Mary H Clark — Strainul care sta la pinda

STRĂINUL CARE STĂ LA PÎNDĂ 


UN STRIGĂT ÎN NOAPTE ULTIMUL COŞMAR 
CAPITOLUL | 

Călătorul din camera 932 a hotelului Biltmore stătea cît se 
poate de liniştit în faţa televizorului. Ceasul sunase la ora şase, 
dar el se trezise cu mult înainte. Vintul rece, în rafale, zgilţiia 
geamurile şi zgomotul făcut era suficient pentru a-1 trezi din 
somnul lui agitat. 

Sonorul fixat la minim nu lăsa sa se audă nimic din programul 
de actualități care abia începuse, dar nu-l potrivi mai tare. Nu-1 
interesau nici ştirile, nici reportajele speciale. Voia să vadă doar 
interviul. 

Aşezat în scaunul incomod, îşi frămînta fără astimpăr 
picioarele. Făcuse un duş, se bărbierise şi îmbrăcase costumul 
verde de poliester pe care îl purtase seara trecută, cînd sosise. 

Gîndul că ziua mult aşteptată venise, în sfirşit, îi dădea o 
stare de nervozitate şi făcea să-i tremure mîinile. Se tăjase la 
buză cînd se rădea şi gustul sărat al sîngelui îi dădea o senzaţie 
de scîrbă. 

Ura sîngele. 

leri seară, la biroul din hol, simţise ochii poi Cirului 
cercetîndu-i cu dispreţ hainele. îşi ţinea sacoul pc braţ pentru că 
îsi dădea seama cit este de ponosit. Dar costumul era nou, 
făcuse economii pentru a-l cumpără. 

Şi totuşi portarul îl privea în silă şi îl întrebă, ridicindu-şi o 
sprinceană, dacă are rezervare. 

Chiar dacă nu mai intrase într-un hotel de prima mina, ştia 
cum trebuie să procedeze. 

- Da, am rezervare. 

- Glasul îi sunase foarte sigur şi o clipa funcţionarul o privi 
nehotărit, dar cînd omul se oferi să plăteasca in avans, 
nehotărîrea dispăru. 

- Pînă miercuri dimineaţa - preciza noul sosit. Camera costa 
140 dolari pentru trei nopţi. Asta însemna că-i mai rămîneau 
doar 30 de dolari. Suficient pentru aceste cîteva zile, pînă 
miercuri, cind va pune mîna pe 82.000 de dolari. Figura aceea îi 
plutea mereu înaintea ochilor, cu obstinaţie. Se forţă să o 
îndepărteze căci după ea, apăreau ochii. Ochii aceia ca două 


faruri care a.urmăreau, care îl priveau, care nu se închideau 
niciodată. . 

Avea poftă de încă o ceaşcă de cafea. Sună cameristul după 
ce citi cu mare atenţie instrucţiunile de pe perete. Băuse o cană 
mare de cafea şi mai rămăsese puţin pe fund, dar spălase deja 
ceaşca şi paharul de suc. 

O reclamă era pe sfirşite; dintr-o dată interesat, se apropie de 
televizor. Acum urma să înceapă interviul, într-adevăr, chipul 
familiar al lui Tom Brokaw umplu ecranul. Răsuci spre dreapta 
butonul sonorului şi vocea gravă, joasă, a crainicului se făcu 
auzită: 

-Reintroducerea pedepsei capitale a devenit în acest stat cea 
mai controversată problemă de la războiul din Vietnam încoace. 
Peste numai cincizeci şi două de ore, pe 24 martie, la ora 11 şi 
30, va avea loc a şasea execuţie din acest an, cînd tînărul 
Ronald Thompson, în vîrstă de 19 ani, va muri pe scaunul 
electric. Oaspeţii mei din această dimineaţă... 

Camera se depărtă pentru a include în imagine două 
persoane aşezate de-o parte şi de alta a lui Tom Brokaw. 
Bărbatul din dreapta avea în jur de 30 de ani. Părul blond- 
cenuşiu grizonat îi stătea ca o perie, răsculat în toate direcţiile. 
Bărbia sprijinită pe virful degetelor împreunate îi dădea o 
aparenţă de cucernică reculegere, impresie accentuată de 
sprincenele întunecate, arcuite deasupra unor ochi de un 
albastru îngheţat. 

Tihăra aşezată de cealaltă parte stătea dreaptă, cu spatele 
ţeapăn. Părul de culoarea mierii întunecate îl purta tras pe spate 
într-un conci lejer. îşi ţinea miinile în poală, încleştate una pe 
cealaltă. îşi umezi buzele şi-si îndepărtă o şuviţă de păr de pe 
frunte. 

Tom Brokaw continuă, privind în obiectiv: 

-In precedenta lor apariţie pe acest post, acum şase luni, 
oaspeţii noştri ne-au prezentat o foarte documentată dezbatere, 
susţinîndu-şi fiecare punctele de vedere asupra pedepsei 
capitale. Sharon Martin, reporter, este de altfel şi autoarea unui 
best-seller: Crima pedepsei capitale. Stephen Peterson, redactor 
la revista "Events Magazine", este una din cele mai autorizate 
voci în domeniu, care cere reintroducerea pedepsei cu moartea. 

Tonul deveni mai dur si crainicul se întoarse spre Steve: 


- Să începem cu dumneavoastră, domnule Peterson. Acum, 
după ce aţi luat cunoştinţă de reacţia marelui public faţă de 
execuțiile care au avut loc, vă mai menţineţi poziţia? 

Steve se aplecă în faţă. Cînd răspunse, voiva ii era perfect 
calmă. 

- Absolut. 

Reporterul se întoarse către celălalt oaspete. 

- Sharon Martin, care este părerea dumneavoastră'/ 

Sharon se răsuci în scaun pentru a-şi privi 
interlocutorul în faţă. Arăta foarte obosită. In ultima vreme 
lucrase şi cîte douăzeci de ore pe zi, contactase personalităţi 
proeminente, senatori, congressmani, judecători,' membri ai 
organizaţiilor de binefacere, vorbise pe la colegii, cluburi ale 
femeilor, cerîndu-le tuturor să ia legătura cu Guvernatorul 
pentru a protesta împotriva execuţiei lui Ronald Thompson. 
Reacţia fusese unanimă şi ea era sigură că Guvernatorul îşi va 
reconsidera poziţia. 

Se surprinse căutindu-şi cuvintele: 

- Cred, sînt convinsă, că noi, statul nostru, am făcut un uriaş 
pas înapoi, către anii întunecaţi ai Evului Mediu. 

Puse mîna pe teancul de ziare de lîngă ea: 

-Priviţi titlurile acestei dimineţi: sînt însetate de sînge. 

Răsfoi repede printre ele. 

-Acesta... ascultați... “Statul Connecticut testează scaunul 
electric"... şi acesta: "Un tînăr de 19 ani va muri miercuri". Şi 
încă: "Ucigaşul îşi reclamă nevinovăția"... Toate sînt la fel, 
sălbatice, în căutare de senzaţional. 

îşi muşcă buzele şi vocea i se frânse. 

Steve o privi cu atenţie. Tocmai li se comunicase că 
Guvernatorul convocase o conferinţă de presă pentru a anunţa 
refuzul absolut de a comuta pedeapsa lui Thompson. Ştirea o 
bulversase; ar fi un miracol dacă nu s-ar îmbolnăvi după toate 
astea. Niciodată nu ar fi trebuit să accepte să mai apară în acest 
program. Decizia Guvernatorului făcea inutilă prezenţa lui 
Sharon, şi numai Dumnezeu ştie că Steve ar fi vrut să fie 
oriunde în altă parte. Dar, din păcate, era aici şi trebuia să 
spună ceva. 

- Cred că orice persoană decentă deplinge goana după 
senzaţional şi necesitatea pedepsei capitale, zise el. Dar să ne 
reamintim că aplicarea ei a fost făcută în toate cazurile numai 


după o amănunţită examinare a tuturor dovezilor şi a 
circumstanțelor atenuante. Nici o condamnare la moarte nu a 
fost nefondată. 

-Dumneavoastră credeţi că circumstanţele în cazul Ronald 
Thompson, faptul că el a săvirşit crima la doar cîteva zile după 
cea de-a şaptesprezecea sa aniversare, ar trebui luate în 
considerare? întrebă Brokaw. 

-Trebuie să ştiţi că nu mă refer în mod special la cazul 
Thompson. Ar fi cu totul nepotrivit. 

- Vă înţeleg scrupulele, domnule Peterson, dar 
dumneavoastră aţi luat poziţie cu' privire la această problemă 
încă de acum cîţiva ani... înainte ca Ronald Thompson să o fi 
ucis pe soţia dumneavoastră. 

Steve fu surprins de rezonanţa cuvintelor. După doi ani şi 
jumătate încă mai simţea şocul şi durerea îngrozitoare cauzate 
de moartea Ninei. Incercînd să alunge această imagine din 
minte privi în gol şi vorbi încet: 

-într-o vreme am sperat ca interdicţia pedepsei capitale să 
devină definitivă. Dar, aşa cum aţi amintit, cu mult înainte de 
tragedia din propria-mi familie, am ajuns la concluzia că - dacă 
vrem să apărăm drepturile fundamentale ale fiinţei umane, 
libertatea de a circula nestingheriţi, libertatea de a ne simţi în 
siguranţă în propriile noastre cămine, trebuie să stopăm 
criminalitatea. Din nefericire, singura cale de a-i putea opri pe 
potenţialii criminali pare a fi ameninţarea lor cu aceeaşi 
neîndurătoare judecată ca aceea pe care o aplică ei victimelor 
lor. De altfel, trebuie remarcat că, de cînd a avut loc prima 
execuţie acum doi ani, numărul crimelor a scăzut în majoritatea 
oraşelor. 

Sharon se întoarse spre el: 

-Dumneata faci ca totul să pară foarte rezonabil! Nu-ţi dai 
seama că 45% din numărul crimelor sînt comise de tineri sub 
douăzeci şi cinci de ani - majoritatea cu o situaţie familială 
precară şi cu probleme de instabilitate emoţională? 

Telespectatorul solitar din camera 932 a hotelului Biltmore îşi 
îndreptă privirea către tînăra din imagine şi începu să o studieze 
cu atenţie. Aşa arăta deci scriitoarea după care umbla Steve. Nu 
semăna deloc cu fosta lui soţie. Era înaltă şi avea trupul zvelt al 
unui atlet - spre deosebire de Nina care fusese scundă şi 
drăgălaşă ca o păpuşă, cu sîni mari şi păr întunecat ce i se 


ondula în valuri largi pe obraji. Ochii lui Sharon Martin îi aduceau 
aminte de culoare oceanului în ziua aceea cînd coborise pe 
plajă, vara trecută. Auzise că Jones Beach era un loc unde poţi 
agăța fete, dar lui nu-i ieşise nimic. Prima pe care o abordase în 
apă strigase "Bob!" şi imediat apăruse un tip întrebînd care-i 
problema. Aşa că se resemnase să privească oceanul, admirînd 
culorile lui schimbătoare. Verde. Asta era. Verde bătînd în 
albastru. îi plăceau ochii de această culoare. 

Dar ce tot spune Steve? A, da, spune ceva despre 
compasiunea pentru victime, pentru cei incapabili de a se 
autoapăra, şi nu pentru asasinii lor. 

-Dar şi mie îmi pare rău pentru ei! - strigă Sharon şi continuă 
apoi: 

- însă nu aşa se pune problema - pentru unii sau pentru alţii! 
Nu înţelegi că închisoarea pe viaţă ar fi o pedeapsă suficientă 
pentru toţi Ronald Thompsonii din lume? 

Uitase de Tom Brokaw, de aparatul de filmat şi încercă încă o 
dată să-l convingă pe Steve. 

- Cum poţi dumneata... care eşti atît de înţelegător... care 
respecţi şi iubeşti viaţa atit de mult... vrei să te substitui lui 
Dumnezeu? Cum poate cineva să se creadă Dumnezeu pe 
Pămînt? 

Era o discuţie care începea şi se sfirşea de fiecare dată la fel, 
cum se întîmplase şi în urmă cu şase luni, la prima lor întîlnire 
pe acest program. în cele din urmă Tom Brokaw interveni: 

-Emisiunea noastră se apropie de sfîrşit. Putem să încheiem 
cu concluzia că, în ciuda demonstrațiilor publice, a tulburărilor 
din închisori şi a atitor adunări studenţeşti, dumneavoastră, 
domnule Peterson, susţineţi în continuare pedeapsa capitală? 

Steve îşi alese cu grijă cuvintele: 

-Cred în dreptul moral... în datoria societăţii... de a se 
autoproteja; cred în datoria guvernului de a apăra drepturile 
sacre ale cetăţenilor. 

- Sharon Martin? 

- Eu cred că pedeapsa capitală este brutală şi lipsită de orice 
simţ moral. Cred că străzile şi casele noastre pot deveni mai 
sigure prin pedepsirea rapidă şi corectă a făptuitorilor, garantată 
de existenţa organismelor autorizate însărcinate cu aceasta. 
Cred că numai în acest fel ne putem manifesta respectul pentru 


viaţă, pentru viaţa tuturor, şi acesta este, după părerea mea, 
testul final pentru noi - ca indivizi şi ca societate. 

Fără a mai lăsa timp pentru o altă intervenţie, Tom Brokaw 
încheie - Sharon Martin, Stephen Peterson, vă mulţumesc pentru 
participarea la emisiunea noastră. Dragi prieteni, vom reveni 
după... 

Aparatul din camera 932 se întrerupse, dar omul în costum 
verde continuă să privească mult timp după aceea ecranul 
întunecat. îşi revăzu în minte planul care începea cu închiderea 
valizei în seiful de la Grand Central Station şi se sfirşea cu 
aducerea lui Neil - fiul lui Peterson - în această cameră. 

însă acum trebuia să se mai gindească. Diseară Sharon 
Martin va fi acasă la Steve pentru a sta cu Neil pînă se întorcea 
tatăl lui. Plănuise să o elimine chiar acolo... însă.”. chiar era 
nevoie s-o facă? Era atit de 
frumoasă...! îsi aminti ochii ei de culoarea oceanului. 
> 
Cînd privise drept în obiectiv, parcă îl privise pe el; parcă l-ar fi 
chemat. Poate îl iubea! Dacă nu, avea cum să scape de ea. Nu 
trebuia decit s-o lase cu copilul în holul din Grand Central 
Station miercuri dimineaţa. Si la ora 11 şi 30 va fi prefăcută în 
mii şi mii de bucățele. 


CAPITOLUL II 

Părăsiră studioul împreună, făcînd primii paşi departe unul de 
celălalt. Sharon simţea paltonul de tweed apăsîndu-i cu greutate 
umerii, iar mîinile şi picioarele îi erau îngheţate. îşi puse 
mănuşile şi observă în treacăt că inelul vechi dăruit de Steve la 
Crăciun îi înnegrise iar degetul; unii oameni au o aciditate 
internă atît de ridicată încît nu pot purta nici aur fără ca acesta 
să le păteze pielea. 

Steve trecu înaintea ei şi deschise uşa grea de sticlă. Păşiră 
amindoi în vîntul aspru al dimineţii. Era foarte frig şi începuse să 
ningă cu fulgi mari, jucăuşi, ce le cădeau pe faţă. 

- îţi chem un taxi. 

- Nu, prefer să merg pe jos. 

- E o prostie, eşti frîntă de oboseală. 

- Nu-i nimic, o să-mi ajute să-mi limpezesc gîndurile. Oh, 
Steve! Cum poţi fi atît de dur, de sigur, de nemilos? 

- lubito, nu începe iar! 


- Dar trebuie să încep iar... 

- Nu acum. 

Steve îi aruncă o privire plină de îngrijorare şi teamă. Ochii ei 
priveau neliniştiţi, împăienjeniţi de mici firişoare roşii. Fardul nu-i 
m”i ascundea paloarea accentuată acum de zăpada topită pe 
obraji. 

-Ar trebui să mergi acasă, ai nevoie de odihnă... zise Steve. 

Trebuie să mă întorc la ziar. 

- Bine, dar încearcă să dormi totuşi citeva ore. 

Făcură cîţiva paşi în tăcere, apoi el reluă: 

- Poţi să fii la mine pe la şase fără un sfert? 

- Steve, nu sînt sigură... 

-Eu sînt. Sharon, nu ne-am mai văzut de trei săplămini! 
Familia Lufts iese în oraş diseară, iar eu vreau să-mi petrec 
seara asta cu tine şi cu Neil. 

Fără să-i pese de lumea ce se scurgea pe lingă ei către 
Rockefeller Center, Steve îi prinse faţa în miini înălţind-o spre el. 
Privi chipul ei trist şi tulburat şi spuse grav: 

-Te iubesc, Sharon, ştii că te iubesc. Mi-ai lipsit îngrozitor 
toate săptăminile astea! Avem atitea de vorbit... 

- Steve, nu gindim la fel. Noi... 

^ Fără a o lăsa să termine, se aplecă şi-i sărută buzele 
strînse, simțind cum trupul musculos i se încordează în braţe. Se 
îndepărtă şi făcu semn unui taxi. 

li deschise portiera şi dădu el însuşi adresa clădirii News- 
Dispatch, apoi o întrebă înainte de a trînti uşa: 

- Contez pe tine pentru diseară? 

încuviinţă moale din cap şi taxiul demară. 

După ce privi lung în urma automobilului ce se îndepărta pe 
Fifth Avenue, Steve o luă din loc repede. Peste noapte rămăsese 
la hotelul Gotham pentru a putea fi la studio la ora 6 şi 30. 
Oricum voia neapărat să-l prindă pe Neil înainte de a pleca la 
şcoală. 

Era îngrijorat, ca de fiecare dată cînd lipsea de acasă. Neil 
încă mai avea coşmarurile acelea şi întotdeauna după ele se 
trezea pradă ui”or accese sufocante de astm. în aceste cazuri 
doamna Lufts chema repede medicul, dar chiar şi aşa... 

larna fusese umedă şi geroasă, iar Neil era atît de palid şi de 
slăbuţ... Poate la primăvară, cînd va putea sta mai mult pe 
afară, se va mai înzdrăveni puţin. 


Primăvară! Dar era primăvară! Chiar ieri noapte fusese 
echinoxul şi iama calendaristică se sfirşise, deşi după vremea de 
afară n-ai fi zis. 

Dădu colţul şi se îndreptă spre nord, realizind ca exact acum 
şase luni o întîlnise prima dată pe Sharon. Conducînd-o către 
apartamentul ei, cum ea propusese o plimbare prin Central Park, 
crezu nimerit să o prevină că era prima zi de toamnă şi că se 
lăsa din ce în ce mai frig. 

- Minunat! răspunse, chiar mă plictisisem de vară. 

Primii paşi îi făcuseră în tăcere. Steve urmărea pe furiş felul 
cum mergea-cu un pas înaintea lui- admirîndu-i trupul zvelt 
strîns într-un taior havan perfect asortat cu părul ei auriu. Vîntul 
împrăştia frunzele moarte şi, în lumina slabă a crepusculului, o 
auzise şoptind: 

-într-o noapte ca asta îmi vine în minte melodia aceea din 
Camelot - o ştii: "Dacă vreodată te voi părăsi". 

începu să fredoneze încet: 

"Cum de am plecat în toamnă, niciodată n o să ştiu; te-am 
văzut îmbujorată de al gerului sărut. Te-am cunoscut în toamnă 
şi nu ştiu cum te-am pierdut..." 

Avea o voce încîntătoare. 

"Dacă vreodată te voi părăsi..." Oare atunci se îndrăgostise 
de ea? 

Fusese o seară atît de plăcută... Leneviseră în restaurant 
vorbind vrute şi nevrute în timp ce la celelalte mese oamenii 
veneau, plecau şi alţii le luau locul. Despre ce discutaseră? 
Despre cîte-n lună şi în stele. Tatăl ei era inginer la o companie 
petrolieră. Mai avea două surori, amîndouă căsătorite. 

- Tu cum ai scăpat? 

Amîndoi ştiau că adevărata întrebare era: "Există cineva în 
viaţa ta?" 

Nu exista. îşi petrecuse aproape tot timpul în deplasări şi îi 
plăcuse. Fusese o viaţă interesantă, plină de distracţii şi nici nu 
ştia cum trecuseră cei şapte ani de la absolvirea colegiului. 

înainte de a ajunge la apartamentul ei, se ţineau de mînă ca 
doi adolescenţi. Sharon îl invitase să urce "pentru un pahar". 
Pusese un mic accent pe cuvintul "pahar". 

Aprinse focul în cămin în timp ce Steve prepara băuturile şi 
se aşezaseră unul lîngă altul în faţă şemineului. Amintirea acelei 
nopţi era foarte vie; vedea şi acum reflexul flăcărilor în părul ei, 


umbra delicată a profilului luminat de un zîmbet fugar. Dorinţa 
de a o mbrâţi şâ era aproape insuportabilă, dar se mărginise să 
o sărute uşor la plecare. 

- Sîmbătă, dacă nu eşti ocupată... se oprise aşteptind. 

- Nu sînt ocupată. 

- Atunci te sun dimineaţă. 

Rulînd spre casă, în acea noapte începuse să înţeleagă că 
durerea, singurătatea ultimilor doi ani se sfirşise. 

"Dacă vreodată te voi părăsi..." 

Nu mă părăsi, Sharon! 

Ceasul arăta 8 şi 15 cînd ajunse la numărul 1347 pe Avenue 
of the Americas. Lucrătorii de la "Events Magazine" nu se 
remarcau prin conştiinciozitate şi coridoarele erau încă pustii. 
Steve urcă direct la etajul 36 -unde se afla biroul său şi telefonă 
acasă. Răspunse doamna Luifts. 

- Da, Neil este bine. Tocmai ia micul dejun, sau mai bine zis 
ciuguleşte. Neil... tatăl tău la telefon! 

După o pauză auzi glasul copilului: 

- Bună, tată! Cînd vii acasă? 

- Pînă diseară la 8 şi 30 cu siguranţă. Am o şedinţă la ora 
cinci şi vin apoi. Familia Lufts pleacă la cinema, nu-i aşa? 

- Da, cred că pleacă. 

- Sharon va fi acolo înainte de ora şase, aşa că se pot duce 
liniştiţi. 

- Ştiu, mi-ai mai spus. 

Vocea copilului era necăjită, plictisită. 

-Ei, o zi bună, băiete! Şi îmbracă-te bine, s-a lăsat ger. Pe- 
acolo a început să ningă? 

- Nu, e doar înnorat. 

- Bine, ne vedem diseară. 

- Pa, tăticule! 

Steve se încruntă? îşi aminti cu durere că odată Neil fusese 
un puşti vesel şi vioi. Moartea Ninei îl schimbase. 
îşi dorea ca el şi Sharon să fie mai apropiaţi. Ea încercase, îşi 
dădea toată silinţa să străpungă carapacea îndărătul căreia se 
ascundea Neil, dar băiatul nu făcea nici un pas către ea. Cel 
puţin pînă acum. 

Timp. Era nevoie de timp. Qftînd, Steve reveni la birou şi la 
editorialul pe care-1 începuse noaptea trecută. 


CAPITOLUL III 

Ocupantul camerei 932 părăsi hotelul Biltmore la ora 9 si 30. 
leşi prin Strada 44 şi se îndreptă spre Second Avenue. Vintul 
rece şi ninsoarea grăbeau rarii trecători înfofoliţi în fulare sau 
blănuri groase. Pentru el era o vreme bună-vremea aceea cînd 
nimeni nu se sinchiseşte de ce fac ceilalţi. 

Se opri mai întîi la un magazin de solduri. Ignorînd 
autobuzele ce treceau la fiecare citeva minute, merse pe jos. 
Mersul era un bun exerciţiu şi trebuia să se menţină în formă. 

In magazin nu mai era decit o vînzătoare care citea ziarul. 

- Doriţi ceva anume? 

- Nu, mă uit doar. 

Intră în raionul cu confecţii de damă. Scotoci printre hainele 
cu preţ redus şi alese o jachetă cenuşie de lînă ce-i păru 
suficient de lungă; Sharon Martin era înaltă. 

Pe un raf alăturat se aflau cîteva baticuri. II lua pe cel mai 
mare - o bucată de pînză albastru spălăcit. Le îndesa 
pe amîndouă într-o sacoşă, plăti şi plecă. 

Următoarea oprire fu un magazin al armatei. Alese cu grijă un 
sac marinăresc asigurindu-se că era suficient de lung pentru a 
acoperi în întregime copilul, suficient de gros pentru a nu se 
vedea prin el, suficient de larg pentru ca aerul să poată 
pătrunde. Cumpără apoi şase role de bandaj lat şi două bobine 
mari de sfoara, dupa 
care se întoarse la B iltmore. 

în cameră, patul fusese făcut şi prosoapele schimbate. 
Controlă cu atenţie dacă se umblase în dulap, dar cealaltă 
pereche de pantofi era acolo, exact aşa cum o lăsase - un pantof 
la un milimetru în faţa celuilalt, fără 
să atingă valiza cu dublă încuietoare. 

încuie uşa şi aşeză cumpărăturile pe pat. Cu infinite 
precautiuni aduse valiza şi o puse cu grijă pe un colţ de pat. 
Apoi scoase o cheiţă dintr-un compartiment al portmoneului şi 
descuie valiza. Făcu un inventar amănunţit al conţinutului: 
fotografiile, praful de puşcă, ceasul, firele, fitilul, cuțitul de 
vînătoare şi revolverul. Satisfăcut, o închise la loc. 

Luă valiza şi sacoşa cu cumpărături şi cobori în holul 
hotelului, îhdreptîndu-se către pasajul ce făcea legătura cu 
Grand Central Station. 


îmbulzeala obişnuită din primele ore ale dimineţii dispăruse, 
dar peroanele erau încă pline de lume, oameni ce foloseau 
metroul ca pe o scurtătură spre Strada 42 sau Park Avenue, 
încrucişindu-se în drumurile lor către micile buticuri, chioşcuri de 
ziare sau case de bilete. 

Grăbit, omul în costum verde cobori scările şi se îndreptă 
spre platforma 112 de unde plecau trenurile de Mount Vernon. 
Zona era pustie căci următorul tren sosea abia peste 18 minute. 
Asigurindu-se că nu se află nici un paznic prin apropiere şi că 
nici o privire indiscretă nu-l observă, individul cobori pe peron şi 
se îndreptă în fugă către rampa ce ducea la subsol. Sus, gara 
zumzăia în du-te-vino-ul miilor de călători. Aici, jos, o pompă 
pneumatică duduia, ventilatoarele zornăiau, apa se scurgea 
clipocind de-a lungul pereţilor murdari. Umbre tăcute de pisici 
mişunau pe la intrarea în tunel. 

Omul în costum verde îşi continuă grăbit coborârea pînă ce 
ajunse la picioarele unei scări metalice, apoi mai departe, 
silindu-se să păşească fără zgomot. Chiar în lumina aceea 
chioară, întîlnirea cu vreun paznic prea conştiincios ar fi fost 
dezastruoasă. 

La căpătui micului coridor se afla o uşă metalică lîngă care 
depuse valijoara şi se scotoci în porlmoncu după cheie. Descuie 
cu mîna tremurîndă. înăuntru era un întuneric de smoală. Pipăi 
după comutatorul electric şi, cînd îl găsi, rămase cu mîna pe el, 
în timp ce cu cealaltă îşi trase înăuntru bagajele, apoi închise 
încet uşa metalică. întunericul era acum absolut. 

în cameră plutea un miros puternic de mucegai. Incercînd să- 
şi domolească respiraţia, ascultă atent zgomotele staţiei; erau 
atit de îndepărtate încît numai cu greu putea percepe ceva. în 
regulă. Răsuci comutatorul şi camera se umplu de o lumină 
palidă. Lămpile prăfuite aruncau umbre adîhci prin colţuri, 
accentuînd mizeria care domnea. 

Era o cameră cu pereţi de beton pe care pete mari de 
mucegai imitau o pictură abstractă. Două cazane vechi de 
spălătorie zăceau în stînga uşii. Apa ce picura continuu din 
robinetele defecte.striase interiorul de tablă cu dîre lungi de 
rugină amestecată cu praf. 

în mijlocul camerei, cîteva plăci metalice prinse între ele 
închipuiau un soi de tejghea. O uşă strimtă în capătul din 
dreapta al camerei lăsa să se vadă un WC murdar. Ştia că 


funcţionează. Săptămîna trecută fusese aici pentru prima dată 
în ultimii douăzeci de ani şi verificase lumina şi instalaţiile 
sanitare. 

Ce-i determinase oare să vină aici? Ceva îi reamintise de 
această cameră pe cînd îşi făcea planurile. Un pat de campanie 
şubrezit zăcea lipit de perete lîngă o cutie cu fundul în sus. Patul 
şi cutia îl speriau. Cineva, odată, găsise această cameră şi 
locuise în ea. Dar praful aşternut şi umezeală stătută 
mărturiseau limpede că uşa nu fusese deschisă de luni de zile, 
poate chiar de ani. 

Nu mai fusese aici de mai bine de jumătate de veac; pe 
atunci el avea 16 ani şi camera aparţinea barului Oysted. Aflată 
chiar sub bucătăria barului, tejgheaua de tablă era folosită la 
spălatul şi uscatul munţilor de vase murdare ce veneau de sus. 
Cu ani în urmă bucătăria fusese renovată, se instalaseră maşini 
de spălat automate, iar cămăruţa fusese închisă, căci nimeni nu 
mai acceptase să lucreze în această gaură murdară. Totuşi mai 
putea folosi la ceva. 

îşi amintise de ea pe cînd se chinuia să găsească o 
ascunzătoare pentru fiul lui Peterson. O cercetase şi-şi dăduse 
seama cît de bine se potrivea planurilor sale. Cînd lucra aici, cu 
mîinile umflate de detergenţi şi apă murdară, strecurîndu-se 
umil printre oamenii bine îmbrăcaţi ce trindăveau la mese, el 
trebuia să curețe resturile de pe farfuriile lor şi nimeni nu-l băga 
în scamă. Dar acum o să-l cunoască toţi. Toţi din Cîrand Slation, 
toţi din New York, ba chiar toţi din lume! De miercuri încolo 
nimeni nu-l va mai uita vreodată. 

Reuşise uşor să intre în cămăruţă: o amprentă în ceară a 
încuietorii, apoi o cheie, şi acum putea pleca şi veni cînd voia. 

In această noapte Sharon Martin şi copilul vor fi aici: Grand 
Central Station. Cel mai aglomerat loc din oraş; cea mai bună 
ascunzătoare. 

Rise tare. Acum putea să ridă. Se simţea limpede, strălucitor, 
plin de elan, iar zidurile murdare, patul jerpelit şi robinetele 
defecte îl excitau. Aici el era stăpînul şi va avea grijă să-şi 
capete banii. La naiba cu ochii aceia! Nu mai avea timp de ei. 
Nu mai avea răbdare. Acum deveniseră un pericol. 

Miercuri. Peste exact 48 de ore. La ora aceea va fi într-un 
avion spre Arizona - unde nimeni nu-l cunoaşte. In Carley n-ar fi 


în siguranţă: prea multe întrebări la care să răspunzi. Dar 
acolo... va fi plin de bani, şi dacă Sharon l-ar iubi... ar lua-o cu el. 

Deschise valiza şi scoase un casetofon minuscul şi o cameră 
video la fel de mică şi le puse în buzunarul stîng al paltonului. 
Cuţitul şi arma încăpură în cel drept. Buzunarele erau adinci şi 
nu lăsau să se ghicească obiectele ascunse. Apoi împrăştie 
metodic lucrurile din sacoşă pe pat. Jacheta, baticul, sfoara şi 
bandajul le îndesă în sacul marinăresc. Scoase după aceea 
fotografiile legate sul, le desfăcu şi le întinse privindu-le cu un 
zîmbet nostalgic. Pe primele trei le atîrnă deasupra patului, 
lipindu-le conştiincios cu bandă adezivă. Pe a patra o privi un 
timp, apoi o rulă la loc. încă nu, decise. 

După o sumară reverificare a interiorului, întredeschise uşa şi 
ascultă: nici un zgomot. Se strecură afară, încuie şi străbătu în 
fugă scara metalică, trecu tiptil pe lîngă generatorul în 
funcţiune, pe lingă ventilatoarele ce zăngăneau, urcă rampa, 
apoi scările spre primul nivel al staţiei şi, acolo, deveni parte 
integrantă a puhoiului de oameni', un ins durduliu, la vreo 40 de 
ani, îndesat, cu o faţă rotundă cu buze subţiri, cu pleoape grele 
ce-i ascundeau parţial ochii gălbui, iscoditori. 

Ţinîndu-şi biletul în mînă, alergă la peronul de la care tocmai 
pleca ultimul tren către Carley, Connecticut. 


CAPITOLUL IV 

Neil Peterson stătea în colţul străzii aşteptind autobuzul 
şcolii. Ştia că doamna Luifts îl urmăreşte de la fereastră şi asta îl 
enerva. Nici unul din prietenii lui nu era urmărit aşa. Parcă era 
copil de grădiniţă, nu elev într-a-ntiia! Şi ori de cîte ori ploua, 
trebuia să aştepte în casă pînă ce apărea autobuzul. Şi asta-l 
enerva! Doar nu era un prostănac! încercase să-i spună lui 
Steve, dar tata nu înţelegea. l-a explicat doar, că din cauza 
puseurilor de astm, avea nevoie de îngrijiri speciale. 

Sandy Parker era în clasa a patra. Locuia pe cealaltă stradă, 
dar lua autobuzul de la aceeaşi staţie şi totdeauna se aşeza 
lîngă Neil-ceea ce băiatului îi displăcea; Sandy vorbea mereu 
despre lucruri despre care Neil n-ar fi vrut să vorbească. 


Chiar cînd autobuzul îşi făcu apariţia, dădu şi Sandy colţul, 
alergînd cu cărţile în braţe. Neil încercă să ajungă la un scaun 
gol, în spate, dar Sandy strigă: -Aici, Neil, sînt două scaune 
libere! 

Toţi copiii ţipau, se strigau, rideau, şi autobuzul era plin de 
gălăgie. Sandy nu vorbea tare dar, nu ştiu cum, nu puteai pierde 
un singur cuvînt din tot ce spunea. lar acum ardea de emoție şi 
de nerăbdare. Nici nu se aşeză bine şi începu: 

- L-am văzut pe tatăl tău azi-dimineaţă, la TV. 

- Tata? Glumeşti! 

- Ba nu. Şi era şi doamna aceea care vine pe la voi, Sharon 
Martin. Se certau. 

- Dece? 

Mai bine n-ar fi întrebat! Niciodată nu ştia dacă trebuie să 
creadă tot ce spune Sandy. 

-Pentru că ea nu crede că oamenii răi trebuie omoriţi, iar tatăl 
tău crede că da. Tăticu' zice că el are dreptate. Zice că tipul care 
a omorit-o pe maică-ta trebuie prăjit. 

Repetă apăsat: "prăjit". 

Neil se întoarse spre fereastră şi îşi lipi fruntea de geamul 
rece. Afară începuse iar să ningă. Ar fi vrut să fie seară; ar fi vrut 
ca tata să fi fost acasă noaptea trecută. Nu-i plăcea să stea cu 
familia Lufts. Erau drăguţi cu el, dar se certau des şi domnul 
Lufts pleca la bar, iar doamna Lufts rămiînea supărată, deşi 
încerca să n-o arate în faţa lui. 

- Nute bucuri că-l vor omori pe Ronald Thompson?, "insistă 
Sandy. 

- Nu... adică... nu mă gindesc la asta. 

Dar nu era adevărat. Se gindea tot timpul. Şi visa. Totdeauna 
acelaşi vis despre noaptea aceea. lii se juca în camera lui cu 
trenuleţele. Mami era în bucătărie, aranja cumpărăturile. Abia se 
întunecase cînd un trenuleţ sărise de pe linie şi el fusese obligat 
să oprească jucăria. În liniştea care urmă auzise sunetul acela 
ciudat ca un țipăt înăbuşit şi se repezi pe scări. în sufragerie era 
aproape întuneric,' dar o văzu. Pe mami. împingea pe cineva cu 
braţele şi scotea nişte sunete oribile. Un bărbat răsucea ceva în 
jurul gitului ei. 

Neil rămăsese înţepenit în prag. Ar fi vrut să o ajute, dar nu 
se putea mişca. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar nu putea 
scoate nici un sunet. Se auzea pe sine însuşi respirînd ca mami, 


cu zgomote urite, hirîite şi genunchii i se înmuiară. Bărbatul se 
întoarse spre el şi mami căzu. Căzu şi Neil. | se păru că în 
cameră s-a făcut lumină. Mami a lui zăcea pe podea. Limba îi 
atirna din gură, faţa îi era vînătă, iar ochii i se holbau în gol. 
Acum omul acela îngenunchiase lingă ea şi mîinile lui îi 
stringeau gitul. Zări copilul şi o rupse la fugă, dar prea tirziu: 
Neil îi văzuse deja faţa. Era transpirată şi speriată. 

Apoi trebui să povestească totul poliţiştilor care îl întrebau şi 
să-l arate pe omul acela la proces. Mai tirziu tata îi spusese 
"încearcă să uiţi, Neil, aminteşte-ţi doar de zilele fericite cu 
mami". Dar el n-a putut să uite. Avea mereu coşmaruri şi se 
trezea sufocat de astm. 

Acum probabil că tata se va însura cu Sharon. Aşa zicea 
Sandy. Şi mai zicea că nimeni nu vrea copilul altei femei, mai 
ales un copil bolnav. Domnul şi doamna Luifts voiau să se mute 
în Florida, şi Neil se întreba dacă tata o să-l dea familiei Lufts 
cînd se va însura cu Sharon. Spera că nu. 

Se simţea mizerabil şi rămase cu privirea aţintită pe 
fereastră, atît de adiîncit în gînduri încît Sandy trebui să-1 zgilţiie 
cînd autobuzul opri în faţa şcolii. 


CAPITOLUL VIII 

Taxiul frîhă pe Strada 42, în faţa blocului News-Dispatch şi 
Sharon cobori după ce întinse şoferului doi dolari. Ninsoarea 
încetase, dar se lăsase mai frig şi trotuarul devenise alunecos. 
Urcă direct în redacţie, unde pregătirile pentru ediţia de după- 
amiază erau în toi. 

Pe masa ei, un bilet o înştiinţa să treaca imediat pe la 
redactorul-şef. Tulburată de'urgenţa mesajului, se grăbi 
către biroul de sticlă. 

Şeful era singur şi-i făcu semn să ia loc. 
- Intră şi închide uşa. Ai adus, articolul? -Da. 

- Mai ai ceva despre noi demersuri pentru comutarea 
pedepsei lui Thompson? 

- Sigur. M-am gîndit bine şi vreau să schimb şpaltul. 
Faptul că Guvernatorul refuză comutarea pedepsei este o 
lovitură care-i poate hotărî pe mulţi să treacă la acţiune. Mai 
avem încă 24 de ore. 

- Las-o baltă! 

Sharon nu-şi crezu urechilor. 


-Cum adică s-o las baltă?! Ai fost mereu alături de mine în 
chestia asta... 

-Am spus s-o laşi baltă. Guvernatorul personal i-a telefonat 
şefului cel mare şi 1-a blagoslovit de mai mare dragul. Ne-a 
acuzat că alergăm după senzaţional în mod intenţionat, pentru 
încasări mai mari şi a adăugat că, personal, nu este de acord cu 
pedeapsa capitală, dar că nu are nici un drept să intervină în 
decizia Curţii atita timp cît nu are elemente suplimentare. A mai 
spus că dacă vrem să pornim o campanie de amendare a 
Constituţiei, e dreptul nostru şi el ne va fi alături, dar a face 
presiuni asupra domniei sale în acest caz particular ar echivala 
cu o aplicare aleatorie a justiţiei. 

Sharon simţi stomacul strîngîndu-i-se şi, pentru o clipă, se 
temu că începe să vomite. Se strădui să înghită nodul din git. 

- Te simţi bine, Sharon? 

- E-n regulă, mulţumesc, îngăimă ea. 

-Pot să găsesc pe altcineva pentru şedinţa de miine. Ar fi bine 
să-ţi iei cîteva zile libere. 

- Nu. 

Adunarea legislativă urma să dezbată problema pedepsei 
capitale şi ea nu voia să lipsească. 

- Fă cum vrei. Redactează-ţi articolul şi. apoi du-te acasă. 

Vocea i se înmuie: 

-îmi pare rău, Sharon. Amendarea Constituţiei e o problemă 
de durată; eu, personal, cred că dacă l-am fi determinat pe 
Guvernator să comute pedeapsa, am fi creat un precedent, 
aceeaşi metodă putînd fi apoi Folosită de la ca'z la caz. Dar 
înţeleg şi poziţia lui. 

Sharon vorbi şi vocea ei era tăioasă. 

-Eu înţeleg că asasinatul legalizat nu mai poate fi recuzat 
decit cel mult teoretic. 

leşi fără a mai aştepta vreun răspuns şi se duse la biroul ei 
unde scoase din geantă citeva foi bătute la maşină - munca ei 
de o noapte. Le rupse fără grabă în două, apoi în patru, apoi în 
opt, lăsîndu-le să cadă în coşul de gunoi; puse o foaie albă în 
maşină şi începu să scrie: "Societatea se pregăteşte să-şi 
exercite prerogativele recent dobîndite: dreptul de a ucide. în 
urmă cu 400 de ani, filozoful francez Montaigne scria: «Oroarea 
ce mi-o inspiră faptul că un om îl omoară pe altul mă face să 


urăsc uciderea acestuia». Dacă sînteţi de părere că pedeapsa 
capitală trebuie abolită..." 

Lucră fără întrerupere timp de două ore, şterse paragrafe 
întregi, introduse altele, iar cînd fu gata îl bălu repede la maşină 
şi îl trimise la tipografie. Apoi cobori, chemă un taxi şi dădu 
adresa: 

- Strada 95, vă rog, chiar după Central Park West. 

Zăpada care începuse să se depună-îi aminti că exact acum o 
lună se dusese cu Steve la patinoar, la Wohlman Rink. Trebuia să 
vină şi Neil; Sharon plănuise ca după aceea să meargă la zoo şi 
apoi să cineze împreună. Dar în ultimul moment, .Neil acuză o 
durere de cap şi rămase acasă. N-o plăcea, era clar. 

Glasul şoferului o aduse la realitate. 

-A treia casă pe stînga, răspunse Sharon, arătînd o casă de 
cărămidă cu grădina în faţă. Privi contorul şi dădu şoferului un 
bacşiş gras, ceea ce-l făcu să coboare şi să-i deschidă portiera, 
flecărind. 

-Da' ştiu că-i o vreme să nu scoţi un cîine afară. Cine-i 
deştept stă la căldurică acum. 

- Eu o să plec spre Connecticul ceva mai tîrziu. 

- Bine de dumneavoastră, doamnă. Vă mulţumesc.” 

Angie, menajera ei de "două zile pe săptămînă", 
probabil că tocmai plecase. în casă plutea un miros slab de 
coajă de lămiie, şemineul fusese curăţat şi plantele udate. 

Micul apartament fusese totdeauna o oază de linişte pentru 
Sharon. îmbrăcase în albastru canapeaua şi scaunele - 
cumpărate la a doua mină - pentru a se asorta cu covorul 
persan în tonuri blînde de roşu şi albastru - moştenire de la 
bunica ei. Tablourile şi gravurile atirnate pe pereţi le alesese 
singură, unul cîte unul, la licitaţii, prin anticariate sau în 
călătoriile pe care le făcuse. Lui Steve îi era dragă camera şi 
observa totdeauna cea mai mică schimbare. Ca un robot, intră 
în dormitor şi începu să se dezbrace. O să facă un duş, o să bea 
un ceai şi o să-ncerce să doarmă puţin. Acum nici măcar nu 
putea gîndi coerent. 

Abia la amiază reuşi să se culce, după ce potrivi ceasul să 
sune la ora 3 şi 30. 

Mult timp nu izbuti să adoarmă. Ronald Thompson. Fusese 
atit de sigură că Guvernatorul îi va comuta pedeapsa! Era 
vinovat, fără nici o îndoială; o minciună în acest sens l-ar fi jignit 


chiar şi pe el. Dar, în afară de acest episod grav petrecut la 
vîrsta de 17 ani, trecutul său * 

era curat. Si era atît de tînăr! 

» 

Steve! Oameni ca Steve aveau puterea de a modela opinia 
publică, integritatea, fair-play-ul său binecunoscut erau un 
garant în faţa oamenilor. 

îl iubea? 

Da. 

Cît de mult? 

Foarte, foarte mult. 

Voia să se mărite cu el? 

Despre asta vor discuta diseară, era sigură că acesta era 
principalul motiv pentru care Steve ţinea să o vadă. Ar li vrut ca 
şi Neil să o accepte, dar n-o sS meargă, nu poţi impune 
dragostea sau prietenia. Copilul era retras, rezervat, şi Sharon 
nu-şi dădea seama dacă era aşa din cauza ei sau ar fi reacţionat 
la fel faţă de orice femeie care ar fi încercat să atragă spre ea o 
parte din afecțiunea tatălui. Oftă şi se întoarse pe partea 
cealaltă. 

Dacă s-ar mărita cu Steve ar trebui să se mute la Carley şi ea 
era îndrăgostită de New York; iubea aerul lui, străzile, 
aglomeraţia. Steve n-ar fi acceptat niciodată să-l aducă pe Neil 
la oraş. Şi tocmai acum cînd începuse să-şi facă un nume...! 
Cartea ei era deja la a şasea ediţie. O publicase în foileton 
pentru că nu găsise pe nimeni interesat să-i realizeze coperta, 
dar critica şi vînzările fuseseră peste aşteptări. Era oare înţelept 
să se lase implicată tocmai acum într-o căsnicie? O căsnicie cu 
un om al cărui fiu o respingea! 

Steve. Involuntar îşi atinse faţa simțind viu mîinile lui mari, 
calde, bune, ca atunci cînd îşi luase rămas bun de la ea. în ciuda 
atracției puternice pe care o simțeau unul faţă de celălalt, cum 
s-ar fi putut împăca ea cu intransigenţa şi încăpăţinarea de care 
dădea el dovadă o dată ce-şi punea ceva în minte? 

într-un sfîrşit reuşi să adoarmă şi imediat începu să viseze. 
Trebuia neapărat să termine un articol, dar oricîl apăsa tastele 
maşinii, pe hîrtie nu rămiînea nici un semn. Apoi apăru Steve 
care împingea un tînăr în încăpere. 


"îmi pare rău, îmi pare tare rău, dar e necesar, trebuie să 
înţelegi", îl auzea pe Steve spunînd, şi îl vedea cum lega mîinile 
şi picioarele tînărului şi apoi apăsa pe un comutator. 

Se trezi în sunetele unei voci ascuţite, vocea ei, care striga: 
Nu... Nu... Nu... 


CAPITOLUL VIII 

La ora şase după-amiază puţinii pietoni aflaţi pe străzile din 
Carley, Connecticut, treceau grăbiţi, nedînd atenţie decit ninsorii 
abundente care acoperea asfaltul. Omul ce aştepta în umbră în 
parcarea restaurantului Cabin trecea complet neobservat! Ochii 
lui măturau cu atenţie zona în timp ce se gîndea la picioarele 
care începuseră să-i îngheţe. Atinse sacul marinăresc, pipăi 
armele din buzunar şi surise satisfăcut: erau la îndemină. 

Familia Lults trebuia să pice dintr-un moment în altul. Aveau 
rezervare la restaurant pentru ora şase şi plănuiseră să meargă 
apoi la Carley Square Theatre unde rula“versiunea originală a 
filmului Pe aripile vîntului. 

înţepenise aproape cînd o camionetă apăru de după colţ şi îşi 
făcu loc în parcare. Ascuns în dosul şirului de molizi ce 
mărgineau parcarea, îi privi cum coboară Şi se, îndreaptă spre 
intrarea în restaurant, păşind cu grijă pe asfaltul alunecos. 
Aşteptă cîteva secunde, apoi îşi luă sacul şi, strecurîndu-se 
nevăzut, traversă strada către cinematograf. Alese din cele 15 
maşini oprite acolo un Chevrolet maroniu, modei vechi, parcat 
fără pretenţii în cel mai îndepărtat colţ al terenului. Descuie 
portiera fără probleme, intră şi porni motorul. După ce aruncă o 
ultimă privire împrejurimilor pustii, demară şi un zîmbet larg i se 
întinse pe faţă. Cinci minute mai liîrziu, Chevroletul intra pe 
aleea din faţa casei lui Peterson şi parca în spatele unei Vega 
mici, roşii. 


CAPITOLUL VIII 

în mod obişnuit, drumul de la Manhattan la Carley nu-i lua 
nici o oră, dar acum, speriaţi de previziunile meteo, navetiştii se 
grăbeau către casele lor, iar traficul îngreunat şi de troienele de 
zăpadă întiîrzie sosirea lui Sharon cu aproape 20 de minute. 

Tot drumul repetase în minte ce avea să-i spună lui Steve: 


"Nu are rost... nu gîndim la fel...Neil nu mă va accepta... ar fi 
mai bine dacă nu ne-am mai întîlni..." Casa lui Steve, o clădire în 
stil colonial, o deprima. Becul de pe verandă lumina prea 
puternic; gardul viu era prea înalt. Petersonii se mutaseră în 
această casa cu numai citeva săptămîni înainte de moartea 
Ninei, şi după aceea Steve renunţase la toate modificările pe 
care le gîndiseră împreună. 

Opri maşina chiar în faţa verandei şi se încurajă singură 
pentru ce va urma; bombardamentul de bun venit al doamnei 
Lufts şi primirea rece pe care i-o va face Neil. Dar va fi pentru 
ultima dată. Şi totuşi, acest gînd nu făcea decil să-i mărească 
tristeţea şi însingurarea. Doamna Lults lăsa clar să se vadă că o 
aştepta. Uşa din faţă se deschise înainte ca Sharon să fi coborit 
din maşină, şi silueta grăsună a menajerei îşi făcu apariţia. 

- Vai, doamnă Martin, ce plăcere să vă văd! 

Era îmbrăcată cu o haină lungă de lină şi purta galoşi-. 

Saron o salută şi se strecură pe lîngă ea pentru a intra în 
casă. Doamna Lults avea obiceiul de a sta foarte aproape de 
persoana cu care vorbea, de parcă ar fi vrut să i se bage în 
suflet. Acum se trase înapoi doar atit cît să nu se izbească de 
Sharon. Faţa ascuţită, ca de veveriţă, vorbea tot timpul: 

- Ce frumos din partea dumneavoastră că aţi venit! Lăsați- 
mă să vă ajut. Să vă iau etola. îmi plac la nebunie etolele. Te fac 
să arăţi dulce şi feminină, nu credeţi? 

- Probabil... Nu m-am gindit niciodată. 

îşi lăsă poşeta şi mănuşile în hol şi intră în sufragerie. 

Neil stătea turceşte pe covor cu o pereche de foarfeci tocite 
în mînă, înconjurat de o mulţime de reviste împrăştiate în 
dezordine. Părul lui nisipiu, avînd exact aceeaşi nuanţă ca părul 
lui Steve, îi cădea în neorînduială pe frunte, urma linia urechilor 
lăsînd dezgolit gitul subţire şi fragil. Oasele umerilor se reliefau 
ascuţite prin tricoul alb cu maron. Faţa îi era trasă şi palidă-cu 
excepţia a două pete roşii în jurul ochilor căprui, enormi, plini de 
lacrimi. 

-Neil, spune bună seara lui Sharon! comandă doamna Lufts. 

- Hello, Sharon. Vocea mică tremura şi privirea era tristă şi 
resemnată. 

Părea atît de mic, de firav şi de neajutorat încît Sharon ar fi 
vrut să-l ia în braţe, dar ştia că el ar fi respins-o. 

Doamna Lufts emise un plescăit uşor. 


-Naiba să mă ia dacă ştiu care-i necazul. A început să plin'gă 
din senin acum citeva minute, fără să spună de ce. Ei, niciodată 
nu poţi să ştii ce se petrece în capul ăsta mic! Poate 
dumneavoastră sau tatăl lui să aflaţi cîte ceva. Se întoarse şi 
vocea îi urcă o octavă: 

- Bill... 

Cu timpanele zbiîrniind, Sharon se aşeză pe covor în faţa 
copilului. 

- Ce decupezi tu acolo? 

- Nişte poze timpite cu animale - răspunse fără să o 
privească. Era necăjit că îl văzuse plingînd. 

- Mă duc să-mi prepar un sherry, apoi vin să-ţi dau o mînă de 
ajutor. Să-ţi aduc un suc? 

-Nu... - ezită şi adăugă în silă: Mulţumesc. 

-Dar făceţi-vă comodă! Simţiţi-vă ca acasă, doar cunoaşteţi 
totul pe aici. Am cunjpărat tot ce-mi lăsase domnul Peterson pe 
listă: carne, salată, sparanghel şi îngheţată; am-pus totul în 
frigider. îmi pare rău că vă zoresc aşa, dar vrem să cinăm înainte 
de film şi... Bill! 

- Vin acuma, Dora! 

Bill îşi făcu apariţia pe scările de la subsol. 

-Am vrut să verific ferestrele, să mă asigur că sînt închise. 

- Hello, doamnă Martin! 

- Ce mai faceţi, domnule Lufts? 

Era un bărbat în jur de 40 de ani, scund şi îndesat, cu ochi 
albaştri apoşi. Nasul şi obrajii îi erau împestriţaţi cu mici pete 
roşietice - probabil nişte capilare sparte - şi Sharon îşi aminti că 
Steve îl bănuise de alcoolism. 

v- Hai, Bill, ce mai aştepţi? 

Vocea femeii tremura de nerăbdare. 

-Ştii doar că nu sufăr să mănînc pe apucate, şi sîntem în 
întîrziere. Singura dată cînd mă scoţi şi tu din casă e la o 
aniversare şi cred că ai putea cel puţin să te grăbeşti! 

- Da, Dora, bine, bine. 

Bill oftă adînc şi moţăi un salut către Sharon. 

- Pe curînd, doamnă Martin. 

- Distracţie plăcută. Şi... oh, da... La mulţi ani! 

-la-ţi pălăria, Bill. O să faci o pneumonie...! 


Poftim? Oh, mulţumesc, doamnă Martin. După ce o să mă aşez 
jos şi o să mănînc ceva, atunci o să simt şi eu că e aniversare. 
Acum, cu toată graba asta... 

- Dora, tu eşti cea care vrea să vadă filmul! 

-Bine, gata. Am luat totul. Să vă distraţi bine 
amindoi! Neil, arată-i carnetul de note lui Sharon. E un băiat 
grozav, nu-i aşa, Neil? l-am dat o gustare să-l ţină pînă la cină, 
dar abia s-a atins de ea. Nu mănîncă nici cît o păsărică... Da, 
Bill, vin acum! 

în sfîrşit, plecaseră. îngheţase pînă să poată să închidă uşa în 
urma lor. Se duse în bucătărie şi luă din frigider sticla de Sherry 
Bristol Cream, apoi, după o ezitare, scoase şi o cutie cu lapte. 
Chiar dacă Neil spune că nu vrea nimic, ea tot o să-i prepare 
nişte cacao fierbinte. 

în timp ce-şi sorbea sherry-ul şi aştepta să fiarbă laptele, 
aruncă o privire în jurul ei. Doamna Luifts îşi dădea toată silinţa, 
dar nu era o menajeră prea bună. Bucătăria era cam murdară, 
plină de praf şi firimituri. De fapt, toată casa avea nevoie deo 
curăţenie generală. 

- Aş tăia pomii aceia care acoperă priveliştea - gîndi ea aş 
închide terasa din spate şi aş uni-o cu livingul printr-un glasvant 
din podea pînă-n tavan, aş sparge peretele şi aş pune acolo un 
mic bar... 

Se opri. 

- în definitiv nu e treaba mea. 

Nu doar casa, ci şi Neil şi chiar Steve aveau o înfăţişare cam 
neglijentă. "Dar n-o să-i schimb eu", hotărî. 

însă gindul de a nu-l mai vedea pe Steve, de a nu-i mai 
aştepta telefoanele, de a nu-i mai simţi braţele lari în jurul 
trupului ei, gîndul de a nu-i mai vedea expresia amuzată ce-i 
lumina ochii cînd ea spunea ceva caraghios, toate astea o 
umpleau de o neagră însingurare. 

"Aşa trebuie să fie cînd ştii că renunţi la cineva". Oare cum se 
simţea doamna Thompson ştiind că singurul ei copil va muri 
poimiîine? îi luase un interviu ' cînd decisese să se implice în 
cazul Thompson şi mai avea încă numărul ei de telefon. în 
ultimul timp încercase de citeva ori să o sune, pentru a-i da de 
ştire că multe persoane influente fac demersuri pe lîngă 
Guvernator pentru a solicita schimbarea pedepsei, dar nu 
O găsise niciodată acasă; 


Biata femeie! Se arătase atit de încrezătoare cînd o vizitase 
Sharon, dar se supărase foarte rău cînd înţelesese că ziarista nu 
crede în nevinovăția lui Ron. Dar care mamă îşi poate crede 
copilul capabil de crimă? Poate că acum este acasă. Poate îi face 
bine să vorbească cu cineva care a încercat să-i salveze fiul. 

Micşoră flacăra aragazului şi formă numărul la telefonul de pe 
perete. O voce de femeie răspunse dupa primul apel. Era 
surprinzător de calmă. 

-Doamnă Thompson, aici e Sharon Martin. V-am sunat să vă 
spun cît de rău îmi pare. Dacă pot lace ceva 
pentru dumneavoastră... 

-Ați făcut destul, doamnă Martin. Tonul amar o 
surprinse neplăcut. pat dă 

- Dacă băiatul meu moare miercuri, vreau sa ştiţi ca vă fac 
responsabilă. V-am implorat să nu vă amestecați... 

-Dar, doamnă Thompson, nu înţeleg ce vreţi sa 
spuneţi... 

- Vreau să spun că în articolele dumneavoastra aţi scris 
mereu şi mereu că nu se discută nevinovăția fiului meu, şi că nu 
aceasta este problema. Dar tocmai aceasta este problema, 
doamnă Martin! 

Vocea îi devenise aspră. 

- Aceasta este problema. Există mulţi oameni care îl cunosc 
pe băiatul meu şi care ştiu că el nu este capabil nici măcar să 
rănească pe cineva, şi ei ar fi încercat să-mi salveze copilul. Dar 
dumneavoastră... dumneavoastră l-aţi determinat pe 
Guvernator să nu mai examineze cazul. încă mai încercăm şi nu 
cred că Dumnezeu o să ne părăsească, dar, dacă fiul meu 
moare, nu mai răspund de 
ce aş putea să vă fac. 

Legătura se întrerupse, dar Sharon rămase cu receptorul în 
mînă. Oare doamna Thompson chiar credea...? 

Puse receptorul în furcă şi se îndreptă spre dulap, de unde 
scoase cutia de cacao. Puse o linguriţă în ceaşcă, adăugă lapte 
şi începu să amestece. Făcea totul în mod mecanic şi, îngrozită 
de implicaţiile pe care le-ar fi putui 
avea cuvintele doamnei Thompson, se pregătea să iasă din 
bucătărie, cînd auzi soneria. 

înainte de a-l putea opri, Neil se repezi la uşă. 

- Poate e tăticul meu! 


"Nu-i place să rămînă singur cu mine", gîndi Sharon. 

Auzi declicul încuietorii şi un semnal de alarmă se aprinse în 
mintea ei. 

-Neil, aşteaptă puţin! întreabă cine e! Tatăl tău are cheie. 

Aruncă ceaşca şi paharul de sherry pe masă şi alergă în hol. 

Neil o ascultase. Era deja cu o mînă pe yală, dar ezită şi 
întrebă: 

- Cine e? 

-Bill Lufts e acasă? Am adus motorul pe care 1-a comandat 
pentru barca domnului Peterson. 

- E-n regulă - zise Neil - domnul Luifts îl aşteaptă. 

Răsuci clanţa şi se pregăti să deschidă, cînd uşa fu 
izbită cu violenţă, iar Neil - proiectat în zid. 

înmărmurită, Sharon văzu un om intrînd în hol şi închizînd 
uşa cu o mişcare grăbită. 

Cu un icnet, Neil căzu la podea. Instinctiv, Sharon se repezi şi 
îl prinse. Susţinîndu-l1 cu un braţ, se întoarse spre uşă. 

Două imagini distincte se întipăriră în mintea ei. 

Una era strălucirea ciudată din ochii străinului. 

Cealaltă era ţeava lungă şi neagră a unui pistol îndreptat 
spre capul ei. 
kv'Mitâtăi, 


CAPITOLUL VIII 

Şedinţa care avusese loc în sala de conferinţe a ziarului 
"Events" se încheiase cu puţin înainte de ora 19 şi 10. Subiectul 
discuţiilor fusese recent publicatul Raport Nielson foarte 
favorabil de altfel. 

Două treimi din absolvenţii de colegiu intervievaţi - cu vîrste 
cuprinse între 25 şi 40 de ani - preferau "Events" ziarelor 
"Times" sau "Newsweek". In plus, încasările erau cu 15% mai 
mari decit anul trecut şi noua reclamă fusese foarte bine 
primită. 

La sfîrşitul şedinţei, Bradley Robertson, editorul, se ridică în 
picioare: 

-Cred ca mîndria noastră este justificată. Am muncit cu toţii 
pe brînci timp de aproape trei ani, dar pînă la urmă am reuşit. 
Nu este deloc uşor să lansezi un ziar în zilele noastre şi eu unul 
sînt convins că direcţia artistică a lui Steve Peterson a fost un 
factor decisiv în reuşita noastră. 


După şedinţă, Steve cobori împreună cu editorul. 

- îţi mulţumesc încă o dată, Brad! A fost IVumos din partea 
ta. Bătrînul clătină din cap: 

-A fost cinstit. De-acum vom cîştiga bani mulţi, Steve. Era şi 
timpul. Ştiu că nu ţi-a fost uşor. 

Peterson surise cu o umbră de tristeţe. 

- Nu, nu mi-a fost uşor. 

Ajunşi jos, Steve îşi luă rămas bun. 

-Noapte bună, Brad. Alerg să prind trenul de 19 şi 
30. 

-O clipă, Steve! Te-am văzut la TV azi dimineaţă. 

-Da. 

- Cred că ai fost formidabil, ca şi Sharon. Dar eu, personal, 
sînt de acord cu ea. 

- Mulţi oameni sînt. 

-Mie-mi place Sharon. Este inteligentă şi grozav de frumoasă. 
O adevărată doamnă.. 

- Sînt de acord cu tine, Brad. 

-Steve, ştiu prin cîte ai trecut în ultimii ani. Nu vreau să mă 
amestec, dar... ea este femeia care îţi trebuie ţie... şi lui Neil. Nu 
lăsa problemele să vă despartă, oricare ar fi ele. 

-Mă rog şi eu să nu se întimple asta, răspunse Steve. Acum, 
cel puţin, voi fi în stare să-i ofer ceva mai mult decit un sărăntoc 
cu un copil gata făcut. 

- E o femeie norocoasă dacă vă are pe voi doi. Vino, am 
maşina afară. Te las la Grand Central. 

-Grozav! Sharon mă aşteaptă şi nu vreau să pierd trenul. 

Se aşeză pe bancheta din spate şi oftă fără să-şi dea seama. 

-Eşti obosit, Steve. Chestia asta cu execuţia lui Thompson te 
dă gata. 
| 

- Aşa e. Îmi reaminteşte totul. Nu există ziar în Copnecticut 
care să nu relateze... moartea Ninei. Ştiu că şi ţopiii vorbesc la 
şcoală şi nu-mi dau seama cil înţelege Neil. îmi pare rău pentru 
mama lui Thompson şi... chiar pentru el. 

- De ce nu-l iei pe Neil şi să plecaţi undeva pînă se sfirşesc 
toate astea? 

- S-ar putea să o fac. E o idee bună. 

Maşina se apropia de intrarea în Grand Central Station. 
Bradley Robertson clătină din cap. 


-Eşti prea tînăr ca să-ţi aminteşti, dar prin anii 30 Grand 
Central era placă turnantă a traficului în aceasta ţară. Se făcuse 
chiar şi un serial radiofonic: "Grand Central Station - 
încrucişarea a mii de destine". 

Steve rise: 

-Şi apoi am intrat în era avioanelor. Mulţumesc pentru că m- 
ai condus, zise şi deschise portiera. 

Mai avea cinci minute pînă la 19 şi 30 şi se hotărî să sune 
acasă pentru a o anunţa pe Sharon că soseşte cu primul tren. 

"Nu fi copil", se mustră singur, "o suni ca să fii sigur că a 
venit". 

Telefonul sună o dată, de două ori, de trei ori... 

- Nu vă răspunde, interveni operatoarea. 

- Cu siguranţă este cineva acasă, vă rog, mai insistaţi! 

- Desigur, domnule. 

Ţiriitul continuă. După al şaselea apel, operatoarea reveni: 

-Nu răspunde, domnule. Poate încercaţi ceva mai tirziu. 

-Numai puţin, vă rog, vreţi să verificaţi numărul? Am cerut 
203-565-1313. 

- Formez din nou. j 

Degeaba. Steve rămase cu receptorul în nună. / Unde puteau 
să fie? Dacă Sharon nu venise, poate că doamna Lufts îl lăsase 
pe Neil la familia Perry... Dar nu, Sharon l-ar fi anunțat dacă ar fi 
hotărît să nu se ducă. 

Poate Neil a avut iar un atac de astm; poate acum sînt deja la 
spital. N-ar fi fost deloc surprinzător dacă auzise ceva despre 
execuția lui Thompson. In ultimul timp avusese din ce în ce mai 
des coşmaruri. 

Era 19 şi 29 de minute. îi mai rămînea un minut pînă la 
plecarea trenului. Dacă ar încerca să-l sune pe doctor, sau la 
spital, sau la familia Perry, pierdea trenul şi avea de aşteptat 
apoi 45 de minute pînă la următorul. 

Poate era ceva în neregulă cu liniile telefonice, din cauza 
furtunii. începu să formeze numărul lui Perry, dar se răzgîndi. 
Agăţă receptorul şi o rupse la fugă. Cobori scările două cîte două 
şi reuşi să prindă. trenul chiar înainte de închiderea uşilor. 

în aceeaşi clipă, un bărbat şi o femeie treceau prin faţa 
cabinei telefonice. Femeia era îmbrăcată cu o haină lungă, 
ponosită, iar pe cap avea un batic mare, albastru. Bărbatul o 


ţinea de braţ, iar pe celălalt umăr ducea un sac greu, din pînză 
de corabie. ' 


CAPITOLUL VIII 

Privirea lui Sharon fixa mîinile mari, puternice care ţineau 
arma şi ochii aceia lucitori care alergau de 
colo-colo prin încăpere. z 

-Ce vrei? reuşi să articuleze şi îşi simţi brațul 
zguduit de tremurul violent al copilului sprijinit de ea. Tu esti 
Sharon Martin. Fusese o propoziţie, nu o interogaţie. Vocea 
plata, fără inflexiuni, o înspăimîntă şi îşi simţi inima bătîndu-i cu 
furie în git, înecînd-o. 

- Ce vrei? 

Şuierul acela persistent din respirația lui Neil... daca va avea 
un atac de astm? Mai bine să coopereze. 

- Am cam 40 de dolari în geantă... 

-Taci! ; 

Deşi abia şuierat, cuvîntul o îngheţă. Individul lasa jos sacul 
pe care îl ţinea în mînă - un sac marinăresc din pînză de corabie 
şi scotoci în buzunar, de unde scoase un ghem de sfoară şi o 
rolă de bandaj lat. Le aruncă spre ea. 

- Leagă copilul şi acoperă-i ochii. 

-Nu! 

- Ar fi mai bine să faci ce-ţi spun. 

Sharon privi în jos, spre Neil. Se holba la sirăin, cu ochii 
aproape ieşiţi din orbite, cu pupilele enorme. Isi aminti că după 
moartea mamei lui rămăsese pentru mult timp puternic şocat. 

-Neil, eu... Cum ar putea oare să-l ajute... să-l liniştească? 

- Stai jos! lătră intrusul către Neil. 

Copilul privi în sus spre Sharon cu o implorare mută în ochii 
lui mari, apoi se aşeză supus pe treapta cea mai de jos a scării. 
Sharon îngenunchie lîngă el. 

- Nu-ţi fie frică, Neil. Sînt lîngă tine. 

Miîinile îi tremurau şi reuşi cu greu să înfăşoare rola de bandaj 
în jurul capului copilului, înnodînd-o la ceafă. 

Cînd ridică ochii, străinul se holba la Neil cu pistolul îndreptat 
spre el. Auzi un clic şi se aruncă asupra băiatului, acoperindu-l 
cu trupul ei. 

-Nu! Nu! Nu trage! 


Individul îşi îndreptă privirea către ea şi cobori încet arma 
lăsînd-o să atîrne la capătul braţului. 

"L-ar fi ucis", gîndi, "era gata să-1 ucidă". 

- Leagă copilul, Sharon. 

Distinse o nuanţă de intimitate în vocea lui. 

Se supuse, mînuind cu neîndemînare frînghia. îi legă 
încheieturile una de alta lăsînd nodul suficient de larg ca să 
permită circulaţia sîngelui, apoi cuprinse mîinile micuţe în 
palmele ei. 

Străinul făcu un pas şi pe deasupra ei tăie restul de sfoară 
care atîrna. l-o azvinrli lui Sharon. 

- Repede, şi picioarele. 

De această dată în vocea lui se simţea nerăbdarea. Se 
supuse încercînd să se grăbească, dar Neil tremura atît de tare 
încît reuşi cu greu să-i alăture picioarele. înfăşură sfoara în jurul 
gleznelor subţiri şi o înnodă. 

- Astupă-i gura! veni un nou ordin. 

- Daro să se sufoce! Are astm... 

Protestul îi muri pe buze. Figura necunoscutului era 
schimbată acum, înstrăinată. Pomeţii îi tresăltau vizibil în 
spasme pe sub pielea întinsă. Era aproape de panică. 

înfundă cu disperare bandajul în gura lui Neil, lăsînd căluşul 
cît de larg îndrăzni. Numai de nu s-ar zbate...! 

O mînă o smulse de lingă copil şi căzu la podea. Individul îi 
apăsă un genunchi în spinare şi îi trase mîinile la spate. Sfoara îi 
rănea încheieturile. Deschise gura pentru a protesta, dar 
imediat fu înăbuşită de un ghemotoc de pînză. Apoi îi legă gura 
şi obrajii cu o fişie de tifon pe care i-o înnodă la ceafă. 

Nu putea respira... îi simţi mîinile alunecîndu-i într-o mîngiiere 
lascivă pe coapse şi picioarele îi fură legate strîns unul de altul 
peste ghetele de piele. 

Apoi o ridică de jos. Capul îi atîrna pe spate. Ce avea de gind 
cu ea? 

Aerul rece îi izbi faţa. Cobori scările de la intrare în fugă, 
cărînd-o "de parcă ar fi fost un fulg. Era întuneric beznă; 
probabil închisese lumina de pe verandă. îşi simţi apoi umerii 
lipiţi de ceva rece, metalic. O maşină, încercă să respire adînc 
pe nas şi să-şi obişnuiască ochii cu întunericul adînc. Trebuia să- 
şi limpezească mintea. Gata cu frica! Gîndeşte! 


Sunetul unei uşi deschise. Căzu. Coatele şi gleznele preluară 
izbitura şi faţa i se lipi de podeaua murdară, mirosind a 
mucegai. Se afla în partea din spate a unei maşini. 

Auzi paşii îndepărtindu-se. Tipul se întorcea în casă, deci. 

Neil! Ce avea de gînd cu Neil? 

încercă cu disperare să-şi elibereze mîinile, dar sfoara aspră îi 
intra în carne şi durerea o sili să renunţe, îşi aminti felul cum 
individul îl privise pe Neil, cum ridicase piedica armei... 

Minutele treceau. Te rog, Doamne, te rog...! 

Sunetul unei uşi deschise. Paşi apropiindu-se. Ochii i se 
obişnuiseră deja cu întunericul de afară şi văzu silueta masivă. 
Căra ceva... Sacul marinăresc! 

Oh, Doamne! Neil era în sac, era sigură. 

Se apropie, puse sacul pe banchetă şi îi făcu vînt la podea. 

O să-l lovească! 

O uşă închisă. Paşi deplasîndu-se în jurul maşinii. Portiera din 
faţă se deschise şi se închise la loc. Zări o umbră: individul se 
aplecase şi o privea. 

Sharon simţi ceva acoperind-o... ceva care îi zgîria obrajii. O 
pătură sau o haină. întoarse capul încercînd să scape de mirosul 
aCru şi persistent de transpiraţie stătută ce emana din obiectul 
acela. Motorul porni şi maşina începu să se mişte. 

Concentrează-te! Reţine orice detaliu! Poliţia va avea nevoie 
de ele. 

Maşina făcu o curbă la stînga. Era frig. Atit de frig! Sharon 
începu să tremure şi mişcările spasmodice ale muşchilor făceau 
ca sforile să-i intre adînc în carne. Miinile îi schiţaseră o mişcare 
involuntară de protest, ""'u te mai mişca! Calm! Fii calmă! Nu 
intra în panică! 

Dacă mai ninge, vor rămîne urme pe zăpadă. Dar nu. Era 
lapoviţă, se auzea plescăitul fulgilor grei de apă în geam. Unde 
se duceau? 

Căluşul o rănea. Respiră adînc pe nas, Neil! Cum putea 
respira în sacul acela? Se va sufoca! 

Maşina prindea viteză. Unde îi ducea? 


CAPITOLUL X 
i 


Roger Perry privea pe fereastră fără a vedea nimic. Era o 
noapte mizerabilă şi era bine aici, în sufrageria casei sale din 
Driftwood Lane. Ninsoarea parcă se mai 
întetise de cînd sosise acasă. 

Ciudat! Ceva îl apăsase toată ziua mărindu-i nervozitatea. 
Glenda nu arăta prea bine în ultimul timp. Asta era. Avea 
obiceiul să o tachineze mereu că era genul de femeie care se 
făcea tot mai frumoasă pe zi ce trece. Părul ei, argintiu acum, 
accentua în mod izbitor albastrul pur âl ochilor, mărindu-le 
luminozitatea. De cînd băieţii crescuseră, slăbise şi se subţiase - 
"ca să arăt' bine la bătrîneţe", glumise ea. 

Dar în această dimineaţă, cînd îi adusese cafeaua la pat, nu 
putuse să nu observe cît era de palidă şi trasă la faţă. îi 
telefonase imediat doctorului de la aparatul din birou şi 
conveniseră amîndoi că execuţia de miercuri o tulbura; mărturia 
ei fusese hotăritoare pentru condamnarea tînărului Thompson. 

Roger clătină din cap. Fusese o afacere urită, nefericită. 
Nefericită pentru băiatul acela şi pentru toţi cei implicaţi. 
Steve... micul Neil... mama lui « Thompson... şi Glenda. Soţia lui 
suportase greu această continuă stare de tensiune. Avusese 
chiar şi nişte probleme coronariene după ce depusese mărturie 
la proces. 

Roger îndepărtă repede gindul înnebunitor că un alt proces ar 
ucide-o. 

Glenda avea 58 de ani. Acum, că băieţii crescuseră, el dorea 
ca anii ce le mai rămiîneau să-i petreacă împreună. Fără ea nu 
putea lrăi. 

Fusese bucuros cînd ea acceptase să angajeze o menajeră cu 
ziua. Doamna Vogler urma să înceapă de miine dimineaţă să 
lucreze zilnic de la nouă la unu. De aceea Glenda putea lenevi 
de-acum mai mult în pat. 

Se întoarse cînd auzi uşa deschizindu-se. Glenda aducea o 
tavă îngustă şi două pahare. 

- Tocmai voiam să fac eu asta! protestă el. 

- Nu-i nimic. Arăţi ca şi cum ai avea nevoie. 

li întinse un pahar cu whisky şi se aş“ză lîngă el în faţa 
ferestrei. 

- într-adevăr, am nevoie. Mulţumesc, dragă. 

Observă că sorbea o Coca. Dacă Glenda nu lua 
împreună cu el un aperitiv, nu putea să însemne decjt un lucru. 


-Ai avut dureri de piept azi? 

Nu fusese o întrebare. 

-Puţin... j 

- Cite pastile de nitroglicerină ai luat? 

- Doar două. Fii liniştit, mă simt bine. Oh, ia te uită! Ce 
ciudat! 

- Ce e ciudat? 

"Nu schimba subiectul!" gîndi Roger. 

-Casa Petersonilor - veni răspunsul ei. Becul de afară este 
stins. 

- De-asta mi se părea mie atit de întuneric! 

Roger continuă după o pauză: 

- Sînt sigur ca lumina era aprinsă cînd am venit. 

- Mă întreb cînd şi de ce s-o fi stins. 

Vocea Glendei exprima tulburare cînd continuă: 

- Dora Luifts e atit de fricoasă! Poate ar fi bine să te duci pînă 
acolo... 

- Nici nu mă gindesc. De altfel sînt sigur că există o 
explicaţie foarte simplă. 

-Bănuiesc, oftă Glenda. Doar că... toate astea... întîmplarea 
aceea m-a preocupat în ultimul timp. 

- Ştiu, dragă. 

li cuprinse umerii cu un braţ ocrotitor. 

- Acum hai să ne aşezăm şi să ne odihnim... 

-Stai, Roger! Priveşte! 

Glenda se aplecă pe fereastră. 

-O maşină iese din faţa casei lui Steve... Farurile sînt stinse! 
Mă întreb cine... 

-Nu te mai întreba şi stai jos. Mă duc să aduc nişte brînză. 
Fără să-i mai dea vreo atenţie, Glenda scotoci în buzunarul 
capotului şi scoase o pereche de ochelari. Cu ei pe nas, se 
aplecă din nou pe fereastră scrutînd silueta întunecată a casei 
de peste drum. Dar maşina pe care o zărise trecuse deja de 
fereastra ei şi se pierduse în noapte. 


CAPITOLUL XVIII 

"La urma urmelor, şi miine e o zi". Ghemuită pe scară, cu o 
umbră de speranţă în glas, Scarleti O'Hara murmură replica 
finală şi muzica se înălţă în crescendo pe fundalul conacului de 
la Tara. 


Marian Vogler oftă adînc cînd luminile se aprinseră în sală. 
"Nu se mai fac asemenea filme!" suspină ea. Nici nu se gîndea 
să vadă urmarea la Pe aripile vîntului. Cu siguranţă ar fi 
dezamăgită. 

Se ridică fără tragere de inimă - era timpul să .revină cu 
picioarele pe pămînt. Figura ei plăcută, pistruiată, căpătă iar 
expre-sia obişnuită de îngrijorare în timp ce se îndrepta încet 
spre ieşire. 

Copiii aveau nevoie de haine noi... Slavă Domnului, Jim 
acceptase în sfirşit ca ea să-şi ia slujba accea de menajeră. 
Aranjase să meargă la uzină cu autobuzul, aşa că putea să 
folosească ea maşina toată ziua. Avea suficient timp să 
pregătească copiii pentru şcoală şi să deretice puţin prin casă 
înainte de a pleca la familia Perry. 

Miine urma să fie prima zi de lucru şi se simţea puţin 
emoţionată. Nu mai lucrase de doisprezece ani, de cînd se 
născuse micul Jim. Dar dacă era un lucru la care se pricepea, 
acela era cum să ţină o casă. 

leşi din sala de cinema în aerul rece al serii de martie şi se 
îndreptă zgribulită spre parcare,! într-un slalom grăbit printre 
stropii grei de  lapoviţă. Slavă Domnului, hotăriseră să 
cheltuiască ceva bani şi să repare Chevrolet-ul. Trecuseră deja 
opt ani de cînd îl aveau, dar caroseria arăta încă bine şi, cum 
spunea şi Jim, mai bine să cheltuiască 400 de dolari ca să o ţină 
în formă, decit să folosească aceeaşi sumă ca să cumpere o altă 
sursă de probleme. 

Marian mergea atit de repede încît curînd depăşi mulţimea ce 
se revărsa din sala de cinema. Jim promisese s-o aştepte cu cina 
gata pregătită şi chiar era flămîndă. Dîndu-şi seama de starea ei 
depresivă îi spusese azi dimineaţă: 

-Nu ne-au făcut pe noi trei dolari. Am eu grijă de copii, du-te 
şi distrează-te, puiule, şi mai lasă-le încolo de griji! ^ 

Se opri o clipă. Era sigură că parcase maşina pe undeva pe- 
aici, în partea dreaptă a parkingului. îşi amintea că observase 
reclama afişată în fereastra băncii de alături - ceva de genul 
"Vrem să spunem «Da» împrumutului dvs.". Mare brînză! "Da" 
cînd nu ai nevoie, dar cînd te împresoară necazurile, îţi spun 
"nu", 

Cu siguranţă lăsase maşina aici. Era absolut sigură. Banca 
era alături, reclama luminoasă se vedea chiar şi prin zloata 


deasă. Zece minute mai tirziu telefonă acasă de la secţia de 
poliţie. Bîigui printre lacrimi: 

-jim... Jim... nu, eu sînt bine. Dar Jim... cineva... un ticălos... 
ne-a furat maşina! 


CAPITOLUL XVIII 

Rulînd cu atenţie prin ninsoarea deasă, îşi rememora planul, 
reluînd toate detaliile. Chiar acum, probabil, se anunţa dispariţia 
maşinii. Mai mult ca sigur femeia va mai umbla puţin de colo- 
colo pentru a fi sigură că nu se înşeală, apoi va începe să strige 
chemînd poliția. Dar pînă cînd dispecerul va anunța 
departamentul maşinilor furate, el va fi departe de uricioşii 
poliţai din Connecticut. 

Cine va da atenţie acestei rable?! Poliţiştii vor rostogoli ochii 
peste cap plictisiţi cînd vor afla că trebuie să caute o maşină 
care nu valora mai mult de 200 de dolari. 

S-o'posede pe Sharon Martin! Ochii îi străluceau de emoție 
cînd îşi amintea de valul de căldură ce-l cuprinsese pe cînd 
stătea aplecat deasupra ei, legind-o. Trupul ei era atît de zvelt, 
şi totuşi coapsele şi şoldurile erau rotunde şi moi. Simţise chiar 
prin rochia groasă de liuă. Păruse ostilă şi speriată cînd o cărase 
în braţe pînă la maşină, dar era sigur că intenţionat îşi lăsase 
capul pe umărul lui. 

Urma atent drumul către Cross County, şi mai departe, spre 
Henry Hudson Parkway. Se simţea în siguranţă pe şoseaua 
aglomerată. Dar apropiindu-se de centrul Manhattan-ului, pe 
autostrada West Side, îşi dădu seama că a rămas în urma 
orarului planificat. Dacă porniseră deja în urmărirea maşinii...! 

Ceilalţi automobilişti abia se tîrau. Tîmpiţi! Speriaţi de drumul 
alunecos, prea fricoşi pentru a risca, îi stăteau lui în cale... îi 
făceau probleme! 

Spasmele musculare din obraz începuseră iar. Sperase să 
ajungă pînă cel mai tirziu la ora 19, înainte ca puhoiul 
navetiştilor să se rărească. Nimeni nu l-ar fi observat. 

Era 19 şi 10 cînd intră pe strada 46. Parcurse cîțiva metri, 
apoi o luă la dreapta pe o alee ce se înfunda în spatele unui « 
depozit. Nu era nici un poliţist prin împrejurimi... şi nu-i trebuia 
mai mult de un minut. 

Opri motorul şi stinse farurile. Fulgi minusculi îi căzură pe 
faţă cînd deschise uşa. Era al naibii de frig. Privi cu atenţie zona 


întunecată. Satisfăcut, trecu în spatele maşinii şi trase la o parte 
haina ce o ascundea pe Sharon. Aproape că simţi fizic privirea 
arzătoare cu care îl întîmpină. Rizind încetişor, ridică un aparat 
foto şi o fotografie. Flash-ul brusc al aparatului o orbi. Scoase 
apoi o hinlernă-stilou dintr-un buzunar interior şi o aprinse. 
îndreptă fasciculul.subţire de lumină spre ochii lui Sharon, 
mişcînd lanterna înainte şi înapoi pînă cînd ea nu mai putu 
suporta şi încercă să-şi întoarcă faţa. 

li plăcea grozav să o sicîie. Cu un rîs scurt o apucă de umăr, o 
forţă să se întoarcă cu faţa în jos şi tăie sforile ce-i legau miinile 
şi picioarele cu lovituri scurte de cuţit. 

Un suspin înăbuşit de căluş, o uşoară înfiorare a trupului ei... 

-E mai bine acum, nu-i aşa, Sl)aron? O să-ţi scot căluşul. Dacă 
aud un singur strigăt, copilul moare. Ai priceput? 

Nu mai aşteptă încuviințarea ei mută şi tăie fişia de” tifon 
înnodată la ceafă. Sharon scuipă ghemotocul de cîrpă, încercînd 
cu disperare să nu geamă. 

- Neil...vă rog... o să se sufoce. 

Şoapta ei abia se auzise. 

- Asta depinde de tine. 

Individul o ridică sprijinind-o de maşină. Era ameţită, iar 
muşchii braţelor şi ai picioarelor îi trăsăltau în crampe violente. 
Se clătină, dar mîna lui o prinse cu duritate de umăr. 

- Pune asta pe tine. 

Vocea îi era altfel acum... ordona, li întinse ceva aspru, 
unsuros... haina cu care o acoperise în maşină. Ridică braţul şi 
individul i-1 împinse pe mînecă. 

-Pune-ţi baticul! 

Era murdar, încercă să-l îndoaie pentru că era prea mare şi, 
pînă la urmă reuşi să şi-l înnoade sub bărbie, 

-Treci în maşină. Cu cît ne mişcăm mai repede, cu atit mai 
curind va scăpa băiatul de căluş. O împinse cu violenţă pe 
scaunul din faţă. Sacul de pînză era pe podea. Se împiedică 
încercînd să nu-l calce; se aplecă şi pipăi forma de jos pînă cînd 
simţi conturul capului. Observă că baierele nu erau legate. Cel 
puţin avea aer! 

- Neil... Neil, sînt aici. E-n regulă, Neil. 

Oare îl simţise mişcîndu-se? Oh, Doamne, nu-l lăsa să se 
sufoce! Necunoscutul se aşeză în scaunul alăturat şi porni 
motorul. 


"Dar ne aflăm în centru!" Abia se stăpinise să nu strige în 
gura mare. Faptul o ajută să se concentreze. Trebuie să fie 
calma. 

Trebuie să facă orice-i spune individul. 

Maşina se apropia de Broadway şi Sharon observă ceasul din 
Times Square. 19 şi 20. Era doar 19 şi 20... 

Aseară, la acea oră, abia se întorsese de la Washington. 
Făcuse un duş, pusese un cotlet la grătar şi savura un pahar de 
Chablis. Era obosită şi nervoasă şi încerca să nu adoarmă 
înainte de a-şi termina articolul.' Se gindea la Steve, la dorul pe 
care îl resimţise în cele trei săptămîni cit fuseseră departe unul 
de altul. 

O sunase. Sunetul vocii lui o făcea să simtă, în mod ciudat, o 
senzaţie de plăcere amestecată cu nervozitate. Conversaţia 
fusese scurtă, impersonală: 

"Bună... Voiam doar să fiu sigur că te-ai întors cu bine. Am 
auzit că la Washington este o vreme mizerabilă. Ne vedem la 
studio..." Apoi, după o pauză: "Mi-a fost dor de tine. Nu uita că 
te aşteptăm la noi miine seară." 

închisese telefonul şi nevoia de a-l vedea devenise mai 
intensă de cînd îi vorbise. Totuşi era stăpiînită de dezamăgire şi 
îngrijorare. 

Nici ea nu stia ce vrea! 

îşi scutură capul şi se întrebă ce va gîndi ci cînd va ajunge 
acasă şi va descoperi dispariţia lor. Oh, Steve! 

Opriră la un semafor pe Sixth Avenue. O maşină de patrulare 
se apropie şi Sharon văzu cum şoferul îşi împinge cascheta pe 
spate şi le aruncă o privire prin fereastră. îşi aţinti ochii asupra 
poliţistului, încercînd să-i comunice fără cuvinte că ceva nu e în 
regulă. Maşina 
porni. Simţi o apăsare în coastă şi privi în jos. Individul ţinea un 
cuţit în mînă. 

- Dacă se iau după noi, o să ai parte de el prima. îmi rămîne 
destul timp şi pentru băiat. 

Tonul era închegat. 

Maşina poliţiei era chiar în spatele lor. Deodată sirena începu 
să urle. 

- Nu,te rog! 

în trombă, patrula îi depăşi şi dispăru între blocuri. Intrară pe 
Fifth Avenue, îndreptindu-se spre sud. Strada era aproape 


pustie; nu se zăreau pietoni. Era mult prea frig pentru a te 
plimba prin New York. Maşina făcu la stînga pe strada 44. 

Unde îi ducea? 

Strada 44 nu era o stradă lungă: la capătul ei se ridica Grand 
Central Station. Oare el ştia asta? 

înaintară spre Vanderbilt Avenue, apoi întoarse spre dreapta 
şi parcă lîngă intrarea hotelului Biltmore, chiar în faţa gării. 

- O să coborim, zise cu voce joasă. 

- O să intrăm în gară. Mergi lîngă mine. Nu încerca nimic. Eu 
o să duc sacul şi, dacă cineva vă dă vreo atenţie, copilul capătă 
o lovitură de cuţit. 

Privi către , Sharon şi ochii îi străluceau din nou. Obrazul 
începu să i se zbată. 

- Ai priceput? 

încuviinţă. Oare Neil auzise? 

-Aşteaptăo clipă! 

Se întinse pe lîngă ea şi căută în compartimentul mînuşilor, 
de unde scoase o pereche de ochelari întunecaţi. 

-Pune-ţi-i! 

Deschise portiera, ieşi şi aruncă o privire în jur. Strada era 
pustie; doar cîteva taxiuri aşteptau aliniate în faţă gării. Nimeni 
care să-i bage în seamă. 

"Vrea să luăm trenul!" Vom 11 la zeci de mile depărtare 
înainte ca cineva să înceapă măcar să ne caute!", gîndi Sharon. 

Deveni conştientă de o usturime la mîna stingă. Inelul! 
Cadoul de Crăciun de la Steve! Se răsucise cînd îi legase miinile 
şi montura înaltă o tăiase la deget. Aproape fără a se gîndi, 
Sharon trase de inel. Abia avu timp să-l ascundă în perna 
scaunului, înainte de a cobori. Clătinîndu-se, păşi pe asfaltul 
alunecos. Omul o prinse de mină, apoi cercetă cu atenţie 
interiorul maşinii. Strînse repede căluşul şi sforile cu care o 
legase. 

Sharon îşi ţinu respiraţia. Nu observase inelul! 

Individul se aplecă, apucă sacul şi îl trase afară. îi strînse 
baierele şi le legă bine. 

Neil se putea sufoca acolo! 

^ Chiar îndărătul ochelarilor negri, luminile strălucitoare din 
gară o orbiră. La ciţiva paşi în stînga lor era un stand de ziare. 
Vînzătorul le aruncă o privire indiferentă cînd începură să 
coboare spre primul nivel. 


Reclama uriaşă a firmei Kodak îi atrase privirea. 

"Reţine frumosul oriunde îl găseşti..." 

Un rîs isteric ameninţa să-i scape de pe buze. Reţine?! Zări 
faimosul orologiu ce trona deasupra biroului de informaţii, în 
mijlocul gării. 

Sharon citise undeva că atunci cînd cele sase lumini roşu de 
la baza lui clipeau, semnalau o urgentă pentru poliţia staţiei. 

Oare ce-ar fi făcut dacă ar fi ştiut ce se întîmnlă acum? 

Era 7 şi 29. Steve! Sleve aştepta trenul de 7 şi 30; era chiar 
aici, într-un tren care îl va duce departe! 

Steve! ar fi vrut să strige... Steve... 

Degetele de oţel se înfipseră în nuna ei. 

- Coboară! 

O împinse pe scări în jos către ultimul nivel. Mulțimea se mai 
rărise, erau puţini oameni pe peroane, şi încă şi mai puţini cu cît 
coborai. 

Ar trebui să încerce ceva... o căzătură... să atragă atenţia 
asupra lor... Nu, nu putea risca, nu cu acel cuţit gata să fie 
împlîntat în micul Neil. 

Ajunşi la parter, Sharon observă intrarea în barul Oyster, în 
dreapta lor. Luna trecută se întilnise aici cu Steve pentru un 
prînz grăbit. Mîncaseră ostropel de stridii... Steve, vino... ajută- 
ne! 

Se simţi împinsă spre stînga. 

- Coborîm acolo... nu atît de repede... peronul 112. 

Tăbliţa indica: "Mount Vernon-20 şi 10". Trenul 
tocmai plecase. De ce mergeau acolo? 

Dincolo de rampa care cobora spre peron, Sharon văzu o 
bătrîină  sărăcăcios îmbrăcată, cu o sacoşă în mînă. Era 
înfăşurată într-o haină bărbătească peste o rochie de liriă 
peticită. Nişte ciorapi groşi de bumbac îi atîrnau pe picioare. 
Femeia îi privi cu o curiozitate nedisimulată. 

-Mişcă-te! 

Coborînd spre platforma 112, aerul cald de sus era treptat 
înlocuit de un curent rece. Peronul era pustiu. 

- Pe aici. 

Acum o silea să meargă mai repede, spre capătul platformei, 
către o altă rampă. Unde se duceau? Ochelarii întunecaţi o 
împiedicau să vadă pe unde merge. Un duduit ritmic... o 
pompă... o pompă pneumatică. 


înseamnă că se îndreptau spre subsolul gării, dedesubt! Ce 
avea de gînd cu ei? 

Putea să audă acum uruitul trenurilor... probabil era un tunel 
prin apropiere. 

Cam la vreo 20 de picioare la stînga era o scăriţă strimtă. 

-Pe aici, grăbeşte-te! 

Respirația necunoscutului devenise gifiită, îi auzea hiriitul în 
spatele ei. în mod inconştient numără treptele: zece, 
unsprezece, doisprezece. Ajunseră într-un coridor strimt, în faţa 
unei uşi metalice. 

- Dă-te la o parte! 

O împinse cu pieptul, aruncîndu-i o privire scurtă şi dădu 
drumul sacului. în lumina slabă Sharon îi văzu fruntea lucind, 
plină de mici stropi de sudoare în momentul cînd se aplecă să 
descuie uşa. O îmbrinci înăuntru înaintea lui, ridică iar sacul 
icnind scurt, intră şi închise uşa. Bezna dinăuntru fu împrăştiată 
repede de lumina prăfoasă a unei lămpi fluorescente. 

Sharon privi în jurul ei, la pereţii murdari, la chiuveta ruginită, 
cu apa curgind, la patul desfundat lîngă care era aşezată o 
valiză neagră veche. 

- Unde sîntem? Ce ai de gînd cu noi? 

Deşi vorbise încet, aproape în şoaptă, glasul ei răsună 
puternic între pereţii aceia ca de beci. 

Fără a-i răspunde, tipul se apropie de pat şi lăsă sacul de pe 
umăr, făcînd apoi cîteva mişcări de dezmorţire cu braţele. 

Sharon se lăsă în genunchi şi începu să dezlege cu înfrigurare 
baierele sacului. îl trase apoi în jos, scoţind la iveală chipul mic 
şi boţit al lui Neil. Scoase repede căluşul şi respiraţia copilului 
deveni sacadată, gifiită, 
înghițind aerul. Auzind şuierul ascuţit al plăminilor şi bătăile 
sălbatice ale inimii, Sharon trase cu disperare de legătura ce-i 
acoperea ochii. 

- Lasă-1 în pace! 

Ordinul fusese dur, rece. 

-Te rog, e bolnav... are un atac de astm, trebuie să-l ajutăm! 

îşi aruncă privirea în sus şi îşi reţinu cu greu un urlet de 
groază; deasupra patului trei fotografii enorme erau lipite pe 
peretele murdar. 


O femeie tînără alergind cu braţele întinse în lături, privind 
înapoi peste umăr cu o teroare de nedescris întipărită pe faţă, 
cu gura căscată într-un urlet mut. 

O tînără blondă zăcînd lîngă o maşină, cu picioarele nefiresc 
încrucişate sub ea. 

O adolescentă cu păr negru, cu o mînă ridicată la git, cu o 
privire tulbure şi absentă în ochii larg deschişi. 

/ 

CAPITOLUL XVIII 

Cu multă vreme în urmă, Lally fusese învăţătoare în 
Nebraska. Ajunsă la pensie, singură, venise la New York în vizită. 
Nu s-a mai întors niciodată acasă. 

Seara în care sosise în Grand Central Stat ion fusese 
hotăritoare pentru toi restul vieţii ei. Ameţită şi impresionată de 
cîte vedea, rătăcise de colo-colo cu valiza în mînă, aruncînd în 
jur priviri admirative. Fusese una din puţinele persoane ce-şi 
dăduseră seama că cerul zărit pe uriaşa boltă a sălii de 
aşteptare era pictat invers: aştrii estici apăreau în vest. Se 
oprise rizînd tare, arătîndu-şi doi incisivi enormi*. Lumea de 
lîngă ea îi arunca o privire, apoi trecea mai departe fără a-i mai 
da vreo atenţie. Reacţia lor a fost o încîntare pentru ea. Acasă, 
dacă Lally ar fi fost văzută privind în sus şi apoi rîzînd de una 
singură, a doua zi ar fi ştiut tot oraşul. 

îşi închise valiza la bagaje de mină, se spălă la toaleta de la 
parter a doamnelor şi îşi perie cu grijă fusta mototolită şi 
sweaterul gros. Apoi îşi umezi părul cărunt, tuns scurt, şi îl 
pieptănă aşeziîndu-1 în jurul Feţei late, cu bărbia pătrată. 

Următoarele şase ore le petrecu iacînd turul uriaşei săli cu o 
plăcere copilărească de a se amesteca prin aglomeraţia de pe 
peroane. Miîncă într-unui din birturile ieftine înşiruite pe holurile 
dinspre hoteluri şi la urmă se întoarse în sala de aşteptare. 
Fascinată, admiră o tînără mamă ce-şi hrănea sugarul plingăreţ, 
se zgii o grămadă la un cuplu absorbit într-o îmbrăţişare 
pasionată, urmări cu atenţie desfăşurarea unei partide de cărţi 
între patru bărbaţi, fără a se plictisi cîtuşi de puţin. 

îmbulzeala orelor de virf scăzuse, crescuse apoi şi scăzuse iar 
spre seară. Aproape de miezul nopţii, remarcă un grup de şapte 
oameni: şase bărbaţi şi o femeie micuță, ca o păsărică, strînşi 
unul lîngă altul, discutînd între ei cu dezinvoltura caracteristică 
unei vechi camaraderii. 


într-un tîrziu, femeia păru să o observe şi veni spre ea. 

- Oi fi nouă pe-aici? Vocea era aspră, dar amabilă. 

- Da, zise. 

- Ai un'să te duci? 

„Lally avea o rezervare la hotel, dar ceva o făcu să mintă. 

-Nu. 

-Eşti venită demult? 

- Nu, 

- Ceva bani ai? 

- Nu prea mult. Altă minciună. 

-Bine. Nu-ţi ia griji. O să-ţi arătăm totul p'aici. Sîntem 
“Jocalnici". Braţul său zvicni, arătînd spre grupul de bărbaţi. 

- Locuiţi prin apropiere? întrebă Lally timid. 

Un zimbet lumină ochii femeii ca o pasăre şi îi dezgoli cîţiva 
dinţi stricaţi. 

- Nu. Locuim chiar aici. lo-s Roşie Bidwell. 

în toată viaţa ei amărită de 62 de ani, Lally nu avusese 
niciodată o prietenă. Roşie Bidwell schimbă aceasta situaţia. 

Foarte curînd, Lally era acceptată şi tratată ca o "localnică". 
Se descotorosi de valiză şi, la fel ca Roşie, îşi păstră lucrurile 
într-o sacoşă. învăţă repede obiceiurile locului: cum să 
lenevească în faţa unui prînz ieftin la automat, duşurile 
ocazionale la baia publică, dormitul prin barăci sau pensiuni de 
un dolar pe noapte, sau la Armata Salvării. Sau... în camera ei 
din Grand Central. 

Acesta era singurul secret pe care Lally îl păstră faţă de 
Roşie. Explorator neobosit, se familiariza repede cu fiecare 
metru pătrat al "gării ei". Studie scările din dosul uşilor cărămizii 
de pe peroane, cercetă cu mare atenţie ungherele întunecate 
ascunse între tavanul parterului şi podeaua etajului. Găsise 
astfel scăriţa ce făcea legătura între cele două WC-uri publice, şi 
cînd unul” din ele fusese închis pentru reparaţii, se furişase 
nevăzută pe această scăriţă, rămînînd peste noapte acolo, iară 
ca nimeni să o deranjeze. 

Se plimbase chiar şi de-a lungul şinelor, în tunelul de sub 
Park Avenue, facîndu-se una cu zidul de beton cînd trecea cite o 
garnitură, împărțind resturile de mîncare cu pisicile ce-şi făceau 
veacul pe acolo. 

Dar cel mai tare o fascina zona din adîncul staţiei - cea pe 
care paznicii o numeau Sing-Sing. Cînd pompele, generatoarele 


şi ventilatoarele duduiau, scîrţiiau, gemeau pe toate tonurile, 
Lally se simţea ea însăşi o parte integrantă din chiar inima gării 
ei. 

Uşa metalică nevopsită din capătul unei scăriţe strimte din 
Sing-Sing o intrigase peste măsură. Ca din întîmplare, pomeni 
despre ea unuia din oamenii de pază cu care se împrietenise. 
Rusty îi spuse că era doar o gaură mizerabilă în care se spălau 
odată vasele pentru Oysted Bar, şi ca ea nu avea ce căuta 
acolo. Dar cînd Lally voia ceva, ştia cum să obţină: îl bătu atita 
la cap, pînă ce el consimţi sări arate camera. 

Fusese încîntată. Pereţii scorojiţi şi mucegăiţi, aspectul 
dezolant n-o deranjau; camera era spațioasă, lumina şi apa 
funcționau. Lally îşi dăduse imediat seama că acel loc îi 
satisfăcea şi ultima dorinţă pe care o mai avea: un locşor numai 
al ei, pentru zilele în care avea nevoie de singurătate. 

- Cameră cu baie! Rusy, lasă-mă să dorm aici! 

Omul o privise complet interzis. 

- în nici lin caz. M-ar costa slujba pe care o am. 

Dar se puse iar pe capul lui şi, pînă la urmă, o lăsă 
de eiteva ori să doarmă acolo. Intr-o astfel de zi, împrumută 
cheia de la Rusty pentru eiteva ore, si îsi făcu în secret o dublă. 
Cînd Rusty ieşi la pensie, camera îi rămase ei. 

încetul cu încetul, Lally îşi mobilă cămăruţa cu tot 
soiul de obiecte: un pat de campanie dezafectat," o saltea 
peticită; un cufăr portocaliu. începu să doarmă acolo 
foarte des; nimic nu-i părea mai plăcut decit să stea 
ascunsă- în bezna din pîntecele statiei, să adoarmă 
leganata de uruitul continuu al trenurilor ce scădea pe 
măsură ce se lăsa noaptea, ca să crească iar la ivirea zorilor. 

-0 . 

Cîteodată, întinsă pe patul ei. visa să le poată povesti elevilor 
despre Fantoma de la Operă: "Si sub uriaşa mmunata clădire a 
Operei, era o altă lume, o lume întunecată şi misterioasă, o 
lume de tuneluri şi canale unde un om se poate ascunde la 
nesfirşit..." 

Singurul nor ce-i umbrea fericirea era teama grozava că, într- 
o zi, gara ei ar putea fi demolată. 

Cînd Comitetul pentru salvarea Gării Grand Central se întruni, 
participă şi ea, ascunsă într-un colţ, nevăzută, dar aplaudînd 
frenetic cînd celebrităţi ca Jackie Onasis apreciau că Grand 


Central era o parte integrantă a" tradiţiei new-yorkeze şi că 
niciodată n-ar trebui distrusă. 

Dar, chiar şi după desemnarea gării ca monument istoric, 
Lally ştia că sînt încă mulţi oameni care doresc să o vadă 
demolată, şi se temea. 

Nu, Doamne, te rog, nu gara mea! 

în timpul iernii nu folosea niciodată camera - era prea rece şi 
umedă. Dar, din mai pînă în septembrie dormea acolo cam de 
două ori pe săptămână, suficient de rar ca poliţia să nu se 
prindă şi ca Roşie să nu devină curioasă. 

Şase ani trecură astfel, cei mai frumoşi ani din viaţa ei. 
Cunoştea acum toţi paznicii, toţi vînzătorii de ziare, reţinuse 
figurile navetiştilor, ştia ce tren lua fiecare şi la ce oră. Ajunsese 
să-i cunoască chiar şi pe beţivii care aşteptau mereu ultimul 
tren, împleticindu-se grăbiţi pe peroane. 

Luni seara, Lally se întilnise cu Roşie în sala de aşteptare cea 
mare. Toată iarna o chinuise artrita, şi clin această cauză" nu-şi 
vizitase deloc cămăruţa. Dar trecuseră şase luni şi acum era 
nerăbdătoare s-o facă. "Mă duc doar să văd cum arată", îşi zise. 
Dacă nu «era prea frig, ar fi putut chiar să doarmă acolo. Dar nu 
credea. 

Cobori scările, privind cu grijă împrejur, ferindu-se de paznici. 
Dacă ar fi prins-o, n-ar fi lăsat-o niciodată să stea acolo, nici 
chiar tipii cei mai drăguţi. 

Observă o familie cu trei copii, frumuşei cu loţii. îi plăceau 
copiii şi fusese o bună învăţătoare. După ore, neavînd ce face, 
îşi conducea elevii spic casele lor, rizînd şi distrîndu-se împreună 
cu ei. Fuseseră timpuri frumoase, dar nu le regreta. Nu, pentru 
nimic în lume! 

Tocmai cobora rampa spre peronul 112, cînd atenţia îi fu 
atrasă de o haină cenuşie, jerpelită, cu căptuşeală roşie, atîrnînd 
descusută. 

Lally recunoscuse haina. O probase săptămîna trecută într-un 
magazin de solduri de pe Second Avenue. Nu erau două la fel, 
era sigură, nu cu căptuşeala aceea roşie, oribilă. Curiozitatea 
era mai tare decit ea şi se opri să privească femeia care purta o 
asemenea haină. O surprinse cît de tînără şi de drăguță era, 
chiar cu baticul acela mare pe cap şi îndărătul ochelarilor negri. 
Bărbatul care era cu ea... îl văzuse prin gară în ultimul timp. 


Apoi observă ghetele scumpe cu care era încălţată fata- genul 
de încălţăminte pe care o purtau cei de pe ruta Connecticut. 

"Ciudată combinaţie!", gîndi. "O haină de la solduri şi pantofi 
de lux!" 

Intrigată, urmări perechea de-a lungul peronului. Sacul de 
pînză de pe umărul bărbatului părea cam greu. Văzu cu spaimă 
că se îndreptau către platforma 112, ori de acolo nu mai pleca 
nici un tren timp de 30 de minute. 

"Nebuni!" îşi zise, "De ce să aştepte pe peron atita vreme, 
cînd era frig şi umezeală acolo?!" 

începu să se enerveze; nu se putea duce în camera ei dacă 
ăştia stăteau acolo. Va trebui să aştepte pînă miine. 

Cu o filozofică resemnare, Lally urcă înapoi în sala de 
aşteptare şi porni în căutarea lui Roşie. 


CAPITOLUL XIV 

- Vorbeşte, Ron! Vorbeşte, lua-te-ar naiba ! 

Avocatul opri casetofonul aflat pe pat, între cei doi. 

-Nu! 

Ronald Thompson se ridică şi începu să se plimbe fără 
astimpăr de la un capăt la altul al celulei, oprindu-se apoi în 
dreptul ferestrei zăbrelite: 

- Chiar zăpada arată murdară aici: murdară, cenuşie şi urită. 
Vrei să înregistrezi asta? 

- Nu, nu vreau. 

Bob Kurner se ridică şi îşi puse mîinile pe umerii băiatului. 

-Ron, te rog! 

- La ce bun, la ce bun? 

Buzele tînărului începură să tremure şi figura îi deveni 
copilăroasă şi neajutorată. întoarse capul şi îşi acoperi 
ochii cu mîna. 

-Bob, ai făcut tot ce ai putut.., ştiu asta. Dar acum nimeni nu 
mai poate face nimic... 

-Nimic... decit să-i ofere guvernatorului un motiv pentru 
clemenţă... chiar o aminare... chiar o animare, Ron! 

-Dar ai mai încercat! Scriitoarea aceea... Sharon Martin... 
dacă ea nu a reuşii nimic cu toate semnăturile acelea pe care ie- 
a obţinut... 

- S-o ia dracul pe nenorocita aceea! 

Bob Kurner îşi încleştă pumnii. 


-Să-i ia dracul pe toţi "binevoitorii" care se amesteca unde nu 
le fierbe oala! Ea te-a pierdut! Noi am trimis o petiție... o petiție 
adevărată, de la oameni care te cunosc... care ştiu că eşti 
incapabil să răneşti pe cineva... şi ea umblă peste tot zbierînd 
că bine-nţeles că eşti vinovat, dar nu trebuie să mori! Din cauza 
ei guvernatorului i-a devenit imposibil să-ţi comute pedeapsa... 
Imposibil! 

-Atunci de ce-ţi mai pierzi timpul? Dacă n-are rost, dacă nu 
mai este nici o speranţă... Nu mai vreau să vorbesc despre asta! 

- Bao să vorbeşti! 

Vocea lui Bob Kurner se-nmuie cînd privi în ochii băiatului. 
Aveau o privire curată şi sinceră. îsi aminti cum era el la 19 ani, 
cu zece ani în urmă. Pe vremea aceea era student la Villanova. 
Ron plănuise şi el să meargă la colegiu... In loc de asta urma să 
moară în scaunul electric 

cei do1 ani Petrecuţi în închisoare nu-i slăbiseră trupul musculos. 
Făcuse cu regularitate exerciţii fizice în celulă era un copil 
ordonai. Dar pierduse 20 de livre si fala îi devenise albă ca de 
cretă. 

-Ascultă, Ron, trebuie sa fie ceva, pe undeva, care mi- 
ascapat. 

- Nuţi-a scăpat nimic! 

- Ron, le-am apărat la proces; tu nu ai omorit-o pe Nina 
Peterson şi totuşi ai lost condamnat. Dacă am putea găsi o 
dovadă pe care să i-o prezentăm guvernatorului, un singur 
motiv pentru o amînare! Mai avem 42 de ore... doar 42 de ore! 

- Chiar adineauri ai spus că nu-mi va comuta sentinţa! 

Bob Kurner se aşeză şi împinse casetofonul. 

- Ron, poate n-ar trebui să-ţi spun asta. Dumnezeu ştie cît îţi 
este de greu! Dar ascultă-mă! Cînd ai fost condamnat pentru 
uciderea Ninei Peterson, mulţi au fost convinşi că eşti vinovat de 
încă două crime nerezolvate. Ştii asta, nu-i aşa? 

- M-au interogat destul despre ele. 

-Te duceai la şcoală cu tinăra Carfolli, ai curăţat zăpada 
pentru doamna Weiss... era normal să te interogheze. Asta este 
procedura. Şi apoi, după ce ai fost arestat, n-a mai fost nici o 
crimă... pînă acum. Ron, în ultima lună au mai fost ucise încă 
două femei în Fairfield County. Dacă am putea introduce ceva, o 
umbră de îndoială... ceva care să sugereze o legătură între 
moartea Ninei Peterson şi a celorlalte femei... 


Bob cuprinse cu braţul umerii băiatului şi-l trase spre 
el: 

-Ron, îmi dau seama cit de greu îţi este. îmi închipui prin cîte 
treci, dar tu mi-ai spus că ai revăzut ziua aceea în mintea ta de 
sute de ori. Poate există ceva acolo, ceva care poate ţie nu ţi se 
pare important, un amănunt. Dacă ai vrea doar să vorbeşti... 

Ron îl privi în ochi şi se aşeză pe pal. Acţionă butonul pentru 
înregistrare al casetofonului, se întoarse astfel ca vocea să-i fie 
direcţională spre microfon, şi cu faţa încordată de concentrare 
începu să vorbească. 

-Lucram în după-amiaza aceea, după cursuri, în magazinul lui 
Timberly. Doamna Peterson era acolo, făcea cumpărături. 
Domnul Timberly tocmai îmi comunicase că mă concediază ca 
să îmi rămînă timp liber pentru antrenamentul de baschet. Ea 1- 
a auzit şi cînd am ajutat-o să-şi aşeze cumpărăturile în maşină, 
mi-a spus... 


CAPITOLUL XVIII 

Trenul intră în gara Carley la ora nouă fix. Neliniştea de pînă 
atunci pusese stăpiînire pe mintea lui Steve, transformîndu-se 
într-o vie îngrijorare. Mai bine i-ar fi telefonat doctorului. Dacă 
Neil s-a simţit rău, poate că Sharon 1-a dus la medic să-i facă o 
injecție. Poate de asta nu răspundeau. 

Sharon venise, era sigur. Nu s-ar fi răzgindit fără să-l anunţe. 

Poate că totuşi telefoanele erau de vină. Şi dacă ar fi pierdut 
trenul, Dumnezeu ştie cînd ar mai fi ajuns următorul! 
Conductorul spusese ceva despre înzăpezirea liniilor. 

Ceva era în neregulă. Simţea. Ştia. 

Dar poate de vină era doar execuţia aceea care îl tulbura. 

Dumnezeule, ziarul de seară relatase iar toată afacerea! 
Fotografia Ninei pe prima pagină! Titlul cu majuscule: "Un 
adolescent va muri pentru uciderea violentă a unei tinere m^me 
din Connecticut!" Fotografia 
lui.Thompson lîngă a Ninei! Un puşti frumuşel! Greu de crezut că 
a fost capabil de crimă cu sînge rece. 

Fotografia Ninei! Tot drumul nu putuse să-şi ia ochii de la, ea. 
După crimă, ziariştii ceruseră cu insistenţă o fotografie a 
victimei. Steve se blestemase apoi pentru că le-a permis să 
scoată copii după toate astea. 


Fusese favorita lui, un instantaneu luat pe cînd briza îi umila 
buclele negre şi nasul i se încreţea uşor, ca totdeauna cînd 
ridea. în jurul gitului avea înnodată lejer o eşarfă. Numai după 
aceea realizase că era chiar eşarfa cu care o sugrumase 
Thompson. Oh, Doamne! 

Steve era primul în uşa vagonului cînd trenul ajunse în sfîrşit 
în gara Carley, cu 40 de minute întîrziere. Alergind pe treptele 
alunecoase, cobori în parcare şi începu să arunce zăpada ce se 
aşezase pe maşină O crustă subţire de gheaţă depusă pe 
parbriz rezista eforturilor lui. Scormoni cu nerăbdare în 
portbagaj şi scoase ştergătoarele. 

Ultima dată cînd o văzuse pe Nina în viaţă fusese în 
dimineaţa cînd îl condusese la tren cu maşina ei. Steve 
observase că anvelopa de rezervă era pusă pe roata din față- 
dreapta şi eâ îi explicase că seara trecută avusese o pană şi că 
n-o reparase. Atunci se răstise la ea. "Cum mergi cu aşa o 
nenorocită de anvelopă? La naiba, iubito, neglijenţa asta a ta o 
să te omoare!" 

"O să te omoare!" 

Nina promisese să o înlocuiască imediat. La gara Steve voise 
să coboare fără a-şi mai lua rămas bun, dar ea se întinsese spre 
el şi sărutul ei îi atinsese ceafa. C ;, risul ei uşor iroojjţ îi 
spusese: 

-O zi bună, Grouchy! Te iubesc. 

Nu-i răspunsese, nici măcar nu se întorsese să o privească. 
Avusese de gind să o sune de la birou, dar se convinsese singur 
că e mai bine să-J creadă supărat. Adevărul e că neglijenţa ei îl 
îngrijora. De vreo două ori, cînd venise acasă seara tîrziu, îi 
găsise pe amîndoi - ea şi Neil - dormind cu uşa descuiată. 

Aşa că nu-i telefonase. Şi" seara, cînd se întorsese cu trenul 
de 17 şi 30, Roger Perry îl aştepta la gară pentru a-l duce acasă 
şi a-l anunţa că Nina era moartă. 

De atunci trecuseră aproape doi ani de durere şi suferinţă, 
pînă în acea dimineaţă, în urmă cu şase luni, cînd îi fusese 
prezentat celălalt oaspete al emisiunii Today, Sharon Martin. 

Parbrizul era acum curat. Steve se urcă în maşină, porni 
motorul, şi fără a mai aştepta să se încălzească, apăsă 
acceleraţia. Voia să ajungă mai repede acasă şi să vadă că Neil 
este bine. Voia să-l facă iar fericii. Voia să o ia în braţe pe 
Sharon şi să nu-i mai dea drumul. în această noapte voia să o 


audă mişcîndu-se prin casă, să o ştie aproape de el. Venise 
timpul să clarifice situaţia. Nimic nu trebuia lăsat să strice reiaţi 
a.lor. 

Drumul de 5 minute îi luă de data aceasta un sfert de oră. 
Strada era îngheţată şi alunecoasă; la un semafor, cînd pusese 
frină, maşina derapase pînă în intersecţie. Slavă Domnului că nu 
venea alt automobil! 

In sfîrşit, ajunse în Driftwood Lane. Zona i se păru neobişnuit 
de întunecată. Dar... casa lui... luminile erau stinse! Inima îi făcu 
un salt nebunesc. Ignorînd poleiul, apăsă cu furie pe accelerator 
şi maşina ţişni înainte. Opri în faţa casei, chiar în spatele 
automobilului lui Sharon. 

Urcă scările verandei şi îşi găsi cheia în broască, împinse uşa 
şi intră. 

-Sharon... Neil... Strigă din nou: -Sharon... Neil... 

Aruncă o privire în sufragerie. Pe covor erau răspiîndite o 
grămadă de ziare şi reviste; probabil că Neil făcea decupaje; 
foarfeca rămăsese pe o pagină deschisă. 

O ceaşcă de cacao neatinsă şi un pahar de sherry se aflau pe 
măsuţa de lîngă cămin. Atinse ceaşca: cacaoa era rece. Alergă 
în bucătărie, observă în treacăt ibricul în chiuvetă, apoi fugi în 
pivniţă. Senzaţia că se întîmplase ceva rău îl copleşi. Pivniţa era 
goală. în sobă ardea un foc slab. îl rugase pe Bill să-l aprindă 
înainte de a pleca. 

Fără a şti prea bine ce caută, Steve alergă din pivniţă înapoi 
în hol unde văzu geanta şi mănuşile lui Sharon. Deschise 
dulapul: etola era acolo. Ce ar fi putut-o determina să plece fără 
a-şi lua haina? Neil! Trebuie să fi avut unul din atacurile acelea 
violente - care încep brusc şi aproape îl sufocă. 

Se duse la telefonul de perete şi răsfoi agenda: salvare, 
poliţie, pompieri, medicul... Sună întîi la cabinetul doctorului, 
unde îi răspunse asistenta: 

-Nu, domnule Peterson, n-am fost anunţaţi despre Neil. Pot să 
vă ajut cu ceva? 

închise fără să-i mai explice şi formă numărul spitalului, la 
serviciul "Urgenţe": -Nu, nici un apel... 

Unde puteau fi? Ce li s-a întîmplat? Simţea că i se taie 
respiraţia. Privi ceasul: 9 şi 20. Aproape două ore de cînd 
încercase să sune acasă. Lipseau cel puţin de atunci. 


Perry! Poate s-au dus peste drum, la Perry. Sharon ar fi putut 
să fugă cu Neil acolo aacă i s-ar fi făcut rău... Puse iar mîna pe 
telefon. 

"Te rog Doamne, te rog, fă să fie la Perry! Să fie amindoi 
sănătoşi!" 

Şi atunci văzu mesajul de pe agendă-cu litere groase, 
inegale: 

"Dacă îţi vrei copilul şi prietena înapoi vii, aşteaptă 
instrucţiuni." Următoarele trei cuvinte erau violent subliniate: 

"Nu chema poliţia." 

Mesajul era semnat "FOXY". 


CAPITOLUL XVI 

La sediul F.B.I. din Manhattan, Hugh Taylor oftă şi închise 
sertarul de sus al biroului. 

"Ei, ar fi bine să plec acasă", îşi spuse. Era aproape 9 şi 30 şi 
şoseaua era probabil liberă la această oră, dar furtuna blocase 
autostrada West Side şi pe pod trebuie să fie o îmbulzeală de 
zile mari. 

Se întinse cu voluptate. Avea umerii şi gitul încă tari, 
musculoşi. "Mă apropii de 50 de ani şi mă simt ca la 18" îşi zise 
cu plăcere. 

Fusese o zi zdrobitoare. încă o spargere la bancă - de data 
asta Chase Bank de pe Madison Avenue. Cineva acţjonase 
alarma şi poliţia reuşise să-i încercuiască pe ticăloşi, dar nu 
înainte ca paznicul să fie împuşcat. Bietul om, era într-o stare 
critică şi probabil că nu va mai apuca dimineaţa. 

Hugh se încruntă. Criminalii ăştia vor fi închişi pentru mult 
timp. închişi. p 

Dar nu executați. Asta era unul din motivele pentru care 
Hugh fusese necăjit toată ziua. Puştiul acela, Thompson... 

Nu-şi putuse scoate din minte cazul Peterson, de acum doi 
ani. Hugh fusese însărcinat cu investigarea lui. îl urmărise cu 
echipa pe Thompson pînă la un motel, în Virgini a, şi acolo 
pusese mîna pe el. 

Puştiul a negat tot timpul că ar fi ucis-o pe Nina Peterson. 
Chiar cînd singura lui şansă de a-şi salva pielea rămăsese mila 
juriului, el continuase să-şi afirme nevinovăția. 

Acum nu mai depindea de el, cu siguranţă. Poimiine, Ronald 
Thompson va fi executat. 


Hugh ieşi din birou şi chemă liftul. Era mort de oboseală; abia 
aştepta să ajungă acasă. 

Jumătate de minut mai tîrziu se urcă în ascensor şi se 
pregătea să apese pe buton, cînd îşi auzi numele strigat. 
Deschise uşa şi-l văzu pe Hank Lamont - unul din agenţii tineri - 
venind în fugă. Era la capătul puterilor şi îi spuse printre gifiieli: 

-Hugh, Steve Peterson la telefon... ştii... soţul Ninei 
Peterson... puştiul Thompson... 

- Ştiu cine e. Ce vrea? 

-E vorba despre fiul lui... zice că fiul lui şi scriitoarea aceea... 
Sharon Martin... au fost răpiți. 


CAPITOLUL XVIII 

- Cine a făcut fotografiile astea? 

Sharon îşi dădu seama că din glasul ei răzbătea teama şi ştia 
că e o greşeală. Aruncîndu-i o privire scurtă, văzu că era 
surprins de tonul ei. Spasmul din obraz pornise iar. 

Intuitiv, Sharon adăugă: 

- Vreau să spun... par atît de reale: 

- Poate le-am găsit. 

Ceva din rigiditatea lui dispăruse acum. îşi aminti de flash-ul 
ce o orbise în maşină şi spuse cu o nuanţă admirativă în voce: 

- Sau poate le-ai făcut chiar tu. 

- Poate. 

Ridică mîna şi-i atinse părul, o mîngiie pe obraz. 

"Nu trebuie să arăt că mi-e frică", gîndi. îl ţinea încă pe Neil în 
braţe şi simţi cum trupul lui slăbuţ începe să tremure. Suspine 
adînci întrerupeau şuierul ascuţit al respirației chinuite. 

- Neil, nu plînge. îţi faci rău singur. 

Privi către răpitorul lor. 

.—E atît de speriat! Dă-i dmmul lui.. 

- Osă mă placi dacă îi dau drumul? 

Piciorul lui se lipi de al ei, aşa cum stătea îngenunchiată lîngă 
pat. 

- Sigur că o să te plac... dar, te rog! 

Degetele ei mîngiiau buclele blonde de pe fruntea micuță, 
apropiindu-se de bandajul de pe ochi. 

- Nu atinge bandajul! 

îi prinse mîinile, trăgînd-o de lîngă Neil. 

- Nu-l ating. Vocea ei era calmă, împăciuitoare. 


-Bine. Numai un pic. Dar numai mîinile. Mai întîi 
întinde-te pe pat. 

Sharon înţepeni. 

- De ce? 

-Nu pot să vă las pe amindoi nelegaţi. Dă drumul băiatului. 

Nu avea ce face, decit să-l asculte. De data aceasta îi legă 
picioarele de la glezne pînă la genunchi, apoi o aşeză în capul 
oaselor pe pal. 

- Miinile nu ţi le leg pînă nu plec, Sharon. 

Era o concesie; îi rostise numele ca pe o mîngiiere. 

"Pînă nu pleacă? Are de gînd să ne lase singuri aici?" 

Necunoscutul tăie sforile ce legau încheieturile lui Neil şi 
mîinile copilului începură să bată aerul cu mişcări spasmodice. 
Gifiielile se înteţiră şi şuierul respirației deveni mai ascuţit. 
Sharon îl trase în poala ei, îl înfăşură în haina cenuşie pe care o 
avea încă pe ea, şi îl strînse cu putere. Trupul micuţ începu să se 
zbată încercînd s-o împingă. 

-Neil, termină! Linişteşte-te! Aminteşte-ţi ce ţi-a spus tata să 
faci cînd ai un atac: să stai liniştit, calm, şi să respiri foarte 
regulat. 

Privi în sus. 

- Te rog, vrei să-i dai un pahar cu apă? 

Făcu un semn că da şi se îndreptă spre chiu.Vela ruginită. 
Umbra lui pe peretele de beton, mare şi neagră, părea 
fragmentată de petele de mucegai. Cînd el se întoarse cu 
spatele, Sharon îşi ridică ochii la fotografiile de pe perete. Două 
din acele femei erau moarte sau pe moarte. Cealaltă încerca să 
fugă de ceva sau de cineva. Oare de el? Cu ce fel de nebun avea 
de-a face? De ce îi răpise pe ea şi pe Ne ii? 

Drumul acela prin toată gara, cu ei doi... a fost o îndrăzneală 
din partea lui. Era clar că plănuise totul cu grijă. De ce? 

Respirația lui Neil devenise mai grăbită. începu să tuşească şi 
să horcăie. 

Tipul se întoarse ţinînd în mînă un pahar de hîrtie. Horcăitul 
părea să-l sperie. Cînd îi întinse lui Sharon paharul, mîna îi 
tremura. 

- Fă-1 să se oprească! zise. 

Sharon duse paharul la gura lui Neil şi băiatul începu să bea 
pe nerăsuflate, cu sorbituri mari. 

-Nu aşa... încet, Neil... acum întinde-te. Gata. 


Neil suspină şi Sharon simţi o uşoară relaxare a trupului 
chinuit. 

Necunoscutul se aplecă asupra ei. 

-Eşti o femeie foarte drăguță, Sharon. De-asta m-am 
îndrăgostit de tine. Pentru că nu ti-e frică de mine. Nu-i aşa că 
nu ţi-e frică? 

- Nu... sigurcă nu. 

încercase ca vocea să-i sune normal, cu un ton de 
conversaţie banală. 

- Dar de ce ne-ai adus aici? 

Fără a răspunde, luă cu grijă valiza cea neagră de lingă pat şi 
o aşeză încet pe podea, aproape de uşă. Se ghemui lingă ea şi o 
deschise. 

- Ce-i acolo? întrebă Sharon. 

- Ceva ce trebuie să fac înainte de a pleca. 

- Unde te duci? 

- Nu pune prea multe întrebări, Sharon. 

- Voiam doar să ştiu ce faci. 

Privea cum degetele lui umblau în valiză, calme, sigure pe 
ele; păreau că au o viaţă a lor proprie, aşa cum mînuiau cu 
precizie nişte fire. 

- Nu pot să vorbesc cînd lucrez. Trebuie să ai grijă cînd umbli 
cu nitroglicerină... Chiar şi eu trebuie să am grijă. 

Braţele lui Sharon se strinseră cu spaimă în jurul lui Neil. 
Nebunul umbla cu explozibil la un metru de ei! Dacă face o 
greşeală... dacă încurcă ceva... 

îşi aduse aminte de explozia din Greenwich Village. Era în 
New York în ziua aceea, făcea cîteva cumpărături, două clădiri 
mai departe, cînd izbucnise zgomotul acela asurzitor. îşi aminti 
grămada de moloz, bucăţi de beton şi aşchii de lemn. Oamenii 
aceia crezuseră şi ei că ştiu să umble cu” xplozibili! 

începu să se roage cu ochii la el, simțind umezeala 
pătrunzind-o şi picioarele amorţindu-i. Respirația lui Neil, deşi 
încă foarte alertă şi hiîrîită, se mai liniştise puţin. 

în cele din urmă, omul se ridică. 

-E-n regulă, zise satisfăcut. 

- Ce vrei să faci cu chestia aceea? 

- Este dădaca voastră. 

- Cum adică? 


-Trebuie să vă părăsesc pînă miine dimineaţă. Nu pot risca să 
vă pierd, nu? 

- Cum poţi să ne pierzi dacă sîntem singuri aici, legaţi 
amindoi? 

-Este o şansă la un milion... una la zece milioane... ca cineva 
să încerce să intre aici cît timp sînt plecat. 

- Cit ai de gînd să ne ţii aici? 

- Pînă miercuri. Sharon, nu-mi mai pune întrebări. O să-ţi 
spun tot ce vreau eu să-ţi spun. 

- îmi pare rău, tocmai asta nu înţeleg. 

- Nu pot să risc ca cineva să vă găsească, dar trebuie să 
plec, aşa că dacă cineva încearcă să intre aici... 

Nu. Nu voia să audă. Nu era adevărat. 

-Nu-ţi face griji, Sharon. Miine seară Steve Peterson o să-mi 
dea 82.000 de dolari si totul se va sfîrsi. 

-82.000 de dolari! 

- Da. Şi apoi, miercuri dimineaţa eu şi cu tine vom fi 
departe... O să las un mesaj unde poate găsi băiatul. 

Undeva departe se auzea ecoul slab al unui uruit, apoi o 
pauză, apoi iar un uruit. 

Veni lîngă ea. 

- îmi pare rău, Sharon. 

Cu o mişcare bruscă i-l smulse pe Neil din braţe şi-l aruncă 
pe pat. înainte ca ea să poată face o mişcare, îi răsuci braţele la. 
spate şi îi legă încheieturile una de alta, după ce o dezbrăcă de 
haina cenuşie. Se îndreptă spre Neil. 

-Nu îl lega la gură... te rog! Dacă se sufocă... nu mai capeţi 
nici un ban... va trebui să dovedeşti că e viu. Te rog! Eu... îmi 
placi... Pentru că eşti atit de deştept. 

Stătea în cumpănă. 

-Tu... tu îmi ştii numele, dar eu nu ştiu cum te cheamă. Mi-ar 
plăcea să mă gîndesc la tine. 

îi prinse faţa în miini şi o ridică spre el. Erau miini aspre, 
bătătorite, greu de crezut că erau atit de îndemiînatice cu firele 
acelea delicale. Se aplecă pînă îi atinse faţa. Răsuflarea îi era 
grea, fierbinte. Suportă fără a se mişca sărutul lui aspru pe gură, 
umed şi lipicios pe obraz şi pe ureche. 

Cînd vorbi, vocea îi tremura şi era răguşită. 

- Mă cheamă Foxy. Spune-mi numele, Sharon. 

- Foxy. 


Legă mîinile lui Neil şi îl împinse lîngă ea. Amîndoi, unul lîngă 
altul, ocupau aproape tot peretele din dreptul patului. 

O dureau mîinile strivite de peretele zgrunţuros. 

îi acoperi cu haina şi rămase în picioare privindu-i. Ochii îi 
alunecau de la pat la tejgheaua din mijlocul camerei. 

- Nu, zise, părînd iarăşi încordat şi nesigur. Nu pol să risc ca 
cineva să vă audă. 

Le îndesă din nou căluşele în gură, de data aceasta ceva mai 
larg. 

Sharon nu avu curaj să mai protesteze, individul era din ce în 
ce mai nervos. Şi, deodată, îşi dădu seama de ce. Pentru că 
încet, cu o grijă criminală, fixase o sirmă de ceva din valiza 
aceea şi o întinsese pînă la uşă. Avea de gînd să o lege de clanţă 
şi, dacă cineva ar fi încercat xşă intre, bomba s-ar fi declanşai. 

Auzi declicul comutatorului electric şi lumina prăfoasă din 
încăpere se stinse. Uşa se deschise- şi se închise la loc fără 
zgomot. Un moment silueta lui se contură în lumina de afară, 
apoi dispăru. 

în cameră întunericul era de nepătruns şi liniştea de mormînt 
era întreruptă doar de răsuflarea greoaie a lui Neil şi de uruitul 
ocazional al cîte unui tren. 


CAPITOLUL XVIII 

. Roger şi Glenda Perry voiau să vadă ştirile de la ora 11 în 
pat. Glenda se îmbăiase deja şi-i promisese lui Roger un ceai 
cald cînd va ieşi de sub duş. 

-Sună bine, dar nu începe să te agili prea mult, scumpo. 

Verifică yala şi uşa de la bucătărie, apoi urcă în dormitor. 
Duşul fusese grozav. îşi trase repede pijamaua albastră cu 
dungi, care era preferata Glendei, şi aprinse veioza de lingă 
pernă; fiecare avea cite una în partea lui de pat. înainte de a 
intra sub pătură, se duse să deschidă fereastra. Chiar pe o 
vreme oribilă ca asta, era plăcut să-ţi intre în cameră aerul rece 
şi curat al nopţii. Privi fără să-şi dea seama câtre casa lui 
Peterson. Luminile erau aprinse acum în toată locuinţa şi în faţa 
verandei se aflau cîteva maşini. 

Glenda intră, ducînd în mînă o ceaşcă. 

- Roger, la ce te uiţi? 

- La nimic. Să nu-ţi mai faci griji pentru lumina de la Steve 
casa lui străluceşte acum ca un pom de Crăciun. 


-Probabil că are oaspeţi. Ei, bine că n-am ieşit în seara asta. 

îşi dezbrăcă halatul şi se aşeză în pat olUnd adine. Roger o 
văzu crispîndu-se dintr-o dată. 

- Dureri? -Da. 

- Stai liniştită. Intinde-te. lţi dau imediat o pastila, încerca 
din răsputeri să nu tremure cînd îi întinse 

cutiuţa cu tablete de nitroglicerină, ce nu lipsea niciodată 

de pe noptieră. 

O privi cum îşi pune o tabletă sub limbă şi închise 
ochii. 

Un minut mai tîrziu o auzi oftînd uşurată. 

- Of, a fost cam rea, dara trecut. 

Telefonul zbîrnii şi Roger apucă receptorul furios. 

- Dacă e pentru tine, îi spun că dormi, mormăi. Rosti un 
"Alo" tăios, dar imediat tonul i se schimbă, 
devenind amabil şi preocupat: 

-Steve... S-a întîmplat ceva? Nu. Nu. Nimic. Sigur. Oh, 
Doamne Dumnezeule! Vin imediat. 

Glenda îl privea speriată. îi luă mîinile într-ale lui şi îi vorbi cu 
blîndeţe: 

-Steve are un necaz. Neil şi Sharon Martin au... dispărut. Mă 
duc pînă acolo şi mă întorc cît pot de repede. 

-Roger... 

-Te rog, Glenda. Stai liniştită, de dragul meu. Ştii cît de rău ti- 
a fost în ultima vreme. Te rog! 

îmbrăcă o jachetă groasă şi nişte pantaloni de lucru peste 
pijama şi îşi îndesă picioarele goale în mocasini. 

Abia închise uşa în urma lui, cînd auzi telefonul sunînd. Ştiind 
că Glenda o să răspundă, Roger îşi făcu vînt în zăpada groasă. 
Tăie în diagonală prin curtea lui, traversă în goană strada către 
casa lui Steve, fără a simţi ninsoarea pe gleznele goale. Inima 
bătea să-i spargă pieptul cînd urcă scările verandei şi abia” mai 
răsufla. Nici nu apucă să sune şi uşa se deschise. In prag apăru 
un bărbat elegant, cu trăsături fine şi ascuţite, cu păr argintiu. 

-Domnul Perry? Sînt Hugh Taylor, FBI! Ne-am întîlnit acum doi 
ani. 

Roger rememoră ziua aceea cînd Glenda fusese trântită la 
pămînt de către Ronald Thompson în fuga lui din această casă. 

- îmi amintesc, spuse. 


Intră în sufragerie clătinînd din cap. Steve stătea lîngă foc, cu 
mîinile împreunate. Smiorcăindu-se, cu ochii roşii, Dora Lufts era 
aşezată pe canapea, iar lîngă ea Bill Lufts arunca în jur priviri 
neajutorate. 

Roger se duse direct la Steve şi îi puse o mină pe umăr: 

- Steve, Dumnezeule, nu ştiu ce să spun... 

- Roger, mulţumesc că ai venit atit de repede. 

- De cit timp au dispărut? 

-Nu ştim sigur. S-a întîmplat între ora 6 şi 7 şi jumătate. 

- Neil şi Sharon erau singuri? 

- Da. Ei... Vocea i se sparse, dar se reculese repede. 

- Erau singuri. 

-Domnule Perry, interveni Hugh Taylor, ne puteţi spune ceva? 
Aţi remarcat oameni necunoscuţi în zonă, maşini străine sau 
camioane... orice? Vă amintiţi de ceva neobişnuit, ceva care v-a 
atras atenţia? 

Roger se lăsă greu pe scaun. Gîndcşte-te. A fost ceva. Ce 
oare? Ah, da! 

- Becul de afară! 

Steve se întoarse spre el, cu ochi arzători. 

- Bill este sigur că luminile erau aprinse cînd au plecat ei. 
Cînd am venit eu erau stinse. Tu ce ai observat? 

Mintea analitică a lui Roger le oferi un tablou precis al 
activităţilor lui din acea seară. Plecase de la serviciu la ora 5 şi 
10 şi ajunsese acasă la şase fără 20. 

-Lumina era aprinsă atunci, altfel aş fi observat. Glenda a 
preparat un cocktail şi n-au trecut mai mult de 15 minute pînă 
cînd ne-am uitat pe fereastră şi am văzut că lumina era stinsă. 
De fapt, ceasul bătuse ora cu puţin înainte, aşa că trebuie să fi 
fost şase şi cinci. 

Făcu o pauză şi reluă cu fruntea încruntată: 

- Glenda spunea ceva despre o maşină care pleca din faţa 
casei tale, Steve. 

- O maşină? Ce fel de maşină? Izbucnirea îi aparținuse lui 
Hugh Taylor. 

-Nu ştiu, Glenda a văzut-o. Eu plecasem de la fereastră. 

- Eşti sigur de oră? 

Roger privi în ochii agentului. 

j- Sînt sigur. 


încă nu putea realiza ceea ce se întîmplase. Văzuse oare 
Glenda maşina îndepărtindu-se cu Neil şi Sharon? Neil şi Sharon 
răpiți! Ar fi trebuit ca ceva, un instinct, să-i prevină că se 
întîmplă ceva rău. Dar îi prevenise! îşi aminti cît de tulburată 
fusese Glenda şi cum îi ceruse să dea o fugă pînă aici. Și el i-a 
zis că exagerează! Se uită la Taylor cînd vorbi. 

- Soţia mea va fi foarte necăjită. 

- înţeleg. Domnul Peterson crede că i se poate spune 
adevărul. Dar este vital să nu se facă absolut nici un lei de 
publicitate. Nu avem nici un interes să prevenin! răpitorul... sau 
răpitorii. 

- înţeleg. 

- Două vieţi depind de dumneavoastră, de felul cum 
acţionaţi - cît mai natural posibil. 

-Două vieţi... Dora Lufts izbucni într-un plîns zgomotos. 

-Micuţul meu Neil... şi fata aceea drăguță! Nu pot să cred... 
după doamna Peterson... 

- Taci, Dora! Vocea lui Bill Lufts părea că imploră. 

Roger privi faţa lui Steve crispată într-un spasm de 
durere. 

- Domnule Perry, o cunoaşteţi pe doamna Martin? 

- Da. Am întîlnit-o pe Sharon de mai multe ori aici şi la mine 
acasă. Acum, vă rog, pot să mă duc la soţia mea? 

- Desigur. Vreau să vorbesc şi cu dînsa despre maşina pe 
care a văzut-o. Mai este un agent cu mine. Pot să-l trimit pe el. 

- Nu, prefer să mă duc eu. Nu se simte bine şi ţine la Neil 
foarte mult. 

Roger se opri o clipă şi încercă să se dezmeticească. 

"Nu pot să cred că este adevărat. Pur şi simplu nu pot să 
cred. Cum suportă Steve?" 

Tînărul Peterson părea calm, dar privirea albă, plină de 
durere, care dispăruse în ultimele luni, revenise iar în ochii lui. 
Reveniseră şi paloarea aceea cenuşie, cuta adincă dintre 
sprincene, ridurile groase din jurul gurii. 

-Steve, arăţi zdrobii. De ce nu bei ceva lare, sau o cafea? 

- Poate puţină cafea. 

Dora Lufts se ridică nerăbdătoare. 

-Mă duc să fac... şi nişte sandviciuri. Oh, Doamne, cînd mă 
gîndesc... de ce a trebuit să mă duc la film în seara asta?! Dacă i 
se întîmplă ceva copilului... n-am să suport. N-am să suport. 


Bill astupă cu mîna gura soţiei lui. 

- O dată în viaţa ta, taci! Taci! 

Din glasul lui Bill răzbătea o ferocitate amară. 

Roger observă că Hugh Taylor studia cuplul Lufts cu interes. 
Lufts? Puteau fi oare suspectaţi? Nu. Niciodată. Imposibil. 

Era deja în hol, pregătindu-se să plece, cînd răsună soneria 
de la intrare. Săriră cu toţii, dar un agent tinerel care probabil 
fusese în bucătărie traversă holul din doi paşi, trecu de Roger şi 
deschise uşa. 

Glenda stătea în prag, cu părul şi faţa ninse. Era încălţată cu 
papucii de casă şi nu avea pe ea decit capotul roz de lină. Era 
albă ca marmura, iar ochii dilataţi aveau o expresie de groază. 
In mînă ţinea o foaie de hirtie. 

Roger o prinse chiar înainte de a se prăbuşi şi o strînse lîngă 
el. 

-Roger, telefonul.... Mi-a spus să scriu... şi mi-a spus să-i 
citesc ce am scris. A spus... "Scrie ce-ţi spun, că altfel..." Neil... 
Neil... 

Hugh smulse hirtia din mîna Glendei şi o citi cu glas tare: 

- "Spune-i lui Steve Peterson că dacă îşi vrea înapoi copilul 
şi iubita, să fie miine dimineaţă la ora opt în cabina telefonică 
din staţia Exxon, la ieşirea 

Merritt Parkway. O să primească instrucțiuni pentru,: 
răscumpărare". să 

Ultimul cuvînt era indescifrabil. ui 

- Ce cuvint este acesta, doamnă Perry? -M-a pus să îi citesc... 
de-abia puteam scrie. . era foarte nervos. Este "FOXY". Asta 
este. A repetat cuvintul. 

Faţa i se schimonosi şi mina i se încleştă pe piept. Se agăţă 
de Roger şi vorbi cu greu: 

-El... încerca să-şi schimbe vocea... dar cînd a repetat numele 
acela... Roger, eu am mai auzit vocea aceea. Omul este cineva 
pe care îl cunosc. 


CAPITOLUL XIX 
înainte de a părăsi închisoarea Somers State, Bob Kurner îi 
telefonă lui Kathy Moore şi o rugă să-l aştepte la el în birou. 
Kathy era procuror asistent la Curtea pentru minori în 
Bridgeport; se cunoscuseră pe cînd el era avocat pledant la 


aceeaşi Curte. Erau împreună de trei luni şi Kathy se implicase 
cu tot sufletul în lupta pentru salvarea lui Ronald Thompson. 

îl aştepta în hol, împreună cu dactilografa pe care o 
solicitase. 

- Marge spune că stă şi toată noaptea dacă este nevoie. Ce 
noutăţi ai? 

- Multe, zise Bob. Mi-a repetat pînă la urmă întreaga poveste 
de patru ori. Două ore de muncă, dar a meritat. 

Marge Evans întinse mîna după cele patru casete. 

- Dă-mi-le mie. 

îşi aşeză cu greutate trupul masiv în scaunul turnant din 
spatele biroului, introduse caseta numerotată "I" în aparat şi o 
derula pînă cînd vocea lui Ronald Thompson începu să 
povestească: 

"Lucram în după-amiaza aceea, după cursuri, în magazinul lui 
Timberly..." 

Marge opri caseta şi se adresă celor doi: 

- OK, voi vă puteţi vedea de treabă, mă ocup eu de asta. 

- Mulţumesc, Marge! 

Bob se întoarse spre Kathy: 

- Ai luat dosarele acelea? 

- Da, sînt înăuntru. 

Intrară într-o încăpere mică şi înghesuită. Biroul lui Kathy era 
gol, cu excepţia a patru dosare groase. Pe fiecare scria cîte un 
nume: Carfolli, Weiss, Ambrose, Callahan. 

-Rapoartele poliţiei sînt deasupra. Les Brooks n-o să fie prea 
încîntat, Bob. De fapt, probabil că o să mă concedieze dacă află. 

Les Brooks era procurorul. 

Bob se aşeză la birou şi luă în mînă primul dosar, înainte de 
a-l deschide, privi spre Kathy. Purta pantaloni strimţi şi un 
pulover gros. Părul negru era strîns la ceafă cu un elastic lat. 
Arăta mai degrabă ca o puştoaică de 18 ani, decit ca o avocată 
de 25. Dar, după prima lor înfruntare în faţa Curţii, Bob n-a mai 
făcut niciodată greşeala de a o subestima. Era un bun 
profesionist, cu o minte analitică, ascuţită, şi lucra cu pasiune. 

- Ştiu ce risc îţi asumi, Kathy, dar dacă putem găsi cel mai 
mic fir de legătură între crime şi moartea Ninei Peterson... 
Singura speranţă a rămas acum găsirea unor probe noi. 

Kathy îşi trase un scaun şi luă de pe birou două dosare. 


-^Ei bine, Dumnezeu ştie că dacă vom găsi o legătură între 
aceste cazuri. Les o să-mi treacă cu vederea această încălcare a 
regulamentului. Toate ziarele numai despre asta scriu. Azi 
dimineaţă, unul din ele numea ultimele două asasinate "crimele 
Citizen Band". 

- De unde şi pînă unde? 

- Atiît domnişoara Callahan cît şi doamna Ambrose aveau 
staţii radio Citizen Band montate la bordul maşinilor şi 
solicitaseră asistenţă prin intermediul lor. Doamna Ambrose se 
rătăcise şi rămăsese fără benzină, iar domnişoara Callahan 
făcuse o pană. 

-Şi acum doi ani doamna Weiss şi Jean Carfolli au fost ucise în 
timp ce rulau singure pe o sosea pustie. 

-Dar 

asta nu este o dovadă că ar exista o legătură între cazuri. 
Cînd Jean şi doamna Weiss au fost ucis-, ziarele au început să 
scrie despre "ucigaşul de p * autostradă". Totul pentru titluri cît 
mai şocante! 

- Tu ce crezi despre asta? 

-Nu ştiu ce să cred. După arestarea lui Ronald Thompson 

nu a mai fost semnalată nici o crimă în Fairfield County, pînă 
luna trecută, şi acum avem două morţi nesoluţionate. Dar în 
toată ţara s-au înregistrat crime pe care le putem include în aşa- 
n urnita categorie Citizen Band. 

- E un lucru grozav să ai o astfel de staţie la bord, dar este o 
imprudenţă uriaşă pentru o femeie să anunţe aşa în eter că este 
singură pe o şosea pustie şi că maşina ei e în pană. E o invitaţie 
pentru fiecare ticălos care aude. A fost un caz anul trecut, în 
Long Island, un puşti de 15 ani care avea obiceiul să asculte 
canalul poliţiei. în final l-au prins după ce înjunghiase o femeie 
ce solicitase asistenţă auto. 

- Eu tot cred că exista o legătură între aceste patru cazuri-şi 
Bob arătă cele patru dosare-ca şi între acestea şi moartea Ninei 
Peterson. Spune-i intuiţie, presimţire, spune-i cum vrei. Dar 
ajută-mă. 

-Bine. Trebuie să începi prin a face o listă: locul, ora, cauza 
morţii, arma folosită, starea vremii, marca maşinii, situaţia 
familială, martorii, unde se deplasau victimele, ce au făcut în 
ziua respectivă. în ultimele două cazuri notăm şi timpul scurs 
între apelul prin staţie şi găsirea cadavrului. Cînd sîntem gata, 


comparăm totul cu circumstanţele morţii doamnei Peterson. 
Dacă nu găsim nimic, reluăm din alt unghi. 

Ceasul din perete arăta 8 şi 10 cînd începuseră să lucreze. La 
miezul nopţii Marge intră aducînd patru seturi de hirtii. 

-Am terminat, zise. Le-am bătut la trei rînduri pentru a fi mai 
uşor să marcați discrepanţele. Pe cuvîntul meu că numai ce l-am 
ascultat pe băiatul acela şi mi-a frînt inima! De 20 de ani, de 
cînd sînt dactilografă, am auzit o mulţime de chestii şi, credeți- 
mă, pot să recunosc sunetul adevărului oriunde-l aud. Ei bine, 
puştiul spune adevărul! 

Bob zîmbi amar. 

-Mi-aş dori ca tu să fii Guvernator, Marge! Mulţumesc mult. 

- Ce faceţi voi acolo? 

Kathy clătină din cap. 

- Nimic. Absolut nimic. 

-Bine. Poate o să iasă ceva din asta. Ce-aţi zice să fac cite o 
cafea? Pun pariu că nici unul din voi n-a mîncat nimic în seara 
asta. 

Cînd reveni 10 minute mai tîrziu, Bob şi Kathy aveau fiecare 
în faţă cîte două seturi de hirtii şi Bob citea cu glas tare. Marge 
lăsă cafeaua pe birou şi ieşi în linişte, îmbrăcă paltonul călduros, 
cobori la parter şi îndreptîndu-se spre parkingul acoperit de 
zăpadă se surprinse rugîndu-se: "Te rog Doamne, dacă este ceva 
acolo care îl poate ajuta pe bietul băiat, fa-i să-1 găsească!" 

Bob şi Kathy lucrară pînă în zori, cînd fata spuse: 

- Trebuie s-o ştergem, Bob. Mă duc acasă să mă spăl şi să 
mă îmbrac; la ora opt sînt aşteptată la Curte. Şi de altfel, nu 
vreau ca cineva să te vadă aici. 

Bob încuviinţă. Cuvintele pe care le citea îi jucau în faţa 
ochilor. Comparaseră iar şi iar cele patru depoziţii ale lui Ronald 
Thompson despre ziua crimei,  concentrindu-se asupra 
intervalului scurs între întîlnirea cu doamna Peterson în 
magazinul lui Timberly şi fu; a disperată din locuinţa ei. Nu 
găsiseră nici cea mai mică discrepanţă. 

-Trebuie să fie ceva aici! se încăpăţină Bob. O să iau asta cu 
mine acasă... şi dă-mi şi listele pe care le-am făcut pentru cele 
patru crime. 

- Bob, nu pot să te las să iei dosarele. 

- Ştiu. Dar poate am scăpat noi ceva. 

- Nu am scăpat nimic, Bob. 


Avocatul se ridică şi strînse hirtiile de pe masă. 

- Mă duc direct la birou şi o iau de la capăt. Vreau să le 
compar şi cu mărturia de la proces. 

-Nu uita casetofonul şi benzile. 

- Nule uit. 

O luă în braţe şi pentru un moment Kathy se lipi de 
el. 

- Te iubesc, Kath! 

-Şi eu te iubesc, Bob! 

Tînărul izbucni cu furie: 

-Dacă am avea mai mult timp! Blestemata asta de pedeapsă 
capitală! Cum naiba este posibil ca 12 oameni să decidă că 
puştiul acela trebuie să moară? Cînd - şi dacă - vor pune mîna 
pe adevăratul ucigaş, va fi prea tîrziu pentru Ron. 

Kathy îşi freca uşor fruntea. 

- La început am fost bucuroasă cînd s-a reintrodus pedeapsa 
capitală. îmi pare rău pentru victime, mult mai rău decit pentru 
criminali. Dar ieri am avut un caz la Curtea pentru minori. Un 
puşti de 14 ani, care părea de 11, mititel şi slăbuţ. Ambii părinți- 
cu antecedente de alcoolism cronic - au depus o plingere 
împotriva lui pe cînd avea 7 ani. Şapte ani, Bob! De atunci stă 
mai tot timpul la casa de copii, de unde fuge mereu. De data 
aceasta mama a înaintat plîingere, dar tatăl a respins-o. S-au 
despărţit şi acum vrea copilul. 

- Ce s-a întîmplat? 

-Am cîştigat... dacă pot spune aşa. Am insistat să fie trimis 
înapoi la casa de copii şi juraţii au fost de acord. Tatăl este 
abrutizat de băutură, este mai mult o legumă, nu un om. Băiatul 
a încercat să fugă din sală, ofiţerul de pază a trebuit să-l 
placheze ca la rugby ca să-l poată opri. Părea pradă unei crize 
de isterie, se zbătea şi striga mereu: "Vă urăsc pe toţi! De ce nu 
pot şi eu să am o familie ca ceilalţi copii?" Din punct de vedere 
psihic este atît de bolnav, încît probabil că e prea tirziu pentru a 
mai fi salvat. Dacă peste 5 sau 6 ani va ucide pe cineva o să-l 
prăjim? Vom avea dreptul s-o facem? 

Lacrimi de necaz îi apărură în ochi şi le şterse cu mîna. 

-Ştiu, Kath. De ce ne-am ales aşa o meserie? Trebuia să fim 
mai deştepţi şi să facem orice altceva. 

O sărută pe frunte şi îşi luă rămas bun. 

- Vorbim mai tîrziu. 


Ajuns în biroul său, Bob puse ibricul plin ochi pe reşou. Patru 
ceşti de ness tare şi negru îi înlăturară ceața de pe ochi. îşi 
aruncă apă rece pe faţă şi se aşeză la masa de lucru. întinse 
dosarele în faţa lui şi privi ceasul de perete: 7 şi 30. Mai 
rămîneau exact 28 de ore pînă la execuţie. Poate de asta simţea 
gheara aceea în gitlej. Ba nu. Era altceva, mai mult decit lipsa 
de timp. 

"Ceva ne-a scăpat cu siguranţă." 

De data asta nu mai era o presimţire. Era o certitudine. 


CAPITOLUL XX 

După ce Roger şi Glenda Perry plecaseră şi familia Lufts se 
retrase şi ea, Steve şi Hugh Taylor se aşezară la masa din 
sufragerie. Tăcuţi şi eficienţi, ceilalţi agenţi măturau întreaga 
casă în căutarea amprentelor sau a altor eventuale urme ale 
răpitorilor. Insă mesajul zgîriat cu creta în agenda telefonică era 
tot ce găsiseră. 

-Amprentele de pe ceaşcă şi de pe pahar probabil sînt 
aceleaşi cu cele de pe poşeta lui Sharon Martin - opină Hugh. 

Steve făcu semn că da. îşi simţea gura uscată şi amară după 
patru ceşti de cafea şi ţigări pe care nu le mai numărase. Se 
lăsase de fumat cînd împlinise 30 de ani, dar la moartea Ninei 
începuse iar. Hugh îi întinsese atunci prima ţigară. 

Ceva ca un zîmbet, o strimbătură fără pic de veselie îi ridică 
uşor colţurile gurii: 

- Tu eşti cel care m-ai întors la buruiana asta. 

Hugh surise. Dacă cineva, vreodată, a avut într-adevăr 
nevoie de o ţigară, acesta fusese Steve Peterson la moartea 
soţiei sale. Şi acum copilul! Hugh îşi aminti cum stăteau 
împreună la această masă, cînd un nebun, un mistic probabil, 
telefonase şi spusese că Ni na are un mesaj pentru Steve. 
Mesajul era: "Spune-i soţului meu să aibă grijă. Copilul meu este 
în pericol." Era în dimineaţa în care o înmormiîntau pe Nina. 

Gîndindu-se la acest incident, Hugh speră ca Steve să nu şi-l 
amintească şi el. 

începu să studieze notițele ordonate pe care şi le luase. 

-Vom instala un microfon în cabina telefonică din staţia 
Exxon, ca şi aici, şi în apartamentul lui Perry. Tot ce ai de făcut 
cînd vorbeşti cu Foxy este să-l ţii cît mai mult la aparat, ca noi 
să-i putem da de urmă şi să-i înregistrăm vocea. Marea noastră 


lovitură ar fi ca doamna Perry să poată recunoaşte glasul dacă-l 
mai aude. 

- Crezi că mai avem vreo şansă? S-a străduit, dar nu şi-a 
putut reaminti cu nici un chip. Ai văzut doar cît era de supărată 
că nu ne poate ajuta. 

- Orice este posibil. Pare o femeie cu capul pe umeri şi era 
foarte sigură că îl cunoaşte. Oricum... cooperează. 

Hugh făcu o pauză, apoi continuă: 

- Cere-i lui Foxy să-ţi dea o dovadă că Neil şi Sharon sînt vii 
şi nevătămaţi. Cere-i o casetă cu un mesaj din partea lor. 
Promite-i oricîţi bani îţi cere, dar insistă că nu-i dai nici un ban 
pînă nu primeşti o dovadă că trăiesc amindoi. 

- Asta n-o să-l enerveze? 

Steve încercase să pună întrebarea pe un ton cît mai 
detaşat. 

-Nu. Dar o să ne dea nouă o garanţie că tipul nu o 
să intre în panică şi... _ 

Hugh tăcu, dar era sigur că Steve pricepuse restul. Işi răsfoi 
notesul şi îşi luă pixul. 

-Hai s-o luăm de la capăt! Cîţi oameni ştiau că familia Lufts 
pleacă la film în seara asta şi că Sharon Martin vine aici? 

- Nu ştiu. 

- Perry? 

- Nu. Nu i-am mai văzut de săptămîna trecută. -Atunci 
înseamnă că ştiaţi doar dumneata, Sharon 
Martin si cei doi Lufts. -Şi Neil... 

- Åi dreptate. Crezi că Neil a vorbit cu cineva despre Sharon? 
Cu colegii... sau cu vreun profesor? 

- Este posibil. 

- Cît de serioasă este prietenia dumitale cu Sharon Martin. 
Scuză-mă, dar trebuie să ştiu. 

- Foarte serioasă. Am de gînd să-i cer să se mărite cu mine. 

-Am auzit că aţi apărut împreună la emisiunea Today, azi 
dimineaţă şi că aţi fost în total dezacord cu privire la pedeapsa 
capitală. Ea este teribil de supărată din cauza execuţiei lui 
Thompson, se pare. 

- Se vede că lucrezi repede. 

-Nu am încotro. Cît de mult afectează acest dezacord relaţia 
dintre voi doi? 

- Ce înseamnă asta? 


-Exact ce am spus. Toată lumea ştie că Sharon Martin a făcut 
tot ce i-a stat în puteri pentru a-1 salva pe Ronald Thompson. A 
fost de cîteva ori acasă la Perry şi a putut afla numărul lui de 
telefon. Nu uita că nu apare 
în cartea de telefon. Crezi că există vreo posibilitate ca această 
răpire să fie... un bluf... pentru a întîrzia execuţia? 

-Nu! Nu! Nu! Hugh, înţeleg că irebuie să iei în considerare şi 
această ipoteză, dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi pierde 
vremea cu ea! Oricine a scris mesajul a putut copia şi numărul 
lui Perry, este în agendă chiar lîngă numărul doctorului. Sharon 
ar fi incapabilă să-mi facă una ca asta! Incapabilă! 

Hugh nu părea convins. 

-Domnule Peterson, am întîlnit mulţi oameni cumsecade în 
stare să calce legea pentru a apăra o cauză. Dar ţine cont de 
asta: dacă Sharon Martin a pus la cale răpirea, copilul este în 
siguranţă. 

O rază slabă de speranţă licări în ochii lui Steve. Dimineaţă 
Sharon îi spusese: "Cum poţi fi atît de sigur, de hotărît, de 
nemilos?" Dacă aşa gindea ea despre el, ar fi putut oare...? 
Speranţa din ochii lui Steve muri. 

- Nu. Este imposibil. 

- Foarte bine. Să lăsăm asta deocamdată. Ce-mi poţi spune 
despre corespondenţa dumitale? Ai primit ceva ameninţări, 
scrisori duşmănoase? 

- Citeva scrisori, pentru poziţia mea lată de pedeapsa 
capitală, în special acum, cu execuţia lui Thompson. Nu este 
ceva suprinzător. 

- Dar nu ai primit ameninţări directe” 

-Nu. 

Steve tresări uşor. 

- La ce te gindeşti? întrebă repede Hugh. 

- Săptămîna trecută m-a abordat mama lui Ronald 
Thompson. îl duceam pe Neil la tratamentul cu antihistaminice, 
ca în fiecare sîmbătă. Ea ne aştepta în parkingul spitalului şi 
cînd am ieşit a venit lingă noi şi m-a rugat să-i cer eu 
Guvernatorului să-l cruţe pe Thompson. 

- Ce i-ai răspuns? 

-l--am spus că nu pot face nimic. Eram nerăbdător să-l duc 
pe Neil de-acolo, bine-nţeles că nu voiam ca el să afle despre 
execuţia de miercuri. Voiam să-l urc în maşină, să nu ne audă 


vorbind, aşa că m-am întors cu spatele la femeia aceea. Dar ea 
probabil a crezut că nu vreau să-i dau nici o atenţie şi a spus 
ceva de genul: "Cum te-ai fi simţit dacă ar fi fost copilul tău... 
cum te-ai fi simţit?" Şi a plecat. 

Hugh îşi notă ceva în carnet. 

- O să overificăm şi pe ea. 

Se ridică şi se întinse, amintindu-şi vag că acum citeva ore 
era gata să plece acasă. 

- Steve, încearcă să ţii minte că rezultatele noastre în 
rezolvarea în timp util a răpirilor sînt foarte bune, şi vom face tot 
ce este posibil pentru a rezolva şi acest caz. Acum te sfătuiesc 
să încerci să dormi citeva ore. 

- Să dorm? 

Steve arăta complet năucit. 

-Atunci măcar odihneşte-te. Du-te în camera dumitale şi 
întinde-te pe pat. Vom fi aici şi îţi vom da de ştire imediat ce 
vom avea noutăţi. Dacă sună telefonul, răspunde; am pus deja 
un microfon. Dar eu nu cred că vei mai primi alt mesaj în 
această noapte. 

- Bine. 

Zdrobit, Steve se duse în bucătărie să-şi ia un pahar cu apă, 
dar regretă imediat. Cutia de cacao şi paharul de sherry - mînjite 
acum cu un praf negru, pentru amprente, erau pe masă. 

Sharon! Doar cu citeva ore în urmă fusese aici, cu Neil. Nu 
realizase pînă acum cît de inull îşi dorea ca Neil să aibă 
încredere în ea şi să o iubească; pînă acum, în aceste trei 
săptămîni în care îi fusese atît de dor de ea, atît de dor! 

Părăsi bucătăria, urcă la etaj, trecu de dormitorul lui Neil şi de 
camera de oaspeţi şi intră în dormitorul mare. Deasupra se 
auzeau paşi. Cei doi Lufts umblau de colo-colo prin camera lor. 
Nici ei nu aveau somn. Aprinse lumina în camera lui şi rămase în 
prag să privească. După moartea Ninei o remobilase - nu mai 
suporta să fie înconjurat de mobila veche, albă, pe care ea o 
iubea atît de mult. înlocuise patul dublu cu un fotoliu pat pe 
schelet de alamă, cu tapiţeria în alb şi maron. O cameră 
bărbătească, aşa îl asigurase decoratoarea. 

Niciodată nu a ţinut la această cameră. Era impersonală, 
inospitalieră şi singură, la fel ca şi el. Toată casa era aşa. O 
cumpăraseră pentru că voiau o proprietate cu vedere la mare. 


Nina îi spusese: "Este o casă cu reale posibilităţi. Dă-mi şase luni 
şi o să-ţi demonstrez". Avusese doar două săptămini. 

Ultima dată cînd fusese acasă la Sharon, visase să schimbe 
această cameră, să renoveze toată casa, împreună cu ea. 
Sharon se pricepea să aranjeze o cameră ca să fie încîntătoare, 
caldă şi primitoare. Prin alegerea culorilor şi prin aspectul 
necăutat. Şi prin prezenţa ei. 

îşi scoase pantofii şi se întinse în pat. Era rece în dormitor, şi 
se înveli cu cuvertura aspră. Stinse lumina şi întunericul inundă 
camera. Afară, vintul zgilţiia crengile copacilor, izbindu-le de 
zidul casei. într-un tirziu, Steve căzu într-un somn agitat şi 
începu să viseze. 

Sharon... Neil... îl rugau amîndoi să-i ajute... şi el fugea printr- 
o ceaţă deasă... printr-un tunel lung. La capătul tunelului era o 
cameră şi el trebuia să intre în această cameră. Ajunse şi 
deschise uşa; ceața se destrama, dispărea. Neil şi Sharon 
zăceau pe podea, cu eşarfe legate la git, iar în jurul trupurilor lor 
străluceau linii fluorescente trase cu creta. 


CAPITOLUL XXVIII 

Era prea riscant să fie văzut seara tirziu în jurul peronului 
112. Paznicii care se învirteau pe acolo l-ar fi observat, cu 
siguranţă, de aceea părăsi camera de la subsol la ora 11 fără 2 
minute. La ora 11 fix sosea în staţie un tren şi el se putea 
amesteca fără nici o dificultate printre cei opt sau zece pasageri 
care coborau. Urcă alături de trei călători care mergeau spre 
ieşirea din Vanderbilt Avenue, ştiind că, pentru oricine priveşte, 
el va fi unul dintr-un grup de patru persoane. 

Se despărţi de cei trei cînd ei se îndreptară spre Vanderbilt 
Avenue. Coti la dreapta, traversă strada şi se opri brusc. O 
camionetă a poliţiei, în colţul opus, remorca un Chevrolet maron. 
Tocmai găsiseră maşina! 

înveselit la culme, se îndreptă spre centru. Plănuise să dea 
un telefon dintr-o cabină aflată în faţă la Bloomingdale. Drumul 
pe jos pînă în Lexington Avenue îl răcori şi mai reduse din 
intensitatea dorinţei ce urcase în el cînd o sărutase pe Sharon. 
Şi ea îl dorea. Simţea asta. Poate ar fi făcut dragoste cu ea chiar 
atunci, dacă n-ar fi fost copilul. Chiar dacă era legat la ochi. S-ar 
fi simţit intimidat şi poate n-ar fi... 


Ninsoarea se oprise, în sfîrşil, dar cerul era tot întunecat. Se 
înfioră la gîndul că pentru el starea drumurilor era de o 
importanţă vitală, mai ales cînd va lua banii. 

Avea de gînd să sune la Perry, şi dacă n-ar fi găsit pe nimeni 
acasă, ar fi telefonat direct lui Peterson. Dar putea fi riscant. Avu 
noroc. Doamna Perry ridică receptorul la primul apel. Se 
cunoştea după voce că era foarte nervoasă, probabil că 
Peterson îi anunţase de dispariţia lui Neil şi! Sharon. îi transmise 
mesajul vorbind pe o voce joasă, hirîită, pe care o exersase 
îndelung. Numai cînd ea îi ceruse să repete numele se enervase 
şi ridicase tonul. Mare neglijenţă! Dar probabil că femeia era 
prea speriată ca să observe ceva. 

Rise mulţumit de el însuşi. Dacă FBl-ul fusese anunţat, mai 
mult ca sigur că puseseră sub urmărire cabina de la Exxon. De 
aceea, dimineaţa, cînd îl va suna pe Peterson, îi va spune să se 
ducă la telefonul din staţia imediat următoare. Nu vor avea timp 
să pună microfoane şi în aceasta. 

O cam speriase pe femeia aceea, Perry. Părăsi cabina mîndru 
de el, simțindu-se în al nouălea cer. O fată ce stătea în uşa unui 
mic magazin îi zimbi. în ciuda frigului, purta o fustă mini; o 
pereche de cizme albe şi o jacheţică de blană, tot albă, 
completau ansamblul pe care el îl găsi încîntător. Părul scurt i se 
ondula pe lingă obraji. Era tînără, nu avea mai mult de 18-19 ani 
şi îl plăcea. Fără nici o îndoială. Fata îl privea veselă şi se duse 
spre ea, dar se opri în mijlocul străzii. Era, evident, o prostituată 
şi, chiar dacă îl plăcea în mod sincer, nu putea risca să-l 
surprindă poliţia. Dacă îi aresta pe amîndoi? Auzise el de planuri 
mari năruite de o greşeală minusculă. 

Se îndepărtă cu stoicism, trimiţind fetei un suris anemic şi se 
grăbi spre Biltmore. 

Acelaşi portar scîrbos îi întinse cheia. Nu mîncase nimic şi era 
flămînd. O să comande ceva de mîncare şi trei sticle de bere. La 
ora asta mereu i se făcea poftă de bere. Obişnuinţa, probabil. 

în timp ce aştepta cei doi hamburgeri cu cartofi franţuzeşti, 
plăcinta cu mere şi berea, intră în baie să facă un duş. Camera 
aceea din gară era atit de rece, umedă şi murdară, îngheţase 
acolo! îmbrăcă pijamaua pe care şi-o cumpărase special pentru 
această călătorie şi apoi cercetă cu atenţie costumul. Era curat. 

lată că venise şi mîncarea lui. Dădu băiatului de serviciu un 
bacşiş generos - în filme totdeauna procedau aşa. Prima sticlă 


de bere o bău pe nerăsuflate; pe a doua o savură împreună cu 
cei doi hamburgeri, iar pe ultima o sorbi pe îndelete, în timp ce 
asculta ştirile de la miezul nopţii. larăşi vorbeau despre Ronald 
Thompson: "Ultima şansă de comutare a pedepsei a fost 
epuizată ieri. Execuţia va avea loc miine la ora 11 şi 30, aşa cum 
era stabilit..." Dar despre Neil sau Sharon - nimic. 

Publicitatea era singurul lucru de care se temea, căci pînă la 
urmă, cineva ar fi putut să pună alături doi şi cu doi. 

Fetele de luna trecută fuseseră o greşeală, dar nu se putuse 
stăpîni. N-ar fi trebuit să se învirtă deloc prin zonă, dar cînd le-a 
auzit prin staţia radio cerînd asistenţă... pur şi simplu nu s-a 
putut stăpiîni. 

Gîndul la cele două fete îi înfierbînlă sîngele. închise repede 
radioul. N-ar trebui... asta o să-l excite.... dar nu se putea 
stăpîni. Nu putea! 

Scoase din buzunarul hainei un casetofon miniatural şi 
casetele de care nu se despărţea niciodată. Alese una din ele, o 
introduse în aparat, apoi se întinse în pat. Aşternutul era curat, 
apretat, plăcut la pipăit. De acum încolo o să doarmă la multe 
hoteluri. Cu Sharon. 

îşi puse căştile pe urechi şi declanşa minicasetofonul. Citeva 
minute se auzi doar zgomotul unui motor de maşină, , apoi un 
scrişnet slab de frină, sunetul unei portiere deschizîndu-se şi 
propria lui voce, prietenoasă şi amabilă. Lăsă caseta să se 
deruleze pînă ajunse la cea mai bună parte, apoi o puse iar şi 
iar, de nenumărate ori. Cînd se satură, în cek din urmă, opri 
casetofonul şi căzu într-un somn adînc. în urechei îi mai stăruiau 
încă hohotele disperate ale lui Jean Carfolli: "nu... te rog... nu..." 


CAPITOLUL XXVIII 

Marian şi Jim Vogler nu puteau dormi şi discutară pînă tirziu 
în noapte. în ciuda eforturilor lui de a o consola, Marian era 
disperată: 

-Nu mi-ar fi părut atit de rău dacă nu cheltuiam atiţia bani cu 
ea. 40 de dolari! Dacă trebuia să ne fure cineva maşina, de ce n- 
a furat-o săptămîna trecută, înainte de a o repara! Şi mergea 
atit de bine! Şi acum, cum mă mai duc eu la Perry? O să pierd 
slujba! 

-Puiule, nu o şă o pierzi. O să rog pe cineva să-mi împrumute 
200 de dolari şi o să caut miine altă rablă. 


- Oh, Jim, adevărat? 

Marian ştia cît de nesuferit îi era lui Jim să împrumute de la 
prieteni, dar dacă ar face-o... numai de data asta... 

Era prea întuneric în dormitor pentru ca Jim să-i poată vedea 
lata, dar simţi uşoara relaxare a trupului de lîngă el. 

-Puiule, într-o zi o să ridem amiîndoi de toate lipsurile de 
acum! - o încuraja el. 

- Aşa 3per şi eu, oftă Marian şi se simţi dintr-o dată îngrozitor 
de obosită. 

Abia aţipiseră cînd zbiîrnii telefonul, făcîndu-i pe amindoi să 
sară din pat. Jim pipăi pe noptieră şi ridică receptorul. 

-Alo, da, aici Jim... James Vogler. Aseară. Intr-adevăr. Oh, e 
grozav! Unde? Cînd? Cînd pot s-o iau? Glumiţi. Glumiţi. Da, e-n 
regulă. Strada 36, lîngă docuri. Ştiu. Bine. Mulţumesc. 

Aşeză receptorul şi Marian îl privi incredulă. 

- Maşina! Au găsit maşina! 

- Da, în New York. Era parcată neregulamentar în centru şi 
poliţia a luat*-o de acolo. Putem să o aducem miine dimineaţă. 
Poliţaiul spunea că probabil a fost "împrumutată" de vreo bandă 
de puştani zănateci. 

„- Oh, Jim, e minunat! 

- Mai este o mică problemă. 

-Care? 

Ochii lui Jim se încreţiră şi gura i se strînse. 

- Puiule, poţi să crezi aşa ceva? Ne-au încărcat cu un tichet 
de parcare de 25 de dolari şi cu o taxă de remorcare de 50! 

- Dar ăsta-i salariul meu pe prima zi de lucru! 

Şi izbucni într-un hohot de rîs nervos la care se alătură curînd 
şi Jim. 

A doua zi de dimineaţă, Jim Vogler lua trenul de 6 şi 15 spre 
New York şi, la 8 fără 5 cînd se înapoie cu maşină, Marian era 
gata de plecare. Punctuală, la ora nouă fix, intră în Driftwood 
Lane. Maşina se întorsese cu bine din călătoria ei ilegală la New 
York, şi acum avea şi cauciucuri de zăpadă. Chiar prindeau bine 
pe o vreme ca asta. 

Un automobil frumos, Lin Mercury, era parcat în faţa garajului 
familiei Perry, dar Marian avea impresia că data trecută, cînd 
venise pentru angajare, îl zărise în faţa casei de vis a vis. 
Probabil că doamna Perry avea musafiri. 


Opri Chevroletul lîngă Mercury, avînd grijă să nu-i blocheze 
ieşirea, şi ezită puţin înainte de a deschide portiera. 

Era cam nervoasă... toată agitația asta cu furtul, chiar înainte 
de a-şi începe serviciul... 

Suspină, mulţumi cerului că s-a terminat cu bine şi mîngiie cu 
dragoste scaunul de-alături cu mîna înmănuşată. Se opri, 
simțind ceva tare. Se aplecă şi cu două degete scoase din 
îndoitura pernei un obiect mic şi strălucitor. Ei bine, era o 
bijuterie pe care nu vor avea tupeul să o reclame. In ceea ceo 
privea, inelul era al ei. li despăgubea într-un fel de cei 75 de 
dolari pe care îi plătise Jim. Trase de mănuşă şi îşi puse inelul pe 
deget: se potrivea de minune. 

încrezătoare, Marian se îndreptă spre uşa de la bucătărie. 
Inelul acela era un semn bun. Abia aştepta să-i spună lui Jim! 
| 
CAPITOLUL XXIII 

Telefonul din staţia Exxon sună fix la ora opt. Incercînd să-şi 
domolească bătăile spasmodice ale inimii, cu gura uscată ca o 
bucată de hirtie, Steve ridică receptorul. 

-Alo! 

- Peterson... 

Vocea era atit de slabă, de 
eforturi pentru a o auzi. 

-Peterson, în zece minute te sun în cabina de la ieşirea 21. 

- Aşteaptă! Aşteaptă! 

Dar în receptor nu se mai auzea decit biziitul de fond. 

Privi disperat în lungul parkingului. Hugh venise în staţie cu 
cîteva minute înaintea lui şi acum stătea lîngă maşină, făcîndu- 
şi de lucru la una din anvelope. Steve ştia că îl urmăreşte. 

Clătină din cap, sări în automobil şi întoarse către ieşirea din 
parcare. Din viteză îi aruncă o privire lui 
Hugh şi îl văzu urcîndu-se repede în maşină şi pornind pe urmele 
lui. Traficul era îngreunai de poleiul depus şi, cînd apăsă cu 
disperare pe acceleraţie, roţile patinară. N-o să reuşească 
niciodată să ajungă în zece minute! 

Vocea aceea... abia putuse să o audă. Nici o şansă să poată fi 
localizat apelul. De data aceasta trebuia să prelungească 
discuţia cît de mult. Poate va recunoaşte şi el vocea. Pipăi hîrtia 
din buzunar; era necesar să scrie tot ce-i va spune Foxy. 


A 


năbuşită, încît trebui să facă 


Privi în oglinda retrovizoare: maşina cea verde, maşina lui 
Hugh, îl urma îndeaproape. 

Era 8 şi 11 cînd se năpusti în cabină şi telefonul suna 
insistent. 

-Peterson? 

Trebui să-şi astupe cealaltă ureche ca să poată auzi ce spune. 

-Vreau 82.000 în hirtii de cîte 10, 20 şi 50. Fără bancnote noi. 
Să fii miine dimineaţă la ora două în cabina telefonică de la 
intersecţia străzii 59 cu Lexington. Vino cu maşina proprie. 
Singur. Ţi se va spune unde să laşi banii. 

-82.000 de dolari. Steve începu să repete instrucţiunile în 
timp ce mintea îi lucra febril. "Ascultă intonaţia, încearcă să o 
memorezi... să o poţi reproduce..." 

- Grăbeşte-te, Peterson! 

-Scriu totul. O să aduc banii. Voi fi acolo. Dar de unde ştiu eu 
că fiul meu şi Sharon Martin sînt în viaţă? De unde ştiu că sînt la 
tine? Vreau o dovadă. 

- Dovadă? Ce lei de dovadă? 

Vocea se enervase acum. 

- O bandă... sau o casetă... citeva cuvinte de la ei. 

- O casetă!!! 

Ce fusese chicotitul ăsta? Individul r ide al 

- Da. Vreau să o am, insistă Sleve. 

"Oh, Dumnezeule", se rugă, "să nu fie o greşeală, te rog!" 

- O să ai caseta, Peterson. 

Auzi declicul de la celălalt capăt. 

- Stai! Aşteaptă! 

Degeaba. 

Steve se duse direct la Perry, aşa cum stabiliseră şi îl aşteptă 
pe Hugh. 

Prea nerăbdător pentru a sta în maşină, ieşi în şosea să facă 
cîţiva paşi şi se surprinse vorbind de unul singur: 

- Oh, Doamne, ce se înlîmplă? Ce coşmar e ăsta? 

Hugh sosi după citeva minute. 

- Ce a spus? 

Steve scoase hirtia şi citi instrucţiunile. 

- Ce poţi spune despre voce? 

-Prefăcută, cred... foarte joasă. Chiar dacă aţi reuşit să o 
înregistraţi, nu cred că poate fi identificată. 


Privirea îi rătăcea de-a lungul străzii, de parcă ar fi căutat un 
ajutor acolo, un fir cît de subţire. 

-A promis să-mi aducă o casetă. Asta probabil înseamnă că 
sînt încă în viaţă. 

- Sînt sigur că sînt în viaţă. 

Hugh nu-i mai spuse că ar fi practic imposibil ca o casetă să 
ajungă la el înainte de a plăti răscumpărarea. Nu mai era timp 
ca tipul să o trimită recomandat; prin serviciul Mesagerii ar fi 
fost foarte uşor de depistat. Dat fiind că nu făcuse nici un fel de 
publicitate, era puţin probabil să lase caseta la un ziar sau post 
de radio. 

- Şi răscumpărarea? Poţi scoate de la bancă 82.000 de 
dolari? 

-Eu însumi n-am de unde scoate nici 5 cenți. Am investit totul 
în revistă şi acum sînt pe geantă. Dar, mulţumită mamei lui Neil, 
am toată suma. 

- Mama lui Neil? 

-Da. A moştenit 75.000 de dolari de la bunica ei, chiar înainte 
de a muri. Am pus toată suma într-un fond pe numele lui Neil, 
pentru cînd va merge la colegiu. Cu dobinda, sînt exact 82.000. 

-Exact 82.000! Domnule Pelerson, cîţi oameni sînt la curent 
cu acest fond? 

-Nu ştiu. Nimeni, cu excepţia avocatului meu şi a contabilului. 
Nu umblu peste tot povestind despre el. 

- Dar Sharon Martin? 

- Nu-mi amintesc să-i fi spus. 

- Dar există posibilitatea să o fi făcut? 

- Nu. Nu cred că i-am spus. 

Hugh începu să urce treptele verandei. 

- Domnule Peterson, va trebui să te gindeşti foarte bine, şi 
să ţi-i aminteşti pe toţi cei care au cunoştinţă despre aceşti bani. 
Aceasta şi posibilitatea ca doamna Perry să-l poată identifica pe 
răpitor sînt singurele noastre piste. 

Roger le deschise imediat. Puse un deget pe buze şi le făcu 
semn să intre. Era palid şi tras la faţă, cu umerii căzuţi. 

-Tocmai a plecat doctorul; i-a dat Glendei un sedativ. Ea 
refuză să meargă la spital, dar doctorul e de părere“că este în 
pragul unui alt infarct. 


- îmi pare rău, domnule Perry, dar trebuie să o rog să asculte 
o bandă. Am reuşit să înregistrăm primul apel de azi dimineaţă 
al răpitorului. 

- Dar nu poate! Nu acum! Ar ucide-o! 

îşi duse mîna la frunte şi strînse din dinţi. 

- Steve, îmi pare rău... Ce s-a întîmplat? 

Ca un robot, Steve începu să povestească. Nu putea scăpa de 
senzaţia de ireal, de tragedie în care el nu avea nici un rol şi nu 
putea interveni. 

După o tăcere lungă, Roger vorbi în şoaptă: 

- Glenda refuză să meargă la spital pentru că ştie că va fi 
nevoie să asculte banda aceea. Doctorul i-a dat un somnifer 
puternic, măcar citeva ore să doarmă. Puteţi aduce înregistrarea 
puţin mai tîrziu? Acum nu se poate scula. 

- Bineînţeles. 

Se auzi zgomotul unei sonerii şi Roger se întoarse. 

-Uşa din spate! Cine naiba... Oh, Doamne! Noua menajeră. 
Am uitat complet de ea. 

- Cit timp o să stea pe-aici? se repezi Hugh. 

- Patru ore. 

-Nu e bine.Ar putea auzi ceva. Prezintă-mă drept medic şi 
cînd plecăm noi trimite-o acasă. Spune-i că o chemi” peste o zi 
sau două. Unde locuieşte? 

- în Carley. 

Ţiriitul se auzi din nou. 

- A mai fost aici în casă pînă acum? 

- Săptămîna trecută. 

- Poate c-o s-o verificăm şi pe ea. 

-Bine. 

Roger alergă la uşa din spate şi reveni cu Marian. 

Hugh o studie pe îndelete în timp ce gazda făcea 
prezentările. 

-l-am explicat doamnei Vogler că soţia mea este bolnavă. 
Doamna Vogler... vecinul meu, domnul Peterson... şi... hm, 
doctorul Taylor. 

- Bună ziua. 

Avea o voce caldă, puţin timidă, şi o faţă plăcută. 

- Ah, domnule Peterson, acea Mercury este maşina 
dumneavoastră? 

-Da. 


-Atunci acela trebuie să fi fost băieţelul dumneavoastră. Un 
copil foarte drăgălaş. Era în faţa casei cînd am venit aici 
săptămîna trecută şi l-am rugat să-mi arate locuinţa domnului 
Perry. A fost cît se poate de politicos. Trebuie să fiţi mîndru de el! 

- Sînl mîndru de Neil. 

Steve se întoarse cu spatele şi se duse lîngă uşă. Clipi ca să- 
şi alunge lacrimile din ochi şi puse mîna pe clanţa rece. 
"Dumnezeule, te rog..." 

Hugh interceptă mîna doamnei Vogler, grijuliu să nu strîngă 
prea tare degetele împodobite cu un inel neobişnuit. 

" Cam prea pretenţios pentru a spăla vase", gîndi, şi expresia 
de pe chip i se schimbă dintr-o dată. 

- Cred că este un adevărat noroc prezenţa doamnei Vogler 
aici, zise Hugh adresîndu-i-se lui Roger. 

-Ştiu cît de grijulie este soţia dumneavoastră cu privire la 
casă. Ar fi bine ca doamna să înceapă lucrul chiar azi, cum era 
stabilit. 

-Oh, da... înţeleg. 

Roger se zgiia la Hugh, înţelegind ce implicau spusele 
acestuia. Credea oare că femeia avea vreo legătură cu dispariţia 
lui Neil? 

Zăpăcită, Marian îl privi pe Hugh, apoi pe Roger, şi în cele din 
urmă privirea i se opri asupra lui Steve care rămăsese cu 
spatele la ei. Poate gîndea că fusese nepoliticoasă oferindu-se 
să-i stringă mîna. Poate trebuia 
să-şi ceară scuze. Ar trebui să ţină minte că aici era doar 
menajera. întinse mîna spre umărul lui Steve, dar renunţă şi se 
mărgini să ţină uşa deschisă ca Hugh să poată ieşi. Apoi o 
închise încet şi inelul cel nou sună uşor lovindu-se de clanţă. 


CAPITOLUL XXVIII 

Nu voia să fie plingăcios. încerca din răsputeri să nu fie, dar 
se simţea ca atunci cînd începea astmul. Nu-l putea opri. | se' 
punea un nod în git, nasul se încreţea supărător şi lacrimi de 
bebeluş îi udau toată faţa. Şi la şcoală plingea mult. Ştia că 
ceilalţi copii îl credeau un ţînc, şi învăţătoarea credea la fel, dar 
nu părea că asta o deranjează. 

Nu era el de vină. Exista ceva înlăuntrul lui care îl necăjea 
mereu, ceva ca o grijă, ca o frică. Totul începuse în ziua cînd 


mami căzuse şi se dusese în rai. El se juca atunci cu trenuleţele. 
După aceea nu s-a mai jucat 
niciodată cu ele. 

Amintirea acelei zile îl făcu să gifiie. Nu putea respira pe gură 
din cauza cîrpei cu care era legat. Pieptul începu să i se ridice 
din ce în ce mai repede. înghiţi şi o bucată de cîrpă îi intră în 
gură. Era aspră şi tare. încerca să spună "Nu pot să respir" dar 
ticăloasa”de cîrpă îi intra şi mai mult în gură. Acum o să 
înceapă să plingă... 

- Neil, astimpără-te! 

Vocea lui Sharon era caraghioasă şi răguşită, de parcă vorbea 
de undeva din burtă. Dar faţa ei era aici, lîngă a lui şi printr-un 
fel de pînză o simţea mişcîndu-se cîhd îi vorbea. Probabil că 
avea şi ea ceva pe gură. 

Unde erau oare? Era atit de frig, şi mirosea urit! Şi simţea 
ceva pe el, un fel de pătură, bănuia, care şi ea mirosea urit. 
Ceva îl stringea peste ochi şi era întuneric. 

Omul acela deschisese uşa şi-l trintise jos. îi legase pe 
amindoi şi o dusese pe Sharon afară. Apoi se întorsese şi Neil se 
simţise luat pe sus şi băgat într-un lei de sac. Odată, cînd se 
jucau acasă la Sandy, el se ascunsese într-un sac de pinză pe 
care îl găsise în garaj. Atunci se simţise la fel. Nu-şi mai amintea 
nimic după ce omul îl băgase în sac, pînă cînd îl scosese Sharon 
de-acolo. Era curios de ce nu-şi mai amintea. Aşa păţise şi cînd 
căzuse mami. 

Nu voia să se gindească la asta. Sharon spunea: 

-Respiră încet, Neil... Nu plînge, Neil... Eşti un băiat curajos. 

Probabil şi ea credea că e un ţînc plingăcios. 

Aseară, cînd a venit ea, plîngea. Doar fiindcă nu a vrut să 
mănînce ceaiul cu piine prăjită pe care i-1 dăduse doamna Luifts. 
Ea i-a spus: 

- Se pare că trebuie să te luăm cu noi în Florida, să te mai 
îngrăşăm puţin! 

Şi el a priceput. Dacă tata se va însura cu Sharon, va fi cum a 
zis Sandy. Nimeni nu vrea un băieţel bolnav şi o să-l trimită în 
Florida. 

Atunci începuse să plîngă. 

Dar Sharon nu părea să fie supărată din cauză că el era 
bolnav. Spunea cu vocea aceea caraghioasă: 

-Inspiră... expiră... încet... respiră... pe nas... 


El încerca să facă ce-i spune: inspira... expira... 

-Eşti un băiat curajos, Neil. Gîndeşte-te cum o să fie cînd o să 
le povesteşti prietenilor. 

Cîteodată Sandy îl întreba despre ziua în care căzuse mami. 
Sandy spunea: 

- Dacă cineva o bate pe mama mea, îl fac eu să se oprească! 

Poate ar fi trebuit să-l oprească şi el pe omul acela. Voise să- 
1 întrebe pe tata despre asta, dar n-a făcut-o niciodată. Tata îi 
spunea mereu să nu se mai gindească la ziua aceea. Dar uneori 
nu putea să nu se gindească. 

Inspiră... expiră... Simţea părul lui Sharon pe obazul lui. Nu 
părea să o deranjeze că stătea aşa lipit de ea. 

De ce îi adusese omul acela aici? El ştia cine e. îl văzuse cu 
vreo două săptămîni în urmă, cînd domnul Lufts îl dusese acolo 
unde lucra” omul. Avusese o mulţime de vise urite de atunci. 
începuse odată să-i povestească lui tati despre ele, dar doamna 
Lufts intrase în cameră imediat şi el s-a simţit prost şi nu a mai 
spus nimic. Doamna Lufts totdeauna îi punea întrebări timpite: 
"Te-ai spălat pe dinţi? Ai folosit şervetul la masă? Te simţi bine? 
Ai dormit bine? Ai mîncat tot? Te-ai udat la picioare? Ţi-ai aşezat 
hainele în dulap?" Si niciodată nu-l lăsa să răspundă. Căuta în 
ghiozdanul lui să vadă dacă şi-a mîncat pacheţelul, sau îl punea 
să deschidă gura să vadă dacă a înghiţit tot. 

Era cu totul altfel cînd era mami aici. Atunci, doamna Lufts 
venea doar o dată pe săptămînă pentru curăţenie. După ce 
mami s-a dus în rai, ea şi cu domnul Lufts s-au mutat în casă şi 
totul s-a schimbat. 

Gîndindu-se la toate astea, ascultind-o pe Sharon, iată că 
lacrimile dispăruseră singure! îi era frică şi acum, dar nu ca în 
ziua cînd plecase manii şi el rămăsese singur. Nu era ca atunci... 
Omul acela... 

Respirația i se înteţi iar, sufocantă. 

- Neil! ' 

Acum Sharon îşi freca faţa de a lui. 

- încearcă să te gindeşti cum o să fie cînd vom ieşi de aici. 
Tati o să fie fericit să ne vadă. Sînt sigură că ne scoate el de aici! 
Ştii, mi-ar plăcea să merg cu tine la patinoar. N-ai venit cu noi 
atunci cînd ne-am dus la New York. Plănuisem să mergem şi la 
zoo după aceea... 


Acum chiar părea că Sharon vorbeşte serios. Avusese de gînd 
să meargă şi el la New York atunci, dar Sandy a ris de el şi i-a zis 
că Sharon nu-l voia, dar 1-a invitat numai ca să-i facă plăcere 
lui tati. 

Acum iar vorbea: 

- Tatăl tău îmi spunea că de la toamnă ar vrea să te ducă la 
meciurile de fotbal de la Princetown. Cînd eram la colegiu, eu 
obişnuiam să merg la meciurile din Darmouth. Eram la un 
colegiu pentru fete, la două ore de Darmouth şi în week-end-uri 
ne strîngeam în grupuri mari şi plecam la meciuri. 

Vocea lui Sharon era tare caraghioasă şi Neil nu ştia prea 
bine cu ce seamănă, dar în cele din urmă hotărî că era ca un 
miîrîit. Ca un miriit în şoaptă. 

-Mulți bărbaţi vin la meciuri cu întreaga familie. Tatăl tău e 
foarte mindru de tine, e de părere că eşti foarte curajos cînd ai 
accese de astm. Spune că majoritatea copiilor s-ar purta foarte 
urit dacă ar avea, aşa ca tine, cîte un acces în fiecare 
săptămînă, dar tu niciodată nu te plingi. Asta cere mult curaj... 

îi era foarte greu să vorbească. | se uscase gitul şi încercă să 
înghită. 

- Neil, hai să facem planuri. Eu aşa fac totdeauna cînd sînt 
bolnavă sau mi-e frică. Mă gîndesc la ceva frumos şi care ştiu că 
o să mă distreze. Anul trecut, cînd eram în Liban - Libanul este o 
ţară aflată cam la cinci mii de mile depărtare de noi - scriam o 
povestire despre războiul de acolo. Locuiam într-un loc 
mizerabil, ca ăsta, şi într-o noapte mi-a fost tare rău. Aveam 
gripă, făcusem febră şi mă durea corpul... mîinile şi picioarele... 
aşa cum mă dor acum... atunci am început să mă gîndesc la 
ceva frumos, la ce voi face cînd voi veni acasă. Si mi-am 
* j 
amintit de un tablou care îmi plăcuse: marea şi un port cu cîteva 
bărci. Mi-am promis să-l cumpăr imediat ce ajung acasă. ŞI l-am 
cumpărat, mi-am făcut sjngură un cadou. 

Vocea îi scăzuse şi Neil trebuia să fie foarte atent ca să 
înţeleagă ce spune. 

- Acum mă gîndesc că ar trebui să căutăm un cadou pentru 
tine, un cadou adevărat. Ştii şi tu că familia Lufts este 
nerăbdătoare să plece în Florida... 

Neil simţi o gheară uriaşă stringîndu-i pieptul. 


-încet, Neil! Inspiră... expiră... uşor! Ei bine, cînd tatăl tău mi- 
a arătat casa voastră şi am văzul camera în care locuiesc 
domnul şi doamna Lufts, m-am uitat pe fereastră şi priveliştea 
era exact ca în tabloul meu. Pentru că poţi să vezi tot portul şi 
bărcile şi insula. M-am gîndit că, în locul tău, după plecarea lor, 
aş lua camera pentru mine. Aş pune în ea rafturi pentru cărţi, 
dulapuri pentru jucării şi un birou. Terasa e atit de mare, că poţi 
monta şine peste tot pentru trenuleţele tale. Tati spunea că 
odată îţi plăcea să te joci cu ele. Şi eu aveam cînd eram mică. 
De fapt, erau trenurile tatălui meu, de cînd era el copil. Aş vrea 
să ţi le dau ţie. 

"Cînd familia Lufts va pleca în Florida... 

Cînd familia Lufts va pleca în Florida..." 

Deci Sharon nu se aştepta ca el să plece cu ei! Sharon 
spunea că va avea chiar camera lui! 

-Şi acum mi-e frică şi nu mă simt bine, dar mă bucur că tu 
eşti lîngă mine. O să îi spun tatălui tău cît de curajos ai fost şi 
cîtă grijă ai avut să respiri încet, ca să nu te sufoci. 

Stinca aceea uriaşă ce stătea pe pieptul lui Neil păru că se 
mai ridică puţin. Aşa cum mişca el dintele care stătea să-i cadă, 
la fel clătină vocea lui Sharon greutatea de pe pieptul lui. 
Deodată Neil simţi că îi este foarte somn. Miinile îi erau legate, 
dar degetele şi le mişca şi încet-încet pipăi braţul lui Sharon pînă 
găsi ce voia: o bucată de minecă pe care o apucă şi o strînse în 
mîna lui, şi apoi adormi. 

Răsuflarea grea, hirită, părea că se stabilizase. Cu 
îngrijorare, Sharon ascultă şuierul subţire, simțind ridicarea 
chinuită, dar regulată acum, a pieptului slăbuţ. Camera era rece 
şi umedă, şi Neil era deja răcit. Dar bine că puteau sta strînşi 
unul lîngă altul; se mai încălzeau puţin. 

Cit să fi fost ceasul? Ajunseseră aici puţin după 7 şi jumătate, 
şi tipul -Foxy - rămăsese cu ei citeva ore. Cit să fi trecut de 
atunci? Acum era marţi. Foxy spusese că îi ţine aici pînă 
miercuri. De unde va face rost Steve de 82.000 de dolari? Şi ce 
înţeles avea toată această nebunie? Oare va încerca să intre în 
legătură cu părinţii ei? Ar fi fost cam dificil, căci acum locuiau în 
Iran. Trebuie să-i povestească lui Neil despre Iran şi despre tatăl 
ei, cînd se va trezi. 

"Miercuri dimineaţa eu şi cu tine vom fi departe, şi o să las un 
mesaj unde poate fi găsit băiatul." Trebuie să se poarte ca şi 


cînd are de gînd să plece cu el, să nu-i dea nimic de bănuit. Abia 
după ce Neil va fi în siguranţă, cînd va rămîne doar ea cu 
nebunul în gară, abia atunci va începe să ţipe. Indiferent de ce i 
s-ar putea întîmpla, trebuia să rişte. 

Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu, îi răpise? Fusese 
ceva neobişnuit în privirea lui cînd se uitase la Neil. Ca şi cum îI 
ura... şi se temea de el. Nu, imposibil. Şi totuşi... II ţinea oare cu 
ochii legaţi de teamă că l-ar putea recunoaşte? Poate era din 
Carley, şi Neil îl ştia, şi atunci cum ar fi putut să-1 lase în viaţă? 
Neil îl văzuse deja, cînd tipul dăduse buzna în casă, îl privise 
stăruitor. L-ar recunoaşte dacă l-ar mai vedea, fără nici o 
îndoială. Foxy probabil îşi dădea şi el seama de asta, şi atunci... 
avea de gind să-l omoare după ce va căpăta banii? 

Da, asta avea de gînd să facă. Chiar dacă pe ea o va scoate 
de aici, pentru Neil va fi prea tîrziu. Miine. Miercuri. 

Aşa trebuie că se simte şi doamna Thompson acum. Aceeaşi 
senzaţie de frică, de turbare şi de disperare, aceeaşi nevoie 
primară de a ocroti tinereţea cuiva drag. 

Neil era copilul lui Steve şi Steve suferise deja prea mult. 
Acum probabil era înnebunit. în aceste clipe, el şi doamna 
Thompson treceau prin aceleaşi chinuri. 

Sharon n-o învinuia pe biata femeie pentru ce-i spusese la 
telefon. Probabil nici ea nu credea ce spune. 

Ron era vinovat, nimeni nu credea altceva. Si asta 

7 > 

doamna Thompson nu putea întelege - că singura posibilitate de 
salvare era o dezaprobare unanimă a execuției. 

Cel puţin ea încercase să-1 ajute. "Oh, Steve" strigă în sinea 
ei, "acum înţelegi? Acum vezi?" 

încercă să frece sfoara ce-i lega încheieturile de zidul 
zgrumţuros, dar nu reuşi decit să-şi zdrelească pielea. Cînd se 
va întoarce Foxy, o să-i spună că are nevoie la *baie O să o 
dezlege şi atunci... poate... 

îşi aduse aminte de fotografiile de pe perete. El era ucigaşul 
acelor femei, acum era sigură. Numai un nebun ar face fotografii 
în timp ce ucide... pentru ca apoi să le mărească şi să le agaţe 
pe pereţi! 

Şi pe ea o fotografiase! Bomba aceea... dacă cineva ar 
încerca să intre... cîţi alţii pe lîngă ea şi Neil ar muri...? 


începu să se roage, dar nu putea să spună decit: "Te rog, fă 
ca Steve să ne găsească! Te rog nu-i lua copilul!" 

Asa se ruga probabil si doamna Thompson: "Cruţă-mi fiul!" 

Timpul trecea îngrozitor de greu. Braţele şi picioarele nu o 
mai dureau; acum îi amorţiseră. în mod miraculos, Neil dormea. 
Din cînd în cînd gemea, icnea, respiraţia i se accelera, dar 
recădea apoi într-un somn liniştitor. 

Probabil noaptea era pe sfirşite, deoarece uruitul trenurilor se 
auzea din ce în ce mai des. La ce oră începea oare circulaţia? Pe 
la cinci, după cite îşi amintea. Cam atit trebuia să fie ceasul 
acum. Pe la ora opt gara va geme de lume. Presupune... doar 
presupune că bomba ar exploda atunci! 

Neil începu să se agite în somn. Vorbea ceva... dar nu se 
înţelegea nimic. Se trezise. 

încercă să deschidă ochii, dar ceva îl împiedica. 

„ Avea nevoie la baie; îl dureau mîinile şi picioarele şi respira cu 
greutate. Apoi îşi aminti ce se întîmplase. Alergase la uşă 
strigînd: "Oh e-n regulă!" şi descuiase. De ce spusese asta? 

Memoria îi reveni şi stinca de pe piept începu iar să apese. 
Simţea răsuflarea lui Sharon mîngiindu-i faţa. Undeva departe se 
auzea şuierul unui tren. Un tren... 

Şi mami... El alerga pe scări. Omul o lasă pe mami să cadă şi se 
întoarce spre el. 
Si apoi omul se uită la el. E speriat şi transpirat. Nu! 

Omul care împinsese uşa seara trecută, omul care se uitase 
la el... mai făcuse asta şi înainte. Venise la el. O lăsase pe mami 
să cadă şi venise la el. Se aplecase şi se uitase la el, şi întinsese 
mîinile. Apoi se întimplase ceva. Soneria. Soneria de la uşa din 
faţă. Omul fugise. Neil îl vedea fugind. De asta visa mereu ziua 
aceea. Din cauza părţii pe care o uitase... partea aceea 
înfricoşătoare cînd omul venise la el şi se aplecase cu mîinile 
întinse... 

Omul acela... Omul cu care vorbise domnul Lults... Şi seara 
trecută intrase în casă şi se aplecase spre el. 

- Sharon! . 

Vocea îi era răguşită din cauza şuierului din piept. 

- Da, Neil, sînt aici. 

-Sharon, omul acela... omul acela rău care ne-a legat... 

- Da, dragule... nu-ți fie teamă. Am eu grijă de tine. -Sharon, 
acesta este omul care a ucis-o pe mama 


mea. 


CAPITOLUL XXVIII 

Trebuia neapărat să meargă în camera ei. Oricit de frig era, 
trebuia să se ducă, îi era dor de ea. Citeva ziare puse între 
pături vor rezolva problema frigului. Baraca de pe Strada zece 
unde dormise în timpul iernii, împreună cu Roşie şi alţi cîţiva 
prieteni, era acum prea aglomerată. Avea nevoie de puţină 
singurătate. Avea nevoie de colţişorul ei în care să viseze. 

Cu ani în urmă, în tinereţea ei, după ce citise articolele 
Louelei Parsons şi ale Heddei Hopper, Lally obişnuia să adoarmă 
legănată de un vis frumos: fata bătrînă fără prieteni devenea o 
vedetă strălucitoare, un star ce era întîmpinat în Grand Central 
Station de cohorte întregi de reporteri şi admiratori. Uneori 
purta o capă de vulpe argintie - cînd intra la Twentieth Century 
Limited; alteori era îmbrăcată într-un taior suplu de mătase, iar 
secretarul ei personal o urma ducînd în mînă caseta cu bijuterii. 

O dată se închipuise în rochie de seară, căci mergea direct la 
premiera noului ei film pe Broadway. 

După o vreme, visele începură să pălească şi Lally acceptă 
viaţa aşa cum era: întunecată, monotonă, plină de singurătate. 
Dar de cînd sosise la New York, petrecîndu-şi tot timpul în Grand 
Central, era ca şi cum îşi retrăia tinereţea ei ca star, nu mai era 
o fantezie, şi mai tîrziu, cînd Rusty îi dăduse cheia acelei 
încăperi, cînd dormea ascunsă în adîncul gării ei, viaţa devenise 
perfectă. 

Marţi dimineaţă la 8 şi jumătate, cu sacosa în braţe, Lally se 
îndrepta către peronul 112. Planul ei era să coboare rampa 
împreună cu puhoiul ce aştepta trenul de 9 fără zece minute şi 
apoi să se furişeze nevăzută spre subsol. 

în drum se opri la Nedicks unde îşi oferi o cafea şi două 
gogoşi. Pescuise deja de pe un stand ziarele de dimineaţă: 
"Times" şi "News". Tipul care aştepta în feţa ei să fie servit i se 
părea oarecum cunoscut. Ei, dar ăsta era cel care îi stricase 
planurile ieri seară, coborînd pe peronul 112 împreună cu fata în 
haina gri. încă ranchiunoasă, îl auzi comandînd două cafele, 
lapte şi cornuri, apoi îl urmări cum plăteşte, îşi ia pachetele şi 
pleacă. Oare lucra pe-aici pe undeva? Nu prea credea. 

După ce ieşi de la Nedicks, mai rătăci o vreme prin sala de 
aşteptare, plimbîndu-se de colo-colo, pentru ca poliţaii care o 


cunoşteau să nu creadă că se purta altfel decît de obicei. în cele 
din urmă se strecură prin mulţimea ce alerga să prindă trenul de 
Mount Vernon, ocoli ultimul vagon şi se pregătea să cotească la 
'dreapta,' cînd îl văzu: individul care cumpărase cafea, lapte şi 
cornuri. Individul care îi stricase planurile ieri seară. Era cu 
spatele la ea şi într-o clipă dispăru în adîncul staţiei. 

Pe acolo nu se putea duce decit într-un singur loc. Camera ei! 

De-asta coborise el aseară pe platformă. Nu aştepta trenul Se 
dusese în camera ei cu fata aceea. 

lar acum cumpărase două cafele, lapte şi comun. 

Deci fata era încă acolo. ds 

Lacrimi amare de dezamăgire inundara ochii lui Lally îi 
luaseră camera. Camera ei! Dar nici o problema, rezolvase ea 
atitea greutăţi în viaţă, o va rezolva şi pe asta O să pindească, şi 
cînd va fi sigură că individul este plecat, va intra în cameră şi îi 
va spune fetei ca poliţaii au aflat despre ei si vin să-i aresteze, O 
să o sperie destul ca să plece. El avea mutră de tiriie-briu, dar 
fata nu parea genul care să-si ducă zilele prin gări. Probabil că ei 
1 se părea totul o joacă, aşa că o s-o şteargă repede, luindu-şi si 
tipul cu ea. 

Incîntată de festa pe care avea de gind sa le-o joace, Lally îsi 
lăsă imaginaţia să zburde în voie, cu gindul la fata ce'lenevea 
acum în patul ei aşteptindu-şi prietenul. "Nu te întinde prea 
mult, drăguţo, o să ăi musafiri cit de curînd!" 


CAPITOLUL XXVI 

Steve, Hugh, cei doi Lufts şi agentul Hank Lamont stăteau în 
jurul mesei din sufragerie pe care Dora Lufts tocmai asezase un 
ibric mare cu cafea şi cîteva brioşe proaspete. Steve stătea cu 
bărbia în palmă, privind in jur fără pic de interes. Chiar cu o 
seară înainte Neil 11 spusese: "Tati, tu îmi zici mie mereu să nu 
stau cu coatele pe masă, dar tu numai aşa stai". 

Alungă repede din minte gindul la seara trecuta. N-avea nici 
un-rost. Mai bine să se concentreze asupra a ceea ce ar putea 
face. îşi fixă atenţia pe Bill Lufts şi începu să-1 studieze. Era 
evident că se conso timpul nopţii cu ceva băutură; ochii îi erau 
injectaţi şi 
mîinile îi tremurau vizibil. 


Ascultaseră cu toţii înregistrarea primului apel telefonic, dar 
nimeni nu putuse recunoaşte vocea aceea neclară, abia auzită. 
Hugh derulase banda de trei ori, apoi oprise aparatul. 

-Imediat ce domnul Perry ne va anunţa că soţia sa ne poate 
primi, îi vom duce şi dînsei caseta. Dar pînă atunci trebuie să 
punem la punct cîteva amănunte. 

In primul rînd, un agent va fi detaşat aici în mod permanent, 
pînă la rezolvarea cazului. Ca să fiu sincer, cred că tipul care îşi 
spune Foxy este destul de inteligent ca să nu mai sune aici sau 
la Perry, probabil îşi dă seama că am pus telefoanele sub 
urmărire, însă totdeauna exista o şansă... 

Domnul Peterson trebuie să plece la New York, şi dacă sună 
telefonul, dumneavoastră, doamnă Lufts, veţi răspunde imediat. 
Agentul Lamont va fi la post şi va înregistra convorbirea. Tot ce 
aveţi de făcut este să-l ţineţi pe Foxy cît mai mult la aparat. 
Credeţi că vă puteţi descurca? 

- O să încerc, scînci Dora. 

- încă ceva, doamnă Lufts, aţi anunţat la şcoală că Neil este 
bolnav? 

- Da. Exact la ora 8 şi jumătate, aşa cum mi-aţi spus. 

Hugh se întoarse spre Steve: 

- Aţi luat legătura cu redacţia, domnule Peterson? 

~ Daj jEditorul mina sugerat ieri seară să-l iau pe Neil într-o 
călătorie citeva zile, pînă... după execuţia lui Thompson. Am 
lăsat vorbă că i-am urmat sfatul. 

Hugh i se adresă apoi lui Bill Lufts: 

- Domnule Lufts, aş dori să nu ieşiţi din casă, astăzi cel 
puţin. Ar putea acest lucru să-i pară cuiva neobişnuit? 

- Doar prietenilor de la circiuma Mill Tavern, susură 
consoarta lui Bill. 

- Bine, vă mulţumesc amîndurora. 

Fiind astfel concediaţi, cei doi sş ridicară şi părăsiră camera 
trăgind uşa în urma lor, dar fără s-o închidă. 

Hugh se întinse şi o trînti cu zgomot ostentativ, apoi 
ridică o sprinceană spre Steve: 

-Nu cred că cei doi pierd ceva din ce se discuta in 
casa asta! 

Steve ridică din umeri. 

- Ştiu. Dar, de cînd Bill s-a pensionat, au rămas aici fiindcă i- 
am rugat eu. Sînt foarte nerăbdători să plece în 


Florida. 

- Spui că au stat aici doi ani? 

-Chiar puţin mai mult. Dora a fost menajera noastră. Venea 
"la noi o dată pe săptămînă încă dinainte de naşterea lui Neil. 
Strîngeau bani pentru pensie şi, cînd Nina a fost ucisă, am avut 
nevoie de cineva care să aibă grijă de Neil. Abia ne mulasem 
aici şi le-am propus să folosească ei camera mare de la al treilea 
etaj. Astfel puteau economisi banii de chirie, iar eu îi plăteam 
Dorei la fel ca înainte pentru slujba de menajeră. 

- Cuma mers? 

-Rezonabil. Ţin amindoi foarte mult la Neil, iar ea îi poartă de 
grijă cu multă atenţie... poate cu prea multă, îl cicăleşte mereu. 
Dar de cînd Bill a ieşit la pensie şi se învirte toată ziua fără nici o 
treabă, s-a cam apucat de băutură. Ca să fiu sincer, îmi pare 
bine că vor să plece. 

- Şi ce-i mai reţine aici? Banii? - aruncă Hugh.” 

- Nu, nu cred. Dora ar vrea să mă vadă recăsătorit, ca Neil 
să aibă iar o mamă. Dora este întradevăr un suflet bun. 

- Şi acum speri să te căsătoreşti cu Sharon Martin? 

- Asta sper. E 
, Fără astimpăr, Steve se ridică şi se duse la fereastră. incepuse 
iar să ningă, des şi liniştit. | se părea că are tot atita control 
asupra propriei sale vieţi, cît avea şi unul din fulgii aceia de 
zăpadă asupra ultimei sale destinaţii... să cadă pe casă, pe 
pomi, pe stradă, să se topească sau să îngheţe, să fie măturat, 
luat de vînt sau călcat în picioare. 

Ei, acum începea să fantazeze şi nu era timp pentru aşa 
ceva. Deliberat îşi forţă mintea să se întoarcă în prezent. Nu era 
un neajutorat ca să aştepte de undeva salvarea. Nu mai putea 
sta aici inactiv.' Trebuia să facă ceva. 

-Mă duc să-mi iau carnetul de conturi si plec la New York, îi 
zise lui Hugh. 

-Un minut, domnule Peterson. Mai avem de discutat citeva 
probleme. 

Steve se întoarse, dar rămase în picioare privindu-l pe Hugh. 

- Ce se întîmplă dacă nu primeşti nici o înregistrare cu vocile 
lor? 

-Mi-a promis! v - S-ar putea să nu se ţină de cuvint. Chiar 
admitind ca o înregistrează, cum ar putea să ti-o trimită? 


Întrebarea este: eşti dispus să plăteşti fără nici o dovadă ca sint 
in viaţă? 

După un moment de gîndire, Steve răspunse: 

-Da. Nu vreau să-l înverşunez. Poate are de gînd să lase 
banda sau caseta undeva, aşteptind să fie găsită si pe urmă, 
dacă nu urmez instrucţiunile... 

-Bine. Discutăm mai tîrziu despre asta. Dacă nu apare nimic 
pînă la ora două, cînd trebuie să te sune spune-i ca n-ai primit 
dovada. Dacă pretinde că a lăsat-o' undeva, o putem găsi uşor. 

Şi acum cealaltă problemă. Vrei să-i dai bani gheaţă... adică, 
vreau să spun... putem marca bancnotele ca să le dăm de urmă 
Uşor. 

- Nu. Nu vreau să-mi asum riscul. Banii din cont sînt pentru 
educaţia lui Neil. Dacă i se întîmplă ceva... 

- Bine. Deci scoţi banii din cont, apoi te duci cu ei la Federal 
Reserve Bank unde omul nostru va fotografia bancnotele. Aşa, 
cel puţin vom avea... 

- Nu vreau bani marcați! 

- Dar n-am spus că îi marchează. Răpitorul nu are cum să 
afle că îi fotografiem. însă asta cere timp; 82.000 de dolari în 
hîrtii de cîte 10, 20 şi 50... va fi mult de lucru. 

- Stiu. 


- Domnule Peterson, aş vrea să te rog să iei cîteva măsuri de 
precauţie. Mai întîi, lasă-ne să montăm o cameră foto în maşina 
dumitale. Aşa vom avea cel puţin o pistă; poate vom obţine o 
fotografie a răpitorului, sau măcar numărul maşinii pe care o 
conduce. Am vrea, de asemenea, să instalăm un emiţător ca să 
te putem urmări de la distanţă. în ultimul rînd - şi acest lucru 
numai dacă eşti de acord - vreau să disimulăm un trasor 
electronic în geanta cu bani. 

- Şi dacă îl găseşte? 

- Şi dacă nu-l montăm şi tipul te lasă baltă? Plăteşti 
răscumpărarea şi nu capeţi nici copilul, nici pe Sharon. Crede- 
mă, domnule Peterson, principala noastră preocupare este să-i 
aducem înapoi în siguranţă. 

După aceea ne concentrăm asupra prinderii criminalului. Dar, 
aşa cum ţi-am spus, asta depinde de dumneata. 

- Domnule Taylor, ce-ai fi făcut dumneata dacă ar fi fost 
copilul şi... soţia dumitale? 


-Domnule Peterson, nu avem de-a face cu oameni normali. 
Nu-i atît de simplu: dai banii şi iei copilul... şi pe Sharon. Poate le 
va da drumul. Poate. Dar poate îi va abandona undeva, în 
imposibilitatea de a se elibera singuri. Trebuie să ţii cont de 
asta. Cel puţin aşa vom şti ce zonă avem de cercetat pentru a-i 
găsi. 

Steve oftă resemnat. 

- Fă asa cum crezi. Eu plec la New York cu maşina lui Bill... 

- Nu. Ar fi bine să foloseşti propria dumitale maşină şi să o 
parchezi în faţa băncii, ca de obicei. Este foarte posibil ca 
mişcările să-ţi fie supravegheate. Vei avea o coadă... un agent 
te va urmări de la distanţă. Lasă cheile maşinii sub banchetă. în 
timp* ce îţi vei rezolva problemele la bancă, noi vom instala tot 
echipamentul. Şi acum, uite unde trebuie să te duci cu banii... 

Steve luă trenul de 11 fără 20 de minute spre New York şi 
ajunse la Grand Central Station la 12 fără 25. Hotări să meargă 
pe jos pînă la Parc Avenue. 

Senzaţia de inutilitate şi tristeţe se adîncea pe măsură ce se 
apropia de Strada 51. lgnorind vremea rece, locuitorii 
metropolei ieşiseră din case în număr mare. Nu mai departe de 
ieri dimineaţă, stătuse şi el cu Sharon sub ninsoare, la cîteva 
blocuri de aici, şi-i luase faţa în miini, şi-o sărutase. Buzele ei nu- 
i răspunseseră, la fel cum nici el nu-i răspunsese Ninei cînd îl 
sărutase în acea ultimă zi. 

Ajunse la bancă, unde ştirea că doreşte să retragă toţi banii 
din contul lui Neil - mai puţin 200 de dolari - a fost primită cu o 
ridicare de sprinceană. Casiera îl lăsă să aştepte şi ieşi să se 
consulte cu unul din vicepreşedinţi. Acesta se îndreptă grăbit 
spre Steve. 

- Domnule Peterson s-a întîmplat ceva? 

-Nu, domnule Strauss, vreau doar să retrag nişte bani. 

-Atunci va trebui să completaţi nişte formulare federale. Aşa 
se obişnuieşte pentru o sumă atit de mare. Sper că nu aţi fost 
nemulţumit de serviciile noastre. 

Steve încercă să rămînă cît putea de calm. 

- Deloc. 

-Foarte bine. Puteţi completa formularele necesare la mine în 
birou. Poftiţi, vă rog. 


înainte de a termina el de scris toate informaţiile necesare, 
intră şi casiera aducînd cecul gata completat. Domnul Strauss îl 
semnă şi i-1 întinse lui Steve, încruntîndu-se uşor: 

-Nu vreau să fiu indiscret, domnule Peterson, dar... s-a 
întîmplat ceva? Vă putem ajuta în vreun fel? 

Steve se ridică: 

- Nu, nu, mulţumesc domnule Strauss. 

Chiar şi el îşi dădu seama cît de neconvingător sunase 
răspunsul. 

- Sper că nu. Noi vă apreciem şi vă stimăm, atit în calitate 
de client, cît şi ca prieten, sper. Dacă există într-adevăr o 
problemă, şi dacă vă putem ajuta, vă rog să ne permiteţi să o 
facem. 

- Sînteţi foarte amabil, dar vă asigur că totul este în regulă. 

Puse cecul în buzunar, îşi luă valiza şi chemă un taxi. Ajunse 
la Federal Reserve Bank, un funcţionar îl conduse într-o cameră 
specială unde agenţii FBI fotografiau bancnotele pe care le 
primise în schimbul cecului. 

"Regele-i în vistierie, unde-şi numără averea..." 

Era un cîntec pe care Nina obişnuia să i-1 cînte lui Neil ca să- 
1 adoarmă. 

Ajunse înapoi la Grand Central tocmai cînd trenul de 3 şi 5 
părăsea peronul. Următorul tren pleca abia peste o oră, aşa că 
telefonă acasă. Răspunse doamna Lufts şi imediat se auzi vocea 
agentului Lamont pe derivație. "Nici o noutate. Nici o informaţie 
despre casetă. Hugh Taylor vine imediat ce-şi termină treburile." 

Perspectiva unei ore întregi de pierdut îl înspăimînta. II durea 
capul, o durere ce pornea din mijlocul frunţii şi radia înspre 
timple, strîngîndu-le ca într-o menghină. îşi aduse aminte că nu 
miîncase nimic de ieri de la prînz. Hotărî să coboare la barul 
Oysted şi să comande o porţie de ostropel de stridii şi ceva de 
băut. în drum trecu prin faţa telefonului de la care încercase 
aseară să sune acasă. Acolo începuse coşmarul. Simţise imediat 
că s-a întîmplat ceva rău. Nu trecuseră decit 20 de ore de 
atunci, dar lui i se părea că trecuse o viaţă. 

20 de ore! Unde erau acum Sharon şi Neil? Oare ei au mîncat 
ceva? Era atit de frig afară! Oare unde stăteau ei era cald? Cu 
siguranţă că,- dacă era posibil, Sharon avea grijă de Neil. Dacă 
Sharon ar fi răspuns aseară la telefon... şi-ar fi petrecut seara 
împreună toţi trei aşa cum plănuiseră. Şi după ce Neil s-ar fi dus 


la culcare, el ar fi spus: "Sharon, poate ar fi mult mai bine 
pentru tine să mai aştepţi. Dar nu mai aştepta. Mărită-te cu 
mine. Ne simţim bine împreună". Probabil că l-ar fi refuzat, 
pentru că dispreţuia poziţia lui faţă de pedeapsa capitală. Dar 
nu-şi putea schimba părerea, era sigur că are dreptate. 

Oare aşa se simţea acum mama lui Thompson? Chiar dacă 
pentru băiat chinul va lua sfîrşit, ea va suferi toată viaţa de 
acum înainte. 

Cum ar fi suferit şi el dacă i s-ar fi întîmplat ceva lui Neil sau 
lui Sharon. 

Gara începea să se aglomereze. Personalul administrativ îşi 
terminase ziua de lucru şi se grăbea să părăsească staţia înainte 
de apariţia navetiştilor. Vizitatorii de o zi ai oraşului se 
îngrămădeau în faţa panourilor de afişaj, nerăbdători să prindă 
un tren cît mai repede pentru a ajunge la casele lor înainte de 
cină. 

Steve cobori scările şi intră la Oysted Bar. Localul era 
aproape gol, căci ora prînzului trecuse, iar pentru cină era încă 
prea devreme. Se aşeză pe un taburet înalt, ţinîndu-şi cu grijă 
servieta sub picior. 

Luna trecută se întilnise aici cu Sharon şi miîncaseră 
împreună. Ea era încîntată de răspunsul favorabil primit în urma 
campaniei pe care o dusese pentru comutarea pedepsei lui 
Thompson. "O să reuşim, Steve", îi spusese şi apoi îi vorbise 
despre călătoria pe .care voia să o facă pentru a căpăta un 
sprijin mai puternic. 

"O să-mi fie dor de tine", îi spusese el. 

"Si mie o să îmi fie dor, Steve." 

Te iubesc, Sharon. Te iubesc, Sharon. Te iubesc, Sharon. Oare 
atunci i-o spusese? 

Dădu pe git paharul de martini şi rămase în faţa porţiei de 
stridii, fără a o gusta, pînă la ora 4 fără 5 minute, cînd plăti şi 
părăsi barul. 

Nu observă că, în timp ce se îndrepta spre vagonul rezervat 
fumătorilor, un bărbat ascuns în dosul unui ziar îl urmărea cu 
ochi strălucitori cum îşi făcea loc prin mulţime ţinînd strîns în 
mînă valiza cea grea. 

Bărbatul cu ochi strălucitori cobori şi el în Carley, dar aşteptă 
liniştit pe platformă pînă ce Steve ajunse în parkingul din faţa 
gării şi se urcă în maşina echipată acum cu camere foto 


puternice ascunse în interiorul farurilor şi în spatele oglinzii 
retrovizoare. 


CAPITOLUL XXVIII 

Glenda Perry dormi pînă la ora unu, cînd zgomotul unei 
maşini îi îndepărtă orice urmă de somn. înainte de a deschide 
ochii, rămase o clipă complet nemişcată, aşteptînd. Dar durerea 
aceea care îi acompania în ultimul timp orice mişcare nu apăru. 

îi fusese rău în timpul nopţii, mult mai rău decit îl lăsase pe 
Roger să înţeleagă. Medicul era îngrijorat de 
electrocardiogramă, dar ea nu avea de gind să meargă la spital. 

Ştia de ce durerile deveniseră atit de frecvente de o bună 
bucată de.vreme: tînărul Thompson. Era atît de tînăr-un copil-şi 
mărturia ei fusese decisivă în stabilirea vinovăţiei... şi a 
execuţiei. 

"- S-a ciocnit de dumneavoastră, doamnă Perry... 

- Da, cînd fugea din casă. 

-Era întuneric, doamnă Perry, siînteţi sigură că nu era 
altcineva? 

- Si.*'ă. S-a oprit un moment în uşă înainte de a mă lovi. 
Lumina din bucătărie era aprinsă..." 

Şi acum... Sharon şi Neil! "Oh, Doamne, lasă-mă să-mi 
amintesc!" 

Gheara aceea în piept, iarăşi...! Luă o tabletă de 
nitroglicerină şi rămase nemişcată. 

Foxy. Felul cum pronunţase, cum rostise numele... Ce 
asociere ar putea face? Nu-şi amintea, nu putea, deşi era sigură 
că nu trecuse prea mult timp de cînd auzise vocea aceea. 

Uşa se deschise şi capul lui Roger se strecură înăuntru. 

- E-n regulă, iubitule, m-am trezit. 

- Cum te simţi? 

Se apropie de pat şi-i luă mîna. 

- Binişor. Cit timp am dormit? 

- Peste patru ore. 

- Ce maşină s-a auzit puţin mai înainte? 

- Doamna Vogler, tocmai pleca. 

- Oh, am uitat de ea! Ce-a făcut? 

- Şi-a găsit de lucru în bucătărie toată ziua. Pusese scara şi 
trebăluia sus pe dulap. 


-Slavă Domnului! Mie mi-a fost frică să mă sui acolo şi cred 
că a găsit un praf... Roger, ce s-a mai întîmplat? A vorbit Steve 
cu... Foxy? 

Se aşeză lîngă ea şi îi povesti totul. 

- Crezi că-i poti primi acum? 

-Da. 

15 minute mai tîrziu, proptită bine pe cîteva perne, cu o 
ceaşcă de ceai în mînă, Glenda îl aştepta pe Hugh. 

- Este foarte amabil din partea dumneavoastră că mă 
primiţi, doamnă Perry. Am înţeles că nu vă simţiţi bine şi că 
acesta este un efort pentru dumneavoastră. 

- Domnule Taylor, îmi este şi ruşine că v-am făcut să vă 
irosiţi întreaga dimineaţă. Vă rog, porniţi înregistrarea aceea. 

Ascultă cu încordare scurta discuţie şi clătină din 
cap. 

- Este mult prea încet. Mi-e imposibil. Dezamăgirea de pe 
faţa lui Hugh era evidentă, dar 
cînd vorbi, glasul său era rece şi plat. 

-Bine, doamnă Perry. Vă mulţumesc foarte mult pentru 
bunăvoință. O să trimit înregistrarea la analiză; cînd vom pune 
mîna pe răpitor, poate ne va ajuta la confirmarea identităţii. 

Se ridică şi puse mîna pe casetofon. 

-Nu... aşteptaţi! Aceasta este singura înregistrare a 
vocii? 

- Nu. Am făcut şi copie pe bandă. 

- Puteţi să-mi lăsaţi mie caseta? 

- Dece? 

- Pentru că sînt sigură că îl cunosc pe omul cu care am 
vorbit aseară. Sînt sigură! Vreau să rememorez tot ce am făcut 
în ultimele săptămîni, poate îmi voi aminti. Şi aş vrea să mai pot 
asculta vocea. 

- Doamnă Perry, dacă v-aţi putea aminti măcar... Cînd obser- 
vă privirea lui Roger, Hugh îşi muşcă 
buzele şi se opri. Părăsi repede camera, urmat de soţul Glendei. 

După ce închise uşa, Roger întrebă: 

- De ce v-aţi răzgiîndit în privinţa doamnei Vogler? Doar nu o 
suspectaţi? 

- Trebuie să luăm în considerare toate posibilităţile. Deşi ea 
pare curată - fire serioasă, situaţie familială bună... A fost doar o 
coincidenţă faptul că a adus vorba 


despre Neil. Şi, oricum, are cel mai bun alibi pentru seara 
trecută, la fel ca şi soţul ei. 

- Care? 

- Casierul de la cinema a remarcat-o atit la intrare cît şi la 
ieşirea de la film, iar soţul ei a fost văzut de către vecini acasă, 
împreună cu copiii. Şi puţin după ora şapte erau amindoi la 
secţia de poliţie pentru a reclama că li s-a furat maşina. 

-Da, a spus ceva despre asta. A avut noroc că au găsit-o atit 
de repede. 

-Mda... Ea îşi regăseşte rabla după o noapte şi noi nu putem 
da de urma a doi oameni răpiți! Domnule Perry, ce impresie v-a 
făcut Sharon Martin? O credeţi capabilă să plănuiască aşa ceva? 

- Nu. instinctul meu îmi spune că nu. 

-Dar 
ce credeţi despre relaţia ei cu domnul 
Peterson? 

Roger îşi aminti cu emoție de ultima lor vizită aici. Sharon 
părea cam deprimată şi, prinzind un moment cînd Steve era la 
bucătărie după gheaţă, Glenda o întrebase ce o necăjeşte. 
Sharon plecase capul cînd răspunsese: "Neil... nu vrea să mă 
accepte". Apoi, cînd Steve revenise în cameră, îi ciufulise părul 
trecînd pe lîngă ea. Roger îşi amintea bine expresia de pe feţele 
lor în acel moment. Era aceeaşi. 

îşi alese cu grijă cuvintele şi spuse: 

- Cred că erau... că sînt... foarte îndrăgostiţi unul de altul, 
mult mai mult decit îşi dau ei seama. Sharon este tulburată de 
faptul că Neil o respinge şi, bineînţeles, asta îl îngrijorează şi pe 
Steve. în plus, el este la pămînt din punct de vedere financiar; 
tot ce a avut a investit în revista la care lucrează. Sînt sigur că 
îşi va reveni, dar faptul îl preocupă şi îl necăjeşte. Mi-a spus 
chiar el de cîteva ori. 

- Şi apoi a intervenit execuţia lui Thompson. 

-Da. Glenda şi cu mine am sperat amindoi ca Sharon să 
reuşească să-l salveze. Glenda s-a îmbolnăvit chiar de inimă din 
cauza rolului pe care 1-a avut în condamnarea băiatului. 

-Din cîte ştiţi dumneavoastră, i-a cerut vreodată Sharon 
domnului Peterson să intervină pe lîngă Guvernator? 

- Cred că îşi dă seama şi singură că Steve n-ar face aşa ceva 
şi că nici Guvernatorul nu ar ceda unui simplu apel emoţional. 


Nu uita că deja a fost sever criticat pentru cele două amiînări 
acordate pînă acum. 

- Dar despre cuplul Lufts... ce părere aveţi? Credeţi că ar 
putea fi amestecați în această afacere? Am înţeles că încearcă 
să stringă ceva bani; au acces la numărul dumneavoastră de 
telefon - care nu este public; ar putea şti şi despre existenţa 
contului din bancă. 

Roger clătina din cap. 

- Nici gînd. Dacă Dora face ceva cumpărături pentru Glenda, 
pierde apoi 20 de minute pentru a socoti şi a răs-socoti, pînă se 
asigură că i-a dat restul fără a-şi opri cel mai mic bănuţ. Şi Bill 
este la fel. Uneori îmi duce maşina la service şi totdeauna după 
aceea îmi împuie capul cu cît a reuşit el să economisească din 
banii pe care i-am dat. Nici unul din ei nu va fi niciodată altceva 
decit un biet om cinstit. 

-O.K. Ştiu că ne veţi anunţa la domnul Peterson imediat ce 
soţia dumneavoastră va avea... ceva să ne comunice. 

Hank Lamont îl aştepta pe Hugh în hol. Comportarea lui lăsa 
să se înţeleagă că are veşti noi, şi Hugh nu mai pierdu vremea 
cu preliminariile obişnuite. 

- Ce ştii? 

- Doamna Thompson. 

- Ce-i cu ea? 

- A vorbit seara trecută cu Sharon Martin. 

-Ce-a făcut?!! 

- Am aflat de la Ron Thompson. Don şi Stan au fost la el în 
celulă şi l-au interogat. l-au spus că s-au primit ameninţări la 
adresa fiului lui Peterson şi că, dacă prietenii lui s-au amestecat 
în aşa ceva, să facă bine să le dea numele cît mai repede. 

- N-au amintit nimic despre răpire, nu-i aşa? 

- Sigurcănu. 

- Şi puştiul ce a răspuns? 

-E curat. Singurii vizitatori pe care i-a avut în ultimul an sînt 
mama lui, avocatul şi preotul. Foştii colegi de şcoală sînt la 
colegiu acum. Ne-a dat numele lor, dar toţi sînt plecaţi din oraş. 
Apoi ne-a spus că Sharon Martin i-a telefonat mamei lui. 

- Aţi luat legătura cu doamna Thompson? 

- Da. Locuieşte la un motel, lîngă închisoare. Dan şi Stan au 
găsit-o. 

- La motel? 


- Nu. Era în biserică, se ruga. încă nu crede că fiul ei va fi 
executat miine. Nu vrea să creadă. Spune că Sharon a sunat-o 
puţin înainte de ora şase. Recunoaşte că a ţipat la ea, că a 
învinuit-o pentru că spune peste tot că băiatul ei e vinovat. A 
ameninţat-o că nu ştie ce i-ar putea face dacă fiul ei moare 
mîine. Ce crezi despre asta? 

- Ce cred? Hai să facem o presupunere: Sharon este 
supărată din cauza telefonului... poate chiar crede că e ceva 
adevărat în ce spune femeia. Este disperată şi cheamă pe 
cineva să o ia împreună cu copilul. Plănuieşte o lovitură mare... 
face ca totul să pară o răpire "de bona fides", şi apoi îl ia pe Neil 
ostatec în schimbul lui Thompson. Ce zici? 

- Este o posibilitate, răspunse Hank. 

Hugh se încruntă. 

-Cred că e mai mult decit o posibilitate. Cred că bietul 
Peterson este aproape înnebunit şi doamna Perry - pe cale să 
facă un al doilea infarct numai din cauză că Sharon Martin crede 
că poate manipula justiţia. 

- Si acum ce facem? 
> 

- Continuăm să tratăm toată afacerea ca pe o reală răpire. Şi 
scoatem la iveală tot ce putem despre complicii lui Sharon 
Martin. Dacă doamna Perry îşi va reaminti pînă la urmă unde a 
mai auzit acea voce, vom face categoric lumină în chestia asta. 

Glenda derulase caseta de zeci şi zeci de ori, fără nici un 
rezultat. "Peterson... în 10 minute te sun în cabina de la ieşirea 
21." Resemnată, închise aparatul. Nu aşa trebuia să procedeze. 
Mai bine ar încerca să-şi reamintească zi cu zi ce făcuse în 
ultimele două săptămîni. leri nu ieşise din casă. Telefonase la 
farmacie, lui Agnes şi apoi lui Julie... Chip şi Maria sunaseră din 
California şi-l aduseseră şi pe Baby la telefon. După aceea, pînă 
sunase Foxy, nu mai vorbise cu nimeni. Duminică se dusese cu 
Roger la New York imediat după slujba de la biserică, dejunaseră 
la Pierre, şi seara îl ascultaseră pe Serkin la Carnegie Hali. Nu 
vorbise cu nimeni la telefon. Sîmbătă trecuse pe la decorator 
pentru alegerea tapetelor, se coafase... sau asta fusese vineri...? 

Nu, aşa nu realiza nimic. 

Cobori din pat, se duse la micul birou din colţ şi scoase 
agenda din sertar. O să-l roage pe Roger să-i aducă şi 
calendarul din bucătărie - uneori mai nota cite ceva pe el. De 


asemenea şi caietul cu cheltuielile Zilnice. Luă şi carnetul de 
cecuri şi se înapoie încetişor în pat. Aşa înarmată poate îi va fi 
mai uşor să-şi refacă în minte toate traseele din săptăminile 
trecute. Se aşeză comod între perne şi porni minicasetofonul. 
Şoapta joasă, înăbuşită, se făcu din nou auzită: "Peterson... în 
10 minute..." 


CAPITOLUL XXVIII 

leşi din cabina telefonică cu gîndul la casetă. Era oare bine să 
o facă? Şi de ce nu? 

Se duse direct la Grand Central. Mai bine să coboare acum cît 
era încă aglomeraţie; paznicii de acolo păreau că au un al 
şaselea simţ pentru descoperirea intruşilor. 

Sharon şi puştiul probabil că n-au mîncat nimic de ieri seară. 
Nu voia ca Sharon« să flămînzească, dar precis că ea n-ar fi 
mîncat nimic dacă nu i-ar fi dus ceva şi 
A' 
copilului. Gîndul la copil îl enerva, ca totdeauna. In urmă cu 
două săptămîni era să cadă jos cînd se uitase afară şi văzuse 
băiatul privindu-l cu ochi mari. La fel ca în vis, ochii aceia 
căprui, rotunzi, cu pupilele atît de dilatate încît păreau negri, 
ochi acuzatori, mereu acuzatori. 

Miine însă se va sfirşi totul. Va trebui să cumpere un bilet de 
avion şi pentru Sharon. Acum nu avea suficienţi bani, dar miine 
va fi cu totul altă situaţie. Ar putea să facă o rezervare, dar pe 
ce nume? Trebuie să se gindească la un nume pentru ea. 

leri, la radio, a fost prezentată ca scriitoare şi ziaristă. Era o 
persoană foarte cunoscută şi îndrăgită. Şi era atit de 
îndrăgostită de el! 

Apăruse şi la televizor. 

Multă lume ar recunoaşte-o. 

Se opri brusc şi femeia care mergea în spatele lui se izbi de 
el. Intimidată de privirea urită pe care i-o aruncă, îşi ceru repede 
scuze şi se depărtă. 

Era convins că nu voise să fie necioplită. De fapt îi zimbise, 
chiar îi zimbise. Multe femei îi vor zimbi de-acum încolo, cînd vor 
afla cît este de bogat... 

Sub roţile maşinilor, zăpada se transformase într-o fleşcăială 
murdară. Ar fi vrut să urce în camera lui de la hotel. Era foarte 
confortabilă, niciodată nu fusese într-un loc mai plăcut. 


Dar nu putea. Trebuia să rămînă cu Sharon şi copilul pînă 
după-amiaza, apoi să ia trenul spre Carley şi să se ducă la 
atelier. Lumea ar fi putut începe să se întrebe de ce lipsea, şi nu 
avea de ce să rişte. 

Mergînd spre gară, îşi frămînta mintea să găsească un loc 
pentru a lăsa caseta. Dacă n-o găsea, poate Peterson nu-i mai 
dădea nici un ban. Or, lui îi trebuiau banii imediat. Era mult prea 
periculos să mai rămînă în Fairfield County, mai ales că avea un 
motiv foarte bun pentru a pleca. Toţi ştiau că el trebuie să plece. 
Se plinsese în gura mare că si-a pierdut slujba, că s-a rugat de 
patron să-i mai prelungească contractul fără a-1 îndupleca. 

Dar asta se întîmplase înainte de ultimele două fete. Asasinul 
"Citizen Band" îl numeau acum ziariştii. Dacă ar fi ştiut ei... 

Se dusese chiar şi la înmormiîntarea femeii aceleia... 
Callahan. La înmormiîntare! 

Şi deodată ştiu unde să lase caseta ca să fie sigur că va fi 
găsită şi trimisă lui Peterson în această seară. 

Plin de mulţumire, intră la Nedicks şi ceru cafea, lapte şi 
cornuri. Avea de gînd să rămînă cu ei citeva ore, ca să poată 
mînca de două ori înainte de a-i lăsa singuri. Nu voia ca Sharon 
să-şi facă o părere proastă despre el. ^ 

Ajunse pe peronul 112 cu o puternică senzaţie că este 
urmărit. Se opri şi ascultă atent, apoi se întoarse şi privi în urmă. 
Dar nu era decit una din haimanalele acelea cu sacoşa de 
boarfe în braţe, o bătrină care dormise probabil pe peron. O lăsă 
în plata Domnului şi îşi continuă drumul. 

Cu infinite precauţiuni desprinse sîrma fixată de minerul uşii. 
Ţinînd-o cu o mînă, descuie în grabă, se strecură înăuntru şi 
închise fără zgomot uşa în urma lui. Răsuci comutatorul electric 
şi pe faţă i se lăţi un zîmbet de satistacţie: Sharon şi puştiul erau 
aşa cum îi lăsase el. Băiatul desigur că nu-l putea vedea, din 
cauza legăturii de pe ochi, dar din spatele lui, Sharon înălţă 
capul şi îl privi. 

Aşeză pachetul pe podea şi se grăbi spre ea pentru a-i scoate 
căluşul. 

-Nu l-am strîns prea tare de data asta, nu-i aşa? - îi spuse 
fiindcă i se păruse că vede o umbră de reproş în ochii ei. 

-Nu. 

Era foarte nervoasă, într-un fel aparte, şi părea speriată. Nu 
voia să o sperie şi mai mult. 


- Ţi-e frică, Sharon? 

Vocea îi era oribil de dulce. 

-Oh... nu... deloc. 

- Ti-am adus ceva de mîncare. 

-Oh, mă bucur, dar, te rog, scoate-i şi lui Neil căluşul... şi 
poate vrei să ne dezlegi... măcar miinile. 

Ochii i se îngustară. Era ceva ciudat cu ea, părea altfel decit 
înainte. 

- Sigur, Sharon. 

îşi frecă nasul de faţa ei. 

Avea degete puternice, căci desfăcu fără nici o dificultate 
nodul de la încheieturile ei, apoi puse mîna pe Neil. Copilul se 
lipi mai strîns de Sharon. 

- E-n regulă, Neil, aminteşte-ţi ce am vorbit amîndoi. 

- Ce-aţi vorbit, Sharon? 

- l-am spus că tatal lui îţi va da banii pe care îi vrei şi că 
mîine Steve îl va lua acasă, i-am spus că eu merg cu tine, dar că 
tatal lui va veni imediat ce vom pleca noi. Nu este bine? 

- Eşti sigură că vrei să mergi cu mine, Sharon? 

-Da, vreau, eu... îmi placi, Foxy. 

-Am adus cafea, corn uri şi lapte pentru copil. 

- Foarte frumos din partea ta. 

O privea cum dezleagă sfoara de la încheieturile lui Neil, cum 
îi mîngiie părul de pe frunte, felul cum îi strînge mîinile, ca un 
semnal, ca un pact secret. Trase cufărul portocaliu în dreptul 
patului şi aşeză pachetul cu mîncare. 

- Unde este laptele lui Neil? 

1-1 întinse şi ea luă mîinile copilului şi le strînse în jurul 
sticlei. 

- Ţine asta, Neil. Bea încet. 

Răsuflarea grea, chinuită, era enervantă, evocatoare de 
amintiri. 

Sharon rupse un corn în două şi îi întinse jumătate: 

- Uite, Neil, puţin corn cu unt. 

îi vorbea mereu băiatului cu o voce dulce, moale, de parcă ei 
doi făceau parte dintr-o conspirație împotriva iui. 

îşi înghiţi repede cafeaua, fără a-i simţi gustul. Urmări 
întunecat cum mîncau amindoi dintr-un corn, apoi strânse 
pachetul şi se aşeză în faţa lor. 


Terminaseră de mincat şi acum Sharon îl luase pe Neil în 
braţe şi îl mîngiia pe spate, şoptindu-i încet să încerce să 
adoarmă. Răsuflarea hirîită a copilului îl călca pe nervi. Privi cum 
Sharon săruta fruntea micuță şi îşi spuse că probabil încerca 
doar să fie drăguță cu băiatul. Poate ar fi mai bine să scape 
acum de copil, pentru ca Sharon să înceapă să fie drăguță cu el. 
Expresia mohorită de pe faţă îi dispăru şi un zîmbet îi întinse 
buzele cînd se gîndi la felurile în care ar putea Sharon să fie 
drăguță cu el. Privea braţele ei strânse în jurul băiatului şi dori 
ca braţele să se strângă în jurul lui. 

Se ridică brusc şi se îndreptă spre pat, dar lovi cu piciorul 
casetofonul de pe podea. 

Casetofonul! Caseta lui Peterson! Nu se putea descotorosi de 
băiat deocamdată. Dezamăgit şi enervat, se lăsă greu pe cufăr. 

- Acum vreau să facem o înregistrare pentru Peterson, zise, 

- O înregistrare? 

Din glasul ei răzbătea nervozitatea. Bănuise că adineauri 
avusese de gînd să le facă ceva, se vedea pe faţa lui că îşi 
pusese ceva în minte, apoi renunţase. 
încercă să se concentreze. De cînd îi spusese Neil că omul era 
ucigaşul mamei lui, nu se mai putea gîndi decit cum să fugă. 
Miine va fi prea tirziu pentru Neil... ca şi pentru Ronald 
Thompson. Nu putea şti la ce oră avea de gînd Foxy să vină 
după ea. Dacă avea de gînd să vină. Era nebun, dar nu şi prost. 
Realizase cu siguranţă că, mai devreme sau mai tirziu, Sharon 
va fi recunoscută. Amintirea încercărilor ei de a-1 salva pe Ron o 
tortura, părea că-şi bate joc de ea. Mama lui avusese dreptate: 
insistind mereu asupra vinovăţiei, contribuise la condamnarea 
lui. Acum nimic nu mai avea importanţă decit salvarea lui Neil şi 
a lui Ron. Orice i s-ar fi întîmplat ei, îşi merita soarta. Şi doar ea 
fusese cea care îi spusese lui Steve că el se crede Dumnezeu! 

Foxy avea o armă, o ţinea în buzunarul hainei. Dacă l-ar face 
s-o îmbrăţişeze, poate ar reuşi să pună mîna pe pistol. Şi dacă 
ar reuşi... l-ar împuşca? Ar fi în stare să-l omoare? 

Privi la Neil, se gîndi la Ron... Da. L-ar ucide fără să ezite. 

Pusese caseta în aparat şi acum i-1 întindea ei. Era o casetă 
TWX - cea mai banală marcă. Niciodată nu-i vor putea lua urma. 

- Sharon, citeşte asta. 

li întinse o bucată de hirtie pe care erau scrise cîteva cuvinte: 


"Steve, plăteşte răscumpărarea dacă ne vrei înapoi. Banii 
trebuie să fie în hirtii de cîte 10, 20 şi 50. 82.000 de dolari. 
Găseşte-i. Să nu fie marcați. Vino la ora două a.m., cu maşina 
ta, la cabina telefonică de pe Lexington Avenue. Să fii singur. Nu 
chema poliţia." 

Sharon îl privi. 

-Pot să adaug ceva? Ne-am cam certat. De fapt, ne-am 
despărţit şi poate... poate nu vrea să plătească şi pentru mine 
dacă nu-mi cer scuze. înţelegi, e foarte încăpăţinat. Poate va 
plăti... doar jumătate din sumă... doar pentru Neil... pentru că 
ştie că NU-L IUBESC. Dar noi avem nevoie de toţi banii, nu-i aşa? 

- Ce vrei să mai adaugi, Sharon? 

O crezuse oare? Sau se juca acum cu ea? 

- Vreau să mă scuz, atita tot. 

încercă să zimbească, îl împinse pe Neil de pe genunchii ei şi 
strînse încet mîna lui Foxy. 

- Fără trucuri, Sharon. 

- De ce aş face-o? Neil ce trebuie să spună? 

- Doar că vrea acasă. Nimic altceva. 

Puse degetul pe clapeta de înregistrare. 

- Cînd apăs, începi să vorbeşti. 

Aşteptă pînă ce caseta porni să se deruleze, apoi citi mesajul 
rar, cu intonaţie, încercînd să cîştige timp: 

- "Steve... Nu chema poliţia." 

Făcu o pauză, simțind ochii lui arzînd-o, şi continuă: 

- Steve, acum va vorbi Neil, dar înainte vreau să-ți 
mărturisesc că m-am înşelat. Sper că mă vei ierta. 

Era pe punctul de a spune "Am făcut o greşeală teribilă", dar 
degetul lui opri aparatul. 

- Destul, Sharon. Te-ai scuzat destul. Acum băiatul. 

Braţul ei cuprinse umerii slăbuţi. 

- Hai, Neil, vorbeşte-i tatălui tău. 

-Tată, eu sînt bine. Sharon are... grijă de mine. Lui mami nu i- 
ar plăcea dacă ar şti că eu sînt aici. 

Caseta se opri. 

Neil încercase să-i transmită un mesaj lui Steve, încercase să 
lege răpirea lor de moartea Ninei! 

Foxy derula caseta” şi îi zimbi lui Sharon. 

-Foarte frumos. în locul lui Peterson, eu aş plăti pentru voi. 

- Atunci e bine. Mă bucur că eşti mulţumit. 


Oare îşi bătea joc de ea? 

- Sharon! 

Neil o trăgea de mînecă. 

- Sharon, vreau să... 

- Vrei să faci pipi, puştiule? Cred şi eu că vrei, după atita 
timp! 

Foxy îl ridică de pe pat cu o mină şi îl duse în baie, închizînd 
uşa în urma lor. Sharon frisonă înspăimintată, dar după citeva 
secunde se întoarseră. lî căra sub braţ, ţinîndu-şi faţa într-o 
parte, de parcă i-ar fi fost teamă că Neil l-ar putea vedea prin 
pînza de pe ochi. Îl aruncă pe pat. 

- Sharon! 

- Sînt aici, Neil. 

II mîngiie încet pe spate şi îl simţi tremurînd. 

- Sharon, vrei si tu? 

-Da. 

O luă de braţ şi o împinse într-o încăpere mică şi murdară. 
Sforile de la picioare îi intrau în carne cînd păşea, făcînd-o să se 
cutremure de durere. 

- Sharon, e un ivăr acolo. Poţi să-l tragi dacă vrei, altfel uşa 
nu stă închisă. Dar mai bine fii cuminte, că mă supăr şi băiatul o 
păţeşte! 

O bătu uşor pe obraz şi ieşi trăgînd uşa după el. 
^ Puse repede zăvorul şi privi în jur. Era întuneric şi mîinile i se 
loviră de ceva tăios, o bucată de teavă. Pipăi de-a lungul ei pînă 
la podea. 

- Grăbeşte-te, Sharon! 

- Bine. 

Cînd trase ivărul, acesta se desprinse dintr-o parte şi încercă 
să-l răsucească de tot. Avea un capăt ascuţit, şi dacă ar reuşi 
să-l scoată, l-ar putea ascunde în buzunarul fustei. Dar 
degeaba, era bine înţepenit, şi... 

-leşi de-acolo! 

Deschise repede uşa, se împiedică şi se prinse de tocul 
metalic. Foxy veni lîngă ea şi Sharon îi încolăci gitul cu braţele. 
Invingîndu-şi cu greu repulsia, îl sărută pe obraz, apoi îşi lipi 
buzele de gura lui. "Oh, Doamne, te rogi" îi simţi braţele 
strîngînd-o din ce în ce mai tare si continuă să-i mîngiie ceafa cu 
degete moi, răcoroase, întinse încet mîna dreaptă, o strecură în 
buzunarul hainei şi simţi în palmă răceala metalului. în aceeaşi 


clipă se pomeni zvirlită cu violenţă, căzu pe spate cu picioarele 
răsucite sub ea şi îşi reţinu cu greu un țipăt de durere. Glezna 
dreaptă... probabil se rupsese. 

- Eşti la fel ca celelalte, Sharon! 

Mm Era aplecat deasupra ei şi zbiera ca scos din minţi. 
Mugşchiul din obraz i se zbătea frenetic şi ochii o împroşcau cu o 
ură neagră. 

- Căţea! Căţea ce eşti! Căţea! 

O săltă cu brutalitate, o aruncă pe pal şi-i răsuci miinile la 
spate, continuînd să spumege. Il auzi pe Neil ca printr-o ceaţă 
deasă strigînd-o îngrozii: 

- Sharon... Sharon... Ce s-a întîmplat? 

îşi înghiţi un geamăt de durere şi, cu un efort uriaş, reuşi să 
spună: 

- Am căzut. 

- Eşti la fel ca celelalte... prefăcută... mai rea... m-ai minţit... 
eram sigur că minţi... 

Deodată îşi încleştă mîinile pe gitul ei. Nu mai putea respira... 
"Oh, Doamne, Dumnezeule... ajutor..." 

In cele din urmă, presiunea slăbi şi capul îi căzu într-o parte. 

-Sharon! Sharon! Sharon! 

Neil ţipa disperat, se agita, se sufoca. 

Trăgind cu nesat aerul în piept, cu zgomot, Sharon îşi întoarse 
faţa, întinzîndu-se, pînă şi-o lipi de obrazul lui Neil. Pleoapele 
erau ca de plumb, nu le mai putea ţine deschise. Se forţă să 
rămînă trează şi privirea i se opri pe Foxy. Era lîngă chiuvetă, îşi 
arunca apă pe faţă, făcînd eforturi să se calmeze. Fusese pe 
punctul de a o ucide. Ce-1 oprise? Poate credea că va mai avea 
nevoie de ea. 

îşi muşcă buzele de durere şi de necaz. Nu puteau scăpa, nu 
puteau! Miine, cînd va avea banii, îi va ucide, şi pe ea şi pe Neil. 
Şi Ronald Thompson va muri pentru o crimă pe care nu a 
făptuit-o. Ea şi Neil erau singurii care puteau dovedi inocenţa lui, 
dar nu mai aveau cum să o facă. 

Glezna i se umflase, gheata o strîngea îngrozitor, iar sforile îi 
intraseră în carne. Durerea intensă îi producea frisoane, deşi era 
udă de transpiraţie. îi aruncă o privire şi văzu că se mai 
calmase. Veni lîngă pat, îi legă zdravăn miinile lui Neil şi înfundă 
gurile amîndurora cu ghemotoace de cîrpe. Trase din nou sîrma 
de la valiza cu explozibil la uşă. 


- Plec, Sharon. Mă întorc miine. O singură dată mă mai întorc. 

Nu avusese de gînd să plece atît de devreme, dar ştia că 
dacă ar mai fi rămas, ar fi ucis-o. Şi poate mai avea nevoie de 
ea. Dacă Peterson mai cerea şi alte dovezi? Îi trebuiau banii, nu 
putea risca. Nu putea s-o omoare. Nu încă. 

Avu de aşteptat doar cîteva minute pînă la trenul de 11 care 
venea de la Mount Vernon. Stătea lîngă intrarea în tunel, unde 
era mai întuneric, cînd auzi nişte paşi apropiindu-se. Un paznic! 

Omul privi în jur cu atenţie, se plimbă de colo-colo, cercetă 
ţevile şi valvele, aruncă o privire scăriţei ce. ducea la uşa 
metalică, apoi se întoarse agale pe platformă. 

Un tremur febril îi cuprinse toate măruntaiele. Norocul 
începea să fugă de el, simţea asta. Trebuia să termine cît mai 
repede şi s-o şteargă de-aici. 

Cînd auzi şuierul trenului, se strecură agil printre pompe şi 
ventilatoare, urcă rampa şi se amestecă nevăzut în mulţimea 
care cobora din vagoane. 

Acum nu mai avea chef de camera de la Biltmore. Era agitat 
şi nervos, aşa că traversă Strada 42 şi intră la un cinematograf. 
Patru ore şi jumătate se zgii fascinat la trei filme porno care îi 
biciuiră simţurile. 

La ora 4 şi 5 era în trenul de Carley. Nu-l observă pe 
Peterson pînă cînd acesta nu ajunse în dreptul vagoanelor 
pentru fumători. Din fericire, îşi ascunsese deja faţa în dosul 
unui ziar-o măsură de precauţie pentru a nu fi recunoscut de 
cineva. 

Steve ducea în mînă o valiză grea. Banii! Era sigur că era 

plină cu bani. Şi nu mai tîrziu decît la noapte banii aceia vor fi ai 
lui! Senzaţia unui iminent dezastru se spulberă în vînt. Nu i se 
putea întîmpla nimic! 
Ajunse la Carley plin de încredere în sine şi bună dispoziţie. 
Aşteptă în vagon pînă ce se asigură că Peterson plecase, apoi se 
îndreptă grăbit către vizuina lui - un garaj dărăpănat aflat în 
capătul unei străzi înfundate. Pe firmă scria: "A. R. Taggert - 
Reparaţii auto". Intră şi fără a mai încuia uşa, aruncă o privire 
grăbită în jur. Nici un mesaj strecurat pe sub uşă - deci nu-l 
căutase nimeni. Şi chiar dacă l-ar fi căutat, lipsa lui din atelier 
nu era deloc neobişnuită. Repara adesea maşinile clienţilor chiar 
în curţile acestora. 


Garajul era friguros şi murdar; nu arăta cu mult mai bine 
decît camera din Grand Central. Aşa-i fusese lui dat, să lucreze 
mereu în găuri puturoase ca asta. Dar de la noapte, totul se va 
schimba! 

Maşina lui era acolo, gata de plecare; trebuia doar să-i facă 
plinul şi se apropie de pompa din colţ. 

Instalarea unei pompe de benzină în garaj fusese cea mai 
bună idee pe care o avusese vreodată. Bună pentru clienţi: erau 
totdeauna încîntati să-si ia maşinile de la reparat cu plinul gata 
făcut. Grozavă pentru el: aşa putea pleca oricînd în plimbări 
nocturne pe autostradă. 

"Aţi rămas fără benzină, doamnă? Vai, dar am eu un rezervor 
plin! Maşinile sînt specialitatea mea..." 

Maşina era echipată cu număr de înmatriculare dublu, încă 
de acum doi ani cînd schimbase plăcuţa pentru un client. 
Prindea bine în caz că nişte ochi prea curioşi vor nota numărul la 
noapte. 

Staţia radio Citizen Banei era deja demontată şi zăcea pe 
scaunul din faţă. Scăpase de celelalte seturi de numere de 
înmatriculare pe care le folosise în ultimii şase ani, ca şi de al 
treilea set de chei aie maşinii. Le aruncase într-o groapă de 
gunoi de pe lîngă Poughkeepsie. 

Pe rafturi zăceau citeva scule şi piese de schimb, iar într-un 
colţ erau îngrămădite nişte anvelope. Nu-şi mai bătu capul cu 
ele. Să se descurce bătrînul Montgomery! Şi-aşa avea destule de 
cărat după el. 

Se uită în jurul lui. Vedea locul ăsta pentru ultima dată. Cu 
atit mai bine! Nu prea mai putuse să lucreze în ultimele două 
luni, fusese mult prea nervos. Noroc cu maşina lui Vogler - 
făcuse treabă bună cu ea. 

Trecu în spate, într-o cameră strimtă şi scoase de sub patul 
de o persoană o valiză turtită în care îndesă de-a valma puţina 
lui lenjerie şi cîteva perechi de ciorapi. Aruncă deasupra şi o 
jachetă sport roşie ce era agăţată în dosul uşii, şi o pereche de 
pantaloni de stofă. Două salopete soioase erau întinse pe pat şi 
le lăsă acolo. Nu mai avea nevoie de ele acum, cînd era aproape 
bogat. 

Scoase din buzunarul hainei minicasetofonul şi caseta cu 
vocile lui Neil şi Sharon şi o ascultă din nou. Celălalt casetofon - 
Sony - se afla sus pe dulap. Il puse pe pat şi scotoci printre 


casetele lui. Alese una din ele, o introduse în aparat şi o derula. 
Da. Avea nevoie numai de partea de la început. 

Porni iar minicasetofonul, şi cînd ajunse la capătul mesajului, 
apăsă butonul pentru înregistrare, iar la Sony declanşă clapeta 
pentru redare. 

Toată treaba nu-i luă nici un minut. Ascultă încă o dată caseta 
pentru Peterson, apoi o împachetă într-o hîrtie cafenie şi mizgăli 
deasupra cîteva cuvinte cu carioca roşie. 

înghesui cele două aparate şi restul casetelor peste hainele 
mototolite, încuie valiza şi o duse în maşină. Va lua cu el în 
cabina avionului doar geanta cu banii; valiza şi staţia radio 
putea să le lase în compartimentul bagajelor. 

Se urcă în maşină şi porni motorul, chicotind poznaş: 

- Şi acum - o vizită la biserică, iar pe urmă - o bere. 
CAPITOLUL XXXIII 

- Nu cred, şi sînt de părere că pui în pericol vieţile lor, dacă 
tratezi totul ca pe o farsă. 

Abia se întorsese de la New York şi acum, fără astimpăr, 
traversa sufrageria de la un capăt la altul, cu mîinile adînc 
înfundate în buzunare. Hugh îl privea cu un amestec de iritare şi 
compasiune. 

"Bietul băiat",-gîndi-"se stăpineşte perfect, dar a îmbătrinit 
cu zece ani în doar citeva ore." In fiecare dimineaţă, Hugh 
observa noi riduri în jurul gurii şi ochilor lui Steve. 

*-Domnule Peterson, vă asigur că nu tratăm deloc problema 
ca pe o farsă. Totuşi, se conturează din ce în ce mai clar 
posibilitatea ca dispariţia celor doi să fie legată direct de o 
tentativă de... tîrg pentru viaţa lui Ronald Thompson. 

-Si eu vă spun că nu! Avem vreo veste de la Glendâ? 

- Mă tem că nu. 

- ŞI... nici o casetă de la... Foxy? 

- Nu. îmi pare rău. 

- Deci nu ne rămîne decit să aşteptăm. 

- Da. Dar dumneata mai bine te-ai pregăti de plecare. Ar fi 
înţelept să porneşti spre New York înainte de miezul nopţii. 

- A spus să fiu la telefon la ora două. 

- Da, dar trebuie să iei în consideraţie starea proastă a 
drumurilor. 


- Domnule Taylor, crezi cumva că Foxy se teme să se 
întilnească cu mine? Crezi că îi este teamă că nu ar mai putea 
să fugă? 

Hugh ridică din umeri. 

- Presupunerea dumitale este la fel de bună ca şi a mea. Nu 
ştiu ce să cred. Bine-nţeles că am pus microfoane în cabina 
telefonică, dar bănuiesc că te va trimite imediat în alta, cum a 
procedat şi data" trecută. Nu putem risca să montăm şi în 
maşina dumitale un microfon, pentru că este posibil să se urce 
lîngă dumneata. Vom avea agenţi în toate clădirile din zonă şi 
maşini pe străzile adiacente pentru a vă urmări cu schimbul, 
dacă e cazul. Nu-ţi fie teamă, nu se va observa nimic. Emiţătorul 
din valiză ne va permite să ştim în orice moment unde se află 
banii. 

Capul Dorei Lufts apăru în cadrul uşii. 

- Vă rog să mă scuzaţi... 

Privi înăuntru cu reţinere. Ceva din felul de a fi al lui Hugh o 
intimida. Nu-i plăcea deloc modul în care îi studia pe amindoi - 
pe ea şi pe Bill. Numai pentru că îi făcea plăcere cîte un păhărel 
în plus nu însemna că este un om rău. 

Stresul ultimelor 24 de ore era prea mult pentru ea. Domnul 
Peterson îi va aduce înapoi cu bine pe Neil şi pe Sharon. Trebuie 
să fie convinsă de asta. El era un om prea bun pentru a mai 
suferi aşa cum suferise în aceşti doi ani. Şi după aceea, ea şi cu 
Bill vor pleca în Florida. Era prea bătrînă şi obosită pentru a mai 
avea grijă de casă şi de copil. Neil avea nevoie de cineva cu 
care să vorbească, cu care să fie prieten. Ştia că ea îl cicăleşte 
prea mult; nu-i faci un bine unui copil dacă sări în sus ori de cite 
ori strănută. 

Bietul Neil! Era un băieţel atît de fericit pe cînd trăia mama 
lui! Nu avea probleme cu astmul, nici măcar nu prea răcea, şi 
ochii lui mari străluceau mereu veseli, nu aveau privirea de 
acum, tristă şi pierdută. Domnul Peterson trebuia să se însoare 
cît mai curînd. Dacă nu cu Sharon, atunci cu altă femeie care să 
facă din această casă un cămin adevărat. 

Prinzînd privirea lui Steve, Dora i se adresă lui. Numai că 
uitase ce avea de spus! Nu închisese ochii toată noaptea şi aşa 
nu mai putea face faţă. Ah, da, îşi amintise. 

-Ştiu că nu vă arde asta, dar eu m-am gindit să pregătesc cîte 
un cotlet pentru dumneavoastră şi domnul Taylor. 


-Pentru mine nu, mulţumesc, Dora. Poate domnul Taylor...? 

- Pregăteşte pentru amindoi, doamnă Lulis, dacă nu te 
superi. 

Hugh îşi aşeză mina pe braţul lui Steve. 

-Uite ce e, n-ai mîncat nimic de ieri seară, şi la noapte n-o să 
dormi. Trebuie să fii în formă, cu toate simţurile treze, să poţi 
conduce maşina şi să urmezi toate instrucţiunile. Aşa n-ai să 
reuşeşti. 

- Cred că ai dreptate. 

Abia se aşezară la masă, cînd zbiîrnii soneria. Hugh sări 
primul. 

- Mă duceu. 

Steve mototoli şervetul cu nervozitate. Era oare dovada 
aşteptată? Va auzi vocea lui Neil... vocea lui Sharon? 

Hugh se întoarse urmat de un tînăr cu părul negru. | se părea 
o figură cunoscută... desigur, era avocatul lui Thompson. Kurner 
îl chema. Părea cam agitat şi costumul îi era mototolit, de parcă 
dormise în el. 

Fără a-şi cere scuze pentru că le-a întrerupt cina, Bob intră 
direct în subiect. 

- Domnule Peterson, aş vrea să discutăm despre fiul 
dumneavoastră. 

- Fiul meu? 

Steve simţi mai degrabă decit văzu privirea îngheţată pe care 
i-o aruncă Hugh, şi îşi încleşta pumnii pe sub masă. 

- Ce-i cu fiul meu? 

- Domnule Peterson, l-am apărat pe Ron Thompson, şi nu am 
făcut o treabă bună. 

-Nu este vina dumneavoastră că Thompson a fost 
condamnat. 

A 

In loc să-l privească pe tînărul cu care vorbea, Steve se uita 
fix la friptura din farfurie. O împinse cu un deget. Să fi avut 
Hugh dreptate? Să fie o farsă? 

-Domnule Peterson, nu Ronald a ucis-o pe soția 
dumneavoastră. A fost condamnat pentru că majoritatea 
juraţilor, conştient sau nu, i-a pus în cîrcă şi celelalte două crime 
- Carfolli şi Weiss. 

- Are antecedente. 

- O simplă întîmplare. 


- A mai încercat să sugrume o fată, înainte. 

-Domnule Peterson, pe vremea aceea Ron era un 
puşti de 15 ani şi băuse cam mult. Care băiat nu trece şi prin 
asta, măcar o dată? A băut pînă nu a mai ştiut de el şi atunci 
cineva i-a pus în pahar un praf de cocaină. Cînd s-a trezit, nu şi- 
a amintii nimic. Habar nu avea că pusese mîna pe fata aceea. 
Ştiţi şi dumneavoastră ce efecte are asupra minţii omeneşti 
combinaţia dintre drog şi alcool. Doi ani după acest episod, nu a 
mai pus gura nici măcar pe bere. însă a avut incredibilul ghinion 
să intre în casa dumneavoastră imediat după ce doamna 
Peterson a fost ucisă. 

Vocea lui Bob tremura de emoție. 

- Domnule Peterson, am studiat stenograma procesului şi 
ieri l-am obligat pe Ron să-mi repete de patru ori tot ce a făcut 
sau a spus în ziua aceea, între întîlnirea cu soţia 
dumneavoastră, la Timberly, şi momentul în care a găsit 
cadavrul. Şi abia ieri am realizat ce greşeală am făcut. Fiul 
dumneavoastră a povestit că a coborit în sufragerie cînd a auzit- 
o pe mama lui icnind, a văzut pe cineva strîngînd-o de gil şi apoi 
a văzut faţa omului... 

- Faţa lui Ronald Thompson! 

-Nu! Nu! Nu înţelegeţi? Vă rog, uitaţi-vă la depoziţie. 

Bob scoase din servietă un dosar voluminos, îl răsfoi repede 
şi îl deschise în cele din urmă la o pagină din mijloc. 

- lată! Procurorul 1-a întrebat pe fiul dumneavoastră de ce 
este atit de sigur că a fost Ron. Şi Neil a răspuns: "S-a făcut 
lumină şi de asta sînt sigur." 

Mi-a scăpai acest amănunt. Pur şi simplu, mi-a scăpat. Pentru 
că Ron a spus de fiecare dată că a sunat la uşa din faţă, a 
aşteptat citeva clipe şi a sunat iar. Neil nu a amintit nimic 
despre sonerie, nici un cuvînt. 

- Asta nu dovedeşte nimic. Se juca în camera lui cu 
trenuleţele, probabil era zgomot şi el era absorbit de jucării. 
Este foarte posibil să nu fi auzit soneria. 

-Nu... nu... pentru că a spus: "S-a făcut lumină". Domnule 
Peterson, iată ce vreau să vă spun: Ron a sunat la uşa din faţă, a 
aşteptat, apoi a sunat iar, dîndu-i astfel timp asasinului să fugă. 
De aceea uşa din spate era deschisă. Ron a intrat şi a aprins 
lumina în bucătărie. Nu înţelegeţi? Neil a văzut clar faţa lui Ron 
pentru că lumina venea din bucătărie. 


Domnule Peterson, un copil intră în cameră şi vede pe cineva 
sugrumîndu-i mama. în sufragerie era întuneric, nu uitaţi că 
singura sursă de lumină era becul din hol. Este posibil să fi intrat 
într-o stare de şoc, li se întîmplă şi adulţilor. Apoi se face lumină 
şi el vede - vede - pentru că lumina vine acum din bucătărie. 
Vede pe cineva aplecat deasupra mamei lui, cu mîinile la gitul 
ei. Ron încerca să desfacă eşarfa, dar era atit de strînsă, încît i-a 
fost imposibil. Apoi deodată îşi dă seama că doamna Peterson 
este moartă şi realizează în ce situaţie se află el. Intră în panică 
şi fuge. Dacă el ar fi fost ucigaşul, credeţi că ar fi lăsat în viaţă 
un martor ocular ca Neil? Ar fi lăsat-o în viaţă pe doamna Perry 
ştiind că probabil 1-a recunoscut? Un asasin nu lasă martori, 
domnule Peterson. 

Hugh clătină din cap. 

- Nu ţine. Aţi făcut numai presupuneri. în tot ce aţi spus nu 
există nici cea mai slabă urmă de dovadă. 

- Dar Neil ne poate da dovada. Domnule Peterson, am venit 
să vă rog... să vă implor... să permiteţi ca Neil să fie hipnotizat. 
Am vorbit deja cu cîţiva medici, toţi sînt de părere că dacă ceva 
apasă subconştientul copilului, acest ceva ar putea fi dezvăluit 
prin hipnoză. 

- Imposibil! 

Steve îşi muşcă buzele înăbuşindu-şi un strigăt. Fusese pe 
punctul de a urla că nimeni nu poate hipnotiza un copil răpit. 

-leşi afară! leşi imediat de aici! 

- Nu. Nu ies. 

Bob ezită o clipă, apoi căută iar în servietă. 

-Nu aş fi vrut să vă arăt aceste fotografii, domnule Peterson, 
vă rog să mă credeţi. Sînt fotografii făcute aici, imediat după 
crimă. 

- Eşti nebun?! 

Hugh smulse pozele din mîna lui Bob. 

- De unde dracu' le-ai luat? Sînt probe federale! 

-Nu are importanţă de unde le am. Uitaţi-vă la 
aceasta. Vedeţi? Bucătăria... becul nu are abajur. Asta înseamnă 
că lumina era foarte puternică. 

Bob se repezi la uşa bucătăriei, se izbi de Dora şi Bill Lufts 
care .stăteau chiar în prag şi, fără să le dea nici o atenţie, trase 
un scaun sub lampă, sări pe el şi deşurubă abajurul. Lumina 


deveni vizibil mai puternică. Alergă înapoi în sufragerie, stinse 
becurile, se repezi în hol şi stinse şi acolo. 

- Uitaţi-vă în sufragerie, se vede perfect. Acum aşteptaţi 
puţin. 

Dădu buzna în bucătărie şi stinse becul. Steve şi Hugh 
încremeniseră la masă privindu-l înmărmuriţi. 

-lată! Dacă lumina este închisă în bucătărie, sufrageria e 
aproape în întuneric. Imaginaţi-vă că sînteţi un copil care 
coboară scările... ajungeţi în hol şi priviţi în sufragerie. Ce 
vedeţi? Ce a văzut Neil? Nimic mai mult decit o siluetă. Cineva 
care îi ataca mama. Leşină, şi deci nu aude soneria. Amintiţi-vă 
că nu a auzit soneria. Ucigaşul însă o aude şi fuge. în timp ce 
Ron suna la uşa din faţă, asasinul dispare prin spatele casei. 
Domnule Peterson, probabil că venind aici în ziua aceea, Ron 
Thompson i-a salvat viaţa fiului dumneavoastră. 

Este oare posibil? Este posibil ca tînărul acela să fie 
nevinovat? se întrebă Steve. Se duse în hol şi privi în sufragerie. 
Cît de mult văzuse Neil? E posibil să fi leşinat cîteva momente? 

Hugh trecu pe lîngă el şi aprinse lumina. 

-Nu este suficient, domnule Kurner. Totul este presupunere, 
doar presupunere. Nu ai nici o dovadă. 

-Neil este singurul care ne poate da dovada. El e singura 
noastră speranţă. Vă rog, domnule Peterson, permiteţi să fie 
hipnotizat! Am luat legătura cu dr. Michael Lane; dînsul este de 
acord să vină diseară aici pentru a-l chestiona pe Neil. Vă rog, 
nu-i refuzaţi lui Ron această şansă! 

Steve privi spre Hugh şi observă mişcarea aproape 
imperceptibilă pe care acesta o făcu. Nu. Dacă ar fi aflat că Neil 
a fost răpit, avocatul ar fi încercat să lege răpirea de uciderea 
Ninei, ori asta ar fi însemnat publicitate şi, o dată cu ea, 
năruirea tuturor speranţelor de a-i salva pe Neil şi Sharon. 

-Fiul meu nu este aici, spuse. Am primit nişte ameninţări... 
din cauza poziţiei mele faţă de pedeapsa capitală. Nu voi 
divulga locul unde se află pentru nimic în lume. 

- Nu va divulga locul unde se află, pentru nimic în lume! 
Domnule Peterson, un copil nevinovat de numai 19 ani va muri 
mîine pentru o crimă pe care nu a comis-o! 

- Nu pot să te ajut. 

Steve îşi pierdu controlul. 


- leşi afară! leşi şi ia şi nenorocitele astea de fotografii cu 
tine! 

Bob îşi adună repede foile şi dosarele îndesîndu-le în 
servietă. Strînse fotografiile şi dădu să plece, apoi se răzgîndi şi 
aruncă pe masă copiile declaraţiilor pe care le făcuse Ron cu o zi 
înainte. 

- Citeşte asta, domnule Peterson. Citeşte şi vezi dacă aşa 
vorbeşte un ucigaş. Ron a primit pedeapsa cu moartea din 
cauză că Fairfield County a fost şocat de cele două crime-Weiss 
şi Carfolli, ca şi de Liciderea soţiei dumitale. Dar în ultimele două 
săptămîni încă două femei au fost asasinate în aceleaşi condiţii - 
singure în maşină pe şosele pustii; ştii şi dumneata asta. Eu pot 
să jur în faţa lui Dumnezeu că aceste patru crime sînt legate 
între ele şi că toate patru au un punct comun cu uciderea soţiei 
dumitale. Arma crimei în fiecare caz a fost eşarfa sau cordonul 
victimei. Singura deosebire este că, pentru un motiv pe care nu- 
1 cunosc, doamna Peterson a fost asasinată acasă. Dar toate 
cele cinci femei au murit la fel. 

Se întoarse pe călcîie şi plecă trîntind uşa. 

Steve privi în ochii lui Hugh. 

-Ce mai spui acum despre teoria dumitale-că răpirea este 
legată de execuţia lui Thompson? 

- N-am aflat decit că Bob Kurner nu face parte din 
conspirație, dar nici nu l-am bănuit, nu-i aşa? 

-Crezi că există o posibilitate cît de mică să aibă dreptate cu 
privire la moartea Ninei? 

-îşi încearcă şi el ultima şansă. Tot ce-a spus se bazează pe 
"poate" şi "probabil". 

-Dacă Neil ar fi fost aici, n-aş fi avut nimic împotrivă ca 
doctorul acela să-l hipnotizeze. Are foarte des coşmaruri din 
seara aceea. Chiar săptămîna trecută am vorbit amîndoi despre 
asta. 

- Ceţi-a spus? 

- Zicea că îi este frică şi că nu poate uita. Eu deja am 
discutat cu un psihiatru din New York care este de părere că ar 
putea fi ceva reprimat. 

Hugh, spiine-mi sincer, eşti convins că Thompson a ucis-o pe 
soţia mea? 

- Domnule Peterson, cînd faptele sînt atît de clare ca în acest 
caz, e imposibil să ajungi la altă concluzie. 


- Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

- Ti-am răspuns cum am putut. Friptura asta cred că nu mai 
merită mîncată, dar te rog, înghite ceva. 

Steve rupse un corn şi-şi turnă puţină cafea în cană. 
Depoziţia lui Ron era pe masă, lîngă el şi începu să citească: 

"Eram necăjit că am pierdut slujba, dar îl înţelegeam pe 
domnul Timberly - avea nevoie de cineva care să lucreze mai 
multe ore pe zi. Doamna Peterson 1-a auzit cînd m-a concediat 
şi mi-a spus că îi pare rău, pentru că eu totdeauna am fost 
amabil şi am ajutat-o să-şi ducă pachetele la maşină. M-a 
întrebat ce ştiu să fac, eu i-am răspuns că în timpul verii mă 
ocupam puţin cu zugrăvitul. în timp ce ne îndreptam spre 
maşina ei, mi-a spus că 
dînsa abia se mulase şi că în casa cea nouă ar fi nevoie deo 
zugrăveală. M-a invitat să văd despre ce e vorba. l-am mulţumit 
şi i-am zis că probabil azi e ziua mea norocoasă. Apoi am glumit 
amindoi pentru că doamna Peterson era de părere că mai 
degrabă este ziua ei norocoasă. 

Am pus toate cumpărăturile în portbagaj şi cînd am terminat 
era deja ora patru. Atunci..." 

Nu voia să citească mai departe. "Ziua ei norocoasă"! 
Norocoasă! 

Săriră amîndoi în picioare cînd sună telefonul. Steve alergă la 
aparatul din bucătărie, iar Hugh cobori repede spre derivaţia de 
la subsol. Ajunse la timp ca să audă vocea temătoare, reţinută a 
lui Steve: 

- Steve Peterson la telefon. 

- Domnule Peterson, aici e părintele Kennedy de la biserica 
Sfînta Monica. Mă tem că aici s-a întîmplat ceva neobişnuit. 

Steve făcu un efort să poată vorbi. 

- Ce s-a întîmplat, părinte? 

-Acum 20 de minute, cînd am intrat în altar, am găsit un 
pachet rezemat de uşă. Să vă citesc exact ce scrie pe el: "De 
trimis lui Steve Peterson imediat. Viaţă sau moarte", şi alături 
numărul dumneavoastră de telefon. Credeţi că este o glumă? 

- Nu... nu este o glumă. Ar putea fi foarte important. Vin 
imediat. Părinte... vă rog, nu vorbiţi cu nimeni despre asta. 

- Sigur, domnule Peterson. Vă aştept în refectoriu. 

Peste o jumătate de oră, cînd Steve se înapoie, Hugh 
îl aştepta cu un casetofon gata pregătit. 


După cîteva clipe de linişte se auzi vocea lui Sharon, clară, 
limpede. Repeta mesajul lui Foxy. Dar ce voia oare să spună cu 
"m-am înşelat"? Pentru ce s-o ierte? Apoi sunetul se opri brusc şi 
după un moment... Neil! Sunetul acesta aspru, hirfit era vocea 
lui Neil. lar se sufoca! Sharon avea grijă de el. De ce amintise de 
mama lui? De ce tocmai acum? 

îşi duse pumnii la gură într-o încercare disperată de a opri 
hohotele care îl înăbuşeau. 

- O pun încă o dată - zise Hugh şi întinse mîna spre aparat, 
dar se opri brusc. 

O voce melodioasă, cristalină, rosti cîteva cuvinte: "Este 
foarte drăguţ din partea dumneavoastră. Vă rog să intraţi”. 

Steve sări în sus şi un strigăt îi scăpă de pe buze: -Ce-i asta? 
Cine-i acolo? Oh, Dumnezeule... Dumnezeule... este soţia mea... 
e Nina! 


CAPITOLUL XXXIII 

Hank Lamont îşi parcă maşina în faţa clădirii cîrciumii Mill 
Tavern de pe Fairfield Avenue. Ningea iar şi vintul troienea 
zăpada. Ochii lui Hank, mari, albaştri, cu o privire ca de copil, se 
îngustară încercînd să străbată prin lumina chioară din local. 
Părea cam gol. Probabil vremea ţinea oamenii prin case, dar 
pentru el asta se nimerea tocmai bine-va putea vorbi pe 
îndelete cu barmanul. 

"Să sperăm că este un tip căruia îi place birfa", îşi spuse şi 
ieşi din maşină. Era ger şi ninsoarea cădea ca o perdea-o noapte 
mizerabilă. Va fi foarte dificil să-l urmărească pe Peterson la ora 
două. 

Intrînd în local, un miros deloc neplăcut de bere şi mîncare 
gătită îi gidilă nările. Se aşeză la bar şi ceru o bere Michelob. O 
bău pe îndelete, timp în care cerceta încăperea cu atenţie. în 
local erau doar patru clienţi. Doi dintre ei urmăreau un meci de 
hochei la televizor. Alături, un tip bine îmbrăcat, cu ochelari, îi 
atrase privirea. Văzindu-se observat, individul intră în vorbă: 

- Siînteţi de acord' cu mine, domnule, că un om rezonabil nu 
conduce zece mile pe o vreme ca asta? E cu mult mai înţelept 
să chemi un taxi. 


- Aveţi dreptate, domnule - răspunse Hank. Chiar acum vin 
de la Peterboro şi daţi-mi voie să vă spun că drumurile sînt 
mizerabile! 

Interveni şi barmanul: 

-Sînteţi din Peterboro? Nu v-am văzut deloc pe aici. 

-Nu, sîht în trecere. Am puţin timp liber şi ce mi-am zis: ia să 
văd eu cum o mai duce amicul meu Bill Lufts? Am auzit că la ora 
asta îl găsesc aici. 

- Da, Bill vine cam în fiecare seară. Dar se pare că n-ai 
noroc. leri n-a dat pe la noi pentru că a ieşit cu nevastă-sa să-şi 
sărbătorească aniversarea; au mîncat în oraş şi s-au dus la film. 
Am crezut că pe urmă o lasă acasă şi vine la un păhărel, dar n-a 
mai apărut. E ciudat că n-a venit nici azi, doar nu i-o fi făcut ea 
capul calendar iarăşi. Şi dacă-i asa, o să avem ce auzi, nu-i asa, 
Arty? 

Privirea barmanului se îndreptă către celălalt băutor solitar, 
aplecat pe cutia lui cu bere. 

- îmi intră pe o ureche şi-mi iese pe cealaltă. Cine stă să 
asculte vorbăria lui? 

Hank rise: 

- Ha, ha! Unde să-ţi verşi necazul, dacă nu la bar? 

Cei doi care urmăreau meciul renunţară. 

-Tîmpit joc! comentă unul dintre ei. 

- Complet idiot! adăugă celălalt. 

Barmanul le făcu semn din cap către Hank. 

- Hei! Dînsul e un prieten de-al lui Bill Lufts. 

- Les Watkins - se prezentă cel mai înalt. 

- Pete Lerner - minţi Hank. 

- Joe Reynolds - zise şi celălalt. 

- Cu ce te ocupi, Pete? 

- Sînt instalator în New Hampshire. Acum mă duc la New 
York după nişte piese. Ce-aţi zice de ceva bere în contul meu? 

După o oră, Hank aflase că Les şi Joe erau vînzători la un mic 
magazin pe Route 7, Arty repara maşini, iar ochelaristul, Allan 
Kroeger, lucra la o agenţie de publicitate. 

Mulţi obişnuiţi ai localului lipseau din cauza timpului 
nefavorabil. De exemplu, Bill Finelli şi Don Branigan, care nu 
apăruseră. 

Charley Pincher ar fi venit, dar el şi soţia lui activau într-un 
cerc de teatru şi acum probabil repetau o nouă piesă. 


între timp apăru şi taxiul lui Kroeger. Les şi Joe cerură plata; 
plecau împreună cu maşina lui Les. Arty se ridică şi el. Barmanul 
îi împinse banii înapoi: 

- Fac eu cinste, Arty. O să-ţi ducem dorul. 

-Aşa e. Noroc, Arty, să ne dai de veste cum o duci - adăugă 
Les. 

-Mulţumesc. Dacă văd că nu merge, mă întorc şi mă angajez 
la Shaw. Tot timpul mă bate la cap să vin la el. 

- Şi de ce nu? Ştie Că eşti un mecanic bun. 

- Da' unde pleci? întrebă Hank. 

- Rhode Island... La noroc. 

- Păcat că n-ai apucat să-ţi iei la revedere de la Bill, comentă 
Joe. Arty avu un ris cinic. 

-Rhode Island nu prea e Arizona. O să mă întorc. Acum, mai 
bine m-aş duce să mă culc. Vreau să plec devreme miine 
dimineaţă. 

Allan Kroeger porni clătinîndu-se spre uşă. 

- Arizona, patria deşertului... 

Cei patru ieşiră împreună, lăsînd să intre în încăpere o pală 
de aer rece. După un moment de linişte, Hank întrebă: 

- Arty ăsta... e prieten bun cu Bill? 

-Nu. După ce ia ceva la bord, Bill nu mai poate fi prieten cu 
nimeni. Ar trebui să ştii asta, dacă zici că îl cunoşti. Nevastă-sa îi 
zbiară în urechi cît e ziua de lungă, şi seara, cînd vine aici, 
zbiară şi el în urechile celorlalţi. 

- Pricep. 

Hank ceru încă un pahar şi făcu semn barmanului. 

- la-ţi şi dumneata unul. 

-N-aş zice nu. Cînd am clienţi nu obişnuiesc, dar acum este 
aşa de gol, că poţi învirti o pisică de coadă pe-âici. Scîrboasă 
vreme. Ţi se face pielea de găină cînd te gindeşti. Cred că toţi 
ne simţim cam aiurea şi din cauza puştiului Thompson... Ştii, nu? 
Maică-sa stă la două blocuri de mine. 

Ochii lui Hank se îngustară. 

-Aşa păţeşti cînd ai obiceiul să omori oameni. 

Barmanul clătină din cap cu scepticism. 

- Mulţi dintre noi nu şi-l pot imagina pe puştiul ăsta omorînd 
pe cineva. Sigur că a fost cît p'aci s-o mai facă odată, acum vreo 
doi ani, aşa că... este posibil. Se zice că cei mai ticăloşi criminali 
par oameni foarte obişnuiţi la suprafaţă. 


- Aşa am auzit şi eu. 

-Ştii că Bill şi cucoana lui locuiesc în casa femeii care a fost 
ucisă, la Peterson? 

- Da, ştiu. 

-Nu prea şi-au revenit de atunci. Dora Lufts e menajeră la 
Peterson de cîţiva ani. Bill zice că puştiul arată ca propria lui 
stafie, plinge des, are coşmaruri... 

- Da, este cam trist. 

- Bill şi cucoana abia aşteaptă să plece în Florida. Mai stau 
pe aici sperînd ca tatăl puştiului să se însoare. Bill zice că acum 
umblă cu o scriitoare, o tipă drăguță. A venit la ei şi aseară. 

- Serios? 

- Da. Băiatul e cam rece cu ea, probabil nu îi suride ideea de 
a avea o mamă vitregă. Aşa-s copiii. 

- Cred că da. 

-Peterson este editor la "Events Magazine", ştii, o revistă 
nouă; a apărut abia acum doi ani. Cred că a băgat o grămadă de 
bănet în ea. Da' se pare că a făcut o afacere bună. Ei, ar fi cazul 
să-nchid şi eu. Pun pariu că nu mai vine nimeni în seara asta. 
Mai vrei unul? 

Hugn rămase o clipă pe gînduri. Trebuia să afle mai multe, nu 
avea timp de pierdut. Scoase o legitimaţie din buzunar. 

-F.B.I., spuse. 

O oră mai tîrziu se înapoie acasă la Peterson. După o scurtă 
discuţie cu Hugh, cobori în subsol, închise bine uşa în urma lui şi 
chemă cartierul general F.B.I. din Manhattan. 

- Hughie a avut dreptate, Bill Lufts e gură spartă. Toţi cei de 
la Mill Tavern ştiau încă de acum două săptămîni că luni seara 
Bill şi Dora Lufts nu sînt acasă, că Peterson are o şedinţă pînă 
tîrziu şi că Sharon Martin este aşteptată. Barmanul mi-a dat o 
listă cu zece obişnuiţi ai localului cu care Bill Lufts vorbeşte mai 
des. 

Unii dintre ei au fost acolo şi în seara asta. Toţi par a fi în regulă, 
la prima vedere. 

Pentru început, verifică-l pe Charley Pincher-se ocupă de 
teatru împreună cu soţia. Este posibil ca unul din ei să poată 
mima o voce pe care a auzit-o cu ani în urmă. Altul, Arty 
Taggert, pleacă miine la Rhode Island. Pare cu totul inofensiv. 
Doi vînzători, Les Watkins şi Joe Reynolds... nu merită să-ţi pierzi 
timpul cu ei. lată şi restul numelor... 


După ce dictă toată lista, Hank adăugă: - încă o problemă: tot 
barul ştie de banii din fondul lui Neil, încă de acum o lună. Bine, 
încep cu caseta. 

„ închise telefonul şi urcă în sufragerie. Steve tocmai îşi 
îmbrăca paltonul. Mai erau doar cîteva minute pînă la miezul 
nopţii, şi era timpul să plece la rendez vous-ul cu Foxy. 


CAPITOLUL XXXIII 

Lally era atît de supărată din cauza intruşilor care îi furaseră 
camera, încît urcă în grabă în sala de aşteptare, îi povesti totul 
lui Roşie şi regretă imediat. 

- Era un loc special, numai al meu! - se plînse ea în final. 

îi părea rău că-şi dezvăluise secretul; acum ce-o să facă dacă 
Roşie vrea să împartă camera cu ea? N-ar fi putut să suporte. 

Dar nu era cazul să-şi facă griji. Roşie se holba la ea uluită şi 
neîncrezătoare. 

-Vrei să spui că dormeai în Sing-Sing? Nu m-aş duce acolo 
nici dacă m-ai plăti! Ştii că nu pot să sufăr pisicile. 

Sigur că da! Cum de nu se giîndise la asta pînă acum? Roşie 
ura pisicile. Era în stare să traverseze strada numai ca să nu-i 
taie vreuna calea. 

-Ei, tu mă ştii pe mine. Totdeauna mi-au plăcut pisicile. 
Bietele creaturi, sînt atît de flămînde! Zilele astea au dat tîrcoale 
tunelului mai mult ca oricînd. 

Exagerase intenţionat, pentru orice eventualitate, apoi se 
întoarse la ce o durea. 

-Stiu eu ce o să fac! Pîndesc si cînd fata rămîne » * 
singură, mă duc şi o ameninţ cu poliţia. 

Roşie căzu pe ginduri. 

-Şi dacă faci o greşeală? Dacă-1 găseşti pe individ acolo? Zici 
că are o mutră de ticălos. 

-Ba şi mai rău! Poate... poate vrei să mă ajuţi... să-l pîndim 
împreună. 

Roşie iubea aventura. Zimbi larg, arătîndu-şi dinţii stricaţi. 

-Sigur! 

Băură fără grabă cîte o cafeluţă şi strînseră cu grijă resturile 
de gogoşi. Prindeau bine mai tîrziu. 

Urcînd la etaj, Lally spuse cu teamă în glas: 

- Ştii, ar putea dura cam mult. 


- N-are a face, dar trebuie să fim cu ochii în patru, azi este 
Olendorf de serviciu. 

Olendorf era unul din cei mai duri paznici. Niciodată nu-i lăsa 
pe "localnici" să rătăcească de colo-colo prin gară, chiar îi 
alunga cînd îi apăreau în cale, şi mereu era cu ochii pe ei. 

Excitate de noutatea aventurii, se aşezară amiîndouă în faţa 
vitrinei de la Open Book. Rămaseră pe poziţie citeva ore fără să 
se mişte din loc. Lally avea gata pregătită o poveste pentru 
Olendorf, dacă ar fi apărut. l-ar fi spus că îşi aşteaptă o prietenă 
şi că îşi dăduseră ca punct de întîlnire chiar acest loc. Dar 
paznicul nu le dădu nici o atenţie. 

Pe la ora prînzului, picioarele deja le amorţiseră şi Lally era 
pe punctul de a propune să lase baltă pinda, cînd un şuvoi de 
călători începu să urce scările dinspre peronul 112. Unul dintre 
aceştia era un ins brunet cu 
mersul apăsat. 

Lally apucă braţul lui Roşie şi strigă: -Ăsta este! îl vezi, urcă 
scările. Haină maro, pantaloni verzi. 

Roşie îşi întinse gitul şi îşi miji ochii. 

- Da, l-am văzut. 

- Acum pot să mă duc jos. 

Lally era în culmea agitaţiei, dar Roşie privi în jur cu teamă. 

- Olendorf dă tîrcoale pe-aici. Acum chiar se uită la 
noi. 

Dar Lally nu mai auzea nimic. Aşteptă pînă îl văzu pe paznic 
plecînd în pauza de prînz şi se strecură pe platformă. Cobori 
rampa cît de repede îi permiteau picioarele chinuite de artrită. O 
dureau genunchii şi gleznele, de fapt tot corpul o durea. larna 
aceasta artrita fusese mai rea ca oricînd. Abia aştepta să ajungă 
în cămăruţă, să se întindă pe patul ei, nu mai avea răbdare, în 
două minute o va scoate pe fata aceea de acolo şi va rămîne 
iarăşi stăpînă pe colţişorul ei. 

"Drăguţă, copoii sînt isteţi. Uite-acum vin să te aresteze! 
Pleacă repede şi ia-ţi şi prietenul cu tine". Asta o să-i spună. 

Trecu pe lîngă generator, pe lîngă pompele ce-şi vedeau de 
treaba lor şi se apropie de intrarea în tunel. Ridică ochii, zări uşa 
cămăruţei şi zimbi fericită. încă opt paşi... Scoase cheia din 
buzunarul jachetei şi înţepeni cu ea în mînă. 

- Unde crezi că te duci, Lally? 


Lally scoase un țipăt speriat şi aproape căzu de spaimă. Se 
redresă repede şi se întoarse către proprietarul vocii 
amenințătoare. Era Olendorf. Deci Roşie avea dreptate: tot 
timpul fusese cu ochii pe ea şi o păcălise prefăcîndu-se că 
pleacă la masă. 

Lally dădu drumul cheii în sacoşa plină cu de toate. Oare 
observase? 

- Te-am întrebat unde te duci, Lally? 

Alături de ea pompele duduiau din greu. O umbră scheletică 
se strecură pe lingă picioarele ei, un miorlăit jalnic se auzi din 
întunecimea tunelului, şi Lally avu o inspiraţie bruscă. Era 
salvată! 

Cu o mînă tremurătoare, arătă umbrele mişcătoare: 

- Sînt moarte de foame. Am vrut să le-aduc ceva de mîncare. 

Scoase repede din sacoşă resturile de gogoşi şi i le întinse. 
Paznicul examină cu dezgust pacheţelul slinos, dar tonul îi era 
ceva mai puţin ostil cînd vorbi: 

-Şi mie-mi pare rău pentru ele, dar nu ai ce căuta aici, Lally. 
Dă-le resturile astea şi şterge-o! 

Olendorf ridică privirea şi examină giînditor uşa metalică. 
Lally îşi simţea inima bătîndu-i să-i spargă pieptul şi mintea 
începu să-i lucreze febril. Trebuia să-1 ia de acolo cît mai repede. 
Dacă i se năzărea să verifice camera? Avea în geanta lui cheile 
tuturor încăperilor din Grand Central, deci nu-1 împiedica nimic. 
Şi dacă găsea fata acolo, cu siguranţă ar fi schimbat broasca. 
Poate ar fi pus şi lacăt. Cu orice chip trebuia să-l ia de acolo. 

Porni pe rampă cu paşi şovăitori si începu să se smiorcăie. 

-Uite cît sînt de flămînde! Domnule Olendorf... dumneata ai 
pisici acasă? 

- Am avut odată, dar hevastă-mea nu vrea să mai audă de 
ele de cînd a pierdut un motănel la care ţinea ca la ochii din cap. 

Cînd ajunse sus, în sala de aşteptare, Lally încă nu îşi 
revenise din spaima încercată. 

Nu avea încotro, trebuia să se resemneze. Va aştepta pînă 
diseară cînd Olendorf va pleca acasă şi, abia atunci, va mai face 
o încercare. 


CAPITOLUL XXXIII 
Neil ştia că Sharon e rănită. încercase ea să-l păcălească 
spunîndu-i că a căzut, dar el şi-a dat imediat seama că omul 


acela a lovit-o. Ar fi vrut să-i vorbească, dar căluşul era atlt de 
strîns încît nu putea scoate nici un cuvint - mult mai strîns decit 
data trecută. Ar fi vrut să-i spună cit de curajoasă a fost cînd a 
încercat să se lupte cu banditul! Lui î-a fost prea frică să se lupte 
cu el cînd a atacat-o pe mami. Dar nici Sharon-care era aproape 
la fel de înaltă ca banditul - nu reuşise să-l învingă! 

Sharon îi spusese că va încerca să pună mîna pe pistol. "Nu 
te speria dacă mă auzi vorbind că plec cu el Nu plec, dar dacă 
reuşesc să-i iau arma, poate îl facem să ne scoată de aici. 
Amîndoi am făcut o mare greşeală, şi numai noi îl putem salva 
pe Ronald Thompson." 

Vocea ei era caraghioasă cînd vorbea, probabil că şt a lui era 
la fel, dar aşa cum a putut, i-a povestit tot... cum zieea Sand'y 
că trebuia să o fi apărat pe mami, cum visa el mereu ziua aceea, 
cum îl întrebau copiii la şcoală dacă se bucură că-l prăjesc pe 
Ronald Thompson. 

Chiar dacă îi era foarte greu să vorbească avind căluşul în 
gură, după aceea i-a fost mult mai uşor să respire, şi s-a simţit 
mai bine. 

Ştia la ce se referă Sharon cînd spunea că amîhdoi au greşit. 
Ron Thompson va muri pentru uciderea lui mami, deşi nu el o 
făcuse. Dar Neil spusese că da. Neil nu a vrut să mintă. Asta 
încercase el să-i spună lui tati în mesaj. 

Acum trebuie să aibă grijă cum respiră, pe nas, încet, să nu 
se sperie şi să nu plingă, ca să nu se sufoce. 

Era frig şi îl dureau mîinile şi picioarele, dar ceva acolo, 
înlăuntrul lui, încetase să-l mai doară. Sharon va găsi o cale să 
scape amîndoi de aici, şi atunci el o să spună despre Ronald. 
Sau tati va veni şi-i va scăpa. Neil era sigur de asta. 

Simţea răsuflarea lui Sharon pe obraz pentru că stătea 
sprijinit de ea, cu capul chiar sub bărbia ei. Din cînd în cînd, 
făcea cite un zgomot caraghios, ca şi cum o durea ceva, dar lui 
îi era foarte bine stînd aşa, strîns lipit de ea. li amintea de zilele 
în care - mic fiind - se trezea în miezul nopţii speriat de un vis şi 
atunci mami şi tati îl culcau în pat cu ei. Mami îl lua atunci în 
braţe si el adormea repede apărat de braţele ei. Acum Sharon si 
tati vor avea grijă de el. 

Neil se strînse mai tare la pieptul lui Sharon. Ar fi vrut să-i 
spună să nu-şi facă griji pentru el, că o să respire rar şi calm pe 
nas. Braţele îl dureau atît de rău... Se strădui să uite de durere. 


Trebuia să se gindească la ceva frumos... la camera de la etaj şi 
la trenuletele lui Lionel pe care i le promisese lui. 


CAPITOLUL XXXIII 

-Pentru numele lui Dumnezeu, Glenda, e aproape miezul 
nopţii! Las-o baltă. 

Roger privi flaconul cu nitroglicerină de pe noptieră: deşi 
dimineaţă fusese plin, acum mai avea doar cîleva tablete. 
Glenda exagera şi el nu putea să o oprească. 

- Nu. O să reuşesc, sînt sigură. Roger... uite... hai să încercăm 
aşa: îţi povestesc ţie tot ce am făcut luna trecută, zi cu zi. Am 
încercat şi singură, dar probabil că îmi scapă ceva. Poate dacă îţi 
spun ţie... 

Ştiind că n-ar avea nici un rost să protesteze, Roger îşi trase 
un scaun lîngă pat, pregătit să asculte. Nu-i mai povesti Glendei 
cum se înfuriase doctorul cînd aflase cît de mult se oboseşte; 
fireşte că el nu i-a putut explica de ce era atit de agitată. Acum, 
privindu-i obrajii ca de ceară şi buzele vineţii, îşi aduse aminte 
de ziua în care făcuse infarctul: "Âm făcut tot posibilul, domnule 
Perry... acum depinde numai de ea... poate ar trebui să trimiteţi 
după copii..." Dar Glenda îşi revenise. 

lar acum... Dacă Neil şi Sharon mor, gîndul că ea i-ar fi putut 
salva şi nu a reuşit ar ucide-o, cu siguranţă. 

Oare ce simţea Steve acum? Probabil se pregătea să plece la 
New York cu banii pentru răscumpărare. Dar mama lui 
Thompson? Oare simţea mereu aceeaşi durere chinuitoare? Cu 
siguranţă că da. Sau Neil şi Sharon... Erau speriaţi? Erau răniţi? 
Trăiau încă sau deja era prea tirziu pentru ei? 

Şi Ronald Thompson... La proces, Roger nu putuse să nu 
observe cît de mult semăna cu Chip şi Doug cînd aveau aceeaşi 
vîrstă. La 19 ani, amindoi erau la colegiu Chip la Harvard, iar 
Doug la Michigan University. Aşa era normal la 19 ani, şi nu în 
celula morţii dintr-o închisoare. 

Glenda îl trezi din visare. 

-Roger, dacă ai face o diagramă a fiecărei zile, pe ore... ora 
9... ora 10... poate că aşa ne-am da seama ce ne scapă. Găseşti 
hîrtie în biroul meu. 

-Bine. Să începem cu ziua de sîmbătă; ieri şi duminică sînt 
sigur că nu s-a întîmplat nimic semnificativ. Deci... 


CAPITOLUL XXXIII 

- Ceva întrebări, domnule Peterson? Siînteţi sigur că aţi 
reţinut totul? 

- Cred că da. 

în hol, strîngînd spasmodic în mîna dreaptă geanta cu bani, 
Steve asculta ultimele indicaţii pe care Hugh credea nimerit să i 
le repete. 

De citeva ore parcă îi mai trecuse oboseala, o amorţeală 
generalizată luînd locul durerii şi îngrijorării. Mintea îi devenise 
clară şi logică, de parcă s-ar fi aflat în virful unui deal de unde 
privea toată drama atit ca spectator, cît şi ca participant direct. 

Hugh însă recunoştea simptomele: Peterson ajunsese la 
capătul puterilor; acum era într-o stare de semi-şoc emoţional. 
Chestia cu imitatul vocii Ninei fusese prea mult şi bietul băiat se 
încăpăţina să fie convins că era chiar ea. Ce truc ieftin - legarea 
forţată a răpirii de moartea Ninei Peterson! lată că ipoteza lui se 
transforma tot mai mult în certitudine, două lucruri fiind foarte 
sugestive: rugămintea lui Sharon ca Steve să o ierte şi 
faptul că Neil spusese "Sharon are grijă de mine". Nu semăna 
oare din ce în ce mai mult a glumă proastă? 

Oare? 

Poate că Jim Owens era în stare să-l ajute. îşi dăduseră 
întîlnire la Cartierul general - în New York. 

Vocea lui Steve îl trezi din meditaţie. 

- Mă duc direct în Strada 59, la cabina telefonică. Dacă 
ajung prea devreme, aştept în maşină pînă la ora două, apoi 
cobor şi intru în cabină. Probabil mă va trimite la alt telefon, 
după care sper că o să-l întîlnesc şi o să îi dau valiza. Apoi mă 
duc la sediul F.B.I. din Third Avenue, unde mă aştepţi dumneata 
pentru a lua camerele foto din maşină şi a duce filmele la 
developat. 

- Da, ai reţinut corect. Te vom urmări de la distanţă şi 
emițătorul din maşină ne va indica în orice moment unde te afli. 
Unul din oamenii noştri va rula în spatele dumitale pînă la New 
York, ca să fim siguri că nu vei avea probleme pe drum. 

Hugh întinse mina. 

- Domnule Peterson... noroc! 

-Noroc?! Dumneata cunoşti acest cuvînt? Eu cunosc mai de 
grabă un vechi blestem din Wexford. îl *ştii? 

- Nu cred. 


- Nu mi-l mai amintesc în întregime, dar sună cam aşa: "Fie 
ca o vulpe să-şi clădească vizuina în casa ta; fie ca băuţura cea 
mai dulce de care vei avea parte să fie cupa amară a 
regretului..." Mai continuă, dar cred că este suficient şi atît. Se 
potriveşte destul de bine, nu crezi? 

Fără a mai aştepta răspuns, Steve smuci uşa şi ieşi. 

"Fie ca o vulpe să-şi clădească vizuina în casa ta..." 

Dumnezeu să-l ajute pe bietul Peterson! Avea nevoie. 

Hugh îşi luă haina şi se duse spre uşa din spatele casei. Şi el 
şi toţi ceilalţi agenţi FBI trebuiau să iasă prin bucătărie şi să 
traverseze păduricea învecinată pentru a ajunge la maşinile lor 
parcate pe o străduţă dosnică tăiată cu ocazia lucrărilor de 
canalizare. Din strada principală, maşinile erau invizibile. 

Poate Jim Owens reuşea să scoată ceva din caseta aceea. 
Fost agent F.B.I., Jim orbise cu 20 de ani în urmă, şi de atunci, 
parcă în compensație, auzul i de dezvoltase cu mult peste 
medie. Era renumit pentru acurateţea cu care interpreta 
zgomotele de fond la o înregistrare. Mai tîrziu va supune caseta 
şi probelor de laborator, dar acestea erau de durată şi... poate 
nu erau nici atît de eficiente ca urechea lui Jim. 

Fără a ştii prea bine la ce i-ar putea folosi, Hugh se interesase 
de mediul din care provenea Nina. Făcea parte dintr-a patra 
generaţie a unei. familii din Philadelphia şi urmase cursurile unui 
pension elveţian - Bryn Mawr College. Părinţii ei locuiau la Monte 
Carlo; Hugh îi întîlnise la înmormîntarea Ninei - două acrituri reci 
şi distante, care abia catadicseau să-i vorbească lui Steve. 

Informaţiile pe care le căpătase erau suficiente pentru ca Jim 
Owens să poată spune cu siguranţă dacă vocea de pe casetă 
era a Ninei sau doar o imitație, deşi 
Hugh nu prea avea îndoieli asupra rezultatului. 

x x * 

Autostrada Merritt Parkway fusese curățată şi drumul era 
mult mai bun decît se aşteptase Steve, deşi ninsoarea continua 
să cadă. 

Se temuse că Foxy va ezita să vină dacă traficul era dificil, 
dar acum putea fi liniştit - indiferent cum, tot se vor întîlni. 

Se întreba de ce-1 chestionase Hugh cu privire la familia 
Ninei? De ce-l interesa ce colegiu a urmat, unde a crescut şi 
chestii de acest gen? Deşi nu vedea rostul, Steve îi spusese tot 


ce ştia, inclusiv că se cunoscuseră pe cînd el era la Princetown, 
iar ea la Bryn Mawr. 

Fusese dragoste la prima vedere. Familia ei se considerase 
jignită de căsătoria lor şi nu l-au acceptat niciodată pe Steve. îşi 
doreau pentru fiica lor "un bărbat din mediul ei" - cum obişnuiau 
să spună - un bărbat de familie bună, cu bani, nu un student 
sărac care făcea pe chelnerul la Nassau Inn pentru a-şi cîştiga 
banii de facultate, un absolvent al liceului din Bronxi 

Doamne, ce vijelie stîrnise cînd se duseseră amîndoi în vizită 
la părinţii Ninei! O întrebase apoi: "Cum ai putut tu să fii fiica 
lor?" Era atît de simpatică, de veselă, de simplă! Se căsătoriseră 
imediat după ce terminaseră colegiul,, apoi el plecase în armată 
şi fusese trimis în -+ Vietnam. Doi ani nu s-au văzut, pînă cînd el 
a primit o permisie şi s-au întîlnit în Hawai. 

După război,. Steve s-a înscris la Columbia University pentru 
Q diplomă în jurnalistică. Apoi şi-a luat o slujbă la "Time", s-au 
mutat în Connecticut şi Nina a rănias însărcinată cu Neil. După 
naştere, St6ve i-a dăruit un automobil Karmann Ghia, şi ea 
fusese atit de încîntată de parcă era un Rolls-ceea ce cu 
siguranţă ar . fi primit de la tatăl ei. 

Vînduse maşina după moartea Ninei- îi era imposibil să o 
vadă în fiecare zi în garaj, alături de Mercuiy-ul său. Cînd se 
întorsese seara acasă şi o găsise moartă, se dusese în garaj cu o 
speranţă zadarnică. "Neglijenţa asta o să te omoare!" îi spusese. 
Dar roata din faţă avea un nou radial, şi cauciucul de rezervă 
era în portbagaj. îl reparase, deci luase în serios supărarea lui. 

Nina, Nina, îmi pare rău! 

Sharon îl readusese la viaţă, îl făcuse să simtă iar că trăieşte. 
Datorită ei durerea şi chinul se topiseră încetul cu încetul, cum 
se topeşte zăpada în adierea primăverii, în aceste ultime şase 
luni se simţise atit de bine, încît începuse să creadă că i se 
oferise o a doua şansă pentru fericire. Acum avea 30 de ani, şi 
nu se mai îndrăgostise la prima vedere. Sau poate că da...? 

După acea primă întîlnire în studioul emisiunii Today, 
plecaseră împreună şi se opriseră în stradă să vorbească. După 
moartea Ninei nu-l mai interesa nici o femeie, dar în acea 
dimineaţă se surprinsese dorind ca Sharon să nu plece. El 
trebuia să se ducă la o şedinţă şi n-o putea invita să ia micul 
dejun împreună. în cele din urmă izbucnise: 


"Uite... Acum trebuie să plec, dar ce-ai zice să cinăm 
împreună diseară?" 

Sharon răspunsese repede, de parcă ar fi sperat să fie 
întrebată. Ziua ir se păruse interminabilă pînă cînd ajunsese 
seara în faţa apartamentului ei. Pe atunci, disputa lor cu privire 
la pedeapsa capitală era mai mult ideologică decit personali 
Cînd Sharon şi-a dat seama că nu-l poate salva pe Ronald 
Thompson, abia atunci disputa a început să-i afecteze personal. 

Ajunse pe autostrada Cross County Parkway. Miinile iui Steve 
acționau comenzile maşinii singure»  lăsîndu-i mintea să 
rătăcească în trecut 

Sharon... Era atît de plăcut să poată vorbi iar cu cineva după 
cină, să poată bea o cafea în doi la ea acasă! Sharon înţelegea 
perfect greutăţile şi problemele pe care le ridica lansarea unei 
reviste, era răbdătoare şi ştia să asculte. 

Steve renunţase la slujba de la "Time" şi se mutase la 
"Events" cu cîteva luni rnainte de moartea Ninei, cînd totul era 
doar o aventură riscantă. La "Time" cîştiga bine, dar era o 
problemă de mîndrie. Va scoate cea mai bună revistă din ţară şi 
va fi un editor bogat şi faimos. Atunci îi va demonstra el tatălui 
Ninei ce putea; îl va face să-şi înghită cuvintele. 

Părinţii ei îl invinuiseră pe el pentru moartea Ninei. "Dacă ar 
fi locuit într-un mediu adecvat, într-o casă sigură, bine 
organizată, ea n-ar fi murit." Voiseră să-l ia pe Neil cu ei în 
Europa, să-l crească departe de Steve. 

Neil, bietul copil! Aşa tată, aşa fiu. Mama lui Steve murise pe 
cînd el avea trei ani; nu şi-o mai amintea deloc. Tatăl lui nu se 
recăsătorise niciodată, şi asta -fusese o mare greşeală: Steve 
crescuse cu dorinţa de a avea o mamă. îşi amintea de o zi pe 
cînd avea şapte ani, cînd o suplinitoare de la şcoală le ceruse 
copiilor să deseneze felicitări de ziua mamei! La sfîrşitul orei, ea 
observase că Steve îşi lăsase felicitarea pe bancă. "Doar nu vrei 
să o laşi aici, nu-i aşa? îl întrebase. Mamei tale îi va face plăcere 
să i-o dăruieşti duminică." Atunci el rupsese desenul şi fugise 
din clasă. 

Nu voia ca şi copilul lui să sufere cum a suferit el. 

Voia Ca Neil să crească într-un cămin fericit... să aibă un frate 
sau o surioară... Şi pentru el îşi dorea altceva decit avusese tatăl 
său - o viaţă în singurătate, cu o unică preocupare: fiul lui. Un 
om singur într-un 


apartament gol. într-o dimineaţă nu se mai trezise, şi Steve 
fusese chemat de la şcoală cînd tatăl lui nu apăruse la slujbă. 

Poate şi din această cauză luase el poziţie în problema 
pedepsei capitale, pentru că ştia cum trăiesc bătrînii şi cît de 
puţin au, pentru că îi făcea rău gîndul că sînt la discreţia hotilor 
şi a criminalilor. 

Valiza cu bani era alături de el, pe scaunul din faţă. Hugh îl 
asigurase că dispozitivul electronic nu poate fi detectat şi acum 
Steve era bucuros că acceptase să-l monteze. 

La ora 1 şi jumătate, intra pe şoseaua West Side, iar peste 10 
minute oprea în faţa cabinei telefonice de lîngă. Bloomingdale. 
La 2 fără zece cobori din maşină şi intră în cabină, fără a lua în 
seamă vintul tăios ce spulbera zăpada. 

Fix la ora 2 a.m. telefonul suna. Aceeaşi voce şoptită îi 
ordonă să meargă imediat la telefonul aflat la intersecţia străzii 
96 cu Lexington Avenue. 

Peste 15 minute, cînd ajunse acolo, telefonul sună. Ridică 
repectorul şi ascultă instrucţiunile. Trebuia să traverseze podul 
Triborough, să meargă pe Grand Central Parkway pînă la 
Brooklyn Queens Expressway, apoi pe Roosevelt Avenue, să facă 
la stînga după primul colţ şi să parcheze chiar acolo. Trebuia să 
stingă farurile şi să aştepte. "Să vii cu banii. Să fii singur." 

Mizgăli instrucţiunile cu o mînă tremurîndă, le repetă cu voce 
tare şi telefonul se închise. 

La 2 şi 35 intra pe Roosevelt Avenue. O limuzină de mare 
capacitate parcată puţin mai jos, pe cealaltă parte a străzii. 
Trecînd pe lingă ea, încetini abia vizibil, sperîind ca obiectivul 
ascuns să poată fotografia marca şi 
numărul de înmatriculare, apoi opri lîngă bordură şi aşteptă. 

Strada, mărginită de prăvălii mici, cu grilaje metalice la 
vitrine, era întunecată, zăpada viscolită micşorind şi mai mult 
vizibilitatea. 

Oare reuşeau oamenii lui Hugh să-l urmărească prin 
intermediul emiţătorului? Dacă nu mai funcţiona? Nu observase 
nici o maşină în spatele lui, nici măcar o clipă, dar Hugh spusese 
că nu vor fi foarte aproape, pentru a nu fi observati. 

Auzi un ciocănit în portieră şi întoarse capul. O mină 
înmănuşată îi făcea semn să coboare geamul. Se execută 
simţindu-şi gura uscată ca iasca. 

- Nute uita la mine, Peterson! 


Dar el observase deja haina maronie şi ciorapul tras pe cap. 
Ceva îi căzu în poală... un sac de pînză... un sac marinăresc şi 
un gust amar îi urcă din stomac: individul nu avea de gînd să ia 
geanta cu emițătorul. Bănuia el! 

- Deschide valiza şi pune banii în sac. Repede. 

încercă să tragă de timp. 

- De unde ştiu că o să-mi recapăt fiul şi pe Sharon 
nevătămaţi? 

- Umple sacul! 

Individul era în culmea nervozităţii, se simţea după şuierul 
din voce. Dacă intră în panică şi fuge fără bani, îi va ucide cu 
siguranţă pe Sharon şi Neil. Fără a mai sta pe ginduri, Steve 
începu să îndese cu miini tremurătoare teancurile de bancnote 
în sac. 

-închide-1! 

Strînse sforile şi le înnodă. 

- Dă-mi-l! Nu te uita la mine! 

Miîinile înmănuşate îi smulseră sacul prin fereastra deschisă. 

Să ţină minte mănuşile! leftine, imitație de piele, gri închis 
sau maro, mari. Miînecile hainei erau roase; cîteva fire din 
țesătură atiîrnau pe manşetă, 

-Vei fi supravegheat, Peterson. Nu te mişca de aici 15 minute. 
Ţine minte, 15 minute. Dacă nu mă urmăreşte nimeni şi dacă 
banii sînt în regulă, ţi se va spune de unde să-ţi iei fiul şi pe 
Sharbn Martin, dimineaţă la ora 11 şi jumătate. 

Ora 11 şi jumâtatel Exact cînd va avea loc execuţia lui Ronald 
TTiompson! 

Izbucni: 

- Ce legătură ai cu moartea soţiei mele? 

Neprimind nici un răspuns, întoarse încet capul. Individul 
dispăruse. Pe cealaltă parte a străzii, o maşină demara în 
trombă. 

Ceasul lui arăta 2 şi 38. Întîlnirea nu durase mai mult de 3 
minute. Oare era supravegheat, „aşa cum îl ameninţase? Oare 
pe vreunul din acoperişuri pîndea cineva gata să raporteze dacă 
se mişca? 

Valiza cu emițătorul rămăsese la el şi FB.I.-ul nu avea de 
unde să ştie că întîlnirea avusese loc.“ Sa îndrăznească să plece 
mai repede? 

Nu. 


La 3 fără şapte minute, Steve porni, maşina şi se îndreptă 
spre Manhattan. La 3 şi 10 intra în sediul F.B.I. de pe Third 
Avenue. în timp ce-i povestea lui Hugh cum decursese întîlnirea, 
patru agenţi tineri demontau farurile şi oglinda retrovizoare. 

Urcară apoi la etajul 12 unde îl aştepta un bărbat cărunt, cu o 
pereche de ochelari negri ce nu-i stînjeneau cu nimic expresia 
inteligentă şi blîndă de pe figură. 

-Jim a ascultat caseta trimisă de Foxy, îi explică Hugh. După 
sunetul vocilor şi uşorul ecou, a ajuns la concluzia că cei doi se 
află într-o cameră rece, aproape goală, lungă de 23 şi lată cam 
de 11 picioare. Ar putea fi subsolul unui depozit de mărfuri, se 
distinge continuu un zgomot vag de trenuri prin apropiere. 

Cum Steve îl privea uluit, bărbatul orb îi spuse: 

-Mai tîrziu vă voi putea da mai multe amănunte. Nu-i nici un 
miracol în ce am făcut. Doar că eu ascult la fel de intens şi de 
atent cum ai privi dumneata un specimen rar la microscop. 

O cameră rece, aproape goală. Un depozit. 

Steve îi aruncă lui Hugh o privire acuzatoare. 

-Cum rămîne cu teoria dumitale că Sharon ar fi plănuit 
răpirea? 

- Nu ştiu. 

Răspunsul lui Hugh fusese simplu şi sincer. 

-Domnule Peterson, în legătură cu ultima voce de pe 
casetă..*. Nu cumva prima limbă învățată de soția 
dumneavoastră a fost franceza şi nu engleza? 

- Nu. A crescut în Philadelphia pînă la vîrsta de 10 ani, cînd a 
intrat internă la un pension elveţian. De ce? 

- Există în vocea aceea o intonaţie din care un expert poate 
deduce cu precizie că prima limbă a vorbitorului nu este 
engleza. 

-Dar... Aşteptaţi o clipă! Nina mi-a povestit că în copilărie a 
avut o guvernantă franţuzoaică şi că ea gîndeşte mai uşor în 
limba franceză decit în engleză. 

Jim Owens zimbi: 

- Exact asta vă spun şi eu. Deci nu este vorba de un 
impostor sau de o imitație. Aţi identificat corect vocea soţiei 
dumneavoastră. 

Hugh se ridică în picioare şi se întoarse spre Steve. 

-Bine, recunosc că am greşit. Dar Jim spune că ultima voce a 
fost în mod categoric adăugată pe casetă după înregistrarea cu 


Sharon şi Neil. Chestia a fost pusă la cale de către cineva care 
cunoaşte foarte bine viaţa dumitale personală. Gindeşte-te bine, 
domnule Peterson, ai fost vreodată la vreo petrecere... sau 
undeva unde se filma... şi unde cineva a putut înregistra vocea 
soţiei dumitale? 

Steve simţea că-i plesneşte capul. îi era foarte greu să 
gîindească acum, să-şi amintească ceva. 

-Poate... Country Club. Cînd a fost renovat şi redecorat, acum 
patru ani, s-a filmat acolo pentru o operă de binefacere. Nina 
era ghidul: trecea din cameră în cameră, explicînd ce modificări 
s-au făcut. 

- Bun, poate ajungem undeva cu asta. Este posibil să fi rostit 
cu acel prilej cuvintele pe care le-am auzit pe casetă? 

- Este posibil. 

Sună telefonul şi Hugh ridică receptorul. Ascultă atent, apoi 
rosti: 

- Bine. Daţi-i drumul. 

Cînd închise, pe faţă i se vedea o expresie asemănătoare cu 
a unui vînător ce simte mirosul prăzii. 

-începe să se facă lumină, domnule Peterson. Avem o 
fotografie clară a maşinii şi a numărului de înmatriculare. 
Sîntem pe urmele ei. 

în sfîrşit, o rază de speranţă. Dar nodul din gitul lui Steve tot 
nu se ducea. Ceva îi spunea că ar fi prea uşor, că nu avea el 
atita noroc. 

Jim Owens întinse m'îna în direcţia lui Steve. 

-O singură întrebare, domnule Peterson. impresia mea este 
că soţia dumneavoastră tocmai deschidea o uşă. Cunoaşteţi, 
Cumva, din întîmplare, o oarecare uşă care sciîrţiie uşor cînd o 
deschizi, cam aşa.:... îtîrrr? 

Hugh şi Steve se priviră unul pe altul uluiţi. Steve părea KO, 
aşa că Hugh răspunse în locul lui: 

- Da, Jim. Exact aşa face uşa de la bucătăria domnului 
Peterson cînd o deschizi. 


CAPITOLUL XXXV 

leşind de la Mill Tavern, Arty simţea dizolvîndu-se starea de 
euforică  infailibilitate de care se bucurase pînă atunci. 
Semnalele de alarmă îi veneau din toate părţile. Sperase să-L 
găsească pe Bill Lufts la bar, să-l tragă de limbă: "Oh, puştiul e 


plecat? Unde anume? Ce face domnul Peterson? Cinează 
împreună cu prietena?" îşi închipuise că Peterson nu-i va spune 
lui Bill despre dispariţia celor doi, ştiind ce gură spartă este. 

Deci, dacă Bill nu venise la cîrciumă, înseamnă că Peterson 
anunţase poliţia... nu, nu poliţia,... FB.l.-ul. Deci tipul acela 
curios care punea atitea întrebări, Pete Lerner... era agent F.B.I. 

Arty simţi o transpiraţie îngheţată inundîndu-i fruntea şi 
mîinile şi, aproape fără să vrea, se întoarse înapoi în timp, cu 12 
ani în urmă. Se afla în arestul sediului F.B.I. din Manhattan. 

"- Haide, Arty, vînzătorul de ziare te-a văzut plecînd cu fata 
aceea. Unde ai dus-o? 

-Am urcat-o într-un taxi. Spunea că se întilneşte cu nu ştiu ce 
tip. 

'- Ce tip? 

-De unde să ştiu eu? Am ajutat-o doar să-şi ducă sacoşele 
afară, atita tot." 

N-au putut dovedi nimic. Dar au încercat. Doamne, ce-au mai 
încercat! 

"- Şi celelalte fete, Arty? Uită-te la fotografiile astea. Te învirţi 
mereu pe lîngă Port Authority. Pe cîte din ele le-ai ajutat să-şi 
ducă sacoşele? 

- Nu ştiu ce vreţi să spuneţi." 

Se apropiaseră cam mult. Devenise prea periculos, şi atunci 
hotărise să părăsească New York-ul şi se mutase în Connecticut, 
unde îşi găsise de lucru la o staţie de benzină. Cu 6 luni în urmă, 
venise în Carley şi preluase atelierul de reparaţii auto. 

Arizona... Asta fusese o greşeală. Ce naiba 1-a apucat să 
spună: "Rhode Island nu e Arizona"? Probabil că tipul care îşi 
spune Pete Lerner nu şi-a dat seama, dar chiar şi aşa, tot o 
greşeală a fost. 

Nu aveau nimic care să-i pună pe urmele lui... doar dacă nu 
căutau în trecut., doar dacă nu începeau să-l întrebe despre 
fata din Texas. "Vino pînă la mine acasă, în Village", îi spusese, 
"cunosc o grămadă de artişti care au nevoie de un model". 

Dar atunci n-au putut dovedi nimic, şi nu pot nici acum. 
Nimic. Nu lăsase nici o urmă, era cit se poate de sigur. 

"Aici stai tu... în cocina asta?" - întrebase fata. 

Autostrada Hutchinson River Parkway ducea către Throggs 
Neck Bridge. Planul lui fusese foarte ingenios. Cu o maşină 
furată ar fi fost mult prea periculos, niciodată nu poţi şti dacă 


proprietarul nu descoperă furtul în 10 minute, înainte să apuci 
să faci măcar 5 mile. Furi o maşină numai dacă eşti sigur că 
proprietarul nu apare, dacă ştii că este, de exemplu, la un film, 
sau... în avion. 

Pe podul Throggs Neck semnele de avertizare erau foarte 
dese; vînt, gheaţă. Dar pentru el asta pica bine. Era un bun 
şofer, şi la noapte drumurile vor fi libere, căci laşii şi fricoşii vor 
sta acasă. 

La 11 şi 20 ajunsese la aeroportul La Guardia şi se îndreptă 
spre parking - lotul numărul 5 - singurul cu regim de lungă 
staţionare. Perforă tichetul la automat şi rulă cît mai departe de 
cabina paznicului, în secţiunea 9, unde se opri într-un spaţiu 
liber între un Chrysler şi un Cadillac, chiar în spatele unei 
camionete Oldsmobile. Ascuns în mijlocul lor, Volkswagen-ul lui 
părea că-şi pierde dimensiunile. 

Se lăsă comod pe speteaza scaunului şi aşteptă. După 40 de 
minute îşi făcură apariţia două maşini: un mic automobil roşu 
strălucitor şi un microbuz galben. Amîndouă uşor de remarcat. 
Le văzu oprindu-se în partea stingă a zonei, bucuros că au 
ignorat locurile libere de lîngă el, şi observă cu mai mult interes 
un Ponţi ac albastru" închis care parcă într-un loc liber, puţin mai 
în faţă. 

Foxy se făcu cît mai nevăzut, ghemuindu-se în scaun, şi 
urmări cum proprietarul Pontiacului coboară, scoate din maşină 
o geantă de voiaj voluminoasă şi se îndreaptă agale spre staţia 
de autobuz din apropiere. 

“iată un tip care va lipsi cu siguranţă o bună bucată de vreme 
de pe-aici"-işi zise, văzindu-l cum se suie într-un autobuz care 
porni imediat către una din pistele de decolare. 

După ce aruncă o privire atentă în jur, cobori şi se apropie de 
Pontiac. A doua cheie pe care o încercă se potrivi. înăuntru era 
cald şi plăcut; unul din cadranele de bord arăta că rezervorul 
este pe trei sferturi plin. Răsuci cheia în contact şi, abia auzit, 
motorul porni. 

Perfect. 

Dar trebuia să mai aştepte. Funcţionarul de la ieşire va 
deveni bănuitor dacă va primi un tichet cu o durată mai mică de 
două ore de staţionare. însă nu era nici o problemă, avea destul 
timp şi voi să se gîndească. Se rezemă comod în scaun, închise 


ochii şi imaginea Ninei pluti uşor în faţa lui, aşa cum o văzuse în 
acea primă seară. 

leşise pe autostradă, deşi ştia că e o imprudenţă, că este 
mult prea curînd după Jean Carfolli şi doamna Weiss. însă nu se 
mai putea stăpini. Şi imediat o văzuse” Un mic Karmann Ghia 
tras pe dreapta într-o zonă liniştită şi pustie. Alături, un trup mic, 
zvelt, cu plete negre şi miini micuţe ce se luptau din greu cu 
cricul. Doi ochi căprui enormi îl întîmpinară. Probabil se.gîndeau 
la zvonurile care circulau despre ucigaşul de pe autostradă. 

- Pot să vă ajut, doamnă? Este o muncă grea pentru mîinile 
dumneavoastră, dar eu sînt obişnuit, asta mi-e meseria. Sînt 
mecanic auto. 

Privirea speriată dispăruse. 

- Oh, grozav. Nu trebuie să vă mai spun că sînt puţin 
speriată.Am rămas în pană şi... 

Nu-i aruncă nici măcar o privire, ochii îi erau aţintiţi numai pe 
roată, ca şi cum ea n-ar fi existat, ca şi cum ar fi fost o baborniţă 
de cel puţin 900 de ani. 

- Aţi intrat în nişte cioburi, nu-i mare lucru. 

Terminase repede, în mai puţin de trei minute 
anvelopa fusese schimbată. Nici o maşină nu trecuse în acest 
timp. 

Se ridicase şi o privea. 

- Cit vă datorez? 

Stătea cu capul aplecat şi scotocea în poşetă. Sinii i se 
ridicau şi coborau ritmic sub haina fină de antilopă. Avea clasă. 
Toată înfăţişarea ei o arăta. Nu era o, puştoaică speriată ca Jean 
Carfolli şi nici o vacă bătrînă scandalizată ca Weiss. Era o tînără 
doamnă frumoasă care îi era recunoscătoare. 

întinse mîna spre sînii ei. O pată de lumină apăru pe copacii 
de pe marginea şoselei, alunecă pe asfalt şi se opri încadrîndu-i. 
O maşină de poliţie! 

-Trei dolari pentru schimbarea cauciucului, spuse repede. Pot 
să repar şi pneul, dacă doriţi. Mă numesc Arty Taggert, am un 
mic atelier de reparaţii auto în Carley, pe Monroe Street, cam la 
o jumătate de milă de Mill Tavern. 

Maşina se apropiase şi se oprise lîngă ei. Poliţaiul de la volan 
cobori şi i se adresă Ninei: 

- Aveţi necazuri, doamnă? 

Se uită la Arty cu o privire întunecată, bănuitoare. 


-Nu, nimic, domnule ofiţer. Pot spune că am avut noroc. 
Domnul Taggert este din acelaşi oraş cu mine şi a apărut 
imediat ce am rămas în pană. 

Lăsase să se înţeleagă că îl cunoaşte. Ce noroc! 

Expresia poliţaiului se schimbă. 

- Aţi avut într-adevăr noroc, doamnă, să întilniţi un prieten. 
în vremurile astea e cam periculos pentru femei să circule 
singure prin locuri pustii. 

Urcase înapoi în maşină, dar nu avea de gind să plece, stătea 
şi se uita. 

-O să vă rog să reparaţi şi pneul, dacă nu vă supăraţi. Eu sînt 
Nina Peterson, locuiesc în Driftwood Lane. 

- Sigur, cu plăcere. 

Luase anvelopa spartă şi se urcase în Volkswagen-ul lui calm, 
indiferent, ca şi cum era vorba doar de o banală reparaţie. Era 
convins că şi ei îi părea rău că apăruseră poliţaii, dar trebuia să 
o şteargă înainte ca unul din ei să înceapă să se gindească la 
Carfolli şi Weiss şi să-l întrebe: "Ai cumva obiceiul să sări în 
ajutorul femeilor singure, domnule?" 

Aşa că plecase repede şi a doua zi, cînd se pregătea să o 
caute la telefon, sună ea. 

-Soțul meu mi-a tras o săpuneală grozavă pentru că circul cu 
roata de rezervă, îi spusese şi vocea ei era caldă şi intimă şi 
uşor amuzată, de parcă glumeau amindoi. 

- Cînd îmi pol lua pneul? 

îşi făcu repede socoteala: Driftwood Lane era într-o zonă 
liniştită; casele nu erau foarte apropiate. Dacă va veni la atelier, 
nu va putea fi drăguţ cu ea, era prea periculos. 

- Acum plec la un client pentru o reparaţie, dar trec eu pe la 
dumneavoastră după-amiază, poate pe la ora 5. 

-Minunat. Important este ca nesuferitul, acela de pneu să fie 
montat pînă la 6 şi jumătate, cînd mă duc să-l iau pe soţuTmeu 
de la gară. 

Fusese atit de excitat în ziua aceea, încît nu se putuse 
concentra asupra nici unui lucru. Se dusese la frizer, îşi 
cumpărase o cămaşă nouă, apoi făcuse un duş şi, aşleptind să 
se lase întunericul, ascultase cîleva din 
casetele lui preferate. Apoi puse una neînregistrata în 
casetofonul de buzunar şi o boteză "Nina". Se asigura ca 
aparatul foto avea film, gindindu-se la plăcerea pe care o va 


resimţi cînd va developa fotografiile, văzinci imaginile apărînd 
încetul cu încetul... 

La 5 şi 10 plecă spre Driftwood Lane. Dădu ocol casei înainte 
de a se decide să lase maşina în păduricea învecinată, pentru 
orice eventualitate... 

Automobilul Ninei era în curte, în faţa casei şi cheile erau în 
contact. O zări prin fereastra bucătăriei mişcîndu-se uşor, 
despachetînd cumpărăturile. Becul nu avea abajur şi lumina în 
încăpere era foarte puternică, iar Nina arăta splendid, îmbrăcată 
cu pantaloni şi pulover albastru, cu o eşarfă neglijent înnodată 
la git. 

înlocui anvelopa cît putu de repede, încercînd să-şi dea 
seama dacă mai sînt şi alte persoane în casă. Va face dragoste 
cu ea, era sigur că, în secret, şi ea îl dorea. + Chiar din felul în 
care îi povestise cît de supărat era soţul ei îşi dăduse seama că 
are nevoie de cineva care să fie drăguţ cu ea. Declanşă 
casetofonul şi începu să şoptească în microfon cum o va face 
fericită pe Nina. 

Ciocăni în fereastra bucătăriei şi ea se apropie repede privind 
surprinsă, dar deschise imediat cînd îi arătă cheile maşinii. îi 
zimbea şi era toată numai drăgălăşenie, spunîndu-i cît de amabil 
era, invitîndu-1 înăuntru, şi Arty simţea cuvintele ei ca pe nişte 
braţe ce-l mîngiiau. 

Apoi 1-a întrebat cît îi datorează şi el a ridicat mina - avea 
mănuşi, bineînţeles - a stins lumina şi a sărutat-o. 

- Plăteşte-mi aşa, i-a şoptit. 

Dar ea l-a pălmuit, o palmă grea, incredibil de grea pentru 
mîna aceea mică. 

- leşi afară! - i-a spus, scuipînd cuvintele de parcă el era un 
gunoi, de parcă nu se îmbrăcase special pentru ea şi nu-i făcea 
o favoare. 

Şi apoi a devenit sălbatic, ca de fiecare dată cînd era respins. 
Trebuia să se gindească mai bine înainte de a-l trata aşa. Acum 
voia s-o lovească, să o strivească, să scoată toată ticăloşia din 
ea. 

întinse mîinile spre eşarfa de la gitul ei. dar îi scăpă şi fugi în 
sufragerie fără a scoate nici, un sunet, fără a striga după ajutor. 
Abia după aceea pricepuse de ce; nu voia ca el să afle că este 
un copil în casă. încercă să pună mina pe un vătrai, dar el apucă 
eşarfa de cele două capete şi strînse cu toată puterea, în timp 


ce ea bolborosea şi horcăia. Miinile ei, ca ale unei păpuşi, 
băteau aerul, ochii deveneau din ce în ce mai mari şi mai goi, iar 
faţa i se făcuse vînătă. Apoi bolboroseala şi horcăiala se opriră. 

O ţinea cu o mînă, iar cu cealaltă declanşa aparatul,» 
fotografie după fotografie, dorind într-un fel ca ochii aceia 
imenşi să se închidă, cînd, undeva în spatele lui, reîncepu 
bolborositul. Se întoarse. 

Băiatul era în hol, holbîndu-se la el cu ochi enormi, arzători. 
Horcăia cum horcăise şi ea. Era ca şi cum n-ar fi omorit-o, ca şi 
cum ea s-ar fi mutat în corpul copilului şi acum venea să-l 
pedepsească, să-l chinuie, să se răzbune. 

Porni spre Neil cu mîinile întinse. O să oprească el horcăitul 
ăsta, o să închidă ochii oribili care acuzau... 

Soneria! 

Se întoarse şi fugind prin hol, în bucătărie, ieşi prin uşa din 
spate. Soneria continua să sune în timp ce el alerga prin pădure. 

în cîteva minute era acasă. Calm! Fii calm. 

Se dusese apoi la Mill Tavern şi ceruse un hamburger şi o 
bere. Era încă acolo cînd vestea că Ni na Peterson a fost ucisă se 
răspîndi prin oraş. Era speriat. Dacă poliţaiul ăla va recunoaşte 
fotografia Ninei în ziar şi va spune: "lată o chestie ciudată-am 
văzut-o ieri seară pe autostradă; un tip numit Taggert îi repara 
maşina..." 

Se pregătea să plece din oraş cînd se anunţă la ştiri că un 
martor ocular, o vecină, fusese lovită de un bărbat care ieşea în 
fugă din casa lui Peterson, şi că vecina îl identificase ca fiind, 
fără nici un dubiu, Ronald Thompson - un tînăr de 17 ani ce 
fusese văzut vorbind cu doamna Peterson citeva ore înainte de 
crimă. 

încuie imediat casetofonul,.-aparatul foto, filmele şi casetele 
într-o cutie metalică pe care o ascunse într-un tufiş în spatele 
garajului. Ceva îi spunea să mai aştepte. 

Apoi Ronald Thompson fusese prins la un motel în Virginia şi 
copilul îl identificase ca fiind ucigaşul. 

Noroc! Incredibil noroc! 

în sufragerie fusese întuneric şi probabil băiatul nu îi văzuse 
faţa, iar după aceea intrase în casă Thompson. 

Dar el se apropiase de copil, se aplecase deasupra lui. 
înseamnă că băiatul intrase într-o stare de şoc şi uitase. 

Şi dacă îşi va aminti într-o zi? 


Gîndul îi producea coşmaruri lui Arty, ochii aceia îl urmăreau 
peste tot, şi uneori se trezea în miezul nopţii tremurînd, ud de 
transpiraţie, cu impresia că ochii îl priveau prin fereastră şi că 
vîntul făcea acelaşi zgomot bolborosit şi horcăit. 

Nu s-a mai dus după lete, pe urmă. Nu s-a mai dus deloc. A 
devenit un client obişnuit la Mill Tavem şi s-a împrietenit cu 
ceilalţi, în special cu Bill Lults. Bill vorbea mult despre Neil. 

A fost cuminte pînă luna trecută; pînă a simţii că trebuie cu 
orice chip să-şi dezgroape casetele şi să le asculte. Apoi a auzit- 
o la staţia radio pe fata aceea, Callahan, spunînd că are o pană 
şi a plecat după ea. Două săptămîni mai tîrziu» a plecat după 
doamna Ambrose - se rătăcise şi nu mai avea benzină. 

Dar după aceea, visele cu Nina au început să apară în fiecare 
noapte, acuzatoare, şi, în urmă cu două săptămîni, Bill Lufts 
venise la atelier cu puştiul după el. Neil se uitase la Arty, îl 
privise stăruitor. 

Şi atunci a ştiut că trebuie să-l omoare înainte de a pleca din 
Carley. lar cînd Bill s-a lăudat cu contul din bancă pe numele lui 
Neil - nevastă-sa văzuse actele pe biroul lui Peterson - a ştiut şi 
cum să facă rost de bani. 

Cu cît se gindea mai mult la Nina, cu atît îl ura mai mult pe 
Steve Peterson. Peterson putea să o atingă fără a fi pălmuit; 
Peterson era un editor faimos; Peterson avea o nouă prietenă 
frumoasă şi celebră. O să-i arate el lui Peterson! 

Camera din Grand Central îi rămăsese mereu în minte ca un 
loc în care te poţi ascunde la nevoie, sau în care poţi închide o 
fată aşa ca nimeni să n-o găsească. Cînd lucra acolo obişnuia 
să-şi închipuie cum o să arunce el în aer Grand Central. îşi 
imagina cît de îngroziţi vor fi oamenii cînd vor simţi podeaua 
lugindu-le de sub picioare şi tavanul prăbuşindu-se peste ei; toţi 
aceia care nu-l băgau în seamă cînd el voia să fie drăguţ cu ei, 
care nu-i zimbeau, care treceau pe lingă el, priveau prin el, 
oamenii aceia care mîncau din farfuriile pe care el trebuia să le 
spele de resturile lor de stridii, unt şi salată. 

Şi dinlr-o dată îi venise ideea. Planul August Rommel! Taggert. 
Planul unui vulpoi. 

Dacă Sharon n-ar fi trebuit să moara... Dacă l-ar fi iubit... Dar 
în Arizona, multe fete vor fi drăguţe cu el cînd vor afla cîţi bani 
are. 


Se felicită pentru ideea bună pe care o avusese: ca să-i 
omoare pe Neil şi Sharon exact la ora cînd va fi executat 
Thompson. Pentru că şi el îi executa pe cei doi, iar Thompson 
merita să moară pentru că s-a amestecat în seara aceea. 

Şi toţi oamenii din Grand Central... tone de dărimături peste 
ei. Vor afla atunci ce înseamnă să fii prins în capcană! 

lar el va fi liber. 

Curînd. Curînd sc va sfîrşi totul. 

Arty privi ceasul, realizînd cît timp visase. Aşa i se întîmpla 
totdeauna cînd se gîndea 1a- Nina-nici nu ştia cum trec orele. 
Răsuci cheia în contact şi Ponliacul îşi făcu loc spre cabina 
portarului. întinse tichetul pe care-l perforase la intrare. 

-Două ore,şi douăzeci şi cinci de minute... asta face 3 dolari, 
domnule. 

leşi din aeroport, îndreptîndu-se spre Queens Boulevard, de 
unde, la ora două fix, chemă cabina telefonică de la 
Bloomingdale. Imediat ce Peterson răspunse, îl trimise la 
aparatul de pe Strada 96. 

în cele 15 minute pe care le avea la dispoziţie înghiţi nişte 
cafea cu piine prăjită la un snack-bar deschis toată noaptea. 

La ora 2 şi un slert formă numărul telefonului public de pe 
Strada 96 şi-i spuse lui Peterson unde să vină cu banii. 

Acum începea partea într-adevăr periculoasă. 

La 2 şi 25 porni spre Roosevelt Avenue. Străzile erau aproape 
pustii, nici urmă de maşini ale poliţiei. Se pricepea să le 
descopere, chiar dacă nu aveau însemnele necesare - nu era el 
maestrul autostrăzilor? 

încă de săptămîna trecută alesese Roosevelt Avenue ca loc 
de întîlnire. Măsurase cît timp îi trebuia să ajungă de acolo 
înapoi la aeroportul La Guardia. Exact 6 minute. Chiar dacă 
Peterson venea cu copoii după el, tot avea timp să fugă. Strada 
era mărginită de copaci deşi, ceea ce împiedica vizibilitatea, 
fiind greu de distins ce se petrecea pe trotuarul celălalt sau" o 
sută de metri mai departe. Era cel mai bun loc pentru întîlnirea 
cu Peterson. 

Exact la 2 şi 35 opri pe Roosevelt Avenue, cu faţa spre 
Brooklyn Queens Expressway. 

La 2 şi 36 zări farurile maşinii venind din direcţia opusă şi în 
acelaşi moment îşi trase ciorapul pe faţă. 


Era Mercury-ul lui Peterson. O clipă avu senzaţia că maşina 
venea spre el, sau poate Peterson încetinise ca să poată 
fotografia Pontiacul. Asta ar fi chiar grozav! 

Mercury-ul se opri pe partea cealaltă a străzii, chiar vis-ă-vis 
de el. Trebuia să se mişte repede. Luă în mînă sacul marinăresc 
gol şi uşor şi gîndul că imediat va fi plin de bani îl înveseli. Citise 
el undeva că la plata unei răscumpărări, servietele erau dotate 
cu emițătoare electronice. N-avea de ce să rişte. 

Privi în susul străzii, dar nu se zărea nimic. Avea nevoie doar 
de 60 de secunde şi apoi va fi în siguranţă. 

Cobori, traversă strada şi bătu în uşa lui Peterson, făcîndu-i 
semn să coboare geamul. îi aruncă o privire şi văzu că e singur. 

Cu o voce joasă, şoptită, pe care o exersase îndelung, îi 
spuse să nu-l privească şi să pună banii în sac. 

Peterson se execută fără comentarii. Nu se zărea nici urmă 
de poliţişti, probabil că stăteau deoparte ca să nu-1 sperie. 

Cînd Peterson puse ultimul pachet în sac şi strînse baierele, i- 
1 luă din mînă, simţindu-l greu. Apoi îi ordonă să nu se mişte 
din loc 15 minute şi adăugă că-i va putea lua pe Sharon şi Neil la 
ora 11 şi 30. 

"Ce legătură ai cu moartea soţiei mele?" 

întrebarea îl izbise în moalele capului. Oare cît de mult ştiau? 
Trebuia să o şteargă cît mai repede. Era ud tot, transpiraţia îi 
muiase hainele pe sub paltonul maroniu şi-i înfierbînta tălpile, în 
ciuda viînlului tăios. 

Urcă în Pontiac şi porni motorul. îndrăznea Peterson să-l 
urmărească? 

Nu, maşina lui era nemişcată. 

în 6 minute, exact cum calculase, ajunse la aeroport. La ora 2 
şi 46 perforă un tichet la poarta automată a parking-lotului nr. 5. 
Nouăzeci de secunde mai tirziu, Pontiacul era "parcat exact aşa 
cum îl lăsase proprietarul lui, singura deosebire fiind ceva mai 
puţină benzină în rezervor şi şase mile în plus pe cadranul de 
bord. Luă sacul, cobori din Pontiac şi se îndreptă spre broscuţa 
lui, unde răsuflă, în sfirşit, uşurat. La lumina lanternei începu să 
numere primul pachet fără a-1 scoate din sac. 

Era totul acolo. 82.000 dolari! 

Scoase de sub banchetă o servietă şi, cu răbdare, rîndui 
toate pachetele în ea. Pe asta o va lua în avion. La ora 7 a.m. 
porni Volkswagen-ul, se strecură prin traficul aglomerat spre 


Manhattan şi peste 10 minute alerga pe scările hotelului 
Biltmore spre camera lui pentru a cere micul dejun şi a-şi face 
toaleta de dimineaţă. 


CAPITOLUL XXXIII 

Pînă la ora 3 a.m. deveni evident că singura pistă pe care o 
aveau, numărul de înmatriculare al Pontiacului, nu ducea 
nicăieri. Prima lovitură fusese faptul că maşina era înregistrată 
pe numele de Henry A. White, vicepreşedinte la International 
Food Company în White Plains. 

Au pus imediat sub observaţie casa lui White din Scarsdale, 
dar Pontiacul nu era în garaj, şi întreaga clădire părea pustie. 
Toate ferestrele erau închise şi nu se zărea nici cea mai slabă 
rază de lumină. 

Contactară paznicul de serviciu de la International Food şi 
acesta îi puse în legătură cu un director de producţie din 
departamentul lui White, care, cu o voce somnoroasă, le spuse 
că domnul White tocmai se întorsese dintr-un stagiu de trei 
săptămîni la sediul lor central din Elveţia, că cinase cu doi colegi 
la restaurantul Pastor's, în White Plains, şi, de acolo plecase 
direct la aeroport pentru o mică vacanţă alături de soţie. 
Doamna White era deja la Aspen sau la Sun Valley cu nişle 
prieteni. 

La ora 5, Steve şi Hugh porniră spre Carley. Hugh conducea, 
iar Steve privea pe fereastră. Erau foarte puţine maşini pe 
şosea. La ora aceea, majoritatea' oamenilor erau în pat, alături 
de soțiile lor, siguri că copiii lor erau bine înveliţi, că în cameră 
nu era curent sau frig. Oare Sharon şi Neil stăteau în frig şi 
curent? 

"De ce mă gîndesc la asta?" - se întrebă. îşi amintea vag că 
citise undeva că atunci cînd oamenii nu mai pot controla 
evenimentele înconjurătoare, devin preocupaţi de probleme 
minore. Oare Sharon şi Neil erau încă în viaţă? Asta ar trebui să- 
1 preocupe. 

"Cruţă-i Dumnezeule, în mare mila ta, cruţă-i..." 

- Cum rămîne cu Pontiacul? îl întrebă Hugh. 

-Vom afla probabil că maşina lui White a fost 
furată de unde-o lăsase. 

- Şi acum ce facem? 

- Aşteptăm. 


-Ce? 

- Poate le dă drumul. A promis. Acum are banii. 

-îşi acoperă urmele cu atita grijă... se gîndeşte la 
toate. Doar nu te aştepţi să elibereze două persoane care-l pot 
identifica, nu-i aşa? 

- Nu, admise Hugh. 

- Nu putem face nimic altceva? 

- Dacă nu se ţine de cuvint şi nu le dă drumul, va trebui să 
dăm totul publicităţii. Poate cineva a văzul sau a auzit ceva. 

- Şi Ronald Thompson? 

- Ce-i cu el? 

- Să presupunem că spune adevărul. Să presupunem că 
aflam asta după ora 11 şi jumătate. 

- Unde vrei să ajungi? 

-Vreau să spun... avem oare dreptul să nu recunoaştem că 
Neil şi Sharon au fost răpiți? 

-Mă îndoiesc că această recunoaştere ar afecta decizia 
Guvernatorului cu privire la Thompson. Chiar dacă ar privi 
situaţia ca pe o reţinere de ostateci - deşi nu există nici o 
dovadă în acest sens - nu cred că şi-ar schimba hotărîrea. Deja a 
fost criticat că a acordat două amiînări. 

Şi, în altă ordine de idei, ar putea exista o explicaţie simplă 
pentru modul în care şi-a procurat ‚Foxy o înregistrare cu vocea 
soţiei dumitale... o explicaţie fără nici o legătură cu moartea ei. 

Steve continua să privească pe fereastră. Treceau prin 
Greenwich Village. în vacanţa trecută se dusese c i Sharon la o 
petrecere acasă la Brad Robertson, s i Greenwich. Era îmbrăcată 
cu o fustă neagră de catifea şi o bluză de brocart. Arăta superb, 
şi Brad îi spusese: 

"Steve, dacă ai cît de puţină minte, n-o mai lăsa pe fata 
asta." 

- Este posibil ca publicitatea să-1 sperie pe Foxy? 

Ştia răspunsul, dar tot trebuia să întrebe. 

-Aşa cred. Ce-i în mintea dumitale, domnule Peterson? 

Steve îşi simţea gura uscată şi amară. "E doar o 
presupunere", îşi spuse. "Probabil că nu duce nicăieri. Dacă 
încep, nu o mai pot opri, şi ar putea costa vieţile lui Neil şi 
Sharon..." 

Se simţea mizerabil, ca un înotător dus de un curent 
incontrolabil. Şi-l aminti pe Ron Thompson la proces, figura lui 


speriată, dar hotărită: "Nu sînt vinovat. Era moartă cînd am 
ajuns eu. întrebaţi-l pe copil..." 

"Cum te-ai simţi dacă ar fi singurul tău copil? Cum te-ai 
simţi?" Este singurul meu copil, doamnă Thompson. 

Se hotărise. 

- Hugh, îţi aminteşti ce spunea Bob Kurner, că el crede că 
cele patru crime de pe autostradă şi moartea Ninei au ceva în 
comun? 

- îmi amintesc şi ţi-am spus ce cred. îşi joacă ultima carte. 

- Şi dacă ţi-aş spune că Bob are dreptate, că ar putea exista 
o legătură între moartea Ninei şi a celorlalte femei? 

- Ce vrei să spui? — 

-Kurner spunea că singurul lucru pe care nu-l 
înţelege este faptul că celelalte au avut probleme cu maşina, pe 
cînd Nina a fost ucisă acasă. 

- Continuă. 

-In seara dinaintea crimei, a avut o pană de cauciuc. Eu am 
fost la o şedinţă la New York şi cînd m-am întors acasă, după 
miezul nopţii, ea dormea. Dar a doua zi dimineaţă, cînd m-a 
condus la tren, am văzut că folosea roata de rezervă... 

- Continuă. 

- Aminteşte-ţi  depoziţia pe care ne-a lăsat-o Kurner. 
Thompson spunea ceva despre o glumă cu ziua lor norocoasă şi 
despre cumpărăturile pe care le îndesau în portbagaj. 

- Nu înţeleg unde vrei să ajungi. 

- Portbagajul maşinii era mic. Dacă mai era loc în el, 
înseamnă că roata de rezervă nu era acolo. Asta se întîmpla 
după ora patru şi probabil că de-acolo Nina s-a dus direct acasă. 
Stiu de la Dora că a ajuns puţin înainte de ora 5... Neil s-a dus 
sus să se joace cu trenuleţele şi Nina a rămas să descarce 
maşina. Adu-ţi aminte toate pachetele de pe masa din 
bucătărie. Ştim că a murit imediat în minutele următoare. în 
seara aceea, cînd am venit acasă, m-am uitat la maşina ei: 
roata de rezervă era în portbagaj şi anvelopa din faţă fusese 
reparată. 

- Vrei să spui că cineva a adus anvelopa înapoi, a 
montat-o si apoi a ucis-o pe Nina? 

- Roata nu putea fi schimbată decit atunci, în acele minute 
dinaintea morţii ei. Şi dacă s-a întîmplat aşa, atunci Thompson 
este nevinovat. Este posibil chiar să-l fi speriat si să-l fi alungat 


pe ucigaş cînd a sunat la uşă. Hugh, te rog, hai să-l întrebăm 
dacă roata de rezervă era sau nu în portbagaj, poate îşi 
aminteşte. Trebuia să-mi fi dat seama în noaptea aceea cît de 
importantă este anvelopa. Dar nu voiam să-mi amintesc că am 
tipat la Nina si în ultima clipă cînd am fost împreună. 

Hugh apăsă acceleratorul şi acul vitezometrului ţişm de la 60 
la 80. Ajunseră în Driftwood o dată cu ivirea zorilor. Hugh se 
repezi la telefon, formă numărul închisorii Somers şi ceru să 
vorbească cu gardianul şef. 

- „Nu, nu, aştept, mulţumesc. 

Se întoarse spre Steve. 

- Gardianul şef a stat în închisoare toată noaptea, în caz că 
ar fi sunat Guvernatorul. Acum îl bărbieresc pe Thompson... 

- Dumnezeule! 

- Chiar dacă spune că portbagajul era gol, tot nu e o 
dovadă. Cineva poate.a schimbat roata şi a plecat. Asta nu- 
kexclude pe Thompson... 

- Hugh, amîndoi sîntem de părere că puştiul e nevinovat. 
"Ce tîmpenie", îşi spuse, "în inima mea totdeauna am crezut 
că e nevinovat, dar n-am fost în stare să recunosc niciodată..." 

-Da, Taylor la aparat. Hugh ascultă cîteva clipe, apoi închise 
telefonul. 

-Thompson jură că roata nu era acolo cînd au încărcat 
cumpărăturile... 

- Sună-l pe Guvernator. Spune-i... roagă-l pentru o ultimă 
amiînare. Dacă e nevoie, vorbesc şi eu. 

Hugh ceru reşedinţa Guvernatorului şi, în timp ce 
aştepta, îi spuse lui Steve: 

-Nu avem nici o dovadă, e doar un şir de coincidenţe. Mă 
îndoiesc că va amina execuţia numai pe baza lor. Cînd va afla că 
Sharon şi Neil au dispărut... căci va trebui să-i spui... va fi 
convins că e vorba de o ultimă încercare disperată a prietenilor 
lui Thompson. 

Insă Guvernatorul nu era de găsit cu nici un chip. Lăsase în 
sarcina procurorului general soluţionarea oricărei cereri de 
amiînare a execuţiei, iar acesta sosea la birou abia la ora 8. 

Nu era nimic de făcut, decit să aştepte. O lumină slabă, 
apoasă, începea să se infiltreze prin ferestre. Steve încercă să se 
roage, dar nu putea spune decit: "Doamne, sînt atît de tineri... 
sînt atit de tineri toţi trei..." 


La ora şase, Dora cobori scările cu pasi şovăielnici şi puse de 

cafea fără a scoate o vorbă.' Arăta mai îmbătriînită cu zece ani 
decit în urmă cu trei zile. 
La 6 şi jumătate, Hugh telefonă la sediul F.B.I., în New York. Nu 
aveau nimic nou. Henry White luase un avion de noapte spre 
Sun Valley. Sosiseră prea tirziu pentru a-l mai prinde la 
aeroport. Ordinul de urmărire a Pontiac-ului nu dăduse nici un 
rezultat. îi verificau în continuare pe clienţii de la Mill Tavern. 

La 7 şi 30 maşina lui Bob Kurner opri în faţa casei. Bob se 
năpusti furios, trecu de Dora care venise să-i deschidă uşa şi 
ceru să ştie imediat pentru ce motiv l-au întrebat pe Ron 
Thompson despre roata de rezervă. 

Hugh privi întrebător spre Steve şi la semnul lui aprobator, 
explică în cîteva cuvinte. 

Bob păli. 

- Vreţi să spuneţi că fiul dumneavoastră şi Sharon Martin au 
fost răpiți şi dumneavoastră, domnule Peterson, aţi acoperit 
asta? Cînd Guvernatorul va afla, va amina execuţia cu siguranţă. 

- Nu conta pe asta, replică Hugh. 

-Domnule Peterson, îmi pare rău pentru dumneavoastră, dar 
trebuia să-mi fi spus aseară. Nu putem lua legătlLira cu 
procurorul general înainte de ora opt? 

- Mai sînt doar 20 de minute. 

-20 de minute înseamnă mult cînd mai ai de trăit doar trei 
ore şi jumătate, domnule Taylor. 

Fix la ora opt, Hugh reuşi să-l găsească pe procurorul 
general. Timp de 35 de minute vorbi aproape fără pauze, 
argumentînd, cerlîndu-se, rugîndu-se. 

- Da, domnule procuror general, îmi dau seama că 
Guvernatorul a acordat deja două amiînări... înţeleg că Curtea 
Supremă de Justiţie a confirmat verdictul în unanimitate... nu, nu 
avem dovezi... sînt mai mult decit speculaţii, caseta... Da, 
domnule procuror general, v-aş fi recunoscător dacă i-aţi 
telefona Guvernatorului... pot să vi-l dau pe domnul Peterson? 
Bine, aştept. 

Hugh acoperi receptorul cu palma. 

- îl sună pe Guvernator, dar a spus că, personal, nu va 
recomanda o amînare. 

Trei minute se scurseră cu greu, apoi Hugh vorbi în aparat: 

- Da, eu sînt. Dar... dar... 


Hugh încă mai protesta cînd Steve auzi declicul de la celălalt 
capăt al firului. Puse receptorul în furcă şi le spuse cu o voce 
plată: 

- Execuţia are loc la 11 şi jumătate. 


CAPITOLUL XXXVII 

Durere... îi era greu să şi gîindească cu durerea aceea oribilă 
urcînd din picior. Dacă ar putea măcar să desfacă fermoarul 
ghetei... Glezna dreaptă era o masă de beton arzînd, strivit de 
gheată, tăiat de sfoara aspră. 

Trebuia să fi riscat şi să fi ţipat cînd au traversat gara. Mai 
bine decit ce riscau acum! 

Oare vor ieşi de-aici? 

Bietul Neil... îi auzea răsuflarea chinuită lîngă faţa ei. încercă 
să respire calm, să nu se agite. Il simţi lipindu-se mai strîns de 
ea şi ghici că vrea să o liniştească, să o facă să se simtă puţin 
mai bine. Neil va fi exact ca Steve cînd va creşte. Dacă va 
creşte... 

Oare cum ar fi viaţa alături de Steve; împreună cu Steve şi cu 
Neil? Steve suferise atît de mult... 

Pentru ea viaţa fusese uşoară şi frumoasă. Parcă îl auzea pe 
tatăl ei spunînd: "Sharon s-a născut la Roma... Pat în Egipt... 
Tina în Hong-Kong... Avem prieteni în toată lumea..." Chiar dacă 
ea ar muri, ei se aveau unul pe altul. Steve nu avea pe nimeni... 

O întrebase odată, la începutul prieteniei lor: "Cum de eşti 
încă singură... nemăritată?" Nu-i răspunsese atunci, dar ea ştia: 
pentru că niciodată nu a vrut să-şi asume responsabilitatea de a 
iubi pe altcineva decit pe ea însăşi. 

lar acum, Neil... fusese atit de speriat că cei doi Lufts îl vor 
lua cu ei în Florida... atit de speriat că Sharon i-l va lua pe 
Steve... Trebuie să-l scoată de-aici! 

încercă din nou, cu disperare, să frece frînghia de zidul aspru, 
dar degeaba, încheieturile i se umflaseră îngrozitor şi nu lăsau 
sfoara să ajungă în contact cu peretele. 

Mai bine să se gindească. Singura speranţă ar fi să-l 
elibereze pe Neil şi să-l scoată din cameră. Oare bomba 
exploda şi dacă uşa era deschisă pe dinăuntru? Minerul din baie! 
Dacă Foxy se întoarce, dacă o lasă iar să meargă la baie, poate 
reuşeşte să smulgă ivărul... 


Ce va face cu ei cînd va avea banii? Era complet 
dezorientată. Timpul... Cît trecuse? Era zi sau noapte?...zgomote 
de tren... vino, Steve... te acuz, domnişoară Martin... aceasta 
este problema, domnişoară Martin... te iubesc, Sharon... mi-a 
fost dor de tine... miini mari, calde, bune, pe faţă... 

Mîini mari, calde pe faţa ei...! Deschise ochii. Foxy era aplecat 
deasupra ei şi mîinile lui îi alunecau pe faţă, pe git... îi scoase 
căluşul şi o sărută. Buzele lui erau fierbinţi, umede, lipicioase şi 
Sharon încercă să-şi întoarcă faţa. 

-S-a terminat, Sharon. Am banii. Acum trebuie să plec. 

Făcu un efort să-şi fixeze privirile, să-i distingă trăsăturile- 
ochii sticloşi, pulsul din obraz, buzele subţiri... 

- Ce ai de gînd să faci cu noi? 

Abia îşi mai recunoscu vocea. 

- Vă las aici şi îi spun lui Peterson de unde să vă ia. 

Mintea, se juca cu ea la fel ca înainte. Ba nu, 
încercase să-i ia pistolul şi el o lovise. 

- Ai de gînd să ne ucizi. 

- Ai dreptate, Sharon. 

- Ai ucis-o pe mama lui Neil... 

- larăşi ai dreptate. Oh, cît pe-aci să uit. 

Se aplecă şi scoase ceva de sub pat. 

- O să pun fotografia asta alături de celelalte. 

Sharon ridică privirea. Ochii lui Neil, imenşi, o 
priveau din fotografie, ochi care făceau parte dintr-un trup... un 
trup cu o eşarfă înnodată în jurul gitului... 

îşi înăbuşi cu greu un țipăt şi toată durerea dispăru într-o 
clipă. îşi revenise complet, era pe deplin lucidă şi îl urmărea cum 
atirna fotografia deasupra patului, întinzînd-o cu grijă, cu mişcări 
lente, ca într-un ritual magic. 

Ochii îi licăreau nebuneşte şi Sharon se întrebă dacă îi va 
ucide acum, dacă îi va sugruma ca pe femeile acelea. 

- Acum vă pregătesc ceasul, îi spuse. 

- Ceasul? - 

-Da. El va declanşa explozia la ora 11 şi jumătate. Nu vei 
simţi nimic, Sharon. Doar vei dispărea..- şi Neil va dispărea... şi 
Ronald Thompson va dispărea... 

Cu mişcări delicate, parcă filmate cu încetinitorul, deschise 
valiza şi scoase un ceas. îl potrivi după cel de la mîna lui, la ora 


8 şi jumătate. Deci era 8 şi jumătate, miercuri dimineaţa. Apoi îi 
fixă alarma la 11 şi jumătate şi ataşă firele. 

Trei ore. Mai aveau trei ore. 

Ridică valiza şi o aşeză în chiuveta de lîngă uşă, cu cadranul 
ceasului îndreptat spre ea. 

-Ai nevoie de ceva înainte să plec, Sharon? Un pahar cu apă... 
Vrei să te sărut de adio? 

- Aş vrea... poţi să mă laşi la baie? 

- Sigur, Sharon. 

Se apropie, îi dezlegă miinile şi o ridică. Picioarele i se 
frinseră sub ea şi durerea insuportabilă îi acoperi ochii cu o 
ceaţă neagră. Nu... nu... nu putea să leşine acum! 

O lăsă în cămăruţa întunecată, ţinîndu-se de miînerul uşii. 
Trase de el din toate puterile, îl răsuci, îl zgilţii, rugîndu-se ca 
zgomotul să nu se audă de afară. Un pocnet slab şi rămase cu 
mînerul în mînă. îşi mişcă degetele de-a lungul lui, simțind 
duritatea capătului rupt. îi dădu drumul în buzunarul fustei, 
ţinînd mîna peste el, în buzunar. Dacă va simţi ceva cînd o va 
căra în pat, poate va crede că este pumnul ei. 

A mers! Acum era grăbit, nerăbdător să plece. îi legă mîinile, 
mai puţin strîns decît data trecută, apoi îi înfundă căluşul în 
gură. Era aplecat deasupra ei şi o privea cu aceeaşi sticlire în 
ochi: 

-Te-aş fi iubit mult, Sharon, aşa cum şi tu m-ai fi iubit pe 
mine. 

Cu o mişcare bruscă smulse legătura de pe ochii lui Neil şi îl 
privi intens. Apoi privirea îi alunecă lent către fotografia de pe 
perete, şi se întoarse înapoi la faţa lui Neil. Brusc, împinse capul 
copilului spre zid, stinse lumina şi ieşi pentru ultima dată. 

Sharon rămase cu privirile aţintite pe cadranul fosforescent al 
ceasului. Era 8 şi 36. 
| 

CAPITOLUL XXXVIII 

Patul Glendei era plin de foi - foi scrise, mototolite, scrise iar 
şi aruncate peste tot. 

-Nu... pe data de 14 nu m-am dus direct la doctor. M-am oprit 
la librărie... scrie asta, Roger... acolo am vorbit cu cîteva 
persoane... 

-încep o nouă pagină. Pe asta nu mai are loc. Cu cine te-ai 
întîlnit în sala de aşteptare a doctorului? 


Minuţios, cu răbdare, revăzuseră fiecare zi a lunii trecute şi 
nimic nu clintise convingerea Glendei că omul care-şi spunea 
Foxy îi este cunoscut. 

La ora 4 a.m., la insistenţele ei, Roger telefona la sediul F.B.I. 
din New York şi ceru să vorbească cu Hugh Taylor. După citeva 
minute Hugh veni la aparat şi-l puse la curent cu faptul că 
răscumpărarea fusese plătită. 

După ce închise, Roger îi spuse Glendei: 

- Foxy a promis că Sharon şi Neil vor fi eliberaţi la 11 şi 
jumătate. 

- Dar Hugh nu crede, nu-i asa? 

-Nu. 

- Dacă eu îl cunosc pe individ, probabil că e cineva din zonă 
şi deci îl cunoaşte şi Neil. Roger, nu-1 va lăsa în viaţă... 

-Glenda, sîntem amîndoi la capătul puterilor, nu mai putem 
gîndi coerent acum. Hai să tragem un pui de somn, cîteva ore, 
apoi poate îţi vine ceva în minte. Subconştientul tău lucrează în 
somn. 

- Bine, cred că ai dreptate. 

Aşeză toate foile în ordine cronologică, în timp ce Roger 
potrivea ceasul să sune la ora şapte. 

După 3 ore de somn chinuit, Roger cobori să prepare un ceai. 
Glenda îşi puse sub limbă obişnuita pilulă de nitroglicerină, se 
spălă puţin pe faţă şi se reîntoarse în mijlocul foilor de hirtie. 

La ora 9, punctual, sosi Marian şi urcă în dormitor. 

-Am auzit că nu vă simţiţi bine, doamnă Perry. îmi pare foarte 
rău. 

- Nici o problemă. 

-Eu n-o să vă deranjez. Mă ocup pe rînd de camerele de jos, 
şi pînă la sfirşitul săptămînii parterul va fi pus la punct. Sînt 
sigură că vă place să aveţi casa frumos aranjată. 

- într-adevăr. Mulţumesc. 

-Mă bucur că nu v-am dezamăgit din cauza ghinionului pe 
care l-am avut cu maşina... 

- Da, soţul meu mi-a povestit ceva... 

Intenţionat, Glenda luă creionul şi o foaie goală în mînă. 

-A fost îngrozitor. Tocmai după ce cheltuisem 400 
de dolari pentru repararea ei! în mod normal n-ar fi trebuit să 
băgăm atiţia bani într-o maşină veche, dar Arty este un mecanic 


grozav şi soţul meu a zis că merită. Ei, dar văd că sînteţi 
ocupată, nu vă mai rețin. Vreţi să vă aduc un sandviş, ceva? 

- Nu, mulţumesc, doamnă Vogler. 

Cîteva minute după plecarea ei, intră Roger. 

- Am telefonat la birou şi le-am spus că am gripă. 

-Roger... stai puţin. 

Glenda se întinse şi luă casetofonul. Cuvintele de acum 
arhicunoscute se auziră din nou: "Peterson, în 10 minute te 
sun..." 

- Roger, cînd am trimis noi maşina mea la reparat? 

-Acum mai bine de o lună, cred. Bill Lufts a dus-o 
la un mecanic pe care mi 1-a recomandat. 

-Da, şi cînd a fost gata, m-ai dus tu pînă acolo în drum spre 
birou... Arty... ăsta era numele, nu-i aşa? 

- Cred că da. De ce? 

- Cînd am ajuns eu, maşina era gata, dar am aşteptat să-i 
facă plinul. Stăteam de vorbă cu el şi am observat firma: A. R. 
Taggert. L-am întrebat dacă A era de la Arthur, pentru că l-am 
auzit pe Bill spunîndu-i Arty. 

Glenda se ridică brusc şi îşi înfipse degetele în braţul lui 
Roger. Vocea îi devenise ascuţită şi fruntea i se umezise de 
concentrare... 

-Roger, mi-a spus că lumea s-a obişnuit să-i zică Arty din 
cauza iniţialelor, dar adevăratul lui nume este August Rommel! 
Taggert. 

Atunci l-am întrebat: "Rommell... nu era faimosul general 
german?" Şi el mi-a răspuns: "Da, Rommell fusese poreclit 
«Vulpea deşertului». Felul cum a spus "vulpea! deşertului" şi 
cum a pronunţat la telefon "Foxy"... Roger, îţi jur că acel 
mecanic este Foxy şi el e cel care i-a răpit pe Neil şi Sharon! 

Era ora 9 şi 31 a.m. 

Vulpe, în limba engleză = fox (n.tr.). 


CAPITOLUL XXXIX 

Se ducea în cămăruţa ei. Olendorf era liber azi şi ceilalţi 
paznici nu o deranjau niciodată. Lally nu dormise deloc noaptea 
trecută. Artrita o chinuise îngrozitor, dar nu fusese numai ea de 
vină. Era ceva înlăuntrul ei care nu o lăsa în pace. Trebuia doar 


să ajungă în camera ei, să se întindă pe pat şi să închidă ochii. 
Cu orice chip. 

Cobori scările o dată cu pasagerii trenului de 8 şi 40 şi se 
strecură pe la capătul rampei. îşi umpluse sacoşa cu ziare, 
pentru a se înveli cu ele, dar nu se mai opri să bea o cafea. Nu 
avea poftă de nimic, decît de camera ei. 

Nu mai avea importanţă nici dacă bărbatul era înăuntru. Se 
descurca ea într-un fel. Păşea încet, cu grijă, ca saboţii grei să 
nu facă nici un zgomot şi atunci auzi sunetul înăbuşit al unei uşi 
deschizîndu-se. Uşa ei. Lally se trase în umbra din spatele 
generatorului şi îl văzu. Cobora scara metalică cu paşi furişaţi. 
Se trase înapoi, lipindu-se de perete. Să-1 înfrunte? Nu!... nul... 
Toată fiinţa ei o îndemna să se ascundă. îl privi cum se opreşte, 
ascultă atent, apoi cobori spre rampă. Peste un minut va ieşi şi 
ea va intra în camera ei. Dacă fata era încă acolo, ştia ea cum s- 
o alunge. 

Scoase cheia din buzunar, dar degetele înţepenite de 
reumatism nu o mai ajutau şi cheia căzu la picioarele ei cu un 
clinchet metalic. 

încremeni cu răsuflarea tăiată. Oare auzise? Nu avea curaj să 
se uite, dar paşii se depărtaseră deja. Aşteptă 10 minute, 10 
minute lungi cît o viaţă şi apoi se aplecă cu greu pipăind după 
cheie. Era întuneric şi ochii ei îmbătrîniseră, dar pînă la urmă 
simţi metalul rece sub degete. Oftă cu uşurare şi se pregătea să- 
şi îndrepte spatele, cînd ceva îi izbi omoplatul, ceva rece şi 
ascuţit. Icni cîhd acel ceva îi atinse pielea, o străpunse şi intră 
adînc în carne, atit de repede că abia avu timp să simtă durerea 
şi sîngele cald ce începu să-i picure la picioare. Se lăsă în 
genunchi şi-şi pierdu cunoştinţa, cu pumnul drept încleştat pe 
cheia de la cameră. 


CAPITOLUL XXXIX 
La ora 9 şi jumătate, un agent F.B.I. telefonă acasă la Steve şi 
—1 ceru pe Hugh Taylor. 
- Cred că avem ceva, Hughie. 
- Ce anume? 
- Acel Arty... mecanicul... Arty Taggert. 
- Da, îl ştiu. 
| -Acum vreo 12 ani era cunoscut ca Guss Taggert şi-şi făcea 
veacul pe lîngă Port Authority. A fost suspectat în legătură cu 


dispariţia unei puştoaice de 16 ani. N-au putut dovedi nimic, dar 
mulţi cred că a fost amestecat. A mai fost cercetat după aceea 
şi pentru dispariţia altor" fete. Descrierea lui se potriveşte cu ce 
ne-ai dat tu. 

- Bună treabă. Mai aveţi şi altceva despre el? -încercăm să 
aflăm pe unde a umblat. A avut tot 

felul de slujbe în New York, a lucrat la o staţie de benzină pe 
West Side, a spălat vase la Oysted Bar... 

- Căutaţi să aflaţi unde a lucrat şi dacă are familie. Hugh 
închise telefonul şi spuse: 

-Domnule Peterson, s-ar putea să avem o nouă pistă, un 
mecanic, client obişnuit la Mill Tavern. Se pare că a fost 
suspectat în citeva cazuri de dispariţie a unor fete, cu 12 ani în 
urmă. Se numeşte Arty Taggert. 

-Un mecanic! 

Vocea lui Steve ameninţa să se spargă. 

- Un mecanici 

- Exact. Ştiu la ce te gindeşti. E doar o supoziţie, dar dacă 
cineva a reparat roata aceea, crezi că e posibil ca soţia dumitale 
să-i fi completat un cec de plată? Ai păstrat cumva cecurile 
anulate sau cotoarele lor din ianuarie acum doi ani? 

- Da, mă duc să mă uit. 

-Domnule Peterson, aminteşte-ţi că noi sîntem datori să 
examinăm orice urmă, cît de slabă. Nu avem nici o dovadă 
despre acest Arty, în afara faptului că a fost cercetat de poliţie 
acum mai bine de 12 ani. 

- Pricep. 

Steve se apropie de biroul său şi în acel moment sună 
telefonul. Era Roger Perry cu vestea că Glenda era absolut 
sigură de faptul că un anume mecanic auto, A.R.Taggert, era 
Foxy. | 

Hugh închise şi se pregătea să formeze numărul F.B.I.-ului, 
cînd telefonul sună din nou. Smulse receptorul cu nervozitate şi 
aruncă un "Alo" furios, dar imediat vocea îi deveni interesată. 

-Poftim? Stai puţin... spune încă o dată. 

Apucă un creion şi Steve îi întinse agenda lui. Ignorînd 
încercările pe care le făcea Hugh de a ascunde ceea ce scria, 
Steve îi trase mina la o parte şi citi pe măsură ce cuvintele erau 
aşternute pe hirtie: 


Mulţumesc pentru bani. Sînt toţi. Ţi-ai respectat promisiunea. 
Acum mi-o respect şi eu pe a mea. Neil şi Sharon sînt în viaţă. 
La ora 11 şi jumătate vor fi executaţi în timpul detonării unei 
bombe, undeva în statul New York. Poţi să sapi după trupurile lor 
în dărimăturile rămase. 

Foxy 

-Repetă încă o dată ca să fiu sigur că am înţeles bine, spuse 
Hugh în receptor, şi continuă un moment mai tîrziu: 

- Mulţumesc. Păstrăm legătura. 

Steve rămase cu ochii aţintiţi la Hugh, incapabil să mai 
gîindească, să se mai teamă. întrebă cu glas moale, fără nici o 
intonaţie: 

- Cine a primit mesajul? 

Hugh ezită cîteva minute înainte de a răspunde, apoi spuse 
blînd, cu o infinită grijă: 

-Antreprenorul care s-a ocupat de înmormântarea soţiei 
dumitale. 

Era ora 9 şi 35 a.m. 


CAPITOLUL XLVIII 

Dacă baborniţa nu ar fi făcut zgomotul acela! Arty era scăldat 
de o sudoare abundentă. Costumul lui cel nou se îmbibase şi 
mirosea oribil, aşa cum i se întîmpla totdeauna după... 

Dacă n-ar fi auzit-o? Ea trebuie să fie cea care locuise acolo, 
care adusese patul şi celelalte acareturi. Asta înseamnă că avea 
şi o cheie. Dacă nu ar fi auzit-o, ar fi intrat în cameră şi i-ar fi 
găsit. Şi precis că ar fi chemat poliţia şi ei ar fi avut timp să 
dezamorseze bomba. 

Traversă repede sala de aşteptare spre arcada ce lega staţia 
de hotelul Biltmore şi scoase maşina din garaj. Cele două valize 
şi staţia radio erau deja împachetate şi, fără a mai pierde 
timpul, porni imediat pe East Side brive spre Triborough Bridge. 
Era cel mai scurt drum pentru a ajunge la aeroportul La Guardia, 
iar el era nerăbdător să părăsească New York-ul. Avionul către 
Phoenix decola la ora 10 şi jumătate. 

Intră în acelaşi parking-lot pe care îl părăsise cu citeva ore 
mai devreme. Succesul pe care îl avusese planul conceput de el 
îi dădea şi acum fiori de plăcere. 

De data aceasta parcă Volkswagen-ul departe de poarta 
automată, în secţiunea cea mai aglomerată a parkingului. Nu se 


vedeau priviri iscoditoare în jur şi înlocui fără probleme numărul 
de înmatriculare cu o altă plăcuţă pe care o avea încă de acum 
5 ani de la o rablă dată la fiare vechi. Oricum, va dura poate şi o 
lună pînă cînd cineva va observa că Wolkswagen-ul stă în 
parcare de prea multă vreme. 

Scoase cele două valize - cea uşoară cu hainele şi casetele, 
cea grea cu banii - şi luă staţia radio din portbagaj. Acum nu mai 
exista nimic în maşină, nici o urmă, care să poată duce la el. 

Se îndreptă spre staţia de alături şi se urcă în autobuzul 
aeroportului care aştepta deja. Ceilalţi pasageri îi aruncară cite 
o privire indiferentă, apoi se întoarseră să privească pe geam. 
Putea simţi disprețul lor. Numai pentru că nu era bine îmbrăcat! 
Se aşeză alături de o fată de vreo 19 ani, foarte frumuşică. Nu-i 
scăpă strimbătura de dezgust cu care fata întoarse capul la 
vederea lui. Căţeaua! S-ar îmblînzi imediat dacă ar şti ce bogat 
şi deştept este el! 

Autobuzul opri în faţa sălii de aşteptare şi Arty se îndreptă cu 
paşi repezi spre intrarea la American Airlines, unde un 
funcţionar verifica bagajele călătorilor. Nu avea de gind să-l 
lase să-şi bage nasul în lucrurile lui. 

Scoase biletul şi i-l întinse funcţionarului. Era pe numele 
Renard. Asta însemna vulpe în franceză, aşa se va numi în 
Arizona. 

- Verific toate trei bagajele, domnule? V?, 

-Nu! Pe asta nu! 

Trase valiza cu banii departe de mina lungă a funcţionarului. 

- Regret, domnule, dar nu cred că vă vor permite să urcați cu 
ea la bord. Este prea mare. 

- Trebuie! Am documente in ea si vreau să lucrez în timpul 
zborului. 

încercase ca vocea să nu-i pară prea agitată, dar nu era sigur 
că reuşise. Funcţionarul ridică din umeri. 

-E-n regulă, domnule. Dacă va fi nevoie, cred că stewardesa 
va putea să o închidă în seiful de la bord. 

Era 9 şi 28 şi iar i se făcuse foame. Dar mai întîi avea de dat 
un telefon. Căută o cabină într-un colţ îndepărtat al sălii de 
aşteptare şi scrise pe o bucată de hirtie ceea ce avea de spus, 
pentru a fi sigur că nu va face nici o greşeală şi nu va uita nimic. 
îşi imagină cu plăcere ce va simţi Peterson cînd va primi 
mesajul. Funcţionarul de la Pompele Funebre răspunse imediat. 


- Vreau să scrii tot ce-ţi spun. 

-Sigur, domnule. Vă rog, cine sînteţi dumneavoastră, 
domnule? 

Vocea joasă, înăbuşită, a lui Foxy se înăspri. 

- Scrii ce-ţi spun, îmi citeşti ce ai scris, şi ai grijă să nu 
greşeşti. 

începu să dicteze încîntat de răsuflarea din ce în ce mai 
rapidă şi mai speriată de la celălalt capăt. 

- Acum citeşte-mi ce ai scris, ceru, şi după ce vocea 
tremurătoare sfirşi de biîiguit tot mesajul, închise. 

Intră bine dispus într-un bufet expres şi comandă cornuri, 
şuncă, suc de portocale şi cafea. îi venea să ridă de unul singur 
cînd se gindea la ideea deşteaptă pe care o avusese - să lase 
mesajul la Pompele Funebre. Iniţial 
avusese de gînd să spună "o explozie în oraşul New York", dar în 
ultimul moment schimbase în "statul New York". îi şi vedea pe 
poliţai dîndu-se de ceasul morţii. Ha-ha, asta le va prinde bine! 
Arizona, ţara deşertului nesfirşit... 

Fusese deştept că se uitase fix în ochii copilului. Trebuia s-o 
facă. De-acum nu va mai fugi de el niciodată. îşi imagină ce va fi 
la ora 11 şi jumătate în Grand Central. Explozia va distruge 
totul. întreg tavanul şi scările şi pereţii se vor prăbuşi peste Neil 
şi Sharon, tone şi tone de beton peste ei! 

Nu era greu să faci o bombă, nu mai greu decit să repari un 
motor. Nu trebuia decit să citeşti undeva. Acum lumea întreagă 
va vrea să ştie cine este Foxy. Şi va afla. Probabil că se va scrie 
despre el cum s-a scris şi despre generalul Rommel! - vulpea 
deşertului. 

Se rezemă comod în scaun, privind prin fereastră mulţimea 
care se grăbea către pistele de decolare. îşi aminti de bomba 
care explodase în La Guardia cu doi ani în urmă. Se crease 
panică, se închisese aeroportul... văzuse totul la televizor. 

Si diseară va fi în fata televizorului, într-un bar din 

>*7 
Phoenix, cînd se va anunţa la ştiri despre explozia din Grand 
Central. Toate televiziunile din lume o vor anunţa. 

Dar ar fi mai bine dacă poliţaii ar şti cîteva locuri în care să 
caute. Aşa procedau totdeauna cei care puneau bombe în clădiri 
oficiale. Sunau pe cineva şi dădeau o listă lungă cu clădiri vizate 


şI poliţaii nu ştiau de unde să înceapă mai întîi, şi trebuiau să 
evacueze toate clădirile de pe listă. | 

Putea şi el să facă aşa ceva. Dar ce să le spună? Continua să 
privească pe geam la aglomeraţia din aeroport - oameni 
mişunînd în sus şi în jos, ciocnindu-se unul de altul, grăbindu-se 
- şi nici măcar nu era atît de mare ca aeroportul Kennedy. 

Exact ca în Grand Central, sau în autogară. Toată lumea 
alergînd fără a da atenţie altcuiva, grăbindu-se să ajungă fiecare 
acolo unde dorea. O idee începu să prindă contur în mintea lui. 
Dacă le-ar spune poliţailor... dacă le-ar spune că Neil, Sharon şi 
bomba se află într-un mare centru de trafic în New York City! 
Asta înseamnă că vor trebui să evacueze ambele aeroporturi, 
cele două autogări şi gara Penn, la fel de bine ca şi Grand 
Central. Or să caute pe sub scaunele din sălile de aşteptare şi în 
casetele de bagaje; nici n-or să ştie de unde să înceapă. ŞI toţi 
oamenii ăştia... toţi idioţii ăştia vor fi daţi afară şi vor pierde 
trenurile şi avioanele şi autobuzele pe care le aşteaptă. 

Niciodată nu-i vor găsi pe Sharon şi Neil. Niciodată. Singura 
persoană care ştia despre cameră era baborniţa timpită, dar 
avusese el grijă de ea. 

El singur şi numai el putea să ţină în loc atiţia oameni în cel 
mai mare oraş din lume, doar cu un telefon. Peterson îşi 
închipuia că e mare brînză cu revista lui şi cu contul din bancă şi 
cu noua iubită! Foxy rise cu voce tare şi cuplul de la masa 
vecină îi aruncă o privire curioasă. 

Da, o să sune chiar înainte de a se urca în avion. Dar pe cine 
să sune? Pompele Funebre, iar? Nu. De cine putea fi sigur că va 
lua mesajul în serios şi-1 va transmite mai departe? 

Ştia! Zîmbi anticipînd reacţia pe care o va stîrni, apoi ceru 
încă o cafea. 

La 10 şi 12 plăti şi părăsi localul. Intenţionat aşteptase atit de 
mult, ca atunci cînd va trebui să treacă valiza pe la aparatul cu 
raze X să fie în întirziere. Nimeni nu va fi prea curios în legătură 
cu bagajul lui. Airlines ţinea să-şi respecte cu sfinţenie orarul. 

La 10 şi 15 intră în cabina telefonică de lîngă poarta 9, formă 
repede un număr, şopti mesajul şi se grăbi apoi către biroul de 
verificare a bagajelor de mînă. Trecu fără nici o problemă, aşa 
cum se aşteptase, şi intră în coridorul acoperit ce ducea la 
aeronavă. 

Era ora 10 şi 16 a.m. 


CAPITOLUL XLII 

Hainele îi erau umede şi lipicioase. Sînge. Era pe moarte. 

Lally ştia că moare, o simţea. Cineva o omorise... Omul care îi 
luase camera îi luase acum şi viaţa. 

Camera... camera ei... Vroia să ajungă acolo. El nu se va mai 
întoarce, şi poate nimeni n-o va găsi. Va fi înmormiîntată în 
singura casă pe care o avusese în toată viaţa ei. Va dormi acolo 
pentru veşnicie legănată de uruitul reconfortant al trenurilor ei. 

Mintea i se mai limpezise, dar nu mai avea timp mult. Trebuia 
să ajungă în cameră. Strîngînd cheia în pumnul drept, Lally 
încercă să se ridice. Ceva o ţinea... pumnalul... era încă înfipt în 
spatele ei... şi nu reuşea să-l ajungă... 

Trebuia să se rotească, pentru că zăcea cu spatele spre uşă. 
Centimetru cu centimetru, cu eforturi istovitoare, se tîrî pînă 
cînd ajunse cu faţa în direcţia camerei. Pe puţin 20 de picioare 
pînă la scară. Apoi treptele. Va fi în stare? Scutură capul 
încercînd să 
împrăştie ceața de pe ochi şi simţi un nou val de sînge podidind- 
o pe gură. 

Mîna dreaptă să ţină bine cheia... mîna stîngă- înainte... 
genunchiul drept - împinge-l înainte... genunchiul stîng... mîna 
dreaptă... Pînă la urmă o să dovedească ea scările acelea. 
încercă să păstreze în minte o singură imagine: camera. Se 
vedea pe sine cum deschide uşa... se tirăşte înăuntru... 
închide... se caţără pe pat., se întinde... şi aşteaptă. 

In camera ei moartea va veni ca un prieten... un prieten bun 
cu miini reci şi blînde... 


CAPITOLUL XLIII 

Sînt morţi, gîndi Steve. Cînd eşti condamnat, eşti deja mort. 
Azi după-amiază, mama lui ^ Ronald Thompson va cere trupul 
copilului ei. Azi după-amiază un reprezentant de la Pompele 
Funebre se va duce la locul exploziei şi va aştepta acolo 
trupurile lui Neil şi Sharon. 

Undeva în statul New York, să sapi în dărimătun... 

Stătea lîngă fereastră privind mulţimea de reporteri şi 
camere de televiziune ce aşteptau afară. 

"Veştile circulă repede" îşi spuse. "Pentru presă va fi o 
poveste bună, suculentă." 


Cu cîteva minute în urmă sunase şi Bradley: "Steve, 
cum pot să te ajut?" 

Nu putea. Nimeni nu putea face nimic. "Dă-mi doar de ştire 
dacă afli ceva despre un Volkswagen verde închis condus de un 
bărbat în jur de 38 de ani. Dar probabil că a schimbat plăcuţa de 
înmatriculare, aşa că oricum nii mai ajută la nimic. Mai avem o 
oră şi 20 de minute." 

-Ce-ai făcut în legătură cu bomba? îl întrebă pe Hugh. 

-Am alertat toate marile oraşe din stat să fie pregătite pentru 
o urgenţă. Mai mult de atît nu putem face. O explozie în statul 
New York! Statul New York!... Ai idee ce suprafaţă presupune 
asta? Domnule Peterson, mai există încă o şansă ca totul să fie o 
farsă. Vreau să spun... ameninţarea cu bomba... Telefonul la 
Pompele Funebre. 

Nu... nu... e prea tirziu, gîndi Steve. Bill şi Dora Lufts s-au 
mutat în casă la moartea Ninei. El i-a rugat să-l îngrijească pe 
Neil în locul lui. Dar Bill Lufts, cu gura lui mare, cauzase probabil 
moartea lui Neil şi a lui Sharon. Cercul morţii...! Nu, Doamne, te 
rog, lasă-i să trăiască, ajută-ne să-i găsim... 

Se întoarse spre uşă. Hank Lamont intrase în cameră 
împreună cu Bill Lufts. larăşi povestea aceea... Steve o ştia pe 
dinafară. 

-Domnule Lufts, aţi vorbit de multe ori cu acest Arty. Vă rog, 
încercaţi să vă amintiţi, a menţionat vreodată că vrea să plece 
undeva anume? A vorbit mai mult despre un loc... Mexic... sau 
Alaska? 

Bill clătină din cap. Era prea mult pentru el. Ştia că ei cred că 
Arty îl răpise pe Neil. Arty, un om atit de liniştit, un mecanic 
bun... Chiar în urmă cu două săptămîni se dusese la atelierul lui, 
împreună cu Neil. îşi amintea bine ziua aceea, pentru că în 
aceeaşi noapte Neil avusese un acces de astm urit de tot. 

Se chinui cu disperare să-şi amintească ce spusese Arty 
atunci... dar el niciodată nu vorbea prea mult, totdeauna părea 
interesat de poveştile lui Bill. 

Hank era furios pe el însuşi. Cînd te gîndeşti că stătuse în 
circiuma aia şi-i cumpărase şi bere tipului...! Şi pe deasupra mai 
spusese şi la birou să nu se obosească verificîndu-l, că nu 
merită! Bill Lufts trebuie să-şi amintească ceva. Vorba lui 
Hughie, orice om lasă urme... Putea şi acum să-l vadă pe individ 
plecînd din local şi el, Hank, nu avusese nici o bănuială. Timpit! 


Dar... fusese ceva, un soi de glumă pe care o făcuse Arty cînd 
şi-a luat rămas bun. Ce fusese oare? îl auzea pe Bill turuind fără 
oprire: "... şi cum îţi spuneam, un om atit de liniştit... cu mintea 
numai la treburile lui... prietenos şi totdeauna gata să te 
asculte..." 

- Stai! îi întrerupse Hank. 

Hugh se întoarse repede. 

„* . - Ce e? Ai găsit ceva? 

- Poate. Cînd Arty şi-a luat rămas bun, ceilalţi au zis ceva 
despre ghinionul că nu l-a mai văzut pe Bill înainte de a pleca 
spre Rhode Island... 

- Da, şi vezi să nu plece la Rhode Island... 

l- Asta vreau să spun. Atunci Arty a zis altceva, şi tipul ăla, 
Kroeger, a făcut o glumă... ceva cu deşertul nesfirsit. Asta e! 
-Ce e? 

- Cînd ei au spus "ce păcat că Bill nu-i aici să-i spui la 
revedere", Arty a zis: "Rhode Island nu e Arizona"... Să fi fost o 
scăpare? 

- Aflăm noi curînd, răspunse Hugh şi puse mina pe 
telefon. 

Roger intră în cameră, se apropie de Steve şi ascultară 
amindoi ordinele scurte pe care Hugh le lătra în receptor, punînd 
pe urmele noii piste întreaga forţă de care dispunea F.B.L.-ul. 

Cînd lăsă telefonul, Hugh spuse: 

- Dacă se îndreaptă spre Arizona, al nostru e, domnule 
Peterson. îti dau cuvintul meu că nu ne scapă. 

-Cînd? 

- Steve, trebuie să ieşi puţin de-aici. Glenda vrea să te vadă. 
Te rog. 

Ochii lui Roger îl priveau blinzi ca ai unui cîine, dar Steve 
clătină din cap. 

-Mergem amîndoi, zise Hugh. Hank, tu rămii aici. 

Steve privi cînd la unul, cînd la celălalt, apoi porni spre uşă. 

-Nu, hai să ieşim prin spate, ca să poţi evita reporterii. 

Umbra unui zîmbet apăru pe buzele lui Steve. 

- Tocmai că nu vreau să-i evit. 

Cînd deschise uşa, grămada de reporteri rupse cordonul de 
poliţişti şi năvăli spre el, cu microfoanele întinse, cu camerele 
focalizate pe figura lui obosită. 

- Domnule Peterson, ati mai primit vreun mesaj? 


-Nu. 

- Credeţi că răpitorul îi va ucide pînă la urmă pe fiul 
dumneavoastră şi pe Sharon Martin? 

- Am toate motivele să cred că este în stare s-o facă. 

-Credeţi că este o coincidenţă faptul că explozia 
anunţată va avea loc exact la aceeaşi oră cu execuţia lui 
Thompson? 

- Nu cred că este o coincidenţă. Cred că răpitorul este 
implicat în moartea soţiei mele. Am încercat sa-i spun asta 
Guvernatorului, dar refuză să vorbească cu mine. Acum vreau 
să-l rog în mod public... să-i implor să amine execuţia lui 
Thompson. S-ar putea ca băiatul să fie inocent... cred că este. 

- Domnule Peterson, v-aţi modificat oare poziţia faţă de 
pedeapsa capitală în urma răpirii fiului dumneavoastră? 

- Credeţi că răpirea este o consecinţă a acestei poziţii? 

Steve împinse microfoanele. 

- Vreau să răspund la toate întrebările dumneavoastră şi vă 
rog să-mi daţi posibilitatea să o fac. 

Se lăsă imediat linişte şi Steve privi drept în obiectivele 
camerelor de luat vederi. 

-Da, mi-am schimbat poziţia. Spun acest lucru ştiind că este 
foarte puţin probabil ca fiul meu şi Sharon Martin să mai fie 
găsiţi în viaţă. Dar, chiar dacă răpitorul lor află acest lucru prea 
tîrziu pentru a-i mai salva, eu am învăţat ceva în aceste două 
zile. Am învăţat că nici un om nu are dreptul de a hotărî ceasul 
morţii unui semen de-al său. Cred că această putere stă numai 
în mîinile Dumnezeului Atotputernic şi - vocea i se sparse - vă 
cer doar să vă rugaţi acestui Dumnezeu să cruţe vieţile lui Neil, 
Sharon şi Ronald în această dimineaţă. Lăsaţi-mă să trec... 

Lacrimile începură să-i curgă pe obraz şi reporterii se traseră 
la o parte în tăcere. 

Roger şi Hugh alergară în urma lui spre celălalt 
trotuar. 

Glenda îi aştepta în uşă. îl luă în braţe pe Steve şi-i lipi capul 
de umărul ei. 

-Gata, dragul meu, linişteşte-te... gata. 

- Nu pot... Nu pot să-i pierd! hohoti. 

îl lăsă să plîngă, mîngiind cu duioşie umerii largi scuturaţi de 
suspine. "Oh, Doamne", se căina în sinea ei, "dacă mi-aş fi adus 


aminte mai devreme! Acum este prea tirziu pentru ei..." îi 
simţea trupul tremurînd. încercînd să-şi stăpînească hohotele. 

-îmi pare rău, Glenda... ştiu că nu te simţi bine... Te-ai chinuit 
şi tu... 

-Mă simt bine, îi spuse şi-i strînse mîinile în palmele ei. 

- Steve, vrei sau nu, trebuie să înghiţi puţin ceai cu piine 
prăjită. N-ai mîncat şi n-ai închis ochii de două zile. 

Cînd intrară în sufragerie, Hugh spuse cu un ton ce se voia 
încurajator: 

- Domnule Peterson, aminteşte-ţi că fotografiile lui Neil şi 
Sharon vor apărea în ediţii speciale în toate ziarele de 
dimineaţă, vor fi arătate la televizor... Poate cineva i-a văzut, 
poate îşi aminteşte... 

- Crezi cumva că s-a plimbat cu ei în public? întrebă Steve cu 
amărăciune. 

- Este posibil ca cineva să fi observat ceva neobişnuit; se 
poate ca cineva să fi auzit din întîmplare unul din mesajele 
acelea telefonice... 

Marian pusese apa la fiert într-un ceainic. Uşa bucătăriei era 
deschisă şi putea auzi toată conversaţia. Bietul, bietul domn 
Peterson! Nu-i de mirare că păruse atit de necioplit cînd s-au 
întîlnit. Era probabil şocat din cauza băieţelului şi l-a mai 
supărat şi ea vorbindu-i despre el. Asta-ţi arată că niciodată nu 
trebuie să judeci oamenii; nu ştii ce necazuri au pe suflet. Acum, 
poate îi face bine să bea un ceai cald. 

Cînd intră în sufragerie, Steve stătea la masă cu fata 
îngropată în miîini. 

- Domnule Peterson, lăsaţi-mă să vă pregătesc o ceaşcă de 
ceai fierbinte, îi spuse cu blindeţe şi începu să toarne lichidul 
aburind, ţinînd cu o mînă ceaşca, iar cu cealaltă ceainicul. 

Steve ridică încet ochii din palme şi în clipa următoare 
ceainicul zbură pe deasupra mesei, izbi zaharniţa împrăştiindu-i 
conţinutul şi se opri în peretele de deasupra căminului. 

Glenda, Roger şi Hugh săriră în picioare privind înmărmuriţi 
cum Steve înşfăcase umerii Marianei şi o scutura cu violenţă, cu 
ochii arzători înfipţi în ochii ei. 

- De unde ai inelul ăsta? De unde ai inelul ăsta? 


CAPITOLUL XXXIX 


La închisoarea Somers State, Kate Thompson îşi sărută fiul 
pentru ultima dată. Ochii îi rămaseră uscați cînd simţi braţele lui 
puternice în jurul ei. îi luă faţa în miini. 

- Fii curajos, dragul meu. 

- Voi fi. Bob spune că o să aibă grijă de tine, mamă. 

îi mai aruncă o privire şi ieşi. Bob va sta pînă la 
sfîrşit. Ştia că va fi mai uşor dacă pleacă acum... mai uşor 
pentru el. 

leşi pe poarta închisorii şi porni cu paşi mărunți spre oraş. O 
maşină a poliţiei se apropie de ea. 

- Permiteţi-mi să vă conduc, doamnă. 

-Mulţumesc. 

- Vă duc la motel, doamnă Thompson? 

- Nu, la St. Bernard, te rog. 

Slujba se sfirşise şi biserica era pustie. îngenunchie în faţa 
unei statui a Maicii Domnului şi începu să se roage: 

- Fii alături de el pînă la sfirşit, Siînta Fecioară... Tu, care l-ai 
pierdut pe Fiul tău nevinovat, ajută-mi dacă trebuie să-l pierd şi 
eu pe al meu. 

CAPITOLUL XXXIX 

Marian încerca să vorbească, dar spaima îi pusese un nod în 
git şi limba îi era atit de grea că n-o putea mişca. Ceaiul 
fierbinte o fripsese la mînă şi domnul Peterson îi sucise degetul 
cînd trăsese de inel. 

Toţi se uitau la ea cu priviri încruntate şi duşmănoase, ca şi 
cum o urau. Domnul Peterson o apucă iar de încheieturi şi 
începu s-o zgilţiie şi să ţipe la ea: 

- De unde ai inelul ăsta? De unde-1 ai? 

-L-am... am... l-am găsit. 

- L-ai găsit! 

Steve scuipă cuvîntul cu violenţă. 

- L-ai găsit! 

-Da. 

- Unde? 

-în maşină... 

Hugh pufni şi privi spre Steve. 

-Eşti absolut sigur că ăsta e inelul pe care i l-ai dat lui 
Sharon? 

-Absolut. L-am cumpărat dintr-un sat din Mexic, anul trecut, 
înainte de Crăciun. Uite, simţi o denivelare 


în partea stingă? 

Hugh pipăi micul cerc de metal şi faţa i se împietri. -Doamnă 
Vogler, ia-ţi haina. Vii cu mine pentru 

nişte lămuriri. 

începu să turuie repede prevederile regulamentului 

Miranda: 

- Ai dreptul să nu răspunzi la nici o întrebare. Tot ce spui 
poate fi folosit împotriva dumitale. Ai dreptul să ceri un avocat. 
Hai să mergem. 

Steve izbucni: 

- Dracu' să te ia, nu-i spune ei că are dreptul să nu răspundă 
la întrebări! Eşti nebun? Trebuie să răspundă! 

Faţa Glendei era ca de marmură. Se uita la Marian cu privirile 
încărcate de un dispreţ amar. 

- Cînd mă gîndesc că azi dimineaţă ai vorbit despre Arty... ai 
spus că ţi-a reparat maşina. Cum ai putut? Cum ai putut 
dumneata, femeie cu copii, să fi părtaşă la aşa ceva?! 

Hugh se întoarse de la uşă. 

- A vorbit despre Arty? -Da. 

Steve se repezi iarăşi la Marian. -Unde e? Unde i-a dus? 
Dumnezeule, în primul moment cînd te-am văzut ai vorbit 
despre Neil! Spune o data, spune, unde i-a dus? 

Roger îrapucă braţul şi îl trase înapoi, încercînd să-1 calmeze. 

Marian simţea că leşină. Păstrase un inel care nu era al ei şi 

acum ei credeau că e amestecată în răpire. Cum să-i convingă 
că greşeau? Ameţeala îi întunecă privirile. 
Acum o să leşine şi o vor duce la poliţie. Trebuie să-l cheme pe 
Jim. El o s-o ajute, o să vină aici şi o să le spună despre furtul 
maşinii şi cum găsise ea inelul în maşină. El o să-i convingă. 
Camera începu să se învirtească şi Marian se prăbuşi peste 
masă. 

Steve se repezi şi o prinse înainte de a cădea. Prin ceața care 
îi acoperea privirile, Marian văzu disperarea din ochii lui şi mila 
pentru el o făcu să-şi vină în fire. Se agăţă de el şi se ridică în 
picioare. Acum putea vorbi, trebuie să vorbească. 

- Domnule Peterson, nu am făcut nici un rău. Am găsit cu 
adevărat inelul în maşină. După cum probabil aţi auzit, maşina 
noastră a fost furată luni seară, Arty tocmai o reparase. 

Steve privea încruntat faţa speriată, dar sinceră a femeii. 
Abia după cîteva momente realiză ceea ce spusese. Furată! 


-Maşina dumitale a fost furată luni seara? Dumnezeule, poate 
că mai este o şansă să-i găsim! 

Hugh apucă braţul lui Marian şi o împinse pe un scaun. 

-Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta, domnule Peterson. 
Doamnă Vogler, dacă spui adevărul, trebuie să ne ajuţi. Cît de 
bine îl cunoşti pe acest Arty? 

-Nu... nu foarte bine. Este... este un mecanic bun. Am luat 
maşina de la atelierul lui, de la reparat, duminică, apoi luni 
seara m-am dus la un film, la Carley Square. Am lăsat maşina în 
- parcarea din faţa cinematografului, şi cînd am ieşit, la ora 7 şi 
jumătate, dispăruse. 

- Deci cunoştea maşina. Ştia cumva că ai de gind să te duci 
la acel film? 

-S-ar putea... Să mă gindesc... Da, îmi amintesc că i-am spus 
ceva la atelier, în timp ce umplea rezervorul. 

Glenda murmură ca pentru ea: 

- Mi s-a părut mie că era o maşină mare, închisă la culoare. 

- Doamnă Vogler, reluă Hugh - vă rog să vă gindiţi bine, 
pentru că acest lucru este de o mare importanţă. Unde a fost 
găsită maşina? 

_ în New York City, era parcată neregulamentar. 

- Undei Din întîmplare, nu ştiţi exact unde? 

Marian încercă din răsputeri să se concentreze. 

-Lîngă un hotel... 

-Doamnă Vogler, vă rog amintiţi-vă, despre ce hotel era 
vorba? Dacă am şti, am cîştiga mult timp. 

Femeia clătină din cap cu disperare. 

- Nu pot... Nu-mi amintesc. 

- Soţul dumneavoastră ar putea şti? 

- Da, dar azi lucrează pe teren. Ar trebui să sunăm la uzină, 
să vedem dacă-l pot găsi ei. 

- Ce număr are maşina dumneavoastră, doamnă Vogler? 

Marian i-l dădu repede şi încercă din răsputeri să se 
concentreze. Ce hotel era? Jim spusese ceva despre o stradă... 
de ce oare? Ar dura prea mult pînă l-ar găsi pe Jim sau pînă ar 
verifica la poliţie. Trebuie să-şi amintească. Poate că două vieţi 
depindeau acum de ea. Jim spusese ceva despre o maşină 
veche pe o stradă liniştită. Nu, cartierul purta numele unei 
familii care totdeauna locuise pe o stradă liniştită... 


-Vanderbilt Avenue! strigă. Asta este! Soţul meu mi-a spus că 
maşina era parcată pe strada Vanderbilt, în faţa unui hotel... 
hotelul... Biltmore. Da, Biltmore. 

Hugh telefonă imediat la sediul F.B.l.-ului şi mitralie rapid 
cîteva ordine, apoi se întoarse spre ei. ° 

-Un agent se îndreaptă spre Biltmore cu o fotografie veche a 
lui Taggert. Să sperăm că nu s-a schimbat prea mult şi că vom 
afla ceva. 

Trecură cîteva minute interminabile în care Steve nu încetă 
să se roage, cu pumnii strînşi şi cu tot sufletul alături de agentul 
de la Biltmore. în sfîrşit, telefonul sună şi Hugh se repezi la 
receptor. Ascultă un moment, apoi izbucni: 

- Sfinte Isuse! lau elicopterul. 

A IV,-N zi 

închise şi 1 se adresa lui Steve: 

-Portarul 1-a identificat fără umbră de îndoială pe individul 
din fotografie cu un oarecare A. R. Renard care a sosit în hotel 
duminică seară. A părăsit hotelul azi dimineaţă. 

-Renard! Asta înseamnă vulpe în franceză, strigă Glenda. 

- Exact. 

Steve se prinse cu mîinile de marginea mesei pînă i se albiră 
încheieturile degetelor. 

-Era...? 

- Era singur. Dar portarul îşi aminteşte că obişnuia să intre şi 
să iasă din hotel la cele mai ciudate ore. Uneori lipsea doar 
cîteva minute, ceea ce ar putea însemna că îi ţine pe Neil şi 
Sharon undeva în centru. Aminteşte-ţi ca Jim Owens a- 
identificat zgomot de trenuri pe caseta aceea. 

- Nu mai e timp, nu mai e timp. La ce bun că ştim acum? 

- lau elicopterul pînă la Pan Am. Dacă ajung la timp şi-l 
prind pe Taggert, îl fac eu să vorbească. Dacă nu, ne continuăm 
cercetările în zona hotelului Biltmore. Vii cu mine? 

Rămasă singură cu Roger, Glenda privi ceasul de pe perete. 

-Este ora 10 şi jumătate, murmură fără nici o intonaţie. 


CAPITOLUL XLVI 

în refectoriul bisericii Sfinta Monica, părintele Kennedy 
asculta ultimele ştiri. Oftă amintindu-şi figura disperată a lui 
Steve Peterson, seara trecută, cînd venise să ia pachetul acela. 
Acum înţelegea de ce era atît de supărat. Mai era oare posibil ca 


băiatul lui şi tînăra aceea să fie găsiţi la timp? Oare chiar va 
avea loc o explozie? O bombă?! Cîţi alţii vor fi ucişi? 

Cînd sună telefonul, preotul ridică receptorul cu un gest 
obosit. 

-Părinte Kennedy... Mulţumirile mele pentru că ai trimis 
aseară pachetul atît de prompt. Aici e Foxy. 

-Ce... 

-Nu pune întrebări! Sună-1 încă o dată pe Steve Peterson din 
partea mea - îi mai dau o sugestie. Spune-i că bomba va 
exploda într-un mare centru de trafic în New York City. Poate să 
sape acolo. 


CAPITOLUL XLVII 

Foxy traversa încet aria de aşteptare a porţii 9 spre coridorul 
ce ducea la avion. într-o mînă avea biletul de călătorie, iar în 
cealaltă ţinea strîns valiza cea veche plină cu bani. Un 
presentiment din ce în ce mai viu, ca un semnal de alarmă, urca 
de undeva din subconştientul lui, alertîndu-i toate simţurile. 
Ochii măturau fără încetare zona în căutarea sursei de pericol, 
dar totul părea normal. Ceilalţi pasageri, preocupaţi doar să 
ajungă la avion, nu-i acordau nici o atenţie. încercă să-şi 
domolească bătăile inimii, cînd deodată, auzi zgomotul unor 
paşi alergînd. Asta era. Poliţia! 

Aruncă tichetul şi făcu o săritură peste gărduleţul ce 
despărţea coridorul de aria de îmbarcare, văzînd din zbor doi 
bărbaţi ce se apropiau în fugă. 

Privi cu disperare în jur şi observă o uşă - probabil o ieşire în 
caz de pericol - cam la 15 picioare distanţă. Cu siguranţă dă 
spre pista de decolare, îşi spuse, şi începu să alerge către ea. 

Valiza... nu putea fugi cu ea! Ezită o fracțiune de secundă, 
apoi o aruncă în spate. Cu coada ochiului o văzu alunecînd pe 
pardoseala de beton, oprindu-se în zid cu o izbitură care o făcu 
să se deschidă, şi mii de bancnote întunecară coridorul. 

- Stai sau trag! urlă o voce în spatele lui. 

Fără a se opri, smuci uşa de urgenţă şi ieşi pe pistă, lăsînd-o 
să se trintească în urma lui. 

Fugi spre avion şi remarcă lîngă aripa stingă un mic 
electromobil de marfă cu motorul în funcţiune. Văzu şoferul 
pregătindu-se să urce la volan, şi-l atacă pe la spate, pocnindu- 
1 violent în ceafa. Omul căzu cu un icnet slab şi Foxy îi luă locul. 


Apăsă acceleratorul şi începu să facă zig-zaguri în jurul 
avionului. Nu vor îndrăzni să tragă de teamă să nu lovească 
aeronava, însă în cîteva secunde vor fi pe urmele lui, într-o 
maşină. Era riscant să renunţe la electromobil, dar şi mai riscant 
să rămînă în el. Vor bloca probabil pistele şi-1 vor prinde pînă la 
urmă. 

Mintea îi lucra cu repeziciunea şi exactitatea unui computer. 
Ei alergau după un om într-un electromobil de marfă; nu le va da 
prin minte să-1 caute în aerogară. Trebuia să ajungă acolo. 

Lîhgă un hambar văzu un electromobil identic şi se îndreptă 
spre el cu toată viteza. Nu era nimeni în jurul lui, iar pe 
banchetă zări o carte deschisă. O cercetă atent: ceva despre 
modul de alimentare cu combustibil. în stînga lui se deschise o 
uşă pe care scria "Numai pentru personalul aeroportului". Foxy 
cobori repede din electromobil şi se îndreptă spre ea cu ochii 
aţintiţi în carte. O tînără în uniformă îi veni în întîmpinare, dar 
văzînd cărţulia se trase într-o parte şi-l lăsă să intre. 

Parcurse calm, cu paşi siguri, coridorul strimt mărginit de 
birourile administraţiei şi, o clipă mai tirziu, intră în sala de 
aşteptare. Un grup de bărbaţi în uniforma poliţiei aeroportului 
trecu în fugă pe lîngă el. Fără a le acorda nici o atenţie, traversă 
aerogara, ajunse la poartă şi făcu semn unui taxi. 

- încotro? întrebă şoferul - un tinerel de cel mult 20 de 
ani. 

-Grand Central Station. 

îi întinse o bancnotă de 20 de dolari - ultimii bani pe care îi 
mai avea. 

- Cît de repede poţi ajunge? Zborul meu a fost anulat şi 
vreau să prind un tren înainte de 11 şi jumătate. 

-S-a făcut. Drumurile sînt ceva mai curate acum şi şoseaua 
nu e prea aglortierală. Ţineţi-vă bine. 

Se lăsă pe spate în timp ce maşina prindea viteză şi încercă 
să se relaxeze. 

Acum ştiau cine e. Dacă le dădea prin minte să caute dosarul 
lui şi aflau că lucrase la Oysted Bar? Dacă îşi aminteau de 
cameră şi căutau în ea? Bomba era ataşată de ceas şi nu 
exploda pînă la 11 şi jumătate. Vor avea timp să-i scoată de 
acolo pe Sharon şi Neil şi s-o dezamorseze. Ba nu, probabil că ar 
fi explodat la orice atingere, era foarte sensibilă. 


Nu trebuia să fi dat ultimul telefon. Era vina lui Sharon. Mai 
bine o omora ieri. îşi aminti senzaţia de voluptate pe care i-o 
dăduseră mîinile strînse pe gitul ei, pulsaţia sîngelui sub degete. 
Pe celelalte nu le atinsese cu mîinile, nu le simţise, răsucise doar 
eşarfa sau cordonul. Dar ea! Palmele îi ardeau de dorinţa de a 
stringe iar gitul acela. Din cauza ei ratase totul. îl trişase, se 
prefăcuse îndrăgostită de el... Chiar şi la televizor îi 
privise ca şi cum îl dorea, ca şi cum voia ca el să vină să o ia cu 
el! Dar ieri îl îmbrăţişase şi încercase să-i fure arma. Era rea. 
Cea mai rea dintre toate. Toate femeile acelea de la casa de 
copii... supraveghetoarele din casele de corecție... toate 
respingîndu-1... pălmuindu-l cînd încerca să le sărute... 
"Astimpăra-te! Lasă-mă în pace!" 

Nu trebuia s-o fi luat pe Sharon în cameră. Dacă lua doar 
băiatul, nu s-ar fi întîmplat nimic. Ea 1-a făcut s-o ia şi acum 
pierduse banii şi ei aflaseră cine e şi va fi nevoit să se ascundă. 
Dar mai înainte o va ucide. Probabil că începuseră să evacueze 
gările şi aeroporturile, dar ideea cu camera nu le venea lor atit 
de repede. 

Bomba era o moarte prea uşoară pentru Sharon, prea rapidă. 
Trebuie să-l vadă venind spre ea, aplecîndu-se peste ea, să 
simtă mîinile lui în jurul gitului, să simtă cum string, mai tare şi 
mai tare... lar el o să se uite la ea să o vadă cum moare. O să-i 
spună pe-ndelete tot ce-o să-i facă şi cum o s-o omoare, şi o să 
asculte cum plînge şi-l imploră să o cruţe, şi-apoi o să strîngă, 
cu ambele miini, cu fiecare deget, o să simtă cum moare... cum 
se chinuie... 

închise ochii şi încercă să înghită saliva abundentă care-i 
umpluse gura. Avea nevoie doar de 4-5 minute ca să rezolve 
totul. Dacă ajungea în cameră la 11 şi 27 îi rămînea suficient 
timp să fugă apoi prin tunelul de sub Park Avenue. 

Chiar dacă nu mai avea casetofonul cu el, o va ţine minte pe 
Sharon, gemetele şi ţipetele ei. Trebuia să ţină minte. De-acum 
încolo o să adoarmă serile amintindu-şi ce sunete scosese 
Sharon în clipa morţii ei. lar copilul - n-avea decit să-l lase 
acolo. Bomba va avea grijă de el, şi 
de scîrbele de poliţai, şi de toţi nenorociţii care îi stăteau în 
drum. Nici nu vor apuca să afle ce se întîmplă cu ei. 

Puştiul se ţinea de cuvînt, se descurca bine; era abia 11 fără 
10 şi se apropiau deja de centru. Peste încă 10 sau 15 minute 


vor ajunge pe Strada 42. îi rămînea destul timp. Destul pentru 
Sharon. 

Se pregătea să plonjeze din nou în visurile lui, cînd o frînă 
bruscă îl readuse la realitate. 

- Ce s-a întîmplat? 

- Un camion rămas în pană - se pare că a pierdut şi ceva din 
încărcătură. A blocat ambele sensuri, dar cred că nu durează 
mult. Fiți fără grijă, ajungem la timp pentru trenul 
dumneavoastră. 

Simţea că turbează de nerăbdare, dar trebuia să aştepte. 
Miîinile îi ardeau acum de parcă ar fi avut jăratec în palme. O 
clipă se gîndi să coboare şi să facă restul drumului pe jos, dar se 
stăpiîni. 

Abia la 11 şi 17 reuşiră să plece şi puştiul apăsă la maxim 
pedala de acceleraţie. Spre Strada 40 însă, trebui să reducă 
viteza. 

- E ceva îngrămădeală pe-aici, mai bine o tai puţin spre vest. 

Hotărit lucru, avea ghinion. Pe Third Avenue o masă 
compactă de maşini blocase intersecţia. 

-Regret, domnule, dar se pare că au închis cîteva străzi. Cred 
că e ceva în neregulă, probabil iarăşi un atentat sau o bombă pe 
undeva. 

Foxy îi aruncă în poală bancnota de 20 de dolari şi cobori. 
începuseră să evacueze gara, asta trebuia să fie. Porni repede şi 
cînd ajunse pe Strada 42 îi văzu. Poliţai. Poliţai peste tot. Strada 
blocată. Lumea vorbea despre o bombă în Grand Central. îi 
găsiseră oare? îşi făcu loc cu 
coatele, cu umerii, împinse în dreapta şi-n stînga şi reuşi să 
înainteze. 

- Hei, domnule, înapoi! Nu e voie mai departe! 

Un tinerel în uniformă îl apucă de umăr cînd încercă să 
traverseze Third Avenue. 

- Ce s-a întîmplat? 

-Sperăm că nimic, domnule. Dar s-a primit un telefon care 
ameninţa cu explozia unei bombe. Noi luăm măsuri de 
prevedere, pentru orice eventualitate. 

Un telefon care ameninţa... Telefonul lui! Asta înseamnă că 
nu au găsit bomba. Perfect. Palmele i se umeziseră şi simţea 
furnicături înnebunitoare în degete, ca atunci cînd pleca după o 


fată şi nimic nu-l mai putea opri. Vocea îi era calmă şi expresia 
preocupată cînd vorbi: 

-Sînt chirurg. Fac parte din echipa medicală de urgenţă şi 
trebuie să ajung acolo. 

- Oh, îmi pare rău, domnule doctor. Puteţi merge, nu vă mai 
rețin. 

O rupse la fugă pe Strada 42, avînd grijă să nu se depărteze 
de zidul clădirilor-următorul poliţai s-ar putea să fie mai deştept 
şi să-i ceară actele. 

Străbătu cu greu mulţimea înspăimîntată şi exact la 11 şi 26 
ajunse la intrarea principală în Grand Central. Uşile erau larg 
deschise pentru a grăbi evacuarea. Zări un paznic în vîrstă la 
intrarea strimtă din partea stingă şi îşi făcu socoteala că poate 
trece de el, dar o mînă destul de tare îl prinse de braţ. 

- Hei, nu ai ce căuta înăuntru. 

- Sînt mecanic de linie. Au trimis după mine. 

-Regret, ai ajuns prea tirziu. 

- Au trimis după mine! - repetă cu un ton mai ridicat. 

Bătrânul înălţă din umeri şi-i dădu drumul. 

- Atunci descurcă-te cum poţi. 

Pe standurile pustii zăceau stive ziarele de dimineaţă. Titlurile 
mari, cu litere groase, îi săriră în ochi: "Răpire". Era vorba 
despre el, despre ceea ce făcuse... planul lui... vulpea! 

O mulţime de indivizi cu căşti de protecţie căutau pe sub 
scaune, îndărătul standurilor, în cabinele telefonice. Probabil 
erau peste.tot, sute în toată staţia. Dar asta nu avea nici o 
importanţă. El era mai deştept decit ei toţi. Decit ei toţi la un 
loc. 

Un grup mic de bărbaţi discuta lîngă biroul de informaţii. Cel 
mai înalt, un tip lat în umeri, cu părul de culoarea nisipului, cu 
mîinile adînc virite în buzunare, clătina din cap. Steve Peterson! 
Era Steve Peterson!!! 

Inghiţindu-şi un hohot imens de ris, alergă la parter şi cobori 
scara spre subsol. Un singur minut îi mai trebuia. Degetele îi 
tremurau şi-l ardeau şi începu să le încleşteze şi să le 
descleşteze cu mişcări spasmodice în timp ce dispărea sub 
platforma 112, spre camera de dedesubt. 


CAPITOLUL XLVIII 


Vestea despre telefonul lui Foxy o primiră în elicopter, 
deasupra podului Triborough. 

-Mare centru de trafic... New York City? Dumnezeule, asta 
înseamnă ambele aeroporturi şi cele două gări — Penn şi Grand 
Central! Aţi început evacuarea lor? 

Steve asculta cu umerii aplecaţi înainte, cu pumnii încleştaţi 
şi dinţii strînşi. "Aeroportul Kennedy! Aeroportul La Guardia! 
Autogara Port Authority - mare cît un cartier! Doamne, nu mai e 
nici o speranţă... fie ca o vulpe să-şi clădească vizuina în casa 
ta..." 

Hugh închise telefonul şi se răsti la pilot; 

- Nu poţi face chestia asta să zboare mai repede? 

- Vîntul este foarte puternic. încerc să cobor puţin, poate 
prind o zonă mai liniştită. 

-Vînt puternic, exact ce ne trebuie în caz de incendiu după 
explozie! bombăni Hugh. 

- Da... cu Neil şi Sharon pe undeva prin apropiere! 

Steve încercă să-şi stăpînească tremurul din voce şi întrebă: 

- De unde începeţi să căutaţi? 

- încercăm la noroc. Ne concentrăm în principal pe Grand 
Central, cred că acolo avem cele mai multe şanse. Aminteşte-ţi 
că Arty a stat la Biltmore şi a lăsat maşina pe Vanderbilt Avenue; 
cunoaşte gara ca pe propriile buzunare - a lucrat acolo cîţiva 
ani. Şi Jim Owens este de părere că zgomotul de tren de pe 
casetă e mai puternic decît ar fi într-o staţie de metrou. 

- Si Ron Thompson? 

- Dacă nu punem mîna pe Foxy şi nu-i smulgem o 
mărturisire completă, s-a zis cu Ronald Thompson. 

La 11 şi 15 elicopterul ateriza pe acoperişul clădirii Pan Am. 
Un agent tînăr le veni în întîmpinare şi, cu faţa galbenă de 
ciudă, printre dinţi, le spuse în cîteva cuvinte că-l scăpaseră pe 
Foxy. 

- Scăpat? Ce vrei să spui? Cum drăcia dracului v-a scăpat? 
Sînteți siguri că era Foxy? 

-Siguri. A aruncat biletul de avion şi valiza cu banii. II căutam 
în continuare, dar s-a început evacuarea aeroportului şi... e o 
nebunie acolo. 

-Valiza cu bani nu ne poate spune unde a ascuns bomba şi 
nu-l ajută pe Thompson. Trebuie să punem mîna pe Foxy şi să-l 
facem să vorbească. 


Steve rămase locului, auzind cuvintele fără a putea crede. 
Foxy scăpat. "Steve, am greşit, iartă-mă... Mami n-ar fi vrut ca 
eu să fiu aici..." Oare această casetă bizară să fie ultimul lui 
contact cu ei? 

Caseta. Vocea Ninei... 

Trase de braţul lui Hugh. 

-Caseta pe care mi-a trimis-o... El a adăugat cuvintele Ninei 
acolo. Ai spus că şi-a luat toate lucrurile din garaj, asta 
înseamnă că avea bagaje cu el. Poate o valiză... o geantă de 
voiaj... Poale mai are şi alte casete cu vocea Ninei... ceva care 
să ne spună unde sînt Neil şi Sharon. 

Hugh se întoarse către celălalt agent. 

- Ce ştii despre bagajul lui? 

-Cred că avea ceva. Sint două tichete de bagaj prinse de 
biletul de călătorie pe care 1-a aruncat. Dar avionul a decolat de 
15 minute. Abia la Phoenix putem afla ceva. 

-Atunci va fi prea tîrziu, urlă Hugh, prea tîrziu! Aduceţi naibii 
avionul ăla înapoi; vorbeşte cu turnul de control să-i asigure o 
pistă. Fiecare hamal din La Guardia să caute bagajul ăla şi ai 
grijă să nu vă stea în cale nici un idiot! Unde găsesc un telefon? 

- înăuntru. 

Intră ca o vijelie într-unui din birouri, formă numărul închisorii 
si vorbi cu gardianul sef. 

Ir 1 

- încercăm în continuare să aducem o dovadă pentru 
nevinovăția lui Thompson. Vreau să-mi asiguri un fir liber pînă în 
ultima secundă. 

Sună apoi la biroul Guvernatorului şi nimeri peste secretara 
acestuia. 

- Ai grijă ca Guvernatorul să fie de găsit în orice moment şi 
vezi să ai un fir liber cu La Guardia şi un altul cu închisoarea. 
Altfel s-ar putea ca un cap sec de acolo să intre în istorie pentru 
că a prăjit un copil nevinovat. 

închise şi-l trase pe Steve de mînecă. 

- Haide! 

Holul clădirii Pan Am gemea de lumea care se revărsa din 
sălile de aşteptare. O bombă... o bombă... Cuvintul era pe toate 
buzele, răsuna din toate direcţiile. Cum puteau şti unde să 
caute, cum puteau găsi ceva? 


19 minute-iîşi zise Steve cînd intrară în Grand Central. 19 
minute. Chiar ieri se oprise aici, stătuse la o masă la Oysted Bar 
aşteptindu-şi trenul. Sharon şi Neil... au fost oare aici tot timpul, 
prizonieri pe undeva, aproape de el? 

In megafoane” o voce anunţa neîntrerupt: "Părăsiţi clădirea 
imediat. îndreptaţi-vă către cea mai apropiată ieşire. Nu intraţi 
în panică. Nu blocaţi ieşirile. Părăsiţi aria... Părăsiţi aria..." 

Biroul de informaţii de la etajul sălii de aşteptare, cu 
beculeţele roşii ce clipeau amenințătoare, era acum cartierul 
general al investigaţiilor. 

-Ne concentrăm mai întîi asupra spaţiului dintre podeaua 
acestui etaj şi tavanul parterului, le spuse unul din agenţi. Este 
aceesibil din orice punct al platformei şi ar fi potrivit pentru o 
ascunzătoare. Am făcut o verificare rapidă a persoanelor şi a 
casetelor de bagaje, însă, chiar dacă reuşim să găsim bomba, 
este prea riscant să încercăm o dezamorsare. Am adus aici toate 
apărătorile blindate de care dispunem şi le-am distribuit tuturor 
echipelor de căutare. Ne bazăm pe faptul că una singură poate 
reţine în proporţie de 90% efectele exploziei. 

Steve asculta discuţia celor doi, dar ochii lui alergau 
neîncetat de la un capăt la altul al sălii. Vocea de la megafon 
tăcuse acum, şi peste întreaga staţie domnea o tăcere grea, 
apăsătoare. Privirile îi erau atrase ca de un magnet de orologiul 
imens aflat deasupra biroului de informaţii: 11 şi 12... 11 şi 17... 
11 şi 25. Ar fi vrut să alerge, să caute el însuşi în fiecare cameră, 
în fiecare hol, pe fiecare peron... Ar fi vrut să strige peste tot 
numele 
lor: Sharon... Neil... 

Trebuia să facă ceva, să-i caute şi el, nu să stea înţepenit aici. 
Ochii îi căzură pe un individ înalt şi slăbănog care, venind 
dinspte Strada 42, alergă de-a latul sălii şi dispăru pe scara ce 
ducea la subsol. Silueta i se părea vag cunoscută... poate era 
unul dintre agenţi... Dar ce mai putea face el acum? 

Megafonul îşi reîncepu litania: "Părăsiţi imediat sala. Repet. 
Părăsiţi imediat sala." 

- Nu! Steve apucă braţul lui Hugh, trăgîndu-i înapoi. 

Nu! 

- Domnule Peterson, nu mai are nici un rost. Dacă bomba 
aceea explodează, putem fi ucişi cu toţii. Chiar dacă Sharon şi 
Neil sînt aici, noi nu-i mai putem ajuta. 


- Eunu plec. 

Hugh îl prinse de cot,* iar un alt agent îi luă celălalt braţ. 
-Domnule Peterson, fii rezonabil! Nu mai poţi face nimic... 
Steve se smulse din mîinile lor. 

- Lasă-mă-n pace, dracu' sâ te ia! Lasă-mă-n pace! 


CAPITOLUL XXXIX 

Nu pot, nu pot, nu pot. Fără a-şi putea desprinde ochii de pe 
limbile ceasului, Sharon încerca cu disperare să frece capătul 
rupt al minerului de frînghia ce-i lega încheieturile. Era îngrozitor 
de greu să ţii minerul într-un pumn şi să apeşi cu toată puterea 
pe el. De nenumărate ori metalul ratase frînghia şi tăiase adînc 
mîna ei. Nu simţea nici o durere, doar sîngele năclăind-o, dar 
dacă nimerea o arteră? Umedă, lipicioasă, sfoara era şi mai 
rezistentă. Se chinuia deja de o oră... Ceasul arăta 11 fără 25... 
11 fără 20... iară 10... fără 5... şi 5... 

Freca fără încetare, udă leoarcă de transpiraţie, minjită de 
sînge, cu lacrimile pe obraz, simțind cum ochii lui Neil o priveau 
fascinaţi. Roagă-te, Neil... 

La 11 şi 10 sfoara începu să cedeze. Cu o ultimă rezervă de 
energie, Sharon trase miinile în lături: era liberă. Ridică braţele, 
le scutură, le frecă, încercînd să pună sîngele în mişcare. 

15 minute. Sprijinindu-se într-un cot, se zbătu să se ridice în 
capul oaselor. Picioarele legate îi atimau peste marginea patului 
şi, mişcîndu-le, durerea din gleznă urcă în stomac, răsucindu-se 
acolo, întunecîndu-i privirile. 

14 minute. 

Degetele amorţite nu puteau să dezlege nodul căluşului - era 
mult prea strîns. Trase, smuci, rănindu-şi gura şi reuşi să-l 
coboare peste bărbie. Inspiră adînc de citeva ori şi mintea i se 
limpezi. 

13 minute. 

Nu putea să meargă. Chiar dacă s-ar tîrî pînă la bombă, ar 
putea să o lovească din greşeală sau ar putea să o declanşeze 
numai printr-o simplă atingere. îşi amintea grija infinită cu care 
umblase Foxy cu firele acelea. 

Pentru ea nu mai era nici o speranţă. Măcar să-l elibereze pe 
Neil şi atunci el ar fugi... ar anunţa oamenii. 

Trase de căluşul lui. 

- Sharon... 


Ştiu. încerc să te dezleg. S-ar putea să te doară. 

- Bine, Sharon. 

Rămase cu mîinile în aer. Un zgomot. Ceva se izbise de uşă. 
Oare se întorcea?! Oare se răzgindise? îl strînse pe Neil în braţe, 
holbîndu-se amîndoi îngroziţi la uşa ce începu să se deschidă: 
După o clipă, cineva răsuci comutatorul electric. >t 

In lumina slabă, prăfoasă, văzură înaintînd către ei o arătare 
fantomatică, o bătrînă cu b dîră de sînge scurgîndu-i-se din 
gură, cu ochii goi, cu mîinile întinse ca două gheare mari. 

Neil se strînse lîngă Sharon, îşi înfundă capul la pieptul ei şi 
urlă de groază cînd femeia se aplecă înainte şi se prăbuşi pe pat 
ea un sac gol. Arăta cu o mîna spre spate, încerca să spună 
ceva... 

-... cuţit... în spate... ajutor... doare... te rog... vreau să mor 
aici. 

Capul femeii îi căzu pe genunchi şi Sharon văzu miînerul 
cuţitului înfipt între omoplaţi. Putea să taie cu el sforile lui Neil... 
Stăpînindu-şi un fior de groază, apucă minerul cu ambele miini 
şi trase. Un şuvoi gros de sînge o împroşcă, atingîndu-i faţa, şi 
femeia se prăbuşi pe ciment. 

într-o clipă tăie sforile ce legau miinile şi picioarele copilului. 

-Neil... fugi... ieşi de-aici... spune tuturor că va fi o explozie... 
repede... coboară scăriţa... apoi e o rampă mare... fugi... urcă 
platforma... o să vezi oameni acolo... tati o să vină după tine... 
repede... pleacă de aici... 

- Sharon... şi tu? 

-Neil... du-te. Du-te! 

Băiatul alunecă din pat şi încercă să meargă, dar picioarele 
nu-l ajutau; se împiedică, dar nu căzu. 

-Picioarele mele... 

-Fugi, Neil! Fugi! 

Aruncîndu-i o ultimă privire disperată, se supuse. leşi în fugă 
din cameră, pe coridor, jos pe scăriţă. Sharon spusese "coboară 
scăriţa". Era linişte, prea linişte, îi era frică. Bomba..."poate dacă 
găsea pe cineva, să o ajute pe Sharon. Trebuia să găsească pe 
cineva să o ajute pe Sharon. 

Era la picioarele scăriţei. Pe unde s-o ia? Sharon spusese "o 
rampă". Asta trebuie să fie - aveau una şi la şcoală. Alergă de-a 
lungul ei. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar trebuia să fugă, să 
găsească pe cineva. Ajunse sus. Era o gară, vedea şine peste 


tot. Sharon spusese "urcă pe platformă". Alergă spre capătul ei 
şi auzi o voce -ca atunci cînd directorul vorbea la microfon. 
Vocea zicea să iasă toţi afară. Unde era omul care vorbea? Acum 
se auzeau paşi coborînd către el. Venea cineva, cineva care o s- 
o ajute pe Sharon. Se simţea uşurat, atît de uşurat încît încercă 
să strige, dar nu reuşi. Nu mai putea fugi, nu mai avea suflu. Se 
lăsă în genunchi şi începu să urce de-a buşilea. Trebuia să-i 
spună celui care cobora despre Sharon. 

Ridică ochii spre salvarea aşteptată şi văzu venind spre el 
faţa care îi hăituia visele. 

Foxy îl zări pe Neil. Ochii îi sticliră. Gura i se strimbă. întinse 
mîinile. Neil sări într-o parte şi izbi cu piciorul. Omul icni, alunecă 
şi se rostogoli pe ultimele trei trepte. Ferindu-se de braţele ce se 
întindeau să-1 prindă, Neil urcă treptele două cite două, împins 
de o putere nouă-puterea groazei. Ajunse într-o sală mare, 
goală; nu era nimeni nici aici. Altă scară. Poate sus erau oameni, 
care să-l ajute. Omul acela se ducea acum la Sharon. Se ducea 
la Sharon! 

Tati, încercă să strige, Tati! Giîfiind, icnind, fără suflare, urcă 
ultimele trepte. Erau o mulţime de poliţişti acolo, dar toţi fugeau 
parcă de el. Ciîţiva, într-un colţ, împingeau un alt bărbat. îl 
împingeau pe tati! 

-Tati! - urlă Neil. Tatiii! 

La capătul puterilor, porni să traverseze sala cea mare. 

Steve îl auzi, se întoarse, alergă, îl prinse în braţe... 

- Tati, hohoti Neil, omul acela rău o omoară acum pe Sharon... 
la fel cum a omorit-o pe mami! 


CAPITOLUL LII 

Roşie refuza cu hotărire să iasă afară. Lally era jos, în Sing- 
Sing, şi ea n-o putea lăsa acolo. Dar poliţiştii mişunau peste tot. 
La biroul de informaţii, într-un grup, îl zări pe Hugh Taylor - tipul 
acela drăguţ de la FBI care vorbea cu ea de cite ori venea prin 
Grand Central. 

Alergă la el şi-l trase de barţ. 

- Domnule Taylor, Lally... 

Privi la ea încruntat şi se răsti: 

-Du-te de-aici, Lally! 


Vocea de la megafon începu să vorbească: "Toată lumea 
afară... Toată lumea afară..." 

-Domnule Taylor, insistă, dar Hugh n-o luă în seamă. Ajutat 
de un alt agent, se lupta cu un bărbat înalt care nici el nu voia 
să plece. 

-Tati! Tati! 

Roşie se întoarse uimită. Oare avea halucinaţii? Nu, un 
băieţel - cine ştie de unde apăruse - se împleticea traversînd 
holul imens. Tipul înalt care ţipase la domnul Taylor o împinse şi 
alergă spre copil. 

Cu gura căscată, Roşie îl auzi pe băieţel spunînd ceva despre 
un om rău şi se apropie repede. Poate era individul pe care îl 
pîndise împreună cu Lally. Copilul plîngea cu lacrimi mari. 

-Tati, ajut-o pe Sharon! E rănită şi legată, şi mai este acolo şi 
o bătrînă bolnavă... 

- Unde, Neil, unde? - implora Steve. 

-O bătrînică bolnavă! ţipă şi Roşie. Asta e Lally! E în camera 
ei! Ştiţi, domnule Taylor, în Sing-Sing... vechea spălătorie... 

- Să mergem! 

Roşie nu ştia dacă ordinul lui Hugh o privea şi pe ea, şi stătu 
în cumpănă. 

Steve i-1 încredinţă pe Neil unui poliţist de alături: 

-Scoate-mi copilul de aici! strigă şi o luă la fugă după Hugh, 
urmat de doi zdrahoni ce cărau o folie metalică groasă. 

Roşie stătea încă pe gînduri, cînd un braţ o prinse de talie şi o 
trase fără menajamente spre ieşire. 

-Dumnezeule, hai să ieşim de-aici! Bomba aia poate exploda 
în orice moment de-acum încolo! 


CAPITOLUL LII 

Sharon auzea paşii lui Neil îndepărtîndu-se în fuga. "Te rog, 
Doamne, ajută-l! Ajută-l să scape!" 

Gemetele femeii, ritmice, adînci, cutremurătoare, conteniră 
cîteva momente, apoi reîncepură - de data aceasta mult mai 
slab, abia auzit, şi Sharon îşi aminti ca spusese "vreau să mor 
aici". întinse mîna şi mingne uşor părul cărunt, fruntea zbircită. 
Era umedă şi rece. Trupul chircit se crispă într-un spasm violent 
şi gemetele 
încetară. Murise. 


Sharon ştia că va muri şi ea. Faţa lui Steve”n aparu în minte, 
reală, cu fiecare trăsătură bine conturată. 

- Steve, te iubesc! 

Doar ecoul îi răspunse. Dorinţa, nevoia de â-1 vedea, de a-l 
simţi, crescu în ea imperioasă, fizică, acută, cu o violentă ce 
acoperea durerea din piciorul rănit.. 

închise ochii. "lartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi 
iertăm greşiţilor noştri... în Miinile Tale îmi încredinţez sufletul..." 

Un zgomot uşor o făcu să ridice pleoapele. Foxy stătea în 
cadrul uşii. Gura îi era deschisă într-un rînjet ce-i despica faţa în 
două. Miinile, cu degetele răşchirate, porniră spre ea. 
CAPITOLUL LII 

Hugh ajunse la capătul platformei şi cobori în fugă rampa. 
Steve alerga în urma lui, iar în spate, oamenii cu folia metalică 
se luptau să ţină pasul. 

Erau la mijlocul rampei cînd izbucniră ţipetele: 

-Nu... nu... nu... Steve... ajutor.. Steve... 

Zilele în care cîştiga concursurile de cros erau undeva în 
urmă cu 20 de ani, dar, cu nebănuita explozie de energie pe 
care ţi-o dă disperarea, Steve ţişni înainte, înnebunit de nevoia 
de a ajunge la Sharon, trecu într-o clipă de Hugh, lăsîndu-1 în 
urmă. 

- Steeeevvveee... 

Ţipătul curmat brusc se transformă într-un  bolborosit 
agonizant. 

Scări. La capătul lor o uşă deschisă. Se năpusti înăuntru şi, 
instantaneu, creierul lui Steve înregistră scena de coşmar: 
bătrîna întinsă pe ciment, Sharon răsturnată pe pat într-o poziţie 
imposibilă, cu picioarele legate, cu părul împrăştiat în jurul 
capului, încercînd din răsputeri să împingă cu ambele braţe o 
siluetă masivă ce-i stringea gitul cu degete de fier. 

Steve se aruncă asupra individului, îi prinse capul în arcul 
braţului şi trase spre spate cu toată puterea. Fără a da drumul 
gitului, Foxy se smuci înainte şi căzură amîndoi peste Sharon. 
Sub greutatea lor patul şubred se rupse şi se rostogoliră 
încleştaţi pe podea. Steve încercă să se redreseze, călca peste 
Lally şi prada îi scăpă din miini. în acelaşi moment, Hugh năvăli 
în cameră, încolţit, Foxy se trase înapoi pe lîngă zid, lovindu-se 
de uşa de la baie. Sări înăuntru, trînti uşa şi trase ivărul care 
căzu cu un zgomot sec. 


- leşi de-acolo, idiotule! zbieră Hugh. 

Ajunseră şi Qei doi cu folia metalică şi o aşezară cu grijă în 
jurul valizei negre. 

Steve se întoarse spre Sharon. Zăcea cu ochii închişi şi cînd o 
ridică în braţe, capul îi atîrna pe spate. Dungi roşietice, urite, îi 
apăruseră pe git, iar respiraţia îi era mai degrabă un hiîriit oribil. 
Dar trăia, Sfinte Dumnezeule, trăia! 

Strîngînd-o lîngă el, Steve se întoarse spre uşă şi ochii îi 
căzură pe fotografiile de pe perete, pe fotografia Ninei. După o 
clipă îşi cobori privirile spre Sharon, lipind-o şi mai mult de 
pieptul lui. 

Hugh se aplecă deasupra lui Lally. 

-Pentru ea nu mai e nimic de făcut, zise şi privi spre ceas. 
Minutarul se apropia de şase. 

-Afară!-răcni. leşiţi afară! 

Se năpustiră cu toţii pe scăriţă. 

-Tunelul... intraţi în tunel! 

Alergară disperaţi pe lingă generator, peste şine, în 
întunecimea tunelului... 

Foxy auzi paşii depărtindu-se. Plecaseră. Plecaseră! Trase 
ivărul şi deschise încet uşa. Văzu folia metalică în jurul valizei şi 
începu să ridă - un ris fără nimic omenesc în el, sacadat, 
macabru. 

Era prea tîrziu pentru el. Dar şi pentru ei era prea tirziu. în 
cele din urmă, vulpea cîştiga totdeauna. 

întinse mîinile şi apucă folia metalică încercînd să o ridice de 
pe valiză. Un flash orbitor, un bubuit apocaliptic îl proiectară în 
eternitate. 


CAPITOLUL LIII 

11 şi 42 a.m. 

Bob Kurner se năpusti în biserica Sfîntul Bernard, se repezi la 
trupul îngenunchiat şi îşi zvîrli braţele în jurul lui. 

- S-a sfîrşit? 

Ochii lui Kate Thompson erau uscați. 

- Dacă s-a sfirşit? Mamă, vino şi ia-ţi fiul acasă! Avem 
dovada absolută că altcineva a comis crima - au găsit o bandă 
înregistrată de ucigaş chiar în timpul comiterii crimei. 
Guvernatorul a dat dispoziţie ca Ron să fie scos din închisoare 
imediat. 


Kate Thompson, mama lui Ronald Thompson, statornic 
încrezătoare în mila şi bunătatea Dumnezeului ei, leşină. 

Roger Perry închise telefonul şi se întoarse spre Glenda. 

- Au ajuns la timp. 

-Sharon... Neil... amîndoi în siguranţă? 

- Da, şi Ronald Thompson poale pleca acasă. 

-Multumesc lui Dumnezeu! 

Glenda îşi duse mîna la piept, dar văzînd expresia din ochii 
soţului ei, zimbi şi zise: 

-Roger, sînt bine. la de-aici blestematele astea de 
pilule şi dă-mi mai bine un aperitiv aşa cum ştii tu! 

Hugh mîngiia uşor umerii zguduiţi de suspine ai lui Roşie. 

-Lally şi-a salvat gara cu preţul vieţii ei. Am pornit o petiție 
pentru montarea unei plăci comemorative. Bag mina în foc că 
Guvernatorul personal o va dezveli. La urma urmelor, e-un tip de 
treabă! 

- O placă pentru Lally - suspină Roşie - i-ar ii plăcut asta. 

,O faţă plutea undeva deasupra ei. O să moară şi niciodată n- 
o să-l mai vadă pe Steve. 

- Nu... nu... 

- E-n regulă, iubito, sînt aici, cu line. 

Vocea lui Steve. Era fața lui Steve! 

- S-a siîrşit totul, iubita mea. Sîntem în drum spre spital. 
Repară ei piciorul acela... 

-Neil... 

- Sînt aici, Sharon. 

O mînuţă mică se strecură în palma ei. 

Buzele lui Steve pe obraji, pe frunte, pe buzele ei... 

Vocea lui Neil. 

-Sharon, aşa cum mi-ai spus tu, m-am gindit tot timpul la 
cadoul pe care mi l-ai promis. Sharon... exact cîte din trenurile 
lui Lionel mi le dai mie?