în toată fiinţa lui iritare şi nedumerire. Totuşi vorbi calm: 
- Când nătângul de Maximiiian Cornea, dându-şi seama că 
Marifelis l-a pus pe liber, i-a dat papucii, s-a apucat să deşarte 
pahar după pahar, iar între al doişpelea şi al treişpelea pahar i-a 


telefonat la poliţie lui Adrian Mocanu cerându-i - între sughiţuri - 
să afile cine e Marifelis şi unde locuieşte... 

— Exact, confirmă, neîndurător Balduin. Maximiiian Cornea, 
bărbat între bărbaţi, a plâns, iar Ad. Mocanu l-a auzit hohotind în 
telefon. A fost o mare surpriză, poate chiar o deziluzie pentru 
tânărul inspector să-l audă pe marele său şef hohotind beat la 
telefon... Acest Ad. Mocanu era un tip foarte capabili, lui şi lui 
luga Martin îi datora marele detectiv parte din uluitoarele sale 
succese, dar Ad. Mocanu n-a înţeles atunci, şi cred că n-a înţeles 
niciodată, motivul real al lacrimilor acestui mare detectiv... 

— Dar tu îl ştii? 

— Da! Ţişni vanitatea prin gura lui Balduin, şi începu să 
mănânce. M. C. Îi urmărea încruntat bând al şaselea coniao. 
Balduin isprăvi măduvioara, şterse ca un ţăranometru farfuria cu 
un miez de pâine şi deodată zâmbi. Nici ca un nătâng, nici ca un 
vanitos. Pur şi simplu zâmbi. 

— Te hlizeşti ca un cretin! Se înfurie M. C. 

— Nu mă poţi atinge cu asemenea insulte puerile. Pune la 
contribuţie marea ta fantezie. Spune, de pildă, cam aşaj 
„Docteur! Felix qui potuit rerum cognoscere causas”. 

Oare marele detectiv înțelegea sensul acestui vers al lui 
Verigiliu, sau el, M. C., se opri doar asupra unui singur cuvânt? 
Probabil că a doua variantă e cea valabilă. 

— Te legi de numele lui Marifelis? 

— Spui prostii! 

— Da! În preajma ta omul se tâmpeşte. Şi care e „motivul real 
u? 

— Am să-ţi spun... Balduin mai aruneă o privire către baronul 
B. Acesta privea în gol. Cu puţine zile înainte de „definitiva 
despărţire” avusese Joc o scenă cu adevărat în- duioşetoare. 
Balduin privi pumnii lui M. C., aşezaţi pe masă în1» -o poziţie 
agresivă, dar nu păru speriat. Cu adevărat înduioşetoare şi 
această amintire a rămas ca o «isatrice pe sufletul marelui 
detectiv. Marifelis şi-a dai jos de la gât lănţişorul străveziu de 
platină. 

— Cere-mă de soţie, dragul meu! 

— Cum ai spus? Tresări comisarull. 

— Nu te speria! (Relatarea lui Balduin continua necruțătoare, 
fără piedici. Părea foarte sigur de tot ceea ce afirmă!) Nu vreau 
să te încătuşez, e o dorinţă simbolică, a zis Marifelis. Infăşoară 


lănţişorul în jurul inelarului meu. Căsă- toreşte-mă cu tine. 
Spune-mi: „Te cer de soţie, Marifelis. Accepţi să-mi fii soţie? “ 

Neîndemânatec, cu totull depăşit de situaţie, Maximilian 
Cornea înfăşură cu stângăcie lănţişorul de platină în jurul acelui 
deget, degetele sale se bâlbâiră până ce dibui cum se foloseşte 
cerculeţul cu resort ce prinde lănţişorul. Maximilian Comea nu 
fusese în viaţa lui dominat în aşa hal de o femeie! 

— Te cer de soţie... Accepţi să-mi fii soţie, Marifelis? 

— Accept să-mi fii soţ, Maximilian! Insă noi nu ne căsătorim. 
Noi - zise, arătând lănţişorul de pe inelar. 

— Noi ne soțiem. Voi fi soțiata ta, vei fi soțiatul meu. Cred că 
aceasta e suprema formă a fericirii în amor! După câtva timp, în 
vreme ce el tăcea siderat, Marifelis, privind lănţişorul, ridicându- 
| în lumină, zise: - E cel mai frumos cadou ce mi s-a făcut în 
viaţă. Tu mi-ai făcut acest cadou. 

Marele detectiv, şi aşa uluit, observă că Marifelis are lacrimi în 
ochi. O (luă în braţe o legănă, îngâna nişte cuvinte cam fără 
sens... Şi ea, Marifelis, în ciuda emoţiei şi a lacrimilor, părea 
totuşi lucidă. 

— Să nu te ambalezi prea tare în dragoste, dragul meu! A zis 
ea. Nu ţi-e în fire, iar da «ă totuşi te vei îndrăgosti crunt, nu vei 
fi fericit. Eu vreau ca tu să fii fericit. 

7 - Orhidee pantru Marifelis 

— Nu ai de unde să cunoşti aceste amănunte, interveni feroce 
marele deteotiv. Ştiu, Balduin, că eşti un fel de şobolan, citeşti 
de mic copiA gazetele şi faci tăieturi din ele. Gred că eşti un pio, 
cel puţin un pic, nebun. Şi totuşi ai ghicit... cam aşa s-au 
petrecut lucrurile. 

— Important e reacţia din seara aceea a comisarului, a 
marelui detectiv. Recapitulând amănunt cu amănunt episodul 
„cererii în căsătorie”, el bea în neştire blestemând toate femeile 
din 'lume şi toţi bărbaţii care le iau în serios. În urmă cu puţine 
zile ea joacă rolul de mare amorezată, îl joacă perfect, îl face şi 
pe el să lăcrimeze, iar acum abia după câteva zile de când au 
devenit soțiat şi soțiată, îi lasă agest... această parolă de 
definitivă despărțire. „Accepţi să mă ceri în căsătorie, 
Maximiiian? Să-ţi fiu soțiată... “ 

Marele detectiv mai bău ce mai bău, dădu acel telefon lui Ad. 
Mocanu şi ieşi în stradă. Aici urmează un mare gol în memoria 
lui M. C. 


Balduin pocni din degete şi el, un semiabstinent, mai ceru un 
eoni. Un coniac. Repetă: UN MARE GOL! 

De undeva de pe o stradă, după un mare spaţiu de timp, îl 
culese Adrian Mocanu, venit cu automobilul de serviciu în 
ajutorul marelui său şef. Trebuie să dispui de talent ca să culegi 
de pe străzile unui oraş un om ce rătăceşte hai- hui. Ad. Mocanu 
dispunea de acest talent. Îl introduse binişor pe Maximiiian 
Comea în automobil şi porni într-o lungă plimbare „de aerisire”. 

Marele detectiv se trezi buimac a doua zi în cămăruţa 
modestă a lui Ad. Mocanu. 

— A mai trecut o zi, mormăi confuz M. C. A mai trecut 

O zi din viaţa mea... Ce bine... O zi mai puţin! ... 

Adrian Mocanu fuma, sorbea dintr-o cafeluţă, faţa lui era 
netedă, obrajii puţin scobiţi, părul, deasupra frunţii, rar, în ciuda 
tinereţii sale. Părea firav şi vulnerabil, n-avea înfăţişare de 
detectiv M. C. Gemu, îşi frecă tâmpilele îndurerate, încercă să-şi 
amintească ce se petrecuse... Ad. Mocanu îi turnă cafea 
fierbinte într-o ceaşcă mare. 

— E cel mai bun remediu împotriva mahmurelii şi a durerii de 
cap, domnule comisar! 

Figura fotogenică a marelui detectiv, şi aşa şifonată acum, se 
schimonosi şi mai mult. 

— Ce mi s-a întâmplat, Adrian? Parcă... aşa cred... eram tare 
beat azi noapte... 

— Suficient de beat ca să vă duc la arest, dom şef. Luaţi 
cafeaua. 

— Dă-o la naiba de cafea! Ai ceva de băut? Ceva tare? Acesta 
e singurul remediu după beţii. 

— Dar nu sunteţi un alcoolic, domnule şef! 

— Nu e nicicând târziu să devin... Dar ce mi s-a întâmplat? 

— Poate nimic, poate ceva grav... Am coniac şi rom Jamaica 
vechi. Dar nu v-aş sfătui să... 

— Nu mă sfătui tu pe mine! Un rom te rog! Dar nu te zgârci! 
Un pahar mare! 

Adrian Mocanu se supuse „ordinuluil*, fără să fie convins că 
face bine. Puse alături şi o carafă cu apă. Marele detectiv sorbi 
cu sete romul şi apa rece, din „gheţar". Figura i se mai destinse, 
dar cearcănele durerii, sau ale nedumeririi, rămaseră. Mai ceru 
rom, şi primi. Într-o singură noapte barba îi crescuse cât în trei 
zile şi trei nopţi. Se repezi, cochetul de etl, la oglindă. Nu era 


încă sigur de picioarele sale, iar oglinda îi reflectă un chip străin 
şi trist. Poate nu era bună oglinda. Totuşi... nu albise. Totuşi, cei 
se întâmplase? 

Mai bău tărie, îşi masă ceafa, traversă camera, se aşeză pe un 
fotoliu, ce ghinion, Ad. Mocanu nu avu timp să-l prevină, 
fotoliului îi lipsea un picior, era o piesă pur decorativă, marele 
detectiv se răsturnă, se rostogoli cât colo. Se ridică încercând să 
surâdă, mai ceru să i se toarne în pahar. Simţea cum torpila 
alcoolului urcă spre creier, dar, ciudat, parcă începea să-şi 
amintească acum câte ceva... 

— Da, parcă încep să reconstitui, mormăi. Aseară am băut 
peste măsură... dar încă nu ştiu de ce. Apoi m-am pomenit 
alături de tine în automobil, am vorbit, dar nu ştiu ce. Unde m-ai 
cules? 

— Departe, pe şosea, la ieşirea din Bucureşti. 

— Dar cum ai ghicit că sunt acolo? 

— Nu ştiu. Poate intuiţia, aşa cum am învăţat de la Dv., zâmbi 
Ad. Mocanu. 

Apoi, parcă, ne-am pomenit într-un cimitir... Era oare un 
cimitir? Îmi aminteso cum în faţa mea se ridicau vechi pietre 
funerare... nişte pietre ce se mișcau, sau mă clătinam eu, iar în 
lumina lunii se vedeau inscripţii. Într-o limbă de neînțeles... Apoi 
am văzut nişte flori aurii ce sclipeau în lună, şi se mişoau şi ele. 
Cred că te-am întrebat ce fel de flori sunt, iar tu mi-ai răspuns: 
orhidee. lar eu ţi-am spus că mai curând sunt oohl de fiară, ochi 
de lup.. 

— Te-am întrebat de ce sunt aşa de luminoase, iar tu mi-ai 
răspuns că e din cauza clarului de lună... Apoi ne-am ur- oat iar 
în maşină. Am scotocit şi am tot scotocit! ... Ce căutam de fapt? 
Şi unde am fost cu automobilul? 

— La cimitirul oriental, la vro cinzeci de km. De Buc. 

— Şi de ce am ajuns acolo? 

— Din întâmplare, sau pe motivul că pe direcţia aia mer- geaţi 
pe şosea. Eu v-am plimbat cu maşina pentru aerisire... dar aţi 
tot scotocit şi aţi tot scotocit, ştiaţi că inspectorii ascund acolo 
undeva în maşină o sticlă pentru nopţile friguroase... aţi găsit-o 
şi eu v-am dat pace. Ce era să fac? Sunteţi şeful meu! Eu v-am 
cărat în spate din auto până ir» cameră. Sunteţi un om greu! Un 
bărbat solid! 

M. C. ÎI scrută furios pe Ad. Mocanu, dar acela vorbea sincer şi 


fără aluzii. Ce aluzii ar fi putut să găsească? Marele detectiv se 
îmbătase crunt, iar apoi, când să-şi mai revină, găsise sticla aia 
amărâta a inspectorilor din care trăgeau câte un gât în nopţile 
reci când trebuiau să stea nemişcaţi, urmărind cine ştie ce 
spanac, vreun spărgător diletant oare în loc să taie vitrina unui 
bijutier, greşea, nimerea în bodega unui vânzător de lumânări 
(pentru cazul când se lua curentul), şi făcea puşcărie pentru 
câteva lumânări, în loc să stea frumuşeii la micuța pentru un 
maldăr de diamante... 

— Mă, Ad. ÎI întrerupse M. C. Ce tot aiurezi tu acolo? Las-o 
baltă! Ce mi s-a întâmplat de fapt? 

— De fapt nu ştiu, dar poate că voi afla! (Parcă-l imita pe 
Balduin.) Mi-aţi dat un telefon - vă amintiţi? Nu vă amintiţi! Ad. 
Mocanu merse la fereastră şi vorbi anemic, stând cu spatefle la 
şeful său. Mi-am dat seama că vă aflaţi într-o stare anormală... 
Am predat serviciul, am coborât. l-am alungat pe şofer din 
maşina de serviciu şi am plecat în excursie. Nu vă aflaţi acasă. 
Am pornit agale pe bulevarde şi străzi. L-am recunoscut pe 
spărgătorul Caprăverde, pe şeful borfaşilor Ghiuţman, pe 
comandantul cerşetorilor. Dugă, şi pe alţii, aş fi putut culege o 
recoltă straşnică, chit că eram singur şi ăia m-ar fi snopit, dar 
îmi căutam şeful. V-am recunoscut în lumina farurilor. Inaintaţi 
ca un orb, mototolind în mână o hârtie. Am păstrat-o. lat-o aici. 

— Stai! Nu-mi arăta nimic. Florile acelea din cimitirul oriental, 
erau chiar orhidee? 

— Da, orhidee sub sclipiri de lună. 

Maximiiian Cornea examină figura tânărului poliţist. Părea 
deschisă şi aproximativ sinceră, dar marele detectiv cunoştea 
capacităţile inferiorului său: bănuia, M. C., bănuia că nu spune 
totul. Ce se întâmplase de fapt? Ce-i ascundea tinerelul ăsta 
capabil, dar fără de succese la femei? In acelaşi timp comisarul 
simţea tot mai tare elicele ce 
i se învârteau iarăşi în cap. 

— Mai dă-mi rom! 

Ad. Mocanu îi trânti în faţă, aproape în duşmănie, toată sticla. 

— Şi acum dă-mi hârtia ce o mototoleam în mina! 

Maximiiian Cornea netezi foaia şi examină cele două 

Ceasuri schiţate în grabă, cu stângăcie, de Marifelis - dacă ea 
făcuse „desenul- acela. Intreaga durere a lumii umflă pieptul 
marelui detectiv. Abia acum îşi aminti: Marifelis, pe al cărei 


inelar strânsese el cu gingăşie şi cu stângăcie lănţişorul 
străveziu de platină, formulând.. Cererea în căsătorie”, Marifelis 
îl părăsise! Tocmai când el şi-a dat seama că o iubeşte! Cum de 
a îndrăznit - ea? Blestemate să fie femeile! Blestemaţi să fie 
bărbaţii care le iau în serios! 

— Aseară ţi-am telefonat în legătură cu Marifelis! Un- de-i 
romul? 

— Aveţi toată sticla - cât a mai rămas - în faţă! 

Tonul lui Ad. Mocanu era persiflator, sau dispreţuitor. 

Faţă de un superior?! 

— Ei, da, mi-ai dat toată sticla, puritanule! Ai aflat totul 
despre Marifelis? 

— N-a fost greu, dar nu totul, spuse Ad. Mocanu, pe acelaşi 
ton de zeflemea pe c^re încerca să-l mascheze. El era ardelean, 
ca şi luga Martin, ăştia nu se compromit cu zeflemeaua... Toată 
c-chipa noastră ştia care e ultima Dv. Aventură sentimentală. 
Dar aseară aveaţi glasul unui om înjunghiat. 

— Lasă glasul meu. Ce ai aflat? 

— Ceea ce ştiam dejn. Dimineaţă, în timp ce mai dor- meaţi, 
dacă somnul provocat de alcool se numeşte dormit, am făcut 
totul. Tot ce se putea. Am efectuat o descindere, „ca la carte” la 
locuinţa numitei Marifelis, a cărei adresă o cunoşteam cu toţii - 
dar impresia celorlalţi e că Dv. N-o cunoaşteţi. Ad. Mocanu îl 
examină cu un aer provocător pe şef. S-ar fi zis că-l bănuieşte 
de ceva. O furnicătură de gheaţă îl scutură pe M. C. incercă să-şi 
amintească. Nu reuşi să-şi mai amintească nimic. 

— Deci am mers trei la locuinţa ei. Aseară mi-aţi dat ordin s-o 
arestez. Evident, nu aveam o astfel de intenţie, dar... 

— Am dat eu un asemenea ordin? 

— Ordinul unui om beat, nu mai e ordin, zise Ad. Me- canu, 
sever. Dar trebuia să pricep ce se întâmplase. 

— Ai priceput? Doar eu am capacitatea de a pricepe. Sunt 
şeful! 

— Mai pricep câte ceva şi alţii mai mici. 

— Mai departe! 

— Pe domnişoară o cheamă Maria Felicia B. Bânuiesc că 
măcar atâta ştiţi. N-a răspuns la sonerie. Incâlcind toate regulile 
- nu aveam mandat - am forţat uşa. Un apartament de două 
camere, cu dependinţe. Nimeni. N-aş putea spune că totul era 
spart şi-ntors pe dos, dar cineva scotocise pe acolo, cu destulă 


delicateţe. Nu dăduse cu barosul. Folosise instrumente mai 
fine... Am cercetat şi noi, tot cu delicateţe. Nimic, nici cadavre 
sau pete de sânge sau semne de luptă, de violenţă. Am găsit, ce 
poţi găsi în locuinţa unei femei singure, îmbrăcăminte, ceilalţi 
doi, luga şi cu Dunăreanu ziceau că e îmbrăcămintea şi. 

— N-am avut ee face, ne-am vârât nasurile şi acolo, peste tot 
- îmbrăcămintea şi lenjeria aparţin unei femei rafinate... (Un 
semn de întrebare pe mutra lui Ad. Mocanu: dacă Maria Felicia 
B. Era o fiinţă rafinată, cum de-şi alesese un mascul atât de 
lipsit de scrupule ca M. C.?). 

— Ai pretenţia că te pricepi întru rafinamente? Întrebă marele 
detectiv. 

Deja romul îl cam năucise. 

— Nu am pretenţii, răspunse Ad. Mocanu. Obrazul tânărului 
inspector se cam împurpurase. Il plictisea discuţia cu un 
superior pe care-l scosese dintr-o beţie, şi care intrase acum în 
altă criză. 

— Mai departe! 

— Mai departe - nimic. Am găsit scrisori, fotografii, 
manuscrise... 

— Da, manuscrise. Ştiţi ce înseamnă un manuscris? 

— Du-te şi te spânzura! 

— Am să execut ordinul. Manuscris înseamnă când... 

— Ascultă... librăriile... du-te şi te spânzura, imediaţi 

— Dacă am ajuns aici, de ce nu luaţi şi restul de rom din 
sticlă? Manuscris înseamnă când cineva scrie cu mâna şi asta 
rămâne... câtva timp, nu ştiu dacă există un barem de timp, 
câţiva ani sau câteva secole. Atenţie, domnule comisar! 
Domnişoara Maria Felicia B. Era scriitoare. Am descoperit, 
printre altele, un carton galben în care se afla o singură filă. 
Sunteţi în stare s-o citiţi? 

Maximilian Cornea nu schiţă un gest. Ad. Mocanu îl privi şi 
vorbi mai mult pentru sine, cu foaia aia de hârtie în mână: 

— Coincidenţa mi s-a părut din cale-afară de bizară. În 
noaptea trecută fuseserăţi impresionați de orhidee, din cimitirul 
acela oriental. Acum am găsit manuscrisul acesta. O poezie: 
„Orhidee pentru Marifelis”. Sunteţi un pic atent? 

Ad. Mocanu citi, fără eleganța tinerilor actori, pe cale de 
afirmare, fără sfătoşenia bătrânilor actori, pur şi simplu citi: 

Iubito, 


Eu sunt trimisul unei ţări inexistente pentru care florile, 

Florile ce seamănă cu ochii lupoaicelor, şi, mai ales, 
orhideele... 

Mareqge detectiv asupra căruia coniacele nu lăsaseră acum, 
pare-se, nicio impresie, îl asculta trist, dar cu mare atenţie pe 
Balduin. Parcă încerca şi el să-şi amintească. 

— Docteur, docteur! Zise el. Toate aceste întâmplări, chiar 
dacă sunt reale, începând cu „cererea în căsătorie” şi terminând 
cu beţia mea, n-au fost consemnate în ziare. Dacă sunt reale, 
cum ai dat de ele? Şi eşti convins că aşa s-au petrecut lucrurile? 
Întâmplările astea, reale sau nu, n-au fost consemnate nicăieri, 
nici măcar în memoria mea! De unde le-ai scos, docteur? 

Balduin nu răspunse. 

— Eh, docteur! Am admirat totdeauna oamenii ce au 
convingeri. Pari foarte convins... Şi ce mai ştii? Ce pretinzi că 
mai ştii? 

— Peste câţiva ani a apărut o carte de proză, „Orhidee pentru 
Marifelis”, iscălită de un anume Marin Felician.. 

Maria Felicia - Marin Felician! Editura respectivă nu v-a putut 
da informaţii asupra autorului, ci numai o adresă. O adresă 
fictivă. Romanul avea drept motto chiar poezia „Orhidee pentru 
Marifelis”, poezie ce a apărut chiar în anul dispariţiei lui 
Marifelis, iscălită Marifelis. Chiar dumneavoastră aţi dus poezia 
la revistă, iar unui compozitor i-a reuşit o melodie duioasă şi 
stranie, pe măsura acelor versuri bizare. Câţiva ani acest şlagăr, 
ca să-i zic aşa, a fost la modă, pe urmă lumea tl-a uitat. Balduin 
suspină şi glasul lui deveni mai puţin sigur. Toate se uită... 

— Nu chiar, protestă marele detectiv. Eu n-am uitat-o pe 
Marifelis! Am căutat-o mereu, o caut şi acum... 

— Ştiu şi asta. 

— Da, 0, 0,0, m, m, M!, ştii foarte multe! Nici melodia n-a fost 
uitată cu totul. Uite, baronul B., în zilele când e bufon, o cântă... 
însă rău. 

— Nu ştiu dacă e baron. Sunt convins că nu e bufon. Şinuo 
cântă rău. Dintre toate improvizaţiile sale, toate absolut 
penibile, această melodie, care nici nu e o improvizație, îl 
inspiră, îl întinereşte, îi redă vooea. Nu o cântă rău. 

— Nu vrei să fii de acord cu mine în nicio privinţă? Întrebă 
marele detectiv. 

— Nu văd ce interes aş avea! Ripostă Balduin. Sunt 


independent! 

SERGIU  GHEPARD, Luna umbla pe cer fără niciun 
NECUNOSCUTA ŞI ION rost, ca o iapă în călduri, şi-n VIŞINESCU 
acelaşi timp umbla şi pe pă 

Mint, mai exact în apă, în valurile Marelui Fluviu, luna umbla 
năucă şi parcă disperată, ca un cline alb care vrea să se salveze 
de la înec. Pădurea dormea încremenită. Oare dorm pădurile? 
Oare cum o fi somnul unui arbore de o sută de ani? Pădurea 
dormea, sau să presupunem, fiindcă şoaptele ei de peste zi nu 
se mai desluşeau, în schimb Dunărea şoptea, cei doi şopteau şi 
ei... Nimic deosebit, doar încă un element al acestei na-' raţiuni. 
Pururi în preajmă, scânteind de luminile nopţii, Marele Fluviu 
trimetea mesajul 'lui etern către infinitui de asemenea etern. 
Deodată Sergiu Ghepard simţi trupul fetei' lipindu-se de el. Nu, 
nu era o pornire subită de tandreţe. Fata văzuse ceva, se 
speriase. „Priveşte în dreapta! Acolo! “Acolo, în dreapta, 
salipeau două luminiţe sau două flori fosforescente. 

— Fii cuminte! Nu te speria! E numai o lupoaică. 

— De unde ştii că e numai o lupoaică? 

— De fapt, nu e chiar numai... Vezi celelalte luminiţe din 
preajma ei? Sunt puii... numai că la ora asta nu mai sunt pui ci 
aproape lupaci. 

— Ne atacă? Ce facem dacă ne atacă? 

Elevul din ultima clasă de liceu o privi pe fată, ea crezu că 
vede ochii lui albaştri luminând ca şi ai lupilor. 

Îi spuse, cutromurându-se: 

— Şi-n ochii tăi ard lumini... Nu cumva eşti şi tu lup? 

— Pe câte ştiu, nu... În acest anotimp lupii nu-l atacă pe om... 
şi în general nu mai atacă. După cum ştii, chiar şi naţiunile 
beligerante îşi retrag oştirile, pe planeta Pământ nimeni nu mai 
atacă pe nimeni... 

— O doamne, cum îţi pâace să glumeşti şi să fii foarte sigur 
de tine! 

— Nu sunt chiar sigur de mine. Mă prefac. Adevărul e că în 
preajma ta mă zăpăcesc totdeauna, dar încerc s-o ascund, şi 
spun prostii... doar că tu nu observi. 

— Mă prefac, doar! Mă prefac. Am mai mulţi ani decât tine... 

— Exagerezi... de fapt suntem de aceeaşi vârstă... dragostea 
uniformizează totul, chiar şi vârsta.. 

— Vorbeşti ca un lup bătrân şi cenuşiu şi nu eşti decât un 


copil, şi chiar un copil rău.. 

— Nu vorbi ca o bunică sau o mămică, fiindcă... 

— Stai! Vezi acolo în Dunăre o lumină ce creşte şi se apropie? 

— E luna reflectată în valuri. 

— Nu poate fi luna! judecând după poziţie... 

— Ei! Asta e noaptea halucinaţiilor, zise băiatul. E chiar luna! 
În legătură cu refracția luminii şi unghiuri, ştiu mai multe decât 
tine. E luna, şi luna, şi Dunărea, şi pădurea, sunt ale noastre. 

— Chiar şi lupii? 

— Chiar şi lupii! Te iu...! 

— Stai! Şi faţa îi astupă gura, oprind ultima silabă a «uvintului 
fatal. Băiatul se eliberă. 

— ... bese! 

— Peste puțin timp te întorci în oraşul tău... 

— Bine, dar şi tu... 

— Nu ţine cont de mine, Sergiu. Eu am alte planuri. Peste 
puţin timp întâlnirme noastre vor înceta. Să nu te îndrăgosteşti 
niciodată cu adevărat de mine! Te rog! Vel suferi o dezamăgire, 
deşi aproape toţi sunt de acord că la o vârstă ca ata iubirea nu 
poate produce ravagii. Dar eu nu sunt de aceeaşi părere, mă 
tem că exact la această vârstă o iubire neîmpărtăşită lasă pe 
inimă o rană periculoasă, una din acele răni ce mereu dau 
impresia că s-au vindecat, şi tot timpul sunt gata să se 
redeschidă. 

— Mica mea înţeleaptă! 

— Nu sunt nici mică, nici înţeleaptă. 

— Tu chiar nu poţi să mă iubeşti? 

Fata simţi în tonul lui disperarea şi totuşi răspunse cu o 
anumită cruzime. 

— Eşti doar o fantezie pentru mine, Sergiu. Un vis frumos pe 
care n-am să-l uit, dar care nu-mi va da dureri, pe când tu, dacă 
te îndrăgosteşti prea tare de mine, îţi vei deforma definitiv 
părerea despre femei, pentru tine va ră- mine ca un vis urât, ca 
un coşmar. Taci! Nu vorbi! Săru- tă-mă! 

Tânărul, descumpănit, o luă în braţe, dar tot felul de gânduri îi 
fulgerau prin minte, şi după ce se deprinseră din îmbrăţişare, ea 
îl mângâie şi tonul vocii i se schimbase şi vorbi în şoaptă. 

— Sunt mai în vârstă decât tine, ştiu mai multe, infinit mai 
multe decât tine, sunt mai experimentată, acesta e cuvântul, 
deşi are un sens urât şi, vrei, nu vrei, te privesc cumva de sus, 


o, nu te simţi umilit, e starea firească a lucrurilor... 

Şi din nou băiatul crezu că simte o schimbare subtilă în tonul 
fetei, prea subtilă pentru ca el să fie în stare s-o asimileze 
perfect, făcu totuşi un efort, nu, nu mai înţelegea nimic, întoarse 
capul în direcţia Dunării, oare într-adevăr lumină ce creştea şi se 
apropia, era luna? Şi-n acest timp faţă punea o întrebare 
deosebit de prozaică. 

— Spune-mi, Sergiu, şi te rog, nu te enerva, te-ai lăudat 
prietenilor tăi că ai cucerit o femeie mai în vârstă decât tine... în 
sfrâşit, o femeie matură... Da? Dacă da, nu e grav, e normal... 

Băiatul se întrebă iar dacă trebuie să se simtă jignit. Da, 
adevărul, el nu era decât un puşti! Dintr-un desiş lupoaica li 
pândea, însă fără gânduri rele, şi oare ce gândea, lupoaica? 
Poate gândea cam astfel: „într-o anumită privinţă, nu doar în 
una singură, dar mai ales în privinţa iubirii, oamenii se 
aseamănă cu noi, lupii.. Cam adinei gânduri pentru o lupoaică a 
pădurii... 

— Nu, răspunse Sergiu Ghepard. N-am vorbit nimănui de tine. 

— Dar prietenii tăi fac caz de aventurile lor? 

— Ce mod dea mă iscodi! Nu! Eu şi prietenii mei cei mai buni 
am stabilit să nu vorbim despre... prietenele noastre. E o 
convenţie bărbătească. 

— Prin urmare voi cei şapte din cameră faceţi pe bărbaţii? 

— Încercăm... 

— Şi atunci despre ce conversaţi voi? 

— Nu ne lipsesc subiectele! Suntem cu toţii premianţi, sau 
foşti premianţi, sau viitori. Fiecare a citit mult. Uneori însă, clnd 
se epuizează subiectele, sau suntem foarte obosiţi, dormim. 
Nimic mai simplu. Ne vizitează des medicii noştri, mai ales dr. 
leleean. Câteodată ne spune întâmplări despre un detectiv, 
Maximilian Cornea, despre care nu ştim dacă a existat într- 
adevăr sau nu, dar n-are importanţă, probabil sunt invenţii ale 
dr-lui leleean, dar ne distrează. Profită de aceste vizite pentru a 
ne controla aşternuturile, să vadă dacă sunt curate şi comode. 
Face o inspecţie şi prin noptiere. De fapt, caută sticle! 

— Sticle?! 

— Da. Ţine la sănătatea noastră. Nu vrea să ne apucăm de 
băut. Şi are dreptate. Şi noi l-am îndrăgit pe acest om. 

Necunoscută medită puţin. 

— Dar aţi băut? 


— Da. Bere. Ni se peimite. O singură dată am făcut-o lată, cu 
vodcă, era ziua unuia dintre noi... 

— Dar Maximiiian Cornea, polițistul, ce rol are? 

— Niciunul. Poate că a avut, iubito. Conform versiunii 
doctorului leleean a fost un mare detectiv. Dar se pare că o 
întâmplare... deh.. O întâmpadare sentimentală, i-a compromis 
cariera. 

— Vezi! Eu te-am prevenit! Nu te îndrăgosti de mine, Sergiu. 

— lubirea nu ţine cont de sfaturi şi de rațiune. Dar în cazul 
marelui detectiv, duerurile se complică. Marea lui dragoste, 
Marifelis, a dispărut. A căutat-o îndelung. Dacs e să-l credem pe 
doctor, o caută şi acum. 

— lubire eternă, şopti fata. Aşa ceva nu prea se mai poartă în 
zilele noastre. Dar câţi ani are acest mare detectiv? 

— Nu ştiu, dr. leleean n-a precizat, dacă e o poveste născocită 
de el, şi probabil aşa e, poate avea orice vârstă. Unii dintre 
prietenii mei s-au simţit ofensaţi când dr. Morea, ăsta e celăilalt 
medic, un tip cam răutăoios, dar nu foarte, a declarat că istoriile 
cu marele detectiv sunt doar basme. Dar mie nu-mi pasă - îmi 
plac şi basmele... 

— Fiindcă ai rămas un copil, Sergiu. 

— O ropeţi întruna. Bine, fie şi aşa. Şi întâlnirea cu tine e un 
basm. Cel mai frumos. 

Poate pentru întâia oară femeia „mai în vârstă” păru 
încurcată şi ca să ascundă acest sentiment confuz, ridică 
privirea, examină cerul, apoi îi privi în ochi pe puştiul ce încerca 
să facă pe bărbatul. 

Sergiu Ghepard o privi Şi el în ochi, o rază de lună se colora în 
verde în acei ochi şi puştiul ce încerca să facă pe bărbatul se 
întrebă: „Oare cu dne seamănă fata asta?” 

— Am să-ţi spun un mare secret, Sergiu, dar să nu râzi de 
mine şi, bineînţeles să rămână între noi. 

— Bineînţeles... Pot să ţin un secret, dacă e aşa de mare! 

— Nu e mare, dar e al meu, şi acum va fi a/ nostru... 

Fata făcu micul lor „semn cabalistic”, ridică dreapta şi 

Arătătorul cu mijlociul întruchipară un „V “. „V “de la 
„Victorie”? Un semn cunoscut din al doilea război mondial. 
Sergiu o imită. Apoi degetele lor mijlocii îşi lipiră buricele unul 
de altul. Era mai mu'lt dedt un sărut. Fata îl învățase acest semn 
în prima zi, iar băiatul nu cunoştea exact semnificaţia lui. 


— Acest secret va fi legătura tainică dintre noi ce va rămâne 
peste ani, când ne vom fi uitat chiar şi numele, chiar şi chipurile. 
De acord? 

„Acum ştiu, tremură ceva în sufletul băiatului. Seamănă cu 
Marifelis!” 

— De acord. 

Noaptea imensă şi înstelată, murmurul Dunării, lumina ce se 
născuse în Marele Fluviu, şi poate chiar şi prezenţa familiei de 
lupi, îi dădură un lung fior lui Sergiu Ghepard; era conştient că 
nu va uita niciodată această clipă. 

— "Uite care e taina mea, Sergiu, spuse „femeia mai în vârstă 
„ privindu-l ţintă în timp ce în Dunăre lumina er «ş- te lşi 
creştea. Taina mea e următoarea, eu am capacitatea de Q 
prinde pe cer stelele mişcătoare... 

— Nu înţeleg, făcu buimăcit tânărul. Vezi sateliții? 

— Nu e vorba doar de prozaicii sateliți, vai de ei... Văd stelele 
ce cad... văd stelele ce înaintează prea repedet văr stelele ce 
lunecă infinit de încet pe boltă, adi «ă prind mişcarea lor, a 
astrelor cu înaintare lentă, insesizabilă ochiului omenesc. 

— Dar oricine vede sateliții, meteoriţii şi stelele de pe cor... 
cât priveşte stelele ce înaintează prea repede sau piva încet, 
chiar nu înţeleg. 

— Vei înţelege şi mai puţin când îţi voi spune că prind 
mişcarea astrelor chiar şi când stau eu spatele către ele. 

— Nu pricep nimic! Ceea ce-mi spui seamănă cu „basmele” 
doctorului lelcean... 

— Nu te mint, spuse foarte sigură faţă. Uite - acum stau cu 
faţa către tine, în următoarea clipă o stea căzătoare va fulgera 
în spatele meu... unu... doi... trei! A căzut? 

Un meteorit mare, iradiind lumină şi, parcă, forţă, traversă 
boltă şi se pierdu în infinit său merse să se destrame undeva în 
deşerturile de peste mări şi ţări... poate în Săli a vă Micului Prinţ. 

— A căzut, murmură, sfârşit, Sergiu Ghepard, elev foarte bun, 
în ultima clasă a unui liceu foarte bun, de matematică şi fizică. A 
căzut, dar... dar eu nu cred în vrăjitorii. Sau ai o oglindă sau ai 
văzut meteoritul în Dunăre... Ba nu, ar fi fost imposibil. 

— Da, imposibil, Dunărea e în spatele meu şi n-am oglindă, 
mâinile mele sunt pe umerii tăi! 

— Aşa e. Şi atunci cum să înţeleg? g 

— De ce trebuie neapărat să înţelegi, dacă e o taină? Incearcă 


LL 


să înţelegi, să explici, dar pentru ce ai explica-o, de ce ai 
spulbera o taină atât de frumoasă? 

— Eu am o formaţie ştiinţifică, spuse, nu fără trufie, Sergiu 
Ghepard. Nu mă dau în vânt după taine! 

— Fals, Sergiu. Minţi fără să-ţi dai seama. Fascinaţia unei 
taine face parte din natura noastră omenească, prin asta ne 
deosebim de rinoceri, deşi, de fapt, nu ştim chiar totul despre ei, 
despre rinoceri. Şi eu sunt pentru tine o taină, şi asta te atrage, 
însă n-o vei recunoaşte. Şi eu am o formaţie ştiinţifică, urmă, cu 
aceeaşi trufie, fata. Ei şi 

Ce? Numai semidocţii „de formaţie ştiinţifică* pretind că ştiu, 
sau cu timpul vor izbuti să le cunoască pe toate. Dar totul este 
egal infinit. 

— Cum ai spus? 

— Totul - egal infinit. Pentru a afla totul, ar trebui mai întâi să 
descifrezi infinitul. Au încercat-o, destule capete mari. Câte 
capete mari, atâtea variante. Dar adevărul suprem? 

— Draga mea... draga mea taină, tu devii mistică? 

— Dragul meu Sergiu, asta e o întrebare puerilă, o capcană 
puerilă. Ce amestec are aici misticismul? Acesta era argumentul 
inculţilor care foloseau termenul drept un şablon. Misticismul! 
Nu! Amândoi avem o formaţie ştiinţifică 

— Expresia ta - şi nefiind mistici şi nici pp departe semidocţi, 
inculţi, e normal să ne punem întrebări. Cine nu-şi pune întrebări 
acela e adevărata piedecă. Eu, ca şi tine, ca şi toţi, ne dăm 
seama că a afla totul este foarte greu, poate imposibil, şi că 
mereu te izbeşti de inevitabilul infinit, în spaţiu şi timp şi că 
este... este infinit de greu să găseşti rezolvări. Rezolvări de trei 
parale s-au găsit, dar... 

Fata se înclină, îşi puse o mină în dreptul inimii. 

— lartă-mă Sergiu. Prea m-am înfierbântat. 

Băiatul se înclină şi el, trupul îi undui, se clătină, ca izbit de un 
curent puternic de aer fierbinte, amestecat cu un vârtej de aer 
rece. Işi reveni, îi făcu faţă - sau încercă - „femeii mai în vârstă, 
mai experimentată”. 

— Ştiu şi eu câte ceva evident n-am ajuns nici pe departe la 
nivelul tău...! (încerca oare să fie iror. Ic? Poate grosolan?, Fata 
îl privi şi buzele îi fremătară. Ştia că nu poate face faţă ironiilor 
grosolane, o dezarmau şi o descurajau, dar cu acest băiat... îi 
privi infinit de tristă în- cercând să se convingă asupra intenţiilor 


lui.) Când vorbeşti despre infinit, e ca şi cum ai săpa în beton. 

— Cum ai spus? 

— Ca şi cum ai săpa în beton. 

Părea sincer, concentrat asupra unei idei şi-n acelaşi timp 
îndrăgostit, prea serios îndrăgostit. Fata oftă, cuprinsă de milă, 
nu faţă de Sergiu, ci faţă de sentimentele lui irosite. 

— Nu sunt cuvintele mele, spuse băiatul. Tatăl meu a avut un 
prieten, un matematician, Şcrban îl chema. Se dădea cu capul 
de pereţi să ajungă la concluzii finale. Cred că n-a ajuns la 
niciuna, sau opera sa fundamentală s-a pierdut. Cu privire la 
infinit acelea probabil nici nu sânf cuvintele lui. Ele, aş zice, 
rezumă neputinţa unor nenumărate generaţii cu privire la unele 
probleme fundamentale... sau ipoteze fundamentale. Ştii că - 
puştiul ce încerca să facă pe bărbatul îşi privi cu mare gravitate 
prietenă - memoria primei copilării se păstrează, adică se 
păstrează imagini şi cuvinte, mai târziu, începem să uităm din 
ce în ce mai repede... şi... şi... pe savantul ăsta Şorban, par- că-l 
văd şi acum, c-o pipă-n gură, iar din pipă se ridică o şuviţă 
albăstruie către infinit... Nu ştiu mai departe mare lucru despre 
omul acesta, Şorban, anii erau tulburi, războiul, anii de după 
război, iar tata avea un zâmbet, zâmbet să fi fost oare?, 
îndurerat, când se vorbea de vechiul său prieten şi schimba 
repede subiectul. Cred că omul acela, ăsta a fost păcatul lui, şi-a 
dedicat viaţa nu ca să dezlege taina infinitului, ci doar să facă 
prima treaptă... 

— Ce să facă? Întrebă fata cu glas stingherit şi îndepărtat. 

— Prima treaptă întru dezlegarea enigmei infinitului, iubito. 

— Nu-ţi sunt iubită, Sergiu. Prietenă. Amică, e mai frumos 
spus. _ 

— lţi mulţumesc pentru această superbă punere la punct. In 
orice caz pe o prietenă n-o săruţi... n-o îmbrăţişezi. 

Incă o dată fata, sau femeia, păru fâstâcita sau încurcată, dar 
făcu în aşa fel ca băiatul sau „prietenul”, să nu observe. Ce să-i 
faci, iu, acuma eu cu tine vorbesc, iu, aşa-s femeile. Te trişează 
cu nişte ochi limpezi în care sclipeşte sinceritatea absolută. 
Sinceritatea... infinită. 

lu.: - Nu generaliza, iu! 

Autorul: - Nu voi mai generaliza, iu! 

Sergiu Ghepard: - Acest savant, acest matematician, alături 
de enigmă infinitului, mai avea nişte obsesii, legate în fond tot 


de infinit. Era convins că în sistemul nostru planetar mai există 
un „pământ “. Nu era un original în această privinţă, mai multe 
planete au fost descoperite mai întâi prin calcule, cum ar fi... 

— Ştiu, ştiu! Dar tu vorbeşti cu ironie despre acest om! 

— Cu admiraţie, iu... scuză-mă, nu-mi eşti iubită! Cu 
admiraţie. Datorită influenţei sale invizibile - dar cum poate fi 
vizibilă o influenţă? 

— Transmisă în familie, ca un magnetism, eu am îndrăgit 
matematica, fizica, învăţ bine, aşa se oonsideră, şi când nu voi 
mai fi un „copil” voi încerca să mă aventurez în probleme 
fundamentale... Şi apoi băiatul râse - Teribilă conversaţie de 
dragoste! Uite că lupoaica şi lupacii se duc! S-au plictisit de 
vorbăria mea. Tu nu te-ai plictisit? 

— Nu, Sergiu... Acum două, trei zile, mi-ai povestit 
întâmplarea cu lupii care te-au înconjurat pe munte şi au făcut 
în jurul tău o horă... Nu te-am crezut... Dacă m-ai lua la 
întrebări, ţi-aş spune că, în naivitatea mea (oare încerca să fie şi 
ea ironică) nu credeam să mai existe lupi. Dar iată că au apărut. 

— Eu nu credeam că există feţe ce au capacitatea de a prinde 
stelele mişcătoare pe cer... 

— Teribilă conversaţie de amor, chiar! 

— Chiar teribilă, iubito! Dar să nu uit, să nu mai uit, tu nu-mi 
eşti iubită. Prietenă. Amică. 

— lar tu, Sergiu, oricât ai încerca, nu vei fi niciodată un 
nepăsător, un dur. Eu ţin la tine mai mult decât îţi închipui şi 
adevărul este că persoana complexată, sunt eu. Se spune, ei, 
am citit poate că prea mult şi nu ceea ce este folositor, se 
spune, aşa pretind literaţii, că o femeie măritată sau, cum să 
zic, încurcată cu un bărbat mai tânăr, suferă, conştient sau 
inconştient. Este vorba de complexe. Se spune că bărbaţii nu le 
au, dar tu...? 

— larăşi blestematele de complexe, făcu plin de fiere băiatul. 
Trăim într-o minunată epocă civilizată, fabrici, bande rulante, 
şomaj, ajutoare de şomaj, bomba atomică, arma nucleară, 
bomba cu neutroni, şi mai ştiu eu ce bombe despre care e 
secret să vorbeşti! Dar înainte de aceste pericole, a adus altul, 
care nu te ucide imediat ci te macină cu încetul, îţi macină 
mintea şi trupul. Ni l-a adus pe Freud et company. 

— Ştiu că-l cunoşti pe Freud, Sergiu. Ştiu că nu-i acorzi 
importanţă, ba chiar îl dispreţuieşti. Prin urmare, nu-l cunoşti, 


prin urmare comiţi o nedreptate personală - ceea ce este iarăşi 
o dovadă că jiu eşti matur. Trebuie să iei din filosofii ăştia, mai 
vechi, mai noi, adică să ai capacitatea de a selecţiona ce e bun 
şi oe e inutil, sau chiar dăunător. Unele oapitale, unele 
amănunte, trebuie să le dai drakkului la o parte. Da, «vaierul 
meu! 

— Trebuie, trebuie, trebuie! Trebuie să facem totul ca să iasă 
bine. Dar cum să dăm la o parte nişte filosofi mari, 

Cum să ignorăm mică diferenţă de ani ce ne desparte, de 
carfe faci atâta caz, deşi nu eşti o filosoafă, doamne fereşte, în 
fbnd ne despart abia râţiva ani - eu intru la facultate, dar de ce 
nu ne putem căsători? Am cunoscut milioane de studenţi 
căsătoriţi! 

— Eu nu sunt studentă, Sergiu. Eu nu mă voi căsători 
niciodată! 

— Cu mine, nu. Fiindcă nu mă poţi iubi. 

— Ce dovadă ai mai dori? Oare nu ţi-am fost amantă? 

Fata rostise cuvântul cu o claritate superbă. Băiatul se 

Fistici, se bâlbâi. 

— Şi pronunţi fără sf... sfială acest cuvânt? 

— E un cuvânt internaţional. De ce l-aş pronunţa cu sfială? 
Aceasta e realitatea. 

— Voi, femeile, sunteţi dure! 

— Aici ai dreptate! 

— De ce nu vrei să te căsătoreşti cu mine? 

— Aceasta e o altă realitate, Sergiu! 

— Şi atunci, rămânem cu aceste câteva săptămâni de iubire şi 
apoi, amintirile? 

— Trebuie să fiu crudă cu tine! Am să te uit exact în clipa 
când trenul tău de Cluj va decola de pe peron. lţi recomand 
acelaşi lucru. 

Sergiu Ghepard îşi stăpâni furia. 

— În acest caz să nu vii pe peron! 

— Am să mă conduc după instinct, ripostă fata. 

Ghepard îşi calmă tremurul întregului corp, şi mai ales. 

Al buzelor, cu o autosugestie. O (ştia de la Balduin. intoarse 
spatele fetei - marea lui iubire! 

— Şi plecă. O lăsă singură în pădure. Nu chiar singură. Sus, 
luna, alături Dună- nea, împrejur vietăţile de noapte ale pădurii, 
şi în general noaptea. Cu noaptea alături nu te simţi singur. Şi, 


desigur, undeva nu departe se aflau şi lupii. Noroc că nu erau 
periculoşi în acel anotimp. 

Sergiu Ghepard reveni în dormitorul celor şapte la o oră 
relativ târzie. 

Dar, câteodată, pentru cei şapte „băieţi deştepţi” nicio oră nu 
era târzie. Glăsuia Vişinescu, ceva destul de complicat, pe o 
temă sportivă. Întrerupt de apariţia lui Ghepard, lon Vişinescu se 
încruntă apoi îşi reluă conferinţa. Ghepard nu-l ascultă, îşi 
potrivi patul şi ieşi din cameră. Il cuprinseseră nişte remuşcări. 
Văzu... văzu Marele Fluviu, Şi văzu printr-o muşcătură a pădurii, 
lumina aceea 

113 

Inexplicabilă în valuri, luna agitându-se fără niciun rost pe cer, 
se gândi la lupoaică... se gândi la cealaltă „lupoaică”, fata ce 
avea capacitatea de a prinde stelele mişcătoare de pe (cer. O 
lăsase singură în pădure, voi să fugă, s-o ia de acolo, dar îşi 
dădu seama că n-o va mai găsi. Femeia ce vedea astrele 
mişcătoare de pe cer, cunoştea la fel de bine + ca şi el toate 
potecile şi desigur o luase pe scurtătură... scurtătura cea mai 
lungă, aşa cum glumeau ei. În fond ea 51 „muşcase” de mai 
multe ori şi nu cu gingăşie, ci cu o anumită ferocitate... de 
lupoai<că. Faptul că o lăsase singură, simulând nepăsarea, va fi 
„muşcătura” lui de ripostă. Şi totuşi îl durea inima, sufletul şi tot 
ce te doare în asemenea ocazii. Era un sărman îndrăgostit, iar 
ea... îşi aminti: „Am să te uit exact în clipa când trenul tău va 
părăsi peronul! * 

Bine, avea să-d uite, fiindcă „şi uitarea-i scrisă-n legile 
omeneşti”, dar de ce să vorbească atât de direct, să fie 
neapărat crudă, şi, dacă de la început ştiuse că dragostea lor nu 
are viitor, de ce afeceptase atenţiile lui? „Eşti doar o fantezie 
pentru mine, Sergiu” ... 

Răvăşit, oscilând între ciudă şi o nepotolită tandreţse, Sergiu 
Ghepard reveni în dormitor şi se pregăti de culcare. Lumina mai 
ardea în cameră, iar Vişinescu, halterofilul, încă mai cuvinta. In 
mare formă băiatul. Dar, observă Ghepard, schimbase subiectul. 
Încrezutul Vişinescu relata o izbândă amoroasă... Unii dintre 
băieţi deja adormiseră, alţii îl ascultau. 

Sergiu Ghepard începu să clocotească. 

— Gura, mă, se răsti el către Vişinescu. Din nou îi fre- mătau 
buzele şi tremura din tot corpul. Tonul său ridicat ăi trezi pe cei 


ce dormeau. 

— Cum ai zis? la repetă! Spuse halterofilul, ridicân- du -se 
încet, dar cu atât mai ameninţător. 

Ghepard repetă, fără teamă cuvintele jignitoare, adăugind: 

— Încâlci un principiu pe care l-am stabilit: să nu vorbim 
despre amiteele noastre! 

— Şi, mă rog, de ce nu? 

— Fiindcă e vulgar. Te-am auzit. Ai fost vulgar, ai vorbit 
murdar. Nu se dau asemenea amănunte şi să-ţi fie ruşine! 

— Şi cine-mi porunceşte mie? Întrebă Vişinescu, apropiind a- 
se din. Ce în ce. 

— În primul rând bună cuviinţă. Apoi principiul pe care l-am 
adoptat, noi, întreaga noastră grupă de prieteni, printre care şi 
eu... 

— Tu? Imediat te lipesc de zid! Să-ţi fie ruşine ţie! Toată 
lumea vorbeşte că ai întâlniri cu o femeie faţă de care eşti doar 
un Mucos. 

— Uite ce este, loane, interveni Emilian Halalaie, Sergiu are 
dreptate, noi am adoptat un principiu, să nu vorbim despre 
amicele noastre, şi în general să nu vorbim urât despre femei... 

— Fac ceva pe toate principiile, răcni Vişinescu şi pe 
neaşteptate îi trânti lui Ghepard o directă. Halterofilul era foarte 
puternic şi avea uneori mici accese de exhibiţionism când, 
umblând în slip, îşi juca „din întâmplare “bi- cepşii sau muşchii 
picioarelor. Toţi muşchii săi erau li înălţime datorită acestui 
sport de neînțeles pentru unii” halterele. Ce era a lui, era a lui, 
cucerise o anumită autoritate fizică pe care până atunci însă nu 
o folosise niciodată faţă de prietenii săi. Un adevărat sportiv 
trebuie să fie generos, cult, educat, să se exprime ca un 
gentleman. Or el încălcase în seara aceea cel puţin două din 
regulele de comportare ale unui adevărat sportiv. Aşa cum le 
vedem, noi, nu toţi... 

Izbit ca de o copită, Ghepard, mult mai uşor, zbură cât colo, 
dar parcă nu din întâmplare purta numele acele* feline suple. 
Reuşi să aterizeze, fără a se izbi cu capul de tăbliile sau de 
picioarele metalice ale paturilor, reuşi să nu-şi piardă 
cunoştinţa, reuşi să se ridice în picioare, ca un adevărat ghepard 
ce nu se lasă învins uşor. Tot poate că din întâmplare, avea 
şiretenia şi iuţeala felinelor. Din şiretenie, se prefăcu. Se prefăcu 
a fi mult mai ameţit decât era în realitate. Se clătină, sprijinindu- 


se de paturile suprapuse. Vişinescu îl urmărea satisfăcut, 
absolut convins că-l scosese din luptă. Cineva a bârfit că 
halterofilii sunt cam mediocri de cap, din cauza eforturilor 
imense, dar desigur nu e adevărat, Vişinescu era inteligent dar 
avea, ca orice om, păcatele sale. 

— Ţi-a fost de ajuns, sulică? Retrageţi cuvintele, că de nu... 

Ceilalţi, din păturile lor, urmăreau uluiţi scena. Între cei şapte 
prieteni nu avusese loc nicio încăierare. Se certaseră, da, şi, mai 
ales, purtaseră nenumărate discuţii în contradictoriu, dar nu 
ridicaseră mina. Şi acesta era un 

Principiu al prieteniei lor. Stăteau în paturi întrebându-se ce e 
de făcut. Ghepard pomi împletecindu-se către Vişinescu. 
Impresia generală fu - Vişinescu era chiar convins 

— Că Sergiu Ghepard vine să-i întindă mâna, să spună că Wa 
fost o neînțelegere, eventual să-şi ceară scuze. Vişinescu îşi şi 
spuse că va accepta scuzele şi va bate laba cu adversarul 
doborât, dar dacă Sergiu Ghepard ar fi întins primul anina şi şi- 
ar fi cerut scuze - pentru ce? 

— Intr-adevăr pentru. Ce, nu era el vinovatul, ceilalţi prieteni 
nu i-ar fi iertat acest act de laşitate. De laşitate! 

Nu se aşteptau la ceea ce avea să urmeze, şi în primul rând 
nu se aştepta Vişinescu. Deodată Ghepard, care în aparenţă 
abia se ţinea pe picioare şi sângera uşor la gură, sub privirile 
iarăşi uluite ale celorlalţi, se redresă într-o clipă şi trupul său 
subţirel, dar numai muşchi, zbură, literalmente zbură spre 
Vişinescu. Şi capul se înfipse în pântecul acestuia, care pântec, 
deşi căptuşit cu muşchi de halterofil, gemu, pântecul, gemu 
Vişinescu, unul din cei şapte prieteni pe viaţă - o doamne! 

— Şi se prăbuşi. 

Cu să-lbătăcie, cu o reală sălbătăcie, Sergiu Ghepard îl lovi cu 
bombeul pantofului „Adidas” în bărbie. Halterofilul mai făcu o 
tumbă, dar se ridică, nici el nu se lăsa uşor bătut, se apropiară, 
pe furiş, unul de celălalt, ca gheparzii, gata să se ucidă, când, 
dezmeticiţi, poate puţin prea târziu, jnterveniră ceilalţi. 

A fost greu, înduioşetor de greu. Ghepard sângera, părul 
blond îi căzuse pe ochi, buzele i se arcuiau spasmodic, dar 
simţea în el o forţă mortală, deşi tot trupul îi tremura, pumnii îi 
zvâcneau. 

De aceste dlipe depindea onoarea lui faţă de prietenii săi în 
faţa cărora el luase, în adevăr apărarea unei cauze cinstite, a 


unui cod de maniere elegante pe care-l votaseră ioţi. Onoarea 
lui în faţa unei femei pe care o iubea, şi care nu-l iubea, dar ce 
contează? Onoarea lui, ciudat!, în faţa unei legende, Marifelis, 
onoarea lui în faţa propriei sale persoane. 

Vişinescu se considera jignit, poate că el se exprimase 
grosolan, dar prietenul Ghepard îl atinsese cu vorbe grele, iar 
apoi, dacă se număra ca la box, deşi Vişinescu lovise primul, 
Ghepard, prefăcându-se, îl lovise de două ori, şi aşa, se apropiau 
unul de celălalt, când, aşa cum ziceam, iubito, au intervenit 
ceilalţi. 

Pentru cinci băieţi solid construiți a fost al dracului da greu să 
despartă doi băieţi „aproape bărbaţi”, mimaţi la culmea, excitaţi 
la culme de furia aceea devoratoare ce ţin* neapărat de instinct 
(nu cumva de raţiune?!), să despartă doi vechi prieteni 
(Ghepard nu făcea haltere, le dispreţuia, fără s-o aiirrnc cu glas 
tare pentru a nu jigni pe nimeni, dar se ocupase un pâlc de Judo, 
de karatte), doi vechi prieteni ce deveniseră în două secunde, 
doi inamici. 

Momentul s-ar cere analizat - insă are vreun sens? Cine s-o 
facă? Marii analişti ai unor astfel de momente, cei din secolul 
trecut, au dispărut... în secolul trecut. Normal. 

— E absolut imposibil ca doi buni prieteni să devină, de la un 
moment la altul inamici de moarte De moarte - e desigur prea 
mult spus. Dar poate că:.]. S-a reînjghebat - din cioburi (de 
iubire!!!), prietenia dintre Ghepard şi Vi- şinescu? Vom mai 
vedea, iubito... Când izbutiră să-i separe, ceilalţi cinci, Ghepard 
“vea buza tăiată, sângerânaă, un canin crăpat, sau plesnit, sau 
care o fi termenul potrivit. Vişinescu avea pântecul tumefiat. 

— Poate şi leziuni interne, o coastă ruptă iar bărbia, lovită cu 
bombeul, Adi- das “-uhii, îi sângera. 

Ceilalţi cinci băieţi care spre mândria sau spre ruşinea lo. Nu 
mai participaseră la nicio încăierare serioasă, îi instalară în 
paturi pe beligeranţi. lancu şi Vrapciu lângă patul lui Vişinescu, 
Voiazatzis şi Fodoreanu la patul lui Pro- cust... eroare, patul lui 
Ghepard. Asta că nu cumva să sară din nou unul la celălalt. 
Acum treziţi de-a binelea dir somn, băieţii se simțeau cumva 
mândri că ei nu se pătaseră cu o astfel de răfuială țigănească şi 
că ei vor pune capăt vor încerca să pună capăt unei duşmănii 
inexplicabile încă. Aveau să povestească mai târziu că ăia doi, 
cei răi, încă mai tremurau, le zvâcneau până şi măduva spinării. 


Erau vigilenţi ca nişte poliţişti apuseni din filme, ca ăia doi, ăia 
doi răi, să nu sară din pat să se arunce unul peste celălalt. Al 
cincilea, Halalaie, care, teoretic, era cel mai slăbuţ, probabil că 
numai teoretic, dar şi cel mai diplomat, alergase să vadă dacă 
va găsi un medic. Găsi la cabinet doi, medicii lor, doctorul 
leleean şi doctorul Morea. Acesta adusese cu el o butelcuţă cu 
vin aproape goală. Nu era turmentat dar se înfurie teribil. Goli 
restul de vin şi aruncă butelcuţă pe fereastră. 

— Tocmai voi! larăşi voi! 

— Dar cu ei, pân-acum, n-am avut nicio problemă, făcu 
Balduin, blajin. la să vedem, ce s-a întâmplat. Hai, „Leonidas “! 

— Mâine vă expediez acasă 1 decretă cu voce nefirească 
Morea. Vă expediez acasă, şi, separat de voi, prin poştă, nu prin 
buzunarele Dv., în care nu mai am încredere, scrisori „de 
recomandare” către părinţi, către directorul liceului, către utece- 
ul vostru şi mai văd eu către cine, ca să înţeleagă ce poame au 
trimis aici la muncă patriotică şi voluntară! 

— Hai, „Leonidas “să-i examinăm, încercă să-l calmeze 
Balduin care venise cu trusa lui, şi cu a lui Morea. 

— S-au bătut, spuse „Leonidas “. N-au nici pe dracu, ce să 
examinăm? 

Balduin tamponă buza însângerată a lui Ghepard, descoperi 
dintele crăpat, iar Morea, în care învinse - cu greu! 

— Conştiinţa profesională, fierbând totuşi în continuare, se 
ocupă de celălalt. Apăsă cu degetele sale dure, boante, cu pete 
cărămizii, semn de bătrâneţe sau de... pin tecul, ficatul, splina ş 
ce mai e. Descoperi coastă ruptă sau fisurată. _ 

— Aşadar, mâine... La ce oră e primul tren? Intrebă 

— Şi sprâncenele decolorate îi rămâaeau unite, de furie. 

— Nu poţi să-i trimiţi în halul ăsta la Cluj, „Leonidas “ 
Balduin. 

— Inventezi. Acum suntem medici. Să stăm jos o clipă. Ai 
descoperit ceva grav, „Leonidas”? 

— Să nu-mi mai spui „Leonidas “, că mă-nfurii. Ce poate fi 
grav? Moartea. Dar nici moartea nu e prea gravă. „Oh, moarte 
singuratică, după o viaţă singuratică!” Doctore lelcean, de unde 
provin aceste cuvinte - te avertizez că nu din mintea mea! 

Balduin nu răspunse, stătea cu fruntea plecată, îngândurat şi, 
deosebit de trist. 

Avu loc intervenţia imprevizibilă - dar de ce neapărat 


, făcu 


« 


imprevizibilă? 

— A lui Vişincscu. lon Vişinescu, elev, brigadier, halterofil. 

— Sunt cuvinte ale căpitanului Ahab, undeva către sfârşitul 
romanului semnat de Herman Melville. 

— Prin urmare, dumneata, bătăuş îndrăcit, dar care ţi-ai luat 
porţia, mai citeşti şi cărţi, rânji Cristian Morea, medic. Dar când 
mai ai vreme? 

— Domnule doctor... domnilor doctori... să nu ne trimiteţi 
acasă! Se rugă lon Vişinescu, elev premiant, halterofil şi bătăuş 
de ocazie. 

— Ba încă ce vă mai trimit! Cu primul tren! 

— Domnule doctor... 

— Ai vorbit destul! 

— Stai puţin, colega, să vedem ce vrea să mai spună băiatul, 
interveni Balduin. 

— Care băiat? Cogeamite vlăjgan! Ar trebui să aibă un pic de 
minte! 

— Ţi-a dovedit că are, iar eu ştiu sigur că are! Să-l auzim, 
Morea, ba să-i auzim pe amândoi. 

— lată ce vreau să spun, zise Vişinescu. Şi bărbaţii maturi se 
încaieră, nu numai puştanii ca noi. Dv., domnule Morea vă 
contraziceţi adesea cu dr. leleean, o ştim iar dacă într-o zi, 
doamne fereşte, se întâmpla să treceţi la argumente mai tari, 
credeţi că noi... 

— Care argumente tari? Obraznicule! 

— Hai, Vişinescule, ocupă-te numai de tine, pe noi iasă-ne în 
pace! Spuse Balduin, iar figura lui deveni dintr-o dată rece şi 
netedă. Nu mai, era o mutră de nătâng. Primul ce observase 
aceste schimbări iuți pe faţa doctorului leleean a fost Morea, al 
doilea, M. C., iar apoi băieţii... 

Maximiiian Cornea, polițistul „tâmpit “a şi remarcat, spun unii: 
„Figura lui Balduin se schimbă rapid parcă ai. Iplica un sigiliu, cu 
totul diferit, peste un alt sigiliu... “O remarcă suficient de 
corectă gramatical, pentru un „tâmpit”. 

— N-am vrut să vă supăr, domnule doctor Morea, spuse 
Vişinescu. Mă declar vinovat pentru acest incident, am vorbit ce 
nu trebuia, am lovit cel dintâi, şi am primit o replică la care 
sincer vorbind nu mă aşteptam, dar pe care 

O merităm. Aş dori, de faţă cu Dv., domnilor doctori, şi cu 
aceşti prieteni ai noştri, să-i întind mâna lui Ghepard. Accepţi 


împăcarea, Sergiu, sau „Ghepi “, accepţi o împăcare? 

In loc de răspuns Ghepard strânse mâna întinsă a celuilalt. Cei 
doi medici îi urmăreau cu atenţie, cu bunăvoință din partea lui 
Balduin, cu neîncredere din partea lui Morea. 

— Ce bine ar fi dacă între statele ce se bat, s-ar face atât de 
uşoi- o pace! Observă Balduin. 

— Care pace? Care state? Cum plecăm noi, se încaieră iar... 
ca... 

— Fiţi convinşi că nu, spuse Halalaie. Stătea în picioare, suplu, 
înalt, lat în umeri. De unde i se dusese vestea că e slăbuţ şi 
timid, el, care escaladase primul, giganţii pereţi de beton? Poate 
fiindcă era uşor efeminat în trăsături, să zicem. 

— A fost un accident... minor, spuse Sergiu Ghepard. Trageţi 
cu buretele, vă rugăm! 

— Hotărârea o vom lua mâine, decise doctorul Morea. Mâine 
în zori vă prezentaţi la program, aşa cotonogiţi cuin sunteţi. În 
legătură cu vătămăturile, vă priveşte ce spuneţi, să nu minţiţi... 
dar nici să nu spuneţi adevărul... 

— Şi atunci ce spunem? Intrebă Ghepard. 

— Vă priveşte! Pe tine măseaua, caninul, sau ce e, nu te 
deranjează, iar pe zgârietură de la buză văd că „Stelian” a 
aplicat un leucoplast. Tu, ăsta, solidul, i se adresă lui Vişinescu, 
nu ai urme pe figură, iar coastă ruptă sau fisurată, şi pântecul 
bine boxat, nu-l vede nimeni. Are să te» doară. Ei şi? E doaro 
mică durere fizică... Cele sufleteşti sunt cu mult mai... 
grandioase. Dacă minţiţi, voi afla şi vă trimit sigur acasă. Dacă 
se află adevărul vă trimite acasă. Aşa că rămâneţi la latitudinea 
noastră. Vedem ce e de făcut. 

— Tu, Vişinescule, lotuşi, nu te omori mâine cu eforturile. Vei 
trece la cabinet, să-ţi dau o trimitere la radiografie. Tu Ghepard, 
te duci mâine la oraş, la cabinetul nostru dentar, dintele trebuie 
plombat, sau sudat, sau lipit, şi u mai ştiu eu ce! Şi să nu credeţi 
că doctorul Morea e râu. E firea lui să fie arţăgos, dar... 

— iți mulţumesc avocatule! Se răsti Morea. 

— Ştim că doctorul Morea e ca mierea! Rostiră în cor băieţii. 
Era un truc vechi. Imbunau profesorii, pedagogii şi pe alţii, pe 
milițieni de pildă, rostind în cor formula asta uluitoare... Insă 
Morea rânji iar, indescifrabil şi puţin răutăcios. 

— Când plecaţi la oraş, voi doi, războinicii, plecaţi la o 
diferenţă de o juma de oră unul de celălalt. Nu vreau, nit vreau 


să vă încăieraţi în pădure! 

— Nu e nevoie să meargă separat, râse veselul Laur 
Fodoreanu, chitaristul. Mergem şi noi cu ei, şi aşa avem nevoie 
de o mică ieşire! 

— Domnilor doctori, zise Ghepard, indiferent dacă vom fi sau 
nu „escortaţi”, vă dau cuvântul meu de onoare că incidentul e 
definitiv închis. Eu şi cu lon, suntem prieteni vechi. Mergeam 
împreună la pescuit încă înainte de a împlini cinci ani. 

Minţea. 

— Vom decide mâine, spuse Morea şi deschise uşa, îmbufnat 
şi, pe semne, cât se poate de însetat. Morea ieşi, Balduin mai 
rămase o clipă, îi ameninţă cu degetul, aşa, părinteşte, deşi nu 
avea el mutra unui părinte, apoi le făcu un semn conspirativ cu 
ochiul, cum nu fao niciodată părinţii faţă de odraslele lor în 
culpă, ezită, parcă voi să mai spună ceva, renunţă, şi-l urmă pe 
Morea. 

Vrapciu sări în picioare, merse la provizia comună îşi alese de 
acolo ceva şi mestecă iute. 

— Mă, ce idioţi puteţi fi! Zise, adresându-se combatanţilor. 
Doctorii ne iartă, ne-au mai iertat, sunt sigur că ne iartă, dar 
dacă află... şi pronunţă numele „educatorului”. Dacă află ăsta, 
camera celor şapte, rămâne camera celor cinci. 

Rumegară această idee, şi rumegară câte ceva din depozitul 
de provizii comune. 

Vişinescu - acum începea să simtă efectele izbiturii de berbec 
în stomac, dar se ţinea tare - zise: 

— De ce să afle? Printre noi nu există turnători! În fond, 
Sergiu s-a împiedecat, a căzut şi s-a julit la buză, nici r. U se mai 
vede cine ştie ce, iar eu, păi aşa zisa mea coastă ruptă, nu se 
vede, şi pe cuvânt nici nu cred că e ruptă. Şi nu mă doare. 

Minţea. Incepea să-l doară. 

A doua zi, în vreme ce lucra la „buceardare” îl duru şi mai 
tare, se schimonosi şi răbdă. Buza rănită a lui Sergiu Ghepard fu 
remarcată de mulţi, chiar de neimportantul ştab, ăla ce făcea pe 
deşteptul. Acela era prost, dar nu chiar de tot prost. „Mă, nu 
cumva te-ai bătut?” Clar că Sergiu Ghepard negă. Ceilalţi 
confirmară versiunea lui, care de fapt îi aparţinea lui Vişinescu. 

VIŞINESCU Ei, şi-acu! Îşi zise halterofilul 

Care numai când punea mâna pe clanţa unui cabinet medi- 
«al, se şi cutremura. Dar cine nu se cutremură? Câtă vreme 


cati 


suntem sănătoşi şi voinici, ei, da! O, o, o... 

— Dezbracă-te! Ordonă pe o voce care nu admitea să fie 
contrazisă, specialistul de la radiologie. Desigur, medic şi 
probabil chiar primar, adică medic primar... De altfel 

Un ordin cât se poate de corect: examenul radiologie reuşeşte 
mai bine când eşti - hm - dezbrăcat. Individul avea figură 
autoritară, un fizic cultivat prin sport şi era blond ca şi Vişinescu 
sau că viitorii noştri campioni la caiac- canoe - cei din deltă. Il 
examină pe acest tânăr pacient, dar nu de la înălţime, 
halterofilul nu era mititel, ci de la înălţimea funcţiei sale de 
specialist, de om capabil să ia decizii, şi zâmbi subtil, de data 
asta chiar de la înălţime. Il examină şi luă o decizie demnă de 
inşii ce nu-s în stare să ia cu adevărat decizii: 

— Trebuie să te vadă internistul nostru, doctorul Staicu. 

— M-a văzut internistul nostru de la şantier, şi mi-e destul, 
făcu Vişinescu, decis să nu facă loc de trecere acestui încrezut. 

— Nu mă interesează internistul vostru, treci imediat alături la 
dr. Staicu. Nu e nevoie să te îmbraci, nu se sperie nimeni de o 
huidumă goală! 

Dar Vişinescu apucase să-şi ia hainele, adică bluză, şi ieşi 
decis să nu mai revină pe-acolo, dar în uşa cabinetului de-alături 
stătea un omuleţ cu bărbuţă albă. Parcă-l aştepta. 

— Intră! Ai fost expediat, ca să nu zic păsat, la mine. 

— Aveţi intefon? 

— Avem ziduri subţiri, ca rochiţele fetiţelor. la să vedem! Cine 
te-a pocnit în aşa hal? Aaa, nimeni... bănuiam eu! Cine ţi-a făcut 
trimiterea? Aha, doctorul Morea! 

— In cunoaşteţi pe doctorul „Leonidas” Morea? 

— De ce „Leonidas “? Il cheamă Cristian Morea. Aha, l-aţi 
găsit o poreclă din cauza caracterului său infernal. Şi, cine te-a 
pocnit? V-aţi bătut şi v-aţi cotonogit ca să scăpaţi de şantier? 

— II cunoaşteţi pe doctorul Morea? Vreau să întreb dacă-l 
cunoaşteţi bine. 

— l-am fost profesor acestui medic minunat, făcu omuleţul. 
Mai bea vin? 

— Câte un pic... 

— Câte un pic, nu strică. Mă aflu ia pensie, "lar m-au • hemat 
pe lângă această policlinică, şi n-am putut spune nu, chiar m-am 
bucurat că lumea nu mă uită. Am fumat mult la viaţa mea, asta 
e o prostie, să tragi în tine fum, am şi băut un pic, nu mai mult 


decât Morea, am fost şi căsătorit de trei ori, fără urmări prea 
fericite... 

lon Vişinescu îl asculta mirat. De unde până unde ati- tea 
„spovedanii” ale unui om bătrân, către un puşti? Sau face parte 
din tactica lor medicală? Dar pentru ce tactică Într-un caz 
fără importanţă? Sau poate că moşneguţul îşi dă 
importanţă? 

— Am fost, trecu la cu totul alt subiect bătrânul internist, şi 
consultant special al comisarului Maximiiian Comea. 

o spuse fără expresie, ca şi cum ar fi avut zăpadă-n gură. 
Halterofilul cu muşchi de oţel şi cu nervi de oţel, în afară de 
scurtele ocaziuni cum fiisese-n seara dinainte, când nervii i-au 
făcut figura, gata să sară de uimire, dar nu sări ci rămase 
nemişcat ca un bronz, tors de piatră, cine nu l-ar invidia?, umerii 
şi gâtul parcă din sculpturile alea din vechime, le cunoaşteţi 
desigur, pectorali proeminenţi, dar nu ca nişte ţâţe, muşchi 
autentici, culturism etc... Vişinescu, pe care sportul de 
performanţă nu-l tâmpise, se “tăpâni, îşi căută cuvintele, 
examinându-l pe bătrânul medic. Acesta stătea acum cu 
spatele, mititel, insignifiant şi cum doriţi dar halterofilul simţea 
prin acea enigmatică linie de comunicare de la creier la creier 
că jnărunţelul acesta îi este superior prin ceva, măcar prin 
vârsta. 

— L-aţi cunoscut pe Maximiiian Comea? 

— Dacă l-am cunoscut?! Eu l-am învăţat cum se iau 
amprentele, eu l-am pus la curent cu proba de parafină. Era mai 
neştiutor decât tine. la nu te mai feri şi arată-ţi burta, ce te 
ruşinezi ca o muiere gravidă? 

1 se schimbase glasul. Devenise medicul care ordonă. 

— Nu mă doare nicăieri! Afirmă Vişinescu, încercând să nu-i 
cedeze celuilalt iniţiativa. Dar n-avea nicio şansă. 

— Ai vrut să scapi de şantier? Ai acolo o gagică în oraşul tău? 
Nu te grăbi să te-nsori, băiete! 

Vişinescu iarăşi K.O. Cuvântul ăsta infernal „gagică”! 

— Sunt un bun elev, spuse Vişinescu, asta nu mă împiedecă 
să fac sport, toate acestea nu m-au împiedecat ca la chemarea 
organizaţiei noastre de tineret, să vin cu prietenii mei aici pe 
şantier, unde, noi... 

— Ştii ce?! Mie nu-mi ţine şedinţe de sindicat! Făcu aproape 
scârbit, bătrânul doctor. Am înghiţit destule. Ai vrut sau nu să 


scapi de şantier? 

— Pe cuvântul meu că nu! Dr. Morea şi dr. leleean îmi sunt 
martori. Nu vreau să scap de şantier, vreau să rămân aici, 
alături de prietenii mei. Cu ei am venit, cu ei pleo înapoi. Vă rog! 
Nu m-a pocnit nimeni, pur şi simplu m-am rostogolit din 
neatenţie. 

— Nu încerca să mă duci, băiatule. Aici, cineva elastio şi iute 
ca un ghepard t'-a lovit în plin cu capul. 

Cuvântul „ghepard* venise întâmplător pe buzele fostului 
prof. Univ.? 

Izbit de acuitatea observaţiei, Visinescu tresări şi se trădă. 

— Cum de v-aţi dat seama? 

li era jenă, dar era şi curios. 

— Eu, tinere, spuse cu juvenilă mândrie bătrânul, ina- inte de 
a-i da lecţii lui Maximilian Cornea, detectivul ăla. Am fost în 
tinereţe consilierul unui laborator de criminalistică şi am studiat 
chiar şi cursurile lui Mână Minovici - dar, desigur, nu ştii cine a 
fost acesta. 

— Ba ştiu, replică înţepat Vişinescu. Eu şi prietenii mei facem 
parte dintr-o generaţie de oameni citiţi, nu de analfabeți, şi în 
camera noastră de pe şantier discutăm câte-n lună şi stele. Mina 
Minovici a fost un eminent medic-legist. Autor al unor lucrări ce 
se citesc şi acum. Spre cinstea lui. Le-a scris cu talent... Din 
păcate nu le-am citit, nu vreau să mă laud cu ce nu ştiu. 

— Bine faci. Aşadar, unul dintre aceşti prieteni ai tăi s-a 
repezit cu capul în pântecul tău. E dar. la să vedem... 

Vrând,  nevrând, Vişinescu se întinse pe o masă... 
ginecologică, fostul prof. Univ. Îl îndemnă să se relaxeze, îşi 
potrivi ochelarii, şi-l palpă sistematic fără grabă. 

— Ce sport faci? Haltere? E un sport caraghios, însă te 
priveşte. In ce te priveşte ţi-a adus noroc, dacă nu aveai muşchii 
ăştia, era bai, cum spuneţi voi acolo în Transilvania. Stai, nu te 
încorda, şi eu sunt transilvănean, şi, dacă ne gândim un pic, toţi 
suntem transilvăneni. Nu acolo a domnit Gelu şi Decebal? 

— Ba da... Domnule doctor, istoria n-a fost nicicând punctul 
meu forte. N-am fost în stare să rețin datele între care a domnit 
cutare, sau cutare, dar îl ştiu pe Pi până la a cinşpea cifră. Ştiu 
toate formulele pe de rost, volumul conului, volumul trunchiului 
de con, şi altele mult mai complicate. Ce v-am enumerat eu aici 
sunt lucruri elementare. Facem multă matematică superioară - 


şi cui îi place - îi place. Prietenii mei ştiu cât şi mine, ba unii şi 
mai mult. Ne adunăm şi ascultăm ultimele noutăţi de muzică 
uşoară, apoi începem cu matematica, fizica, cine ce n-a înţeles, 
ne certăm crunt, dar nu ne-am bătut niciodată. Ultimul subiect, 
înainte de a porni cu toţii către şantier, a fost după 

O audiție, problema satelitului nostru, Luna. Americanii au 
aruncat acolo nişte obiecte grele, şi prima dată, au înregistrat 
două ore de vibrații ale scoarţei lunare. Au aruncat ceva şi mai 
greu, /Şi au urmat vreo patru ore de vibrații. Concluzia ar fi că 
satelitul nostru e gol pe dinăuntru, aşa cum se presupune că ar 
fi şi unul din sateliții lui... 

— Jupiter, spuse medicul. 

— Da, Jupiter, spuse Vişinescu, fără să fie convins. Apoi îl privi 
pe bătrâne. Era, sau fusese, fără îndoială un doctor excepţional, 
unul din cei care fac cinste unei meserii de răspundere grea. 
Vişinescu pricepu că fostul prof. Univ., fostul consilier al lui 
Maximiiian Comea (oare?)» fostul colaborator al laboratorului de 
criminalistică, vorbeşte mai mult ca să dea răspuns. Îi făcea, lui 
Vişinescu, o consultaţie foarte serioasă. Ce ţi-e cu oamenii 
cărora le place meseria! Şi ce ţi-e cu ăia cărora nu le place, nu 
se prioep la ea şi nu încearcă să se priceapă şi să le şi placă? Î 
O,0,0,m, m, m! 

Cineva bătu la uşă, dar bătrânelul strigă aspru: „Aşteaptă!” 
Pipăi i'icatul, splină, intestinele, şi ce mai trebuie pipăit pe- 
acolo. Acordă ceva mai multă atenție coastei rupte sau fisurate. 

— Te-a lovit cu piciorul? 

— Da, recunoscu lon Vişinescu. O figură de karate. Fentă cu 
braţul, răsucire a corpului şi... 

— Ştiu, băieţaş. Cunosc tâmpenia asta. Care a fost motivul 
disputei? 

— Ca să fiu sincer nu ştiu, făcu, aproape sincer halterofilul. De 
fapt prietenul meu venise de la o întâlnire şi am făcut aluzii şi s- 
a înfuriat.. 

— Şi te-a lovit? 

— Nu. Mi-a atras atenţia, dar cu vorbe dure. Eu l-ani lovit, 
primul. 

— Şi? 

— Şi...? Faceţi o adevărată anchetă! Prietenul acesta al meu a 
procedat cu viclenie, şi avea dreptate. S-a ridicat greu, îi 
dădusem un pumn în figură, se clătina, şi din clătinat a zburat 


cu fruntea în pântecul meu. Apoi ne-am în- căierat de-a binelea, 
până ce ne-au despărţit ceilalţi cinci din cameră. 

— Şi până-atunci ce-au păzit? 

— Adevărată anchetă!  L-aţi cunoscut într-adevăr pe* 
Maximiiian Cornea? 

— Da! Pui la îndoială cuvintele mele? Ce-au păzit ceilalţi din 
cameră? 

— Erau pe jumătate adormiţi. Dar au sărit în fine din păturile 
lor şi ne-au despărţit. Apoi au venit doctorii lel- cean şi Morea. 

— V-au băgat în muma voastră? 

— Pardon, domnule profesor universitar? 

— V-au înjurat cum trebuie? 

— Numai doctorul Morea. Balduin n-a spus mai nimic. Balduin 
este numele mic al doctorului leleean. Ţinem la el foarte mult. ŞI 
el cunoaşte viaţa lui Maximiiian Comea... 

Băiatul se ridică în coate şi examină figura bătrânului medic. 
Nu citi nimic din figura lui, era impenetrabilă, vorba maeştrilor 
literaturii de aventuri. 

— Mulţi cunosc viaţa marelui detectiv M. C. S-a scris, la 
vremea aia mult despre el. 

— Sunt sigur că prea mult... Bătrânelul privi figura tânărului 
pacient. Se plictisise, sau obosise. Gata! Eşti sănătos tun. La 
stomac, nimic, o să ai două săptămâni acolo o vânătaie, la 
intestine nimic, splina • este ochei, ficatul, cel mult 5, grav e 
după 12, aşa e că nu ibei? Să nici să nu bei! Mişcându-se iute, 
fostul cons. Al lui M. C. Scoase o sticluţă şi două păhărele. 

— E vişchi, zise. 

— Mulţumesc, nu, făcu Vişinescu. N-am băut în viaţa mea 
vişchi. Beau bere. Oricum vă mulţumesc! 

— Am vrut să te pun la încercare, făcu bătrânelul. Probabil 
minţea, dă cine nu minte, din când în când? Să nu bei. Bere, da. 
Însă eu... 

— Şi dădu pe gât păhărelul cu vișchi, şi-l turnă, sub ochii cam 
miraţi ai pacientului, pe acelaşi gât, al său, şi păhărelul lui 
Vişinescu. Ai viaţa în faţă, iar eu ce mai am? Bucuria de a fi din 
când în când consultat, iar apoi... apoi... nimic! Junele cu care 
te-ai încăierat e la fel de solid ca şi tine? 

— Nu. E mult mai uşor. Dar e voinic şi sprinten şi, vă repet, 
am rămas prieteni, şi am venit împreună la oraş, tăind-o prin 
pădure. 


— E bine că aţi rămas prieteni... Ascultă-mă, e bine că faci 
sport, dar mai lasă-te de haltere. Musculatura o poţi menţine 
sau dezvolta, deşi o ai destul de masivă, ţi-e suficient cât ai, prin 
gimnastică sau alte sporturi. Ah, da, acolo la voi la Cluj a trăit un 
poet, un adevărat poet, l-am cunoscut destul de bine, avea o 
părere neagră despre halterofili. li plăcea să povestească şi 
povestea cu talent, cu humor. Intâmplarea făcuse să se 
refugieze într-o iarnă într-un orăşel de munte, unde a găsit 
cameră la hotel. Avea de gând să stea izolat, să scrie ceva. Tot 
întâmplarea a plasat în acelaşi hotel nu ştiu ce lot de haltere. 
Dacă e să-l credem pe poet - şi-ţi spun că era un adevărat poet 
- dar poate că exagera din când în când, i-a descris pe „atleţii* 
ăia nu în culori prea luminoase. Nu erau - asta e opinia acelui 
poet - frumoşi, dezvoltați armonios ca tine, ci un fel de gorile, 
prea spătoşi, cu ceafă lată, frunte mică, etc. Se antrenau pe- 
acolo undeva, dar la hotel se plângeau tot timpul de foame. Or, 
poetul de care vorbesc, asistase d& câteva ori la „gustările" lor, 
vreo şase pe zi. Erau, după opinia sa, pantagruelice şi totuşi 
mereu se văietau de lipsă de substanţă în burtă. Lasă-te de 
haltere, zău. Rişti să devii şi impotent. Şi, sper că nu te-ai 
supărat, care-i folosul? Pe Câte ştiu eu, nu prea avem campioni 
mondiali în disciplina asta... poate n-avem talent... ştiu eu, 
degeaba-i îndopăm. Uite sovieticii, bulgarii şi chiar americanii, 
au campioni peste campioni... Poate dumneata, însă n-ai ceafa 
groasă şi, am constatat, eşti deştept, cultivat, cunoşti mai mult 
de o sută de cuvinte, or ăia de care povestea poetul, care după 
câteva zile a şi fugit din hotelul acela, nu cunoşteau decât vreo 
câteva: crăp de foame, încă nu e ora... aperitivului? Foarte, 
foarte posibil, poetul, un adevărat poet, probabil exagera, însă 
aşa-s poeţii, exagerează, şi-n sus şi-n jos, dacă-s poeţi!, dar ai 
de gând să devii campion? 

— Imi place sportul, parcă se dezvinovâăţi lon Vişinescu, 
iscodindu-şi discret ceasul, fiindcă avea întâlnire cu Sergiu 
Ghepard şi cu ceilalţi, întâlnire de la care avea să pornească altă 
vârtelniţa... îmi place matematica, fizica, îmi place şi sportul. L- 
am moştenit pe taică-meu. El a făcut box şi atletism. N-a fost 
campion nici la una nici la alta - dar îi plăcea sportul. L-am 
moştenit în privinţa asta. 

— Box! E o tâmpenie, decretă Staicu, limpede, cu autoritatea 
vârstei. Atletism, da! De ce nu faci atletism, de ce nu alergi, de 


ce nu arunci discul, de ce să ridici greutăţile alea ridicole şi 
inutile? 

— Imi voi face un examen de conştiinţă, zise spăşit şi 
neconvingător halterofilul. Nu am ambiția să ajung campion. Îmi 
plac mai ales ştiinţele exacte, dar şi sportul şi... şi... şi ce este 
cu coasta mea? 

— Te-ai uitat de câteva ori la ceas, zise fostul consultant al 
unui laborator de criminalistică, fostul colaborator al 

Lui M.C. 

— Dacă?? Te grăbeşti. Coasta nu e chiar ruptă, şi de-ar fi 
ruptă, o coastă ruptă nu se pune în gips, decât la dorinţa 
expresă a... beneficiarului. E grav doar când se rupe chiar de la 
coloană, ceea ce nu e în cazul tău. Altfel, fie ruptă sau crăpată, 
trece de la şino... o să te doară câtva timp. Ei, şi, îţi fac o 
trimitere să mergi acasă? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu! 

— Crezi în Dumnezeu? 

— Nu ştiu, domnule doctor, răspunse aproape violent 
Vişinescu. Trebuie să-mi fac şi eu un examen de conştiinţă. Nu 
vreau să plec de pe şantier, avem şi-aşa destui chiulangii cu 
pile, nu vreau să-i las aici pe prietenii mei. Nu mi-ar ierta-o. Şi, 
mai ales, eu nu mi-aş ierta-o. Am venit aici, trimis de doctorii 
noştri, Morea şi leleean, şi ei au vrut să mă trimită acasă, m-au 
trimis la specialişti să vadă dacă... 

— N-ai nimica. Eşti sănătos ca un bou. Te supără cuvântul 
bou? 

— Da, domnule doctor. Boul este un animal castrat. Nu-mi 
pla... 

— Dacă mai continui cu sportul acela vei fi un animal caş... 

— Am ascultat cu atenţie tot ce mi-aţi spus! 

— Vreau să-l cunosc şi pe celălalt, „ghepardul* ce ţi-a făcut 
puf în pântec. 

— Am să vin la Dv. Împreună cu el. Dacă va binevoi. E la fel 
de căpăţânos ca şi mine. Ştiţi că toţi oamenii deştepţi sunt şi 
căpăţânoşi? 

— Ştiu, zâmbi larg fostul prof. Univ. Când eşti deştept, e 
permis să fii şi încăpățânat. Grav e când un prost se îneă- 
patinează. Mă înţelegi? 

— Da domnule doctor. 

— Nu ştiu dacă îndeajuns. Te întâlneşti iarăşi cu „ami- cul “? 


Te-ai uitat de nenumărate ori la ceas. Crezi că eu nu văd? Vă 
bateţi iarăşi, aici, în plin oraş? Dacă, da, ru- peţi-vă maxilarele 
peste drum, în parc. Apoi veniţi aici, e peste drum. 

— Nu ne mai batem, domnule doctor! Pe cuvântul meu de 
onoare. Mă întâlnesc cu „amicul “cum aţi binevoit a vă exprima, 
şi cu alţi prieteni. Vom merge, împreună, cel mult la o halbă de 
bere. Asta e permis şi de dr. leleean şi ie dr. Morea. 

— O bere, vă permit şi eu, faţă de care Morea şi lelcean 

— Pe care nu-l cunosc - dar de ce nu-l cunosc? ... 

— Fiindcă doctorul Balduin Vitraliu lelcean, n-a venit 

— Citez cuvintele lui Flaubert, pagina 556. 

— N-a venit aici să vă spună cine e şi să vă ceară permisiunea 
de a activa în acest şantier, în acest oraş. Ca şi Morea, doctorul 
lelcean e un om mândru, deşi se preface că ar fi un mototol, e 
un om de piatră. 

— Ca şi Morea! 

— Exact, ca şi „Leonidas “. Oamenii ce au fost trimişi aici au 
fost bine selecționați, sau grupaţi, cum doriţi, ori facem ceva ori 
răsucim... 

— Căciula! Spuse bătrânul. Eu nu mai am ce răsuci. 

— Exact, căciula, nu aveam cuvântul, mulţumesc... 

— În. Acest caz îţi dau o „trimitere” către dr. Morea... Bătrânul 
începu să scrie, dar se întrerupse. Elev lon Vişinescu, de ce te 
uiţi peste umărul meu? 

— De teamă că veţi scrie doctorului Morea să mă trimită 
acasă, mărturisi halterofilul. 

— Prostule! Il admonestă pensionarul. Citeşte. Vişinescu citi: 
„Dragă Morea (aud că ţi se spune, Leonidas “!) zdra- honul de 
Vişinescu e sănătos tun, păstraţi-l acolo şi stoarceţi untul din el! 
Aşa, ca să-i treacă pofta de a se mai lua la băuu<\Ei, dar de ce 
nu treci pe la mine, să mai convorbim? Cu simpatie, fostul tău 
profesor, semnat indescifrabil. 

— Mulţumit? 

— Foarte mulţumit! Aş mai avea o rugăminte... 

— Ce-ţi mai doreşte inimioara? O diplomă de laureat la 
culturism? 

— Nu, mergi, domnule profesor. Mai trebuie să treo iarăşi la 
radiolog? 

— Nu ţi-a plăcut, rânji bătrânelul. Nici mie nu-mi place, dă-l în 
mă-sa, zise indiferent la faptul că cel de alături desigur auzea 


tot. 

SERGIU GHEPARD. Sergiu Ghepard intră cu inima cât un 
purice în cabinetul dentar amenajat special pentru tinerii de pe 
şantier. O asistentă îl întrebă fixând, parcă mirată: oare de ce se 
mira atât? Buza lui rănită, îi spuse că nu ştie de ce domnişoara 
doctor Frandra B. Întârzie... Ai dureri la buză? 

9— Orhuee pentra Marifalla 

— Nu... Am o... carie. 

— Ei bine, spune-mi numele, să te planific pe mâine. Asistenta 
cea durdulie, dar drăguță, ochioasă, deschise o privire mare, îl 
întrebă de nume. 

— Ai mai fost pe-aici, nu e aşa? 

— Am mai fost... răspunse Ghepard. 

— Păi sigur! Îmi amintesc! Ai avut o lungă discuție cu 
domnişoara doctor în legătură cu şobolanii. Te întreba dacă nu 
poţi să-i prepari o otravă pentru şobolani, că ai fi ur* eminent 
chimist... 

— Împotriva şobolanilor cunosc o singură substanţă eficace, 
dar nu o pot prepara... 

Sergiu Ghepard privi de jur împrejur cabinetul, privi pe 
fereastră. Îi tremurau picioarele. Se simţea pierdut. 

— Şi, de ce, mă rog? 

— Fiindcă e pe bază de arsenic. 

— Ei şi ce? Întrebă cu naivitate tânără asistentă. 

Elevul privi drept în ochii ei întunecaţi. 

— Nu am voie să am arsenic. Este o otravă. 

— Crezi că nu ştiam? Dar ai arsenic? 

— Mda, câteodată... 

— Şi ce faci cu el? Otrăveşti oamenii, să nu-mi spui una ca 
asta fiindcă nu te voi crede. Bruneta hohoti, foarte bine dispusă. 

— Fac experienţe. Cum ştiţi, îmi place chimia. 

— Ce păcat că nu e domnişoara Flandra aici. Tinerica încă mai 
râdea, fără niciun motiv de fapt. Dar, mai aşteptaţi... 

— Am să revin mâine, spuse Ghepard, absolut ud de 
transpiraţie. 

— Stai un pic să-ţi văd caria, zise asistenta şi-l puse să caşte 
gura. Oho! Nu e carie, vino cu mine! 

— Unde? Se sperie elevul. 

— Ce sari aşa? Aici, alături, la doctorul Nicolau. 

S-ar fi putut trage concluzia că în oraşul acela de pe Dunăre 


oamenii nu prea sufereau de dinţi. Dr. Nicolau stătea singur şi 
se delecta cu o carte. Era un om tăcut, nu făcu niciun 
comentariu, examină caninul lui Ghepard şi puse în funcţiune 
drăcia aia zbârnâitoare. De-ar fi avut Inchiziția un astfel de 
instrument de tortură - cine ar fi rezistat? 

Sergiu Ghepard rezistă, nu scoase un geamăt, era bun pentru 
Inchiziţie, ar fi devenit un fel de sfânt sau un erou legendar, dar 
instituţia aia se desfiinţase. 

— Din păcate oare? 

— Dr. Nicolau, acest om ce nu punea întrebări („Cu cine te-ai 
bătut??”) şi care citea profitând de fiecare mi- nută liberă, lucră 
rapid şi se pare că şi foarte bine. Sergiu Ghepard îl privi pe omul 
care-l chinuia. Un om de şaizeci, faţă netedă, ochi limpezi, 
impasibil. Ciudat, astfel de oameni îi plăceau lui Ghepard! 

Dentistul îi făcu o „sudură” sau cum s-o fi numind, şi spuse lui 
Ghepard că a terminat, dar dacă îl deranjează, să vină neapărat 
a doua zi, şi-i făcu un gest binevoitor, chiar binevoitor, către 
uşă. 

Între cabinetele stomatologice şi policlinica unde fusese trimis 
lon Vişinescu, distanţa era mică, un fel de piaţetă, străjuită şi de 
un parc, acolo aveau întâlnire toţi cei şapte, dar deocamdată se 
aflau de faţă cei doi beligeranţi din noaptea trecută. Işi zâmbiră. 

— Ei? 

— N-am nici pe dracu, răspunse Vişinescu. Tu? 

— Mi-a fost „aranjat” dintele, e ochei. Unde întârzie ceilalţi? 
Hai să luăm o îngheţată la cofetăria aia, de-acolo îi vedem. Eu 
plătesc. 

— Ba eu... 

Lingând îngheţata cu fistic, pălăvrăgiră de-alde toate, dar 
incidentul care-i adusese acolo nu fu pomenit. Se iviră pe rând 
lancu, Fodoreanu, Voiazatzis, Vrapciu, Halalaie, şi Ghepard, sau 
Vişinescu ieşeau în uşă, îi strigau, se strânseră în cofetărie, care 
cu un suc, o prăjitură, o îngheţată. Ter- minânăd, ieşiră împreună, 
un grup de prieteni între care nu se întâmplase niciodată nimic 
grav, porniră la o plimbare şi cu totul întâmplător - întâmplător 
oare? 

— Se ciocniră cu dr. Balduin Vitraliu leleean. Tuturor le trecu 
prin minte acelaşi gând: Balduin probabil îi pândise, de undeva 
din parc. Poate se temea şi acum să nu sară la bătaie. Balduin 
se interesă de diagnosticul medical, se bucură şi declară că sunt 


cu toţii invitaţii lui la o bere. Unde? Medicul spuse că nu-i duce 
la un local de mare lux, ci la unul simpatic şi-i duse la Birt, sub 
„inscripţia” lui Maximiiian Cornea. Ir sală se afla şi Paracelsus, 
dar pe post de baron şi bea şampanie... 

Cel care observă primul „autograful” marelui detectiv a fost 
Sergiu Ghepard. Ochii lui naivi - nu chiar atât de naivi! 

— Se zgâiră către perete. Care va'zică, nu era un „basm”! 
Ceilalţi îi văzură faţa uluită, îi urmăriră privirile, văzură. Un pic 
bănuitor se dovedi numai Emilian Halalaie. 

— Domnule doctor, aţi făcut inscripţia aia de-acolo şi ne-aţi 
adus special aici?! 

Balduin rămase o clipă interzis, dar apoi îl sfătui, anii— «al, pe 
Halalaie să compare scrisul său, cu cel de pe perete, să 
binevoiască a observa cât e de veche şi aproape ştearsă 
„Inscripţia”, spuse că e gata să aducă martori şi adăugă; „Eu n- 
am obiceiul să mint, Emilian!” 

Băieţii se supărară pe Halalaie, îi făcură câteva observaţii cam 
drastice, îi cerură, în numele „obraznicului “scuze lui Balduin. 
Dar la ce se gândea Balduin? Nu se gândea ci dorea din toată 
inima să apară în local Maximiiian Cornea în persoană, elegant, 
teatral, şi el, Balduin să facă, la fel de teatral, prezentările. 

De obicei, cavaleri, astfel de dorinţe nu se realizează, din 
păcate. Dr. leleean îi cercetă în taină, cu tehnică să îndelung 
şlefuită de om bizar ce adună colecţii de scrisori şi tăieturi de 
ziare, nu oboseşte făcând notițe prin carnetele sale (ca şi cum s- 
ar fi pregătit să comită o carte - or asta era ultima sa intenţie!), 
îi studia deci pe aceşti băieţi, mulţumiţi că văzuseră inscripţia 
enigmaticului M. C., mulţumiţi de berea rece, spumoasă, 
mulţumiţi că se află împreună şi posibil satisfăcuţi - aşa spera 
Balduin - de prezenţa sa. Să fi fost oare aceasta realitatea? Le 
convenea cu adevărat compania lui, cu mutra sa de nătâng? 
Cine ştie câte se ascund în capul omului! Dar în capetele a şapte 
băieţi deştepţi, aproape bărbaţi. Balduin se gândi cu oarecare 
tristeţe că nu e sigur nici măcar de toate câte se ascund în capul 
lui! Se concentră supra lui Ghepard şi Vişinescu. Erau veseli, 
exuberanţi, vorbeau cel mai mult, deci, deci se împăcaseră cu 
adevărat, şi Balduin se gândi, fericită vârsta - ca şi cum el ar fi 
fost un bătrânoc - şi se mai gândi - spre ruşinea lui - că totul e 
invenţia „puştilor*, nu s-au cotonogit între ei, alta o fi chestia, că 
prea se arată prietenoşi unul faţă de celălalt - şi mai gândi - 


prea mult se gândea Balduin! 

— Că poate tocmai de-aia se arată amice şi prietenoşi, numai 
ca să demonstreze că au rămas în aceleaşi bune relaţii, şi mai 
gândi, acest Balduin, să le mai ofere acestor excelenți băieţi 
câte o halbă, sau chiar câte două... şi când ajunse aici cu 
gândurile sale încâlcite, balduinice, exact în aceeaşi clipă se 
materializă acea dorinţă a sa, care de obicei nu se realizează: 
dr. leleean îl văzu la uşă, oprit, în nehotărâre parcă, dar privind 
fix către masă, lui “pe marele detectiv Maximiiian Comea. Nu-i 
veni să creadă. 

— Lui Balduin. Întoarse capul şi-l căută pe chelnăraşul isteţ, 
apoi, iarăşi ochii la uşă. Marele detectiv, pururi acolo. 

„Spiţat “e puţin spus. Se îmbrăcase parcă anume pentru o 
tntâlnire de zile mari. Arăta nemilos de tânăr pentru * vârsta lui 
„probabilă”. Îmbrăcat ca un dandy pentru o serată mondenă, or 
el venise doar la Birt. Şi parcă anume venise! Il privea pe 
Balduin, Balduin îl examina, tot nemilos. Costum bej, parcă-l 
scosese o secundă nainte de la Dior sau Mâna Ricci, de la 
Parhis, cămaşă mai portocalie decât portocalele, cravată cu 
spirale cam dubioase prin ceea ce sugerau, pe un fond ceţos, 
desigur foarte subtil, pantofi maro, ultima modă, cumpăraţi 
acum un minut de la magazinul de după colţ (după colţ nu se 
află niciun magazin şi nici nu exista pe-aproape vreun colţ); 
părul bogat, uşor ondulat, îl dăduse nu cu brillantină - asta e de 
prost gust, ci, pe semne cu vreun spray. lşi linsese părul la 
tâmple, îl lăsase vag răvăşit, cât e corect, pe creştet. Un tip 
model! Un majordom din Anglitera, ţara aia cu obiceiuri prea 
înrădăcinate, dar şi cu destule calităţi (a făcut praf numai cu 
vreo şase suto de avioane, uriaşa flotă aeriană a lui Goering), i- 
ar fi luat pălăria (dar nu purta pălărie), bastonul (dar nu purta 
baston) şi i s-ar fi adresat cu stimă cuvenită: „Pe cine să anunţ, 
Sir? “ 

În locul unui majordom se înfiinţă chelnăraşul istet. 

— Bună seara, bună seara! V-am simţit lipsa, n-aţi mai trecut 
pe la noi de trei zile! Poftiţi! O masă liberă? 

— Ai o memorie bună dar nu formidabilă. De patiu zile, ripostă 
marele detectiv, înţepat. Nu era defel convins că sunt patru zile, 
dar migălosul dichis pe care şi-l impusese, plus un duş de un 
ceas, îl făcea să creadă că poate fi impertinent chiar şi faţă de 
chelnări. Mare greşeală, dar ăla isteţ trecu cu vederea, sau se 


prefăcu. Ciudat! Chelnării isteţi observă prea multe! 

— Te rog, te du la masa aia, cam ticsită, şi întreabă dacă 
încap şi eu acolo. Nu! (Chelnăraşul tocmai o întinsese.) Dacă la 
masa aia, care este a mea, pot să iau şi eu loc. Ai înţeles? 

Chelnăraşul isteţ se afla în faţa celei mai dificile misiuni a 
vieţii sale de chelnăraş isteţ. 

— Am înţeles, domnule Cornea. Dar cum se face că la masa 
Dv...? 

— Lasă! Te rog fă ce am spus! 

Marele detectiv îi întinse un douăzeci şi cinci chelnăraşului 
isteţ. Spre onoarea lui, acesta refuză. 

Merse încet, rumegând cum să pună întrebarea, în timp ce 
marele detectiv rămânea lipit de cadrul uşii. Chelnăra- şul nici 
nu deschise gura, când Balduin, cu intuiţia sa bal- duinicească 
zise net, puţin aspru: 

— Ştiu! Domnul Comea cere permisiunea de a ocupa un loc la 
masa lui. Prin ce decret a fost declarată această masă lui - nu 
ştiu, dar e bine venit. Şi încâlcind regulile bunei cuviinţe, dr. 
lelcean strigă spre uşă: „Hai detecti- vule! Eşti chiar aşteptat!” 

Comisarul înaintă, luă loc pe scaunul ce i-l servi chel- năraşul 
isteţ, surise cam posomorât, totuşi cu eleganţă. 

— Sunt aşteptat? Nu cumva discutaţi chiar despre mine? 

— Ba da! 

— Pariez pe un milion de dolari că dr. lelcean v-a povestit o 
mulţime de năzbâtii despre mine, tinerii mei domni... 

— Banii pe masă! Exclamă, exuberant, Sergiu Ghepard. 

Toţi dracii, gândi dr. Balduin Vitraliu lelcean, care nu 

Apelă des nici la draci, nici la îngeri, aceşti copii s-au împăcat 
de-a adevăratelea, sau, cum ies d-aci, sar unul peste altul! Işi 
aprinse o pipă, el care fuma atât de rar. Fumul îi înconjură faţa, 
brusc nu mai arăta a Balduin şi a nătâng, ci a bărbat. 

— Ai propus un pariu. Prietenul meu Sergiu Ghepard a 
acceptat pariul şi a cerut să pui milionul pe masă! 

— Să-l pună şi el! 

— Nu, ripostă prompt şi vehement nătângul Balduin. De 
vreme ce tu ai provocat pariul, tu pui suma, cel dintâi. Aşal 

— Dar de unde cunoşti aceste reguli, docteur? 

— Le cunosc. Am fost crupier la o suburbie a Parisului, ca 
începător, iar apoi ca titular, la Monte Carlo, Las Vegas etc. Sunt 
hârsit în branşă. Şi ca doctor, ştiu destule, ştiu de ce bei tării, iar 


nu vin. 

— Mă, tu eşti o noutate pentru mine. De ce nu beau vin? 

— Fiindcă ai tulburări cardiace. Şi nu mă mai lua cu „mă “că 
eu nu mă compromit, dar îi rog pe prietenii aceştia tineri ai mei 
să te snopească aşa cum n-ai păţit-o în toată cariera ta de mare 
detectiv! Aşa cum ai păţit-o în noaptea când, umblai turbure 
după Marifelis şi te-a agăţat gaşca, şi te-a salvat - că nu scăpai 
viu - te-a salvat Adrian Mocanu. Crezi că nu ştiu? Totul se ştie! 

Comisarul rămase câteva clipe ca de piatră. Băieţii simțeau că 
probabil Balduin întrecuse măsura. Dar poate că nu. Marele 
detectiv se relaxă, îşi puse mâinile frumoase, puternice, 
bărbăteşti, pe masă, şi cu toţii priviră acele mâini, dar mai mult 
din curiozitate. Singurul care le examină curios, dar nu din cale- 
afară, parcă lo-ar fi cunoscut, fu dr. Balduin Vitraliu leleean. 

— Priviţi-l, băieţi zice, rece şi dur, atât de dur cum nu poate fi 
un veritabil nătâng. Acesta e omul de excepţie despre care v-am 
povestit. Nu e o invenţie a mea, nu inventez, fiindcă sunt medic. 
(O precizare cam inutilă, şi cam puerilă.) Acesta este marele 
detectiv. Dar mai întâi priviţi-l în ochi... 

— Mă supui unei disecţii? Întrebă M. C. 

— Ştiu eu? Poate că da! Sunt medic! Ochii lui seamănă cu a 
lui Sergiu Ghepard, doar că ai lui Ghepard sunt de un albastru 
bleu-ciel, iar ai lui Maximiiian Cornea, albaştri- cenuşii... Atenţie 
băieţi, astfel de ochi au... 

— Docteur! Dacă ai de gând să baţi în continuare câmpii... 

— Am! Şi nu mă impresionezi Maximiiian Cornea! O să arunci 
coniacul pe mine? Eu te voi scălda într-o halbă de bere. Şi cred 
că vor fi opt halbe pe costumul tău, fiindcă băieţii ăştia-mi vor 
urma exemplul. 

— Va ieşi cu scandal! 

— Vorbeşti prea mult, spuse Balduin. 

Băieţii nu-l mai recunoşteau. Băuse prea mult? Nici vorbă de 
aşa ceva! Sorbi acum un strop de bere şi-l privi în ochi pe M. C., 
ca şi cum i-ar fi fost adversar. Dar dacă Îi era cu adevărat 
adversar? Marele detectiv mai ceru un coniac. Chelnăraşul isteţ 
îl şi aduse, M. C. Gustă cu eleganţă, puse paharul pe tavă, iar de 
mucha mesei îşi rezemă de- getole. 

— la priviţi, îi îndemnă Balduin. Priviţi mâinile marelui 
detectiv, despre care s-au făurit legende. Am contribuit şi eu la 
opera asta! Un bărbat nu se împodobeşte în halul acesta! Nu! 


Uitaţi-vă la degetele lui. 

Dintr-un instinct, sau drakkul ştie din ce motiv, comisarul îşi 
ascunse mâinile sub masă, sau le puse pe genunchi. 

Balduin urmă calm, în timp ce băieţii îl urmăreau fascinaţi. 

— Are incontestabil mâini frumoase, dar le-a împodobit cu 
exagerare. Un inel de aur cu onix. Pe alt deget, aţi observat, un 
inel de argint împletit, cu o frumoasă piatră g: anat. De 
asemenea un inel de aur, cu smarald... 

Maximiiian Cornea îşi puse mâinile bine îngrijite şi pli— re de 
podoabe, pe masă, între coniac, vechea solniţă cu sare, ardei 
iute şi piper şi sticla de apă minerală, le puse pe faţă, resemnat 
dar şi îndârjit. De ce să-şi ascundă mâinile? Poate sau nu poate 
omul să poarte câte bijuterii are? 

Balduin îi privi pe toţi. Poate că-şi pregătea şi el lovitura. 
Poate că aşa sunt balduinii... 

— Şi mai are, zise, un lănţişor străveziu de platină. Îl are ed la 
Marifelis. 

— Despre asta îţi este oprit să vorbeşti, spuse M. C., 
riclicindu-se. 

— Stai jos! 

— Şi ce importanţă acorzi amănuntului că lănţişorul de platină 
îl am de la Marifelis? 

— Nicio importanţă. Calmează-te. Priviţi, băieţi, uita- ţi-vă la 
oc'nii cenuşii ai marelui detectiv, cenuşii şi iscoditori. Prin cărţi 
scrie că astfel de ochi au toţi poliţiştii din Itme, şi cred că aşa şi 
e. 

— Domnule doctor, interveni Emilian Halalaie, până acum ne- 
aţi vorbit frumos, chiar foarte frumos, laudativ despre domnul 
comisar, dar acum... 

— Dar acum? 

— V-aţi schimbat radical atitudinea. 

— Câtuşi de puţin. Că am subliniat culoarea ochilor săi de 
poliţist, că v-am atras atenţia asupra bijuteriilor, prea multe, pe 
care le poartă la mână, acestea nu sunt denigrări ale 
detectivului excepţional care a fost Maximiiian Comea. Dar în 
viaţa lui s-a produs o prăbuşire, o ruptură, a pierdut-o pe femeia 
iubită, şi n-a putut s-o uite, şi o caută şi acum - după atâţia mi 
nu s-a consolat. E un caz rar de credinţă în dragoste. 

— E adevărat, domnule Cornea? Interveni Sergiu Ghepard. O 
iubiţi şi acum pe Marifelis? Sunt reale asemenea iubiri eterne? 


Noi am discutat despre „iubirile eterne”. Unii s-au arătat 
sceptici, au spus că moartea i-a despărţit la timp pe Romeo şi 
Julieta, că Otilia a procedat bine părăsindu-l pe Felix, deşi-l 
iubea, cazurile acestea de mari iubiri ce n-au mers până la 
capăt, sunt nenumărate, dar mai ales în literatură. Scepticii au 
zis că dacă iubirea se realiza, prin căsătorie să zicem, prin 
durată, anii ar fi alterat-o... Noi nu avem experienţă, n-am avut 
timp s-o acumulăm. B adevărat că o iubiţi şi o căutaţi şi acum 
pe Marifelis, domnule comisar? 

— E adevărat! Răspunse abrupt marele detectiv. În mare 
parte, diabolicul vostru doctor, acest Balduin, a intuit aproape 
exact starea mea sentimentală şi „prăbuşireall ce a urmat 
după dispariţia lui Marifelis. Dar ce iii păţit la buză? 

— Un accident de muncă, răspunse Ghepard. 

— Sau te-a pocnit unul dintre prieteni... Marele detectiv se 
întoarse către dr. lelcean. 

— Cum se face că lănţişorul lui Marifelis a ajuns la mine? 

— Simplu, răspunse Balduin, acum sigur de sine. Când ţi-a 
lăsat pe noptieră desenul cu cele două ceasuri, a pus alături şi 
lânţişorul, semn că decizia ei e definitivă. Lănţişorul pe care i-l 
înfăşuraseşi tu pe inelar, cerând-o de „so- ţiată “. Nu-ţi aminteşti 
că lănţişorul era pe noptieră alături de desen? 

— Nu-mi amintesc... nu-mi amintesc... imediat ce am văzut 
desenul am început să beau... în noaptea aia am fost groaznic 
de beat, în aşa hal că a doua zi dimineaţă nu-mi mai aminteam 
de ce avusesem criza aia nenorocită de etilism... 

Aurel Vrapciu îl privi întrebător pe Balduin. 

— Domnule doctor, ne-aţi spus că marele detectiv aici de 
faţă, n-a procedat ca toţi poliţiştii mărunți, şi n-a băut nimic. 

— Rămân la părerea asta şi acum, zise leâccan. 

— Sunt convins că acest Balduin v-a oferit un lung sirop în 
legătură cu mine. Nu ştiu ce l-o fi determin;: t să scotocească în 
trecutul meu şi să inventeze atâtea! Am iubit-o pe Marifelis, dar 
probabil nu chiar atât de infinit rum povesteşte Balduin. Am 
cerut să mi se încredinţeze cazul, dar nu i-am dat de capăt. ŞI 
atunci mi-a trecut prin cap ideea neverosimilă la prima vedere, 
dar, la o cercetare n.ai adâncă, foarte credibilă, că Marifelis, 
această femeie frumoasă, cultă, era într-adevăr pe cale de a se 
îndrăgosti de mine, şi s-a speriat. Nu e rar când iubirea ti’ 
sperie, mai ales că auzise atâtea lucruri rele despre mine, că 


sunt muie- ratec, deci o pot părăsi în orice clipă, şi atunci 
Marifelis a fugit din Bucureşti. N-ar fi exclus, pentru a înăbuşi 
pornirea ei către mine, că a fugit cu un trepăduş oarecare, unul 
cu bani, unul ca vreo moşie pierdută în Moldova. Cred că la 
mijloc nu e niciun mister, dar s-a întâmplat ceea ce 

Marifelis n-ar fi crezut-o: eu m-am îndrăgostit definitv de ea. 

— Şi atunci, care e „ultimul mare eşec”? Întrebă inchizitorial 
Sergiu Ghepard, arătând inscripţia de pe perete. 

— Aha, se întunecă şi mai mult marele detectiv. Am avut mai 
multe eşecuri, chiar mari... cu doamna de Brin- "villiers, care 
semăna cu marchiză de Brinvilliers, otrăvi- toarea aia din Evul 
Mediu, care a fost decapitată şi arsă pe rug, dar apoi, legenda o 
spune, a reînviat... în sfârşit cea de care m-am ocupat eu, 
împreună cu extraordinarul poliţist Adrian Mocanu, şi-a otrăvit 
pe nava „The Silver Bird- soţul, l-a otrăvit sub ochii mei, nu e şi 
acesta un eşec? Fiindcă ochii mei erau orbi, mă îndrăgostisem 
de ea, în «ă n-o cunoşteam pe Marifelis... Mi-a scăpat printre 
degete cel mai mare spărgător de seifuri din Europa, mi-au seă- 
pat asasini... Dar în tinei'eţe făceam mare caz de reputaţia 
mea... 

— Faci şi acum, mormăi Balduin. 

— Nu mă întrerupe! ... Aşa că toate eşecurile le-am condensat 
în unul singur, dispariţia lui Marifelis, neputinţa de a o găsi... O 
pistă m-a condus în acest oraş, pistă falsă, m-am convins că nu 
e aici şi am chefuit în această speluncă şi am scris şi neghiobia 
aia pe perete, cum fac proştii prin veceuri... Acesta e adevărul. 

— Prea multe adevăruri! Rosti o voce aspră. Undeva alături, 
invizibil, dr. Cristian Morea, poreclit „Leonidas”, asistase la cea 
mai mare parte a discuţiei. 

— Pi-ha! Exclamă Balduin. Acum putem zice că formaţia e 
completă... ba nu, aproape completă. Chelnăr! 

Isteţul se prezentă imediat. 

— Intreabă-l pe domnul baron dacă ne face onoarea de a veni 
la masa noastră. 

— Am înţeles! 

— Ba nu! Protestă marele detectiv. Suntem destui caraghioşi 
aici, nu e lipsă de încă unul! 

— Bine, zise dr. leleean, privindu-l cu mare ironie pe marele 
detectiv. Nu-l invita. Bere pentru toată lumea! 

— Noi nu mai bem, zise Ghepard. Două beri - cât permitea şi 


Teaşcă. 

— Eu mai beau un coniac, spuse M. C. 

— lar eu, vin, spuse Cristian Morea. 

— Imediat, domnii mei! Şi chelnăraşul isteţ se topi. 

Cum se topesc chelnăraşii isteţi? lată încă o mare enigmă. 
Dar cum se ivesc, foarte iute, aceiaşi chelnăraşi istoţi? Aşi. Aşi 
cu dame. În general, aşi. Ei ştiu că le vine un bacşiş, ba nu, e 
urât spus, să-i zicem mai pe limba noastră, ciubuc, aşa sună cu 
mult mai diafemir! Nu e aşa, seniori? 

FLANDRA în ziua următoare Morea şi cu 

leleean îi reexaminară pe,. Bătăuşi", îl lăsară în pace pe 
Vişinescu, dar Morea insistă ca Sergiu Ghepard să meargă 
neapărat la control. Băiatul protestă, dar poţi să te pui cu 
doctorul Morea? 

— Vin şi eu cu tine, zise Vişinescu. Fii ascultător şi să fim 
bucuroşi că nu ne-au trimis acasă. Totuşi, o activitate 
suplimentară îl reţinu pe halterofil pe Ostrovul Verde şi Ghepard 
plecă singur la oraş. Pe înserate, când reveni pe şantier. 
Ghepard se ciocni cu Balduin. S-ar fi spus că acesta-l pândise. 
Ghepard îl informă că acelaşi medic flegmatic, dr. Nicolau a mai 
„corectat” ce mai era cazul, acum lucrarea era definitivă iar 
caninul mai sănătos decât înainte - dacă se poate spune aşa. 
leleean îl întrebă de ce nu mersese la dentista şantierului, 
Ghepard răspunse că doctoriţa Flandra B. Nu se prezentase nici 
în ziua aceea la post. Dr. leleean adulmecă vintul ce venea de 
undeva, cu o expresie de nedumerire. Sergiu Gh W> 1 îl lăsă cu 
nedumerirea lui şi se duse la dormitor. 

Peste alte vreo două zile, sau trei, po,.'e, Balduin se afla la 
Birt. Singur. Nu pentru multă vreme singur fiindcă apăru un 
individ relativ tânăr relativ corect îmbrăcat, însă cam ţipător, 
după moda „ţugulănească”, îşi roti ochii cam injectaţi prin local; 
depistă masa.. Aproape liberă" a lui lel- cean şi se aşeză acolo, 
fără să ceară permisiunea. Balduin se posomori şi mai mult, mai 
ales că apăru şi Paracelsus, cu pantalonii lui bufanţi, cu 
armonica lui, şi-şi începu programul chiar cu „Orhidee pentru 
Marifelis". Necunoscutul comandă o butelie de vin, îl ascultă cu 
un sfert de ureche pe „bufon“, şi intră în vorbă. 

— Sunt convins că nu sunteţi localnic, bodogăni. 

— Sunt clujean, răspunse Balduin contrariat în singurătatea 
lui. Totuşi încă, îngăduitor. 


— Voi, acolo, la Cluj, aveţi roşii? 

— Da, când ne aduceţi voi, oltenii. 

— Păi nici eu nu mi-s oltean... şi eu sunt clujean... 

Mutra de nătâng a lui Balduin deveni mutra unui nă- 

TSng foarte posomorât. 

— Şi atunci, de ce mă întrebi cum e cu paradicile-n Cluj? 

— Păi, aşa, încercam şi eu să log o discuţie. 

Dr. lelcean se încruntă şi brusc mutra lui incctă să mal fie a 
unui om nătâng. 

— la ascultă! Te aşezi la masa mea, fără să ceri voie! Intri în 
discuţie, fără să te întrebi dacă am poftă să discut cu dumneata! 
Ştii ce? la-ţi butelcuţa de vin şi găseşte-ţi un azil la o altă masă, 
eventual la azilul de bătrâni, dar nu uita să întrebi dacă şi acolo 
ţi se permite. 

— Dar cum vorbeşti aşa cu...? 

— Ştii ce? Îţi trag palme, zise Balduin. Asta e din Ca- ragiale, 
dacă ai auzit de el. 

Lângă masa lor se profilă silueta înaltă şi veşnic tânără a lui 
Maximilian Comea. 

— Ce se întâmplă aici? Domnii se ceartă? 

— Comisare! Te rog scapă-mă de acest individ. Altfel iese 
bucluc! 

— Ai auzit, stimabile?! Făcu marele detectiv. Fă urgent „ca 
trenul”! 

— Ce să fac? Se holbă celălalt. 

— Adică să faci ca trenul! Ce face un tren? Pleacăl Pleacă spre 
staţia următoare. Fă şi dumneata la fel, până nu ne supărăm! 

Individul se ridică mormăind că va aranja el chestia asta. 
Mormăitul lui se pierdu printre celelalte mese. 

— la te uită! Bei coniac! Făcu marele detectiv privind paharul 
lui Balduin.. Dar ce ţi s-a întâmplat? 

— Ascultă comisare, să nu fii convins că, dacă m-ai scăpat de 
nepoftitul acela ce pretinde că e clujean ca şi mine, o să-ți fiu 
recunoscător pe vecie! De unde ştii că nu vreau să rămân 
singur, de unde ştii că nu aştept o femeie? 

— E masa mea, docteur! Şi-apoi tu nu aştepţi niciodată o 
femeie. Şi nici ele nu te aşteaptă pe tine! 

— De unde ştii? Tu, marele fustangiu, pe care l-au tras de nas 
atâtea femei, nu te-a păcălit aşa-zisa „marchiză41, nu ai 
pierdut-o pe Marifelis? 


— Divaghezi şi inventezi! Ce ai păţit de bei oniar' 

— On Tevient toujours, cum se spune în americăneşte, sau 
totul se repetă cum se spune la noi... dar şi aiurea. A mai 
dispărut o femeie. Tu, marele specialist întru regăsirea femeilor 
dispărute, crezi că mă poţi ajuta? 

— Ai o iubită? Ţi-a dispărut iubita? 

— Nu, comisare! Nu am o iubită, ce femeie s-ar uita la mân:1? 
De câteva zile nu s-a prezentat la cabinet o anume domnişoară 
Flandra B., dentista şantierului. 

— Şi ce? Acum te-au apucat durerile de măsele? 

— Nu. Dar mă afectează ca medic. Eu nu pot trata pe băieţi 
când îi apucă durerile de dinţi. Şi-apoi Flandra mi-a fost colegă 
de Institut. 

— Păi cum, tu eşti dentist? 

— Am zis, de Institut. Eu am făcut generală, medicină 
generală, ea s-a specializat în stomatologie. Tot colegi am 

Fost. 

— Ai iubit-o măcar în taină? 

— Nu amesteca în toate cele iubirea! 

— Dar tu, în aberaţiile tale, de ce ai înghesuit povestea mea 
cu Marifelis? 

— Ai recunoscut că povestea e reală, de faţă cu martori. 

— Ca să nu te faci de râs, jalnicule! 

— Ce să faci, abia vorbi Balduin şi cute amare îi tăiară 
fruntea. Vrei, nu vrei, peste tot te izbeşti de istorii de-a- mor... 
dar asta e viaţa, fără amor viaţa n-ar... Pe scurt, Flandra nu e de 
găsit şi să nu-mi spui că s-a amorezat de un oarecare şi a fugit 
în lume! 

Marele detectiv nu simţi ironia, ori poate se prefăcu a n-o 
sesiza. Acordă o/? Lsă atenţie celor vreo câteva mutre 
dimprejur, apoi mormăi cu răutate: 

— De unde ştii că nu s-a săturat pur şi simplu de mutrele 
voastre şi n-a plecat acasă? Are părinţi? 

— Nu. Are o mătuşă. Am telefonat. Flandra nu e acolo. 

— Ai umblat şi pe la telefoane... Deci eşti mai implicat decât 
vrei să pari! Bănuieşti pe cineva că ar... fi răpit-o? Ce, ne aflăm 
într-un ev mediu?! De fapt, eu pe tine ar trebui să te bănuiesc, 
Balduin. 

— Te priveşte ripostă celălalt. Poţi bănui pe cine vrei, chiar şi 
pe individul care s-a aşezat nepoftit la masa mea. 


— Pari într-adevăr alarmat, făcu M. C. După ce-l mai studie pe 
Balduin. Şi nu înţeleg de ce! Această stomato- ioi gă a plecat... 
cine ştie din care motive. Tu de ce te agiţi? 

— i-am spus! Eu şi cu Morea avem în grijă câteva sute de 
copii. Putem să-i tratăm de pântecărie, de scarla- tină, de 
furunculoză, de orice în afară de durerile de dinţi. 

— Păi Ghepard, şmecherul ăla, n-a fost la alt dentist? Nu i 
xistă destule cabinete dentare în oraş? 

— Flandra mi-a fost colegă de Institut. Şi este, oficial- mente, 
stomatoloaga lor. E normal să mă întreb ce este cu ea! 

— De ce eşti speriat, Balduin? 

— Poate că, făcu după o clipă de nehotărâre leleean, fiindcă 
am afla adevărul cu privire la dispariţia lui Marifelis. 

— Ei, lasă bărbile! Unde n-am reuşit eu, să reuşeşti tu? 

— N-ai reuşit nimic atunci, comisare! Marifelis n-a fugit cu 
vreun oarecare, iar tu ai rămas cu o mare nostalgie, cu o mare 
durere. Răzbună-te pe destin şi încearcă să descoperi ce e cu 
fata asta, Flandra, care de atâtea zile nu mai e în oraş... şi nu 
mai e nicăieri. 

— Bine, spuse marele detectiv şi, punând pe masă ura 
carneţel trecu la vechea lui „metodă” care de obicei nu dădea 
rezultate, în schimb îi intimida pe interlocutori. Scrise: Lista 
suspecților. Susp. Nr. 1: dr. Balduin Vitraliu leleean. Ei, vezi ce 
am notat aici? 

— Da! Sunt suspectul nr. Unu. Mă doare-n cut! 

— În ce te doare? 

— În cot. Eu îi zic cut. 

— Apreciez subtilitatea. Care ar fi, după opinia ta prețioasă, 
suspectul numărul doi? 

— Oricine. Poate chiar encefalopatul acela care s-a aşezat la 
masa asta şi m-a scos din sărite. Pretinde că e clujean, dar nu 
ştiu cum îl cheamă. 

— Îţi voi da un exemplu de operativitate! Comisarul pocni din 
degete şi chelnăraşul isteţ se înfiinţă la masa lor. 

— Îl vezi pe caraghiosul acela, cu cravată în curcubeu şi cu 
freza ondulată artificial? 

— Nu-l văd, fiindcă stau cu spatele, dar ştiu despre cine 
vorbiţi. Bea vin şi se chiorăşte mereu către masa asta. 

— Eşti isteţ! Vreau să-i cunosc numele şi adresa. Te priveşte 
cum procedezi! Ei, nu cumva aveţi o carte de onoare în care să 


semneze vizitatorii distinşi... ca ăsta? 

— Glumiţi! Ce carte de onoare? La un birt? 

— Fă-te mai spre stânga, dobitocul se uită mereu încoace, 
acoperă-ne, nu trebuie să ştie că vorbim despre eL 

Și.. 

— Şi... îţi dau patru minute, ca să fiu generos, îţi dau zece, ca 
să afli totul despre el, chiar şi numărul de la cămaşă. 

Chelnăraşul isteţ dispăru. Peste un număr de minute doi 
milițieni intrară în Birt, procedară la verificarea buletinelor, o 
razie de rutină cum se întâmpla în oraşele de frontieră. 
Începură, ceea ce era evident o eroare, chiar cu masa ocupată 
de lelcean şi Cornea. Individul propus a fi suspectul numărul doi, 
se îndreptă către uşă. Unul dintre oamenii în uniformă îi atrase 
atenţia chelnăraşului că nimeni nu părăseşte localul până nu se 
verifică actele. Altă eroare. Chelnăraşul îl pofti pe individ înapoi, 
la masa lui, şi din clipa aceea îi însoţi pe oamenii legii. A treia 
eroare. 

După ce razia luă sfârşit, chelnăraşul isteţ mai făcu un ocol 
până la bar, aduse alte pahare pentru Balduin şi marele 
detectiv, aşa pentru derutarea adversarului, şi dădu raportul. 

M. C. Notă: 2 Ciolan Spiridon lon, dom în corn. Câţcău, nr. 
Cutare, jud. Cluj. 

— Ei vezi cum procedează un adevărat poliţisr? 

— 1 Nu mai face mutra asta triumfătoare. Mai bine găseşte-o 
pe Flandra. 

— O voi găsi. Suspectul numărul trei? 

— Mai descurcă-te şi singur! 

— Nu mi-ai spus că în ziua... prima zi când a fost semnalată 
absenţa domnişoarei Flandra, toţi cei şapte golani, pe care i-ai 
invitat aici la bere, au fost la cabinetul dentar? 

— În primul rând, nu sunt golani! 

— De acord. Sunt nişte îngeraşi. Pe toţi şapte i-a apucat 
durerea de dinţi în aceeaşi zi? 

— Nu. Au ieşit toţi şapte în oraş, sunt colegi de clasă şi buni 
prieteni şi băieţi foarte iuți la minte. La dentistă a mers unul 
singur, Sergiu Ghepard. 

— Aşa e. Şmeoherul acela pe care l-a caftit cineva! Ei? 

— E un băiat de ispravă! 

— Da! Care se ocupă de chimie şi poate prepara otravă pe 
bază de arsenic! De ispravă puştiul, ce să mai zic? 


— De unde ai aflat chestia cu arsenicul? 

— Ce importanţă are? Sunt un mare detectiv, oricât m-ai 
ponegri tu. Şi nu de la tine, acuma, am aflat de dispariţia 
dentistei, o ştiu de câteva zile. Deci, suspectul nr. Trei, Sergiu 
Ghepard, elev el. XII-a la Liceul de matematică-fizică. 

— Eşti cu adevărat sărit de pe fix. Crezi că băiatul acesta a 
otrăvit-o pe Flandra? 

— Poate s-a mulţumit s-o sugrume. Am să verific. 

— Ştii ce? Renunţ la ajutorul tău. Uită ce am discutat? 

— Un proiectil, odată lansat., nu mai poate fi oprit p? 
Traiectorie, decât dacă izbeşte ţinta. Nu tu ai spus-o? Şi tot tu ai 
spus că aceasta e şansa mea de a-mi lua revanşa în faţa 
destinului. N-am să renunţ la şansa ce mi se oferă, o voi găsi pe 
Flandra. 

Marele detectiv ignoră figura amară a lui Balduin şi-l chemă 
pe chelnăraşul cel isteţ. 

— Am aflat şi numărul de la cămaşă şi numărul ghetelor... 
Are... 

— Acum, dă-le drakkului de numere, făcu marele detectiv. 
Bănuind că isteţul de chelnăraş vrea să pară mai isteţ decât 
este. Două mici, şi, iute şi - hei - hei— hei 

— Să nu mai minţi când nu e neapărată nevoie. Numele 
individului cu freza ondulată artificial, ca şi adresa lui, sunt 
corecte, am verificat, celelalte amănunte n-aveai cum să le afli, 
privind peste umărul jindarilor... 

— De ce vorbeşti aşa cu el? Întrebă Balduin. 

— Nu e nevoie să mintă şi să încerce a fi mai deştept decât 
este. 

— Dar tu ai făcut asta toată viaţa, Maximiiian Comen * 

— Fii cuminte, Balduin! Mi-ai zis că în ziua în care a dispărut 
Flandra, cei şapte golani ieşiseră în oraş... 

— Uite ce e, comisare eu te iubesc mult, dar nu te poi iubi la 
nesfârşit! Asta e un fel de parafrază după un autor celebru, mi 
se pare... [i-am mai spus, nu e vorba de nişte golani. Un pic 
zurbagii. 

— Poate - dar la 'vârsta lor?! ... Sunt băieţi deosebit de culţi, 
de citiţi, hm, tu a! Citit la viaţa ta vreo carte în afară de 
„Orhidee pentru Ma- rifelis “? Haide, lasă nu mai face pe jignitul, 
nu mă impresionezi! 

— Nici dacă-ţi trag un pumn în falcă? 


— Nici dacă. Impresionează-mă cu iscusinţa ta de poliţai. Fii 
măcar acum marele detectiv despre care s-a creat o legendă. 
Află unde e Flandra. Creează-ţi acum legenda! Şi faima! 

— Faima mea nu trebuie creată, rosti cu emfază M. C. ŞI 
deschise iar carneţelul acela primejdios nu atât la adresa 
suspecţilor, cât la a celor nevinovaţi. 

— Ascunde hârţoaga aia, îl repezi Balduin. O scoţi numai când 
vrei să impresionezi pe un altul decât mine. Şi la Cluj ai dat chix 
cu „lista suspecți lor “! 

Marele d. Îl privi ultragiat dar şi mirat. 

— De unde ştii? Nu pot ieşi din rutina mea de... 

— Să nu mai văd notesul acela ridicol. Reţetă de rasol de porc 
cu asparagus n-ai acolo? Ar fi mai folositoare. Te-a urmărit 
deseori cel mai orb noroc. Pe el mizez eu acum, nu pe talentele 
tale de mare copoi. 

— N-am de gând să mă ocup de dispariţia Flandrei! 

— Ba da, capsomanule! M. C. ÎI privea uluit pe Balduin. 
Vorbea limpede şi cu o autoritate pe care nu o intuieşti la un 
nătâng. Marele detectiv se întrebă dacă nu cumva toţi cei din 
sală urmăresc discuţia. Ai să te ocupi de Flandra! Dacă-mi oferi 
un adevăr - îţi ofer şi eu un adevăr! 

— Imi propui o afacere? Ce adevăr poţi să-mi propui 

Tu? 

— Eu ştiu mai multe decât îţi închipui tu! Rosti Balduin- cu o 
siguranţă demnă de invidiat. Parcă şi-ar fi turnat fontă-n gât. O 
doamne, ce exprimare primară! Mai exact „iţi propun un 
schimb. 

— In ce constă schimbul, doctore leleean? 

— Este secretul meu, dar la momentul potrivit ţi-l voi desluşi. 

— Nu mai face pe misteriosul, Balduin! Nu oricărui om îi stă 
bine să facă pe enigmaticul! Cu această calitate, te naşti, nu o 
deprinzi. 

— Şi tu te-ai născut cu putinţa de a face pe misteriosul? 

— Vezi bine că da, făcu trufaş M. C. Mie-mi stă bine în orice 
rol, sub orice deghizament. 

— Exact, făcu Balduin Vitraliu leleean. Trece pe lista 
suspecţilor, pe orice poziţie doreşti, pe comisarul Maxi- milian 
Cornea. 

— Asta îmi trezeşte o amintire, spuse încet marele detectiv. 
Cineva şi-a mai permis o asemenea impertinenţă. Cine oare? 


Auzi numai, să mă trec pe mine pe lista suspecţilor! 

— Fiindcă eşti cel mai suspect, Marele Suspect! Figura lui 
Balduin se alterase iar, la colţurile gurii apăru o sugestie de 
spumă, ochii se îngustaseră, dar pupilele se mişcau neîncetat. 
Rareori asemenea manifestări la un om calm şi nătâng. 

10 — Orhidee pentru Marifelis 

— Da - urmă lelcean. Când cu afacerea „doamnei era pelerină 
neagră “de la Cluj, ajutorul tău, acel tânăr capabil. Adrian 
Mocanu, a propus să fii trecut şi tu pe lista suspecţilor. 

— Impertinentul! Se înfurie M. C., uitând să mai întrebe de 
unde cunoaşte lelcean şi acest amănunt. Şi fireşte, nu i-am 
urmat sfatul. 

— L-ai repezit! Şi, fiindu-i şef, Ad. Mocanu a înghiţit 

Găluşca. 

— Dictează-mi şi celelalte nume ale brigadierilor tăi, ordonă 
M. C. 

— Numai dacă-mi vine cheful, mormăi Balduin, în— 
fruntându-l pe marele detectiv. Îl pui pe toţi pe „lista sus- 
pecţilor “? 

— Într-o cercetare serioasă nu trebuie neglijat niciun 
amănunt! 

— Mă auzi cum râd? (Balduin nu râdea). Scrie: Sandu lancu, 
lon Vişinescu... 

— Mai rar! ... 

— Evident! Încă nu te-ai alfabetizat ca lumea ”. Chiar şi ţăranii 
s-au alf... Laur Fodoreanu; Lucian Voiazatzis. Da, Vo-ia-zat-zis. 
Aurel Vrapciu. Emilian Halalaie. Pe Ghepard îl ai deja. Şi-acum 
ascunde acel carneţel hilar că-mi vine să vomez. 

— De ce, Balduin? 

— Din carneţelul tău ridicol lipseşte un singur nume, dar nu 
de pe o listă a suspecţilor! De pe o listă a marilor «securi. 

— Eh, zise M. C. Ştiu! Pune jos un milion de dolari! 

— Nu-l vezi? L-am şi pus. 

— Lipseşte numele marchizei de Brinvilliers! 

— Prostii! Balduin nu mai era nătâng. Lipseşte numele lui 
Marifelis! 

Ciudată privire a nătângului de Balduin. Nu reieşea că ar 
deduce - că ar şti sigur. De unde? 

— Nu am chiar un milion de dolari, spune M. C. 

— Dând pentru întâia dată un vag semn de oboseală. Dar ai 


dreptate, Balduin. Ce ar căuta Marifelis în carneţelul meu 
ultrasecret? 

— Nimic. Ea e înscrisă pentru totdeauna în inima ta de piatră. 

— Dar tu, Balduin, de ce aminteşti mereu de Marifelis? Şi de 
ce nu te implici în aşa-zisa „dispariţie” a Flandrei? 

— Pentru că vreau să te implic şi pe tine, răspunse Balduin, 
enigmatic ca un beduin între două piramide. 

— Ai iubit-o pe Flandra? 

— Am fost colegi de Institut, Când printre voi, câini poliţişti, 
adică oameni-poliţişti ce sunteţi, dispare unul, vă puneţi cu toţii 
în mişoare! 

— Posibil că aşa e. Marele detectiv zâmbi acru. Şi ce e cu 
asta? 

— Aproape nimic. Balduin zâmbi şi el, foarte acru. Poate că şi 
noi, medicii, suntem un fel de câini poliţişti. 

— Şi, pe lângă faptul că ne săpăm unul pe altul, dar aşa ceva 
se întâmpla şi-n lumea artiştilor, a scriitorilor şi chiar a... 
nebunilor, şi peste tot în lume, clar, când unul dintre noi e lovit 
de un glonte rătăcit, vrem să aflăm adevărul, vrem să 
descoperim vinovatul. 

— Pari foarte convins că Flandra a fost lovită de un „glonte 
rătăcit”! 

— N-am niciun fel de convingere. Dar fosta mea colegă 
lipseşte de prea multe zile, şi, pe cât de conştiincioasă o cunosc, 
în privinţa meseriei, ar fi trebuit să dea de veste. Eu, acum, 
reprezint medicii din rândurile cărora a dispărut unul. 

— Şi faci pe detectivul! Fain detectiv! 

— Am apelat la ajutorul tău şi-ncep să regret. 

— Mă voi ocupa personal de acest caz, dispariţia misterioasă 
a Flandrei, declară cu emfază Maximiiian Cornea. 

— Dacă vrei. Dar încearcă să ajungi la un succes mai rapid 
decât în enigma doamnei cu pelerină neagră, în enigma 
contesei de Yholdy decât în... enigma dispariţiei lui Marifelis. In 
primele două cazuri ai avut norocul de-a beneficia de nişte 
ajutoare excelente, Ad. Mocanu şi Martin luga. În cazul lui 
Marifelis, nimic nu te-a mai ajutat... Poate că eu... 

— Tu! Tu? 

Balduin aştepta să se reverse asupra lui un potop de Înjurături 
sau măcar un knut de coniac, însă marele detectiv se mărgini să 
conchidă: 


— Mâine dimineaţă te aştept la podul ce dă în şantier. 

— Nu poţi intra pe şantier. E pază de grăniceri şi de tot felul. 

— Voi apela la Marile Resurse, aşa cum spunea Paga— tiel. 
Ştii cine a fost Paganel? Marele detectiv se ridică şi părăsi 
localul, închizând cu fineţe uşa, de parcă ar fi fost nu de lemn ci 
un voal de mireasă. Chelnăraşul isteţ se afla în preajmă. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Ce să se întâmple? Ridică din umeri Balduin, cu toate 

Că simţea: ceva se întâmplase... 

MARELE DETECTIV ÎN A doua zi dimineaţă la ora ACŢIUNE 
şapte punct Balduin se afla 

Lângă podul ce dă în marele şantier. Pe zare, dincolo de 
pâlcurile de păduri (acolo unde Ghepard şi amica să o 
întâlniseră pe lupoaică), Dunărea trimetea lumini alarmante— 
ca-ntotdeauna - cât de rar Marele Fluviu pare calm şi împăcat 
cu sine, cu toţi! Balduin privi departe în zare, fără să vadă nimic, 
fiindcă se gândea, apoi renunţă să mai gândească, e obositor 
să-ţi fortezi neîncetat cerebelul, admiră peisajul, înregistră acele 
alarmante lumini, ascultă foşnetul vântului printre arbori, crezu 
că prinde în nări o mireasmă dură, combinată, miros de nămol 
în care s-au pipilit pescăruşii amestecat cu parfum de flori, şi ele 
amestecate, răsărite unele lângă altele sub copaci, fără nicio 
regulă, în afară de regula supremă a naturii; Balduin îi privi pe 
grăniceri, bărbaţi subţirei dar puternici, cu obrajii arşi de soare, 
purtând echipamentul lor militar, simplu, cu o anumită elegantă, 
Balduin se gândi, prozaic, dar surâzând, că în bocancii lor 
picioarele desigur că nu miroase a ghiocei; examină alţi oameni, 
îi cunoştea pe cei mai mulţi, şi-l cunoşteau şi ei pe el, se 
salutau, neaţa, dom doo' - zi frumoasă tinere!, şi dr. lel- cean îşi 
privi ceasul decis să nu aştepte mai mult de un minut, fiindcă 
printre figurile ce mişunau încolo şi-ncoace nu se afla şi mutră 
isteaţă a lui Maximiiian Comea. Marele detectiv nu izbutise să se 
urnească din pat atâta de devreme, făcea el pe tinerelul, dar nu 
mai era, sau îi jucase o festă - atâta pagubă!, când cineva îl 
bătu pe umăr, de la spate. Un bărbat solid, cu mustață, cu o 
bărbuţă fistichie, vag căruntă, îmbrăcat din cap până-n picioare 
ca un ţăran oltean, având pe figură chiar şi acea expresie de 
viclenie ce se atribuie oltenilor, având de asemenea ochi 
cenuşii, sprâncene groase, înalte, arcuite, ca nişte viitoare 
poduri... Balduin nu-l cunoştea, având totuşi impresia «a-l mai 


întâlnise. Da, sigur, îl mai întâlnise. 

— Nu cumva pe mine mă căutaţi? 

— În niciun caz pe dumneata, bade! Dar poate că dumneata 
mă cauţi? 

— Evident, Balduin! Avem întâlnire! 

Dr. lelcean înghiţi hapul: alături de el se afla chiar marele 
detectiv într-un deghizament aproape perfect, la prima vedere. 
Dar la a doua... 

În orice caz M. C. Părea cu totul satisfăcut de „lecţia* oferită 
lui Balduin. 

— Ei, ce zici? Ţi-am oferit o mică mostră din posibilităţile 
mele? 

— Vii cu mine pe şantier? 

— Se înţelege! 

— Dacă te întreabă de nume şi cine eşti? 

— Am să le dezvălui numele meu, unii vor rămâne 
încremeniţi, ignoranţii mai tineri vor accepta că sunt un biet 
pensionar. Nu chiar „biet “, ci un veteran al marilor şantiere, am 
venit aici ca să-mi revăd unii dintre amici. 

Dr. lelcean porni înainte, puţin îngrozit de eventuale 
consecinţe, dar în fond omul o singură dată în viaţă moare. 
(Oare e sigur?) Cordonul de pază îi făcu loc. „Bună dimineaţa, 
domnule doctor. O să fie o zi caldă! “ 

Balduin discuta prieteneşte cu marele detectiv, aşa că Tiimeni 
nu-l luă în seamă pe „olteanu, desigur un amio al doctorului, sau 
un nou şef de echipă. lată cum poate să dispară vigilenţa 1 

— Am făcut un vast plan de bătaie, făcu marele detectiv. 

Balduin îl privi lateral. 

— Dregc-ţi mustaţa aia caraghioasă. Şi barba! Sau, mal bine 
smulge-le! 

— Am trudit un ceas ca să... 

— Mă înfior chiar şi când te aud vorbind despre planuri 

De bătaie! 

— Să zicem, în acest caz, plan de acţiune. 

— Puțin îmi pasă cum îi zicem! Timpul trece mai repede decât 
îţi închipui, Mefistol rosti energic. Însă par «ă fără noimă, 
Balduin 

— Nu şi pentru mine! Ştiu să-l opresc când e cazul, acesta e 
blestemul ce mă apasă, dar ţi-l dezvălui doar ţie, dar nu e 
totdeauna nevoie să opreşti timpul, dimpotrivă, ai chef să-i dai 


bice, să treacă mai iute! 

— Cunosc senzaţia asta, nu mă învăţa tu... bade! Şi nu-mi mai 
împuia mintea cu mari planuri de bătaie, sau de acţiune, că simt 
dorinţa de a mă replia! Detest cuvintele sonore, ce naiba, încă 
n-ai înţeles? 

— Să te repliezi! Normal pentru un om ca tine. 

— Nu mă poţi jigni. Pentru fanfaroni sunt la fel de intangibil ca 
blana unei vidre faţă de apă. 

— Cu fanfaronii şi cu blana de vidră, rămâne să mai verificăm. 

Să mergem mai întâi în dormitorul celor şapte f Sper că sunt cu 
toţii la lucru. 
__ Balduin îl privi cu o antipatie rău mascată şi ridică din umeri. 
In fond pe el, pe Balduin îl pusese drakku să-l implice pe marele 
detectiv în toată povestea. Străbătură o piaţetă, trecură pe 
lângă Alimentară. Deja se făcuse foarte eald. 

— O bere! Suspină marele detectiv, privind rafturile din 
magazin. Un regat, pentru o bere! 

— E încă departe de ora zece, replică medicul. 

— Conformistule şi naivule! Spuse M. C. Şi păşi sigur de el în 
magazin. Ceru două sticle de bere, cu sticle cu tot, lasă 
garanţie. Vânzătoarea îl privi pe Balduin. 

— Poţi să-l serveşti pe tovarăşu, le ia la drum... 

Marele detectiv îndesă sticlele în desagă - avea şi o 

Desagă - o, doamne!, plăti, ieşiră, urmăriţi de privirile celor 
din magazin în faţa cărora se încălcase o regulă, şi chiar cu 
aprobarea medicului dr. leleean, Balduin îl conduse pe comisar 
către barăcile Şantierului Naţional al Tineretului, plantonul îl 
salută pe doctor, acesta deschise uşa odâii celor şapte, 
comisarul se aşeză, îl ţistui pe planton şi-i ceru să puie cele 
două sticle de bere sub chiuvetă sub un şuvoi de apă rece. 
Foarte mirat elevul-planton îl privi şi el pe medic, dar acesta zise 
că pentru un veteran al tuturor şantierelor e voie... Elevul îl 
examină pe „veteran”, poate că ochii lui înregistrară o neregulă 
în vestimentația sa rurală, în orice caz Balduin se simţi stânjenit 
şi neputincios. Se autoînjură, în fond el provocase comedia asta. 
Câteva minute mai târziu M. C. Destupă sticlele folosind metoda 
zăvorului de la uşă, sorbi şi oftă de plăcere. Da, ca să bei înainte 
de zece o bere proaspătă, merita să te deghizezi în ţăran, să vii 
şi să faci pe marele detectiv. Da» acum, cu sticla de bere ad 
labum, M. C. Nu mai avea mutra unui poliţai pus pe fapte mari. 


Şi totuşi el zise: 

— Ar trebui să începem cu o percheziţie, dar n-avem mandat, 
hmt, «sta n-ar fi o piedecă - dar de cele mă* multe ori 
percheziţiile nu duc nicăieri... cel mult descoperi o sticlă goală, 
din păcate goală. Ce e cu tine Balduin, de mă priveşti 
înmărmurit? Îngeraşii ăştia minunaţi ai tăi nu trag la măsea? 

— Nu, răspunse Balduin. lar în privinţa percheziţiei, nici nu 
mai avem ce vorbi. Nu permit! 

— Bine. Nu permiţi percheziţie, nu accepţi că băieţii ăştia ai 
tăi nu sunt chiar nişte îngeraşi. Şi atunci în sticluţa de colo, pitită 
după piciorul scaunului, la vedere, ca să nu pară! Suspectă, dar 
nici chiar la vedere de tot, e sirop? Pariez pe un milion de dolari 
că e dresată. 

— Pune milionul jos. 

Însă nu era sirop ci chiar cireşată. „Cum de mi-a scăpat?” se 
întrebă Balduin. 

— Al cui, e patul? Întrebă, metodic, M. C. 

— Al celui mai blând dintre toţi, Emilian Halalaie. 

— Şi care-i cel mai afurisit? 

— Cu toţii sunt nişte afurisiţi, dacă-i judeci din punctul de 
vedere cel mai îngust. Însă nişte afurisiţi buni şi deştepţi - şi nu 
e cazul să te mai legi de aceşti băieţi. 

— Eu efectuez o anchetă, replică M. C. O caut pe Flandra, la 
cererea ta. 

— Vai, da... recunoscu jalnic Balduin. 

— Dacă o găsesc, mi-ai promis o... recompensă. Nu? 

— În acest caz, ce cauţi, recompensă sau pe Flandra? 

— Să începem deci cu acest blând Halalaie... 

lelcean şi marele detectiv luară căşti de protecţie şi intrară în 
inima şantierului. M. C. Se descuroa de minune prin labirint, de 
parcă ar fi efectuat zilnic „anchete” pe acolo. 

— Uite, acela e Halalaie, arătă lelcean o mogllneaţă căţărată 
sus pe ecluză. 

— Bună ziua, domnule doctor, spuse maistrul Băltinaş, 
privindu-l iscoditor pe M. C. Cu ce vă putem fi de folos? 

— Am vrea să stăm de vorbă despre câte ceva cu Halalaie, îi 
dai voie? Numai câteva minute. 

— Cum să nu! Dar care-i problema? 

— Dumnealui, îl indică doctorul pe marele detectiv, e o rudă a 
lui Halalaie... Obrazul lui leleean se împurpură de minciună să 


Maistrul Băltinaş, fiu de ţărani, îi zâmbi cu bunăvoință 
medicului şi cu mai puţină bunăvoință lui M. C. 

— Nu mai umblaţi cu fofârlica! Dumnealui e oltean cum sunt 
eu... patagonez. Ştiu ce se întâmplă: o căutaţi pe den- tistă. 

— Şi cât de multă lume ştie asta? Se îngrijoră pentru prima 
oară M. C. 

— Nicio grijă- numai eu şi cei şapte băieţi. Şi - se întoarse cu 
bunâvrirţă reală către marele detectiv - de ce nu vă îmbrăcaţi 
normal? Nimeni n-are să vă pună piedici dacă e vorba de o 
c^uză dreaplă. 

Halalaie care înâre timp coborâse, îl recunoscu imediat pe 
comisar şi nici nu surâse. Râmase grav şi melancolic, după cum 
îi era felul. 

— Nu e cireşată de la Alimentară, ci vişinată adusă de mama, 
făcută chiar de mama. Am gustat câte un pic din. Sticluţă, apoi 
am uitat-o acolo. N-am dosit-o. Da, răspunse Halalaie unei alte 
întrebări, am fost în ziua aceea toţi şapte în oraş, dar nu ca să-l 
păzim pe Ghepard de Vişinescu, sau invers, ei sunt prieteni iar o 
dispută minoră nu poate afecta o adevărată prietenie. Aşa avem 
noi obiceiul, să ieşim în grup către oraş. 

Marele detectiv îl măsură sever pe tânărul ce se exprima atft 
de categoric, dar nici Halalaie nu pierdu prilejul de a-i da un mic 
bobâmac marelui detectiv. 

— Ştiu că sunteţi un adevărat artist în toate privinţele, şi chiar 
în ştiinţa deghizamentului... dar de data asta* serios, nu vă 
prinde... 

M. C. Îşi ridică de pe cap casca de protecţie şi-şi netezi 
gânditor părul uşor ondulat. „Casca înapoi, pe cap, domnule, 
altfel rişti o amendă!” îl avertiză maistrul Băltinaş, şi se duse. 

— Ce ai face în locul meu, tinere? 

— M-aş trece primul pe lista suspecţilor, domnule Cornea. 

— De unde cunoşti chestia cu lista suspecţilor? 

— Dar cine nu cunoaşte marile Dv., metode, întrebă timidul 
Halalaie. 

— Într-adevăr, le cunoaşte întreaga lume! Pe neaşteptate 
marele detectiv deveni suspect de... suspicios. 

— Ce este tatăl tău? Domnule Halalaie şi nu mai ştiu cum...? 

— Domnul Halalaie lustinian, nu „şi nu mai ştiu cum*! Este 
jurist. 

Din nou marele detectiv îşi scoase casca de protecţie de pe 


cap, dar maistrul Băltinaş nu mai era de faţă ca să-l atragă 
atenţia şi se pare că lui Balduin sau lui Halalaie puţin le păsa 
dacă M- C. Se alege cu o amendă sau ceva mai grav. 

— M-am procopsit! Zise marele detectiv. Un poliţist, eu, 
neîndoielnic cel de bază. Altul ce vrea să mă imite, prea 
stimabilul dr. leleean. Şi un al treilea probabil, tu! ... 

— Lista detectivilor de profesie şi a celor amatori, e 
incompletă, replică Halalaie. Noi cei şapte, mai mult sau mai 
puţin implicaţi, vom fi ajutoarele Dv. Şi împreună - sau separat - 
o vom găsi pe domnişoara Flandra... dacă nu cumva unul din noi 
a omorât-o. 

— Nu spune vorbe mari, copile! 

— Dar nu procedaţi sistematic, domnule mare detectiv. 

Oră, traseul, motivul, etc Şi aveţi un carneţel celebru 

Din care lipseşte numele lui Marifelis! 

— Şi asta se ştie? 

— Ce nu se. Ştie, suspină „copilul” şi se întoarse la munca lui 
de buciardor. 

Maistrul Băltinaş se evaporase, dar de undeva din apropiere, 
din spatele unui morman de grinzi, urmărise scena şi discuţia. El 
trecu iarăşi, din întâmplare, pe-acolo. 

— Tovarăşu, îl interpelă M. C., care e părerea dumitale asupra 
acestui băiat? 

— Nu-mi puneţi, vă rog, asemenea întrebări! Tânărul a venit 
de bună voie pe şantier, la muncă patriotică, face norma unui 
bărbat matur, şi nu vă luaţi după mutra lui de pocăit... eu nu am 
nimic cu pocăiţii... e un băiat curajos, disciplinat şi în orice caz, 
foarte citit, mai citit decât mine, asta e sigur. 

Vorbind aşa, maistrul Băltinaş îl fixa dintr-o parte pe marele 
detectiv. Şi mai zise: 

— E alpinist, neînfricat, şi când te aştepţi mai puţin îţi dă o 
replică de rămâi mut. 

— Toţi aceşti şapte băieţi, sunt extraordinari, nu e aşa? 

Băltinaş, de origine rurală, îl privi plin de bănuială pe 

M. C. Oare acesta încerca să fie ironic? Dar ochii cenuşii 

Al marelui detectiv păreau plini de candoare. Răspunse, plin 
de convingere: 

— Toţi şapte, fără excepţie! S-a produs şi aici o „selecţie 
naturală”, tot de la ei cunosc expresia, s-au împrietenit pe bază 
de inteligenţă, de cunoştinţe multilaterale. 


— De acord! Îl ştii pe Halalaie că ar fi în vorbă cu vreo fată? 

— La vârsta lui, ar fi normal. În privinţa asta eu nu-i spionez! 

— Dar îţi poţi închipui că Halalaie ăsta ar fi în stare să omoare 
o femeie? 

— Nu-mi mai puneţi întrebări ca la o secţie de poliţie? Care-i 
necazul? Domnişoara Flandra lipseşte, dar noroc că majoritatea 
băieţilor au dinţi sănătoşi, deşi mănâncă prea multe dulciuri, 
trimise de-acasă - eu le-am atras atenţia. Dar... dar, a fost 
descoperit cadavrul neidentificabil al unei femei pe undeva? 

M. C. Râse cu mare poftă. 

— lată că şi dumneata adopţi limbajul unei secţii de poliţie! 
Tot de la băieţi cunoşti terminologia asta? Nu, n-a fost 
descoperit niciun cadavru. 

Băltinaş, rumegă această informaţie, punând-o la îndoială. Se 
stăpâni greu de a nu chema un şef de pe şantier, care să-l 
descoase un pic pe „oltean” în numele cui venise şi cu ce 
legitimaţie. N-o făcu din pricina doctorului lel- cean, care-i era 
foarte simpatic, şi a băieţilor ce se puteau pomeni implicaţi într- 
o tevatură de care n-aveau nevoie. Zise domol: 

— Poate că duduia Flandra are un iubit şi şi-a luat ur» mic.. 
Concediu" împreună cu el. Eu n-o cunosc, dar am auzit că e tare 
frumuşică! 

— Aş vrea să ştiu cine poate fi acest eventual iubit, făcu M. C. 

— Ar fi o imixtiune în treburi personale, spuse maistrul 
Băltinaş. Şi nu mai rezistă: Organele oficiale au fost anunţate? 

— De vreme ce nu există niciun cadavru, de ce să fie 
anunţate tot felul de organe oficiade? Făcu persiflator marele 
detectiv. 

Maistrul Băltinaş, solemn în lipsa lui de solemnitate, îi 
examină ţărăneşte pe M. C. Ce ar fi de notat în privirea lui? Sau, 
mai precis, de speculat? Literatura este ca o molimă, sau, mai 
exact, ca o molie, a spus acest băiat Emi- lian Halalaie. Te 
contaminezi şi nu ştii când - clar că nu ştii când - ca de-ai şti 
când ai luat o gripă, te-ai şi dus la f. Irrnacie:., Yă rog să-mi daţi 
un hap pentru gripă literară!” „Spanac, răspunde dulciţa în halat 
alb, unde e reţe- ta? “Fireşte, nu ai reţetă şi-atunci capeţi 
piramidon, sau alte anti... sau cum le mai zice, că ce ti-ar trebui, 
nu e sau nu se dă fără reţetă. Auzi. Te-ai zgâriat la uti deget 
bătând un cui ruginit, dar nu găseşti iod fiindcă e... prohibit. 
lodul binecuvântat ce l-au folosit şi părinţii şi bunicii noştri. Ca şi 


chinina. Dar ce se dă uşor? Rivanol? 

Maistrul Băltinaş ţăran provenind din ţărani, acum intrat în 
clasă muncitoare, se pomenise vorbind, dar acum brusc tăcuse, 
timorat de expresia de absenţă ce parcă le reuşea atât de bine 
interlocutorilor săi. Împrejur se auzeau strigăte, comenzi şi chiar 
- oroare! 

— Sudalme. Veneau sonorităţile atelierelor, ale ciocanelor 
pneumatice, tropăituri, cântice. No, şi? Nu suntem un neam de 
oameni cărora le place să cânte? Dar peste toate, peste toate, 
domina melodia nemuritoare a Marelui Fluviu. Şi le acoperea pe 
toate, cele lumeşti şi prea trecătoare, acoperea chiar, dar nu 
întru totul, copacii de prin păduri acolo unde-şi avea culcuşul şi 
Lupoaică!!! Se vedeau peste tot şi pescăruşii ce nu se temeau 
de nimic, nici de automobile. _ 

Maistrul Băltinaş îl privi ca de la mare distanţă pe M. C. Işi 
formase asupra acestuia o opiniune. Oare? Il privi şi pe medic. 
S-ar fi zis că părerea bună ce o avea despre Balduin se poate 
schimba într-o secundă. Însă Băltinaş avea ochiuil ascuţit şi el 
înregistră situaţia delicată. Ce e drept, M. C. Avea ochii limpezi, 
cum ai vrea să ai la douăj de ani, nu mai târziu, mai târziu când 
oculistu ăla te pune în faţa panoului şi-ţi prescrie pe loc ochelari 
de atâtea dioptrii pentru stângu, de atâtea pentru dreptu, că de 
nu, vezi pe dracu. Şi că de-aia ai insomnii şi dureri de cap şi 
ameţeală şi că altfel ţi se va altera vederea până la orbire... 

Băltinaş îl studie iarăşi pe Balduin - acesta-şi recăpătase 
expresia de nătâng iremediabil. Maistrul aprinse un trabuc, 
trimise drept în faţă o şuviţă lungă şi înşelătoare ca o coadă de 
vulpe, apoi Băltinaş suspină, apoi îşi îndreptă atacul direct 
asupra lui M. C. 

— Dumneata, domnule, despre care n-am auzit până acum 
decât prin faimă, dar care e faima, unde e faima, unde scrie 
despre faima dumitale şi unde scrie că te pricepi la... şi înghiţi 
nişte cuvinte dure... Dumneata vrei să-i implici 

Pe aceşti băieţi ai meL... ai noştri... în dispariţia unei doamne 
pe care aproape că nici n-o cunosc, fiindcă dumneata nu ştii 
decât o singură melodie şi vrei... 

— Şi ce dacă vreau? 

Marele detectiv luase figura lui austeră şi amenințătoare. 

— Chiar azi mă duc la partid, la miliţie şi la securitate şi-i 
anunţ pe toţi că un nepoftit încearcă să-i amestece pe băieţi în... 


în enigma fetei dispărute! Băieţii aceştia sunt vinovaţi? 

— Cred că da, spuse apăsat M.C. 

— Atunci mă duc şi la ospiciu, fiindcă dumneata eşti nebun! 
Deodată maistrul Băltinaş îşi luă seama, uitase de prezenţa lui 
Balduin. 

— Nu vă supăraţi, domnule doctor! Dar aţi venit pe şantier 
împreună cu acest necunoscut. Cine e? 

— Nu chiar necunoscut, răspunse calm dr. Balduin Vitraliu 
leleean. E considerat unul din marii criminalişti. Are succese 
celebre! 

— Şi eşecuri celebre, răspunse Băltinaş, mai bine informat 
decât dorea s-o arate. 

— Eşecurile fac parte din riscurile meseriei lui! 

— Aşa deci! Îi luaţi apărarea! Sunteţi prieteni! 

— Prieteni! Asta e un cuvânt ca şi gumă de mestecat. Ne 
ciondrănim din prima clipă a cunoştinţei noastre! 

— Şi de când vă cunoaşteţi? 

— Vrei să-mi pui şi dumneata întrebări ciuda+e? Ne 
cunoaştem de când am sosit pe şantier - dacă vrei să ştii. 

— Prin urmare, conchise maistrul Băltinaş, mi v^nit cam în 
acelaşi timp. Asta miroase a premeditare 

— Bravo! Păru extaziat marele detectiv. Inrâ unul wire vrea Să 
facă pe poliţaiul! 

— Ba să mă ferească Dumnezeu! Protestă Hăiiir. —. Ş cu 
mare jignire în glas. Haidpţi să luăm o bere, că mi s-a uscat 
gâtlejul de atâta sporovăit! Dar înainte de a lu”i berea, pe care 
eu o plătesc, vă previn că am să-i apăr pe aceşti copii împotriva 
oricăror intrigi ce le veţi pune la cale împotriva lor. 

— Apără-i, spuse marele detectiv, dar acu n din glasul lui 
lipsea orice urmă de bunăvoință. Dar să cunoşti că primul care-i 
apără este chiar dr. leleean! Un altul care-i apără cu aceeaşi 
tărie, sunt eu, or eu nu-s chiar nimeni? Se pronunţă M. C. Ca să-i 
pot apăra ca lumea trebuie în primul rând să mă conving de 
nevinovăția lor. 

— Şi mai este cineva care-i apără! R&sună un glas răguşit. 

— Doctorul Morea! Mormăi marele detectiv. Omul ce are 
talentul de a apărea totdeauna la momentul potrivit. Dar nu m- 
ai luat (prin surprindere. Ţi-am văzut umbră şi am ştiut cine se 
apropie. 

— Te-a luat vreodată cineva prin surprindere? 


— Da, ripostă brusc şi brutal M. C. M-a luat prin surprindere 
Marifelis. 

Toţi trei bărbaţii tăcură. A 

— Ei, cum rămâne cu berea aia? Intrebă Morea. 

— Poftiţi, spuse Băltinaş şi împinse o mina mare şi lungă. 

— Maistre Băltinaş, spuse Morea cu acelaşi glas răguşit. Nu 
sunt convins că acest mare detectiv doreşte răul băieţilor. Nu 
am nici măcar certitudinea contrariului. Dar există câteva 
coincidenţe - eu le zic întâmplătoare - absolut întâmplătoare. In 
ziua dispariţiei domnişoarei Flandra, Ghepard a fost la cabinetul 
dentar. Ea nu se prezentase la serviciu. Au trecut toţi băieţii pe- 
acolo, la cabinet, până la urmă Ghepard a fost îngrijit de un alt 
medi «. Altă coincidenţă Ghepard e şi chimist. Dentistă l-a 
întrebat, dacă poate să-i procure ceva împotriva şobolanilor. E 
de mirare ce caută şobolanii într-un cabinet curat, lustruit* unde 
nu există decât aparate, seringi şi substanţe ce în mod sigur nu- 
i atrag pe şobolani. La început Ghepard a promis, dar apoi a dat 
înapoi, fiindcă... 

— Cunosc toate aceste fleacuri, îl întrerupse M. C. 

— Eu mă adresez mai mult maistrului Băltinaş, care are un 
dinte împotriva dumitale, domnule mare detectiv * şi nu mă mir 
că are, că şi eu am unul, mare de tot, şi nu mă mir, uite ce 
mutră antipatică şi-a confecţionat, un antipatic şi un încrezut, 
totuşi sunt aproape convins că nu? Vrea neapărat să-i implice pe 
băieţi în această dispariţie... mintea unui poliţai e încurcată... ca 
şi mintea unui doctor... ca şi mintea aproape oricărui om. Mai 
curând crecf «ă „maestrul” Cornea vrea să afle cine a văzut-o 
ultimul pe domnişoara Flandra, unde şi la ce oră. Ştiu şi eu?! 
Poate vrea să le ceară sprijinul! Dar nu pot să jur! Marele 
detectiv se află permanent sub supravegherea mea! 

— Şi Ja mea, spuse Balduin. 

— Şi a mea, repetă Băltinaş. Ei, cum e cu berea aia o luăm, 
sau o lăsăm să se usuce? 

Intrară la Alimentară unde se afla un colţişor special 
amenajat, c-o pancartă veselă: „Berărie”. Existau şi trei măsuţe. 
Băltinaş aruncă pe tejghea un teanc de fololod, dar spre 
deosebire de gestul cam violent, vocea lui susură plină de 
armonie, de mirare o astfel de voce dintr-un astfel de gât. 
Duduiţa sprintenă întrebă de dincolo de tejghea trei sau şiase, 
şase răspunse Băltinaş. 


— N-am venit aici ca să ne împăcăm la o bere, ci să vorbim ca 
oamenii! Nu ne putem lipsi de colaborarea Ini Băltinaş. Eu mă 
pot lipsi de colaborarea oricui, spuse marele detectiv, dar cu o 
anumită suavitate în glas. Încetase, pentru moment, să mai facă 
pe durul. 

— Asta e o minciună! Spuse leleean. Totdeauna ai avut 
nevoie de colaboratori, şi încă de prima mână, altfel... 

— Nu caut cu niciun preţ nici bunăvoința, nici cola- borlarea 
cuiva. M-am dus la Constanţa fără niciun scop, dar scopul s-a 
ivit: Clotilde de Brinvilliers efectuase un jaf de pietre preţioase. 
Am pus mâna pe ea într-o clipă... 

— Nu e rău spus că „ai pus mâna pe ea “... 

— M-am dus încă o dată pe litoral, în concediu, mă însoțea 
Adrian Mocanu, adjunctul meu. Ne-am urcat în croazieră pe o 
navă, „The Silver Bird “, doar ca să vedem „întinsele apeu, dar 
întâmplarea a venit în calea noastră! Sora, sau verişoara 
aceleiaşi marchize, se jucase cu pistoletul... Am rezolvat cazul în 
'treacăt. 

— Şi acesta e un neadevăr, ripostă Balduin. Nu ştii nici azi pe 
cine ai arestat... 

— Bruiajul nu mă afectează, răspunse insinuant M. C. M-am 
dus la Cluj tot fără niciun scop... 

— Şi asta e o minciună. Ai fost chemat să reorganizezi 
organele judiciare după destituirea chestorului Mălai. 

— Să zicem că aşa e! Chestia nu jnă dezonorează. A doua 
oară când m-am dus la Cluj - chiar fără vreun scop - Wam 
descoperit pe asasinul doamnei cu pelerină neagră... 

— Altă ocolire a adevărului, îl întâmpină Balduin. Cel -ce a 
descoperit pe asasinul doamnei cu pelerină neagră era tânărul - 
pe atunci - inspector, luga Martin... lar cea mai mare minciună a 
vieţii tale este legată de dispariţia Jui Marifelis. 

— Să nu mai aminteşti despre ea! Ridică pumnul M. C. 

— Să ieşim de aici, spune Băltinaş. Prea ne dăm în speo- 
tacol! Şi o porni încetişor către uşă. 

— De ce să nu vorbesc despre Marifelis? Sunt medic. Uneori, 
medicii, ca să vindece o rană, o zgândăre, o storc. 

— N-am nevoie de niciun tratament! M. C. Privi crunt « ătre 
uşă. 

— Unde s-a dus şi ăla? Nu aşteptă un răspuns. Să nu uităm că 
“ici sunt singurul anchetator de profesie. Să nu se mai 


amestece nimeni! 

— Mai nainte spuneai că nu ţi-ar fi de prisos sprijinul’ celor 
şapte băieţi! Balduin privi cu tristeţe în, gol. A fost suficientă o 
venire a ta pe şantier, o singură venire, ca să mă răcesc cu 
acest om, cu maistrul (Băltinaş. 

— Nu s-a răcit nimic, interveni Morea, drastic. Până atunci 
stătuse singur, tăcut, într-un ungher. Rareori i se întâmpla să 
tacă atât! 

— Eu, sunt singurul anchetator, repetă M. C. Da, am nevoie 
de sprijinul băieţilor, dar numai eu voi discuta cu ei, şi numai eu 
voi trage concluziile! La aceste vorbe, cei doi medici se priviră 
cu tristețe.. Maladia marelui detectiv era Incurabilă. Balduin îi 
spuse: 

— Ai rămas acelaşi imbecil infatuat! 

— la repetă! 

— Imbecil infatuat! 

— Ar fi distractiv să încasezi nişte pumni aici în mijlocul 
şantierului! 

— Pumnii tăâi/nă lasă rece, detectivule! Eu nu sunt un? Bătăuş, 
dar la o adică, aş putea deveni. Dar nu rezolvi nimic cu pumnii şi 
nici cu picioarele Maximilien, cum îţi spunea marchiza de 
Yholdy. Dar tu nu ai nici pistol, eşti un pensionar, n-ai dreptul să 
porţi arme de foc! 

— Dacă n-ai un pensionar, cumpără-ţi! 

— Pune ghilimele, detectivule. 

— Le-am şi pus, dar tu nu le vezi, Balduin. Să mergem mai 
departe cu ancheta! 

— Acest cuvânt nu-mi place! Pe cine anchetezi tu, şi ctt ce 
drept? 

— Ai venit la mine, Balduin şi, m-ai rugat cu lacrimi îr> ochi s- 
o găsesc pe Flandra! Sau nu? 

— Niciodată nu plâng, niciodată nu am lacrimi în ochi. Am 
venit la tine - ce greşeală! Dar mă gândeam că dupăl atâtea 
eşecuri, poate repurtezi şi o izbfândă! 

— Existenţa moa e presărată cu izbânzi, Balduin. Con- sultă-ţi 
fişele şi carneţelele! Ce te miri aşa? Crezi că numai tu ştii totul 
despre mine? Te-am răsfoit îndelung Balduin! 

— lată că ştiu şi eu câte ceva! 

— Urmează-mă la cabinetul medical! 

— Nu am nevoie de niciun tratament! 


— Ba da! Haide cu noi! 

— Fă cum zice colegul, altfel te luăm pe sus! 

Marele detectiv îi dispreţui cu ochii lui cenușii, apoi se ridică. 
Privi fără niciun fel de entuziasm sculele sanitare, orânduite pe 
după vitrine, acum domnea acolo o de- misăvârşita ordine - de 
te apuca greaţa. Nu găseai firişor de praf, muştele fuseseră 
stârpite cu ajutorul unei substanţe pulverizate (preparată tot de 
Ghepard!), poate nu existau nici microbi sau viruşi, deşi-n 
această privinţă nimic nu e sigur niciodată. 

Dintr-un dulap îngropat în perete dr. lelcean scoase un 
pantalon, o cămaşă, urbane ambele şi le aruncă în capul 
comisarului. Găsi şi o pereche de pantofi şi o aruncă tot în « 
capul marelui detectiv. 

Doctore Morea, zise acesta, Balduin a înnebunit! 

— Cred că ar trebui să te îmbraci normal, altfel te faal de râs! 

— Pentru nimic în lume! Nu renunţ la deghizamentul meu. 

— Cum îţi e voia, spune Balduin, şi nu mai avea mutra -de 
nătâng. Care e următorul pas? Următoarea etapă? Vă spun eu: 
mergem la Ghepard. _ 

ÎI găsiră pe băiat atârnat în centura de siguranţă. Îl găsiră şi 
pe maistrul ce răspundea de acel sector. Acesta-l salută pe dr. 
lelcean şi-l privi cu nepăsare pe M.C. ` 

— Ce părere aveţi despre băiatul acesta? Intrebă lel- cean. 
Dacă întrebarea era formulată de M. C. Se bucura de un non- 
răspuns. 

Maistrul Tutoveanu scoase şi el un carneţel - avea unul! 

Sergiu Ghepard, elev la Cluj, harnic, o zi de absenţă pe 
şantier... 

— Ştiu, confirmă lelcean. l-am dat chiar eu motivare. 

— Într-o zi - continuă Tutoveanu, Ghepard a coborât de pe 
ecluză ipe la ora unsprezece şi nu a mai fost văzut. L-au văzut 
alţii, în pădure, cu o femeie. O femeie frumoasă. L-am mustrat 
aspru. 

— Foarte bine ai procedat! Dar în afară de această abatere, 
cum ţi se prezintă Ghepard? 

— Dar ce faceţi aici? Intocmiţi un dosar? 

— Ne interesează băiatul ăsta... spuse blajin Balduin. 

Munceşte sau trage chiulul? Suntem medicii acestor băieţi 

— Nu ne vedeţi toată ziua pe şantier? 

— Vă cunosc foarte bine, domnilor doctori. Dar dumnealui? 


Am şi ghicit, o rudă a băiatului, vreun unchi... Aveţi un nepot 
vrednic, domnule! Greu de ghicit dacă pronunţase cuvântul 
„nepot “în glumă sau nu. De altfel Tu- toveanu nu părea să fie 
un om cu care se poate glumi. Balduin ridică ochii şi privi cerul 
ameţitor. Toţi îi urmăriră privirea - dar pe oer, nimic, nicio 
pasăre niciun nor. Se ascunseseră şi păsările şi nouraşii undeva 
mai la răcoare. 

— E obraznic? Întrebă M. C. 

— Cine, băiatul ăsta? Nu. Cu mine n-a fost. Dar are o fire 
ascunsă... 

— Cum adică? Ce ascunde? 

— Poate pă doar mi s-a părut, înălţă Tutoveanu din umeri, sau 
poate n-am folosit cuvântul cel? Nai potrivit. Ghepard e pus, pe 
şotii de tot felul. Odată a lansat o petardă, speriind pe toată 
lumea. Bineînţeles i-am tras un perdaf... 

— Bine, dar ce ascunde? Insistă de data asta Balduin. 

— Domnule doctor, dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine, 
eu sunt un simplu ţăran, ca şi dumnealui... Îl privi doar o clipă 
pe M. C. Cuvintele nu fuseseră aruncate de pomană, o simţiră 
cu toţii. Ghepard ăsta e băiat de nădejde, îţi repară o sculă cu 
ochii închişi, dar prea e pus pe şotii. Pe mine nu mă supără, dar 
pe alţii da. Nu mai ştiu când cineva i-a cerut un foc, a deschis o 
cutie de chibrite, iar din cutie a zburat un roi de viespi, d-ale 
galbene, ce pişcă, nu glumă. Dunărea e lângă noi, dar stăm 
prost cu apa - de vină e canalizarea, cred că n-au făcut-o din 
beton ci din carton. Când avem apă la robinet, când nu, cânde 
apă caldă la duş, când nu. Ghepard a făcut-o şi p-asta; la duşul 
unui ştab, unde trebuia să curgă apă caldă, el a făcut să curgă 
apă ca gheaţa... Nimeni nu l-a pârât, dar am ştiut că e mâna lui. 
Nu prea fumează, dar te serveşte, oricând, şi fii atent, deodată ţi 
se dislocă ţigară-n mina, că pune nu ştiu ce substanţe-n ea, nu 
se-ntâmplă nimic, dar tot te sperii! Dacă-i pui în mână o 
şurubelniţă şi-un patent, îţi montează sau îţi demontează şi-l 
montează la loc, un mecanism, dar, fii atent, undeva el ascunde 
o surpriză... Asta e Ghepard, mi-e tare drag, dar dacă s-ar mai 
lăsa de şotii!!! 

— Păi dacă avea viespi în cutia de chibrituri, e clar că nu e 
fumător! Spuse marele detectiv. 

ı — Ocbidee pentru Maritalii 
Nu trebuia să fii un geniu ca să observi că Tutoveaau nu 


manifestă simpatic faţă de pretinsul unchi. 

— Nu vă legaţi de un fleac, zise. Oamenii sunt de toate 
felurile, nu? Asta de colo umblă cu fineţuri, dar nu «spune ce 
gândeşti, iar când spune, nu mai ştii dacă trebuie să-l iei în 
serios sau nu. Ghepard are foarte mulţi prieteni, i; r cei ce-l 
duşmănesc n-o arată pe faţă că e primejdios! Şi. Asta e felul lui 
ascuns la care m-am referit. Şi eu îl apreciez pe băiat, cu toate 
năzbătiile lui. *Dar am cinzeci de ani şz, şi nu pot fi chiar prieten 
cu unul de, 19 sau 18... Prietenii mei au şi ei cinzeci de ani şi. 
Hei, Ghepard! la coboară, că. Despre tine e vorba aici! Ţi-a venit 
unchiul! Are-n traistă de toate! 

Zicând aşa, maistrul Tutoveanu salută, pe nimeni în mocl 
special şi se -îndepărtă. In câteva clipe Sergiu Ghepard fu jos. 
Precis trăsese cu urechca. Îi zâmbi lui lelcean, îi surâse ceva mai 
acru lui Morea, îl examină pe M. C., sigur că-l recunoscu, dar nu 
dădu niciun semn. „Uite, domle, a avut dreptate deşteptul ăla 
de Tutoveanu, gândi marele c'ctectiv. M-a recunoscut, dar se 
preface. Da... unul ca ăsta; ţie să ascundă... dar ce poate să 
ascundă un puşti? “ 

— Haide Sergiu, nu mai face pe deşteptul, făcu Bal— duln. ÎI 
cunoşti pe domnul comisar, dar acum poartă straiele astea 
ciudate fiindcă... anchetează. Ne oferi câte o ţigaretă? 

— Cu mare bucurie! Tânărul scoase dintr-un buzunar ticsit o 
tabacheră ieftină, cu nichelul şters de pe ea. Tabachera se 
deschise singură. Se aflau țigarete de tot felul, de la cinstită, 
mărăşască “până, superlongi “de o juma de metru, atât de 
inhibante că nici nu (mai aveai chef să le aprinzi. Balduin luă un 
„Snagovw, Morea un „BT “iar marele detectiv o ţigaretă de-o 
juma de metru, subţire ca o rimă. Balduin aştepta să vadă 
urmările. Şi „Leonidas “aştepta.. „Dumneata nu fumezi? Întrebă 
M. C. Pe Ghepard. Şi-atunci, de ce ai ţigări? 44. „Ca să le fac 
câte o bucurie cunoştinţelor meleM. Balduin pricepu imediat şi, 
trase un fum, apoi depărtă ţigara de gură. Morea făcu la fel. 
Acum erau cu ochii pe Maximilian Comea, care şi uitase 
avertismentul lui Tutoveanu. 

— De unde-ţi procuri ţigările astea, băiete? 

— Nici nu termină ultimul cuvânt că „superlongul “lui M. C. Se 
prefăcu într-un foc de artificii. Marele detectiv îl 

Aruncă - nu se arsese la mină, Ghepard era prea expert, şi fu 
gata să se arunce asupra puştiului care-şi îngăduia asemenea 


glu... <5nd în „BT “-ul lui Morea apăru o lumină portocalie ce 
lăsa împrejur o aureolă verde, ca a câmpiilor Wvrrzi, iar în 
„Snagovul “lui Balduin chiar se produse o mică explozie. 

Acest vlăjgan de 18 ani se prăpădea de râs şi până la urmă, 
cuceriţi de acel râs al tinereţii eterne, începură să hohotească 
toţi cei păţiţi, şi alţii ce se aflau în preajmă. Scamatorul Ghepard 
ajunsese să fie cunoscut pe tot şantierul, dar unul, evident, 
educatorul “propusese să fie trimis imediat acasă, până ce un 
director general adjunct refuză să semneze acel ordin de 
chemare la vatră., Băiatul vă provoacă nişte clipe de 
destindere? Da! A cauzat cuiva vreun rău?! Ei, şi-atunci, mai 
vedeţi-vă de treabă, capete pătrate! “ 

— Unde ai cutia de „chibrituri1l4 cu viespi? 

— Aici, domnule Comea, şi se bătu cu pailma peste piept. Dar 
sunt |Viespi enorme, dacă te muşcă şase dintre ele, dai ortul 
popii. Aşa am auzit, n-am verificat. 

— Şi cum reuşeşti să le aduni la tine? 

— Le chem. 

— Şi te ascultă? 

— Totdeauna. 

— Şi ce ai de gând să faci cu viespile? 

— Dresură de viespi, răspunse Sergiu Ghepard. 

— Cu băiatul ăsta nu se poate vorbi serios, ridică din umeri, 
descurajat, Maximiiian Comea. la ascultă! De, ce i-ai preparat 
dentistei o otravă pe bază de arsenic? 

Ghepard râse iarăşi, părul lung, în afara canoanelor clasei, 
decolorat de soare, strălucea ca aurul. 

— N-am arsenic, m-am lăudat, sunt un lăudăros, dar i-am 
preparat altă substanţă şi ri-am ras pe şobolani. 

— Să spunem că e chiar aşa... 

— Domnule comisar! Dacă mi-aţi făcut cinste cu t> bere. Nu 
înseamnă că am faţă de dv. Obligaţii nelimitate! Să fie clar! 

— E şi obraznic, constată, parcă satisfăcut M. C. Poa- te-şi 
amintea de propria sa adolescenţă... Ştiu că ai fost deseori la 
cabinetul dentar. Mai întâi ţi-ai pus o plombă şi ai îndrugat 
năzbâtia cu arsenicul. 

— Am făcut-o pe propria mea barbă! 

— Nu ca s-o impresionezi pe Flandra? 

— Sunteţi per tu? Nu ştiam! De altfel un bărbat. lrezistibil ca... 

Sergiu Ghepard şi continuă numerele sale exchibisionis- tice - 


şi poate că exagera. Cu marele şef al brigăzii a treia criminale 
nu era chiar de jucat, cu toate că... 

Sergiu Ghepard se apropie pe nesimţite de marele detectiv, şi 
cu o mişcare atât de rapidă că nici Josephiny n-ar fi putut 
concura cu el, ; îi smulse din gulerul cămăşii un ac, foarte lung, 
foarte subţire, ce se termina la capăt cu o măciulie ca de 
smaragd. Nu era un ac de cusut ci din cele ce se folosesc 
amărâţii de colecționari de fluturi. Ca să imobilizeze şi să ucidă 
fluturii... 

— Este cineva care |V-a pus gând rău, domnule comisar. 

— Mă băiete! Nu mai spune prostii! 

— La toate bazele, chiar şi la baza criminalisticii, stă 
experimentul. Ghepard îşi plimbă ochii albaştri împrejur. Nu... 
nu.. Nu o gopârlă, că e prea descurcăreaţă şi drăguță. Nu o 
broa'scă ţestoasă, că nu se ştie ce taine milenare ascunde sub 
carapacea ei... lată un popândău! Fugi, popân- dăule! ŞI... şi 
jată... Ghepard luă între degete o fiinţă uricioasa ce se târa pe 
pământ, un fel de moluscă, un corp fără forme, deşi, deşi, hm, 
poate că şi de la aceasta, sau prin aceasta, au ajuns animalele 
într-un stadiu înalt de dezvoltare, Ghepard ridică fiinţa aia, dacă 
fiinţă era, şi înfipse, foarte savant acul subţire şi ascuţit într-o 
porţiune a corpului acelei reptile, dacă reptilă era. 

În două clipe forma dezgustătoare încetă să mai mişte. 

— Cineva a dorit să vă ucidă, domnule Maximiiian Cornea. 

— Dă-mi acul, spuse marele detectiv, cu figura puţin 
schimbată. g 

— Se înţelege. ÎI veţi da la analize, ştiu. Înfăşuraţi acul în una 
din bastitele Dv. Fine. Încetul cu încetul ne apropiem de 
adevăr... 

BALDUIN ŞI MOREA Ghepard şi M. C. O luară înainte. J3alduin 
rămase în urmă ea să-şi scoată din gheată o piatră ce-l sâcâia. li 
făcu semn cu ochiul lui Morea să-l aştepte. Rămaseră în preajma 
dihaniei înţepată de Ghepard; Balduin nu avea nicio piatră în 
ghete, nici vorbă. Morea se căută şi el în pantofi de 

O piatră inoportună. Rămaseră aşa nu mai jnult de trei-patru 
minute. Cu ochii la dihania aia informă, înţepată de Ghepard. 
Încă înainte ca ei să-şi fi scos pietricelele inexistente din pantofi, 
reptilă, moluscă, sau ce era, prinse viaţă şi începu iar să se 
târască. Dacă asta e viaţă. A te târî. Şi dispăru între frunzişuri - 
utilă, sau inutilă, ca prima moleculă vie. 


— L-a tras în piept pe marele detectiv! 

— L-a tras. Dar cum să-l 'dezvăţăm pe simpaticul Sergiu 
Ghepard să se lase de astfel de giumbuşlucuri? 

— Nu ştiu. Dintre toate lucrurile ipe care nu le ştiu, pe acesta 
nu-l ştiu cel mai bine. Dar e oare cazul să-l dezvăţăm? 

Îi ajunseră din urmă pe ceilalţi. Se prefăceau că discută. 

Ghepard: P căutaţi pe doctoriţa Flandra B.? 

M. C.: Cine e femeia pe care o Întâlneşti în pădure, ziua 
noaptea? 

Ghepard: O lupoaică! O iubesc! Aţi citit „Cărţile Junglei”? 

M. C.: Eu, nu glumesc, Sergiu Ghepard! 

Ghepard: Eu glumesc? ... O lupoaică... la gândiţi-vă la istorie! 
Ştiţi ceva istorie? De fapt nici eu nu prea ştiu. Dar e lupoaica 
noastră. Mai mult nu vă spun un cuvânt. 

M. C.: Dar dacă Inchiziția ţi-ar pune pe gingie sfredelul acela 
modern, fdlosit de dentişti? 

Cei doi se examinară poate cu o anumită cantitate de ură, 
poate cu un dram de simpatie, sau de înţelegere. La acea oră 
erau amândoi la fel de tineri şi la fel de bătrâni... 

Ghepard: Nu mai scot o vorbă. Prin dormitoare, cazărmi, 
internate, băieţii, bărbaţii, vorbesc murdar despre femei. 
Divulgă totul. Eu şi pu prietenii ne-am hotărât să nu ne aliniem 
huliganilor., Dumneavoastră aţi fi în stare să vorbiţi urât despre 
Marifeflis? 

Marele detectiv primi în plex întrebarea. 

— Nu! Dar poate că am făcut-o. Mai apoi am regretat 
amarnic. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Marifeilis. Te rog, Sergiu, nu 
mai aminti de ea! 

— Îmi voi aminti de ingerința Dvs.! Dar nu cu orice preţ! 

M. C.: Ce reprezintă experienţele de chimie pentru tine? 

Gheparad: Vioară englezească... Violon a'ingles, cum zic unii. 
Divertisment, cum zicem noi. 

M. C.: Dar ai acumulat cunoştinţe serioase! 

Ghepard: Evident! l'-ot otrăvi o peninsulă, doar mişcând din 
degetul mic! Tot nu vă iese din cap că eu aş fi culipa- bilul Ln 
cazul domnişoarei Flandra? 

M. C.: Ce ştii mai, bine? Chimie? Matematică? Fizică? 

(Balduin, către Morea: Ştie, poliţaiul blestemat, să conducă o 
discuţie! Morea: Rahat! Ce finalitate are această discuţie?) 

Ghepard: La fel de bine puteţi întreba şi un poet care cânta la 


vioară: la care din aceste arte se pricepe mai bine, pe care 
dintre ele o iubeşte mai mult? 

M. C.: Ştii să dai replici! Ar fi dificil să-ţi iau un interogatoriu! 

Ghepard: îmi luaţi un interogatoriu?! Păi să ştiu şi eu! 

M. C.: Nici vorbă de aşa ceva... Dar eşti foarte bănuitori 

Ghepara!: Atunci un fals interogatoriu. Sunteţi un far- seur! 

M. C.: Să nu ne jucăm cu vorbele băiete! Chiar nu-mi ascunzi 
nimic? 

Ghepard:, Vă ascund. O groază de lucruri! Dar ce, sunteţi 
popă să mă luaţi la spovedit? Şi chiar de-aţi fi! Dvs. Nu-mi 
ascundeţi nimic? 

(Balduin: Straşnic a întors-o puştiul! Morea: Dar la urma 
urmelor, unde ajungem cu acest joc? Balduin: Ştiu eu?! Poate 
descoperim nişte amănunte neplăcute pentru unii...) 

DISCUŢII IN După această fructuoasă dispu- 

CONTRADICTORIU ta M. C. Se decise să meargă 

La cabinet, să ia hainele pe care j le aruncase-n cap Balduin. 
La cabinet Morea se apucă să completeze. Nişte formulare, 
probabil inutile, şi destupă la repezeală o sticlă cu vin ruginiu. Îl 
privi  posomorât pe marele detectiv, jânji la adresa 
deghizamentului său rural, luă un fum din ţigară şi-şi văzu de 
“lucru. M.C. Se;, redeghiza “... 

— Ce faci, bătrâne? Încercă lelcean să mai încălzească 
atmosfera. 

— M-am înscris la doctorat, replică Morea. Subiectul meu e 
vast: amestecul, poliţailor în afacerile noastre! 

— E un subiect şic, aprobă leleean, deja iritat din cauza... din 
mai multe cauze. E chiar momentul potrivit, ai atins vârsta 
înscrierii la doctorat. 

— Dacă nu acum, când? Acela... Bekembauer, s-a în- s «râs la 
optezeci. Cam târziu, nu? 

— Era neamţ? Întrebă M. C. 

În loc să-i arunce cu sticlă-n cap, Morea izbucni Într-un hohot 
de râs sănătos, nu era. Hohotul unui viitor „doctor*. 

— Ce naiba faceţi voi aici? Ce operetă-mi derulaţi în faţa 
ochilor? 

În costumul lui leleean marele detectiv arăta mai puţin 
spilcuit. Sacoul nu-i venea ca turnat, prea strâmt la umeri, dar 
aducea, totuşi, dt de cât, a orăşean nu a peizan de operetă. Îşi 
netezi nădragii pe care Balduin nu-i mai trocuse sub fierul de 


călcat de vreo două secole. 

— Pe vremuri eram neîntrecut în arta travestiurilor! 

— Cunosc, replică leleean. Ca şi iubitul doamnei cu pelerină 
neagră de la Cluj te-ai travestit în muiere fatală că să pătrunzi la 
balul seniorului U., şi ai provocat acolo un scandal monstru! 

—£>ar nu posezi informaţia de senzaţie cum m-am travestit 
în mare şef de bandă şi am pus laba pe toţi! 

— A, „cazul Glimescu “se amuză Balduin. Asta e o iz- bindă a 
lui Adrian Mocanu. Pe tine te-au demascat pe loc şi... 

— Mai taci, atoateştiutorule! Se răsti M. C. O găsim sau n-o 
găsim pe Flandra? Îmi daţi concursul, sau nu? 

— Auzi, ne cere concursul, rosti cinic Morea. Tipesa a fugit în 
lume cu gagiul ei. De unde ţi-ai procurat costumul de ţăran? Mi-l 
vinzi mie? 

— Ce să faci cu el? 

— Nu ştiu. Dar dacă într-o bună zi îmi vine şi mie pofta de a 
mă travesti? 

Următoarele date au sau nu au importanţă. Sergiu Ghepard s- 
a dus prima dată la cabinetul dentar pe ziua de 4 iunie. În ziua 
de şase i-a dus dentistei un amestec fatal şobolanilor mari şi 
mici şi chiar gândacilor; peste alte trei zile, pe data de 9 a venit 
şi a constatat eficienţa amestecului. În afară de Ghe*purd la 
cabinetul stomatoţogic au fost. 

Vişinescu - eternul Vişinescu, Voiazatzis şi Fodoreanu. 
Intervenţii minore, simple carii. E vorba de băieţii din camera 
celor şapte. În afară de ei s-au perindat prin cabinet şi alţii de pe 
şantier. Înfruntarea dintre Ghepard şi Vişinescu a avut loc în 
ziua de 15 iunie. In după amiaza următoare, pe la ora 17, toţi 
cei şapte o porniră spre oraş pe „scurtătura pea mai lungă14. La 
17,35 Ghepard intra în cabinetul Fâandrei, care lipsea. Era 
prima zi de absenţă. Ghepard a fost tratat de un alt stomatolog. 
La aceeaşi oră halterofilul Vişinescu beneficia de sfaturile unui 
prof. Dr. Pensionar. Cei doi foşti beligeranţi se întâlniră în 
piaţetă, fiecare se lăudă că n-are mai nimic, apoi se înfiinţară şi 
ceilalţi, iar întregul grup fu complet la 18,20 când apăru ca din 
senin Balduin şi-i invită, după cum se ştie, la o bere. 

— Unde-şi pierdeau timpul ceilalţi, în timp ce Vişinescu şi 
Ghepard se aflau la consultaţii? 

Dr. leleean îl privi plictisit. Morea mormăi. 

— De ce nu i-ai chestionat? 


— Am făcut-o, ripostă cu adevărat marele detectiv. Într-o 
veritabilă cercetare nimic nu poate fi lăsat la întâm- plare. Dar 
am primit răspunsuri evazive, necontrolabile. 

— Vrei să spui că fiecare din ei se putea afla cu/Flandra, 
undeva pe fluviu, şi s-o strângă de gât? 

— Tu ai pronunţat o asemenea enormitate, nu eu! lancu s-a 
plimbat pur şi simplu. Fodoreanu a intrat într-urî magazin cu 
instrumente muzicale, iar apoi s-a dus să vadă Dunărea şi 
ruinele din preajma ei. Halalaie a studiat vitrinele librăriilor, dar 
n-a intrat în vreuna unde să fie consemnată trecerea lui. 
Vrapciu, şi el, n-a făcut nimic, s-a plimbat. De ce nu s-a plimbat 
împreună cu lancu? Întrebă tendenţios M. C. 

— Ai eulles sumedenie de ore şi informaţii inutile. Adevăratul 
pas către adevăr îl vei face când îi vei scoate pe aceşti băieţi de 
sub bănuielile tale absurde. 

— Ei nu se află sub bănuială. Dar nu-mi plac coincidenţele. 
Flandra a dispărut chiar în ziua când cei şapte s-au dus 
împreună în oraş. 

Morea ridică fruntea cheală din ihârţoage. 

— În mintea ta viciată cred că-ţi închipui că au violat-o şi apoi 
au şi ucis-o şi s-au descotorosit de cadavru! 

— Eu nu-mi închipui nimic. Constat. Constat. Constat interesul 
lui Balduin şi al tău, Morea, pentru acest caz. 

— Noi nu ne disculpăm, capsomanule. Noi vrem să te ferim de 
capcanele ce, ţi le întinde mintea ta întortocheată. Cere sprijin 
băieţilor! 

— Am şi făcut-o. Cer şi sprijinul tău şi al lui Balduin. 

— Ţi le-am promis! Îmi pare rău că nu te-am ajutat şi în zilele 
când a dispărut Marifelis. 

— Nu mai pronunţa numele acesta, Balduin! 

— Dar de ce te arde numele acesta, Maximilien? Cu cât am 
pătruns mai adânc în trecutul tău, am descoperit o fantoşe şi un 
mocofan. Un individ fals care şi-a croit gloria pe seama 
amabilităţii altora... 

— Balduin, te plesnesc! 

— M-ai ameninţat de atâtea ori, că nu te mai cred. Fă-o, 
măcar o singură dată - de faţă cu acest martor, doctorul Morea. 

— Ba eu aş interveni şi s-ar alege praf şi pulbere din mardi e 
detectiv, replică Morea. 

M. C. Trecu, poate prea uşor peste această jignire, ceea ce-i 


dădu apă la moară lui Morea: 

— Când a dispărut Marifelis aveai în brigada ta criminală şi 
celebră cei mai buni poliţişti: Adrian Mocanu şi luga Martin. Cum 
se face că n-aţi descoperit-o pe Marifelis - şi nu mai veni iar cu 
gogoaşa aia că a fugit în lume cu un altul! Morea sorbi puţin vin 
ruginiu şi deveni diabolic: Cum ar fi în stare să fugă de un 
cuceritor de profesie ca tine, o femeie ca Marifelis? 

Maximiiian Comea dădu un răspuns imprevizibil: 

— Poate că era şi mai diabolică decât mine! Apoi privi cu 
tristeţe geamurile prin faţa cărora fluturau câteva frunze, poate 
primul avertisment al toamnei ce va veni, şi abia zise: - Am 
cunoscut-o prea puţin pe Marifelis! 

— Cum poţi să nu uiţi o viaţă întreagă o femeie pe care ai 
cunoscut-o prea puţin? 

— E poate un paradox, Morea. Şii ce este un paradox? 

— Un fel de parafă asociată cu un dox? 

— Lasă-l, Leonidas “! Nu vezi cât e de trist?! 

— Nu-mi place să fiu compătimit! Spuse M. C. Şi deveni iarăşi 
trufaş. 

— Ai ce-ţi place?! Să fii adulat! Continuă să fie necruţător 
Morea. Există o dispariţie - singurul lucru concret. Lipseşte 
asasinul şi... cadavrul. Lipsesc indiciile... de violenţă... mă 
exprim corect? Şi nu înţeleg de ce ne am cramponat de 
Maximilian Cornea,. Mai ales de faima lui de odinioară! 

— Asta cam aşa e, acceptă Balduin. Marea glorie a lui M. C. 
Vorbi el ca şi cum acela ar fi lipsit de la faţa locului, încep. * prin 
anul treizeci. Acum Maximilian Cornea trebuie să aibe vreo sută 
cinzoci de ani. Adevăraţii detectivi poartă pistol. In buzunar, sub 
braţ, la şold sau drakku mai ştie unde! Tu - i se adresă lui M.C. 

— N-ai nici măcar pistol! 

Argumentul lui Balduin era pueril şi el îşi dădu seama şi rânji 
pe seama propriului său argument, dar nu retracta. 

— Nu fi convins de nimic, Balduin, spuse M. C. Nici că sunt 
pensionar nici că n-am pistol - ^i marele detectiv sesiză acum 
latura hilară a observaţiei lui Balduin - ce importanţă are un 
pistol? N-am purtat în viaţa mea! 

— Ca să nu-ţi strici linia costumului! Remarcă Morea. 

— Exact! Aprobă marele detectiv. Nu m-am folosit niciodată 
de arme de foc ci de isteţimea minţii. Armele erau pentru 
sergenţii de stradă. Vă interesează discuţia mea cu Sergiu 


Ghepard? 

— Am auzit-o. S-o reaudiem! Marele detectiv îl sfidă pe 
Balduin cu una din imarile sale priviri. 

Maximilian Comea: Haide băieţaş! Dă jos de pe cap cascheta 
aia de operetă. Scoate şi centura de siguranţă. Spovedeşte-te 
din suflet lui nenea. Sper că mă cunoşti. 

Ghepara: Vă cunosc chiar prea bine! Dau jos. Caschetă numai 
când ies de pe şantier. Nu scot centura de siguranţă. Ar 
contravine regulamentelor! 

Marele detectiv: Să te plimbi cu o fată noaptea prin pă- duro, 
nu contravine regulamentelor? 

Gheparad: Nu, mai ales dacă e o noapte cu lună. 

M. C.: Ce-are-aface? 

Ghepard: Dacă e o noapte cu lună şi nu pe aflăm în zona 
şantierului. Luna se reflectă în apele Dunării şi-n ochii 
lupoaicelor. Asta sporeşte farmecul iubirii. 

M. C.: Ce ştii tu despre farmecul iubirii? 

Ghepara: Dar Dvs, ce mai ştiţi, domnule comisar? 

(Balduin: „Mă, „Leonidas"! Puştiul ştie să-l ia foarte tare pe 
comisar! 

Dacă aş fi în preajma scaunului electric l-aş lua drept 
advocat!" Morea: „Fii pe pace! Nu vei fi niciodată în preajma 
scaunului electric! “) 

Ghepara: Vă cunosc prea bine, şi din... prea multe unghiuri de 
vedere. Acesta e un avantaj, un dezavantaj? Pentru mine, 
pentru Dvs.? Mai multe puncte de vedere, pentru un 
matematician pot să constituie un moment de răspân- ţie? Dar 
mai multe unghiuri de vedere? Sau o clipă de geniu, sau una de 
rătăcire... 

(Balduin: ;, Dacă aş fi prof. Aş dori să am un astfel de elev! 
“Morea: „Dar dacă ai o întreagă clasă de astfel de elevi?? “) 

M. C.: la mai încetează să vorbeşti cu mine ca omul ma- . Tur! 
Şi nu te mai obrăznici! De unde ai procurat arsenicul! 

Ghepard: Vorbesc ca un om matur, chiar dacă vă displace. N- 
am avut în viaţa mea arsenic. Este o otravă, citiţi bibliografia, 
începând cu Al. Dumas - aţi auzit de necunos- cutiil ăsta? Există 
în schimb arsen. Acesta e un metal. Dar ca să te sinucizi cu el, 
trebuie să-l ronţăi cu dinţii. Aveţi măselele sănătoase, domnule 
M. C.? 

— De ce ai arsen? De unde-ţi procuri substanţe chimice? 


— Când veniţi aici c-o invitaţie la procuratură şi cu doi 
milițieni adevăraţi, vă spun. Până atunci good bye boys... Boys 
înseamnă băieţi, în englezeşte. 

— Ce părere aveţi despre impertinenţa sa? Întreabă marele 
detectiv. 

— Gustaţi lui pic de vin ruginiu, e ultima sticlă, zise Morea, 
foarte bine dispus. Oare îl remontase discuţia dintre „puşti” şi 
marele detectiv? În acest caz va trebui să ne revizium în mare 
parte părerea asupra lui „Leonidas “. 

— Ei bine, reluă, acelaşi „Leonidas”, cine a asasinat-o pe 
frumoasa Flandra? Ei, şi dacă arsenicul a intrat în rol? De «e nu 
mă consultaţi? Am fost studentul preferat al unui profesor, care 
şi el a fost studentul preferat al lui Mână Minovici. Domnule 
Cornea, sper să am cinstea de a fi menţinut pe lista suspecţilor! 
Ascultă Balduin, ce-ar fi să-i tragem o mamă de bătaie? Sau şi 
mai bine, să-i montăm pe băieţi să-l pândească la cotitură şi, să- 
| convingă" să renunţe la anchetă să legendară. 

— Comiteţi o mare eroare, spuse M.C. Cu aerul sobru al unui 
episcop ce urcă în amvon. Flerul îmi spune că prin aceşti băieţi 
care s-au tot perindat prin oraş, care au fost toţi în oraş în ziua 
„dispariţiei”, vom ajunge la Flandra. Aveţi încredere în flerul 
meu. 

— Tot atâta cât într-o furnică ce se laudă că va târî la deal un 
camion cu o remorcă. O furnică poate remorca cel mult o muscă 
zdohnită, atât. 

— Eu nu sunt o furnică, spuse pe un ton rău marele detectiv, 
se ridică, mişcă din umeri indignat şi ieşi fără şi salute, tot 
indignat. 

SANDU IANCU O bluză albă cu nişte corăbi- 

Oiire imprimate po piept, purta Sandu lancu. Purta sandale, 
şosete negre, iar la braţ purta o tânără bine făcută, îmbrăcată 
cochet, cu bluză decoltată, pantalonaşi albi pe talie, o panglică 
ce se asorta la părul ei. Priviţi din spate ai fi spus că sunt o 
proaspătă pereche, poate tinerei căsătoriţi, bărbatul de statură 
mijlocie, dar ceva mai înalt decât femeia, el brunet, ea cu 
pletele în altă nuanţă, el voinic, ea fragilă, dar întru totul 
împlinită. Priviţi din faţă vedeai un tinerel, şi o fată evident mai 
matură decât el, aşa-s fetele, se maturizează mai iute, în orice 
caz ambii graţioşi fermecători în tinereţea lor mai mult sau mai 
puţin sfioasă. 


lancu: Nu vrei să mergem în colţul acela al parcului? 

Ea: De ce vrei să mă duci mereu în locuri izolate sau umbrite? 

lancu: (după o ezitare firească): Fiindcă vreau să te sărut W.. 
Asta e! 

Ea: Nu crezi că eşti cam îndrăzneţ? 

lancu: Ştiu eu? Sunt sigur că nu e o teribilă îndrăzneală 
dorinţa de a îmbrăţişa pe fata ce o iubeşti! 

Ea: A venit cam repede iubirea... fulgerător! Dragul meu, 
dragostea e un proces îndelungat care... 

lancu: Nu vorbi cu mine pe tonul acesta academic despre 
„procese îndelungate” în care nici tu nu crezi. Poate că «u nu 
ştiu multe, dar sunt convins că iubirea nu ţine cont de tot felul 
de consemne şi regulamente. 

Ea: Eşti atât de drăguţ când te-nfurii! Semeni cu o tur- nică. 

lancu: Ce? Cum? Cu ce încep să semăn eu.. Eeeeu?! 

Ea: Cu o furnică. N-am vrut să te supăr, Sandule... Am zis 
doar că eşti foarte drăguţ când te-nfurii. O furnică e o fiinţă 
simpatică. Dar ştii ce? Când îmi vorbeşti în şoaptă, privirea ta 
are ceva ce mă sperie! 

lancu: Şi totuşi nu eşti o sperioasă! Ce ai cu privirea mea? 
Crezi că vreau să te omor? 

Ea: Nu merg chiar atât de departe, însă... 

Se despărţiră înainte de a fi dezbătut până la capăt problema 
spinoasă a proceselor îndelungate în materie de iubire (!!!) şi 
Sandu lancu medita trist”ă femeile-s tare complicate - parcă 
era primul! 

— Că în fond, ce rost are?, aproape toţi amicii săi „vorbeau” 
cu o fată din oraş, iar ei, vorbea “de asemenea, dar mai mult din 
orgoliu, ce, el să fie unicul, burlac “— ba nu, mai era unul, 
Emilian Halalak, deşi nimic nu e sigur - când o labă zdravănă i 
se lăsă pe umăr. 

M. C.: Servus, băiete! Ce noroc pe mine, tocmai îmi căutam 
un companion pentru o bere. Accepţi invitaţia mea? 

lancu: O accept, mulţumesc. 

M. C.: la spune-mi, aşa ca între bărbaţi, ai o prietenă? 

lancu: Pentru o bere am bani şi eu! Trebuia să mă invitaţi de 
amorul artei, dar văd că „o bere “e la Dvs. Un truc profesional! 

M. C.: Nu te lua după faţadă! Sunt doar un pensionar 
inofensiv. 

lancu: Domle, dai berea aia, sau nu? 


M. C.: Păi nu vezi uşa Birtului? 

lancu: Nu pot să beau o uşă! Ce vrei, nene? 

M. C.: Ce e cu fata pe care o întâlneşti mereu? 

lancu: Mă-nsor cu ea! 

M. C.: Las-o baltă! 

lancu: Trebuie! E-n luna a şaptea! 

M. C.: Nu eşti nici de o lună în acest oraş! 

lancu: Nu vă luaţi după faţadă! Nici în somn nu puteţi uita că 
sunteţi copoi? 

M. C.: Acesta e tristul adevăr: nu. Dar să nu mă divulgi. 

lancu: De ce nu scoateţi carneţelul? 

M. C.: Am să-ţi spun un secret... chestia cu carneţelul e un 
truc profesional, adevăratul carneţel e memoria mea infailibilă... 
cu adevărat infailibilă... Ai o prietenă? Spune-i că unui bătrân 
amic... 

lancu: Stai, domle să-mi beau berea. N-am de gând să 
vorbesc despre prietena mea, nu cunoşti convenţia noastră, a 
celor şapte? Cel mult despre modul amuzant în care ne-am 
descoperit în tribună, la un meci de fotbal. Mie fotbalul nu-mi 
place, spanac, dar şi spanacul are vitamine, în schimb am 
remarcat lângă mine o fată ce se agită, aplaudă, încuraja, şi am 
întrebat-o cu toată politeţea ce echipe joacă de fapt, şi de ce 
joacă, şi care e miză, acum, în afara sezo- nulul. Fata s-a uitat la 
mine ca la un pepene murat, dar nu suficient de murat, şi am 
observat că e drăguță, că are ochii... ei, dar despre ochii ei nu 
mai zic nimic, şi, după ce i-a trecut stupoarea - cum poate să 
existe un. European ee nu ştie de ce se joacă, dar se vede că nu 
sunt eurjpean - mi-a dat toate explicaţiile. O priveam dar nu 
auzeam nimic 

— Nu pot suferi fotbalul, şi am ajuns pe terenul acela ca să 
scurtez un drum... 

M. C.: Pe doctoriţa Flandra B. Ai cunoscut-o? 

Sandu lancu zâmbi şi comandă, în contul lui încă două leri. 

— Da! Am fost la cabinetul dentar de două ori pentru 
«plombă. Pare foarte pricepută, altădată, pentru o găuri- <â-n 
dinte mă chinuiau ca pe hoţii de cai. Ştiu următoarea întrebare, 
fiindcă vă cunosc „metodele4* - dacă am mai Intâlnit-o. Da, am 
văzut-o o dată în oraş. 

— Erai singur? 

— Nu. Cu fata care face gălăgie la fotbal. 


— A* urmărit-o pe doctoriţă? 

— De ce aş fi făcut-o? Ea a intrat pe poarta unoi clădiri din P- 
ţa Victoriei. Peste o zi, fiind liber, trebuia să mă întâlnesc cu 
părinţii, am văzut-o ieşind din aceeaşi poartă. An observat 
întâmplător o firmă: ADAS. 

— Ce prozaic! 

— Am spus „prozaic”. Măcar să fi ieşit de la coafor! Aceste 
observaţii ale tale, nespus de preţioase, s-au petrecut înainte 
sau după dispariţia clientei mele? 

— Nu bănuiam că vă este clientă. Habar n-am. Nu am dat 
importanţă acestor mici amănunte şi apoi eu nu posed... un 
carneţel! 

— Mare greşeală, tinere! Toată lumea ar trebui să posede un 
carneţel. 

HALUCINANTUL DOMN Telefonul zbârnâi! A ora cinci POPA şi 
jumătate, exact când zăduful 

Era în toi. Câteva muşte mari, nepermis de insolente, 
explodară în faţa ferestrei şi căzură ca nişte mici rachete 
lansate greşit. Maximiiian Cornea, în— tr-o pijama subţire, 
elegantă, urmări nepăsător fenomenul, îşi aprinse o ţigară şi 
chiar trase un fum Înainte de a lua 

Receptorul. Ştia din codul marilor maniere că nu trebuie să 
răspunzi imediat. „Alo! Se auzkglasul fetei de la centrala 
hotelului. Domnul Comea? Sunteţi căutat! Să vă dau legătura în 
apartament? * (Marele detectiv luase un apartament!) 

— Bineînţeles! Dar unde în altă parte? La castel? 

— Mă gindetim că poale treceţi pe la centrală, chicoti fala - 
(cum să nu chicoteşti cu un domn care, deşi singur, ia un 
apartament?!), şi apoi se auzi vocea subţiratecă, în- cercând 
totuşi să pară demnă, a unui bărbat. 

— Domnul Cornea? E foarte greu să vă găsească cineva... 

— E adevărat! Şi? 

Celălalt se intimidă şi vocea lui deveni ca un fir de aţi pe care 
cu greu îl poţi strecura într-un ac de cusut. 

— Hm... mmm... Am găsit cartea Dvs. De vizită. Sunt Popă, 
şeful unităţii Adas din localitate. În ce problemi m-aţi căutat? 

— Într-o problemă! Dar de ce sunteţi neliniştit? 

Celălalt încearcă să-şi facă niţel curaj. 

— De ce drakku aş fi neliniştit? 

— Hm... mmm... nu cunosc cuvântul drakku. Ce semnificaţie 


are? 

— Vă rog să mă scuzaţi. Sunt cam nervos. Am avut azi trei 
inspecții pe cap... Dvs. Tot în insp...? 

— Nu. Mult mal grav. Cunoaşteţi o tânără Flandra B.? 

— Nu... Ba da... dar de ce vă interesează? Cum ziceţi? Da, am 
angajat-o în ziua de 15 sau 16, temporar, pe două sau trei luni, 
cât are concediu una din salariatele noastre... 

— Şi aţi avut necazuri cu ea? 

— Niciun necaz, n-a avut timp să ne facă necazuri, după două 
sau trei zile a primit un telefon, şi-a cerut permisiunea de a ieşi 
pentru  cinci-şase minute şi dusă a fost Dar de ce vă 
interesează? 

— Aţi mai văzut-o de atunci? 

— Nu, domnule, dar de ce vă interesează? 

— Două, trei luni, două, trei zile, cinci şase minute - precizia 
nu face parte din uneltele d urni tale preferate. 

— Ce unelte domnule? Care unelte? Ce vă interrrr— de lapt? 

— Am să vă spun la ora zece punct mâine dimineaţă când vin 
la sediul Dvs. Vă rog să mă aşteptaţi! 

— Dar de ce nu-mi spuneţi acum? Răsună vocea vizibil, nu 
vizibil că ar fi fost imposibil, ci auzibil iritată a celuilalt. Şi de ce 
nu puteţi cobori? Mă aflu chiar în holul hotelului)! 

— Nu se poate acum, la revedere, pe mâine, şi marele 
detectiv închise, decis să adopte metoda fierberii la rece. 

A doua zi M. C. Pătrunse în biroul unde trei, sau aproape trei 
funcţionare mutau din loc în loc nişte registre sau notau în ele 
cine ştie ce bazaconii inutile; vizitatorul le salută elegant, dar 
glacial şi fără să mai ceară lămuriri bătu la uşa din stânga şi fără 
să aştepte invitaţia de a pătrunde, deschise uşa. Popa era un ins 
lung şi uscat şi antipatic, dar şi M. C. Era un antipatic, pe scurt 
se antipatizară din prima clipă, şi nici măcar nu se ascunseră pe 
după degete. 

— Mi s-a încredinţat acest caz! lată autorizaţia mea! 

Şeful Popa citi cele câteva rânduri, încercă să-şi ascundă 

Reaua impresie ce i le produseră, nu reuşi, încercă să ia o 
înfăţişare aspră, nu reuşi, înapoie hârtia. 

— Nu văd cu ce aş putea să vă ajut! 

— Domnişoara Flandra B. A dispărut! 

— A dispărut? Imposibil! Ce amestec am eu? 

— Cum se face că aţi angajat-o imediat? Avea vreo calificare 


în domeniul... subtil al activităţii Adas-ului? 

— Mi-a arătat diploma de bacalaureat, roplică halucinantul 
domn Popă. Nu avea nevoie de vreo calificare specială pentru a 
ţine în ordine nişte dosare, pentru a înregistra nişte hârtii... Mai 
departe! Cum a dispărut? 

— Eu pun întrebarea! Pentru două sau trei luni aţi angajat-o? 

— Două sau trei luni, exact, v-am spus, pendinte de cât va 
dura concediul salariatei şi de zelul pe care-l va dovedi noua 
angajată. 

— Zelul? Ce zel? Ca să ţii în ordine nişte hârţoage nu e nevoie 
de zel! Cât timp a venit la serviciu, două sau trei zile? 

Marele detectiv scoase carneţelul său şi notă cu stiloul ceva. 
Popa îl urmări, mai să-i sară ochii din cap. Cine ştie ce scrie 
acolo nebunul ăsta spilcuit, mirosind a parfum! 

— Nu ţin minte, behăi Popă, dar putem controla evidenţa, s-o 
chem pe secretară - şi dădu să apese pe un buton. 

— Nu e nevoie. Mă bazez exclusiv pe memoria dumnitale. 

— Nu pot memora toate fleacurile! Fata asta s-a topit pur şi 
simplu după telefonul acela şi mi-a creat complicaţii, a trebuit să 
caut alta, urgent... ca să nu se blocheze postul. 

— Cum? De ce să se blocheze? Cealaltă salariată era în 
concediu legai de naştere. Aţi căutat alta... mereu căutaţi alta! 
M. C. Răsfoi carneţelul său fatal şi declară cu voită brutalitate: — 
Eu ştiu că Flandra B. N-a primit aici niciun telefon! Nu mă 
contrazice... stimabile... onorabile? Niciun telefon! Am cercetat 
Una din fetele de alături, roşcata cu cocul acela enorm, 
devenise geloasă. A ameninţat-a pe Flandra B. In loc să se 
pomenească în plin scandal, Flandra B. A preferat s-o roiască 
urgent. l-ai făcut propuneri, domnule Popă! 

— Eu? Ce fel de propuneri? 

— Bineînţeles ofensatoare. Aţi profitat totdeauna de- calitatea 
de şef! Aţi invitat-o pe Flandra B. Să vă fac.5 o vizită acasă. 

— Minte cine va spus una ca asta. Am invitat-o, da, izbucni 
Popă, cu voce şi mai subţire, dar nu acasă la mine, ci la un local, 
nu văd nimic deplasat într-un asemenea gest» însă faţa aia 
parcă era sălbatecă, parcă se ascundea de lume 

— Fapt care chiar mi-a dat de gândit, ca şi dispariţia ei subită. 

— Şi aţi anunţat pe cineva de dispariţia ei? 

— Nu... De ce? Pe cine să fi anunţat? 

— Dar dacă tot aţi căzut pe gânduri, nu v-a trecut prin cap că 


fata nu avea chef de compania Dvs., nici la un local nici în altă 
parte? 

— N-am avut intenţii neonorabile! Unde vreţi să ajungeţi? Am 
mult de lucru... 

— Aţi urmărit-o? Aţi mai văzut-o prin oraş? 

— Nu, nu, şi nu! Era flotantă, m-am gândit că s-a întors acasă 
şi am închis dosarul ei. 

— Era drăguță, nu? 

— Drăguţă, da. Şi ce? 

— Am să verific tot ce mi-aţi. Afirmat! Spuse ameninţător M. 
C. Şi ieşi. 

12 — Orhidee pentru Marifelis 

LAUR FODOREANU - Dragă prietene, poţi să-mi 

Acorzi câteva minute? 

— Ce surpriză! Nu vă observasem, domnule Comea! Câteva 
minute - cu. Plăcere, altfel mă grăbesc, trebuie să ajung la 
repetiţie, la club. Da, sunt chitaristul unei mici formaţii, la clubul 
C.F.R. Aşa ca să nu-mi ies din mină. D& fapt îmi face şi plăcere. 
lubesc muzica! 

Deşi elev de nota zece la un liceu foarte sever, Laur 
Fodoreanu arăta în momentul acela exact ca un chitarist, 
Madică aşa cum ne închipuim noi că ar trebui să arate, cum îi 
vedem în filmele color, sau mai ştiu eu unde, un băiat chipeş, cu 
talie de viespe, într-o bluză roşie cu nasturi Wargintii, cu 
pantaloni negri foarte strânşi pe corp, cu un şirag de globuri 
albe la gât. Să fi fost oare perle veritabile? Nu mai e nevoie să 
adăugăm că purta şi instrumentul său favorit, adus de acasă, 
dus pe după umăr cu ajutorul unei cureluşe fistichii. 

— Intrăm alături, la grădina de vară? ÎI ispiti marele detectiv. 

Fodoreanu îşi privi ceasul, şi acela un obiect ţipător, mica un 
cadran verzui pe care cifrele alergau iute, unul din acele ceasuri 
la care trebuie să te uiţi de două ori ca să constaţi cât e ora. 

— V-am spus că am foarte puţin timp, şi-n orice caz, înainte 
de repetiţie nu beau nimic, nici măcar bere. 

— Suc rece şi cafea pentru dumnealui, coniac pentru mine, 
ceru M. C. După ce se instalară la o masă, sub un + copac 
umbros. 

— Munca grea de pe şantier nu-ţi strică mina de muzician? 

— Nu prea, zâmbi tânărul, şi-apoi nici n-am de gând să devin 
muzician profesionist. 


— Ai cumva o prietenă? O luă abrupt M.C. 

Zâmbetul lui Fodoreanu se ridică până la rădăcina părului, 
vreau să spun iubito că şi fruntea îi zâmbea - dacă e posibil aşa 
ceva. 

— Ştiu că sunteţi indiscret şi că puneţi întrebări şocante, 
domnule Maximiiian Comea. Sunt prieten - dar nu în sensul mai 
intim al cuvântului - cu o fată. Camelia, solista formaţiei la care- 
mi dau concursul. Are o voce deosebită, ar merita să devină 
cântăreaţă de profesie. Facem uneori <5te un duet, voce plus 
chitară... 

— Frumos... frumos! Şi aşa poate începe o iubire... Şi ce 
repertoriu aveţi? 

Fodoreanu păru intimidat sau încurcat de întrebare, în orice 
caz nu răspunse, scăpă jos ceva, căută câtva timp, se ridică: 
avea un chip uşor încordat. Maximilian Comea nici nu observă. 

— Ai vrea să devii, cândva, detectiv? 

— Nu. Nu mi-a trecut niciodată prin cap una ca asta. 

— Bănuiam. Pe vremea copilăriei mele băic'ţii năzuiau şi 
devină sau poliţai, sau birjari, sau şoferi, sau mecanici de 
locomotivă. Dar mentalitatea s-a schimbat. Voi vreţi cu toţii să 
deveniți electronişti. Dar dacă vom avea la un moment dat prea 
mulţi electronişti? Ei bine, nu mi-ai răspuns, ce cântaţi voi 
acolo? ... 

— Piesa care a avut cel mai mare succes până acuma este 
„Orhidee pentru Marifelis*... 

— Dar cum a ajuns melodia asta acolo? Ştii cui aparţin 
cuvintele? 

— Melodia am dus-o chiar eu. O ştiu de la dr. lelcean. 
Cuvintele aparţin lui Marifelis. Ştiu că e un subiect dureros 
pentru Dvs. 

— Nu e dureros... sau în orice caz nu e cuvântul potrivit. E o 
amintire, e începutul unui curcubeu ce porneşte spre înălţime şi 
la un moment dat îl pierzi... 

— Ini pare rău că v-am întristat, domnule Cornea. Va trebui să 
plec. Mulţumesc pentru cafea. 

— Numai o clipă! Ai cunoscut-o pe dentisa voastră? Ai avut 
necazuri cu dinţii? 

— N-am cunoscut-o şi n-am avut necazuri cu dinţii, dar am 
văzut-o de două sau trei ori, când mergeam în oraş „în haită**, 
iar vreunul avea nevoie de tratament. („Iarăşi aproximaţii" gândi 


nemulţumit comisarul. „De două, trei ori.. De cele mai multe ori 
ieşim în oraş „în haită “, cum zic britanicii ăia, apoi ne 
împrăştiem, unul are întâi- nire, altul se duce la poştă, altul după 
cumpărături... De obicei ne reîntâlnim, pentru a face drumul 
înapoi împreună. Când vreunul mergea la cabinetul dentar, îl 
însoţeam până acolo, ca să-i dăm curaj. Cu ocazia asta am şi 
văzut-o.. 

— Şi când, ultima dată? 

Fodoreanu stătu o clipă pe gânduri, îşi făcu niţel curaj şi zise: 

— Ştiu că dr. lelcean, care vă este prieten şi care este 
prietenul nostru „mai mareM, v-a întrebat cândva: „Când ai 
văzut-o ultima dată pe Marifelis?" Şi nu i-aţi dat un răspuns 
satisfăcător... 

— Bine, dar... 

— Ştiu, ştiu! Situaţia Dvs. Era cu mult mai complexă, pe când 
a mea e de altă natură, în orice caz nimic complicat. N-am 
văzut-o pe domnişoara Flandra B. Ultima dată la cabinet, dar n- 
aş paria pe prima mea chenzină această afirmaţie. Cred, 
subliniez, cred că am văzut-o vinerea trecută la un mic 
spectacol dat de noi în sala „Armonia41. Şi s-a părut că o disting 
printre spcetatori, dar nu sunt sigur, fiindcă în sală era pe 
jumătate întuneric. 

Fodoreanu se ridicase. 

— Mai era în sală careva dintre voi? Ghepard de pildă? 

— N-am de unde să ştiu, domnule Cornea! Sala e mică dar e 
totdeauna ticsită, nu poţi distinge toate figurile. 

— Ai fi în stare să te îndrăgosteşti de domnişoara Flandra? 

— E o femeie foarte frumoasă, iar în dragoste totul este 
posibil, făcu băiatul cu înţelepciune şi o zbughi. 

Rămas singur M. C. Simţi cum i se contractă muşchii feţei. 
Achită nota iar la intrarea grădinii de vară rămase nehotărât: 
încotro? Cedând unui instinct o luă către staţia de taxiuri unde 
nu exista niciun taxi liber, în schimb se prezentă un „amator”. 
Marele detectiv îi indică adresa şi, conforma calculelor sale 
ajunse cu mult înainte de Fodoreanu. Noroc că oraşul era plin de 
arbori, aşa că făcu pe misteriosul, fumând o ţigaretă, în dosul 
unui copac. În direcţia sălii de repetiţie se grăbeau mai multe 
figuri. „Probabil aceasta trebuie să fie Camelia”, gândi M. C. 
Notând trecerea unei fete, şi recunoscu, aşa, pe faţă, pe faţă de 
sine numai, că îl invidiază pe chitarist. De ce venise acolo? 


Poate doar să urmărească repetiţia acelei orchestre, la concertul 
căreia asistase cică Marifelis („Ce e cu mine?!! *) nu Marifelis ci 
Flandra B. Amurgul dogoritor de vară făcea să transpire şi 
bătrânii copaci când M. C. Se întrebă ce va gândi Fodoreanu 
dacă-l vede la repetiţie. „Nu e nimic, gândi marele detectiv, am 
să-mi închipui că sunt invizibil şi n-are să mă observe... eu pot." 
Şi chiar în clipa aceea îi văzu pe Halalaie, Vrapciu, Ghepard. 
Umblau „în haită. Era prea târziu să se facă invizibil. Îl văzură, 
îl salutară, cu toată politeţea. Nu citi pe mutrele lor niciun rânjet 
ascuns. In mod evident nu se îndreptau către sala de repetiţii, ci 
undeva în direcţia gării. 

La clubul „Armonia” nu era obligatoriu să devii invizibi Nişte 
îndărătnici admiratori ai anonimei formaţii, sau poat ai Cameliei, 
sau, te pomeneşti, ai chitaristului Fodoreani stăteau, care pe 
scaune, care în picioare, gata să plece, da nu se urneau. M.C. 
Se piti undeva în spatele lor. Cine er. Vioara întii, Camelia sau 
Fodoreanu? Cuprins de nostalgi târzii, vai cât de târzii, 
Maximiiian Cornea o examină curio pe fată: nu se înşelase, era 
aceeaşi care trecuse prin fat lui unduindu-se printre arbori. O 
examină cu îndârjita aten ţie, din ce în ce mai concentrat, apoi 
imaginile se dizolvări în el, se amestecară şi acest bărbat dârz 
(deşi romanţios) întrucâtva înăcrit, întrucâtva şi, se pierdu, se 
pierdu, trec» dintr-un vis în alt vis, din al doilea zbură în al 
treilea, î veni să alerge către mica estradă unde orchestra 
începe; primele acorduri ale „orhideelor”, îi veni să ţipe... fiindd 
trecuse dintr-un vis în altul iar apoi în al treilea, iar tânăr: solistă 
semăna parcă prea mult cu... şi cu rău, când lipsii de luciditate, 
când obiectiv că, un jungher cu... Să ţipe... „Marifelis, cum ai 
reuşit? Cum ai reuşit să rămâi atât de tânără? De ce ai venit aici 
la doi paşi de mine fără să-mi dai de ştire? “ 

Marele detectiv strânse pleoapele până ce ochii începură să-l 
doară, văzu scântei undeva în interiorul ochilor, sau poate în 
cap, un roi de scântei, stacojii oare?, sau verzi, sau albastre? 
Oare făcuse insolaţie? Cine era pe scenă? Camelia? Flandra? 
Marifelis? „Prin urmare aici te ascundeai, Marifelis, mai întâi sub 
numele de Flandra, apoi sub numele de Camelia, mică diseuză a 
unei mici orchestre... Dar de ce te-ai ascuns? De cine? “ 

In penumbra sălii marele detectiv se retrase încet, către 
ieşire. Acolo i se păru că-şi revine din starea aceea de leşin 
lucid. Se întoarse, privi orchestra. Acolo, printre băieţii ăia era 


Camelia, numai Camelia... Sunt un lup bătrân şi obosit şi foarte 
singur, gemu polițistul. Viaţa nu m-a cruțat... dar nici eu n-am 
cruțat viaţa... n-am cruțat pe nimeni... Am învăluit în draperia 
bănuielii o mulţime de oameni, e normal că o mulţime de 
oameni să mă bănuiască pe mine acum, o doamne, am devenit 
şi livresc! Să mergem deci la culcare în apartamentul ce-l ocup 
singur din ţâfnoşenie, din acea reminiscență de „mare duce” pe 
care am târât-o pân-aici, din tinereţe... Şi ce somn va fi acela, ce 
odihnă? 

Maximiiian Cornea mergea pe bulevardul înghesuit, lumea 
ieşise la răcoare, abia acum trotuarul şi zidurile emanau mai 
puternic căldura acumulată în timpul zilei, totuşi se credea 
singur, până ce se frecă la ochi. Bizareria acelui amurg, a 
înserării plină de miresme, transpiraţii, flori *e chemau vraja 
lunii prin parcuri, flori care piereau, rădăcini ce ieşeau din 
pământ din pură curiozitate, ca să vadă lumea... ei, da, farsele 
vizuale păreau să continue. Crezu că nu e singur. | se păru că 
vede în faţă statura mlădioasă a unei femei, un păr lung străluci 
când trecu sub bătaia unui neon, imaginea se topi, putea fi 
Marifelis, Flandra, Camelia... „De ce imaginea acestor trei s-a 
contopit în mintea mea? Sunt bolnav?” 

Marele detectiv se întoarse la club, privi pe fereastră, spionă 
ca un bandit, Camelia era acolo, în mijlocul băieţilor, totuşi 
chitaristul Fodoreanu îi vorbea oarecum intim, poate că nu sunt 
doar „colegi de muzică “, poate că, hm... poate că... şi polițistul 
porni repede înapoi către locul unde i se păruse că vede o 
siluetă delicată, cu plete lungi. Aşi, nimeni, numai puştiul 
împrejurul meu... ia să încetez cu lamentările! Şi pomi încet 
către hotel, unde închiriase un apartament (!!) declarându-se 
iremediabil absurd... 

Intră în restaurant, privi împrejur, nu văzu nimic... chiar 
pustietate deplină? Nu-l văzut nici pe chelnăr care se oprise de 
un minut la masa lui şi aştepta comanda. Chelnărul nu era ăla 
şmecher de la Birt, dar putea să fie foarte bine fratele său. In 
orice caz, acesta de aici, în livrea pretențioasă, îl observa cu 
atenţie pe vechiul său client, un om atât de energic totdeauna, 
dar acum absent... foarte absent. Se decise să-i tulbure 
singurătatea. 

— Bună seara! Mă iertaţi că vă deranjez. Ca de obi&ai? Un 
coniac şi o fleică în sânge? 


Chelnărul îi cunoştea preferinţele. Să se mai mire că Balduin 
et Co îi cunoşteau „metodele”? 

— Da, ca de obicei. Împachetează-mi şi o sticlă, o duc sus în 
apartament. Am de gând să mă fac turtă. 

— Sigur, e foarte folositor câteodată, domnule Comea, se 
înclină chelnărul spilcuit, cu mult mai, spilcuit" decât „fratele" 
sau de la Birt. Dar, dacă nu vă supăraţi, de ce ne beţi aici, unde 
e lume, antren...? 

— Câteodată îmi face bine singurătatea. 

— Sigur, domnule, câteodată şi singurătatea e folositoare, mă 
scuzaţi că v-am deranjat cu vorbăria... 

Marele detectiv făcu un semn ce putea să însemne orice, 
chiar inimic. Mestecă absent friptura, supse coniacul, şi de data 
aceasta chiar aproape invizibil - vizibilă era doar sticlă de sub 
braţul său - se îndreptă spre lift, când avu în sfârşit o idee. 
Merse la recepţie, întrebă dacă fusese căutat, cu ştirea lui, nu, 
răspunse funcţionarul - şi M. C., dezamăgit - de ce? Cine să-l 
caute?, se îndreptă iarăşi spre lift când îl opri unul... în sfârşit, 
un ajutor de bucătar, un impiegat de mişcare, un ajutor de 
portar, oricine. 

— V-a căutat cineva, domnule Cornea. O femeie. 

— Mulţumesc de informaţie. Cum arăta? 

— N-am putea să vă informez. M-am uitat doar pe panou, 
lipsea cheia, am dat telefon în apartament, n-aţi răspuns, i-am 
spus că lipsiţi. După glas, părea o femeie tânără. 

— Perfect. Şi de ce chicoteşti, stimabile? 

— O, scuzaţi-mă, a fost fără voia mea... 

Astăzi toată lumea îi cerea scuze marelui detectiv... Se opri o 
clipă în mijlocul holului luxos, mai mult pretenţios decât luxos, 
cu sticla aia ruşinoasă sub braţ şi deodată un fulger trecu prin 
ochii săi, un fulger pluti prin dreptul lar- gei intrări a hotelului, 
pe dalele de marmură ce sub lumina lunii se argintaseră. 

Un fulger, o umbră pluti... 

Nici fulger, nici umbră, ci o tânără femeie mlădioasă cu lungi 
plete ce îi curgeau până la umeri... Năuc, marele detectiv îşi 
dădu un ghiont şi se repezi la ieşire, dar, ghinion!, tocmai atunci 
portarul în uniformă de Stat Major deschidea drum unei mari 
delegaţii în costumaţie neeuro- peană, nişte orientali pe semne, 
nişte efendi, şi până ce trecură aceştia, cu pasul măsurat al 
celor ce ştiu că graba e deşertăciune, trecu şi timp., M. C. De 


nerăbdare avu vreme să-şi roadă o unghie principală, apoi se 
strecură printre rân- durile noilor veniţi, sub privirea 
dezaprobatoare a portarului care şi el era poate partizanul 
blazării leneşe a Levantului parfumat... 

Maximiiian Cornea văzu o clipă lungile plete, lungi şi foarte 
cunoscute, apoi femeia dădu coiful. Marele detectiv fugi ca un 
nebun. Plutind parcă, profilul acela ireal se mai îndepărtase. Şi 
deodată o văzu traversând strada şi intrând în parc. Uriaşi 
castani, înspăimântători plopi... M. C. lritră şi el în parc, dar n-o 
mai văzu. Alergă la întâmplare pe una din alei, apoi pe alta, 
până ce căzu gâfâind pe o bancă. Căzu şi se ridică: 

— Ce se întâmpla cu mine, o Mare Inchizitor al Lupilor? Nu-i 
răspunde nimeni. Ce se întâmpla cu el? Deasupra, printre 
coroanele arborilor, câteva stele străluciră, dar lumina lor era 
mută. Rarele becuri din parc, înconjurate de roiuri de bidigănii, 
mai mult te derutau. De unde-i venise itfeea să-l invoce pe 
Marele Inchizitor al Lupilor? Trecu pe altă alee, în diagonală, 
împiedecându-se de rădăcini, tufişuri, plante ce se iviseră brusc, 
plante nocturne fără îndoială. Ajunse la o răspândire de poteci. 

— Marilefis! Sau, Flandra! Sau oricine ai fi, arată-te! 

Răcni această chemare nebună de vreo două ori, apoi 

Descoperi o bancă, se aşeză, perfect conştient că se poartă 
prosteşte, perfect conştient că nu poate ieşi, nu se poate 
smulge din vraja în care intrase. O voce aspră îl admonestă: 
„Cetăţene! De ce strigi? Ce faci aici? “ 

In faţa lui se opriseră doi necunoscuţi. 

— Ce aveţi acolo? 

— Nu se vede? O sticlă! 

— Ce aveţi în sticlă? 

— Coniac cinci stele. M. C. Desfăcu pachetul. Vreţi să trageţi o 
duşcă? 

— Mulţumim (cel din spate înghiţi în sec, poate că el ar fi 
tras). Nu sunteţi în stare de ebrietate, constat. În acest 
caz, de ce vă purtaţi aşa? 

— Sigur, sigur! Dar sunt şi un pic poet! 

— Poet? Chiar? 

Marele detectiv se ridică în picioare şi recită candid şi chiar cu 
un anumit talent: 

Iubito, 

Eu sunt trimisul unei ţări inexistente pentru care florile, 


Florile ce seamănă cu ochii lupoaicelor, şi, mai ales, orhideele, 
orhideele pentru Marifelis sunt doar culori adiacente. 

Noi doi, iubito, ne vom topi în soare, noi doi vom dispărea-ntr- 
o străfulgerare... 

Marele detectiv avu frumosul tact de a nu afirma că ele 
autorul acestor versuri. El doar le recită, grav, melancolic. Cel 
înalt avu tactul de a le asculta, apoi îşi ridică chipiul şi-şi şterse 
fruntea năduşită. 

— Marele drăcie şi poezia, zise. 

— O, o, 0, m, m, m! Mormăi marele detectiv. 

— Dar cine e Marifelis? Întrebă cel mic. 

— Taci, ţică! N-ai priceput că e nevasta dumnealui? Apoi îi 
puse chipiul şi-l examină grav pe marele detectiv. Dacă totuşi 
nu vă simţiţi bine... şi poeţilor li se întâmpla, am auzit, vă putem 
duce la... 

— Mă simt perfect, îl asigură marele detectiv. 

— Atunci e bine. Mergeţi la culcare şi vise plăcute şi ne 
scuzaţi pentru intervenţia inoportună... 

Era ziua când toată lumea îi cerea scuze marelui deteo- tiv... 

HALALAIE Dr. Balduin Vitraliu leleean 

Pătrunse în camera celor şapte. Privi împrejur, parcă ar fi 
căutat o cămilă la Polul Nord. Părea îngrijorat şi foarte nătâng, 
cum nu se poate mai nătâng şi degeaba încercă să învioreze 
atmosfera cu originala întrebare „ce mai faceţi zmeilor?”, 
atmosfera rămase fleşcăită ca o moluscă strivită iar „zmeii “nu 
tocmai în apele lor, pă reau încordaţi, şi, de unde până acum se 
bucurau totdeauna de apnriţia lui Balduin, se părea că acum 
abia aşteptau ca medicul să plece. Balduin simţi în atmosferă 
ostilitatea” dar mai simţi cu antenele sale că ostilitatea - dacă 
era reală - nu era neapărat îndreptată împotriva sa. 

— Ce este cu voi, băieţi? Ce s-a întâmplat? 

— Ce să se întâmple, domnule doctor? Credeam că a fost cea 
mai fierbinte zi a anului şi suntem al naibii de osteniţi! 

— Cu alte cuvinte mă trimiteţi la plimbare?! 

— Cum ne-am permite, domnule doctor? Prezenţa Dvs. Ne-a 
făcut întotdeauna mare plăcere! 

Balduin îi aruncă o privire ascuţită şi bănuitoare lui Ghepard - 
el vorbise. Balduin bănui despre ce este vorba. Îi privi pe toţi, 
zâmbind: 

— In acest caz, vă prescriu tuturor un somn zdravăn! Pe 


curând, zmeilor! Şi plecă. Băieţii ascultară cum i se sting paşii, 
tot mai departe pe coridor, ceea ce nu dovedea nimic, fiindcă 
dr. leleean, deşi nătâng, era un şmecher clasa-ntâi, ca şi dr. 
Morea de altfel, numai că acesta era şi cam brutal. 

Balduin era în stare să se-ndepărteze, să se descalţe şi să 
revină pe furiş în ciorapi, în fond ăştia şapte erau favoriţii săi şi 
avea dreptul să afle ce e în sufletul lor... Avea oare acest drept? 

— Dă-i mai departe, Halalaie, zise lancu. Tu cuvintezi rar, dar 
aproape-ntotdeauna spui câte ceva interesant. 

— Merci de compliment, Sandule. Dar de ce-mi spuneţi toţi pe 
numele mare? Am un pronume, chiar drăgălaş, Emilian. De ce 
nu-l folo...? 

— Lasă gargara, îl întrerupse Vişinescu. Ne place mai mult 
Halalaie, asta e, poate fiindcă e un nume ilustru, datorită 
unchiului său bunicului tău. Povesteşte mai departe. 

— Bine, loane, făcu Emilian Halalaie. Accept ironia ta, deşi e 
cam dură. Vă amintiţi cum într-o după-amiază, pe când eram cu 
toţii despuiaţi, la Dunăre, printre noi s-a ivit domnul Cornea, 
spitat ca-ntotdeauna, chiar şi c-o pălărie uşoară pe cap, să nu 
facă insolaţie probabil, a înaintat tăcut către malul apei, de pe 
mal a privit liziera pădurii, multă vreme, că ne-am mirat, apoi s- 
a aşezat pe un bolovan plat. Nici nu şi-a dat jos pălăria, să-şi 
facă vânt cu ea, ci a rămas în aşteptare. Nu ne-a chemat, dar 
am ştiut că ne aşteaptă pe noi, deşi iniţial am crezut că din alte 
motive venise el acolo, pe malul Marelui Fluviu. A aşteptat să ne 
adunăm în jurul său, încetul cu încetul. Ne-am adunat, încetul cu 
încetul, fără bucurie, înfăţişarea lui era bizară, ceva nu ne 
convenea... A aşteptat până ce am făcut semicercul împrejurul 
lui, abia atunci şi-a dat jos pălăria. Cred că se mân- dreşte cu 
părul lui bogat. De-aş avea eu, la vârsta lui, un astfel de păr... 

— Păi nici nu e atât de bătrân! 

— Ba e bătrân, dar nu arată, poţi să-i dai orice vârstă, cum 
scrie şi-n cărţi, vorbi mai departe Halalaie. Ne-a privit şi ne-a 
atacat direct: „Tânăra şi frumoasa voastră stomato- loagă a 
dispărut fără urmă! Se simte careva dintre voi cu musca pe 
căciulă? Tu, Voiazatzis? Tu, lancu? Tu, Fodoreanu? Tu, Halalaie? 
Tu, Vrapciu? Tu, Vişinescu? Tu, Ghepard? 4* 

Întrebarea lui ne-a lăsat sideraţi, eu în orice caz, eram şi 
siderat, şi indignat. Nu ştiu din ce motiv ne ţineam toţi capetele 
plecate... în semn de vinovăţie? În niciun caz! Nimănui nu-i 


convine să fie acuzat sau bănuit aşa, din senin, dar iată că acest 
copoi vorbea pe un ton calm şi sigur, şi apoi a mai spus o 
chestie: „Trebuie să înţeleg că toţi şapte vă simţiţi cu musca pe 
căciulă? 44 Nu i-a răspuns nimeni. 

Ce să-i fi răspuns? Şi marele detectiv a mai adăugat o chestie 
cu totul inexplicabilă: „Nici nu e de mirare! Şi eu mă simt 
vinovat prin ceva! “ 

Halalaie îşi schimbă poziţia, se rezemă în coate, capul său mic 
şi cochet răsări deasupra pernei. 

— lată că acest poliţist, sau fost poliţist, o caută pe 
domnişoara Flandra. Mă întreb în numele cui, şi din însărcinarea 
cui? Am tot rumegat asupra ultimelor sale cuvinte, le mal rumeg 
şi acum. Ce anume „nu este de mirare”? Şi prin ce se poate 
simţi el vinovat? 

— Am rumegat cu toţii până ni s-au tocit dinţii! 

— Stai un pic, Sergiu, să termin. 

— Am să stau, numai că vorbeşti al dracului de mult! 

— Încerc doar să rezum o situaţie. Vă amintiţi că apoi copoiul 
ăsta M. C., a declarat că el nu cunoaşte semnalmentele dentistei 
noastre şi dacă i le putem furniza noi... Nai tăceam. E scundă a 
întrebat el, încercând metoda subtilă a  sugerării unor 
semnalmente. 

— Da scundă, a răspuns Vişinescu. 

— Sau de statură mijlocie? 

— Mai curând mijlocie, a zis, parcă, lancu. 

— Are ochii negri? 

— Da, negri, a zb careva. 

— Sau albaştri? 

— Mai curând albaştri a răspuns altul. 

— Sau poate verzi? 

— Sigur că verzi! Am zis eu. 

— O femeie atât de frumoasă, şi nu v-aţi uitat la ochii ei! Uite 
cum vă contraziceţi! E blondă, are părul lung. 

— Da, e blondă şi are părul foarte lung, a spus Vrapciu - Tu ce 
zici, Ghepard? A întrebat comisarul. 

— Părul foarte lung, până la umeri aproape, dar nu e chiar o 
blondă clasică ci de o nuanţă deosebită, cânepie, sau mai ştiu 
eu cum... 

— Ba e roşcovană, a spus Vişinescu. Pe urmă ne-am 
contrazis, dar nu foarte mult asupra siluetei. Acest M. C. Ne 


sugera pe rând că e corpolentă, apoi potrivită, apoi foarte 
subţire. In general, am căzut de acord că are o talie de vis, nu 
foarte subţire, dar cu totul remarcabilă. Şi apoi trec la alt 
amănunt important, nu în ziua aceea, dar în alte zile, pe rând, 
acest poliţai care ne bănuieşte, şi nu înţeleg motivul, ne-a 
chestionat cu privire la prietenele noastre. Nu i-am dat 
răspunsuri clare, având în vedere convenţia dintre noi, dar ştiu ° 
£ în aceste interogatorii, ca să le zic aşa, era amestecat mereu, 
ca din întâmplare, numele lui Sergiu. Ce înseamnă asta? ÎI 
bănuieşte mai ales pe Sergiu? 

— Puțin îmi pasă, n-are decât, făcu abrupt Sergiu Ghepard. 

— Dar nouă ne pasă. Grupul nostru de prieteni trebuie să fie 
solidar. 

— Dar pe tine nu te-a chestionat, Emilian? 

— M-am dus personal la el, făcu limpede şi grav Hala- Laie. 

— Cuuuuum?? 

— lată „cuuuum “. Eu n-am legat nicio prietenie în acest oraş, 
vreau să zic nicio prietenie cu vrea fată, fie din cauză că sunt 
prea timid, fie că dintre noi cei şapte, care suntem fiecare un 
filosof în felul său, eu în această privinţă sunt poate cel mai 
filosof, ştiu, nu din experienţă - de unde experienţă - ci din 
lectură că asemenea prietenii pasagere, ce seamănă puţin, dar 
foarte puţin cu dragostea, au un final amar, despărţirea e 
iminentă, şi câtva timp păstrezi amintirea Ei, faci eventual un 
pic de corespondenţă, care se tot răreşte până ce o uiţi pe EA... 
Puterea de a uita este... ştiţi voi ce este! Unii dintre voi se 
întâlnesc cu fete iar eu, când ieşim în oraş şi „haita” se 
desparte. 

— Şi aici îi răspund mai ales lui lon şi ironiei sale - eu mă 
plimb fiindcă e posibil să fi moştenit de la unchiul meu, istoricul 
Halalaie, care n-a făcut prea multe şi n-a spus prea multe fiindcă 
a cam cântat pe o singură coardă, dar poate n-a fost el de vină, 
o nostalgie pentru zidurile şi turnurile vechi. Asta şi fac, mă 
plimb printre ziduri vechi şi turnuri şi visez, deşi n-am „turnură” 
de poet. Am însă o privire cercetătoare şi indiscretă - iată că mă 
şi laud. Intr-o zi arunc una din aceste priviri indiscrete în curtea 
vastă a unei vechi clădiri. Nu curte, ci mai curând parc, arbori 
bătrâni, iar printre ei, bănci risipite ici, colo. Pe una din aceste 
bănci o văd, foarte însingurată, pierdută în gânduri, pe dentista 
noastră. Caut o poziţie mai bună, mă chiorăsc mai serios, mă 


conving definitiv că ea este. Mă uit la numărul clădirii, şi ce văd, 
o firmă, o firmă „zmeilor”: „Spital de psihiatrie şi laborator de 
boli mintale”, sau cam aşa ceva. Mi-am notat numărul şi strada, 
şi după ce m-am chiorât încă o dată în acel parc, o întind de 
acolo. 

— Mă, Halalaie, tu vorbeşti serios? Era domnişoara Flandra B., 
la nebuni? Cum arăta, ca o nebună? 

— Nu! Mai curând ca un cadru medical. Halat alb, părul ei 
mare şi bogat strâns cochet într-o bonetă. A doua zi n-am mai 
aşteptat să mă ia în primire marele detectiv ci am provocat 
chiar eu întâlnirea. l-am spus, iar el şi-a notat adresa în celebrul 
său carneţel... 

— lar nouă ne spui abia azi! 

— Păi „a doua zi “e chiar azi. Acum un ceas şi ceva am stat de 
vorbă cu M.C. 

— Şi eşti convins că ai procedat corect? Dacă individul va 
încurca şi mai mult lucrurile? 


— Nu sunt chiar convins... Insă n-are cum să le încurce. E un 
fanfaron, de acord, dar un fanfaron pe care-l urmăreşte o mare 
tristeţe, voi ştiţi care. Orice aţi zice, eu am o anumită încredere 
în el. 

DANIELA MANTO O femeie înaltă, cu părul bru- 

Măriu, îl studia din uşă, cu ochi tot brumării, pe marele 
detectiv. Părea trecută de cinzeci de ani, dar nu renunţase la o 
anumită cochetărie şi la semeţia ţinutei. Avea la piept un 
ecuson cu o ramă de aur, fapt ce spunea multe sau poate nimic. 
Halatul imaculat era strâns pe talie. Greu de spus dacă era 
relaxată sau foarte atentă. Greu de precizat ce exprimau ochii 
ei, amărăciune sau blazare. M. C. Fuma şi tresări pomenindu-se 
studiat. Sări în picioare iar femeia cu păr brumăriu înainta către 
el cu pas ferm. Nu-i întinse mâna poate din cauză că măgarul de 
comisar aprinsese o ţigaretă în cabinetul ei, fără să aibă 
permisiunea. 

— Sunt Danielo Manto, directoarea adjunctă a spitalului. Mi s- 
a spus că aţi fi în căutarea unei bolnave cu numele de Flandra B. 
Şi preciză, fără să mai aştepte aprobarea sau dezaprobarea lui 
M. C.: Nu cunosc acest nume. 

Marele detectiv observă privirea aţintită asupra ţigaretei sale, 
căută o scrumieră, nu găsi, şi atunci comise un gest de umilinţă, 


merse la soba înaltă de teracotă, deschise uşiţa şi aruncă acolo 
chiştocul. Pentru asta trebui să execute o temenea adâncă. Îşi 
dădu seama că această femeie e un adversar dur şi că nu va 
obţine nimic folosind „metodele poliţieneşti”. 

— Doamnă doctor, sunt convins că aveţi mult de lucru» de 
aceea regret că vă răpesc timpul, totuşi e vorba de un> suflet 
de om... 

— Mă rog, ripostă rece Daniela Manto. V-am spus că nit 
cunosc numele pomenit. 

— E vorba de o femeie tânără, cu înfăţişare atrăgătoare, ochii 
de un albastru atât de închis că uneori par negri, iar uneori 
devin verzi, e o ciudăţenie, nu?, cu păr foarte lung, blond- 
ioşcovan. A fost văzută în parcul acestui spital. Informaţia c 
sigură. 

— Aşa? Cum de n-o cunosc? Cine a văzut-o? 

— Vă spun imediat, doamnă. Deşi observase că nu poartă 
nici verighetă, nici vreun alt inel (spre deosebire de comisar!), 
continuă să i se adreseze cu doamnă. E vorba, zise, de o 
absolventă a Facultăţii de Stomatologie din Cluj. A fost detaşată 
aici pe lângă Şantierul Naţional al Tineretului, şi a văzut-o aici, în 
parc, chiar un pacient de-al ei... (M. O. Nu e: a câtuşi de puţin 
sigur că Halalaie fusese pacientul Flandnei.) De câtva timp 
această tânără doctoriţă nu s-a mal prezentat la cabinet, în 
schimb a fost zărită întâmplător în oraş, iar ultima dată chiar 
aici. 

Danielo Manto se aşeză şi-i indică şi lui M. C. Un fotoliu. 

Un aer de visare, un calm şi o frumuseţe ce veneau din 
interior, înlocuiră trăsăturile severe. 

— Prin urmare a fost vorba de un cadru cu înaltă calificare. 
Am bănuit eu! 

— Ce anume aţi bănuit? 

— Domnule - femeia privi cartea de vizită a poliţistului - 
domnule Maximiiian Cornea, sunteţi convins că, dacă vă spun 
tot ce ştiu cu privire la această tânără femeie va fi în folosul ei? 

— Absolut convins, doamnă! 

— Eu încă nu sunt convinsă. Tocmai de aceea n-am vorbit cu 
nimeni dinafară despre acest caz. Serveşte-mi te rog un 
argument! 

— Oare e nevoie de argumente? Flandra B. A venit pe lângă 
şantier din proprie iniţiativă, şi, cu toate că, în principiu n-are 


experienţă, a ştiut să rezolve cazuri dificile, nu numai ale 
tinerilor de pe şantier ci şi ale altora care au apelat la ea. Se 
pare că-şi stăpâneşte perfect meseria, şi e o faună colegă, după 
cum afirmă dr. leleean, sau dr. Morea, alţi doi medici de pe 
şantier. 

— Nu m-ai convins domnule! 

— Dar ce aş putea să vă mai spun? Această tânără şi-a 
părăsit postul, pacienţii, prietenii, nimeni nu înţelege ce s- a 
întâmplat cu ea, a fost văzută, cum am zis, prin oraş, iar ultima 
dată aici. Aţi cunoscut-o? 

— Nu eşti convingător, domnule Cornea. Ai şi alte argumente? 

Exasperat marele detectiv îşi frânse palmele. 

— Alte argumente? Alte argumente! Da! În tinereţe am iubit o 
femeie... la fel de frumoasă şi oarecum la fel de enigmatică 
precum această Flandra B. A dispărut femeia pe care o iubeam. 
Am căutat-o o viaţă, o caut şi acum. Dacă aş. Găsi-o pe Flandra, 
ar fi ca o revanşă pentru eşecul meu din tinereţe... 

—E un argument subiectiv, personal, şi cam prea în- 
duioşetor. Eu sunt medic psihiatru. În sfârşit, toate la un loc 
poate valorează cât un argument. Dar nu ştiu dacă te pot ajuta, 
nu ştiu dacă tânără ce a fost la noi câtva timp e Flandra B. Şi, 
adevărul că fata nu mai e aici. 

— A plecat? Unde? Când. 

— A plecat ieri. Nu era păzită. Avea un regim deosebit, am să- 
ţi explic de ce. Când ş-a prezentat la noi era de gardă un medic 
tânăr. Nu e de mirare că şi-a pierdut cumpătul când s-a 
prezentat la el o frumuseţe de femeie care i-a spus că a uitat 
cine e, că nu ştie de unde vine şi că are nevoie de ajutorul 
nostru. Fata a fost adusă la mine. N-avea poşetă, n-avea vreun 
act, numai o umbrelă. Ca semnalmente» corespunde cu cele ce 
jni le-ai înşirat, dar sunt atâtea femei frumoase, cu părul lung. Şi 
Marifelis avea părul lung până la umeri. 

M. C. O privi halucinat. 

De unde ştiţi despre Marifelis? 

— Important este că ştiu şi că de fapt te cunosc. Eşti prea 
celebru. Să revenim la pacienta noastră. Am examinat-o- cu 
atenţie, am supus-o unor teste... 

Marele detectiv o privea cu spaimă, ca pe o vrăjitoare pe 
femeia cu păr brumăriu, cu mâini mari, nedelicate, ce inspirau 
totuşi încredere, dar el o fixa năuc, nu prea înţelegea ce spune, i 


se părea că toate cuvintele ei sună prea apăsat,. Aluzia la 
Marifelis îl descumpănise... 

Doamna dr. Daniela Manto începu însă iarăşi să vorbească 
visătoare, ca şi cum ar fi depănat propriile ei amintiri dintr-o 
îndepărtată tinereţe. Marele detectiv încercă să se reculeagă. Ei 
şi ce dacă directoarea adjunctă ştie? Isprăvile*, reuşitele lui 
Maximiiian Cornea fuseseră relatate în ziarele vremii, la fel şi 
istoria dispariţiei lui Marifelis, iar această femeie era destul de 
vârstnica pentru ca să... iar numele lui Marif? Lis rămăsese 
cunoscut datorită „Orhideelor” ... 

Examină ecusonul psihiatrei şi încercă să gândească ironici, Şi 
l-a înrămat în aur. Vanitate femeiască! “Se pomeni vorbind 
coerent, profesional: 

— Aveţi vreo posibilitate sigură de a verifica dacă un om 
spune adevărul, sau nu? 

Daniela Manto a cărei privire plutise minute în şir în alte 
spaţii, sau în altă vreme, îl privi ţintă pe vestitul comisar care se 
simţi iar neliniştit, gândindu-se că e greu să rezişti acestor ochi. 

— Orice medic, spuse psihiatra, şi ea pe un ton profesional, 
sec, orice medic priceput şi, nu neapărat un psihiatru, poate să- 
şi dea seama dacă un pacient minte sau nu. Psihiatrii au unele 
posibilităţi în plus. 

— Hipnoza, sugeră nesigur, marele detectiv. 

— Şi hipnoză, dar, cu anumite excepţii sunt împotriva ei. Nu 
avem nici aparate pentru detectat minciuni, cum posedă 
americanii, şi chiar de-aş avea un astfel de instrument n-aş avea 
încredere-n el. 

— Sunteţi deci împotriva tuturor mijloacelor modeme! 

— Sunt împotriva profanilor care-mi dau sfaturi! Împotriva 
mijloacelor drastice care mai mult dăunează! 

— Dar în acest caz, pentru ce optaţi Dvs? Îşi înmuie M. C. 
Glasul, după ce înghiţi, căutând să nu se înece, găluşca. 

— Optez, mai ales pentru tact. Meseria mea e frumoasă şi 
complicată, pe măsura omului care, cu excepţia specimenelor 
cu totul degradate şi irecuperabile, e frumos şi * complicat. De 
aceste complicaţii ne izbim mereu, şi nu ştiu când le vom 
rezolva definitiv, când va fi realizabil acest vis al rezolvărilor 
definitive favorabile. 

M. C. O ascula, înregistrând acum fiecare cuvânt, al ei, 
reuşind să şi gândească, în al doilea plan, cum să obţină 


sprijinul acestei femei puternice. Daniela Manto îl privi o clipă, 
constată că e atent, ca un student silitor. 

— Nu sunt convinsă că necunoscută ce s-a refugiat la noi 
minţea. S-a refugiat, acesta e cuvântul, fiindcă în mod sigur, 
încerca să se ferească de ceva. Nu să fugă, ci să se ferească, 
poate să se ascundă, dar nu din cauză că ar fi fost Implicată în 
vreo greşeală gravă. Suferise, cred, un stres psihologic, deşi 
acest cuvânt la modă nu-mi place. 

— Mă iertaţi, nu vreau să vă supăr, totuşi văd că sunt multe 
ce nu vă sunt pe plac. 

— Această bolnavă, închipuită sau nu, îmi plăcea în orioe 

Caz. l-am aplicat un tratament lejer de ergoterapie, sau, pe 
înţelesul dumitale, sedative, vitamine şi altele. 

— Dar, obiectă marele detectiv, atunci când apare o persoană 
ce şi-a uitat identitatea, o persoană ce poate că, totuşi, a comis 
un delict şi-şi caută refugiu, hm, la casa de nebuni, nu sunteţi 
datoare să daţi de ştire autorităţilor? 

— Dumneata vorbeşti ca un poliţist, iar eu ca un medio, am 
presupus că va fi greu să ne înţelegem. Am procedat aşa cum 
îmi dicta îndelungata mea experienţă. Am fost sigură că 
necunoscută nu comisese niciun delict, şi nu era urmărită de 
lege-iată că vorbesc pe limba dumitale. Am urmărit-o discret şi 
chiar a doua zi s-a produs un fel de miracol. Necunoscută se 
prezentase în sala de tratament pentru a-şi primi tabletele, deşi 
în general acestea sunt duse la patul bolnavilor de către 
asistente sau infirmiere. Dar ea a venit singură. Mă aflam acolo. 
Purta halatul obişnuit al pacientelor noastre, dar izbutise să şi-l 
potrivească bine pe corp. Se pieptănase cu grijă, evident se 
spălase, şi folosise periuţa de dinţi şi pasta ce i-o încredinţasem. 
Arăta bine. Era calmă, destinsă, şi cu adevărat fermecătoare. Pe 
un scaun alăturat, una din infirmierele noastre cele mai 
pricepute să găsească vena unei paciente fără vene. Adică le 
avea, dar prea bine ascunse. O înţepase în mai multe rânduri, 
provocându-i numai durere şi nelinişte. O aud pe necunoscută: 
„Îmi permiteţi să încerc eu? “infirmiera nici n-a privit-o. „Nici 
vorbă de aşa ceva!” a bombănit. „Dar de ce nu, am intrat eu în 
discuţie. Dacă domnişoara pretinde că se pricepe, să-i dăm o 
şansă!” Necunoscută s-a dus l-a chiuvetă, s-a spălat pe mâini, a 
verificat seringă, a examinat mina bolnavei— şi cât de mult i se 
schimbase expresia! 


— A ales un ac mult mai subţire şi a aplicat o injecție într-o 
venă mai mică. La podul palmei. A pus pe locul înţepăturii o vată 
îmbibată în spirt, apoi a dezinfectat înţepăturile nereuşite şi, 
fără o vorbă, şi-a luat tabletele şi a ieşit. Mi-am dat seama cu 
cine am de-a face şi din clipa aceea am exploatat-o, ca să 
folosesc acest termen. l-am luat îmbrăcămintea de bolnavă, i- 
am dat halat alb şi bonetă. Fără niciun sfat, şi-a prins părul ei 
bogat într-un coc. O trimiteam să împartă medicamente, îi 
ceream să facă injecții. Era îndemânateca, atentă, frumoasă. 
Bineînţeles o ţineam mereu sub observaţie. In loc să-i aduc pe 
cap cine ştie ce anchetator care să se răstească la ea şi s-o irite, 
i-am dat de lucru. Era limpede că are o calificare medicală şi 
dându-i posibilitatea să-şi exercite me- 

:3— Orhidee pentru Martfelis 

Seria, am vrut s-o ajut să-şi regăsească identitatea, admițând 
că şi-o pierduse. lţi mărturisesc că aş fi dorit, dintr-un punct de 
vedere egoist, poate, să rămână mai mult timp aici. Puţini 
oameni au cu adevărat răbdare şi înţelegere faţă de „nebuni”, 
cum îi numeşti dumneata! leri necunoscută şi-a dat jos halatul 
alb şi boneta, şi-a pus rochia, s-a pieptănat îndelung şi a venit la 
mine. 

— Pot să ies, doamnă doctor? 

l-am zis că, bineînţeles, poate. Şi fata s-a dus. Dar şi-a uitat 
umbrela. Psihiatra zâmbi cu maliţie. 

— Poate că vrei să iei nişte amprente? 

— Nu umblu, eu, după asemenea fleacuri, răspunse M. C. 
Mohorât. Dar vreau să întreb ceva! 

— Întreabă! 

— Unde aţi ajuns cu această „bunătate”? Flandra B. larăşi ne- 
a scăpat! 

— Poftim? Nu ştiu dacă e vorba de Flandra B. Şi nu înţeleg ce 
înseamnă, „ne-a scăpat”. E învinuită de ceva? E pusă sub 
urmărire? Ai un mandat de arestare, sau cum s-o fi numind? Eu 
sunt convinsă că mai devreme sau mai târziu am s-o reîntâlnesc 
pe fata asta. Poate vine chiar ea. Mi-ar face mare plăcere. Dacă 
va dori să lucreze aici, îi voi da de lucru. Şi n-am s-o plictisesc cu 
tot felul de întrebări inutile! Domnule Maximiiian Comea, mi-a 
făcut mare plăcere". 

Expediat în felul acesta M. C. Plecă, poate pentru înttia oară, 
cu coada între picioare, întrebându-se care din paşii lui fusese 


cel greşit? Oare chiar toţi paşii? Imposibil, nu admitea că tot 
timpul călcase în străchini, din strachină în strachină. 

ÎN CAMERA CELOR - Asta e într-adevăr, sau un ŞAPTE geniu 
sau un tip tare sucit, re 

Veni la subiect Fodoreanu. Ştiţi că m-a luat la întrebări, dar 
am trecut peste amănunte, dar acum văd că lucrurile se- 
ngroaşă... Bineînţeles că m-a întrebat dacă am o prietenă. Apoi, 
dacă o cunosc pe doctoriţa Flandra B. Dacă am văzut-o. L-am 
răspuns afirmativ, ce să-i fi zis altceva? Şi ultima dată am văzut- 
o în sala „Armonia”, ia unul din ilustrele noastre concerte - asta 
n-o ştiaţi. 

— Şi de ce n-ai înhăţat-o? Se interesă Vrapciu. 

— Nu mai spune prostii, Aurele! Cum s-o înhaţ şi de ce? 

— Păi nu era dată dispărută? 

— Nu ştim nimic despre asta. Nicăieri nu scrie că e dispărută 
şi că, dacă o vede cineva, trebuie s-o înhaţe! Ce, tu ai fi făcut-o? 

— Păi nu, glumeam... 

— Nu-ţi pierde suflul, Laure, îl povăţui Sergiu Ghepard, 
legănundu-şi picioarele desculţe, de sus, din patul său suprapus. 
Aruncă-mi un măr şi spune mai departe, dacă mai e ceva. 

— Mai e, zise Fodoreanu şi aruncă artistic, cu ambele mâini, 
ca la baschet, mărul roşu, către Ghepard. După ce m-am întâlnit 
„întâmplătoril4 în oraş cu marele detectiv, după ce mi-a făcut 
cinste cu o cafea şi m-a tras de limbă, i-am spus că mă grăbesc 
la repetiţie. Ce credeţi că a făcut domnia sa? 

— Te-a urmărit! 

— Bravo, Halalaie, eşti perspi! 

— Păi ştim şi asta! Trei dintre noi l-am văzut în parc, lângă 
sala de repetiţii. 

— Eu nu l-am reperat decât în sală, în penumbră, încerca să 
se ascundă în spatele unor admiratori de-ai noştri, iar eu 
încercam să dau impresia că nu-l văd. Se binocla mereu la fata 
aia, Camelia, pe care o acompaniez... 

— Şi la ce instrumente cântaţi, mă rog? 

— Încetează cu grosolăniile loane, că iar iese scandal! 

— Nu-l băga în seamă pe Vişinescu, e intratabil, surise 
Ghepard. Şi-apoi el e şeful nostru de echipă şi curând, când ni 
se va înmâna drapelul de fruntaşi, el are să poarte flamura, că e 
cel mai înalt, aşa că să ne respectăm şefii de echipă. Ce s-a 
întâmplat mai departe? 


— Ceva absurd. Polițistul ăsta a plecat, dar numai co să 
revină, după un interval. Aruncaţi-mi şi mie un măr! Dar nu s-a 
întors în sală, ci ne-a spionat de la o fereastră! Ce fel de purtare 
mai e şi asta? A plecat şi de acolo, nu ştiu unde. Dar la grădina 
de vară, în timp ce-mi beam cafeaua iar el trăgea din coniac, m- 
a întrebat dacă în seara când domnişoara Flandra a venit la 
spectacolul nostru, se afla vreunul din voi acolo. l-am spus că 
idee n-am, ceea ce e adevărat. A insistat: „Nu cumva în sală se 
afla şi Ghepard?” 

Tăcerea căzu. Căzu şi se ridică în clipa când se auzi vo- oea 
lui Ghepard: „Ce vă sfiiţi? Ce vă uitaţi în toate direcţiile, iar la 
mine nu?! Vă aşteptaţi să pic pe spate şi să dau din lăbuţe? 
Doar ştim că acest mare detectiv e foarte preocupat de 
persoana mea!” g 

— Calmează-te, Sergiu, spuse Halalaie. In această in- 
curcătură - dacă se poate numi încurcătură, şi dacă e cu 
adevărat o încurcătură - suntem implicaţi cu toţii, sau nici- unul. 

BALDUIN ŞI MOREA Dr. Cristian Morea îşi şterse 

Gâtul cu o batistă albă cu tiv roşu, cu nişte iniţiale: F. S. 
Franck Sinatra? O primise de la cineva, o şterpelise? Avea pielea 
feţii şi-a gâtului pârlite de soare, ochii înconjurați de o reţea de 
riduri fine, gâtul mai puţin suplu ca-n prima tinereţe, iar gâtlejul 
îi dogorea de însetat. Avea mâini aspre de muncitor cu sapă şi 
cu aceste mâini îşi turnă vin. Îi puse şi lui Balduin. Se auzi un 
ciocănit discret în uşă, parcă ar fi tras cineva cu tunul. Morea 
dosi iute sticla şi paharele. „Intră!” îşi făcu apariţia un bărbat 
tânăr, solid, cu casca de protecţie pe cap. O dădu jos şi salută. 
Soarele se opri pe cască de protecţie şi născu acolo un glob 
fierbinte, asemănător întrucâtva cu halourile din adâncul Dunării 
ce apăreau şi ziua şi noaptea, uneori, pentru unii. Constructorul 
îşi sufulcă mâneca şi arătă un şir de bubiţe ce se formase 
urmând o anumită direcţie. Tânărul bărbat îi privi pe cei doi 
medici şi zise mâhnit: 

— Mi s-a spus că ar fi râie, tot un doctor mi-a spus, dar nu-mi 
vine să cred. Ne spălăm cu săpun în fiecare zi, şi eu şi nevastă- 
mea. De unde râie? 

— Bine, zise acru Morea, nu te întreb cine ţi-a dat verdictul de 
râie, ştiu cine-i deşteptul, dar, te întreb, pe cine consulţi acum, 
pe mine sau pe doctorul leleean? 

Într-adevăr, braţul bărbatului oscila nehotărât. 


— Pe amândoi, dacă nu vă supăraţi. Pe aici, pe şantier, umblă 
vorba că sunteţi o forţă, dacă nu vă supăraţi. 

— Suntem şi nu no supărăm, spuse pe acelaşi ton Morea. Ei, 
ce zici, doctore leleean? 

— Zona zoster, se pronunţă Balduin. 

— Şi cum de eşti atât de convins? 

— Fiindcă, printre altele, urmează exact traiectul nervului. 

— Aşa e. Mă conving că nu toţi cei din generaţia foarte tânără 
sunt nişte imbecili. Ai dreptate, Balduin. 

— Adică nu + e râie? Se lumină muncitorul. 

— Nu te bucura, îl potoli Morea. Râia era cu totul preferabilă. 
Zona zoster e o boală de piele afurisită, se leagă de nervi, trece 
greu. Ce tratament i-ai prescrie, doctore lel- cean? 

— Dar eu nu sufăr de nervi, se întunecă iarăşi brigadierul. 

— Cine a zis că suferi de nervi? Alta e chestia. Ei, ce zici, 
lelcean? 

Balduin răspunse liniştit, fără să-i pese de tonul profesoral al 
lui „Leonidas”. 

— Pentru zona zoster există un tratament clasic, dar e 
îndelungat şi uneori duce la recidivă. În ultimul timp s-a 
experimentat cu succes la Cluj şi-n alte părţi un medicament ce 
avea iniţial cu totul altă destinaţie, dar care vindecă zona zoster 
în două săptămâni: Ulcostopul. 

— Just! Aprobă Morea. Ulcostopul face minuni în această 
boală de piele, deşi era făcut pentru ulcer. Atâta doar că se 
găseşte greu. 

— Dar e contagioasă... zona asta, domnule doctor? 

— Nu în cadrul aceleiaşi familii, şi în general nu e 
contagioasă, din fericire, poţi dormi în continuare alături de 
nevastă-ta, răspunse brutal Morea. Uite îţi scriu aici reţeta. Și 
scrie: Rp. Ulcostop, cut. IIl. Puse data şi aplică parafa sa. Explică: 
De trei ori pe zi, câte un praf, după mâncare. Te duci în oraş la 
farmacia Nr. 2, întrebi de domnişoara Ţârfuică, ea te va servi 
aproape sigur. Spui ci eu te-am trimis. 

— Domnişoara Ţârfuică? 

— Exact. Ţir-fui-că. Şi când îi pronunţi numele, să nu zâmbeşti 
cum faci acum. Bine? 

Tânărul scotoci în geanta lui roasă, scoase o sticlă şi o puse 
pe un scaun. i 

— Ce e acolo? Intrebă Morea. 


— Vin! Spuse cu un aer triumfător muncitorul, ca şi cum ar fi 
ştiut că doctorul ăla e mare amator de vin. Şi chiar ştia. Un vin 
din livada lui socru-meu. 

— Dar pe dumneata cum te cheamă? Vârsta? 

— Einschi Marius, 28 de ani domnule doctor. 

Morea notă numele şi vârsta în reţetă. g 

— la fițuica asta. la şi vinul. Nu-mi place să fiu contrazis! |l 
bem peste două săptămâni când te prezinţi vindecat! _ 

— Dar pe Ţârfuică asta, de unde ai mai inventat-o? Intrebă 
fără mare interes Balduin, după ce pacientul „ilegal” ieşi. Morea 
scoase de sub masă sticla lui, cu vin ruginiu, şi paharele. 

— Nu ştiam că printre multele calităţi ale dumitale, pozitive şi 
negative, figurează şi curiozitatea inutilă, doctore leleean. 

— La nu mai face pe nebunul, „Leonidas”! 

— Să nu-mi mai spui „Leonidas “, că te-mpuşc! Pe 
domnişoara Ţârfuică am cunoscut-o fiindcă aşa am eu obiceiul, 
să-mi vâr nasul peste tot. Până când o păţesc. Şi cred că am şi, 
păţit-o! Ei, da, o, 0, 0, m, m, m! Cred că am început s-o păţesc. 
L-am văzut în oraş pe băiatul acela cu nume caraghios ca şi al 
tău, Voiazatzis... 

— Asta nu e o păţanie, „Leonidas “! 

— Ascultă. Nu mi-a fost greu să observ că puştiul urmăreşte 
pe cineva. Fiindcă băiatul folosea toate trucurile ieftine din 
romanele polițiste, se oprea pe La vitrine în care nu avea nimic 
de, văzut, cu ocazia asta mai privea înapoi, dar, mai ales, avea 
ochii îndreptaţi în faţă, iar în faţă se afla, doar la vreo 
patruşcinci de metri, Flandra B. Nu se grăbea, mergea lin, 
plutind parcă, legănându-şi formele delicate şi dulci. Morea se 
întrerupse şi-i aruncă lui leleean o privire aspră. Ascultă, 
Balduin! Îmi eşti cât se poate de suspect! În legătură cu Flandra, 
cu dispariţia ei, nu te-ai pronunţat. N-ai scăpat o silabă! 

— Au scăpat „silabe” prea mulţi, spuse, obosit, Balduin Ce <jş 
mai fi putut să adaug? 

— Sunteţi din acelaşi oraş, aţi terminat acelaşi Institut, aţi fost 
oarecum colegi. Şi tu taci, taci... Char eşti un suspect! 

— la mai isprăveşte cu năzbâtiile, „Leonidas “! 

Morea mai bău vin, de astă dată cu vădită plăcere. 

— Deocamdată pe lista suspecţilor am trecut şi eu, chiar în 
frunte! Ei, şi cum zic, îl urmăream pe Voiazatzis care mergea pe 
urmele Flandrei, când am simţit ceva. Nu-s chiar bătrân de tot, 


mai am antene!! Cine crezi că era în spatele meu? 

— Nu-mi spune! Am şi ghicit, Maximiiian Cornea! 

— Şi tu ai antene! Bl era. El totdeauna apare unde e cazul şi 
unde nu e cazul. El îşi vâră nasul peste tdt! 

— Apare şi-şi vâră nasul cam ca şi tine! 

— Să admitem. Marele detectiv şi-a ascuns şi el nasul într-o 
vitrină, şi nu m-a observat... Şi, constatând eu ce Incurcată e 
viaţa şi considerând că Flandra se poate mulţumi cu doi 
urmăritori, cu două „coade “, puştiul şi bătrânul copoi, am pus 
cap compas est-nord-nord. Mi-am frecat umărul de umărul 
marelui detectiv, însă chiar nu sunt convins că m-a observat. 
Părea să fie în transă. În transă detectivicească, de bună seamă. 

— Ei şi-atunci, cine intră în scenă? Voiazatzis? Tu? 

— Pentru mine, principalul suspect rămâi tu, Balduin, tu «are 
nu te amesteci, nu comentezi, nu ştii nimic şi nu-ţi pasă de 
soarta Flandrei! 

LUCIAN VOIAZATZIS - Vă amintiţi de ziua când, după un pic 
de odihnă, am ieşit în pădure - lipsea Halalaie şi Sergiu - noi 
ceilalţi am oscilat între ideea de a merge să ne scăldăm şi cea 
de a da o raită prin oraş. Sandu a descoperit o vizuină de vulpe 
şi a propus s-o pândim, lon a rupt o creangă, zicând că de-o 
viaţă doreşte să-şi facă un arc, iar acum are coardă şi material 
pentru săgeți, Laur insista să mergem totuşi în oraş, şi... şi... 

— Dacă ai ceva de spus, de ce o iei pe ocolite? 

— Ştii ce, Halalaie, îi contrazisese Lucian Voiazatzis, eu nu 
sunt un filosof ca tine care mai mult tace, iar când deschide 
gura spune neapărat ceva esenţial. Mie-mi place să-mi bat gura 
şi de pomană şi-mi place să mă şi ascult când vorbesc. Am ieşit 
toţi cinci câţi eram la drumul acela de ţară şi de-acolo ne-a cules 
şoferul unei camionete care ne-a dus pe gratis la oraş, acolo mi- 
am amintit că vreau să-mi cumpăr o pereche de adidaşi şi m-am 
dus la BIG, după ce am stabilit să ne întâlnim pe la opt ca să 
mergem împreună la oraş, dar nu înainte de a face o „pauză de 
bere “la Birt. N-am găsit adidaşi numărul meu, aşa că m-am 
lăsat păgubaş în această privinţă, în altă privinţă nu, fiindcă... 
fiindcă am văzut-o pe domnişoara Flandra. 

— Deja dispăruse - ca să zic aşa? 

— Da, de vreo două sau trei zile şi contagiunea acelei 
dispariţii începuse să facă ravagii, cred că datorită activităţii 
neobositului nostru mare detectiv. Eu nu am stofă de copoi, 


niciun centimetru de stofă, dar sunt curios ca un căţel şi am 
devenit şi mai curios. Am pândit-o pe frumoasa Flandra. 

— Ce ruşine! Nu se încadrează în moravurile noastre! 

— Nu se încadrează, Sergiu, clar era vorba de o, dispă- rută 
“şi-mi închipuiam ce plăcere mi-ar face să-l las cu gura căscată 
pe marele detectiv! In orice caz doctorita nu avea câtuşi de 
puţin aerul unei „dispărute"! 

— Ha, ha, lin! Cum îţi închipui tu că ar trebui să arate o 
„dispărută”? 

— Habar n-am, sunt un detectiv mizerabil, mai rău decât 
doctorul Watson, pe care-l ironiza cu atâta subtilitate Scher- lock 
Holmes. In orice caz mă gândeam că ar trebui să pară prin nu 
ştiu ce suspectă, or domnişoara Flandra era liniştită, pusă la 
punct şi frumoasă ca-ntotdeauna şi mi-a trecut prin cap că toată 
povestea e o scornire, o exagerare a lu: M. C. Am privit-o cum 
iese din BIG. Şi alţi bărbaţi îşi întorceau capu! După doctoriţa 
noastră şi mi-a fost cam jenă că fac parte din hoarda lor. Faptul 
însă nu m-a împiedecat să ies alene şi să mă ţin la o anumită 
distanţă de frumoasa Flandra şi să vă ia dracu de vă închipuiţi 
ştiu eu ce, intenţionam s-o urmăresc un pic iar apoi să-i trântesc 
în cap marelui detectiv traseul ei... 

— Păi, sau o urmăreai un pic, sau îi stabileai întreg traseul?! 

— Ai răbdare, Emilian! Nici eu nu eram decis şi cum timp îmi 
rămăsese din belşug, am mers încet, imitând pasul de plimbare 
al Flandrei care nici nu bănuia că are în spate o codiţă. Nici eu 
nu bănuiam nimic, cum să ştiu că-n spatele meu e dr. Morea, iar 
şi mai în spate, marele detectiv! Ştiţi cum i-am observat? 

— Ai folosit trucul cu oglinda, sugeră Ghepard. 

— Pe naiba! De unde oglindă? In spatele meu a fluierat 
careva, credeam că o unul din voi, da de unde, un puşti fluiera 
pe alt puşti de la etajul patru, dar mi-a făcut un serviciu, i-am 
văzut şi pe Morea şi pe Comea şi, ţuşti, mi-am făcut vânt într-o 
tutungerie. 

— Ai renunţat la urmărire! Bravo! 

— Ce era să fac? Prea mulţi se înghesuiau să stabilească 
traseul domnişoarei. Am zis că situaţia mă depăşeşte... 

— Două întrebări, interveni Sergiu Ghepard. De ce ai pornit pe 
urmele doctoriţei? Şi de ce, apoi, când ne-am reîntâlnit, nu ne-ai 
spus nimic cu privire la „aventură”? Şi de ce, pretextând că e 
târziu şi că te doare stomacul, ne-ai convins pe toţi, să nu mai 


mergem la Birt? 

— Sergiu! Tu în după-amiaza aia n-ai venit cu noi! Ce-ai spune 
dacă aş declara de faţă cu toţi că erai împreună cu Flandra B.? 

— Păi, declară, şi văd eu ce spun. Eram cu ea? 

— Adevărul e că nu... sau nu te-am văzut eu! Poate ştii să 
devii invizibil, ca şi M. C. 

— Mai bine ai răspunde la întrebări, care de fapt sunt trei, zise 
Halalaie. 

— Ce te-a apucat, de faci pe Marele Inchizitor al Lupilor, 
Emilian? Dacă vă închipuiţi că m-am amorezat de Flandra B., vă 
priveşte. Şi în fond, ce, n-ar fi voie? Cu asta am lichidat prima 
întrebare. Nu v-am spus în seara aceea nimic, că eram indispus 
şi bănuiam ce mutre veţi face aflând că am pornit o „urmărire”. 
V-am convins să nu meigem la Birt fiindcă acolo aveam şanse să 
dăm de M. C. Şi de dr. Morea, şi mă temeam că ei mă văzuseră 
pe bulevard şi n-aveam chef de discuţii - asta e! 

AUREL VRAPCIU - lată că încetul cu încetul cu toţii începem a 
ne simţi cu musca pe căciulă! Măcar în această privinţă marele 
detectiv a avut dreptate! Şi eu m-am ciocnit de el, destul de 
dur... 

— Şi nu ne-ai spus nimic! 

— De fapt uitasem incidentul, dacă se poate numi incident. 
Stăteam pe o bancă în umbră, nu departe de cabinetele de 
stomatologie, aşteptându-l pe unul dintre voi... 

— Pe care anurne? 

— Ce e cu tine azi, Halalaie? Cel care a zis că faci pe Marele 
Inchizitor al Lupilor, are dreptate. Ai putea fi suspectul numărul 
unu! Habar n-am pe care dintre voi îl aşteptam, nu ţin jurnal şi 
n-am un „carneţel” ... Vorba e ci lângă mine răsare marele 
detectiv şi mă apucă de beregată. 

— Chiar de beregată?! Şi? 

— Niciun şi. M-am scuturat de el, nu e chiar aşa <de neclintit 
şi m-am dat doi paşi înapoi, ştie el, ce înseamnă asta! L-am 
auzit că latră: „Pe cine pândeşti aici? “l-am âm- bit distant şi nu 
i-am răspuns. „E vreunul din voi în cabi 

Netul dentar?" Nici acum nu i-am răspuns. Şi, şi, m-a luat cu 
duhul blândeţii, cum că n-are rost să mă supăr, şi abia atunci i- 
am vorbit, nu mă supăr, de ce să mă supăr, iar el că, deh, cu 
vârsta omul devine mai irascibil, am aprobat, deh, vârsta... Și 
apoi ne-am împăcat. 


— Bineînţeles, la o bere! 

— Dar cum altfel? Acest mare seducător are miljoace de 
seducţie destul de puţine, îşi închipuie că dacă-ţi oferă o halbă, 
ai şi căzut în plasa lui, însă de data asta a căzut el în propria sa 
plasă! Ne-am dus la Birt şi n-a nimerit să fie una din zilele când 
se producea bătrânul. Mai întâi ăla a îngânat un fel de tâmpenii, 
marele detectiv se ocupa de coniacul său şi chicotea însă pe 
neaşteptate bătrânul acela foarte bătrân a trecut la alt registru 
şi a cântat, chiar a cân- tat „Orhidee pentru Marifelis”. M. C. A 
încetat să chicotească şi a căzut într-o putină cu melancolie. A 
mai cerut un păhărel şi încă unul, şi - - - a început să 
povestească, aproape în şoaptă şi, dacă mă înţelegeţi, nespus 
de înduioşetor, mai, mai să-mi dea lacrimile... 

— Nu fi cinic, Aurel! Se răsti Vişinescu. 

— Poate că singurul cinic dintre noi îi fi tu, răspunse Vrapciu. 
Lăsaţi-mă să termin, nu mai am multe de spus. Cred că marele 
detectiv se cam făcuse de prea mult co- niace, sau n-am fost eu 
în stare să-l urmăresc, în orice caz am rămas nedumerit şi n-am 
înţeles limpede pe cine caută el, pe Marifelis, sau pe Flandra? 

— Sau pe amândouă, observă Halalaie. Şi continuă: M. C. Te-a 
găsit în preajma cabinetului dentar. Nu aşteptai pe niciunul 
dintre noi. JEe făceai de fapt acolo? 

— Mă, Halalaie, azi e ziua în care vorbeşti «mult, rânji 
Vrapciu. Pariez pe un milion de scuzi că azi îţi faci norma de 
vorbit pe un an ş-apoi nu mai deschizi gură un an întreg. Nu am 
de dat nimănui socoteală ce făceam acolo, poate mă odihneam, 
poate aveam o întâlnire, dar noi avem o convenţie să nu vorbim 
despre fete. 

Emilian Halalaie zâmbi mai serafic decât oricând, părul său 
decolorat de soare, uşor ondulat, încadra o mutriţă nevinovată, 
străjuită de nişte ochi inexpresivi; nu părea să dispună nici de 
forţă fizică nici de resurse intelectuale deosebite, dar prietenii 
săi apropiaţi ştiau că e un afurisit, nu neapărat în sensul rău «1 
cuvântului. In acea zi parcă ţinea cu orice preţ să arate că e un 
afurisit. 

— Dacă aveai o întâlnire, de ce te-ai dus cu marele detectiv la 
Birt? Dar s-o luăm în ordine alfabetică. Fodoreanu: la cel puţin 
unul din concertele alea simandicoase susţinute de formaţia lui, 
a fost prezentă Flandra B. Evenimentul, sau evenimentele nu ne 
spune sau nu ne spun nimic, dar e uşer să tragem concluzii 


destule, dacă suntem nişte buni detectivi. Nu ştiam că doctoriţa 
noastră e mare amatoare de muzică /ejeră. La sala cu pricină a 
făcut deplasarea şi preţiosul (şi; tonul lui Halalaie deveni 
preţios) nostru M. C. Şi a spionat din sală apoi prin fereastră. De 
ce? Ghepard: a fost de mai multe ori la cabinetul dentar, fie 
pentru câte o iluzorie plombă, fie pentru a prepara „dispărutei” 
o combinaţie chimică împotriva şobolanilor. Atenţie! Aici apare 
pe tapet şi arsenicul. Şobolanii au dispărut, dar şi doctoriţa! Nici 
Ghepard nu poate lipsi de pe lista suspecţilor, mai ales că, asta 
am aflat-o din mai multe surse, fără voia noastră, fiindcă e în 
convenţia dintre, noi să fim indiscreţi, Sergiu s-a întâlnit de mai 
multe ori cu o misterioasă necunoscută, cu atât mai misterioasă, 
cu cât îi dădea întâlnire în pădure, printre lupi... 

— Ca advocat, ai fi făcut mare carieră între cele două 
războaie, amice Halalaie, spuse Voiazatzis. 

— Vine şi rândul tău, Lucian, spuse netulburat Emilian 
Halalaie. Acum e rândul lui Sandu lancu. Acesta o urmăreşte, 
oare de ce?, pe domnişoara Flandra, până ce o vede intrând la 
Adas, informaţie de care beneficiază tot iubitul nostru M. C. Deci 
- Şi lancu! Vişinescu: a fost de două ori pentru tratament la 
cabinetul dentar. Aceasta e „vina secundară”. „Vina principală” 
e că prietenul nostru tace, nu spune nimic, nu prea are păreri. 
(Raţionament asemănător cu al doctorului Morea cu privire la 
Balduin, n.a.) Voiazatzis: el din pură curiozitate o urmăreşte pe 
Flandra, după co, din pură întâmplare: o întâlneşte la BIG. Jocul 
întâmplării face ca frumoasa noastră dentinstă să fie urmărită în 
aceeaşi zi de dr. Morea şi de acelaşi M. C. Vrapciu: după cum el 
însăşi ne-a mărturisit, a zăbovit nemotivat, pe o bancă, în 
umbră, în preajma cabinetului dentar. Poate fi el oare absent de 
pe listă? 

Băieţii ronţăiau mere, nişte molii de apă dulce le ronţăiau 
hainele, nişte şobolani de ape submarine ronţăiau be- toanele 
de sub clădire. 

— Dar lista e incompletă, protestă Sergiu Ghepard. Cine a 
văzut-o în parcul unei oase de „nebuni” pe Flandra? Pe cine l-a 
intrigat foarte tare acest amănunt? Ce zice amicul Halalaie? Nici 
el nu poate lipsi de pe lista suspecţilor! 

— Ar fi o jignire pentru mine dacă aş fi omis, replică Emilian 
Halalaie. Dar sunt alături de voi toţi. Şi adaug - izbuti să intre pe 
un ton vădit caragealesc - ce-i cu doctorul Morea? Ce e cu 


doctorul leleean? Ei ce fac? Nu ne fac onoarea de a fi alături de 
noi? Cum, numai M. C. Are dreptul de-a face liste de suspecți? 
Să-i punem şi pe doctorii noştri dragii i 

__— Care e numele cel mai des pomenit în această afacere? 
Intrebă Ghepard. 

— Al tău, răspunse Vişinescu. 

— Te înşeli. Al lui Masxifriilian Comea. Râvna lui îmi pare de 
neînțeles. Dar, după cum frumos s-a exprimat ingeniosul nostru 
Aurel Vrapciu, marele detectiv începe s-o confunde pe Flandra 
cu Marifelis, şi nici el nu mai ştie ce caută! Dar, ne-am 
contaminat şi noi de la M. C., de care ne băteam joc, facem liste 
de suspecți, ne suspicionăm unul pe altul, mai în glumă, mai în 
serios - eu zic că mai în glumă - dar, oricum, frumos ne stă! 
Dacă bătrânul M.C. A dat în mintea copiilor, noi am dat în 
mintea bătrânilor, şi dacă tot am dat în mintea asta, să-l punem 
pe listă şi pe marele detectiv, subliniat cu linie roşie! 

Felul în care Ghepard îşi rostise „discursul”, produse 
destindere totală, băieţii mai ciuguliră din proviziile lor, când... 

DISCUŢII DESPRE... în camera lor apărură cei doi FORMAŢIILE 
NEUTRI- medici. Morea avea în mână o NICE sticlă cu vin ruginiu 
şi zâmbea 

Cu bunăvoință, lucru destul de rar la el, Balduin părea 
posomorât sau poate îngrijorat. 

— Vă deranjăm?! Intrebă sau mai curând constată Morea. 

— Da de unde! Protestă unul dintre băieţi. Ne aflam În toiul 
unei dezbateri. 

— Una foarte complexă, luă cuvântul Lucian Voiazatzis. 
Despre formaţiile neutrinice, despre posibilitatea existenţei lor 
şi, în sfârşit dacă ele sunt sau nu stabile. 

Premiantul Voiazatzis improviza cu mare uşurinţă. 

— E şi normal un asemenea subiect, bodogăni Balduin, pentru 
nişte băieţi cu formaţie ştiinţifică, aşa cum sunteţi voi... 

— Mi -aş permite să vă corectez, domnule doctor, interveni 
Halalaie. E adevărat că discutăm despre formațiunile neutrinice, 
dar mai ales din punct de vedere literar. Vă amintiţi desigur că 
în excelentul roman „Solaris”, apare pe acea incredibilă planetă, 
fostă iubită a astronautului Kelvin, o fată pe nume Harey, ce 
murise pe Pământ în urmă cu zece ani. La început Kelvin se 
teme de ea, dar curând se ataşează nebuneşte de această 
„dublură”, făurită de către Solaris, „planeta gânditoare “. Oei 


trei savanţi rămaşi pe staţiunea orbitală ajung la concluzia că 
„apariţiile” ce vin pe staţiunea lor sunt formaţii neutrinice, şi doi 
dintre ei procedează la eliminarea lor prin dezagregare. Kelvin e 
adormit cu somnifere şi Harey, fantomatica sa iubită, se topeşte 
sub influenţa unui destabilizator special construit în acest scop, 
Harey dispare, devine un suflu, o adiere... E o moarte frumoasă, 
dar... Noi discutam dacă cei doi colegi ai lui Kelvin, Snaut şi 
Sartorius, aveau dreptul moral de a o nean- tiza pe Harey, chiar 
aşa ireală cum era. Ce părere aveţi domnule doctor Morea? 

Morea luă un scaun, se instală comod, scaunul, cam şubred, 
sdrţăi. 

— N-am citit cartea, zise Morea, fără complexe, şi bău un gât 
din sticlă. Aşa că n-am nicio părere. 

— Eu am citit-o, zise Balduin, stând în picioare, cocârjat. N-am 
fost de acord cu acţiunea celor doi care au anihilat-o pe Harey. 
Kelvin a fost după aceea nefericit şi a rămas în staţiunea aceea 
orbitală din preajma planetei Solaris, aşteptând revenirea lui 
Harey, „în credinţa nestrămutată că timpul necruţătoarelor 
miracole încă nu s-a încheiat”. 

Ghepard scoase de sub pernă cartea în cauză, o răsfoi. 

— Aţi citat exact, aveţi o memorie formidabilă, domnule 
doctor! 

— E unul din defectele mele, parcă se scuză Balduin. Şi voi 
faceţi deseori asemenea anchete ştiinţifico-literare? 

— Când ne permite timpul şi suntem destul de odihniţi. 

— Şi ce cărţi aţi mai dezbătut? 

— Păi... Ne-am ocupat de „Fiesta “, de „Enigmă Otiliei”, de 
„Pan “, de „Ce le pasă damelor?”, şi de altele. 

— Dar nu în toate aceste cărţi există probleme ştiinţifice. 

— Există probleme şi mistere de ordin moral, spuse 
Fodoreanu. Ne preocupă şi acestea, în general ne preocupă 
totul. 

— Asta ştiu, făcu dr. lelcean. Dar când am intrat aici, voi nu 
discutaţi despre „Solaris”. 

— Ce vă fece să credeţi una ca asta? 

— O simplă observaţie. Sergiu a scos cartea de sub pernă. În 
fond, dacă discutaţi despre o carte, ar trebui să stea deschisă 
undeva aici în mijlocul vostru! 

— Asta e curată pălăvrăgeală, protestă Morea şi se ridică. Mă 
băieţi, am plăcerea de a vă anunţia neoficial că mâine... 


LLi 


MÂINE Mâine deveni azi. Întreg şan 

Tierul, în formațiunile sale obişnuite, se alinie în careu pe 
marele platou din faţa oficiului P.T.T., acolo unde opreau şi 
autobuzele. Băieţii de pe Şantierul Naţionial al Tineretului 
ocupau o aripă şi acum în faţa tânărului detaşament flutura într- 
adevăr drapelul lor. Într-o latură stătea acel „educator” 
ambițios, prea ambițios, însă care-şi pierduse mult din 
importanţă, în timp ce tinerii dştigaseră mereu în importanţă; în 
acel moment, „educatorul” încerca iarăşi să se afirme, agitându- 
se, atrăgând atenţia asupra alinierii care, de fapt, era perfectă, 
încercând să intre în vorbă cu cei doi doctori, care şi ei se aflau 
alături de „copiii” lor. Dr. Morea şi dr. lelcean, sobri, la ţol festiv, 
nu-l prea luau în seamă. Într-un costum maro, surprinzător de 
bine croit, aproape nou, în cămaşa albă, prevăzută cu o cravată 
primăvăralnică, multicoloră, Morea părea mai tânăr şi mai înalt. 
Şi Balduin era elegant şi părea mai puţin nătâng ca de obicei. 
Prea îngândurat, Balduin.. La ce se gândea oare? 

Soarele ardea puternic, dinspre Dunăre nu adia măcar un 
vânticel, ceremonia întârzia să înceapă, se zvonise că va. 

Mai participa cineva, dar acesta nu veni; în lipsa lui, pe 
estradă improvizată urcă directorul general al şantierului, câţiva 
ingineri, câţiva brigadieri. Directorul desfăşură un maldăr de foi 
şi ţinu o cuvântare frumoasă ce păcătuia doar prin lungimea ei, 
prin generalităţi, prin cifre, pe scurt a fost o cuvântare festivă 
destul de reuşită. 

Veni apoi un inginer şef foarte simpatizat pe şantier, poreclit 
„Lunganul” datorită staturii sale mici. El citi lista evidenţiaţilor şi 
fruntaşilor. Puțin crispaţi, fruntaşii trecură prin faţa estradei, 
pentru a-şi lua diplomele. Câteva echipe primiră steaguri. Fu 
chemat la estradă maestrul Mocşe, toată lumea îl aplaudă, apoi 
responsabila Alimentarei de pe şantier. Aceasta, corpolentă, 
gătită ca un pom de Crăciun, fu şi ea foarte aplaudată. 

„Lunganul” citi, ba nu, improviză: 

— În mod deosebit trebuie evidenţiată râvnă şi activitatea 
doctorilor Cristian Morea şi Balduin Vitraliu leleean, care ^u 
numai că au asigurat igiena şi sănătatea perfectă a acestor 
tineri veniţi din toate colţurile ţării, dar au acordat asiatgnţa lor 
foarte competentă în multe cazuri serioase de pe întregul 
şantier. Tovarăşi medici, vă rugăm să poftiţi pe estradă de 
onoare! 


leleean şi cu Morea se mişcară, Morea impasibil, leleean 
devenind brusc iarăşi nătâng. Urcară pe estradă unde li se 
strtnseră mâinile. 

„Lunganul” continuă: - Se cuvin laude tuturor celor de pe 
Şantierul Naţional al Tineretului! În mod excepţional s-a 
evidenţiat echipa de buciardori a elevului lon Vişinescu, echipă 
ce primeşte drapelul de fruntaşă! Să poftească întreaga echipă! 

Preveniţi încă din ajun, Vişinescu, lancu, Fodoreanu, Ha- 
ialaie, Ghepard, Voiazatzis, Vrapciu, se aliniară în faţa estradei. 
Vişinescu, preluă un frumos drapel, cu stema ţării şi inițialele 
U.T.C. 

Cei şapte fură şi ei invitaţi pe estradă devenită neîncăpătoare. 
Toţi muncitorii de pe şantier, care la început li tra- laseră cu 
anumite rezerve, aplaudară. Ar fi putut să fie fiii lor. Aplaudară 
şi izbucniră în urale ceilalţi băieţi de pe mŞantierul Naţional al 
Tineretului. Nu aplauda şi nu glăsuia „educatorul”, jignit că nu 
fusese evidenţiat şi nici măcar amintit. 

SERGIU GHEPARD În aceeaşi seară, doctorii Morea 

Şi lelcean, se înfiinţară în camera celor şapte cu o lădiţă de 
bere. Ambii medici păstraseră aceleaşi costume sărbătoreşti, în 
vreme ce băieţii se făcuseră comozi, păstrând pe ei doar 
maieuri şi slipuri. Morea părea în bună dispoziţie, poate se mai 
cinstise cu nişte vin ruginiu dar Balduin era posac, de parcă l-ar 
fi chinuit nişte gânduri... Fodoreanu deschise nişte sticle după 
sistemul, f! Opsonu şi ciocniră cu toţii. Pentru prima, şi probabil 
pentru ultima oară în viaţa lui, Morea se pretă unei cuvântări, 
felicitând echipa de buciardori a lui Vişinescu. Băieţii cu sticlele- 
n mina (erau brumate, responsabila aia de la Alimentară, şi ea 
evidenţiată, le scosese de la frigideriu), păreau puţin încurcaţi, 
nu se dădeau ei în vânt după felicitări, în orice caz nu din partea 
lui Morea, care mai mult se răstise la ei. Morea termină abrupt şi 
se întoarse către Balduin. 

— Ce e cu mutra asta de nătâng, doctore? 

Dr. lelcean scoase o batistă mică, cochetă, cu „aranja- 
mente** pe ea, parcă ar fi fost o batistă de damă, îşi netezi 
părul care oricum era lins, nu buclat şi bucălat. lelcean îşi şterse 
şi fruntea, năduşită. |Cu toţii, aveau fruntea năduşită. lincercă 
să fie pe linie. 

— Eşti o surpriză permanentă, „Leonidas”. Nu mă aşteptam 
să... 


— Să nu-mi mai spui „Leonidas “! Cel puţin nu faţă de 
prietenii noştri! 

Fodoreanu mai destupă câteva sticle, tot după „sistemul 
flopson “, în timp ce Vrapciu i se adresă lui Morea: 

— Ştim că aveţi ceva împotriva berii, domnule doctor. Ştim pă 
preferaţi altceva! Vă servim! 

Cu o mişcare de scamator impertinentul Vrapciu scoase de 
undeva o sticlă cu vin ruginiu. Morea zâmbi, şi păru sincer 
încântat, fiindcă nu putea suferi berea, nemţii, englezii, şi. Alţii, 
mari băutori de bere. Ciocniră cu toţii, oricum momentul era 
deosebit, iar băieţii, aşa se-ntâmplă totdeauna, erau sau lefteri 
cu toţii sau dispuneau de ceva parale, dar acum erau lefteri, aşa 
că micul cadou al (medicilor căzuse la ţanc. Sticla cu vin îl 
aştepta pe Morea de multe zile. Nimeni nu se atinsese de ea. In 
lădiţă erau destule sticle de bere, aşa că puteau sărbători, fără 
exageraţiuni, acea zi, fără a încălca prescripţiile medicilor şi ale 
antrenorului Teaşcă: o bere poate bă însemne două beri. 

Pe neaşteptate, fiindcă subiectul părea încheiat de multă 
vreme, iar Balduin părea că doreşte să-i dea un final, doctorul 
cel nătâng zise: 

— De fapt (noi nu ştim, nimeni nu ştie dacă Harey s-a întors 
sau nu. Tăcu o clipă, urmărit de privirile atente ale băieţilor şi de 
ochii cu totul nedumeriţi ai lui Morea, apoi se îndreptă din spate 
şi rosti ca o sentinţă: Eu cred că da. Eu cred că s-a-ntors, Harey, 
totdeauna e/e se-ntorc. 

— Mai bea un pic de bere, cât mai e rece, şi vino-ţi în fire, 
Balduin, altfel va trebui să te duc la doctor, încerca să dea 
dovadă de humor Morea. 

Mai ciocniră o târa, apoi medicii le urară noapte bună, Morea 
deschise uşa, îl invită pe leleean să treacă cel dintâi, o închise 
grijuliu, nu înainte de a mai spune o dată „noapte bună “, băieţii 
goliră ce mai rămăsese în sticle, îşi pregătiră aşternuturile. 
Sergiu Ghepard, ca mulţi alţii cu ochii albaştri, făcea câteodată o 
uşoară conjunctivită sau catar conjunc- tival. Li trecea repede cu 
soluţia numită „Colir “. Cum îl cam usturau ochii încă de 
dimineaţă, scoase automat din lădiţa ce le servea drept 
farmacie comună, cutiuţa în care se află sticla cu soluţie şi 
pipetă. Se obişnuise să-şi pună singur picături în ochi, în schimb 
dacă-l picura o altă persoană, clipea întruna. Enervase destui 
medici. Dădu capul pe spate, duse pipeta deasupra ochiului 


stâng, cu mijlocul mâinii stângi, trase în jos pleoapă, lăsă 
picăturile să cadă, simţi usturime, sau mai bine zis un fulger de 
durere îi trecu prin ochi, semn probabil că făcuse într-adevăr o 
conjunctivită serioasă, repetă operaţia la ochiul drept, aceeaşi 
durere adân- că, ce drakku, alteori durerea sau usturimea 
trecea imediat, dar acum împunsătura aia detestabilă se 
accentua, închise ochii, se replie până la primul pat. Se întinse, 
apoi se ridică, încercă să deschidă ochii, nu reuşi, îl dureau 
cumplit. Închise iar ochii. 

— Ce naiba, murmură, s-a alterat Colirul? 

lancu luă cutiuţa din mâinile sale. 

— Mă Sergiu, ăsta nu e Colir. E Clavusin. 

— Le-am încurcat, gemu Ghepard. Ce e Clavusinul? 

— O soluţie împotriva bătăturilor. 

Băieţii săriră din paturi, se adunară în jurul lor. 

— Cutia e de aceeaşi mărime, şi sticluţa, spuse Ghepard. Le- 
am încurcat, că mă grăbeam. Scrie acolo compoziţia soluţiei? 
14— Orhidee pentru Marifelis 

— Da, spuse lancu. lată: acetonă, acid acetic, acid sali- ci’. Ic, 
alcool eulic, ago Il. Ce e Ago Il? 

— Sunt pierdut! 

Elevul Sergiu Ghepard căzu iar pe spate, cu ochii închişi, 
apăsându-şi pleoapele. Halalaie îi luă palmele de pe ochi. 

— Laure, fă rost de o găleată cu apă! 

— Nu curge apa, am încercat şi-nainte. 

— Fă rost de apă de unde vrei. Din baracă ştabilor, acolo 
curge sigur. Vişmescule, caută-i pe medicii noştri, cred c& încă 
n-au plecat! Stai liniştit, Sergiu, e un ficac. 

— Nu e un fleac, şopti Ghepard. Soluţia asta împotriva 
bătăturilor nu prea are efect la bătături, dar te orbeşte dacă o 
pui în ochi. Cum de, am putut fi atât de neatent? 

— Stai cuminte, Sergiu, ochiul e un organ foarte rezistent, 
altfel în faţa atâtor orori, n-ar fi în stare să funcţioneze o viaţă 
de om. Cred că am citat dintr-un autor celebru... 

Din fericire, Balduin şi cu „Leonidas” nu plecaseră, se iviră în 
câteva minute, peste un alt minut apăru chitaristul Fodoreanu, 
cu apa, o furase pur şi simplu dintr-o baracă învecinată. Morea 
luă într-un canceu apă din găleată şi trăgând cu forţa pleoapele 
lui Ghepard, îi turna când într-un ochi, când în celălalt. Curând 
pe pat se făcu o băltoacă, dar Vrapciu, care dormea în patul 


acela nu zise nimic. Încerca şi el să fie de folos. Balduin Vitraliu 
leleean dispăruse. 

— Te doare rău? Întrebă Cristian Morea. 

— Ba nu! Deloc! 

— Ba te doare şi e normal să te doară, dar scapi tu d «asta, te 
ducem la spital. 

— Nu merg la spital! 

— Nu merge cum vrei tu, zise şi aspru, şi blând, doctorul 
Morea, continuând să spele ochii. 

În acest timp, pe marele platou unde doar cu vreo câteva 
ceasuri înainte se desfăşurase grandioasa etalare a forţelor 
şantierului, se petrecea o scenă cu totul de necrezut. Balduin, 
nătâng, fugise să caute un mijloo de transport. Ultimul autobuz 
tocmai plecase, dar tocmai oprea un camion greu, cu o remorcă. 
Şoferul, un mătăhălos, sări din cabină, se scutură de praf, Jşi 
şterse faţa şi ochii cu batista, şi se mai învioră, trăgând o duşcă 
de sirop din sticluţa ce-o avea la-n- demina. E de crezut că 
aştepta de mult această clipă. 

— Nu bea! Răcni lelcean. Trebuie să faci imediat o cursă până 
În oraş! 

Şoferul îl privi de sus şi rânji, cum rânjesc şoferii foarte 
obosiţi. 

— Vă stimez mult, domnule doctor, dar nu mai urc la volan. 
Sunt frânt! De la cinci dimineaţa... 

— Un băiat de pe şantier e pe cale de a orbi dacă nu-l 
Internăm imediat! 

— Nu xnai umblaţi cu goange din astea domle doctor, că vă 
ştiu om serios. Înţeleg că vreţi să ajungeţi repede la oraş, poate 
vă aşteaptă gagicuţa, şi la ora asta nu mai sunt curse, dar ieşiţi 
la şosea şi vă ia oricine. Şi şoferul mai luă un gât din sticla cu 
sirop. 

Balduin comise un gest atât de rapid, că şoferul nici nu 
observă. Observă când sticla căzu din mâinile sale şi se sparse. 
Siropul făcu o baltă mare şi tristă, şoferul făcu o mutră mare şi 
tristă, şi abia dup-aia se înfurie, palma lui mare şi bătătorită 
zbură către obrazul lui Balduin. De l-ar fi întâlnit, l-ar fi scos din 
circulaţie, pe Balduin, însă doctorul cel nătâng reuşi să se 
ferească. Doctorul cel nătâng ştia că n-o scoate la capăt prin 
metode obişnuite cu matahala aia de conducător de maşini 
grele. Nătângul de Balduin frecventase - culmea! 


— O sală de gimnastică. Ştia că trebuie să-l sooată din 
circulaţie măcar pentru câteva minute pe şofer, iar dup-aceea 
vom vedea ce vă mai fi. Făcu o mişcare cu pumnul stâng. 
Înşelătoare, mişcarea. Şoferul nu se prinse. Balduin se roti 
fulgerător şi-l lovi pe bietul om ostenit cu latul piciorului, drept 
în plex. Era o lovitură dură, dar dr. lelcean nu avea de ales. 
Şoferul se rostogoli gemând. Işi prinse pântecul cu braţele şi 
înjură. Balduin privi disperat în direcţia barăcilor. Dacă nu 
veneau la timp... Insă apărură imediat. Toţi, conduşi de Morea. Il 
duceau pe Ghepard de braţ de-o parte şi de alta. Ghepard nu 
putea să deschidă oehii. 

— Ştie careva dintre voi să conducă? 

— Eu, ieşi în faţă Vişinescu. 

— Ai carnet de conducere? 

— Nu, dar ştiu să conduc. Tata e şofer de autobuz, m-a 
învăţat efl. 

— Urcaţi, ordonă Morea. Toţi! Repede! 

Avea toate motivele să se grăbească. Şoferul se ridicase în 
coate şi mormăia înjurături suculente. Morea intuia ce se 
Inttmplase. 

— Drăcie! Spuse Vişinescu, deja instalat la volan. Lipseşte 
cheia de contact! Unde o fi? 

— Probabil în buzunarul celui de colo, spuse Balduin. 

— Să-l scotocim! 

— Nu! Îşi revine cu totul şi iese scandal mare! 

— Am eu grijă de el, spuse solidul Vişinescu. 

— Ba nu! Nu e voie să mai fie lovit, spuse Baâduin. Ştiu că o 
maşină poate fi pornită şi fără cheie, dar nu am idee cum. 

— Ştiu eu, spuse Ghepard, care se aşezase chiar lângă 
Vişinescu. Fii atent, loane, chiar sub locul unde se vâră cheia de 
contact trebuie să fie nişte fire. Taie firele roşii cu briceagul, şi 
vei avea contactul. Uneşte firele albastre, şi vei avea farurile... 

— Aşa e, zise Vişinescu, uitasem. Şi se apucă să taie firele în 
(lumina lanternei. Lanterna o adusese cine? „Micuţul* Halalaie. 

— Fii atent, loane, şopti Ghepard. În stânga e ambreia- jul. La 
mijloc e... 

ION VIŞINESCU Tocmai m-am întors dintr-un 

Ţinut bizar unde oamenilor şi animalelor nu le... nu le pasă de 
prezenţa celuilalt... de prezenţa celorlalţi. Singura preocupare a 
oamenilor şi a animalelor sau mai bine zis singura lor problemă, 


singura întrebare era, dacă e voie corbii să-şi aleagă o nouă 
corboaică în cei 200 de ani de viaţă. Corboaicele trăiesc numai 
150... Ş-apoi şi oamenii şi toate vieţuitoarele, până şi vrăbiuţele 
trebuiau să aibe un elefant pe care să-d hrănească şi să-l 
îngrijească... 

— Foarte interesant! Dar şoarecii? 

— E limpede! Fiecare şoarece trebuia să aibă un elefant. 

— Şi mai interesant! Dar elefanții? 

— Aici problema se complică, dar numai în aparenţă. Un 
elefant trebuie să aibe un alt elefant... Poate n-ai să mă crezi, 
iubito, eu străbat acum o lume învăluită în mistere. Cine le 
neagă, nu e un materialist, ci un tip cu ochelari de cal! 

— Dar eu cred tot ce spui, iubitule! 

Aici Ghepard încercă să se concentreze asupra discuţiilor din 
jurul său. Se afla într-o cameră de spital. Fusese dezbrăcat şi 
întins pe pat. Distinse vocile prietenilor, şi a prietenilor - doctori. 
Ce formidabil lucru, să ai prieteni adevăraţi. Auzi şoapta lui 
Vişinescu: „Am avut un noroc chior. Habar n-am să conduc o 
maşină! “Vocea lui Halalaie:, Dar ai condus perfect!" Vişinescu: 
„N-ai observat că Sergiu, care se aşezase alături de mine mă 
povăţuia ce să fac? “ „Am observat, răspunse liniştit Emilian 
Halalaie. Ştiu că tatăil tău nu e şofer de autobuz şi că habar n-ai 
să conduci. Ai avut un curaj şi un aplomb formidabil. Eu n-aş fi 
îndrăznit! Cum de...? “ „Cineva trebuia s-o facă, răspunse scurt 
şi aspru Vişinescu, deşi toţi muşchii tremurau pe ei. “ „Eşti un 
tipispuse Halalaie, şi asta, din partea lui însemna un compliment 
la superlativ. „Te simţi vinovat faţă de Ghepard? “ „Pentru 
ciondăneala aia? Nu! Poate că... “ 

Deasupra lui Ghepard alte voci, a unei femei, a lui Balduin şi a 
lui, Leonidas “. Acesta explica întâmplarea Balduin îşi aprinsese 
o ţigară, şi stătea în fereastră, suflând fumul afară. Îi tremurau 
şi lui mâinile. Vocea unei femei, o doctoriţă desigur, se auzi mai 
tare: 

— Soră! Să am urgent tot ce trebuie pentru o arsură la ochi! 

Aceeaşi voce: - Nu fi speriat. Cum te numeşti? 

— Sergiu Ghepard, şi nu sunt speriat. 

— Foarte bine. Eu sunt Dasoveanu Mira, medic oftalmolog. Te 
rog deschide ochii Sergiu. 

— Nu pot! 

— Trebuie! Trebuie! 


Ghepard făcu un mare efort, întredeschise ochii, reuşi să vadă 
profiluri neclare împrejurul său, şi cineva, doctorita probabil, îi 
trase pleoapele şi-i picură ceva în ambii ochi. 

— Ce-i puneţi? Intrebă pe un ton agresiv Morea. 

Ghepard şi-o închipuia pe doctoriţă ca pe o femeie tânără 

Şi atrăgătoare (avea nume frumos!), când colo ea-l repezi pe 
„Leonidas”: 

— Eşti oftalmolog? De ce mă controlezi? 

Avea un glas aspru ca o perie pentru parchet, nepotrivit 
pentru o femeie frumoasă. Morea ripostă şi mai înţepat: Da! 
Sunt şi oftalmologi 

— In acest caz ar trebui să ştii că i-am pus colorant! Acum, 
Sergiu, ridică-<te, ia-mă de braţ şi vino în sala de alături. 

— ÎI conducem noi, zise Balduin. 

— Nu! II conduc eu cu infirmiera. Ar fi bine să nu ne mai 
deranjaţi. 

— Voi plecaţi acasă, le spuse Balduin băieţilor. 

— Nu, aşteptăm aici, răspunse Vişinescu. leşim pe coridor. 

— Da, ar fi mai bine, aprobă Morea. Noi rămânem aici până ce 
terminaţi tratamentul. 

— Tratamentul abia începe, zise Mira Dasoveanu. Haide, 
Sergiu! 

Ghepard fu condus într-o cameră întunecată, dar el nu prea-şi 
dădea seama, îl instalară pe un scaun, bărbia îi fu fixată pe un 
fett de rezemătoare metalică. 

— Acum deschide cât poţi ochii. Trebuie! 

Ghepard simţi un fascicol de lumină în ochiul drept, apoi În 
stângul. 

— Gata! Zise doctoriţa. 

Il aduseră înapoi pe Ghepard în micul salon. 

— Care e situaţia? Intrebă Morea. 

— Bineînţeles, arsură, domnule „oftalmolog”! Cum puteţi fi 
atât de neglijent să ţineţi Clavusinul alături de Colir? 

— Vina e doar a mea, n-am fost atent, spure Ghepard. 

— Nu e nimic, băiete. În tinde-te şi relaxează-te. 

— Ce urmări poate avea accidentul? 

— Vom face totul ca să nu existe urmări! 

— Şi acum, mă rog, cu ce-l tratarisiţi pe băiat? 

— Atropină! Răspunse glasul doctoriţei, aspru ca al unui 
pădurar din Siberia pe vremea ţarismului, evident. Dacă aţi auzit 


cândva şi cumva de acest preparat! Morea auzise de acest 
preparat, dar, în acelaşi timp auzi scârţiitul uşii neunse de pe 
vremea lui Apouodor. Auzi iar glasul pădurarului din Siberia (de 
pe vremea ţarismului, evident): - Domnule medie primar! Am 
aici un caz serios! Se află aici doi cetăţeni care mă deranjează. 
Ei doi pretind că ar fi medici. Nu arată a medici. Nu au nici 
nomenclatura necesară! 

— Ce nu au, draga mea? 

— Domnule medic primar, nu au nomencla... 

— Stai fetiţo! (termenul de fetiţă i se potrivea scorpiei ca şi 
cel al unui şobolan, unei mieifle) Ce doresc domnii? Cred că îi 
cunosc! 

— Nu sunt „fetiţo”! Sunt doamna doctor Dasoveanu! 

— Exact. Din întâmplare, soţia mea. Domnii doctori vin de pe 
şantier. l-ai servit cu ceva? 

Glasul medicului primar era blând, politicos, Ghepard mai 
mult şi-l închipui decât 31 văzu, el asculta discuţia, nu prea 
hazoasă, cu interesul nepotolit al celui ce vrea să afle mereu 
şi... mereu... îl şi văzu pe dr. Primar Dasoveanu, un otm mai 
curând scund, cu o anumită tendinţă spre îngră- şare (nevastă- 
sa nu avea să pună came pe ea niciodată, din răutate), 
asemănător prin ceva, dar prin ce?, cu Morea, cu excepţia 
politeţii şi a blândeţii. 

— Vă cunosc, domnilor doctori... renumele Dvs. A şi... 

— ... depăşit hotarele. Normal! Suntem primii care am luat 
premiul Nobel! 

— Dar ştiu! (Al dracului grăsun, avea simţul humorului!) la să 
mai văd ochii bolnavului! 

Lui Ghepard i se luară iarăşi pansamentele. 

— E ca şi vindecat! l-aţi turnat apă în ochi după accident? 

— Da, răspunse Morea, dar nu noi! 

— Şi atunci cine? 

— Prietenii... Suntem lângă Dunăre, dar apă ne vine la ore 
neregulate... 

— E bine să ai prieteni, spuse Dasoveanu, cu o tristeţe. Dacă 
eu păţeam una că stă... nimeni nu se deranjă, nici măcar şo... 
care şo... e foarte bine să ai o şo... ţioară! „Soţioara “ieşise în 
faţă - dar n-avea cu ce. N-avea chiept. Îl privea dur pe bărbatul 
ei, care se moleşi. Zise cu ochii plecaţi: Mira se descurcă de 
minune şi-n cazul conjunativitelor rebele... 


— În cazul oricărei conjunctivite mă descurc ţi eu, făcu Morea. 
Acum urmărim tratamentul ce i se aplică acestui pacient al 
nostru! 

— Îi iubesc pe medicii care-şi iubesc pacienţii, spuse, nesigur, 
Dasoveanu. 

— Şi acum, ce-i administraţi, doamnă doctor? Se interesă 
Morea, încăpățânat ca o muscă. Dar vocea lui nu reușea să fie la 
fel de aspră ca a Mirci... 

— Mertiolat! Aveţi ceva împotrivă? 

— Încă nu, dar am să mă documentez! 

— Documentează-te cât doreşti, domnule! 

— Şi acum? 

— Dionină şi unguent cu penicilină? Există obiecţii? 

— De va fi cazul, fiţi convinsă că vom avea! 

Femeia cu voce dură întoarse o privire exasperată către 
medicul primar, soţul ei. Acesta se mulţumi să repte: 

— Aveţi toată încrederea... şi noi ne iubim pacienţii... ne 
facem datoria... 

Doctoriţa aplică pansamente mari pe ambii ochi ai lui 
Ghepard. Apoi se întoarse către Morea şi Balduin. Era mică şi 
tăioasă ca un jungher. 

Îi măsură neglijent, dar nu fără dispreţ. Nu se simţea „colegă” 
cu aceşti venetici! Acum îl neglija pe soţul ei, care-i era de fapt 
şef. 

— Vă mai las zece minute, nu mai mult. 

— De ce „nu mai mult “? 

— Am zis zece minute! Am să-i administrez băiatului un 
somnifer. Nu aveţi dreptul să-l obosiţi! Şi plecă, păşind iute, 
urmată de soţul ci care flutură totuşi mina în semn de salut şi 
împăcare... 

— Cum te simţi, Sergiu? Te doare? 

— Nu, minţi Ghepard. Şi acum vă rog ceva. Chemaţi-l pe 
Vişinescu. Trebuie să vorbesc cu el... nu vă supăraţi... între 
patru ochi... Ceva personal... 

Cei doi medici ieşiră, intră Vişinescu. Stătu lângă bolnav vreo 
trei minute. Apoi băieţii - şase! 

— Şi medicii, se regăsiră în faţa spitalului. Camionul greu cu o 
remorcă uriaşă, nălucea pe cealaltă parte a străzii. 

— Tu rămâi aici, i se adresă Morea lui Balduin. Acolo 

— Gest vag în direcţia Ostrovului Verde - ne aşteaptă un 


scandal, mai ales pe tine te aşteaptă! Încearcă să intri la 
Ghepard, stai lângă el. 

— Nu mă tem de scandal, nu mă tem de nimic, spuse Balduin. 
Tu vei rămâne aici, lângă Sergiu. 

— În niciun caz! Cineva trebuie să te apere! Prin întuneric se 
putea bănui rânjetul, probabil un rânjet amar, pe figura 
doctorului Morea. În acest timp, cu o alură de profesionist, 
Vişinescu pipăi capota de deasupra motorului, să constate dacă 
mai e cald, şi se urcă la volan. Urcară toţi, băieţii şi doctorii. 
Vişinescu scoase camionul din viteză, apoi îşi strânse dinţii de 
trozniră şi uni firele de contact, şi firele pentru faruri. Mai târziu 
curajosul Vişinescu avea să măr- tursească prietenilor că nu mai 
trecuse printr-o asemenea spaimă, şi că dacă o încercase şi pe- 
asta, de-acum înainte nu se mai teme de nimic. Îi transpiraseră 
palmele. Lipsea Ghepard care să-i dea sfaturi în şoaptă... Băgă 
motorul în viteza întâi, ridică prea iute piciorul de pe ambreiaj şi 
camionul făcu un salt, toate se hurducară, mai ales remorcă. 
Până la cotitură merse numai în viteza-ntâia, motorul huruia 
îngrozitor, apoi îndrăzni să intre în a doua, dar nimeri a patra, 
camionul iarăşi făcu salturi, trecu maneta la zero, şi abia acum 
nimeri viteza a doua... 

— Ce părere ai Balduin? 

— O să scape, spuse Balduin, dar era foarte neliniştit în multe 
privinţe. 

— Să sperăm, făcu Morea. Cine a folosit nenorocitul ăla de 
Clavusin? 

— Eu l-am cumpărat, spuse Vişinescu, strângând şi mai tare 
fălcile. Dar nu l-am folosit. În orice caz, să mă ia dracu! 

— De folosit, l-am folosit eu, zise Fodoreanu. 

Din întunericul spaţioasei cabine, cu două banchete în spatele 
şoferului, răsunară alte două voci: „Şi eu l-am folosit... şi eu.. 

Deşi geamurile erau coborâte, în cabină doboga înfiorător, 
Vişinescu mergea încet cu viteza a doua (povaţa lui Ghepard), 
motorul urla, ca să te auzi trebuia să urli şi tu. 

— Şi ce rezultate, aţi avut? Strigă Morea. 

— Niciunul! Se pare că afurisitul de Clavusin nu are niciun 
efect asupra bătăturilor' 

Voiazatzis încercă să glumească: 

— La bătături de-acum înainte va trebui să întrebuinţăm 
Colirul. Redeveni serios: Nu ştiu cum vom reveni în Cluj, dacă 


Sergiu nu iese bine. Toţi suntem vinovaţi... şi-n cazul ăsta. 

— Scapă Ghepard, urlă Morea. Avem noi grijă! Şi continuă: 
După o metodă bătrânească, iată cum se tratează bătăturile. lei 
şorici de porc şi te freci zdravăn la bătătură, de câteva ori pe zi. 
Seara, cfind te freci cu şoriciul, te uiţi la lună, e preferabil să fie 
lună nouă. 

— Aha! L-ai citit şi tu pe Twain! Şi Balduin schimbă subiectul. 
Ai ceva împotriva tratamentului doamnei Dasoveanu? 

— Mi se pare excesiv! Zbieră Morea. Prea multe medicamente 
în acelaşi timp. Dar mă voi documenta! Am ceva împotriva 
acestei oftalmofloage! E ţâfnoasa şi nu prea delicată, şi nici 
mutra ei nu-mi place! 

— Nici tu nu eşti prea delicat, iar dacă e să ne luăm după 
mutră, nici a ta nu e din cale-afară de agreabilă. 

— Nici a ta! Nu se lăsă Morea. 

Cu chiu cu vai ieşixă din oraş, acum şoseaua mergea drept, ei 
mergeau în întâmpinarea lunii, şi-abia acum Vişinescu îndrăzni 
să caute viteza a treia. Îi reuşi. Când şi când vedeau în 
depărtare Marele Fluviu, în care se aprinsese acea tainică 
lumină te creştea şi creştea, n-o observară, se gândeau la 
Ghepard, la marele său ghinion, la scandalul ce-i aşteaptă pe 
şantier... 

Un paznic ridică barierele la intrarea în şantier şi-l înjură pe 
şofer, fără să-l vadă, fiindcă Vişinescu uitase să treacă farurile în 
faza mică. Intrară pe platoul central. În lumina farurilor văzură 
un grup. Erau aşteptaţi! Vişinescu smulse firele de la contact şi 
faruri, apăsă pedala frânei, camionul mai făcu nişte salturi 
fiindcă uitase să scoată din viteză. Camionul se opri. Vişinescu 
sări imediat din cabină, urmat de ceilalţi. Şoferul hardughiei, pe 
care-l chema Gică Rotaru, ridică o cheie franceză grea şi se 
apropie de. Halterofil. 

— Adică tu ai condus, puiuşorule?! Ai să vezi ce păţeşti! 

Pentru a doua oară în noaptea aceea, după surpriză cu 

Firavul Balduin, matahala de Rotaru, care în aceeaşi zi fusese, 
în cadrul festivităţii amintit printre fruntaşii şantierului, avu o 
nouă surpriză. Halterofilul Vişinescu izbuti, nu se ştie cum, să-i 
paralizeze mina, să-i smulgă „arma “. 

— Mă, dom Rotaru, făcu Vişinescu, eu te cunosc, dar poate că 
dumneata nu mă cunoşti! Sunt campion la judo. Karate, haltere 
şi box! Pot să fac praf douăzeci ca dumneata! 


— Banditule! Zbieră Rotaru. Ai furat camionul statului, 
puşcăria te mănâncă! Se întoarse către ai lui. Ce mai aşteptaţi? 
Pe ei! 

Rotaru apucă un bolovan, dar cineva îl prinse de mână, asesta 
era, ca noroc, unul din mulţii pacienţi ai celor doi medici, Marius 
Einschi, cel ce fusese tratat de zona zoster şi sflăpase foarte iute 
de păcătoasa aia de boală de piele. 

— Ce vrei mă? Se răsti Rotaru. Nu v-am adus aici ca să-i 
cotonogim pe bandiții ăştia? Ce mai vreţi? Mi-au luat cu forţa 
camionul, m-au bătut! Pe ei! 

— Da, Gică, aşa ne-ai spus, că e vorba de nişte bandiți, zise 
un altul, şi el înarmat cu o cheie franceză. Dar o lăsă jos. Ne-ai 
minţit, Gică. Ce fel de bandiți? Îi cunoaştem. Domnii doctori au 
stat două nopţi la căpătâiul fetiţei mele Liliana, aia mică de 
şapte ani, altfel nu ştiu dacă o mai aveam. li cunoaştem şi pe 
băieţi. Sunt muncitori ca şi noi. Nu vrem bătaie! Nu în condiţiile 
astea! 

— Aşa, se strâmba Rotaru, când la Balduin, când la Vişinescu. 
Eu mănânc bătaie, mi se fură camionul, iar voi staţi cu braţele 
încrucişate şi vă ţineţi de palavrageală! Staţi au braţele 
încrucişate, când... 

— Deocamdată stăm, rosti, ieşind din grup unul mio şi îndesat 
care părea cel mai în vârstă. Părea că se bucură de o anumită 
autoritate. Mă cheamă Marin Beniamin, mă ştie tot şantierul, eu 
îi ştiu pe domnii doctori, li cunosc pe băieţi. Nu ne-ai spus totul, 
Gică, aşa am impresia. Cine te-a lovit în pântec? 

— El, doctorul lelcean, spuse cu ură Rotaru. 

Marin zâmbi cu neîncredere. 

— Domnule doctor, ce s-a întâmplat? N-aş fi crezut că sunteţi 
un bătăuş, nu arătaţi... 

— Unul dintre băieţii noştri a avut un accident grav la ochi. 
Trebuia dus la spital de urgenţă. Autobuzele nu mai 

Circulă. 

— Şi chiar Dvs. L-aţi cotonogit pe Gică? 

— N-am avut încotro, păru să se scuze Balduin, şi-n lumina 
slabă a becurilor acum părea absolut nătâng şi neputincios. 
Cum să scoată el din luptă unul de talia lui Gică? Scundul şi 
îndesatul Marin Beniamin îşi exprimă mirarea, mai pe ocolite. Şi 
întrebă: 

— Domnilor doctori, pe cuvânt de onoare că băiatul acela 


trebuia dus urgent la spital, că nu exista altă soluţie? 

— Pe cuvântul nostru de onoare, făcu Morea. De altfel mă 
cunoşti, mă cunoşti foarte bine, Marine! 

Marin Beniamin zâmbi, însă nu strâmb, ci cu anumită veselie. 
Dr. Morea îl admonestase aspru într-o anumită ocazie delicată, 
dar Marin nu-i păstra niciun fel de ranchiună. 

— Ce are băiatul pe care l-aţi dus la spital? 

— Arsură de gradul doi la amândoi ochii. Şi-a picurat dir. 
Greşeală în ochi soluţie împotriva bătăturilor. 

— Ce fel de greşeală? Insistă Marin Beniamin. Băuse? 

— Nu. Dar a confundat medicamentele fiindcă ei şi le ţin la un 
loc în aceeaşi cutie. 

— Şi e mare pericolul? 

— Dacă va fi tratat cum trebuie, se vindecă. Dar trebuia dus 
urgent la spital, la specialişti. Dacă aşteptam până mâine, 
şansele lui se diminuau considerabil. 

— Adică putea să-şi piardă vederea?! Mai bine să mori! Şi de 
ce n-a rămas măcar unul din voi lângă bolnav? 

— Trebuia să aducem înapoi camionul şi trebuia să vă dăm 
socoteală. Ştiam că ne aşteptaţi bine pregătiţi. 

— Cum îl cheamă pe băiatul acela? 

— Sergiu Ghepard. 

— Al cui pacient este? 

— Al amândorura, iar acum al specialiştilor de la spital. 

— Totuşi trebuia să rămâneţi acolo lângă el. Nouă ne-aţi dat 
socoteală, gata! 

— Nimic nu e gata! Se răsti Gică Rotaru. 

— Să-ţi ţii gura, Gică, şi să-ţi fie ruşine! N-ai vrut să duci la 
spital un tovarăş de muncă accidentat! Urcă la volan! Ba nu, că 
ai băut! Urcaţi în cabină domnilor doctori. Voi ceilalţi desprindeţi 
urgent remorca, n-avem nevoie de zdranga-zelranga. 

Nimeni nu se clinti. Marin Beniamin îşi umezi buzele cu limba. 

— Aici nu se mai întâmplă nimic. Aruncaţi sculele alea grele 
că faceţi întindere de liga... ei, cum îi zice?, nu Liga Naţiunilor ci 
ligament. Băieţii merg la culcare, doctorii merg la datorie. Dar 
cine a condus camionul, încolo şi-ncoace? 

— Eu, se prezentă Vişinescu. 

— Tu. „campionulea? Parcă te-am văzut azi ducând un drapel 
de fruntaş, tu erai? 

— Eu! 


— Dar ştii cum devine cazul? Măcar ştii să schimbi vitezele? 
Nu ştii! Şi-atunci cum te-ai descurcat? 

— De fapt, a condus Sergiu, încercă să explice Vişinescu. 

— Cine? Băiatul care se află în mare pericol? 

— O să se facă bine, se răsti Vişinescu. Sergiu se va face bine. 
A stat mereu lângă mine şi mi-a şoptit ce trebuie să fac, eu 
trebuia să mân camionul, mă simţeam vinovat, eu am cumpărat 
picăturile alea nenorocite. Dar oricare din noi ar fi putut sta la 
volan, suntem pe cale de a absolvi un liceu foarte serios, avem 
laboratoare, ateliere, doar că Sergiu se pricepe ia tot felul de 
chichiţe şi cunoştea exact comenzile acestui tip de camion... 

— Am înţeles, spuse Marin Beniamin, deşi nu prea înţelesese. 
Şofer de meserie, ştia că e dificil să conduci hardughia asta 
prevăzută şi cu o remorcă. Destulă vorbărie, la culcare, chiar 
acum. 

— Mergem, spuse Vişinescu. Dar ia maimuța asta din faţa 
mea, pdnă n-o fac praf! 

— Care maimuţă? 

— Uite, individul care a ridicat iarăşi o manivelă. 

— Dă scula-ncoace, Gică! Porunci Marin. 

— Am să-l schilodesc! Urlă Rotaru. Cum, mă face maimuţă, pe 
mine? 

— În seara asta te-ai comportat chiar ca o maimuţă, nu ca un 
tovarăş conştient. Am să te pun în discuţia organizaţiei de bază! 
Zise Marin, privindu-l în acelaşi timp foarte aspru şi pe 
Vişinescu. Gata, spectacolul s-a terminat, voi la dreapta, băieţi, 
la dormitor, iar voi ceilalţi la stânga şi aveţi grijă de Gică să nu 
facă proptii. Eu plec cu doctorii la oraş. 

ORHIDEE După ce camionul - de data 

Asta fără remorcă - intră în oraş, Morea îi ceru lui Marin să 
oprească şi sări din cabină fără să dea vreo explicaţie. Dispăru 
în umbra unei alei de castani. În faţa spitalului, camionul opri. 
Marin Beniamin îşi aprinse o ţigară şi întoarse ochii obosiţi către 
Balduin. 

— Vă aştept? 

— Nu. Rămân aici. Îţi mulţumesc mult. Dacă vrei să ne ajuţi 
până la capăt, fă în aşa fel ca pe şantier să nu iasă tămbălău. 
Cred că înţelegi că n-am putut să procedez altfel. 

— Ce nu înţeleg eu e cum aţi putut să daţi de pământ cu unul 
ca Gică. În rest înţeleg totul. N-o să iasă niciun tămbălău, o să 


am grijă. În orice caz păcat că n-aţi venit de la început la mine. 

— De unde să te fi luat? Nu ştiam unde locuieşti şi fiecare 
minută era prețioasă. N-am nimic cu acel Gică Rotaru, în viaţa 
mea n-am lovit pe nimeni. 

— Vă cred, dar acum l-aţi pocnit zdravăn pe Gică. Scopul 
scuză mijloacele, înţeleg că eraţi la strâmtoare. Il prelucrez eu 
pe Gică! Dar doctorul Morea unde a rămas? 

— Nu ştiu, dar vine el. Noapte bună! 

— Transmiteţi-i băiatului urări de însănătoşire. Noapte bună! 

Balduin privi cum se urneşte camionul, apoi îşi scoase din 
servietă halatul alb, îl îmbrăcă înainte de a ajunge în uşa 
spitalului. Portarul îl examină, dar Balduin Vitraliu leleean trecu 
de el înainte ca omul să deschidă gura. De altfel acest străin - 
poate nu chiar străin - purta halat de medic şi o experienţă de-o 
viaţă îl învățase pe bătrânul portar să respecte medicii, fie că-s 
buni, fie că-s răi... _ 

Balduin parcurse labirintul de coridoare, dt mai iute. In 
rezerva cu două paturi unde fusese instalat Ghepard, pe patul 
rămas liber se aşezase cineva, cine? Nimeni altul decjt marele 
detectiv! Maximilian Comea îi adresă un surâs încordat lui 
Balduin. 

— Am impresia că deranjez o discuţie serioasă, fieu Balduin. 
Dar cum ai intrat aici, comisarule? Şi ce faci aid? Bolnavii nu 
trebuie deranjaţi! 

M. C. Nu avu timp să răspundă, intră o tânără, cam mirată de 
asistenţa prea numeroasă, îşi privi semnificativ ceasul, îl privi şi 
pe M.C. Care nu purta halat alb, nu zise totuşi nimic, ci depuse 
pe noptieră o tabletă şi ieşi fără să spună o vorbă. 

— Cine a fost? Întrebă Ghepard, curios ca o mangusti. 

— O soră. Ţi-a adus somnifer. 

— Nu am nevoie de niciun somnifer! 

— Poate că nu, spuse moale lelcean. Totuşi ar fi bine şi dormi 
zdravăn, face parte din tratament. 

— Un tânăr nu trebuie să ia somnifere, opină categoric M. C. 

— Comisare! Eu nu mă amestec în treburile tale polițienești. 
Te rog să nu te amesteci în treburile mele medicalei Vocea lui 
Balduin sunase aspru acum, parcă ar fi vrut s-o imite pe 
doctoriţa Mira Dasoveanu. 

Se auziră pe culoar paşi, cineva călca apăsat, chiar prea 
apăsat, uşa se deschise, intră Morea, se strâmbă către marele 


detectiv, se aşeză lângă Sergiu Ghepard, îi luă mâna. Balduin îl 
fixa posomorât pe colegul său. Aproape sigur acesta mai luase, 
cine ştie unde, un întăritor. De altfel, după o seară blestemată 
ca aia, nici nu era de mirare, totuşi Balduin zise: 

— Bei din ce în ce mai mult, Leonidas “! Foarte rău! 

— lar tu din ce în ce mai puţin, Balduin. Şi mai rău! 

— De ce-l ţii de mină? Îi iei pulsul? Întrebă M. C. 

— Pe drakku, pulsul, niciun puls, stabilesc un contaet 
magnctic între noi, asta, simplist vorbind şi dacă mă poţi 
înţelege, răspunse neglijent, peste umăr, dr. Cristian Morea. 
Ascu! Tă-mă, Sergiu! Uită-te drept în ochii mei! 

— Imposibil, domnule doctor, şi băiatul zâmbi vag, buzele 
frumoase, răsfrânte, atât de tinere, i se arcuiră. Am ochii 
bandajaţi. 

Morea examină tableta de pe noptieră. 

— Ce e asta, Diazepam? Să nu-l iei decât dacă într-adevăr nu 
poţi dormi! 

— Ba eu zic că ar fi bine să-l ia, îl contrazise Balduin. E un 
calmant, are nevoie... 

— Sunt calm, domnule doctor şi am să dorm tun... dacă mă 
lăsaţi să dorm... Vă mulţumesc pentru grijă ce mi-o purtaţi, dar 
sper că nu aveţi mustrări de conştiinţă, n-aveţi motiv. Eu am 
fost neatent... 

— Uită-te în ochii mei! Se încăpăţâna Morea. Prin pansament! 
Aşa e că mă vezi? Te vei face bine, şi chiar mai iute decât îţi 
închipui! Fii convins! Voi face vrăji pentru tine! Privirea lui Morea 
avea o fixitate şi o strălucire îngrijorătoare. Ochii unui 
hipnotizator, sau a unuia ce băuse? 

— Vă mulţumesc pentru vrăji, domnule doctor! Băiatul âmbi 
iar, poate cam ironic. Am să mă vindec. Nu le fac eu plăcere 
duşmanilor mei, rămânând beteag! 

— Ai duşmani? Întrebă leleean. 

— Ştiu eu? În principiu nu. Am făcut o mulţime de servicii unui 
mare număr de persoane, am reparat radiouri, televizoare, mag- 
uri, am efectuat lipituri, fiindcă am şi ciocan de lipit, ar trebui să 
am o mulţime de prieteni. Dar domnului comisar nu i-am făcut 
niciun serviciu, nu i-am lipit nimic. Poate de-aia are bănuieli 
împotriva mea... Mă crede implicat în dispariţia domnişoarei 
Flandra... Nu e normal să-l consider inamic? 

— N-ai înţeles nimic, Sergiu, spuse marele detectiv, ri- 


dicându-se. Îţi sunt prieten. Crede-mă! Să mergem. Să-l lăsăm 
să doarmă. 

Birtul rămânea deschis peste ora obişnuită, poate de unde 
mulţi dintre clienţi erau oameni în vârstă, cu insomnii şi ră- 
mâneau acolo la taclale până târziu. De-aia merseră acolo şi se 
aşezară la masă obişnuită, masa „de altădată” a marelui 
detectiv. 

— Coniac! Spuse acesta. 

— Bere, ceru Balduin. 

— Vin! Comandă Morea. 

Chelnăraşul isteţ, pururi acelaşi, chelnăraşii isteţi sunt 
totdeauna pururi aceeaşi, se răsuci ca o sfidează. Veni aducând 
comandă chiar înainte de a fi plecat, aşa-s chelnăraşii isteţi. M. 
C. Se întări cu o sorbitură serioasă şi declară grav: 

— Sunteţi foarte vinovaţi în legătură cu accidentul păţit de 
copil. Foarte vinovaţi! 

— Fii mai clar! Ceru, agresiv, Morea. 

— Am să fiu, dar te rog nu ridica vocea! Voi doi făceaţi 
controale prin dormitoarele lor, să nu fumeze prea mult, să nu 
bea, căutaţi eventuale sticle şi pe sub saltele! Credeţi că nu 
ştiu? Maximiiian Cornea - eu sunt acesta - ştie totul. Dar nu v-a 
trecut prin cap să vedeţi ce e cu lădiţa aia plină cu 
medicamente, să faceţi ordine acolo, că e o vraişte de 
neînchipuit!  Aspirină, piramidon,  tetracliclină,  ampicilină, 
cloramfenicol,  unguient  oftalmic, pansamente, comprese 
sterilizate, Colir şi nenorocitul acela de Clavusin, amestecate 
unele peste altele. Păi, domnilor doctori, medicamentele nu 
trebuiesc aranjate într-o anumită ordine, ca să nu se producă 
astfel de confuzii nefericite?! 

Balduin îl privi pe Morea. 

— Comisarul are dreptate. Pe legea mea, cum se scrie în 
cărţile polițiste, poate pentru prima dată în viaţa lui are 
dreptate. 

— A fost un accident... mormăi Morea. 

— Nimic nu e accidental, iar voi de-aia sunteţi acolo, ca să şi 
preveniţi accidentele. 

— Ascultă bine, comisare, n-am de gând să mă las tras la 
răspundere de tine, clar? 

Discuţia se poticni aici, fiindcă în acel moment intră în scenă, 
pentru „ultimul număr al nopţii”, „baronul” Paracelsus, însă, vai, 


nu era pe post de baron, ci de bufon. Avea la-ndemână 
armonica sa sfrijită şi purta aceeaşi nădragi bufanţi de catifea 
roşie! Păşi la întâmplare prin sală, nu chiar la-ntâmplare, părea 
să caute ceva, îi căuta pe cei trei, îi zări, bătrânii săi ochi priviră 
intens, atât de intens cât mai erau în stare să privească nişte 
ochi uzaţi şi vechi ca nişte şoşoni aruncaţi în pod înainte de 
război, totuşi nu era clar încotro tintea, privirea lui parcă se fixă 
între capetele lui Morea, Balduin şi M. C. 

Un om foarte bătrân. Şi, cu atât mai ciudat, vocea lui răsună 
destul de plăcut, destul de tinereşte, ca şi cum nici n-ar fi fost a 
lui! 

Iubito, 

Eu sunt trimisul unei țări inexistente pentru care orhideele 

Sunt chiar culorile adiacente 

Noi, doi, iubito, ne vom topi în soare 

Noi doi vom, dispărea-ntr-o străfulgerare - dar de ce? 

Fiindcă iarba albastră creşte la marginea ierbii verzi 

Orhideele se desfac sub sclipirile lunii... 

Există oare a melodie „Orhidee pentru Marifelis “? Cine e 
Marifelis? 

Bătrânul cel foarte bătrân alterna cu o anumită eleganţă 
cântatul cu părţile ma; recitative. Oare unde învățase să cânte, 
să recite? Unde şi când învățase „Orhidee pentru Marifelis*? 
Prea multe întrebări... cu cât mai puţine întrebări... 

Deja după miezul nopţii Balduin şi Morea îl pierdură pe M. C. 
Şi se îndreptară spre spital. 

— Nu cred să ne mai lase să intrăm. 

— Nu-mi pasă, răspunse Morea. Pentru mine doar acest 
bolnav neprevăzut contează! 

Balduin simţi cum se topeşte miezul inimii sale „de piatră1*. 

— Uite, de-aia ţin la tine, bătrâne beţivan, zise. 

— Nu deveni sentimental, Balduin, că te-njur, te previn! 

— Sunt obişnuit din partea ta. Unde ai fost până să vii la 
spital? 

Nu se aştepta la un răspuns, când îl primi, neaşteptat de net. 

— La prietena mea, domnişoara Ţârfuică. Trebuia să-mi asigur 
un loc de dormit, măcar vreo două trei ceasuri, nu? Că doar nu 
m-ai invitat în garsoniera ta misterioasă! Pe cine primeşti tu 
acolo? 

Balduin nu răspunse. Vinovat se simţea, Balduin. Nu se 


gândise la această posibilitate, că Morea nu s-ar fi dus nici în 
ruptul capului la hotel, nu din pricină de zgârcenie, dar avea el 
principiile sale, complicat de precizat. Nu se gândise şi la alte 
posibilităţi, printre care şi la cea de a pătrunde în spital, printr-o 
uşiţă din spate, mereu deschisă, după ce vor fi sărit nişte 
garduri, după ce vor fi traversat o livadă... Pentru un om ce se 
stropise bine pe dinlăuntru, Morea se descurcă surprinzător de 
bine. Părea pus bine la punct cu topografia locului şi a 
momentului. Balduin voi să urce scările de la intrarea principală, 
dar Morea îi şopti că n-are rost să provoace un scandal, şi încă 
un scandal noc- 

15— Orhidee peotru Merifeli* 

Turn! Ocoliră olădirea, Balduin se poticni într-un bolovan 
inexistent, Balduin, nu bolovanul, de nătâng ce era, când Morea 
îl împinse într-o străduţă laterală, apoi, ce coşmar, continuarea 
altui coşmar, săriră garduri, intrară pe o pajişte. Balduin se opri. 

— Ce flori sunt alea, „Leonidas “? 

— Cred că orhidee! 

— Aţi înnebunit cu toţii cu orhideele. 

— De ce? Întrebă Morea, neaşteptat de romantic. Uite şi luna! 
Mare „cât un glob de aur “! Orhidee sub sclipiri de lună. Nu-ţi 
place melodia? 

— Nu pot fi orhidee! Spuse dr. leleean. Mai curând ochi de 
lupoaică, ce au germinat sub pământ şi au dat flori. 

— Eu am băut, iar tu te-ai pilit. Haide! 

Îl dirijă pe Balduin, mai săriră un gard - Balduin avea impresia 
că trece printr-o întâmplare ce nu e a lui - şi se pomeniră lângă 
uşiţa ce dă în subsolul spitalului. De unde cunoştea Morea 
traseul liber? Domnişoara Ţârfuică? Balduin se abţinu să pună 
întrebări. Cu cât mai puţine Întrebări... Uşa se deschise parcă de 
la sine. Coborâră în subsol, pe lângă nişte ţevi ce sforăiau, erau 
fioroase, le văzură la lumina îndoielnică a brichetei, însă 
surprinzătorul Morea părea a cunoaşte clădirea ca pe propriul 
său buzunar. Îl dirija pe Balduin, urcară nişte trepte imaginate 
parcă de un pro- ieatant dement, atât erau de întortocheate, în 
sfârşit dobân- dâra dreptul „legal” de a păşi printr-un culoar atât 
de slab luminat că nici nu merita să vorbeşti de lumină, în orice 
caz Morea îşi stinse bricheta, se orientă iar, iute, mai urcară 
vreo douăşapte de trepte, alt culoar, ceva mai bine luminat, 
undeva în faţă răsunară paşi: Două siluete albe se profilară. 


— Să ne pitim, făcu Morea. Altfel or să creadă că suntem 
stafii! 

— Dar dacă ăia ce se apropie, sunt într-adevăr stafii? 

— De ce ne-ar deranja? In orice caz ar fi bine să nu ne vadă. 

Cele două siluete în halate albe defilară prin faţa medicilor de 
pe Şantierul Naţional al Tineretului, pitiţi după nişte seânduri. Un 
tip ş-o tipă. Oare unde mergeau? Dar dacă erau chiar stafii, 
chiar că nu avea importanţă. Parcurseră alte culoare, fără 
întâlniri imprevizibile. Fără niciun fel de întâlniri. Morea se 
orienta în cţjntinuare. Deschise uşa în care se afla Sergiu, apăsă 
pe clapeta de lângă patul neocupat. Sergiu Ghepard dormea. 
Respira lin, rar, sănătos. Doar pansamentele de pe ochi îl 
trădau. 

Privirile celor doi medici scotociră împrejur. Pe noptiera lui 
Ghepard se aflau două pahare. Unu. De iumătate Dlin cu apă. În 
celălalt se afla un buchet de flori mici, răzvrătite, în culori 
violente, flori de pădure... 

— Cine le-a adus? Nu erau aici, când am plecat, florile... 

— Taci, „Leonidas “. Ai să-l trezeşti. 

— Nu cred, zise Morea. Vezi, a luat somniferul. Cine i-a dat 
somniferul, cine l-a convins să-l ia? Cine i-a adus florile? 

— Taci. Eşti beat. Abi; -i acum observ cât eşti de beat. 

— Taci, tu, Balduin. Până acum am fost bun de călăuză... Vezi 
florile alea aduse de nu se ştie cine? 

— Să nu-mi spui că sunt orhidee, că nu te cred. 

— Poate că nu sunt orhidee... Accept ideea ta, sunt ochi de 
lupoaică, da, ochi, ce au germinat sub pământ şi au dat flori. Eu, 
ştiu! Morea îşi şterse fruntea. Ştiu, am umblat prin lume mult, 
mult, mult... 

— Ai umblat pe drakku, nici n-ai trecut hotarele tării, taci, eşti 
ameţit rău! 

— Eeeeu? Nu s-a fabricat încă o băutură care să mă 
ameţească!. Am umblat, sigur, am fost în Africa, în Patagonia, în 
China, în arhipelagul Spitzberg... peste tot! 

— Mai taci, „Leonidas “, îl vei trezi pe băiat cu vocea ta 
spartă, sau ne aude cineva, şi-atunci să vezi scandal! 

— Ei şi?! Morea scoase din buzunar medicamente. Uite: 
Artropină, Mertiolat, Kanamicină, atât. Acesta e tratamentul 
adecvat. Eu am să-l vindec pe Sergiu. M-am documentat! Am 
fost şi-n arhipelagul Frantz loseph... 


— Acolo te-ai documentat? 

— Şi acolo! Oare cine i-a adus florile acestea lui Ghepard, şi 
când? Da, chiar! Florile acelea, nu alea stacojii ci alea alb- 
albastre, sclipitoare, cred că sclipesc şi sub lună, ca-n cântec, 
semănă cu nişte ochi de lupoaică, ai dreptate. Ştii ce am văzut 
prin lume, pe unde am fost? Peste tot lupi, unii buni, alţii răi... 

— Ce naiba aveţi toţi cu lupii? 

— Păi tu ai deschis subiectul, acolo în grădină. Apoi Morea 
întrebă: Care „toţi”? 

Balduin nu ştia dacă Morea aiurează, e beat, sau joacă teatru. 

— Toţi In general! Şi tu! Dar tu acum eşti beat, dacă nu 
cumva te prefaci. Să stingem lumina şi să plecăm! 

— Unde? In Africa? De ce nu, şi acolo sunt lupi, de alt soi, dar 
cu ochii ca şi florile acelea... Să pornim! Înainte, Balduin! 

— Ce s-a întâmplat, te-o fi ameţit căldura din cameră? Înainte 
nu păreai... Habar n-am cum ne vom descurca! Tu jtiai ştii să 
ieşi de aici? 

— Eeeeu?! Eu am ieşit şi dintr-un ghețar înalt de zece km. Şi 
lat de douăzeci. Un iceberg, aşa le spune acolo în Nordul 
extrem. Un enorm ghețar piu - plutitor. Ştii cum am ieşit din 
icebergul acela afurisit? 

— N-am idee şi nici nu-mi pasă! Arală-mi cum ieşim de-aici! 

— Dar mai întâi aşteaptă să-ţi spun cum am scăpat din 
carapa-pacea aia u-riaşă de gheaţă... Tot lupii m-au ajutat, m-au 
mirosit lupii, aveau nasuri ascuţite, aveau ochii la fel ca şi florile 
de pe noptieră, şi au tot râcâit cu lăbuţele... Cu lăbuţele? Cu lă- 
lăboaiele, şi-au tot râcâit până ce-au dat de mine, m-au încălzit, 
înainte de a mă hali, dar le-am vor-< bit, eu ştiu să grăiesc 
lupeşte, tu nu ştii, le-am spus că sunt medic, i-am întrebat dacă 
n-au cumva ei lupii vreun bolnav de vindecat printre ei. Le-am 
spus că ştiu să fac şi vrăji... 

. SERGIU GHEPARD În zori de zi „Leonidas “fugi 

Pe Ostrovul Verde, fugi la Dunăre, înotă până-şi pierdu 
răsuflarea încerdnd să-şi redea convingerea că e încă tânăr şi în 
formă, se întoarse la cămăruţa lui, se bărbieri cu grijă, luă 
costumul cel bun, purtat la festivitate, să fie mai prezentabil, să 
aibe mai multă autoritate, că haina-l face pe om (?), trecu pe la 
cabinet unde şi apăruse, foarte matinal dr. lelcean, vorbi un pic 
cu el şi se grăbi să prindă o ocazie. Tocmai se urnea o hardughie 
mare şi venerabilă, dotată şi cu o remorcă, trosnind din toate 


încheieturile. Frâna aspru, înecându-l în praf. Morea dădu să 
înjure, gândindu-se la costumul cel nou, când auzi o voce 
antipatică: 

— Urcă domle doctor! După cum te-ai îmbrăcat, cred că mergi 
iar la oraş! 

Morea sări în cabină şi-l privi pe şofer gândindu-se că trebuie 
să-i mulţumească, dar observând ce mutră antipatică are, ca şi 
vocea, renunţă. 

— Nu vă amintiţi de mine, domle doctor? 

— Nu cine ştie ce! Te-am vindecat cumva de vreo gripă? Pe 
mulţi de aici i-am vindecat de tot felul de boli, numai de beţie 
nu. 

Namila rânji cu dispreţ auzind pălăvrăgeala medicului. 

Mormăi ceva de neînțeles, scuipă pe fereastră. 

Morea-şi dădu seama că-l cunoaşte, dar de unde, de când? 

Namila eliberă ambreiajul, lăsă hardughia să demareze 
încetişor, scuipă iarăşi pe fereastră şi întoarse către Morea 
mutra lată şi tăbăcită. 

— N-am fost în viaţa mea bolnav! Eu n-am nevoie de doctori! 
Namila vorbea cu mult dispreţ, parcă anume oprise camionul, ca 
să se răfuiască, măcar verbal, cu medicu' ăsta. Dar, urmă 
şoferul, colegul dumitale mi-a aplicat aseară o „talpă*, în 
mijlocul burii. Încă nimeni n-a îndrăznit. Eu sunt Gică Rotaru şi 
mă ştie toată lumea! 

În zona asta toată lumea ştia de toată lumea. lritat, Morea 
răspunse cu glas la fel de antipatic: 

— Aha, ştiu! Pe dumneata te-a cotonogit ieri doctorul leleean! 
E prietenul meu, bun doctor, să mergi la el să te îngrijească! 

— N-am nevoie de niciun fel de îngrijiri şi nu m-a cotonogit. M- 
a luat prin surprindere! Încă nu s-a născut omul care să mă 
coto... Nu se cuvine să dai cu piciorul în burta unui şofer 
sutamiist! Într-o zi îl aranjez eu pe... 

— Sutamiist?! Credeam că termenul e perimat! Uite ee este, 
domle Gică Rotaru, eu mă grăbesc, dacă vrei să mă duci, mână 
mai cu spor! 

Gică scuipă iarăşi pe geamul cabinei, trecu bariera, salută un 
grănicer, un miliţian şi-un băgător de seamă de pe-acolo, mări 
viteza. 

— Al dracului soi de neam de oameni sunteţi şi voi doctorii 
ăştia! Ce face puştiul acela, îi merge mai bine? Barem să ştiu că 


n-am încasat de pomană berbecul acela în pânteo! 

— Mă bucur că aud din gura ta şi o întrebare umanitară! Da, îi 
merge mai bine, însă nu datorită „ajutorului* ce ni l-ai dat 
aseară! Şi-acum, măreşte viteza, eu plătesc amenzile, după cum 
se ştie medicii sunt oameni cu bani! 

— Şi şoferii, rânji Gică. 

Elevul Sergiu Ghepard, brigadier peste vară pe Şantierul 
Naţional al Tineretului de pe Ostrovul Verde, nu auzi tărăboiul 
făcut de sanitari pe la cinci sau şaise dimnieaţa, când se tăcu 
obişnuita curăţenie, când mutau, cam zgomotos, scaunele şi 
găleţile; nu auzi uşa desdhizându-se pe la opt, şi discuţia ce avu 
loc. 

La ora amintită în rezervă pătrunseră doi bărbaţi, dr. M iţei 
Clenciu, scund, subţirel, ras cu îngrijire, dezinfectat după radere 
cu „Lara “, cu glas de bas, autoritar şi împreună cu el Cristian 
Morea. Acesta-şi aruncase pe umeri halatul cel mai curat şi 
intrase fără nicio explicaţie. Se pare că aceasta e metoda cea 
mai bună. 

Clenciu: Vorbiţi serios, domnule coleg? 

Morea: Foarte serios! Atropină, Mertiolat, Kanamicină. Am pus 
medicamentele aseară în sertarul noptierei, le-am adus în caz 
că nu prea aveţi. 

Clenciu: Avem! Prin urmare Dvs. Aţi adus aceste 
medicamente? CSnd anume? 

Morea: V-am spus. Aseară! 

Clenciu: Nu vă întreb cu ce drept aţi intrat aseară aici, şi încă 
împreună cu un coleg de pe şantier. Am aflat. Dar îmi plac 
lucrurile exacte, fără  aproximaţii. In meseria noastră 
aproximaţiile nu au valoare. Dvs., medic generalist, veniţi aici şi 
dictaţi, ca să nu mă exprim altfel, unor specialişti oftamolggi ce 
fel de tratament să-i aplicăm acestui băiat! Dvs. Intraţi aici când 
aveţi chef! Am raportul portarilor! 

Morea: Puteţi avea şi raportul unor şefi de state! Băiatul e mai 
ales pacientul meu şi al doctorului leleean. Nu se poate să nu fi 
auzit de marele doctor Balduin Vitraliu leleean. 

Clenciu îşi puse ochelarii şi-l privi năucit pe Morea care 
continuă: - Aseară am vorbit la telefon cu profesorul 
academician Horăscu. l-am explicat cazul în toate detaliile iar el 
mi-a dictat tartamentul. Cred că nu puneţi la îndoială autoritatea 
profesorului Horăscu! 


— Îl cunoaşteţi pe Horăscu? 

— Am fost unul dintre studenţii săi preferaţi, făcu sigur Morea. 

Clenciu scrută prin ochelari faţa nu prea tânără a lui Morea. 

— Horăscu trebuie să fie “Şarte bătrân! 

— Sigur! Dar e lucid şi a rămas acelaşi mare savant! 

— De ce nu v-a reţinut la catedră, pe atunci când eraţi 
preferatul domniei sale? Întrebă Clenciu. 

— Mi-a propus, dar, mulţumindu-i frumos, n-am primit, spuse 
cu obrăznicie Morea. Îmi place vântul, aerul curat şi munca de 
teren. Am vorbit cu fostul meu profesor aproape o jumătate de 
oră, la telefon. 

Oarecum impresionat, dar depunând toate eforturile să nu se 
vadă, şi nu prea-i reuşea doctorului Clenciu, bun de folosit şi ca 
baionetă, el apăsă lung pe un buton. Se ivi imediat o asistentă. 

— O măsuţă cu toate preparatele oftaimologice. Chiar şi cu 
bisturiu! 

— Bisturiu nu face parte din preparatele oftaimologice, 
obiectă Morea. 

Clenciu îl privi gânditor fără să răspundă. 

Măsuţa fu împinsă în rezervă de un ins. 

— Unde-i asistenta Dragoş? Să vină imediat! Se răsti Clenciu. 

Asistentă, tinerică şi drăguță reveni imediat. Clenciu o măsură 
sever căutând un cusur în ţinuta ei. Nu găsi. Şi asta-l indispuse. 
Singurul sau singurele cusururi erau drăgălăşenia şi bună 
dispoziţie a fetei. O bună dispoziţie e şi ea un cusur. 

— Dr. Clenciu îi atrase atenţia să nu mai zâmbească mereu. 
De ce zâmbeşte? Pe seama cui? 

Apoi spuse: 

— Asistentă Dragoş! Conform  inricaţiilor academicianului 
Horăscu, interpretate de colegul nostru dr. Morea, tratamentul 
bolnavului - luă fişa - Sergiu Ghepard, se simplifică, se modifică. 
Scoate-i pansamentele de pe ochi. O clipă! Dumneata i-ai adus 
florile? 

— Care flori? Cele de pe noptieră? Nu. Am intrat în serviciu 
abia azi dimineaţă. 

— Atunci, cine le-a adus? Dr. Morea pretinde că nu 
dumnealui! 

— Nu ştiu, domnule doctor. Dar oricine le-a adus, n-a făcut-o 
cu intenţie rea. _ 

— Şi cine l-a convins să înghită somniferul? Intrebă Morea. 


Fata, drăgălaşă din orice parte ai fi văzut-o, privi cu multă 
detaşare către cei doi bărbaţi, aşa cum priveşte o femeie nişte 
bărbaţi oarecare, când e îndrăgostită de unul singur. Se mai 
întâmpla şi asemenea miracole şi-n zilele noastre 

— Nu ştiu, v-am spus că n-am fost de gardă astă noapte. ŞI 
acum ce porunciţi? 

— Scoate-i pansamentele de pe ochi! 

— Insă mai doarme. 

— Scoate-i pansamentele! 

Tkiăra femeie i le scoase, cu multă delicateţe, Morea se 
întrebă dacă îndrăci tul ăsta de Clenciu ar fi procedat la fel de 
delicat, ar fi tras leucoplastul ce ţinea pansamentele, brusc şi 
brutal. Totuşi, în cursul acestei operaţiuni, efectuată cu mare 
grijă, Sergiu Ghepard se trezi. Clenciu înaintă spre pacient, dar 
Morea, în acelaşi timp, îl înlătură, mai bine zis îl îmbrânci. Se 
aplecă. 

— Sergiu! Deschide ochii! Mă vezi? 

— Domnul Morea! Dacă sunteţi aici, mă consider salvat! E aici 
şi domnul doctor leleean? 

— Cum mă vezi? Insistă „Leonidas 
iigură? 

— Şi după voce şi după figură. Văd neclar, totuşi v-aş fi 
recunoscut şi fără să-mi vorbiţi. Băiatul se ridică în coaste. >lu-l 
văd pe domnul leleean, de ce n-a venit? 

— Doctarul leleean e la datorie, pe şantier, spuse cu 
bunăvoință şi fără gelozie, Morea. Ştia că Balduin e preferatul 
băieţilor, înaintea lui, dar nu-i păsa. Nu putem părăsi şantierul 
amândoi. Te vom vizita pe rând, iar când împrejurările o vor 
permite, amândoi. Vor veni şi colegii tăi. Deocamdată ai din 
partea lor nişte atenţii. Ce sunt acestea? 

— Portocale, răspunse Ghepard. 

— Dar în cutia asta ce vezi? 

— Cred că... bomboane. 

— E ciocolată făcută în casă, cu lapte praf străin şi cacao, din 
partea lui Vişinescu. Ai şi lămâie, şi zahăr. Încă nu e vezi bine, 
dar nu fi îngrijorat, e din cauza arsurilor, dar şi a Atropinei care- 
ţi dilată pupilele. Ştii desigur ce este Atropină, eşti şi chimist. 

— Bineînţeles că ştiu. Trebuie să rămân multă vreme aici? 

— În câteva zile vei fi iar printre noi. Dar în acest timp, noi 
vom fi mereu aici, pe rând. 


t 


După voce sau după 


— Vă veţi plimba tot timpul prin spital ca pe Bulevardul 
Paviişta? 

„Leonidas “abia-l băgă în seamă pe ăsta ce încerca să facă pe 
durul şi nu se enervă defel. 

— Sigur, domnule doctor Clenciu, ca pe bulevardul cum îi 
ziceţi. Sergiu Ghepard e pacientul nostru şi încă unul dintre cei 
mai iubiţi. 

— În acest caz, de ce nu aţi avut grijă să nu-şi picure-n ochi 
clavusin? Muşcă dr. Clenciu. 

— Nu poţi avea grijă de toate şi de toţi, dvs. De ce nu vă 
mascaţi ticul nervos, de ce nu aveţi grijă să vă mascaţi ticul 
nervos al mâinii drepte? Muşcă şi mai otrăvit „Leonidas44. 

Uluit, jignit că un baron prins într-o privată pe vine, Clenciu îl 
săgetă pe Morea, apoi îşi privi mâna dreaptă. Toţi o priviră. Acea 
mâna dreaptă, zvâcnea la răstimpuri, ca o broască-n agonie. 
Strânse furios pumnul, însă chiar atunci acel nerv afurisit ce 
controla braţul îşi bătu joc de medicul cel dur şi pumnul avu un 
cutremur. Drăguţa asistentă urmărea cu nepăsare scena, puţin 
îi păsa de ifosele şi ticurile lui Clenciu, nici de Morea nu-i păsa; 
bolnavul cu ochii arşi de clavusin era drăguţ, semăna cu iubitul 
ei... 

Clenciu era foarte nervos. O privi pe drăguţa asistentă al cărei 
coc înalt, negru, abia ascuns de bonetă, semăna probabil cu 
frizura Cleopatrei, aşa cum o văd unii dintre regizorii italieni mai 
cu faimă.’ Renunţă la războiul cu Morea, căuta ceva tăios la 
adresa asistenţei ce asistase la umilirea sa, dar nu găsi nimic 
deosebit, demn de humorul său straniu. Considera că are un 
humor straniu. 

— Fii fără grijă, Sergiu, făcu Morea, extrem de destins. Te faci 
bine. Te îngrijeşte unul din cei mai buni medici din ţară. 

— Domnul doctor pe care-l văd acolo, e unul din cei mai buni 
medici din ţară? Întrebă cu naivitate Ghepard. 

— Vorbesc de academicianul Horăscu. El te îngrijeşte „Prin 
corespondenţă*4. la spune, Sergiu, cine ţi-a adus florile? Cine ți- 
a dus la buze somniferul? 

Ghepard întoarse ochii spre noptieră. Culorile florilor începură 
să joace, să cânle... 

— Nu ştiu nimic exact, spuse, ridicându-se uşor, rezemându- 
se mai comod de pernă. Dumneavoastră şi doctorul leleean aţi 
plecat... Dar a venit marele detectiv... apoi aţi venit iarăşi, 


dumneavoastră şi domnul doctor leleean... Aţi plecat 
împreună... 

Bolnavul se ridică şi mai mult. O privi pe faţă. Şovăi un pic. 

— Domnişoara cine e, dacă nu e cu supărare? 

— Sunt asistenta Dragoş, spuse fata, cu simplitate. 

— Însă nu Dragoş-Vodă, zise Ghepard. 

— Int niciun caz, nu, spuse fata. 

— Soră, zise Clenciu, nu mai avem deocamdată nevoie de 
dumneata. 

— Sunt asistenta medicală Mariela Dragoş, spuse fata. 

— Să rămână, dacă e voie, spuse Ghepard. 

— Să rămână! Dorinţa bolnavului e dorinţă lui Dumnezeu, 
parafrază Morea. 

Clenciu nu spuse nimic. 

— Nu ştiu nimic exact, spuse Ghepard, trecând cu vedere* - - 
u vederea, vorba vine - mutrele şi atmosfera încordată După ce 
au plecat comisarul Cornea, doctorii Tel- cean şi Morea, a venit 
cineva... mi-a dat somniferul şi mi-a dus la buze paharul cu apă. 

— Era o femeie? 

— Bineînţeles, o femeie, aprobă Sergiu Ghepard. Altfel n-aş fi 
luat somniferul. De flori, nu ştiam nimic. Apoi, necunoscută aia 
mi-a vorbit, mi-a spus un fel de poveste de adormit copiii, cu o 
pisică mică şi lipsită de experienţă, care fuge de acasă, dornică 
de aventuri, deşi nu avea idee ce sunt aventurile. Pisica aia 
mică iese din oraş, sau poate din sat şi dă de un pod. Un pod 
peste un pârâu. Nu ştia le ce folosesc podurile, şi la ce folosesc 
phâurile... De unde să ştie? Pentru o pisică mică, un pod, chiar 
un podeţ, e înfricoşetor, aşa că pisica aia mică, evitând podul, a 
vrut să treacă direct prin apă, şi-a vârât lăbuţa în pârâu, dar a 
scos-o imediat, pisicilor nu le place apa, lor din instinct le place 
tuica, wihisky-ul, iar ca mâncare, usturoiul şi şoarecii. 

— Aşa suna povestea, cât îmi aduc aminte. Aşa că pisica aia 
mică şi lipsită de experienţa vieţii, şi-a scos lăbuţa aia mică din 
apă şi... şi... eu am adormit. 

— Ştim, spuse Morea. Am fost aici când dormeai tun, erai 
singur, doar cu buchetul de flori. 

— Cine mi l-a adus? 

— Probabil persoana caro ţi-a narat povestea cu pisica aia 
mică. Domnişoară asistentă Dragoş, eşti amabilă să-i pui 
pacientului niţel colorant în ochi? 


— Cu plăcere, domnule doctor, zise fata, fără a-l privi pe 
Clenciu. Cu gesturi sigure, picură colorant în ochii lui Ghepard. 
Clenciu era foarte preocupat să-şi stăpânească mâna dreaptă, 
să nu mai sară ca o broască. Totuşi încercă să ia conducerea 
situaţiei. 

— Acum, vii cu mine, domnule elev! 

— Voi merge şi eu. 

— Nu, domnule doctor... cum te-o fi chemând! 

— Şi cine mă poate opri? Nu cumva dumneavoastră? Strigă, 
acum chiar strigă Morea. 

Stăteau în picioare. Morea nu prea înalt. Clenciu nu scund de 
tot. Dar nu conta nici fizicul, nici nimic, blestematul de Cristian 
Morea câştigase şi acum partida. El o câştigă totdeauna - ciudat 
- după ce o considera gata pierdută. Îl duseră pe Ghepard în 
odaia cea întunecată, îl puseră pe scaun, îi fixară bărbia. Morea, 
dintr-un fel de complezanta ce nu prevestea nimic bun, spuse: 

— Examinaţi-l, domnule specialist. 

Clenciu trecu în partea cealaltă, mută fascicolul de lumină de 
la un ochi la altul, mormăi ceva de neînțeles, în orice caz 
dezaprobator. 

— O, 0,0, m, m, m! Mormăi şi Morea. Deci aceasta e părerea 
Dvs. Acum, daţi-mi voie să văd şi eu. Rămâi pe loc Sergiu. 
Morea trecu în locul lui Clenciu. Picăturile ţi le-ai pus mai întâi în 
ochiul stâng? 

— Da în stângul, ca de obicei. 

— Câte? 

— Prima n-a nimerit exact, aşa că am pus-o şi pe-a doua. 

— A nimerit şi prima. Ochiul sing e mai atins. Dar n-avea grijă, 
se vindecă iute. Nu e aşa că stângul e mai lezat, domnule 
Clenciu? 

— Vreau să văd şi eu, spuse fata cu frizură ca a Cleopa- trei. 
Acum îşi dăduse jos boneta şi i se vedea cocul întunecat. „Păr la 
fel de bogat ca şi a lui Marifelis, ca şi a Flan- drei “gândi Morea 
în numele marelui detectiv şi poate şt-al lui Balduin. 

— De ce ţii neapărat să vezi? Vorbi la fel de nervos Clenciu. 

— Lucrez la o clinică de oftalmologie. Incă n-am văzut o 
arsură provocată de r-Invusin. Imi strică să văd, să învăţ? 

Clenciu ridică din umeri. O fi fost el un mic dur, dar ceda pas 
cu pas... 

— Mai priveşte o clipă, domnişoară asistentă, spuse Morea. 


Vezi colţul din dreapta al ochiului stâng? Vederea pacientului 
nostru se va restabili, îndrăznesc să spun că are să vadă şi mai 
bine ca înainte, chiar dacă sună ca un paradox, dar acel mic 
semn roşu, înconjurat de alb „obraznic “, îi va rămâne pentru 
mult timp, poate pentru totdeauna. Va fi un semn de frumuseţe 
pentru femei, un indiciu sigur pentru poliţie. Dar să sperăm că 
nu va avea de-a face decât cu cea dinţii categorie. _ 

— Tot academicianul Horăscu te-a învăţat asta? lIntrebă 
Clenciu care, între timp, îşi recâştigase o bună parte a ţâfno- 
şeniei. 

În apărarea lui Clenciu şi a lui Morea, poate ar mai trebui spus 
câte oeva. Posibil că acest Matei Clenciu să fi fost un excelent 
oftalmolog, cu toate lipsurile sale. Morea, şi el un excelent 
generalist, şi pe deasupra un intuitiv. Citise mult, era la curent 
cu toate, în materie de medicină, în sfârşit, aproape cu toate. Nu 
fusese studentul academicianului Horăscu, nici vorbă, nu 
vorbise cu el la telefon, minţise cu neruşinare, dar avea o vastă 
experienţă, în toate domeniile, făcuse şi pe mamoşul, tratase 
maladii pe care! E-a inventat, spre marea noastră desfătare 
secolul XX, şi niciodată intuiţia nu-l înşelase. Cu o singură 
excepţie: ... dar asta se întâmplase de mult, în tinereţe, or dr. 
Cristian Morea nu mai era tânăr aşa cum încerca să-şi închipuie 
el, mai ales, în unele momente de euforie... Dar în clipele de 
non-euforie, îşi dădea seama că nu mai e tânăr, şi regretă. Ce 
regreta? Că nu ajunsese la premiul Nobel, la titluri, funcţii? Nici 
pe departe! Nu dădea două parale pe dolarii ăia găunoşi, pe 
titluri şi funcţii. Poate regreta tinereţea dusă, poate-i părea rău 
că la vârsta lui nu are alături o femeie dragă. Bizarele povesti 
despre Marifelis şi, oarecum, despre Flandra, aduseseră în 
memoria lui o anumită fată - ce importanţă are numele ei?! Un 
vis de fată, o veritabilă căprioară, doar că locuia într-un oraş 
îndepărtat, dar se decisese s-o ia de nevastă, şi fără să-i mai 
scrie, fără s-o prevină, făcuse o lungă şi neliniştită călătorie 
până în acel oraş îndepărtat şi o găsise pe cea care-i stăpânise 
virusile - bine tăinuite - gata măritată. Melodramă într-un singur 
act. Finiş. O învăţătură pentru bărbaţii ce-şi închipuie că femeile 
aşteaptă oricând... şi oricât. 

— Urmează tratamentul! Decise Clenciu. Atropină! 

— Bineînţeles, domnule doctor, spuse asistenta Dragoş, cu 
voce supusă, voce care contrasta cu o anumită intonaţie din 


care reieşea că ştie bine în ce constă tratamentul. Luă atropină 
şi se apropie de bolnav. 

— Sergiu, spuse Morea, după atropină şi celelalte 
medicamente, ţi se pun iar pansamentele. N-ai să mai vezi 
nimic. Acum mai vezi ceva... Chiar nu ştii cine ţi-a adus florile? 

Clar că Morea - ce ambiţie ciudată la un tip ca el - ţinea să 
rămână în prim plan. Privirile frumoasei asistente îl urmăreau 
aprobator. Dr. Clenciu nu se bucura de popularitate în clinică, şi 
pitibabil pe nedrept! Sergiu Ghepard întoarse capul, privi iacă o 
dată florile, îşi miji ochii în- cerrind să le distingă mai bine. 

— Nu ştiu cine mi-a adus florile, cine m-a convins să iau 
somniferul şi cine mi-a spus povestea cu pisica aia mică. Dar 
unele dintre flori seamănă cu nişte ochi de lup, noaptea... 

Morea râse cu multă plăcere, Clenciu îl examină, iarăşi 
indignat, asistenta îl privi cu interes. 

— Ce am zis eu? Acele floricele albe ai'gintii, seamănă cu 
nişte ochi de lup, sau de lupoiacă, noaptea. lată că şi prietenul 
meu Ghepard şi-a dat seama! 

— Şi cui aţi mai comunicat această epocală descoperire? 

— Ei, cui! Azi-noapte, pe la miezul nopţii, colegului dr. lelcean 
şi marelui detectiv Maximilian Comea. 

— Aţi fost la miezul nopţii aici? 

— Bineînţeles! Am făcut un mic congres! 

— Soră... cum te cheamă! 

— Sunt asistenta Mariela Dragoş, domnule doctor. 

— Nimeni, fără aprobări speciale nu mai intră aici! 

Morea îl apucă de guler pe Clenciu, gest absolut reprobabil. 

— Ascultă doctore! Nici măcar forţele iadului nu mă vor 
împiedeca să vin la bolnavul meu. Domnişoară asistentă, vă rog, 
mertiolat în amândoi ochii. 

— Dumneata pe cine asculţi, soră? 

— Sunt asistentă! Pe cine să ascult? Punând întrebarea, fata 
deja picura acel medicament numit mertiolat în ochii lui Sergiu. 

— Şi acum, te rog, kanamicina, dar fără lopăţica aia din 
plastic, direct din tub, de-a lungul sacului conjunctival. 

— Cunosc acest procedeu, spuse fata, şi-i zâmbi lui Morea 
plină de bună dispoziţie. 

— Ce înseamnă toate acestea? Zbieră Clenciu. 

— Înseamnă o inspirație de moment, poate genială. 
Inspiraţiile fulgerătoare sunt şi geniale. Inseamnă că aici a 


pătruns Marele Inchizitor al Lupilor, răspunse foarte calm Morea. 
Totuşi, totuşi, cine i-a adus florile lui Sergiu Ghepard? 
Dumneavoastră, cumva, domnişoară Dragoş? 

— Din păcate nu, răspunse fata, roşind fără să vrea. (Ce 
tâmnpenie a autorului! Cine roşeşte cu voință?) L-am văzut pe 
acest pacient abia azi-dimineaţă. 

— Mă, Sergiu, zise Morea, prea multe enigme! Chiar nu ştii 
nimic? 

Ghepard îl privi pe „Leonidas “. Avea ochii roşii, tulburi, totuşi 
era drăguţ şi invidiabil de tânăr. 

— Nu ştiu, spuse şi zâmbi iar. Cine să^mi fi pus pe buze 
somniferul? Presupun că o infirmieră, sau o doctoriţă de pe aici. 
Aceeaşi persoană mi-a spus şi povestea. Cât despre flori nu ştiu 
chiar nimic. Povestea cu pisica aia mică şi ria, care vrea să 
treacă peste pârâu, dar îşi udă lăbuţa şi... 

Medicamentul numit Kanamicină, un unguent, se răspân- dea 
ca o peliculă pe ochii bolnavului, orbindu-l total, el auzi aşa 
deschizându-se, dar acum nu mai vedea nimic, şi ar fi a'vut ce! 
Dar urechile îi ţinură loc şi de ochi, cum se întâmpla în astfel de 
cazuri, un organ îl înlocuieşte pe altul, mă rog, dacă nu ştiţi. 

— Balduin! Exclamă Cristian Morea. De ce n-ai rămas la post 
cum am convenit noi doi? Cum de-ai intrat iarăşi aici, domnule 
Maximiiian Comea? Cum de te-au lăsat iarăşi să intri aici? Cum 
de nu te-au arestat? Cum de nu te-ai arestat singur? Şi, voi 
băieţi! (Apăruseră cei şase, din camera celor şapte). De ce nu 
sunteţi la lucru? Tăceţi! Linişte! Care din voi a adus aceste flori? 
Care din voi i-a debitat lui Sergiu azi-noapte o poveste tâmpită 
cu o pisică mică şi zăpăcită ce vrea să treacă o apă? 

— Nu e o poveste tâmpită, protestă Ghepard. Doar că nu-i 
cunosc continuarea... am adormit. 

— Te rog să stai liniştit, domnule elev, spuse asistenta Mariela 
Dragoş. Trebuie să-ţi pun pe ochi pansamentele. 

— Nu mai vreau pansamente! Vreau să văd! 

— Ca să vezi, mai întâi trebuie să nu vezi, declară autoritar, 
dar nu fără o anumită înţelepciune, improprie desigur tinereţii, 
asistenta. 

— Aici nu e clinică ci balamuc, zbieră Clenciu. Mă duc să 
reclam sus! 

— Reclamă şi mai sus, îi zise Morea. La sfântul Panf- nutie! 

Clenciu ţâşni din rezervă, ca un glonţ. 


Asistenta începu să lipească pansamentele pe ochii lui 
Ghepard, se răsti la cei care, strângându-se-mperjur o deranjau, 
termină repede cu pansamentele, se ridică, îşi scoase boneta 
pentru a-şi şteiţe fruntea, dar nu era transpirată, era doar o 
cochetărie, voia să-şi afişeze frumosul păr negru, apoi, parcă-i 
tinu locul doctorului Clenciu, care evadase. 

— Bolnavul are nevoie de linişte şi nimeni n-are voie să 
fumeze! Şi deschise şi mai larg fereastra. Câteva ţigări aprinse 
zburară afară ca nişte rachete. Noroc că sub fereastră nu se afla 
un butoi cu explozibil care să facă bum! Noroc că... şi aşa mai 
departe. Domnişoara Dragoş se retrase îmr-un colţ cu braţele 
încrucişate. Băieţii îl asaltară pe Ghepard cu întrebări, Morea şi 
Balduin ciuleau urechea să audă dacă nu apare armata a 10l-a 
de cavalerie a lui S. M. Budionnâi, să-i evacueze de acolo, 
Maximilian Cornea o studia pe fată, nu în calitate de cuceritor, ci 
de poliţist, încercând să stabliească o asemănare cu Flandra, 
poate cu Marifelis... nu, imposibil, aceasta e o brunetă 
autentică, deşi cu femeile nu poţi şti niciodată ce „va urma“... 

— Vă rog, interveni fata, mai puţină gălăgie. Şi aşa va ieşi 
scandal! 

Ghepard, acum cu pansamentul la ochi, se ridică iar. 
Ascultase încordat glasul asistentei. 

— Domnişoară, zise el, şi toţi rămaseră uimiţi, nu 
dumneavoastră mi-aţi spus povestea cu pisica aia mică? Nu 
dumneavoastră  mi-aţi spus cândva... cândva... despre 
posibilitatea de a vedea stelele mişcătoare de pe cer? 

Asistenta-şi făcu loc şi-i puse mâna pe frunte. 

— Nu ai febră, constată. Cum de-ţi vin în cap asemenea 
năzbâtii, domnule elev? 

— Aşa este prietenul nostru, are capul plin de năzbâtii şi 
trăsnăi! Ghepard recunoscu vocea lui Halalaie. Acesta vorbi iar. 
Dar, cred, o poveste cu o pisică mică, nu poate fi spusă decit de 
o femeie. O năzbâtie cu posibilitatea de a vedea stelele 
mişcătoare de pe cer, nu cred că poate trece prin capul unui 
bărbat. În sfârşit, a duce flori, iarăşi, după câte ştiu din cărţi, nu 
le vine în minte bărbaţilor, trebuie să le aminteşti chestia cu 
florile. Nu trebuie să fii un mare detectiv, bunăoară ca 
Maximilian Cornea, ca să-ţi pui întrebarea: în naraţiunea cu 
pisică mică, şi cu ste/ele mişcătoare, şi cu florile, pare să fie 
implicată aceeaşi persoană, o femeie. Ce zici, Sergiu? 


Acela, pus în încurcătură, nu avu când să răspundă, că uşa se 
deschise. Toţi, cu excepţia lui Ghepard, văzură un bărbat în 
plină „cură de îngrăşare “, cu barbă bogată şi în întregime 
căruntă. În spatele lui se itea Clenciu. Acela că- 

Unt, rămase în uşă, mai trase un fum din ţigara Kent şi o 
aruncă peste urmăr, pe culoar. Apoi înainta, nu făcu niciun 
comentariu, îşi plimbă nişte ochi liniştiţi asupra bogatei adunări, 
apoi nările i se dilatară. Avea ochi mici, pătrun- sâitori, şi părea 
că nu are nevoie să poarte ochelari. Aspiră îndelung şi constată: 

— Aici s-au fumat Mărăşeşti fără filtru. Carpaţi fără litru şi un, 
un singur Snagov. 

— Nu toţi au Kent, domnule director Sereteanu. Morea, 
singurul ce mai avea o ţigaretă aprinsă între degete, o truncă pe 
fereastră, peste capetele câtorva. 

— În aceste condiţii nu mă mai implic! Ghepard recu- r. Oscu 
vocea lui Clenciu. Nu-mi asum nicio răspundere. 

— Domnişoară asistentă! la de pe ochii bolnavului drăciile 
alea! 

— Slavă domnului! Suspină Ghepard. 

— Acum, domnule brigadier, spuse directorul Seretea- du. 

— Şi se întrerupse, citi din fişe: „Sergiu Ghepard... hm... 
arsură cu Clavusin, probabil caz unic în analele oftalmologiei... 
eşti un deschizător de drumuri, iar eu sunt Sereteanu losif, 
directorul acestui spital, şi-ţi doresc numai tine! Apropo de 
ţigări, domnule Morea. Am şi eu câte un amărât pachet de Kent, 
dar să ştii că nişte comisii, au stabilit, nu ştiu unde şi când, 
aceste ţigări pretenţioase, Eent, Pali Mall etc., sunt printre cele 
mai toxice din lume, cică ar conţine şi o infimă doză de 
arsenic... De necrezut, na? Domnişoară asistentă, ia te rog un 
tampon şi şterge de pe ochii bolnavului prisosul de unguent. 
Mulţumesc! Acum, domnule brigadier, spune” mi câte persoane 
vezi în cameră. 

Sergiu Ghepard îşi roti privirile. Avea ochii roşii şi pupilele 
foarte dilatate. „Unsprezece”, rosti, cam nesigur. 

— Dar pe mine mă vezi? Cum mă vezi? 

— Nu tocmai clar... 

— E şi normal! Totuşi, nu distingi nimic pe figura mea? 

— Purtaţi barbă... albă... 

— Aşa e, port barbă, contrar tuturor uzanțelor. Şi albă, ş nu-s 
vesel din pricina asta, dar sunt vesel că eşti pe ca- Ita cea bună, 


vezi, distingi culorile. Şi acum, la loc pansamentul! 

Asistenta se execută, Sergiu Ghepard gemu, dar se supuse, 
ce să facă? 

— Observ aici o groază de provizii, spuse directorul. Ce i-aţi 
adus, aici? 

Vocea lui Halalaie: - Smochine. Îi plac smochinele, parcă se 
scuză, de data asta foarte timid, Halalaie. 

— Smochine! Se miră Sereteanu. Eu de când caut, din 
porunca neveste-mi! Unde le-ai găsit? 

— În port. De la un grec. De fapt, grecul era arab. 

— Luaţi-le pe-ale mele, interveni Ghepard. Colegul meu se 
înşală, nu pot suferi smochinele! 

Sereteanu: Nu încerca să mă mituieşti. Ce este în borcanul 
acela? 

Vişinescu: Smântână. Îi place la nebunie smântână. 

Sereteanu: Oui nu-i place! Dar acolo, în punga aia? 

Vrapciu: Lămii. Se dă în vânt după lămii. 

Sereteanu: Cine nu se dă-n vânt după lămii! Şi-n pachetul 
acela? 

Voiazatzis: Prăjituri, indiene, doboşuri şi altele. Prietenul 
nostru moare după prăjituri. 

Sereteanu: Cine, nu? Şi acolo? 

Fodoreanu: Covrigei calzi încă, presăraţi cu mac, din belşug. 
Lui Sergiu îi plac la nebunie covrigeii. 

Sereteanu: Şi mie. Dar acolo? 

Fără să scoată o vorbă, lancu despachetă micul său aparat de 
radio. 

— Bine, avem şi muzică! Cine a adus apilarminotrop? 

— Eu zise Morea, sunt nişte vitamine care... 

— Ştiu şi eu ce sunt vitaminele, doctore, zise Sereteanu. Cum 
ai făcut rost de apilarminotrop? 

— La „negru “, bineînţeles. 

— Hm! Şi doctorul leleean, ce i-a adus? 

— Vitamina B, vitamina B-6, vitamina A, picături şi tablete, 
antigripal şi carbocif, în caz de nevoie. 

— Vei fi mai bine îngrijit dintre toţi bolnavii pe care i-am 
cunoscut, domnule brigadier! Nici nu ştiu de ce te-au mai adus 
la spital, făcu şi ironic şi apreciativ, temutul director - fiindcă era 
cu adevărat temut, dar şi stimat. Cine ţi-a adus florile. Nimeni 
nu zise nimic. Dumneata, domnişoară asistentă? 


— Am mai răspuns la întrebarea asta, răspunse bine dispusă 
Mariela Dragoş. Nu eu le-am adus, l-am cunoscut pe acest 
pacient abia azi-dimineaţă. 

— Şi-atunci, cine? 

s— Orhidee pentru Marifelis 

— Nu vă mai frământaţi pentru flori, interveni Ghepard. Eu 
bănuiesc cine mi le-a adus... 

— Ei bine, cine? 

— De fapt, nu ştiu cine. Dar bănuiesc că sunt de la o fată care 
mi-a spus cândva că „are capacitatea de a vedea stelele 
mişcătoare de pe cer.. 

Sereteanu abia zâmbi şi nu făcu niciun comentariu la această 
afirmaţie incomentabilă. Zise: 

— Deplina vindecare a domnului brigadier, va fi o mân- drie 
pentru noi, dar mai ales pentru Dvs., domnilor doctori Morea şi 
lelcean. Aveţi oricând acces la pacientul vostru. Şi voi, băieţi, 
dar nu toţi deodată, câte unul, doi, cel mult. Aduceţi-i mici 
atenţii, dar nu un maldăr ca acum! Unde punem toate astea? 
Să-i aduceţi şi crudităţi, şi acum atenţie, cred că doctorii voştri 
v-au prevenit, eu doar repet: Sergiu Ghepard nu are voie să 
consume nicio picătură de alcool, fie tare, fie, „inocent11. Şi ar fi 
bine să nici nu fumeze. Dis- traţi-l cum puteţi când veniţi la el, 
dar nu-l solicitaţi, nu-l obosiţi. Am să-i aduc un calmant ce 
relaxează. _ 

— Dar cu tratamentul propriu-zis, ce facem? Intrebă Clenciu. 

— Cred că cel „ghicit “de dr. Morea e bun. Continuăm aşa, 
Atro, Meri, Kana, de două ori pe zi, cu schimbarea 
pansamentului. De rest se va îngriji mama noastră natură. 
Sergiu, când vrei să mergi la toailetă, apeşi pe sonerie. Apeşi şi- 
n alte cazuri dacă e necesar. i 

— Când credeţi că ni-l redaţi pe băiat? Intrebă Balduin. 

— Facem totul ca să iasă din spital cât mai iute cu putinţă. E 
vorba de câteva zile, sper. Cu condiţia să fie disciplinat, să nu 
facă nazuri când i se face tratamentul şi... şi să fie bine dispus. E 
foarte important! lar ca să fie bine dispus, să i se aducă din 
când în când flori. 

— O să-i adu «şi eu, din când în când, se oferi asistenta 
Dragoş. 

— Mulţumesc, domnişoară asistentă, dar sper că mi le va 
aduce fata ce vede stelele mişcându-se pe cer şi care mi-a spus 


o poveste cu o pisică mică şi ria care vrea să treacă un pârâu... 

— Se tot născoceşti, domnule brigadier? 

— Nu născocesc, domnule director! 

— Şi cine e fata? 

— Nu ştiu... 

— Cu atât mai romantic. Şi eu am fost cândva un romantic, 
dar viaţa a făcut din mine un om rău. Dacă nu se respectă cu 
stricteţe recomandările medicilor, şi dacă se mai întâmplă să 
mai dau în odăiţa asta de o asemenea îmbulzeală, o să aflaţi dt 
sunt de rău! 

Directorul Sereteanu losif ieşi, nu fără a-i arunca o privire 
iscoditoare marelui dectetiv care nu spusese un cuvânt, se 
tinuse „în umbră “cum sună expresia. 

Asistenta Dragoş se duse la chiuvetă şi schimbă apa la flori. 
Clenciu o urmări cu o privire de gheaţă. Aceeaşi privire trecu 
peste cei prezenţi. Avea mare chef să-i vadă plecaţi pe toţi. 
Morea îşi zise că trebuie să păstreze cât de cst relaţii cordiale ou 
acest Clenciu. 

— Şi-acum, voi, băieţi, trebuie să ieşiţi. Mai rămân eu, cu dr. 
leleean şi cu scumpul nostru M. C. 

— Şi eu plec, spuse Clenciu, şi domnişoara asistentă, avem 
treabă până peste cap. Rămâneţi, dar nu mai mult de cinci 
minute. Şi se duse, urmat de asistentă. Din uşă faţă le făcu 
semn cu ochiul. 

— Ce om cu suflet uscat, doctorul ăsta, comentă Ghepard. 

— Cred că te înşeli, îi luă apărarea „Leonidas “. Cred că în 
fond e un om bun şi un bun medic. Să ştii Sergiu că fără 
asemenea oameni severi şi uscați, cum le zici tu, o instituţie 
severă şi uscată ca un spital, s-ar duce de râpă. Noi am cam 
încălcat disciplină, e drept... 

— Am o problemă delicată, dar nu foarte, spuse Baldu- în. Ţi-a 
venit o scrisoare de-acasă şi, prin forţa împrejurărilor, am 
deschis-o eu, împreună cu Morea, nu ca să fim indiscreţi, dar 
poate efi era ceva important. Şi bine am făcut: părinţii tăi, 
împreună cu sora ta, îşi anunţă sosirea pentru sâmbăta viitoare. 

— În niciun caz protestă Ghepard. Nu vreau să mă vadă aici! 
În niciun caz! 

— În niciun caz nu te enerva! Dacă vrei să te faci bine. 

— Până sâmbătă, nu cred că ies de-aici. 

— Până sâmbătă - în niciun caz. 


— Vă rog, zise Ghepard. La Halalaie, sau la Vişinescu s «află 
portmoneul meu cu acte şi bani. Luaţi bani de acolo iar adresa... 

— Las-că facem noi decontarea, iar adresa ta + aven, spuse 
Balduin. Vom trimite telegrama chiar acum, dia «ras. 

— Vă rog. Spuneţi în telegramă că am plecat în delegaţie, şi 

că... 
— Las-că scornim noi ceva, împreună cu marele doctor Morea 
şi marele detectiv. Fii liniştit. Poţi să manevrezi aparatul de 
radio şi fără să-l vezi, sunt convins. Ascultă muzică, relaxează- 
te, relaxează-te şi când eşti odihnit, conoentrează-te. Relaxarea 
şi concentrarea sunt lucruri ale dracului de dificile. 
Concentrează-te asupra ideii că trebuie să te vindeci cât mai 
repede, şi gândeşte-te la ochii tăi, dar gândeşte-te „din interior”. 
Înţelegi? 

— Înţeleg prea bine! Nu uitaţi de telegramă! Vă rog! 

— Bine, Sergiu. 

Din uşă M. C. ÎI întreabă: 

— Chiar nu ştii cine ţi-a adus floride şi ţi-a spus povestea? 

— Lasă-l comisare! Acum e într-adevăr obosit! Foarte obosit! 

HALALAIE Intră păşind moale, neauzit, nu 

Chiar în vârful picioarelor, ci mai mult pe muchea labelor, aşa 
cum îşi închipuia că fac lupii, de nu e sigur că lupii au o muchie 
la labele lor. (Iarăşi lupii!). Era mai mult blond, cu părul uşor 
ondulat, nu tocmai înalt, cu pomeţii obrajilor proeminenţi. O 
reminiscență mongoloidă, vreo strămoaşă o fi păcătuit cu unul 
venit de departe? Totul e posibil. Înaintă către patul în care 
suferea Sergiu Ghepard. Dar Ghepard avea urechile ascuţite, 
acum îi ţineau loc şi de ochi, îi suplineau, şi Ghepard nu dormea. 

— Bine aţi venit, zise „domnul brigadier”. Cine sunteţi? Ba nu, 
care eşti? Cineva din „haită”! Taci, vreau să ghicesc! Tu eşti, 
Emilian? 

— Eu, recunoscu Halalaie, ruşinat că nu-i reuşise figura cu 
paşii de lup. Cum ai reuşit să ghiceşti? Mi-ai recunoscut paşii? 
Mergeam absolut neauzit, şi devenisem invizibil ca şi M.C. 

— Cu nasul te-am dibuit, Emilian. Dacă vrei să fii cu totul 
„invizibill14, renunţă la spuma „Famiec “, eşti singurul dintre noi 
care o foloseşte după ras. Puţe de trăsneşte! 

— Ce mare detectiv, eşti, Sergiu! Ai să-l concurezi pe M.C. 
Am venit în haită, dar nu te vizităm decât câte unul, să nu se 
mai supere pe noi doctorimea de pe aici. Am tras la sorţi pentru 


onoarea de a te vizita. Sorţii mi-au fost favorabili. Ţi-am adus 
pişcoturi, prăjituri, brânza triunghi şi... 

— ŞI, şi! la deschide noptieră, Emilian! Halalaie se execută, 
trase de uşiţa noptieri şi o parte din obiectele ce abia mai 
încăpeau acolo se rostogoliră afară. Cutiuţe, cutii, borcane, 
conserve, şi chiar casca de protecţie a lui Ghepard care nu se 
ştie cum de ajunsese acolo. Tocmai potrivit momentul ca în 
rezervă să apară o femeie înaltă, cu părul de un violet cam 
ţipător ce contrasta cu înfăţişarea ei austeră. Privi mormanul de 
provizii. 

— Voi cere, spuse, nu se ştie dacă în glumă sau nu, să se 
aducă aici un dulap şi un frigider mare, „Zil “. 

— Doamnă doctor... 

— Asistentă şefă Aurora Graţian. 

— Doamnă asistentă şefă, vom face imediat ordine. Halalaie 
izbuti se înghesuie toate înapoi în noptieră, chiar şi caschetă de 
protecţie. 

Vag amuzată, femeia urmări eforturile lui Halalaie. 

— Ce e cu acea caschetă de protecţie? Vrei să evadezi, 
domnule pacient? 

— Îmi pare rău, dar n-am idee cum a ajuns aici... Nu vreau să 
evadez. A 

— Pot să vă rog ceva, doamnă asistentă şefă? Intreabă 
Halalaie, mai sfios ca un mieluşel. Aş vrea să văd ochii 
prietenului meu. Afară, ceilalţi prieteni îmi aşteaptă raportul... 

— Ai noroc, tocmai am venit să-i schimb pansamentul. 

Lejer, cu pricepere, Aurora Graţian desprinse leucoplastul, luă 
pansamentele şi spălă ochii lui Ghepard. 

— Acum ai câteva minute ca să-ţi aeriseşti ochii, tinere. 

— Dar e gata vindecat, constată Halalaie. 

— Nu e încă vindecat, răspunse femeia. Dacă aveţi secrete, 
grăbiţi-vă, eu revin. Şi plecă. _ 

— Observi ceva pe mutra mea? Intrebă Halalaie. 

— Da! O zgârietură pe vârful nasului. Cine ţi-a făcut-o? 

— Eu, cu ghiara mea, e un test. Dac-o vezi, cât e de mică, e 
minunat. 

— Spune-mi noutăţi, ceru Ghepard. 

— Azi a sosit răspunsul la telegrama ta, expediată de doctori, 
dar iscălită de tine. Ai tăi şi-au amânat sosirea ou + două 
săptămâni, conform dorinţei tale. 


— Minunat. În două săptămâni vor fi pe şantier, dacă nu mai 
repede. 

— Sigur că mai repede. Am pregătit o mică poveste 
senzaţională pentru tine. Pe vremea când... 

Reveni asistentă şefă, picură mertiolat, puse kanamicina şi ce 
mai trebuia, aplică meticulos şi sigur pansamentele, şi se duse, 
nu fără tradiționala recomandare de a nu-l obosi prea mult timp 
pe bolnav. 

— Pe vremea când unchiul meu, istoricul Halalaie căuta... 

— Ştiu ce căuta, craniul lui Scorbowsky. Ştiu că, până la urmă, 
tu l-ai găsit. Altceva, Emilian! 

— Am şi o altă poveste senzaţională, dar, mai întâi, ci- ne-ţi 
aduce zilnic flori? 

— Mi le aduce noaptea. Nu ştiu cine e, dar e aceeaşi 
persoană. Şi-mi spune o poveste cu o pisică mică de tot, tigrată, 
cu botul alb. Mai întâi îmi dă calmantul prescris de Sereteanu. 

— O voce de femeie! 

— Bineînţeles. Am spus-o de la început. 

— Şi cum sună vocea? 

— Tocmai tu pui întrebări prosteşti, Emilian! Cum sună o 
voce? Întreabă-l pe marele inovator al prozei, Joyce, cum sună o 
voce! Ehe-hei! Ar fi în stare să descrie pe o mie de pagini, într-o 
singură frază, şi piciorul unui scaun - dar cum sună o voce! 

— Eu l-am citit pe James Joyce, zise Halalaie. 

— Şi eu, Emilian. Asta nu înseamnă că nu m^am plictisit de 
moarte. 

— Şi eu am căscat, citindu-l. Poate că nu e încă pentru noi, 
suntem prea „mici “. 

— Sau poate că nimănui nuni place, replică Sergiu, dar există 
un fel de snobism intelectual şi cu toţii se prelac că le plac 
diferite chestii greu de digerat, dar cu faimă... De unde faima 
asta? Aş zice că autorii ăştia, de mare notorietate între snobi, 
seamănă oarecum cu unchiul tău care căuta craniul lui 
Scorbowsky, sper că nu te superi, Emilian, tu ai humor! Dar tu n- 
ai găsit craniul lui Scorbowsky ăla, pe vremea aia încă behăiai în 
scutece, dacă te născuseşi deja. Incă o dată, nu te supăra! 
Craniul ăla l-au găsit nu ştiu câţi, parcă nu ştiu, şi toţi au devenit 
celebri peste noapte, iar unchiul tău a decedat înecat în glorie... 
Mă, Emilian, noi suntem răi la suflet şi foarte buni la suflet. Tu 
nu eşti istoric. Nici eu. Nu ne pasă de craniul lui Se. Noi suntem 


matematicieni. Te rog serveşte-te din noptieră cu ce-ţi doreşte 
inima şi mai du-le şi băieţilor. 

— Sunt ghiftuit, Sergiu. Şi băieţii sunt ghiftuiţi. Am să-mi 
aprind totuşi o ţigară, ca să fac pe grozavul, dacă-mi dai voie. 

— Aprinde tot ce vrei! 

— Mersi! Se auzi hârşăiiul chibritului. Să-ţi aprind şi ţie una? 

— Nu. li ascult pe doctori. Prima dată în viaţa mea. 

— Ţi-am adus de toate, dar nu ştiu unde drakku să le mai pun. 
Pariez pe un milion de dolari că nu ştii cine a intrat azi la noi în 
cameră. 

— Pune jos milionul! Ştiu! 

— L-am pus! Spune! 

— A intrat marele M. C. 

— Greşeală, Sergiu, ai pierdut milionul. A intrat Gică Rotaru, 
şoferul pe care l-a cotonogit, de dragul tău, dr. lei- cean. Înţolit 
ca un viconte, că avea o zi liberă. Se pare că l-au frecat rău ieri. 
Aducea un pachet mare, mare, numai stelele de cinema lipseau 
din el. A ţinut să facă împăcarea oficială şi cu medicii noştri, 
drept care în buzunarele sale se legănau şi două sticle cu vin 
ruginiu, din ăla de regiune care-i place doctorului Morea, i-am 
chemat pe doctori, au venit, Gică Rotaru a început o cuvântare, 
dar l-a oprit Morea: „Ei, ce facem dom Gică, deschidem sticlele 
alea, sau numai le privim? Să ştii că vorbele nu ţin de sete! 
“Matahala de şofer a râs şi i-a dat dreptate. A ciocnit cu doctorii, 
a fugit la Alimentară şi nouă ne-a adus bere. Are bani, băiatu. 

— Imi dau lacrimile de emoție, şi n-am voie să plâng, zise 
Ghepard. Şi cum rămâne cu povestea aia senzaţională? 

— N -am uitat! Unchiul meu era un năuc, fie-i ţări na uşoară, 
iar afacerea Scorbowsky l-a zăpăcit rău... Dar afacerea aia ţine 
de greşelile trecutului, în tinereţe, unchiul Halalaie a fost un 
adevărat om de ştiinţă, nu doar un istoric. Observaţie: În ultimii 
ani de viaţă ca aproape fiecare om de ştiinţă respectabil, şi 
bietul unchi elabora o teorie, ce stârnea cuvenita vâlva, iar în 
anul următor, el şi alţii elaborau altă teorie, dar nu mergea 
nimeni până la capăt. Se 

Pierdea în drum. Dar în anii tineri unchiul Halalaie a elaborat o 
teorie pe care a şi verificat-o. 

— Cu privire la omul zăpezilor? 

— De unde ştii, Sergiu? 

— Păi tu amintiseşi odată, într-un moment de bună dispoziţie. 


Dar n-ai dat şi amănunte. 

— Ţi le dau acum! Unchiul a escaladat înfricoşătorul pisc 
Walker... Mă crezi, Sergiu? 

— De ce să nu te cred? Până acu n-ai minţit niciodată în viaţă! 

— Unchiul era un alpinist în forţă, şi a preluat conducerea unei 
expediţii... 

— Stai puţin. Unde vine piscul ăsta... Walter? 

— Walker. În Alpii occidentali, versantul nordic al Ei- ger-ului. 

— Şi ce căutau acolo? Tot craniul lui Scorbowsky? 

— Acum n-ai humor, Sergiu! Ţi-am spus că verifica o teorie a 
sa în legătură cu omul zăpezilor. Partea aceasta a biografiei sale 
nu e cunoscută, deşi e cea mai frumoasă din perioada întregii 
sale vieţi. Deşi vorbea adeseori ironic despre unchiul său, 
Halalaie, îi păstra o amintire plină de ciudate nostalgii. Ei bine, 
în cursul expediției, într-o seară, s-a produs o defecţiune, şi a 
rămas într-o noapte, singur, atârnat în coardă, însă cunoscând 
şiretlicurile alpinismului, a reuşit să-şi facă un fel de culcuş... 

Ghepard asculta grav, întrebându-se până unde va merge 
Emilian cu născocirile. Dar dacă nu erau născociri? 

— Unchiul avea un ceas cu cadran fosforescent... 

— Cel de pe mâna ta, Emilian? Ţi l-a lăsat moştenire? 

— AŞ! Acesta e altul, nou. Acela /-a fost luatl 

— l-au furat ceasul, unchiului tău? Circulă şi pe piscul Walker 
„Bandiţii din Calabria “? 

— Mult mai rău! Sau, mai bine, cine ştie! La miezul nopţii fix 
unchiul a auzit ceva... La început crezuse că au coborât după el, 
să-l ajute - expediţia era formată din şase oameni, toţi curajoşi 
şi încercaţi lupi ai munţilor. „Hei! “a strigat bătrânul, tânărul de- 
atunci. „Sunt aici! “Zgomotul, sau mai bine zis fâşiitul, încetă. 
Unchiul aştepta. Auzi iarăşi fâşiitul, se apropia cineva, dar cu 
mare precauţiune. Deodată o fiinţă întunecată se profilă chiar 
lângă unchiul Halalaie. Acela îngheţase. Făptura îngăima nişte 
sunete într-o limbă absolut necunoscută! 

— Şi nu i-a proiectat un fascicol de raze drept în mutră, aşa 
cum fac doctorii cu mine? 

— Scăpase lanterna, îngăimă Halalaie. 

— O, o, 0, m, m, m! Aşa se întâmpla întotdeauna! Mârâi 
Ghepard. 

— Nu glumi, Sei-giu! Unchiul s-ar răsuci în mormânt dacă aş 
spune minciuni pe seama lui. 


— Cum? A decedat? Un om atât de preţios?! 

— Doar ţi-am spus! 

— Măcar se ştie unde e înhumat? Dacă, peste secole, urmaşii 
săi îi voi căuta craniul? 

— Încetează cu humorul de mic nivel, Sergiu! Făptura aia 
mătăhăloasă se tot foia în jurul unchiului. Ştii ce-i trebuia? 

— Voia să-l sugrume pe marele istoric? 

— Da de unde! Tot timpul încerca să apuce cu laba aia 
imensă, îngânând ceva, o melopee mai curând tristă decât 
agresivă, unchiul a înţeles şi i-a dat ceasul. Făptura s-a 
îndepărtat. Se căţăra uşor, fără corzi şi carabiniere. Cred că 
unchiul e primul pământean care a fost prădat vreodată de un 
om al zăpezilor! 

— Îmi permiţi să scriu toate ecestea în memoriile mele? 

— Dar ce, scrii memorii? Se alarmă Emilian Halaie. 

— Cine nu scrie? Oftă Ghepard, unâttndu-l pe doctorul 
Sereteanu. Ce, eu nu sunt om? E adevărat, nu chiar om al 
zăpezilor, totuşi om! Nu ştim dacă omul zăpezilor a fos 
alfabetizat, dar eu am fost, am învăţat să scriu, pe vremuri 
făceam şi poezii, dar m-a pocnit tata, a zis că nu se merită... 
Ştii, Emilian, în povestea ta e un singur punct slab, nu apariţia 
omului zăpezilor ci altceva. Alpiniştii se îmbracă bine, au 
mânecile lungi şi strânse pe încheieturi, când se odihnesc, şi 
chiar uneori în timp ce escaladează, poartă mănuşi... Au ceas, 
da, însă acela e bine ascuns sub haine. Cum a putut omul 
zăpezilor să...? 

— Neîncrederea e unul din marile vicii ale omului. Şi unchiul 
Halalaie s-a izbit de ea. Întors în ţară a publicat un lung articol în 
legătură cu cele petrecute pe piscul Walker. Unchiul s-a pomenit 
cu o groază de contraarticole, care-l luau în derâdere. Nenorocul 
era că nu existau martori, ceilalţi din expediţie erau mai sus, 
sau mai jos, nu-mi amintesc. Droaia de atacuri l-a zăpăcit rău pe 
unchi. Mai târziu, când a primit sarcina de a găsi craniul lui Se., 
s-a zăpăcit şi mai rău, s-a zăpăcit de tot... cu toate că de data 
asta n-a nai fost iluat în derâdere, misiunea era prea oficială, 
înţelegi, Sergiu? 

— Înţeleg. Şi noi suntem un, pic alpinişti... E drept, n-am 
escaladat YValker-ul, nici Annapurna, eu cel puţin n-aş avea 
curajul să dau ochi cu omul zăpezilor, dar putem face o mică 
partidă în Cetățile Ponorului. Ce zici? 


La dispoziţia ta, orirând! 

FLORILE Noaptea era plină de taine, ca 

Toate nopţile, la marginea pădurii ieşise lupoaica împreună cu 
lupacii ei... „Oare nu ne atacă? “ „Nu! Vara lupii sunt blânzi, şi 
câtă vreme eşti lângă mine, nu trebuie să te temi de nimic!” 
„Nu te deranjează că sunt cu vreo câţiva ani mai în vârstă decât 
tine?” „Nu! Auzi? *4 „Ce trebuie să aud?" „Ascultă cu atenţie! Se 
aud păsările moarte strigând în puterea nopţii!" „Vrei să mă 
îngrozeşti cu orice preţ." 

Pe cer luna umbla că nebună, iar în adâncul Marelui Fluviu se 
aprinsese acea lumină ce creştea şi creştea... Reflectarea lunii? 
Greu de sus... 

În grădina spitalului ţipă o pasăre de noapte. Ghepard avea 
fereastră deschisă către grădină şi o auzi. Îi răspunse o altă 
pasăre, în aceeaşi limbă. Acum florile nocturne, florile lunatice, 
florile carnivoare, florile invizibile, îşi deschideau petalele, îşi 
întindeau antenele. Acum tot ce în timpul zilei părea prozaic şi 
obişnuit, se prefăcea în miracol. 

Ghepard auzi un g'.aş undeva în spital, auzi un geamăt, nu 
mai auzi nimic şi iar auzi... Uşa odăii se deschise, paşi camuflaţi 
se apropiară de patul său, Sergiu se prefăcea că doarme... 
Cineva umbla la noptieră lui. Îi schimba florile. 

— Mulţumesc pentru flori, spune deodată Ghepard. 

— Of, cum m-ai speriat, răule! De ce te prefaci că dormi? 

— Ar fi trebuit să ştii că mă prefac! Nu tu mi-ai spus că ai 
capacitatea de a vedea stelele mişcătoare de pe cer? 

— Ce năzbâtie! Eu ţi-am spus, ca să te adorm, povestea cu o 
pisică mică şi ria, care... la spune-mi mai ştii unde am ajuns cu 
povestea? 

— O mai ştiu, până ce am adormit. Pisica ajunge la pârâu, 
vede că apa se mişcă, nu înţelege de ce, îşi vâra lăbuţă-n apă 
apoi o scutură, că nu-i place apa... 

— Chiar aşa. Dar ce le place pisicilor, dacă nu apă? 

— Îmi amintesc şi asta. Whisky, ţuică, işoareci şi mai ales 
usturoi! 

— Exact. Acum ascultă mai departe. Povestea asta e o vrajă 
ce aduce somnul, un somn adânc şi liniştit. 

— Cunosc şi pe alţii care ştiu să facă vrăji! Dar nu vreau să 
dorm! Mai departe povestesc eu! 

— Eşti neastâmpărat şi neascultător! N-am să-ţi mai aduc 


flori! 

— Să nu-mi mai aduci, deşi voi simţi absenţa ochilor de 
lupoaică. Să nu-mi mai spui poveşti... E miezul nopţii, mi-o 
spune pulsul, ora stafiilor şi îndrăgostiţilor. La ora asta iubitele 
aduc flori celor bolnavi. 

— Dar eu nu-ţi sunt iubită! 

— Dacă aduci flori celor bolnavi, scapi de iad - scrie în Sfânta 
Scriptură. 

— Dar tu n-ai adus flori celor bolnavi şi n-ai citit Sfânta 
Scriptură! 

— E adevărat. Am citit materialismul dialectic, dar eu nu cred 
că ne tragem din maimuțe, iubito! Nu sunt urmaşul 
cimpanzeului, şi nici tu, iubito! 

— De acord, nu ne tragam din maimuțe, am venit din stele, 
dar nu-ţi sunt iubită. 

— Şi ce te atrage aici, noaptea, cu flori? Fata sau femeia de 
lângă Sergiu, nu răspunse. Tu auzi păsările moarte în zbor, 
strigând la miezul nopţii? 

— Totdeauna. De-aia vin la tine. 

— Eu nu sunt pasăre tmoartă, zise Ghepard. Fata sau femeia, 
tăcea. li puse între buze somniferul prescris de Sereteanu, îi 
duse la gură paharul cu apă. 

— lată cum continuă povestea, zise Ghepard. Cam aşa ar 
trebui să sune... Ghepard, neobişnuit cu somniferele, crezu că 
simte în tot corpul moleşeală şi lene. Se încordă. lată cum... 
Pisica era mică dar nu şi prostuţă. După ce se convinse că apa e 
nesănătoasă pentru ea, pisica aia mică examină podeţul. Pentru 
ea era mare cât podul de la Cernavodă, sau cât podurile 
afurisiţilor de americani, care, între 1864—1869, au construit o 
cale ferată de 2700 km, cu nenumărate poduri uriașe - din 
punctul de vedere al pisicii celei mici - de unde drakku or fi avut 
attţia ingineri la ora aia? 

— Şi convingându- «e că apa e nesănătoasă, pisică mică 
încercă podul. Podul, sau podeţul, rezistă greutăţii ei, nu ca apa 
care trece, şi placa aia mică, dar înarmată cu o minte pisicească 
sănătoasl, trecu 

De cealaltă parte şi văzu în poiană unde se află nişte 
flori ce semănau cu nişte ochi de lupoaică. Desigur, îţi 
aduci aminte de lupoaică şi de puii ei! 

— Nu mai aiura, domnule bolnav, că apăs pe sonerie. Nu ştiu 


nimic despre nicio lupoaică! 

— În acest caz, vei afla acum. Într-o noapte... eu şi cu 
cineva... ne-am întâlnit cu o lupoaică... 

— Te vizitează prietenii? Întreabă necunoscută din întuneric. 

— Aprinde lumina. Vreau să te văd! 

— Nu e voie să aprind lumina, nu e voie să mă vezi şi nici nu 
poţi să mă vezi. Eşti cu pansamente mari pe ochi. Ce spun 
prietenii tăi? 

— De toate! Despre omul zăpezilor. Vor să mă distreze! 

— Flori îţi aduc? 

— Nu le-a trecut prin cap. Şi cred că flori se aduc la spital 
doar unei femei. _ 

— Eroare. În orice caz, e bine. Incepeam să fiu geloasă... în 
privinţa florilor... 

— Dacă aprinzi lumina, poţi servi prăjituri, şocolată, arachide, 
smochine, stafide... 

— Vreau să mă servesc cu gustul sărat al buzelor tale! 

— Vrei să ne sărutăm? 

— Da! Acum! 

Sergiu mângâie gâtul femeii apoi braţele îi căzură. Suspină. 
Zise, de departe: 

— Eu cunosc gustul acestor buze... 

Acea lumină din adâncul Marelui Fluviu urca acuma în 

El. 

— Nu ai de unde să cunoşti gustul buzelor mele. Nu m-ai 
sărutat niciodată. Şi acum, repetă după mine: „Necu- noscuto 
din beznă, eu, Sergiu Ghepard, te cer de soție.. 

— Necunoscuto din beznă, eu, Sergiu Ghepard te cer de 
soţie... Dar bine, „necunoscuto din beznă “, aceste cuvinte fac 
parte din povestea de dragoste dintre Marifelis şi Maximilian 
Cornea! 

— Toate poveştile de dragoste se aseamănă între ele, se 
repetă. Accept să-ţi fiu soţie, Sergiu Ghepard. Şi acum, nu uita: 
aici începe şi aici se sfârşeşte marea poveste de iubire a vieţii 
tale! 

— De ce mă sperii? Nu vreau! Tu nu poţi fi Marifelis. Eu nxi 
sunt Maximilian Comea. 

— Tu nu eşti Maximilian Cornea, eu nu sunt Marifelis. 

— Pe ei doi i-a despărţit destinul. Pe noi ce ne despart 

— Povesteşte-mi despre prietenii tăi! 


— Ce uşor sari de la un subiect la altul! 

— Povesteşte-mi! 

— Prietenii sunt nişte năzdrăvani. Fiecare dintre ei a talent, şi 
toţi au un deosebit talent de a minţi. Inventea te miri ce, numai 
pentru a mă distra, aşa cum ai inventat tu povestea cu pisica 
aia mică. Unul, pe nume Halalaie inventat o poveste de groază 
cu omul zăpezilor pe care 1 întâlnit unchiul său escaladiând un 
pisc... Ori eu ştiu că ac pisc a fost cucerit foarte recent. Sunt la 
curent cu treburi aş;? A fiindcă fac şi eu un pic de alpinism. 

— Ştiu că eşti un pic alpinist. 

— Cum ai spus? 

— Eu sunt soţiata ta? „Logodnică de-a pururi, soţie nic odată 

— Primele cuvinte sunt din aceeaşi poveste de dragost dintre 
Marifelis şi marele detectiv. Versul e din Arghezi. 

— Posibil. Mai povesteşte-mi despre amicii tăi? 

— De unde ştii despre povestea de dragoste dintre M.C şi 
Marifelis? 

— Eu ştiu totul, răspunse „necunoscută din beznă”. C prieteni 
mai ai, şi ce minciuni au mai scornit, să te distreze 

— Mai există Vişinescu, ăsta e halterofil, şi într-un con curs, cu 
un suprem efort, l-a învins pe campionul mondia şi olimpic... 

— L-ai crezut? 

— Sigur! Acum sunt obligat să cred totul. Fodoreanu ăsta e 
chitarist, a fost solicitat de formaţia Beatles, şi; câştigat un 
concurs la Monte Carlo... Fireşte, nu şi-a da numele în vileag, 
părinţii nu i-au dat voie să plece la con. Curs, era minor... 
Voiazitzis, care nu are idee să înoate a salvat într-o singură zi 
trei domnişoare de la înec.. Voiazitzis e premiantul nostru, dar 
nu ştie să înoate... 

— Am reţinut, spuse „necunoscută din beznă”. 

— Sandu lancu a jucat în filme, alături de Henry Fonda, 
Vrapciu a imobilizat o bandă sinistră de ucigaşi, până a venit 
poliţia... înţelegi, trebuie să-i cred, pentru mine nu contează 
conținutul acestor istorii mincinoasa, ci stăruința ce şi-o dau 
băieţii de a colora cât mai convingător şi mai fastuos 
„evenimentele”, talentul lor de a improviza. Eu ştiu că sunt 
scorniri, ei ştiu că eu ştiu, dar au o fantezie nelimitată, şi 
bogăţia amănuntelor mă fascinează. A trebuit să 

Mă îmbolnăvesc pentru a descoperi şi această latură a celor: 


mai buni prieteni ai mei... 

— Dar Ghepard... Ghepard ce a făcut... el ce minte? 

— Ghepard sunt eu... Ghepard, datorită unui accident, 
trăieşte cea mai frumoasă iubire a vieţii lui, o iubire ce s-a 
"terminat înainte de a începe... 

Fata îl mângâie pe frunte, îşi lipi obrazul de obrazul lui... 

Se depărta şi zise pe un ton ceva mai distant: 

— Să nu-ţi pierzi speranţa, Sergiu... Poveştile de dragoste 
reîncep, mereu. Când vei fi la ananghie, se va găsi mereu o 
„necunoscută” care să-ţi pună flori pe noptieră, şi să-ţi spună 
basme cu pisici mici... Va fi mereu altă, şi totdeauna aceeaşi... 

— Tu nu crezi în iubirea eternă, „necunoscuto “? 

— Exact în asta constă iubirea eternă. Mereu altă, dar 
totdeauna aceeaşi... Dar cu doctorii voştri cum te împaci? 

— Imi placi, „necunoscuto “! Imi place modul abrupt în care 
schimbi subiectul. li cunoşti pe doctorii Morea şi lei— cean? 

— Ţi-am spus că ştiu totul şi cunosc pe toată lumea. 

— In acest caz, eu ce-aş mai putea să adaug? Morea e un dur, 
un dur veritabil, nu ca ăia ce se prefac. A făcut destule 
scandaluri, şi pe şantier, şi aici, cu medicii. El lo-a dictat 
spcialiştilor tratamentul ce mi se face. 

— Ai încredere în el? 

— Încredere totală. E un om extraordinar. 

— Dar Balduin? 

— Balduin? Îi cunoşti numele mic! Un alt om extraordinar! 

— Numai oameni extraordinari... Şi, ce a făcut pisica aia mică, 
Sergiu? 

— larăşi ai făcut un dublu salt mortal... Pisica aia mică ttrecut 
podul, podeţul adică, şi... sau mai curând şi, cum 2icea sora 
mea cea mică, atunci când era foarte mică, exact ca o pisică 
mică, şi era puţin peltică, pisica aia mică, după ce a trecut peste 
podeţ, a străbătut o poiană înverzită, plină de flori, şi multe flori 
aveau o înfăţişare curioasă, păreau ochi de lup, atunci când 
lupul se află în toane bune, şi mergând mai departe, încet, 
pisioeşte, pisica aia mică s-a În- tilnit cu... 

— Cu lupul! 

— De unde ştii? 

— Aşa era şi varianta mea. Miii departe! Ce a făcut lupul? 

— Ghepard răspunse: 

— Lupul şi-a pus ochelarii... nu că era miop, dar el era foarte 


mare, iar pisica aia mică, foarte mică... 

— Da, ştiam şi asta. 

— Dacă ştii totul, spune-mi de ce a ajuns aici în noptieră 
casca mea de protecţie? 

— Eu am adus-o. 

— Te-ai dus pe şantier, ai intrat în camera celor şapte şi ai 
adus-o aici? 

— Ţi-am spus că pot şi ştiu totul. 

— Dar de ce mi-ai adus casca de protecţie? 

— Asta chiar că nu ştiu... 

CINE NU SE ŢINE în ziua următoare Morea şi cu DE CUVÂNT 
lelcean se înfiinţară la clinică. 

Morea plecă să discute, sau să caute ceartă cu lumânarea. 
Balduin se aşeză şi privi îngându- rât bucheţelul proaspăt de 
flori de pe noptiera lui Ghepard. 

Acestuia i se luă pansamentul, pentru câteva minute, pentru 
că ochii să se „aerisească”, şi pentru ca să se readapteze încetul 
cu încetul cu „activitatea” lor, cea de a vedea. În aceste câteva 
minute Sergiu Ghepard scrise câteva cuvinte pe o foaie de 
carnet, puse foaia într-un plic, îl lipi. Morea reveni. 

— Domnilor doctori! Am o mare rugăminte! Vă rog predaţi 
acest bilet marelui detectiv. Vă rog să nu-l citiţi! Vă rog din 
suflet! 

— Nu-l vom citi, spuse Balduin. Pe cuvântul meu! 

— Pe cuvântul meu, repetă Morea şi înhăţă plicul. 

— Mă bazez pe cuvântul Dvs., mai zise Ghepard. 

Nici nu ieşiră bine din spital, că Morea desfăcu plicul, 
despătură hârtia. 

— Ce faci, urâtule! Se strâmba Balduin. Îţi calci cuvântul de 
onoare? Şi pe-al meu? Balduin îl zgâiţii puternic de umeri. Morea 
se detaşă de el. 

— E în interesul lui Ghepard, n-o fac din curiozitate. 
Dumnezeu mi-e martor că de vreo mie de ani nu mai sân* 
curios, dar vreau să ştiu dacă acest băiat n-a comis vreo nouă 
bazaconie... 

Morea citi cu voce tare, când ajunseră În umbra parcului. 

Domnule Comisar Maximiiian Comea, Știu sigur că Flandra B. 
Se află în spitalul unde sunt internat eu. 

Cu stimă, S.G. 

— Prostule, prostule... se căină dr. leleean. Ai stricat totul. 


Curiozitatea ta absurdă a năruit un delicat, romantic şi naiv 
episod de dragoste. De ce trebuie să-ţi vâri nasul peste tot, 
„Leonidas? “ 

Uluit, fără să înţeleagă, traversând una din rarele situaţii când 
se simţea total depăşit, Morea îşi examina colegul. Renunţă la 
întrebări. Puse bileţelul nî plic, îi întinse lui Balduin plicul. 

— Dar nu doream cu toţii s-o găsim pe Flandra B.? 

— Păstrează-l! Du-ţi până la capăt „opera “! 

— Eu am ştiut totdeauna unde e Flandra... 

Faţa lui Balduin era de piatră, avea ochii foarte strălucitori, 
linia gurii se  înăsprise, sprâncenele sale se curbaseră 
ameninţător. 

Morea ascunse plicul în buzunar şi se îndepărtă de colegul 
său. 

MARELE DETECTIV - E adevărat ce mi-ai scris, ŞI GHEPARD 
Sergiu? 

— Abia m-am întors dintr-un ţinut bizar unde oamenilor şi 
animalelor nu le păsa unul de altul. Singura întrebare serioasă 
ce şi-o puneau oamenii şi animalele era dacă e voie, corbii să-şi 
aleagă o nouă cor- boaică în cei două sute de ani de viaţă. O 
corboaică, trăieşte abia o sută cincizeci... Şi-apoi, fiecare om, 
fiecare, animal, fiecare pasăre, până şi vrăbiuţele, trebuie să 
aibă în grijă un elefant, pe care să-l hrănească, să-l spele... 

— Foarte interesant, făcu marele detectiv, întrebându-se dacă 
şi informaţia ce i-o transmisese Ghepard, are tot atâta valoare 
cât şi povestea asta de om năuc... Dar elefanții? 

— Întrebarea asta mi s-a mai pus. Aici problema se complică 
niţel. În principiu, un elefant trebuie să-i poarte de grijă unui alt 
elefant, iar de fiecare în parte se îngrijeşte un hipopotan, un 
rinocer sau chiar o pasăre colibri... Străbat o lume învăluită în 
mistere. Cine le neagă, nu e un adevărat materialist ci un individ 
cu ochelari de cal... 

— Foarte bine! Eu nu neg misterele, toată viaţa m-am izbit de 
ele, sunt plin de vânătăi din cauza misterelor... zise marele 
detectiv, privindu-l cu atenţie pe Sergiu, oaie nu putea să vadă 
din cauza pansamentelor. Foarte bine, foarte bine... Cum arată 
Flandra? 

— Flandra seamănă cu Marifelis, spuse Sergiu Ghepard. 
Comisarul îşi alese un scaun şi se şterse cu batista. Transpirase 
brusc. 


— De fapt, eu bănuiam... Dar de unde ştii tu? 

— Fiindcă am văzut pe Flandra. 

— Să admitem. Dar de unde ştii că ele două seamănă? 
Flandra e Marifelis? 

— Ce întrebare încuietoare, se încordă Sergiu. Văd că nu aveţi 
încredere-n mine. Domnule Cornea, retrag afirmaţia şi chiar 
regret că v-am expediat acea scrisorică. Doctorii noştri îi cunoc 
conţinutul? 

— Poate da, poate nu... Totuşi, băiatule, de unde ai bănuiala 
că Flandra seamănă cu Marifelis? 

— Fiindcă străbat o lume învăluită în mistere... 

FLANDRA - Din soarele de aur albastru 

Izvorăşte raza de lumină verde, a vieţii şi fericirii. Ochii 
albaştri şi ochii verzi, ce asociaţie tragică! 

— Îmi amintesc de aceste cuvinte, spuse Balduin Vitraliu 
lelcean, rece ca banchiza în care fusese „închis** Cristian 
Morea. 

— Este unul din motivele pentru care te-am îndrăgit atâta... 

— Ştiu, Flandra, zise rezervat lelcean. 

— Este unul din motivele pentru care te-am şi urât. Prea le 
ştiai pe toate! Pe urmă am încercat să ştiu şi eu totul. Află că 
nici nu e atât de greu! Ei, Balduin totuşi nu le ştii chiar pe toate! 
Ochii verzi ai femeii cu păr cânepiu 
17— Orhidee pentru Marilelis 

Se aprinseră. Ai fost gelos pe inocenţa mea aventură cu 
puştiul? 

— Vezi că nu cunoşti mare lucru, Flandra? N-am fost niciodată 
gelos. 

— Puştiul era drăguţ, îmi spunea poveşti despre lupi iar eu îi 
îndrugam ceva despre o pisică mică... Recunoaşte că ai fost 
gelos! 

— Cât de mult te înşeli Flandra, zise Balduin cu orgoliu. 
Gelozia nu faoe parte din „calităţile* mele. 

— De fapt, totdeauna am ştiut-o... Figura frumoasei femei îşi 
pierduse din farmec. Buzele răsfrânte se subţiară, se ridicară, 
pentru a cobori imediat colţurile gurii, pe frunte apărură valuri, 
valuri... Era ca o lupoaică întări tată. Ştiam că nu poţi fi gelos, şi 
pentru acest motiv te-am urât. Şi pentru că ştiai totdeuuna 
totul... 

— Eşti o actriţă, Flandra, poate în sensul bun al cuvântului. Ai 


f «gât de soartă, ai fugit de mine - însă, de ce? Eu nu te-am 
ameninţat cu nimic. Dar fugind lăsai mereu o urmă, cum lasă 
vulpea cu coada ei, ca să se poată afla unde eşti... 

— Vulpea-şi foloseşte coadă spre a-şi şterge urma! 

— Ştiu şi asta. Dar tu ai procedat /nvers. lar eu nu te-am 
căutat niciodată! 

— Încrezutule! Aş fi vrut să rămâi lângă mine, să rămân 
alături de tine. 

— Da, sunt un încrezut, iar tu oşti o actriţă, Flandra. Nu pot să 
rămân lângă tine. N-am yacht să te plimb pe Mediterana, n-am 
castel în Spania ticsit de lachei în livrea albă, cu cizme negre 
până peste genunchi, nu sunt faimos, nu sunt frumos, şi-n plus 
mă cheamă Balduin... 

— Pe mine mă cheamă Flandra... Şi nu înţeleg de ce povetea 
noastră trebuie să se asemene cu povestea dintre Marifelis şi 
Maximiiian Cornea! 

— Nu se aseamănă în niciun fei. Povestea lor a avut un cu 
totul alt sfârşit. Deocamdată numai eu îl cunosc. 

— Poţi să mi-l spui şi mie? 

— Nu. Balduin zâmbi. Îţi spun sfârşitul poveştii noastre: nu te 
iubesc. 

Iubito, 

Eu sunt trimisul unei țări inexistente... 

ÎNFRÂNGEREA Ei, şi ce este o înfrângere, dom 

Nilor generali, colonei, şi chiar caporali? O înfrângere este o 
înfrângere, chit că cine ştie ce istorie scrisă sau nu, oficială sau 
neoficială, o va transforma în victorie. Şi, domnilor generali, 
colonei şi chiar caporaii, la ce va folosi o înfrângere mascată în 
victorie? Chiar, la ce? Aşa, domnilor caporali, că de generali nu 
ne mai legăm, sunt prea mari. Dar de ce sunt prea mari? 

Venise o noapte văzduhoasă. Păsările moarte acum sute de 
ani încă nu se auzeau ţipând. Florile se deschideau către lună. 
Oare? lar luna se deschidea către flori. Oare? Nu are luna alte 
treburi mai importante, de pildă să fie satelit? E uşoară treabă 
să fii satelit? Încercaţi. E uşor să fii fericit? Încercaţi... Cine 
zburda de fericire în noaptea aia la Birt? Probabil că chelnăraşul 
(caco neomologată de Aca) cel isteţ care se ţinea la o distanţă 
convenabilă de vechii săi muşterii. Le aduse încă un rând şi 
iarăşi se retrase. Rândul trecu, aşa cum trece orice rând. 
Balduin. Tăcea. Morea nu scotea un sughiţ măcar. Cei doi medici 


avusescă o zi lungă şi obositoare, iar pe „Leonidas “poate că-l 
aştepta domnişoara Ţârfuică, şi de ce nu? Ea nemăritată, el 
burlac, nu aveau dreptul să petreacă nişte ore? Balduin, cu o 
bere în faţă, tot nemăritată, nu gustase din halbă şi nu părea 
teribil de fericit. Devenise iar nătângul ce debarcase aici în urmă 
cu săptămâni... Morea sorbea încet din vin, obrajii i se 
coloraseră, poate avea tensiune, iar ca medic desigur ştia. 

Nu-l observa nimeni, iubito, dar avea mutra păguboasă a 
unuia ce are de gând să facă destăinuiri capitale. Dar ce 
destăinuiri capitale ar fi avut de făcut „Leonidas”? Probabil, nici 
măcar una. Nu cântase „Marseille”, dar nu abuzase nici de 
„Internaţionala14 căci era afon ca un tifon, deşi legenda spune, 
dar nu o confirmă, că dintr-un afon poate ieşi (fericite cazuri) un 
Tito Schipa, un Benjamino Gigli sau mai ştiu eu ce minune. 
Maximiiian Cornea, cufundat în gânduri de- tectiveşti (oare?) 
tăcu şi el îndelung, aşa cum nu avea obiceiul. Deschise gura să 
mai comande un coniac, îl rase şi o deschise iar. Gura. 

— Am găsit-o pe Flandra, aşa cum am promis. Ce părere ai, 
Balduin? 

Se pare că Balduin nu avea vreo părere exactă, poate nici nu-l 
auzise pe marele detectiv. Acesta crezu că e cazul să insiste. 

— Îmi datorezi revanşa promisă, doctore! 

Morea îl examină pe Balduin, care avea acum o mutră de 
nătâng profund nefericit. Deodată lelcean îşi îndreptă umerii. 

— Ai fost orb, copoiule! Trecu un răstimp nesigur. Şi Balduin 
zise, în aparenţă fără nicio legătură: melodia compusă de 
versurile lui Marifelis a fost la modă, e multă vreme de-atunci. 
Acuma a fost uitată. 

— Nu e adevărat! Uite, chiar şi baronul B. O mai ţine minte. 

— Aşa e. Faptul nu ţi-a dat de gândit? 

— De ce mi-ar fi dat de gândit? Nici eu n-am uitat-o pe 
Marifelis! 

— Ştiu şi asta, ripostă şi mai vehement Balduin. 

— Cineva mi-a spus că ştii prea multe şi de-aia te urmăreşte! 

— Ştiu cine ţi-a spus-o. 

— Şi ce mai ştii, lua-te-ar dracul?! 

Morea sorbi din vinişorul său preferat şi aşteptă. El, omul 
considerat dur şi care joacă deschis cărţile pe masă, ştia ce ştie 
„în plus “Balduin şi într-o lungă discuţie ce o avuseseră, înainte 
de întâlnirea cu M.C., încercase, „Leoni- das “, să-l convingă pe 


Balduin. Să se oprească. Dar poţi opri o avalanşă? Nătângul de 
Balduin era decis să meargă până la capăt, înjurăturile lui Morea 
n-avuseseră niciun efect. Se întâlniseră - destinul o aranjase? 

— Oameni ce mergeau parcă orbeşte pentru a ajunge la 
concluzia finală, poate în defavoarea lor! 

Dr. lelcean nu mai avea mutră de nătâng, dar nici figură de 
răzbunător, da de unde! | se mai ascuţise figura, buzele reci, 
non-senzuale, erau fără culoare, fără un pic de sânge. Avea 
ochii mici - parcă şi ochii i se îndepărtaseră unul de altul. 

Şi cei trei oaaneni, atât de diferiţi, şi atât de asemănători prin 
ceva indescifrabil, parră puseseră o distanţă între ei. Glasul lui 
Balduin îi reunifica: 

— Să-l invităm la masa noastră pa baronul B. Nu ştiu dacă e 
baron, dar sigur nu e bufon. 

— Eu nu am chef de prezenţa lui, protestă marele detectiv. 
Asta ne-ar mai lipsi! 

— Dar poate că lelcean urmăreşte ceva, are un scop, spuse 
foarte posomorât Morea. 

— Pune la oale desigur o cacialma, reflectă plictisit M. C. 

Dar Balduin nu-l mai asculta. Abia acum, când se ridică, 
remarcară că luase un costum foarte bun şi că are o ţinută 
desăvârşită, era elegant şi mergea sigur printre mese, şerpuia 
pur şi simplu. lubito, mi-a mărturisit un prieten că a doua zi 
după un eveniment neplăcut, după o înțtângere, pune pe el 
hainele cele mai arătoase, abordând cunoştinţele întâmplătoare 
sau nu întâmplătoare cu rafinate formule de politeţe Dar ăsta e 
altul, nu e Balduin, care se şi parfumase chiar, discret. Balduin 
avu la bar o scurtă discuţie cu chelnăraşul isteţ, şi tot acolo, în 
picioare, deşertă la repezeală un păhărel cu vocică, fapt 
nemaivăzut. Dintr-o înghiţitură - iarăşi fapt nemaivăzut. Reveni 
absent şi nepăsător, şi imprevizibil la masa lor. Chelnăraşul istet 
se duse la masa baronului B Peste un minut acesta păşi ţeapăn, 
în hainele sale de gală, către masa din colţ, urmat de 
chelnăraşul isteţ care-i aducen jilţul. Cei trei bărbaţi mai tineri se 
ridicară în picioare  Politeţea ş.a.m.d. Baronul B., alias 
Paracelsus, privi către ei prin două, trei perdele de pâcla şi rosti 
o vagă formulă de mulţumire faţă de prietenii ce nu-l uitaseră. 
Se aşeză, iar chelnăraşul isteţ aduse imediat şi cupa de 
şampanie. 

Baronul B, se interesă ce conversaţie preferă domnii, despre 


politică, femei, muzică? Cristian Morea arăta de parcă numai trei 
minute nainte ar fi fost operat de splină, sau cam aşa ceva. Ce 
mutră acră mai avea, dar ce să vezi, el puse nemaipomenita 
întrebare: „Care dintre noi este Marele Inchizitor al Lupilor”? 

Baronul răspunse, tot ca din ceaţă, că oricare din ei poate fi 
aşa ceva... 

Balduin îşi privi ceasul şi constată că i-a stat. 

Zise: 

— Desigur domnul baron are un ceasornic exact, să mi-l 
potrivesc şi pe-al meu. 

— Nu, nu, spuse moale bătrânul foarte bătrân. La vârsta mea 
nu mai port ceas - la ce bun? Ca să dovedească, arătă că n-are 
nici ceasornic de buzunar, iar apoi îşi sufulcă mi- neca stingă, 
unde oamenii poartă de obicei ceasurile de mină. Toţi văzură 
două cicatrici rotunde, adinei, roşii-maronii la încheietura mâinii 
baronului B. 

Nişte vechi arsuri, explică acesta. Pe vremuri, mulţi ani în 
urmă, aveam un obicei ciudat, purtam uneori două ceasuri. Era 
un fel de, cum se zice, snobism? Am fost surprins de un 
incendiu, poate chiar eu l-am provocat... Totul ardea împrejur, 
cele două ceasuri s-au înroşit în foc şi mi-au 

Lăsat urmele astea... Parcă ar fi urme de cătuşe, nu e aşa? 

Mulţumit de întorsătura glumeaţă, baronul B. Se ridică. La ora 
asta ştia că trebuie să meargă la culcare, chiar şi fără ceas. 

Maximilian Cornea îl urmărea halucinat. 

Morea avea o figură neagră, şi privea în jos. 

Balduin se relaxă şi-l privi pe M.C. 

— Ai avut revanşa promisă, copoiule. 

— Vrei să spui că acel „semn de despărţire definitivă”, era cu 
totul altceva, docteur? 

— Cu totul altceva, copoiule nătâng, spuse nătângul Balduin. 
Marifelis ţi-a lăsat semn, un semn bun pentru un detectiv bun, 
ea aşa te consideră. Ţi-a lăsat mai bine zis un semnalment - ca 
să ştii cine a pătruns în apartamentul tău. 

— Vrei să spui că baronul a răpit-o pe Marifelis? 

— Baronul nu era răpitor de fecioare. Doar un spărgător de 
elită, şi chiar un gentleman. Comisese o greşeală, şi s-a retras 
cu tact. 

— Şi atunci ce s-a întâmplat cu Marifelis? 

— Tu ar trebui s-o ştii mai bine! Marifelis s-a speriat şi a fugit 


după ce ţi-a lăsat semnul pe care tu, orbule, l-ai interpretat 
greşit. 

— Şi ce s-a întâmplat mai departe? 

— Orice... 

— Cum, orice... 

— Ai frecventat doi ani de zile o tavernă unde se adăposteau 
hoţii, spărgătorii, l-ai cunoscut chiar şi pe baron, tânăr pe-atunci, 
ai văzut că poartă două ceasuri, şi tot n-ai înţeles... 

— Mă orbise gelozia, disperarea... Totuşi ce s-a întâmplat cu 
Marifelis? 

— Orice... 

— Vrei să spui că orbit de gelozie, beat, am găsit-o chiar în 
noaptea aceea pe Marifelis, că poate am ucis-o? 

— Şi asta e o posibilitate... În noaptea aceea ai pierdut-o pe 
Marifelis. Cine ştie unde! Ai pierdut-o definitiv. 

— Tu mă acuzi direct, Balduin? Definitivul nu există! Mă acuzi 
pe mine? 

— Cum să te acuzi, copoiule? Ai vrut adevărul? LI ai. Eşti 
vinovat de dispariţia lui Marifelis! 

— Şi ce intenţii ai faţă de mine? 

— Ce intenţii pot să am? Eu nu sunt un mare detectiv. Te las 
cu propria ta conştiinţă. 

MARIFELIS O lumină ardea în adâncul Mă 

Relui Fluviu... Poate că soarele... În niciun caz soarele, se 
făcuse noapte târziu, poate că luna, desigur, e luna, gândi 
bărbatul în vârstă ce aştepta codrjat pe mal, privind neclintit, 
uşor înfricoşat, apa aceea pururi enigmatică. 

Luna se afla pe cer, în spatele său. O schimbare greu 
sesizabilă se produse pe discul de aur al lunii şi bărbatul, 
bătrânul acela, ca şi cum ar fi simţit, se întoarse încet, şi pe 
măsură ce desăvârşea această mişcare, această întoarcere, 
înfăţişarea lui se schimba, întinerea din ce în ce, parcă ar fi 
păşit, din treaptă în treaptă spre absolut, spre eternitate. 

O umbră, ca şi coada unui lup, sau a unei lupoaice, traversa 
discul lunii, luna se afla deasupra orizontului, mărită, magnifică, 
deşi uşor umbrită, sau aburită, la coapsele unui cer neliniştitor 
de necuprins. 

Din coada lupului, sau a lupoaicei, aşa văzu bărbatul ce 
întinerea din ce în ce, şi poate că aşa şi era, se născu o fiinţă ca 
vie, se născu un izvor argintiu, străveziu la început, şi cu totul 


ireal în primele momente. Insă traiectoria aceea fosforescentă 
se contura din ce în ce mai limpede. 

Orbit de o speranţă, bărbatul mai făcu un pas. Acum era 
tânăr! 

Şi chipul necunoscutului de pe mal se lumina, se lumina 
neîntrerupt pe măsură ce i se îndrepta trupul, pe măsură ce 
şuvoiul acela de lumină se apropia de pământ. 

Neiliniştea părea să cuprindă întreaga zonă a pădurii de care 
se apropia semnalul trimis de lună. 

Izvorul de argint prindea consistenţă, şi se apropia mereu, 
lăsând pe boltă o dâră nu rectilinie, ci rotundă, caldă, un arc de 
lumină, o cale, pe care cobora, sau ar fi putut să coboare 
cineva... Sau să urce. 

Izvorul atinse liziera pădurii, acolo unde cândva pândise 
Lupoaica. 

Lumina începu să se concretizeze, să capete o formă. 

Bărbatul acum chiar tânăr, întinse în întâmpinare braţele. 
Cerea, se ruga, poruncea. „Dacă viaţa se sfârşeşte, iar iubirea 
nu, vino! “ 

Ochii lui, în plină reverberaţie, fixau „rana “de lumină unde 
izvorul trimis de lună făcuse legătura cu pământul, iar din 
pământul cel bătrân săreau stropi mărunți, reci, proaspeţi, 
licurici albaştri, abur plăpând, o tristeţe, amestecată cu bucurie. 
Totul devenise proaspăt şi tânăr împrejur, plin de farmec cum e 
primul cuvânt al unei mari iubiri. 

Dar bărbatul, privi ameninţător către lună. 

— Să nu mă amăgeşti, ceru. Am fost destui amăgit, o viaţă. 

— Nu te amăgesc, răspunse luna. Deschide ochii bine. 

Acolo, în locul unirii pământului cu luna începu să 

Se-nfiripe conturul, înconjurat de lumină şi având deasupra o 
auroră boreală, conturul unei femei cu talie delicată, cu păr lung 
până la umeri, pe umeri, înconjurând cu gingăşie gâtul, o femeie 
cu ochii verzi ca o vrajă. Tânărul merse înainte, cu braţele 
întinse mereu. 

— Marifelis! Ai venit! 

— Maximilian! Am venit! 

Apropiindu-se de mirajul vieţii sale, Maximilian Cornea se 
împiedecă de pământul greu şi căzu cu faţa în nisip. Nu se mai 
ridică. 

Iubito, 


Eu sunt trimisul unei țări inexistente... 
Turnu Severin - Cluj, 1983—84