John Saul — Roiul

www.virtual-project.eu 


JOHN SAUL 


ROIUL 


Original: The Homing (1994) 


Traducere din limba engleză: 
ANGELA RALUCA MOISE, 
SORIN MOISE 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
1997 


„Bătrânul se zbătea fără speranţă. Otrava îi pătrunsese în 
corp. Oriunde s-ar fi mișcat, îl aștepta un alt scorpion. 

— Nu! ţipă el, simțind cum încă un scorpion i se urca pe faţă. 
Ajutor! 

Vocea i se ridică într-o rugă ca un bocet. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

Dar, chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, alte înțepături îi 
mușcară faţa și pieptul. În cele din urmă, scâncind, se nărui la 
pământ. 

Un nou și încă mai de nepătruns întuneric începu să-l 
împresoare. 

O beznă din care știa că nu va mai ieși niciodată. 

Scânci, își ridică mâna cu un gest îndreptat împotriva fiinţelor 
care îl torturau, dar întunericul îl copleși și mâna îi căzu înapoi 
pe podea. 

Ca o binecuvântare pentru el, Otto Owen nu mai simţi restul 
împunsăturilor”. 


e DAWN e 
PROLOG 


— Mă dorești la fel de mult cât te doresc și eu, nu-i așa, fetițo? 

Dawn Sanderson rămase împietrită, cu mâna înțepenită pe 
clanța ușii întredeschise a bucătăriei. Elvis Janks, prietenul 
mamei ei, stătea la masa din bucătărie, cu o sticlă de bere 
deschisă. Ochii roșii erau un semn sigur că nu era la prima 
sticlă. 

Poate că nici chiar la a treia. 

Dar nu roșeața din ochii lui o speria - o văzuse de atâtea ori, 
încât ajunsese să nu-i mai acorde nicio atenţie. 

Ceea ce o înspăimânta era privirea din acele fante sângerii, o 
căutătură pofticioasă, ce părea să-i străpungă hainele, sfâșiindu- 
i bluza și sutienul pentru a descoperi ce se afla dincolo de ele... 

Alungă acest gând, îngrozită că el ar fi putut să citească ce se 
întâmpla în mintea ei și să creadă... ce? 

Că îl interesa? 

Dawn știa că Elvis era un bețivan, dar oare era și nebun? Ce 
anume din comportamentul ei l-ar fi putut face să creadă că îl 
plăcea? De fapt, nu putea să înțeleagă cum era posibil ca un 
asemenea gunoi să-i placă mamei ei! Avea un păr gras, unghiile 
îi erau mereu murdare și întotdeauna mirosea groaznic. Și asta 
nu numai din cauza berii de care nu se despărțea. 

Era ca și cum n-ar fi făcut baie niciodată. 

Stiuse că va sosi și acest moment. De când împlinise 
șaisprezece ani, în urmă cu două luni, îi simţise privirile 
urmărind-o, atunci când nu credea că era observat. Îi spusese și 
mamei ei, dar ea nu o băgase în seamă. li răspunsese că o va 
crede doar dacă ea însăși va constata ceva în acest sens. Dar 
Dawn știa că Elvis Janks nu era chiar așa de prost încât să-i dea 
mamei ei ceva de înțeles. Ori de câte ori Mavis Sanderson era 
de față, se comporta de parcă Dawn nici nu ar fi existat. Dar, în 
după amiaza-aceea, când absența mamei ei, aflată la serviciu, fi 


4 


dădea destulă siguranță de sine, Elvis o privea într-un chip cu 
totul nou. Era ceva care o făcea să-i îngheţe sângele, 
îmbolnăvind-o de spaimă. Cu inima bătându-i nebunește, 
încercă să deschidă ușa bucătăriei, dar simti cum genunchii 
amenință să-i cedeze. 

Simtindu-i spaima, Elvis Janks se ridică de la masă și se 
îndreptă spre ea, cu buzele strânse într-un rânjet batjocoritor. 

— Hai, păpușico, îi spuse el cu o voce ca hârâitul unui rașpel, 
în timp ce un fir de salivă i se strecura pe la colțul gurii. Doar știi 
că ti-o dorești la fel de mult ca și mine. 

Flegma strânsă în gâtul bărbatului gâlgâi, producând un sunet 
dezagreabil. 

— Vrei s-o facem aici sau mergem în dormitorul maică-tii? 

Dawn se dădu înapoi cu picioarele tremurând, dar, inainte de 
a reuși să iasă, Elvis Janks o și ajunse. Degetele lui puternice îi 
strânseră așa de tare încheieturile mâinilor, încât o făcură să 
strige de durere. 

Țipătul ei păru să-l excite și mai mult și unghiile lui îi 
pătrunseră și mai adânc în carne. Dawn își blestemă în gând 
lipsa de autocontrol. Poate că, dacă n-ar fi strigat, ar fi lăsat-o să 
plece. 

Nu mai era nimic de făcut - avea impresia că îi va rupe 
încheieturile! 

Doamne, Doamne, Doamne. Dawn îşi încleștă maxilarele, 
încercând să-și înăbușe țipătul care i se ridica din găâtlej. Voia să- 
și strige durerea și spaima. Îi venea să tipe din toate puterile. 

Dar cine ar fi auzit-o? Casa de vizavi era părăsită, iar vecinii 
lor erau la muncă toată ziua. Pe lângă aceasta, oamenii din 
împrejurimi țipau și strigau toată ziua fără să li se acorde nicio 
atenție. Și, chiar dacă ar fi auzit-o cineva, la ce ar fi ajutat-o? 
Elvis ar fi respins orice acuzație, iar mama ei l-ar fi crezut pe el, 
nu pe ea. Și totul ar fi rămas neschimbat. 

Absolut totul. 

Elvis o trăgea de bluză; Dawn îi simti mâna murdară și 
bătătorită atingânau-i pieptul. 

Izbucnirea fu provocată de atingerea lui, care făcu să 
explodeze resentimentele adunate și zăvorite în sufletul ei încă 
din clipa când mama ei îi permisese lui Janks să se mute la ele. 
Simti cum furia pune stăpânire pe ea, dându-i o forță nebănuită. 
Își smulse mâna din strânsoarea degetelor lui Elvis Janks, după 


5 


care îl izbi cu toata puterea peste față. Bărbatul fu atât de 
surprins, încât își luă mâna de pe sânul ei. 

În timp ce încerca să o îÎnșface din nou, Dawn o zbughi pe ușă 
și alergă fără să mai privească în urmă sau să-și încetinească 
goana, până la o distanță de la care nu mai putea fi văzută. 

Fără să se gândească în mod special la ce avea de făcut, 
Dawn știa exact felul în care va acţiona. Porni hotărâtă spre 
promenada aflată la zece blocuri distanță și spre automatul 
bancar care îi va oferi accesul la contul secret pe care il 
deschisese cu un an în urmă, depunând acolo mai toti banii pe 
care îi câștiga ca babysitter. Abia acum îşi dădea seama că 
această hotărâre incepuse să prindă contur cu câteva luni în 
urmă. 

Nu acționa dintr-o pornire de moment sau din dorința de a-și 
pedepsi mama pentru vreo pricină meschină. 

Nu era vorba de abandonarea școlii sau de înhăitarea cu o 
bandă de declasați, și nici de droguri. Pur și simplu nu voia să fie 
violată de prietenul mamei ei, fapt care era sigură că s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi rămas acasă. Cel mai bun lucru era să plece 
în lume fără scandal și să-și înceapă propria viată. 

Dawn știa ce voia să facă - știa acest lucru de multă vreme. 
Voia să meargă la Hollywood pentru a lua lectii de actorie, 
pentru a deveni actriță. Nu o stea - doar o simplă actriță. Era 
sigură că va reuși. Fusese selectată anul acesta pentru piesa 
regizată în școala unde era eleva, ca de altfel și anul trecut, și 
toată lumea îi spusese că fusese într-adevăr bună. 

Cu putin noroc și o pregătire bună, știa că putea deveni chiar 
mai bună. 

Suficient de bună, poate, ca să-și câștige existența din așa 
ceva. 

Stând în fața automatului bancar, de unde își luă doar atâția 
bani cât să-i ajungă pentru mâncare, în timp ce avea să facă 
autostopul pe Interstate 5, Dawn Sanderson se despărțise deja 
de trecutul ei din Los Banos și începuse să-și facă planuri pentru 
viitorul care o aștepta în Los Angeles. La vremea când ieșea din 
Los Banos, îndreptându-se spre autostrada interstatală, la zece 
mile spre vest, visurile începuseră să prindă contur. Işi va găsi 
un mic apartament și o slujbă şi își va petrece tot timpul liber 
luând lecţii de actorie, încercând în același timp să termine 
liceul. 


Cu pași repezi, dornici parcă să țină ritmul cu sarabanda 
grăbită a gândurilor, Dawn mergea pe lângă bordură, fără să-și 
dea seama de timpul scurs, în vreme ce lăsa în urmă milă după 
milă. Tocmai începuse să se însereze când ajunse în dreptul 
imensei întinderi de asfalt care cobora de-a lungul văii, cât 
vedea cu ochii, fără nicio ezitare în drumu-i neabătut spre sud, 
topindu-și contururile în depărtare. 

Să încerce să facă autostopul acum, în pragul înserării? 

Nu. 

Mai bine să aștepte până mâine. Dimineaţa va fi mai în 
siguranță. 

Dacă nu se lăsase violată de Elvis Janks, în niciun caz nu se va 
lăsa siluită de vreun străin oarecare. 

e 

Urmară ore care i se părură fără de sfârșit, dar la capătul 
cărora Dawn Zări primele licăriri ale dimineții. Cerul era limpede, 
dar stelele care licăriseră toată noaptea deasupra ei începură să 
pălească repede, pe măsură ce întunericul nopții era măturat de 
soarele care răsărea, până când, în cele din urmă, rămase o 
singură stea. 

Luceafărul de dimineață. 

Îl privi tot timpul cât lumina lui rămase vizibilă, simțind strania 
legătură dintre el și ea, pe care însă o înțelese doar când razele 
lui se pierdură în strălucirea noii zile. 

Abia când dispăru, Dawn îl luă drept un semn. 

De fapt, aceasta era prima dimineață a unei noi vieți și ea 
înțelese, în lumina strălucitoare, că reușise să supravieţuiască 
tuturor spaimelor care o asaltaseră în timpul nopții, când 
încercase să doarmă la adăpostul precar oferit de un pod care 
traversa autostrada. În tot timpul acestei nopti chinuitoare se 
trezise la fiecare zgomot - fiecare urlet al coioților și camion 
care trecea huruind - și privise spre cerul de necuprins, în 
vreme ce încerca să-și stăpânească teama de întunericul care o 
împresura, cu toate ființele nevăzute ce s-ar fi putut ascunde în 
faldurile lui întunecate. Demonii se apropiaseră așa de mult de 
ea, încât erau momente când i se părea că i-ar fi putut atinge. 

Acum, după ce reușise să traverseze întreaga noapte 
întunecoasă și amenințătoare, o dată cu vederea luceafărului de 
dimineață i se păru că totul va fi cât se poate de bine. Și nu 
numai că va avea o viată nouă, dar va avea și un nume nou! 


Dawn Morningstar!. Acesta era numele pe care și-l va alege în 
clipa când va ajunge la Hollywood. 

Suna mult mai bine decât Dawn Sanderson. 

Dawn se întinse, simțind durerea strecurată în mușchi, și se 
ridică. Îi era foame, dar în acea zonă a autostrăzii nu existau 
bufeturi expres și, oricum, nu voia să-și cheltuiască banii pe 
micul dejun. 

Aceasta era una dintre temerile care i se strecuraseră în 
suflet în timpul nopții trecute. Ce se întâmpla în cazul când 
contul ei bancar, care ieri i se păruse așa de mare, nu-i ajungea 
nici să închirieze un apartament? Ce-i mai rămânea de făcut? 

Își alungă hotărâtă gândul din minte, se ridică și îşi scutura 
praful și frunzele de pe haine. Cu ce ar trebui să înceapă? Să 
facă autostopul spre sud, sau să găsească un loc unde să se 
spele? 

Hotărârea veni de la sine când descoperi că era așa de 
devreme, încât nu trecea nicio mașină. A 

Cu foamea mușcându-i din stomac, Dawn o porni spre sud. In 
depărtare se întrezărea o stație de benzină unde ar fi putut, cel 
puțin, să scape de grosul murdăriei care îi acoperea mâinile și 
fața, și unde ar mai fi putut să ia o ceașcă de cafea, suficientă 
pentru dimineață. 

Si poate o gogoașă. 

Mai avea o milă până la ieșirea care ducea spre statia de 
benzină, când auzi o mașină încetinind în spatele ei. In clipa 
următoare o depăși, oprind la marginea drumului. Un bărbat ieși 
din mașină, tocmai când Dawn ajunse în dreptul ei. 

— Ai pățit ceva? o întrebă el. 

Dintr-o dată, toată educatia pe care o primise Dawn, toate 
povețele de a nu discuta cu un necunoscut, îi reveniră în minte 
și preț de o clipă fu chiar tentată să nu răspundă, ci pur și 
simplu să treacă pe lângă mașină și să-și vadă de drum până 
când va ajunge la stația de benzină. 

Dar care era problema? 

Dacă nici măcar nu vorbea unui om cu o înfățișare banală 
care o întreba dacă totul era în ordine, cum putea să facă 
autostopul? 


1 joc de cuvinte: dawn - zori; morning star - luceafăr, sensul fiind luceafărul din zori. 
(n.tr.). 


8 


Se opri la câțiva pași de mașină și îl privi cu luare aminte, 
încredințându-se că nu arăta cu nimic deosebit față de ceilalți 
oameni, semănând cu sutele de bărbaţi pe care îi văzuse în Los 
Banos zi de zi. 

— Vreau să merg la stația de benzină, spuse ea în cele din 
urmă. Noaptea trecută am dormit sub podul ăla. 

Bărbatul privi spre podul care se vedea limpede în depărtare. 

— Ai fugit de-acasă? 

Dawn ezită o clipă, iar apoi ridică din umeri. Nu ştiuse 
niciodată să mintă cum trebuie, și apoi ce-l interesa pe eh 
Totuși ea considera nu atât că fugise, ci că pur și simplu plecase 
de acasă. 

— Într-un fel, să zicem. Am hotărât că a venit timpul să mă 
mut la Los Angeles. 

— Și ai tăi au fost de acorda? o întrebă necunoscutul. 

— N-am părinți, îi răspunse Dawn, spunându-și că nu era chiar 
o minciună, de vreme ce tatăl ei murise înainte ca ea să se fi 
născut, iar mama ei manifesta un interes mult mai mare pentru 
Elvis Janks decât pentru ea. 

Străinul păru că o crede. 

— Păi, dacă vrei să urci, te pot duce până la benzinărie. 
Oricum trebuie să fac plinul. 

Se urcă în mașină și aruncă o privire spre Dawn. 

Fata ezită, ceea ce îl făcu pe străin să ridice din umeri. 
Automobilul porni din nou, sporindu-și viteza în timp ce intra iar 
pe banda de circulație. 

— Stai! strigă Dawn, rupâna-o la fugă după mașina aflată în 
plină accelerație. 

În prima clipă fu convinsă că omul nici nu o auzise, nici nu o 
văzuse, dar mașina încetini iar. O ajunse, deschise portiera și se 
strecură înăuntru. 

— Cred că lucrul cel mai bun e să iau ce mi se oferă, nu-i așa? 
zise ea. 

Omul îi zâmbi, apoi porni iar, concentrându-și atenția asupra 
drumului. În mai putin de un minut, aşa cum promisese, opri în 
fața statiei de benzină. 

— Până când fac eu plinul, du-te la baie, îi spuse el. O să iau 
câte o cafea pentru amândoi. 

După zece minute, când ieși de la toaleta pentru femei, íl 
văzu așteptând-o la volan, cu motorul torcând ușor. Mireasma 


9 


cafelei proaspete se strecura pe geamul deschis. După ce se 
urcă din nou în mașină, descoperi un pahar de plastic aburind, 
cocoțat pe bord chiar în fața ei, și alături de el o gogoașă. 

— M-am gândit că ti-ar putea fi foame, spuse el, în timp ce se 
încadra din nou pe banda de circulație a autostrăzii l-5. 

— Mulţumesc, spuse Dawn, mușcând cu poftă din gogoașa pe 
care o însoți cu o înghițitură de cafea. 

După câteva minute, când cafeaua ar fi trebuit să-și facă 
efectul, trezind-o complet la viață, Dawn își dădu seama că i se 
face iar somn. 

Atât de somn, că abia îşi mai putea ține ochii deschişi. 

— Hei, făcu ea, încercând să scuture ceața care i se așternea 
pe creier. Ce ai făcut, mi-ai pus ceva în cafea? 

Omul de lângă ea nu-i răspunse. Işi întoarse încet capul și o 
privi. 

Expresia de pe fața lui se schimbase. 

Ochii aveau o strălucire stranie. O venă îi pulsa pe frunte. 

Îşi întinse mâna spre ea. 

Dawn Sanderson încercă, sa i-o respingă, să se elibereze. 

Dar somnolenta devenea tot mai intensă și întregul trup i se 
părea tot mai greu. 

Atât de greu, că nu și-l mai putea mișca. 

Atunci când o beznă mai profundă decât cea a nopții trecute 
puse stăpânire pe ea, Dawn Sanderson înțelese că făcuse o 
greșeală teribilă. 

Elvis Janks ar fi violat-o doar. 

Stia însă că omul acesta îi va face mai mult rău. 

Mult mai mult... 


e Capitolul 1 


Lui Julie Spellman nu-i venea să creadă că i se putea întâmpla 
așa ceva. 

Nu împlinise încă șaisprezece ani și, practic, viaţa ei putea fi 
considerată încheiată. 

Privea deznădăjduită pe geamul mașinii, încercând încă o 
dată să înţeleagă cum de fusese posibil să i se întâmple așa 
ceva. 


10 


Mamele - cel puţin nu mama ei - nu puteau face asemenea 
lucruri! 

Se foi pe locul din faţă al Chevrolet-ului, încercând să 
găsească o poziţie cât mai confortabilă, dar în clipa următoare 
regretă gestul, pentru că acum mama ei îi dăruia acel zâmbet 
groaznic, încurajator, pe care ajunsese să-l urască la fel de mult 
ca și locul spre care se îndreptau. 

Cum de putea să mai zâmbească? 

De parcă ar mai fi existat ceva care să te facă să zâmbești. 

Până săptămâna trecută Julie refuzase să creadă că mama ei 
va merge până la capăt. Și acum iat-o, stând pe bancheta din 
față a mașinii care abia se târa, cu surioara ei în spate, și cu 
avutul lor împachetat într-o remorcă ce balansa automobilul atât 
de tare la fiecare curbă, încât Julie simţea că o să vomite. 

Noroc că de o oră nu mai fusese nicio curbă. 

Nici curbe pe drum, nici orașe, nici măcar semne de circulaţie 
pe care să le citească, cu excepţia acelora care anunțau ce fel 
de benzină sau mâncare nenorocită puteai găsi la următoarea 
ieșire. 

Cu inima grea citi ultima pancartă pe lângă care treceau, 
anunțând un loc numit Kettleman City, după care o auzi pe 
mama ei confirmând faptul de care se temea cel mai mult. 

— Aproape că am ajuns. Pleasant Valley e doar la șapte mile 
vest de l-5. 

Julie surprinse cu coada ochiului privirea drăgăstoasă, plină de 
iubire, care îi era adresată în întregime. Ceea ce era la fel de rău 
ca și zâmbetul de îngrijorare. 

— Desigur că nu mai e ca pe vremea când eram de vârsta ta, 
spuse mama, și când eram așa de departe de șosea, încât 
vedeai un străin doar o dată pe an. 

— Pun pariu că a rămas tot așa, spuse Julie. Cui i-ar trece prin 
cap să se abată de pe autostradă până aici? 

Se uită încă o dată pe geam la milele de câmpie din această 
parte a lui San Joaquin Valley. Spre est, Munţii Sierra Nevada nu 
voiau deloc să se facă văzuţi; de fapt, nici nu puteai vorbi de 
orizont - cel mult despre un punct înceţoșat unde maroniul 
verzuliu al câmpului se combina cu maroniul albăstrui al cerului 
într-o pastă atât de indistinctă, încât ti-ar fi fost imposibil să spui 
unde se termina unul și unde începea celălalt. 


11 


Nici vorbă să semene cu Los Angeles-ul, cu colinele sale 
acoperite de case de la poalele lui San Fernando Valley și până 
la Mulholland Drive, acolo unde se aflau vilele cu adevărat 
impunătoare și unde Julie visa să locuiască. Acum se întreba 
dacă va mai apuca vreodată ziua când va vedea iar casele 
uriașe de pe Mulholland Drive. 

Sau când își va revedea prietenii. 

Sau orice altceva ce-i devenise familiar în viaţa ei de până 
atunci. 

Fusese destul de greu acum cinci ani, când murise tatăl ei. 
Avusese o perioadă când considera că mai bine ar fi murit și ea, 
atât de mult îi lipsea. Aproape un an întreg plânsese noapte de 
noapte și chiar și acum, când era singură și ceva îi aducea 
aminte de el, încă plângea după el. Apoi familia trebuise să se 
mute din casa de pe colina de dincolo de Studio City și ea fusese 
nevoită să împartă o cameră cu Molly. Era cumplit, dar trebuise 
să se împace cu situația, tot așa cum trebuise să se împace și 
cu gândul că tatăl ei nu va mai veni niciodată acasă. Cu toții 
trebuiseră să se acomodeze noilor realităţi, dar cel puţin ea nu 
fusese nevoită să se mute la o altă școală, iar celor mai mulţi 
dintre prietenii ei nici nu le păsa că acum locuia într-un 
apartament și nu într-o vilă cu piscină. 

În felul acesta cel puţin îi rămâneau prietenii și continua să 
meargă la aceeași școală unde se obișnuise atât de bine, făcând 
în continuare aceleași lucruri ca și până atunci. 

Dar acum ce trebuia să facă? 

Acum nimic nu mai era așa cum ar fi trebuit să fie. 

Privea pierdută spre micul orășel de care se apropiau. 

Cel puţin dacă l-ai fi putut numi oraș. 

Nu avea nici măcar o zonă comercială! 

Doar un șir de case de lemn una lângă alta, toate semănând 
între ele, fără un gard măcar. 

Trecură pe lângă școală și Julie descoperi deprimată că școala 
primară era în aceeași curte cu liceul. Minunat, își zise ea. De 
groază! Ea și Molly urmau să fie în aceeași școală. 

— Uite, răsună vocea ascuţită a surioarei ei de nouă ani, ca și 
cum fetița i-ar fi citit gândurile lui Julie. Aia e școala. Amândouă 
vom merge acolo! 


12 


— Ard de nerăbdare, murmură Julie, care simţi în clipa 
următoare privirea dezaprobatoare a mamei ei aţintită asupră-i, 
ceea ce o făcu să-și regrete cuvintele. 

— Haide, scumpa mea, trebuie să ai încredere în viitor. 

Ajunseră în centrul orașului și Julie trebui să-și înăbușe un 
oftat când văzu clădirea cinematografului. 

Un cinematograf? Asta era tot ce aveau? 

Încă două străzi și lăsară orașul în urmă. Asta îi întări 
convingerea că acolo nu era nimic de văzut cu excepţia 
câmpurilor întinse, închise acum de chenarul dealurilor care se 
ridicau spre vest, pe care se profilau ici și colo clădirile câtorva 
ferme. În paralel cu drumul se întindea un șir nesfârșit de stâlpi 
uriași care susțineau reţeaua de înaltă tensiune. 

— Ştii, încă n-ar fi prea târziu, mami, spuse Julie, considerând 
că ar fi putut, pentru ultima oară, să încerce să o convingă pe 
mama ei de teribila greșeală pe care era gata să o comită. 
Adică, vreau să spun că am putea sta câteva zile, după care să 
ne întoarcem în Studio City. Sunt sigură că ţi-ai putea căpăta 
slujba înapoi, eu mi-aș putea găsi un serviciu și, în felul acesta, 
ne-am putea permite chiar un apartament mai bun! 

Mama nu-i aruncă nici măcar o privire; era clar că nu 
intenţiona să-i răspundă la propunere. 

Pe măsură ce câmpiile își rostogoleau întinderile către infinit, 
apropiindu-le tot mai mult de destinaţie, Julie căzu pradă unei 
disperări cumplite. 

Va muri acolo, o știa bine. 

Și de ce? 

Doar pentru ca mama ei să se poată recăsători! 

Nu era cinstit! Chiar nu-i păsa mamei de nefericirea ei? 

Mă rog, dacă lucrurile mergeau tot mai rău, provocându-i o 
asemenea aversiune de nesuportat, nu-i mai rămânea decât o 
singură soluţie. 

Putea să fugă. Poate că în ultimă instanţă asta va face. 

e 

Karen Spellman sesiză disperarea care pusese stăpânire pe 
fata ei și îi aruncă o privire furișă, văzând-o ghemuită fără niciun 
fel de vlagă în portiera mașinii. Ar fi trebuit să-i spună ceva? La 
ce bun? Ori de câte ori încercase să discute cu fiica ei, apelând 
la motivațiile cele mai întemeiate, fata refuzase să o asculte. Cu 
mâinile înfipte în șolduri, dădea din cap, repetând tot timpul că 


13 


mama ei era o proastă. Dar, în ciuda lui Julie, Karen era sigură 
că hotărârea pe care o luase era lucrul cel mai bun pe care îl 
făcuse până atunci. 

Viaţa ei, pe care o crezuse sfârșită în urmă cu cinci ani, în 
noaptea când murise Richard Spellman, era pe punctul de a 
reîncepe. 

Și totul pornise de la o scrisoare primită de la cineva de care 
abia dacă își mai aducea aminte. O scrisoare pe care tocmai 
voia să o arunce când o voce micuță, care i se ițise în minte, îi 
șoptise că revederea ar putea fi distractivă. 

Distractivă? 

O revedere a foștilor colegi de clasă la Pleasant Valley High, 
distractiv? 

Unpleasant Valley (Valea Nesuferită), aşa porecliseră ea și 
mama ei orașul în care crescuse și, din care, în săptămâna care 
urmase absolvirii liceului, plecase la Los Angeles, cu un cec de 
la mama ei împăturit în geantă. 

— l-am economisit din banii de coșniţă, îi spusese Enid Gilman 
lui Karen în urmă cu douăzeci și unu de ani. 

Pe buzele subțiri ale mamei ei trecuse un zâmbet amar. Își 
imagina încă o dată cum ar fi fost viața ei dacă nu s-ar fi 
căsătorit cu Wilbur Gilman și nu s-ar fi așezat în orașul acela 
uitat de lume, pierdut în pustietăţile din San Joaquin Valley. 

Karen ascultase răbdătoare lamentaţiile arhicunoscute ale 
mamei sale, care se plângea că îmbătrânește fără ca niciunul 
din visurile ei să se fi împlinit, și că aspiraţiile i s-au veștejit în 
dogoarea nepotolită a unui soare care părea să stoarcă viaţa din 
tot ceea ce atingea. 

Intorcându-și faţa obosită din bătaia soarelui, Enid vârâse 
cecul în mâna fiicei ei. 

— Nu e mult, dar te va ajuta la început. Du-te și realizează 
toate acele lucruri minunate pe care eu n-am reușit să le 
împlinesc. 

Și Karen încercase. 

Işi găsise un mic apartament în Hollywood, își găsise o slujbă 
ca ospătăriță, după care încercase să devină steaua de cinema 
care se visase întotdeauna mama ei. 

Dorinţa îi rămăsese neîndeplinită, și Karen, care în cele din 
urmă plecase din Pleasant Valley, trebuise să se despartă de 


14 


iluzia cu care o hrănise mama în primii ei optsprezece ani de 
viaţă. 

Era drăguță, dar nu suficient de frumoasă pentru a deveni un 
unicat. Mii de fete aveau părul la fel de negru și bogat ca al ei, 
ochii la fel de albaștri și o înfățișare la fel de plăcută. Incă din 
prima săptămâna petrecută în L.A. înțelesese că aprecierile 
mamei ei în ceea ce o privea fuseseră greșite. Chiar dacă fusese 
cea mai drăguță fată din Pleasant Valley, lucru de care se 
îndoia, nu avea nicio șansă să se facă remarcată în orașul 
studiourilor cinematografice. Cu glasul mamei încă răsunându-i 
în minte, se înscrisese la cursurile de actorie, se târâse 
conștiincioasă prin faţa șirurilor de agenţi și selecţioneri, 
ascultând răbdătoare asigurările lui Enid că viitorul ei de mare 
stea o aștepta după primul colţ. Doi ani mai târziu, după ce tatăl 
ei murise în urma unui atac de cord, în timp ce moțăia pe 
veranda micuţei lor case din Pleasant Valley, mama ei se 
mutase în Los Angeles. 

Un timp locuiseră împreună. După o lună de la venirea lui 
Enid, lui Karen îi devenise clar că visul unei cariere 
cinematografice era cu mult mai important pentru mama ei 
decât pentru ea însăși. 

Când se căsătorise cu Richard Spellman, Karen fusese mai 
mult decât fericită că în felul acesta putea să renunţe la 
strădaniile ei. Spre infinita și nedisimulata supărare a mamei ei, 
se hotărâse să-și întemeieze un cămin și să aibă copii. 

— Îți nenorocești viaţa, exact așa cum am făcut și eu, se 
tânguia Enid. Chiar vrei s-o termini cu mine, sleită și cu nimic de 
care să fiu mândră după o viaţă întreagă? Ai putea fi o stea de 
cinema, Karen! Nu te rata, așa cum am făcut-o eu! 

Karen refuza discuţiile, refuza să-i mai acorde vreo atenţie 
femeii îmbătrânite și acrite care, abia acum își dădea seama, 
arăta cu mult peste vârsta ei reală. 

Mai bine de zece ani, lucrurile merseseră perfect pentru 
Karen. Prima născută fusese Julie, apoi după șase ani venise și 
Molly. Până când într-o zi, cu cinci ani în urmă, totul se dăduse 
peste cap. Richard o conducea pe mama ei acasă după un prânz 
lung și nu tocmai lipsit de savoare, pe care îl luaseră pe terasa 
de lângă piscina lor. Tocmai intraseră pe Ventura Freeway, când 
un șofer beat îi izbise din plin, omorându-i pe amândoi. 


15 


Karen abia începuse să-și revină după șocul provocat de cele 
două morţi, când descoperise că averea lui Richard nu acoperea 
nici datoriile pe care le aveau. În mai puţin de un an, ea și cele 
două fete ale ei fuseseră obligate să se mute într-un apartament 
înghesuit pe care, în ciuda dimensiunilor lui reduse, abia dacă îl 
putea plăti cu banii pe care îi câștiga după ce se întorsese la 
vechea ocupație de chelneriţă. 

Los Angeles-ul începuse să o doboare. 

Karen muncea din greu, intercalând cursurile școlii pe care o 
urma cu schimburile de la restaurant, până când în cele din 
urmă putuse să abandoneze mesele din local și să se angajeze 
ca secretară la una din marile firme din Century City. Dar, oricât 
de mult ar fi muncit, nu putea să progreseze. Ratele creșteau cu 
aceeași frecvenţă ca și salariile, așa că nu reușise să schimbe 
apartamentul în care fusese silită să se mute împreună cu fetele 
după moartea lui Richard. 

Și an de an violenţa de pe străzi creștea, traficul devenea tot 
mai congestionat, în timp ce școala la care mergeau fetele intra 
într-un declin progresiv. 

În ultimii ani lui Karen îi era frică să mai iasă din casă, pe 
măsură ce împușcăturile trase din mașini începeau să se 
apropie tot mai mult și orașul cădea pradă bandelor. L.A. 
devenise o zonă de conflict. 

Când descoperise că Julie începuse să ia droguri, nu fusese 
teribil de surprinsă. Surpriza constase în faptul că reușise să 
pună capăt acestei practici. 

Și viața se târa înainte, devenind tot mai grea de la o zi la 
alta. Consecința fusese că Pleasant Valley îi revenea în minte cu 
o insistență la care nu s-ar fi așteptat vreodată, pentru tihna 
acelui loc ars de soare. 

Apoi, într-o zi, când venise acasă, găsise invitaţia la întâlnirea 
de douăzeci de ani de la absolvire a foștilor ei colegi de liceu. 

Douăzeci de ani? Să fi trecut două decenii de când nu mai 
văzuse orașul în care crescuse? 

În loc să arunce invitaţia, o pusese pe ușa frigiderului. 

Timp de o săptămână invitaţia rămăsese acolo, fixată cu un 
magnet de forma unei buburuze. Se surprindea întrebându-se 
cum putea arăta orașul natal văzut de ea însăși și nu cu ochii 
mamei sale. Ce s-o fi întâmplat cu toţi copiii alături de care 
crescuse? Nu că ar fi avut mulți prieteni pe vremea copilăriei; se 


16 


îngrijise Enid de lucrul acesta, descurajându-i orice apropiere de 
colegii de școală și interzicându-i categoric orice amiciţie cu 
vreunul din copiii veniţi de la fermele din împrejurimi. Într- 
adevăr, crescuse într-o zonă agricolă, fără să fi văzut vreodată o 
fermă! 

În cele din urmă hotărâse că știa foarte puţine despre orașul 
în care crescuse. 

— Tu poţi avea grijă de Molly, iar eu n-o să lipsesc decât o 
noapte, îi spusese ea lui Julie. Uite și douăzeci de dolari. 

Pentru Julie bătaia de cap pe care urma s-o aibă cu Molly era 
compensată de libertatea pe care i-o dădeau plecarea mamei și 
cei douăzeci de dolari. Acceptase misiunea fără să cârtească, iar 
Karen își anunţase participarea la întâlnire. 

Orașul era exact cum și-l amintea. 

Familiar. 

Și nefiresc de reconfortant în familiaritatea lui. 

Și, împreună cu sesizarea confortului, venise și descoperirea 
din zori: niciodată nu-i displăcuse Pleasant Valley. Cea care îl 
urâse fusese Enid. În timp ce își îmbrăţișa foștii colegi și reînnoia 
vechile legături, Karen își dăduse seama că avea mai mulţi 
prieteni în Pleasant Valley decât în Los Angeles, chiar și după ce 
lipsise de aici mai bine de jumătate din viaţă. 

Prieteni care o tratau ca și cum nu ar fi lipsit o zi din oraș. 

Și unul dintre prieteni, Russell Owen, care dintr-o dată 
devenise mai mult decât un ins oarecare și pe care îl cunoscuse 
încă din grădiniță. 

După întâlnire, pe tot timpul cenușiei ierni californiene, 
Russell bătuse săptămânal cele două sute de mile până la Los 
Angeles, să o vadă, iar în vacanţa de primăvară o luase pe Molly 
să viziteze orașul și ferma lui Russell. 

Julie, legată de prieteniile din școală, refuzase să meargă, așa 
că, în cele din urmă, o lăsase singură în apartament. 

Și astfel, la șase luni de la întâlnire, pornea acum iar spre 
Pleasant Valley. De data aceasta ca să rămână. 

În ciuda protestelor repetate ale lui Julie, Karen rămăsese 
credincioasă planurilor ei. 

— Dacă ai fi venit în vacanţa de primăvară împreună cu noi, ai 
fi văzut că lucrurile nu sunt așa cum crezi tu, îi spuse ea lui Julie. 

Când fiica ei încercă să-și continue argumentaţia, Karen i-o 
tăie scurt, amintindu-i ce se întâmplase la ea la școală doar cu 


17 


câteva luni mai înainte - când un elev trăsese asupra unui 
profesor, omorându-l, împreună cu încă alţi trei elevi, pentru ca 
în final să se sinucidă. 

— Cel puţin în Pleasant Valley ai șansa să supravieţuiești 
liceului, îi spuse ea. 

Apoi o strânse în brațe, trăgând-o spre ea. 

— Hai, iubire, doar nu e sfârșitul lumii. În fond, dacă ai încerca 
să te împaci cu gândul, ar putea fi începutul a ceva minunat nu 
numai pentru mine, ci pentru noi toţi. Asta-i tot ceea ce te rog, 
scumpa mea. Încearcă doar. Ce zici? 

Discuţia se încheie, dar, în timp ce treceau prin Pleasant 
Valley și Julie vedea orașul unde urma să-și termine liceul, Karen 
simţi cum fiica ei mai mare clocotește de furie, deși până atunci 
își înfrânsese pornirile, reducându-le la câteva mormăieli. 

Molly, în schimb, se bâțâia pe bancheta din spate, strângând 
la piept ursuleţul jerpelit de care refuzase să se despartă și 
ciripind pe un ton ascuţit despre mânzul pe care urma să-l vadă 
de îndată ce vor ajunge la fermă. 

Săptămâna viitoare, își spuse Karen, indiferent ce gândea 
Julie despre Pleasant Valley, avea să se mărite. 

Să se mărite cu un om alături de care crescuse și care își 
petrecuse întreaga viaţă lucrând pământul de cea mai bună 
calitate al unei ferme din Pleasant Valley. 

Karen era convinsă că mama ei se răsucea în mormânt, încă 
și mai furioasă decât Julie. 

Și Julie, după cum putea să vadă din privirile strecurate 
hoţește spre fata ei, era furioasă la culme, pentru sine și bunica 
ei la un loc. 

e 

Mașina părăsi șoseaua și se angajă hâțânându-se pe un drum 
de ţară desfundat, care o ţinea drept printre două lanuri de un 
verde de smarald. 

— O să fie și mai rău decât atât? întrebă Julie. Am crezut că 
mașina o să moară încă de acum trei ore, când am ajuns pe 
derdeluș. 

— Ce-i aia derdeluș? întrebă Molly din spate. 

— Așa e numită panta lungă și abruptă pe care am ajuns 
lângă Gorman, veni explicaţia lui Karen pentru fiica ei mai mică. 

lar dacă lucrurile merg prost, ne va trebui o altă mașină să ne 
întoarcem la Los Angeles, își spuse ea. 


18 


— Și nu-ți face griji, nu va fi mai rău de atât, o asigură ea pe 
Julie. De fapt, aici suntem pe drumul lui Russell. 

În ciuda hotărârii ei de a nu se lăsa impresionată de nimic în 
Pleasant Valley, Julie căscă larg ochii. 

— Vrei să spui că tot ce e aici îi aparţine lui Russell? întrebă 
ea, în timp ce încerca să cuprindă cu privirea imensitatea 
câmpului care le înconjura. Cât pământ are? 

— Trei sute douăzeci de acri, îi răspunse Karen. Clădirile sunt 
chiar înaintea noastră. 

După un sfert de milă, Julie putu să vadă un grajd mare, un 
siloz și alte câteva construcţii mai mici. Apoi, separate de 
acareturile fermei printr-un gard mare, fortificat cu imenși nuci 
bătrâni, zări două case. 

Cea mai mică, având doar un etaj, semăna cu o cutie 
dreptunghiulară căreia i se atașase o prispă. 

Cealaltă era însă mult mai mare și avea un pronunţat aer 
victorian, cu o verandă mare, închisă, care acoperea întreaga 
fațadă. O fereastră foarte mare și câteva frontoane întrerupeau 
linia acoperișului abrupt, aflat deasupra primului etaj. La unul 
dintre capete se afla o cameră pe colț, ce părea să fie plasată 
într-un turn; ferestrele erau acoperite cu geamuri curbe care se 
potriveau zidurilor circulare. 

Casa era albă și avea un chenar cu negru, cenușiu și o nuanţă 
de roșu închis, care se asorta cu acoperișul. 

— Aia €...? începu Julie, dar lăsă întrebarea în suspensie, 
neîndrăznind să-și lase speranţele să zboare atât de departe 
încât să încheie gândul. 

— Aceea e casa lui Russell, îi spuse Karen cu un zâmbet care 
îi plutea la colţul gurii. Cea mai mică e a tatălui său; acolo a 
crescut Russell. 

— Nu-i cinstit, strigă Molly de la locul ei. Parcă ne 
înţeleseserăm să-i spunem că aceea mai mică e a noastră! 

— Russell a construit casa mare după ce s-a căsătorit, 
continuă Karen, fără să ia seama la protestele lui Molly. Se 
hotărâseră să aibă șase copii, dar... 

— Ce s-a întâmplat? o întrerupse Julie cu ochii mijiţi. A ajuns la 
concluzia că nu-i plăcea să fie înțepenită aici, la naiba în 
praznic? 


19 


— Nu, îi răspunse Karen, cu privirea aţintită înainte, 
micșorând viteza, neobișnuită cu remorca. A murit, exact așa 
cum i s-a întâmplat și tatălui tău. 

În clipa în care spuse aceste cuvinte și auzi respiraţia agitată 
a lui Julie, Karen își regretă vorbele, dar era prea târziu. O prinse 
de mână. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Nu cred că era cazul s-o fi spus 
chiar așa. 

Ochii lui Julie străluceau și Karen știa că gândul ei se 
îndreptase spre Richard. 

— Dacă nu ai fi schimbat subiectul ori de câte ori am încercat 
să-ţi vorbesc despre Russell, sau dacă ai fi făcut cel mai mic 
efort să-l cunoști cât de cât, ai fi știut ce s-a întâmplat. 

Julie rămase cu privirea fixată în podeaua mașinii, dintr-o dată 
rușinată de sine însăși. De ce o fi trebuit să spună toate aceste 
lucruri despre prima soţie a lui Russell? 

— Îmi... îmi pare rău, mami, murmură ea. Cred... nu știu, dar 
uneori am impresia că spun numai prostii. 

— Tu spui prostii tot timpul, o anunţă Molly de la locul ei, 
primind în dar o privire furioasă din partea surorii ei. 

Și din nou Karen preferă să nu-i răspundă lui Molly. 

— Nu trebuie decât să încerci, Julie, spuse ea. Te rog. Fă-o 
pentru mine. 

Julie ezită, dar apoi dădu din cap. 

— Am să încerc, șopti ea. Dar, mami, totul e așa de diferit 
aici. Nu cunosc pe nimeni și... ce mă fac dacă nu mă place 
nimeni? 

În aceeași clipă ochii lui Karen se îndreptară spre retrovizor. O 
văzu pe Molly care se pregătea fericită să-și înţepe sora, 
profitând de această ocazie perfectă. 

— Să n-aud o vorbă, Molly, spuse ea. Te avertizez. 

În timp ce Molly se înfunda la loc în pernele banchetei, Karen 
se întoarse spre Julie. 

— Toată lumea te va iubi, scumpa mea, îi spuse ea încet. 

Își întinse mâna pentru a îndepărta o buclă din părul lung și 
negru al lui Julie, care îi căzuse pe faţă. Chiar și fără machiaj, 
ochii lui Julie erau mari, adumbriţi de gene lungi și grele, iar 
trăsăturile ei, moștenite de la tatăl său, erau cu mult mai fine 
decât ale ei. 


20 


— Eşti drăguță și, în cea mai mare parte a timpului, simpatică, 
îi spuse ea. 

Julie își ridică ochii și, pentru prima oară de când părăsiseră 
Los Angeles-ul, un zâmbet i se strecură prin mâhnirea ei 
profundă. 

— Dar când sunt rea sunt de-a dreptul scârboasă, nu-i așa? o 
întrebă ea. 

Karen o trase lângă ea și o îmbrățișă grăbită. 

— Tu ai spus-o, nu eu. Și acum hai, trebuie să-ţi cunoști 
fratele vitreg. De fapt, adăugă ea, arătând spre casă, îl poţi 
vedea chiar acolo. 

Urmărind privirea mamei sale, îl văzu pe Russell Owen stând 
pe veranda mare care flanca întreaga casă. Lângă el se afla un 
băiat cam de vârsta ei. Avea părul de un blond închis și chiar de 
acolo, din mașină, ar fi putut face pariu că ochii îi erau albaștri. 

Avea aerul că e conștient de frumuseţea lui, ceea ce, de 
obicei, îi făcea pe băieți atât de înfumuraţi, încât nici nu o băgau 
în seamă. De asemenea, părea să fie mai înalt ca ea cu câţiva 
centimetri și mai mare decât ea poate cu un an. 

Ei, și? Ce-i cu asta? Nu era în căutarea unui prieten și, chiar 
dacă ar fi fost, în niciun caz nu s-ar fi oprit la fratele ei vitreg de 
la ţară! 

Mașina se opri, tremurând din toate încheieturile. Molly 
deschise portiera cu un brânci și zbură pe scările verandei 
pentru a se arunca în braţele lui Kevin Owen, de care se agățase 
ca o lipitoare chiar din prima clipă a întâlnirii lor din timpul 
vacanței de primăvară. În același timp, un câine mare, a cărui 
rasă era greu de precizat, împinse ușa și sări cu labele pe Molly. 

— Bună, Bailey, strigă Molly, dându-i drumul lui Kevin pentru 
a se agăța cu braţele de grumazul câinelui. 

Dar, în timp ce mângâia câinele, ochii ei se îndreptară iar spre 
Kevin. 

— Îmi arăţi mânzul? îl întrebă ea. E sănătos? Cât de mare e? 

Kevin o ridică în braţe și o ţinu sus, apoi o lăsă în jos, până 
când ochii lor ajunseră la același nivel. 

— Ce-ai zice ca mai întâi să o cunosc pe sora ta și să o salut 
pe mama ta? o întrebă el. 

Molly chicoti fericită. 

— Bine. 


21 


Kevin începu să o învârtă pe fetiță, în timp ce Bailey lătra din 
răsputeri, alergând după ei. Când Kevin îi dădu drumul, câinele 
se avântă fericit spre ea, săltându-se cu labele pe umerii ei și 
lingându-i fața. 

Văzându-și sora jucându-se cu Kevin și cu câinele, Julie se 
întrebă dacă n-ar fi făcut mai bine să fi venit și ea aici în vacanța 
de primăvară. 

Era ca și cum ar fi alcătuit cu toţii deja o familie. 

O familie căreia ea, însă, nu-i aparţinea. 

e 

Zece minute mai târziu Kevin se lăsă tras de Molly spre 
grajdul în care doar cu zece săptămâni înainte fusese martora 
naşterii mânzului. 

— Pot să-l încalec? se rugă ea de Kevin, în timp ce îl trăgea de 
mână, încercând să-l facă să meargă mai repede. 

— Nu, încă nu-l poţi călări, îi spuse Kevin răbdător. Dar poţi 
să-l mângâi, să-l hrănești, să-l speli și să-l ţesali. 

— Adevărat? exclamă Molly cu ochii strălucindu-i de 
nerăbdare. Pot să-l ţesal? O să mă-nveţi cum să fac? 

În timp ce dispăreau în grajd, Karen îl cuprinse pe Russell pe 
după mijloc. 

— Îmi pare rău, dar cred că mânzul înseamnă acum pentru ea 
mai mult decât orice altceva în toată lumea asta. E singurul 
lucru despre care a discutat tot timpul drumului până aici. 

— În cazul ăsta cred că îi va plăcea cadoul de nuntă, îi spuse 
Russell, în timp ce o trăgea aproape de el, inspirând adânc 
parfumul părului ei. 

— Cadoul de nuntă? repetă Karen ca un ecou impersonal. 

— Înî, se auzi vocea lui Russell. Cred că trebuie să-i dăm 
mânzul lui Molly. 

— Să i-l dăm? întrebă Karen cu ochii lărgiţi. Dar... 

— Orice copil care stă la fermă ar trebui să aibă un cal, 
interveni Russell, apăsându-și cu delicateţe degetele pe buzele 
ei și punând capăt obiecţiilor. Așa că am considerat că ar trebui 
să-i dăm mânzul lui Molly și iapa lui Julie... 

Se întoarse spre Julie. 

— Ştii să călărești? 

— Să călăresc? repetă Julie în șoaptă. 


22 


Când avusese ea posibilitatea să înveţe să călărească? Și, în 
fond, cui îi păsa de călărie? La ea acasă, numai fetele snoabe, 
cu părinţi bogaţi, călăreau. 

Şi totuși... un cal numai al ei? 

In ciuda convingerii că Pleasant Valley avea să fie cea mai rea 
experienţă din toată viaţa ei, simți fiorul unei emoţii 
traversându-i întreaga ființă. 

O emoție pe care era hotărâtă să nu și-o trădeze în faţa 
mamei ei, și cu atât mai puţin în fața lui Russell Owen. 

— Nu... Nu-mi prea plac caii, spuse ea. 

— E nevoie de ceva timp ca să te obișnuiești cu ei, îi răspunse 
Russell, care preferă să nu bage în seamă tonul ei îmbufnat. De 
ce nu te duci să ţi-o arate Kevin? După aceea te vei hotărî dacă 
o vrei sau nu. 

Julie ezită, prinsă între hotărârea ei de a uri tot ce era legat de 
oraș și de fermă și interesul ei crescând față de animalul pe care 
Russell tocmai i-l făcuse cadou. În cele din urmă, curiozitatea ei 
se dovedi mai tare. 

— Cred... Cred că m-aș duce s-o văd, acceptă ea în cele din 
urmă. 

O porni spre grajd cu pași rari, hotărâtă ca în felul acesta să 
nu-și trădeze interesul faţă de cal. 

Cei doi se uitară după ea și schimbară o privire, convinși că 
descoperiseră o anumită nerăbdare în mersul ei, pe care Julie nu 
o putea ascunde. 

— Cred că tocmai am descoperit o mică fisură în armura ei, 
făcu Russell, strângând-o și mai tare pe Karen. 

Ea îi zâmbi recunoscătoare. 

— Nu știu ce să spun, începu ea, după care își dădu seama că 
nu aduseseră nimic pentru băiatul lui. Dar... în fine, mă tem că 
n-am adus nimic pentru Kevin... 

Vocea i se pierdu încet când îl văzu pe Russell examinându-i 
cu privirea Chevrolet-ul care abia se mai ţinea pe roţi. 

— N-aș fi chiar așa de sigur, spuse el. Are șaisprezece ani și 
și-a luat carnetul de șofer acum două săptămâni. 

Lui Karen îi căzu fața în clipa în care înțelese. 

— Mașina mea? exclamă ea. Vrei să-i dau mașina? 

— De ce nu? întrebă Russell. Ce altceva am mai putea face cu 
ea? Avem deja două mașini noi și o camionetă, și nu cred că e 
cazul să-i dăm una din ele lui Kevin. 


23 


Sprâncenele lui Karen se arcuiră. „Și atunci să i-o dau pe a 
mea?” Apoi, în timp ce se gândea, își dădu seama ce voia el să 
spună. 

— Arată, într-adevăr, jalnic, îi răspunse ea cu o voce care 
testa terenul. Motorul are tendința să fiarbă și frânele sunt 
terminate. Și consumă în draci. 

— Ceea ce înseamnă că va trebui să o repare din cap până-n 
picioare, continuă Russell, trăgând concluzia logică. Ceea ce 
înseamnă că va fi mult mai atent cu ea decât dacă i-am fi dat 
pur și simplu o mașină nouă. 

Karen se strânse și mai mult la pieptul lui, întrebându-se ce 
noroc o fi ajutat-o să-l întâlnească pe acest om inteligent și 
iubitor. 

Totul va merge perfect. 

Totul va reuși. 

Se vor căsători și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneţi. Ea, 
Russell, Kevin, Molly și, cine știe, poate chiar și Julie. 

Dar la fermă mai exista o persoană. 

Otto Owen, tatăl lui Russell, al cărui comportament nu fusese 
deloc amical în timpul vizitei lor din vacanţa de primăvară. 

lar acum era de negăsit. 

Mai privi o dată faţa frumoasă și puternică a lui Russell, o 
versiune mai vârstnică și mai uzată a fiului său. 

— Unde e Otto? întrebă ea cu o voce îngrijorată. 

Russell avu o ezitare, dar, în cele din urmă, își înclină capul 
spre propria casă, cea mai mare. 

— Acolo, spuse el. 

Ceva din vocea bărbatului îi sună lui Karen ca un semnal de 
alarmă. 

— Nu vrea să ne căsătorim, nu-i așa? îl întrebă ea. _ 

— Nu el hotărăște, răspunse Russell, după o lungă ezitare. In 
vocea lui se adunase suficientă furie, ceea ce o avertiză pe 
Karen că între cei doi bărbaţi se întâmplase ceva grav. Russell 
continuă, nedându-i posibilitatea să intervină: 

— Mă tem că în privinţa acestor lucruri s-a cramponat de 
vechile concepții. 

Se înroși de jena care pusese stăpânire pe el. 

— Nu numai că nu vrea să mă lase să iau în căsătorie ceea ce 
el numește „o fată de la oraș”, dar a mai hotărât că nu poţi să 
locuiești la mine până în ziua nunţii. 


24 


— Glumești, spuse Karen, căreia nu-i venea să creadă că ceea 
ce auzea era adevărat. 

Apoi, când văzu expresia jenată de pe chipul lui Russell, 
rămase cu gura deschisă. 

— Și ai de gând să faci ce spune el? îl întrebă ea. 

Russell se foi stingherit. 

— E vorba doar de câteva zile. 

Apoi continuă, neţinând cont de Karen, care încerca să-l 
întrerupă. 

— Înţelege, scumpa mea, a trăit aici toată viaţa și e prea 
bătrân ca să mai poată pricepe ce se întâmplă azi în lume. N-am 
putea pur și simplu să tratăm toată povestea asta cu 
indiferența? Primăvara trecută ai stat la motel... 

— Primăvara trecută nu ne hotărâserăm încă să ne căsătorim, 
îi aminti ea. Russell, e ridicol! 

Russell încuviință cu o mișcare a capului, dar gestul mâinilor îi 
trăda neputinţa. 

— Știu, oftă el. Dar cred că, dacă aș ceda în privinţa asta, ar 
avea cel puţin un comportament decent în ziua căsătoriei. 

În ochi i se aprinse o lumină ghidușă. 

— Sau chiar vrei să se ridice în toiul ceremoniei și să te facă 
stricată în văzul întregului oraș? 

— N-ar face-o. Nu-i așa? 

Russell ridică din umeri. 

— S-ar putea. Oricum, e vorba doar de trei nopţi și m-am 
gândit că poate tu și fetele veți simţi nevoia unor clipe când să 
fiți numai voi, înainte de a vă muta cu totul și definitiv aici. 

Mâna lui dreaptă descrise un arc de cerc în care erau cuprinse 
toate întinderile care îi înconjurau. 

— Așa că am fost de acord să staţi în casa lui până la 
căsătorie, timp în care el va folosi camera de oaspeţi din casa 
mare. E bine? 

Ce-i mai rămânea de spus? Că nu voia să locuiască în casa 
unui om care era fățiș împotriva ei? Că voia să fie cu Russell și 
că prea puţin o interesa ce gândea tatăl lui? Apoi își dădu seama 
că Russell avea dreptate. 

Era vorba doar de câteva nopţi, și era normal ca ideea de a 
avea trei oameni noi la fermă să-l fi indispus pe Otto la fel de 
tare cât o deranja pe Julie gândul mutării în Pleasant Valley. 


25 


Trebuia să se gândească la cele câteva zile pur și simplu ca la o 
zonă tampon, o perioadă de tranziţie pentru ei toţi. 


— Fie, se arătă ea de acord. 

— Atunci hai să vă ducem valizele în casă, îi propuse Russell. 

Incepu să scoată bagajele înghesuite în remorca vechiului 
Chevrolet. Karen era pe punctul de a se apuca și ea de treabă, 
când simţi un fior rece și straniu în spate. 

Acel gen de răceală pe care o simți în clipa când te știi privit 
de cineva. Ea era sigură că știa care era sursa care îi provocase 
fiorul. Se întoarse pentru a privi spre colina pe vârful căreia 
fusese înălţată casa a cărei stăpână urma să devină în câteva 
zile. 

La fereastră întrezări o siluetă. 

Otto Owen, care o urmărea cu privirea. 

O urmărea fără să iasă în prag și să o întâmpine. 

Dar dacă, la urma urmelor, Julie avusese dreptate? 

Dacă revenirea în Pleasant Valley nu era chiar cel mai bun 
lucru pe care îl făcuse în viaţa ei? 

Dacă se va dovedi cel mai rău? 

Gândul o făcu să se cutremure, dar și-l alungă imediat din 
minte. Ziua era superbă, ea era îndrăgostită, Pleasant Valley era 
frumoasă și nu va permite nimănui să-i distrugă fericirea. 

Și în primul rând lui Otto Owen. 

Când privi iar spre fereastră, bătrânul dispăruse. 


e Capitolul 2 


Molly Spellman se trezi la primul cântat al cocoșilor, aruncă 
pătura de bumbac și țâșni din patul pe care îl împărțea pentru 
ultima oară cu Julie. În timp ce Julie trăgea pătura la loc, 
înfășurându-se în ea și răsucindu-se pentru a-și îngropa faţa în 
pernă, încercând astfel să-și ferească ochii de soarele 
strălucitor, Molly se năpusti la fereastră, privind încântată 
câmpurile întinse în mijlocul cărora se afla casa. Fiecare nouă zi 
petrecută la fermă îi aducea o altă surpriză, iar cea de azi urma 
să fie cea mai mare. Mama ei și tatăl lui Kevin se vor căsători. 

Lui Molly i se părea că se gândise la acest eveniment 
dintotdeauna, dar nu stabilise încă exact ce anume simţea faţă 


26 


de el. În primul rând era convinsă că va fi ceva extraordinar, de 
vreme ce, după căsătoria mamei ei cu Russell, Kevin va deveni 
aproape un frate adevărat, iar un frate mai mare fusese exact 
ce-și dorise ea mai mult și mai mult, mai mult chiar decât un 
cal. 

Așa că acum va avea atât mânzul, căruia ea îi spusese Flicka, 
după numele celui din cartea ei preferată, cât și un frate! 

Cât despre Russell, îi plăcea cu adevărat de el, deși încă nu 
știa cum să-i spună. Nu-i putea spune „tati”, de vreme ce nu era 
tatăl ei adevărat. Să-i fi spus „unchiul Russel” i se părea o 
prostie. În fond, de ce ar fi fost căsătorită maică-sa cu unchiul 
ei? Până acum nu-i spusese în niciun fel. Dar va trebui să decidă 
cât de curând. 

Singurul care făcea ca lucrurile să nu meargă perfect era 
bunicul lui Kevin. Ori de câte ori se uita la Molly, la sora sau la 
mama ei, nemulțumirea i se citea pe chip. 

Și niciodată nu le adresa vreun cuvânt decât dacă era absolut 
obligat să o facă. 

leri îl întrebase pe Kevin de ce bunicul lui era tot timpul așa 
de furios, dar Kevin îi răspunsese să nu-și facă probleme, pentru 
că în curând bătrânul se va obișnui cu ele și totul va fi în ordine. 

Dar ce se întâmpla dacă bătrânul nu se obișnuia? 

Și, la urma urmei, cu ce trebuia să se obișnuiască? Doar nu 
făceau nimic rău acolo! 

În faţa ochilor ei se ivi pe neașteptate fața mânioasă a lui Otto 
Owen, cu ochii arzând din fundul pungilor bătucite, tăiate de 
riduri adânci. În imaginaţia ei, o fixa cu o privire care o 
sfredelea, făcându-i inima să bată înnebunită de spaimă. In timp 
ce se chinuia să-și alunge terifianta viziune din minte, bătrânul 
însuși se ivi în curte. 

Molly simţi fiorul de gheaţă chiar în clipa când ochii lui se 
îndreptau spre ea și o zbughi de la geam. Incepu să se îmbrace, 
pescuindu-și pantalonii dintr-un maldăr de haine trântite pe 
scaunul din colț, apoi răscoli prin valiză după un tricou curat. Se 
opri în bucătărie să ia un pahar cu suc de portocale din sticla 
aflată în frigider și trase cu ochiul precaută, încercând să vadă 
dacă Otto Owen era în curte. Dacă se dusese la grajd, nu mai 
voia, sub nicio formă, să meargă și ea acolo. 

Dar ce se va întâmpla cu Flicka? 


27 


Își mută privirea de la grajd, cercetând imașul de lângă el, dar 
nici Flicka, nici ceilalţi cai nu erau de văzut, ceea ce însemna că 
băiatul nu se trezise încă. 

Să se ducă singură la grajd? Kevin îi arătase ce trebuia să 
facă încă din prima zi a venirii lor la fermă, iar ieri dusese totul 
la capăt fără să fi uitat ceva. Poate că, atunci când va cobori 
Kevin, ea va fi reușit să termine toată treaba. 

Dar dacă bunicul lui Kevin era acolo? 

Se mai gândi o dată, apoi se hotărî. Caii trebuiau hrăniţi, 
adăpaţi, scoși pe imaș și, chiar dacă bunicul lui Kevin era în 
grajd, nu-i va face niciun rău. Era doar un bătrân ţâfnos, căruia 
nu-i va acorda nicio atenţie. 

Luă câteva bucățele de zahăr din castronul de pe masa din 
bucătărie, își puse o canadiană pentru că dimineţile erau 
răcoroase, după care ieși hotărâtă pe ușa din spatele casei și 
traversă curtea în drum spre grajd. 

Când ajunse însă acolo, tot curajul pe care și-l făcuse în 
bucătărie îi dispăru ca prin farmec. 

Și dacă era înăuntru? 

Dacă ţipa la ea? 

Ascultă la ușă, dar nu auzi decât nechezatul în surdină al 
cailor. În cele din urmă, își făcu pentru a doua oară curaj și 
deschise ușa mare a grajdului, rămânând în mijlocul ei, de unde 
își miji ochii, încercând să vadă ce se întâmpla în întunericul 
dinăuntru. 

— D-domnule Owen? strigă ea, dar vocea i se frânse brusc. 
Sunteţi aici? 

Nu auzi nimic, cu excepţia ecoului propriului ei glas. 

Când încercă să pătrundă în interiorul întunecat, curajul pe 
care îl simţise în lumina puternică a soarelui o părăsi. Mai fusese 
în grajd și în dimineaţa dinainte, și în cealaltă dimineaţă, și nu i 
se păruse nimic înspăimântător. Dar ieri fusese cu ea Kevin, iar 
alaltăieri Julie. 

Acum era singură. Și grajdul i se părea cu mult mai mare 
decât înainte. 

— B-bună, Greta, făcu Molly spre mama lui Flicka, care o 
privea liniștită peste ușa boxei ei. 

Deși vorbise mai curând ca să-și audă vocea decât ca să 
salute calul, marea iapă murgă necheză în semn de răspuns, 


28 


încurajată de „salut”, Molly intră în grajd, pășind atentă prin 
întuneric spre boxa împărţită de Flicka și Greta. 

Băgă mâna în buzunar și scoase două bucăţi de zahăr, una 
pentru mânz, cealaltă pentru iapă. În timp ce caii morfoleau 
cubuleţele de zahăr, Molly traversă grajdul și deschise ușa de la 
celălalt capăt. Caii o urmară pe imaș, împingându-și boturile 
spre buzunarele ei în căutare de zahăr. Molly îi împinse 
chicotind, apoi se duse la jgheab și deschise robinetul, lăsând ca 
apa să-l umple, exact așa cum îi arătase Kevin. In timp ce apa 
curgea, puse lucernă proaspătă în troacă, apoi se întoarse la 
grajd de unde luă o cutie care conţținuse cafea, plină cu ovăz, pe 
care îl adăugă la nutreţ. 

Tocmai vărsa ovăzul din cutie lângă boxa unde erau 
harnașamentele, când auzi sunetul pentru prima dată. 

Un fel de băzâit stins, venind de undeva din grajd. 

Molly privi în sus, prin bezna podului cu fân, dar nu zări nimic. 

Se încruntă, întrebându-se dacă era cazul să se ducă după 
Kevin sau după tatăl lui, dar, când se uită iar, fără să vadă 
nimic, își spuse că nu era cazul să acorde atenţie acestui 
zgomot ciudat. 

Deșertă ovăzul în nutreţ, apoi scoase și ceilalţi doi cai pe 
imaș. 

Se întoarse în grajd și începu să curețe boxa lui Flicka și a 
Gretei. Mătură toate paiele putrezite și le puse în roaba pe care 
o duse afară, la grămada de gunoi de lângă grădina de 
zarzavaturi, acolo unde Kevin îi promisese că își va avea 
propriile rânduri de dovlecei și roșii. 

— Cresc foarte repede, îi spusese el alaltăieri. La alte plante 
nu vezi mai nimic. Dar dovleceii îi poţi vedea practic cum cresc. 

Poate că în dimineaţa aceasta, înainte să înceapă pregătirile 
de nuntă, o va ajuta să semene seminţele. 

După ce goli roaba, se întoarse spre grajd, oprindu-se să-și 
scoată canadiana, acum că soarele strălucea cu toată puterea. 
Ziua promitea să fie fierbinte. După ce își lăsă canadiana pe jos, 
lângă ușa grajdului, Molly intră, hotărâtă să termine curăţenia în 
boxa lui Flicka. 

Bâzâitul din grajd i se păruse mai puternic la început, dar, pe 
când mătura și ultimele paie, zgomotul începu să se topească în 
subconștientul ei. Își văzu înainte de treabă, concentrându-se ca 
să nu uite nimic din ce o învățase Kevin. Doar când se convinse 


29 


că grajdul arăta așa cum l-ar fi lăsat și Kevin se îndreptă spre 
pod, pentru a lua fân proaspăt. 

Acum bâzâitul se auzea mult mai bine. Când privi în sus, Molly 
reuși să-i vadă și sursa. 

Sus, chiar sub acoperișul care se înălța deasupra podului cu 
fân, se învârteau în cerc mai multe albine, vizibile doar când 
tăiau în zborul lor razele de soare ce se strecurau prin 
crăpăturile din tavan. 

Fascinată, cu ochii atrași de insectele înțepătoare, Molly 
începu să urce scara spre pod. Nu ajunsese încă în capăt, când 
auzi o voce care venea de jos. 

Vocea lui Otto Owen. 

— Oprește-te chiar acolo, spuse el. 

Deși nu vorbise tare, era ceva în vocea lui care o făcu să se 
oprească îngheţată. Rămase încremenită pe scară, apoi, privind 
încet în sus, înțelese. 

Inima începu să-i bată cu putere. 

La nici doi metri de ea, adunată în jurul unuia din stâlpii care 
sprijineau tavanul, roia bâzâind o masă imensă. 

Un roi de albine. 

îngrozită, Molly fu cât pe ce să scape scara din mâini. 

Roiul era doar la vreo șaptezeci de centimetri lateral de ea, 
negru din cauza miilor de insecte care se îmbulzeau una peste 
alta, în timp ce alte câteva sute planau prin aer, în jurul acestei 
mase ondulatorii. 

— E-n regulă, Molly, îl auzi ea pe Otto spunându-i cu o voce 
scăzută, dar limpede. Începi să cobori, cât poţi de încet. Să nu te 
mişti repede și să nu le bruschezi, și nu-ţi vor face nimic. 

Preţ de o clipă lungă cât veacul, cu privirea atrasă hipnotic de 
masa colcăitoare de insecte, Molly nu se mișcă din loc. Dar, 
după ce Otto îi vorbi iar, cu o voce mult mai aspră, vraja se 
rupse și ea începu să lunece încet pe scară. 

Jos o aștepta Otto Owen. O prinse de umeri cu mâinile lui 
bătătorite și o duse afară, dar nu o lăsă jos decât când 
traversaseră jumătate din curte. 

— De ce te-ai urcat acolo? o întrebă el, în timp ce o fixa cu 
ochii lui înfricoșători și duși în fundul capului. N-ai auzit albinele? 
Nu le-ai văzut? 

îngrozită, Molly începu să plângă. 

— V-voiam doar să văd ce fac, hohoti ea. Nu m-au înţepat. 


30 


Otto se încruntă atât de tare, încât ea se temu că ova lovi. 

Apoi furia întipărită pe faţa lui dispăru și se aplecă până când 
ochii li se întâlniră. 

— Ascultă-mă, domnişoară, spuse el cu o voce care, deși încă 
severă, nu mai avea nimic ameninţător în ea. Dacă mai vezi 
vreodată un roi de albine, să te ţii cât mai departe de ele, e 
clar? 

Bărbia lui Molly tremură, în timp ce fata se străduia să se 
oprească din plâns. 

— D-dar nu veneau după mine. 

— Nu, nu veneau, se arătă de acord Otto Owen. Dar, dacă le- 
ai fi deranjat, s-ar fi putut s-o facă. 

Ochii lui Molly se lărgiră. 

— Te-ar fi putut ucide, Molly, continuă bătrânul. Să nu care 
cumva să te mai apropii vreodată de ele. Doar dacă știi exact ce 
ai de făcut. 

După aceste cuvinte, Molly se întoarse și privi grajdul. Câteva 
albine roiau prin aer, iar altele stăteau agăţate de tavan. De 
acolo, din curte, păreau total inofensive. Apoi zgomotul ușii 
trântite îi distrase atenţia și se întoarse pentru a-și vedea mama 
venind către ea. 

— Molly! strigă Karen. Ce s-a întâmplat? Ești bine? 

Molly arătă spre grajd. 

— Albinele! strigă ea, în timp ce spaima de mai înainte 
dispărea în prezența mamei ei. 

Începu să alerge spre Karen, povestindu-i ce i se întâmplase și 
arătându-i spre grajd. 

— Sunt acolo, sus, mami! Un roi întreg! 

Karen privi spre partea de sus a grajdului. 

Despre ce tot vorbea Molly? Acolo nu erau decât câteva 
albine care intrau și ieșeau, dar... 

Apoi se dezlânţui totul. 

Dintr-o dată întregul grajd păru să irumpă la viaţă, în timp ce 
mii de albine ieșeau într-o fierbere tumultoasă prin găurile și 
spărturile din pereţi și tavan. În câteva secunde aerul se înnegri 
de ele, în timp ce bâzâitul lor asurzitor părea să cutremure 
întreg pământul. Apoi porniră într-un vârtej spre ea. Karen o 
înșfăcă pe Molly de mână și porni în goană către casă, mai mult 
târându-și fiica după ea. 


31 


— Ce fac, mami? o întrebă Julie, sugrumată de nodul greu al 
spaimei care îi sfredelea stomacul, în timp ce privea masa de 
albine care roiau în jurul ferestrei. Incearcă să intre? 

Strângându-și ambele fete cu braţele, Karen privea pe 
fereastră la insectele care se învălmășeau într-o înghesuială de 
nedescris. De îndată ce o văzuse pe Molly în siguranţa casei lui 
Otto, Karen îi telefonase lui Russell. Îi răspunsese Kevin, care îi 
spusese să nu își facă probleme, pentru că el și bunicul său 
puteau să se descurce cu albinele. 

— Nu cred, răspunse în cele din urmă Karen, mai mult din 
nevoia de a-și liniști fetele decât din convingerea că insectele ar 
mai fi rămas afară. Noi o să stăm aici și Russell cu Otto or să se 
ocupe de ele. 

Roiul își găsise sălașul la bifurcația celor două uriașe ramuri 
principale ale nucului enorm ale cărui crengi se întindeau spre 
casă. Masa de insecte creștea încontinuu și atât Karen, cât și 
Julie o priveau îngrozite. 

— Doamne! exclamă Julie, fără să-și fi dat seama că vorbea 
tare. Cât o să mai crească? 

Molly, încurajată de protecţia pe care i-o asigura geamul care 
le despărțea de albine, privea fascinată roiul. 

— În grajd era cu mult mai mare, spuse ea. Vedeţi? Încă mai 
ies de acolo! 

Urmărind privirea fetiţei sale, Karen o strânse cu dragoste. 
Slavă Domnului că Otto putuse să o scoată din calea răului! își 
spuse ea, reușind să-și stăpânească fiorul. Și Kevin care-i 
spusese „Nu-i mare scofală”. Nu-i mare scofală, repetă ea în 
gând. Când afară erau milioane de albine, puteai spune că nu 
era cine știe ce? 

— Ce-or să facă? întrebă Julie, care sesiză imediat îndoielile 
mamei ei. 

— Nu știu, răspunse Karen, ai cărei nervi încordaţi începeau 
să cedeze. Poate că vor să le împroaște cu insecticid. 

Molly o prinse pe mama ei cu o mână, iar cu cealaltă arătă 
spre grajd. 

— Hei! la uită-te acolo, mami! 

Urmărindu-i privirea, Karen dădu cu ochii de cei doi care 
ieșeau din grajd. Otto și Kevin Owen, având capetele acoperite 
cu plase, fără altceva care să-i protejeze de albine, traversau în 
viteză curtea. Kevin ducea cu sine o scară telescopică din 


32 


aluminiu, în timp ce Otto căra o cutie mare de carton. În timp ce 
Kevin fixa scara, Otto puse cutia jos, o deschise și scoase din ea 
ceea ce lui Karen i se păru a fi o perie subţire, lungă cam de 
treizeci de centimetri, cu un mâner la un capăt și cu un 
dispozitiv cu o înfățișare ciudată, un fel de cutie metalică, 
terminată cu o pâlnie răsturnată în vârf, și foaie de piele în 
laterale. După ce fixă scara, Kevin îngenunche și prinse cutia. 
Scoase un băț de chibrit din buzunarul jeans-ilor și îl scăpără de 
prima treaptă a scării, după care îl aruncă în cutia de metal. 
Suflă înăuntru și apoi, mulțumit de felul în care ardea, închise 
capacul. 

Kevin se urcă până aproape de vârful scării, urmărit de 
privirile lui Karen și ale celor două fete. Acum capul și umerii îi 
erau aproape la același nivel cu albinele care se strânseseră în 
jurul unei ramuri aflată la o distanţă de șaizeci de centimetri de 
băiat. Otto îi întinse peria, apoi ridică și cutia. Urcându-se pe a 
treia treaptă a scării, Otto ţinu cutia în așa fel încât aceasta să 
fie chiar sub roi. 

Kevin acţionă foalele atașate canistrei și fumul începu să iasă 
din pâlnie, învăluind albinele care fugiră imediat de emanațiile 
toxice, până când din grosul roiului mai rămase o treime. Apoi, 
cu o mișcare calmă, Kevin mătură restul albinelor, făcându-le să 
intre în cutie. 

În prima clipă, albinele părură că vor ieși la fel de repede pe 
cât le băgase Kevin acolo, apoi însă totul se schimbă. Zborul 
albinelor își schimbă direcţia și hoarda se îndreptă spre cutie. 

Cu aceleași mișcări atente, Otto cobori de pe scară și puse 
cutia pe pământ. 

Imediat după el cobori și Kevin. În timp ce albinele continuau 
să bâzâie în jurul lui, strânse scara și o duse înapoi la grajd. Otto 
îl însoțea cu afumătoarea și peria. 

Atunci când terminară treaba, depozitând echipamentul la 
locul lui, aproape toate albinele intraseră deja în cutia de carton. 
Când ieșiră din grajd, Otto avea o acoperitoare pentru ea. 
Bătrânul puse capacul pe cutie, o ridică și o duse la camioneta 
parcată lângă grajd. Între timp, Kevin intră în casă. 

— N-ai păţit nimic? îl întrebă Karen, nevenindu-i să creadă ce 
făcuse. Nu te-au înțepat? 

— De ce să mă înţepe? se miră băiatul. Nu le-am făcut niciun 
rău. 


33 


Karen se lăsă pe unul din scaunele de bucătărie cu spetează 
dreaptă, epuizată după spectacolul a cărui martoră fusese. 

— De unde au venit? întrebă ea cu o voce seacă. Au fost în 
grajd tot timpul? 

Își aminti cum cele două fete intraseră și ieșiseră din grajd 
toată ziua, atât ieri, cât și alaltăieri. Fusese roiul tot timpul 
acolo, ascuns în pod, un pericol nebănuit pentru ele? 

Kevin clătină din cap în semn de răspuns. 

— Probabil că au venit chiar în dimineaţa asta, spuse el. Azi- 
noapte a fost prea rece pentru ele. Cum coboară sub 
cincisprezece grade, albinele nu mai pot zbura. 

— Dar de unde au venit? insistă Karen. 

Kevin dădu din umeri. 

— Probabil că de la unul din stupi. 

— Stupi? răsună vocea lui Karen ca un ecou. Nu-mi amintesc 
să fi văzut așa ceva. 

— Sunt aici, spuse Kevin. Toate fermele au stupi. Trebuie să 
avem albine pentru polenizare. Dar, când stupul se aglomerează 
prea tare, apare o nouă regină. Atunci cea veche pleacă, cu un 
sfert din albine. Așa se formează o nouă colonie. O să le ducem 
înapoi în prisacă și o să le facem un stup nou. 

— Unde sunt? întrebă Molly, curiozitatea destrămându-i și 
ultimele văluri ale spaimei. Cum se face că nu mi le-ai arătat? 

— Pentru că sunt de cealaltă parte a câmpului, de la casă cât 
poți vedea cu ochii, îi spuse Kevin. Și le-am pus tocmai acolo 
pentru că puștoaicele ca tine trebuie să stea cât mai departe de 
ele. 

— Eu nu sunt puștoaică, i-o tăie Molly. Am aproape zece ani. 

— Peste vreo zece luni, o înţepă Julie. 

— Dar vreau să văd albinele, insistă Molly, aruncând o privire 
furioasă surorii ei. 

— Ajunge, Molly, îi spuse Karen. Kevin și domnul Owen pot 
avea și singuri grijă de albine, iar tu o să stai aici cu mine. 

Afară, Otto pusese cutia în spatele camionetei și acum îi făcea 
semne lui Kevin. 

— Vrei să vii? o întrebă Kevin pe Julie, cu faţa îmbujorată, în 
timp ce ochii lui îi evitau pe ai ei cu atâta sfială, încât Karen, 
care urmărea scena de la masă, trebui să-și ascundă un zâmbet. 

Julie rămase cu privirea fixată pe Kevin. 


34 


— Sper că glumești, îi răspunse ea. Vrei să mă urc în mașină 
când în spate sunt milioane de albine? 

Obrajii lui Kevin se aprinseră. 

— Nu e niciun pericol. Capacul e bine fixat. 

— Și nu va fi niciun pericol nici când o să le puneţi în stup? 
întrebă Karen. Va trebui să deschideţi cutia, nu-i așa? 

Kevin încuviinţă cu un gest din cap. 

— Dar Julie nu va fi în apropiere. Poate sta în mașină cu 
geamurile ridicate, dacă vrea, spuse el cu ochii înfipţi într-ai lui 
Karen, implorând-o mutește. 

— De ce nu vrei să mergi, Julie? spuse Karen, cedând privirii 
de căţeluș a lui Kevin. Sunt convinsă că Otto și Kevin știu exact 
ce au de făcut. 

— Mamă, gemu Julie. Ce naiba! De ce aș vrea să... 

De data aceasta, Karen nu o mai lăsă să termine. 

— Cred că ar trebui să te duci, spuse ea. Dacă n-aș avea 
atâtea de făcut, aș merge și eu. Pare foarte interesant. 

Înainte ca Julie să apuce să mai spună ceva, Karen se întoarse 
către Kevin. 

— Du-te și spune-i bunicului tău să mai aștepte un minut, te 
rog. Vine și Julie imediat. 

Kevin, care înțelese că urma să se întâmple ceva între Julie și 
mama ei, avu o clipă de ezitare. 

— Dacă nu vrea să meargă... începu el, dar Karen îl întrerupse 
imediat. 

— Vine și ea îndată, insistă ea. Tu roagă-l pe Otto să mai 
aștepte. 

După ce ieși Kevin, Karen se întoarse spre fata care o privea 
furioasă. 

— Mamă, nu vreau să mă duc, începu Julie. Ce-i cu stupii 
ăștia? Cui îi pasă de ei? Nu înțeleg de ce... 

Karen își întinse mâinile, de parcă ar fi vrut să stăvilească 
torentul vorbelor. 

— Vrei să mă asculţi, te rog? Singurul lucru pe care-l doresc e 
să mergi cu ei. Chiar nu înţelegi ce importanţă are pentru Kevin 
să mergi cu el? Te rog, Julie. Poţi să rămâi în mașină și să 
priveşti totul de acolo. Înțelege că vom sta la această fermă și 
trebuie să facem în așa fel încât să trăim în pace cu toţii. Chiar 
și cu Otto Owen. Și aș putea să-ţi amintesc că el a scos-o pe 
Molly din grajd și l-a ajutat pe Kevin să ia albinele din copac, în 


35 


timp ce noi ne ascundeam în casă. Nu-i de mirare că gândește 
cum gândește despre noi, ne-am comportat exact ca niște 
fricoase. Nu e nevoie decât să te duci cu ei și să-i mulţumești lui 
Otto că a avut grijă de albine. E clar? 

Julie inspiră adânc, pregătită să continue cearta, dar văzu 
expresia de pe chipul mamei ei, cea pe care o avea întotdeauna 
atunci când nu mai admitea nicio altă discuţie. 

— Bine, suspină ea. Mă duc. Dar nu cobor din mașină. Urăsc 
albinele! 

— Chiar așa? întrebă Karen cu sprâncenele arcuite, având în 
ochi o licărire malițioasă. Și ele, care vorbesc întotdeauna așa 
de frumos despre tine! 

Julie își privi exasperată mama, apoi se întoarse și traversă 
bucătăria. Poate că n-ar fi fost rău deloc să vadă stupii ăia, își 
spuse ea. 

De fapt, chiar dacă nu era prea sigură de acest lucru, 
începuse să fie puţin curioasă de felul în care cei doi vor reuși să 
bage albinele din cutie în stup. 

— Și eu? auzi ea vocea plângăreaţă a lui Molly, în timp ce 
deschidea ușa. De ce nu pot să mă duc și eu? 

Julie se depărtă grăbită de casă, înainte ca mama ei să fie de 
acord cu această idee. 

— Pentru că mai trebuie să rămână cineva și aici, să mă ajute 
să mă pregătesc, răspunse Karen, ridicând-o pe Molly în braţe 
pentru a o împiedica să fugă după sora ei. Cred că nu vrei ca 
bătrâna ta mamă să arate ca o sperietoare în ziua nunții, nu-i 
așa? 

— Dar vreau să văd albinele! protestă Molly. 

Karen o ţinu pe Molly în așa fel încât vârful nasului fetiţei îl 
atingea pe alei. 

— Ascultă aici. Tu rămâi acasă și mă ajuţi să mă îmbrac, iar 
mâine ne furișăm amândouă, fără să ne știe nimeni, și mergem 
să ne uităm la stupi. Dar trebuie să-mi promiţi că nu vei supăra 
albinele. Bine? 

Molly, a cărei supărare începuse să treacă, dădu din cap fără 
prea mult entuziasm și Karen o lăsă jos. Afară, Julie se urcă în 
cabina mașinii lângă Otto și, deși bătrânul nu-i adresă niciun 
semn de salut, Karen zâmbi mulţumită. Era sigură că observase 
un licăr de interes în ochii lui Julie și bănuia că la întoarcere fata 
va fi stors de la Otto tot ce știa despre albine. 


36 


lar sufletul lui Otto se va fi muiat cel puţin pentru una dintre 
fiicele ei. 

e 

După o oră, când mașina se întoarse și Julie intră în casă, 
Karen își dădu seama că se înșelase. 

— Julie, spuse ea. Ce s-a întâmplat? 

Julie, care o și pornise spre camera pe care o împărțea cu 
Molly, se opri să-și privească mama. 

— Domnul Owen, îi răspunse ea. ÎI urăsc! ÎI urăsc! De- 
adevăratelea! N-a vrut să-mi vorbească nici măcar când i-am 
pus o întrebare simplă. Tot ce mi-a spus a fost să nu-l încurc. Și 
n-am decât să mă uit. Ca și cum m-ar fi interesat idioatele lui de 
albine! 

Alergă în micul dormitor cu ochii plini de lacrimi și se aruncă 
pe pat, îngropându-și faţa în pernă. 

Întreaga fiinţă a lui Karen gemu. De ce trebuiau să se 
întâmple toate astea chiar în ziua nunţii ei? Dar și mai rea i se 
părea perspectiva. Chiar nu le va accepta Otto niciodată acolo? 

Poate că ar fi trebuit să discute problema cu Russell. 

Sau poate, chiar, să amâne nunta... 

Nu! Era exact ce-și dorea Otto. Dar el voia nu numai o 
amânare pur și simplu a căsătoriei, ci anularea ei completă, iar 
ea să-și ia fetele și să plece înapoi la Los Angeles. 

În fine, să-l ia dracu'! 

Se hotări ca în ziua aceea să nu-i mai acorde nicio atenţie 
morocănosului bătrân și își asumă dificila sarcină de a-și împăca 
fata. 

Dar, chiar și după ce se opri din plâns, ochii lui Julie rămaseră 
arși de un foc viu. 

— Hai să mergem acasă, spuse ea. N-avem ce căuta aici. 
Trebuie să mergem acasă. 

Fără să-i fi spus nimic despre gândul trecător de amânare a 
nunţii, Karen se rugă în gând ca Julie să se înșele. 


e Capitolul 3 


După-amiaza era fierbinte și Karen începu să se întrebe dacă 
alesese rochia cea mai potrivită pentru nuntă. Era o rochie 
bună, o cumpărase cu ani în urmă, înainte ca Richard să fi murit, 


37 


și verdele ei pal avea o nuanță care, credea ea, se asorta bine 
cu tenul ei, creând un contrast frumos cu părul negru. Nu avea 
nicio importanţă dacă era puţin demodată, nu avea bani pentru 
altceva și refuzase să-l lase pe Russell să-i cumpere una nouă. 
„Soţiile de fermieri nu aruncă banii pe o rochie pe care n-o vor 
purta decât o dată”, îi spusese ea lui Russell, care îi sugerase 
să-și cumpere o rochie nouă înainte de a pleca din Los Angeles 
ca să se mute în Pleasant Valley. Crezuse în cuvintele ei, dar 
acum, când privea cu un ochi critic rochia grijuliu modificată și 
călcată ce atârna de ușa dulapului, se simțea cuprinsă de dubii. 

Temperatura trecuse de treizeci de grade și rochia grea din 
mătase avea mâneci lungi. Cuprinsă de o stare de nervozitate, 
se imagină traversând curtea mare și apoi urcând colina din faţa 
casei lui Russell, cu pete întunecate care i se lățeau la subsuori. 
Simplul gând o făcu să transpire. Dar ce altceva ar fi putut să 
poarte? Era pe punctul de a începe inventarierea hainelor pe 
care le adusese cu ea, când claxonul unei mașini o făcu să 
tresară. Se uită pe fereastră și văzu un Jeep Cherokee intrând în 
curte. 

In timp ce mașina oprea, Karen privi spre chipul omului de la 
volan. Deși figura i se părea cunoscută, nu știa de unde să-l ia. 

Și ce îl adusese aici așa de devreme? Oaspeţii ar fi trebuit să 
sosească abia peste o jumătate de oră. Din ce în ce mai 
nervoasă, Karen renunţă la ideea de a mai căuta o altă rochie și 
se grăbi să-și îndeplinească obligaţiile de gazdă. Dar, chiar 
înainte să fi ajuns la ușa din faţă, auzi glasul bătrânului. 

Ca de obicei, părea furios. 

Karen ieși pe verandă chiar în clipa când bărbatul, corpolent și 
ceva mai în vârstă decât ea, cobora din mașină. Ochii îi erau 
ascunși de ochelarii de soare. Purta jeans și o cămașă în carouri. 
După ce cobori din Jeep în fierbinţeala de afară, se aplecă iar 
spre mașină, de unde luă o pălărie de cowboy, pătată și uzată, 
care să-i apere capul chel de soarele torid. Apoi, cu un zâmbet 
amuzat care-i juca pe la colţurile gurii, se sprijini de capotă, în 
vreme ce arţăgosul Otto venea spre el. 

— Ce naiba cauţi aici? îl întrebă bătrânul, în timp ce traversa 
curtea. 

Oprindu-se destul de departe pentru ca străinul să nu-i poată 
întinde mâna, fermierul își întinse ameninţător braţul spre 
pieptul lui. Zâmbetul celuilalt se lărgi în faţa ostilităţii lui Otto, 


38 


până când deveni un adevărat surâs. Lui Karen expresia cordială 
de pe chipul lui i se părea forțată. 

— Nunta, Otto, răspunse el. Doar știi că Russell însuși m-a 
invitat. Am venit mai devreme să văd dacă pot fi de folos cu 
ceva. 

— De la tine n-am nevoie de nimic, mârâi Otto. 

Pe chipul celuilalt se ivi o resemnare aparentă, ca și cum tot 
timpul până atunci nu ar fi auzit decât așa ceva. In cele din 
urmă ridică trist din umeri. 

— Zău că nu te-nţeleg, Otto, spuse el. De ce nu vrei ca locul 
ăsta să merite toţi banii? 

— Banii? repetă Otto, în timp ce roșeaţa care îi cuprinsese 
obrajii creștea o dată cu tonul. Nu știi ce dracu’ spui, 
Henderson! 

Și dintr-o dată, Karen își dădu seama cine era omul și de cei 
se părea așa de cunoscut. Deși mai îmbătrânise și se îngrășase, 
și-l aminti cât se poate de limpede pe Carl Henderson din 
copilărie. Era cu vreo patru sau cinci ani mai mare ca ea și o 
ajuta pe ea și pe prietenele ei să prindă fluturi pe câmp. De fapt, 
nu se dusese el la Cal Poly să studieze entomologia? In cele 
două sau trei rânduri când se gândise la el peste ani, fusese 
convinsă că ajunsese undeva la un muzeu. Se părea, însă, că 
rămăsese acolo unde crescuse. 

— Ferma asta și-a meritat banii destul de multă vreme, îl auzi 
ea pe Otto împroșcând cuvintele, în timp ce își îndrepta iar 
atenţia spre scena din curte. Întâi pentru tatăl meu, apoi pentru 
mine. Și, dacă n-ar fi fost niște ticăloși ca voi, ar fi putut să facă 
același lucru și pentru fiul și nepotul meu! 

— Hei, Otto, las-o mai moale! făcu Henderson, fixându-și ochii 
îngustaţi asupra bătrânului furios. Ştii foarte bine că recolta 
începuse să scadă îngrijorător. Și nu ne-am gândit că 
îngrășământul va duce la sterilitatea albinelor. Ce dracu' mai 
vrei de la noi? Am suportat mai multe pagube decât am scos 
recoltă, și încă mai plătim. Pe lângă asta, dacă tu și neprețuitul 
tău tată ne-aţi fi dat pământul în arendă, nu aţi mai fi avut 
nevoie în primul rând de îngrășământul ăla! Dacă v-am fi lăsat 
de capul vostru, în cinci ani ajungeaţi la faliment. 

— Pe dracu’! strigă Otto. Mă lipsesc de ajutorul tău! O 
grămadă de îngrășăminte care poluează locul! Nu-i de mirare că 


39 


a trebuit să aduci corciturile astea de albine! Cele obișnuite n-ar 
fi rezistat poluării! De ce dracu’ îţi tot vâri nasul? 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, Otto, spuse Henderson. 
Câmpurile tot trebuie fertilizate și recoltele polenizate. Nu încerc 
decât să vă ușurez situaţia! Muncim pe pământul tău, îţi 
aducem albine și, dacă vrei să știi adevărul, atunci află că-ţi fac 
un favor îngrijindu-mă de stupi. Dacă era după mine... 

Otto nu-l lăsă să termine. Își flutură degetele prin faţa lui 
Henderson, în timp ce vocea lui certăreaţă se auzi din nou. 

— Dacă te las pe tine și pe ticăloșii pentru care lucrezi să vă 
mai îngrijiţi de noi, în cinci ani o să fim otrăviţi cu toţii! Uni- 
Creștere, pe dracu'! Uni-Moarte, așa ar trebui să-ţi numești 
produsul! 

— Nu-mi vine să cred. 

Karen își dădu seama că își ţinea respiraţia în așteptarea 
loviturii pe care Otto avea să i-o tragă lui Henderson. 

— Otto, strigă ea, ieșind grăbită din verandă și îndreptându-se 
spre cei doi bărbați. Ce s-a întâmplat? Ce nu-i în regulă? 

Intervenţia ei îi distrase atenţia lui Otto de la Carl Henderson. 
Bătrânul își întoarse capul și o privi, apoi se răsuci pe călcâie și 
o porni spre casa fiului său, trântind ușa în urma lui. 

— Mă tem că e din cauza mea, spuse Carl Henderson, făcând 
un pas în direcţia lui Karen. Eu... 

Se opri brusc, în timp ce în ochi i se citea că își adusese 
aminte. Un zâmbet larg îi inundă faţa. 

— Doamne! Karen Gilman. Chiar și după atâţia ani tot te 
recunosc. Ai rămas la fel de frumoasă ca atunci când erai o 
puștoaică. 

Zâmbetul i se adumbri puţin. 

— Probabil că nici nu mai știi cine sunt, nu-i așa? o întrebă el. 
Plecasem deja la facultate când tu ai intrat la liceu. Sunt... 

— Carl Henderson, îi încheie Karen propoziţia, apropiindu-se 
de el și întinzându-i mâna. Cum să nu-mi amintesc? Ne ajutai să 
prindem fluturi. Dar n-am mai folosit numele de Gilman de când 
m-am măritat prima dată. 

— Îmi pare rău că am provocat o asemenea tulburare, spuse 
Henderson, în timp ce-l saluta cu o mișcare a mâinii pe Russell 
care se ivise din casă, cu poalele cămâșii albe de ceremonie, pe 
jumătate închisă la nasturi, fluturându-i afară din pantaloni. Mi- 


40 


am zis că ar fi bine să apar ceva mai devreme pentru ca Otto să 
termine ce are de zbierat înainte de venirea celorlalți. 

În timp ce Russell se apropia, Henderson se aplecă oarecum 
conspirativ spre Karen și spuse, suficient de tare ca să poată 
auzi și celălalt: 

— Îți voi spune un secret, Karen. Viitorul tău socru nu-i în 
toate minţile. E nebun de legat. 

În vreme ce Russell îl bătea pe Carl Henderson pe spate, 
propunându-i să ia una mică - „doar cât să mă ajute să trec de 
chestia asta, care o să mă lege de mâini și de picioare” - Karen 
se întoarse în casa lui Otto, întrebându-se îngrijorată dacă 
bătrânul mai era dornic de vreo ceartă și dacă o să mai ajungă 
să se mai căsătorească vreodată, nu numai în după-amiaza 
aceea. 

e 

— Cred că e de ajuns, spuse Karen o oră și jumătate mai 
târziu, după ce își verifică machiajul o ultimă dată în oglindă. 
Amândouă arătați grozav, așa că hai să mă mărit cu Russell. 

Rămase încordată câtă vreme Julie îi aranjă grijulie pălăria 
minusculă și voalul pe cap. Molly își privea mama de jos în sus, 
cu fruntea ridicată și sprâncenele încruntate. 

— De ce nu-ţi acoperă voalul faţa? o întrebă ea. 

— Pentru că-mi creează o senzaţie imposibilă, îi răspunse 
Karen. 

Sau poate pentru că, la cea de-a doua căsătorie, s-ar fi simţit 
caraghioasă îmbrăcată ca mireasă, cu tot cu voal lung? 

— Și acum să vă văd pe voi. 

Molly poză, apoi făcu o piruetă pentru a-și pune în evidenţă 
cea mai bună rochie a ei, de un roz delicat care îi scotea în 
evidenţă tenul trandafiriu. Karen se întoarse zâmbind spre Julie, 
care purta rochia nouă pe care i-o cumpărase în vederea 
evenimentului, deoarece nici garderoba fetei și nici a ei nu 
conţineau ceva care ar fi putut fi modificat în acest scop. Se 
suspecta însă că rochia fusese mai degrabă o încercare de a 
cumpăra bunăvoința fetei. 

Acum se trezi încercând să descopere în ochii fiicei ei o 
schimbare de ultim moment faţă de nuntă. 

— Eşti gata să-ţi conduci bătrâna mamă la altar? o întrebă ea. 

Julie ezită doar o fracțiune de secundă și Karen îi intui lupta cu 
tendinţa de a mai face o ultimă încercare să o convingă să 


41 


renunţe. Dar, spre ușurarea ei, Julie reuși cu un zâmbet ce părea 
veritabil. 

— Gata, îi răspunse fata. Arăţi superb. 

Părăsiră dormitorul și Karen cu Julie se opriră în camera de zi, 
în timp ce Molly ieși, făcându-le semn muzicanţilor de pe 
veranda casei lui Russell să înceapă să cânte. În clipa următoare 
primele note din marșul nupţial inundară aerul, iar Molly, luând 
un coș pe care îl umpluse în dimineaţa acelei zile cu flori de 
câmp, cobori treptele verandei. Curtea era plină de oameni - 
așa de mulţi, încât pentru o secundă Molly uită ce avea de făcut. 
Îl văzu însă pe Kevin, care stătea lângă taică-său în capul scării 
care ducea la veranda casei mari și îi făcea cu ochiul. 

O să reușesc, își spuse ea. Și nici n-o să dau totul peste cap! 

Își umplu mâna cu petalele adunate în coș și le presără 
înaintea ei, apoi începu să coboare. Traversă curtea cu pași rari, 
concentrată, aruncând petalele în cale. După murmurul 
mulțimii, pe care îl auzi câteva secunde mai târziu, își dădu 
seama că sora și mama ei ieșiseră și ele din casă. Trebui să 
reziste tentaţiei de a privi în spate și continuă să meargă până 
când ajunse la prima treaptă a scării care ducea la veranda 
casei lui Russell. 

(J 

Julie aşteptă ca Molly să coboare treptele casei lui Otto și să 
traverseze peluza înainte de a-și fi urmat sora. Acum, după ce 
nunta începuse și nu mai avea nicio șansă de a mai discuta în 
contradictoriu cu mama ei, trebui să admită că, de fapt, 
ceremonia îi plăcea. În ciuda faptului că se opusese până în 
ultima clipă, manifestând o totală lipsă de entuziasm faţă de 
planurile ei, îi plăcea rochia de un albastru pal, pe care o 
aleseseră împreună, iar acum, când mergea pe urmele surorii ei 
către colina pe care se înălța casa lui Russell, își spuse că nunta 
era chiar frumoasă. Ziua de iunie era perfectă - senină și 
strălucitoare - și dealurile, încă verzi în urma ploilor torențiale 
din timpul iernii, alcătuiau un fundal perfect pentru fermă și 
pentru casa lui Russell. 

Chiar și oaspeţii adunaţi pe peluză - deși cei mai mulţi îi erau 
total necunoscuţi - îi păreau prietenoși. In niciun caz nu 
semănau cu oamenii din Los Angeles, care ori nu-ţi acordau 
nicio atenţie, ori te priveau de parcă aveau de gând să-ți ia 


42 


gâtul în clipa următoare. Aici, însă, nu numai că o priveau toți, 
dar mai și zâmbeau! 

Aproape împotriva voinţei ei, Julie începu să zâmbească și ea, 
încântată de atenţia prietenoasă care i se acorda, simțind că 
astăzi, în rochia nouă și frumoasă, cu părul negru și liber, 
revărsat ca o cascadă pe umeri, arăta mai atrăgătoare ca 
oricând. 

Dar, când ajunse la jumătatea pantei care urca spre casă, 
simţi brusc ceva în plus. 

Senzaţia penetrantă și neplăcută a cuiva care o privea fix. 

O privire care străpungea fericirea ca un oțel rece, obligând-o 
să-și stăpânească tremurul în ciuda căldurii acelei după-amiezi. 

Preţ de o clipă, ochii ei îi întâlniră pe ai aceluia care se uita la 
ea cu o asemenea fixitate, apoi privirea ei îl ocoli. Ceva din fiinţa 
lui o înspăimântase și, în timp ce continua să urce colina, o 
încercă dorința de a-l ocoli. 

Ar fi o prostie, își spuse ea. Simplul fapt că te privește nu 
înseamnă că ar avea ceva. E un om ca oricare altul. Și totuși, 
chiar în clipa când trecea pe lângă el, ţinându-și cu obstinaţie 
ochii drept înainte, simţi iar lama privirii lui străpungând-o. 

| se părea că se uită chiar în interiorul ei. 

Se cutremură încă o dată, apoi descoperi că ochii ei se 
opriseră asupra lui, deși își impusese să n-o facă. Işi susțtinură 
privirea reciproc preţ de o clipă, apoi el zâmbi. 

Julie simţi cum roșește și se uită în altă parte. Acum, când 
continua să meargă, trebuia să se străduiască să pășească rar și 
măsurat. Doar cu puţin înainte de a fi ajuns la treptele verandei 
lui Russell, îndrăzni să privească înapoi. 

Ochii lui Carl Henderson continuau să o fixeze. 

e 

Molly uită brusc. 

Era în dreptul primei trepte a verandei, dar nu mai știa ce 
trebuia să facă în continuare. Trebuia să urce sau să aștepte 
într-o parte? 

Simţi ghiontul panicii, iar apoi îl văzu pe Kevin făcându-i un 
semn. Cu o mișcare iute aruncă pe trepte și ultimele petale 
rămase în coș, sigură că sora și mama ei erau deja în spate, și o 
porni grăbită spre verandă pentru a ocupa un loc lângă Kevin, 
care o prinse de mână chiar în clipa când mulţimea izbucni în 
râs. Simţi strânsoarea mâinii lui Kevin, o văzu pe mama ei 


43 


zâmbindu-i și își spuse că, probabil, nu dăduse chiar totul peste 
cap. 

Julie, a cărei ușoară încruntare îi trăda starea sufletească, 
veni lângă Molly, după care mama ei urcă treptele verandei și se 
așeză alături de Russell, care ieșise din casă împreună cu 
preotul. 

Ceremonia începu. 

Molly încerca să fie atentă la vorbele preotului, dar, chiar în 
clipa în care el începu să vorbească, îi distrase atenţia bâzâitul 
unei albine. Aruncă o privire grăbită în jur, temându-se că își va 
face apariţia tot roiul. 

Apoi o văzu. 

Era o singură albină, care plutea pe deasupra florilor aruncate 
de ea pe scări. 

Incercă să o ignore, dar albina se apropie. 

Și dacă o înțepa pe mama ei chiar în timpul ceremoniei? 

Albina ajunsese pe verandă, atrasă de flori. Dacă întindea 
piciorul, Molly putea să o ajungă. Și dacă o strivea, nu mai putea 
să o înțepe pe mama ei. Întinse piciorul, apropiindu-și pantoful 
alb de lac de albină. 

Albina își luă zborul, dar se întoarse și se apropie și mai mult 
de piciorul lui Molly. 

Iși strecură piciorul mai aproape. 

Ridică privirea, dar nimeni nu-i acorda nici cea mai mică 
atenţie. lar albina se afla doar la vreo doi centimetri de vârful 
piciorului ei! Işi ridică talpa, dar, chiar în clipa când era să o 
strivească, albina își luă zborul, fără ca Molly să fi văzut încotro 
a luat-o. 

Apoi știu, pentru că o simţi pe pulpă. 

Sub rochie! 

Albina îi ajunsese sub rochie și acum i se căţăra pe picior! 

Reuși să-și stăpânească dorința de a-și ridica rochia până 
peste cap, lăsând astfel albina să zboare. De-ar putea să-și 
păstreze calmul până la terminarea slujbei și a nunţii. 

Molly rămase înțepenită locului, încercând să facă abstracţie 
de mișcările insectei care îi provoca mâncărimi pe piele în timp 
ce se urca pe gamba ei, spre locul din spatele genunchiului, 
acolo unde se gâdila întotdeauna. În cele din urmă nu mai reuși 
să reziste și își mișcă piciorul. 


44 


Nu prea mult, doar cât să determine insecta să-și schimbe 
locul. 

În același moment simţi înţepătura ca un foc străpungându-i 
pielea. 

Deschise gura, dar reuși să-și rețină ţipătul care îi invadase 
deja gâtul. 

Cât timp? Cât va mai trece până când preotul își va încheia 
cuvântarea? 

Încercă să asculte, dar arsura începuse să i se împrăștie în tot 
piciorul, creându-i o stare ciudată. Apoi, în ciuda durerii, reuși să 
audă: 

— Vă declar soţ și soţie. Russell, poți să săruţi mireasa. 

Îl văzu pe Russell în timp ce îi săruta mama. Îşi întinse 
degetele spre ea, dar, înainte ca degetele ei să fi reușit să o 
atingă, simţi că nu mai poate respira. Gemu și se sprijini de 
Kevin, care o privea fără să înțeleagă. 

— Molly? îl auzi ea strigând-o. Hei, pitico, ai păţit ceva? 

Molly deschise ochii și încercă să vorbească, dar i se păru că 
gâtul i se strânge. Reuși doar să șoptească: 

— M-a înțepat... o albină... 

Cu ochii plini de lacrimi se aplecă să-și pună mâna pe locul de 
pe picior din care se răspândea în toate direcţiile o durere 
arzătoare. Curând însă durerea deveni insuportabilă și, când 
mâna ei ajunse pe locul înțepat, abia dacă își simţi degetele 
apăsate pe piele. 

Își ridică rochia și își privi îngrozită piciorul de un roșu mai 
aprins decât arsurile pe care le avusese vara trecută de la 
soare. Locul în care pătrunsese acul era de o albeaţă nefirească. 
Putea chiar să vadă acul, smuls din trupul albinei când aceasta 
încercase să-și retragă arma din piciorul ei. Încercă să-l tragă 
afară. Durerea o făcu însă să-și piardă controlul, așa că nu reuși 
decât să-și înfigă și mai tare acul mic și negru care îi provocase 
atâta suferinţă. Din gâtlej i se ridică un val de durere și groază, 
care se transformă însă într-un gâlgâit neajutorat. 

Julie, a cărei atenţie se îndreptase spre sora ei, tresări și își 
prinse mama de braţ. Șocată, aceasta se smulse de lângă 
Russell, privind spre Molly. 

— Scumpa mea...? începu Karen. 

Kevin interveni imediat și îi povesti ce se întâmplase. 


45 


— Are o reacţie alergică la înțepătura, spuse el. Mă duc după 
trusa medicală. 

În timp ce Karen îngenunchea lângă fata a cărei respiraţie se 
transforma rapid într-un gâlgâit, Kevin se repezi în casă și se 
întoarse aproape imediat cu o trusă de prim-ajutor. Russell luă 
trusa de la băiat și o deschise. Scoase un Epi-Pen și injectă o 
doză de epinefrină în mușchiul întărit al lui Molly. 

O clipă mai târziu, când respiraţia lui Molly abia dacă se mai 
auzea, Russell o luă în brațe. 

— Haide, îi spuse ea lui Karen. E în stare de șoc și doza nu și-a 
făcut efectul. Trebuie să mergem la spital. Rapid! 

Ținând-o în braţe pe Molly care scâncea neajutorată, își făcu 
loc prin mulţime, urmat îndeaproape de Karen, Julie, uimită de 
cât de repede se desfășuraseră evenimentele, încercă să-și 
urmeze mama și sora prin mulţime, dar, înainte de a reuși să le 
ajungă, tatăl ei vitreg pornise deja mașina, îndreptându-se spre 
șosea. 

Cu un sentiment de totală inutilitate, Julie găsi că singurul 
lucru pe care-l putea face era să-i urmărească, atât cât mai 
reușea, cu privirea. 


e Capitolul 4 


— Totul e-n ordine, Molly, murmură Karen. Totul va fi bine. 

Dar, în timp ce își ținea fata în braţe, simţea cum îndoiala i se 
strecura în suflet. Piciorul fetei continuase să se umfle și 
genunchiul - pe care nu-l mai putea îndoi - dispăruse practic în 
carnea crescută nefiresc. Cu fiecare secundă respiraţia ei părea 
să devină și mai greoaie, iar pielea întregului trup devenise de 
un roșu aprins. 

— Nu putem merge mai repede? îl întrebă ea pe Russell cu o 
grabă pe care spera ca Molly să nu o înțeleagă. 

— Ajungem într-un minut, îi răspunse Russell. Cineva a 
telefonat, probabil, între timp și doctorul Filmore știe de venirea 
noastră. Molly se va face bine. 

— Dar ce i s-a întâmplat? întrebă Karen. A mai fost înțepată 
de albine și înainte. Dar... 

— Nu știu mai multe decât tine, draga mea, îi răspunse el. 


46 


Mai rămăsese un sfert de milă până în oraș când Russell 
încetini și ieși de pe drumul principal, oprind în parcarea unui 
mic spital terminat cu un an în urmă, construit din fonduri 
adunate de la locuitorii orașului în aproape zece ani. După cum 
îi promisese Russell, ușa de la intrare se deschise chiar în clipa 
în care ei ajungeau acolo, ţinută de o femeie de vreo treizeci și 
cinci de ani, în timp ce Karen intra grăbită cu Molly în braţe. 

— Mergeţi acolo, vă rog, îi spuse femeia, arătându-i una din 
cele două uși aflate în spatele spaţiului de primire. 

Karen intră în viteză, surprinsă de faptul că încăperea era 
goală. Sub impulsul panicii care ameninţa să o sugrume, Karen 
întoarse capul spre femeia care o întâmpinase în pragul ușii. 

— Unde e doctorul Filmore? întrebă ea. Russell mi-a spus... 

— Eu sunt Ellen Filmore, îi răspunse femeia. Haideţi să-i mai 
scoatem din hainele de pe ea. 

În timp ce Karen o susținea pe Molly, Ellen Filmore, al cărei 
păr, prematur încărunţit, încadra o faţă ovală, cu trăsături 
frumoase, luminată de ochi căprui, plini de căldură, descheie cu 
gesturi experte rândul de nasturi de la spatele rochiei lui Molly și 
scoase mâinile fetiţei din mâneci. 

— Bun, acum hai s-o punem pe pat 

Karen își așeză fata pe pat cu grijă. Respirația copilului 
devenea tot mai grea, în timp ce culoarea feţei trecuse de la 
roșu purpuriu la o paloare albăstruie. 

— Doamne! ţipă Karen. Nu mai poate să respire! Trebuie să... 

Dar Ellen Filmore, care ţinea în mână un obiect din plastic cu 
o înfățișare ciudată, o dădu la o parte cu un gest hotărât. De 
cealaltă parte a mesei își făcu apariţia un tânăr în pantaloni albi 
și o bluză verde pal. 

— Vreţi să-i dau un calmant? întrebă el. 

— Nu cred că are nevoie, răspunse medicul. 

Vorbind repede, începu să-i explice lui Karen ce făcea, în timp 
ce introducea obiectul format din două tuburi despărțite la 
mijloc de o placă mare din plastic în gura lui Molly. 

— Gâtul i se umflă și blochează traheea. Dacă îi putem 
introduce acest tub... 

Se opri din vorbit, în timp ce își concentra atenţia asupra a 
ceea ce făcea. Asistentul deschise gura lui Molly, folosind o 
lingură pentru a ţine limba fetiţei într-o parte. Karen se înfioră 
când tubul de plastic începu să coboare pe gâtul lui Molly, 


47 


făcând-o să se înece. În clipa următoare însă, pieptul fetiţei se 
umflă de aerul care-i pătrundea în plămâni. La scurt timp, 
nuanţa albăstruie de pe chipul ei dispăru, deși culoarea roșie nu 
voia să cedeze. 

— Să nu vă faceţi probleme din cauza culorii, spuse Ellen 
Filmore. Înseamnă că a început iar să respire. Cu puţin noroc, a 
reușit să treacă peste ce a fost mai rău. 

Apoi se întoarse spre asistent. 

— Să-i facem o doză de epinefrină, Roberto. 

Russell, lângă ușă, începu să vorbească, în timp ce asistentul 
ieșea din cabinet. 

— l-am făcut deja o injecție. N-a avut efect. 

Ellen Filmore se uită la el încruntată, mutându-și privirea de la 
Molly, pe brațul căreia tocmai punea manșonul unui 
tensiometru. 

— Ești sigur că fiola era din trusa pentru albine și nu din cea 
pentru șerpi? întrebă ea și apăsă pompa. 

Molly avea o tensiune îngrijorător de mică. 

— l-am dat exact ce trebuia, spuse Russell. lar fiola nu era 
expirată, abia le-am înlocuit luna trecută. 

— În cazul acesta avem o problemă. 

Ellen se încruntă și mai tare în timp ce începea să noteze o 
fișă. 

— Va trebui s-o ducem la San Luis Obispo. 

Karen simţi cum teama i se transformă în panică. Își întinse 
mâna din dorința de a-și feri fata care, din fericire, părea că nu 
mai aude ce se discută. 

— San Luis Obispo? repetă ea. Dar de ce n-o puteţi trata aici? 

Ellen Filmore se întoarse spre Russell fără să-i mai răspundă. 

— Carl Henderson a fost și el la nuntă? 

Russell încuviință cu o mișcare a capului. 

— Perfect. Atunci dă un telefon și vezi dacă ne putem folosi 
de avionul lui. Dacă e plecat, găsește.-l. 

După ce Russell ieși din cameră, doctorul Filmore își îndreptă 
atenţia spre Karen, căreia începu să-i vorbească, în timp ce 
punea o perfuzie în brațul drept al fetei. 

— Îi mai fac o doză de epinefrină, dar, dacă nici acum nu 
răspunde, înseamnă că s-a întâmplat ceva, repetă ea. 

— Ceva? o îngână Karen, gândindu-se imediat la ceea ce era 
mai rău. Doamne. Doar n-o să... 


48 


Se opri, nedorind ca Molly să audă cuvântul „moară”. 

Ellen Filmore, care înțelesese, clătină hotărâtă din cap. 

— N-aveţi niciun motiv să vă gândiţi la așa ceva, o asigură ea. 
A făcut vreodată alergie la înțepăturile de albină? 

Karen negă din cap, repetând ceea ce îi spusese lui Russell în 
mașină. 

— Numai Domnul mai știe de câte înțepături de albină a avut 
parte, dar niciuna nu i-a provocat decât plânsul și asta când îi 
scoteam acul. Apoi se întorcea la ale ei și uita imediat. Nici 
măcar nu i se umfla locul. 

Privi faţa chinuită de durere a lui Molly și ochii i se umplură de 
lacrimile pe care nu reuși să și le stăpânească. 

După întoarcerea asistentului cu un ac hipodermic, medicul îl 
luă și făcu injecţia, așteptând reacţia lui Molly. 

Nu se întâmplă nimic. 

— Rămâi cu ea, Roberto, îi spuse doctorita. Deocamdată, 
după câte se pare, starea ei s-a stabilizat, dar, dacă apare vreo 
modificare, mă chemi imediat. 

O conduse pe Karen afară din cabinet, închizând ușa în urma 
ei. 

— Se pare că fiica dumneavoastră a făcut o alergie, îi explică 
ea. Se mai întâmplă uneori. Sunt oameni care ani de zile nu au 
nicio reacţie la veninul albinelor și, dintr-o dată, poftim! La unii 
se pare că ar fi vorba de un efect cumulativ. Dar ce mă pune pe 
gânduri, continuă ea, cu îngrijorarea citindu-i-se în ochi, e faptul 
că nu reacţionează la epinefrină. Doar dacă ceea ce a înțepat-o 
e un alt fel de albină s-ar putea explica lipsa de reacţie. 

In prima clipă, Karen nu reuși să înţeleagă vorbele medicului, 
apoi însă își aminti de toate poveștile apărute de-a lungul 
ultimilor ani în ziarele din Los Angeles, și totul începu să prindă 
contur. 

— Albine ucigașe? șopti ea, pălind ușor. 

— N-am spus așa ceva, îi răspunse Ellen. Chiar aș fi foarte 
surprinsă să aflu că despre asta a fost vorba. Din câte se știe, 
specia africană n-a ajuns încă în zonele din nord, dar, chiar și 
așa, nu asta e problema. Această specie de albine e mult mai 
agresivă faţă de ce avem noi aici, însă indivizii rupti de grup nu 
sunt periculoși. Am impresia că altceva a înţepat-o pe Molly. 

Karen nu mai apucă să spună ceva pentru că Russell se 
întoarse de la internări. 


49 


— Am vorbit cu Carl, e în drum spre aeroport. Ne întâlnim cu 
el acolo. 

— Perfect, spuse Ellen Filmore. 

li conduse iar în cabinet, unde Russell rămase cu privirea pe 
perfuzia din mâna fetei. Chiar și el, lipsit de experiența 
medicală, vedea că umflătura se agravase și că, deși fata putea 
respira prin tub, trebuia să lupte pentru fiecare gură de aer. Va 
reuși să supravieţuiască acestei lupte? 

— Cum...? începu el, dar emoția îl copleși, în timp ce se uita la 
nefericita fetiță. 

Nu reuși decât să facă un gest spre aparatura care o ţinea în 
viaţă pe Molly. 

— Va fi bine, îl asigură Ellen. Mergem cu mașina până la 
aeroport și de acolo vom zbura împreună la San Luis Obispo. 
Carl are un telefon celular în avion, așa că voi putea să iau 
legătura cu spitalul. Vom cere și o ambulanţă care să ne aștepte 
la aterizare. Să mergem. 

In timp ce o așezau pe Molly, care aproape că își pierduse 
cunoștința, pe o targă cu rotile, doctorita începuse deja să le 
dea instrucţiuni, arătându-i lui Russell cum să regleze oxigenul 
care asigura respiraţia lui Molly și lui Karen cum să controleze 
perfuzia. 

— De fapt, sper să nu aveţi nimic de făcut, le spuse ea în timp 
ce împingea targa spre ușa de la ieșire. Dar, dacă intervine vreo 
schimbare a situaţiei în avion, nu voi mai avea timp să vă explic 
ce și cum. Lucrul cel mai important e să ţineţi sticla mai sus 
decât Molly, așa încât lichidul să-i intre în braţ. Și, dacă vă spun 
s-o închideţi, o faceţi de la supapă. Ceea ce nu dorim să se 
întâmple e ca tubul să nu se desprindă de sticlă și, în niciun caz, 
ca acul să-i iasă din mână. Gata? 

Formând o adevărată echipă, Ellen Filmore, Roberto Muñoz, 
care împingea targa împreună cu Russell, care ducea și tubul de 
oxigen, și Karen, cu sticla cu perfuzie, ieșiră din clinică, 
îndreptându-se spre parcare. In câteva minute o urcară pe Molly 
în mașină. Russell o ţinea în braţe. După zece minute ajunseră 
la aeroport, unde Carl Henderson îi aștepta cu siguranțele 
avionului date jos și motorul pornit. 

O mutară pe Molly în avion, așezând-o pe trei scaune aflate 
unul lângă altul. In timp ce se urca pe locul copilotului, Russell 


50 


aruncă o privire spre Karen, care se înghesuise pe locurile din 
spate alături de Ellen Filmore. 

— Uită-te la noi, spuse el, încercând un zâmbet de care nu se 
simţea în stare. Vom fi cei mai eleganţi părinţi din tot spitalul 
din Obispo. 

Karen se strădui să-i răspundă cu un zâmbet, dar, când Molly 
se cutremură în leșinul ei, trebui să-și muște buzele ca să nu 
izbucnească în plâns. 

— Să nu o lași să moară, se rugă ea în tăcere. Te rog, 
Doamne, să n-o lași să moară. 

e 

Julie puse în furcă receptorul telefonului din bucătărie. Din 
spatele ușii închise de la sufragerie se auzea murmurul celor 
câţiva oaspeţi care mai rămăseseră la fermă, din dorinţa de a 
afla dacă Molly avea să scape. Făcându-și curaj pentru a 
răspunde la întrebările lor, deschise ușa, trecând cât putu de 
repede printre cei mai buni prieteni ai tatălui ei vitreg. 

— Din câte se pare, nu mai vin azi înapoi, îi spuse ea lui 
Maddy Brewer, unul din puţinele nume pe care reușise să le 
rețină. Molly se simte rău și, din câte mi-am dat seama, mama 
era cu adevărat speriată. 

Îl văzu pe Kevin în faţa verandei și porni grăbită spre ușa din 
față. leşi din casă și își umplu recunoscătoare plămânii cu aer 
proaspăt. 

— Tocmai am vorbit cu mama, îi spuse ea. Au dus-o pe Molly 
la San Luis Obispo și nu era sigură că se pot întoarce în seara 
asta. Poate mâine dimineaţă, dar cel mai sigur poimâine. 

Kevin oftă din greu, neștiind ce să răspundă. Amintirea durerii 
pe care o citise în ochii lui Molly cu o oră în urmă îi frângea 
inima și încrederea lui de a afla mai multe despre sora mai mică 
a lui Julie eșuă din cauza unui nod imens care îi înăbușea 
cuvintele. Așa încât, în loc să-și exprime teama profundă pe 
care o resimțea pentru Molly, încercă să se arate mai curajos 
decât era în realitate, oferindu-i un zâmbet strâmb. 

— Grozavă nuntă, nu-i așa? Ar fi mai bine să le spunem că nu 
mai e cazul să aștepte. 

Privi în casă la mesele încărcate cu mâncare. 

— Ce risipă! 

Julie îi aruncă o privire lungă. 


51 


— Ăsta-i singurul lucru de care-ţi pasă? Mâncarea? Dar sora 
mea? 

Ce credea Kevin? Că Molly se lăsase înțepată dinadins? Nu o 
făcuse în mod special! 

— Cine a spus asta? i-o întoarse Kevin, uimit de furia de pe 
chipul lui Julie. 

De ce se supărase așa, dintr-o dată? 

— N-am spus decât că... 

— Am auzit ce-ai spus, interveni Julie, tăindu-i vorba. Și suna 
ca și cum Molly a făcut-o cu bună știință, încercând să... 

— N-am spus nimic despre Molly! protestă Kevin cu voce 
ridicată. ` 

Ușa verandei se deschise și din casă ieși Otto Owen. li privi 
încruntat pe amândoi. 

— Ce se întâmplă aici? 

Înainte ca băiatul să fi spus ceva, Julie își repetă acuzaţia. 

— Păi, are dreptate, mormăi Otto. Dacă voi și mama voastră 
ați fi rămas unde vă era locul, sora ta nu ar fi pățit nimic, nu-i 
așa? 

Julie rămase cu gura căscată, uimită de cuvintele bătrânului, 
apoi izbucni în plâns. Își acoperi faţa cu mâinile și coborî 
treptele, după care traversă curtea în fugă, îndreptându-se spre 
grajd. 

Kevin se uită la bătrân. 

— Zău așa, bunicule! 

— Păi, ce, nu-i așa? i-o trânti bătrânul Otto. Nu-i locul lor aici! 

Kevin explodă. 

— Tata și Karen s-au căsătorit, bunicule! O iubește! Și mie îmi 
place! 

Vorbele îi ieșeau tot mai repede, transformându-se într-un 
adevărat șuvoi. 

— Nu e mama mea. Ei și, ce-i cu asta? Mama a murit și acum 
nimic nu mai poate fi schimbat! Îmi plac și Julie și Molly! Dacă 
Molly moare, nu știu ce-o să mă fac! E sora mea mai mică. Așa 
că te rog să termini, bunicule! Ai înțeles? 

Înainte ca Otto să fi apucat să-i răspundă, băiatul sări de pe 
verandă și o rupse la fugă după Julie. 

Maxilarul lui Otto se încleștă și o vână începu să-i zvâcnească 
pe frunte. Făcu un pas în direcţia lui Kevin, dar renunţă, se 
întoarse și intră iar în casă. Trecu printre grupurile de invitaţi și 


52 


se opri în faţa bolului cu punci de pe masa din sufragerie. Își 
turnă un pahar, apoi se răzgândi și se îndreptă spre dulapul lui 
unde se aflau câteva sticle cu băutură. Își umplu cu generozitate 
un pahar de Jack Daniel's pe care îl goli într-o clipă, după care își 
turnă un altul. 

Copiii! Ce o să se aleagă de ei? Atât ar fi trebuit, să-i 
vorbească bunicului său așa cum îi vorbise Kevin lui în seara 
aceasta. Tatăl lui i-ar fi tras o bătaie pe care n-ar fi uitat-o toată 
viaţa. 

Bău și al doilea pahar la fel de repede ca pe primul, după care 
își turnă un al treilea. 

Poate că ar trebui să se îmbete. 

Și poate că o să-i tragă lui Kevin papara meritată. 

e 

— Julie? 

Kevin intră în grajd și se opri pentru a-și obişnui ochii cu 
întunericul dinăuntru. 

— Julie? strigă el din nou. Unde ești? 

Ascultă încordat, dar nu auzi decât zgomotele obișnuite. Caii 
nechezau încet în boxele lor, în vreme ce câţiva mânji râcâiau 
podeaua în căutare de paie și grăunțe. Apoi Kevin auzi un alt 
sunet venind din podul cu fân. 

Un scâncet. 

Incepu să urce scara, dar se opri de îndată ce auzi vocea lui 
Julie venind de sus. 

— Să nu îndrăznești să urci, îi strigă ea, cu vorbele gâtuite din 
pricina suspinului. Lasă-mă-n pace! 

Kevin avu o ezitare, dar continuă să urce, până când reuși să 
o vadă. Julie stătea pe un balot de paie, la cinci metri de vârful 
scării. Când capul și umerii lui Kevin se iviră în gura podului, fata 
se întoarse cu spatele, strângându-și umerii ca și cum ar fi vrut 
să se apere. 

— Nu ti-am spus să mă lași în pace? îi spuse ea. 

— Am venit, totuși, îi răspunse Kevin. 

Se căţără în pod și se apropie de ea. 

— Am vrut să... Nu știu... 

Își vâri mâinile în buzunare, privind în jos. 

— Cred că am venit să-mi cer scuze, murmură el. Adică, să-ţi 
spun că niciodată nu mi-a trecut prin cap că Molly ar fi vrut să 
strice nunta, și mai cred că e o prostie să spui una ca asta. Zău! 


53 


Îmi place Molly. E așa de scumpă. Și nici bunicul n-ar fi trebuit 
să spună ce-a spus. Nici nu știu de ce a zis așa ceva. 

— Poate că are dreptate, spuse Julie fără să-l privească, 
întorcându-se totuși puţin în timp ce își relaxa umerii. Poate că 
n-ar fi trebuit să venim. Și în orice caz n-a fost ideea mea. 

Deși durerea din vocea ei îi strângea stomacul ca o gheară, 
reuși să reziste tentaţiei de a se apropia și mai mult de ea. Se 
așeză pe podeaua podului cu picioarele încrucișate și luă un pai 
pe care începu să-l răsucească nervos între degete. Apoi spuse: 

— Adică n-ai vrut să vii aici? 

— De ce aș fi vrut? îl întrebă Julie, tot fără să-l privească. De 
ce aș fi vrut să-mi las prietenii și școala și să vin aici? Ai idee cât 
de anost e orașul ăsta? 

Kevin se încruntă. Dacă l-ar fi privit, Julie ar fi descoperit - 
pentru o fracțiune de secundă - o stranie asemănare cu Otto. 
Băiatul reuși însă să-și stăpânească furia. 

— Cred că nu mi-am pus problema asta niciodată, spuse el, 
căutându-și cu grijă cuvintele, nedorind s-o întristeze și mai 
mult. Am crezut pur și simplu că, dacă eu iubesc locurile astea, 
toată lumea va face la fel. Ce prostie! 

Julie îl aprobă cu un gest al capului, dar nu spuse nimic. 

— Oricum ar fi, îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, spuse 
Kevin. Îmi pare rău că Molly s-a-nţepat și cu atât mai mult regret 
că a ajuns la spital. Și-mi pare rău și pentru petrecerea lui Karen 
și a tatii, de care s-a ales praful. 

Urmă o scurtă ezitare. 

— Și, în niciun caz, n-am vrut să te jignesc. 

Făcu o pauză, în speranţa că Julie va spune ceva. Cum fata 
însă se menținea în aceeași tăcere, se ridică, jenat de faptul că 
își deschisese sufletul în fața ei, și se pregăti să coboare. 

— Cred că m-am purtat prostește, așa că nu te condamn că 
nu vrei să vorbești cu mine. 

Chiar în clipa când era să dispară pe gura de la pod, Julie se 
răsuci spre el. 

— Kevin? 

Băiatul se opri, așteptând. 

Julie încercă să zâmbească, în timp ce își trecea degetele prin 
părul lung și negru. 

— Eu... cred... nu știu... dar totul e așa de diferit aici, n-am 
niciun prieten și... 


54 


Kevin se întoarse repede în pod și se așeză pe jos, lângă 
balotul pe care stătea fata. 

— Ești aici de prea puţin timp, îi spuse el. Dar eu amo 
mulțime de prieteni. Tocmai voiam să-ţi fac cunoștință cu ei, la 
petrecere, dar te-ai ascuns în bucătărie. 

Julie simţi cum roșește. 

— Am... am fost îngrijorată din cauza lui Molly, se bâlbâi ea. 
Dacă moare? 

Kevin o luă de mână. 

— Nu va muri, Julie. Oamenii nu mor din cauza unei înțepături 
de albină. Or să-i facă o injecție și totul va fi în ordine. O să vezi. 
Și acum hai să mergem. Vreau să-ţi prezint pe câte cineva. 

Julie mai avu o ezitare. 

Nu numai grija pentru sora ei o ţinuse în bucătărie. 

În primul rând era vorba de Carl Henderson. Îl surprinsese de 
cel puţin trei ori privind-o fix, înainte de a fi trebuit să plece 
pentru a o duce pe Molly la spital. Și de fiecare dată se simţise și 
mai tulburată din cauza intensității acelei priviri. Să-l întrebe pe 
Kevin despre el? Dar aflase deja că era unul dintre cei mai buni 
prieteni ai noului ei tată vitreg. Dacă s-ar fi interesat despre el, 
vrând să afle dacă era vreun pervers, Kevin ar fi putut să creadă 
că voia pur și simplu să le provoace necazuri. 

Dar nu numai Carl Henderson o făcuse să plece de la 
petrecere. Motivul, pentru care mai curând ar fi murit decât să i- 
| dezvăluie lui Kevin, erau cele trei fete care se strânseseră în 
jurul lui imediat ce părinţii lor se împrăștiaseră. Cum putea să-i 
spună că se temuse că nu o va mai prezenta prietenilor lui sau 
că nu-i va acorda nicio atenţie când va încerca să se alăture 
grupului? 

— Mai e ceva, nu-i așa? o întrebă Kevin. 

Julie ezită din nou, dar aproape imediat clătină din cap, 
nedorind să-i spună care era problema. Se hotărâse că era mai 
bine să păstreze asemenea lucruri pentru ea. 

Tăcerea ei îl făcu pe Kevin să se ridice în picioare și să o tragă 
și pe ea. 

— Atunci hai, spuse el. Molly o să fie foarte bine. Hai să ne 
întoarcem în casă. 

Își aruncă privirile spre curte. 

— Mai e ceva lume, a rămas atâta mâncare și, dacă ai noștri 
nu sunt acasă, nu trebuie să le ţinem noi locul? Adică, vreau să 


55 


zic, noi am rămas gazdele astăzi, când părinţii noștri s-au 
căsătorit. 

Ochii lui Julie se îndreptară spre casă. 

— Nu mai ţin minte numele nici unuia dintre oaspeți, începu 
ea. 

— Voi fi chiar în spatele tău și ţi-i voi prezenta pe toți care au 
mai rămas. Așa că nu te mai frământa atâta și scutură-ţi paiele 
de pe rochie. 

Julie își privi rochia albastră, nou nouţă doar cu câteva ore în 
urmă. Acum era plină de cute și de resturi de iarbă. 

— Doamne, arăt groaznic! oftă ea. 

Pe buzele lui Kevin se ivi un zâmbet, pentru prima oară de 
când intrase în grajd. 

— Nu, nici vorbă, o asigură el. Arăţi grozav. Eşti mult mai 
drăguță decât toate celelalte fete. 

— Dar rochia mea... începu Julie. 

— Oamenii or să creadă că am venit aici să ne sărutăm, spuse 
Kevin, râzând de purpuriul care invadase obrajii fetei. Pentru 
mine o să fie grozav! Băieţii or să crape de ciudă! Toţi m-au 
rugat să le fac cunoștință cu tine. 

— Dar nu ne-am sărutat! protestă Julie. 

Zâmbetul lui Kevin se lărgi. 

— Dacă tu nu le spui nimic, o să tac și eu, îi promise el. 

— Dar toţi or să creadă... 

Apoi înțelese de-a binelea ce voia el să spună și simţi cum îi 
fuge pământul de sub picioare. Instinctiv, mâna ei o strânse pe 
a lui. 

— Îmi pare rău că m-am înfuriat, spuse ea moale. Eu... Nu 
înţeleg ce s-a întâmplat. 

Aceeași zăpăceală puse stăpânire pe ea și, când simţi 
strânsoarea mâinii lui, inima îi zvâcni cu putere. 

— A trecut, acum totul e-n ordine, o asigură Kevin. 

Băiatul chicoti. 

— Sau, mă rog, nu mai ești furioasă pe mine și nici eu nu mai 
sunt supărat pe tine. Dar bunicul e făcut foc pe amândoi. 

— Pe amândoi? repetă Julie. De ce să fie supărat pe tine? 

— Pentru că i-am spus să termine odată, îi răspunse Kevin. 

Se cutremură, amintindu-și de furia din ochii bătrânului când 
îl lăsase singur în verandă. 

— După cum arăta, tare i-ar fi plăcut să pună mâna pe mine. 


56 


Se apropie de scară, ţinând încă mâna lui Julie. 

— Nu trebuie să-i ieşim în cale și o să-i treacă. Se înfurie 
repede, dar la fel de repede îi trece. Haide, trebuie să-ţi găsesc 
niște prieteni. Dar, dacă vreunul din băieţi încearcă ceva, o să 
aibă de-a face cu mine! 

In timp ce el se dădea într-o parte, pentru a o lăsa să coboare, 
Julie se întrebă ce însemnaseră ultimele lui cuvinte. 

Or să aibă de-a face cu el, pentru că, într-un fel, el era acum 
fratele ei mai mare? 

Sau voise să spună altceva? 

Spre marea ei surpriză, își dădu seama, cu multă limpezime, 
că spera să fi spus cu totul altceva. 

Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit acum era ca Kevin să 
înceapă s-o facă pe fratele mai mare! 

e 

Karen Owen stătea împietrită de groază în camera de gardă a 
spitalului din San Luis Obispo, cu ochii ațintiți la fiica ei. Când 
vorbise cu Julie la telefon, făcuse un efort să pară mai calmă 
decât era în realitate, dar acum, când privea fața de un roșu 
nefiresc a lui Molly și piciorul ei incredibil de umflat, simțea cum 
panica o cuprinde din nou. Respirația fetiţei continua să fie la fel 
de grea, transformată mai curând într-un fel de gâfâit. Faţa i se 
umflase atât de mult, încât ochii ei mari și albaștri deveniseră 
niște fante. 

De ce nu făcea nimeni nimic? 

De ce vorbea doctorul cu Ellen Filmore în loc să o ajute pe 
Molly? 

— A mai avut vreodată reacţii alergice? auzi ea întrebarea 
cuiva, pentru ca apoi să-și dea seama că ei i se adresase 
stagiarul. 

Deși pe ecusonul din pieptul lui se putea citi Dr. Paul Martin, 
omul nu părea suficient de în vârstă nici pentru un absolvent de 
liceu, darămite de facultate. 

— Niciodată, repetă ea, clătinând din cap. 

Martin se încruntă și reluă același nesfârșit examen - cel puţin 
așa îl găsea Karen - pe care îl făcuse deja Ellen Filmore în 
Pleasant Valley. O soră, aflată în imediata apropiere a medicului, 
nota conștiincioasă și, în clipa când Karen crezu că va începe să 
urle de furie, stagiarul murmură ceva ce suna a nume de 


57 


medicament. Sora părăsi camera și se întoarse după câteva 
clipe cu o fiolă și un ac hipodermic. 

— Ce e? întrebă Karen cu o voce care răsuna nefiresc de tare. 
Ce îi daţi? 

— E un ser antiveninos nou, îi răspunse medicul. 

Infipse acul în mâna lui Molly și apăsă pistonul seringii, 
introducând lichidul limpede în trupul fetiţei. După o clipă 
scoase acul pe care îl aruncă la coș și masă încet înţepătura cu 
un tampon de vată. 

— Daţi-mi voie, domnule doctor, spuse asistenta repede. 

Martin nu-i răspunse asistentei care luă vata, dar nici nu se 
depărtă de pat. Se aplecă deasupra copilului și ridică una din 
pleoapele lui Molly. 

— S-a... s-a întâmplat ceva? șopti Karen. 

Inainte ca medicul să fi avut timp să răspundă, mâna lui Molly 
tresări și, după o clipă, roșul aprins al pielii începu să pălească. 
Karen suspină, fără să fie sigură că Molly reacţiona la 
medicament. 

— Nu-și face efectul? 

— Ajutaţi-mă cu tubul de respirat, îi spuse Martin asistentei, 
fără să-i răspundă lui Karen. 

In timp ce asistenta ţinea capul lui Molly pentru a o împiedica 
să scape din mâinile medicului, Martin îi scoase tubul de plastic 
cu mișcări delicate. Karen, care, fără să-și dea seama, era pe 
punctul de a străpunge cu unghiile vinilinul ce capitona 
speteaza unui scaun, se trezi ţinându-și răsuflarea în așteptarea 
clipei când Molly va reuși să respire iar fără tub. Abia când 
pieptul fetei începu să se ridice, umplându-se cu aer, Martin o 
privi pe Karen care zâmbea. 

— Umflătura de la gât s-a retras suficient pentru a-i ușura 
respiraţia și culoarea a revenit aproape la normal. O să 
reușească. 

Ca un răspuns la cuvintele medicului, pleoapele lui Molly 
începură să tremure, apoi ochii i se deschiseră și un cuvânt 
aproape neauzit își luă zborul de pe buzele ei. 

— Mami? 

— Sunt aici, scumpa mea, îi răspunse Karen, apropiindu-se 
repede de capul patului pe care stătea întinsă fata și luând una 
din mâinile fetiţei în mâna ei. Sunt aici și o să te faci bine. Foarte 
bine! 


58 


Molly privi în jurul ei, apoi se încruntă. 

— Unde sunt? 

— In spitalul din San Luis Obispo, îi spuse Karen. 

In timp ce mintea începea să i se limpezească, fragmente din 
întâmplările anterioare reveniră în memoria lui Molly. Se 
încruntă și mai mult. 

— Am stricat nunta, nu-i așa? întrebă ea. Sunteţi toți supăraţi 
pe mine? 

Lacrimi de ușurare se rostogoleau pe obrajii lui Karen în timp 
ce săruta degetele micuţei. 

— Bineînţeles că nu e nimeni supărat. Te-a înțepat o albină și 
ţi-a făcut rău, asta-i tot. N-a fost vina ta. Totul va fi bine. 

Fără să fi fost mulţumită de cele aflate, Molly încercă să se 
ridice. 

— Unde sunt toţi ceilalți? întrebă ea. E și Julie aici? 

Karen clătină din cap. 

— Doar eu, Russell și doctorita Filmore. Restul n-au avut loc în 
avion. 

— În avion? repetă Molly uimită. 

— Domnul Henderson ne-a adus cu avionul până aici, îi spuse 
Karen. Lucrează pentru o companie numită UniGrow, care îl 
ajută pe Russell să obţină recolte mai bune. 

— Și tot eu o să te duc înapoi acasă, se auzi o voce din 
spatele ei. 

Karen se întoarse și îl văzu pe Carl Henderson, alături de 
Russell, stând în pragul ușii. 

— Ne-au spus că putem intra, zise Russell, apropiindu-se de 
Molly și sărutând-o pe obraz. 

Se prefăcu a o gâdila, un joc pe care el și fetița îl 
descoperiseră de curând. 

— Ce mai face favorita mea? 

Molly izbucni în râs și încercă să scape de degetele lui. 

— Și eu care credeam că mama e favorita ta! 

— După tine urmează ea, îi răspunse Russell. Te simţi mai 
bine? 

Molly dădu din cap. 

— Doar piciorul mă mai doare. 

— O să treacă și asta cât se poate de repede, o asigură 
doctorul care apoi se întoarse spre Carl Henderson. Aveţi niște 


59 


produse grozave acolo. A răspuns la unul din ele în mai puţin de 
un minut. 

Mirarea de pe chipul lui Henderson îl puse în încurcătură pe 
medic. 

— N-aţi spus că lucrează pentru UniGrow? o întrebă el pe 
Karen. 

— Chiar așa, dar ce legătură are asta cu Molly? 

Confuzia de pe chipul lui Martin se adânci. 

— Și nu știți cu ce se ocupă departamentul farmaceutic? 

Expresia mirată de pe chipul lui Henderson dispăru. 

— N-am nicio legătură cu ei. Eu sunt entomolog, specializat în 
insectele care afectează culturile agricole. E o companie mare, 
așa că departamentele nu știu întotdeauna unele de altele. Și eu 
încă sunt dintre cei norocoși. Lucrez în Pleasant Valley, de unul 
singur. 

Martin îi întinse fiola care rămăsese pe raftul care se întindea 
pe toată lungimea cabinetului. 

— E un produs uimitor, cu un efect mult mai rapid decât orice 
alt produs similar. 

Ellen Filmore se apropie și ea. 

— Ce-i asta? 

Pe faţa lui Martin se ivi un zâmbet strâmb. 

— Nici nume comercial nu are încă. Deocamdată e identificat 
după compoziţia chimică, așa că n-am de gând să-l numesc în 
vreun fel. Noi îi spunem „noul produs al lui UniGrow pentru 
înțepăturile de albină”, continuă el, făcându-i asistentei cu 
ochiul. Curat științific, nu-i așa? 

— Mie îmi convine, chicoti Ellen. Poate că ar trebui să-l 
comercializeze chiar sub numele ăsta. In felul acesta doctorii și 
pacienţii ar putea vorbi aceeași limbă. 

Își înclină capul spre fiola din mâna lui Carl Henderson. 

— Poţi să-mi faci și mie rost de câteva din ele? 

— De ce nu? răspunse Henderson. Dacă e trecut în catalog n- 
o să fie nicio problemă. Dacă nu, s-ar putea să mai dureze puţin. 

— Chiar dacă nu e pe piaţă încă, vreau să știu ce e cu el, 
spuse Ellen Filmore, ridicând din umeri. Dacă e nevoie, ne vom 
înscrie pentru faza testărilor finale. Dacă mai avem și alte 
înțepături ca ale lui Molly, epinefrina nu va avea niciun efect. 

Henderson aprobă printr-o înclinare a capului. 

— O să văd ce pot face. 


60 


Apoi privirea lui se opri asupra doctorului Martin. 

— Molly poate să plece acasă? îl întrebă el. 

Paul Martin clătină din cap. 

— Sub nicio formă, răspunse el. După ce i-am administrat o 
doză destul de mare dintr-un medicament absolut nou, n-o s-o 
las să plece până nu sunt sigur că nu apar și efecte secundare. 

Se întoarse cu un zâmbet spre fetiță. 

— Îmi pare rău, dar în starea asta vei fi prizoniera mea, într-o 
cameră cu un singur pat, un televizor, un video și un teanc de 
casete. 

În aceeași clipă ochii lui Molly începură să strălucească. 

— Aveţi și Bambi? întrebă ea. Îmi place așa de mult! 

— Cred că da, răspunse medicul. Și dacă nu, sunt convins că-l 
poți convinge pe tatăl tău să dea o fugă și să închirieze caseta. 

Zâmbetul ei deveni ezitant și își întoarse privirile spre Russell. 

— Nu e tatăl meu, e... 

— Sunt tatăl vitreg, se auzi vocea lui Russell. Și sunt sigur că 
ne putem descurca în ce privește filmul. 

O prinse pe Karen de mijloc. 

— Ce-ai zice de o lună de miere la San Luis Obispo? o întrebă 
el. Știu că nu e ca la Paris... 

— Perfect, zâmbi Karen. Știu și unde vom sta: la Madonna Inn! 

— Perfect, se arătă el de acord. Întotdeauna mi-am dorit să 
am un motiv să stau acolo, și uite că a venit. 

Se aplecă și o sărută pe Molly. 

— Îţi mulţumesc, prinţeso. Nu știu cum de-ai reușit și-mi pare 
rău că te-ai înțepenit pentru noaptea asta în spital, dar știu că 
ne-ai făcut-o. Abia acum pot spune că nunta e perfectă. Nici 
mama ta, nici eu nu trebuie să ne mai batem capul cu marele 
chef de la fermă și vom avea o lună de miere într-un loc care ne 
place amândurora. Îţi rămânem datori. Înainte de a pleca mâine 
acasă, o să-ți luăm un cadou. Așa că să te gândești ce-ţi dorești. 

Fericită în cele din urmă că nici el, nici mama ei nu erau 
supăraţi pe ea, dădu bucuroasă din cap, în timp ce un 
brancardier începu să împingă patul mobil spre camera în care 
avea să își petreacă noaptea. 

Umflătura din picior începuse să cedeze, iar durerea 
dispăruse de mult. 

Habar nu avea cât de aproape fusese de moarte. 


61 


e DAWN e 
INTERMEZZO 


Era un coșmar. 

Era un coșmar din care se va trezi în câteva minute. 

Și se va afla în dormitorul ei din Los Banos, iar prin peretele 
subțire va răzbate obișnuita discuţie răstită dintre Elvis Janks și 
mama ei, în timp ce își tratau mahmureala cu niște cafea. 

Intunericul se va destrăma, ea va da la o parte pătura care i 
se înfășurase în jurul brațelor și a picioarelor și se va uita în sus 
pentru a vedea lumina dimineţii pătrunzând prin geamul 
dormitorului. Dar, pe măsură ce ieșea la suprafață din apele 
întunecate ale somnului, nicio geană de lumină nu își făcea 
apariția pentru a topi bezna care o împresura. Când își dădu 
seama că întâmplarea pe care o trăia era mai cumplită ca orice 
coșmar, Dawn Sanderson simţi cum începe să o părăsească 
speranța. 

Nu știa de cât timp zăcea în beznă. Nu știa dacă era vorba de 
ore sau zile. 

Sau poate săptămâni? 

Nu avea cum să afle. 

Timpul încetase să mai aibă vreo semnificație pentru ea. 

Să încerce să tipe? 

Îşi aminti că încercase și mai înainte. 

Cu cât timp înainte? 

Nu știa. 

li scăpă un suspin, un suspin aproape mut. 

După ce se trezi complet, așteptă, să simtă durerea slabă, 
atât de familiară, din mâini. Dar mâinile îi erau legate deasupra 
capului cu o frânghie atât de strâns înfășurată, încât, dacă 
îndoia genunchii cât de puțin, tălpile pierdeau contactul cu 
podeaua temniţei; cât despre brațe, avea senzația că îi fuseseră 
smulse din umeri. 


62 


Și totuși, de data asta i se păru că durerea dispăruse. Pe 
parcursul unei clipe de o imensă fericire, Dawn speră că fusese 
eliberată din legături. Dar, când încercă să-și miște trupul gol, 
simți cum picioarele desculțe i se ridică de pe podea. Cuprinsă 
de deznădejde, Dawn înțelese ce se întâmplase. 

Nu fusese dezlegată. Doar că brațele și mâinile îi amorțiseră 
complet. 

Conștientizând acest lucru, începu să simtă vag o nouă 
durere. 

O răceală teribilă, cuibărită în adâncul ființei ei, ce părea să 
emane din umerii ei goi. 

De ce? 

Ce i se întâmplase? 

De câte ori se trezea din acele reprize de somn care nu-i 
aduceau nici odihna, nici scăparea, încerca să pună lucrurile cap 
la cap în așa fel încât totul să aibă o logică. 

Nu încercase decât să scape! 

Și omul acela păruse atât de amabil. Nu încercase deloc să o 
atragă în mașină. 

Nu făcuse decât să o ia cu autostopul. Și acceptase tocmai 
pentru că lui nu părea să-i pese prea mult dacă venea sau nu. 

li luase o cafea, după care începuse să se simtă ciudat. 

Următoarea amintire era trezirea lentă în mijlocul beznei, cu 
mâinile arzându-i nu numai pentru că fi fuseseră legate 
deasupra capului, dar și din pricina frânghiei care îi rodea 
încheieturile. 

Țipase și strigase cât de tare putuse - până când corzile 
vocale îi cedaseră și din gât nu-i mai ieșise decât un geamăt 
răgușit. 

Ușa se deschisese în timp ce tipa și preț de câteva secunde îl 
putuse privi drept în fată. 

Zâmbetul amical pe care-l avusese în clipa întâlnirii lor 
dispăruse. Buzele îi erau strânse într-un rânjet urât, iar în ochi i 
se citea aceeași privire stranie pe care o mai avusese chiar în 
clipa leșinului ei. 

— Nu ajută la nimic, îi spusese el. Niciodată nu ajută. 

Apoi ușa se închisese și, în ciuda celor spuse de el, Dawn 
continuase să tipe până își pierduse vocea. 

II mai văzuse încă de două ori. 


63 


Deschisese ușa, rămânând în prag, cu privirea ațintită asupra 
ei câteva momente, fără să spună nimic, după care închisese 
ușa la loc, aruncând-o iar în bezna aceea îngrozitoare. 

Se agăța de cele câteva imagini pe care le văzuse cât timp 
ușa rămăsese deschisă. Un beci. 

Se afla într-un beci, cu pereți din beton și bârne groase care 
sustineau tavanul. 

Asta era tot ce știa. 

Dar din când în când îl mai auzea. 

Uneori, când se trezea, îl auzea din închisoarea ei murmurând 
încet, de parcă ar fi vorbit cu cineva. 

Cum nu mai auzea nicio altă voce, hotărâse că vorbea singur. 

Acum, în timp ce zăcea în beznă, cu frigul cumplit din umeri 
insinuându-i-se inexorabil în tot trupul, foamea începu să-și 
înfigă coltii în pântecul ei, în timp ce o sete groaznică îi 
sfredelea gâtul ars. Incercă să-și umezească buzele, încercă să 
adune măcar atâta umezeală încât să mai ușureze din teribila 
uscăciune, dar limba i se părea ca o bucată groasă de vată, 
uscată și umflată, amenințând să o sufoce. 

Incet, foarte încet, începu să întrezărească adevărul. 

Dawn Sanderson murea. 

Asta însemna frigul. Nu îşi mai putea simţi brațele și mâinile 
pentru că îi muriseră, iar acum frigul morții i se strecura perfid 
în întreaga ființă. 

Cât va mai dura? 

O să mai dureze încă alte câteva minute, sau groaza și agonia 
beznei se vor prelungi în eternitate? 

Oare va ști când o să moară? 

Fără lacrimi, fără scâncete, Dawn Sanderson începu să 
plângă. 

Apoi, din tăcerea de dincolo de bezna temniţei ei, auzi ceva. 

Era el, coborâse iar în beci. 

Dawn ascultă, rugându-se ca ușa să se deschidă și, de data 
asta, în loc să se uite doar la ea, bărbatul să-i aducă o cană cu 
apă și să-i permită cel putin să-și umezească buzele, chiar dacă 
nu o va lăsa să bea. 

Sunetul se apropia. 

Un fluierat. 

EI fluiera încetișor, însă apoi mai auzi ceva. 


64 


Un scârtâit, ca și cum s-ar fi deschis un sertar sau un obiect ar 
fi fost târât pe podea. 

Fără să-și dea seama, Dawn descoperi că își ținea respirația în 
mijlocul acelei bezne, așteptând orice urma să se întâmple. 

lar va veni omul acela să se uite la ea? 

Să o chinuie? 

Să-i facă ceea ce intenționase atunci când o adusese aici? 

Atacul se dovedi atât de surprinzător, atât de cumplit, încât 
smulse un nou geamăt din gâtul extenuat al lui Dawn 
Sanderson. 

Picioarele! 

Era ceva pe picioarele ei! 

La început o gâdilătură ciudată, care în câteva secunde se 
transformă într-o arsura oribilă, o senzație de foc, ca și cum 
picioarele i-ar fi fost așezate pe jăratic. 

Iși smuci picioarele în sus, trăgându-și genunchii spre piept. 
Acum întreaga ei greutate stătea în frânghia care îi ținea 
încheieturile. Auzi pocnetul umărului dislocat. Întreaga ei ființă 
se chinuia să tipe și reuși să simtă agonia gâtului ei, în care 
laringele protesta împotriva acestui ultim abuz. 

Arsura din tălpi începu să i se cațăre pe picioare și atunci 
simți altceva. 

Ceva cald și vâscos prelingându-i-se pe picioare, pentru ca 
apoi să-i picure de pe tălpi. 

Sânge! 

O încolți panica. Se zbătu, încercând să scape de nevăzuții ei 
atacatori, dar, după câteva secunde, groaza și suferința o 
doborâră încă o dată, aruncând-o iar în binecuvântata 
inconștiență. 

Și, în timp ce pentru ea lumea înceta să mai existe, cei care o 
atacaseră îşi continuau truda, devorând-o încet, celulă cu celulă. 


e Capitolul 5 


Strălucirea soarelui, revărsată din belșug pe fereastră, o trezi 
pe Karen. Perdelele albe se înfoiau ușor în briza care îi mângâia 
faţa. 

O săptămână. 


65 


O săptămână de când se căsătorise cu Russell și șase zile de 
când o aduseseră pe Molly de la San Luis Obispo, complet 
refăcută după înțepăturile de albină. 

Dar abia în dimineaţa aceasta - această dimineaţă perfectă 
de iunie - se trezise știind exact unde se afla, simțind că 
aparținea cu adevărat acestui loc. 

Se întinse, lăsându-se iar pentru câteva minute în moliciunea 
patului atât de confortabil, savurând din plin sunetele și 
miresmele care se strecurau pe fereastra deschisă, privind 
încântată fâșia de cer albastru-verzui, a cărei puritate nu era 
pătată de niciunul din norii de smog cu care se obișnuise la Los 
Angeles. 

Se răsuci și privi ceasul. 

Deja era șase. 

Russell se sculase de cel puţin o oră, se întâlnise cu Otto și cu 
Kevin în camera unde ţineau harnașamentul și își împărţiseră 
primele sarcini ale dimineţii. 

Probabil că Molly și Julie se sculaseră și ele și își scoseseră caii 
la păscut, curăţaseră boxele din grajd și dăduseră și celorlalte 
animale apă și mâncare. 

Viaţa începuse să decurgă așa cum sperase ea, în ciuda celor 
câtorva zile dinaintea căsătoriei, când totul i se păruse atât de 
anapoda și când crezuse că familiile lor nu vor deveni niciodată 
una singură. Totuși, de când o aduseseră pe Molly de la spital, 
lucrurile păreau să meargă mult mai bine. In parte era vorba, 
desigur, de o logică simplă: toată familia locuia acum sub 
același acoperiș, cu excepţia lui Otto care se întorsese în casa 
lui, acolo unde, în ceea ce o privea pe Karen, putea fi cât voia el 
de urâcios, prin singurătatea la care era condamnat. Cel puţin 
nu mai avea la dispoziţie fiecare zi și noapte să otrăvească 
atmosfera în ceea ce insista să numească și acum „casa Paulei”. 

Nu mai era deloc casa Paulei Owen. Cu fiecare zi, Karen o 
simţea tot mai mult devenind propria ei casă. Ce-i drept, atunci 
când ajunseseră aici, i se păruse că pătrunsese într-o 
reactualizare de coșmar a Rebeccăi, cu un Otto niţel cam 
nepotrivit în rolul doamnei Danvers. Dar Russell o încurajase să 
devină adevărata stăpână a casei și, cu titlu de încercare, 
începuse să facă mici modificări, aducându-și lucrurile ei și 
schimbând locul unor mobile. 


66 


La început se temuse să nu rănească sentimentele lui Kevin 
faţă de mama sa, dar el nu făcuse altceva decât să o aprobe, ba 
chiar cu două zile înainte o întrebase dacă nu vrea să-l ajute să 
ia alte lucruri pentru camera sa. Așteptase până când tatăl lui se 
îndepărtase suficient și îi spusese lui Karen: „Mama a avut niște 
idei cam ciudate în legătură cu lucrurile care mi-ar fi putut 
plăcea”. Când, cu ochii umeziți, îi mulţumise pentru felul în care 
o ajuta să se simtă ca acasă, el se înroșise ca focul și ieșise 
grăbit. 

Era suficient. Era în casa ei, cu familia ei, și Otto nu va mai 
reuși să-i otrăvească viaţa, oricât de tare s-ar fi străduit. 

Până și Julie încetase să se văicărească în legătură cu 
schimbările produse în viața sa. In parte, faptul se datora cailor. 
Își petrecea tot mai mult timp alături de Greta, în compania lui 
Kevin, care o învăţa să călărească iapa masivă. 

Pe de altă parte, Julie abia dacă îi adresa vreun cuvânt 
bătrânului și, după câte se părea, nu avea de gând să îngroape 
securea războiului cu Otto. 

În cele din urmă, Karen cobori din pat și, în timpul dușului, își 
făcu în minte inventarul alimentelor aflate în frigider; apoi își 
șterse bine părul cu un prosop, după care se îmbrăcă în ceea ce 
devenise un fel de uniformă zilnică: jeans și una din cămășile pe 
care Russell se pregătise să le arunce pentru a face loc hainelor 
ei în dulap. În timp ce cobora la parter, hotărî și meniul 
dimineţii: omletă cu șuncă rămasă de la nuntă și niște ceapă 
verde pe care o ochise în grădină pe la începutul săptămânii, 
sperând că în dimineaţa aceea era numai bună de cules. 

„De cules”? Sau „de scos”? Cum se spunea? In fine, smulsă 
sau scoasă, cui îi mai păsa? 

Intră în bucătărie, fredonând încet, dar se opri brusc, lăsând 
melodia să-i piară de pe buze. 

Așezat la masă, cu o ceașcă de cafea la buze, Otto Owen o 
privea cu ochii lui adânciţi în orbite. 

Era pentru prima dată de la nuntă când punea piciorul în casa 
lor și, deși Russell încercase să o convingă că absenţa lui se 
datora dorinţei sale de a nu le tulbura intimitatea, Karen era 
sigură că altul era motivul. Primele lui cuvinte îi dovediră că 
avea dreptate. 

— Când trăia Paula, micul dejun era gata când cobora Russell. 


67 


Furia se înnodă în pântecul lui Karen și starea de fericire pe 
aripile căreia plutise până atunci se destrămă dintr-o dată. Se 
abținu totuși să ridice tonul în fața acestui atac. 

— Probabil că era o femeie mai bună ca mine, spuse ea. Dar 
eu cred că o să aștept toamna să mă trezesc înainte de răsăritul 
soarelui. 

Ușa din spate se deschise și intră Julie, care avu o ezitare la 
vederea lui Otto. Fata aruncă o privire întrebătoare mamei ei. 
Sperând ca Otto să nu observe schimbul mut de replici cu fiica 
ei, Karen se uită la ea în așa fel încât să-i dea de înţeles că Otto 
era pe picior de război. 

Lui Otto nu-i scăpă gestul. 

— Nu sunt nici orb, nici surd, mormăi el cu ochii fixaţi asupra 
lui Karen, care între timp scosese câteva ouă din frigider și le 
spărgea într-un castron. Și nu e nevoie să le ţii în frigider, 
continuă el. Ouăle proaspete pot sta foarte bine pe etajeră. A, 
sigur că da, tu ești obișnuită cu ouăle de la alimentara; când le 
cumperi, sunt deja vechi de-o săptămână. Și ei spun că sunt 
„proaspete”! 

Își termină cafeaua și întinse ceașca spre a-i fi umplută la loc. 

Ochii lui Karen se opriră pe cafetiera aflată la capătul opus al 
mesei. 

Era mai aproape de Otto decât de ea. 

Chiar credea că se va opri din treabă ca să-i ia ceașca, să i-o 
umple iar și să i-o dea înapoi? Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu era invalid! 

Tocmai voia să-l întrebe dacă păţise ceva la picioare peste 
noapte, dar se răzgândi. E totuși bătrân, își aminti ea. A trăit aici 
toată viaţa lui și toate femeile pe care le-a cunoscut au fost 
tărănci. Îi luă ceașca fără un cuvânt, i-o umplu și i-o dădu înapoi. 

Julie, ai cărei ochi se întunecaseră din cauza scenei la care 
tocmai asistase, părea pregătită să-i spună ceva lui Otto, dar 
Karen îi făcu semn să se abţină. 

— Vrei și tu o cafea? își întrebă ea fata, în timp ce Otto își 
primea cana fără a rosti niciun cuvânt de multumire. 

— E-n ordine, mami, spuse Julie cu ochii fixaţi asupra lui Otto, 
care părea să nu-i bage în seamă privirea furioasă. Mai sunt unii 
care se pot descurca și singuri. 


68 


Luă cafeaua din mâna lui Karen, pornind cu ea spre masă și, 
în timp ce trecea prin spatele lui Otto, se prefăcu a-i turna în cap 
lichidul fierbinte. 

Karen începuse să facă omleta, când ceilalți membri ai 
familiei intrară tropotind. 

— Oho, ce matinali suntem! spuse Russell, oprindu-se lângă 
aragaz și sărutând-o pe Karen pe obraz, înainte de a se duce la 
chiuvetă să se spele pe mâini. 

— Ba mai curând am întârziat, răspunse ea. Kevin, poţi s-o 
ajuţi pe Julie să pună masa? Sucul de portocale e în frigider și 
cred că a mai rămas și niște gem. Dacă nu, ia un borcan din 
cămară. 

— Eu ce pot să fac? întrebă Russell. 

— Prăjește niște pâine până termin eu omleta. 

După o scurtă ezitare, își privi socrul. 

— lei masa cu noi, Otto? 

— În niciun caz, dacă ai de gând să mă pui la muncă, 
răspunse el cu sprâncenele arcuite. Una e să faci treaba unei 
femei atunci când n-ai în casă așa ceva... 

Russell se pregătea să-și întrerupă tatăl, când vocea lui Julie 
răsună mieroasă, atrăgând atenţia tuturor celorlalți: 

— Dar, vai, domnule Owen, nici nu ne-ar trece prin cap să 
cerem unui bărbat să facă ceva la bucătărie. Nu trebuie decât 
să staţi la locul dumneavoastră și să ne lăsaţi pe noi, femeile, să 
avem grijă de dumneavoastră. 

Împingând rapid scaunul care-i stătea în față, se duse la 
aragaz și luă farfuria în care se afla prima omletă făcută de 
Karen. 

— Molly, și tu ești fată, așa că ai putea să-i torni domnului 
Owen un pahar cu suc de portocale. Și nu te teme să-l umpli 
prea mult, pentru că, dacă mai varsă din el, o să curăţăm noi 
imediat, nu-i așa? 

Molly, care nu prea înţelegea jocul, dar era gata să se prindă 
în el, o porni spre frigider. 

Dându-și seama că venise momentul explicaţiilor dintre 
bunicul lui și cele mai noi membre ale familiei, Kevin se depărtă 
de masă, așteptând să vadă ce urma. 

Karen, hotărâtă să pună capăt spectacolului lui Julie înainte de 
a fi fost prea târziu, îi aruncă o privire lui Russell, care-i înţelese 
perfect intențiile. 


69 


Îi făcu un semn că scena trebuia să meargă până la capăt. 

Julie așeză omleta în faţa lui Otto. 

— Puteţi s-o mâncaţi singur, domnule Owen? îl întrebă ea pe 
un ton de un servilism exagerat. Aș fi fericită să mă pot așeza 
lângă dumneavoastră și să vă ajut. 

Când fata luă loc pe scaunul de lângă el și începu să-i taie 
omleta, Karen hotărî că lucrurile merseseră destul de departe. 

Dar, înainte să fi apucat să spună ceva, Kevin și Russell 
izbucniră în râs. 

Faţa lui Otto deveni de un roșu aprins, în timp ce vena de pe 
frunte începu să i se zbată violent. Se ridică și ieși violent din 
bucătărie, trântind ușa în urma lui. 

Julie, care începuse și ea să râdă, văzu privirea din ochii 
mamei ei. 

— Dar se comportă ca și cum n-ai fi decât o servitoare... 
începu ea. 

— lar eu mă descurc și singură, îi răspunse Karen. 

— Haide! spuse Russell, dar era rândul lui Karen să-i facă 
semn să nu intervină. 

— E un om bătrân și nimic din ce i-am zice eu sau tu nu-l mai 
poate schimba, îi spuse Karen fetei. Tot ce putem face e să fim 
înțelegători cu el și să sperăm că oamenii vor fi la fel cu noi 
când vom ajunge la vârstă lui. 

Julie ezită, apoi renunţă să-i răspundă. Orice argument ar fi 
fost inutil. 

— Cred... cred că ar trebui să-mi cer scuze... spuse ea, lăsând 
special cuvintele în suspensie, în speranţa că mama ei o va 
păsui. 

— Cred că da, îi răspunse Karen. 

— Mergem împreună, se oferi Kevin s-o însoțească pe Julie, 
care o și pornise spre ușă. 

— A, nu, nu cred că e cazul, îl opri Karen. Julie s-a vârât 
singură în povestea asta și tot singură trebuie să găsească o 
ieșire. Ceilalţi putem începe să mâncăm. 

După ce Julie plecă în căutarea lui Otto Owen, Karen începu să 
servească omleta. 

e 

Carl Henderson se îndrepta spre casa familiei Owen, când o 
văzu mai întâi pe Julie, apoi pe Russell, pe Kevin și pe Molly 
îndreptându-se cu toții dinspre grajd către bucătărie. 


70 


Își spuse că Otto era deja acolo ori rămăsese la el, dacă se 
comporta la fel ca săptămâna trecută. 

Asta însemna că nu era nimeni la stupi, unde putea merge în 
liniște, fără să fie nevoit să răspundă la întrebări. 

Își parcă mașina pe drumul de ţară în așa fel încât grajdul să 
se afle între Jeep și casa lui Russell, apoi deschise trusa de 
teren, de unde scoase o fiolă maro pe care o umpluse cu o seară 
înainte în laboratorul lui. 

Henderson nu credea că totul va dura mai mult de o jumătate 
de oră, mai cu seamă că identificase reginele în jumătate din cei 
treizeci și șase de stupi de la ferma Owen. Mult mai mari decât 
celelalte, celulele erau ușor de recunoscut, doar câteva în 
fiecare stup. 

Era suficient un singur strop de lichid în fiecare celulă, după 
care nu-i mai rămânea decât să aștepte. 

Să aștepte, să urmărească și să însemneze noile regine, în 
timp ce își depuneau ouăle. 

Dacă avea dreptate și conţinutul sticluţei își făcea efectul, 
Carl Henderson avea să devină un erou. 

Dacă nu reușea, nu se întâmpla nimic. Nu-i rămânea decât să- 
și continue munca în laborator, până când va descoperi soluţia 
corectă și problema va fi rezolvată. 

Problema. 

Așa o numea toată lumea acum. Parcă ar fi fost scrisă cu 
litere de tipar, ca titlul unui film. Totul începuse în urmă cu trei 
ani, când UniGrow crease un nou îngrășământ ce promitea să 
dubleze producţia de lucernă. Fusese testată împotriva tuturor 
impedimentelor posibile și imaginabile, și nimeni nu întrezărise 
niciun fel de problemă, ca să nu mai vorbim despre ceea ce 
devenise cunoscut drept Problema. 

Îngrășământul părea perfect, fără nimic nociv pentru mediu, 
fără poluanţi care să infesteze apa sau solul. 

Se descompunea complet, fiind absorbit de mediu fără a lăsa 
vreo urmă. Era deci total neutru. 

Și nu omora albinele. Acesta fusese primul test pe care Îi 
întreprinsese UniGrow, deoarece nimeni nu putea să cultive 
lucernă sau orice altceva fără albine. 

Chiar Carl condusese testele pe albine și fusese la fel de 
entuziasmat ca toţi ceilalți. 


71 


Și tot el fusese primul care, câteva luni mai târziu, 
descoperise marele defect al îngrășământului: deși nu omora 
albinele, le steriliza. Încetul cu încetul muriseră toţi stupii din 
zonă. 

După un an, aceasta devenise Problema. 

De doi ani, UniGrow căuta o soluție, dar încă nu reușise să o 
găsească. 

Între timp, Carl Henderson își continua cercetările pe cont 
propriu, aplicând toate cunoștințele adunate în decursul unui an 
de observaţii. 

Așa că astăzi venise aici aducând în sticluța maro, pe care o 
ținea în mână, ceea ce el spera să fie soluţia pe care o căutau 
toţi. 

O soluţie biologică pentru o problemă biologică. 

Dacă era să aibă efectul pe care îl spera Henderson, fagurele 
reginelor în care era injectat serul avea să producă albine ai 
căror urmași vor fi imuni la efectul îngrășământului, continuând 
să producă noi generații. 

UniGrow va fi scutit nu numai de povara de a aduce în fiecare 
an stupi noi, dar nici nu va mai trebui să plătească sumele 
enorme pe care tribunalele începuseră să le acorde fermierilor 
drept compensaţii pentru daunele produse. 

În schimb, compania se va bucura de imensele profituri aduse 
de noul îngrășământ, comercializat împreună cu noua specie de 
albine a lui Henderson. lar Carl Henderson, geniul care găsise 
răspunsul, ar putea culege cel puţin o parte din procentele 
aduse de profituri. 

Problema va fi rezolvată și toți vor fi fericiţi. 

Asta însă dacă serul dădea rezultate, lucru de care Henderson 
nu era sigur. De fapt, ultimele experimente pe care le efectuase 
avuseseră drept rezultat o creștere a virulenţei veninului. 

Carl știa bine că tocmai acest venin îi provocase săptămâna 
trecută criza lui Molly Spellman, deși, prevăzător, preferase să 
accepte teza medicilor, conform căreia fata avusese o reacție 
alergică extrem de puternică la o înțepătură obișnuită. In cele 
din urmă copilul își revenise, așa că nu se putea vorbi de vreo 
vătămare, iar Henderson era aproape sigur că această nouă 
creaţie a sa nu va avea efecte secundare dăunătoare. 

Scoase cu multă atenţie o seringă hipodermică din cutiuţa ei 
și o umplu, după care o puse la loc în caseta pe care o băgă într- 


72 


unul din buzunarele cămășii, închizându-i clapa, pentru a fi mai 
sigur. 

Lăsându-și mașina deschisă, traversă drumul și se uită de-a 
lungul potecii care ducea spre stupii pe care el însuși îi pusese 
aici, cât mai departe de casă, cât mai puţin la vedere. Erau în 
total treizeci și șase, așezați în trei șiruri bine spaţiate, de câte 
doisprezece stupi fiecare. Stupii conţineau câte patru sertare. 
Henderson își notase pe unele dintre sertare numerele ramelor 
care conţineau fagurele reginelor pe care se hotărâse să le 
trateze. Privi împrejur pentru a se asigura că era singur, după 
care ridică încet și cu mare atenţie primele două elemente ale 
suprastructurii stupului. Le puse deoparte și își concentră 
întreaga atenţie spre partea care rămăsese deschisă și complet 
expusă privirii lui. Era, de fapt, o cutie vopsită în alb, care 
trebuia să fie suport pentru un grătar cu rame-puierniță. Modelul 
era simplu și nu suferise modificări substanţiale faţă de modelul 
inițial, inventat de L.L. Langstroth în 1851. Cheia problemei era 
spaţierea exactă a ramelor dinăuntru, care lăsa unei albine un 
spaţiu de șase milimetri. Dacă spaţiul dintre rame ar fi fost mai 
mic, albinele pur și simplu nu l-ar fi putut folosi; dacă ar fi fost 
mai mare, el ar fi fost invadat. Henderson ridică cea de-a patra 
ramă cu mișcări domoale. Plin de faguri, dreptunghiul de lemn 
era acoperit de albine. Carl îl ridică în lumina soarelui și cele mai 
multe din ele își luară zborul sau se alăturară masei 
viermuitoare de dedesubt. 

Găsi ușor celula reginei, pe care o identificase deja în cursul 
săptămânii, și îi străpunse învelișul cerat cu acul hipodermic prin 
care injectă un strop din lichidul aflat în fiolă. Apoi scoase acul și 
acoperi înţepătura minusculă cu un bob de ceară pe care îl 
presă cu degetul mic. Cum așeză rama la locul ei, albinele se 
întoarseră. Știa că se vor pune imediat pe treabă, refăcând 
chenarul de ceară atât de bine, încât nimeni n-ar fi putut să 
observe ce se întâmplase. 

În interior, serul trebuia să-și facă efectul asupra albinei care 
creștea. Dacă efectul era cel dorit, urmașii acelei regine vor fi 
imuni la efectele devastatoare ale îngrășământului. 

În caz contrar, regina va muri și Henderson va trebui să se 
întoarcă în laborator. 


73 


După ce termină, așeză suprastructura la loc și se opri la al 
doilea stup. Tocmai se pregătea să-i scoată capacul, când auzi 
un zgomot în spatele lui. 

Un icnet ușor. 

Ca atunci când dai peste ceva neașteptat. 

Sau înspăimântător. 

Carl Henderson îngheţă; se îndreptă de şale și se întoarse 
încet pentru a vedea cine era în spatele lui, având și explicaţia 
pregătită pentru prezenţa lui acolo: o verificare de rutină a 
stupilor. 

Henderson rămase cu respiraţia tăiată în clipa când o 
recunoscu pe Julie Spellman. O vedea pentru prima oară de la 
nuntă, iar acum, când ochii lui îi întâlniră pe ai ei, simţi pumnii 
cum i se încleștează. 

Din nou cascada neagră a părului ce i se rostogolea pe spate, 
din nou ochii ce îl fixau, la fel cum îl priviseră la nuntă. 

Clocotul emoţiilor îi provocă tremurul degetelor. 

Nu, își spuse el. Nu te apropia de ea. N-o atinge. Nici măcar să 
nu te uiţi la ea! 

Și totuși, nu se putea abține să o privească. 

Ochii i se înșurubaseră într-ai ei și, din adâncurile minţii, 
începu să-l împresoare bezna nopții. 

O beznă cumplită - o beznă umplută cu grozăvii teribile care îi 
invadau fiinţa. 

Putea deja să simtă ghearele spaimei înfigându-i-se în suflet, 
iar în urechi îi răsuna un râs batjocoritor. 

Un râs care venea din trecut, ca și spaimele care amenințau 
să-l copleșească, îi provoca o furie oarbă și, deși nu era în stare 
să-și amintească originea râsului sau a furiei, știa unde îl vor târî 
ele. Voci șoptite îl îndemnau să găsească o supapă pentru furiile 
care îl bântuiau. Vru să cedeze glasurilor, vru să se lase purtat 
de ele, să le lase să-i arate cum să-și domolească ura care-l 
ardea pe dinlăuntru. 

Era imposibil! 

Fata îl cunoștea. 

Și mai rău, îl cunoșteau atât mama ei, cât și tatăl vitreg. 

Dacă ceda diavolilor care sălășluiau în el - furia rece și ura 
profundă pe care le ţinea în el de atâta amar de vreme - 
secretul lui ieșea la iveală. 

Toată lumea va afla ce făcuseră din el. 


74 


Dar lupta cu forțele negre din el era pierdută; ochii lui 
continuau să o privească, fixând faţa aceea care îl disprețuia, își 
bătea joc de el, îl chinuia. 

Negura care îl înconjurase deveni și mai adâncă; în urechi îi 
vuia zgomotul familiar care îi însoțea coșmarurile de atâta amar 
de vreme. 

Se îndreptă spre fată, având în ochi aceeași privire care o 
înfiorase pe Julie până în străfundul sufletului. 

e 

Din instinct, Julie făcu un pas în spate când îl văzu pe Carl 
Henderson apropiindu-se de ea. 

— II... îl căutam pe domnul Owen, se bâlbâi ea. 

— Nu e aici, spuse Henderson cu o voce care o înfioră. Doar 
eu. Eu și cu tine. 

Julie nu reuși să înţeleagă din prima clipă. Se uita fix la ea, tot 
așa cum o privise și în ziua nunţii. Ca și cum ar fi urât-o. Dar nici 
măcar nu o cunoștea. 

Mai făcu un pas în spate, dar în clipa următoare mâna lui 
Henderson o înșfăcă strâns. 

— Oprește-te! îi spuse el. Nu mai râde de mine! 

Ochii lui Julie se lărgiră, în timp ce spaima își înfigea pumnii 
de gheaţă în pântecul fetei. Ce voia să spună? Nu râdea de el. 
Nici nu știa cine era atunci când îl văzuse pentru prima oară. 

— Nu râd... spuse ea, încercând să se elibereze din 
strânsoarea lui. 

— Ba da! mârâi el. 

Își ridică mâna liberă și o plesni peste faţă. 

— Mereu râzi de mine! Întotdeauna ai râs de mine! 

Julie ţipă în clipa în care palma lui o izbi peste obraz. Apoi se 
ghemui, scâncind îngrozită. 

— N-nu, se poticni ea în cuvinte. Îl căutam pe domnul Owen! 
Voiam să... 

Dar Carl Henderson nu o mai auzea. Toată fiinţa lui era plină 
doar de chipul lui Julie și de propria-i furie, care îl îndemna 
nebunește, șoptindu-i, poruncindu-i să-i plătească cu aceeași 
monedă. 

Bezna, șopteau vocile din capul lui. Arunc-o în beznă, alături 
de cealaltă. Fă-i ce ti-a făcut și ea ție. Acum, Carl. Acum să o 
faci. Nu e nimeni aici... nu te vede nimeni... Fă-o, Carl... fă-o. 


75 


Strânsoarea de pe braţul lui Julie se înteţi. Carl o răsuci și ea 
se împiedică și căzu la pământ. 

Se prăbuși peste ea și, în timp ce greutatea lui o imobiliza, îi 
simţi mâinile încleștându-i-se în jurul gâtului. 

— Nu! mai apucă ea să ţipe. Nuuuu! 

e 

Otto Owen ieși din casă. Furia îi trecuse. De fapt, dacă voia să 
fie cât se poate de sincer cu sine însuși, se simțea caraghios. 

Când, în urmă cu doar câteva minute, Julie venise să-i bată la 
ușă, știa ce o adusese la el: voia să-i ceară scuze. 

El însă refuzase să o asculte... la naiba, de fapt refuzase chiar 
să admită că ar fi trebuit să o asculte, deși era sigur că fata știa 
unde e. 

Și, de fapt, nici nu era un copil rău - nici vorbă de așa ceva. 
La urma urmei, nu erau copiii de azi mai deschiși decât fusese el 
la vârstă lor? Şi din vina cui? Dacă tot voia să fie supărat pe 
cineva, atunci ar fi trebuit să fie supărat pe Karen, nu pe Julie. 
Așa fusese fata educată. Asta era tot. Și, dacă voia să meargă 
cu sinceritatea până la capăt, nici nu credea că soţia lui Russell 
era o mamă chiar așa de rea, deși așa ceva n-ar fi recunoscut 
decât față de sine însuși. 

Pe lângă asta, chiar acum, la aproape optzeci de ani, Otto își 
amintea de cele câteva cazuri când, fiind de vârsta lui Julie, 
exact așa ar fi vrut să-și pună bunicul la punct... 

Totuși, nu-i plăcea felul în care mergeau lucrurile la fermă. 
Nimic nu mai era așa cum fusese cândva. Sau așa cum ar fi 
trebuit să fie. 

Toată viața lui, treaba la fermă se desfășurase după un tipic 
care lui i se părea firesc. 

El și tatăl lui - apoi el și Russell - lucrau câmpul și îngrijeau de 
vite, iar apoi mama lui, scumpa lui soție, Emily, și după ea 
Paula, nevasta lui Russell, îngrijiseră de casă. 

După moartea lui Emily, Paula văzuse și de casa lui. Nu 
avusese niciodată motive să se plângă de ea. 

Își văzuse de treaba ei și atât! 

Sigur că, după moartea ei, Russell și Kevin fuseseră nevoiţi 
ca, pe lângă munca de la fermă, să se ocupe și de casă. Și nici 
nu se opusese vreodată ca Russell să se recăsătorească - așa 
ceva nu făcuse el niciodată! La naiba, doar era nevoie de cineva 
care să aibă grijă și de ei, nu-i așa? 


76 


Așteptase toată săptămâna în speranța că, până la urmă, 
Karen se va oferi să facă o curățenie zdravănă și în casa lui, 
unde mizeria era în continuă creștere, dar în zadar, pentru că ea 
nu îl vizitase niciodată, așa că în dimineaţa aceea se hotărâse să 
discute cu ea. Comportarea ei însă lăsase de dorit. 

Întelesese perfect ce spuneau privirile ei, când tot ce-i ceruse 
era o simplă cană de cafea! 

Mă rog, el era, într-adevăr, mai aproape de cafetieră decât ea, 
care mai era și ocupată. 

Poate că ar fi fost mai bine dacă și-ar fi luat singur. 

De fapt, dacă voia să fie cu adevărat corect, ar fi trebuit să-și 
toarne singur cafeaua. 

Și, dintr-o dată, pufni în râs când își aduse aminte de mica 
înscenare a lui Julie. Dacă se gândea mai bine, oare nu-i spusese 
cu niște ani în urmă Enid Gilman despre Karen că era la Los 
Angeles și voia să se facă actriță? 

Păi, din ce văzuse în dimineaţa aceea, Julie era cea cu 
talentul. 

Otto stătea pe veranda din spatele casei, privind spre curtea 
goală. Nici urmă de Julie. Și, mă rog, de ce ar fi fost? Se 
comportase ca un bătrân morocănos, care dorise să-i plătească 
fetei cu aceeași monedă, dar ea cel puţin avea ceva de spus. Se 
hotări să o găsească și să-i asculte scuzele până la capăt. Așa 
avea să-i dea o lecţie. 

Dar unde se dusese? 

Privi spre colina pe care era cocoţată casa fiului său. Se 
întorsese acolo? 

Și dacă fata nu știa că el era în bucătărie și o auzise? 
Înseamnă că îl mai căuta și acum. 

Porni spre grajd, dar se opri în clipa când zări mașina parcată 
la capătul drumului. 

Jeepul lui Carl Henderson. 

Simţi cum îl cuprinde furia privind mașina cenușie a omului de 
la UniGrow. 

De ce dracu' își parcase Henderson mașina acolo? Și unde 
era? Dacă venise la fermă, cum se făcea că nu se dusese să 
discute cu Russell? 

Apoi înțelese. 

Stupii! 

Asta era: Henderson își făcea de lucru la stupi. 


77 


Nu era suficient că Henderson și compania sa îi distruseseră 
stupii? Furia bătrânului se înteţi când își aduse aminte ce se 
întâmplase după ce Russell le permisese celor de la UniGrow să 
le trateze câmpurile cu îngrășământul acum la modă, și asta în 
ciuda opoziţiei lui. 

Ținând cont de halul în care ajunseseră stupii, Russell n-ar fi 
trebuit să le mai accepte prezenţa la fermă. Erau atâţia oameni 
de la care ar fi putut închiria albine, dar nu! Russell trebuia să 
meargă mai departe cu UniGrow! 

Erau momente când Otto se întreba dacă nu cumva crescuse 
un idiot. 

Traversă încruntat drumul de ţară și porni pe drumeagul care 
mărginea imașul. După ce ocoli mormanul de bolovani pe care 
tatăl lui îi scosese din câmp atunci când el încă nici nu se 
născuse încă, îl zări pe Carl Henderson. Dar nu-și făcea de lucru 
la stupi. 

În schimb, se prăvălise peste Julie Spellman, care se lupta să 
scape. 

Otto începu să alerge cu pași mărunți și ţepeni spre 
Henderson, cât putu de repede. 

— Henderson! strigă el. Lua-te-ar dracu'! 

Strigătul înfuriat al lui Otto Owen străpunse bezna din capul 
lui Carl Henderson. În aceeași clipă o eliberă pe Julie, sărind în 
picioare. 

— Domnule Owen, ţipă Julie, târându-se de lângă Henderson, 
după care încercă să se ridice în picioare. Ajutor! 

Otto îl privi încruntat pe Henderson, în timp ce se apropia 
grăbit, sigur că ghicise ce se întâmpla acolo. 

— Nu e ce crezi, spuse Carl repede. S-a împiedicat și 
încercam... 

Furia lui Otto răbufni. Se aruncă asupra lui Henderson, 
înșfăcându-l de cămașă cu ambele mâini. 

— Chiar crezi că sunt orb, Henderson? Păi nu sunt și o să te 
duci la pușcărie, nemernicule! Știi câți ani are fata asta? 

Mâinile lui Carl Henderson se strecurară printre cele ale lui 
Otto, smulgându-se din strânsoarea lor. O clipă mai târziu mâna 
dreaptă i se închise și pumnul lui se abătu asupra lui Otto. 

Spaima lui Julie dispăru într-o clipă, lăsând locul unei furii care 
o împinse asupra lui Henderson. Îl prinse cu braţul drept de gât, 
încercând să-l împiedice să ajungă la bunicul lui Kevin. 


78 


Henderson se eliberă din strânsoarea ei și îi făcu vânt peste 
unul din stupi. In aceeași clipă, albinele ieșite din cutia albă se 
aruncară furioase asupra ei. 

— Păzea! răcni Otto. Ridică-te, Julie, și fugi! 

Julie sări în picioare. Își mișca mâinile din toate puterile, 
încercând în van să scape de atacul furios al albinelor. O luă 
spre Otto și Carl Henderson, apoi se răsuci și o rupse la fugă în 
direcția opusă. După vreo treizeci de metri albinele renunţară să 
o mai urmărească și se întoarseră la stupul răsturnat, în jurul 
căruia roia o puzderie clocotitoare de insecte dezorientate. 

Cele trei înțepături pe care i le provocaseră albinele începură 
să ardă. Fata o porni spre Otto și spre Carl, dar după trei sau 
patru pași o cuprinse un val de amețeală și simţi cum genunchii 
încep să-i cedeze. 

— Julie? auzi ea vocea bătrânului. Te simţi bine? 

| se părea că vocea lui Otto venea de undeva de la mare 
distanţă. Incercă să răspundă. Apoi încercă să tipe. 

Nu se auzi nimic. 

In clipa următoare se prăbuși la pământ. 

Otto o privi șocat. 

— Doamne! strigă el. Ce naiba i-ai făcut? 

Mintea lui Carl Henderson intră în viteză. 

Dacă Otto povestea ce văzuse și Julie confirma... Carl 
Henderson îngheţă gândindu-se la consecințe. 

li vor face o percheziţie acasă și vor da peste... 

Nu! Nu putea permite să se întâmple așa ceva! Dacă 
descopereau ce era la el acasă, înfunda pușcăria pe viață. 

Când ochii i se îndreptară spre Julie, își dădu brusc seama că 
putea să scape basma curată. 

Pentru că Julie - ca și Molly acum o săptămână - avea aceeași 
reacţie la înțepătura albinelor. 

Chiar o reacţie mai rea decât sora ei. 

Dacă ea murea, nimeni nu l-ar mai fi crezut pe Otto, indiferent 
ce ar fi spus. Tot orașul știa cât îl detesta bătrânul. 

Dar dacă lăsa impresia că el încercase să salveze viața lui 
Julie... 

— A intrat în stare de șoc, îi spuse el lui Otto. 

Mintea îi lucra furibund, în timp ce se aplecă și o luă în brațe 
pe Julie, care zăcea inconștientă. 

— Trebuie dusă la spital cât mai repede cu putință. 


79 


Cu Julie în braţe, întrezărind deja o scăpare din situaţia dificilă 
în care se afla, Carl Henderson porni spre mașină. 

Era însoţit de Otto, care se străduia să ţină pasul cu mersul 
său rapid. 

— Nu o duci nicăieri! îl avertiză el. Nu după ce ai încercat să-i 
faci! 

Henderson îi aruncă bătrânului o privire uimită, bine mimată. 

— Ce dracu’ tot spui acolo, Otto? N-am vrut decât să... 

— Te-am văzut! ţipă Otto din toate puterile. 

Ajunseseră la Jeep și, după ce o puse pe Julie pe bancheta din 
spate, Henderson îi aruncă lui Otto o privire îngheţată. 

— Nu știi ce ai văzut, Otto, spuse el. Și acum fii atent. S-a- 
ntâmplat iar ceva cu albinele, Otto! De-aia au fetele lui Karen o 
asemenea reacție la înţepăturile lor! Asta am încercat să fac! 
Luam o probă de la albine ca să vedem ce s-a întâmplat cu ele! 

Henderson zâmbi, în timp ce buzele lui Otto se zbăteau furios. 

— Să nu încerci să îndrugi celorlalți alte povești, îl avertiză el. 
Nimeni nu te va crede. Toată lumea știe cât ești de nebun! 

Figura lui Otto se aspri. 

— Julie știe ce i-ai făcut, izbucni el. Când se va trezi... 

— Dacă se va mai trezi, îl întrerupse Henderson. 

Porni motorul și se puse în mișcare chiar în clipa când 
bătrânul striga după el: 

— O să anunţ poliţia, Henderson! O să te bag în pușcărie, 
ticălos ce ești! 

Cu vorbele lui Otto răsunându-i în minte, Carl Henderson 
acceleră, în timp ce mintea îi lucra intens, știind că nu reușise 
încă să scape. Dacă Julie își revenea... 

Aruncă o privire spre bancheta din spate. 

Julie zăcea inconștientă și respiraţia ei părea să devină din ce 
în ce mai greoaie. 

Nu putea să încetinească dacă voia cu adevărat să lase 
impresia că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să salveze viața 
fetei. 

Pentru asta trebuia dusă la spitalul unde Ellen Filmore - pe 
care probabil că o și sunase cineva de la fermă - se va pune 
imediat pe treabă. 

Și atunci ea îl va ruga să-i dea serul pe care i-l promisese. 

Serul pe care i-l promisese chiar pentru azi. Pe care el îl avea 
în trusă. 


80 


Și despre care ea știa că îl avea în trusă, pentru că așa îi 
spusese el însuși ieri, când doctoriţa îl sunase să-l întrebe când 
i-l putea procura. 

Ellen Filmore îi va administra serul antivenin și în câteva 
minute respiraţia fetei se va normaliza, ca și culoarea din obrajii 
ei, iar umflăturile vor ceda.. 

Apoi se va trezi. 

Și va vorbi. 

Mintea lui Carl Henderson era în căutarea unei soluții chiar 
când se apropia de parcarea spitalului. 

Și tocmai când încetinea, pregătindu-se să oprească, găsi 
răspunsul. 

Un răspuns simplu și elegant. 

Care va face ca Julie Spellman să nu se mai trezească 
niciodată. 


e Capitolul 6 


— Îl omor, Russell, spuse Karen. Dacă Otto a spus adevărul, îl 
omor! Jur! O fac cu propria mea mână! 

Era în Chrysler-ul lui Russell, alături de soțul ei, cu Kevin și 
Molly pe locurile din spate. În faţă se vedea spitalul și 
sentimentul teribil al retrăirii unor evenimente trecute se 
năpusti asupra ei. Exact cu o săptămână în urmă făcuse aceeași 
călătorie, din exact același motiv. 

O înţepătură de albină. 

La început Molly, care fusese aproape moartă. 

Acum Julie, care își pierduse deja cunoștința. 

Și care, pe deasupra, conform celor spuse de Otto, mai fusese 
și violată. 

Se întâlniseră cu Otto la jumătatea drumeagului, scoși din 
bucătărie de glasul lui bubuitor, acoperit pe neașteptate de 
zgomotul unui motor ambalat la maximum. Când ieșiseră din 
casă, mașina lui Carl Henderson tocmai trecea în viteză. 

Karen asculta şocată, în timp ce Otto le povestea ce se 
întâmplase. Era atât de furioasă pe Carl Henderson, încât nici nu 
mai avu răbdare ca Russell să-i telefoneze lui Ellen Filmore 
acasă pentru a o anunţa că Julie era în drum spre spital. In timp 


81 


ce se urcau în mașină, Russell se văzu nevoit să o îndemne să-și 
păstreze calmul. 

— Să încercăm să le luăm pe rând, o rugă el. Nu-l cred pe Carl 
în stare... 

— Nimănui nu-i vine să creadă, îl întrerupse Karen cu o voce 
de gheaţă, în timp ce privirea îi era fixată drept înainte pe 
parbriz. Tocmai din cauza asta sunt atâţia perverși care scapă 
basma curată! Dar Otto l-a văzut! 

Își întoarse privirea furioasă spre Russell. 

— A... 

Dar o văzu pe Molly alături de Kevin pe locurile din spate, 
ascultând fiecare cuvânt, ceea ce o făcu să se întrerupă brusc, 
în mijlocul unei furii mute. 

Încă îi răsunau în auz cuvintele lui Otto: 

— Prefer să nu merg, le spusese el. Dacă dau cu ochii de 
câinele ăla de Henderson, va trebui să mă legaţi ca să nu-l 
omor! Mergeţi voi și aveţi grijă de Julie. Eu o să-l sun pe Mark 
Shannon. l-am spus lui Henderson că o să-l bag la pușcărie și jur 
pe Dumnezeu că o să mă ţin de cuvânt. Trebuie să pun și stupii 
în ordine. 

Stupii, își spuse Karen. Stupii care aproape că o omorâseră pe 
Molly săptămână trecută și pe Julie azi. 

— Va trebui să scăpăm de stupii ăia, spuse ea, abandonând 
pentru moment problema lui Carl Henderson. 

Russell clătină din cap, respingând ideea. 

— Nu putem, spuse el. Avem nevoie de ei. 

— Nevoie? explodă Karen. După ce s-a întâmplat? Cum poţi 
să... 

— Te rog să te calmezi, spuse Russell, în timp ce intra în 
parcarea spitalului, oprind chiar lângă mașina lui Carl. Să vedem 
mai bine care e situaţia, da? 

Karen nu spuse nimic, dar, în timp ce cobora din mașină și 
traversa parcarea aproape pustie, luă o hotărâre, în ciuda 
tuturor argumentelor pe care le-ar mai fi putut aduce Russell. 

Până la sfârșitul acelei zile, Carl Henderson va fi în pușcărie și 
stupii vor dispărea de la fermă. 

Ușa de la intrare era deschisă, dar în sala de primiri și la 
registratură nu era nimeni. 

Nu era nici șapte dimineața. 

— Unde sunt? întrebă Kevin. Cum se face că nu e nimeni aici? 


82 


— Probabil că sunt la consultaţii, spuse Russell, traversând 
spaţiul de la intrare și îndreptându-se spre o ușă închisă, din 
spatele căreia se auzeau voci. 

Deschise ușa fără să mai bată și intră, urmat imediat de 
Karen. 

Julie era întinsă pe pat și Ellen Filmore îi făcea același consult 
ca și surorii ei în urmă cu o săptămână. 

Carl Henderson stătea lângă raftul care ocupa toată lungimea 
peretelui, cu spatele la ușă și trusa deschisă în faţa lui. 

Îmi voi da seama imediat, își spuse Russell. În clipa în care îi 
voi vedea faţa, voi ști dacă tata a spus adevărul. 

— Carl, spuse el încet. 

Carl Henderson se întoarse. Ştia că acest moment trebuia să 
vină - se pregătise pentru el chiar în timp ce intra în spital cu 
Julie în braţe. Acum înţelese din privirile lui Karen și ale lui 
Russell că Otto le povestise exact ceea ce văzuse. Abordă o 
expresie de amuzament exasperat: un zâmbet timid, însoţit de o 
ridicare din umeri a neputinţă. 

— Cu siguranţă că Otto v-a povestit despre încercarea mea de 
a o viola pe Julie, începu el. 

Așa cum se așteptase, vorbele lui îi luară pe cei doi pe 
neașteptate. Henderson profită imediat de avantajul câștigat. 

— Cred că de data asta a sărit bine de tot peste cal. 

Karen tocmai se pregătea să-i răspundă, când o văzu pe Julie 
întinsă pe pat. Îi privi faţa și cuvintele îi îngheţară pe buze. 

Obrajii aveau același roșu purpuriu pe care-l văzuse cu o 
săptămână în urmă și la Molly, iar pe gât i se întindeau trei 
umflături. Ochii îi erau închiși, iar respiraţia la fel de grea ca a 
surorii ei, când trecuse prin aceeași stare. 

— l-aţi dat ceva? o întrebă ea pe Ellen Filmore. 

— Același lucru pe care i l-am dat lui Molly acum o 
săptămână, veni răspunsul doctoriței care continuă, cu ochii 
fixaţi asupra lui Molly: Reacţia e la fel de absentă. 

Karen încercă să-și reţină suspinul îndurerat, iscat de 
amintirea vie a chinului prin care trecuse Molly în ziua nunții ei 
cu Russell. Urmau, deci, să o ia pe Julie la aeroport și să o ducă 
la San Luis Obispo. 

În timp ce se gândea la toate astea, o auzi pe Ellen Filmore: 

— Am nevoie de vaccinul antiveninos chiar acum, Carl. 

— Poftim, veni răspunsul. 


83 


Se întoarse spre trusa de unde scoase o sticluță maro, închisă 
cu un dop de cauciuc, pe care i-o întinse doctoriței. Aceasta 
aruncă o privire rapidă spre etichetă, după care se uită spre 
Henderson. 

— Eşti sigur că asta conţine? îl întrebă ea. 

— Cât se poate de sigur, veni răspunsul. Asta mi-au dat tipii 
de la laborator și am avut noroc să intru în posesia ei. Timp de 
trei săptămâni mai rămâne sub testări, abia după aceea se va 
găsi pe piaţă; dar, când le-am povestit ce a păţit Molly, mi-au 
dat pentru eventualitatea că se întâmplă din nou. 

Cuvintele lui reușiră să o convingă pe deplin. Dacă 
medicamentul nu apăruse încă pe piață, înseamnă că FDA nu-și 
dăduse încă acordul. Dacă se întâmpla ceva... 

Dacă Julie nu reacţiona... 

Pe neașteptate, trupul lui Julie se cutremură, cuprins de 
spasme, iar respiraţia ei, până atunci greoaie, dar puternică, se 
transformă în același gâfâit pe care îl avusese și Molly până să 
intervină cu aparatul dilatator. 

Reacţia fetei o făcu pe Ellen Filmore să scoată o seringă 
hipodermică din caseta ei. Extrase o doză din lichidul limpede 
aflat în sticluţă. În următoarea clipă introduse acul în braţul lui 
Julie și apăsă pistonul seringii. 

Urmă o așteptare încordată. 

În primul moment nu se întâmplă nimic. 

Apoi un alt spasm o cutremură și pieptul i se ridică în 
încercarea de a trage aer pe gâtul care se sugruma văzând cu 
ochii. 

Ellen Filmore apucă grăbită un dilatator pe care îl pregătise 
dinainte pe masa de alături. 

— Moare? întrebă Henderson grăbit, aproape incapabil să-și 
ascundă nerăbdarea. 

Mori, Julie, mori. Mori și eu o să fiu salvat. 

Nu numai salvat, dar și cu monștrii din el satisfăcuţi. Cel puţin 
pentru moment. 

— Nu, dacă pot să o împiedic, răspunse medicul. Dar s-ar 
putea să avem iar nevoie de avionul tău. 

Rămase cu ochii fixaţi asupra lui Julie, apoi clătină din cap. 

— Asta în cazul în care va rezista până acolo, continuă ea atât 
de încet, încât doar Henderson reuși să o audă. Ține-i capul, 
Russell, spuse ea, în timp ce se apropia iar de Julie. 


84 


Russell, lângă pat, prinse capul fetei cu ambele mâini, pentru 
a o împiedica să se miște. 

Karen, cu faţa de un alb cadaveric, luă mână fetei într-ale ei. 

— Fii tare, fetițo, șopti ea. O să reușești, Julie. Ascultă-mă pe 
mine. 

Apoi, în timp ce Ellen Filmore se pregătea să introducă tubul 
pe gâtul lui Julie, lucrurile se schimbară. 

Culoarea feței începu să-i revină la normal și umflăturile din 
gât să cedeze. 

Pe măsură ce gâtul i se relaxa, fata începu să respire slab, dar 
regulat. 

După alte zece secunde, deschise ochii și încercă să se ridice. 

— J-Julie! izbucni Karen, căreia nu-i venea să creadă că 
miracolul se repeta. 

Julie se întoarse și își privi mama. 

Ceva nu era în regulă. 

Simţea o fierbințeală, ca și cum ar fi avut febră. 

O febră mare, care te face să transpiri, lăsând locul 
frisoanelor. 

Dar, când își atinse fruntea, pielea îi era uscată. 

Rece și uscată. 

Apoi i se făcu frig și își simţi trupul tremurând. 

După nicio secundă, degetele de gheață o slăbiră din 
strânsoarea lor. 

Apoi greaţa i se înfipse în stomac ca o gheară. 

Ce se întâmpla cu ea? 

Murea? 

O frică teribilă puse stăpânire pe ea. Deschise gura să ţipe 
după ajutor, să o implore pe doctoriţă să o salveze. 

Dar, înainte de a fi reușit să-și formuleze gândul în cuvinte, 
beregata i se strânse și crezu că se va sufoca. 

Nu! gemu încet, pentru ea. Nu muri. Relaxează-te... inspiră 
adânc... își mobiliza voința împotriva fricii copleșitoare care 
creștea în ea și deschise gura din nou, hotărâtă ca de data asta 
să vorbească, în ciuda senzaţiei groaznice de strangulare care îi 
chinuia iar gâtul. 

— Eu... începu ea. Eu... 

In aceeași clipă, mama ei o prinse de mână. 

— Ce e? o întrebă Karen. Julie, ce s-a întâmplat? 


85 


Julie făcu o nouă încercare de a vorbi și chiar reuși în cele din 
urmă să spună câteva cuvinte. 

Cuvinte incredibile. 

— Mă simt bine, își auzi Julie propriile vorbe. E 

Se lăsă să alunece de pe pat și se ridică în picioare. In aceeași 
clipă Karen era lângă ea. Se simţi cuprinsă de un val de 
slăbiciune, care însă trecu la fel de repede ca și răceala teribilă 
de dinainte. 

— Vreau să merg la baie. 

Simţind iar arsura febrei și stomacul amenințând să se 
revolte, Julie se smulse din îmbrăţișarea mamei ei și o porni 
grăbită pe hol, către toaletă. Karen alergă după ea. 

Kevin și Molly rămăseseră pe hol. Când își văzu sora, Molly o 
întrebă: 

— O să stai peste noapte la spital, așa ca mine? 

Simţind cum stomacul i se ridică în gât, dominată de senzaţia 
unui leșin iminent, Julie se opri, dar din nou cuvintele ei nu 
avură nicio legătură cu realitatea pe care o trăia. 

— Mă simt bine, își auzi ea vocea repetând același lucru. 

Cum însă stomacul se revolta din nou, se văzu obligată să 
meargă mai departe. 

— Trebuie doar să mă duc la baie, asta-i tot. 

Însoţită de mama ei, Julie continuă să meargă cu pași repezi 
de-a lungul coridorului. 

— Totul o să fie bine, mamă, o asigură ea când ajunseră în 
dreptul ușii de la baie. 

Karen cercetă îngrijorată chipul fetei. Să-i fi fost așa de bine? 
Dar numai cu două minute înainte... Işi lăsă gândul în suspensie, 
nedorind să-l ducă până la capăt nici măcar în minte. Apoi, chiar 
în clipa când Julie se pregătea să intre la toaletă, își aminti de 
cele povestite de Otto la fermă. 

— Julie, spuse ea, prinzându-și fata de mână. Carl Henderson 
a încercat să-ți facă ceva? 

Julie se uită la mama ei cu o privire nesigură. 

— Să-mi facă ceva? repetă ea. Ce să-mi facă? 

Karen ezită și inspiră adânc. Julie avea cincisprezece ani, 
aproape șaisprezece, și nu era o naivă. 

— Otto mi-a povestit că, atunci când a dat peste voi, i s-a 
părut că Henderson încerca... mă rog, încerca să te violeze. 

Julie deschise ochii mari. 


86 


Să o violeze? 

Ce tot spunea? 

De ce ar fi vrut Carl Henderson să o violeze? 

— Am neapărată nevoie la baie, mamă, spuse ea. Vin imediat. 

Înainte ca mama ei să mai fi apucat să spună ceva, Julie intră 
în mica încăpere în care se afla o toaletă, o chiuvetă și o oglindă 
și închise imediat ușa. 

Îngenunche pe gresia rece, ţinându-și capul deasupra toaletei 
și așteptând să scape de bila care i se ridica spre gât. 

Într-o clipă, gura i se va umple de lichidul cu gust groaznic și 
tot stomacul i se va ușura de tortura aceea cumplită. 

Continuă să aștepte cu gura căscată și corpul încordat. 

Dar greaţa îi trecu la fel de neașteptat cum venise. 

Julie mai așteptă câteva momente, apoi se ridică și își privi 
chipul reflectat de oglindă. 

Deși febra continua să o ardă, deși o dureau toate 
încheieturile, deși avea impresia că suferă din cauza celei mai 
teribile gripe din viaţa ei, arăta cât se poate de normal. 

Ochii și obrajii îi străluceau de sănătate. 

Arăta perfect. 

Și se simţea îngrozitor. 

Apoi își aminti de cuvintele ciudate pe care le spusese despre 
propria ei stare, deși avea impresia că era în pragul morții. 

Ce i se întâmpla? 

Înnebunea? 

Un alt gând o făcu să-i îngheţe sângele. 

Poate că era deja nebună. Poate că își pierduse minţile. 

Un vis! 

Asta era! De fapt, nimic nu se întâmpla în realitate! Totul nu 
era decât un coșmar și, dacă se va ciupi, va reuși să se 
trezească! Își înfipse unghiile mâini drepte în încheietura stângă 
atât de adânc, încât îi veni să tipe de durere. 

O clipă mai târziu, deși durerea începuse să-i treacă, se trezi 
tot în mijlocul coșmarului. 

Își mai privi o dată chipul. 

Ochii îi rămăseseră strălucitori și limpezi, în timp ce pielea își 
păstrase culoarea normală. 

Dar înăuntru simţea cum monstrul pune stăpânire pe trupul 
ei, invadându-i creierul, răscolindu-i măruntaiele, făcând-o să se 


87 


simtă și mai rău decât înainte. Acum îi ataca voința, obligând-o 
să mintă, să se comporte ca și cum totul ar fi fost perfect. 

În timp ce își privea chipul în oglindă, își aminti de cuvintele 
pe care mama i le spusese chiar înainte de a intra la toaletă. 

Despre încercarea lui Carl Henderson de a o viola. 

Dintr-o dată îi reveni în minte privirea lui de la nuntă și cât de 
rău îi făcuseră ochii aceia. Dar nu avusese nicio clipă impresia 
că l-ar fi atras în vreun fel. 

De fapt, era cu totul invers; din motive pe care nu le putea 
înţelege, avea impresia că el o ura. Închise ochii, încercând să 
se imagineze violată de Carl Henderson. 

Nu reuși. 

Și totuși, când se dusese la stupi să-l caute pe Otto, Carl 
Henderson era acolo. 

Era acolo și... ce? 

El începuse să-i vorbească, ea îi spusese ceva și... 

Și după aceea, tot ceea ce își mai putea aminti erau albinele 
care năvăleau din stupul de care se lovise, atacând-o. 

Chiar și acum le mai auzea băzâitul și păstra pe piele senzaţia 
insectelor care se căţărau pe ea. 

Se cutremură, încercând cu un gest instinctiv să le 
îndepărteze. 

Dar nu mai erau acolo! Nu mai era nimic acolo! 

Ea, totuși, le simţea. Știa bine că le simte. Chiar în timp ce 
gândurile tulburi îi asaltau mintea, mâncărimea care o 
cuprinsese părea să-i pătrundă în trup, până la oase. 

Îngrozită, deschise ușa și ieși pe coridor, decisă să-i spună 
mamei ei ce i se întâmplase, cum se simţea și că nu reușea să-și 
amintească dacă, într-adevăr, Carl Henderson încercase să o 
violeze. 

Dar, în timp ce se îndrepta spre sala de consultaţii, simţi cum 
hotărârea începe să o părăsească, de parcă ceva din fiinţa ei îi 
submina voința și puterea. Când începu să vorbească, era ca și 
cum și-ar fi pierdut controlul asupra propriilor ei cuvinte. 

— Am terminat, spuse ea cu o voce care i se păru ei însăși 
nefiresc de calmă, fără a-i fi trădat suferinţa care îi măcina 
trupul. Putem merge acasă? 

Karen ezită. Pe de o parte se simţi ușurată că fata ei nu arăta 
mai rău după tot ceea ce i se întâmplase, pe de altă parte însă 


88 


avea sentimentul că se întâmplase ceva rău, că Julie nu și-ar fi 
putut reveni atât de repede. Apoi crezu că înţelege. 

Un șoc. 

Julie era în stare de șoc. 

— Imediat, spuse ea afectuoasă. Dar mai întâi să o lăsăm pe 
doamna doctor Filmore să te mai examineze o dată, să se 
convingă că totul e în ordine. Bine? 

O rază de speranţă se născu în sufletul lui Julie. Mama nu o 
crezuse, în ciuda asigurărilor ei. Acum doctorița va descoperi cât 
de bolnavă era în realitate și o va ajuta. 

Zâmbi și acceptă propunerea mamei cu un gest de 
nerăbdare. 

Se întoarseră în sala de tratamente. Bărbaţii ieșiseră, iar Ellen 
Filmore completa ceva în fișa ei. Își ridică ochii o clipă și îi zâmbi 
scurt, dar, chiar în clipa când dorea să-și reia scrisul descoperi 
că nu-și mai putea lua privirea uluită de la Julie. 

Cu doar cinci minute înainte, fata stătuse întinsă pe pat, 
inconștientă, cu gâtul nefiresc de umflat, aproape fără putinţa 
de a mai respira. 

Și acum iat-o, zâmbitoare, cu o înfățișare perfect normală. 
Ellen Filmore știa însă că așa ceva era cu neputinţă. 

— Julie? Cum te simţi? o întrebă ea. 

Din nou Julie se strădui să-i spună adevărul, căutându-și cu 
grijă cuvintele în minte. 

Febră. 

Frisoane. 

Greaţă. 

Dar, când vorbi, coșmarul continuă să rămână o realitate doar 
pentru ea. 

— Mă simt bine, reuși ea să spună. 

Ellen Filmore se încruntă. Bine? Dar așa ceva era imposibil, 
ținând cont de starea ei de acum doar câteva minute și având în 
vedere ceea ce îi spusese Russell în timp ce fata era la toaletă. 
Dacă Julie fusese victima unui viol, sau măcar a unei încercări, 
era posibil să fi suferit un șoc și să se închidă în sine. 

— Cred că lucrul cel mai bun ar fi să mă lași pe mine să 
hotărăsc cât de „bine” te simţi, îi spuse ea cu blândete, 
întinzându-i un halat. Pune-l pe tine și apoi așază-te pe pat, să 
te mai examinez o dată. 


89 


În timp ce Julie se dezbrăca, Ellen o conduse pe Karen afară 
din salon și închise ușa. 

— Nu vrei să stai cu mine cât timp o examinez? o întrebă ea. 
Și ce voia să spună Carl că Otto v-a povestit despre încercarea 
lui de a o viola pe Julie? 

Încercând să-și stăpânească sentimentele, Karen repetă 
povestea auzită de la Otto. 

— Am întrebat-o pe Julie ce s-a întâmplat, spuse ea. Dar nu 
mi-a răspuns. 

— S-ar putea să fie în stare de șoc, îi spuse Ellen Filmore, 
confirmând temerile lui Karen. Dacă Otto a spus adevărul, fata 
își va aminti până la urmă; și apoi sper să găsesc și câteva 
semne fizice ale agresiunii. Chiar dacă nu e vorba de o 
penetrare, s-ar putea să existe vânătăi sau zgârieturi în urma 
luptei. 

Îi zâmbi încurajator, spunându-și în sine că s-ar putea să mai 
fie o cauză. Exista posibilitatea ca, așa cum insistase Carl 
Henderson, bătrânul să nu fi înţeles ce se petrecea de fapt acolo 
și atunci toate acuzaţiile lui să nu conţină niciun strop de 
adevăr. Cele două femei se întoarseră împreună în salon și Ellen 
începu consultul, punându-i lui Julie un termometru în gură, 
după care se pregăti să-i ia tensiunea. 

Îi examină limba și i se uită în gât. 

Urmară ochii, după care îi controlă reflexele cu un ciocănel de 
cauciuc. 

Apoi îi cercetă zona pelviană, încercând să descopere semne 
ale penetrării sau vânătăi. 

În final, clătină din cap. 

— Bun, oftă ea după ce termină, adresându-i lui Julie un 
zâmbet vag. Nu pretind că am înţeles ce efecte a avut serul 
antiveninos asupra ta, dar totul e în ordine. Eşti sănătoasă. ȘI 
extrem de norocoasă. Dacă Henderson nu ar fi avut antidotul la 
el, nu știu dacă am mai fi reușit să te salvăm, chiar dacă te-am 
fi dus la San Luis Obispo. 

Julie se simţi străbătută de fiorul celei mai autentice groaze. 

Medicul trebuie să fi descoperit ceva! Trebuie! Era imposibil 
să pară așa de sănătoasă și să-i fie atât de rău. 

Dar, când se ridică de pe pat, observă că începuse într-adevăr 
să se simtă ceva mai bine. Încheieturile continuau să o doară, 
dar nu tot așa de tare, și chiar febra parcă mai slăbise puţin. 


90 


Persistentă rămăsese senzaţia de vomă, deși își dădea seama 
că nu va vărsa. 

Era oare posibil să nu aibă nimic și totul să se fi datorat numai 
efectelor secundare ale vaccinului? 

— Adică pot să plec acasă? întrebă ea în timp ce se îmbrăca, 
sperând totuși că doctorita o va opri, interzicându-i să 
părăsească spitalul. 

— Julie, îţi amintești dacă Henderson ţi-a făcut ceva înainte de 
atacul albinelor? S-a întâmplat ceva? o întrebă Ellen Filmore 
după o ușoară ezitare. 

Și din nou Julie se strădui să-și aducă aminte de ceva cât de 
mic care să-i ofere o explicaţie referitoare la ce i se întâmpla. Nu 
reuși să-și amintească decât că discutase cu el - nu mai reținea 
ce anume - după care fusese împresurată de roiul de albine. 
Clătină din cap. 

— Nu mi-a făcut nimic. N-a încercat decât să mă ajute. 

În fine, cuvintele fetei readuseră calmul în sufletul lui Karen 
după tensiunea provocată de consultul medical. După toate 
aparențele, Julie se simţea perfect, iar Otto, conform obiceiului, 
nu făcea decât să bage zâzanie. 

— Haide, spuse ea, îmbrăţișându-și cu dragoste fiica. Să 
mergem acasă și să mulţumim stelei norocoase că domnul 
Henderson a fost acolo și a avut antidotul. În ordine? întrebă ea, 
întorcându-se spre Ellen Filmore. 

— Nu văd de ce nu ar fi, acceptă medicul cu reticenţă, 
continuând să o privească pe Julie. Dar, dacă se întâmplă ceva, 
dacă simte ceva nefiresc, să mă anunţaţi imediat. 

Apoi luă sticluta maro în care mai rămăseseră două treimi din 
conţinut și i-o arătă lui Julie. 

— Dacă apar cumva efecte secundare din cauza lui, vreau să 
știu de îndată. 

Sunt, ar fi vrut Julie să spună. Chiar nu vezi? Chiar nu vezi ce 
mi se întâmplă? Dar nici de această dată nu reuși să spună 
nimic; în schimb se trezi dând din cap cu un zâmbet, deși fiecare 
părticică din ea își plângea durerea. Ajută-mă, ajută-mă. 

Făcu o ultimă încercare să-i spună despre febră, despre 
durerea din încheieturi, despre greață și frisoane. 

Nu reuși decât să zâmbească. Repetă minciuna cu o voce 
slabă. 

— Mă simt bine. 


91 


învinsă de puterea stranie și teribilă pe care o simţea 
înăuntrul ei, Julie părăsi cabinetul și ieși pe hol, unde Carl 
Henderson, cu chipul palid, stătea într-un colț și tatăl ei vitreg în 
celălalt. 

Avu o scurtă ezitare în dreptul ușii, mânată de nevoia de a 
alerga spre Russell, dorindu-și ca el să o îmbrăţișeze, să o 
protejeze împotriva inamicului care îi invada trupul și mintea. 
Voia să-l implore să o ajute. 

Cu toate acestea, în ciuda voinței ei, o porni spre Carl 
Henderson. 

— Mulţumesc, își auzi propriile-i cuvinte, care veneau dintr-o 
parte a creierului despre care nu știuse până atunci că exista. 
Dacă nu aţi fi fost acolo, cred că... în fine, vă mulțumesc. 

Carl Henderson reușise să nu trădeze în niciun fel cumplita 
groază care îl stăpânise în timpul consultului. Spera ca fata să 
moară. Trebuia să moară. Dar acum, ascultând-o, își dădea 
seama că fata scăpase. Deși doza nu o omorâse, era clar că îi 
provocase totuși ceva. 

Julie nu-și amintea nimic. 

Îi luă o mână într-ale sale și i-o strânse ușor. 

— Mă bucur că te-am putut ajuta. Mă bucur foarte mult. 

Dar, chiar în timp ce șoptea aceste cuvinte, cu ochii fixaţi pe 
faţa lui Julie, se simţi iar cuprins de ura aceea imensă. 

Chiar aici, în spital, ar fi vrut să o distrugă. 

De ce? De ce? 

Nu reușea să înțeleagă. 

Văzând cum i se întunecă ochii, observând din nou licărul urii 
mocnindu-i pe chip, Julie avu tresărirea unor îndepărtate aduceri 
aminte zvâcnindu-i în străfundurile creierului. Își smulse mâna, 
dar, pe cât de repede o străfulgerase minusculul fragment de 
amintire, la fel de repede dispăru. 

Urmă o altă ezitare, când fata încercă să se agate de acea 
tresărire venită din trecut, dar totul se stinse. 

Amintirea își luase zborul. 

(J 

Câteva minute mai târziu, stând pe locul din spate al Chrysler- 
ului, între mama și sora ei, cu Kevin pe locul din fată, Julie își 
surprinse tatăl vitreg privind-o în oglinda retrovizoare. 

— Eşti foarte sigură că totul e în ordine? o întrebă el. Poate că 
n-ar trebui să te grăbești. 


92 


Julie încercă din nou să-i spună cum se simţea în realitate. 

Și din nou cuvintele refuzară să se facă auzite. 

— Totul e-n regulă, repetă ea. Zău. 

Dar atât mintea, cât și trupul îi spuneau că lucrurile nu erau în 
ordine. 

Știa bine că se întâmplase ceva. 

Ceva din interiorul ei nu funcţiona cum trebuia, iar ea nu mai 
avea niciun control asupra propriilor cuvinte. 

Cât va mai trece, se întrebă ea, până când își va pierde în 
întregime controlul asupra gândurilor? 

Dar dacă aceasta se și întâmplase? 

Dacă era deja nebună? 

Întelegea că acest lucru era cel mai înspăimântător dintre 
toate. Pentru că, dacă într-adevăr înnebunise de-a binelea, ce 
urma să mai facă? 

O privi pe Molly, care stătea lângă ea, ţinând în pumnul ei mic 
mâna sa cu mult mai mare. 

Mă crede, își spuse Julie. Are încredere în mine, dar nu are 
habar ce se petrece cu mine. 

Dacă îi fac vreun rău? 

Dacă o omor? 

Dacă îi omor pe toți? 

Gândul acesta deveni atât de înspăimântător, încât îi subjugă 
întreaga minte, alungând orice altă preocupare. Asta simţiseră 
și ceilalți despre care citise? Aceia care, dintr-o dată, începeau 
să-și omoare prietenii, familiile sau chiar oameni total 
necunoscuţi? 

Și ei simțeau că se sfârșesc, fără să fie capabili să ceară 
ajutorul cuiva? 

Spaima o cuprinse din nou. 

Și dacă am înnebunit? Dacă o să încep să-i omor pe toți? 

Și dintr-o dată, fără lacrimi, făra a lăsa să se vadă ce se 
petrecea cu ea, Julie începu să plângă. 


e Capitolul 7 


Mark Shannon era ajutor de șerif în Pleasant Valley de vreo 
cincisprezece ani. El și colegul său, Manny Gomez, știau tot ce 


93 


se întâmpla în mica lor comunitate și - cel puţin așa îi plăcea lui 
Mark să creadă - ce avea să se întâmple. 

Mark venise în Pleasant Valley din San Francisco, unde după 
doar cinci ani hotărâse că îi ajunsese cât fusese polițist într-un 
mare oraș. Voia să lucreze într-un loc unde să facă parte din 
comunitate, unde oamenii să-l simpatizeze sau să-l urască 
pentru că era Mark Shannon și nu pentru că era purtătorul unei 
uniforme. 

În general, lucrurile merseseră mai bine decât sperase el. Se 
integrase în viaţa orașului cu ani în urmă și singura lui problemă 
actuală erau vreo câţiva dintre tinerii a căror evoluţie o urmărise 
îndeaproape - pe care chiar îi antrenase pentru Little League - 
care se transformau în oameni certaţi cu legea și pe care era 
sigur că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-i aresteze, 
tocmai el, pe care îl considerau un prieten. Pe de altă parte, 
faptul că atât el, cât și Manny se tutuiau cu majoritatea golanilor 
și depravaţilor locali îi făcea munca mai ușoară. 

Până în dimineaţa aceea, Carl Henderson nu figurase pe listă, 
dar, după ce îl ascultase pe Otto Owen - cu siguranţă una din 
figurile orașului, dar care nu era nici golan, nici depravat - hotărî 
că nu ar avea nimic împotrivă să-l treacă și pe Henderson pe 
lista celor pe care el și Manny trebuiau să-i ţină sub observaţie. 

Problema era că, deși povestea lui Otto părea veridică, ea nu 
era susținută de niciun alt martor. Ellen Filmore, cu care Mark 
discutase aproape o jumătate de oră, îl asigurase că, dacă într- 
adevăr fata suferise vreun atac, acesta n-ar fi putut avea 
violenţa celui descris de Otto Owen. Nu numai că fata rămăsese 
virgină, dar controlul medical nu evidenţiase niciun fel de 
vânătaie sau altă vătămare în zona genitală. 

Acum o jumătate de oră discutase și cu Julie și lucrurile se 
încurcaseră și mai rău. 

Aruncă o privire peste notițele mâzgălite în carnetul lui. 
Conform spuselor lui Otto, nu exista nicio îndoială cu privire la 
cele întâmplate lângă stupi. Dar, după spusele lui Julie, nu se 
întâmplase nimic, afirmaţie sprijinită și de argumentele lui Ellen 
Filmore. 

Următoarea vizită urma să fie la Carl Henderson, în speranţa 
unei lămuriri cât de vagi. Indiferent de cele întâmplate, îi era 
imposibil să creadă că Henderson va recunoaște acuzaţiile 
aduse împotriva lui. 


94 


Și asta era partea cea mai curioasă, deoarece, în ce îl privea 
pe Mark Shannon, avea sentimentul că totuși ceva se 
întâmplase la stupi, în ciuda celor afirmate de Julie Spellman și 
Ellen Filmore. Și asta pentru că văzuse locul, care arăta într- 
adevăr de parcă ar fi avut loc o luptă: denivelări adânci în 
pământul tare, unde bulgării de glod care acopereau suprafaţa 
fuseseră striviţi. 

Exista și posibilitatea ca Otto să fi aranjat el însuși scena. 
Mark știa, ca mai tot orașul, ce ură avea Otto pe Carl 
Henderson. Pe de altă parte, Otto însuși îi povestise șerifului ce 
supărat fusese pe Julie în dimineaţa aceleiași zile. 

— Dar asta nu înseamnă că, dacă a fost nepoliticoasă cu 
mine, trebuia să fie violată, mormăise bătrânul, în timp ce el 
scria raportul. 

Pentru moment, în ciuda optimismului său, Shannon se 
simţea pus într-o teribilă încurcătură. Ridicându-și trupul înalt de 
pe scaunul scârţâitor din trestie indiană, aflat pe veranda 
dărăpănată a casei lui Russell Owen, aruncă o privire văii. Aerul 
dimineţii nu era încă prea fierbinte și atmosfera era suficient de 
limpede pentru a permite ochiului să vadă piscurile munţilor 
care se întrezăreau în depărtare. 

Caii pășteau pe pajiștea din apropierea grajdului. Mai la nord 
de pajiște se vedea mica turmă de vaci a lui Russell. 

În astfel de dimineţi, Pleasant Valley părea atât de ridicol de 
pașnică, încât Mark Shannon se întrebă de ce mai aveau nevoie 
localnicii de prezenţa lui acolo. 

Dar șeriful știa de ce era nevoie de el: din când în când mai 
primea câte un apel ca acela lansat de Otto în dimineaţa asta. Și 
totuși, se părea că lucrurile se vor rezolva de la sine, în clipa în 
care bătrânul fermier se va mai calma puţin. 

— Bun, o să discut cu Henderson, îi asigură el pe Russell și pe 
Karen, care își încadraseră fata mai mare pe balansoarul lat ce 
scârțâia la fiecare mișcare, mai ascuţit decât scaunul de trestie. 
Dar, dacă Julie spune că nu s-a întâmplat nimic, va trebui să 
închid cazul. 

În timp ce îşi așeza cu grijă pălăria pe claia de păr blond, se 
hotări să nu le spună că îl va pune pe Carl Henderson sub 
urmărire, pentru orice eventualitate. La urma urmei, deși Julie 
părea un copil bun, exista și o șansă minimă ca ea să-l fi 


95 


provocat pe Carl Henderson, și atunci Ellen Filmore nu mai avea 
cum să descopere vânătăi. 

Mark Shannon știa că tot timpul le va aduce până la urmă 
răspunsul. Își luă la revedere de la familia Owen, hotărât să nu 
treacă peste niciun zvon legat de Julie Spellman și Carl 
Henderson. Violarea unei fete trebuia pedepsită ca atare, dar, 
dacă Pleasant Valley era pe punctul de a avea o Lolita, atunci 
voia să își avertizeze mușteriii să o ocolească pe cât mai 
departe. 

Asta, își spuse el în timp ce pleca de la fermă, era și cea mai 
importantă parte a muncii lui: să-i împiedice pe cei greșiți să se 
adune laolaltă, ca să iasă cât mai puţine scântei cu putință. 

După plecarea lui Mark Shannon, Karen se întoarse îngrijorată 
spre fiica ei. 

— Poate că ar fi mai bine să intri în casă și să te întinzi puţin, 
o sfătui ea. 

— Mă simt bine, spuse Julie, respingându-i propunerea cu o 
mișcare din cap. 

De data aceasta chiar spunea adevărul, pentru că, din 
momentul în care Ellen Filmore îi făcuse injecţia și până acum, 
era prima dată când începuse să se simtă mai bine. Febra 
dispăruse aproape cu totul, ca și mâncărimea ciudată care îi 
chinuise trupul. 

Poate că totuși nu își pierduse minţile. 

— Bine, oftă Karen. Dacă spui tu. 

Julie se ridică și intră în casă, iar Karen se întoarse spre 
Russell. 

— Stupii, spuse ea pe un ton care avertiza că nu mai exista 
nicio șansă de amânare a discuţiei. Ti-am spus că nu mai vreau 
să văd stupii ăia la fermă și să știi că am vorbit cât se poate de 
serios, Russell. Molly era cât pe ce să moară, iar acum Julie. 

— Dar sunt amândouă sănătoase, protestă Russell. Antidotul 
și-a făcut efectul la amândouă. 

— Și dacă Henderson nu l-ar fi avut la el? întrebă Karen. Julie 
a fost mai rău ca Molly. N-ar mai fi ajuns nici până la San Luis 
Obispo! 

— Dar l-a avut, insistă Russell. 

— Și dacă doctoriţa Filmore îl termină? continuă ea Doamne, 
Russell, nici măcar nu se găsește pe piaţă și oricare dintre noi 
poate fi înțepat! 


96 


Clătină din cap. 

— Nu mai vreau ca stupii ăia să rămână aici. Albinele astea 
sunt periculoase. 

— Nu sunt chiar așa de periculoase, își susținu el încăpățânat 
punctul de vedere. Și pe lângă asta, nu ne putem dispensa pur 
și simplu de ele. Fără ele nu se polenizează lucerna. Și fără ele 
nu poate exista ferma. 

— Vrei să spui că depindem într-un asemenea hal de ele? 
întrebă ea, privindu-l fix. 

— Asta e principiul pe baza căruia funcţionează o fermă ca a 
noastră, îi explică el. Lucerna e o cultură excelentă, dar nu se 
poate poleniza singură. Ne trebuie albinele. 

— Trebuie să existe și o altă cale, începu Karen, dar Russell o 
întrerupse. 

Îi povesti ce se întâmplase când folosiseră îngrășământul 
produs de UniGrow și albinele fuseseră sterilizate. 

— Am pierdut atunci mai mult de optzeci la sută din recoltă, 
încheie el, cu ochii fixaţi într-ai ei. Și fără albinele care să 
polenizeze lucerna nu mai avem nutreţ. Și nu ne mai putem 
permite așa ceva, Karen. Încă un an ca ăla și ne scot la mezat. 
Nu glumesc, Karen, insistă el, citindu-i neîncrederea din priviri. 
Putem pierde ferma. 

Karen inspiră adânc, reținu aerul o clipă, iar apoi îl eliberă 
oftând lung. 

— Fie, spuse ea, ridicându-se în picioare. Atunci va trebui să 
ne gândim la altceva. Haide. _ 

leșiră din verandă și se îndreptară spre drum. Il traversară și 
porniră mână în mână de-a lungul drumeagului care ducea spre 
o movilă uriașă de bolovani. In spatele ei se aflau stupii. 

— Ce ar fi să-i mutăm mai departe de casă? întrebă Karen. 

— Nu e chiar așa de simplu să muţi niște stupi, spuse Russell 
cu o mișcare a capului. Trebuie să-i duci la o distanţa de cel 
puţin cinci mile, altminteri pierzi albinele. Altfel, după ce au 
adunat polenul, în loc să revină la stup, se vor duce la vechiul 
loc al acestuia. Și cu asta ai terminat povestea. Dacă decorul 
familiar nu se schimbă, ele se vor întoarce la vechile locuri și se 
vor învârti în zadar până mor. Condiţia e ca teritoriul să le fie 
total necunoscut. Deci, nu ne rămâne decât să le mutăm într-un 
loc cu totul nou, unde nimic nu le e familiar. 

Karen se întoarse spre el și îl privi. 


97 


— Atunci să aducă UniGrow alţi stupi și să-i pună cât mai 
departe de casă, spuse ea pe un ton care părea să spună că 
soluţia problemei era cât se poate de clară pentru amândoi. Sau 
există vreun motiv care să ne împiedice? 

— Nu știu, admise Russell. Dar pot să iau legătura cu 
Henderson și să-l întreb. Cred că totul depinde de stupii 
disponibili în clipa asta. 

li puse mâinile pe după umeri și o trase spre el. 

— O să găsim noi o soluţie, scumpa mea. Acum, când am aflat 
ce se întâmplă cu albinele și cum au reacţionat fetele de la 
înțepăturile lor, vom ști ce avem de făcut. Totuși, trebuie să-i 
lăsăm posibilitatea lui Carl să vadă ce e cu albinele. 

Se aplecă spre ea și o sărută. 

— N-am știut că ești chiar așa de îngrijorată. 

— N-am fost până azi, îi spuse Karen. Am crezut că Molly a 
avut doar o reacţie alergică, dar dacă și Julie... 

Imaginea de la spital a fetei mai mari, umflată de înţepături, 
cu respiraţia grea și sacadată, lăsând impresia că putea să 
moară în fiecare clipă, o făcu să se cutremure. 

— O s-o rezolvăm, îi promise Russell. Carl lucrează la o soluţie 
și o să pună și laboratoarele de la UniGrow pe jăratic. Cea mai 
proastă variantă ar fi să petrecem vara cu albinele astea. Din 
cauza soluţiei folosite la tratarea câmpului au devenit sterile, 
așa că la anul ne vor trebui oricum altele. Dar, indiferent care ar 
fi situaţia, nu putem sta fără albine. Fără ele ferma nu există. 

Deși încă neîmpăcată, Karen îl cuprinse de mijloc. Ceva se 
făcuse totuși, și, dacă vor fi mai atenţi, vor evita accidentele pe 
viitor. 

e 

Soarele începuse să lunece spre vest. În cincisprezece minute 
va dispărea în spatele dealurilor care flancau lanțul de munti, 
aruncând o umbră care se furișa peste ferma familiei Owen, și 
apoi se va întinde către San Joaquin Valley, până departe, spre 
munți. Incă o oră după căderea serii, umbrele continuau să 
lâncezească deasupra văii. Karen descoperise deja că serile 
lungi, în care lumina se topea încet, erau momentele ei 
preferate. Seara aceasta, care îmblânzise căldura de peste zi, 
aducând cu sine briza răcoroasă a nopţii, promitea să fie 
perfectă. 


98 


— Aș vrea să facem o plimbare, îi spuse Karen lui Russell, în 
timp ce se legănau ușor în balansoar și priveau spre fermă. 
Vreau să mergem până la pârâu, să ascultăm susurul apei și să 
inspirăm răcoarea nopţii. Vreau să mă ţii de mână. Vreau să ne 
prefacem să suntem personajele unuia din acele romane 
romantice, prostești, unde nimeni nu trebuie să se confrunte cu 
realitatea. 

Cina se terminase și Julie și Kevin se ocupau, în bucătărie, de 
vase. Molly se juca pe gazon cu Bailey, deși Karen nu era sigură 
dacă dulăul înțelesese că Molly era o fetiță de nouă ani și nu un 
vițel recalcitrant. Cei doi inventaseră un joc ale cărui reguli, cel 
puţin din ce vedea Karen, le înțelegeau doar câinele și fata. 

Din casă se auzi ţărâitul telefonului. Karen se pregăti să se 
ridice, dar Russell o opri. 

— Lasă-i pe copii să răspundă. Dacă e pentru noi, or să ne 
anunţe. 

Karen se așeză iar pe leagănul scârţțâitor. Kevin apăru peste o 
clipă în pragul ușii. 

— Putem să mergem la film? 

— Prin noi se înţelege tu și Julie, sau voi doi plus Molly? îl 
întrebă Russell. 

Peste ochii băiatului trecu un nor. 

— Haide, tată, nimeni nu mai iese cu bebeluşii. 

— Cine mai merge? continuă Russell să întrebe. 

Kevin turui patru nume care îi păreau cunoscute lui Karen, 
deși nu putea face legătura dintre numele auzite și figurile care 
le corespundeau. 

— Tu ce părere ai? auzi ea întrebarea lui Russell. 

— Dacă Julie se simte bine, n-am nimic împotrivă, spuse ea, 
ridicând din umeri. 

După zece minute Kevin și Julie ieșeau din casă. 

— Până la Jeff mergem pe jos, spuse el. De acolo plecăm cu 
mașina lui. 

Karen îi aruncă o privire întrebătoare lui Russell, care arătă 
spre ferma următoare în direcţia orașului, fermă care apărea din 
mijlocul unui grup de clădiri aruncate cam la întâmplare, la o 
jumătate de milă de casa lor. 

— Fiul cel mai mare al lui Marge Larkin, îi explică el. A 
închiriat o casă veche de la Vic Costas, care stă în imediata ei 
apropiere. 


99 


Karen, încă îngrijorată de cele petrecute în timpul dimineţii, își 
ridică privirile spre Julie. 

— Eşti sigură că ţi-e bine? 

Julie își dădu ochii peste cap, ca orice adolescent sâcâit de 
părinţi. 

— De câte ori să-ţi repet același lucru? întrebă ea. Mă simt 
perfect, mami! 

— Bine, oftă Karen. Voiam doar să știu. La ce oră vă 
întoarceți? 

— Unu? întrebă Julie, ca la începutul unei licitații. 

— Zece, contră Karen. 

— Mami! pufni Julie. La ora aia nu se termină nici filmul. Și 
apoi, e vară, n-ar trebui să intrăm în casă înainte de miezul 
nopții. 

— lar asta e o fermă unde toată lumea trebuie să se 
trezească devreme, interveni Russell. Vă  întoarceți la 
unsprezece și cu asta basta. 

Julie, care nu fusese obișnuită să se tocmească decât cu 
mama ei, era pe punctul de a începe o discuţie cu Russell. În 
acea clipă, Karen simţi că era cazul să stabilească regulile în 
cadrul noii familii. 

— A rămas ora unsprezece, spuse ea. 

Ochii ei susținură privirea fetei, și, pentru o clipă, i se păru că 
Julie va continua discuţia. Dar, înainte să zică ceva, auzi glasul 
lui Kevin. 

— Oricum nu mai e nimic deschis după zece jumate. Hai să 
mergem. 

— Și tu? întrebă Russell, în timp ce Kevin și Julie ieșeau din 
verandă pentru a tăia câmpul în drum spre cealaltă fermă. Ești 
gata de plimbare? 

— Ce facem cu Molly? veni întrebarea lui Karen. Nu o putem 
lăsa aici. 

— De ce nu? se miră Russell. Aici nu suntem la Los Angeles. 
Tata e la doi pași și câinele va rupe bucăţi pe oricine ar încerca 
să-i facă un rău cât de mic. Se va simţi perfect de una singură. 

Karen se împotrivi cu o mișcare a capului. Nu în seara asta, 
nu după ce se întâmplase în cursul dimineții. Cel puţin în seara 
asta nu se simţea în stare să-și lase fata singură, doar cu un 
câine care să o păzească. 


100 


Citindu-i îngrijorarea din ochi, Russell îl fluieră pe Bailey, după 
care o strigă pe Molly. 

— Vino-ncoace! Facem o plimbare până la pârâu! 

În timp ce Molly și Bailey porneau în goană peste câmp, 
Russell intră în casă și luă lanterna care stătea întotdeauna pe 
măsuţa din antreu. 

După ce ieși, Karen își strecură mână într-a lui și o porniră 
spre șirul de stejari uscați care mărgineau câmpul. Un pârâu 
izvorât din poala dealului își croia unduitor calea printre copaci, 
pornind spre firul văii. După câteva minute Karen, care se 
așezase pe un bolovan din apropierea malului, își scoase 
pantofii și ciorapii și își băgă picioarele în apă, oftând de 
plăcerea răcorii care îi pătrundea prin piele. Acum o privea pe 
Molly care, însoţită de Bailey, explora firul de apă câţiva pași 
mai sus. 

— Perfect, suspină ea. E perfect. 

Își puse capul pe pieptul lui Russell și se simţi strânsă în 
brațele lui. 

— Totul o să meargă bine, nu-i așa? întrebă ea. 

— Sigur că da, o asigură Russell. Din această clipă, totul va fi 
minunat. 


101 


e DAWN e 
FINAL 


Dawn nu mai ştia de când se ruga să moară. Mai înainte - 
poate că era vorba de minute, ore, sau poate doar câteva 
secunde - crezuse că, în fine, chinul se terminase. Întunericul 
care o înconjura începuse să se destrame și auzi un zvon de 
muzică. O muzică dumnezeiască, pe care și-o imaginase 
dintotdeauna produsă doar de harfele îngerilor. 

Simti o atingere delicată, ca a unor degete drăgăstoase care ii 
mângâiau pielea. 

Brusc însă, totul începu să se schimbe: culorile rotitoare se 
transformară într-o lumină orbitoare și ceea ce înainte fusese 
muzică deveni acum băzâitul furios a mii de insecte. 

Degetele drăgăstoase se schimbară în instrumente de tortură, 
mandibule și ace care îi intrau adânc în carne. 

Avea impresia că mintea îi va exploda în țăndări, smulsă din 
somnul binefăcător de tortura pe care trebuia să o îndure trupul 
ei, și iar încercă să smulgă un geamăt din gâtul ei distrus. 

Totul eșua într-un suspin agitat și ruga ei finală pentru salvare 
se dizolvă într-un bolborosit abia auzit al înfrângerii. 

Râsul, acel răget nebunesc care ar fi zdruncinat și cei mai tari 
nervi, străpunse garda pe care, cu ultimele puteri, încerca să o 
mai țină mintea ei năruită, făcând-o să deschidă ochii. 

Stătea în pragul ușii luminat de becul puternic din spate - o 
umbră neagră, proiectată pe un fond de o albeață orbitoare. 

Stia cine era, cum tot la fel de bine știa pentru ce venise. 

Murea, iar el voia să asiste la spectacol. 

Valul de furie care o cuprinse pe Dawn reuși să o mobilizeze 
și, în adâncurile ființei ei, găsi resursele de energie pentru a mai 
încerca să-i tragă un picior, deși nu avea nicio speranță că va 
putea ajunge până la el. In timp ce-i auzea încă râsul, rămase 
fără vlagă și capul îi căzu moale în piept. 

Pentru prima oară ochii ei vedeau ce se întâmpla. 


102 


Paralizată si amuțită de imaginea cumplită care i se 
dezvăluia, privea îngrozită miile de insecte care viermuiau pe 
pielea ei. 

Ele o omorau. 

O omorau și o devorau în același timp. 

Furnici. 

Mii. Sute de mii. 

Erau pretutindeni, nu numai pe ea, dar și pe podea, mișunând 
în jurul ei. Dawn încercă să-și ridice picioarele, dar era vlăguită. 
Picioarele ei însângerate, cu pielea mâncată și lăsând carnea 
dezgolită, căzură la loc, pe masa lipicioasă de insecte, 
amestecată acum cu propriul ei sânge, care se frământa sub ea. 

Unele se atacau reciproc, supunându-se străvechiului instinct 
de luptă, dar cele mai multe răspundeau unei chemări mult mai 
puternice. 

Dorinţa de a se hrăni. 

De a se hrăni și de a-și ucide prada. Dawn vedea bucătele 
minuscule din propria-i carne sfărâmate de mandibulele 
furnicilor, în timp ce alergau grăbite pe picioarele ei, peste 
cohorta suratelor lor prinse în capcana lipicioasă a sângelui și pe 
podea, de unde dispăreau în umbrele groase. 

Mâncată de vie! Era mâncată de vie! 

În timp ce stomacul i se ridica involuntar În semn de protest 
fată de ce se întâmpla și gura i se umplea de gustul vomei, îl 
auzi urlâna la ea. 

— Privește-mă! tip el. Uită-te la mine ca să-ți pot vedea 
ochii! 

Dar Dawn nu îi mai putea asculta ordinele. Ultimele picături 
de energie o părăsiseră și conștientizarea modului în care 
murea îi tulbură complet mintea. 

Deși continua să respire, Dawn murise... 

Rămase în ușă, savurând moartea lui Dawn, așa cum mai 
făcuse și cu cele dinainte. 

o 

De data aceasta făcuse și câteva experimente. 

Pe celelalte le adusese pur și simplu acasă, le închisese în 
pivniță și dăduse drumul insectelor. 

Celorlalte le pusese căluș, pentru a le înăbuși tipetele. Lui 
Dawn însă îi lăsase gura liberă pentru ca, stând în spatele ușii, 


103 


să-i poată auzi plânsul din beznă, înainte chiar să fi dat drumul 
furnicilor. 

Până acum plăcerea îi fusese provocată de zgomotul auzit din 
spatele ușii închise, al trupurilor care se zbăteau în întuneric, 
încercând să scape din viermuiala insectelor. 

Dar cu Dawn hotărâse să încerce ceva nou, așa că o legase 
de grinzi, imobilizând-o fără speranță în vederea atacului 
furnicilor. 

Dar cea mai mare plăcere o savura acum, când o privea cum 
moare. 

Furnicile de foc - mult iubitele lui Solenopsis saevissima - o 
ucideau, și el știa asta cât se poate de bine. De patru ore 
furnicarul mișuna pe trupul ei și acul fiecăreia dintre ele, aflat la 
capătul abdomenului, elimina o picătură minusculăde otravă ce 
se vărsa în trupul ei, făcând-o să și-l simtă cuprins de flăcări. 

Acum, când ea murise, îi veni brusc o idee. 

Se întoarse din camera aflată în capătul beciului și începu să 
caute ceva. Când se întoarse, avea în mână o bucată de bară 
ruginită de armătură și un ciocan mare de lemn. Ținând un 
capăt al barei - pe care o ascuţise cu multă atenție - fixat în 
pieptul lui Dawn, începu să bată cu ciocanul în celălalt capăt, 
înfigându-l prin sternul fetei în grinda de lemn din spatele ei. 

O țintuia, adăugând-o colecției lui. 

Se întrebă cât timp o va mai putea ține acolo, înainte ca 
trupul să înceapă să putrezească. 

Fata, hotări el în timp ce își admira opera, nu se putea 
compara cu o insectă. 

Insectele nu se degradau după ce le fixa în insectar, 
rămâneau mereu în starea lor de perfecțiune, agățate în ace, 
așteptându-l să le admire. 

Da, insectele erau în atât de multe direcţii superioare 
oamenilor. Poate că de asta le și iubea atât de mult. 


e Capitolul 8 


Julie se uită la mașina care staţiona în fata casei lui Jeff Larkin. 
Mai văzuse niște rable prin L.A., dar nimic nu se compara cu 
aceasta. 


104 


— Asta e? îl întrebă ea pe Kevin, în timp ce Jeff ieșea din casă. 
Cu asta mergem la film? Se mișcă cel puţin? 

— Cea mai mare parte a timpului, îi răspunse Kevin. 

— Mai trebuie puţin umblat pe la tăblărie și niște vopsea, 
atâta doar, îi spuse Jeff parcă apărându-se, în timp ce se apropia 
protector de străvechea ruginitură. 

Descoperise mașina într-un șopron, imediat după ce el, mama 
lui și frăţiorul său se mutaseră la fermă, acum doi ani. In urmă 
cu câteva luni, reușise să o pună pe picioare și Vic Costas îi 
spusese că o putea folosi atâta timp cât îi plătea asigurarea și o 
făcea să meargă. Până acum Jeff considerase că mașina își 
merita banii, deși îi înghițea și ultimul sfant pe care îl punea 
deoparte. 

— Oricum, e mai bine decât să mergi pe jos, nu-i așa? 

Julie ridică din umeri, urcă în mașină și se prefăcu a nu 
observa izul de mucegai care răzbătea din tapiserie. In clipa 
când porniră spre oraș, începu să se simtă iar ciudat. 

La început auzi un băzâit în urechi, imediat ce ieșiră din 
drumul care ducea la fermă. 

În primele minute nu o deranjă prea mult; în niciun caz nu se 
putea compara cu starea îngrozitoare pe care o avusese la 
spital azi dimineaţă, dar, pe măsură ce se apropiau de oraș, se 
simțea tot mai prost, ceea ce o făcu să închidă geamul din 
dreptul ei, în ciuda greţii provocate de izul de mucegai adunat în 
tapiseria mașinii, convinsă că răul venea din afara rablei. 

Nu numai că bâzâitul nu încetă, dar acum i se mai adăuga 
ceva. 

Avea impresia că mașina se strângea în jurul ei, în timp ce 
mâncărimea punea iar stăpânire pe ea. 

În câteva minute simţi nevoia să sară din propria-i piele. 

De câteva ori intui privirea lui Kevin aţintită asupra ei. 

Să fi observat că i se întâmpla ceva? Dar, dacă observase, de 
ce nu o întreba ce se petrecea cu ea? 

Întrebarea o frământa în timp ce în piept i se înnoda frica, 
deoarece se auzi repetând că se simţea bine, deși îi era cumplit 
de rău, și se temea să nu înnebunească. 

O, Doamne, ce trebuia să facă? 

Ce se întâmpla cu ea? 

Nervii îi erau din ce în ce mai încordaţi. Când în mașină se 
făcu prea cald, deschise geamul, inspirând adânc aerul nopţii. 


105 


Apoi, pe măsură ce se apropiau de orășel, băzâitul dispăru, o 
dată cu mâncărimea teribilă care îi chinuise trupul. 

O să se simtă mai bine oare? 

Până când? 

Jeff găsi un loc pentru mașină, după care merseră până la 
cinematograf, unde îi așteptau ceilalți. 

Intrară și, preţ de câteva minute, totul păru să fie în ordine. 

Apoi, chiar în clipa când se stingeau luminile și începeau 
reclamele, reveni și bâzâitul din urechi. 

Dar, de data aceasta, nu numai bâzâitul ameninţa să o 
înnebunească. 

Acum se adăugau și imaginile care se succedau cu 
repeziciune pe ecran. 

încercă să nu ia în seamă ce i se întâmpla, dar, chiar înainte 
de începerea filmului, simţi durerea pulsându-i în cap, în timp ce 
greata îi invada iar stomacul. 

Pleacă, își ordonă ea. Ridică-te și du-te în hol; stai acolo până 
o să-ți fie mai bine. 

încercă să se ridice, dar constată că propriul ei corp refuza să 
o asculte. 

Era de parcă în trupul ei s-ar fi găsit o forţă străină care o 
țintuise de scaun, ordonându-i să rămână unde se afla, 
stăpânindu-i ființa după ce, mai întâi, i se cuibărise în minte. 

Teama pe care o simţise înșfăcând-o în mașină se 
transformase în groază. 

Încercă să uite de bâzâit și de durerea de cap, concentrându- 
se asupra filmului. Văzuse deja primele șase sau șapte serii 
dinainte - și o așteptase cu nerăbdare pe aceasta care rula 
acum. 

Numai că în seara aceasta nu reușea să urmărească acțiunea. 
Chiar și simpla privire a ecranului îi făcea capul să-i zvâcnească. 

Mâncărimea, pe care în tot acest timp o resimţise ca pe o 
senzaţie vagă în adâncul trupului, începu să-și croiască drum 
spre piele. Avea impresia că o puzderie de insecte minuscule 
mișunau pe ea, pe sub haine, în păr, în nas, în ochi, peste tot. 

Dar, oricât s-ar fi scărpinat sau s-ar fi foit pe scaun, nu reușea 
să scape de mâncărime. 

Cel mai rău suferea însă din cauza degetelor, pe care și le 
scărpinase atât de tare, încât se temea că le va face să 
sângereze. 


106 


Și, pe măsură ce bâzâitul din urechi, zvâcnetul din cap și 
mâncărimea care îi chinuia trupul se accentuau, sporea și 
groaza din ea. 

Asta i se întâmpla și acum era sigură. 

Innebunea. 

e 

Kevin mai privi o dată ecranul, încercând să înțeleagă ceva 
din acţiunea filmului, dar nu reuși. 

Și asta nu numai din cauza filmului care, al șaptelea - sau 
poate al optulea - din serie, cuprindea un șir de crime 
sângeroase fără nicio noimă. Nici cele de dinainte nu avuseseră 
mai mult sens. 

Dar nu era doar din cauza filmului. 

Era și din cauza lui Julie. 

Incă din clipa în care se urcaseră în mașina lui Jeff Larkin, fata 
avusese un comportament ciudat. 

Acum stăteau unul lângă altul, cu Jeff și Shelley Munson în 
stânga, și Andy Bennet și Sara McLaughlin în dreapta lui Kevin. 
Imediat după stingerea luminilor, îi făcuse lui Julie semn cu 
cotul. 

— Vită-te la tavan, îi șoptise el și ea își ridicase privirile, 
chicotind la vederea nourașilor falși care se răsuceau deasupra 
lor. 

O prinsese de mână și o strânsese ușor, simțind același 
răspuns din partea ei. 

Dar, după terminarea reclamelor, și începerea filmului, ea își 
desprinsese mâna dintr-a lui. Din acel moment nu încetase nicio 
clipă să se foiască pe scaun, răsucindu-și mâinile și scărpinându- 
și neîncetat degetele, încât, la un moment dat, toată această 
activitate a ei începuse să-l enerveze și pe el. 

De două ori își aruncase privirile spre ea. Deși fata nu-i 
răspunsese, era convins că nu urmărea filmul. Își ţinea capul în 
jos, ca și cum nu ar fi vrut să privească ecranul. 

O dată se aplecase spre ea, întrebând-o dacă se simţea bine. 

Câteva minute se astâmpărase. 

După care își reluase foiala, continuând să se scarpine. 

Când fata își luă iar ochii de pe ecran, se aplecă spre ea și o 
întrebă: 

— Nu vrei să plecăm de-aici? Dacă nici ţie și nici mie nu ne 
place filmul, de ce nu plecăm să bem o coca-cola undeva? 


107 


Fără să-i răspundă, aproape sigură că trupul va refuza iar să i 
se supună, așa cum făcuse în clipa când dorise să iasă din sală, 
Julie încercă să se ridice. 

Și, spre marea ei uimire și ușurare, constată că putea să o 
facă. 

Nu prea încrezătoare în puterea ei de a se mișca, Julie își făcu 
loc pe lângă Jeff Larkin și Shelley Munson. 

— Unde vă duceți? șopti Shelley, în timp ce Kevin se strecura 
pe lângă ea. 

— Plecăm, îi răspunse Kevin în șoaptă. Filmul e așa de prost 
că nu pricep nimic din el, așa că mergem la o coca sau ce-o fi. 

— Venim și noi, spuse Shelley. 

Jeff Larkin mârâi, dar fata ridică din umeri cu un gest studiat. 

— Rămâi, dacă vrei, îi spuse ea pe un ton care îi contrazicea 
în mod evident vorbele. Pot să merg și singură acasă. 

— Hei, Shelley, protestă Jeff. Doar am vrut cu toţii să vedem 
filmul ăsta! 

— Vrei să spui că tu și Andy aţi vrut, îi răspunse Shelley. Și, 
după cum ţi-am spus, pot să merg și singură acasă! 

Cum cei din jurul lor începuseră să protesteze, Shelley 
Munson, urmată imediat de Jeff Larkin, se grăbi printre șirurile 
de scaune. După câteva secunde, Andy Bennet și Sara 
McLaughlin își făcură și ei apariţia în hol. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Andy. Filmul începea să-mi placă! 
Aţi văzut-o pe ultima? Tii, toată viaţa n-am văzut atâta sânge! 

— O porcărie! exclamă Sara. Nu pot să sufăr genul ăsta de 
filme. Ce prostie! 

— Nu e prostie, protestă Jeff. E ca lumea! 

— Atunci, întoarceţi-vă amândoi să-l vedeți, îl invită Shelley. 
Noi mergem la o coca-cola. 

— Ce aţi zice mai bine de o bere? propuse Andy. Eu și Jeff... 

— Nu vrei mai bine să taci din gură? îi ceru Jeff, care se 
întoarse pentru a vedea ce se întâmpla în foaier. Dacă te aude 
cineva? Dacă ne prinde cineva? 

— Nu ne prinde nimeni, îi spuse Andy. Singurul care ne știe 
aici e Josh Carter și, dacă n-ar fi avut de lucru, ar fi venit cu noi. 

Din spatele bufetului îi privea un coleg de clasă, cu ochii plini 
de speranţă. 

— Plec cum începe noul spectacol, le spuse el. 

— Prea târziu, făcu Jeff. Până atunci am terminat de băut. 


108 


Cei șase puști părăsiră cinematograful. Julie inspiră adânc 
aerul nopţii. Acum, când în faţa ochilor nu i se mai perindau 
scenele de pe ecran, se simțea din nou bine. 

Urcară cu toţii în mașina lui Jeff. 

— Unde mergem? întrebă Kevin. 

— La liniile de înaltă tensiune, răspunse Jeff. 

Cinci minute mai târziu mașina intră într-un parc vechi, care, 
fiind amplasat sub reţeaua de înaltă tensiune ce alimenta 
orășelul, fusese abandonat cu mulţi ani în urmă de localnicii 
îngrijoraţi de efectele pe care le-ar fi putut avea puternicul câmp 
magnetic asupra copiilor lor. De zece ani și mai bine parcul 
intrase în întregime pe mâna tinerilor. 

În seara aceea se lăsase întunericul parcă mai repede ca de 
obicei, iar locul era pustiu. 

Jeff trase mașina într-o parcare, în timp ce Andy Bennet 
pescuia de sub scaun șase cutii pe care le agită cu un gest 
triumfător. 

— lată-le! strigă Andy. Exact unde le-am pus. 

Smulse cutiile din plasticul care le ţinea laolaltă și începu să le 
distribuie celorlalţi. 

Când una dintre cutii ajunse la ea, Julie își încleștă degetele 
pe obiectul metalic. Se simţea mai bine de când părăsise 
cinematograful și, la ora când ajunseseră în parc, mâncărimea îi 
trecuse complet. Dar acum se pregătea să o atace iar și în 
urechi se făcu din nou auzit băzâitul cel straniu. 

Privi cutia de bere rămasă între degetele ei, încercând să nu 
bage de seamă ce i se întâmpla. 

Mai gustase bere în Los Angeles, dar nu i se mai întâmplase 
niciodată să bea cu adevărat. 

Poate că o va ajuta să se simtă mai bine. 

Deschise cutia și o duse la buze. Lichidul, cald și amar, îi 
umplu gura și pentru un moment crezu că se va îneca din cauza 
lui. Apoi o văzu cu coada ochiului pe Sara McLaughlin bând 
însetată dintr-o altă cutie. 

Dacă asta făceau copiii din Pleasant Valley... 

Înghiţi berea din gură, după care sorbi iar. 

Băzâitul deveni mai intens, ca și mâncărimea, care părea să 
se ridice din străfundurile ființei ei. 

Dar acum i se întâmpla ceva nou, simţea o nevoie imperioasă 
de a se da jos din mașină. 


109 


Deschise ușa și cobori, însoţită o secundă mai târziu de Kevin. 

— Ţi-e bine? îi auzi ea întrebarea. 

Julie dădu din cap și luă o altă înghiţitură de bere, apoi se 
depărtă de mașină, adâncindu-se în umbrele înserării. Kevin 
șovăi, apoi se luă după ea. 

— Hei! strigă Sara McLaughlin după ei. Unde vă ducetți? 

— Vrei să mergi cu ei? o întrebă Shelley Munson, profitând de 
ocazia ivită pentru a o tachina pe Sara pentru slăbiciunea ei 
pentru Kevin Owen. Nu suporţi ideea de a-l scăpa pe Kevin din 
ochi nici câteva minute? 

Sara se înroși jenată și își jură să nu-i mai încredinţeze 
niciunul din secretele ei lui Shelley. In plus, era absolut sigură 
că, de când sosise Julie în oraș, pe Kevin nu-l mai interesa 
nimeni altcineva. 

Kevin părea să nu fi auzit cuvintele lui Shelley. 

— Facem o mică plimbare, răspunse el. 

li aruncă o privire lui Julie, care continua să se depărteze cu 
pași repezi de mașină, și se întrebă ce i se întâmplase. 

— Ne întoarcem imediat. 

Jeff îl privi rânjind. 

— Plimbare, pe dracu’, spuse el. Fii serios, doar știm cu toții 
ce aveți de gând să faceţi. Să vă împrumut o pătură? 

Dar Kevin se grăbi să o ajungă din urmă pe Julie. 

— Hei! îi strigă el când se apropie. Te simţi bine? 

Julie, care începuse iar să se simtă mai bine, îi zâmbi. 

— Sigur că da, îi răspunse ea. Ce... ce-ar fi să mergem pe jos 
până acasă? spuse ea în căutarea unui pretext ca să nu se mai 
întoarcă în mașină. E așa de cald... 

Kevin o privi cu atenţie, dar nu reuși să descopere nimic în 
lumina săracă. 

Era din cauza celorlalţi? Nu-i plăceau? 

Apoi îi veni un alt gând. 

Poate că voia să fie singură cu el. 

— Păi... cred că s-ar putea, se bâlbâi el. Sunt vreo două mile, 
dar ne puteam lua după linia de înaltă tensiune. 

Arătă spre cablurile groase de deasupra mașinii. 

— Duc direct la noi. 

Făcu un semn spre cele două șiruri de stâlpi uriași care 
susțineau întreaga rețea, dar Julie îl prinse de mână, oprindu-l. 

— Nu, spuse ea. 


110 


Uluit, Kevin încercă iar să-i vadă faţa prin întuneric. 

— Nu? întrebă el. Cum adică nu? 

Mintea lui Julie lucra febril. În momentul în care el îi arătase 
rețeaua de înaltă tensiune, înţelesese de unde venea zumzăitul 
pe care îl credea în interiorul ei. 

Linia de înaltă tensiune! 

Prima dată se întâmplase în drum spre film, când mașina 
mergea chiar dedesubt. 

Și din nou când Jeff parcase mașina sub ea, acum câteva 
minute. 

— Nu... pur și simplu nu vreau, spuse ea. Toată lumea spune 
că liniile de înaltă tensiune îţi pot face rău. 

— Haide! o tachină Kevin. Doar n-o să stăm sub ele toată 
viaţa. 

Privi încă o dată cele două șiruri de stâlpi și drumeagul 
cuprins între ele. 

— Nu! repetă Julie cu o voce ascuţită. 

Își smulse mâna dintr-a lui și o porni de una singură. 

— Dacă dorești, poţi să te duci acolo, dar eu nu vreau! 

Kevin se uită în urma ei. Ce se întâmplase? Innebunise? Un 
moment se simţi tentat să o lase singură și s-o pornească pe 
drumul cel mai drept către casă. 

Dar dacă se rătăcea? 

Ei și, ce dacă? îl zgândări o voce lăuntrică. Cui îi păsa? 

El cunoștea însă răspunsul la întrebare. 

Lui îi păsa. 

Părăsi liniile de înaltă tensiune și se luă după Julie, 
întrebându-se cum vor reuși să ajungă acasă fără a fi nevoiţi să 
urmeze drumeagul, unde liniile ar fi fost tot timpul deasupra lor. 

Era o prostie, dar dacă asta era voia ei... 

Dintr-o dată, Kevin se simţi cuprins de un sentiment 
copleșitor, când își dădu seama cum se comporta. 

Se comporta ca un îndrăgostit. 

Alergă după ea, cu inima bătându-i puternic din cauza 
emoției. O ajunse și își strecură mână într-a ei. 

Julie îi zâmbi și îl strânse de mână, fericită. 

Acum, după ce se depărtaseră de liniile de înaltă tensiune, se 
simţea iar bine. 


111 


e Capitolul 9 


Mincinos! 

Otto Owen stătea pe sofaua prăpădită din camera de zi, cu 
ochii fixaţi pe ecranul televizorului. Era însă atât de furios, încât 
nici nu-și mai dădea seama că aparatul era în funcţiune. 

Mincinos! 

Așa îl numiseră, deși niciunul dintre ei nu i-o spusese drept în 
faţă. 

Mincinos! 

Asta gândea Mark Shannon despre el. 

Ori un mincinos, ori un ramolit bătrân care habar n-avea ce 
văzuse în dimineaţa aceleiași zile. 

Și Karen îl credea un mincinos, chiar dacă nu avea suficient 
curaj să folosească acest cuvânt, exact așa cum i se întâmpla și 
șerifului. 

Dar cel mai mult îl durea felul în care îl priviseră fiul și nepotul 
lui în timp ce-i povestea lui Mark Shannon ce văzuse că îi făcea 
Carl Henderson lui Julie. E drept că nu spuseseră nimic, dar după 
un timp Kevin își întorsese privirile, iar pe Russell îl surprinsese 
dând din cap. 

De parcă m-ar fi compătimit! își spuse Otto cu un gust amar. 
Toţi îl credeau senil sau orb, sau erau convinși că nu înţelesese 
nimic din ceea ce văzuse. 

Sau că minţea. 

Cum naiba îl puteau crede pe gunoiul ăla de Carl Henderson? 

Sigur, faptul că Julie nu-și amintea ce i se întâmplase nu ajuta, 
dar cum ar fi fost posibil ca fata să mai ţină minte ceva după 
toate prin câte trecuse? Înţepăturile albinelor aproape că o 
omorâseră, nu-i așa? Și atunci cum mai puteau avea pretenţia 
să-și amintească ce încercase să-i facă Henderson? 

Otto întorsese lucrurile pe toate fetele, încercând să 
descopere dacă totuși nu se înșelase, dacă nu cumva ochii îi 
jucaseră o festă. La urma urmei, nu mai era tânăr; nici să 
citească nu mai putea fără ochelari. In cele din urmă, se duse în 
după-amiaza aceleiași zile la stupi, să se mai uite o dată. 

Măsură distanța de unde văzuse scena, de la grămada de 
bolovani până acolo unde Henderson era întins pe pământ, cu 
Julie sub el. 


112 


Nu mai mult de cincizeci de pași. 

Apoi se întoarse la grămada de bolovani și începu să 
privească în jurul lui. 

Nu numai că vedea perfect stupii - și ei erau cu cel puţin zece 
pași mai departe de locul unde se aflaseră Henderson și Julie - 
dar putea să citească și cuvântul „UniGrow” scris pe fiecare 
stup, ca și cum ar fi fost cineva tentat să îi fure. 

Se întoarse acasă și își petrecu restul după-amiezei și seara 
gândindu-se la cele întâmplate. 

Și, cu cât se gândea mai mult, cu atât se enerva mai tare. 

Până mâine tot orașul va vorbi despre el, spunând că îi slăbise 
mintea și că nu mai putea fi pusă nicio bază în el. 

Ceea ce era o minciună sfruntată! Văzuse scena perfect și 
prea puţin îi păsa de ce spuneau ceilalţi, de ce nu spuneau sau 
de ce nu puteau dovedi. 

Chiar dacă Henderson nu o violase pe Julie, era convins că 
individul stătuse deasupra fetei, cum tot așa de convins era de 
faptul că Julie se luptase din toate puterile. Și, indiferent de ce 
încercase ticălosul ăla să facă, o să scape basma curată, își 
spuse Otto, dacă el nu făcea ceva! lar ceva tot îi rămăsese de 
făcut! Se putea duce la Henderson ca să-l oblige să spună 
adevărul. 

O fi pornit-o el spre optzeci de ani, dar era sigur că putea să 
se descurce cu o târâtură ca Henderson! 

Acum că hotărâse ce avea de făcut, Otto luă telecomanda și 
stinse televizorul, apoi ieși din casă. 

După zece minute se îndreptă cu mașina lui, un Ford vechi de 
trei ani, spre Walnut Road. La capătul lui se afla casa în care 
locuia Henderson. Probabil că tipul nu e-n toate minţile, își 
spuse Otto. Cum mama lui murise cu ani în urmă și sora lui 
plecase undeva în est, casa devenise cu mult mai mare decât ar 
fi avut nevoie orice om normal. De fapt, își aminti Otto, nici nu 
putea să-l considere normal pe Carl Henderson după ceea ce 
văzuse! 

Încetini când ajunse aproape de casă. 

Aflată la o jumătate de milă de cel mai apropiat vecin, vila era 
ascunsă într-un pâlc de copaci. Părea că nu mai fusese zugrăvită 
de vreo douăzeci de ani. Deși era încă locuită, avea aerul unei 
clădiri lăsată în părăsire, ceea ce-i spunea lui Otto multe despre 


113 


ce fel de om era Carl Henderson. Într-un om care nu se îngrijea 
de propria lui casă el, Otto, nu putea avea încredere. 

Înserarea cobora cu repeziciune, dar mașina lui Henderson nu 
era de zărit. Înjurând în șoaptă ratarea confruntării pentru care 
se pregătise o după-amiază întreagă, Otto tocmai se pregătea 
să ia calea întoarsă, când călcă brusc pe frână. 

Reuși să zărească, aproape complet ascuns între copacii din 
fața casei, Jeepul lui Henderson. Cu buzele strânse, Otto băgă în 
marșarier și intră pe aleea care ducea la locuinţa lui. După 
câteva secunde opri în fața intrării. leşi din camionetă și urcă 
treptele verandei, apoi apăsă pe soneria de lângă ușă. Pentru că 
nu primi niciun răspuns, începu să bată cu putere. 

Așteptă câteva secunde, dar din casă nu se auzi nimic. 

Se opri încruntat în dreptul primei ferestre și încercă să vadă 
ce se întâmpla dincolo de ea. Privi în camera de zi, unde un bec 
puternic lumina din plafoniera de alamă. In cameră se afla o 
sofa în stil victorian, două scaune capitonate, o masă joasă 
pentru servitul cafelei și alte două măsuţe plasate lateral, lângă 
perete, pline cu nimicuri ca acelea pe care soţia lui Otto le 
îndrăgise atât de mult, dar de care el se descotorosise în primul 
an care urmase morții ei. Fotografii înrămate, figurine de 
porțelan, o colecţie de obiecte ieftine din sticlă, pe care Otto își 
amintea că le câștigase pe la bâlciurile organizate anual peste 
tot prin ţinut. Bune doar ca să se adune praful, după părerea lui 
Otto. 

Apoi ochii îi căzură asupra pereţilor. 

Pereţii camerei de zi a lui Carl Henderson erau acoperiţi de 
insectare. 

Insectare pline cu insecte fixate în ace. 

Chiar și în lumina subțiată a amurgului, Otto putea să vadă 
zeci de cutii acoperite cu geam, din care unele conţineau fluturi 
și molii, altele gândaci, viespi, greieri și lăcuste. 

Deși multe din insectele de acolo îi erau cunoscute, mai 
existau și specii exotice din care Otto nu mai văzuse niciodată 
până atunci. 

Gândaci cu coarne imense și mandibule suficient de puternice 
să-ţi rupă degetul. 

Fluturi de două ori mai mari decât orice văzuse Otto până 
atunci. 


114 


Ochii bătrânului alunecară peste cutiile de pe pereţi; simţi un 
fior străbătându-i trupul la gândul existenței în mijlocul acestei 
expoziţii morbide, având în jur numai insecte moarte. 

În cele din urmă cobori de pe verandă și începu să înconjoare 
casa cu pași rari; abia după ce ajunse în spatele ei observă, 
printr-o fereastră murdară, încrustată într-o gură strâmtă de 
aerisire, o licărire slabă, care venea din beci. 

Otto urcă scările care duceau la ușă și bătu cu putere, 
așteptă, apoi strigă numele lui Henderson. 

Nimic. 

Încercă încruntat clanţa. 

Ușa era încuiată. 

încuiată, dar avea un asemenea joc, încât limba zăvorului 
abia dacă mai era fixată în locul ei. 

Dacă împingea ceva mai tare... 

Într-o secundă se afla în debaraua casei lui Carl Henderson. 

Fără să-i acorde vreo atenţie, Otto trecu în bucătărie cu pași 
ușori, care nu făceau niciun zgomot pe linoleumul uzat. 

Și totuși, în ciuda atenţiei cu care mergea, în întunericul 
bucătăriei se auzea un zgomot. 

Erau zgomotele unei nopți de vară. Numai că aici zgomotele 
veneau din interiorul casei și nu dinspre câmpurile care o 
înconjurau. 

Otto descoperi bâjbâind întrerupătorul și aprinse lumina. La 
început tuburile fluorescente fulgerară, apoi o lumină la fel de 
tare ca aceea a zilei inundă locul. 

În chiuvetă se aflau vasele murdare de la cina frugală, cele 
mai multe părând să fi ieșit din cuptorul cu microunde aflat pe 
polita de lângă frigider. 

Dar Otto abia dacă băgă de seamă vasele, cuptorul cu 
microunde sau resturile de la cina lui Carl Henderson. 

Deoarece peste tot în bucătărie, aranjate pe rafturi metalice 
care acopereau unul din pereţi, împrăștiate pe porţiunea de 
etajeră neocupată de cuptor, acoperind întreaga masă, cu 
excepţia unui colţișor, se aflau recipiente de sticlă. Vivarii. 
Numai că, în loc de obișnuitele șopârle, broaște țestoase sau 
chiar mici șerpi, fiecare vivariu al lui Carl Henderson mișuna de 
insecte vii. 

Insecte și păianjeni. 


115 


Spre deosebire de casă, încăperile de sticlă erau cât se poate 
de bine întreţinute, fiecare având un decor cât mai apropiat de 
mediul natural al locatarilor. 

Una din ele, aflată pe colţul mesei cel mai apropiat de Otto, 
părea să conţină doar câteva frunze împrăștiate pe fund, dar, 
când se apropie mai mult, putu să observe zecile de omizi care 
se hrăneau cu frunzele de acolo. 

Altele își ţesuseră deja coconul, începând metamorfoza de la 
pupă spre fluture. 

Intr-unul din recipientele mai mici se ghemuise o tarantulă 
mare și păroasă, care se uita la Otto, gata de atac. 

Otto se cutremură la vederea păianjenului mare și urât, apoi 
se întoarse. 

Părăsi bucătăria și trecu din sufragerie într-un hol care ducea 
spre ușa de la intrare și scara de la etaj. Ca și pereţii camerei de 
zi, cei de pe coridor erau tapetați cu insecte conţinând colecţia 
lui Carl Henderson, în care fiecare exponat era fixat cu grijă în 
ace și etichetat, în șiruri precise în fiecare cutie. 

Sub o scară se afla o ușă; o deschise și găsi exact ce căuta. 

Treptele care duceau în beci. 

Se opri și ascultă, dar nu auzi nimic, cu excepţia zumzăitului 
care venea de la insectele aflate în vivariile din bucătărie. 

— Henderson? strigă Otto. 

_ De jos nu veni niciun răspuns. Nu se aprinse nicio lumină. 
Inseamnă că erau mai multe încăperi în pivniţa aceea. 

Otto bâjbâi din nou după un întrerupător și reuși să-l găsească 
exact acolo unde se aștepta. 

Deasupra ușii se aprinse un bec ce atârna prins de un fir. Otto 
începu să coboare scările spre beci, secondat de umbra lui. La 
capătul treptelor abrupte, găsi alte trei întrerupătoare și apăsă 
pe unul din ele. 

Ca și în bucătărie, lumina puternică a unor tuburi fluorescente 
se revărsă, inundând locul. Otto clipi de câteva ori până se 
obișnui cu lumina orbitoare, apoi începu să privească plin de 
curiozitate în jurul lui. 

Beciul fusese transformat în laborator și aerul stătut dinăuntru 
era și mai greu din cauza mirosului puternic de dezinfectant. De- 
a lungul unuia dintre pereți se afla o tejghea din marmură albă, 
întreruptă doar de o chiuvetă din inox. Pe tejghea se aflau 


116 


câteva microscoape de diferite tipuri, deasupra cărora se 
vedeau rafturi de cărți conţinând volume de specialitate. 

În fund, lipite de perete, erau înșirate chimicale și diverse 
instrumente. 

Un insectar deschis era pe jumătate umplut și, pe o bucată 
groasă de carton, așezată alături, erau câteva insecte, fiecare 
fixată pe un ac, așteptând să fie etichetate înainte de a-și ocupa 
locul în casetă. 

Pe celălalt perete erau câteva rafturi pline cu vivarii. Chiar de 
la distanţa la care era, Otto vedea că unele din ele conţineau 
furnicare mari, nu ca acelea cumpărate din magazinele de 
jucării pentru amuzamentul copiilor și care erau aruncate după 
câteva zile. Furnicarele lui Carl Henderson erau mari și, deși 
doar câteva galerii erau vizibile, intrarea în tuneluri mișuna de 
insecte minuscule, ceea ce reprezenta pentru Otto o garanţie a 
prosperității furnicilor. 

Bătrânul se uita la vivarii când auzi o voce ascuţită în spatele 
lui. 

— Ce cauţi în casa mea? 

Speriat de glasul neașteptat, Otto făcu o săritură, iar apoi se 
întoarse și îl văzu pe Carl Henderson stând lângă ușa aflată de 
cealaltă parte a subsolului. Umbra era așa de densă, încât Otto 
nu-și dăduse seama când își făcuse celălalt apariţia. De fapt, nici 
nu-i vedea fața, deoarece Henderson, luminat din spate de 
becul puternic, se transformase într-o siluetă întunecată. Înainte 
însă de a stinge lumina în încăperea din spatele lui și de a intra 
în zona mai largă a beciului, Otto reuși să zărească ceva. 

O fată. 

O fată cu părul negru în cascadă. 

Un păr ca al lui Julie. 

Era imposibil, o văzuse pe Julie plecând cu Kevin cu puţin 
înainte ca el să fi plecat de acasă. Copiii o porniseră spre Vic 
Costas, unde locuia prietenul lui Kevin, Jeff Larkin. 

Și totuși, chiar atât cât reuși să vadă în fracțiunea de secundă 
cât îi luase lui Carl Henderson să închidă ușa, lui Otto îi fusese 
de ajuns ca să se convingă că în camera din fund era Julie. 

— Ce se petrece aici, Henderson? mormăi el, făcând un pas 
spre omul cu mult mai tânăr ca el. Ce caută Julie aici? 

— Julie? repetă Henderson cu ochii fixaţi asupra bătrânului. 

Vocea îi era joasă, dar hotărâtă. 


117 


— Julie nu e aici, Otto. Te-ai mai amestecat și de dimineaţă, îţi 
amintești? 

Otto se opri. Să meargă chiar atât de ușor? Vrea Carl să-și 
mărturisească faptele? Și de ce nu? Nu mai era nimeni acolo în 
afară de ei doi. De ce i-ar fi păsat lui Henderson de ce mai 
spunea? 

Buzele lui Carl Henderson se strânseseră într-o parodie 
macabră de surâs. 

— N-a fost ce-ai crezut tu, Otto, spuse el. N-am vrut s-o violez. 
N-aș fi făcut așa ceva. 

Maxilarul bătrânului începu să tremure, în timp ce furia îl 
cuprindea din nou. 

— Te-am văzut, Henderson! strigă el. Știu ce făceai acolo. 

— Habar n-ai, îi răspunse Henderson. Nu știi nimic. Dar o să-ți 
arăt. 

Făcu o pauză și rânjetul i se lăţi pe toată faţa. 

— Nu vrei sa-mi vezi colecţia, Otto? 

— Colecţia? 

Cum adică? Nu era vorba de ce văzuse el prin toată casa? 

— Am văzut-o deja, Henderson, mormăi bătrânul, și dacă mă 
rogi... 

— Nu te-am rugat nimic, i-o tăie Henderson cu o voce joasă, 
dar rece ca marmura de pe etajera care ocupa un perete întreg. 
De fapt, nu te-am rugat nici să vii aici, Otto. Nu te-am rugat să 
dai buzna în casa mea. 

Ochii i se îngustaseră, observând tresărirea bătrânului la 
ultimele lui cuvinte. 

— Că doar asta ai făcut, Otto. Ai intrat prin efracţie, nu-i așa? 
E exact ceea ce ai făcut, pentru că eu încui întotdeauna. 

Făcu o scurtă pauză și repetă vorba pe care tocmai o rostise: 

— Intotdeauna. 

Henderson pronunţase cuvântul în așa fel încât Otto Owen 
simți cum îi îngheaţă sângele și, instinctiv, făcu un pas în spate. 
Ceva părea să se fi declanșat în Carl Henderson. In clipa 
următoare tânărul era lângă el, cu mâna înfiptă în umărul lui. 

Avea degete mult mai puternice decât și-ar fi putut imagina 
Otto Owen. 

— N-ai să mai pleci, Otto, îi spuse Carl. Nu-ţi pot permite să te 
las să umpli târgul cu tot felul de povești despre mine, nu-i așa? 


118 


— la-ţi mâinile de pe mine... începu Otto, dar Henderson îi 
tăie iar vorba. 

— Dar, Otto, n-ai văzut decât o parte din colecţia mea. Restul 
e chiar aici. 

Începu să-l împingă spre ușa închisă a beciului, cu degetele 
dureros înfipte în carnea bătrânului. 

— Hai, Otto. Nu vrei să-mi vezi cele mai valoroase exemplare? 

În timp ce în mintea lui Otto se nășteau cele mai negre 
presimţiri, Carl Henderson îl împinse spre ușă. Când ajunseră în 
dreptul ei, Carl Henderson prinse clanța cu mâna rămasă liberă, 
iar apoi făcu o pauză, înfigându-și ochii într-ai lui Otto. 

— După ce-mi vei vedea colecţia, vei înțelege de ce nu poţi să 
mai pleci de aici. 

Înainte ca bătrânul să spună ceva, Carl apăsă pe clanţă și 
deschise ușa. 

Mirosul greu al dezinfectanţilor deveni și mai pregnant. 

Luminile dinăuntru erau stinse; în timp ce ușa se deschidea 
încet, interiorul i se dezvălui ca un cadru straniu dintr-un film 
derulat cu încetinitorul. 

Cea pe care o văzuse Otto în fracțiunea de secundă când 
Henderson ieșise din cameră cu puţin înainte nu era Julie. 

Era altcineva. 

O fată pe care Otto nu o cunoștea. 

O fată cu un păr lung și negru. 

Păr care i se revărsa pe umeri, până aproape de talie. 

Era atârnată de peretele opus, legată cu o frânghie groasă în 
jurul încheieturilor, care o fixau de una din bârnele ce susțineau 
tavanul. Probabil că mâinile, umflate și înnegrite, i se 
cangrenaseră încă înainte ca trupul ei să fi murit, pentru că, deși 
braţele îi păliseră, ca și restul corpului din care sângele secase, 
nu același lucru se întâmplase cu palmele, a căror culoare de un 
purpuriu întunecat, acoperit de pete, contrasta cu nuanţa de 
alabastru a braţelor. 

Din mijlocul pieptului i se ivea capul unui piron lung; un piron 
care îi străpunsese în întregime sternul și se înfipsese într-unul 
din pilonii care constituiau fundaţia casei. 

Capul îi atârna în jos, ca și cum ar fi stat cu ochii aţintiţi 
asupra podelei. Și totuși, Otto reuși să-i distingă trăsăturile. 

Părea să fie cam de vârstă lui Julie. 


119 


Otto nu își dădea seama când murise fata și nici în ce fel. Dar, 
chiar în clipa când stomacul i se ridica în gât, în semn de protest 
faţă de priveliștea care i se oferise, prin gând îi trecu umbra 
grăbită a unei rugăciuni. 

Dă, Doamne, ca fata să fi murit înainte ca Henderson să o 
supună celei mai josnice umilinţe, aceea de a o fi țintuit de zid, 
într-o parodie grotescă a modului în care fixase nenumărate 
insecte în cutiile expuse prin toată casa. 

Și totuși, spre deosebire de insecte, fata nu mai era intactă. 

Pe picioarele ei mișunau furnici care îi devoraseră pielea și 
carnea. 

Picioarele, care îi atârnau doar la câţiva centimetri de podea, 
fuseseră deja curăţite de mușchi și oasele se mai ţineau doar în 
câteva fire de cartilagiu. 

Pântecul îi era nefiresc de umflat și, în timp ce ochii lui Carl se 
fixaseră pe carnea în descompunere, un vierme își făcu apariţia, 
erupând de sub piele ca o pustulă, după care căzu rostogolindu- 
se pe podea, pentru a fi năpădit în aceeași clipă de furnicile care 
își croiau drum în sus pe picioare curăţind totul în calea lor. 

Otto privea neclintit imaginea grotescă, mut și împietrit de 
oroarea la care era martor. 

— In curând nu mai rămâne nimic din ea, îl auzi el pe Carl 
Henderson. Dar nu-i nimic. 

Buzele lui Henderson se strânseră iar în rânjetul sinistru pe 
care i-l mai adresase lui Otto cu puţin timp în urmă. 

— Sunt o mulţime de fete pe lume, Otto. Chiar dacă nu o pot 
aduce pe Julie, o să găsesc pe altcineva. 

Buzele lui Otto se frământară în încercarea de a spune ceva, 
dar până la urmă nu reuși să pronunţe decât două cuvinte: 

— De ce? 

Rânjetul crud îi îngheță lui Carl Henderson pe buze. Ochii i se 
întunecară și în ei se ivi o furie dementă, care îl făcu să tremure 
din tot corpul. 

— E din cauza privirii lor, mârâi el, scrâșnind din dinţi, în timp 
ce ochii cu licăriri demente îi rămâneau fixaţi pe trupul fetei. Nu 
e vina mea. Ceva mi se întâmplă când le văd. Nu mă pot... 

Se opri dintr-o dată, mutându-și privirea de la corpul țintuit de 
zid pentru a se uita dispreţuitor la Otto. 

— Probabil că vreau să le fac să simtă ceea ce vei simţi și tu 
imediat, Otto. 


120 


Cu o mișcare rapidă, Henderson ieși, stingând lumina, după 
care încuie ușa. 

In aceeași clipă, Otto se răsuci pe călcâie și se aruncă în 
direcția ușii. Era însă prea târziu. Rămas în întuneric, Otto mai 
putu să audă zgomotul făcut de zăvorul tras. 

e 

Carl Henderson savură din plin ceea ce văzu în ochii lui Otto 
cu un moment înainte de a-l fi încuiat pe bătrân acolo unde își 
ținea cele mai valoroase exemplare. 

Era expresia celei mai pure groaze, privirea care îi spunea că 
Otto era conștient de ceea ce va urma; știa că îl așteaptă 
moartea. 

Singura mare dorinţă a lui Carl ar fi fost acum să poată vedea 
fața lui Otto în următoarele minute - sau poate ore. Totul 
depindea de cât timp îi va trebui bătrânului să moară. Acest 
lucru era însă imposibil. 

Pentru asta încăperea ar fi trebuit luminată, or lumina era 
unul din lucrurile interzise victimelor lui Carl Henderson. 

După cum aflase cu mult timp în urmă, spaima era cu mult 
mai mare dacă nu vedeau ce li se întâmpla; când propria lor 
imaginaţie le făcea suferinţa și mai cumplită decât cea mai 
elaborată tortură pe care ar fi putut-o născoci el. 

Singura problemă pe care o avea Carl cu Otto Owen era că nu 
putea să piardă cu el atâta timp cât i-ar fi plăcut. 

Ultimei fete, cea care mai era încă ţintuită de zidul beciului, îi 
trebuiseră zile întregi ca să moară, chiar dacă mintea ei 
explodase într-o mulţime de fragmente încă înainte de 
încheierea primei nopți. 

Ca și pe celelalte, o găsise făcând autostopul spre sud în timp 
ce se întorcea din excursia de o zi la Sacramento. La fel ca și 
celelalte, era în jur de cincisprezece ani și avea părul lung și 
negru. 

Chiar din clipa în care o văzuse, știuse că o va aduce acasă. 
Furia începuse să-l năpădească de cum o zărise mergând pe 
marginea autostrăzii. 

Nu își trădase starea de spirit; îi zâmbise tot timpul, 
prefăcându-se că prea puţin îl interesa dacă fata venea cu, el 
sau nu. 

Părea o fată drăguță. O chema Dawn. 

Dawn Morningstar, după cum se prezentase ea. 


121 


Bineînțeles că nu o crezuse. Nu putea să te cheme Dawn 
Morningstar. Dar parcă ce importanţă mai avea? 

Carl lăsă amintirea să-l poarte spre ziua când o întâlnise pe 
Julie Spellman. Din clipa în care o văzuse prima oară, știuse că 
va trebui să-i rezerve și ei un loc în beci. 

Ceea ce însemna că venise vremea ca Dawn Morningstar să 
moară. 

Lucru care se și întâmplase, în timp ce el savura fiecare clipă 
a agoniei ei. Acum era momentul să închidă delicioasele imagini 
ale ultimelor minute din viața lui Dawn în caseta cu amintiri și 
să-și concentreze atenţia asupra lui Otto Owen. 

Să-l omoare și apoi să-l ţintuiască, așa cum procedase cu 
Dawn? Nu, pur și simplu nu avea timpul necesar. De fapt, nu 
avea nicio importanţă căci, pentru Carl, Otto nu conta. 

Bătrânul nu era ca fetele. Dacă n-ar fi venit în seara aceea 
acolo, nu ar fi avut de ce să-și bată vreodată capul cu el. Acum 
însă, fiindcă îi aflase micul secret, Otto trebuia să moară. 

Era o simplă chestiune de logistică. Otto trebuia să moară 
rapid, astfel încât să nu atragă atenţia. 

Și, chiar în timp ce Carl Henderson rumega problema, îi veni 
și răspunsul. Se îndreptă spre unul din vivariile aflate pe etajera 
de lângă perete și se opri câteva clipe pentru a-i admira 
conţinutul. 

Centruroides limpidus. Scorpioni. 

Zeci. 

Mici, de culoare deschisă, aproape imposibil de deosebit de 
speciile locale. 

Dar mai periculoși. Mult mai periculoși. 

Cu atenţie, folosindu-se de o pensetă lungă, începu să 
transfere arahnidele din vivariu într-o cutie special făcută în 
scopul mutării neprețuitelor lui exemplare din casa lor de sticlă 
în bezna beciului. 

Când cutia se umplu cu creaturile agresive, Carl Henderson îi 
închise capacul și o duse la micul turn înclinat, practicat în 
perete, care lega laboratorul de beci. Cutia se potrivea perfect 
în spaţiul pătrat; după ce se asigură că totul era în cea mai 
deplină siguranță, Carl apăsă pe butonul care deschidea ușița 
de la capătul opus al tunelului, lăsând scorpionii în celula 
întunecoasă, făcută din beton. 

Apoi se așeză să asculte. 


122 


Otto Owen se lupta să domine spaima care îl cuprinsese din 
clipa în care bezna groasă se strânsese în jurul lui. Și dintr-o 
dată simţi o ameţeală care îl împiedica nu numai să 
întrezărească zidul beciului, dar, și mai rău, să nu deosebească 
ce era sus de ce era jos. 

Se clătină pe picioare, încercând să-și recapete echilibrul. 

Se afla cu faţa spre ușa care nu putea fi la mai mult de trei 
pași de el. 

Trupul țintuit de grindă era în spate, poate la șase pași. 

Se cutremură aducându-și aminte de el, dar și-l alungă cu 
hotărâre din minte. 

Principalul lucru de care trebuia să se ferească era să cedeze 
panicii aproape palpabile, aflată în bezna din jur. 

Și, desigur, să nu se mai gândească la cadavrul de pe perete, 
nici la furnicile care îl devorau și nici la viermii care colcăiau 
deja în el. 

În schimb, trebuia să descopere o posibilitate de evadare din 
capcana în care căzuse atât de prostește. 

Pentru că, dacă nu reușea, putea fi sigur că Henderson îl va 
omori. 

În cele din urmă, Otto începu să se miște prin bezna în care 
fusese azvârlit, cu pași timizi, ţinându-și mâinile înainte. Când 
vârfurile degetelor atinseră ușa masivă de lemn, spaima, care îl 
copleșise doar cu o clipă mai devreme, începu să se destrame. 
Acum cel puţin nu mai avea acel cumplit sentiment al pierderii 
totale în întuneric. 

Dintr-o dată i se muiară picioarele și se lăsă în jos, cu spatele 
sprijinit de peretele din apropiere. 

Inima îi bătea și, în clipa îngrozitoare care urmă, își spuse că 
Henderson nu mai trebuia să-l omoare, de vreme ce va muri 
singur, în urma unui atac de cord. 

Dar momentul trecu și pulsul îi reveni la normal. 

Acum era pe punctul de a se ridica, încercând să continue 
cercetarea locului ascuns în beznă, când auzi un zgomot. 

În cealaltă parte a încăperii se întâmpla ceva. 

Ascultă, încercând să înțeleagă ce se petrecea. 

În clipa următoare auzi un declic, urmat, aproape în același 
timp, de un zgomot asemănător cu cel al unei curse de șoareci 
care se închide. 


123 


Se opri, ascultând încordat, dar nu mai auzi nimic. 

Apoi, chiar când voia să mai facă un pas, simţi ceva. Ceva 
care i se suia pe picior, pe sub pantaloni. 

Cu un gest instinctiv, Otto încercă să-l scuture de acolo. 

In aceeași clipă simţi arsura de foc a înțepăturii, când coada 
ghimpată a scorpionului îi pătrunse în carne. 

Otto încercă să se ridice în picioare, dar, când își puse mâinile 
pe podea pentru a se sprijini, o altă creatură îl atacă. A doua 
înțepătură, între degetul mare și arătător, îl făcu să-și ia mâna 
de pe podea și să o ducă la gură pentru a suge otrava pătrunsă 
în rană. 

Scorpionul, atârnat încă de degete, făcu un salt, oprindu-i-se 
pe față, după care își roti iar coada. 

Otto ţipă și încercă să scape de atac, dar acum toată podeaua 
părea să mișune de creaturile ucigașe. Apoi simţi un scorpion, 
urmat imediat de un altul, strecurându-i-se pe sub cămașă. 

Bătrânul se zbătea fără speranţă. Otrava îi pătrunsese în corp. 
Oriunde s-ar fi mișcat, îl aștepta un alt scorpion. 

— Nu! ţipă el, simțind cum un alt scorpion i se urca pe față. 
Ajutor! 

Vocea i se ridică într-o rugă ca un bocet. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

Dar, chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, alte înțepături îi 
mușcară faţa și pieptul. În cele din urmă, scâncind, se nărui la 
pământ. 

Un nou și încă mai de nepătruns întuneric începu să-l 
împresoare. 

O beznă din care știa că nu va mai ieși niciodată. 

Scânci, își ridică mâna ca un gest îndreptat împotriva fiinţelor 
care îl torturau, dar întunericul îl copleși și mâna îi căzu înapoi 
pe podea. 

Ca o binecuvântare pentru el, Otto Owen nu mai simţi restul 
împunsăturilor. 


e Capitolul 10 


Julie nu mai trăise încă niciodată așa ceva. 
In San Fernando Valley, unde crescuse ea, nopţile nu fuseseră 
niciodată ca aici. 


124 


Acolo era întotdeauna lumină. 

Unde locuise familia Spellman, după moartea tatălui lor, 
becuri puternice cu halogen își trimiteau lumina puternică, 
aproape fără umbre, pe străzi și trotuare, măturând noaptea, în 
încercarea de a nu lăsa scutul protector al întunericului la 
îndemâna traficanţilor de droguri și a bandelor de răufăcători. O 
regulă care se răspândise în toată zona. 

Și chiar înainte de aceasta, atunci când locuiau pe colina de la 
marginea lui Studio City, unde lucirea caldă a becurilor aflate la 
adăpostul felinarelor de sticlă cocoţate pe stâlpii din beton 
producea mici insule de lumină pe străzile năpădite de noapte, 
se putea spune că întuneric nu era pe nicăieri. 

În niciun caz, nu se putea compara cu cel de aici. 

Totul era luminat în permanenţă, chiar dacă indirect, de 
strălucirea sutelor de mile pătrate de lumini care acopereau 
întreaga zonă a Los Angeles-ului. 

Dar, în noaptea aceasta, traversa ţinutul alături de Kevin, 
evitând liniile de înaltă tensiune și drumul, îndreptându-se spre 
casă prin mijlocul câmpului perfect cultivat, care se întindea în 
josul văii. 

Curând, chiar și luminile orășelului rămaseră în urmă și, cu 
toate că Julie mai prindea rar câte un licăr în depărtare, bezna în 
care înaintau era aproape deplină. Deasupra, cerul era plin de o 
puzderie de stele, câte nu văzuse în toată viața ei, milioane și 
milioane licărind în întuneric, alcătuind flamura imensă a Căii 
Lactee desfășurată deasupra cosmosului, aidoma unei cascade 
de diamante revărsată pe o catifea neagră. 

Dar, mai mult decât lumina stelelor, sufletul ei era 
impresionat de melodia nopţii, care îi atinsese o coardă din 
adâncul ființei, făcând-o să vibreze așa cum nu i se mai 
întâmplase niciodată până atunci. 

În Los Angeles erai urmărit permanent de zgomotul traficului, 
care nu te slăbea o clipă. De cele mai multe ori nici nu-l mai 
băga în seamă, redescoperindu-l doar când se produceau 
modificări de ritm: un scrâșnet de frâne, un scrâșnet de 
cauciucuri șuierând pe asfalt. 

Câteodată, vara, i se părea că aude ţârăitul vreunui greier. 

Nimic însă nu semăna cu simfonia acestei nopţi care o 
învăluise, în timp ce mergea de-a curmezișul câmpului. 


125 


Țărâitul greierilor forma un fond sonor neschimbat, dar, 
dincolo de el, putea auzi alte sunete - sunete pe care nici nu 
încerca să le recunoască. 

— Ascultă, îi șopti ea lui Kevin. 

Pașii ei deveniseră tot mai lenți de când se cufundaseră în 
bezna nopţii; acum se oprise de tot și mâna ei o strânse pe a lui 
Kevin. 

— Ce? o întrebă el, în timp ce se întorcea să-i vadă chipul din 
care zări doar o umbră întunecată, profilată pe cortina nopții. 

— Nu auzi? continuă Julie atât de încet, încât el abia reuși să o 
audă. Seamănă cu o muzică, nu-i așa? 

Kevin se încruntă. Muzică? El nu auzea decât zgomotul 
milioanelor de insecte din jurul lor, care zumzăiau și băâzâiau, 
frecându-și picioarele sau aripile pentru a-și atrage perechea în 
întuneric. 

— Ce tot spui acolo? o întrebă el în cele din urmă, ducându-și 
cutia la gură și sorbind ultimele picături de bere. Nu sunt decât 
greierii. 

— Nu, îi răspunse Julie cu o mișcare a capului. E ca o muzică! 
Încă n-am mai auzit așa ceva. 

— În afară de ieri seară, alaltăieri și răsalaltăieri, spuse 
băiatul, dându-și ochii peste cap. Perioada asta din an e așa de 
zgomotoasă că abia poţi să dormi. 

— Îmi place, spuse Julie. Hai să mai ascultăm puţin, da? 

Kevin privi în jur, cuprins de o ușoară neliniște. De ce voia 
Julie să asculte armata aia de insecte? 

— Hai să mergem acasă, bine? spuse el. 

Julie se întoarse spre el, dar chipul continua să-i fie ascuns de 
perdelele nopţii. 

— Doar nu ţi-e frică, nu-i așa? întrebă ea. 

Pe neașteptate, vocea ei i se păru diferită lui Kevin; ceva din 
ea îl făcu să se înfioare. 

Nu era fiorul spaimei. 

Era vorba de altceva, de ceva excitant. 

— Eu... cred că ar fi cazul să ne întoarcem acasă, spuse el, 
înghițind în sec. Adică, nici nu știu pe proprietatea cui ne aflăm. 
Ce ne facem dacă ne prind? 

— Și ce dacă? îl înfruntă Julie. Cui îi pasă? 

Vocea îi cobori din nou. 

— Nu facem nimic din ce n-am avea voie, nu-i așa? 


126 


Băiatul simţi un nod în stomac. Era doar imaginaţia lui, sau și 
ea se gândea la același lucru care-i venise lui în minte? 

— Am... Am putea merge la pârâu, se bâlbâi Kevin, fără să-i fi 
răspuns la întrebare. Noaptea e tare frumos acolo. 

Julie nu-i răspunse, spre marea lui ușurare, dar când el o porni 
de-a lungul câmpului, îl însoţi, ţinându-l de mână. 

După o jumătate de oră, ajunseră la marginea unei parcele 
despre care Kevin știa că aparţine lui Vic Costas. Aici găsiră un 
drumeag care șerpuia pe fundul văii, urmând contururile 
piciorului de deal. Poate că peste un sfert de milă va vedea chiar 
luminile casei, licărind în întuneric. 

La cincizeci de metri mai încolo un pod vechi de lemn traversa 
pârâul, marcând graniţa dintre ferma familiei Owen și cea din 
imediata ei apropiere. Când ajunseră în dreptul podului, părăsiră 
drumul, pornind spre malul pârâului. 

— E un loc excelent chiar lângă apă, îi spuse el. Haide. 

Strecurându-se pe lângă malul bolovănos, băiatul se îndreptă 
spre micul crâng de stejari care flancau pârâul. Acolo era un fel 
de plajă în miniatură, unde el și Jeff Larkin mergeau adesea să 
înoate. 

Și în atâtea rânduri își imaginaseră că veneau acolo cu fete 
care, în fantezia lor, erau cât se poate de dornice să înoate 
complet goale în compania lor, iar după aceea... 

În timp ce această imagine i se derula în minte, Kevin se simţi 
scuturat de un fior. 

Scoase un mic geamăt nemulțumit: poftim, acum era aici cu 
Julie, pe mica plajă, leagănul celor mai apetisante fantezii, și n- 
avea nici măcar o pătură la el! 

Dar poate că asta nu avea nicio importanţă. Dacă Julie voia să 
înoate, puteau să stea pur și simplu întinși pe nisip, și după 
aceea... 

Imaginaţia lui Kevin intră în viteză și el simţi iar împunsătura 
excitantă din vintre. Poate, cine știe, asta era seara când, în cele 
din urmă, avea să... 

Apoi imaginea explodă în mii de fragmente și totul se 
destrămă la auzul unei voci. 

Vocea tatălui său. 

— Hai să ne întoarcem acasă, îl auzi el pe Russell, în timp ce 
lumina unei lanterne se îndrepta spre ei. Am impresia că Molly e 
pe jumătate adormită. 


127 


Kevin îngheță. Molly? Tatăl lui și Karen? Ce făceau aici? De ce 
nu erau acasă, acolo unde le era locul? Făcu un pas în spate și 
se întoarse pentru a o duce pe Julie înapoi, spre drumul pe care 
veniseră, când îi alunecă piciorul. Se dezechilibră, ceea ce îl făcu 
să se agațe de Julie în căutarea unui sprijin, după care auzi 
zgomotul pietrelor care i se rostogoleau sub talpă. 

— La dracu'! 

Cuvintele îi explodară necontrolat de pe buze. După o 
secundă, o formă întunecată ţâșni din beznă asupra lui. Işi 
pierdu complet echilibrul din cauza asaltului lansat de fericitul 
Bailey asupra lui. Se prăbuși la pământ, în timp ce câinele îi 
lingea faţa. 

— Marş! strigă Kevin, zbătându-se sub trupul mare al dulăului, 
în timp ce raza lanternei sfredelea întunericul, orbindu-l pentru 
un moment. 

— Kevin? îl auzi pe tatăl lui strigându-l. Julie? Ce căutaţi voi 
doi... 

Cuvintele îi îngheţară pe buze și Russell își dădu seama ce 
făceau. Sau, cel puţin, ce-și pusese Kevin în cap să facă. 

— Poate, spuse el cu un efort de a-și înfrâna râsul când văzu 
expresia de jenă de pe fața băiatului său, ar trebui să ne 
întoarcem acasă. 

e 

— Vrei să vezi ce gândac am? o întrebă Molly pe sora ei, în 
timp ce intrau în bucătărie. Unde avem un borcan, mami? 

Karen luă un borcan gol de pe o poliţă din cămară și i-l întinse 
lui Molly, care puse în el un gândac mare de iunie, după care 
înșurubă capacul cu putere. Gângania, pe care Molly o ţinuse în 
pumnul ei mai bine de o jumătate de oră, în ciuda promisiunii 
insistente a lui Russell de a-i găsi un alt gândac, cel puţin la fel 
de mare, mai aproape de casă, rămase un moment răsturnată 
pe spate, apoi începu să se zbată și se ridică, aparent 
neafectată de tratamentul brutal. 

— Nu e grozav? întrebă Molly, întinzându-i borcanul lui Julie ca 
să-l poată vedea mai bine. 

Julie privi insecta care acum se învârtea în cerc, căutând o 
scăpare. 

— De ce nu-i dai drumul? o întrebă ea pe Molly. O să moară în 
borcanul ăsta. 


128 


— Nu, se încăpăţână Molly. E al meu și nu o să moară dacă îi 
dau de mâncare! 

— N-o să-i dai nimic până nu intri în pijama, interveni Karen, 
expediindu-și fiica din bucătărie. 

Apoi, în timp ce Molly trecea prin sufragerie spre scară, Karen 
reuși să se uite bine la Julie, sub lumina puternică a tuburilor 
fluorescente din bucătărie. 

Fata era palidă și chipul îi era acoperit de o peliculă 
nesănătoasă de sudoare, ca și cum ar fi avut febră. Karen îi 
puse mâna pe frunte și se încruntă. 

Spre mirarea ei, temperatura lui Julie părea normală. 

— Eşti sigură că te simţi bine? o întrebă ea. Nu prea arăţi 
grozav. Poate că abia acum a apărut reacţia la injecţia pe care 
ţi-a făcut-o doctoriţa Filmore. 

Privirea i se îndreptă spre Russell. 

— Crezi că ar fi cazul să o anunţăm? 

— E miezul nopţii, mami, protestă Julie. Și nu am nimic. 

— Cine știe, poate e ceva trecător, spuse și Russell. Să nu o 
deranjăm, totuși, pe Ellen dacă nu e nevoie. Dacă nu-i trece 
până mâine, o ducem la spital. 

— Dar nu are ce să-mi treacă, spuse Julie, dându-și ochii peste 
cap. Mă duc să mă culc. Noapte bună. 

Tocmai se pregătea să iasă din bucătărie, când Russell o opri. 

— Nu chiar în clipa asta! 

Julie se întoarse, privindu-și neliniștită tatăl vitreg. 

Ochii lui Russell trecură de la Julie la Kevin, aflat lângă ușă și 
străduindu-se din răsputeri să evite privirea tatălui său. 

— Aţi inventat vreo poveste pe care credeaţi că o s-o 
înghițim, sau vreţi să ne spuneţi adevărul și cu asta să 
încheiem? 

Julie explodă de-a binelea. 

— Tu nu ești tatăl meu... începu ea, oprită imediat de Karen. 

— Acum suntem o singură familie, Julie. Russell e tatăl tău 
vitreg și va trebui să-l tratezi cu tot respectul. 

Julie încercă să protesteze, dar de data aceasta vorbele 
mamei ei îi retezară orice avânt. 

— Înainte de a spune ceva, zise Karen cu o blândețe 
înșelătoare, ar trebui să știi că încă miroși a bere. 

— N-am băut decât o cutie, spuse Julie cu ochii larg deschişi. 


129 


— Care și așa e prea mult, îi răspunse Karen. Doar aţi spus că 
mergeţi la film, continuă ea cu privirea aţintită asupra ceasului. 
Văd că n-aţi mai ajuns de vreme ce n-au trecut nici două ore. 

Julie și Kevin se priviră, apoi Kevin spuse: 

— Nu ne-a plăcut filmul, așa că am plecat. Probabil că atunci 
când Andy a spus că are niște bere, ar fi trebuit să plecăm 
imediat acasă. Dar n-am făcut-o. Ne-am dus la reţeaua de înaltă 
tensiune și, când Andy a început să împartă cutiile, am luat și 
noi câte una. Apoi ne-am despărțit. 

Russell îi privi pe rând. 

— De ce? 

De data aceasta fu rândul lui Julie să răspundă. 

— Nu mi-a plăcut acolo, făcu ea, repetând gestul din umeri al 
lui Kevin. Așa că ne-am hotărât să ne întoarcem acasă. 

— Și asta-i tot? întrebă Russell. 

Ochii lui Kevin și ai lui Julie se întâlniră, și amândoi dădură din 
cap în semn de aprobare. 

— Bine, spuse Russell. Eu și Karen o să discutăm problema 
asta și mâine vă vom spune ce am hotărât. Dar cred că v-aţi dat 
seama că veţi fi consemnați amândoi cel puţin o săptămână. 

— O săptămână! izbucni Julie, dar Russell o opri cu un gest al 
mâinii. 

— Dacă vrei să ne tocmim, atunci putem ajunge și la două 
săptămâni, o asigură el. 

Julie continua să-l privească uimită, când gândacul lui Molly 
începu să bâzâie. 

Ascultând băzâitul din borcan, ceva din fiinţa lui Julie începu 
să răspundă zgomotului. Își uită instantaneu supărarea faţă de 
Russell. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Are ceva dacă mă duc să mă culc? 

Karen, surprinsă de lipsa de reacţie a fetei, dădu din cap fără 
să spună niciun cuvânt. 

— Pe ăsta i-l duc eu lui Molly, spuse ea, luând borcanul în care 
se afla gândacul lui Molly. 

Le spuse noapte bună lui Kevin și lui Russell, apoi urcă scările 
și se opri în dreptul ușii lui Molly, în drum spre camera ei. 

— Ce-ai zice dacă m-aș ocupa eu de el în locul tău în seara 
asta? o întrebă ea. 

— Da’ de ce? întrebă Molly cu ochii mijiţi, în care se citea 
suspiciunea. Vrei să-i dai drumul? 


130 


Julie clătină din cap, cu ochii fixaţi pe creatura băzâitoare. 

— Vreau doar să mă uit la el, bine? Și mâine o să te ajut să-i 
stabilim meniul. Ce zici? 

Molly ezită, apoi dădu din cap în semn de aprobare, iar Julie 
își continuă drumul spre camera ei, ascultând în continuare 
zumzăitul insectei încarcerate în borcan. 

e 

Ochii lui Julie erau deschişi, fără să clipească în întunericul din 
cameră. Luna se strecura pe fereastră, reflectată de carapacea 
irizată a insectei capturată în vasul de sticlă. 

Deși își ținea gâtul răsucit într-o poziție nefirească, care ar fi 
trebuit să fie dureroasă, Julie nu simțea niciun disconfort, 
deoarece întreaga ei atenţie era concentrată asupra captivului 
din închisoarea de sticlă. 

În timp ce urmărea fascinată gândacul, deveni, în mod 
treptat, conștientă de zgomotul celorlalte insecte care se 
mișcau nevăzute în noaptea de vară. 

Greieri mici cu ţărâitul moale. 

Greieri mari cu bâzâitul sfredelitor. 

Zumzetul ţânţarilor în timp ce se roteau în cercuri deasupra 
prăzii. 

În mintea ei, Julie nu deosebea sunetele între ele. 

Nu i se prefigura imaginea nici unei făpturi pe care să o fi 
legat de un sunet anume. 

În schimb, muzica insectelor se împletea într-o simfonie 
hipnotică și stranie, ale cărei ritmuri îi pătrundeau tot mai adânc 
în conștiință, încât în final se ridică din pat și părăsi camera. 

Cu pași rari, ca de somnambul, îmbrăcată numai în cămașa 
de noapte, Julie cobori scările fără niciun zgomot, cu picioarele 
goale, trecu prin sufragerie și bucătărie, după care ieși pe 
veranda din spate. 

Sunetele nopţii erau mai limpezi aici, cântecul insectelor mai 
insistent ca oricând. 

leși din verandă și o porni prin curte. Briza răcoroasă, care 
cobora de pe vârfurile dealurilor în drumul ei spre vest, îi 
mângâia pielea aproape goală, în timp ce ea traversa cu pași 
înceţi curtea, de unde ieși pe pajiștea din spatele grajdului. 

Continuă să meargă, lăsând sunetele insectelor să o 
călăuzească. 


131 


Se îndreptă spre centrul pășunii și se așeză pe jos, sub 
strălucirea palidă a stelelor care umpleau cerul. Işi întinse 
mâinile și picioarele într-o poziţie senzuală, aidoma unei 
preotese păgâne care se oferea zeilor. 

Nocturna își picura tonurile în jurul ei, în timp ce ea își 
întindea trupul cu mișcări languroase, afundându-se în iarba 
pășunii. 

Din adâncul pământului de sub ea, o colonie de furnici, care îi 
simţise prezenţa, începu să se agite, croindu-și drum spre 
suprafață. 

Greierii din iarbă se opriră pentru o clipă din cântat, apoi își 
reluară serenadele. 

Un nor de țânțari, stârniţi de Julie în clipa când se întinsese pe 
iarbă, roi un timp în jurul ei. Acum, în loc să revină în iarba din 
care se ridicaseră, ţânţarii se așezară pe pielea lui Julie. 

De sub pământ se iviră și furnicile care îi asaltară mâinile și 
picioarele, agățându-se de carnea ei, în timp ce îi explorau 
pielea cu antenele. 

Insectele păreau să se adune de pretutindeni, zburând prin 
bezna nopţii, târându-se prin iarbă, croindu-și drumul din 
adăposturile subterane. 

Julie simţi cum o împresoară unda oribilă a unui val de groază, 
când trupul începu să-i fie acoperit de insecte. 

Voia să sară în picioare și să alerge ţipând prin beznă. 

Voia să-și înfigă unghiile adânc în carne din cauza milioanelor 
de piciorușe care îi făceau fiecare părticică de pe trup să ardă 
de o mâncărime cum nu mai simţise niciodată până atunci. 

Nu reuși să facă nimic pentru că din nou înfricoșătoarea forță 
din ea îi ţintuise voinţa, înăbușindu-i strigătul în gât, răsucindu-i 
mușchii împotriva ei însăși, făcând din ea o pradă paralizată 
pentru hoarda care viermuia în jur. 

În cele din urmă cedă, extenuată de eforturile pe care le 
făcuse pentru a-și obliga trupul să răspundă la comenzi, și 
curând fu acoperită de o masă vie care se ondula, un fel de 
pătură alcătuită din făpturi minuscule care o protejau de 
racoarea nopții. 

Zumzăiala vibrantă îi umplu auzul, constant, insistent, 
crescând până ce nesfârșitul murmur o copleși cu totul, pentru 
ca în final să zacă nemișcată sub linţoliul de insecte. 


132 


Privea fix cerul nopţii, fără să observe luna care răsărise 
deasupra ei, sau stelele care licăreau în înalt ca miliarde de 
licurici. 

Amorţită, cu mintea copleșită de masa imensă de insecte 
fremătătoare, care mișunau pe fiecare părticică a trupului ei, 
Julie adormi în cele din urmă. 

Un somn întunecat, adânc, fără vise. 

e 

Trei ore mai târziu, cerul începu să se lumineze, ceea ce o 
făcu pe Julie să se miște. Pe măsură ce își revenea în simțţiri și 
ceața somnului se clătea, limpezindu-i mintea, începu să devină 
conștientă de senzaţia stranie de pe piele. 

Senzaţia că milioane de furnici se căţărau pe ea. 

Când deveni complet conștientă, cu mintea în întregime 
limpede, își dădu seama că nu mai era în patul ei și nici măcar 
în casă. 

Ochii i se deschiseră în lumina cenușie a zorilor. 

Era cu privirea fixată pe cerul fără nori. 

Înconjurată de iarba înaltă. 

Și ceva oribil umbla pe ea. _ 

O furnica pielea. Preţ de o clipă nu îndrăzni să se privească. În 
cele din urmă însă, își aruncă ochii spre mâinile ei. 

Furnici! 

Furnici roșii! 

Își aminti că anul trecut dăduse peste un mușuroi, în parcul 
aflat nu departe de apartamentul lor din North Hollywood. 

Țâșniseră din pământ, cățărându-i-se pe sandale, pentru ca în 
clipa următoare să aibă senzaţia că piciorul îi luase foc. 

Acum îi acoperiseră trupul în întregime! 

O panică cumplită puse stăpânire pe ea. 

Ce căuta acolo, îmbrăcată doar în cămașa de noapte? 

Nu ţinea minte deloc să fi ieșit din casă! 

Ultimul lucru pe care și-l amintea era că se dusese la ea în 
cameră, se întinsese în pat și luase borcanul în care era 
gândacul lui Molly. 

Da, se urcase în pat, uitându-se la gândacul mare, în timp ce 
îi asculta bâzâitul înfundat, produs în timp ce încerca să scape. 

Dar cum ajunsese acolo? 

Umblase în somn? 


Începu să-și scuture furnicile de pe ea, în timp ce din gât îi 
ieșea un scâncet îngrozit. Inima începuse să-i bată cu putere, 
anticipând cumplitele mușcături ale insectelor. 

Din minte îi ţțâșni un gând negru: dacă o mușcau toate? 

Erau cu milioanele! Dacă ar fi mușcat-o toate în aceeași clipă, 
lăsându-și otrava în trupul ei... 

Se cutremură, încercând să alunge gândul care însă se 
încăpăţâna să persiste. 

Valul uriaș al panicii începu să o împresoare, copleșitor, 
amenințând să-i înăbușe întreaga voinţă. 

Pârâul! 

Dacă ar fi putut ajunge la pârâu, dacă ar fi putut să intre în 
apă, ar fi putut să le măture de pe ea. 

Să le spele de pe piele, din păr, de pe față. 

Acum le simţea în urechi și în nas. 

Reuși să-și înăbușe ţipătul, îngrozită că, dacă ar fi deschis 
gura, furnicarul acela i-ar fi pătruns până și acolo. 

O rupse la fugă de-a lungul câmpului, cu cămașa de noapte 
încurcându-i-se între picioare, în timp ce părul îi flutura în vânt. 

Ajunse la apă în mai puţin de un minut. Își azvârli cămașa de 
noapte și intră în apă, mișcându-se repede spre mijlocul ei, unde 
adâncimea ajungea până la un metru. 

Ignorând răceala apei de care nici nu-și prea dădea seama, 
Julie se lăsă pe fundul pârâului, cufundându-se în întregime, în 
timp ce degetele i se mișcau frenetic, încercând să disloce 
insectele înfipte în piele sau încurcate în părul ei. 

Când nu mai putu să-și ţină respiraţia ieși la suprafaţă, 
deschizându-și larg gura și înghițind cu nesaț aerul proaspăt al 
dimineţii. 

Rămase în apă până când răceala ei o pătrunse până la oase. 
Când în cele din urmă ieși pe mal, goală, cu apa șiroindu-i de pe 
trup, aproape că îi era frică să-și privească pielea. 

Revedea cu ochii minţii blândele de un roșu aprins care îi 
acopereau pulpa după atacul din vara trecută. 

Pe măsură ce soarele se ivea de după crestele munților din 
est și răceala provocată de apă se domolea, așteptă să simtă pe 
piele senzația de fierbințeală provocată de mușcături. 

Cum aceasta întârzia să apară și observând că nu simţea nicio 
durere, își privi picioarele și pieptul. 

Se încruntă, apoi își examină pielea de pe brațe și mâini. 


134 


Nimic. 

Nu reuși să descopere nici cel mai mic semn care să trădeze 
vreo mușcătură de insectă. 

Mâinile ei tremurătoare ridicară cămașa de noapte. O scutură 
cu un gest violent, așteptând ca sute de furnici să cadă din ea. 

Și, din nou, nimic. 

Furnicile dispăruseră. Dispăruseră cu desăvârșire, încât se 
întrebă dacă existaseră vreodată. 

Işi puse cămașa pe ea, apoi și-o trase în jos, peste trupul încă 
ud. 

Era cu putință să-și fi imaginat totul? 

Era imposibil, nu-i așa? 

Cum și-ar fi putut închipui că pielea îi era acoperită în 
întregime de furnici? 

Cum le-ar fi putut simţi? 

Le avusese în păr, în urechi - chiar și în nas! 

Panica o invadă iar și se cutremură, aducându-și aminte. 

O porni spre casă, alergând împiedicată, încercând să-și 
domine spaima. 

Dacă o vedea cineva? Și dacă Otto se trezise deja și făcea 
cafeaua? Dar dacă o zărea Kevin cum alerga îmbrăcată doar cu 
o cămașă de noapte...? 

Cum le-ar fi putut explica? Ce motiv ar fi găsit pentru 
plimbarea ei pe câmp la miezul nopţii, aproape goală? 

Nu exista nicio explicaţie, așa că Julie alergă și mai repede, 
tupilându-se pe după colțul casei, pentru ca Otto, în cazul în 
care s-ar fi trezit, să nu o poată vedea. 

Se opri la ușa din spate și ascultă încordată, dar nu auzi nimic 
din casă. Dacă încă dormeau toţi, se putea urca la etaj și... 

Dintr-o dată, un bâzâit. 

Se întoarse cu ochii măriţi în clipa când zări un nor de albine - 
erau cu miile - venind spre casă. 

În aceeași clipă îi reveni în minte întâmplarea din dimineaţa 
precedentă, când se împiedicase de unul din stupi și fusese 
atacată de albine. Și acum iată-le din nou, venind spre ea. 

Și nu avea nimic altceva pe ea decât o cămașă subțire de 
nailon! 

Când primele albine se avântară în linie deasupra curții, Julie 
smuci ușa, intră și o închise la fel de repede. Se opri iar, 
ascultând, dar totul era cufundat în tăcere, așa că trecu prin 


135 


încăperile goale cât putu de repede, așa cum, la fel de repede și 
neauzită, urcă scara pe care o coborâse în același mod cu doar 
câteva ore mai devreme. 

Intră în camera ei și în aceeași clipă își dădu seama că ceva 
nu era în ordine. 

Lumina de la fereastră. 

Era de o culoare ciudată, palidă și gălbuie. 

Ochii i se îndreptară spre geamul ridicat pentru a lăsa aerul 
răcoros al nopţii să pătrundă înăuntru și, în același moment, 
rămase cu respiraţia tăiată. ` 

Plasa era acoperită de albine. Intr-un număr aşa de mare, 
încât afară nu se mai vedea nimic. Erau așezate în straturi 
groase, căţărându-se una pe alta, umplând cu bâzâitul lor 
camera. O clipă Julie rămase împietrită, neputându-și lua ochii 
de la ele. Apoi se repezi la fereastră și o închise trântind-o 
violent, trase draperiile și camera se cufundă într-un întuneric 
de noapte. 

Și totuși le mai auzea și acum, bâzâitul lor estompat de pânza 
draperiei și sticla geamului ajungea limpede până la ea. 

Ce nu era în regulă? Ce i se întâmplase? 

Julie se duse la pat tremurând și se strecură sub pătura pe 
care și-o trase până peste cap, în ciuda căldurii pe care 
dimineața de vară o revărsa în aer. Işi înfundă o ureche în 
pernă, iar pe cealaltă și-o astupă cu palma, ca și cum ar fi 
încercat să scape de zgomotul acela îngrozitor. 

a 

Afară, albinele descoperiseră o mică fisură în peretele lateral 
al casei și se puseseră pe treabă. 

Curând, crăpătura se lărgi. 

Începură să pătrundă, umplând spaţiul gol din peretele care 
separa camera lui Julie de cea învecinată. 

e 

Karen ţinea în mână un coș pentru picnic. 

În el erau șampanie, caviar și mici sandvișuri, pe care le 
ducea traversând pajiștea și simțind razele soarelui care îi 
încălzeau spatele, în timp ce aerul se umplea de cântecul 
păsărelelor și zborul fluturilor în căutare de flori. Era o după- 
amiază superbă. Russell urma să vină și el în curând. 

Se vor îndrepta spre pârâu, unde vor deschide sticla de 
șampanie și vor sorbi licoarea acidulată, ţinându-se în braţe și 


136 


oferindu-și unul celuilalt din bunătăţile din coș. Apoi, când după- 
amiaza se va topi în înserare, Russell îi va deschide nasturii 
bluzei și... 

Reveria îi fu întreruptă de un alt zgomot, un sunet jos, care 
făcu păsările să amuţească. Pe măsură ce sunetul devenea mai 
insistent, Karen se întoarse, așteptându-se să-l vadă pe Russell 
venind spre ea. 

Dar nu era Russell. 

Era o combină uriașă care venea spre ea cu lamele enorme 
învârtindu-se, descriind un arc verde de iarbă proaspăt cosită, 
care atârna ca o apă verzuie. 

Se uită spre mașină, întrebându-se de unde apăruse. 

Nu fusese pe câmp atunci când sosise ea aici, era absolut 
sigură. 

Timpul părea să fi dispărut cu totul, câtă vreme ochii ei 
rămaseră fixaţi pe cositoarea care venea încet spre ea. Abia 
când se apropie la câțiva metri, observă că locul conducătorului 
era gol. 

Dar așa ceva nu era cu putinţă. Dacă nu era nimeni la 
comenzi, cum putea mașina să funcţioneze? 

Apoi, într-o clipă, își dădu seama că mașina venea special 
pentru ea. 

Voia să o strivească! 

Se întoarse și o rupse la fugă pe câmp, dar, cu cât încerca să 
alerge mai repede, cu atât îi venea mai greu să-și miște 
picioarele. 

Zgomotul motorului deveni mai puternic și ea își întoarse 
privirea, uitându-se peste umăr. 

Venea peste ea! 

În câteva secunde o va ajunge, trăgând-o între lamele ei. 

Își dublă eforturile, încercând să-și oblige picioarele să se 
miște mai repede. Dar se împiedică. Se prăbuși la pământ cu 
gura deschisă în sforțarea ei de a ţipa. 

Unde era Russell? De ce nu venea să o salveze? 

În cele din urmă reuși să ţipe, dar geamătul vrednic de milă 
care îi scăpă din gât nu putea fi auzit de nimeni. 

Cositoarea era chiar deasupra ei acum, aproape că simțea 
prima lovitură ucigătoare a uriașei lame pregătită să-i sfârtece 
carnea. 


137 


De data aceasta, în timp ce ţipa, se și trezi din somn, 
ridicându-se în capul oaselor, simțind încă ghearele de gheaţă 
ale coșmarului înfipte în sufletul ei. 

— Draga mea? 

Era vocea somnoroasă a lui Russell. 

— Draga mea, ce s-a întâmplat? Ce te supără? 

Karen rămase nemișcată, cu inima bătându-i puternic și trupul 
scăldat în sudoarea rece a spaimei. Foarte încet, visul începu să 
o elibereze din strânsoarea lui. Se sprijini de pernă. 

— Cositoarea, începu ea. 

După care se opri brusc, cufundându-se în tăcere. 

Zgomotul! 

Chiar și acum, când se trezise, mai auzea motorul cositoarei! 

Și, din nou, groaza coșmarului puse stăpânire pe ea. Îl prinse 
pe Russell de mână. 

— Russell, ce aud? 

Russell reuși să se trezească de-a binelea, și ascultă încordat, 
apoi cobori din pat și se duse la fereastră. 

Afară răsărea soarele, în timp ce albinele zumzăiau în aerul 
cald al dimineții. 

Închise fereastra și se întoarse în pat. 

— Doar câteva albine, scumpa mea, îi spuse el, apropiindu-și 
buzele de urechea ei. Dai de ele peste tot în perioada asta a 
anului. Mai bine culcă-te. 

Ghemuindu-se în ea, Russell oftă mulțumit și se cufundă iar în 
somnul lui calm. 

Karen nu reuși să adoarmă. Îi răsuna în auz vocea neutră a lui 
Russell. Doar câteva albine... Dai de ele peste tot în perioada 
asta a anului. 

Dar Molly și Julie? 

Dacă le înţepau din nou? 

Termină! își spuse. Ai început să te comporti ca mamele 
isterice, exagerate, care nu ţi-au plăcut niciodată! N-au murit și 
nu au făcut nimic! A fost doar o reacție trecătoare și atâta tot! 

Totuși, în dimineaţa asta va discuta cu Henderson sau cu 
Ellen Filmore pentru a obţine câteva fiole din vaccinul antivenin 
pe care să-l aibă la fermă. Dacă avea antidotul, își spuse ea, se 
putea împăca cu prezenţa albinelor. 

Cel puţin pe durata acestei veri. 


În cele din urmă, ocrotită de braţele lui Russell, adormi și ea. 
Când se trezi iar o oră mai târziu, bâzâitul nu i se mai păru chiar 
așa de înspăimântător. 

Până și amintirea coșmarului provocat de zgomot îi dispăruse 
cu totul din minte. 

Dar, în perete, norul de albine devenise și mai dens. 


e Capitolul 11 


— Julie, trezește-te! Trebuie să vedem de cai! 

Julie oftă se răsuci, trăgându-și pledul peste cap, dar pentru 
că Molly, care nu voia să renunţe, smuci de pătură până când 
aceasta scăpă din pumnii strânși, își deschise ochii, aruncându-i 
soră-sii o privire ucigătoare. 

— la lasă-mă-n pace, făcu ea. O să mă trezesc peste câteva 
minute. 

— Dar trebuie să... începu Molly, însă fără nicio șansă, pentru 
că Julie i-o tăie scurt: 

— Am spus că mă trezesc imediat. 

Trase pătura din mâinile lui Molly și se ghemui sub ea. 

— Și acum, cară-te de aici, bine? 

Molly o privi pe Julie, calculând cu grijă cam până unde ar fi 
putut să întindă coarda înainte ca soră-sa să se dea la ea. Dacă 
Julie o lovea, i-ar fi putut spune mamei, și atunci Julie ar fi pățit- 
o. In cazul ăsta, Julie ar fi fost furioasă pe ea două sau trei zile, și 
atunci... 

Copleșită de complexitatea posibilelor consecinţe dacă ar mai 
fi tras de pătură, Molly ieși din camera lui Julie și cobori treptele 
spre bucătărie. Toţi ceilalţi erau adunaţi în jurul mesei, bându-și 
cafeaua, iar Molly își începu raportul despre lenea surorii ei încă 
înainte de a se fi așezat pe scaun. Spre marea dezamăgire a 
celor nouă anișori, mama se arătă mai curând îngrijorată din 
cauza lui Julie decât supărată pe ea. 

— Se simte bine? întrebă Karen. Îi era rău? 

— li e doar lene, răspunse Molly. Când ar fi trebuit să mă ajute 
la cai... 

— Știu foarte bine ce obligaţii are, i-o întoarse Karen, nedorind 
să se lase atrasă în jocul învinuirilor și dezvinovăţirilor fetelor ei. 


— Dar ea... începu Molly, doar pentru a fi întreruptă în aceeași 
clipă. 

— Ajunge! spuse Karen, ridicând o mână pentru a-i stăvili 
avântul. Dacă nu coboară în câteva minute, o să mă duc să văd 
ce s-a întâmplat. 

— Mai bine hai cu noi, o îndemnă Kevin, pe când se ridica de 
la masă împreună cu tatăl lui, pentru a se îndrepta amândoi 
spre ușa din spate. Tata și bunicul se întâlnesc întotdeauna în 
camera cu harnașamente să hotărască ce e de făcut. 

— Se poate? întrebă Molly, uitând în aceeași clipă de lenea lui 
Julie, la gândul că va putea fi împreună cu băiatul. 

Kevin îi făcu un semn cu ochiul mamei sale vitrege. 

— Nu văd de ce nu. Acum zău că s-ar putea să trebuiască să 
ne ajuţi să arăm și cei patruzeci de acri din est. 

— Da? sări Molly, ţopăind după Kevin, în timp ce mama ei îi 
mulțumea băiatului din ochi pentru reorientarea energiilor fetei. 

— Aș putea să conduc eu tractorul? 

Intrebările lui Molly curgeau una după alta în timp ce se 
îndreptau spre grajd, dar, înainte ca băiatul să fi apucat să-i 
răspundă măcar la una, fata o rupse la fugă, nerăbdătoare să 
vadă dacă mânzul ei mai era în boxă și dacă nu i se întâmplase 
nimic peste noapte. 

Între timp, Russell și Kevin ajunseră și ei la grajd. Molly 
intrase deja și acum deschidea ușa din spate pentru a le scoate 
pe Flicka și pe Greta în padoc. Kevin se opri ca să-i dea fetiţei o 
mână de ajutor la cai, în timp ce Russell se duse spre încăperea 
în care ţineau harnașamentele și unde tatăl său pusese probabil 
un ibric de cafea pe plita încinsă, croind deja planuri pentru 
restul zilei. 

Doar că în dimineaţa aceasta camera era pustie. Rezistenţele 
plitei erau reci, iar zaţul cafelei de ieri, o zgură maronie cu un 
aspect destul de neplăcut, stătea lipit de fundul ibricului. 

Incruntat, Russell se duse la ferestruica orientată spre curte și 
privi către casa tatălui său. 

Camioneta lui Otto era parcată la locul ei. 

Dar unde era bătrânul? 

Dacă ar fi fost în bucătărie, i-ar fi strigat în timp ce el și Kevin 
treceau prin faţa casei în drum spre grajd. 

Să fi fost încă în pat? 


140 


Tatăl lui se scula foarte devreme - Russell nu reușea să-și 
amintească ultima dată când Otto nu se ridicase din pat o dată 
cu soarele. 

Doar dacă nu era bolnav. 

Dar bătrânul nu se îmbolnăvea niciodată. 

O presimţire rea începu să i se strecoare în suflet. La urma 
urmelor, tatăl lui avea aproape optzeci de ani. 

Russell își alungă gândul. Otto era perfect sănătos. Anul 
trecut Ellen Filmore îi făcuse un control general și-l găsise la fel 
de puternic și sănătos ca un bărbat de patruzeci de ani. 

La naiba, unde putea să fie? 

Russell nu reuși să se elibereze de presimţire și părăsi 
încăperea, pornind spre ușa principală a grajdului. In mai puţin 
de un minut intra în casa tatălui său pe ușa de la bucătărie, care 
nu era niciodată încuiată. 

— Tată? strigă el. Hei, tată, știi cât e ceasul? 

Nu-i răspunse nimeni. Pe când aștepta, sentimentul care îl 
luase în stăpânire se accentuă și mai mult. 

Adunându-și curajul pentru a se confrunta cu orice 
eventualitate, trecu prin bucătărie și micuța cameră de zi, spre 
dormitor. 

Patul era gol, nedesfăcut. 

Russell porni înapoi, spre grajd, cu teama de a-și fi găsit tatăl 
mort în pat risipită. În casă nu era. Nici în grajd. Atunci unde 
dracu' era? 

Apoi, în timp ce scruta orizontul, îi veni o idee. 

Stupii! 

Sigur că da, după ce se întâmplase ieri de dimineaţă și cu 
bănuielile pe care le avea faţă de Carl Henderson, Otto se 
dusese probabil la stupi pentru a se asigura că totul era în 
ordine. Oarecum ușurat, Russell se opri pe imaș și le spuse celor 
doi copii unde se duce, după care o porni spre stupi. Mașina lui 
Carl Henderson nu era acolo, deci ziua de azi nu putea să 
înceapă la fel ca precedenta. 

În timp ce Russell o lua pe drumeag, Kevin se întoarse în 
grajd și începu curăţenia, iar Molly se apucă să umple jgheabul 
de pe imaș. Tocmai deschisese robinetul, când auzi un lătrat în 
spatele ei. Se întoarse și îl văzu pe Bailey lângă una dintre 
magaziile cu unelte. Era ghemuit, cu coada întinsă pe pământ. 


141 


În timp ce Molly se uita la el, câinele lătră din nou, făcu un salt, 
dar la fel de repede se dădu înapoi, revenind pe vechiul loc. 

— Bailey! strigă Molly. Hai aici, băiete! Aici, Bailey! 

Câinele o privi, dar, în loc să sară în sus și să vină în goană 
spre ea, așa cum făcea de obicei, lătră din nou și dispăru în 
spatele magaziei. 

Curioasă, Molly lăsă apa să curgă și se cocoţă pe bârnele cele 
mai joase ale padocului. Fără să-și ia ochii de la câine, o porni 
direct spre el. 

— Ce s-a întâmplat, Bailey? Ai găsit ceva? 

Câinele începu să-și miște coada nerăbdător, pe măsură ce 
Molly se apropia de el, scheunând de parcă ar fi încercat să-i 
spună ceva. Când ajunse lângă el și se aplecă să-l mângăie, tot 
trupul îi tremura agitat. Lătră, apoi făcu o săritură, depărtându- 
se de Molly și dispărând după colţul magaziei. 

Molly se ridică și o porni după câine, chiar în clipa când Kevin 
o strigă din padoc. 

— Hei, Molly! Ai lăsat apa să curgă! 

Molly se opri, neștiind ce să facă. Să se întoarcă și să 
oprească apa, sau să vadă ce găsise Bailey în spatele magaziei? 

Într-o singură clipă, curiozitatea avu câștig de cauză. 

Îi strigă lui Kevin în timp ce dădea colţul magaziei. 

— Doar o sec... începu ea. 

Cuvintele îi muriră pe buze în clipa când dădu cu ochii de 
ceea ce îl incitase atât de mult pe Bailey. 

Un timp care i se păru extrem de lung, Molly rămase 
nemișcată, privind trupul întins acolo, cu faţa în jos. 

Știa cine era. 

Știa după părul alb și după haine. 

Vru să se întoarcă și să o rupă la fugă, dar nu reuși. Nici nu 
știa dacă ar fi putut să facă o singură mișcare. 

— K-Kevin, abia reuși să-și audă ea însăși strigătul. 

Apoi, în timp ce Bailey amușina trupul bătrânului, 
împungându-l încet cu laba, ca și cum ar fi încercat să-l 
trezească, Molly reuși să-și regăsească vocea. A doua oară când 
strigă numele fratelui ei vitreg, reuși să se facă auzită până în 
casă. 

Când Kevin ajunse la ea, Molly stătea încă nemișcată pe locul 
ei. Băiatul se aruncă la pământ, lângă trupul bunicului său. 

— B-Bunicule, spuse el. 


142 


Cu un gest atent, își întinse mâna, punând-o pe gâtul 
bătrânului. 

Cu un gest reflex, își trase degetele de pe pielea îngheţată. 

— Doamne, șopti el. 

Se ridică în picioare, ștergându-și lacrimile care îi umpluseră 
ochii, iar apoi o luă pe Molly de mână. 

— Haide, spuse el. Trebuie să-i anunţăm și pe ceilalţi. 

Mai mult cărând-o după el pe Molly, Kevin urcă panta care 
ducea spre casă. 

e 

Mark Shannon se tolănise în spatele volanului mașinii lui de 
poliţie, un Taunus verde, când se făcu auzit apelul. Ca de obicei, 
la ora șapte dimineaţa era parcat la A & W și, tot ca de obicei, își 
desfășura obișnuita încercare de a o convinge pe Charlene 
Hopkins să accepte cererea lui în căsătorie. 

Tot ca de obicei, Charlene îl refuza, un lucru binevenit altfel, 
având în vedere faptul că Mark nu știa ce ar fi trebuit să facă în 
cazul când Charlene i-ar fi acceptat cererea. Lucru greu de 
imaginat altfel, deoarece ea era deja căsătorită cu proprietarul 
de la A & W care, tot ca de obicei, ieșea în întâmpinarea lui, 
oferindu-se să le asigure luna de miere dacă Charlene ar fi 
acceptat oferta lui Mark. 

Zâmbetul obișnuit al lui Charlene, plin de fericire, îi dispăru de 
pe buze în clipa în care radioul prinse viaţă și dispecera șerifului 
le întrerupse conversaţia. 

— A spus ferma lui Owen Russell? întrebă ea, sperând că nu 
auzise bine. 

— Exact asta a spus, oftă Mark, pregătindu-se să pornească 
mașina. Și, după câte mi-am dat seama, e mult mai grav ca ieri. 

Charlene își scutură pletele blonde cu părere de rău. 

— Sper să nu fie vorba despre una din fetele alea. Am 
impresia că lui Karen i-au mers toate pe dos de când s-a întors 
aici. 

Mark învățase de multă vreme să nu facă niciun comentariu în 
legătură cu mesajele venite prin radio, așa că se mulțumi doar 
să pornească motorul Taunus-ului. 

— Vorbim mai târziu. 

Dădu drumul sirenei și se îndreptă spre ieșirea din oraș. După 
doar câteva minute opri sirena și stinse farurile, intrând pe 
drumul care ducea spre casa lui Owen, unde zări grupul de 


143 


oameni adunaţi în jurul magaziei de lângă grajd. Russell și Kevin 
stăteau ghemuiţi lângă cineva care zăcea întins pe pământ. 
Karen era în imediata lor apropiere. Molly se lipise de șoldul 
mamei ei, în timp ce Karen îi pusese o mână pe umeri lui Julie, 
trăgând-o lângă ea. 

Mark opri mașina la câţiva pași de magazie, cobori și porni 
grăbit spre Russell și Kevin, oprindu-se lângă ei. 

li fu suficientă o singură privire aruncată pe faţa bătrânului ca 
să-și dea seama că Otto Owen murise: ochii încețoșați erau larg 
deschişi, privind fix, dar nevăzători, spre cer, în timp ce gura îi 
era căscată. Totuși, Shannon pipăi gâtul acoperit de barba 
crescută a bătrânului, în căutarea pulsului. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el cu ochii aţintiţi asupra lui 
Russell. 

Russell, a cărui privire rămăsese pe chipul chinuit al tatălui 
său, clătină încet din cap. 

— Habar nu am, spuse el cu o voce tristă. Nu l-am găsit de 
dimineaţă și am plecat să-l caut. Mi-am spus că s-a dus la stupi, 
dar... 

Vocea îi rămase suspendată și clătină iar din cap. 

— Molly l-a găsit, încheie el. Sau, mai bine zis, Bailey. 

— Bailey? repetă polițistul. 

— Câinele meu, îi spusese Kevin. 

Cu o voce la fel de tristă ca a tatălui său, Kevin termină 
relatarea despre felul cum găsise Molly cadavrul. 

— Ce i s-a întâmplat? întrebă el. De ce a murit? 

— E greu de spus, răspunse Shannon, ridicând din umeri. 
Poate a fost un atac de inimă, sau... Era cât pe ce să spună „o 
congestie”, dar ochii îi căzură pe mâna dreaptă a lui Otto și se 
opri. 

Intre degetul mare și arătătorul bătrânului era un semn foarte 
clar, care lui Shannon i se părea a fi fost provocat de o 
înțepătură. Incruntat, șeriful începu să cerceteze trupul cu mai 
multă luare aminte. 

Descoperi pe faţa lui Otto două din înţepăturile minuscule și 
mai multe pe mâna și braţul stâng. Se ridică și se îndreptă spre 
mașină, unde avu un dialog repezit prin staţie, iar apoi se 
întoarse la Russell, care rămăsese lângă trupul tatălui său. 


144 


— L-am rugat pe Manny Gomez să vină și să-mi dea o mână 
de ajutor, Russell, spuse el. Va trebui să luăm legătura și cu 
Ellen Filmore. În astfel de cazuri, autopsia este obligatorie. 

— Și totuși, cred că ai o bănuială în legătură cu ce a provocat 
moartea tatii, îi spuse Russell, dând din cap. 

În ochii șerifului se aprinse un licăr. Își aruncă privirea spre 
Karen și fetele ei, dar se hotărî să nu spună nimic până nu se va 
fi asigurat că bănuielile lui erau juste. 

Dar, până atunci, era necesar ca Ellen Filmore să cerceteze 
cadavrul. 

După zece minute ajunse și Manny Gomez în camioneta lui și, 
împreună, cei doi șerifi puseră trupul lui Otto într-un sac special. 

Karen, care nu reușise să urmărească spectacolul acela 
straniu mai mult de câteva secunde, se întoarse brusc și plecă 
spre casă, însoţită de fetele ei. 

Russell și Kevin rămaseră lângă cei doi polițiști până când 
trupul bătrânului fu pus în camioneta lui Gomez, apoi se 
întoarseră la mașina de patrulare împreună cu Mark Shannon. 

— Probabil că ai deja o idee de ce s-a întâmplat, nu-i așa? îl 
întrebă Russell din nou. 

Shannon ezită din nou, dar, cum Karen nu mai era acolo să 
audă, își spuse că nu mai avea niciun motiv să își ascundă 
bănuielile faţă de Russell. 

— Nu sunt sigur, dar am impresia că Otto a fost înțepat de 
ceva. 

— Albinele, vrei să spui? îl întrebă Russell cu maxilarele 
strânse. 

— Nu vreau să spun nimic, îi răspunse Shannon mai 
morocănos decât ar fi intenţionat. Nu pot să mă pronunţ cu 
privire la ce nu cunosc. 

Își întinse mâna și îl prinse pe Russell de umăr. 

— Îmi pare sincer rău pentru ce s-a întâmplat, Russell. Cum 
aflu ceva, te anunţ. Între timp, stai liniștit și încearcă să-ţi 
păstrezi calmul până aflăm exact ce s-a întâmplat. Se poate să 
mă înșel și semnele alea să nu fi fost provocate de înțepături. 
Poate că era deja mort și l-o fi mușcat ceva. Urmele alea pot să 
nu însemne nimic. 

— Și dacă au fost albinele? insistă Russell. Trebuie să-l aduc 
pe Carl Henderson aici imediat. Tata a observat că lucrurile nu 
stau cum trebuie la stupi... că s-a întâmplat ceva cu albinele. 


145 


— Ce naiba, Russell, i-o tăie Mark Shannon, dacă știam că 
reacţionezi în felul ăsta, îmi ţineam gura. Te rog să nu te mai 
ambalezi până nu aflu despre ce e vorba, în regulă? Și dacă Otto 
a fost omorât de albine, poți fi sigur că voi avertiza UniGrow să- 
și ia toţi stupii pe care i-a pus în valea asta, înainte de apusul 
soarelui. Dar, până atunci, să nu ne pripim. Spune ce nu trebuie 
cui nu trebuie și să vezi ce panică o să provocăm. Imediat după 
întâmplarea cu fetele, lumea a și început să vorbească de 
albinele ucigașe africane. Așa că lucrul cel mai bun e să 
așteptăm și să vedem, bine? 

Russell șovăi, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, apoi se 
răzgândi și aprobă tăcut cu o mișcare a capului. 

— Anunţă-mă de îndată ce afli ceva. 

În timp ce Mark se urca în mașină, îl auzi iar pe Russell: 

— Mark? 

Șeriful își ridică privirea. 

— După autopsie, trebuie să... 

Șovăi, lăsându-și gândurile neterminate. Shannon înţelese ce 
voia să spună. 

— Spune-mi mie ce vrei să se facă, îl îndemnă Shannon. Nu 
văd de ce nu m-aș putea ocupa eu. 

— Voia să fie înmormântat aici, spuse Russell și, pentru prima 
oară, vocea începu să-i tremure, de parcă abia atunci ar fi 
resimţit șocul celor întâmplate. Nu vreau niciun fel de 
ceremonie. Ştii ce părere avea tata despre toate poveștile 
astea. Cred însă că o să am nevoie de un sicriu. 

— Voia unul din pin, spuse Kevin în locul tatălui său, care 
începuse să șovăie iar. 

Cu ochii în lacrimi, îi repetă șerifului ceea ce auzise de la 
bunicul lui de atâtea ori. 

— Cel mai ieftin, așa spunea. Fără niciun fel de ceremonie. Nu 
trebuie decât să-l îngropăm lângă bunica și să plantăm un 
copac. Restul, spunea el, nu e decât spectacol, și nu voia să 
aibă de-a face cu așa ceva. 

Mark Shannon încuviință cu o mișcare a capului, în timp ce 
băiatul se chinuia să-și stăpânească plânsul care îl înăbușea. 

— O să am grijă de toate. Și nu va dura prea mult până 
atunci. Dacă așa vreţi, am putea să-l înmormântăm mâine 
dimineață. 


146 


— Așa o să facem, spuse Russell. Tu doar să ne anunţi când 
putem veni să-l luăm. De îngropat o s-o fac eu cu Kevin. 

După plecarea mașinii, Russell și Kevin începură să urce cu 
pași rari colina, îndreptându-se spre casă, dar, când ajunseră în 
dreptul aceleia unde Otto locuise toată viața lui, și în care 
crescuse Russell, se opriră, iar Russell își puse mâna pe umărul 
fiului său. 

— Asta e, spuse el încet. Indiferent ce i s-a întâmplat, e mai 
bine că s-a terminat repede, decât să fi ajuns ca bătrâneţea, 
boala și slăbiciunea să-și fi bătut joc de el. E exact ce nu ar fi 
vrut și ceea ce nu i s-a întâmplat. 

Il trase pe Kevin mai aproape de el și 
aproape aspru: 

— Ce bine ar fi să avem și noi norocul lui. Ce zici, Kev? 

Kevin avu o ezitare, apoi reuși să încuviinţeze cu o mișcare 
din cap. 

Nu încetă, însă, să se întrebe: Ce mare noroc e să fii mort? 
Chipul bunicului îi spusese cât de mult suferise până să moară. 

Kevin avea senzaţia că bunicul ţipase în clipa morţii. 

De ce nu-l auzise nimeni? 


Ap 


îi spuse stânjenit, 


— Ce părere ai? întrebă Ellen Filmore o oră mai târziu, după 
ce examinase cu cea mai mare atenţie cadavrul lui Otto Owen. 

Găsise și alte urme de înțepături pe pielea lui Otto: trei pe 
piciorul stâng, una pe piciorul drept și încă trei pe piept. 

Și totuși, nu înțepăturile îl omorâseră, pentru că, în ciuda 
semnelor clare de pe corp, rănile nu prezentau umflăturile 
caracteristice care acompaniau, în mod obișnuit, urmele ca 
acelea descoperite pe cadavrul lui Otto Owen. 

Era sigură că nu înţepăturile îl omorâseră. Înţepăturile 
provocaseră mai curând un atac de cord: un atac care îl ucisese 
instantaneu pe Otto. 

Fără să mai găsească și alte răni, sigură că descoperise ce 
anume provocase moartea bătrânului, chemă un expert pentru 
a-i confirma presupunerile. 

Expertul își ridică privirea de pe trupul lui Owen și înclină din 
cap, în semn de aprobare. 

— Scorpioni, spuse Carl Henderson. Fără îndoială. Și nici nu-i 
de mirare dacă ţinem cont de locul în care a fost găsit. Probabil 
că sub magazia aia sunt cu zecile. Problema e ce căuta acolo? 


147 


Ellen Filmore oftă adânc. 

— Nu prea văd cum am putea afla, spuse ea. Dar ce moarte 
cumplită. 

Îl privi pe Henderson, dând din cap compătimitoare. 

— Cel puţin, atacul de cord a pus capăt mai repede 
suferințelor. 

Carl Henderson înclină tăcut din cap, fără a simţi nevoia de a 
mai adăuga ceva. 

De acum, secretul lui era bine păstrat. 


e Capitolul 12 


Karen se opri din spălatul vaselor rămase de la micul dejun și 
aruncă o privire ceasului de deasupra chiuvetei. 

Unsprezece și un sfert și Julie nu mai dăduse niciun semn de 
la micul dejun. 

Și, în fond, de ce ar fi fost surprinsă? În ultimele două zile 
nimic nu părea să meargă în ordine la fermă, nimic nu mai era 
normal. 

De câte ori se gândea la moartea lui Otto Owen, Karen se 
cutremura. 

Scorpioni. 

Simţea fiori de groază la simpla pronunțare a numelui lor. De 
când aflase rezultatul autopsiei, și-i imagina ca fiind prezenţi 
peste tot, pândind prin colţurile casei, ascunși pe sub fiecare 
piatră. 

— Asta e o adevărată nebunie, îi spuse Russell, după discuția 
avută cu o zi înainte. Bineînţeles că sunt... sunt oriunde clima e 
uscată. Dar lor le e mai frică de tine decât ţie de ei. De aia se și 
ascund cât pot mai bine. 

— Bun, dar de Otto nu s-au ascuns! insistă Karen. Doamne, 
numai când mă gândesc și mă trec fiorii! Și dacă așa ceva i s-a 
întâmplat lui Otto, ni se poate întâmpla oricăruia dintre noi. Ştii 
bine că aşa e! 

— Probabil, dacă îţi găsești de lucru exact acolo unde se află 
și ei, spuse Russell. Dar ce am putea căuta pe sub magazii la 
miezul nopţii? 

— Ce căuta Otto? îl întrebă imediat Karen. 


148 


Bineînţeles că nu primi niciun răspuns și, cum la ceea ce i se 
întâmplase lui Otto nu asistase nimeni, era firesc să nu existe 
vreun răspuns. 

Dar, când își aducea aminte că atât Molly, cât și Julie fuseseră 
doar la un pas de moarte, înainte ca aceasta să i se fi întâmplat 
lui Otto, Karen simţi brusc dorinţa de a-și lua fetele și de a 
părăsi ferma pentru totdeauna. 

De fapt, era mai mult decât o dorinţă - era un impuls 
irezistibil. Dar, pe măsură ce se gândea mai bine, își dădu 
seama că, și dacă ar fi reușit să răspundă acestui impuls, 
abandonându-și soțul și noua ei viaţă - de care se îndrăgostise 
în egală măsură - nu avea unde să se ducă. 

Russell avea dreptate. Pretutindeni pe unde trăise ea erau 
scorpioni, iar Otto nu numai că era primul om pe care îl 
cunoștea și care fusese omorât de scorpioni, dar și primul de 
care auzise să fie ucis de ei. 

Sigur că albinele erau cu mult mai răspândite decât 
scorpionii, și dacă acelea aparţinând speciei africane ajunseseră 
până în Pleasant Valley, care era atât de mult spre nord, 
înseamnă că se răspândiseră deja în toată California. 

În plus, stupii fuseseră deja schimbaţi - primul camion 
aparţinând firmei UniGrow venise în noaptea imediat următoare 
morții lui Otto și luase stupii de la fermă, la adăpostul 
întunericului răcoros, când toate albinele erau înăuntru. În 
noaptea care urmase, fuseseră aduși noii stupi. 

leri, Russell împrăștiase insecticide pe sub toate magaziile de 
la fermă. 

Și tot ieri îl înmormântaseră pe Otto, respectându-i dorința: 
fără slujbă și procesiune. Toţi cinci se duseseră la locul unde 
erau înhumați bunicii, mama și prima soţie a lui Russell și unde 
acesta, ajutat de Kevin, coborâse coșciugul de pin în groapa pe 
care o săpaseră cu o zi înainte. 

Deși nimeni nu scosese un cuvânt, Karen se rugase în tăcere 
pentru sufletul lui Otto. 

Nimic altceva: nici întâlnirea protocolară a prietenilor lui Otto, 
nici veghe, nici cel puţin un parastas. 

Exact așa cum dorise Otto. 

Și acum se prefăceau cu toţii că lucrurile reintraseră în 
normal, când Karen știa că vor trebui să treacă săptămâni până 
când Russell și Kevin se vor obișnui să nu-l mai aibă pe Otto în 


149 


preajmă. Ea însăși se simţea într-un fel ușurată acum, după 
dispariţia bătrânului, lucru care îi crea o stare de jenă pe care 
nu voia să o destăinuie nimănui. Și așa era, pentru că, a doua zi 
după moartea lui Otto, Karen se simţi mai relaxată, văzând în 
casa aceea cu adevărat propria ei locuință. Cunoștea motivul: 
era pur și simplu pentru că nu mai exista Otto, care să-i 
amintească cu voce tare sau cu o simplă privire dezaprobatoare 
felul în care Paula le făcea pe toate. 

Și totuși, mai rămăsese o întrebare pe care Karen nu și-o 
putea scoate din minte: ce căutase Otto în magazie în toiul 
nopții? 

Și de ce nuţipase atunci când îl mușcase primul scorpion? 

S-o fi făcut fără ca nimeni să îl audă? 

Intrebările se perindau neîncetat prin mintea ei, dar în 
această dimineaţă încerca să nu se mai gândească la ele, tot 
așa cum încerca să nu se mai gândească la posibilitatea ca Otto 
să fi zăcut în bezna nopţii timp de patru ore, cu trupul arzându-i 
din cauza înțepăturilor provocate de scorpioni, strigând după 
ajutor, în timp ce toți ceilalți ai casei rămăseseră cufundaţi în 
somnul lor adânc, liniștit. 

Copiii, la rândul lor, erau nespus de triști și, deși consemnarea 
hotărâtă de Russell în noaptea morții lui Otto nu fusese ridicată, 
nici nu fusese cazul să le fie impusă. Karen știa că băiatul 
deplângea moartea bunicului în felul lui propriu; chiar dacă nu 
știa cum să își deschidă sufletul în fața celorlalţi, nu însemna că 
nu suferă. 

Apoi Julie. 

Julie părea cea mai afectată de moartea bătrânului. Deși 
Karen încercase de câteva ori să discute cu ea, fata susţinea cu 
încăpățânare că nu i se întâmplase nimic și că totul era „în 
ordine”. Și, totuși, Karen era sigură că nu era adevărat; ultimele 
cuvinte pe care Julie i le adresase lui Otto fuseseră în timpul 
parodiei de amabilitate pe care o ticluise în timpul dejunului din 
dimineaţa zilei când murise bătrânul. După aceea Julie nu mai 
avusese ocazia să-i vorbească lui Otto pentru a-și cere scuze, 
așa cum intenţionase înainte de a fi înțepată de albine. 

Karen știa că vinovăția îi făcea pe oameni să se poarte ciudat 
și nu încăpea îndoială că Julie avea un astfel de comportament. 


În prima zi după moartea lui Otto, lucrurile nu stătuseră chiar 
așa de rău. Julie coborâse destul de târziu și nici nu vorbise prea 
mult. Karen de altfel se așteptase la așa ceva. 

leri însă, Julie nu mai scosese niciun cuvânt și, cu toate că o 
ajutase pe Molly la grajd, refuzase cu încăpățânare să dea cu 
aspiratorul la parterul casei. 

— Nu pot să sufăr aspiratorul și nu mă poți obliga să-l 
folosesc! îi spusese ea lui Karen. 

Hotărâtă să înfrunte toanele fetei în modul cel mai direct, 
Karen se pregătise pentru o discuție lungă, ţinându-și mâinile 
încrucișate pe piept. 

— Perfect, spusese ea. Atunci ia o mătură. Mie îmi e indiferent 
ce folosești. 

Și spre marea ei surpriză, Julie îi urmase sfatul. 

Treaba durase de trei ori mai mult cu mătura, iar Julie nu se 
plânsese. 

De fapt, nu scosese niciun cuvânt. 

Cum tot la fel de tăcută fusese în cursul acestei dimineţi, când 
coborâse la micul dejun. Se așezase în tăcere la masă și 
consumase ce i se punea în față. 

Căci „consumase” era cuvântul potrivit, își spuse Karen. Cu 
ochii fixaţi în farfurie, Julie mâncase nu numai obișnuita felie de 
pâine prăjită, castronelul de cereale și sucul de portocale, dar și 
un teanc întreg de clătite și trei felii de șuncă. 

Apoi, după ce o ajutase pe Molly la grajd, Julie dispăruse pur și 
simplu. 

— Du-te și caută-ţi sora, te rog frumos, scumpa mea! îi spuse 
Karen lui Molly, care stătea la masă cu un catalog de produse 
ecvestre, făcând o listă cu lucrurile care trebuiau neapărat - 
„altfel mor” - lucruri care nu numai că ar fi umplut camera 
pentru harnașamente până la refuz, dar ar fi golit și contul din 
bancă. Dar cel puţin Molly revenea la un comportament normal, 
reușind să treacă și peste șocul morții lui Otto Owen. 

Fetița o zbughi din bucătărie și, o secundă mai târziu, Karen o 
auzi tropotind pe scările goale, bubuiturile pașilor ei răsunând 
până în cele mai îndepărtate cotloane ale casei. 

— Mai ușor! îi strigă Karen, clătinând din cap. 

Peste un minut Molly cobora scara, provocând o bubuitură ca 
de tunet în urma săriturii făcută peste ultimele cinci trepte. 


151 


— E în pat! raportă Molly, năvălind în bucătărie. Stă în pat și 
se uită pe geam. 

Karen lăsă șunca pe care o tăia în felii, îi spuse lui Molly să 
înceapă pregătirile pentru prânz, iar apoi se îndreptă spre scară. 

Ușa camerei lui Julie rămăsese întredeschisă; într-adevăr, fata 
stătea întinsă în pat, cu ochii pe fereastră. 

Karen bătu încetișor la ușă. 

— Julie? spuse ea. Te simţi bine? 

Tăcerea se prelungi încă o clipă, apoi Julie se întoarse, 
aruncându-i o privire. 

— Mă simt perfect, spuse ea cu o voce plată, lipsită de orice 
intonaţie. 

— Atunci ar fi cazul să cobori și să ne ajuţi să pregătim masa. 

Julie ridică din umeri, dar nu se clinti de la locul ei. 

— Scumpa mea, ești sigură că te simţi bine? o mai întrebă o 
dată Karen. 

— Mă simt bine, o asigură Julie pentru a doua oară. Cobor și 
eu imediat. De acord? 

După ce mama ieși din cameră, lăsând ușa întredeschisă, Julie 
se trânti iar pe pernă. 

Încă o dată minţise. 

Dorise să-i spună mamei cât de rău îi era, să-i povestească ce 
i se întâmplase în zorii zilei în care găsiseră trupul lui Otto. 

De când aflase ce i se întâmplase bătrânului, se gândise tot 
timpul la felul în care ea însăși se trezise în mijlocul câmpului, 
acoperită în întregime de furnici roșii. 

De fapt, nici nu era prea sigură dacă nu cumva fusese doar un 
coșmar oribil, fără ca în realitate să se fi întâmplat ceva. 

Dar dacă, totuși, furnicile se căţăraseră pe ea, așa cum îl 
asaltaseră scorpionii pe Otto? 

De ce nu o mușcaseră furnicile, așa cum fusese Otto omorât 
de scorpioni? 

De două zile se gândea la cele întâmplate, dar, oricât s-ar fi 
străduit să afle răspunsul, acesta nu se lăsa descoperit. 

Dar mai rău decât lipsa unui răspuns era ceea ce i se 
întâmplase când, în cele din urmă, se hotărâse să discute cu 
mama ei, spre sfârșitul după-amiezei de ieri, când se afla în 
camera ei, întinsă pe pat, exact ca acum. Ușa era deschisă și, 
de jos, o putea auzi pe Karen încheind pregătirile pentru cină. 


152 


Erau singure în toată casa, iar Julie nu ar fi avut decât să se 
ridice din pat și să coboare scările. Ar fi putut să discute, așa 
cum o făceau când ea avea vârsta lui Molly. 

Încercase să se ridice în capul oaselor și să-și dea picioarele 
jos din pat. 

Dar nu se întâmplase nimic. Nici nu se clintise. 

Încercase să tipe, să-i strige mamei că era paralizată. 

Încercase, dar nu reușise. 

Vreme îndelungată - n-ar fi putut spune cât - rămăsese 
întinsă pe pat, când, dintr-o dată, de undeva din străfundurile 
fiinţei ei, se ivise o geană de lumină și începuse să înțeleagă. 

Stătuse tăcută, fără ca vreun cuvânt să i se fi închegat măcar 
în minte. 

Dar, pe măsură ce secundele se scurgeau și ea rămânea 
incapabilă să se miște, în minte începu să i se contureze o idee. 

Ceva, o forță pe care nu o înţelegea, își găsise sălaș în 
interiorul ei. 

O forță a cărei voinţă era mult mai puternică decâta ei. 

Ideea i se înfipsese în creier. 

De când aproape că murise din cauza înțepăturilor de albină, 
existau lucruri despre care nu putea să vorbească și lucruri pe 
care nu le putea face. 

Devenise sclava unei puteri noi aflate în trupul ei, pe care nu 
o înţelegea și împotriva căreia nu putea să lupte. 

Și, în clipa în care acceptase acest lucru, în momentul în care 
se abandonase acestei forțe dinăuntrul ei, fusese în stare să se 
miște iar. Să se miște și să vorbească. 

Și să se prefacă. 

Să joace rolul unui om normal, nu al unuia pe cale de a 
înnebuni. 

Azi dimineaţă, când se trezise, amintirea cumplitei nopţi când 
se găsise în mijlocul câmpului - noaptea în care murise Otto - îi 
era proaspătă în minte. 

Preţ de o clipă, o clipă oribilă în care simţise degetele de 
gheață ale fricii strângându-i inima, avusese senzaţia că pielea îi 
era iar invadată de milioanele de furnici roșii care i se cațără pe 
trup. 

Momentul trecuse și, o dată cu el, spaima cumplită care 
începuse să pună stăpânire pe ea. Se ridicase în picioare, își 
puse capotul și se dusese la baie. 


153 


Făcuse dușul, apoi se spălase pe dinţi și se pieptănase. 

Totul părea cât se poate de normal. 

Când revenise în cameră să se îmbrace, se simţise dintr-o 
dată obosită și se așezase pe pat să stea un minut. 

Apoi mireasma dejunului pregătit de mama începuse să se 
strecoare până la ea pe ușa deschisă a camerei și descoperise 
brusc că îi era foame. 

Nu foame pur și simplu, era moartă de foame. 

Se îmbrăcase și coborâse la bucătărie, unde toată familia se 
strânsese deja în jurul mesei. 

Fără măcar să-i fi salutat pe Kevin și Molly, se trântise pe 
scaun și începuse să mănânce. 

Să mănânce așa cum nu mai mâncase niciodată până atunci. 

Un castron cu fulgi de ovăz cu unt, zahăr și smântână. 

Urmaseră șunca și clătitele. 

Clătite!? Nu putea să le sufere! Nu făceau altceva decât să te 
îngrașe și-ţi mai cădeau și greu! 

— Ți-e bine, Julie? întrebase Kevin, în timp ce ea îngrămădea 
lucrurile acelea dezgustătoare de pe farfurie. 

Ea încuviinţase cu o mișcare a capului, terminase clătitele și 
tocmai se pregătea să-și mai ia o porţie, când simţise privirea 
celorlalți urmărind-o cum se îndopa! 

Se oprise din mâncat, deși nu se simţea sătulă. 

Dar cum era posibil să-i mai fie foame după cât mâncase? 

După masă se simţise cuprinsă de aceeași ciudată epuizare 
ca de dimineaţă și, puţin după aceea, i se făcuse iar foame. 

De data aceasta nu mai cedase poftei de mâncare, ci se 
urcase în camera ei, întinzându-se pe pat. 

Ce i se va întâmpla? Va deveni la fel ca fetele acelea de la 
televizor care mâncau tot timpul după care vomau, pentru ca în 
final să moară de foame? 

Apoi, când mama ei venise să o întrebe cum se simte, simţise 
dorinţa de a-i povesti tot ce i se întâmplase. 

Nu reușise decât să pronunţe aceleași cuvinte oribile, cuvinte 
care îmbrăcau o minciună. 

Mă simt bine... totul e în ordine... 

Dar nu se simţea bine! Nimic nu era în ordine! 

Era îngrozită. 


154 


Era îngrozită și avea impresia că își va pierde controlul. lar 
mâncărimea aceea era atât de cumplită, încât îi venea să-și 
rupă pielea de pe ea! 

Îi venea să-și înfunde faţa în pernă și să plângă de spaimă și 
de neputinţă. 

În schimb, mânată de aceeași forţă lăuntrică, se ridică de pe 
pat și se duse la toaletă, de unde își luă peria de cap. 

Cu ochii fixați asupra propriului chip, reflectat în oglindă, își 
perie părul până când acesta începu să strălucească. 

Când cobori în bucătărie ca să-și ajute mama la pregătirea 
mesei, se simţea exact așa cum îi spusese. l-o confirma 
zâmbetul mamei. 

— Să știi că arăţi mult mai bine decât acum câteva minute, 
spuse ea. Ești gata de masă? 

Julie făcu un semn din cap. 

Îi era frică să vorbească, fiindcă nu știa ce cuvinte îi vor ieși 
din gură. 

e 

— Karen? spuse vocea de la celălalt capăt al firului. Sunt 
Marge Larkin. Mama lui Jeff. 

Karen își sprijini receptorul de umăr și, în timp ce termina de 
ornat salata de cartofi pe care o servea cu șunca deja tăiată în 
felii, spuse: 

— Bună! Am tot vrut să-ţi telefonez să te invit împreună cu 
copiii într-o seară la noi, dar, cu pregătirile de nuntă și acum, cu 
moartea lui Otto... 

Vocea îi rămase suspendată. 

Marge Larkin își manifestă compasiunea, deși Otto Owen nu-i 
plăcuse niciodată. Îl considera un ticălos veșnic încruntat, lucru 
care nu se cădea însă să fie amintit acum. 

— Bun, poţi amâna invitaţia pentru altă dată, spuse ea. Mă 
cam supără un dinte și va trebui să dau o fugă până la San Luis 
Obispo, să mă vadă un dentist. Jeff i-a promis lui Vic Costas că o 
să-l ajute în după-amiaza asta și voiam să te întreb dacă Julie n- 
ar vrea să câștige un ban având grijă de copil, de Ben. 

Karen se pregătea să-i propună lui Marge Larkin să-și aducă 
băiețașul pe care îl văzuse jucându-se de unul singur în curtea 
plină de praf din fața casei lui Vic Costas, la fermă, unde și-ar fi 
putut petrece după-amiaza jucându-se cu Molly, dar se răzgândi 
brusc. Era mult mai bine pentru Julie să mai iasă puţin din casă 


155 


și să câștige câţiva bani, simțind astfel că stă pe propriile 
picioare. 

— Așteaptă puţin, ţi-o dau pe Julie. 

În timp ce Marge îi explica lui Julie despre ce era vorba, Karen 
puse salata pe masă, apoi ieși să bată în triunghiul de fier ce 
părea să aparţină altor timpuri, atârnat lângă ușa din spate. 
Kevin și Russell traversau deja curtea și, în timp ce Kevin se 
ducea spre spălătorul aflat în spatele bucătăriei, Karen îi 
propuse soțului ei să anuleze interdicția, date fiind împrejurările. 

Înainte ca Russell să fi avut timp să-i răspundă, Julie își făcu 
apariţia în pragul ușii. 

— Mami? spuse ea. Îmi dai voie? 

Karen îi răspunse după o scurtă ezitare. 

— Din punctul meu de vedere, n-am nimic împotrivă, dar 
trebuie să-i ceri voie și lui Russell. 

În prima clipă Karen se așteptă ca Julie să-i întoarcă spatele, 
preferând să renunțe la slujbă, decât să-i ceară voie tatălui ei 
vitreg. Într-adevăr, în timp ce Julie își muta privirea spre Russell, 
lui Karen i se păru că vede în ochii ei licărul unui resentiment. 

— E vorba să stau cu un copil câteva ore, spuse Julie în cele 
din urmă. Pot să mă duc sau sunt consemnată? 

Karen își tinu respiraţia, întrebându-se dacă Russell sesizase 
tonul provocator din glasul lui Julie. Dar el nu lăsă să se vadă 
nimic. 

— Gata cu berea? întrebă el. 

Julie strânse din dinţi, cu ochii îngustaţi, dar dădu din cap. 

— În cazul ăsta, n-am nimic împotrivă, spuse Russell. 

Julie intră în bucătărie, iar Russell îi aruncă lui Karen un 
zâmbet subţire. 

— Presupun că trebuie să fiu mulțumit că mi-a cerut voie, nu 
pot să-i cer să fie și încântată. 

— Trebuie să ne mulțumim cu ce avem, răspunse Karen, dând 
din cap și oftând. Nu știu ce crezi tu, dar eu sper să-și mai 
revină din starea în care a intrat de la moartea lui Otto. Mi se 
pare... În fine, am impresia că se simte vinovată pentru ce s-a 
întâmplat. 

— Dar n-a fost vina ei, răspunse Russell încruntat. 

— Noi știm asta, dar nu sunt la fel de convinsă că și Julie știe. 
Cred că încă se simte prost pentru ce s-a întâmplat la prânz. 

— Poate că ar fi mai bine să discutăm cu ea. 


Karen se întinse și își sărută soţul pe obraz. 

— iți mulțumesc, dar nu cred că are rost. Dacă nu a vrut să 
stea de vorbă cu mine, cu atât mai puţin o va face cu tine. Poţi fi 
convins. Cel mai bun lucru ar fi să încercăm să revenim la o 
viată normală. 

e 

— Ce ai? întrebă Ben Larkin, dezlipindu-și ochii de televizor 
pentru a-i arunca lui Julie o privire dispreţuitoare. Parcă ai spus 
că poţi. 

— Pot, îi răspunse Julie. Când eram acasă am reușit 
întotdeauna! 

Îi aruncă lui Ben telecomanda de la video, apoi se ridică de pe 
sofa și se îndreptă neliniștită spre fereastra căsuţei familiei 
Larkin. 

Ce nu mergea? Din nou simțea mâncărimea aceea cumplită 
care o împingea afară din propria ei piele; senzaţia că în ea se 
plămădea ceva care era pe punctul de a face explozie. 

Se scutură violent, de parcă această mișcare ar fi putut să o 
ajute să se descotorosească de nervozitatea teribilă care o 
înnebunea. 

— E rândul tău, îi spuse Ben. Pe mine m-au bombardat. 

— Nu vrei să taci? îl repezi ea. 

Ben izbucni în lacrimi și Julie rămase cu gura deschisă, uimită 
de propria ei reacţie. 

De ce spusese așa ceva? Ben nu era vinovat cu nimic! De 
fapt, pentru un copil de vârstă lui Molly, era foarte cuminte. Nu 
voia altceva decât ceea ce vor toţi băieţii de vârstă lui și Julie își 
dăduse toată silința pentru a-i stimula entuziasmul. 

La început fusese chiar foarte nostim. 

Se duseseră la pârâu, unde se descălțaseră, după care 
intraseră în apa rece, iar Ben prinsese un borcan plin cu 
mormoloci. Deși micile creaturi aveau trupuri vâscoase, îi făcea 
plăcere să-i prindă și, în ora care urmase, amândoi se 
străduiseră să construiască un loc în malul pârâului unde 
mormolocii să crească până vor deveni broaște. 

Sau să se transforme în hrană pentru păsările care 
descoperiseră deja cratita, transformată într-un iaz minuscul, 
pusă la umbră în apropierea ușii. Cu un așternut de nisip și mâl 
pe fundul cratiţei și cincisprezece centimetri de apă deasupra, 
Ben era sigur că mormolocii vor fi nespus de fericiți. Julie 


157 


propuse să mai adauge și niște pietre și iarbă care creștea pe 
lângă pârâu pentru ca mormolocii să se poată ascunde. Așa că 
se întorseseră la pârâu, de unde adunaseră pietricelele și 
vegetația necesară pentru a le crea mormolocilor un 
microclimat asemănător celui natural. 

Acum o oră, însă, Ben se plictisise de mormoloci și hotărâse 
să se joace cu jocurile video. 

Se dovedi a fi un maestru la Nintendo. Și Julie era o jucătoare 
abilă, dar astăzi părea că nu își putea intra în mână. 

Poate din cauza căldurii. 

| se părea că temperatura fusese în urcare tot timpul după- 
amiezei. Deschise ferestrele, dar camera de zi destul de strâmtă 
semăna în continuare cu un cuptor. Tapiseria de plastic a sofalei 
desfundate i se lipise de pielea transpirată și acum, când privea 
ecranul televizorului, îi venea să ţipe. 

— Imi pare rău, îi spuse ea lui Ben, întorcându-se pe sofa; 
hotărâtă să mai încerce un joc. E din cauza... nu știu. Dar aici e 
așa de cald și mă simt așa de lipicioasă. Cred că mi-am pierdut 
cumpătul. 

Îmbunat, plânsul lui Ben se transformă într-un fel de scâncet. 
O privi curios. 

— Dar nu e prea cald, spuse el. 

— Ba e, i-o întoarse Julie. Parcă ar fi patruzeci de grade. 

— Ba nu, protestă Ben. 

Arătă spre termometrul de pe perete. 

— Uită-te și tu! Sunt doar douăzeci și cinci! 

— In fine, pare mult mai cald. Ce-ar fi să ne facem o 
limonadă? 

Poate că va reuși nu numai să o răcorească, dar să-i 
potolească și foamea care o chinuise toată ziua. 

— Bine, se arătă de acord Ben, a cărui supărare trecuse cu 
totul. 

Se duseră în bucătărie și, în timp ce băiatul căuta storcătorul 
de fructe, Julie începu să taie lămâile în jumătăţi. Ben găsi 
aparatul când Julie tăia a șasea lămâie, după care fata începu să 
le stoarcă. 

Parfumul acid al fructelor proaspete umplu nările lui Julie și 
foamea o înghionti din nou. 

Un ghiont atât de puternic, încât nu mai reuși să-l ignore. 


Fără să se mai gândească, luă o jumătate de lămâie și mușcă 
din ea. 

Ben o privi cu ochii larg deschiși. 

— Ce faci? o întrebă el. Nu se poate așa ceva! Lămâile sunt 
prea acre ca să le poţi mânca! 

Julie clătină din cap, cu mâna întinsă după o a doua lămâie. 
Cu toate că știa câtă dreptate avea băiatul, lămâia nu i se 
păruse nici pe departe așa de acră. 

Ba chiar avea impresia că era dulce. 

Supse lacomă pulpa celei de a doua lămăi, apoi o înșfăcă pe a 
treia. 

Și, pe când sucul lor i se rostogolea pe gât, foamea devenea 
și mai mare. 

Deschise frigiderul, inspectându-i rafturile. 

Văzu un castron mare. Prin capacul de plastic întrezări ceva 
ce semăna cu o bucată de friptură la ceaun, carnea cenușie 
tronând în mijlocul gelatinei mate. 

Smulse castronul din frigider, îl puse pe masă și îi scoase 
capacul. Vâri degetele și scoase o bucată maronie de sos sleit 
rece ca gheaţa, pe care și-o îndesă în gură. 

Ben rămase cu ochii holbaţi la ea, în timp ce stomacul 
începea să-i protesteze la gândul de a băga în gură grăsimea 
sleită. 

— Ce porcărie! gemu el. 

Dar Julie continua să sape în gelatina vâscoasă, smulgând 
bucăţi de carne pe care și le îndesa în gură și pe care abia dacă 
le mai mesteca înainte de a le înghiţi. 

— Ce faci? ţipă Ben, văzând cum dispare friptura. Mami a 
spus să nu ne atingem de aia! A spus... 

Dar Julie era surdă la cuvintele lui. Întreaga ei fiinţă era 
concentrată doar asupra încercării de a-și potoli foamea uriașă. 
Continuă să smulgă din carne, înfigându-și adânc degetele în 
sosul gras și sleit. 

Ben, speriat de comportamentul ei bizar, o zbughi spre ușă. 

— Mă duc să-l caut pe Jeff, își spuse el mai mult sieși decât lui 
Julie. 

Și, în timp ce ea continua să se lupte cu friptura din castron, 
băiatul o tuli pe ușă, fugind spre parcela pe care se vedea 
tractorul lui Vic Costas. 


— Uite, îi spuse el lui Jeff douăzeci de minute mai târziu. Uită- 
te la ea ce face! 

Îi arătă fratelui său prin geamul de la bucătărie. 

Julie era lângă masă. Tot conţinutul frigiderului părea 
împrăștiat în jurul ei și, sub ochii lui Jeff, Julie smulse o bucată 
dintr-un calup de brânză pe care și-o înghesui în gură și căreia îi 
urmă un codru de pâine. 

În timp ce mesteca îmbucătura uriașă, mâinile trăgeau de 
ambalajul unui salam de Bologna tăiat în felii. În cele din urmă, 
în graba ei de a ajunge cât mai repede la carnea din interior, 
rupse plasticul cu dinții. 

Castronul în care fusese carnea era gol și ultimele firimituri 
fuseseră înfulecate sub privirile uluite și scârbite ale lui Jeff. 

În aceeași clipă fata le observă prezenţa la fereastră. O clipă, 
Jeff avusese strania senzaţie că surprinsese un animal sălbatic 
devorându-și prada. 

Julie îi adresă un zâmbet. 

Un zâmbet care îl excită. 

Apoi își aminti cum plecase cu câteva seri înainte cu Kevin, 
fără să se mai întoarcă. 

Și, chiar dacă prietenul său nu-i povestise ce se întâmplase, 
știa destul de bine despre ce era vorba. 

La urma urmelor, Julie era din Los Angeles și toată lumea știa 
cum erau fetele de acolo. 

Și acum îi zâmbea. 

— Du-te până la domnul Costas acasă, îi spuse el lui Ben. 

— De ce? vru să știe băiatul. Ce ai de gând să faci? Vreau să 
văd. 

— Ei bine, n-o să vezi, îl ameninţă Jeff. Te duci imediat acasă 
la domnul Costas și mă aștepți acolo. 

Ben începu să obiecteze, dar întâlni privirea fratelui său. O 
privire care îl avertiza că lucrul cel mai bun era să facă așa cum 
i se spunea. 

— Dar nu-i drept, se plânse el. Doar eu am... 

— Cară-te! îi ordonă Jeff. 

În cele din urmă, Ben o porni spre casa lui Vic Costas, aflată la 
câteva sute de metri mai încolo. Doar când se convinse că cel 
mic avea de gând să-l asculte, Jeff se hotărî să intre în 
bucătărie. 

— Julie, spuse el, ce faci acolo? 


160 


Julie, a cărei foame era încă nepotolită, îl privi fără să-i 
răspundă. 

Se apropie de ea și întinse mâna. Degetele îi atinseră pielea. 

Fata se trase înapoi, dar continuă să-l privească fix; își linse 
buzele. 

Jeff cunoștea semnificaţia gestului. 

Se apropie iar de ea. 

— Haide, Julie, spuse el, cuprinzând-o cu braţul. Știu că vrei. 
Și suntem singuri. 

Işi apropie gura de gâtul ei și buzele i se lipiră de piele. Fata 
se suci în braţele lui, dar gestul ei îl excită și mai mult. 

— Vrei să mergem în dormitor? 

Julie se zbătea, încercând să scape din strânsoarea lui, dar Jeff 
o răsuci punându-i piedică - nu era sigură dacă gestul fusese 
accidental sau deliberat - și ea căzu pe jos. În mai puţin de o 
secundă, băiatul era peste ea, ţintuind-o pe podea, în timp ce ea 
îl privea fix. 

El se aplecă, încercând să o sărute, iar Julie deschise gura. 

Din gura deschisă exhala un miros insuportabil. 

Și din aceeași gură deschisă ţâșni fuiorul unui nor negru, o 
pâclă întunecată și fremătătoare care se despică instantaneu în 
zeci de limbi șerpești izbucnite din gâtlejul lui Julie, care se 
desfășurară în jurul capului lui Jeff Larkin aidoma unor tentacule 
care îl paralizară în aceeași clipă. Groaza era mai cumplită decât 
orice altă trăire de până atunci. 

Nu era tocmai o negură, iar Jeff realiză aceasta chiar dinainte 
de a fi fost învăluit. 

Picăturile erau atât de mici, încât nici nu le putea sesiza ca 
atare. Jeff știa că stropii aveau viaţă, că zburau împreună într-un 
roi asemănător cu acela al termitelor sau furnicilor care uneori 
se ridicau de la pământ cu zecile de mii, purtate de aripi pe care 
le pierdeau în cursul aceleiași zile. 

Ceaţa îl învălui pe Jeff ca un linţoliu negru. Instinctiv inspiră 
adânc, în dorinţa de a-și țipa spaima. 

li umplură gura - erau milioane. Se îneca acum, când îi 
năvăleau în plămâni. 

Dar ţipătul nu fu altceva decât o bolboroseală sugrumată. Se 
desprinse de Julie și se rostogoli pe podea, zvârcolindu-se 
convulsiv într-o încercare inutilă de a scăpa de masa aceea 
enormă care îl înconjurase. 


161 


Într-o fracțiune de secundă văzu chipul lui Julie și se 
cutremură îngrozit când un al doilea nor ţâșni din gura deschisă 
a fetei, pentru a se alătura celui dinainte. Jeff dispăruse complet 
în bezna fremătătoare. 

| se așezaseră pe corp; pe neașteptate, fiecare milimetru 
pătrat de piele părea să-i fi fost cuprins de flăcări. 

Acum îi pătrundeau în ochi și în nas. 

Urechile îi erau pline de ele și tot capul îi zumzăia îngrozitor 
din cauza milioanelor de aripioare. 

Și tortura continua. Creaturile aproape invizibile roiau în jurul 
lui, croindu-și drum prin pielea lui, prin membranele din gură și 
nas, din ochi și urechi. 

Nu avea nicio șansă să scape de ele, nicio posibilitate de a se 
apăra. 

Rămase zvârcolindu-se pe podea și, în timp ce groaza aceea 
cumplită continua să se amplifice, o altă spaimă puse stăpânire 
pe el. 

Murea. 

Într-un fel anume, într-o manieră nepământeană, o metodă pe 
care el nu o putea înţelege, Julie Spellman îl omora. 

Și nu se putea împotrivi în vreun fel. 


e Capitolul 13 


Dimineaţa când se trezi, Marge Larkin își simțea maxilarul 
pulsând de durere. Chiar înainte de a cobori din pat, înghiţi una 
din pilulele pe care le pusese pe măsuţa din apropiere, cu o 
gură de apă cu gust stătut din pahar. Se trânti iar în perne, 
așteptând ca medicamentul prescris de doctor să-și facă efectul. 

Abia dacă mai ţinea minte când se întorsese aseară acasă. 
Condusul mașinii fusese o adevărată tortură, cu atât mai mult 
cu cât refuzase să ia orice calmant. De fapt, nu îndrăznise să se 
urce la volan până când novocaina și protoxidul de azot nu-și 
epuizaseră efectul. Când reuși să ajungă acasă, mult mai târziu 
decât își programase, durerea devenise delirantă, așa că 
trecuse pe codeină. Cum ajunsese acasă, totul era în ordine. 
Julie Spellman nu mai era acolo, dar își amintea vag că Jeff îi 
spusese că o trimisese acasă, după care îl culcase pe Ben. Se 
oprise din drumul spre dormitor doar atât cât să îl sărute pe 


162 


Ben, făcând un semn aprobator din cap, apoi se dusese și ea să 
se culce. 

Abia acum își aminti că Ben încercase să-i spună ceva, dar ea 
fusese mult prea chinuită de durere ca să-l mai asculte. 

Nici în dimineaţa aceasta nu se simţea cu mult mai bine. 

Și totuși, în ciuda durerii, trebuia să se scoale. 

Să se scoale, să vadă de copii și să se ducă la serviciu. 

Gândul că trebuia să meargă la lucru o făcu să scâncească. 
Deși funcţia oficială pe care o deţinea la ziarul local era aceea 
de secretară, în realitate ea și Jim Chapman - proprietar, 
publicist, redactor-șef și om bun la toate, cum îi plăcea lui să 
spună - reprezentau tot personalul. Erau câţiva oameni în oraș 
care din când în când mai scriau câte un articol, dar Jim 
Chapman și Marge Larkin acopereau tot ziarul. Nu era o gazetă 
prea grozavă, lucru recunoscut de altfel și de Marge. Ca dovadă, 
nici nu produsese vreun profit în cei zece ani de când lucra ea la 
Pleasant Valley Chronicle. 

Lui Jim nu-i prea păsa. El se îmbogăţise dintr-o afacere 
anterioară: inventase un dispozitiv electronic sofisticat, pe care 
Marge nu avea pretenția că îl înțelegea, invenţie care îi aducea 
lunar cecuri ce îi permiteau să acopere pierderile suferite de 
ziar. 

— E o distracţie pe care mi-o pot îngădui, îi spunea el ori de 
câte ori îi sugera că nu mai era cazul să arunce banii în vânt. 

Și atunci, de ce s-ar fi plâns? li plăcea de Jim Chapman, îi 
plăcea slujba și nici n-ar fi visat să lipsească o zi de la lucru, 
ceea ce ar fi însemnat întârzierea apariţiei ziarului. 

Marge bănuia că nimănui din oraș nu i-ar fi păsat dacă ziarul 
își întârzia apariţia, cu excepţia ei și a lui Jim, dar asta era o 
chestiune de principiu. 

Deci, cu sau fără durerea de măsea, tot avea să se ducă la 
serviciu. 

Se dădu jos din pat, se îmbrăcă și se duse la bucătărie să-și 
facă o cafea. În timp ce cu vârful limbii cerceta pauza de pe 
maxilar, acolo unde până mai ieri se aflase un molar, deschise 
frigiderul să scoată laptele. Luă cutia, aruncând o privire prin 
frigider. Își făcu în minte lista cu tot ce trebuia să cumpere de la 
magazin la întoarcerea acasă. 


Marge se încruntă. Nu numai că dispăruse friptura din cuptor, 
pe care intenţiona să o încălzească azi la prânz, dar nici altele 
nu mai erau acolo. 

Calupul de brânză aproape că dispăruse. 

Același lucru se întâmplase și cu salamul din care trebuiau 
făcute sandvișuri toată săptămâna. 

leri dimineaţa nu era încă început, iar acum nu mai 
rămăseseră decât câteva feliuţe din el. 


Și pâinea... 
Parcă ieri lăsase aici una întreagă. Cât putuseră mânca trei 
copii? 


Apoi își aminti că, de fapt, din frigider n-ar fi trebuit să 
lipsească nimic pentru că, în ultima clipă, se hotărâse să le dea 
bani ca să-și cumpere hot-dogs de la A & W. Să se fi răzgândit? 
Nu-i venea să creadă că tocmai ei ar fi ratat ocazia, doar ca să 
stea acasă și să mănânce resturile de la mesele anterioare. 

Când Ben intră în bucătărie, încă în pijama și frecându-și ochii 
somnoroși, îl întrebă, arătând spre frigider: 

— leri ați mâncat tot ce v-a ieșit în cale, nu-i așa? 

Ben clătină din cap. 

— Nu eu, se apără el cu o inocenţă atât de exagerată, încât 
Marge ghici imediat că povestea nu se termina chiar acolo și că 
trebuia să o afle pe îndelete de la el, în așa fel încât nimeni să 
nu-l poată acuza că pârăște. 

— Zău? făcu Marge. Păi dacă nu tu, atunci cine? 

— Jeff și Julie, spuse Ben, căţărându-se pe un scaun pentru a 
ajunge la cutia de Cheerios. 

— Jeff și Julie? repetă Marge. 

— De fapt, Julie, continuă Ben. 

Îndemnat, băiatul îi povesti tot ce se întâmplase până în clipa 
când Jeff îl trimisese la Vic Costas acasă. 

— Și, în cele din urmă, au venit și m-au luat, încheie el, 
accentuând pe „în cele din urmă” cu atâta tărie, că lui Marge îi 
veni să izbucnească în râs. Și după aia am mers la A & W și am 
mâncat hot-dogs. Ne dai voie să mai mergem și în seara asta? 

— Nu, răspunse Marge automat, în timp ce încerca să 
deslușească povestea pe care tocmai o ascultase. 

Amintirea unor lucruri citite sau văzute la televizor îi fulgeră 
prin minte. 


164 


Să fi fost Julie atinsă de boala aceea... cum îi spuneau, 
bulimie?... care le făcea să se umfle cu mâncare până vomau? 

Dar Jeff? Dacă fusese și el acolo... 

Și unde era Jeff? De obicei se trezea dimineaţa înaintea lui 
Ben. 

ÎI găsi în camera pe care o împărțea cu fratele lui mai mic, 
întins pe pat, cu faţa în jos, învelit doar cu un cearșaf. 

ÎI scutură și băiatul se răsuci, ferindu-și ochii cu mâna de 
strălucirea soarelui care pătrundea pe fereastră. 

— Mamă? la uite! Mamă, ce faci? S-a întâmplat ceva? 

— E exact ce vreau și eu să aflu, îi spuse Marge. Ce naiba s-a 
întâmplat ieri? Ben mi-a povestit... 

Se opri brusc când Jeff își lăsă mâna jos și îi văzu faţa. 

Jeff arăta... Cum? 

Faţa îi era acoperită de sudoare. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea. 

Jeff se întinse, apoi se ridică în capul oaselor. 

— Excelent, îi răspunse el. De ce, ţi se pare că nu arăt bine? 

Marge îi puse încruntată palma pe frunte. 

În ciuda palorii, nu părea să aibă febră. 

Și totuși... 

În mintea ei își făcu loc o altă idee care o tulbură și mai mult 
decât posibilitatea ca Julie Spellman să fi suferit de vreo boală 
digestivă rară. 

Nu cumva copiilor care se drogau le plăcea să mănânce mult? 

„Fomiștii”, parcă așa le spuneau. 

De ce îl expediase Jeff pe Ben de acasă? Avusese Julie droguri 
din care îi dăduse și lui? 

— Cred că e cazul să-mi spui exact ce s-a întâmplat ieri după- 
amiază în casa asta, îi spuse Marge. 

Apoi, înainte ca Jeff să-i fi răspuns, văzu ceasul. 

Încă zece minute și va întârzia la serviciu, iar în dimineaţa 
aceea trebuia scoasă macheta ziarului pentru a fi trimisă la 
tipografie, nu mai târziu de zece. 

Discuţia cu Jeff - în cazul, bineînțeles, că ar fi reușit să-l facă 
să vorbească despre cele întâmplate ieri - i-ar fi luat toată 
dimineața. 

Se mai uită o dată la el. 

Ochii... Auzise ea că tinerilor care luau droguri li se dilatau 
pupilele. 


165 


Dar când? Numai când erau sub efectul narcoticelor? Tot 
timpul? 

ÎI privi atentă, încercând să-i analizeze ochii. Păreau normali și 
totuși era clar că se întâmplase ceva. 

Ce ar fi trebuit să facă? Să-l întrebe dacă luase droguri? Și, 
dintr-o dată, își dădu seama cât de naivă era. 

Poate că paloarea aceea nu avea nicio semnificaţie. Poate că 
era din cauza somnului adânc în care fusese cufundat până 
atunci. 

— Eşti sigur că ţi-e bine? îl întrebă ea din nou. 

— Doar ţi-am spus, mamă. Mă simt excelent, insistă Jeff. 

Cinci minute mai târziu, în timp ce se îndrepta spre oraș, 
Marge Larkin știa că alesese calea minimei rezistenţe. Era clar 
că ieri se întâmplase ceva în casa ei, dar acum era prea ocupată 
și se simţea prea rău ca să se ocupe de această problemă. 

Diseară, își spuse ea în timp ce își continua drumul. O să amo 
discuţie cu el diseară și, dacă va fi nevoie, o să discut și cu 
Russell și cu Karen. Dar, indiferent ce ar fi, trebuie să am 
răbdare. 

e 

Jeff rămase cu privirea pironită pe oglinda crăpată din baie. 

De ce îi spusese mamei că se simțea bine, când realitatea era 
cu totul alta? 

Niciodată până atunci nu-i fusese atât de rău. 

Noaptea trecută avusese frisoane și febră. Tot timpul 
pendulase între un frig de gheaţă și o căldură dogoritoare. 

Îi fusese rău, dar nu reuşise să vomite. 

ÎI chinuia o mâncărime cumplită, o senzaţie înnebunitoare, 
brutală, atât de adânc pătrunsă în ființa lui, încât avea impresia 
că i se naște din chiar măduva oaselor. 

Dimineaţa, când mama îl trezise din somn, se simţea oarecum 
mai bine. 

Și totuși, când încercase să-i spună cât de rău îi era, nu 
reușise să o facă. Avea impresia că paralizase și era lipsit de 
puterea de a-și împinge spre gură cuvintele născute în creier, în 
loc să-i spună adevărul, încercase să o convingă pe mama lui că 
se simţea foarte bine. 

Foarte bine! 

Dar îi era groaznic de rău! De ce nu-i spusese asta mamei? 

Înnebunise, sau ce? 


Apoi, în timp ce se uita în oglindă, văzu o altă imagine, 
născută din străfundurile memoriei lui pentru a se impune 
singură pe suprafaţa lucioasă. 

Chipul lui Julie Spellman zâmbindu-i. 

Făcându-i semn. 

Ațăâţându-l. 

Înlănţuindu-l. 

În timp ce privea chipul care plutea dincolo de propria-i 
imagine din oglinda, pulsul i se acceleră. Știa că trebuia să o 
vadă. 

Trebuia să fie cu ea. 

Și, dintr-o dată, faptul de a fi fost alături de Julie Spellman 
deveni lucrul cel mai important din viaţa lui. 

e 

— De ce nu pot să o călăresc? întrebă Molly. 

Era cocoțată pe bârna cea mai înaltă a gardului care închidea 
arcul, uitându-se la Kevin, care o călărea pe Greta fără șa, 
galopând ușor de jur împrejurul perimetrului, în timp ce Flicka 
alerga după mama ei, încercând să ţină pasul cu ea. 

— Dar dacă merg cu ea la pas? continuă fetiţa să se roage. 
Cum să o antrenez pe Flicka atunci când va fi mare, când eu 
habar n-am să călăresc? 

Kevin îi zâmbi lui Molly, trecând prin dreptul ei. 

— Hai, Molly, uite ce mică ești. Greta e prea mare pentru tine. 

— Sunt sigură că pot, insistă Molly. 

Apoi, pentru că băiatul nu-i mai acorda nicio atenţie, se hotărî 
să abordeze o altă tactică. 

— Tu câţi ani aveai când ai învățat să călărești? 

— Cinci sau șase cred, răspunse Kevin înainte de a-și da 
seama de tâlcul întrebării. 

— Păi, eu am aproape zece! i-o întoarse Molly. 

Kevin trase de hățuri, opri iapa și își aruncă piciorul stâng 
peste grumazul ei, sărind la pământ. După ce descălecă, Molly 
sări de pe gard și fugi să apuce hăţurile. 

— Uite cum facem, zise Kevin, în timp ce Molly plimba calul la 
pas, exact așa cum o învățase el. O să o întrebăm pe mama ta 
și, dacă ea n-are nimic împotrivă, după-masă pun o șa pe Greta 
și o să încerci. Dar eu ţin hăţurile și tu trebuie să-mi promiţi că 
faci exact ce-ţi spun eu. Bine? 

— Zău? îl întrebă Molly. 


167 


Toată săptămâna se rugase de Kevin să o învețe să 
călărească și încă nu îi venea să creadă că reușise să-l convingă. 

— Îţi promit! Îţi promit! 

Termină de plimbat cu calul, tremurând aproape de 
nerăbdare, făcând un efort să-și rețină graba, oferindu-i astfel 
posibilitatea lui Kevin să se răzgândească. După ce făcu trei ture 
cu Greta în jurul ţarcului, Kevin fu de acord că iapa se răcorise 
suficient și Molly dădu drumul calului. In aceeași clipă, Flicka 
începu să sugă de la ţâţța mamei ei, atingându-și în cele din 
urmă scopul pe care îl urmărise alergând după Greta. 

După ce le dădu ambilor cai bucățele de zahăr, Molly se 
strecură printre bârnele cele mai joase ale gardului și urcă în 
fugă colina spre casă pentru a-și începe presiunile asupra 
mamei. 

e 

Karen, în bucătărie, se simțea după câteva zile cu adevărat 
bine. Și ştia și motivul. 

Julie. 

În dimineaţa aceasta, care urma după-amiezei în care Julie 
avusese grijă de micul Ben Larkin, fata părea să-și fi revenit din 
supărarea provocată de interdicția hotărâtă de Russell și din 
letargia care pusese stăpânire pe ea după moartea lui Otto. 

Lui Karen i se părea că tenul ei avea o culoare mai firească, și 
ieri seară, la cină, participase la conversaţie, așa cum obișnuia 
înainte de a ajunge în Pleasant Valley. Azi de dimineaţă, Julie se 
trezise devreme, o ajutase pe Molly la grajd, după care 
participase la pregătirea dejunului cu o plăcere pe care nu o mai 
văzuse de mult la ea. 

Poate că, în cele din urmă, lucrurile vor intra pe făgașul 
normal. 

Era gata să dea adunarea familiei cu ajutorul triunghiului, 
când Molly dădu buzna în bucătărie, făcând să explodeze, ca o 
sticlă de șampanie, vestea că, în fine, Kevin fusese de acord să 
o înveţe să călărească. 

— Dar mi-a spus că, în primul rând, trebuie să-ţi cer ţie voie, 
încheie ea. Mami, sunt sigură că pot. Kevin avea doar cinci ani 
când a învățat. Și dacă... 

Karen își ridică mâinile în semn de apărare în fața torentului 
de cuvinte. 


— Nu vrei să te potolești, să te speli pe mâini și să te așezi la 
masă? O să vedem când vor veni Russell și Kevin. In regulă? 

Deși un alt torent de vorbe era pe punctul să umple bucătăria, 
Molly reuși să-și domolească nerăbdarea până când toată 
familia se adună în jurul mesei, dar, chiar în clipa în care Karen îi 
dădea lui Russell platoul cu clătite, fetița nu mai reuși să se 
abţină. 

— Ai spus că o să discutăm la masă! izbucni ea. Și acum 
suntem cu toţii la masă, așa că e timpul să le spui! 

Toată discuţia nu dură decât două minute, iar Russell puse 
punctul final: 

— Fata trăiește la o fermă. Are un cal. Trebuie să înveţe să 
călărească. Care e problema? 

— Dar e așa de mică, protestă Karen, deși știa că hotărârea 
fusese luată. 

— E mai mare decât era Kevin sau eu când am ajuns pentru 
prima oară în şaua unui cal, îi spuse Russell. 

Apoi își îndreptă privirea spre fetiță, cu ochii sclipindu-i de o 
veselie pe care nu o mai cunoscuse de la moartea tatălui său. 
Spuse, imitându-l pe Otto: 

— Păi, sunt și lucruri pe care fetele nu pot nicicum să le facă, 
numa’ băieţii... 

Înţelegând că discuţia se terminase, Karen își încercă ultima 
șansă. 

— Mi se pare că Molly va trebui să o convingă și pe Julie. 
Vreau să spun că Greta e calul ei, nu-i așa? 

Dar, spre surpriza ei, Julie ridică nepăsătoare din umeri. 

— Din partea mea, e-n ordine. Molly e înnebunită după cai. Ar 
trebui să înveţe să călărească. 

— Când? întrebă Molly victorioasă. În dimineaţa asta? Vă rog! 
Spăl vasele, fac curat la mine, tot ce vreţi! 

Karen cedă și ea. 

— Bine, dacă voi credeţi că așa trebuie, n-am nimic împotrivă. 
Dar, dacă te dai de-a berbeleacul, să nu vii plângând la mine, 
adăugă ea cu o sforțare complet eșuată de a se încrunta la 
Molly. Și lasă vasele și curăţenia. O să am eu grijă. 

Pe când ceilalți făceau planuri pentru restul zilei, adunaţi în 
jurul mesei și nu în locul devenit tradiţional pentru asemenea 
discuţii - camera pentru harnașamente - Karen se lăsă pe 


169 


speteaza scaunului și, cuprinsă aproape de un sentiment de 
vinovăție, savură momentul. 

Pentru prima dată de la căsătoria lor, erau toți împreună, și cu 
toţii, până și Julie, păreau fericiţi. 

Cu excepția morții lui Otto, își aminti Karen. Și totuși, în ciuda 
sentimentului de vinovăţie care i se cuibărise în suflet, nu 
reușea să scape de convingerea că tocmai moartea lui Otto 
ridicase bariera din calea fericirii lor. 

Lui nu-i plăcuse nimic din ce se întâmpla cu ferma lui, cu 
familia lui și chiar cu el însuși. 

Și murise repede. Ellen Filmore presupusese chiar că, după 
prima înţepătură, bătrânul își pierduse imediat cunoștința. 

Și abia acum ei, ceilalţi, păreau să devină cu adevărat o 
familie. 

O familie adevărată. 

e 

— De ce vrei să te duci la familia Owen? întrebă Ben, încă 
supărat pentru că fratele său îl expediase cu o zi înainte de 
acasă. 

Cu mâinile înfipte zdravăn în șolduri și sprijinit bine pe 
picioarele depărtate, privea în sus la trupul lung al lui Jeff. 

— Nu vreau să merg și nu mă poţi obliga! hotărî el răspicat. 

Jeff se aplecă și își ridică frăţiorul, ţinându-l la distanţă, în timp 
ce copilul se zbătea să scape. 

— O să mergem pentru că așa am hotărât eu, iar eu sunt cu 
mult mai mare ca tine. 

— O să-i spun mamei când vine acasă! ţipă Ben. Ea a zis că... 

— Ea a zis că trebuie să am grijă de tine, ceea ce și fac, îi 
răspunse Jeff. Așa că mergem până la familia Owen și tu o să te 
joci cu Molly. 

— E fată! protestă Ben. Nu pot să le sufăr! 

— Dar caii? îl întrebă Jeff. Nu-i așa că-ţi plac? 

Hotărârea lui Ben începu să scârțâie. 

— Caii? întrebă el, mirosind capcana. 

— Sigur că da. Molly are un mânz. Sunt sigur că o să te lase 
să-l mângăi. 

— Zău? întrebă Ben, plonjând în cursa întinsă de fratele lui. Și 
de unde are un mânz? 

În timp ce traversau câmpul, Ben uitase deja ameninţarea că 
îi va povesti mamei despre încălcarea interdicției imaginate de 


170 


el și, când se apropiară de țarcul aflat lângă grajdul fermei 
Owen, băiatul o rupse la fugă pentru a se cocoţa pe bârna cea 
mai înaltă din gard. 

În țarc, Molly, pe care Ben o văzuse de câteva ori până atunci 
fără să-i fi adresat vreun cuvânt, ţinea un cal mare de frâu. 

— E calul tău? o întrebă el. 

Molly clătină din cap. 

— Eu am un mânz. Asta e al surorii mele și Kevin o să mă 
înveţe să călăresc. 

— Mă învaţă și pe mine? întrebă Ben. 

Molly șovăi, apoi ridică din umeri. 

— Nu știu. Tu cine ești? 

— Ben Larkin. Stau acolo. 

Arătă cu degetul spre ferma lui Vic Costas. 

— Pot să mă uit și eu când te învaţă Kevin să călărești? 

— Cred că da, spuse Molly, ridicând din umeri. 

Câteva secunde mai târziu, în timp ce Kevin ieșea din grajd, 
Jeff se urcă și el pe gard. 

— Unde e Julie? 

Kevin se uită la Jeff. De ce îl interesa unde era Julie? Ce... Apoi 
își aminti că Julie fusese ieri după-amiază la ei să stea cu Ben. 

Fusese și Jeff cu ei? 

Kevin se simţi împuns de ghimpele geloziei. 

— Nu știu, răspunse el. Cred că e în casă. 

— Vine și ea să vadă cum călăresc, îi spuse Molly lui Jeff. Dacă 
vrei, poţi să te uiţi și tu. 

Kevin se roși când Molly îi trădă micul secret și se întoarse 
repede cu spatele la Jeff. 

— Haide, îi spuse el lui Molly. Hai să te urcăm pe Greta. 

Molly îl urmări cu atenţie pe Kevin, care îi arăta cum trebuie 
să încalece. Apoi băiatul descălecă și, continuând să ţină frâul 
cu mâna stângă, o ridică pe Molly, ţinând-o de după talie, până 
când piciorul îi ajunse în dreptul scării. Molly se prinse de oblânc 
și se căţără pe Greta, aruncându-și piciorul drept peste șa. 

— Am reușit! ţipă ea pe când se îndrepta pe spinarea calului. 
Am... 

Greta făcu un pas și Molly, surprinsă de mișcarea 
neașteptată, fu pe punctul de a-și pierde echilibrul. 

— Ține-te bine! îi strigă Kevin. 

Liniști calul, apoi se apropie de Molly și îi ajustă scările. 


171 


— Acum e mai bine, spuse el. 

Apoi îi arătă cum să ţină frâul și cum să stea pe spinarea 
calului. Apucă frâul și începu să plimbe calul la pas prin ţarc, 
dând fetei posibilitatea să se obișnuiască în șa. 

La al treilea tur, observă că venise și Julie, care stătea acum 
pe cea mai înaltă bârnă a gardului și îi privea. 

Foarte aproape de ea era Jeff Larkin. 

Pe măsură ce se apropia de cei doi, Kevin simţi cum iapa se 
încordează. Necheză tare și își scutură capul, de parcă ar fi vrut 
să i se smulgă din mână. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Molly. S-a speriat de ceva? 

Kevin, sigur că iapa reacţiona la impulsul lui de gelozie, 
strânse hăţurile și mai tare. 

— Totul e-n ordine, spuse el. 

Işi continuară plimbarea și calul se linişti pe măsură ce se 
depărta de cei doi. 

— Ce fetiță cuminte, șopti Kevin la urechea calului. Nici mie 
nu-mi place, dar trebuie să ne prefacem că nici nu i-am văzut. 

Işi începură ultimul tur, dar, când iapa ajunse lângă cei doi, 
aceeași încordare puse stăpânire pe ea. Nările i se dilatară și 
urechile i se lipiră de cap. 

— Ușurel, îi șopti Kevin. Ușurel. 

Dar calul se trase înapoi, eliberându-se din strânsoarea lui, de 
parcă ar fi simţit un pericol iminent. 

Molly ţipă speriată și dădu drumul frâielor din mână. În 
secunda următoare calul se cabră, ridicându-se pe picioarele din 
spate, în timp ce cu una din copite l-ar fi izbit pe Kevin în cap, 
dacă băiatul nu ar fi făcut saltul în spate suficient de repede. În 
timp ce Kevin se ferea de năluca dezlănţuită, Greta se lansă în 
galop în direcţia opusă. Molly se agăţă de oblâncul șeii, ţipând 
îngrozită, dar, la o nouă cabrare a iepei, alunecă și căzu la 
pământ. Zvârcolindu-se pe jos, încercând să se rostogolească de 
sub calul dezlănţuit, fetița scotea ţipete tot mai puternice. 

Julie urmărea îngrozită de la locul ei goana calului prin ţarc, 
tropotindu-și copitele doar la câţiva centimetri de Molly. Fetița 
se rostogoli spre dreapta, apoi spre stânga, dar, indiferent 
încotro ar fi încercat să găsească o ieșire, Greta părea să fie cu 
un pas înaintea ei, blocându-i scăparea. 

Julie știa că în fiecare clipă copitele calului se puteau prăvăli 
asupra lui Molly și... 


172 


Simţi surplusul de adrenalină vărsându-i-se în sânge și, de 
undeva, din străfundul minţii, un impuls de energie. 

Rămase cu ochii fixaţi asupra calului, în timp ce în minte își 
schiţa atacul. 

Pe când calul continua să alerge, atmosfera păru să se 
schimbe. 

Agitaţia îi încetă brusc și din gâtlej îi ieși un nechezat ascuţit. 
În secunda următoare fugea de lângă Molly de parcă ar fi vrut să 
scape de un dușman. 

Julie continuă să-și ţină privirea aţintită asupra calului 
dezlânţuit. 

Jeff, aflat lângă ea, îi simţi încordarea; când se întoarse să o 
privească, îi văzu chipul ca o mască înghețată sub tensiunea 
concentrării. 

Auzi zumzetul venind din spate. Se întoarse și le văzu. 

Albinele. 

Erau cu miile și napădiseră țarcul venind dinspre casă. Se 
strânseră în jurul calului speriat, ca un nor dens. 

Înconjurată de masa de insecte înţepătoare, Greta făcea 
salturi laterale pentru a scăpa de roiul care se ondula în jurul ei. 

încercă să fugă, dar câteva zeci din creaturile acelea 
minuscule i se așezară pe cap, descoperind zonele din jurul 
nărilor și ochilor, acolo unde părul era mai subțire, înfigându-și 
acele. 

Alte câteva sute i se căţărau pe burtă sau își croiau drum prin 
interiorul coapselor, unde părul era ros și scurt. 

Erau mii, care i se înghesuiau prin păr, ajungând la piele. 

Kevin, aflat încă în ţarc, o ridică pe Molly de la pământ, după 
care urmări îngrozit albinele furioase care își continuau atacul 
dezlănțuit contra iepei. 

Jeff, care rămăsese tot timpul lângă Julie, cocoțat pe gard, era 
aproape hipnotizat de ochii ei lipsiţi de orice emoție, cu o privire 
stranie, în timp ce se uita la animalul chinuit, care se împiedică, 
se prăbuși la pământ și începu să se rostogolească în încercarea 
vană de a scăpa de roiul înțepător. 

În timp ce Molly și Kevin se retrăgeau înmărmuriţi spre gard, 
calul necheză pentru ultima oară. 

Apoi trupul i se cutremură și rămase nemișcat. 

Spartă doar de zumzetul albinelor, o tăcere nefirească își 
așternu lințoiul peste fermă. 


173 


e Capitolul 14 


Karen opri aspiratorul și oftă la gândul că numai etajul îi luase 
de două ori mai mult decât i-ar fi luat tot apartamentul din Los 
Angeles. Și încă îi mai rămăseseră camerele copiilor, înainte de 
a se apuca de băi. 

Zgomotul motorului se stinse și Karen, care se afla în mijlocul 
scării ce ducea spre coridorul de sus, trase ștecherul din priză, 
lăsând cablul să se desfășoare pe bobina Electrolux-ului. Se 
temea că ștecherul se va smulge din cordonul electric în clipa 
când acesta va intra complet în cutia metalică și va termina 
astfel cu aspiratorul. Dar ștecherul rezistă, așa cum de altfel se 
și așteptase. 

Înainte să intre cu aparatul în dormitorul lor, se mai uită o 
dată pe coridor, în căutarea vreunui fir de praf care îi scăpase. 

Abia atunci își dădu seama că în auz îi persista un băzâit slab, 
iar motorul nu mai funcţiona. 

Ezită, apoi ridică din umeri, spunându-și că doar avea 
impresia că mai auzea motorul care funcţionase încontinuu timp 
de o jumătate de oră. Până și Bailey, care dormea pe patul lui 
Kevin, o luase din loc în momentul când începuse să funcţioneze 
aspiratorul. Cu puţin timp în urmă îl văzuse moţăind pe un petic 
de pământ însorit din apropierea grajdului. 

Intră în dormitorul lor, trăgând aspiratorul după ea, și tocmai 
se pregătea să bage iar aparatul în priză, când constată că 
bâzâitul care o urmărise până atunci crescuse în intensitate. 

Devenise mai tare și mai cunoscut. 

Făcu înconjurul camerei, în timp ce în suflet simţea primele 
impulsuri ale panicii. 

Zgomotul avea cea mai mare intensitate în apropierea 
peretelui care despărțea dormitorul lor de-al lui Julie. Părăsi 
camera și se îndreptă spre cea învecinată. 

Intensitatea zumzăitului era la fel ca dincolo și mai puternică 
în apropierea peretelui despărțitor. 

Zgomotul venea chiar din interiorul peretelui și puterea lui 
creștea. 

Cu o siguranţă care o îngrozea, înţelese despre ce era vorba. 

Albine! 

Dar cum reușiseră să se strecoare acolo? 


174 


Se duse la fereastră, o deschise și tocmai se pregătea să 
tragă și plasa din cârlig, când le văzu. 

Erau cu sutele, învârtindu-se în jurul ferestrei. 

Karen le privi înfiorată cum se lăsau pe perete, strecurându-se 
prin crăpăturile din șindrilă. Și, în timp ce acestea dispăreau în 
interiorul zidului, alte și alte albine își făceau apariţia, până când 
i se păru că tot aerul era plin doar de ele. 

Karen rămase împietrită preț de o secundă lungă cât un veac, 
cu ochii fixaţi pe norul de insecte care plutea în fața plasei. 

Și dacă se năpusteau asupra plasei? 

Ar fi putut să pătrundă? 

Gândul că albinele ar fi putut invada dormitorul o readuse la 
viaţă. 

Zgomotul ramei de care era fixată plasa, lovită de pervazul 
ferestrei, deșteptă în mintea lui Karen amintirea zilei în care 
găsiseră trupul lui Otto și când ea se trezise din cauza aceluiași 
zgomot. Un zgomot despre care Russell sustinuse că nu 
însemna nimic, chiar în clipa când închidea fereastra. 

Karen se întoarse în camera ei, cu inima bătându-i puternic. 

Băzâitul era și mai puternic acum. Roșind de furie, se apropie 
de fereastră pentru a privi afară. 

Albinele continuau să sosească, plutind în aer, cățărându-se 
pe plasa care acoperea fereastra. 

Cel puţin douăsprezece descoperiseră o găurică în plasă și 
încercau să se strecoare în spațiul dintre ramă și geam. Karen 
se cutremură, amintindu-și reacţiile fetelor la înțepături. Ce s-ar 
fi întâmplat dacă ar fi lăsat fereastra deschisă azi dimineaţă, așa 
cum făcuse Julie din cauza căldurii care se anunţa? Rămase cu 
ochii fixaţi pe masa mereu crescândă de albine și simţi fiorul de 
gheață al groazei. 

Molly! 

Ultima dată când o văzuse pe geamul bucătăriei, Molly se 
îndrepta spre grajd! Și dacă albinele băzâiau prin curte... 

Auzi un țipăt venind de undeva de afară. 

Un țipăt despre care știa instinctiv că venea de la fata ei mai 
mică. 

— Molly! 

Numele îi ţâșni de pe buze. leşi grăbită din cameră, 
repezindu-se pe scări, după care părăsi casa în goană pe ușa din 
spate. 


175 


Abia ieșise din veranda din spatele casei, când se opri brusc, 
cu ochii ațintiţi spre ceva care se mișca doar cu puţin deasupra 
capului ei. Înălță privirea, ferindu-și ochii de lumina orbitoare a 
soarelui. În prima clipă nu reuși să distingă nimic. 

Apoi văzu și se cutremură. 

Un val întreg de albine venea dinspre ţarcul din care se vedea 
deja un colț din spatele grajdului. 

Îi îngheţă sângele la gândul că Molly nu era singură. 

Cu ea erau Kevin și Julie, care se dusese cu siguranţă să vadă 
prima lecţie de călărie a surorii ei. 

— O, Doamne! exclamă ea și o rupse la fugă. 

Cobori într-un suflet colina, cu mintea năpădită de cele mai 
negre gânduri. Dacă fuseseră înţepaţi din nou? Și dacă, de data 
asta, fuseseră înțepaţi toți copiii? 

e 

— Scoate limba și spune aa! îi spuse Ellen Filmore lui Gareth 
Parker. 

Băiețelul de patru ani o privi cu o seriozitate solemnă, dar nu 
făcu niciun gest care să răspundă solicitării medicului. 

— Să nu mă doară, îi spuse el. 

— N-o să te doară, îi promise Ellen. 

Ținea lingura pentru a controla gâtul băieţelului. 

— O vezi? Seamănă cu băţul unei înghețate. Ce zici? 

Gareth clătină din cap autoritar. 

— Bine, poate că nu-i chiar așa, se arătă Ellen de acord. Dar 
nu ţi-l bag pe gât. Îţi apăs doar puţin limba ca să văd ce se 
întâmplă cu amigdalele tale. Uite, întâi o s-o fac eu. Da? 

Deschise gura și, cu ajutorul lingurii își apăsă limba, după 
care se aplecă în așa fel încât băiatul să-i poată privi în gât. 
Când el se aplecă să vadă mai bine, ea spuse aa! destul de tare 
încât să-l facă să sară înapoi, după care întinse mâna să-l gâdile. 
În timp ce copilul râdea, Ellen aruncă lingura și desfăcu hârtia 
pentru a lua una nefolosită. 

— Ei, acum ce spui? E rândul tău? 

Gareth încuviinţă din cap. 

— Bine, spuse el și deschise gura, aplecându-se puţin în faţă. 

Ellen îi apăsă limba și se apropie. Era pe punctul de a vedea 
mai bine amigdalele bolnave când simţi cum mânuţele copilului 
i se înfig în coaste și auzi cum se rostogolește hohotul subțire de 
râs. 


176 


Ellen încercă să arunce băiatului o privire severă, dar nu 
reuși. 

— Ai pus-o la cale, îl acuză ea. 

Gareth aprobă, dând fericit din cap. 

— Bine, oftă Ellen. Hai să mai încercăm o dată, de acord? 

Când se pregătea să ia oa treia lingură, ușa cabinetului se 
deschise și în cadrul ei se ivi capul lui Roberto Muñoz. 

— Vă rog să veniţi, doamnă doctor, spuse el, avem o 
problemă. 

Din sala de așteptare Ellen auzi un geamăt însoţit de vocea 
îngrijorată a unei femei. 

— O să te faci bine, Andy! Nu te lăsa! 

Mai mult decât geamătul, îi atrase atenţia îngrijorarea din 
glasul femeii. 

Un geamăt putea însemna orice, de la o durere de stomac 
până la o stare de greață, dar însoţitorul pacientului din sala de 
așteptare, oricine ar fi fost el, considera situaţia mult mai gravă 
decât oricare dintre acestea două. Îl lăsă pe Gareth Parker în 
grija lui Roberto și ieși, grăbindu-se spre sala de așteptare. 

Își dădu seama de cele întâmplate dintr-o singură privire. 

Era Andy Bennett, cu fața de o roșeață anormală, așa cum 
văzuse în urmă cu câteva zile la Julie și acum o săptămână la 
Molly. 

Mâna și brațul drept i se umflaseră nefiresc de mult, iar el 
părea pe punctul de a-și pierde cunoștința 

— Înţepătură de albină? întrebă Ellen, sigură de răspuns. 

Marian Bennett își ridică privirea și dădu din cap, cu buzele 
strânse, de parcă ar fi vrut să-și strunească spaima care o rodea 
pe dinăuntru, în timp ce privea mâna umflată și fața roșie a lui 
Andy. 

Respirația îi devenise greoaie chiar în timpul scurtului drum 
până la spital. Acum se chinuia să respire. 

— E în regulă, o asigură ea, în timp ce se întorcea pentru a 
porni spre salonul de urgente. Am ceva care o să-l ajute. 

Marian Bennett reuși să-și găsească vocea. 

— Nu știu ce i s-a întâmplat. N-a fost niciodată alergic. El... 

Dar Ellen dispăruse deja. Luă o seringă pe care o despachetă 
și o umplu cu o jumătate din conţinutul sticluţei pe care i-o 
dăduse Carl Henderson când o adusese pe Julie Spellman. 


177 


Reveni în sala de așteptare, având un tampon de vată înmuiat 
în spirt într-o mână și acul hipodermic în cealaltă. 

— Descheie-i cămașa și eliberează-i braţul drept, îi spuse ea 
lui Marian Bennett. 

Marian reuși să-i deschidă cămaşa fiului ei, apoi i-o trase de 
pe umăr. În aceeași clipă, Ellen dezinfectă locul cu spirt, iar apoi 
înfipse acul. 

Pe măsură ce serul îi pătrundea în sânge, chipul băiatului 
începea să revină la o culoare normală. 

În timp ce Marian își privea uluită fiul, umflătura din braţ 
începea să cedeze și respiraţia, care numai cu o clipă înainte 
fusese un gâfâit chinuit, revenea la un ritm normal. 

Dar și la Andy Bennett, ca și în cazul lui Julie Spellman, 
ușurarea instantanee a simptomelor vizibile reprezenta doar o 
părticică din procesele care aveau loc în interiorul trupului său. 

Ceea ce nici mama lui, nici Ellen Filmore nu putea ști, era că, 
deși Andy Bennett arăta din ce în ce mai bine, pe dinăuntru se 
simțea tot mai rău. 

În timp ce simptomele înţepăturii cedau, cele ulterioare 
tratamentului abia începeau să se facă simţite. 

Deschise gura, pregătit să-i spună doctoriţei ce i se întâmpla, 
să-i spună despre greața care îi fierbea în stomac și despre 
frisoanele de gheaţă care îl ţintuiau cu degete ca niște turturi, 
dar, când își auzi vorbele, simți fiorii unei noi spaime, o spaimă 
care îi cuprindea mintea la fel de dureros ca boala care îi 
invadase trupul. 

Pentru că vorbele pe care le spuse nu erau cele pe care 
intenţionase să le rostească. 

Într-adevăr, conţinutul vorbelor lui nu avea nicio legătură cu 
boala care, pe negândite, pusese stăpânire pe trupul lui. 

— E bine, murmură el. Mă simt așa de bine... 

— Eşti sigur? îl întrebă mama, care îl privea cu ochi îngrijoraţi. 
Chiar te simţi bine? 

Andy ar fi vrut să ţipe, să se arunce pe jos și să se 
zvârcolească în chinuri, ar fi vrut să vomite toată greața 
ucigătoare ce îi invadase abdomenul. 

În loc de toate acestea, se ridică zâmbitor în capul oaselor. 

— Mă simt perfect, își auzi el propriile vorbe. Hai acasă. 


178 


Mașina lui Carl Henderson se opri într-un loc umbros din 
apropierea grajdului de la ferma Owen, chiar în clipa când Karen 
cobora în fugă panta care ducea spre ţarc. Abia după ce se dădu 
jos din Jeep observă roiul de albine zburând dinspre ţarcul din 
spatele grajdului spre casă, unde, din câte își dădea el seama, 
se adunau sub acoperișul verandei. 

Ceea ce însă nu avea nicio noimă, de vreme ce noii stupi 
fuseseră aduși la fermă de mai puţin de douăzeci și patru de ore 
și, după știința lui Carl, albinele nu roiau decât dacă unul din 
stupi era prea aglomerat. Or, niciun stup nu putea deveni 
suprapopulat într-o singură zi, așa că populaţia unuia din vechii 
stupi trebuia să se fi despărţit înainte ca stupul să fie luat de 
acolo. 

Asta însemna că albinele care roiau spre casă erau din specia 
celor otrăvitoare, care aproape că le omorâseră pe Molly și pe 
Julie Spellman. 

Carl simţi un fior de bucurie la gândul că Julie ar putea fi 
înțepată - și poate chiar omorâtă. Dădu grăbit colţul grajdului, 
dar rămase nemișcat când o văzu pe Julie Spellman cocoţată pe 
gardul ţarcului. 

Clipa de speranţă că ea ar fi putut muri se risipi, înlocuită de 
aceeași ură rece pe care i-o provocase fata în ziua când fusese 
înțepată. 

Era ziua în care ea nu-și mai amintea ce se petrecuse la stupi, 
ceea ce nu însemna însă că întâmplarea va rămâne uitată pe 
veci. De atunci, Carl își dăduse toată silinţa să o ocolească, nu 
numai pentru că se temea că fata și-ar fi putut aminti brusc 
toată istoria, dar și din pricina furiei care îl cuprindea ori de câte 
ori dădea cu ochii de ea. 

Furie care îl făcea să-și dorească să o prindă și să și-o adauge 
colecției personale. 

Dar așa ceva nu se putea acum. 

Poate niciodată. 

Era convins că Mark Shannon îl urmărea. Șeriful venise la el 
acasă în ziua care urmase morții lui Otto Owen și, cu toate că 
pretextase că voia să discute doar despre scorpioni, Carl știa 
bine ce se ascundea în spatele acestei vizite. 

Shannon îl spiona. 


179 


O știuse din prima clipă, o simţise din felul în care îl fixau ochii 
șerifului și din felul în care acesta i se învârtise prin casă, 
băgându-și nasul prin toate cotloanele în căutare de... 

De ce? 

Carl știa însă că ceea ce căuta polițistul nu mai era de găsit. 
Nu rămăsese nimic de găsit; nici la etaj, nici la parter, nici în 
beci. 

Dawn Sanderson dispăruse. Chiar înainte de a-l fi dus pe Otto 
înapoi și de a-l arunca în spatele magaziei cu unelte, Carl o 
dăduse pe Dawn jos de pe perete și o pusese într-una din cutiile 
lui speciale. 

O cutie perfect făcută, lungă de trei metri, lată de un metru și 
douăzeci de centimetri și înaltă de tot atâta - un fel de coșciug 
mare - umplută pe jumătate cu un amestec special de pământ 
plămădit de el însuși. 

Lada cu pământ era plasată în colţul cel mai îndepărtat al 
beciului. 

În pământ trăia o colonie de furnici. 

O colonie specială, care se tot înmulţise de-a lungul timpului 
și acum cuprindea milioane de indivizi. 

Insecte care trebuiau să se hrănească. 

Cum pusese trupul fetei în cutie, furnicile se iviseră din 
pământ, punându-se pe treabă. 

Când se întorsese de la ferma Owen, carnea de pe faţa și 
mandibula lui Dawn dispăruse deja. Extaziat de spectacolul 
oferit de furnici, Carl le urmărise cum o devorau timp de patru 
ore. 

Până dimineaţă din Dawn mai rămăseseră oasele, legate între 
ele prin câteva cartilagii, și părul. 

Părul negru și des care stârnise furia lui Carl din prima clipă a 
dimineţii când o văzuse. 

La adăpostul nopţii, Carl dusese scheletul departe, printre 
dealurile aflate la vest de oraș, unde îl ascunsese în tufișurile 
dese, crescute în mijlocul unei pustietăți sălbatice. 

Totuși, trebuia să aibă în vedere că Mark Shannon îl 
supraveghea. Și, fără discuţie, aștepta să se autodemaște, își 
spuse Carl Henderson. 

Ceea ce însemna că trebuia să-și domine cumplita-i ură. 

Trebuia să se ţină cât mai departe de Julie Spellman, care 
stârnea în el o furie mai oarbă decât oricine altcineva. 


180 


Dar totul va fi în ordine. Dacă trebuia să-și stăpânească ura, 
atunci o va face. 

Cel puţin pentru moment. 

Inspirând adânc, impunându-și să o ignore pe Julie Spellman 
ca și cum nici n-ar fi fost acolo, Carl porni spre ţarc să vadă ce 
se întâmplase. 

e 

Karen Owen îngenunche lângă gard, luându-și fata cea mică 
în braţe. 

— N-ai păţit nimic, scumpa mea? Nu te-au înţepat iar 
albinele? 

Molly clătină din cap. 

— Dar au omorât-o pe Greta, mami, începu ea să plângă. Au 
omorât-o! 

— Greta? întrebă Karen. Ce tot spui, scumpa mea? 

Fetița arătă printre bârnele gardului și atât Karen, cât și Carl 
Henderson îi urmăriră gestul cu privirea. 

lapa se afla la celălalt capăt al ţarcului, înconjurată de Kevin, 
Russell Owen, Jeff și Ben Larkin. 

În timp ce Karen continua să-și ţină fiica în braţe, încercând 
să-i aline durerea, Carl Henderson sări gardul și se îndreptă spre 
grupul de oameni. 

— Russell? spuse el, punându-și în glas doza cea mai 
calculată de curiozitate și preocupare. Ce naiba se întâmplă 
aici? Ce s-a întâmplat cu iapa? 

Răspunsul nu veni de la Russell, ci de la Kevin, care stătea 
lângă tatăl său. In timp ce vorbea, ochii îi râmaseră lipiţi de calul 
mort. _ 

— Albinele, domnule Henderson, spuse el. Incă n-aţi mai 
văzut așa ceva. In orice caz, eu, unul, n-am mai văzut. 

In timp ce Henderson se alătura grupului, Kevin încercă să-i 
spună ce se întâmplase. 

— S-a speriat, nu știu din ce cauză, dar așa, din senin, mi s-a 
smuls din mână și s-a cabrat. Molly a căzut și după aia... 

Vocea îi rămase suspendată preţ de o clipă, în care își aminti 
cum privise neputincios, în timp ce calul aproape că o călcase în 
picioare pe Molly. 

— N-am putut să fac nimic, continuă el. N-am reușit nici 
măcar să ajung lângă Molly. 

Ridică din umeri deznădăjduit. 


181 


— Și, dintr-o dată, au apărut albinele. 

Amintirea roiului de albine năvălind din direcţia casei îl făcu 
să clatine din cap. 

— A fost îngrozitor! Așa ceva nu poate fi crezut decât dacă 
vezi! 

— Au zburat chiar pe deasupra mea, spuse Ben Larkin cu un 
glas care devenea tot mai ascuţit și mai tare, pe măsură ce 
povestea mai departe. Calul era cât pe ce s-o omoare pe Molly, 
dar atunci au apărut albinele care au omorât calul! 

— N-are nicio noimă, spuse Russell, făcând un pas în direcția 
iepei moarte. 

Se întoarse încruntat spre Carl Henderson. 

— Ai mai pomenit vreodată ca albinele să facă așa ceva? 

Carl Henderson își compuse cu grijă o mină uluită. 

— Teoretic, orice roi de albine poate omori un animal, cu 
suficiente înţepături, explică el. Dar specia domestică pe care o 
avem noi nu declanșează sub nicio formă un asemenea atac. La 
dracu’, nici nu se pune problema să atace, de aceea și pot fi 
domesticite. 

— Dar cele africane? insistă Russell. Nu cumva s-or fi 
africanizat și cele din stupii voștri? 

Mintea lui Henderson lucra febril. 

— Nu văd cum s-ar fi putut întâmpla, spuse el. Cele africane 
nu au ajuns încă atât de departe în nord. Dar, desigur, plantă el 
grijuliu sămânţa care urma să abată orice suspiciune din direcția 
lui, există întotdeauna un prim incident în zona în care pătrund. 
În sud au atacat un câine prima oară. 

Russell se aplecă, privind cu atenţie la iapa moartă, apoi își 
ridică privirea spre Jeff Larkin. 

— Și tu ai văzut același lucru, Jeff? Albinele au apărut, pur și 
simplu, din senin și au atacat iapa? 

Jeff deschise gura, hotărât să le povestească felul în care o 
urmărise pe Julie în timpul atacului, când avusese ciudata 
senzaţie că ea era aceea care, de fapt, adunase insectele, 
îndreptându-le împotriva calului. 

Dar nu reuși să vorbească. 

| se părea că înlăuntrul lui ceva acţiona asupra voinţei lui și 
acum refuza să-l lase să-și spună gândurile. 

Rămase nemișcat, cu gura întredeschisă, năpădit de groază, 
în timp ce încerca să înţeleagă ce i se întâmpla. 


182 


Apoi, fără niciun avertisment, forţa stranie care îl împiedica să 
vorbească îl obligă să-și întoarcă privirea spre Julie. 

Fata nu mai era pe gard, ci lângă sora și mama ei. 

Dar acum se uita la el. 

Preţ de o clipă, privirile lor se încrucișară. 

Și Jeff cedă forței încuibate în el. Ridică din umeri și se 
întoarse spre Russell. 

— E exact cum a spus Kevin, întări el. Cât se poate de ciudat. 

Ben Larkin, care continua să plângă, își trase fratele de 
mânecă. 

— Dar Julie? N-ai de gând să le povestești ce-a făcut? 

— Julie? întrebă Russell Owen încruntându-se. Ce vrea să 
spună? Ce legătură are Julie cu toată povestea asta? 

Și din nou forța stranie din interiorul lui îl opri pe Jeff să spună 
ce văzuse, dar, chiar în clipa când ridica din umeri, dând de 
înțeles că nu știa ce voia fratele său, îl auzi pe Ben istorisind 
agitat: 

— A fost extraordinar, domnule Russell! Parcă Julie a trimis 
albinele împotriva calului. 

Glasul lui Ben devenea tot mai agitat pe măsură ce vorbele i 
se rostogoleau din gură. 

— Dacă aţi fi văzut, domnule Owen! Calul sărea în toate 
direcţiile, iar Molly se zbătea să scape de acolo, și dintr-o dată 
am întors capul și am văzut-o pe Julie stând acolo, cu o privire 
ciudată în ochii. Și, într-o clipă, albinele erau peste tot! Eu așa 
am avut impresia, că ea le-a trimis asupra calului! 

Russell își întoarse ochii mijiţi spre Julie, care intrase în ţarc și 
se oprise la câţiva pași de ei. 

— Julie? spuse el. Ai auzit? Ce tot vrea să spună Ben? 

În timp ce își privea tatăl vitreg, Julie își aminti limpede de 
izbucnirea de energie care părea să-și fi găsit sursa undeva în 
străfundul creierului ei. În clipa când se pregătea să îi 
povestească lui Russell ce se întâmplase, se trezi luptându-se cu 
propriile-i cuvinte, așa cum i se întâmplase și lui Jeff, în același 
timp zăpăcită de povestea lui Ben. 

— Nu știu, se auzi ea spunând, în vreme ce entitatea aceea 
îngrozitoare, lipsită de identitate, se umfla în interiorul ei, 
răpindu-i voinţa de a-și exprima gândurile. 


Julie încercă să se opună, vru să-i spună tatălui ei vitreg 
adevărul, dar, chiar în timp ce făcea aceste eforturi, de pe buzei 
se rostogoliră cuvinte pe care nu le gândise. 

— Nu-mi amintesc decât că Greta sărea prin ţarc și pe mine 
mă apucase groaza că ar fi putut să o omoare pe Molly. Și apoi, 
dintr-o dată, albinele s-au năpustit asupra Gretei. 

— Dar totul a fost ca și cum tu ai fi pus totul la cale! ţipă Ben. 
Te-am văzut, doar știu! Și arătai ciudat, la fel ca ieri! 

Ochii lui Russell Owen și ai lui Carl Henderson se întâlniră pe 
deasupra capului băiatului și cei doi bărbaţi schimbară o privire 
resemnată, în timp ce copilul turuia înainte, încercând să-i 
convingă că, într-un fel, Julie era iniţiatoarea atacului albinelor 
asupra iepei. Când termină ce avea de spus, Russell îl bătu 
blând pe spate, întorcându-l spre gard. 

— În regulă, Ben. De ce nu te duci tu acolo, să stai cu Molly, 
până vedem noi ce s-a întâmplat aici? 

— Dar v-am spus! făcu Ben pe un ton ridicat, pentru a-și 
manifesta indignarea. Dacă nu mă credeţi... 

— Nu e vorba de asta, îl întrerupse Russell, care știa că nu 
avea cum să-l convingă că, indiferent ce i s-ar fi părut lui, Julie 
nu putea fi amestecată în atacul albinelor. Acum, însă, avem 
altele de făcut. 

În cele din urmă, Ben se îndepărtă fumegând, iar Russell își 
îndreptă iar atenţia spre cal. 

— Ei? îl întrebă el pe Carl Henderson. Ce părere ai? 

— E greu de spus fără autopsie, făcu Henderson, ridicând din 
umeri. O să trimit un camion de la noi să ridice calul pentru 
autopsie. Și o să controlăm și albinele astea. 

Apoi ochii i se îndreptară spre Ben și înapoi la Russell. Spuse 
iar, dar atât de încet, încât numai Russell reuși să-l audă: 

— Cred că ar fi mai bine să nu facem zarvă. Dacă se poate. 
Cel puţin până aflăm ce se întâmplă. 

Cum Russell nu-i răspundea, Henderson insistă. 

— Ultimul lucru de care avem nevoie aici e panica, Russell. Și 
dacă, într-adevăr, albinele astea se dovedesc a fi ucigașe, exact 
panică vom avea. Vreau să spun că nu are niciun rost să 
împrăștiem știrea până când nu aflăm cum stăm. 

Russell își privi soţia care rămăsese ghemuită lângă Molly, 
ținând-o în braţe. 

Panica, își spuse el, a început deja. 


184 


Oftând greu, acceptă să nu vorbească nimănui despre cele 
întâmplate, până la aflarea rezultatelor autopsiei. 

Peste câteva minute, în timp ce se îndrepta spre mașina lui 
pentru a suna la sediul central UniGrow din San Luis Obispo 
folosindu-se de telefonul celular, Carl Henderson simţi un fior 
îngheţat pe șira spinării. 

Acel gen de senzaţie pe care o trăiești când cineva te 
urmărește cu privirea. 

Nu te întoarce, își spuse el, convins că ghicise ai cui ochi i se 
înfipseseră în spate. Vezi-ţi de drum și nu te întoarce. Dar, în 
clipa când își repeta cuvintele în tăcere, avu o ezitare și nu-și 
mai putu stăpâni nevoia de a-și întoarce privirea. 

Ochii lui Julie Spellman erau aţintiţi asupra lui și, cu toate că 
era la o distanță de aproape douăzeci de metri de ei, le putea 
citi perfect expresia. 

Știe, își spuse el. Și-a adus aminte și știe ce i-am făcut. 

Cu inima bătându-i nebunește și pielea muiată de o sudoare 
rece, își smulse privirea din cleștele ochilor ei și aproape că o 
luă la fugă spre mașină. 


e Capitolul 15 


Deși soarele apunea, căldura era în creștere, căci deșertul își 
trimitea respiraţia fierbinte spre vale, pe aripa unui vânticel care 
își schimbase direcţia, suflând dinspre sud-est. În zare se vedea 
strălucind verdele proaspăt al covorului vegetal ce acoperea 
fundul văii, în timp ce departe, spre orizont, lacul fantomatic, 
apărut în cursul după-amiezei și ale cărui unde morgane 
pulsaseră până la mari distanţe, dispărea cu repeziciune în 
seara care modificase unghiul razelor de soare, neputincioase 
acum Să-i mai dea viaţă. Karen Owen nu observă spectacolul, 
pentru că, deși tocmai pregătea cina și întreaga splendoare a 
văii se revărsa înaintea ei pe fereastra bucătăriei, atenţia ei nu 
era concentrată nici asupra a ceea ce făcea, nici asupra 
panoramei de dincolo de geam. 

Toate gândurile ei se îndreptau spre întâmplarea de 
dimineață. 

Acum, deși se uita pe fereastră, gestul ei nu avea nicio 
legătură cu frumuseţile pe care i le oferea valea. Se opri o clipă 


185 


din curăţatul cartofilor, în timp ce se uita încordată la zborul 
albinelor pe deasupra pajiștii. 

Russell, care urmărise privirea soţiei sale, clatină nefericit din 
cap. 

— Nu știu cum să-ţi mai explic, îi spuse el. 

Știa că, în ciuda tuturor argumentelor lui, Karen rămăsese 
convinsă că albinele nu așteptau altceva decât să se arunce 
asupra oricui le-ar fi ieșit în cale. Molly nu mai avusese voie să 
iasă din casă decât câteva minute, cu toate că Russell făcuse tot 
posibilul să-i demonstreze că întâmplarea cu Greta fusese doar 
un incident straniu și că niciunul din ei nu era în pericol. 

— Vită-te acolo, spuse Karen, arătând spre cele câteva zeci 
de albine care roiau în jurul trifoiului înflorit. 

— Sigur că sunt, îi răspunse Russell, iar Karen sesiză nota 
iritată din vocea lui. 

Citindu-i spaima de pe chip, Russell renunță la pornirea lui. 

— Bun, știu cât de speriată ești și nu te acuz. Dar trebuie să 
înţelegi că, atâta vreme cât va exista ferma asta, vor fi și albine. 
Am scăpat de cele care le-au înţepat pe fete, deci hai cel puţin 
să așteptăm raportul lui Carl înainte de a ne repezi să tragem 
concluzii. 

— Dar toţi copiii au spus că... 

Russell o liniști, înconjurând-o cu braţele și mângâindu-i ușor 
părul. 

— Cine mai știe ce au văzut de fapt copiii? Dacă, în timpul 
salturilor, Greta a dat peste vreun grup de albine, e absolut 
firesc să mai vină și altele. Albinele rănite emană un miros care 
le cheamă în ajutor și pe celelalte din stup. E vorba doar de un 
mecanism de apărare colectivă. 

Karen își privi soțul în ochi. 

— Și după ce au omorât bietul cal s-au întors aici, Russell. 
Nicidecum la unul din stupii care sunt la o milă depărtare. Aici! 
Nu te neliniștește că se află chiar în casă? 


— Vrei să spui că nu sunt doar în perete? o întrebă el 
încruntat. Le-ai văzut și în casă? În camera ta sau a lui Julie? 

Karen șovăi, apoi clătină încăpăţânată din cap. 

— Dar le aud, spuse ea. Bâzâitul ăla îngrozitor. 

— O să înceteze, o asigură Russell. Când se va răcori... 


— Știu, spuse Karen, desprinzându-se din îmbrăţișarea lui și 
îndreptându-se spre frigider. Albinele nu se mișcă dacă 
temperatura coboară sub douăzeci și opt de grade, continuă ea, 
repetând întocmai ceea ce auzise de la el. Dar acum sunt 
aproape patruzeci și temperatura nu va scădea la noapte sub 
douăzeci de grade. Și dacă... 

Își frână avântul, în căutarea unui argument pe care nu îl 
folosise încă. Până acum înţelesese că roiul nu putea fi mutat de 
acolo în același fel în care procedaseră Otto și Kevin în ziua 
nunţii lor. Deoarece peretele nu putea fi dărâmat, nu aveau cum 
să ajungă la regină și Karen aflase că roiul era imposibil de 
mutat dacă nu reușeau să mute regina. lar dacă ar fi făcut o 
gaură în perete, albinele ar fi năvălit în casă. 

— În fine, oftă ea și scoase o salată verde din cutia de legume 
aflată pe fundul frigiderului, după care își îndreptă spatele și se 
uită iar spre Russell. Hai să facem o înţelegere. Nu plec de aici 
dacă îmi promiţi că mâine dimineaţă chemi pe cineva care să le 
scoată de acolo și să afume locul. 

— Îţi promit, îi răspunse Russell. A 

— Și nici nu dorm în camera noastră, continuă ea. In niciun 
caz, în băzâitul ăla cumplit. Nu vreau să-mi fie teamă că mă pot 
trezi în fiecare clipă cu ele peste mine. 

— Nu sunt termite, îi spuse Russell sec. Astea nu fac găuri, le 
umplu. 

Zâmbi, în timp ce Karen se cutremura. 

— Gândește-te la banii pe care i-am putea economisi pe 
izolaţii, dacă am umple pereţii cu faguri! 

Din ochii ei ţâșniră flăcări. 

— Nu-mi arde de glume, îi spuse ea. Poate că ţie situaţia ţi se 
pare foarte nostimă, dar, dacă ai uitat cumva, trebuie să-ți 
amintesc că fetele mele au fost la un pas de moarte din cauza 
înțepăturilor. Cum ţi-ar fi plăcut dacă în avion ar fi fost Kevin și 
nu Molly? 

Surâsul îngheţă pe buzele lui Russell, care spuse: 

— Ştii cât de mult regret cele întâmplate. N-am încercat decât 
să mai înseninez puţin atmosfera. 

— În niciun caz nu vei reuși luând lucrurile în derâdere, spuse 
ea. Și am vorbit serios despre exterminarea roiului mâine. Cum 
la fel de serioasă sunt când spun că voi dormi jos. Și copiii pot 
dormi jos, dacă vor. 


187 


— O să fie cam aglomerat la parter, la noapte. 

Apoi, pe când ieșea din bucătărie, ochii îi căzură pe ceasul 
mare, aflat deasupra ușii. 

Era aproape șase și jumătate și își amintea foarte bine că 
soţia sa îi spusese lui Julie să fie acasă până la ora șase, atunci 
când plecase în oraș cu Jeff Larkin. 

Își aminti de cele întâmplate cu doar câteva seri mai înainte, 
când fata se întorsese în compania lui Kevin mirosind a bere. 

Acum plecase în mașina lui Jeff și întârziase deja o jumătate 
de oră. 

Poate că, își spuse el, ridicarea interdicției atât de repede nu 
fusese chiar cea mai bună idee. Trecuse o singură zi de atunci și 
își încălcase deja cuvântul. 

Când va veni acasă va avea o discuţie cu ea. Și, cu cât 
întârzia mai mult, cu atât mai lungă și mai neplăcută va fi 
discuţia. 

(J 

Jeff Larkin izbi în aripa vechiturii lui Vic Costas. 

Refuzul maşinii de a porni îl scotea tot mai tare din sărite. 

De o oră se chinuia să pornească motorul, fără niciun rezultat. 

Julie, care stătea la volan și răsucea cheia ori de câte ori îi 
spunea el, era din ce în ce mai îngrijorată. 

— Trebuia să fiu acasă la șase, îi spusese ea acum câteva 
minute. Am întârziat deja o jumătate de oră! 

Băiatul verificase bateria, dar aceasta era încărcată. Scânteile 
pe care le vedea atunci când punea șurubelniţa pe anod erau un 
semn că bateria era bună. În plus, radioul funcţiona, iar farurile 
erau strălucitoare chiar și în lumina zilei. 

Încercase să verifice siguranţele, dar se văzuse depășit de 
situaţie pentru că, neavând cartea tehnică a mașinii, nu reușise 
să găsească nici jumătate din ele. Totuși, cele pe care le 
descoperise erau în stare bună, așa că eliminase și siguranţele 
de pe lista de probleme. 

Și atunci, ce naiba putea să fie? 

Își frământase mintea, încercând să se gândească, dar toată 
ziua se simţise ciudat, iar în ultimele două ore, de când luase 
mașina împreună cu Julie, după ce îl lăsase pe Ben cu Vic 
Costas, îi fusese și mai rău. 


Dar nu chiar așa de rău încât să nu-i fie foame. Se oprise la A 
& W, luase niște hamburgeri și tocmai se pregătea să pornească 
spre parc, când îl oprise Julie. 

— Trebuie neapărat? Liniile alea de înaltă tensiune mă 
înnebunesc. 

— De-aia n-ai vrut s-o luăm pe drum când am venit spre oraș? 
o întrebă el, fixând-o cu privirea. Din cauza liniilor? 

— Nu pot să le sufăr, făcu Julie, clătinând din cap, însă fără să- 
ispună de ce. 

Așa că, în loc să meargă în parc, se opriseră la piciorul 
dealului, parcaseră mașina, mâncaseră hamburgerii și stătuseră 
de vorbă. 

O întrebase despre albinele din dimineaţa aceea, dar ea 
ridicase din umeri. 

— Cum aș fi putut să fac așa ceva? întrebase ea, însă fără să 
respingă categoric ideea. 

După aceea vorbiseră despre alte lucruri și, pentru că se 
făcuse șase fără un sfert, se hotărâseră să plece acasă. 

Mașina, însă, refuza să pornească. 

Și enervarea lui Jeff creștea cu fiecare minut. 

Trânti capota și reveni la portiera mașinii. 

— Încerc să o împing, spuse el. Scoate-o din viteză și trage 
frâna de mână. 

După ce ea execută toate mișcările, Jeff se opinti în ușa din 
spate a mașinii și o împinse până când aceasta ajunse în 
punctul de unde începea panta. 

— Bun, acum trage iar frâna! îi strigă el. 

Mașina se opri cu o smucitură și, în timp ce Julie trecea pe 
scaunul din dreapta șoferului, Jeff se urcă la volan. Băgă în 
viteza a doua și, în timp ce ţinea ambreiajul cu piciorul stâng, 
lăsă din nou frâna din mână. Mașina o porni înainte, câștigând 
din viteză. La zece mile pe oră eliberă ambreiajul. 

Mașina se smuci, apoi motorul tuși de două ori și începu să 
funcţioneze. Jeff dădu din cap a lehamite, frânând și lăsând 
motorul la ralanti. 

— Aproape o oră, mormăi el. De o oră mă lupt cu ea și n-a 
fost nevoie decât de un vânt! Îţi vine să crezi? 

Fiorul rece îl făcu să se cutremure. 

Simţi privirea fetei aţintită asupra lui, apoi îi auzi vocea: 

— Ți-e bine? 


Se întoarse spre ea, dorind să-i vorbească, dar, exact ca în 
cursul dimineţii, când încercase să-i spună tatălui ei vitreg 
despre cal, cuvintele îi muriră pe buze. 

Simţi spaima răsucindu-i-se în măruntaie când își dădu seama 
că forța aceea stranie, o forţă pe care nu o putea identifica și 
căreia nu i se putea opune, îl împiedica a doua oară să 
vorbească. 

— Ți-e bine, nu-i așa? îl întrebă ea cu o voce încordată. 

Rămăsese sprijinită de portieră, cu fața palidă și glasul 
tremurător. 

_ — Hai, şopti ea aproape rugătoare. Spune-mi cum te simți. 
Incearcă. 

După o scurtă ezitare, Jeff deschise gura, hotărât să-i spună 
ce se întâmpla cu el. 

Și, din nou, mintea îi fu invadată de o forță străină, care îi 
scăpa controlului. 

— Mă simt bine, își auzi el propriile cuvinte. 

Apoi, când îi citi în ochi că știa adevărul, Jeff înţelese. 

Exact ceea ce i se întâmpla ei i se întâmpla și lui. 

— Ce e? șopti el, fără să fie sigur că va reuși să exprime 
cuvintele. Ce se întâmplă cu noi? 

Tot trupul lui Julie se cutremură, ca și cum ar fi fost cuprins de 
febră. 

— Nu știu, rosti ea, iar apoi continuă, după o scurtă ezitare: 
Uneori mi-e mai bine. Alteori aproape că uit de ea. Dar după aia 
mi se face rău iar. Și apoi... 

Rămase tăcută, de parcă ar fi căutat cuvântul cel mai potrivit. 

— E ceva care te invadează, șopti ea în cele din urmă cu o 
voce abia auzită. Te invadează, așa cum mi s-a întâmplat mie 
ieri. Atunci trebuie să faci ceva. 

Privirea îi rămase fixată în ochii lui Jeff. 

— Trebuie să faci ceva, așa cum am făcut eu ieri. 

Jeff rămase cu privirea pironită asupra ei, așteptând ca fata să 
continue, dar Julie nu mai spuse nimic. Băgă mașina în viteză și 
porni spre casă, urmărit de cuvintele ei, amintindu-și de norul 
îngrozitor, negru, care îi izbucnise din gât cu o zi înainte. 

Izbucnise din ea și îl atacase, pătrunzându-i în trup prin gură, 
prin nas, prin ochi, prin urechi și chiar prin piele. 


Asta să fi fost sursa acelei puteri teribile aflată înăuntrul lui, 
care, de două ori în cursul aceleiași zile, pusese stăpânire pe 
voinţa lui? 

Dar ce era? 

Ce voia de la el? 

Îl invada acum din nou? 

Și când îl va fi cuprins în întregime, el ce va face? 

Apoi îi veni un alt gând. 

Ce va face? 

După ce îl va invada și va pune stăpânire pe el, ce va face 
acea forță? 

Dar, chiar în timp ce își formula aceste întrebări, Jeff Larkin 
era aproape sigur că știa și răspunsul. 

Când el va fi terminat și nu o va mai putea servi, forța stranie 
din el îl va ucide. 


e Capitolul 16 


Marge Larkin se enerva din ce în ce mai tare. 

Nu numai că Jeff nu era acolo când ajunsese acasă de la 
serviciu, dar, după ce îl lăsase pe Ben în grija lui Vic Costas, îi 
mai scrisese și un bilet în care îi spunea doar că se dusese la 
plimbare cu Julie Spellman și că se va întoarce pe la șase. 

Julie Spellman! 

Marge nu reușise încă să afle ce se petrecuse ieri între băiatul 
ei și Julie, și acum erau iar împreună și întârziaseră deja o 
jumătate de oră. 

Dar lucrul cel mai rău era că îl lăsase pe Ben cu Vic Costas! 

— Nicio problemă atâta timp cât copiii nu mă deranjează, îi 
atrăsese atenţia bătrânul fermier când îi închiriase, fără prea 
mult entuziasm, casa din spatele hambarului. 

Clădirea nu mai fusese ocupată încă de pe vremea când 
bătrânul își vânduse cea mai mare parte a pământului firmei 
UniGrow, păstrând doar atâta cât mai putea să lucreze. 

— Nu vreau să văd picior de copil la fermă. Dacă aș fi vrut așa 
ceva, m-aș fi căsătorit și aș fi avut câţiva ai mei, dar ai observat 
probabil că nu sunt căsătorit, nu-i așa? 

Marge îi promisese nu numai că băieţii nu îl vor deranja cu 
nimic, dar că îi vor da și o mână de ajutor. 


191 


Până când Jeff împlinise șaisprezece ani, în urmă cu trei luni, 
toate merseseră perfect. Dar, după aceea, Jeff descoperise 
vechiul Mercury îngropat sub o pădure de bălării, în apropierea 
magaziei cu scule. Deși era complet ascunsă de vegetaţie, 
băiatul constatase că mașina părea mai distrusă decât era în 
realitate. Din fericire, geamurile fuseseră bine închise și 
tapiseria se păstrase în condiţii destul de bune. Așa că tăiase 
buruienile și se apucase să pună rabla pe picioare. 

Vic Costas acceptase cu destul de mare greutate și o 
avertizase iar, cât se poate de serios. 

— O singură dată, îi spusese el, fluturându-și degetul 
ameninţător în faţa ei, doar o dată să fiu deranjat și plecaţi de 
aici. Uitasem că vechitura aia e aici, da' mă rog, dacă vrea s-o 
folosească, n-am nimic împotrivă. Dar trebuie să plătească. 
Plătește asigurarea, permisul și toate celelalte. 

Ochii lui șireți se îngustaseră, dispărând aproape complet în 
fața veștejită. 

— Și nu uita cine poartă răspunderea, îi mai spusese el. Eu, în 
niciun caz. E băiatul tău, nu al meu! 

Deși Marge Larkin bănuia că grosolănia lui Vic era mai curând 
jucată decât naturală, nu avea de gând să riște încercând să 
descopere adevărul, pentru că locuinţa pe care o închiriase de la 
el era, de departe, cea mai bună variantă pe care și-o putea 
permite după ce Ted Larkin își părăsise pur și simplu familia, 
dispărând într-o bună zi, fără a mai fi văzut vreodată. 

Dacă erau dați afară din casă din cauza lui Jeff, nu știa ce i-ar 
mai fi rămas de făcut. 

Se uită iar pe geam. Nici urmă de Jeff. 

Tocmai se pregătea să sune la familia Owen pentru a întreba 
dacă Julie era acasă, când observă un automobil venind pe 
drumeagul care ocolea dealul. Marge rămase nemișcată cu 
mâna pe receptor, până când recunoscu mașina veche care 
trecu de casa lor în drum spre ferma familiei Owen. 

Cinci minute mai târziu, când Jeff oprea mașina în faţa casei, 
Marge îl aștepta în dreptul ușii, recapitulându-și în minte 
cuvintele dojenitoare. 

— Ştii cât e ceasul... începu ea, dar cuvintele i se stinseră pe 
buze la vederea fiului ei. 

Avea fața palidă ca ceara, strălucind de sudoare. 

Hainele îi erau murdare și mâinile pline de unsoare. 


192 


— Jeff? spuse ea. Ce s-a întâmplat? Ce e cu tine? 

Jeff, a cărui siluetă o domina, simţi cum fiara dinăuntru punea 
iar stăpânire pe voinţa sa. 

— Ce vrei să spui? spuse el, folosind cuvinte pe care forţa din 
el i le alesese. N-am nimic. 

Ben, care observase furia mamei sale și păstrase o tăcere 
diplomatică în ultima oră, reveni brusc la viață. 

— Ba da! îl contrazise el, arătându-i fața cu mâna. Arăţi exact 
ca Julie ieri! Arăţi de parcă ai fi bolnav! 

Jeff îi aruncă o privire fugară mamei sale. 

— Nu sunt bolnav, îi spuse el, supunându-se comenzii entității 
întunecate cuibărite în el. Mașina mi-a dat de furcă, atâta tot. N- 
a vrut să pornească. 

Marge se uită mai atentă la fiul ei. Ochii i se îngustară 
suspicioși și se apropie și mai mult de Jeff. 

— Vreau să-ti văd ochii! 

Jeff înţelese imediat. 

— A, da, mormăi el. Eu și Julie ieșim la o plimbare, ne facem 
praf și eu mă întorc acasă la volan drogat! Ce-i cu tine, mamă? 
Mi-a luat ceva timp să pornesc mașina. Și ce-i cu asta? 

— E, răspunse Marge, cu vocea scăzută în faţa indiferenţei lui 
Jeff, că, după biletul pe care l-ai scris, trebuia să te întorci acasă 
la ora șase! 

— N-a fost din vina mea! De unde era să știu că n-o să mai 
pornească? Și că n-o să știu ce să-i fac? 

Băgă mâna în buzunar de unde scoase cheia mașinii. 

— Dacă nu mă crezi, du-te și încearcă! 

Marge smulse cheile din mâna băiatului, aruncându-i o privire 
dură. leși din casă și deschise portiera, după care se urcă la 
volan. Băgă cheia în contact și o răsuci. 

În aceeași clipă motorul se trezi la viaţă. 

Tură motorul de câteva ori, apoi îl opri. Când reveni în casă, îi 
spuse pe un ton rece: 

— Parcă spuneai că nu pornește. 

— Nu mă întreba pe mine ce s-a întâmplat! Dacă nu mă crezi, 
întreab-o pe Julie. 

Apoi, cu o politeţe care bătea în insolenţă, spuse: 

— Și acum, cu voia Maiestăţii Voastre, mă duc să fac un duș. 


Marge rămase cu ochii la fiul ei, marcată mai mult de tonul lui 
decât de cuvinte. Deși era departe de a fi un copil perfect, nu se 
purtase niciodată în halul ăsta. 

Și din nou, Marge se gândi la droguri. 

In ciuda asigurărilor lui, ideea continua să o frământe. 

Era posibil ca Julie să-l fi convins pe Jeff să consume droguri? 

Fu cât pe ce să-i pună întrebarea, dar se răzgândi. Ce era să 
facă? După ce negase, va accepta că ieșise undeva cu Julie și se 
drogaseră? 

— Du-te, îi spuse ea tăios. O să discutăm mai târziu. 

După plecarea lui Jeff, Marge se întoarse spre Ben. 

— Cred că noi doi ar trebui să avem o mică discuție, spuse ea. 

II luă de mână și îl duse în bucătărie, unde îl așeză la masă. 

Ben, dintr-o dată bănuitor, se uită îngrijorat la mama lui. 

— Te-ai supărat pe mine? o întrebă el cu o voce tremurătoare. 
Dându-și seama de felul în care cuvintele ei trebuie să-i fi sunat 
copilului, Marge fu cuprinsă de păreri de rău. 

— Sigur că nu, îl asigură ea, în timp ce îl mângâia pe mână. 
Voiam doar să stăm de vorbă, atâta tot. 

— Despre ce? o întrebă Ben, încă nesigur de ce va urma. 
Marge căută rapid un mod de a formula întrebarea în așa fel 
încât băiatul să nu-i poată ghici gândurile. 

— Despre Julie, spuse ea. Spuneai că Jeff arăta exact ca ea 
ieri. Ce ai vrut să spui? 

— Nu știu, spuse băiatul, ridicând din umeri. Exact ce am zis. 
Când a început să se poarte așa de ciudat ieri, arăta exact ca 
Jeff acum. 

— Vrei să spui că i se făcuse rău? 

Băiețelul clătină din cap. 

— Arăta ciudat, atâta tot. Și se comporta ciudat. Ca atunci 
când calul... 

Işi duse mâinile la gură în clipa când își dădu seama ce 
făcuse. Promisese că nu va spune nimic despre Greta. 
Promisiunea fusese făcută lui Jeff și domnului Owen, iar acum își 
încălcase cuvântul. 

— Calul? îl întrebă Marge. Ce tot spui acolo? 

Ben își îndreptă privirea speriată spre ea. 

— Nu trebuia să spun nimic, spuse el. Până când nu vor afla 
ce s-a întâmplat. 


194 


— Întâmplat cui? insistă Marge cu o exasperare crescândă. E- 
n regulă, Ben, spuse ea. În niciun caz nu ţi-au interzis să-mi 
povestești și mie, scumpul meu. Sunt mama ta. 

— Dar am promis, se rugă Ben. Și nu e frumos să-ți calci 
cuvântul, nu-i așa? 

— Nu, oftă Marge, pusă în încurcătură de propriile 
învăţăminte. Bun, acum du-te și deschide televizorul. În timpul 
ăsta eu o să pregătesc cina, ca să putem mânca după ce iese 
Jeff din baie. Bine? 

Ușurat și nerăbdător în același timp să scape din bucătărie 
înainte ca mama să se răzgândească, Ben alunecă de pe scaun 
și o zbughi în sufragerie. Imediat după ce auzi televizorul, Marge 
ridică receptorul și formă numărul casei Owen. 

— Russell? Marge Larkin la telefon. Știu că s-ar putea să ţi se 
pară niţel exagerat... 

Urmă o ezitare. Ce știa el despre Julie și comportamentul ei? 
Mai bine vorbea cu Karen. 

— De fapt, aș vrea să vorbesc cu Karen, continuă ea. E acasă? 

Russell, în bucătărie, se întrebă ce să-i răspundă. 

Karen era acasă. 

Se retrăsese cu Julie în dormitor. 

Și, după cât de tare îi vorbea fetei, Russell se întrebă dacă 
Marge Larkin nu sunase cumva tocmai pentru că putea auzi 
glasul lui Karen de la ea de acasă, deși erau despărțite de o 
jumătate de milă. 

— O clipă, te rog, spuse el fără a lăsa să i se ghicească 
frământarea. Să văd dacă pot s-o găsesc. 

e 

— Ar fi mult mai simplu dacă mi-ai spune ce aţi făcut, îi zise 
Karen. 

Trecuse o jumătate de oră de la convorbirea telefonică avută 
cu Marge Larkin, și acum se afla împreună cu Julie în Chrysler, 
îndreptându-se spre oraş. Russell dorise să le însoțească, dar 
Karen insistase să rezolve singură problema. 

Droguri. 

Să se fi întors Julie la droguri? Fusese convinsă că, o dată cu 
plecarea din Los Angeles, totul rămăsese de domeniul trecutului 
și, atunci când Marge Larkin îi spusese pentru prima oară că era 
posibil ca Jeff și Julie să se fi drogat, primul ei impuls fusese să 
încheie imediat discuţia. Doar erau în Pleasant Valley, nu la Los 


195 


Angeles! Și de unde le-ar fi putut lua? Oricum, Karen știa perfect 
că drogurile nu erau ușor de abandonat definitiv. 

Renunţarea la ele nu era un lucru simplu și, dacă voia să fie 
cinstită până la capăt, trebuia să admită și ipoteza că Julie putea 
să-și fi adus câteva doze cu ea. 

Sau că Jeff o  aprovizionase. Avusese grijă să nu-i 
împărtășească această posibilitate lui Marge Larkin, care părea 
ferm convinsă că, dacă într-adevăr la mijloc erau droguri, atunci 
toată vina îi aparţinea lui Julie. 

Nu încăpea îndoială că Julie avea un comportament nefiresc 
de câteva zile și că, după înțepăturile de albine care îi 
declanșaseră acea reacţie groaznică, nu arăta bine deloc. 

Dar, dacă și Jeff arăta ca Julie, manifestând un comportament 
la fel de bizar... 

În plus, Jeff nu fusese înțepat. 

Ce se întâmpla? 

Ea avusese ideea să meargă cu ambii copii la spital pentru 
teste. Testul era foarte simplu și se făcea pe o probă de urină, la 
fel de ușor ca acela de sarcină. Marge Larkin, confruntată cu 
posibilitatea de a i se confirma ceea ce acum era doar o 
presupunere, ezitase la început, dar apoi se arătase de acord. 
Imediat după convorbirea cu Marge, Karen o sună pe Ellen 
Filmore, al cărui număr de telefon Russell îl scrisese deasupra 
aparatului. Când auzi despre ce era vorba, Ellen adoptă un ton 
profesional. 

— Julie s-a drogat vreodată? 

— Depinde ce înţelegi prin „s-a drogat”, răspunse Karen, 
evitând un răspuns direct. A fumat câteva ţigări, așa cum fac 
mai toți copiii azi, dar... 

— Nu și copiii de pe-aici, interveni medicul. Adu-o aici și o să 
vedem imediat despre ce e vorba. 

Julie refuză cu încăpățânare să spună ce se petrecea cu ea, 
iar asta în ciuda înfățișării ei. 

Acum, în timp ce Karen o ruga pentru ultima oară să-i spună 
adevărul, Julie stătea impasibilă alături, privind drept înainte. 

— Nu înțeleg de ce nu mă crezi, repetă ea. Mă simt foarte 
bine. 

— N-ai decât să te uiţi în oglindă și o să vezi că nu e adevărat, 
îi spuse Karen, făcând un efort să-și tempereze furia 


Chiar o credea atât de proastă? Sau își imagina că va putea 
să scape din povestea asta doar minţind? 

Marge și Jeff ajunseseră deja și Karen își parcă mașina lângă 
Chevrolet-ul lor. Ținându-și fata strâns de braţ, o conduse în sala 
de așteptare. 

Marge și Jeff se aflau în colțul cel mai îndepărtat, Jeff pe 
canapeaua portocalie Naugahyde, iar mama lui pe un scaun 
aflat în fața unei măsuțe. 

Nu-și vorbeau, nici nu se uitau unul la altul, iar Marge părea la 
fel de palidă ca Jeff. Ben se cocoţțase la celălalt capăt al 
canapelei, dând grăbit paginile unei reviste cu benzi desenate. 

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, spuse Marge, 
ridicându-se de pe scaun pentru a se îndrepta spre Karen. Cred 
că am reacţionat cam deplasat. 

— Nu ai nicio vină, o liniști Karen. Dacă te-ai înșelat, ne vom 
simţi mult mai bine, iar dacă nu, vom ști cel puţin care e 
situaţia. Ai văzut-o pe Ellen Filmore? 

— Doar o clipă, răspunse Marge. Ne-a făcut un semn, darnu a 
avut timp să discutăm. Cred că... 

Se opri, pentru că ușa cabinetului se deschise și medicul își 
făcu apariţia în prag. 

Ellen nu lăsă să se înţeleagă dacă observase paloarea celor 
doi tineri. 

— Bine, spuse ea. Cine vrea să fie primul? Sau vreţi să 
mergeţi amândoi? 

Ochii lui Julie îi întâlniră pe ai lui Jeff, care se ridică în picioare. 
Ambele mame urmăreau atente apariţia vreunui semn de 
neliniște la unul din copii, dar în zadar. Amândoi se îndreptară 
spre cabinet. Când Karen și Marge se ridicară și ele pentru a-i 
urma, Ellen Filmore clătină din cap. 

— Nu cred că situaţia e chiar atât de gravă, spuse ea pe un 
ton care nu îngăduia replică, și, dacă nu vă deranjează, aș vrea 
să discut cu ei singură. 

Apoi se întoarse, lăsându-le pe cele două femei în sala de 
așteptare, și se îndreptă spre cabinetul în care intraseră tinerii. 

— Bănuiesc că știți că vă aflaţi aici în vederea unui test pentru 
droguri, începu ea fără nicio altă introducere, în încercarea de a- 
i surprinde pe picior greșit. 

— Mama crede că mă droghez, începu Julie. 

— Dar nu e așa? întrebă Ellen. 


197 


— Nici n-aş ști de unde să-mi fac rost de ele pe-aici, răspunse 
Julie, dând din umeri. 

— Și tu? întrebă Ellen, întorcându-se spre Jeff. 

— Nu umblu cu băieţi care se droghează, spuse el. Mai beau 
uneori o bere, poate două, dar asta-i tot. 

În timp ce continua să le pună întrebări, Ellen Filmore îi 
urmărea cu atenție. Deși erau palizi, pupilele nu aveau dilatarea 
specifică celor care se droghează. In plus, nimic din 
comportamentul lor nu te făcea să crezi că ar fi fost sub vreo 
influenţă nocivă sau că ar fi minţit. 

— Vă deranjează să-mi daţi o probă de urină? Dar, înainte de 
a răspunde, vreau să vă spun că voi avea rezultatul în treizeci 
de minute. Și că nu există nicio posibilitate de eroare. 

Julie își ridică privirea și, pentru prima oară de când intrase 
aici, zâmbi. 

— Unde e borcanul? întrebă ea dezinvoltă. 

— La toaletă. 

Julie se ridică și ieși din cabinet. 

— Te așteaptă Roberto! îi strigă Ellen. Va sta lângă ușă până 
lași proba. 

Julie ridică din umeri și își continuă drumul. 

— Și tu? îl întrebă Ellen pe Jeff. Ai ceva împotriva testului? 

— Nu, răspunse băiatul. 

Ellen își ascunse ușurarea. Era clar că, dacă ar fi luat droguri, 
nu ar fi fost așa de senini în fața testului. 

— Bun, spuse ea. Ridică-ţi mâneca. Să văd ce tensiune ai și ce 
nu e în regulă cu tine. 

Medicul își începu examinarea încet și metodic. 

Tensiunea și temperatura. 

Plămânii și reflexele. 

Îi examină ochii, urechile și gâtul. Îi luă o probă de sânge 
pentru laboratorul din San Luis Obispo, după care îi puse toate 
întrebările care îi veniră în minte. În final îl trimise și pe el 
pentru proba de urină. 

După care reluă aceeași procedură cu Julie Spellman. 

După patruzeci și cinci de minute își încheie examinarea. 

Nimic anormal. 

Nici cea mai mică urmă de droguri. 

Totuși, amândoi arătau bolnavi. 


Contrariată de discrepanţa dintre rezultatul testelor și 
înfățișarea celor doi copii, Ellen ieși din cabinet pentru a discuta 
cu Marge Larkin și Karen Owen, care o așteptau cu nerăbdare. 

— Imi face plăcere să vă spun că niciunul din ei nu a 
consumat droguri, le spuse ea, lăsându-le să savureze clipa, 
după care continuă: Problema e, însă, că trebuie să fiu de acord 
cu voi. Ceva nu e în regulă. 

li surprinse cu coada ochiului pe cei doi tineri aruncându-și o 
privire. 

— N-am reușit să descopăr niciun simptom, continuă ea. Totul 
pare normal, cu excepţia felului în care arată. Sunt prea palizi. 
Dacă ar fi fost vorba doar de Julie, continuă ea, dând din cap, aș 
fi crezut că e o reacţie prelungită provocată de înţepături sau de 
antidot. Ceea ce însă nu e cazul la Jeff. De aceea aș vrea să-i 
trimit pe amândoi la San Luis Obispo. 

Ambii copii protestară: era doar o pierdere de timp, pentru că 
nu aveau absolut nimic. Ceea ce făcu, însă, ca îngrijorarea 
ambelor mame să crească. 

— Vă rog să mă credeţi că nu văd nicio urgenţă în acest caz, 
se grăbi Ellen Filmore să le liniștească. Și, dacă mâine arată mai 
bine, voi renunţa la această hotărâre. Dar deocamdată cred că 
lucrul cel mai bun e să meargă la spital pentru un examen mai 
complet. Medicul de acolo, Michael Callahan, e foarte bun. 

li scrise numele pe o reţetă și i-o dădu lui Karen. 

— Poate că el va descoperi ceva ce mie îmi scapă. În seara 
asta luaţi-i acasă și nu vă mai faceţi atâtea probleme. Bine? 

După plecarea lor, Ellen Filmore reveni în cabinet și se uită 
încă o dată la rezultatele analizelor. 

Probabil că îi scăpase ceva. 

Ceva ce nu văzuse, un lucru pe care n-ar fi trebuit să-l omită. 

Dar ce anume? 

Mai grav era că nu știa nici unde să caute. 

Ceea ce însemna că, dacă în Pleasant Valley își făcuse 
apariţia un nou virus, vreo nouă mutație care îi afectase pe Julie 
și Jeff, nu știa cum să lupte împotriva ei. 

lar asta o speria. 


e Capitolul 17 


— Să fi avut Otto dreptate? întrebă Karen. 

Era trecut de zece când Russell, dezbrăcat pe jumătate, își 
puse cămașa pe speteaza unuia dintre scaunele din dormitorul 
unde, în ciuda tuturor protestelor, Karen se hotărâse să se culce 
în noaptea aceea. 

Kevin insistase să doarmă în propria lui cameră, la etaj, dar 
Molly și Julie se culcaseră pe jos, în camera de zi, vârâte în saci 
de dormit. Molly transformase totul într-o aventură, în timp ce 
Julie își juca rolul de martiră, plângându-se că nu va putea să 
meargă a doua zi la San Luis Obispo dacă nu închidea un ochi 
toată noaptea. 

— N-am de gând să mă cert cu tine, îi spusese Karen în cele 
din urmă. E o hotărâre care nu suportă niciun fel de discuţii. 
Niciuna din voi nu doarme sus până când albinele alea nu sunt 
scoase de acolo, și cu asta am încheiat. 

Julie, care presimţea o altă pedeapsă ameninţând-o la orizont, 
renunţase la orice rezistență, dar Karen bănuia că fata se va 
răzbuna, lăsând-o pe Molly la televizor cât timp va dori ea. 

Acum zece minute, când, în fine, reușiseră să ajungă în 
cameră, Russell sperase ca discuţia legată de albine să se fi 
încheiat, cel puţin pentru seara aceea. Și totuși, nu părea să fie 
așa. 

— Să fi avut dreptate în legătură cu ce? o întrebă el, în timp 
ce desfăcea sofaua nu tocmai confortabilă. 

— Că Henderson a făcut albinelor ceva despre care noi nu 
știm. 

Lăsându-se pe salteaua subţire, Russell se sprijini în cot, 
bătând ușor patul cu un gest ce se voia o invitaţie, și îi făcu un 
semn să i se alăture. 

— N-aș exclude posibilitatea să fi avut dreptate, admise el, 
dar pur și simplu nu-mi vine să cred. Nu pot crede că am fi 
victima unui complot, așa cum bănuia tata. Așa că lucrul cel mai 
bun pentru astă-seară ar fi să uităm de toate și să ne prefacem 
că nici nu am fi acasă. 

Aruncă o privire prin cămăruță. 

— Ar putea fi distractiv, spuse el, trăgând-o alături. Am putea 
spune că suntem la altcineva acasă, că suntem singuri și... 


200 


Ușa se deschise și în pragul ei se ivi Molly care îi privea cu un 
aer solemn, strângându-și ursulețul de catifea la piept. 

— lar le aud. Mi-e frică. 

Russell se desprinse oftând de lângă Karen și se ridică în 
picioare, știind că orice încercare de a da o tentă romantică serii 
se năruise. 

— Adu-i sacul de dormit aici, îi spuse el lui Karen. Eu mă duc 
până sus să arunc o privire, doar să te liniștesc pe tine. 

Dar, chiar în timp ce urca scările, convingerea că Molly nu 
auzise nimic, dar prefera să doarmă cu mama ei, nu cu Julie, i se 
întări. Nici nu era de condamnat, având în vedere 
comportamentul lui Julie din ultimele zile. 

Așa cum se aștepta, la etaj nu se schimbase nimic. 

Kevin adormise și, când Russell își lipi urechea de peretele în 
care pătrunseseră albinele, abia dacă le putu auzi. 

Se întoarse în mai puţin de cinci minute. Când, în cele din 
urmă, se urcă în patul cam desfundat, strângând-o pe Karen în 
braţe, Molly era deja cufundată într-un somn profund în sacul ei 
de dormit așternut pe podea. 

— Totul e în ordine acolo, spuse el. Nu știu ce a auzit Molly, 
dar nu venea de sus. Se poate ca totul să fi existat doar în 
imaginaţia ei. 

Karen se strânse în el, simțindu-i forța trupului. 

— Îmi pare rău, suspină ea. Ar fi fost într-adevăr distractiv să 
ne imaginăm că suntem într-o altă casă, nu-i așa? 

— liiî-hiîtt, murmură Russell, pe jumătate adormit. 

Un minut mai târziu sforăia ușor, iar Karen se răsuci, 
îngropându-și capul în pernă. Era prea obosită pentru a se mai 
lăsa bântuită de gânduri negre în noaptea aceea și, curând, se 
lăsă furată de un somn binefăcător, fără vise. 

e 

Era aproape două noaptea când Julie se trezi prima dată. 

Simţea iar unul din fiorurile acelea ciudate, dar, chiar când își 
strângea sacul și mai mult în jurul ei, își dădu seama că îi era 
foame. 

O foame de lup, la fel ca cea care o chinuise ieri dimineață. 

E drept, mâncase enorm la cină: trei porţii din spaghetele 
scoase de mama ei din cuptor, după ce se întorseseră de la 
doctor, o salată mare și o bucată de plăcintă. 

Și încă îi era foame. 


leși din sac, își puse halatul lăsat pe sofa și se duse în 
bucătărie. Inspectă frigiderul și găsi ultima bucată de plăcintă 
pe care o înghiţi, ajutându-se cu un pahar de lapte, apoi 
continuă cercetările cu o foame neostoită. Își pregăti un sandviș, 
după care stinse lumina din bucătărie și se întoarse în camera 
de zi. Dar se opri în dreptul treptelor, încercând să străpungă 
întunericul cu privirea. 

De acolo, de sus, i se părea că o cheamă ceva, îndemnând-o 
spre bezna în care era cufundat etajul. 

Nu reuși să vadă sau să audă nimic. 

În schimb simţea ceva. 

O vibraţie venind din adâncul fiinţei ei. 

Julie rămase cu privirea aţintită în beznă, simțind primele 
convulsii oribile ale pierderii controlului asupra propriului ei 
creier învăluindu-i perfid conștiința. 

Nu voia să urce scările, nu voia să se supună acelui ţiuit care i 
se răspândea în tot trupul sau straniei constrângeri care o 
chema sus. 

Işi dorea să se întoarcă în cameră, să intre iar în sacul de 
dormit și să alunece repede în lumea inconștientă a somnului, 
unde ar fi scăpat de forța insinuată în fiinţa ei. 

După o clipă, în ciuda propriei ei voințe, Julie urcă scările 
aproape în transă, după care, străbătând holul, intră în camera 
ei. 

Se întinse pe pat și începu să-și mănânce sandvișul. 

In timp ce mânca, vibraţiile din trupul ei deveniră mai 
puternice. Acum putea să audă și bâzâitul din perete. După ce 
termină de mâncat coborî din pat, se duse la perete și își lipi 
urechea de el. 

Zumzăitul din perete era în rezonanță perfectă cu vibraţiile 
din trupul ei, ceea ce o făcea să simtă ceva deosebit de tot ce 
trăise până atunci. 

De parcă ar fi simţit efectiv zumzăitul albinelor. 

Era cu putință? 

Pe măsură ce vibraţiile deveneau tot mai puternice, conștiința 
lui Julie se îngropa într-o beznă fără sfârșit. 

Un scâncet de teamă, abia auzit, își luă grăbit zborul de pe 
buzele ei, ca o ultimă expresie a dorinței sale de a se smulge de 
lângă perete pentru a se întoarce în patul ei. 


Apoi, în timp ce forța cumplită din trup îi anula controlul 
asupra minţii, un val neașteptat de febră puse stăpânire pe ea, 
făcând-o să-și dezbrace halatul și cămașa de noapte. 

In câteva clipe totul se cufundă în uitare... 

e 

Julie se mai trezi cu puțin timp înainte de revărsatul zorilor, 
când bezna nopții începuse să se topească în lumina cenușie a 
dimineţii. 

În prima clipă nu simţi nimic, pentru ca apoi să-și dea seama 
că strania vibraţie din trupul ei, care apăruse în timpul nopţii, 
era încă prezentă. 

Dar nu mai era aceeași. Nu mai provenea din interiorul ei și 
nici din perete. 

Acum o simțea pe piele. 

Se trezi de-a binelea cu impresia că toată suprafaţa trupului ei 
avea o încărcătură electrică. 

Rămase nemișcată, așteptând ca senzaţia să treacă de la 
sine. 

Ceea ce o uimi și mai mult era că zumzăitul albinelor răsuna 
mai puternic ca oricând. 

Sufla o adiere răcoroasă. 

Julie își întoarse capul spre fereastră. 

Perdeaua, care ar fi trebuit să se unduiască în bătaia vântului, 
rămăsese nemișcată de ambele părţi ale geamului deschis. 

Apoi Julie simţi ceva pe faţă și inima începu să-i bată cu 
putere, pe măsură ce fragmente de amintiri își făceau loc spre 
suprafață din adâncul subconștientului. 

Amintiri legate de cealaltă noapte, când visase că stătea 
complet goală în mijlocul pajiștii, cu trupul acoperit de milioane 
de furnici roșii. 

Dar acela fusese doar un vis - lucru de care nu se îndoia! 

Acum însă, la revărsatul zorilor, era perfect trează. 

Trează, dar pradă aceleiași senzaţii că milioane de creaturi 
minuscule mișunau pe ea. 

Și, pe neașteptate, o imagine i se înfipse în minte. 

Stupii! 

Stupii din acea după-amiază fierbinte, când îi văzuse pentru 
prima oară. 


203 


O după-amiază atât de toridă, încât sute de albine stăteau 
îngrămădite la urdiniș, bătându-și grăbite aripioarele pentru a 
aduce aer proaspăt în stup. 

Aduceau aer producând un fel de briză. 

Julie rămase nemișcată timp de câteva minute. Era sigură că 
ideea care îi venise nu era posibilă, dar, oricât ar fi încercat, nu 
și-o putea alunga din minte. 

Într-un târziu, își întinse mâna și aprinse veioza de pe măsuţă. 

Era înconjurată de albine. 

Zburau prin aer, foarte aproape de faţa ei. 

Căţărându-se pe pereți sau pe tavan. 

Îi acopereau pielea. 

Se cutremură violent la vederea lor. 

Se căţărau pe ea și își băteau aripioarele atât de repede, încât 
nu vedea decât un fel de abur. 

Și totuși, pe măsură ce groaza provocată de ele creștea și mai 
mult, o altă parte din ea, acea forță vrâjmașă, cuibărită 
înlăuntrul ei, se simţi surprins plăcută de adierea blândă care îi 
mângâia pielea. 

O dată cu lumina strălucitoare a dimineții care umplea acum 
camera, luând locul zorilor cenușii, necunoscutul din ea îi 
cuprinse întreaga ființă, anihilându-i până și ultimele urme ale 
voinţei. 

Era exact ca ieri, când albinele năpădiseră tot trupul Gretei, în 
timp ce ea simțea că, într-un fel, prezența lor acolo era un 
răspuns la comanda ei, un răspuns la impulsul straniu de 
energie care îi pornise din creier. Se ridică de pe pat și se duse 
să se privească în oglinda aflata în spatele biroului ei. 

Faţa îi devenise o mască unduitoare de insecte care îi 
acopereau în întregime trăsăturile, lăsându-i descoperiţi doar 
ochii care își strecurau privirea printre straturile în permanentă 
mișcare ale albinelor care păreau să execute un fel de dans 
ritual. _ 

Julie se privi fascinată în oglindă minute întregi. Işi dădu 
seama curând că albinele nu erau indivizi separați, ci de fapt 
reprezentau fragmente minuscule ale roiului, formând cu totul o 
singură fiinţă. 

O fiinţă care se afla în comunicare cu ea. 

Vălul de pe faţa ei își continua mișcarea, schimbându-se 
permanent, și, încet, Julie simţi ceva întâmplându-i-se în creier. 


204 


Începuse să înţeleagă semnificaţia dansului. 

Se îndepărtă din faţa oglinzii, cu mintea complet supusă 
voinţei roiului de albine, și părăsi camera. 

Albinele continuau să stea atârnate de trupul ei, în timp ce 
Julie străbătea holul întunecat, coborând apoi scările. 

leși pe ușa din spate și traversă curtea. Insectele erau în 
număr tot mai mare. 

În scurt timp începură să năvălească afară din casă, nu numai 
prin crăpătura din calcan, pe unde pătrunseseră iniţial, dar și 
prin fereastra camerei lui Julie. Ca o panglică lungă, fluturând în 
adierea dimineţii, roiul se înșiruia în urma lui Julie. 

Pe măsură ce soarele își revărsa snopul sulițelor de aur peste 
cerul de vară, la primul cântat al cocoșilor, Julie Spellman își 
începu drumul spre dealurile unduitoare din est, urmând 
chemarea unei forţe a naturii pe care nici ea, nici vreo altă ființă 
umană nu o putea înțelege. 

Și Julie continuă să urce. 

Curând, bâzâitul monoton provenit din pereţii casei încetă. 
Supunându-se ordinelor reginei lui, roiul se îndepărta. 


e Capitolul 18 


— Mami? Mami! 

Karen căscă, încercând să-și tragă perna de pe faţă. Apoi 
deschise ochii. Descoperi în faţa ei chipul lui Molly. 

— Ce e, scumpa mea? o întrebă. Ce s-a întâmplat? Cât e 
ceasul? 

— Nu știu unde e Julie, îi spuse Molly. E aproape șase și 
jumătate și ar fi trebuit să dăm deja de mâncare la cai, dar nu 
pot s-o găsesc. 

Ultimele văluri ale somnului se risipiră din mintea lui Karen. 
Se ridică de pe pat, strâmbându-se din cauza junghiului înfipt în 
spate. Sunt prea bătrână pentru o sofa ca asta, își spuse ea, 
punându-și picioarele pe podea. 

— Cum adică nu poţi s-o găsești? Pe unde ai căutat-o? 

— În camera de zi, răspunse Molly. După aia m-am dus la 
grajd, dar nu era nici acolo. 

— L-ai întrebat pe Russell? își continuă Karen interogatoriul. 


De fapt, se trezise în urmă cu o oră, dar adormise la loc 
aproape instantaneu, deși nu dorise decât să mai stea câteva 
clipe cu ochii închiși. 

— Nu mai e, veni răspunsul lui Molly. S-a urcat pe tractor cu 
Kevin. 

— Perfect, oftă Karen. 

Își puse halatul, apoi luă hainele pe care le aruncase pe 
fotoliul mare din piele al lui Russell și o porni spre baia de la 
parter. 

— Vin imediat, îi spuse ea lui Molly. Așteaptă-mă în bucătărie. 

Apoi remarcă privirea fetei aruncată spre tavan. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap să te duci sus. E clar? 

— Of, mami, făcu Molly. 

Dar Karen o puse la punct cu o singură privire. Karen se 
îmbrăcă grăbită și porni spre bucătărie, oprindu-se în dreptul 
scărilor pentru a o striga pe Julie. Dar, dacă Julie dormea în 
camera ei de la celălalt capăt al coridorului, putea să o audă pe 
ea strigând de jos? 

Poate că trebuia să urce și să vadă ce se întâmpla. 

Dar albinele? Dacă mai erau acolo... 

Își aminti întâmplarea de ieri cu Greta și se cutremură, 
simțind în același timp că nu avea puterea să urce la etaj. 
Probabil că Julie se trezise mai de dimineață și acum trebuia să 
fie pe afară. Trecu prin sufragerie și ieși pe veranda din spate, 
unde bătu în triunghi, anunțând masa. 

După zece minute, când toți ceilalţi se aflau în jurul mesei, 
Julie continua să lipsească. 

Nimeni nu o văzuse în dimineaţa aceea. 

În cele din urmă Kevin se urcă să arunce o privire în camera 
ei. Când cobori, ochii lui aveau o expresie uimită. 

— Nu e acolo, spuse el. Și nici albinele. 

— Au dispărut albinele? întrebă Karen, clipind neîncrezătoare. 

— Toate, o asigură Kevin. Din perete nu se mai aude nimic. 
Au mai rămas doar câteva care zboară în jurul ferestrei. 

Molly, care stătea la masă cu un castron de cereale în faţă, își 
ridică privirea spre tatăl ei vitreg. 

— De ce or fi plecat singure dacă nu le-a gonit nimeni? 

Russell rămase gânditor în faţa acestei întrebări. In cele din 
urmă ridică din umeri neputincios. 


206 


— Habar nu am, recunoscu el. Din câte știu, albinele nu 
pleacă nicăieri fără regină și, în mod obișnuit, reginele nu-și 
prea iau zborul. Obiceiul lor e să rămână pe loc. 

— Și atunci, unde au plecat? continuă Molly. 

— Nu ne putem bucura pur și simplu că au plecat? interveni 
Karen. Ceea ce vreau eu să aflu e unde a plecat Julie. 

— Ești sigură că nu e sus? îl întrebă Russell pe Kevin. 

Dar băiatul dădu din cap. 

— Inseamnă că o fi pe undeva pe afară, continuă Russell. 

Dar lui Karen îi veni o altă idee. 

Jeff Larkin. 

Jeff, care avea mașină și care nu era cu nimic mai încântat 
decât Julie să meargă la spitalul din San Luis Obispo în 
dimineața aceea, pentru analize. Dacă se hotărâseră să facă 
altceva? 

Ridică receptorul și formă numărul pe care cineva, poate 
Kevin, îl scrisese pe perete în dreptul numelui lui Jeff. Degetele 
ei băteau o darabană pe capacul aparatului, în timp ce telefonul 
sună de vreo șase ori până când, la capătul celălalt, se auzi 
vocea lui Marge Larkin. 

— Alo? 

— Karen Owen la telefon, Marge. 

— Karen! Bună, începu Marge, care, simțind imediat neliniștea 
din glasul lui Karen, se puse în gardă. S-a întâmplat ceva? 

— Sunt convinsă că nu, continuă Karen, încercând să-și ţină în 
frâu teama care creștea cu fiecare clipă. În fine, voiam să te 
întreb doar dacă ai văzut-o pe Julie în dimineaţa asta. 

— Pe Julie? se auzi vocea lui Marge ca un ecou. Să-ţi spun 
sincer, abia dacă am apucat să mă văd pe mine însămi. Cât e 
ceasul? 

— Șapte fără un sfert, îi răspunse Karen. Julie nu e aici și am 
crezut că s-a dus la tine. 

— Dacă e aici, înseamnă că e invizibilă, îi spuse Marge. 

Karen șovăi o clipă, apoi continuă: 

— Marge, Jeff e acasă? 

Urmă un moment de tăcere grea, după care se auzi vocea lui 
Marge. 

— Zău că te pricepi să faci programul unei mame chiar de la 
prima oră, Karen. Așteaptă o clipă. 


Urmă o altă tăcere, mai lungă de data aceasta, apoi în 
receptor se auzi iar vocea lui Marge Larkin: 

— E aici. E în pat, dar nu mai doarme. 

Ezită și continuă, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Karen: 

— Karen? Poate că Julie se ascunde pe undeva. Jeff nu arată 
mult mai bine decât ieri și, dacă și lui Julie i se întâmplă același 
lucru, poate că i s-a făcut frică să meargă la doctor. 

— Poate, spuse Karen fără prea multă convingere, dar gata să 
se agațe de orice pai. 

— Încearcă să-ţi păstrezi calmul, o sfătui Marge. S-o fi dus să 
facă o plimbare. Și apoi, mai e destul timp până să plece la 
spitalul din Obispo. 

Când închise telefonul, Karen nu știa încă prea bine ce să 
creadă. 

Și totuși, dacă lui Julie îi mai era rău, trebuia să fie pe 
aproape. Poate că se rătăcise... sau...? 

Nu își putea răspunde. 

Dar poate că, dacă îi era încă rău, nu fugise nicăieri! Se 
întoarse spre ceilalți. 

— Cred că ar trebui să o căutăm, le spuse ea. Marge mi-a 
spus că Jeff e la fel ca aseară, ceea ce înseamnă că Julie s-ar 
putea să fie oriunde pe aici și să se simtă atât de rău, încât să 
nu poată nici striga după ajutor. 

Renunţară la micul dejun și își începură căutările. Russell se 
îndreptă spre nord, cu intenţia de a face un tur și a cerceta apoi 
și zona stupilor. 

Karen, care o luase pe Molly cu ea, porni spre grajd, pentru a-l 
mai cerceta o dată; urmau să se îndrepte apoi către pâlcul de 
stejari de pe malul pârâului pentru ca, de acolo, să meargă mai 
departe, de-a lungul firului de apă, spre desișul pădurii. 

— Și eu? întrebă Kevin, în timp ce ai lui își începeau 
cercetările. 

— Tu stai aici, îi spuse Russell. Cineva trebuie să rămână 
acasă în caz că se întoarce. 

Făcu un semn spre triunghi. 

— Dacă își face apariţia, ne anunţi. O să te auzim. 

După care o porniră. 

e 


Lui Jeff Larkin îi era groaznic de rău. 


208 


Întreg corpul îi era cuprins de o mâncărime pe care nu o mai 
avusese niciodată până atunci. Oricât s-ar fi scărpinat, nu 
reușea să-și aline suferinţa, pentru că totul venea de undeva de 
sub piele, ca și cum milioane de furnici minuscule i s-ar fi 
căţărat prin interior, iritându-i fiecare celulă a trupului. 

Nu mai dormea când mama intrase la el, dar se prefăcuse 
adormit pentru a evita explozia de întrebări la care nu era 
pregătit să răspundă. După ce o auzi iar vorbind din bucătărie, 
se sculă din pat și se duse la baie pentru a-și privi chipul în 
oglindă. 

Faţa îi era la fel de palidă ca ieri, iar ochii aveau ceva ciudat 
în ei, deși nu știa exact ce. 

Și simțea foamea dându-i târcoale, ceea ce era cu adevărat 
ciudat, deoarece dimineaţa nu bea decât o cafea și nimic 
altceva până la prânz, eventual câte o gogoașă, dacă o găsea 
prin bucătărie. 

Intră sub duș și dădu drumul la apa rece care îi mai ușură 
întrucâtva mâncărimea. După ce se uscă, se întoarse în camera 
pe care o împărțea cu Ben, de negăsit în dimineaţa aceasta, și 
se îmbrăcă cu o pereche de pantaloni scurți și un tricou. După 
ce își trecu pieptenul prin chica blondă, încă udă de la duș, se 
duse în bucătărie, unde mama pusese o farfurie plină cu clătite 
în faţa lui Ben. 

— Pot să iau și eu? 

Sprâncenele lui Marge se ridicară a mirare. 

— Tu? Dar de când ai început tu să mănânci dimineața? 

— Din dimineaţa asta, spuse Jeff, turnându-și o ceașcă de 
cafea din ibricul de pe plită. 

Se trânti pe scaunul din faţa lui Ben, evitând privirea critică a 
mamei. 

— N-arăţi mai bine ca aseară, îl anunţă Marge. Așa că va 
trebui să plătesc pe cineva să aibă grijă de el azi. 

— Mă simt foarte bine, insistă Jeff. Mă ocup eu de el. 

— Tu te duci la San Luis Obispo, îi aminti Marge. Dacă o 
găsesc pe Julie, continuă ea după o pauză. 

— Pe Julie? spuse Jeff, ridicându-și privirea. Ce vrei să spui? 

Marge ridică din umeri, apoi începu să toarne aluatul în tigaia 
fierbinte. În timp ce se făceau clătitele, Marge îi spuse lui Jeff 
despre telefonul lui Karen. 

— N-a fost aici, da? îl întrebă ea cu ochii mijiţi neîncrezător. 


209 


Să o fi strecurat Jeff pe fată în camera lui, noaptea trecută? 

Jeff gemu. 

— Nu, n-a fost aici. De ce ar fi venit așa devreme? 

Marge nu se mai deranjă cu răspunsul; în schimb, aruncă o 
privire ceasului, în timp ce punea clătitele pe o farfurie din fața 
lui Jeff. 

— Trebuie să plec, spuse ea. Dacă Julie vine în dimineața asta 
aici, vă duceţi amândoi la doctorita Filmore. Dacă ea hotărăște 
că e cazul să mergeţi la San Luis Obispo, așa veţi face. Până 
atunci nu te mai miști de aici pentru niciun motiv. Ai înţeles? 

— Vrei să mă lași în pace?! izbucni Jeff, smulgându-se din 
mâna ei. Care e problema? Mănânc, deci mă simt bine. Poţi să 
mergi liniștită la serviciu! 

— Ai grijă cum vorbeşti, tinere, i-o tăie Marge. 

— Atunci nu te purta cu mine de parcă aș fi pe moarte, da? i-o 
întoarse Jeff. 

— Pur și simplu sunt îngrijorată din cauza ta, începu Marge, 
dar Jeff nu o lăsă să continue. 

— Cine te-a rugat să fii îngrijorată? ţipă el. Vrei, te rog, să 
pleci și să mă lași în pace? 

În timp ce Ben, care izbucnise în lacrimi, ieșea din bucătărie, 
Marge se uită furioasă la fiul ei mai mare. 

— Îţi place ce-ai făcut? îl întrebă ea. Ce e cu tine? Uneori te 
comporți exact ca tatăl tău! 

— Poate că avea și el dreptate! strigă Jeff. Poate că se 
săturase de toată dădăceala asta a ta! 

Cuvintele lui o dureau mai tare decât dacă i-ar fi dat o palmă. 
Ochii i se umplură de lacrimi. Își smulse geanta de pe etajeră și 
ieși grăbită pe ușa din spate. 

În clipa următoare, Jeff auzi zgomotul motorului și scrâșnetul 
roților, în timp ce Marge pornea în trombă. 

Mânat de dorința de a-și cere iertare pentru cuvintele lui, 
băiatul se ridică de pe scaunul pe care îl răsturnă în graba lui, 
repezindu-se la ușă. 

Prea târziu. 

Mașina mamei tocmai ieșea pe drumul principal, pierdută într- 
un nor de praf. 

— La dracu'! șopti Jeff. 


Apoi se întoarse în bucătărie, ridică scaunul, se așeză pe el și 
începu să înfulece clătitele. Nu sesiză că ușa din spate se 
deschisese, dar auzi clar vocea lui Vic Costas. 

— Vreau cheile de la mașină, îl anunţă fermierul cu o voce al 
cărei calm trăda autoritatea. 

Jeff îl privi surprins. 

— Te-am auzit vorbind cu mama ta, continuă Costas. E o 
femeie cumsecade și se chinuie destul să vă crească. Așa știi tu 
să-i multumești? Vorbindu-i în felul ăsta? 

Bătrânul clătină din cap. 

— Nu admit așa ceva la ferma mea. Și băieţii ca tine nu merg 
cu mașina mea. 

Întinse mâna. 

jeff avu un moment de ezitare, întrebându-se ce s-ar fi 
întâmplat dacă-l refuza. Cu toate că era înalt, Vic Costas îl 
întrecea cu vreo cinci centimetri, avea umeri largi și mușchii 
unui om care toată viaţa își lucrase pământul. Jeff băgă mâna în 
buzunar și apoi îi întinse cheile bătrânului, țintuit de ochii atât 
de întunecaţi, încât păreau negri. 

— Să-ţi ceri iertare mamei, îi atrase atenţia Costas. Și 
gândește-te bine cum te porţi cu ea. 

Apoi se întoarse și părăsi casa fără să mai spună ceva. 

Rămas singur, Jeff termină clătitele, după care își mai făcu o 
serie. Le înmuie bine în sirop și, după ce le termină, își puse un 
castron de cereale pe care le mâncă la fel de repede. 

Înainte de a fi terminat de mâncat, își mai prăji șase ouă și 
bău jumătate din cutia cu suc de ananas pe care mama lui o 
desfăcuse pentru Ben în dimineaţa aceea. 

Acum i se întâmplase altceva. 

Începu să simtă o stare de agitaţie. 

După câţiva pași făcuţi prin casă, ieși în curte. 

Era cald, mult prea cald chiar pentru sfârșitul lunii iunie. 

Se retrase la umbra unuia dintre măslinii plantați cu ani în 
urmă de domnul Costas, atunci când se hotărâse să încerce să 
facă ulei de măsline, și se sprijini cu spatele de trunchiul gros. 
Pe picior i se așeză o viespe mare. 

Jeff se uită la ea, amintindu-și în aceeași clipă de calul pe care 
îl văzuse murind cu o zi înainte la ferma Owen. Un fior rece i se 
strecură pe șiră; întinse încet mâna dreaptă spre viespe pentru 


211 


a o alunga cu o mișcare suficient de rapidă ca să nu-i lase timp 
să-l înţepe. 

Işi ridică braţul, dar, când încercă să alunge viespea, mâna 
refuză să-l asculte. 

Braţul îi rămăsese înțepenit în aer. 

O a doua viespe i se așeză pe picior, apoi a treia. 

Jeff simţi spaima cum i se înnoadă în gât, făcu încă o 
încercare de a alunga insectele și, din nou, descoperi că mâna 
refuza să-l asculte. 

Viespile începură să i se plimbe pe piele. 

Se mișcau într-un fel care îi atrase atenţia. 

Câmpul vizual începu să i se îngusteze, până când avu 
impresia că se uita într-un tub lung, prin care nu mai vedea 
decât viespile. 

Care continuau să se plimbe pe pielea lui, repetând mereu 
aceleași mișcări. 

Apoi un chip îi veni în minte. 

Julie! 

Văzu chipul fetei cu toată limpezimea. 

li zâmbea, făcându-i un semn. 

Totul părea să fie un vis, dar Jeff știa că era cât se poate de 
treaz. 

In clipa când viespile își luară zborul de pe piciorul lui, 
făcându-se nevăzute, Jeff Larkin se ridică și porni. 

Mergea cu pași mari și siguri spre nord-est, în direcția fermei 
familiei Owen. 

Spre dealurile din spatele fermei. 

Spre dealuri și spre Julie. 

e 

Kevin ieși pe verandă, făcând semne cu mâna și strigând tare, 
dar Jeff Larkin părea că nu-l aude și nu îl vede. Se putea așa 
ceva? Jeff era la nici cincizeci de metri de caisă, mergând pe 
același drum pe care se întorseseră el și Julie doar cu două seri 
înainte. 

— Jeff! strigă el din nou. Hei, Jeff. 

Văzând că nu-i răspunde, Kevin traversă curtea în fugă, 
continuând să-l strige pe nume. Abia când ajunse la câţiva pași 
de el, Jeff își întoarse capul spre prietenul lui. 

Kevin se opri brusc. 


Fața lui Jeff avea aceeași paloare ca a lui Julie și, cu toate că 
privirea îi era aţintită asupra sa, Kevin avea senzaţia stranie că 
prietenul lui nu-l vedea. 

— Ce dracu’ faci? îl întrebă Kevin. Țip după tine de o veșnicie. 

Jeff îi aruncă o privire surprinsă și clătină din cap. 

— Probabil că nu eram atent. 

Și, dintr-o dată, ochii i se fixară asupra lui Kevin cu un 
zâmbet. 

— Sau poate că am surzit. 

— Bun, și acum vrei să-mi spui ce se întâmplă? insistă Kevin. 
Unde te duci? 

— La Julie, îi răspunse Jeff. 

Kevin clipi. La Julie? Ce naiba spunea? 

— Vrei să spui că știi unde e? îl întrebă el. 

Jeff făcu un semn din cap. 

Kevin aruncă o privire în jur, dar acolo nu mai era nimeni. 

— Și unde e? 

După o scurtă ezitare, Jeff făcu un semn spre dealurile din 
vest. 

— Acolo, rosti el și continuă după o clipă de tăcere: Vrei să vii 
cu mine? 

Kevin șovăi. Tatăl lui îi spusese clar că trebuia să stea acasă, 
în caz că apărea Julie. Dar, dacă ea nu se mai întorcea, dacă era 
sus, pe dealurile din spatele fermei... 

Dar de unde știa Jeff unde era Julie? 

Doar dacă n-o puseseră împreună la cale. 

— Și v-aţi dat întâlnire acolo? întrebă el. Adică, vreau să spun, 
te-a chemat ea acolo? 

— Nu știu decât unde e, îi răspunse Jeff cu o mișcare din cap. 
Asta-i tot. Hai să-ţi arăt. 

Kevin avu o nouă ezitare. Înfăţișarea lui Jeff era stranie, dar 
părea mai degrabă bolnav decât nebun. 

— De ce nu vrei să intri în casă și să aștepți până îl găsesc pe 
tata? îi propuse Kevin, dar, înainte de a-și fi terminat gândul, 
celălalt îl refuză cu o mișcare a capului. 

— Nu pot. Julie mă vrea. 

Ce tot spunea? Cum adică Julie îl vrea? Privi din nou în jur, în 
speranţa că își va zări tatăl sau măcar pe Karen. 

Din păcate, nu erau decât ei doi și acum Jeff se puse iar în 
mișcare, luând-o spre dealurile care se înălțau în spatele fermei. 


213 


Kevin nu știa ce hotărâre să ia. Și dacă totuși Jeff știa cu 
adevărat unde era Julie? Dacă Julie era bolnavă și avea nevoie 
de ajutor? 

După halul în care arăta Jeff, Kevin nu era sigur că va reuși să 
ajungă până la dealuri, darămite să o mai ajute pe Julie. 

Kevin mai aruncă o privire în jurul său, iar apoi se hotărî să-l 
urmeze pe Jeff și o rupse la fugă pentru a-l ajunge din urmă. 

Porniră să urce și, cu toate că poteca se bifurca des, Jeff părea 
să știe exact drumul. Deși panta devenea tot mai abruptă, Jeff 
nu-și încetini nicio clipă ritmul, în timp ce Kevin, care se știa într- 
o condiţie fizică mult mai bună ca a prietenului său, trebui să se 
oprească de două ori pentru a-și trage sufletul, după care, de 
fiecare dată, fu nevoit să forțeze pentru a-l ajunge din urmă. 

După o jumătate de oră, Jeff se opri brusc. 

Atât de brusc, încât Kevin era să dea peste el. Se uită în jur, 
dar nu văzu nici urmă de Julie. 

Se aflau pe un povârniș presărat cu bolovani, ce nu se 
deosebea cu nimic de celelalte dealuri peste care trecuseră. Sub 
ei se deschidea o vale micuță, nu mai mare de câteva hectare, 
prin mijlocul căreia trecea un fir de apă. 

Să fi fost același pârâu care ajungea la fermă? Nu era sigur. 
Fusese atât de concentrat ca să se poată ţine după Jeff, încât nu 
mai văzuse nimic din locurile pe unde trecuse. 

Cercetă valea cu privirea, dar nu reuși să-și zărească sora 
vitregă. 

— Unde e Julie? întrebă el. 

Jeff îi arătă cu mâna de cealaltă parte a văii. 

— Acolo. 

Kevin privi spre dealul de vizavi și văzu ce îi arătase Jeff. 

Jos, cu puţin deasupra nivelului văii, părea să fie gura unei 
peșteri. 

— Vrei să spui că e acolo? întrebă el. 

Jeff încuviinţă cu o mișcare a capului, apoi începu să coboare. 
Kevin îl urmă, alunecând, chinuindu-se să-și găsească un sprijin 
pentru picioare. In cele din urmă, reușiră să ajungă pe fundul 
văii, traversând firicelul de apă. Kevin se opri la intrarea în 
peșteră. 

Nu părea să fie prea mare. Intrarea nu avea mai mult de 
patru-cinci metri înălţime și poate trei în lăţime. 

Dar cât de adâncă era? 


214 


De unde stătea, cu soarele în ochi, Kevin nu vedea decât o 
gaură neagră. 

— Vrei să spui că Julie e aici? întrebă el pe un ton care îi trăda 
neîncrederea. Cum naiba a descoperit ea locul ăsta și încă în 
puterea nopții? 

Jeff făcu un semn din cap. 

— Dovedește-mi, îl provocă Kevin. 

— E aici, insistă Jeff. Hai. 

Începu să urce panta care ducea la gura peșterii, însoţit de 
Kevin, dar, în timp ce Jeff intra fără nicio ezitare în bezna 
dinăuntru, Kevin se opri șovâind. 

Ce naiba se întâmpla? Jeff și Julie? Era o farsă pe care i-o 
coceau de mai multă vreme? 

Rămase în dreptul intrării, încercând să străpungă cu privirea 
bezna din peșteră. 

După un timp reuși să-și obișnuiască ochii cu întunericul. 

Apoi o zări pe Julie. 

Rămase împietrit, privindu-și sora vitregă. 

Stătea ghemuită lângă perete, nu departe de intrare. 

Era complet goală. 

Și îl privea fix. 

Dar lucrurile care îi făcură stomacul să se strângă, prins în 
cârceii spaimei, erau cele care o înconjurau pe Julie. 

Insecte. 

Mii. 

Năpădiseră pereţii peșterii. 

Zburau în aer. 

Nu numai albine. 

Țânţari, bondari și chiar viespi. 

Se târau pe pielea dezgolită a lui Julie. 

Privea spectacolul uluit, cu inima bătându-i puternic. 

Apoi Julie ridică mâna și îi făcu un semn. 

— Haide, îi auzi el invitaţia. Intră. 

Urletul de groază i se înnodă în gât și Kevin se răsuci, gata să 
o rupă la fugă pentru a scăpa de imaginea de coșmar. 

Dădu însă peste Jeff Larkin, a cărui statură înaltă acoperea 
intrarea. 

Cei doi băieţi se priviră, iar spaima, pe care Kevin abia și-o 
mai putea stăpâni, explodă într-o panică incontrolabilă când 
văzu privirea din ochii celuilalt. Cu inima bătându-i ca un ciocan, 


215 


încercă să treacă pe lângă prietenul său, dar Jeff îl apucă de braţ 
cu o forță pe care Kevin nu și-ar fi imaginat-o vreodată. 

— Hei, ce se întâmplă? reuși el să îngaime cu o voce 
tremurătoare. 

Jeff nu-i răspunse. În schimb, se aplecă în faţă și buzele i se 
despicară într-un zâmbet contorsionat. 

Un zâmbet care îl umplu pe Kevin de o groază paralizantă. 

În timp ce strigătul de spaimă era gata să-i ţâșnească din 
gâtlej, surâsul lui Jeff se lărgi, iar buzele i se deschiseră. 

Țipătul lui Kevin îngheţă în clipa când din gura lui Jeff țâșni un 
nor negru care îl învălui. 

Pielea îl înţepa îngrozitor. 

Gâtul și plămânii îi ardeau. 

Apoi o greață cumplită îi invadă trupul. 

Își prinse pântecul cu mâinile și se prăbuși. 


e Capitolul 19 


— Lui Julie i s-a-ntâmplat ceva, nu-i așa? 

Molly puse întrebarea cu un glas tremurător, iar Karen ar fi 
vrut să știe ce răspuns să-i dea. 

Cât timp să fi trecut de când plecase cu fetița de la fermă? 
Treizeci de minute? O oră? Nu avea cum să afle pentru că, în 
graba ei de a pleca în căutarea lui Julie, își uitase ceasul. 

Își repetase de nenumărate ori că nu avea de ce să fie 
îngrijorată, pentru că Julie pur și simplu se trezise mai de 
dimineaţă și plecase să se plimbe pe undeva. 

Dar, chiar când încerca să se agaţe cu disperare de această 
speranţă, spunându-și că Julie putea să apară în fiecare clipă, 
răspunzând chemării ei - poate chiar după prima cotitură a 
firului unduitor de apă - în mintea ei răsări o imagine a fiicei ei 
mai mari. 

O imagine care își bătea joc de speranţele ei. 

Prin fața ei plutea chipul lui Julie așa cum i-l văzuse în seara 
trecută: cu obrajii fără culoare și ochii ficși și inexpresivi. 

Indiferent ce i-ar fi spus Julie - sau Ellen Filmore - Karen știa 
sigur că ceva nu era în ordine cu fata ei. 

Acum, în lumina strălucitoare a dimineţii, se dojenea că nu o 
ținuse pe Julie sub supraveghere peste noapte. 


Dacă se trezise în timpul nopţii delirând? 

Poate că plecase de acasă și se rătăcise în întuneric. 

Nu! Era ridicol - dacă i-ar fi fost așa de râu, n-ar mai fi reușit 
să ajungă prea departe și ar fi găsit-o pe lângă casă. Și atunci, 
unde era? 

Să fi fugit? Cuvintele îi persistau în minte și gândul îi zbură 
spre toate fetele de pe străzile Los Angeles-ului, cu feţele 
răvășite și ochii îmbătrâniţi înainte de vreme, vânzându-și trupul 
pentru a supraviețui și pentru a-și procura drogurile de care 
erau dependente. 

Nu, nu Julie, își spuse ea. Trebuie să fie pe-aici pe undeva și o 
s-o găsesc până la urmă. Dar, chiar pe când se îndepărta, 
repetându-și aceste cuvinte, un val de deznădejde se rostogoli 
peste sufletul ei, obligând-o să se așeze pe o stâncă mare și 
plată ce mărginea lăculețul unde se rostogolea firul de apă ivit 
prin fisura îngustă de deasupra. 

În oricare altă situaţie, Karen ar fi găsit locul minunat, dar azi 
abia dacă îl băgă în seamă. 

Molly rămăsese cu ochii fixaţi pe fisura de unde se ivea apa. 

— Și dacă e acolo, sus? întrebă ea. 

— Nu văd cum ar fi putut ajunge acolo, iubita mea, îi spuse 
Karen. E așa de strâmtă, încât nu înțeleg cum s-ar putea 
strecura sau căţăra cineva. 

— Vite-acolo, răspunse Molly prompt, arătând cu mâna de 
cealaltă parte a lacului. Vezi, seamănă cu niște trepte în stâncă. 

Molly își scoase pantofii, apoi își trânti șosetele peste ei și 
intră în apă. 

— Uite! strigă ea. Nu e adâncă. Pot să merg până vizavi! 

În timp ce fata își continua înaintarea, Karen se ridică iar în 
picioare. 

— lubito, fii atentă! exclamă ea agitată. 

| se tăie răsuflarea în clipa când Molly alunecă, își pierdu 
echilibrul și căzu în apă cu un plescăit. 

— Molly! ţipă ea ascuţit și în aceeași clipă își făcu vânt în lac, 
scoțând-o pe fetită din apa rece. 

— Am alunecat doar, se plânse aceasta, în timp ce încerca să 
scape din strânsoarea mamei. Pietrele sunt așa de alunecoase! 

— Ceea ce înseamnă că ieși imediat din apă, hotărî Karen. 
Asta mi-ar mai lipsi acum, să păţești și tu ceva. 


217 


— Dar, mami, protestă Molly în timp ce o trăgea spre mal, 
dacă Julie e chiar acolo? 

Karen mai privi o dată fisura de deasupra și clătină din cap. 

— Nu e acolo, făcu ea convinsă. N-are cum să fie. 

După ce își scoase pantofii plini cu apă, urmară șosetele. Le 
stoarse în timp ce spunea: 

— Hai să ne întoarcem acasă. Acolo, cel puţin, avem haine 
uscate. Bine? 

Cinci minute mai târziu părăsiră firul șerpuitor de apă și o 
tăiară direct prin crângul de stejari. La o jumătate de milă, 
văzură casa ivindu-se înaintea lor. O porniră spre ea, croindu-și 
drum de-a dreptul peste câmp. Molly ţâșni de lângă Karen, 
uitând o clipă de Julie, în timp ce alerga după un fluture-monarh 
mare, care făcea popas în dreptul fiecărei flori. 

Preţ de o clipă, când își urmări fiica alergând după făptura 
aceea vaporoasă, Karen se simţi mai bine. Pe măsură ce se 
apropiau de casă, simţi cum o nouă emoție punea stăpânire pe 
ea. 

Se opri, cu ochii aţintiţi la casa aflată doar la câteva sute de 
metri mai în față. 

Unde era Kevin? 

Ar fi trebuit să le vadă apropiindu-se și normal era să le iasă 
în întâmpinare. 

Dacă nu cumva între timp se întorsese altcineva acasă. 

Simţi cum în suflet i se strecoară speranţa. Asta era! Julie se 
întorsese acasă. 

— Molly! strigă ea, luând-o la fugă. Molly, haide! 

Molly o zbughi spre casă, urmată de Karen, ai cărei plămâni 
protestau împotriva efortului neobișnuit. Când, în cele din urmă, 
ajunse la veranda ale cărei trepte Molly le urcase deja, Karen se 
opri să-și tragă sufletul. 

Deschise ușa, gata să strige numele lui Julie. Nu mai reuși să 
o facă pentru că, intrând, simţi cât de goală era casa. 

Karen știa, fără să mai inspecteze încăperile, nu numai că 
Julie nu se întorsese, dar că acum dispăruse și Kevin. 

Intră fără să știe prea bine ce avea de făcut. În cele din urmă, 
mai mult pentru a nu sta de pomană, strigă numele lui Kevin. 

Niciun răspuns. 

— Mami? strigă Molly. Unde e Kevin? 

— Nu... Nu sunt sigură. Poate că s-a dus s-o caute pe Julie. 


Sprâncenele lui Molly se adunară încruntate. 

— Dar trebuia să o aștepte aici, începu Molly. Trebuia să... 

— Știu ce trebuia să facă, i-o tăie Karen, a cărei minte căuta 
febril un răspuns. 

Unde putea Kevin să se ducă? Cu siguranță că nu plecase pe 
undeva de capul lui. 

— Un bilet! 

Dacă plecase undeva, trebuia să fi lăsat un bilet prins cu un 
magnet de ușa metalică a frigiderului. 

Ușurată, Karen se îndreptă spre bucătărie. 

Niciun bilet. 

Se duse la ușa din spate, căutându-l pe Kevin în grădină, dar 
locul era pustiu. Tocmai se pregătea să intre în casă, când 
privirea îi căzu pe triunghi. Apucă vergeaua de lângă el și începu 
să izbească fierul cu toată forța, spărgând liniștea dimineţii cu 
un zăngănit strident. Se opri o clipă, apoi continuă să lovească 
în cadrul de metal. În cele din urmă zări în depărtare o siluetă 
care se apropia de casă. 

Cinci minute mai târziu, Russell se oprea pe veranda din 
spatele casei, gâfâind. 

— Unde e? reuși el să întrebe precipitat. E bine? 

Karen îi aruncă o privire întunecată. 

— Nu s-a întors, răspunse ea. 

— Dar clopotul... începu Russell. 

— Kevin, îl întrerupse Karen. A dispărut și el. 

— Trebuie să anunţăm poliţia. 

Karen stătea la masa din bucătărie, făcând eforturi să-și 
păstreze firea. Russell, care încă încerca să înțeleagă că și Kevin 
lipsea, clătină absent din cap. 

— De ce nu? îl întrebă Karen. Ar putea forma o poteră. Sau 
altceva! Nu putem să... 

Lui Russell chiar nu-i păsa că ambii copii lipseau? 

— Potera nu se poate forma decât după douăzeci și patru de 
ore de la dispariţie, o întrerupse Russell pe un ton mohorât. 

Ştia foarte bine ce va spune șeriful: „Russell, copiii își iau 
zborul tot timpul. Probabil că se vor întoarce până la asfinţit, 
dar, chiar în caz contrar, am mâinile legate până mâine 
dimineaţă cel puţin. Asta e regula și nu se fac excepții. Altfel, n- 
am face altceva decât să căutăm copii timp de douăzeci și patru 


219 


de ore.” Și totuși, Karen avea dreptate. Trebuia să întreprindă 
ceva, altfel înnebuneau. 

— Poate că ar trebui să ies cu Bailey... 

— Bailey! exclamă Karen nervoasă, sculându-se de la masă și 
opintindu-se în dreptul ferestrei. Bailey nu e în stare să-și 
găsească propria umbră! 

Cuvintele îi rămaseră suspendate în aer, pentru că văzuse în 
depărtare ceva care se mișca la piciorul dealului. 

— Karen? exclamă Russell. Ce s-a întâmplat? 

Dar Karen ieșise deja din casă. Russell alergă după ea și, în 
clipa următoare, zări și el același lucru. 

— Cine e? întrebă el. Vezi? 

Karen dădu din cap și strigă tare: 

— Julie? Kevin? 

Russell se repezi în casă și se întoarse cu un binoclu vechi. Îl 
duse la ochi și reglă distanța de la butonul dintre lentile, după 
care i-l întinse lui Karen. 

— Cred că e Kevin, spuse el. Dar nu sunt... 

Karen încercă să-și domine dezamăgirea. Cel puţin unul dintre 
copii se întorsese acasă și poate că, cine știe, găsise vreo urmă 
care să-i ducă la Julie. Poate că fata era rănită și Kevin se 
întorsese după ajutor! Cu speranţe renăscute, Karen o luă la 
fugă, urmată de Molly. 

— Kevin! strigă ea din nou. Kevin! 

Se opri însă brusc. 

De ce nu-i răspundea? 

Era clar că băiatul o auzea - nu era la mai mult de două sute 
de metri de ea. 

Ințelese adevărul în aceeași clipă. Julie! 

Kevin o găsise pe Julie, care era... 

Își alungă gândul din minte în același moment. 

Dacă băiatul o găsise pe Julie - chiar dacă ea ar fi fost doar 
rănită - n-ar mai fi umblat de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe 
lumea asta. p 

Ar fi venit în fugă după ajutor. Incepu să alerge spre el, dar 
Molly îl ajunse cu mult înaintea ei, aruncându-se în brațele 
fratelui vitreg. 

Karen se opri cu ochii aţintiţi asupra lui Kevin, abia observând 
prezența lui Russell, care se oprise lângă ea, ţinând-o de umăr, 


220 


în timp ce își privea fiul cu aceeași neliniște stranie pe care o 
simţea și ea. 

Kevin se aplecă, o îmbrăţișă pe Molly și îi spuse ceva. 

Apoi, ţinând-o de mână, o porni iar spre casă. 

Braţul lui Russell se desprinse de pe umărul lui Karen și 
fermierul făcu un pas în direcţia fiului său, în vreme ce teama de 
până atunci se transforma în furie, pentru că băiatul nu-i 
ascultase ordinul de a nu părăsi casa. 

— Tinere, spuse el, oprindu-se lângă cei doi. Sper că poţi să- 
mi oferi o explicaţie rezonabilă pentru gestul tău, pentru că, în 
caz contrar... 

Cuvintele îi îngheţară pe buze în clipa când Kevin își ridică 
privirea și îi văzu fața. 

Obrajii îi erau palizi și în ochi îi plutea o lumină stranie, ca și 
cum băiatul ar fi fost în stare de șoc. Russell auzi vocea lui 
Karen. 

— Kevin? îl întrebă ea, ce s-a întâmplat? Ţi-e bine? 

Kevin avu o ezitare, părând că nu auzise întrebarea. Apoi 
dădu din cap: 

— Eu... 

Cuvintele pe care voia să le rostească refuzară însă să se facă 
auzite. 

Ce era cu el? 

Nu era sigur de cât timp se întorcea spre casă, mergând cu 
pas constant pe potecă, fără să fie atent încotro o luase, 
refăcând însă cu exactitate traseul străbătut împreună cu Jeff. 
Știa doar că, atunci când cărarea se bifurca, cunoștea foarte 
bine încotro să o apuce. Acum, când se gândea la drumul 
străbătut, își dădea seama că, de fapt, habar nu avea pe unde 
venise. 

Și asta pentru că tot timpul cât mersese se gândise la ceea ce 
văzuse în peșteră și cum să-i spună mamei lui vitrege. 

Dar acum, când ajunsese acasă și Karen îl privea 
nerăbdătoare, așteptând de la el vești despre Julie, cuvintele 
refuzau să-i materializeze gândurile. 

— M-am... m-am dus s-o caut pe Julie, spuse el. 

Cuvintele i se iviseră în minte nepoftite. Făcu un semn vag 
spre valea de unde venea. 

— A... a venit Jeff, care voia să urce dealul. 

Karen rămase cu respiraţia întretăiată. 


Au găsit-o pe Julie. 

Au găsit-o și i s-a întâmplat ceva îngrozitor. 

Tonul lui Kevin spunea totul. 

Jeff rămăsese acolo, cu Julie, și Kevin se întorsese după ajutor. 

— Unde? reuși ea să întrebe în cele din urmă. Unde e? 

Kevin rămase cu privirea aţintită asupra ei, în timp ce încerca 
să se opună minciunilor care îi veneau cu atâta ușurință. Ce era 
cu el? înnebunise? Ce îi făcuse Jeff? 

— Ai găsit-o, nu-i așa? insistă Karen. 

Vorbea tare, cu un glas chinuit de spaimă. 

— N-ai găsit-o pe Julie? 

Cu imaginea surorii lui vitrege în minte, Kevin deschise gura, 
hotărât ca de această dată să spună tot ce știa. 

Și din nou, puterea care i se strecurase în fiinţă se dovedi mai 
tare ca el. 

— Nu, își auzi el propriile cuvinte. Am căutat-o, dar n-am 
găsit-o. 

Îi venea să tipe, nu atât din cauza zădărniciei eforturilor lui, 
cât a spaimei provocate de ceea ce i se întâmpla. Cuprins de 
groază, Kevin se lupta cu voinţa necunoscută care îi invadase 
trupul și mintea. 

Se chinuia să ţipe, să vorbească - orice! 

Dar în zadar. 


e Capitolul 20 


— Ţi-o spun pentru ultima oară, exclamă Marian Bennet 
exasperată. Am întârziat deja la coafor și, dacă Jolene ia pe 
altcineva în locul meu, o să-ţi pară foarte rău, băiete! 

— Atunci du-te la coafor, îi răspunse Andy fără să-și ridice 
ochii din Field & Stream, revistă uitată de tatăl lui de dimineaţă 
pe masa din bucătărie. Doar ţi-am spus că nu am de ce să merg 
la doctor. 

Mercurul exasperării lui Marian mai urcă un grad. Era pe 
punctul de a se înfuria de-a binelea, ceea ce i-ar fi displăcut. 
Acum un an, sau poate doi, citise într-un ziar că enervarea avea 
un efect negativ asupra tenului așa că, din clipa aceea, făcuse 
tot ce îi stătuse în putință ca să-și tempereze nervii. Pur și 
simplu nu mai voia să-și piardă cumpătul! Dar uneori - și acum 


222 


era exact un astfel de moment - Andy o scotea din sărite! Era 
clar că băiatul avea ceva. Oricine și-ar fi putut da seama! Și cu 
toate astea, el susținea că se simte bine. 

Foarte bine! 

Dar ea știa mai bine și, chiar dacă lui nu-i convenea, tot va 
merge la medic! Buzele lui Marian se strânseră o fracțiune de 
secundă, dar își aminti de liniile care începuseră să-i apară în 
jurul gurii. 

— Vrei să-l sun pe tata? Asta vrei? 

Cu ochii în revistă, Andy încerca să găsească o soluţie. 
Adevărul era că nu se simţea bine deloc, în ciuda celor spuse 
mamei lui. Și nici de doctorita Filmore nu-i era frică, ba chiar îi 
plăcea de ea - era o persoană drăguță, mai ales pentru cineva 
care îţi spune tot timpul cât de rău îţi fac mâncărurile preferate. 
Cel puţin, nu se aștepta să renunţe la hamburgerii și cartofii 
prăjiţi pe care îi luase în fiecare după masă de la A & W. În fond, 
de ce refuza să meargă la ea? 

Totul începuse ieri, imediat după injecția făcută din cauza 
înțepăturii de albină, când îi fusese atât de rău încât crezuse că 
o să moară, deși susținea cu încăpățânare că se simţea bine. 
După aceea, însă, răul începuse să-i treacă și sperase ca în 
dimineaţa aceasta totul să revină la normal. 

Și totuși, dimineață mâncărimea nu îi trecuse încă. Era de 
parcă pe sub piele ar fi avut o grămadă de purici. În plus, îi era 
foarte foame. 

Mâncase deja trei boluri de Fruit Loops, iar un al patrulea se 
afla chiar în faţa lui. Ceea ce era într-adevăr ciudat, pentru că de 
regulă la micul dejun nu mânca mai mult de o felie de pâine 
prăjită. Cerealele nici nu-i plăceau. 

Și atunci, de ce le mânca? 

Și de ce îi tot repeta mamei lui cât de grozav se simțea când 
asta era cea mai mare minciună? Dar, de câte ori se pregătea 
să spună adevărul, îi ieșeau din gură aceleași prostii: „Mă simt 
bine! Mă simt bine!” Ceea ce nu avea nicio legătură cu felul în 
care se simţea de fapt. Și, chiar dacă nu avea de gând să i-o 
spună mamei lui - și nici altcuiva - începuse deja să se sperie. Și 
dacă, totuși, era într-adevăr bolnav? Sau, mai rău, dacă 
înnebunea? 

Gândul acesta îl străbătu ca un fior de gheață. Spre ușurarea 
lui, mama îl observă și hotărî. 


223 


— Asta e, spuse Marian, în timp ce ochii i se îngustau, 
apropiindu-i sprâncenele într-o încruntare pe care dorea 
neapărat să o evite încă dintr-o dimineaţă a anului trecut, când 
descoperise două riduri verticale, săpate în piele deasupra 
nasului. 

Acum, pentru siguranţa ei, dormea cu un tampon greu pe 
frunte, legat cu o bentiţă în jurul capului, pentru a o împiedica 
să se încrunte în timpul somnului. Chuck n-avea decât să râdă - 
ceea ce se și întâmpla adesea - dar de apreciat o va aprecia 
abia peste câțiva ani, când mai toate femeile din oraș vor începe 
să-și arate vârstă. Acum însă, văzând tremurul băiatului și 
starea febrilă pe care i-o trădau ochii, îi zburară din minte până 
și ultimele preocupări legate de frumusețea ei. Işi luă geanta cu 
o mână, iar cu cealaltă îl cuprinse de braț pe Andy, smulgându-l 
cu o mișcare violentă de la locul lui. 

— Haide! îl îndemnă ea cu o voce tăioasă. Am terminat cu 
discuţiile! 

Își înfipse unghiile cu manichiura perfectă în braţul lui, așa 
cum ghearele vulturului pironesc prada, și îl trase după ea prin 
bucătărie, după care ieșiră pe ușa de serviciu drept în garaj. In 
timp ce apăsa pe butonul care deschidea ușa garajului, Marian 
își înghionti băiatul, mai înalt ca ea cu treizeci de centimetri și 
mai greu cu cincizeci de kilograme, spre Le Baron-ul decapotabil 
pe care Chuck i-l cumpărase anul trecut, cu ocazia împlinirii a 
patruzeci de ani. 

— Urcă! îi ordonă ea. 

— Să lăsăm măcar capota, propuse Andy, în vreme ce ea 
scotea mașina în lumina strălucitoare a dimineţii de vară. 

Marian îi aruncă o privire exasperată: chiar așa bolnav cum 
era, lucru de care nu se mai îndoia, până și Andy trebuia să știe 
cât de rău îi făcea soarele tenului ei! Scoase mașina în stradă. 

Tăcerea se menţinu până la ieșirea din oraș, când ajunseră în 
apropierea parcului unde stâlpii uriași susțineau liniile de înaltă 
tensiune care își continuau drumul spre zona deluroasă, 
mergând în paralel cu șoseaua încă zece mile. Ca de obicei, 
Marian zâmbi la vederea lor. 

— Știu că toată lumea îi consideră de o urâțenie totală, spuse 
ea, repetând cuvintele pe care le spunea ori de câte ori trecea 
pe acolo, dar mie îmi plac tare mult. Mie mi se pare că sunt... 


224 


Se opri, așteptând ca Andy să termine propoziţia care, 
repetată de atâtea ori, devenise un fel de glumă a familiei dar, 
în loc să completeze cu „niște uriași în marș”, băiatul rămase 
tăcut. Se uită la el și, văzându-i expresia ciudată de pe faţă, își 
luă piciorul de pe acceleraţie și îl puse pe frână. 

— Andy! Andy! Ce s-a întâmplat? 

Abia dacă putea să-și audă mama, pentru că, de când 
mergeau pe sub liniile de înaltă tensiune, urechile i se 
umpluseră cu un zgomot ciudat. 

Un zgomot ca cel al unghiilor care râcâie o tablă, strepezindu- 
ţi dinţii, trimițându-ţi fiori de gheaţă pe șira spinării. Doar că 
acum era și mai rău. 

Nu știa care era sursa zgomotului, dar avea impresia că în cap 
îi zbârnâie freza unui dentist. Își duse mâinile la urechi, 
apăsându-le cu putere, dar totul se dovedi în zadar. 

Acum, greata îi cuprindea stomacul. 

— Andy? Andy? 

Auzi vocea mamei venind de undeva de departe și își întoarse 
capul încet, uitându-se la ea. 

Zumzăitul devenise și mai puternic, dându-i impresia că tot 
trupul îi vibra de electricitate. Abia dacă reușea să-și vadă 
mama prin ceața stranie de puncte negre care îi împăienjeneau 
vederea. 

Marian își privi fiul stupefiată. 

Faţa îi era de o albeață nefirească și fruntea acoperită de o 
peliculă de sudoare. 

Mâinile îi acopereau urechile cu o asemenea forţă, încât 
încheieturile i se albiseră și tot trupul îi era cuprins de un 
tremur. 

Deși ochii îi erau aţintiţi asupra ei, avea ciudata impresie că 
nu o vedea. Apăsă cu putere pe frână, smulgând cauciucurilor 
un scrâșnet ascuţit. Mașina derapă ușor, dar își reveni imediat, 
oprindu-se în mijlocul unui nor de praf, stârnit de roţile din 
dreapta care ieșiseră de pe suprafaţa asfaltată. 

— Andy, ce e cu tine? Îți jur că, dacă vomiţi în mașina mea... 

Dar Andy își desfăcuse centura de siguranţă, deschizând ușa 
Le Baron-ului încă înainte ca mașina să se fi oprit complet. Sări 
afară și rămase lângă automobil, cu mâinile apăsate peste 
urechi. 


Dar zgomotul ce îi sfredelea creierul era și mai puternic în 
afara mașinii, transformat acum într-o cacofonie îngrozitoare, 
care ameninţa să-i explodeze în creier. 

— Andy? ţipă Marian, care deschisese portiera din dreptul ei, 
coborând din mașină. 

Lăsă portiera deschisă larg și alergă prin fața automobilului, 
spre fiul ei. 

— Andy, ce s-a întâmplat? îl întrebă ea cu un glas îngrijorat. 
Pentru numele lui Dumnezeu, ce ţi s-a întâmplat? 

Andy se răsuci, depărtându-se cu pași șovăitori, apoi o rupse 
la fugă prin spatele mașinii, traversând drumul în goană. Marian 
începu să alerge, încercând să-l urmărească, dar se opri brusc 
când auzi claxonul unei mașini. Se întoarse și văzu o 
semiremorcă venind în goană spre ea. Instinctiv, făcu un pas 
înapoi, ieșind de pe carosabil. Apoi, în timp ce încerca să 
descopere unde era Andy, claxonul răsună iar și de data asta îl 
văzu pe șofer gesticulând dezlănţuit. 

Observă prea târziu mașina care venea din direcţie opusă și 
portiera deschisă a Le Baron-ului. Işi duse mâinile la gură, 
dându-și seama ce urma să se întâmple, apoi făcu un alt pas în 
spate, se întoarse și se ghemui la pământ, protejându-și capul 
cu braţele. 

Timpul parcă încetase să mai existe în clipa când auzise 
scrâșnetul frânelor, așteptând apoi impactul semiremorcii cu 
mașina ei. 

Când acesta se produse, zgomotul fu mult mai slab decât s-ar 
fi așteptat ea. 

Marian își îndreptă privirea spre locul accidentului cu inima 
bătându-i frenetic; preţ de o clipă i se păru că nu se întâmplase 
nimic. Dar, ridicându-se în picioare, văzu camionul oprindu-se 
cincizeci de metri mai departe și rezultatul impactului. 

Portiera din stânga de la frumoasa ei mașină decapotabilă - 
cadoul ei de la cea de-a patruzecea aniversare - zăcea proptită 
în gardul de vizavi, atât de șifonată, încât abia i se mai cunoștea 
culoarea. 

lar Andy, care ajunsese de cealaltă parte a gardului, continua 
să alerge, indiferent la ce se întâmplase pe șosea. 

e 

Karen trecu agitată din bucătărie în camera de zi, de unde se 

întoarse iar în bucătărie. Ochii i se îndreptară automat spre 


226 


ceas, ceea ce făceau, de fapt, la fiecare două-trei minute. În 
cele din urmă ieși pe ușa din spate, înconjură casa, așa cum mai 
făcuse de șase ori în ultima oră, apoi intră iar în bucătărie. 

li văzu din nou pe Kevin și pe Russell lucrând lângă grajd, ca 
și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Cum puteau fi așa de detaşaţi? 

Chiar nu le păsa că Julie dispăruse? 

Când, cu o oră în urmă, Russell îi spusese că nu putea porni în 
căutarea fetei până nu dădea de mâncare și apă la vite, lui 
Karen nu-i venise să creadă că auzise bine. 

Trebuise să se lupte cu ea însăși pentru a nu ţipa la el, 
împinsă de spaimă și neputinţă. Numai când el îi spusese că, 
indiferent ce se întâmplase, vitele trebuiau hrănite și adăpate, 
se vazuse nevoită să-i accepte explicaţiile, fără niciun chef. 

Acum i se părea că soţul ei nu mai intenţiona să pornească în 
căutarea lui Julie! 

Să-l ia naiba! 

Poate că, până la urmă, Julie avusese dreptate! Poate că 
această căsătorie și faptul că se întorsese în Pleasant Valley 
erau cea mai mare prostie din viaţa ei. 

Acum știa exact ce avea de făcut după întoarcerea lui Julie. Își 
va urca fetele în mașină și vor pleca la Los Angeles. Dacă era 
destul de convingătoare, poate o reprimeau ca secretară la 
firma de avocaţi unde lucrase și, poate, o ajutau să-și obţină 
divorțul la o sumă pe care și-o putea îngădui)! 

Dar până atunci trebuia să facă ceva, ceva constructiv, altfel 
înnebunea. 

Poliţia! 

Sigur că da! Cum de nu se gândise la ea până atunci? Una era 
ca polițiștii să-i spună lui Russell la telefon că nu își puteau 
începe cercetările decât peste douăzeci și patru de ore și alta 
era dacă se trezeau cu ea acolo, în persoană... 

— Molly! strigă ea, pusă în mișcare de gândul că reușise să 
găsească o soluţie cât de cât acceptabilă. Molly, hai cu mine! 

Tocmai își căuta în geantă cheile mașinii, când fetița intră în 
bucătărie, privind-o întrebătoare. 

— Mergem până în oraș, iubito, o anunţă Karen. Vom încerca 
să determinăm poliţia să înceapă căutările pentru sora ta. 

— Dar Russell a spus... începu Molly. 

— Nu-mi pasă ce-a spus Russell! izbucni Karen. 


Apoi își regretă atât tonul, cât și cuvintele când văzu expresia 
deznădăjduită întipărită pe faţa lui Molly. Se aplecă imediat și o 
trase spre ea. 

— Îmi pare rău, scumpa mea, șopti ea. E din cauza supărării. 
Vreau neapărat să fac ceva ca să o găsesc pe Julie. Așa că o să 
mergem amândouă în oraș și o să le explicăm polițiștilor că Julie 
nu e genul de fată care să fugă de-acasă. Bine? 

Molly își trase nasul, apoi își șterse ochii cu mâneca de la 
cămașă și își dădu acordul cu o mișcare din cap. După câteva 
minute se urcau amândouă în vechiul Chevrolet care le adusese 
cu chiu cu vai în Pleasant Valley. 

— De ce mergem cu mașina lui Kevin? întrebă Molly. 

În prima clipă, Karen nu pricepu despre ce vorbea fetița. Apoi 
însă, își dădu dintr-o dată seama cum stăteau lucrurile. 

Doamne, își spuse ea, nici măcar o mașină a mea proprie nu 
mai am! în clipa următoare însă nu-i mai păsa cui aparţinea de 
fapt mașina. Julie era fata Ei, aceasta era mașina Ei și, dacă 
trebuia să aibă grijă de fetele Ei fără ajutorul lui Russell, atunci 
nimeni nu o putea opri să se folosească de mașină în acest 
scop. Porni mașina fără să-i răspundă la întrebare și fără să ţină 
cont de strigătele și gesturile lui Russell, în timp ce treceau prin 
dreptul grajdului. 

După cum nu acordă vreo atenţie nici camionului parcat pe 
drumul care lega spitalul de oraș, sau automobilului decapotabil 
din spatele lui, rămas fără ușă. La fel de neobservată rămase și 
femeia înfuriată care stătea lângă mașina accidentată, ţipând la 
șoferul camionului. 

Trei minute mai târziu oprea în fața primăriei, vizavi de 
vechea Bibliotecă Carnegie. O luă pe Molly și porni, fără să mai 
încuie mașina, spre colţul străzii, deoarece biroul șerifilor se afla 
în partea laterală a clădirii. 

Mark Shannon, aflat în spatele biroului, cu picioarele urcate 
pe el, răsfoia un catalog cu arme, tocuri de pistoale, centuri, 
bastoane și alte accesorii destinate meseriei lui. 

— Doamnă Owen, începu el cu un zâmbet care i se ofili în 
clipa când îi văzu expresia întipărită pe faţă. 

Convins că știa motivul prezenței ei acolo, începu să caute 
prin teancul de hârtii de pe birou, reușind în cele din urmă să 
găsească ce dorea. 


228 


— Cred că trebuie să-l completaţi, spuse el, în timp ce îi 
întindea formularul pentru persoane dispărute. Dacă aveţi vreo 
întrebare... 

— Prezenţa mea nu are nicio legătură cu întrebările acestui 
formular, spuse Karen scrâșnind. Doar știi cum arată Julie, ai 
văzut-o când a murit Otto Owen. 

Începu să caute în geantă și, după ce își găsi portmoneul, 
scoase din el o poză a lui Julie făcută cu niciun an în urmă. O 
puse în fața șerifului. 

— Fata mea nu fuge de acasă, spuse ea. Și nu se droghează. 
Dacă nu mă crezi, poţi s-o întrebi pe doctorița Filmore, care i-a 
făcut un test în acest sens chiar aseară. Și nu numai pe Julie a 
examinat-o, ci și pe Jeff Larkin. Amândoi arătau rău, așa că i-am 
dus la spital împreună cu Marge. 

Îi povesti pe scurt ce se întâmplase și ce intenţiona să facă 
Ellen Filmore în dimineaţa aceea. 

— Numai că Julie a dispărut încă din zori, încheie ea. 

Tocmai era pe punctul de a-i povesti cum Kevin urcase 
dealurile împreună cu Jeff Larkin în căutarea lui Julie, când ușa 
se deschise și în birou intră Marge Larkin, a cărei față era foarte 
palidă. 

— Mark, s-a întâmplat ceva. Jeff trebuia să meargă la doctor 
în San Luis... 

Nu-și termină de rostit ideea, deoarece Karen se întoarse în 
acea clipă și o recunoscu. 

— Ce s-a întâmplat? exclamă ea. Ai găsit-o pe Julie? E... 

— Parcă a dispărut de pe fața pământului, răspunse Karen, 
clătinând din cap. 

Apoi le povesti celor doi ce se întâmplase după coborârea lui 
Kevin de pe dealuri. 

— Mă obsedează ideea că Jeff a găsit-o pe Julie, dar că s-a 
întâmplat ceva. Ori numai ei, ori amândurora, ori... 

Tensiunea resimţită în cursul dimineţii puse iar stăpânire pe 
ea și izbucni în lacrimi. Se lăsă pe scaunul din faţa biroului lui 
Mark Shannon, îngropându-și fața în mâini. Cum Molly era pe 
punctul de a începe și ea să plângă, Marge Larkin se apropie de 
Karen și îi puse o mână protectoare pe umăr, în timp ce ochii ei, 
care continuau să-l fixeze pe Shannon, căpătară o duritate de 
oţel. 


229 


— Doi copii, spuse ea. Acum sunt doi copii care lipsesc. Și, 
dacă n-ai de gând să faci nimic, poţi fi sigur că primul număr din 
Chronicle va cuprinde pe prima pagină o poveste detaliată. Asta 
vrei, Mark? 

Mark răsuflă ușurat când sună telefonul care îi oferea o clipă 
de răgaz în care să-și formuleze un răspuns pentru cele două 
femei. 

— Mark? se auzi agitată din aparat vocea lui Marian Bennet. 
Mi s-a întâmplat ceva îngrozitor. Mașina mea a fost lovită și... 

— E cineva rănit? i-o tăie Mark. 

— Nu, Slavă Domnului... Mark, a dispărut Andy! 

Mark Shannon clipi, în timp ce o gheară de oţel i se înfigea în 
stomac. 

— A dispărut Andy! repetă el. Marian, ce vrei să spui? 

In ciuda furiei care pusese stăpânire pe ea după accident, 
Marian reuși să-i explice foarte exact tot ce se întâmplase în 
cursul dimineţii. 

Cât de ciudat arăta Andy. 

Cum mergea cu el spre spital, când comportamentul lui 
devenise straniu. 

Și cum fugise peste câmp, dispărând printre dealuri. 

La fel ca Jeff Larkin. 

Și, poate, ca Julie Spellman. 

e 

Russell se sprijinise în furcă și privea din podul grajdului cum 
Kevin aduna paiele murdare din boxa calului, punându-le apoi în 
roabă. 

Ceva nu era în regulă. 

Deși Kevin își vedea înainte de treabă, strângând paiele 
murdare așa cum îl învățase el, era ceva cu băiatul lui care îi 
dădea de gândit. 

In cele din urmă își înfipse adânc furca într-unul din baloturile 
de paie din pod și cobori scara, sărind direct de pe a patra 
treaptă. 

In ciuda bufniturii, Kevin nu-și ridică privirea. 

Se opri totuși o secundă, așa cum mai făcuse de câteva ori în 
ultima oră, de când îl urmărea Russell, și se uită pe ușa deschisă 
a grajdului spre ţarc. 

Se uita de parcă ar fi căutat ceva. 

Russell se uită în aceeași direcţie, dar ţarcul era gol. 


230 


Chiar în clipa când Russell se pregătea să spună ceva, Bailey 
năvăli în grajd, alergând spre Kevin, dar se opri scheunând 
încurcat. 

— Ce e, Bailey? întrebă Russell, apropiindu-se de câine și 
mângâindu-l pe cap. 

Câinele scheună din nou, făcu un pas în direcţia lui Kevin, dar 
se răzgândi. Începu să latre, se învârti în loc și o luă la fugă 
afară din grajd. Russell nu înţelese pe moment ce provocase 
fuga câinelui, dar apoi, între două lătrături ale lui Bailey, auzi 
motorul vechiului Chevrolet care se întorcea acasă. 

Cel puţin Karen venea înapoi. Când plecase fără măcar să fi 
încetinit, deși el ieșise în fugă din grajd pentru a afla încotro se 
îndrepta, avusese teribila senzaţie că soţia lui o luase pe Molly și 
părăsea ferma. 

Altfel, ce rost ar fi avut să ia mașina? 

Apoi își dădu seama că era o nebunie. Karen nu putea pleca 
până nu o găsea pe Julie. 

Cu toate acestea, aproape că se hotărâse să plece după ea; 
dar se răzgândise pentru că, dacă se întorcea Julie, nu l-ar mai fi 
găsit acasă decât pe Kevin. 

lar Kevin, deși susținea că se simte bine, avea totuși ceva. 

În cele din urmă rămăsese în grajd, dar, între îngrijorarea pe 
care i-o pricinuise Julie și supravegherea lui Kevin, nu mai făcuse 
mare lucru. Russell alergă după câine și se așeză hotărât în 
mijlocul drumului. Karen va trebui să oprească sau să distrugă 
pajiștea încercând să-l ocolească. 

Ori să treacă peste el. 

Preţ de o clipă, în timp ce mașina venea spre el, Russell crezu 
că exact asta va face. Mașina opri în ultimul moment, cu doar 
câţiva centimetri în fața lui. Karen mai rămase o secundă la 
volan, de parcă nu era încă hotărâtă dacă să o facă sau nu, și în 
cele din urmă deschise ușa. Russell îi văzu ochii roșii în lumina 
puternică a soarelui. Făcu un pas grăbit în direcţia ei și o 
cuprinse cu brațele. 

Karen nu-i răspunse în niciun fel. 

— Mai lipsește unul, răspunse ea cu o voce surdă. Cel puţin 
acum sper că vor întreprinde ceva. 

— Încă un copil? întrebă Russell, privind-o lung. 

— Andy Bennet, răspunse ea, încuviințând cu o mișcare a 
capului. Unul din băieţii care au fost la film cu Julie și cu Kevin. 


231 


— Doamne! izbucni Russell. Sărmana Marian. Cred că... 

Karen se smulse de lângă el, cu ochii scăpărându-i de mânie. 

— Sărmana Marian? repetă ea. Cum de ești așa de îngrijorat 
pentru ea? Dar eu? Și copilul meu a dispărut de-acasă! Sau ai 
uitat? 

Dintr-o dată, spaima pe care încercase să și-o stăpânească 
toată dimineaţa, neputinţa și frustrările care se adunaseră clipă 
de clipă explodară într-un țipăt sălbatic. 

— De fapt nici nu știu de ce am venit aici, urlă ea, în timp ce 
se îndrepta spre casă. Mama a avut dreptate! Locul ăsta e 
groaznic. E prea cald, oamenii sunt oribili și, dacă nu te omoară 
albinele, o fac scorpionii! Doamne, de ce m-am măritat cu tine? 
Cum am putut să cred că o să iasă ceva? 

O rupse la fugă spre casă, cu capul în pământ. Molly cobori 
din mașină și fugi după ea, urmată de Russell, care le ajunse pe 
amândouă la scara verandei. 

Kevin, care ieșise din grajd, urmări o vreme discuţia aprinsă 
dintre Russell și mama lui vitregă, aflaţi acum pe verandă. 
Auzise din grajd tot ce spusese Karen, ceea ce îl îngrijorase 
foarte mult. 

ÎI îngrijorase și îl înspăimântase în același timp. 

Deci dispăruse și Andy Bennet. 

Să se fi dus la peștera unde erau Julie și Jeff? 

Ce li se întâmplase celorlalţi prieteni ai lui? 

Unde erau Sara McLaughlin și Shelley Munson? 

Simţeau și ele ceea ce simțea el? 

Le era și lor la fel de rău? 

Dintr-o dată simţi nevoia de a afla adevărul. 

Abandonă treaba care îi mai rămăsese de făcut și se urcă la 
volanul mașinii, dar, când se pregătea să pornească motorul, îl 
auzi pe Russell ţipând după el. Răsuci cheia de contact și călcă 
pe acceleraţie de câteva ori. Motorul tuși, după care începu să 
funcționeze. Băgă mașina în viteză și se apropie de casă. Tatăl 
și mama lui vitregă îl priveau de pe verandă. 

— Mă duc după Sara și Shelley! strigă el. Poate știu ele unde a 
dispărut Andy. 

— Nu pleci nicăieri... începu Russell, dar Karen îl întrerupse. 

— De ce nu? exclamă ea. Cel puţin lui îi pasă ce s-a întâmplat 
cu ele! De ce să nu se ducă să-și caute prietenii? 

Russell cedă după o scurtă ezitare. 


— Fie, spuse el. Dar fii atent, Kevin, da? 

— Nu fi îngrijorat, spuse Kevin zâmbind. Mă simt bine. 

Apoi băiatul plecă. 

e 

Andy Bennet mergea neabătut spre dealuri. 

Bâzâitul ucigător din cap dispăruse - dispăruse chiar din clipa 
în care sărise gardul, fugind astfel de mama lui. Auzise zgomotul 
provocat de izbitura portierei - se întorsese chiar să vadă ce se 
întâmplase. Cum însă mama lui nu păţise nimic, deși portiera 
mașinii fusese smulsă de la locul ei, își continuase drumul. 

De fapt, nu era convins că s-ar mai fi întors, chiar dacă ar fi 
fost accidentat cineva. 

Altceva era acum în capul lui. 

O senzație nouă - nu un sunet, nicio imagine. 

Era altceva - ceva ce nu mai simțise niciodată până atunci. 

Era de parcă nu ar mai avut niciun control asupra minții sau 
trupului său și mergea spre dealuri fără să fi avut habar încotro 
se îndrepta. 

Ştia, totuși, că mergea undeva - undeva unde se simţea 
obligat să ajungă - și, pe măsură ce înainta, pierzând complet 
orice idee privind locul în care se afla, prezența stranie 
dinăuntrul lui părea să-i îndrepte pașii, părea să știe exact 
încotro trebuia să meargă. 

În cele din urmă ajunse pe creasta dealului, de unde privi în 
vale. De cealaltă parte a ei se vedea o peșteră. 

În aceeași clipă știu că locul unde trebuia să ajungă era 
peștera. 

Cobori grăbit panta dealului, apoi traversă firul de apă care 
șerpuia pe fundul văii și porni spre grotă. 

Mai avea cincizeci de pași până la intrare, când îl văzu pe Jeff 
Larkin apărând din umbra peșterii. Jeff nu-i făcu niciun semn și 
nu-i adresă niciun cuvânt, ci dispăru în întuneric. Când ajunse în 
dreptul intrării, se întrebă dacă Jeff îl văzuse de fapt. Dar, în 
clipa următoare, când pătrunse în bezna dinăuntru, se trezi cu 
Jeff lângă el. 

Apoi o zări pe Julie. 

Stătea întinsă pe lespezile peșterii, aproape de fundul ei. 

Corpul îi era umflat și acoperit în întregime de albine ale căror 
aripi vibrau încontinuu, umplând peștera cu un zumzăit ca de 
stup. 


233 


Andy se opri, în timp ce stomacul i se răsucea din cauza greţii 
care îl cuprinsese la vederea ei. Dorea să se întoarcă, să fugă 
din peșteră, să iasă la lumină. 

Dar nu putea. 

Ceva care se strecurase înăuntrul lui - ceva pe care nu putea 
să-l înțeleagă, nici să i se opună - pusese stăpânire pe el. 

Se apropie de Julie, în timp ce brațele ei se întindeau pentru 
a-l atinge. 

Cu unghiile care îi crescuseră lungi între timp. 

Lungi și ascuţite. 

Ascuţite... ca niște ace. 


e Capitolul 21 


Carl Henderson intră în parcarea de la A & W și își parcă 
mașina sub acoperișul portocaliu care proteja zona unde erau 
serviţi cei care nu coborau de la volan. Toată dimineaţa fusese 
pe drum, trecând pe la fermele care ajungeau în nord până la 
Coalinga, și era mort de foame când Charlene Hopkins își sprijini 
coatele de rama geamului mașinii. Inainte ca el să se apuce să-i 
spună ce vrea, ea oftă adânc, clătinând din cap și plescăind din 
limbă, preludiul tradițional care anunța comunicarea unor vești 
proaste. Cum era de așteptat, urmă aranjarea unei bucle rebele 
de păr platinat pe frunte, după care ea spuse: 

— Nu-i ciudat ce se întâmplă cu puștii ăștia? 

Carl se încruntă, iar bătăile inimii i se accelerară. Ce voia să 
spună? Ce copii? Dar, înaintase să-și ducă gândul până la capăt, 
Charlene îi citi mirarea întipărită pe față. 

— Vrei să spui că nu știi nimic? Se pare că au dispărut o 
mulţime de copii zilele astea. Întâi Julie Spellman - o știi pe fiica 
vitregă a lui Russell Owen? Se spune că ea ar fi dispărut prima 
în dimineața asta. Acum au dispărut Jeff Larkin și Andy Bennet. 

Apoi, cu vocea devenită o șoaptă conspirativă, îi trecu în 
revistă toate frânturile de bârfă pe care le surprinsese în cursul 
dimineţii, de la întâmplarea cu mașina lui Marian Bennet - 
despre care Charlene era ferm convinsă că va duce la divorțul 
dintre Chuck și Marian - până la faptul că Julie Spellman și Jeff 
Larkin fuseseră duși amândoi, cu o seară înainte, la spital. 


234 


— Și doctoriţa F l-a trimis pe Roberto Muñoz undeva la San 
Luis Obispo, cu probe de sânge de la amândoi, încheie ea, roșie 
de emoție. Cred că li s-a întâmplat ceva teribil, nu-i așa? 

Carl Henderson, al cărui puls o luase razna, făcea eforturi să 
nu-și trădeze spaima care începuse să-l împresoare, înclină din 
cap, încercând să manifeste exact doza de curiozitate cea mai 
potrivită în astfel de situaţii. 

— Și Roberto știe ce urmărește la analiza sângelui? 

— De unde naiba să știe? îi răspunse Charlene. Cred că 
droguri. Sau v'o boală mai nouă. Adică, vreau să zic, fata aia, 
Julie, a stat până acum în Los Angeles, o fi venit de acolo cu tot 
felul de chestii, nu-i așa? 

— O fi, răspunse Carl Henderson gânditor. 

Incerca să-și amintească dacă laboratorul din San Luis Obispo 
analizase deja sângele lui Julie. Dacă, în urma testului, rezultau 
urme ale soluţiei pe care i-o dăduse el lui Ellen Filmore... 

Simţi o dorinţă irezistibilă de a se duce chiar atunci la spital, 
neîntârziat, și de a pune mâna pe sticluţa cu ser antiveninos. 

Trebui totuși să reziste impulsului, pentru că și-o imagina pe 
Charlene Hopkins spunând următorului client: Sti, Carl 
Henderson a fost foarte alarmat când i-am spus că lui Julie i s-au 
luat probe de sânge! A luat-o la picior de aici ca din tun! După 
care ar fi plescăit în stilul cunoscut și ar fi adăugat: N-am avut 
niciodată încredere în tipu’ ăsta. Mi s-a părut întotdeauna ceva 
ciudat la el. 

Asta ar fi fost suficient. Se va trezi cu Mark Shannon la ușă, 
numai că de data asta nu-i va mai pune doar câteva întrebări. 

Maxilarul lui Carl se strânse când în faţa ochilor îi apăru 
Charlene Hopkins înfiptă într-unul din pereţii beciului său, cu 
vocea aceea clevetitoare redusă la tăcere pe vecie de milioane 
de insecte carnivore care o devorau cu repeziciune, curăţându-i 
oasele cu aceeași viteză cum se întâmplase cu... 

Își alungă gândul din minte. 

Calm. 

Cel mai important era să-și păstreze calmul și să gândească 
logic. 

Prefăcându-se plictisit de sporovăiala lui Charlene în legătură 
cu bârfele de la ora dimineţii - îmbogăţite de naratoare pe 
măsură ce aceasta le relua - îi întrerupse șuvoiul de vorbe, 
comandând un hamburger, cartofi prăjiţi și o cacao. După 


235 


plecarea lui Charlene, mintea lui continuă să lucreze febrilă și, 
atunci când chelnerița se întoarse, aducându-i comanda, știa 
deja ce avea de făcut. 

Mâncă încet, străduindu-se să nu se grăbească, hotărât să nu- 
i dea motive de bârfă lui Charlene sau soţului ei, care lucra 
acolo ca bucătar. 

Puteau cel mult să spună despre el că se comportase cât se 
poate de normal. 

Chiar când se pregătea să plătească, Carl tresări, iar apoi 
scoase o exclamaţie de surpriză. 

Charlene își ridică privirea din chitanţier. 

— Ai spus ceva, Carl? 

Carl clătină din cap, după care îi oferi un zâmbet abia schiţat. 

— A, cred că m-am balonat. 

Se crispă iar, dar de data aceasta adăugă și un oftat, ca și 
cum și-ar fi înăbușit durerea. 

Zâmbetul lui Charlene Hopkins dispăru. Sprâncenele ei 
creionate se apropiară una de cealaltă, trădându-i îngrijorarea. 

— Ești sigur că ţi-e bine? îl întrebă ea. 

Apoi, după ce aruncă o privire în jur, se aplecă spre geamul 
deschis al mașinii. 

— Poate-ar fi bine să te duci și tu la spital și s-o vezi pe 
doctoriţa F, îi șopti ea. Îl tot bat la cap pe George să gătească 
bine carnea aia, fiindcă am auzit iar de virușii E. Dacă nici în 
carne nu mai poţi avea încredere, atunci chiar că nu mai știu ce- 
i de făcut! 

Încuviințând din cap, ca și cum nu ar fi avut curajul să 
vorbească, Carl îi întinse o bancnotă de zece dolari, așteptă 
restul, după care porni mașina. 

Era chiar mai bine decât se așteptase - însăși Charlene îl 
trimisese la Ellen Filmore! 

Cinci minute mai târziu se oprea în parcarea spitalului, ceva 
mai ușurat că nu dăduse acolo peste cele două mașini ale 
poliţiei locale. 

Și, când pe faţa îngrijorată a lui Ellen Filmore se ivi un zâmbet 
de recunoaștere, Carl Henderson se simţi și mai relaxat. Orice s- 
ar fi găsit în sângele lui Julie, nu fusese pus în legătură cu 
vaccinul lui. 


236 


Chiar înainte să fi apucat să spună ceva, Ellen Filmore se 
ridică de la biroul lui Roberto, unde completa niște fișe în locul 
asistentului ei, plecat la San Luis Obispo. 

— Am auzit că ai probleme cu carnea stricată, spuse ea. 

Carl mimă iritarea. 

— Nu pot să cred, spuse el. Charlene a și telefonat aici? 

— Virușii E nu sunt o bagatelă, îi spuse Ellen, ducându-l spre 
același cabinet unde o examinase pe Julie Spellman în ziua când 
fusese înțepată de albine. Și nici nu o poţi acuza pe Charlene 
pentru interesul ei: dacă ţi-au dat carne infestată, poţi să-i dai în 
judecată. 

— Corect, spuse Carl, dându-și ochii peste cap. Și, dacă aș 
face-o, tot orașul mi-ar întoarce spatele și cu siguranță că n-aş 
mai putea mânca nicăieri. Mai bine risc. 

— Sunt de acord cu Charlene, îi spuse Ellen, întinzându-i un 
halat. Îmbracă-l și cheamă-mă când ai terminat. 

Medicul părăsi cabinetul și Carl Henderson se repezi spre 
etajera de pe perete, acolo unde văzuse ultima oară sticluța pe 
care i-o dăduse lui Ellen cu mai puţin de o săptămână în urmă. 

Nu mai era acolo. Își scoase repede pantalonii și cămașa, 
punându-și halatul peste chiloţi, iar apoi se uită prin două 
sertare în căutarea sticluței. 

Era pe punctul de a-l deschide pe al treilea când auzi 
ciocănituri în ușă. 

— E în ordine? se auzi vocea lui Ellen. 

— Da, răspunse el, îndreptându-se grăbit spre patul de 
consultații. 

În clipa când doctoriţa intră în cabinet, pacientul se afla pe 
marginea patului, cu mâinile presate pe abdomen. 

— Cred că nu am mai mult decât niște gaze, îi sugeră el lui 
Ellen în timp ce îl examina, palpându-i abdomenul. 

După zece minute consultaţia se încheie. 

— Bun, spuse ea, în timp ce îi lua fișa și nota ceva în ea. Cred 
că poți fi liniștit. Dacă e vorba de virușii E, atunci e cel mai ușor 
caz cunoscut până acum de medicină. 

Deschise unul din dulăpioarele de pe etajeră și îi întinse lui 
Carl o tabletă antiacid, făcându-i cu ochiul. 

— Asta iau întotdeauna după unul din hamburgerii lui George 
Hopkins. Dacă nu-și face efectul, anunţă-mă. Dar cred că ai fost 


237 


mult mai aproape de diagnosticul adevărat decât Charlene. Să 
vii în sala de așteptare după ce te îmbraci. 

Ellen Filmore închise ușa cabinetului, lăsându-l iar singur. lar 
Carl își văzu de treabă, luând la rând toate sertarele. 

Să fi folosit tot conţinutul sticluţei? 

În acest caz, de ce nu luase legătura cu el pentru a-i mai 
cere? În fond, în ciuda întrebuinţării pe care încercase el să o 
dea serului, acesta se dovedise, cel puţin în aparenţă, la fel de 
eficient ca și cel adevărat. Carl se mai întreba și acum de ce 
conţinutul sticluței lui o omorâse pe Julie, deși era clar că acesta 
avusese totuși un efect. Și dacă îi descopereau în sânge urme 
ale serului... 

Carl deschise repede ultimul sertar și tocmai era pe punctul 
de a-l închide, când observă sticluța cafenie. 

O înșfăcă, înlocuind-o cu alta care conţinea antiveninul 
veritabil, pe care o scosese din servietă și și-o pusese în 
buzunarul pantalonilor în drum spre spital. 

În mai puţin de cinci minute de la plecarea lui Ellen Filmore 
din cabinet, Carl Henderson își făcea apariţia în sala de 
așteptare. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă ea, ridicându-și ochii din 
revista de specialitate pe care o citea. 

Carl îi zâmbi. 

— Foarte bine, spuse el, fără să știe că repeta cuvintele 
rostite de Julie, Jeff și Andy în ultimele zile. Mă simt foarte bine. 

Dar, spre deosebire de ceilalţi trei, Carl Henderson spunea 
purul adevăr. 

e 

Kevin Owen opri mașina la capătul drumului care ducea spre 
parc. Simțea că îi explodează capul, iar mâncărimea care îi 
cuprinsese tot trupul devenea din ce în ce mai chinuitoare. 

Era convins că va înnebuni, deoarece, cu cât se gândea mai 
mult, cu atât era mai sigur că imaginile văzute în cursul 
dimineţii nu puteau fi adevărate. 

Dar, dacă nimic din ce văzuse nu era adevărat, de unde 
apăruseră toate acele scene care îi rămăseseră atât de vii în 
memorie? 

Mai încercă o dată, așa cum de altfel o făcuse toată ziua, să-și 
amintească exact ce se întâmplase acolo. 


238 


Jeff se comportase straniu - Kevin era absolut sigur de acest 
lucru. 

Era destul de ciudat că merseseră tot timpul pe potecile care 
urcau pantele dealurilor, fără să fi schimbat o vorbă, având în 
vedere cât de mult putea să vorbească Jeff de obicei. Dar faptul 
că mersese tot timpul fără cea mai mică șovăire, de parcă ar fi 
știut exact încotro trebuia să o apuce, era de-a dreptul de 
neînțeles. Să mai fi fost acolo până atunci? Să fi urcat întâi cu 
Julie și apoi să se fi întors acasă? 

Dar faptul că nu fusese în stare să-i spună tatălui său despre 
ce văzuse acolo? se întrebă Kevin. 

De când se întâmplase lucrul acela îngrozitor, norul negru de 
țânțari ieșit din gâtul lui Jeff, simţea că o forță străină i se 
strecurase în trup. 

Era ca în filmele în care fiinţe venite din alte lumi pătrundeau 
în corpul oamenilor, luându-l în stăpânire pentru a căpăta un 
chip uman. 

Și totuși, nu era chiar ca în filmele acelea, pentru că acolo 
străinul omora persoana, folosindu-i doar trupul. 

lar el trăia. Știa bine că era încă în viață! 

Și totuși era urmărit de senzaţia ciudată că altcineva se afla 
acum în trupul lui. Știa că i se întâmplase ceva, pentru că nu 
reușea să-și comunice nimănui gândurile. 

De fapt, nici nu mai reacţiona așa cum ar fi vrut! 

Continuase să lucreze în grajd împreună cu tatăl său, deși îi 
era atât de rău, încât se temea să nu cadă din picioare. Și, ori de 
câte ori tatăl lui îl întreba cum se simte, îi răspundea că nu are 
nimic, deși îi venea tot timpul să vomite. 

O dată chiar încercase s-o facă, spunându-și că astfel tatăl lui 
își va da seama că se întâmpla ceva cu el. 

Dar nu reușise să o facă! 

Cu o oră în urmă simţise un imbold irezistibil de a urca iar 
coasta dealului. De două ori, în timp ce le căuta pe Sara și pe 
Shelley, își dădu seama că o pornise spre străzile care duceau în 
zona dealurilor, dar de fiecare dată reușise să se abţină, hotărât 
să nu se mai întoarcă la peșteră indiferent ce s-ar fi întâmplat! 

Apoi, pe neașteptate, i se făcuse foame. 

Nu era genul de senzaţie pe care o știa și care se instala 
încet, evocându-i plăcerea de a mânca. 


239 


Nu, acum era ceva atât de acut, încât i se părea că, dacă nu 
va mânca ceva imediat, va muri. 

Așa ajunsese la A & W, unde comandase de două ori mai 
multă mâncare decât de obicei. 

Și, în timp ce mânca, o asculta pe Charlene care îi tot 
povestea despre lucrurile ciudate petrecute în cursul dimineții. 

Când, în cele din urmă, istoria ajunsese la Andy Bennet, care 
dispăruse în zona dealurilor, Kevin își dăduse seama imediat 
despre ce era vorba. Peștera! 

Se întrebă dacă nu cumva înnebunise, sau poate că o farfurie 
zburătoare chiar aterizase acolo, atrăgându-l pe el și pe ceilalţi, 
așa cum văzuse că fac extratereștrii în filme. 

Ce prostie! Aici nu era vorba de extratereștri sau de nave 
cosmice! 

Și atunci, ce i se întâmpla? 

Termină de mâncat și cel de al treilea hamburger, după care 
se duse la băcânia unde era casieră mama Sarei. Doamna 
McLaughlin observă încă din prima clipă că ceva nu era în regulă 
cu el, deși băiatul susținea că nu avea nimic, că se simțea 
excelent și că doar le căuta pe Sara și Shelley. 

— Cred că sunt în parc, îi spuse doamna McLaughlin. Sara 
spunea ceva despre un picnic cu Shelley și sora ei. 

Apoi, în timp ce observa faţa scăldată în sudoare a lui Kevin, 
tonul ei se schimbă. 

— Cred că trebuie să te vadă doctoriţa Filmore, spuse ea. Eşti 
bolnav și nu vreau să te duci în parc și să împrăștii boala peste 
tot. În regulă? 

Kevin dădu din cap, dar, pe când urca în mașină, știu că nu se 
va duce la spital. 

O luă direct spre parc. 

Deși îi era mai rău ca oricând. 

În cap îi zumzăia un stup întreg de albine. Își aminti pe 
neașteptate de seara când se duseseră cu toţii la film, după 
care se opriseră în parc. 

Noaptea în care Julie se purtase straniu pentru prima oară. 

Când nu suportase să stea sub liniile de înaltă tensiune. 

Acum, când pulsaţiile din cap i se accentuaseră, înţelegea de 
ce. 

Rămase câteva minute în mașină, încercând să-și pună 
gândurile în ordine pentru a lua o hotărâre. 


240 


Dorinţa de a ieși de sub cablurile electrice devenea tot mai 
puternică, dar nu voia să-i cedeze. 

Nu înainte de a discuta cu Sara și Shelley, nu înainte de a afla 
cum se simțeau ele. 

Și nu înainte de a le avertiza de ce se întâmpla cu toţi cei care 
fuseseră la film în seara aceea. 

Dacă va putea. 

Oţelindu-și întreaga voință împotriva bâzâitului din cap și 
străduindu-se din răsputeri să se opună dorinţei covârșitoare de 
a întoarce mașina și de a pleca imediat de acolo, Kevin apăsă pe 
accelerație și porni. 

Cablurile electrice erau chiar deasupra capului său, mult mai 
aproape decât pe drumul care ducea spre fermă, iar băzâitul 
care îi teroriza auzul ajunsese la intensitatea unui ferăstrău 
electric care taie o foaie de placaj. 

Kevin apăsă pe acceleraţie până la limită, scrâșnind din dinţi, 
și bătrânul Chevrolet ţâșni înainte, mărindu-și viteza, până când 
ajunse în vârful colinei, unde se afla parcarea. Aici reuși să 
scoată mașina de sub liniile de înaltă tensiune. In același 
moment, scrâșnetul îngrozitor din cap slăbi în intensitate. 
Parcarea era aproape goală, așa că merse până spre capătul ei 
cel mai îndepărtat, ajungând în final în apropierea leagănelor. 

Sora lui Shelley Munson era într-unul din balansoare, pe care 
Sara McLaughlin îl împingea cu tot mai multă putere, ceea ceo 
făcea pe fetiță să ţipe încântată. Kevin rămase la volan privind 
spre fetiță, în timp ce aștepta ca zvâcnetele din cap să i se mai 
potolească. 

După câteva minute îl zări Sara, care îi făcu un semn, iar apoi 
se apropie de mașină. Zâmbetul îi pieri în clipa când văzu cum 
arăta. 

— Kevin? Te simți bine? 

În ciuda intenţiei de a nega, se trezi încuviinţând din cap. 

— Mă simt excelent, își auzi el propriile cuvinte. 

Nu asta ar fi vrut să zică. Dacă nu mai era în stare să spună 
nici cum se simțea. 

— Simt... începu el, dar celelalte cuvinte, cele referitoare la 
febră, la mâncărime și la greaţa cumplită, îi rămaseră în gât, 
sufocate de forţa care devenise stăpână nu numai pe trupul, dar 
și pe mintea sa. 

— Jeff a dispărut, reuși el să spună în cele din urmă. 


241 


Sara se încruntă neîncrezătoare. 

— A dispărut? Ce vrei să spui? 

Kevin își formulă cuvintele cu multă grijă în minte. Poate că, 
dacă va evita să-i vorbească despre sine, va reuși până la urmă 
să-și comunice gândurile. Poate că, dacă îi va spune doar că Jeff 
se dusese în peștera unde Julie... 

Sau poate că, dacă îi va spune că Jeff e bolnav, ca și Julie, de 
altfel... 

Poate că, dacă nu va spune nimic despre el însuși... 

— Mergem să ne plimbăm? se auzi el întrebând. Undeva unde 
să fim numai noi? 

Sara îl privi cu ochii măriţi. Înţelesese oare bine? Până atunci 
Kevin nu manifestase niciun fel de interes pentru ea. Dar acum, 
felul în care o privea... 

Aruncă o privire peste umăr. Sora lui Shelley coborâse din 
leagăn și se dădea acum în călușeii ruginiţi, împreună cu 
prietenele ei. 

Shelley rămăsese la una din mese, supraveghindu-le. Dacă 
pleca puţin cu Kevin... 

— Sigur, spuse ea, deschizându-i portiera. Unde? 

Nu cobori! își ordonă Kevin. Închide ușa și pleacă! Dar, chiar 
în timp ce aceste gânduri îi dădeau târcoale, se trezi coborând 
din mașină și luând-o pe Sara de mână. 

— Ce ai spune să dăm o fugă până acolo? arătă el spre 
tufișurile în mijlocul cărora se deschidea un mic luminiș. Ai o 
pătură? 

Sara dădu din cap, în timp ce inima începea să-i bată grăbită. 
Să fie adevărat? Chiar o vor face? Ea și Kevin Owen? Nu-i venea 
să creadă. 

Ținându-l pe Kevin de mână ca și cum însăși viaţa ei ar fi 
depins de aceasta, Sara îl duse până la locul unde ea și Shelley 
își întinseseră păturile cu două ore în urmă. Luă una, o împături 
la iuţeală și se lipi iar de Kevin, care o ducea spre desișul 
tufelor. 

Își croiră drum prin frunzișul bogat și, după un minut, ajunseră 
în luminiș. Suficient de larg pentru a întinde un pled, spaţiul era 
plin de cutii de bere goale și prezervative folosite, de care Sara 
încercă să facă abstracţie în timp ce desfăcea pătura. Apoi se 
așeză pe ea și îl trase pe Kevin mai aproape. 


242 


— Eu... Nici n-am bănuit că îţi place de mine, se bâlbâi ea. Am 
crezut... în fine, am crezut că o preferi pe Julie Spellman. 

Pleacă, își spuse Kevin, urlându-și tăcut cuvintele în adâncul 
fiinţei, încercând să le dea glas înainte de a fi prea târziu. Pleacă 
înainte să se întâmple ceva groaznic! 

Mâinile Sarei erau acum pe el, deschizându-i nasturii cămășii, 
în timp ce degetele ei i se plimbau ca o dezmierdare pe piept. 

— Ai transpirat, îi auzi el cuvintele. De ce nu-ţi scoţi cămașa? 

Cu mintea amorțită și un corp care refuza să se supună 
comenzilor, Kevin își scoase cămașa și se întinse pe spate, 
trăgând-o pe Sara lângă el. 

Să vezi c-o facem! își spuse Sara. Chiar o facem! 

Se aplecă, gata să-l sărute, dar înlemni. 

Ochii lui! 

Ceva nu era în regulă cu ochii aceia. 

De jur împrejurul lor, strecurându-se de sub pleoape, apăreau 
puncte ce păreau a fi țânțari minusculi - cu sutele! 

Sara ţipă și încercă să se smulgă de lângă Kevin, dar degetele 
lui i se încleștară puternic pe braţe și unghiile îi pătrunseră 
dureros în carne. 

Punctele negre începuseră să i se reverse și din nări și, în 
clipa când Sara era gata să tipe de groază, Kevin deschise gura. 

În același moment faţa Sarei dispăru într-un nor înţepător și 
negru. 

Țipătul îi muri în gât. Și așa începu coșmarul pentru Sara 
McLaughlin, tot așa cum începuse și pentru Julie, Jeff, Andy și 
Kevin. 


e Capitolul 22 


Ellen Filmore începuse să-și piardă răbdarea. Simţea că e pe 
punctul de a trece peste ceea ce ea numea „pragul de 
rezistență” - momentul care putea deveni periculos pentru 
oricine îi ieșea în cale. Deși starea ei normală era ceea ce ei Îi 
plăcea să numească o dispoziţie sufletească senină, Ellen putea 
să devină foarte ușor o adevărată teroare în clipa când era 
împinsă dincolo de pragul acesta de rezistență admisibilă, ceea 
ce era acum pe cale să comită laboratorul din San Luis Obispo. 

Șase și jumătate. 


243 


Știa că nu avea niciun rost să le telefoneze. Centrala nu mai 
răspundea de la cinci și jumătate și, ultima dată când luase 
legătura cu ei, centralista o asigurase (pe un ton care lui Ellen 
numai politicos nu i se păruse) că specialistul de la laborator nu 
pleacă în niciun caz până nu își termină treaba, și că - „pentru a 
zecea oară, doamnă doctor Filmore” - vă va suna cu siguranţă 
pentru a vă comunica rezultatele atunci când le va avea. 

Ce naiba făcea specialistul, număra globulele albe și roșii una 
câte una? 

Acum zece minute, când nervii ei începuseră să se întindă, îl 
trimisese pe Roberto Muñoz acasă, știind că nu era corect să-și 
verse focul pe el. La urma urmelor, asistentul dusese probele la 
laborator în timp record - pentru care va trebui să-i plătească și 
amenda încasată pentru exces de viteză - și se oferise să-i țină 
de urât până soseau rezultatele. Lucru care depășea cu mult 
sarcinile lui de serviciu, mai cu seamă că Roberto știa la ce 
trebuia să se aștepte dacă mai rămânea acolo. 

— Mulţumesc, îi spusese ea, reușind să-și însoțească vorbele 
cu un zâmbet, în ciuda iritării continue, dar ești un asistent prea 
preţios ca să risc să te pierd. In plus, ai dreptul la un somn bun 
și cinstit peste noapte și, dacă explodez, s-ar putea să-l ratezi. 

Cu ochii fixaţi pe ceas și tensiunea sărind cu încă un grad la 
fiecare clipă, Ellen Filmore se simţea într-adevăr în pragul 
exploziei. 

La șase și cincizeci și opt de minute, când îi mai rămăseseră 
doar două minute de numărătoare inversă, telefonul prinse 
viaţă. Smulse receptorul. 

— Doamna doctor Filmore? 

— Da. 

— Barry Sadler la telefon. De la laborator. Pentru 
dumneavoastră am prelucrat niște probe de sânge? 

Doamne, oftă Ellen în tăcere. Unul din oamenii aceia pentru 
care fiecare propoziţie e o întrebare. 

— Ce-aţi găsit? întrebă ea. Spuneţi-mi, vă rog, care sunt 
rezultatele? 

— Păi, asta-i problema, răspunse Sadler ezitant. Mă tem că... 
cum să vă spun, e ceva acolo, dar nu reușesc să pricep despre 
ce e vorba. Adică, vreau să spun, într-un fel știu cam ce ar fi, dar 
n-am mai întâlnit încă așa ceva. Mi-ar plăcea să... 


244 


— Stai! îi ordonă Ellen Filmore, unicul ei cuvânt înfigându-se 
ca un cuţit într-o bucată de plută. Ce înseamnă că „într-un fel 
știi cam ce ar fi”? 

— Păi, parcă ar fi un fel de organisme... spuse Sadler cu o 
ezitare care o îngrozi. 

— Organisme? insistă ea. Ce fel de organisme? 

— Păi asta-i problema. Nu seamănă cu nimic din ce am văzut 
până acum. 

Degetele de gheaţă care îi alergaseră până atunci pe spate 
începură să se strângă în jurul ei. Ce voia să spună? 

— Adică așa ceva nu ai mai văzut încă în sângele omenesc? îl 
corectă ea, punându-și în glas o notă profesională. 

— Nu chiar, spuse Sadler cu o voce atât de tremurătoare, 
încât Ellen Filmore își imagină mărgelele de sudoare care 
trebuie să-i fi apărut pe frunte. 

— În regulă, spuse Ellen, făcând un efort de a nu trăda spaima 
care ameninţa să o copleșească. Despre ce crezi că e vorba? Cu 
ce seamănă aceste organisme cel mai mult? 

Urmă o pauză foarte lungă, la capătul căreia se auzi iar vocea 
încă tremurătoare a lui Sadler. 

— Larve. 

— Larve? repetă Ellen. Îmi pare rău, dar... 

— Uitaţi ce e, o întrerupse Sadler cu o voce mai puternică 
acum, când rostise cuvântul pe care știa că doctoriței îi va fi cel 
mai greu să-l accepte. Sunt laborant specialist. Microscopul mi-a 
oferit, până acum, șansa de a vedea destule, dar probele de 
sânge pe care mi le-aţi trimis sunt cel mai ciudat lucru care mi-a 
căzut vreodată sub ochi. Par normale când sunt supuse tuturor 
testelor obișnuite. Dar, când m-am uitat la ele prin microscop, 
au apărut toate... lucrurile astea! Cele mai multe, cele mari, par 
a fi larvele unor insecte. Dar mai apare și altceva. Mult mai mic. 
Mi-ar trebui un microscop electronic să văd exact despre ce e 
vorba, dar eu cred, și sunt un foarte bun ghicitor, că lucrurile 
acelea minuscule sunt resturile de ouă în care au fost larvele. 

Ellen Filmore simţi că gândurile îi amorţiseră. Rămase tăcută 
clipe întregi, apoi spuse: 

— Vrei să spui că am doi pacienţi al căror sânge a fost infestat 
de astfel de paraziți? 

Fu rândul lui Barry Sadler să tacă. 


245 


— Cred că da, spuse el în cele din urmă, punctându-și 
cuvintele cu un oftat adânc. În locul dumneavoastră, i-aș interna 
cât mai repede. 

Apoi continuă să-i spună lui Ellen că va invita câţiva 
reprezentanţi de la Facultatea de Biologie să examineze și ei 
probele, dar doctoriţa nu-l mai asculta. 

Nu seamănă cu absolut nimic din ce am văzut până acum. 

Larve... ouă. 

Trăiau și se înmulțeau. 

Se hrăneau cu... ce? 

Și, pe măsură ce numărul lor creștea, ce se întâmpla după 
aceea? 

Larve. Dacă tehnicianul avea dreptate, în ce se transformau 
larvele? Și unde erau adulţii acelor... ce vor fi fost ele? 

Ellen îi mulțumi tehnicianului cu o voce seacă pentru tot ceea 
ce făcuse și îl făcu să promită că o va suna a doua zi. 

— Când voi dori să vorbesc și cu persoana care vine de la 
facultate, adăugă ea. 

— Nu vă faceţi griji, îi spuse Sadler. Am o presimţire că și el 
va dori să ia legătura cu dumneavoastră. 

Ellen puse telefonul în furcă și se așeză la birou, încercând să- 
și pună ordine în gânduri. 

Cel mai important lucru era să-i găsească pe copii. 

Căută prin agendă, apoi ridică receptorul și formă numărul 
familiei Bennet. 

Suna ocupat. 

Căută alt număr și telefonă la familia Owen. 

Ocupat. 

Din ce în ce mai nervoasă, încercă să ia legătura cu Marge 
Larkin, dar îi veni să urle de furie când auzi iarăși tonul de 
ocupat. 

Poliţia. 

Căută iar prin agendă, găsi numărul de acasă al lui Mark 
Shannon, îl formă și degetele începură să bată nervoase 
darabana pe birou în așteptarea unui răspuns. 

— Ce ai făcut în legătură cu puștii dispăruţi? întrebă ea fără 
nicio altă introducere când, după al șaptelea ţărâit, auzi vocea 
șerifului în aparat. Julie Spellman, Jeff Larkin și Andy Bennet? 

Șeriful mormăi agasat: 


246 


— Hai, doamnă doctor! Doar știi ce spune regulamentul, nu 
putem pleca în căutarea fiecărui puști care dispare pentru 
câteva ore. Doar dacă... 

— Doar dacă nu există circumstanțe speciale, îi duse Ellen 
ideea până la capăt. Și dacă sunt bolnavi? Asta ar fi un motiv 
suficient de serios? Cel puţin doi din ei au ceva care e mai grav 
ca gripa. Știu că Jeff și Julie suferă de ceva de care nu m-am mai 
lovit până acum. Şi de același lucru s-ar putea să sufere și Andy 
Bennet, având în vedere descrierea pe care mi-a făcut-o Marian 
de dimineaţă. 

Ellen îi explică în câteva cuvinte rezultatele examenului de 
laborator pe probele de sânge. 

Mark Shannon o ascultă până la capăt, după care oftatul 
răsunător îi dădu de înţeles că polițistul era de acord cu teza ei. 
Ellen Filmore era mai mult decât o mamă alarmată și apoi o 
cunoștea suficient de bine ca să știe că, dacă nu-i dadea 
satisfacţie, l-ar fi bătut la cap toată noaptea. 

— Fie, spuse el. O să fac o tură în seara asta, o să pun câteva 
întrebări și o să văd ce pot să aflu. Și dacă nu apar până mâine 
dimineaţă, o să fac o echipă și o să încep cercetările în zona 
dealurilor. Dar știi la fel de bine ca mine că puștii care nu vor să 
fie găsiţi sunt descoperiţi foarte rar. Nu au decât să iasă pe 
autostradă și să facă autostopul. In câteva ore au ajuns la L.A. 
sau San Francisco și cu asta s-a terminat. 

— Dar îţi începi cercetările? îl întrebă Ellen, hotărâtă să-l 
determine să acţioneze în vreun fel. Cel puţin o să încerci să-i 
găsești? 

Mark Shannon cedă după o scurtă ezitare. Prefera să se 
plimbe câteva ore cu mașina, verificând hotelurile și motelurile 
de la marginea autostrăzii, și să discute cu oamenii din localuri 
decât să o aibă pe Ellen pe cap toată noaptea. De fapt, era 
convins că truda lui nu avea niciun sens și bănuia că, în sinea ei, 
Ellen credea la fel. 

Dacă dorința copiilor era să se întoarcă acasă, ar fi făcut-o 
deja. 

lar dacă nu voiau, existau toate șansele ca nimeni să nu mai 
știe nimic de ei până când vor reveni singuri în oraș. 

Numai dacă tehnicianul de la San Luis Obispo nu avusese 
cumva dreptate și, deci, se întâmpla ceva într-adevăr 
neobișnuit. 


247 


Dar Mark Shannon refuza pur și simplu să ia în calcul această 
posibilitate. 

e 

Carl Henderson stinse lumina din bucătărie, după care porni 
cu pași grăbiţi prin întuneric pentru a privi pe fereastră în 
noaptea de afară. 

Toată seara, chiar de când soarele începuse să coboare, se 
simţise urmărit, dar, până în clipa aceea, nu reușise încă să 
descopere cine se ascunsese în întuneric pentru a-l spiona. 

De fapt, ochii aceia atât de curioși nici nu prea aveau ce să 
vadă, pentru că fusese un tip deștept. 

Foarte deștept. 

Reușise să reziste toată seara ispitei de a cobori în laboratorul 
din beci. 

În schimb, rămăsese tot timpul în casă, plimbându-se dintr-o 
cameră în alta, pentru ca eventualul curios să creadă că întregul 
program urma calea unei rutine bine bătătorite. 

Atâta timp cât cel de afară nu-și dădea seama că prezenţa lui 
fusese descoperită, se putea considera în siguranţă. Tot ce 
trebuia să facă, își spuse Carl, era să aibă răbdare și să nu 
comită vreo greșeală și, după o vreme, totul va reintra în 
normal. 

Totul trebuia să pară cât mai normal. Numai în felul acesta 
rezistă tentaţiei de a veni direct acasă de la spital și refuză cu 
îndărătnicie să cedeze dorinţei de a începe imediat cercetările 
asupra lichidului din sticluţă, pentru a vedea cum era posibil ca 
un compus care trebuia să influenţeze doar ouăle de albină să 
aibă consecinţe atât de dramatice asupra corpului uman. 

Să fi creat ceva pe care el însuși nu-l putea înțelege? Și dacă 
da, atunci care erau consecinţele ultime? 

Reuși să-și înfrâneze curiozitatea științifică și, în loc să 
pornească direct spre laborator, își urmă traseul obișnuit și trecu 
pe la câteva ferme, oprindu-se chiar la familia Owen pentru a 
întreba dacă nu aveau nevoie de o mână de ajutor la găsirea lui 
Julie. 

Julie care, spera el, ar putea să moară pe undeva printre 
dealurile alea. Ceea ce era un mare păcat, pentru că, dacă tot îi 
era dat să moară, ar fi putut să o facă mult mai bine în beciul 
lui. 


248 


Nimic mai plăcut decât să-i fi ascultat ţipetele în timp ce 
coloniile lui carnivore ar fi năvălit din ascunzișurile lor pentru a o 
năpădi, asaltându-i trupul în întuneric. 

Strigătele lui Otto Owen, care duraseră doar câteva minute, 
nu-l umpluseră de aceeași satisfacţie ca în cazul fetei. Cum o 
chemase? Dawn nu-știu-cum. 

Gemetele lui Julie, își spuse el, ar fi fost o încântare. 

Probabil că era prea târziu, deși nu va abandona speranţa de 
a o găsi înainte să descopere care erau efectele lichidului din 
sticluţa cafenie asupra fiinţei umane și nu asupra celulei de 
incubație a unui stup. 

Chiar când, în cele din urmă, își îngăduise să se întoarcă 
acasă, rămăsese la masa din bucătărie, ocupându-se de niște 
hârtii, de parcă altceva nu l-ar mai fi interesat. 

Nu-și trădase convingerea că se știa urmărit nici măcar cu o 
singură privire aruncată pe geam. 

Acum îl sâcâia o singură idee: nu cumva fusese prea atent? 

Nu cumva se comportase anormal de normal? 

Nu! Era clar că nu! În mod obișnuit abia dacă se uita pe 
fereastră. 

Sau poate că nu? 

Dintr-o dată avu sentimentul oribil că, fără să-și dea seama, în 
cursul unei seri obișnuite se uitase de zeci de ori pe fereastră. 

Rămase încordat, în timp ce se întreba dacă nu se trădase 
cumva față de urmăritorul necunoscut. 

Apoi îi veni o altă idee. 

Nu rămăsese prea mult timp în bucătăria neluminată? 

Sigur că da! Ar fi trebuit să stingă toate luminile de la parter, 
ca și cum s-ar fi pregătit de culcare. Abia după ce stingea 
luminile ar fi trebuit să se întoarcă pentru a urmări din 
întunericul casei ce se întâmpla în întunericul de afară. 

Și totuși, nu era prea târziu. Nu putea fi! 

Carl se întoarse repede în casă, trecând dintr-o cameră în 
alta, stingând veiozele de pe mesele din camera de zi și salon, 
precum și candelabrul din sufragerie. Când, în cele din urmă, 
toate luminile fură stinse, își începu cel de al doilea tur, uitându- 
se din camerele cufundate în întuneric, pândind toate umbrele 
din curte. 

Nu reuși să vadă nimic. 


249 


Dar nici de așteptat nu mai putea, așa că își luă servieta de 
pe măsuţa de la intrare și ieși pe ușă, strecurându-se pe sub 
scară. Închise ușa în urma lui și, cum nu îndrăznea să aprindă 
lumina, bâjbâi pe scările abrupte prin bezna sufocantă. 

Chiar și ajuns în siguranța pivniţei, nu avu curajul să aprindă 
decât veioza de pe masa de lucru. 

Scoase din servietă sticluța pe care o șterpelise din cabinetul 
lui Ellen Filmore și extrase din ea câţiva stropi de lichid, cu 
ajutorul unui ac hipodermic pe care îl înfipse prin dopul de 
cauciuc pe care el însuși îl aplicase cu câteva zile în urmă. 

Se duse la capătul etajerei, de unde unul din șobolanii pe care 
îi ţinea pentru experienţe - și drept hrană pentru specimenele 
carnivore - îl privea cu ochi speriați din fundul cuștii lui. 
Deschise cutia, luă șobolanul cu gesturi calme și îi înfipse acul 
sub piele. Apăsă pe pistonul seringii și aproape imediat simţi 
cum șobolanul începe să se zbată în mâna lui. Il puse la locul lui, 
închise capacul, după care se întoarse la masă pentru a aștepta 
efectele injecției. 

Șobolanul se retrase într-un colţ al cuștii, unde se ghemui 
tremurând, în timp ce nările i se contractau adulmecând și ochii 
mici i se învârteau neliniștiţi, în căutarea unui inamic invizibil. 

Carl Henderson își miji ochii. Să-i fi dat prea mult ser? Va 
muri? 

Dintr-o dată șobolanul începu să se scarpine frenetic, ceea ce 
îl făcu pe Carl să se încrunte și mai mult. 

O reacţie alergică? 

Incercă să-și amintească ce se întâmplase cu Julie după ce îi 
făcuse injecţia. 

Fata se dusese la baie. 

Când revenise de acolo arăta ciudat. 

Avea mâncărimi? Sau doza o afectase în alt fel decât pe 
șobolan? Nu știa. 

Între timp, șobolanul se mai liniștise și temerile lui Carl 
Henderson că va muri se atenuară. 

Ce se va întâmpla cu el până dimineaţă? 

Era tentat să rămână acolo toată noaptea pentru a-și nota tot. 
Numai că faţa l-ar fi trădat imediat dacă nu dormea. 

Nu, cel mai bine era să se ducă imediat la culcare și să-și 
respecte astfel programul normal. 


Tocmai se pregătea să plece, când își mai aminti de ceva 
auzit în ziua aceea. 

Ceva despre Jeff Larkin. 

Un lucru pe care îl aflase de la Vic Costas. 

— Nu era în toate apele lui azi dimineață, îi spusese fermierul 
grec. Era exact ca fata aia, ca Julie. Arăta în dimineaţa asta cum 
arăta ea ieri de dimineaţă. Adică nu chiar în apele lui, înţelegi? O 
fi luat ceva de la ea. 

Apoi bătrânul îl privise încruntat. 

— Copiii din ziua de azi, adăugase el. Nu mai poţi să-i 
dezlipești unul de celălalt. 

Carl se întoarse și mai aruncă o privire șobolanului. Dacă ce îi 
injectase era contagios... 

Se uită prin încăpere și zări exact ce căuta. Pe unul din 
rafturile de deasupra etajerei se afla o cutie de plastic pe care o 
făcuse el însuși în urmă cu un an, când efectuase câteva 
experienţe cu niște păianjeni. Se închidea perfect și singurul 
lucru care putea pătrunde în ea era aerul. 

Și chiar aerul trebuia să treacă printr-un filtru suficient de fin 
pentru a corespunde standardelor prevăzute pentru spitale. De 
fapt, chiar cumpărase sistemul de filtrare de la un depozit de 
aparatură medicală. 

Carl Henderson luă șobolanul din cușca lui și îl puse în cutie, îi 
închise capacul, iar pe urmă porni sistemul de ventilație. 

Băzâitul motorului de la ventilator părea să-l enerveze și mai 
tare pe şobolan, ceea ce-l determină pe Carl să-l mai 
urmărească un timp. Apoi, convins că se va obișnui cu zumzăitul 
aparatului, Carl stinse lumina și urcă scările. 

Șobolanul muri cu mult înainte de venirea dimineţii, izbindu- 
se de pereţii închisorii în deznădăjduita lui încercare de a scăpa 
de colonia care creștea în el. 

e 

Mașina lui Kevin se hurducăia încet, cu farurile stinse, pe 
drumul brăzdat de roţi care limita hotarul vestic al fermei, 
nedepășind zece mile pe oră. Dar, oricât de încet ar fi mers, 
mașina se zguduia puternic, fără ca suspensiile să mai poată 
atenua șocurile pe care i le provoca drumul desfundat. Dar tot 
era mai bine decât pe șosea, unde zumzăitul produs de liniile de 
înaltă tensiune devenise insuportabil, obligându-l să se oprească 
înainte de a fi ajuns la ferma lui Vic Costas. 


251 


În cele din urmă, după zece și jumătate, ieși din drumeagul 
care l-ar fi dus până la intrarea din spate a casei lor și opri 
motorul, urcând pe jos ultimii metri ai coastei și sperând să nu-l 
audă nimeni. Ultimul lucru de care avea acum nevoie era să 
discute cu cineva. 

Un timp, după întâlnirea lui din parc cu Sara, Kevin se simţise 
ceva mai bine. Frisoanele care îl chinuiseră toată dimineaţa se 
îmblânziseră și, la întoarcerea din parc, chiar și pulsaţiile teribile 
pe care i le provocau liniile de înaltă tensiune deveniseră 
suportabile. Problema era că nici acum nu știa ce se întâmplase 
cât timp fusese împreună cu Sara. Işi amintea doar că se simţea 
din ce în ce mai rău și că, în drum spre parc, avusese senzaţia 
că va muri. Dar după aceea se dusese cu Sara în luminișul în 
care intrau toţi pentru câteva îmbrățișări și întinseseră o pătură. 

Se întinsese și Sara se așezase lângă el. 

Apoi se aplecase peste el, încercând să-l sărute. 

În clipa aceea se întâmplase ceva. Pe moment i se păruse că 
plămânii i se umpluseră cu vată. Nu mai putea să respire și se 
simţea cuprins de un val năprasnic de spaimă. Urmase ceva ca 
o explozie chiar în piept. În prima clipă se gândise la un atac de 
cord. Nu fusese așa ceva, pentru că în clipa următoare un icnet 
puternic îi izbucnise din gât, ca și cum și-ar fi ţinut respiraţia 
dincolo de puterile lui, după care... 

După care urmase o mare ușurare. 

Tot răul de care suferise până atunci trecuse, iar el rămăsese 
zăcând pe spate, cu ochii aţintiţi spre cer. 

Își aducea vag aminte că Sara plecase, iar el adormise și se 
mai trezise doar după apusul soarelui. Aceeași stare de rău îl 
copleșise la căderea serii și, o dată cu ea, spaima cumplită că își 
va pierde minţile. 

Acum, după ce coborâse din mașină, înconjură casa, 
aruncând o privire spre încăperile slab luminate, încercând să 
descopere dacă familia îl mai aștepta sau nu. Dar perdelele erau 
trase și doar câteva lumini licăreau în camerele de la parter. 

Kevin se strecură în casă pe ușa de la bucătărie. Biletul de pe 
frigider îl invita să ia o porţie de plăcintă cu mere, rămasă de la 
cină. Kevin o înghiţi cu poftă de lup, după care mai luă o bucată 
și apoi încă una. 

Foamea cumplită care îl lăsase timp de câteva ore după 
întâlnirea cu Sara revenise și părea să devină tot mai acută. 


252 


După ce termină plăcinta, Kevin deschise frigiderul și căută 
altceva de mâncare. Tocmai descoperise ce mai rămăsese din 
friptură când simţi o privire aţintită asupra lui. Se întoarse și o 
văzu pe Molly în ușa sufrageriei, având pe umeri cuvertura de 
pe sofa. Ochii ei mari și serioși îl priveau îngrijoraţi. 

— Au găsit-o pe Julie? întrebă ea cu o voce tremurătoare. 

Kevin avu o scurtă ezitare, apoi clătină din cap. Și, cum fiinţa 
îi era invadată de o altă pornire, de data aceasta legată de 
Molly, făcu un pas în spate. 

Fără să-și dea seama ce se întâmplase cu fratele ei vitreg, 
Molly își aruncă pătura de pe umeri și fugi spre el, cuprinzându-l 
cu braţele, în timp ce un val de plâns îi zguduia trupul. 

Kevin se încordă. Pornirea din el devenise tot mai puternică. 
Dorinţa lui era să o ridice pe Molly în brațe, să o strângă, să-și 
apropie faţa de a ei... 

— Hei, spuse el cu voce sugrumată, în timp ce se lupta cu 
primejdia care creștea mereu înăuntrul lui. Faptul că n-am găsit- 
o azi nu înseamnă că n-o să reușesc până la urmă. 

— Și... și dacă i s-a întâmplat ceva? suspină Molly. Dacă e 
bolnavă, dacă s-a rănit? 

Kevin se împotrivea din toate puterile, dar forța dinăuntru era 
mai tare. O ridică pe Molly și o purtă prin sufragerie. Tocmai se 
pregătea să urce scara, când îl zări pe tatăl lui adormit în fotoliul 
mare de piele maro din camera de zi. Nu o vedea nicăieri pe 
Karen. 

— Unde e mama ta? întrebă el, în timp ce se lupta cu pornirea 
tot mai presantă de a-și apropia faţa de a lui Molly ca să... 

să ce? 

Să-i facă rău? Să o rănească pe Molly? Dar el o iubea pe 
Molly! 

— Mama s-a culcat în pat, așa cred, răspunse Molly fără să 
observe ce se întâmpla cu Kevin. Când m-am trezit, nu mai era 
în camera de zi. 

Kevin nu îi răspunse, dar continuă să urce scările cu ea în 
braţe, după care o duse în camera ei și o culcă încet pe pat. O 
privi în timp ce puterea din el devenea și mai violentă. Voia să 
se apropie de ea și să o sărute, așa cum o sărutase și pe Sara 
McLaughlin... 

Molly își ridică privirea spre el, apoi își întinse mâinile. 

— la-mă-n braţe, îi spuse ea. 


Kevin șovăi o fracțiune de secundă, timp în care ființa 
dinăuntrul lui fu pe punctul de a-l copleși, apoi se smulse cu o 
mișcare bruscă și își întoarse faţa de la Molly, sigur că, dacă ar fi 
privit-o iar, ar fi pierdut lupta cu puterea ascunsă din el. 

Molly, care sesizase în fine că se întâmpla ceva cu fratele ei 
vitreg, se trase înapoi. 

— Mi-e frică, șopti ea. 

— N-ai de ce, îi răspunse Kevin, care pornise spre ușă. 

Simţea cuvintele rașchetându-i gâtlejul sugrumat. 

— Nu ţi se va întâmpla nimic. N-am să las să ţi se întâmple 
ceva. 

— Promiţi? îl întrebă Molly cu o voce tremurătoare. 

Kevin rămase tăcut o clipă nesfârșită, apoi chiar în clipa când 
ieșea grăbit din cameră, mai adăugă doar un cuvânt: 

— Promit. 

Apoi plecă. În timp ce intra în camera lui și încuia ușa, știa că 
o minţise pe Molly. 

Ştia că nu-și va putea ţine promisiunea abia făcută. 


e Capitolul 23 


Kevin Owen se trezi o dată cu răsăritul soarelui. 

Simţi din prima clipă că era bolnav, mai bolnav decât fusese 
vreodată în viața lui. 

Mai bolnav chiar decât ieri, când se urcase pe dealuri cu Jeff și 
dintr-o dată... 

Ce? : 

Ce ieșise, oare, din gura lui Jeff? Işi mai aducea doar vag 
aminte de o ceață întunecată ca un fum negru, care fremătase 
în jurul capului său preț de o clipă. 

În secunda următoare avusese senzaţia că îi ardea pielea, 
după care, ca și acum de altfel, se simţise îngrozitor de rău. 

Rămase în pat, țintuit de strânsoarea unei febre de gheaţă, cu 
trupul acoperit de o sudoare rece. Și totuși, în ciuda frisoanelor 
care îl chinuiau, îi era foame. 

O foame de lup. 

Era însă sigur că, dacă ar mânca ceva, oricât de puţin, va 
vomita, pentru că simțea cum greaţa i se răsucește în stomac. 


254 


Tremura sub pătură, rugându-se ca febra să se mai 
domolească, dar degetele de gheaţă nu numai că își întăreau 
strânsoarea, ci foamea devenise așa de puternică, încât până și 
dinţii păreau să-l doară. Trebuia să mănânce! Dacă nu, murea! 

Aruncă pătura de pe el, se îmbrăcă la repezeală, apoi cobori 
la bucătărie și începu să înfulece pe nerăsuflate tot ce găsi în 
frigider; mai întâi ceea ce rămăsese din cina de aseară, apoi tot 
ce-i ieși în cale. 

Deschise un pachet cu șuncă groasă și își vâri în gură bucăţi 
întregi de grăsime, pe care abia dacă le mesteca înainte de a le 
înghiţi. 

Stomacul protestă vehement împotriva masei vâscoase și 
grase, pe care însă în final se văzu nevoit să o accepte, în timp 
ce Kevin continua să înfulece neobosit, devorând orice găsea, 
până când foamea cumplită începu să se astâmpere. 

Pe măsură ce ghearele cumplite ale foamei cedau, Kevin se 
simţea cuprins de o altă dorință. 

Aceeași împotriva căreia trebuise să lupte ieri. 

Revenise, mult mai puternică decât ieri, și acum știa că îi va fi 
imposibil să i se opună. 

Dorinţa de a se întoarce sus pe dealuri, la peștera pe care nu 
o mai văzuse niciodată până ieri. 

Să se întoarcă la Julie. 

Dar de ce? Care era forța ce îl împingea spre ea? 

Deși nu știa despre ce forţă era vorba, și nici care era modul 
în care acţiona aceasta, știa că acum îi va ceda. 

Porni spre ușa din spate, dar avu un moment de șovăială. 

Când se vor trezi ceilalţi, când Molly va cobori la parter... 

Își aminti de promisiunea făcută fetiţei în seara trecută. 

Mânat de dorinţa tot mai aprigă de a părăsi casa, se duse în 
grabă la etajeră și mâăzgăli ceva pe notesul care se afla 
întotdeauna lângă telefon: 


„Tată, 
Mi-a venit o idee. Mă duc după Julie. 
Mă întorc până la prânz.” 


Reciti biletul, apoi îl prinse cu un magnet pe ușa frigiderului. 
Părăsi casa, dar după o sută de metri se întoarse și îi mai aruncă 
o privire. 


255 


În ciuda celor scrise pe bilet, avea convingerea fermă că nu se 
va întoarce până la prânz. 

Era aproape sigur că nu se va mai întoarce acasă, pentru că, 
atunci când își reluă drumul și văzu dealurile aurii în faţa lui, se 
simţi cuprins de o senzaţie neobișnuită, care punea stăpânire pe 
el. 

Senzaţia că se ducea acasă. 

Dar de ce? 

De unde îi venise această senzaţie? 

Doar casa lui nu era printre dealuri. Și nu avea nicio legătură 
cu peștera pe care o văzuse ieri, unde Julie, cu trupul nefiresc de 
umflat, stătea înveșmântată într-un roi de insecte care îi 
mișunau pe tot corpul. 

Și totuși, chiar în clipa când chipul lui Julie îi reveni în minte, o 
imagine care îl îngrozise ieri, când o văzuse pentru prima oară, 
se simţi atras irezistibil de ea. 

Ceva ascuns în fiinţa lui îl făcea să-și dorească să fie cât mai 
aproape de ea, să se bucure de prezenţa ei. 

Pe măsură ce se pierdea printre dealuri, pasul lui devenea 
mai iute. 

e 

Mark Shannon se răsuci în pat, căută cu mâna ceasul 
deșteptător și apăsă pe butonul care trebuia să-l reducă la 
tăcere. După o secundă, țârâitul nesuferit răsună iar și polițistul 
deschise ochii pentru a arunca o privire ucigătoare telefonului, 
cu mintea încă încețoşată din cauza orelor pe care le petrecuse 
ieri seară, mai întâi străbătând orașul, apoi la motel pentru a 
verifica registrul și camerele, pentru ca în final să se oprească la 
Silo, unde, cocoţat pe unul din scaunele de la bar, rămăsese 
până la ora închiderii, de vorbă cu clienţii, pe banii comunității. 

Nimeni nu avea habar despre copiii care dispăruseră din 
senin. 

În timp ce telefonul continua să-i perforeze timpanele cu 
sfredelul soneriei lui, Shannon își întinse mâna și ridică 
receptorul. 

— Sper că e important, mârâi el. 

— Cred că e cazul să vii aici, se auzi vocea lui Manny Gomez. 
Nu mai ai loc în birou de lume și toţi vor să știe același lucru: 
cum e posibil să nu fi găsit încă pe niciunul din copiii ăia? 

— Cât e ceasul? mârâi Shannon. 


— Șase și jumătate, îl anunţă Manny, după care începu să-i 
înșire numele tuturor celor care se înghesuiau în micul lor birou 
aflat după colţul primăriei. 

Numele care îl făcu pe Mark să sară din căldura plăcută a 
cearșafului fu Jim Chapman, șeful lui Marge Larkin. Dacă 
redactorul șef al ziarului era acolo, însemna că în curând tot 
orașul va năvăli în biroul lui. 

— Bine, oftă el. Vin în cincisprezece minute. 

Se împletici până la baie, dădu drumul la apa rece și intră sub 
șuvoiul de gheață. Capul i se limpezi imediat și orice urmă de 
mahmureală îi pieri. 

E clar că în acest caz toate dispoziţiile departamentale nu mai 
valorau doi bani, își spuse el în timp ce se bărbierea, și că va fi 
obligat să organizeze imediat o poteră. Cu toate că la început 
avusese îndoieli, acum era sigur de dispariţia celor trei copii. 
Era, într-adevăr, ciudat faptul că Andy Bennet se făcuse nevăzut 
în aceeași dimineaţă când Julie Spellman și Jeff Larkin plecaseră 
de acasă. Doi tineri - un băiat și o fată - era una. Lucrurile sunt 
evidente pentru oricine, cu excepţia părinților implicaţi în 
eveniment, care nu acceptă nici în ruptul capului că odraslele lor 
- de fapt niște adolescenţi - pot să dispară ca să petreacă o 
noapte împreună. 

Dar Andy Bennet dădea totul peste cap. 

Conform celor declarate de Marian și de Chuck, băiatul nu se 
mai văzuse cu Jeff sau Julie din seara când fuseseră împreună la 
film. 

Shannon își puse cămașa cea mai curată din cele patru ale 
uniformei și pantalonii pe care îi purtase cu o zi înainte, la care 
adăugă centura, tocul armei, pistolul și insigna. La zece minute 
după ce telefonul îi explodase în urechi, smulgându-l din somn, 
era în mașina de patrulare, îndreptându-se spre birou. 

O jumătate de oră mai târziu, se afla în fruntea unei caravane 
formată din paisprezece mașini, în care se urcaseră toate rudele 
și prietenii familiei Bennet și ai lui Marge Larkin, îndreptându-se 
spre ferma lui Russell Owen pentru a-și începe cercetările. 

Aici aflară de la Karen Owen că Russell și Kevin începuseră 
deja căutările: amândoi porniseră spre zona dealurilor. 

— Kevin a plecat înainte de micul dejun, spuse ea, arătându-i 
lui Shannon biletul pe care îl găsise pe ușa frigiderului. Russell s- 
a dus după el, imediat ce am văzut că lipsește de acasă. 


257 


— Ar fi fost mai bine dacă ne-aţi fi anunţat, spuse Shannon 
încruntându-se, dar Karen i-o tăie imediat. 

— Te-am anunţat ieri, îi aminti ea cu o voce tremurătoare. Am 
venit la tine, deși nu mi-a fost de niciun folos. 

Shannon se întoarse jenat, aruncând o privire spre dealurile 
din spatele casei. Acoperite cu o iarbă măruntă, deja arsă de 
soare, erau străbătute de un labirint de poteci și făgașe care se 
intersectau și se depărtau. Puţine fuseseră tăiate de om, cele 
mai multe fiind făcute de vitele care pășteau și de cerbi. Era 
imposibil să urmărești vreuna din ele. Și totuși, în mintea lui 
Mark Shannon se înfiripa un plan. 

— Bun, asta vom face, spuse el mulţimii adunate în jurul lui. 
Vreau să ne împrăștiem - voi știți dealurile astea chiar mai bine 
ca mine. Deci ne vom împărți în grupuri de câte doi. Ne vom 
întinde pe un aliniament cât mai larg, fără însă a ne pierde din 
vedere unii pe alţii. Apoi vom începe să urcăm. Oricine vede 
ceva, indiferent ce, dă imediat de veste. Eu voi fi cam la treimea 
drumului dinspre nord, iar Manny Gomez la treimea drumului 
dinspre sud. În doar câteva minute trebuie să ajungă la unul din 
noi mesajul. 

Apoi îi veni o altă idee. 

— Câţi dintre voi au telefoane celulare? 

Se ridicară vreo șase mâini, după care Mark Shannon începu 
alcătuirea echipelor, plasând oamenii care aveau telefoane cât 
mai judicios. 

— În cazul când cineva care are telefon vede ceva, să sune la 
911 și centralistul o să ne anunţe pe mine sau pe Manny Gomez 
prin radio. În regulă? 

La mai puţin de cincisprezece minute de la sosirea caravanei, 
Karen stătea în spatele casei, ţinând-o pe Molly strâns de umeri, 
în timp ce privea mașinile care porneau din nou, încet de data 
asta, pe drumeagul desfundat care tivuia poalele dealurilor, 
stârnind un nor de praf în urmă. 

(J 

Russell se opri pe culmea dealului și își scoase batista pe care 
o avea de regulă în buzunar, pentru a-și șterge fruntea 
brobonită de sudoare. Soarele se ridicase mult pe cer și vântul 
răcoros care bătuse până atunci dinspre mare devenise fierbinte 
și uscat, avertizând că în după-amiaza aceea temperatura va 
trece de patruzeci de grade. 


258 


Nici urmă de Julie sau Kevin. 

De ce nu-i spusese băiatul și lui ce avea de gând să facă? Cel 
puţin să-i fi spus încotro o luase. Russell își dădea seama că ar fi 
imposibil să-l mai găsească pe Kevin prin aceste dealuri cu 
rețeaua lor încâlcită de poteci. Dar nici nu-i venea să renunţe și 
să se întoarcă acasă. 

Dacă nu renunţa, dacă va reuși să ajungă pe culmea dealului 
următor, poate că îi va găsi. 

Sau, mai curând, se va trezi iar uitându-se, ca acum, la 
dealurile îmbrăcate cu iarbă, oferind o perspectivă care se 
pierdea la orizont, întreruptă de pâlcurile de stejari sau de 
stâncile care își făceau apariţia de sub covorul verde. Se 
întoarse încet și scrută depărtările, așa cum făcuse de fiecare 
dată în cursul dimineţii când ajunsese pe culmea unui alt deal. 

Încremeni când, pe una din muchiile pe care stătuse în urmă 
cu vreo douăzeci de minute, se ivi cineva. Deși era la o distanță 
prea mare ca să-l poată recunoaște, Russell era sigur că nu era 
vorba de niciunul din copiii dispăruţi. 

Russell își duse mâinile pâlnie la gură și, după ce își umplu 
plămânii cu aer, strigă cât putu de tare: 

— Heeei! 

Omul îi făcu semn cu mâna, după care Russell reuși să-i audă 
greu cuvintele purtate de vânt: 

— Ai găsit ceva? 

Înțtelese că nu mai era singurul care plecase în căutarea 
copiilor și o porni grăbit, aproape în fugă, spre poala dealului, 
mânat de curiozitatea de a afla câţi oameni se adunaseră în 
același scop. 

Ajunse aproape de capătul pantei când se opri brusc, cu 
atenţia atrasă de un obiect pe care abia dacă îl zărise cu coada 
ochiului. 

Rămase  împietrit un moment, timp în care imaginea 
fulgurantă se transformă într-o viziune întunecată, care îl umplu 
de groază. 

Cu ochii pironiţi pe lucrul care îi stârnise groaza și o parte a 
creierului care se opunea din răsputeri realităţii însăși, sperând 
să fie vorba de o greșeală, spera ca lucrul acela să fie doar rodul 
imaginaţiei lui, nu realitatea. 

Scheletul unui om, ascuns doar în parte de ramurile unei tufe. 


259 


Oasele erau intacte, cu excepţia piciorului stâng din care 
lipsea partea de jos. 

Deși scheletul era complet curățat de carne, Russell văzu 
imediat că era destul de recent: fără să fi fost complet uscate, 
oasele străluceau în razele dimineţii. Privirea i se plimbă încet și 
în silă peste scheletul descărnat. Când, în cele din urmă, se opri 
asupra capului, tresări. 

Era năpădit de furnici care păreau să alerge în toate direcţiile 
fără vreun scop anume. Când însă se uită atent, descoperi în 
mandibulele lor fragmente minuscule de ţesut cranian pe care le 
cărau în mușuroi. 

In găvanele golite ale ochilor colcăiau viermi ale căror trupuri 
descriau arabescuri de un alb palid. 

Dar ceea ce îi atrase atenţia, frângându-i voinţa și întorcându- 
i stomacul pe dos din cauza greţii, fu părul. 

O masă de păr negru, ondulat, coborând în valuri din scalpul 
încă prins de craniul intact. 

Un păr bogat care, deși năclăit de praf, mai păstra încă urme 
ale luciului său original. 

Părul lui Julie? 

Din străfundul lui se ridică un urlet în care se strânsese atât 
spaimă, cât și speranţa unui ajutor. 

După o secundă care lui Russell i se păru o oră, Manny Gomez 
se ivi lângă el. Doar mâna șerifului puternic încleștată pe braţul 
său reuși să-l scoată din transa în care îl aruncase scheletul 
acela înfiorător. In cele din urmă, reuși să-și smulgă ochii de pe 
viziunea de coșmar și să se uite la omul de lângă el. 

— Cum o să pot să-i spun? întrebă el. Cum să-i spun lui 
Karen? 

Manny Gomez rămase tăcut câteva clipe; în ochii lui negri se 
reflecta perfect groaza lui Russell. Curând însă, chipul lui căpătă 
o notă de duritate profesională. 

— Să nu ne lansăm în presupuneri, Russell, îi spuse el. Nu 
știm dacă e Julie. 

— Nu? întrebă Russell cu o voce seacă. 

In timp ce Manny îi comunica prin radio lui Mark Shannon 
descoperirea făcută, privirea lui Russell reveni spre rămășițele 
aruncate pe pământ. 

Piciorul. 

Ce se întâmplase cu piciorul care lipsea? 


260 


Probabil că un coiot care bântuia noaptea pe acolo. 

Poate chiar îl auzise urlând în timp ce își târa prada spre 
vizuină. 

Gândul îl făcu să se cutremure, dar simţi iar mâna lui Gomez 
pe umăr. 

— Haide, Russell, îi spuse șeriful cu o răgușeală care îi trăda 
emoția. Nu știm despre cine e vorba. Nu avem niciun indiciu. 

Dar, pe când rostea aceste cuvinte, Manny era convins, ca și 
Russell, de altfel, că rămășițele acelea hidoase fuseseră, cu doar 
două zile în urmă, Julie Spellman, frumoasă și plină de viaţă. 


e Capitolul 24 


Ellen Filmore răspunsese la telefon în tot cursul dimineții. 
Primul apel avusese loc chiar în momentul intrării ei în clinică, 
unde venise mai devreme, pentru cazul în care i-ar fi telefonat 
Barry Sadler sau profesorul de la Cal Poly. Țâărâitul aparatului se 
făcu auzit chiar înainte să-și fi pus geanta pe birou. Ridică 
receptorul telefonului de pe biroul lui Roberto și și-l sprijini de 
umăr, în timp ce căuta ceva pe care să ia notițe. Nu era biologul 
de la Cal Poly, ci Lucy Meyers, care dorea amănunte în legătură 
cu un fel de boală care circula printre tinerii din Pleasant Valley. 

— Am auzit că fata lui Karen Owen a adus ceva de la Los 
Angeles de care se îmbolnăvesc toţi acum. Suzanne Munson 
zice că nu-i mai dă drumul lui Shelley afară din casă. 

Apoi vocea lui Lucy deveni o șoaptă conspirativă: 

— E adevărat că puștii ăia nu au dispărut, de fapt, ci sunt 
internaţi în spitalul de la San Louis Obispo? 

Ce bine ar fi să fie așa, își spuse Ellen Filmore. După care îi 
dădu lui Lucy Meyers toate asigurările: 

— Se pare că, într-adevăr, ar fi vorba despre ceva, dar nu e 
nici pe departe așa de grav. Nici chiar despre copiii care s-au 
contaminat nu se poate spune că sunt bolnavi. Nu e vorba decât 
de un fel de paloare. 

— Eu am auzit altceva, îi răspunse Lucy, lăsând să se 
înțeleagă că informaţiile pe care le colectase de la prietenii ei 
erau mult mai credibile decât toate explicaţiile unui medic. Află 
de la mine că le voi interzice copiilor mei să iasă din casă în 
următoarele zile. 


— E o idee bună, spuse Ellen, dându-și seama, prea târziu, că 
în următoarele douăzeci de minute Lucy va telefona altor zece 
femei pentru a le avertiza că însăși Ellen Filmore recomanda o 
carantină. Totuși rămân la părerea mea că nu e nimic așa de 
grav încât să te îngrijoreze, îi declară Ellen, preferând să spună 
o minciună decât să alimenteze și mai mult panica. 

Imediat după convorbirea cu Lucy, telefonul sună încă de 
două ori. La sosirea lui Roberto Muñoz, ambele linii sunau 
încontinuu și Ellen începuse să se teamă că biologul de la Cal 
Poly nu va mai reuși să ia legătura cu ea. Fiecare convorbire era 
mai scurtă decât cea dinainte, dar spre mijlocul dimineţii 
zvonurile umpluseră deja orașul. Pe la zece, în timp ce încerca 
să decidă dacă îngrijorarea lui Jean McLaughlin pentru Sara 
trebuia sau nu luată în serios, Roberto îi făcu un semn agitat 
prin geamul care despărţea biroul de spaţiul de la primire și îi 
comunică pe mutește: „Cal Poly”. 

— Jean, îl întrerupse Ellen, tocmai am primit un telefon la care 
trebuie neapărat să răspund, așa că ţi-l dau pe Roberto. Ştie 
exact cât știu și eu despre chestiunea asta. 

— Dar Sara... începu Jean McLaughlin, hotărâtă să nu o lase 
până nu termina ce avea de spus. 

— Spune-i lui Roberto, zise Ellen și apăsă pe butonul care o 
punea în legătură cu Cal Poly. Alo, Ellen Filmore la telefon. 

— Sunt Harry Matson, îi răspunse o voce gravă de bărbat. Am 
analizat probele de sânge pe care le-aţi trimis... 

— Slavă Domnului! îl întrerupse Ellen. Nici nu vă trece prin 
minte ce se întâmplă aici. Ambii copii de la care am recoltat 
probele au dispărut. 

Se opri imediat ce își dădu seama că avea același ton alarmat 
ca al mamelor pe care încercase să le liniștească în cursul 
dimineţii. 

— Aţi reușit să depistaţi despre ce fel de bacterie e vorba? 
întrebă ea, revenind la un ton mai profesional. 

— Din câte am văzut până acum, nu e o bacterie, îi răspunse 
Harry Matson. In general, bacteriile se reproduc prin fisiune 
transversală, deși sunt și unele varietăți... 

— ... care transferă acid nucleic între celule, îi întrerupse 
Ellen, mult mai nerăbdătoare decât ar fi vrut. Vă rog să mă 
credeţi că am absolvit facultatea, domnule doctor Matson. Dar 
dacă nu e vorba de bacterii în probele de sânge, atunci ce este? 


262 


Matson continuă după o scurtă ezitare, iar tonul lui nu mai 
avea aceeași rezonanţă ca la început, ci o notă de nesiguranţă 
îngrijorată. 

— Tare mult aș vrea să pot avea o certitudine, spuse el. Cel 
puţin până acum, dacă e să emit o ipoteză, e vorba de niște 
paraziți. 

— O ipoteză, se auzi vocea lui Ellen ca un ecou. Dar, pentru 
numele lui Dumnezeu, domnule doctor, am avut deja parte de 
ipoteze aseară, de la laborant. Acum vreau un răspuns ferm. 

— Pe care aș dori extrem de mult să vi-l pot da, veni replica 
tăioasă a doctorului Matson. Ceea ce nu e simplu deloc, pentru 
că n-am mai văzut niciodată până acum ceea ce se află în 
sângele ăsta. Pot însă să vă spun cu ce seamănă. Parcă ar fi 
larve de insectă, dar de dimensiuni microscopice. 

— Larve de insectă, repetă Ellen. Asta a spus și Barry Sadler. 

— Problema e, continuă Matson, ca și cum nu ar fi auzit-o, ce 
fac ele în sânge? Prezenţa lor acolo mă duce cu gândul la 
paraziți. Din punct de vedere științific, problema este fascinantă. 
Larvele au început să moară, dar până nu-l examinez pe unul 
din pacienţii dumneavoastră, nu știu de ce. După câte se pare, 
larvele se hrănesc cu sânge, dar pentru a se transforma în adulţi 
au nevoie de un alt mediu. Din câte îmi dau seama, în probele 
trimise nu există niciun adult. Dacă îmi puteți trimite probe de 
sânge și din alte părți ale corpului acestor pacienți... 

— Nu pot, îl întrerupse Ellen. 

Tocmai începuse să-i explice că pacienţii dispăruseră, când îl 
văzu pe Roberto făcându-i semne agitate. 

— Uitaţi ce e, îi spuse ea grăbită, vă sun eu mai târziu. 

Notă numărul de telefon al lui Harry Matson, după care 
deschise cealaltă linie telefonică și îl auzi pe Mark Shannon: 

— ... fi acolo cam în cinci minute. Să-i spuneţi că avem nevoie 
de ea să le examineze. 

— Mark, interveni Ellen. Mark, Ellen la telefon. 

— Perfect, spuse Shannon. O să-ţi explice Roberto. Ne vedem 
în cinci minute. 

Apoi închise telefonul. Doctorița era pe punctul de a deschide 
prima linie, care începuse să semnalizeze din nou, când auzi 
vocea lui Roberto: 

— Le închid pe amândouă. 


263 


Apoi acesta se ridică de la birou, se opri doar pentru a-i turna 
o ceașcă de cafea din cana de pe masa din sala de așteptare, 
după care se așeză pe un scaun lângă ea și începu să 
frunzărească un carneţel plin cu însemnări. 

— Cele mai mult sunt tâmpenii, spuse el. Le puteţi vedea și 
mai târziu. Doar două lucruri importante. l-am spus doamnei 
McLaughlin s-o aducă pe Sara aici. Din descrierea ei ar rezulta 
cam aceleași simptome ca și în celelalte cazuri. Am rugat-o ca, 
indiferent ce spune Sara, să nu o scape din ochi și să nu se 
oprească pe drum. Am făcut tot ce s-a putut s-o bag cât mai 
bine în sperieţi. E bine? 

— Perfect, spuse Ellen, încuviințând din cap. 

Rupse prima pagină din carnețelul ei și i-o întinse lui Roberto. 

— Îi dai telefon lui Matson și îi spui că s-ar putea să-i mai 
procur niște probe de sânge. Întreabă-l dacă vrea să caut un 
anumit lucru în mod special. Pregătește și o Salvare în cazul în 
care va trebui s-o ducem pe Sara de urgenţă la San Louis 
Obispo. 

— Am înţeles. 

Se opri, dar continuă în clipa următoare: 

— Cealaltă problemă e legată de Shannon. Vine aici cu ceva 
la care vrea să vă uitaţi. 

— Ceva? repetă Ellen pe un ton care îl avertiza pe Roberto că 
era mai bine să-i spună exact despre ce era vorba. 

— Un schelet, oftă Roberto. E un schelet uman și e aproape 
sigur că e - ezită, dar nu întrezări nicio cale să evite cuvântul - 
recent, reuși el să încheie. Vrea să-l examinati. 

Roberto abandonă carnețelul, considerând că toate celelalte 
probleme puteau fi lăsate pe mai târziu, și se ridică în picioare. 

— Grozavă zi, nu-i așa? spuse el, după care se îndreptă spre 
biroul lui, să se ocupe de restul problemelor, lăsând-o pe Ellen 
să-și soarbă cafeaua și să-și adune gândurile în vederea unui 
nou asalt. 

Nu își băuse încă jumătate din cafeaua din ceașcă atunci când 
văzu mașina lui Mark Shannon oprind în parcarea spitalului, 
urmată imediat de camioneta lui Russell Owen și de o altă 
mașină, mai mică, pe care nu o cunoștea. Urmă zgomotul 
portierelor trântite și, după un minut, Mark, Russell și încă doi 
bărbaţi se și aflau în biroul ei. 

Mark Shannon puse un sac mare de plastic pe birou. 


264 


— Ţi-a spus Roberto ce e înăuntru? 

Ellen încuviință cu o mișcare a capului, apoi se ridică, 
încercând să schiţeze un zâmbet. 

— Să mergem într-o sală de consultaţii. N-are niciun rost să-l 
expunem vederii tuturor. 

ÎI conduse pe Shannon într-o sală de consultaţii și închise ușa, 
lăsându-i pe ceilalţi afară. Apoi deschise cu grijă sacul și scoase 
oasele dinăuntru, așezându-le pe etajera care ocupa tot 
peretele. În timp ce lucra, asculta explicaţiile lui Shannon despre 
scheletul găsit intact, cu excepția piciorului stâng, și ale cărui 
oase se mai ţineau unul de altul, legate prin niște rămășițe de 
cartilagiu. 

— Numai că, în timp ce le puneam în sac, s-au desprins, își 
încheie el relatarea. 

Ellen dădu din cap și ridică osul bazinului, după care își 
concentră atenţia asupra craniului. Bănuiala i se înfiripase la fel 
de repede ca și lui Russell, dar se opuse tentaţiei de a trage 
concluzii atât de ușor. 

— Fără discuţie că a fost o fată, și încă una tânără. 

— Cât de tânără? întrebă Shannon, anticipând răspunsul. 

— O adolescentă, spuse Ellen puţin încruntată. Cam între 
treisprezece și cincisprezece ani. 

Arătă spre dinţii din care nu lipsea niciunul. 

— Nu va fi greu să obţinem identificarea cu ajutorul danturii, 
spuse ea încet. 

Nu mai puteau amâna rostirea numelui aceleia al cărei 
schelet îl aveau pe masă. 

— Cred că e cazul să îl comparăm cu fișa stomatologică a lui 
Julie Spellman. 

Șeriful deschise grăbit aparatul de radio-emisie, spuse ceva și 
se întoarse iar spre doctoriţă: 

— Am avut dreptate că scheletul nu se află acolo de mult 
timp? 

— Nu mai mult de o zi sau două, oftă Ellen. Sau chiar câteva 
ore. 

— Ai idee cum de au fost oasele curățate așa de bine? o 
întrebă Mark. Nu se vede nicio urmă de mușcătură. 

— Dă-mi un telefon peste o oră sau două, spuse Ellen. 
Roberto o să te ajute să iei legătura cu dentiștii celorlalți 


265 


pacienţi. Nu sunt chiar așa de sigură că e vorba de Julie 
Spellman. 

— În regulă, spuse Mark. Cum mă întorc la birou, o să cero 
listă cu toate fetele din zonă care lipsesc de acasă. 

După câteva minute de la plecarea lui Shannon, Ellen măsura 
oasele și colecta probe pentru laborator, încercând în același 
timp să descopere cum fusese posibil ca scheletul să fie așa de 
bine curățat, fără să fi suferit vreo deteriorare. 

Un gând macabru i se strecură în minte. Își aminti de 
descoperirea făcută cu un an în urmă într-un apartament din 
Milwaukee, dar, examinând mai atent oasele, constată că nu 
fuseseră fierte. 

Ceea ce acoperise cândva oasele acestea fusese îndepărtat în 
întregime, cu meticulozitate, până la ultima bucăţică. 

Apoi îi veni în minte o imagine. 

Cu un an în urmă făcea o mică excursie când dăduse peste ce 
mai rămăsese dintr-un animal mic. Oasele mai mari dispăruseră. 
Mai rămăseseră doar câteva vertebre, curățate perfect de 
„gunoierii” care se hrăneau cu hoituri. Dar chiar și ce mai 
rămăsese servea de hrană, pentru că vertebrele erau pline de 
mii de furnici care terminau ultimele fragmente de carne pe 
care animalele mai mari nu le putuseră mânca. După câteva 
ore, întorcându-se pe același drum, se oprise să vadă ce se 
întâmplase cu oasele. 

Furnicile dispăruseră, iar oasele erau perfect curățate. 

La fel de bine ca cele înșirate acum pe etajeră. 

Rămase cu ochii la ele, în timp ce își aminti cuvintele lui Harry 
Matson: 

„.„. larvele se hrănesc cu sânge... 

Dar cu ce se hrănesc adulţii? 

În mintea ei prindea contur un gând oribil. 

Era posibil ca Julie Spellman să fi fost devorată de ceva care 
se dezvoltase în trupul ei? 

Gândurile îi fură întrerupte de interfonul din care se auzi 
vocea lui Roberto Muñoz: 

— Au venit doamna McLaughlin și Sara. 

Recunoscătoare că fusese smulsă din grota tenebroasă a 
acelor idei, Ellen Filmore părăsi oasele înșirate pe etajeră. 


— Nu e Julie, spuse Karen mai tare decât ar fi dorit. 


266 


Stătea la masa din bucătărie, între Russell și Mark Shannon, 
care tocmai se întorsese din oraș. 

Karen ascultase într-o tăcere deplină, cu dinţii strânși, în timp 
ce mintea ei ţipa din toate puterile: Nu! Nu era Julie, nu putea să 
fie ea! 

— Pur și simplu nu e Julie, repetă ea, ridicându-se de la masă, 
după care se opri lângă etajera care acoperea tot peretele, cu 
mâinile încrucișate strâns pe piept pentru a-și opri tremuratul. 
Dacă era ea, aș fi știut. Aș fi... simţit. 

Ignoră schimbul grăbit de priviri dintre Russell și Shannon. 

— Veţi vedea, continuă ea, în timp ce asculta disperarea din 
propriu-i glas, care o făcu să se întrebe dacă credea cu adevărat 
ce spunea, sau încerca numai să se autoconvingă. Veţi vedea că 
așa e când o să vină fișa dentară a lui Julie. 

Russell se apropie și o strânse în braţe. Rămase o clipă 
sprijinită de pieptul lui, dar, în timp ce ochii i se împăienjeneau 
de lacrimi, simţi că, dacă ceda impulsului de a se lăsa 
îmbărbătată, controlul ei asupra propriilor emoţii, și așa 
suprasolicitat, se va nărui. 

— Veţi vedea, spuse ea din nou, smulgându-se din braţele lui 
Russell. 

Cei doi schimbară din nou o privire, dar de data aceasta 
Karen înţelese că rămăsese ceva ce ei nu-i spuseseră. 

— Ce mai e? întrebă ea, privindu-și soţul, iar apoi pe poliţist. 

Mark Shannon îi întinse, șovăind, o bucată de hârtie. 

Karen rămase cu ochii pironiţi pe faţa unei fete. 

O fată cu păr lung și negru. 

Un păr ca al lui Julie. 

— Ce... ce e asta? întrebă ea, deși presimțea răspunsul lui 
Shannon. 

— O cheamă Dawn Sanderson, spuse Mark. A dispărut din Los 
Banos acum o săptămână. Ultima oară a fost văzută mergând 
spre l-5 cu intenţia să plece din oraș. Probabil că fata a fugit de 
acasă; prietenii ei cred că se ducea spre Los Angeles. Voia să se 
facă actriţă. 

— Și bănuiţi că asta e fata al cărei schelet... 

Se opri, nemaiavând puterea de a continua. 

— Acum îi verificăm și fișa dentară, continuă Shannon. Ne va 
veni spre amiază. Și totuși, chiar dacă e scheletul lui Dawn 


267 


Sanderson, problema rămâne extrem de gravă. Dacă e vorba de 
un criminal în serie... 

— Nu! strigă Karen ascuţit. Nu se poate întâmpla așa ceva! 
Nu! Dar Jeff și Andy? Doar se crede că ar fi împreună, nu-i așa? 
Și, dacă sunt împreună... 

— Nu prea mai știm ce să credem, îi răspunse Mark Shannon. 
Deocamdată verificăm toate pistele și trebuie să fim pregătiți și 
pentru... 

Se întrerupse, văzând faţa palidă a lui Karen. 

— In fine, trebuie să fim pregătiţi pentru orice s-ar putea 
întâmpla, încheie el. 

— Eu cred că sunt împreună, spuse Karen. Cred că Jeff, Julie și 
Andy Bennet sunt toți împreună și îi vom găsi. 

Se strădui să zâmbească. 

— Cine știe, poate Kevin i-a și găsit. 

Karen și Russell își amintiră de biletul lăsat pe frigider, în care 
băiatul îi asigura că se va întoarce până la prânz. 

Se făcuse aproape unu. Nu se auzise nimic despre Kevin; cei 
care făceau parte din echipa de căutare și se întorseseră la bază 
nu spuseseră că îl văzuseră. 

Nici Karen, nici Russell nu doreau să pună în cuvinte adevărul 
pe care îl știau amândoi, dar fiecare îl putea citi în ochii celuilalt. 

Le mai dispăruse un copil. 

e 

Vic Costas ajunse pe culme și se opri să-și tragă sufletul, în 
urma efortului neobișnuit pentru el. Una era să strângi fânul și 
alta să alergi de pe un deal pe altul. Cum însă ajunsese să-i 
placă de Jeff Larkin în răstimpul în care băiatul era la ferma lui, 
era hotărât să continue căutarea, cu sau fără respiraţia tăiată. 
Doar un minut sau două, cât să-și revină, după care va porni iar 
la drum. Bătrânul fermier grec își șterse fruntea cu o basma 
veche, roșie, după care aruncă o privire spre vale. Era pentru 
prima oară când o vedea, pentru că un loc atât de frumos, cu un 
fir de apă șerpuind pe fundul văii străjuite de pâlcuri de stejari și 
ceva ce semăna cu o peșteră de cealaltă parte, așa ceva nu 
putea fi uitat. 

O peșteră... 

Pe vremea copilăriei lui, în Grecia, descoperise împreună cu 
un prieten o peșteră, undeva în afara satului. O foloseau ca pe 
un adăpost unde se ascundeau de părinţi. 


268 


Costas se încruntă. 

Oare asta să fi fost? 

Își înfundă basmaua în buzunarul pantalonilor și începu să 
coboare panta mai mult în fugă, alunecând, în ciuda eforturilor 
lui de a nu își pierde echilibrul. Ajuns la capătul pantei abrupte 
se opri iar, de data asta lăsându-se în genunchi, lângă pârâiașul 
din care scoase apă cu palmele făcute căuș, pe care apoi și-o 
turnă peste capul năclăit de sudoare. După ce își curăţă fata de 
praf, luă din nou apă și o sorbi însetat. 

Când arșiţa din trup i se ostoi, simţi o privire ațintită asupra 
lui. Întoarse capul, așteptându-se să vadă un coiot oprit pe 
panta dealului, cu o labă ridicată în aer, studiindu-l. 

Nu era nimic. 

Se aplecă să mai scoată puţină apă în pumnii ţinuţi căuș, când 
atenţia îi fu atrasă de o mișcare din umbra care acoperea 
intrarea în peșteră. Se ridică în picioare și își duse palma la 
frunte, încercând să-și ferească ochii de soarele orbitor. Nimic. 

Apoi, din umbră se desprinse o siluetă care îl făcu pe Vie să își 
piardă respiraţia. 

Julie Spellman. 

Era sigur că nu se înșela, părul fetei se revărsa ca o cascadă 
întunecată peste umeri, exact așa cum și-o amintea din ziua 
când stătuse cu Ben Larkin. 

Și totuși, în afară de păr, nimic nu mai semăna cu imaginea 
din memorie. 

Julie Spellman era o fată zveltă. 

Fata din fața lui era umflată, iar corpul ei nefiresc de dilatat îl 
făcu pe Vic Costas să se cutremure, anticipând ceva rău. 

Fiorul se transformă în spaimă îngheţată când, un moment 
mai târziu, ochii ei se opriră asupra sa și fata își ridică mâna cu 
degetul îndreptat spre el, exact așa cum făcea baba acasă, pe 
când era copil. 

Baba care îl blestemase atunci când el și prietenul lui o 
făcuseră vrăjitoare. 

Dintr-o dată se simţi invadat de aceeași spaimă iraţională ca 
atunci când avea șapte ani. Se întoarse, încercând să scape de 
degetul lui Julie Spellman aţintit asupra lui, la fel cum procedase 
cu mai bine de o jumătate de o veac în urmă, când fugise de 
degetul noduros al bătrânei grecoaice. 


269 


După doi pași se împiedică, mai făcu alți doi și se împiedică 
iar, prăbușindu-se la pământ. Incercă să se ridice, dar simţi o 
înțepătură de foc în palmă, care îi smulse un strigăt de durere. 
Rămase pe jos și își ridică mână rănită, uitându-se la ea. 

Palma îi era acoperită de furnici roșii. In timp ce își scutura 
mâna în încercarea de a le îndepărta, se întrebă de unde 
apăruseră: o armată întreagă continua să-l înțepe, lăsându-și 
otrava în sângele lui. 

Începuseră să-l ardă și gleznele. Se uită în jos și văzu alte 
furnici, cu miile, năpădindu-i pantofii, dispărând sub pantalonii 
de doc. 

Gâfâind din cauza spaimei și durerii, Vic Costas începu să se 
lovească peste pantaloni și mai făcu o încercare să se ridice în 
picioare. 

Apoi auzi un bâzâit. 

Vag la început, zumzăitul devenea tot mai intens. Până să-și 
dea seama că zgomotul venea dinspre peșteră, se trezi 
înconjurat de un nor dens de albine care roiau în jurul lui, 
așezându-i-se pe față, pe mâini, pe ceafă, atacându-i fiecare 
părticică din pielea lăsată liberă. 

O înțepătură era urmată de nenumărate altele. 

Vic urla de durere și brațele lui băteau aerul în încercarea 
disperată de a alunga albinele. În cele din urmă se împletici spre 
apa care, dacă ar fi fost suficient de adâncă, l-ar fi ferit de 
înțepături și i-ar fi alinat chinul acelui foc ce începuse să-l 
copleșească. 

Îi mai rămăseseră doar un pas sau doi până la apă, când se 
prăbuși. Preţ de un minut-două rămase în ţărână, zvârcolindu-se 
aidoma unui șarpe, în timp ce din gâtlejul care i se contracta cu 
repeziciune se rostogoleau gemete agonice. 

Își prinse gâtul cu mâinile. Traheea continua să se închidă și 
el se zbătea din răsputeri să tragă aer în piept, dar rezerva de 
oxigen i se epuiză în câteva secunde, aruncându-l într-o beznă 
adâncă. 

O beznă unde, spre marea lui ușurare, nu mai simţea acele 
insectelor care continuau să-l atace. 

Când inima încetă să-i mai bată și un ultim suspin i se 
desprinse de pe buze, albinele dispărură. 


Acum însă, tot mai multe furnici se iveau din coloniile lor 
subterane și alergau pe pământul bătătorit, pentru a năpădi 
cadavrul pe care începuseră deja să-l ciugulească de carne. 

Muștele se adunară și ele, lăsându-și ouăle din care vor ieși 
curând viermii care se vor hrăni din măruntaiele și creierul lui 
Vic Costas. 

In doar câteva ore, cadavrul lui Vic Costas va dispărea aidoma 
celui al lui Dawn Sanderson și din el nu va mai rămâne pe fundul 
văii decât o grămadă de oase care le vor oferi vulturilor un 
ospăț frugal. 

Apoi vor veni coioţii și vor împrăștia rămășițele printre 
dealurile care înconjurau valea. 

Julie Spellman urmărise moartea lui Vic Costas din intrarea în 
peșteră. Se întoarse și intră în răcoarea grotei, supunându-se 
forței dinăuntrul ei, exact așa cum făcuseră și albinele care îl 
atacaseră pe fermierul grec, provocându-i un sfârșit îngrozitor. 


e Capitolul 25 


Sara McLaughlin era îngrozită. 

Se afla într-una din rezervele spitalului din San Louis Obispo. 

O rezervă în care era singură, cu un televizor la care putea să 
se uite cât avea chef. 

Cam așa își imaginase Sara paradisul până în dimineaţa 
aceasta. 

Dar, încă de când se trezise, se simțea îngrozitor: o chinuia o 
mâncărime cumplită pe care nu reușea să o astâmpere oricât s- 
ar fi scărpinat. Nimic nu îi calma senzaţia înţepăturilor de foc - 
nici soluția de calamină, nici sprayul de plajă, nici altceva. 

Cea mai mare parte a zilei tremurase din cauza acelorași fiori 
de gheaţă ca acum zece ani, când era să moară din cauza 
scarlatinei. 

Cu puţin timp în urmă îi fusese atât de rău, încât crezuse că 
va vomita chiar acolo, în mijlocul camerei, sau chiar că va muri. 
Și totuși, oricât ar fi încercat să spună medicilor sau asistentelor 
cât îi era de rău, nu reușea să o facă. 

Își repeta în minte cuvintele la infinit, ba chiar încercase să le 
rostească pentru sine cu voce scăzută. Cu toate acestea, de 
fiecare dată când deschidea gura să vorbească, era de parcă 


271 


altcineva ar fi făcut-o în locul ei, cineva necunoscut care pusese 
stăpânire pe trupul ei, glăsuind în locul ei. 

Din fericire însă, nimeni nu o credea. Se vedea clar cât îi era 
de rău, deși nu o putea pune în cuvinte. 

Dar cum putea să-i fie atât de frig și să se simtă atât de 
febrilă, când temperatura ei continua să fie normală? 

Era clar că de arătat arăta rău. De câte ori își vedea chipul 
reflectat în oglindă, era tot mai palid, iar părul îi era ud și 
năclăit, ca atunci când avea gripă. 

Dar nu ăsta era lucrul cel mai rău. 

Partea cea mai gravă era starea acută de agitaţie care nu o 
slăbea nicio clipă. Avea sentimentul că trebuia să scape din 
cameră, să evadeze din spital și să fugă pe dealurile care o 
chemau din spatele ferestrei. Din clipa în care se trezise, simţise 
îndemnul de a se duce spre dealuri. Un îndemn tot mai insistent. 
Dacă mama nu ar fi obligat-o, practic, să se urce în mașină, 
pentru a merge la spital, în mod sigur nu ar mai fi rezistat 
ispitei. _ 

Dar ei nu-i plăceau dealurile. li fusese întotdeauna frică să se 
aventureze în afara orașului, îi fusese teamă să nu se 
rătăcească, să nu fie mușcată de vreun șarpe cu clopoței sau 
atacată de un coiot. 

Și totuși, azi tentaţia de a urca prin sălbăticia vălurită, de un 
verde-maroniu, devenise așa de puternică, încât nu i se mai 
putea opune. 

Cu spaima care i se înnoda în pântec, Sara își mai ridică o 
dată ochii spre mama ei, încercând să-i spună ce avea cu 
adevărat. 

Numai că, de data asta, cuvintele se întoarseră împotriva ei. 

— De ce trebuie să stau aici? întrebă ea pe un ton iritat, la 
auzul căreia ea însăși ar fi vrut să urle de furie și neputinţă, își 
înfășură degetul pe o buclă de păr și trase de ea. 

— Doar nu am nimic. Dacă era tata aici... 

Doamne, de ce spusese așa ceva? Mama ei nu putea să 
sufere când Sara punea toate relele care li se întâmplau pe 
seama gestului ei de a-și fi alungat soţul din casă cu un an în 
urmă! îi venise așa, dintr-o dată? 

— Dacă tatăl tău ar fi fost aici, lucrurile ar fi fost la fel, îi spuse 
Jean McLaughlin. Îţi vine să crezi sau nu, tatăl tău nu are nici în 


272 


clin, nici în mânecă cu boala. Și trebuie să rămâi aici pentru că 
doctorii încă nu știu ce se întâmplă cu tine. 

Deși afișă o bosumflare răutăcioasă și se întoarse să 
privească pe fereastră, Sara răsuflă ușurată. Numai de nu m-ar 
crede, se ruga ea în tăcere. Indiferent ce le spun, numai să nu 
mă creadă! 

— Și cu toate astea, spuse ea tare, incapabilă să se opună 
cuvintelor care îi plecau nedorite de pe buze, îţi repet că nu am 
absolut nimic! Mă simt excelent! 

Jean McLaughlin își întoarse privirea chinuită spre Ellen 
Filmore, care venise cu o oră în urmă de la Pleasant Valley 
pentru a vedea în ce stare se afla pacienta ei. 

— Poate că e mai bine să o iau acasă, spuse ea alarmată. 
Când văd cât de nefericită e... 

Nu! și-ar fi dorit Sara să poată ţipa. Nu mă lua acasă! Nu mă 
duce nicăieri! Încuiaţi-mă aici! Vă rog... vă rog... ajutaţi-mă! 

Și totuși, în ciuda frazei chinuite pe care reușise să o exprime 
doar în tăcerea propriei minţi, simţi cum buzele i se strâng într- 
un rictus înfuriat. Să nu vă luaţi după mine, le imploră ea în 
tăcere, sperând ca, printr-o minune, cineva, poate chiar 
doctorita Filmore, să-i audă mesajul pe care încerca disperată 
să-l transmită. 

Spre ușurarea Sarei, Ellen Filmore își ridică mâna pentru a 
opri lamentările doamnei Jean McLaughlin. 

— Până nu aflăm exact ce se întâmplă cu Sara, nu pot 
autoriza plecarea ei de aici. Pe lângă faptul că nu știm despre ce 
e vorba, nu știm nici cum a luat boala asta și nici cât de 
contagioasă e. 

Kevin Owen! ar fi vrut Sara să strige. Am luat-o de la Kevin 
Owen! 

Dar, aidoma tuturor celorlalte lucruri pe care ar fi vrut să le 
spună, nici aceste cuvinte nu se făcură auzite. 

e 

Ellen Filmore se întoarse în Pleasant Valley spre seară. Nici 
nu-și dăduse seama când parcursese drumul de la San Luis 
Obispo, care șerpuia printre dealuri, pentru că tot timpul 
călătoriei mintea doctoriței lucrase febril pentru a pune cap la 
cap piesele acelui puzzle complicat. 

In cursul după-amiezei veniseră trei specialişti să o examineze 
pe Sara și niciunul dintre ei nu reușise să găsească vreo 


273 


explicaţie pentru starea în care se afla. Deși de faţă cu Jean 
McLaughlin debitaseră platitudini liniștitoare, când rămăseseră 
numai cu Ellen deveniseră pesimiști. 

Esența problemei era că, dacă nu aveau habar care putea fi 
sursa bolii Sarei, știau sigur care nu era aceasta. 

Nu era o bacterie, ceea ce Ellen știa deja. 

Nu era niciun virus sau retrovirus?. 

Rămânea în picioare ipoteza legată de prezenţa unui parazit, 
dar nici specialistul în boli tropicale - boli care puteau explica 
prezența larvelor din sânge - nu fusese în stare să ofere o 
explicaţie plauzibilă, care să se potrivească acestui caz. 

Într-adevăr, singura probă materială pe care o aveau la 
îndemână era că aceleași larve pe care le găsiseră în sângele lui 
Jeff Larkin și al lui Julie Spellman se aflau și în sângele Sarei 
McLaughlin. 

Fiecare din cei trei specialiști ordonase propriul său set de 
teste și probe de sânge din diferite părţi ale corpului Sarei. 

Unele din teste erau neplăcute, altele de-a dreptul dureroase. 

Tot timpul însă, Sara susţinea că nu avea nimic și că se 
simţea excelent. 

Ellen Filmore nu o crezuse o clipă. Continua să fie îngrijorată. 
Ce fel de boală era aceea care îl putea face pe un om suferind 
să susţină că se simţea excelent? 

Ce fel de boală se putea ascunde așa de bine, încât prezenţa 
ei să nu poată fi semnalată nici de febră, nici de tensiune, nici 
de modificări ale ritmului respirației sau al bătăilor inimii? 

Dar cel mai înspăimântător lucru era că această boală își 
împiedica bolnavul să se plângă de starea lui reală. 

Răspunsul era că nicio boală nu corespundea parametrilor pe 
care îi avea la îndemână Ellen Filmore. Niciuna din bolile de care 
auzise Ellen Filmore sau cei trei specialiști care o văzuseră pe 
Sara în cursul acelei zile, sau care să fi apărut în băncile de date 
ale celor trei biblioteci medicale pe care Ellen le consultase prin 
intermediul calculatorului de la spitalul din San Luis Obispo. 

Ellen Filmore începea să înțeleagă ce trebuie să fi simţit 
doctorii care se confruntaseră cu primele cazuri de SIDA. 

Uimiţi, apoi dezorientaţi, iar în cele din urmă îngroziţi. 


2 Virus care invadează corpul celulei, unde produce mai mulţi viruși ARN, printre care 
SIDA, și viruși generatori de cancer. (n.tr.). 


274 


În timp ce mașina urma sinuozităţile șoselei 41, Ellen trecu iar 
în revistă toate datele problemei. 

De fiecare dată revenea la Julie Spellman. 

De fapt, totul începuse cu ea. Să fi fost ceva pe care îl 
adusese din Los Angeles? 

In acest caz, însemna că organismul al cărui purtător 
devenise avea o perioadă de incubație, de vreme ce Julie se 
simţise atât de bine în primele zile. 

Și totuși, la ceilalţi copii simptomele se manifestaseră 
aproape imediat. 

Să fi fost ceva care trezea organismul la viață? 

Pe Ellen o trecură fiori, amintindu-și ziua când o văzuse pe 
Julie după ce fata fusese atacată de albine la ferma tatălui ei. 

O tratase atunci împotriva înţepăturilor cu un nou ser 
antivenin care, doar cu o săptămână înainte, salvase viaţa lui 
Molly. 

Era cu putinţă ca antiveninul să fi avut vreun efect asupra 
organismului aflat în sângele lui Julie, transformându-l dintr-o 
prezență benignă într-un parazit activ, pe care, apoi, i-l 
transmisese lui Jeff Larkin, lui Andy Bennet și Sarei? 

Dar, în acest caz, de ce apăruseră simptomele în cazul lor la 
momente atât de diferite? 

Nici Andy, nici Sara nu o mai văzuseră pe Julie de când 
merseseră la film, în ziua în care Julie fusese înțepată de albine. 
Dacă boala le fusese transmisă tuturor în aceeași seară, de ce 
nu se manifestaseră simptomele la toţi în același timp? 

Era posibil să fie vorba de perioade de incubație diferite. Dar 
putea viața parazitară să aibă perioade de incubație diferite, 
mai cu seamă în medii similare, cum sunt corpurile umane? 

Intră în Pleasant Valley, dar, în loc să se îndrepte spre Third 
Street, strada pe care locuia, Ellen traversă orașul și se opri în 
parcarea spitalului. Locul era pustiu, chiar și Roberto Muñoz își 
încheiase ziua de muncă. Intră, apoi se duse în biroul ei și își 
deschise agenda. 

Incepu să dea telefoane. 

Shelley Munson, care fusese la film împreună cu toţi ceilalți 
chiar în ziua când Julie fusese înțepată, se simțea perfect și, 
mult mai important, arăta cât se poate de bine. Așa susțineau 
părinţii ei. 


275 


Kevin Owen începuse să arate ciudat după ce fusese sus pe 
dealuri cu Jeff Larkin, ceea ce se întâmplase ieri dimineaţă. 
Acum lipsea de acasă. 

Shelley îi văzuse ieri după-amiază pe Kevin și pe Sara 
împreună. 

O parte a secvenţei devenea clară: Julie lui Jeff, Jeff lui Kevin, 
Kevin Sarei. 

Dar Andy Bennet? 

Dacă o luase de la Julie în seara când fuseseră la film, de ce 
nu se manifestase boala mai devreme? 

De ce la Jeff așa de repede și la Andy mult mai târziu? 

Și, dintr-o dată, adevărul îi răsări din străfundurile minţii. 

Fusese tot timpul atât de aproape de el, numai că refuzase 
să-l vadă. 

Antiveninul nu declanșase ceva aflat în sângele celor afectați. 

Antiveninul însuși era purtător. 

Ea însăși i-l injectase lui Julie și apoi lui Andy. A doua zi se 
îmbolnăviseră amândoi. 

Dar Molly? Și ei i se administrase aceiași antidot împotriva 
acelorași înțepături, nu-i așa? Dintr-o dată, în faţa ochilor ei 
începură să se deruleze fragmente din scenele al căror martor 
fusese. 

Sticluţa din San Luis Obispo, care avea pe etichetă un nume 
atât de lung, încât îi fusese greu să-l pronunțe. 

Sticluța pe care i-o dăduse Carl Henderson în dimineaţa în 
care o adusese pe Julie la spital. 

Și dacă în locul medicamentului îi dăduse altceva? 

Ellen Filmore oftă adânc în singurătatea biroului. 

Cum fusese posibil să administreze pacienţilor ei o doză din 
ceva al cărui nume nu putea nici să-l pronunţe? Și nu numai 
unui singur pacient, ci la doi. 

leși din birou cu inima bătându-i puternic și intră în cabinetul 
unde îi examinase pe Andy Bennet și pe Julie Spellman. Se opri 
în faţa dulapului și trase unul din sertare, căutând agitată 
sticluta maro. 

lat-o, exact unde o lăsase. 

O smulse de la locul ei și își aţinti privirea asupra etichetei, 
scotocind înfrigurata prin memorie în căutarea unei amintiri 
legate de eticheta pe care o văzuse pe sticluța din San Luis 
Obispo. 


276 


Dar, în timp ce se chinuia să-și amintească numele 
medicamentului, observă altceva. 

Nivelul lichidului din sticluţă. 

După doza pe care i-o făcuse lui Andy Bennet, mai rămăsese 
jumătate din ser. Ținea minte perfect acest amănunt, deoarece 
își propusese să-l roage pe Carl Henderson să-i mai aducă. 

Sticluţa din mâna ei era plină. 

Dar așa ceva nu era cu putință. 

Doar dacă nu cumva Roberto sunase la UniGrow și obținuse o 
nouă cantitate de antivenin. 

Se întoarse în birou, strângând tare sticluţa în mână, apoi 
formă numărul lui Roberto. Când, după al șaselea apel, răspunse 
robotul, Ellen închise aparatul pentru că în minte îi veneau alte 
amintiri. 

Povestea lui Otto Owen despre încercarea lui Carl Henderson 
de a o viola pe Julie. 

O poveste la care Otto nu renunțase nicio clipă, deși însăși 
Julie o negase. 

O negase, dar abia după ce Ellen îi administrase o doză din 
ceea ce se afla în sticluță. 

Să-i fi dat Carl cu bună știință sticluța care conţinea altceva? 

Işi aminti de felul în care Carl încercase să-și ia medicamentul 
înapoi, dar ea se opusese. 

Carl trecuse ieri pe la ea, acuzând dureri de stomac. Și ea îl 
examinase în același cabinet în care avea sticluța. 

Când piesele jocului începură să se așeze fiecare la locul ei, o 
furie cumplită o cuprinse pe Ellen Filmore. 

Dacă Otto nu se înșelase cu privire la ceea ce văzuse, 
însemna că Henderson nu avea intenţia să o salveze pe Julie! 
Mai curând spera să moară. 

Și, cum asta nu se întâmplase, el se retrăsese pur și simplu, 
lăsând-o pe ea să administreze și altora ce se afla în sticluţă. 

Işi înșfăcă furioasă geanta, trânti sticluța în harababura 
dinăuntru și plecă de la spital direct spre biroul șerifului din 
clădirea primăriei. 

Era încuiat și Ellen înțelese imediat de ce. 

Ambii șerifi erau încă pe dealuri, căutându-i pe copiii care 
dispăruseră. Copiii pe care îi otrăvise Carl Henderson. 

Îi otrăvise cu bună știință. 

Urcă în mașină, fierbând de furie. 


277 


Acceleră și se desprinse de lângă bordură. 

O parte din mintea ei îi spunea că era pe cale să comită o 
greșeală. În loc să se lase dominată de furie, ar trebui să se 
ducă acasă, să-și toarne ceva de băut și apoi, după ce se va fi 
calmat, să hotărască exact ce trebuia să facă. 

Cel puţin să fi așteptat mai întâi să ia legătura cu Roberto, 
pentru a se încredința că nu adusese o provizie nouă de ser de 
la San Luis Obispo, unde fusese ieri. 

Furia împotriva lui Carl Henderson se dovedi însă mai 
puternică decât frânturile gândurilor raţionale care îi treceau 
prin minte. 

Trebuia să aibă o discuţie cu el. 

Chiar atunci. 

e 

Carl Henderson se afla în laboratorul din beciul casei lui când 
auzi soneria. La început se simți tentat să-și lase vizitatorul să 
sune până se va plictisi și se va hotărî să-l lase în pace. 

Dar avea mașina trasă în faţa casei. Așa că, oricine suna la 
ușă, știa că era în casă sau pe undeva prin apropiere și nu va 
pleca prea ușor. 

Totuși, ceea ce examina acum în laborator era atât de 
fascinant, încât chiar și gândul celor câteva minute pe care 
trebuia să le piardă pentru a scăpa de cel din faţa ușii îl agasa. 

Era în fața cutiei în care se afla șobolanul pe care îl injectase 
în seara trecută cu serul din sticluţa recuperată din cabinetul lui 
Ellen Filmore. 

Sticluţa acuzatoare, pe care nu o putea lăsa să fie găsită 
acolo. 

Acum, în timp ce privea capacul transparent, nu mai avea 
nicio îndoială că făcuse bine că recuperase serul. 

Nu atât pentru că ar fi înţeles ce anume se întâmplase în 
cutie. Pentru așa ceva mai avea nevoie de ore, poate de zile 
întregi ca să studieze rămășițele șobolanului la microscop. 

Soneria își repetă apelul și Henderson închise lumina 
puternică de deasupra etajerei și urcă grăbit scările abrupte, 
ajungând la parter. Stinse lumina din beci, iar apoi, înainte de a 
porni pe coridorul care ducea spre holul de la intrare, se asigură 
că ușa de sub scări era bine închisă. Ajuns la ușă, trase draperia 
care acoperea geamurile ușii de la intrare. 

O văzu pe Ellen Filmore, al cărei chip îl făcu să se înfioare. 


Deschise ușa, abordând masca unui zâmbet cât mai amabil 
peste nervozitatea care începuse să-l cuprindă. 

— Ellen, o întâmpină el. Ce plăcută... 

— Fără, îl întrerupse ea cu o voce de gheață, în care cuvintele 
aveau asprimea unui rașpel. Știu ce ai făcut, Carl. Acum știu că 
serul pe care mi l-ai dat să i-l injectez lui Julie Spellman nu e 
antidotul care a salvat-o pe Molly. 

Henderson se străduia din răsputeri să mimeze surpriza. 
Deschise ușa și cu un gest o invită înăuntru. 

— Antidotul? întrebă el. Cum adică nu e cel care a salvat-o pe 
Molly? Cum să nu? Și a avut efect și asupra lui Julie. 

— Chiar așa? întrebă Ellen cu o voce tot mai amară, pe 
măsură ce creștea și furia din ea. A murit deja, Carl? Ale ei au 
fost oasele găsite azi sus pe deal? 

Carl simţi cum un alt fior de groază i se strecoară în suflet. 
Despre ce oase vorbea? Nu cumva... 

Alungă gândul. Chiar dacă găsiseră un os sau două, ce putea 
să dovedească asta? 

— Ellen, mă tem că nu mai pricep nimic, spuse el cu o voce 
care nu trăda nimic din neliniștea tulbure care îi cuprinsese 
fiinţa. Dă-mi voie să-ți ofer ceva de băut și spune-mi exact 
despre ce e vorba. 

Se întoarse și porni spre camera de zi, aprinzând candelabrul 
de cum intră pe ușă. Lumina refractată prin prismele de cristal 
făcea să licărească sutele de carapace irizate ale insectelor 
prinse în casetele care acopereau pereţii. De pe fiecare masă, 
aranjamente întregi de fluturi păreau că își vor lua zborul prin 
capacele de sticlă pentru a pluti prin cameră. 

Ellen Filmore, care trecuse și ea pragul ușii, luându-se după 
Carl Henderson, se opri locului cu respiraţia tăiată în fața 
priveliștii care i se înfățișa. 

Henderson, care se afla în faţa micii mese de serviciu pe care 
o folosea drept bar, se întoarse surâzător spre ea. 

— E pentru prima oară când vii aici, nu-i așa? Te interesează 
insectele? 

— Până astăzi nu m-au interesat, răspunse ea rece. 

Chiar în clipa când îi replică, își dădu seama de greșeala pe 
care o făcuse. Ceva din comportamentul lui Carl Henderson se 
schimbase pe neașteptate. 


Ceva aproape insesizabil - doar o ezitare a zâmbetului și 
ușoara umbrire a ochilor. 

Fusese însă suficient pentru Ellen să-și dea seama că el știa 
exact despre ce era vorba și că ea făcuse o greșeală ducându-se 
acolo. 

Greșeala de a fi cedat furiei care o cuprinsese la descoperirea 
adevărului. Instinctiv făcu un pas în spate, apoi se întoarse 
pentru a se îndrepta spre ușa de la intrare. 

Carl Henderson se dovedi însă mult mai rapid decât s-ar fi 
așteptat ea. Era la un pas de ușă când braţul lui stâng o prinse 
cu o mișcare șerpească de gât, în timp ce cu mâna dreaptă o 
apuca de încheietură, trăgându-i fără efort degetele de pe 
clanță, după care îi răsuci braţul la spate. 

— Poţi să ţipi dacă vrei, îi spuse el. Nimeni nu te va auzi, 
crede-mă. 

— Dă-mi drumul, îi ceru Ellen, dar în aceeași clipă își dădu 
seama că furia care îi sugrumase vocea doar cu o clipă în urmă 
se transformase în frică. 

— Nu cred că pot s-o fac, Ellen, îi spuse Henderson. 

O târâse deja până la jumătatea holului. Ellen crezu că o va 
duce în bucătărie. Dar el se opri, smucind-o cu brutalitate de 
brațul drept, după care deschise o ușă aflată sub scări. 

Când împingând-o, când susținând-o, Henderson o obligă să 
coboare scările până în beci. 

— Dacă vrei să știi totul în legătură cu serul, îi șopti el la 
ureche cu o voce aspră, nu văd de ce te-aș opri să afli. 

Continuă să o târască după el. Apoi, ţinându-i mâna în 
cleștele de fier al degetelor lui, aprinse lumina fluorescentă de 
deasupra etajerei. Ellen își feri ochii de strălucirea puternică, iar 
apoi privirea i se opri pe cutia în care se afla șobolanul. 

Acesta era mort. 

Avea pielea sfâșiată din cauza furiei cu care se scărpinase 
pentru a scăpa de mâncărimea care îl chinuise cu o noapte 
înainte, iar nasul îi sângerase în urma izbiturilor de pereţii cutiei, 
pe când roiul din trupul lui încerca să scape de bâzâitul 
ventilatorului. 

Ceea ce mai rămăsese din șobolan zăcea acum pe fundul 
cutiei, dar ceea ce îi atrase atenţia lui Ellen nu erau nările lui 
sângerânde, ci pelicula neagră din interiorul cutiei, pe de 
peretele opus ventilatorului. 


280 


Deși nu reușea să distingă indivizii care o alcătuiau, vedea 
toată masa aceea fremătătoare mișcându-se, unduindu-se, 
târându-se pe suprafața peretelui de plastic, schimbându-și 
necontenit forma. 

— Ce e asta? întrebă ea cu ochii lipiți de masa întunecată. 

— Un roi, îi răspunse Carl Henderson. Un roi de ceva ce parea 
se comporta la fel ca un stup de albine sau o colonie de furnici. 
Năpădesc, se hrănesc, se înmulţesc și, când roiul devine prea 
mare, se divid. Atunci decolează forța de invazie, care pune 
stăpânire pe o nouă gazdă și o colonizează. 

Zâmbi. 

— lar eu sunt creatorul ei, adăugă el. Am creat o nouă formă 
de viață. 

În timp ce îl asculta, Ellen Filmore privi mută șobolanul. 

— Ele l-au omorât, nu-i așa? întrebă ea cu o voce seacă, 
înțelegând prin ce trebuie să fi trecut cei patru tineri dispăruţi. 

— Încă nu sunt sigur, răspunse Henderson cu un glas în care 
nu se citea nicio emoție. Se poate să-l fi omorât, cum tot atât de 
bine se poate să-l fi înnebunit doar, iar el să se fi omorât singur 
în încercarea de a scăpa. 

Zâmbi din nou, dar, cum stătea cu spatele, Ellen nu văzu 
raceala din expresia feţei lui. 

— Până dimineaţă o să știu mai multe, spuse el. Și poate că o 
să-ţi spun și ţie ce am descoperit. 

Începu iar să o tragă, forţând-o să se îndrepte spre o ușă 
aflată în partea cea mai îndepărtată a subsolului. 

— N-o să-ți placă aici, spuse el, în timp ce deschidea ușa. 

O împinse înăuntru și o încuie imediat. 

— Nici fetei pe care am găsit-o pe autostradă nu i-a plăcut, 
adăugă el cu voce tare, așa încât ea să-l audă bine. Nici lui Otto 
Owen nu i-a plăcut deloc, deși vizita lui a fost foarte scurtă. 

Se întoarse și se apropie de etajeră pentru a începe 
cercetările asupra organismelor - organismelor /ui - aflate în 
interiorul cutiei de plastic. 

O nouă specie de albină microscopică, dacă albină se va 
dovedi până la urmă a fi, pe care Carl Henderson o crease în 
subsolul casei lui. Chiar dacă nu era exact ceea ce intenţionase, 
urma să fie realizarea cea mai mare a vieții lui. 

O nouă formă de viaţă, care nu mai existase până atunci pe 
planeta. 


281 


Forma lui. Apis hendersonis. 
Se întoarse și îi strigă lui Ellen Filmore: 
— O să-ţi placă exemplarele mele. Și tu o să le placi lor. 


e Capitolul 26 


— Nu cred că aș suporta să mă duc acasă, spuse Marge 
Larkin, privind absentă în lumina săracă a înserării. 

Se făcuse aproape ora opt și căutarea se oprise pe timpul 
nopţii, ultimul dintre voluntari coborând cu greu în urmă cu 
jumătate de oră. Marge se afla în camera de zi a casei lui Karen 
și Russell Owen, cu mintea amorțită și emoţiile secătuite. Se 
simțea mult mai obosită decât ar fi fost normal pentru ora 
aceea. Deși nu îi era foame - nu-i fusese întreaga zi - se apropie 
de măsuța de serviciu și se opri la farfuria cu şuncă pe care o 
adusese cineva - nici nu mai știa cine - în cursul după-amiezei. 

— Atunci nu te duce acasă, îi spuse Karen, gândindu-se cum 
se va simţi Marge peste noapte. 

Își aminti de noaptea care urmase morții lui Richard, când își 
impusese să se culce și rămăsese trează până în zori, simțind 
cum singurătatea se strângea în jurul ei, ca o masă compactă a 
cărei greutate sporise atât de mult, încât se întreba dacă va mai 
avea suficientă putere să se ridice din pat. Noaptea aceasta va 
fi la fel pentru Marge, își spuse ea. Karen îl avea pe Russell ca 
sprijin, dar Marge rămăsese numai cu Ben. 

Băieţelul se așezase pe podeaua camerei soților Owen, alături 
de Molly, și se uita la televizor. Karen aruncă o privire în cameră 
prin ușa deschisă și aproape că îi invidie pe cei doi copii de nouă 
ani care puteau cu atâta ușurință să se lase cu totul în voia 
imaginilor de pe ecran, pentru a uita, chiar și pentru câteva 
minute, că se întâmplase ceva îngrozitor în viaţa lor. Nu, Ben nu 
era suficient de mare pentru a o ajuta pe mama lui prin pustiul 
de disperare al nopţii care va urma. 

Apoi Karen se întoarse spre Marge și o prinse de mână. 

— Doar avem atâta loc aici, zău așa. 

Văzând privirea ezitantă a lui Marge, Karen continuă: 

— E timpul ca Molly să se culce, iar Russell poate să-l culce și 
pe Ben. 


— Eşti sigură că nu vă deranjăm? întrebă Marge. Sigur că... în 
fine, sigur că ar mai ușura puţin lucrurile. Nu știu cum voi depăși 
noaptea asta în halul în care sunt acum. 

— O să reușim, îi spuse Karen, vrând să pară mai sigură decât 
era în realitate. 

Chiar în timp ce rostea cuvintele, simţi nodul dureros din gât. 
Se ridică repede în picioare. 

— Molly? E timpul să mergi la culcare. 

— Încă nu, răspunse Molly automat, pregătindu-se să înceapă 
tocmeala din fiecare seară. E doar... 

— Ora opt, o anunţă Karen. 

Molly își începu seria de argumentări, dar Karen dădu 
neînduplecată din cap. 

— Nu în seara asta, Molly. Te rog fără discuţii, scumpa mea. 

Intră în cameră, se aplecă și o ridică pe Molly, apoi rămase 
câteva clipe cu degetele pe obrazul catifelat al fetiţei. Cel puţin 
tu să nu păţești nimic, se rugă ea în tăcere. Dacă ţi se întâmplă 
ceva, n-o să fiu în stare să mai rezist. N-o să mai pot. 

— Dar sunt îngrijorată din cauza lui Kevin și a lui Julie, spuse 
Molly, ca și cum ar fi citit gândurile mamei ei. 

— Sunt convinsă că nu au păţit nimic, îi spuse Karen. Poate că 
până mâine dimineaţă se întorc acasă. N-ar fi grozav? 

Molly dădu din cap, dar Karen citi în ochii ei că fetita nu 
credea un cuvânt, la fel cum nu credea nici ea. 

— Ben rămâne peste noapte la noi, spuse ea, agăţțându-se de 
orice lucru care ar fi putut abate gândurile lui Molly, știind bine 
că, dacă mai continua discuţia, va izbucni în plâns. 

Așa cum se aștepta, chipul fetiţei se însenină imediat. 

— Poate să doarmă în camera mea? 

Karen clătină din cap. 

— Dar va dormi în camera vecină și dimineaţă, când o să te 
duci să ai grijă de Flicka, el o să te ajute. Nu crezi că o să-ți 
placă? 

Așa cum se așteptase, ideea de a-l ști pe Ben acolo o încântă 
pe Molly. Fetiţa se lăsă luată în braţe de Russell și dusă la etaj 
fără alte proteste. 

— Și tu, Ben, îi spuse Marge din camera de zi. E timpul să te 
culci. 

Băieţelul, care deslușise falsa veselie din glasul mamei sale, 
se apropie de ea și își puse braţele în jurul gâtului ei. 


283 


— Nu fi îngrijorată, îi șopti el. Jeff o să se întoarcă acasă. Știu 
eu! 

Marge își strânse fiul în braţe. 

— Știu, spuse ea. 

Dar, în timp ce se uita după Ben, care urca scările în urma lui 
Russell, Marge știa că nu crezuse ceea ce spusese, cum nici 
Karen nu credea cuvintele pe care i le spusese lui Molly. 

e 

— Or să se întoarcă într-adevăr Kevin, Julie și Jeff? îl întrebă 
Molly pe Russell, care își pusese braţul în jurul umerilor ei. 

— Sper, spuse el. 

Se aplecă pentru a o săruta pe obraz, apoi îi făcu cu ochiul. 

— Cine știe? Poate că mama are dreptate. Poate când te vei 
trezi mâine, ei se vor fi întors deja. Ce surpriză grozavă ar fi! 

Molly dădu din cap, sigură că tatăl ei vitreg credea la fel de 
puțin ca și mama ei acest lucru. Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Și dacă nu se mai întorc? șopti ea cu o voce tremurătoare. 
Dacă li s-a întâmplat ceva? 

Russell se simţi neajutorat în faţa nefericirii fetiţei. 

— Se vor întoarce, spuse el, abia reușind să-și ascundă 
disperarea. Sunt sigur că se vor întoarce. 

Russell auzi scâncetul slab de la ușă și, când se întoarse, îl 
văzu pe Bailey cu laba din faţă ridicată, dând nesigur din coadă. 
O clipă se încruntă, dar înţelese imediat. 

— Vrei să dormi cu Molly în seara asta, nu-i așa, băiete? 

Câinele începu să miște repede din coadă, apoi dădu buzna în 
cameră, sări pe patul lui Molly și se trânti lângă fetiță. Spre 
ușurarea lui Russell, lacrimile lui Molly se uscară ca prin farmec. 

— Poate să doarmă cu mine? întrebă ea. Chiar așa? 

— Nu văd de ce nu, spuse Russell, dând din cap. 

Se aplecă și o mai sărută o dată pe Molly, apoi îl scărpină pe 
Bailey după urechi. 

— Să aveţi grijă unul de celălalt, da? 

Molly dădu din cap și îmbrăţișă câinele care o linse fericit pe 
obraz, în timp ce coada lui mare bătea salteaua. 

Russell stinse lumina și cobori scările. Cel puţin Molly și Ben 
vor dormi liniștiți în seara asta. Despre ceilalţi ai casei era sigur 
că nu vor avea parte de somn. 


284 


Luna atârna pe cer, răsfirându-și lumina palidă pe fundul văii, 
dar căptușind peștera cu o beznă de catifea. Kevin Owen stătea 
pe jos, cu spatele sprijinit de piatra rece a peretelui opus intrării, 
cu ochii privind goi lumina cenușie de afară, în timp ce mintea i 
se concentra numai asupra stimulilor pe care până la venirea lui 
aici aproape că nu-i remarcase. 

De jur împrejur, insectele băzâiau liniștit în tăcerea nopţii. 
Numai că în noaptea aceea, în loc să se mai amestece într-un 
zgomot monoton care se strecura imediat în adâncul conștiinței 
lui, fiecare sunet rămânea clar și distinct. 

Chiar în fața intrării auzi țârâitul greierilor, notele lor muzicale 
ca un semnal nu numai pentru membrii neamului lor, dar și 
pentru alte fiinţe. 

lar în contrast cu melodia suavă a greierilor, bâzâitul 
celorlalte insecte era mai puternic și, de câte ori auzea unul din 
zgomotele ascuţite, Kevin aproape că și vedea micile creaturi 
sărind și înălțându-se în aer, pentru a cădea la loc. 

Deși nu le putea zări, simţea totuși prezenţa furnicilor care 
alergau pe pământul bătătorit al peșterii. Auzea chiar un sunet 
pe cate el îl atribuia mandibulelor care descopereau fragmente 
minuscule de hrană pe care le cărau în cuiburile ascunse sub 
pământ. 

Dar sunetul cel mai clar rămânea cel al albinelor. 

Vibraţia care venea de pretutindeni avea o tonalitate 
subliminală, căreia îi răspundea ceva din adâncul fiinţei lui. 

Pentru prima oară de când contractase boala, senzaţia 
groaznică din corpul lui se mai alinase. 

Mâncărimea, cumplita mâncărime care îi pătrunsese în tot 
trupul încetase, iar puseurile de febră, care îl ţinuseră ca într-un 
cleşte timp de două zile, își slăbiseră îmbrăţișarea înghețată. 

Briza stârnită de bătaia milioanelor de aripioare minuscule îi 
mângâia pielea. Spaima care îl însoţise permanent, încă din 
clipa în care venise aici prima oară cu Jeff Larkin, dispăruse și 
ea, lăsând în locul ei certitudinea că venise exact în locul pentru 
care fusese menit. 

Venise acasă. 

Nu mai știa cât timp stătuse cu spatele sprijinit de peretele 
peșterii și de cât timp ascultase doar zumzăitul adormitor al 
insectelor, întrucât conștiința lui de sine ca individ începuse să 
se estompeze. 


285 


Încetase să mai fie Kevin Owen, căci organismul care îi 
mișuna acum în trup nu mai lăsase din personalitatea lui Kevin 
decât câteva rămășițe,  supunându-i corpul și mintea 
imperativelor unui organism-roi mai mare, din care el, la rându-i, 
nu era decât un fragment. 

În timp ce stătea în întuneric, Kevin simţi o chemare, un 
instinct primar căruia nu avea cum să i se opună. 

Urmând o serie de instrucțiuni venite de la o forță fără chip și 
fără o formă pe care mintea lui ar fi putut s-o recunoască, chiar 
dacă ar fi vrut, Kevin se ridică de la locul lui și se îndreptă spre 
gura peșterii. leși în faţa grotei, se opri și rămase nemișcat, cu 
ochii pierduţi în gol. 

Era ca și cum noaptea s-ar fi trezit la viaţă. 

Aerul fremăta de zborul insectelor, iar fundul văii părea să fi 
devenit o adevărată fiinţă, pentru că un covor viu, ţesut din 
creaturi minuscule, abia vizibile, se mișca învăluit în lumina 
difuză a lunii, se foia, descriind ceea ce oricărui om normal i s-ar 
fi părut o mișcare haotică. Ceva din mișcările acestei hoarde 
masive influenţă entitatea dinăuntrul lui Kevin, care o porni spre 
est, către dealul de dincolo de vale. 

Strivite de tălpile grele, mii de insecte mureau sub picioarele 
lui, dar, chiar în clipa când viaţa era alungată din trupurile lor, 
erau devorate de alte fiinţe minuscule din jurul lor. 

Covorul rămânea însă mereu întreg, modelul lui mereu 
neschimbat. 

Când ajunse la piciorul dealului pe care trebuia să-l urce, 
modelul descris de dansul insectelor de pe fundul văii i se 
imprimase deja în minte. 

lar corpul său care nu-i mai aparţinea devenise sclavul acelui 
model. 

Pășea prin întuneric, nepăsător la lipsa luminii, cu întreaga lui 
inteligenţă supusă conștiinței străine a roiului care îi invadase 
trupul. 

e 

Molly se trezi în bezna camerei, convinsă că se întâmpla ceva. 
Rămase pe o parte, cu spatele spre fereastră. Deși nu 
deschisese ochii, deși nu auzise nimic, știa că nu mai era 
singură în cameră. 

Cineva - sau ceva - era acolo. 


286 


Strânse ochii și mai tare, încercând să nu se miște, convinsă 
că, dacă clintea chiar și un singur deget, acel ceva aflat acolo se 
va năpusti din beznă asupra ei și o va rupe în bucăţi, așa cum 
știa că fac căpcăunii din cărţile de povești. 

Timpul părea să fi încremenit și, în cele din urmă, Molly se 
hotărî să riște, deschizând ochii. Puțin de tot, doar atât cât să 
întrevadă lucirea palidă a lunii pătrunzând pe fereastră. 

Lumina lunii și o umbră. 

Icni involuntar, iar apoi își ţinu respiraţia, temându-se că 
prezenţa din cameră o auzise. 

Umbra se mișca! 

Acum o auzi și ea. 

Ceva se apropia de ea, venind dinspre fereastră, ocolind 
patul... 

Refuză să lase slobod ţipătul care i se adunase în gât, 
convinsă că, dacă ar fi făcut-o, prezenţa din cameră ar fi sărit 
asupra ei și... 

Apoi Bailey o linse pe faţă, scâncind stins. 

Respirația îi explodă, făcând frica paralizantă care o încolţise 
doar cu o clipă în urmă să se evaporeze, iar ea își înlănţui 
brațele în jurul câinelui, înfundându-și fața în blana de pe 
grumazul lui. 

— Să nu mai faci așa ceva, șopti ea, ca și cum câinele i-ar fi 
înțeles cuvintele. M-ai speriat! 

Bailey o mai linse o dată pe faţă, apoi se desprinse din 
strânsoarea braţelor ei și porni spre fereastră. Își puse labele din 
față pe pervaz, mârâi ușor, apoi se întoarse și o privi pe Molly, 
care stătea ridicată în pat. 

— Ce e, Bailey? îl întrebă ea în șoaptă. 

Când Bailey scânci iar, cobori din pat și se ghemui lângă el, 
luându-l în brațe și încercând să vadă în întunericul de dincolo 
de geam. 

Incruntată, fetița încercă să hotărască ce avea de făcut. 

Ben Larkin era în camera alăturată. 

Dar unde erau ceilalţi? 

Traversă camera cu picioarele goale, evitând să facă zgomot, 
apoi crăpă ușa și ascultă. 

Tăcerea era deplină. 


Deschise ușa și mai mult, ieși pe coridor și se apropie de 
camera învecinată. Se opri și ascultă, dar nu auzi nimic. În cele 
din urmă deschise ușa, intră și îl trezi pe Ben. 

— Ben, șopti ea, Ben, trezește-te! 

Ben se răsuci și deschise ochii. 

— Ce? întrebă el. Ce s-a-ntâmplat? 

— Bailey, spuse Molly. Nu știu ce are, dar se poartă ciudat. 
Hai să vezi! Vino! 

Băiețașul își frecă ochii somnoroși, își trase pantalonii și își 
puse cămașa, după care o urmă pe Molly în camera ei. Bailey 
rămăsese la geam, mârâind neliniștit. 

— Uită-te la el, îi spuse Molly. Ce face acolo? 

Ca și Molly, Ben se duse la fereastră, privi în bezna de afară, 
dar nu văzu nimic. 

— Poate că vrea să iasă, spuse Ben. 

Se întoarse spre Bailey. 

— Afară? întrebă el. Vrei afară, băiatule? 

Bailey dădu din coadă și se năpusti asupra ușii închise a 
dormitorului fetei. 

— Îmbracă-te, îi spuse Ben lui Molly. Îl ducem jos și îi dăm 
drumul afară. Trebuie să facă pipi. 

Molly se uită încruntată la Ben. 

— Nu-mi scot pijamaua de faţă cu tine, îl avertiză ea. Și apoi, 
dacă ieşim, trebuie să te încalţi. 

In mai puţin de un minut, Molly, care îl ţinea pe Bailey de 
zgardă pentru a nu-l lăsa să le-o ia înainte, împreună cu Ben 
erau în capul scărilor de la etaj, încercând să distingă ceva în 
lumina palidă care se revărsa din camera de zi în holul de la 
intrare. 

— Și dacă ne prind mamele noastre? șopti Molly. Nici vorbă să 
ne lase să ieșim așa de târziu. 

Ben își țuguie buzele, apoi îi făcu semn lui Molly să se ţină 
după el. Se întoarse și o porni pe vârfurile picioarelor spre 
dormitor. După ce intrară amândoi, băiatul închise ușa și se 
duse la fereastră. 

— Pun pariu că putem sări pe geam, spuse el, arătând spre 
acoperișul verandei din spatele casei, aflat doar la niciun metru 
sub pervaz. 


288 


Molly privi spre marginea verandei. Nu putea fi mai înaltă 
decât acoperișul garajului din spatele clădirii în care locuiseră la 
Los Angeles și de pe care sărise de sute de ori. 

Mă rog, sărise doar o dată, dar nu păţise nimic. 

— Și cu Bailey cum rămâne? îl întrebă ea pe Ben care era deja 
pe acoperișul verandei, furișându-se atent spre marginea lui. 

Băiatul își întoarse capul și fluieră încet, iar câinele sări de pe 
fereastră pe acoperiș. 

O clipă mai târziu îi urmă și Molly, care se alinie alături de 
ceilalți doi pe marginea acoperișului, privind spre pământul aflat 
la aproape trei metri dedesubt. 

— Poţi? îi șopti Ben și Molly înţelese din tonul vocii lui că se 
îndoia. 

În loc de răspuns, se rostogoli pe burtă și se lăsă în jos, 
ținându-se cu mâinile de jgheab. Rămase suspendată câteva 
secunde, apoi inspiră adânc și își dădu drumul. O secundă mai 
târziu ateriză pe pământ, privind zâmbitoare spre Ben. 

— Haide! îl îndemnă ea. Grăbește-te, să nu ne audă! 

Pe neașteptate, Bailey, care rămăsese ghemuit lângă Ben, se 
încordă și rămase cu urechile ciulite și cu tot corpul tremurând. 
În clipa următoare sări de pe acoperiș, ateriză pe patru labe și 
se năpusti spre cotețul păsărilor. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Molly pe Ben, după ce băiatul 
sări lângă ea. Ce vrea să facă? 

Aceeași idee le veni celor doi copii deodată și ochii lui Ben se 
măriră de curiozitate. 

— Pun pariu că l-a simţit pe Kevin, spuse băieţelul. Câinii sunt 
în stare de așa ceva. Pot mirosi un om de la distanțe mari! 

— Dar dacă e prin apropiere, cum se face că nu vine acasă? 
întrebă Molly. 

Ben dădu gânditor din umeri. 

— De unde să știu? Poate că s-a împiedicat de ceva și a căzut. 
Poate că zace pe-acolo, pe undeva, cu vreun picior rupt, sau mai 
știu eu ce! 

Copiii se luară după Bailey și coborâră panta spre coteţe. 
Când se aflau doar la câţiva pași de ele, văzură ceva mișcându- 
se. O umbră născută din întuneric se strecură pe poartă. Molly 
rămase locului, înlemnită de frică. În loc să se arunce asupra 
umbrei, așa cum se aștepta Molly, Bailey se ghemui la picioarele 


289 


ei, mârâind încet. Îngrozită, Molly își simţi picioarele tremurând, 
dar umbra se răsuci și razele lunii îi căzură pe față. 

— K-Kevin? șopti Molly, recunoscându-și fratele vitreg în 
întunericul nopţii. 

De îndată ce îl recunoscu, își dădu seama că Ben avusese 
dreptate. 

Lui Kevin i se întâmplase ceva. 

Pentru că dârele de sânge de pe fată și de pe cămașă erau 
vizibile chiar și în lumina slabă a lunii. 

e 

Kevin stătea nemișcat și luna îi strălucea în ochi. Nu mai avea 
noțiunea timpului, nici nu știa de când plecase din peșteră. 

Tot așa cum nu știa nici unde se afla sau ce făcea, absent la 
tot ce îl înconjura, întrucât organismul lui nu se mai supunea 
propriului creier, ci devenise o unealtă a fiinţei care se insinuase 
în trupul său. 

Coborâse dealurile fără să vadă pe unde merge, iar mintea lui 
nu reținuse niciunul din locurile prin care trecuse. Acţionase tot 
timpul răspunzând imperativelor forței ascunse în el, îndeplinind 
instrucţiunile cuprinse în dansul insectelor de pe fundul văii, 
care i se întipărise în minte. 

Hrană. 

Trebuia să strângă hrană pe care să o ducă înapoi la stup! 

Pornise în această misiune fără să se gândească, 
îndreptându-se mai întâi spre stupii din partea cea mai 
îndepărtată a proprietăţii. Aici deschisese stupii abandonați și 
rupsese din faguri atâta cât putuse să vâre sub cămașă. Apoi se 
îndreptase spre coteţul din care alungase păsările de pe cuibare 
pentru a le lua ouăle, din care spărsese o parte, bându-le lacom 
conţinutul și îndesându-și altele în buzunare pentru a le duce la 
roi. 

Se întorsese apoi spre păsări și smulsese cu dinţii capetele a 
două din ele. 

Tocmai se pregătea să o înșface pe a treia, când simţi ceva în 
spatele lui, deși nu văzuse și nu auzise nimic. O pornise 
instinctiv spre poartă, dar înlemnise când se pomenise în fața 
pericolului. 

Apoi, în conștiința lui dominată 
pătrunsese un singur cuvânt. 

Numele lui. 


A 


n întregime de invadator, 


290 


ÎI înregistrase încet. În prima clipă nici nu înţelesese ce 
însemna el de fapt. Apoi, însă, o părticică din propria-i conștiință 
se trezi la viață. O văzu pe Molly stând în întuneric și privindu-l. 

— K-Kevin, îi repetă ea numele. Ce ţi s-a-ntâmplat? 

Schiţă un pas spre el, dar se răzgândi și, fără să își dea 
seama, își puse o mână pe capul lui Bailey. 

— Nu... nu arăţi prea bine, spuse ea. 

Kevin își desfăcu mâinile și păsările căzură în țărână. 

Entitatea care se înstăpânise pe trupul său se lansă într-o 
activitate frenetică; inteligenţa roiului descoperea un nou loc de 
cuibărit, o gazdă nouă pe care să o colonizeze pentru a crește și 
a se înmulți. 

Kevin porni către Molly, în timp ce în plămânii lui se aduna 
deja negura pe care urma să o expire atunci când va fi suficient 
de aproape de noua gazdă. 

Molly, care rămăsese locului înțepenită de groază, își ridică 
privirea spre Kevin, pironită de expresia stranie de pe chipul lui. 

Dar, chiar în clipa când se apleca pentru a face posibil 
transferul coloniei, conștiința lui Kevin reuși să răzbată spre 
lumină, ajutându-l să înţeleagă ce urma să i se întâmple lui 
Molly. 

— Nu! găfâi el, îndreptându-se și făcând un pas în spate. Du- 
te în casă! Du-te în casă și lasă-mă-n pace! 

Kevin își adună ultimele rămășițe de voinţă, opunându-le 
invadatorului care îi domina mintea și trupul. Se întoarse și porni 
cu pași șovăitori spre deal. 

Mult timp după aceea, Molly rămase locului, privind în urma 
lui Kevin, deși acesta se topise deja în noapte. Apoi auzi din 
spatele ei vocea lui Ben. 

— Trebuie să-l urmărim, șopti el. 

Molly se întoarse încet spre băiat. 

Îl zări în lumina lunii, fixând-o cu nişte ochi arzând de 
nerăbdare. 

— l-am putea găsi, Molly, continuă el. Pun pariu că o să-i 
găsim pe toți! 

— N-Nu, se bâlbâi ea, dând din cap. E întuneric, el a dispărut 
și mi-e frică. Vreau să mă întorc în casă. _ 

— Dar îi putem găsi, insistă Ben. Sunt sigur. Il luăm și pe 
Bailey. Sunt sigur că poate să-l urmeze pe Kevin oriunde! 

Molly își încleștă degetele pe grumazul câinelui. 


— Trebuie să ne întoarcem în casă, spuse ea. 

Ben o privi fix, apoi ridică din umeri. 

— Du-te tu. Mie nu-mi pasă. ÎI iau pe Bailey cu mine și o să-i 
găsesc. 

Câinele se mișcă în direcţia băiețelului, ca și cum l-ar fi 
înțeles. Apoi amușină locul unde stătuse Kevin, cu trupul 
fremătând. 

— Vezi? plusă Ben. El vrea să meargă. Așa că întoarce-te în 
casă dacă vrei, iar eu și cu Bailey vom pleca în căutarea lor. 

Ochii lui Molly se îndreptară spre casă, iar apoi către dealuri. 
Silueta lui Kevin se ivi o clipă din umbră și în licăririle razelor de 
lună i se păru că băiatul îi făcea un semn. 

Dar tot el îi spusese să se întoarcă în casă, nu-i așa? 

Dacă era bolnav, la fel ca Julie... 

Molly se chinuia, încercând să ia o decizie. Dacă Ben avea 
dreptate și Bailey i-ar ajuta să-i găsească pe Julie și pe Jeff... 

Își imagină figura mamei dacă i-ar fi văzut pe toţi întorcându- 
se acasă și ultimele ei dubii se risipiră. 

— Hai, Bailey! spuse ea. Hai să-l găsim pe Kevin. 

Câinele o porni în salturi spre poalele dealului, urmat de Molly 
și de Ben care alergau să ţină pasul cu el. 

e 

Molly şi Ben stăteau unul lângă altul pe culmea dealului 
privind în vale. Bailey se ghemuise lângă Molly și tremura. Din 
gâtlej i se rostogolea un sunet ciudat, un amestec de mârâială și 
scâncet. Aerul mustea de insecte și în urechi le răsuna ţărâitul 
greierilor, țăcănitul insectelor și zumzetul gândacilor de iunie. 

Luna ajunsese în înaltul cerului, căptușind noaptea cu o 
poleială argintie. De cealaltă parte a pârâiașului care străbătea 
fundul văii se zărea gura unei peșteri și, în faţa grotei, se 
distingea o siluetă. 

În timp ce o priveau, silueta o porni spre ei, străbătând cu 
pași egali valea, pentru ca apoi să înceapă urcușul pantei. 

— J-Jeff? strigă Ben, fără a vedea prea bine cine era. 

Un moment mai târziu se auzi glasul umbrei și băiețașul 
recunoscu vocea fratelui său. 

— E-n regulă, Ben, răspunse Jeff Larkin. Eu sunt. 

Ben alergă în întâmpinarea lui, dar, când se apropie destul 
pentru a-și vedea fratele, se opri încremenit. 


Capul lui Jeff era acoperit de o glugă din albine, o masă 
fremătătoare care zumzăia încontinuu, părând că se surpă 
necontenit: în timp ce o parte din ele se îngropau în roi, celelalte 
se înghesuiau spre suprafaţă. 

Ben rămase cu privirea fixată pe apariția aceea 
înspăimântătoare, uitând să mai respire, cu inima bătându-i cu 
putere. Ochii i se rotunjiră de groază, pe când Jeff continua să se 
apropie. În cele din urmă, fratele său se opri foarte aproape de 
el. 

Ca la o comandă, albinele se ridicară în zbor, pierzându-se în 
negurile nopţii și lăsând fața palidă și încordată a lui Jeff în 
bătaia lunii. 

— Totul e-n regulă, Ben, spuse Jeff. Sunt bine, iar tu o să fii la 
fel. 

Ben rămase nemișcat, ca un cerb prins în bătaia farurilor unei 
mașini, în timp ce fratele lui mai făcea un pas în direcţia lui. Jeff 
se aplecă, dar, chiar în clipa când se apropia de obrazul 
băietțelului, un țipăt sfâșie noaptea. 

— Nu! urlă Kevin. Fugi, Ben! Fugi! 

Electrizat de strigătul venit din fudul văii, Ben se întoarse și o 
rupse la fugă pe drumul pe care venise. Molly se luă după el, 
alergând cât o ţineau picioarele, urmărită de ţipătul fratelui ei 
vitreg și de imaginea chipului palid al lui Jeff. 

Pe Julie, sora ei, nu o văzuse nicăieri. 


e Capitolul 27 


Sara McLaughlin gemu ușor și se răsuci în pat, iar apoi începu 
să se lupte cu cearșaful umed care se încolăcise în jurul ei în 
timpul celor câteva minute de somn agitat. Reuși să-și elibereze 
un braţ cu care trase cu sălbăticie de cearșaf, după care își 
smulse cămașa de noapte în care era îmbrăcată. Gâfâia 
încercând să respire, cu senzaţia că plămânii îi erau plini cu o 
flegmă groasă. Se trânti goală pe spate, în timp ce trupul i se 
ridica spasmodic în încercarea de a trage aer în pieptul 
congestionat. 

Eliberarea din strânsoarea cearșafului și a cămășii de noapte 
îi dădu senzaţia unei ușurări de moment a haosului care pusese 
stăpânire pe trupul ei, dar, după doar câteva secunde, începu să 


293 


se scarpine cu sălbăticie, încercând să-și  domolească 
mâncărimea cumplită care se accentuase o dată cu trecerea 
nopţii. In cele din urmă părăsi patul și se duse la fereastră 
pentru a privi strălucirea lunii. 

Incă o dată, dealurile al căror contur se creiona distinct pe 
cerul nopţii o chemau, îi făceau semne și ceva ascuns în adâncul 
lor o atrăgea cu o forţă căreia nu mai reușea să-i reziste. Dorinţa 
nestăvilită de a scăpa din strânsoarea camerei de spital, de a 
fugi printre dealurile din apropiere, se transformase deja într-o 
adevărată obsesie. 

Degetele Sarei bâjbâiră după încuietorile ferestrei până când 
aceasta se deschise. O împinse și sări afară, pe fâșia îngustă de 
iarbă care separa clădirea de parcare. Briza răcoroasă care 
venea dinspre ocean nu reușea să-i aline febra și nici nebunia 
care îi domina gândurile. 

Scâncind nepăsătoare la goliciunea ei, Sara se depărtă de 
clădire, evitând din instinct insulele de lumină aruncate de 
becurile felinarelor din parcare. Un minut mai târziu dispărea în 
umbra unui pâlc de stejari. Croindu-și drum printre copaci, 
rămase insensibilă la durerile provocate de crengile sau pietrele 
pe care călca. Nici nu observă că piciorul drept începuse să-i 
sângereze. 

Ajunsă la capătul pâlcului de copaci, se trezi în faţa gardului 
spitalului, ultimul obstacol care o mai despărțea de rostogolirea 
unduitoare a dealurilor care se întindeau atât spre nord, cât și 
spre est. Gardul îi tăia calea. Se plimbă prin faţa lui când într-o 
direcţie, când în cealaltă, aidoma unui tigru care se foiește 
înnebunit în faţa gratiilor cuștii. 

Colonia din trupul ei ajunsese la un pas de turbare o dată cu 
creșterea, ceea ce o făcea să-și trimită cercetașii în căutarea 
unei noi gazde. 

Particule minuscule, a căror negreală se confunda cu noaptea 
însăși, ieșeau din gura, nările și ochii Sarei, pluteau prin aer 
câteva secunde și mureau, negăsind un trup în care să se 
hrănească și să se înmulțească. 

Și cum colonia care infestase trupul Sarei nu primea niciun 
semnal de la cercetași, continua să crească în corpul ei, 
extinzându-se tot mai mult spre organele vitale. 

Apoi, ca din senin, Sara se trezi înconjurată de un nor de 
insecte, care o calmă pentru câteva momente. 


294 


Ochii i se concentrară asupra creaturilor care bâzâiau în jurul 
ei. În același timp în creierul ei începu să se contureze un desen: 
o imagine atât de abstractă, încât mintea ei cuprinsă de febră 
nu ar fi putut niciodată să ofere replica materială a unui desen. 

Și totuși, pentru Sara, ca și pentru cuceritorul din interiorul ei, 
era imaginea foarte clară a unei hărți, un drum cât se poate de 
precis, pe care ea trebuia să-l urmeze. 

Sara își încleștă mâinile pe plasa aspră de metal a gardului și 
escaladă singurul obstacol care o mai despărţea de pustietatea 
dealurilor. 

Pentru Sara McLaughlin dispăreau ultimele fragmente ale 
existenţei ei ca fiinţă umană. 

Întoarcerea acasă devenise singura și neabătuta obsesie a 
vieții ei. 

e 

Alice Jenkins ajunse în cabinetul asistentelor de la First Floor 
West cu exact zece minute înainte de miezul nopţii, gata să o 
înlocuiască pe Joanna Morton, care tocmai își încheia raportul de 
activitate pe schimbul ei. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Alice. 

— E liniște, răspunse Joanna. Toată lumea doarme. 

Își strânse lucrurile care, în mod inevitabil, ocupau biroul: 
cheile, rujul, o carte broșată, două truse de manichiură, toate 
dispărură în geanta ei, în timp ce Alice făcea obișnuitul tur de 
inspecție, aruncând o privire fugară prin saloane pentru a se 
asigura că, așa cum spunea ea mereu, „Joanna nu rătăcise 
niciun pacient”. 

În camera 112, pe a cărei carte de vizita scria McLAUGHLIN 
S., televizorul era deschis, patul era vraiște și pe scaunul din 
apropierea lui stătea aruncată o cămașă de noapte. Și nici urmă 
de „McLaughlin, S”. 

Alice deschise încruntată ușa camerei 112 și intră. Se duse la 
fereastră tremurând de frig, o închise, apoi verifică mica baie 
care lega rezervele 112 și 114. Era goală și pacientul de la 114 
sforăia liniștit. 

Alice se întoarse și mai încruntată în cabinetul asistentelor, 
unde Joanna Morton își punea puloverul, gata să plece spre 
casă. 

— Nu spuneai că toată lumea doarme? întrebă ea. 

Joanna o privi nedumerită, apoi încuviinţă din cap. 


— Atunci vrei să-mi spui unde ai vârât-o pe McLaughlin? O 
sută doisprezece e goală. 

Joanna Morton rămase cu ochii aţintiţi la colega ei, apoi se 
întoarse și porni spre 112. Așa cum spusese Alice, în cameră nu 
era nici urmă de Sara McLaughlin. 

— Acum o jumătate de oră era aici, spuse Joanna convinsă, la 
întoarcerea în birou. Și nu pot să cred că n-aș fi văzut-o sau 
auzit-o dacă ar fi plecat pe undeva. 

Asta dacă nu erai cufundată în romanele tale de dragoste, își 
zise Alice, mult prea diplomată pentru a o fi spus cu voce tare. 
In schimb, o porni cu pași grăbiţi spre capătul opus al 
coridorului. 

— Eu verific holul și toaletele, tu anunți celelalte etaje. 

După zece minute, când încă nu reușiseră să dea de Sara, își 
dădură seama ce trebuia să i se fi întâmplat, deși lucrul nu avea 
nicio logică. 

După câte se părea, Sara ieșise pe fereastră, lăsând acolo tot 
ceea ce îi aparținuse. O dată ajunsă afară, tânără, goală pușcă, 
dispăruse pur și simplu în noapte. 

— In regulă, oftă Alice după ce ea, Joanna, rezidentul de la 
camera de gardă și încă doi oameni de serviciu epuizaseră orice 
posibilitate, acum să dăm alarma. Joanna, tu telefonezi la 
poliţie, eu îl anunţ pe medic. 

Privirea îi căzu asupra tânărului rezident. 

— lar dumneata îi poţi anunţa familia, spuse ea. 

Inainte ca acesta să fi avut timp să protesteze, Alice ridică 
receptorul și formă numărul lui Ellen Filmore din Pleasant Valley. 
După al cincilea apel răspunse robotul. 

„Vă vorbește Ellen Filmore. Acum nu sunt acasă, dar vă rog să 
lăsaţi un mesaj. Dacă e vorba de o urgenţă, sunaţi, vă rog, la 
555-6472.” 

După semnalul electronic, Alice lăsă un scurt mesaj, apoi 
formă numărul pe care și-l notase dictat de vocea lui Ellen 
Filmore. După al patrulea apel se auzi vocea somnoroasă a unui 
bărbat. 

— Alo? 

— O caut pe Ellen Filmore. 

In aceeași clipă oboseala îi dispăru din glas. 

— Sunt Roberto Muñoz, asistentul ei. 

Alice Jenkins îi explică grăbită ce se întâmplase. 


296 


— Imediat. Vom anunţa poliţia și familia fetei. Dacă mi-aţi 
putea spune unde o pot găsi pe doamna doctor, aș vrea să... 

— E-n regulă, o întrerupse Roberto. Dacă nu e acasă, atunci 
nu prea știu unde s-ar putea afla, dar o pot găsi mai repede 
decât voi. 

Roberto formă numărul de la spital, trăgându-și hainele pe el 
în timp ce telefonul suna. Când își auzi propria voce debitând 
mesajul obișnuit, Roberto închise telefonul și rămase gânditor. 
Apoi formă numărul centralei poliţiei. 

— Caria? Sunt Roberto Muñoz din Pleasant Valley. Ai idee 
unde aș putea s-o găsesc pe doctorița Filmore? Mai știți ceva 
despre puștii care au dispărut? 

— Doi polițiști patrulează prin zonă, dar nu știu dacă s-a mai 
întâmplat ceva, îi răspunse centralista. Cât despre doamna 
Filmore, n-am mai vorbit cu ea de săptămâni întregi. Pot să te 
ajut cu ceva? 

— Nu cred, oftă Roberto. A mai dispărut o fată, de data asta 
din spitalul din San Luis Obispo. 

— Doamne! exclamă centralista. Ești sigur că nu pot face 
nimic? 

— Are grijă poliția, o asigură Roberto. Vorbim mai târziu. 

Închise și termină de îmbrăcat, gândindu-se ce trebuia să facă 
mai departe. 

Problema era că șefa lui nu pleca niciodată fără să-i spună 
unde putea fi găsită sau fără să lase un mesaj pe automat în cei 
trei ani de când lucrau împreună, acum era pentru prima oară 
când Roberto nu știa ce să spună cuiva care o căuta. 

Își luă portmoneul și cheile mașinii, după care plecă în 
căutarea lui Ellen Filmore. 

Ceva nu era în regulă. 

e 

Karen Owen deschise brusc ochii și, pentru un moment, nu-și 
dădu seama unde se afla. Apoi recunoscu camera de zi a casei 
de ţară și, în timp ce mintea i se limpezea de ceața somnului 
agitat, se foi înțepenită pe sofa, încercând să-și domolească 
durerea care i se înfipsese în șale. 

Russell dormea în fotoliul mare, din piele maro, sforăind ritmic 
cu gura deschisă și cu capul atârnându-i pe piept. Marge Larkin 
dormea pe canapea, cu genunchii mult aduși spre piept şi gâtul 
îndoit într-un unghi care o făcu pe Karen să se crispeze. Incet și 


297 


în ciuda durerii care îi cuprinsese toți mușchii, Karen se dădu jos 
și o porni spre bucătărie, după o ceașcă din cafeaua pe care i se 
părea că o făcuse doar cu câteva minute mai devreme. Când 
ajunse în dreptul pendulei, aceasta bătu o singură dată - o notă 
gravă, care o făcu să-și îndrepte privirea spre cadran. 

Douăsprezece și jumătate. 

Ceea ce însemna că nu făcuse cafeaua acum câteva minute și 
că aceasta era acum rece. 

Cum era posibil să fi dormit două ore? 

Sforțarea de a-și ţine emoţiile în frâu când, de fapt, ar fi dorit 
să izbucnească în lacrimi și să se prăbușească o extenuase. 

Aprinse focul și întinse mâna după cana de pe etajeră, dar se 
opri. 

Se uită încruntată prin bucătărie, în timp ce încerca să se 
concentreze. 

Ceva nu era în ordine. Dar ce anume? Ceva care nu era la 
locul lui? Sau ceva care lipsea? 

Liniștea care plutea în casa adormită o scotea din fire. Asta e, 
își spuse ea. Și totuși, ceva părea să nu fie în regulă. 

Karen începu să urce scările și un fior de spaimă îi mușcă din 
pântec, făcându-i inima să bată mai tare. 

Dar e ridicol, se mustră ea. Nu se întâmplase nimic. De ce era 
atât de speriată? 

O rupse la fugă spre camera lui Molly și deschise ușa, 
aprinzând lumina cu un gest repezit. 

Camera era goală. 

— Nu, șopti ea, îndreptându-se spre camera vecină. Nu și 
Molly. 

Totul va fi în ordine. Va deschide ușa și îl va găsi pe Ben 
dormind în pat, iar pe Molly și pe Bailey ghemuiţi pe podea, 
înveliţi cu o pătură să nu le fie frig. 

Dar, chiar în timp ce deschidea ușa, știa că va găsi și la Kevin 
același pustiu ca și în camera cealaltă. 

Izbucni într-un strigăt care ar fi trebuit să fie numele soțului 
ei, dar care se transformase într-un urlet inform de groază. 
Năvăli dintr-o cameră într-alta, strigând numele lui Molly și, când 
Russell se ivi în capul scărilor, secondat de Marge Larkin, Karen 
terminase de verificat întreg etajul. Trupul îi era scuturat de 
hohotul disperării. Privirea i se opri întâi asupra lui Russell, apoi 
se îndreptă spre Marge. 


298 


— Au dispărut, spuse ea într-un suflet. O, Doamne, Marge, nu 
mai avem copii. 

Pradă emoțiilor pe care de atâta timp încercase să le domine, 
se prăbuși în braţele soțului ei. 

— L-au luat pe Bailey, hohoti ea. De ce au făcut asta? O, 
Doamne, de ce au făcut așa ceva? 

Dar, chiar în timp ce rostea întrebările, inima ei știa deja 
răspunsul. 

Molly și Ben plecaseră în puterea nopţii să-și caute fratele și 
sora. 

De când plecaseră? 

Se smulse din braţele lui Russell și cobori treptele în goană, 
ieșind din casă în mijlocul nopţii. 

— Molly! Ben! Întoarceţi-vă! O, Doamne, vă rog, întoarceţi- 
vă... 
Strigătele ei se topeau încet în bezna nopţii, în timp ce Russell 
se năpustea pe scări pentru a lua legătura cu Mark Shannon, iar 
Marge ieșea grăbită din casă pentru a fi alături de Karen. 

In mai puţin de o jumătate de oră, timp în care Mark Shannon 
răspândise vestea că Molly și Ben dispăruseră, luminile se 
aprindeau peste tot în Pleasant Valley și oamenii ieșeau din 
case, știind că nu se vor mai culca din nou până când cei doi 
copii nu vor fi găsiți. 

Sau până când vor descoperi ce se întâmpla cu tinerii din 
orașul lor. 

e 

Roberto Muñoz opri în parcarea spitalului, nu pentru că s-ar fi 
aşteptat să o găsească pe Ellen Filmore acolo, ci pentru că nu 
știa unde să mai caute. Fusese deja la ea acasă și verificase 
garajul pentru a se convinge că mașina nu era acolo. Apoi 
scotocise străzile, în speranţa că va zări mașina doctoriţei 
parcată în faţa casei vreunei cunoștințe. 

Mașina dispăruse de parcă ar fi înghiţit-o pământul. 

Să nu se fi întors de la San Luis Obispo? Nu, l-ar fi anunţat. 
Ellen trata cu cea mai mare seriozitate faptul că era singurul 
medic din oraș. Dacă ar fi plecat pe neașteptate din localitate l- 
ar fi anunţat, oricât de târziu ar fi fost. 

După ce își parcă mașina, Roberto intră în spital și se duse în 
biroul lui Ellen, răsfoind prin agendă în speranța ca va găsi 
vreun indiciu. 


299 


Nimic. 

Continuă să se plimbe prin clădire, neștiind exact ce căuta, 
convins însă că, dacă ceva, indiferent ce, nu era la locul lui, ochii 
săi antrenați vor observa imediat. 

li atrase atenţia sertarul deschis al dulapului dintr-un cabinet. 
De cum se uită înăuntru, știu ce dispăruse. 

Serul antiveninos pe care îl adusese Carl Henderson în ziua 
când Julie Spellman fusese înțepată de albine. 

Dar de ce dispăruse sticluța? De ce ar fi furat cineva... 

Dar ea nu fusese furată. Nimic nu trăda prezenţa vreunui hoţ 
și niciun hoţ n-ar fi lăsat sertarul acela deschis, pentru că acest 
lucru ar fi atras imediat atenţia lui Ellen sau a lui. 

Probabil că Ellen îl luase. 

In mintea lui Roberto Muñoz lucrurile se legau, la fel cum se 
legaseră acum câteva ore în urmă pentru Ellen Filmore. Acum 
știa unde se dusese. Părăsi clinica și se îndreptă spre locuinţa lui 
Carl Henderson. Mașina lui Ellen Filmore era parcată pe alee, în 
spatele Jeepului lui Henderson. 

Tocmai se pregătea să coboare din mașină, când i se păru că 
locuinţa avea ceva straniu. 

Două automobile parcate în fața ei, dar nicio lumină înăuntru. 

Roberto se pregăti din nou să coboare din mașină, hotărât să 
intre cu forța dacă ar fi cazul și să o găsească pe Ellen. Dar se 
răzgândi. Henderson era mai înalt ca el cu vreo cincisprezece 
centimetri și mai greu cu cel puţin douăzeci și cinci de 
kilograme. Dacă Ellen era în primejdie, singur nu va reuși să o 
salveze. Trebuia să se ducă după ajutoare. Dar, în același timp, 
nu putea să plece de acolo. 

Apoi își aminti de un obicei al lui Ellen, de care Roberto îi 
atrăsese atenţia că trebuia să se dezbare, fără însă ca 
strădaniile lui să fi avut vreun rezultat. Lăsă motorul mașinii lui 
în stare de funcţionare, după care fugi la automobilul doctoriței 
și deschise portiera din dreptul volanului. 

Văzu cheile atârnând în contact. 

Porni motorul și formă numărul lui Mark Shannon pe telefonul 
celular. Șeriful răspunse la primul apel și nu păru să fi fost trezit 
din somn, deși în urmă cu doar câteva minute, când Roberto 
trecuse cu mașina pe lângă casa poliţistului, toate luminile erau 
stinse. 

— La telefon e Roberto, Mark, șopti el în receptor. 


Îi spuse repede poliţistului ce se întâmplase și ce bănuia. 

— În regulă, făcu Shannon, punându-și mintea în funcţiune. 

De puţin timp aflase de la Russell de dispariţia lui Molly și a lui 
Ben și era tocmai pe punctul de a se îndrepta spre casa lui 
Owen când primise telefonul lui Roberto. Șeriful se hotărî repede 
și spuse: 

— Rămâi acolo. Vin și eu imediat. 

Roberto închise telefonul, cutremurându-se. Apoi îl auzi, 
venind ca de la o mare distanţă. 

Deși înăbușit până la limita audibilului, Roberto era sigur că 
fusese un strigăt. 

e 

Ellen Filmore mai strigă o dată și se târî pe podeaua încăperii, 
cufundată în cea mai deplină beznă a cărei prizonieră era. 

Nu știa de cât timp stătea încuiată, dar, pe măsură ce 
minutele se transformau în ore, auzind și zgomotul pașilor lui 
Henderson dincolo de ușa zăvorită, Ellen se simţea din ce în ce 
mai înspăimântată. 

Încercase să-și păstreze calmul, refuzase să cedeze panicii 
care ameninţa să o copleșească atunci când se trezise în bezna 
acelei încăperi. 

În schimb o bătuse cu pasul, examinând-o cu atenţie, 
târându-se cu mâinile și genunchii pe podea, iar apoi se ridicase 
în picioare pentru a pipăi pereţii, croindu-și drumul de jur 
împrejurul încăperii pe care o măsură folosindu-se de lungimea 
brațelor 

Era goală, cu excepţia câtorva piloni grei pe care îi descoperi 
pe peretele din spate, ce păreau să fi sprijinit casa până la 
construirea pereților de rezistenţă din beton. 

Unul din piloni părea ușor slăbit și ea își pierduse mult timp - 
n-ar fi putut să spună exact cât - încercând să-l elibereze, până 
când, gâfâind din cauza oboselii și a neputinței, se lăsase 
păgubașă. În podea era un șanț și în peretele care o separa de 
restul subsolului erau câteva denivelări al căror rost nu reușise 
încă să-l descopere. 

După ce pipăise toată încăperea cu mâinile, fără să fi 
descoperit ceva care să îi fie de ajutor, hotărâse că lucrul cel 
mai bun era să aștepte în liniște. 

Să stea trează și să asculte. 


301 


Până la urmă, Carl Henderson tot va pleca din beci. Și când o 
va face, își va relua strădaniile, încercând să forțeze ușa într-un 
fel. Oricum, până când aceasta va ceda. 

Ştia că ţipetele nu ar fi folosit. Nu era nimeni suficient de 
aproape să o audă; în plus, strigătele ei l-ar fi determinat pe Carl 
Henderson să o omoare imediat. 

Așa că rămăsese pe jos, sprijinită de perete un timp care i se 
păru o eternitate, străduindu-se să nu adoarmă și să asculte. 

Cu puţin timp în urmă, Henderson se apropiase de ușă. 

— Mi-a trecut prin minte că s-ar putea să te simţi singură. Așa 
că m-am gândit să-ţi trimit pe cineva să-ţi ţină de urât. 

Urmase o tăcere îndelungată și Ellen se întrebase dacă nu 
cumva Henderson plecase. 

Tocmai se pregătea să se scoale și să se apropie de ușă, când 
simţi ceva. 

Ceva care i se urca pe picior. 

Se aplecă încercând să se scuture, dar, în clipa când îl atingea 
cu degetele, simţi o înțepătură în gambă. Țipă din cauza durerii 
și a surprizei. Henderson își trădă prezenţa. 

Râse. 

Apoi îi vorbi. 

— ţi plac păianjenii? o întrebă el. Sper că da, pentru că acum 
sunt câteva sute acolo cu tine. 

Deși nu vedea nimic, își imagină dintr-o dată bezna mișunând 
de fiinţe care veneau spre ea din toate direcţiile. 

Rămase cu spatele sprijinit de perete. 

In clipa următoare, simţi cum prima creatură respingătoare i 
se urcă pe picior și ţipă din nou. 

Apoi simţi păianjenii mișunându-i pe tot corpul. 

Căzându-i în păr de pe tavan. 

Căţărându-i-se pe ambele picioare. 

Acum îi simţea pe mâini, pe faţă, pe gât. 

Un alt strigăt îi scăpă din piept, transformându-se într-un urlet 
de groază. 


e Capitolul 28 
Julie stătea întinsă lângă ieșirea din peșteră. 


302 


Pierduse complet noţiunea timpului, ca și orice amintire 
despre locul în care se afla și despre felul în care ajunsese acolo. 
Singurul lucru de care era conștientă și la care răspundea era 
pulsaţia continuă, ritmică, venită nu numai din străfundurile 
trupului ei peste măsură de umflat, ci și de undeva de dincolo 
de el. 

Insectele erau pretutindeni; albinele acopereau pereţii grotei 
și erau atât de multe, încât trupurile lor alcătuiau o draperie ale 
cărei aripi zumzăiau necontenit pentru a păstra aerul din 
peșteră proaspăt și temperatura constantă. 

Nori de țânțari roiau prin aer, răspunzând chemării lansată 
constant de entitatea care creștea necontenit în trupul lui Julie, 
multiplicându-se neîncetat. 

Jeff Larkin și Andy Bennet îngenuncheaseră de o parte și de 
alta a lui Julie, cu mintea la fel de amorţită ca a ei, în timp ce 
trupurile lor se supuneau orbește ordinelor dictate de stăpânul 
care își găsise adăpost în fiinţa lor. O masau pe Julie, degetele 
lor acţionând ritmic și delicat asupra mușchilor fetei, plimbându- 
se cu gesturi mângâietoare pe brațele și torsul ei, comportându- 
se față de ea așa cum făceau albinele față de regina lor. 

Kevin Owen, ghemuit lângă capul lui Julie, îi trecea mâncarea 
mestecată în gură, scutind-o până și de efortul masticaţiei. Deși 
trupul lui suferea de foame, ducând dorul mâncării, înainte de 
orice veneau nevoile lui Julie, care dominau până și instinctele 
lui primare. Nu înghiţea nici măcar o singură firimitură. 

Podeaua peșterii mustea și ea de mase întregi de insecte. 
Peste tot erau furnici care mișunau pe Julie și pe ceilalți, 
culegând toate firimiturile de materie inutilă și chiar de piele 
moartă. 

În afara peșterii zumzăitul devenea tot mai puternic, pe 
măsură ce alte și alte insecte răspundeau fenomenelor care 
acum iradiau din fiecare por de pe trupul lui Julie și emanau la 
fiecare expiraţie a ei. 

Apoi, pe măsură ce luna se îndrepta spre zenit și vântul își 
schimba direcția către est, o altă forță se făcu simțită în peșteră, 
o forță născută de briza caldă a verii care se stârnise din vale. 

Julie se mișcă, iar apoi se ridică încet în picioare. 

Jeff Larkin și Andy Bennet se ridicară și ei, fiecare trecând de 
o parte și de alta a stăpânei lor. 


În timp ce Julie ieșea din peșteră, Kevin o urmă supus, 
nepăsător,  jucându-și micul rol în  complicatul mozaic 
reprezentat de existenţa fiinţei. 

Cei patru adolescenţi ieșiră împreună din peșteră și începură 
să traverseze valea; covorul de insecte se despărțea pe măsură 
ce ei se apropiau, unindu-se iar în urma lor, refăcând modelul 
compact, fără nicio cută. 

Insectele zburătoare - albine, țânțari, viespi și bondari - 
izbucniră și ele din interiorul peșterii, formând un nor plutitor în 
jurul lui Julie și al însoţitorilor ei, în vreme ce traversau pârâul, 
îndreptându-se spre dealul din partea opusă, unde Bailey 
continua să aștepte cu urechile ciulite și mârâind ușor, pe când 
masa stranie a fiinţei stăpâne se mișca acum ca o forţă unică, 
înaintând încet spre el. 

Câinele se încordă și pufni nervos, iar mârâitul lui deveni un 
scâncet înfricoșat la apropierea primejdiei. În același timp însă 
Bailey descoperi mirosul foarte slab al stăpânului său în 
amestecul de arome stranii, ceea ce îl împiedică să se întoarcă 
și să fugă din faţa vâltorii de viaţă care se năpustise spre el. 

Rămase locului, înțepenit, cu ochii aţintiţi asupra masei lipsite 
de contur, care făcuse să dispară licărul stelelor și lumina de 
argint a lunii. In cele din urmă chiar și slabul scâncet se stinse 
când norul uriaș îl înghiţi, și abia când Julie, flancată de cei doi 
însoțitori și urmată imediat de cel care o hrănea, se apropie și 
mai mult de el, câinele încercă să bată în retragere. 

Julie se aplecă și străpunse pielea animalului cu unghiile ei 
lungi și ascuţite ca niște ace, care i se înfipseră câinelui în 
carne. 

Trupul fu străbătut de o durere cumplită și din gâtlej îi scăpă 
un urlet care încetă brusc în clipa următoare, când veninul 
inoculat prin vârful degetelor lui Julie îi ajunse la creier, 
distrugându-i sistemul nervos. 

Câinele se prăbuși la pământ și, imediat după trecerea lui 
Julie, fu năpădit de creaturile ascunse sub crusta uscată a 
pământului, ale căror mandibule se puseră pe treabă. 

În câteva minute furnicile, libărcile și toţi gunoierii pe care 
pământul îi putuse trimite la suprafaţă își încheiară sarcina. 
Doar oasele lui Bailey, acum complet curățate de carne și 
ligamente, mai zăceau pe pământ într-o ordine perfectă, 
așezate exact în aceeași poziţie în care murise câinele. 


304 


Mult mai târziu, după ce masa mișcătoare care îl devorase se 
va fi retras, se va ivi un coiot care va adulmeca scheletul, iar 
apoi va lua unul din oasele labelor din spate ale lui Bailey și se 
va pierde printre dealuri, cu trofeul ţinut triumfător deasupra 
capului. 

Pentru Bailey momentul de spaimă fusese scurt și durerea 
morții nu ţinuse decât o clipă. 

Dar moartea lui Bailey nu era decât începutul. 

e 

Manny Gomez moțăia la volanul mașinii lui de patrulare. Ceea 
ce-l trezi complet, într-o singură secundă, fu un urlet 
nepământean de spaimă și durere, care încetă aproape imediat. 

Manny zvâcni de la locul lui și ieși din mașină, rămânând cu 
auzul încordat în lumina palidă a lunii. 

Urletul nu se repetă. A 

Manny continuă să asculte neliniștit. Incet, începu să 
înțeleagă. 

De vină era tăcerea nopții. 

O tăcere deplină. 

Lipsea în noaptea aceea fundalul sonor al insectelor, atât de 
specific nopţilor de vară. 

Manny privi încruntat în jurul lui. Luna era suficient de sus și 
destul de strălucitoare pentru a da peisajului nota celui mai 
autentic clarobscur, cu pâlcurile de stejar clar profilate pe cerul 
smălțuit cu stele și dealurile conturate într-un relief întunecat. 

La o jumătate de milă licăreau luminile fermei Owen și Manny 
reuși să distingă dincolo de drum, pe pajiște, umbrele câtorva 
animale. 

Din când în când răzbătea până la el mugetul vacilor. 

Dar zumzăitul monoton și constant al insectelor dispăruse cu 
totul, astfel încât Manny Gomez aproape că se întreba dacă 
memoria nu îi juca o festă și insectele nu produseseră, de fapt, 
niciodată acel fond sonor pe care și-l amintea el. Apoi îi veni o 
idee. Se apropie de geamul deschis al portierei și aprinse 
farurile. 

În mod normal, fluturii și gândacii de mai ar fi trebuit să se 
adune instantaneu. Fluturii de noapte ar fi trebuit să se agite în 
lumina farurilor, înșurubându-se spre lămpi, pentru ca în final să 
se izbească de sticla lor, în încercarea neizbutită de a se apropia 
de soarele fals. Gândacii ar fi băzâit de câteva ori în jurul 


305 


luminii, după care și-ar fi pierdut aripile, căzând pe pământ, cu 
picioarele în sus și elitrele bătând frenetic, încercând să-i aducă 
la o poziţie normală. 

Și totuși, în seara aceea, în afară de tăcere nu mai era nimic. 

Apoi radioul se trezi la viaţă și auzi semnalul centralei. Ridică 
microfonul și își preciză numărul și poziția. 

Până și vocea îi suna nefiresc în tăcerea deplină. 

— Se întâmplă ceva ciudat, adăugă el. Aici se poate spune că 
e tare liniște. 

— După câte se pare, n-o să mai fie multă vreme, îi răspunse 
centralista. Au mai dispărut doi copii, de data asta cei mici. Un 
băiat și o fată, amândoi de nouă ani. 

— Nu-mi spune, o întrerupse Manny, pricepând rostul 
luminilor care licăreau la ferma Owen. Molly Spellman și Ben 
Larkin, nu-i așa? De când au dispărut? 

— Nu știm, îi răspunse centralista. Din ce spune tatăl fetiţei, 
reiese că au luat un câine și au plecat în căutarea celorlalți. 

Manny se urcă în mașină și porni motorul. 

— Am plecat. 

Dacă o tăia pe la ferma lui Costas putea să parcurgă drumul 
pe la piciorul dealului, până ajungea la familia Owen. Dacă nu 
plecaseră de mult, era posibil să dea peste cei doi copii și 
câinele lor. 

Apoi își aminti de urletul de acum câteva minute, urlet care 
putea fi al unui câine. 

Întoarse spre ferma lui Vic Costas, apăsă pe acceleraţie până 
la refuz și porni ca o săgeată drept înainte. 

a 

Mark Shannon intră pe aleea casei lui Carl Henderson, stinse 
farurile, dar lăsă motorul în stare de funcționare, în timp ce 
Roberto Muñoz, care se încuiase în mașina lui Ellen Filmore, 
unde avea la îndemână telefonul celular, avu curajul să iasă, 
pornind repede spre maşina poliției. 

— Ai văzut ceva? îl întrebă Mark pe asistent. 

— Am auzit un țipăt, îi spuse Roberto, dând din cap. Sau cel 
puțin asta cred că a fost. 

Avu o ezitare, după care adăugă: 

— Dar acum încep să mă îndoiesc că am auzit ceva. Vreau să 
spun că a sunat ca... 


— Știu, îi răspunse șeriful, privind spre casa cufundată în 
întuneric. 

Dacă mașina lui Ellen nu s-ar fi aflat acolo, l-ar fi trimis pe 
Roberto la culcare, iar el s-ar fi dus la Russell Owen. 

— Noaptea totul devine ciudat. Ar fi putut fi o pisică, un raton 
sau cine știe ce. Hai să aruncăm o privire. 

— Nu intrăm? 

— Nu, până nu verific aici, îi răspunse Shannon. Aici nu e ca la 
film, Roberto. Nu pot să dau buzna pur și simplu. Până mâine 
dimineață mă pot trezi cu insigna ridicată din cauza lui Carl 
Henderson și dat în judecată. Chiar dacă sunt douăzeci de 
cadavre acolo, tot are niște drepturi. 

— Și dacă... începu Roberto. 

Shannon îl întrerupse cu o întrebare care suna provocator: 

— Ești suficient de îngrijorat de soarta lui Ellen ca să vii cu 
mine? 

Între posibilitatea de a rămâne singur la mașini și cea de a fi 
alături de șerif, Roberto o alese pe a doua, exact cum se 
așteptase și Mark Shannon. 

Acesta luă o lanternă din torpedoul mașinii, dar nu o aprinse, 
apoi începură să facă înconjurul casei, verificând fiecare 
fereastră. 

Șeriful controlă ușa din spatele casei, încuiată ca și ferestrele, 
după care își continuă patrularea, verificând mai departe 
geamurile întâlnite. 

Totul era cât se poate de bine asigurat. 

— Caută o cheie, îi spuse Shannon, în timp ce el se pregătea 
să sune la ușa de la intrare. 

Dar, înainte să mai facă vreun gest, auziră același lucru ca și 
Roberto cu puțin timp înainte. 

Înăbușit, indistinct, dar în mod cert un țipăt. 

Țipătul unei femei. 

Shannon simţi impulsul unui șoc electric. Își scoase pistolul 
din toc, apoi izbi ușa cu piciorul. Tocul cedă, lemnul crăpă și 
încuietoarea sări din locul ei. Ușa se pocni de perete, însoţită 
instantaneu de zăngănitul geamului fixat în rama veche. 

Shannon bâjbâi după întrerupător și apăsă pe butonul 
demodat. Candelabrul din hol polei totul cu o lumină 
strălucitoare. 


307 


— Doamne! șopti Roberto, în timp ce ochii i se plimbau pe 
casetele pline cu insecte care tapetau pereţii. Ce e tot rahatul 
ăsta? 

— Insecte, scrâșni Shannon. Face colecție. 

Își duse degetul la buze și ascultă cu încordare vreun semn 
care să fi trădat că intrarea lor în casă fusese auzită. Nu se 
întâmplă nimic, apoi auziră zgomotul unor pași pe scări. 
Shannon își aruncă ochii spre primul etaj, cufundat în întuneric. 
Tocmai se pregătea să aprindă lumina de sus, când Roberto îl 
înghionti. 

— Uite! șopti asistentul, arătând spre holul care ducea la 
bucătărie. 

Sub scări începuse să se deschidă o ușă, dar, chiar în timp ce 
Roberto îi atrăgea atenţia poliţistului, aceasta se închise brusc. 
Shannon trecu în viteză pe lângă Roberto, năpustindu-se pe 
coridor. Prinse mânerul chiar în clipa când se trăgea zăvorul. 

— Poliţia, Henderson! strigă șeriful. Deschide! 

Dar, în loc de zăvor, Shannon auzi un zgomot de pași care 
coborau grăbiţi scara de cealaltă parte a ușii închise. Işi armă 
pistolul, făcu un pas lateral, ochi și trase exact în încuietoare. 
Glonţul izbi broasca și ricoșă piuind de-a curmezișul holului, 
unde se înfipse în tocul de lemn al ușii de la bucătărie. Shannon 
îndepărtă ce mai rămăsese din încuietoare, apoi răsuci clanţa și 
deschise ușa. 

Un nou țipăt, de data aceasta mult mai puternic, se auzi din 
străfundurile subsolului. Shannon se uită pe lângă tocul ușii și 
încercă să distingă ceva în bezna de dedesubt. 

Apoi aprinse lanterna și începu să coboare. 

e 

Molly Spellman gonea cât o țineau picioarele, dar, oricât s-ar 
fi străduit, Ben era din ce în ce mai departe. Nu știa cât fugiseră 
și nici unde se aflau. Ştia doar că inima era pe punctul de a-i 
exploda, că o dureau picioarele și că abia mai putea să respire, 
dar că trebuia să alerge înainte. 

Dacă se oprea, îl pierdea din ochi și nu avea să mai găsească 
drumul spre casă. 

Gândul de a rămâne printre dealuri, în puterea nopţii, o 
îmboldi, dându-i puterea să alerge mai repede. Și totuși, cu 
fiecare pas, Ben se depărta și mai mult, iar acum aproape că 
dispăruse în noapte. 


308 


Însemna că rămânea singură. 

Gândul la ce s-ar fi putut întâmpla o îngrozi atât de tare, încât 
călcă greșit, se împiedică și se prăbuși pe poteca pe care 
coborau. 

— Ben! ţipă ea ascuţit. 

Rămase întinsă pe pământ, suspinând din cauza cotului julit, 
îngrozită, nu atât pentru că Ben o lăsase singură, ci fiindcă 
fratele lui ar fi putut să o găsească aici. 

Chipul lui Jeff, înspăimântător în lumina lunii, degetele lui cu 
unghii lungi și ascuţite îndreptându-se spre ea, rămăseseră vii în 
amintirea ei. 

— Ben, așteaptă-mă! întoarce-te! Nu mă lăsa aici! 

Molly se ghemui, tremurând din tot corpul, în timp ce lacrimile 
îi inundau ochii și suspinele o înăbușeau. Işi cuprinse picioarele 
cu mâinile și, un timp care i se păru o eternitate, rămase 
nemișcată. Încet suspinele i se potoliră și respiraţia îi reveni la 
un ritm normal. Apoi pielea de pe ceafă începu să o furnice, ca 
și cum ar fi simţit o prezenţă străină în spatele ei. 

Cineva sau ceva. 

Îngheță cu inima bătându-i puternic și respiraţia tăiată. Apoi 
auzi o voce. 

— Molly? Poţi să te ridici? 

Ben! 

Era Ben! 

Își frecă ochii cu pumnii, apoi se uită lung la faţa lui luminată 
de lună. Își ţinea capul în sus și întreaga lui fiinţă trăda spaima 
pe care o trăia și ea. 

— Ce s-a-ntâmplat? o întrebă el. Te-ai lovit? 

Acum, când nu mai era singură, frica lui Molly începu să se 
mai potolească. Își frecă resemnată cotul julit. 

— M-am împiedicat, spuse ea, apoi vocea îi deveni 
acuzatoare. De ce nu te-ai oprit când te-am strigat? 

— Ba m-am oprit, îi răspunse Ben. Cum te-am auzit, m-am și 
întors. Am fost aici tot timpul. Dar plângeai așa de tare că nu m- 
ai văzut. 

Molly își suflecă pufnind pantalonii deasupra genunchiului, își 
privi locul rănit, iar apoi se ridică în picioare. 

— Ştii care e drumul spre casă? 


Ben șovăi, apoi clătină încet din cap. Pe când ochii lui Molly se 
umpleau iar de lacrimi, băiatul întinse mâna spre direcţia în care 
alergaseră până atunci. 

— Cred... cred că într-acolo trebuie să mergem. 

Molly privi în jurul ei. Totul i se părea la fel în întuneric. 

— Și dacă nu e ăsta drumul? îl întrebă ea. 

Ben ezită. Undeva în străfundul minţii lui stăruia o amintire. 

Amintirea a ceva ce-i spusese Jeff cu mult timp în urmă, când 
ieșiseră împreună într-o noapte, să se uite pe cer. 

— Vezi acolo? îl întrebase fratele lui, arătându-i spre boltă. 
Acolo e Ursa Mare. 

Jeff îi arătase atent cum să recunoască cele șapte stele ale 
constelației. 

— Dacă urmezi linia din laterala Ursei, steaua strălucitoare pe 
care o vezi e Steaua Polară. Sau Steaua Nordului. Atâta timp cât 
o poţi vedea, știi încotro e nordul. 

Acum Ben, cu privirile înfipte în cerul de deasupra lor, alese 
bine stelele Ursei și urmă linia despre care îi vorbise Jeff. 

lată și steaua pe care o căuta, strălucind cu putere. 

— Uite-o! spuse el, arătând cu degetul. Aia e Steaua Nordului. 
Și dacă ăsta e drumul spre nord, noi trebuie să o luăm încoace. 

Își roti braţul spre est. 

Molly, a cărei spaimă începuse să se liniștească în faţa 
siguranţei lui, își strecură mâna într-a băiatului. 

— Dar cât de departe e? întrebă ea. 

De data aceasta, Ben nu mai avu nicio ezitare. 

— Nu prea departe, spuse el, deși nu avea idee cât de 
departe erau de casă. Poate fi chiar dincolo de primul deal. Hai! 

Cei doi copii porniră să coboare panta ţinându-se de mână, 
spre şaua care despărțea cele două dealuri. Înainte de a fi făcut 
mai mult de doisprezece pași, tăcerea nopţii fu sfâșiată de un 
zgomot care îi împietri în mijlocul drumului. 

Același urlet de animal muribund care-l trezise și pe Manny 
Gomez exact în aceeași clipă. 

— Ce... Ce-a fost asta? întrebă Molly cu o voce tremurătoare. 

— Nu știu, răspunse Ben, strângându-i mâna și mai tare. Cel 
mai bine ar fi să scăpăm cât mai repede de aici. 

O rupse la fugă trăgând-o pe Molly după el, în timp ce îi arăta 
drumul. Nu se opriră să respire decât atunci când ajunseră pe 
creasta celuilalt deal. 


310 


În timp ce își trăgeau sufletul, auziră un alt zgomot. 
Același zumzăit care acoperea valea peșterii. 
Venea spre ei, crescând în intensitate. 


e Capitolul 29 


— Stai pe loc, Henderson! strigă Mark Shannon. 

Rămăsese în capul scărilor abrupte, cu Roberto Muñoz în 
spatele lui. 

Țintuit ca una din insectele lui de raza puternică a lanternei 
șerifului, Carl Henderson clipi, iar apoi dădu să-și ridice o mână 
pentru a-și feri ochii de lumină. 

— Nu te mișca! se răsti Shannon. Unde e întrerupătorul? 

Tăcerea lui Henderson îl făcu pe șerif să se adreseze 
asistentului: 

— Caută-l, Roberto, probabil că e pe peretele de lângă mine. 

Îl auzi pe Roberto mișcându-se în spatele lui. Se aprinse un 
bec a cărui lumină orbitoare inundă beciul. Shannon își plimbă 
ochii de jur împrejur, încercând să o găsească pe Ellen Filmore, 
după care îl aţinti pe Carl Henderson. 

— Unde e Ellen? 

În cele din urmă Henderson începu să vorbească, pe tonul 
înspăimântat al unui băiețel. 

— Nu i-am făcut nimic. Am încuiat-o în camera obscură, asta-i 
tot. 

Chiar înainte ca Henderson să fi terminat de vorbit, se auzi 
vocea lui Ellen, înăbușită și sugrumată, răbufnind prin ușa 
înghițită de umbra din capătul încăperii. 

— Ajutor! Doamne, să mă scoată cineva de aici! Vă rog! 

În timp ce Shannon continua să-și ţină arma îndreptată 
asupra lui Henderson, Roberto alergă spre capătul beciului, găsi 
și cel de al doilea întrerupător, iar apoi mai pierdu un moment 
cât căută zăvorul montat pe partea exterioară a ușii. O secundă 
mai târziu deschise ușa. 

În prima clipă i se păru că are halucinaţii. 

Ellen Filmore era înghesuită în perete, cu fața de o paloare 
cadaverică. 

Pe piele, în haine, prin păr îi mișunau păianjeni. 

Erau cu zecile. 


311 


Chiar în timp ce urmărea scena, alţi păianjeni cădeau de pe 
grinzile de deasupra capului ei, ţesându-și firele pe care 
coborau. 

Roberto rămase cu respiraţia tăiată și cu ochii rotindu-i-se de 
jur împrejur. Peste tot erau păianjeni care își ţeseau plasa, îl 
trecu un fior violent. Trebui să se lupte cu impulsul de a închide 
ușa pentru a scăpa de imaginea creaturilor criminale. Se năpusti 
în încăpere și scutură o parte din păianjeni de pe Ellen, apoi o 
ajută să se ridice în picioare și o trase spre ușă. Doctoriţa își 
reveni doar după ce ieși de acolo și Roberto închise ușa în urmă. 
Işi scoase bluza cu mâneci lungi și o scutură violent. Plângând 
din cauza ororii pe care trebuise să o îndure, dar și pentru că 
fusese eliberată de tortură, se aplecă și își scutură puternic 
capul, trecându-și degetele prin păr. 

Căzură alţi păianjeni, care o porniră de îndată spre colţurile 
cele mai întunecate ale camerei pentru a scăpa de lumina 
puternică. 

In cele din urmă, scăpată din ghearele acestei torturi, Ellen 
cedă emoţiilor pe care încercase să și le domine în timpul orelor 
cât fusese prizonieră în camera obscură. Se lăsă plângând pe un 
scaun vechi și șubred. 

— Am crezut că o să mor! izbucni ea. Doamne, am crezut că 
mă vor omori! 

Carl Henderson, care se afla la câţiva pași de ea, începu să 
râdă. 

Râsul strident și sinistru al unui om ale cărui ultime rămășițe 
de sănătate mintală începuseră să se destrame. 

— Să te omoare? repetă el, scuipând cuvintele dispreţuitor. N- 
aș crede. Dacă aș fi vrut să te omor, o făceam deja. Nu sunt 
decât niște păianjeni, Ellen! Niște păianjeni nevătămători! Nici 
măcar unul din iubiții mei pustnici maronii. 

Mark Shannon se cutremură amintindu-și ce i se întâmplase 
unei fete din sud, mușcată de unul dintre acești „pustnici 
sperioși”. Shannon bănuia că victima ar fi preferat să moară 
decât să trăiască fără mâini și picioare, cangrenate sub acţiunea 
otrăvii. 

— Pustnici maronii? repetă șeriful. Ţii și din ăştia pe-aici? 

Henderson își îndreptă privirea spre șerif. 

— Sigur că da, spuse el, ca și cum s-ar fi adresat unui student 
interesat. Arahnidele nu sunt specialitatea mea, ceea ce nu 


312 


înseamnă că nu mă interesează. Pe mine mă interesează tot 
ce... 
Henderson se întrerupse brusc. 

— Cete interesează, Henderson? îl întrebă Mark Shannon. 

În locul tăcerii lui Henderson se făcu auzită vocea lui Ellen, 
mult mai bine stăpânită acum, când plânsul i se potolise. 

— Cred... începu ea, dar șovăi. 

Luptându-se cu sine însăși, ca și cum ar fi fost pe punctul de 
a-i spune unui pacient că nu mai avea nicio șansă, reuși să 
continue. 

— Mark, cred că ăsta e locul unde a comis mai multe crime. A 
spus ceva despre o fată de pe șosea... 

Dawn Sanderson, își spuse Shannon. Ce dracu' înseamnă 
asta? Dar, înainte să-și fi încheiat gândul, îl loviră noile cuvinte 
ale lui Ellen: 

— ... Şi Otto Owen. 

— Otto? repetă Shannon, sincer surprins. El l-a omorât pe 
Otto? 

— Nimeni nu poate s-o dovedească! pufni Henderson. 

În timp ce Ellen îi povestea despre noua formă de viaţă pe 
care Henderson o crease în laborator, Shannon se simţi cuprins 
de o furie cumplită. Se gândi ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi 
împușcat imediat pe Henderson. 

Chiar în clipa în care îi veni ideea, își dădu seama că nu va 
face așa ceva. Acum însă, că dispăruseră și Molly Spellman și 
Ben Larkin, nu mai putea să-și piardă timpul cu transportul lui 
Henderson la cea mai apropiată închisoare, cu atât mai mult cu 
cât aceasta era la o distanţă de patruzeci de mile. 

Apoi ochii îi căzură pe ușa camerei obscure și imediat știu ce 
avea de făcut. Ar fi fost un act de justiţie să-l închidă pe 
Henderson chiar și pentru câteva ore în același loc în care își 
încuiase victimele. 

— Intră, spuse el, deschizând ușa camerei obscure, după care 
aprinse lumina revărsată de un bec chior. Otto n-a putut să 
scape de aici și nici Ellen; înseamnă că nici tu nu vei reuși. 

Mark Shannon îi mai aruncă o privire lui Carl Henderson, 
rămas fără respiraţie, de pe chipul căruia dispăruse aerul de 
superioritate și dispreţ. Întreaga lui fiinţă era cuprinsă de o 
spaimă cumplită. 


— Mișcă! îl îndemnă Mark, arătând spre încăperea aflată în 
partea cea mai depărtată a subsolului. Și dacă aud o singură 
ameninţare, un singur cuvânt despre drepturile tale, Henderson, 
nu numai că te încui acolo, dar îţi sting și lumina. O să rămâi în 
beznă. 

incapabil să articuleze cuvinte întregi, Henderson scânci 
îngrozit. Mark Shannon îl împinse înăuntru, în timp ce pe 
pantalonii lui Henderson se întindea o pată mare și udă. 

e 

Karen Owen nu se simţise niciodată în viața ei mai 
neajutorată ca acum. 

Cum se putuse întâmpla așa ceva? 

Își promisese, își jurase că nu va închide ochii nicio clipă, iar 
acum fata ei, tot ce îi mai rămăsese după dispariţia lui Julie, 
plecase, se topise pur și simplu în noapte fără nicio urmă, încât 
nici acum nu-i venea să creadă că așa ceva fusese cu putinţă. 

Cum de nu îi auzise plecând? Cu siguranţă că vorbiseră pe 
șoptite, așa cum fac toţi copiii de vârstă lor. Oare ce pusese 
stăpânire pe ei? Ce putuse să-i atragă afară cu o asemenea 
forţă irezistibilă? 

Și din nou Karen porni spre ușă, fără să-și fi dat măcar seama, 
trecu prin verandă și ieși în curte, sfredelind cu ochii bezna 
nopții. 

Nu mai știa de câte ori ieșise de când Russell dăduse telefon 
la 911 pentru a anunţa dispariţia celor doi copii. Fusese deja de 
două ori la grajd, căutând în fiecare ungher, în cazul în care 
Molly și Ben se hotărâseră să le joace o farsă, fără să se 
gândească la cât de mult își vor îngrozi mamele. Nu descoperi 
nimic nici în grajd, nici în magazii, la cotețul porumbeilor sau al 
găinilor, unde-i căutase prima dată. 

Apoi, cam cu zece minute în urmă, observase că un anume 
lucru nu era în ordine în noaptea aceea. 

La început, încercă să nu acorde atenţie sentimentului straniu 
că ceva era neobișnuit față de situaţiile normale, spunându-și că 
așa și era firesc, doar îi dispăruse fetița! Și totuși, era și altceva, 
mult mai greu de sesizat și, cu cât încerca să ignore acest 
aspect, cu atâta o tulbura mai mult. 

Abia când Russell ieși din casă, își dădu seama despre ce era 
vorba, dar chiar și atunci își spuse că s-ar putea să se înșele. 

Noaptea era dominată de tăcere. 


314 


Monotonia cântecului insectelor, care o iritase atâta în timpul 
ultimelor două săptămâni, încetase complet în noaptea aceea. 
Tocmai voia să-l întrebe pe Russell, când tăcerea nefirească fu 
sfâșiată de un sunet care făcu să-i îngheţe sângele în vine. 

Urletul unui animal. 

Nu era un lătrat, niciun mârâit, niciun urlet al coiotului la lună, 
așa cum se întâmpla uneori pe dealurile care dominau San 
Fernando Valley. 

Fusese urletul agonic al groazei, întrerupt brusc în clipa 
următoare. 

Dacă Russell nu ar fi strâns-o în brațe, ar fi crezut că nu 
fusese decât o iluzie. 

— E un animal, îi spuse el. Nu e unul din... 

Se opri înainte de a-și fi terminat propoziţia, ceea ce nu o opri 
pe Karen să-i ducă gândul până la capăt. 

II lăsă să o conducă în casă, dar tot restul timpului se plimbă 
între bucătărie și camera de zi, privind când pe o fereastră, când 
pe cealaltă. De la geamul din bucătărie, care dădea spre nord și 
est, nu se vedea absolut nimic, dar de la cel din camera de zi, 
orientat spre sud-vest, peste care era căzută, până acum o 
clipă, draperia neagră a nopţii, zări lumina unor faruri care 
veneau încet spre ei. 

În fine, se întâmpla ceva! 

— E cineva afară! strigă ea. 

Russell și Marge Larkin i se alăturară. 

Urmăriră mașina înaintând pe drumeagul care șerpuia la nord 
de ferma lui Vic Costas spre casa lor. 

— Cine să fie? șopti ea. Ce fac acolo? 

— Poate că e Shannon care a plecat în căutarea copiilor, 
spuse Russell. Mă duc să văd. 

— Mergem cu toţii, hotărî Karen. 

leșiră toți trei pe ușa din spate și se duseră la camioneta care 
îi aparținuse lui Otto. 

— In spatele banchetei e o lanternă, spuse Russell în timp ce 
pornea motorul, punând mașina în mișcare. Vezi dacă poţi s-o 
scoţi de-acolo. E cu halogen și se cuplează la brichetă. 

In timp ce camioneta se hâţâna pe drumeagul tăiat de făgașe, 
Karen se aplecă peste scaun și începu să scotocească printre 
cablurile de tractare, manșoanele de cauciuc și alte obiecte pe 
care Otto le trântise în spaţiul din spate. Și dintr-o dată 


315 


acţiunea, efortul pe care îl făcea să-și găsească fetele, îi mai 
goni din groaza care îi domina ființa. 

O să-i găsim, își spuse ea. Chiar în noaptea asta o să-i găsim 
pe Molly și Ben, iar mâine și pe ceilalți. 

Dar, chiar pe când gândul i se derula în minte, se întrebă dacă 
nu era vorba mai curând de speranţe decât de realitate. 

[] 

Deși știa că nu exista nicio posibilitate de a-i găsi pe Molly 
Spellman și pe Ben Larkin până la răsăritul soarelui, Mark 
Shannon știa la fel de bine că nu le putea interzice oamenilor să 
reînceapă căutările. Se întâlni cu Manny Gomez pe drumeagul 
din spatele fermei familiei Owen, tocmai când Russell și cele 
două femei ajungeau și ei acolo. In următoarele douăzeci de 
minute sosiră alte mașini; toţi erau hotărâți să înceapă căutările 
imediat. Așa că șeriful, care știa că reînceperea cercetărilor în 
toiul nopții avea același efect ca proverbiala căutare a acului în 
carul cu fân, începu să împartă oamenii în grupuri, cu ordinul 
expres de a nu pierde legătura între ei. 

— Mâine dimineaţă voi avea nevoie de toţi cei care sunteţi 
aici și ultimul lucru de care am chef acum e să trimit o poteră în 
căutarea voastră. E clar? 

Cercetașii plecaseră de trei ore, dar, așa cum se așteptase 
Shannon, fără niciun rezultat. 

Acum era la postul lui de comandă dintre fermele Costas și 
Owen, încercând să tină legătura radio cu toți oamenii simultan, 
ceea ce se transforma din când în când într-un fel de cacofonie 
provocată de replicile care se suprapuneau. 

Sus, pe dealuri, licăreau luminile cercetașilor care înaintau 
încet pe poteci, oprindu-se des, pentru a face semne cu 
lanternele. 

Incepuseră să se adune și norii, iar luna, atât de strălucitoare 
până acum două ore, își arăta acum obrazul cu intermitențe. 
Dacă se ascundea complet, Shannon nu mai era sigur de modul 
în care s-ar fi desfășurat căutarea. Cu o jumătate de oră în 
urmă, începuse să dea instrucțiuni oamenilor să-și verifice 
bateriile pentru a se asigura că îi vor ţine până la întoarcerea la 
bază, în cazul când luna dispărea cu totul. 

Totuși, peste câteva ore se vor revărsa zorile, iar atunci 
șansele lor vor crește. Singurul lucru care continua să-l 


obsedeze pe Shannon era urletul pe care îl auzise împreună cu 
Roberto, înainte de a pătrunde în casa lui Carl Henderson. 

Același urlet pe care îl auziseră Manny Gomez, Karen, Russell 
și Marge Larkin. 

— Nu prea știu ce a fost, îi spuse Manny după ce se întâlniră. 
Dar sunt sigur că a fost un urlet dinaintea morții. Poate un coiot. 

Apoi se uită împrejur, pentru a fi sigur că Russell sau Karen nu 
îl auzeau. 

— Poate că a fost câinele lor, Bailey. 

— Așa cred și eu, spuse Shannon. 

Își privi ceasul. 

Trei fără un sfert. 

Încă trei ore și se lumina de ziuă. 

Un țipăt îi întrerupse gândurile, urmat imediat de un al doilea. 
Când își ridică privirea în direcția dealurilor, Shannon văzu 
lumina câtorva lanterne încrucișându-se pe una din pante. 

Aprinse reflectorul puternic montat pe capota mașinii și 
începu să plimbe fasciculul de lumină, măturând locul. În clipa 
următoare, Karen Owen se apropie de șerif, ţinând lanterna cu 
halogen. 

— A văzut cineva ceva? întrebă ea. Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu, îi răspunse Shannon fără să o privească, cu atenția 
concentrată asupra reflectorului. 

— Molly! strigă Karen. Ben! Unde sunteţi? 

Aprinse lanterna, al cărei fascicul puternic străbătu drumul 
până pe coasta dealului. Karen plimbă încet raza de lumină pe 
creastă. 

Brusc, i se păru că vede, chiar la limita razei, o licărire de 
moment. 

Tinu puţin lumina nemișcată, apoi o întoarse în direcţia opusă. 

— Molly, strigă ea. E mama! 

Și apoi, ca un miracol, așa i se păru lui Karen, în centrul petei 
de lumină se ivi o făptură minusculă. 

O făptură care purta niște haine pe care Karen le recunoscu 
imediat. 

O făptură care le făcea semn cu mâna. Apoi o a doua. 

— Ei sunt! explodă Karen. Doamne, e Molly! Și Ben! 

Mark Shannon mișcă reflectorul până când îi prinse pe cei doi 
copii în bătaia lui. 

— Du-te, spuse el. N-o să-i pierd nici măcar o clipă. 


317 


Dar Karen nu îl mai auzi pentru că alerga deja, poticnindu-se, 
pe poteca șerpuind spre vârful dealului, urmată îndeaproape de 
Marge Larkin. 

Se întoarseră după zece minute, ţinându-și copiii în brațe. 

Cinci minute mai târziu, Molly și Ben își depanau istoria în 
siguranţa bucătăriei din casa lui Russell Owen. 

În timp ce ascultau, Karen Owen și Marge Larkin începură să 
plângă. 


e Capitolul 30 


Sara McLaughlin se împiedica pe drumul care abia se mai 
vedea în lumina schimbătoare a lunii. Nu avea habar cât timp 
trecuse de când fugise de la spital și cu atât mai puţin știa 
încotro se îndrepta. 

Era doar imperativul neabătut care emana din străfundul 
fiinţei ei, obligând-o să meargă înainte, spre o ţintă 
necunoscută, către un scop pe care nu-l putea înţelege. Se 
împiedicase în graba ei, izbindu-se cu piciorul drept - care 
sângera încontinuu de când se tăiase la degetul mare, în urmă 
cu o oră, într-o sticlă de bere spartă - într-un bolovan. Se agăţă 
de o tufă de la marginea potecii și spinii mari, care acopereau 
ramurile răsucite, îi străpunseră pielea, pătrunzându-i adânc în 
palmă. 

Mai făcu câţiva pași, împleticindu-se, înainte de a-și pierde 
complet echilibrul, iar apoi căzu la pământ, julindu-și pielea de 
pe genunchiul stâng și scrântindu-și glezna dreaptă în timpul 
căderii. Rămase un moment nemișcată, cu inima bătându-i 
frenetic, în timp ce plămânii făceau eforturi pentru a trage aer. 

În ciuda piciorului sângerând, a înţepăturilor cumplite din 
palmă și a durerii provocate de entorsă, Sara se ridică și 
continuă să meargă înainte, părăsind poteca pentru a o apuca 
direct peste terenul plin de denivelări, fără a lua în seamă 
pietrele ascuţite și crăcile tăioase care îi răneau picioarele, 
sfâșiindu-i pielea, până ce ajunse să pășească direct pe carnea 
vie a tălpilor. Fiecare pas era atât de dureros, încât altcineva - 
un om a cărui minte ar mai fi conservat un strop de sănătate - 
n-ar mai fi fost în stare să meargă mai departe. 


Dar mintea Sarei încetase de mult să mai funcţioneze, deși 
trupul ei continua să meargă mai departe, împins dincolo de 
limitele suportabilului de forța inumană care sălășluia înăuntrul 
ei, o forță care ajunsese la un asemenea nivel, încât corpul abia 
îi mai putea oferi găzduire; o forţă care se supunea unei 
inteligenţe cu mult superioară sumei părților individuale și la 
ordinul căreia se angajase într-o ultimă încercare disperată de a 
aduna laolaltă marea masă a ființei ei, pentru ca apoi să 
pornească în căutarea altei gazde din al cărei trup să se poată 
hrăni. 

Sara McLaughlin, al cărei corp și a cărei minte erau supuse în 
întregime comenzilor dinăuntrul ei, continuă să se împleticească 
prin noapte. 

[] 

— Ești supărată pe mine, mami? întrebă Molly Owen cu vocea 
tremurândă și ochii plini de lacrimi. 

Erau la etaj și, deși cerul devenise cenușiu, o dată cu primii 
zori, Karen își culcase fiica, trăgând pătura peste ea. Acum îi 
cuprinse obrajii cu palmele și dădu din cap. 

— Cred că nu, spuse ea. Dar trebuie să-mi promiţi că nu vei 
mai face niciodată așa ceva. Nici nu-ţi poţi da seama prin ce am 
trecut când m-am trezit și am văzut că nu mai erai în casă. 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză, spuse fetița, cu bărbia 
tremurând din cauza emoţiei. Nu am știut că ne vom rătăci. N- 
am vrut decât să dăm o mână de ajutor! 

— Știu, răspunse Karen, oftând la gândul celor povestite de 
Molly și de Ben despre fratele și sora lor, care se aflau într-o 
peșteră, înconjurați de insecte. 

Erau cu milioanele, îi spusese Molly. 

Povestea nu putea fi adevărată, deși, cu siguranță, văzuseră 
ceva acolo sus. Dar ce? 

Și ce se întâmplase cu Bailey? 

Karen simţi iar fiorul de gheaţă când își aminti de urletul 
înspăimântător pe care îl auzise în urmă cu vreo câteva ore. 

Un urlet întrerupt pe neașteptate, ca și cum fiinţa care îl 
scosese murise, devenind dintr-o dată o victimă. 

Victima cui? A unui roi de albine care o atacaseră, așa cum se 
întâmplase cu iapa acum câteva zile? 

Ceva din adâncul fiinţei ei îi șoptea lui Karen că fusese într- 
adevăr dulăul mare și prietenos, care dădea tot timpul din 


319 


coadă. Urletul câinelui, un urlet al groazei și agoniei, trebuie să 
fi fost cel ce sfâșiase tăcerea nopţii. Același sentiment îi șopti că 
atacatorul lui Bailey era ceva ce câinele nu mai văzuse niciodată 
până atunci, ceva mai înspăimântător decât scena descrisă de 
Molly și de Ben. 

Parțial Karen ar fi vrut să afle exact ce se întâmplase, dar pe 
de altă parte spera să nu afle niciodată. 

— Știu că nu ai vrut decât să fii de ajutor, o încredinţă ea din 
nou pe Molly, după care o sărută pe frunte, încercând să-și 
ascundă teama din voce. Dar nu așa ajuţi, ducându-te noaptea 
pe dealuri de una singură, și vreau să-mi promiţi că așa ceva nu 
se va mai întâmpla niciodată. 

— Promit, șopti Molly, privind-o pe Karen fără să clipească. Să 
mor dacă nu mă ţin de cuvânt. 

Nu, își spuse Karen în gând. Să nu-ţi dorești niciodată să mori, 
scumpa mea. Niciodată. Când vorbi din nou, reuși să-i ascundă 
fiicei ei durerea și spaima care o măcinau. 

— Atunci totul e-n ordine, spuse ea. Acum vreau să te culci și, 
cine știe, poate când ai să te scoli... 

Poate Julie va fi acasă, voise să spună, dar nu mai reuși 
pentru că, în adâncul inimii ei, nu mai credea așa ceva. 

— ... poate că lucrurile vor reveni la normal, încheie ea. 

Dar lucrurile nu vor reintra în normal, nu și dacă povestea 
bizară a celor doi copii avea vreo urmă de adevăr, deși lui Karen 
i se părea că semăna mai curând cu un film urmărit la televizor 
decât cu ceea ce văzuseră cu adevărat sus pe deal. Și totuși, 
chiar și aici, în siguranța casei, în vocile copiilor răsuna ecoul 
spaimei, iar cuvintele lor purtau pecetea adevărului, nepărând 
să fie o minciună inventată pentru a ieși basma curată. 

— Somn ușor, scumpa mea, murmură Karen. Hai, dormi, te 
rog. 

Râmase alături de Molly până când fetița, frântă de oboseală, 
se lăsă furată de somn, iar apoi stinse lumina. Tocmai pășea în 
vârful picioarelor pe coridor, când Marge Larkin ieși din camera 
în care îl culcase pe Ben. Coborâră în tăcere la parter. Pe urmă 
Karen se întoarse spre mama lui Jeff. 

— Crezi că o să ne mai vedem copiii vreodată? 

Marge ezită, după care clătină din cap îndurerată. 

— Dacă îi vom mai revedea, șopti ea abia auzit, sunt convinsă 
că îi vom recunoaște foarte greu. 


320 


începu să tremure din tot corpul. 

— Au murit, spuse ea. Doamne, ajută-mă. Karen, pur și simplu 
o știu. O simt! 

Karen își puse mâna pe umărul lui Marge Larkin. 

Cele două femei rămaseră tăcute, sprijinindu-se una pe 
cealaltă în durerea lor comună. 

e 

Ellen Filmore, care rămăsese în subsolul casei lui Carl 
Henderson, își ridică privirea de pe microscop și își îndreptă 
spatele care o durea, frecându-și ochii cu mâinile. Și ea și 
Roberto refuzaseră propunerea șerifului de a-i lua de acolo și 
munciseră toată noaptea în speranţa că vor găsi ceva, orice, 
despre creaţia lui Henderson, care i-ar fi putut ajuta pe copiii 
infestați. 

Henderson nu mai dăduse niciun semn de viață. Erau atât de 
concentrați asupra studiilor lor, încât uitaseră complet de el; 
doar din când în când, liniștea din laborator era întreruptă de 
vaietele lui, un fel de scâncete, de a-l elibera din camera 
obscură. 

Rugăminți cărora niciunul din ei nu era dispus să le cedeze. 

— Ai pregătit țesutul pulmonar? îl întrebă Ellen pe Robert, 
care îi prepara lamelele pentru microscop cât putea de repede. 

— Imediat, răspunse el. 

Tăie cu atenţie o mică porțiune din plămânul șobolanului mort 
și o puse pe una din plăcuțele subţiri de sticlă găsite pe raftul de 
deasupra etajerei, peste care turnă un strop de colorant. 
Acoperi preparatul cu o altă lamelă de sticlă și i-l dădu lui Ellen. 

— Pe vremea când făceam chestiile astea la școală mi se 
părea mai simplu, spuse el. 

Organele interne ale șobolanului fuseseră atât de destoinic 
distruse, încât le fusese foarte greu să le mai recunoască. 

Ellen Filmore se apropie de microscop, potrivi lumina, focaliză 
și în cele din urmă găsi ce căuta. 

Văzu clar alveolele mărite de lupele puternice. Deși unele din 
ele păreau în ordine, cele mai multe erau afectate, în loc ca sacii 
minusculi ai plămânilor șobolanului, folosiți pentru schimbul 
bioxidului de carbon cu oxigenul, să fi fost goi, multe din 
alveolele pe care le cerceta erau ocupate de ceva. 

Ceva care, deși invizibil ochiului liber, putea fi identificat cu 
ajutorul microscopului. 


321 


Insecte. 

Ultima piesă a acelui puzzle ciudat fusese pusă la locul ei. 

După truda de o noapte, începuse să înţeleagă ciclul vieții 
coloniei parazitare care infestase trupul șobolanului înainte de a 
muri. 

Găsise în sângele animalului ceva foarte asemănător cu 
formele descoperite de Barry Sadler în probele de sânge luate 
lui Julie Spellman și lui Jeff Larkin. 

După câte se părea, larvele se transformaseră în adulţi. 

În intestinul șobolanului descoperi un fel de gardieni care 
supravegheau ouăle. 

În inimă găsi regina, înconjurată de suită, care producea ouă 
în flux continuu și le depunea direct în artere, sângele urmând 
să le transporte la incubatorul din intestine. Larvele ieșite după 
clocire reveneau în artere, hrănindu-se direct din sângele 
gazdei. Apoi, când intrau în stadiul de pupă, urma o nouă 
redistribuire, iar suita regală în stare larvară se întorcea în inimă 
și infirmierii în intestine. 

Dar găsi încă o serie de adulți. 

Aceștia erau masaţi în cutia craniană și, deși Ellen nu 
înţelegea ce rol aveau, microscopul îi arăta clar că ei distrugeau 
creierul, săpându-l, devorându-l celulă cu celulă. Analizând 
distrugerile comise de colonie, Ellen simţi cum o cuprindea 
groaza, pentru că năruirea creierului nu fusese făptuită la 
întâmplare. Mai curând, aceste organisme își croiau drumul prin 
țesutul creierului cu o atenţie desăvârșită, sfredelind în el 
canalicule care, în final, îl făceau să semene cu un mușuroi de 
furnici. 

S-ar fi putut ca, la început, șoarecele să nu fi simţit nimic. 

Apoi însă fusese bântuit de viziuni fantomatice, pe măsură ce 
paraziţii continuau să îi distrugă celulele. 

Poate că simţise plăcere, deși mai degrabă putea crede că 
animalul trăise o durere năucitoare. 

Probabil că, înainte de a muri, orbise și asurzise, pentru că 
ambii centri nervoși care răspundeau de cele două simțuri îi 
fuseseră distruși. 

Pe măsură ce colonia se mărea și se extindea, continuându-și 
procesul de hrănire, întregul proces mintal al animalului se 
deregla. Și totuși, colonia al cărei comportament amintea de 
inteligenţa specială a unui stup de albine sau a unui furnicar 


322 


începuse să se hrănească doar cu părţile care nu erau vitale, 
lăsându-i zonele cele mai importante ale creierului intacte, așa 
încât gazda să poată supravieţui cât mai mult cu putinţă. Într- 
adevăr, sistemul nervos și părţile din creier care îl controlau 
păreau să fie neatinse. 

Dar ce se întâmpla după moartea inevitabilă a gazdei? Ellen 
Filmore tocmai își pusese această întrebare, înainte de a se 
întoarce la studiul plămânilor. 

Și atunci descoperi și răspunsul. 

Adulții pe care îi observase în alveole erau diferiți de toți 
ceilalţi. 

Aveau aripi. 

Aripi care, presupunea ea, vor cădea după primul zbor al 
insectei, exact ca în cazul termitelor sau al furnicilor, ale căror 
aripi cad imediat după separarea noii colonii. 

Examinând alveolele cu mai multă atenţie, constată că 
existau anumite diferenţe chiar între adulţii din plămânii 
șobolanului. 

Descoperi trei pupe mult mai mari decât celelalte, din care, 
credea ea, se vor naște reginele. 

Toate erau prevăzute cu ceea ce i se păreau a fi trompe 
ascuţite. 

Ellen Filmore se cutremură, închipuindu-și ce s-ar fi întâmplat 
cu un animal sănătos care s-ar fi apropiat suficient de mult de 
unul infestat, chiar în clipa când roiul era pregătit să se 
despartă. 

Își imagină norul de insecte microscopice izbucnind din 
plămânii colonizați, străbătând distanța nu mai mare de... cât? 

O jumătate de metru? 

Poate câţiva centimetri? 

In clipa următoare, atacatorii străpungeau pielea, pătrunzând 
direct în sânge, colonizând noua victimă. 

Colonizând-o și ucigând-o. 

In timp ce studia preparatele microscopice, Ellen Filmore 
descoperi și alte anomalii. 

De fapt, ce anume produsese moartea rozătorului? 

Analizând părţile creierului de pe lamelele de sticlă, 
constatară că acesta nu fusese distrus astfel încât să cauzeze 
moartea animalului. 


Și de ce găsiseră filtrul de aer de pe peretele cutiei de plastic 
acoperit în întregime cu o peliculă de insecte, toate moarte? 

Era clar că insectele nu puteau rezista prea mult dacă nu 
populau imediat trupul unui mamifer; din observaţiile făcute 
până atunci, se desprindea limpede că aceste creaturi nu erau 
adaptate altor condiții. 

Atunci de ce își părăsiseră gazda, dacă așa ceva le provoca 
moartea? 

Pentru că murise și șobolanul? 

Extenuată, Ellen își îndreptă iar spatele. 

— Haide, îi spuse ea lui Roberto. Să mergem până sus, să 
vedem dacă Henderson are ceva cafea în bucătărie. 

Roberto arătă spre ușa camerei obscure din capătul 
subsolului, de unde nu mai auziseră nimic de o oră. 

— Și cu el ce facem? 

Ochii lui Ellen căpătară o notă dură, amintindu-și de orele 
petrecute în bezna de dincolo. Simţi iar groaza care o paralizase 
când păianjenii începuseră să se urce pe ea. Acum, când se 
gândea la ce dezlănţuise acest om împotriva tinerilor din 
Pleasant Valley, o cuprinse o furie rece. Se simţea tentată să 
stingă lumina și să dea drumul câtorva din specimenele lui 
Henderson, pentru a-l chinui și pe el așa cum o torturaseră 
păianjenii pe ea acum câteva ore. În clipa următoare își alungă 
acest impuls. 

— Lasă-l acolo, îi spuse ea lui Roberto. După cum e construită 
încăperea aia, nu are nicio șansă să scape de-acolo până se 
întoarce Shannon să-l ducă la închisoare. 

Urcă scările abrupte și clipi când intră în holul de la intrare, 
surprinsă de zorile care începuseră să se reverse. 

începu să caute cafeaua prin dulapurile din bucătărie. Apoi 
descoperi filtrul în chiuvetă. 

— Îi dau eu drumul sau tu? îl întrebă ea pe Roberto. 

— Luaţi loc, doamnă doctor, îi spuse Roberto zâmbind. Sunteţi 
mai obosită ca mine. 

Dar, în timp ce căuta un filtru curat pentru a-l aplica mașinii, 
auzi un zgomot ciudat. 

Un zumzăit înfundat, ca și cum în apropiere ar fi fost un roi de 
albine. Se uită pe fereastră și le văzu. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă el. Ce dracu' mai e și asta? 


324 


Ellen veni lângă el și se uită pe geam. În prima clipă nu 
înțelese despre ce vorbea asistentul. Apoi îl văzu, în lumina care 
începuse să crească. 

Departe, plutind deasupra dealului aflat dincolo de pajiștea 
din faţa casei lui Henderson, era ceva ce părea la prima vedere 
a fi un nor întunecat. Concentrându-și atenţia asupra lui, auzi 
același zgomot pe care îl sesizase și Roberto mai înainte. 

Insecte... 

Erau cu milioanele, năpustindu-se dintre dealuri, înălțându-se 
către cer, zumzăind din ce în ce mai puternic. 

Ochii doctoriţei se lărgiră când își dădu seama ce însemna 
acel zumzăit. 

— Haide! îi spuse ea lui Roberto, apucându-l de braț și 
trăgându-l spre ușa bucătăriei. Hai să plecăm de aici. 

— Să plecăm? exclamă Roberto. Dar... 

— Chiar nu le auzi? întrebă Ellen. Nu le vezi? Vin exact peste 
noi! 

Roberto își smulse privirea de la doctoriță pentru a se mai uita 
o dată pe fereastră. 

Norul de insecte părea să crească de la o secundă la alta și 
Roberto își dădu seama că Ellen avea dreptate: începuseră deja 
să pătrundă în zona câmpului. Chiar în timp ce se uita, gardul 
care marca limita cea mai îndepărtată a proprietăţii dispăru în 
masa întunecată, înghiţit de o putere supranaturală. Își aminti 
de povestea pe care i-o spunea bunicul, despre invazia 
lăcustelor asupra unui sat mexican pe vremea când el era foarte 
mic. „Parcă se făcuse noapte în mijlocul zilei, Roberto. Nu 
vedeai nimic, nu mai auzeai nimic și abia dacă mai puteai să 
respiri. Credeam că o să murim cu toţii”. Amintirea acestor 
cuvinte ale bunicului său îl făcu pe Roberto să treacă la acţiune. 
Lăsă cafeaua și o urmă pe Ellen pe coridor, apoi împreună ieșiră 
din casă. 

— Mașina mea! strigă Ellen, fugind spre portiera Buick-ului ei. 
Cel puţin putem să anunţăm pe cineva! 

Avangarda roiului ajunsese deja la mașină chiar în clipa când 
cei doi închideau portierele. Ellen porni motorul și Roberto formă 
911 pe tastatura telefonului, iar apoi apăsă pe butonul de 
emisie. 

— Unde e Shannon? întrebă el când auzi vocea dispecerei. 


Cum centralista începuse să ceară amănunte, Roberto trecu 
telefonul lui Ellen care pornise deja mașina. 

— Folosiţi-vă influența, îi spuse el. 

— Sunt doctorița Filmore, ţipă Ellen. Trebuie să știu imediat 
unde e Mark Shannon. 

Dispecera, care recunoscuse vocea lui Ellen, dar și 
îngrijorarea din ea, reacționa prompt. 

— E la ferma Owen. Știţi să ajungeţi? 

— Da, raspunse Ellen. Cam la cinci mile de unde mă aflu. Poţi 
să-mi faci legătura cu el? 

— V-am și făcut-o, veni răspunsul dispecerei. 

O secundă mai târziu Mark Shannon intră pe fir, ascultând 
încercarea lui Ellen de a-i descrie norul de insecte care cobora 
dinspre dealuri, apropiindu-se inexorabil de casa lui Henderson. 

— De când sunt, n-am mai văzut așa ceva, spuse ea. Mark, 
sunt tot felul de insecte. 

Încetini mașina, pătrunzând în norul viu care năpădise deja 
drumul. 

— Văd albine, viespi, țânțari, chiar și greieri și cicade. 
Doamne! Seamănă cu... nu știu... parcă e o pedeapsă! 

Apoi mașina ieși din nor și reuși să vadă iar drumul dinaintea 
lor. 

— Am ieșit, Mark. Ajungem acolo în... 

— Nu, o întrerupse Shannon. Dacă tot ați ieșit din nor, 
rămâneţi pe loc. Vin eu la voi în cinci minute. 

Ellen opri mașina, dar lăsă motorul în stare de funcționare, 
pentru cazul când roiul și-ar fi schimbat direcția. Dar, în timp ce 
privea, observă patru siluete pășind în mijlocul tornadei vii. 

Erau patru - o fată și trei băieţi - îndreptându-se direct spre 
casa lui Henderson. 

Locul în care, pricepu Ellen, se născuseră paraziţii care le 
infestaseră corpurile. 

Abia acum înţelese ce făcea norul. 

Roia spre casă, își spuse ea. Se întorcea acasă, la fel ca un 
stol de porumbei călători. 

Numai că acesta era un stol ucigaș. 


e Capitolul 31 


— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Karen cu inima bătându-i 
puternic pe Mark Shannon, în timp ce acesta ridica telefonul. 

Era cu putinţă să fi fost găsiți copiii? Dar când Mark se 
întoarse spre micul grup, adunat în bucătăria familiei Owen, 
chipul lui era palid și trăsăturile feței dure. 

— Insecte, spuse el. De toate neamurile, cu milioanele, exact 
așa cum au spus copiii. 

— Unde? izbucni Karen cu respiraţia tăiată. 

— Dar copiii noștri? întrebă și Marge Larkin cu o voce 
tremurătoare. l-au văzut cumva? 

Shannon pornise deja spre ușă. 

— Sunt lângă casa lui Carl Henderson, le spuse el. Despre 
copii n-au pomenit nimic, ceea ce nu înseamnă că nu pot fi și ei 
acolo. 

Apăsă pe butonul aparatului de radio-emisie și vorbi repede la 
microfon. 

— Manny? Mi s-a raportat ceva în legătură cu un eveniment 
care se desfășoară la casa lui Henderson. Unde ești? 

Se auzi un declic, urmat de răspunsul șerifului. 

— Cam la o milă de ea. Mai e și Jim Chapman cu mine, și alţi 
băieți. Nu poţi să crezi ce se întâmplă. Cel mai ciudat lucru pe 
care l-am văzut vreodată. Ca lăcustele o dată la șaptesprezece 
ani. Cred că ar fi mai bine să vii aici! 

— Am și plecat, Manny, sosi răspunsul. Toată lumea să intre 
în mașini. Din câte am auzit, astea nu sunt numai lăcuste. S-au 
adunat acolo destule albine, viespi, bărzăuni și alte asemenea 
ca să ucidă tot orașul. Vreau ca nimeni să nu întreprindă nimic 
până nu ajung eu acolo. 

— Mergem și noi, îl anunţă Karen pe un ton care nu admitea 
replică. 

Și totuși, era hotărât să permită câtor mai puţini oameni să se 
apropie de casa lui Carl Henderson. 

— Nu cred că e cea mai bună idee, începu el, dar Russell îl 
întrerupse imediat cu o voce și mai hotărâtă decât a soţiei lui. 

— Se poate ca și copiii noștri să fie acolo, Mark. N-ai decât să 
încerci să ne convingi până n-oi mai putea, dar n-ai cum să ne 
împiedici să mergem. 


327 


— Și nici Molly sau Ben nu rămân singuri aici, interveni Karen, 
cu o hotărâre care nu lăsa loc pentru comentarii. 

— Dacă ai avea și tu copii... începu Russell, dar Mark 
Shannon, care își dăduse seama că orice încercare de a-i opri ar 
fi fost inutilă, își ridică mâinile pentru a curma torentul vorbelor. 

— În regulă, s-au spus destule. Dar nu uitaţi cine conduce 
operațiunea, așa că rămâneţi în mașină până vi se spune că 
puteţi cobori. Și vă asiguraţi că Molly sau Ben nu deschid vreun 
geam sau vreo portieră. 

Apoi adăugă, după o scurtă șovăire: 

— Mai e ceva despre care nu v-am spus, dar cred că ar fi 
cazul să știți. L-am încuiat pe Carl Henderson în subsolul casei 
lui. 

Russell rămase cu gura căscată, iar Karen, care se pregătea 
să iasă din bucătărie, pentru a o trezi pe Molly, se întoarse și îi 
aruncă șerifului o privire care îi trăda bănuielile. 

— Otto, șopti ea. A avut dreptate în legătură cu Carl, nu-i așa? 

Shannon încuviință posomorât. 

— Suficient pentru ca Henderson să-l omoare. Când am ajuns 
acolo am găsit-o pe Ellen Filmore încuiată în beci, năpădită de 
păianjeni. „Animălutele” lui, așa le spune. Are tot felul de 
insecte acolo, până și păianjeni și scorpioni! Și numai Dumnezeu 
mai știe ce. Și, după câte se pare, a mai omorât cel puţin o fată. 

Ameţită, Karen se agăţă cu mâna de tocul ușii pe care îl 
strânse atât de tare, încât i se albiră încheieturile degetelor. 

— Nu-i nimic, spuse ea, în momentul când Russell se repezi să 
o sprijine. Eu și Marge o să aducem copiii ca să putem pleca. 

Russell rămase tăcut, dar Karen văzu cum i se zbătea o venă 
pe frunte, din cauza furiei. Îi aruncă soţului ei o privire 
prevenitoare, apoi i se adresă iar șerifului: 

— O să rămână în mașină, Mark. La fel ca și noi. Nimeni nu va 
încerca nimic, îţi promit. 

Shannon ezită, ochii lui îndreptându-se spre Russell, dar, în 
cele din urmă, încuviinţă cu o înclinare a capului și ieși din casă 
pe ușa din spate, luând-o la fugă spre mașina lui. 

După cinci minute, când cele două femei se întoarseră, ţinând 
copiii în braţe, îl găsiră pe Russell exact unde îl lăsaseră, pe faţa 
lui citindu-se o furie rece. _ 

— İl ucid pe ticălosul ăla, scrâșni el. Il ucid, dacă dau cu ochii 
de el. Jur! 


328 


Carl Henderson tresări, apoi se trezi din somnul agitat. 

ÎI durea tot trupul; toţi mușchii îi erau înţepeniţi și, când își 
mișcă picioarele, durerea îl fulgeră până în șale. 

Deschise încet ochii și, pentru un moment, se simţi total 
dezorientat. 

La început nu văzu nimic, pentru că, de jur împrejur, în ciuda 
luminii aruncate de becul fără glob care atârna de tavan, totul 
părea să fie cufundat în beznă. | se părea că zace pe lespedea 
rece de piatră din mijlocul unei peșteri mari, ai cărei pereți erau 
mult prea depărtaţi pentru ca lumina firavă a becului să poată 
ajunge la ei. 

Apoi, pe măsură ce mintea i se limpezi, o amintire de mult 
uitată își făcu loc spre lumină. Și Carl Henderson își aminti... 


Avea doar patru ani în ziua când se strecurase pe poarta din 
spatele casei - într-un borcan pe care îl ținea strâns în mână era 
primul lui fluture coadă-de-rândunică - și intrase în casă pe ușa 
din spate, cu intenția de a-i arăta trofeul surorii lui. 

Auzea televizorul din camera de zi. Era sigur că sora lui era 
tot pe canapeaua unde o lăsase cu o oră în urmă. 

Poate că, dacă se purta frumos, ea îl va ajuta să prindă 
fluturele acela atât de frumos cu un ac, așa încât să nu-l 
distrugă din neatentie. 

Pe când intra în living-room, auzi un alt sunet, ceva 
asemănător unui geamăt, mai tare decât sonorul televizorului. 

Ajunse, cu borcanul în mână, până la capul canapelei. 

Atunci Își văzu sora. 

Era încă pe canapea. 

Era goală, iar băiatul care locuia pe aceeași stradă cu ei era 
deasupra ei. 

Rămase o clipă cu ochii la ea, privind cascada neagră a 
părului revărsându-i-se peste brațul canapelei, neștiind exact ce 
făceau ea și băiatul acolo. 

Apoi însă ea îl zări, iar el știu că sora lui era furioasă pe el. 

Se înroși toată, în timp ce ochii i se căscară larg. Apoi începu 
să urle la el. 

— Scârbă mică! Ce cauti aici? Nu ţi-am spus să stai afară 
până te chem eu? 

Ochii i se lărgiră de spaimă și se dădu un pas în spate. 


— Am prins un fluture, începu el. Am... 

— Un gândac? ţipă ea. Ai intrat aici doar pentru că ai prins o 
tâmpenie de gândac? 

În clipa următoare sări de pe sofa, oprindu-se în fata lui, 
tintuindu-l cu privirea. 

— Lasă că-ți arăt eu, îi spuse ea. Vino-ncoace! 

Îi smulse borcanul din mână, iar apoi îl înșfăcă de brat şi îl 
trase din cameră. El se zbătu să scape din mâna ei, dar 
strânsoarea degetelor fetei se accentuă și mai mult și, în 
aceeași clipă, în minte îi reveni imaginea fluturelui care, cu mult 
în urmă, se zbătea să scape din degetele lui. 

— Dă-mi drumul, se rugă el. N-am făcut nimic... 

Sora lui însă nu părea să-l audă. Mai mult târându-l după ea, 
în timp ce picioarele lui încercau să se opună, îl trase afară din 
cameră, apoi și din coridor, obligându-l să intre pe ușa de sub 
scări și să coboare în pivniță. Trăgându-l pe podeaua de beton, 
deschise ultima ușă de la subsol, în spatele căreia era o 
încăpere mare și întunecoasă, despre care ştia că fusese folosită 
de cineva care făcea fotografii. Întunericul îl înspăimântase 
întotdeauna pe băieţel. Încă de prima dată când intrase acolo, 
fusese sigur că prin colțurile întunecate sălășluiau spiriduși, 
vrăjitoare și monștri și că, dacă vreodată va rămâne încuiat 
acolo, se vor ivi din beznă și îl vor ucide. 

— Stai aici dacă iti plac gândacii așa de mult, îi spuse sora lui, 
împingându-l pe ușa deschisă. Stai aici cu libărcile până când o 
să înveți să faci cum ți se spune! 

Apoi trânti ușa și, în clipa următoare, băieţelul auzi cheia 
răsucindu-se în broască. Înainte să fi apucat să tipe, îi auzi pașii 
depărtându-se de ușă pentru a urca scările. 

Vru să strige, dar bezna care se strângea în jurul lui îl 
înăbușea. 

Toti demonii, care îi populaseră cele mai negre cosmaruri și 
care îl pândeau acum din ungherele întunecoase, se adunaseră 
plutind în jurul lui, la o distanță nu mai mare de un braț. Deși nu 
putea să îi vadă, să îi audă sau să îi simtă, știa sigur că erau 
acolo. 

Se trânti pe podea și se dădu înapoi până când se lipi cu 
spatele de perete. Apoi se dădu într-o parte, până când ajunse 
într-un colț de unde nu mai putea să se miște. Cu spatele înfipt 


330 


între cei doi pereti de beton rece, băieţelul îşi strânse picioarele 
la piept și îşi încolăci mâinile în jurul lor. 

Închise ochii, străduindu-se din răsputeri să-și închipuie că 
bezna nu exista și că, dacă ar fi deschis ochii, lumina care îl 
înconjura l-ar fi ajutat să vadă iar. 

Dar, cum știa adevărul, nu îşi deschise ochii, convins că, dacă 
ar fi făcut-o și s-ar fi trezit cufundat în beznă, ceva s-ar fi 
năpustit asupra lui și l-ar fi sfâșiat în bucăți cu dinții și cu 
ghearele. 

Trupul i se cutremură de suspine. Îşi îngropă fata în palme, în 
timp ce lacrimile i se strecurau printre pleoapele strânse. 

Apoi simti ceva. 

O gâdilătură, ca și cum ceva i s-ar fi urcat pe picior. 

Tresări și se scutură cu mâna, după care senzația încetă o 
secundă. 

Apoi reîncepu, dar pe celălalt picior. 

Auzi ceva. 

Zgomotul era foarte slab și nu își dădu seama imediat despre 
ce era vorba. 

Își tinu respirația și atunci i se păru că mai auzise acel sunet și 
cu alte ocazii. 

Ca o muscă lovindu-se de geam în încercarea de a evada. 

Zgomotul devenise mai tare și acum simţi iar gâdilătura. Pe 
ambele picioare, dar și pe mâini. 

Parcă sute de insecte mișunau pe el. 

Zumzăitul crescuse în intensitate și acum putea să simtă o 
adiere slabă, de parcă ceva ar fi zburat în jurul lui. Erau atât de 
multe cum nu își imaginase niciodată, iar aripile lor produceau o 
vibrație a aerului pe care o simtea pe obraz. 

Apoi începură să îi aterizeze pe față și, în timp ce spaima lui 
creștea în intensitate, în mintea lui se născu o imagine. 

Imaginea insectelor din cutia de trabucuri. 

A insectelor pe care le prinsese, le omorâse și le fixase cu 
ace. 

Și a altor câteva sute pe care le omorâse și le aruncase apoi, 
pentru că se rupeau când înfigea acul în ele. 

Și, dintr-o dată, înțelesese ce se petrecea. 

Acolo în întuneric, nu erau monștrii și demonii din coșmarurile 
lui. 

Erau toate insectele omorâte de el. 


Toate acele creaturi mici pe care le prinsese în borcan și le 
ucisese. 

Acum veneau peste el; își făceau apariția din beznă. 

Și îi vor face ceea ce le făcuse el lor. Le simțea mergându-i pe 
piele, le auzea zbârnâitul aripilor, le simtea pătrunzându-i în nas 
și în urechi. 

Urletele lui de groază umplură locul acela plin de întuneric, 
lovindu-se de pereți, pentru a i se întoarce în auz, iar creaturile 
continuau să se cațăre pe el, să mișune în jurul lui, zumzăitul 
aripilor devenind tot mai puternic. 

Incepu să-și agite mâinile, încercând să-i alunge pe torționarii 
invizibili. Apoi se rostogoli nebunește pe jos, încercând să scape 
de hoarda acelor creaturi. 

Erau peste tot. Le simtea sub el, aproape că le auzea aripile și 
carapacele trosnind când se rostogolea peste ele. 

Podeaua devenise alunecoasă, dar, indiferent ce ar fi făcut 
sau unde s-ar fi refugiat ca să scape de ele, veneau tot mai 
multe. 

Aerul era întesat de ele și, când dădea din mâini prin 
întuneric, le simtea intenţia de a-l înțepa și mușca. 

Urletele lui deveniră și mai puternice. Reuși să se ridice în 
picioare, după care o porni împleticindu-se prin spațiul acela 
întunecat, în timp ce mintea lui începuse să o ia razna în 
încercarea lui de a scăpa de ființele care îl torturau. 

Se izbi de un perete, zdrobindu-și fața de betonul rece. Simti 
firul de sânge care i se prelingea din nas. 

Căzu iar pe jos, urlând de durere. 

Acele insectelor îi pătrundeau până la sânge. Acum le simtea 
întrându-i în gură. 

Încercă să mai tipe o dată, dar strigătul îi rămase înfundat în 
gâtlej. Un plâns deznădăjduit îl cuprinse în timp ce se tăvălea pe 
jos, încercând zadarnic să scape de masa vie care se răsucea în 
jurul lui. 

ÍI vor omori 

Avea să moară de unul singur, fără ca nimeni să-i vină în 
ajutor. 

— Mami... șopti el printre suspine. 

Se ghemui la pământ, cuprins de o slăbiciune cumplită, 
tremurând din tot corpul, în timp ce groaza din el îi răvășea 
mintea. 


332 


— Mami... 

Apoi i se păru că vede în depărtare o rază de lumină. 

Înlemni, crezând în prima clipă că murise deja, iar lumina era 
Dumnezeu însuși, care venise să-l ia la ceruri. 

Apoi o lumină foarte puternică se potopi asupra lui, alungând 
bezna în care zăcuse până atunci, după care auzi ceva. 

Sora lui. 

Era sora lui, care râdea. 

Se ridică și clipi des din cauza luminii. 

De ce râdea? 

Apoi îi auzi iar vocea. 

— Ce ţi s-a întâmplat? il întrebă ea. Nici măcar gândaci de 
bucătărie nu sunt pe aici, scârbă mică. lar termitele nu-ți fac 
nimic! 

Încet, ochii i se acomodară cu lumina și începură să vadă. 

Abia atunci reuși să le observe. 

Erau cu miile, năpădind din crăpăturile podelei și din bârnele 
care susțineau dușumeaua casei. 

Roiau în jurul capului său. Încercă iar să scape de ele, 
scuturându-le de pe piele. 

O umbră se lăsă peste el și sora lui îl apucă de mână. 

Încercă să se smulgă din strânsoarea ei, continuând să plângă 
tare din cauza proaspetei amintiri a îngrozitorului atac, lansat 
din beznă asupra lui, care îi făceau și acum inima să-i bată cu 
putere. 

Sora lui îl trase în sus, obligându-l să se ridice în picioare, dar 
el încercă să se opună. 

— Ai de gând să incetezi cu bâzâituh îi auzi el întrebarea. Hai 
să iesim de aici. 

Cum nu se oprise din plâns, palma ei îl izbi peste față. Urlă din 
cauza acelor înfipte în obraz de lovitură, dar țipătul lui atrase o 
altă plesnitură. 

— Gura! urlă ea. De ce plângi? Nu e decât un mușuroi de 
termite! 

O altă palmă i se abătu peste obraz și el ţipă și mai tare. 

Ea continua să-l lovească, cerându-i să tacă, dar el nu se 
putea abtine, pentru că fiecare nouă palmă îi smulgea un nou 
tipăt de durere. 


333 


Apoi, chiar în clipa când era sigur că îl va omori, ea îi dădu 
drumul și el se prăvăli pe jos, unde rămase ghemuit, aidoma 
unui mușuroi plângător. 

— Bine, o auzi el, dacă ai de gând să te porti ca un țânc, așa o 
să te tratez și eu. N-ai decât să stai aici până crăpi, puțin îmi 
pasă. 

În timp ce plângea, lumina se stinse iar și, pentru a doua 
oară, bezna - acea beznă îngrozitoare care fremăta de bâzăitul 
terifiant al miilor de aripioare - îl cuprinse în tenebrele ei. 

Insectele îi mișunau pe piele, strecurându-i-se în urechi, 
vârându-i-se în nări. 

În timp ce zăcea în întunericul deplin și insectele îi chinuiau 
trupul și mintea, în adâncul sufletului său se aprinse fulgerul 
unei uri incandescente. Îşi concentră atenţia asupra acelui 
tăciune viu de ură. 

Se concentră asupra ei, alimentând-o, transformând-o într-o 
vâlvătaie nimicitoare. 

Și, cum zăcea pe betonul dur, așteptând să vină cineva care 
să-l salveze de beznă și de insecte, ura începu să-l mistuie. 

O ură de care nu se va mai elibera niciodată. 

O va alimenta până când va deveni atât de aprigă, atât de 
puternică, încât nu-l va mai părăsi niciodată și nu va fi niciodată 
satisfăcută. 

Și va fi întotdeauna declanșată de o fată care va semăna cu 
sora sa. 

O fată cu o coamă unduitoare de păr negru... 


Nu! 

Fusese doar un vis! Doar o amintire, iar el nu mai era un 
băieţel și nici luminile nu erau stinse. 

Carl Henderson rămase nemișcat, încercând să se relaxeze, 
alungându-și din minte cumplita amintire. 

Bătăile inimii i se calmară și respiraţia, care doar cu o clipă 
mai devreme fusese un fel de horcăit plin de groază, îi reveni la 
normal. 

Își aminti ce se întâmplase cu o noapte înainte și cum 
ajunsese acolo. 

Își încordă auzul în speranţa că va surprinde vocea 
murmurătoare a lui Ellen Filmore. 


În ciuda încercărilor făcute în decursul anilor, știa că izolarea 
fonică nu era perfectă: așa putuse să audă ţipetele fetei pe care 
o omorâse, pe ale lui Otto, pe ale lui Ellen și, înainte ca oboseala 
să-l fi răpus, auzise vocea lui Ellen care vorbea cu Roberto 
Muñoz. 

Dar acum dincolo nu mai era nimic. 

Nimic, cu excepția unui zumzet înfundat. 

Un zumzet care, își dădu el seama, semăna cu fâlfâitul a 
milioane de aripi de insecte. 

Carl Henderson se ridică în picioare și panica împotriva căreia 
luptase până atunci începu să-l împresoare din nou. 

Să fi dat drumul preferaţilor lui? 

Să-și fi croit drum în camera obscură chiar atunci? 

Rămase cu ochii fixați pe micul tunel pe care el însuși îl 
construise. Se va deschide oare ușa, trasă din afară, lăsând să 
pătrundă în camera unde era lipsit de orice apărare câteva din 
creaturile pe care le crescuse cu atâta dragoste? 

Dintr-o dată, toate simţurile i se treziră la viaţă, toți nervii 
începură să-i palpite. 

Revăzu cu ochii minţii trupul fetei pe care o lăsase atârnată 
de perete pentru a fi devorată de furnici. 

Și trupul lui Otto, năpădit de scorpionii care se refugiaseră în 
crăpăturile cele mai întunecate ale camerei după ce aprinsese 
lumina. 

Erau încă acolo? 

Și dacă se stingea lumina? 

Păianjenii. 

Ce se întâmplase cu păianjenii pe care îi eliberase ca să o 
chinuie pe Ellen Filmore? Unde erau? 

Zumzetul aripilor devenea tot mai puternic, umplându-i 
urechile lui Carl Henderson. Mânat de panică, se ridică în 
picioare și se repezi la ușă, bătând zadarnic cu pumnii în 
panourile pe care el însuși le consolidase. 

— Daţi-mi drumul! se rugă el. O, Doamne, daţi-mi drumul... 

Dar dincolo de ușă nu mai era nimeni care să-l audă, așa că 
se lăsă în genunchi, în timp ce bâzâitul roiului care se strângea îi 
răsuna din ce în ce mai tare în auz. 

Roiul pe care Henderson nu îl credea încă... adevărat... 

Adevărat și venind direct spre ţintă. 


— Doamne! exclamă Karen. Ce se întâmplă? 

Russell oprise mașina, la fel de uimit ca și soţia lui de ce se 
întâmpla dincolo de parbriz. 

Aerul mustea de insecte care zbârnâiau în jurul mașinii, 
părând că vin de pretutindeni. 

In faţa lor, puhoiul clocotitor care se rotea ca o adevărată 
bulboană era și mai dens, pe măsură ce masa aceea de viaţă 
năpăditoare înainta pe deasupra câmpului, apropiindu-se 
inexorabil de vechea casă în stil victorian unde Carl Henderson 
își petrecuse toată viața. 

— Suntem în mijlocul lor, șopti Marge Larkin de pe locul din 
spate. 

Se aplecă în față, sprijinindu-se cu mâinile de speteaza 
scaunelor, strecurându-și privirea printre Karen și Russell. 

— E la fel cu ce am văzut noi, mami, spuse Molly care se 
ridicase în picioare pentru a vedea mai bine. Dar acum sunt mai 
multe! De unde tot vin? 

Nu îi răspunse niciunul din adulţii aflaţi în mașină, pentru că 
toți se uitau pur și simplu la masa aceea care se învolbura în 
jurul lor, incapabili să-și creadă ochilor, sau să înţeleagă ce forță 
punea în mișcare norul uriaș. 

Un timp, cei cinci ocupanţi ai mașinii rămaseră tăcuţi, în timp 
ce lumina răsăritului era înghițită de roiul în continuă creștere, 
care acum se deplasa spre est, acoperind soarele. 

— Nu-mi place, spuse Ben Larkin, a cărui voce tremura din 
cauza fricii pe care o resimţeau și ceilalţi. Vreau acasă! 

Marge Larkin își trecu un braţ pe după umerii băiatului, iar cu 
celălalt o prinse pe fetiţă, trăgându-i pe ambii copii spre ea. 

— Totul e în regulă, încercă ea să-i liniștească. Suntem în 
siguranţă. Nu pot intra în mașină. 

Russell, aflat pe locul din faţă, trase clapetele de bord, 
închizând toate gurile de aerisire ale mașinii. 

Karen, care îi prinse mișcarea cu coada ochiului, se uită spre 
el. 

— Nu pot, nu-i așa? întrebă ea. 

Glasul începu să-i tremure, în timp ce privirea ei se muta de la 
Russell la un grup masiv de viespi care acopereau parbrizul. 
Odată ajunse la margine se opriră și, spre groaza lui Karen, 
începură să muște din cauciucul negru care fixa geamul. Il 
prinse pe Russell de mână, strângându-l viguros. 


336 


— Totul e în ordine, îi răspunse el. Mașinile de azi nu mai 
seamănă cu cele de altădată. Sunt atât de bine ermetizate, 
încât pot să și plutească. 

Dar, chiar pe când spunea aceste cuvinte, se îndoia de 
adevărul lor. 

e 

Julie ajunsese la gardul care separa pajiștea de curtea din 
spatele casei lui Henderson. Deși privirea ei lăsa să se creadă că 
nici nu văzuse bariera, se opri chiar în fata ei și așteptă. Kevin 
Owen, Jeff Larkin și Andy Bennet trecură de ea și începură să 
smulgă bucăţi din gard, până când spărtura deveni suficient de 
mare pentru ca Julie să poată trece nestingherită și să se 
apropie de casă, indiferentă la masa de insecte care o înconjura, 
surdă la zgomotul de turbină provocat de milioanele de 
aripioare care vibrau doar la câţiva centimetri de capul ei. 

Și totuși, înăuntrul ei mintea vie a roiului colonizator continua 
să funcţioneze fără încetare; fiecare por al trupului ei emana 
permanent feromoni care  direcţionau hoarda  fierbând 
învolburată în jurul ei, ca și pe însoțitorii ei. 

În timp ce urca treptele verandei, răspunzând comenzii de 
construire a fagurelui, începură să adune celuloză smulsă din 
peretele lateral al casei lui Henderson, fiecare din ele 
transportând câte un fragment minuscul și întorcându-se 
imediat pentru a relua operaţiunea. 

Furnicile începură să iasă din terenul pe care era clădită casa, 
iar în suporţii de lemn care sprijineau întreaga structură 
termitele înnebuniseră de-a binelea, cu mandibulele lucrând 
frenetic. 

În clipa când Julie deschise ușa, roiul năvăli înăuntru, ca atras 
de un sorb uriaș. Curând, întreaga casă vibra de pulsul micilor 
aripioare. 

În beci, închis în camera lui încă luminată, Carl Henderson 
începuse să asude pe măsură ce zumzăitul, pe care îl auzise nu 
demult, creștea la o intensitate care îi punea creierul pe foc. 

Pe măsură ce Julie, însoţită încă de Jeff, Andy și Kevin, se 
apropia de ușa subsolului, gândacii ascunși în cele mai 
întunecate crăpături își croiau drum prin prizele electrice, 
începând să roadă firele instalaţiei și așa uzate. 

Julie deschise ușa pivniţei și începu să coboare scările, urmată 
de însoțitorii ei. 


337 


Coloniile de insecte pe care Henderson le crescuse atâta timp 
începură să răspundă și ele stimulilor comuni. Coloniile de 
furnici fremătau de activitate și muncitorii, care ani de zile se 
arătaseră mulţumiţi cu graniţele artificiale care le despărţeau 
cuiburile, începură să sape nebunește în pereţii de plumb ai 
cutiilor lor. Pe măsură ce furnicile cădeau răpuse de munca lor, 
cu mandibulele distruse de plumbul care le otrăvea trupul, altele 
le luau locul imediat. În cele din urmă, barierele fură distruse și 
creaturile se alăturară hoardei celorlalte insecte care năvăleau 
deja din crăpăturile betonului străvechi al podelei și din bârnele 
de lemn crăpate de deasupra. 

Ajunsă la capătul scărilor, Julie se opri. Apoi porni mai 
departe, cu ochii aţintiți drept înainte. 

Spre ușa încuiată a camerei secrete a lui Carl Henderson. 

e 

Carl Henderson privea îngrozit insectele care păreau să dea 
năvală prin zidurile casei. De sus ploua asupra lui cu termitele 
ieșite din tot ce era suport de lemn, în timp ce din crăpăturile 
podelei se iveau toate varietățile imaginabile de furnici. 

Libărcile își făcură apariţia din senin și, în timp ce Henderson 
privea îngrozit spre becul agăţat de tavan, rugându-se ca lumina 
lui să alunge oroarea întunecată care se strânsese pe 
neașteptate în jurul lui, un gândac de bucătărie se ivi din fasung 
și îi căzu pe faţă. 

În timp ce ţipa, alungând cu gesturi agitate gângania 
alergătoare de pe obrazul lui, lumina se stinse, aruncându-l într- 
un iad negru. 

Furnicile mișunau pe tot trupul lui și mandibulele lor i se 
afundau în carne, inoculând de fiecare dată câte un strop de 
venin, așa încât în câteva secunde toată pielea parcă îi fusese 
pusă pe foc. 

Urlând de spaimă și durere, reuși să ajungă clătinându-se 
până la ușă, dar bubuiturile pumnilor lui izbiţi în plăcile de lemn 
erau înghiţite de vuietul crescând al insectelor care umpleau 
complet încăperea. 

Apoi, în mod miraculos, zăvorul se trase și Carl Henderson 
simți cum ușa se deschide. 

Preţ de o clipă, o clipă atât de scurtă, încât nu reuși să-i simtă 
savoarea, Carl Henderson fu străbătut de fiorul evadării. 


338 


Urmă atacul roiului, albine și viespi care își înfigeau acele în 
carnea lui, în timp ce ţânţarii se hrăneau cu sângele lui. 

Trase aer în piept pentru a-și lăsa groaza să explodeze într-un 
urlet, dar înghiţi un nor de țânțari și, tușind, căzu sufocat la 
podea. 

Se zbătu înnebunit pe jos, făcând încercări disperate să scape 
de atacatorii lui, când, în clipa următoare, simţi o altă prezenţă. 

Întinse mâna și degetele lui cuprinseră ceea ce fu sigur că era 
o gleznă omenească. 

Dar, chiar înainte să fi implorat mila, Julie își întinse degetele 
umflate și unghiile ei lungi ca niște ace i se înfipseră în carne. 

În aceeași clipă, firele electrice, dezizolate de gândaci, făcură 
un scurtcircuit, aprinzând lemnăria din construcția casei. Ultima 
imagine care umplu ochii lui Henderson înainte de moarte, în 
lumina de iad a flăcărilor, fu o faţă umflată, palidă, nefiresc de 
dilatată, dar care putea fi încă recunoscută drept faţa unei 
tinere. O față încadrată de un păr lung și negru. 

Julie Spellman... sora lui. 

e 

Casa lui Carl Henderson, cu doar un minut înainte invizibilă 
din cauza norului de insecte, izbucni în flăcări. Focul se 
aprinsese din senin, cu limbile ațâțate de bătaia miliardelor de 
aripioare. 

În câteva secunde, totul se transformase într-un infern 
incandescent. Flăcările ajungeau până la o înălțime de treizeci 
de metri, hrănite chiar de insectele din jurul casei. 

În mai puţin de cinci minute întreaga structură se prăbușea. 
Ce mai rămăsese din pereții pe jumătate distruși și lemnărie se 
surpă, umplând golul subsolului și provocând o explozie de 
scântei. 

Apoi, în timp ce flăcările începeau să se stingă, lăsând în 
urmă un morman de cărbuni care ardeau mocnit, norul de 
insecte începu să se disperseze. 

Mai veniseră și alte mașini, atrase de imaginea casei care 
ardea și de fumul gros care se ridica spre cer. Locuitorii 
cutremuraţi din Pleasant Valley începură să coboare din 
automobile, uitându-se uluiţi unii la ceilalţi, nevenindu-le să 
creadă că fuseseră martorii unui eveniment real. Din casa lui 
Carl Henderson nu mai rămăsese decât un morman de moloz 
fumegând. 


339 


Karen și Russell, care o ţineau pe Molly, rămăseseră lângă 
Marge Larkin, ale cărei mâini îl cuprinseseră protector pe Ben. 
Ellen Fillmore se desprinse din grupul curioșilor și se apropie de 
ei. 

— S-a terminat, spuse ea. Carl a stârnit toată năpasta asupra 
noastră, pentru ca în final să-i vină și lui rândul. Dar acum s-a 
terminat. 

Karen Owen aruncă o privire nesigură. 

— Dar copiii noștri, șopti ea. Julie și Kevin. Și Jeff... 

Ellen clătină din cap, gândindu-se la șobolanul pe care, doar 
cu puțin timp înainte, îl disecase împreună cu Roberto. Își spuse 
că nu avea niciun rost ca oamenii aceștia să afle prin ce 
suferinţe trecuseră copiii lor. 

— Au murit repede, spuse ea. Probabil că nici n-au mai avut 
timp să-și dea seama ce li se întâmplă. _ 

Karen Owen rămase cu ochii la ruinele fumegânde. In cele din 
urmă se întoarse, cu cuvintele doctoriței continuând să-i răsune 
în minte. 

Așa să fie, își spuse ea. Sper că s-a terminat și că nu au 
suferit mai mult decât ar fi putut îndura. 


340 


e EPILOG e 


Coiotul se opri brusc, cu blana zbârlită, adulmecând mirosul 
necunoscut care îi pătrundea în nări. Rămase încordat, cu laba 
din față ridicată. Apoi porni în căldura tot mai puternică a 
dimineții, ca să-și caute prada al cărei miros îl descoperise în 
aer. 

Se opri din nou, pentru că acum mirosul era mai tare. Își ciuli 
urechile și ascultă nemișcat, așa încât prada să nu-i sesizeze 
prezența. 

Apoi o auzi. 

Un sunet abia perceptibil, dar cunoscut. 

Cineva rănit. 

Chinuit de dureri. 

În agonie. 

Nu ceva care trebuia vânat, sau de care să se teamă. 

Coada i se ridică aidoma unei pene și animalul porni înainte, 
cu trupul tremurând de nerăbdare și saliva umplându-i botul în 
anticiparea ospățului. 

O văzu. 

Inţelese imediat despre ce era vorba, pentru că mai văzuse 
oameni până atunci. Ezită, pentru că învățase să se teamă de ei. 

Acesta mirosea totuși altfel decât ceilalți. 

Și arăta altfel. 

Zăcea pe pământ ca și cum s-ar fi predat, cu burta dezvelită. 

Precaut, coiotul se mai apropie puţin. 

Trupul de pe pământ se mișcă ușor și pielea i se undui ca și 
cum ar fi avut ceva pe dedesubt. 

Coiotul auzi iar geamătul care îi spunea că fiinţa aceea va 
muri. incurajat de geamătul și de slăbiciunea ei, animalul 
continuă să se apropie, adulmecând încă o dată trupul omului 
căzut. 

Din piele începuse deja să se ridice mirosul morţii. 

Coiotul se apropie și mai mult, ridicându-și laba pentru a 
atinge ființa. 


341 


Aceasta se mișcă din nou și gemu. 

Coiotul se apropie de cap și de gâtul expus. Instinctul îl 
împingea să-și înfigă colții în carne, pentru a smulge beregata, 
după care să aștepte moartea ființei pentru a-și începe în 
siguranţă ospăţul. 

Se furișă mai aproape, dar se opri iar, adulmecându-și prada 
cu fălcile întredeschise. 

Și, dintr-o dată, gura victimei se deschise și din ea ieși un nor 
negru care cuprinse capul coiotului, prinzându-l într-o masă 
neagră care îi năvăli în botul deschis, dispărând în limbă și 
gingii, pătrunzându-i prin piele și pe gât. 

În aceeași clipă, abandonată de colonia care o populase până 
atunci, Sara McLaughlin își dădu ultima suflare. 

lar coiotul, care își îndura suferința într-o tăcere nefirească, 
începu să se clatine, cuprins de valul unui rău cumplit. Apoi, 
redevenind stăpân pe propriile picioare, se întoarse și porni mai 
departe. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


342