Matthew Hansen — Ucigasul din umbra

SS MATTHEUI ICOTI:HÂNSEN 


UCIGA$UL 
DIN UMBRĂ 


MATTHEW SCOTT HANSEN s-a născut la Oregon în 1953 şi 
a studiat la Universitatea din Washington. A fost succesiv 
fotograf, actor de teatru radiofonic, director de agenţie 
publicitară şi scenarist pentru televiziune, două dintre scenariile 
sale fiind cumpărate de studiourile Warner Brothers şi Universal 
Pictures. A semnat, în calitate de coautor, biografiile 
comedienilor Andy Kaufman (Andy Kaufman Revealed!) şi Bob 
Eubanks (It's in the Book, Bob!), iar împreună cu Lynn Brewer a 
scris Confessions of an Enron Executive, un volum despre 
scandalul stârnit în jurul companiei Enron. 


MATTHEW SCOTT HANSEN 


UCIGAŞUL DIN UMBRĂ 


Traducere din limba engleză 
MIHAI DAN PAVELESCU 


Mamei şi tatălui meu, oamenii cei mai minunaţi pe care-i 
Cunosc... 
... ca şi lui Steph şi Zane, inspiraţia mea 


MULŢUMIRI 


Deşi am mai scris cărţi, crearea primului roman este un act 
aparte, aşa că sunt numeroşi cei cărora trebuie să le trimit 
buchete de flori pentru îngăduinţa pe care au manifestat-o în 
decursul acestui foarte îndelungat proces. 

Soţia mea, Stephanie Bianca, merită mulţumiri speciale 
pentru multe motive, dintre care nu în ultimul rând trebuie 
amintite sfaturile ei sclipitoare, redactările neobosite, ideile 
excelente, iubirea statornică şi sângele rece în situaţii încinse. 
Credeţi-mă, este o fată pe care oricine şi-ar dori-o alături! 

Ar fi sublim dacă Nick Ellison ar fi pur şi simplu cel mai bun 
agent literar pe care poate spera un autor să-l aibă, dar el este 
în acelaşi timp afurisit de ireverenţios şi incredibil de inteligent. 
Mulţumesc, Nick, pentru că mi-ai îmbrăţişat cartea din capul 
locului! Vreau să mulţumesc de asemenea echipei tale 
extraordinare şi îndeosebi directorului pentru drepturile de 
publicare în străinătate, Sarah Dickman. 

Trimit mulţumiri din toată inima echipei care s-a ocupat de 
carte în editura Simon & Schuster, începând cu David 
Rosenthal, pentru că au recunoscut valoarea subiectului. 
Redactorul meu Amanda Murray merită de asemenea o 
menționare specială pentru răbdarea neobosită şi înţelepciunea 
de care a dat dovadă în decursul procesului de producere a 
cărţii. Amanda şi asistenta ei, Annie Orr, au făcut tot ce au putut 
pentru ca această carte să arate cât mai bine. Doresc să 
mulţumesc de asemenea echipei de marketing, corectorilor şi 
departamentului artistic pentru atenţia meticuloasă pe care au 
dedicat-o detaliilor. 

li mulţumesc lui Rich Niebusch de la Departamentul Şerifului 
districtului Snohomish pentru ajutorul acordat în crearea unei 
versiuni fictive a excelentei sale organizaţii. li mulţumesc de 
asemenea lui Tinabeth Pina, care mi-a împărtăşit cunoştinţele ei 
despre emisiunile de ştiri TV. Avocatul meu Nigel Pearson 
necesită o gratitudine specială pentru  nonşalantul 
comportament britanic în faţa tuturor catastrofelor. Mulţumesc 
excepţionalului analist David Bruskin, nu numai pentru 
sugestiile abile, ci şi pentru ochii şi urechile lui. 

Mulţi prieteni şi rude au participat la naşterea acestui 
hominid mare şi hirsut, oferind susţinere şi  încurajări 


permanente, şi de aceea trebuie să amintesc numele unora 
dintre ei, alăturate mulţumirilor mele din adâncul inimii. Verna, 
tu ai fost acolo din prima zi şi ai citit cartea asta... de câte ori... 
de patru? Mulţumesc! Şi multe, multe mulţumiri, găştii: Steve şi 
Carol Schneider, Mitch şi Jana Hunter, verii Gregg şi Kendall, 
Alan Erickson, Bill Fitzhugh, Lynn Brewer, Allison Saiko, Mary 
K. Dean şi Walter Adison, Jackie Riggs şi David Brayton. De 
asemenea, mulţumiri adresate părinţilor mei, Jim şi Grace 
Hansen, şi surorii mele, Meredith, care mi-au ascultat poveştile 
de la bun început. 

Ultimele mulţumiri se îndreaptă către Emilio, care mi-a oferit 
motivaţia de a scrie ficţiune. 


CUPRINS 


MULŢUMIRI 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 
Capitolul 18 
Capitolul 19 
Capitolul 20 
Capitolul 21 
Capitolul 22 
Capitolul 23 
Capitolul 24 
Capitolul 25 
Capitolul 26 
Capitolul 27 
Capitolul 28 
Capitolul 29 
Capitolul 30 
Capitolul 31 
Capitolul 32 
Capitolul 33 
Capitolul 34 
Capitolul 35 
Capitolul 36 
Capitolul 37 
Capitolul 36 


Capitolul 39 
Capitolul 40 
Capitolul 41 
Capitolul 42 
Capitolul 43 
Capitolul 44 
Capitolul 45 
Capitolul 46 
Capitolul 47 
Capitolul 48 
Capitolul 49 
Capitolul 50 
Capitolul 51 
Capitolul 52 
Capitolul 53 
Capitolul 54 
Capitolul 55 
Capitolul 56 
Capitolul 57 
Capitolul 58 
Capitolul 59 
Capitolul 60 
Capitolul 61 
Capitolul 62 
Capitolul 63 
Capitolul 64 
Capitolul 65 
Capitolul 66 
Capitolul 67 
Capitolul 68 
Capitolul 69 
Capitolul 70 
Capitolul 71 
Capitolul 72 
Capitolul 73 
Capitolul 74 
Capitolul 75 
Capitolul 76 
Capitolul 77 
Capitolul 78 
Capitolul 79 
Capitolul 80 


Capitolul 81 
EPILOG | 
POSTFAŢĂ 


Păstrătorii Focului îi îngăduiseră să scape. El privise cum îi 
dăduseră drumul. Apoi fugiseră. Focul cel Mare crescuse iute ca 
vântul, suind pantele din vale şi devorând tot ce atingea cu 
fălcile sale galben-portocalii. Infernul îi împinsese tribul îndărăt, 
spre stânca mare de deasupra râului. Venise prea repede pentru 
ca el să-i poată proteja, aşa că găsise un loc şi se agățase de 
piatră, cu colții focului clănţănind şi străduindu-se să-i desfacă 
strânsoarea. Îl arsese şi fumul îi înţepase ochii, dar el rezistase, 
ştiind că hăt dedesubt íl aşteptau cataractele repezi. In cele din 
urmă, Focul cel Mare se îndepărtase. 

Totul, mai puţin el, fusese devorat de văpăi. 

Strânsese un morman de pietre pentru ca să şi-i amintească, 
după care pornise la drum. Mersese către nord, în direcţia 
munților. Traversase ape şi urmase liniile crestelor, bizuindu-se 
pe instincte în păstrarea direcţiei. Cu cât ajungea mai departe, 
cu atât vedea mai multe urme ale lor. Simţea că în curând îi va 
găsi pe mulţi dintre ei. Călător neobosit, continuase să 
înainteze. N-avea să se oprească până nu-i găsea pe Păstrătorii 
Focului. 


Capitolul 1 


Dacă l-ai fi întrebat în dimineaţa aceea, când se dăduse jos 
din pat, Joe Wylie nu s-ar fi gândit nici măcar pe departe că ar fi 
putut să fie cel dintâi, indiferent în ce privinţă. Locul unu îl 
ocolise mereu pe bărbat: în şcoală, cu femeile, cu slujbele şi de 
fapt aproape cu orice ar fi întreprins. Alt lucru la care Joe nu se 
prea gândea era căsnicia lui de douăzeci şi patru de ani. 
Consumul zilnic neabătut de batoane de ciocolată cu cremă şi 
de cafe-frappe-uri cu multă frişcă şi ciocolată rasă al soţiei sale, 
Lori, dublase greutatea femeii din ziua în care se căsătoriseră. 
Fiica lui în vârstă de nouăsprezece ani se afla în Seattle, cuplată 
cu un lăbar care plasa droguri şi avea o motocicletă Harley, şi, 
poate încă mai rău, fiul lui decisese recent că un cercel în nas ar 
fi însemnat o subtilă declaraţie personală în privinţa curentului 
contemporan al modei. 

Pe Joe nu-l deranjase însă când îi văzuse cercelul din nas şi în 
clipa aceea bărbatul pricepuse că de acum înainte el nu mai 
avea sentimente puternice faţă de absolut nimic. Băiatul lui de 
şaisprezece ani avea nasul găurit de un cercel, iar pe Joe îl 
durea exact în cur de cercelul ăla şi de orice altceva. În cele din 
urmă, concluzionase el, la patruzeci şi şapte de ani era plăcut să 
nu mai ai niciun fel de griji. Chelia care i se întindea rapid spre 
creştetul capului nu-l mai deranja ca altădată şi nici burdihanul 
care creştea fericit în urma consumului de bere Budweiser. Şi să 
dea dracii dacă-şi făcea vreo grijă vizavi de slujbă, care nu era 
tocmai plină de satisfacţii, dar era bine plătită şi era floare la 
ureche! In general se plimba cu camioneta prin pădure, se uita 
la copaci şi dup-aia le spunea şefilor că n-a dispărut niciunul. Ce 
poate fi mai simplu? 

În mod neobişnuit pentru el, Joe Wylie se gândea realmente 
la slujba lui când coti pe drumul de acces nr. 4. Drumurile 
pentru lucrătorii forestieri căpătau rareori denumiri descriptive 
şi interesante ca Lacul Pinilor sau Vâlceaua Ciutei, întrucât erau 
folosite numai pentru acces la depozitele de cherestea aparent 
nelimitate deținute de  conglomeratele multinaționale şi, 
exceptând rarele echipe de tăietori de lemne, le călcau doar 
indivizi ca Joe şi puştii care căutau locuri pentru bairamuri. 
Drumul nr. 4 era hăt departe de potecile bătute, sus în munţi, la 
doisprezece kilometri depărtare şi un kilometru şi jumătate mai 


sus de ultimul semn al civilizaţiei: o facilitate de echipamente 
forestiere Weyerhaeuser. 

Cu o zi în urmă, nişte puşti din partea locului anunţaseră că 
văzuseră câţiva copaci rupţi pe drumul de acces nr. 4 şi Joe 
fusese trimis să investigheze. Bărbatul bănuia că era opera 
vreunor tăietori de lemne nemulţumiţi, care se făcuseră praştie 
în Sultan sau Gold Bar. În zece din cei douăzeci şi şase de ani pe 
care-i petrecuse în Weyerhaeuser, Joe transportase cherestea şi 
puţine lucruri îl mai surprindeau de acum. Presupunea că 
făptaşii erau lucrători independenţi care se răzbunaseră pentru 
că rămăseseră fără lucru fie din cauza companiei sale, fie a 
vreunei nenorocite de veveriţe rare sau uliu pe cale de 
dispariţie. Cumva le înţelegea frustrarea, dar, dacă voiau să 
distrugă copaci, n-aveau decât să se ducă în pădurea naţională 
sau, încă şi mai bine, pe proprietatea vreunei companii rivale. 

Frecă comenzile radioului, sperând să prindă un post din 
Seattle, dar nu avu parte decât de paraziți. Îşi aminti că se 
găsea la extremitatea estică a districtului Snohomish şi că aici 
nu avea aproape niciodată semnal radio. Acele subţiri ale 
ceasului de pe bord indicau 6.40. Se întrebă de ce fabricantul 
camionetei se mai sinchisise să monteze ceasul ăla de căcat, 
fiindcă nu arătase niciodată ora exactă. După poziţia soarelui pe 
cer, Joe bănuia că ar fi fost în jur de 8.15. 

Din punga de hârtie de lângă scaunul lui, pescui altă sticlă de 
Budweiser. Prefera sticlele, deoarece le ţinea mai uşor de gât în 
timp ce şofa. Pentru Joe, berea avea efectul plăcut al 
transformării unei activităţi complet ridicole în echivalentul 
vocaţional liniştitor al ascultării unei muzici relaxante. 

La doisprezece kilometri de facilitatea de echipamente, 
bărbatul încetini camioneta şi ochii i se căscară de surprindere. 
O zi tipic lipsită de evenimente urcase brusc pe prima poziţie în 
topul dimineţilor interesante: în faţa lui era ceva ce nu văzuse 
niciodată în toţi anii petrecuţi în păduri. Opri camioneta şi 
cobori pe pământul tare şi reavăn al drumului. Strângându-şi 
haina mai bine pe lângă corp şi cu vaporii de Budweiser 
învolburându-i-se în jurul capului, rămase locului, holbându-se. 
Câţiva copaci rupti, în pana mea! Pe o distanţă de cincizeci de 
metri, toţi arborii de pe ambele părţi ale drumului fuseseră rupţi 
la trei metri deasupra solului. Dacă iniţial se aşteptase la doi- 
trei, hai, la cel mult şase copaci, acum estimă rapid că era vorba 
de vreo sută. Asta-i chiar o nebunie. O grămadă de copaci! 

Joe porni pe poteca de brazi şi pini distruşi întrebându-se 


cine naiba făcuse chestia asta. Şi de ce? El văzuse ce puteau 
face tăietorii de lemne beţi şi ranchiunoşi, dar aici nu era vorba 
de asta. Unii copaci erau mari, cu diametrul de douăzeci de 
centimetri, însă toţi fuseseră frânţi, nu tăiaţi; unii încă mai 
atârnau în câteva fibre de lemn, dar alţii erau realmente rupţi în 
două. Deşi bărbatul era un pădurar experimentat şi mintea îi 
gonea căutând răspunsuri, nu dădu decât rateuri. Joe îşi alungă 
uimirea şi se sili să enumere posibilităţile. 

Nu fusese o noapte vântoasă, aşa că elimină varianta 
respectivă. În plus, ştia că pentru nivelul acela de distrugere ar 
fi fost nevoie de o tornadă, care ar fi rupt şi alţi copaci, nu doar 
pe cei înşiruiţi de-a lungul drumului. Prima lui ipoteză fu de 
aceea a unei acţiuni premeditate. Ideea îl irită, deoarece era o 
risipă de cherestea bună şi dacă fusese opera tăietorilor de 
lemne, atunci nu mai era numai protestul unor zurbagii 
chercheliţi, ci vandalism, ba poate chiar sabotaj. Rostogolind 
cuvântul sabotaj prin minte, îşi impuse să nu uite să-l folosească 
în raportul pe care avea să-l întocmească. 

Trecând cu privirea peste scena dezastrului, de la umbrele 
reci, până la vârfurile copacilor luminate de soare, Joe miji ochii 
şi se concentră din răsputeri, încercând să deducă felul în care 
fusese întreprinsă acţiunea aceea de răutate pură. În momentul 
acela el dezlegă enigma, în ciuda celor câtorva Budweiser băute 
şi a faptului că nu era nici măcar ora 8.30. Cumva, aceşti hoţi de 
cherestea - aşa cum îi etichetase deja - veniseră cu un 
retezător-încărcător diesel mare şi rupseseră copacii. El nu 
văzuse niciodată un retezător-încărcător care să fi făcut aşa 
ceva şi, bineînţeles, ipoteza aceasta se baza la rândul ei pe alte 
ipoteze, dar cu certitudine aşa trebuie să se fi întâmplat. Faptul 
că hoţii nu păruseră să fi furat nicio aşchie de lemn era un mic 
detaliu pe care Joe îl integră neinterogat în soluţia lui. 

Bărbatul zâmbi mulţumit, chibzuind asupra sorții care-i 
aştepta pe distrugătorii nemernici ai regatului său forestier. 
Apoi însă surâsul îi pieri, când sesiză că dispăruseră complet 
orice sunete, cât de slabe, de animale. Cu toate că auzea 
motorul camionetei torcând în apropiere, păsările, insectele şi 
orice altceva ar fi cântat şi ciripit în pădure amuţiseră brusc, de 
parcă cineva ar fi apăsat butonul de pauză al înregistrării cu 
sunete din natură. 

După o clipă se petrecu ceva chiar şi mai tulburător. La 
început, fu ca şi cum razele soarelui i-ar fi încălzit spatele, atât 
doar că el ştia că razele nu ajunseseră deocamdată la baza 


copacilor, ca să poată ajunge la el. După aceea Joe îşi dădu 
seama că era mai degrabă o furnicătură ce i se furişa în sus pe 
şira spinării, aşa cum se întâmplă când ţi se pare că te priveşte 
cineva, deşi în realitate nu-i nimeni. El mai încercase senzaţia 
aceea în păduri şi o pusese pe seama faptului că, la răstimpuri, 
simţi efectiv ceva straniu inexplicabil. Alungarea întrebărilor din 
minte era calea lui de minimă rezistenţă, însă de data aceasta 
fenomenul îl deranjă, ba chiar îl sperie. Cercetă agitat pădurea, 
dar nu zări nimic. Brusc se simţi foarte singur, aşa că porni spre 
adăpostul sigur al camionetei. 

La câţiva metri de refugiul Chevroletului vechi, un sunet din 
spatele lui îl făcu pe Joe să se răsucească. Mintea omului poate 
identifica o ameninţare într-o zecime de secundă şi cam de atât 
avu nevoie şi Joe pentru a pricepe că se afla într-un pericol. Şi în 
ciuda stresului extrem, sau poate tocmai din cauza lui, creierul 
său ajunse la concluzia destul de convenţională că niciodată 
până atunci el nu crezuse că aşa ceva poate să existe. Până 
acum... 

În clipa aceea, văzduhul, vederea şi gândurile lui Joe 
deveniră mai limpezi decât cristalul şi deodată nu mai avu nicio 
importanţă dacă puştiul lui purta cercel în nas sau dacă nevastă- 
sa se îngrăşase ca o scroafă, fiindcă totul avea să se schimbe 
pentru el. Joe se scăpă brusc pe el, fiindcă aşa faci întotdeauna 
când eşti pe punctul să mori. Şi cu o supremă claritate, el 
înţelese de asemenea că avea să încheie socotelile cu lumea 
aceasta într-un mod foarte neplăcut, mult mai rău decât un 
accident de maşină, un incendiu sau o rană de glonţ în piept, şi 
un fior îngheţat care absorbea viaţa însăşi îi undui prin tâmple, 
în gât, în jos pe şira spinării şi-i invadă scrotul, care se strânse 
ca o crevetă. Genunchii lui tremurară, după care se îndoiră şi 
cele două beri Budweiser care i se adunaseră în vezică i se 
scurseră în pantaloni. 

Fiindcă pentru prima dată în viaţa lui, Joe era pe punctul de a 
fi primul. 


La doisprezece kilometri mai jos, la facilitatea pentru 
echipamente, trecuseră douăzeci de minute de când Chuck 
Pendleton fluturase din braţ spre Joe Wylie, când îi zărise 
camioneta trecând. Chuck pregăti două canistre cu ulei ca să 
facă schimbul la cele două utilaje mari din curte. Tocmai punea 
pâlnia în rezervorul unuia dintre ele, când i se păru că auzise 
ceva. Lăsă canistra jos şi ascultă. Fusese foarte îndepărtat şi 


slab, dar cu siguranţă păruse un strigăt. Strânse din umeri, îşi 
aprinse o altă Winston şi luă canistra. 
Probabil c-a scârţâit poarta. 


Capitolul 2 


Ty Greenwood voia să moară. Sau, poate mai exact, nu mai 
voia să trăiască. Examinând probabil ultimele minute din viaţa 
sa, Ty privi în lungul fundăturii aceleia şi mai sorbi din scotchul 
Balvenie vechi de cincisprezece ani, căutând hotărârea de a o 
face. 

Şi ca şi cum s-ar fi justificat în propriii ochi, făcu o ultimă 
încercare de a se imagina din nou fericit şi-şi dădu seama 
imediat că nu era decât încă una din zece mii de tentative 
inutile. 

Da. Mă sufoc. Se întrebă ce anume mersese prost. Cum de 
pierduse tot ce conta pentru el. Tot ce conta? la stai aşa, păi n- 
avea nişte copii minunaţi, o femeie care-l iubea din toată inima, 
bani şi sănătate? Nu-s astea toate chestiile care contează? Sau 
poate că doar mândria lui fusese ucisă. Şi nu-nseamnă mândria 
cu adevărat totul? 

Îşi reaminti după aceea felul în care povestea lui îl 
transformase în erou de anecdotă. Până şi Jay Leno aruncase o 
poantă despre el. Ty ridică paharul. 

— Pentru bufonul Curţii! 

Sorbi, după care înălţă iarăşi paharul şi se adresă unui public 
imaginar: 

— Este printre dumneavoastră cineva care crede-n monştri? 
Nimeni? Nu? Bine... Deci numai eu sunt, da? 

Bău din nou. 

Miji ochii şi retrăi trădările. „Prietenii”, colegii de muncă în 
care avusese încredere... Compania pe care practic o 
înființase... Fusese silit să plece. Nemernici nerecunoscători. 
Nemernici cruzi. 

Sau eu am demisionat? 

— Nu contează. Înălţă încă o dată paharul din cristal gros 
multifaţetat şi toastă: Pentru lipsa de credibilitate! Pentru lipsa 
de respect! 

Pâcla neagră îi coborâse iarăşi peste minte şi băutura nu 
făcea decât să-i sporească opacitatea. Crizele de depresie se 
înmulţiseră în ultimul an. Apoi îşi reaminti cruzimea cea mai 
mare dintre toate: până şi Ronnie îl privise cu neîncredere. 
Scepticismul propriei sale soţii îi spusese că încercarea de a 
convinge pe altcineva era zadarnică. 


Pur şi simplu, n-o pot dovedi. Punct! 

Uneori nu era nici măcar sigur că se întâmplase. Așa să fi 
fost? Era prea beat ca să-şi reamintească. 

Afişajul ceasului din colţul din dreapta jos al monitorului 
calculatorului îl anunţă că era 2.41 noaptea. 

Ora morţii. 

Ty goli ultimele picături de malţ şi aruncă un ochi înceţoşat 
spre textul de pe ecran. Apăsă Save şi privi ultima dată la titlul 
morbid informativ, „De ce m-am sinucis”, după care părăsi 
programul. Într-o bună zi, Ronnie avea să se uite pe-aici, iar 
documentul avea să-i ofere o idee despre presiunile pe care le 
resimţise el şi despre felul în care ajunsese la decizia finală. 

Mai privi o dată pereţii şi biroul din cabinetul lui de acasă şi 
fiecare fotografie declanşă un torent de amintiri. Privind-o pe 
cea în care era înconjurat de actualii colegi, un grup de bărbaţi 
aspri care purtau uniformele Serviciului Forestier, se văzu în 
contextul celorlalţi. Cu păr deschis la culoare, având aceleaşi 
trăsături ale chipului la patruzeci şi doi de ani ca şi la douăzeci 
şi cinci, Ty considera că arăta mai pregătit pentru un meci de 
tenis decât ceilalţi, care păreau să-şi fi format muşchii trudind 
cu toporul. Până la treizeci de ani, lui Ty i se ceruse să-şi 
prezinte actul de identitate când intra în vreun bar şi el 
considera că abia în ultimii ani chipul său adolescentin începuse 
să-şi asume gradul adecvat de personalitate. Ty era printre 
puţinii bărbaţi din fotografie care nu aveau barbă şi stătea de 
asemenea în picioare, sugestiv, într-o parte şi mai în spatele 
celor cincisprezece persoane, totuşi trupul lui zvelt şi înalt de un 
metru optzeci şi opt ieşea în evidenţă chiar în planul secund. 

El nu invitase niciodată acasă vreun coleg de la Serviciul 
Forestier, pe de o parte fiindcă nu era chiar atât de apropiat de 
vreunul, dar în special fiindcă se temea de întrebările pe care le- 
ar fi atras din partea lor elegantul său altar ridicat arhitecturii 
ultramoderne şi tehnologiei de vârf, cu suprafaţa de o mie de 
metri pătraţi. Era prea greu de explicat. Ty îşi imagina cum s-ar 
fi desfăşurat conversațiile acelea imaginare. El se angajase în 
Serviciul Forestier doar pentru a avea acces la altceva, la ceva 
mult mai important. Cum ar fi recâştigarea numelui şi vieţii 
sale... 

Însă planul îi eşuase lamentabil. Trecuseră doi ani în care nu 
progresase niciun centimetru. 

Poate că se angajase în slujba aceea fiindcă o considerase o 
formă de terapie. Poate că o făcuse pentru a o păcăli pe Ronnie, 


deoarece ea nu l-ar fi lăsat să-şi caute fantoma prin păduri. 
Poate că se autoamăgise tot timpul... că va afla ce este. 

_ Riscase şi pierduse, iar acum sosise momentul să plătească. 
Îşi mai turnă scotch şi rosti alt toast: 

— Pentru răposatul Tyler James Greenwood, fost rege al 
software-ului şi fost cap respectat de familie! 

Deşertă lichidul mătăsos şi arzător, după care se sculă brusc, 
înhăţă o sticlă nedesfăcută de Glenmorangie din bar şi porni 
spre uşa din faţă. Pe drum îşi dădu seama că, cu excepţia 
elocventei sale declaraţii de sinucidere, plecarea fără un simplu 
rămas-bun ar fi fost realmente un gest crud. Ty se clătină pe 
holul lung, lambrisat cu lemn de esenţă tare şi plafon boltit, 
înalt de peste patru metri, şi se îndreptă către zona bucătăriei în 
spatele căreia se afla cabinetul lui Ronnie. 

Casa aceasta era visul pe care el şi Ronnie îl avuseseră cu ani 
în urmă, pe vremea când erau simpli programatori la o 
companie de software aflată la început de drum, pe când 
câştigau împreună douăzeci şi două de miare pe an şi se loveau 
de pereţii unui apartament cu trei camere şi o baie de pe malul 
lacului Totem, aşteptând naşterea unui copil. Un Joc perfect în 
care să ne creştem copiii. Bărbatul îşi înăbuşi fiorii de vinovăţie 
şi se concentră asupra misiunii curente. Ocoli bucătăria uriaşă, 
al cărei spaţiu central avea mărimea ultimei lor bucătării. Trecu 
pe lângă ferestrele înalte, proiectate chiar de el pentru a lăsa să 
pătrundă cât mai multă lumină în timpul zilelor adesea prea 
sure din Washington!. Niciunul dintre lucrurile acestea nu-i mai 
oferea bucuria pe care i-o adusese cândva. 

În cabinetul lui Ronnie, screen-saver-urile strălucitoare ale 
celor patru calculatoare ale ei, display-urile digitale multicolore 
de pe un rack de playere VHS, CD şi DVD, alături de ledurile 
roşii ale prizelor multiple şi modulatoarelor creau o ambianţă de 
Crăciun mefistofelic. Firma lui Ronnie, Digiware Microsystems, 
şi compania ei mamă, NovaSoft Digiware Systems, avea acum o 
cotă de piaţă de 1,4% din vânzările mondiale de software. Ty era 
extrem de mândru de realizările soţiei lui şi teribil de mâhnit că 
în ultimii ani el fusese doar o gaură neagră pentru câştigurile ei. 

In scurt timp vei scăpa de mine, iubito. 

Lăsă sticla din mână, se aşeză în faţa unităţii principale şi 


1 Acţiunea cărţii se petrece în statul Washington, cu capitala Seattle, 
din nord-vestul SUA, care poartă acelaşi nume cu capitala Washington, 
D.C., aflată în estul SUA (n. tr.). 


apăsă o tastă, apelând desktopul. Rămase privind ecranul. 

După aceea scrise: V-ă i-u-b-e-s-c. Părea stupid, banal. 

Asta-i tot ce poţi spune? 

Adăugă p-e t-o-ț-i. Şi mai rău. Vă iubesc pe toți? 

Şterse p-e t-o-ţ-i. Revenise de unde pornise. Şterse Vă iubesc, 
apoi scrise din nou acelaşi lucru. 

Hristoase, nici măcar nu pot scrie biletul de rămas-bun al 
sinucigaşului! 

Rămase privind cuvintele Vă iubesc şi simţi brusc imboldul 
copleşitor de a plânge. Se abţinuse cu o tărie de fier, dar acum 
simţea că-şi pierdea controlul. Trase o duşcă zdravănă de 
scotch, îşi adună curajul şi lăsă Vă iubesc. Se hiperventilă 
pentru a-şi recâştiga controlul emoţional, apoi ieşi. 

Din dulapul de haine îşi alese jacheta de aviator, din piele 
groasă. O să fie a-ntâia să mor în ea, ca un soi de James Dean. 
Se opri în uşă şi privi pentru ultima dată intrarea înaltă. În 
condiţii normale, Ronnie şi-ar fi programat sâmbăta următoare 
pentru decorarea de Crăciun a casei. Lui Ty îi plăcuseră în 
general sărbătorile, însă prăbuşirea lui din ultimii trei ani 
ştersese satisfacția aceea măruntă. O dată în plus îşi spuse că 
copiii lui nu aveau să ducă grija banilor. Ştia de asemenea că 
anul acesta ei n-aveau să mai împodobească locuinţa, fiindcă 
tatăl lor avea să fie mort. Ratatul... 

Aceasta era soluţia cea mai bună... să moară. Alcoolul îl ajuta 
să îndepărteze orice alte îndoieli. Era gata s-o facă. leşi pe uşă. 
Era frig - probabil un grad peste zero -, dar el era îndeajuns de 
beat ca să nu simtă aproape deloc gerul. Deşi un culoar lung şi 
acoperit făcea legătura între capătul îndepărtat al casei şi garaj, 
Ty ieşi sub imensa intrare acoperită, după care traversă curtea 
rotundă spre garajul cu şase automobile, strângând zdravăn în 
mână sticla de scotch. 

Intră în garaj prin uşa laterală şi aprinse luminile, dezvăluind 
vehiculele aflate dincolo de cele şase portaluri. Trecând pe 
lângă camioneta de serviciu, un Dodge Ram carosat stropit de 
noroi, merse spre preferatul lui: un Mercedes-Benz 300SL 
coupe Gullwing, model 1956, argintiu ca mercurul, acoperit cu 
husă. Cândva fusese maşina visurilor sale, iar acum avea să-i fie 
corabia către Valhalla. li scoase husa, ridică portiera - la 
Gullwing, portierele basculau în sus - şi după aceea se lăsă să 
lunece pe pielea moale şi roşie ca para focului. Singura concesie 
făcută de Ty modernităţii fusese instalarea unui sistem acustic 
de ultimă generaţie. Bărbatul avea mintea aplecată spre 


tehnică, dar temperată în acelaşi timp de sufletul unui artist, şi 
simţea că maşina aceasta nu era doar un automobil excelent, ci 
şi apogeul unui ideal de la mijlocul secolului XX, exprimat prin 
fuziunea dintre artă şi inginerie. Ar fi fost potrivit să ia maşina 
aceasta, întrucât nimeni altcineva n-ar fi apreciat-o la fel de 
mult ca el. 

Cheia era în contact, ca la toate maşinile lor. Nu necesitau 
măsuri de securitate speciale, deoarece se aflau la poalele 
lanţului muntos Cascade şi mult mai departe de civilizaţie decât 
o sugera drumul de şaizeci de kilometri până la Seattle. 

Ty întoarse cheia în contact şi cei două sute patruzeci de cai 
putere dezvoltați de cei şase cilindri în linie se deşteptară, 
mugind. Iniţial el se gândise să stea pur şi simplu locului şi să 
lase monoxidul de carbon să acţioneze, însă acum îi venise altă 
idee. Apăsă telecomanda şi uşa din faţa Mercedesului se ridică. 
Bărbatul se uită în bezna de dincolo de garaj. Puse mâna pe 
schimbătorul de viteze, apoi se opri o clipă şi-şi reaminti vara 
din urmă cu trei ani când începuseră toate suferinţele sale. 


Capitolul 3 


Fusese o vară neobişnuit de caldă pentru Seattle, dar în 
weekendul de 4 iulie, în centrul statului Idaho, în amonte de 
confluenţa mediană a râului Salmon, fusese o căldură 
insuportabilă. Când treizeci şi patru de persoane, angajaţi de la 
NovaSoft Digiware Systems şi perechile lor, se adunaseră în 
locul de unde un drum de ţară se desprindea din autostrada 93 
spre rezervaţia naturală „River of No Return Wilderness Area“, 
creaţia răposatului senator american Frank Church, unii 
pomeniseră de posibilitatea unor incendii spontane. Câţiva 
dintre cei mai precauţi sugeraseră posibilitatea de a-şi schimba 
destinaţia (Ty observase că erau exclusiv persoane din exterior, 
nu trupele entuziaste din NovaSoft), însă gaşca NovaSoft se 
opusese cu însufleţire. Ei erau invincibili! 

Toţi cei care făcuseră parte din companie de peste cinci ani 
deveniseră de mult milionari, inclusiv magazionerii care 
manipulau suluri de ambalaje antişoc. Cei mai mulţi manageri, 
printre care Ty şi Ronnie, aveau acţiuni şi opţiuni de cumpărare 
în valoare de zeci de milioane. Colapsul afacerilor pe Web 
afectase multe companii şi NovaSoft înregistrase de asemenea o 
scădere, dar revenise după aceea în forţă şi pierduse doar puţin 
faţă de zilele ameţitoare ale creşterii uriaşe anterioare. 

Convoiul se deplasase lent în siajul norului de praf de pe 
drumul cu o singură bandă ce ducea către un loc despre care se 
spunea că ar fi raiul pe pământ. După treizeci de kilometri de 
colb şi pietricele, promisiunea aceea se adeverise. Duzina de 
vehicule se opriseră într-o parcare improvizată. La câţiva metri 
mai jos curgea râul, o bandă sclipitoare de apă pură care 
scânteia orbitor, ca diamantele, sub soare. Pădurea din jur era 
verde-vineţiu bogat, iar munţii erau aproape virgini, fiindcă nu 
avuseseră prea mult de suferit din cauza oamenilor. Toți 
coborâseră din maşini şi amuţiseră, copleşiţi de grandoarea şi 
liniştea ca de mormânt a locurilor. 

Apoi începuse petrecerea. 

Vreme de două zile în paradis, petrecăreţii băuseră, 
mâncaseră şi destrămaseră liniştea pădurilor. Ty şi Ronnie 
aveau multe de sărbătorit. NovaSoft tocmai formase o companie 
nouă, numită Digiware Systems, şi Ronnie ocupa acolo poziţia a 
treia în ierarhie. Ty obținuse în NovaSoft poziţia de şef al 


dezvoltării produselor, fără să-şi piardă funcția de 
vicepreşedinte. Momentul era atât de euforic, încât Ronnie îşi 
avertizase, pe un ton şăgalnic, soţul extravertit s-o ia mai uşor 
cu băutura. Ty era întotdeauna sufletul petrecerilor şi după o 
perioadă de drumeţii sau de expediţii cu caiacul pe râu, sau 
chiar când stătea locului, bucurându-se de o bere Pilsner 
Urquell rece, el era mereu gata să încurajeze pe cineva să-şi 
încalce concepţiile puritane şi să-şi facă de cap. 

În a treia seară, în timp ce toţi îşi frigeau în ţepuşe gustările 
deasupra uriaşului foc de tabără, Ty şi Bill Bender, fondatorul şi 
directorul executiv al companiei, intraseră în pădurea de 
deasupra taberei. Bender şi Ty se dădeau în vânt după farse şi 
ideea lor era simplă: să-i sperie de moarte pe colegii care 
începuseră să se simtă în largul lor în sânul naturii sălbatice. 
Cei doi tehnofili ştiau cum să facă o farsă care să nu fie uitată 
multă vreme. Inainte de a pleca din oraş, Ty făcuse o 
înregistrare digitală pe care o descărcase în playerul lui de 
MP3, iar acum, ascuns de privirile grupului, conectase playerul 
digital la nişte difuzoare mici, dar de calitate excelentă, 
alimentate cu baterii. Uşor ameţit de alcool şi străduindu-se să- 
şi înăbuşe râsul, pentru a nu fi auzit de mulţimea zgomotoasă de 
sub ei, Ty pusese aparatul pe stand-by şi întrebase: 

— Gata? 

Bender trăsese o duşcă zdravănă din berea lui. 

— Ce-ai acolo? 

Ty abia se mai putuse abţine. 

— Animale! 

Amândoi izbucniseră în râsete isterice amplificate de băutură 
şi Bender făcuse un gest: 

— Bagă mare! 

Ty apăsase butonul de redare. 

— Am lăsat o pauză... douăzeci de secunde şi dup-aia 
ggrrrrrrr! 

O luaseră la fugă spre focul de tabără. 

Nimeni nu le observase lipsa când se apropiaseră de oamenii 
gălăgioşi, scăldaţi în lumina flăcărilor ce dansau. Ty se aşezase 
lângă Ronnie şi ea îi întinsese berea. 

— Unde-ai fost? 

Ty surâsese diabolic. 

— Să dau mâna cu un prieten vechi... 

Pe neaşteptate un sunet înfricoşător răsunase din pădurea de 
deasupra taberei şi toţi amuţiseră. Mârâitul straniu sporise în 


intensitate şi din grup se înălţase un icnet colectiv. Ty se luptase 
cu disperare să-şi înăbuşe râsul. 

Unul dintre programatori, Don Donovan, era înmărmurit. 

— Este... este un urs! 

Alt mormăit gros răbufnise din beznă şi una dintre femei 
murmurase îngrozită: 

— Doamne Dumnezeule! E cu-adevărat un urs? 

Pentru mai bine de un minut, ursul teribil continuase să-i 
înfricoşeze din pădurea întunecată. 

— Crezi că-i mare? 

— Ce contează - un urs i-un urs, proasto! 

— Ne-ar putea mânca? 

— Bineînţeles! 

Ursul furios îi făcuse pe petrecăreţii înspăimântați să se 
apropie mai mult de foc şi unul de celălalt. Apoi, în mod 
imposibil, se auzise răgetul unui leu. 

— N-are nimeni vreo armă? implorase cineva. 

Două femei începuseră să plângă. 

Un glas tremurător formulase cea mai mare temere a 
tuturor: 

— Să fie un urs şi o pumă? 

O tăcere înfiorată se lăsase peste excursionişti, iar Ty şi 
Bender se aşezaseră de o parte şi alta a focului, astfel ca să nu 
se vadă unul pe celălalt şi să izbucnească în hohote de râs. 

Când se auzise însă trâmbiţatul elefantului, nici Ty şi nici 
complicele său nu se mai putuseră abţine. Privirile stupefiate de 
pe chipurile tuturor îi stârniseră lui Ty Greenwood ultima porţie 
de râs sănătos de care avusese parte. Petrecerea se destrămase 
în clipa aceea, pe de o parte din cauza orei înaintate, dar în 
principal pentru că mulţi apreciaseră că gluma mersese prea 
departe. În cele din urmă, Ronnie chicotise şi, ceva mai târziu, 
în cortul lor, îşi întrebase soţul: 

— Nu crezi c-a fost cam de prost-gust? 

— Haide, fluturase el din mână, n-a fost decât o farsă. Şi să 
ştii c-a fost al naibii de reuşită. 

A doua zi dimineaţă, atmosfera din grup fusese tot 
încruntată. Câţiva, în general femeile, mormăiseră că dacă farsa 
ar fi fost făcută de altcineva decât de Ty Greenwood şi Bill 
Bender, probabil că ar fi fost trimis direct acasă, ba poate chiar 
şi concediat. Jumătate din grup considera acum că fusese destul 
de amuzant, dar cealaltă jumătate nu găsea absolut nimic 
hazliu. 


Pe la ora 10, mai mulţi excursionişti se pregătiseră pentru o 
coborâre pe cataractele râului, trimițând câteva jeepuri în aval, 
ca să încarce bărcile şi să-i readucă în tabără. Ronnie ar fi vrut 
să meargă şi Ty, însă el ezitase. Era o zi caldă, Ronnie arăta 
grozav în bikini şi, cu toate că starea de spirit generală se mai 
îmbunătăţise puţin după micul dejun destul de morocănos, Ty 
simţise încă unele resentimente printre cei care plecau cu 
ambarcaţiunile. De aceea îşi sărutase soţia, insistase ca ea să se 
ducă şi anunţase că voia să facă o excursie solitară. Femeia 
protestase, dar el luase deja hotărârea. Spera ca până după- 
amiază nemulţumirea stârnită în seara trecută să fi dispărut şi 
lucrurile să fi revenit la normal. 

Amatorii de expediţii nautice plecaseră, lăsând în tabără doar 
vreo şase persoane, şi Ty începuse să suie pe o potecă. Deşi 
pădurea era înaltă şi deasă, soarele nemilos de iulie pătrundea 
până în adâncul ei, iar aerul fierbinte era nemişcat şi plin de 
mireasma a milioane de cetini supraîncălzite. 

După ce mersese o jumătate de oră, Ty se oprise să bea apă. 
Poteca era sălbatică şi o sumedenie de ramuri căzute şi tufişuri 
de nepătruns îl siliseră să se oprească din când în când pentru a 
regăsi cărarea, dar treptat se obişnuise cu ea şi-şi stabilise chiar 
un ritm de avansare. Bănuia că temperatura depăşise de acum 
treizeci de grade şi apreciase că ar mai fi avut resurse pentru a 
sui încă o oră, după care să se întoarcă. Asta însemna că avea să 
ajungă în tabără în jurul orei 13, cam pe când plănuiseră şi 
navigatorii să revină. 

După alte patruzeci şi cinci de minute, suise muntele ce se 
ridica deasupra taberei şi ajunsese finalmente la capătul potecii, 
care se sfârşea într-un belvedere superb, la marginea unei 
stânci. Cu o sută de metri mai jos curgea râul, probabil la un cot 
sau două de locul lor de popas. Arşiţa îi absorbea toată 
umiditatea şi Ty transpira din abundență. Sticla de apă aproape 
că se terminase şi râul păruse brusc extrem de ademenitor, aşa 
că bărbatul decisese să se întoarcă. Trosnetul moale al acelor de 
brad uscate îl făcuse să se întoarcă şi să privească în spatele 
său. 

În fracțiunea aceea de secundă, viaţa lui Ty Greenwood se 
schimbase. 

Toate firicelele lui de păr, de pe trup, de pe ceafă şi braţe, 
totul se încordase într-o reacţie primordială faţă de stimulii 
produşi de frică. In pădure, la nici zece metri depărtare, stătea o 
creatură jumătate om, jumătate maimuţă... un fel de umanoid 


păros, ca o gorilă care ar fi stat în poziţie verticală pe picioare 
lungi. Nemişcată, îl privea pe bărbatul care încremenise locului. 

Iisuse Hristoase, ăsta-i Bigfoot! 

Ty apreciase că era înalt de peste doi metri. Se afla pe panta 
muntelui ceva mai sus decât el şi era acoperit cu blană neagră şi 
lucioasă, cu nuanţe roşietice sub razele soarelui filtrate printre 
copaci. Avea capul conic ca al maimuţelor, faţa şi palmele nu-i 
erau acoperite de păr, iar blana din regiunea mediană a corpului 
era îndeajuns de rară pentru a se vedea pielea neagră. Braţele îi 
erau proporţional de lungi - ajungeau până la genunchi iar 
chipul îi părea... cumva omenesc... fără să fie nici complet 
simian. Ceea ce-l îngrozise însă pe Ty fusese statura sa masivă. 
Capul părea aşezat direct pe un trapez cu laturi abrupte, care 
coborau până la umerii formidabili ce se ridicau deasupra 
nivelului bărbiei. Braţele, având în mod vădit o putere 
extraordinară, erau mult mai groase decât picioarele bărbatului 
şi pieptul lui era enorm. În cele trei sau patru clipe cât avu 
nevoie să observe toate acestea, Ty concluzionă că era de zece 
sau douăzeci de ori mai puternic decât el. 

În ciuda terorii sale, Ty îşi dăduse seama că făptura părea 
mai degrabă curioasă decât agresivă. Se priviseră unul pe 
celălalt vreo douăzeci de secunde, care lui Ty i se păruseră 
nesfârşite, apoi creatura se mişcase... spre el. 

În momentul acela bărbatul ţâşnise. Alergase cât putuse de 
repede, ştiind că era lucrul cel mai prost pe care-l putea face, 
dar  subconştientul lui preluase controlul şi  comandase 
îndepărtarea cu viteză maximă din calea amenințării. Nu conta 
faptul că ameninţarea era în mod sigur mai rapidă. Ty îşi 
imaginase strânsoarea de oţel venind din spate peste beregata 
lui. Asta avea să se întâmple! Avea să-l ucidă şi trupul lui n-avea 
să mai fie găsit niciodată. 

Moartea nu însemna nimic în comparaţie cu aşteptarea 
dinainte să lovească. Spaima lui Ty fusese atât de vie, încât la 
răstimpuri avusese impresia că-şi lăsa în urmă propriul corp. 

Brusc îşi dădu seama că nu era urmărit. 

După ce fugise câteva sute de metri, înţelesese că făptura 
optase să nu-l urmărească. Işi adunase tot curajul şi privise 
peste umăr, după care încetinise la ritmul unei alergări uşoare. 
Creatura dispăruse. 

Aproape ameţit, Ty continuase să fugă, decis să nu se 
oprească până la tabără. Asta însemna cel puţin patruzeci de 
minute, cu fiinţa aceea undeva prin pădure. Revenise la viteză 


maximă şi după zece minute căldura din pădurea înfierbântată îi 
transformase gâtlejul în bitum. Redusese ritmul pentru a-şi 
regăsi suflul şi evaluase că străbătuse vreun kilometru şi 
jumătate şi că mai avea vreo şase-şapte. 

Când încetinise, întrezărise o mişcare cu coada ochiului 
stâng şi avusese al doilea şoc major al vieţii sale: creatura era 
puţin deasupra sa în desişul copacilor şi se deplasa în paralel. 
Brusc, Ty era un şoricel cu pisica în apropiere, mulţumindu-se 
să-l privească şi pregătindu-se să-l înhaţe în orice moment. 
Ştiuse că nu deţinea controlul asupra situaţiei, iar neajutorarea 
îl făcuse să se împiedice şi fusese gata să cadă. Se luptase să-şi 
împiedice mintea şi trupul să cedeze în faţa panicii animalice. 

Deşi nu putuse zări făptura întotdeauna, o auzise, trosnind şi 
fâşâind în paralel cu el, imediat în afara câmpului său vizual, 
urmându-l cu uşurinţă cu toate că nu avea o potecă pe care să 
meargă. li auzise plămânii masivi inspirând şi expirând ca 
motorul diesel al unui camion. Ty se gândise să se oprească şi să 
încerce să comunice cu creatura, dar renunţase la idee, 
considerând-o sinucigaşă. Unica lui speranţă era să ajungă la 
tabără, pentru că se îndoia că ar fi atacat în prezenţa mai multor 
oameni. 

Se rugase în gând ca ambarcaţiunile să se fi întors, astfel ca 
toţi excursioniştii să fie prezenţi, gălăgioşi, şi să-l primească în 
braţele lor. 

Se gândise la copiii lui şi la Ronnie. Nu voia să moară. Nu în 
felul acesta. După ce tocmai ajunsese pe acoperişul lumii, cum 
putea Dumnezeu să fie atât de crud încât să-l ucidă în felul 
acesta teribil şi ridicol? O moarte atât de crudă nu putea cu 
siguranţă să facă parte dintre posibilităţile reale, îşi spusese el, 
pentru ca peste numai două secunde să-şi reamintească faptul 
că realitatea gonea undeva pe lângă el şi putea face orice dorea. 

Vreme de o jumătate de oră, făptura îl însoţise în alergare, 
uneori luând-o înainte şi aşteptând până ce el o depăşea, pentru 
ca apoi să-l ajungă iarăşi din urmă. Lumea lui Ty se destrăma. 
Nimic altceva nu l-ar fi putut schimba în asemenea măsură ca 
următoarele patruzeci de minute. 

La cinci minute de tabără, începuse să spere că s-ar putea să 
reuşească. După aceea creatura ieşise din pădure drept în faţa 
lui, relaxată, ca şi cum ar fi sprintat pe lângă el ca Road Runner 
în desenele animate, cu timp destul să se oprească şi 
odihnească. Aşa cum stătea cu picioarele larg desfăcute de o 
parte şi cealaltă a potecii, pieptul ei masiv abia se ridica şi 


cobora. Ty însă, la capătul puterilor, respirând sacadat şi cu 
picioarele ca de plastilină, se oprise şi aşteptase, gâfâind şi 
scăldat în sudoarea spaimei, fără nicio speranţă. 

Făptura îşi aplecase capul şi-l mai privise un moment, după 
care se întorsese şi suise versantul abrupt, în pădure. Peste 
câteva secunde, dispăruse. Ty nu făcuse nicio mişcare, ci se 
mulţumise să privească, convins că se va întoarce, şi doar după 
ceva timp îşi dăduse seama că plecase cu adevărat. 

Începuse din nou să alerge, corpul funcţionându-i doar cu 
ajutorul adrenalinei. Pătrunsese în tabără răcnind disperat, 
strigând după cineva, după oricine. Cei care plecaseră pe râu 
încă nu se întorseseră, dar câţiva excursionişti aţâţau focul 
pentru prânz. Ty avea hainele leoarcă de transpiraţie, era 
zgâriat pe tot trupul şi pufăia zgomotos, însă expresia de pe 
chipul său îi speriase cel mai mult pe ceilalţi. Cele două femei 
care-l văzuseră primele juraseră ulterior că părea să fi 
îmbătrânit cu câţiva ani în timpul relativ scurt cât lipsise din 
tabără. 

După ce se calmase, bărbatul le istorisise povestea lui horror. 
Până la revenirea ambarcaţiunilor, Ty îşi mai revenise în fire. 
Primii care-i ascultaseră relatarea, compătimitori când îl 
văzuseră apărând, începuseră în scurt timp să aibă îndoieli şi, 
pe măsură ce restul excursioniştilor sosiseră câte unul sau doi, 
povestea lui păruse să sune tot mai mult ca o fantezie. Insistenţa 
lui furioasă îi îndepărtase pe mulţi, cărora le reamintise farsa pe 
care o făcuse noaptea trecută. 

Ty îl trăsese pe Bill Bender deoparte şi-i povestise totul. Deşi 
amicul lui pretinsese că-l crezuse, Ty intuise iute că se prefăcea. 
Ronnie crezuse iniţial că soţul ei glumea, apoi îi privise mai 
atentă chipul. Ştiuse că el credea istoria aceea, dar în acelaşi 
timp era pur şi simplu imposibilă. Era complet ridicol ca o 
persoană să pretindă că fusese urmărită de Bigfoot. La urma 
urmelor, legendarele creaturi umanoide, cunoscute uneori şi 
sub numele Sasquatch, nu existau. 

În seara aceea, în jurul focului de tabără, toţi se tăvăliseră pe 
jos de râs, auzindu-l pe Ty care-şi detalia cu luciditate întâlnirea. 
Lui Ronnie i se păruse ca o reclamă excelentă pentru un joc 
video şi nu fusese singura care gândise aşa. Ty îşi câştigase 
reputaţia unui prezentator iscusit şi mulţi crezuseră că el 
intenţiona să-i îndrepte într-o direcţie anume, pregătind un 
produs nou, o intrare pe piaţa lucrativă a jocurilor. O vreme toţi 
şuşotiseră incitaţi despre noul şi palpitantul videojoc Bigfoot 


conceput de Ty. Pe măsură însă ce seara înaintase şi nu fusese 
anunţat vreun titlu sau dată de lansare, oamenii începuseră să 
facă tot mai multe aluzii la aparenta lui ţicneală. Unii 
sugeraseră că, dacă fusese într-adevăr Bigfoot, atunci se părea 
că făptura se jucase cu el şi că de fapt nu fusese nicio clipă în 
pericol. Ty se înfuriase. Cineva spusese că Bigfoot ar fi putut să 
fie în pădure, privindu-i chiar în secunda aceea. Alcoolul îl 
făcuse pe altul atât de cutezător, încât propusese ca toţi să se 
înarmeze cu lanterne şi să pornească în căutarea creaturii. Nu-l 
urmase nimeni. Ca o ironie a sorții, oamenii pe care Ty îi 
cunoştea cel mai bine se îndoiseră cel mai mult de spusele lui. 

Necazurile lui Ronnie începuseră chiar în seara aceea, când 
soţul ei insistase să doarmă în automobil, pentru ca după aceea 
să se foiască şi să se zvârcolească toată noaptea, astfel că 
dimineaţa arăta ca o epavă. In cele din urmă, insistenţele lui 
determinaseră şase bărbaţi să meargă doi kilometri pe potecă în 
căutarea unei urme a „monstrului lui Ty“. Nu erau însă vânători 
şi de aceea nu observaseră numeroasele crenguţe rupte şi 
covorul de cetină răscolit, dar nu mai conta. Până la sfârşitul 
zilei, nimeni nu-i mai credea povestea. 

În ziua următoare, furios, Ty o anunţase pe Ronnie că ei nu 
mai stăteau în tabără. În ciuda părerii femeii, plecaseră şi el 
şofase cei peste opt sute de kilometri până în Snohomish. Pe tot 
drumul, Ronnie citise o carte, neştiind ce să-i spună. 

Când ajunseseră acasă, ea plătise bona care stătuse cu copiii, 
după care se culcase. Ty intrase în biroul lui şi începuse să bea. 
Ronnie îl găsise a doua zi sforăind în scaun, cu un pahar şi o 
sticlă lângă el. Li telefonase imediat unui psiholog. Ty se trezise 
şi convocase o conferinţă de presă. Apoi începuse circul. 

Indiferent dacă era închis în biroul său, dacă lipsea zile sau 
săptămâni zburând în avioane închiriate, echipate cu senzori în 
infraroşu şi videocamere miniaturale, sau mergând pe jos prin 
Idaho şi nordul Canadei, el schimbase complet viaţa familiei. 
Recompensa uriaşă pe care o oferise pentru semnalarea lui 
Bigfoot avusese un efect contrar, fiindcă o mulţime de ţicniţi 
creaseră o avalanşă copleşitoare de rapoarte false. lar mass- 
media fuseseră în culmea încântării să-l ia peste picior pe cel 
care declanşase totul. 


De acord, poate că felul în care am abordat subiectul m-a 
făcut de râsul tuturor. Când mass-media îl împunseseră, Ty 
reacţionase împungând la rândul său, dar în întrecerea aceea el 


era sortit să piardă. Ar fi trebuit să le ignore? L-ar fi lăsat în 
pace? Weekly World News fusese prima publicaţie şi, în mod 
tipic pentru el, Ty Greenwood fusese stârnit să intre în luptă, iar 
atunci mass-media înhăţaseră subiectul ca un buldog îndârjit şi 
nu-i mai dăduseră drumul din fălci. 

Pentru a recunoaşte însă adevărul, din prima clipă în care 
simţise gustul succesului, Ty ştiuse pur şi simplu că lucrurile vor 
merge prost. Vlăstar de penticostali truditori din delta fluviului 
Mississippi, el fusese îndoctrinat de la naştere cu principiul că 
niciun succes important nu scapă nepedepsit de Dumnezeu. An 
după an, îşi auzise tatăl citând solemn, ca o mantra, versetul 
19:24 din Evanghelia după Matei: Și iarăşi zic vouă că mai lesne 
este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un 
bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Deşi credinţa lui Ty fusese 
demult zdruncinată, el rămăsese programat să se aştepte ca 
norocul să i se termine. Se îndepărtase de rădăcinile sale, literal 
şi figurativ, dar succesele extraordinare îi generaseră simultan 
un sentiment de extaz şi o spaimă ascunsă în adânc. În 
străfundul minţii sale, virusul acela ca un cal troian pe care tatăl 
lui i-l plantase cu atâţia ani în urmă îl anunţa că, cu cât urci mai 
mult pe munte, cu atât vei cădea mai mult. lar acum, cu 
deprimarea şi scotchul acţionând simultan pentru a-i cimenta 
disprețul de sine, Ty îşi accepta decesul ca pe o predestinare. 


Capitolul 4 


Ty se consolă cu gândul că retrăise pentru ultima oară 
capitolul acela îngrozitor al vieţii sale. Aprinse farurile, băgă în 
viteză, strânse în mâini volanul mare cu două spiţe şi parcurse 
aleea de o sută de metri până în şosea. Acceleră cu un 
bolborosit uşor al ţevilor de eşapament şi pătrunse în noapte. 

Dormind cu fereastra întredeschisă câţiva centimetri, pentru 
a lăsa să pătrundă aerul proaspăt, Ronnie se foi, părându-i-se că 
auzise zăngănitul îndepărtat al unei uşi de garaj. Apoi distinse 
un motor de automobil, mormăitul gros şi inconfundabil al 
vechiului Mercedes al soţului ei. Lui Ty îi plăcea să-l mai 
pornească din când în când, doar ca să-l audă cum torcea. 
Femeia trase în jos marginea păturii şi se uită la cifrele roşii ale 
ceasului - 3.19. Prea somnoroasă ca să raţioneze, mintea ei 
rezumă că Ty era deprimat ca de obicei şi, judecând după 
intensitatea variabilă a zgomotelor motorului, pleca undeva la 
ora 3 noaptea într-un automobil pe care nu-l folosea niciodată. 
Treaba lui... Aveau să stea de vorbă după ce termina cu discuţia 
de dimineaţă pe care o avea cu un client important din Londra. 
Japonezi care nu se mai satură de muncă, cine alţii ar programa 
o teleconferință sâmbătă dimineața? fu ultimul ei gând 
semiconştient înainte de a luneca iarăşi în somn. 


Ty acceleră lent pe Harrsch Road, un drum secundar străjuit 
de copaci, cu ocazionale căsuțe poştale ce identificau alte 
proprietăţi de trei sau cinci hectare. Păduri dese protejau toate 
locuinţele de vederea de pe drum. Auzi gâgâiturile straniu 
plângăreţe ale păsărilor emu ale familiei Harrison, când trecu 
pe lângă reşedinţa acesteia. Vecinul său milostiv începuse să 
salveze păsările ciudate de la ranch-urile avicole din district, 
care descoperiseră că totuşi carnea de emu n-avea s-o 
înlocuiască niciodată pe cea de porc. Ty le aprecia compasiunea, 
dar n-avea să regrete în niciun caz cacofonia stridentă care 
răsuna de fiecare dată când păsările intrau în panică la vederea 
unui raton sau oposum. 

Talpa lui dreaptă acceleră maşina mare pe drum, iar el 
schimbă vitezele. Absența oricărei griji legate de siguranţă 
reprezenta o adevărată doză de adrenalină. Prin aburii 
alcoolului se întrebă dacă piloţii de curse auto simțeau teamă la 


asemenea viteze ce înceţoşau totul în jur, sau dacă ei se puteau 
pur şi simplu decupla de sentimentul de frică. Decise să se 
bucure de acest ultim val de indiferenţă totală, fiindcă va muri 
în scurt timp, probabil intrând în pasajul superior al unui pod 
sau al unui separator de benzi, ori indiferent în ce alt obiect 
inamovibil care avea să-i apară în cale. 

Acul trecuse de o sută şaizeci de kilometri pe oră şi maşina 
zbura peste gropile coridorului îngust, negru şi mărginit de 
arbori. Întinzându-se să scoată dopul sticlei de Glenmorangie şi 
să tragă o duşcă, bărbatul conduse cu o singură mână la viteza 
de o sută optzeci de kilometri pe oră şi simţi un extaz nebunesc. 
Scoase un CD şi-l strecură în player. Începutul instrumental al 
melodiei îl făcu să răpăie cu degetele pe volan. Versurile evocau 
o imagine perfectă a clipei prezente: 


Zici că sunt sonat, 
Zici că-i doar vrăjeală 
Acum e pe bune 
Am călcat pe pedală. 

E zadarnic să-ntrebi de ce 
Te-am sărutat şi ţi-am spus adio 
De data asta mă țin bine 
Sunt gata să trec de linie... 


Ascultând cântecul recent, într-o seară în timp ce se întorcea 
de la serviciu, Ty auzise pentru prima dată realmente ce spunea 
Steely Dan. 

„Să bei scotch whisky toată noaptea şi să mori la volan...” 

Ce idee măreaţă, eroică! Uită de împuşcare... Oricum, nici 
măcar nu aveam vreo armă. Uită şi de pastile - alea-s pentru 
femei. Gazele de eşapament? Prea pasiv. Alea-s pentru 
pămpălăi. 

— Pămpălăi pasivi, şuieră el împleticindu-şi limba şi chicoti la 
auzul aliteraţiei. 

Nu, frate, când e s-o faci, fă-o cu stil! 

„Mi se spune Deacon Blues... Deacon Blues...“ 

Să bei scotch whisky toată noaptea, sau cel puţin până ce eşti 
destul de mangă ca s-o faci, şi să mori la volanul unui automobil 
dintre cele mai frumoase. Nimeni n-ar fi putut spune că Ty 
Greenwood n-a ştiut cum să se sinucidă. 

„Câştigătorii-şi fac renume...” 

În timp ce muzica şi versurile lui Walter Becker şi Donald 


Fagen umpleau maşina, Ty trebui să ia altă decizie: unde s-o 
facă? 

„Eu vreau renume când pierd...” 

Avea să se îndepărteze de oraş şi să intre într-un zid frumos 
de beton sau aşa ceva. 

„Cu spatele la zid, Victima sorții amuzate...” 

Avea să-l recunoască atunci când îl vedea. Mai trase o duşcă. 

„Asta-i pentru mine esenţa iubirii-adevărate...” 

Se întrebă cum va fi impactul, apoi îşi dădu seama că, în mod 
inconştient, îşi pusese centura de siguranţă. Chicoti încetişor, o 
desfăcu şi duse scotchul la gură. 

„Să bei scotch whisky toată noaptea şi să mori la volan...” 

Când lăsă sticla pe scaun, Ty întrezări o sclipire castanie şi o 
scânteiere roşie de retine animale în penumbrele îndepărtate 
ale farurilor. În mod instinctiv, apăsă cât putu pe frână şi 
bătrânul Benz, lipsit de tehnologia ABS-ului, încercă să muşte 
din asfaltul umezit de ceaţă. In ciuda dorinţei de sinucidere, Ty 
nu voia ca ultima lui faptă din lume să fie călcarea unei 
nevinovate ciute şi a iezilor ei, aşa că pompă rapid pedala, 
pentru a păstra controlul. Familia de căprioare stătea 
nemişcată, aşa cum obişnuia, în bătaia razelor de lumină şi Ty 
trase cu disperare volanul spre el, ca şi cum în felul acela ar fi 
putut încetini cumva înaintarea automobilului. Scrâşnetele şi 
scârţâiturile cauciucurilor îngroziră animalele, dar ele nu 
schiţară nicio mişcare. 

Amenințarea la adresa lor se sfârşi la fel de fulgerător pe 
cum apăruse. Mercedesul se opri atât de aproape de căprioare, 
încât Ty le putu vedea boturile negre şi strălucitoare... până şi 
genele lungi. În vreme ce se îndepărtau nepăsătoare din drumul 
lui, pe picioare subţiri ca nişte beţigaşe, bărbatul apăsă energic 
pe claxon, pentru a le grăbi plecarea. 

Acum îi dau drumul. 

— Futu-i! Căprioare cretine şi idioate! 

Maşina stătea în mijlocul drumului, înconjurată de păduri 
întunecate, cu farurile luminând până în depărtare şi gazele 
fierbinţi de eşapament disipându-se rapid în aerul îngheţat 
dinaintea zorilor. Inima lui Ty bubuia. Mâna îi tremură când 
înhăţă sticla de Glenmorangie şi trase o duşcă. Gâl, gal, gâl. Ar 
fi trebuit să fie pe drumul către destinul său final şi-l zguduise o 
experienţa avută în pragul morţii. Grozav! Ce-i spunea asta? 

Pornind mai departe cu o viteză redusă, beneficie de mai 
mult control asupra resurselor mentale, de mai mult timp 


pentru a înţelege cu exactitate ce anume făcea. Adevărul era că 
ar fi vrut să beneficieze de un grad de control asupra actului, 
atunci când se va întâmpla. Dacă se va întâmpla, gândi acum. 

După câteva minute văzu un punct de referinţă familiar şi 
încetini. li venea greu s-o creadă, dar şofase în direcţia greşită 
şi, în loc să se îndepărteze de Snohomish, intrase în oraş. La ora 
4 dimineaţa nu se putea vorbi despre cine ştie ce activitate; 
doar câţiva bărbaţi beau bere în faţa unui bar care se închisese 
de câteva ore. 

Dintr-un motiv pe care nu şi l-ar fi putut explica, după ce 
parcurse încă jumătate de cvartal, intră în parcarea singurului 
magazin non-stop 7-Eleven al oraşului, trecând prin faţa 
vitrinelor pline cu ziare şi reviste. Puştiul din spatele tejghelei îl 
privi cu atenţie, probabil din cauză că nu mai văzuse până 
atunci o asemenea maşină. Ty opri motorul, mai trase un gât de 
scotch şi se întinse cât putu mai bine în scaunul lăsat pe spate. 

Ochii lui trecură de la intrarea magazinului la bordul 
automobilului şi după aceea la mâinile lui, care continuau să 
ţină volanul. In strălucirea fluorescentă a magazinului le 
examină liniile şi venele. Erau mâini puternice şi arătau încă 
tinere, în ciuda faptului că el era etichetat practic ca „de vârstă 
mijlocie”. Erau aceleaşi mâini cu care îşi ţinuse soţia când 
făcuseră dragoste, când îi pusese verigheta pe deget, când 
tăiase cordoanele ombilicale ale copiilor săi, la naştere... 

N-o face. Gândeşte-te la familie... 

Oh, nu-i cinstit! i 

Apoi atuul decisiv. In disperarea de a susține varianta 
supraviețuirii, emisfera lui cerebrală stângă rulă imagini ale 
fetelor lui Ronnie, Meredith şi Christopher, schimonosite în 
măşti hidoase de deznădejde la auzul sinuciderii lui violente. 

Ty pierdu în clipa aceea bătălia pentru moarte şi lacrimile 
începură să i se prelingă pe obraji. 

Nu, nu, nu, am mai trecut prin astea, nu mai pot trăi! 

Insă nici nu pot muri... din cauza lor. 

Futu-i! Nu, nu, nu... 

Logica şi toate argumentele pro şi contra se dizolvară într-un 
ocean de lacrimi, iar Ty se nărui îndărătul volanului maşinii sale 
germane, hohotind ca un om lipsit de speranțe sau răspunsuri, 
cu o singură excepţie: va continua să trăiască, deşi nu avea nici 
cea mai vagă idee cum anume. 


Todd Shelton fusese victima unei acnee teribile de la vârsta 


de unsprezece ani. Acum avea nouăsprezece ani şi prefera să 
lucreze în tura de noapte, întrucât cicatricele de acnee şi 
coşurile hidoase îngreunau mult interacţiunea cu alte persoane, 
iar la ora aceasta din noapte în oraşul Snohomish din statul 
Washington, interacţionai cu foarte puţini oameni. Şi cu toate că 
Todd văzuse destule chestii ciudate într-un an şi jumătate de 
când se angajase la 7-Eleven, chestia de acum era realmente 
stranie. Un gagiu destul de puriu, sărit de treizeci de ani, venise 
cu o maşină bengoasă rău de tot, o fripsese zdravăn direct din 
sticlă, după care-ncepuse să plângă ca un copil. Aiurea, 
unchiule, aiurea de tot. 

Aruncând la răstimpuri câte o privire spre individul acela, 
Todd reveni la sortarea ziarelor de dimineaţă. Şeful fusese cât 
se poate de strict în privinţa asta: „Pui ziarele pe raft în clipa în 
care au venit.” lIndreptând un teanc de cotidiene locale 
Snohomish Daily News, ochii lui poposiră pe un titlu care i se 
păru ceva mai interesant decât restul. 

Îl atrase chiar în suficientă măsură pentru a citi câteva 
rânduri despre un tip care dispăruse din camioneta lui, lăsând 
motorul să meargă. Todd era un cititor superficial, dar 
bucăţelele de informaţii pe care le culese îl făcură să se întrebe 
de ce ar fi procedat cineva în felul acela. Aiurea, unchiule. Îşi 
spuse că-n lume se întâmplă fel de fel de nasulii şi vâri ziarele în 
fanta lor. 

Se uită din nou afară, iar gagiul din maşina marfă se ştergea 
la ochi şi bea. Todd clătină din cap. Asta-i dus rău, unchiule. 


Capitolul 5 


Lumina zilei se târa încetişor peste vestul statului 
Washington şi aerul oceanic cald dinspre golful Puget Sound 
luneca peste stratul rece de pe pantele superioare ale munţilor 
Cascade, creând curenţi de aer minunat de portanţi. Un şoim 
roşu pluti leneş la opt sute de metri deasupra panglicii de asfalt 
care despărţea piscurile luxuriant împădurite. Șoimul privea 
panglica aceea întunecoasă şi urmărea un punctuleţ care suia 
tot mai mult pe şoseaua montană. 


În interiorul punctuleţului, un jeep Gran Cherokee verde- 
închis metalizat vechi de un an, Mitch Roberts împinse cu un 
gest absent un CD cu Springsteen în playerul din bord, apoi 
apăsă imediat pe butonul pentru ejectare, amintindu-şi de 
bărbatul de lângă el, care ţinea braţele încrucişate şi îşi lăsase 
capul uşor în piept, moţăind. 

Mitch avea un aspect prezentabil, într-un stil rigid şi scrobit 
specific fundamentaliştilor creştini. Pentru a-şi trece timpul şi ca 
să rămână cu mintea alertă, inventase un joc mental prin care 
îşi compara viaţa cu cea a tovarăşului său care sforăia, asociatul 
său de la firma de avocatură. Mitch fusese însurat de 
unsprezece ani şi avea doi copii. lInsoţitorul lui, Jack 
Remsbecker, făcea parte de doi ani din firma lui Mitch şi nu 
fusese niciodată însurat. Mitch lucrase de mai mult timp în 
firmă şi fusese acceptat primul ca partener. Jack era aproape la 
fel de bun ca Mitch, dar aveau să mai treacă nişte ani până ce 
partenerii să-l invite să li se alăture. Recenta promovare a lui 
Mitch fusese marcată de un proces gigantic care începuse în 
urmă cu cinci ani şi care tocmai se încheiase, aducând un 
onorariu fabulos. Parteneriatul venise de la sine. 

Îşi petrecuseră seara anterioară în chipuri diferite: Mitch cu 
familia sa în locuinţa lor de pe versantul vestic al Queen Anne, 
cu vedere peste centrul oraşului Seattle, în timp ce Jack fusese 
cu Shannon, o fată pe care o întâlnise cu o seară în urmă, într- 
un bar de pe Lake Union. După ce plecase cu numai două ore în 
urmă din apartamentul lui Shannon de pe Capital Hill, Jack 
revenise la condominiumul său din Kirkland, la timp ca să-i 
deschidă lui Mitch care îi bătuse la uşă la ora 5. Acum recupera 
somnul pierdut. 


Drumeţ pasionat, Mitch îl convinsese pe Jack să atace un 
traseu pe muntele Brayton, un tanc înalt de două mii două sute 
de metri, la nord-est de Seattle, în apropiere de rezervaţiile 
forestiere Sultan şi Gold Bar. Mitch se gândea că excursia ar fi 
împuşcat doi iepuri dintr-un foc, sudând camaraderia şi 
oferindu-le în acelaşi timp alt obiectiv pe care să-l atingă 
împreună. 

leşi pe o rampă şi urcă opt kilometri pe un drum de pământ 
şi pietriş, gândindu-se amuzat că drumeagul acela noroios pe 
care două maşini n-ar fi avut loc să treacă una pe lângă cealaltă 
era probabil testul cel mai important căruia îşi supusese jeepul 
cu tracţiune integrală de când îl cumpărase. Încetini la 
intersecţie şi trase pe dreapta lângă începutul traseului. 

După aceea îl bătu pe umăr pe Jack. 

— Scularea! Caravana pleacă-n cinci minute. 

Bărbatul clipi des, miji ochii într-o uitătură chinuită şi-şi privi 
ceasul. 

— Patruzeci şi cinci de minute? Ce naiba - ai mers c-o sută 
cincizeci la oră? 

Valul de umiditate rece îi cuprinse când deschiseră 
portierele. Mai era o săptămână până la Ziua Recunoştinţei. Ín 
ultimele două zile ninsese, dar majoritatea zăpezii se topise, iar 
acum erau cel mult 3*C şi nori suri acopereau cerul înainte de 
revărsatul zorilor. Mitch trecu în spatele jeepului, deschise uşa 
şi trase până la prag două raniţe cu provizii pentru o zi, 
trântindu-l pe pământ pe Barney Dinozaurul lui Brittney, fetiţa 
sa în vârstă de trei ani. Zâmbi şi aruncă jucăria înapoi înăuntru. 

Apoi scoase două sandviciuri învelite în folie dintr-un răcitor 
de plastic. 

— Vrei pui sau ton? 

Jack apăru fără chef în spatele jeepului; o ţigară aprinsă îi 
atârna deja dintre buze. 

Lui Mitch nu-i venea să creadă că abia se trezise şi începea 
să fumeze. 

— Alege tu, rosti Jack şi trase un fum adânc. 

Mitch vâri ambele sandviciuri într-un rucsac şi-l azvârli 
partenerului său, care încercă să-l prindă cu mâna liberă, fără 
să reuşească însă. 

Mitch se uită reprobator la ţigară. 

— La ce dracu’ mai sunt bune drumeţiile, dacă fumezi două 
pachete pe zi? 

Jack îşi arătă mândru pachetul de Marlboro. 


— Low tar. Şi nu fumez două pe zi. Unu’ jumătate, maximum. 

Scoase un telefon mobil din geanta lui de voiaj, dar Mitch 
ridică mâna. N 

— Fără telefoane! Încercăm sudarea unei relații strânse, nu 
uita! Oricum, probabil că aici nici nu are semnal. 

Jack strânse din umeri, aruncă telefonul înapoi în geantă şi 
închise portiera. 

Mitch îndreptă telecomanda către vehicul şi încuie toate 
portierele cu un piuit discret, după care o băgă în buzunarul 
canadienei sale galbene Gore-Tex. În depărtare, un promontoriu 
de piatră presărat cu petice de zăpadă se ridica la o sută 
cincizeci de metri deasupra vârfurilor copacilor. 

— Ala-i, rosti el indicând cu degetul o uşoară neregularitate 
în arborii ce descriau zigzaguri pe panta muntelui. Paisprezece 
kilometri, dus şi întors. 

— Grozav, comentă Jack sarcastic. Abia aştept. 


La o sută douăzeci de metri deasupra celor doi excursionişti, 
şoimul descria spirale leneşe, iar de la înălţimea aceea ochii lui 
extraordinari le putea distinge textura hainelor şi părului. Deşi îi 
exclusese din categoria „pradă”, continua să-i urmărească, 
deoarece făpturile nu aparţineau locului aceluia. Șoimul rămase 
planând pe curenţii termali tot mai puternici ai dimineţii, 
încercând să depisteze mişcări în pădurea de dedesubt. Era 
flămând. Găsi un curent ascendent, se înălţă o sută de metri şi 
folosi altitudinea suplimentară pentru a coti spre flancul unei 
pante acoperite de o pădure deasă. Îndreptându-se într-acolo, 
simţi o prezenţă... nu o mişcare, nu un miros şi niciun sunet. 
Totuşi, ceva... 

În adâncul creierului său mic, un circuit recepta o vibraţie pe 
banda de frecvenţe aflată puţin deasupra celei a lumii materiale. 
Era ceva similar senzaţiei pe care un om o poate avea chiar 
înainte să se întâmple ceva rău. Şoimul nu putea să ştie ce era. 
Pur şi simplu exista. 

În mod normal şi-ar fi exprimat neplăcerea printr-un țipăt 
ascuţit, dar creierul îi spuse să rămână tăcut, aşa că fâlfâi reflex 
din aripi pentru a se îndepărta de panta respectivă. În copacii 
aceia era ceva ce trebuia evitat. Nu semăna însă cu animalele- 
oameni. 

Făptura aceasta era de-a locului. 


Capitolul 6 


Ty se trezi şi, oricât de slabă ar fi fost, lumina zorilor îi 
străpunse retina. De îndată ce-şi putu focaliza ochii, văzu că se 
găsea în Benz, în faţa unui magazin 7-Eleven. Îşi reamintea vag 
că oprise acolo... dar nu mai ţinea minte când o făcuse. Ştia 
doar că se simţea ca un rahat de câine scorojit de soare, iar 
sticla de Glenmorangie pe jumătate goală de lângă pantoful lui 
drept îi arăta motivul. Ridică portiera, se strecură cu greu afară 
şi-şi târşâi picioarele în magazin. 

Todd Shelton văzu că individul blond din automobilul super 
de afară înviase şi acum intra în magazinul său. Era mai înalt 
decât se aşteptase. 

— Salut! Marfă maşina. Nu ţi-e bine? 

— Ba da, mormăi Ty. Ai nişte cafea? 

— Acolo! Tocmai am făcut-o. Ă-ă-ă... ce maşină e? O Corvette 
veche... nu? i 

— Nu, răspunse Ty pipăindu-şi buzunarele. În clipa când 
începuse să simtă un val de greață, îşi dădu seama că plecase de 
acasă fără portofel. Futu-i... 

— I-un DeLorean de-alea? 

Oricât de jalnic s-ar fi simţit şi cât de mahmur ar fi fost, pe Ty 
îl scoase din sărite faptul că idiotul ăsta tocmai confundase un 
tablou de Rembrandt cu pictura naivă a unui amator. 

— Nu! se răsti el, amplificându-şi durerea de cap. După 
aceea îşi înmuie tonul, anticipând că s-ar putea să aibă nevoie 
de favorurile tânărului needucat şi plin de coşuri. Este un 
Mercedes 300SL Gullwing din 1956, explică el răbdător. 

— Cool! Un tovarăş de-al meu, de fapt, frate-său, are un 
Gullwing, da' e motocicletă. 

— Aia-i Goldwing. Honda Goldwing, preciză Ty şi-l privi pe 
Todd drept în ochi, străduindu-se din răsputeri să fie amabil. 
Auzi, mi-am uitat portofelul acasă. Pot să iau o cafea? O să mă- 
ntorc să ţi-o plătesc. 

Aşteptă, în vreme ce puştiul rămase cel puţin zece secunde 
cu ochii în gol, concentrându-se inexpresiv. 

— O să-ţi plătesc mai târziu, repetă în cele din urmă Ty şi 
continuă cât mai convingător: Mă ţin de cuvânt întotdeauna. 

— A-ă-ă... da, bine, spuse Todd. Da’ trebuie să te-ntorci 
înainte să-mi vină schimbu'. 


— Sigur că da. Mulţumesc. 

Todd îşi consultă ceasul Timex de plastic negru. 

— A-ă-ă... eu plec la 8. 

Brusc, Ty simţi cum stomacul i se suie în gură. 

— Toaleta? icni el. 

— Ă-ă-ă... nu-i decât un lavabou pentru angajaţi, da’... 

Ty nu mai putu să reziste şi se aplecă peste coşul înalt pentru 
gunoi de lângă standurile cu ţigări şi băuturi energizante 
homeopate şi vomită un jet galben-verzui de scotch. Simţindu-se 
imediat mai bine, îşi şterse picăturile de pe buze şi bărbie şi 
focaliză pe strâmbătura lui Todd. 

— Scuză-mă, îi spuse. Nu mă simt prea bine. Uite ce-i 
propun... - cobori ochii la ecusonul tânărului - ... Todd. Nu cred 
că pot s-ajung acasă şi să mă-ntorc atât de repede, aşa c-o să-ţi 
aduc banii mâine, plus un bacşiş pentru tine. Ce zici? 

Todd miji ochii suspicios. 

— Ă-ă-ă... da, bine. 

Ty îşi turnă o cafea gigantică şi când se întoarse ca să iasă 
din magazin, zări acelaşi titlu de ziar care îi atrăsese atenţia lui 
Todd ceva mai devreme. 


Dispariţia unui angajat de la Weyerhaeuser 
Şeriful recunoaşte absenţa pistelor 


Joseph D. Wylie, vechi angajat la Weyerhaeuser, a dispărut marţi 
dimineaţă în timpul programului de lucru, la doisprezece kilometri 
nord-est de Index. În vârstă de patruzeci şi şapte de ani, Wylie era 
unul dintre stewarzii de cherestea ai companiei şi a dispărut în timp ce 
investiga motivele ce au dus la ruperea mai multor copaci pe 
proprietatea Weyerhaeuser. Potrivit unor surse din poliţie, camioneta 
sa a fost găsită pe un drum de acces, fără benzină, cu cheia pe poziţia 
„pornit”. Jack Kelleher, şeful lui Wylie, a declarat că acesta lucra de 
peste douăzeci de ani în companie şi era un angajat model. „Joe n-ar fi 
plecat pur şi simplu. I s-a întâmplat ceva”, a spus Kelleher. 
Weyerhaeuser investighează cazul alături de Departamentul Şerifului 
districtului Snohomish. Purtătorul de cuvânt al departamentului a 
recunoscut că nu există piste solide pentru a lămuri dispariţia lui 
Wylie. Raportul poliţiei menţionează de asemenea prezenţa băuturilor 
alcoolice în vehiculul lui Wylie. Domiciliat în Monroe, Wylie este 
căsătorit şi are doi copii. 


Interesul lui Ty fusese suscitat de două cuvinte: rupere şi 
copaci. Cu o mahmureală de zile mari, se concentră din 


răsputeri, citind şi recitind articolul scurt, încetinind de fiecare 
dată când ajungea la cele două cuvinte semnificative. Se întrebă 
dacă nu cumva articolul era o glumă crudă, pusă la cale de 
divinitate pentru a-şi bate joc de starea jalnică în care se afla el. 
În acelaşi timp însă simţea că acţionase ceva, poate destinul sau 
coincidenta, şi că fusese menit să vadă relatarea aceasta exact 
în acest moment. 

— Auzi... ă-ă-ă, Todd, te deranjează dacă iau un ziar? Are 
ceva ce-mi trebuie. 

Pentru că exemplarele nevândute din Snohomish Daily News 
luau oricum drumul budei, lui Todd nu-i păsa câtuşi de puţin. 

— Da, bine, ridică el din umeri, pune-l şi pe ăsta la socoteală. 

Vestea posibilului necaz al altei persoane îi oferise lui Ty un 
motiv de a mai trăi puţin. 


Dacă Jack Remsbecker detestă primii cinci sute de metri ai 
traseului, pentru că nu făcuseră altceva decât să sublinieze 
faptul că ar fi trebuit să se lase de fumat, partenerul lui de 
drumeţie fu fascinat. Mitch vedea poteca aceea ca pe o metaforă 
a carierei şi vieţii lui. Lucrurile fuseseră grele pe când el 
avusese douăzeci de ani, dar apoi cărarea vieţii îi devenise lină 
şi acum putea aborda orice i-ar fi adus soarta în cale. Se bucura 
de viaţă şi simţea milă pentru burlăcia găunoasă a lui Jack. 
Mitch considera că-ţi iroseai viaţa dacă n-o împărţeai cu alţii pe 
care să-i plasezi mai presus decât tine - o femeie minunată şi 
nişte copii minunaţi. El îi desconsidera pe cinicii care 
considerau că asemenea sentimente erau clişee socio-culturale 
răsuflate şi tradiţionale, şi credea realmente că dragostea 
învinge întotdeauna şi că este o necesitate esenţială pentru om, 
similară hranei sau somnului. Poate că asta ne deosebeşte de 
animale, considera el. 


Din punctul înalt în care se afla, ochii îi erau aţintiţi asupra 
celor două forme multicolore care suiau încet pe potecă. 
Existenţa lui, ca şi a şoimului, era alcătuită în general dintr-o 
suită de acţiuni şi reacţii. Când era flămând, mânca, când era 
obosit, dormea. lar orele în care era treaz le petrecea în 
căutarea hranei, care îi era necesară în cantităţi mari. 

Dar spre deosebire de şoim, el deţinea puterea gândirii 
avansate. Şi spre deosebire de şoim, el putea să vâneze aceste 
două creaturi. 


După ce parcurseseră un kilometru şi jumătate, cu Mitch 
impunând în mod premeditat un ritm susţinut, Jack se opri, 
gâfâind. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Mitch şi încetini, dar fără să se 
oprească. Te-ai şi muiat? 

Jack icni, trăgând aer adânc în plămâni. 

— Du-te dracu', n-am nimic! Atât doar că n-am venit pân-aici 
ca să bat recorduri. 

— Bine. Eu sunt încălzit şi nu vreau să m-opresc. Ne-ntâlnim 
la bifurcaţie. 

— În regulă, încuviinţă Jack. Lasă-mă niţel să-mi revin. O să 
te ajung în trei minute. 

— N-aş pune prinsoare pe asta, comentă Mitch sarcastic. 

— Treaba ta... 

Mitch continuă să suie pe cărare şi Jack se simţi iritat că 
partenerul său ţinea ritmul unui bărbat de vreo treizeci de ani, 
complet lipsit de vicii. Cum naiba poți să trăieşti aşa? Tipul s-a 
însurat cu iubita din colegiu şi-a făcut totul după litera cărții. 
Gâfâielile lui Jack ridicau norişori de aburi în jur. Când se 
simţea fără suflare, ca acum, el făcea exact ceea ce-i cerea 
corpul şi ceea ce mintea lui ştia că era greşit: căuta o ţigară. Işi 
aprinse una şi primul fum inhalat se simţi ca oxigenul pur, iar 
durerile îi dispărură instantaneu. Zăbovi câteva minute, 
savurând gustul de Marlboro Light. 


Privi cum două-picioare se separară. Unul continuă pe lângă 
el, dar nu-l văzu ascuns printre copaci. Cel rămas în urmă 
aprinse ceva ce produse un miros necunoscut. Il privi. Două- 
picioare erau Păstrătorii Focului. i 

El nu ştia cum anume îl stăpâneau, dar asta nu conta. Íl 
stăpâneau şi-i dădeau drumul şi aduseseră nenorocire pentru el 
şi ai lui. Pentru asta îi ura. 

Focul cel Mare se petrecuse pe vremea ultimei călduri şi de 
atunci el mersese întruna. Fusese atras încoace, deoarece 
simţise că era aproape de locul micilor două-picioare. După ce 
trecuse Focul cel Mare, el hotărâse să-i ucidă pe toţi două- 
picioare care-i ieşeau în cale. Nu pentru hrană, ci pentru ceea 
ce făcuseră. Acum însă apăruse ceva nou, ceva ce el nu ştiuse 
despre uciderea lor. 

Primul pe care-l omorâse, cu câteva răsărituri în urmă, îl 
surprinsese prin teama lui ce se revărsase în valuri. Îi simţise 
glasul minţii, la fel cum ar fi simţit o boare călduţă pe faţă sau o 


înghiţitură de apă dintr-un izvor limpede şi rece. În clipa aceea 
înțelesese că două-picioare mureau în altfel decât urşii, ciutele 
sau păstrăvii, fiindcă spaima lor era puternică şi gândurile lor 
aduceau mai mult cu ale lui. Deşi trupurile le erau micuţe şi 
fragile, glasurile minţilor erau puternice. Uciderea lor, dar 
numai după ce le secătuise frica, îi oferea cele mai intense 
senzaţii pe care le cunoscuse vreodată... ca focul sau 
împerecherea. 

Iar când se apropiase de locurile unde trăiau două-picioare, 
descoperise că le putea auzi uneori complicatele şi confuzele 
voci ale minţii şi fără să fie lângă ei. Le putea simţi chiar din 
depărtare, uneori din altă vale. El nu ucisese niciodată decât 
pentru a-şi domoli foamea sau pentru a-şi proteja tribul, însă 
acum răzbunarea pornise pe un făgaş neaşteptat: plăcerea. 


La cinci minute după ce terminase ţigara, Jack simţi că avea 
nevoie de încă una. Ştia că n-ar fi trebuit s-o facă, dar se opri, 
scoase pachetul şi trase altă ţigară. Ce-o fi dacă întârzii cu cinci 
minute la punctul de rendez-vous? 

Când îşi aprinse ţigara, auzi un foşnet în copacii din 
apropiere. Era probabil o veveriţă, un raton sau alt animal mic. 
Speră să audă din nou zgomotul, pentru ca luni să poată povesti 
la serviciu despre întâlnirea lui cu animalele sălbatice. Îl auzi 
într-adevăr, numai că nu mai părea să fi fost produs de o 
veveriţă. Era în mod evident un animal mai mare. Reţinu în 
plămâni fumul inhalat şi se strădui să facă cât mai puţin zgomot 
cu putinţă, ca să nu sperie animalele fricoase, aşa cum erau 
căprioarele. Poate că-i un urs... 

Expiră iute fumul, strivi ţigara sub bocanc şi porni la drum. 
După cincisprezece metri auzi iarăşi zgomotul, un trosnet slab 
de crenguţe şi poate nişte cetină parţial uscată de pe solul 
pădurii. Auzea, ba chiar simţea, ca şi cum animalul respectiv 
decisese să meargă în paralel cu el, rămânând însă ascuns 
printre copaci. 

— Mitch? Tu eşti? 

Nu credea că era stilul lui Mitch, dar partenerul lui era cu 
siguranţă destul de şiret şi poate că avea şi o predispoziţie spre 
cruzime. Poate că voia să-şi sperie tovarăşul de drumeţie. I se 
păruse că detectase la el o uşoară agresivitate pasivă. 

— Mitch? Haide ieşi, labagiule! Ştiu că tu eşti. 

Nimic. 

Jack iuți pasul, în ciuda faptului că panta devenise mai 


abruptă. În mod clar, ceva îl urmărea. Mai rău încă, părea că se 
joacă cu el. Mintea îi galopa, luând în calcul toate opţiunile. Să 
fi fost o pumă? Un urs? 

Alt trosnet slab lângă potecă îi produse un fior îngheţat pe 
spinare. Nu credea că urşii ar fi urmărit pe cineva prin pădure. 
Ori l-ar fi atacat, ori l-ar fi evitat. Trebuia să fie Mitch. Jack se 
opri şi se întoarse cu faţa către zidul de verdeață. 

— Bine, m-ai convins, rosti el înăbuşindu-şi neliniştea. O să 
ţin pasul. 

Nimic. 

Mitch ar fi trebuit să fi apărut în momentul acesta, cu 
excepţia cazului în care era de o perversitate pe care Jack nu şi- 
ar fi imaginat-o vreodată. Acum bărbatul se simţi realmente 
speriat şi porni la drum încă şi mai repede. Îşi aminti istorii 
despre oameni care fuseseră sfâşiaţi şi ucişi de pume cu câţiva 
ani în urmă în California şi pielea i se zbârli pe braţe. După 
aceea încercă să se calmeze, spunându-şi că era ridicol ca un 
adult să se sperie de nişte zgomote. 

I-o prostie... ce dracu”, o iau razna? 

Se opri încă o dată şi miji ochii, privind în pădure. Pentru o 
clipă i se păruse că văzuse o mişcare, o formă masivă care se 
deplasase, apoi nimic. Rămase holbându-se şocat. Nu putea să 
creadă ceea ce tocmai văzuse. Sau i se păruse că văzuse. Iluzie 
optică sau... 

Iisuse, Chiar că-i un urs. l-un urs, să fiu al dracu”! 

Mintea lui respingea totuşi posibilitatea aceea, deoarece urşii 
pur şi simplu nu erau atât de mari. li văzuse în grădinile 
zoologice, iar când fusese puşti urmărise cu sufletul la gură 
serialul TV Grizzly Adams şi, deşi un grizzly era cu siguranţă 
mare, în niciun caz nu era atât de mare, pe cât... 

Nu, refuză Jack gândul respectiv. Nimic din pădure nu-i atât 
de mare. Dar copacii n-au picioare... 


Îl privi şi-i simţi spaima crescând. Era încântat că două- 
picioare erau uşor de prins şi că ofereau o cantitate mare de 
carne bună. Odată ce le jupuia pielea colorată, dar lipsită de 
gust, carnea lor moale era savuroasă, mai bună decât a oricăror 
animale pe care le mâncase. 

Rămase în umbrele copacilor înalţi, privi creatura micuță 
alergând pe potecă şi urmă învăţăturile Vârstnicilor: Lasă 
vânatul să vină la tine. 


Radarul lui Jack era pe alertă maximă, dar la orizont nu se 
întrezărea nimic. Nimic... cu excepţia formei pe care i se păruse 
c-o zărise. După ce trecură douăzeci de secunde fără să vadă 
altă mişcare, încercă să se convingă că se înşelase. Era 
imposibil să fi zărit ceva. Speriat, se întoarse şi începu să suie 
rapid, scoțând pachetul de Marlboro. Avea să-şi aprindă o ţigară 
pe drum. 

Simţi apoi ceva cald pe spate. Era o senzaţie atât de 
palpabilă, de bizară, încât Jack se opri şi se întoarse. Se 
aşteptase realmente să vadă soarele iţindu-se dintre nori, dar în 
locul lui silueta incredibilă care stătea cu picioarele răşchirate 
de o parte şi de cealaltă a potecii la numai cincisprezece metri 
depărtare îi produse modificarea instantanee a întregului 
metabolism. Mâna i se înmuie şi pachetul de ţigări îi căzu dintre 
degete. 

Jack Remsbecker rămase cu gura căscată şi percepțiile lui 
căpătară caracterul de irealitate al viselor. Era extraordinarul 
mecanism de apărare al corpului uman, care oprea creierul să 
expedieze spre organe semnale de groază atât de şocante, încât 
să cauzeze efectiv un infarct sau pierderea cunoştinţei. 
Menţinerea stării sale de funcţionare, deşi toate speranţele 
păreau pierdute, făcea parte din ultimul efort major al corpului 
de a se salva. Eşecul acelui mecanism de siguranţă, atunci când 
se confruntă cu sfârşitul cert şi teribil, îi poate face pe unii 
oameni să moară pur şi simplu de frică. 

Jack nu avu norocul ăsta. 

El văzu totul prin ochii peste care căzuse filtrul groazei 
absolute, paralizante. Când acea uriaşă creatură a morţii înaintă 
silențios, el rămase nemişcat, în stare de şoc, cu bocancii lipiţi 
de cărarea noroioasă. Undeva departe, o funcţie cognitivă a 
creierului anunţă fuga ca fiind imposibilă. Silueta se mişca 
foarte rapid, prea rapid pentru ceva de o asemenea mărime. Şi 
în ochii ei, Jack citi certitudinea morţii sale. 

Când ajunse la el, muşchii lui Jack cedară şi bărbatul căzu pe 
spate. Creatura îl prinse însă de faţă înainte să fi atins pământul 
şi-l ţinu locului. Apoi îl ridică de pe sol. Cu toată faţa acoperită 
de palma masivă, vederea periferică a lui Jack pâlpâi cu pete 
roşii, pe măsură ce presiunea sângelui îi creştea. Ș 

Simţi cum creatura suia dealul, după ce părăsise poteca. Il 
purta cu uşurinţă şi, după un moment, se opri şi-şi schimbă 
priza, apucându-l de ceafă. Il ridică şi feţele lor se apropiară 
până la treizeci de centimetri. Când degetele musculoase îi 


strânseră traheea, împiedicându-l să scoată vreun sunet, 
bărbatul simţi duhoarea oribilă a făpturii şi se holbă în ochii ei 
teribili, pupile galbene în care strălucea o mânie oarbă. 

Apoi auzi - şi simţi - un pocnet precum cel scos de boabele 
de porumb care se transformă în pop-corn. Era coloana lui 
vertebrală. 

Jack ar fi vrut să tipe ca un copilaş, dar nu-şi putea pune 
plămânii în mişcare, deoarece gâtul său tocmai suferise 
catastrofala fractură a vertebrelor cervicale, astfel că întregul 
corp de la umeri şi până în vârful degetelor de la picioare 
devenise un simplu sac de carne inertă. După aceea percepu 
răsuflarea fierbinte, când diavolul cumplit îşi deschise gura 
largă şi muşcă din chipul său ca dintr-un măr, de la bărbie până 
la şaua nasului. Cu vederea încă funcţionându-i, şira spinării 
ruptă nu amelioră durerea insuportabilă de la gât în sus şi nici 
teroarea pură a celei mai teribile groaze primare a omului: 
aceea de a fi mâncat de viu de altă creatură. Ultimele senzaţii 
haotice ale lui Jack fură de agonie inimaginabilă suprapusă 
peste o oroare de neînchipuit. 


Capitolul 7 


La scurt timp după ce Jack Remsbecker fusese târât în 
adâncul pădurii, apoi jupuit şi mâncat ca un pui de găină, Ty 
aducea Mercedesul la locul său. Ceasul din garaj arăta 6.52. 
Ştia că Ronnie se trezise şi că aveau să urmeze nişte clipe 
tensionate până îi explica totul. 

Traversă curtea şi intră în casă, îşi atârnă în debara jacheta 
de James Dean sinucigaş, după care se împletici către biroul 
soţiei sale, sperând să şteargă cripticul mesaj de adio de pe 
calculatorul ei. În bucătărie stătea Meredith, fiica lui de şase 
ani, în pijama, şi mânca fulgi de cereale privind în gol. Ty ştiu că 
într-o bună zi fetiţa se va autodescrie ca o „persoană care 
detestă dimineţile”. 

— "Neaţa, scumpo. Mami s-a trezit? 

— Da, reuşi ea să murmure. 

— A fost la ea în birou? 

— Nu ştiu. 

În biroul lui Ronnie, screen-saverul rula imagini Escher ale 
unor rațe îmbucate între ele, care se transformau treptat în alte 
rațe inversate; aceeaşi imagine pe care el o văzuse mai 
devreme. Ty atinse o tastă şi văzu că mesajul pe care-l scrisese 
dispăruse. 

— Futu-i... 

— Bună! 

Ty se răsuci şi-şi văzu soţia în prag, purtând un halat alb de 
baie, cu părul ud strâns într-un prosop şi cu braţele încrucişate. 

— Bună, replică el prefăcându-se surprins. 

O privi atent şi, în ciuda calmului ei exterior, îi simţi uşoara 
îngrijorare. Ronnie desfăcu prosopul şi-şi scutură cârlionţii 
scurţi roşu-castanii; ochii ei negri erau prudenti, întrebători. 
Părea mai degrabă că ar avea douăzeci şi opt de ani, nu treizeci 
şi opt. Aspectul fermecător de băieţos datorat părului tuns 
scurt, pielea albă şi aerul de spiriduş creau impresia iniţială că 
Veronica Greenwood ar fi o femeie moale, poate chiar slabă. Ty 
le spunea însă tuturor celor dispuşi să asculte că Ronnie era cea 
mai tare şi mai dură din toată familia lor. 

În secunda aceea el o dori cu disperare, fizic şi emoţional, 
dar ştia că nu merita nici măcar să se apropie de ea. Ronnie nu 
voia decât ca soţul ei să scape de boala lui şi să revină la ea. 


Amândoi se temeau că nu vor mai putea rezolva niciodată 
situaţia printr-o simplă discuţie, deoarece devenise prea 
complexă. In acelaşi timp, ei recunoşteau că oamenii foarte 
inteligenţi obişnuiesc uneori să complice în mod excesiv 
lucrurile potenţial simple. 

— Şi eu te iubesc. Noi toţi te iubim, spuse ea răspunzând 
mesajului pe care Ty i-l lăsase pe calculator. Cobori prosopul şi 
se încruntă. Arăţi groaznic. Ce se-ntâmplă? 

Când ochii lor se întâlniră, Ty simţi brusc o ruşine fără 
margini pentru ceea ce fusese gata să facă cu câteva ore în 
urmă. Trădarea şi abandonarea soţiei şi copiilor săi ar fi fost 
suficiente pentru a-l condamna pe vecie la flăcările iadului, dacă 
ar fi crezut realmente în aşa ceva... şi el obişnuia să creadă. Ty 
optă să părăsească odaia, sărutându-i obrazul femeii când trecu 
pe lângă ea. 

— Nu se-ntâmplă nimic, răspunse el. 

Ronnie îl privi dispărând pe hol. Se temuse pentru căsnicia 
ei, dar acum se temea pentru viaţa lui. 

Ty intră în cabinetul său şi se gândi la promisiunea 
înceţoşată de alcool de a nu mai reveni niciodată acolo. Se aşeză 
la birou, derulă ziarul pe care-l ţinuse strâns în mână, găsi 
cuvintele rupere şi copaci şi le reciti, din nou şi din nou, de 
parcă cineva, un redactor de la fiţuica aceea locală de doi bani, 
dăduse cumva peste Adevărul Suprem. Aceasta putea realmente 
să fie piatra Rosetta pe care Ty Greenwood o căutase pentru a-şi 
reface numele şi viaţa. 

Spre deosebire de tot ce văzuse în ultimii trei ani, ştirea 
aceasta era reală şi evenimentul se petrecuse în vecinătate, dar 
nimeni, cu excepţia lui, nu ştia ce putea să însemne. Ridică 
receptorul telefonului şi formă numărul ziarului, apoi îşi dădu 
seama că n-avea să-i răspundă nimeni la ora 7.10 într-o 
dimineaţă de sâmbătă. Inchise şi rămase privind titlul. 

Lacrimile îi năpădiră ochii, când un val de emoție se revărsă 
peste el. Doamne Dumnezeule, te rog, să nu fie o pistă falsă! Ty 
se ruga rareori pentru ceva, însă momentul acesta părea 
cuvenit. De ce am văzut ştirea asta? Spune-mi că nu-i o glumă 
care să-mi prelungească agonia. Acesta să fie răspunsul meu? Íl 
furnicau degetele să telefoneze la ziar. Fiindcă dacă articolul 
acela nu era ceea ce căutase el, atunci în scurt timp avea să 
revină pe drumul negru către neant, iar a doua oară n-avea să 
se mai abată de la el. 


Când începu o bură fină, Mitch îşi privi ceasul. Aştepta de 
douăzeci de minute la răspântie. După ce-i acordase lui Jack o 
întârziere suplimentară de zece minute, îşi îngădui să se 
enerveze. De ce trebuia el să plătească pentru excesele 
celuilalt? Mitch nu ieşea seara în oraş ca să se îmbete criţă şi să 
preacurvească până dimineaţa în căutare de senzaţii ieftine. 

Dumnezeule, nu se poate mişca puţin mai repede? 

De aceea el, Mitch, era partener în firmă, iar Jack trebuia să 
se mulţumească cu firimiturile. Mintea lui căută cu furie după 
analogii şi metafore pentru existenţa ratată a lui Jack şi 
propriile sale succese, dar totul se rezuma la cine va ajunge 
primul pe culmea muntelui. După ce ajunsese la concluzia 
aceasta - şi după ce aşteptase exact douăzeci şi patru de minute 
Mitch continuă traseul, cu pasul ritmat la unison cu iritarea sa. 


În timp ce vâra cheia în broasca uşii de sticlă, John Baxter 
auzi telefonul sunând şi se grăbi, pe cât de repede o putea face 
la şaptezeci şi patru de ani, până la recepţie. Nu era nici ora 
7.30 şi cineva telefona, ca să insereze probabil un anunţ despre 
vreun câine care se pierduse. 

In calitate de director al publicaţiei Snohomish Daily News, 
speranţa pragmatică a lui Baxter era că vreun barosan de la o 
companie celebră înţelesese în cele din urmă că procedase 
greşit, iar acum ceda şi dorea să cumpere două pagini de spaţiu 
publicitar în umila lui gazetă. Işi alungă însă iute visul acela şi 
ridică receptorul. Era prea dimineaţă şi era sâmbătă. Ar fi fost 
gata să parieze pe câinele pierdut. 

— Bună dimineaţa, ştirile. 

— Bună dimineaţa, pot să vorbesc cu cineva de la 
departamentul editorial? 

Baxter detectă o uşoară tărăgănare a glasului specifică celor 
din Sud. 

— Vorbiţi chiar acum, răspunse el. 

— Aţi publicat un articol despre dispariţia unui lucrător de la 
Weyerhaeuser. Ştiţi despre ce este vorba? 

— Da. 

— Dumneavoastră l-aţi scris? 

— Nu, spuse Baxter. L-a scris o puştoaică de la Wazzu. 

„Wazzu” era diminutivul local pentru Washington State 
University, creuzetul în care se creau jurnaliştii statului 
Washington. 

— O cheamă Verna McKay, continuă Baxter. Cu ce vă pot 


ajuta? 

— Aş dori să stau de vorbă cu ea despre informaţiile din... 
Este cumva pe acolo? 

— Nu, nu vine azi. Poate că vă pot ajuta eu. 

— Sunt pur şi simplu curios ce deţineţi în dosar. Bănuiesc că 
aveţi un dosar al dispariţiei, nu? 

— Da, însă este confidential. De ce vă trebuie? 

— Mă scuzati, făcu Ty, dar pot să ştiu cu cine stau de vorbă? 

— Sunt John Baxter, directorul ziarului şi editorialist. 
Dumneavoastră?... 

— Numele meu este Ty Greenwood, spuse Ty dându-şi 
imediat seama că n-ar trebui să fie prea agresiv. V-aş fi 
realmente recunoscător dacă mi-aţi îngădui să examinez 
dosarul. Lucrez la... Serviciul Forestier... şi ne îngrijorează 
dispariţiile din ultima vreme. 

— Au mai fost şi altele? întrebă imediat Baxter, ca un 
adevărat ziarist. 

— Da, câteva, minţi Ty. 

Acesta era primul caz de care auzise. 

— Serviciul Forestier, ziceţi? Baxter se gândi că nimeni n-ar 
fi inventat o asemenea identitate. Da, bine, puteţi veni la 
redacţie, însă dosarul rămâne aici. 

— Mulţumesc. O să trec mai târziu în cursul dimineţii. 

John Baxter închise telefonul şi se întrebă de ce individul 
păruse atât de surescitat să consulte un dosar despre un 
pădurar care dispăruse. Oamenii dispar mereu în păduri. 


Mitch ajunse pe vârful muntelui, curăţă zăpada de pe un 
bolovan, se aşeză şi scoase un sandvici din rucsac. Muşcă din el 
şi se gândi la jalnicul Remsbecker. Îşi privi ceasul şi clătină din 
cap. Deşi nu-l văzuse de peste două ore, era convins că Jack se 
afla la mai puţin de treizeci de minute în urma lui. 

Termină primul sandvici şi rămase privind panorama 
superbă. În apropiere existau două piscuri mai înalte decât cel 
pe care suise el, iar restul peisajului consta din măguri mai 
scunde şi văi verde-întunecat care se întindeau până în 
depărtare. Se afla la câteva coame distanţă de şosea şi pierduse 
din vedere depresiunea pe care o străbătea aceasta. li plăcea să 
nu poată zări drumuri sau orice alte dovezi ale existenţei 
omului. 

Inspiră aerul rece, care se dilată în plămânii lui ca oxigenul 
pur, după care decise să-şi termine masa - era deja ora 9.30 - şi 


să se întoarcă. Surâse, imaginându-şi-l pe Jack luni la birou, 
străduindu-se să-i contrazică versiunea despre excursie. 


După patruzeci de minute, sentimentele lui Mitch 
parcurseseră gama completă de la iritare la dezgust şi apoi la 
îngrijorare. Pentru o clipă se gândi că era posibil ca Jack să se fi 
întors în Cherokee, ca să se culce şi să-şi alunge mahmureala, 
apoi alungase ideea aceea, deoarece Jack n-ar fi avut cum să 
intre în maşină. Deoarece de acum trecuseră trei ore de când nu 
se mai văzuseră, Mitch începu să privească pe lângă potecă, în 
locurile ce păreau mai periculoase, căutând semne ale unui 
accident. Ştia că prietenul său nu era la fel de priceput ca el în 
drumeţii; de fapt, Jack îl însoțea în excursii doar ca să-i facă lui 
plăcere. Se simţea vinovat de lipsa sa de răbdare şi de imboldul 
spre întrecere, fiindcă Jack venise numai din spirit de 
camaraderie. 

După ce coborâse repede câţiva kilometri, examinând cu 
atenţie pantele şi râpele din apropiere, Mitch zări o pată de 
culoare la douăzeci şi cinci de metri în faţă. Se grăbi într-acolo 
şi văzu că era pachetul alb-auriu de Marlboro Lights, care se 
distingea de la depărtare pe pământul umed maroniu. Puse 
pachetul în buzunar, după care se uită în jur, ştiind că Jack nu s- 
ar fi despărţit de ţigări decât dacă s-ar fi întâmplat ceva foarte 
rău. 

— Jack! strigă el. Jack! 

Glasul îi răsună în ecouri şi aşteptă un răspuns, fie el şi sub 
forma unui geamăt. 

— Jack! Jack! 

În continuare nimic, doar sunetul surd al ploii slabe şi 
ocazionalele fâlfâituri şi foşnete ale păsărilor şi animalelor mici. 

— Jack! 

Mitch privi în jur. Nu obişnuia să înjure, dar situaţia aceasta 
impunea un cuvânt urât. 

— Căcat, şopti el. 

Regretând că impusese regula nefolosirii telefoanelor, hotări 
să alerge până la maşină şi să solicite ajutor. Echipele de 
salvamontişti din districtele King sau Snohomish ar fi sosit rapid 
şi l-ar fi adus pe Jack întreg şi nevătămat la cină. 

Asta chiar că va fi o poveste interesantă pentru luni 
dimineaţă la birou. 

Era uşor să alerge la vale pe cărarea ce cobora abrupt. După 
cinci minute, Mitch încetini însă şi se uită în jur, simțind că 


soarele tocmai îşi strecurase razele prin norii de ploaie. Peste 
câţiva metri, după ce examinase cerul, îşi dădu seama că de fapt 
fusese instinctul lui care-l anunţase că ceva era în neregulă. 
Mări ritmul alergării, sărind de-acum peste făgaşele, gropile şi 
coturile traseului. Gonind pe potecă, încercă brusc senzaţia că 
era urmărit. Recunoştea că era complet irațional, dar într- 
adevăr se părea că cineva îi mergea pe urme. 

Deşi ştia că nu era Jack - tonii îi spunea că nu era Jack se 
opri să privească, să asculte. Ploaia slabă încetase pentru 
moment, dar el cunoştea destul de bine pădurile ca să sesizeze 
că nu auzea nimic. Niciun alt sunet decât cel al moleculelor de 
aer ce se ciocneau între ele. Nicio pasăre, nicio veveriţă, greier 
sau muscă. Nimic. In oricare altă zi poate că nici n-ar fi 
remarcat asta, însă tăcerea aceea degaja ceva ameninţător şi îl 
cuprinse treptat panica. 

Mitch începu să alerge cât putea de repede. 

Fugind cu viteză maximă, după zece minute văzu puncte de 
referinţă care-l anunțau că se afla la mai puţin de un kilometru 
de Cherokee. Tropăiturile tălpilor sale pe poteca de pământ 
bătătorit răsunau în ritm constant, dar când accelera, trosnetele 
crenguţelor şi bufniturile de pe solul compactat nu mai sunau 
sincronizate cu paşii lui. Chiar şi în fractiunile de secundă în 
care făcea contact cu cărarea, putea distinge alţi paşi, mai iuți şi 
mai apăsaţi. Mult mai apăsaţi. Nu era Jack şi cu certitudine nu 
era ceva ce ar fi dorit să vadă. Se concentră să ajungă la maşină 
şi să plece dracului de acolo! 

De acum sprinta şi aproape că nu mai atingea pământul. 
Ploaia revenise mai violent decât anterior. 

Încetinind uşor, Mitch bâjbâi prin buzunar şi scoase cheile şi 
telecomanda maşinii. Obiectul micuţ din plastic negru era o 
senzaţie bine-venită în palma lui, creându-i iluzia că era deja în 
siguranţă. Însă carapacea călduţă de uşurare se spulberă, când 
avocatul auzi răsuflarea - respiraţii regulate, egale, dar cu un 
volum şi o rezonanţă ireale, aidoma unei înregistrări de bas 
profund oribil de gros pe care cineva o crease într-un studio 
audio şi o reda acum în spatele lui pentru a-l înnebuni de 
spaimă. Şi reuşea s-o facă. 

Iar paşii de gigant ai făpturii necunoscute erau de asemenea 
mult mai puternici decât ai săi. Nu mai exista nicio îndoială că 
în spatele lui se găsea ceva... ceva cu adevărat mare... ceva... 

Prin pâcla ploii, Mitch văzu jeepul şi se pregăti să deschidă 
portiera ţinând degetul mare pe buton; cel care la o singură 


apăsare deschidea numai portiera din dreptul şoferului. Se 
apropia de Cherokee, mai avea doar treizeci de secunde şi... 

Avea să reuşească... 

O ştia... 

Era foarte aproape. Se văzu sărind la volan şi... 

Făptura necunoscută îl înşfăcă. 

În mintea lui Mitch nu mai exista nicio îndoială, când fu oprit 
în mod brusc şi ridicat, o jumătate de metru, apoi un metru de la 
pământ, iar telecomanda îi căzu din mână. Un pufnet gros, ca 
pârâitul unei ţesături putrede, dar provenit dintr-un bot de 
Cerber îl anunţă că nu fusese înhăţat de ceva uman, iar când fu 
răsucit printr-o mişcare bruscă, mintea îi îngheţă, pricepând că 
nu era decât un animal micuţ prins în ghearele altuia, 
incomparabil mai mare. 

Era ţinut de mijloc şi de gât şi aşa începu sfârşitul lui Mitch 
Roberts. Corpul îi era împins spre spate din talie, ca un 
mănunchi fragil de beţişoare, ceea ce ducea la incapacitatea de 
funcţionare a sistemului nervos şi la colapsul plămânilor din 
cauza presiunii. 

Sub şocul devastator care-i amortiza înţelegerea că nu mai 
putea respira, Mitch se strădui să se zbată în mod jalnic, braţele 
fiind singurele lui membre care mai funcționau. Imensul său 
atacator reacţionă cu furie animalică şi-i smulse braţul stâng din 
articulaţia  humerală, iar membrul se separă de trupul 
bărbatului într-un jet de sânge şi fragmente de piele, muşchi, 
tendoane albe şi ligamente striate roşii şi albăstrui. Mitch ridică 
ochii către braţul său, fluturat acum deasupra lui, şi o jerbă 
stacojie îi udă faţa. După aceea întoarse capul şi se uită în 
chipul inuman al ucigaşului său. 


Capitolul 8 


Tânărul luneca peste poteca pădurii ca vântul, cu picioarele 
atingând solul numai atât cât să asigure locomoţia; mişcările lui 
erau o chintesenţă de economie. Era un amerindian aflat spre 
sfârşitul adolescenţei, avea salopetă, o cămaşă de blugi şi 
bocanci vechi, masivi. Înalt şi subţire, îşi purta părul lung şi 
negru strâns în coadă de cal. Pădurea crepusculară prin care 
trecea era posomorâtă şi ceața deasă ascundea orice detalii mai 
departe de patru-cinci metri. Deşi faţa sa era o mască de 
concentrare, panica din ochii lui trăda faptul că fugea ca să-şi 
scape viaţa. 

La câteva zeci de metri în spate, ceva ameninţător, ceva rău 
se mişca prin ceaţă cu aceeaşi viteză ca el. Era precum umbra 
imensă a unui om normal proiectată pe un perete, atât doar că 
umbra aceasta avea materialitate. 

Tânărul îi cunoştea gândurile şi ea cunoştea gândurile sale. 
Umbra imensă se juca, ştiind că-l putea ajunge şi înşfăca 
oricând ar fi dorit. Unica speranţă a adolescentului era s-o lase 
să creadă că el era departe de siguranţa adăpostului şi astfel să 
se bucure de vânătoare, până în clipa în care ieşeau în luminişul 
micuţ de lângă sălaşul familiei lui. Indianul se rugă în gând ca 
bunicul lui să fi simţit sau auzit strigătele spiritului său sau 
gândurile ucigaşe ale umbrei şi să aştepte în câmp, cu puşca 
pregătită. 

Umbra îi simţi înşelătoria şi începu să se apropie, doborând 
copacii în calea sa. Trosnetele lor trimiteau adolescentului 
mesajul că în curând va simţi o lovitură din partea braţului 
aceluia masiv, care-i va frânge gâtul şi va pune capăt urmăririi. 

Trosc, trosc, trosc... 

Se apropia mereu şi mereu. 

Bum, bum, bum... 

Zgomotele erau mai puternice, umbra era în spatele lui, îi 
simţea răsuflarea pe umăr, pe păr... pe ceafă... Mai aproape, tot 
mai aproape... 

BUM... BUM... BUM... 

Oh-Mah... 

BUM! BUM! BUM! 

— Hei, Şefu', aţi păţit ceva? Sunteţi înăuntru? întrebă un glas 
înăbuşit. 


BUM! BUM! BUM! 

Indianul se trezi buimac; urmărirea se terminase, viața îi 
fusese salvată de bătaia în uşă. 

— Hei, Şefu’, aţi pățit ceva? repetă glasul tânăr de dincolo de 
uşă, după care reîncepură ciocăniturile. 

Tânărul indian, devenit brusc un bătrân, privi în jurul rulotei 
întunecoase, reorientându-se; draperiile erau trase, ferindu-l de 
soarele pătrunzător de noiembrie din sudul Californiei. Se ridică 
în capul oaselor, merse încet până la uşă şi o deschise. Explozia 
luminii matinale îl orbi. 

— Intrasem la idei, continuă glasul tânăr. Nu vă este bine? 

Bătrânul deşirat de un metru nouăzeci, în cămaşă din 
bumbac subţire, cu părul lung argintiu, dar tot strâns la spate 
ca în vis, se focaliză lent asupra asistentului de producţie de 
douăzeci de ani, aflat cu două trepte mai jos. Dincolo de el se 
vedea un tumult de agitaţie - activităţile normale într-un studio 
cinematografic important. Îşi reaminti că se afla într-o rulotă de 
tip Star Waggon, lângă platoul 27, la Paramount Pictures de pe 
Melrose Avenue, în Los Angeles. 

— Şefu', vă e bine? întrebă tânărul, neştiind ce să înţeleagă 
din tăcerea aceea. 

— Da, n-am nimic, răspunse bătrânul indian. Care-i treaba? 

— V-aşteaptă la machiaj. Peste cinci minute, domnule. 

Bărbatul încuviinţă şi se întoarse în rulotă. Se duse la 
chiuvetă, lăsă apa să-i curgă în palmele făcute căuş şi se stropi 
pe faţa brăzdată de cute. Visul de acum şaizeci de ierni îi 
revenea tot mai des. Nici măcar nu putea să moţăie, fără să-l 
viseze. În ultima săptămână nu dormise mai deloc, pe de o parte 
din cauza gălăgiei din hotelul de pe bulevardul Santa Monica 
din cartierul Century City şi pe de altă parte din cauza 
coşmarului care nu-i mai dădea pace. 

Treptat, visele deveniseră tot mai clare şi dintr-un motiv 
necunoscut se terminau cu creatura fiind tot mai aproape. De 
data aceasta fusese chiar lângă el în momentul când se trezise. 
Spaima lui cea mare era că dacă-l prindea, în vis, aşa cum 
fusese cât pe-aici s-o facă în realitate la începutul anului 1945, 
el nu se va mai trezi niciodată. Se temea că, fiind bătrân şi 
pentru că forţele îi slăbiseră deoarece continua să fumeze două 
pachete şi jumătate de ţigări pe zi, creatura îl va înşfăca în somn 
şi el va muri în ghearele ei. Nu putea îngădui să se întâmple 
asta. Ceea ce trebuia să se întâmple începuse cu multă vreme în 
urmă şi el ştia, sau mai precis simțea, că sosise în cele din urmă 


timpul. Asta este! 

Se înfioră la gândul acela şi se privi în oglindă. $aptezeci şi 
nouă de ani şi se văd toate zilele din ei. Se şterse pe mâini, îşi 
căută jacheta din piele de vițel cu franjuri şi mărgele şi scoase 
din buzunar pachetul de Kools. Îşi aprinse o ţigară. Jacheta 
făcea parte din imaginea pe care şi-o cultivase de mulţi ani. O 
purta ori de câte ori călătorea, fiindcă „Şeful” Ben Eagleclaw, 
aşa cum era cunoscut de pe majoritatea  genericelor 
numeroaselor filme în care apăruse, ar fi purtat o asemenea 
jachetă. La el acasă însă, în Eureka, bătrânul şi banalul Ben 
Campbell purta pur şi simplu hanorace şi bluze de trening. 

Ben trase adânc şi fără plăcere din ţigară şi se gândi la 
agentul lui şi la felul în care i-ar fi putut da vestea, deoarece 
Ben Campbell era pe punctul de a-l băga pe „Şeful” Ben 
Eagleclaw într-o grămadă de necazuri... iar „Şeful” nu avea 
absolut niciun cuvânt de zis în privinţa asta. Acolo exista ceva - 
nu era tocmai sigur ce anume dar îi putea simţi chemarea. Ştia 
că o parte din ceea ce-l atrăgea erau întrebările rămase fără 
răspuns din urmă cu şaizeci de ani. Acum însă apăruse altceva, 
ceva nou şi puternic, ceva viu. Deocamdată, Ben nu ştia sigur 
dacă era doar percepţia lui asupra creaturii aceleia, ca o 
senzaţie de mâncărime la limita subconştientului, ori dacă acolo 
exista realmente o entitate, care, cumva, era în contact cu el. 
Nu putea distinge detaliile, dar pricepea un lucru: deciziile pe 
care urma să le ia în următoarele minute aveau să schimbe 
totul. 


În ciuda faptului că era ora 10.30 într-o dimineaţă de 
sâmbătă, redacţia ziarului Snohomish Daily News era în plină 
animaţie. Îmbrăcat cu cea mai bună uniformă a Serviciului 
Forestier pe care o avea, Ty se străduise să arate cât mai bine, 
deşi se simţea ca un zombie. 

John Baxter se apropie şi-l evaluă scurt. Grozav! Un beţiv din 
Serviciul Forestier care caută cai verzi pe pereți. Alcoolicii se 
recunosc imediat între ei, iar John nu mai pusese picătură de 
alcool în gură de paisprezece ani, două luni şi cinci zile. 

— John Baxter, rosti el şi întinse mâna, apoi îi dădu lui Ty un 
biblioraft verde. Dacă doriţi, puteţi sta acolo şi să vă luaţi notițe. 
Nu vă pot lăsa însă să plecaţi cu dosarul din redacţie. 

Ty luă biblioraftul. 

— Sigur că da, nu-i nicio problemă. Mulţumesc! 

Baxter reveni în biroul său şi Ty se aşeză pe sofaua de vinilin 


din spaţiul recepţiei deschise. Murmurul slab al discuţiilor 
dintre redactori şi clicurile tastaturilor dispărură, după ce Ty 
luă un pix şi deschise  biblioraftul. Acesta cuprindea 
consemnarea discuţiilor dintre reportera care scrisese articolul 
şi şeful lui Joe Wylie, respectiv cu Bill Alexander, poliţist din 
districtul Snohomish. Cu toate că nu se ştia cu certitudine locul 
exact unde se petrecuse incidentul, Ty notă zona aproximativă şi 
după aceea scrise numele importante şi numărul de telefon al 
lui Wylie. Decise s-o sune pe nevasta acestuia de îndată ce 
ajungea acasă. 

Când plecă, prinse căutătura lui Baxter şi flutură din braţ în 
semn de mulţumire. Baxter încuviinţă din cap. 

John Baxter se lăsă pe spate în scaunul lui uzat şi antic, care 
părea să-i fi aparţinut lui Clark Kent, alter ego-ul lui Superman. 
Instinctul de ziarist îi spunea că individul acela avea un aer 
familiar, dar pur şi simplu nu şi-l putea reaminti. Privi numele 
pe care-l mâzgălise pe blocnotesul din recepţie. 

— Ty Greenwood... repetă el încetişor. 

Avea bănuiala că domnul Greenwood însemna mai mult decât 
lăsase să se vadă. Rupse fila din blocnotes şi o puse pe birou. Se 
gândi pentru o clipă să telefoneze la Serviciul Forestier, după 
care decise să mai aştepte. Data viitoare când mai apare 
Greenwood ăsta - şi sunt sigur c-o să mai apară o să facem nişte 
verificări. 


La cinci minute după ce fusese deşteptat din somn, în loc să 
fie instalat în scaunul pentru machiaj, Ben se găsea la bordul 
unui cărucior Cushman şi străbătea imensele studiouri 
Paramount Pictures împreună cu un asistent de producţie. 
Pentru a obţine mijlocul acela de transport, minţise un regizor 
secund că o urgenţă apărută în familie îl silea să plece acasă. 
Acesta îl anunţase pe regizorul principal şi Ben repetase 
povestea sa despre o criză în familie. Cu cât detalia mai mult, cu 
atât credea în propria sa născocire. 

Abia după ce fusese învoit în mod oficial de un producător 
executiv şi obținuse un mijloc de transport până la parcare, îşi 
dăduse seama că pusese în mişcare lucruri ce depăşeau 
capacitatea lui de analiză. Acţionase pe baza unui instinct de 
indian adevărat: abandonase un film important din cauza unei 
presimţiri şi a unui vis despre ceva ce se petrecuse cu peste 
şaizeci de ani în urmă. 

Nebunii de-ale indienilor... 


În timp ce căruciorul lor străbătea aleile înguste dintre 
platouri, mintea lui Ben se întoarse în timp, reamintindu-i 
succint evenimentele care-l aduseseră la Hollywood. În 1946, 
revenind din Pacificul de Sud, Ben Campbell şi unitatea sa 
fuseseră debarcaţi în San Francisco. În loc să se întoarcă acasă, 
pe terenurile tribului său din districtul Humboldt, în nordul 
Californiei, el pornise spre sud împreună cu nişte camarazi ca să 
vadă Hollywoodul. 

Într-o seară, pe când stătea în mulţime, holbându-se la Betty 
Grable şi June Haver, care coborau din limuzine la premiera 
filmului Surorile Dolly, un bărbat scund şi cu trăsături ascuţite 
se apropiase de Ben şi-i întinsese o carte de vizită. 

— Vrei de lucru? îl întrebase. Am nevoie de indieni, mai ales 
de tipi înalţi. Sunt în meserie. 

Ben auzise legenda cu Lana Turner şi văzuse destule filme ca 
să ştie la ce meserie se referea bărbatul acela. Aşa că, în ciuda 
tachinărilor camarazilor săi, îi telefonase a doua zi şi căpătase 
rolul de figurant într-un serial realizat de studiourile Republic, 
în care făcea parte dintr-o hoardă de apaşi furioşi. În scurtă 
vreme începuse să fie foarte solicitat, într-o lună ca indian 
shoshone pentru RKO, în alta ca indian creek pentru Warner 
Brothers. Nici regizorii, nici spectatorii nu cunoşteau 
deosebirea, iar el era mai mult decât încântat să ia suma, pe 
atunci regească, de treizeci şi cinci de dolari pe zi, ca să înghită 
praf, să chiuie din răsputeri şi să fie împuşcat de actori ca John 
Wayne şi Ward Bond. 

Până când Ben apăruse prima dată pe genericul unui film, 
bărbatul care îi dăduse cartea de vizită, agentul independent Al 
Levine, care-şi oprea 10% din contracte - şi care acum era şi 
agentul lui -, decisese că Ben Campbell avea nevoie de un nume 
„indian“ şi astfel el devenise Ben Eagleclaw. Al îi promisese că 
aşa va câştiga mai mulţi bani. Faptul că peste nişte ani un alt 
indian, Benjamin Nighthorse Campbell, avea să fie ales senator 
în statul Colorado n-a contat prea mult, deoarece pe atunci 
aproape toţi ştiau că pe Ben îl chema Eagleclaw, nu Campbell. 

Până la sfârşitul anilor 1960 şi după treizeci de ani în care 
fumase câte trei pachete de ţigări pe zi, chipul lui Ben se 
bătucise şi devenise un simbol perfect şlefuit al înţelepciunii 
indiene. Al, pe atunci în vârstă de optzeci şi unu de ani, care 
continua să-i fie agent, decisese să-l promoveze. După ce suise 
ierarhia distribuţiilor, de la tânăr musculos, la războinic 


experimentat şi la vraci, Ben era pregătit - simţise Al - să 
devină şef de trib. Îl anunţase pe Ben că asta putea să însemne 
o creştere a preţului său. Fusese ultima strategie lumească a lui 
Al, pentru că la o oră după prânzul lor, agentul murise. 

Ben se întrebase mereu dacă de vină fusese abuzul de chili. 

Deşi nepăsarea indiferentă a lui Al faţă de protocolul culturii 
indiene îl stânjenise puţin pe Ben, el decisese, parţial din 
respect pentru răposat, să accepte titulatura de şef de trib. De-a 
lungul anilor văzuse cum pieile-roşii amenințătoare evoluaseră 
în postura de nobili americani nativi şi, în ciuda faptului că 
rolurile pentru indieni se reduseseră, Ben îşi câştigase un 
renume suficient pentru a face faţă cu succes rolurilor de 
bătrâni înţelepţi. Desigur faptul că el era un bătrân înţelept 
indian nu era ignorat de Hollywood. Când intră în parcarea 
Paramount, Ben se gândea la Al Levine. Se întrebă ce făcea în 
rai sau în Marele Sat Al Spiritelor sau oricum altfel s-ar fi numit 
locul unde mergeau bătrânii evrei. Sid, partenerul lui Al, se 
retrăsese cu zece ani în urmă, lăsând afacerea fiului său, Jay, 
care-l preluase şi pe Ben alături de alţi clienţi. Ben se întrebă 
cum avea să-i spună lui Jay că plecase pur şi simplu în toiul 
filmărilor, ceva ce nu mai făcuse niciodată până atunci. Clătină 
din cap. _ 

Nebunii de-ale indienilor. Imi dau cuvântul în fața lui 
Dumnezeu că habar n-am ce fac. 

— Ale dracului nebunii de-ale indienilor, murmură el încet şi 
asistentul de producţie care-l conducea, abia ieşit din faza de 
embrion, îl auzi. 

— Poftim? Aţi spus ceva, domnule? 

— O veche incantaţie indiană, minţi Ben fără să clipească. 
Despre trecut... şi despre viitor. 

Tânărul cu chip de copil îl privi cu venerație. 

— Impresionant! 

Ben îşi spuse că flăcăul nu cunoscuse decât casa, şcoala, 
absolvirea şi acest studio cinematografic. Zâmbi în barbă pentru 
că puştiul îi înghiţise rahatul, fiindcă el era bătrân, turnase 
multe filme şi era indian. 

Atunci îşi dădu seama că poate că nu era chiar un rahat 
absolut. 

Simţi conflictul dintre indianul din filme, „Şeful” Ben 
Eagleclaw, şi adevăratul indian, Benjamin Campbell din tribul 
Tsnungwe, districtul Humboldt. Adevăratul indian era la cârmă. 
Indianul din filme nu era decât un pasager. Aici era teritoriul 


instinctului, pentru că indianul din filme continua să fie singurul 
care opera la nivel conştient. Era uşor înspăimântător, fiindcă şi 
el se simţea cam ruginit pentru asemenea chestii spirituale 
indiene. Când opriră lângă Chryslerul 300 pe care îl închiriase, 
Ben îl privi pe băietan şi surâse uşor. Abia trecuse de douăzeci 
de ani şi ţângăul ăsta tocmai îl ajutase să vadă ceva ce el nu 
ştia. 


Capitolul 9 


Ronnie plecase la conferinţa cu clienţii japonezi, când Ty 
ajunse acasă şi o găsi pe Amy, babysitterul lor în vârstă de 
şaptesprezece ani, în bucătărie, uitându-se împreună cu 
Meredith la serialul TV Three Stooges. Fiica lui râdea încântată, 
în timp ce Amy părea scârbită. Ty ştia că Meredith va avea un 
viitor interesant, întrucât orice femeie, indiferent că ar fi avut 
şase sau şaizeci de ani, căreia îi plăceau fraţii Stooges, şi care le 
înţelegea umorul, înainta în viaţă în chip vădit după altă 
cadență. In zilele ei mai puţin serioase, Ronnie fusese de-a 
dreptul îndrăgostită de cei trei tembeli, dar Ty nu-i spusese 
niciodată că în afară de frumuseţea, mintea şi inima ei bună, 
faptul că-i aprecia pe Stooges jucase un rol extrem de important 
în a-l convinge să se însoare cu ea. 

— Când a spus doamna Greenwood că termină? o întrebă el 
pe Amy. 

— A-ă-ă, cred c-a zis că pe la... 

— La prânz, răspunse Amy fără să-şi ia ochii de la dezastrul 
pe care Moe Stooges îl abătea asupra fraţilor săi, Larry şi Curly. 
Ty intră în cabinetul lui, ridică telefonul şi tastă un număr. 

— Alo? 

— Doamna Wylie? 

— Da. 

— Numele meu este Ty Greenwood. Condoleanţe pentru soţul 
dumneavoastră. V-aş putea deranja câteva clipe cu nişte 
întrebări? 

— Da... dar pe cine reprezentaţi? 

Ty îi spuse că primise numărul de la Snohomish Daily News, 
apoi minţi că Serviciul Forestier era interesat de cazul soţului 
ei. Lori Wylie fu cooperantă în primele minute, însă întrebările 
părură să alunece pe un făgaş foarte bizar. 

— Soţul dumneavoastră a pomenit vreodată de lucruri stranii 
pe care le-ar fi văzut pe când patrula prin păduri? 

— Stranii? In ce fel? 

— Lucruri stranii pe care este posibil să le fi zărit. Lucruri 
anormale. Vreo semnalare de ceva... nu ştiu, ceva neobişnuit. 

— Lucraţi la Serviciul Forestier? 

— Da. 

Brusc, Lori Wylie nu se simţi defel în largul ei. 


— Domnule Greenwood, soţul meu a dispărut. Copiii mei şi 
cu mine suntem teribil de îngrijoraţi. N-am nici cea mai vagă 
idee despre ce i s-ar fi putut întâmpla şi mă rog cerului ca el să 
apară teafăr. Mă străduiesc din răsputeri să-mi păstrez 
cumpătul, dar aşteptarea mă distruge. Acum dumneavoastră îmi 
telefonati şi mă speriaţi, întrebând asemenea lucruri... 

— Doamnă Wylie, vă asigur că încerc doar... 

— Vă rog să nu-mi mai telefonaţi. La revedere! 

Îi închise. Ty îi telefonă din nou, însă auzi ton de ocupat. 


Pe aeroportul Burbank, Ben decise să meargă mai întâi 
acasă, pentru a încerca să-i explice lui Doris ce se întâmplase. 
Ştia că drumul său avea să-l ducă mai departe în nord, dar mai 
întâi trebuia să facă un popas şi să-şi calmeze soţia fragilă. 
Anticipa fiecare întrebare a ei, de parcă ar fi fost chiar alături. 

„Care-a fost urgenţa?“ 

„Te poti întoarce ca să termini filmul?” 

„Vom pierde bani, Benny? 

„Unde te duci?” 

Tânăra de la ghişeul de bilete Southwest Airlines încerca să-i 
atragă atenţia, în timp ce Ben rătăcea cu gândurile la felul în 
care nevasta lui atât de emotivă va privi acest episod de 
dezertare necaracteristic lui. 

— Domnule? rosti ea. Domnule? Unde vreţi să mergeţi? 

Ben zâmbi în semn de scuză. 

— Ilartă-mă, m-am  senilizat de tot. San Francisco 
International, apoi Eureka. Cred că va trebui să schimb avionul. 

— Da, radie fata încântată că-l readusese cu picioarele pe 
pământ. În vreme ce-i tasta datele pentru bilet, ridică ochii: 
Sunt un mare fan al dumneavoastră. V-am văzut de când eram 
mică. 

— În ultima vreme, asta-mi zic toţi, glumi el. 

După câteva minute, în timp ce îşi instala corpul prea înalt 
pentru fotoliul strâmt de lângă hublou, bărbatul privi peste 
întinderea vastă şi netedă de beton şi o compară în minte cu 
locul spre care ştia că se îndrepta. Atunci avu o revelaţie. Deşi 
regizorul îl asigurase că vor sări peste scenele în care apărea el, 
urmând să le filmeze după ce revenea, adevăratul indian îi 
transmise actorului indian o veste care-l zgudui: 

Nu te mai întorci. 

intre orele 13 şi 17, starea mentală a lui Karen Roberts trecu 
de la îngrijorare la spaimă agitată. Soţul ei, Mitch, era punctual 


şi respectarea orei la care promisese că va fi acasă era pentru el 
la fel de firească precum respiraţia. 

Până la ora 18, țesătura lumii ordonate a femeii se 
transformase în zdrenţe. 

După ce sună la urgenţe şi i se spuse că nu se putea acţiona 
pe baza sesizării dispariţiei unei persoane decât după trecerea a 
douăzeci şi patru de ore, Karen înnebuni. Răcni la operatoare, 
apoi telefonă la o jumătate de duzină de prieteni, inclusiv lui 
Seth Olinka, şeful lui Mitch. Seth o linişti pe femeie, după care 
telefonă unui bun prieten, Dick Wright, consilier municipal în 
Seattle, care la rândul său îşi sună un prieten - primarul. În 
câteva minute, toată zona din estul oraşului Seattle, de la 
trecătoarea Snoqualmie până aproape de graniţa canadiană, 
roia de echipaje de poliţie din zece jurisdicții, care primiseră 
ordinul de a găsi un Cherokee verde undeva în ploaia rece şi 
fină. 


La ora 21.05, sus deasupra autostrăzii 2, farurile unui echipaj 
de la Departamentul Şerifului sclipiră peste un Cherokee verde 
care staţiona. Fordul Crown Victoria de patrulare opri lângă 
jeep. Prin parbrizul bătut de ploaie, polițistul Bill Alexander citi 
numărul de înmatriculare, după care îşi aprinse plafoniera ca să 
citească ce mâzgălise cu câteva ore în urmă pe când se îndrepta 
spre o constatare de coliziune. Datele coincideau. Bill încă 
simţea un fior de încântare de câte ori raporta prin radio la 
bază. Îşi amintea serialele TV pe care le privise în copilărie. 

— Unu david treizeci şi doi, raport. 

— Raportează, zise dispecera. 

— Doi-şapte-cinci, victor, ies, victor. 

Peste un moment, dispecera îl anunţă răspunsul: 

— Asta-i unsprezece-douăzeci şi patru. Se poate acţiona. 

— Confirmare. 

Peste altă clipă: 

— Unu david treizeci şi doi? 

— Recepție. 

— Verifică maşina. Trimitem unsprezece-optzeci şi cinci. Ce 
zece-douăzeci ai? 

— Confirmare. Sunt la zece kilometri nord de ieşirea de pe 
Dillard Road pe Lone Mountain. 

— Confirmare. După o secundă: Unu david treizeci şi doi, 
salvamontul este zece-treizeci şi nouă şi va sosi în aproximativ 
douăzeci de minute. Nouă-douăzeci sunt Mitchell Roberts şi 


Jack Remsbecker. Pot să fie în preajmă şi în imposibilitate de a 
răspunde. Fii prudent. 

— Unu david treizeci şi doi, confirmare. Aplic cod şase. 

— Confirmare. 

Bill puse microfonul la loc şi se aplecă spre pălăria 
impermeabilă de pe podeaua maşinii. În exteriorul micuţului său 
cocon protector de lumină şi căldură ploua şi era întuneric şi, 
brusc, bărbatul simţi că nu voia să iasă în singurătatea de acolo. 
Era o senzaţie stranie, mai ales pentru cineva care crescuse în 
preajma acestor păduri, dar felul în care găsise camioneta 
tipului de la Weyerhaeuser cu câteva zile în urmă, cu portiera 
deschisă şi motorul mort, dar cheile în poziţia „pornit”, fusese 
realmente straniu. Bill avea douăzeci şi cinci de ani şi tocmai 
vizionase un episod din Dosarele X în care era vorba despre 
răpiri efectuate de extratereştri, aşa că descoperirea camionetei 
goale îi trezise o sumedenie de idei. 

Lăsă motorul maşinii să meargă, îşi alungă neliniştile, luă 
lanterna şi deschise portiera. Ceaţa îi sărută chipul, când ieşi şi 
închise portiera. Gazele de eşapament ale automobilului se 
învolburară în jurul său după ce roti lanterna împrejur, ca să se 
orienteze. Lăsase aprinse farurile şi girofarul şi astfel îşi putea 
face o idee despre terenul din imediata apropiere. 

Îndreptând lanterna către Cherokee, văzu o geantă de sport 
pe podea în faţa scaunului de lângă şofer, o jachetă şi o păpuşă 
Barney în partea din spate a jeepului. Nimic suspicios. Vehiculul 
era încuiat. Bill înaintă spre potecă. 

— Alo? Alo? strigă el. 

Nu-i răspunse niciun ecou, deoarece umiditatea din aer 
absorbea toate sunetele. Se auzea doar fâşâitul slab al ploii. 
Polițistul merse către cărare, baleind raza lanternei înainte şi 
înapoi, căutând ceva... orice... 

— Alo? Mitchell Roberts? strigă el din nou, sperând de data 
aceasta în mod zadarnic că rostirea unui nume ar putea aduce 
vreun rezultat. Jack Remsbecker? 

Porni încet în sus pe panta stâncoasă, fără să intenţioneze să 
ajungă prea departe, ţinând seama de neliniştea bizară şi de 
faptul că în scurt timp avea să sosească echipa de salvamontişti. 
După ce mai parcurse cincizeci de metri, sistemul lui de 
avertizare, mecanismul acela subconştient care te opreşte să 
păşeşti în faţa unui automobil ori să pui mâna pe o plită încinsă, 
îi răcnea efectiv în minte. Chiar în clipa când Bill ajunse la linia 
pe care nu intenţiona în niciun caz s-o depăşească, locul de 


unde avea să-şi piardă maşina din vedere, raza lanternei sclipi 
pe ceva. O roti în jur, dar nu văzu şi nu auzi nimic, aşa că merse 
către locul respectiv. După doi metri, văzu că era o telecomandă 
de automobil, pe inelul căreia se aflau mai multe chei. 

Bill se uită înainte de a o atinge, căutând indicii despre felul 
în care ajunsese acolo. 

A fost aruncată? Scăpată? Scăpată la dus? Scăpată la întors? 

Ajungând la puţinele concluzii ce puteau fi trase, o ridică, o 
şterse de noroi şi o vâri în buzunar. Cine ştie? Poate că nici nu 
era de la Cherokee. 

Baleie zona cu lanterna şi dintre nuanțele de gri şi brun de 
pe pietre ieşi în evidenţă o pată roşu-maro mare. Se lăsă pe 
vine, ca s-o examineze mai îndeaproape. Părea să fie sânge 
închegat, o pată maronie de felul celor provocate de bolile de 
ficat, cam cât jumătate de palmă. Plouase toată ziua, aşa că Bill 
ştia că, dacă ar fi fost sânge, atunci cantitatea iniţială fusese 
probabil mult mai mare. În timp ce privea pata care se reducea 
treptat sub picăturile de apă, simţi ceva cu totul nelalocul lui pe 
poteca întunecată de munte în mijlocul unei ploi friguroase: 
căldura soarelui. Putea să jure că o simţise prin uniformă şi 
pelerina de ploaie. 

Nu se opri să analizeze senzaţia aceea, ci se întoarse pur şi 
simplu şi o luă la fugă. Fugi cât putu de repede. 

Până la maşină erau aproape o sută de metri, însă bătu toate 
recordurile de viteză până acolo, sări înăuntru, băgă în 
marşarier, derapă pe pietrişul plin de noroi şi o şterse din locul 
acela. Nu-i păsa dacă aveau să-l întrebe de ce plecase. Dacă 
trebuia, avea să inventeze vreun pretext. Avea să se întoarcă 
aici doar însoţit. Insoţit de mulţi... 

Deocamdată tot ce ştia era Dă-i dracu” de excursionişti, o tai 
naibii de-aici! 


Capitolul 10 


În birourile Departamentului  Şerifului districtului 
Snohomish, Mac Schneider tocmai termina felul principal al 
cinei sale, un piept de curcan lat de două palme, cu dressing 
Dijon, când Karl Carillo se aplecă peste biroul lui aflat vizavi de 
Mac. 

— Mai ai ceva chipsuri? Ș 

Mac încă nu se atinsese de punga sa de chipsuri barbecue. [i 
plăcea să le păstreze pentru la sfârşit. 

— Ia de-acolo, făcu el semn din mână. 

Carillo luă punga, o rupse, îşi turnă mai mult de jumătate, 
apoi se aşeză la loc. Mac se consolă cu gândul că pierderea 
chipsurilor însemna mai puţin timp petrecut în sala de 
gimnastică. La treizeci şi trei de ani, Carillo era cu opt ani mai 
tânăr decât el şi putea să ardă caloriile mai repede. 

— Te uişimne lahwks? întrebă Carillo cu gura plină de 
chipsuri. 

— Mai zi o dată... da' mai clar. 

Carillo înghiţi chipsurile. 

— Te uiţi mâine la Hawks? 

Mac ştia despre Carillo că era suporter înrăit al echipei de 
fotbal Seattle Seahawks. Mac plecase din L.A. In urmă cu trei 
ani, dar continua să ţină cu Rams şi Raiders, deşi ambele echipe 
se mutaseră de mult din L.A. 

— Detest fotbalul. 

Ochii lui Carillo se holbară de neîncredere. După aceea zări o 
scânteiere jucăuşă în privirea lui Mac şi înțelese că-l tachina. 
Cei doi erau parteneri de numai şase luni. 

Carillo scoase din portofel o bancnotă de douăzeci de dolari 
şi o azvârli pe masă. 

— Un pariu ca-ntre amici. Eu merg pe-ai noştri, tu ia-i pe 
Eagles. 

Mac privi pe fereastră afară, spre asfaltul care lucea ud în 
parcare. 

— Cred c-ai cam încurcat definiția pentru „pariu ca-ntre 
amici”. Şi-n plus, Hawks e cotat cu şapte la unu. Haide să nu 
mai pariem şi să zicem c-am făcut-o. 

Carillo pufni, îşi luă bancnota şi se aşeză. 

— Ţi-e frică... 


Mac se obişnuise cu comportamentul macho al celuilalt. Cu 
toate că amândoi aveau destule cazuri la care lucrau individual, 
frecvent acționau şi împreună. Carillo fusese puşcaş marin şi 
încă mai afişa tunsoarea perie din armată. În ciuda faptului că 
era cu zece centimetri mai scund decât Mac, care avea un metru 
optzeci şi cinci, lui Carillo îi plăcea să tragă de fiare în sala de 
forţă şi petrecea mult timp în poligonul de tir. Una peste alta, 
Carillo era mai definitoriu pentru bărbaţii atraşi de aplicarea 
legii. Purta o mustață tunsă scurt, şofa fie o camionetă destul de 
mare, fie o motocicletă, şi bea mult cu ceilalţi poliţişti. Ajunsese 
detectiv mai repede decât oricare altul care suise prin propriile 
puteri ierarhia departamentului şi era neobosit în urmărirea 
pistelor. 

Mac considera că motocicletele erau periculoase, nu-i plăcea 
cum arăta cu mustață şi nu prea se simţea stimulat mental 
atunci când socializa cu confrații din aparatul legii. El nici 
măcar nu părea poliţist. In calitate de detectiv, purta haine 
civile, mai exact o jachetă sport şi pantaloni de stofă, aşa cum 
făcuse şi pe când era în DPLA. Arătos şi cu aspect de ţigan 
irlandez, lăsa mai degrabă impresia că ar fi terapeut sau chiar 
avocat, având aerul atent al cuiva care te ascultă din momentul 
în care deschizi gura. Ochii lui căprui, inteligenţi şi sensibili, 
anunțau iți respect punctul de vedere, îţi înțeleg sentimentele. 

Telefonul sună şi Mac ridică receptorul. 

— Schneider. 

Era Mel Benedict, şeful Salvamontului. 

— Tocmai m-a sunat şefu', zise Benedict. Doi avocaţi 
şmecheri din Seattle cu prieteni sus-puşi au dispărut în timpul 
unei excursii prin munţii din est. Probabil că nu s-a-ntâmplat 
nimic, dar unu' din băieţii noştri le-a găsit telecomanda maşinii 
pe un traseu. 

— Poate c-au scăpat-o. De ce m-ai sunat pe mine? 

— Poţi să te-ocupi tu? Ţi-aş fi recunoscător. 

— Să m-ocup eu? De ce anume să m-ocup? 

— Mac, trebuie să facem un efort susţinut cel puţin până-i 
găsim. 

— Nici vorbă! Persoanele dispărute sunt una, da’ ăştia sunt 
excursionişti. Nu m-ocup de excursionişti. 

— Auzi, tocmai mi-au venit socrii. În plus, tu eşti cel mai tare. 

— Ia-o-ncet că mă sufoci cu limbile-astea, făcu Mac. 

Era obişnuit cu aşa ceva. Timp de zece ani lucrase cu succes 
în divizia Crime şi Jafuri din Departamentul Poliţiei din Los 


Angeles. Experienţa lui în legendarele zone de conflict acoperite 
de secţiile Hollenbeck şi Rampart îi conferise reputaţie printre 
colegii din nord-vestul statului Washington, unde-şi stabilise 
reşedinţa. Plecase din DPLA şi se alăturase Departamentului 
Şerifului Snohomish, sperând să aibă parte de un ritm de viaţă 
mai relaxat. Din cauza considerabilei sale experienţe de teren, 
mulţi din departament apelau la Mac pentru sfaturi sau chiar 
pentru o mână de ajutor. 

— Mi-ai face o favoare uriaşă, spuse Benedict. 

— Adică vrei să merg acolo şi s-ajut la căutarea păcălicilor 
ălora? Un detectiv care să se-ocupe de căutarea excursioniştilor 
dispăruţi? făcu Mac, sperând să scape de un drum prin munţii 
ploioşi. 

— Carillo-i pe-acolo? 

— Da. 

— El cu ce se-ocupă? 

Mac privi către Carillo. 

— Cu ce te-ocupi? 

— Am două'j două de cazuri. De ce? 

Benedict îl auzise pe Carillo. 

— Mă gândisem eu că n-are nimic de făcut. Ia-l cu tine! Aşa 
n-o să te plictiseşti. Asta-i numai de imagine, Mac. Am primit 
ordin să fie o prioritate şi am nevoie de cineva să dirijeze 
lucrurile. Mergeţi voi doi, vă trimit câţiva poliţişti, iar 
salvamontiştii o să fie-acolo. Ce naiba, probabil că dispăruţii o 
să şi-apară pân-ajungeţi voi. 

— Îmi rămâi dator, spuse Mac şi închise. 

Carillo ridică din umeri în semn de întrebare. 

— Au dispărut nişte avocaţi, zise Mac. Nişte excursionişti 
care probabil s-au rătăcit, dar sunt VIP-uri. Vrei să vii? Benedict 
zice că aşa n-o să mă plictisesc. 

— Căcat, crezusem că era ceva ca lumea. 

Mac surâse. 

— Nu toate pot fi cazuri cu droguri. Haide! 

Carillo îşi luă jacheta, apoi se opri şi se uită la televizorul 
montat pe perete. Se difuzau ştirile de la ora 22. Reportera, o 
blondă superbă, tocmai apăruse cu o relatare dintr-un loc murat 
de ploaie. 

Mac îşi citea partenerul cu uşurinţă şi rareori rata ocazia de 
a-l tachina. 

— N-am ştiut că te uiţi la buletinele de ştiri. 

— Mă cac în ele de ştiri, făcu Carillo. Ai văzut-o? Ce 


bunăciune! 

Mac clătină din cap. 

— Nu capeţi destul acasă? 

Carillo, care era însurat şi avea doi copii, îi ignoră 
întrebarea. 

— Frate, i-aş pune-o lu’ asta, rânji el larg. 

— Haide, bagă-ţi-o-napoi în pantaloni. Cu cât ajungem mai 
repede acolo, cu-atât terminăm mai repede. 
__ Carillo se mai uită o dată la ecran, după care porni către uşă. 
În timp ce părăsea biroul, Mac trase şi el scurt cu ochiul spre 
televizor. Carillo avea dreptate. Femeia era foarte frumoasă. 


În vreme ce suia pe solul moale al pantei pieptişe cu paşi de 
câte un metru şi jumătate, zumzetul nocturn al micilor animale 
se diminua în calea lui. Putea simţi prezenţa altora, o adunare 
de două-picioare. Ajunse la o porţiune netedă şi o urmă după 
curbura muntelui. 

Peste câteva clipe, sub el apărură multe carapace-tari cu foc 
colorat pe spinări. Îşi închiseră ochii de foc-în-noapte şi din ele 
coborâră mai mulţi două-picioare. Acuitatea lui vizuală era 
superbă şi văzu alţi două-picioare mergând între carapacele- 
tari. El nu ştia ce putere aveau două-picioare asupra 
carapacelor-tari, dar începu să se întrebe dacă nu cumva 
carapacele-tari erau fie creaţii, fie slugi ale micilor două- 
picioare. 

Când întâlnise prima dată carapace-tari, crezuse că erau 
făpturi vii, însă deoarece el putea simţi la un anumit nivel 
glasurile minţilor sau vibraţiile tuturor creaturilor, îl mirase că 
ele nu aveau aşa ceva. Păreau să fie controlate de două-picioare 
şi, pentru că două-picioare erau acum prada lui, putea fi de folos 
să ştie care era relaţia lor cu carapacele-tari. 

Știa că două-picioare veniseră pentru cei pe care-i ucisese. 
Se uită la siluetele strânse laolaltă şi văzu cum soseau mai multe 
carapace-tari şi roiau şi mai mulţi două-picioare. li numărase pe 
două-picioare şi erau două mâini şi patru degete. Se închipui 
cum ar fi fost să-i atace, ştiind că valurile de frică din partea 
atâtora ar fi fost o senzaţie foarte puternică. L-ar fi putut ucide 
rapid pe toţi, dacă s-ar fi năpustit asupra lor atât de repede, 
încât niciunul n-ar fi putut răspunde. Aţâţarea de a distruge 
atâtea din glăscioarele mentale înfricoşate era ademenitoare. 
Dar inteligența lui îi îngădui să-şi imagineze unul sau doi 
scăpând în carapacele-tari şi anunţându-i pe ceilalți două- 


picioare. Şi el ştia că erau şi alții. Aidoma pietricelelor din 
pâraie, mulți, mulţi alţii. 

Nu, avea doar să privească. Pântecul îi era plin şi avea să 
aştepte. Două-picioare erau lesne de doborât. El se afla aproape 
de locul unde trăiau. li putea înhăţa pe unii când era flămând 
sau îi putea înhăţa pentru simpla plăcere, oricând ar fi dorit. 
Incepea să se bucure de răzbunarea sa. 

Se aşeză ca să-i privească. 


Capitolul 11 


— ... de aceea, cu frontul acesta masiv deplasându-se spre 
sud, se pare că Puget Sound va mai avea parte de multă ploaie, 
intonă vesel blonda năucitoare care tocmai atrăsese atenţia 
celor doi detectivi. Dintr-un Bothell foarte murat v-a transmis 
Kris Walker de la Eyewitness News. Jerry, Trish, aveţi legătura 
în studioul vostru uscat! 

Un glăscior de bărbat se auzi din micul difuzor al monitorului 
lor: 

— Mulţumim, Kris. Se pare că ai avea mare nevoie de un 
uscător de păr, comentă Jerry. 

Kris îi oferi surâsul ei de zece mii de waţi şi ochii albastru- 
deschis ca gheaţa îi scânteiară, în ciuda faptului că părul bălai i 
se lipise de pielea capului sub ploaie. Cameramanul îşi opri 
proiectorul şi Kris Walker îşi cobori microfonul. 

— Mai suntem în direct? întrebă ea, continuând să 
zâmbească, dar cu ceva mai puţin entuziasm. 

— Nu, răspunse  cameramanul  strângându-şi grăbit 
echipamentul ca să fugă din ploaie. 

— Du-te-n pizda mă-tii, Jerry! se adresă reportera către 
colegul ei aflat în studioul uscat la patruzeci de kilometri spre 
sud. Într-o secundă, chipul fermecător al lui Kris fusese acoperit 
de un nor de furie. Acum să ne cărăm dracu’ de-aici! 

Echipa de transmisie tăcea temătoare, când femeia îşi azvârli 
microfonul către asistenta cu umbrelă şi porni spre dubă. Sui pe 
locul de lângă şofer, scoase un pachet de ţigări şi-şi aprinse una. 
Cameramanul, Rick Kititani, un bărbat robust de vreo cincizeci 
de ani, stătea lângă uşa glisantă cu asistentul său şi încărca 
echipamentele. 

— Auzi, Kris, te-am mai rugat şi-nainte, nu mai fuma-n 
maşină, îi ceru Rick. Miroase ca naiba şi nu-i bine nici pentru 
aparate. 

Kris trase adânc din ţigară, apoi suflă fumul direct spre el. 

— Plouă. Vrei să stau afară şi să fumez? M-ai ţinut deja 
două'j de minute afară. Părul mi s-a făcut de tot căcatu' şi tu 
vrei să mai stau afară? N-am chef. 

— Nu, mârâi Rick răbdător, atât doar că nu vreau să mai 
fumezi în maşină. Dacă trebuie neapărat să fumezi, o să opresc 
după colţ, găsim o clădire şi poţi să fumezi sub streşini. 


— Da, vezi să nu! pufni ea. 

În clipa aceea, Rick ar fi strâns-o de gât pe fata asta. Când o 
întâlnise prima dată pe aparent modesta şi presupus debutanta 
recrutată de la afiliaţii Fox din Tacoma, el conchisese că era 
femeia cea mai frumoasă pe care o văzuse vreodată în carne şi 
oase. Începând de la pomeţii înalţi şi continuând cu dantura 
dreaptă, parcă trasată cu linia, şi părul blond, Kris avea o 
moştenire genetică pentru care alte femei plăteau averi ca s-o 
imite, fără a reuşi în totalitate. Insă dacă ochii sunt cu adevărat 
ferestrele sufletului, safirele ei limpezi trădau o fire puternică, 
agresivă şi poate chiar rea. La trei săptămâni după ce-i fusese 
repartizat în calitate de cameraman, regizor de transmisie şi 
mentor ocazional, Rick n-o mai putea suporta şi începuse în mod 
discret s-o numească „Zeița pizdoasă“. Foarte discret, 
bineînţeles. Se temea că femeia era genul care l-ar fi dat în 
judecată pentru hărţuire sexuală, abia cât ar fi clipit o dată din 
ochii ei hipnotici. 


Pe Kris o plictiseau reportajele de căcat pe care era trimisă 
să le facă. „Kris, du-te şi transmite că plouă în Bothell.“ Mă fut 
în asta. Bineînțeles că plouă în Bothell. E Seattle, nu? Aici 
PLOUA! Işi bat joc de talentu’ meu. Daţi-mi nişte subiecte 
marfă. 

Bănuia că prinderea unor traficanţi de droguri i-ar fi adus 
mai multă credibilitate. Sau scena puternică a unui tip strivit de 
o macara pe docuri, care ar fi demonstrat talentul ei pentru 
recrearea verbală a oribilului. Mai grozav încă, imaginaţia ei 
invoca o familie de şase persoane ucise într-o coliziune teribilă 
şi sângeroasă cu o betonieră. Îşi închipui emoţiile martorilor la 
eveniment şi felul în care ea le-ar fi stors până la ultima picătură 
într-un reportaj. Da, acelea erau subiecte în care-şi putea vâri 
adânc dinţii. 

Ştia că Rick o detesta, aşa că începuse să pună temeliile 
îndepărtării sale prin comentarii bine ticluite, plasate ici şi colo, 
persoanelor cuvenite. lar Kris îşi cultiva în mod activ 
conexiunile cu „persoane cuvenite”. In scurt timp, simţea ea, 
avea să aibă puterea să radă pe oricine când avea să se ivească 
nevoia respectivă. În scurta, dar meteorica, ei carieră, Kris 
ajunsese la nivelul unei adevărate tacticiene în a-şi submina 
colegii de muncă şi apoi a-i determina să-şi dea demisia. Îşi 
aminti episodul ei favorit din Zona crepusculară, în care un 
băiat malefic, atunci când era nemulţumit, trimitea oamenii în 


„porumbişte”, un soi de neant oribil în care încetai să mai 
funcţionezi ca entitate vie. Lui Kris îi făcea plăcere să ştie că, 
dacă cineva o călca pe coadă, avea o modalitate de a-l trimite pe 
nemernic în porumbişte. Şi nu erau necesare prea multe ofense 
pentru a începe să elaboreze un plan. 

Izbitura portierei dubei o făcu să iasă din reveria răzbunării. 
Rick se trânti la volan, furios că Kris îşi aprinsese încă o ţigară, 
pierdută în gânduri. Ea trase din nou fumul adânc în piept, cu 
plăcere, şi-l suflă spre cameramanul japonezo-american de 
vârstă mijlocie. Reflectă asupra zilei când Rick avea să intre în 
porumbişte. 

— Imi pare rău, Rick, rosti ea batjocoritor. Cred că n-am mai 
putut aştepta adăpostul pe care mi l-ai promis. 

În timp ce cameramanul pornea maşina, formulând în minte 
un răspuns care să nu poată fi considerat în niciun tribunal ca 
fiind sexist, hărţuitor sau jignitor, staţia de radio care le asigura 
legătura cu sediul postului din centrul oraşului Seattle învie cu 
un pârâit. 

— Alo, Mobil Cinci? Rick? Kris? Răspundeţi! se auzi glasul 
unei dispecere. 

Rick şi Kris schimbară priviri. Ea fuma, el şofa. O înfruntare 
de voințe. Bărbatul cedă şi apucă microfonul. 

— Da, dă-i drumul. 

Vocea femeii se auzea hârâit din difuzor. 

— Avem un subiect pentru ora 23. Doi avocaţi dispăruţi. Au 
plecat în excursie azi-dimineaţă. Şeriful le-a găsit maşina. 
Umblă vorba că ei sau şeful lor este amic cu primarul din 
Seattle. Sunteţi cea mai apropiată echipă mobilă. Este pe 
autostrada 2, deasupra Gold Bar. Porniţi într-acolo şi între timp 
noi aflăm locul exact şi v-anunţăm. Kris e pe-acolo? 

Rick îi întinse microfonul reporterei, care rareori flecărea 
prin staţie cu colegii. 

— Bagă-mi pe Palm Pilot tot ce ştiţi şi dup-aia roagă pe 
cineva de la grafică să facă o hartă. Cine-i la scena 
evenimentului? 

În ciuda energiei pe care o dedica tachinărilor, intimidărilor 
şi distrugerii colegilor ei, Kris Walker rămânea în primul rând o 
reporteră. 

— Cei din Departamentul $Şerifului Snohomish, răspunse 
dispecera. Eşti programată pentru o intervenţie în direct pe la 
23.10, aşa că trimite-ne banda până la 22.50, altfel va trebui să 
transmiţi şi imaginile tot tu în direct. Revin cu poziţia exactă a 


locului. 

Kris aşeză microfonul în staţie. 

— În sfârşit avem şi noi ceva! ridică ea ochii către cer în 
direcţia unei Autorităţi a Ştirilor. Să dea Dumnezeu să nu fie 
găsiţi până nu-mi transmit reportajul! 

Rick clătină din cap uşor, în tot cazul în aşa fel încât ea să 
nu-l vadă. Ferit-a sfântul! 


Deşi nu fusese încântat să lucreze pe munte în ploaie, Carillo 
se lumină considerabil la sosirea dubei de la Eyewitness News 
care o aduse pe reportera cea superbă, îl înghionti pe Mac şi-i 
făcu semn spre blonda în pelerină de ploaie care se apropia de 
ei. Mac nici nu avu timp să reacționeze, deoarece Kris întinse 
brusc mâna. 

— Sunt Kris Walker de la Canalul 7. Dumneata eşti şeful? 

Mac îi strânse mâna. 

A Da. 

În ciuda frigului şi a umezelii, mâna ei era caldă şi moale şi 
femeia zăbovi cu ea o clipă prea mult în palma lui. În carne şi 
oase arată chiar mai bine. Bărbatul se sili să se smulgă din 
transă. 

— Semeni a şef, surâse uşor Kris. Te numeşti?... 

— Mac Schneider, detectiv din Departamentul Şerifului 
districtului Snohomish. Dânsul este detectivul Karl Carillo. 

Kris dădu mâna cu Carillo. Strânsoarea şi ochii lui îi spuseră 
că era însurat şi dispus oricând să calce strâmb. Kris se adresă 
cu căldură celuilalt bărbat, tipul puternic şi tăcut. 

— Fac un reportaj în direct - îşi privi ceasul - peste douăzeci 
şi cinci de minute. Aş avea nevoie de nişte informaţii generale, 
să filmez locurile, apoi să intru în transmisie directă cu un 
interviu. Ai ceva împotrivă? 

— Un interviu? Cu cine? 

— Cu dumneata. 

— Nu. Stai de vorbă cu purtătorul nostru de cuvânt. 

— Haide, ce naiba! Vreau pur şi simplu pe cineva care să 
confirme nişte lucruri care sunt cunoscute. Nu pot s-aştept până 
vă vine omul. 

Procedura cerea ca purtătorul de cuvânt al departamentului 
să facă toate declaraţiile pentru mass-media, dar pentru Mac 
cazul de faţă părea destul de simplu. În plus, femeia era al naibii 
de frumoasă. 

— Nu-s multe de spus. 


— Poate. Kris îşi scoase Palm Pilotul. „Mitchell Roberts - citi 
ea - şi Jack Remsbecker, avocaţi la Addison, Olinka & Cothran. 
O firmă mare. Legături cu primarul, guvernatorul...” bla-bla-bla. 
„Roberts, însurat, doi copii, Remsbecker necăsătorit, amândoi în 
vârstă de treizeci şi şase de ani.” Bun, aşadar ei s-au rătăcit, nu 
doar unul, ci amândoi... nu există zăpadă, ca să fi fost 
posibilitatea vreunei avalanşe, deci ce s-a-ntâmplat? Cum este 
posibil ca doi bărbaţi să se rătăcească pur şi simplu? Potrivit 
hărţii, există o singură potecă, care duce până sus şi după aceea 
coboară. 

Ochii lui Mac şi Carillo se întâlniră pentru o fracțiune de 
secundă, când îşi dădură seama că reportera ştia mai multe 
decât ei. Kris le observă reacţia şi decise că situaţia ar fi putut 
permite o interpretare care să-i crească audiența, fiindcă se 
ştiau atât de puţine. 


Ronnie stătea la masa din bucătărie şi sorbea un ceai de 
plante. Fusese o zi lungă. Când ajunsese acasă, puţin după 
amiază, Ty nu era pe nicăieri, Amy, bona, sporovăia la telefon cu 
prietenul ei, iar micuța Meredith arunca bureţi în piscină 
împreună cu două prietene. Capacul retractabil al piscinei se 
blocase la jumătate, expunând destulă apă - un teren de joacă 
natural, dar potenţial ucigaş, pentru copiii nesupravegheaţi. 
După ce se repezi afară şi le certă pe fetiţe, Ronnie se înfioră 
închipuindu-şi pe una sau mai multe dintre ele căzând în apă şi 
rămânând prinsă sub capac. Asta o decise: aveau nevoie de o 
bonă permanentă. 

Femeia începuse de asemenea să regrete insistența ei pentru 
piscină. Atunci când plănuiseră casa, îşi dorise o piscină şi Ty îi 
reamintise că în climatul respectiv aveau să fie norocoşi dacă o 
puteau folosi două luni pe an. Ronnie găsise o firmă care instala 
echipamente de încălzire solară şi-i dăduse lui Ty broşura 
publicitară, asigurându-l că piscina va fi plăcută tot anul, iar 
costul încălzirii va fi realmente modest. Drept monedă de 
schimb, el se folosise de pivniţa pentru vinuri. Işi dorea să aibă 
sub casă un beci real, bine dotat, cu o intrare secretă, aşa cum 
văzuseră la un castel din Bavaria. Ronnie nici nu concepuse să 
audă de un beci pentru vinuri, considerându-l un moft şi 
argumentând prin consumul lor anual infim de vin, însă Ty 
rămăsese ferm. În felul acesta ea se alesese cu piscina şi soţul ei 
cu pivniţa pentru vinuri. 

Acum apa din piscină era rece ca gheaţa zece luni pe an, 


întrucât sistemului de încălzire solară îi lipsea un element 
esenţial: radiaţia solară permanentă. Între timp, Ty ticsise 
beciul cu sticle de vin în valoare de peste patruzeci de mii de 
dolari, iar în trei ani ei destupaseră exact şaisprezece sticle. 
Copiilor le plăcea însă să deschidă uşa secretă de lângă 
bucătărie, să fugă pe scară şi să se ascundă printre butelcile de 
Chateau Margaux şi Lafite Rothschild. 

Femeia privi ceasul de pe cuptorul cu microunde, văzu că era 
23.05, luă telecomanda televizorului cu plasmă de pe peretele 
bucătăriei şi deschise pe Canal 7. Pentru câteva minute, avea să 
se concentreze asupra problemelor altora. 


Capitolul 12 


Frigiderul era gol şi asta-l irita pe Russ Tardif. Cât timp 
fusese însurat, era întotdeauna plin în mod miraculos cu sticle 
de coca-cola şi bere Miller Lite. Închise uşa frigiderului uriaş şi 
se gândi la drumul lung până la casă. Decise că se putea 
descurca şi fără să bea ceva. Trecuse de ora 23, afară ploua cu 
găleata şi n-avea chef să urce o sută de metri pentru o amărâtă 
de apă minerală. 

Îşi putea da seama de intensitatea ploii, deoarece pârâul 
Cold vuia dedesubt. Atelierul lui se afla atât de aproape de 
marginea unui taluz înalt de cinci metri, încât Russ se temea că, 
într-o bună zi, pârâul va roade malul şi atelierul cu toate 
echipamentele lui valoroase se vor prăbuşi în apă. 

În vârstă de treizeci şi unu de ani şi acoperit de tatuaje, Russ 
lucra opt ore pe zi la uzina Boeing din Everett, operând fie un 
strung de precizie cu pat cu degajare, fie o freză cu comandă 
numerică. Uzina de avioane, locul de naştere al masivului 747, 
consta din mai multe clădiri enorme ce se întindeau pe 
patruzeci de hectare. După muncă, Russ şofa pe drumul lung 
până acasă, apoi cobora dealul la baraca şubredă pe care o 
numea atelier, pentru a lucra cu alte maşinării, trecând însă de 
la aluminiul avioanelor la lemn. 

Obsesia lui Russ faţă de lucrul în lemn dusese la divorţul său, 
dar oricum căsnicia nu fusese ceea ce ar fi trebuit. Se dovedise 
că sexul regulat cu soţia avea mai multe dezavantaje decât 
masturbarea, iar permanentele sâcâieli ale nevestei de a merge 
în Everett sau Snohomish pentru cine ştie ce prostie, de felul 
cinelor cu persoane pe care Russ nu le putea înghiţi sau 
talciocurilor idioate, umpluseră în cele din urmă paharul. El 
auzise că timpul le vindecă pe toate şi, ca să recunoască 
adevărul, singurul lucru căruia îi ducea dorul era frigiderul plin- 
ochi. 

Strânse din umeri, luă o scândură de 5 x 25 şi se întinse 
către comutatorul banzigului marca DeWalt. In clipa aceea îi 
atrase atenţia ecranul televizorului său cu diagonala de 
douăzeci şi cinci de centimetri. Vorbea o reporteră absolut 
fabuloasă şi harta micuță de deasupra umărului ei stâng semăna 
cu cartierul lui... dacă puteai numi „cartier” sălbăticia aceasta 
izolată. Se apropie de televizor, suflă rumeguşul de pe butonul 


volumului şi-l răsuci. 

— ... au fost văzuţi ultima dată azi-dimineaţă în jurul orei 5. 
Mă aflu alături de detectivul Mac Schneider de la 
Departamentul Şerifului districtului Snohomish, care conduce 
investigația. Domnule detectiv, ce eforturi se întreprind pentru 
a-i găsi pe excursionişti? 

Obiectivul camerei panoramă puţin şi un bărbat apăru în 
cadru, imediat lângă reportera drăguță. Femeia întinse 
microfonul spre el şi grafica suprapusă anunţă numele 
detectivului. Dâre luminoase scânteiară când stropii de ploaie 
trecură prin proiectorul puternic al videocamerei. 


— Salvamontiştii au sosit şi avem de asemenea o echipă de 
câini, rosti Mac. 

— Care sunt şansele ca bărbaţii să supravieţuiască peste 
noapte? întrebă Kris. 

— Sperăm că-i vom găsi mai devreme, dar am înţeles că este 
vorba despre excursionişti experimentați, cu haine groase, aşa 
că apreciem că nu vor avea probleme de asemenea natură. 

— Aveţi alături de dumneavoastră încă un detectiv, aşa este? 

— Da, încuviinţă Mac, pe detectivul Karl Carillo. 

— De ce au fost însărcinaţi doi detectivi pentru căutarea 
excursioniştilor dispăruţi? 

— Aceasta este procedura standard. Noi doar asistăm 
salvamontiştii. Asta este tot. 

— Am înţeles că aţi găsit o telecomandă de maşină şi nişte 
chei. De asemenea, unul dintre poliţişti a declarat că este posibil 
să fi văzut sânge, spuse reportera. Presupun că suspectaţi şi 
posibilitatea unui omor. 

— Nu, datele obţinute nu conduc în niciun caz la o asemenea 
concluzie. Contrar zvonurilor, nu a fost găsit sânge. 

— Dacă este cu adevărat un caz de rutină, de ce au fost 
totuşi trimişi doi detectivi? Prezenţa lor n-ar fi mai degrabă 
semnul anchetării unei omucideri, decât a unei banale dispariţii 
de persoane? f 

Mac strânse furios din fălci. Într-o transmisie televizată în 
direct nu-i putea spune că fuseseră trimişi din motive politice. 

— Două persoane, rosti el scrâşnind, au întârziat să se 
întoarcă dintr-o excursie şi, da, au fost găsite cheile cu 
telecomanda maşinii lor. Este perfect posibil să le fi scăpat pe 
jos. Poate să existe sânge, dar deocamdată noi nu l-am 
descoperit. Extrapolarea unei crime din atât de puţine date ar fi 


culmea iresponsabilităţii. 

Se întoarse şi se îndepărtă. 

— Suspectaţi o crimă, domnule detectiv? strigă ea în urma 
lui. 

Mac continuă să meargă şi nu privi în urmă. 

— Domnule detectiv Schneider, suspectaţi o crimă? 

Kris era impresionată. Nu auzise niciodată un poliţist folosind 
cuvântul extrapolare. Bărbatul nu semăna cu niciunul din 
poliţiştii pe care-i întâlnise. Ii îngădui lui Mac alte câteva clipe 
spectaculoase pentru a sublinia retragerea din interviu, apoi îşi 
înăbuşi un zâmbet larg şi satisfăcut de sine şi reveni spre 
videocameră pe cât de sobră se putea preface. 

— Aşadar salvamontiştii vor acţiona cel puţin alte câteva ore 
pentru a-i localiza pe cei doi dispăruţi. Dacă nu vor fi găsiţi, 
căutarea va fi reluată în zori, deşi sperăm că vor fi găsiţi în 
curând, sănătoşi şi în siguranţă. De pe munţii de deasupra Gold 
Bar, v-a transmis în direct Kris Walker de la Eyewitness News. 


Russ Tardif închise sunetul. Se întrebă de ce poliţaiul fusese 
atât de grosolan cu reportera. Apoi se gândi la excursionişti. 
Păreau să se fi rătăcit la numai câţiva kilometri dincolo de 
munte, ceea ce însemna practic la o aruncătură de băț. Acţionă 
comutatorul ferăstrăului. Poate că aveau să apară la uşa lui. 
Oricum, nu le pot oferi nici coca-cola, nici bere. 


Mac se întoarse cu spatele la Kris şi porni în sus pe pantă 
spre Bill Alexander, polițistul care descoperise jeepul Cherokee. 
Mac era furios din două motive: în primul rând fusese jucat pe 
degete de reporteră şi în al doilea rând avea sentimentul 
neplăcut că era posibil ca femeia să fi avut dreptate. Sosise aici 
aproape la fel de iritat ca şi Carillo, ştiind că nu îndeplineau 
decât rolul unor babysitteri, în timp ce salvamontiştii îşi vedeau 
de treaba lor. Acum însă, după ce ajunseseră la destinaţie, 
ipoteza lui Kris Walker nu mai părea atât de imposibilă. Îl scotea 
însă din sărite faptul că adormise la cârmă, când ea îi reamintise 
brusc că lucrurile s-ar putea să fie altfel decât păreau. Polițistul 
spusese că era posibil să fi văzut sânge, dar, indiferent despre 
ce fusese vorba, ploaia spălase de mult locul acela. Mac era 
enervat pe tânăr că plecase înainte să fi protejat dovezile, dar 
renunţă să-l muştruluiască după ce-şi aminti greşelile frecvente 
pe care le făceau colegii lui din DPLA. 

Kris îl privi pe Mac îndepărtându-se, întinse microfonul 


sunetistului şi porni după detectiv. Era încântată că bărbatul 
intrase în dramoleta ei, dar înţelegea că avea şi ea ocazia de a 
face pe victima. Nu era convinsă că l-ar fi putut păcăli, însă n- 
avea nimic de pierdut. 

— Hei, ce dracu-a fost asta, să pleci din mijlocul interviului 
meu? ţipă ea. 

Mac nu încetini pasul şi nici n-o privi. 

— M-ai întrebat înainte de a intra în emisie şi ţi-am spus că 
ipoteza ta era iresponsabilă. După aceea mi-ai pus aceeaşi 
întrebare în direct. 

— Şi ai plecat! 

Mac se opri şi ea îl ajunse din urmă. 

— M-ai atacat într-un punct vulnerabil, începu el. Doi 
detectivi de la Departamentul Şerifului se află aici supervizând o 
căutare de rutină. Şeful echipei noastre de salvamontişti nu era 
disponibil, asta-i tot! In mod normal, el ar fi condus căutarea, nu 
noi. Am venit ca să-i facem o favoare. Poate că nu-ţi dai seama, 
dar „dispăruţi” i-al naibii de departe de „presupus morţi” sau, şi 
mai rău, de „presupus omorâţi”. 

— Eu pot lua în calcul orice ipoteză vreau, replică femeia. 

— lar eu pot refuza să-ţi admit speculaţiile idioate, ripostă el 
şi porni mai departe. Îţi faci rău singură, doamnă. 

— Uite care-i treaba, rosti Kris urmându-l şi radiind cât de 
multă sinceritate era în stare, îmi pare rău, dar eram pur şi 
simplu în căutarea unui subiect. Excursionişti dispăruţi... tipi 
importanţi... doi detectivi sosiți să investigheze... Ce era să 
cred? 

— Nu trebuie să crezi, ci să prezinţi faptele, se răsti el. 

— Fii serios! Auzi, nu-s proastă. Dacă bănuiesc că-mi ascunzi 
ceva, trebuie să speculez. 

Mac se opri din nou şi stătură faţă în faţă, foarte aproape. 
Bărbatul era perfect conştient de faptul că în ultimii zece ani se 
putea vorbi pe bună dreptate de degradarea calităţii ştirilor. 
Dacă subiectul nu-i îndeajuns de captivant, fă-l captivant printr- 
o abundență de hiperbole şi speculaţii. Reportera aceasta avea o 
manieră incredibil de iritantă, însă, când îşi îndepărtă părul din 
ochi cu mâna stângă, el văzu că nu purta verighetă sau inel de 
logodnă. Mac strânse din maxilare. 

— Doi bărbaţi lipsesc de câteva ore... 

— De douăsprezece ore. 

— Bun, de douăsprezece ore, şi tu vrei să transformi asta 
într-o poveste mai mare decât este în realitate, zise el. Bărbaţii 


aceştia au familii şi prieteni şi până nu obţinem nimic concret 
nu vreau ca mass-media să-i sperie de moarte cu ipotezele lor 
de rahat. 

Kris simţi că detectivul refuza să coopereze şi în aceeaşi clipă 
observă că nu purta verighetă. 

Este însurat şi o ascunde, sau divorţat? Cred că este divorţat. 

— Perfect, spuse ea, atunci spune-mi de ce te afli aici. 

Mac se întoarse brusc, ca să-i evite întrebarea, şi fu cât p-aci 
să se izbească de Bill Alexander. 

— Salvamontiştii au suit trei kilometri şi n-au găsit nimic, 
raportă zelos Bill. 

Nu acordase niciodată un interviu pentru televiziune. 

— Câte trasee au putut explora? întrebă Kris. Crezusem că 
nu există decât o potecă. 

Mac îi aruncă o privire ce însemna „nu vorbi cu oamenii 
mei“, dar femeia o ignoră şi se întoarse spre poliţist. 

— Da, e numai una, încuviinţă Bill, după care adăugă: Ceva 
mai sus e o răspântie, dar până la urmă ambele ajung în acelaşi 
loc. În vârf. 

— Aţi căutat şi pe lângă potecă? întrebă Kris. 

Bill se uită la Mac, neştiind ce să răspundă, deoarece nu 
căutaseră. Mac nu voia să-i răspundă reporterei, însă nici nu 
dorea să pară că ar fi ascuns ceva. 

Suspină şi zise: 

— E prea periculos. Este întuneric beznă şi poteca e 
periculoasă chiar şi cu lanternele. Dacă nu vor apărea până în 
zori, vom aduce un elicopter şi o echipă mai mare. 

— Ai fost acolo, ca să confirmi că poteca este periculoasă? îl 
întrebă ea. 

Mac o privi impasibil, fără să răspundă. Kris se întoarse către 
Bill. 

— Spune-mi tu de ce doi detectivi conduc căutarea unor 
excursionişti dispăruţi? 

Polițistul se foi de parcă ar fi fost o întrebare-capcană. Kris 
izbucni în râs, anulând tensiunea, iar Bill îi urmă exemplul şi 
începu să chicotească nervos, deşi nu avea habar de ce o făcea. 
Mac zâmbi pentru a-i arăta reporterei că nu-l impresiona. Ştia 
că Kris Walker nu însemna nimic decât necazuri, agravate de 
atracţia pe care o simţea faţă de ea. 

Carillo li se alătură, clătinând din cap. 

— Nici urmă de ei. Aşteptăm să se întoarcă ultima echipă de 
căutare şi câinii, apoi plecăm. Se pare că ne vom întoarce mâine 


dimineaţă pe la 7, dacă nu se va întâmpla nimic în momentele 
următoare. 

Mac nu era deloc încântat să se scoale devreme în ziua pe 
care ar fi trebuit s-o aibă liberă. 

— Ia legătura cu centrala şi vezi dacă n-au apărut pe undeva, 
spuse el. Harta arată nişte drumuri şi de cealaltă parte a 
muntelui. Poate c-au ajuns la vreo casă. 

Carillo plecă, iar Bill Alexander îşi strânse jacheta în jurul 
corpului, simțind fiori, pe de o parte din cauza frigului, pe de 
altă parte la amintirea senzaţiei foarte neplăcute pe care o 
avusese cu câteva ore în urmă, când stătuse singur chiar în 
locul acesta. 

— Seamănă cu cazul tipului ăluia care-a dispărut marţi, rosti 
el. 

Mac şi Kris tresăriră simultan, auzindu-l. 

— Care tip? întrebă Mac. 

Nu-i plăcea că o reporteră băgăcioasă auzea informaţia 
aceasta, dar cel puţin nu-şi pornise videocamera. 

— Unul de la Weyerhaeuser. Un fel de controlor de 
cherestea. I-am găsit camioneta cu cheia în contact şi portiera 
deschisă. Motorul a mers până când s-a terminat benzina. Tipul 
a dispărut ca prin farmec. Foarte ciudat... 

Kris adulmecase un subiect. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— Cam la o vale sau două la est de-aici. De partea asta a 
Pădurii Naţionale. 

Mac nu era surprins că nu auzise nimic despre cazul 
respectiv. Departamentul lui avea peste trei sute de angajaţi şi 
răspundea de o suprafaţă de patru mii cinci sute de kilometri 
pătraţi din nordul statului Washington. Zona se întindea de la 
ocean până la munţi şi era populată de peste şapte sute 
cincizeci de mii de locuitori. Faptul că cineva dispăruse şi el nu 
aflase nu era ceva neobişnuit. 

— Aţi înaintat cu investigaţiile? Aţi descoperit vreun posibil 
motiv? întrebă Mac. Eventuale probleme personale? 

— Se pare că n-a fost vorba despre motive personale. Am stat 
de vorbă cu soţia lui şi păreau o familie fericită. Băiatul avea 
însă un cercel în nas. 

— Poftim? făcu Kris, derutată de abaterea neaşteptată de la 
subiect. 

— E vorba de cel dispărut... Fiul lui avea un cercel în nas. 

Mac bănui că tânărul poliţist nu vedea prea mulţi oameni cu 


cercei în nas şi considerase că ar fi putut introduce podoaba în 
ecuaţie ca motiv posibil pentru ca un bărbat să-şi părăsească 
familia. 

— Urme de violenţă? întrebă Kris. 

— Violenţă? Nu, deloc... Bill făcu o pauză scurtă. Decât poate 
copacii... 

— Copacii? repetă Mac. 

— Da. Bill ştia că avea o poveste interesantă, pentru că o 
reporteră de la un post TV important şi principalul detectiv din 
departamentul lui îi sorbeau fiecare cuvânt. Toţi copacii din 
jurul camionetei fuseseră rupţi. Destul de sus, la vreo trei metri. 
Rupţi în două, ca şi când ar fi trecut o tornadă pe-acolo, sau 
altceva. 

Kris miji ochii. 

— Mie mi se pare a fi vorba despre „altceva”. 

Un bărbos masiv purtând o şapcă cu emblema Mariners 
apăru din beznă, din direcţia potecii, aproape târât de trei câini 
ale căror lese le ţinea strâns. Polițistul îl recunoscu şi strigă: 

— Hei, Harley! 

Harley Quivers părea tulburat, când se apropie; câinii nu 
scoteau niciun scheunat şi-şi vârâseră cozile între picioare. 

— Fac asta de ani buni, rosti el şi-şi sublinie spusele trăgând 
o flegmă înnegrită de tutun de mestecat. Am fost pe urmele 
oamenilor, urşilor, pumelor... tot ce vreţi. Da' niciodată n-am 
văzut vreun câine să facă aşa. Au găsit un miros, da' pur şi 
simplu n-au vrut s-o ia pe urma lui, nici în pădure, nici mai 
departe pe potecă. Nu mai am ce face aici. 

Când Harley Quivers şi câinii săi speriaţi trecură pe lângă el, 
Bill Alexander tăcu, cunoscând prea bine senzaţia respectivă. 
Kris privi spre Mac şi ochii li se întâlniră pentru o clipă. 
Pădurarul dispărut şi câinii terorizaţi ridicau întrebări la care 
niciunul nu putea răspunde cu uşurinţă. Mac recunoscu în sinea 
lui că ipoteza omorului formulată de Kris Walker părea să fie tot 
mai plauzibilă. 


Ty intră în bucătărie şi luă o coca-cola fără zahăr. Era obosit 
şi nu dorea discuţii profunde, însă cei doi soţi nu vorbiseră toată 
ziua. 

— Cum a fost teleconferinţa? întrebă el. 

— Ca de obicei. Ronnie tăie sonorul televizorului, pe ecranul 
căruia buletinul meteo prognoza ploi intermitente toată 
săptămâna. Când am ajuns acasă, Mere şi prietenele ei erau la 


piscină şi Amy vorbea la telefon. 

— Foloseşte telefonul mai mult ca noi, chicoti Ty. 

— Ei bine, a fost ultima dată. Avem nevoie de cineva cu 
program permanent - o bonă sau aşa ceva. 

Ty ştia că Ronnie se simţea uşor vinovată pentru că abdica de 
la unele îndatoriri materne, dar pe de altă parte ar fi făcut orice 
ca să-şi protejeze copiii. 

— Cum putem găsi una? 

— M-am interesat şi mi s-a recomandat o agenţie. 

— Deci ne apucăm să intervievăm candidate? întrebă 
bărbatul. 

— Da, dacă decidem că vrem s-angajăm o bonă. Avem două 
dormitoare disponibile. Ce zici? 

— Sigur că da. Hai s-o facem! 

Ronnie şovăi. 

— N-ar trebui mai întâi să vorbim cu copiii? 

Ty surâse în barbă. Ronnie era un adevărat membru de 
echipă şi-i lăsa pe copii să decidă atunci când bărbatul 
considera că trebuiau pur şi simplu anunţaţi: Fu sunt superior în 
rang, aşa c-o să faci cum am spus eu. În cazul acesta, ea avea 
dreptate, întrucât copiii urmau să primească ordine de la altă 
persoană decât părinţii lor. 

— Mda, să le spunem la ce ne-am gândit, aprobă el. Pun 
prinsoare c-o să fie de acord. In felul ăsta capătă ceva nou de 
torturat. 

Ronnie surâse gânditor. 

— Bine. 

Remarca lui simplă şi degajată îi amintise că dorea 
întoarcerea vechiului Ty, bărbatul care făcea glume, râdea, avea 
replici spirituale şi zâmbea frecvent. Dorea cu disperare să se 
poată întinde spre el şi să-l atingă, dar între ei exista un zid atât 
de tangibil, de parcă ar fi fost făcut din oţel. 

Femeia luă telecomanda televizorului şi închise aparatul. 

— Mi-e somn, îl anunţă. Vii? 

El încuviinţă din cap. 

— Imediat după tine. 

Ronnie se aplecă peste masă şi-şi puse ceaşca în chiuvetă. 

— Este duminică, rosti ea şovăind uşor. Vrei să dormim mai 
mult? 

Ty ştia ce însemna mesajul acela codificat. Ar fi însemnat 
foarte mult să i se ceară intimitate acum, în ciuda faptului că o 
parte din el dorea asta aproape cu disperare. Decise să încerce. 


— Bine, haide să dormim mai mult. 

Ronnie îi suflă o sărutare şi porni spre scară. Ty îşi sorbi 
coca-cola şi privi ferestrele înalte şi negre, urmărind pârâiaşele 
de apă de ploaie ce se scurgeau pe geam. 


Îi privi pe două-picioare mişcându-se dedesubt. Unii suiseră 
pe potecă şi trecuseră pe lângă el în beznă. Ştia că fusese simţit 
de câini. Le percepuse frica. Frica lor era neclară, ca o zi 
noroasă, cu totul diferită de teama precum lumina soarelui 
radiată de două-picioare. Rămânea totuşi frică. Nu porniseră pe 
urmele lui. 

Când ultimul  două-picioare sui în  carapacele-tari şi 
carapacele-tari îşi deschiseră ochii de foc în noapte şi plecară, el 
sui pe munte. In general dormea ziua şi călătorea noaptea şi cu 
toate că ploaia îl împingea de obicei să-şi caute adăpost, în 
noaptea asta nu-i era frig şi nu-şi găsea astâmpărul. 

Suind cu uşurinţă panta pe care două-picioare s-ar fi chinuit 
s-o escaladeze în patru labe, urcă o vreme, după care cobori 
într-o vale. Bău dintr-un pârâu care curgea năvalnic, apoi merse 
prin el, cu apa rece mângâindu-i picioarele. 

În cele din urmă, ceva îi atrase atenţia: un foc. Rămase cu 
ochii aţintiţi asupra lui; creştea în intensitate, pe măsură ce 
cobora în aval. Văzu după aceea că lumina focului provenea din 
peştera din lemn a unui două-picioare. Văzuse şi alte peşteri din 
lemn în care trăiau două-picioare, dar aceasta era mai mică 
decât majoritatea, în ea simţi o prezenţă. 

Se apropie de peştera din lemn, care se afla la câteva salturi 
deasupra lui pe marginea malului înalt. Un țipăt se auzi 
dinăuntru. Era zgomotul unui animal rănit, aducând cu 
schelălăielile pe care le scoteau unele animale când le omora. 
Îşi dădu seama însă că niciun animal nu putea tipa aşa de mult 
timp şi, cercetându-şi gândurile şi simţurile, nu percepu niciun 
val de durere dinspre o creatură vie. Îl simţea doar pe două- 
picioare şi gândurile lui erau calme. Decise că două-picioare 
făcea, cumva, zgomotul acela. 

Nu-i era foame şi nici nu era foarte curios să afle ce era cu 
țipătul din peştera din lemn. În mintea lui exista însă imaginea 
anterioară a numeroşilor două-picioare care roiseră sub el şi 
planul abandonat de a-i ucide. După aceea mintea îi reveni la 
Focul cel Mare şi la motivul pentru care el se afla aici şi mânia îi 
crescu. Cântări din ochi peştera din lemn micuță şi fragilă, şi-l 
imagină pe gălăgiosul două-picioare dinăuntru şi ajunse la o 


concluzie: era prins înăuntru. 


Capitolul 13 


Lui Karen Roberts îi fusese imposibil să aştepte ca politicienii 
sau poliţia să facă ceva, aşa că vorbise toată noaptea la telefon, 
sunându-şi prietenii pentru a le solicita ajutor sau sfaturi. Unul 
dintre cei la care apelase fu Steve Keener, un partener senior 
plin de iniţiativă din firma lui Mitch. Promiţându-i femeii că-i va 
găsi pe excursionişti, Keener părăsi peste douăzeci de minute 
confortul locuinţei şi porni să-i convoace pe ceilalţi angajaţi ai 
firmei. 


Mac îşi privi ceasul şi nu-l surprinse să vadă că era miezul 
nopţii. Îşi trecu degetele unei mâini prin părul negru şi des, 
îmbibat de ploaia fină ca o ceaţă, dar continuă. Se uită la 
Carillo, care scria de zor în blocnotes la zece metri mai încolo, 
apoi către duba Canalului 7. Echipa aproape că terminase de 
strâns echipamentele şi se pregătea de plecare, iar Kris Walker 
stătea relaxată în scaunul de lângă şofer, cu portiera deschisă, 
fumând în timp ce-şi completa notițele. 

Detectivul detesta ţigările, dar, pe neaşteptate, imaginea 
unei femei frumoase care ţinea între degete un cilindru alb şi 
arzător păru incredibil de senzuală. Kris ridică ochii, îl văzu 
privind-o şi încuviinţă uşor din cap, parcă spunând că mai 
devreme nu-şi făcuse decât meseria şi că nu avea nimic de 
împărţit cu el. Sau cel puţin aşa decise Mac să-i interpreteze 
gestul. 


Ochii lui Kris îl urmăriră discret pe Mac. Îi plăceau bărbaţii 
înalţi; ea însăşi avea un metru şi şaptezeci şi cinci. lar cu ochii 
aceia inteligenţi şi cu părul negru ca tăciunele uşor ondulat, 
detectivul aducea puţin cu Russell Crowe. Abătându-şi gândurile 
de la el, femeia simţea că era pe urmele unui subiect interesant, 
dar nu dorea să meargă atât de departe încât să admită că 
putea fi realmente interesant. Putea fi însă mai mult decât 
dispariţia a doi excursionişti. Câinii cu cozile între picioare... ce 
spusese polițistul despre pădurarul plecat într-o vacanţă 
neplanificată... telecomanda şi sângele... şi bineînţeles cei doi 
avocaţi care erau de negăsit. Reportera nu avea toţi termenii 
ecuaţiei, dar aceasta părea... interesantă. 


Carillo se apropie de Mac. 

— Aş zice că-i timpul s-o-ntindem de-aici. 

— Au venit toate echipele de căutare? 

— Da. 

Mac privi cum duba televiziunii întoarse şi plecă, apoi îl văzu 
pe Bill Alexander stând de vorbă cu alţi doi poliţişti şi cu un 
salvamontist. 

— Ce părere ai de chestia cu tipul de la Weyerhaeuser? 
întrebă el. 

Carillo se uită în direcţia lui Bill şi pufni dezgustat. 

— Când mi-a povestit cum i-a găsit camioneta, eram gata să 
jur că se pişase pe el. Şi nici vorbă de sângele ăla de care 
pomenea! Totuşi, dacă tipii ăştia n-apar, probabil c-ar trebui 
văzut şi ce-a fost cu pădurarul ăla. 

Mai jos pe şosea, farurile unei maşini sfâşiară perdeaua de 
ploaie şi după aceea virară după un cot. Un Range Rover nou şi 
strălucitor se legănă, se opri şi din el coborâră patru bărbaţi. 
Grupul se îndreptă spre Mac şi Carillo, condus de un individ 
zvelt, cu aspect sportiv, trecut binişor de cincizeci de ani. 

Carillo îi privi suspicios. 

— Vă putem ajuta cu ceva? se interesă el cu glas prea puţin 
amabil. 

— Aici au dispărut Mitch Roberts şi Jack Remsbecker? 
întrebă conducătorul grupului. 

— Sunteţi prieteni de-ai lor? rosti Mac. 

— Prieteni şi asociaţi, le întinse bărbatul mâna. Mă numesc 
Steve Keener. Făcu apoi semn celorlalţi, care le strânseră şi ei 
mâinile: Alan Erickson, Adam Olinka şi John Cothran. 

Mac şi Carillo se conformară, dând mâna cu toţi. 

— Suntem de la Departamentul  Şerifului districtului 
Snohomish, explică Mac, şi ne pregăteam să ne oprim pentru 
noaptea asta. Am rechemat echipele de căutare. Terenul este 
prea periculos noaptea. Dacă doriţi, sunteţi bine-veniţi să ne 
ajutaţi cum se luminează de ziuă. Probabil pe la 7-7.30. 

Keener clătină din cap. 

— Mulţumim, dar o să dăm o raită chiar acum. Este posibil ca 
ei să fie răniţi. 

Carillo ridică ochii către cer. Nu mai avea nevoie de alţi 
avocaţi dispăruţi. 

— Nu vă putem lăsa să faceţi asta. Este prea riscant. 

Adam Olinka, un tânăr cu privire zeloasă şi ochelari cu ramă 
din sârmă de oţel care părea proaspăt absolvent al Dreptului la 


Harvard, ridică imediat mănuşa. 

— Uite ce este, domnule poliţist... 

— Detectiv, îl corectă Carillo. 

— Detectiv, încuviinţă Olinka. Bărbaţii aceştia ne sunt atât 
prieteni, cât şi colegi. Am promis familiilor lor că-i vom căuta. 
Şi, din punct de vedere legal vorbind, nu ne puteţi opri. Regret! 

Lui Carillo nu-i plăcea avocăţelul acesta ţanţoş şi ferchezuit. 
Bineînţeles că era isteţ, dar era moale. Poate că juca baschet 
sau că alerga pe bandă la sala de forţă, însă îi fusese vreodată 
viaţa ameninţată? Sau ar fi ştiut măcar când i-ar fi fost 
ameninţată? Evident că nu! 

Carillo se întoarse pe călcâie. 

— Puia mea, prietene! Tu o mierleşti, nu eu. 

Mac ştia despre Carillo că-i detesta pe toţi cei care aveau 
succes, iar indivizii aceştia îşi afişau superioritatea cu aceeaşi 
mândrie, cu care-şi purtau pelerinele scumpe cumpărate de la 
REI, cizmele cu căptuşeală impermeabilă Gore-Tex şi ceasurile 
Panerai. Indică spre potecă. 

— Aveţi totuşi grijă. Eu n-am urcat decât câteva sute de metri 
şi este periculos chiar cu lanternă. Cărarea este îngustă - 
coteşte în ac de păr pe lângă nişte râpe al naibii de abrupte. 
Aveţi grijă! Nu este în niciun caz un traseu pentru noapte. 

Keener aprobă din cap, după care întrebă: 

— Aţi găsit vreun indiciu despre ce s-ar fi putut întâmpla? Pe 
unde ar putea ei să fie? 

— Nu, răspunse Mac. Am găsit cheile jeepului, dar nimic 
altceva. Toate patrulele noastre din regiune, de ambele părţi ale 
muntelui, au fost alertate să fie cu ochii-n patru. Şi aşa cum v-a 
spus şi partenerul meu, vom reveni dimineaţă cu echipele de 
căutare. 

— Mulţumim, rosti Olinka şi-l bătu superior pe umăr pe Mac. 
Poate ne aduceţi nişte cafea atunci, bine? 

Cei patru bărbaţi porniră imediat pe potecă, cu cizmele 
scoțând scârţâiturile specifice cauciucului dur pe pietriş şi 
pământ umed. Mac le privi razele lanternelor puternice 
încrucişându-se prin beznă şi îndepărtându-se treptat pe cărare. 
Peste câteva clipe, luminile dispărură şi glasurile se diminuară, 
apoi nu se mai auziră. Merse la maşină şi intră. 

Carillo clocotea. 

— Acum va trebui să-i salvăm şi pe amărăştenii ăştia. 

— Poate... Nu cred însă că vor păţi ceva. 

Carillo băgă în viteză şi demară, împroşcând Range Roverul 


cu pietriş. 

— Căcaţii dracului! Vedea-i-aş morţi! Să-mi bag picioarele 
dacă nu mi-ar plăcea să-l bag pe jmecheru' ăla cu ochelari într- 
un sac de cadavre! 

Mac îl privi cu coada ochiului. Carillo putea fi insensibil, însă 
depăşise deja limitele. 

— Nu-i bine să vorbeşti aşa. Aduce ghinion. 

Carillo se uită la el furios. 

— Mă fut în el de ghinion! 


Capitolul 14 


Indiferent dacă lucra cu aluminiul unui Boeing din seria 7000 
sau cu lemn de brad, Russ Tardif dovedea o concentrare 
impresionantă. Gândurile îi erau la fel de liniare ca banda unei 
maşini de şlefuit, atunci când decidea ce tăietură să facă în 
continuare, sau dacă îşi reglase corespunzător strungul ori 
banzigul. Russ nu era un individ care să irosească timp preţios, 
relaxându-se cu chestii de felul cărţilor, ci iubea mai presus de 
orice un lucru: să transforme materiile prime în produse 
finisate. 

Reportajul televizat despre excursioniştii dispăruţi îi pierise 
de mult din gând şi acum îşi concentrase resursele mentale 
asupra unei îmbinări de colţ foarte dificile. Era aproape ora 2 
noaptea, dar el nu-şi făcea griji în această privinţă, pentru că nu 
trebuia să se scoale dimineaţa. Şi nu numai pentru că ar fi fost 
duminică, ci fiindcă weekendul acesta era începutul concediului 
său de două săptămâni. 

Termină tăietura mulurii şi o alipi de perechea ei. Era 
perfect, bineînţeles. Se întinse după altă bucată de mulură şi, cu 
coada ochiului, văzu ceva trecând prin dreptul ferestrei. Se 
întoarse fulgerător, privind fix fereastra mică, cu patru ochiuri 
de geam dublu, pe care o instalase chiar el. Geamul era negru 
ca noaptea şi doar câteva picături de ploaie sclipeau în lumina 
atelierului. Russ se gândi că fusese ceva purtat de vânt, poate o 
cracă de cedru... Nu luă câtuşi de puţin în calcul faptul că afară 
nu bătea vântul. Îşi întoarse atenţia asupra ferestrăului său. 


Simţea puţine gânduri dinspre micul două-picioare din 
peştera din lemn. Vitându-se înăuntru, văzu că ţipătul de animal 
rănit venea de la ceva ce folosea două-picioare şi care părea 
făcut din piatră, doar că era mai strălucitor. Nu voia ca două- 
picioare să-l zărească deocamdată. Dorea mai întâi să creeze 
derută. Avea să-i lase neliniştea să crească până la nivelul de 
panică, apoi la cel de teroare, care să i se reverse din minte în 
valuri ca ploaia mânată de vânt. În felul acela, uciderea i-ar fi 
adus mai multă satisfacţie. 


Neobişnuit cu seismele, Russ avu nevoie de câteva clipe ca să 
ajungă la concluzia că atelierul său era zgâlţâit de un cutremur. 


Deşi mişcarea nu era violentă, el trebui totuşi să se oprească din 
tăiat, din cauza vibraţiei podelei şi a pereţilor. Dar pe măsură ce 
sculele care atârnau pe pereţi - pânze şi discuri de ferăstrău, 
ochelari vechi de protecţie, teuri şi altele - ţopăiau în sus şi în 
jos zăngănind, Russ îşi dădu seama că de fapt podeaua nu se 
clintea. Abandonă rapid teoria seismului şi ajunse la altă ipoteză 
care era şi mai înfricoşătoare: o alunecare de teren. Brusc, 
coşmarul său recurent în care micuțul atelier se rostogolea în 
apa năvalnică de dedesubt fu îndeajuns ca să-l motiveze pentru 
a ieşi şi a vedea ce se întâmplă. 

Aşa ar fi făcut, dacă n-ar fi auzit sunetul. 

Russ schiţă un pas către uşă şi văzduhul din exteriorul 
barăcii fu spintecat de un zgomot care sună în urechile sale 
precum cel al unor freze de gabarit industrial care tăiau prin 
teancuri gigantice de table de aluminiu. Scrâşnetul de metal 
sfâşiat răbufni cu asemenea putere şi rezonanţă sălbatică, încât 
realmente vibră în structura micuță şi vulnerabilă în care se afla 
bărbatul; vulnerabilă, pentru că ceea ce emisese urletul acela 
spectral şi inuman se afla imediat dincolo de uşa lui. 

În două secunde, frecvenţa bătăilor inimii lui Russ sări de la 
şaptezeci la o sută douăzeci. Ochii săi holbaţi cercetară 
ferestrele. Spera să vadă ceva... şi spera cu disperare să nu 
vadă nimic. În străfundul inimii ştia că nu era un copac care se 
prăbuşea, nici vreun meteorit sau testul guvernamental secret 
al unei raze a morţii, ci mai degrabă o făptură vie. 

Mintea îi gonea în căutare de răspunsuri şi în acelaşi timp 
decidea să ia măsuri de apărare. Ţinea minte că în atelier avea o 
armă, însă în panica lui nu-şi mai reamintea unde o pusese în 
interiorul ticsit al încăperii cu latura de trei metri şi jumătate. 
Aruncând cât colo totul de pe bancul de lucru, începu să 
scotocească febril după micuțul revolver Harrington & 
Richardson, calibrul 5,5 mm, cu nouă gloanţe. 

În timp ce trântea panicat scule, talaş şi rumeguş pe podea, 
baraca şubredă cu schelet fragil se zgâlţâi iarăşi. După aceea se 
auzi alt zgomot, foarte asemănător cu efectul subwooferului de 
la un sistem stereo. Acest sunet nou era un inconfundabil 
mormăit animalic, gros, profund şi rezonator, aidoma celui al 
unui tigru sau urs, dar cu o modulare complet diferită. Era un 
uruit visceral, care spori iute, transformându-se într-un răget 
terifiant, dezlănţuit. Cu o certitudine care aproape îi încremeni 
inima, Russ înţelese că era un animal de care nimeni nu auzise 
vreodată. 


O mişcare în dreptul ferestrei îi atrase din nou atenţia şi, în 
ciuda voinţei sale, se uită acolo. Russ ştia că rama de sus a 
ferestrei se găsea exact la doi metri şi zece centimetri de sol, 
pentru că o montase chiar el. Spre oroarea lui văzu trecând ceva 
ce părea un tors masiv, acoperit de blană negru-roşcată, cu 
braţe legănându-se, dar nu-i văzu capul. Creatura necunoscută 
era atât de înaltă, încât umerii ei depăşeau cu uşurinţă doi metri 
şi cincisprezece centimetri. Lacrimile năvăliră în ochii lui Russ 
şi simţi un val de greață care îi radia din stomac. Monstrul din 
afara barăcii lui era necunoscut, în mod evident ostil şi 
înspăimântător de mare. În groaza sa, bărbatul se convinse că 
era un urs. Era imens, avea blană şi emisese sunetul acela. 
Trebuia să fie un urs. Se strădui să se calmeze, amintindu-şi 
filmul Înfruntarea, în care Anthony Hopkins şi Alec Baldwin 
fuseseră urmăriţi de un urs ucigaş. Russ ştia că dacă rămânea în 
atelier nu va păţi nimic. 

Apoi cele două fiinţe stabiliră contactul vizual. 

Russ se holbă la apariţia al cărui chip umpluse deschiderea 
ferestrei. Nu era un urs... în mod clar, nu era un urs. Se uită 
buimăcit, fără să priceapă, când se priviră ochi în ochi. Era o 
faţă desprinsă din cel mai abominabil coşmar al lui Russ, nu 
fiindcă ar fi fost necunoscută sau diformă, ca un monstru la 
scară amplificată dintr-o producţie horror de la Hollywood, ci 
pentru că era atât de imensă... şi aproape omenească. Şi tocmai 
acel aproape îl transformă pe Russ în stană de piatră. Bestia îl 
privi şi-şi răsfrânse buzele negre şi subţiri, dezvelind nişte dinţi 
imenşi, egali, îngălbeniţi, flancaţi de canini de dimensiunea 
degetelor mari ale unui om. Deasupra ochilor aurii ca ai unei 
feline, dar cu pupile circulare, fruntea îngustă şi neagră era 
încruntată de furie. 

Russ se împletici îndărăt, îndepărtându-se de imaginea 
paralizantă din fereastră, se lovi de masa ferăstrăului circular şi 
căzu peste ea pe podea. Se uită fulgerător la fereastră... dar în 
cadrul ei nu mai era nimic. Ştergându-şi sudoarea de pe frunte, 
bărbatul preţui brusc toate lucrurile pe care le considerase 
dintotdeauna fireşti şi banale, deoarece acum se temea cu 
adevărat că ele aveau să ia sfârşit. 

Rămas în patru labe, se strădui deznădăjduit să găsească 
arma şi în aceeaşi clipă o parte din acoperiş făcu implozie şi 
apăru un pumn negru mai mare decât televizorul său portabil. 
Degete masive ca din abanos, terminate cu unghii murdare şi 
pătrate de mărimea unor cutii de chibrituri, se răşchirară şi 


sfârtecară acoperişul din carton asfaltat şi bardolin, rupând în 
acelaşi timp ca pe nişte beţişoare grinzile căpriorilor laţi de 
cincisprezece centimetri şi groşi de cinci centimetri. 

Bărbatul se răsuci şi izbuti să ajungă la uşă înainte ca 
întregul perete să se năruiască în urma lui, trăgând şi 
acoperişul. Russ se întoarse şi văzu făptura gigantică păşind 
după el. Azvârlind fără efort masa ferăstrăului circular, grea de 
peste o sută de kilograme, ca şi cum ar fi fost o placă din plastic 
expandat, creatura se întinse după el. În momentul acela, Russ 
ştiu brusc ce anume era pe punctul să-l prindă. 

Într-un ultim şi zadarnic efort de a se salva, smuci uşa, 
deschizând-o. Dar ca o tornadă, degete uriaşe îl prinseră de gât, 
iar peretele din faţa lui - cu uşă cu tot - se prăbuşi spre exterior, 
când el şi fiinţa aceea cumplită îl năruiră, traversându-l. Russ fu 
năucit de şoc şi concomitent dezorientat, din cauza micşorării 
fluxului de sânge către creier. Inainte să leşine, simţi pe obraji 
aerul umed al nopţii. 

Devastarea micului atelier fusese totală. Printre sfărâmături, 
două cabluri electrice smulse din ţevile protectoare se atinseră. 
Scânteile ce rezultară atinseră o grămăjoară primitoare de 
rumeguş uscat şi, cu un şuier slab, lemnul începu să ardă. 
Incendiul crescu prea iute ca să-l stingă ploaia. 

Când Russ îşi reveni, deşi continua să se simtă buimac, văzu 
în depărtare ceva ce părea un foc înalt de tabără. Abia după 
aceea îşi dădu seama că era purtat pe sus de gigantul acela 
demonic, în felul în care copiii duc nepăsători o păpuşă, ţinându- 
i gâtul între degetul mare şi arătător, cu braţul pe lângă trup şi 
târând-o în urma lor. Picioarele lui Russ deveniră reci ca gheaţa 
când fu tras prin pârâu, în amonte, lovind cu călcâiele bolovani 
şi crengi plutitoare. 

Russ nu era un individ religios şi nu prea se omorâse nici cu 
mersul la biserică, însă, ca majoritatea oamenilor în secunda 
morţii, începu să se întrebe ce exista dincolo de viaţă. Se rugă în 
gând să aibă parte de un sfârşit rapid. Din nefericire, într-o 
lume de cruzime darwiniană aparent nemiloasă, rugile sale nu 
fură ascultate. Asta nu se datora faptului că Russ ar fi fost 
pedepsit pentru o viaţă laică nepăsătoare şi nici pentru că, 
citând simpla axiomă a regatului animal, peştele mare îl 
mănâncă întotdeauna pe cel mic... şi, metaforic vorbind, Russ 
nu era decât o plevuşcă. Suferinţa bărbatului făcea parte dintr- 
un plan complex de răzbunare. 

Sus în munţii de deasupra casei sale, Russ avu parte de o oră 


interminabilă în care să se gândească la viaţă şi la moarte. Când 
ajunseră în cele din urmă la destinaţie, răpitorul său îi frânse 
iute gâtul, ca să-l imobilizeze, apoi îi sfâşie hainele. După ce 
termină umilirea finală, monstrul îi sfârtecă abdomenul şi-i 
smulse intestinele, pe care le îndesă în gură, în timp ce ochii lui 
Russ se întunecară, îndurător, pentru totdeauna. 


Capitolul 15 


Mac reveni în clădirea departamentului la ora 6.35, cu cinci 
minute mai târziu decât stabilise împreună cu Carillo cu prea 
puţine ore în urmă. Înainte de a pleca de acasă, Mac telefonase 
la departament pentru a se interesa dacă nu cumva avocaţii 
fuseseră găsiţi, dar nu avusese noroc. Acum îşi umplu o ceaşcă 
de cafea, după care apelă o serie de informaţii pe calculator, 
pentru a cerceta cazul pădurarului dispărut. Citind raportul, 
Mac se simţea iritat pe Bill Alexander, care nu numai că plecase 
de la locul dispariţiei avocaţilor înainte să-l fi protejat împotriva 
distrugerii dovezilor, dar crease şi o neplăcută confuzie cu aşa- 
zisa observare a unei pete de sânge. Decise ca, mai târziu în 
timpul zilei, să-l ia deoparte pe tânăr şi să-i reamintească 
procedurile corecte. 

Mac avea o colecţie personală de hărţi ale zonei, mai ales 
excelentele relevee topografice ale zonelor sălbatice din nordul 
şi estul oraşului Seattle. Ocazional, cazurile pe care le cerceta îl 
aduceau prin regiunile acelea, însă lui îi plăcea realmente să 
studieze hărţile în timpul liber, un hobby care-i făcuse pe colegii 
de serviciu să-l tachineze. Incepuse să colecţioneze hărţile 
imediat după ce se mutase din Los Angeles. Le iubea şi în plus 
reprezentau o modalitate de a se familiariza cu noul lui cămin. 

Scoase o hartă a zonei în care dispăruse Joe Wylie şi, cu 
vârful degetului, urmări drumul forestier până acolo unde 
curbele de nivel indicau o zonă plată: locul în care polițistul 
spusese că fusese abandonată camioneta pădurarului. Raportul 
menţiona câteva sticle goale de bere în jurul scaunului şoferului. 
Mac clătină uşor din cap, în semn de dezaprobare. Deşi se părea 
că Wylie era alcoolic, era însurat şi avea o slujbă sigură. 
Instinctul detectivului îi spunea că individul acela nu se potrivea 
cu profilul cuiva care pleacă în lume, abandonând totul. Iar dacă 
intenţionase totuşi s-o facă, de ce să se fi dus în mijlocul 
pădurii? Ar fi trebuit să ia un feribot ori să dispară de pe 
aeroport. Pur şi simplu era lipsit de sens. 

Se gândi apoi la câinii poliţişti din noaptea trecută. Nu 
fuseseră doar speriaţi, ci îngroziți. El nu mai văzuse niciodată 
vreun câine care să arate aşa, cu atât mai puţin nişte copoi cu 
experienţă. Elementele puzzle-ului nu se potriveau, ceea ce îl 
intriga pe Mac, care se mândrea că putea să clasifice rapid 


aproape orice situaţie. Îşi aminti un vers din Shakespeare: 
Vânătoarea a-nceput. 

Mac învățase de mult timp să se încreadă în instinctele sale, 
temperate de propriii săi algoritmi soluţionatori de crime. 
Cazurile aparent neasociate ale celor trei bărbaţi dispăruţi, al 
câinilor poliţişti şi al copacilor rupţi menţionaţi de Bill 
Alexander îl determinară să-şi cerceteze memoria pentru 
corelaţii. Nu ajunse la niciun răspuns raţional. 

— E de-a dreptul ridicol în pizda mă-sii! pufni Carillo când 
intră, se apropie de biroul său şi azvârli cheile pe tăblie. 

— Mulţumesc la fel, replică impasibil Mac. 

— I-au găsit pe cretinii ăia de avocaţi în cele douăzeci şi cinci 
de minute de când am plecat de-acasă? se interesă Carillo şi se 
duse să-şi umple cana cu cafea. 

— Nu. 

— Căca-m-aş! Asta-nseamnă că trebuie să ne-ntoarcem acolo, 
nu? Ştii ceva, ăsta-i numai rahat politic. Ne pun să căutăm nişte 
excursionişti dispăruţi, doar pentru că-s bogaţi, pentru că au 
legături şi... 

— Nu sunt sigur c-o să-i găsim, anunţă Mac oprindu-i tirada. 

Carillo se opri din turnatul cafelei şi se întoarse către el. 

— Ce vrei să zici? 

Mac Schneider era un individ cerebral, în timp ce Carillo se 
considera un tip orientat spre acţiune. Carillo ştia că partenerul 
său reuşise nişte arestări de senzaţie, bazându-se pe intuitii, în 
perioada în care lucrase în DPLA. Mac se ridică şi-i răspunse 
numai ridicându-şi umerii. 

— Nu ştiu. Aşa simt eu. Haide să-i dăm drumul! 

Uneori Carillo se întreba dacă Mac nu avea cumva şi abilităţi 
paranormale. 


Primele raze de lumină ale dimineţii erau mult mai blânde cu 
Ty decât fuseseră cu o zi în urmă. Trezindu-se din vise stranii, 
inexplicabile, bărbatul rămase o clipă privind tavanul înalt al 
dormitorului. Amintirea viselor i se spulbera din minte ca un 
castel de nisip în calea fluxului, pe măsură ce mijea ochii, 
străduindu-se să distingă granulaţia lemnului din plafonul aflat 
la şase metri deasupra. Întoarse ochii la Ronnie, care era cu faţa 
aproape complet acoperită de pernă, ca moartă pentru restul 
lumii. 

Ty îi studie porţiunea vizibilă a feţei. Uraganul de deprimare 
care-l propulsase către automobil cu treizeci de ore în urmă 


trecuse. Acum i se părea că de atunci trecuse o săptămână, sau 
poate chiar că fusese în altă existenţă. Întinse mâna şi îndepărtă 
cu blândeţe câteva şuviţe de păr de pe fruntea femeii şi în 
secunda aceea fu uluit de moliciunea pielii ei. Era o senzaţie pe 
care nu se mai oprise s-o savureze de mult. Ce catifelată era! 
Cât de mult o iubea... Doamne Dumnezeule, o iubesc! Degetele 
îi trecură uşor peste cap, mângâindu-i părul cât mai lin, ca să n- 
o trezească. Ar fi vrut ca momentul acesta să dureze la 
nesfârşit, să-şi privească iubirea de o viaţă fără dialog, fără 
conflict. 

Capul lui Ronnie se întoarse fără grabă şi ea inspiră adânc 
când se trezi. Când deschise ochii, primul lucru pe care Ty îl citi 
pe faţa ei surâzătoare şi somnoroasă fu dragoste vulnerabilă. 

— Hei... îi şopti. 

Ea zâmbi iarăşi, fără să se fi trezit încă pe deplin, şi se trase 
peste jumătatea de metru care-i despărţea, înconjurându-l cu 
braţele şi cu picioarele, lipindu-se cu tot trupul de el. Buzele li 
se atinseră delicat, apoi din nou, mai energic. După câteva 
minute de sărutări uşoare, Ronnie se trezise şi era excitată. Se 
rostogoli lin, astfel că ajunse cu capul pe perna lui Ty şi cu 
bărbatul deasupra. Trecându-şi degetele prin părul lui, îi trase 
faţa spre a ei, deschizând buzele pentru un sărut mai prelung şi 
mai pasional. 

Limbile lor se atinseră, gusturile şi mirosurile contopindu-se, 
pe măsură ce intimitatea crescu. Se sărutară profund, cu 
putere, pasional, cu fuziunea intensă a sufletelor pe care o pot 
aduce numai timpul şi iubirea fără limite. Ty scoase tricoul lui 
Ronnie şi aruncă în lături pilota. Azvârli tricoul lângă pat şi se 
bucură de frumuseţea goliciunii trupului soţiei sale. Întinsă sub 
el, Ronnie savură clipa şi flutură din braţe şi picioare, ca şi cum 
ar fi făcut un înger în zăpadă. După aceea se întinse şi-l trase în 
jos, către ea, piepturile lor se atinseră, sfârcurile ei se întăriră 
de aţâţare, apoi buzele lui Ty le găsiră, le cuprinseră şi ochii 
femeii se închiseră, cu respiraţia întretăiată de extaz. 


În celălalt capăt al coridorului boltit, Meredith se jucase în 
dormitorul ei mai bine de o oră. După ce se trezise neobişnuit de 
devreme, ajunsese la concluzia că era un loc bun în care să 
rămână singură până se trezeau părinţii şi fratele ei. Pereţii 
erau decoraţi vesel cu imagini colorate şi personaje din desene 
animate şi filme. Camera fetiţei era spațioasă şi avea într-o 
extremitate o mansardă minunată pentru joacă. 


În pijamaua imprimată cu Snoopy, Meredith începu o scenetă 
cu Barbie şi Ken în rolurile principale. In scenariul ei, Ken şi 
Barbie aveau probleme; între ei exista o răceală inexplicabilă 
care fusese provocată de ceva care i se întâmplase lui Ken. El 
văzuse ceva straniu şi lumea râdea de el şi-i rănea sentimentele. 
La vârsta de şase ani, fetiţa era existenţialistă prin experienţă şi 
nici nu înţelegea, nici nu-şi explica în mod complet cauzalitatea. 
Ken se izolase de restul lumii, pentru că... ei bine, pur şi simplu 
se izolase. 

După ce jucă sceneta o vreme, începu să se gândească la 
personajele reale pe baza cărora îşi clădise dramoleta. Brusc, 
simţi nevoia lor. Simţi nevoia ca ei s-o ţină în braţe şi să-i spună 
că o iubeau... şi că se iubeau unul pe celălalt. Fiindcă dacă nu se 
iubeau între ei, cum ar fi putut-o iubi pe ea cu adevărat? 


În timp ce limba lui Ty şfichiuia înainte şi înapoi, apropiind-o 
pe Ronnie tot mai mult de orgasm, gemetele ei de plăcere nu 
acoperiră pe deplin alt sunet, ceva discordant cu efectele sonore 
ale iubirii... o ciocănitură... la uşa lor. În fracțiunea de secundă 
necesară pentru a-şi da seama că era unul dintre copii, Ronnie 
se rostogoli de sub Ty, căutându-şi cu disperare tricoul. De 
cealaltă parte a dormitorului lor uriaş, una dintre uşile duble 
scârţâi, deschizându-se încetişor. Ronnie, coborâtă de acum din 
pat şi cu tricoul în mână, văzu feţişoara lui Meredith privind pe 
după marginea uşii. Fiica ei o mai văzuse dezbrăcată şi Ronnie 
nu considera că trupul omenesc ar fi fost ceva ruşinos, dar 
aprecia că pentru unele lucruri existau momente anume, aşa că- 
şi îmbrăcă iute tricoul. Ty îşi găsi boxerii şi, cu corpul mascat de 
mormanul mototolit al pilotei, reuşi să-i tragă pe el. 

— Ce faceţi? întrebă glăsciorul fetiţei. 

În mod reflex, Ronnie netezi aşternutul. 

— Nimic. Ce-i cu tine - te-a speriat Şul Nebunu’? 

Şul Nebunu' era o creatură imaginată de Meredith, care 
venea noaptea sau în alte clipe când ea avea nevoie de atenţie, 
dându-i ocazia pentru a fugi la mami sau la tati. Ty bănuia că 
fetiţa văzuse cu ani în urmă un desen animat, Tăuraşul Nebun, 
şi Şul Nebunu’ devenise versiunea ei fonetică a numelui 
acestuia. 

Meredith luă întrebarea mamei sale ca pe o invitaţie şi intră 
încet în cameră. 

— Nu. N-a fost Şui. Voiam doar să văd dacă voi sunteţi... aici. 

Ty zâmbi, dădu pilota într-o parte şi bătu cu palma pe saltea. 


— Haide, dulceaţă! Vrei să stai cu noi? 

Fetiţa porni fără grabă spre ei, încercând să-şi ascundă 
surâsul încântat de pe faţa ei de spiriduş. Exact asta îşi dorise. 
Ajunse la pat şi se sui prin partea mamei, iar Ty şi Ronnie 
aranjară pernele, cuibărind-o pe fetiţă între ei. Ty îşi privi soţia 
şi fiica şi nostalgia i se oţeti pentru o fracțiune de secundă într- 
un salt înainte în altă realitate, una care nu se petrecuse, dar 
fusese foarte aproape. În realitatea aceea, în loc să fie în pat cu 
soţul ei, Ronnie se clătina buimăcită, ocupându-se de 
înmormântarea lui. Şi în loc să se ghemuiască între cele mai 
importante persoane din lumea ei, Meredith încerca să 
înţeleagă evenimentul cel mai de seamă şi cel mai zguduitor din 
scurta ei viaţă de până atunci. 

Ronnie îşi surâse în barbă. Deşi frustrată de un orgasm, 
momentul acesta era minunat. În ciuda prestigioasei ei cariere 
profesionale şi a tuturor satisfacţiilor care o însoţiseră în mod 
firesc, unicele fiinţe importante - realmente importante - erau 
acum chiar aici, lângă ea, mai puţin băieţelul aflat ceva mai 
departe în casă. 

Sărută obrăjorul lui Meredith şi simţi că ar fi avut chef să mai 
moţăie niţel. Privind către Ty, fu surprinsă să zărească lacrimi în 
ochii bărbatului. Nu numai sclipiri umede în colţurile orbitelor, 
ci lacrimi reale, care i se prelingeau pe obraji. Cei doi soţi se 
uitară unul la celălalt, iar el îşi şterse lacrimile şi-şi feri privirea, 
dar reacţia era destul de ciudată ca s-o neliniştească din nou pe 
Ronnie. Pe neaşteptate se simţi neajutorată, cuprinsă de o 
disperare care-i reamintea de probleme ce puteau să fie mai 
presus de puterile ei de înţelegere. Închise ochii, îşi strânse 
fetiţa în braţe şi evadă în somn. 


Capitolul 16 


Ben stătea în capul oaselor în patul ieftin şi tăblia căpătâiului 
îi brăzda spinarea, aşa că-şi puse o pernă la spate. Işi aprinse o 
ţigară, tăie sonorul televizorului şi privi afară din camera sa 
aflată în motelul Comfort Inn, peste întinderea netedă care 
mărginea râul Columbia. Un avion United 575 ieşi din norii suri, 
coborând spre aeroportul Portland International, şi Ben 
recunoscu că era o zi tipică de noiembrie pentru Oregon. Cu 
câţiva ani în urmă, turnase aici un film şi vremea fusese exact ca 
acum, atât doar că erau în luna mai. Îşi aminti că locuitorilor din 
Oregon le plăcea să se laude - sau să se căineze - că aveau 
tălpile palmate, ca rațele. 

Ben avea o idee foarte vagă asupra motivului pentru care se 
găsea aici. Ajunsese şi apoi plecase atât de rapid din Eureka, 
fără să se gândească de fapt la destinaţia sa - ştia numai faptul 
că trebuia să meargă către nord încât explicaţiile sale pentru 
biata şi draga de Doris fuseseră mai fragile decât pânza de 
păianjen. La întrebările ei, răspunsese prin gânduri incomplete 
şi echivocuri, iar când se sărutaseră la despărţire, ochii ei 
buimaci, poate chiar speriaţi, nu-l făcuseră defel să se simtă mai 
bine. 

Încerca să găsească o corelaţie între cele petrecute cu 
şaizeci de ani în urmă şi visul care devenise recurent în ultima 
vreme. Începea să se întrebe dacă episodul pe care şi-l 
reamintea atât de limpede era chiar un vis. Pufăi din ţigară şi se 
strădui să dezgroape evenimentele reale, cernând prin viziuni şi 
mitologie personală,  chinuindu-se să separe adevărul 
incontestabil de ficţiunile amintirilor. Amintiri vechi, vechi de 
tot... 

Îşi reaminti că dacă se întâmplase cu adevărat, atunci se 
petrecuse cu mult timp în urmă: înainte de Ziua Victoriei, 
înaintea televiziunii, înainte ca Orson Welles să se fi îngrăşat, ca 
să nu mai amintească de moartea marelui regizor şi actor. 
Uneori Ben simţea că, după aproape optzeci de ani, creierul i se 
tocise. Pentru ca după aceea să se surprindă pe sine, fiind la fel 
de ager ca la douăzeci de ani. 

Însă episodul acesta se petrecuse cu adevărat? Urmărirea 
din vis care, uneori, părea atât de reală... 

Se petrecuse? 


De ce dăduse el cu piciorul unui cec frumuşel, ba poate chiar 
îşi afectase credibilitatea, cariera? De ce riscase atât de multe 
pentru toana aceasta? Da, bineînţeles avea asigurarea de la 
sindicatul actorilor şi o pensie excelentă, şi n-avea să ajungă 
niciodată în stradă, dar Doris era persoana imprevizibilă care-l 
făcea pe Ben să se îngrijoreze permanent în privinţa banilor. 

Soţia lui în vârstă de cincizeci şi trei de ani era o femeie 
bolnavă. Precum un zombie aflat sub un control mental 
distructiv, sărmana Doris stătea toată ziua în living, privind 
cuminte, chiar fascinată, la televizorul lor Zenith. Era un aparat 
special, produs în Zona Crepusculară - un receptor care părea 
să aibă acces la un singur post: Teleshopping. 

Doris mânuia cârdurile Visa şi MasterCard cu uşurinţa cu 
care un jucător profesionist de baseball rotea bastonul şi, cu 
toate că Ben pusese piciorul în prag de multe ori, ea revenea în 
mod regulat la mania cumpărăturilor. În cele din urmă, indianul 
fusese nevoit să închirieze o magazie mare, în care să-i 
găzduiască toate achiziţiile. Când Ben telefonase la companiile 
emitente ale cardurilor de credit şi le ceruse să le reducă limita, 
acestea se conformaseră... dar apoi îi aprobaseră cumpărăturile 
ce depăşeau limita şi aplicaseră penalităţi exorbitante pentru 
depăşiri. Până la urmă bărbatul cedase, pe de o parte fiindcă o 
iubea şi pe de altă parte din milă. 

În plus, cu câţiva ani în urmă, Doris îi implicase într-un plan 
de investiţii imobiliare care mersese foarte prost şi-i costase o 
mulţime de bani. De-a lungul anilor, Ben adunase o mică avere, 
însă nu fusese niciodată un manager financiar priceput. 
Obiceiurile lui Doris le ştirbiseră considerabil economiile. Ben 
încă glumea, spunând că fusese singurul individ care pierduse 
bani în perioada de explozie a investiţiilor imobiliare. 

Medicii o anunţaseră pe Doris că nu va putea avea niciodată 
copii şi, frustrată de maternitate, ea reacţionase devenind 
cheltuitoare. Cei doi soţi se gândiseră la o adopţie, însă Ben era 
întruna plecat pentru filmări şi până la urmă renunţaseră la 
ideea aceea. Pe bărbat îl încercau multe remuşcări faţă de părţi 
din viaţa lui, iar cele mai multe erau legate de Doris. Nu era 
sigur în ce fel ar fi putut schimba lucrurile pentru ea, dar simţea 
că ar fi putut face mai multe, că ar fi putut încerca mai stăruitor. 

Se pomeni aprinzându-şi altă ţigară şi în clipa aceea simţi din 
nou. Indianul subconştient din mintea lui, adevăratul indian, îi 
şopti alt mesaj: Lasă-te. Numai că nu fusese un mesaj de tipul 
lasă-te-fiindcă-nu-i-bine-pentru-tine, ci unul mai profund. 


Cumva, Ben înţelese că trebuia să se lase de fumat, pentru că se 
îndrepta spre bătălie şi avea nevoie de toate forţele. Strivi ţigara 
abia aprinsă, iar vocea îi spuse să se concentreze asupra 
misiunii sale. 

Purifică-ţi mintea şi trupul. 

Dar am aproape optzeci de ani! strigă el către glasul său 
interior. 

Nu contează. Ca să-l învingi, trebuie să fii puternic, trebuie 
să ai mintea limpede şi trupul vânjos. Nu există excepții. 

Ben se întrebă dacă începuse s-o ia razna, dar vocea aceea 
părea extrem de limpede şi de... familiară. Cuvintele îi răsunau 
în cap ca şi când ar fi purtat un walkman. Cu un gest scurt, luă 
pachetul de ţigări de pe noptieră, înainte de a se putea 
răzgândi, intră în baie şi-l aruncă în closet. Torentul puternic de 
apă al toaletei motelului purtă ţigările cu el şi, brusc, bărbatului 
îi deveni clar cum avea să acţioneze - pe baza instinctului pur. 
Avea să se încreadă în intuiţia lui, să opereze numai pe baza ei. 

Glasul vorbi iarăşi. Folosește-ţi ochiul minţii să te ducă la 
ceea ce cauţi. 

Ben nu se mai gândise la expresia aceea, „ochiul minţii”, de 
când era copil. Acum se întreba dacă avea halucinaţii. 

Vocea se făcu auzită încă o dată. Foloseșşte-l, găseşte-l, este 
acolo... Tot ce doreşti, tot ce-ţi trebuie este înăuntru... şi de jur 
împrejur. 

Tatăl lui Ben fusese un bărbat pragmatic şi încăpățânat, care 
nu crezuse niciodată în misticismul indienilor, considerându-l 
născocirea romantică a feţelor-palide pentru a se distra şi a-şi 
mai diminua vinovăția resimţită pentru dezastrul pe care-l 
abătuseră asupra poporului său. Pe de altă parte însă, bunicul 
lui Ben fusese un spiritualist şi, când tatăl băiatului murise într- 
un accident de vânătoare, îl luase pe nepot sub aripa sa. Il 
tratase ca pe un fiu şi ca pe un ucenic, învăţându-l lucruri care 
în prezent s-ar fi încadrat în domeniul ezoteric al metafizicii. 
Bunicul îi explicase lui Ben că oamenii nu ştiu foarte multe 
despre lume, dar că absolut toţi deţin instrumentele necesare 
pentru a întreprinde acţiuni cu adevărat uimitoare: trebuie doar 
să aibă încrederea că ele există şi să le lase să opereze. 

Ochiul minţii te va duce... 

Se sculă, merse la fereastră şi o deschise. Un val de aer rece, 
greu, se rostogoli înăuntru, trecându-i peste picioare. Ben 
inspiră adânc, privi orizontul, apoi închise ochii. Alungă din 
minte toate gândurile despre Doris, turnarea de filme şi 


facturile cardurilor de credit şi se strădui să se concentreze. 
Deşi nu avusese decât zece ani atunci când bunicul îi arătase 
prima dată cum să-şi proiecteze mintea în exterior, îşi reaminti 
iute ştiinţa aceea, de parcă o căpătase cu numai o zi în urmă. 
Timp de cincisprezece minute, rămase nemişcat, acomodându- 
se treptat, sprijinindu-şi puterile mentale pe vorbele bunicului. 

„Intoarce-ţi ochii spre înăuntru, Benjamin, întoarce-i spre 
înăuntru. Găseşte-ţi claritatea, caută unitatea cu toate lucrurile. 
Când o vei găsi, vei avea cheia în mâna ta şi vei fi liber. Mintea 
ta este ochiul spiritului tău, ochiul adevăratei tale vederi. 
Foloseşte-l aşa cum a fost menit şi vei vedea totul.“ 

Brusc, avu din nou zece ani şi-şi simţi bunicul alături. 

După alte câteva minute de concentrare, muşcătura rece a 
aerului care pătrundea pe fereastră dispăruse şi efortul mental 
pieri ca o greutate ridicată de pe umeri. Simţea o pace pe care 
n-o putuse percepe copil fiind, sau adolescent, şi ştia că era un 
element esenţial al reuşitei sale. Gândurile i se multiplicară şi în 
scurt timp imaginile din mintea lui - locuri, chipuri, scene - 
goneau, mai repede şi tot mai repede, ca un film derulat cu 
viteză, până ce imaginile se înceţoşară. Apoi, în ciuda iuţelii 
incredibile cu care se mişcau, Ben începu să perceapă un 
şablon, sau mai exact o înțelegere. Era ca şi cum gândurile ar fi 
căpătat forme identificabile în mintea sa, aidoma literelor 
pentru un cititor, dar el citea, şi pricepea în mod complet, un 
limbaj pe care nu-l cunoscuse cu zece minute în urmă. Era un 
limbaj de gândire pură, un fel de adevăr elementar al cărui cod 
descifrator exista deja în mintea lui, în stare latentă, sau ceva pe 
care, cumva, el îl invocase. 

Mintea lui Ben se învolbura şi scânteia cu fulgere de lumină, 
aidoma unor confetti metalice aruncate în faţa unui stroboscop. 
Imaginea se limpezi şi, pe neaşteptate, bărbatul avu senzaţia 
zborului, a ascensiunii, a transcenderii timpului şi spaţiului. 
Lipsit de greutate, imaterial, el îngădui pentru început viziunii 
să-l poarte, bucurându-se pentru câteva clipe de senzaţia 
zborului fără mijloace de propulsie. După aceea descoperi că 
putea exercita control asupra călătoriei sale, conferindu-i un ţel. 
Îşi zărea acum visele întunecate, creatura care-l urmărea prin 
pădure, undeva la marginea câmpului său vizual principal şi în 
mod conştient îşi împinse gândurile să-l ducă spre ceea ce 
percepuse, către creatura care-l atrăgea spre ea. 

Drumul lui prin spaţiu şi timp coti, de parcă, într-un fel 
necunoscut, prinsese urma creaturii, şi-l duse spre nord, prin 


nori, rafale de ploaie, ba chiar prin ninsoare. leşi după aceea în 
cerul senin, albastru, şi soarele îi orbi realmente pentru o clipă 
ochii din vis. Sub el se întindeau o pădure nesfârşită, munţi cu 
coame albe, lacuri alpine, drumuri forestiere de pământ... 

Survolă o vale, zburând jos deasupra brazilor şi pinilor uriaşi, 
iar ochiul minţii înregistră toate detaliile, până la cele mai 
mărunte. Pentru Ben, fiecare pădure avea propriile ei 
caracteristici, ba chiar propria personalitate, la fel ca oamenii, 
iar pădurea aceasta nu se afla în Oregon, o ştia cu certitudine, şi 
nici în Columbia Britanică, pentru că filmase acolo de patru- 
cinci ori. Nu, pădurea aceasta era undeva mai în nord şi în 
apropiere de un oraş mare. Ştia şi asta; o simțea. 

Ochiul minţii cobori printre arbori şi se strecură printre 
trunchiurile uriaşe, trecând prin lumina blândă de pe podeaua 
pădurii. Ben ştia că era tot în camera de motel, dar din alt punct 
de vedere nu mai era acolo. Mergea undeva, purtat de vânturile 
acestea mistice, cu mintea mai deschisă decât fusese vreodată. 
Nu ştia dacă era dus ori se ducea singur, dar nu se împotrivi, ci- 
i îngădui visului cu limpezime de cristal să se deruleze în 
continuare. 

După ce trecu peste o coamă, plonjă, ca unul dintre cadrele 
acelea ameţitoare oferite de tehnologia Imax, într-o ravenă 
abruptă şi apoi se redresă peste un pârâu, verde-smarald de la 
zăpezile topite ce-l alimentau. Zbură în lungul malurilor 
stâncoase, deasupra mijlocului apei, manevrând după coturi şi 
meandre ca un elicopter. Pe măsură ce malurile deveneau tot 
mai abrupte şi lumina dimineţii nu mai avea puterea să 
pătrundă atât de adânc, claritatea lui vizuală se reduse. Dar 
imaginea era atât de vie, încât îi tăia răsuflarea. Ín acelaşi timp 
îşi putea simţi mâinile strângând pervazul ferestrei camerei din 
motel, dar nu era conectat la ele, ca şi cum corpul i-ar fi fost 
într-un loc, iar conştiinţa complet altundeva. 

După un cot, trecând peste o meandră a albiei în care o 
sumedenie de lemne purtate de curent se acumulaseră în jurul 
unei grămezi naturale de bolovani, zări în faţă o formă, o siluetă 
care stătea în apa unduitoare. Apropiindu-se, ştiu însă că nu era 
un om. În lumina slabă, pe fundul canionului înconjurat de 
pădurea ce venea până aproape de marginea pârâului, forma 
aceea uriaşă se întoarse şi pentru o secundă Ben îi zări chipul... 

Nu era om... 

Oh-Mah... 

Ochii creaturii îi întâlniră pe ai lui... şi gândurile ei erau... 


Ochii lui Ben se deschiseră brusc, smulgându-l din călătoria 
sa. În siguranţa camerei de motel, el privi instinctiv în jur, 
căutându-şi ţigările şi-şi reaminti că le aruncase. Se aşeză pe 
marginea patului, zguduit nu atât de succesul pe care-l 
repurtase în separarea conştiinţei de trup, cât de legătura pe 
care o stabilise cu creatura aceea. Era identică celei care-l 
urmărise. Pe durata foarte scurtă a contactului lor, îşi 
reamintise totul. Intâmplarea din urmă cu şaizeci de ani nu era 
un vis şi Ben ştia ce trebuia să facă în continuare. 

Respiră profund, pentru a-şi domoli pulsul. Cutremurat nu 
numai de viziunea avută, ci şi de certitudinea a ceea ce era şi 
făcea - şi ce avea să continue să facă -, şi cu imaginea feţei 
surprinse şi înfuriate a creaturii întipărită în mintea sa, Ben ştiu 
de asemenea că va avea nevoie de tot ajutorul pe care-l putea 
obţine. j 

Trebuia să continue spre nord. Incă din studiourile 

Paramount înțelesese că răspunsurile sale se găseau în nord, 
dar acum determinase unde anume în nord. Seattle... Fiara 
aceea se afla în apropiere de Seattle. Nu era sigur cum aflase 
asta, dar atunci când se imagină zburând către Seattle, simțea 
că face un lucru corect. Nu uita, acum acționezi doar pe baza 
instinctelor. Creatura, Oh-Mah, era în apropiere şi viitorul lui 
Ben era legat de ea. 
_ După câteva minute îşi revenise suficient ca să facă planuri. 
În primul rând, avea nevoie de o bază de unde să opereze, aşa 
că-i telefonă nepotului său David, un tehnician IT care locuia cu 
soţia şi cele două fetiţe ale lor în Burien, la sud de Seattle. 
David nu numai că-şi idolatriza unchiul, dar în acelaşi timp îi 
împărtăşea pasiunea pentru mituri şi legende. Fu încântat de 
sosirea lui Ben şi-l anunţă că avea să-i pregătească imediat 
camera. După aceea, Ben sună la compania aeriană şi-şi rezervă 
un loc la primul zbor spre aeroportul din Seattle. Ştia către ce 
se îndrepta şi acesta nu mai fusese niciun efect special, niciun 
individ în interiorul unui costum de monstru. Era realitatea pură 
şi, deşi îl speria, totodată îl incita. De fapt îl incita mai mult 
faptul că redevenea indian - o identitate pe care o abandonase 
cu mulţi ani în urmă pe podeaua propriei sale cabine de actor. 
Nu mai putea să nege că identitatea aceea exista în sângele lui 
şi că sângele lui îl îmboldea spre nord, spre o întâlnire cu 
trecutul şi cu destinul său... indiferent care ar fi fost acesta. 


Viziunea bătrânului două-picioare fusese puternică, atât de 


puternică, încât se răsucise şi privise în aval şi în jurul pârâului, 
căutându-l. Îi simţise clar vocea minţii. Era bătrână, era altfel. 
Fusese unul dintre acei două-picioare despre care povesteau 
Vârstnicii. Cei care puteau auzi glasul minţii lui tot aşa cum el 
auzea glasul minţii lor. Cei care trăiau în pădure, cei care-l 
numiseră pe el şi pe neamul lui. IÎnvăţase asta cu mult timp în 
urmă, dar deocamdată nu avusese nevoie de cunoştinţele 
acelea. 

Iar bătrânul acesta se afla departe. El ştia asta acum şi mânia 
i se domoli. Mai ştia însă ceva: bătrânul venea. 


Capitolul 17 


Mac şi Carillo ajunseră la punctul de plecare pe traseul 
montan, pentru a-şi relua căutarea. Range Roverul era tot acolo; 
alături staţionau două echipaje de la Departamentul Şerifului. 
Nu se vedea nici ţipenie de om. 

— Ți-am zis eu c-o să moară, rosti Carillo doar pe jumătate în 
glumă. 

— Să sperăm că nu-i cazul, replică Mac şi cobori din maşină. 
Am avea atunci de completat încă o tonă de hârţoage. Ca să nu 
mai amintesc de papara pe care am încasa-o pentru că am lăsat 
să dispară alţi patru prieteni de-ai primarului. 

Cerul se mai limpezise puţin, dar continua să fie frig. Mac se 
întinse spre bancheta din spate a automobilului şi-şi luă 
canadiana îmblănită. Carillo porni primul în sus pe potecă, 
înaintând foarte încet, pentru a nu scăpa nimic din vedere. 

După patruzeci de minute, Mac se opri să-şi dezmorţească 
spatele încordat de atâta aplecare, însă Carillo continuă. Privind 
peisajul înconjurător, Mac îşi promise să plece mai frecvent din 
oraş şi să se bucure de colţul acela de paradis aflat la nicio oră 
de mers cu maşina de apartamentul lui din Edmonds. Trase 
adânc în plămâni aerul rece şi pur, apoi îşi lăsă ochii să 
rătăcească în jur, mai mult pentru a se relaxa şi regrupa, decât 
pentru a căuta dovezi. 

Şi atunci observă ceva curios. 

La vreo doi metri depărtare, acolo unde povârnişul lateral 
pornea din poteca netedă, se zărea o adâncitură nelalocul ei. 
Apropiindu-se, văzu că era relativ recentă, în formă de căuş, cu 
lăţimea de douăzeci şi cinci de centimetri. Un izvor înmuiase 
solul acolo şi fundul scobiturii se umpluse cu o jumătate de 
centimetru de apă. Mac rămase uitându-se la ea un timp, după 
care privi în sus pe pantă. 

Sui pe acolo, îndepărtându-se de traseu şi croindu-şi drum pe 
versantul pieptiş, cu pas nesigur pe covorul de tufişuri pitice şi 
resturi vegetale care-l sileau să recurgă frecvent la mersul în 
patru labe pentru a-şi menţine echilibrul. După vreo cinci metri 
terenul redevenea plat, paralel cu poteca aflată mai jos. Mac 
merse pe porţiunea aceea netedă, căutând ceva. Nu ştia ce 
anume. Dar avea s-o recunoască atunci când... 

Fusese cât pe aici să calce pe ea. Sări îndărăt, de parcă ar fi 


întâlnit un şarpe cu clopoței, şi clipi repede din ochi, ca să se 
asigure că nu era nicio iluzie, că ceea ce vedea exista cu 
adevărat acolo. El nu căutase aşa ceva. Era de neînțeles! Mac 
Schneider, unul dintre cei mai duri detectivi de stradă din 
Departamentul Poliţiei din Los Angeles, un bărbat care văzuse 
aproape toate ororile posibile, se cutremură. Instinctul îl 
împinse să examineze precaut pădurea şi abia după aceea se 
uită din nou la descoperirea sa. Fiorul care-i trecu prin corp nu 
avea absolut nicio legătură cu aerul rece. Se holba la lucrul 
acela ca şi cum, dacă l-ar fi privit suficient de mult timp, s-ar fi 
preschimbat în ceva ce ar fi putut accepta. Până atunci Mac 
presupusese că adâncitura pe care o zărise ceva mai jos fusese 
făcută de un bocanc sau o cizmă care călcase într-un unghi 
straniu, ceea ce i-ar fi putut explica mărimea. Insă asta?... 


Carillo cântărea din ochi cărarea, când îl auzi pe Mac 
strigându-l. Iritat, aşteptă până ce partenerul îl strigă iarăşi, 
după care îşi întrerupse concentrarea şi se întoarse pe potecă. 
Cine ştie? Poate c-a găsit ceva. 

Urmă un cot al traseului şi-l găsi pe Mac ghemuit lângă 
potecă, arătând spre pământ. 

— Ia uită-te aici! 

Carillo se apropie şi se uită. 

— Ce crezi că este? întrebă Mac. 

Detectivul privi adâncitura în formă de căuş din sol, de lângă 
cărare, şi strânse din umeri. 

— O gaură? 

Mac îi făcu semn să-l urmeze. 

— Vino-ncoace. 

Carillo îl privi escaladând panta abruptă şi clătină din cap. 

— Ar fi bine să n-o fac degeaba. 

După câţiva metri, Mac se opri şi cobori ochii către locul 
unde se afla. 

Carillo i se alătură şi privirea lui urmă aceeaşi direcţie. 

— Să-mi bag pula... 

Se uitau la ceea ce părea să fie o urmă de picior omenesc, 
perfectă şi completă în toate detaliile, dar realmente gigantică. 
Mac indică crengile groase de brad de deasupra lor. 

— Copacii au ferit-o de ploaie. De-aceea a rămas intactă. 

Arătă apoi o urmă parţială, la peste un metru distanţă. 

— Acolo pare a fi alta. 

Carillo rezumă rapid descoperirea făcută. 


— I-o farsă, dă-o-n pizda mă-sii! 

Cuvintele lui fură aproape o uşurare pentru Mac. Pentru 
câteva clipe fusese gata să creadă incredibilul. Din fericire, 
partenerul lui era un om care avea o binecuvântat de îngustă 
vedere asupra lumii. Carillo suspecta totul şi pe toţi şi din cauza 
acestei perspective simplificate putea să ignore multe şi să pună 
adesea degetul pe rană. Lui Mac îi plăcea asta şi ştia că era o 
calitate care-l făcea un bun detectiv. Il făcea de asemenea uşor 
dogmatic uneori, însă acum era unul dintre momentele în care îi 
saluta certitudinile. 

— Crezi? 

Carillo îi aruncă o privire din categoria „Da' ce altceva ar 
putea fi?“. 

— Bun, să zicem că un labagiu s-a chinuit să facă nişte tălpi 
mari, pentru o farsă, da-n ce scop? Zici de urma cealaltă? Se 
apropie de urma parţială, pentru a-şi continua demonstraţia. 
Vezi? A-ncercat să pară c-ar fi fost ceva foarte mare, dar a 
alunecat probabil... şi n-a reuşit să calce complet. A făcut pasul 
prea mare şi nu i-a mers. l-un fals, toată ziua. Hai, lasă-mă 
dracu-n pace! 

— Să aibă vreo legătură cu excursioniştii? întrebă Mac. 

Ochii lui Carillo analizară întreaga scenă. 

— Căcat... cine ştie? Încă ceva, noi nici măcar n-avem habar 
dacă lăbarii ăia au dispărut cu adevărat. Nu? 

Mac privea urma gânditor. 

— Nu. Dacă există însă cumva vreo legătură cu astea, 
atunci... de ce? Cum ai zis şi tu - în ce scop? 

Îngenunche lângă amprenta din sol şi Carillo se lăsă pe vine 
ca s-o privească mai îndeaproape. Mac indică marginea urmei. 

— E recentă. De ieri - cel târziu. 

Carillo apăsă solul din apropiere cu degetele şi se încruntă. 

— Cum naiba a făcut-o aşa adâncă? 

Mac clătină din cap. 

— Indiferent ce-o fi, trebuie s-o amprentăm, să-i facem un 
mulaj. 

— Vrei să iroseşti vremea unui tehnician criminalist cu 
rahatul ăsta? se strâmbă Carillo. 

— Avem de ales? Este exact lângă cărare şi nu ştim dacă nu 
există vreo legătură. Putem risca? 

— Bine, dar fii atent cum o să procedăm. Mergem pe burtă. 
Dacă trebuie s-aducem pe cineva de la criminalistică, atunci să- 
şi ţină gura-n pizda mă-sii. Dacă se dovedeşte c-ar exista vreo 


legătură, atunci poate că ăsta-i asul din mâneca noastră, dar 
reversul e destul de naşpa. Eu zic să ţinem ciocu' mic, pe de-o 
parte ca să evităm s-o furăm de la cineva. Le spunem lui Rice şi 
Barkley şi-atât. 

— De acord, încuviinţă Mac. 

Şeriful Rick Barkley şi adjunctul său Tom Rice erau singurii 
care trebuiau să mai afle în afară de ei. Mac adună nişte crengi 
căzute şi le aşeză uşor deasupra urmei, ca s-o protejeze. 

— Haide! 

Cu Carillo în faţă, coborâră cu grijă cei câţiva paşi pe panta 
foarte abruptă până la potecă. În ciuda siguranţei colegului său 
că urma era o farsă, Mac îşi strecură mâna în jachetă şi-şi atinse 
arma. După aceea privi pădurea din jur. 


Când se întoarseră de unde plecaseră, Mac şi Carillo găsiră 
aproape două duzini de voluntari care se  înghesuiau 
nerăbdători. Cineva ridicase un cort cu schelet de aluminiu, de 
tipul celor folosite de Crucea Roşie, în care două femei 
împărțeau cafele, gogoşi şi gustări. Grupul de abia se organiza. 
Spre surprinderea celor doi detectivi, erau prezenţi şi cei patru 
avocaţi care veniseră cu o seară în urmă ca să-şi caute prietenii; 
arătau însă considerabil mai puţin proaspeţi decât cu 
unsprezece ore în urmă. 

Mac se apropie de Steve Keener. 

— Aţi avut ceva noroc? se interesă el. 

Keener clătină din cap, părând mai degrabă deprimat decât 
obosit. 

— Nu. Nicio urmă. 

— Pe unde v-aţi întors? se miră Mac. Noi am fost câteva ore 
pe potecă. 

Keener arătă piscul de deasupra lor. 

— Am ajuns până în vârf şi probabil că pe întuneric am 
apucat pe o potecă falsă. Până la urmă am sfârşit coborând 
muntele prin tufişuri, când poteca a dispărut. Noroc că n-am 
căzut naibii! Am dat-o-n bară, adăugă el fără pic din bravura din 
noaptea trecută. 

Lui Mac i se făcu milă de el. Venise să-şi salveze prietenii şi 
fusese cât pe-aici s-o termine cu viaţa. Se apropie de el şi-l bătu 
pe umăr în trecere. 

— Sunteţi nişte tipi curajoşi. Mergeţi să mâncaţi ceva! 

Văzu apoi o femeie cu chip tulburat despre care bănui că era 
soţia lui Mitch Roberts. Vorbea cu nişte salvamontişti. Interveni 


în discuţia lor şi se prezentă. 

Salvamontiştii plecară să-şi înceapă treaba, iar Mac petrecu 
următoarele douăzeci de minute punându-i întrebări lui Karen 
Roberts. În adâncul inimii spera să nu fie inutil şi o făcu mai 
degrabă pentru a diminua temerile femeii, cel puţin pentru 
moment. Ştia că obişnuirea cu dispariţia soţului ei avea să fie o 
rană pe care numai timpul putea s-o vindece. În tot cazul, nu-i 
pomeni de ceea ce el şi Carillo văzuseră deasupra potecii. 

Cei doi detectivi se reuniră după discuţia cu soţia lui Roberts 
şi făcură schimb de informaţii. În timp ce vorbeau, sosi duba de 
la Canalul 7, din care cobori echipa de tehnicieni. Când apăru şi 
Kris Walker, Carillo îl bătu pe Mac pe umăr. 

— Şo pe ea! 

Kris şi Mac se priviră şi femeia porni spre el. 

— Bună dimineaţa, rosti ea. Ceva noutăţi? Aţi avut noroc? 

— Nu, absolut nimic. Dar acum, pe lumină, sper că echipele îi 
vor găsi destul de repede. Mi s-a spus că şi elicopterele au 
pornit încoace. 

Kris privi în jur, ca şi cum ar fi vrut să stea de vorbă între 
patru ochi. 

— Putem discuta? Acolo? rosti ea cu glas scăzut, arătând un 
loc aflat la vreo zece metri de grupul care continua să crească. 

Mac aprobă şi se îndepărtară, pentru a nu fi auziţi. Kris se 
întoarse către bărbat, rămânând cu ochii asupra celor din 
fundal. 

— Nu cred că-i vor găsi. 

Afirmația ei atrase o expresie întrebătoare din partea 
detectivului. Ea îl privi drept în ochi. 

— M-am gândit la chestia asta şi am o teorie. 

Mac nu-şi putu ascunde surâsul de superioritate. 

— O teorie? Nu mă mai ţine ca pe jar. Sunt numai urechi! 

Kris îi ignoră amuzamentul şi-şi dezvoltă planul alcătuit cu 
grijă. 

— Acum trebuie să-mi transmit reportajul şi după aceea plec 
imediat. Nu putem sta de vorbă mai târziu? Poate mâine? Am 
nişte idei şi aş dori să aud şi părerea ta. 

Reportera simţea că putea fi un subiect de senzaţie şi dorea 
să-l exploateze. Ştia că detectivul o plăcea; îi „citea” destul de 
uşor pe bărbaţi. In plus ştia că pentru ea era vital să adune mai 
multe informaţii care să-i susţină teoria. Trebuia să afle ce ştia 
Schneider. 

Pe de altă pane, Mac înţelegea că femeia avea să creeze doar 


probleme. Dacă ar fi fost însurat şi fericit, ar fi fost mai puţin 
vulnerabil şi i-ar fi ignorat avansurile. Nu era însă căsătorit... 

— De acord, zise el. Poate mâine. Sună-mă. 

În timp ce reveneau la grupul principal, ea îi întinse o carte 
de vizită. 

— Tu eşti o persoană ocupată. Telefonează-mi când ai o clipă 
mai liberă. Aici sunt numerele de la serviciu, iar pe dos este 
telefonul meu de-acasă. 

Se îndepărtă apoi şi Mac rămase privind cartonaşul. Se 
îndoia că femeia îşi trecuse telefonul personal pe toate cărţile 
de vizită şi se întrebă dacă pe acesta îl scrisese anticipând că i-l 
va da lui. 

Începu să fredoneze în barbă: 

— Femeee-ie... afuuu-ri-sită... 


Pe la începutul după-amiezii, Mac şi Carillo lăsară activitatea 
de căutare în seama salvamontiştilor şi se întoarseră la 
departament. Mac completă mai multe rapoarte, apoi se 
întoarse pe munte. Se oferise s-o facă, pentru a se întâlni cu 
tehniciana de la Criminalistică, deoarece o cunoştea şi apela la 
ea pentru o favoare. În zona de parcare de la începutul traseului 
montan, Mac văzu la fel de multă animaţie, după care o 
descoperi şi pe americano-asiatica drăguță, puţin trecută de 
treizeci de ani, care aştepta în automobilul ei Acura. Femeia îl 
zări şi cobori din maşină. 

— Bună, Suzy, rosti Mac. lartă-mă pentru întârziere. 

— Nicio problemă, răspunse ea. Ce-i cu-atâta mister? Tu şi 
Carillo desfăşuraţi vreo operaţiune specială? Dacă Miller aude 
de chestia asta, am intrat în rahat... şi tu odată cu mine! 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai spune nimic nimănui. Nu-ţi 
face griji în privinţa lui Miller. Carillo şi cu mine o să lămurim 
problema cu şeful cel mare şi-o să se ocupe el de Miller. Ţi-ai 
adus trusa de mulaje? 

Ea se întoarse către maşină şi scoase dinăuntru o cutie şi un 
sac de hârtie. 

— Sunt gata. 

— Haide-atunci, arătă Mac spre potecă. 

Suzy Chang nu era numai adjuncta şefului Departamentului 
de Criminalistică, ci şi o persoană pe care Mac o privea ca pe o 
prietenă. Lucrase în Los Angeles, unde se împrietenise cu el 
graţie dragostei lor comune faţă de L.A. Şi de particularităţile 
culturii metropolei. Suiră pe cărare, trecură de o echipă de 


căutare şi ajunseră în locul unde Mac găsise adâncitura. 

Detectivul indică scobitura de pe marginea potecii. 

— Ce părere ai? 

Suzy strânse din umeri şi se lăsă pe vine ca s-o examineze. 

— Nu ştiu, ar putea fi mai multe chestii... 

— Vino cu mine, zise el arătând panta care se ridica deasupra 
potecii. 

Ajunseră destul de repede la mormanul de crengi cu care 
acoperise urma de picior. Mac le înlătură şi se uită la Suzy. Ea 
privi o clipă adâncitura din sol, după care chipul i se înnegură 
de furie. 

— Du-te dracu’, Mac! făcu femeia şi se uită după aceea în jur, 
scrutând pădurea. Carillo! strigă ea. Carillo, eşti un idiot! Se 
întoarse către Mac. Şi tu la fel! Imi făcusem planul să mă duc în 
Edmonds, să iau prânzul acolo şi să mă uit la meci. Nu-i deloc 
amuzant. Unde-i Carillo? Începu să strige iarăşi, fără să aleagă o 
direcţie anume: Gata, poţi să ieşi, Karl! Şi-nchide camera de 
filmare, tâmpitule, m-am prins de glumă! 

Il privi pe Mac, dar expresia feţei lui era neschimbată, poate 
uşor gravă. Suzy se calmă şi-l privi drept în ochi. El nu clipi. 

— Bun, a fost o reacţie greşită, zise ea şi se uită din nou la 
urma de picior. Să nu-mi spui însă... Nici prin cap să nu-ţi treacă 
să-mi spui! 

Mac se lăsă pe vine lângă urmă. 

— Carillo crede c-ar fi o farsă. 

Suzy se lăsă în patru labe. 

— Doamne Dumnezeule, acum Carillo a ajuns glasul raţiunii? 
Nu ştiu ce-ar fi mai de speriat - asta sau realitatea urmei? 

După ce o examină în tăcere pentru câteva secunde, ridică 
ochii spre detectiv. 

— Şi tu? Tu crezi că-i un fals? 

— Da, în mod clar, aprobă Mac. 

Vocea lui trăda însă nesiguranţă. Suzy îl mai privi o vreme, 
încercând să-i descifreze ceva pe chip, apoi reveni la urma de 
picior. 

— Bun, tot ce pot spune este că autorul a dorit să fie foarte 
spectaculos. Ar fi putut s-o facă şi mai mare, nu? Vreau să zic că 
dacă intenţionezi să faci un fals, te străduieşti măcar să fie ceva 
credibil. Chiar vrei să-i fac un mulaj? Sper să am suficient 
ipsos... 

În timp ce ea îşi pregătea materialele, Mac arătă cealaltă 
urmă, parţială. 


— Pe asta cum ţi-o explici? 

Suzy se ridică şi o cercetă. Atinse solul în câteva locuri. 

— Asta-i uşor. Pământul este moale acolo, dar nu şi aici. 
Individul n-a reuşit decât o amprentare şi, din fericire, crengile 
au protejat-o. În plus a încercat să mărească mult pasul şi a 
lunecat sau aşa ceva. 

— „Sau aşa ceva”? Nu eşti experta în prelevare de urme? 

Ea izbucni în râs. 

— De urme pe picior? Nu tocmai. Dă-mi urme de sânge, urme 
biologice, oricât de mici, şi sunt cea mai tare. Insă nu urme de 
picior! 

— Aşadar, întrebă el precaut, crezi că-i un fals? 

Suzy se mai uită o dată la urma de picior. 

— Normal. Tăcu un moment, după care adăugă: M-ar 
interesa însă să ştiu cum a reuşit o amprentă atât de adâncă. E 
ciudat... 

Mac tăcu circumspect. „Ciudat” nu-i nici pe departe cuvântul 
cel mai potrivit. 


Capitolul 18 


În lunea dinainte de Ziua Recunoştinţei, Ronnie începu să 
caute o bonă. La mijlocul după-amiezii plecă de la serviciu şi 
porni spre casă pentru primul interviu cu o posibil bonă. Işi 
parcă în grabă Lexusul şi, lăsând deschisă uşa garajului, intră în 
casă. Abia avu timp să-şi pună haina în cuier şi să arunce un 
ochi peste corespondenţă, când se auzi soneria. Deschise uşa şi 
se pomeni înaintea unei fete roşcate cu pielea albă ca laptele, 
mai înaltă probabil cu zece centimetri decât ea, care avea un 
metru şaptezeci. O frumuseţe clasică de Walkirie, cu ochi 
căprui, tânăra îi zâmbi cald şi întinse mâna. Lui Ronnie i se păru 
că semăna cu o actriţă al cărei nume nu şi-l putea reaminti. 

— Doamna Greenwood? Mă numesc Greta Sigardsson. 

— Bună ziua. Intră, te rog. Eşti suedeză? se interesă Ronnie, 
simțind accentul uşor. 

— Da, exact. Aveţi o casă foarte frumoasă. Este realmente... 
ă-a-ă... ă-ă-a... imensă. 

Ronnie îi surâse tinerei, amuzată de bâjbâiala ei pentru a 
găsi un adjectiv. Amândouă izbucniră în râs şi simţiră o legătură 
instantanee. Lui Ronnie îi plăceau femeile care erau în stare să 
râdă de propria lor persoană. Apăsă butonul intercomului şi-i 
chemă pe copii. Le făcu prezentările, apoi se scuză pentru că 
trebuia să dea un telefon urgent. Când reveni, văzu că Greta era 
cu adevărat o Mary Poppins suedeză: cei trei se jucau deja. 

Când apăru şi Ty, părea obosit; uniforma sa murdară de la 
Serviciul Forestier distona cu calitatea de proprietar al unei 
case atât de mari şi scânteietor de curate. Istoria era lungă şi 
Ronnie nu-şi putea niciodată mobiliza suficientă energie pentru 
a o povesti cuiva. Bărbatul îşi sărută soţia pe obraz, ciufuli părul 
lui Chris, după care se aplecă şi o sărută pe Meredith pe căpşor. 
După aceea o privi pe Greta. 

— Bună ziua, rosti el şi se îndreptă către frigider ca să-şi ia 
un suc. 

— Scumpule, spuse Ronnie, ea este Greta. A fost trimisă de la 
agenţia pentru bone şi acum copiii se obişnuiesc cu ea. 

Ty se întoarse şi dădu mâna cu fata. 

— Bună ziua, domnule Greenwood, zise ea şi se înroşi la faţă, 
apoi chicoti timid. 

Ty zâmbi reţinut şi părăsi încăperea; ochii lui Ronnie se 


dilatară foarte puţin, înțelegând că tânăra frumoasă îl găsise în 
mod evident atrăgător pe soţul ei. Brusc, Ronnie îl văzu pe Ty 
aşa cum trebuie să-l fi văzut suedeza: un bărbat chipeş, viril, cu 
părul blond-murdar al lui Redford, într-o uniformă plăcută, cu 
chip mai dur din cauza bărbii nerase de două zile. 

În clipa aceea observă că era 19.20 şi că se apropia ora la 
care trebuia să vină a doua candidată pentru postul de bonă. O 
conduse iute pe Greta la uşă, îi mulţumi şi-i spuse că o va 
anunţa asupra deciziei luate. Când sosi a doua candidată, Ty era 
la etaj şi-şi făcea duş. Fata aceasta era daneză, mai scundă şi 
durdulie. Ronnie dorea din toată inima să o placă, dar pur şi 
simplu nu se ataşă de copii la fel de mult ca Greta. Una dintre 
afirmaţiile ei grăbi verdictul. 

— Abia aştept să şofez Lexusul acela! 

Ronnie îi mulţumi când uşa o lovi în fundul dolofan. 

După alte câteva ore, femeia sui în pat. Îşi privi soţul care 
citea o carte şi şi-l imagină aşa cum fusese în uniformă. 

Ty făcu o pauză, îşi lăsă cartea pe piept şi închise ochii 
pentru o secundă. Nu era prea târziu, dar se simţea obosit, în 
primul rând mental. Pe neaşteptate simţi mâna lui Ronnie 
lunecându-i peste piept; pasiunea din dimineaţa anterioară 
fusese înlocuită acum de sentimentele vechi şi otrăvite ale 
nesiguranţei. După câteva săruturi stinghere, împinse cu 
blândeţe palma femeii. 

— Sunt mort de-oboseală, iubito. Poate mâine dimineaţă, 
spuse el şi se întoarse pe o parte. 

Ea luă o carte şi citi câteva minute; după aceea se sculă şi 
părăsi dormitorul. 

Ty avu remuşcări pentru că-şi respinsese soţia. Ştia că ea 
coborâse ca să lucreze la calculator, după care avea să se încuie 
în una dintre cele cinci băi principale de la parter, unde să-şi 
caute singură plăcerea. Se gândi la bonă şi la reacţia ei de 
şcolăriţă la vederea sa. Ştia că Ronnie o sesizase de asemenea şi 
nu mai avea nevoie de şi mai multă tensiune între ei. Era uşor 
măgulit să ştie că o fată de nouăsprezece-douăzeci de ani îl 
găsea atrăgător, însă din cauza încordării dintre el şi Ronnie 
găsea prea puţină satisfacţie în aşa ceva. 


În seara următoare, Ty ajunse acasă, făcu duş, plăti 
babysitterul şi intră în cabinetul său. Era iritat fiindcă trecuse 
încă o zi fără să înregistreze niciun progres. Poate că avea să 
părăsească Serviciul Forestier şi să-şi deschidă discret un birou 


în Snohomish. Probabil că Ronnie n-avea să sesizeze oricum 
diferenţa. Problema era că el nu-şi minţise niciodată nevasta şi 
nici nu intenţiona să înceapă s-o facă acum. Uneori nu-i spunea 
tot adevărul... dar s-o mintă? Nu! N-ar fi putut-o face, nici chiar 
pentru asta. 


Când sosi vremea întunericului, urmă pârâul o vreme şi văzu 
alte semne de două-picioare. Găsi câteva peşteri din lemn, toate 
mai mari decât cea pe care o distrusese, şi câteva carapace-tari 
aşteptând lângă peşteri pentru a răspunde la chemarea 
stăpânilor două-picioare. 

Cobori din munţi ca să afle mai multe despre inamicii săi, 
despre obiceiurile lor, despre felul în care trăiau. Era curios. 
Găsea plăcere în uciderea lor şi avea să fie mai puternic cu cât îi 
cunoştea mai bine. Senzaţia lui că existau probabil mulţi, foarte 
mulţi două-picioare fu întărită de sporirea urmelor lor cu cât 
înainta mai mult pe ţinutul plat. 

Munţii erau ai lui, dar se părea că ţinutul plat aparţinea 
micilor două-picioare. 

Traversă câteva cărări negre şi tari, căile carapacelor-tari. 
Știa că două-picioare făcuseră potecile negre şi că erau multe. 
EI nu fusese niciodată atât de aproape de locurile în care trăiau 
două-picioare şi le putea zări la tot pasul semnele, urmele. 
Faptul că lăsaseră aşa multe urme pentru ale fi văzută prezenţa 
îi spunea că nu le era frică, dar erau slabi. 

Trecu de o peşteră din lemn mare, care ardea pe dinăuntru 
cu focul pe care-l controlau două-picioare. Lumina focului 
acestuia ieşea prin multe deschideri ale peşterii. Cu toate că 
două-picioare controlau focul, el ştia prea bine că uneori îi 
îngăduiau să scape. 

Se gândi la Focul cel Mare şi la felul în care supravieţuise el, 
prinzându-se de stânci. Se gândi la tribul său; toţi muriseră în 
ziua aceea - perechea lui, vlăstarele lui. Incă-i putea vedea, 
arzând în flăcări, cu ţipetele de moarte acoperite de trosnetele 
focului. Acum el nu mai avea nimic, decât furia. 

Călătoria îl purtase peste mulţi munţi şi nu se oprise până nu 
ajunsese aici Dorinţa lui de răzbunare nu cunoştea limite, iar 
după ce descoperise că două-picioare erau o sursă bună de 
carne, ştiuse că-şi găsise noul cămin. 

Trecând printr-un pâlc de copaci, intră într-o poiană largă, 
lângă o peşteră din lemn mare. Prin deschiderile din latura ei, 
vedea focul strălucind înăuntru. Două-picioare erau Păstrătorii 


Focului şi-i percepu înăuntru, le simţi vocile haotice ale minţilor 
gălăgioase. În apropiere se aflau două peşteri din lemn mai mici, 
dar nu simţi două-picioare în niciuna dintre ele. Trei carapace- 
tari aşteptau lângă ele. Nu mai fusese niciodată atât de aproape 
de ele, aşa că înainta spre cea mai mare. 

Pielea ei era mai tare decât îşi închipuise şi rece la atingere. 
Nu simţi nimic dinspre ea şi, după ce o examină, fu convins că 
nu era o făptură vie. Apăsându-i uşor pielea, legănă niţel 
carapacea-tare. Părţile de sus ale flancurilor îi erau deschise, 
dar deschiderile erau tari, aidoma aerului care fusese prins în 
gheaţă. Le atinse, străduindu-se să înţeleagă. 

Erau în acelaşi timp reci, deşi nu la fel de reci ca gheaţa. 
Uitându-se în pântecele carapacei-tari, văzu că era gol. Apăsă 
gheața caldă cu degetele şi ea se sparse. Asta îi spuse multe 
despre gheaţa caldă. Privi peştera din lemn şi pricepu că 
deschiderile prin care strălucea focul controlat erau de 
asemenea acoperite cu gheaţă caldă. Vâri braţul în carapacea- 
tare, prinse un lucru rotund şi trase. Lucrul se rupse. După ce 
mai petrecu câteva minute examinându-l, hotări să plece. 

Mai întâi însă avea să-i anunţe pe două-picioare că fusese pe 
aici. 


Ricky Allison se pregătea pentru întâlnirea cu o fată la fel ca 
orice adolescent de şaptesprezece ani. După ce se îmbrăcă, 
intră în baie ca să-şi zgândărească un coş afurisit. După ce nu 
reuşise să-l stoarcă, ci doar să irite şi să înroşească pielea din 
jurul lui, se străduia acum să acopere dezastrul cu vreun fard 
de-al mamei. Trecuseră numai câteva secunde de când mama 
tipase dinapoia uşii că va întârzia, când auzi zgomotul. 

La început nu-şi dădu seama ce era. Zgomotul fusese 
puternic, dar nu semănase absolut cu nimic din ce auzise 
vreodată. Adusese poate cu un scrâşnet metalic înăbuşit. Venise 
din spatele casei, unde ţineau automobilele. leşi din baie şi 
trecu prin living, unde părinţii lui tocmai se aşezaseră la cină, 
iar muzica televizorului anunţa triumfător începutul emisiunii 
Roata norocului. 

— Aţi auzit? îi întrebă Ricky. 

Tatăl lui, Deke, nici măcar nu ridică ochii de la cotletul de 
porc cu cartofi gratinaţi şi sos de mere din farfurie. 

— Ce s-auzim? 

Ricky intră în spălătorie şi strigă în urma sa: 

— S-a auzit un zgomot puternic afară. 


— Tu ai auzit ceva? o privi Deke pe soţia sa, Marge. 

Femeia clătină din cap şi înfipse furculiţa în friptura ei. 

Ricky aprinse becul mare cu vapori de mercur din vârful 
stâlpului înalt de şase metri pe care îl instalase anul trecut 
împreună cu tatăl lui. Avuseseră necazuri cu căprioarele care 
stricau grădina de zarzavaturi a mamei, aşa că lumina, care 
emitea mai mulţi fotoni decât o stea pitică albă, era perfectă 
pentru a speria orice creaturi şi de asemenea ilumina toată zona 
din spatele casei, inclusiv garajul şi magazia-atelier. Lui Deke îi 
plăcea lumina aceea, însă descoperise că tot nu se putea 
descurca fără o lanternă, întrucât iluminatul intens şi direcţional 
crea umbre aproape perfect negre. 

În timp ce lumina pâlpâia spasmodic înainte de a ajunge la 
intensitate maximă, Ricky deschise uşa din spate a casei şi sări 
peste cele două trepte din lemn, direct pe sol. Când becul se 
aprinse complet, băiatul se uită spre automobile şi gura i se 
căscă realmente, involuntar. Nu mai schiţă niciun alt pas, 
întrucât ceea ce vedea îl deruta şi speria în egală măsură. 

De ce ar fi făcut cineva una ca asta? Cine ar fi făcut aşa 
ceva? Cum a făcut? 

— Tată! Tată! Ia vino! Vino să vezi! 

După care Ricky şopti pentru sine: 

— Băga-mi-aş... 

Deke şi Marge împinseră farfuriile într-o parte, alarmaţi de 
tonul fiului lor. Când ieşiră pe veranda din spate, văzură şi 
motivul. Totul era perfect normal, cu o singură excepţie: sub 
razele alb-albastre spectrale se găsea Chevroletul Tahoe indigo- 
albastru metalic, mândria şi dragostea lui Deke, cu dotări de 
lux, praguri laterale şi capacitate de remorcare de mare tonaj. 
Era cam în acelaşi loc în care-l lăsase când venise acasă. 

Atât doar că acum era răsturnat, cu roţile în aer, ca un câine 
mort şi încremenit cu labele în sus. 

Ricky, Deke şi Marge încremeniră. După un moment de 
holbare paralizată, Deke intră în acţiune şi începu să latre 
comenzi: 

— Fiule, adu puşca de 7,62 şi revolverul meu Python. Şi o 
lanternă. Margie, sună imediat la poliţie! 

În câteva clipe, Ricky se întoarse gâfâind cu obiectele cerute. 
Deke cântări puşca în mână şi vâri masivul revolver Colt în 
buzunarul de la pantaloni. Asiguraţi de arme şi de lanternă, 
tatăl şi fiul avansară precaut către jeepul răsturnat. 

În timp ce se apropiau, Deke plimbă raza lanternei prin 


umbrele din jur, trecând cu ea peste vehicul şi mai departe, 
printre copaci, căutând urme ale vandalilor. După aceea se 
gândi că poate băiatul său supărase nişte derbedei de la şcoală. 

— Ai vreo idee cine ar fi putut face asta? întrebă el. 

— Nu, răspunse Ricky care continua să privească fără să-i 
vină să creadă. Păi... ce naiba... pentru aşa ceva ar fi fost nevoie 
de vreo douăzeci de oameni. 

Deke îl privi şi arcui o sprânceană. 

— Ştii pe cineva care ar fi fost în stare? 

Ricky înţelese aluzia. Băiatul era foarte cool cu toţi 
cunoscutii lui. Aici însă fusese urgie, nu alta, prăpăd cum făceau 
numai motocicliştii. 

— În niciun caz, tată, negă el apăsat. N-am nici cea mai mică 
idee cine ar fi putut face aşa ceva. 

Deke îngenunche, privi în Tahoe şi văzu că cineva smulsese 
volanul. Incredibil! Ingrijorat de forţa care fusese necesară 
pentru a face aşa ceva, era în acelaşi timp furios pe distrugerea 
stupidă. 

Din pragul uşii din spate, Marge strigă, anunţându-i că 
Departamentul Şerifului trimitea pe cineva. Când Deke dădu să 
se ridice, lanterna lui dezvălui ceva în umbrele de lângă jeep. 
Drenajul parcării era destul de bun, dar ploaia înmuiase porţiuni 
din platforma de pământ bătătorit pe care îşi ţinea maşinile. 
Ceea ce văzu în noroi îi generă un fior extrem de rece pe şira 
spinării. 

Ricky văzu că tatăl său se cutremurase şi asta îl şocă. 

— Ce-i? 

Chiar şi în lumina nepământeană a lămpii de securitate, 
chipul lui Deke părea alb ca varul. Băiatul se sperie acum de-a 
binelea. 

— Ce-i? repetă el. 

Deke îndreptă raza lanternei spre adâncitura din sol. Era 
destul de clară: o urmă completă de picior. 

— lii-suuse... fluieră încetişor Ricky şi-şi aşeză cu grijă 
Reebokul măsura 43,5 alături, pentru comparaţie. 

Urma proaspătă era gigantică pe lângă pantoful lui sport. 
Fără să mai spună nimic, Deke şi Ricky porniră către casă 
pentru a-i aştepta pe oamenii şerifului. 


Capitolul 19 


La numai câteva minute după ce Ty începuse să caute pe 
Internet, Christopher bătu la uşă şi intră. 

— Ce faci? întrebă el. 

Ty îşi neglijase copiii, aşa că-i făcu semn fiului său să se 
apropie şi-i trase un scaun. 

— Căutam ceva. Vrei să m-ajuţi? 

Chris se lumină la faţă. 

— Da. Ce căutai? 

— Nişte articole din ziare. 

— Despre ce? 

Ty tăcu o clipă, apoi răspunse: 

— Despre persoane care au dispărut. 

— Noi de ce nu suntem abonaţi la ziar, tati? întrebă Chris. 
Toată lumea-i abonată. 

Ronnie primea Seattle Times la birou, dar Ty nu avea chef să 
încerce să-şi explice repulsia faţă de mass-media. 

— N-am nevoie de ziar. 

Chris continuă să-l privească, în vreme ce Ty tasta cuvinte- 
cheie. Băiatul ştia că tatăl lui avusese multe necazuri cu câţiva 
ani în urmă, nu cu poliţia sau ceva de felul acela, ci necazuri de- 
ale adulţilor pe care Chris nu le înţelegea prea bine. Unii colegi 
îl necăjeau, spunând că tatăl lui era ţăcănit, dar Chris îi ignora. 
Erau nişte proşti. Băiatul avea senzaţia că hărţuielile acelea îl 
de inteligent şi de cool era tatăl lui în realitate, aşa că prefera 
nici să nu-i bage în seamă. 

Brusc, ceva de pe ecran atrase atenţia tatălui său. Chris privi 
monitorul. 

— Ce-i, tati? Ce-ai găsit? 

Tatăl său nu-i răspunse şi părea căzut într-o transă. Chris 
cercetă ecranul, căutând indicii despre ceea ce-i captase atât de 
mult atenţia. Era un articol despre nişte avocaţi care 
dispăruseră. 

— li cunoşteai? întrebă Chris. 

Ty scutură din cap, absorbit de articol. 

— Nu... nu-i cunoşteam, răspunse el ca de la un milion de 
kilometri depărtare, fiindcă în secunda aceea plănuia să plece în 
oraş ca să cumpere şi alte ziare. 


Când apelul de urgenţă răsună la Departamentul Şerifului 
districtului Snohomish, femeia panicată zbiera că cineva 
distrusese SUV-ul soţului ei. Dispecerul o calmă, apoi o asigură 
că un echipaj pornise către ea. Având câteva sute de maşini de 
patrulare răsfirate pe un teritoriu destul de întins, dispecerul 
emise un apel general, precizând adresa, pentru a vedea cine 
putea să-i dea curs. Bill Alexander nu era prea departe, aşa că 
preluă cazul. 

Căutarea lipsită de succes a avocaţilor nu numai că-l 
deprimase, dar în acelaşi timp îl neliniştise. După ce fusese 
singur pe munte şi simţise că... indiferent ce ar fi fost senzaţia 
aceea, el se întreba cu ce se confruntau. Avea câteva idei - 
poate că unele chiar bune -, dar nu dorea să le formuleze 
explicit, nici măcar în imaginaţie. Cazul de vandalism părea un 
mod perfect pentru a-şi îndepărta gândurile de la aşa ceva. Avea 
un nume, o adresă şi o descriere a obiectului care fusese 
vandalizat. Nicio problemă! 

Apelul îl purtă în jumătatea estică a părţii locuite din 
districtul Snohomish, pe unul dintre nenumăratele drumuri ce 
şerpuiau prin pădurile înalte de brazi. Noaptea era fără lună şi 
drumul era presărat de foarte puţine lumini, aşa cum le plăcea 
rezidenţilor. Aleseseră să locuiască în afara oraşului, tocmai 
pentru a nu se înghesui cu alţi vecini. Cele mai multe proprietăţi 
aveau suprafaţa de minimum trei hectare, cu drumuri lungi de 
acces, în majoritate neasfaltate. 

Bill coti pe drumeagul ce începea lângă o cutie poştală 
strâmbă, pe care fuseseră prinse numărul casei şi mai multe 
litere ce alcătuiau cuvântul Allison. Îl urmă şi ajunse în spatele 
casei, unde îl aştepta o imagine stranie: un jeep mare, răsturnat 
cu roţile în sus. Recunoscu modelul - era un Chevrolet Tahoe, o 
maşină care-i făcea cu ochiul, însă pentru care n-avea curaj să 
se îndatoreze la salariul său de patruzeci şi şase de mii de dolari 
pe an. 

Un bărbat înarmat cu o puşcă ieşi pe uşa din spate a casei, 
însoţit de un adolescent. Bill anunţă prin radio că ajunsese la 
destinaţie şi cobori din maşină. Când cei doi se apropiară de el, 
polițistul văzu că pantalonii bărbatului erau vizibil deformaţi 
într-o parte de un revolver mare pe care-l purta în buzunarul din 
faţă. 

Deke întinse mâna liberă. 

— Măi, băiete, mă bucur că... 


— Domnule, îl întrerupse Bill, trebuie să vă rog să lăsaţi jos 
armele de foc. 

Iritat de solicitare, Deke îi întinse armele lui Ricky. 

— Du-le-năuntru, fiule. 

După ce Ricky plecă, Bill îşi deschise blocnotesul. 

— Când aţi descoperit vandalismul? 

— Acu' vreo jumătate de oră. Fiul meu a auzit când a fost 
răsturnat. 

Polițistul ocoli încet jeepul şi Deke îl urmă, privindu-l cu 
atenţie. 

— Chestia dracului, este? : 

Bill nu-i răspunse. Tocmai îi atrăsese ceva atenția. Indreptă 
lanterna spre partea vehiculului care nu era iluminată de becul 
puternic din curte. 

— Maşina aceasta n-a fost rostogolită. 

Deke se uită la el de parcă ar fi fost nebun. 

— Ce vrei să zici? 

Raza lanternei lui Bill dansă peste flancul nezgâriat al 
jeepului. 

— Vedeţi? Cei care au făcut asta au ridicat-o şi apoi au 
întors-o complet. 

Deke privi şi încuviinţă încet. 

— Căcat în ploaie! Da' nu mă miră... 

Bill nu auzi al doilea comentariu al bărbatului. 

— Ce-aţi spus? 

— Am zis că nu mă miră. 

— Deci i-aţi văzut pe vandali? îl întrebă Bill. 

Deke nu răspunse, ci-i făcu semn să-l urmeze. Brusc, 
decisese să dea cărţile pe faţă cu polițistul. Bănuia că acesta ar 
fi trebuit să ştie ce se-ntâmpla. Ocoliră jeepul şi Deke îşi aprinse 
lanterna, indicând uriaşa urmă de picior. Bill o privi o clipă, fără 
să trădeze nicio emoție. In timp ce polițistul se uita complet 
inexpresiv, Deke se întrebă dacă înţelegea ce era acolo sau era 
prea uluit ca să poată vorbi. 

Bill îşi închise blocnotesul. Alt fior. Adio, relaxare... 

Se întoarse către Deke. Ambii cunoşteau implicaţiile urmei 
aceleia. Jeepul răsturnat şi o urmă de picior uman desculţ atât 
de mare încât friza ridicolul însemnau un singur lucru. Amândoi 
crescuseră în regiune şi auziseră poveştile încă din copilărie, 
dar niciunul nu le crezuse cu adevărat. Bill făcuse antropologia 
la colegiu şi citise mult, pe cont propriu, despre creaturile 
acestea. Existau oameni de ştiinţă care îşi periclitaseră cariera 


profesională, afirmându-şi credinţa în existenţa lor. 

Acum ei trebuiau să decidă dacă să se alăture tuturor celor 
care veniseră cu istoriile mitului înviat. Niciunul dintre ei nu 
dorea ceea ce se temea că s-ar fi întâmplat dacă ar fi spus ceva. 
Deke îşi imagina hoarde de reporteri şi coşmarul mulțimilor de 
gură-cască, care ar fi pătruns pe proprietatea sa, neautorizaţi, zi 
şi noapte, în căutarea creaturii. Bill întrezărea scepticism şi 
diminuarea credibilităţii sale, atât la muncă, cât şi în viaţa 
privată. 

În cele din urmă, indicând urma din noroi, Bill rosti: 

— Nu pot spune ce-i asta. Dumneavoastră puteţi? 

În mod reflex, Deke dădu să-l contrazică. 

— Este o... 

Apoi se opri, pricepând că polițistul făcuse o declaraţie, nu-i 
pusese o întrebare. 

— Nu pot spune ce-i asta, repetă Bill. Dumneavoastră puteţi? 

Deke distruse urma din câteva mişcări de cizmă. 

— Ntt. 

Bill dădu din cap în semn de aprobare. Îşi mai notă câteva 
informaţii, după care cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile. 
Polițistul porni spre maşina sa, după ce scrisese în raport că 
jeepul fusese „răsturnat de către făptaşi necunoscuţi”. Se opri şi 
se uită la Chevroletul Tahoe. 

— Ce greutate are? 

Deke îşi privi maşina mult iubită. 

— Cam două tone jum'ate. 

Bill încuviinţă iarăşi şi examină zona iluminată de puternicul 
bec din curtea din spate a familiei Allison. 

— Aş ţine proiectorul ăla aprins, îl sfătui el. 

Ochii agitaţi ai lui Deke urmară acelaşi drum. Sfatul 
poliţistului era de la sine înţeles. Creatura putea să-i privească 
din beznă chiar şi în momentul acela. Bill deschise portiera şi 
dădu să urce, dar se opri. 

— Era de cincisprezece milimetri? întrebă el, referindu-se la 
calibrul puştii lui Deke. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Şapte şaizeci şi doi. 

Bill se uită din nou îngrijorat către lizieră. 

— Eu aş opta pentru ceva mai puternic. Dac-aş putea face 
rost... 

Deke nu fu încântat de sugestia îngrijorătoare că era posibil 
să nu dispună de suficientă putere de foc, dar flutură din braţ 


fără tragere de inimă spre poliţist, când acesta porni maşina şi 
plecă. Ricky apăru din casă şi i se alătură. 

— Ce-a zis? se interesă băiatul. 

O clipă Deke nu răspunse, apoi vorbi încordat: 

— C-ar trebui să ne mutăm. 

Ricky pufni în râs la auzul glumei, după care îşi dădu seama 
că tatăl său nu glumise. 


Capitolul 20 


După cină, Mac se instală în fotoliul de piele, porni 
televizorul şi examină obiectul neobişnuit care acoperea 
majoritatea capătului mesei de lângă fotoliu: mulajul din ghips 
al unei gigantice urme de picior. În dimineaţa aceea, Mac îl 
trăsese deoparte pe şeriful-adjunct Tom Rice, îi arătase mulajul 
şi-i spusese că el şi Carillo nu suflaseră deocamdată nicio vorbă 
despre existenţa lui. Rice fusese de acord că nu era sigur ce se 
întâmplase cu excursioniştii. 

— În plus, zisese el, dacă răsuflă chestii de-astea te 
pomeneşti pe cap cu tot felul de ziarişti nepoftiţi, ca să nu mai 
zic de sonati. 

Poziţia oficială era că mulajul reprezenta o dovadă strict 
secretă. Dovadă pentru ce? Mac se uită la el şi un fior scurt îi 
străbătu şira spinării. Telefonul sună, smulgându-l din gânduri. 

— Mac Schneider, răspunse el. 

— Mac? Sunt Kris Walker, se auzi un glas senzual. Eşti 
ocupat? 

Ochii lui se îndreptară către mulaj. 

— Doar cu nişte teme pentru acasă. 

— Excursioniştii? întrebă femeia. 

— Nu, minţi el, altceva. Aşadar, ai o teorie? 

— Da. Ne putem întâlni? 

— Când? 

— Sunt aproape de locuinţa ta. 

— De unde ştii asta? 

— Sunt reporteră. 

El surâse în barbă. 

— Bine, îi spuse. În localul mexican de pe strada asta. La bar, 
în zece minute. 

— O să fiu acolo. Pa! | 

Mac înveli mulajul în hârtie şi-l luă de pe masă. În timp ce-şi 
îmbrăca haina, îşi dădu seama că nu-şi scosese arma, preferând 
să aibă un toc de umăr, în locul celui elegant de centură pe care 
majoritatea poliţiştilor păreau să-l aprecieze în ultima vreme. 
Când îşi scoase tocul, fu încântat să observe că era emoţionat 
înaintea întâlnirii cu reportera. După stresul muncii sale în L.A., 
după clocotul pe care-l cauzase în căsnicia sa şi după plecarea 
în nord, viaţa lui sentimentală fusese destul de inertă. Faptul că 


o femeie îi putea iuți bătăile inimii era o senzaţie pe care nu o 
mai experimentase de mult timp. Decise că ar fi putut chiar să 
bea un cocteil Margarita. 

Intră în restaurant peste opt minute, aşteptându-se s-o vadă 
pe Kris la bar; presupusese că ea va ajunge acolo înaintea lui, 
deoarece era deja pe drum. IÎnţelese apoi că se înşelase. Kris 
trebuia să-şi facă o intrare spectaculoasă, pentru că era genul 
respectiv de femeie. Speculaţiile lui continuară până la apariţia 
ei, după alte douăsprezece minute. 

— Îmi cer scuze, spuse reportera aruncându-şi haina în 
separeu. Am fost reţinută la telefon de dispeceratul nostru. Mă- 
ntorc imediat. 

În timp ce se îndrepta spre toaletă, Mac observă că 
majoritatea ochilor din barul aglomerat o urmăriră, atât bărbaţi, 
cât şi femei. Cei care n-o recunoscuseră priveau pur şi simplu 
după o femeie extrem de frumoasă. 

Kris reveni, cu machiajul refăcut. Ochii ei albaştri 
străpungători şi bretonul platinat îi reaminteau lui Mac de un 
film englezesc din anii şaizeci despre un sat plin de copii zombie 
perfect blonzi. Decise că era femeia cea mai atrăgătoare pe care 
o văzuse în carne şi oase. Poate chiar mai atrăgătoare decât cele 
văzute în reviste şi filme. Chelneriţa apăru lângă masa lor. 

— Două speciale? 

Mac încuviinţă şi chelneriţa se îndepărtă. 

— Chiar am nevoie să beau ceva, comentă Kris. Fac o 
investigaţie despre abuzurile din atelierele auto şi am dat peste 
un tip care instruieşte manageri pentru un lanţ de ateliere. Mi-a 
povestit nişte chestii incredibile. li învaţă realmente cum să-i 
fraierească pe clienţi. Este excelent! 

Luă câteva chipsuri, le mestecă şi urmă: 

— Investigația asta o să-i zboare pe unii, ba chiar o să le facă 
praf reputaţia. 

Mac observă că ideea aceea o binedispunea. Şi lui îi plăcea 
să-i dea în vileag pe infractori, dar după aceea rămânea adesea 
cu o senzaţie de gol în suflet. Orice caz putea fi privit 
întotdeauna din două unghiuri de vedere complet deosebite, 
indiferent cât de nejustificabilă ar fi părut poziţia părţii adverse. 

— Îţi place să fii reporter, rosti el. 

— Iubesc meseria asta. '[ie-ţi place să fii poliţist? 

— Mai puţin decât îmi plăcea în trecut. E greu să vezi atât 
timp partea întunecată a sufletului omenesc şi să nu te afecteze. 

— De cât timp? întrebă ea, speculând din nou asupra vârstei 


sale şi bănuind acum că avea treizeci şi opt de ani deşi părea 
mult mai tânăr. 

— De nouăsprezece ani. Imediat cum am ieşit din colegiu. 

Femeia recalculă: un bărbat de patruzeci şi unu sau 
patruzeci şi doi de ani, care clocotea de tinereţe. Era 
impresionant, recunoscu în sinea ei, n-avea niciun rid sau fir de 
păr sur. 

— Însurat? îl întrebă, cu toate că ştia răspunsul. 

— Nu. Am divorţat. Am rămas însă prieteni. 

Kris îi scăzu un punct din nota generală. Nimeni n-ar trebui 
să mai rămână prieten cu un fost partener de viaţă. 

— Ea locuieşte tot aici? 

— În Los Angeles. Predă la colegiu. Tu de cât timp eşti 
reporteră? 

— Din vremea când învăţam în Wazzu şi făceam practică. 
Apoi am suit treptat şi am aterizat aici. Altă escală pe drumul 
către posturile naţionale de televiziune. 

Sondele uriaşe cu cocteiluri Grande Margarita sosiră şi, după 
ce chelneriţa se îndepărtă, Kris scutură din cap. 

— Oho, dacă-l termin pe-ăsta, mă termină şi el pe mine! 

Ridicară paharele şi sorbiră. Mac amestecă în cocteilul său 
cu steagul mexican care era înfipt într-un sfert de lămâie. 

— Aşadar nu vrei să rămâi în Seattle? întrebă el. 

— Probabil că nu. Este un oraş minunat, dar vreau să-mi duc 
cariera cât mai departe. Asta-nseamnă fie New York, fie D.C. 
Poate chiar CNN, în Atlanta. 

— Şi familia? 

— Ai mei locuiesc în Spokane, răspunse Kris. Sunt singurul 
lor copil. 

— [i vizitezi des? 

Detectivul bănuia că o femeie nemăritată în vârstă de vreo 
douăzeci şi cinci de ani ar fi trebuit să fie destul de apropiată de 
părinţii ei. 

— Când pot, strânse din umeri Kris. De-acum nu mai sunt 
chiar aşa apropiată de taică-meu. 

Mac ar fi putut să pună altă întrebare legată de subiectul 
respectiv, dar nu insistă. 

— Pleci acasă de Ziua Recunoştinţei? 

— Aş fi vrut eu... N-am timp. Am investigația asta şi-n plus în 
weekend e rândul meu să lucrez. Şi tu? Ai familie pe care s-o 
vizitezi? 

— Nu, răspunse bărbatul. Ai mei sunt în Arizona. De Ziua 


Recunoştinţei lucrez dimineaţă, după care o să mă duc acasă şi 
o să încerc să mă destind. 

Kris îşi înclină uşor Margarita spre el şi toastă: 

— Pentru amărâţii care lucrează de Ziua Recunoştinţei! 

Mac îşi ridică sonda şi ciocniră. 

— Pentru amărâţii care lucrează de Ziua Recunoştinţei, 
repetă el, privindu-i mâinile. 

Erau puternice, cu degete lungi şi unghii tăiate scurt, date cu 
lac incolor. O persoană practică. Se uită în ochii ei în clipa când 
primul val de tequila îi ajunse la creier şi simţi un fior de 
dorinţă. Temându-se ca nu cumva să-l trădeze chipul, schimbă 
subiectul. 

— Bun, ia zi acum, care-i teoria ta? 

Reportera se aplecă înainte, ca şi cum cineva din localul 
zgomotos ar fi putut realmente să-i audă spusele. 

— Este vorba despre un ucigaş în serie. 

Mac sorbi nepăsător şi luă câteva chipsuri. După ce le 
mestecă, zise: 

— Au dispărut trei bărbaţi, dintre care doi n-au probabil nicio 
legătură cu celălalt, şi tu crezi că e vorba de un ucigaş în serie? 

Kris încuviinţă. Nu era tocmai reacţia pe care o sperase ea. 

— Toţi au dispărut cam în aceeaşi regiune. Chestia aia cu 
copacii rupţi sună de parcă ar fi vreo sectă. Am verificat. Se 
pare c-au fost minimum o sută de copaci... 

— L-ai văzut? o întrerupse detectivul. 

— Nu, însă figurează în raportul lui Barney Fife. L-am citit. 

— Bine, zise el şi-i făcu semn să continue. 

— Pădurarul cu camioneta a dispărut în neant. Excursioniştii 
la fel. Cât despre câini, eu cred că au simţit ucigaşul... sau pe 
membrii sectei. 

Mac zâmbi. 

— Îmi pare rău să-ţi desfiinţez scenariul, dar ăia sunt câini 
poliţişti. Nu se sperie de membrii ţicniţi ai unei secte religioase. 

— Poate, dar am făcut nişte cercetări. Cu ani în urmă, pe la 
mijlocul anilor şaptezeci, o sectă din Idaho oprea motocicliştii, îi 
răpea şi apoi îi ucidea. Erau nişte tipi efectiv înfricoşători. 

— Da, ştiu, aprobă Mac, am citit despre ei. Se zice că erau pe 
lângă Rathdrum, însă nu s-a dovedit niciodată că ar fi fost 
adevărat. Unii zic că nu-i decât încă o legendă contemporană. 

Femeia se lăsă pe spate în scaun, se jucă o secundă cu 
steagul mexican, după care contraatacă: 

— Perfect. Care-i teoria ta? 


Mac surâse. N-am nicio teorie, doar o uriaşă urmă falsă de 
picior şi doi avocaţi care probabil au căzut de pe stânci, 
încercând să se salveze unul pe celălalt. 

— E mâna dominicanilor. 

— Poftim? se încruntă Kris. 

— E din FExorcistul, chicoti Mac. Uneori fac nişte glume 
obscure legate de filme la care râd numai eu. 

— Nu l-am văzut pe-ăsta. Haide, vorbesc serios, de ce crezi c- 
au dispărut tipii ăştia? 

Mac sorbi prelung din cocteil. 

— Uite ce s-a-ntâmplat: avocaţii s-au întâlnit cu un urs şi 
ursul n-auzise niciodată bancul ăla despre politeţea dintre 
prădătoare şi i-a mâncat. lar pădurarul a văzut cercelul din 
nasul lui fiu-său şi-a fugit de-acasă, temându-se că ceilalţi 
pădurari o să râdă de el pentru că are un băiat poponar. 

Kris se gârbovi în scaun şi Mac văzu că nu era atât de 
amuzată pe cât sperase. 

— În primul rând, rosti ea, un cercel în nas nu-nseamnă că 
eşti poponar. Tommy Lee are vreo opt şi nu-i poponar, la fel şi 
Lenny Kravitz. Apoi urşii mănâncă păstrăvi, nu avocaţi. Avocaţii 
n-au grăsimi omega-3. Urşii ştiu asta. 

— Deci, cine face mişto de cine? 

Reportera îl fixă pătrunzător şi jucăuş. 

— Cine face mişto? 

Mai vorbiră vreo jumătate de oră, fel şi fel, dar nimic despre 
meseria lor. După aceea Mac începu să simtă efectele alcoolului 
şi zilei prelungite. Nu voia să pară obosit, aşa că improviză un 
pretext. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să plec, zise el. Mâine dimineaţă 
mă scol devreme. 

— Ai de prins ceva ucigaşi în serie? 

— Poate. Am o pistă solidă despre o sectă de nebuni religioşi 
care operează pe munţi. Se pare că vânează reportere TV 
drăguţe. 

— Crezi că-s drăguță? 

Zâmbetul lui îi spuse că n-avea rost să întrebe ceea ce ştia 
deja. Bărbatul se ridică şi lăsă pe masă o bancnotă de douăzeci 
de dolari pentru cocteiluri. 

Kris ridică paharul spre el. 

— Mă simt foarte liniştită, ştiind că mă protejezi. 

— Ar trebui, replică Mac apoi se întoarse şi plecă. 

Ochii femeii îl urmăriră în timp ce se îndrepta către ieşire. 


Iniţial îi telefonase ca să-l tragă de limbă în privinţa cazurilor de 
dispariţie, dar acum era intrigată. Acesta era un tip care pleca 
de lângă ea. Bărbaţii nu procedau aşa în prezenţa lui Kris 
Walker. După aceea îi fulgeră prin minte un gând atât de 
îngrozitor, încât nu putea fi rostit cu glas tare: era atrasă de el. 
Kris ştia că aşa ceva nu se putea întâmpla, întrucât era convinsă 
că relaţiile sentimentale distrugeau carierele; odată ce nu mai 
erai focalizată asupra sarcinii principale, rămâneai pierdută în 
extazul ochilor scânteietori, după care concurenţa te înghiţea cu 
fulgi cu tot. 

li făcu semn chelneriţei, comandă un păhărel de tequila 
Cuervo şi-şi scoase telefonul mobil. Activitatea redacţiei postului 
TV se redusese, însă îi răspunse o asistentă pe nume Gwen. Kris 
o instrui pe tânăra entuziastă să culeagă orice date găsea 
despre avocaţi, pădurar şi detectivul MacDonald Schneider din 
Departamentul Şerifului districtului Snohomish. li mai spuse să 
caute orice date despre persoanele dispărute în ultimul an, mai 
ales în estul districtului. 


În colegiu, Kris era pur şi simplu Christine Walkowski. Suind 
rapid prin ierarhia postului TV de la Universitatea statului 
Washington, ea devenise o vedetă a departamentului 
comunicaţii, graţie tenacităţii de fier, rezultatelor competente şi 
aspectului năucitor. De asemenea, îşi şlefuia instinctul de a şti 
pe cine să îmbrâncească sub roţile trenului şi când. 

Imediat după ce obținuse prima slujbă de reporter la un post 
rural din Yakima, o reinventase pe Christine Walkowski şi 
devenise Chris Walker. Din clipa în care sosise acolo, făcuse tot 
ce-i stătuse în putinţă ca să capete suficiente reportaje 
difuzabile pentru a avansa în carieră. Preluase toate 
însărcinările de care reuşise să audă şi le conferise tuturor 
„marca Chris Walker”, aşa cum o etichetase ea însăşi. „Marca” 
ei era stilul agresiv de reportaj, aproape ostil, care îi adusese 
câteva discuții neplăcute, mai întâi cu directorul 
departamentului ştiri, apoi cu managerul postului. 

Altercaţiile acelea îi aţâţaseră dorinţa de a o şterge acolo cât 
mai repede. După două luni de lucru, pe când se privea pe un 
monitor în timpul unei şedinţe de montaj, ea întrevăzuse brusc o 
lacună majoră din ansamblul personajului Chris Walker: trebuia 
să-şi amplifice aspectul exterior. Deţinea o frumuseţe naturală, 
dar dacă intenţiona să ajungă vreodată la posturile TV 
naţionale, trebuia să fie mult mai spectaculoasă şi cosmopolită. 


Deocamdată arăta prea mult a „Yakima”. 

Plecase în Seattle şi-şi atinsese limitele cardului Visa printr-o 
vizită la un salon de înfrumusețare şi cu primele achiziţii dintr-o 
garderobă stupefiantă. Fusese o investiţie financiară masivă 
pentru o reporteră debutantă care câştiga două mii de dolari pe 
lună şi în tot cazul o acţiune plină de curaj şi risc pentru fiica 
unui modest lăptar din Spokane. Însă investiţia fusese răsplătită 
peste câteva luni, când primise o ofertă de a lucra în Tacoma 
pentru un salariu de trei ori mai mare decât cel din Yakima. 

În momentul acela Chris luase altă decizie. Ea auzise o 
istorie potrivit căreia inventatorului George Eastman îi plăcuse 
atât de mult sunetul dur al literei K, încât inventase denumirea 
Kodak pentru noua lui companie. Fiind de acord cu George că K- 
urile se impuneau şi neţinând seama de faptul că ea avea deja 
nişte Kuri în nume, Chris devenise Kris. În ziua aceea, când îşi 
privise în oglindă noua înfăţişare, încurajată de noul nume K, 
Kris întrezărise o viitoare prezentatoare de ştiri şi-şi jurase că 
nimic n-avea să stea în calea ţelului ei. 

Kris se gândi la riscurile pe care urma să şi le asume pentru 
a ajunge unde dorea. Deşi nu era genul de femeie care să aibă 
un cerc larg de prieteni, îşi făcea relaţii, dacă acestea o puteau 
ajuta să-şi atingă scopurile. Surâse, gândindu-se la cea mai 
recentă relaţie de tip „poliţă de asigurare” a ei, aşa cum îi 
plăcea s-o numească în secret. Ştia că se afla pe punctul de a-i 
testa limitele. 

Când îi aduse paharul cu tequila şi lămâie, tânăra chelneriţă 
o întrebă politicos: 

— Soţul dumneavoastră mai doreşte ceva? 

Kris observase că fata îl plăcuse pe Mac şi decise să-i dea o 
lecţie scurtă de realitate. 

— Cine, individu’ ăla? A plecat. Luă solniţa, îşi linse dosul 
palmei şi scutură puţină sare. Oricum nu-i soţu' meu. 

Apoi, fără să-şi ia ochii de la chelneriţă, linse sarea, dădu 
păhărelul peste cap şi muşcă din lămâie. 

— Nu-i decât un poliţai cu care trebuie să mă fut ca să pun 
mâna pe-un subiect. 

Întinse paharul fetei care o privea uluită şi-şi arătă dinţii 
sclipitor de albi. 

— Mersi! 


Capitolul 21 


Mac o minţise pe Kris, spunând că lucra a doua zi. Plănuise 
să-şi ia liber, ca să facă nişte cercetări. În dimineaţa respectivă, 
după ce petrecu câteva ore cercetând Internetul, decise să-şi 
dezmorţească picioarele şi să se ducă la bibliotecă. Pe diverse 
site-uri, descoperise nişte cărţi de referinţă interesante şi dorea 
să vadă dacă le putea găsi la bibliotecă. Mulajul urmei de picior 
îi oferise un răspuns posibil şi acum dorea să înţeleagă 
întrebarea. 

Căutând pe rafturi, Mac scotoci prin tomuri arheologice şi 
antropologice tot mai ezoterice. Citi despre rămăşiţele fosile ale 
unor creaturi care nu fuseseră nici maimute, nici oameni. 
Gigantopithecus părea să fie strămoşul direct al făpturii care 
putuse lăsa urma găsită de el pe munte. Gigantopithecus fusese 
reconstruit de antropologi, folosind dinţi, fragmente de maxilar 
şi alte câteva resturi fosile. Se spunea că ar fi depăşit doi metri 
şi şaptezeci şi cinci înălţime, iar locul său pe scara evoluţiei era 
undeva între oameni şi celelalte primate mari. 

Antropologii îi luaseră urma lui Gigantopithecus prin timp, 
ajungând până acum câteva sute de mii de ani în China. Mac fu 
surprins să afle că existaseră realmente creaturi umanoide cu 
înălţimi ce puteau ajunge la trei metri şi jumătate, ba chiar până 
recent... „recent” însemnând vremurile din care se păstraseră 
consemnări scrise. lar puntea de uscat care legase Asia de 
America de Nord peste strâmtoarea Bering în timpul ultimei 
glaciaţii putea să le fi oferit ocazia de a veni din China şi evolua 
în următorii patruzeci-cincizeci de mii de ani. 

În mintea lui Mac începu să se închege o teorie raţională 
pentru existenţa unor umanoizi mari în adâncul pădurilor de pe 
Coasta de Vest a Americii, din California în sus, până în 
Columbia Britanică. Află cu surprindere că schelete integrale de 
fiinţe cu aspect uman fuseseră dezgropate în sud-vestul Statelor 
Unite, unele depăşind trei metri înălţime. În acelaşi timp însă în 
aproape toate cărţile, antropologii insistau că oamenii moderni, 
Homo sapiens, erau singurii hominizi - adică primate cu mers 
vertical - existenţi pe planetă. Mac surâse în barbă. Poate că 
nu... 
Se afundă în relatările unor martori care văzuseră asemenea 
creaturi şi constată că o temă comună era timiditatea şi 


caracterul inofensiv al făpturilor. Găsi chiar câteva cazuri în 
care acestea salvaseră oameni, dar citi destule istorii ce indicau 
că nu erau întotdeauna blânde. Se părea că la începutul anilor 
cincizeci câteva femei din sud-estul Asiei fuseseră răpite şi 
parţial mâncate. Relatarea istorisea cu amănunte macabre 
violarea unei sătence de către o ceată de fiinţe înalte de trei 
metri care mergeau în două picioare. 

După o vreme, Mac se conectă la calculatorul bibliotecii şi 
scoase o bucată de hârtie din buzunar. Era codul de acces 
pentru contul departamentului său la baza de date LexisNexis. 
Tastă cifrele respective şi apoi începu să răsfoiască articolele 
din presă asociate subiectului. Găsi câteva despre un bărbat din 
Snohomish, care, cu câţiva ani în urmă, susţinuse că fusese 
urmărit de Bigfoot pe când se afla în vacanţă în Idaho. Atenţia 
detectivului fu atrasă de faptul că individul fusese directorul 
executiv al unei companii majore de software, nu unul dintre 
numeroşii ţicniţi care povesteau vrute şi nevrute. Reacţia mass- 
media faţă de Ty Greenwood consolidă certitudinea lui Mac că 
nu era bine să facă mult tam-tam în jurul urmei de picior. Tipări 
articolele ca să i le arate lui Carillo şi se gândi că Greenwood ar 
fi putut să-i ofere o mână de ajutor. 


Ty intră în redacţia ziarului Snohomish Daily News îmbrăcat 
în uniforma sa proaspăt spălată şi călcată. Era pregătit să-şi 
continue travestiul oficial în interesul obţinerii cât mai multor 
informaţii. Întrebă de John Baxter, care apăru peste câteva 
clipe. 

Ty îi întinse mâna. 

— Am citit despre avocaţii dispăruţi şi mă întrebam dacă 
aveţi şi alte informaţii... 

Cu chipul încruntat şi furios, John Baxter îi ignoră mâna. 

— De ce-ai deranjat-o pe Lori Wylie? întrebă el. 

Bărbatul fu luat prin surprindere. 

— Am dat doar un telefon... 

Baxter se apropie cu un aer ameninţător, în ciuda avantajului 
considerabil al înălţimii şi tinereţii celuilalt. 

— Femeia aceea este şi aşa tulburată din cauza dispariţiei 
soţului ei, ca s-o mai zgândăreşti şi tu. I-ai luat numărul de 
telefon din dosarul meu. Poţi să pleci! 

— N-am vrut decât să... începu Ty. 

— Poţi să pleci, repetă Baxter şi se îndepărtă. Buimăcit, Ty 
plecă, iar Baxter reveni în biroul său. 


Trecând pe lângă secretară, se opri. 

— Sally, i se adresă, fă-mi rost, te rog, de numărul de telefon 
de la biroul regional al Serviciului Forestier. Vreau să ştiu de ce 
sunt atât de preocupaţi de dispariţia de persoane. 

Numele Ty Greenwood nu-i părăsise mintea şi Baxter îşi 
aminti că-şi propusese să-l caute pe Internet. Tocmai era pe 
punctul de a se conecta, când îl sună Sally. 

— John, chicoti ea, te caută de la National Investigator. 

Baxter ridică receptorul, bănuind că era vorba de o glumă. 

— Baxter la telefon. 

— Domnule Baxter, sunt Joyce Hyde de la National 
Investigator. Noi monitorizăm ziare din toată lumea şi în 
publicaţia dumneavoastră am găsit un articol interesant. Mă 
întrebam dacă mi-aţi putea da nişte amănunte suplimentare. 

Mai întâi Greenwood, acum asta! 

— Despre ce articol este vorba? întrebă el. 

— Cel despre jeepul răsturnat. 

— Ce-i cu el? făcu Baxter întrebându-se de ce ar fi interesat 
pe cineva că maşina cuiva fusese întoarsă cu roţile în sus. 

— Potrivit  documentării noastre, vehiculul respectiv 
cântăreşte aproape două tone şi jumătate, dar în articolul 
dumneavoastră scrie că proprietarul n-a auzit pe nimeni intrând 
în curte. 

— Poate că are o curte mare. 

— Pe de altă parte, fiul a auzit jeepul răsturnându-se, dar nu 
i-a auzit şi pe cei care au făcut-o. Noi am estimat că, pentru a 
întoarce un astfel de vehicul cu roţile în sus, ar fi necesari 
cincisprezece până la douăzeci de oameni. Am verificat de 
asemenea buletinele meteo şi în noaptea respectivă în regiunea 
dumneavoastră nu s-au înregistrat vânturi neobişnuit de 
puternice. 

Iisuse Hristoase, şi se mai zice că ăsta-i un ziar de scandal? 
Mi-ar plăcea ca şi oamenii mei să fie la fel de meticuloşi. işi 
aminti apoi că reporterul lui amintise că familia afectată nu 
fusese deloc cooperantă în declaraţii despre incident. Nu 
trebuia să aţâţe focul, menţionând asta. 

— Şi care este ideea dumneavoastră, doamnă Hyde? întrebă 
el. 

— Pare foarte straniu. Dumneavoastră aveţi vreo ipoteză? 

Baxter era prea bătrân ca să se mai sfiască ori pentru a fi 
excesiv de politicos. 

— Nu. Dumneavoastră ce ipoteze aveţi? Au fost extratereştri 


sau satanişti? 

— Eu nu încerc altceva decât să-mi fac meseria, bătu 
reportera în retragere. 

— lar eu vă întreb care-i meseria aceea? Emiterea de 
speculaţii iresponsabile? Nu sunteţi reporter, ci autor de 
ficțiuni. 

— Vă mulţumesc pentru deranj, rosti ea scurt şi închise. 

John Baxter clătină din cap. Ce naiba s-a întâmplat cu vechile 
şi bunele zile ale ziaristicii? 

Sally intră şi-i dădu numărul de telefon al Serviciului 
Forestier. Baxter încuviinţă şi ridică receptorul. Se simţea iritat 
şi abia aştepta să muştruluiască pe cineva pentru încălcarea 
intimităţii oamenilor. 


Ty se opri la 7-Eleven ca să se achite faţă de Todd Shelton 
pentru „împrumut”. Todd nu era la magazin, aşa că îi dădu 
vânzătoarei de la casă un plic care conţinea un bilet cu câteva 
cuvinte de mulţumire şi o bancnotă de douăzeci de dolari. După 
aceea merse în Everett, se duse la Departamentul Şerifului şi 
ceru să vorbească cu polițistul Bill Alexander. Acesta era pe 
teren şi Ty îi lăsă un mesaj în care îşi preciza şi numărul de 
telefon mobil. Se întoarse în maşină şi răsfoi un exemplar din 
ziua anterioară al ziarului Snohomish Daily News pe care-l luase 
de la redacţie. 

În rubrica de informaţii primite de la poliţie citi un anunţ 
scurt despre un jeep vandalizat. Nu se menţiona decât numele 
victimei, faptul că vehiculul era un Chevrolet Tahoe şi un 
fragment din declaraţia fiului adolescent al victimei, care 
spunea că nu auzise nimic până ce acoperişul jeepului nu se 
turtise în contact cu solul. Maşina nu fusese răsturnată pe o 
parte, ci fusese găsită cu roţile în sus. Tot Bill Alexander primise 
şi cazul acela. 

Ty căzu pe gânduri, amintindu-şi de un episod petrecut cu 
mulţi ani în urmă, când, fiind student în anul întâi la 
Universitatea Southern Mississippi, el şi câţiva colegi bine 
ameţiţi de alcool răsturnaseră o camionetă veche pe un câmp. 
Fusese un Ford postbelic, care nu cântărea nici pe departe ca 
un cuirasat ca Tahoe, şi totuşi doisprezece membri piliţi ai 
frăţiei avuseseră nevoie de toate puterile lor ca să-l 
rostogolească pe o parte. Işi reamintea că fusese o acţiune 
foarte zgomotoasă, care durase destul de mult. Cum se putuse 
întâmpla aşa ceva cu familia aflată în casă? Îşi deschise laptopul 


şi căută pe Internet adresa lui Donald R. „Deke“ Allison. 


Capitolul 22 


Până ce bibliotecara trecu pe lângă el şi-l informă discret că 
era ora închiderii, Mac începuse să accepte fără restricţii 
posibilitatea unui eveniment ieşit din comun. Tot ce trebuia să 
facă, ultimul pas în potrivirea dintre dovezile sale şi realitate, 
era să confirme sau infirme urma de picior. El n-ar fi dorit ca 
amprenta aceea să fie reală, deoarece ar fi creat o problemă 
complicată pe care nici măcar nu dorea să-ncerce să şi-o 
imagineze. Se străduia să se convingă de adevărul spuselor lui 
Carillo - urma era un fals. În acelaşi timp însă un glas interior îi 
cerea să mai consulte un expert. 

Un nume care apăruse frecvent în rapoarte aparţinea unui 
profesor de la Universitatea Washington care putea fi un 
potenţial susţinător. După ce reveni în apartamentul său, Mac 
telefonă la departamentul de antropologie al universităţii. Ii 
explică secretarei că trebuia să se consulte cu profesorul Wade 
Frazier cât mai curând posibil în legătură cu nişte proceduri 
poliţieneşti, iar peste câteva clipe fu anunţat că îi fusese fixată o 
întâlnire peste două zile, imediat după Ziua Recunoştinţei. 

Instinctul lui de detectiv îi spunea că ar fi trebuit să continue 
căutarea în jurul potecii montane, dar o nelinişte vagă îl făcu să 
găsească un motiv logic pentru a o amâna. 


David, nepotul lui Ben, şi familia sa locuiau sub coridorul de 
aterizare al aeroportului din Seattle şi zgomotul avioanelor care 
treceau pe deasupra la fiecare câteva minute tulbura puţinele 
momente de somn odihnitor de care avea parte bătrânul indian. 
Ben simţea de asemenea o chemare spre munţi. Nu putea defini 
precis sentimentul acela, însă ştia că era instinctul său. Studie 
hărţi ale regiunii şi decise asupra lui Bellevue, care avea toate 
dotările unui oraş măricel şi totodată îi oferea acces relativ 
rapid la pădurile din nord-estul statului. 

Îşi strânse bagajele şi-şi ceru scuze faţă de David, care-l rugă 
să-i spună cum l-ar putea ajuta. Ben nu folosea calculatorul, dar 
recunoştea beneficiile căutărilor pe Internet; de aceea, înainte 
de plecare, îi ceru lui David să investigheze on-line şi să-i 
expedieze pe fax orice ar fi găsit despre subiectul respectiv. Era 
convins că nepotul lui va fi discret chiar şi faţă de propria lui 
familie. 


Ajuns în noul hotel, îi telefonă lui Doris, ca s-o informeze 
unde îl putea găsi. Ea fu dezamăgită că nu avea să fie alături de 
familie de Ziua Recunoştinţei. 

— Ce faci, scumpule? îl întrebă pe un ton plângăreţ. A sunat 
agentul, au sunat cei de la studiouri şi toţi vor să afle unde eşti. 
Le-am răspuns că nu ştiu sigur. 

Ben era uşor iritat de faptul că nu-i urmase instrucţiunile de 
a spune pur şi simplu că plecase pentru rezolvarea unor afaceri 
personale. 

— Când te-ntorci, Benny? 

Îngrijorarea din vocea soţiei îi frângea inima bărbatului, care 
se simţea vinovat pentru că plecase atât de brusc şi fără să-i fi 
explicat nimic. 

— Nu ştiu. Poate că destul de repede, răspunse el, apoi 
adăugă: Mi-e dor de tine, Dorrie. 

— Şi eu îşi duc dorul, Benny, zise Doris părând deprimant de 
aproape să izbucnească în plâns. Te iubesc. 

— Şi eu, spuse Ben care niciodată nu se simţise în largul lui 
să răspundă la declaraţia aceea. 

În anii de când erau împreună, îi spusese lui Doris „te 
iubesc” doar o dată sau de două ori, însă acum regreta că n-o 
făcuse mai des. Îşi urară reciproc sărbători fericite şi închiseră. 
Despachetându-şi lucrurile, Ben regretă că nu putea să fie de 
Ziua Recunoştinţei alături de soţia lui. După aceea regretă că 
nu-i spusese direct „te iubesc”, pentru că ştia că era o declaraţie 
pe care ea tânjea s-o audă. 


Capitolul 23 


După ce verificarea amănunţită a trecutului Gretei 
Sigardsson nu relevă absolut nimic anormal, Ronnie telefonă la 
agenţie şi anunţă că o accepta ca noua bonă a copiilor. 
Pregătise deja unul dintre dormitoare în aripa sudică - pe 
acelaşi coridor cu bucătăria şi livingul o -, cameră frumoasă la 
parter, cu bovindouri înalte. Spera ca Greta să poată începe 
chiar din seara aceea, pentru că fata se lăudase cu talentele ei 
de bucătăreasă şi intenţionase s-o pună la încercare chiar de-a 
doua zi. Ronnie plecă mai devreme de la serviciu şi agenţia o 
sună pe drum, anunţând-o că Greta era foarte fericită şi avea să 
sosească la ora 19. 

Femeia ajunse acasă incitată să pregătească totul pentru 
Ziua  Recunoştinţei. Incepu să pună la punct logistica 
următoarelor douăzeci şi patru de ore şi apăsă butonul robotului 
telefonic. În absenţa ei fuseseră înregistrate şase mesaje, dintre 
care patru de la şeful lui Ty. Trei fuseseră în cursul dimineţii, iar 
unul la începutul după-amiezii şi toate exprimau îngrijorarea 
cazată de faptul că Ty nu apăruse şi nici nu răspundea la 
telefonul mobil sau la pager. Ronnie bănui că după aceea şeful 
fie renunţase să mai insiste, fie îl găsise pe Ty. Indiferent cum ar 
fi stat lucrurile, era curioasă să afle ce avea de spus soţul ei în 
privinţa asta. 


Polițistul Bill Alexander primi mesajul lui Ty la începutul 
turei sale. Il citi şi-l aruncă la coş. Dacă existau două subiecte 
despre care Bill nu dorea să vorbească, acestea erau „avocaţii 
dispăruţi” şi „jeepul vandalizat”. Presupunea că acest Ty 
Greenwood era vreun excentric care căuta să ia interviuri 
pentru emisiunea TV Mai presus de fantezie sau pentru altă 
stupizenie similară. Bill nu intenţiona să ajungă la aşa ceva. În 
niciun caz! 


Ţinându-se cu o singură mână de scara de aluminiu 
extensibilă, la şase metri înălţime, Ronnie scăpă din mâna 
cealaltă ghirlanda complicată, care se turti pe pardoseala de la 
intrare. Bubuitura îi făcu pe copii să izbucnească în chicoteli, iar 
pe Ronnie să clocotească de nervi. Tocmai când se pregătea să-i 
pedepsească pe copii pentru râsetele lor, trimiţându-i la etaj 


după o cutie cu alte podoabe rămase de la Crăciun, se auzi 
soneria de la intrare. 

Chris deschise uşa şi Greta intră direct în toiul minicrizei. 
Preluând controlul, fata o calmă pe Ronnie, schimbă o glumă cu 
copiii şi începu să facă curăţenie chiar înainte ca Ronnie să fi 
apucat să coboare de pe scară. În câteva secunde incidentul 
fusese depăşit, iar noua bonă reuşise chiar să repare ghirlanda 
aplatizată. Ronnie consideră că era un semn bun. 

Retras în biroul lui, Ty fusese evaziv atunci când Ronnie 
menţionase apelurile repetate ale şefului său care-l căutase. 
Când îl întrebase unde fusese, bărbatul îi spusese că decisese 
să-şi ia o zi liberă. Adăugase că ulterior luase legătura cu şeful 
şi rezolvase problema. Ronnie nu mai insistase, dar era 
îngrijorată. Soţul ei fusese întotdeauna foarte responsabil, dar 
acum, dacă ar fi comparat familia cu o corabie, se părea că 
navigau pe ape agitate, iar căpitanul se retrăsese sub punte 
pentru a dormi pe durata furtunii. 

Ronnie detesta confruntările, însă, dacă era necesar, nu se 
dădea în lături să le declanşeze ea însăşi. Simţea că un 
asemenea moment se apropia în relaţia cu Ty. Ironiile şi 
disprețul mass-media îl afectaseră mai mult decât se aşteptase 
ea. Femeia căutase consiliere de cuplu, apoi terapie completă, 
dar Ty le abandonase pe toate relativ repede, afirmând că se 
simţea foarte bine. Comportamentul lui actual începea să indice 
altceva. 

Greta îi conduse pe copii în bucătărie pentru cină. 

— De fapt, tocmai ne pregăteam să comandăm nişte pizza, 
spuse Ronnie. 

— Nu, vă rog! flutură Greta din mână. Doresc să gătesc 
pentru toată familia. Ronnie deschise gura pentru a se împotrivi, 
însă ochii tinerei scânteiau: Îmi pare rău, dar n-aveţi de ales! 
Contrar părerii general încetăţenite, suedezii pot să gătească şi 
altceva decât chiftele. 

Pe holul bucătăriei, Ronnie împinse uşa camuflată a pivniţei 
de vinuri atât de puţin utilizată şi aceasta se deschise într-un 
perete aparent lipsit de orice caracteristici exterioare. Femeia 
cobori scara în beciul răcoros, alese o sticlă Dalia Valle 
podgoriile Nana '98 şi reveni la parter. Era dezamăgită că Ty nu 
participa la împodobirea casei alături de familie, însă, în timp ce 
căuta un tirbuşon, privi situaţia cu resemnare filozofică. 

Ce dracu”, asta nu-nseamnă că eu n-o să sărbătoresc... 


Ty studie hărţile de pe biroul lui multe ore după ce Ronnie, 
copiii şi noua bonă se culcaseră. Căuta o relaţie între locurile 
unde dispăruseră bărbaţii şi unde fusese răsturnat jeepul. Vizita 
pe care o făcuse familiei Allison nu avusese o desfăşurare prea 
bună. Deke Allison nu manifesta entuziasm în a vorbi, iar când 
Ty începuse să-i examineze vehiculul avariat, care între timp 
fusese readus pe cele patru roţi, explodase şi-i ceruse să plece. 
Ty era convins că îi ascundea ceva, fiindcă era prea agitat. Ín 
acelaşi timp, Ty era furios fiindcă nimeni nu voia să stea de 
vorbă cu el. Il iritase muştruluiala primită de la John Baxter 
pentru că-i telefonase soţiei lui Joe Wylie, pădurarul dispărut. 
Dăduse peste o serie de persoane care îl priveau cu suspiciune 
sau care erau de-a dreptul necooperante. Cu toate acestea, îşi 
promisese să continue să încerce până va afla care era motivul. 

Ştia că avea nevoie de ajutor pentru a aduna toate lucrurile 
laolaltă cât mai repede, deoarece îl presa timpul. Dăduse de o 
urmă. Simţea că era pe punctul de a răspunde la întrebarea 
care-l obseda de trei ani. 

Îşi reaminti primul an de după incidentul din Idaho şi felul în 
care Ronnie afirmase că atmosfera de circ pe care o crease el îl 
îndepărtase de soţie şi de copii. Intr-o seară, după ce Ty 
revenise dintr-o expediţie de cinci săptămâni în districtele 
Humboldt, Del Norte şi Trinity din California de Nord, Ronnie 
intrase în biroul lui. Fluturând un teanc masiv de facturi şi 
chitanţe pentru servicii şi echipamente care totalizau peste un 
milion şi şapte sute de mii de dolari, declarase că distrugea 
familia. Recunoscuse că motivul final care o făcuse să acţioneze 
fusese descoperirea facturii pentru „arma aia“. 

— Ai înnebunit? strigase la el. 

Arma se afla acum în garaj, unde o exilase Ronnie. Pentru 
femeie, dolarii nu erau decât evidenţa materială a unei obsesii, 
pentru că adevărata ei grijă o constituia familia. li spusese lui 
Ty că „nu intenţionase să se mărite cu Ahab“. Punând piciorul în 
prag în termeni fără echivoc, jurase că nu-i păsa absolut deloc 
ce credeau alţii despre Ty, dar ea îl iubea, copiii îl iubeau şi 
altceva nu conta. 

— Încetează imediat cu nebunia asta, îi ceruse. 

După aceea adăugase: 

— Nu-l poţi găsi, fiindcă nu există! 

Fraza aceea continua să-l obsedeze. 

A doua zi, supus, Ty oprise toate investigaţiile şi anunţase 
retragerea recompensei. Iniţial fusese considerat un ţicnit 


obsedat de o idee; acum devenise un ţicnit inconsecvent obsedat 
de o idee. Ty rămăsese morocănos zile întregi, după care 
apelase la un medic, care îi recomandase să înceapă un 
tratament cu antidepresive. Când scotchul şi antidepresivele 
intraseră în conflict, Ty găsise un doctor care să-i scrie o reţetă 
pentru un analgezic şi mai puternic, OxyContin, care prezenta 
totuşi riscul de a crea dependenţă. Renunţă la antidepresive şi 
folosi un an combinaţia de analgezice şi alcool. După ce reţeta 
expiră, găsi o farmacie mexicană care să-l aprovizioneze cu 
pilule. Pentru ca apoi, într-o bună zi, să înceteze brusc să mai ia 
orice. Însă după alt an, depresia reveni chiar mai puternic ca 
înainte, iar atunci îşi reînnoise parteneriatul cu Oxy şi whiskyul 
scoţian de calitate. Ştia că era un amestec potenţial ucigaş, dar 
era un om disperat care avea nevoie de măsuri disperate. 

Se întinse către sertarul pe care-l ţinea încuiat şi vâri în 
broască o cheie de care nu se despărţea niciodată. Descuie, 
scoase flaconul cu pilule şi extrase o doză de OxyContin de trei 
ori mai mare decât cea obişnuită. Turnă whisky în pahar ca s-o 
înghită mai uşor. În ultima vreme mărise doza, deoarece 
medicamentul nu mai era la fel de eficient ca înainte. 

O să pun şi singur totul laolaltă, atât doar că mai am nevoie 
de niţel timp. Asta-i tot! i 

Strecură flaconul de Oxy în sertar şi-l încuie. Îşi reamintea 
frecvent remarca pe care tatăl său o rostea în mod reflex atunci 
când ceva îi mersese prost: „Nicio faptă bună nu rămâne 
nepedepsită. “ Ty înțelesese de mult că el moştenise gena de 
negativism a tatălui. „Fiule, poţi cădea numai în jos.” 

Ei bine, tată, asta am şi făcut. 

Ty se lăsă pe spate în scaun şi închise ochii pentru un 
moment, iar filmul ca un vis al urmăririi din Idaho se derulă 
iarăşi şi el simți cum i se zbârleşte pielea de pe braţe şi toate 
firişoarele de păr de pe ceafă. Pentru o secundă sau două îşi 
îngădui să-şi imagineze cum creatura care-l urmărise în Idaho 
intra pe drumul de acces spre casă. Se cutremură, puse paharul 
jos şi porni către garaj. 

În garaj, merse la dulapul înalt de scule, scoase o cheie de 
sub o cutie şi descuie lacătul. Inăuntru se găseau două casete 
lungi şi plate - una din plastic negru, iar cealaltă, mai mare, din 
aluminiu lustruit. Deschise caseta din plastic. În ea se aflau 
arma cu tranchilizante şi o altă cutie de plastic, cam de mărimea 
unei truse de prim-ajutor, în interiorul căreia erau şase săgeți 
cu corpul din fiole conice de sticlă, umplute cu un sedativ cu 


acţiune rapidă, de culoarea mierii. După cum spusese 
îngrijitorul de animale mari de la care le cumpărase: „Astea pot 
dobori şi elefanții.” 

Ty ridică o săgeată, o examină, după care o puse la loc în 
lăcaşul ei. După aceea, cercetă una dintre cutiile pline cu 
echipamente, printre care ochelari de vedere pe timp de noapte, 
cu infraroşii, şi senzori de mişcare. Petrecu câteva clipe 
refamiliarizându-se cu ele, deşi ştia motivul real pentru care 
descuiase dulapul. Împinse echipamentele într-o parte şi se uită 
mult timp la caseta mare din aluminiu înainte de a se întinde 
către ea. 

Caseta perfect finisată era lungă de un metru optzeci, lată de 
patruzeci de centimetri şi înaltă de cincisprezece centimetri. 
Plăcuța aurie încastrată în metal lângă încuietoarea cu cifru 
purta inscripția Holland & Holland, Londra. Ty formă 
combinaţia încuietorii şi deschise capacul. Privi aproape 
implorator conţinutul, apoi băgă înăuntru ambele mâini şi 
scoase o puşcă masivă, al cărei pat din lemn de nuc englezesc 
sclipea ca o sticlă brună cu textura bogată. Puşca grea de peste 
nouă kilograme nu era uşor de mânuit, iar Ty mângâie lemnul şi 
o ridică la umăr. Puse reticulul lunetei 8x pe un furtun care 
atârna pe perete la douăzeci de metri depărtare. 

— Pac! 

Cobori puşca şi reflectă la problemele pe care i le cauzase. 
Când începuse căutarea creaturilor acestora, simţise limpede 
nevoia de a avea o armă. Câţiva căutători experimentați 
încercaseră să-l convingă să abandoneze ideea, după care 
renunţaseră pur şi simplu, insistând doar că erau nişte făpturi 
benigne. Ty nu plecase urechea la spusele lor, ci considerase că 
ar fi avut nevoie de fapt de protecţie supranaturală, ca sabia 
Excalibur a regelui Arthur sau lancea lui Longinus, care-l 
străpunsese pe lisus pe cruce. Optase până la urmă pentru 
legendara puşcă cu două ţevi H&H Nitro Express de calibrul 
17,78 milimetri. Era o puşcă pe care armurierii o concepuseră 
pentru vânat masiv de tipul rinocerilor, bivolilor africani şi 
elefanților. 

Ty telefonase companiei producătoare şi comandase imediat 
arma spectaculoasă. După câteva luni, la scurtă vreme după 
livrarea puştii aceleia fabricate manual, Ronnie descoperise că 
făcuse în finanţele Greenwood o gaură de o sută cincisprezece 
mii de lire sterline, adică vreo două sute de mii de dolari. Atunci 
fusese una dintre rarele ocazii în care Ty o văzuse vreodată 


ieşindu-şi din sărite. Arma fusese expediată imediat în garaj, 
dar, lucru mai rău pentru bărbat, incidentul precipitase 
nemulţumirea generală a soţiei sale şi sfârşitul căutărilor lui. 

Ty examină singurul cartuş pe care-l obținuse vreodată 
pentru puşcă, de la un magazin de muniţie din nordul oraşului 
Seattle.  Intrase în vorbă întâmplător cu proprietarul 
magazinului şi îi spusese că avea puşca respectivă. Individul îi 
dăruise acel singur cartuş, pe care îl avusese efectiv ca decor, 
pentru a-l etala în vitrină alături de celelalte calibre. li spusese 
lui Ty: 

— Cred că o să-ţi trebuiască mai mult decât mie. 

Ty nu trăsese niciodată cu puşca. Se înfiora gândindu-se la 
reacţia lui Ronnie, dacă ar fi descoperit că adusese obiectul 
înapoi în casă. Închise caseta şi o luă de mâner. Îşi amintea că în 
fundul debaralei din cabinetul lui exista un loc în care ar fi 
încăput perfect. 


Capitolul 24 


În dimineaţa Zilei Recunoştinţei, Ty se trezi devreme. O lăsă 
pe Ronnie dormind în pat şi cobori la parter, ca să bea o cafea şi 
cu speranţa câtorva ore de singurătate în cabinetul lui. Auzind 
un zgomot în bucătărie, se aşteptă să-l găsească acolo pe 
Christopher, dar dădu nas în nas cu Greta care înşirase pe masă 
ingredientele pentru micul dejun. 

— Bună dimineaţa! rosti ea vesel. Doriţi micul dejun? 

Bărbatul mânca rareori dimineaţa. 

— Nu, mulţumesc. Nu prea... 

— Haideţi, vă rog, daţi-mi voie să vă pregătesc ceva, insistă 
ea. Am găsit ouă şi nişte caşcaval. Vă fac o omletă. Şi pâine 
prăjită. Copiii nu vor decât cereale. Mă pricep foarte bine la 
omlete. Vă rog, lăsaţi-mă să vă fac un mic dejun adevărat! 

— Nu, nu-i nevoie, protestă el fără tragere de inimă. 

— Vă rog, făcu fata bosumflându-se şi lăsând ochii în jos, 
simulând o tristeţe care-l amuză. 

Era într-adevăr drăguță, o tânără frumoasă, cu figura 
animată de inteligenţă. Era nou-sosită în casa lor şi nu trebuia 
să descopere chiar aşa repede cât de disfuncţionali erau cei doi 
soţi. Fără chef, îşi apropie un taburet de masă. 

— Dacă faci pâine prăjită, o prefer pe cea de tărâţe. 

Ceva mai târziu, Ty înghiţi şi ultima bucăţică şi aşeză 
tacâmurile pe farfurie, iar Greta le strânse imediat. 

— A fost bună? întrebă ea. 

— Delicioasă, răspunse bărbatul ştergându-se la gură. Auzi - 
ştii să conduci? Ai permis? 

— Da, încuviinţă Greta, am un permis suedez. 

— Haide, îi făcu el semn şi se lăsă să lunece de pe taburet. 

Ajunseră la intrare tocmai când Ronnie apăru în capul scării, 
în halat. 

— Bună dimineaţa, Ronnie, spuse Greta. 

Femeia cobori treptele. 

— Ce se-ntâmplă? 

Ty deschise uşa din faţă. 

— Greta poate să aibă nevoie de o maşină pentru diverse 
drumuri. 

Traversară curtea mare dintre casă şi garaj şi el deschise uşa 
laterală, apoi intrară. Ochii fetei se căscară, văzând garajul de 


maşini care aducea cu cel al unei ambasade mici. Se opriră în 
faţa unui Chevrolet Suburban roşu, destul de nou. 

Ty deschise larg portiera şoferului. 

— Rahat! 

Interiorul duhnea a benzină. Uitase să scoată canistra pe 
care o umpluse pentru maşina de tuns iarba. 

Apăsă comanda care ridica până sus uşa garajului şi după 
aceea puse canistra sub bancul de lucru. Făcu un gest spre 
Suburban. 

— Când o să se poată respira în ea, poţi s-o şofezi. 


Ben îi telefonă lui Doris ca să ureze întregii familii sărbători 
fericite, apoi cobori în restaurantul din Red Lion pentru un 
prânz timpuriu. În ciuda hanoracului anonim, câţiva clienţi îl 
recunoscură şi doi copii, un băiat şi o fată de zece ani, îi cerură 
un autograf. Ben se conformă, după care luă două ziare locale 
ca să caute articole interesante. 

Chelneriţa se apropie şi-i întinse un meniu. 

— Bună ziua. Mă numesc Cindy. Cu ce vă pot servi? Doriţi 
curcan? Avem un meniu special de Ziua Recunoştinţei. 

Ben reflectă oarecum amuzat la noţiunea de Ziua 
Recunoştinţei. Feţele palide sosiseră în „Lumea Nouă“, 
frânseseră pâine cu străbunii lui... iar în următorii patru sute de 
ani le luaseră aproape tot ce avuseseră. O sărbătoare a 
recunoştinţei? Pentru cine? li restitui meniul. 

— Cindy, vreau hamburgerul cel mai mare şi mai suculent pe 
care-l aveţi. Fără ceapă, dar cu multă brânză rasă deasupra. Ai 
înţeles? 

Ea aprobă, dădu să se întoarcă şi după aceea se opri. 

— Să ştiţi că-mi plac filmele dumneavoastră. 

Ben surâse îndatoritor. 

— Mulţumesc. 


În dimineaţa Zilei Recunoştinţei, Mac trecu câteva ore pe la 
serviciu, dar la ora 13 reveni în apartamentul său. Achită nişte 
facturi şi-şi puse în ordine hârtiile personale, iar la ora 14 puse 
în cuptor friptura de vită. După aceea decise să se destindă şi să 
petreacă după-amiaza defrişând muntele de cercetări care se 
acumulase pe biroul său. 

În timp ce mirosul fripturii la tavă se infiltra prin toate 
colţurile locuinţei sale, bărbatul se tolăni confortabil cu o carte. 
Se adânci într-o poveste pe care preşedintele Teddy Roosevelt o 


auzise în anii 1890 de la un pădurean bătrân şi morocănos pe 
nume Bauman. Era vorba despre o întâlnire pe care acesta o 
avusese în anii 1840 într-un loc îndepărtat din Idaho. Bauman 
povestise cum el şi un alt vânător de blănuri fuseseră terorizaţi 
timp de două zile în tabăra lor de o gigantică creatură nevăzută, 
care se deplasa în două picioare. Când tovarăşul lui Bauman 
fusese ucis în mod oribil de creatură, vânătorul o ştersese 
pentru a-şi salva viaţa. 

Mac simţi un fior punându-se în pielea lui Bauman cu o sută 
şaizeci de ani în urmă, închipuindu-şi cum ar fi fost să fie 
complet singur în mijlocul sălbăticiei şi să dea peste cadavrul lui 
Carillo, cu beregata sfârtecată de colţi, capul răsucit într-un 
unghi lipsit de speranţe, ochii deschişi în teroare, însă privind 
acum în gol... 

Telefonul sună şi el tresări. 

— Schneider, rosti bărbatul. 

— Mac? Sunt Kris Walker. 'Te deranjez? 

Mac îşi dădu seama că gâfâia în urma sperieturii. 

— Ah, nu... Am alergat ca să răspund la telefon. S-a-ntâmplat 
ceva? 

— Tocmai mă-ntrebam dacă nu cumva un alt orfan de Ziua 
Recunoştinţei ar avea chef să iasă la cină pe-undeva... 

— De fapt, tocmai pregăteam cina... începu el. 

— Ah, scuză-mă, n-am ştiut că ai... 

— Nu, o opri Mac, voiam să-ţi propun să vii tu aici. Nu vrei să 
mănânci o cină gătită în casă? Sunt singur, aşa că nu deranjezi 
pe nimeni. 

— Un bărbat care găteşte o cină de Ziua Recunoştinţei doar 
pentru el? Trebuie neapărat să văd una ca asta. 

După ce închise telefonul, Mac îşi schimbă treningul cu nişte 
pantaloni sport şi o cămaşă cu mâneci scurte, după care mai 
adăugă iute un scaun şi un tacâm la masă, pentru ca femeia să 
nu aibă senzaţia că fusese o intrusă. Porni sistemul stereo, puse 
un CD cu Joyce Cooling, apoi scoase dopul unei sticle de vin 
roşu zinfandel şi-l lăsă să respire pe masa din bucătărie. Era 
pregătit. 

În scurt timp se auzi o ciocănitură la uşă. Zâmbind în barbă, 
bărbatul înţelese că Kris era deja în drum către el când îi 
telefonase. Chiar şi în condiţiile unui trafic redus, apartamentul 
său din Edmonds se afla la minimum treizeci şi cinci de minute 
de centrul oraşului Seattle. Era o femeie şireată. În timp ce 
traversa livingul spre uşă, ochii îi căzură pe obiectul care, cel 


puţin deocamdată, era strict secret. Pe capătul mesei, lângă 
fotoliul lui se găsea mulajul urmei uriaşe, rămas acolo în vreme 
ce reflectase asupra întâlnirii sale cu profesorul antropolog. Il 
duse iute în debaraua cea mai apropiată şi-l ascunse sub cizmele 
de cauciuc pe care le folosea când investiga decesele survenite 
în râuri. 

Deschise uşa şi dădu ochii de Kris înveşmântată într-o haină 
lungă şi neagră, al cărei guler de blană artificială contrasta cu 
părul ei natural, atât de blond, încât părea alb. Femeia ridică o 
sticlă de şampanie. 

— Sărbători fericite! 

Mac luă sticlă şi-i făcu semn să intre. O ajută să-şi scoată 
haina şi fu cât pe-aici să redeschidă debaraua. 

— Îmi place la tine, rosti ea. Este realmente spaţios, îmi arăţi 
apartamentul? 

Porniră pe hol şi bărbatul trecu iute prin dreptul biroului, 
fără să aprindă lumina, cu speranţa că penumbrele vor ascunde 
cărţile de pe masa lui şi pe care un reporter le-ar fi putut găsi 
interesante. În dormitor, Kris se apropie de uşa glisantă din 
sticlă. 

— Imi place asta. Ia uită-te!! De aici poţi vedea golful Puget 
Sound! 

Mac încuviinţă din cap. 

— Aşa... printre clădiri... 

— Frumos... Tu te-ai ocupat de decorare? 

Detectivul privi în jur, văzând locuinţa prin ochii ei. 

— Da. După ce am divorţat şi am venit din L.A., am luat-o de 
la capăt cu chestii noi. Mi s-a părut amuzant. 

Kris observă că încă purta haina ei sub braţ. I-o luă şi o 
aruncă pe pat, după care surâse şi porni către living. 
Scânteierea scurtă şi încrezătoare a ochilor ei ascundea o 
promisiune poznaşă. 


Ty avea o listă cu persoanele care fuseseră implicate în 
cazurile celor trei bărbaţi dispăruţi şi al jeepului răsturnat. Avea 
de asemenea nişte numere de telefon, dar nu-i răspundea 
nimeni. Trebuia neapărat să stea de vorbă cu polițistul Bill 
Alexander, care părea veriga de legătură. Se întrebă dacă 
acesta lucra de Ziua Recunoştinţei. Tocmai când ridică 
receptorul pentru a suna la Departamentul Şerifului, Ronnie 
deschise uşa cabinetului şi se rezemă de tocul ei. 

— Poţi să tai tu curcanul? 


— Da, sigur că da, aprobă el. Vin imediat. 

— Ty, iubitule... ce faci? 

— Nişte cercetări... 

Ea privi prin încăpere şi observă că fixase recent de pereţi 
mai multe hărţi şi articole din ziare. 

— Te rog, spune-mi că nu-i decât un hobby, nu o obsesie! O 
luăm iarăşi de la început? întrebă ea, ridicând uşor glasul. 

Ty închise calculatorul şi se apropie de soţia lui, care se 
retrase un pas. 

— Ia zi, o luăm de la început? repetă ea. 

Lipind-o cu spatele de perete, Ty o cuprinse în braţe. 

— N-aş mai încerca să fac nimic care să afecteze familia asta. 
Te iubesc şi pe tine şi pe copiii noştri. Voi trei sunteţi totul 
pentru mine. Ai înţeles? 

Ronnie nu răspunse, ci se mulţumi să-l privească în ochi, 
rugându-se ca totul să meargă bine. 

El o prinse de mână şi porniră împreună pe hol. 

— Haide-acum să mâncăm nişte curcan. 

De fapt, nu-i răspunsese la întrebare. Şi, se temea femeia, 
nici n-avea s-o facă. 


Capitolul 25 


Skip Caldwell fusese nemulţumit din clipa în care sosiseră la 
familia lui Nikki pentru prânzul de Ziua Recunoştinţei. Ea îl 
silise să-i promită că va veni şi prânzul promitea să fie un 
dezastru total de colesterol, carbohidrați şi calorii 
dezechilibrate nutritiv pentru un sportiv care mânca selectiv. Ea 
îi făgăduise că până la ora 14 aveau să fie acasă, deoarece 
antrenamentele lui zilnice erau esențiale; mai erau doar trei 
săptămâni până la un concurs important din Arizona şi tânărul 
era tot mai agitat cu cât se apropia data respectivă. Mountain 
biker de clasă mondială, Skip tocmai semnase o sponsorizare cu 
unul dintre cei mai celebri producători de biciclete sportive şi 
avea nevoie de orice atu care să-l poată ajuta. Sau de un 
miracol... 

Principalul lui obiectiv era detronarea campionului mondial 
de mountain bike, Dewey Devlin, iar acestuia i se adăugase 
acum şi dorinţa de a le demonstra sponsorilor că încrederea şi 
banii lor fuseseră bine investite. Era, de departe, presiunea cea 
mai mare la care fusese supus vreodată, aşa încât, pentru a se 
asigura că toţi participanţii la prânz o ştiau, Skip fusese tot 
timpul bosumflat, suficient pentru ca Nikki să decidă până la 
urmă să plece imediat ce se termina curcanul. Pe drumul spre 
casă, starea lui de spirit se îmbunătăţi, în vreme ce a ei se 
deterioră. Pentru a-şi activa adrenalina, tânărul îşi căută CD-ul 
death-metal favorit, Heartwork de Carcass, îl împinse în player 
şi dădu volumul aproape la maximum. 

Reveniţi în apartamentul lor din Monroe, Skip îşi încărcă 
repede mountain bike-ul pe platforma camionetei Ford Ranger, 
iar Nikki închise uşa garajului, ducând deja dorul prietenului ei. 
El o sărută lung şi apăsat, apoi se trase îndărăt şi o atinse cu 
degetul pe nas. 

— Cel târziu la ora 19 sunt înapoi. Pa! 

Ea încuviinţă, după care îl privi îndepărtându-se şi se întrebă 
dacă nu trăgea niţel cam tare. Era 15.15, aşa că nu mai 
dispunea nici de două ore de lumină şi era neliniştită că Skip 
avea să se antreneze probabil până la lăsarea întunericului. Nu 
putea face însă nimic în privinţa aceasta, aşa că se întoarse în 
apartament. 


Deke, Marge şi Ricky Allison fură întrerupţi de trei ori în 
cursul zilei, o dată în timpul meciului de fotbal şi o dată în 
timpul prânzului cu curcan, de către agenţi imobiliari care 
veniseră să arate casa unor potenţiali cumpărători. Preţul redus 
al casei îi determinase pe agenţi să-i asedieze, chiar şi de Ziua 
Recunoştinţei. Toţi fuseseră interesaţi şi, discret, Deke le 
spusese tuturor să vină cât mai repede c-o ofertă, orice ofertă. 
Se temea că potenţialii cumpărători se vor plimba pe terenul 
proprietăţii şi vor da peste o gigantică urmă de picior. In 
realitate, principala lui temere era că potenţialii cumpărători şi 
agentul s-ar fi aventurat pe poteca din spatele casei, spre gardul 
aflat la două sute de metri mai departe... şi nu s-ar mai fi întors. 


Se mută într-un loc nou, deasupra ținuturilor plate unde 
locuiau două-picioare. Îl însemnă, rupând copacii din jur. Locul 
era plat, dar se afla la înălţime şi, după ce rupse copacii, îşi 
încropi un adăpost. Putea să doarmă şi sub arbori, însă după ce 
îşi delimitase o zonă prefera să se simtă comod. Era întotdeauna 
atent să ascundă semnele din jurul zonei sale - excrementele, 
urmele şi resturile prăzilor. Vârstnicii îl învățaseră că două- 
picioare erau inteligenți şi se puteau folosi de asemenea lucruri. 

Se gândi la învăţăturile acelea şi, cu toate că le urma în mod 
instinctiv, se întrebă de ce ar fi trebuit să se ferească de două- 
picioare. Ei se temeau de el şi erau uşor de ucis. Punea sub 
semnul întrebării vechile obiceiuri, dar deprinderile erau greu 
de abandonat, aşa că-şi construi adăpostul mai sus de locul unde 
ar fi putut merge un două-picioare. 

Două-picioare din peştera de lemn îi umpluse pântecul vreme 
de două răsărituri şi, după ce-i îngropase resturile corpului şi 
brațele, îi purtase picioarele pentru încă două răsărituri. Le 
mâncase însă pe acelea chiar înainte să fi răsturnat carapacea- 
tare. Acum era iarăşi flămând. Se apropia vremea întunericului, 
aş că decise să coboare de pe munte şi să vâneze. După aceea 
simţi o prezenţă. Se ridică şi se concentră asupra locului şi 
identității ei. 

Era un două-picioare. Şi era aproape. 


Skip Caldwell se afla pe genul de traseu pe care numai un 
mountain biker de clasă mondială l-ar fi putut ataca. Mai fusese 
pe poteca aceasta, dar atunci făcuse greşeala să pornească prea 
devreme pe o derivație care-l adusese pe o cărare ce avea 
consistenţa eclerului - tare la suprafaţă şi moale, cleioasă, 


imediat dedesubt. De data aceasta însă părea să fie un traseu 
măreț, pe măsură ce continua să urce după ce trecuse de 
ramificaţie. Presupunea că ajunsese la cota 1 400 de metri, dar 
în faţa lui nu se zărea nici geană de lumină, doar pantă şi 
copaci. Spera să ajungă în vârf după cel mult încă o sută de 
metri de ascensiune. Auzise că poteca de coborâre de pe 
versantul opus era aproape verticală şi abia aştepta să intre pe 
ea. Începuse să se întunece, dar bănuia că mai avea o jumătate 
de oră până la căderea nopţii. Era totuşi lipsit de importanţă. 
După ce ajungea pe culme, avea să facă coborârea de trei 
kilometri în mai puţin de două minute. 

În timp ce suia, pedalând la pinionul cel mai mare, avu 
senzaţia că era privit de cineva. Se uită în jur căutând alţi 
ciclişti, sperând să găsească pe cineva care să aibă cojones să-l 
însoţească şi să-şi demonstreze curajul de coborâtor. Nu zări 
însă pe nimeni şi-şi întoarse atenţia la sarcina dificilă a 
escaladării muntelui fără să reducă viteza într-atât încât să 
cadă. 

Apropiindu-se de ceea ce bănuia că era coama, pedală şi mai 
energic din picioarele musculoase şi anticipă încântarea de a 
zări valea şi cărarea coborând sub el. Apoi văzu ceva tulburător, 
întrezărirea fulgerătoare a unei forme, deplasându-se printre 
copacii şi tufişurile de pe înălţimea din faţă. Şi în ciuda rafalei 
de endorfine care-i dădea aripi, se simţi brusc foarte neliniştit, 
deoarece, pe măsură ce se apropia de copaci, înălţimea lor tot 
mai mare presupunea că silueta pe care o văzuse nu aparţinea 
în niciun caz unui om. Fusese prea mare, mult prea mare... şi cu 
o formă... anormală. 

Pedală şi mai vârtos, sperând să treacă repede de locul unde 
crezuse că zărise forma. După aceea avea să ajungă pe creastă 
şi să zboare la vale. Gonind într-acolo, nu mai văzu nimic. În 
faţă, muchia crestei îl atrăgea ca un magnet şi pedală ca vântul. 

Iar apoi, la cel mult câţiva metri în spatele său, moleculele de 
aer se destrămară, dezintegrate de un zbieret atât de puternic, 
încât parcă toate maşinile dintr-o fabrică s-ar fi gripat simultan. 
Era un zgomot oribil, scrâşnet de metal pe metal, mai răsunător 
decât răsunetul, ca şi cum un leu, o tornadă şi formaţia 
Metallica ar fi încercat să se acopere reciproc. 

Skip Caldwell nu privi înapoi. Pedală ca să-şi salveze viaţa. 


În timp ce Mac trebăluia în bucătărie, Kris îşi găsi un taburet 
de cealaltă parte a mesei. 


— Unde-ai învăţat să găteşti? 

Bărbatul scotocea în frigider, în căutarea unei roşii. 

— Am fost însurat cu o femeie care detesta gătitul. Mai bine 
o omoram, decât s-o pun să facă de mâncare. A trebuit fie să- 
nvăţ, fie să mor de foame. Tu? 

Kris se rezemă de masă. 

— Eu am fost fetiţa lui tăticu'. El îşi dorise un băiat, dar s-a 
ales cu mine. N-am învăţat decât să prăjesc peşte la focul de 
tabără şi singurele cumpărături de băcănie pe care le-am făcut 
vreodată erau legarea căprioarelor vânate pe acoperişul maşinii. 
Il ajutam pe tata s-o prepare, după care aveam grijă de 
afumătoare. 

— La restaurant ai spus că nu mai sunteţi aşa apropiaţi. 

Reportera sorbi din vin şi tăcu câteva clipe. 

— Când fetiţa lui tăticu' a început să devină femeie, tăticu' a 
început să fie interesat de ea. 

Mac se opri din pregătirea mâncării şi ridică ochii. Kris mai 
reflectă un moment înainte de a continua: 

— Chestia a ţinut până am împlinit şaisprezece ani. Nu i-am 
spus niciodată mamei. El s-a oprit în cele din urmă când am 
ajuns la o înţelegere. Zări întrebarea de pe chipul bărbatului şi 
urmă: Aveam şaisprezece ani şi eram la vânătoare de urşi, când 
mi-am îndreptat arma spre el şi i-am spus: „Dacă mă mai atingi 
o singură dată, trag cu asta-n tine.” A înţeles că eram decisă s-o 
fac. Oricum până să se fi întâmplat chestiile astea, fusesem tare 
băieţoasă. 

— Îmi pare rău, murmură Mac. 

Femeia izbucni în râs ca să destindă atmosfera. 

— Sunt chestii vechi, ce naiba! Le-am depăşit de-acum. Cred 
că toate astea m-au făcut să devin dură. [i se pare că-s dură? 

Mac reluă felierea roşiei. 

— Da, eşti dură. Iți place eticheta asta? 

Kris îşi termină vinul. 

— Da. 

El îi reumplu paharul. 

— Eu prefer să folosesc cuvântul „puternică”. Aşa te văd. 

— „Puternică”? surâse Kris. Hm... Cred că-mi place mai mult 
decât „dură”. 

Ridică paharul şi Mac i-l atinse cu al lui. 

— Pentru cei puternici, rosti ea. 

— Pentru cei puternici, repetă bărbatul. 


Poteca părea înceţoşată înaintea vitezei lui Skip, care ocolea 
bolovani şi rădăcini şi se zgâlţâia peste şleauri şi făgaşe săpate 
de apă. Ţinând seama de ceea ce se afla în spatele lui, nimic nu 
conta acum, numai să scape. Tânărul depăşise cam într-o 
microsecundă etapa „nu pot să cred una ca asta”. Când 
întrezărise silueta avusese suspiciuni, dar răgetul de primată de 
pe alt tărâm îi spusese exact ce anume era. 

Skip Caldwell avea nevoie de absolut toată îndemânarea lui 
considerabilă, în timp ce gonea în jos pe pantă. Cu accidente 
potenţial catastrofice apărând de câteva ori pe secundă, 
secundele se dilatau la dimensiunea minutelor, în vreme ce ochii 
şi mintea lui se concentrau exclusiv asupra coborârii - rapide. 
Pentru o pantă care se apropia teribil de mult de verticală, 
viteza aceea era realmente nebunească. 

După trei sute de metri, Skip se ghemui îndărătul şeii, pentru 
a-şi menţine centrul de greutate cât mai jos, apoi îşi îndreptă 
spatele şi profită de ocazie ca să-şi umple plămânii cu aer. În 
acelaşi timp cercetă drumul din faţă şi instantaneu ştiu că o 
încurcase rău de tot. Se îndrepta spre o adevărată capcană 
formată dintr-un vălmăşag de rădăcini subterane groase aidoma 
unei vizuini de şerpi, pe care nu avea cum s-o evite şi peste care 
era imposibil să ruleze. 

O lovi din plin şi baieul din faţă sui pe proeminenta dintre 
două funii lemnoase, pentru ca după aceea să se izbească de 
moviliţa următoare. Amortizoarele masive pentru coborâre se 
comprimară la maximum şi în clipa aceea tânărul îşi pierdu 
echilibrul. Roata din faţă se smuci la dreapta şi se blocă, 
expediindu-l peste mânere, iar bicicleta îl urmă, întrucât pantofii 
săi speciali erau blocaţi în pedale şi nu avusese timp să se 
descotorosească de ei. In trei secunde, Skip zăcea pe spate, cu 
bicicleta peste el. Ameţit de oprirea bruscă de la viteza iniţială 
de cincizeci de kilometri, se strădui să se adune şi să se ridice 
cât mai repede. 

În lumina crepusculară, reuşi în momentul acela să-şi vadă 
complet urmăritorul şi imaginea lui îi tăie răsuflarea. La mai 
puţin de cincizeci de metri deasupra lui, creatura cobora în 
salturi, cu corpul imens deplasându-se cu graţia unui sprinter, 
în sărituri de câte şase metri la fiecare deschidere a picioarelor. 
Ritmul bătăilor de inimă ale lui Skip explodă, când tânărul ridică 
fulgerător bicicleta, sări pe ea şi apăsă pe pedale. 

O jumătate de revoluţie a roții îl anunţă că era îndoită. 
Pedală oricum, cu bicicleta având o roată frontală ca desprinsă 


din desenele animate cu familia Flintstone. Pe măsură ce 
câştiga viteză, Skip ştia că deţinea foarte puţin control. Un 
ciclist mai puţin experimentat n-ar fi străbătut nici trei metri, 
însă Skip era foarte talentat. Auzea creatura bubuind şi trosnind 
în urma lui şi după expresia ei feroce şi urmărirea frenetică ştia 
că dacă îl prindea îl va ucide. 

Încă o sută de metri parcurşi cu roata deformată şi monstrul 
se găsea la numai trei-patru secunde în urma lui, cu plămânii 
gigantici pufăind ca o locomotivă cu abur. Amândoi goneau pe 
terenul stâncos - un om pe o bicicletă stricată, care pierdea 
teren în faţa unui colos de neoprit acum, aflat în spatele lui pe 
deal la doar trei dintre paşii aceia neomeneşti. 

În clipa aceea Skip căzu din nou şi de data aceasta făcu o 
tumbă peste cap, bicicleta zbură pur şi simplu de lângă el şi 
antebraţul i se izbi violent de un bolovan de mărimea unei 
măsuţe pentru cafea. In ciuda şocului, reuşi să se ridice şi o luă 
la fugă, dar pantofii înguşti de ciclist, cu legăturile cu arici, nu 
erau potriviţi pentru drumeţii montane, cu atât mai puţin pentru 
alergarea pe pante şi, după trei metri, lunecă şi căzu pe spate. 
Braţul rupt îi trimise prin tot trupul scântei electrice orbitoare, 
care declanşară valuri de greață. Lunecând la vale, se răsuci şi 
privi în jur. Aşteptându-se ca făptura monstruoasă să sară pe el 
dintr-un moment în altul, tânărul fu stupefiat de norocul lui 
incredibil: creatura se oprise ca să-i cerceteze bicicleta. 

Skip se ridică şi începu să alerge, deschizând picioarele atât 
de mult, încât îşi simţea muşchii inghinali aproape 
desprinzându-se din inserţii. Era ca şi cum autoritatea supremă 
telefonase călăului şi anulase execuţia, exact în clipa când 
acesta pusese mâna pe întrerupătorul ce acţiona scaunul 
electric. Într-un fel sau altul, va fugi mai iute decât monstrul 
acela. O va face! Va supravieţui şi va povesti. Va supravieţui, 
pentru ca să se însoare cu Nikki şi să aibă copii. Va supravieţui 
pentru a-l învinge pe Dewey Devlin. 

Lacrimile i se prelingeau din colţurile ochilor. Skip Caldwell 
va supravieţui. 


Îl privi pe două-picioare fugind îngrozit la vale, în timp ce se 
aplecă şi-i ridică unealta. Două-picioare călărise pe spinarea 
acestui obiect strălucitor. Avea picioare rotunde, ca ale 
carapacelor-tari, dar erau mai mici şi mai subţiri. Il încercă în 
strânsoarea mâinilor sale şi descoperi că ceda, însă nu cu 
uşurinţă. Exercită mai multă forţă şi-l răsuci până când cele 


două părți rotunde se atinseră între ele. 

Dedesubt, făptura micuță se împiedica şi se împleticea, 
coborând panta, sporind distanța dintre ei. O privi câteva 
momente, văzându-i spaima care strălucea ca focul în noapte. 
Stia că era rănită şi că avea dureri. li plăcea mai cu seamă 
haosul gândurilor lor atunci când erau speriaţi şi răniți. 

Ochii lui urmăriră micul animal disperat, după care trecură 
mai departe de el, căutând două puncte de referinţă: o stâncă şi 
un copac uscat. li azvârli unealta strălucitoare într-o râpă şi 
decise calm de care dintre punctele acelea avea să-l lase să 
treacă înainte de a relua urmărirea. 


Capitolul 26 


Mac turnă ultimele picături de Veuve Clicquot în paharul lui 
Kris şi-şi dădu seama că reţinerile sale iniţiale faţă de ea 
dispăruseră. Anterioara vulnerabilitate a femeii îl surprinsese, 
ba chiar îl mişcase. Kris era o persoană mult mai complexă 
decât îşi imaginase. Trecuse destul de mult timp de la ultima lui 
aventură sexuală şi pe neaşteptate se simţi uşor ruginit. Privind- 
o pe Kris în ochi, simţi un fior pe şira spinării. Avea senzaţia că 
va fi ca mersul pe bicicletă. În acelaşi timp bănuia că femeia nu-i 
va îngădui să fie ruginit. 

Atracția simțită de reporteră pentru Mac începuse să 
transceandă valoarea pe care bărbatul o reprezenta ca sursă de 
informaţii. Pe drumul spre apartamentul lui, decisese să 
mănânce şi să flecărească, apoi să treacă în dormitor. Kris se 
mândrea cu un apetit sexual sălbatic despre care aprecia că-l 
depăşea pe al majorităţii bărbaţilor şi, pe măsură ce şampania îi 
gâdila interiorul nărilor, vizualizase paşii care aveau să-i aducă 
în pat. Se aplecară unul către celălalt şi începură să se sărute. 
Destul de repede, sărutările deveniră pasionale, înfrigurate. 
Tocmai în clipa în care Mac îi desfăcea sutienul şi-i prindea cu 
blândeţe un sfârc între vârfurile degetelor, se auzi piuitul unui 
pager. Se opriră din sărutat şi priviră în jur. 

— I-al tău? întrebă Kris. 

Mac dădu să-şi caute pagerul, însă ea sărise deja, scotocise 
prin poşetă şi-şi găsise pagerul. 

— Futu-i! E de la serviciu... 

Scoase telefonul mobil şi tastă. 

— Sunt Walker. Ce s-a-ntâmplat? Tăcu, ascultând, apoi îşi 
privi ceasul. I-abia ora 18. Nu poţi trimite pe-altcineva? 

Altă pauză, după care replică uşor resemnată: 

— Bine, o să vin. f 

Închise telefonul şi-şi încheie sutienul. Îşi aranjă sânii, îl privi 
pe Mac şi clătină din cap. 

— Ciocnire în lanţ pe autostrada 5, imediat la nord de 
Lynnwood. A fost ceaţă şi-n accident au fost implicate patruzeci 
de maşini. Trebuie să plec. Imi pare rău. 

Mac se lăsă pe spate şi zâmbi strâmb. 

— Nici pe jumătate din cât de rău îmi pare mie. 

Suspină, în timp ce femeia îşi încheia nasturii bluzei. 


— Ai aranjat din timp chestia cu pagerul, nu? glumi el. Bun, 
ştiu că te-ai supărat că te-am tratat cu vită în loc de curcan, dar 
e încă devreme. Putem ieşi, să cumpărăm un curcan - fac pariu 
că s-au ieftinit - şi să-l băgăm imediat la cuptor. Până când se 
face, am putea... 

Tăcu, privind cum sânii perfecţi, albi ca frişca, strânşi ferm în 
sutien, dispărură înapoia ultimilor doi nasturi. 

— Unde-i haina mea? privi ea în jur. 

— În dormitor. 

— Aşa-i. 

Kris încuviinţă şi porni într-acolo s-o ia. Revenind din 
dormitor, trase cu ochiul în biroul lui întunecos, apoi făcu iute 
un pas înăuntru, cercetând prin umbre. Pe masă erau cărţi; 
majoritatea păreau a fi de antropologie. Parc-ar fi un şoarece de 
bibliotecă. Aşa cum apreciase din capul locului, Mac nu era 
câtuşi de puţin genul obişnuit de poliţai. leşi repede, fără să fi 
aflat mare lucru. 

Bărbatul o conduse până în parcare şi o sărută delicat înainte 
ca ea să suie în automobil. Din sărutarea aceea de despărţire, 
Kris ştiu că avea să fie un amant grijuliu. 

— Poţi să mă vezi la buletinul de ştiri, îi spuse şi închise 
portiera. 

El ridică mâna. 

— Atunci... nu pot decât să-ţi mulţumesc c-ai trecut să mă 
vezi. 

Femeia îi răspunse zâmbetului, îngăduindu-şi o scurtă 
fantezie a unei posibile relaţii finale cu detectivul. Pornind 
maşina, îşi reaminti cursul de filozofie pe care-l urmase în 
colegiu şi o afirmaţie a lui Karl Marx pe care o parafrazase 
pentru a se potrivi propriilor ei convingeri: Relaţiile sunt opiul 
poporului. 


Cina de Ziua Recunoştinţei în familia Greenwood se 
desfăşurase cu bine. Pentru Ronnie fuseseră câteva ore magice, 
ca în trecut. Ty i se păruse bine dispus, înflăcărat de 
sărbătoarea în sine, de vin şi poate chiar de atenţia tinerei bone 
suedeze. Ronnie nu-şi bătea însă capul cu motivele, când ea şi 
Ty se suiră în pat. 

Femeia ştia că el lipsise de la serviciu şi, deşi întrebările nu-i 
părăsiseră mintea, nu voia să strice momentele acelea printr-o 
indiscreţie. Decise să profite de clipele bune, atunci când se 
iveau. În secunda aceea toate problemele lor păreau să fi avut 


loc în altă existenţă şi simţea că aveau şansa reală de a-şi lipi 
cioburile căsniciei. Ty îşi lăsă cartea şi-şi stinse veioza de pe 
noptieră. Ronnie se aplecă spre el şi-l sărută. 

— Somn uşor, iubitule, îi şopti după aceea. A fost o seară 
minunată. 

În loc să facă aşa cum se aşteptase din partea lui, adică să se 
lase sărutat şi să se întoarcă pe partea cealaltă, bărbatul o 
surprinse, sărutând-o apăsat. 

— Şi încă nu s-a terminat, murmură el cu un surâs poznaş. 

Ty dorea ca totul să fie aşa cum fusese în momentele lor cele 
mai bune şi regreta că această parte importantă a trecutului 
comun lipsise în ultima vreme. Mai ştia de asemenea că Ronnie 
receptase semnalele tinerei şi naivei bone, expediate prin 
priviri, limbajul corpului şi reacţiile exagerate la glumele lui. Ty 
dorea ca Ronnie să ştie că el era bărbatul unei singure femei, 
aşa că porni să încheie ceea ce lăsase neterminat în duminica 
precedentă. 


Capitolul 27 


În dimineaţa aceea, Carillo era deja la biroul lui, când Mac îşi 
făcu apariţia la ora 8.40. Işi dădu seama că partenerul lui era 
incitat în legătură cu ceva, întrucât rareori îl văzuse lucrând 
înainte de ora 9. Carillo făcu vânt unei foi de hârtie peste masă. 

— Ia citeşte! 

Mac întinse mâna, dar hârtia căzu pe jos. 

— Altă dispariţie! Un mountain biker. A plecat ieri după- 
amiază şi prietena lui spune că n-a mai ajuns acasă. Cam în 
aceeaşi regiune cu ceilalţi. 

— A sosit acum două ore... comentă Mac privind foaia pe 
care o ridicase. S-a început vreo căutare? 

Carillo se ridică şi-şi mai turnă cafea. 

— Da. Salvamontiştii sunt acolo. 

— Pe unde vine asta? 

— Deasupra autostrăzii 2. 

Apropierea de locul producerii celorlalte două incidente îl 
alertase imediat pe Mac. Citi cu atenţie raportul, străduindu-se 
să găsească o legătură cu celelalte. 

— Prietena cu care locuia spune că-i ciclist profesionist. 
Poate c-a forţat şi-a avut un accident... 

Carillo era pasionat de motociclete şi considera că bicicletele 
erau pentru fătălăi. 

— Cât de rău te-ai putea lovi, mergând pe bicicletă? întrebă 
el de parcă nivelul potenţial de accidentare era un indicator al 
meritelor sportului respectiv. 

— Să ştii că pot atinge viteze destul de mari. Am văzut nişte 
coborâri periculoase rău de tot în Turul Franţei. 

Carillo sorbi din cafea şi puse ceaşca pe masă. 

— Numai tu te poţi uita la aşa ceva! Haide! 

Mac îşi luă trenciul. 


Zăriră camionetele salvamontiştilor, două echipaje de poliţie 
şi câteva vehicule civile înainte de a vedea Rangerul albastru al 
lui Skip Caldwell. Coborâră şi se apropiară de un bărbat masiv 
care avea vreo cincizeci de ani. 

Acesta se întoarse spre ei. 

— Hopa, ia uite-i pe cel bun şi cel rău. Unde-i cel urât? îi 
tachină el. 


— Tu eşti ăla, replică Mac. Astea-s mulţumirile de care-avem 
parte? 

— Mulţumesc, rosti Mel Benedict, şeful Departamentului 
Salvamont. Din cauza voastră a trebuit să-mi tolerez socrii. 
Oricum se pare că v-am făcut un bine. Băiatu' ăsta, plus 
excursioniştii şi pădurarul înseamnă patru persoane într-o 
săptămână. Eu nu-s detectiv, da-mi miroase dubios. 

Carillo privi în jur. 

— Aţi găsit ceva? 

Benedict arătă maşina lui Skip. 

— Băiatu' a lăsat-o aici, pe la 15.40 ieri după-amiază. A 
pornit pe poteca aia - arătă el cu degetul - deşi nu ştiu cum 
pizda mă-sii a putut sui cu bicicleta pe-acolo... În sfârşit, deci a 
suit într-acolo... Ridică braţul şi indică muntele ce se înălța 
deasupra lor. Asta-i tot! N-am găsit niciun semn că s-ar mai fi 
întors la maşină. Echipele sunt pe traseu, dar deocamdată... 
nada. 

Cei doi detectivi mai discutară o vreme cu Benedict, după 
care porniră pe cărare, urmând echipele de căutare. Peste 
câteva minute descoperiră o potecă secundară care se ramifica, 
urmând curbura în plan orizontal a versantului. Niciunul nu 
scoase un cuvânt, când se îndreptară în direcţia respectivă. 

După cinci minute, Carillo lunecă şi intră în noroi până 
aproape de gleznă, murdărindu-şi pantoful. 

— Futu-i maica mă-sii! Se aplecă să ia o crenguţă cu care să 
curețe noroiul, când zări ceva. Ei, să-mi bag... 

Mac privi şi simţi un fior pe şira spinării. Partenerul lui 
scutură din cap şi izbucni în râs. 

— Afurisim” dracu... 


— Ce-i asta, o glumă - nu? fu reacţia şerifului Rick Barkley 
când Mac aşeză mulajul mare pe biroul său. 

Cei doi detectivi clătinară la unison din capete. 

— Ce dracu', nu puteau s-o fi făcut şi mai mare? întrebă 
şeriful. 

Rick Barkley fusese maior în Airborne Rangers şi luptase în 
Vietnam. La şaizeci şi doi de ani, era un bărbat colţuros, cu păr 
scurt de culoarea oţelului şi maxilar ferm care părea realmente 
dăltuit în granit. Ridica rareori glasul, dar era una dintre 
persoanele care obțineau respect instantaneu prin simpla forţă 
a personalităţii lor. Mac, Carillo şi şeriful-adjunct Tom Rice îl 
priviră cum ridică placa de ghips şi o examinează. 


— Deci aţi mai găsit alte de-astea? Asta-i cea prelevată din 
locul de unde au dispărut avocaţii? 

— Da, încuviinţă Carillo. Cu două ore în urmă am găsit trei 
probabil bune şi două incomplete. Indiferent cine-ar fi, este 
priceput. Pare că-ncearcă să nu fie prea evident. N-am adus pe 
altcineva de la criminalistică, fiindcă... 

— Mă bucur că nu le-aţi mai irosit timpul, scrâşni Barkley. 
Bun, ia să recapitulez: dispar fel de fel de oameni şi-acum se 
pare că un dobitoc plasează chestiile astea în preajma locurilor 
respective. De ce? 

— Încă nu ştim, recunoscu Carillo. 

— Tu ce crezi, Mac? 

Mac era nesigur, aşa cum nu mai fusese de foarte mult timp. 
Pe de altă parte, nu era nici convins că ar fi fost cazul să-şi rişte 
gâtul. Decise să le testeze mai întâi reacţiile. 

— Nu sunt chiar încredinţat că ar fi fost plasate de cineva. 

În mod surprinzător pentru el, Barkley tresări surprins. 

— Poftim?! Mac, să nu-mi spui că crezi că porcăria asta ar fi 
reală! 

Detectivul îl privi drept în ochi. 

— Există o cale prin care să aflăm. 

Barkley îl aţinti cu privirea pentru o secundă, descifrându-i 
expresia, după care cutele încordate de pe chipul său brăzdat se 
destinseră şi izbucni în râs. Rice şi Carillo îl imitară prompt, 
hohotind, iar Mac li se alătură fără ezitare. Barkley lăsă mulajul 
din mână şi-l pocni pe Mac pe umăr. 

— Doamne Dumnezeule, pentru o clipă mi-ai tras-o! Mă şi 
gândeam c-o să trebuiască să te transferăm înapoi în L.A.-ul 
ţicniţilor. 

După ce ultimele chicote se stinseră, şeriful îi privi cu ochii 
lui cenușii ca ardezia pe cei trei bărbaţi. 

— Bun, uite ce-o să facem. Începeţi cercetările pentru ceea 
ce pare a fi: răpiri. Aţi fost isteţi şi-aţi mers pe burtă cu mulajul 
- în niciun caz nu trebuie să se afle detaliul ăsta. Nu vrem ca 
mass-media să-nceapă cu bancurile şi nu vrem nici să ne vină pe 
cap toţi nebunii din regiune cu sfaturi, mărturisiri şi-alte 
rahaturi. Pentru aşa ceva nu v-ar ajunge douăzeci şi patru de 
ore pe zi. Fiţi cu ochii-n patru şi procedaţi după manual! 


După câteva minute, Mac şi Carillo reveniră la birourile lor. 
Mac îi întinse partenerului său un dosar. 
— Sunt nişte articole pe care le-am scos din ziare despre un 


localnic. Dacă investigaţiile o să se-ndrepte - privi în jur, ca să 
se asigure că nu-i asculta nimeni - în direcţia asta... bizară, el s- 
ar putea să ne dea o mână de ajutor. 

Carillo lăsă dosarul pe birou. 

— Mulţumesc, rosti şi-şi luă pardesiul din cuier. 

— Încotro? se interesă Mac, punându-şi un dosar în servietă. 

— La Wylie, pădurarul - adică la nevastă-sa. Locuieşte în 
Monroe. Să vedem dacă nu există vreo legătură cu avocaţii sau 
cu ciclistul. Probabil c-o să discut şi cu prietena ciclistului. Tu? 

Celălalt strânse din umeri. 

— Aş avea un fir... Dar nu ştiu dacă o să iasă ceva. 

— Bine. Vorbim mai târziu. 

Mac fu uşurat că nu fusese descusut despre „fir“. Ţinând 
seama de atmosfera şedinţei din care tocmai ieşiseră, nu dorea 
să se afle detalii despre următoarea lui întâlnire... nu încă. 


Capitolul 28 


Profesorul Wade Frazier fu anunţat de secretara catedrei că 
Mac sosise şi o rugă să-l trimită pe detectiv. Cu câţiva ani în 
urmă, universitatea instituise un program strict de securitate în 
clădire, după ce un student nemulţumit venise neanunţat la unul 
dintre profesorii săi pentru a discuta despre o notă mică pe care 
o primise la o lucrare de antropologie. Studentul decisese că o 
argumentaţie convingătoare pentru mărirea notei ar fi fost un 
efort irosit şi de aceea preferase să vină dotat cu un pistol de 9 
milimetri în tentativa de obţinere a notei maxime. Tânărul 
dezechilibrat trăsese de trei ori la întâmplare, înainte să fi 
apărut alt profesor, care recursese la serviciile unui bust din 
ghips al lui Aristotel. Forţa brută a logicii aristoteliene îl salvase 
pe primul profesor, studentul năucit ajunsese la închisoare, iar 
Wade Frazier, mânuitorul de bust, devenise unul dintre 
preferaţii presei locale. Mac îşi aminti de el, când îşi strânseră 
mâna. Bărbatul vârstnic era arhetipul profesorului universitar 
clasic: bărbuţă înspicată de fire sure, păr nepieptănat şi ochii ca 
de bufniţă - extrem de alerţi şi foarte înţelepţi. 

— Vă mulţumesc pentru că m-aţi primit, domnule profesor. 

Frazier privi cercetător cutia mare de carton pe care Mac o 
ţinea sub braţ. 

— Ai adus prânzul? întrebă el pe un ton uşor amuzat. 

— Mai degrabă un subiect de conversaţie. 

Detectivul îl urmă pe profesor în cabinetul acestuia: trei 
pereţi încărcaţi de rafturi ticsite cu cărţi, ferestre presărate cu 
notite autoadezive şi practic toată podeaua acoperită cu 
teancuri de cărţi, dosare şi hârtii. Biroul se afla undeva sub 
maldăre de foi. Aşa lucrează prin urmare geniile. 

Mac recunoscu faimosul bust al lui Aristotel, aşezat pe 
monitorul calculatorului; o bucată lipsea din ceafa filozofului. 
Ochii săi antrenați baleiară rafturile, privind rapid titlurile 
cărţilor; majoritatea erau din domeniul  criptozoologiei, 
paranormalului şi fenomenelor neexplicate, iar unele fuseseră 
scrise chiar de Frazier. 

— la spune, domnule detectiv, cum pot să ajut 
Departamentul Şerifului? 

— Aş avea nevoie de nişte sfaturi. 

— Sunt gata oricând să ofer sfaturi, chiar dacă nu-mi sunt 


cerute. 

Frazier strânse un maldăr de cărţi şi hârtii de pe un scaun şi- 
i făcu semn lui Mac să ia loc. Detectivul puse însă cutia pe scaun 
şi scoase din ea un obiect învelit în ziar. IÎndepărtă ziarul şi 
dezvălui mulajul din ghips al unui picior omenesc obişnuit, gros 
de un centimetru. 1-1 întinse profesorului, care-şi puse 
ochelarii, luă obiectul şi-i aruncă o privire scurtă. 

— Domnule detectiv, fără să mă hazardez prea mult, 
bănuiesc că este vorba despre un om. 

Chipul inexpresiv al lui Mac îl îndemnă pe Frazier să 
continue: 

— Hm. Perfect, nu sunt ichnolog, dar aş zice că este Homo 
sapiens... bărbat... o uşoară pronaţie... eversiune axială... 
Mediul amprentei a fost sol umed - văd o aglutinare marginală 
de pământ şi urme arboricole. Să fie vorba despre un sol de 
pădure cu un strat inferior colmatat? 

— Excelent, încuviinţă Mac. 

— Optzeci de kilograme, urmă Frazier, înălţimea în jur de un 
metru şi optzeci şi cinci. Îşi întoarse ochii spre Mac, ridică 
ochelarii pe frunte şi spuse: Domnule detectiv, ai probleme cu 
spinarea. Laba piciorului dumitale calcă pe interior şi apasă pe 
plexul lombar. Te sfătuiesc să consulţi un chiropractor pentru 
şedinţe de tratament. Aşadar, ai venit tocmai din Everett ca să-ţi 
pun un diagnostic de osteopatie? 

— Nu tocmai, replică Mac învelind în ziare mulajul piciorului 
său şi aşezându-l pe podea. Vreau să vă spun însă că sunt 
impresionat. Imi puteţi spune acum dacă şi acesta are probleme 
cu spinarea? 

Luă din cutie un al doilea obiect, mult mai mare şi înfăşurat 
de asemenea în ziare. Despachetă enormul mulaj din ghips şi 
privi cum ochii lui Frazier se dilată uşor, iar expresia chipului i 
se modifică instantaneu din plictis stăpânit în fascinaţie. li 
întinse obiectul greu. Mulajul acesta era gros de peste şapte 
centimetri, dar ca şi cel dinainte fusese turnat la nivelul sol al 
indentaţiei. 

Frazier îl privi îndeaproape câteva clipe. 

— Da, da, ăsta-i un băieţel mai mare, domnule detectiv. 

Aşeză mulajul pe biroul său ticsit de hârtii şi scotoci grăbit 
într-un sertar, de unde scoase o miniruletă. 

— Cinci sute douăzeci şi doi de milimetri... un băieţel mult 
mai mare... 

După ce mai efectuă câteva măsurători, ridică amprenta 


masivă de picior şi o examină iarăşi. 

— Un mulaj destul de profesionist realizat. Echipamente de 
poliţie? 

— Unul dintre oamenii mei. 

— Complimente, zise Frazier şi luă o lupă. Competent 
stabilizat... Hm, a prins chiar şi nişte creste dermice şi pori 
sudoripari. Impresionant! Fără să-şi desprindă ochii de la 
obiect, se interesă: De unde aţi prelevat-o? 

— Din pădure. 

Profesorul zâmbi caustic. 

— Informaţii strict secrete ce nu pot fi divulgate de poliţie? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi ai avut inspiraţia de a efectua şi mulajul unui picior 
cunoscut, pentru comparaţie. 

— Exact. Aşadar, ce este? 

— Spune-mi dumneata. Eşti detectiv de poliţie, nu? 

— Domnule profesor, haideţi să n-o mai  lungim. 
Dumneavoastră sunteţi expertul. Despre ce este vorba? 

Frazier era cu garda ridicată, deoarece odată avusese 
probleme din pricina unui reporter, despre care se dovedise că 
era de la un ziar de scandal; articolul în care acesta îi 
răstălmăcise fără  şovăială spusele  cauzase  neplăceri 
stingheritoare. Dar după ce atinsese cu mâinile sale cel mai 
mare mulaj pe care-l văzuse, profesorul era sfâşiat între 
prudenţă şi sinceritate. El văzuse desenul amprentei de picior 
prelevate lângă lacul Pitt din Columbia Britanică, despre care se 
afirma că ar fi avut lungimea de şaizeci de centimetri, iar 
cândva examinase ambele mulaje Bossburg - un picior drept 
olog şi mulajul de patru sute treizeci şi şapte de milimetri al 
piciorului stâng -, însă acesta... acesta era magnific, nu numai 
ca detalii, ci şi ca dimensiuni. 

Şi era autentic! 

— Deci, ce credeţi, domnule profesor? Este un fals sau nu? 
repetă Mac, strecurând în glas un ton de frustrare. 

Frazier cedă. 

— Perfect - nu, nu este. Adică vreau să spun că nu este un 
fals. 

— După ce vă puteţi da seama? 

Profesorul indică porţiuni din mulaj şi începu un torent de 
detalii: 

— Aceşti pori  sudoripari... aceste creste...  spiralele 
dactiloscopice... structurile acestea anatomice... degetele de 


exemplu - dimensiunile lor şi relaţiile reciproce... amprenta 
călcâiului... raportul dintre lungime şi lăţime... punctul de 
articulare a astragalului... aş putea continua la nesfârşit, dar 
arată-mi omul care a plăsmuit amprenta aceasta şi-ţi voi spune 
că este un coleg extrem de talentat, fiindcă nimeni n-ar şti cum 
să recreeze structurile acestea dacă nu ar avea, minimum, 
pregătirea şi experienţa mea. Nu, domnule detectiv, mulajul 
acesta este al unui picior real al unui hominid neidentificat şi 
foarte, foarte mare. 

— Hominid? întrebă Mac, care întâlnise termenul în 
documentarea sa, dar dorea descrierea lui Frazier. 

— Da, hominid, repetă profesorul pe un ton condescendent 
de parcă s-ar fi adresat studenţilor din anul întâi. Om sau 
similar omului şi biped - aşadar care merge în poziţie verticală, 
fără a se sprijini în încheieturile degetelor de la mâini. 
Actualmente unicii membri cunoscuţi ai acestui club suntem noi, 
domnule detectiv. Noi, oamenii. 

Speranţa lui Mac că Frazier va decreta urma ca fiind un fals 
şi el va putea pleca fericit tocmai fusese spulberată. Inspiră 
adânc şi puse întrebarea de care se temea: 

— Bun, şi atunci ce anume a lăsat amprenta aceasta? Faceți- 
mi o descriere. Ce am aici? 

Profesorul continua să fie precaut. 

— Care parte din „neidentificat” n-ai înţeles, domnule 
detectiv Schneider? 

Mac îl respecta pe bărbat, dar ocolişurile acelea îl iritau. 

— Este Bigfoot - „Picior-mare”? 

Frazier traversă cabinetul şi închise uşa. 

— Realmente, detest termenul acesta. 

— Domnule profesor, au început să dispară persoane, eu am 
găsit urmele acestea în apropierea locurilor respective şi nu-mi 
pot explica motivul. Trebuie să elimin - sau să adaug - toate 


posibilităţile. 

— Prin urmare, superiorii dumitale încă nu ţi-au auzit... 
ipoteza? 

Mac surâse strâmb. 

— Ba da. 


— Interesant... îl privi Frazier cu atenţie. 

Detectivul se aplecă în faţă. 

— Speram să obţin susţinerea unui expert de clasă mondială. 

Frazier îi făcu semn să ia loc şi se strecură printre teancuri 
de cărţi spre propriul său scaun rotativ, a cărui piele era bine 


uzată pe alocuri. Se aşeză, găsi într-un sertar deschis o sticlă pe 
jumătate goală cu suc de portocale şi bău o gură. 

— În primul rând, rosti el, nu există experţi, aşa cum ai spus 
dumneata, în privinţa acestei „creaturi”. Deoarece de fapt nu s-a 
descoperit niciuna, mulţi speculează ce ar putea să fie. Puţini 
dintre noi au urmat instituţii de învăţământ superior în domenii 
asociate - majoritatea n-au asemenea pregătire. Iar în felul 
acesta ajung la al doilea punct. Deoarece sunt om de ştiinţă, 
statutul meu în comunitatea ştiinţifică, ergo existenţa mea, 
depinde de un singur lucru: credibilitatea mea. Iar credibilitatea 
rezultă din titlurile mele academice, din lucrările publicate şi 
din anii de cercetări exigente. Deşi am scris multe cărţi şi 
articole despre subiectul pe care-l discutăm, niciodată nu am 
rostit sau scris în mod oficial că aceste fiinţe există. Oficial am 
spus că s-ar putea să existe. 

Termină sucul şi aruncă sticla în coşul de gunoi care 
ameninţa să dea pe dinafară. 

— Dacă îmi consideri acţiunile drept excesiv de prudente, 
explică Frazier, atunci trebuie să ştii că pseudoziarişti lipsiţi de 
scrupule mi-au cauzat probleme foarte stânjenitoare printre 
colegi. Acum îţi vorbesc în mod deschis - ai putea spune „în mod 
neoficial” -, deoarece nu voi accepta să fiu nici citat, nici adus la 
sediul vostru pentru a-ţi susţine poziţia în faţa superiorilor 
dumitale. Dacă ai nevoie de aşa ceva, în Idaho există o persoană 
foarte competentă şi respectată, tot profesor ca şi mine, care s- 
ar putea să te ajute. Cât despre mine, ceea ce-ţi voi spune nu va 
ieşi dintre aceşti patru pereţi, iar dacă va ieşi voi nega totul cu 
hotărâre. Ceea ce-ţi voi spune va fi utilizat exclusiv ca ajutor în 
investigarea şi pentru propria dumitale edificare. Suntem 
înţeleşi? 

— Da. 

— Perfect. Aşadar, ce a lăsat această amprentă? Un hominid 
extrem de mare, necatalogat de ştiinţă. Este o rudă a noastră, 
însă nu este nici om şi nici nu face parte din familia Pongidae. 
Acestea sunt antropoidele mari, domnule detectiv. 

— Este veriga lipsă? întrebă Mac. 

— Termenul „verigă lipsă” este discreditat şi a fost mult 
vehiculat de profani. Nu există o „verigă lipsă”, per se. În cazul 
de faţă este cu totul altceva. In ciuda faptului că este biped ca şi 
noi, hominidul acesta a urmat o cu totul altă cale evolutivă, 
tangenţial cu rudele sale - adică cu noi - şi cu celelalte 
antropoide mari. 


— Prin urmare, spuneţi că ar fi... 

— Vărul nostru primar. Şi ca în cazul celorlalte antropoide 
mari, hominidul acesta posedă inteligenţă, care se apropie 
probabil destul de mult de a noastră, dar a fost binecuvântat cu 
caracteristicile mezomorfice avansate ale vărului nostru comun, 
maimuța. Asta înseamnă că este extrem de musculos şi cu o 
densitate care face ca, proporţional, să fie destul de greu pentru 
statura sa, comparativ cu noi, micii şi amărâţii Homo sapiens. 
Domnule detectiv, eşti familiarizat cu un episod petrecut cu 
nişte ani în urmă, în care doi cimpanzei masculi aproape că au 
rupt în bucăţi un om adult? 

Mac încuviinţă fără niciun cuvânt. 

— La momentul respectiv, urmă Frazier, presa a creditat un 
cimpanzeu obişnuit ca având de cinci ori puterea unui om 
obişnuit. Raportul acesta de forţe este perfect real. Cimpanzeii 
despre care vorbesc erau mari, dar cântăreau numai şaptezeci 
de kilograme, dar bărbatul a fost la fel de neajutorat ca o 
pisicuţă. Revenind acum la cazul nostru, el este omnivor... 

— Credeţi că-i mascul? îl întrerupse Mac. 

— Da, aprobă Frazier, cred că putem presupune asta, ţinând 
seama de dimensiuni şi de ceea ce pare a fi un comportament de 
prădător. Nu hibernează, nu are nicio formă cunoscută de 
vorbire sau comunicare - atrag atenţia asupra adjectivului 
cunoscută este mai mult sau mai puţin nocturn şi în general, 
spun asta cu rezerve, evită contactul cu oamenii. 

Detectivul rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Ca să rezum, dumneavoastră spuneţi că fiinţele acestea 
există? 

— Absolut. Dovezile fosile sunt suficiente pentru a confirma 
că un hominid imens, cunoscut ca Gigantopithecus, a existat 
realmente în istoria evolutivă recentă. De aceea întrebarea nu 
este dacă hominizii au existat, ci dacă mai există. Este perfect 
posibil ca un prădător atât de formidabil să fi putut supravieţui 
până în prezent. Unii dintre colegii mei susţin că ar fi fost un 
antropoid, deci o maimuţă, pe când alţii - printre care mă 
număr şi eu - spun că a fost un hominid real, un biped complet, 
la fel ca noi. 

— Prin urmare spuneţi că acest Gigantopithecus, gândi Mac 
cu glas tare, ar fi probabil Bigfoot? 

— Din punct de vedere antropologic, asemănarea este 
perfectă. In privinţa lui Gigantopithecus, toate dovezile pentru 
contemporaneitatea lor sunt prea convingătoare pentru a fi 


ignorate. Eu cred că trăiesc în colonii, în locuri foarte izolate de 
pe planetă. Uneori dăm întâmplător peste ei sau peste urmele 
lor. Însă ştiinţa este cel mai faimos Toma Necredinciosul, 
domnule detectiv. Noi trebuie să ne atingem rănile cu mâna 
înainte de a putea spune că există cu adevărat. 

Un surâs poznaş traversă chipul lui Frazier. 

— Şi pentru că sunt foarte sincer, îngăduie-mi să-ţi spun că 
există date convingătoare, oricât de puţine ar fi ele, care 
sugerează că aceşti hominizi deţin o formă de recepţie 
amplificată a emanaţiilor electromagnetice ale altor fiinţe, 
inclusiv ale oamenilor. Aceasta poate explica motivul pentru 
care sunt atât de intangibili. 

— Vreţi să spuneţi că sunt înzestrați cu puteri psihice? se 
încruntă Mac. 

Acum intrăm în lumea poveştilor absurde. 

— Prefer denumirea „percepţie extrasenzorială”, dar nu uita 
că am spus poate, răspunse profesorul descifrându-i expresia. 
Domnule detectiv, toţi oamenii deţin, într-o măsură mai mult sau 
mai puţin dezvoltată, capacitatea de a-i „citi” pe alţii, atât doar 
că nu ştim care este mecanismul ei de funcţionare. Ai avut parte 
de momente în care dumneata şi altă persoană aţi rostit acelaşi 
cuvânt sau aţi exprimat acelaşi gând şi v-aţi dat seama că 
transcende coincidenţa? Noi nu înţelegem pe deplin mecanica 
fenomenului, totuşi ESP, „percepţia extrasenzorială”, este în 
general acceptată ca fiind o realitate. Este posibil ca aceşti 
hominizi s-o fi dezvoltat în decursul timpului, ca pe orice alt 
simţ, obţinând astfel un avantaj în găsirea hranei. Asemenea 
abilităţi aparent bizare sunt frecvente în regnul animal. Rechinii 
au receptori în maxilarul inferior cu care pot percepe emanaţiile 
electrice ale prăzii camuflate în nisipul de pe fundul oceanului. 
Desigur, ţinând seama de mărimea acestui hominid, el ar 
necesita cantităţi însemnate de hrană, atât de natură vegetală, 
cât şi animală. Te întrebi poate dacă ipoteza este neştiinţifică? 
Faptul că există informaţii concrete care susţin preştiinţa la 
animale şi la oameni deschide uşa spre posibilitatea ei. Cum ştie 
un câine că stăpânul lui se află în pericol la o mie de kilometri 
depărtare? Deşi inexplicabile pentru ştiinţa cunoscută, 
asemenea istorii sunt consemnate. Cât despre „suspectul” 
dumitale, este în mod clar mascul, înalt de trei metri, trei metri 
şi ceva, cu greutatea aproximativă de cinci-şase sute de 
kilograme. Asta ar însemna de opt-nouă ori mai mare decât 
cimpanzeii ucigaşi. O idee realmente înfricoşătoare dacă natura 


lui este neprietenoasă. 

— De ce este atât de greu? întrebă Mac. Dacă este numai cu 
un metru, un metru şi jumătate mai înalt decât un om, de ce 
este de cinci-şase ori mai greu? 

— Pentru că-i mai mare în trei dimensiuni - nu în două, 
explică Frazier. Masa lui creşte în progresie cubică. Un copil 
înalt de un metru poate cântări optsprezece kilograme, iar un 
ultra mezomorf ca un culturist, înalt de un metru şi optzeci, 
poate să aibă o masă de cinci-şase ori mai mare. 

— Bun, am înţeles. 

Frazier arătă mulajul mai mare. 

— Observi lungimea degetelor? 

Mac încuviinţă. 

— Sunt tipice pentru ceea ce am văzut la asemenea mulaje. 
Indică o creatură capabilă să prindă solul cu degetele de la 
picioare şi să escaladeze pante foarte abrupte. Este o adaptare 
pe care o fiinţă de asemenea mărime trebuie neapărat s-o 
deţină, ţinând seama de locul în care trăieşte şi de nevoile sale. 

Profesorul urmări cu degetul arcul labei mulajului uriaş. 

— Mi se pare de-a dreptul fascinantă scobitura aceasta. N-am 
văzut niciodată o structură atât de pronunţată. 

— Şi  ce-nseamnă? privi Mac cu atenţie respectiva 
caracteristică anatomică. 

— Ar putea să însemne că individul acesta reprezintă o nouă 
dezvoltare a continuumului evolutiv, iar bolta plantară ar fi o 
îmbunătăţire faţă de anterioarele... ă-ă-ă... modele. În mod cert, 
scobitura pronunţată ar duce la o creatură mai mobilă şi mai 
sprintenă decât rudele ei lipsite de aşa ceva. Dacă este 
adevărat, atunci reprezintă cu siguranţă un avans extraordinar. 

Frazier indică rafturile cu cărţi. 

— Domnule detectiv, aceasta este problema mea. De ani de 
zile, lucrările mele au speculat asupra amicului nostru de aici, 
dar, până nu-mi aduci unul, nu pot să le declar în mod categoric 
colegilor mei că el şi rasa lui ar fi altceva decât folclorul tuturor 
triburilor de indieni din America de Nord, sau fantezia multelor 
mii de oameni care au văzut, auzit şi adunat dovezi de felul celei 
pe care o ai dumneata. Până atunci sunt echivalentul unor 
extratereştri. 

— Domnule profesor, este vorba acum despre dispariţii de 
oameni. Dacă aceşti hominizi sunt responsabili, am nevoie de 
ajutorul dumneavoastră. Ar putea fi vorba despre 
Gigantopithecus? 


— Nu ştiu. 

— Se ştie despre ei că ar răpi oameni? 

— Ocazional. 

— Că-i ucid? 

— Ocazional. 

— Şi de ce ar face-o? 

— Domnule detectiv, acesta nu-i serialul TV Uriașul Harry. 
Avem de-a face cu o creatură care pare mai degrabă om decât 
maimuţă. Între ADN-ul uman şi cel al cimpanzeilor, diferenţa nu 
este de nici două procente. În cazul gorilelor, este doar cu niţel 
mai mare. S-ar putea ca acest hominid să fie chiar mai apropiat 
de noi decât cimpanzeii. Ca şi noi, are dorinţe, nevoi, 
sentimente. Este supus anomaliilor comportamentale, la fel cum 
sunt oamenii, cimpanzeii şi gorilele. Este în acelaşi timp şiret şi 
spectaculos de puternic, netemându-se probabil de noi, tot aşa 
cum un rugbist masiv nu s-ar teme de un sugar. Poate să 
considere că-i încălcăm teritoriul şi să fie decis să-l apere, să nu 
mai cedeze înaintea progresului oamenilor. Poate să fie pur şi 
simplu iritabil. Sau poate că ai de-a face cu un prădător 
periculos, motivat de propriile sale mobiluri. 

Profesorul Frazier se ridică în picioare, anunțând că 
întrevederea luase sfârşit. 

— Şi, desigur, toate aceste dispariţii pot fi coincidenţe care 
să nu aibă nicio legătură cu... prietenul dumitale de aici. Nu am 
nici cea mai vagă idee. 

Ocoli biroul şi întinse mâna. 

— O să te rog totuşi să mă anunţi când vei face vreo arestare. 
Aş avea multe întrebări pentru el. 


Capitolul 29 


Redacţia Canalului 7 zumzăia cu obişnuitul vacarm de peste 
zi, în timp ce prezentatorii ştirilor amiezii se pregăteau să 
prezinte aglomeraţiile din mallurile locale a doua zi după Ziua 
Recunoştinţei. Kris trebuia să se ocupe de un mail din nordul 
oraşului Seattle şi nu fusese deloc încântată, fiindcă încerca să 
definitiveze un reportaj care să reia cazul avocaţilor dispăruţi. 
Îşi dorea ceva provocator, o conexiune între cei doi şi pădurar, 
dar nu reuşea să găsească nimic concret. Stătea la biroul ei şi 
examina ceea ce obținuse până atunci, aşteptând să i se strângă 
echipa de filmare, când un redactor de ştiri trecu pe lângă ea. 

— Bună, Kris, rosti el. Ce-i cu ciclistul dispărut? Se pare c-ai 
fi pe urmele unui ucigaş în serie. 

Kris sări de pe scaun. 

— Care ciclist? 

Bărbatul se retrase un pas, surprins de intensitatea reacției 
ei. 

— Ă-ă-ă... crezusem că ştiai. leri-seară un mountain biker din 
Monroe a dispărut aproximativ în aceeaşi zonă ca avocaţii şi 
pădurarul. Crezusem că ai şi pornit într-acolo, încheie el şi se 
îndepărtă. 

Kris era încântată că mai dispăruse cineva, însă furioasă că 
lăsase o asemenea informaţie importantă să-i treacă pe lângă 
plasă. Simţea un uşor sentiment de panică la gândul că-şi 
pierdea avantajul. Trebuie să n-o mai frec atâta şi să fac din ăsta 
subiectul meu. Apoi panica lăsă locul furiei faţă de felul în care- 
şi irosise seara cu un banal accident auto în care muriseră 
numai două persoane, în vreme ce adevăratul caz de senzaţie - 
cu atâtea persoane dispărute - era aflat de tot mai multă lume. 
În acelaşi timp ratase şi ocazia de a face sex, ceea ce îi sporea 
enervarea. 

Mountain bikerul dispărut fu comutatorul care-i aprinse 
beculeţul. Femeia ştia că momentul pentru a acţiona era acum 
sau niciodată. Ridică receptorul telefonului şi tastă un număr 
interior din trei cifre. Fără nicio altă introducere, atacă imediat: 

— Rick, strânge-ţi echipa - plecăm la Monroe. 

La celălalt capăt al firului, Rick Kititani suspină. 

— Kris, trebuie să faci un reportaj la mallul din Alderwood, 
iar eu plec la White Center. Găseşte-ţi altă echipă. 


Kris se săturase de atitudinea lui. Era un simplu cameraman, 
în timp ce ea era reporteră. 

— Mă cac pe el de White Center, rosti ea, ştiind că subiectul 
respectiv era simpla inaugurare a unei şcoli profesionale. 
Mergem la Eastside. Plecăm în douăzeci de minute. 

— Nu, Kris. Nici vorbă. 

Kris întrerupse pur şi simplu convorbirea şi formă alt număr. 
Cineva răspunse şi femeia privi în jur ca să se asigure că nimeni 
nu trăgea cu urechea. 

— Poţi să vorbeşti? şopti ea. Am o problemă. 

Peste douăzeci de minute părăsea redacţia, îndreptându-se 
către Monroe. Echipa ei de filmare era condusă de furiosul Rick 
Kititani. 


Când ajunse la slujbă în vinerea aceea, Ty căpătă o 
muştruluială zdravănă pentru absenţa nemotivată şi ancheta 
neoficială. In timp ce şefii lui îi citau pe rând din regulamentul 
de ordine interioară, Ty îşi muşcă buza şi-i ignoră. Auzi doar 
fragmente şi  crâmpeie de „diminuarea randamentului 
profesional”, „depăşirea inacceptabilă a autorităţii proprii” şi 
„investigaţii care au abuzat de uniformă şi asocierea cu o 
agenţie guvernamentală”, dar nu le băgă în seamă. 

După admonestări, se furişă în garaj, sui în cabina unui 
camion şi gândi intens. După ce-şi promisese că va fi numai o 
chestiune de timp până ce va părăsi Serviciul Forestier, cobori 
din camion şi reveni pentru a-şi primi însărcinările zilei. Putea 
să reziste îndeajuns pentru a-şi plănui mutarea următoare, dar îl 
obseda un gând de care se temea mai mult decât îngrijorarea 
sau reacţia lui Ronnie. Dacă asta nu-i ceea ce cred eu? Ce fac 
după aceea? 


Mac abia se aşezase la birou, când fu chemat de şeriful- 
adjunct Tom Rice. Când intră în biroul acestuia, fu surprins să-i 
găsească acolo pe Carillo şi pe şeriful Rick Barkley. Cei trei 
bărbaţi stăteau în picioare şi Carillo părea agitat. 

— Care-i treaba? întrebă Mac. 

Barkley îndreptă un deget spre Carillo. 

— Partenerul tău a fost azi la ştirile amiezii. 

Rice interveni imediat, iritat: 

— Pe Canalul 7 s-a spus că anchetăm patru crime! Ce dracu' 
se-ntâmplă aici? 

— Patru crime? repetă Mac derutat. Cine a zis asta? 


— Paraşuta aia blondă, mormăi Carillo posac. 

Înainte ca Mac să fi putut răspunde, Rice comentă din nou: 

— Ne acuză că nu ne facem treaba. Mie nu-mi place chestia 
asta, iar oamenilor obişnuiţi nu le place chiar deloc. 

Toţi ochii se îndreptară către şerif. 

— Când un reporter transmite în direct că abia ne târâm şi 
insinuează că ceea ce noi numim dispariţii sunt de fapt patru 
crime confirmate, iar noi ascundem asta publicului... 

Mac scutură din cap. 

— De unde-au... 

Şeriful continuă: 

— ... atunci am o problemă. lar acum problema mea e 
problema voastră. Vreau să v-ocupaţi de asta. Examinaţi toate 
pistele şi răscoliţi sub toate pietrele. Vreau să-l găsiţi pe 
găozarul care pune urmele astea acolo şi să-l strângeţi de coaie. 
Dacă are vreo legătură cu asta, luaţi-l la-ntrebări şi aflaţi despre 
ce-i vorba. Faceţi ce trebuie făcut, fiindcă n-am chef ca FBl-ul 
sau alte agenţii să-şi bage nasurile-n curu' meu pentru că noi nu 
ne putem îngriji de-ograda noastră! 

Barkley îşi fixă privirea intensă asupra lui Carillo. 

— Şi s-a terminat cu interviurile. Ce dracu-a fost în mintea ta, 
Carillo? 

Detectivul plecă ochii. 

— Scuze, şefu'... 

Cei trei bărbaţi ieşiră din biroul şerifului şi Rice se întoarse 
spre detectivi. 

— Strângeţi tot ce-aveţi şi veniţi la mine. Să punem lucrurile 
cap la cap. 

Când se îndepărtă, Mac îl privi pe Carillo. 

— Ce naiba s-a-ntâmplat? 

Ochii celuilalt fulgerau de mânie. 

— Reportera aia mi-a tras-o. 

— Care-i treaba? se încruntă Mac. Ziceai că te duci să 
vorbeşti cu soţia pădurarului. 

— M-am dus şi dup-aia am fost la prietena ciclistului. Atunci 
a apărut nenorocita aia. A-ncercat să lase impresia că noi am fi 
acoperit ceva. S-a purtat foarte prietenos la-nceput şi dup-aia, 
imediat ce-a sosit cameramanul, m-a făcut să par un idiot 
absolut. 

Mac tresări, deşi ştia că afirmaţiile lui Kris probabil nu 
contau, fiindcă dacă profesorul Frazier avusese dreptate, atunci 
ea nu cunoştea jumătatea importantă a poveştii. Dar nici Carillo 


n-o ştia. Dar el trebuia deocamdată să păstreze tăcerea în 
privinţa aceea. Pur şi simplu nu ştia când avea să vină momentul 
să vorbească. Se temea că dacă începea să dezvăluie cele aflate 
de la Frazier, lui Carillo sau oricărei alte persoane din 
departament care era dispusă să-l asculte, cazul avea să-i fie 
retras instantaneu şi probabil avea să fie trecut pe bară, în 
aşteptarea unei examinări psihice. Poate că de fapt nici el însuşi 
nu era foarte convins. 

— Nenică, m-a făcut de comandă, mârâi Carillo. Crezusem că 
eram pe felie, punea întrebări normale, după care a pomenit de 
avocaţi, a zis că am abandonat prea repede căutarea, şi brusc a 
băgat nasuleala cu mountain bikerul. Ce dracu’, omu’ n-a 
dispărut nici de douăsprezece ore şi noi suntem responsabili! Ce 
idioată! 

Mac porni şi Carillo îl urmă, întrebându-l: 

— Ia zi - măcar tu ai avut mai multă baftă cu pista aia? 

— Nu tocmai. Nu încă. 

Carillo intră în toaletă şi Mac reveni la biroul său. Ridică 
receptorul telefonului şi bâjbâi prin agendă după cartea de 
vizită a lui Kris. Telefonul ei mobil intră pe căsuţa vocală, aşa că 
încercă la redacţie, dar era plecată pe teren. li apelă pagerul, 
apoi o sună acasă. Mesajul pe care-l lăsă peste tot era scurt: 
Telefonează-i imediat lui Mac Schneider. 


Capitolul 30 


Ty plecă mai devreme de la serviciu, plângându-se de o 
migrenă cauzată de stres. Deoarece nimeni nu voia să-i spună 
unde dispăruse Joe Wylie, el izbutise să pătrundă în serverul 
companiei Weyerhaeuser şi găsise raportul incidentului. Nu 
fusese însă foarte informativ, deoarece nu se menţionau 
dimensiunile distrugerilor, dar Ty descoperise mesajul e-mail al 
unui şef care cerea uneia dintre diviziile lor „strângerea cât mai 
rapidă a materialului lemnos afectat” şi atribuirea oficială a 
etichetei „distrus de vânt”. Fusese îndeajuns pentru a stârni 
curiozitatea bărbatului. Era fie un soi de acoperire, fie 
realmente indolenţă. Oricât de mult ar fi dorit să creadă în 
prima explicaţie, o bănuia pe a doua. 

Plecă cu camioneta spre est, pe munte. După patruzeci şi 
cinci de minute trecuse de facilitatea de echipamente forestiere 
Weyerhaeuser şi intră pe drumul de acces numărul 4, aceeaşi 
rută pe care Joe Wylie o urmase în dimineaţa aceea fatală, cu o 
săptămână în urmă. După zece minute, drumul cotea şi devenea 
rectiliniu, iar terenul plat, exact aşa cum fusese descris în 
raport. Ty se aşteptase să fie nevoit să fie cu ochii în patru după 
câţiva copaci rupţi, dar rămase stupefiat. Patru pădurari, care 
lucrau de zor cu drujbe, retezaseră la nivelul solului aproape 
jumătate din copacii rupti, însă rămăseseră destui pentru ca 
bărbatul să holbeze ochii nevenindu-i să creadă. 

Aceasta era dovada pe care o aşteptase, pentru care se 
rugase. Lacrimi îi năpădiră ochii. Nu sunt nebun. Creatura asta 
a fost aici, iar nefericitul pădurar i-a ieşit în cale şi a plătit cu 
viața. Opri maşina şi scoase din buzunar videocamera digitală 
Sony. 

Kris primi mesajele lui Mac, dar le ignoră pe toate. Ea avea 
alte probleme. În timp ce se întorcea de la neaşteptata întâlnire 
cu Carillo, îi telefonase directorul departamentului ştiri care 
zbierase la ea pentru că sugerase că nişte dispariţii de persoane 
se transformaseră în mod brusc într-o investigaţie criminală. 
Ţipase de asemenea că acuzase poliţia locală de tăinuirea 
pericolului unui ucigaş în serie. Deşi o ameninţase că-i va 
retrage cazul sau poate chiar o va concedia, el o ignoră pur şi 
simplu când reportera ajunse la redacţie, iar asta îi spuse lui 
Kris că îngerul ei protector îşi pusese în valoare farmecele. 


Deoarece ea formulase teoria ucigaşului în serie, nimeni din 
Seattle nu avea subiectul şi Kris presupuse că managementul va 
aştepta măcar până a doua zi pentru a-i verifica ratingul. Dacă 
era mare, probabil că avea să scape de griji. Kris era convinsă 
că directorul departamentului ştiri fusese chemat de managerul 
general al postului, care-i spusese probabil: „Dacă vrei să-i freci 
ridichea, dă-i drumul, dar după aceea las-o-n pace, fiindcă-i 
valoroasă pentru noi.“ Managerul general Lyle Benson era un 
tip trecut prin multe, care venise de la sediul companiei din 
Provo, statul Utah. Contabil nemilos, pe Benson nu-l interesa 
câtuşi de puţin dacă ştirile erau sau nu corecte. Lui îi păsa doar 
de ratinguri, iar Kris i le oferea. 

Reportera se gândi pentru o secundă la cei care dispăruseră. 
Tot ce-mi trebuie acum este s-apară unul dintre ei şi să-mi fută 
cariera. De Mac avea să se ocupe mai târziu. Talentul ei pentru 
descoperiri făcuse să dea peste partenerul detectivului în 
apartamentul lui Skip Caldwell. După ce aflase de dispariţia 
ciclistului, Kris se grăbise să-i interogheze prietena şi-l găsise 
acolo pe Carillo. Considerând că al patrulea dispărut era un 
semn din ceruri, ea jucase cartea cea mai îndrăzneață de până 
atunci, amintind de posibilitatea unor crime şi acuzând 
Departamentul Şerifului că se temea să anunţe adevărul. 

Poziţia oficială a departamentului era că fuseseră cazuri de 
dispariţie. Cu toate că nu apăruse nicio dovadă a vreunei crime, 
Kris deţinea suficiente informaţii interne ca să creadă că situaţia 
era complicată. Totuşi ca un reporter necunoscut să modifice pe 
neaşteptate cursul întregii anchete şi să strige cuvântul CRIMĂ 
zbârlea multe pene, nu numai în instituţiile de apărare a legii, ci 
şi în posturile de televiziune de pe Puget Sound. 

Când luase decizia de a-l încolţi agresiv pe Carillo, fără vreo 
dovadă care să-i susţină acuzaţiile, atacul la foc automat al lui 
Kris lăsase iluzia concretului şi  amplificase impactul 
comportamentului defensiv al detectivului, negările lui pripite şi 
retragerea rapidă din faţa videocamerei lui Rick Kititani. Era un 
răspuns suficient, ca să nu mai amintească de imaginile 
excelente. Retrăind clipele acelea, Kris simţi o fierbinţeală 
plăcută între picioare. Asta o inspiră să conchidă că putea fi un 
moment bun pentru o situaţie din care să aibă toţi de câştigat, 
un interludiu scurt care să-i satisfacă necesităţile şi în acelaşi 
timp să achite o favoare recentă. Se asigură că niciun angajat 
nu se afla în raza ei auditivă, îşi luă mobilul şi sună. 

— Ce faci? şopti ea. Ştiu că eşti ocupat, însă cât de ocupat? 


Sunt foarte, foarte excitată! Nu ştiu, cincisprezece minute? 
Zece? Da, pot. 


Răsfoind ziarele în camera de hotel, Ben ştia că el căuta 
ceva, dar nu era sigur ce anume: era un caz clasic din categoria 
„O să-l recunosc când o să-l văd“. Se simţea incredibil de 
frustrat să stea într-o cameră de hotel din Bellevue, statul 
Washington, şi să privească la întâmplare prin toate gazetele 
regionale pe care le putuse găsi. Televizorul bubuia în fundal, 
iar el dădea pagină după pagină, publicaţie după publicaţie. Se 
uită la foile tipărite risipite pe pat şi se gândi că odaia părea 
sălaşul unui vagabond. Ţârâitul telefonului însemnă o distragere 
binecuvântată şi se grăbi să răspundă. 

— Da? 

— Ben? (Era Jay Fine, agentul lui.) Eşti bine? 

— Da, sunt bine, mulţumesc. 

— Uite care-i treaba, nu vreau să-ţi agravez problemele, însă 
producţia nu-ţi mai poate reprograma multă vreme scenele. Ai 
idee când o să te-ntorci? 

— Nu, îmi pare rău, spuse Ben oferindu-i în mod deliberat cât 
mai puţine informaţii cu putinţă. Ştia că agenţii erau indivizi 
foarte convingători şi nu dorea să-i pună lui Jay la îndemână 
muniții pe care le-ar fi putut folosi împotriva lui. Oricum, îţi 
mulţumesc pentru telefon. 

— Ben, rosti Jay şi cobori tonul vocii ca să-i confere gravitate, 
vreau să te menţin în filmul ăsta. Făcu o pauză, apoi continuă: 
Ştiu că-i posibil să ai nevoie de bani. 

Indianul surâse în barbă. Exact aşa cum bănuise, câteva 
informaţii, câteva muniții. 

— Mulţumesc, Jay. Ştiu că ţii la mine. 

Mai flecăriră câteva minute, apoi închiseră. Ben îşi şterse din 
minte comentariile agentului şi se gândi la Doris. În ciuda 
glasului fatalist din aeroport care-i spusese că nu se va mai 
întoarce, Ben era preocupat de viitor. Cum avea să-i afecteze pe 
el şi pe Doris decizia lui de a părăsi filmul? 

În timp ce cântărea gândurile acelea, crainica TV începu să 
prezinte un reportaj „umoristic” intitulat „Duelul tabloidelor”. 
Se părea că, recent, unui localnic îi fusese avariat jeepul şi un 
tabloid naţional dădea vina pe extratereştri, în timp ce altul îl 
suspecta pe Bigfoot. Ben ciuli urechile. Inhăţă telecomanda şi 
mări volumul sonorului. Reportajul fu extrem de scurt, dar îi 
amintise de titlul unui raport al poliţiei pe care-l zărise într-un 


ziar. Începu să scormonească în maldărul de pe pat. 


Nereuşind s-o contacteze pe Kris, Mac înţelese că femeia îl 
evita dintr-un motiv anume şi se mustră că, dacă ar fi avut cât 
de cât minte, ar fi ocolit-o. Era periculoasă şi în acelaşi timp 
nesăbuită. Denumind evenimentele acelea o serie de crime, se 
băgase singură în rahat. Mac surâse în barbă, gândindu-se că, 
ca o ironie a sorții, reportera avea probabil dreptate, însă nu 
avea să ştie niciodată adevăratul motiv. 


La ora 21, pe Web apăru un site nou care conţinea câteva 
fotografii, câteva rânduri de text şi sugera o presupusă 
conspirație ce implica firma Weyerhaeuser şi „foarte posibil 
instituţiile de apărare a legii din statul Washington”. Ty ştia că 
prima afirmaţie era probabil exagerată, iar ideea că poliţia ar fi 
acoperit ceva - sau măcar că ar fi ştiut ceva - era cu adevărat 
improbabilă. 

Fusese însă încurajat de ştirile de la ora 18, când o reporteră 
de la Canalul 7 împinsese la vale bulgărele de zăpadă, spunând 
că poliția  muşamaliza realitatea crimelor, numindu-le 
„dispariţii”. Nimic nu se vinde mai bine ca o conspirație. Ty îşi 
explică atacul asupra poliţiei şi asupra unei gigantice corporaţii 
multinaționale ca fiind un rău necesar. Site-ul acuza energic 
ambele organizaţii de disimularea de informaţii privind recenta 
răpire a unui angajat al Weyerhaeuser de către un „hominid 
non-uman necunoscut”. Unicul lui ţel era de a agita apele şi dea 
căpăta unele răspunsuri. 

Ştia că dovezile lui erau nesemnificative: trei fotografii cu un 
drum de pământ şi nişte copaci rupti, potrivit site-ului, „de către 
hominidul care îşi marcase teritoriul”. Site-ul continua, 
speculând că nefericitul pădurar dăduse întâmplător peste 
creatură şi „fusese răpit şi probabil ucis”. Se ridica întrebarea 
de ce începuse tăierea copacilor şi de ce poliţia nu întreprinsese 
nici cel mai mărunt efort în investigarea actului de vandalism. În 
mod clar, se afirma, copacii reprezentau dovezi-cheie. Site-ul 
solicita informaţii şi oferea o recompensă de zece mii de dolari 
oricăror persoane care ar fi putut ajuta la aflarea identităţii şi a 
locului unde se găsea făptaşul. Pentru a uşura vizibilitatea site- 
ului său, Ty îl alimentă cu cuvinte-cheie pentru motoarele de 
căutare pe Internet, ca Bigfoot, Sasquatch, dispariţii 
inexplicabile şi muşamalizare, printre multe altele. 

Era mândru de site-ul lui, pentru a cărui realizare avusese 


nevoie de numai două ore. Îşi părăsi calculatorul şi merse în 
living, ca să se uite la un film împreună cu copiii. Greta li se 
alătură, instalându-se pe canapeaua uriaşă lângă Chris. Îşi trecu 
braţul în jurul băiatului şi degetele ei atinseră umărul lui Ty. Il 
privi, uşor stânjenită. Bărbatul ştia că era îndrăgostită de el 
aidoma unei şcolăriţe de profesor şi după cincisprezece minute 
se ridică, gândindu-se că n-avea nevoie ca Ronnie să iasă din 
cabinetul ei şi să-l găsească practic îmbrăţişat cu bona. Reveni 
la calculator, ca să-şi verifice site-ul. După un timp atât de scurt 
de existenţă, înregistrase deja o sută treizeci şi şase de vizite. 
Deşi nu primise niciun mesaj e-mail, simţea că site-ul avea 
destul succes. Zvonul avea să se răspândească. Pentru o 
fracțiune de secundă, speră că bărbaţii nu doar că dispăruseră, 
ci fuseseră şi omorâţi, şi încă în felul descris de el. Simţi imediat 
după aceea un fior de vinovăţie. In clipa aceea, mintea lui 
etalase miza: ei sau eu. Dacă dispăruţii erau vii, atunci el avea 
să fie mort în scurt timp, fiindcă n-ar fi fost decât o alarmă falsă 
şi Ty avea să reînceapă să-şi plănuiască sfârşitul. 

Reflectă apoi la alt lucru pe care-l învățase din anterioarele 
sale experienţe în asemenea chestiuni: dacă deschizi gura, 
asigură-te că eşti pe ultimul rând. Nu-şi menţionase numele pe 
site, dar în cazul în care căpăta destulă atenţie pozitivă, s-ar fi 
putut să-l amintească în cele din urmă. La urma urmelor, gândi 
el cu amărăciune, era un domeniu în care avea o oarecare 
faimă. 


În puţinele zile cât locuise cu familia Greenwood, Greta 
percepuse încordarea din casă şi era curioasă în privinţa celor 
doi soţi care o angajaseră şi a secretelor pe care păreau că le 
ascund. 

Chris comută televizorul de pe recepţia antenei satelit şi-şi 
puse un film pe DVD. Sări direct la partea care-i plăcea, spre 
sfârşit. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

Chris îşi desprinse ochii de la ecran şi o privi. 

— Fiara de la 20 000 de stânjeni, răspunse el. I-un film vechi, 
dar marfă. Tatei îi place rău de tot. 

Greta îl recunoscu ca fiind un film la care băiatul se uita 
frecvent. 

— De cât timp lucrează tatăl tău la Serviciul Forestier? 

— De când l-a văzut pe Bigfoot, răspunse Chris nepăsător şi 
reveni către ecran tocmai când monstrul din cauciuc demola o 


machetă a Coney Island. 

Tânăra se încruntă mirată. 

— Bigfoot? Ce-i asta? 

Chris o privi neîncrezător. 

— Nu ştii ce este? N-ai văzut Uriașul Harry? 

Ea scutură din cap şi Chris îi făcu o concesie, pentru că era 
străină. 

— Bigfoot este fiinţa aia care trăieşte-n păduri. E mare şi 
seamănă c-o gorilă. Se uită din nou la televizor. Cel puţin aşa 
zice lumea. 

Tonul trist şi stins al ultimelor cuvinte o anunţă pe Greta că 
implicaţiile acestei istorii pentru familia Greenwood erau 
importante. 

— El a văzut fiinţa asta? Serios? întrebă ea. 

Băiatul se mulţumi să ridice din umeri. 

— De ce n-a spus nimănui? se miră Greta. 

Chris răspunse cu o întârziere de câteva clipe. 

— A spus. 

— Şi? 

— Nu-l crede nimeni. Numai nebunii. 

Greta înţelese care era esenţa problemei. 

— Mama ta... ea îl crede, nu? 

Chris rămase cu ochii la televizor şi tânăra încercă altă 
abordare. 

— Tu îl crezi? 

Chipul băiatului se încordă, dar privirea lui nu părăsi 
ecranul. 

— Tata nu minte. 

Greta primise răspunsuri la câteva dintre întrebările ei. Era 
uluită că nişte oameni atât de bogaţi puteau lăsa răceala să se 
infiltreze între ei din cauza unui fleac aşa cum era un legendar 
căpcăun din pădure. Se gândi că explicaţia trebuia să fie mai 
complexă. Bigfoot? Ce nume caraghios. Parc-ar fi un personaj 
din desenele animate. Era surprinsă că pragmaticii americani 
aveau asemenea legende. 


Capitolul 31 


J.D. Watts şi Errol Rayburn se cunoscuseră în penitenciarul 
statal din Monroe. Amândoi aveau douăzeci şi nouă de ani, J.D. 
executa trei ani pentru tâlhărie, iar Errol cinci ani pentru trafic 
de droguri. Amândoi fuseseră eliberaţi condiţionat în interval de 
două săptămâni şi legătura care se formase în spatele gratiilor 
se păstrase şi în afara închisorii. Deşi condiţiile de eliberare 
interziceau asocierea cu foşti puşcăriaşi, ei închiriaseră 
împreună o casă dărăpănată lângă Duvall, proprietatea fostei 
soţii a lui J.D. Acolo demaraseră o afacere respectabilă în 
domeniul vânzărilor discrete de substanţe farmaceutice. 
Cristalele de cocaină şi marijuana aduceau profit constant, dar 
„sticla de casă“, pe numele ei ştiinţific metamfetamină, era baza 
vânzărilor angro. 

Când un jeg pe nume Leon Newburg le furase cinci sute de 
dolari, cei doi fuseseră pe bună dreptate nemulţumiţi. Newburg 
era un motociclist pe care J.D. şi Errol îl făcuseră distribuitor şi 
într-o zi îi anunţase că fusese jefuit de cincizeci de grame de 
marijuana. După ce un partener în afacerea cu droguri le 
spusese că Newburg se lăudase că-i trăsese pe sfoară şi 
vânduse el singur marijuana, J.D. şi Errol înghiţiseră cu greu 
vestea. In aceeaşi seară merseseră la Newburg acasă şi, cu furia 
amplificată de metadonă, îl bătuseră de se căcase pe el. 

Când Newburg îşi recunoscuse în cele din urmă fapta, J.D. 
Watts îşi ieşise complet din pepeni şi întinsese mâna după cel 
mai apropiat instrument cu care să-i dea o lecţie. Din nefericire 
pentru Newburg, fusese un baston de baseball din aluminiu, 
greu de aproape un kilogram. După ce J.D. aplicase câteva 
lovituri judicioase în căpăţâna lui Newburg, Errol Rayburn îşi 
lăsase berea din mână şi-i oprise atacul, anunțând surprins: 

— Să-mi bag pula, J.D., l-ai omorât. 

Vestea respectivă era deosebit de alarmantă, întrucât implica 
o revenire în închisoare, de data aceasta pentru o durată 
considerabilă, aşa că ei deciseseră să ascundă fapta, îşi 
încărcaseră fostul angajat în portbagajul Buickului Skylark al lui 
Errol şi porniseră spre poalele muntelui ca să găsească un ultim 
şi foarte îndepărtat loc de odihnă pentru răposatul domn Leon 
Newburg. 


Kris ştia că o aştepta o confruntare cu directorul 
departamentului ştiri. Avea totuşi de partea ei convingerea că 
oamenii se dădeau în vânt după ucigaşii în serie şi, până la ora 
23, reportajul ei deschidea grupajul de ştiri. De la amiază, când 
prezentase prima dată ipoteza unui lanţ de crime, Kris adăugase 
imagini cu Karen Roberts furioasă, alături de şeriful-adjunct al 
districtului Snohomish, roşu la faţă, negând vehement moartea 
cuiva şi susţinând că „nu există absolut nicio dovadă a unor 
asemenea omoruri”. In plus, reportera beneficiase de timp ca să 
remonteze înregistrarea şi-l pusese pe încruntatul Carillo într-o 
lumină încă şi mai proastă, cu un comentariu care-l făcea să 
pară că ascunsese cel puţin epava OZN-ului de la Roswell. 

După ştirile de la ora 18, reportajul ei fusese ridicat la rangul 
de „anchetă” şi femeii i se ceruse să rămână în studiouri pentru 
o intervenţie în direct din redacţie, împreună cu prezentatorii 
ştirilor de la ora 23. De îndată ce termină, directorul 
departamentului ştiri, Doug Gautier, o trase într-o parte. Scotea 
fum pe nări. 

— Dacă te-ai înşelat în privinţa asta, nu-mi pasă cine te 
protejează! Te zbor într-o... 

Ea flutură nepăsător din mână. 

— Nu m-am înşelat, Doug. Sunt nişte crime. Şi noi suntem 
primii care prezentăm subiectul. 

— Nu m-aburi! Pân-acum nu ştim decât că sunt nişte 
dispariţii aleatorii. În districtul Snohomish trăiesc un milion de 
oameni şi zilnic dispar câteva persoane. Şefii tuturor instituţiilor 
de apărare a legii implicate mi-au telefonat şi au zbierat la mine. 
Au organizat conferinţe de presă ca să ne dea-n gât. Îţi spun 
numai atât: dacă te-ai înşelat, eu o s-o iau pe cocoaşă, dar tu ai 
belit-o! Ai înţeles? 

Kris încuviinţă cu indiferenţă şi Gautier se îndepărtă pufnind. 
Femeia rânji încântată, închipuindu-şi momentul în care i se 
ordonase să dea pe post o ştire în care nu credea defel. Fost 
reporter celebru, Gautier devenise un prezentator distins, apoi 
director de ştiri şi-şi privea rolul cu toată seriozitatea. 
Întotdeauna susţinea scenetele acestea încruntate de „poziţie 
editorială” înainte ca ei să intre în ştirile naţionale. Kris ştia că 
el se închipuia emblema postului, iar în calitate de reporter 
senior şi de director al departamentului ştiri avea 
responsabilitatea de a-i ţine pe reporteri în frâu ca să-şi 
protejeze propria integritate. Mai ştia că Gautier avea dreptate 
în privinţa ei. Dacă reportajul acesta nu pornea pe făgaşul cel 


bun, şi cât mai repede, s-ar fi putut să aibă probleme serioase. 

Se aşeză la biroul ei şi le mulţumi câtorva colegi care o 
felicitară, până îi sună telefonul. Bănui că era Gautier, care voia 
să mai zbiere niţel. 

— Da, rosti ea sec. 

— Deci cine-i autorul? Asta vreau să ştiu. 

Fu surprinsă, dar îşi reveni repede. 

— Asta-i meseria ta. 

Glasul lui Mac suna uşor amuzat, nu furios, aşa cum se 
aşteptase. 

— Patru crime? făcu el. Uau! Un subiect pe cinste! 
Partenerul meu nu-i tocmai încântat de imaginea cu care s-a 
ales. L-ai legat la ochi şi apoi i-ai tras preşul de sub picioare. 

— Noi avem o vorbă, replică ea, viaţa-i naşpa şi dup-aia mori. 

— Aşadar presupuneai c-ascundem ceva? 

— Cam aşa ceva. Am continuat doar ancheta, nu? 

Mac chicoti. 

— Cum să nu! 

— Tu unde erai? Crezusem că voi doi sunteţi gemeni. 

— Ah, da, scuze c-am ratat execuţia lui Carillo, dar făceam 
nişte... investigaţii. Însă tu ştii deja că un dement ucigaş în serie 
terorizează regiunea, aşa că n-ar mai trebui să te deranjez cu 
asta. Nu? 

Kris bănui că bărbatul fie că ştia ceva ce ea nu avea habar, 
fie că o necăjea ca răzbunare pentru partenerul lui. Indiferent 
care ar fi fost explicaţia, nu-i plăcea. 

— Vrei să-mi spui că ştii ceva ce nu mi-ai spus? 

— Cine? Eu? Nu, absolut nimic, rosti Mac. Ai pus totul cap la 
cap. 

Îi putea simţi zâmbetul din glas. 

— Adică ce? Vrei să zici că tipii ăia n-au fost omorâţi? 

— Avocaţii în niciun caz. S-au întors acasă, n-au nici pe 
dracu’ şi-i ameninţă pe toţi cu tribunalul. 

Culoarea se scurse din faţa femeii. 

— Poftim?! 

— Glumeam... Mă aşteptam însă să fi spus „Slavă cerului!“, 
nu „Fir-ar a dracu'!“ 

Mac o putu auzi expirând zgomotos şi rânji, încântat că 
săgeata lui îşi nimerise ţinta. 

— Eşti un lăbar absolut, rosti ea străduindu-se din răsputeri 
să nu-şi trădeze furia şi uşurarea. Ba nu, eşti o găoază. O găoază 
absolută. 


— Ce interesant, exact asta a spus Carillo despre tine. Totuşi, 
ia gândeşte-te niţel la o chestie... Dacă data viitoare nu te 
păcălesc? 

— De ce m-ai sunat? Mă simţeam destul de bine pân-acum, 
zise ea sperând că puţină simpatie ar fi putut obţine vreo 
informaţie. 

Mac îi simţi şiretlicul, dar era oricum dispus s-o ajute. 

— Te-am sunat să-ţi spun că ţi-am văzut reportajul şi ai curaj, 
nu glumă. Asta-i tot. 

— Mulţumesc frumos. Să-i spui partenerului tău că n-am avut 
nimic personal cu el. 

O durea exact în cot de Carillo, însă dorea să-i lase lui Mac 
impresia opusă. 

— Dacă ai vreo pistă, sună-mă, rosti bărbatul. Ne dorim 
realmente să rezolvăm cazul. 

— Interesant... mormăi ea când închise. 

Simţea că Mac avea un fir. Nu juca la cacealma, era sigură în 
privinţa asta. Nu era genul respectiv de individ. Pentru o 
fracțiune de secundă, îşi dori să fi fost o femeie normală, cu 
idealuri normale, fiindcă atunci şi-ar fi căutat un bărbat drăguţ 
şi detectivul ar fi putut să fie alesul. Însă ea nu era o femeie 
normală, prin urmare nici Mac nu era alesul. Avea să afle ce ştia 
el. Pe de o parte fiindcă aşa trebuia să procedeze orice reporter 
bun, dar în principal pentru că era în joc cariera ei. 

Mac apăsă un buton de pe telecomandă şi ştirile de pe 
Canalul 7 îşi recăpătară sonorul la timp pentru ca bărbatul să 
audă că se apropia o furtună. Expiră prelung şi apăsat, întrucât 
povara lui era acum dublată: în primul rând, începea să fie atras 
de cel mai recent duşman declarat al departamentului şi, mai 
rău încă, el deţinea nişte dovezi pe care le considera cruciale 
într-un caz important, iar partenerul şi şefii lui nu aveau să-i 
îngăduie să le folosească. Işi scruta viitorul şi se vedea ca 
bodyguard de sedii şi comunităţi private. Să dea dracu’ dac-o să 
fie aşa... 


Cei şase cilindri ai Buickului Skylark al lui Errol Rayburn 
gâfâiau suind pe drumul montan întunecat şi pustiu. Încercând 
să respecte legea, ceea ce nu-i stătea deloc în obicei, dar silit de 
cadavrul cu capul strivit din portbagaj, Errol privea cu atenţie 
vitezometrul, deşi era greu de presupus că echipajele de poliţie 
s-ar fi aventurat atât de departe. Deoarece într-un timp vânase 
prin zona aceea, J.D. Watts căpătase rolul de copilot-navigator. 


— Coteşte-aici, rosti el indicând un drumeag din faţă. 

Buickul coti şi sui în continuare, schimbând asfaltul crăpat cu 
pământul bătătorit. După câţiva kilometri şi un câştig de 
altitudine de trei sute de metri, bărbaţii începură să caute un loc 
unde să tragă pe dreapta drumului îngust. După ce mai 
parcurseră un kilometru şi jumătate prin coridorul de copaci, 
apăru o alveolă. Errol opri maşina, lăsând farurile aprinse ca să 
asigure iluminatul în bezna adâncă. 

J.D. îşi extrase din maşină corpul slăbănog, înalt de un metru 
nouăzeci, şi aprinse o ţigară. Errol se apropie de portbagaj. 

— Ai vreun hârleţ? întrebă J.D. 

— Dă ce pizda mă-sii să fi avut? replică nervos Errol, încă 
furios pentru că partenerul lui impulsiv omorâse pe cineva 
pentru cincizeci de grame de iarbă. 

Deschise portbagajul şi începu să tragă cadavrul afară. 

— Auzi, făcu J.D., ce-ar fi să-l aruncăm pur şi simplu dincolo 
dă drum? le pantă, o să se rostogolească şi dup-aia o să-l 
mănânce animalele. 

— O să-l mănânce animalele? Grozav, ce pizda mă-sii! zbieră 
Errol, trântind trupul pe pământ. Mai ai şi-alte idei deştepte, 
cretinule? Frate, o să ne trimită la scaunu' electric pentru asta! 
Ieşti un idiot, să-mi bag puia! 

— Auzi, nu uita că gagiu' ăsta ne-a furat, da? A căpătat ce... 

— S-s-t! făcu Errol brusc. Ce-a fost asta? şopti el. 


— N-am auzit... 
— I-auzi... din nou... 
— Ce-i? 


— Hei! răcni Errol spre draperia nopţii care-i înconjura. Hei! 

Un adevărat mascul cu cromozomi YY, Errol nu se simţea 
speriat de ceea ce auzise, ci doar iritat. Problema lui nu era să 
se întrebe cum urcase cineva până aici şi umbla prin pădurea 
din jurul lor, însă problema respectivului avea să fie să 
supravieţuiască după ce Errol Rayburn punea mâna pe el. Se 
întâmplase ca J.D. să-l omoare pe găinarul ăla, dar cineva care 
încerca să-i surprindă în flagrant delict când se pregăteau să se 
descotorosească de un cadavru... ei bine, chiar că merita 
pedeapsa cu moartea. 

— leşi afară, futu-te-n gură dă laş! răcni el spre pădurea din 
jur. Se răsuci către J.D., fără să-şi desprindă ochii de la copaci, 
şi răcni suficient de tare ca să poată fi auzit de intrus: J.D.? 
Scoate-mi arma din torpedou! 

J.D. Watts deschise îndatoritor portiera şi intră în maşină. 


— Auzi, bă! zbieră Errol în noapte. lo cu cine puia mea 
vorbesc? 

Când deschise torpedoul şi puse mâna pe revolverul ieftin de 
calibrul 8 mm, J.D. auzi o succesiune rapidă de sunete care la 
început fură confuze, apoi neliniştitoare şi în cele din urmă de-a 
dreptul terifiante. Primul sunet fu un „Hei“ spuse de Errol, dar 
care nu fusese rostit cu glasul lui autoritar, ci mai şters, parcă 
surprins. După aceea J.D. auzi şi simţi un bubuit ritmat ca al 
unei sonete. Însă când Errol ţipă ca o fată, J.D. îngheţă, după 
care înşfăcă arma şi ieşi din automobil. 

Pentru prima dată în viaţa sa, lui J.D. Watts nu-i veni să 
creadă ce vedea. 

În lumina roşiatică slabă a stopurilor Buickului, partenerul 
lui se afla în strânsoarea unei creaturi gigantice, asemănătoare 
cu un om, acoperită de păr şi poate de două ori mai înaltă decât 
sărmanul Errol. Errol Rayburn scoase un horcăit bolborosit şi 
strangulat, iar uriaşa creatură-om îşi îndreptă privirea către J.D. 
Pentru o clipă sau două, bărbatul fu hipnotizat de sclipirea 
ochilor ei, care parcă îl sfredeleau. 

Trezindu-se brusc, sări în maşină, izbindu-se cu capul de 
oglinda retrovizoare, când se târi peste consolă în scaunul 
şoferului. Slavă cerului, Errol lăsase cheia în contact şi J.D. o 
răsuci - încă nu ajunsese complet în scaun după care călcă 
pedala de acceleraţie. Roţile se învârtiră pe loc şi portierele se 
trântiră sub impulsul demarajului. 

Acceleră aproape de optzeci de kilometri pe oră - ceea ce era 
cu treizeci de kilometri mai mult decât ar fi fost prudent pe 
drumul acela - şi continuă în sus. Ştia că era într-o fundătură. 
Drumuri ca acela nu se întorceau. Mai devreme sau mai târziu 
avea să ajungă în capăt şi trebuia să întoarcă. J.D. Watts era 
atât de speriat, încât efectiv urină în pantaloni. În închisoare 
fusese violat de două ori în grup, dar aia nu fusese nimic. 
Creatura de acum era... era desprinsă direct dintr-un film 
horror. În secunda aceea decise că dacă era în urma lui şi pe 
punctul de a-l prinde, va ieşi de pe drum şi se va sinucide 
înainte să aibă aceeaşi soartă ca Errol. Şi mai ştia că Errol 
Rayburn îşi încheiase socotelile cu viaţa. 

Abso-lut, în pizda mă-sii! 

După zece kilometri ajunse la capăt. Drumul se înfunda. 
Temându-se să oprească, J.D. izbuti să întoarcă maşina fără să 
dea cu spatele şi porni în jos, pe acelaşi drum pe care venise. 
Dacă avea să-ncerce să-l oprească, avea să intre în ea. Nu ştia 


dacă maşina o putea dobori. Creatura aia era chiar mai mare 
decât urşii grizzly pe care-i vânase cândva împreună cu unchiul 
lui. Rămase cu piciorul pe acceleraţie şi goni la vale, evitând la 
limită şanţul adânc dintr-o parte şi râpa din partea opusă. Când 
crezu că ajunsese în punctul unde fuseseră atacați, nu văzu 
nimic. Apoi după încă o sută de metri văzu alveola unde se 
opriseră. Tot nimic. Apăsă şi mai tare pe acceleraţie, pe 
jumătate aşteptându-se să vadă creatura sărindu-i pe capotă. Se 
încordă pentru momentul sinuciderii. După ce mai străbătu doi 
kilometri, se relaxă puţin. Ceea ce fusese acolo plecase nu 
numai cu Errol, ci şi cu cadavrul lui Leon Newburg. 

Când ajunse acasă, în loc să se gândească la felul în care-şi 
va rezolva problemele, de pildă cum va explica dispariţia lui 
Errol, sângele din portbagaj şi creatura teribilă pe care o 
văzuse, J.D. Watts fumă o ţigară mare cu marijuana, bău o 
treime dintr-o sticlă de Black Jack, vomită şi după aceea se 
prăbuşi pe pat. 


Capitolul 32 


A doua zi dimineaţă, când Ben Eagleclaw intră în 
Departamentul Şerifului districtului Snohomish, mai multe 
capete se întoarseră. Ben ştia că se va întâmpla aşa şi exploată 
situaţia. După ce dădu câteva autografe, trase o minciună 
despre un documentar despre fenomene paranormale pe care-l 
va prezenta pentru The Learning Channel şi obţinu ceea ce 
dorise. In zece minute pleca de acolo cu adresa lui Deke Allison. 

Reportajul TV şi articolul din ziar despre jeepul răsturnat 
fuseseră suficiente pentru a-i stârni curiozitatea. Folosind o 
hartă primită de la poliţie, ieşi din oraş şi pătrunse în regiunea 
de la poalele munţilor. Cu cât mergea mai departe, cu atât mai 
distinct... îl simţea. Deşi şovăia în a încerca să stabilească din 
nou contactul cu Oh-Mah, continua să aibă un fel de percepere 
reziduală a acestuia. Nu era la fel de puternică pe cât fusese 
prima dată, însă exista - era ca şi cum ar fi auzit un aparat de 
radio îndepărtat, în timp ce susţinea o conversaţie cu altcineva. 

Când ajunse la cutia poştală a familiei Allison, zări un anunţ 
„De vânzare” şi urmă aleea lungă de pietriş până la casă. Era 
spre mijlocul dimineţii. Lângă un şopron se aflau un automobil 
Chrysler vechi şi o maşină Honda Civic a cărei vopsea argintie 
se decolorase, dar nu văzu niciun jeep avariat. O femeie între 
două vârste ieşi din casă, strângându-se cu palmele de umeri ca 
să se încălzească. 

— Vă pot ajuta cu ceva? rosti ea, apoi îl recunoscu. 

Ben ştiu că era biletul lui de intrare. Femeia surâse. 

El surâse. 

— Mă numesc Ben Eagleclaw, spuse el şi ridică uşor un braţ. 
Bună ziua. 

_ — Bună ziua, zise ea uşor intimidată. Eu sunt Marge Allison. 
Încântată de cunoştinţă. 

Îşi strânseră mâinile. g 

— Poate că mă puteţi ajuta, spuse Ben. li caut pe cei care au 
avut problema cu jeepul. Realizez un documentar despre... ă-ă- 
ă, evenimente bizare şi doream să discut cu ei. Dumneavoastră 
sunteţi? 

Marge fusese instruită să nu vorbească cu nimeni; Deke 
fusese foarte clar în această privinţă, însă indianul era o vedetă 
de cinema. El era celebru şi celebrităţile cunoşteau chestii 


despre care restul oamenilor nu aveau habar. Cel puţin aşa 
gândea Marge, când îl invită înăuntru. 

— Soţul meu Deke nu-i acasă, dar... 

Ben zâmbi. 

— N-aş vrea să vă deranjez... 

— Ah, nu, nu-i niciun deranj. O s-apară şi el. A plecat până-n 
oraş să cumpere câte ceva. 

Marge intră în bucătărie ca să pună de cafea şi Ben aşteptă 
în living. Femeia apăru peste câteva minute cu două căni de 
nes. Indianul arătă fotografiile de pe perete. 

— Drăguţ băiat. Fiul dumneavoastră? 

— Da, Ricky. lImplineşte optsprezece ani peste două 
săptămâni, mai precis pe 22 decembrie. Cadoul meu de Crăciun, 
chicoti ea. 

Ben încuviinţă din cap. 

— Vă mutaţi de-aici? 

Marge se întristă puţin şi glasul ei suna în mod clar nefericit. 
_ — Aşa cred. Am venit aici pe când eram însărcinată cu Ricky. 
În curând se fac nouăsprezece ani. 

— Vă mutaţi într-un loc mai bun? 

Femeia ridică resemnată din umeri. 

— Sper. 

Telefonul sună şi Marge intră în bucătărie ca să răspundă de 
la aparatul de acolo. Din fragmentele de conversaţie ce se 
auzeau, Ben bănui că era Deke. Când ea cobori glasul, ştiu că 
vorbeau despre el. Peste alte câteva clipe, Marge reveni în 
living. 

— A fost Deke. A plecat pentru jeepul lui nou. Părea agitată. 
De fapt nu-i chiar nou şi firma de asigurări nu vrea să-l 
înlocuiască cu unul nou. Oricum probabil c-o să lipsească o 
vreme şi... 

Ben înţelese aluzia şi se ridică. 

— Nicio problemă. Dacă nu vă deranjează, pot să mă uit prin 
curte? Doar cinci minute şi am plecat. 

— Păi... ă-ă-ă... da. Sigur, nu cred că-i vreo problemă, zise ea 
şovăitoare, presupunând că indianul faimos nu putea să le facă 
niciun rău dacă arunca o privire. 

În plus, s-ar fi putut ca ei să ajungă în vreun film! 

Ben îi mulţumi şi ieşi din casă. Mergând în perimetrul 
parcării, cercetă atent cu ochii fiecare bulgăre de noroi şi 
fiecare piatră. Dorea să ştie... să simtă... dacă Oh-Mah fusese 
aici. Trebuia să afle, să restabilească legătura cu el pe terenul 


lui, nu dintr-o cameră de hotel aflată la trei sute de kilometri 
depărtare. 

Marge îl privi câteva minute, după care bărbatul dispăru în 
spatele atelierului cu echipamente. Brusc femeia se simţi 
cuprinsă de un val uşor de panică, acelaşi pe care-l încerca soţul 
ei ori de câte ori agenţii imobiliari veneau cu clienţi. Deke o 
avertizase că secretul lor „periculos” putea afecta vânzarea 
casei. La telefon nu fusese deloc entuziasmat auzind că bătrânul 
indian voia să-şi bage nasul pe-acolo, dar cedase auzind 
cântecul de sirenă al posibilităţii de a apărea într-un film. Acum 
însă neliniştea aceea o obseda pe Marge, care privea din spatele 
ferestrei. 

Și dacă bătrânul nu se mai întoarce? 


Ben merse cincizeci de metri pe poteca năpădită de buruieni, 
apoi se opri. Nu mai putea zări locuinţa familiei Allison, ci doar 
cedri uriaşi, care blocau mare parte din lumina de deasupra, şi 
tufişuri dese care puteau ascunde absolut orice la numai zece 
metri depărtare. Işi limpezi mintea, străduindu-se să apeleze 
simţurile specializate de care avea nevoie acum. Lăsă toate 
gândurile să-i părăsească mintea şi inspiră profund aerul 
pădurii, ceva ce nu mai simţise de mulţi ani. Se lăsase de fumat 
cu doar câteva zile în urmă, însă deja nările şi papilele lui 
gustative percepeau mai multe. 

Din camera de hotel din Portland, el stabilise cu multă 
uşurinţă legătura cu Oh-Mah, însă pur şi simplu n-o mai putea 
face încă o dată. Se întrebă dacă eşecul nu se datora faptului că 
atunci nu anticipase reuşita, pe când acum o aştepta. Simţea 
nevoia acută a unei ţigări şi se gândea că era posibil ca sevrajul 
cauzat de nicotină să-i afecteze concentrarea. Ochii îi rătăciră 
prin pădure, căutând orice. Mai înaintă câţiva metri şi se opri 
iarăşi. In contactul său fugar cu creatura, îi simţise gândurile, 
intenţiile. Ben ştia că el se afla aici nu numai pentru a-şi vindeca 
o traumă foarte veche, ci poate chiar pentru a încerca să 
oprească făptura aceea. 

Brusc ştiu că Oh-Mah fusese în locul acesta. Era o senzaţie 
subtilă, ca atunci când îţi refocalizezi privirea după ce ai citit şi 
ridici ochii pentru a privi în depărtare. Auzi glasul interior: A 
fost aici. Pornit pe pilot automat, ieşi de pe potecă, croindu-şi 
cărare prin tufişurile încâlcite. Nu avea habar cum ştia, dar era 
sigur că făptura venise pe drumul acesta. Observă o creangă 
frântă la înălţime, o rădăcină putredă care se rupsese recent, 


nişte muşchi apăsat... Ochii lui căutau aşa cum fusese învăţat în 
copilărie: citea pădurea. 

Mai merse treizeci de metri şi se opri. Aici aşteptase Oh-Mah, 
poate ca să adulmece focul de lemne de anin dintr-un şemineu 
sau poate ca să identifice o lumină îndepărtată. Ben se ghemui 
şi articulațiile lui bătrâne ţipară de durere când îşi trecu palma 
peste podeaua elastică a pădurii. Işi acoperise urmele bine... 

Dar nu complet. Văzu ceea ce căuta. Îndepărtând o ferigă, 
examină urma de călcâi. Creatura păşise peste un buştean căzut 
şi călcâiul i se întipărise adânc. Privind adâncitura din sol, 
evaluă mărimea adversarului său. Ştia că urma era relativ 
proaspătă, fiindcă frunzele putrezite aveau două nuanţe diferite 
de oxidare, una veche, alta mai nouă. 

Ben se aşeză pe capătul de jos al trunchiului peste care 
păşise Oh-Mah. Buşteanul era înclinat şi în locul unde trecuse 
peste el depăşea cu siguranţă înălţimea de un metru şi 
jumătate. Indianul expiră vălătuci de aburi şi se gândi din nou la 
o ţigară. Îşi direcţionă mintea în trecut, spre duşmanul său. 
Acesta era mult mai mare decât cel care-l urmărise cu atâţia ani 
în urmă. 

Se odihni o clipă, cercetând bănuitor pădurea, apoi se ridică 
şi se întoarse către casă. 


Capitolul 33 


Telefonul de pe biroul lui Kris ţârâi şi ea ridică receptorul. 

— Walker. 

— Domnişoara Walker? Glasul avea un ton uşor oficial. Mă 
numesc Jason Kupperman şi sunt procurorul-adjunct al 
districtului Snohomish. În reportajul dumneavoastră aţi făcut 
unele afirmaţii şi am demarat o investigare a naturii lor. 

Mintea femeii alergă rapid, încercând să-şi dea seama dacă 
era o glumă proastă. Se gândi că Mac Schneider ar fi putut ruga 
un prieten s-o indispună. 

— Aţi auzit de libertatea de expresie garantată de 
Constituţie? 

— Domnişoară Walker, sunt jurist. Dumneavoastră aţi auzit 
de obstrucţionarea justiţiei? Dar despre declaraţiile false? Aţi 
putea la fel de bine... 

Kris îl întrerupse. 

— Nu mă aflu sub prestare de jurământ, aşa că pot spune 
orice doresc. 

— In afară de problemele investigate de biroul meu, voi 
contacta Comisia Federală de Comunicaţii şi voi solicita 
sancţionarea postului de televiziune pentru comportamentul 
dumneavoastră iresponsabil. 

Reporterei nu-i păsa dacă era sau nu o glumă. 

— Ce mai aşteptaţi? 

— Şeriful districtului doreşte să vă iau capul şi o voi face. Aţi 
abuzat de poziţia dumneavoastră, făcând cu bună ştiinţă 
declaraţii false referitoare la persoanele dispărute. Pe lângă 
problemele pe care le-aţi pricinuit instituţiilor care se ocupă cu 
aplicarea şi apărarea legii, gândiţi-vă la durerea cauzată 
familiilor acelor persoane. 

— Vorbesc cu ele în mod regulat şi toate vor să ştie ce dracu- 
ntreprindeţi pentru a-i găsi pe cei dispăruţi. Şi pentru a-l găsi pe 
ucigaş. 

Kris spusese acele ultime cuvinte special pentru a-l scoate 
din sărite pe procuror. Şi reuşi. 

— La revedere, domnişoară Walker. Postul dumneavoastră de 
televiziune va primi foarte curând o înştiinţare de la biroul meu. 

Femeia închise telefonul şi căzu pe gânduri. Dacă fusese într- 
adevăr biroul procurorului, atunci avea câteva lucruri de partea 


ei. În primul rând, libertatea expresiei. În al doilea rând, 
climatul vremurilor: reporterii greşeau frecvent şi pe nimeni nu 
părea să deranjeze asta, până când nu erau daţi în vileag de alţi 
reporteri. Chiar şi atunci, scandalul se stingea repede. Şi în al 
treilea rând, instinctul ei îi spunea că avea dreptate. Iar în cazul 
acesta, procurorul putea s-o pupe exact în fund. Şi dacă ea 
greşea? Atunci urma să aibă probleme mai mari decât 
procurorul. 

Işi privi calculatorul şi zări un mesaj de la Mac care o ruga 
să-l sune. Avea s-o facă, însă nu chiar acum. Pe el îl păstra. Nu 
era sigură în ce fel, dar simţea că ar fi putut s-o ajute să scape 
de eventuale necazuri. Ştia că mai avea influenţă asupra lui. 
Apoi Kris înălţă ochii spre cer şi se gândi la cei patru dispăruţi. 
Dă, Doamne, să fie morţi, se rugă ea. 


Ty clămpănea de zor pe tastatura sa, ca un Mozart fără 
muzică. De multă vreme nu mai petrecuse atât timp în faţa 
calculatorului, dar îşi regăsise îndemânarea ca proverbiala 
capacitate de a merge pe bicicletă. Site-ul lui consemnase deja 
peste şaisprezece mii de accesări şi zeci de mesaje, dar nimic 
interesant. Mare parte din mesajele e-mail proveneau din 
străinătate, din ţări ca Indonezia, Bulgaria şi Ucraina, unde 
persoane cu preocupări similare povesteau pline de înţelegere 
experienţele lor cu „hominizi mari”. Pe mulţi alţii îi atrăsese 
ideea de incompetenţă a poliţiei sau de tăinuire corporativă. În 
realitate, Ty nu credea că ar fi fost vorba despre aşa ceva, însă 
ştia perfect că noţiunile respective erau pietrele de temelie ale 
site-ului său. Parcurgea în grabă mesajele e-mail şi dacă nu 
aveau nicio legătură cu ceea ce îl interesa acum - pădurile din 
regiunea sa natală - le ştergea. 

Se simţi îmboldit de reacţia on-line şi începu să-şi alimenteze 
site-ul, adăugând informaţii suplimentare despre cei patru 
dispăruţi. Anunţă de asemenea alte două dispariţii despre care 
deocamdată nu ştia dacă erau asociate celorlalte. Insă timpul pe 
care-l pierdea la slujbă, tensiunile de acasă şi oportunitatea pe 
care o vedea cum îi scapă printre degete îşi cereau birul. 

Focalizarea lui asupra descoperirii misterului se îngustase în 
ultima săptămână, alături de speranţa disperată că soluţia sa - 
precum Enterprise detonând un asteroid de pe traiectorie - îi va 
rezolva toate problemele. Credea asta tot mai mult cu fiecare zi 
care trecea. Dorea să părăsească Serviciul Forestier şi se 
gândea la diverse scenarii cu care s-o convingă pe Ronnie 


despre motivele lui, dar ştia că niciunul nu era credibil. 

Privind ecranul monitorului, se întrebă dacă n-ar fi trebuit să- 
şi relateze istoria, exact aşa cum se petrecuse ea, pe site. O mai 
spusese o dată în faţa unui aşa-zis reporter respectabil, însă 
interviul acela suferise atâtea editări, încât el păruse ca nebunii 
induşi în eroare care, cu câţiva ani în urmă, se sinuciseseră în 
masă înaintea sosirii cometei Hale-Bopp. De atunci nu mai 
repetase povestea, nici chiar lui Ronnie. Sorbi din scotch şi 
decise să n-o facă. Se legănă înainte şi înapoi şi privi monitorul, 
fără să simtă absolut nimic, doar răceala şi umezeala paharului. 


Capitolul 34 


Mac frână maşina de serviciu Chevrolet Malibu şi privi harta 
topografică de pe scaunul de alături. Acceleră încet până la o 
alveolă de pământ bătătorit şi opri. Locul părea familiar. Aici 
fusese găsită camioneta lui Skip Caldwell; nu departe, Mac şi 
Carillo descoperiseră celelalte urme de paşi. Harta arăta că se 
afla la o sută optzeci de metri deasupra autostrăzii 2 şi că 
drumul acesta montan tăcut se sfârşea după alţi câţiva 
kilometri, adânc în poalele lanţului muntos North Cascades. 

Mac şi Carillo fuseseră eliberaţi de orice alte atribuţiuni şi se 
ocupau exclusiv de cazul acesta, ceea ce însemna că trebuiau să 
investigheze absolut toate pistele pentru a-l soluţiona cât mai 
rapid. Mai însemna că uneori fiecare trebuia să ancheteze pe 
cont propriu. Mac se alesese cu investigarea dispariţiei lui Skip 
Caldwell. În ciuda faptului că în birou afişase un aer blazat, 
acum, când ajunsese singur într-un loc izolat, detectivul încerca 
o senzaţie neaşteptată de nelinişte. Încercă s-o ignore, dar 
sentimentul i se retrase pur şi simplu într-un colţ al minţii şi 
rămase în stare latentă. 

Proprietarul unui magazin de biciclete din Monroe îi 
povestise despre traseu şi deoarece camioneta ciclistului fusese 
găsită la începutul potecii, se presupusese că Skip Caldwell 
pornise pe acolo. Vânzătorul din Monroe recunoscuse că gradul 
de dificultate al traseului era legendar. 

— Da, da, zisese el, de-a lungul anilor au fost o mulţime de 
accidente serioase pe-acolo, da-n tot cazul Skip era-n stare să-l 
termine. Luase un pliant şi-i desenase lui Mac o schiţă, 
avertizându-l: Cred că-i destul de corectă, da’ nu pot garanta. 

Din maşină, bărbatul evaluă zona din jurul începutului 
traseului. Căutarea extinsă din ultimele zile dăduse peste un 
singur indiciu: nişte urme de baieuri care corespundeau cu cele 
de la bicicleta lui Skip. Cu excepţia amprentelor de paşi 
descoperite de Mac şi Carillo la prima explorare, nu se mai 
găsise nimic altceva. Solul se întărise însă iarăşi după ultima 
ploaie şi, cu cât salvamontiştii suiseră mai mult, cu atât 
pământul devenea mai tare. În scurtă vreme, urmele de baieuri 
dispăruseră. 

Degetul lui Mac urmări traseul pe harta topografică până în 
locul unde se sfârşea. Dar schiţa vânzătorului din Monroe 


contrazicea harta, arătând că traseul continua şi apoi se 
întorcea, făcând un circuit. Detectivului i se părea logic. Iar 
dacă schiţa era corectă, atunci circuitul se termina pe drumul 
pe care se afla el, cam la cinci kilometri distanţă. Mac deduse că 
Skip ar fi plecat de aici, ar fi suit pe potecă, ar fi coborât panta 
pe partea opusă, după care ar fi urmat drumul asfaltat cale de 
cinci kilometri, revenind la camionetă. 

Porni maşina şi continuă să urce, şofând încet. După trei 
kilometri, începu să caute orice indicație despre poteca-traseu. 
Traversă un râuleţ peste un pod de lemn construit de genişti şi 
după alţi cinci kilometri, observă o denivelare lângă drum. 

Încetini şi văzu ceva ce părea o cărare. Opri şi cobori din 
maşină, îşi puse binoclul la gât şi-şi aranjă tocul de umăr al 
pistolului, pregătindu-se pentru o explorare pe jos. Verifică şi 
indicatorul telefonului său mobil; bateria era complet încărcată. 
Deşi nu cred că am acoperire. Tufişurile erau atât de dese, încât 
îşi înfăşură o eşarfă în jurul gâtului, o îndesă bine sub gulerul 
hainei şi porni la drum. 


Mac înaintă cu greutate printre copaci timp de vreo douăzeci 
de minute, întrebându-se cum putea cineva să meargă cu 
bicicleta pe o potecă abia vizibilă. Insă când ieşi dintre arbori şi 
se opri la marginea unei lungi fâşii defrişate, înţelese cum 
cineva cu îndemânarea lui Skip Caldwell ar fi putut să coboare 
pe traseul acesta din vârf. 

Cărarea continua mult deasupra lui şi ochii săi o urmăriră, 
pierzând-o în cele din urmă în apropiere de vârf, despre care 
aprecia că se afla cu vreo nouă sute de metri mai sus decât locul 
unde se afla el. Folosind de data aceasta binoclul, examină 
traseul până la capăt, acolo unde panta se termina într-un 
afloriment acoperit de brazi. Cu toate că se găsea la un 
kilometru depărtare, binoclul Nikon 12x descoperi o sumedenie 
de copaci rupţi parcă în acelaşi fel. Din documentarea sa, Mac 
îşi reamintea că arborii rupţi reprezentau un posibil semn prin 
care o primată superioară îşi marca teritoriul. Privi cu cât mai 
multă atenţie şi la amplificare maximă, sperând să obţină 
confirmarea unei acţiuni deliberate, nu efectul vântului, dar nu 
izbuti. 

Porni iarăşi la drum, uitându-se întruna pe lângă cărare şi 
temându-se că ar putea găsi alte urme de tălpi uriaşe. Spre 
deosebire de Carillo şi şefii lor, Mac era acum aproape convins 
că urmele erau reale. Discuţia sa cu Frazier îl zguduise. 


Profesorul nu avusese nici cea mai mică îndoială că urmele 
fuseseră lăsate de o creatură vie, iar asta excludea un farsor sau 
un ucigaş care purtase tălpi mari din lemn. Pe când înainta prin 
sălbăticie, gândurile bărbatului reveniră la dimensiunile 
hominidului descris de Frazier. Se înfioră uşor şi clătină din cap. 
Nici vorbă! Nu există nimic atât de mare. 


Hăt dedesubt, simţi un două-picioare. Căuta. Gândurile lui 
erau puternice şi limpezi. Două-picioare veneau din nou să-i 
caute pe ai lor, de data aceasta pe cel de pe unealta 
strălucitoare şi poate pe doi dintre cei trei dinainte. Dintre 
aceia, unul scăpase în carapacea-tare şi el îi îngăduise, într-atât 
de surprins fusese de ideea că două-picioare se puteau ucide 
între ei. Simţise că mortul fusese omorât de ceilalţi doi şi asta îl 
derutase. 

Mult mai jos îl zărea pe două-picioare care-l căuta. Ştia că 
nici acela, nici oricare alți două-picioare care căutau nu aveau 
să-l găsească pe vreunul dintre dispăruți, fiindcă el îi ducea de 
fiecare dată în locuri unde nu puteau ajunge două-picioare. 
Căutătorii erau mici şi nevolnici şi aveau nevoie de poteci. 
Cărarea lui nu era şi a lor. 

Stia că acesta îl căuta. Instinctele lui de vânător îi spuneau 
să nu-l avertizeze. Privi în jos de pe teritoriul său şi ochii 
urmăriră linia copacilor până jos de tot. Putea să meargă pe 
acolo, rămânând între copaci şi tăindu-i calea. După ce se va 
afla între el şi posibilitatea de a scăpa, acest două-picioare va fi 
al lui. 

Se întoarse şi cobori panta, ascuns de copaci. 


Mac examină atent versantul cu ajutorul binoclului, 
încercând să găsească o urmă a lui Skip Caldwell, şi într-adevăr 
distinse ceva, o sclipire mată, nelalocul ei în orizontul verde şi 
cafeniu. Ceva metalic în depărtare, pe malul unei râpe. Încercă 
să-şi aprecieze şansele de a ajunge la obiectul acela, dar fără a 
se folosi de binoclu, pentru a căpăta o perspectivă mai largă. 
Părea să fie la un kilometru depărtare şi, în sine, terenul abrupt 
era un taluz formidabil de pământ argilos, cioturi de copaci şi 
capcane copleşitoare. Nefiind un alpinist, aprecie că ar fi avut 
nevoie de minimum o oră pentru drumul dus-întors şi s-ar fi ales 
cu o mulţime de zgârieturi şi haine sfâşiate. 

Tocmai se întreba dacă să pornească într-acolo, ori să se 
mulţumească să completeze un raport, când simţi ceva destul de 


ciudat. Privind cerul, observă că plafonul de nori era atât de 
gros, încât nu putea spune unde se afla soarele. Mac era un 
individ raţional şi nu obişnuia să abandoneze situaţiile neclare 
fără să le acorde atenţie, iar acum avusese în mod limpede o 
senzaţie bizară. Să fi fost un val de căldură? Nu era sigur, însă 
apoi, pe cât de repede apăruse, senzaţia dispăru. Nu pierise însă 
şi sentimentul lui de nelinişte. Nu înţelegea motivul, dar încercă 
să-l ghicească. Instinctul meu? Ce-mi spune? Rămase nemişcat 
pentru o clipă, străduindu-se să priceapă ce simţea. Se pregătea 
să abandoneze tentativa respectivă, când simţi din nou un fior 
straniu imposibil de definit. Ţinând totuşi seama de locul în care 
se găsea, era alarmant. Se întoarse şi porni repede spre maşină. 
Ştia acum ce-i spusese instinctul: Cară-te dracului de-aici! 


Auzi glasul minţii micului două-picioare. Îi percepu teama 
care se amplifica şi ştiu că-l simţise. Și cu toate că gândurile lui 
erau confuze, înţelesese destul ca s-o ia la picior pentru a-şi 
salva viața. 

Ajunse în porţiunea plată de la poale şi goni prin tufişuri ca 
pe o pistă de alergări. Acesta era tărâmul lui şi, când simţea 
prada, nimic nu-l putea opri sau măcar încetini. 


Când ieşi din porţiunea defrişată, revenind în pădure, 
simţurile lui Mac îl anunțau lucruri contradictorii. Anxietate şi 
senzaţia de a fi privit sau poate... urmărit? Se gândi că poate 
lecturile sale îi sădiseră seminţele de teamă, dar ceva din 
mediul lui se modificase brusc şi faptul că nu-l înţelegea nu 
însemna că n-ar fi fost real. 

Bărbatul mergea repede, cu neliniştea escaladând spre o 
panică deocamdată controlată. Neputând să vadă nimic printre 
copacii din jur, şi cu sentimentul extrem de perceptibil de a fi 
urmărit, decise fără ezitare în favoarea prudenţei şi o luă la 
fugă. Până în clipa aceea totul fusese speculație, o simplă 
ipoteză. Acum simţea realmente că ceva se apropia. Era iritat de 
faptul că un poliţist cu experienţă ca el putea îngădui unei 
asemenea spaime să se acumuleze şi să-l înăbuşe, dar, deşi 
latura lui raţională îi spunea că era pur şi simplu o nebunie, 
instinctele îl îndemnau să nu se oprească din alergare. 

Înlăturând grăbit crengile subţiri din dreptul capului şi 
încercând să nu se împiedice de ramurile prăbuşite, scoase 
arma din toc şi o despiedică. În cazul în care creatura aceea era 
reală şi avea să-l atace, nu avea în niciun caz să se lase doborât 


fără luptă. Avea să încerce s-o nimerească în cap, însă din nişte 
jurnale de safari pe care le citise în copilărie ştia că uneori 
animalele mari - foarte decise şi foarte mari - continuau să 
atace chiar şi după ce fuseseră rănite de moarte. Se întrebă 
dacă relatările acelea erau adevărate. 


Îl simțea pe două-picioare în faţă. înainta încet, se 
împleticea, nu cunoştea locurile şi era speriat. Se gândi la 
adăpostul pe care-l construise, hăt departe de posibilităţile de 
ajungere ale oricăror două-picioare, însemnat de copacii lui, în 
vârful noului tărâm. Avea să-l ducă acolo, unde-i dusese şi pe 
ceilalţi. După aceea avea să-l ucidă şi să se hrănească bine. 


Mac recunoscu un buştean prăbuşit, mare şi acoperit cu 
muşchi, şi ştiu că mai avea puţin până la drum. Dar imediat ce 
trecu de el, auzi o creangă trosnind, apoi un foşnet de frunze. 
Creatura era în urma lui. £ ceva real acolo, sau doar îmi 
imaginez? Îşi înfrână impulsul de a se întoarce şi privi. 

Ţâşni într-un sprint panicat, sărind peste ramuri şi copăcei 
putrezi căzuţi pe sol şi peste pârâiaşele care traversau cărarea. 
Poteca suia pe ultimii cincizeci de metri înainte de maşină şi el 
ştiu că făptura era aproape, îndeajuns de aproape ca el să nu 
mai ajungă la automobil. Ceva este-napoia mea. Este cu 
adevărat acolo. 


Apropiindu-se de două-picioare, îl văzu în faţă, disperat să 
ajungă la carapacea-tare, dar în acelaşi timp ştiind că nu va 
reuşi. Nu înţelegea particularitatea lor de a ceda când păreau că 
nu mai au scăpare. Alte animale luptau până la moarte, 
indiferent cât de mici sau de slabe ar fi fost, însă animalele 
acestea erau diferite. Se temeau mai mult şi se împotriveau mai 
putin. 

Brusc două-picioare ridică braţul şi în văzduh se auziră trei 
sunete sonore, ascuţite şi profunde. El se opri din urmărire, 
neştiind ce era. Fuseseră sunete puternice, ca tunetele. 

Două-picioare continuă spre carapacea-tare, iar el îl privi 
dispărând în tufişul din faţă. Ce fuseseră sunetele acelea? Era 
ceva nou. Ştia că ei controlau carapacele-tari, creaturi mai mari 
care nu aveau nici gânduri, nici viaţă. De asemenea, erau 
Păstrătorii Focului. Însă nu-şi putea explica sunetele acelea 
puternice ca nişte tunete. 

După aceea îşi aminti ceva dintr-un trecut îndepărtat, ceva 


ce-l învăţaseră Vârstnicii: tunetele acelea îl puteau răni. 


Mac sări în maşină, dar cheile îi zburară din mână şi 
aterizară pe podea. Desprinzându-şi ochii de la pădure pentru 
mai puţin de o jumătate de secundă, le recuperă şi, cu mâna 
tremurând, le vâri în contact. Porni motorul şi merse cu spatele 
trei sute de metri pe drum, cu viteză maximă, înainte de a 
decide că putea întoarce în siguranţă. 


Capitolul 35 


Deke Allison nu juca jocuri de noroc. Nici măcar nu cumpăra 
bilete la loterie. Deloc surprinzător atunci că nu-şi dorea 
surprize. Când actorul indian fusese la el acasă, Marge nu-l 
minţise când îi spusese că Deke plecase să supravegheze 
repararea jeepului, dar bărbatul mai avusese şi altă misiune, 
una dedicată securităţii familiei Allison. Deşi planurile lui 
implicau mutarea cât mai curând, Deke tocmai cheltuise nouă 
miare pe senzori de mişcare cu laser şi videocamere de circuit 
închis, pe care să le amplaseze pe proprietatea sa, considerând 
că existenţa lor ar fi sporit şansele de vânzare a locuinţei. 

Când vânzătorul îl întrebase dacă dorea să detecteze animale 
sălbatice, îi răspunsese afirmativ în mod reflex, însă când 
bărbatul începuse să asambleze un sistem destinat identificării 
creaturilor mici, Deke bătuse brusc în retragere. 

— Am nevoie de senzori care să declanşeze numai când trece 
ceva... ceva de peste doi metri. 

Vânzătorul îl privise derutat. 

— De peste doi metri? 

Deke clătinase iute din cap. 

— Nu, nu, doi metri e suficient. Cred că-i un puşti din vecini, 
care-i realmente înalt. Cred că joacă baschet la colegiu. 

— Cum îl cheamă? întrebase vânzătorul, care era pasionat de 
baschet şi nu rata niciun meci local. 

Deke ridicase din umeri şi mormăise că nu dorea să dea 
niciun nume, fiindcă n-ar fi vrut să mânjească reputaţia vreunui 
puşti care să fi fost de fapt nevinovat. Nu-l interesa decât să ştie 
dacă băiatul umbla pe-acolo. 

— Am priceput despre ce-i vorba, rostise expertul în 
echipamente de supraveghere. Unul care trage cu ochiul. 
Încuviinţase cunoscător. O să reglăm receptorii la doi metri, ca 
să evităm orice declanşări false. 

Îi vânduse lui Deke cel mai bun sistem periferic de detectare 
a intruziunilor, după cele militare cu care era dotată Zona 51. Şi 
nu erau necesare decât şase ore pentru a-l instala, alinia şi 
conecta. 


Deke stătea acum în camera recreaţională, trecând cu ochii 
de la emisiunea lui Jerry Springer de la televizor la cele două 


monitoare alb-negru care prezentau curtea din spate şi pe cea 
din lateral. Nivelul de quasar al proiectoarelor de acolo sporea 
la maximum contrastul imaginilor nemişcate, granulate, cu 
deschidere unghiulară mare. Orice fiinţă mai mare decât un 
şoarece i-ar fi atras atenţia mai repede decât dacă antena de 
satelit a televizorului ar fi căzut şi s-ar fi conectat automat pe 
postul local cel mai apropiat. Lângă monitoare se afla consola de 
comandă cu opt leduri roşii, care aveau să indice orice violare a 
perimetrului defensiv şi unde anume avusese loc. Precum o 
copie ieftină a unui duşman de moarte al lui James Bond, Deke 
se instală în scaunul său reglabil, înconjurat de echipamentele 
pentru supraveghere. Marge apăru, îi îndepărtă cu blândeţe 
puşca din poală şi aşeză pe masă tava cu cina. 

— Ai văzut ceva? întrebă ea, străduindu-se din răsputeri să 
fie veselă. 

— Nt, mârâi bărbatul. 

După ce cheltuise atâţia bani, aproape că spera ca bestia să 
apară, pentru ca să poată trage în ea. Aproape... 

Jerry Springer tocmai îşi încheia emisiunea cu o remarcă 
filozofică, când pe consolă începu să pâlpâie o luminiţă roşie. 
Ceva întrerupsese fasciculul în spatele atelierului. Ceva cu 
înălţimea de minimum doi metri. Confruntat în mod brusc cu 
posibilitatea foarte reală de a da ochi cu creatura care lăsase 
urmele acelea, Deke acţionă într-un mod care-l surprinse. 

Sună la numărul de urgenţă. 

Centrul de copiere Kinko's de pe Bellevue Way era aglomerat 
în seara aceea. O sumedenie de persoane, de la elevi şi studenţi 
din liceul şi colegiul local, până la căutători ardenţi de slujbe, 
scoteau copii după proiecte şi CV-uri, înghesuindu-se la zecile 
de aparate. Ben se apropie de tejghea. O fată drăguță de vreo 
optsprezece ani îl întâmpină cu un surâs larg. 

— Bun-venit la Kinko's! Vă pot ajuta cu ceva? 

Ben zâmbi. In ciuda hanoracului anonim, statura lui 
slăbănoagă şi înaltă de un metru nouăzeci şi trăsăturile 
distinctive determinaseră multe feţe să se întoarcă după el. 

— Cred că am primit nişte faxuri, spuse el. Pe numele 
Campbell. 

Ben îşi folosea numele adevărat în afacerile personale. Fata 
răsfoi teancul de documente recepționate şi găsi un dosar gros. 

— Campbell? Aici sunt! Oho-ho, sunt multe! Aţi venit aici ca 
să turnaţi un film, domnule Campbell? 

Pe indian îl amuza faptul că era recunoscut de atâţia tineri. 


El mai turna cel mult două-trei filme pe an, dar recent fusese 
„redescoperit” prin intermediul unei serii de reclame foarte 
populare. A 

— Nu, îi răspunse, sunt în vacanţă. Imi place oraşul vostru. 

Deschise dosarul ticsit cu cercetările on-line ale nepotului 
David şi privirea rapidă aruncată peste pagini îl uimi de cele ce 
se puteau descoperi pe Internet. 

— Poate vă mutaţi aici? sugeră vesel fata. 

Ben îi întinse cardul şi zâmbi iarăşi. 

— Poate. 

La douăzeci şi cinci de minute după ce telefonul alarmat al 
lui Deke Allison fusese redirijat la Departamentul Şerifului 
districtului Snohomish, Tyler James Greenwood era arestat 
pentru încălcarea unei proprietăţi private. În starea sa de 
agitaţie, Deke Allison fusese de acord să depună plângere 
împotriva bărbatului, întrucât îl avertizase de prima dată când îl 
prinsese pe domeniul său. Ty nu scoase niciun cuvânt în drum 
spre închisoare, gândindu-se doar ce-i va spune lui Ronnie. 


Capitolul 36 


În seara aceea, Mac merse la magazinul de arme Olson's Gun 
Exchange din centrul oraşului Everett. Deşi trecuseră aproape 
trei ani, bărbatul care-i vânduse arma pe care o folosea acum îl 
recunoscu şi se apropie de el. Era înalt, tatuat, zvelt şi purta 
ochelari cu rame de sârmă şi un ecuson cu numele „Ray“. La 
prima vedere, Ray părea mai degrabă genul şoarece de 
bibliotecă, însă dacă-l priveai mai atent proiecta o aură intensă 
de individ decis să supravieţuiască cu orice preţ. Dacă cineva ar 
fi făcut cumva greşeala să-l considere un pămpălău, vederea 
revolverului Colt calibrul 11,43 mm alunga imediat ideea 
respectivă. 

— Salut, prietene, ce mai faci? rosti Ray, care-şi reamintise 
chipul, dar nu şi numele. 

Mac îi strânse mâna. 

— Salut, Ray. 

Întrucât Ray tocmai fumase nişte iarbă în loc de cină şi uitase 
pentru moment de ecuson, fu surprins că detectivul îşi amintea 
numele său. Mac îi dădu drumul mâinii. 

— Sunt Mac Schneider, spuse el. 

Chipul celuilalt se lumină, recunoscându-l. 

— Ah, da, Mac! De la Departamentul Şerifului. Tocmai 
veniseşi din L.A., mi-aduc aminte. Care-i problema, prietene? 

Celor care lucrau la magazinul de arme le plăceau poliţiştii 
adevăraţi, fiindcă, în general, ei înşişi doreau să devină poliţişti, 
dar nu izbuteau fiindcă nici într-un milion de ani n-ar fi putut 
trece de examinarea dosarului sau de analizele antidrog. 

— Am nevoie de o armă mai mare ca asta, rosti Mac şi-şi 
desfăcu jacheta pentru a-şi arăta pistolul Sig pe care Ray i-l 
vânduse când se mutase în Seattle. 

— Asta ce-are? 

— Nimic, dar uneori am nevoie pur şi simplu de o putere de 
impact mai mare. Ai ceva? 

Ray îl privi conspirativ. 

— Pentru utilizare oficială? 

Mac rămase inexpresiv. 

— Nu neapărat. 

Ray se dădea în vânt după orice care să-i reconsolideze 
convingerea că agenţiile guvernamentale încălcau litera legii 


fără să clipească. 

— Cât de mare? 

— Mare de tot. 

Bărbatul îi făcu semn să-l urmeze şi se îndreptă către capătul 
vitrinelor de sticlă. Ajuns acolo, se aplecă şi puse mâinile pe 
două arme - un pistol semiautomat enorm, al cărui oţel 
inoxidabil scânteia, şi un revolver la fel de masiv. Strânse din 
buze, îşi umflă pieptul şi începu să recite radios: 

— Desert Eagle Action Express, calibrul 12,7 mm, fabricat în 
Israel, rosti el mândru. Douăzeci şi unu de grame de plumb, pe 
lângă care un Magnum calibrul 11,17 i-o jucărie bună de 
paintball. Vrei s-opreşti un tren? Asta-i frâna, prietene! 

Ray ridică după aceea revolverul. 

— Şi dacă ăla-i King Kong... 

Mac surâse în barbă înaintea comparaţiei neaşteptat de 
potrivite. 

— ... atunci ăsta-i de-a dreptul Godzilla. Smith and Wesson, 
model 500. Cea mai mare, cea mai rea şi cea mai puternică 
armă de mână construită vreodată - punct! Scuipă treizeci şi 
trei de grame cu cinci sute de metri pe secundă. Un tun nuclear 
de mână, să n-am parte! Prietene, ăsta opreşte şi-un rinocer sau 
un urs polar. Şi nu mănânc rahat! 

Detectivul arătă pistolul automat. 

— Asta are mai multe gloanţe, nu? 

— Şapte, plus unu' pe ţeavă, faţă de celălalt care are cinci. 

Mac indică Desert Eagle şi Ray îi puse în palmă arma imensă. 
Braţul detectivului se cobori uşor; era mult mai greu decât 
pistolul pe care-l folosea. 

— Bineînţeles, preciză Ray, va trebui să te reobişnuieşti cu 
piedica. Plus că n-are dublă acţiune, ca Sig-ul tău. 

— Cât costă? 

Ray privi în jur, ca şi cum ar fi fost gata să încalce orice 
regulamente numai ca să-l mulţumească. 

— l-o mie două sute cincizeci. Da’ pentru tine, în seara asta... 
o mie o sută-n cap. 

Mac îl cântări în palmă şi trase închizătorul uriaş. Extrase 
încărcătorul, apoi îl împinse la loc cu podul palmei. Rosti în 
gând o rugăciune scurtă să nu fie nevoit să-l folosească. 

— În preţul ăsta intră şi două cutii de gloanţe, rosti el. 

Ray se burzului. 

— Auzi, prietene! Ce dracu’! Alea-s douăzeci şi opt de dolari 
bucata... 


Mac îi spuse să-şi ţină gura. 

— Ce naiba, cedă Ray, de ce nu? Vreau să zic c-o să-l 
foloseşti să-i aperi pe cetăţeni, este? 

Detectivul dădu drumul cocoşului, care ţăcăni sonor. 

— Exact. 


Ronnie ajunsese la capătul răbdării după ce primise telefonul 
lui Ty din Departamentul Şerifului din Everett. li spuse Gretei că 
avea o treabă urgentă şi sări în Lexus. În ultima săptămână 
auzise reportajele despre dispariţii de persoane, dar nu-şi 
imaginase nicio clipă că ar putea avea vreo legătură cu Ty. Până 
acum... Soţul ei regresa, îşi dădea seama în mod clar. 

La Departamentul Şerifului, plăti cauţiunea cu bani lichizi. 
Cunoscând atât de bine calculatoarele, ea şi Ty deciseseră cu 
mult timp în urmă să ţină bani cash în casă, în eventualitatea 
unor defecţiuni ale calculatoarelor care guvernau sistemele 
bancare. 

Ty fu adus cu cătuşe la mâini şi dezlegat în faţa ei. Femeia îşi 
muşcă buza, simțindu-se gata să izbucnească în plâns, deşi n-o 
putea face aici, în faţa oamenilor acelora. Era însă îngrozită. Se 
temea pentru soţul ei, pentru copiii ei şi pentru viitorul lor. Dacă 
Ty începea din nou să se comporte în felul acesta, era posibil ca 
acum să fie mai presus de capacitatea ei de a-l salva. Iar asta o 
speria cel mai rău. 

Deoarece maşina lui fusese reţinută, plecaseră împreună 
spre casă. Mergând în tăcere către Lexus, Ronnie îi întinse 
cheile lui Ty şi sui pe scaunul de lângă şofer. Işi reţinuse 
cumpătul prea multă vreme; nu mai avea putere s-o facă în 
continuare. Inspiră adânc şi izbucni în hohote ca un copil. Ty 
parcurse jumătate de cvartal, apoi trase pe dreapta. Se aplecă 
spre ea s-o cuprindă în braţe, dar femeia îl îmbrânci. 

— Ce-i cu tine? rosti ea printre sughiţuri. Ai început iarăşi? 
Da? 

Ty ştia că trebuia să recunoască întregul adevăr, însă avea şi 
altă bombă pentru soţia lui: în după-amiaza aceea, demisionase 
din Serviciul Forestier. Decise imediat că nu era momentul cel 
mai potrivit să i-o spună. 

— Iubito, nu sunt nebun. Mă crezi, nu-i aşa? o întrebă. 

Ea se întoarse şi privi pe geam, deoarece mai purtaseră 
aceeaşi discuţie de multe ori. Încercă să se calmeze, trăgându-şi 
nasul, în timp ce scotocea prin buzunare după un şerveţel. 

— Ty, nu mai poţi continua aşa! Nu ştiu de ce ne târăşti şi pe 


noi, încă o dată, în toată povestea asta. Eu una nu mai sunt 
dispusă s-o suport, rosti ea cu glas mult mai ferm. 

Se întoarse către bărbat şi, în ciuda semiîntunericului din 
maşină, el îi zări ochii umflaţi de plâns şi obrajii roşii ca sfecla. 
Simţi un fior în inimă, gândindu-se la durerea pe care i-o 
pricinuia. 

— Dacă asta vrei să faci în continuare, atunci fă-o fără noi. 
Copiii sunt mai mari, au mai mult de pierdut şi eu n-o să stau cu 
braţele încrucişate ca să te văd distrugându-te în căutarea unui 
lucru pe care nu-l poţi găsi. M-ai auzit? întrebă ea, înghiţindu-şi 
lacrimile. 

Ty ar fi vrut s-o cuprindă în braţe, dar nici nu putea fi vorba 
despre aşa ceva. Băgă în viteză. 

— Da, te-am auzit. 

Nu-şi mai spuseră nimic pe distanţa celor douăzeci de 
kilometri până acasă. 

În dimineaţa următoare, imediat ce automobilul lui Ronnie 
dispăru de pe alee, Ty sui în pod şi începu să caute comoara 
ascunsă. În timp ce muta lăzile şi cutiile din locul lor, spera ca 
Ronnie să nu le fi aruncat în ultimii doi ani. In spatele unui 
perete format din alte cutii, bărbatul îşi găsi trofeul: patru cutii 
pe care scria cu markerul „Cărţile lui Ty & chestii”. 

Existau şi alte cutii cu cărţi, dar acestea patru erau speciale. 
Ele conţineau materiale documentare, cărţi, broşuri, descărcări 
de pe Internet, facturi, înregistrări audio, videocasete şi CD-uri 
din căutarea lui anterioară. Ty le sigilase în cutii şi le exilase în 
pod după prezicerile funeste ale lui Ronnie despre distrugerea 
familiei lor. 

Acum, când se întrevedeau alte lucruri rele ce aveau să se 
întâmple dacă el urma această cale, bărbatul rămase privind 
cutiile ca şi cum ar fi conţinut nişte reptile teribil de veninoase 
şi el trebuia să se gândească cu toată seriozitatea dacă ar trebui 
sau nu să le pună în libertate. Nu voia s-o necăjească pe Ronnie, 
dar era prins în ghearele unui imbold incontrolabil de a 
continua. Recunoştea că senzațiile pe care le încerca erau 
similare dependenţei. Acceptând asta şi fiind convins că nu era 
încă pregătit pentru a-şi confrunta dependenţa printr-o metodă 
autentificată, el inspiră adânc, luă prima cutie şi o puse pe 
umăr. 


Capitolul 37 


Kris avea timp să se gândească, în timp ce duba se îndrepta 
spre scena unui reportaj. Ea ştia ceva care nu se preda 
niciodată la cursurile de jurnalism şi anume că iluzia unei 
poveşti interesante putea fi la fel de bună ca şi realitatea. 
Uneori asta se numea „exagerare”, alteori efectiv 
„dezinformare”, dar, indiferent cum ai fi etichetat-o, himera 
aţâţării, pericolului sau controversei atrăgea publicul la fel cum 
o flacără atrage insectele nopţii. In şcoală, Kris fusese fascinată 
când vedea cum speculau despre un subiect prezentatorii de 
ştiri de la posturile cu acoperire naţională. Exact asta fusese ea 
învățată să nu facă. Dacă un bărbat luase nişte ostatici sau pur 
şi simplu şofa periculos, ei dezbăteau dacă individul era 
sinucigaş, psihopat, maniaco-depresiv,  molestator, drogat, 
membru al unei bande, evadat sau pedofil, iar ratingul creştea 
ametitor. 

Kris considera că precedentul acela era licența ei pentru 
speculații nebuneşti, cel puțin până se afla adevărul, moment în 
care avea să întoarcă foaia şi să anunţe ce se ştia. În actuala ei 
situaţie, nutrea convingerea că era lipsit de importanţă dacă 
exista realmente un ucigaş. Dacă putea să alimenteze subiectul, 
povestea unui posibil ucigaş i-ar fi putut creşte ratingul, 
aducându-i în acelaşi timp recunoaştere pentru descoperirea 
respectivă. lar un subiect de asemenea dimensiuni ar fi atras 
atenţia întregii ţări. Dacă se dovedeşte a fi un alt celebru asasin 
în serie? Un alt Ted Bundy sau un alt ucigaş de la Green River? 
Simti un fior, însă nu din motivele care ar fi fost de aşteptat. 


— Uite altul. Cred că ăsta-i, zise John Baxter scoțând un 
biblioraft verde, gros. Acolo-i tot ce avem despre subiectele 
acestea. 

Mac citise toate articolele apărute în ziarul local despre 
cazurile persoanelor dispărute şi găsise unele date pe care 
departamentul său nu le avea. Il convinsese pe Carillo că merita 
să facă un drum de numai cinci minute până la redacţie, pentru 
a verifica dosarele de acolo şi a vedea dacă ofereau ceva nou. 

Detectivul încuviinţă, scoase dinăuntru un dosar de carton şi- 
i întinse restul lui Carillo. 

— Vă deranjează dacă le citim aici? întrebă Mac. 


Baxter le arătă o sală de conferinţe rareori folosită. 

— Câtuşi de puţin. Vreţi o cafea? 

Mac scutură din cap, însă Carillo ridică privirea. 

— Da, unde aveţi? ) 

Pe Baxter nu-l deranja să ajute poliţia. In calitate de ziarist, 
cunoştea o mulţime de poliţişti din regiune, dar nu şi pe aceştia. 
Era prieten cu şeriful şi, cine ştie?, poate că într-o bună zi faptul 
că-i cunoştea pe Schneider şi Carillo avea să se dovedească util. 

— Vă aduc eu, le spuse. 

După ce ieşi, Carillo observă ceva în dosarul lui Skip 
Caldwell. 

— la uite ce-a zis prietena ciclistului, rosti el. Caldwell 
trebuia să participe la o cursă din clasa mondială şi era 
pretendent la unul din primele două locuri. Poate c-ar trebui să 
vedem cine era tipul care ţintea locul al treilea. 

Mac răsfoi dosarul. 

— Crezusem că nu te dai în vânt după biciclete. 

— Nu, dar nu pot ignora un posibil motiv. Poate că cicliştii 
ăştia câştigă bani frumoşi la curse. Cântări dosarul lui Jack 
Remsbecker. Şi avocaţii? Mai ai nevoie de motive ca să-i iei 
gâtul unui avocat? 

Baxter auzi ultima întrebare când intră cu cafelele. 

— Dacă sunteţi în căutare de motive, rosti el, deşi nu ştiu 
dacă asta are vreo legătură, a venit un individ pe-aici care a pus 
tot felul de întrebări. 

Îi întinse lui Carillo cafeaua şi ieşi din încăpere. Detectivii se 
priviră şi ridicară din umeri. Baxter reveni aproape imediat, 
aducând alt dosar. 

— Cum vă ziceam, s-ar putea ca individul să fie inofensiv, dar 
a pus aceleaşi întrebări ca şi voi. Lucrează la Serviciul Forestier 
şi zicea că investighează dispariţiile. Chestia-i că l-am verificat 
şi şefii lui nu ştiau nimic despre asta. In plus, oamenii voştri l-au 
arestat azi-noapte pentru violare de proprietate privată. O s- 
apară mâine în buletinul vostru de ştiri. 

Îi întinse dosarul lui Carillo. 

— Mulţumim. O să-l verificăm şi noi. 

Când Baxter ieşi din nou, Carillo frunzări dosarul. 

— Ăsta-i tipul! Mi-ai dat nişte articole despre ăsta - 
Greenwood, nu? 

Mac ridică ochii, se gândi o clipă şi aprobă. 

— Da. 

Carillo continuă să citească. 


— M-am gândit, urmă Mac, că poate Greenwood ne-ar putea 
ajuta... 

— Căcat! exclamă Carillo. Bigfoot? Tipu' pretinde că l-a văzut 
pe Bigfoot? Tu chiar n-ai minte? 

— Ce vrei să zici? 

— Păi, ăsta-i omul nostru! 

— Care om? făcu Mac derutat. 

— Ala care-i implicat în toate dispariţiile astea. 


J.D. Watts ieşea abia acum din catalepsia de trei zile 
provocată de droguri şi alcool. In mai puţin de şaptezeci şi două 
de ore, viaţa lui se schimbase din rău în şi mai rău, în mult mai 
rău. Ucisese un om într-un acces de furie, iar după aceea el şi 
Errol fuseseră atacați de-un ditamai Bigfoot, care-l omorâse pe 
Errol şi dispăruse cu el. Era coşmarul cel mai îngrozitor pe care 
şi l-ar fi putut imagina vreodată J.D. 

Trebuia să ia o decizie. În primul rând, cum avea să rezolve 
lucrurile cu polițistul de eliberare condiţionată al lui Errol? De 
îndată ce Errol nu apărea la el, polițistul avea să vină şi să-şi 
bage nasul peste tot. Faptul că J.D. era de asemenea eliberat 
condiţionat şi că poliţaiul nu ştia că ei doi locuiau împreună nu 
era deloc în favoarea lui. În al doilea rând, dacă cineva găsea fie 
cadavrul lui Errol, fie pe al lui Newburg, J.D. era complet în 
budă. Închipuindu-se legat de o targă cu rotile ca Sean Penn în 
Culoarul morţii, îşi pierdu toată puterea. Nu voia să moară. 

În cele din urmă, întreaga poveste cu Bigfoot complica totul 
de o sută de ori. Dacă nu s-ar fi găsit în toiul descotorosirii de 
un cadavru, ei ar fi avut povestea secolului. Ar fi fost probabil 
bogaţi şi asta le-ar fi rezolvat toate problemele. Insă Errol era 
acum mort. J.D. Watts revăzu din nou şi din nou faţa creaturii 
aceleia, holbându-se la el, cu ochii roşii oribili scânteind în 
strălucirea stopurilor automobilului şi se cutremură. Bietu' 
Errol... Bietu” de mine... Sigur că da, fusese puţin luat atunci, 
dar ceea ce văzuse... fusese, ce mai!, complet real. Ce să facă? 

Ţinând seama de motivul funebru pentru care el şi Errol 
fuseseră pe munte, nu putea să telefoneze la vreun post TV ca 
să-şi anunţe marea descoperire. În acelaşi timp ştia că cineva o 
să observe că Leon Newburg lipseşte, apoi că şi Errol Rayburn 
lipseşte şi că elementul comun al celor două dispariţii era 
probabil J.D. Watts. Şi în curând, în câteva zile, în cel mult 
câteva săptămâni, cineva o să vină cu întrebări la care el nu 
putea să răspundă. J.D. privi sticla de Jack Daniels pe care o 


destupase seara trecută înainte de a adormi şi simţi că-i vine să 
vomite. 

Inhăţă telecomanda şi schimbă canalele ca să se uite la ştirile 
amiezii şi să vadă dacă nu cumva cadavrele fuseseră deja găsite. 
El urmărea în mod regulat ştirile de la Canalul 7 din cauza 
gagicuţei ăleia bune de tot, Kris nu-ştiu-cum. Pe când privea 
împietrit la femeia care-i stârnea pasiunea, îi auzi finalmente şi 
cuvintele şi se ridică în capul oaselor. Bărbaţi dispăruţi? Crime? 
J.D. înţelese că reportera descria în linii mari cam aceeaşi zonă 
în care el şi Errol intenţionaseră să scape de trupul lui 
Newburg. Dacă dispăruseră oameni, el avea o idee cât se poate 
de bună asupra motivului. 

Un plan măreț începu să i se formeze în minte. Avea să pună 
totul pe masă, să rezolve întregul mister, să devină o celebritate 
mass-media, după care să-şi angajeze un avocat ţăpănos şi 
şmecher care să-l scape de asasinarea lui Newburg. Aproape 
imediat însă îndoiala îi sufocă planul măreț. Şi dacă se înşela? 
Dacă monstrul ăla nu mai omorâse pe nimeni? Dacă, imediat ce 
el făcea mărturisirea, dispăruţii ori apăreau, ori se descoperea 
că fuseseră omorâţi în moduri mult mai... convenţionale? 

J.D. se lăsă pe spate şi trase dintr-o ţigară cu iarbă ca să 
reflecteze. Avea timp. Deocamdată niciun poliţist de eliberare 
condiţionată nu se interesase de Errol şi, de fapt, nu se 
întâmplase nimic anormal. Errol n-avea prea mulţi prieteni, aşa 
că până aici treaba era bună. Se uită la reportera cea blondă şi 
frumoasă şi-şi imagină cum avea să-i povestească totul. Poate c- 
avea să se lege ceva între ei doi. Mai trase un fum şi se lăsă 
purtat de fantezie. 


Carillo aruncă dosarul pe masă. 

— Asta-i, şefu'! Ty Greenwood. 

Şeriful Barkley ridică dosarul. 

— Mă-ndoiesc c-ar fi el, clătină Mac din cap. 

Carillo îl privi încruntat. Lui Mac nu-i plăcea să-şi contrazică 
partenerul, mai ales în faţa şefilor, dar era aproape convins că 
Ty Greenwood era nevinovat. 

Tom Rice cobori jaluzelele care separau biroul de restul 
secţiei, pentru mai multă confidenţialitate. 

— De ce crezi că-i el? 

Carillo era exasperat. 

— l-un sonat. A fost făcut praf de presă cu doi ani în urmă 
când a jurat că Bigfoot l-a urmărit prin Idaho, în timpul 


vacanței. Am făcut nişte săpături în jurul lui. Multe ziare spun c- 
ar lua antidepresive şi că merge la psiholog şi-am descoperit că 
obişnuia să comande prin poştă analgezice ilegale... Ce dracu', a 
renunţat la o slujbă cu bani frumoşi ca să lucreze în Serviciul 
Forestier! Un ţicnit absolut! L-am arestat azi-noapte fiindcă 
intrase fără permisiune pe proprietatea unui tip căruia îi fusese 
răsturnat jeepul. Adică exact ce-ar face Bigfoot, este? chicoti 
Carillo. 

Nimeni nu schiţă nici măcar un zâmbet, aşa că el continuă: 

— Oricum, Greenwood ar avea banii ca să plătească pe 
cineva să facă asta - să răstoarne un jeep. Vă zic: dacă nici ăsta 
n-are motive să-i facă pe oameni să creadă că Bigfoot există, 
atunci nu ştiu cine are. 

Barkley se uită spre Mac. 

— Tu nu eşti convins? De ce? 

Mac rămase privindu-l pe şerif. Ar fi vrut să le spună tuturor 
ce descoperise, atât doar că ei încă nu erau gata să-l creadă. 
Dacă vorbea acum, distrugea orice şansă de-a folosi ceea ce 
aflase atunci când putea fi realmente util. Pentru o clipă o 
expresie de furie îi licări peste chip, dar era furios pe sine 
fiindcă se temea. 

— Nu ştiu... Poate că ai dreptate, Karl. 

Carillo strânse din maxilare. 

— Cum pizda mă-sii să n-am? 

Barkley împinse dosarul înapoi. 

— Bine, atunci uite cum o să procedăm. Aflaţi tot ce puteţi 
despre individul ăsta. Dacă are aşa mulţi bani, nu-l putem umfla 
pur şi simplu ca pe un sonat oarecare. Trebuie să fim blindaţi cu 
dovezi, dacă vrem să-l înfundăm. Pregătiţi-vă şi mâine mergeţi 
să-i luaţi o declaraţie. Vedeţi dacă-l puteţi prinde cu ceva, dar 
nu forţaţi prea tare. Dacă el este autorul şi noi n-avem toate 
datele, o să se blindeze cu avocaţi şi-o să ne scape printre 
degete. 


Capitolul 36 


În seara aceea Mac stătu în faţa televizorului cu sonorul 
oprit. Dintr-un motiv blond se obişnuise să urmărească ştirile de 
la ora 23 pe Canalul 7. Deşi nu mai stătuse de vorbă cu Kris de 
când aceasta îl trăsese pe sfoară pe Carillo, Mac îi urmărise 
reportajele din ultimele zile şi se minunase de speculaţiile ei 
nefondate. În acelaşi timp se simţea iritat pentru că mass-media 
acordau aşa multă atenţie subiectului, în ciuda faptului că habar 
n-aveau despre ce era vorba de fapt. Cel mai mult însă îl deranja 
aşteptarea. Dacă făptura aceea găsea altă victimă? Detectivul 
nu putuse totuşi identifica niciun şablon în comportamentul ei 
şi, chiar dacă ar fi putut, cine l-ar fi crezut? 

După ce urmări reportajul lui Kris despre o alunecare de 
teren, Mac ieşi să alerge pentru a se destinde. Parcurse cinci 
kilometri în mai puţin de o jumătate de oră şi intră la duş. După 
aceea se îmbrăcă în şort şi tricou şi se instală comod ca să 
citească. O ciocănitură la uşă îl făcu să tresară surprins. 
Trecuse puţin de miezul nopţii şi bănuia că putea fi o vecină mai 
vârstnică, care venea deseori pe la el după ce ratonii îi 
răsturnau pubela de gunoi. 

Deschise larg uşa şi o văzu pe Kris, cu o sticlă de şampanie. 

— Am venit c-o propunere de pace, rosti ea. lartă-mă pentru 
ora înaintată, dar am văzut lumina aprinsă. 

— Lumina din apartamentul meu poate fi văzută numai din 
interiorul complexului, replică bărbatul străduindu-se să pară 
distant. 

— Bine, strânse ea din umeri, am fost indiscretă. Am voie, 
nu? 

— Asta-nseamnă încălcare de proprietate privată. Te-aş 
putea aresta, rosti Mac cu un ton suficient de destins ca s-o 
încurajeze să continue. 

— Nu mă poţi aresta la domiciliul tău şi apoi să cădem lao 
înţelegere? 

El clătină din cap, luă şampania şi se retrase un pas. Kris 
intră. 

— Vrei să iei un interviu? întrebă Mac inexpresiv. Deci: azi 
după-amiază l-am prins pe ucigaş, care în clipa de faţă se află în 
arestul nostru. 

O privi atent, căutând să întrezărească cel mai mic licăr în 


ochii ei. 

Femeia îi surâse dulce şi-şi aruncă haina pe un scaun. 

— N-ai nişte pahare? 

— Şampanie la miezul nopţii? Când mâine este zi de lucru? 
întrebă el şi plecă să caute cupe. 

Kris privi apartamentul ca şi când l-ar fi văzut atunci pentru 
prima dată. 

— De ce nu? Atunci este momentul cel mai bun. 

— Ai fost foarte ocupată, comentă Mac. Mă surprinde c-ai 
avut timp să treci pe-aici. Cărui fapt datorez onoarea asta? 

Reportera se prefăcu interesată de examinarea unui raft cu 
suvenire. 

— Ah, n-am avut un motiv în sine. Pur şi simplu mi-a părut 
rău că n-am vorbit cu tine toată săptămâna. Asta-i tot. 

Nasul detectivului nu-l înşela. Kris voia ceva, însă el nu-şi 
dădea seama ce anume. Dorea să creadă marea minciună că 
femeia ar fi fost atrasă de el, dar înţelegea că nu era decât o 
amăgire. 

Îi întinse o cupă cu şampanie şi ciocniră. 

— Pentru noi, minţi Kris şi Mac ştiu asta, dar sorbi impasibil 
şi-i făcu semn să stea alături de el pe canapea. 

— De ce te-ai făcut poliţist? întrebă ea pe neaşteptate. 

Mac nu se mai gândise de mult timp la întrebarea asta. 

— La început am vrut să mă fac avocat, începu el. Apoi m-am 
răzgândit. Am vrut s-ajung procuror. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Poate pentru că-i mai uşor s-acuzi decât să aperi 
nişte oameni care pot fi vinovaţi. În anul trei la Drept, mi-am dat 
seama că de fapt doream să rezolv crime, nu să mă ocup de 
procedurile ulterioare comiterii lor. Doream ceva care să fie la 
timpul prezent, care să mă implice mai mult în aducerea 
vinovaţilor în faţa justiţiei. 

Sorbind din şampanie, Kris privi în ochii lui negri şi blânzi. 
Avusese dreptate, el era altfel. Ar fi putut deveni avocat. 

— Diferenţa între câştiguri este considerabilă, observă ea. 

— Poate că da, însă eu cred că mă descurc destul de bine. 
Dar tu? De ce te-ai făcut reporter? 

Kris se gândi câteva secunde. 

— Când eram puştoaică mă dădeam în vânt după cărţile lui 
Nancy Drew. Îmi plăceau misterele. În plus îmi plăcea şi să-mi 
vâr nasul în treburile altora. Mi-am găsit o slujbă în care le 
puteam face pe ambele. 


Mac o crezu pe jumătate, însă în ochii ei citi altceva. 

— Eu cred că-ţi place să fii în centrul atenţiei. Pentru tine 
ştirile sunt mai puţin importante decât propria imagine. Sunt 
convins că dacă ar trebui să alegi între a fi cea mai bună 
reporteră şi o supervedetă, ai opta pentru a doua postură fără 
să stai pe gânduri. 

În altă ocazie, cu alt bărbat, poate că Kris s-ar fi simţit 
jignită, dar Mac avea dreptate, în mod absolut şi incredibil. 
Preferă să se simtă măgulită fiindcă îi sesizase adevărata 
ambiţie. Nu părea deranjat de setea ei de putere. 

— Poate că da. Poate că ai dreptate. Am început dorindu-mi 
să ajung ca Nancy Drew şi am sfârşit pricepând că era mai bine 
să fiu Bette Davis. 

Se întinse pe lângă detectiv, luă sticla de şampanie şi-şi 
umplu cupa goală. El abia îşi atinsese paharul. 

— Mi-e sete, răspunse Kris la privirea lui întrebătoare. 

— Am şi apă, făcu Mac. Dacă ţi-e sete, nu trebuie să bei pe 
nerăsuflate şampanie de cincizeci de dolari. 

Kris fu impresionată că el recunoscuse că era o şampanie de 
calitate. Alcoolul i se suise la cap. Deşi avea prea puţine 
inhibiţii, abia începuse să se destindă după ritmul alert pe care-l 
menţinuse în ultimele cincisprezece ore. Pregătită să se 
relaxeze în următoarele şapte-opt ore, decise s-o facă aici. 

Plimbă un deget jucăuş peste antebraţul bărbatului. 

— Îmi pare rău c-a trebuit să plec atunci. 

Mac ştia unde avea să ducă asta şi era de acord. 

— Şi mie mi-a părut rău. 

Ea îl privi sfios, după care îşi feri ochii. 

— În seara asta nu va mai trebui să plec. 

Bărbatul îşi strecură degetele unei mâini în părul ei blond, 
mătăsos, şi-i apropie faţa şi buzele pline de ale lui. Se sărutară. 
Din nou. Şi din nou. 


Cobori de pe muntele său, mişcându-se iute printre copaci, 
fără să fie deloc încetinit de noaptea fără lună. Prefera 
întotdeauna să acţioneze nopțile, când simţurile îi erau mai 
ascuţite, mai focalizate. 

Foamea il mâna către ţinutul plat, locul micilor două- 
picioare. Răzbunarea şi plăcerea omorurilor veneau pe locul al 
doilea după căutarea de hrană. Traversând o cărare neagră, se 
feri de ochii iscoditori de foc-in-noapte a unei carapace-tari, 
care trecu pe acolo. Ştia că înlăuntrul ei se afla un două-picioare 


şi respectă învăţăturile vechi, care spuneau să nu laşi niciun 
animal să-ţi simtă prezența înainte de a-l ataca pentru a-l ucide. 

Din punctul înalt în care se găsea, deasupra văii, vedea focul 
controlat care ieşea prin deschiderile din peşterile de lemn ale 
micilor două-picioare. Se gândi la tunetul slobozit de cel pe 
care-l urmărise. Până atunci nu mai auzise niciodată tunetul de 
la micii două-picioare şi uitase avertismentele Vârstnicilor, dar 
acum ştia că învăţăturile lor erau adevărate: tunetul putea 
ucide. Simţea că două-picioare ţineau tunetul în peşterile lor din 
lemn, aşa că trebuia să se apropie cu precauţie. Orice renegare 
a puterii sale îl înfuria, însă ştia că se putea folosi de 
surprindere pentru a-i învinge. 

Din ultima sa întâlnire mai ştia că, deşi două-picioare purtau 
tunete, continua să le fie frică. Aşadar se putea ca tunetul să nu 
fie atât de puternic pe cât i se spusese. Nu intenţiona totuşi să 
rişte. El era vânător şi era înţelept. Dacă prada lui avea colţi 
ascuţiţi, avea să evite colții aceia. 


Kris îşi pierdu bluza în living, iar Mac rămase fără cămaşă. 
La trei metri mai departe pe hol căzură şi pantalonii ei. Lipind-o 
de perete, lângă baia de serviciu, Mac bâjbâi cu sutienul femeii, 
iar ea îl ajută să-i elibereze sânii. Mac o sărută apăsat, coborând 
pe gât, peste umerii ca laptele, în jos pe curbele sânilor, până la 
sfârcuri. 

Când trase uşor cu dinţii de sfârcul stâng, Kris dădu ochii 
peste cap şi-şi duse dosul palmei la frunte în extaz. El îi cobori 
slipul peste şolduri, dezvelindu-i părul blond şi moale dintre 
picioare, apoi împinse slipul în jos, unde îi căzu în jurul 
gleznelor. Ea păşi peste slip, purtând acum doar ciorapii trei 
sferturi, cu o expresie de abandon total pe faţă. 

Lăsându-se în genunchi, Mac îşi cobori limba printre sânii ei 
perfecţi, spre ombilic şi mai jos. Ajungând la părul ei pubian 
perfect tuns, simţi că se parfumase recent acolo şi surâse în 
barbă, înțelegând că Kris planificase totul, probabil până la cel 
mai mic detaliu. In vreme ce limba i se plimba peste coapsele şi 
pântecele ei, Mac ridică mâna stângă şi-i apăsă fesele goale, iar 
cu mâna dreaptă îşi lăsă şortul în jos şi-l îndepărtă. 

Trecându-şi degetele prin părul bărbatului, în timp ce limba 
lui cobora tot mai mult, Kris scoase un strigăt uşor, când el îşi 
găsi ţinta. Desfăcu şi mai larg picioarele. Capul femeii lovi în 
mod repetat un tablou de pe perete, pe când Mac o tortura prin 
rotații lente ale limbii. 


Capitolul 39 


Uneori când îşi auzea câinii lătrând noaptea, Burt Krinkel se 
dădea jos din pat şi ieşea să vadă ce se întâmpla. De fapt n-ar fi 
avut niciun temei real să facă asta, atât doar că-i oferea un 
pretext pentru a se scula. La şaptezeci şi cinci de ani, Burt nu 
mai avea somnul la fel de profund ca în trecut. Descoperise că 
umblând niţel, putea să doarmă mai bine după ce revenea în 
pat. Şi de ce nu? Nu avea niciun motiv pentru a se trezi 
devreme, dar aşa făcea în majoritatea dimineţilor. Lucrase la 
căile ferate şi ieşise la pensie cu şapte ani în urmă, dar se trezea 
tot la patru şi jumătate dimineaţa. 

Soţia lui, Ada, nu se scula niciodată atât de devreme, însă ea 
îşi schimbase obiceiurile cu mai multă vreme în urmă. Cât timp 
îi crescuse pe cei patru copii ai lor, se trezise întotdeauna 
înaintea lor, pregătind micul dejun, aranjând în ultima clipă vreo 
haină şi aşa mai departe, însă când ultimul dintre ei plecase de 
acasă, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, Ada îşi găsise, 
treptat, un ritm mai lent. Se culca seara la zece şi jumătate şi se 
scula dimineaţa la şapte, cu precizia unui ceasornic. Burt o 
invidia pentru orele acelea de somn neîntrerupt. 

Pe la 1 noaptea, Burt se sculă în capul oaselor în pat. Se foise 
şi se întorsese de pe o parte pe alta timp de vreo două ore, aşa 
că atunci când câinii începuseră să schelălăie, îşi spuse că 
trebuia să vadă despre ce era vorba. Îşi puse papucii şi îşi luă 
halatul gros de lână primit cadou de Crăciun de la nepoti. 
Bănuia că nişte oposumi răscoleau prin pubelă ori prin 
mâncarea câinilor, însă schelălăielile încetară brusc, ceea ce 
putea să însemne că animalele fuseseră alungate. Hotări să 
arunce oricum o privire. Se opri în bucătărie şi-şi turnă un 
pahar de lapte. O plimbare şi laptele l-ar fi ajutat garantat să 
adoarmă. 

Termometrul digital arăta că afară erau 3*C. Burt luă o haină 
din cuierul aflat în vestibul şi ieşi pe uşa din spate. Uşor ceţos, 
aerul rece i se strecură pe sub manşetele roase ale pijamalei. 
Deşi era întuneric beznă, Burt ştia drumul cu ochii închişi, 
ajutat de lumina slabă a becului de pe verandă. Avea şi o 
lanternă în buzunar, dar nu intenţiona s-o folosească până nu 
ajungea la destinaţie. Unii îl considerau zgârcit pe Burt, însă el 
se socotea pur şi simplu econom. 


Kris bâjbâi orbeşte după draperia din faţa uşilor de sticlă 
glisante ale patioului, dar nu reuşi să se agaţe de ea şi răsturnă 
un lampadar înalt. În cele din urmă degetele ei găsiră țesătura 
şi o strânseră cu putere, temându-se ca genunchii să nu-i cedeze 
de plăcere, când Mac se poziţionă s-o pătrundă din picioare. 

Ea sări şi-l încălecă, cuprinzându-l cu picioarele în jurul 
brâului. Schimbarea poziţiei era tot ce-i trebuia bărbatului şi 
Kris îl simţi imediat lunecând în ea, complet şi tare ca piatra. 
Strigă, când senzaţia penetrării profunde îi declanşă toate 
circuitele. Gurile lor se găsiră şi limbile li se încolăciră. Mac 
pistonă în sus şi în jos, înăuntru şi afară, iar femeia întrerupse 
sărutul ca să inspire şi să-şi exprime extazul printr-un geamăt 
puternic, care creştea şi scădea cu fiecare mişcare de du-te- 
vino. 

Mac nu mai făcuse niciodată dragoste cu o femeie atât de 
frumoasă. Sfidând orice rațiune, inima lui dorea s-o păstreze, şi 
nu numai pentru frumuseţea ei, ci pentru aura de aţâţare şi 
primejdie care o înconjura. Venirea în toiul nopţii la el acasă, 
după ce-i atacase partenerul şi departamentul, putea fi 
considerată în cel mai bun caz plină de riscuri. Şi totuşi era aici! 

Lipindu-i fesele goale de geam, începu să simtă apropierea 
orgasmului. 


Burt ajunse la şopron şi strigă câinii: 

— Zoe! Sophie! Simon? Aici, băieţii! 

Niciun răspuns. Bătrânul deschise uşa din faţă a construcţiei 
vechi din şindrilă şi abia atunci înţelese că ceva era în neregulă. 

Raza lanternei sale găsi irisurile stacojii strălucitoare şi 
capetele albe ale celor trei câini, strânşi laolaltă, unul în 
celălalt, în fundul şopronului, pe pătura lui Zoe. 

— Hei, ce dracu” s-a-ntâm... 

Apoi simţi ceva care îi furnică pielea tăbăcită şi ridată de pe 
ceafă. Era sentimentul unei... prezenţe. Aici mai era cineva. Dar 
câinii ar fi trebuit să latre. Ce dracu”, lătrau şi când veveriţele... 

Simţi din nou - ceva palpabil, dar straniu, aproape ca o 
electricitate statică. Nu putea defini precis senzaţia. Plimbă raza 
slabă a lanternei prin partea din faţă a şopronului, dar nu văzu 
nimic. După aceea nările lui bătrâne simţiră o miasmă, doar un 
damf, însă foarte urât mirositor. Întrebându-se dacă nu cumva 
câinii omorâseră ceva care acum putrezea, decise să cerceteze 
dimineaţă locul, încercă un sentiment apăsător şi brusc îşi spuse 


că trebuia să se întoarcă imediat în casă. Inspiră încă o dată, 
atent, dar nu simţi niciun miros şi se întoarse către câini. 

— Băieţii, să vă faceţi treaba, m-au... 

Înainte ca bătrânul şi sărmanul Burt să-şi poată termina 
cuvintele, un pumn încleştat, de mărimea unui bidon pentru 
lapte şi având duritatea betonului, se arcui prin aer, turtindu-i 
instantaneu capul pe umeri. Muri înainte ca lanterna să atingă 
iarba umedă. 


Examinând trupul, văzu că era bătrân şi nu avea multă carne 
pe el. Avea să-l mănânce, dar îi mai trebuia unul. Se gândi la 
câini. Mai mâncase câini, însă nu-i plăcuseră. Carnea lor aţoasă 
avea cu totul alt gust decât cea de două-picioare; câinii aveau 
oase mai mici şi erau o bătaie de cap. 

Se întoarse către peştera din lemn a bătrânului. Poate că 
înăuntru mai erau şi alţii. Il lăsă pe bătrân acolo unde căzuse şi 
porni spre peşteră. 


Ajunsă acum pe pat, cu Mac deasupra, Kris îşi împinse 
şoldurile spre el, pentru a spori puterea acuplării. Se ridicară şi 
coborâră aşa vreme de cincisprezece minute. Ea avusese deja 
două orgasme minore, dar anticipa unul mare, care se acumula, 
celelalte nefiind decât şocuri prevestitoare ale unui seism ce 
avea să disloce falia San Andreas. Niciodată nu mai fusese 
futută aşa. Cei mai mulţi bărbaţi ejaculau ca iepuraşii, dar 
ăsta... Avusese dreptate din clipa în care-l întâlnise: nu era un 
poliţist obişnuit. 


Ocoli peştera de lemn, privind prin deschiderile acoperite de 
gheaţă caldă. Prin una dintre ele descoperi alt două-picioare, 
care dormea. Era tot bătrân, precum celălalt, şi femelă. Era 
perechea lui. Invățase mai multe despre două-picioare şi aflase 
că se deosebeau de celelalte animale. Orice alt animal i-ar fi 
simţit prezenţa şi ar fi fugit. Acesta continua să doarmă. 

Atinse gheaţa caldă şi o simţi mai puţin solidă decât gheața 
caldă a carapacei-tari pe care o răsturnase. Trecu un deget 
peste ea, apreciind distanța până la femela bătrână care 
dormea. Voia hrană, nu plăcere sau răzbunare, aşa că decise să 
fie iute. 

Mâna lui trecu uşor prin gheaţa caldă, care scoase un trosnet 
ca al gheții reci. Femela bătrână se trezi, mai degrabă buimacă 
decât speriată. Apoi el îi simţi groaza, când se întinse prin 


deschidere şi o prinse cu mâna de beregată. Trăgându-i trupul 
mic prin deschidere, o lăsă să trăiască o secundă, îngăduind 
spaimei s-o copleşească. După aceea strânse, şi forţa vieții 
pâlpâi şi se stinse în ea. Revenind la celălalt, îi puse pe amândoi 
sub un braţ şi se întoarse pe drumul pe care venise. 


Capitolul 40 


Kris se ridică în capul oaselor în pat, vârându-şi o pernă între 
spate şi perete. Încă gâfâia şi simţea transpiraţie prelingându-i- 
se printre sâni, dar nu ştia dacă era a ei sau a bărbatului. Era 
impresionată că el fusese atât de preocupat să-i producă 
plăcere. Orgasmul ei de magnitudinea nouă fusese atât de 
puternic, încât maxilarele o dureau şi acum de contorsionări. 
Mac zăcea întins alături, epuizat. 

— Mai vrei să-ncercăm o dată? rosti el pe jumătate în glumă, 
iar când chipul femeii îi spuse că, pentru moment, îl crezuse, 
izbucni în râs. 

— Pot mai întâi să fumez? replică Kris. 

Mac se prefăcu că reflectează o clipă, după care se rostogoli 
lângă ea şi-i cuprinse un sfârc cu buzele. 

— Poţi să tragi din ţigară, dacă mă laşi pe mine să trag din 
ăsta. 

— S-a făcut. Stai aşa, să-mi iau poşeta, spuse ea şi ieşi pe hol. 

Bărbatul îi urmări muşchii fesieri perfecţi, strălucind de 
sudoare, legănându-se pe când se îndepărtau. De ce oare fetele 
rele sunt întotdeauna atât de „bune“? Ea reapăru, oferindu-i de 
data aceasta imaginea din faţă. Sânii erau opere de artă - 
naturali sau sculptați de mâna omului, asta nu conta pentru Mac 
pendulând aţâţător când se apropie. 

Kris se întinse în pat şi, scotocind prin poşetă, remarcă în 
treacăt: 

— Da, sunt naturali. 

Detectivul surâse. [Îl citea ca pe o carte deschisă. 

Ea scoase o ţigară, o aprinse şi puse poşeta pe noptieră. 

— Ai vreo prietenă în prezent? 

Nu era sigur dacă fusese o întrebare nepăsătoare sau dacă 
ea se pregătea să-l revendice. 

— Nu. De o vreme n-am nicio prietenă permanentă. A mai 
fost câte una, la răstimpuri, însă nimic interesant. 

— Spuneai despre mine că sunt puternică. Dar sunt 
„interesantă”? întrebă ea, trăgând din ţigară. 

Mac lunecă peste corpul lui Kris, căutând s-o sărute şi ea 
îndepărtă ţigara doar pentru un sărut scurt. 

— Da, eşti interesantă. 

— Asta-i bine. Nu mi-ar plăcea să fiu altfel. 


— În acelaşi timp, observă detectivul, eşti frumoasă şi 
periculoasă. 

— Periculoasă? 

Mac se rostogoli de pe ea, rămânând întins alături. Kris 
stătea pe spate şi sufla fumul în sus. Bărbatul o atinse cu 
degetul pe ombilic şi ea sări brusc, izbucnind în râs. 

— Nu mai face aşa! Mă gâdil! 

Se întinse după aceea la loc şi Mac puse palma pe abdomenul 
ei plat, mulţumindu-se numai s-o mângâie. 

— Da, eşti periculoasă. Egoistă, narcisistă, egocentrică... 
Probabil că de aceea ai succes în meseria ta. 

Îngăduindu-şi un foarte scurt surâs satisfăcut de sine, femeia 
fu încântată de contextul tăios al termenilor acelora. Cuvintele 
ar fi speriat o persoană obişnuită, însă ea le îmbrăţişa, pentru că 
îi ofereau putere asupra celor mai slabi, „sensibili”. li plăcea că 
Mac îi identificase baza puterii, dar rămăsese lângă ea, 
dezmierdându-i acum sânul drept. 

— Da, ai dreptate, aprobă cu o mândrie evidentă în glas. 

— Nu eşti singură din cauza asta? întrebă el. 

Reportera căzu pe gânduri pentru o secundă, fiindcă nu-şi 
pusese niciodată întrebarea aceea simplă. Nu ştia precis ce 
însemna de fapt „singurătatea”. Nu avea prieteni în Seattle şi 
nici nu prea socializa cu colegii, deşi venise în oraş de câteva 
luni. 

— Singură? Nu ştiu. Nu cred. 

Devenea prea vulnerabilă; era momentul să schimbe 
subiectul. i 

— Dar tu? îl întrebă. Îţi place să fii doar o rotiţă într-un 
mecanism? 

Mac se întoarse pe spate şi privi plafonul. 

— De obicei slujba mea îmi aduce satisfacţii, dar nu mă 
defineşte. O slujbă îi poate impune unui om să se conformeze, 
dar situaţia mea îmi îngăduie să-mi fac treaba şi totodată să-mi 
păstrez individualitatea. Nu trebuie să fiu ca toţi cei din jur, însă 
ei au încredere în mine deoarece le-am dovedit că sunt capabil. 

— Incredere, zici? Ia ridică-te, vreau să-ncerc ceva, rosti Kris 
făcându-i semn. 

El se întoarse şi rămase în genunchi în faţa ei. 

— Ce-ai de gând? o întrebă, nesigur de expresia ei devenită 
brusc poznaşă. 

Colţurile gurii femeii se curbară în sus, seducător. Se întinse 
şi-i cuprinse scrotul în palmă, apoi lunecă palma în sus pe 


penisul lui, încercuindu-l cu degetul mare şi arătătorul. Cu 
cealaltă mână îşi întinse lent ţigara spre el, privind întruna de la 
ochii bărbatului la vârful organului său. 

— Mă-ndoiesc c-ai învăţat exerciţiul ăsta de încredere la un 
curs corporativ, glumi el uşor îngrijorat. 

Kris arcui sprâncenele. 

— S-ar putea să ai o surpriză. 

Când tutunul arzător ajunse la un centimetru, Mac cedă şi-i 
împinse mâna într-o parte. 

— Fricosule! pufni ea. N-ai încredere în mine. Vezi? 

Îşi demonstrase ideea. Kris lăsă ţigara pe noptieră şi se 
rostogoli spre Mac. Apropiindu-şi faţa de penisul bărbatului, îşi 
curbă limba şi-l linse, apoi îşi lunecă buzele aţâţător peste el, 
luându-l în gură. După aceea se retrase. 

— Vezi, aş fi putut să mugşc, să fac ca Lorena Bobbitt... 

— Ea s-a folosit de un cuţit... 

— Da, însă ideea este că într-o anumită măsură ai încredere 
în mine, corect? 

Mac se excita din nou şi fu imediat de acord cu lecţia femeii. 

— Bineînţeles. Într-o anumită măsură. 

În ciuda pâclelor de stimuli care-i înceţoşau mintea, dorea să 
aibă încredere în ea, cu toate că ştia că era o idee neinspirată. 

Acum, când avea iarăşi o erecţie aproape completă, Kris se 
instală mai bine ca să termine ceea ce începuse. Îl incită cu 
buzele şi pentru o clipită se întrebă dacă el o plăcea cu 
adevărat, sau dacă dorea pur şi simplu să bifeze încă o cucerire. 
Preferă să aleagă a doua variantă, ca fiind o apărare a propriilor 
ei sentimente. Începea să simtă faţă de Mac o atracţie care o 
neliniştea. 

Peste zece minute Kris se întinse pe pat, după ce-şi adusese 
încă o dată partenerul la orgasm, de data aceasta folosindu-şi 
aptitudinile orale. Se întinse către poşetă, luă o cutie cu Tic Tac, 
scoase două drajeuri şi le întinse lui Mac, care luă unul. 
Bărbatul stătea pe spate lângă ea, complet secătuit. Kris îşi 
aprinse altă ţigară. După primul ei fum, Mac i-o luă dintre 
degete şi trase, inhalând adânc. 

— Fumezi? întrebă femeia. 

— M-am lăsat de ani buni, răspunse el dându-i înapoi ţigara. 

Reportera o luă şi suspină adânc, satisfăcut, înainte de a mai 
trage un fum. 

— Exact asta voiam şi eu să spun, încuviinţă Mac. 

În ciuda faptului că era 3.15 noaptea şi că el trebuia să fie la 


slujbă peste patru ore, nu-i păsa. Savura prezenţa femeii. După 
care o idee nebunească îi trecu prin minte. 

Ce-ar fi să-i spun ei? Ar putea să nu-mi amintească numele, 
zicând doar că-i o sursă internă din poliţie. În felul ăsta i-aş 
putea ocoli pe Barkley, Rice şi Carillo, anunțând totuşi lumea că 
s-ar putea să fie vorba despre ceva mult mai complex decât nişte 
dispariţii aleatorii. Sau crime clasice... Cine şi-ar da seama c-am 
fost eu? 

Departamentul era mare şi lista de posibile scurgeri de 
informaţii putea continua la nesfârşit. Cu excepţia sa, a lui 
Carillo şi a celor doi şefi, mai ştiau Suzy Chang, şi probabil şeful 
ei, apoi lista se lărgea. Până şi tânărul poliţist Bill Alexander 
părea să ştie, sau cel puţin să suspecteze, că adevărul era mai 
complicat. Nu dorea s-o bage pe Suzy în bucluc, dar s-ar fi putut 
să merite dacă eforturile şerifului de a afla cine oferise 
informaţiile acelea îi puteau câştiga lui Mac timpul necesar 
pentru a explora latura mai bizară a cazului. Şi probabil mai 
important ca orice altceva, s-ar fi putut să-l ajute pe el însuşi să 
scape de sentimentul de vinovăţie pe care-l simţea pentru că 
tăcuse. Evident căutarea lui Barkley putea fi foarte scurtă, 
tinând seama de faptul că Mac îşi exprimase deja unele îndoieli. 
Dar dorinţa sa de a descoperi adevărul atârna mai greu decât 
eventualele consecinţe. 

— Eu am încredere în tine, rosti el oferind un răspuns uşor 
diferit faţă de cel anterior, dar folosindu-l ca introducere pentru 
ce avea să urmeze. 

— Bun, bravo! Deci o muie a fost suficientă? O să ţin minte 
chestia asta. 

Mac surâse înaintea limbajului ei deschis. 

— Nu, nu, vorbesc serios. Mă refer la faptul că am încredere 
în tine ca om. 

Kris trase din ţigară, întrebându-se unde voia să ajungă. 

— Ce-ai zice dacă ţi-aş oferi o pistă? Referitor la cazul cu 
persoane dispărute. 

Femeia fu gata să scape ţigara. Venise aici dorindu-şi numai 
să facă sex cu detectivul, spunându-şi că orice detaliu 
suplimentar pe care l-ar fi putut afla despre caz ar fi însemnat o 
bonificaţie. Işi pregătise chiar şi o introducere la subiectul 
acesta, ceva care să nu-l alarmeze, însă acum el o scutise de 
eforturi. Se întinse către poşetă şi bâjbâi în căutarea altor 
drajeuri cu mentă. 

— Te referi la cazul crimelor? întrebă, străduindu-se să pară 


cât mai indiferentă. 

Mac tăcu câteva clipe. Deşi în ultimele trei ore fuseseră 
extrem de intimi, nu avea complet încredere în reporteră. Pe de 
altă parte, ea avea în spate un post de televiziune. 

— Dacă-ţi spun ceva, o informaţie destul de importantă, o să 
păstrezi confidenţialitatea sursei? Dacă se află că-i de la mine, 
departamentul o să mă... în sfârşit, ar fi tare neplăcut. Probabil 
c-ar însemna chiar sfârşitul carierei mele acolo. Deci nu trebuie 
să m-amesteci deloc. Eu îţi dau informaţia, iar tu faci ce vrei cu 
ea. O dai sau mi pe post. De-acord? 

Kris îşi înfipse ţigara în colţul gurii şi întinse mâna. 

— Bate palma c-o doamnă-n pielea goală. De-acord! 

Mac îşi adună gândurile pentru un moment. 

— Sunt convins că avem de-a face cu un ucigaş. Dar nu cu 
unul... obişnuit. 

Ea ignoră calificativul respectiv. 

— Aşadar confirmi, în exclusivitate, ceea ce eu spun de mai 
bine de două săptămâni - că este vorba despre un singur 
ucigaş? Asta spui? 

— Da, cred că da. Sunt nouăzeci la sută sigur. 

— Ai un suspect? 

— Da... şi nu. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Carillo crede c-ar fi vorba despre un fost expert în 
calculatoare pe nume Ty Greenwood. 

— Ty Greenwood... 

— Exact. 

— Dar... 

— Dar eu sunt aproape sigur că-i altcineva. Cred că 
Greenwood nu-i deloc implicat. Şi oricum ai proceda, nu-i 
pomeni numele. N-ar fi trebuit să ţi-l spun. Cred că-i nevinovat. 
Dar dacă numele lui apare într-un context eronat, te va da-n 
judecată pe tine, postul vostru, pe mine şi departamentul şi va 
câştiga. Are bani să ne-ngroape pe toţi. Uită-l! 

Kris se aplecă uşor spre el. 

— Interesant... Bine, de acord, îl uit - dar cine-i de fapt 
autorul? 

Mac tācu din nou o vreme, apoi spuse: 

— Departamentul deține dovezi de la două dintre locurile 
unde au dispărut persoane, însă nu le-a făcut publice. Sunt nişte 
dovezi destul de neobişnuite şi de aceea am păstrat tăcerea în 
privinţa lor... în principal pentru că şefii mei nu cred ce indică 


ele. Sau cel puţin ce cred eu că sunt. 

— Şi ce sunt? 

— Dovezi care mă fac să cred că dispăruţii n-au fost victimele 
unor răpiri „normale”. 

Kris îşi tinu răsuflarea. N-au fost victimele unor răpiri 
normale? 

— Cred c-au fost victimele unui animal dintr-o specie 
necunoscută. 

— Poftim?! 

— Un animal strâns înrudit cu oamenii. Un hominid. 

— Un ce? Ce? N-am auzit niciodată de animalul ăsta. 

— Hominidul este un tip de animal. Seamănă cu omul. Merge 
pe două picioare... Noi înşine suntem hominizi. Atâta doar că 
hominidul ăsta este mai mare decât noi... mult mai mare. 

Reportera miji ochii. 

— Aşadar spui că ucigaşul nu este un om? 

— Exact. Şi avem o urmă de picior, lungă de cincizeci şi 
patru de centimetri, care s-o dovedească. 

Kris trase din ţigară şi-i suflă fumul în faţă. 

— E Bigfoot? „Picior mare“? Vrei să spui că Bigfoot i-a răpit 
pe oamenii ăia? Asta chiar că-i amuzant! pufni ea iritată. Şi 
extratereştrii nu sunt şi ei... 

— Nu glumesc. Chipul şi glasul lui Mac erau cât se poate de 
serioase. M-am documentat în privinţa asta. Am citit, am 
discutat cu experţi... şi sunt aproape complet convins că 
hominizii ăştia există. Tăcu, lăsând ca vorbele sale să-şi facă 
efectul. Cred chiar că am fost gata să mă-ntâlnesc cu unul - 
poate chiar cu răpitorul de oameni - ieri, în pădure. Acolo unde 
a dispărut ciclistul. Îmi dau cuvântul că era acolo, în urma mea, 
pe potecă. 

Expresia feţei lui îi spuse femeii că sau credea ce spunea, sau 
era cel mai bun mincinos pe care-l întâlnise vreodată. 

— Bine... rosti ea apăsat. L-ai văzut? 

— Nu, răspunse el şi continuă repede deoarece Kris nu 
izbucnise în râs, dar stai să-ţi arăt mulajul! 

Sări în picioare, dispăru pe hol şi reveni cu un amprenta 
uriaşă din ghips. I-o întinse. 

— De mare, este mare, comentă Kris cântărind-o cu ambele 
mâini şi apoi aşezând-o pe pat. Prin urmare spui că în pădure 
există ceva care-i răpeşte pe oameni. Ceva care are piciorul atât 
de mare? Cât de mare este? Mă refer la hominidul ăsta... 

Mac se aşeză pe pat, cu mulajul între ei. 


— Un profesor de antropologie de la universitate, unul dintre 
cei mai mari experţi din lume, a spus că mulajul este absolut 
autentic şi că făptura care a lăsat urma asta este înaltă de cel 
puţin trei metri. 

Ea îl privi suspicios. 

— Ai cumpărat mulajul de pe eBay, aşa-i? 

— Noi l-am prelevat din locul unde au dispărut avocaţii, 
răspunse Mac la fel de serios. Trei-patru urme similare au fost 
găsite acolo unde a dispărut ciclistul. Nu-i un banc! 

— „Noi“? Deci departamentul ştie de asta? 

— Numai şefii mei - şeriful şi şeriful-adjunct -, o tehniciană 
de criminalistică şi Carillo. Poate şi alţi câţiva. Aştia-s toţi. 

— lar Carillo crede că-i expertul ăla în calculatoare? 

Detectivul încuviinţă din cap. 

— El şi şefii mei nu-s la fel de destupaţi la minte în privinţa 
acestei teorii. Ei se uită la mulajul ăsta enorm şi nu înţeleg ce 
este. l-adevărat, nici eu n-am acceptat imediat realitatea, dar 
trebuie să facem cunoscut adevărul... şi cât mai repede. 
Oamenii îl vor accepta dacă-l vor auzi destul de des, şi mai ales 
de la televizor. Poate că se vor gândi de două ori înainte să se 
aventureze în păduri. 

— Pentru că-i papă bau-bau! pufni Kris. 

Mac nu zâmbi. 

— Îmi dau seama că ţi se pare o aiureală, dar dovezile sunt 
prea numeroase ca să fie ignorate. lar dacă informaţiile astea 
devin publice, este posibil ca departamentul să fie mai receptiv 
şi atunci poate că izbutim să oprim creatura asta, ori cel puţin 
să-i protejăm pe oameni. Deocamdată, departamentul tace chitic 
în primul rând pentru că nu împărtăşeşte teoria asta. În plus, 
şefii cred că va râde lumea de ei şi, mai rău, ne vor asedia sute 
de ţăcăniţi. În privinţa asta s-ar putea să aibă dreptate... 

— Aha! exclamă ea sarcastic. 

Mac o prinse de antebraţ şi se strădui să fie cât mai 
convingător. 

— Priveşte situaţia cu toată seriozitatea. Sunt în joc vieţi 
omeneşti. În plus, pentru tine ar însemna o exclusivitate 
extraordinară. Ce zici - te bagi? 

Femeia îl privi scrutător în ochi, încercând să descifreze ce 
era acolo. 

— Nu-i o născocire a ta? Chiar crezi că-i ceva real? întrebă 
ea, părând acum să-l creadă. 

— Ce zici - te bagi? repetă el. 


— Da, mă bag, aprobă Kris, te cred. Ce-ar trebui să fac? 

— Ai putea să-l intervievezi pe antropologul ăla. Este un tip 
mai retras, dar poate că reuşeşti să-l momeşti. Există însă alţii, 
oameni de ştiinţă şi multe persoane care i-au văzut pe hominizi. 
Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că el va lovi iarăşi. 

— „EL? 

— Profesorul de la universitate spune că ar fi un mascul. 

— Iar şeriful districtului Snohomish păstrează tăcerea. Este o 
muşamalizare? 

— Nu i-aş zice chiar aşa, însă i-adevărat, păstrează tăcerea. 
De fapt, păstrăm tăcerea. 

— Să fiu sinceră, sperasem c-o să-mi spui că-i vorba despre 
un ucigaş în serie psihopat. 

Mac o privi deschis. 

— Crede-mă, este realmente un ucigaş în serie psihopat. 
Atâta doar că nu-i om. 

Reportera îşi păstră calmul, în timp ce-şi plănuia următoarele 
acţiuni. Mai puse câteva întrebări, apoi se dădu jos din pat şi 
ieşi pe hol ca să-şi recupereze slipul. 

— Trebuie să mă documentez puţin... e ceva cu totul 
neaşteptat. O să mă-ntâlnesc cu directorul ştirilor, să vedem 
cum să procedăm. 

— Trebuie să pleci chiar acum? Nu-i nici 4 dimineaţa, făcu 
Mac bosumflându-se ca un băieţel căruia tocmai i s-a spus să 
lase joaca şi să vină la masă. 

— Da, îmi pare rău, zise Kris trăgându-şi slipul. Până la 9 
vreau să examinez subiectul. Apropo, aş putea să-ţi iau un 
interviu? 

Bărbatul se foi. 

— Numai dacă informaţiile răsuflă în departament. Că veni 
vorba, cum o să prezinţi ştirea? O să zici ceva de felul „o sursă 
din Departamentul Şerifului Snohomish”? Aşa? Nu trebuie să 
mă implici deloc! 

— O să mă gândesc la o soluţie. Oricum, o să protejez 
secretul nostru. 

Kris termină să se îmbrace şi Mac, în pielea goală, o conduse 
la uşă. Se sărutară şi femeia îl mai mângâie o dată provocator. 

— Nu mă incita, rosti el, că o luăm iar de la capăt. 

Ea îl sărută scurt şi şopti: 

— Armăsarule! Mai vorbim. 

Dispăru pe alee, iar Mac închise uşa şi reveni în dormitor, pe 
neaşteptate nesigur în privinţa deciziei sale. Reportera păruse 


să-l creadă, dar nu-l mulțumea felul în care reacţionase. Netezi 
patul şi se strecură sub pătură, sperând să poată dormi două 
ore. 


Kris se aşeză în maşină şi-şi aprinse o ţigară. După aceea se 
aplecă şi desfăcu microfonul miniatural care era prins de 
cureaua poşetei. Firul acestuia ducea la un casetofon digital 
micuţ din poşetă, pe care îl opri. Era mândră de sine, deşi nu 
tocmai sigură în privinţa datelor pe care le obținuse. Acum 
trebuia doar să se gândească în ce fel să joace cărţile pe care le 
căpătase. Era furioasă, dar în acelaşi timp încântată. Încântată 
pentru că avea o înregistrare care se putea dovedi aur curat, 
dar furioasă că Mac încercase cu atâta convingere să-i vândă 
povestea aia de căcat, care s-o facă de râsul tuturor. Avea însă 
să se răzbune într-un fel la care bărbatul nici nu s-ar fi gândit. 

Pornind automobilul, se gândi la eroina ei din copilărie şi la 
felul în care izbutise s-o depăşească de data aceasta. Nancy 
Drew nu s-ar fi futut niciodată cu un poliţai ca să pună mâna pe 
un indiciu, fiindcă Nancy Drew n-avea atâta sânge în ea. 


Capitolul 41 


Când coşmarurile reveniră, erau altfel. Ben vedea acum fiara 
urmărindu-i pe alţii. Nu-i cunoştea pe oamenii aceia, dar se 
temea că imaginile nu erau de fapt vise, ci avanpremiere... sau, 
mai rău, acţiuni reale. Văzu un cuplu de bătrâni şi pe Oh-Mah 
devorându-i. Imaginile erau atât de oribile, încât îl deşteptară. 
După aceea dormi neîntors tot restul nopţii şi în cele din urmă 
se dădu jos din pat pe la ora 6. 

In cafeneaua hotelului, bău suc de portocale proaspăt şi 
răsfoi materialele trimise de nepotul său. li atraseră atenţia un 
articol şi fotografiile copacilor rupţi de pe proprietatea 
companiei Weyerhaeuser. Ben presupuse că autorul site-ului 
care le publicase era un localnic. 

Ben era un tip de modă veche şi nu avea telefon mobil, aşa că 
se ridică de la masă şi folosi telefonul de la recepţie. Deşi era 
dimineaţă, David se sculase. Ben îl rugă să afle mai multe 
despre site-ul Web, iar nepotul sau îi promise să investigheze şi 
să-l sune după ce se întorcea de la serviciu. 

Bătrânul indian reveni în separeul din cafenea şi comandă 
fulgi de ovăz, alegând în mod prudent să evite specialitatea de 
ouă cu şuncă. Fu cuprins de dorinţa bruscă şi puternică de a 
fuma o ţigară. Inspiră profund şi se concentră să-şi alunge 
nevoia aceea disperată. 

Puritate, rosti vocea lui interioară. Puritate. El îi dădu 
ascultare. 


Luminile fluorescente din departament ardeau puţin cam 
prea puternic pentru Mac în dimineaţa aceea, când intră şi se 
îndreptă direct către automatul pentru cafea. Ca de obicei, 
cafeaua partenerului său îi aburea pe birou, în vreme ce Carillo 
folosea toaleta. Mac se simţea ameţit de nesomn şi îşi făcea griji 
că Kris ar fi putut difuza zvonul pe post, fără să-l consulte în 
prealabil. Se învinovăţea pe sine şi şampania fiindcă-şi dăduse 
drumul la gură, dar era prea târziu: acum mingea era la 
reporteră. Habar nu avea în ce fel urma să joace Kris, însă 
bănuia că ea va deschide o uşă, iar după ce scandalul se 
domolea, Mac avea să insiste pe lângă şefi să examineze măcar 
posibilitatea ca răpitorul să nu fie un om. 

Carillo apăru şi-i aruncă un salut mormăit, apoi se aşeză şi 


luă un dosar pe care-l flutură spre Mac. 

— Tipu’ ăsta, Greenwood, el este - el trebuie să fie. De-abia 
aştept să-l văd cum reacţionează când îl luăm din scurt. 

— Nu uita ce-a spus Barkley. 

Carillo făcu o grimasă. 

— Ştiu, ştiu, dar eu zic să-l luăm zdravăn la pulă. E băgat 
până peste urechi şi-ţi jur că el îi omoară pe oameni şi dă vina 
pe Bigfoot. Nu-i de căcat? I-ai văzut site-ul? 

Mac clătină din cap. 

Partenerul lui se aplecă peste birou, surescitat. 

— L-am rugat pe-un băiat de-al nostru de la calculatoare să 
facă nişte investigaţii pe Internet şi ne-am ales cu ceva - un site 
Web pe care tipu' tocmai l-a lansat. N-are numele pe el, da' 
sursa i-adresa lui de-acasă şi administratorul site-ului zice 
practic că Bigfoot e autorul. Îţi vine să crezi, nene, una ca asta? 
Greenwood trebuie să fie. Cine altul ar putea fi - copiii lui, 
nevastă-sa? Nici vorbă! 

Mac fu surprins. 

— Idiotu' dracu’, urmă Carillo, face treaba-n locu’ nostru. 
Apropo, el zice că departamentul ascunde probabil dovezi. Ştie 
că de-acum i-am găsit urmele false. Il sfredeli cu privirea pe 
Mac. Ce-i cu tine? Arăţi ca un căcat. 

— Te superi dacă ne-oprim la Taco Time? Trebuie neapărat 
să mănânc ceva zdravăn, să-mi dea putere după o noapte 
pierdută. 

Carillo holbă ochii şi izbucni în râs. 

— Tu? Mac Schneider, băiatul cuminte? Noapte pierdută? Să 
mor eu, frate, ce-ai făcut? Ai dat la buci? 

Părea realmente mândru de el şi lui Mac îi păru rău că nu-şi 
ţinuse gura. 

— Nu, zise el, nimic atât de incitant. 

Celălalt nu-l credea şi ocoli biroul, dorind să afle detalii. 

— Haide, tăticu', i-ai pus-o lu’ una şi nu-i zici şi lui nenea 
Karl, afurisitule! Haide, partenere, bagă şi mie. Povesteşte! 

— Nu. 

Ştia că dacă i-ar fi spus ceva - şi nu era deloc genul lui Mac 
să fie indiscret Carillo ar fi putut să iscodească şi asta nu putea 
să aducă decât necazuri. Dacă ar fi descoperit cumva identitatea 
femeii care împărţise patul cu Mac până acum câteva ore, 
Carillo ar fi suferit un anevrism şi departamentul ar fi izbucnit 
în combustie spontană. 

Resemnat, partenerul lui îşi agită cafeaua din cană. 


— Sugi pula! Să vezi tu dacă-ţi mai povestesc ceva despre 
stripteuzele pe care le regulez. Hai să-i dăm drumul! Dacă vrei 
să bagi şi la jgheab, să nu mai pierdem timpul. O s-ai nevoie de 
toată energia ca să m-ajuţi să-l frigem pe Greenwood ăsta. 


Redacţia audio a postului era pustie când Kris sosi şi-şi 
întinse lucrurile pe masa din spate. Se aşeză la consola de 
montaj, luă caseta ei şi o introduse într-un deck DAT, ca s-o 
copieze pe hard disk. Cu experienţa tehnică directă pe care o 
câştigase din şcoală şi din diversele slujbe avute, rearanjarea 
conţinutului casetei avea să fie floare la ureche. În timp ce copia 
caseta şi îşi nota timpi şi lungimi, un zănatic din redacţie, cu 
barbă zbârlită, păr lung, unsuros şi ochelari cu rame groase, îşi 
vâri capul înăuntru. 

— Bună, Kris, care-i duma? Ai nevoie de-ajutor? 

Femeia nu ridică ochii, dând impresia că era în largul ei. 

— Nu. 

— Să ştii vă nu-i nicio problemă dacă... 

— Ţi se pare c-aş avea nevoie de-ajutor, cap-de-miel? 

— Ah, nu... scuze... 

Bărbatul ieşi. Lui Kris nu-i plăcea când oamenii se purtau 
prea familiar. Doar pentru că ea apărea la televizor nu era o 
scuză pentru a se comporta ca şi cum o cunoşteau. 

Până la ora 10, Milt Nelms era gata să-i telefoneze lui Russ 
Tardif. Vacanţa de două săptămâni a acestuia se terminase şi el 
ar fi trebuit să-şi ponteze cartela şi să fie la freza cu comandă 
numerică nu mai târziu de 7.05. Russ nu întârzia niciodată şi 
asta îl irita şi mai mult pe Milt. Limba roşie a secundelor îşi 
bătea jos de el, rotindu-se pe cadranul ceasului mural din 
birouaşul lui strâmt de deasupra fabricii Boeing din Everett. În 
dimineaţa aceea, marea decizie a lui Milt fusese de a hotări 
când să telefoneze. Dacă aştepta până la amiază, Russ n-ar mai 
fi avut nicio scuză. Oricât de grele ar fi fost condiţiile de trafic, 
ar fi trebuit să sune şi să-şi anunţe şeful că întârzia. 

Şi oricum ce fel de trafic putea să fie între locuinţa lui şi 
fabrică? Auzise că Russ trăia la mama dracului, în extremitatea 
estică a districtului, dar acelaşi lucru era valabil pentru mulţi 
muncitori din fabrica Boeing, care ajungeau totuşi la timp. Milt 
decise să aştepte până la amiază, după care singurul lucru care- 
l mai putea salva pe Russ era să fi fost mort şi-ngropat. 


La ora 11, Kris aprecie că reuşise să creeze o capodoperă. 


Montajul ei era perfect. Fusese nevoită să mai înregistreze 
întrebări suplimentare, dar se pricepea destul la acustică pentru 
ca vocea din cabina audio să semene perfect cu cea din 
dormitorul lui Mac. Totodată era curioasă în privinţa bărbatului 
amintit de detectiv - Ty Greenwood. Trebuia să se documenteze 
în privinţa lui, deşi Mac era convins că nu era implicat. Poate că 
gluma proastă a detectivului n-o apropiase de descoperirea 
ucigaşului, dar cel puţin avea să mai înlăture ceva din presiunea 
la care era supusă şi în acelaşi timp să-şi sporească 
credibilitatea. şi scrise pe un bilet autoadeziv să se intereseze 
de Greenwood. În timp ce îşi examina însemnările, apăru 
prezentatorul Jerry Vance. 

— Ai venit devreme azi, remarcă el. 

— Şi tu ai venit devreme. De ce? 

— E şedinţă cu toţi prezentatorii. Ni s-au refăcut nişte 
decoruri şi translaţii muzicale şi trebuie să le aprobăm. Ai vreo 
ştire? 

— Da, ceva ce-o să-ţi dau pentru ora 17. E tare de tot! 

— Ce anume? 

— O informaţie care confirmă existenţa ucigaşului semnalat 
de mine. Direct de la poliţie. O înregistrare cu un detectiv din 
Departamentul Şerifului, care povesteşte totul. In rest, nu-i 
mare lucru, adăugă ea satisfăcută. 

— Ei, pe dracu.'... şuieră Jerry. E autentică? 

— Bineînţeles. Şi e bubuitoare. 

— Când pot s-o aud? 

— La ora 17. 

Jerry o privi sceptic. 

— Doug a aprobat-o? 

— O s-o aprobe. Te dă cu roţile-n sus şi confirmă c-am avut 
dreptate de la-nceput. 

— Sper, rosti Jerry îndepărtându-se. Să-l anunţi însă pe 
directorul ştirilor. Din timp... 

Simţindu-se atotputernică, Kris îşi aprinse o ţigară şi-şi 
spuse: Í fut pe oricine-mi zice să n-o difuzez. Când o să iasă pe 
post, nimeni n-o să mă mai poată atinge nici c-un deget. Inhală 
un fum prelung şi satisfăcător, apoi suflă spre tavanul redacţiei. 
Ea cunoştea un amănunt de care Jerry n-avea habar: directorul 
ştirilor, Doug Gautier, urma să lipsească toată ziua, deoarece 
participa la o masă rotundă mass-media în Tacoma, iar 
înregistrarea ei avea să fie deja difuzată la ştirile de la orele 17 
şi 18, înainte ca el să fi aflat. 


Capitolul 42 


După ce opriră pentru ca Mac să-şi ia două burrito bine 
prăjite, detectivii porniră către locuinţa lui Tyler Greenwood. 

— Cum a zis şefu', rosti Carillo şi se încruntă nerăbdător, ia 
să-i frecăm niţel ridichea lu' lăbarul ăsta! 

— Tu crezi realmente că-i implicat? întrebă Mac. 

— Haide, Mac, ce naiba - ajunge să pui lucrurile cap la cap. 
Cine are de plătit o datorie? Cui i-ar plăcea să dea vina pe 
Bigfoot pentru problemele lui? Un tip ca ăsta e exact genul de 
dement care i-ar fi ucis pe oamenii ăia şi dup-aia ar fi lăsat urme 
false ca să se pară c-a făcut-o duşmanul lui cel mai mare. Carillo 
chicoti. Îţi spun eu: tipu’ crede că Bigfoot există. E dus rău cu 
minţile! 

Mac strânse din umeri. Poate că dorea ca partenerul lui să 
aibă dreptate. 


Deşi de la şosea nu puteau zări casa, iar pe cutia poştală 
mare şi verde nu figura niciun nume, Mac confirmă că, potrivit 
adresei din dosar, aceea era reşedinţa Greenwood. De cealaltă 
parte a şoselei, din pădure, se auzi ca un claxonat straniu, 
răguşit. 

— Ce pizda mă-sii-i e asta? făcu Carillo şi cobori geamul, 
încercând să identifice zgomotul. 

— Pare a fi un emu, zise Mac, ca întotdeauna un izvor de 
informaţii. 

— Bine, bine, m-am predat. Ce-i aia „emu“? 

— O pasăre originară din Australia. 

— Gălăgioasă... 

— Pe cât de gălăgioasă, pe atât de înaltă. 

Carillo fu impresionat. 

— Să mori tu? Atunci i-o pasăre al naibii de mare, rosti el şi 
viră pe drumul de acces pavat cu lespezi. 

Când clădirea întinsă şi maiestuoasă le apăru în faţă, bărbaţii 
făcură ochii mari. Carillo fluieră încetişor. 

— Băi, să-mi bag pula! 

Oboseala lui Mac se adăuga emoţiilor, provocându-i o uşoară 
iritare generală. Iar iritarea aceasta faţă de Ty Greenwood - cu 
toate că nu-l întâlnise niciodată pe bărbat - se acumulase direct 
proporţional cu propriul său insucces de a anunţa ceea ce el 


considera a fi adevărul. Mac îşi derula întruna în minte 
întâlnirea cu creatura şi analiza informaţiile de care deţinea, dar 
deocamdată nu ajunsese la certitudinea care să-l împingă până- 
n pânzele albe. Ca pe Ty Greenwood... Indiferent dacă 
Greenwood văzuse cu adevărat sau nu hominidul în Idaho şi 
dacă el îl urmărise aşa cum declarase, Mac detesta felul în care 
individul se adresase mass-media fără să aibă aparent niciun fel 
de îndoieli. Era furios pe Ty Greenwood, deoarece el nu putea 
pur şi simplu să dea dovadă de un asemenea curaj. 

Carillo continua să examineze reşedinţa enormă. 

— Cât crezi că valorează asta? Trei milioane? Patru? 

Mac strânse din umeri. 

— Nu-s agent imobiliar. 

Îşi dădea seama că partenerul lui avea din capul locului o 
problemă cu Greenwood. Karl Carillo nutrea un dezgust irascibil 
faţă de bogătaşi. In tinereţe se înrolase în armată, iar ulterior 
devenise poliţist, dar când viaţa îl învățase că de fapt nu 
dispunea de puterea la care sperase, el devenise caustic faţă de 
oamenii cu bani. Mac bănuia că, cu cât înainta în vârstă, Carillo 
avea să fie tot mai coleric de fiecare dată când întâlnea pe 
cineva cu un portofel bine garnisit. 

Opriră maşina şi Carillo scoase cheia din contact, după care 
îşi scoase Beretta din toc. Verifică dacă avea glonţ băgat pe 
ţeavă în revolverul calibrul 9 mm. 

— Ce-i? îl privi Mac. Crezi că s-ar putea să încerce să ne 
omoare? 

— Eşti obosit de-astă noapte, rânji Carillo superior. Dac-ai 
uitat, este un tip suspectat de patru crime posibile. Trezirea! 

Coborâră din maşină şi se apropiară de uşile sculptate 
manual şi având vitralii rafinate. Carillo apăsă butonul soneriei 
şi se retrase un pas, admirându-le. 

— În Shilshole, i-un restaurant... am uitat cum îi zice. Am 
dus-o acolo pe Kelly pentru aniversarea noastră. Avea nişte uşi 
exact la fel. 

După câteva clipe, în pragul uşii apăru o roşcată înaltă şi 
drăguță, cu un aer străin. 

— Doamna Greenwood? întrebă Carillo. 

— Nu, eu sunt Greta, bona familiei Greenwood. Cu ce vă pot 
ajuta? 

— Suntem de la Departamentul  Şerifului districtului 
Snohomish. Am dori să stăm de vorbă cu domnul Greenwood. 

Greta îi invită înăuntru şi cei doi aşteptară în vestibul, în 


timp ce fata îl chema pe Ty Greenwood. 

Carillo examină plafonul îndepărtat. 

— Holul ăsta-i la fel de mare ca cinematograful la care mă 
duc eu cu puștii. 

Mac simţi că era vorba despre o avere mare şi de 
provenienţă relativ recentă, nu moştenită. După câteva secunde, 
pe holul cu dale de travertin apăru un bărbat înalt, în blugi şi 
cămaşă de bumbac, al cărui aspect tineresc era accentuat de 
părul nisipiu destul de lung. Mac citi instantaneu pe faţa aceea 
impasibilă, dar obosită, că aparţinea unui om care purta o 
povară. Era posibil ca el să fi ucis persoanele dispărute? Ty 
întinse mâna, dar niciunul dintre detectivi nu i-o strânse. 

— Eu sunt Ty Greenwood. Cu ce vă pot ajuta? 

Mac detectă o urmă de accent din sud. 

— Sunt detectivul Carillo şi dânsul este detectivul Schneider. 
De la Departamentul Şerifului. 

Ty le făcu semn către living, iar Carillo scoase un carneţel. 

— Investigăm dispariţia câtorva bărbaţi, continuă el când 
intrară în living, iar dumneata te-ai interesat de soarta lor. Ce 
legătură ai cu ei? 

— Eram doar curios. Asta ar fi vreo problemă? 

— Da, ar fi. Antagonismul lui Carillo ieşea la suprafaţă. Mai 
ales când hărţuieşti familiile unor posibile victime. Lucrezi 
pentru Serviciul Forestier, da? 

— Am lucrat până recent. 

— A, da? Nu poţi să stai mult timp într-o slujbă, aşa-i? Ty nu 
apucă să-i răspundă la sarcasm, deoarece Carillo urmă imediat: 
În calitate de angajat al Serviciului Forestier, ai acţionat în 
afara oricărei calităţi oficiale atunci când te-ai folosit de 
uniformă pentru a obţine acces la informaţiile deţinute de ziarul 
local. 

— Uniforma mea n-are nicio legătură cu faptul că ziarul mi-a 
oferit informaţiile respective, minţi Ty fără să clipească. 

Carillo ştia însă mai bine. 

— Nu şi potrivit directorului ziarului, rosti el şi căută o 
pagină din carneţel pentru a confirma minciuna lui Ty. El a 
declarat că te-ai prezentat ca angajat al Serviciului Forestier 
care investighează dispariţii. Interesant este că i-ai spus asta la 
numai câteva ore după ce doi avocaţi au dispărut în munţi la nici 
treizeci de kilometri de locuinţa dumitale. lar la momentul 
respectiv, unica informaţie pe care ar fi putut-o deţine publicul 
era că un singur individ, un pădurar, fusese declarat dispărut. 


Din câte se ştia, avocaţii nici măcar nu dispăruseră. Prin 
urmare, cum ai ştiut dumneata? 

— N-am ştiut, a fost o pură întâmplare că... 

Carillo răsfoi altă pagină din carneţel şi-l întrerupse: 

— Ştim de asemenea că noaptea trecută ai fost arestat 
pentru violarea proprietăţii domnului Donald R. Allison. Explică- 
ne ce dracu' a fost aia! 

Mac îşi spuse că partenerul lui se implicase prea mult 
emoţional. El unul prefera întotdeauna ca mai întâi să evalueze 
un suspect, ba chiar să dezvolte o relaţie înainte de a-l ataca. În 
felul acela avea o şansă mai bună de a-l „citi” şi simultan de a-i 
conferi o falsă şi liniştitoare senzaţie de securitate. Iar dacă 
suspectul ascundea ceva, senzaţia respectivă îl făcea adesea să 
facă greşeli. 

— Mă plimbam şi m-am rătăcit, răspunse Ty. Am intrat din 
greşeală pe domeniul respectiv. O simplă greşeală. Am fost 
arestat pentru că acolo avusese loc anterior un act de 
vandalism, iar Allison şi poliţiştii erau iritaţi. N-a fost cine ştie 
ce. 

Carillo îşi verifică însemnările. 

— Minţi! Allison avea motive perfect întemeiate să fie iritat. 
Ne-a declarat că mai fuseseşi o dată acolo şi-ţi ceruse să pleci. 

Inainte ca Ty să poată răspunde, Carillo schimbă vitezele. 

— Unde ai fost în dimineaţa de 21, într-o sâmbătă? Şi în 
marţea anterioară? 

Ty era furios pe sine pentru că se lăsase prins cu minciuna. 
Nu-i plăcea atitudinea lui Carillo şi înţelegea că aceasta nu era o 
vizită obişnuită. Detectivii păreau că se află în căutare orbească 
de suspecți, iar comportamentul lui le oferise destule motive 
pentru suspiciuni. 

— Sâmbătă dimineaţă am fost acasă, minţi din nou nevăzând 
alternativă. 

Cum ar fi putut să le explice că era beat mort şi gonea cu 
maşina, încercând să se sinucidă? Ronnie şi copiii dormiseră şi 
nici nu avuseseră habar de absenţa lui. 

— Are cine confirma? întrebă Mac. 

— Da, soţia şi copiii mei erau aici. 

— Bona poate confirma? întrebă imediat Carillo. 

— Pe atunci nu era angajată la noi. 

— Foarte convenabil, comentă Mac. Dar marţi? 

— Probabil c-am fost la slujbă. 

— La Serviciul Forestier? întrebă Carillo. 


— Da... 

— De asemenea convenabil că nu mai eşti angajat acolo. Însă 
o să verificăm pontajul. Carillo privi pe îndelete în jur. Da' văd 
că se câştiga frumuşel la Serviciul Forestier, nu? Ce dracu, 
Mac, ce facem noi, alergăm după ucigaşi nevăzuţi pentru 
mărunţiş? Ar trebui să tăiem şi noi ramuri pentru milioane de 
dolari. 

— Nu mai lucrez acolo, ripostă calm Ty, dar pentru a 
răspunde insinuării dumitale, anterior am lucrat în alt domeniu. 
Unul în care se câştiga ceva mai bine. 

— Exact cum ziceam: nu poţi rămâne mult timp într-o slujbă, 
este? Care era celălalt domeniu? 

Ty ignoră beligeranţa detectivului. 

— Calculatoare. Software. 

— De ce-ai plecat? insistă Carillo. Te-au concediat? 

— Nu, am plecat singur. 

— Serios? Bigfoot a fost promovat în locul dumitale şi-ai 
demisionat în semn de protest? 

Ty îl fixă cu privirea şi-şi stăpâni nervii. 

— De asta sunteţi aici, ca să faceţi glume proaste? Dacă mi- 
aţi acorda câteva minute ca să vă explic nişte lucruri, cred că aş 
putea să vă conving că Bigfoot n-ar fi decât o glumă. 

Carillo nu-şi desprinse ochii din ai săi. 

— De ce ţi-ai părăsit slujba? 

— Au existat diverse motive. Stresul muncii... 

Lui Carillo îi venea să scuture din cap, dezgustat. Ce mă 
abureşte cu stresul? Cu tot mălaiul ăsta pe care-l are? Habar n- 
are ce-nseamnă ăla stres! À 

Pe de altă parte, Mac vedea în faţa lui un bărbat epuizat. În 
ciuda chipului lipsit de riduri al lui Ty Greenwood, întrezărea un 
suflet asediat de prea puţin somn şi de prea multă băutură. 
Detectivul îi putea citi destul de bine pe oameni şi-l recunoştea 
pe unul disperat. Să fie totuşi într-atât de disperat încât să 
ucidă? Să plătească pe altcineva s-o facă? 

Ty se răsuci. 

— Am ceva care s-ar putea să vă ajute. Staţi puţin, mă-ntorc 
imediat. 

Părăsi livingul. 

Carillo îl privi pe Mac şi indică în direcţia lui Ty. 

— Nu-l pot suferi pe pulărăul ăsta îngâmfat. Aici e ceva-n 
neregulă. Nu-l las să-mi scape din ochi. 

leşi după el. 


În cabinetul său, Ty deschise un sertar şi scotoci prin 
fotografiile cu copaci rupti. Urmat îndeaproape de Mac, Carillo 
pătrunse brusc, făcându-l să tresară. i 

— Greenwood! strigă detectivul scoțându-şi arma. Inapoi! 
Mâinile la vedere! 

Şocat, Ty se conformă imediat. Lui Mac i se păru că 
partenerul său exagerase şi-şi aminti sfatul lui Barkley de a fi 
atenți, mai ales în preajma unui individ care ar fi putut să 
angajeze o întreagă firmă de avocatură pentru a deschide un 
proces de hărțuire. 

Se întinse către brațul în care Carillo ținea pistolul. 

— Karl, nu cred că-i... 

— Ce pizda mă-sii făceai în sertarul ăla? lătră Carillo. 

Ty îl privi deschis. 

— Incercam să v-ajut. Am... 

— Lasă-mă cu-ajutatul, prietene! Răspunde la... 

— Uită-te şi singur, răspunse Ty şi făcu prudent un pas în 
spate. 

Carillo îşi vâri arma în toc, trecu pe lângă el şi privi în sertar. 
Erau fotografii color tipărite la imprimantă. 

— Ce-s căcaturile-astea? întrebă el. 

— Copaci rupţi. l-am fotografiat pe drumul pe care a fost 
găsită camioneta lui Joe Wylie. Am dat peste un raport intern al 
companiei Weyerhaeuser care sugera ca furtuna să fie 
considerată oficial cauza distrugerilor. Este probabil vorba 
despre birocraţi care dau pur şi simplu un răspuns care să 
liniştească spiritele, dar este posibil ca ei să ascundă ceva. 

Carillo auzise despre copacii rupti, dar i se păruseră lipsiţi de 
importanţă. Din punctul lui de vedere, o furtună nu avea nici cea 
mai mică legătură cu dispariţiile. Greenwood încearcă să ne 
deruteze şi să ne trimită într-o direcţie greşită. 

Ty indică fotografiile. 

— Dacă-mi permiteţi să vă explic, mulţi antropologi spun că o 
creatură ca Bigfoot, dacă ar exista cu-adevărat, şi-ar marca 
teritoriul prin... 

— Termină cu aiurelile cu Bigfoot, mârâi Carillo şi ridică 
fotografiile. 

În timpul schimbului de replici, Mac urmărise atent chipul lui 
Ty. Resemnare? Frustrare? 

Ty se aşeză pe un bufet scund. 

— Uitaţi cum stă treaba: am văzut o sumedenie de copaci 
rupti la o înălţime mai mare decât a noastră. Unii erau rupti 


chiar mai sus. Puteţi explica asta? 

— Nu. Şi ce dacă? făcu Carillo iritat. 

— Crezusem efectiv că fotografiile pot fi utile. 

— Nu sunt, zise Carillo şi le aruncă pe podea. 

Mac ar fi dorit să fi privit cu mai multă atenţie copacii rupti, 
dar nu voia să ridice pozele şi să strice astfel rolul poliţistului 
rău jucat de partenerul lui. Se uită pe birou şi bufet şi recunoscu 
unele dintre cărţile şi materialele de pe Internet din căutarea pe 
care o întreprinsese el însuşi în bibliotecă. Ridică apoi privirea, 
întâlni ochii lui Ty şi o înţelegere fulgerătoare trecu de la unul la 
celălalt. După aceea detectivul îşi înăspri repede căutătura şi-l 
ignoră pe Ty. 

Carillo examina de asemenea biroul şi pereţii. 

— Obsedat de Bigfoot, aşa-i? 

— Bigfoot există, răspunse Ty. 

Carillo râse dispreţuitor şi se întoarse către Mac pentru 
susţinere. Partenerul lui încuviinţă impasibil. 

— la zi, Greenwood, unde-s tălpile-alea cu care-ai lăsat 
urmele false? Ni le dai de bună voie sau trebuie să mă-ntorc cu 
un mandat de percheziţie? 

Au urme de tălpi. Vestea aceea era bună pentru Ty. 

— Câte urme aţi găsit? 

— Tu câte-ai făcut? Haide, prostovane, uşurează-ţi situaţia şi 
spune-ne unde-s cadavrele. 

— Ai pornit într-o direcţie greşită, rosti Ty. 

Se uită la celălalt detectiv. În ochii lui zărise o scânteie de 
recunoaştere şi ştia că acela nu vedea lucrurile la fel ca 
partenerul său. 

Privirea lui îl stingheri pe Mac. 

— Domnule Greenwood, îţi mulţumim pentru discuţie, 
concluzionă el şi porni spre uşă. Păstrăm legătura. 

Carillo era pregătit să mai scuipe venin, însă vedea că nu 
aveau nimic concret şi că trebuiau să caute alte piste. Se 
întoarse ca să plece. 

— O să mă-ntorc c-un mandat, Greenwood. Poţi să fii sigur! 

În automobil, Carillo răsuci nervos cheia în contact. 

— Futu-l în cur de găozar bogat! Dacă n-a făcut-o el personal, 
ştie cine-i autorul, pentru că el l-a angajat! 

— Poate, comentă Mac distant, privind către casă. 

— Poate? Ce pizda mă-sii, poate c-a făcut-o chiar el, mârâi 
Carillo furios. 

Mac oftă. 


— Indiferent cine a făcut-o, trebuie să rezolvăm cazul până 
nu mai dispare altcineva. 


Capitolul 43 


Carillo insistă pentru încă o discuţie, asociată celei 
anterioare, şi, cu toate că nu credea că le-ar fi putut oferi ceva 
material, Mac îşi tinu gura. Peste treizeci de minute intrau pe 
drumul de acces privat al Corporaţiei Digiware Microsystems, 
unde Veronica Greenwood era vicepreşedinte. Situat în 
Redmond, pe un teren de un hectar şi jumătate acoperit de 
vegetaţie, campusul de înaltă tehnologie contopea betonul, 
cedrii şi pământul într-un tribut adus arhitecturii ecologice 
ultramoderne. Carillo îl detestă de cum îl văzu. 

— Parcă s-ar scufunda-n pământ în pizda mă-sii, comentă el. 

— De acord, dar este foarte eficient din punct de vedere 
energetic, replică Mac care era încântat să zgândărească 
ocazional vreunul dintre subiectele sensibile ale trogloditului 
său partener. 

Carillo îi ura pe nevolnicii care îşi făceau griji despre irosirea 
energiei şi protejarea balenelor şi bufniţelor, despre cantitatea 
de mercur din peşti şi reciclarea căcaturilor de cutii de bere. El 
nu avea decât treizeci şi trei de ani, dar susceptibilităţile îi erau 
instalate confortabil în secolul al XII-lea. 

O tânără şi expansivă entuziastă a epocii calculatoarelor îi 
conduse în secretariatul biroului Veronicăi Greenwood, unde le 
oferi să aleagă între apă plată, apă minerală, cafea Starbucks şi 
suc proaspăt preparat. Mac ceru o apă. Când fură introduşi în 
biroul lui Ronnie, femeia traversă încăperea mare şi-i salută. 

Carillo trecu direct la subiect. 

— Doamnă Greenwood, credem că soţul dumitale are unele 
informaţii despre dispariţiile din ultima vreme. Vrem să-ţi 
punem câteva întrebări. 

Ronnie fusese îngrozită de recenta arestare a lui Ty, dar 
bănuise că fusese pur şi simplu o curiozitate nevinovată din 
partea sa. Văzuse toate materialele pe care el le prinsese de 
pereţii cabinetului, însă nu comentase, apreciind că era mai 
bine ca el să fie deschis cu subiectul care-l frământa, decât să-l 
ascundă. Însă când detectivul mai scund şi mai masiv, tuns scurt 
şi cu mustață, începu să vorbească despre presupusul interes al 
Ty faţă de persoanele dispărute, simţi cum i se învăpăiază faţa. 
Genunchii i se înmuiară brusc şi simţi nevoia să se aşeze. 

Un detectiv o întrebă despre o sâmbătă anume şi, îndemnată 


uşor-uşor, Ronnie recunoscu că Ty se sculase foarte devreme, 
plecase cu maşina şi mai târziu păruse mahmur. Ei se interesară 
şi despre comportamentul lui în alte zile, dar toate întrebările şi 
răspunsurile se contopiră. Credinţa femeii că cine n-are nimic 
de ascuns nu ascunde nimic părea acum spulberată de 
sugestiile poliţiştilor. j 

— Spuneți că ar putea fi implicat... În ce fel? întrebă ea. 

— Încă nu ştim, doamnă, răspunse Carillo. Îl privi pe Mac, 
apoi reveni către ea. Ai văzut vreodată... ă-ă-ă, nu ştiu exact 
cum să spun... Nişte picioare mari? Nişte tălpici, care ar putea fi 
prinse pe pantofi şi cu care s-ar putea lăsa urme ca ale lui... 

Detectivul ezită şi Ronnie clătină încet din cap, iar Mac îi 
auzi epuizarea din glas. 

— Ca ale lui Bigfoot... 

— Exact, încuviinţă Carillo. Soţul dumitale are aşa ceva? 

Ronnie nu ştia ce încercau să sugereze bărbaţii aceştia, însă 
împinseseră lucrurile prea departe. 

— Poate că soţul meu este într-adevăr oarecum excentric, 
dar nu umblă de colo-colo pentru a lăsa urme false. Nu, nu are 
aşa ceva. Are mulajele din ghips ale unor urme despre care 
afirmă că sunt reale, dar aceea este părerea lui, nu a mea. Nuel 
a lăsat urmele acelea. 

Tensiunea din încăpere fu destrămată de glasul secretarei 
care răsună din interfon: 

— Ronnie? Teleconferinţa cu Fujioka Electronics este gata să 
înceapă. Lumea te aşteaptă. 

Femeia îi conduse pe detectivi spre uşă, simțindu-se 
zguduită, însă căutând să-şi camufleze sentimentele. 

— Imi pare rău, dar asta-i tot ce ştiu. Acum trebuie să 
particip la o videoconferinţă. 

Carillo îi întinse o carte de vizită. Mac simţi că partenerul lui 
fusese extrem de amabil, însă aşa se purta el de fiecare dată 
când avea de-a face cu o femeie atrăgătoare. 

După ce ieşiră din clădire şi din raza auditivă a personalului, 
Carillo îl pocni pe Mac pe umăr şi şopti: 

— Ce ţi-am zis? Nenorocitul ăla minte! Nu numai c-a minţit 
despre Allison, da’ până şi nevastă-sa l-a dat în gât că-n sâmbăta 
aia n-a fost de dimineaţă acasă. Nimeni nu ştie unde era 
Greenwood când au dispărut avocaţii. 

Mac se îndoia în privinţa conexiunii respective. 

— A plecat să se plimbe la 3 noaptea şi s-a-ntors la 7. Nu 
cred c-a avut destul timp... 


— Sunt totuşi patru ore. Şi să te plimbi la 3 noaptea? Mă 
laşi? Avocaţii au dispărut după ora 5 dimineaţa. Nimeni nu i-a 
mai văzut din clipa aceea. Şi-nc-o chestie: el are tălpile alea 
dosite pe undeva. Nevastă-sa nu-i implicată, da' el le are - sigur! 
O să cer un mandat. 

Mac nu era convins că Greenwood era suspectul pe care-l 
căutau, însă era de acord să-l lase pe Carillo să-l mai frece niţel, 
cu mandatul de percheziţie. In felul acesta mai câştiga el însuşi 
ceva timp ca să găsească ceva real. 


Detectivii reveniră la departament la ora 16.45. Mac 
parcurse grăbit mesajele primite, îşi luă nişte hârtii şi plecă. 
Stors după noaptea trecută, îl anunţă pe Carillo că se ducea 
acasă. După ce se urcă la volan, îşi puse un CD cu Pat Metheny 
şi începu să se relaxeze. ÎIncercă să-şi alunge din minte 
problemele curente şi se concentră spre regăsirea capacităţii de 
focalizare. Planul lui era să tragă un pui de somn, să facă duş şi 
după aceea să citească ceva. La primul semafor îşi închise 
pagerul şi telefonul mobil. 


Cu câteva minute înainte de ştirile de la ora 17, un sunetist îi 
fixă lui Kris microfonul-lavalieră şi ea se aşeză la capătul mesei 
din studioul ştirilor, astfel încât să nu intre în cadrul de 
transmisie. Aranjat impecabil, Jerry Vance îşi făcea ultimele 
însemnări, iar o asistentă de machiaj retuşa machiajul lui Trish. 
Kris îşi examina grăbită foaia cu notițe, când Jerry o atinse uşor 
pe braţ. 

— Aş fi preferat să fi putut lămuri asta cu Doug... Oricum, 
baftă! 

Tonul lui fals liniştitor suna de parcă s-ar fi adresat unui 
condamnat. Kris se sili să zâmbească şi se întrebă din nou, în 
treacăt, cum avea să scape de el. Se simţea foarte puternică. 
Da, cap-de-miel, tu eşti următorul! Surâse larg când auzi 
semnalul muzical al ştirilor. Recolta de cereale se îndreaptă 
spre un record. 


Capitolul 44 


Mac intră în apartament, ignoră ledul pâlpâitor al robotului 
telefonic, îi reduse volumul şi decuplă soneria telefonului. După 
aceea îşi azvârli cât colo haina, pantofii şi pantalonii şi căzu de-a 
latul patului. În următoarele trei ore, în vreme ce dormea 
neîntors, primi paisprezece mesaje pe pager şi robotul telefonic 
înregistră alte zece apeluri. 

Pentru Ben devenise un obicei să urmărească ştirile locale, 
sperând să obţină şi alte indicii. Ín clipa când începură ştirile de 
la ora 17, sună telefonul. Era David. 

— Am nişte informaţii despre omul tău, cel cu site-ul. Nişte 
chestii interesante... În plus am descoperit că hotelul tău are fax 
şi ţi le-am trimis acolo. 

— Mulţumesc. Ce-ai aflat? 

— S-ar putea să te intereseze să te-ntâlneşti cu el. A trebuit 
să mă joc niţel de-a hackerul, dar i-am găsit adresa. In mod clar, 
el caută ceea ce cauţi şi tu. Cu vreo doi ani în urmă, a renunţat, 
însă acum se pare că a reînceput. Auzi, eşti sigur că n-ai nevoie 
de nimic? Eşti la numai patruzeci de minute de noi şi... 

— Nu, David, mulţumesc, îl întrerupse bătrânul, dar n-am 
nevoie de nimic. Mi-ai fost de un ajutor imens. 

— Bine. Succes, unchiule! 

— Mulţumesc. _ 

La recepţie, Ben căpătă un teanc de pagini de fax. In drum 
spre camera sa, fu atât de absorbit de ceea ce citea, încât se lovi 
de un arbust aflat într-un ghiveci mare, atrăgându-şi chicotelile 
unui cuplu care aştepta în faţa restaurantului. Ben râse şi el, 
ştiind că-l recunoscuseră. 

— M-a lovit intenţionat, nu? glumi el. 

Râseră din nou împreună. 


Ty ar fi fost foarte interesat de conţinutul ştirilor de la ora 
17, dar părăsise locuinţa fix la 16.30, îmbrăcat în uniforma 
Serviciului Forestier. Procedase aşa din ziua în care 
demisionase. În fiecare seară, aştepta până ce Ronnie ajungea 
acasă, după care apărea şi el, ca şi cum totul ar fi fost perfect 
normal. În zilele în care ştia că ea va întârzia, venea acasă, îşi 
schimba hainele şi se ocupa de copii. După sosirea lui Ronnie, 
evita cu grijă orice discuţii despre activităţile lui la slujbă, 


nedorind să exagereze cu minciunile. Cea mai bună ocazie a lui 
din ultimii trei ani se găsea acum la doar o aruncătură de băț şi 
de data asta nu putea s-o rateze. 

Luase câteva pastile de Oxy înainte de a pleca. „Câteva” 
însemna trei sau patru, ceea ce era de două-trei ori mai mult 
decât i se prescrisese, dar, ce naiba!, îl ajutau. O pastilă era în 
regulă, două erau bine, trei şi mai bine, iar patru - la naiba! - 
patru erau de-a dreptul minunat! În clipa aceea se simţea fericit, 
dar în acelaşi timp îl încerca o teamă îndepărtată, deoarece ştia 
că va urma o prăbuşire. Alungă însă din minte viitorul acela 
sumbru, când ajunse la furnizorul local de materiale de 
construcţie. Cobori din camionetă şi decise ca în următoarea oră 
să se plimbe printre rafturi, încercând să-şi adune gândurile şi 
să stabilească strategia următoarei sale acţiuni. 

Interogatoriul la care-l supuseseră poliţiştii în cursul 
dimineţii îl iritase, dar totodată îi dăduse energie. Era mulţumit 
că Ronnie nu ştia nimic despre vizita poliţiei. Hotări să-i spună 
că demisionase şi că intenţiona să-şi dedice tot timpul 
proiectului său. Creatura este atât de aproape... practic în 
curtea mea. Ronnie trebuie să-nțeleagă. 


Pe Susan Hunter o îngrijora şi o alarma faptul că părinţii ei 
nu-i răspunseseră la cele opt apeluri telefonice efectuate între 
orele 7.30 şi 20.30. Mai mult decât ceilalţi trei fraţi ai ei, Susan 
era foarte apropiată de părinţi, Burt şi Ada Krinkel. Ştia că erau 
tipicari şi că nu se aventurau nicăieri fără o planificare făcută cu 
minimum două luni înainte şi după ce dădeau sfoară în toată 
ţara. Anul trecut, pentru un drum banal până în Arizona, Burt 
pusese la punct detaliile cu şase luni înainte. 

Susan nu putea înţelege de ce nu-i răspundeau la telefon. 
Centralista îi confirmase că linia funcţiona, ceea ce-i alimentă şi 
mai mult temerile. Ea locuia pe insula Mercer, cu soţul şi cei doi 
copii. „Insula”, cum îi spuneau localnicii, era o enclavă bogat 
împădurită, cu case ultramoderne, la şaizeci şi cinci de kilometri 
de casa părinţilor ei. Soţul lui Susan îi spusese să nu-şi mai facă 
atâtea griji, dar femeia simţea instinctiv că se întâmplase ceva 
Tău. 

Ideea de a pleca până acolo fu respinsă, când soţul îi atrase 
atenţia că era aproape ora 21. O sfătui să se ducă dimineaţă, 
dacă până atunci tot nu reuşea să ia legătura telefonic. Susan 
cobori la lac, se aşeză pe ponton şi-şi aprinse o ţigară, aşa cum 
făcea de câte ori era stresată. Nu voia să afle copiii că fumează, 


însă ei erau perfect conştienţi de asta. Suflând un nor mare de 
fum, Susan hotări să telefoneze dimineaţă la 4.30, ora la care 
tatăl ei obişnuia să se scoale. 


Maşina lui Ronnie intră pe drumul de acces spre casă la 
21.45. Ocupată să finalizeze proiectele ce trebuiau predate 
înainte de Crăciun, avusese o zi foarte lungă, pe care vizita 
poliţiştilor n-o uşurase defel. Mâncase la birou, aşa că, după ce- 
şi schimbă hainele, îşi prepară un ceai şi merse la cabinetul lui 
Ty. Valul de energie care o purtase prin activităţile zilei n-o 
părăsise complet şi decisese că ar fi fost mai bine să-l folosească 
pentru a pune lucrurile la punct. Ciocăni la uşă, apoi intră. 

— Bună, rosti ea traversând încăperea şi sărutându-şi soţul. 

— Bună, răspunse Ty ieşind iute de pe site-ul său. Ai avut ozi 
lungă azi. 

Ronnie încuviinţă şi se aşeză pe un colţ al biroului. 

— Da. Ty, azi a venit poliţia la mine la firmă. 

Chipul bărbatului încremeni şi se goli de sânge. Ronnie văzu 
efectul limpede al cuvintelor ei şi urmă: 

— Ai dat de bucluc. Poliţia crede că eşti implicat în 
dispariţiile alea. 

El deschise gura, însă femeia ridică un braţ. 

— Nu, ascultă-mă! Eu ştiu că nu eşti implicat. Se opri şi-l 
cercetă cu atenţie. Aşa-i? 

Ty clipi surprins şi Ronnie flutură din mână. 

— Trebuia să te-ntreb. Când se ajunge la subiectul ăsta, eşti 
pur şi simplu alt om. 

— Dumnezeule, murmură bărbatul umezindu-şi buzele. Până 
şi tu? Tu... 

— Ascultă-mă! ridică ea vocea, silindu-l să tacă. Ştiu că n-ai 
nicio legătură cu astea, dar m-am gândit că poate ai vreo idee 
despre ce se-ntâmplă. 

— Să ştii că am. 

— Bine, oftă Ronnie, ştiu, aşa-i. Lucrurile au scăpat din nou 
de sub control. De data asta însă ştacheta s-a ridicat. Nu-mi 
pasă ce faci sau cum faci, dar trebuie s-abandonezi obsesia asta. 
Du-te la un terapeut. Dacă vrei, vin împreună cu tine. Ty, 
Crăciunul este peste zece zile. Vreau ca tu să fii aici, alături de 
noi, şi să-l sărbătorim împreună. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că pun zdravăn piciorul în prag. Renunţi... 
sau pleci de-aici! Ronnie porni către uşă, apoi se întoarse. Te 


iubesc, dar trebuie să-mi protejez familia, şi pe tine, dacă tu nu 
vrei s-o faci. Asta-i decizia mea, dar alegerea îţi aparţine. 


Capitolul 45 


Un duş fierbinte îl revigoră pe Mac. Îmbrăcă un trening 
curat, puse paste într-un vas, adăugă legume şi-l băgă la 
microunde. La puţin timp după ora 22 decise să-şi verifice 
mesajele primite. Contorul digital al pagerului său părea să se fi 
defectat; nici în ziua lui cea mai aglomerată nu primise atâtea 
mesaje. Însă nivelul similar de activitate pe robotul telefonic îi 
aduse un ghem în măruntaie, deoarece îi confirma că ceva era 
foarte în neregulă. Atât de multe mesaje nu puteau fi un semn 
bun. Fie că prietenii îl sunau ca să-l anunţe că un asteroid se 
apropia de Pământ... fie ceva şi mai rău. Primul lui gând se 
îndreptă către Kris. Apăsă butonul de redare al robotului. 
Primul mesaj era de la Carillo care spunea că auzise că 
„paraşuta aia de la Canalul 7 a deschis iarăşi cazul”. 

Mac îngheţă, confirmându-i-se cele mai negre bănuieli. 

După aceea sunase şeful lui, care întrebase: „Tu erai pe 
banda aia?“ Alt apel al unui prieten întreba acelaşi lucru. Apoi 
revenise Carillo. „Salut, frate, rostise el cu glas circumspect, ce 
pizda mă-sii e zvonul ăla că tu i-ai fi spus paraşutei că noi ştim 
cine-i ucigaşul? Nu cred c-ai fost în stare să vorbeşti cu ea. Cred 
că-s numai rahaturi. Dă-mi un telefon.” 

Mac simţi că-i venea să verse. Nu trebuia să vadă reportajul 
lui Kris - care avea să fie redifuzat în mai puţin de o oră - ca să 
înţeleagă ce făcuse reportera. Pe de altă parte, trebuia să-l 
vizioneze ca să afle proporţiile dezastrului. După altă duzină de 
mesaje, care variau de la felicitări la derută completă, ultimul 
era chiar de la şeriful Barkley. 

„Schneider? Să vii la 7. Vreau să vorbesc cu tine.” 

Bărbatul se lăsă să cadă într-un scaun, în timp ce robotul 
telefonic rederulă următoarele două minute. Kris i-o trăsese. 
Dar cum? Cu ce aparat îl înregistrase? Singurul moment în care 
vorbise despre asta fusese când ei erau în pat. Se întrebă de ce 
nimeni nu menţionase ideea principală a convorbirii - că 
ucigaşul nu era o făptură umană? 

Moralul îi cobori şi mai mult. Convorbirea fusese remontată. 
Bineînţeles! Dacă ea o înregistrase, o putea şi monta - să taie ce 
nu dorea şi să păstreze tot ce susţinea teoria ei. Se rugă cerului 
ca femeia să nu fi fost atât de ticăloasă. Dar dacă înregistrase 
convorbirea, se părea că nu-i modificase electronic vocea, 


pentru că fusese recunoscut de toţi. Lăsând amănuntul acela 
deoparte, tot nu părea că i-ar fi pomenit numele. Gândurile i se 
învolburară timp de patruzeci de minute, punând laolaltă cele ce 
se petrecuseră probabil. La 22.55, sună telefonul. Era Carillo, 
care părea terminat. 

— Te uiţi? 

— Da, răspunse Mac precaut. Tu? 

— Da. 

Urmă o pauză. 

— Tu ai fost? 

Mac nu putea minţi, dar putea câştiga timp. 

— Nu ştiu. 

Răspunsul fu suficient pentru Carillo. 

— Bine. Ne vedem mâine. 

Inchise telefonul. _ 

Mac ştiu că dăduse de bucluc. În cazul cel mai bun, ar fi lăsat 
impresia unui prost sau scrântit, iar în cazul cel mai rău... 

Se plimbă înainte şi înapoi prin cameră, furios. Frustrarea de 
a fi încolţit îl făcea să încerce să-şi consume energia nervoasă. 
La 22.58, deschise televizorul şi căută postul. Buletinul de ştiri 
începu ca de obicei cu prezentatorii rostindu-şi numele. Când 
titlul ţipător „Crimă în munţi: reportaj în exclusivitate” apăru în 
spatele prezentatorului, câmpul vizual al lui Mac se îngustă ca şi 
cum ar fi privit printr-un tunel. După ce o privi pe Kris făcând 
introducerea, detectivul fu luat prin surprindere când îşi auzi 
glasul din difuzoarele televizorului, iar transcrierea discuţiei 
începu să se deruleze peste desenul siluetei unui bărbat: 


— Dacă-ţi spun ceva, o informaţie destul de importantă, o să 
păstrezi confidenţialitatea sursei? Dacă se află că-i de la mine, 
departamentul o să mă... în sfârşit, ar fi tare neplăcut. Probabil c-ar 
însemna chiar sfârşitul carierei mele acolo. Deci nu trebuie să m- 
amesteci deloc. Eu îţi dau informaţia, iar tu faci ce vrei cu ea. O dai 
sau nu pe post. De-acord? 

— De-acord. 

— Sunt convins că avem de-a face cu un ucigaş. Cred că au fost 
victimele unui ucigaş. 

— Aşadar confirmi, în exclusivitate, ceea ce eu spun de mai bine de 
două săptămâni - că este vorba despre un singur ucigaş? Asta spui? 

— Da, cred că da. Sunt nouăzeci la sută sigur. 

— Ai un suspect? 

— Da. 

— Atunci de ce n-a fost arestat, ce vă opreşte? 


— Departamentul deţine dovezi de la două dintre locurile unde au 
dispărut persoane, însă nu le-a făcut publice. Sunt nişte dovezi destul 
de neobişnuite şi de aceea am păstrat tăcerea în privinţa lor. Sunt 
nişte dovezi care mă fac să cred că dispăruţii n-au fost victimele unor 
răpiri „normale”. 

— Iar Departamentul Şerifului districtului Snohomish păstrează 
tăcerea. Este o muşamalizare? 

— I-adevărat că păstrează tăcerea. De fapt, păstrăm tăcerea. 

— Ai spus că nu-s răpiri normale. Este vorba despre un ucigaş în 
serie psihopat? 

— Crede-mă, este realmente un ucigaş în serie psihopat. 


Mac rămase stupefiat, distrus. Era atât de evident: mai întâi 
înregistrase discuția lor, apoi îi tăiase şi  rearanjase 
răspunsurile! După ce fură prezentate imagini filmate în zonele 
unde avuseseră loc dispariţiile, obiectivul reveni asupra lui Kris, 
în studioul de emisie, care spuse că declaraţiile aparţineau 
„unui detectiv din Departamentul  Şerifului districtului 
Snohomish, care a cerut în mod evident să-şi păstreze 
anonimatul”. Mac clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Strivit 
de cruzimea unei asemenea trădări, mintea sa încerca să facă 
faţă unor întrebări practice - de pildă, cum s-ar fi putut apăra? 
Analiză totul de la negări ferme până la acţionare în justiţie, dar 
ştia că era o pierdere de timp, fiindcă timpul nu mai putea fi dat 
înapoi. Într-adevăr, femeia îl futuse de două ori în noaptea 
aceea. 

La zece secunde după ce se trecuse la următoarea ştire, 
telefonul sună. Era din nou Carillo. 

— Nu-mi vine să cred în pizda mă-sii! începu el. Crezusem că 
te cunosc. Ce pula mea a fost asta? 

Mac începu să explice şi partenerul lui - probabil de acum, 
fostul lui partener - îi închise telefonul. Detectivul se lăsă pe 
spate în scaun şi începu să-şi contemple cu seriozitate sfârşitul 
carierei. 


Lyle Benson, managerul general al postului Canal 7, îşi parcă 
BMW-ul model 760Li în spaţiul său rezervat de lângă ascensor. 
Se simţea iritat. Era aproape miezul nopţii şi se pregătise de 
culcare când soţia lui, Claire, îi întinsese telefonul. Directorul lui 
de ştiri zbiera ca un apucat şi-i cerea s-o concedieze „imediat” 
pe Kris Walker. Doug Gautier spusese că-l aştepta în 
cincisprezece minute la sediul postului. Benson locuia cu soţia şi 
cei patru copii într-o superbă vilă veche în stil victorian, la baza 


colinei Queen Anne, la cinci minute de gară. Benson introduse 
cardul-cheie în fanta ascensorului şi sui până la intrarea privată 
a cabinetului său din studioul aflat la ultimul etaj. Aprinse 
câteva lumini şi descuie uşa spre holul exterior. Gautier era deja 
acolo, spumegând. 

— S-a terminat cu ea! Gata! I-ai văzut reportajul? Caseta aia 
era falsă ca o bancnotă de trei dolari. E scandalos! 

Benson trecu înapoia biroului său mare, îndărătul căruia se 
întindea panorama Seattle-ului sclipind în sezonul Crăciunului. 
Lyle Benson avea patruzeci şi opt de ani şi chelea, iar treningul 
elegant de firmă nu-i ascundea începutul de burtică aşa cum o 
făcea obişnuitul costum Brioni cu vestă. Calm, îi făcu semn lui 
Gautier să se aşeze, dar bărbatul nu avea stare. 

— Doug, nu i-am auzit reportajul... 

— Este falsul cel mai flagrant pe care l-am... 

— Poate că da, îi întrerupse glasul unei femei, dar ieri am 
avut 9,1 şi 23, iar în seara asta... ei bine, fac pariu că am cel 
puţin 10,5 şi 28. 

Ambii bărbaţi se opriră şi se întoarseră când Kris intră în 
cameră. Benson îşi privi monitorul cu plasmă de pe birou şi 
apăsă câteva taste. _ 

— Are dreptate. În sfertul ei de oră de ieri a avut 9,1 puncte 
de rating şi 23% cotă de piaţă. Valorile instantanee au fost 
maxime în timpul reportajului ei. 

Ochii lui reveniră asupra lui Doug Gautier, care se învăpăiase 
la faţă de furie că cifrele reprezentau unica apărare a femeii. Il 
sfredeli cu privirea pe manager şi încleştă maxilarele. 

— Alege: ori ea, ori eu. 

— Doug, oftă Benson, nu mai fi aşa teatral, audienta ei... 

— Ori pleacă ea, ori plec eu! 

Benson făcu un gest împăciuitor. 

— Aş vrea ca voi doi să luaţi loc şi să discutăm... 

Doug Gautier se răsuci pe călcâie şi porni către uşă. 

— În zece minute, ţi-am lăsat demisia la secretariat. 

leşi, trântind uşa. Benson se uită iritat la Kris. 

— Era un director de ştiri excelent, de clasa-ntâi, şi tu l-ai 
împins să plece. Ce mă fac cu tine? Ce-ar fi să te concediez? 

Sigură pe ea, Kris traversă cabinetul şi-i ocoli biroul. 

— N-o s-o faci. 

— Serios? Eşti concediată. Poftim! 

Ea se mulţumi să pufnească. 

— Cu 9,1 şi 23? Sunt prea bună. 


— Niciun reporter nu-i atât de bun încât să merite pierderea 
unuia dintre cei mai tari directori de ştiri din... 

Femeia îngenunche în faţa lui şi-i roti scaunul spre ea. 

Lui Lyle Benson nu-i plăcea să fie manipulat. 

— Ce vrei să faci? _ 

— Ce mă pricep mai bine, şopti ea cu glas răguşit. Intinse 
mâna sub birou şi apăsă butonul care încuia uşa. Să te relaxez. 
Fie cu reportajul meu fantastic... fie cu asta. 

Puse palmele pe coapsele lui, apoi îşi vâri degetele sub 
cordonul elastic al taliei pantalonilor săi. Benson încercă să i se 
împotrivească, dar era un efort lipsit de tragere de inimă. 

— Ajută-mă, Lyle. 

Benson se prefăcu supărat, dar se ridică în picioare. Ea îi 
trase pantalonii jos. 

— Aşa, vezi? chicoti ea, văzându-l excitat. lar eu sunt 
înţelegătoare. Ştiu că trebuie s-ajungi acasă la Claire, aşa c-o să 
fiu rapidă. Mai exact ar trebui să spun c-o să te fac pe tine să fii 
rapid. 

El îşi puse palmele pe părul blond al femeii şi închise ochii. 


Capitolul 46 


A doua zi dimineaţă la ora 6.50, Honda Accord argintie a lui 
Susan Hunter intra pe drumul de acces care ducea la locuinţa 
izolată a lui Burt şi Ada Krinkel. Unul dintre gândurile teribile 
ale femeii era că-şi va găsi părinţii afectaţi de o boală 
necunoscută şi aşteptând să fie salvaţi. Desigur, erau sănătoşi, 
dar erau bătrâni. Celelalte scenarii de criză care i se învolburau 
prin minte se întindeau de la pene de curent electric până la 
incendii - orice care i-ar fi putut copleşi înainte de a-şi putea 
contacta rudele. 

Găsi însă cu totul altceva: tăcere şi o casă intactă. 

N-o întâmpină niciunul dintre obişnuitele sunete liniştitoare 
ale locuinţei părinţilor ei: televizorul cu sonorul la maximum, 
pentru a compensa începutul de surzenie al mamei, sau drujba 
tatei, care curăța copacii de uscături, sau lătratul câinilor. 
Doar... tăcere. 

În clipa în care puse mâna pe clanţa uşii din faţă, întrezări 
ceva în stânga, la colţul casei, dincolo de un pâlc de 
rododendroni. O pată roz pe iarba verde, care părea nelalocul ei 
în curtea mică, îngrijită şi ordonată. Mergând într-acolo, Susan 
văzu că era un petic de țesătură, de bumbac... 

Simţi un gol imens în stomac când recunoscu o mânecă de la 
pijamaua mamei sale. O ridică şi văzu că fusese ruptă. Şi era 
pătată de sânge uscat! Când se uită pe latura casei, deschiderea 
care se căsca neregulată în locul unde până atunci existase 
fereastra dormitorului fu prea mult pentru Susan. Leşină pe loc. 

După câteva secunde, când îşi recăpătă cunoştinţa, era 
întinsă pe iarba udă de rouă. Se ridică tremurând şi se împletici 
până la maşină de unde, printre suspine, anunţă poliţia. 
Avertismentul lor de a nu părăsi automobilul era inutil. 
Temându-se de tot ce putea fi mai rău, femeia era prea zguduită 
ca să se clintească de acolo. 


Ronnie intră pe uşa din faţă a companiei şi schimbă saluturi 
şi banalităţi cu colegii. Nu avea habar de bârfele şoptite în 
spatele ei despre motivul pentru care doi detectivi veniseră cu o 
zi în urmă să-i pună mai multe întrebări şi de asemenea nu avea 
habar că acelaşi detectiv tuns scurt şi cu mustață intrase deja 
pe aleea reşedinţei ei, urmat de trei echipaje de poliţie şi 


înarmat cu un mandat de percheziţie. 

Kris stătea în maşină în parcarea subterană a postului de 
televiziune, inhala ultimul centimetru de ţigară şi sorbea din 
cafeaua Starbucks doppio dublă, practic două espresso duble. 
Se desfăta reamintindu-şi cât de plăcut fusese să-l îngroape pe 
directorul de ştiri. Se gândea la Lyle Benson şi la felul în care 
relaţia lor îi adusese dividende importante. Îşi amintea că în 
multe culturi primitive se credea că o relaţie sexuală îţi 
transfera o parte din esenţa vitală a celeilalte persoane. Kris 
zâmbi, imaginându-şi asta. 

Un ciocănit în geam o făcu să tresară şi scăpă ţigara aprinsă 
în poală. 

— Băga-mi-aş picioarele! Ce dracu’! izbucni ea. 

La geam apăru chipul tânăr, plin de regrete, al unui stagiar 
din redacţia de ştiri. Kris nu se obosise niciodată să-i reţină 
numele. Deschise portiera şi ţipă: 

— Asta faci tu-n timpu” liber? li sperii pe oameni? 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnişoară Walker, dar mi se pare 
că... ă-ă-ă... vă caută în redacţia de ştiri. 

— Mai sunt două ore până-ncepe programul meu - de ce m-ar 
căuta? 

— Vreau să zic că-ncearcă să ia legătura cu dumneavoastră. 

Kris îşi revăzu brusc în minte pagerul aşezat pe poliţa de la 
oglindă a băii ei. După aceea îşi dădu seama că avea şi telefonul 
mobil închis, pe de o parte fiindcă nu dorea să-i răspundă lui 
Mac. Drept urmare, toată dimineaţa fusese decuplată de la 
ultimele noutăţi. Îşi goli cafeaua şi cobori din automobil. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Nu ştiu, răspunse stagiarul cu glas aţâţat, însă cred c-a 
mai dispărut cineva. 

Kris speră că puştiul acela, care era doar cu cinci-şase ani 
mai tânăr ca ea, să nu se fi înşelat. 

Intrară în lift şi femeia apăsă grăbit butonul, apoi îşi aprinse 
altă ţigară. 

— A-ă-ă... nu cred că puteţi fuma în... 

Privirea ei nimicitoare îl amuţi pe tânăr, care trăgea pe furiş 
cu ochiul la faţa incredibil de frumoasă. Era vrăjit, dar şi speriat 
de moarte. 

Kris îi simţi teama şi fu încântată. Dacă el era speriat, atunci 
acelaşi lucru era valabil şi pentru alţii. Îşi dorea ca toţi să ştie că 
ea nu respecta regulile jocului. Dacă informaţia puştiului era 
adevărată, atunci acţiunile îi crescuseră din nou. Doamne-ajută 


să fie adevărat! Mai dă-mi un dispărut! Un cadavru, dacă e să 
am realmente noroc. 

Trase de două ori, adânc de tot, din ţigară, după care o strivi 
pe podea. Janey Murkowski, fost editor coordonator, care chiar 
în dimineaţa aceea fusese numită director al ştirilor după 
plecarea bruscă a lui Doug Gautier, o întâmpină în timp ce se 
îndrepta către biroul ei. 

— Kris, slavă cerului c-ai apărut! S-a anunţat altă răpire, 
ceva mai la vest de ciclist. Doi bătrâni, urme de luptă... lao 
echipă şi pleacă imediat! 

Kris încuviinţă, iar Janey Murkowski se îndepărtă ca să 
mobilizeze mai multe forţe pentru transmisie. Fără grabă, cu 
gesturi deliberat lente, Kris îşi organiză materialele pe masă. 
Dorea să savureze fiecare moment. Răpire? Urme de luptă? Şi o 
pereche, nu doar o persoană! Crăciunul sosea mai devreme 
pentru Kris Walker. Se îndreptă ca plutind spre garaj, abia 
venindu-i să creadă ceea ce auzise. 


Ty îi urmărea pe poliţişti examinându-i materialele. Se aflau 
în cabinetul lui şi Carillo supraveghea acţiunea. Tratau obiectele 
cu grijă, iar Ty nu era furios, ba chiar le oferi cafea. Avură 
nevoie de ceva mai mult timp să caute în toată casa, după care 
trecură la garaj. Ty îi urmă afară şi, după ce terminară acolo, 
detectivul se apropie iritat de el. 

— Ştiu c-ai ascuns tălpile alea. O să le găsesc sau o să 
descopăr ceva cu care să te prind şi-o să-ţi frângi gâtu' rău de 
tot! 

Calmul lui Ty îl scotea din minţi pe Carillo. 

— Procedează cum crezi că-i mai bine, domnule detectiv, dar 
nu eu sunt cel pe care-l cauţi şi cred c-o ştii şi tu. Sunt convins 
că partenerul tău o ştie. 

Carillo înaintă până aproape că-l atinse cu fruntea pe Ty, în 
ciuda faptului că acesta era cu peste zece centimetri mai înalt 
decât el. 

— Nu mai este partenerul meu. Mă doare-n cur de ce crede 
el şi mă doare-n cur de ce crezi tu! 


Bill Alexander fu inclus în grupul trimis la reşedinţa Krinkel, 
deoarece fusese implicat de la început în cazurile persoanelor 
dispărute şi acum dispariţiile fuseseră conexate de mass-media. 
Primi instrucţiuni să-i raporteze lui Carillo despre orice găsea. 
Era util şi faptul că el îi cunoscuse pe cei doi bătrâni cu un an în 


urmă, când dispăruse unul dintre câinii lor. Câinele fusese găsit, 
însă de data aceasta dispăruseră ei. Bill spera ca bătrânii să 
aibă norocul câinelui. 

Când ajunse, zări patru vehicule ale departamentului: o dubă 
de investigaţii criminalistice, două echipaje de patrulare şi o 
maşină fără însemne. Îl salută din depărtare pe Carillo şi văzu o 
femeie de patruzeci de ani, cu chip răvâăşit, care discuta cu doi 
investigatori. Bill se apropie de un grup de poliţişti şi experţi 
criminalişti care examinau o gaură neregulată în peretele lateral 
al casei, unde cândva fusese o fereastră. Aspectul acesteia îl 
şocă.  Sperase că bătrânii dispăruseră în mod mai 
„convenţional”, dar brusc lucrurile nu mai păreau deloc aşa. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el. 

Un poliţist arătă gaura din perete. 

— Se pare că bătrâna fie a fost trasă afară, fie a fost azvârlită 
dinăuntru. Practic există dovezi atât pentru spargerea din 
exterior, cât şi pentru azvârlirea afară. Este aproape ca şi cum 
răpitorul s-ar fi întins prin fereastră şi ar fi tras-o afară. 

Bill privi deschiderea plină de aşchii şi anulă mental 
precizarea poliţistului „este aproape ca şi cum”. Ba nu, exact 
aşa s-a şi petrecut. Deşi simţea un sentiment tot mai acut de 
vinovăţie pentru că ştia ce se întâmplase probabil aici, îşi ţinu 
gura pentru că spusele lui ar fi fost prea scandaloase. Conflictul 
său interior se adâncea: acum nu mai erau jeepuri răsturnate, ci 
oameni smulşi direct din paturi. Ba chiar şi femei bătrâne. Simti 
un ghem în stomac. 

— Nu te simţi bine? întrebă un poliţist. 

Tânărul îşi reveni din coşmar şi-i văzu pe ceilalţi privindu-l 
nedumeriţi. Expresia lui încremenită îl trădase. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă altul. Ai vreo idee? Pentru că 
noi n-avem. 

Bill clătină din cap. 

— Nu... Mă-ntrebam pur şi simplu ce s-a-ntâmplat. Asta-i tot. 

Ceilalţi reîncepură să examineze, să măsoare şi să speculeze. 
Bill privi în jur după urme de picior. 

— Ceva amprente? Temându-se să pună întrebarea al cărei 
răspuns îl interesa de fapt, tăcu o clipă şi continuă cât mai 
nepăsător: Urme de picioare? 

Cineva făcu semn spre locul unde stătea Carillo. 

— Vezi acolo. Pare a fi o urmă ştearsă de cizmă. N-am 
identificat însă niciun desen distinctiv al tălpii. 

Bill porni către Carillo şi privi iarba strivită. Se uită la 


detectiv. 

— Ce crezi că este? 

— Pare-a fi un cretin care n-a ştiut cum să lase o urmă ca 
lumea. 

Detectivul se îndepărtă. Bill nu numai că nu-i pricepuse 
comentariul, dar nici nu înţelegea de ce era atât de iritat. Se 
întoarse lângă ceilalţi poliţişti. 

— Unde era bătrânul? întrebă el. Tot în dormitor? 

— Suntem siguri, răspunse unul dintre ei, că bătrânul era 
afară, lângă şopronul unde-şi ţinea câinii. I-am găsit papucii, la 
vreo şase metri unul de celălalt. Am mai găsit şi o lanternă. Era 
deschisă, dar bateriile se terminaseră. Câinii sunt în cuşcă şi n- 
au păţit nimic, însă par cumva afectaţi de cele întâmplate. 

— Cum adică? se încruntă Bill. 

— Erau flămânzi, da' speriaţi rău de tot. Nu voiau să iasă din 
şopron. Terminaseră mâncarea, dar după ce le-am umplut 
castroanele n-au ieşit imediat, ci au mai aşteptat o vreme. Eu 
am avut şi boxeri, şi bull-terrieri, da' n-am văzut niciodată un 
câine flămând care să se comporte aşa. 

Toate capetele se întoarseră când apăru duba Canalului 7, 
Bill văzuse reportajul lui Kris Walker cu aşa-zisa înregistrare 
secretă, o privi acum pe femeie coborând şi-şi spuse să se ţină 
departe de ea. 


Capitolul 47 


Cafeneaua aflată la un kilometru de sediul departamentului 
nu era de fapt o simplă cafenea. În general servea mâncare - fie 
zi, fie noapte, aceleaşi feluri specifice micului dejun -, însă Mac 
o poreclise „cafenea” pentru pauzele pe care le făcea aici 
împreună cu Carillo. Când fuseseră parteneri. Asta aparţinea de 
acum trecutului. Mac petrecuse o dimineaţă foarte neplăcută şi 
câteva ore din după-amiază, punând hârtii în ordine şi 
predându-şi cazurile active altor detectivi. Puţini îl priveau în 
ochi, şi şi mai puţini schimbau vreo vorbă cu el. In cele din urmă 
plecase şi se îndreptase către cafenea. 

Rămăsese câteva ore în separeu, pierdut în gânduri. Şeriful 
fusese furios că unul dintre oamenii săi cei mai buni făcuse 
asemenea remarci neglijente care ajunseseră să fie difuzate în 
public. După o discuţie lungă şi aprinsă, Barkley fusese de acord 
să nu-l demită pe Mac, ci acesta să-şi folosească o parte din 
concediu până la începerea anchetei interne. Mac simţea că va 
fi ca justiţia din vechiul Vest: „Să aibă parte de-o judecată 
dreaptă şi dup-aia să-l spânzurăm! “ 

Nu te mai gândi cum să-ncerci să te dezvinovăţeşti. N-ai cum 
să-l prinzi pe hominid şi acela este unicul mod prin care poţi să 
explici ce i-ai spus de fapt lui Kris. In felul acesta, unica 
hotărâre era de a stabili momentul demisiei. Ce dracu’, avea 
abia patruzeci şi unu de ani şi economisise ceva bani, plus 
pensia micuță pe care o primea din Los Angeles! Incercă să se 
convingă că avea opţiuni, că putea face multe. 

Pe când era cufundat în melancolie, îl interpelă Shelly, 
chelneriţa de cincizeci de ani cu părul împletit în şuviţe şi 
pieptănat spre spate: 

— Nu te simţi bine, scumpule? Pari stors. 

Mac ridică ochii. 

— Probabil c-am băut prea multă cafea, asta-i tot. Cu-atâta 
cofeină probabil c-o să dau în infarct. 

— Scumpule, surâse ea poznaş, te-am scăpat de tahicardie şi 
te-am trecut pe decofeinizată acu' vreo cincisprezece ceşti. O 
ureche înţelegătoare te-ar putea ajuta cu ceva? 

Bărbatul îi aprecie bunătatea. Shelly îl servise de multe ori, 
dar nu ştia absolut nimic despre ea. 

— De unde eşti de loc, Shelly? 


— Din Arkansas, răspunse ea mândru, apoi lansă gluma 
standard: Da' să ştii că nu m-am culcat niciodată cu Bill Clinton 
şi nici măcar nu-l cunosc. 

Amândoi izbucniră în râs. 

— Uite-aşa, surâse ea, am văzut şi veselie pe feţişoara ta 
chipeşă. Nu vrei să mănânci nimic? 

— Nu. 

Mac privi televizorul fixat pe un suport deasupra tejghelei. 
Ştirile de la ora 17 erau pe punctul de a începe şi dorea o 
digresiune. 

— Te deranjează dacă pornesc televizorul? Vreau să mă uit la 
ştiri. Pe Canalul 7. 

— Orice pentru tine, scumpule. 

Shelly mări intensitatea volumului sonor şi comută pe postul 
dorit. li părea rău pentru bărbat. Ştia că era poliţist, dar nu 
semăna cu ceilalţi poliţişti pe care-i cunoscuse. Se gândi că 
poate avea probleme cu femeile. Oricum, ea o să stea prin 
preajmă. 


Cu câteva clipe înainte de ora 17, ca urmare a răpirii aparent 
violente a soţilor Krinkel, prezentatorii TV din tot Puget Sound 
se pregăteau să valideze ipoteza pe care Kris Walker o susţinea 
de două săptămâni: era probabil vorba despre un criminal în 
serie. În ziua aceea site-ul lui Ty consemnă aproape o sută de 
mesaje e-mail şi, în ciuda faptului că numărul lui de telefon era 
secretizat, bărbatul respinse nu mai puţin cinci apeluri care-i 
solicitau interviuri. 

Prefăcătoria lui cu mersul la slujbă ţinea de o săptămână şi 
începuse să-l macine. După remarca despre poliţişti făcută de 
Ronnie în seara anterioară şi percheziţia de dimineaţă, Ty 
trebuia să iasă cu faţa curată şi s-o facă iute, înainte ca situaţia 
să scape complet de sub control. Decisese să rămână acasă în 
după-amiaza aceasta şi să înfrunte consecinţele. În acelaşi timp 
însă ştia că soţia lui nu arunca vorbe în vânt şi că el se 
confrunta cu pericolul real de a fi dat afară din casă. 

Trecu prin bucătărie în timp ce Greta pregătea cina. 

— Vreti să ciuguliţi ceva? îl întrebă tânăra. 

El clătină din cap şi se îndreptă spre living. Când ştirile de la 
ora 17 îşi rulară simultan secvențele introductive, Ty scană 
posturile şi se stabili pentru Canalul 7. Prezentatorul anunţă 
principala ştire a zilei şi obiectivul camerei se fixă pe o 
reporteră blondă, frumuşică, bine înfofolită împotriva frigului, 


aflată în faţa unei case cu o curte acoperită cu iarbă. Deasupra 
ei, pe ecran era suprapus titlul: „Crimă în munţi: reportaj în 
exclusivitate.” 

— Jerry, mă aflu aici în munţii de deasupra Monroe, la 
locuinţa unui cuplu de bătrâni: Burt şi Ada Krinkel. Azi- 
dimineaţă, fiica lor le-a anunţat dispariţia şi poliţia a început 
investigaţiile. 

Urmă apoi înregistrarea unui interviu cu un poliţist. Ty 
tresări când zări faţa lui Carillo pe fundal, dar reportera îl 
chestiona pe alt poliţist de la locul dispariţiei. Arătară fereastra 
distrusă şi speculară asupra felului în care Ada Krinkel putuse 
trece prin ea. Fascinat, bărbatul absorbi pe nerăsuflate detaliile: 
câinii înspăimântați, lanterna, papucii, mâneca ruptă... Fu gata 
să sară în maşină şi să gonească acolo, dar se abţinu s-o facă. 
Nu trebuia să rişte altă acuzaţie de încălcare a unei proprietăţi 
private. Deşi nu era sigur în ce fel se asocia căutării sale, 
povestea era atât de incitantă, încât începu imediat să se 
gândească în ce fel s-o descrie pe site. 


Shelly privi după polițistul arătos, care plecă după ce lăsase 
o bancnotă pe masă. Probabil că luase o decizie referitoare la 
soţia sau prietena lui, fiindcă întreaga lui atitudine se schimbase 
brusc. Poate că de vină fusese televizorul. Privise cam cinci 
minute şi probabil că-şi îndepărtase suficient mintea de la 
probleme ca să poată gândi clar. li dori tot binele. Când îi 
debarasă masa şi văzu că bancnota era de douăzeci de dolari, îi 
dori realmente tot binele. 


Obiectivul camerei reveni la reportera blondă, dar 
concentrarea lui Ty se risipi când o auzi pe Ronnie vorbind cu 
Greta. Venise acasă mai devreme. Ziua Z. Ştirile luară sfârşit şi 
Ty închise televizorul şi se duse în bucătărie. Ronnie îşi turna o 
apă minerală; încă nu se dezbrăcase. 

— Bună, rosti el, cum a fost la muncă? 

— Nu foarte rău. De fapt... groaznic! 

Ronnie încerca să jongleze simultan cu poşeta, paharul cu 
apă minerală şi alte câteva obiecte, aşa că bărbatul interveni şi-i 
prinse paharul. Soţia lui porni pe scară spre etaj, iar Ty aprecie 
că era un loc potrivit pentru a sta de vorbă. In dormitor, Ronnie 
dispăru în dulapul uriaş care se întindea pe toată înălţimea şi 
lungimea peretelui. 

— Apropo, poliţaii de ieri... începu ea aproape nonşalant. 


Ty lăsă paharul pe o servantă şi se aşeză pe un capăt al 
patului. 

— Da? întrebă calm. Ce-i cu ei? 

Ronnie apăru în blugi, îmbrăcând un pulover roşu, tricotat. 

— Printre altele, m-au întrebat unde ai fost acum vreo două 
săptămâni. 

Ty se rezemă pe coate, apelând la un limbaj al corpului care 
anunţa în mod inconştient o retragere prudentă. 

— Le-am spus că sâmbătă dimineaţă devreme, continuă 
femeia, ai făcut o plimbare cu automobilul, apoi te-ai întors 
acasă. După câteva ore... 

— Da, nu-i nicio problemă, aprobă el şi-şi trecu palma peste 
bărbia nerasă. S-au întors azi-dimineaţă. 

— Cine? 

— Poliţaii. Aveau un mandat de percheziţie. 

— Poftim?! Ronnie se opri şi se răsuci către Ty. Ce aveau? Un 
mandat de percheziţie? 

El îşi păstră calmul. 

— N-au găsit nimic. Au stat aici câteva ore, doar atât. 

Femeia încremenise locului. 

— Au căutat în casa mea? Poliţia a scotocit prin casa mea? 

Ty încuviinţă din cap. 

— Nu-i mare chestie. 

— Nu-i mare chestie? Ba eu aş zice că-i o chestie 
extraordinar de mare. Şi ce căutau? 

— Îţi spun sincer că habar n-am. Ty ştia că următoarele lui 
cuvinte puteau să deranjeze, dar le rosti: Cred că făptura a 
apărut... 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

— ... Şi răpeşte oameni, iar poliţia crede că cineva lasă urme. 
Crede că eu aş fi acela. Normal, nu? Eu sunt omul la care să vii 
când se-ntâmplă ciudăţenii. Tipul pe care toţi se-nghesuie să 
dea vina, fie pentru că-i dus cu minţile, fie pentru că - asta-i mai 
nouă - este asasin. lisuse Hristoase! 

Ronnie îi replică la fel de furioasă: 

— Nimeni nu poate fi învinuit, decât numai tu. Dacă însă 
poliţia te hărţuieşte din cine ştie ce motiv, trebuie să intervenim 
imediat, să apelăm la avocaţi. Trebuie să te protejăm. O să 
discut cu Bill şi să văd dacă avocatul firmei n-ar putea... 

— Dă-l încolo de avocat. Poliţiştii mă vor lăsa repede în pace. 

— Serios? Acum ai ajuns să le ghiceşti gândurile? 

Conversaţia degenera rapid, aşa că Ty aprecie că era 


momentul să dea cărţile pe faţă. 

— Am demisionat de la Serviciul Forestier. Acum câteva zile. 
Intenţionasem să-ţi spun mai devreme, dar... 

Ronnie era oripilată. Il privi pe soţul ei şi se rezemă de 
perete, inexpresivă, lipsită de puterea de a mai lupta. Nu ştia 
dacă să tipe ori să izbucnească în plâns. Nu făcu nici una, nici 
alta, ci rămase pur şi simplu nemişcată, privindu-l. Simţea cum 
îi tremura buza inferioară, însă nu şi-o putea stăpâni. Un 
terapeut îi spusese că era ca şi cum ar fi trăit cu un dependent 
de droguri - acelaşi lucru era valabil pentru orice individ cu 
comportament compulsiv distructiv. 

Bărbatul porni spre ea, dar Ronnie ridică braţele, ţinându-l la 
depărtare. 

— Nu, rosti ea controlându-şi cu greu supărarea şi mânia. Nu 
m-atinge! 

— Iubito, am nevoie de timp ca să... 

— Nu, te rog, n-o luăm iar cu toate de la-nceput... cu... Se 
opri şi lacrimile începură să i se prelingă pe obraji. Ziceai că... s- 
a terminat cu asta. Mi-ai promis! 

Ty atinse părul soţiei sale, însă ea îi îndepărtă mâna cu un 
gest violent, cu ochii înlăcrimaţi şi capul plecat. 

— Pleacă, lasă-mă... 

Profunzimea durerii ei îl surprinse pe Ty. 

Se retrase, privind-o pe femeia care rămăsese cu faţa 
îngropată în palme. O cunoştea îndeajuns de bine ca să ştie că 
nu mai trebuia să insiste. Când se apropie de uşă, ea vorbi 
printre lacrimi: 

— La noapte, te culci la parter. 

Ty inspiră adânc şi părăsi dormitorul. 


Îngrijorarea era săpată pe chipul domnului J.D. Watts. 
Îngrijorare legată de faptul că reportera frumuşică se îndrepta 
într-o direcţie greşită şi îngrijorare şi mai mare din cauza 
telefonului pe care tocmai îl primise. Era polițistul de eliberare 
condiţionată al lui Errol Rayburn. Acum J.D. regreta că telefonul 
lui nu avea un dispozitiv din acelea care-ţi permiteau să vezi 
numărul apelantului. Se aşteptase la telefonul acela, ştiind că 
Errol nu-i raportase poliţistului deoarece murise, dar sperase că 
polițistul de eliberare condiţionată avea pur şi simplu să uite. 
Trase un fum adânc din chiştocul de iarbă din Sinaloa şi se lăsă 
pe spate în fotoliul reglabil pe care-l găsise lângă pubela 
vecinului său. Nicio şansă-n pizda mă-sii! 


Se autoamăgise, iar acum marijuana îl focalizase asupra 
evenimentelor ce aveau să se deruleze în continuare. Polițistul 
de eliberare condiţionată va veni la ei, va constata că Errol 
lipsea, îl va sălta pe J.D. şi dup-aia nasuliile se vor ţine lanţ... în 
cele din urmă îl vor acuza de asasinarea lui Leon Newburg şi 
probabil şi de a lui Errol. Sângele i se sui lui J.D. la cap, când îşi 
aminti că în statul Washington exista încă pedeapsa cu moartea 
prin spânzurare. Dacă s-ar fi ajuns la pedeapsa capitală şi ar fi 
avut de ales, ar fi optat fără ezitare pentru injecţia letală. 
Marijuana îl trimise pentru câteva momente într-o bizară reverie 
despre diverse metode de execuţie şi despre ce ar fi putut simţi 
la fiecare dintre ele. Puse apoi frână speculațiilor morbide. O 
sun pe gagică. J.D. credea că pe ea ar fi interesat-o povestea lui. 
lar dacă o folosea pe post, atunci publicitatea i-ar fi oferit o 
oarecare protecţie. La televizor vedea întruna o sumedenie de 
indivizi faimoşi care făcuseră tot soiul de lucruri teribile, dar 
care, din pricina celebrităţii lor, fie că scăpau basma curată, fie 
că se alegeau cu pedepse mai uşoare. El considera că relatarea 
lui despre Bigfoot l-ar fi făcut faimos şi i-ar fi scăpat şoriciul. 

În acelaşi timp însă J.D. ştia că dacă ar fi sunat-o pe Kris 
Walker, femeia i-ar fi trântit probabil telefonul în nas. El nu avea 
şcoală şi vorbea ca o cizmă, aşa că ştia că nu se punea problema 
unei convorbiri telefonice. Dar, dacă apărea în carne şi oase, 
poate că ea l-ar fi luat în seamă. Mai trase un fum adânc şi 
decise să lase drogurile şi a doua zi să se prezinte la postul TV. 


Capitolul 48 


Greta aşeza farfuriile pe masa din sufragerie, când Ty intră şi 
o informă încetişor: 

— Doamna Greenwood nu se simte bine şi va mânca mai 
târziu. 

Chris înhăţă un suc şi-şi invită tatăl să urmărească împreună 
o emisiune cu cele mai amuzante secvenţe video primite de la 
telespectatori, când se auzi soneria de la intrare. Bărbatul îi 
făcu semn Gretei că va răspunde el. 

Anticipând vreun puşti din vecini care venea să cerşească o 
ciocolată - sau, şi mai rău, alţi poliţişti -, Ty îşi întipări pe chip o 
expresie aspră. Când deschise însă uşa, hotărârea sa de a-l 
alunga pe intrus se dezintegră, zărind o faţă pe care o ştia... dar 
de unde? 

— Domnul Tyler Greenwood? 

— Da, încuviinţă Ty. 

O palmă bătucită şi ridată se întinse spre el. 

— Mă numesc Ben Campbell. Este posibil să mă cunoşti mai 
bine, dacă mi-aş folosi pseudonimul de actor: „Şeful” Ben 
Eagleclaw. 

Pentru a fi mai uşor recunoscut, Ben purta jacheta 
„uniformă” din piele de căprioară. Ty îi scutură entuziast mâna. 
De când se ştia, fusese un fan al indianului. „Şeful” Ben 
Eagleclaw genera o reacţie pozitivă oriunde ar fi mers. 

— Te rog, te rog, intră, îl pofti el. 

— Sigur nu deranjez? N-aş vrea să fiu inoportun. Mă 
gândisem doar că ai putea să fii o persoană cu care mi-ar face 
plăcere să vorbesc. Cred că ne interesează acelaşi subiect. 

Ty văzu în ochii căprui şi adânci ai bătrânului blândeţe 
dublată de putere de convingere. Ben se opri în uşă, ca şi când 
ar fi trecut un prag mai important decât cel către interiorul 
casei. Brusc, chipul îi deveni serios. 

— Deasupra noastră, în păduri, în munţi... el este acolo. 
Vreau să-l găsesc. Vrei să m-ajuţi? 

Ochii lui Ty scânteiară când auzi ultimele cuvinte ale 
indianului. Apariţia „Şefului” Ben Eagleclaw la uşa lui pentru a 
se oferi să i se alăture în căutare era de-a dreptul un dar divin. 
Simţindu-se ametit, îi făcu semn să intre. 

— Tocmai ne pregăteam să cinăm. Te rog să ni te alături. Voi 


fi realmente onorat, iar puştii mei vor fi mai încântați decât dacă 
ar fi mers la Disneyland. 

Ben zâmbi şi privi în jur, evaluând locuinţa. Fusese la multe 
petreceri din lumea filmului, însă locul acesta era mare chiar şi 
după criteriile Hollywoodului. Ty îl conduse spre partea din 
spate a casei. 

— Deci... torni un film pe-aici? 

Ty decisese rapid că puteau amâna lucrurile serioase după 
cină. 

— Nu, răspunse Ben, am venit numai într-un fel de vacanţă. 

Când intrară în zona bucătăriei, Greta zâmbi şi spuse „bună 
seara“; indianul înalt i se părea cunoscut, dar nu ştia sigur cine 
era. Ea nu fusese niciodată foarte pasionată de filme, nici chiar 
când trăise în Suedia. Porniră spre living, unde copiii se 
instalaseră la televizor, iar Ben dădu din cap către bucătărie. 

— Ai o soţie foarte drăguță. 

Greta auzi şi se înroşi până în vârful urechilor. 

— Ah, nu, rosti repede Ty, ea este bona copiilor noştri şi un 
fel de menajeră generală. Soţia mea este la etaj. Nu se simte 
prea bine. Poate că va cobori mai târziu. 

Tânăra suedeză nu-l recunoscuse pe Ben, dar copiii fură în al 
nouălea cer, de parcă tatăl lor îi adusese în acelaşi timp pe Moş 
Crăciun şi Pikachu. Ty le pusese de multe ori peliculele lui 
favorite, aşa că, în ciuda vârstelor fragede, aveau o oarecare 
cultură cinematografică. În plus, Ben jucase rolul unui înţelept 
şaman bătrân într-o serie recentă de filme de succes care le 
plăcuseră foarte mult puştilor. Cina fu o încântare, cu Ben 
povestindu-şi aventurile de pe ecran şi dinafara acestuia. Ty îşi 
dorea din tot sufletul să fi coborât şi Ronnie, pentru că era 
convins că l-ar fi îndrăgit pe Ben. Ştia însă că soţia lui nu era 
deloc în apele ei. 


După cină, Ty îl conduse pe Ben în cabinetul său şi indică 
două fotolii cu spătar înalt, tapiţate în piele, care erau arar 
folosite. Când îi oferi un coniac, Ben îl refuză, clătinând din 
mână. 

— Nu, mulţumesc. Nu sunt un mare băutor. Probabil că am 
văzut prea multe rude care au ajuns alcoolici. Bănuiesc că rasa 
mea are ceva genetic împotriva alcoolului. 

Se auzi un ciocănit uşor şi Ronnie deschise uşa. Venise cu un 
braţ de pături şi o pernă. li zâmbi blând lui Ben care se ridicase 
în picioare. 


— Bună seara. Ty, m-am gândit că s-ar putea să ai nevoie de 
astea. 

— Mulţumesc. Iubito, dânsul este Ben Campbell. Probabil 
că... 
Ronnie îl recunoscu brusc pe indian. 

— Oh... încântată de cunoştinţă, Ben! Îşi strânseră mâinile. 
Sper că cina a fost bună. Imi pare rău c-am ratat-o. 

— Mulţumesc, a fost foarte bună şi am apreciat efectiv 
ospitalitatea cu care am fost primit. Cum te simţi? Ty mi-a spus 
că nu eşti tocmai în apele tale. 

Privirea aruncată de ea spre Ty şi braţul de aşternuturi îi 
spuseră lui Ben că situaţia era ceva mai complicată. 

— Mult mai bine, mulţumesc. Nu vă mai întrerup. Mă bucur 
că te-am întâlnit, Ben. 

— Şi eu, Ronnie. 

Ea părăsi camera şi Ty îşi umplu un pahar cu scotch. Simţise 
că Ronnie se mai calmase, dar ei doi nu-şi rezolvaseră încă 
neînțelegerile. 

— De cât timp eşti însurat? 

— De doisprezece ani. 

Ben aprobă grav. 

— O soţie grozavă, nişte puşti grozavi... Făcu o pauză, apoi 
adăugă: Nici casa nu-i rea. 

Amândoi zâmbiră larg, după care bătrânul trecu direct la 
subiect. 

— Ştiu că-l cauţi, Ty. Şi eu îl caut. Cel de-aici este un ucigaş. 

Ty simţi cum i se zbârleşte pielea de pe braţe şi ceafă, 
auzindu-l pe indian vorbind cu atâta nonşalanţă. In sfârşit, 
cineva cu aceleaşi convingeri ca el! 

— Urmărisem ce credeam că ar fi făcut el, spuse Ty, dar nu 
eram sută la sută sigur. Crezi realmente că nu-i decât unul? 

Ben se aplecă puţin în faţă. 

— Da. Este un pribeag. Am simţit că a venit din sud. Este 
singur. Ne urăşte, adică îi urăşte pe oameni, şi-şi delimitează 
teritoriul. 

Ty se simţi ametit. 

— De unde ştii toate astea? 

Ben ştia că următoarele lui cuvinte ar fi trezit îndoiala oricui. 

— În copilărie am fost crescut de bunicul meu, care m-a 
învăţat obiceiurile tribului nostru. M-am îndepărtat însă de ele 
de aşa mult timp, încât le-am uitat. Asta până recent... Cu mulţi, 
mulţi ani în urmă, pe când eram tânăr, imediat înainte să plec în 


război, m-am întâlnit cu o făptură în pădurea din preajma 
aşezării noastre. M-a urmărit, aşa cum te-a urmărit şi pe tine în 
articolele pe care le-am citit. Nici azi nu cred că mi-a dorit răul. 
Uitasem episodul acela, până ce, pe neaşteptate, acum vreo 
şase luni, am început să-l visez. În vis mă urmăreşte, dar de 
fiecare dată mă trezesc înainte să mă prindă. Cu fiecare vis însă 
se apropie tot mai mult şi mai mult şi... 

Tăcu, înțelegând că teama sa de a fi prins în somn ar fi putut 
însemna prea mult chiar şi pentru Ty. 

— Oricum, l-am simţit pe acesta. Nu mă-ntreba cum, fiindcă 
nu ştiu să-ţi spun, dar în ultimele două săptămâni îl simt tot mai 
des. După aceea am decis să încerc să-l găsesc, mai întâi tot în 
vis... sau cam aşa ceva. Am folosit ceva ce m-a învăţat bunicul 
meu cu mult timp în urmă - un fel de decorporalizare, în care 
trupul rămâne pe loc, însă poţi călători până departe. In 
sfârşit... când am făcut-o, l-am văzut. Şi i-am simţit inima. Era 
întunecată. 

Ty încercă să ordoneze tot ce auzise de la bătrânul indian. 
Nu ştia dacă Ben era nebun, sau persoana cea mai importantă 
pe care o întâlnise de când îşi începuse căutarea, cu trei ani în 
urmă. Pentru moment hotări să opteze pentru a doua variantă. 

— Ştii unde se găseşte făptura asta? 

Ben se lăsă pe spate şi oftă adânc. 

— Nu exact. Uneori o pot localiza, cumva, dar este mereu în 
mişcare. 

Tăcu de câteva clipe şi-şi adună gândurile. 

— Toate fiinţele vii emit energie. Până şi plantele au aure 
energetice. In cazul oamenilor este vorba despre unde 
cerebrale, electrice, care sunt emise ca nişte semnale radio. 
Desigur, asta-i teoria mea... dar n-ai încercat niciodată senzaţia 
că cineva te urmăreşte neobservat sau n-ai simţit că o persoană 
apropiată se află în pericol? 

— Ba da, sigur. 

— Ei bine, făptura aceasta, Oh-Mah... 

— Oh-Mah? Am citit despre numele ăsta. 

— Provine din graiul strămoşilor mei, indienii Hupa, şi 
înseamnă un fel de „Şeful pădurilor”. Oh-Mah sunt ca nişte 
aparate de radio care captează semnalele emise de noi. Însă şi 
noi putem recepta semnalele emise de ei, atât doar că nu 
suntem obişnuiţi cu ele şi nu ştim cum să le interpretăm. 

— Vrei să spui că Oh-Mah ne citesc gândurile? 

— Nu că ni le „citesc” efectiv, ci mai degrabă le simt. Apoi nu 


sunt chiar aşa sigur că toţi Oh-Mah le pot simţi. Cel care m-a 
urmărit în tinereţe şi alţii despre care mi-au povestit bătrânii 
tribului puteau. Totuşi, nu toţi au aptitudinea respectivă. 

— Pe cel de acum l-ai simţit? 

— Da. Este puternic. Are o minte puternică. Şi sunt aproape 
sigur că-i place să ucidă. 

Ty încerca să-şi imagineze creatura în căutarea căreia 
pornise. 

— De ce ucide? 

— Acesta? Cred că ucide ca să se răzbune, dar nu ştiu 
motivul. De asemenea, îşi mănâncă victimele - sunt aproape 
convins. Vezi tu, Oh-Mah nu sunt animale în sensul în care sunt 
urşii sau căprioarele. Ei seamănă mai degrabă cu noi. Insă 
acesta este diferit. El este un ucigaş din umbră. 

— Ce-i asta? 

— Bunicul meu mi-a povestit multe... Când vorbeam despre 
creaturile pădurii, el pomenea cu respect, chiar cu venerație, 
despre Oh-Mah. Cei mai mulţi dintre ei sunt fiinţe bune, la fel ca 
oamenii, însă există şi unii răi, cei cărora le place să ucidă. 
Bunicul meu îi numea ucigaşi din umbră, cei mai răi dintre cei 
răi. Ei te urmăresc tăcuţi, ca o fantomă; sunt acolo, dar nu sunt. 
Sunt cei mai buni vânători din lume. Şi nu-ţi îngăduie să-i vezi 
decât în ultima clipă, şi-atunci... Ben pocni puternic din palme şi 
Ty tresări fără să vrea. La revedere! Cel care m-a urmărit era un 
ucigaş din umbră. 

Ben decise să-şi dea cărţile pe faţă, simțind că Ty era 
receptiv. _ 

— Sunt un om bătrân. În visele mele, urmăritorul poate că 
uneori este chiar acesta... nu ştiu... Oricum el se apropie mereu 
şi mereu. Pare o nebunie, dar dacă mă prinde în vis... 

Tăcu şi Ty îi completă spusele. 

— N-o să te mai trezeşti. 

Indianul încuviinţă fără un cuvânt, ştiind că vorbea cu omul 
potrivit. Impreună poate că reuşeau să găsească făptura 
aceasta, poate chiar s-o oprească şi să scape astfel de demonul 
lor comun. 

Ty îşi turnă o porţie zdravănă de scotch. 

— Şi cum îl găsim? 

Ben se uită la ferestrele înalte din podea până în tavan şi 
văzu bezna dindărătul lor ca pe o metaforă pentru etapa 
următoare. 

— Nu ştiu. 


Ty şi Ben îşi petrecură seara în cabinet, apoi se mutară în 
bucătărie, pentru că indianului i se făcuse sete şi dorea un 
pahar cu apă. Ty îşi mai turnă un whisky, al cincilea după 
socoteala bătrânului, după care ieşiră din casă, la aer curat. Ty 
îşi încheie haina ca să se apere de frigul nopţii ceţoase şi indică 
două şezlonguri lângă piscină. 

— De unde începem? întrebă el. 

— Ştiu că nu-i departe de aici, răspunse Ben. Este sus în 
munţi şi probabil că noaptea coboară ca să vâneze şi să 
mănânce. 

Văzduhul era nemişcat şi se scurseră câteva secunde de 
tăcere, timp în care bărbaţii reexaminară discuţia pe care o 
purtaseră în ultimele ore. 

— l-am văzut urma, spuse Ben. 

Ty fu surprins. 

— Unde? 

— Mai sus de locul ăsta. Unei familii i-a fost răsturnată 
maşina... 

— Familia Allison, aprobă Ty. Da, ştiu. Ai văzut o urmă la ei? 

Ben încuviinţă şi deschise braţele aidoma unui pescar care 
exagerează cu mărimea unui peşte ce i-a scăpat din undiţă. 

— E mare. Se lăsă pe spate în şezlong şi se uită la puţinele 
stele al căror pâlpâit răzbătea înapoia norilor. Nu cred că acest 
Oh-Mah va pleca. Cred de asemenea că-i foarte furios, dintr-un 
motiv necunoscut. În plus, îi place să ucidă. 

Ty răspunse printr-o duşcă sănătoasă de scotch. 

— Nu te supăra pe mine, rosti Ben aplecându-se spre el, dar 
bei foarte mult. 

Bărbatul îşi privi paharul. Dacă i-ar fi spus-o altcineva, s-ar fi 
înfuriat, dar indianul era noul lui prieten cel mai bun şi făcea 
parte din clubul lor format din numai două persoane. 

— Cred că eşti un om bun, urmă bătrânul, dar simt tensiune 
în casa ta. Oh-Mabh îşi cere preţul, aşa-i? 

— Aşa-i, zise Ty încet. 

— Şi whiskyul nu-i singura ta cârjă, nu? 

Ty fu uşor surprins, însă faptul că Ben ghicise că el avea şi 
alte moduri de a se elibera de presiune îl convinse cu atât mai 
mult că indianul putea să contacteze o parte a minţii pe care el 
n-o înţelegea. 

— Nu. 

— Nu contează ce anume este, spuse Ben, însă din clipa asta 


trebuie să te laşi de toate. 

Ty ridică ochii mirat. Ce legătură are cu problema noastră? 
Dădu să obiecteze, dar Ben ridică o mână şi surâse blând. 

— Nu încerc să te-nvăţ cum să-ţi conduci viaţa, însă ştiu că 
pentru a învinge ne va trebui tot ceea ce suntem în stare. Ne 
confruntăm cu ceva pentru care niciunul dintre noi nu este 
pregătit. Oh-Mah este iute ca vântul, puternic ca un cal de 
povară şi-i place s-omoare. Noi suntem doar oameni. De aceea 
trebuie să fim mai inteligenţi ca el, să fim cu un pas mental 
înaintea lui, fiindcă el deţine toate celelalte atuuri. Dacă vom 
face asta, dacă vom pleca în urmărirea lui, ar fi bine să fim cu 
mintea ascuţită ca briciul, pentru că dacă nu suntem şi facem o 
greşeală... 

Tăcu, se aplecă spre Ty şi-l atinse pe braţ. 

— Cât de înalt era cel care te-a urmărit pe tine? 

— Nu ştiu, cred că vreo doi metri şi cincisprezece. 

Ochii bătrâni ai lui Ben se focalizară asupra lui Ty, căutând 
să-l impresioneze. li plăcea tânărul acesta, dar avea nevoie de 
un partener pe care să se poată bizui. 

— Cel care te-a urmărit, îi spuse, era probabil un adolescent, 
ba poate chiar un copil. Te-a urmărit ca să se amuze. Acesta 
este însă o dată şi jumătate mai înalt şi de peste două ori mai 
voinic. Dacă pătrundem pe teritoriul lui, ne aşteaptă pericole 
mult mai mari. El va şti că suntem acolo şi va fi cu un pas 
înaintea noastră. Dacă vrem să avem o şansă reală, am nevoie 
de tine cu mintea limpede. Ai înţeles? 

Ty aprobă încruntat. 

— Da. 

Întinse mâna şi indianul i-o strânse. Apoi Ty aruncă restul 
whiskyului în iarbă. Ben privi piscina pe jumătate acoperită. 

— Nu-notaţi prea mult, aşa-i? 

— Nu, capacul ar trebui să se retragă automat, dar s-a stricat 
şi n-am găsit pe nimeni să ni-l repare decât după Crăciun. Apa-i 
ca gheaţa. Nevastă-mea... ă-ă-ă, Ronnie, a vrut-o când am 
construit casa. O folosim cam o lună pe an, poate chiar două. 
Insă le place căprioarelor şi ratonilor; ei vin mereu să se adape. 

Ben examină apa, după care spuse: 

— Oricum, o să te rog să mă scuzi că n-am slipul la mine. 


Capitolul 49 


În jurul miezului nopţii, Kris intră în apartamentul ei din 
Eastlake, îşi sortă corespondenţa primită, ascultă mesajele 
înregistrate pe robotul telefonic, apoi decise ceva cu totul 
necaracteristic ei: o baie fierbinte. Era în general amatoare de 
duşuri şi privea băile făcute în cadă ca o pierdere de vreme, însă 
în seara asta avea chef să se răsfeţe. 

Fereastra camerei de baie era înaltă cât tot peretele şi avea 
vedere spre lacul Union şi oraşul din jur. Întrucât puţini vecini 
puteau să vadă înăuntru, Kris nu trăgea de obicei draperia peste 
geam. Îşi aprinse o ţigară şi dădu drumul la apă. Ştia că unui 
bărbat aflat peste drum îi plăcea s-o privească în baie. Uneori îl 
lăsa. Il poreclise Bob Ginitorul. Il văzuse de câteva ori stând la 
fereastra apartamentului său, cu şi fără binoclu, ba chiar 
trecuse pe lângă el în băcănia micuță de pe Fairview. Ştia că 
Bob Ginitorul îi cunoştea identitatea, dar era aproape convinsă 
că nu avea habar că ea îi cunoştea obiceiul. 

Îşi umplu un pahar cu vin şi reveni în baie. Văzu că Bob 
Ginitorul stinsese lumina, ceea ce însemna că-şi ocupase postul 
de observaţie. Succesul înregistrat în ziua aceea o făcu să se 
simtă brusc puternică şi, fiindcă descoperise că puterea era noul 
ei afrodiziac, decise să-i ofere un spectacol. 

Işi descheie fără grabă bluza, o lăsă desfăcută şi plecă din 
dreptul ferestrei, pentru a spori suspansul. Reapăru peste 
câteva secunde şi aruncă bluza pe podea. După aceea se jucă 
aţâţător cu sutienul, îl desfăcu şi-i dădu drumul să cadă pe jos. 
Îşi prinse sânii goi în palme, dorind să se asigure că-l excita cât 
mai mult pe Bob Ginitorul. Apoi sorbi încetişor din chardonnay. 

Trase fermoarul fustei, o lăsă să-i lunece pe picioare şi îi făcu 
vânt în dormitor. Detesta dresurile: le desfăcu de pe portjartier 
şi le aruncă în coşul pentru rufe murdare. Acum când purta doar 
slip, era momentul să termine cu Bob Ginitorul, fiindcă nu-l 
lăsase niciodată s-o vadă complet dezbrăcată. Insă când întinse 
mâna către draperie, simţi pe neaşteptate vinul invadându-i 
centrii plăcerii din creier. Avusese o zi incredibil de bună, 
mulţumită celor doi boşorogi de lângă Monroe, morţi probabil. 

Acţiunile companiei Kris Walker, Inc. Crescuseră până la cer 
după alungarea lui Doug Gautier şi validarea neverosimil de 
norocoasă a teoriei ei despre crimele în serie. Inainte de 


înregistrarea mărturisirii lui Mac, presiunile crescuseră asupra 
postului de televiziune, căruia i se ceruse să explice de ce 
numea dispariţiile „crime”. Toată lumea, de la şmecheraşii de la 
posturile de radio locale, până la organizaţiile naţionale de ştiri, 
punea aceeaşi întrebare decisivă: Ce ştie Canalul 7 şi nu ştie 
nimeni altcineva? Kris îi recunoştea lui Lyle meritul de a fi 
acţionat ca interfaţă pentru ea, chiar şi în relaţia cu sediul din 
Provo. lar acum toate mass-media, de la Newsweek şi Wall 
Street Journal, la People, o asediau cu solicitări pentru 
interviuri. Femeia parcursese blogurile despre mass-media, 
unde se părea că frumuseţea ei reprezenta pentru public o 
prioritate mai mare decât faptul că îşi câştiga cotă de piaţă. La 
acestea se adăuga încântarea reală prilejuită de zvonul, care se 
răspândise repede printre personalul postului TV, potrivit căruia 
Howard March, managerul vânzărilor, le spusese oamenilor săi 
că Kris devenea „o industrie în sine, graţie reportajelor despre 
indivizi dispăruţi”. Femeia se simţea de-a dreptul invincibilă. 

Stând exact în dreptul ferestrei, îşi scoase slipul şi-i făcu vânt 
cât colo. Sorbi din vin şi, în pielea goală, execută o piruetă lentă 
pentru admiratorul ei. Bucură-te de ce vezi, Bob Ginitorul, 
fiindcă nu le vei putea atinge niciodată! Pentru câteva minute îşi 
perie părul fără grabă, după care decise că Bob văzuse mai mult 
decât ar fi putut face faţă. Işi aprinse altă ţigară şi ieşi din 
scenă, afundându-se în apa fierbinte din cadă. 


Trecuseră trei ore de când privise ceasul pentru ultima dată. 
Se făcuse ora 3 noaptea şi Mac închise cartea scrisă în 1961 de 
renumitul zoolog britanic Ivan T. Sanderson: Yeti, Omul 
Zăpezilor, o legendă vie. Nu mai trebuia să se scoale de 
dimineaţă, dar închise cartea pentru că o idee subconştientă i se 
strecurase în lobul frontal şi răcnea acum asurzitor. Wade 
Frazier avea să-l ajute să scoată toate castanele din foc. In ciuda 
faptului că profesorul afirmase că nu se va implica, între timp se 
petrecuseră prea multe ca să nu rupă tăcerea. Mac se închipui 
înarmat cu mulajul şi flancat de Frazier, susţinând o conferinţă 
de presă care avea să arunce în aer mass-media. Examină plin 
de mândrie ideea şi decise să acţioneze chiar a doua zi 
dimineaţă. Deşi cariera lui începuse să se destrame în ultimele 
douăzeci şi patru de ore, avea speranţe proaspete şi un plan 
nou. Liniştit, se băgă în pat şi dormi ca un prunc. 


Capitolul 50 


În uzina Boeing din Everett, schimbul de dimineaţă începu 
voios şi cu tragere de inimă, dar Russ Tardif tot nu apăru. Milt 
Nelms era deja scos din sărite. A trecut aproape-o săptămână şi 
n-a dat nici măcar un semn de viaţă! Pe Milt îl iritau mai multe 
lucruri, printre care cele douăzeci de telefoane pe care i le 
dăduse lui Russ şi faptul că, deşi bărbatul depăşise orice limită a 
bunului-simţ, concedierea lui urma să fie problematică din cauza 
sindicatului. 

După ce-i întrebase pe toţi colegii lui Russ despre apucăturile 
acestuia, Milt nu se alesese cu nimic concret. Le întrebase pe 
putorile alea dacă nu se duceau până la Russ acasă, pentru a 
vedea ce se întâmplase. Niciunul nu stătea atât de departe de 
uzină - şi niciunul nu se oferise voluntar -, aşa că Milt decise că 
va trebui s-o facă el însuşi. Oricum şi-ar fi pierdut dimineaţa 
învârtindu-se de colo-colo până ce primea noile toleranţe ale 
încuietorilor pentru uşile hidraulice ale calei pe care tocmai le 
asamblaseră... şi acum se părea că trebuiau să le facă din nou... 
aşa că Milt aprecia că avea la dispoziţie cel puţin patru ore. Il 
luă pe Brian Windham, subordonatul şi tovarăşul lui de băutură, 
suiră în Fordul F-150 al lui Milt şi porniră către locuinţa lui Russ 
Tardif. 


Milt şi Brian avură nevoie de o oră ca să ajungă la reşedinţa 
Russ. Ratară de două ori accesul spre ea, înainte să observe 
drumeagul de pământ îngust şi anonim, pe mijlocul căruia iarba 
crescuse înaltă de o jumătate de metru. Opriră în faţa casei lui 
Russ, sperând să nu vadă acolo maşina lui, un Ford Aerostar 
vechi. Duba albastru-decolorat îi anunţă că Russ era acasă şi 
Milt încercă senzaţia neliniştitoare că situaţia era pe punctul de 
a se complica, dacă nu chiar de a se înrăutăţi. 

Coborâră fără un cuvânt din maşină şi rămaseră pe loc, 
ascultând. Habar n-aveau dacă nu cumva Russ îşi pierduse 
minţile şi avea să apară dintr-o clipă în alta cu o armă încărcată 
şi aţintită către ei - în ziua de azi, te puteai aştepta la orice -, 
dacă nu cumva era beat-mort... sau pur şi simplu mort. Dinspre 
ferma veche nu se auzea absolut niciun sunet. De undeva mai 
jos răzbătea zgomotul vag al unei ape curgătoare. Pădurea 
deasă care se apropia până la cincisprezece metri de casă era 


complet nemişcată. 

Milt sună la uşă, apoi ciocăni vreun minut şi în cele din urmă 
dădu ocol casei, privind înăuntru. Nu zări nici urmă de Russ. 

— Vezi ceva? strigă el spre Brian. 

— Nimic! răcni Brian de pe cealaltă latură a clădirii. 

Examinând curtea din spate, care cobora în pantă şi era 
acoperită de iarbă înaltă până la genunchi, Milt zări ceva care 
semăna cu o cărare ce ducea la pârâu. 

— Auzi, strigă el, nu zicea Russ c-are un atelier sau aşa ceva? 

Zgomotul apei curgătoare îl împiedică pe Brian să-i audă 
întrebarea din partea opusă a casei. 

Milt porni pe potecă. 

Brian ocoli locuinţa şi-l urmă. 

— Nu cred că-i pe-aici, comentă el inspectând fără chef panta 
abruptă şi ierboasă. 

Deşi era încântat că plecase de la uzină în timpul 
programului, nu se gândise că va avea de jucat rolul unui 
detectiv. 

Cu douăzeci de metri înainte ca poteca să se termine, 
amândoi bărbaţii văzură acelaşi lucru şi se opriră. 

— Băi, să fiu al dracu’! şuieră Brian. 

Milt continuă către ruinele arse. Era greu de spus dacă Russ 
îşi găsise sfârşitul aici, dar deocamdată aşa părea să fie. Ocoliră 
mormanul de lemne carbonizate, sperând să găsească orice care 
să le confirme sau să le infirme bănuielile teribile. Brian ridică 
un lemn, însă Milt îl opri. 

— Nu pune mâna! Dacă-i înăuntru, e mort. Poliţia şi 
pompierii trebuie s-aibă toate datele ca să-nţeleagă ce s-a- 
ntâmplat. 

Brian dădu drumul lemnului. De-aia era Milt şef, fiindcă se 
gândea mereu la toate. 


Mac şovăi cu telefonul în mână, simțind că la lumina zilei 
măreaţa lui revelaţie de la ora 3 noaptea nu mai părea la fel de 
sclipitoare. Oricum, formă numărul. 

După câteva clipe, glasul profesorului se auzi la celălalt capăt 
al firului: 

— Wade Frazier. 

— Domnule profesor, sunt Mac Schneider. 

— Ce mai faci, domnule detectiv? N-am auzit nicio 
consemnare a descoperirii dumitale. 

— De aceea vă şi telefonez. Au mai dispărut şi alţi oameni şi 


cred că există un singur făptaş. 

— Aha, deci doreşti să confer credibilitate ştiinţifică 
aserţiunilor dumitale. 

— Pe scurt, da. Aţi fi de acord? 

— Nu şi o să-ţi spun şi de ce n-o pot face. Dacă nu cumva 
lucrurile s-au schimbat între timp, dumneata detii doar un mulaj 
şi nicio altă dovadă. Am urmărit ştirile şi am citit relatările, dar 
nimeni altcineva nu pare să fie conştient de ceea ce suspectezi 
dumneata... şi eu. Pentru a-ţi susţine ipoteza destul de 
provocatoare, ai însă nevoie o dovadă incontestabilă, care, din 
păcate, lipseşte. Pentru a înţelege cam ce înseamnă „dovadă 
incontestabilă”, îţi voi aminti cazul lui Roger Patterson, care a 
filmat o asemenea creatură, iar la patruzeci de ani după aceea, 
încă se mai discută dacă nu cumva este vorba despre un om 
îmbrăcat într-un costum special. În plus, pentru a ne extinde 
puţin în tărâmul psihanalizei, aş specula că tăcerea dumitale de 
până acum indică o diminuare a certitudinii absolute. Iți faci 
griji în privinţa carierei, domnule detectiv? 

Mac nu dorea să-i spună că despre cariera lui se putea vorbi 
deja la timpul trecut. Nu voia ca Frazier să creadă că numai 
unul dintre ei avea ceva de pierdut. 

Profesorul luă tăcerea sa ca fiind un acord tacit. 

— Prin urmare, domnule detectiv, îmi poţi înţelege poziţia. 
Pot spune totuşi ceva: dacă vei obţine cadavrul, sau un 
specimen viu, voi fi încântat să-l cataloghez şi să particip la 
prezentarea lui în faţa comunităţii ştiinţifice şi, presupun, a 
lumii. Pentru orice altceva însă... regret. 

— Aveţi vreo sugestie? întrebă Mac. 

— Caută-l! Ca şi oamenii, este probabil o creatură a 
obişnuinţelor. Stabileşte-i un şablon al acţiunilor şi treci prin 
sită zona respectivă. Te sfătuiesc însă s-o faci numai dacă eşti 
considerabil înarmat. Hominidul acesta pare destul de irascibil. 

— Parcă vă doreaţi un specimen viu, nu? surâse Mac. 

— Mi-ar plăcea, dar nu cred că este fezabil. Suspectez că o 
asemenea făptură poate fi capturată doar într-un singur mod... 
şi în niciun caz cu ajutorul unei plase. Mult noroc, domnule 
detectiv! 

Mac închise telefonul şi rămase privindu-l, pierdut în 
gânduri. După aceea ridică iarăşi receptorul şi formă alt număr. 

— Bună, Suzy, sunt Mac. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă femeia, coborând glasul. Pe-aici 
eşti privit ca ultimul om. 


— Ştiu. Este o poveste lungă. 

— O să mi-o spui altă dată, când putem vorbi. 

— Aşa-i. Am nevoie de o favoare. 

— la zi! 

— Dacă apare orice lucru straniu... dispariții sau altceva, 
copiază fişierele şi trimite-mi-le. 

— Bine. Altceva? 

— Să fii cu ochii-n patru. Ajuti şi informezi un duşman. 

Ea chicoti trist. 

— O să fiu. Şi tu ai grijă ce faci! 

— Bine. Mulţumesc din suflet, Suze, eşti cea mai tare. 

Bărbatul îşi ocupă restul dimineţii învârtindu-se prin 
apartament, făcând curăţenie şi punând toate lucrurile la locul 
lor. Activitatea aceea nu necesita gândire şi-i lăsa minţii o cale 
spre găsirea de opţiuni. Apoi îi veni altă idee, cu certitudine 
mult mai excentrică decât apelarea lui Frazier. Scoase un dosar 
din birou şi începu să-l răsfoiască. 


Recepţionera postului de televiziune Canal 7 ridică ochii şi 
văzu un bărbat de vreo treizeci de ani, slab şi neras, purtând 
blugi rupţi, un tricou Iron Maiden foarte decolorat şi o jachetă 
militară destrămată pe alocuri. Femeia se întrebă imediat care 
dintre companiile locale de mesagerie îşi coborâse într-atât 
standardele pentru angajaţi. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea. 

— Trebuie să vorbesc cu reportera Kris Walker, spuse J.D. 
Watts. Văzu privirea cercetătoare cu care era examinat şi 
înţelese imediat necesitatea de a se legitima. Ştiu ceva despre 
omorurile pă care le-arată ia la televizor, adăugă el stângaci şi 
imediat ce rosti cuvintele acelea îşi dădu seama cum sunaseră. 
Nu că-l cunosc pe-ucigaş sau aşa ceva, da’ cred că ştiu cine-i 
autoru’. 

Consumul cronic de marijuana şi lipsa de practică în 
comunicarea protocolară îi afectaseră deja introducerea. 

— Domnişoara Walker nu este în redacţie. Doriţi să-i lăsaţi 
un mesaj? 

Era ora 9 dimineaţa şi J.D. nu se gândise că era prea 
devreme pentru Kris să vină la slujbă. 

— Futu-i! Ah, bine, da... Se gândi cu disperare ce mesaj i-ar fi 
putut lăsa reporterei ca s-o poată momi şi nu găsi nimic. O să 
revin. 

Plecă, apoi se întoarse şi întrebă: 


— La când vine? 

Recepţionera consultă o listă. 

— Probabil în jurul orei 13. 

J.D. încuviinţă şi ieşi. Recepţionera îşi luă blocnotesul ca să-i 
scrie lui Kris despre vizita excentricului drogat, după care se 
răzgândi. Dacă ar fi fost vorba despre oricare alt reporter, l-ar fi 
prevenit, însă reputaţia lui Kris se răspândise şi nu dorea să 
atragă atenţia asupra ei, nici chiar făcându-i o favoare. 


Capitolul 51 


Poliţiştii şi pompierii fotografiară cu atenţie ruina atelierului 
lui Russ, după ce determinaseră, prin răscolirea rapidă a 
mormanului de sfărâmături carbonizate, că acolo nu se aflau 
resturile bărbatului. Concluzionară că structura se prăbuşise 
parţial înainte să fi ars şi că uşa din faţă împreună cu aproape 
tot peretele din jurul ei căzuseră spre exterior. Nimeni nu putea 
să explice genul acela de distrugere şi nici să speculeze despre 
ce se petrecuse de fapt cu Russ Tardif. Faptul că fuseseră 
necesari trei oameni ca să ridice în picioare bancul de lucru al 
lui Russ nu făcea decât să confirme că, potrivit spuselor unui 
pompier, „indiferent ce s-a petrecut aici a fost al naibii de 
ciudat”. 

Din cauza freneziei tot mai mari iscate de „ucigaşul în serie 
dezlănţuit”, declaraţia făcută presei menţiona doar că avusese 
loc un incendiu ale cărui cauze nu fuseseră încă stabilite. In 
aşteptarea rezultatelor anchetei şi până la anunţarea celor mai 
apropiate rude, nu se spusese publicului că atelierul fusese 
răscolit şi că ocupantul casei dispăruse şi era probabil mort. 


Ronnie nu-i adresase niciun cuvânt lui Ty în timp ce se 
pregătea să plece la serviciu. Bărbatul ştia că următorul pas 
trebuia să-i aparţină ei şi se rugase în gând ca măcar să-şi 
menţină tonul scăzut. După plecarea soţiei sale, suspinase 
uşurat şi privise imediat spre sertarul plin cu pilule care aveau 
să-i readucă buna dispoziţie pe tot restul zilei. Îl opri însă 
promisiunea pe care i-o făcuse bătrânului. Într-o singură seară, 
Ben devenise prietenul său cel mai bun şi o figură paternală; 
tatăl lui Ty murise cu ani în urmă într-un accident de maşină. Ty 
îşi dorea - avea nevoie - să găsească alinare în faţa grozăviilor 
ce i se derulau prin cap. Mintea sa îi rula imagini oribile pe 
ecranul său interior şi bărbatul se înfiora disperat ca nu cumva 
totul să se năruie ca un castel de nisip. Căsnicia, familia, totul... 
puf! Să dispară în fum. 

Aşa că privi sertarul acela şi-şi analiză cuvintele pe care i le 
spusese lui Ben, aşa cum ar fi făcut un avocat, căutând o cale de 
ieşire. Promisiunea rămânea totuşi promisiune. Ca răsplată 
pentru că fusese atât de decis, partea lucidă a creierului său îl 
anunţă că respingerea ispitei tocmai îl făcuse mai puternic. 


Spera să fie şi suficient de puternic, deoarece Ben spusese că va 
avea nevoie de toată puterea sa pentru ceea ce va urma. 

Şi ce va urma? Nu ştia şi n-o ştia nici Ben. Vor urmări 
creatura? Şi apoi? O vor împuşca? O vor droga? li vor pune un 
cearşaf în cap şi-o vor lovi c-o crosă de golf? Ar fi putut măcar s- 
o găsească? Ty era ispitit să atace problema cu bani şi 
tehnologie. Să-şi scoată de la naftalină toate echipamentele - 
senzorii cu infraroşii, ochelarii militari pentru vedere pe timp de 
noapte, detectorii de mişcare - şi să alimenteze calculatoarele 
cu toate informaţiile necesare pentru a reduce problema la un 
singur răspuns: Este aici, mergeţi şi capturaţi-o. 

Insă Ben avea alt plan. El susţinea că Oh-Mah ar fi putut fugi 
de ei, dacă-l hăituiau cu toată tehnica militară a secolului al XXI- 
lea. Ben dorea să folosească metoda pe care o ştia el... mai 
exact, aşa cum recunoştea, pe care abia recent o redescoperise. 
Din punct de vedere emoţional, Ty înţelegea conceptul de „ochi 
interior” al indianului, dar pur şi simplu nu şi-l putea explica 
raţional. Era un ins cu mintea perfect deschisă, dar nu era uşor 
de acceptat ideea că Ben ar fi putut contacta creatura aceea 
folosind puteri extrasenzoriale. Presupunând însă că lucrurile ar 
fi stat aşa cum spusese indianul, cum ar fi trebuit să procedeze? 
Se vor folosi de decorporalizarea bătrânului pentru a-l localiza 
pe Oh-Mah? Sau poate, cumva, îl vor determina să vină la ei? Ty 
nu ştia şi nu era foarte sigur că Ben ştia mai multe. 

Decisese totuşi să-şi alunge scepticismul şi să accepte că Ben 
avea dreptate. Ceva din omul acela, de fapt mai multe, îi spunea 
lui Ty că Ben Campbell, cunoscut şi ca „Şeful” Ben Eagleclaw, 
nu era doar un actor bun, ci şi un indian adevărat. Ty fusese 
dintotdeauna fascinat de mistica amerindienilor, iar acum era 
posibil să-şi mizeze viaţa pe ea. 


Capitolul 52 


Ben ajunse la reşedinţa Greenwood cu puţin înainte de ora 
10 dimineaţa şi intrară în cabinetul lui Ty. După ce prinseră 
hărţile bărbatului pe pereţi, cei doi folosiră informaţiile pe care 
le cunoşteau pentru a determina locurile unde dispăruseră 
persoanele şi le marcară cu piuneze colorate. La ora 13, Greta 
ciocăni la uşă şi-i întrebă dacă voiau să prânzească. Ty, care 
pierduse noţiunea timpului, se simţi brusc flămând şi îi spuse că 
o să vină imediat. 

Se uită după aceea la harta în care înfipseseră piunezele şi 
comentă: 

— Se deplasează spre vest. 

Ben privea şi el harta, încercând să distingă un şablon. 

— Eu cred că s-a stabilit deja. Nu sunt sigur, însă cred că şi-a 
delimitat probabil teritoriul şi acţionează pornind din interiorul 
lui. Nu uita că poate parcurge uşor treizeci de kilometri pe 
noapte. 

— Unde? întrebă Ty. 

Încruntătura celuilalt se adânci. 

— Nu ştiu. Am încercat să-l caut azi-dimineaţă. Nimic... 

Ty estimă regiunea aproximativă de acţiune a ucigaşului din 
umbră. 

— Ar fi treizeci-patruzeci de kilometri pe douăzeci şi cinci, 
ceea ce înseamnă opt sute-o mie de kilometri pătraţi. De unde 
începem? 

Indianul îl bătu pe spate. 

— Haide mai întâi să mâncăm. 

În timp ce străbăteau holul către bucătărie, se auzi soneria 
de la intrare. Ty îi făcu semn lui Ben să-şi continue drumul. 

— Răspund eu. 

Uşa dublă de la intrare avea panouri elegante de vitralii, care 
acopereau imaginea oricărui musafir, lăsând doar să se 
ghicească silueta sa. Ty bănuia că era vorba de vreun reporter. 
Când deschise uşa, deveni imediat suspicios. De data aceasta 
însă bărbatul din faţa lui îi întinse mâna. 

— Domnul Greenwood? Sunt Mac Schneider. Poate îţi 
aminteşti de mine, de la... 

— Da, îmi amintesc, rosti Ty precaut, strângându-i mâna. Cu 
ce te pot ajuta? Vreţi să-mi percheziţionaţi iarăşi casa? 


Mac păru îngrozit. 

— A fost acţiunea lui Carillo, nu a mea. 

Ty rămase cu uşa pe jumătate întredeschisă şi adoptă un aer 
de nerăbdare, care anunţa limpede că nu intenţiona să fie la fel 
de binevoitor ca ultima dată. 

— Ce doreşti? 

— Am venit aici în mod neoficial. S-ar putea să fii interesat de 
ceea ce deţin, iar reciproca poate fi adevărată. Am nevoie de 
ajutor în găsirea acestei creaturi şi cred că mi l-ai putea acorda. 

Mac zări curiozitatea pe chipul celuilalt, dar combinată şi cu 
scepticism, aşa că mai lansă o momeală. 

— Ştiu că te interesează, continuă el. Sunt aproape sigur că 
ea există în munţi şi trebuie oprită. Am nevoie de o susţinere, ca 
s-o pot opri. Te interesează? 

Ty se dădu un pas înapoi şi-i făcu semn să intre. Era în 
acelaşi timp surprins şi suspicios, însă decise să-l observe pe 
detectiv şi poate ulterior să-i împărtăşească ceea ce ştia. In plus 
se putea bizui pe „radarul” lui Ben pentru a decide dacă îi era 
prieten sau duşman. 

— Ai mâncat? îl întrebă. Noi tocmai ne aşezam la masă. 

— Mulţumesc pentru invitaţie. 

Mac fu impresionat că Ty Greenwood nu părea să fi păstrat 
vreo ranchiună după prima lor întâlnire mai degrabă ostilă. În 
acelaşi timp însă nu-şi făcea iluzii şi înţelegea că ospitalitatea lui 
era alimentată în mare parte, dacă nu total, de curiozitate. 

Mergând spre bucătărie, Ty observă punga mare pe care 
detectivul o ţinea în mână. 

— Ce ai acolo? 

— Ceva pe care sunt sigur că-l vei găsi interesant, răspunse 
celălalt cu un surâs uşor. 

Când îl zări pe Ben, Mac holbă ochii surprins, apoi începu să 
recite aţâţat filmografia indianului împreună cu momentele de 
vârf ale carierei sale. Ben fu măgulit, deşi uşor stânjenit de 
nivelul acela de detalii, dar îl lăsă să continue, deoarece îl 
plăcuse instantaneu pe detectiv. Pe durata prânzului niciunul 
dintre ei nu vorbi despre subiectul care-i frământa. 

Cei trei bărbaţi merseră după aceea în cabinet şi se aşezară 
în scaune. Ty deschise discuţia. 

— Ben îl caută şi el. Tocmai am decis să formăm o echipă 
pentru a-l găsi. Ca să zic aşa, ai sosit la ţanc. 

Mac încuviinţă din cap când auzi despre formarea unei 
echipe. Încă nu le spusese, dar el trebuia să fie cel care găsea 


hominidul, nu ei. Ghicise în mod corect că Ty avea să pornească 
în căutarea creaturii, însă nu se gândise şi la implicarea lui Ben. 
Avea să fie ceva mai greu decât anticipase. 

Ty se întoarse către Ben. 

— Mac este unul dintre detectivii despre care ţi-am spus. 

Indianul fu surprins, fiindcă Ty îi descrisese pe poliţişti ca 
extrem de dezagreabili, şi Mac îi descifră imediat expresia. 

— Partenerul meu şi cu mine am fost niţel cam agresivi. Imi 
cer scuze. 

— Stai aşa, rosti Ben îndreptând un deget spre el, tu eşti cel 
pe care l-a intervievat reportera aceea. Asta-i! De aceea îţi 
cunoşteam vocea. 

— Da, suspină Mac, numai că banda înregistrată de ea a fost 
aranjată. A tăiat lucrurile cele mai importante pe care le 
spusesem. 

— Ce anume? întrebă Ty. 

Mac scoase din pungă mulajul uriaş al urmei de picior şi i-l 
întinse. 

— Asta-i făptaşul. 

— Doamne Dumnezeule... şopti Ty cu ochii holbaţi. 

Ben privi mulajul, dar fu mai puţin impresionat. 

— Da, el este. E clar. 

Mac îi aruncă o căutătură nedumerită şi indianul continuă: 

— l-am văzut urmele recent. De fapt, o urmă parţială. La fel 
ca asta - tot piciorul stâng. Lucrează mai apăsat cu partea 
stângă a corpului. Este stângaci. 

— De unde ai prelevat-o? întrebă Ty. 

— De pe munte, din locul unde au dispărut avocaţii. Am văzut 
mai întâi o urmă de călcâi, apoi am căutat pe lângă potecă şi am 
găsit asta. Carillo este convins că tu laşi urmele acestea. 

În clipa aceea, Ty înţelese totul. 

— De aceea a ordonat percheziţia... Căuta obiectul cu care 
am lăsat amprenta asta. 

— Exact! Mac ştia că trebuie să le câştige încrederea şi asta 
cât mai repede. Cred că am fost cât pe-aici să mă întâlnesc cu 
el. Săptămâna trecută... Jur că era chiar în spatele meu. Am tras 
cu pistolul de câteva ori ca să-ncerc să-l sperii, după care am 
suit în maşină. Am avut o senzaţie foarte ciudată, ca... 

— O briză caldă? îl întrerupse Ben. Sau ca atunci când cineva 
intră într-o cameră şi, deşi nu l-ai auzit, ştii că-i acolo? Sau 
poate ca lumina soarelui - doar o rază sau două care-ţi zbârlesc 
părul de pe ceafă? Aşa ceva? 


Mac era fascinat de abundența de detalii pe care bătrânul le 
ştia despre hominid. 

Ben încuviinţă încet către el. 

— Oh-Mah... A fost lângă tine. Ai avut foarte mult noroc. 

— La asta te refereai tu, Ben? întrebă Ty. La capacitatea de 
a-l simţi? 

Bătrânul încercă o explicaţie. 

— Cred că este acel simţ suplimentar, dar nedezvoltat, pe 
care noi îl deţinem, însă nu-l folosim. Pe de altă parte, energia 
lui mentală este foarte puternică... Este concentrată ca o rază 
de lumină şi o putem realmente percepe. Atunci ne dăm seama 
de prezenţa lui. 

— Dar el simte că noi ştim? întrebă Mac. 

— Cred că da. 

Mereu orientat spre aspectele tehnice, Ty se interesă: 

— Ai vreo idee care poate fi raza de percepţie? 

— Nu, nu ştiu, dar, aşa cum ţi-am spus, l-am simţit din 
Portland. Cât sunt până acolo... trei sute de kilometri, nu? În 
acelaşi timp însă nu-l pot recepționa de aici, cel puţin nu 
limpede. Ştiţi, am citit multe relatări despre episoade „psihice”. 
Oameni care simțeau că o persoană iubită se află în pericol, în 
ciuda faptului că erau în capătul celălalt al ţării... Un câine care 
a mers o mie cinci sute de kilometri şi şi-a regăsit stăpânul... 
Sau cineva care prevede un lucru care se întâmplă efectiv... 
Există totodată multe declaraţii ale unor nebuni, care 
înceţoşează adevărul, dar este cert că experienţele psihice sunt 
reale. 

— Prin urmare simţi că ar fi undeva în regiune, zise Mac. 

— Exact, dar, aşa cum i-am spus şi lui Ty, nu v-aş putea 
preciza locul. 

Ty arătă hărţile pe care le fixaseră pe pereţi. 

— li trasam o posibilă rută, însă n-a reieşit niciun şablon clar. 
Ben crede că şi-a stabilit deja un sălaş şi că operează în jurul lui. 
Incercam să deducem pe unde ar fi. De acolo ar trebui să 
începem căutarea. 

Mac pricepu că cei doi nu s-ar fi mulţumit cu altceva decât 
căutarea activă a hominidului. Poate că Ben Campbell era 
bătrân şi actor, dar ştia multe despre creatură şi părea decis. Ty 
Greenwood o căuta de multă vreme, devenise cunoscut ca un 
individ obsedat de subiectul acesta şi în plus se putea baza pe 
marea lui putere financiară. 

În timp ce continuau discuţia, detectivul se gândea cu 


frenezie la o opţiune pe care s-o poată accepta şi ceilalţi. 
Indiferent însă care ar fi fost, nu putea avea decât un singur 
rezultat: Mac trebuia să fie cel care găsea creatura, pentru că 
era convins că numai aşa îşi putea salva credibilitatea şi cariera. 
Simţea totuşi că disperarea îi afectează gândirea şi-şi reaminti 
maxima pe care partenerul lui mai vârstnic i-o repetase cu 
obstinaţie când abia se angajase în DPLA: „Puştiule, niciodată 
nu juca pocher pe bani dacă ţi-e frică să-i pierzi. O să pierzi de 
fiecare dată!” Mac ştia foarte bine că sfatul acela nu avea nicio 
legătură cu pocherul, ci se referea la viaţă în general. 

— Mac, întrebă Ty, crezi că şi cei doi bătrâni au legătură cu 
el? 

Mac rămăsese cu ochii asupra hărților, pierdut în gânduri. 

— Poftim? Ah, da, familia Krinkel... Am citit raportul. Se pare 
că soţia bătrânului Krinkel a fost trasă din pat prin fereastră. 
Anchetatorii mai spuneau că şi câinii din şopron păreau destul 
de speriaţi. Cei de la criminalistică sunt complet împotmoliţi - 
probabil fiindcă au multe răspunsuri, dar niciun indiciu despre 
adevărata şi marea întrebare. 

Luă o piuneză din cutie şi o înfipse în hartă. 

— Russell Tardif... Probabil c-a fost săptămâna trecută, însă 
nu sunt siguri. Tocmai i-au descoperit atelierul, ars în proporţie 
de cincizeci la sută, iar el a dispărut. Conform unui raport care 
n-a fost trimis mass-media, se pare că atelierul a fost mai întâi 
distrus, apoi a luat foc. 

— A intrat cu forţa? bănui Ty. Poate că incendiul a fost 
cauzat de un scurtcircuit. 

— Poate, repetă Mac. Poliţia nu-i nici măcar sigură dacă 
bărbatul era în atelier în momentul distrugerii. 

Ben se ridică brusc, se duse la fereastră şi privi afară cu ochi 
sticloşi. 

— Atelierul ăsta este lângă un pârâu, vorbi el cu glas spart şi 
îndepărtat, parcă în transă. 

Derutat pentru o clipă, detectivul se uită la Ty. 

— Da, aşa-i. E lângă un pârâu. 

— S-a-ntâmplat acum două săptămâni. Bărbatul tăia nişte 
scânduri. Cred că avea treizeci de ani. Ploua. A intrat şi l-a răpit. 
Oh-Mah... încheie el încuviinţând de parcă tocmai văzuse scena 
la televizor. 

Ceilalţi doi bărbaţi rămaseră cu ochii pironiţi asupra lui. Mac 
era atât de uluit, încât recită din memorie părţi din dosarul 
confidenţial pe care Suzy i-l trimisese prin fax. 


— Ai dreptate. Avea treizeci şi unu de ani. Au găsit un banc 
de lucru răsturnat, cu comutatorul energetic pe poziţia „pornit”. 
Iar un banzig ca acela nu se răstoarnă din cauza unui incendiu. 
Era un model industrial mare, greu de peste o sută de 
kilograme. 

— Da, aprobă Ben gânditor. L-am dat uitării, spunându-mi c-a 
fost un coşmar. Alt film horror din creierul meu, având în rolul 
principal un individ pe care nu-l văzusem în viaţa mea. Cred însă 
că acesta s-a întâmplat cu adevărat, nu? 

Mac rămăsese stupefiat de precizia indianului. 

— Ai avut şi alte... coşmaruri? 

— Nu, răspunse Ben şi se întoarse către ei; privirea pierdută 
îi dispăruse din ochi. Dar o să v-anunţ când se mai întâmplă. 


Mac aşteptase mai mult de o jumătate de oră oportunitatea 
de a-şi susţine cazul. Ty discuta felul în care vor desfăşura 
căutarea şi intrase în detalii privind cel mai bun punct din care 
să plece. In cele din urmă, detectivul nu mai rezistă şi-l 
întrerupse: 

— Scuze, dar aş vrea să m-ascultaţi niţel amândoi. Faceţi o 
treabă excelentă, dar nu puteţi realmente să plecaţi doar voi 
doi. Ştiu că vă daţi şi voi seama de asta. 

— Poftim? se încruntă Ty după comentariul acela care nu 
avea nicio legătură cu ceea ce discutau ei. 

— Vorbesc serios. Asta nu-i o treabă pentru amatori. Voi 
discutaţi despre o urmărire care va necesita desfăşurarea de 
efective şi, mai mult decât atât, care va necesita experţi. 

Ben fu surprins de schimbarea neaşteptată a lui Mac şi se 
lăsă pe spate pe sofa. Citi limbajul corporal al lui Ty şi se gândi 
să-l lase pe acesta să abordeze problema. 

Ty era derutat şi uşor iritat. 

— Experţi? Ce vrei să spui? Am mai organizat deja câteva 
expediţii ca să găsesc creatura asta. Ştiu ce fac. 

— Şi ai găsit-o? întrebă Mac. 

Ty îl fixă cu privirea, încercând să priceapă ce naiba se 
întâmplase cu individul acela în ultimele douăzeci de secunde. 
Iritarea sporea în el şi înţelese că surprinderea şi enervarea lui 
erau lesne de remarcat. Se sili să se calmeze. 

— Ce vrei să spui? Vrei ajutorul nostru, dar în acelaşi timp ca 
poliţia să întreprindă căutările propriu-zise? Ce dracu', poliţia 
crede că eu plantez urme false! Sunt nişte idioţi! 

Mac clătină din cap. 


— Ascultă-mă, ştiu foarte bine ce... Dacă mi-aţi spune tot ce 
ştiţi şi aţi acţiona din culise, deţinând comanda cumva în mod 
neoficial, eu aş putea conduce investigaţiile. Dispun de o 
oarecare autonomie în privinţa a ceea ce pot face, am resurse... 

— Resurse avem şi noi, îl întrerupse Ty. Să fiu sincer, pentru 
genul acesta de investigaţii probabil că am mai mulţi bani decât 
tot departamentul vostru. Propui ca noi să stăm în biroul ăsta şi 
să te lăsăm pe tine să-l urmăreşti pe Oh-Mah? 

Mac se întoarse către Ben. 

— Cu tot respectul faţă de tine, Ben, dar intenţionezi să 
străbaţi pe jos munţii Cascades, scotocind după hominidul 
acesta? Ai aproape optzeci de ani şi eşti actor, nu căutător de 
urme! Cât despre tine, Ty, ştiu că ai organizat expediţii de 
cercetare, dar de fapt nu-i meseria ta. Asta-i meseria mea. 

Ty se simţea exasperat de întoarcerea cu o sută optzeci de 
grade a detectivului. Nu intenţiona să lase sarcina asta în seama 
nimănui altcuiva şi înţelegea că intraseră într-un impas. Mai ştia 
totuşi că, dacă Mac ar fi fost susţinut de departamentul său, n- 
ar fi venit în mod neoficial. Bărbatul nu le spusese tot adevărul, 
însă asta nu conta. Ty şi Ben aveau nevoie de el, fiindcă era 
poliţist, avea mulajul, era posibil să-l fi întâlnit pe ucigaşul din 
umbră şi, lucrul cel mai important, credea în existenţa lui. Ty 
trebuia să-şi urmeze propriul plan şi nu putea îngădui să fie 
oprit de nimeni - nici de Mac Schneider, nici de presă sau de 
opinia publică ori, ca să fie cinstit, nici chiar de soţia sa. Intinse 
mâna lui Mac. 

— Mult noroc! 

Detectivul sperase că stratagema lui avea să apeleze la 
raţiunea lor, dar se părea că Ty avea opinii foarte ferme în 
privinţa subiectului şi intenţiona să-şi urmeze drumul neabătut. 
Fără chef, îi strânse mâna, ştiind că gestul acela marca 
începutul rivalităţii lor. 

Plecă, regretând că lucrurile nu merseseră mai bine. Ştia că 
în ultima vreme nu judecase limpede situaţiile şi-şi examină 
erorile de apreciere. Se înmulţeau. li mai rămăseseră foarte 
puţine şanse de a se exonera. Mac dorea cu disperare ca 
animalul acesta, maimuţă sau orice ar fi fost el, să fie real. Şi 
dacă era real, el urma să fie omul care o să-l doboare. 


Capitolul 53 


În ultimele două zile, Kris fusese foarte ocupată. Pe lângă 
solicitările primite din partea mass-media pentru interviuri, 
începuse să primească telefoane de la un bărbat care pretindea 
că ştia „cine-i ucigaşul”, dar nu voia să lase un număr pentru 
contact. În cele din urmă recepţionera îi spuse că un individ cu 
aspect zdrenţăros ceruse să vorbească direct cu ea. După ce îi 
fusese descris, Kris îl dădu uitării ca fiind altul dintre numeroşii 
ţicniţi care nu voiau de fapt decât să se întâlnească cu ea. Iar 
numărul acestora se înmulţise considerabil de când chipul 
femeii începuse să apară practic peste tot. Gândăceii mass- 
media ieşiseră din ascunzişuri, fiindcă reportera era în clipa 
aceasta pe buzele tuturor, după ce dispariţiile duseseră la 
creşterea cotei de piaţă pentru postul TV, dar şi pentru ea 
însăşi. Reportajele lui Kris evoluaseră de la ştiri seci la 
spectacole care implicau persoane faimoase şi astfel atrăgeau 
audiența tot aşa cum măruntaiele însângerate îi atrag pe 
rechini. Şi pentru că ea fusese prima care susţinuse ipoteza 
asasinului în serie, publicul înspăimântat se întorcea spre Kris 
pentru cele mai recente date în legătură cu dementul acela. 

Kris îşi zări asistenta, pe Gwen, trecând prin apropiere şi o 
strigă. 

— Ce-ai găsit despre tipu' ăla - Greenwood? 

Gwen efectuă rapid un inventar mental. 

— Am un dosar destul de gros. Din LexisNexis, multe 
articole, acte de proprietate, credite... Să ştii că-i al naibii de 
bogat. 

— Pare a fi vinovat? 

Fata o privi uluită. 

— Vinovat... pentru ce? 

— Nimic, nimic, flutură Kris din mână. Adu-mi dosarul. 

Era nevoită din nou să facă din rahat bici, întrucât din capul 
locului povestea ei fusese lipsită de un element esenţial: nu 
existaseră nici cadavre şi nici alte mărturii materiale. Dar, fără 
ca reportera s-o ştie, situaţia aceasta urma să se schimbe. 


Cu numai câteva ore în urmă, un grup de cercetaşi, pe care 
foarte decisa Karen Roberts îi implicase într-o căutare 
organizată, găsise ceva. Nu era mare lucru, ci doar o bucată de 


plastic galben, însă pe ea exista ceva foarte valoros lucru atât 
pentru Kris, cât şi pentru Departamentul Şerifului districtului 
Snohomish: sânge. Plasticul era Gore-Tex şi intra în componenţa 
unor jachete de sport, aşa cum fusese cea purtată de Mitch 
Roberts, şi fusese descoperit de un cercetaş de unsprezece ani 
lângă un pârâu. Băiatul 1-0 înmânase conducătorului grupului 
său şi în câteva ore Carillo personal o dusese la laboratorul 
criminalistic pentru teste. In ciuda faptului că zăcuse de trei 
săptămâni în pârâu sau lângă acesta, o pată destul de mare de 
sânge se închegase şi aderase la material, permiţând să fie 
analizată. 

Pe când determina caracteristicile sângelui, Suzy Chang îi 
oferi lui Carillo o lecţie concisă despre Gore-Tex: 

— În mod normal, este impermeabil, fiindcă-i îndeajuns de 
compact pentru a nu permite trecerea picăturilor de apă, dar în 
acelaşi timp structura lui permite trecerea moleculelor de apă, 
de felul transpiraţiei, astfel că asigură respirabilitate. Pe de altă 
parte, celulele de sânge sunt îndeajuns de mici pentru a se 
prinde de matricea microscopică a materialului. 

Carillo se aplecă pentru a privi mai bine. 

— Pare... nu ştiu, pare... 

Suzy îi înţelese deruta. 

— Nu există cusături. Nu-i nevoie de aşa ceva. Deoarece nu 
se doreşte străpungerea materialului cu ace, fiindcă atunci n-ar 
mai fi impermeabil şi respirabil, Gore-Tex se asamblează cu 
adezivi speciali, nu cu acul şi aţa obişnuite. 

— lauzi! arcui Carillo o sprânceană. In fiecare zi afli ceva 
nou. 

— Pentru că plasticul este şi aşa foarte rezistent, urmă Suzy, 
fiind şi lipit cu adezivi, forţa necesară pentru a rupe bucata asta 
trebuie să fi fost a naibii de mare. 

După câteva minute, ea prelevă o mostră de sânge uscat, 
pregăti o soluţie şi o aplică pe un tester. Ridică ochii spre 
Carillo. 

— Grupa B, pozitiv. 

Carillo se încruntă. 

— Mitch Roberts are grupa B, pozitiv. Bun, cel puţin acum le 
putem da ceva căpuşelor din mass-media. Şi aşa spun că le- 
ascundem totul, adăugă el veninos. 

— Chiar crezi că Mac a vrut să facă rău departamentului în 
felul ăsta? întrebă Suzy. 

— A şi făcut-o deja, răspunse Carillo, după care se răsuci şi 


ieşi. 

Printre celelalte teste criminalistice ale femeii, aştepta şi cel 
de identificare a ADN-ului, însă corespondenţa grupei sanguine 
tindea să susţină ipoteza unei crime. Când află rezultatul, Karen 
Roberts fu zguduită, dar cei din Departamentul Şerifului erau 
încântați. Vestea proastă pentru soţia avocatului dispărut era 
bună pentru ei. 


Ty privi reportajul lui Kris din seara aceea, apoi îl sună pe 
Ben la hotel. 

— Ai văzut ştirile? Au găsit o bucată din jacheta avocatului. 

— Da, zise indianul. Ai trecut locul respectiv pe hartă? 

— Acum o fac. Ar trebui să ieşim pe teren, să începem să 
privim în jur. 

— Da, ar cam fi timpul. Am încercat din nou să-l contactez, 
dar e pur şi simplu imposibil. Va trebui să folosim hărţile şi să 
încercăm o aproximare cât mai bună. 

— Bazându-mă pe celelalte incidente, rosti Ty, am făcut 
triangulaţia unui punct de pornire. 

— E bine, încuviinţă Ben. Tăcu o clipă şi după aceea întrebă: 
Niciunul dintre noi n-a amintit până acum despre asta, dar avem 
vreo armă să luăm cu noi? 

Ty amuţi pentru o secundă, luat prin surprindere, pentru că, 
într-adevăr, în toate conversațiile pe care le purtase cu bătrânul, 
nu discutaseră niciodată despre uciderea lui Oh-Mah. De fapt, 
nici măcar despre felul în care ar fi putut să-l oprească. 

— Am o armă cu tranchilizante pe care am cumpărat-o 
pentru ultima mea tentativă de căutare. 

— Este foarte bună, însă ne trebuie şi o armă adevărată. Una 
de calibru mare. 

La celălalt capăt al firului urmă o tăcere prelungă, timp în 
care Ty se gândi la puşca lui extraordinară şi la unicul ei cartuş. 

— Da, poate... 

— Poate? repetă Ben. 

— Da... am ceva. E destul de mare. 

— Perfect, fiindcă s-ar putea să avem nevoie de ea. 

Ty schimbă subiectul. 

— Am şi tot felul de aparate foto. O minivideocameră pentru 
filmarea mişcărilor, un aparat miniatural pentru instantanee, 
sau am putea folosi unul digital ultramodern... 

— Adu-l pe cel miniatural şi pune-l în buzunar. 

Răspunsul brusc al lui Ben îi tăie elanul lui Ty. 


— Bine. 

— S-ar putea să-l vedem în depărtare şi să-i facem o 
fotografie foarte bună. Dacă îţi faci însă griji despre cum o să-l 
tragi în poză - şi el se află, să zicem, la vreo cincisprezece metri 
de noi -, atunci aş propune să tragem cu ceva mai puternic 
decât megapixelii ăia, sau cum le zice. 

Ty înţelese la ce se referea indianul. 

— Aparatul mic, în buzunar. 

Căzură de acord să se întâlnească a doua zi şi să înceapă 
căutarea propriu-zisă. După ce închise telefonul, Ben răsfoi nişte 
ziare, negăsindu-şi locul, apoi deschise televizorul ca să asculte 
ultimele ştiri. Se simţea obosit, însă în acelaşi timp se temea de 
somn. În ultimele nopţi avusese vise destul de neliniştitoare. 
Visase o urmărire printr-o pădure, atât doar că nu el era cel 
fugărit, ci alţi doi bărbaţi. Văzuse totul cu o claritate 
tulburătoare: cei doi alergau şi unul era rănit, şchiopăta, iar din 
spatele lor, din umbre, se apropia imensul lor urmăritor. După 
aceea îi ajunsese şi... 

Ben se trezea. Avusese visul de două ori şi în ambele rânduri 
se trezise în acelaşi moment. Dorea să afle finalul, dar nu era 
absolut sigur dacă visul era preştiinţă sau numai imaginaţia lui 
hiperactivă. Se ruga cerului să fie imaginaţia. 

Simţind o nevoie disperată de odihnă, nu se mai simţi brusc 
în siguranţă în camera sa de hotel, aşa că se încălţă şi cobori la 
recepţie. Într-un colţ al acesteia, o ferigă uriaşă oferea un 
paravan, iar din spatele ei îi făcea cu ochiul un fotoliu adânc. Se 
cuibări în el, nevăzut în recepţia aproape pustie la ora aceea din 
noapte, şi închise ochii. Faptul că se găsea într-un spaţiu public 
îi conferea un soi de siguranţă că ucigaşul din umbră nu avea să 
vină aici, după el, ca să-l înhaţe. Spera asta... Mai spera şi că 
visul lui cel mai recent nu va reveni, fiindcă atunci ar fi părut că 
se autoconfirmă, ca şi cum realitatea viitoare putea fi cultivată 
aidoma unei plante. Ben îşi goli mintea de orice gânduri şi 
adormi imediat. 


Lipit cu spatele de trunchiul unui cedru înalt de şaizeci de 
metri, închise ochii ca să adoarmă. Era flămând, dar, mai mult 
decât atât, era obosit. Bătrânii două-picioare pe care-i ucisese în 
timpul nopții îi asiguraseră masa, însă fuseseră slabi şi osoşi. 
Acum se odihnea, iar după aceea va cobori pe ținutul plat să 
caute mâncare. 

Descoperise că două-picioare îşi lăsau adesea mâncarea în 


afara peşterilor de lemn. El nu ştia motivul, dar decisese că 
dacă mirosul ei îl va atrage, o va mânca. Hrana lor era ciudată şi 
avea mai multe gusturi decât cele cu care se obişnuise el. 
Câteodată îi plăcea, câteodată nu. Adesea lucrurile în care două- 
picioare lăsau mâncarea scoteau sunete când se uita în ele şi 
uneori două-picioare ieşeau să cerceteze. El se ascundea în 
preajmă, în umbre, deoarece nu dorea să-l vadă. Odată, un 
două-picioare venise direct spre el şi se pregătise să-l înşface, 
însă apoi perechea sa îl strigase şi acesta se întorsese în peştera 
lor de lemn. Nu înţelegea de ce îşi lăsau mâncarea în afara 
peşterilor. 


Capitolul 54 


În zori, nori apăsători soseau de după orizont. Temperatura 
scăzu după răsăritul soarelui şi toţi comentatorii meteo de pe 
Puget Sound anunţară posibilitatea unei furtuni. Singurul aspect 
asupra căruia nu căzuseră de acord era doar momentul 
izbucnirii acesteia. Unii spuneau peste două zile, alţii peste trei 
sau patru, apropiind-o astfel de ajunul Crăciunului. Mulţi 
susțineau că vor fi numai averse de durată, dar alţii pronosticau 
o furtună violentă, rară pentru luna decembrie. 

Ty şi Ben petrecuseră trei zile în păduri, cercetând şi 
căutând, însă fără succes. Trecuseră deja prin sită pădurea de 
sub locul unde dispăruse ciclistul, iar acum reveniseră din nou 
acolo. Privind în sus către panta largă şi pieptişă, acoperită cu 
un amalgam ametitor de buturugi, arbori strâmbi şi rupti şi 
pământ brăzdat de făgaşele torentelor care curseseră pe acolo, 
cei doi înţeleseră că până şi capacităţile competente de căutător 
de urme ale lui Ben aveau să fie puse serios la încercare. 


După două ore, după ce escaladaseră cu greu o porţiune din 
pantă, Ben se lăsă să cadă pe o buturugă lată de un metru şi 
privi cu atenţie versantul accidentat. 

— Îşi ascunde urmele, explică el. Toţi fac aşa. O învaţă de 
mici. 

— De unde ştii? întrebă Ty. 

— Mi-a povestit bunicul. E logic. Cele mai multe vieţuitoare 
ale pădurilor îşi ascund urmele în mod inconştient. Oh-Mah o 
fac însă şi pentru că au fost învăţaţi. Unelte, excremente, 
sălaşe... le acoperă pe toate. Sunt inteligenţi. 

— Şi copacii rupţi? 

— Asta-i altceva, răspunse Ben. Fii atent - tu ai o cutie 
poştală pe care scrie numele tău, da? Dar atunci când 
călătoreşti, nu-ţi laşi portofelul oriunde şi nici portierele 
automobilului descuiate. Ideea este aceeaşi: îţi acoperi urmele, 
eşti discret, dar în acelaşi timp îi anunţi pe alţii care-ţi este 
teritoriul. Toți ne marcăm teritoriul - şi noi, şi el. 

— Pe cutia mea poştală, comentă Ty sec, nu scrie niciun 
nume. 

— Vezi, zâmbi larg Ben, eşti chiar mai secretos decât el. 
Arătă spre creasta muntelui care se ridica mult deasupra lor: 


Este posibil să fie acolo sus. Lor le plac înălțimile. Sunt mai uşor 
de apărat şi ucigaşul-din-umbră poate cobori să vâneze. 

Căutând o cale de ascensiune, Ty indică o bandă de sol mai 
deschis la culoare, care traversa panta ca o cicatrice, pornind 
din vârf. 

— Aia trebuie să fie poteca. Probabil cea pe care trebuia să 
coboare ciclistul. Trebuie s-ajungem acolo, sus. 

Ben o aprecie gânditor. 

— Este aproape verticală. Cum o s-o urcăm? 

Ty strânse din umeri. 

— Pe jos. 

Indianul clătină din cap şi rânji. 

— Am depăşit cam cu vreo treizeci de ani vârsta la care m-aş 
fi încumetat. O să te privesc însă de-aici. Arătă binoclul pe care 
Ty îl ţinea la gât: Ia examinează atent creasta. Mac zicea că i s-a 
părut că a văzut copaci rupţi. 

Ty cercetă zona şi văzu nişte arbori contorsionaţi, dar nu-şi 
putea da seama dacă nu fuseseră rupti pur şi simplu de vânt. 

— Nu ştiu... nu-i foarte clar. Tu ce crezi? făcu el şi-i întinse 
binoclul bătrânului. 

— S-ar putea să fie ceva, şovăi acesta. Nu mai am vederea de 
altădată. 

— Am o idee. Ty scoase o hartă. De ultima dată când am fost 
aici, am făcut nişte cercetări şi se pare că în vârful muntelui se 
poate ajunge şi pe altă parte - uite, prin spate. Este un traseu 
destul de dificil, dar nu aşa pieptiş. 

— De unde începe? întrebă Ben. 

— Mergem vreo zece kilometri pe şosea, după care intrăm pe 
traseu. Poteca se ramifică şi o luăm pe cea din stânga. 

Îşi privi tovarăşul şi abia atunci înţelese că acesta se apropia 
de optzeci de ani. Se simţi stingherit că fusese atât de absorbit 
de vânătoare, încât nu avusese timp să se gândească şi la starea 
fizică a indianului. 

— Rămâne însă pe mâine. Pentru azi am făcut destule. Ne- 
ntoarcem la mine, mâncăm şi facem planul pentru mâine. 

Ben se simţea prea obosit ca să-l contrazică. 

— Eşti sigur? 

Ty încuviinţă, puse pe umăr arma cu tranchilizante şi începu 
să coboare. 

— Avem o tochitură cu cârnaţi, de-ţi ia gura foc. A mai rămas 
ceva prin frigider şi-o turnăm peste nişte pilaf cald. Ce zici? 

Indianul surâse în urma lui. Ştia că Ty pusese capăt căutării, 


gândindu-se la el. 

— Votez pentru. Sună bine. Asta-i o specialitate sudică, nu? 

— Ai tăi ce mâncau? izbucni în râs Ty. Pastramă de bizon? Eu 
sunt din Mississippi. Triburile noastre aveau la masă crabi, 
cârnaţi cu fasole şi pilaf. 

— Pastramă de bizon? reflectă Ben cu glas tare. Hm... N-am 
mâncat niciodată. 


Ronnie stătea în biroul ei şi privea afară, spre linia care 
despărţea verdele şi cenuşiul solului şi cerului. Se simţea 
deprimată şi-şi dorea ca în viaţa ei să reapară culorile vii. 
Verdele-închis părea practic altă nuanţă de cenuşiu. Lumea 
întreagă era colorată în tonuri de cenuşiu. Îşi azvârli cât colo 
pantofii şi-şi masă labele picioarelor. Se simţise rănită şi în 
acelaşi timp îngrijorată când Ty recunoscuse că-şi părăsise 
slujba. 

În ziua anterioară, Ronnie sosise acasă mai devreme şi 
întreprinsese o mică recunoaştere prin cabinetul soţului ei. 
Încercase realmente o senzaţie de rău fizic să-şi bage nasul în 
treburile lui, dar îşi repetase că o făcea pentru binele familiei. 
Hărțile şi piunezele înfipte în ele îi spuseseră că Ty şi Ben 
plecaseră undeva prin munţi, căutându-şi himera. După aceea 
găsise tocul puştii Holland & Holland şi buzele i se strânseseră 
într-o linie subţire. Ty ar fi fost poate surprins de reacţia ei în 
momentul acela: fusese relativ impasibilă. Luase caseta din 
debara şi o aşezase pe podea. Bărbatul nu avea habar că ea 
cunoştea cifrul. Ronnie avea o memorie incredibilă a cifrelor şi 
când zărise prima dată factura armei, codul încuietorii figura pe 
chitanţă. Şi-l amintise acum, după trei ani. Rotise discurile şi 
desfăcuse clamele. Privise obiectul urii ei şi scuturase din cap. 

— Doamne, ce risipă de bani! 

Ronnie crescuse într-o familie care avea arme de foc, aşa că 
înţelegea motivele pentru care oamenii optează să aibă puşti, ba 
chiar era familiarizată cu folosirea lor. Pe la doisprezece ani 
fusese o ţintaşă acceptabilă, însă de peste douăzeci şi cinci de 
ani nu mai trăsese nici măcar un glonţ. Problemele ei faţă de 
arma masivă a lui Ty transcendeau obişnuitele dezbateri legate 
de deținerea armelor. Ridicase unicul cartuş, uriaş, şi-l 
examinase. Pentru o clipă se gândise să-l arunce, sau cel puţin 
să-l ascundă, dar apoi se răzgândise. Chiar dacă îndepărtarea 
cartuşului ar fi emasculat puşca, în realitate nu ar fi obţinut 
nimic; ar fi făcut-o doar pe ea însăşi să pară meschină. Faptul că 


Ty readusese arma în casă îi spunea că el trecuse din nou limita 
aceea nesigură care-l despărţea de obsesia sa. Faptul că o 
ascunsese îi spunea că totuşi mai putea fi întors din drum. 
Inchisese caseta, rotise cele trei discuri şi o pusese la locul ei. 
După aceea văzuse cutia plină cu echipamente de înaltă 
tehnologie, printre care ochelarii cu infraroşii pentru vedere pe 
timp de noapte, şi se îngrozise gândindu-se cât costaseră toate. 

În timp ce privea pe fereastră şi-şi reamintea toate lucrurile 
acelea, glasul secretarei ei răsună din interfon şi o smulse din 
reverie. Sosise un reporter de la un tabloid, care dorea s-o 
întrebe ce părere avea despre persoanele care dispăreau în 
munţi şi de asemenea să afle orice comentarii despre 
„implicarea soţului ei“. Femeia simţi că reîncepea tot circul de 
data trecută. Dacă apăruseră mass-media, de acum era numai o 
chestiune de timp până ce aveau să-i invadeze intimitatea 
locuinţei. 

Se gândi dacă n-ar fi trebuit să se separe de Ty, pentru a-l 
determina să revină cu picioarele pe pământ, însă acela ar fi fost 
un act final, un fel de trambulină morală înaintea divorţului. Şi 
nici nu putea fi vorba să divorţeze de Ty, care era un bărbat 
extraordinar şi un soţ minunat şi iubitor. Nu divorţezi de cineva 
dacă este bolnav. Apoi Ronnie completă: Decât dacă refuză 
ajutorul care îi poate fi acordat. În felul acesta, revenea de unde 
plecase. Reflectă după aceea asupra conceptului de iubire 
severă şi se întrebă dacă nu cumva era exact ce-i trebuia lui Ty. 
Bărbatul era destul de încăpățânat şi doar ceva aflat la limita 
catastrofei îi putea schimba părerile. Ronnie trebuia să-i 
recâştige atenţia. Oftă, simțindu-se obosită şi uşor pierdută. 


Ty văzu nefamiliarul Chrysler Sebring în curtea interioară, în 
timp ce aştepta să se deschidă uşa garajului. Parcă Suburbanul 
mare şi roşu cu spatele în garaj, gândindu-se că poate 
Chryslerul aparţinea uneia dintre numeroasele persoane care 
lucrau pe proprietatea lor. Ben cobori din maşină şi ieşi din 
garaj, iar Ty mai întârzie puţin, pentru a strânge de pe jos 
jucăriile copiilor. 

Ben se oferise să mai încerce o căutare cu „ochiul interior”. 
Lui Ty noţiunea i se părea cel puţin bizară, dar o accepta, 
întrucât, din proprie experienţă, simţea că aproape orice era 
posibil. 

— Ty, ai musafiri! strigă indianul de afară. 

leşi din garaj şi văzu imediat o femeie care venea spre el. Ea 


trecu pe lângă Ben şi-l salută din cap. 

— Tyler Greenwood? întrebă după aceea. 

— Da, încuviinţă el simțind că avea de a face cu o reporteră. 

Deşi numele lui de botez era Tyler, prefera versiunea 
prescurtată, mai neprotocolară. De obicei numai mama sa îi 
spunea Tyler. 

— Sunt Judy Elder de la The Rumour. Aş dori nişte 
comentarii pentru revista noastră. 

Îi întinse mâna, însă Ty rămase circumspect. Ura revista The 
Rumour. Ea ajutase, cândva, la crucificarea lui. 

— Îmi pare rău, dar nu am de făcut niciun comentariu, spuse 
şi porni către casă. 

— Dânsul nu-i „Şeful” Ben Eagleclaw, actorul? întrebă 
reportera. În ce fel este implicat în cele întâmplate? 

Ty nu se opri, dar femeia porni după el. j 

— Cunoşteaţi vreuna dintre victime? insistă ea. Il căutaţi pe 
Bigfoot, sau nu-i decât un paravan? Ştiţi cine-i ucigaşul în serie? 
Sunteţi implicat în dispariţii? Departamentul Şerifului aşa vă 
consideră. Ce au găsit când v-au percheziţionat casa? 

— De unde ştiţi asta? De unde ştiţi că mi-au percheziţionat 
casa? 

— Am avut acces la un dosar confidenţial al poliţiei. 

— Rahat! făcu Ty şi se opri. 

Reportera scoase câteva foi de hârtie şi el i le smulse din 
mână şi le examină. 

— Ştim de asemenea că aţi fost arestat în locul unde a fost 
răsturnat jeepul, avem informaţii despre lucrătorul de la Boeing 
care a dispărut din atelierul său de acasă şi detalii despre cei 
doi bătrâni răpiți în mod misterios. 

Ty îi restitui hârtiile cu un gest scurt şi îşi continuă furios 
drumul spre casă. 

— Le puteţi păstra, îl anunţă reportera, avem copii. De ce se 
află aici „Şeful” Ben Eagleclaw? 

Ty intră în casă şi închise uşa. Se duse direct în cabinetul 
său, ridică telefonul şi sună la Departamentul Şerifului 
districtului Snohomish. După ce răcni la şeriful-adjunct, îl 
anunţă că, indiferent dacă era sau nu suspect, îi va acţiona în 
judecată dacă aveau să mai remită informaţii confidenţiale 
mass-media. 

Il lăsă apoi pe Ben să aleagă zona pe care aveau s-o 
cerceteze a doua zi şi se duse în living. 

Din ce motiv făcuse publice şeriful informaţiile acelea? 


Pur şi simplu nu-i venea să creadă ce se întâmplase. Fusese 
un act de totală incompetenţă. Pe fereastra livingului, o văzu pe 
reporteră care stătea în maşina ei şi vorbea la telefon. Era sigur 
că vor urma necazuri. Dacă ea avusese acces la dosarul acela, 
atunci îl citiseră şi alţi jurnalişti. Se temea că The Rumour va 
publica un articol care să-i asocieze în mod grotesc crimelor pe 
el şi pe Ben, iar în clipa de faţă se îngrijora mai mult pentru 
indian decât pentru sine. Ty scrâşni din dinţi, anticipând furtuna 
care-i aştepta. lar acum, partea a doua a hRăstignirii lui Ty 
Greenwood, cu participarea extraordinară a „Șefului“ Ben 
Fagleclaw, în rolul Ben Campbell, prietenul care se află în locul 
cuvenit la momentul cel mai nepotrivit! Până la Crăciun mai 
erau doar câteva zile, aşa că spera că măcar până atunci aveau 
să-i lase în pace. 


Şeriful-adjunct Tom Rice şovăi înainte să-i telefoneze şefului 
său, despre care ştia că era în Seattle, la un dineu politic în 
hotelul Westin. 

Rick Barkley răspunse la telefonul său mobil. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Avem o scurgere de informaţii din departament. Tocmai 
m-a sunat tipu' ăla Greenwood, pe care-l urmăreşte Carillo, şi-a 
făcut un scandal monstru. Un reporter i-a arătat nişte 
documente interne de-ale noastre... cred că tocmai dosarul 
cazului. 

Barkley privi în jurul mesei şi-şi dădu seama că nu putea 
vorbi în condiţiile acelea. Se sculă de la masă şi porni către 
capătul sălii imense, întrebând în şoaptă: 

— Le-ai văzut şi tu? 

— Nu, dar îl cred. 

Şeriful se asigură că nimeni, nici chiar vreun chelner, nu-l 
putea auzi. 

— Cum pizda mă-sii au făcut rost de dosar? Era şi ceva 
despre nenorocitele alea de urme de picioare? 

— Nu ştiu. Nu cred. Poate numai Mac să se fi enervat şi să fi 
scăpat păsărică... 

Barkley sări în apărarea detectivului. 

— Mac n-ar face niciodată una ca asta. L-am zgâlţâit zdravăn, 
însă el este un om de echipă. Efectiv nu ştiu de ce naiba s-a- 
ncurcat cu reportera aia... Tăcu câteva clipe, căzând pe gânduri, 
după care reveni: Guvernatorul tocmai m-a-ntrebat care-i 
situaţia. l-am spus că lucrăm la caz şi mi-a zis că primeşte o 


sumedenie de telefoane de la oameni speriaţi. Nu vreau ca 
jurnaliştii să transforme chestia asta într-o panică generală. Dă-i 
mână liberă lui Carillo să-l înlocuiască pe Mac cu oricine 
doreşte. Haide să ne grăbim şi să-l găsim pe psihopat înainte să 
mai omoare pe cineva, fiindcă altfel va trebui să golim nişte 
birouri pentru un centru de comandă FBI. Şi află cine-a scăpat 
informaţiile alea şi beleşte-l! 


Capitolul 55 


În mai puţin de patru ore, visul lui Ty de a petrece Crăciunul 
fără necazuri se evaporase. Trei maşini şi o dubă apăruseră în 
curte, iar altă dubă staţiona pe drumul de acces dinspre şosea. 
Scurgerea misterioasă a documentelor din Departamentul 
Şerifului referitoare la principalul suspect al poliţiei la care se 
adăugaseră detalii suculente şi aparenta sa întovărăşire cu un 
îndrăgit actor amerindian puseseră pe jar mass-media. Ty o 
instrui pe Greta să informeze pe oricine se interesa că „Domnul 
Greenwood nu este disponibil pentru comentarii”. 

O sperie apoi, adăugând: 

— Ai grijă să nu spui nimic altceva, fiindcă reporterii îţi vor 
răstălmăci cuvintele şi vor inventa orice le convine. 

Ben li se alătură în living şi privi ziariştii care se înmulţiseră. 

— Are dreptate. Sunt ca nişte câini sălbatici, gata să te 
sfâşie. 

Cu ochii holbaţi, Greta părăsi iute încăperea, îngrozită de 
rolul de purtător de cuvânt. 

— Fii atent! rosti Ty. Am o idee, care poate să-ţi pară 
nebunească, dar ce-ai zice dacă am convoca o conferinţă de 
presă? 

Indianul îl privi întrebător. 

— li anunţăm că vom ţine o conferinţă de presă, continuă Ty, 
şi-n felul ăsta scăpăm, cel puţin pentru moment, de prezenţa lor 
aici. După aceea vom susţine realmente o conferinţă de presă şi 
vom anunţa ce facem. O să vorbesc şi cu poliţaiul ăla, să-l întreb 
dacă vrea să aducă mulajul. Ar fi piesa noastră de rezistenţă. Il 
putem prezenta ca pe o dovadă. 

Ben clătină din cap. 

— În primul rând, el n-a vrut să lucreze cu noi. Părerea mea 
este că vrea să-l prindă singur pe Oh-Mah. În plus, dacă vrem să 
ne creadă cineva, trebuie să arătăm un corp. Orice altceva vei 
spune ne va face mai mult rău, decât dacă am lăsa presa să 
inventeze ce vrea. 

Il bătu uşor pe umăr pe Ty şi adăugă: 

— Iar dintre noi doi, tu ai cel mai mult de pierdut. Ai o familie 
şi-acum te-ai înhăitat cu un indian bătrân care-a fugit de pe 
platou în timpul turnării unui film. Cine ştie ce nebunie vor mai 
scoate şi din asta? 


Ty privi pe geam la reporterii adunaţi afară. Unii îndreptau 
camere de filmat şi fotografiat spre casă, însă el şi Ben se aflau 
destul de departe de fereastră, pentru a putea fi distinşi. 

— Rezist eu, mârâi el printre dinţi. 

— Dar ai tăi? îl privi Ben în ochi. Vrei ca Ronnie să ajungă de 
râsul companiei? Şi copiii? Ei merg la şcoală, iar colegii pot fi 
răutăcioşi. 

Cuvintele acelea îl apăsau pe Ty, dar îşi repeta că rezultatul 
final avea să-i exonereze pe toţi. Porniră către cabinetul său. 
Ben era îngrijorat în privinţa bărbatului, fiindcă ştia cât de 
profund se implicase şi se temea că miza prea mult pe viitorul 
lor succes. 

— Care crezi că sunt şansele noastre de a-l găsi? îl întrebă 
Ty. 

Expresia gravă a bătrânului fu elocventă. 


Viaţa lui Kris se schimbase în mod oficial. Trecuseră doar 
două săptămâni de la primele ei reportaje despre persoanele 
dispărute, iar în cele şapte zile scurse din clipa când difuzase 
înregistrarea cu Mac, femeia devenise o favorită a mass-media, 
apărând practic peste tot. În seara anterioară ajunsese pe scena 
ştirilor naţionale, apărând în direct cu o actualizare a „Crimelor 
din munţi” pentru ştirile de seară. De atunci toată lumea, 
începând de la revista presei şi până la tabloide, fie că o 
căutase, fie că îi cercetase cu atenţie trecutul profesional şi nu 
numai. Reportera se gândea la urma pe care o lăsase prin viaţă 
şi era încântată că avea despre ce să se bârfească. 

Kris îşi modificase programul, astfel ca să se ocupe mai întâi 
de interviurile pe care le lua pentru seria ei de reportaje, dar şi 
pentru a avea timp de ceva nou - interviurile acordate de ea 
însăşi. Timpul care nu-i mai ajungea pentru atâtea solicitări şi 
propria ei celebritate aflată în creştere începuseră să-i afecteze 
pe ceilalţi reporteri. Mulţi se pomeneau trimişi de urgenţă să 
realizeze reportaje la care Kris renunţase în ultimul moment. 
Nimeni însă nu se plângea în mod oficial, întrucât se zvonea că 
ea era protejată de cineva foarte important. Mulţi aveau diverse 
bănuieli şi nimic nu era absolut sigur, dar faptul că Doug 
Gautier, un jurnalist foarte respectat, se prăbuşise spectaculos 
după ce o înfruntase pe Kris, era suficient pentru toţi. 


Mac apăsă butonul de pe telecomanda videorecorderului, 
oprind-o pe Oprah în mijlocul frazei. De cinci minute prezenta 


un material video filmat de amatori şi bărbatul se plictisise. De 
fapt, nu-şi mai găsea locul. In ultimele două zile mersese de 
cinci ori la supermarket nu pentru că i-ar fi plăcut atât de mult 
să târguiască, ci mai degrabă fiindcă prefera să rătăcească prin 
magazine decât să stea acasă şi să-şi amintească ce fi trebuit să 
facă de fapt. In ultimele trei zile, se dusese zilnic pe munte, iar 
în prima zi rămăsese în maşină, nereuşind să-şi adune puterea 
pentru a cobori. Scotea pistolul Desert Eagle cel mare din tocul 
de umăr, îl punea pe scaunul de alături şi se gândea la 
întâlnirea pe care o avusese aici. Se întreba ce ar fi văzut atunci, 
dacă s-ar fi întors. 

Îşi începea întotdeauna momentele acestea, repetându-şi 
mantra: Dacă ființa asta este reala, atunci pistolul meu ar trebui 
s-o omoare. Însă de fiecare dată aceeaşi îndoială i se furişa în 
minte şi-i strivea hotărârea. lIndoiala aceea era o parte 
integrantă din el, era convins. Întâlnirea pe care o avusese în 
pădure îl zguduise puternic. În a doua zi a căutării sale solitare, 
coborâse în cele din urmă din maşină, dar nu fusese în stare să 
se aventureze mai mult de câteva sute de metri pe potecă. În 
aceeaşi zi, după ce revenise acasă, îşi curăţase cu minuţiozitate 
noua armă, deşi încă nu avusese ocazia s-o folosească. Trebuie 
să fiu pregătit. 

Acum intră în bucătărie şi deschise frigiderul. Rămase 
uitându-se în el mai bine de un minut, privind de fapt în gol. 
Apoi începu să sune telefonul. În ultima vreme, telefoanele nu-i 
aduseseră decât veşti proaste, cu excepţia rarelor ocazii în care 
îl sunase Suzy Chang pentru a-l informa discret despre ultimele 
noutăţi. In dormitor avea un aparat mai bun, care afişa şi 
identitatea apelantului, pe când cel din bucătărie era un simplu 
telefon mural. 

— Mac Schneider. 

— Domnul detectiv Schneider? Sunt Ty Greenwood. 

Mac trebui să admită că nu era dezamăgit să-l audă pe 
Greenwood, dar îşi păstră o atitudine de calm indiferent. 

— Da? 

— Ştim amândoi că Oh-Mah nu s-a oprit. 

Detectivul nu comentă nimic, iar Ty făcu o pauză aşteptând 
un răspuns. După câteva secunde continuă: 

— Eu şi Ben am început căutarea şi cred că-i numai o 
chestiune de timp până-l găsim. 

Furia îl invadă brusc pe Mac, fiindcă cei doi erau amatori, 
dintre care unul bătrân de optzeci de ani, însă ei căutau în mod 


activ hominidul; se dispreţui realmente, fiindcă nu era în stare 
nici să-şi părăsească automobilul. Păstră totuşi tăcerea, pe de o 
parte pentru că ştia ce avea să urmeze şi dorea cu disperare să 
se împotrivească. Avea nevoie de timp pentru a se gândi ce să 
răspundă. Se simţea uşor nemulţumit că Ty izbutise să-l 
găsească. Asta ar fi trebuit să fie treaba lui! 

— De unde ai numărul meu de telefon? 

Ty suspină. Individul se lăsa greu. 

— Am angajat propriul meu detectiv, care mi-a spus tot ce se 
ştie despre tine. Ştiu c-ai fost poliţist în L.A. Şi c-ai avut unele 
probleme, că ai mai fost cu spatele la zid şi în alte ocazii. Mai 
ştiu de asemenea că ţi s-a acordat concediu, în aşteptarea 
anchetei despre cele întâmplate cu reportera aceea. Ai nevoie 
de noi la fel de mult pe cât avem şi noi nevoie de tine. 

Mac se simţi înroşindu-se la faţă de enervare. 

— Nu te priveşte viaţa mea! 

— Acum înţelegi şi tu ce simt eu, replică Ty calm. Oricum, nu 
contează. Avem nevoie unii de alţii. 

În capul lui Mac era un haos şi sentimentele îi copleşiră 
raţiunea. Iscodelile lui Ty îl iritaseră şi, probabil într-o măsură 
chiar mai mare, se detesta pentru temerile sale. 

— O să mă gândesc, spuse el scurt şi închise telefonul. 

Era mânios pe mânia lui. Întotdeauna fusese capabil să-şi 
înfrâneze emoţiile. Începuse să cedeze? Se gândi să-l sune pe 
Ty, dar nu dorea să pară slab sau indecis. După încă o clipă, 
recunoscu însă că celălalt pusese degetul pe rană: avea cu 
adevărat nevoie de ei. 


Ty lăsă receptorul în furcă şi strânse din umeri. 

— Cred că nu-s atât de convingător pe cât bănuisem. 

— L-ai enervat. 

— Mai dă-l dracu’! 

Ben îşi trecu palma peste părul lui des, de culoarea oţelului 
cenuşiu. Aproape întotdeauna şi-l lega la spate într-o coadă, cu o 
bentiţă ţesută de una dintre nepoatele sale. 

— Este un om mândru, rosti el jucându-se gânditor cu 
bentiţa, dar poate că n-a fost ultima dată când am auzit de Mac 
Schneider. 

— De ce crezi asta? 

— Am citit-o în ochii lui. Mai mult ca orice altceva, vrea să 
afle. 

— Ce să afle? întrebă Ty. 


— Dacă-i adevărat. 


Capitolul 56 


Duba reporterilor oprită lângă drumul de acces îi atrase 
atenţia lui Ronnie în timp se apropia pe şosea. Intră pe aleea 
spre casă şi văzu o duzină de vehicule, printre care câteva 
camionete cu antene parabolice TV, care blocau intrarea în 
garaj. Simţi cum îi năvăleşte sângele în cap. Opri lângă intrarea 
acoperită şi porni în grabă către uşă, ignorând potopul de 
întrebări din partea jurnaliştilor. Fără să-şi scoată măcar haina, 
merse direct la cabinetul lui Ty. 

Deoarece îl întâlnise deja pe Ben de mai multe ori în casa lor, 
nu mai pierdu vremea cu politeţuri şi-l rugă direct pe soţul ei să 
iasă în hol. Nu era furioasă, ci pur şi simplu complet decisă; Ty îi 
cunoştea prea bine starea aceea. 

— leşi şi fă-i să plece, rosti ea, altfel chem poliţia! 

Bărbatul sperase că reporterii aveau să se plictisească şi să 
plece până la urmă, dar acum ultimatumul lui Ronnie decise 
lucrurile. 

— Bine, încuviinţă el. 

leşi să-i alunge pe reporteri, iar Ben trecu în living şi privi 
afară. Oho-ho, gândi el, parca văd titlurile: „Bătrânul actor 
indian caută sfaturi pentru carieră de la Bigfoot”! 


Seara târziu, după ce Ben plecase, Ty urcă la etaj şi intră în 
dormitor. Ronnie citea în pat. Când îl văzu, puse cartea jos. 

— Ce-ai zice dacă mi-aş părăsi slujba şi am pleca de aici? 
întrebă ea. Dacă am lua totul de la început? 

Bărbatul fu surprins. Se descălţă, îşi puse cămaşa în dulapul 
uriaş încastrat în perete, apoi îi răspunse: 

— Nu. Nu poţi să faci aşa ceva. Ai tras prea mult pentru 
compania asta. 

Ea se aplecă în faţă, cu chip serios şi în acelaşi timp 
îndurerat. 

— Am tras şi mai mult ca să menţin familia asta laolaltă şi nu 
vreau s-o văd că se destramă. 

Ty se aşeză pe pat şi-şi puse mâna peste a ei. 

— Tu şi copiii însemnați totul pentru mine. 

— Dovedeşte-o! Renunţă la asta şi haide să plecăm, spuse 
femeia plină de speranţă. Vindem casa asta... chiar dacă ieşim 
în pierdere. Noi suntem aranjaţi pe viaţă - putem să nu mai 


muncim niciodată! 

Îi atinse obrazul cu palma şi în ochii ei căprui se citeau 
dragoste, durere şi teamă. 

— Iubitule, rosti încet, putem face asta. Putem! Ajunge doar 
să fii de acord. 

Era ispititor pentru Ty. Ronnie şi cei doi copii frumoşi ai lor 
erau tot ce-i trebuia lui de fapt. Sau nu era tocmai aşa? Revenea 
întruna la circumstanţele în care îşi păstra fiinţele acestea 
dragi. Dacă circumstanţele nu erau în regulă, atunci nimic nu 
era în regulă. 

Işi sărută uşor soţia pe buze şi se ridică. 

— Este o decizie importantă. Trebuie să mă gândesc cu 
atenţie. 

Ronnie se lăsă pe spate în perne, înțelegând că el trăgea de 
timp. Iubirea severă... 

— Nu aştepta prea mult, îl avertiză. Timpul nu curge în 
favoarea noastră. 

Ty îi auzi cuvintele când intră în baie să facă duş. 


Pe Dave Christie aproape că-l apuca moţăiala, ascultând un 
talkshow radiofonic de noapte, în timp ce gonea pe McSwain 
Road, un drum cufundat în beznă în partea muntoasă din 
districtul Snohomish. Dave era inginer mecanic şi lucra în 
Woodinville, ca proiectant de sisteme de aer condiţionat pentru 
clădirile de birouri. În plus, tocmai se bucurase de vreo cinci 
beri în compania colegilor după o zi grea de calcul al volumelor 
cubice de aer şi necesarului de răcire. Pilit, aşa cum era, ar fi 
fost ultima persoană din lume care să anunţe un accident auto. 

De aceea, atunci când farurile iluminară ceva masiv care ieşi 
din pădure pe drum, creierul lui Dave îngheţă pentru o clipă. 
Forma aceea traversase drumul din doi paşi. Când se întorsese 
către el, farurile sclipiseră din doi ochi rubinii. Indecis între 
frână, acceleraţie şi volan, Dave călcase în cele din urmă violent 
pedala frânei şi derapase cu Toyota Camry în şanţul puţin 
adânc, unde şterse un copac, îndoindu-şi uşor bara din faţă. Pe 
Dave nu-l preocupa însă pentru moment starea automobilului. 
Creatura... silueta aceea dispăruse în hăţişul negru din partea 
opusă a drumului. Se afla totuşi în apropiere, asta era absolut 
cert. 

În ciuda adăpostului oferit de maşina sa capitonată cu piele 
de import, a animatelor pălăvrăgeli politice ce se revărsau din 
boxe şi a radiatorului care funcţiona din plin, Dave nu se simţea 


în siguranţă. După cum arăta făptura aceea, dacă ar fi vrut să 
pună mâna pe el, n-ar fi avut nicio problemă. 

Băgă în marşarier, adresă o rugăciune de o microsecundă 
spre zeii tracţiunii şi apăsă pe acceleraţie, dar nu obţinu decât 
mugetul şuierat al cauciucurilor în noroiul în care se 
împotmoliseră. Maşina nu se clinti. Dave acceleră din nou şi roti 
brusc volanul. După câteva secunde agonizatoare la acceleraţie 
maximă, Toyota derapă lent şi reveni pe drum, rotindu-se. Dave 
fu cel mai îngrozit în timp ce schimbă vitezele. Îşi imagina foarte 
clar făptura aceea spărgând geamul maşinii şi înhăţându-l. 
Călcând încă o dată acceleraţia până la podea, derapă iarăşi 
peste făgaşele drumului, până ce anvelopele făcură priză cu 
solul şi-l lansară. 

Dave le considerase mereu o simplă şi caraghioasă legendă 
forestieră, dar în ultimele douăzeci de secunde opinia aceea se 
schimbase. Îşi amintea istorii despre creaturi sfioase, ba poate 
chiar blânde, însă aceasta nu păruse defel aşa. Nu, nu - nici pe 
departe! 


Capitolul 57 


Din adăpostul lor, cei patru rottweileri auziră un zgomot, 
departe, în pădure. Pentru urechea omului era o distanţă 
imposibilă, dar câinii îl distinseseră limpede precum cristalul. 
Fulgerător, căţeaua Queenie, liderul celorlalţi, sări în picioare şi 
începu să latre. 

Stăpânul lor, Carlin Arial, un artist plastic de mare succes în 
vârstă de cincizeci şi patru de ani, definitiva un tablou în ulei în 
studio, la treizeci de metri în spatele casei. Oricât de mult şi-ar 
fi iubit câinii, îl scoteau din sărite cu lătrăturile lor la orice vânt 
slobozit de-o veveriţă. şi examină pânza, decise că era prea 
mult mov şi se întinse spre şevalet pentru a mai lua puţin ivoriu. 

În timp ce continua să dea tonul haitei cu lătratul ei sacadat, 
Queenie simţi brusc o umbră întinzându-se peste ea. Toate 
animalele au teama instinctivă de a fi atacate de sus, transmisă 
genetic din Preistorie, când giganticele zburătoare răpitoare 
aveau puterea de a ridica în văzduh chiar şi animale relativ 
mari. Queenie însă nu văzu nicio umbră, ci o simţi. Şi amuţi. 
Ceilalţi rottweileri îi urmară exemplul, simțind de asemenea 
prezenţa întunecată. 

Câinii simțeau că făptura care venea înspre ei nu era nici 
căprioară, nici om. Mărimea ei înfricoşătoare era dezvăluită de 
vibraţiile delicate pe care le simțeau în pernuţele labelor şi 
acela fusese de fapt motivul pentru care tăcuseră. Respectul lor 
firesc pentru o superioritate indiscutabilă, un respect cu care 
Mama Natură impregnează toate animalele, era un mecanism 
de supravieţuire. Câinii auziră, simţiră şi se ghemuiră laolaltă, 
smeriţi, cu capetele plecate. Işi vedeau stăpânul prin ferestrele 
studioului, dar nu-l puteau ajuta cu nimic. 

Arial ridică ochii atunci când lătrăturile încetară brusc, însă 
nu zări nimic prin ferestrele mari care se deschideau către 
bezna pustie. Lăsă pensula din mână şi porni spre uşă. Tocmai 
se pregătea s-o deschidă când soţia lui, Joyce, sună la intercom. 

— Iubitule, cât de târziu vrei să stai să lucrezi? întrebă ea. 

Bărbatul se apropie de sistemul improvizat pe care-l instalase 
pentru comunicarea cu corpul principal a casei. 

— Mai stau ceva, îi răspunse. Tu culcă-te. Vin mai târziu. 

— Bine, încuviinţă ea, apoi adăugă: Ce-i cu câinii? Parcă 
lătrau... 


— Ei latră mereu. O să mă duc să mă uit. Noapte bună! 

Carlin Arial reveni la uşa din mahon cioplit şi în clipa în care 
puse mâna pe clanţă avu o premoniţie ciudată. Ignoră senzaţia 
şi deschise uşa. Şocul uriaş cauză un aport atât de toxic de 
catecolamine induse de stres, încât inima i se opri literalmente. 


În timp ce suia în munţi, cu prada inertă sub braţ, se gândi la 
câini. Simţea că două-picioare se foloseau de câini pentru a-i 
avertiza. Se bizuiau pe câini, dar în două rânduri aceştia nu 
făcuseră nimic pentru a-şi salva stăpânii de el. Asta îi arăta că 
toate animalele îşi salvau mai întâi propriile lor vieți. 

In dealurile de deasupra ultimei peşteri de lemn, se opri să 
mănânce.  Două-picioare din peştera de lemn cu multe 
deschideri de gheaţă caldă era mort. Murise fără ca el să-l fi 
atins. Nu mai văzuse niciodată un animal murind în felul acela. 
În vreme ce mânca, se gândi la bătrânul pe care-l văzuse în 
minte când fusese la pârâu. Íl simţise atunci şi se uitase 
împrejur, crezând că era acolo, cutezând să stea în umbra lui. 
Nu fusese însă acolo. 

Stia că bătrânul îl căuta şi-şi trimitea glasul minţii pentru a-l 
găsi. Când il simţea, nu-i îngăduia glasului minţii sale să-i 
răspundă. El simţise şi pe alţii, însă niciunul nu avusese glasul 
minţii aşa limpede ca bătrânul. 

Mâncând, işi aminti cum sfidase carapacea-tare care se 
repezise spre el, ştiind că teama stăpânului ei două-picioare îl 
făcuse să se abată de pe poteca neagră. Fusese cât pe-aici să-şi 
vâre brațul în carapacea-tare pentru a-l trage afară, dar simţise 
că ceva nu era în regulă cu el, îi percepuse un soi de încetineală 
sau perturbare a gândurilor. Se îndepărtase, iar carapacea-tare 
fugise speriată. 

Pătrundea tot mai des în ţinuturile plate locuite de două- 
picioare. Nu se temea de ei, dar avea grijă să nu meargă într-un 
loc unde erau prea mulți. Ştia că se temeau de el şi că aveau 
tunetul. El respecta tunetul, pentru că-i putea face rău. 

Păstrând pentru mai târziu ceea ce rămăsese din două- 
picioare, îngropă oasele şi îşi continuă suişul. 


La ora 4.15 în dimineaţa aceea, poliţia primi un apel telefonic 
de la o femeie care locuia în îndepărtatul colţ nord-estic al 
districtului Snohomish. Plângând în hohote, ea anunţă dispariţia 
soţului ei, care lucrase în atelierul său de pictură. Operatoarea 
care preluă apelul o întrebă dacă exista vreun semn de violenţă. 


Printre istericale, femeia răspunse că nu văzuse nimic, dar că 
soţului ei nu-i stătea în fire să dispară în toiul nopţii. 

Operatoarea rezistă aproape zece minute, nedorind să pună 
pe drumuri un echipaj de poliţie pentru un soţ care probabil 
plecase într-o plimbare matinală prin natură, dar în cele din 
urmă cedase, bazându-se exclusiv pe revărsarea emoţională a 
femeii. O anunţă că avea să trimită o maşină să investigheze, 
însă adăugă: 

— Doamnă, vă rog să ne anunţaţi imediat, în caz că reapare 
înainte de a ajunge echipajul nostru. 

Joyce Arial aprinse toate luminile din casa lor mare, lăsând 
impresia unei serate magnifice, apoi trecu de la o fereastră la 
alta, privind în pădure. Soţul ei nu era un excentric ţicnit, ci un 
artist bine-cunoscut şi respectat şi ea ştia că i se întâmplase 
ceva rău. 

După câteva ore, două echipaje de poliţie din oraşul 
Snohomish ajunseră şi nu găsiră niciun semn de violenţă, ci 
doar uşa studioului deschisă. Culeseră toate informaţiile 
disponibile, se străduiră s-o liniştească pe soţie şi după aceea 
plecară. 

În maşină, unul dintre poliţişti se răsuci către celălalt. 

— Crezi c-are vreo legătură cu dispariţiile de pân-acum? 

— Mă-ndoiesc, se strâmbă partenerul său. După cum văd eu 
lucrurile, tipu' a plecat să se plimbe. Femeia zicea despre câini 
că-ncetaseră să mai latre înainte ca ea să fi vorbit cu soţul. Păi, 
dacă era vreun intrus, rottweilerii ăia şi-ar fi rupt lanţurile. 

— Ai dreptate, aprobă primul poliţist şi-şi închise blocnotesul. 


Dacă cei doi poliţişti locali nu acordară prea multă atenţie 
dispariţiei, nu acelaşi lucru se putu spune şi despre 
Departamentul Şerifului districtului Snohomish. La 9 dimineaţa, 
Carillo, trei poliţişti şi doi tehnicieni criminalişti se aflau la 
reşedinţa Arial, prelevând amprente, fotografiind şi efectuând o 
investigaţie completă, presupunând că fusese vorba despre o 
nouă crimă. 

Deoarece cu câteva zile în urmă Rice şi Barkley se 
declaraseră foarte nemulţumiţi de rezultatele anchetei, Carillo 
pusese un om să-l urmărească permanent pe Ty Greenwood. 
Deocamdată principalul lui suspect petrecuse o mulţime de timp 
prin munţi în compania unui indian bătrân şi înalt. Când 
detectivul află că era „Şeful” Ben Eagleclaw, căzu pe gânduri. 
Eagleclaw fusese dintotdeauna unul dintre actorii lui favoriţi şi 


acum se înhăitase cu individul care avea probabil o legătură cu 
crimele. Teoria actuală a lui Carillo era că Greenwood plătea pe 
cineva să omoare oameni şi să lase urme false, însă ei găsiseră 
numai patru-cinci urme clare şi doar în două dintre locurile 
dispariţiilor. Asta fusese tot. Carillo încerca să-şi imagineze de 
ce Greenwood n-ar fi lăsat urme mai clare, când ataca el sau 
asasinul pe care-l plătea. Pur şi simplu era lipsit de logică. 
Carillo nu avea toate răspunsurile în privinţa lui Ty 
Greenwood, dar nu-şi pierduse speranţa. Deşi mintea îi spunea 
că s-ar putea ca Greenwood să nu fie vinovatul, instinctul lui 
insista în această direcţie. Şi întrucât intuiţia funcţionase de 
atâtea ori pentru Mac Schneider, Carillo decisese să-i dea şi el 
ascultare de data aceasta. Dacă trădătorul de Schneider putea 
să pună instinctul la treabă, atunci şi Karl Carillo o putea face. 
Într-un fel se simţea eliberat. Răspundea acum de cazul acesta 
şi ştia că rezolvarea lui l-ar fi apropiat spectaculos de o 
promovare. În acelaşi timp însă înţelegea că era o cursă contra 
cronometru şi că dacă aveau să se mai înregistreze şi alte 
dispariţii, el avea să piardă controlul cazului. Carillo trebuia să- 
şi anunţe cât mai repede suspectul cel mai probabil şi să 
descopere o cale de a stabili conexiunea între acesta şi 
evenimente. Deocamdată Tyler Greenwood era favoritul. 


Capitolul 58 


Cu trei zile înainte de Ajunul Crăciunului, Ronnie participă la 
şedinţa ocazionată de lansarea unei noi versiuni a software-ului 
de mare succes al companiei, care fusese programată pe 2 
ianuarie. Femeia nu auzi aproape nimic din ce se discută. 
Mintea îi era concentrată asupra propriei ei întreprinderi de 
mare risc, care trebuia să-i salveze familia. In decursul şedinţei, 
ea îşi puse la punct planul. Acum trebuia doar să-şi mobilizeze 
curajul pentru a-l duce la bun sfârşit. 


Sus în munţi, imediat înainte de amiază, Ty şi Ben traseră 
Chevroletul Suburban pe dreapta. Coborâră din maşină şi o 
ocoliră, mergând în spate ca să-şi scoată echipamentul. Niciunul 
nu observă sedanul care trecu lent pe lângă ei şi se opri la 
cincisprezece metri mai încolo. Ty deschise uşile din spate şi-i 
întinse lui Ben pachetul mai uşor, apoi deschise cutia care 
conţinea arma cu tranchilizante. 

— Ai tras vreodată cu ea? se interesă bătrânul. 

— Nu, dar mi s-a garantat că va funcţiona. 

— Nici eu n-am tras cu ăsta, însă e garantat să atragă atenţia 
cuiva. 

Ty şi Ben se întoarseră şi-l văzură pe Mac, ţinând în mână 
pistolul lui masiv. 

Indianul nu păru surprins. 

— Am văzut unul la fel într-un film. E un revolver mare. 

Mac şi Ty se priviră ochi în ochi. Ty nu era defel convins de 
motivele celuilalt bărbat. 

— Cum ne-ai găsit? 

— Sunt detectiv. V-am urmărit de când aţi plecat de-acasă. 
Vă mai urmărea o maşină de poliţie, fără însemne, însă cred că 
a fost rechemată la bază, fiindcă a întors cu câţiva kilometri în 
urmă. Sper că voi doi sunteţi mai pricepuţi în pădure decât în 
oraş, altfel creatura aia ne va sări în spate înainte să ne dăm 
seama. 

— „Ne“? repetă Ty. 

Ben interveni iute: ; 

— Eu aş prefera să fim trei. In plus, el are revolverul ăsta 
mare. 

Mac se uită la Ty, după care întinse încet mâna. 


— Ce zici? 

Ty îl privi atent în ochi, căutând adevărul. 

— Vrei realmente să lucrezi cu noi ca să-l găsim pe Oh-Mah? 
Eşti pregătit pentru aşa ceva? 

— Da, dădu Mac din cap. 

Îşi strânseră mâinile. 

— Perfect, zise Ty. Bun sosit la bord! Haideţi acum să-l găsim 
pe nenorocitu' ăla. 


După o oră de suit pe poteca pieptişă, Ty şi Mac puteau 
vedea cum îl storcea urcuşul pe Ben. Răsuflarea indianului era 
sacadată şi picioarele nu-i mai erau la fel de ferme în depăşirea 
obstacolelor de pe traseu. Bătrânul simţi o uşoară aritmie, aşa 
că se aşeză pe prima buturugă pe care o zări. 

— Te simţi bine? întrebă detectivul. 

Ben încuviinţă, şuierând şi străduindu-se să-şi regăsească 
respiraţia. 

— Lăsaţi-mă numai un minut şi-mi revin. 

Ty văzu că faţa de obicei arămie a bătrânului era acum lipsită 
de culoare, contrar a ceea ce te-ai fi putut aştepta după un efort 
susţinut. Clătină din cap îngrijorat. 

— Haide să ne-ntoarcem. 

— Vorbesc serios, protestă Ben, n-am nimic. Doar să-mi trag 
puţin sufletul. Dup-aia vă dau şi handicap, puştilor, n-am 
probleme! 

Mac observase şi el paloarea lui Ben. 

— Ty are dreptate. Ne putem întoarce mâine. Sau putem 
aştepta până după Crăciun. 

Işi studie harta. Avea convingerea că Skip venise pe aici şi 
dorea să cerceteze coama, dar nu credea că ar fi fost înţelept să- 
l] epuizeze pe tovarăşul lor mai vârstnic. 

— Da, şi eu zic să ne-ntoarcem. Oricum nu-s prea sigur că 
ăsta-i drumul cel bun. 

Ben ştia că-l protejau, însă în clipa aceea nu-şi dorea decât să 
se târască în patul lui din hotel. Acum simţea mai mult ca 
oricând cei şaizeci de ani de fumat. Işi făcuse deseori griji în 
privinţa inimii, dar, în ciuda fumatului, medicul de familie îi 
spunea că era în formă destul de bună. Când era acasă, se 
plimba frecvent prin munţii de pe coastă, mergând chiar câte 
doisprezece kilometri o dată, însă traseele acelea nu erau la fel 
de abrupte ca acesta. Işi călcă pe mândrie şi lăsă să învingă 
bunul-simţ. 


— Bine, aprobă el, haide să ne-ntoarcem. 


Când telefonul de pe birou sună, Kris ştiu după sunet că era 
un apel intern. Răspunse nepoliticos: 

— Ce-i? 

— Bună, sunt Brenda de la recepţie. A venit cel care spunea 
că are informaţii despre subiectul tău. 

Kris îşi privi ceasul. Era 19.10. 

— Tot ăla? 

— Da. 

— Cobor într-un minut. 

În mod normal, ar fi şutuit pe oricine venea neanunţat, dar 
bărbatul acesta era insistent - deja telefonase şi trecuse 
personal de câteva ori. Poate că într-adevăr ştia ceva. Când 
intră însă în recepţie şi-l zări, intră la bănuieli. Era nebărbierit şi 
îmbrăcat în haine tocite de atâta purtare. Apropiindu-se, Kris 
văzu că avea un tatuaj pe încheietură. Ea detesta tatuajele, dar 
îi întinse mâna. 

— Domnul Watts? Bună ziua, sunt Kris Walker. 

J.D. se ridică şi rămase cu gura căscată. În carne şi oase, tipa 
era criminal de mişto. 

— Ă-ă-ă, io, ă-ă-ă... voiam să... vreau să zic că... 

Kris indică o sală de şedinţe cu pereţi din sticlă, alăturată 
recepţiei. 

— Haide să mergem acolo. 

Bărbatul o urmă şi ea închise uşa. 

— Aşadar, rosti Kris, ce informaţii ai despre crime? 

— 10... ă-ă-ă, cred că ştiu cine-i autoru’. 

Kris se rezemă de colţul mesei lungi şi-şi încrucişă braţele pe 
piept cu un aer expectativ. Ţinând seama de natura incredibilă a 
celor ce urma să i le destăinuie, J.D. sperase să ofere o descriere 
lungă şi plină de suspans, dar pur şi simplu fusese năucit de 
frumuseţea reporterei. Nu era obişnuit cu femei care să arate 
aşa. Era aproape ireală. Pe lângă faptul că era frumoasă, arăta 
perfect sănătoasă şi impecabil aranjată, în comparaţie cu 
majoritatea femeilor pe care le cunoscuse el şi care în general 
abuzau de droguri, alcool, ţigări şi mâncare proastă. 
Presupunea că o persoană atât de frumoasă trebuia să fie 
amabilă şi foarte inteligentă. Deşi nu fumase marijuana în 
dimineaţa aceea, îi era realmente imposibil să-şi ordoneze 
gândurile, aşa că se aruncă direct cu capul înainte. 

— Ile Bigfoot, spuse el. 


Kris continuă să-l fixeze cu privirea, însă nu spuse nimic. 
Tăcerea ei atentă şi lipsa reacției îl îndemnară să continue: 

— A-ă-ă... am fost pă munte cu... ă-ă-ă, alţi gagii şi... ă-ă-ă, 
monstru” ăsta mare şi nasol a sărit pă noi şi i-a prins pă iei. Cred 
că iei i-a omorât şi p-ăilanţi. 

Femeia miji ochii şi se mulţumi să-l privească, iar J.D. nu 
putea înţelege nici în ruptul capului ce-i trecea prin minte. Sigur 
că da, povestea lui suna destul de aiurea, dar, spre deosebire de 
cele mai multe poveşti pe care J.D. le turnase în viaţa lui, asta 
era adevărată. 

— Cât de mare era? întrebă ea în cele din urmă. 

— Pă cuvântu' meu că treb'e să fi avut... nu ştiu, vreo trei 
metri, trei metri jumate. lerea dă departe mai mare ca orice urs 
pă care l-am văzut vreodată. 

Kris părea că ascultă cu atenţie fiecare cuvânt. 

— Avea într-adevăr picioarele mari? 

Întrebarea îl opri pe J.D. pentru o clipă. 

— Ă-ă-ă... da, cred că treb'e să fi fost mari dă tot. 

— Este clar, ăsta-i Bigfoot. (Ridică un deget, cerându-i să 
rămână locului şi păşi spre uşă.) Asta-i un subiect tare de tot. 
Mă duc să-mi iau un blocnotes şi să-i anunţ imediat pe câţiva 
oameni. Poţi să aştepţi un minut? 

— Ă-ă-ă... da, sigur, încuviinţă J.D. 

Fusese îndeajuns pentru a-l destinde. Era incitat că reportera 
pricepuse totul aşa repede. Aproape că se temuse că nu-l va 
crede. Se simţi atât de uşurat, încât chiar scotoci prin jachetă, 
sperând să găsească un chiştoc să-l aprindă măcar pentru un 
fum scurt. 

Kris se apropie de o masă acoperită de reviste din recepţie şi 
ridică receptorul unui telefon fix. Se opri o secundă pentru a-şi 
aminti numărul, apoi îl tastă. li răspunse căsuţa vocală a lui 
Mac. 

— Foarte amuzant, rosti ea. Planul tău de răzbunare tocmai 
s-a dus dracului. Să vedem cum o să-ţi placă asta, ţie şi amicului 
tău, găozarule! 

Închise telefonul şi se duse la recepţioneră. 

— Anunţă poliţia, spuse ea calm. Individul tocmai m-a 
ameninţat cu moartea. Grăbeşte-te până nu pleacă! 

În timp ce Brenda forma numărul pentru urgenţe, Kris simulă 
căutarea unui blocnotes. Se uită către J.D. şi făcu un gest din 
cap, pentru a-l anunţa că revine imediat. El zâmbi prosteşte. 

— Nu-l lăsa să plece, o avertiză pe Brenda. 


Reportera porni spre capătul recepţiei şi-şi folosi cardul- 
cheie pentru a intra în zona protejată în care aveau acces doar 
angajaţii. Era încântată de abilitatea cu care răsturnase situaţia 
pentru Mac şi complicele său. Watts nu părea să fi fost vreun 
prieten al lui Mac şi femeia bănuia că detectivul apelase la o 
reciprocitate cu vreun delincvent. Acum însă nu mai conta. J.D. 
dăduse destule telefoane şi venise de suficiente ori la sediul 
postului pentru ca să poată fi considerat un obsedat. Nimeni n- 
ar fi pus la îndoială versiunea lui Kris, pe care ea avea în scurt 
timp s-o relateze, zguduită, poliţiei: felul în care nebunul acela 
periculos îi făcuse avansuri sexuale şi o ameninţase cu o moarte 
îngrozitoare când îl respinsese. Era perfect! 


Capitolul 59 


La intrarea pe drumul său de acces, Ty opri maşina lângă 
gardul mare din sârmă pe care-l comandase pentru a opri orice 
trafic. Intrarea era păzită de doi agenţi de securitate privaţi. 

— Punctul de control, rosti el către Ben. 

În ciuda gardului şi a paznicilor - sau poate tocmai din cauza 
lor -, în lungul şoselei se aflau acum şi mai mulţi reporteri decât 
în ziua anterioară. Bliţurile lor fulgerau, dar Ty nu le oferi 
ocazia de a reuşi fotografii de calitate, când trecu pe lângă 
oamenii săi, urmat de maşina lui Mac. 

Detectivul era impresionat de măsurile acelea de securitate. 
Gardul şi paznicii nu existaseră acolo de dimineaţă. Când 
intrară în casă, Mac remarcă: 

— Da” ştiu că te mişti repede. 

— Nu-ti trebuie decât bani, replică Ty. 

După cină, examinară harta şi trasară cu roşu poteca pe care 
o exploraseră în ziua aceea. Ty deschise calculatorul pentru a-şi 
verifica site-ul şi cercetă rapid mesajele e-mail. Erau inutile, cu 
excepţia unuia primit de la un localnic, ConspirAC, care 
urmărise zelos toate evenimentele şi acum anunţa ciudata 
dispariţie a cunoscutului artist plastic Carlin Arial. ConspirAC 
monitoriza el însuşi cu ardoare anunţurile poliţiei şi oferea 
câteva informaţii utile, printre care adresa lui Arial, şi teoria sa 
potrivit căreia Departamentul Şerifului ar fi putut să-l 
urmărească pe Ty Greenwood. 

— Ia veniţi încoace, rosti Ty. 

Ceilalţi se strânseră în jurul calculatorului şi Ty introduse 
adresa lui Arial într-un site de hărţi. 

— Este aproape... comentă Mac. 

— Chiar lângă zona în care locuiesc eu. 

— Ben, azi-noapte n-ai mai avut niciun coşmar? se interesă 
detectivul. 

Ty începu să scotocească Webul în căutare de ştiri despre 
artistul plastic. 

Bătrânul indian clătină din cap. 

— Nu, însă am dormit în recepţia hotelului. Cred că cei de- 
acolo au început să intre la idei. 

Mac îl bătu uşor cu palma pe spate. Nu-i de mirare că pare 
atât de obosit. 


Ty obţinu mai multe rezultate şi dădu clic pe primul. 

— la uitaţi! Câinii... Vedeţi? Nevastă-sa a declarat că 
rottweilerii n-au lătrat. Mac, cei doi bătrâni dispăruţi n-aveau şi 
ei câini? 

— Ba da, dar vecinii lor erau mult prea departe ca să poată 
auzi lătrături. 

— Nu au lătrat, anunţă Ben. Dacă a fost Oh-Mah, câinii n-au 
lătrat. 

— Am citit despre asta, încuviinţă Mac. Se zice că ei nu latră 
şi că pădurea amuţeşte. I-adevărat? 

— Da, zise Ben. De aceea Oh-Mah este „Şeful pădurilor”. 
Toate animalele ştiu asta. Aţi văzut vreodată veveriţele care 
mănâncă împreună cu păsările? Păsările şi veveriţele se găsesc 
oarecum la acelaşi nivel şi pot împărţi nişte firimituri de pâine, 
nu-i nicio problemă. Dar dacă dai drumul unui câine către ele, 
ambele fug. Instinctul îţi spune să te temi de ceea ce te poate 
ucide. În cazul lui Oh-Mah, animalele tac, fiindcă asta le spun 
instinctele. Dacă eşti un animal din pădure, Oh-Mah poate să nu 
te mănânce în ziua aceea... însă poate şi s-o facă. 

— Atunci, începu Ty, de ce oamenii... 

Ben se sculă brusc, ridicând mâna şi oprindu-l în mijlocul 
întrebării. 

Trecu apoi iute prin uşa-fereastră şi ieşi în curtea din spate. 
Mac şi Ty îl urmară nedumeriţi. Indianul merse până la 
marginea piscinei, după care se opri. Capul i se rotea într-o 
parte şi cealaltă, ca şi cum ar fi cercetat cu ochii, dar de fapt o 
făcea cu mintea. Ceilalţi se opriră lângă el. 

— Ce... rosti Mac şi Ben şuieră, cerându-i tăcere. 

Rămaseră toţi nemişcaţi - doi cu ochii larg deschişi, iar al 
treilea cu ochii închişi -, fără să spună nimic. După câteva 
minute, Ty şi Mac simţiră frigul muşcându-i prin hainele lor 
subţiri. Ben nu se clintea, părând neafectat. Mai trecură câteva 
minute. 

— Este aici, murmură încet indianul, şi ne priveşte. 

Ty şi Mac se uitară unul la celălalt. Ideea îi înfioră pe 
amândoi. 

— Unde? şopti detectivul după un timp. 

Ben scutură iarăşi din cap şi se întoarse, vorbind pe ton 
normal: 

— A plecat. 

Porni apoi spre căldura casei, lăsându-i pe Mac şi Ty să 
schimbe altă privire şi să se întrebe de data aceasta dacă 


prietenul lor bătrân dăduse o reprezentaţie de actorie sau dacă 
într-adevăr simţise creatura. Poate că imaginaţia lui Ben îl 
determinase să creadă cu adevărat în ceea ce percepuse. 
Bărbaţii  strânseră din umeri, considerară momentul ca 
realmente surescitant, chiar dacă nu complet răsplăţilor, şi 
intrară în casă. 


Bătrânul îl căutase şi, cu excepţia clipei de la pârâu şi a 
acesteia fugare de acum, el nu-i îngăduise ca glasul minţii să-l 
găsească pe al său. Era însă prea aproape ca să-l poată opri. 

Îi privi pe cei trei intrând în peştera mare de lemn, cea mai 
mare pe care o văzuse. Gândul de a se repezi asupra lor îi 
trecuse prin minte, dar mărimea peşterii de lemn şi numeroşii 
două-picioare pe care-i simţise, atât în peşteră, cât şi dincolo de 
ea, îl opriră. Avea nevoie de timp ca s-o cerceteze, de timp ca să 
privească în peştera mare de lemn. Și, cel mai important, 
trebuia să vină atunci când ei nu ştiau că era acolo. Peştera 
părea să aibă multe ascunzători şi ieşiri. Dacă îi ataca acum, i-ar 
fi putut scăpa. 

Avea nevoie de un plan. De aceea, se mulțumi să-i privească. 
De data asta... 


În cabinetul lui Ty, bărbaţii discutau despre cele întâmplate. 
O ciocănitură la uşă îi făcu să tresară. Ronnie strecură capul pe 
uşă. Deşi agitată, le zâmbi lui Ben şi Mac, după care se întoarse 
către Ty. 

— Bună! 

Ty o privi nerăbdător. 

— Bună! S-a-ntâmplat ceva? 

Ea îi făcu semn spre hol. 

— Putem discuta? 

Soţul ei se sculă şi o urmă afară din cabinet. După ce uşa se 
închise în urma lor, Mac clătină din cap. 

— Cele mai teribile două cuvinte pe care o femeie le poate 
spune unui bărbat: „Putem discuta?” 

Ben surâse. 

— Ai şi tu probleme cu femeile? 

Detectivul nu-i răspunse imediat. 

— Nu, nu tocmai. 

— Te-am auzit în înregistrarea făcută de reportera aceea. Te- 
a făcut să declari că există un ucigaş în serie şi altele. Zici c-a 
măsluit banda? 


— Da, a luat banda - pe care de altfel o înregistrase fără 
acordul meu - şi a montat-o, astfel încât s-a auzit doar ce-a vrut 
ea. Eu i-am spus adevărul şi ea mi-a tras-o. 

Indianul îl privi îndelung, încercând să decidă dacă Mac era 
naiv sau fusese pur şi simplu luat prin surprindere. 

— Da” ştiu că ţi-a tras-o, nu glumă. 

— Da, strânse Mac din umeri. Şi nu numai la modul figurativ 
al expresiei. 

Ben ridică din sprâncene şi-şi compuse o expresie de falsă 
seriozitate. 

— Înţeleg. 

— Aşa că mi-am coborât cumva garda. 

— E lesne de înţeles. 

Se priviră scurt în ochi şi izbucniră în râs. 

— Arată trăsnet, comentă Ben. 

— Da, aşa-i. 

Râseră din nou. 


Capitolul 60 


Ronnie dorea intimitate, aşa că merseră în dormitorul lor de 
la etaj. Ty înţelese că voia să-i spună ceva important, dar decise 
să nu-şi pregătească din timp o argumentaţie. Avea să 
reacționeze după inspiraţia de moment. Ronnie închise uşa 
dormitorului, ceea ce bărbatul consideră că era un semn rău. 
După aceea, ea îşi încrucişă braţele pe piept - alt semn rău. 

— Te iubesc, începu soţia lui, şi o ştii şi tu. 

Încă un semn prost. Ty se rezemă de o servantă. 

— Şi eu te iubesc, rosti cu oarecare precauţie. 

Trăsăturile de obicei drăguţe şi catifelate ale chipului ei erau 
încordate în plane şi linii rigide care nu existaseră cu o lună în 
urmă, când începuse totul. 

— Trebuie să facem ceva. Am mai trecut prin situaţia asta şi 
a durat aproape un an, iar eu nu mai rezist încă o dată. Dacă nu 
vrei să apelezi la ajutor medical, va trebui ca eu să fac ceva. 

Bărbatul se încordă în aşteptarea impactului. 

— Vreau să te muţi de aici, rosti ea, după care adăugă: Cel 
puţin pentru o vreme. 

Lui Ty nu-i veni să-şi creadă urechilor, dar era un mesaj la 
care se aştepta. Se simţea de-a dreptul paralizat. Ştia că ar fi 
trebuit să cadă la picioarele ei şi s-o implore să rămână. 

— Când? întrebă el rece. 

Ronnie fu gata să explodeze înaintea răspunsului aceluia 
calm, imperturbabil. Când? Când?! Asta-i tot ce poţi spune? Ca 
şi cum ai întreba la ce oră este masa? şi reaminti apoi că el era 
bolnav. Nu mai era bărbatul cu care se măritase, ci doar corpul 
lui, învelişul lui exterior. Adevăratul Ty fusese răpit în noapte, 
ca în filmul Invazia hoților de trupuri. 

— Acum! În seara asta, spuse ea înfrânându-şi imboldul de a 
izbucni în plâns. 

Și eu pot să joc jocul ăsta. 

— Mâine-i Ajunul Crăciunului. Copiii... murmură Ty. 

— Să nu-i bagi în chestia asta, îl preveni ea menţinându-şi 
poziţia. Renunţă la nebunia asta, imediat, spune-le prietenilor 
tăi că s-a terminat şi atunci poţi să rămâi. 

Zărea durerea de pe faţa lui Ty. Ştia cât de important era 
pentru el ca toată familia să-şi petreacă Crăciunul împreună. 
Însă Tyler James Greenwood era un afurisit încăpățânat şi când 


avea un obiectiv îl urmărea până la capăt, indiferent care ar fi 
fost consecinţele. Aşa fusese toată viaţa. 

Ty se întoarse către dulap. 

— Să-mi iau câteva lucruri. i 

Femeia duse palma la gură când lacrimile îi năpădiră ochii. Íi 
dăduse un ultimatum, iar el ridicase mănuşa. Ronnie ştiuse însă 
că aşa va face soțul ei. Şi pentru prima dată de când începuse 
totul, cu trei ani în urmă, înţelese ce însemna de fapt căutarea 
aceea pentru el. 


Ty reapăru în cabinet după cincisprezece minute, cu o geantă 
de voiaj. Ben şi Mac pricepură imediat. Ty făcu un gest spre 
încăpere. 

— Strângeţi hărţile, dosarele... Mă-ntorc imediat. 

Mac şi Ben începură să demonteze postul lor de comandă. 

Ty porni pe hol spre living. Copiii nu trebuiau să ştie nimic 
altceva decât că el „pleca pentru o vreme“. Meredith era prea 
mică pentru a-şi reaminti trecutul, dar Chris avea cu certitudine 
să-şi amintească absenţa tatălui său şi să înţeleagă că s-ar putea 
întâmpla din nou. Ty îşi mobiliză toate puterile, neîngăduind 
emoţiilor sale nicio fărâmă de relaxare, fiindcă dacă o făcea, ştia 
că avea să cedeze complet. 

Timpul se scurgea inexorabil. Faptul că soţia sa îl dăduse 
afară din casă cu două zile înainte de Crăciun îi spunea că mai 
dispunea de puţină vreme înainte ca regulile să se schimbe 
definitiv. Dacă el punea capăt nebuniei acesteia, ei o să fie din 
nou împreună. Deocamdată însă n-o putea face. Opri sonorul 
televizorului şi copiii se întoarseră către el. 


Ben porni în frunte, în maşina pe care o închiriase, Mac 
conducea Chevroletul Malibu al departamentului în urma sa şi 
Ty încheia alaiul în Suburban. Porniră pe drumul de acces şi 
paznicii le deschiseră poarta. Ty opri pe şosea, cobori geamul şi 
făcu semn unui ziarist să se apropie. 

— Ne mutăm la Bellevue, îi spuse el, în Red Lion. Anunţă-i pe 
toţi că spectacolul s-a terminat şi să-mi lase familia-n pace. 

Reporterul îi ignoră cererea de a-i anunţa pe ceilalţi, dar de 
îndată ce sări în maşină şi porni după ei, restul îi urmară în 
grabă, îndepărtând circul de casă şi ataşându-l de caravana lui 
Ty, Mac şi Ben. 


Capitolul 61 


Vacarmul de dimineaţă din redacţia de ştiri era atât de 
iritant, încât Kris îşi adună dosarele pe care le studia şi ieşi pe 
terasa de la nivelul al treilea. Rezervată pentru întâlnirile 
estivale dintre angajaţii postului şi clienţi, terasa era acum udă 
după ploaia din zori, cu băltoace pe mesele de sticlă. Kris îşi 
aprinse o ţigară, şterse apa de pe un scaun din plastic şi se 
aşeză, strângându-şi în jurul corpului pardesiul pentru a o apăra 
de umezeala din aer. La două intersecţii depărtare şi două sute 
de metri deasupra ei, simbolul oraşului Seattle, turnul Space 
Needle abia se întrezărea printr-un văl de pâclă. 

Zâmbi amintindu-şi de poliţia din Seatde care-l ridicase pe 
J.D. Watts cu o zi în urmă. Poliţiştii fuseseră motivaţi mai cu 
seamă de relatarea spectaculoasă a lui Kris despre cele 
întâmplate. Pe ea n-o deranja deloc să mintă, dacă asta însemna 
că Watts va plăti scump pentru încercarea de a-i face gluma 
aceea proastă. Era furioasă pe Mac Schneider pentru că 
recursese la o astfel de farsă ridicolă ca să se răzbune pe ea. lar 
Tatuatul, amicul lui, avea să se aştepte la nişte zile bune de 
închisoare pentru rolul pe care fusese de acord să-l joace. În 
mod defel surprinzător, se dovedi că individul fusese eliberat 
condiţionat, aşa că recidiva avea să-l coste o absenţă mai 
îndelungată din societate. 

Kris deschise dosarul ciclistului. Fusese încântată de cele 
obţinute în urma interviurilor cu Nikki, prietena lui Skip, despre 
apropiata lor logodnă şi ascensiunea tânărului în lumea 
mountain bike-urilor. Pentru ca după aceea, într-o abundentă de 
surprize încântătoare, destinul să-i aducă lui Kris altă victimă cu 
o istorie pe gustul pieţei: un bine-cunoscut artist plastic din 
nord-vest dispăruse în ultimele douăzeci şi patru de ore. 

Reportera evaluă dosarele pictorului şi al ciclistului. Cel 
dintâi era perfect pentru un reportaj care să ofere o sumedenie 
de detalii, dar lumea lui fusese una izolată şi accesul la soţia sa 
se dovedea dificil. De asemenea, Carlin Arial se părea că avea 
prieteni sus-puşi, fiindcă poliţia nu-i făcuse publică adresa şi ea 
n-o putuse descoperi prin niciuna dintre sursele de care 
dispunea. Pe de altă parte, ciclistul fusese pe punctul de a 
participa la evenimentul cel mai de seamă al carierei sale chiar 
azi, în Ajunul Crăciunului, şi Kris intenţiona să mizeze pe 


aspectul acela ca punct de atracţie al reportajului de seară. 

Vizualiză în minte scena potenţială a unei transmisii în direct 
din locul unde dispăruse tânărul: o pădure umedă şi mohorâtă. 
Ar fi fost un contrast trist - şi sclipitor! - cu ceea ce ar fi trebuit 
să însemne gloria unui concurs de clasă mondială televizat în 
toată ţara, „cursa vieţii lui Skip Caldwell... cea pe care destinul 
nu i-a îngăduit s-o mai termine”. Plin de inspirație! 

Sfertul de oră ocupat de ea în ştirile de seară adusese un 
avans considerabil faţă de posturile rivale. Şi pe măsură ce 
reportajele deveneau tot mai senzaţionale, audiența creştea. 
Kris ştia că asemenea materiale o puteau duce la Fox, CNN sau 
altă reţea TV cu acoperire în toată ţara. 

Luă după aceea alt dosar, care purta eticheta „Ty 
Greenwood”, îl răsfoi şi se gândi la o abordare. Inăuntru exista o 
fotografie a lui Greenwood făcută cu cinci ani în urmă la o 
convenţie a creatorilor de software. Femeii i se păru un bărbat 
realmente chipeş - nici vorbă de clasicul programator miop şi 
tălâmb! Ea crezuse că Mac pomenise numele acesta pentru a o 
deruta, însă se părea că el era într-adevăr principalul suspect în 
cazul dispariţiilor, în plus, Greenwood afirmase că Bigfoot îl 
urmărise în Idaho. Nu părea totuşi a fi genul obişnuit de ţăcănit, 
ci era un individ care câştigase milioane din software. Mac 
spusese că el nu credea că Greenwood ar fi fost ucigaşul şi Kris 
îi dădea acum dreptate. 

Se jucă cu ideea de a utiliza părţile nefolosite din 
înregistrarea cu Mac pentru a obţine un interviu cu Greenwood, 
dar se ridicau două probleme potenţiale: Greenwood n-ar fi 
acceptat probabil un interviu, iar Bigfoot putea efectiv să-i 
distrugă credibilitatea. Apoi se gândi că ar fi putut realiza 
interviul ca supliment de natură comică la seria ei principală de 
reportaje. Trebuia totuşi să fie foarte atentă, mai ales la 
elementul Bigfoot. Întrebarea era cum să se întâlnească cu 
Greenwood. Îşi repetă însă apăsat: Când Kris Walker vrea ceva, 
îl obține! 


Capitolul 62 


Ty se pregătea să-şi petreacă a doua noapte în hotelul Red 
Lion, la două camere de Ben. În timp ce îşi plănuiau următoarea 
acţiune, Mac şi Ben observară că Ty părea să-şi accepte situaţia 
cu fruntea sus; desigur, în niciun caz cu voioşie, însă nici cu 
deprimarea care ar fi fost lesne de înţeles în circumstanţele 
acelea. Ty recunoscuse faţă de Ben că luase OxyContin, dar 
jurase că încetase s-o mai facă. Indianul îl privi tastând cu furie 
pe laptop şi se gândi că, dacă existase vreo clipă când bărbatul 
să fi avut mai multă nevoie de antidepresive, aceasta nu putea 
să fie decât acum. 

Mac îşi privi ceasul. Era aproape 17.30. 

— Nu vă e foame? întrebă el. Ce-aţi zice de o cină mai 
timpurie? Sau am putea să ne oprim pentru azi, să ne odihnim şi 
să ne regrupăm mâine. Ori vreţi să aşteptăm până a doua zi 
după Crăciun? 

După ce fusese dat afară din casă, Crăciunul nu mai însemna 
decât o zi oarecare pentru Ty. 

— Nu, răspunse el, dacă nu vă deranjează, haideţi să 
continuăm. În acelaşi timp însă sunt de acord să mâncăm ceva. 

Ben se ridică încet din scaun. 

— Voi doi mergeţi să mâncaţi. Eu o să mă odihnesc puţin. 

După ce bătrânul ieşi, detectivul se întoarse către Ty. 

— Crezi că se simte bine? Vreau să spun că pe potecă arăta 
de parcă era gata să-şi dea duhul. 

— Aşa-“i, încuviinţă Ty. Pe viitor nu mai merge pe teren. Dacă 
vrea să ne ghideze într-o direcţie, perfect, dar ne putem 
descurca şi fără el. 

În ciuda conflictelor lor anterioare şi a faptului că avuseseră 
la dispoziţie doar ziua aceea pentru a se cunoaşte mai bine, Mac 
nutrea deja respect pentru inteligenţa lui Ty, pentru umorul şi, 
poate mai mult ca orice, pentru omenia lui. În acel răstimp 
scurt, Ty îl impresionase ca fiind o persoană cu un caracter 
deosebit, indiferent de problemele sale personale. 

— Tu eşti bine? îl întrebă acum. 

Ty îi ocoli privirea şi aranjă nişte dosare pe masa rotundă din 
cameră. 

— Sunt perfect. Trebuie să ne-ntoarcem pe poteca aceea la 
care Ben şi eu am renunţat alaltăieri. Dacă-i aşa cum a spus 


vânzătorul de biciclete, dacă traseul continuă, atunci Oh-Mah 
poate să fie acolo sus. Aşa cum a zis Ben, îi plac vârfurile 
munţilor, locurile cu acces dificil. Ar trebui să verificăm şi zic s-o 
facem chiar mâine. li facem lui Ben un cadou de Crăciun şi-i 
dăm o zi liberă. Haide să mâncăm. 

Mac deschise uşa spre hol. 

— Nu pare un plan rău. 


Departe pe coridor, din direcţia livingului, Greta auzi glasuri 
care nu păreau să provină de la televizor. Trecu de bucătărie şi 
o auzi pe Ronnie vorbindu-le copiilor: 

— ... aşa c-o să lipsească niţel, însă vă iubeşte la fel de mult 
pe amândoi. Noi amândoi vă iubim. Vom sărbători un Crăciun 
mare de tot, după 1 ianuarie. 

Micuța Meredith părea derutată. 

— Şi de ce nu mai vine tati? 

— Pentru că... începu Ronnie după care se opri. 

Realmente nu ştia cum să-şi explice ei înseşi cele întâmplate, 
cu atât mai puţin unor copii. 

— Tati a trebuit să plece ca să rezolve ceva, îi spuse 
Christopher surorii lui. Dar se va-ntoarce curând, adăugă el, 
apoi se uită la mama lor pentru confirmare. Nu-i aşa? 

— Bineînţeles că se va-ntoarce curând, răspunse Ronnie 
ştiind că băiatul înţelegea ce se întâmplă. 

La nouă ani era foarte isteţ. La fel ca taică-său. 

Greta strecură capul pe uşă. 

— Ce faceţi? 

Ronnie ridică ochii spre ea. 

— Ah, Greta, chiar voiam să discut cu tine. Dacă vrei să ieşi 
în seara asta să te distrezi, poţi să iei Lexusul. 

Ochii fetei se lărgiră. 

— Sigur că da, Ronnie, ar fi grozav, mulţumesc! 


După ce-şi încheie intervenţia de la ora 18, Kris începu să-şi 
pregătească reportajul în direct despre Skip Caldwell. După ce 
puse la punct comentariul din off, merse la departamentul 
producţie ca să monteze imaginile filmate şi să le sincronizeze 
cu vocile. Intenţiona ca până la 22.40 să fie pe munte, iar la 
23.05 banda pe care o pregătea acum avea să se deruleze, 
asigurând „umplutura” între introducerea şi încheierea pe care 
urma să le susţină în direct. 

După ce termină cu postsincronul, Kris îşi alcătui echipa. Jess 


era un sunetist priceput, care-i dădea târcoale. Gwen, asistenta 
ei de douăzeci de ani de la Universitatea Washington, avea să 
ţină evidenţa generală, de la documentaţie şi cabluri, până la 
machiaj şi coafură. Gary era tipul pe care pusese ochii Kris, un 
cameraman arătos, cu păr nisipiu, mai vârstnic decât ea cu 
câţiva ani. li anunţă că aveau să se întâlnească pe Eastside la 
ora 21. 


Telefonul îl smulse pe Ben dintr-un somn plăcut, adânc şi 
fără vise. Era agentul său Jay, care se îndrepta pe Sunset către 
reşedinţa lui din Palisades. 

— Ben, începu direct Jay, producătorul a văzut reportajul pe 
care emisiunea Extra l-a difuzat despre tine. Ce dracu' faci 
acolo? Să nu-mi zici că-i adevărat că urmăreşti o maimuţă pe 
lângă Seattle! Tipu' ăsta Greenwood e implicat în crimele-alea? 
Te-ai tâmpit? Nu aşteptă ca indianul să-i răspundă şi urmă 
imediat: Oricum, dacă nu te-ntorci până-n săptămâna de după 
Crăciun, o să te-nlocuiască-n film. A trebui să-mi pun serios 
curu' la bătaie să obţin de la ei concesia asta, ţinând seama de 
tot ce-a apărut în presă despre tine. Acum s-au calmat, da-s 
şucăriţi c-ai minţit. La fel sunt şi eu. M-ai minţit! 

— Îmi pare rău, Jay, rosti Ben. 

În ciuda numeroaselor relee de telefonie mobilă şi a celor 
două mii de kilometri ce-i despărţeau, agentul auzi sinceritatea 
indianului şi simţi brusc un fior de remuşcare pentru că 
muştruluise aşa un bătrân. 

— Bun... nu ştiu ce faci tu acolo... e treaba ta. Dacă o să mai 
ai nevoie de timp, o să-ncerc să-i mai amân niţel. Adevărul este 
că trebuie să-l înlocuiască pe directorul de imagine. Are 
probleme cu spatele, sau aşa ceva şi asta s-ar putea să ne mai 
câştige ceva timp. Când te-ntorci? 

— Realmente nu pot spune, zise Ben. Trebuie să duc chestia 
asta până la capăt. 

— Da, bine... atât că... ă-ă-ă... atât că ai grijă de tine, 
bătrâne, m-auzi? 

— Da, te aud. Mulţumesc. 

Închiseră, iar Ben se încălţă şi se duse la odaia lui Ty, care 
lăsase uşa întredeschisă tocmai pentru ca el să poată intra dacă 
avea nevoie de ceva. Indianul ciocăni şi Ty îi strigă să intre. 
Stătea la calculator, al cărui ecran strălucea cu o pagină de pe 
un motor de căutare pe Internet. 

— Ai găsit ceva? se interesă Ben. 


— Caut amănunte despre artistul dispărut. Ronnie şi eu avem 
o lucrare de-a lui în living. 

— Poate că n-ar fi rău să mergem acolo mâine, s-aruncăm o 
privire. 

— Haide mai bine să facem o pauză mâine. Este Crăciunul. 
Am nişte chestii de rezolvat şi Mac la fel, rosti Ty pe un ton 
indiferent. 

Ben ştia că plănuiseră ceva fără el, deoarece îi îngrijora 
starea lui fizică. Le aprecia compasiunea, însă misiunea lui era 
la fel de importantă ca a lor. Luând literal expresia „a da piept 
cu propriile temeri”, ştia că n-o putea face dintr-o cameră de 
hotel din Bellevue, dar în clipa de faţă era mai neliniştit din 
pricina lui Ty. Bărbatul acceptase cu prea multă uşurinţă să fie 
alungat din casă. 

— Vrei să discutăm despre ceva? îl întrebă. De pildă despre 
cele petrecute ieri? Despre plecarea ta din casă? 

Ty continuă să tasteze, prefăcându-se că nu-l auzise. 

— Să ştii că ai acolo absolut tot ce ţi-ar putea trebui 
vreodată. 

Ty ştia că nu putea evita îngrijorarea lui Ben, dar nu avea 
chef de discuţii. 

— Acolo unde? făcu el, ştiind perfect la ce se referise 
bătrânul. 

— Acasă la tine. 

— Da, ştiu. 

— O ştii cu-adevărat? Eşti ca individul ăla care cânta la 
scripcă, în timp ce casa-i ardea. Familia ta are nevoie de tine. 
Du-te şi aplanează conflictul, recâştigă-ţi familia. 

— Mă ocup şi de asta. 

— Serios? 

— Da, crede-mă. Acum, haide să abandonăm subiectul ăsta. 

— Nu te-ajută cu nimic dacă dai bir cu fugiţii, insistă Ben. 

— Asta crezi că fac? pufni Ty, simțind cum îi sporeşte 
iritarea. Că dau bir cu fugiţii? 

— Da. 

Urmă o tăcere prelungă, dar Ben nu se dădu bătut. 

— Ei au nevoie de tine. 

Ty izbi cu ambele palme în masă, de-o parte şi cealaltă a 
laptopului. 

— Ştiu dracului c-au nevoie de mine! Ştiu! Ştiu! Nu-nţelegi 
odată? Tocmai de-aia fac toate astea! Ş 

Se ridică violent de la masă, clocotind de furie. Il fulgeră cu 


privirea pe Ben şi trecu pe lângă el, după care lovi cu piciorul în 
perete. Indianul nu spuse nimic. După câteva momente de 
hiperventilaţie, Ty reveni către bătrân. 

— Familia mea o duce perfect. Atât doar că eu mai am nevoie 
de puţin timp, asta-i tot. 

— Te minţi singur. 

— Doamne Dumnezeule, Ben... da’ nimeni nu-nţelege... nici 
Ronnie şi se pare că nici tu! 

— Ce anume crezi va îmbunătăţi lucrurile? întrebă Ben. Să-l 
prinzi pe Oh-Mah? Să-l omori? Asta s-ar putea să fie mai greu 
decât credem. Este posibil să-l căutăm ani de zile. Se poate 
ascunde de noi. Am putea încerca să-l atragem să vină el la noi, 
dar cum s-o facem? Vreau să-ţi spun că-i posibil să nu-l găsim 
niciodată. Este foarte, foarte posibil. 

Ty se plimba înainte şi înapoi prin cameră, simțindu-se 
frustrat. 

— Şi-atunci ce dracu' ar trebui să fac? 

— Să te întorci acasă. Mac şi cu mine îl putem găsi. Una 
peste alta, eu şi el n-avem nimic de pierdut. 

— Da, cum să nu, pufni Ty. Tocmai am aflat că ai intrat în 
rahat din cauza proiectului nostru de-aici. Ai plecat în timpul 
filmărilor şi producătorii sunt şucăriţi. Am citit că s-ar putea 
chiar să te acţioneze în judecată. Cine n-are nimic de pierdut? 

Ben surâse, impresionat că bărbatul găsise toate detaliile 
acelea. 

— N-o să mă dea în judecată. Nu crede tot ce citeşti. Oricum, 
m-am săturat să joc în filme. Şi dacă nu găsesc vreun mod în 
care să scap de coşmarurile astea, probabil c-o să mor din cauza 
lipsei de somn, rosti el şi chicoti încetişor ca să alunge 
ghinionul, însă Ty ştiu că nu fusese o glumă. 

— Şi-n plus nu eşti în cea mai bună formă ca s-alergi prin 
munţi. Mac şi cu mine suntem îngrijoraţi în privinţa ta. 

— N-o să păţesc nimic, strânse din umeri Ben. Sunt un 
bătrân indian oţelit. Nu mă doboară pe mine câteva excursii pe 
deluşoare. 

Nedorind să mai argumenteze, Ty se aşeză înapoi pe scaun. 
Emoţiile i se citeau deschis pe chip, pe de o parte din cauza 
faptului că trebuia să se confrunte cu realitatea fără ajutorul 
alcoolului sau al pilulelor. Şi le-ar fi dorit, dar se lupta să nu 
cadă pradă ispitei. Oftă adânc. 

— N-ai nevoie de nimic altceva, spuse Ben simțind ce anume 
îi lipsea. Îţi trebuie numai iubirea copiilor tăi şi femeia ta lângă 


tine, în pat. Nu pierde toate astea. 

Ty sări iarăşi de pe scaun, înfuriat pentru că celălalt avea 
dreptate. Câteva clipe dădu ocol camerei, scos din sărite că Ben 
redeschidea subiectul acela, apoi înţelese că bătrânul nu era 
decât un substituent; în realitate, Ty era mânios pe sine. Trase 
un şut coşului de gunoi şi-l trimise în peretele opus, iar după 
aceea se duse la fereastră şi se uită afară, fără să vadă altceva 
decât vârtejul propriilor sale gânduri. Începu să respire adânc şi 
egal, străduindu-se să-şi stăpânească emoţiile. Ar fi vrut ca 
indianul să plece, dar în acelaşi timp ştia că acesta nu va pleca 
nicăieri. 

Când Ben simţi că Ty se mai calmase, scoase ceva din 
buzunar. 

— Poftim! Ţi-o fac cadou. 

Ty se întoarse încet. Era o brichetă veche, împodobită cu 
două starlete emailate, care pozau seducător în costume de 
baie. Se apropie de Ben, simțindu-se dezarmat. Luă bricheta, 
amuzat de stilul ei kitsch. 

— Este un simbol al dependenţei, explică bătrânul. Am 
cumpărat-o din San Francisco în ziua în care am debarcat din 
Pacificul de Sud şi cred c-am aprins cu ea vreun milion de ţigări. 
Nu se mai aprinde chiar de fiecare dată, însă este a ta. 

Ty se lăsă să cadă în scaun şi examină bricheta veche şi 
tocită. Ridică ochii spre Ben şi zâmbi. 

— Ce vrea să fie asta? Bătrânul înţelept al tribului transmite 
mai departe amuleta cunoaşterii? 

— Da, aprobă Ben. Exact asta. 

Ty se simţea obosit. Nu putea locui multă vreme într-un 
hotel, dacă voia să-şi menţină familia laolaltă. Ştia că Ben avea 
dreptate. 

— Bine, mai încerc până la 1 ianuarie. După aceea vă voi 
sponsoriza pe tine şi pe Mac... bineînţeles, dacă vreţi să 
continuaţi. 

Ben îl privi pătrunzător. 

— Te cred doar pe jumătate. Promiţi că abandonezi? 

— Uite care-i treaba, se aplecă în faţă Ty şi glasul i se umplu 
de entuziasm. Am un plan. Am început deja să investighez 
Internetul, căutând semnalări vizuale, dovezi, orice... Ideea este 
că trebuie s-o conving pe Ronnie. Pentru ea este important să 
sune logic şi cred că pot face asta. Avem mulajul lui Mac şi tot 
ce am mai adunat noi. În urma dispariţiilor ăstora, nu se poate 
să nu existe mai multe dovezi materiale. Tu ai găsit o urmă de 


picior, aşa că trebuie să mai existe şi altele. Poate chiar fire de 
păr sau excremente. Aşa cum am zis, o să mai căutăm câteva 
zile, până la Anul Nou. Dacă nu găsim nimic, o să-i propun lui 
Ronnie să angajez o echipă care să-l caute pe Oh-Mah. Mai îmi 
trebuie numai dovezi, nimic mai mult. Dacă săptămâna viitoare 
găsim ceva tangibil, o pot convinge. 

Ben era îngrijorat că, deşi planul suna rezonabil, depindea de 
prea mulţi „dacă“. N-ar fi dorit ca bărbatul să repete aceeaşi 
greşeală pe care o făcuse el însuşi cu atât timp în urmă, atât 
doar că pentru indian obsesia fusese cariera în lumea 
cinematografiei, nu urmărirea monştrilor prin păduri. Se ridică 
şi-i puse mâna pe umăr. 

— Mă duc să mă bag în pat. O să-ncerc să citesc niţel. Planul 
tău e bun, dar nu-l amâna. Fii alături de soţia şi copiii tăi în 
noaptea dintre ani. Ei sunt cei mai importanţi. Din când în când, 
priveşte bricheta aceea şi gândeşte-te la un bătrân care a 
pierdut foarte multe. Noapte bună! 

— Noapte bună, Ben. 

Indianul închise uşa şi Ty rămase gândindu-se la cuvintele 
lui. Poate că impunea condiţii nerealiste pentru abandonarea 
căutării. Mintea lui începu să-i repete întruna însă suntem atât 
de aproape, atât de aproape... 


Capitolul 63 


Mersese mult, deplasându-se printre copacii dintre peşterile 
de lemn. Era agitat şi flămând. Un câine ridicase vocea la el şi-l 
prinsese şi-l omorâse, dar nu-l mâncase. Acum continua, 
îmboldit de foame şi de nevoia de a-i pedepsi pe două-picioare. 

Trecând pe lângă peşterile de lemn, îi putea simţi înăuntru, 
însă niciuna dintre percepții nu-i atrase atenţia. Acum asocia 
vânătoarea cu plăcerea. Exista un surplus de pradă, aşa că-şi 
putea îngădui să fie flămând până găsea victima cea mai 
potrivită pentru a o chinui şi apoi ucide, una a cărei voce a 
minţii să-l atragă. 


La douăzeci de minute după plecarea lui Ben, Ty auzi o 
ciocănitură la uşă. li părea rău de discuţia lor aprinsă şi ar mai 
fi avut destule să-i spună bătrânului. Aşezat la calculator, îi 
strigă să intre, apoi se întoarse şi avu o surpriză. 

— Arăţi mult mai bine ca în fotografie, rosti Kris din uşă şi-şi 
flutură dosarul. 

Ty se sculă în picioare, după care încremeni locului. 

— Probabil c-ar trebui să mă inviţi să intru, urmă femeia. 
Cred că-i în interesul tău. 

Aruncă o privire peste hărţile şi obiectele risipite prin 
cameră. 

— Sediul Bigfoot, marfă! 

— De ce ar fi în interesul meu? 

— Păi, după cum văd eu lucrurile, ar fi două variante. 
Scenariul unu: „Ţicnitul vânător al lui Bigfoot poate fi ucigaşul, 
dar n-a vrut să comenteze” - şi ştim bine cum ar suna asta! - 
sau scenariul doi: „Creator în software, acuzat pe nedrept...” 

— Fost creator de software. 

— „Fost creator de software acuzat pe nedrept, pune 
lucrurile la punct.” Dacă m-ai întreba pe mine, aş merge pe a 
doua variantă. 

— Cum m-ai găsit? 

— Eşti subiectul cel mai la modă din oraş. Să te găsesc a fost 
uşor. Să te conving să vorbeşti însă... ar fi foarte greu? 

— Presa şi cu mine nu suntem deloc în cele mai bune relaţii. 
Ce mi-ai putea oferi tu? 

Ty nu fu încântat când Kris îşi scoase haina şi o azvârli pe 


pat. 

— Nu stai chiar aşa mult, rosti el apăsat. 

Femeia îl ignoră şi se aşeză pe pat. Zâmbi larg. 

— Ai nevoie de mine. În ultimele două săptămâni ai fost 
arestat pentru violarea unei proprietăţi private, poliţia ţi-a 
percheziţionat casa - pe scurt, eşti sub ochii autorităţilor. Se 
lăsă pe spate pe pat, rezemându-se în coate. Când politicienii 
sau televangheliştii calcă strâmb, ce fac? Se duc la televiziune 
şi-şi relatează povestea... sau mărturisesc. Tu ai o poveste... sau 
simţi nevoia să mărturiseşti? 

Bărbatul aprecie că reportera aceasta reprezenta cel mai 
mare necaz posibil. Se aplecă şi o prinse de braţ ca s-o ridice. 

— Gata, asta a fost. Te rog să pleci. 

Kris se împotrivi. 

— Dacă nu eşti vinovat, spune-mi atunci povestea ta. 

El o prinse şi de cealaltă încheietură. 

— Pleci imediat. 

În timp ce se lupta, Kris schimbă brusc tactica, încetând să 
se mai opună, astfel că practic ajunse exact în braţele lui. Feţele 
lor erau la numai câţiva centimetri depărtare. Pentru o clipă, Ty 
uită motivul pentru care încerca s-o dea afară. Era ca şi cum ţi 
s-ar oferi o călătorie într-un Ferrari furat: ştii că n-ai trebui să 
accepţi, dar este tare greu să ajungi să spui realmente „nu“. 

— Dă-mi voie să te ajut... şopti ea seducător. 

— N-am încredere în tine. Absolut deloc. 

— Ar trebui, spuse Kris. Se trase uşor îndărăt şi bărbatul îi 
eliberă încheieturile. Ea îşi trecu vârfurile degetelor peste 
pieptul lui. Vreau să le spun tuturor povestea ta. Vreau ca 
oamenii să ştie că nu eşti ţăcănitul despre care credeau. 

— Frumoasă încercare. Este foarte atrăgător, dar răspunsul 
rămâne nu. 

Ty simţi parfumul femeii, subtil... ameţitor. Poate că ea 
însăşi... 

— Cred că eşti nevinovat, zise Kris ridicându-şi mâna pe 
braţul lui. 

— Cum poţi să ştii asta? 

— Pot. Mă pricep bine la oameni. 

— Şi eu crezusem că mă pricep, rosti Ronnie. 

Ty şi Kris se întoarseră şi o zăriră în prag. Ronnie se răsuci 
dezgustată. 

— Futu-i! şuieră Ty şi porni după ea. 

Reportera rămase locului o secundă,  încruntându-se 


nedumerită, apoi rânji: 

— Pardon! 

Ty alergă pe coridor şi o ajunse pe Ronnie la lift. 

— Iubito, te rog, nu-i ceea ce crezi! 

Ea se întoarse, sfredelindu-l cu privirea. 

— Serios? 

— Nu, pe cuvântul meu, nu, e doar... Ea a venit ca să-miia un 
interviu şi-ncercam s-o dau afară... 

— Mi-am dat seama. 

— Nu, te rog, ascultă-mă, am... 

Uşa ascensorului se deschise şi Ronnie păşi iute în cabină. Ty 
încercă s-o urmeze, dar soţia lui întinse braţul, cu palma 
ridicată. 

— Nu! Să nu vii după mine! 

Uşa se închise şi bărbatul se gârbovi îndurerat. După câteva 
momente, reveni spre camera lui. Kris îşi îmbrăcase haina. 

— I-aş putea telefona, să-i spun că n-a fost nimic între noi. Îl 
cercetă atentă pe Ty şi se gândi că ar fi putut exista o şansă ca 
bărbatul să aibă nevoie de consolare. Sau a fost ceva?... 

Privirea lui rece nu mai avea nevoie de cuvinte. 

— Bine, zise reportera. Eu trebuie să plec, am o transmisie la 
ora 23.00, însă îţi telefonez mâine. 

Ty trecu pe lângă ea să-i deschidă uşa, aproape în transă. 

— Mâine-i Crăciunul. 

— O simplă zi de muncă pentru cei devotați meseriei, nu? 
Vorbim mâine. 

leşi şi el rămase gândindu-se la ghinionul lui absolut ca 
Ronnie să vină cu o ramură de măslin, tocmai când reportera îi 
făcea avansuri sexuale. Trase cu toată puterea un şut în direcţia 
patului şi izbuti numai să se lovească rău în degetul mare. 

— Băga-mi-aş picioarele! 

Durerea îl scoase din minţi. Privi în jur, căutând ceva asupra 
căruia să-şi reverse furia, după care o părticică raţională a 
minţii îi spuse să se calmeze. Se aşeză pe marginea patului, 
simțindu-se secătuit într-un fel în care nu mai fusese de multă 
vreme. 


Devenise mai puţin precaut, pentru că se familiarizase cu 
ținutul, aşa că încălca mai des regulile. Vârstnicii îl învăţaseră 
că trebuie să-ți camuflezi prezența, să intri şi să ieşi din 
teritoriul altora fără să laşi nicio urmă.  Simţindu-şi 
superioritatea totală, el mergea cu îndrăzneală şi ocazional îşi 


lăsa urmele acolo unde puteau fi văzute, întrucât cele şase sute 
de kilograme ale sale îi imprimau cu uşurinţă tălpile. 

Se apropie de peşterile din lemn, uitându-se prin deschiderile 
de gheaţă caldă, aşteptând să se privească ochi în ochi cu două- 
picioare, fiindcă valurile de teroare ale acestora erau răsplata 
lui. Pe când privea printr-o deschidere, o femelă care trecea 
înăuntru prin dreptul ei îl zări şi scoase un țipăt scurt şi ascuţit. 
EI îi simţi brusc sexualitatea şi îl făcu curios. Din unele puncte 
de vedere, două-picioare erau asemănători cu el. Incercă fiorul 
propriului său sex şi-şi dădu seama că-i lipsea. Insă două- 
picioare erau prea mici, prea fragile pentru felul lui de 
împerechere. Al doilea țipăt al femelei îl smulse din gânduri. 
Răspunse printr-un răget tunător, care-i zgâlțăâi sălaşul. După 
aceea alt două-picioare, un mascul, probabil perechea ei, intră 
în partea aceea din peşteră şi-l zări. Spaima masculului se 
revărsă aidoma unui vânt cald, chiar mai puternic decât 
teroarea femelei, şi atunci el acţionă. 

Laturile peşterii mici erau moi, ca un perete gros de crengi. 
Cedară cu uşurinţă. Când intră în peşteră, zbieretele lor jalnice, 
atât din guri, cât şi din minţi, îl făcură să dorească să-i reducă 
iute la tăcere. Peştera era strâmtă şi trebuia să se plece ca să 
intre înăuntru. Lovi masculul cu palma deschisă şi trupul micuţ 
zbură prin perete, cu lumina vieţii stinsă. Femela încercă să 
fugă pe lângă el, să treacă prin gaura pe care o făcuse, dar o 
prinse de gât. Păşi înapoi, ieşind de acolo, pentru a se putea 
ridica la înălțimea sa completă, şi o ridică la nivelul feţei lui, 
strângând-o într-atât încât să-i amuţească strigătele ieşite pe 
gură. 

Femela avea un singur gând şi nu-l putu descifra imediat. 
Apoi ştiu la ce se gândea. Strânsoarea lui de fier îi încleşta 
beregata, astfel încât sângele îi năvăli pe gură, nas şi urechi, iar 
ochii îi săriră din orbite. Dădu drumul leşului şi ocoli peştera de 
lemn. Printr-o deschidere, zări revărsare de foc controlat care 
se rotea încet, în forme, pe perete. Recunoscu formele ca fiind 
ale unei căprioare şi a unui iepure. In umbrele dinăuntru se afla 
obiectul ultimului gând al femelei: puiul ei. 

Zăcea într-un cuib mic. El smulse peretele şi trase cuibul mai 
aproape, nedorind să mai intre în peştera mică şi strâmtă. Puiul 
se trezi şi plânse. Simţea din partea lui numai gânduri 
elementare, nici urmă de teamă, ci doar simplă nemulţumire. 
Era pur, spre deosebire de două-picioare vârstnici. Puiul acesta 
avea gândurile oricăror animale tinere, cu simţul fricii încă 


nedezvoltat. Îl examină şi se gândi că semăna mult cu propriul 
său pui - cel pe care două-picioare il uciseseră cu focul lor. 
Părăsind resturile distruse ale părinţilor lui, îl tinu în palma 
mâinii stângi şi porni către copaci. 


Capitolul 64 


Drumul spre nord, către districtul Snohomish, fu surprinzător 
de agreabil pentru Kris. li plăcea echipa ei nouă, mai tânără. 
Sunetistul, Jess, era realmente haios, iar cameramanul Gary se 
dovedi un tip excentric, care oprise duba lângă un magazin 
micuţ din nordul Monroe, ca să cumpere şase sticle de bere 
pentru „petrecerea de pe munte”. Gwen era un şoricel maleabil, 
care dovedea respectul cuvenit faţă de Kris. 

Veselia prevala fiindcă era Ajunul Crăciunului şi ei făceau un 
reportaj live sus în munţi, departe de ochii iscoditori ai 
publicului. După ce terminau transmisia, la 23.05, intenționau 
să petreacă niţel, lăsându-se cuprinşi de atmosfera pădurilor şi 
să celebreze Crăciunul cu câteva sticle de Budweiser. Gary şi 
Jess sperau, fiecare în felul lui, să aibă noroc la Kris, sau cel 
puţin să deschidă uşa pentru o întâlnire viitoare. Dacă Kris 
refuza, exista Gwen, micuța de la UW, şi ambii bărbaţi aveau 
preconcepţii lubrice despre studente. Jess încercă să deschidă o 
sticlă chiar înainte să fi ajuns, dar Kris îl opri rapid şi cu 
fermitate. Gary se gândi că muştruluiala aceea îi sporea lui 
şansele. 

Lui Kris îi plăcea echipa asta, pentru că n-o băteau la cap 
pentru fumul pe care li-l sufla în ochi. Le acordă puncte 
suplimentare fiindcă se temeau să se ridice împotriva ei. Stabili 
un scurt contact vizual cu Gary şi-i promise o şansă din privire. 
Văzu că mesajul îi fusese recepționat, deoarece el se lăsă pe 
spate, inhalându-i mulţumit fumul. E prea uşor, surâse în sinea 
ei. 


Bob Hoagland se pregătea de culcare. Îi spuse noapte bună 
soţiei sale, Janet, şi tocmai stinsese luminiţele de Crăciun, când 
auzi ceva în exteriorul casei. Bob şi Janet erau pensionari şi 
aveau o casă pe un domeniu de cinci hectare la nord-est de 
oraşul Snohomish. Unicele zgomote pe care le auzeau noaptea 
proveneau de la ratonii sau oposumii care scotoceau pe lângă 
pubelele lor. Acum însă era cu totul altceva: un plânset încetişor 
şi subţirel. 

Bob aprinse lumina, deschise uşa din faţă şi dădu cu ochii de 
una dintre cele mai stranii imagini pe care le văzuse vreodată. 
Un prunc zăcea pe una dintre dalele aleii lor, la câţiva metri de 


verandă, îmbrăcat într-o pijămăluţă Disney. Clipind descumpănit 
din ochi, Bob privi prin curte, după care ieşi în aerul rece al 
nopţii şi ridică copilul care scâncea. 

În living, Janet se uita la sfârşitul unei emisiuni TV. Când Bob 
intră în cameră, copilaşul emise un țipăt care o făcu să sară de 
pe scaun. Soţul ei o privi întrebător. 

— Era afară... pe alee. 

Amândoi simţiră cum le trece pe spinare un fior provocat de 
stranietatea întâmplării. Janet se apropie să examineze copilul. 

— Vrei să telefonez la poliţie sau o faci tu? 

Bob îl adulmecă. 

— Pfui, cred c-a făcut pe el! 

Janet mirosi şi ea cu atenţie, dar era mai experimentată după 
cei patru copii pe care-i născuse. 

— Asta nu-i caca de copil. 

Încercară amândoi să identifice izul ciudat şi neplăcut, apoi 
Bob sună la poliţie. 


După ce se rătăciseră de două ori, cameramanul Gary coti 
duba Canalului 7 pe un drum secundar îngust, săpând cu 
farurile un tunel de lumină prin care trebuiau să se târască. 
Energia exuberantă a echipei se mai diminuase înaintea 
posibilităţii de a nu găsi locul din care trebuiau să transmită. 
Kris îşi apropie ceasul de bordul maşinii, ca să vadă mai bine 
ora, apoi îşi aprinse o ţigară. 

— Opreşte aici! ordonă ea. E 22.45. 

Gary îi aruncă o privire, dar continuă să caute ramificaţia pe 
care i-o descrisese ofiţerul de presă de la Departamentul 
Şerifului. 

— Ce contează? făcu femeia. E-ntuneric şi e pădure-n pizda 
mă-sii. Putem zice că suntem oriunde vrem. Asta-i! Opreşte! 

Cei trei tovarăşi ai ei înţeleseră brusc de ce era o vedetă în 
creştere: ea îşi făcea propriile reguli. O alveolă le făcu cu ochiul 
la un cot al drumului şi Gary trase pe dreapta. Coborâră ca să 
înceapă pregătirile. Kris privi în jur şi nu zări nicio lumină de 
case. Ştia că bezna avea să-i facă pe telespectatori să creadă 
orice, inclusiv că s-ar fi găsit în imediata apropiere a traseului 
pe care dispăruse Skip Caldwell. Jess ridică antena de 
microunde, stabili legătura cu postul şi rulă un test. 

Glasul unui tehnician se auzi în căştile lui Jess şi Gary. 

— E-n regulă, am semnal audio, vreau acum şi video. 

Gary puse pe umăr greaua videocameră HDK-79E de înaltă 


definiţie, o conectă la acumulatorul de la centură, o cuplă după 
aceea cu staţia-bază din dubă şi activă proiectorul videocamerei. 
În postul TV, imaginea clară a lui Gwen care o ajuta pe Kris să-şi 
potrivească părul apăru pe un banc de monitoare. 

Asistentul de regie din studio îşi deschise microfonul. 

— E-n regulă, vă vedem. Avem o transmisie în direct de la 
spargerea unui magazin în Central District, aşa că probabil o să- 
ncepem cu ea. Elicopterul a pornit într-acolo, aşa că s-ar putea 
să intraţi între 23.07 şi 23.10. Păstrăm legătura. 

Gary stinse proiectorul videocamerei şi apăsă butonul de 
standby. Entuziasmul grupului revenise acum când ştiau că 
puteau respecta ora de intrare în emisie. Kris pufăi o ţigară, 
scăldată în lumina dinspre duba deschisă ale cărei umbre se 
contopeau cu neantul negru şi fără limite din jur. Il privi pe 
cameraman şi trase un fum. 

— Gata? 

Gary ridică degetul mare spre ea. 

— Am filmat şi sărim pe beri! 

Lui Gwen îi plăcea echipa asta. Erau mai tineri şi mai 
dezgheţaţi decât mulţi dintre cei cu care mai lucrase. Iar Kris 
Walker nu era chiar scorpia despre care vorbeau toţi, deşi pe 
drum îi suflase fum de ţigară în faţă, făcând-o să tuşească. Cu 
excepţia fumului, îi plăcea de Kris. 


La 22.55, frunzărind ziarul, Mac citi că profesorul Wade 
Frazier nu numai că primise o bursă de cercetare apreciabilă, ci 
fusese numit şi şef de catedră. Zâmbi în barbă, înțelegând acum 
de ce se ferise Frazier să-l ajute: i-ar fi distrus şansa de a obţine 
bursa importantă şi postul încă şi mai important. Telefonul sună 
şi bărbatul puse ziarul deoparte. 

— Schneider, răspunse el. 

— Mac... 

Era Ben, care vorbea întretăiat şi părea trezit brusc din 
somn. 

— Ce s-a-ntâmplat, Ben? Ai păţit ceva? 

— Tocmai am avut un vis... unul dintre coşmarurile acelea... 

— Aha, încuviinţă Mac. Cel în care urmărea doi oameni? 
Acela? 

— Nu acela... altul. Pare straniu, dar cred c-o ştii pe ea. 

— Pe cine? întrebă detectivul, devenit foarte curios. Pe cine 
să cunosc? 

— O femeie blondă. Cred că era reportera ta. Foarte drăguță. 


— Da, aşa-i ea. De ce? Ce-ai visat? 
— Ai numărul ei de telefon? 

— Da, însă s-ar putea să nu-mi... 
— Avertizeaz-o. Imediat! 


Capitolul 65 


Când Kris îşi simţi telefonul vibrând, mai avea două minute 
până să intre în direct. Privi ecranul şi recunoscu numărul lui 
Mac. Se gândi că probabil o suna ca să i se plângă că-l 
înjunghiase pe la spate, pentru că-i băgase amicul la închisoare, 
sau pentru că-l numise găozar în mesajul pe care i-l lăsase. E] e 
vinovatul! Vâri aparatul care vibra în buzunarul pantalonilor şi-l 
împinse cât mai aproape de zona inghinală. Mac era încă bun 
pentru niţică aţâţare. 


Privind agitat emisiunea de ştiri a Canalului 7, Mac încetă să- 
i mai telefoneze lui Kris şi sună la postul de televiziune. De două 
ori dădu peste o înregistrare ce-l redirijă la o căsuţă de 
mesagerie vocală. Căpătă un număr pentru urgenţe, dar şi 
acesta apela mesageria vocală. Îşi stoarse creierii, încercând să 
decidă cât de mult ar fi trebuit să se implice în avertizarea 
femeii. Era adevărat, Ben avusese dreptate în câteva rânduri, 
doar de data aceasta sărea pur şi simplu cu capul înainte în 
beznă bazându-se doar pe spusele lui. | 

În cele din urmă, riscă şi sună la propriul său departament. li 
răspunse un operator proaspăt angajat, căruia îi ceru să-i 
găsească un număr funcţionabil pentru a putea vorbi cu un 
angajat în carne şi oase al postului TV, spunând că era „destul 
de important”. Poate că ar fi avut mai mult noroc dacă ar fi 
insistat că era un caz de maximă urgenţă. Operatorul auzise 
toate poveştile despre Mac Schneider. li spuse că va căuta, însă 
uită totul peste numai câteva clipe, când primi o reclamaţie 
îndelungată despre un caz de violenţă în familie. 

În timp ce aştepta să fie sunat, Mac o văzu pe Kris apărând 
pe ecran, undeva la poalele muntelui, pentru a-şi prezenta 
reportajul despre ciclist. Premoniţia lui Ben îl făcu pe detectiv 
să stea pe marginea scaunului, practic vibrând de nelinişte, cu 
imaginaţia inventându-i o gigantică formă hirsută care traversa 
scena şi ieşea din umbre, chiar în timp ce femeia vorbea. El nu 
avea nevoie de genul acela de dovezi. Nu, nu - nu le dorea 
câtuşi de puţin! 


Kris îşi încheie prezentarea mişcătoare despre asul ciclist: 
— Ziua de azi ar fi putut însemna momentul de vârf al vieţii 


sale tinere, dar eu stau acum la poalele unui pisc întunecat care 
se înalţă mult deasupra mea - probabil ultimul loc pe care l-au 
văzut vreodată ochii lui Skip Caldwell. 

Imediat ce termină - „Kris Walker, în direct din munţii 
districtului Snohomish, dau legătura în studio” -, întrucât nu 
existau întrebări din partea prezentatorilor, Gary stinse 
proiectorul videocamerei. 

Animat de sfârşitul unei zile lungi şi de atmosfera din locul 
acesta uitat de lume, negru ca o mină de cărbuni, Jess îşi bobină 
iute cablurile audio, scoase lavaliera lui Kris şi se întinse după 
sticlele de bere. 

Gary ridică o mână, oprindu-l. 

— Mai lasă-le niţel până strângem toate sculele, îl sfătui el, 
adăugând: Atât ne trebuie să uităm pe-aici vreun reflector de o 
mie de dolari! 

Jess abandonă berea şi se grăbi să-i ajute în strângerea 
aparaturii. Ca de obicei, Kris se trase într-o parte şi-şi aprinse o 
ţigară. În timp de echipa dădea zor să pună totul la locul lui, ea 
se îndepărtă câţiva paşi de zona de lumină care se revărsa din 
dubă. Sufla o briză uşoară, dar rece şi, cu toate că auzea 
foşnetul frunzelor şi al cetinii, nu putea distinge decât duba şi 
solul din imediata apropiere. 

Pufăi repede şi nervoasă din ţigară, pentru a se destinde 
după surescitarea pe care o simţea de fiecare dată când 
transmitea în direct, însă în scurt timp simţi ceva ca o nelinişte 
furnicându-i spinarea. Nu era diminuarea stresului de după 
reportaj, ci mai degrabă o anxietate. Ceva straniu, ca o energie 
foarte slabă - atât de slabă, încât îi venea greu s-o definească. 
Brusc i se făcu frică şi dori să fie altundeva. Călcă pe ţigară, 
stingând-o, şi porni spre echipă. 

— Să-i dăm drumul, rosti ea întinzând mâna către portiera de 
lângă şofer. 

Gary nu pricepu schimbarea aceea neaşteptată de atitudine. 

— Stai aşa c-am terminat, o încurajă el. Haide să bem o bere! 

În lumina inegală provenită din interiorul dubei, bărbatului i 
se păru că chipul lui Kris părea speriat în mod bizar, dar insistă: 

— Haide! Bem numai una. 

— Am zis să-i dăm drumul, repetă ea iritat. Nu mai vreau să 
stau aici. 

Gwen se uită la întunericul de nepătruns din jurul micului lor 
cocon de lumină şi simţi imediat neliniştea tocmai percepută de 
Kris. 


— Are dreptate, aprobă ea. Hai să-i dăm bice. Putem bea pe 
drum. 

Jess desfăcuse deja o bere şi trăsese două guri zdravene. 

— N-am nimic împotrivă, anunţă el. Gary conduce. 

Cameramanul nu înţelegea de ce se stricase atmosfera. 

— Eu zic doar... 

Cuvintele îi fură întrerupte de un trosnet slab care se auzi în 
apropiere. Toţi priviră într-acolo, iar Kris deschise portiera. 

— Asta-i, anunţă ea, ne cărăm dra... 

Pe neaşteptate atmosfera umedă se cutremură, când un 
mârâit animalic imposibil de gros răsună din beznă, 
încremenindu-i. După aceea sunetul adânc şi gutural de bas 
spori la o intensitate imposibilă, un zbieret animal metalic 
cutremurător, care le pompă adrenalina prin corpuri, precum 
jeturile de refulare de la baza unui baraj de acumulare. Pur şi 
simplu decolară, intrând în mişcare accelerată. Gary alergă spre 
portiera şoferului, iar Kris sări prin portiera deschisă din partea 
opusă, în timp ce Gwen şi Jess plonjară prin portalul uşii 
glisante din lateral. 

În spatele dubei, Gary fu primul îl întâlni pe giganticul lor 
oponent, un turn viu şi negru care-i bloca drumul spre scăpare. 
Urlă de groază, iar creatura îl lovi cu palma, strivindu-i capul de 
vehicul şi împroşcând o masă de materie cenuşie şi fluide vitale 
prin craniul plesnit ca o găoace de ou. 

De pe scaunul de lângă şofer, Kris se întinse şi răsuci cheia 
în contact, iar motorul învie. Femeia se târi peste spaţiul dintre 
cele două scaune, fără să ştie cine sau ce îi ataca, dar 
negândindu-se la altceva decât la fugă. Întrezări cu coada 
ochiului o mişcare şi-l văzu pe Jess zburând afară prin mijlocul 
dubei. 

Ţipătul continuu al lui Gwen era atât de ascuţit şi de 
pătrunzător, încât fata răguşi înainte să-l fi terminat. Exact în 
clipa în care trăgea aer adânc în plămâni, ca să urle din nou, fu 
smulsă şi ea din dubă. Kris bâjbâi, străduindu-se să bage în 
viteză, după care dădu în marşarier. În momentul acela îi auzi 
pe Jess şi Gwen emițând horcăituri înspăimântătoare de agonie. 
Un pleoscăit obscen puse capăt ţipetelor lui Jess. 

Kris călcă pedala de acceleraţie până la podea. Roţile dubei 
se rotiră, însă femeia nu simţi nici cea mai vagă senzaţie de 
înaintare. Trase de volan într-o parte şi în cealaltă şi-şi dădu 
seama că vehiculul nu se clintea pentru că atacatorii lor ţineau 
duba pe loc. Răcnetele lui Gwen se stinseră în scâncete 


bolborositoare, în numai câteva secunde. 

Kris continuă să smucească volanul la dreapta şi la stânga, 
cu acceleraţia apăsată la maximum, iar motorul vuia, 
amenințând să explodeze. Cauciucurile bâzâiau realmente ca 
nişte drujbe tocite, aruncând în urmă pământ şi pietriş. 
Reportera tot nu-i putea zări pe agresori, dar înţelese deodată 
că nu era un grup de oameni. In clipa imediat următoare se 
gândi că atacatorul putea să nici nu fie om. Cuvintele lui Mac îi 
reverberară prin minte, dar continua să respingă ideea ca fiind 
prea fantastică, prea absurdă, în ciuda evenimentelor nebuneşti 
ce se derulau. Bolboroselile horcăite ale lui Gwen încetară 
brusc. 

Kris izbi iarăşi cu piciorul în pedala de acceleraţie şi ambală 
motorul aproape de limitele sale. Apoi duba se înclină pe o parte 
şi se răsturnă, căzând pe portiera şoferului şi spărgându-şi toate 
geamurile în urma impactului. De deasupra, reportera văzu 
coborând o ireală şi animată creangă neagră de copac. La 
capătul ramurii aceleia era o mână omenească, neagră, atât de 
mare, încât putea cuprinde cu uşurinţă o minge de plajă. Mâna 
aceea o prinse brutal şi ea fu smulsă prin geamul portierei din 
dreapta şoferului, lovindu-se la umăr şi picioare. 

Farurile dubei răsturnate continuau să proiecteze lumină, 
când Kris privi în ochi monstrul. Singură acum, cu tovarăşii ei 
ucişi în câteva secunde, cu picioarele spânzurându-i la un metru 
şi jumătate deasupra solului, ea se uită cu oroare scăpată de sub 
control în faţa subumană, de primată, încadrată de o claie 
uriaşă de laţe încâlcite. Ţinând-o de ceafă, creatura o mirosi şi 
nările nasului său turtit se dilatară uşor, iar exalările puturoase 
sunară ca şuierul vântului într-o cavernă adâncă. 

Deşi îngrozită, femeia avu o rază bruscă de speranţă că n-o 
va omori. Raţionă că dacă ar fi dorit s-o ucidă, ar fi făcut-o deja. 
Alături de spaima ei transcendentală, mărimea făpturii şi 
uşurinţa cu care îi săltase cele cincizeci şi patru de kilograme o 
copleşeau cu o groază ce-i secătuia viaţa. Creatura pufni sonor 
şi se întoarse. Fără să-i dea drumul din strânsoare, ridică 
altceva. Kris văzu trupul fără viaţă al lui Gary legănându-se în 
mâna monstrului. După aceea, intră cu ei în pădure. 


Capitolul 66 


Mac apăsă întruna tasta de reapelare şi auzi de fiecare dată 
înregistrarea care-l anunţa că abonatul nu se găsea într-o zonă 
cu acoperire. Se gândi că poate femeia se afla în mişcare, 
deoarece cu numai două minute înainte telefonul sunase şi 
intrase pe căsuţa de mesagerie vocală. Îşi jură s-o sâcâie până îi 
răspundea şi-i confirma că era în siguranţă. Apăsă tasta de 
reapelare şi de data aceasta telefonul sună. Cu inima galopând, 
închise ochii şi o vizualiză pe Kris răspunzând. Telefonul sună şi 
sună şi sună. 


După cincisprezece minute interminabile, în care fusese 
zgâlţâită peste buşteni şi prin tufişuri, cu mâna gigantului 
cuprinzându-i talia subţire, Kris simţi cum speranţele îi păleau 
cu fiecare pas imens. Pe măsură ce monstrul suia tot mai mult în 
munţi, teroarea ei reală combinată cu mişcarea de legănare o 
făceau să-i vină să vomite. Era însă decisă să supravieţuiască... 
cumva. Auzi un suspin dinspre Gary şi-şi dădu seama că nu era 
decât aer care ieşea din plămânii săi comprimaţi. Il zărise în 
lumina farurilor dubei şi era sigură că era mort. Creatura îl 
vârâse sub braţul celălalt, ca şi cum ar fi fost un ziar împăturit. 

Urcară mai mult şi mai adânc prin păduri. Încă din clipa 
răpirii, Kris îşi simţise telefonul vibrându-i în buzunar şi 
lacrimile îi înţepaseră ochii. Făcuse câteva încercări de a-l 
scoate din pantaloni, dar pur şi simplu nu putuse strecura mâna 
în buzunar. Apoi creatura îi schimbase puţin poziţia şi ea 
izbutise să pună mâna pe aparat şi-l simţise vibrând. Îl scosese 
din buzunar şi reuşise să-l deschidă exact când trecuse pe 
căsuţa de mesagerie vocală. După aceea telefonul îi lunecase şi 
fusese cât pe-aici să-l scape din mână. Ingrozită să nu-l piardă, îl 
strânsese cu disperare, ca pe ultima ei speranţă. Probabil că aşa 
şi era. Kris nu plânsese niciodată, dar acesta părea momentul 
cel mai potrivit în care s-o facă. Trebuia să scape! Avea să fie 
subiectul cel mai mare din toate timpurile... dacă ea 
supravieţuia. Acel ultim gând o făcuse să icnească şi alte lacrimi 
i se rostogoliseră pe obraji. Se străduise să păstreze tăcerea, 
dar pieptul i se cutremurase şi ea smârcâise involuntar; durerea 
produsă de strânsoarea ca un cleşte a făpturii peste mijlocul 
corpului ei era aproape insuportabilă. Zgâlţâitul în sus şi în jos 


făcea imposibilă folosirea telefonului, mai ales în întuneric, aşa 
că femeia aşteptase, ţinându-l strâns, simţindu-l ocazional cum 
vibrează, dar temându-se că-l va pierde dacă ar fi încercat să-l 
deschidă. 

După un suiş foarte îndelungat, solul deveni plat. Undeva la o 
depărtare imposibilă, Kris zări un punct luminos. Ştia că se 
găsea la câţiva kilometri distanţă, probabil dincolo de o vale sau 
două, dar hotărî să fugă într-acolo dacă i se ivea ocazia. 
Nereuşind să distingă nimic altceva în bezna adâncă, auzi cum 
Gary fu aruncat pe jos, după care creatura o ridică iarăşi pe ea. 
Îi apucă jacheta şi trase de ea, sfâşiind țesătura. li rupse după 
aceea bluza şi pantalonii. După ce o adulmecă peste tot, îi 
smulse slipul şi o azvârli pe sol. 

O auzi mâncând leşul lui Gary şi simţi că duhoarea 
monstrului se mai diminuase. Se îndepărtase de ea. Acţionă fără 
să mai stea pe gânduri. Fără să lase telefonul din mână, sări în 
picioare şi o luă la fugă, înapoi în direcţia din care i se părea că 
veniseră, spre luminiţa aceea atât de îndepărtată. Ştia că 
luându-l prin surprindere, putea să scape de el în întuneric. În 
pielea goală, doar cu sutien, ciorapi trei sferturi şi pantofi, Kris 
cobori în goană muntele friguros. Nu putea să vadă absolut 
nimic, dar se autoconvinse că va scăpa. Cu lacrimile brăzdându-i 
chipul, hotărî că va trăi pentru a-şi spune povestea. 


Când femela două-picioare o luă la fugă, începu să mănânce 
masculul mort. Îndepărtându-i pielea moale şi fără gust, muşcă 
în carnea caldă încă, al cărei sânge ajuta să-i lunece pe gâtlej. li 
smulse un braț şi-l ronţăi, iar oscioarele trosniră precum 
crenguţele sub molarii colosali. 

Stând pe vine, îşi umplu stomacul. Femela nu putea să 
ajungă departe. Era gata de împerechere. li putea simţi mirosul. 


Kris gonea în necunoscut, împiedicându-se de pietre şi cu 
tufişurile zgâriindu-i pielea, dar crestăturile şi scrijeliturile 
acelea erau fleacuri prin comparaţie cu alternativa. În mai puţin 
de zece minute, ieşise la loc deschis. In faţă se afla un 
afloriment stâncos, cu conturul abia vizibil în lumina slabă 
provenită dinspre cerul presărat de nori. Deschise telefonul şi 
tastatura se ilumină. In ciuda tremurăturilor teribile ale 
mâinilor, izbuti să găsească ultimul apelant. Apăsă tasta şi auzi 
telefonul sunând. Privi în sus, spre pantă şi speră că monstrul îşi 
pierduse interesul faţă de ea, deşi continua să se teamă că ar 


putea s-o urmărească. 

— Alo, auzi glasul cel mai binevenit pe care-l auzise vreodată 
- al lui Mac. 

— Ajutor! Monstru-ăsta... 

Doar atât reuşi Mac să audă şi telefonul ei se întrerupse. 

— Alo? Alo! răcni el în telefon. 

— .... -i după mine! Ajutor, Mac! 

Îşi dădu apoi seama că pierduse semnalul. Două hohote îi 
izbucniră din piept înainte de a-şi controla emoţiile. Privi în jur 
şi căută să găsească o coborâre pe muntele abrupt în bezna 
absolută. Alese varianta care i se păru cea mai bună şi continuă, 
însă se împiedică destul de repede şi cuțite de piatră îi săgetară 
genunchii goi. 

Se ridică şi porni mai departe. Izbuti să-şi reia alergarea şi 
încercă în acelaşi timp să-i telefoneze lui Mac, dar se împiedică 
de o rădăcină sau de o piatră şi fu propulsată cu capul drept 
înainte într-un bolovan, izbindu-şi brutal maxilarul şi 
transformându-şi aproape toţi dinţii din faţă într-o gură de 
cioburi dure ce pluteau în salivă şi sânge. 

Rămase locului, străduindu-se să-şi revină din şoc, îşi scuipă 
dinţii sparţi şi se sculă, clătinându-se. În mod miraculos nu 
dăduse drumul telefonului. După aceea, aparatul vibră. 
Dezorientată de cădere şi de accident, Kris tresări şi-l scăpă, iar 
acumulatorul sări dinăuntru. 

— Nu! Nu! bolborosi ea printre dinţii sparţi şi cu falca 
dislocată. 

Ridică telefonul şi căută acumulatorul. După mult timp îl găsi 
şi se căzni să-l monteze. Apăsă pe tasta de reapelare şi se rugă 
cerului să-l audă sunând. Îl auzi. 

— Kris! se auzi glasul lui Mac. Unde eşti? 

— Pe munte, sunt... sunt... 

Vocea i se auzea îngroşată, ca şi cum ar fi vorbit cu gura 
plină. Părea beată. Sau rănită. 

— Vine! Monstru' tău! Trebuia să-mi fi spus! 

— Ce să-ţi fi spus? 

— Că-i adevărat! strigă ea şi se prăbuşi pe pământ. 

Mac simţi că-i îngheaţă sângele. 

— Kris, unde eşti? răcni el. 

Apoi glasul femeii îl înspăimântă efectiv, fiindcă semăna 
extrem de mult cu al unei fetiţe pierdute. 

— Mac, mi-e frică! Mi-e frică! scânci ea bolborosit. 

Privi către depărtarea imposibilă unde era scăparea şi văzu 


luminiţa singuratică, farul limanului ei. În clipa aceea înţelese 
cu tristeţe că Mac n-o putea ajuta. Era de asemenea tristă 
fiindcă ştia că nu va ajunge niciodată la lumina aceea. Dar 
trebuia să încerce. Pentru un moment trecător, îi păru rău de 
multe, de foarte multe lucruri. li păru rău pentru că această 
scurtă convorbire telefonică era ultima ei şansă de contact 
uman înainte de a da piept cu soarta care o aştepta. Şi îi păru 
teribil de rău că ea nu fusese un om mai bun. Ştia că fusese 
crudă şi fusese atrasă de partea pe care oamenii o numeau în 
glumă „întunecată”. Ca Darth Vader... Pentru prima dată în 
viaţă nu se împotrivi sentimentelor de vinovăţie, nu încercă cu 
disperare să le strivească înainte de a fi slăbită de ele. Ea 
trecuse Rubiconul cu mult timp în urmă, după aceea încă o dată, 
în sens invers, acum câteva minute. Însă dacă era să aibă cea 
mai măruntă şansă, viaţa îi atârna de ceea ce ea, şi numai ea, 
avea să facă în următoarele secunde. 

— Kris! urlă din nou Mac în telefon. Spune-mi unde eşti! 

Îi aşteptă răspunsul şi o auzi plângând încetişor. După o clipă 
prelungă, ea suspină şi zise: 

— Îmi pare... 

Mac nu mai auzi sfârşitul. 

—... rău, murmură Kris şi telefonul piui anunţând-o că 
pierduse semnalul. 

Apoi îl auzi. Cobora panta şi răsuflarea îi pufăia ca o 
locomotivă cu abur undeva deasupra ei, îndreptându-se spre 
Kris cu precizie, de parcă ea ar fi fost o baliză pâlpâitoare în 
noapte. Picioarele i se înmuiară şi ameţeala fu cât pe-aici s-o 
facă să se prăbuşească peste bolovani, îşi recăpătă echilibrul, 
dar deodată se simţi dezorientată, neştiind dacă ar fi trebuit să 
urce sau să coboare. Se întoarse şi porni în fugă la vale, însă 
căzu din nou, imediat, de data aceasta pe spate, jupuindu-şi o 
porţiune mare de piele de pe fesele goale. In cădere, antebraţul 
se izbi de ceva şi telefonul îi sări din mână, zăngănind în beznă. 
Buimăcită şi străbătută de valuri pârjolitoare, usturătoare, de 
durere, mai mult lunecă decât alergă, cu picioarele şi fesele 
goale hurducându-se peste pietroaie, iar un pantof îi zbură din 
picior. 

În ciuda stării ei, continuă curajos, îmboldită de înţelegerea 
teribilă a faptului că răpitorul inuman o urmărea. Fugi doi sau 
trei paşi, după care se ciocni de un bolovan mare cu muchii 
ascuţite, care-i sfârtecă gamba. Determinarea i se năruise 
complet, rezervele de speranţă erau epuizate. Scrâşnetul de 


pietre de deasupra o anunţa că monstrul era aproape, dar se 
gândi că dacă nu-l putea vedea, atunci nici el n-o putea zări. 
Decise să rişte şi să se oprească din alergare, hotărând să se 
ghemuiască în poziţia fetală cu speranţa că va trece pe lângă ea. 
Se strădui din răsputeri să-şi potolească gâfâielile şi prin minte 
îi  fulgerară poveştile victimelor Holocaustului, care, 
ascunzându-se de Gestapo prin poduri, îşi înăbuşeau pruncii ce 
plângeau, omorându-i pentru a nu fi descoperiţi. Simţi un fior de 
remuşcare că până acum nu simţise prea multă simpatie faţă de 
oamenii aceia. 

Era aproape. Un bolovan se rostogoli pe lângă ea şi auzi 
răsuflarea sonoră, puternică, a creaturii, după care îi simţi 
miasma acră de primată. Dacă putea rămâne locului, nevăzută şi 
neauzită, şi dacă monstrul abandona căutarea, ar fi putut pleca 
în viaţă de aici. Rămase perfect nemişcată, neîndrăznind nici 
măcar să clipească, în ciuda adăpostului oferit de întuneric. 
Ridică extrem de precaută ochii, fără să mişte deloc capul, şi, 
conturat pe cerul noros şi foarte slab luminat, zări la un pas 
făptura cât un turn. Cu ultimele puteri, îşi înăbuşi ţipătul de 
groază, închise ochii şi se rugă să n-o găsească. 

Monstrul porni să coboare mai departe şi pentru o clipă Kris 
crezu că scăpase... apoi simţi o atingere imperceptibilă, un fir 
de păr care-i atinse piciorul... 

O găsise. Kris urlă, când o mână uriaşă cobori brusc şi o fixă 
de sol. Creatura se aplecă şi răsuflarea sa fierbinte şi râncedă îi 
asaltă nările. După aceea mâinile îi coborâră pe trupul gol al 
femeii şi în secunda aceea ea pricepu că nu avea s-o omoare, nu 
încă, fiindcă avea altceva în minte. 

Bănuiala teribilă i se confirmă peste câteva momente, când 
monstrul îi depărtă picioarele şi membrul său uriaş, butucănos, 
întărit de excitație se izbi de pielea delicată a interiorului 
coapselor ei, încercând să-şi găsească ţinta. Kris înţelese brusc, 
aşa cum înţelesese şi Russ Tardif, că existau cu adevărat şi 
lucruri mai îngrozitoare decât moartea. Făptura încercă iarăşi s- 
o pătrundă şi Kris Walker, deşi nu fusese niciodată o femeie 
care să ţipe, zbieră din toţi rărunchii, exprimându-şi dorinţa cea 
mai profundă şi finală de a avea o moarte rapidă, însă nu avea 
să fie. 

Monstrul încercă s-o pătrundă pe durata câtorva clipe 
realmente agonice. li putea simţi membrul animalic rigid 
sondând-o, dar teroarea copleşitoare uscase orice posibilă 
lubrifiere a femeii care l-ar fi putut ajuta. După aceea îi simţi 


mâna coborându-i între picioare şi degetele gigantice se 
înfipseră nemiloase pentru a lărgi deschiderea. Kris se zbătu pe 
cât putu, dar cealaltă mână a creaturii o ţinea cu atâta forţă, 
încât părea că o apăsa un automobil pe piept. lar apoi durerea 
ţâşni prin ea aidoma unui tăiş incandescent care-i rupse părţile 
intime. Hemoragia produse suficientă vâscozitate pentru a-i 
permite să intre şi ochii ei se holbară, larg, când monstrul îşi 
vâri organul hidos. Kris slobozi alt zbieret care părea că va 
ajunge până în cosmos. Ţipă şi lovi cu pumnii în braţele şi corpul 
său. El îngădui vreme de câteva secunde asalturile acelea 
jalnice, după care o prinse cu o mână de beregată. 

Kris se rugase ca moartea să-i fie rapidă, dar acum, când 
ajunsese aici, o cuprinse spaima de ceea ce va urma. Mâna 
făpturii strânse puternic şi vârfurile degetelor sale îşi atinseră 
palma, după ce-i cuprinsese complet beregata. Femeia se 
gândise că-şi va pierde iute cunoştinţa, însă nu fu suficient de 
rapid. Pe măsură ce creierul îi era privat de oxigen, trupul 
începu să se zbată. Incepu să vadă ca prin ceaţă şi limba îi ieşi 
involuntar din gură. Apoi, cu presiunea strivitoare crescând 
asupra creierului, Kris văzu dâre de fulgere colorate, fiindcă 
globii oculari îi săriră din orbite şi nervii optici practic se 
scurtcircuitară. Simţi cum vezica urinară i se goleşte şi ultima ei 
senzaţie fu că păşea cea dintâi pe o pajişte verde minunată, sub 
o boltă albastră cu nori ca bulgări de vată de zahăr, după care, 
ca printr-un montaj fulgerător dintr-un film horror, într-un 
deşert cu focuri de iad şi ceruri negre populate de fiinţe 
întunecate fără feţe. 


Capitolul 67 


Mac îi telefonă lui Kris de douăsprezece ori, străduindu-se 
din răsputeri să-şi înfrâneze sentimentul de panică şi 
neajutorare care ameninţa să-l copleşească. După ce decise că 
pierduse contactul, telefonă la departament şi ceru să trimită 
echipaje spre locul unde fusese reportera, la poalele muntelui 
de unde dispăruse Skip Caldwell. Se gândise să-l sune pe Ty, 
dar ştia că acesta nu putea face nimic. Se încălţă, îşi luă haina şi 
se grăbi către garaj. 


Dispecerul Canalului 7 se uită la ceasul din biroul său şi se 
întrebă ce naiba se întâmplase cu Kris Walker şi echipa ei. 
Încercă din nou pe staţia radio a dubei şi nu primi niciun 
răspuns. Ori de câte ori o echipă termina o transmisie în direct, 
procedura standard era să anunţe sediul, dar el nu mai primise 
nicio veste de la Kris din clipa în care îşi terminase intervenţia 
live. Era de acum ora 1 noaptea, însă toţi dispecerii ştiau că 
Gary Taggart, cameramanul, fusese deja amendat pentru că se 
oprea ca să bea câteva beri după ce avusese reportaje la ore 
târzii, când vehiculul şi toate echipamentele erau luate sub 
semnătura lui. Politica postului nu numai că interzicea consumul 
de băuturi alcoolice atunci când răspundeai de aparatura 
companiei, dar era absolut vitală revenirea dubei, în care se 
aflau echipamente de câteva sute de mii de dolari. Dispecerul 
decise să mai aştepte puţin înainte de a-i suna pe şefi şi a-l băga 
pe Gary în belea. În mod logic, existau două motive: ei plecaseră 
tocmai la capătul districtului Snohomish şi era Ajunul 
Crăciunului. Se gândi că opriseră staţia radio şi sărbătoriseră 
niţel - două acţiuni interzise de asemenea de politica postului 
TV - şi că probabil aveau să-şi facă apariţia dintr-un moment în 
altul. 


Putin după ora 1 noaptea, maşina lui Mac ajunse la răspântia 
de la baza muntelui de unde dispăruse Skip. Nu se zărea niciun 
echipaj de poliţie. Luă pistolul Desert Eagle de pe scaunul de 
alături şi băgă un glonţ pe ţeavă. După aceea deschise staţia 
radio şi-i transmise dispecerului indicaţii pentru maşinile de 
patrulare. Deşi era regiunea de care se ocupa departamentul 
lor, din cauza suprafeţei întinse, a distanțelor, întunericului şi 


drumurilor de pământ - ca să nu mai amintească faptul că multe 
drumuri nu erau bine marcate -, uneori patrulele se rătăceau. 
Sistemele lor GPS aveau o eficienţă limitată în identificarea 
multora dintre drumeagurile secundare ce se desfăceau din 
şoselele principale ca tot atâtea fire dintr-o plasă de păianjen. 

La ora 1.50, o maşină de patrulare opri lângă el. Mac făcu un 
scandal teribil fiindcă îi fusese trimis un singur echipaj şi ceru 
să solicite imediat întăriri. Poliţiştii derutaţi nu erau nici măcar 
siguri faţă de cine răspundeau; li se spusese doar că detectivul 
Mac Schneider anunţase o răpire. 

Mac îşi ceru scuze, după care le explică răbdător detaliile 
apelului panicat al lui Kris, având grijă să nu menţioneze cine - 
sau ce - credea el că ar fi fost agresorul. Se temea că dacă 
pomenea asta acum şi ar fi încercat să explice toate detaliile, 
poliţiştii ar fi solicitat întăriri ca să-l ducă pe el la secţie şi 
acţiunea de căutare ar fi încetat imediat. Cei trei bărbaţi îşi 
luară lanternele şi parcurseră drumul în sus şi în jos, strigând-o 
pe Kris. În panica sa de a o găsi pe reporteră, Mac nu se gândi 
să le ceară poliţiştilor să se intereseze la compania de telefonie 
mobilă ce relee fuseseră utilizate în convorbirile femeii cu el. În 
mod eronat, presupusese că echipa transmisese chiar din locul 
din care spuseseră pe post că o făcuseră. Nu ştia că Kris şi 
echipa greşiseră drumul şi că ajunseseră aproape exact de 
cealaltă parte a muntelui faţă de locul unde îi căuta acum. 


Fix la ora 3 noaptea, Kip Chalmers, manager de operaţiuni al 
Canalului 7 şi primul nume din lista cu persoane ce trebuiau 
alertate în cazuri de urgenţă, primi un telefon. Chalmers nu era 
încântat să fie trezit dintr-un somn sănătos în dimineaţa de 
Crăciun şi-i ceru dispecerului să anunţe poliţia. Când puse capul 
înapoi pe pernă, managerul decise că toată echipa din duba 
aceea intrase într-un rahat serios. După Crăciun, aveau să fie 
concediaţi sau retrogradaţi, gândi el şi adormi la loc. 

Dispecerul sună la urgenţe şi peste zece minute sergentul de 
serviciu de la Departamentul Şerifului districtului Snohomish 
avea altă sursă care susţinea povestea lui Mac. Trimise toate 
echipajele din zonă să caute duba şi echipa. Postul de 
televiziune anunţă şi frecvenţa GPS-ului dubei, dar nimeni nu 
putu găsi frecvenţa respectivă. GPS-ul era fie avariat, fie mult 
prea departe de zona de căutare. 


Trecură câteva ore înainte ca un echipaj să găsească 


îngrozitoarea scenă de luptă: un vehicul răsturnat şi doi oameni 
ucişi. Sosiră şi alte maşini de poliţie, iar Carillo, cu ochii cârpiţi 
de somn, ajunse tocmai când răsărea soarele. Poziţia dubei şi 
cele două prelate galbene de nailon de sub care ieşeau mâini şi 
picioare îl treziră brusc. Se apropie de un poliţist în uniformă. 

— Ce-aveţi? 

Tânărul îşi privi blocnotesul şi recită sec ca o listă de 
cumpărături. 

— Doi morti, cu multe traume ale trunchiurilor şi 
dezmembrări. Duba a fost răsturnată de agresori necunoscuţi şi, 
potrivit celor de la postul TV, au dispărut alte două persoane. 
Crăciun fericit, ce pizda mă-sii! 

Logoul Canalului 7 de pe dubă răspunse la una dintre 
întrebările lui Carillo. Ştia că postul avea mulţi angajaţi, dar 
spera ca blonda afurisită să fie sub una dintre prelate. Se 
apropie de ele, îngenunche lângă un cadavru şi trase prelata. 
Nu era ea, dar simţi un fior pe spinare când privi în ochii 
deschişi, lăptoşi, ai unei fete moarte, abia trecută de douăzeci 
de ani. Pielea feţei care fusese cândva frumoasă era cenuşie, iar 
gâtul era rupt. Atenţia detectivului fu atrasă de felul în care 
fusese rupt: capul îi era întors cu patruzeci de grade dincolo de 
limita maximă şi sângele se închegase în cercuri în jurul gurii şi 
nărilor. Însemnele livide de strangulare îi acopereau tot gâtul, 
ca nişte tatuaje amorfe, de la beregată până sub urechi. Carillo 
nu mai văzuse niciodată aşa ceva. 

— Hristoase! făcu el şi acoperi sărmana fată. Ce dement ar 
face aşa ceva? 

— Nu ştim cine sau de ce a făcut-o, răspunse tânărul poliţist 
care rămăsese lângă Carillo. Celălalt are şi el gâtul rupt şi un 
braţ desprins, însă n-a fost o retezare cu un obiect tăios, ci 
braţul a fost pur şi simplu smuls din articulaţie. A rămas încă în 
mânecă. Foarte neobişnuit. Ai dreptate, cine-a făcut-o i-un tip 
dus bine cu minţile. 

Mac ieşi din pădure la marginea poieniţei şi Carillo îl zări. 
Mac părea obosit. Se apropie de fostul lui partener. 

— Ţi-ai găsit gagica? întrebă Carillo. 

Mac nu avea chef de contraziceri. 

— Nu. 

— Mac, pleacă dracu’ de-aici! Arăţi ca naiba. Lasă-mă să-mi 
fac treaba. O s-o găsesc. 

Mac ştia că erau cuvintele cele mai amabile pe care le putea 
spune fostul lui partener. Se simţea mort de oboseală după ce 


toată noaptea răscolise pădurile, urmat de echipele de poliţişti. 
Încuviinţă scurt din cap şi porni către maşina sa. 

Un elicopter de la Canalul 7 bâzâi deasupra lor, după care 
cobori şi ateriză în mijlocul drumului la cincizeci de metri de 
scena crimelor. Dinăuntru coborâră câţiva bărbaţi, care arătau 
ca nişte directori executivi în ciuda vestimentaţiei sport. Unul 
dintre ei, cu aspect solemn şi impecabil aranjat, având spre 
cincizeci de ani, se apropie de Carillo. 

— Dumneata eşti şeful? întrebă el. 

Carillo aprobă şi întinse mâna. 

— Detectiv Karl Carillo, de la Departamentul Şerifului 
Snohomish. Pot să ştiu cu cine stau de vorbă? 

Bărbatul îi strânse mâna. 

— Lyle Benson, manager general al postului de televiziune 
Canal 7. 

Trecu un braţ peste umărul lui Carillo, un gest înaintea 
căruia detectivul s-ar fi retras în mod obişnuit, dar individul 
acesta era un mahăr şi părea gata să-i destăinuie un secret. Se 
îndepărtară de raza auditivă a celorlalţi poliţişti. 

— Domnule detectiv, aici s-a întâmplat ceva de-a dreptul 
îngrozitor şi, deşi este un subiect de ştiri, s-a întâmplat cuiva din 
familia noastră. Am nevoie de ajutorul dumitale. 

Carillo se opri, arătându-şi iritarea faţă de familiaritatea cu 
care bărbatul îl cuprinsese după umeri. Benson îşi retrase 
braţul. 

— Ce doreşti? 

Benson, care i se păruse detectivului un tip moale, afişă o 
expresie de duritate care-l surprinse pe Carillo. 

— Domnule detectiv, rosti el încet, dar apăsat, dorim să 
păstrăm discreţia în privinţa celor întâmplate, încă o vreme, cel 
puţin până putem stabili dacă nu cumva este vorba despre o... 
să zicem aşa, agresiune organizată îndreptată împotriva 
postului nostru. 

— Un complot terorist, spuse Carillo. 

— Cam aşa ceva, ca să spunem lucrurilor pe nume, încuviinţă 
Benson. Reportera noastră realiza o serie de reportaje despre 
persoane dispărute şi noi investigăm orice legături posibile. 

Asta îi confirmă lui Carillo o veste bună, dar se mulţumi să 
ridice din umeri cu un gest de respect. 

— Voi sunteţi mass-media şi mi-ar fi greu să vă opresc. 

Benson îşi privi chipul reflectat în pantofii italieneşti. 

— Dorim să amâni pentru câteva ore, poate chiar pentru 


restul zilei, orice declaraţie făcută presei sau oricare altui 
contact al dumitale. Este foarte important să evităm panica 
publică. Ţinând seama de toate dispariţiile şi de faptul că echipa 
aceasta făcea un reportaj despre ele... ei bine, cred că ar fi în 
interesul ambelor părţi să evalueze precis cele întâmplate 
înainte de a anunţa evenimentele. Te-aş sfătui să nu foloseşti 
frecvențele radio ale poliţiei pentru a transmite informaţii 
critice. Cu alte cuvinte, întreaga situaţie trebuie să fie 
cenzurată, ceea ce probabil va impune izolarea zonei de orice 
trafic şi personal neautorizat. 

Carillo dădu din cap. In mod normal ar fi cerut aprobarea 
şerifului sau şerifului-adjunct pentru aşa ceva, dar îi căutase 
zadarnic la telefon pe amândoi în timp ce şofase încoace, după 
care îşi amintise că cei doi plecaseră cu familiile la schi pe 
perioada sărbătorilor. 

— Am angajat deja o firmă privată de securitate şi 
investigaţii, urmă Benson, care va analiza situaţia şi ne va 
consilia. Guvernatorul ne-a acceptat cererea şi ceea ce fac eu 
acum este o simplă informare ca gest de politeţe şi în spiritul 
colaborării. 

— Perfect din partea mea, însă vreau ca indivizii respectivi să 
nu mă-ncurce, spuse Carillo pentru ca Benson să ştie cine era 
şeful. 

Planul bărbatului era bun pentru amândoi. Absența 
reporterilor care să-şi bage nasul peste tot avea să-i ridice 
presiunea de pe umeri. Carillo continua să încerce să înţeleagă 
ce se întâmplase cu echipa de transmisie TV. Se gândi la Ty 
Greenwood şi nu fu în stare să explice cum ar fi putut acesta 
organiza aşa ceva. Principala lui grijă în momentul de faţă era 
că FBl-ul i-ar fi putut prelua ancheta. 

Benson îi făcu semn să revină în zona de activitate a poliţiei. 

— Îţi mulţumesc, domnule detectiv, şi nu-ţi face griji în 
privinţa consilierilor noştri. Sunt priviţi foarte bine, iar printre 
clienţii lor se numără atât CIA, cât şi FBl-ul. Oricum le-am cerut 
să anunţe şi poliţia de orice ar descoperi. 

— Mda, bine, mârâi Carillo. 

După ce se întoarse în maşină, detectivul îşi folosi telefonul 
mobil în locul staţiei radio şi transmise un raport preliminar 
către departament. După aceea îşi sună echipa de supraveghere 
din hotelul lui Ty Greenwood. 

— A stat aici toată noaptea, zise polițistul civil care nu 
părăsise parcarea. Dar ceva e straniu... 


— Ce anume? întrebă Carillo, care aprecia că nimic n-ar fi 
putut întrece în stranietate scena crimei din munţi. 

— Tot la hotelul ăsta a venit şi Mac Schneider. Nu suntem 
siguri, dar este posibil să fi fost cu Greenwood. 

Carillo încremeni brusc. 

— Poftim?! 

— Stai aşa că încă nu s-a terminat. Aseară la hotel a venit şi 
reportera aia blondă care-a dispărut. Am verificat şi ea s-a 
interesat de camera lui Greenwood. A stat acolo zece, maximum 
cincisprezece minute. 

Carillo amuţise realmente. Polițistul aşteptă puţin, apoi 
întrebă: 

— Ai închis? 

— Nu, nu, îşi reveni detectivul. Perfect, vin spre voi. 


Capitolul 68 


Ty nu avusese o noapte uşoară. După neînţelegerea cu 
Ronnie, rămăsese până târziu şi lucrase, în primul rând pentru 
ca să-şi ocupe mintea cu ceva şi să nu se gândească în ce fel i-ar 
putea explica soţiei sale ce se întâmplase. Se întreba dacă ea îi 
va acorda suficient timp pentru explicaţii, fiindcă era convins că 
femeia considera că scena pe care o văzuse reprezenta o dovadă 
mult mai convingătoare decât declaraţiile lui. Întinse mâna 
către telefon, apoi se răzgândi. Nu era încă ora 8 dimineaţa şi 
poate că ea mai dormea. In timp ce se uita la aparat, 
întrebându-se dacă să-i telefoneze sau nu lui Ronnie, telefonul 
țârâi, aproape ca şi cum el i-ar fi comandat s-o facă. 

— Alo? 

— Ty, sunt Mac, se auzi glasul încordat al detectivului. 
Scoală-l pe Ben. Eu ajung imediat. S-a-ntâmplat ceva. 

— Poftim? 

— Scoală-l pe Ben, repetă Mac şi închise. 

Ty se îmbrăcă repede şi ciocăni la uşa indianului. Peste 
câteva clipe, bătrânul îi răspunse; era îmbrăcat, dar părea că 
avusese o noapte albă. 

— Alte coşmaruri? 

Ben schiţă o grimasă. 

— Da. Cel de azi-noapte a fost chiar urât. L-am sunat pe Mac, 
fiindcă ştiam c-o cunoaşte pe fată. 

— Pe cine? Care fată? 

— Reportera lui de la televiziune... am visat-o. Oh-Mah era 
acolo. A fost urât. 

— Mac vine aici, spuse Ty, şi mi-a zis că s-a-ntâmplat ceva. 

Ben se întoarse şi porni spre fereastră, nedorind să i se vadă 
expresia nefericită a feţei. Ştia ce avea să-i anunţe Mac. Visul lui 
fusese prea viu şi prea oribil ca să nu se fi întâmplat cu 
adevărat. Pentru el era clar că fusese chiar realitatea. 

Uşa era deschisă când Mac apăru peste câteva minute, 
gâfâind. Închise uşa după el. 

— A ucis o echipă de transmisiuni TV. 

— Dumnezeule! şuieră Ty. Unde? Câţi? 

Mac şi Ben schimbară priviri. 

— Ea a fost, zise detectivul. 

În secunda aceea, Ty pricepu. 


— Kris Walker. 

Mac aprobă tăcut şi chipul lui Ben era plin de întrebări. Ochii 
detectivului îi transmiteau în mod limpede agonia. 

— Am vorbit cu ea. Am sunat-o, din nou şi din nou şi-n cele 
din urmă m-a sunat ea. Era... 

Făcu o pauză, încercând să vizualizeze momentele de groază 
prin care trecuse Kris. După aceea clătină din cap. 

— Era urmărită de Oh-Mah. Ea mi-a spus-o. 

— A fost aici aseară, zise Ty încetişor. 

Ceilalţi doi îl priviră cu atenţie. 

— A venit să-mi audă punctul de vedere. Era probabil în jurul 
orei 20. N-a stat nici zece minute. Cumva, s-a dat la mine şi 
tocmai atunci a apărut Ronnie şi... situaţia a fost greşit 
înţeleasă. Crezi că... a prins-o? 

— Da, încuviinţă sumbru Mac. Era după ea... o urmărea. A 
fost ceva foarte urât. 

— Unde era? întrebă Ty. 

— De cealaltă parte a muntelui faţă de locul unde l-am simţit 
eu pe Oh-Mah. Mac se întoarse şi privi pe fereastră. Inspiră apoi 
adânc, pentru a se calma, şi reveni spre ei. Ty, ai o coadă după 
tine. Cred că-i vorba despre Carillo. Va trebui să ieşim prin 
spate. Eu voi ieşi primul, o să-mi iau maşina şi o aduc în spate să 
vă iau şi pe voi. 

— Oh-Mah e pe muntele ăla, zise Ben. j 

În ochii lui Mac sclipea văpaia răzbunării. Îşi dădu într-o 
parte pulpana jachetei şi le arătă mânerul pistolului său uriaş. 

— Nu pentru mult timp. 


Ronnie se trezi şi se întoarse spre locul de alături. Un val de 
pustietate se revărsă peste ea. Chiar pe când şofase către casă, 
revenind de la hotelul lui Ty, regretase felul în care reacţionase 
faţă de prezenţa reporterei. La fel cum ştia că soţul ei n-ar fi 
rănit niciodată pe nimeni, în ciuda spuselor poliţiei şi mass- 
media, ştia că el n-ar fi înşelat-o niciodată cu altă femeie. Atât 
doar că emoţiile i-o luaseră înainte. 

Ea n-o cunoştea pe Kris Walker, dar din puţinul pe care-l 
văzuse îi lăsase impresia unei persoane inteligente şi nemiloase. 
Examinând situaţia din perspectiva lui Ty, înţelese că el putea 
să aibă dreptate. Treptat, acceptă posibilitatea să fi făcut o 
greşeală şi dori s-o îndrepte. Ty avea nevoie într-adevăr de 
ajutor, însă mai mult ca orice în clipa de faţă îi ducea dorul şi 
copiii îi simțeau lipsa. În plus era ziua de Crăciun. 


Meredith se cuibări lângă umărul ei şi Ronnie îndepărtă un 
zuluf ca de chihlimbar de pe obrăjorul fetiţei. Privindu-i chipul 
inocent, zări firicelul de salivă care i se prelingea prin colţul 
guriţei şi ochii i se umeziră. Nu putea să se bucure de momentul 
acela; îi sublinia erorile pe care simţea că le făcuse în ultima 
vreme. 

Işi sărută uşor fiica pe frunte şi se dădu jos din pat. Deşi era 
Crăciunul, în absenţa lui Ty nu mai părea o sărbătoare, aşa că 
Ronnie gândi că nu era nimic rău în a merge câteva ore absolut 
necesare la birou. După aceea intenţiona să petreacă seara de 
Crăciun în mijlocul familiei, care avea să-l includă şi pe soţul ei. 
Ridică telefonul să-l sune pe acesta, dar îl auzi pe Christopher 
care pălăvrăgea cu un coleg. Decise să-l sune pe Ty mai târziu, 
în timp ce mergea spre serviciu. Până atunci avea să fie cu 
mintea suficient de limpede pentru a fi fermă, dar în acelaşi 
timp iubitoare. 

Lexusul ei din garaj era încuiat şi-şi aminti că-i dăduse voie 
Gretei să-l împrumute în seara anterioară. Ei lăsau cheile în 
contact, însă Greta nu le cunoştea obiceiul şi dusese cheile în 
casă, aşa că Ronnie renunţă să se mai întoarcă şi să le caute şi 
preferă să ia Dodge-ul lui Ty. Cu toate că era greoi şi lipsit de 
eleganţă, vehiculul stabilea o legătură cu soţul ei. Porni către 
Redmond şi hotări să-i telefoneze când avea să se întoarcă 
acasă, după-amiază. Nu credea că va fi necesară o pledoarie 
prea savantă pentru a-l convinge să se întoarcă acasă. Şi chiar 
dacă ar fi fost necesară, era dispusă s-o facă. Ty spusese 
dintotdeauna că dintre ei doi ea era cea mai puternică. 


Înainte de a părăsi hotelul, Mac şi Ty discutaseră în 
contradictoriu cu Ben, dacă indianul ar fi trebuit să suie alături 
de ei, ori să aştepte la poalele muntelui în maşina lui Mac, 
eventual cu un telefon mobil. Ben nici nu dorise să audă de aşa 
ceva şi insistase încăpățânat pentru o participare completă. Le 
spusese extrem de ferm că trebuia să fie acolo, pe traseu, nu să 
aştepte informaţii. Adevărul era că dacă exista cea mai infimă 
şansă de a-l întâlni pe Oh-Mah, trebuia să-l privească în ochi. 
Pentru el nu exista alternativă. Ty se supărase însă, aşa cum se 
supără fiii pe un tată îndărătnic. Mac înţelegea ambele puncte 
de vedere. Şi lui îi era drag Ben, dar numai ca prieten şi coleg. 
În cele din urmă bătrânul învinse. 


Activităţile din timpul nopții îl obosiseră. Mai întâi căutarea 


hranei, apoi uciderea mamei şi tatălui puiului două-picioare, 
după aceea uciderea celor patru şi distrugerea carapacei-tari. 
Spre deosebire de celelalte două-picioare pe care le întâlnise, 
ultima femelă încercase întâi să fugă, apoi să lupte. Se întrebă 
dacă femelele două-picioare erau mai puternice, cel puţin ca 
instincte. Mama două-picioare se gândise la puiul ei când o 
omorâse, iar femela cu părul ca lumina soarelui fugise, după 
care se luptase cu el până murise. El respecta curajul. 

Îşi aranjă câteva crengi de cedru sub un copac şi se pregăti 
să doarmă. Privind peste vârful arborelui, văzu nori negri şi 
simţi iz de ploaie. Cu stomacul plin, se instală confortabil şi 
închise ochii. 

Înainte ca somnul să-l cuprindă, se gândi la bătrânul două- 
picioare care încercase să-l găsească. Avea o voce a minții 
puternică, i-o auzea chiar acum. Venea după el. 


În timp ce îşi pregăteau echipamentul în tăcere, Ty aprecie 
din ochi muntele înceţoşat din faţa lor. 

— Aşadar echipa televiziunii era pe partea opusă? întrebă el. 

Mac îşi strânse tocul de umăr al revolverului şi încuviinţă. 

— Aproape de locul unde am fost eu. 

Ben îi întinse lui Ty arma cu tranchilizante. 

— Este acolo sus, rosti el solemn. L-am simţit. Stă acum 
acolo, probabil fiindcă este ziuă. El acţionează noaptea. 

— Ziceai că nu l-ai mai putut apela şi nici percepe, zise Ty 
punându-şi puşca pe umăr. Cel puţin până alaltăieri seară, la 
mine acasă. 

— Senzaţia aceea a fost puternică doar o clipă, aprobă Ben, 
ca atunci, în Portland. În rest îl simţeam foarte, foarte vag, 
parcă îndepărtat. N-am reuşit să-l localizez realmente, de parcă 
m-ar fi bruiat. Nu-mi pot explica, dar am impresia că-i în 
apropiere... undeva mai sus. 

Ty pregăti un rucsac mic, în care vâri câteva batoane 
energizante şi două sticluţe cu apă. Obiectul cel mai mare din 
rucsac era o casetă de plastic plată, care avea capac cu 
balamale. O deschise şi-i verifică conţinutul: cele cinci săgeți 
tranchilizante. 

— Mai sunt valabile? se interesă Ben. 

— Ar trebui. 

— Nici nu prea contează, comentă indianul. N-o să ai nevoie 
de ele. 

— De ce? Crezi că una-i suficientă? întrebă Ty. 


— Nu ştiu, însă dacă prima nu merge, băiatu' nostru n-o s-o 
aştepte pe a doua. 

Ty înclină din cap spre detectiv. 

— Tocmai de aceea are Mac „tunul”. Dacă Oh-Mah n-o să fie 
paşnic, atunci Mac o să-l aresteze. Post-mortem. 

Mac îşi luă pistolul, scoase încărcătorul şi deşertă cartuşele 
în palmă. 

— Ce faci? se încruntă Ty. 

Detectivul inventarie cartuşele calibrul 12,7 mm, după care 
le introduse înapoi în încărcător, unul câte unul. 

— M-am asigurat că-s toate. 

Cobori piedica şi puse arma în toc. Ben privi cerul. 

— Se încălzeşte. O să se strice vremea. Cu o sclipire amuzată 
în ochi, adăugă: Cred că de aia-mi place să locuiesc în 
California, fiindcă acolo mai cald înseamnă mai bine. 

Mac şi Ty surâseră, sperând că ziua se va sfârşi cu bine, 
poate chiar cu un succes. Se simțeau frustraţi pentru că 
urmăreau un ucigaş pe care niciunul dintre ei nu-l văzuse şi în a 
cărui existenţă nu mai credea nimeni cu excepţia lor. Era 
aproape ca şi cum l-ar fi provocat să fie real, aidoma unor copii 
care se joacă cu o planşetă de spiritism, fără să fie siguri în 
privinţa forţelor pe care le invocă, dar sperând să aibă parte de 
aţâţare. În acelaşi timp îşi dădeau perfect seama că era posibil 
ca ei să nu fie pregătiţi să-l întâlnească pe Oh-Mah. Ştiau despre 
hominid numai mulajul lui Mac, visele lui Ben şi dezastrele pe 
care se părea că le provocase creatura aceea. În mod cert, ea îi 
ura pe oameni şi inspira groază; de aceea, în adâncul inimilor, ei 
ştiau că grupul lor putea fi prea mic. 


La câteva creste muntoase de Ty, Ben şi Mac, se derula 
căutarea intensă a oricăror indicii legate de uciderea 
reporterilor TV. Grupul pe care-l angajase Canalul 7 era compus 
din foşti membri ai FBI, NSA, CIA, SEAL şi Delta, care erau 
disponibili prompt pentru oricine le putea plăti onorariile 
consistente. Erau ajutaţi de poliţia locală şi de un contingent tot 
mai mare de agenţi antitero din diverse organizații 
guvernamentale şi desfăşuraseră o acţiune de amploare pe 
drumeaguri şi poteci pe care accesul fusese interzis pentru 
mass-media. 

Până spre sfârşitul dimineţii, Canalul 7 şi poliţia, cu acordul 
guvernatorului statului Washington, încă nu anunţaseră cazul, 
dar se aşteptau să-l facă public la începutul serii, dacă nu se mai 


găsea nimic. Toţi ştiau că se puteau aştepta la repercusiuni 
pentru această muşamalizare, dar sălbăticia atacului întreprins 
asupra echipei TV, alăturată celorlalte disparitii, îi determinase 
să se întrebe dacă nu cumva putea să fie vorba efectiv despre un 
complot de dimensiuni mult mai mari. Faptul că atacul avusese 
loc într-o zonă atât de izolată le îngăduia să gestioneze mai uşor 
informarea publicului. 


Capitolul 69 


După trei ore şi un urcuş de opt kilometri, cei trei bărbaţi 
ajunseră la o bifurcaţie şi încercară să decidă care dintre poteci 
avea să-i ducă în vârf. Trecuseră de mult de răspântia la care 
abandonaseră anterior urcuşul. Bubuiturile inimii lui Ben îi 
spuneau că ar fi cazul s-o ia mai uşor, altfel urmau să fie nevoiţi 
să apeleze la unul dintre elicopterele pe care le vedeau 
survolând la zece kilometri depărtare, în vederea unei urgenţe 
medicale. Indianul ştia că în scurt timp va fi silit să se întoarcă, 
indiferent dacă ajungeau sau nu în vârf, aşa că decise să mai 
forţeze puţin şi să nu le spună celorlalţi nimic atâta vreme cât o 
putea face. Când se rezemă însă de un copac, respiraţia lui 
sacadată şi şuierată atrase atenţia tovarăşilor săi. Mac se uită la 
Ty, care încuviinţă imperceptibil. Detectivul se întoarse către 
Ben şi rosti apăsat: 

— Bun, asta a fost - ne-ntoarcem! 

— Mac are dreptate, confirmă Ty, nu ne-ajuţi cu nimic dacă 
mori. 

Bătrânul ar fi dorit să se împotrivească, dar în clipa aceea 
trebuia neapărat să stea jos şi să le îngăduie plămânilor să-i 
oxigeneze sângele. Găsi un bolovan mare şi rotund lângă cărare 
şi se aşeză, odihnindu-şi picioarele. 

— Cât mai e până sus? îl întrebă pe Mac. 

Acesta îşi despături harta şi încercă s-o descifreze. 

— Nu ştiu, recunoscu în cele din urmă. Harta nici măcar nu 
arată bifurcația de mai înainte. Potrivit cotelor de nivel, ar 
trebui să fim chiar sub vârf, la vreo două sute de metri. Ca 
altitudine, diferenţa este de numai treizeci de metri. Eu sau Ty 
am putea explora niţel, să vedem dacă-i chiar atât de aproape. 

Ben clătină din cap. 

— N-ar trebui să ne despărţim, mai ales aici. 

Mac reîncepu să-şi examineze harta, iar Ty privi mai sus, pe 
potecă, şi ochii i se dilatară de surprindere. 

— Ia priviţi! arătă el. 

Mac şi Ben urmară linia pe care o indica. La cincizeci de 
metri depărtare, câţiva zeci de arbori de toate felurile, de la 
puieţi la copaci tineri, fuseseră rupţi sau dezrădăcinaţi. 
Detectivul fluieră încetişor înaintea imaginii înfricoşătoare. 

Ty îşi luă de pe umăr arma cu tranchilizante şi se uită la Ben. 


— Ia zi, simţi... 

Amuţi şi tăcerea lui îl făcu pe Mac să-şi întoarcă privirea de 
la copaci spre indian. Acesta se ridicase în picioare şi mijea 
ochii parcă încercat de o durere lăuntrică, însă era evident că 
asculta cu luare aminte. 

— Ai... începu detectivul, dar Ben ridică iute mâna, cerându-i 
să tacă. 

Într-o fracțiune de secundă totul devenise clar pentru bătrân. 
Bănuielile îi erau confirmate. La fel cum făcuse cu urmele sale, 
Oh-Mah îşi ascundea şi gândurile. Mac îşi trase fără grabă 
pistolul din toc, iar Ty verifică dacă ridicase piedica puştii. Ben 
ştia că „radarul” său îi trădase, lipsindu-i de o avertizare din 
timp. 

— La dracu'... şuieră el şi pivotă pe călcâie ştiind deja ce 
avea să vadă. 

Ty şi Mac se întoarseră şi încremeniră când văzură ceea ce 
cobora rapid pe panta de deasupra lor: un uriaş întunecat şi 
lăţos, din ai cărui ochi aurii se revărsa furia în stare pură. 

În momentul acela veninul înverşunării din corpul lui Ty îi 
copleşi spaima naturală, Ben acceptă ceea ce văzu, iar Mac se 
îngrozi pur şi simplu; creierul său de poliţist compară în mod 
reflex monolitul care galopa către ei cu estimarea făcută de 
profesorul Frazier. În mai puţin de o clipă, detectivul ştiu că ar 
fi trebuit să dea ascultare instinctelor sale. Bineînţeles că era 
real... 

Ty reacţionă primul, ridicând iute puşca şi trăgând o săgeată 
tranchilizantă... pe Lenar Hoyt Oh-Mah. Mac îşi reveni din 
amorţeală, tinti pieptul hominidului şi apăsă pe trăgaci. Nimic. 
Trăgaciul era imobil; uitase să ridice piedica. 

— Despărţiţi-vă! Fugiţi! răcni Ty, încercând să îndepărteze 
bruta de prietenii săi. 

În mod instinctiv, Mac îl împinse pe Ben spre cărarea ce 
cobora, după care porni pe cealaltă variantă posibilă: în sus pe 
munte, după Ty. Când indianul începu să coboare, Mac speră că 
Oh-Mah avea să vină după ei doi. 

Aşa se întâmplă. 


Când bătrânul îl văzu, în glasul minţii sale păru să existe nu 
atât frică, cât recunoaştere. Dintre ceilalţi doi, unul simţea 
spaimă, aşa cum era firesc, dar celălalt avea un glas al minții 
plin de ură, la fel de puternică precum a sa. Însă pe când 
propria lui ură se baza pe răzbunare şi-l împingea să-i distrugă 


pe două-picioare, acesta avea alt gen de ură. 
Se intoarse către el şi tovarăşul său. Bătrânul putea să mai 
aştepte. 


Ben alergă, cu visul redevenit realitate după şaizeci de ani. 
Terenul acesta diferea de cel pe care avusese loc întâlnirea lui 
din trecut, dar îl neliniştea mai mult faptul că el cunoştea locul 
acesta. Îl văzuse în visele sale din urmă cu un an. Vechile lui 
vise, ale pădurii luxuriante din districtul Humboldt, alternaseră 
cu visele noi ale acestui peisaj arid şi stâncos, îndeajuns de mult 
pentru a-l determina să pună sub semnul întrebării 
autenticitatea primei întâlniri. Acum înţelegea că locul acesta îi 
era familiar, fiindcă fusese ceva ce urma să se întâmple. Ty şi 
Mac erau urmăriţi - exact aşa cum visase -, iar el era pe cont 
propriu. Ben ştia cum se sfârşea visul acesta şi trebuia să-i 
schimbe finalul. 


Ty şi Mac nu aveau nicio speranţă de a scăpa de urmăritorul 
lor, ţinând seama de viteza şi de mărimea lui. În timp ce sprinta, 
încercând să se îndepărteze, Mac rederulă în minte imaginea de 
dimensiuni imposibile, cu umerii de lăţimea unei maşini, cu 
braţele şi picioarele cât stâlpii de telegraf şi cu coama 
spectaculoasă ce încadra fizionomia om/animal 
înspăimântătoare. Ty scăpase arma cu tranchilizante şi 
detectivul alerga la doi paşi în urma lui; nu dăduse drumul 
pistolului său uriaş, însă nu cuteza să se oprească, ştiind că 
monstrul aproape că le respira în ceafă. Ridică piedica armei şi 
vizualiză momentul în care avea să se întoarcă şi să tragă, dar 
realmente nu dispunea de cele două secunde necesare pentru 
asta. 

Gigantul ameninţător se afla la nici zece metri în urmă şi 
înainta cu paşi măsuraţi şi răbdători. Mac ştia că se juca pur şi 
simplu cu ei. Amintindu-şi cuvintele lui Ben despre felul în care 
putea simţi gândurile altora, era acum sigur că pe Oh-Mah îl 
simţise cu câteva zile în urmă în pădure. Se resemnă rapid cu 
gândul că - dacă va fi necesar - va muri trăgând un potop de 
gloanţe calibrul 12,7 mm. 


Alergând în urma lor, gata să atace atunci când avea să se 
plictisească de urmărire, menținea o distanţă de câţiva paşi. Un 
alt motiv pentru care nu ataca era faptul că simţise că unul 
dintre ei purta tunetul. Nu ştia în ce fel puteau să arunce 


tunetul, aşa că rămânea în urma lor, aşteptând clipa cuvenită. 

Credea că cel mai apropiat, cel mai speriat, avea tunetul. Ar 
fi putut cu uşurinţă să întindă braţul şi să-l sfârşească, însă nu 
ştia dacă astfel n-ar fi dezlănţuit tunetul. Il recunoştea pe două- 
picioare după glasul minţii: era acelaşi care avusese tunetul şi 
mai înainte, mai jos, pe potecă. 

Apoi sentimentul puternic de ură din glasul minţii celui din 
faţă spori şi-l provocă, aşa că decise să atace. Ei îl sfidau şi asta 
stârnea propria sa ură, amplificând-o. Nu se temea de nimic, 
nici Chiar de tunet. 


Ty era mânios că, în ciuda tuturor pregătirilor, fuseseră luaţi 
prin surprindere. Efectiv nu-i venea să creadă acest deja-vu: era 
din nou neajutorat, atât doar că acum nu mai avea de-a face cu 
un adolescent jucăuş. Gigantul duşmănos avea să-i ucidă într-un 
chip inimaginabil. Furia lui la această idee îi iuţea şi mai tare 
alergarea. 

Când ajunse în vârf, avu la dispoziţie numai o fracțiune de 
secundă pentru a decide între două coborâşuri: unul periculos, 
celălalt şi mai periculos. Într-o parte se afla fâşia stâncoasă şi 
presărată cu cioturi de copaci pe care muriseră Skip Caldwell şi 
Kris. În cealaltă parte era o râpă abruptă şi neregulată. 

Ştiind că pe o coborâre rezonabilă era imposibil să scape de 
fiara care-i urmărea, Ty optă pentru râpă şi trecu peste 
marginea ei, urmat imediat de Mac. Cei doi bărbaţi crezură 
realmente că vor muri, când văzură faţa aproape verticală a 
unei stânci pe care niciodată n-ar fi încercat nici măcar să se 
târască la vale. Într-un trecut foarte îndepărtat aici se 
produsese o alunecare de teren şi panta era presărată de 
bolovani şi stânci, iar majoritatea vegetației era dezrădăcinată 
de vântul permanent dinspre nord. Ty zări albia unui râu, hăt 
departe, la poalele stâncii. Viteza lor crescu prea mult şi, 
simultan, Ty şi Mac îşi dădură seama că pierduseră controlul 
coborârii. 

Detectivul se poticni primul, după ce intră cu vârful 
piciorului într-o groapă. Zbură peste cap, se izbi puternic în şold 
şi-şi continuă rostogolirea, pierzând pistolul. Aflat în faţă, Ty îi 
auzi căderea şi peste o clipă păţi acelaşi lucru, nemaiizbutind 
să-şi reducă acceleraţia. Avu totuşi ceva mai mult noroc, 
deoarece lunecă pe fund şi se hurducă peste câţiva bolovani, 
după care intră pe un făgaş de torent similar unui tobogan 
natural, care-l purtă treizeci de metri până se opri. Habar n- 


aveau dacă mai erau urmăriţi şi singura lui consolare atunci 
când căzuse fusese că nu credea că Oh-Mah ar mai fi putut veni 
după ei. N 

Se întoarse şi-l văzu pe Mac căzând spre el. Încercă să-l 
prindă, dar nu izbuti, văzu după aceea pistolul zăngănind şi 
ricoşând din pietre şi reuşi să-l înhaţe. Ridică apoi ochii şi văzu 
monstrul  aplecându-se peste marginea  râpei, aparent 
examinând dacă merita să-i urmărească. Inainte de a-l scăpa din 
vedere, Ty ridică arma şi ţinti. Apăsă trăgaciul şi simţi pistolul 
masiv bubuind cu un recul pe care nu-l anticipase, care-l 
răsturnă pe o parte şi-i aruncă arma din mână. Ty lunecă şi 
derapă încă cincizeci de metri înainte de a reuşi să se oprească. 
Cu câţiva metri mai jos, se oprise şi Mac. Câteva pietre se 
rostogoliră, urmându-l de sus. Ty se lăsă să lunece grijuliu până 
lângă detectiv. O singură privire aruncată feţei acestuia, albă ca 
varul, îl anunţă că Mac era rănit şi în stare de şoc. 

— Cred că mi-am belit piciorul, scrâşni Mac. 

Imediat sub genunchiul blugilor săi, țesătura îmbibată de 
sânge se umfla rău prevestitor. Ty recunoscu o fractură 
deschisă şi ridică iute ochii pentru a cerceta creasta aflată la o 
sută de metri deasupra lor. Nimic. Versantul era atât de arid, 
încât ar fi putut zări până şi o pisică mişcându-se, cu atât mai 
mult pe Oh-Mah. 

Detectivul se întoarse şi el să privească şi plăti gestul cu o 
durere scurtă, însă orbitoare. 

— Ahhhh... L-ai nimerit? 

— Nu ştiu, recunoscu Ty. Reculul m-a dezechilibrat. Era cam 
departe... Mă-ndoiesc... 

— Unde-i pistolul? întrebă Mac. 

_ — L-am pierdut, arătă Ty cu mâna în vale. S-a dus pe-acolo. 
Imi pare rău... 

Pe măsură ce durerea i se diminua la nivelul unei amorţeli 
confuze, Mac formulă altă grijă. 

— Ben? 

Ty scoase telefonul şi tastă numărul de urgente, încercând să 
nu se gândească la indian. Nu avea însă semnal. Plie telefonul şi 
privi în jur. 

— N-avem decât o cale de ieşire de aici. 

Se uitară amândoi către râul aflat la câteva sute de metri 
dedesubt. Ty arătă spre piciorul detectivului. 

— Ai o fractură deschisă. lţi pot da o mână de ajutor, dar 
probabil că va trebui să calci pe el. 


— Să calc? râse Mac. Să dea dracii, ar fi mai uşor dac-aş 
cădea pur şi simplu până jos - l-aş apăsa mai puţin. 

Ty îi admiră bravura. Aveai nevoie de curaj, nu glumă, ca să 
întâmpini moartea râzând. 

— Pot să încerc să cobor numai eu şi să caut ajutor, îi 
propuse. 

Deşi durerile îl chinuiau, Mac surâse. Clătină din cap. 

— Şi eu să rămân aici şi să-l aştept pe Mititelu' să vină după 
mine? Mai degrabă dau din braţe ca să zbor, înainte să se 
întâmple una ca asta. Haide! 


Tunetul lui două-picioare ţâşnise şi-l rănise ca gheara unui 
urs. Íl tăiase în umăr, nu adânc, dar apa roşie înflorise precum 
aceea pe care o vedea la cei pe care-i omora. Acum ştia că 
tunetul ataca la fel ca animalele şi putea să rănească, însă nu 
neapărat să ucidă. Respecta tunetul, dar nu se temea de el. 

Locul pe unde scăpaseră cei doi era abrupt. l-ar fi putut 
urmări, dar efortul ar fi fost mare şi ameninţarea tunetului era 
reală. Îl dorea pe cel care ura, cel care slobozise tunetul. Cel 
care ura era o făptură aparte. 

Deocamdată avea să-l lase, însă se va întoarce să-l găsească. 
Stia că locuia împreună cu bătrânul în peştera mare din lemn. 
Se uită la apa roşie care se prelingea din crestătura prin carne 
vie. Avea să regăsească locul acela, pentru că două-picioare cu 
glas puternic, cel care slobozise tunetul, avea să moară. Primul 
însă avea să fie bătrânul care se găsea pe potecă, mai jos. 


Capitolul 70 


Ben parcursese patru sute de metri cu viteză maximă, înainte 
să audă bubuitul asurzitor al armei. Se rugă cerului ca Mac să fi 
ţintit bine. Pe de o parte ar fi vrut să se întoarcă, dar avea 
senzaţia că nu trebuie să se oprească. Menţinu ritmul paşilor şi, 
deşi inima îi bubuia înspăimântător, ştiu că avea să reuşească. 
Va ajunge la Chevroletul lui Mac, va sparge geamul şi va folosi 
staţia radio din dotarea poliţiei pentru a cere ajutor. Se întrebă 
dacă staţia funcţiona fără să pornească motorul. 

Când se opri să-şi tragă suflarea, inima îl asurzi, dar nu 
simţea niciun semn de pericol, nici din partea corpului şi nici 
din partea creaturii aflate undeva prin pădure. Se temea mai 
puţin că va fi ajuns de Oh-Mah, decât de posibilitatea ca trupul 
său să-l trădeze. Se temea că, în loc să-l scuipe în faţă şi să 
moară ca un războinic, era posibil să se înmoaie ca o păpuşă din 
cârpe bătrână de şaptezeci şi nouă de ani. În vis, el fugea 
întotdeauna, era tânăr, puternic şi curajos, cu Oh-Mah pe 
urmele sale. Desigur însă în vis el se trezea de fiecare dată 
exact înainte să fie prins. Acum nu mai beneficia de luxul acelei 
evadări. Porni mai departe, întrebându-se ce se întâmplase cu 
partenerii săi. O parte din el spera că uciseseră fiara, dar altă 
parte dorea ca finalul să-i aparţină lui. 

Peste o clipă ştiu că avea să-şi încheie visul. 

Era în spatele lui şi se apropia rapid. Ştia, putea simţi. 
Mintea lui Oh-Mah o găsi pe a sa şi i-o prinse. Nu voia să-i dea 
drumul. Ben alergă, înăbuşindu-şi panica, ştiind că asta-şi dorea 
creatura: teama lui, spaima. Nu dorea să moară. Opizeci de ani 
înseamnă o viaţă lungă şi bună. Cum să nu, spune-i asta celui de 
şaptezeci şi nouă de ani. Se gândi apoi la Doris, care era acasă 
şi-şi făcea griji despre el. Ea nu va avea probleme, Ben se 
îngrijise în privinţa asta... 

Ştia că avea să se întâmple şi mai ştia că el nu era de fapt 
decât un bătrân fragil, cu ideea nesăbuită de a se confrunta cu 
un spectru vechi de şaizeci de ani şi... 

Era în spatele său, nu departe. Cincizeci de metri... o sută? 
Cinci sute? Nu ştia şi nici nu conta. Până la maşină mai erau 
minimum opt kilometri şi chiar aşa... 

Îl auzi acum clar, îi auzi pufăiturile de locomotivă... Oh- 
Mah... 


Ben încercă să iuţească pasul, însă plămânii lui nu făceau 
faţă, nu ţineau pasul, nu-i aduceau destul aer, se simţea ametit, 
braţul lui, braţul stâng, era amorţit, era un semn rău... el ştia 
semnele... un semn rău. Alergă şi mai repede, ştiind că era totul 
sau nimic. Era chiar acolo, îl simţea, simţea căldura în ceafă... 

Se strădui să mărească ritmul, dar teama lui cea mai mare se 
transpusese în realitate: corpul îl trăda. Apăsă pedala de 
acceleraţie, însă nu mai avea combustibil, nu mai era ulei în 
cutia de viteze. Pieptul i se ridica şi cobora accelerat în 
consonanţă cu gura larg deschisă, ca să tragă aer adânc, dar nu 
mai funcţiona. Işi simţea picioarele ca de cauciuc, dar continua 
să înainteze, o putea face, fusese în război, asta era floare la 
ureche... 

Brusc, durerea radie din pieptul lui Ben şi se transformă 
instantaneu într-un foc uriaş de artificii, cel mai mare pe care-l 
văzuse vreodată... înflorind superb, sclipindu-i stele în ochi, 
revărsând cascade de raze de lumină - era fermecător, cel mai 
minunat foc de artificii pe care-l văzuse vreodată... 

Şi după o pauză care păru nesfârşită... 

Aproape ca o după-amiază tihnită, petrecută tolănit la 
soare... 

Pluti, legănat... 

Sau alerga? Nu... zbura. Acum putea să vadă totul, înceţoşat, 
strălucitor, ca prin vis. Se văzu pe sine, pe sol, pe potecă, 
zăcând cu ochii deschişi, dar el era aici... Cum putea să fie acolo 
şi în acelaşi timp aici? 

Plutind şi ridicându-se, nu mai simţi durere, nu mai simţi 
teamă, nu mai simţi nimic rău, ci doar o căldură, un sentiment 
de... dragoste? Îl văzu pe Oh-Mah. Era uriaş, alerga şi era 
rănit... umărul... sânge. li percepu durerea şi simţi... 
compasiune. Nu mai trebuia să se lupte cu el, să-l privească în 
ochi... 

După aceea hominidul ajunse lângă el, sau mai precis lângă 
învelişul năruit pe marginea potecii, cochilia goală care semăna 
cu Ben, dar nu putea să fie, fiindcă el era aici şi apoi... 

O mână îi atinse nu tocmai umărul, ci mai degrabă sufletul, şi 
el o recunoscu. 

— Bunicule? întrebă, deşi, cumva, ştia răspunsul. 

Totu-i bine, Benjamin. Totu-i bine. 

Ben cunoştea vocea şi acum pricepu. Bineînţeles că fusese 
familiară - era vocea lui interioară, ochiul de indian... 

— Ştiu, rosti el şi amândoi plutiră mai sus, privindu-l pe Oh- 


Mah care batjocorea hoitul bătrân care fusese Ben. 
După o secundă, sau o eternitate, totul deveni foarte alb... 
orbitor, însă câtuşi de puţin dureros... ci atât de minunat... 


Capitolul 71 


După o jumătate de oră în care înaintaseră centimetru cu 
centimetru, Ty şi Mac ajunseră într-un impas. Terenul devenise 
chiar mai abrupt şi ajunseseră practic în vârful unui meterez de 
pe care nu mai puteau cobori decât dacă ar fi avut frânghii sau 
aripi. Ty auzi icnetele detectivului, pentru care fiecare 
alunecare sau şoc, cât de mic, însemna dureri ce-i tăiau 
respiraţia. Examină panta şi ştiu că risca să se rănească serios, 
chiar şi fără povara imposibilă a unui camarad rănit. Ridică 
ochii şi renunţă la ideea de a reveni pe creastă. Zăcând întinşi 
pe spate, se ţinură cât putură mai bine de stânci, încercând să 
oprească gravitația să-i tragă în jos. 

Mac văzu ceea ce văzuse şi Ty. 

— Ne-am împotmolit. 

— O să cobor doar eu, spuse Ty. 

— Dacă poţi tu, atunci pot şi eu, replică Mac cu o disperare 
palpabilă în glas. Trebuie! 

— Eşti rănit şi nici măcar nu poţi să păşeşti. Porțiunea asta 
înseamnă o coborâre foarte dură, chiar pentru cineva în formă. 
Stai aici. El n-o să se-ntoarcă. 

— Nu risc asta, mârâi Mac. 

Văzuse ce era dedesubt şi ştia că nu va izbuti, dar nu 
intenţiona să rămână pe munte ca o pradă vulnerabilă, 
aşteptând ca Oh-Mah să coboare şi să-l înşface. 

— Şi dacă face un ocol? încercă Ty altă abordare. Este 
îndeajuns de inteligent ca să se gândească la asta. Dacă 
ajungem jos şi ne aşteaptă acolo? 

— Atunci eu o să-i distrag atenţia şi tu o să fugi, replică Mac 
sec. 

Ty puse o mână pe pieptul lui. 

— Stai aici! Mă-ntorc în câteva ore c-un elicopter. 

Înainte ca detectivul să poată obiecta, trecu peste marginea 
stâncii, lunecând cât putea mai încet. De acum durerea îl asalta 
puternic pe Mac, după ce trecuse de prima jumătate de oră, 
intervalul fericit în care un corp aflat în stare de şoc nu anunţă 
cât este de rănit. Il privi pe Ty alunecând cu grijă şi, brusc, 
imaginea mentală a monstrului de deasupra lor fu mai puternică 
decât durerile care-l făceau aproape să vomite. 

Împingându-se uşor în palme, începu o lunecare controlată 


spre marginea stâncii, după care trecu peste ea. Pentru primii 
trei metri totul merse bine, apoi începu să se rostogolească într- 
o parte. Încercă să frâneze în partea opusă şi piciorul rupt îi 
trimise raze laser de durere în creier, limitându-i instantaneu 
vederea la îngustimea unui tunel. lar după aceea pierdu orice 
control şi începu să se rostogolească peste cap. 

Trecu practic în zbor pe lângă Ty, cât pe-aici să-l doboare, şi 
continuă, agitând zadarnic din braţe pentru a găsi ceva de care 
să se agaţe. Şi Ty luneca, dar menținea un oarecare control, în 
ciuda pietrelor care-i făcuseră ferfeniţă turul pantalonilor. 
Bărbatul frână şi privi neajutorat cum tovarăşul său lovea cu 
brutalitate toate obstacolele din cale, ricoşând din ele şi 
coborând iute şi violent. 

Când Mac dispăru peste marginea altei stânci, huruitul de 
bolovani desprinşi dedesubt anunţă că încă nu se oprise, aşa că 
Ty nu avea mari speranţe pentru el. Decise cu tristeţe să caute 
cadavrul când ajungea jos şi să revină cu o echipă să-l 
recupereze. Închise ochii şi murmură o rugăciune pentru Mac... 
pentru ceea ce mai rămăsese din el. 


Lumina din bătrân se stinse chiar înainte să-l prindă şi asta îl 
scoase din sărite. Furios, sfârtecă trupul în bucăţi şi azvârli 
membrele şi trunchiul în pădure. După aceea se gândi la ceilalţi 
doi, care coborau la mare distanţă de el, şi mânia îi dădu în 
clocot. 

Ei aveau să meargă la apă. El ştia unde le era poteca neagră, 
cea pe care merseseră probabil ca să ajungă aici. Era departe 
de râu. Se gândi la un drum care să-l aducă între ei şi 
carapacea-tare. 

Voia să-i ucidă pe cei doi, mai ales pe cel care ura, cel care 
nu se temea de el. Se îndepărtă iute. Avea să-l găsească pe 
două-picioare şi să-l facă să se teamă. 


Când Ty ajunse în cele din urmă jos şi-l găsi pe Mac, corpul 
detectivului zăcea lângă o stâncă mare, la o sută de metri 
deasupra malului pietros al râului. Ty ştiu că era mort. Zdrelit 
de căzături, chipul îi fusese transformat într-o masă de carne de 
nerecunoscut. Ochiul drept îi fusese strivit şi era închis, nasul 
era rupt şi peste tot era acoperit de tăieturi şi zdrelituri. 
Fractura deschisă a piciorului se mărise şi mai mult, ciotul 
însângerat de os ieşea câţiva centimetri buni prin gaura din 
pantaloni, iar unul dintre braţe îi era răsucit sub un unghi 


imposibil. De aceea Ty fu şocat să simtă un puls slab. 

Deoarece nu-i dădea de trăit mai mult de o oră sau două, nu 
avea alternativă decât să-l scoată, cumva, de acolo. Prinse 
zdravăn în pumn haina lui Mac şi-i ridică forma inertă de pe 
pragul stâncos, căutând în acelaşi timp o cale de coborâre. 
Ultimul obstacol între ei şi râul aflat la o sută de metri mai jos 
era alt afloriment larg, care nu părea să ofere nicio cale de 
ocolire a muchiilor sale tăioase. În timp ce cobora cu grijă, Ty 
privi deznădăjduit după un traseu acceptabil. 

Trăgând şi lăsând să lunece greutatea inertă a tovarăşului 
său, izbuti să depăşească stânca întinsă. Peste douăzeci de 
minute - şi la mai bine de o oră după ce săriseră în râpă -, 
picioarele sale atinseră terenul plat. Il trecu pe Mac pe umeri şi 
porni către ceea ce spera să fie salvarea lor. 


Dacă se deplasa pe teren deschis în timpul zilei, ştia că putea 
fi văzut de alţi două-picioare, dar în clipa de faţă furişarea nu 
mai era importantă. Nu conta nimic altceva decât răzbunarea. 

Stia unde curgea râul şi se îndrepta către locul unde se 
întâlneau poteca neagră şi apa. Era sigur că într-acolo mergeau 
cei doi. 

Apa roşie încetase să mai curgă, dar înțepătura tunetului nu-i 
părăsise mintea. Ura îi spori pe măsură ce alerga, deplasându- 
se la fel de iute ca o carapace-tare pe poteca neagră. Când avea 
să-i găsească, avea să-i facă să sufere. 


Ty se împletici cu cele optzeci de kilograme ale lui Mac în 
cârcă, cale de aproape doi kilometri pe malul pietros al râului, 
până ce acesta se îngustă într-un defileu strâmt, lipsit de maluri. 
Ştia că nu avea decât o cale de a-l străbate: prin albie. Undele 
râului erau umflate de zăpezile de pe munte. Ty băgă o mână în 
apă, pentru a-i testa temperatura - era rece ca gheaţa. Se gândi 
la cei mai nenorocoşi pasageri de pe Titanic şi-şi acordă 
maximum cincisprezece minute în râu, înainte ca să fie prea 
îngheţat pentru a mai continua. Iar în clipa aceea aveau să se 
înece amândoi. 

Il lăsă pe Mac jos şi făcu o recunoaştere; peste cincizeci de 
metri, defileul se deschidea pe un banc lat de pietriş. După ce 
înfulecă un baton energizant şi sorbi câteva guri de apă, Ty îl 
ridică pe Mac în cârcă şi păşi în râu. Când apa rece ca gheaţa îi 
pătrunse în pantofi, deschise ochii larg. Când îi ajunse la nivelul 
taliei, îi tăie realmente răsuflarea. Pentru o vreme izbuti să se 


ţină de mal, acolo unde apa era mică, apoi însă albia se adânci 
treptat, până ce apa incredibil de rece îi ajunse la piept. Unicul 
lucru pozitiv era că acum masa inertă a lui Mac putea fi 
manipulată ceva mai uşor, fiindcă detectivul plutea parţial. 

În mai puţin de două minute, Ty nu-şi mai simţea picioarele. 
Dacă ar fi alunecat pe bolovanii acoperiţi de mâzgă, Mac ar fi 
intrat sub valurile râului şi el însuşi s-ar fi înecat încercând să-l 
salveze. Gândul îl panică, dar se stăpâni, alungându-şi din minte 
imaginile acelea teribile. Continuă să înainteze, concentrându-se 
asupra unui singur pas, pe rând... aşa cum făcuse când se lăsase 
de băutură sau de pastile. 

Pe neaşteptate, un bolovan trădător îi cedă sub picior şi căzu 
cu Mac cu tot în apă. 

Ty se luptă să-şi salveze încărcătura lipsită de cunoştinţă, 
străduindu-se în acelaşi timp să-şi menţină capul deasupra apei. 
Curentul leneş îi prinse şi i-l smulse pe Mac din mâini. Complet 
scufundat, Ty încercă din răsputeri să-l găsească pe detectiv, 
dar nu reuşi, deşi îşi înfipsese picioarele total amorţite de frig în 
fundul care părea solid. Peste încă o secundă, capul îi ieşi la 
suprafaţă şi icni, inspirând adânc şi chinuindu-se totodată să 
ajungă la Mac, care se îndepărta plutind, cu faţa în jos. 

Se întinse către braţul lui moale şi vârfurile degetelor sale 
prinseră o bucăţică de țesătură de mărimea unui timbru poştal. 
Ţinând-o strâns, îl apropie pe Mac cu câţiva centimetri. Abia 
după aceea cuteză să schimbe priza cu alta mai fermă şi să-l 
întoarcă pe bărbat, scoţându-i capul din apă. 

După cinci minute interminabile, ajunseră de cealaltă parte a 
defileului şi Ty se târî pe sine şi pe prietenul său afară din apă. 
Erau complet uzi şi înfriguraţi; hipotermia incipientă declanşase 
o nouă numărătoare inversă spre moarte. Ty îl lăsă pe Mac 
întins pe mal pentru câteva momente, ca să-ncerce să-şi revină. 
Imediat ce contactul dintre trupurile lor dispăru, simţi valul de 
frig pe spinare şi pe umeri şi începu să tremure. İşi scoase 
telefonul mobil, sperând că apa nu intrase în el şi că se afla într- 
o zonă cu acoperire. În mod uimitor continua să funcţioneze, dar 
nu avea semnal. Ridicându-l pe Mac pe spate, porni din nou, 
simțind însă de data aceasta că energia i se va sfârşi foarte 
rapid, din cauza temperaturii scăzute a corpului. 

În următoarele cincisprezece minute, Ty apelă la toate forţele 
pe care le putea mobiliza şi-şi transportă povara, oprindu-se tot 
mai des pe măsură ce puterile îl părăseau, dar înaintând mânat 
de o nelinişte atotcuprinzătoare. Şi-l imagina pe Oh-Mah 


apărând din tufişuri la fiecare cot, iar emoţiile îi jucau renghiuri. 
Fiecare foşnet de frunză în vânt era vestitorul morţilor lor, 
fiecare hăţiş ascundea un gigantic ucigaş subuman. 

Parcă după o eternitate, Ty zări un podeţ la câteva sute de 
metri depărtare. Exact în aceeaşi clipă, simţi ceva în spatele 
său, o senzaţie bizară ca un fior pe şira spinării. Temându-se să 
se întoarcă, dar ştiind că trebuia s-o facă, se roti suficient ca să 
poată vedea pădurea şi coasta muntelui de deasupra. Creasta 
pustie aflată cu vreo opt sute de metri mai sus era locul unde ei 
avuseseră întâlnirea fatală. Ty şi Mac aleseseră drumul cel mai 
direct, drept în jos pe versantul abrupt, însă panta din dreapta 
acesteia te putea aduce în acelaşi loc, dacă erai dispus să mergi 
considerabil mai mult. De asemenea terenul era foarte 
accidentat, însă el ştia că Oh-Mah n-ar fi avut greutăţi în a-l 
cobori. 

În momentul acela, Ty zări un fulger negru traversând un 
luminiş, în direcţia lor. Fu uluit cât de rapid se mişca. În ciuda 
greutăţii îmbibate cu apă de pe umeri, bărbatul găsi o nouă 
motivaţie şi mări viteza către podeţ, fiindcă drumul care trecea 
peste acesta era unica lor speranţă. În următoarele secunde îşi 
imagină paşii uriaşi pe care-i făcea hominidul şi se concentră 
asupra obiectivului său, încercând să nu se gândească la faptul 
că i-ar putea prinde înainte să fi ajuns la podeţ. 

Cândva el se întrebase ce făcea Oh-Mah cu victimele sale, 
dar îşi alungase iute întrebarea din minte. Acum însă oroarea 
aceea îi înflorea în imaginaţie, cu scenarii dintre cele mai 
îngrozitoare. Apoi furia îi alungă spaima, fiindcă trebuia iarăşi 
să fugă pentru a-şi salva viaţa şi cauza era una dintre creaturile 
acestea. Ar fi ucis-o cu mâinile goale, dacă ar fi putut. Se gândi 
la pistolul mare al lui Mac şi-şi spuse că ar fi fost gata să-şi dea 
absolut toată averea numai ca să-l aibă acum. 

Când până la punte rămăseseră mai puţin de douăzeci de 
metri, privi îndărăt. Nimic. 

Estimă că râul era lat de treizeci de metri, dar ştia că Oh- 
Mah nici măcar n-avea să încetinească, traversându-l ca pe un 
pârâiaş. Ajunse la mal lângă piciorul podului şi-l escaladă, 
apelând la ultimele fărâme de putere. În ultima vreme nu-i mai 
aruncase nicio privire lui Mac şi nu ştia dacă mai trăia. 

Simţi creatura în spatele lor, venind... de undeva... 

Ajungând la drumul de asfalt plin de gropi, Ty simţi cum i se 
spulberă toate speranţele, când văzu ce era de fapt: un simplu 
drumeag pustiu care traversa o regiune izolată. Probabil că erau 


zile în care pe aici nu trecea nici măcar o maşină. Bărbatul se 
uită la câteva sute de metri în amonte şi genunchii aproape căi 
se înmuiară, când Oh-Mah ţâşni dintre copaci, traversând albia 
din câteva plescăituri uriaşe. li zări şi se năpusti în direcţia lor 
ca un marfar. Ty ştiu că erau sortiţi pieirii. Se simţea complet 
epuizat şi nu mai putea să înainteze nici măcar un metru. 

Şi atunci află cum arată un miracol. Acesta căpătase forma 
unei vechi şi ruginite camionete GMC model 1971, care 
transporta un rastel de puşti plin cu unelte de pescuit şi era 
condus de un înger bătrân şi grizonant pe nume Roland Simms. 
Roland căuta un loc bun cu apă învolburată de unde să 
pescuiască păstrăvi pentru Crăciun şi în loc de aşa ceva găsi doi 
bărbaţi pe un podeţ, unul ducându-l în cârcă pe celălalt - o 
imagine pe care n-o mai văzuse de când era un puşti de 
optsprezece ani şi participase la bătălia de la Guadalcanal. 

Ty flutură din braţ şi încercă să pară neliniştit, dar nu isteric. 

Simms opri maşina, confirmându-i fără echivoc existenţa lui 
Dumnezeu. 

— Doamne Sfinte, exclamă Roland, da' ce s-a-ntâmplat cu 
amicu’ tău? 

— E grav accidentat. A căzut de pe munte şi trebuie să-l duc 
imediat la spital, răspunse Ty şi-l aşeză pe Mac pe platforma 
camionetei, dând de înţeles că aşa aveau să se petreacă 
lucrurile. 

Simms fu surprins de felul în care necunoscutul acela 
preluase conducerea şi ezită să se transforme într-un taxi. 

— Păi... cred c-aş putea chema... N 

— Stimate domn, bărbatul acesta este grav rănit. Iți plătesc 
oricât doreşti, însă trebuie să plecăm. Imediat! 

Ty deschise portiera şi de pe scaunul de lângă şofer se 
revărsară o cascadă de ziare, un minciog puturos, câteva pungi 
de la Burger Kings şi pahare de plastic folosite. 

— Mă numesc Ty Greenwood, urmă el, iar el este Mac 
Schneider, detectiv la Departamentul Şerifului Snohomish. 

Ştia că dacă i-ar fi spus bătrânului ce se apropia de ei, acesta 
i-ar fi dat jos sau, poate mai rău, s-ar fi oprit să privească. 

Când Simms băgă ascultător - şi fără grabă - în marşarier, 
Ty privi în urmă, spre malul râului, zări un fulger mişcător şi 
aprecie că nu mai dispuneau nici de zece secunde. Simms 
întoarse camioneta, acceleră - cu totul insuficient - şi se 
îndepărtă încetişor de podet. 

— Cred c-aţi avut mare noroc c-am trecut pe-aici, începu 


Roland. Amicu' tău arată rău de tot. Apropo, pe mine mă 
cheamă Roland Simms. Cum ai zis că te cheamă pe tine? 

Ty se uită în spate. Gigantul furios suise pe drum şi mai avea 
doar doi sau trei paşi ca să-i ajungă. 

— E-n spate! zbieră Ty. Calc-o! Dă-i! Calc-o, calc-o! 

Roland Simms privi în oglinda retrovizoare, fu gata să se 
înece, bolborosind „Iisuse Hristoase” şi talpa lui aproape că 
trecu cu pedala de acceleraţie cu tot prin podeaua ruginită. 

Temându-se că Oh-Mah avea să-l înşface pe Mac, care zăcea 
pe platformă, Ty privi neajutorat în urmă, însă în câteva 
momente bătrâna camionetă - al cărui motor V8 nu auzise de 
normele de poluare pentru maşini - mări distanţa faţă de 
monstru. Hominidul continuă să alerge după ei cale de cinci 
sute de metri, după care dispăru printre copaci. Ochii lui Roland 
Simms se căscaseră la dimensiunile unor farfurioare şi inima îi 
bubuia de parcă el însuşi ar fi alergat cu camioneta în spate. 

— lisuse Hristoase, domnule, da’ ce Dumnezeu şi Maica 
Domnului a mai fost şi-asta? 

Ty privi mohorât platforma camionetei, unde Mac era o masă 
de oase rupte şi sânge închegat. 

— S-ajungem cât mai repede la un spital, rosti el simţindu-şi 
hainele ude leoarcă, dar fără să-i pese câtuşi de puţin. 

Privea peisajul care gonea înceţoşat pe lângă ei şi abia după 
câteva clipe îi răspunse lui Roland Simms. 

— Era ceea ce căutam noi, domnule Simms. Atât doar că ne-a 
găsit el primul. 


Capitolul 72 


După ce se îndepărtaseră îndeajuns de monstru, Ty îi ceru lui 
Roland să tragă pe dreapta şi, împreună, izbutiră să-l aducă pe 
Mac în cabina strâmtă. După aceea Ty dădu căldura la 
maximum. Ştia că rănile detectivului îi amenințau serios viaţa, 
de aceea era imperios necesar să nu-l mai supună şi la şocul 
frigului de afară. Pe drumul spre Bellevue, Ty recăpătă în cele 
din urmă semnal la telefonul mobil. Sună la numărul de urgenţă 
şi i se spuse că spitalul va fi pregătit şi că era preferabil să vină 
direct acolo, în loc să se mai întâlnească cu o ambulanţă. După 
ce află că rănitul era un poliţist, dispecerul le spuse să gonească 
cu viteză maximă, menţinând totuşi prudenţa, fiindcă poliţia 
avea să încerce să devieze ori să controleze traficul din faţa lor. 

După ce termină de vorbit la telefon, Ty îi povesti celui mai 
recent prieten al său Roland Simms tot ce se întâmplase în ziua 
aceea. Până ajunseră la intrarea de urgenţă a Centrului Medical 
Overlake din Bellevue şi Mac fu aşezat pe o targă cu rotile şi 
dus imediat în sala de operaţie, Roland era cu totul alt om. 
Şofase mai repede decât o făcuse vreodată, iar organismul lui 
nu mai cunoscuse un asemenea aflux de adrenalină de mai bine 
de şaizeci de ani, când fusese sub foc inamic. 

Ty îi scutură mâna. 

— Mulţumesc tare mult, Roland! Şi ai grijă la ziarişti. Sunt la 
fel de afurisiţi ca şi făptura aceea. 


În timp ce i se bandajau tăieturile şi vânătăile, Ty încercă să-l 
găsească pe Ben, folosindu-se de telefonul mobil. Când nu-l găsi 
la hotel, sună la sediul firmei de securitate care asigura paza 
reşedinţei sale şi ceru să trimită nişte oameni la Chevroletul lui 
Mac, pentru a-l aştepta acolo pe indian. 

— Trimiteţi minimum trei, spuse el după care adăugă: Şi 
asiguraţi-vă să fie înarmaţi... cu arme de calibru mare. 

După aceea sună la poliţie pentru a anunţa dispariţia lui Ben 
şi i se spuse că în prezent erau „cam supraaglomeraţi”, dar 
aveau să trimită măcar o echipă de salvamontişti. Ty se întrebă 
dacă partea cu „supraaglomerarea” avea vreo legătură cu 
urmărirea lor şi cu episodul petrecut noaptea trecută. Bănuia că 
majoritatea secțiilor de poliţie fuseseră alertate după 
măcelărirea echipei de televiziune şi erau acum mai atente la 


orice anunţuri de persoane dispărute. 

Contactă apoi recepţia hotelului său şi primi mesajul s-o sune 
pe Ronnie. Abia atunci observă că telefonul lui mobil anunţa un 
mesaj din partea soţiei sale, primit cu câteva ore în urmă. Era 
doar un simplu şi criptic: „Telefonează-mi.“ Inima îi tresăltă la 
gândul că Ronnie dorea să deschidă uşa împăcării, dar nu dorea 
s-o sperie, anunţând-o că era în spital, aşa că decise să aştepte 
până ieşea. l-ar fi putut povesti totul în mod direct... bineînţeles, 
dacă ea ar fi fost de acord să se întâlnească. Din câte o 
cunoştea, era posibil ca ea să regrete decizia de a-l da afară din 
casă, ca şi faptul că nu-l crezuse în privinţa lui Kris Walker. O 
imagine scurtă a reporterei îi trecu prin minte şi-l străbătu un 
fior, gândindu-se că ajunsese pe mâinile lui Oh-Mah. Spera 
numai că ea murise repede. A 

Mai mult ca orice, Ty dorea s-o vadă pe Ronnie şi pe copii. In 
timp ce stătea pe masa de consultaţii ghemuit sub o pătură, 
aşteptând ca medicul să revină şi să-i coasă tăietura de pe obraz 
ce necesitase patru copci, avu o revelaţie dintre cele care 
schimbă complet cursul vieţii: era eliberat. Işi dădu seama că 
ultimii trei ani de iad nu fuseseră, de fapt, petrecuţi pentru a se 
explica, sau pentru a dovedi ceva presei... şi nici măcar pentru 
a-şi păstra credibilitatea. 

Ty înţelese că fuseseră petrecuţi într-un singur scop: să-şi 
dovedească faptul că nu era nebun. 

Episodul din Idaho declanşase reacţia în lanţ a altor 
evenimente, însă esenţa lor fusese permanent încercarea lui de 
a se autoconvinge că ceea ce văzuse era adevărat. Se simţea ca 
Wilbur Post în filmul cu calul vorbitor, Mister Ed, care încerca 
să-l determine pe cal să vorbească şi cu alţi oameni - cu oricine 
-, deşi el însuşi nu credea că Mister Ed putea să vorbească. 
Oare îşi imagina glasurile acelea sau nenorocitul de cal vorbea 
cu adevărat? 

Ty simţea ca şi cum ar fi avut o boală care-l rosese continuu 
vreme de trei ani, pentru ca apoi, după cele petrecute azi, boala 
aceea să dispară ca prin farmec. Nu-i venea să creadă că 
vindecarea lui putuse fi atât de simplă: să revadă creatura şi 
după aceea să-şi continue viaţa normală de dinainte. Pentru o 
clipă se întrebă dacă nu cumva era în stare de şoc şi dacă nu 
cumva obsesia avea să-i revină a doua zi, dar, cercetându-şi cu 
atenţie sentimentele, nu descoperi nimic. Nebunia pierise şi în 
privinţa asta era mai sigur decât de orice altceva din ultimii trei 
ani. 


În vreme ce medicul îl cosea, doi bărbaţi dădură la o parte 
perdeaua. 

— Domnul Greenwood? întrebă unul dintre ei. Suntem de la 
Departamentul Poliţiei Bellevue şi am dori să vă punem câteva 
întrebări. 


Pe măsură ce amurgul cobora peste reşedinţa Greenwood, 
vântul începu să aplece cedrii înalţi de cincizeci de metri, 
anunțând furtună. La ora 16, Ronnie ieşi pe drumul de acces şi 
dărui fiecărui paznic câte o sticlă de vin din pivniţa lor, le ură 
Crăciun fericit, apoi le spuse că puteau să plece mai devreme 
acasă. După aceea telefonă la Red Lion şi se interesă de Ty. 
Rugă recepţia să sune şi în camera lui Ben, bănuind că acesta 
putea şti unde era soţul ei. Recepţionerul o anunţă însă că 
niciunul dintre bărbaţi nu era în hotel, deşi „domnul Greenwood 
telefonase cu ceva timp în urmă, interesându-se dacă primise 
vreun mesaj”. Ronnie îi lăsă vorbă lui Ty să o sune. 

Atacarea directă a problemelor era un concept pe care atât 
Ty, cât şi Ronnie îl practicau în afaceri, dar nu şi în viaţa 
personală. Femeia nu-şi putea explica motivul pentru care 
evitase şi refuzase să accepte realitatea atâţia ani. Dacă ar fi 
procedat la fel şi în afacerile firmei, ar fi ajuns cel mult să 
răspundă de inventarul stocurilor! Se întrebă de ce îi venea atât 
de greu să stea de vorbă cu propriul ei soţ. 

Se întrebă de asemenea de ce nu-i telefona Ty. Ronnie 
regreta că-l dăduse afară şi că plecase ea însăşi, după criza de 
gelozie cauzată de găsirea lui Kris Walker în camera lui. 
Deschise televizorul din bucătărie şi fu surprinsă să audă 
numele reporterei peste tot, nu numai pe postul local. În mass- 
media naţionale începuseră să apară zvonuri sinistre, potrivit 
cărora Kris şi echipa ei fuseseră victimele a fel de fel de grupări, 
de la ucigaşi în serie, la ecologişti furioşi. Ronnie era curioasă 
dacă exista vreo legătură între incidentul din seara trecută şi 
vestea aceasta neaşteptată. Ea îşi păstra mintea deschisă şi se 
aştepta ca Ty să fie capabil să-i explice. 

Deocamdată îi anticipa apelul şi-şi exersă mental scuzele, 
decizând să îmbunătăţească într-o măsură cât mai mare situaţia. 
După care începu să i se înfiripeze îndoiala că bărbatului îi făcea 
plăcere libertatea aceea şi că poate ea îl văzuse pe acel Ty pe 
care nu-l cunoştea. Ce se întâmplase totuşi cu Kris Walker şi... 
era Ty cumva implicat? Işi alungă gândurile acelea din minte. 
Nu credea că el se schimbase. Poate că în ultima vreme 


devenise bizar şi imprevizibil, însă rămăsese acelaşi Ty... nu? 

— Ronnie, vreţi să mâncaţi acum? întrebă Greta, care 
amânase cina de Crăciun conform instrucţiunilor primite de la 
stăpâna casei. 

Ronnie se aşteptase să fi vorbit deja de mult cu soţul ei, aşa 
că în cele din urmă cedă. 

— Da, am putea. Cred că la copii le este foame. 


Cei doi poliţişti fură îndeajuns de amabili pentru a se opri la 
Red Lion, pentru ca Ty să-şi poată schimba hainele. Neliniştile 
bărbatului în privinţa lui Ben crescură, după ce recepţionerul îl 
anunţă că bătrânul încă nu-şi făcuse apariţia; ca aspect pozitiv 
însă, Ronnie îi lăsase un mesaj, cerându-i s-o sune. Din păcate, 
poliţiştii îi confiscaseră telefonul mobil şi oricum el nu 
intenţiona să-i spună soţiei că se afla din nou în custodia poliţiei. 
Avea să aştepte până îl eliberau, după care să-i telefoneze în 
timp ce şofa spre casă. 

Chiar şi acum majoritatea secţiilor locale de poliţie aflau 
despre crime de la televiziune, iar poliţiştii din Bellevue erau 
curioşi de ce Ty Greenwood investiga seria de dispariţii 
împreună cu un detectiv din Departamentul Şerifului districtului 
Snohomish căruia i se retrăsese cazul respectiv. Ei ştiau de 
asemenea că numele lui Ty apăruse în mass-media ca suspect în 
dosarul respectiv. Se părea totuşi că îi salvase viaţa lui Mac, 
ceea ce nu s-ar mai fi potrivit cu rolul lui de suspect. Ce motiv ar 
fi avut un suspect să salveze viaţa celui care-l anchetase? 

Cei doi poliţişti îl duseră pe Ty într-o cameră de interogatorii 
încuiată, dar care avea geamuri. Unul dintre ei se aşeză şi 
celălalt rămase în picioare lângă perete. 

Cel aşezat începu interogatoriul. 

— Ce căutaţi sus pe munte? 

În următoarele douăzeci şi cinci de minute, Ty îşi prezentă 
povestea calm şi ordonat, enumerând evenimentele principale, 
de la citirea articolului despre copacii rupţi, până la salvarea de 
către Roland Simms. Ocazional, poliţiştii schimbau între ei 
rânjete insuficient mascate, ori dădeau ochii peste cap, gesturi 
pe care Ty le văzu, însă le ignoră. La un moment dat, luminile 
pâlpâiră în secţie. 

— Fulgere, rosti polițistul care stătea în picioare. 

După ce Ty aprecie că le oferise toate detaliile importante, se 
lăsă pe spate în scaun. Urmă o pauză lungă, apoi polițistul care 
stătea în picioare chicoti: 


— Prin urmare, domnule Greenwood, după ce-l vom aresta pe 
Bigfoot, credeţi că-l puteţi identifica într-un şir de suspecți? 

Polițistul aşezat izbucni în râs şi Ty suspină răbdător. Bănuia 
că era doar o chestiune de timp până ce relatarea lui să fie 
coroborată. Presupunea că Roland Simms va vorbi în curând şi 
probele de ADN recoltate de la locul uciderii echipei de 
televiziune urmau să dovedească în mod cert faptul că asasinul 
nu fusese un om. Gândurile lui se întoarseră către Ben şi adresă 
o rugă scurtă cerului ca indianul să nu fi păţit nimic. După aceea 
îşi dădu seama că de câte ori încerca să se gândească la Ben, 
mintea părea să i se întoarcă automat spre Mac. Era ca şi cum 
n-ar mai fi avut controlul propriilor sale gânduri, de parcă 
cineva i-ar fi deviat grija pentru Ben, îndreptând-o către 
detectiv. Ty nu înţelegea de ce se întâmpla asta, dar se simţea 
tot mai alarmat în privinţa lui Mac. 

Cei doi poliţişti clătinară din capete şi ieşiră din odaie, 
gândindu-se că Ty ar fi fost mai dispus să spună adevărul dacă 
rămânea câteva ore singur. Bărbatul îşi privi ceasul - era 
aproape ora 19. Începea să se îngrijoreze că nu va ajunge acasă, 
apoi îşi aminti că nici măcar nu vorbise cu Ronnie şi se întrebă 
dacă soţia lui dorise cu adevărat ca el să revină în sânul familiei. 
În mesajele ei nu pomenise nimic de felul acela. Ar fi vrut să-i 
telefoneze, însă deocamdată poliţiştii nu-i îngăduiseră niciun 
apel în exterior. 


Capitolul 73 


Frontul atmosferic neaşteptat de cald pentru perioada 
respectivă, dar în acelaşi timp foarte umed, dinspre Pacific se 
lovi violent cu frontul atmosferic rece şi uscat, însă mai slab, 
dinspre Canada, iar ciocnirea rezultată provocă în zona Puget 
Sound o vijelie cu tunete şi trăsnete care se înteţi, însoţită de 
averse puternice. La opt kilometri mai sus de reşedinţa 
Greenwood, Arlo Westmeyer se uită pe geam în curtea din spate 
şi în lumina becurilor de afară văzu că începea ploaia. Fulgerele 
şi tunetele răzlețe din depărtare deveniră mai sonore şi-şi 
sporiră frecvenţa. 

— Iubito, strigă el spre nevastă-sa, ies s-acopăr maşina de 
tuns iarba! 

Arlo îşi luă canadiana şi ieşi prin uşa de sticlă glisantă către 
atelier. Chiar în ziua aceea tunsese peluza, dar fusese chemat în 
casă înainte să fi avut timp să-şi acopere iubita maşină de tuns 
iarba Sears Craftmans de 22 CP. li găsi acum prelata de plastic 
şi o strânse mai tare ca de obicei în jurul maşinii, fiindcă se 
anunţase înteţirea considerabilă a vântului. 

În timp ce rafalele îl împroşcau cu picături răzlețe, se simţi 
pe neaşteptate cuprins de o nelinişte teribilă, o senzaţie aproape 
palpabilă. În mod instinctiv, se lipi de peretele atelierului mare, 
încercând să se ascundă. Rămase nemişcat şi privi atent în 
pădurea întunecată din apropiere, spre strălucirea caldă a 
luminii din casă. Tocmai îşi spunea că fusese o prostie şi se 
pregătea să plece de acolo, când ceva ieşi din umbră şi trecu la 
mai puţin de trei metri de el. Ario se contopi practic cu peretele 
atelierului când silueta uriaşă acoperi, pentru moment, complet 
casa. Duhoarea degajată îl copleşi şi bărbatul fu cât pe-aici să 
cadă în genunchi, cu chipul schimonosit de groază şi răsuflarea 
tăiată. Apoi forma aceea dispăru. 

Înspăimântat şi temându-se că cea mai mică mişcare va 
atrage atenţia asupra sa, Arlo izbuti să-şi clintească picioarele şi 
alergă din răsputeri către adăpostul iubitor al locuinţei. In 
aceeaşi seară, soţia lui o sună pe sora ei din Cleveland şi o 
anunţă că bărbatul reîncepuse să bea după lunga lui perioadă 
de abstinenţă. 

— Tocmai în seara de Crăciun, dacă-ţi vine să crezi! 


Karl Carillo petrecuse toată ziua încercând să înţeleagă ceva 
din scena de pe munte. Tehnicienii criminalişti erau şi mai 
derutaţi în privinţa celor petrecute, deoarece nu putuseră găsi 
amprente pe dubă în locurile unde acestea ar fi trebuit să existe. 
De asemenea nu puteau pricepe, nici chiar în urma investigaţiei 
pe teren, cine îi ucisese pe membrii echipei de televiziune şi 
cum anume procedase. Sângele şi urmele abundau, dar efectiv 
ei nu mai întâlniseră niciodată aşa ceva. Şeful laboratorului de 
criminalistică, Brett Miller, îl anunţă pe Carillo că trebuiau să ia 
toate eşantioanele şi să le supună altor serii de analize înainte 
de a-i putea spune ceva util. In cele din urmă, Karl plecă spre 
casă la ora 18, ca să se bucure alături de familie de puţinele ore 
ce mai rămăseseră din ziua de Crăciun. 

Când telefonul sună în reşedinţa Carillo, răspunse Kelly, 
nevasta detectivului. Ea îşi chemă soţul pe fundalul ţipetelor 
copiilor surescitaţi de atmosfera de sărbătoare. Karl luă 
receptorul, acoperi cu palma microfonul şi miji ochii la Kelly. 

— Vrei să-i faci pe copiii-ăia să tacă dracului? 

Ea încuviinţă grăbit şi plecă să-i liniştească pe puşti. 

— Da? mormăi Carillo în telefon. 

— Hai noroc, sunt Bailey! îl anunţă un coleg detectiv. Tocmai 
au sunat cei de la poliţia Bellevue şi-au zis c-au pe cineva la 
interogatoriu. 

— Da? Pe cine? făcu Carillo, nu tocmai încântat să 
flecărească probleme de serviciu în momentele acelea. 

— Amicul tău Greenwood. 

Ochii lui Carillo licăriră interesaţi. 

— Cum? De ce? Cu ce l-au agăţat? Am avut toată ziua o 
coadă pe el şi nu s-a mişcat din hotel. 

— Se pare că n-a fost tocmai aşa. A fost cu Schneider şi-au 
făcut nu ştiu ce aiureli prin munţi, nu departe de locul unde-au 
fost omorâţi ăia de la televiziune. Mac e-n spital şi-am auzit că 
nu-i deloc bine. Îţi vine să crezi una ca asta? 

— Vin imediat, zise Carillo. 

Faptul că fostul lui partener era grav rănit nu ocupa vreo 
poziţie importantă pe scara lui emoţională şi nici nu-l preocupa 
în mod deosebit ce treabă avusese Mac cu suspectul principal al 
cazului. El îl plăcuse dintotdeauna pe Mac, însă acesta făcuse o 
prostie. Mintea lui Carillo era dominată exclusiv de obsesia de a- 
l] aduce pe Ty Greenwood în faţa tribunalului. Deşi era seara de 
Crăciun, se încălţă repede, îşi trase o jachetă sport şi ieşi în 
noaptea vântoasă. Dacă poliţia din Bellevue pusese mâna pe 


Greenwood, el avea să completeze rapid documentele necesare 
pentru a-l transfera în custodia lui pentru interogare. Abia 
aştepta să-l înhaţe! Simţea că va rezolva cazul chiar înainte de 
culcare. 


Un domn în vârstă îmbrăcat în smoching intră în clădirea 
poliţiei din Bellevue, pentru a lăsa un cadou amicului său, şeful 
secţiei. In drum spre o petrecere din Newport Shores, John 
Baxter, directorul ziarului Snohomish Daily News, se oprise 
pentru a-i lăsa o atenţie de Crăciun prietenului său, despre care 
ştia că se dădea în vânt după bourbonul Kentucky de calitate. 
Când trecu pe lângă camera de interogatorii, Baxter îl zări prin 
geam pe Ty care stătea singur înăuntru şi abordă un poliţist. 

— De ce-i reţinut individul? 

— Cred că se-ncearcă să se afle ce legătură are cu crimele. 
El şi un detectiv din Departamentul Şerifului Snohomish au avut 
nişte probleme azi în munţi. Cred c-ai noştri trag de timp ca să 
găsească vreun cap de acuzare împotriva lui. 

Cu câteva zile în urmă, John Baxter îşi găsise finalmente timp 
pentru a se documenta în privinţa lui Ty Greenwood. Din cele ce 
aflase despre fostul expert în software, acesta ar fi avut banii 
necesari pentru a plăti orice cauţiune i s-ar fi fixat. Nu asta îl 
interesa însă pe John Baxter, ci povestea tristă a unui bărbat 
care fusese tras pe roată de mass-media pentru că anunţase o 
întâlnire într-adevăr bizară în pădurile din Idaho. Ajungând pe 
site-ul lui Ty, Baxter fusese fascinat de detaliile reportajelor şi 
de fermitatea pe care o citise printre rânduri, iar instinctul lui 
de ziarist îi spusese că Ty Greenwood era un individ complet 
neînțeles. 

Baxter aşteptă până ce în preajmă nu mai fu nimeni - 
majoritatea poliţiştilor din tura de noapte improvizaseră o 
petrecere de Crăciun - şi deschise uşa camerei pentru 
interogatorii. Ty ridică ochii, surprins. 

— Aşadar, ei cred că tu eşti vinovatul? întrebă Baxter. 

Ty aprobă încet din cap. 

— Mă tem că adevărul era niţel cam bizar pentru gustul lor. 

Baxter tăcu câteva clipe, adunându-şi gândurile. 

— În tinereţe, cred că aveam vreo douăzeci şi cinci de ani, 
am fost pasionat de vânătoare. În fiecare weekend suiam în 
munţi şi vânam căprioare, urşi, capre sălbatice, cocoşi de 
munte... ba chiar şi ciocănitori şi veveriţe. Să dea dracii, 
trăgeam în orice mişca! Dup-aia, într-o bună zi, am traversat un 


pârâu la vest de Marysville, am văzut ceva mişcându-se şi mi-am 
luat imediat Marlinu'. Avea calibru' şapte virgulă opt şi mi-am 
zis c-o să-mpuşc un cerb frumuşel. Mi-am pus luneta, era o 
Leupold militară, unu' din primele lor modele, şi când m-am 
uitat... să dea dracii dacă n-arăta aproape ca un om! Îmi dau 
cuvântu' că n-am ştiut ce să fac. Pur şi simplu... am încremenit. 
M-am uitat la el prin lunetă vreun minut, el a cules nişte mure şi 
apoi a dispărut. 

Baxter se opri şi privi în gol, parcă revăzând scena aceea. 
După aceea inspiră adânc şi reveni către Ty. 

— Când am revenit acasă, mi-am pus puştile în rastel şi în 
viaţa mea n-am mai tras într-o făptură vie. 

Cei doi se priviră ochi în ochi pentru o secundă. 

— Eu te cred, Ty, rosti bătrânul şi arătă uşa deschisă: Haide, 
de Crăciun bărbaţii trebuie să fie acasă, în sânul familiei! 

Peste un minut, pe când traversau iute parcarea, Ty se răsuci 
spre Baxter. 

— M-ai putea duce până la spitalul Overlake? Locuinţa mea 
este prea departe pentru tine. O să iau un taxi de acolo. 


Fracturi deschise ale ambelor picioare, fracturi de radius şi 
cubitus la braţul drept, umărul drept dislocat, comoţie 
cerebrală, fractură de craniu, două degete rupte şi unul dislocat 
şi o sumedenie de contuzii, laceraţii şi julituri erau consemnate 
în fişa de la piciorul patului lui Mac. În timp ce o echipă de 
doctori şi asistente se ocupase de fracturile deschise, altă 
echipă îl examinase pe detectiv şi nu găsise leziuni interne, dar 
descoperise dovezi ale unor traume cerebrale. 

După operaţie, starea bărbatului trecu de la gravă la critică, 
fiindcă viaţa nu i se mai găsea în pericol imediat, însă şeful 
secţiei de neurologie, care tocmai se pregătea să plece la o 
petrecere de Crăciun când fusese adus Mac, aprecie că şansele 
lui de a ieşi din coma profundă erau reduse. În vreme ce 
asistentele îl conectau pe detectiv la perfuzii şi monitoare, lipsa 
lui totală de reacţie îl făcu pe medic să declare: 

_ — Este posibil să nu mai revină niciodată la o viaţă normală. 
În tot cazul, anunţaţi-mă imediat dacă apare vreun semn de 
recăpătare a cunoştinţei. 

Mai târziu, un vizitator intră în rezerva sterilă a lui Mac, 
unde luminile fuseseră reduse pe timpul nopţii. Bătrânul din 
celălalt pat al rezervei dormea tun şi nu-l simţi pe musafir. 

Acesta îi vorbi în şoaptă detectivului, dar nu stătu mult timp. 


Capitolul 74 


Neliniştea lui Ronnie creştea de la o clipă la alta. Ştia că 
indiferent de felul în care s-ar fi bucurat Ty de nou descoperitul 
trai de burlac, el i-ar fi telefonat de acum. Incercă să-l sune pe 
telefonul mobil, dar fu dirijată de fiecare dată spre căsuţa 
vocală. 

Renunţând la orice prefăcătorii, telefonă încă o dată la hotel 
şi lăsă un mesaj simplu: „Vino acasă, te iubesc, Ronnie.” Spera 
că în felul acesta nu mai lăsa urmă de îndoieli... în cazul în care 
bărbatul avea aşa ceva. Exact pe când suna din nou pe telefonul 
lui mobil, luminile se stinseră în toată casa. Întrucât telefoanele 
lor erau cordless, unitatea de bază pierdu imediat semnalul. 
Ronnie îşi căută telefonul mobil, după care îşi aminti că-l lăsase 
în Lexus. În casă era beznă absolută şi în ciuda faptului că 
noaptea era iluminată ocazional de fulgere strălucitoare, femeia 
nu era încântată să se ducă până în garaj. Regreta decizia, pe 
atunci mânată de estetică, de a-l fi construit atât de departe de 
casă. Întunericul o îmboldi să-şi caute copiii. 

— Copii! strigă ea. Unde sunteţi? 

— Mami, mami! se auzi glăsciorul lui Meredith plin de 
panică. E-ntuneric! 

La cei şase ani ai ei, fetiţa nu avusese niciodată parte de o 
pană de curent. Greta intră în bucătărie, târşâindu-şi papucii. 

— Avem lumânări? 

Ronnie înaintă pe pipăite până la dulap şi scoase nişte 
lumânări. 

— Pune-le la parter, o instrui ea apoi adăugă în şoaptă: Nu 
cumva să le dai copiilor! 

— De ce, mami? întrebă Chris care tocmai intrase în 
bucătărie. Eu pot să ţin o lumânare, sunt destul de mare. 

Avea dreptate, se gândi Ronnie, nu mai era un copil. 

— Bine, scumpule, tu poţi să ţii o lumânare, însă te rog să fii 
foarte atent. 

— O să fiu, dar să nu-i dai şi lui Meredith o lumânare. Ea este 
prea mică. 

— Ba nu sunt prea mică, se auzi glasul surorii lui care li se 
alăturase. Pentru ce să fiu prea mică? 

Greta aprinse o lumânare decorativă mare, o aşeză pe masă 
şi după aceea aprinse alte trei lumânări mai mici. 


— Poftim, Christopher, du-o şi pune-o pe hol. Aşaz-o pe asta, 
îi întinse ea o farfurioară. _ 

Chris plecă şi Meredith întinse mâna către o lumânare. În 
lumina tremurătoare, Ronnie zări uimirea din ochii fetiţei şi 
simţi un fior de tristeţe la gândul că ei nu stinseseră niciodată 
luminile în casă pentru a le arăta copiilor magia simplă a 
lumânărilor. 

— Ai grijă, iubito, o preveni Ronnie. Să nu picure ceară pe 
tine, fiindcă-i fierbinte şi te poate arde. 

Meredith îşi luă lumânarea şi ieşi din bucătărie mergând cu 
echilibrul perfect al unui top model. Ronnie mai aprinse câteva 
lumânări. Greta luă şi ea una. 

— Ai scris vreodată la lumina lumânării? o întrebă ea pe 
Ronnie. Cred c-o să mă duc să scriu o scrisoare. 

Părăsi încăperea, înconjurată de nimbul pâlpâitor de lumină. 
Ronnie acceptă cu căldură încântarea redescoperită pentru ea 
de cei trei înaintea unui fleac ca o pană de curent. Aprinse încă 
o lumânare, pentru Ty, sperând că acesta va sosi în curând. 


În decursul celor zece minute cât dură călătoria până la 
spital, Ty se oferi să-i relateze lui Baxter întreaga sa poveste 
îndată ce lucrurile aveau să se limpezească. Cei doi bărbaţi îşi 
strânseră mâinile. 

— Probabil că acum ne vor aresta pe amândoi, comentă 
Baxter nepăsător. 

Ty se lăsă pe spate în scaun. 

— N-au decât. O să-i îngrop în avocaţi. 

Imprumută după aceea telefonul lui Baxter şi telefonă acasă. 
Neştiind de acceptul lui Ronnie de a se întoarce, dorea 
permisiunea ei de a reveni în sânul familiei. Planul lui era să se 
intereseze rapid de starea lui Mac, după care să ia un taxi către 
Snohomish. Telefonul din reşedinţa lui bâzâia repede şi 
intermitent, nu cu ţârâitul obişnuit al unui apel. 

— Nu răspunde? întrebă Baxter. 

Ty clătină din cap. 

— Pare a fi un deranjament telefonic, probabil de la furtună. 

Vântul şi ploaia asaltau maşina, iar în depărtare se zăreau 
licăre de fulgere. 

La intrarea în spital, Ty cobori şi Baxter se aplecă spre el, 
peste scaunul de alături. 

— Ai grijă! Nu sta prea mult pe-aici, fiindcă poliţia o să vină 
după tine. 


— Îţi rămân dator, John, încuviinţă bărbatul. Până peste cap. 
Mulţumesc! 

Apoi închise portiera şi maşina porni. Ty se uită prin parcare, 
căutând maşini de poliţie, după care intră în spital. Deşi în mod 
oficial programul de vizite se încheiase, izbuti s-o convingă pe 
asistenta de la recepţie să-l lase să-şi viziteze prietenul 
accidentat. In cabinetul asistentelor de la etajul unde se afla 
rezerva lui Mac, o asistentă mai vârstnică îi spuse că detectivul 
era în comă, dar că probabil avea să supravieţuiască. Când intră 
în rezervă, Ty nu zări decât un morman de bandaje. Braţul şi 
picioarele lui Mac erau în tracţiune şi o încâlceală de fire şi 
tuburi intrau şi ieşeau din el. 

Ty aruncă o privire bătrânului din patul alăturat, care sforăia 
cu gura larg deschisă, şi după aceea trase unicul scaun din 
rezervă spre marginea patului. Îşi satisfăcuse în cele din urmă 
straniul imbold de a-l vizita pe Mac şi acum nu-şi mai simţea 
gândurile deturnate când şi le întorcea către Ben. Indianul era 
problema cea mai importantă şi nu numai pentru că era posibil 
ca Ty să fie nevoit să-şi părăsească locuinţa în seara aceasta 
pentru a ajuta la căutarea lui. Grozav! M-am întors, doar ca să 
am de unde pleca. O făcea însă pentru Ben. Ronnie ar fi înţeles. 

Mai rămase două minute lângă detectiv, apoi se ridică şi-i 
atinse uşor un picior îmbrăcat total în ghips. 

— Ne mai vedem noi, prietene... 

Porni spre uşă. 

— Ty... 

Fusese o şoaptă extrem de slabă, aproape ca şi cum silaba 
aceea n-ar fi fost rostită de gura unui om, ci ar fi provenit direct 
din mintea lui. Ty se răsuci, crezând că i se păruse. 

— Ty... 

Se apropie de patul detectivului şi văzu că ochiul stâng al lui 
Mac era acum uşor întredeschis în masa de bandaje. 

— Mac? Te-ai trezit? 

Buzele celuilalt se mişcară, dar nu se auzi niciun sunet. 

— Ce este? întrebă Ty încetişor. 

— Acasă... 

— Gata, gata, nu mai încerca să vorbeşti. Eşti slăbit, spuse 
Ty, aplecându-se către rănit. 

— Acasă... 

— Nu, nu eşti acasă. Eşti în spital, dar... 

— Mergi... acasă... 

— Să merg acasă? Detectivul era la limita pierderii 


cunoştinţei şi Ty nu intenţiona să-l streseze. Da, da, o să merg 
acasă. 

— Imediat. Ben zice... mergi acasă... imediat. 

— Ben? Ben a dispărut, Mac. A dispărut. 

— A plecat. 

— Poftim? 

— Ben a plecat. 

Ty simţi un fior de spaimă. 

— Ben... a plecat? 

— A fost... aici. A vorbit... cu mine... A zis... să mergi acasă. 
Imediat! 

— Ben ţi-a spus să-mi zici să merg acasă imediat? 

— Imediat. A zis... Oh-Mah... i-acolo... la tine-acasă. 

Tot sângele se scurse din chipul lui Ty, când cuvintele 
criptice începură să capete un înţeles teribil. 

— Ben ţi-a spus că Oh-Mah este acasă la mine? 

— Da... mergi acasă... imediat... 


Capitolul 75 


Ty fixă concentrat faţa bandajată, încercând să decidă dacă 
spusele lui Mac erau adevărate. Să fi fost delirul unui om grav 
rănit sau era realmente posibil ca detectivul să fi primit, cumva, 
un mesaj din partea bătrânului lor prieten indian? Prietenul lor, 
care, dacă interpretarea lui Ty fusese corectă, se afla acum 
dincolo de tărâmul pământean. Era o nebunie, era imposibil, dar 
cumva degaja senzaţia de real. Ty se întoarse, ieşi iute din 
rezervă şi porni către lift. Apoi se opri brusc. Am nevoie de un 
telefon mobil! 

Privi înapoi spre cabinetul asistentelor şi cântări riscul de a-i 
cere uneia să-i împrumute telefonul; se temea totuşi să nu 
atragă atenţia asupra sa. Observă o uşă pe care scria „Vestiar” 
şi intră. Era o cameră goală, doar cu dulăpioarele asistentelor. 
Deschise cu disperare uşiţă după uşiţă, până ce, în al patrulea 
dulăpior, găsi o poşetă. Nu conţinea însă vreun telefon. Scotoci 
prin alte cinci dulăpioare neîncuiate şi - în sfârşit! - găsi un 
portofel, chei şi un telefon mobil. Strecură telefonul în buzunar 
şi întredeschise uşa către hol. Un medic şi o asistentă veneau 
spre el, aşa că se retrase imediat şi căută un loc în care să se 
ascundă. Nimic. Se încordă, pregătindu-se pentru intrarea lor. 
Se gândi iute la nişte pretexte pentru prezenţa lui acolo, dar cei 
doi trecură mai departe. Când nu le mai auzi glasurile, Ty trase 
din nou cu ochiul afară. Coridorul era pustiu. 

Traversând către lift, scoase telefonul şi sună acasă. Auzi 
acelaşi bâzâit rapid şi intermitent. Telefonă la centrală, care îi 
confirmă un deranjament şi în clipa aceea ascensorul ajunse în 
recepţie şi deschise uşile. 

În momentul în care păşi afară, Ty zări cu coada ochiului 
două siluete bleumarin şi coti prompt pentru a-i evita pe 
poliţiştii din Bellevue care tocmai pătrunseseră în recepţie. Intră 
iute într-o sală de aşteptare pustie şi rămase nemişcat. 
Cuvintele şoptite de Mac îi răsunau acum în minte ca nişte 
lovituri de tun. Scoase capul prudent şi se uită în jur; poliţiştii 
dispăruseră. Cu mers calm, dar rapid, ieşi pe uşa din faţă a 
spitalului, mereu atent după prezenţa poliţiei. 

Îl întâmpină o ploaie violentă. Din fericire, intrarea nu era 
iluminată prea puternic, aşa că rămase câteva secunde în 
umbră, gândindu-se disperat la o soluţie. Un bărbat ieşi pe uşa 


principală şi se îndreptă către automobilul său, iar Ty îl urmă. 
Când bărbatul se scotoci prin buzunare după chei, îl bătu pe 
umăr. 

— Îţi dau cinci sute de dolari dacă mă duci până-n 
Snohomish. 

Bărbatul tresări speriat, sui în maşină şi demară imediat. 

Ty zări un cuplu mai vârstnic în parcare şi porni spre ei, 
reformulându-şi abordarea. Femeia ţinea o umbrelă şi-l ajuta pe 
bărbatul bătrân, care se părea că ieşise de la un tratament. 

— Mă scuzaţi, începu Ty, poate că vi se pare o nebunie, însă 
am o urgenţă în Snohomish şi nu mai pot aştepta taxiul. Vă dau 
cinci sute de dolari dacă mă duceţi până acolo. 

Părând uşor neliniştiţi, cei doi suiră în maşină bolborosind 
scuze. 

— O mie? plusă Ty. 

Bătrânii plecară şi el rămase în parcare; ploaia se înteţise şi 
săgeți de fulgere luminau cerul şi oraşul aidoma unui 
stroboscop. 


Carillo simţi că înnebuneşte de furie când ajunse la sediul 
departamentului, sună la poliţia Bellevue şi află că Ty 
Greenwood evadase, nu se ştie cum, dintr-o cameră pentru 
interogatorii încuiată. Obosit şi iritat, avea acum mai puţine 
răspunsuri decât avusese dimineaţă, când sosise la scena 
oribilului măcel al echipei de televiziune. Carillo dorea ca 
Greenwood să fi fost implicat, deoarece el se potrivea cel mai 
bine în profilul unui ucigaş. Detectivul concluzionase că, din 
cauza naturii bizare a morţilor şi lipsei de dovezi fizice 
concludente, crimele necesitaseră eforturi precis concertate, iar 
asta însemna o organizaţie sofisticată. Şi bani. Foarte mulţi 
bani! 

Inarmat cu puţine date concrete, dar cu multă furie 
clocotitoare, Carillo decise că, indiferent dacă era sau nu 
Crăciunul, el trebuia să-i pună nişte întrebări foarte dure lui Ty 
Greenwood. În acelaşi timp îl îngrijora posibilitatea de a pierde 
cazul. Fuseseră implicate o sumedenie de organizaţii, începând 
cu poliţa locală şi terminând cu FBI şi Securitatea Internă, şi nu 
dorea ca vreuna să soluţioneze cazul lui. 


La trei kilometri de reşedinţa Greenwood, familia 
Charnstrom plecase într-o vacanţă de două săptămâni în Hawaii, 
aşa încât casa lor era pustie. De aceea vecinul Jeff Wilson, aflat 


în ultimul an de liceu, profită de toate luxurile care-i făceau cu 
ochiul, şi în primul rând de băuturile din bar şi de jacuzzi de 
două persoane în aer liber. Nu trebuise decât să forţeze o 
fereastră... şi gata! 

Transpirând în apa de 39*C, alături de actuala lui prietenă, 
Kari Keelock, şefa majoretelor din liceul Snohomish, Jeff se 
simţea în al nouălea cer. După ce o asigurase pe fată că nu vor fi 
electrocutaţi de fulgere şi că nu trebuiau să poarte costume de 
baie, Jeff şi Kari sorbeau din paharele cu whisky şi cola luate de 
la vecini şi, în pielea goală, admirau spectacolul fulgerelor de 
deasupra. După o jumătate de oră de bălăceală, Jeff - cu ajutorul 
prietenului Jack Daniels - îşi făcuse suficient curaj ca să-şi 
strecoare limba în gura lui Kari, după care începuse treptat să o 
coboare pe trupul fetei. 

Jeff nu mai făcuse niciodată sex oral şi găsise acum un 
subiect care era de acord să-l lase să exerseze. Când cobori 
capul sub apă, jeturile jacuzzi îi răsunară băiatului precum cinci 
cascade Niagara. leşi la suprafaţă să-şi tragă răsuflarea şi 
privirea visătoare a lui Kari îl anunţă că era pe drumul cel bun. 
Inspiră adânc şi plonjă iarăşi. 

Adolescentul abia îşi regăsise obiectivul, când Kari tresări 
violent, izbindu-l cu genunchiul în falcă. Înghiţi fără să vrea apă 
şi dădu să iasă la suprafaţă, însă ceva incredibil de puternic îl 
prinse de ceafă şi-l ţinu cu capul la fund. Luptându-se cu 
ultimele sale puteri, Jeff nu ştiu că fata nu mai se găsea în 
jacuzzi şi în deruta lui se gândi că poate ea angajase nişte băieţi 
să-l înece. Dar de ce? Jeff nu mai află niciodată şi nici Kari nu i- 
ar fi putut spune, fiindcă peste alte câteva secunde corpul fără 
viaţă al majoretei zăcea răşchirat pe peluză, în vreme ce al 
băiatului plutea cu faţa în jos în apa care bolborosea acoperită 
de aburi. 

Iar ucigaşul lor se îndrepta spre ţinta sa. 


Capitolul 76 


Trecuseră cinci minute şi Ty îşi pierdea uzul raţiunii odată cu 
creşterea disperării. El ştia că Ben avea o latură spirituală 
puternică, în ciuda obişnuitei sale glume că prea mulţi ani 
petrecuţi la Hollywood îl transformaseră în copia palidă a unui 
indian autentic. În acelaşi timp, avea convingerea clară, stârnită 
nu doar de cuvintele lui Mac, că Ben murise şi că avertismentul 
lui fusese real, trimis cu adevărat dintr-un plan astral. Ty se 
simţea ameţit de întrebările legate de suprarealism, misticism şi 
realitate materială înconjurătoare care îl asaltaseră în ultima 
oră. Ştia însă că trebuia să ajungă neîntârziat acasă. 

Pentru a doua oară în ziua aceea, un vehicul miraculos veni 
către el, o minune pogorâtă din ceruri, un mesaj de mântuire 
trimis de puteri în care el nu crezuse deloc până atunci. În cazul 
acesta avea forma unui hodorogit Chevrolet Cavalier, model 
1987. O asistentă cobori din automobil, trânti portiera şi dispăru 
în fugă în spital, lăsând motorul mergând la cinci paşi de Ty. 
Bărbatul nu mai stătu să-şi pună întrebări, ci acţionă imediat. 

Merse hotărât spre Chevrolet, deschise portiera şi se aşeză la 
volan. Peste câteva secunde, un echipaj de poliţie din Bellevue 
opri în spatele său. Ochii lui Ty erau lipiţi de oglinda 
retrovizoare. Doi poliţişti coborâră din maşină şi porniră către 
intrarea spitalului. Ty băgă în viteză şi demară calm. 

Cu ochii alternând între şoseaua din faţă şi oglinda 
retrovizoare, pentru a se asigura că părăsise parcarea fără să fi 
fost observat, Ty acceleră spre rampa de suire pe autostrada 
405 care ducea către nord. Menţinu viteza la o sută zece 
kilometri pe oră, ceva mai repede decât restul automobiliştilor, 
dar nu atât de mult, încât să atragă atenţia poliţiei rutiere. 
Telefonă apoi la urgenţe şi anunţă că un grup de oameni 
înarmaţi încercau să-i pătrundă în locuinţă. Centralista întrebă 
dacă el se găsea în casa respectivă şi Ty răspunse afirmativ. 
Când centralista îi citi adresa, aceasta îi sună complet 
nefamiliară, dar în momentul următor îşi aminti că folosea un 
telefon furat. După aceea femeia îl informă că minţise, deoarece 
calculatorul ei arăta că telefonul mobil de pe care vorbea tocmai 
folosise un releu identificat în nordul Bellevue. După ce încercă 
să argumenteze câteva clipe, Ty îşi ceru scuze pentru minciună, 
explică faptul că era un telefon pe care-l împrumutase şi o 


convinse pe centralistă că era o urgenţă reală. Ea îl informă că îi 
va trimite adresa la Departamentul Şerifului, de unde va pleca 
imediat un echipaj de poliţie. 

Ty încercă să sune din nou acasă. Acelaşi bâzâit anormal. La 
telefonul mobil al lui Ronnie nu răspundea nimeni. Probabil că l- 
a lăsat în poşetă sau, mai rău, în maşină. Aversele sporeau cu 
cât înainta spre nord şi ştergătoarele de parbriz ale 
Chevroletului abia făceau faţă, lăsând dâre unsuroase pe 
parbriz. Ty blestemă automobilul jalnic pe care-l furase şi 
ameninţă să-şi vândă propriul Chevrolet Suburban ca represalii. 
Când trecu pe lângă un indicator luminos, îşi privi iute ceasul. 
Cu viteza aceea avea să ajungă în douăzeci, poate în douăzeci şi 
cinci de minute. 


Ken Harrison, vecinul lui Greenwood, avea patruzeci de emu 
pe proprietatea sa şi toate păsările ţipau, speriate de fulgerele 
şi tunetele ce trosneau şi bubuiau aproape la fiecare treizeci de 
secunde. Pana de curent nu afectase familia Harrison, a cărei 
casă avea propriul ei generator marca NorthStar de 
cincisprezece mii de waţi şi douăzeci şi cinci de cai-putere. 
Tocmai terminaseră cina de Crăciun şi treceau acum în living ca 
să vizioneze Un Crăciun deosebit. Fiica lor, Cindy, se încruntă. 

— Ia ascultați! rosti ea. 

Ken se opri pentru o clipă din încărcarea DVD-ului şi ciuli 
urechile. Generatorul zumzăia discret din anexa lipită de casă. 

— Da, e generatorul. Altceva n-aud. 

— 'Tocmai, tati, asta-i! 

Kathy Harrison îşi privi întrebător soţul. 

— Cin are dreptate, zise ea. Au amuţit păsările. 

Ken ar fi dorit să se uite la film, nu să investigheze motivul 
pentru care uriaşele lui păsări deveniseră în mod brusc cetăţeni 
model. 

— Poate că s-au plictisit şi ele să mai cârâie. 

— Mă duc eu să mă uit, spuse fata cea mai mică Jill şi porni 
spre uşă. 

— Nici vorbă, se opuse Ken pornind filmul cu Bing Crosby. 
Ne uităm la film, domnişoară. Nu te clinteşti de aici! 


Pe drumul care ducea spre reşedinţa Greenwood era atât de 
beznă, încât lui Carillo începu să-i pară rău că pornise la drum. 
Auzise solicitarea departamentului de a răspunde apelului de 
ajutor din partea lui Greenwood şi intervenise prompt, anunțând 


că va prelua el aşa-zisa urgenţă. Ajunsese la destinaţie, dar nu 
se aşteptase la pana de curent. Crăciunul nu însemna mare 
lucru pentru Carillo, însă din cauza evenimentelor nebuneşti 
care se derulaseră pe parcursul zilei pierduse retrospectiva 
sezonului de fotbal şi asta îl irita cel mai mult. 

Înaintând încetişor prin perdelele de ploaie, călăuzindu-se 
doar după faruri şi luminile ocazionale ale fulgerelor, ajunse în 
cele din urmă la drumul de acces către proprietatea Greenwood 
şi constată că era blocat de o poartă provizorie din sârmă 
ghimpată. 

— Idiotu' dracu’! mormăi el. 

Ţinea minte că drumul de acces era lung, iar el făcuse 
prostia să plece de acasă fără pelerină. 

Când cobori din maşină, ploaia îl asaltă sălbatic. Strângându- 
şi jacheta peste piept, găsi capătul porţii şi se strecură printre 
acesta şi copacul de care fusese ancorată. Călcând pe pământul 
de lângă drum, intră instantaneu în apă până la glezne şi în 
aceeaşi clipă un capăt ascuţit de sârmă galvanizată îi sfâşie 
mâneca. 

— Băga-mi-aş pula! răcni el, de-acum realmente furios pentru 
că se aventurase până aici. 

N-ar fi recunoscut totuşi niciodată că fusese îmboldit nu atât 
de bănuielile lui faţă de Ty Greenwood, cât mai degrabă de ura 
faţă de cei care avuseseră succes în viaţă. 

Înaintând sub lumina slabă provenită dinspre norii ce goneau 
pe cer, Carillo regăsi drumul şi porni spre casă. Toate 
neajunsurile acelea nu făceau decât să-i alimenteze enervarea, 
aşa că Ty Greenwood, ucigaşul evadat, avea să-i simtă din plin 
şfichiul întrebărilor. Detectivul simţi un fior de încântare, 
închipuindu-şi cum îl va aresta, iar apoi îi va pune cătuşele, 
pentru a-i spori umilinţa în faţa familiei. 

Ajungând la curtea largă dintre casă şi garaje, Carillo abia 
putu distinge, în întuneric şi torentele de ploaie, tenda mare din 
lemn care se întindea pe zece metri în faţa intrării principale. 
Porni într-acolo şi în momentul acela întrezări cu coada ochiului 
o mişcare, o formă neclară ce se deplasa la marginea curţii, la 
vreo douăzeci-douăzeci şi cinci de metri în stânga lui. 

— Alo, stai pe loc! Poliţia! răcni el în mod intenţionat 
exagerat de autoritar, tocmai pentru a fi auzit peste zgomotele 
ploii şi vântului, şi pentru a înmuia orice rezistenţă. 

Necunoscutul dispăru însă în spatele casei, iar asta îl scoase 
din minţi pe Carillo, fiindcă ştia prea bine că fusese auzit. 


— "Te-n gură de căpăţânos! 

Niciun civil n-avea să-i trateze ordinul cu indiferenţă. Carillo 
porni iute spre colţul clădirii, convins că Greenwood se juca de-a 
v-aţi ascunselea cu el. Când ocoli casa, văzu în faţa lui silueta 
întunecată care avansa către colţul următor. Mărimea ei părea 
însă stranie. Reşedinţa uriaşă îl deruta în apreciere... dar ar fi 
jurat că statura necunoscutului era prea mare. Puse totul pe 
seama întunericului, care-i juca feste vizuale. 

Răcni altă somaţie de oprire şi silueta se întoarse brusc şi 
veni spre el. Carillo puse palma pe mânerul pistolului din toc 
pentru a arăta că vorbea serios şi înaintă, compunându-şi o 
expresie încruntată. Dar clădirea era cu adevărat mult mai mare 
decât apreciase el, fiindcă pe măsură ce umbra se apropia, 
părea să aibă nişte dimensiuni imposibile. Abia atunci înţelese 
Karl Carillo, mult prea târziu, că nu era un om. 


Capitolul 77 


— Ce-a fost asta? întrebă Ronnie aproape pentru sine, 
nesigură dacă Greta sau copiii se aflau în apropiere. 

Ţipătul slab, dar în acelaşi timp neliniştitor, părea că s-ar fi 
auzit de afară. 

— Greta? rosti ea şi porni spre camera bonei, aflată în partea 
opusă a casei, dincolo de living şi incintele utilitare. Greta? 

Fata apăru în hol, ieşind din camera ei cu lumânarea în 
mână. 

— Ai auzit zgomotul? întrebă tânăra suedeză cu ochii holbaţi. 

Ronnie încuviinţă din cap. 

— Părea... nu ştiu, poate ca un cuguar... 

— Ce-i ăla? şopti Greta îngrozită. 

— O pumă. Ca o pisică foarte mare. 

— O pumă? repetă fata şi glasul îi cobori la nivelul unui 
murmur. Aici? 

Ronnie nu dorise s-o sperie. 

— Ei, nu-i chiar aşa mare, făcu ea străduindu-se s-o 
liniştească. Nu-ţi face însă griji, oricum n-ar putea să intre în 
casă. 

— Sper, spuse Greta cu teamă. 

Femeia o atinse pe braţ, încercând s-o calmeze, şi reveni 
către capătul celălalt al reşedinţei. De acum începea să fie 
îngrijorată în privinţa lui Ty. 


Două-picioare pe care tocmai il ucisese nu era cel care 
slobozise tunetul asupra lui. Pe când ocolea peştera mare din 
lemn, el căuta glasul minţii celui cu tunetul, cel copleşit de 
duşmănie. 

Nu-l simţi înăuntru, dar ştia că în peşteră erau femele şi pui, 
probabil ai celui pe care-l dorea. Dacă-i ucidea, potrivnicul avea 
să vină. 


După câteva minute în care dinafara casei nu se mai auzi 
niciun sunet bizar, Greta se întoarse în camera ei să-şi continue 
scrisoarea la lumina lumânării. Ronnie decise că copiii suiseră la 
etaj, intră în bucătărie, găsi o sticlă deschisă de cabernet şi-şi 
umplu un pahar. Dorea să celebreze măcar în felul acela 
Crăciunul. Sorbi din vin, inspiră adânc şi încercă să se destindă. 


Spera ca Ty să ajungă cât mai curând acasă, nu numai fiindcă 
îi ducea dorul, dar s-ar fi simţit mai în siguranţă alături de el, 
acum când nu aveau deloc curent electric şi era posibil ca în 
curte să bântuie un cuguar. Simţi apoi o undă uşoară de aer 
cald, ca şi cum ar fi intrat în funcţiune un radiator, ceea ce era 
imposibil, întrucât pana de curent nu fusese reparată. 
Dimpotrivă, casa începea să se răcească. 

Alungă senzaţia aceea de moment şi tocmai se gândea să se 
ducă la copii, când licărirea unui fulger lumină o formă 
neaşteptată lângă piscină. Fusese atât de scurt, încât Ronnie 
bănui că fusese o simplă iluzie optică. Miji ochii spre fereastră, 
privind concentrat şi străduindu-se să distingă ceva. 

După alte secunde era pe punctul să se întoarcă şi să urce la 
etaj, când un fulger imens şi prelung scăldă toată curtea cu 
lumina unei rachete militare de semnalizare, iar ceea ce 
dezvălui, în detalii neîndoielnice, făcu braţul femeii să cadă pe 
lângă trup. Paharul cu vin se sparse de gresia pardoselii. În 
clipita aceea care o îngheţă până în măduva oaselor, 
întrezărirea siluetei mătăhăloase şi a trăsăturilor semiumane îi 
spuseră două lucruri: că soţul ei avusese mereu dreptate şi că 
toţi cei din casă se aflau în pericol de moarte. 

După două secunde de încremenire, o rafală scurtă de foc 
ceresc îl arătă pe înspăimântătorul diavol nocturn avansând 
către casă. Desprinzându-se cu un tresărit de fereastră, Ronnie 
încercă presupunerea teribilă că făptura aceea îi citea 
gândurile. Femeia porni în fugă spre partea din faţă a casei, 
străduindu-se să-şi păstreze vocea calmă: 

— Copii? Copii? Unde sunteţi? Veniţi încoace! 


Greta era încântată de tihna luminii aurii care se proiecta 
peste coala de hârtie. Îi plăcea în America, dar uneori o încerca 
dorul de casă şi decisese să-şi caute alinarea într-o lungă 
epistolă adresată unui fost prieten, despre care ştia că încă o 
mai iubea. Scriind în suedeză, pentru ca să nu poată fi citită de 
nimeni înainte s-o fi expediat, fata se cufundă în poezia limbii ei 
materne. 

Se opri să-şi adune gândurile, îşi luă iPodul, puse căştile în 
urechi şi derulă până găsi un cântec plin de sensibilitate al 
Aliciei Keys. Aşeză aparatul pe masă, ridică ochii la bovindoul 
înalt aflat la nici jumătate de metru în faţa ei şi simţi cum i se 
opreşte inima. În geam apăruse un chip uriaş şi înspăimântător, 
cu aspect animalic, dar uman în chip hidos, cu o coamă lăţoasă 


de păr revărsându-se pe umerii cât munţii. Ochii lui galbeni se 
întâlniră cu ai fetei şi ea se trase îndărăt îngrozită, crezând că 
era cuguarul monstruos pe care Ronnie îl descrisese cu destulă 
nepăsare. 

Apariţia aceea imensă se retrase puţin şi explodă prin 
structura poligonală, iar o jerbă de cioburi şi fragmente de lemn 
din ramă se revărsă spre interior, stingând lumânarea. Greta se 
năpusti către uşă, însă creatura era deja lângă ea, înşfăcând-o 
de părul lung şi mârâind visceral. Ea ţipă când capul îi fu smucit 
spre spate şi fu izbită ca un sac de cartofi, mai întâi de plafonul 
aflat la aproape patru metri înălţime, apoi de măsuţa de toaletă, 
împrăştiind parfumurile, periile şi oglinda prin toată încăperea. 

Complet ameţită, îşi mai păstră cunoştinţa cât să-şi dea 
seama că se afla în mâinile unui monstru oribil. Gândurile ei 
fulgerară pe lângă un crâmpei din descrierea făcută de 
Christopher lui Bigfoot, pentru ca după aceea să zboare prin 
aer, azvârlită ca o păpuşă prin fereastra spartă, pe peluză. 


Vacarmul trosnetului, spargerii, zbieretelor şi mugetului 
nepământean o impulsionă pe Ronnie să fugă din răsputeri 
pentru a-şi proteja copiii. 

— Meredith! Chris! ţipă ea. 

Iar apoi îl auzi, venind prin holul întunecat. 

Întorcându-se, Ronnie văzu o formă umanoidă, ireală, care 
umplea aproape complet pasajul înalt de patru metri şi jumătate 
şi înainta spre ea. Întră în goană în bucătărie şi bâjbâi pe masă 
prin întuneric, încercând să găsească suportul de cuțite. Ín 
panica ei, îl răsturnă, trimițând cuţitele în toate direcţiile. Dibui 
repede pe podea şi găsi un cuţit de măcelar, cu lama lungă de 
douăzeci şi cinci de centimetri. Rămânând în patru labe, se 
deplasă iute pe podea, menţinându-se sub nivelul tăbliei mesei. 

Creatura ocoli masa, pufăind ca aburul evacuat de un boiler. 
Femeia îi percepea nu numai duhoarea pestilenţială şi 
zgomotele amplificate, ci şi mânia pe care o degaja, aidoma unui 
radar plin de răutate care o căuta pe ea. 

— Mami! Mami! 

Ronnie simţi că îi îngheaţă sângele în vene. Fetiţa ei tocmai 
ieşise în hol, neştiind ce o aştepta după colţ. 

— Fugi! Fugi, Meredith! Fugi la etaj! urlă Ronnie. 

Şi după aceea auzi făptura întorcându-se către copil. 
Ridicându-se dindărătul mesei, femeia întrezări silueta gigantică 
pornind spre hol. Mânată de instinct, se năpusti către monstru, 


strângând cuțitul gigantic ca pe un pumnal. Sări, ateriză pe 
şalele lui şi prinse zdravăn într-un pumn un smoc de păr lung şi 
aspru. Cu mâna cealaltă izbi cu cuțitul, cu toată puterea. 
Zbieretul metalic asurzitor pe care-l emise fiara era ceva ce 
niciun om nu mai auzise vreodată. 

Meredith scânci şi porni spre scară cu toată viteza de care 
erau capabile picioruşele ei. Creatura se răsuci brusc, azvârlind- 
o pe Ronnie pe pardoseala lustruită. Urlând de furie şi durere, 
duse braţul îndărăt, în căutarea cuţitului. 

Făptura se rotea şi ţopăia de durere şi Ronnie nu întrezări 
nicio cale de a trece pe lângă ea pentru a-şi proteja copiii. 
Monstrul îşi smulse cutitul din trup şi urletul său ca de avion o 
anunţă pe femeie că era pe punctul să moară în chip oribil. 
Când porni către ea, Ronnie sări prin deschiderea spre hol şi-şi 
dădu seama că exista o singură ieşire. 

Gigantul ieşi în hol prin celălalt capăt al bucătăriei şi se 
năpusti către ea. Ronnie dispunea de trei secunde... mâinile ei 
găsiră panoul secret... două secunde... împinse şi uşa ascunsă 
se deschise... o secundă... şi simţi duhoarea creaturii, când se 
rostogoli înăuntru, trăgând uşa pivniţei după ea şi căzând pe 
trepte în beznă. 

Auzi răgetul deasupra ei, atenuat acum, însă mai puternic 
decât al oricărei făpturi vii pe care o auzise vreodată. Tot corpul 
îi tremura necontrolat; şocul ultimelor două minute îi 
scurtcircuitase toate sinapsele. Uşurarea de moment din faţa 
tensiunii teribile, combinată cu teama pentru copii, îi umplu 
ochii de lacrimi. Strânse puternic din pleoape în beznă, 
stăvilindu-şi plânsul, îşi reaminti ţipătul îngrozit al Gretei şi ştiu 
că sărmana fată nu mai trăia. 

Monstrul lovea în pereţii de deasupra şi se temu că va 
deschide accidental panoul secret, apoi uşa camuflată şi, cumva, 
îşi va strecura trupul mătăhălos pe scară. Nu merita să moară în 
beznă, în mâinile creaturii aceleia. Tremurăturile lui Ronnie se 
transformară în scuturături violente. Cum putea să existe o 
asemenea monstruozitate? Dacă aceasta era bestia cu care se 
confruntase Ty, atunci ea de ce nu-şi crezuse soţul? Şi totuşi, 
cum ar fi putut cineva să creadă aşa ceva? 


Capitolul 78 


Cauciucurile tocite ale Chevroletului îl făcură pe Ty să 
derapeze de câteva ori la limita controlului, aproape gata să iasă 
de pe şosea, atunci când aborda curbele cu viteză prea mare pe 
ploaie. Gonea prin Snohomish, străduindu-se să nu atragă 
atenţia poliţiei, dar cu viteză mai mare decât cea legală. 

Se ruga cerului ca proprietara maşinii să nu-i fi anunţat 
deocamdată dispariţia. Traversă pe roşu o intersecţie din afara 
oraşului şi fu cât pe-aici să lovească un Explorer. Trase adânc 
aer în piept şi-şi dădu seama că nu mai inspirase profund de 
când părăsise autostrada, cu zece minute în urmă. Încă cinci 
minute! 


Femela se ascundea şi el găurea pereţii, încercând să-i 
găsească ascunzătoarea. O simţea, dar nu putea să ajungă la ea. 
Il rânise şi avea s-o distrugă. 

Apoi auzi în minte glăscioare îngrozite. Puii ei. Se aflau în 
peşteră, undeva deasupra. Vocile minţilor le erau limpezi şi 
pure. Avea să-i găsească şi să-i omoare şi atunci femela avea să 
iasă. Femelele erau mai puternice decât masculii şi mai 
nesăbuite când era vorba de puii lor. Renunţă să mai distrugă 
pereții. 


Chris şi Meredith se refugiară în odaia fetiţei. Era cea mai 
îndepărtată de scară şi de acolo puteau să intre în pod. Cu 
lumânările în mâini, ei suiră scăriţa din lemn până la balconaşul 
aflat deasupra nivelului principal al dormitorului. Surioara lui 
plângea şi Chris încerca să se comporte ca un bărbat, neştiind 
deocamdată ce se întâmpla în casă, ci doar că instrucţiunile 
strigate de mama lui fuseseră foarte clare: fugiţi! 

— Ține, spuse el şi-i întinse lumânarea lui Meredith. 

Urcă după aceea pe scara scurtă din mahon până la 
chepengul din tavanul înclinat care ducea în pod. Dintr-un 
interstiţiu în lambriuri, îşi scoase cheia sa secretă: o agrafă de 
păr îndoită. 

— Ce face mami? Ce se-ntâmplă jos? scânci Meredith şi 
lumânările din mâinile ei tremurară. 

Chris deschise încuietoarea. 

— Nu ştiu, cred că-i un urs. 


— E monstru” lui tati? 

Băiatul fu surprins că surioara lui ştia despre asta. Crezuse 
că ea fusese prea mică pentru a-şi aminti. 

— Nu, nu cred, o linişti. N-ar putea să fie. 

Nu era totuşi absolut sigur. Impinse chepengul. 

— Haide să te-ajut să sui. 

— Nu, nu vreau, e prea-ntuneric. Du-te tu, rosti fetiţa 
speriată. 

— Tu o să fii prima, zise Chris. Repede! 

— Nu, mi-e frică, se împotrivi ea în pragul panicii. 

Apoi auziră cum monstrul urca scara iute, bum, bum, bum - 
câte cinci trepte o dată. Meredith chiţăi de groază şi aproape că 
se căţără în cârca fratelui ei. Lumânările îi căzură pe podeaua 
cu mochetă pluşată. Pe când Chris se străduia să-şi împingă 
sora prin chepeng, limbile de flăcări de pe mochetă începuseră 
deja să anime umbre macabre pe pereţi. 

Când fiara apăru de după colţ, Chris zări în lumina tot mai 
vie a focului cea mai îngrozitoare imagine din viaţa lui: o 
creatură bipedă absolut imposibilă - atât de mare, încât îşi simţi 
răsuflarea oprindu-se -, cu chip de culoarea cărbunelui 
schimonosit de durere şi furie dementă. Băiatul rămase pur şi 
simplu cu gura căscată când făptura se aplecă pe sub pragul 
înalt de doi metri şi jumătate al uşii şi se repezi către el. Chris 
ştia că balconaşul era înalt de trei metri, dar capul monstrului 
depăşea cu mult înălţimea aceea. Ar fi putut să se întindă şi să-l 
înşface cu uşurinţă. 

Repezi un braţ spre el, îşi rată ţinta şi dobori balconaşul din 
suporturile ce-l ancorau de perete. Băiatul sări pe podea; 
flăcările îi roiau în jurul picioarelor, iar ţipătul pierit al surorii 
sale din pod fu complet acoperit de mugetul neomenesc al 
bestiei care se ridica deasupra lui. 

Întinse braţele către el şi înaintă, silindu-l să se refugieze 
într-un colţ al camerei. Lui Chris nu-i mai rămăsese decât o 
opţiune şi nu şovăi s-o aleagă, procedând aşa cum văzuse atâţia 
mii de cascadori în filme... numai că acesta nu era un film. 
Acoperindu-şi ceafa cu palmele, el sări - străduindu-se pe cât 
posibil să-şi păstreze trupul strâns ghem - prin fereastră, 
spărgând-o. 


Chevroletul gonea de acum cu o sută douăzeci de kilometri la 
oră. Cu o sută de metri înainte de drumul de acces spre casă, Ty 
apăsă violent frâna, derapând în lateral şi oprindu-se exact în 


faţa porţii din sârmă. Un sedan de poliţie fără însemne parcat în 
apropiere îl făcu să spere că situaţia era sub control. Ocoli 
poarta din sârmă şi porni pe drumul de acces. Ín absenţa 
oricăror lumini, era practic imposibil să distingă vreun detaliu şi 
abia vedea forma masivă, gri-închis, a clădirii. Se îndreptă către 
uşa din faţă, rugându-se cerului să fi sosit la timp. Avea de gând 
să-şi scoată familia şi să pornească spre Bellevue. 

La câţiva paşi de uşă, ceva îi atrase atenţia: o formă micuță 
care apăru legănându-se dinapoia casei. 

— Hei! strigă Ty, pentru a-i atrage atenţia. 

— Tati? Tu eşti? făcu Chris, pornind în fugă spre el. 

Când fiul său se apropie, bărbatul văzu că şchiopăta şi-i auzi 
răsuflarea întretăiată. 

Se lăsă într-un genunchi. 

— Doamne Dumnezeule! Ce s-a-ntâmplat? 

— E-n casă... m-a urmărit... camera a luat foc... Mere e-n 
pod, explodă puştiul pe nerăsuflate. 

Ty simţi că i se înmoaie efectiv picioarele. 

— Uşor, uşor, rosti el repede. Ce este în casă? 

— Monstrul tău, răspunse Chris aproape izbucnind în lacrimi. 

— Unde-i mami? întrebă Ty auzind adeverirea temerii sale 
celei mai groaznice. 

— Nu ştiu, zise Chris şi nu-şi mai putu reţine lacrimile. Am 
auzit nişte zgomote foarte puternice, iar monstrul a suit pe 
scară şi-a venit după noi. Mere e-n pod şi camera a luat foc, 
repetă el. 

— Greta unde-i? întrebă Ty. E acasă? 

— Nu ştiu ce-a păţit. Am auzit-o ţipând rău de tot, spuse 
băiatul şi izbucni realmente în hohote. 

Din interiorul casei, un bubuit sonor îi confirmă cuvintele. 

Ty îşi prinse fiul cu fermitate de umeri şi-şi impuse glasul cel 
mai calm de care era în stare. 

— Du-te în garaj, intră în maşina lui mami, încuie portiera şi 
întinde-te pe jos în faţa banchetei din spate. Ai înţeles? 

Chris smârcâi din nas şi încuviinţă. 

— Da. Mami a păţit ceva? 

Bărbatul îl strânse iute în braţe, apoi îl împinse în direcţia 
garajului. 

— O să fie bine, zise el, toţi o să fim bine. Du-te! Repede! 

Băiatul făcu doi paşi după care se opri şi se întoarse. 

— Tati? Sunt... mai mulţi? 

— Nu, fiule, numai ăsta. Acum, du-te! 


Chris plecă şi Ty îi privi umbra micuță până intră în garaj, 
apoi ocoli clădirea, sperând să-l localizeze pe Oh-Mah înainte de 
a intra. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să dea 
năvală înăuntru şi să dea ochi în ochi cu monstrul. Alungă 
imaginile oribile care-i asaltau mintea: soţia şi fiica sa rupte în 
bucăţi de către fiara-om dezlănţuită. 

Menţinându-se practic lipit de perete, dădu colţul şi urmă 
latura casei. După şase paşi întrezări o formă omenească zăcând 
pe peluză. Se apropie, îngenunche lângă ea şi, spre oroarea lui, 
văzu că era decapitată. Simţi că-i vine să vomite şi se strădui să 
distingă şi alte detalii în bezna aproape completă. După aceea 
zări alt obiect, mai mic, la câţiva metri depărtare. Inaintă într- 
acolo şi văzu că era capul. Era prea întuneric ca să-l poată 
identifica, dar îşi dădu seama că era un bărbat, ceea ce elimina 
posibilitatea ca trupul să fi aparţinut lui Ronnie sau Gretei. Cine 
să fi fost? 

Când ocoli şi următorul colţ, zări lumină de sus: casa luase 
foc. În dormitorul lui Meredith, flăcările străluceau vesel şi se 
întindeau către acoperiş. Ty nu auzi nimic altceva şi se temea ca 
strigătele sale să nu-l atragă pe Oh-Mah. Trebuia să-l găsească 
înainte să fie găsit de el. 


Capitolul 79 


Focul îl alungase altundeva în căutarea celuilalt pui - nu cel 
care sărise, ci femela micuță. O simţea undeva deasupra lui, în 
partea de sus a peşterii. Unele părți ale tavanului peşterii erau 
prea sus ca să fie ajunse chiar de el însă altele îi erau 
accesibile. Pereţii erau slabi şi uşor de distrus, aşa că-i zdrobi, 
căutând puiul. 

Totodată simţea că cel pe care-l dorea se găsea în apropiere. 
Vrăjmaşul care azvârlea tunetul simţea frică acum - pentru 
perechea şi pentru puii lui - şi asta îi făcea plăcere. 

Știa că dacă va găsi puiul femelă, acela va veni. 


Meredith se îndepărtă de chepeng şi înaintă prin pod, în timp 
ce fumul urca în valuri, făcând-o să tuşească. Era de-a dreptul 
îngrozită să se târască prin bezna totală, iar posibilitatea de a 
arde de vie sau de a fi asfixiată o ameninţa în aceeaşi măsură ca 
şi monstrul. g 

Iar acesta o urmărea. Îl auzise dedesubt, dărâmând pereţii şi 
încercând să ajungă la ea. Fetiţa înainta încetişor, pipăindu-şi cu 
grijă drumul peste grinzile transversale, pentru ca nu cumva să 
cadă între ele. Când mai fusese aici, o însoţise de fiecare dată 
Chris, dar nici atunci nu se simţise în largul ei. În plus, 
întotdeauna avuseseră o lanternă. 

Ca orice copil, Meredith se temea de monştri; în imaginaţia 
ei, o labă uriaşă se întindea pe neaşteptate din beznă şi o 
înşfăca. Acum, rămasă singură în întuneric, posibilitatea reală a 
unui asemenea eveniment o făcea să tremure atât de tare, încât 
abia mai putea să înainteze. Brusc, o explozie zgâlţâi podeaua 
imediat sub ea, când un pumn mai mare decât o cutie poştală 
izbi în perete. Zbierând isteric, ea se lipi ca un limax de grindă, 
dar îşi pierdu controlul sfincterului şi un jet cald i se scurse pe 
picior. 


Ty auzi trosniturile şi ştiu că Oh-Mah era la etaj. Întrucât 
curentul electric şi telefoanele nu funcționau, sistemul automat 
de stingere a incendiilor nu fusese declanşat. Bărbatul privi 
flăcările şi estimă că în cincisprezece-douăzeci de minute aveau 
să cuprindă etajul. Acela era tot timpul de care dispunea ca să-şi 
salveze familia. 


Ronnie auzi monstrul bubuind deasupra, însă îi era imposibil 
să-şi dea seama dacă era la parter sau dacă suise la etaj. Urcă în 
patru labe scara pivniţei şi, foarte încet, întredeschise uşa. După 
bezna ca dintr-o mină de cărbuni în care stătuse în ultimele 
cinci minute, acum i se părea că în casă era de-a dreptul lumină. 

Auzind mai limpede loviturile în pereţi, ştiu că fiara suise în 
dormitoare. Simţi în acelaşi timp mirosul de fum şi groaza 
suplimentară a incendiului îi îngheţă sângele în vene. Porni iute 
către scară, gândindu-se numai la copii. 

Dădu colţul holului, se lovi de ceva şi ţipă. Ty o cuprinse în 
braţe. 

— Ronnie! Doamne, iubito, bine că n-ai păţit nimic! 

Ronnie aproape că leşină de uşurarea de a-şi zări soţul. 

— Copiii sunt sus! ţipă ea. 

Ty o prinse cu putere de umeri, încercând să-i transmită 
calm. 

— Chris este-n garaj, în maşina ta. Mere este tot la etaj? 

— Aşa cred. 

— leşi din casă, suie în maşină şi pleacă imediat de-aici, rosti 
bărbatul apăsat. 

— Dar ce-i cu... 

— Rrrrrraaarrrggghh! 

Forma gigantică dădu ocol galeriei de la etaj şi se năpusti în 
jos pe scară. 

Ty şi Ronnie porniră în fugă spre uşa din faţă. 

— la maşina! răcni Ty, încetinind pentru a o lăsa pe femeie să 
treacă pe lângă el. 

După aceea ieşi pe uşa din faţă şi o trânti în urmă, pentru a 
câştiga câteva secunde. În vreme ce Ronnie alerga către garaj, 
bărbatul se întoarse cu faţa spre casă, retrăgându-se cu spatele. 
Oh-Mah trecu prin uşa din lemn de teck şi vitralii ca şi cum n-ar 
fi fost decât un paravan japonez din hârtie şi se repezi către Ty, 
care încercă să-l atragă cât mai departe de soţia şi fiul său. Pe 
neaşteptate însă hominidul uriaş se opri şi schimbă direcţia, 
îndreptându-se spre garaj. Ty înţelese cât de vicleană era 
creatura: îl dorea pe el, dar ştia care-i era punctul sensibil. Mai 
întâi voia să-l rănească psihologic. Să-mi ataci familia şi să mă 
faci să sufăr, să mă faci slab, futu-ți gura mă-tii de nenorocit! 
Porni în goană către cealaltă intrare a garajului. 


Ronnie sprintă prin garaj şi trase de mânerul portierei 


Lexusului ei... era încuiată! Lovi cu pumnii în geam, cerându-i 
lui Chris s-o descuie. 

— Christopher! Chris, dă-mi drumul să intru! 

— Mami! răsună glasul lui de undeva din apropiere. 

— Unde eşti? întrebă ea, rotindu-se ca să-l zărească. 

— Aici, spuse băiatul. Maşina-i încuiată. 

Brusc, uşa articulată a garajului făcu implozie în faţa 
Lexusului. Monstrul smulse bucăţile rupte din calea lui, le 
azvârli cât colo, se aplecă şi intră în garaj. Ronnie ţipă şi fugi în 
direcţia vocii fiului ei, sperând să-l protejeze cu propriul ei corp. 
Apoi un motor învie şi alt automobil dinăuntru ţâşni printr-o uşă 
închisă în mijlocul unei jerbe de aşchii şi bucăţi de aluminiu. 

Ţinând canistra de benzină pe locul de lângă el, Ty ambală 
bătrânul Mercedes şi trase de volan, rotind maşina în loc pentru 
a o întoarce spre interiorul garajului. O aţinti către forma 
neagră uriaşă luminată de farurile sale, călcă pedala de 
acceleraţie până la podea şi se lansă în direcţia lui Oh-Mah. 
Acesta se răsuci ca să-l vadă şi ochii lui luciră ca reflexiile roşii 
ale unui laser, după care încercă să se ferească. Mercedesul 
urlă în spaţiul închis şi Ty roti volanul, căutând o lovitură 
directă, însă nu izbuti decât să şteargă piciorul monstrului, 
înainte de a ieşi prin peretele din spate. Ajuns în spatele 
garajului în iarba înaltă, bărbatul acceleră şi viră, pregătindu-se 
de altă încercare. 

Trecu pe lângă capătul îndepărtat al clădirii, sui pe pavajul 
din dale şi-i văzu pe Ronnie şi Chris ieşind în fugă prin uşa 
laterală. Peretele din jurul cadrului uşii detonă către exterior şi 
Oh-Mah apăru în urma lor. 

Ty călcă puternic frâna şi băgă imediat în marşarier, exact în 
clipa în care creatura se întoarse şi veni spre el din lateral. 
Când bărbatul apăsă pe acceleraţie, Oh-Mah înşfăcă roţile din 
faţă, ridică maşina grea de o tonă şi jumătate, o împinse şi, 
brusc, Ty ajunse cu capul în jos, iar acoperişul Mercedesului se 
roti pe dale. 

Era prins ca în capcană. Portierele care se ridicau pe 
verticală nu se puteau clinti, iar rezervorul de benzină răsturnat 
îşi gâlgâia conţinutul pe plafonul maşinii. Ty se răsuci, izbi cu 
ambele picioare în fereastra de lângă el şi ieşi parţial înainte ca 
automobilul să-şi fi oprit rotirile. Când monstrul înaintă către el, 
înhăţă canistra cu benzină şi lunecă complet afară. 

Oh-Mah se înălța uriaş peste el, de cealaltă parte a 
Mercedesului. Ty ştia că era aproape pierdut; duhoarea 


puternică acoperea izul vaporilor de benzină care se 
rostogoleau peste nările bărbatului şi răsuflarea hominidului 
forma norişori. Pentru o secundă scurtă rămaseră privindu-se 
ochi în ochi. Ty ştia că ar fi fost zadarnic să încerce să alerge în 
jurul maşinii, deoarece monstrul ar fi putut s-o îndepărteze cu 
uşurinţă din calea lui şi astfel să pună capăt oricărei urmăriri. 
Îşi aminti brusc ceva şi vâri mâna în buzunarul hainei. Scoase 
bricheta veche a lui Ben, se aplecă şi o aprinse în interiorul 
iubitului său automobil clasic. Vaporii se aprinseră instantaneu, 
cu mai multă furie decât ar fi bănuit vreodată. Suflul lor îl 
răsturnă de pe picioare, dar se ridică imediat, fără să dea 
drumul canistrei de benzină, şi alergă spre intrarea din faţă a 
casei. 

Distrasă pentru moment de răbufnirea neaşteptată a 
văpăilor, creatura porni totuşi în urmărirea lui, însă Ty avusese 
un avans considerabil pentru a intra în casă. Porni în fugă pe 
scară. 

— Mere! răcni el Meredith! 

Ajuns în capul scării, răsturnă canistra şi lăsă cam un sfert 
din conţinutul ei să se reverse pe treptele din marmură. Oh-Mah 
apăru pe uşa din faţă şi se îndreptă către scară. Ty se retrase un 
pas şi declanşă bricheta. Udă de la potopul de ploaie de afară, 
bricheta ţăcăni în gol. Nu făcu nicio scânteie. „Nu se mai 
aprinde chiar de fiecare dată, dar este a ta.“ Monstrul ajunsese 
la jumătatea scării. Ţac... nicio scânteie. Ajunse în capul scării. 
Ţac... scânteie... BUUUM! 

Prins în mijlocul benzinei care se aprinse, Oh-Mah slobozi un 
răget care cutremură până şi imensa reşedinţă şi se năpusti 
spre el. Apoi, când flăcările suiră pe picioarele masive ale 
făpturii, abătându-i atenţia, Ty se repezi pe hol, strigând numele 
fiicei sale. Fumul îmbâcsea aerul, iar incendiul prinsese acum 
ambele capete ale coridorului. 

Urletele de agonie ale creaturii se diminuară, când se repezi 
în jos pe trepte, pentru a-şi căuta alinare în aversele de afară. 

— Meredith! continuă Ty să-şi strige fata. Meredith! 

— Tati? se auzi un glăscior înfundat. 

— Iubito? Unde eşti? I se părea că vocea se auzea dintr-o 
cale de aeraj. Mere! Unde eşti? 

— E fum, tati! 

Glăsciorul ei panicat înfioră inima bărbatului. 

— Ştiu, iubito, spuse el străduindu-se să-şi păstreze tonul 
calm. Vorbeşte în continuare şi tati o să te găsească. 


Nu-şi putea da seama unde era fetiţa. Poate că, cumva, suise 
într-o porţiune a peretelui, prin una dintre găurile mari făcute 
de Oh-Mah. Meredith vorbea şi Ty încerca s-o descopere, izbind 
cu picioarele în rigips şi spărgându-l pentru a-şi găsi fiica. 

— Tati, tu faci aşa? scânci ea. 

— Da, iubiţel, eu sunt. Aproape c-am ajuns. Vorbeşte, 
vorbeşte, nu te opri! 

— Tati, sunt aici! zbieră ea. 

Ty ridică ochii şi înţelese că fetiţa era la vreo cinci metri 
deasupra lui, în plafon. Se afla undeva în stânga luminatorului 
imens care se întindea pe toată lungimea holului. 

— Futu-i... scrâşni el. 

— Poţi s-ajungi la mine? 

— Da, iubito. Stai niţel, că mă-ntorc imediat. 

Luă canistra şi alergă spre scară. In capătul coridorului 
exista o uşă de acces în pod, dar, fără lanternă sau o brichetă de 
nădejde, se putea rătăci în uriaşul spaţiu întunecat încercând s- 
o găsească pe Meredith. Ştia unde era ea şi spargerea 
plafonului era modul cel mai rapid în care putea s-o scoată de 
acolo. Însă pentru asta avea nevoie de scară. Care era în garaj... 

Benzina se scursese pe trepte şi acum luaseră foc pereţii de 
lângă capul scării şi bradul de Crăciun înalt de cinci metri şi 
jumătate. Sărind printre flăcări, bărbatul gândi sardonic: Cel 
puțin, e destulă lumină ca să pot vedea. Când ajunse la piciorul 
scării, încetini şi privi în jur, căutându-şi duşmanul. Pe hol nu se 
zărea nimic. Probabil c-a ieşit pe uşa din faţă. 

O explozie asurzitoare cutremură solul şi zăngăni ferestrele, 
când un glob de foc se înălţă către cer dinspre Mercedesul care 
ardea. Ty se uită afară pe uşă, văzu carcasa incendiată, însă nici 
urmă de Ronnie şi Chris. Sau de monstru. Păşind grijuliu în 
exterior, privi în jur, după care se repezi spre garaj. Spera ca 
focul să-l fi alungat pe Oh-Mah. Maşina în flăcări oferea destulă 
lumină ca să poată vedea toată curtea interioară. Bărbatul intră 
în garaj şi găsi scara extensibilă de aluminiu. 

Cu scara pe umăr şi fără să dea drumul canistrei, se îndreptă 
către uşa din faţă a casei. Când ajunse la treptele intrării, auzi 
ceva mai puternic decât răpăitul ploii, o serie de lipăiri rapide şi 
se întoarse la timp ca să-l vadă pe Oh-Mah propulsându-se din 
pădure ca o monstruoasă corabie-fantomă înconjurată de 
trâmbe de fum. Ty dădu drumul scării extensibile şi fugi în casă, 
auzind cum creatura îl urma înfuriată. Ajuns în dreptul 
bucătăriei, bărbatul schimbă direcţia, spre uşile din sticlă, 


încercând să atragă creatura afară din casă. Se gândi la 
Meredith, căreia îi promisese că se va întoarce repede. Ştia că 
fumul îi putea asfixia dintr-o clipă în alta fiica, aşa că se gândise 
la un plan disperat. 

leşi din casă, alergă până la piscină, îi dădu ocol şi se opri. 
Auzea monstrul undeva în preajma bucătăriei, lovind, trosnind şi 
străduindu-se să găsească o ieşire. Ty deşurubă dopul canistrei 
şi o întoarse cu fundul în sus, creând o băltoacă semicirculară la 
picioarele sale. 

Înghiţi un nod dureros din gât, se gândi la cântecul lui Steely 
Dan şi-şi adună curajul. 


Te-am sărutat şi ţi-am spus adio 
De data asta mă țin bine 
Sunt gata să trec de linie... 


Intenţionase să moară în noaptea aceea, nu cu mult timp în 
urmă, dar acum dorea să trăiască. O dorea din tot sufletul. Însă 
miza o reprezenta familia lui şi aceasta era unica opţiune care-i 
venise în minte. Se rugă cerului ca, dacă el nu va reuşi, Ronnie 
s-o salveze pe fetiţa lor. In momentul de faţă misiunea lui era să 
oprească monstrul acesta, să-l omoare. 

„Să bei scotch whisky toată noaptea şi să mori la volan...” 

— Haide să mă prinzi, nenorocitu“ dracu! urlă el. 

Deschise capacul brichetei vechi a lui Ben şi aşteptă. 


Capitolul 80 


Nu mai putea simţi glasurile minţilor micilor două-picioare. 
Furia lui mânată de ură le înecase. Nu dorea decât să ajungă la 
cel care-l rănise, să-l rupă în bucățele şi să-l mănânce sub 
privirea perechii şi puilor lui. După care să-i mănânce şi pe ei, 
cât încă mai suflau. 

Peştera din lemn ardea fierbinte şi se simţea ca în capcană, 
iar fumul îi ustura ochii. Era înfuriat că două-picioare foloseau 
din nou focul împotriva lui. Cel pe care-l dorea era afară, lângă 
iazul mic - stătea acolo şi-l provoca. Işi croi drum prin perete şi 
se năpusti să-l distrugă. 


Ty privi monstrul negru spulberând peretele şi pornind spre 
el. In cele două-trei secunde care-i mai rămăseseră, nu putu să 
nu fie impresionat de dimensiunile lui incredibile şi de hotărârea 
neînduplecată. Un duşman aparent invincibil, aidoma unui om 
primitiv amplificat până la extrema evoluţiei fizice de o Mamă 
Natură dementă. 

Oh-Mah ocoli piscina şi, când ajunse în punctul de unde nu 
mai exista cale de întoarcere, bărbatul întinse bricheta veche şi 
speră că totul va funcţiona, pentru ultima dată. IÎnvârti rotiţa 
striată pe piatră... clic! Nimic. Clic! Nimic. 

Creatura era lângă el, apoi clic... 

Scânteie... 

Vaporii de benzină care se învolburau în jurul lui Ty se 
aprinseră cu un şuier prelung care anunţă sfârşitul. 
Instantaneu, flăcările îi înconjurară tălpile, picioarele... după 
aceea trupul. 

Monstrul îl prinse de gât şi-l ridică. Braţele bărbatului îl 
loviră, însă fără a-i cauza vreun rău. Câmpul vizual al lui Ty fu 
acoperit de explozii de lumină, atât de din cauza văpăilor, cât şi 
a degetelor gigantice care-l strangulau, oprind accesul sângelui 
către creier. Feţele lor mai că se atingeau şi exalaţiile fetide ale 
lui Oh-Mah păreau un vânt tropical aducător de miasme 
greţoase. Ty îl privi în ochii aurii şi fu în stare de un act final de 
sfidare. 

Îl scuipă în faţă. 

În timp ce creierul înceta să-i mai funcţioneze, ultimul lui 
gând fu că nu-şi protejase familia. Inima i se strânse înfiorată, 


după care îşi pierdu cunoştinţa şi moartea întinse ademenitor 
braţele... 

Iar apoi simţi impactul cu cimentul dur şi înţelese că Oh-Mah 
îi dăduse drumul. Ty scutură din cap, străduindu-se să-şi alunge 
ameţeala, şi zări monstrul deasupra sa, acum cuprins de flăcări 
până la brâu. Simţi arsuri şi, coborând ochii, văzu că el însuşi 
ardea de la piept în jos. Adunându-şi ultima brumă de puteri, se 
rostogoli pe jumătatea de metru ce-l despărţea de capătul mai 
puţin adânc al piscinei şi căzu în apă. Când ieşi la suprafaţă, Oh- 
Mah ţopăia în mijlocul limbilor de foc. Un fulger trosni, creatura 
mugi ca o mie de sirene şi Ty se afundă sub apă, pentru a nu fi 
văzut. 


Flăcările îl ardeau, dar ştia că va supravieţui dacă îl va urma 
pe două-picioare în apă. lar acolo avea să-l distrugă. Păşi pe 
malul iazului mic şi atunci văzu fulgerul şi auzi tunetul... 

Apoi alt tunet... celălalt tunet... 

Deschise ochii şi gura larg, încremenit de şoc, când tunetul 
acesta îl găsi, îşi vâri ghearele în el, îl sfârtecă. Tunetul acesta 
tăie prin el până la inimă şi puterea i se scurse, glasul lui 
răsunător amuţi, furia şi măreţia pieriră într-o clipă. 


Ty ieşi la suprafaţă, la timp pentru a vedea monstrul 
prăbuşindu-se peste el aidoma unui stejar retezat. Plonjă înapoi, 
însă creatura masivă căzu plescăind şi-l împinse spre fundul 
piscinei. Panicat, bărbatul simţi cum se îneacă. Era sub apă şi 
Oh-Mah îl ataca - mai rău de atât nu se putea! 


Reculul teribil al armei uriaşe o trânti pe Ronnie pe jos, 
zguduind-o din toate oasele. Uşor ameţită, scutură din cap, se 
sculă şi văzu că nimerise în plin. Monstrul se prăvălise în 
piscină. Încercă să inspire adânc şi constată că lovitura ca de 
baros a patului puştii aproape că-i golise plămânii de aer. 

Peste câteva secunde, Ty îşi dădu seama că Oh-Mah nu se 
mişca, ci era pur şi simplu o greutatea inertă. Prins dedesubtul 
monstrului în apa ca gheaţa, bărbatul se luptă să se elibereze, 
dar nu-şi putea trage piciorul stâng de sub creatură. Incapabil 
să-şi controleze reflexul de a tuşi, cauzat de apa pe care o 
înghiţise, nu reuşi decât să inhaleze şi mai multă apă în plămâni. 
După ce-am scăpat de toate, o să mă-nec! Se zbătea, însă apa 
din plămâni îl făcu să horcăie din nou şi acesta avea să fie 
sfârşitul... 


Ceva îl înşfăcă, îl smuci violent şi piciorul i se eliberă. Două 
mâini - mâini de om - îl traseră afară din apă. Ty horcăia şi 
tuşea convulsiv. Apa îi curgea din gât şi plămânii se luptau să 
expulzeze lichidul. O palmă îl lovi pe spinare, pentru a-i ajuta. 

— Ty! Ty! Eşti bine? 

Bărbatul continuă să icnească dureros, apoi ridică ochii şi 
zări chipul îngrijorat al soţiei sale. Tuşi apăsat de mai multe ori, 
pentru a-şi curăța plămânii de apă după care se ridică, 
clătinându-se. 

— Casa... horcăi el. Mere! 

Pe jumătate sprijinindu-se de Ronnie, porni spre reşedinţa 
incendiată. 


Capitolul 81 


Înainte de a intra în casă şi a lua puşca lui Ty, Ronnie 
spărsese geamul Lexusului şi-şi recuperase telefonul. 

— Am sunat la urgenţă, îi spuse ea bărbatului. 

Între icnete şi accese de tuse, el rosti adevărul crud: 

— N-o... s-ajungă... la timp... 

În interiorul clădirii pline de fum, cei doi soţi suiră treptele 
printre flăcări şi rezemară scara de perete. Ty porni nesigur pe 
scară, însă femeia îl opri. 

— Merg eu. Tu tremuri tot şi-n plus pentru tine va trebui să 
facem o gaură mai mare. 

Ty se împotrivi pentru o clipă, dar, ca de obicei, ea avea 
dreptate. După aceea însă Ronnie făcu ceva neaşteptat. Se 
întoarse şi cobori în fugă treptele spre parter, strigându-i peste 
umăr: 

— Mă-ntorc imediat! 

Bărbatul privi, perplex şi frustrat, cum soţia lui se strecură 
prin perdelele de foc ce învăluiau scara şi dispăru. Ridică ochii 
către plafon şi răcni: 

— Venim, iubito! 'Ţin-te bine! 

Ronnie reapăru după câteva momente, urcând câte două 
trepte odată. Purtând o pereche de ochelari cu infraroşii şi un 
ciocan cu vârf spintecat, sui iute scara extensibilă şi, cu 
intensitatea şi ritmul unui automat, găuri tavanul din rigips. 
Îndată ce gaura fu suficient de mare, un fum negru şi gros se 
revărsă din pod, arătându-le că mai dispuneau de foarte puţin 
timp. În mai puţin de un minut, Ronnie făcuse o gaură îndeajuns 
de mare pentru a se strecura înăuntru. Îşi puse ochelarii şi 
dispăru în deschiderea plină de fum. Ty sprijinea scara şi-şi 
trecu o mână peste faţă şi prin păr, cu gesturi nervoase, 
nemairezistând tensiunii. 

Ronnie tuşi pe jumătate sufocată şi ţipă numele fiicei ei, 
nereuşind să vadă decât imagini infraroşii negre şi cenuşii de 
valuri de fum şi căldură. Fumul cel puţin era copleşitor şi, 
realmente îngrozită, înţelese că nu mai putea rezista mult 
combinației toxice de fum şi cenuşă şi-şi va pierde cunoştinţa. 
Zbieră, înecându-se: 

— Meredith! Mere! 

Nu se gândea decât că ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa 


pentru a nu-şi pierde fetiţa în felul acela teribil. 

Apoi îi atrase atenţia o pată albă-sură, care ieşea în relief ca 
o proeminenţă pe o grindă, la vreo trei metri depărtare. Se 
grăbi într-acolo, dar talpa îi lunecă între două grinzi şi trecu 
prin rigips. Pentru o fracțiune de secundă fu cât pe-ici să cadă 
prin tavan, însă îşi regăsi echilibrul şi înaintă spre pată. Era 
Meredith. Ridică fetiţa şi o purtă peste grinzi până în locul prin 
care intrase. În clipa în care ajunse în dreptul deschiderii, două 
braţe se ridicară înăuntru şi preluară copilul. Tuşind aproape 
sufocată, Ronnie îl urmă pe Ty pe scară, după care amândoi 
ieşiră în fugă din casă, cu bărbatul acum purtând-o pe sus, în 
vreme ce o ţinea pe un umăr pe Meredith. 

Ajunşi în siguranţă, Ty îşi aşeză cu grijă fiica pe pământ şi 
începu să-i facă respiraţie gură la gură. În câteva momente, 
fetiţa reveni la viaţă şi tuşi din răsputeri, cu plămânii 
străduindu-se să elimine gazele toxice. Ronnie se aşeză pe sol, 
tuşind şi ea, o îmbrăţişă pe Meredith şi izbucni în plâns. 
Bărbatul le cuprinse pe amândouă în braţe şi hohoti alături de 
ele, de fericire şi în acelaşi timp de eliberare. 

Deşi Chris primise din partea mamei sale instrucţiuni ferme 
să nu părăsească garajul, băiatul ieşi din ascunzătoare după ce 
aprecie că pericolul trecuse. După alte cinci minute, primul 
echipaj de pompieri într-un diesel mare model White trecu de-a 
dreptul prin poarta de sârmă de la şosea, urmat de un convoi de 
vehicule. 

O ambulanţă sosi cu trei maşini de poliţie şi în câteva 
secunde paramedicii se ocupau de Meredith. Ronnie o ţinu de 
mână pe fetiţa ei, când pe faţă îi fu aşezată o mască pentru 
oxigen. Un medic îi îndepărtă cu blândeţe mâna şi-i făcu semn 
că aveau nevoie de spaţiu. 

— Va fi în regulă, doamnă, o asigură el. 

Ronnie îi zâmbi recunoscător şi după aceea îşi îmbrăţişă 
soţul, ale cărui haine erau ude leoarcă şi pe jumătate arse. Alt 
paramedic se apropie şi-l conduse pe Ty către ambulanţă. Părul 
îi fusese serios pârlit şi arăta ca naiba, însă arsurile de pe corp 
erau superficiale. 

Iar apoi, de după colţul casei, apăru împleticindu-se, profund 
şocată, dar vie, bona suedeză. Un paramedic se repezi s-o ajute 
pe Greta. 


Pompierii stinseră repede incendiul, mai întâi la etaj, apoi la 
parter. Unul dintre şoferi îşi dusese maşina în spatele casei şi 


farurile ei luminau toată curtea. Doi pompieri se holbau la 
monstrul care plutea în piscină; unul dintre ei ţinea uriaşa puşcă 
Holland & Holland care pusese capăt domniei terorii sale. Un 
poliţist tânăr se apropie şi se opri lângă ei. 

Uitându-se la trupul gigantic care zăcea cu faţa în jos în apa 
înroşită de sânge, polițistul îl întrebă pe pompierul cu arma: 

— Am auzit că soţia l-ar fi împuşcat. Asta-i puşca? 

Pompierul se întoarse spre el. Pe ecusonul poliţistului scria 
„Alexander”. Pompierul încuviinţă din cap. 

— Pot s-o văd? întrebă polițistul Bill Alexander. 

— Poţi s-o şi iei, răspunse bărbatul. 

Bill îşi îndepărtă privirea de la imaginea incredibilă din 
piscină, doar atât cât fu necesar să examineze puşca. Se 
pricepea la arme şi era conştient de raritatea şi puterea de foc a 
celei pe care o avea în mâini. 

— Da, vorbi el către pompier însă mai mult către sine, cam 
asta-i mărimea cuvenită. 


EPILOG 


Soarele era pe cât de arzător poate fi pe planeta Pământ, iar 
asta era minunat pentru Ty. Pe când plutea prin timp şi spaţiu, 
unica lui legătură cu lumea reală era focul portocaliu-strălucitor 
care-i impresiona retina în ciuda pleoapelor închise. Un firicel 
de transpiraţie i se scurse pe maxilar şi picură de pe bărbie pe 
pieptul lui gol. Ceva îi gâdilă antebraţul - nişte degete - şi 
avansă încetişor spre mâna lui, atingându-l cu piatra unui inel. 

— Unde-s copiii? întrebă el fără să deschidă ochii. 

— S-au întors la hotel, răspunse Ronnie şi bărbatul aprecie 
calmul liniştitor al vocii ei pe care nu-l mai auzise de multă 
vreme. Ai aţipit, continuă ea. Au plecat la un fel de petrecere în 
piscină cu puştii ăia din Londra. 

— Este ci... 

— Da, este cineva cu ei. Chiar mai mulţi adulţi, îi anticipă ea 
întrebarea. 

— Şi eu? M-ai lăsat s-adorm în soare, da? 

— Te-am lăsat la frăgezit, chicoti soţia lui împroşcându-l în 
joacă cu loţiunea de ecran solar. 

Ty deschise ochii, o prinse de braţ şi o trase mai aproape. 
Nisipul plajei părea zahăr pudră, iar oceanul era de opal sub 
cerul senin al Caraibelor. Fu surprins, dar încântat că Ronnie 
renunţase la sutienul costumului de baie. 

— Le imiţi pe băştinaşe? zâmbi el. 

Ronnie începu să-i întindă loţiunea pe piele cu mişcări lente. 

— Ce naiba, nu-i nimeni în jur, aşa că mă pot bronza şi eu 
integral! 

Bărbatul se ridică în capul oaselor în şezlong şi pivotă, 
punându-şi mâinile pe mijlocul ei, în timp ce Ronnie continua să- 
l] maseze. Se aplecă şi-i sărută un sân. 

— Hm... Unt de cacao? 

Ea surâse lasciv. 

— Exact. Vrei să-l guşti şi pe celălalt? 

Ty o privi în ochi şi se văzură unul pe celălalt cu aceeaşi 
atracţie puternică pe care o simţiseră prima dată, dar 
amplificată acum de iubirea ce fusese călită în foc. O trase pe 
Ronnie spre el şi se rostogoliră de pe şezlonguri pe nisip. 
Trecuse mult timp, însă redeveniseră o singură făptură. Făcură 
dragoste, în vreme ce palmierii priveau şi le murmurau 


secretele în briză. 


La zece zile după ce Mac fusese internat în pragul morţii, 
medicul lui îl declară un pacient-miracol şi-l externă. Purta trei 
ghipsuri şi avea să fie îngrijit la domiciliu timp de douăsprezece 
săptămâni de către o infirmieră. Bărbatul sperase la una tânără 
şi drăguță, însă cea pe care o căpătă, Marlene, o femeie voinică, 
măritată şi trecută binişor de cincizeci de ani, se acomodă 
repede cu Mac şi-l amuză non-stop cu glumele ei caustice. 

Mac stătea pe scaun şi mânca prânzul în faţa televizorului, 
când un ciocănit o trimise pe Marlene la uşă. Deschizând, 
femeia zări o echipă TV japoneză. 

— Ne  scuzaţi, rosti reporterul care purta un costum 
impecabil croit, dar pot să fiu primit de domnul detectiv Mac 
Schneider? 

Întrucât scaunul lui Mac nu putea fi zărit din uşă, Marlene 
improviză prompt: 

— Îmi pare rău, dar a plecat azi-dimineaţă. 

Japonezul se încruntă. 

— Nu este în convalescenţă? Nu ştiusem că poate să 
călătorească. 

Marlene nu purta uniformă, iar hainele ei civile nu-i trădau 
calitatea de infirmieră. 

— Oh, dar acum se simte perfect! minţi ea fără să clipească. 
A fost supus unui tip nou de terapie cu curent electric. Este cea 
mai recentă descoperire americană. Ar trebui să realizaţi un 
reportaj despre ea. L-a vindecat complet în două ore. A plecat să 
joace tenis, şi după aceea mi se pare că intenţionează să se 
îmbarce spre Mexic, pentru scufundări subacvatice. O să revină 
peste o lună. O să-i transmit că l-aţi căutat. Mulţumesc, încheie 
ea şi trânti uşa în nasul reporterului descumpănit. 

— Ar trebui să ai propria ta emisiune la televizor, chicoti 
Mac. 

— Cine, eu? Nici vorbă! Tu eşti celebritatea. Dar n-o să pot 
face asta chiar cu toţi. N-ai de gând să acorzi niciun interviu? 

Bărbatul îşi feri privirea. 

— Poate că da... în cele din urmă... 

Pe timpul cât Mac fusese internat, Ty trecuse de câteva ori 
pe la spital, inclusiv în ziua în care el şi toată familia plecaseră 
în insulele Virgine Britanice. În principal, vorbiseră despre Ben. 
Nu făcuseră nicio analiză retrospectivă, nu căutaseră vinovaţi, 
ci-şi exprimaseră doar regretul pentru dispariţia lui. Ty îi 


dăduse lui Mac bricheta veche a lui Ben, spunându-i: 

— Asta mi-a salvat viaţa. Cred că te va ajuta să te vindeci mai 
repede. 

Detectivul surâsese uşor şi o luase. 

— Ştii ceva... chiar dacă pare o nebunie, eu cred că Ben nu-i 
departe şi stă cu ochii pe noi. 

— Da, aprobase Ty, şi eu îl simt. 

La ultima vizită a lui Ty, Mac îi mulţumise pentru că-i salvase 
viaţa, însă celălalt îl oprise repede, spunând: 

— Şi tu ai fi făcut acelaşi lucru. 

Când se ridicase apoi ca să plece, nu-i mai întinse mâna, aşa 
cum făcea de obicei, ci şovăise, după care se aplecase şi-l 
îmbrăţişase, simbolizând o legătură între doi bărbaţi care îşi 
încredinţaseră vieţile unul celuilalt. 

Şeriful Barkley sosise şi-şi ceruse scuze pentru felul în care 
fusese tratat Mac, după care îl mustrase că nu-i spusese 
adevărul. 

— M-ai fi crezut? îl întrebase Mac. 

Barkley făcuse o pauză scurtă. 

— Ce dracu' - nu! 

Amândoi izbucniseră în râs. 

Atmosfera devenise mai sobră după aceea, când discutaseră 
despre funeraliile naţionale care-i fuseseră organizate lui Carillo 
şi la care participaseră peste două mii de poliţişti din toată ţara. 

După ce Mac îşi mai recăpătase din energie, îi telefonase lui 
Kelly Carillo pentru a-i transmite condoleanţe. 

— Te admira foarte mult, îi spusese femeia. Pentru el ai fost 
ca un frate mai mare. Era mereu în întrecere cu tine, dar în 
acelaşi timp te iubea. 

Vorbiseră cu căldură despre Karl, deşi Mac ştia despre soţul 
ei o mie de lucruri pe care nu avea să i le spună niciodată. lar 
Kelly, la rândul ei, ştia o mie de lucruri de care Mac nu avea 
habar. Una peste alta, Karl Carillo avea să rămână în amintirile 
comune ca un bun soţ, tată şi poliţist. 

— Mai vrei nişte supă? întrebă Marlene, smulgându-l pe Mac 
din gânduri. 

— Da, e foarte bună, îi întinse el farfuria. Mulţumesc! 

Când femeia trecu în bucătărie, detectivul ridică ochii: 

— Îţi place să fii măritată? întrebă el. 

— Orice căsnicie are părţi bune şi părţi mai puţin bune, 
răspunse ea umplându-i farfuria. Poate că pe ansamblu îmi 
place. Dar pot oare să fiu sigură? Sunt măritată de treizeci şi 


şase de ani. Nu mai ştiu care-i diferenţa. 

Reveni la masă, îi puse farfuria în faţă şi chipul lui Mac se 
lumină pentru prima oară după mult timp. 

— Vezi să nu, făcu el. Ştii foarte bine. 

Ochii ei zâmbiră şi Marlene se duse în dormitor ca să-i 
aranjeze patul. Este un bărbat extraordinar de drăguţ... nevastă- 
sa trebuie să fi fost o idioată ca să divorţeze de el. 

Uitându-se la televizor cu sonorul închis, Mac sorbi din supă 
şi se gândi la Kris. Dintre toate victimele pierite în adâncul 
pădurilor, ea fusese singura ale cărei rămăşiţe fuseseră găsite. 
Fuseseră adunate de o echipă de căutare, dar Canalul 7 
tărăgănase începerea procedurilor, aşa că Mac dăduse câteva 
telefoane şi aranjase să fie expediate discret familiei ei. 

Bărbatul se întrebă cum ar fi evoluat relaţia cu ea, dacă 
soarta ar fi avut alt făgaş. După care nu mai dori să se 
gândească la aşa ceva, la nimic de felul acela. Îşi goli mintea de 
orice, porni sonorul televizorului şi-şi văzu de supă. 

Cu excepţia durerii îngrozitoare de gât, Greta Sigardsson 
scăpase aproape nevătămată din întâlnirea ei violentă cu Oh- 
Mah. După ce petrecuse o zi în spital sub observaţie, 
intenţionase să ia primul avion înapoi spre Suedia, fiindcă se 
săturase până peste cap de America. 

Apoi însă primise un telefon de la Hollywood. După ce o 
văzuse dând interviuri în mai multe emisiuni TV, un producător 
o invitase să dea o probă pentru cel mai recent film al său, al 
treilea dintr-o serie horror de mare succes printre adolescenţi. 
La început Greta nici nu voise s-audă, dar o ispitise posibilitatea 
unui salariu de trei sute de mii de dolari. După ce demonstrase 
un minimum de abilitate în faţa camerei de filmat, căpătase 
rolul şi ritmul vieţii ei se accelerase considerabil. 

La cinci ore după ce primise rolul, semnase cu un agent şi-şi 
angajase un manager şi un avocat. După zece zile se întâlnea cu 
cel mai celebru actor tânăr, obținuse un contract de un milion 
de dolari cu compania de cosmetice Revlon şi închiriase în 
Hollywood Hills un bungalow despre care se spunea că fusese 
cuibuşorul idilei secrete dintre Frank Sinatra şi Ava Gardner. 

Când noul ei manager îi sugerase cu diplomaţie să-şi schimbe 
numele, ea replicase ferm: „Aşa i-au spus şi lui 
Schwarzenegger!” Greta îşi găsise vocaţia. 


— Poftim, rosti tânăra voioasă dinapoia măsuţei şi întinse 
mapa de informaţii fostului poliţist Bill Alexander. Mult noroc! 


adăugă ea. j 

Îndepărtându-se, Bill cercetă conținutul mapei. În sala mare, 
una dintre cele patru care erau active în seara aceea în hotelul 
Holiday Inn din Bellevue, trei sferturi dintre cele patru sute de 
scaune pliante, aranjate în rânduri ordonate, erau deja ocupate. 
Bărbatul porni pe culoarul din mijloc şi-şi alese un loc la zece 
scaune spre mijlocul rândului. 

Un banner imens montat în spatele estradei anunţa scopul 
pentru care venise atâta lume: „Cumpăraţi case! Avans zero!“ 
Alt banner era acoperit pur şi simplu de un şir de simboluri ale 
dolarului. Când Bill Alexander citise anunţul, ideea de a fi 
propriul său şef îl aţâţase. Posibilitatea unei cariere noi era 
incitantă. Nimeni din Departamentul Şerifului nu aflase 
vreodată că el fusese sursa scurgerilor de informaţii către mass- 
media. Abia după ce demisionase, Bill aflase că departamentul 
avea şi un mulaj al urmei hominidului. Dacă ar fi ştiut de 
existenţa lui, probabil că l-ar fi subtilizat şi pe acela şi l-ar fi 
expediat la Seattle Times. 

În clipa de faţă însă toate astea erau lipsite de importanţă, 
pentru că el visa la viitoarea sa libertate şi la puterea de 
cumpărare pe care o va atinge. Era chiar posibil să-şi cumpere 
Chevroletul Tahoe pe care şi-l dorise dintotdeauna. Dar ceea ce- 
l] încânta cel mai mult pe fostul poliţist era faptul că se găsea în 
mijlocul unei mulţimi mari de oameni, într-o sală caldă şi foarte 
bine iluminată. Prin minte îi trecură o situaţie şi un loc cu totul 
diferite, din altă seară, nu cu mult timp în urmă, şi se cutremură 
atât de puternic, încât femeia de pe scaunul de alături se 
întoarse şi-l privi întrebător. 

El zâmbi iute. 

— Cred că m-a tras curentul. 


J.D. Watts a fost condamnat pentru uciderea lui Leon 
Newburg, pe baza dovezilor de la scena crimei care constau din 
amprentele lui Watts la un capăt al bastonului de baseball şi 
fragmente din creierii lui Newburg la capătul opus, la care se 
adăugau sângele şi firele de păr din portbagajul automobilului 
său. În lumina celor petrecute, povestea lui îl transformă însă 
într-o celebritate minoră, fiind unul dintre puţinii care 
supravieţuiseră furiei monstrului. Cu toate acestea, unii dintre 
colegii de închisoare ai lui J.D. nu erau încântați de atenţia pe 
care i-o acordau revistele şi emisiunile TV şi într-o dimineaţă, pe 
când bărbatul făcea duş, mânerul ascuţit al unei linguri îi fu 


înfipt în inimă. 


Până la sfârşitul lui ianuarie când Ty, Ronnie şi copiii 
reveniră de la tropice, porțiunile distruse din casă fuseseră deja 
înlăturate şi începuse reconstruirea. Sortând prin hainele lor şi 
prin alte obiecte, Ronnie decidea ce va rămâne şi ce trebuia 
aruncat pentru că fusese afectat de foc şi apă. Femeia îşi 
restructurase slujba, după ce obținuse aprobarea partenerilor 
de a-şi reduce rolul în operaţiunile de zi cu zi şi de a lucra de la 
domiciliu, prin intermediul videoteleconferinţelor. Tehnologia îi 
permitea să nu meargă la birou decât cincisprezece ore pe 
săptămână. 

Ty acceptă, cu caracter temporar, postul de curator al celei 
mai importante descoperiri antropologice a mileniului, aşa cum 
o numeau mulţi. Pentru a tria solicitările nenumăratelor 
emisiuni de radio şi televiziune, pentru a răspunde ofertelor 
pentru cărţi şi filme, pentru a organiza conferinţe şi 
simpozioane, dar şi pentru a programa întâlniri cu diverşi 
savanţi, cadre universitare şi cercetători, bărbatul înfiinţă un 
birou în centrul Snohomish şi angajă un personal restrâns. În 
siguranţa unui seif frigorific special construit, aflat într-un „loc 
secret”, se afla unicul activ al organizaţiei sale: un cadavru înalt 
de trei metri şi douăzeci şi şase de centimetri şi greu de şase 
sute treizeci de kilograme, care prezenta o gaură impresionantă 
în partea superioară a trunchiului. 

Ty începu examinările oficiale şi catalogarea creaturii, care, 
după o sumedenie de neînţelegeri şi scandaluri, fu botezată în 
cele din urmă Homo gigantus benjaminus, al treilea nume fiind 
o uşoară abatere de la protocolul atribuirii denumirilor 
ştiinţifice pentru a-l onora pe cel pentru care Ty insistă, cu 
succes, să fie considerat descoperitorul ei. Bineînţeles, Ty 
păstra toate drepturile de expunere şi licenţiere. După ce 
planifică atent felul în care să administreze corpul şi drepturile 
inerente - estimate de Forbes ca depăşind o sută de milioane de 
dolari -, bărbatul înfiinţă un fond pentru ajutorarea familiilor 
victimelor lui Oh-Mah. Restul banilor s-au îndreptat spre diverse 
finanţări, de la cercetări criptozoologice, la ajutoare umanitare 
pentru ţările subdezvoltate. 


Când Ty şi Ronnie aflară de succesele recente ale Gretei, îi 
expediară un buchet uriaş, însoţit de urările lor de bine. Înainte 
de a pleca în vacanţa de refacere, Ty o căută pe asistenta al 


cărei telefon îl furase şi-i înmână un cec de zece mii de dolari şi 
un telefon mobil cu abonamentul plătit pentru următorii cinci 
ani. Femeia fu copleşită şi-i declară că regreta că nu-i luase 
portofelul, cheile şi poate chiar pe cei doi copii. 

Ty merse după aceea la locuinţa proprietarei amărâtului 
Chevrolet Cavalier, o asistentă de la spitalul de urgenţă, în 
vârstă de treizeci şi opt de ani, divorțată, cu patru copii şi-şi 
ceru scuze pentru furt. Ea îl asigură calm că înţelegea perfect 
situaţia, ceea ce nu era greu deloc, ţinând seama de faptul că Ty 
Greenwood apăruse recent pe copertele revistelor Time, 
Newsweek, Life şi ale altor trei sute de publicaţii din toată 
lumea. Femeia amuţi însă realmente când Ty îi întinse cheile 
Chevroletului său relativ nou, plus un cec de o sută de dolari. 
„Maşina ta mi-a salvat familia”, izbuti el să articuleze pe când 
era aproape sufocat de îmbrăţişarea asistentei. 

Cu acordul şi binecuvântarea lui Ronnie, Ty reflectă asupra 
ideii de a juca un rol activ în explorarea fenomenelor 
neexplicate din toată lumea, dar până la urmă renunţă s-o facă. 
Ştia că nimic nu putea fi mai important decât de a-şi privi copiii 
crescând, aşa că decise să rămână acasă, să întreprindă 
cercetări, să citească şi să scrie. Trecuse prin câteva clipe grele, 
care se prelungiseră în multe zile, suferise de pe urma 
sevrajului de alcool şi OxyContin, însă se afla sub îngrijirea unui 
medic şi, graţie voinţei lui de fier, avea să redevină sănătos. 

Pe durata vacanței, Ty şi Ronnie căzură de acord să apeleze 
la terapie, atât individual, cât şi împreună. Existau multe ziduri 
ce trebuiau doborâte şi ei pricepeau necesitatea unei persoane 
cu experienţă care să-i ajute. 

Mass-media mondiale preluară fotografiile lui Ty în articolele 
lor, dar el refuză toate ofertele pentru interviuri directe din 
partea revistelor sau a televiziunii... cu o excepţie. Intorcându-le 
spatele giganţilor ştirilor şi lumii divertismentului, Ty acordă 
unicul său interviu noului lui prieten, John Baxter, directorul 
ziarului Snohomish Daily News. 


Examinând toate obiectele din casă, pentru a vedea ce mai 
putea fi păstrat, Ronnie verifică şi calculatoarele şi rulă 
diagnostice pentru a se asigura că funcționau corespunzător. 
Apelase fişierele lui Ty şi se pregătea să-şi lanseze software-ul 
de verificare, când observă fişierul „De ce m-am sinucis”. 
Privind data când fusese scris, îşi aminti că era dimineaţa în 
care el plecase cu Mercedesul. Iar titlul acela îi spuse multe... 


Degetele ei atinseră câteva taste şi evidenţie numele 
fişierului. Indreptă alt deget spre tasta Delete, apoi ezită. Ştia că 
Ty crease fişierul pentru ca ea să-l descopere; îşi cunoştea 
foarte bine soţul. De atunci se întâmplaseră multe şi fişierul era 
istorie veche, fiind scris de cu totul alt Ty Greenwood, dar 
rămăseseră multe „ce?“, „de ce?“ şi poate chiar „cum?“. 
Înfiorată brusc de ideea ultimei întrebări, ea apăsă iute tasta 
Delete şi fişierul - ca şi capitolul respectiv din viaţa lor - 
dispăru. 

— Ce faci acolo? se auzi glasul lui tărăgănat. 

Ronnie se răsuci iute şi se ridică din scaun, cu un aer vinovat. 

— Nimic, răspunse ea mai indiferent, rulam nişte 

diagnostice. Calculatorul tău e-n regulă. 
_ Ty îşi luă soţia în braţe şi-i simţi inima bătând accelerat. 
Inţelegea că ei toţi continuau să sufere de pe urma atacului, dar 
după aceea ochii săi zăriră ecranul. Deşi ea părăsise dosarul 
respectiv, bărbatul îşi amintea fişierul acela dintr-un trecut care 
i se părea foarte îndepărtat. Pentru o clipă se întrebă dacă 
Ronnie îl citise, însă îşi cunoştea soţia ca-n palmă. Nici n-ar fi 
contat dacă îl citise, fiindcă acum lucrurile erau perfecte între 
ei. 

Se sărutară şi Ronnie se trase uşor îndărăt, cu chipul 
îngrijorat. 

— Unde-s copiii? întrebă ea. 

Nu-i mai văzuse în ultima oră, într-atât de preocupată fusese 
de curăţenia generală. Era o întrebare pe care amândoi o 
puseseră frecvent în ultima vreme, aproape inconştient. Ty o 
privi în ochi şi surâse. Pentru prima dată după mult timp, 
Ronnie văzu lumina puternică şi iubitoare din ochii soţului ei, 
cea a vechiului Ty. Umerii lui erau din nou drepţi şi puternici. El 
o sărută uşor. 

— Sunt în siguranţă, o linişti. Sunt în siguranţă. 


După moartea lui Ben, Doris Campbell nu mai dormise bine. 
Nu însă pentru că ar fi fost îngrijorată în privinţa viitorului. În 
secret, Ben economisise bani de-a lungul anilor şi, alături de 
poliţa sa de asigurare, aceştia aveau să-i ajungă lui Doris pentru 
tot restul vieţii. De asemenea, Ben aranjase un cont special care 
să achite totul, inclusiv facturile de la Teleshopping („In limite 
rezonabile“, precizase avocatul). Dar entuziasmul ei faţă de 
cumpărăturile din faţa televizorului se diminuase după ce-şi 
pierduse lucrul cel mai important din viaţă. 


După ce se culcase devreme, Doris se foi şi se răsuci pe toate 
părţile, iar după miezul nopţii lunecă în lumea viselor. De aceea 
fu o surpriză să audă şoptindu-i în ureche glasul familiar, 
încetişor, dar clar şi cât se poate de real. Buimăcită de somn, se 
sculă brusc în capul oaselor, derutată de umbrele din odaia 
întunecată: o siluetă înaltă, uscăţivă şi bine cunoscută apăru la 
piciorul patului. 

— Benny? rosti ea, frecându-se la ochi pentru a-i focaliza, dar 
ştiind prea bine că nu putea fi el. Benny? 

Apoi silueta dispăru. 

Doris rămase nemişcată câteva momente, însă nu se mai 
petrecu absolut nimic. Ştia că acele câteva cuvinte şoptite pe 
care îşi imaginase că le auzise nu fuseseră decât un vis. Ea nu 
mai avusese ocazia de a-şi lua rămas-bun de la soţul ei. Tristă, 
cu sufletul oarecum golit, renunţă în cele din urmă să mai 
privească în gol şi lăsă capul înapoi pe pernă. Moartea lui Ben îi 
cauzase mai multă durere decât simţise vreodată. De-a lungul 
anilor, Doris îşi înăbuşise alte dureri afundându-se în târguieli, 
dar acum, fără Ben, trebuia să se descurce pe cont propriu. Era 
speriată, însă avea curaj. Inchizând ochii, ştiu că Ben fusese 
mereu sprijinul ei şi, deşi el pierise, continua să-i simtă 
susţinerea. 

Regreta totuşi că pierduse ocazia de a-i spune la revedere... 

Simţi o palmă bătătorită, mângâindu-i cu dragoste faţa. Nu 
trebuia să deschidă ochii, întrucât cunoştea atingerea aceea. 

— Şi eu te iubesc, răspunse cuvintelor murmurate, după care 
se cufundă într-un somn fără vise. 


POSTFAŢĂ 


În ziua de 20 octombrie 1967, într-o însorită după-amiază de 
vineri, fostul călăreț de rodeo Roger Patterson şi cowboy-ul Bob 
Gimlin îşi duceau caii prin albia unui pârâu îndepărtat, pe lângă 
Bluff Creek, în ţinutul Humboldt din nord-vestul Californiei, la 
treizeci de kilometri de Oceanul Pacific. Ceva le-a speriat caii şi 
bărbaţii au fost trântiţi din şei. In vreme ce o creatură mare, 
neagră şi lăţoasă se îndepărta de ei, Patterson şi-a scos iute 
aparatul de filmare pe 16 mm şi a înregistrat una din cele mai 
faimoase pelicule din toate timpurile. 

La momentul respectiv filmul a fost analizat, cadru cu cadru, 
de departamentul efecte speciale al studiourilor Universal. 
Opiniile experţilor au fost că efectul de ansamblu, de la luciul 
blănii multicolore şi până la muşchii ce unduiau sub aceasta, era 
imposibil să fi fost de natură artificială, ţinând seama de 
tehnologia epocii respective, chiar dacă ar fi beneficiat de un 
buget nelimitat. De atunci mulţi specialişti au deconstruit şi 
analizat filmul, utilizând tehnologii din ce în ce mai avansate. 
Toţi au ajuns la concluzia că era practic imposibil ca pelicula să 
fie un fals şi ca subiectul filmat să fie pur şi simplu un om 
îmbrăcat într-un costum din blană. În 1969, canadianul John 
Green, fost ziarist şi unul dintre cei mai respectaţi investigatori 
ai lui Bigfoot, a prezentat filmul unui specialist de la studiourile 
Disney şi a primit în esenţă acelaşi răspuns. 

Există aşadar o primată uriaşă în America de Nord? Şi dacă 
există, ce este ea? Mi-am petrecut copilăria în Oregon şi 
fascinația mea faţă de acest hominid necatalogat a început 
atunci când părinţii mi-au citit un reportaj din ziar care anunţa 
bizarele întâlniri ale unei echipe de drumari dintr-o zonă 
îndepărtată din munţii din nordul Californiei. Muncitorii 
povesteau o suită de evenimente inexplicabile care se 
petrecuseră în decursul câtorva nopţi. După ce se culcaseră, 
mai multe echipamente fuseseră supuse vandalismelor; printre 
altele, un butoi cu benzină de o sută cincizeci de litri - care 
fusese transportat un kilometru şi aruncat într-o râpă - şi 
cauciucul unui buldozer, greu de patru sute de kilograme, care 
fusese rostogolit cale de sute de metri, apoi aruncat ca o jucărie 
într-o ravenă. 

Vizitatorii nocturni ai şantierului şoselei umblaseră şi la alte 


utilaje şi, de fiecare dată, zorii zilei dezvăluiseră în jurul 
barăcilor uriaşe urme de picioare asemănătoare celor umane. 
Posibilitatea unor farse a fost abandonată în cele din urmă, din 
cauza greutății considerabile a obiectelor care fuseseră 
deplasate?. 

Am fost foarte impresionat atunci, aşa cum sunt şi acum, de 
acele demonstraţii spectaculoase de îndrăzneală. În ultimii ani 
am urmărit ocazional concursul „Cel mai puternic om“, transmis 
de mai multe posturi TV, printre care şi Eurosport, şi m-am 
gândit la cauciucul acela de buldozer - purtat şi rostogolit cu 
atâta uşurinţă -, de fiecare dată când am văzut bărbaţi, care 
sunt realmente cei mai puternici din specia lor, străduindu-se 
din răsputeri, doar pentru a răsturna un obiect similar. 
Finalmente, când oamenii au început să accepte că era posibil 
să se fi petrecut ceva straniu, unul dintre răspunsurile propuse 
a fost că drumarii încălcaseră teritoriul unor fiinţe enorme şi 
necunoscute care au vrut să-i alunge. 

La scurt timp după ce-l descoperisem pe Bigfoot, am aflat că 
o echipă condusă de  neozeelandezul Edmund Hillary, 
cuceritorul Everestului, petrecuse luni de zile căutându-l pe 
legendarul Yeti prin Tibet şi Nepal. Pentru un puşti de opt ani 
era aţâţătoare posibilitatea ca o altă versiune a unei creaturi 
atât de fantastice să trăiască practic în spatele casei sale. Atunci 
am început o căutare lungă de o viaţă pentru a determina dacă 
aceste creaturi existau şi, dacă răspunsul era afirmativ, ce erau 
ele. Peste mai mulţi ani, când căutam un subiect pentru primul 
meu roman, cunoştinţele despre Bigfoot l-au impus în mod firesc 
ca erou al cărţii. 


Când am împlinit nouă ani, am mers la biblioteca locală şi am 
împrumutat cartea Abominabilul Om al Zăpezilor: o legendă vie 
de celebrul zoolog britanic Ivan T. Sanderson.’ În ciuda faptului 
că mare parte din raţionamentele sale ştiinţifice depăşeau 
mintea mea de elev în clasa a patra, am fost fascinat de 
numeroasele relatări ale martorilor oculari. Am înţeles atunci că 


2 În noiembrie 2002, contractorul proiectului respectiv, Ray Wallace, a 
murit. După moartea lui, familia a anunţat că Wallace pusese la cale o 
farsă de proporţii, falsificând urmele de picioare cu ajutorul unor tălpi 
din lemn. Wallace a falsificat într-adevăr unele urme, dar majoritatea 
incidentelor petrecute în jurul şantierului n-au fost explicate prin 
falsurile lui (n.a). 

3 Chilton Company, 1961 (n.a.). 


aceste creaturi masive fuseseră observate în toată lumea, dar 
cele mai numeroase semnalări proveneau din America de Nord 
şi vestul Canadei. Porecla Bigfoot („Picior-mare”) fusese 
născocită de un reporter cu ocazia incidentelor din nordul 
Californiei, iar eu o folosesc pentru o cât mai mare claritate. 

În mitologiile tuturor triburilor de amerindieni apare o 
creatură mare, nici om, nici animal, care merge pe două 
picioare prin păduri. Indienii ciopliseră mii de totemuri în 
onoarea ei. Din nordul Californiei, prin Columbia Britanică şi în 
sus prin Yukon, în Teritoriile de nord-vest şi Alaska, cam toate 
totemurile conţin o reprezentare a acestei fiinţe asemănătoare 
omului. Potrivit oamenilor de ştiinţă care au studiat mitologia 
tribală, aceste creaturi din legendele şi poveştile băştinaşilor 
din America de Nord sunt văzute aproape exclusiv ca fiind 
materiale, nu eterice. Este grăitor faptul că ele sunt considerate 
similare altor entităţi vii, ca lupii sau vulturii, nu spiritelor sau 
demonilor. Dar tradiţia băştinaşilor nord-americani pune în 
general aceste făpturi pe o treaptă superioară faţă de alţi 
locuitori ai pădurii, deoarece le atribuie trăsături mai degrabă 
umane decât animalice. Folclorul indian - şi în multe cazuri, 
recunoaşterea ca realitate în istoria indienilor - afirmă că aceste 
creaturi posedă calităţi avansate, de genul înţelepciunii şi chiar 
al spiritualităţii. In mod frecvent ele sunt considerate protectori 
blânzi şi posibilitatea de a vedea sau chiar de a te întâlni cu una 
nu este înfricoşătoare. În acelaşi timp însă, tot aşa cum oamenii 
diferă între ei în privinţa caracterului, amerindienii recunosc, în 
mod firesc, că deşi majoritatea acestor făpturi sunt bune, unele 
pot fi rele. 

Examinarea hărților Statelor Unite şi vestului Canadei arată 
peste două mii de locuri cu nume amerindiene care se referă, 
direct sau indirect, la Bigfoot. În mod interesant locurile 
respective sunt în general cumpene de ape traversabile, căi 
naturale în sălbăticie sau locuri din preajma râurilor. Mulţi 
indieni contemporani au semnalat apariţii ale creaturilor, dar 
majoritatea n-au făcut-o, deoarece acceptarea creaturii 
cunoscute ca Sasquatch, Oh-Mah, See-Ah-Tik, Tsunoqua (sau 
oricare dintre celelalte sute de nume pe care i le-au dat indienii 
în ultimele sute de ani) face parte din cultura lor. 

În ultimul secol, zeci de mii de semnalări ale unor hominizi 
uriaşi au fost raportate nu numai în vestul Canadei şi în statele 
Washington, Oregon şi California, ci şi în toate provinciile 
canadiene şi în toate statele americane, cu excepţia Hawaii. 


Extinzând domeniul acesta, constatăm că fiinţe similare au fost 
zărite pe toate celelalte continente, cu excepţia Antarcticii. Să 
fie aceste întâlniri o halucinație complexă şi destul de coerentă 
a mii de oameni de toate profesiile, printre care profesori, 
medici, savanţi, poliţişti şi preoţi? Poate că da. Să ne reamintim 
însă de „briciul lui Occam” care afirmă că dacă pentru un 
fenomen sunt oferite mai multe explicaţii, cea mai simplă dintre 
ele, indiferent cât de improbabilă poate părea, este probabil cea 
corectă. Poate că într-adevăr toţi oamenii aceia au văzut ceea ce 
li s-a părut că văd. 

Am avut norocul să petrec mult timp în ţinuturile sălbatice 
din statele Oregon şi Washington. Am călătorit de asemenea 
mult prin Columbia Britanică, ba chiar am petrecut şi un timp în 
Yukon. Am trăit trei ani în Alaska, iar majoritatea statului, ca şi 
celelalte regiuni din Vest, este atât de sălbatică, încât accesul 
este posibil doar pe calea aerului. Nici chiar aceia care sunt 
familiari cu pădurile în general nu-şi pot imagina ce înseamnă 
să zbori o oră sau două fără să vezi altceva decât copaci... nicio 
clădire, niciun stâlp de telefon sau de curent electric. Poate că 
în prezent pădurile din Vest au început să se reducă, dar 
continuă să fie vaste în sensul cel mai exact al cuvântului. 
Desigur nu se poate nega măreţia altor păduri americane, dar 
cele din Vest deţin o calitate aparte, o senzaţie de izolare 
absolută conferită pur şi simplu de distanţele uriaşe dintre 
aşezări şi, adesea, de lipsa totală a infrastructurii. 

lar dacă mare parte din Vestul american este izolată, atunci 
Canada aparţine unei categorii cu totul speciale. Majoritatea 
celor treizeci de milioane de canadieni trăiesc la distanţă de 
maximum două sute cincizeci de kilometri de graniţa cu SUA, 
însă suprafaţa Canadei este mai mare decât a statului vecin. 
Mare parte din nordul Canadei este nepopulată, iar în zonele 
mai puţin populate ale provinciilor semnalările de creaturi mari, 
hirsute şi cu aspect omenesc, sunt frecvente, mai ales în vestul 
Manitoba, în provinciile din prerie şi Munţii Stâncoşi. Este 
posibil ca o primată nord-americană mare să existe în asemenea 
regiuni sălbatice întinse? Ar avea hrană din belşug şi ar părea 
să fie în elementul ei, deoarece ar fi evoluat într-o creatură a 
climatului nordic în ultimii patruzeci-cincizeci de mii de ani (de 
când ar fi sosit din Asia peste puntea de uscat care a existat 
între actuala Rusie şi Alaska). Singurele urme de oameni pe 
care le-ar vedea aceste primate superioare izolate ar fi probabil 
rarele dâre de condens ale avioanelor cu reacţie sau sateliții ce 


traversează cerul nopţii, dar niciuna dintre ele nu ar fi în mod 
firesc asociată cu altă rasă. 


Începând cu secolul al XIX-lea, curiozitatea legată de aceşti 
hominizi necunoscuţi a crescut întruna. Pe măsură ce Statele 
Unite s-au extins spre vest, au început să răzbată istorii 
uimitoare, care au atras atenţia americanilor de pe coasta 
Atlanticului şi europenilor. Povestea care-l înfiorează pe Mac 
Schneider în decursul documentării sale provine din cartea 
Vânător în sălbăticie de Theodore Roosevelt, în care reproduce 
relatarea bătrânului vânător de blănuri Bauman. Izvorul râului 
Wisdom din Idaho, un loc sălbatic şi actualmente, era în anii 
1840 izolat într-un mod imposibil de înţeles de majoritatea 
oamenilor din societatea contemporană. Roosevelt, care fusese 
el însuşi pădurean, a simţit groaza din cuvintele bătrânului 
vânător şi n-a avut nicio îndoială în privinţa adevărului spuselor 
sale. 

Alt faimos incident Bigfoot s-a petrecut la poalele muntelui St 
Helens din statul Washington. In anii 1880, minerii care lucrau 
acolo au observat „o fiară mare şi lăţoasă“ în care au tras cu 
puştile şi pe care se pare că au rănit-o. Ceva mai târziu, un grup 
format din creaturi similare s-a întors şi a bombardat cu 
bolovani baraca minerilor. Creaturile au plecat în cele din urmă, 
dar minerii au fost atât de zguduiţi, încât au abandonat locul. 
Relatarea lor pare să susţină ideea că făpturile care aruncaseră 
cu pietre reacţionaseră doar la agresiunea neprovocată din 
partea oamenilor. 

Ca tribut adus repovestirii de către Teddy Roosevelt a 
aventurii lui Bauman, am plasat primul contact al lui Ty în 
Idaho. Idaho are de altfel o importanţă specială şi pentru mine. 
În timpul unei vacanțe de vară, pe când eram la colegiu, am 
campat împreună cu prietena mea lângă un pârâu în munţii din 
nord-vestul statului. La câteva ore după ce ne culcaserăm, m-am 
trezit şi am simţit o prezenţă în preajma cortului nostru. Ceva 
tocmai trecuse pe lângă noi. Panta pe care instalaserăm cortul 
se afla la cel mult un metru deasupra albiei pârâului şi era 
acoperită cu un strat bătătorit de cetină. Ceea ce trecuse prin 
preajmă făcuse ca solul moale şi spongios să vibreze ca sub 
trapul unui cal. Un damf plutise prin aerul răcoros al nopţii, 
intrase în cort, apoi dispăruse. Deşi ştiam că necunoscutul 
animal plecase mai departe, am rămas nemişcat multe minute, 
trăgând cu urechea şi asigurându-mă că nu mai era în 


apropiere. În ciuda vulnerabilităţii noastre şi a tulburătoarei 
prezenţe a unei făpturi atât de masive, nu mi-a fost deloc teamă. 
Nu ştiu sigur ce anume fusese, dar am unele bănuieli. 

În cartea aceasta i-am oferit ucigaşului din umbră 
capacitatea de a percepe emoţiile, ba chiar şi gândurile 
oamenilor. De fapt, cât de multe cunoaştem despre energiile 
psihice sau despre alte asemenea manifestări aparent 
metafizice? După ce am citit mai multe relatări care par să 
susţină această teorie, ca şi speculaţii legitime despre Bigfoot 
făcute de savanţi şi investigatori, am apelat la alte două 
episoade din viaţa mea ca fundament al fenomenului în carte. 
Unul a fost incidentul din Idaho despre care am amintit. La 
momentul respectiv n-am simţit absolut nicio teamă, cu toate că 
o asemenea întâlnire ar fi trebuit să mă fi speriat de moarte. În 
loc de aşa ceva, am fost pur şi simplu fascinat. Să fi fost oare 
nervii mei de oţel? Nu cred. Ca dovadă: mă îngrozesc realmente 
şoferii care vorbesc la telefonul mobil în timp ce conduc. 

Să fi simţit şi altceva în acele clipe? Să fi fost aşa cum am 
speculat după câţiva ani - că ceea ce trecuse pe lângă mine în 
noapte emisese unde pozitive, la fel cum vapoarele se salută pe 
calea undelor când se întâlnesc în toiul nopţii pe ocean? Poate 
că da... Celălalt episod a fost însă exact invers. 

Cu mulţi ani în urmă, în vreme ce călătoream prin munţii din 
Oregon, ai mei au tras pe dreapta drumului forestier pentru ca 
toată familia să se poată bucura de panorama muntelui ce se 
zărea în faţa noastră. Eu şi sora mea am rămas să ne jucăm 
lângă maşină, iar părinţii noştri s-au dus pe marginea drumului 
pentru a vedea mai bine peisajul. Ulterior ai mei mi-au povestit 
că, pe neaşteptate, încercaseră o senzaţie extrem de 
inconfortabilă, ca şi când cineva i-ar fi spionat dintr-o 
ascunzătoare. Era însă mai mult decât atât. Amândoi mi-au spus 
că sentimentul de alarmă era palpabil, de parcă simţurile i-ar fi 
anunţat să plece imediat de acolo. Ne-au îmbarcat repede şi au 
părăsit locul. Am auzit povestea aceasta abia după ce ajunsesem 
adult, iar dacă i-aţi cunoaşte pe părinţii mei, aţi înţelege că ei nu 
sunt nici pe departe genul de oameni care să se alarmeze, nici 
chiar în faţa primejdiilor. Tata a luptat în al Doilea Război 
Mondial în Pacificul de Sud ca artilerist terestru şi este un 
individ incredibil de calm şi raţional. Mama a crescut la un 
ranch din sudul statului Oregon şi trăgea cu puşca de la vârsta 
de şase ani. În ambele cazuri, despre ce să fi fost vorba? 

Mulajele în ghips ale urmelor de picior sunt dovezi materiale 


greu de ignorat; mii de mulaje de tălpi au apărut în toată lumea, 
iar ichnologii - experţii în urme fosile de picioare - au 
concluzionat că multe dintre ele par să aparţină unor primate 
superioare, nişte bipezi foarte mari care încă n-au fost 
catalogaţi de ştiinţă. Ichnologii atrag atenţia asupra unor 
structuri complexe ale acestor mulaje de picioare antropoide, 
aşa cum sunt complicatele creste dermice şi porii sudoripari, 
dar şi asupra unor anomalii anatomice unice, ca răniri şi 
accidentări - detalii ce ar fi imposibil de recreat, dacă s-ar fi 
încercat o farsă. 

De asemenea, specialiştii sunt de acord că plăsmuirea de 
urme corecte din punct de vedere anatomic, simultan cu suirea 
cuvenitelor sute de kilograme (pentru a obţine adâncimea 
cuvenită a amprentei) pe pante foarte abrupte nu-i la îndemâna 
oamenilor. La concluzia aceasta s-a ajuns după ce investigatorii 
au încercat să vizualizeze felul în care un bărbat cu greutatea de 
nouăzeci de kilograme, care poartă o greutate suplimentară de 
două sute şaptezeci de kilograme, ar putea sui cu paşi lungi de 
un metru şi treizeci o pantă de douăzeci de grade... încălţat cu 
tălpi false lungi de patruzeci de centimetri. Dovezi similare de 
urme au fost descoperite nu doar în zeci de ocazii, ci la mii de 
kilometri şi câteva decenii depărtare. 

În ultimii ani au apărut noi şi incitante informaţii referitoare 
la integritatea multor mulaje de urme ale unor presupuse 
creaturi de tip Bigfoot. Jimmy Chilcutt, un tehnician criminalist 
care deţine unul dintre cele mai vaste cataloage de amprente de 
degete şi tălpi de primate din lume, a primit pentru analiză nişte 
mulaje de urme despre care se credeau că i-ar fi aparţinut lui 
Bigfoot. Chilcutt, care pe atunci activa în Departamentul Poliţiei 
din Conroe, statul Texas, auzise desigur de Bigfoot, dar era 
foarte sceptic. El se aştepta că după ce va examina mulajele va 
desfiinţa rapid mitul şi-şi va vedea mai departe de ocupaţia lui. 
Lucrurile nu s-au petrecut însă aşa, ci, după examinări 
minuţioase, el a decis că mulajele erau autentice. A recunoscut 
chiar că erau prea detaliate pentru a fi fost falsificate şi 
aparţineau într-adevăr unei primate enorme care umbla în două 
picioare. Declaraţia lui a fost fără echivoc: urmele erau ale unei 
maimuțe mari din America de Nord care nu este cunoscută de 
ştiinţă. Punct! 

Începând cu anul 1967, filmul Patterson-Gimlin a fost 
examinat de nenumărate ori. După analize extrem de minuţioase 
derulate pe calculator, unii antropologi au concluzionat că 


legănarea şi mişcările corpului creaturii filmate erau complet 
asemănătoare cu ale unei maimute şi ar fi fost practic imposibil 
de imitat de către un om, chiar dacă acesta ar fi deţinut 
cunoştinţe avansate de anatomia şi chineziologia primatelor, 
plus un costum remarcabil de sofisticat într-o epocă în care cei 
mai buni creatori de efecte speciale de la Hollywood nu puteau 
decât să viseze la un asemenea obiect. Braţele au fost măsurate 
pe calculator ca având lungimea de o sută zece centimetri, iar 
mâinile erau complet articulate - mai precis, se putea vedea 
flexionarea degetelor - ceea ce depăşea cu mult tehnologia 
anului 1967. La două luni după ce Planeta maimuțelor şi-a 
încheiat producţia în august 1967, Patterson şi Gimlin filmaseră 
scurtmetrajul lor cu o vedetă infinit mai realistă decât cea de la 
Hollywood. 

Pentru a susţine şi mai mult pelicula Patterson-Gimlin, 
mulajele de ghips ale urmelor lungi de 36,8 centimetri pe care 
cei doi le prelevaseră în aceeaşi zi nu numai că se potrivesc 
exact cu alte mulaje prelevate după zece zile în aceeaşi zonă de 
către Bob Titmus, investigator al lui Bigfoot, ci şi cu mulaje 
prelevate de acolo de Patterson cu trei ani în urmă. Ichnologii 
au determinat că toate mulajele sunt urme autentice lăsate de 
un hominid necunoscut cu o masă de peste trei sute de 
kilograme. Un studiu detaliat efectuat pe calculator asupra 
peliculei a indicat că făptura filmată era înaltă de doi metri şi 
douăzeci şi avea lăţimea pieptului de doi metri şi zece. În mod 
similar, lungimea pasului i-a fost determinată ca fiind de doi 
metri şi cinci“. Nu ştiu ce baschetbalist ar putea face aşa ceva! 

În mod limpede este vorba despre un individ de o mărime 
considerabilă. In plus, creatura din filmul Patterson-Gimlin este 
femelă şi expune nişte sâni enormi, care se leagănă. Este 
imposibil de imaginat că un farsor ar fi recurs la un asemenea 
grad spectaculos - şi poate chiar bizar - de detalii pentru o 
farsă. Din scurta corespondenţă pe care am purtat-o cu 
Patterson în anul dinaintea morţii sale, ca şi din informaţiile pe 
care le-am primit între timp, ştiu că el nu s-a îmbogăţit de pe 
urma acelei descoperiri. 


Cât despre raţiunea antropologică a existenţei acestei 


4 Raportul NASI: Toward a Resolution of the Bigfoot Phenomenon, de 
J. Glickman, Editura American College of Forensic Examiners, Hood 
River, Oregon, Diplomate (n.a.). 


creaturi, mai mulţi antropologi sunt deschişi spre teoria 
răposatului Grover Krantz care a susţinut că poate să fie 
descendentul direct al lui Gigantopithecus, un hominid gigant 
înrudit cu oamenii şi maimuţele mari. Majoritatea antropologilor 
consideră că Gigantopithecus a dispărut acum câteva sute de 
mii de ani, însă, odată cu trecerea anilor, tot mai mulţi nu mai 
sunt la fel de siguri. Supravieţuirea sa până în zilele noastre ar 
răspunde la multe întrebări. Potrivit lui Krantz, care a fost un 
antropolog respectat la Universitatea Statului Washington, din 
potrivirea dovezilor fosile cu mulajele urmelor şi descrierile a 
mii de semnalări, am putea concluziona că Bigfoot este identic 
cu Gigantopithecus, aşa cum afirmă Wade Frazier în cartea mea 
(şi aşa cum a făcut-o Krantz în realitate). 

Grover Krantz a fost convins că Gigantopithecus era un 
adevărat hominid, o primată superioară cu mers biped, şi era - 
prin comparaţie cu oamenii - foarte, foarte mare, depăşind în 
unele cazuri înălţimea de trei metri şi jumătate. Dovezile fosile 
dovedesc că acest gen de hominide a existat. Krantz a estimat la 
un moment dat că în ultimii patruzeci de ani, în întreaga lume se 
consemnaseră peste un sfert de milion de „evenimente”, adică 
semnalări, întâlniri sau descoperiri de urme. 

Cu excepţia revelaţiei lui Chilcutt, informaţiile ştiinţifice cele 
mai convingătoare ar putea apărea în urma unor analize ADN 
demne de încredere. Recent, fire de păr găsite pe ramuri în 
America de Nord, Malaysia, China şi Rusia au fost supuse unor 
asemenea analize. Un laborator canadian a determinat că 
eşantionul pe care-l primise era păr de bizon, dar dacă ADN-ul 
mitocondrial ar putea fi obţinut şi secvenţat, atunci s-ar putea 
ca misterul să ia sfârşit. 

Un sondaj efectuat de CNN cu câţiva ani în urmă arăta că 
40% dintre americani cred în existenţa lui Bigfoot, iar 33% nu 
sunt siguri în privinţa existenţei sale. Un sondaj efectuat de AOL 
afirma că procentajul celor care cred în Bigfoot ar fi de 59%. În 
acelaşi timp însă, dacă aţi întreba pe cineva dintre aceşti 40 
până la 59% de ce crede în existenţa lui Bigfoot, aţi primi 
probabil răspunsuri bazate mai puţin pe date ştiinţifice, cât mai 
degrabă pe surescitarea emoţională legată de necunoscut şi de 
posibilităţile descoperirii într-o lume care devine tot mai mică 
de la o zi la alta. Şi eu sunt realmente fascinat de incitarea 
necunoscutului, dar cunoştinţele mele ştiinţifice de nespecialist 
şi curiozitatea m-au împins să caut răspunsul la această 
întrebare. După ce am cercetat în mod extins subiectul, pot 


afirma cu toată încrederea că în locurile sălbatice de pe planeta 
noastră există hominizi mari, primitivi. 

Şi de ce n-ar exista? Majoritatea oamenilor nu ştiu că până la 
începutul secolului XX gorila n-a fost cunoscută în lumea 
modernă. Despre coelacanth, un peşte destul de mare, se 
considera că dispăruse încă din Preistorie - paleontologii 
susțineau cu tărie că pierise cu şaizeci şi cinci de milioane de 
ani în urmă -, până ce unul a fost pescuit în 1938, în largul 
Madagascarului. În ultimii zece ani, o căprioară mare şi anterior 
necunoscută a fost descoperită în junglele din Vietnam şi un 
enorm rechin necatalogat, Megachasma pelagios, poreclit 
„megamouth”, a eşuat pe o plajă în 1993, ducând la rescrierea 
multor manuale. La sfârşitul anului 2005, o expediţie în 
Indonezia a descoperit o zonă izolată de junglă care era un 
veritabil catalog de specii animale necunoscute până atunci. 

Cum ar fi putut Bigfoot să existe atât de aproape de oameni 
şi să rămână totuşi relativ nedetectat? Pentru ca să prospere în 
mediul său aspru, o astfel de creatură ar avea nevoie de simţuri 
care să le transceandă cu mult pe ale noastre ca receptivitate şi 
astfel i-ar fi relativ uşor să ne evite. Majoritatea semnalărilor s- 
au petrecut atunci când vântul sufla spre oameni, când 
creaturile au fost zărite de la mare distanţă sau când au fost 
surprinse dintr-un automobil. Mulţi au pus întrebarea: De ce n-a 
fost găsit niciodată un cadavru? Acum câţiva ani a avut loc un 
sondaj în rândul câtorva mii de vânători activi şi s-a constatat că 
niciunul dintre ei nu văzuse niciodată cadavrul unui urs sau 
măcar resturi parţiale ale acestuia. Iar despre urşi se presupune 
că sunt cu câteva ordine de mărime mai numeroşi decât 
creaturile la care ne referim! 

Altă posibilă explicaţie a absenței corpurilor îşi are un 
precedent în triburile izolate de cimpanzei, babuini şi unele 
gorile de munte - este posibil ca Bigfoot să-şi ascundă morţii, ori 
chiar să-i îngroape. Asemenea creaturi ar avea probabil o durată 
lungă de viaţă, astfel că decesele într-un trib sau o asociere de 
tip familie n-ar fi numai rare, ci şi, întrucât creaturile posedă o 
inteligenţă nu foarte îndepărtată de a noastră, ar putea fi tratate 
cu tot respectul sau (cine ştie?) cu spiritualitate. 


În sfârşit, poate că unele persoane din „comunitatea” Bigfoot 
vor fi iritate de faptul că am transformat într-un monstru ucigaş 
o creatură care, potrivit majorităţii relatărilor, este un gigant 
forestier paşnic. Ar trebui probabil să subliniez că în ciuda 


temperamentului distructiv al personajului meu, consider 
realmente că aceşti uriaşi ai pădurilor sunt într-adevăr în 
general nevătămători şi în niciun caz nu sugerez că ar trebui 
pornit în urmărirea lor cu orice fel de arme, cu atât mai puţin cu 
puşti pentru elefanţi. Cred de asemenea că tehnologia modernă 
ne-a apropiat mai mult de găsirea lor, iar atunci când îi vom găsi 
într-adevăr ei ar trebui studiati de la depărtare şi, pe cât posibil, 
fără imixtiunea omului. 

Răspunsul meu pentru toţi cei care cred că Bigfoot sunt 
aidoma unor ursuleţi drăgălaşi, dar gigantici, este că există 
suficiente dovezi că toate maimuţele mari - cimpanzeii, gorilele, 
urangutanii şi bonobo (cimpanzeul pitic) - au demonstrat 
ostilitate faţă de specia lor, ca şi faţă de membrii altor specii. 
Întrebaţi-l pe sărmanul bărbat (Mac Schneider şi Frazier discută 
cazul lui) de lângă Bakersfield, statul California, care în martie 
2005 a fost atacat cu sălbăticie de doi cimpanzei masculi. S-a 
speculat ulterior că ei au fost iritaţi de faptul că un alt 
cimpanzeu a primit un cornet de îngheţată. Cimpanzeii au 
mestecat practic majoritatea feţei bărbatului şi i-au smuls 
testiculele (alături de alte mutilări oribile) înainte a fi împuşcaţi 
şi ucişi. În mod miraculos, bărbatul a supravieţuit. 

Răposata antropologă Dian Fossey a documentat extensiv 
violenţa în triburile de gorile pe care le-a studiat, aşa cum a 
făcut şi renumita primatologă Jane Goodall cu cimpanzeii. În 
mod interesant, într-un interviu acordat în septembrie 2002, 
Goodall, considerată autoritatea mondială în comportamentul 
cimpanzeilor, a iscat numeroase nedumeriri când a declarat că 
ea credea în existenţa probabilă a unor hominizi mari 
necatalogaţi, din spiţa lui Bigfoot. 

Ca un contrast faţă de deschizătorii de drumuri îndrăzneţi ca 
Goodall, Grover Krantz şi Jeff Meldrum de la Universitatea 
statului Idaho, pentru a numi doar câţiva, am folosit personajul 
Wade Frazier (numit după bunul meu amic şi tovarăş care crede 
în incredibil) care să exemplifice ezitarea comunităţii ştiinţifice 
de a îmbrăţişa ideea că noi nu cunoaştem nicio zecime, ba nici 
chiar o miime din ceea ce poate fi cunoscut şi că riscul 
reprezintă piatra de temelie a explorării şi ulterioarelor 
descoperiri. Personajul Frazier este de asemenea o palmă la 
adresa celor care aleg doctrina universitară în locul aventurii şi 
descoperirii. Desigur, Frazier scria cărţi despre criptozoologie, 
dar în momentele de mare dificultate se refugia în siguranţa 
cabinetului său. Politica a învins ştiinţa când teama lui Frazier 


de a-şi pierde bursa l-a împiedicat să facă ceea ce era corect, 
mai ales că el ştia cu exactitate cauza dispariţiei oamenilor şi ar 
fi putut susţine cauza cu un glas credibil. Condamnabil pentru 
savanții care reacţionează în mod instinctiv prin a zeflemisi 
astfel de dovezi provocatoare, fără să le fi explorat de fapt! Nu 
este descoperirea una dintre temeliile ştiinţei? 


Să revenim aşadar la marea întrebare: mai există încă aceste 
creaturi gigantice? Dacă ele nu există, cum este atunci posibil 
ca fenomenul să poată fi explicat în alte feluri? Poate că peste 
nişte ani, la scurt timp după ce o mare grădină zoologică îşi va 
deschide un habitat Bigfoot locuit de o familie de asemenea 
creaturi, toţi vor privi în trecut şi se vor întreba cum a fost 
posibil să existe îndoieli. 


Matthew Scott Hansen 
Los Angeles, California