John Saul — Protectorul

virtual. -j2 zojeet. eu 


JOHN SAUL 


PROTECTORUL 


Original: Guardian (1993) 
EDIȚIA | 
Traducere din limba engleză: 
BOGDAN NICOLAE MARCHIDAN 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
1994 


Drama se petrece într-un univers mirific, într-o vale muntoasă 
izolată, unde natura n-a cunoscut intervenţia - fericită sau 
nefericită?! - a omului. Tocmai acest peisaj minunat constituie 
mijlocul de avertisment al scriitorului: natura nu are nimic rău în 
ea, diavolul se află în fiecare dintre noi, oamenii! Opriţi 
Nimicitorul, cât se mai poate! 

Nu întâmplător, poate, protagoniștii romanului sunt copii. Ei 
păstrează nealterată, încă, capacitatea de a se minuna și de a 
intui orice este vicios. Căci, prin vârsta lor inocentă, sunt mai 
apropiaţi de natură și de puritate decât alţii. 

Precum Legenda Meșterului Manole, un suflet neîntinat este 
predestinat să piară. Ca un abur... Adevărul cere sacrificiu. Și 
totuși... 


e Capitolul 1 

Era exact o zi de felul celor care o deprimau, chiar dacă se 
trezea dimineața cu bună dispoziţie. Impresia dezastrului 
iminent i se accentuase astăzi, pe măsură ce temperatura urca 
vertiginos și aerul umed și fierbinte o înfășura ca o haină prea 
strânsă pe corp. Avea un vag sentiment de panică, care o 
înșfăcase în ghearele lui încă de la sculare. 

Era august în Canaan, New Jersey. Temperatura: 43° Celsius. 
Umiditatea: 97 la sută și amândouă continuau să crească. 

În Canaan, New Jersey, nu existau decât două săptămâni mai 
pașnice pe an, una în primăvară, cealaltă la sfârșitul toamnei. In 
restul timpului, era ori prea fierbinte și umed, ori frig de-ţi 
înghețau oasele. 

Mary Anne Carpenter se născuse în Canaan. Aici crescuse, 
aici se măritase și tot aici devenise, la rândul ei, mamă. Se 
gândea uneori, cu ironie amară, că locul ăsta avea să-i fie și 
mormânt. 

Asta numai dacă nu cumva murise deja, căci în dimineața 
aceasta sentimentul i se părea mai aproape ca oricând de 
realitate. „Poate nici n-ar fi atât de rău să fi murit”, reflectă ea în 
timp ce-și sorbea cafeaua care se răcise în cana ciobită. Numai 
că, dacă s-ar fi întâmplat așa, însemna că ea se afla acum în Rai 
și atunci îi era hărăzită pentru veșnicie o existenţă într-o casă 
amărâtă, înconjurată de o firavă fâșie de pajiște maronie, cu o 
curticică în spate, îngustă cât să nu încapă decât un grătar, 
niște mobilă de plastic și un leagăn pe care niciunul din copiii ei 
nu-l mai folosise de cel puțin doi ani. 

| se părea evident, dacă murise, că un astfel de loc nu era 
Raiul. Probabil că păcătuise mult mai mult decât își dădea ea 
seama. 

Ușa din spate se deschise cu zgomot, întrerupându-i șirul 
gândurilor. 

— N-a venit încă tati? întrebă fata ei. 

Mary Anne se stăpâni cu greutate să nu-i dea răspunsul acru 
ce-i venise pe buze. Se hotărâse demult să nu lase ca furia și 
neîncrederea ei în omul cu care se măritase să deterioreze 
relația dintre Alison și tatăl ei. 

— A zis că vine pe la amiază, dar știi cum e tatăl tău. Dacă 
întârzie o oră, se cheamă că e punctual, nu-i așa? 


Alison își răsuci inconștient o șuviţă din părul castaniu în jurul 
degetului. Mary Anne observase acest obicei al fetei imediat ce 
se despărţise de Alan. Fata se uită la ceas, apoi se trânti într-un 
scaun, vizavi de maică-sa. 

— Deci mai întârzie, vreo patruzeci și cinci de minute..., oftă 
ea. Așa i-am spus și lui Logan. 

Se apucă să se joace cu mușamaua de pe masa din bucătărie. 

— Mami? Pot să te întreb ceva? 

Faptul că Alison n-o privise în ochi o avertiză pe Mary Anne că 
întrebarea nu-i va produce nicio plăcere, însă de când fata 
împlinise treisprezece ani, se obișnuise să facă față unor 
întrebări incomode. Așa că se înarmă cu curaj și încuviinţă din 
cap. 

— Ştii că poţi să mă întrebi oricând orice vrei, dragostea mea, 
rosti ea. 

Alison trase aer în piept. 

— Ei bine, eu și Logan ne tot întrebăm dacă tu și tati o să vă 
împăcaţi? 

„Ei, cum naiba să-i răspund la chestia asta?” își zise Mary 
Anne. „Cum să-i explic că ultimul lucru pe care aș vrea să-l fac 
ar fi să trăiesc din nou cu Alan Carpenter?” 

Numai că a o lua de la capăt cu Alan nu era chiar ultimul lucru 
care merita făcut. Poate că era singurul lucru pe care-l putea 
face în circumstanţele date. Işi dădu seama acum că se gândise 
toată dimineața la problema asta și nu găsise încă niciun 
răspuns, nici pentru Alison, nici pentru ea. Nimic nu era clar. În 
sufletul ei, nu era decât o harababură de sentimente total 
confuze. 

Și confuzia asta nu era numai de natură sentimentală, ci și 
economică, iar Mary Anne știa că latura economică nu constituia 
baza propriu-zisă a căsătoriei. 

Oare, nu citise ea toate articolele din revistele pentru femei 
care glorificau iubirea? 

Nu citise ea toate istoriile alea despre cuplurile sărace care-și 
găsiseră fericirea unul în celălalt și se înălţaseră astfel deasupra 
mizeriei în care trăiau? 

Și romanele despre femei care se măritaseră pentru bani 
numai ca să descopere iubirea adevărată în braţele șoferului, 
ale grădinarului sau îngrijitorului piscinei? 


Toată lumea știa că dragostea și banii nu trebuie să fie puse 
în aceeași oală. 

Odată, își aruncase privirea de jur-împrejur prin casă și intrase 
la griji. Zugrăveala de pe zidul exterior începuse să se cojească, 
iar tapetul din living se deteriorase în asemenea hal încât 
urmele degetelor mânjite ale lui Logan nu se mai puteau curăța 
cu niciun chip. 

Îl sunase atunci pe Alan ca să-l roage să-i dea niște bani 
pentru un tapet nou, iar el îi replicase: 

— Nu ţi-am spus că ar fi trebuit să zugrăvești totul din capul 
locului? Dacă te-ai fi gândit puţin atunci, n-aveai nevoie acum 
decât de o simplă văruială. Pur și simplu, n-am acum bani 
pentru un tapet nou. 

„Dar ai avut bani ca s-o duci pe micuța domnișoară Blondie în 
Bermude, nu-i așa?” îi replicase Mary Anne, cu amărăciune, în 
gând, trântindu-i telefonul. 

Avusese tot restul zilei o dispoziţie neagră, însă a doua zi se 
calmase suficient ca să își dea seama că Alan n-avusese de 
unde să ia bani pentru a o duce pe Eileen Chandler, sau pe 
oricine altcineva, în Bermude. Probabil că Eileen își plătise 
drumul singură. 

Gândul acesta îi întunecase iarăși buna dispoziţie și își 
petrecuse restul acelei zile măcinată de durerea pierderii soțului 
ei în favoarea unei femei mai tinere, mai drăguţe și care avea o 
grămadă de bani. 

Cel mai rău o chinuia furia pe ea însăși pentru că nu văzuse 
din timp tragedia. Cât de încrezătoare și proastă fusese! Cât de 
naivă fusese ca să creadă fiecare vorbă a lui Alan când îi 
povestea că muncea până noaptea târziu ca să fie promovat. 

O promovare care le-ar fi îngăduit să se mute într-o casă mai 
mare dintr-un cartier mai spălat. O promovare care le-ar fi oferit 
posibilitatea primei vacanțe adevărate după mulţi ani și care le- 
ar fi dat ocazia să-și economisească ceva bani așa încât să nu se 
îndatoreze până în gât când aveau să meargă copiii lor la 
școală. 

Oarbă! Fusese îngrozitor de oarbă, până într-o noapte de 
acum șase luni când Alan a sosit acasă târziu și, fără să-și ceară 
scuze sau să-și exprime vreun regret, și-a facut valiza și a 
anunţat-o că se mută la altă femeie. 


— Nu-ţi pot explica, i-a spus el în timp ce ea stătea pe 
marginea patului, holbându-se la el, incapabilă de a scoate vreo 
vorbă, cu lacrimile șiroindu-i pe faţă. Pur și simplu așa a fost să 
fie. A venit într-o zi la noi ca să discute ceva cu un arhitect și 
atunci a apărut o reacţie magică între noi. A fost un sentiment 
imposibil de controlat. 

S-a așezat, într-un târziu, lângă ea, a înconjurat-o protector cu 
braţele și a continuat să-i vorbească încetișor. Vocea lui caldă și 
ochii căprui o consolau, în același timp în care cuvintele lui îi 
sfâșiau sufletul. Când a plecat de lângă ea, Mary Anne era 
convinsă că totul se întâmplase din vina ei. 

A doua zi, a trebuit să le explice lui Alison și lui Logan că tatăl 
lor s-a dus să locuiască „în altă parte” pentru o vreme. Reușise 
să ocolească cu eleganţă întrebările lor firești într-o astfel de 
situație, spunându-le doar că astfel de situaţii apar câteodată 
între adulţi, așa că n-aveau de ce să-și facă griji. Se va rezolva 
totul cu bine. 

Până la sfârșitul săptămânii, își dăduse seama cât de idioată 
fusese. Alan nu putea fi promovat dacă nu se apuca din nou de 
școală. Era adevărat că era un proiectant excelent, poate cel 
mai bun din companie, dar ca să înainteze în grad, trebuia să 
posede o diplomă în arhitectură. Oare de ce nu-i venise gândul 
acesta în lunile pe care el și le petrecuse culcându-se cu Eileen 
Chandler? 

Pentru că nici nu dorise măcar să se gândească la așa ceva, 
bineînțeles! Pentru că nu voise să creadă că bărbatul acesta, 
căruia îi acordase încredere totală în cei cincisprezece ani de 
căsnicie, putea fi capabil de o trădare așa de cumplită. Din clipa 
în care l-a întâlnit, căldura zâmbetului lui și limpezimea privirii 
au convins-o că n-avea s-o mintă niciodată. 

Acum, însă, o făcuse. 

Și, totuși, de-a lungul lunilor care au urmat, ea a refuzat să 
vadă adevărul în întregime. A tot crezut că e un coșmar din care 
se va trezi, evitându-se astfel un divorț inevitabil. Coşmarul s-a 
transformat în realitate în seara când a zărit-o pe cealaltă 
femeie, blondă, mignonă, foarte elegant îmbrăcată și învăluită 
protector de brațul puternic al lui Alan. 

leșea dintr-un restaurant de lux, un local mult peste 
posibilităţile modeste ale lui Alan Carpenter. 


Și-ar permite cineva, în aceste condiţii, s-o judece cu ușurință 
pentru că se bucurase când Susan Weinstock a sunat-o cu o 
lună în urmă și i-a comunicat: 

— la ghici! Micuța domnişoară Blondie l-a aruncat pe Alan în 
stradă! 

Susan continuase, entuziasmată: 

— Ai crede că e vorba de un alt bărbat? Se pare că simpatica 
Miss Chandler a decis că Alan nu era chiar omul de care avea ea 
nevoie. Așa că l-a tradus pentru un exemplar mai bogat. Un tip 
cu două nume la mijloc, un număr roman la sfârșit și un cont de 
nabab! Nu-i nemaipomenit? 

Așa a fost, numai o clipă în care a simţit o dulce răzbunare 
totală, care a umplut-o de fericire și satisfacţie. Senzaţia i s-a 
preschimbat însă în confuzie când a sunat-o Alan și i-a 
comunicat că: 

— ... lucrurile n-au ieșit cum trebuie cu Eileen, așa că a fost 
nevoie să mă mut. 

— Zău? i-a replicat ea. 

Avusese grijă să nu dea la iveală nimic din ceea ce aflase, 
sperând ca tonul ei neutru să-i mascheze frământările din suflet. 
Simţea o nevoie cruntă să uite, să ierte și să-l primească înapoi, 
dar și o dorință aprigă să-l pedepsească pentru suferința pe care 
i-o produsese. 

— Ce s-a întâmplat? s-a interesat ea în continuare. 

Alan ezitase: 

— A fost... ei bine, cauza ai fost tu, iubito, s-a hotărât el să 
spună în cele din urmă, cu pocăință în glas. Eu... mă rog, eu n- 
am fost în stare să mi te scot din minte și am ajuns la concluzia 
că tu ești cea pe care o iubesc și nu Eileen. 

Altă minciună. Închisese, fără comentarii, telefonul, simțind 
cum optimismul se scurge încet din ea. 

Pe Alan, însă, îl apucă agitația. Incepu s-o sune zilnic, 
târguindu-se să i se dea o nouă șansă, implorând-o să-l ierte, 
jurând că toată afacerea fusese o greșeală îngrozitoare și că așa 
ceva n-avea să se mai întâmple niciodată. Mary Anne a admis 
să-l întâlnească din nou abia după ce el a catadicsit să 
recunoască că Eileen l-a aruncat ca pe o măsea stricată. 

De atunci, senzaţia de confuzie nu făcuse decât să i se 
accentueze. Își pierduse încrederea în el. Era teribil de furioasă 
pe ceea ce făcuse el. Cu toate astea, se simţea la fel de atrasă 


de el ca la început și la fel de sensibilă la farmecul lui masculin 
care o vrăjise din primul moment. 

În plus, mai era, bineînţeles, și chestiunea materială. 

Și totuși, deși își dorea cu disperare ca familia să i se 
reîntregească, nu era pregătită să-l accepte înapoi. 

Nu încă. 

Poate n-o va putea face niciodată. 

Într-un târziu, însă, fusese de acord cu această primă 
petrecere de familie, cu o săptămână înainte de Ziua Muncii. 
Întrebarea lansată de fie-sa atârna încă în aerul fierbinte și 
umed. 

— O să vă împăcaţi, tu și tati? 

În timp ce Mary Anne căuta răspunsul, sună clopoțelul de la 
intrare. O clipă mai târziu prin ușa din spate se năpusti Logan. 

— E tati! strigă băieţelul de zece ani. A venit mai devreme! 

Mary Anne își aruncă ochii pe ceas și un început de zâmbet îi 
miji la colţurile buzelor. Întârziase numai jumătate de oră, ceea 
ce pentru Alan era un adevărat record de punctualitate. 

La urma urmei, poate că se schimbase și-i părea, într-adevăr, 
rău pentru cele întâmplate. 

Sau poate că își închipuise că e mult mai ieftin să se întoarcă 
acasă. 

Mary Anne se ridică să-și întâmpine soţul, încă nesigură dacă 
să se bucure că-l vede sau nu. 

e 

La mai mult de două mii de mile depărtare de atmosfera 
înăbușitoare din Canaan, New Jersey, Ted Wilkenson se postă pe 
veranda din faţă a casei sale din Sugarloaf, Idaho, și aspiră 
adânc aerul tare de munte. Era o zi minunată. Căldura verii 
începuse să se potolească, iar cerul, de un albastru intens, 
forma un acoperiș, fără nicio pată noroasă pe el, deasupra văii 
aceleia din munţii Sawtooth în care Sugarloaf se cuibărea 
precum un sat pierdut din secolul anterior. Valea era Shangri-la- 
ul! său personal. 

Potrivit obiceiului său zilnic, Ted admiră priveliștea 
savurându-și norocul de a fi descoperit acest tărâm cu aproape 
paisprezece ani în urmă. Pe atunci, zona nu era decât un ţinut 
necercetat al munţilor de la nord de Valea Soarelui. Cei care se 
refugiaseră acolo venind din Los Angeles nu își dădeau nici 


1 Shangri-la - vale în podișul Tibet considerată paradisul pe pământ. 


acum seama că la o aruncătură de băț de ceea ce considerau ei 
a fi paradisul, se afla Valea Edenului. Totodată problema era s-o 
menţină în stadiul acesta, fiindcă în ultimii cinci ani veneau tot 
mai mulți exploratori ca să amenajeze pârtii de ski pe pantele 
munților care înconjurau Sugarloaf, construindu-și în acest scop 
propriile lor locuințe din cărămidă și lemn. Alături de câţiva 
prieteni, Ted se pornise pe cumpărat pământ și plantase tăblițe 
de interdicţie a accesului pentru a proteja frumuseţea originală 
a locului. 

Ferma lui Ted crescuse astfel de la o suprafaţă de trei sute de 
acri la mai mult de o mie. Chiar mâine avea să încheie o 
tranzacţie care-i va suplimenta proprietatea cu încă două sute 
de acri. Era un petic de pământ traversat de Sugarloaf Creek, 
pârâul care se vărsa în Salmon River la zece mile mai încolo, 
acolo unde Valea Sugarloaf se deschidea către orizontul imens 
al Văii Sawtooth. Tranzacţia avea să-l îndepărteze pe Chuck 
Deaver, „Devious”? Deaver după cum îl porecleau localnicii, cu 
câteva palme mai în spate. Cu acest gând în minte, Ted porni să 
traverseze pajiștea largă ce separa deșirata siluetă a casei cu 
un etaj, din bârne, de șopronul acoperit care constituia singura 
construcție rămasă pe proprietate de la începuturi. Pe lângă 
satisfacția că bloca planurile unora de a folosi acest teren ca 
inimă a unui proiect edilitar grandios, achiziţia îi va mulțumi și 
pe Audrey și pe Joey. Atât nevastă-sa cât și fiul său se rugaseră 
un an de zile de el ca să cumpere acest petic de pământ. 
Audrey voia să protejeze ţinutul de continua înaintare a 
exploratorilor, iar Joey era nerăbdător să pescuiască în propriul 
său râu. De mâine, o porţiune bună a cursului de apă va fi 
protejată de buldozerele lui Deaver, iar Ted, ajutat de Bill Sikes, 
va putea ridica un gard nou pentru a include noua palmă de 
pământ în sălbăticia protejată a fermei. 

Domnea sălbăticia, fiindcă El Monte nu era decât o zonă în 
care natura rămăsese sălbatică. Nici Ted și nici Audrey nu 
cultivaseră mai mult pământ decât le era necesar pentru a 
obține furajul celor trei cai, singurii ocupanţi ai șopronului. 
Scopul acestei ferme era de a păstra valea în starea ei naturală. 
Atât Ted cât și Audrey înțeleseseră ironia vieţii. Traiul lor 
primitiv de acum era rezultatul direct al experienţei anterioare a 
lui Ted privind înalta tehnologie practicată în „mlaștina” 


2 „Devious” - al dracului (n.tr.). 


superdezvoltată din Silicon Valley:. Utilizau, acum, profiturile 
rezultate din succesul companiei de software durate de Ted în 
California pentru a-și proteja natura ținutului din Idaho. 

Ted și Audrey descoperiseră împreună Sugarloaf, la numai o 
lună după ce se descoperiseră unul pe altul. Audrey lucrase 
toată vara ca ospătăriţă la Hanul Valea Soarelui. Ted a venit 
acolo pentru un week-end, ca să mai respire o gură de aer curat 
după presiunea la care era supus în funcţia sa de manager și 
patron al „Softworks”-ului, ce ajunsese deja una din cele mai 
importante firme americane de software, cu trei sute de 
programatori salariaţi, în ciuda faptului că Ted avea numai 
douăzeci și cinci de ani. O întâlnise pe Audrey în prima noapte în 
care sosise acolo. lar până la urmă, rămăsese la hanul acela tot 
restul verii, conducând firma prin telefon. Cu această ocazie a 
descoperit că nu era chiar atât de indispensabil companiei pe 
cât își imaginase el. 

În ultima duminică a verii, ea i s-a alăturat la micul dejun luat 
pe terasa dintre han și patinoar. Inainte de prânz, au plecat 
împreună spre vârful Galena pentru a se minuna de priveliștea 
văii Sawtooth, întinsă la picioarele lor ca o comoară ascunsă. 
Fundul văii, înconjurate de piscuri maiestuoase care o protejau 
de lumea înconjurătoare, era o mare de iarbă și flori de câmp 
punctată din loc în loc cu pâlcuri de plopi și tulpini de bumbac. 
Mlaștinile din capul văii constituiau izvoarele a câtorva pârâiașe 
șerpuitoare, care se uneau ceva mai încolo pentru a forma râul 
Salmoa, ce se îndrepta mai departe spre Stanley, orășelul ce se 
întindea la piciorul văii. Admirară o bună bucată de vreme, în 
tăcere, versanţii munţilor, îmbrăcaţi la poale cu o pătură groasă 
de copaci și indecent de golași spre crestele colțuroase care 
botezaseră, prin forma lor, ţinutul“. 

— Asta €e..., murmurase Ted într-un târziu. Aici e paradisul. Nu 
trebuie decât să ne găsim și noi un locșor ideal. 

Au coborât în vale și au început să cerceteze clădirile 
dărăpănate din Stanley, după care au luat-o înapoi, urmând 
toate potecile ce șerpuiau către poalele versanților muntoși 
până ce au dat de Valea Sugarloaf, o versiune miniaturală a 


3 Silicon Valley: Valea Siliciului - celebră zonă americană a industriei electronice. 
(n.tr.). 
1 Sawtooth - strungăreaţă (n.tr.). 


imensei Sawtooth, despărțită de aceasta la capătul dinspre est 
de masivul zdrențuit Sugarloaf. 

Au dat, în apropiere de gura văii, de un sat care părea 
desprins dintr-un film western, cu trotuare de lemn legând între 
ele construcţii cu fațade aparente ce flancau drumul nepavat. 
Intre acest mic orășel și peretele masivului muntos, valea se 
ridica abrupt. Sălbăticia ei era întreruptă din loc în loc de câteva 
loturi de pământ cultivat și de poteci încâlcite ce duceau spre 
cele câteva ferme de-abia vizibile, singurele indicii ale civilizaţiei 
umane. 

La capătul drumului au dat peste un indicator care anunţa că 
sunt scoase la vânzare trei sute de acri de pământ, un șopron și 
construcţiile aferente. 

— Asta e! exclamase Ted, satisfăcut. 

— Ce? se mirase Audrey. 

— Aici o să locuim după ce ne căsătorim, replicase Ted, ca și 
cum i s-ar fi părut cel mai natural lucru să-i ceară mâna acestei 
femei pe care o cunoștea de numai o lună, luând în același timp 
și decizia să se stabilească la o fermă izolată, la sute de zile 
depărtare de restul civilizaţiei. 

— Mi se pare o alegere justă, se auzise Audrey că spune. 
Crezi că ar trebui să aruncăm o privire asupra casei, sau o 
cumpărăm imediat? 

— Hai s-o cumpărăm imediat, hotărâse Ted. 

O jumătate de oră mai târziu, tranzacţia a fost perfectată. 

După ce au achiziţionat ferma, au pornit-o înapoi spre Valea 
Soarelui. Insă pe drum s-au gândit că nu există niciun motiv 
pentru care să nu termine treaba începută, așa că au traversat 
stațiunea și au ajuns în Hailey, unde s-au prezentat în faţa 
ofițerului stării civile. Înainte de cină, erau căsătoriţi. 

— Ești sigură că nu vrei să vină cineva la nuntă? a întrebat-o 
Ted în ultima clipă. 

Ea n-o avea decât pe Mary Anne, prietena ei din copilărie, 
rămasă încă cea mai apropiată amică. Mary Anne, însă, se afla 
la două mii de mile depărtare. 

— Nu, a răspuns Audrey. 

Apoi, ca și cum ar fi izbit-o brusc un gând: 

— Dar tu, ești sigur că nu vrei să-ţi chemi măcar părinţii? 

Hohotul de râs al lui Ted umpluse mașina. 


— Categoric. Maică-mea m-a lăsat în plata Domnului la o 
săptămână după ce tata și-a luat tălpășița. De atunci nu i-am 
mai văzut pe niciunul. În plus, n-am de gând să-mi stric cel mai 
bun week-end din viaţă încercând să-i găsesc. 

În timp ce-și înlănţuiseră mâinile în faţa magistratului și 
repetau jurămintele sacre ale căsătoriei, Audrey și-a dat seama 
că n-avusese timp într-o lună să afle prea multe despre Ted 
Wilkenson. Întrucâtva, însă, simţea că nu mai contează. După ce 
părinţii ei fuseseră înjunghiaţi de un vagabond care-i spintecase 
pe treptele propriei lor case din New York's Upper West Side, 
Audrey se simţise la fel de părăsită în mijlocul lumii pe cât se 
simţise și Ted după ce-l abandonase maică-sa. Din fericire, în 
cele patru săptămâni trecute de la întâlnirea lor, ajunseseră să 
simtă amândoi că se cunoșteau de când lumea. 

Acel sentiment nu se schimbase nici în ziua de azi, cel puţin în 
ceea ce-l privea pe Ted. 

La mai puţin de un an după cununie, s-a născut Joey. Curând, 
Ted și-a restrâns la minim activitatea de la Softworks. Se ducea 
pe acolo numai cât să-și expună ideile asupra unor noi 
programe și să-i pună la lucru pe programatori. 

În locul vechii ferme, care a fost dărâmată, a fost ridicată o 
cabană din bușteni. 

Treptat, domeniul lor s-a extins și cei doi Wilkenson s-au trezit 
angrenați în structura orășelului. 

Erau amândoi conștienți că o soartă ciudată făcuse ca fiecare 
să găsească în celălalt partenerul perfect. 

Așa se face că Ted, care nu împlinise încă patruzeci de ani, 
trăia acum în sânul paradisului său, cu o nevastă care-i era și cel 
mai bun prieten și cu un fiu pe care-l creștea departe de 
necazurile orașului. 

Fiul său. 

„E singura pată pe cerul mulţumirii mele” - își zise el cu 
amărăciune, dar regretă imediat gândul. Işi aminti că Joey părea 
să se comporte mai bine în ultima vreme. De fapt, băiatul n- 
avea nevoie decât de disciplină, iar taică-său i-o administrase 
din plin. Joey nu fusese niciodată un copil rău, însă cădea, 
uneori, într-o stare de prostraţie și uitare de sine. Uneori, nu 
vorbea ore în șir sau dispărea de acasă câte o zi întreagă. 

Cu câţiva ani în urmă, Ted pusese piciorul în prag. 


— Nu mai e un bebeluș, îi explicase el nevestei sale când îl 
bătea pentru prima oară pe Joey cu cureaua la fund. Am 
încercat să-l creștem în felul tău și n-a mers. Acum o să 
încercăm în felul meu. 

După acea primă bătaie, Joey bombănise morocăânos vreo 
două ore, până ce Ted îl lămurise că, dacă va continua așa, va 
primi o nouă pedeapsă. Băiatul reacţionase imediat la 
ameninţare. Curând după aceea, Joey începu să se ferească de 
a se mai lăsa pradă toanelor sale. 

Cu toate acestea, cu o zi în urmă, Joey dispăruse după micul 
dejun, lăsându-și treburile neterminate și fără să spună nimănui 
încotro se duce. A apărut înapoi la apusul soarelui. Imediat, Ted 
l-a înșfăcat și l-a dus în șopron, explicându-i pe drum că tot ce 
avea să se întâmple e spre binele lui. Ajuns acolo, Ted și-a scos 
cureaua, în timp ce Joey se chircise de frică. Bărbatul își aminti 
acum cu satisfacţie că băiatul nu se opusese pedepsirii și nici nu 
se dusese să i se plângă maică-sii. În schimb, îi povestise lui 
Audrey că hrănise caii cot la cot cu taică-su. Cu asta, incidentul 
se încheiase. 

Băiatul nu plânsese și nici nu bombănise. 

Devenea, în sfârșit, bărbat. 

Când Ted trecu pragul șopronului pentru a scoate bălegarul 
din grajd, corpul îi fu inundat de o senzaţie de bine. 

O duse pe Sheika, iapa neagră de un pur sânge arăbesc care 
era favorita lui, către iesle, o priponi, apoi începu să curețe locul 
de murdărie. Abia reușise să încarce roaba cu gunoi că Sheika 
necheză nervoasă și izbi cu copita în pământ. 

— E-n regulă, Sheika, îi strigă Ted. 

În loc să se liniștească, calul lovi podeaua încă o dată, apoi 
încercă să-și elibereze capul din hamurile care o ţineau pe loc 

— Hei, calmează-te, bătrânico! încercă el s-o tempereze, 
îndreptându-se spre ea. 

Sheika nu-i dădu atenţie. Își ţinea privirea fixată pe ușa 
deschisă a șopronului. Urechile și le lipise de cap și pufnea cu 
nervozitate. 

— Ce-i, fetițo? Ce s-a întâmplat? 

Ted aruncă o privire spre ușă, dar strălucirea luminii soarelui 
îl orbi și nu fu capabil să distingă nimic. 

— Joey? Sikes? E cineva acolo? strigă el. 


Ştia însă că fiu-său plecase la pescuit și-l văzuse pe Bill Sikes, 
îngrijitorul, îndreptându-se spre oraș. Ce naiba se întâmpla? 

Se simţi brusc neliniștit. De câtăva vreme, la fermă aveau loc 
tot felul de evenimente ciudate. Caii erau înspăimântați și 
uneori îl încerca și pe el o senzaţie deloc confortabilă că este 
urmărit de niște ochi nevăzuţi. Cu numai două seri înainte, 
anunţând-o pe Audrey că simte nevoia unei guri de aer 
proaspăt, ieșise să cerceteze zona. În noaptea aceea, caii erau 
agitaţi în grajdurile lor, dar se calmaseră imediat ce le vorbise 
el. Nu descoperise nimic ciudat în șopron. 

Și totuși, pe când se întorcea spre casă, avusese senzaţia 
clară că, de undeva, îl urmăreau niște ochi ascunși în beznă. 

Cu toate că noaptea era caldă, pe șira spinării îi trecuse un 
fior de frig. Descoperise surprins că mărise inconștient pașii 
către lumina din casă. 

Avea acum, în plină zi, aceeași senzaţie de disconfort. Strigă 
din nou: 

— Cine e? E cineva acolo? 

Nu primi niciun răspuns. Se întoarse cu fața spre iapă și-și 
întinse mâna dreaptă pentru a apuca de unul dintre hamuri în 
timp ce mângâia animalul cu stânga. Pentru o fracțiune de 
secundă, calul păru că e pe cale să se calmeze, însă un sunet 
venind dinspre ușă îl sperie. Își ridică brusc capul, smulgând 
hamul din mâna lui Ted. Instinctiv, bărbatul se întoarse să vadă 
cine intrase în șopron, dar nu izbuti să zărească decât o mișcare 
fulgerătoare înainte ca iapa să necheze încă o dată cu putere și 
să se ridice pe picioarele din spate, începând să izbească aerul 
cu copitele din faţă pentru a se apăra împotriva prezenţei 
nedorite. 

Copita din dreapta îl pocni pe Ted Wilkenson în ceafă, 
trântindu-l instantaneu la pământ. Omul rămase întins acolo, 
conștient încă. Înainte de a se dezmetici pentru a se rostogoli 
din faţa pericolului, calul reveni pe toate picioarele, nechezând 
cu putere în timp ce silueta din ușă se trase mai aproape. 

Copita din stânga, potcovită proaspăt cu numai o zi în urmă, îi 
sfărâmă lui Ted tâmpla dreaptă. Sub imensa greutate a 
animalului, osul omului cedă. 

Calul se ridică din nou pe picioarele dinapoi, reuși să se 
elibereze din hamuri și sări peste grilajul boxei. Copitele îi 


ropotiră pe dușumelele groase ale șopronului când se porni să 
galopeze către ușă. 

O clipă mai târziu, iapa dispăru, traversând în fugă câmpul, 
către pădurea din spate. 

Ceilalţi doi cai rămași în șopron intrară și ei în panică, 
nechezând furioși și ridicându-se pe picioarele dindărăt. Ca 
reacție la pericolul brusc ivit, începură să lovească pereţii 
boxelor cu copitele. Imediat, însă, prezenţa misterioasă se făcu 
nevăzută, la fel de repede pe cât de brusc apăruse, așa că 
animalele se liniștiră, mulțumindu-se să lovească podeaua cu 
nervozitate când dădeau de vreo urmă de miros neobișnuit în 
aer. 

Ted Wilkenson rămăsese întins pe jos, cu capul odihnindu-se 
într-o baltă de sânge. 

e 

Mary Anne Carpenter se zgâi prin fereastra bucătăriei, cu 
mâna suspendată în aer deasupra amestecului de apă și săpun 
din chiuvetă. Pentru oricine, priveliștea de afară părea un tablou 
obişnuit al unei după-amiezi în familie. Alison strângea ultimele 
farfurii murdare de pe masa de afară, iar jăratecul de sub grătar 
se stingea încet. Doar un ușor fuior de fum trăda faptul că sub 
grilaj rămăsese și altceva în afară de cenușă. 

Logan și Alan stăteau față în față, fiecare la câte un capăt al 
micii peluze din spate, și-și aruncau unul altuia o minge de 
baseball. O făceau de parcă asta ar fi fost ocupaţia lor 
dintotdeauna. Pentru copii, era ca și cum tatăl lor n-ar fi fost 
niciodată plecat. Reveniseră cu ușurință la vechile lor obiceiuri, 
întrecându-se unul pe celălalt pentru a capta cât mai mult din 
atenţia tatălui lor. Chiar și Mary Anne începuse să coboare 
garda, întrebându-se cu seriozitate dacă nu cumva era adevărat 
că Alan se schimbase. 

Din nefericire, îi era foarte greu să-și privească soțul din nou 
cu încredere. În ciuda asigurărilor constante ale lui Alan cum că 
dorinţa lui adevărată era să se reîntoarcă în sânul familiei, cine 
îi putea garanta ei că Alan n-ar fi galopat bucuros înapoi la 
Eileen Chandler dacă aceasta i-ar fi făcut un semn? Cum să mai 
fie convinsă că el n-ar fi fugit înapoi la locuinţa celeilalte femei, 
cu sala ei de gimnastică bine echipată, pe care, cu siguranţă, o 
folosise și el, dacă judecai după silueta zveltă, și cu piscina ei 


elegantă, în care Eileen refuzase cu obstinaţie să-i lase pe Alison 
și pe Logan? 

Și totuși, în ciuda suspiciunilor ei, Mary Anne trebuia să 
admită că îi făcuse plăcere ziua aceasta și se bucurase de 
confortul de a-l avea pe Alan acolo ca să se ocupe de grătar și 
să scoată cele mai bine pregătite fripturi cu putinţă. Corvoada 
aceasta o obosea întotdeauna peste măsură, iar rezultatul 
eforturilor ei nu era niciodată destul de bun, indiferent de cât de 
minuţios pregătea totul. Descoperise, la un moment dat, că se 
lăsase antrenată într-o discuţie asupra îmbunătățirilor ce 
trebuiau aduse locuinței din clipa în care el avea să se mute 
înapoi. 

— Și ce-o să faci, o să-ţi obţii avansarea aia ca să plătim toate 
angaralele? nu se putuse ea abţine să nu remarce cu ironie. 

El nu mușcase din momeală și avusese bunul-simț să 
roșească stingherit și să admită că merita înțepătura. 

lar acum se juca cu Logan, de parcă relaţia lor ar fi fost la fel 
ca la început. Expresia de fericire de pe faţa fiului ei îi frângea 
inima Mary Annei. 

Contemplarea îi fu întreruptă de intrarea lui Alison prin ușa 
din spate. Ducea într-o mână o stivă de farfurii în echilibru 
instabil, iar în cealaltă ţinea strânse la un loc patru pahare. 
Neliniștită, fata o întrebă: 

— Mamă? O să-i dai voie lui tati să vină acasă, de aci înainte? 
Întrebarea o aduse pe Mary Anne cu picioarele pe pământ. Își 
introduse mâna în apa murdară și pescui de acolo grătarul pe 

care prăâjise cartofii folosiţi ca garnitură la fripturile lui Alan. 

— N-nu sunt sigură, răspunse ea, ezitând, ca să nu-i distrugă 
fetei speranţele. Mai sunt multe de discutat înainte de chestia 
asta. 

Alison așeză cu grijă paharele pe scurgătorul de lângă 
chiuvetă. 

— Dar n-ar fi mai ușor de discutat atâta vreme cât suntem cu 
toţii aici? i-o întoarse ea, evitând din nou să-și privească mama 
în ochi. Vreau să spun că eu și Logan îi ducem dorul și... 

— Și eu n-am chef să vorbesc despre asta acum, clar? i-o 
reteză Mary Anne. 

Vocea îi sunase mai aspră decât îi fusese intenţia, așa că 
reluă pe un ton mai domol: 


— Ceea ce se întâmplă între tatăl tău și mine este o chestie 
foarte complicată. Eu... eu nu pot, pur și simplu, să amo 
discuţie cu tine pe tema asta acum. 

— Atunci cu cine să discuţi? insistă Alison, cu o voce din care 
răzbătea iritarea. Dacă n-o poţi face cu mine, atunci cu cine ai 
putea s-o faci? 

„Audrey” - îşi zise Mary Anne. „Aș putea să discut cu Audrey, 
numai că ea e la mii de mile depărtare și nici n-ar înțelege! Eu 
mă mărit cu un om pe care îl testez doi ani și el sfârșește prin a 
mă înșela, iar ea se mărită cu un individ pe care-l cunoaște de 
mai puţin de o lună și totul iese de minune. Nu e drept!” 

Se reculese, dându-și seama că ea era cea care nu judeca 
drept. Nimeni altcineva în afară de Audrey, cea mai bună 
prietenă a ei încă din copilăria petrecută împreună în Canaan, 
nu putea înțelege mai bine prin ce trecea ea acum. 

— Mătușa Audrey, rosti ea cu voce tare, zâmbindu-i lui Alison. 
De fapt, cred că am s-o sun mâine ca să văd ce are și ea de zis. 

Alison făcu ochii mari. 

— Zău? Promiţi? 

Mary Anne dădu din cap, intrigată. 

— la spune-mi, tânără domnişoară, ce te face să fii așa de 
încântată? 

— Mătușa Audrey e înnebunită după tati, așa că va fi de 
partea noastră. 

— De partea? repetă Mary Anne, arcuindu-și sprâncenele a 
mirare. De când faceţi tu și Logan opinie separată? 

— N-am vrut să se înțeleagă așa ceva, bătu Alison urgent în 
retragere. Am intenţionat să-ţi spun că eu și Logan vrem teribil 
de mult să vă vedem din nou împreună pe tine și pe tati. Asta-i 
tot. 

Dintr-o dată, prin ușa din spate se strecura Alan, urmat de 
băiatul lui care se ruga de taică-său să se mai joace cu el măcar 
cinci minute în plus. 

— Nu crezi că ar fi mai bine s-o ajut pe maică-ta la spălat 
vasele? replică Alan, apucând un prosop și începând să șteargă 
vesela pusă la uscat în rastel. 

— Dar... insistă Logan. 

— Fără niciun „dar”! i-o reteză Alan, prefăcându-se că azvârle 
prosopul spre băiat. Și acum șterge-o de aici și lasă-ne pe mine 


și pe maică-ta să petrecem și noi o bucată de timp împreună 
singuri, ai înţeles? 

Băiatul deschise larg gura să mai spună ceva, dar soră-sa îl 
înșfăcă de braţ și-l trase spre living. g 

— Taci din gură, Logan! exclamă ea. Incearcă măcar o dată în 
viața asta tâmpită a ta să nu spui o neghiobie! 

— Alison, nu vorbi așa cu fratele tău! o admonestă instinctiv 
Mary Anne. 

Ușa bucătăriei, însă, se închisese deja în urma copiilor, înainte 
de a-și da seama ce se petrece, femeia se surprinse înlănțuită în 
braţele lui Alan, care începuse să-i sărute gâtul ciupindu-i 
carnea cu buzele. Deși simţi cum se înalţă un val de protest din 
ea, căldura familiară a atingerii lui îi amuţi riposta. 

— A fost rău astăzi? îi susură Alan la ureche. Hai, iubito, 
recunoaște că ţi-a plăcut să mă vezi aici la fel de mult pe cât mi- 
a plăcut mie să fiu aici. Episodul cu Eileen s-a sfârșit. Kaput. A 
fost îngropat. Nu-i nimeni mai important pentru mine ca tine, și 
așa va fi mereu de aici înainte. N-am decât să-mi împachetez 
hainele și o să fim împreună din nou. 

Mary Anne dorea să-i spună să tacă, s-o lase în pace, să-i dea 
o șansă de a-și pune gândurile în ordine, însă vorbele lui i se 
înfipseră în creier, iar braţele lui o ţineau atât de strâns încât ea 
se gândi că, dacă ar fi fost capabilă să uite de anul care trecuse, 
să și-l scoată pur și simplu din minte, lucrurile s-ar putea așeza 
pe același făgaș tihnit dinainte. 

Alan o răsuci spre el și-și apăsă buzele peste ale ei. Pe 
măsură ce el forța intrarea în cuibul gurii, ea își dădu seama cât 
de mult îi lipsise el. 

— Lasă-mă să stau, șopti Alan. Cel puţin lasă-mă să rămân la 
noapte. 

Mary Anne simţi cum i se topește și ultima fărâmă de 
fermitate. Cu toate astea, înainte de a i se abandona în 
întregime, își promise că a doua zi dis-de-dimineaţă va da curs 
promisiunii făcute lui Alison. 

O va suna pe Audrey Wilkenson. 

Audrey o va ajuta să-și dea seama ce trebuia făcut. 


e Capitolul 2 

Audrey Wilkenson se apropie de intrarea în El Monte când 
umbrele aruncate de munţii Sawtooth începuseră să acopere 
deja valea. Își amintea și acum, ca și cum n-ar fi trecut 
paisprezece ani, clipa în care zărise acest locșor. Desigur că 
intrarea pe proprietate nu mai arăta ca atunci când ea și Ted 
pășiseră prima oară pe pământul acesta. Pe vremuri, aici nu 
erau decât trei șiruri lăbărţate de sârmă ghimpată, ţintuite din 
loc în loc de stâlpi părăginiţi, în care era practicată o 
deschizătură blocată de o apărătoare, din lemn putrezit, pentru 
vite. In locul lor, acum era un gard solid din bârne de lemn, de 
patru picioare înălţime”, care, dinspre șosea, părea că se 
înfundă în pădure în ambele direcţii. Apărătoarea de vite fusese 
înlocuită cu o poartă legată de doi stâlpi masivi de piatră și 
încununată în partea de sus de un arc mare de lemn pe care era 
înscris numele fermei. 

Chiar și pădurea de lângă șosea se schimbase. În primii doi 
ani după ce s-au stabilit acolo, ea și Ted au înlăturat buruienile 
și au curăţat copacii de uscături. Acum, cei mai semeți dintre ei 
își dezvăluiau coroana ramurilor nestânjeniţi de hăţișul de 
plante care invadaseră odinioară locul. 

Poarta de la intrare era deschisă. Primul lucru pe care îl 
făcuseră cei doi fusese să scoată vitele la vânzare. Deciseseră 
să lase terenul să revină cât mai mult la starea lui iniţială de 
pășune sau pădure. Încet, încet, imperceptibil de la an la an, 
pământul își revenise din starea lui de teren cultivat. Acum nu 
mai erau plantate decât două mici loturi, necesare pentru hrana 
cailor. El Monte devenise în timp o rezervaţie naturală privată, 
un refugiu tihnit nu numai pentru cei trei Wilkensoni, ci și pentru 
animalele sălbatice care hoinăreau pe acolo. Cele câteva garduri 
rămase nu erau destinate să păzească și să împiedice intrarea 
sau ieșirea ci să-i înștiințeze pe eventualii vizitatori asupra 
limitelor proprietăţii. 

Încetinind mersul Range Rover-ului pe drumul șerpuitor către 
casă, Audrey anticipă cu plăcere sentimentul familiar de 
satisfacție care o inunda de fiecare dată când se întorcea la 
fermă, indiferent de perioada de timp cât fusese plecată. De 
data asta însă, senzaţia obișnuită întârzie să apară, chiar și când 


5 1 picior = 0,31 în (n.tr.). 


depăși ultima curbă și văzu odihnitoarea priveliște a cabanei de 
bârne. 

In locul ei, își făcu loc o vagă senzaţie de neliniște, ca și cum 
în lipsa ei s-ar fi întâmplat ceva rău. 

Trase Rover-ul în fața verandei largi. Deschise portiera, 
descinse din mașină pe pietrișul aleii și închise portiera trântind- 
o, lăsând cheile în contact, așa cum proceda aproape toată 
lumea în Sugarloaf. Se opri, inexplicabil, și se holbă la cabană. 
Fruntea i se încruntă în efortul de a identifica cu precizie ce o 
irita. Nu reuși. Nimic nu lăsa să se vadă că se întâmplase ceva. 

Casa arăta la fel ca întotdeauna, cu cele două aripi ale ei 
plecând din centrul cu două niveluri, formând astfel un V plăcut. 
Scuturându-și capul, ca pentru a se debarasa de neliniște, 
Audrey urcă cele trei trepte ale verandei, o traversă, și împinse 
larg ușa cabanei. 

— Ted? Joey? strigă ea. E cineva acasă? 

Tăcere. 

„Ceea ce nu e chiar neobișnuit” - reflectă ea punându-și 
poșeta pe laviţa veche de lemn de lângă ușă. Era posibil ca Joey 
să fie încă la pescuit, iar Ted se îngrijea, cu siguranţă, de 
animale în șopron. 

Și totuși... Senzaţia de neliniște n-o părăsea cu niciun chip. 
Cutele de pe frunte i se adânciră pe măsură ce exploră 
camerele de la parterul ambelor aripi ale casei. O porni pe scări 
în sus către etaj. 

Pe cea de a treia treaptă, se opri brusc. Intuiţia îi spunea că 
etajul era la fel de pustiu ca și primul nivel. 

Neliniștea devenise obsedantă. Audrey părăsi locuința și 
traversă curtea spre șopron, aruncând între timp o privire spre 
câmp și spre pădurea din marginea lui. 

Câmpul era pustiu. 

Nu se vedea nici urmă de Ted sau de Joey, nici măcar de Bill 
Sikes. 

Se opri în faţa ușii deschise a șopronului și trase cu urechea la 
zgomotele făcute de caii care se agitau în grajdurile lor. 

Dacă nici Ted și nici Joey sau Sikes nu erau înăuntru, atunci 
de ce erau ușile deschise? 

lar dacă Ted se afla acolo, de ce nu-l auzea vorbindu-le cailor, 
așa cum proceda mereu pentru a-i calma când erau nervoși? 


Neliniștea i se transformase în frică. Intuiția o avertiză că 
motivul neliniștii sale se găsea în șopron. Își făcu singură curaj și 
trecu pragul. 

ÎI zări întins pe spate. Capul îi era răsucit în chip nefiresc spre 
dreapta, iar părul i se năclăise într-o masă întunecată de sânge 
închegat. 

— Ted? 

Numele lui îi scăpase șovăitor de pe buze. Mintea refuza să 
accepte semnificaţia imaginii din fața ochilor. Brusc amorțţită, 
făcu un pas înainte. 

— Ted! 

Se porni dintr-o dată să alerge către el, strigându-i numele. O 
clipă mai târziu, se prăbuși pe podeaua grajdului. 

— Ted! Ted, spune ceva. 

Îl apucă de umeri. Capul bărbatului căzu într-o parte și ea îi 
văzu ochii larg deschişi privind-o. Pentru o clipă cât o 
străfulgerare de lumină, Audrey se simţi ușurată. 

Nu păţise nimic! 

Căzuse și se lovise la cap, dar nu păţise nimic! 

Audrey se agăţă de firul ăsta firav de speranţă, însă când se 
uită mai bine la el, o apucă disperarea. 

În ochii lui, de un albastru intens, se oglindea rigiditatea 
morții. 

Femeia încremeni cu privirea aţintită pe soțul ei și încercă să 
priceapă ce se întâmplase. 

Când își ridică ochii împăienjeniţi de lacrimi văzu fâșiile rupte 
de piele care spânzurau inerte de stâlpii din colţurile grajdului. 

— Nu... șopti ea. 

Nu-i venea să creadă că se putuse întâmpla așa ceva. 

Nu lui Ted. 

Nu era posibil să i se întâmple lui Ted. 

Avea un fel al lui de a se purta cu animalele, ca și cu orice 
altă creatură vie, care inspira încredere și care o impresionase și 
pe ea din clipa în care îl întâlnise. 

Era de ajuns să-i vorbească animalului, sau să-și pună mâna 
ușurel pe el, și... 

Înăbușindu-și în piept un suspin de durere, Audrey se luptă cu 
ea ca să se ridice în picioare și o porni împleticindu-se spre ușă. 
| se păru o veșnicie până ce ajunse acolo. Cu fiecare pas făcut, 
cleștele din piept o strângea mai tare. După ce ieși din șopron, 


chinul acumulat izbucni năvalnic și un urlet de disperare ţâșni 
din ea, zguduind din temelii liniștea începutului de seară. 

De cealaltă parte a câmpului, ieșind din pădure cu undiţa de 
pescuit aruncată pe umărul drept și cu năvodul în mâna stângă, 
Joey se opri brusc la auzul ţipătului agonizant al maică-sii. La 
picioarele lui, dogul german, prietenul său constant, își ciuli 
urechile și se lipi de genunchii băiatului ca pentru a-și proteja 
stăpânul de acea creatură care scosese acel sunet 
nepământesc. O clipă mai târziu, Audrey ţipă din nou, strigând 
de data aceasta după ajutor. Intr-un târziu, Joey reveni la viaţă. 

— Du-te Storm, îi porunci câinelui, du-te la ea! 

Supunându-se de îndată la porunca stăpânului său, imensul 
câine o zbughi la fugă, traversând în goană câmpul spre Audrey, 
care căzuse în genunchi și-și acoperise fața cu palmele, căzută 
pradă durerii copleșitoare din sufletul ei. 

Abia după ce animalul se aruncă asupra femeii și începu s-o 
lingă pe faţă încercând s-o liniștească, se deșteptă și Joey și o 
porni în fugă, traversând la rândul lui câmpul care-l despărțea 
de maică-sa cu mișcările graţioase ale unui animal sălbatic. La 
fel ca o sălbăticiune, băiatul se opri brusc la câţiva pași de ea, 
ezitând din pricina prudenţei. 

Joey ascultă tăcut relatarea dezlânată a maică-sii asupra celor 
întâmplate. Ascultă cuvintele ei fără a scoate vreo vorbă și 
înțelegând cu limpezime un singur lucru. 

Tatăl lui n-avea să-l mai bată niciodată. 

e 

Deși părea că trecuse o veșnicie, doar o oră și jumătate o 
despărțea pe Audrey de clipa în care descoperise cadavrul 
soțului ei. Stătea acum într-o încăpere mai ferită de lângă 
șopron și privea în gol. Creierul înregistra fără voie fragmente 
din conversațiile purtate de lumea din jurul ei. 

— Ceva trebuie s-o fi speriat... 

— N-are sens... 

— Sheika nu e genul de cal care să... 

— Nu-mi vine să cred... în niciun caz Ted. 

Și totuși lui Ted i se întâmplase totul. 

N-avea să uite niciodată cum faţa lui Joey se făcuse pământie 
când îi povestise despre nenorocire, după cum nu va uita nici 
masca întunecată care i se lăsase băiatului pe faţă în timp ce 
asculta fără să lase să-i scape vreun gest, tragedia care se 


abătuse peste tatăl său. La sfârșit, când ea rămăsese fără grai, 
el se răsucise pe călcâie și o pornise către șopron, ca și cum n- 
ar fi acceptat adevărul până ce nu s-ar fi convins cu proprii lui 
ochi. 

— N-nu face asta, îngăimase ea cu un horcăit. Nu te duce 
înăuntru, Joey. Caută-l pe Bill Sikes. 

Joey a ezitat în acel moment, și ea a reușit să mai spună ceva: 

— Du-te după Sikes, Joey. Tu nu poţi îndrepta nimic acolo. 

Cu privirea aţintită la ea, băiatul se îndepărtase, totuși, de 
lângă ea, continuând să se îndrepte spre șopron. Audrey reușise 
să se ridice în picioare abia când el ajunse la ușa pe jumătate 
deschisă a șopronului. Se grăbise să ajungă și ea acolo pentru a- 
și îmbrăţișa fiul care manifesta o tăcere bizară. 

— Haide, îi șoptise, răsucindu-l pe loc pentru a nu-și vedea 
tatăl mort. Avem nevoie de ajutor, Joey. Nu putem rămâne pur 
și simplu așa, aici. 

Ca aflată în transă, îl dusese pe Joey înapoi în casă și-l 
chemase pe Bill Sikes, care se afla în coliba lui la un sfert de 
milă depărtare de ei. Biroul șerifului din Custer County se afla în 
Challis, la mai mult de șaptezeci de mile depărtare, dar biroul 
adjunctului său, Rick Martin, era mai aproape, în Sugarloaf. Ca și 
ceilalţi din oraș, și Martin le era prieten. El trebuia să știe ce era 
de făcut. 

— A avut loc un accident, îl pusese ea rapid în temă când îi 
auzise vocea la celălalt capăt al firului. | s-a întâmplat lui Ted. 

Nu-și mai amintea acum prea multe din cele ce urmaseră 
acestui apel telefonic. La câteva minute după aceea, sosise 
mașina poliţiei și o ambulanţă, iar, mai târziu, curtea dintre casă 
și șopron începuse să se umple de lume pe măsură ce relatarea 
celor întâmplate zbura din gură în gură în toată valea. 

Ținându-l strâns de mână pe Joey, ea se lăsase condusă de 
Rick Martin în camera în care se afla acum. Polițistul îi spusese 
că e mai bine să stea acolo. 

— În casă nu pot ţine lumea la distanţă de tine, Audrey, îi 
vorbise el cu blândeţe. E mai bine să stai aici. N-o să mai vină 
nimeni la tine până ce nu-mi vei spune tu. 

Audrey  încuviințase mută, se scufundase în canapeaua 
îmbrăcată în piele, singura piesă de mobilier din încăpere, și se 
pusese pe așteptat, alături de Joey, în tăcere. 


Își dăduse toată silința să răspundă la întrebări, dar fusese 
incapabilă să-i spună lui Rick Martin mai multe decât văzuse cu 
proprii ei ochi. 

Cu o jumătate de oră în urmă, după ce se făcuseră poze din 
cele mai inimaginabile unghiuri, cadavrul lui Ted fusese introdus 
în ambulanţă și luat de acolo. 

Acum, Rick Martin se așezase, în sfârșit, pe podea, în faţa ei. 

— Audrey? o chemă el cu o voce care abia dacă pătrunse prin 
ceața ce-i învăluia creierul. Pot să-ţi vorbesc? 

„Să-mi vorbești? Ce-ai putea să-mi spui? Ted e mort. E mort și 
nimic nu-l mai poate întoarce la viată.” 

Simţi cum o inundă un val de panică. 

„Ce-am să mă fac? Ce-am să mă fac fără eh" 

Simţi nevoia să se arunce în braţele cuiva, să-și strige 
deznădejdea, să moară sau să se predea în faţa durerii care o 
strângea cu braţe metalice, înăbușind-o. 

„Ajută-mă, Ted! Te rog, ajută-mă!” 

Auzi în minte ecoul implorării ei, deși de pe buze nu-i ieși 
niciun sunet. 

Din ceața care o înconjura, un singur cuvânt se detașă cu 
limpezime. 

„Joey! 

Din ghemul de emoţii care o cuprinsese pe Audrey Wilkenson, 
răsări imaginea fiului ei. Brusc, mintea i se limpezi. 

Respiră adânc, apoi se așeză dreaptă pe canapea și își 
concentră atenţia asupra ajutorului de șerif. 

— Ce s-a întâmplat, Rick? îl întrebă ea cu o voce calmă și tare. 
Ai vreo idee? 

Martin dădu neajutorat din cap. 

— Nimic precis. Din ce am văzut, curăța grajdul iepei. Probabil 
că a priponit-o pe Sheika ca să nu-l încurce la treabă. Ceva 
trebuie să fi speriat animalul. Când Ted a încercat s-o calmeze, 
Sheika s-a ridicat pe picioarele din spate, l-a lovit, aruncându-l la 
pământ, apoi a căzut cu copita pe capul lui. A fost un accident, 
pur și simplu un accident stupid. 

Audrey simţi un nou val de emoție urcând în ea, dar reuși să-l 
stăpânească. 

— Ce-ar fi putut-o speria pe Sheika? se interesă ea. 

Rick Martin înălță din umeri. 


— Nu știu. Putea fi orice, sau putea fi doar o iluzie. Din câte 
îmi dau seama, putea fi și un șobolan care să fi trecut atunci pe 
acolo sau o bufniţă care să fi zburat în acea clipă prin zonă. Ştii 
cum sunt caii. Practic, îi sperie orice dacă îi ia prin surprindere. 

Audrey încuviinţă, tăcută, spusele poliţistului, apoi întrebă din 
nou: 

— Ce-i cu Sheika? A găsit-o cineva până acum? 

— Nu încă. Am trimis doi inși s-o caute, dar poate fi oriunde. 
Când o s-o găsim... 

Vocea i se stinse și privirea i se mută spre Joey, care 
înțepenise ghemuit lângă maică-sa. 

— O s-o împușcați, nu-i așa? zise băiatul cu glas poruncitor. 

Rick Martin își plimbă nervos limba peste buza de jos: 

— Mă tem că nu prea avem de ales, Joey. Ea... 

— Ea n-a făcut-o intenţionat! luă foc băiatul. 

Sări în picioare. Ochii săi îl fixară furioși pe ajutorul de șerif, 
iar părul îi căzu peste frunte, făcându-l să arate mult mai tânăr 
decât cei treisprezece ani ai săi. 

— Poate că n-a fost vina ei! se avântă el. Poate că a intrat 
cineva în șopron și a speriat-o intenționat! Nu poţi s-o ucizi! Nu 
poţi! 

Se răsuci pe călcâie și ţâșni afară din încăpere, lăsându-i pe 
Rick și pe maică-sa să se holbeze neputincioşi după el. 

— Imi pare rău, Audrey, rupse Rick tăcerea care urmă după 
plecarea bruscă a lui Joey. Nu m-am descurcat prea bine. 

Oftând, Audrey se sculă de pe canapea. 

— E-n regulă, Rick. Știi și tu cum e Joey. A avut mereu o 
afecțiune deosebită pentru animale. Chiar și când îl apucau cele 
mai negre stări se ducea întotdeauna lângă ele. 

— Exact ca și Ted, o completă Rick. 

Își dori să nu fi rostit nimic când văzu expresia de durere de 
pe fața ei. 

— Î... îmi pare rău... asta a fost o... 

Audrey dădu însă din cap. 

— E-n regulă. Să știi, însă, că nu-i seamănă lui Ted. E altfel. 
Ted putea ţine totdeauna caii liniștiți. Cu Joey, însă, e vorba de 
altceva. Uneori mi se părea că e-n stare să comunice cu ei. 

Rick se mișcă, stânjenit, pe loc. Știa că nu mai poate face 
nimic aici, la fermă, dar nu era sigur că o putea lăsa pe Audrey 
singură. 


— Să știi că i-am expediat pe toţi în afară de Bill Sikes, o 
informă el. Mi-am imaginat că, dacă o să ai nevoie de cineva, o 
să chemi tu persoana respectivă. Acum, însă, n-ai nevoie ca 
locuinţa ta să mișune de lumea din oraș. 

Audrey nu-i replică nimic, așa că el continuă: 

— AŞ putea s-o chem pe Gillie, dacă vrei. Eu sunt de serviciu 
în seara aceasta, așa că ea ar putea să urce până aici ca să îţi 
ţină companie. 

— E frumos din partea ta, Rick, dar cred că în seara asta ar fi 
mai bine dacă Joey și cu mine am rămâne singuri. 

Ținându-se de braţul lui, ea se lăsă condusă înapoi, prin 
șopron. Când trecu pe acolo evită cu grijă să privească zona 
unde descoperise corpul lipsit de viaţă al bărbatului ei, cu mai 
puțin de două ore în urmă. Bill Sikes era încă acolo, 
descurcându-se cum putea mai bine pentru a îngriji cei doi cai 
rămași încă în grajdurile lor. 

— O să am eu grijă de tot, doamnă Wilkenson, o anunţă el pe 
Audrey când aceasta trecu pe lângă el. Încercaţi să vă odihniţi 
un pic, bine? Cel mai greu lucru la moartea lui Minnie a fost să 
încerc să dorm. 

Audrey se opri, zâmbindu-i îngrijitorului. Faţa lui ridată îl făcea 
să arate mai bătrân decât cei șaizeci de ani ai lui, însă corpul lui 
uscățiv emana încă forța unui bărbat cu douăzeci de ani mai 
tânăr. 

— Mulţumesc, Bill, îi răspunse ea. O să fie bine. O să reușim 
să trecem cumva și prin asta. 

— Așa va fi, o asigură Bill. Dacă aveţi nevoie de ceva la 
noapte, chemaţi-mă. Nu se știe niciodată ce jivină mai colindă 
noaptea pe aici. În ultima vreme, simt așa, ca o neliniște, de 
parcă ne-ar urmări cineva de acolo de sus, din munţi. 

Audrey încercă să nu ţină seamă de vorbele lui Bill. Un fior îi 
scutură, totuși, corpul. 

— Sunt sigură că n-o să păţesc nimic, zise ea, dând cuvintelor 
o notă mult mai convingătoare decât simţea în realitate. 

— Bine, oftă Sikes, dându-și seama că n-avea rost să se certe 
cu ea. Cu toate astea, chemaţi-mă când doriţi. La orice oră. 

— Promit c-așa am să fac. 

Dar ea știa deja că n-avea să-l cheme indiferent ce ar fi. 

La noapte, după ce Joey se va culca, se va așeza singură în 
cămăruța favorită a lui Ted și va încerca să se obișnuiască cu 


nenorocirea ce se abătuse pe capul ei, după care va căuta să 
descopere o cale de a-și continua drumul vieții fără el. 

Viaţa fără el. 

Era o perspectivă la care nu se gândise niciodată din clipa în 
care îl întâlnise pe Ted. Nici măcar când începuseră... 
problemele. 

Trebuia acum, pentru prima dată, să se gândească serios la 
această chestiune. 

N-avea altă alternativă. 

e 

Stirile de la ora zece se terminaseră. Închizând televizorul, 
Audrey își dădu seama că nu pricepuse nici măcar un cuvânt. Se 
uitase o jumătate de oră la ecran fără să vadă nimic. Fusese vag 
conștientă de imaginea unei blonde drăguțe și de chipul de 
ceară al bărbatului care citea știrile venite de la Tele Promp 
Ters. Nu reușise, însă, să reţină nici măcar o silabă din ceea ce 
spuseseră ei. ` 

O copleșise epuizarea. Işi ridică picioarele pe canapea și 
închise ochii cu speranţa deșartă că o să adoarmă. 

Însă mintea i se umplu cu imagini ale lui Ted. 

Îl văzu lucrând în pădure, gol de la brâu în sus, cu corpul lui 
musculos licărind de sudoare; galopând peste câmp cu Sheika și 
sărind cu graţie peste obstacolele pe care le plantau amândoi 
când se gândeau să se apuce serios de călărie; așezat în 
balansoarul de lângă canapea, cu o carte deschisă în poală, așa 
cum proceda aproape în fiecare seară de când ridicaseră casa. 

Apoi îi apăru altă imagine a lui. 

ÎI lovea pe Joey. 

Nu se întâmplase decât o singură dată. „O singură dată”, își 
spuse ea. Numai că acea singură dată fusese de ajuns. Işi mai 
amintea încă oroarea și șocul acelei zile. Se întâmplase cu 
aproape doi ani în urmă. 

Când Joey coborâse la micul dejun, știuseră amândoi că pe 
băiat îl apucase una din crizele lui ciudate. Era tăcut și abia dacă 
îi răspundea maică-sii când aceasta îl întreba ceva direct. După 
micul dejun, Joey dispăruse, pur și simplu, cu Storm la o 
hoinăreală prin pădure. Nu se întorsese acasă decât la o 
jumătate de oră după asfinţitul soarelui. Până atunci, Audrey 
devenise extrem de îngrijorată. 


În seara aceea, Ted îl luase cu el pe Joey în șopron și-l bătuse 
cu cureaua. Chestia asta o uluise pe Audrey. O duruse sufletul 
când văzuse privirea din ochii lui Joey în clipa când el trecuse 
din nou pragul casei. 

— N-o să mai tolerez chestia asta, îi spusese Ted. N-are 
dreptul să iasă pe afară fără să ne anunțe. In plus, a fost 
cocoloșit prea mult. 

— Dar e numai un băieţel! protestase ea. 

— Nu mai e așa de mic, replicase Ted cu o asprime 
neobișnuită în voce. E destul de mare ca să-și asume 
responsabilitatea pentru acțiunile sale! 

— Dar să-l croiești cu cureaua pentru asta... 

Ted se întunecase. 

— Câteva lovituri n-o să-i facă rău, Audrey! 

Numai că nu fuseseră „câteva lovituri”. Fusese o serie de 
dungi roșii peste spatele și fesele băiatului. Joey își dăduse toată 
silinţa să le ascundă faţă de ea. 

„A fost o singură dată”, își repetă ea acum, „o singură dată”. 
Însă nu era capabilă să înlăture gândul care-i dădea târcoale. 

Au mai fost și alte dăți? 

Au mai existat și alte bătăi de care ea n-a aflat? De câte ori ar 
fi putut să-l ia Ted pe Joey în șopron și... 

Audrey se forţă să elimine imaginea din minte. Rănile de pe 
urma morţii lui Ted erau prea proaspete. | se părea o blasfemie 
să se gândească la defectele dovedite de soțul ei pe parcursul 
ultimilor doi ani. 

„Du-te la culcare”, își porunci sieși. „Dacă o să stai aici, o să 
te chinui toată noaptea și mai ai încă un fiu care are nevoie de 
tine. Nu ai voie să cedezi și să mori, indiferent cât de mult ti-ai 
dori asta!” 

Întărită psihic, își înfipse picioarele în podea, se ridică de pe 
canapea și porni să stingă luminile și să închidă ușa de afară. 

„Împotriva cui?” 

Altă poveste care începuse de vreo doi ani. Uneori, noaptea, i 
se părea că era cineva pe afară. Era ceva de nevăzut pentru ei 
și de care nu puteau fi niciodată siguri că există. Cu toate astea, 
și ea și Ted începuseră să încuie casa pe timpul nopţii. Ea 
procedă și acum după obiceiul stabilit de amândoi, traversând 
camerele, încuind toate ușile și zăvorând toate ferestrele. 


Când ajunse la piciorul scării, sesiză o mișcare deasupra ei. Se 
uită în sus și-l văzu pe Joey, încă îmbrăcat, începând să coboare 
scara, cu Storm lipit de picioare. 

— Dragule? De ce nu ești în pat? 

— Șopronul, răspunse Joey. Ușa de la șopron e închisă. 

Audrey dădu din cap nedumerită. 

— Dar e închisă totdeauna în timpul nopții. 

— Cum rămâne atunci cu Sheika? Dacă se întoarce? 

Joey ajunsese jos. | se uita maică-sii în ochi cu o privire 
îngrijorată. 

— Ei, atunci o să stea pe afară până dimineaţă, dragul meu. 
Unde mai pui că s-ar putea ca să nici să nu se întoarcă la 
noapte? Dacă s-a speriat tare, putea s-o ţină într-o goană mile 
întregi. 

Joey își scutură capul. 

— O să se întoarcă, se încăpăţână el. Știu eu c-așa o să facă. 

Faţa lui avea acea expresie de încăpățânare care o avertiza 
pe Audrey că băiatul e în stare să se certe ore întregi. Femeia își 
dădu seama că n-avea nicio șansă să se lupte cu el în noaptea 
aceasta. 

— Bine, cedă ea. O s-o lăsăm deschisă. Trebuie să ne 
asigurăm, însă, că boxele sunt închise. Ultimul lucru de care mai 
avem nevoie acum e ca să descoperim mâine că ne-au dispărut 
și ceilalți cai. 

leșiră împreună pe ușa din faţă, lăsând-o deschisă în spatele 
lor. Luna era sus pe cerul fără nori. O briză ușoară adia dinspre 
munții de deasupra lor. Audrey își întinse mâna și-l apucă pe 
Joey de mână. O porniră spre șopron. Pentru prima oară după 
multă vreme, el nu se trase de lângă ea din pricina înțelegerii 
faptului că era adolescent. Când ajunseră la jumătatea drumului 
prin curte, băiatul se opri brusc, se smulse din mâna maică-sii 
și-i arătă ceva cu degetul întins. 

— Privește! E acolo! 

Privind prin beznă, Audrey își concentră atenţia spre pădure. 
La început nu zări nimic. O clipă mai târziu, ceva se mișcă acolo 
și ea văzu silueta masivă a iepei ieșind de sub umbra pădurii și 
pătrunzând în lumina clară a lunii. Animalul se opri și își înclină 
capul ca să pască câteva smocuri de iarbă, dar își ciuli imediat 
urechile când o strigă Joey. Se uită înspre băiat și își arcui 
grațios coada în sus. 


— Sheika? o strigă Joey. Sheika! Vino-ncoace, Sheika! 

Joey o rupse la fugă spre ea, cu Storm alergându-i pe urme. 

— Joey, stai! îl strigă maică-sa. E suficient să deschidem 
șopronul! 

Sub ochii ei, însă, iapa se făcu nevăzută printre copaci. 

— Fă rost de un căpăstru, mamă! ţipă Joey. Eu o să caut să n- 
o pierd din vedere! 

Audrey rămase pironită locului, uluită de nefirescul situaţiei. 
Ce căutau ei pe afară în mijlocul nopţii, la câteva ore după ce 
murise Ted? Să prindă un cal? 

Era o nebunie! 

Era ridicol! 

Era... 

Atunci își dădu seama. 

Procedau exact cum și-ar fi dorit Ted ca ei să procedeze. 
Aproape că-l auzeau spunând: „Tu trăiești încă, Audrey. La fel și 
Joey. Du-te și prinde-o!” 

Simţi cum oboseala i se scurge din corp. Mintea ei reuși, în 
sfârșit, să depășească șocul descoperirii cadavrului lui Ted. 
Audrey trase adânc aerul nopţii în piept, apoi alergă spre 
șopron, trase de ușă ca s-o deschidă și se strecură înăuntru. 
Găsi, în camera din spate, un căpăstru și o lanternă. Părăsi, 
apoi, șopronul și o luă la goană, peste câmp, înspre Joey. 

II prinse din urmă la marginea pădurii. Băiatul striga animalul 
pe nume, apoi asculta cu atenţie orice sunet care ar fi dezvăluit 
mișcările iepei prin întunericul dintre copaci. 

Câinele nu se vedea nicăieri. 

— Unde-i Storm? întrebă Audrey, cu voce coborâtă, deși erau 
singuri acolo. 

— L-am trimis s-o găsească pe Sheika, răspunse Joey. 

Câteva secunde mai târziu, auziră un lătrat ascuţit de undeva 
din pădure. Imediat, tonul lătratului se schimbă când câinele 
începu să ia urma calului. 

— Haide! exclamă Joey. 

Țâșni înspre copaci, croindu-și drum prin hăţișul de bălării 
care nu fuseseră niciodată înlăturate din această parte a 
pădurii. 

Audrey aprinse lanterna în direcţia în care pornise fiul ei, deși 
acesta dispăruse deja din raza vederii în goana lui către câinele 
care continua să latre. Când Storm tăcu, Audrey își încetini 


mersul. Se opri dintr-o dată când ajunse la o bifurcaţie a cărării, 
la o sută de metri mai încolo. 

Pe care drum apucase Joey? 

Iși ciuli urechile ca să audă hămăitul lui Storm. 

Nimic. 

— Joey? strigă ea. Joey, unde ești? 

Așteptă, dar nu primi niciun răspuns. O clipă se simţi cuprinsă 
de panică, dar scăpă repede de senzaţia aceasta când își aduse 
aminte unde se afla. Deși cărarea se despărțea în acel loc cele 
două ramuri se reuneau din nou la câteva sute de metri mai sus, 
acolo unde poteca se termina abrupt pe o creastă ce domina 
întreaga vale. Poteca din dreapta era mai ușoară, iar cea din 
stânga era mai scurtă. Pe oriunde ar fi luat-o, alte cărări nu se 
mai formau din poteca principală, iar bălăriile de pe marginile ei 
erau mult prea dense pentru ca Joey sau Sheika să o 
părăsească. Deci, pe oricare drum ar fi apucat, până la urmă ar 
fi ajuns să dea oricum peste fiul ei, și peste iapă. 

Oftând, Audrey începu cățărarea, alegând cărarea din 
dreapta. Se mișca cât putea de rapid, oprindu-se din când în 
când pentru a-i striga pe Joey și pe Storm. Din păcate, era ca și 
cum i-ar fi înghiţit noaptea. 

Mai avea o sută de metri până la creastă când începu să se 
îngrijoreze. 

Ce li se întâmplase? 

Trebuia să-i fi auzit apelurile până acum! 

Oare îi juca Joey vreo farsă sinistră, alegându-și tocmai 
noaptea asta deosebită? 

Dar dacă nu era așa? 

Își grăbi pasul. Îngrijorarea i se transformă în frică. 

Se opri brusc, sesizând o prezenţă în apropierea ei. 

Joey? 

Storm? 

Dacă nu era niciunul dintre ei? 

Dacă era un urs? 

Ingheţă ascultând. 

Tăcere. 

li strigă încă o dată și din nou nu primi decât tăcere ca 
răspuns. Deși vântul făcea frunzele să foșnească ușor, ea își 
dădu seama dintr-o dată că nu auzea sunet de păsări agitându- 
se în somnul lor și nici de insecte băzâind prin întuneric. 


Pericol. 

ÎI simţi de jur-împrejurul ei. Se întoarse automat pe loc. 
instinctul o avertiză s-o ia la goană la vale câtre siguranţa casei. 

Nu putea, însă, s-o facă! Joey se mai afla încă acolo! 

Işi continuă drumul, refuzând să accepte ca panica s-o 
cuprindă în cleștii ei. La fiecare câteva secunde, striga, însă nu 
auzea nimic drept răspuns. Când oboseala începu să-i dea 
târcoale, ea ieși din pădure pe creastă. Și atunci frica i se 
diminuă. Nu o mai înconjurau copacii, iar lumina lunii pline 
invada valea de dedesubt cu o strălucire argintie. De acum era 
posibil ca, în orice clipă, Joey, Storm, Sheika sau toți trei la un 
loc să iasă și ei din pădure pe cealaltă cărare. După aceea o vor 
porni înapoi cu toţii spre oraș. 

Făcu un pas pe marginea crestei, cuprinzând cu privirea 
panorama văii. inspre capătul îndepărtat, luminile satului 
Sugarloaf licăreau în întuneric. Ici și colo, ca niște pete pe un 
Covor, se puteau vedea luminile de la casele dintre El Monte și 
orășel. 

Oare de câte ori venise aici cu Ted când era lună plină? 

De câte ori nu stătuseră aici împreună... 

Incremeni, căci își dădu seama că avea o companie. 

— Joey? 

O clipă, numele fiului ei păru că rămâne suspendat în aer, 
apoi muri, înecat în tăcerea din jur. 

Auzi ceva, ca un freamăt ușor în spatele ei. 

Se întoarse, rugându-se cerului să dea peste ceva cunoscut. 

O formă întunecată se furișa spre ea, aproape invizibilă în 
umbra adâncă a potecii. 

Audrey căscă gura de uimire, nesigură de identitatea acelei 
forme bizare, dar sesizând pericolul emanat de ea. 

Făcu un pas înapoi pentru a se distanţa, instinctiv, de acea 
creatură. 

Creatura făcu atunci un salt către ea, ieșind din întuneric. 
Amenințarea deveni de-a dreptul palpabilă. 

Audrey scoase un urlet de groază. Se clătină înapoi. Mișcarea 
bruscă o dezechilibră. iși dădu seama, o secundă prea târziu, că 
sub piciorul ei nu se mai găsea nimic solid. 

Se legănă o clipă, luptându-se să-și regăsească un sprijin pe 
sol. Se rostogoli ţipând peste marginea crestei. Unghiile de la 


mâini zgâriară disperate faţa golașă a stâncii în căutarea unui 
ultim sprijin. Simţi cum alunecă rapid în golul de sub ea. 

Urletul ei se stinse brusc, când corpul i se izbi violent de rocile 
aflate la șaizeci de metri mai jos. 


e Capitolul 3 

Mary Anne Carpenter se ridică în capul oaselor. Ochii i se 
deschiseră mari când un țipăt i se răsuci în creier. Se simţi o 
clipă complet dezorientată. Vocea care o deșteptase era perfect 
identificabilă. 

Audrey. 

Audrey Wilkenson. 

Dar era o tâmpenie. Audrey se afla în Idaho! 

Trebuia să fi fost altceva. Un sunet de altă natură. Poate 
fusese sunetul unei sirene de poliţie de pe stradă. Ceva care se 
auzise ca geamătul unei pisici și care era, totuși, de natură 
umană. 

Vru să se dea jos din pat, dar deveni conștientă, cu o uluire ce 
tinu o secundă, de prezenţa lui Alan, care dormea profund lângă 
ea. Cearșaful care îi acoperea pe amândoi i se răsucise până la 
mijloc, iar un braţ îi stătea îndoit pe pernă. 

De ce nu se trezise și el? 

Se strecură în tăcere afară din pat, își puse pe ea halatul și 
părăsi dormitorul, lăsând ușa ușor întredeschisă pentru ca 
sunetul clanței să nu-i trezească soțul. 

Se duse până în living, lăsând luminile stinse, și se lăsă să 
cadă pe canapea. 

N-ar fi trebuit să-i permită lui Alan să rămână. 

Ar fi trebuit să-l expedieze acasă când se duseseră copiii la 
culcare, ca să nu complice și mai mult situația confuză în care 
se găsea, dându-i voie să o seducă. 

De fapt, exact asta fusese: o seducţie. 

O ajutase la vase, apoi le propusese tuturor o partidă de 
Monopoly. Aproape că gemuse de plăcere când auzise de așa 
ceva. Câţi ani trecuseră oare de când ei patru nu se mai 
așezaseră la o masă să facă o partidă împreună? Nici nu-și mai 
amintea măcar. Și totuși, când Alan sugerase că avea să fie „ca 
pe vremuri”, ea îl crezuse. La ce vremuri se referise el, însă? 

La vremurile în care ei patru se așezau în faţa televizorului, ca 
toată lumea, holbându-se la ecran și pretinzând că remarcile 
făcute asupra spectacolelor reprezentau o conversaţie? Le luase 
copiilor o jumătate de oră numai ca să găsească jocul de 
Monopoly, pentru numele Domnului! Pe cine crezuseră ei că 
păcălesc? 


Și totuși, trecuse cu vederea, bucurându-se de intimitatea 
atât de rară a familiei, permiţându-și luxul de a uita că o seară 
fără televizor, ca și fără inevitabila ceartă dintre Alison și Logan 
pe această temă, era o întâmplare rară odinioară, care nu se va 
mai repeta, cu siguranţă, dacă avea să-i dea voie lui Alan să se 
mute înapoi. Probabil că afacerea va fi luată din nou de la capăt, 
cu televizorul umplând timpul dintre cină și culcare. Era posibil 
ca Alan să reînceapă să muncească până târziu. 

Să muncească până târziu! 

Poate că ăsta era motivul ţipătului care o deșteptase. Poate 
că în mintea ei ceva strigase un protest faţă de faptul că ea se 
lăsa atrasă înapoi în mrejele unei căsătorii care părea definitiv 
sfârşită nu mai departe decât cu o zi în urmă. Rezistase până ce 
Alan începuse s-o sărute pe gât în faţa chiuvetei, apoi, după ce 
copiii se duseseră la culcare, el își începuse campania de 
convingere pentru a-și petrece noaptea acolo. 

Şi-i mersese. 

Oh, Doamne, cum îi mai mersese! 

Chiar și acum, stând în beznă, ea mai simţea încă dogoarea 
trupului lui strâns într-al ei, atingerea degetelor lui pe carnea ei, 
și... 

„Încetează!” își comandă ea sieși. „Opreşte-te!” 

Strigătul din noapte nu îi aparţinea ei. 

Vocea nu fusese a ei; fusese a lui Audrey! 

Işi dădu, bineînțeles, seama că nu fusese chiar prietena ei. 

— „A fost propriul meu strigăt”, își zise ea recâștigându-și 
controlul de sine. Probabil că mintea ei somnoroasă i-l atribuise 
lui Audrey pur și simplu pentru că nu voia să-și analizeze starea 
de confuzie, în care se găsea, până la capăt. Avea nevoie, cu 
adevărat, de o discuţie cu Audrey. Și asta nu de dimineaţă, când 
subconștientul va fi avut o noapte întreagă la dispoziţie pentru a 
lucra și a o determina să creadă că dracul nu e chiar atât de 
negru pe cât i se părea ei acum. 

Ei bine, de ce nu? Ce o putea opri? 

Se ridică de pe sofa, hotărâtă. Se duse în bucătărie, aprinse 
lumina și se uită la ceasul de deasupra chiuvetei. Era unu și 
jumătate, ceea ce însemna că în Idaho era unsprezece treizeci. 

Chiar dacă se băgase în pat, era imposibil ca Audrey să fi 
adormit deja. 


Mary Anne apucă receptorul și formă numărul din memorie. 
Aparatul de la celălalt capăt începu să sune. La cel de-al optulea 
semnal se auzi un declic și pe fir se ivi vocea lui Audrey. 

Era vocea ei înregistrată, care informa că nu putea să vină la 
aparat acum și ruga să-i fie lăsat mesajul. După beep-ul 
electronic, Mary Anne dădu drumul la un șuvoi de vorbe ca un 
ropot nervos: 

— Eu sunt Aud, Mary Anne. Știu că e o prostie, dar am o 
senzație ciudată. De fapt o groază de ciudăţenii mi se întâmplă 
acum. Așa că am vrut să vorbesc cu tine, chiar acum. Deci am 
sunat, dar tu nici nu ești măcar acasă. Ce tâmpenie, nu-i așa? 
Oricum, să știi că simt nevoia să vorbesc cu tine. E în legătură 
cu... Alan și cu mine. El... Oh, la dracu’, urăsc mașinile astea! 
Sună-mă dimineaţă, da? 

Când închise telefonul, auzi ușa de la bucătărie deschizându- 
se. Se răsuci pe călcâie și-l văzu pe Alan, gol, stând în cadrul 
ușii, orbit de strălucirea luminii din încăpere. 

— Mary Anne? Ce faci? Știi ce oră e? 

Ea se forță să zâmbească, gândind cu febrilitate. 

— Eu... E o chestie tipic feminină. M-am deșteptat cu impresia 
că Audrey are nevoie de mine, așa că am sunat-o. 

Alan își strâmbă buzele batjocoritor. 

— Audrey are nevoie de tine, da? rosti el cu vocea mimând 
amărăciunea. De ce ar avea nevoie de tine cineva care s-a 
măritat cu o sută cincizeci de milioane de dolari? 

Gura femeii căpătă o expresie de severitate. Imediat, Alan își 
dădu seama de greșeala comisă. 

— lartă-mă, iubito, se scuză el, cu un ton înmuiat. N-am vrut 
să spun ceva rău. N-am vrut decât să... 

— Poate că ar fi mai bine să pleci acasă, i-o reteză Mary Anne. 
N-am înțeles niciodată cum poţi să urăști un om pe care nici 
măcar nu-l știi! Ş 

— Dar nu-l urăsc, protestă Alan. Insă, trebuie să admiţi că nu 
prea există probleme pentru Audrey pe care banii lui Ted să nu 
le rezolve. 

— Ba da, replică Mary Anne, cu privirea sfredelitoare. Ce zici 
de o altă femeie? Cum ar putea banii lui să rezolve o problemă 
ca asta? 

Alan adoptă deodată o mutră pocăită. 


— Ai dreptate, admise el încetișor. Cred că am meritat-o. Mai 
cred că merit și altele. Să știi, însă, că vreau să îndrept lucrurile, 
Mary Anne. Zău că vreau. Am greșit cu Eileen și singura mea 
speranţă e ca tu să mă poți ierta cândva. 

„Nu-l asculta”, își spuse femeia. „Nu-l crede! a mărturisit, fără 
să vrea, totul când a zis chestia aia despre banii lui Ted. A 
dezvăluit mai mult despre sine decât își dă seama.” 

— Acum nu vreau să vorbesc despre asta, Alan, rosti ea cu 
glas tare. Vreau ca tu să... 

— Lasă-mă să stau, o imploră Alan. Te rog. Azi-noapte și ieri a 
fost minunat. Ne-am distrat bine. Hai să nu stricăm ce a fost, 
bine? Hai să ne întoarcem în pat și o să vorbim dimineaţă. O să-i 
trimitem pe copii la joacă și o să rămânem singuri să vorbim. O 
să fim numai noi doi, Mary Anne. Dacă o să încercăm, sunt 
convins că o să ne putem reface viața împreună. 

Își petrecu brațele în jurul ei. Mary Anne îi simţi încă o dată 
forța, cunoscută de ea, a corpului și nota reconfortantă a vocii. 

Și încă o dată, hotărârea ei de a-l expedia i se diminuă. 

— Bine, oftă ea, mai mult din resemnare decât din acceptare. 
Hai înapoi în pat. Însă mâine vorbim, să știi. O să punem pe 
tapet totul. 

Cu toate astea, douăzeci de minute mai târziu, după ce Alan 
recăzu într-un somn adânc, Mary Anne se dădu jos din pat din 
nou, se duse în living, aprinse lumina și se apucă să citească o 
carte. 

În ciuda orei înaintate, ultimul lucru la care se gândea era să 
se culce. 

e 

— Cred că ar fi mai bine să vii cu mine, Gillie, îi spuse Rick 
Martin nevestei sale în timp ce-și trăgea pe el uniforma pe care 
și-o scosese cu numai câteva ore mai înainte. Nu știu ce se 
întâmplă acolo, dar Joey părea înspăimântat, iar Bill Sikes nu e 
acasă. 

Pe cât era el de mare, pe atât era Gillie de mică. Avea părul 
blond spre deosebire de al lui, care era închis la culoare. l-o 
luase înainte cu îmbrăcatul, încă de când ascultase sfârșitul 
conversaţiei soțului ei cu Joey Wilkenson. Până să termine și 
Rick de îmbrăcat, ea prepară pentru amândoi câte o ceașcă de 
cafea. În timpul acesta, Rick sună la birou și-i vorbi ajutorului 
său, Tony Moleno, chemându-l să se întâlnească cu el la ferma 


El Monte. Nevastă-sa îi dădu o ceașcă aburindă. Pe faţa lui nu se 
putea citi nimic. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Nu știu, răspunse Rick. 

Luă o înghiţitură de cafea și puse ceașca pe marginea 
măsuței de noapte. Se răsuci ca să-și tragă cizmele în picioare. 

— Joey era atât de necăjit încât abia mai putea vorbi. Mi s-a 
părut, însă, că spunea ceva despre faptul că ieșiseră s-o caute 
pe Sheika și Audrey a dispărut. 

Gillie căscă gura uimită. 

— Dar asta e... 

Lăsă restul frazei în suspensie. Încerca, zbuciumându-se să 
găsească logica vorbelor lui Rick. 

— E o idioțenie, o completă bărbatu-său cu o expresie de 
duritate pe față. De ce mama naibii căutau ei un cal la ora asta? 
Și cum putea Audrey să fi dispărut așa, pur și simplu? 

Își prinse centura cu pistolul legat de ea și, înșfăcând cana cu 
cafea, porni spre ieșire, zicând: 

— Oricum, nu vom afla nimic precis până ce nu ajungem 
acolo, nu? 

Peste zece minute, jeepul vopsit în negru și alb, care-i servea 
lui Rick ca mașină de patrulă, trecu porţile fermei. Rick trebui să 
încetinească la trecerea de la drumul asfaltat la aleea pietruită, 
care șerpuia printre copaci pentru a se pierde în spațiul deschis 
în care se aflau casa, șopronul și câmpul familiei Wilkenson. În 
fața casei, era deja parcată o mașină de patrulă. Când Rick trase 
jeepul său alături de aceasta, ușa de la intrare se deschise și pe 
verandă se ivi Tony Moleno. 

— Joey e în bucătărie, anunţă el. Nu știe ce s-a întâmplat 
dar... ei bine, dar crede că maică-sa e moartă. 

— Sfinte Dumnezeule! se înfioră Gillie. 

Îl dădu la o parte pe Moleno și se grăbi să intre în casă pentru 
a face tot ce-i stătea în puteri pentru Joey. 

— Ce ţi-a spus? întrebă Rick, oprindu-l cu mâna pe celălalt 
bărbat de a intra în casă. 

— Ti-am spus deja, nu prea multe. Cam ce mi-ai povestit tu 
mie. Căutau iapa. S-au despărțit și a auzit-o pe maică-sa ţipând, 
dar n-a reușit s-o găsească, așa că s-a întors aici și te-a sunat. 

— Bine, rosti Rick. 

Își pusese deja mintea la lucru. 


— Vreau să te duci până la cabana lui Bill Sikes. Vezi dacă 
tipul e acolo. Nu mi-a răspuns la telefon dar asta nu înseamnă 
nimic, căci putea să se fi îmbătat criţă și să fi adormit. 

— Sikes n-a luat un strop de băutură în gură de zece ani... 
începu Moleno, dar Rick îi tăie urgent avântul. 

— Dar azi i-a murit stăpânul așa că cine știe ce-a fost în stare 
să facă, nu-i așa? Oricum, vreau să-l găsești și apoi să aduni 
câţiva oameni. Dacă i s-a întâmplat ceva lui Audrey și zace pe 
undeva cu vreun picior rupt, vreau s-o găsesc cât mai repede. 
După ce verifici cabana lui Sikes, vino înapoi aici. Între timp eu o 
să văd ce pot să mai aflu de la Joey. 

Dând din cap în semn că înţelesese ordinele celuilalt, Moleno 
cobori în fugă treptele verandei către mașina sa, iar Rick intră în 
casă, închizând ușa în urmă. 

— Joey? strigă el o clipă mai târziu, când pătrunse în 
bucătăria mare, unde băiatul se ghemuise pe un scaun lângă 
tejgheaua barului, urmărind-o pe Gillie cum prepară un ibric cu 
cafea. Ce s-a întâmplat? Poţi să-mi povestești? 

La picioarele băiatului, Storm mârâi un avertisment contra 
poliţistului, dar se calmă imediat ce Joey îl bătu ușurel cu palma 
pe cap. 

— Nu știu, se văicări Joey, ștergându-și dărele de lacrimi de 
pe obraji cu mâneca de la cămașă, apoi suflându-și nasul într-un 
șerveţel pe care-l pescuise dintr-o cutie de lângă el. Am văzut-o 
pe Sheika pe câmp și atunci mama și cu mine am încercat s-o 
prindem, dar Sheika a intrat în pădure, așa că, până să vină 
mama cu o frânghie, l-am trimis pe Storm s-o urmărească. 

Incet, cu vocea tremurătoare, reuși să închege o poveste. El și 
maică-sa se despărţiseră și apoi el a auzit ceva în pădure. 
Câinele fusese lângă el și acel ceva din pădure îl înspăimântase 
și pe Storm, așa că Joey nu răspunsese la chemarea maică-sii 
când o auzise. 

— Eram prea înfricoșat, admise el. Adică, era ca și cum cineva 
voia să mă vâneze și, dacă i-aș fi răspuns maică-mii, m-ar fi 
putut descoperi. 

— Dar nu ţi-a trecut prin minte că mama ta putea intra la griji 
dacă nu-i răspundeai? îl întrerupse Rick. 

Privirea lui Joey se mută nervoasă înspre Gillie, de parcă 
băiatul i-ar fi cerut ajutorul. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Rick, interveni femeia, dacă 
ai bănui că ești vânat de ceva din pădure, în mijlocul nopţii, ai 
începe să urli? Bineînțeles că nu! 

Rick simţi cum îi ia foc faţa când își dădu seama că ea avea 
dreptate. 

— Și atunci te-ai întors? îl chestionă el mai departe pe Joey. 
Băiatul clătină din cap. 

— Storm și cu mine am rămas acolo unde eram și, după o 
vreme, n-am mai auzit nimic. Apoi însă... 

Vocea i se frânse și trebui să-și înăbușe un suspin. 

— Apoi însă a fost ţipătul ăla. A fost cumplit, ca și cum... 

Tăcu. O lacrimă i se scurgea pe obraz. 

— Ca și cum ce, fiule? insistă Rick, temându-se de ceea ce 
avea să spună băiatul în continuare. 

— ... ca şi cum ar fi căzut... murmură Joey, înecându-se în 
cuvinte. 

Gillie înconjură tejgheaua pentru a-l liniști pe băiat, dar Rick o 
opri cu un gest. 

— Unde te găseai atunci, Joey? 

Nu primi niciun răspuns, așa că insistă mai mult. 

— Unde erai când ai auzit strigătul mamei tale? 

Joey privi în sus, încercând să înghită nodul care i se formase 
în gât. 

— Eram pe cărarea spre creastă, șopti el într-un târziu. ȘI... și 
după ce l-am auzit, Storm și cu mine ne-am dus s-o căutăm. 

Se uită la câinele imens care ședea întins pe podea, cu botul 
între labele din față. Ca și cum ar fi simţit privirea stăpânului 
aţintită asupra lui, dogul german se uită în sus, în expectativă. 

— l-am spus s-o găsească pe mama, șopti Joey. Am crezut că 
asta aștepta și el. A început să dea din coadă și a luat-o la fugă. 
A trebuit să fug și eu ca să ţin pasul cu el. Când am ajuns, însă, 
pe vârful crestei... 

Vocea i se stinse. 

— Ce, Joey? insistă mai departe Rick. Ce ai găsit când ai ajuns 
în vârful crestei? 

— Lanterna, suflă Joey. Cea pe care a luat-o din șopron. 

Joey își privi câinele. Ca și cum ar fi sesizat starea mizerabilă 
a stăpânului său, Storm se ridică și începu să-i lingă mâna. Rick 
îl privi pe băiat în ochi. 


— Cred că ar fi mai bine să arunc o privire la baza crestei, zise 
el. 

Plecă din casă și o porni pe câmp către micul pâlc de pini care 
creșteau la baza versantului abrupt al muntelui Sugarloaf. Luna 
era încă sus pe cer. Putea vedea limpede tăpșanul larg aflat la 
șaizeci de metri deasupra nivelului văii. Se putea ajunge acolo 
ușor dacă mergeai pe poteca de pe partea sudică a câmpului. Işi 
aminti acum că ajunsese, când avea optsprezece ani, alături de 
doi prieteni, în vârf, escaladând versantul pe fața peretelui de 
granit. Se folosiseră atunci de pitoane și de corzi alpine și se 
rugaseră lui Dumnezeu să nu fie prinși în cursul aventurii. 

Orientându-se cu ajutorul lanternei, își croi drum cu 
repeziciune printre pini, apoi se căţără pe bolovanii presăraţi 
peste pământul de la piciorul crestei. 

În câteva minute, descoperi corpul femeii, contorsionat și cu 
oasele rupte, zăcând cu faţa în jos la baza unuia dintre bolovani. 
Deși nu mai era nicio îndoială că ea murise, Rick o cercetă 
căutând o urmă cât de mică de puls. După aceea, apucă staţia 
de emisie-recepţie: 

— Am găsit-o, Tony, anunţă el în aparat. Mă găsesc la baza 
masivului Sugarloaf. Vino și tu aici cât de repede poţi. 

Peste douăzeci de secunde, văzu farurile mașinii lui Moleno 
îndreptându-se înspre el, apoi privi cum urmează mașina 
meandrele drumului de la casa lui Bill Sikes și cum se îndreaptă, 
după aceea, spre el, direct peste câmp. 

— Sikes era acolo? strigă el când Tony ieși din păduricea de 
pini și începu urcușul peste bolovani. 

— Mda, răspunse Moleno. Ai avut dreptate. Era beat ca un 
porc. Arăta ca... 

Privirea îi căzu deodată pe corpul femeii și cuvintele i se 
opriră în gât. 

— Isuse, șopti el. Bietul copil. 

— Du-te să ceri ajutor, îi ordonă Rick, mascându-și șocul și 
tristeţea prin asprime. Eu va trebui să mă întorc la ei acasă. 

Porni să traverseze câmpul încă o dată, cu pași măsurați, 
întrebându-se cum îi va spune lui Joey Wilkenson că nu numai 
taică-su murise în ziua aceea, ci și maică-sa. Era o problemă 
delicată, numai dacă nu cumva băiatul știa deja. Bănuiala 
aceasta îl cuprinse când era pe punctul de a deschide ușa de la 
bucătărie. | se părea imposibil ca Joey să nu fi știut exact ce se 


întâmplase când auzise ţipătul pe care îl scosese Audrey în 
cădere. 

Când intră în casă, Gillie se uită întrebătoare la el. Rick clătină 
din cap. 

— Mă gândesc că ar fi bine dacă ai chema pe cineva din 
familie, rosti el. 

Înţelegând cu limpezime sensul cuvintelor lui, Gillie icni și-și 
petrecu brațele protector în jurul lui Joey. 

— Îmi pare rău, Joey, continuă Rick. Am... am găsit-o pe 
mama ta. Bănuiesc... ei bine, bănuiesc că a alunecat. 

Îl urmări pe băiat cu atenţie pentru a descoperi și cea mai 
vagă notă de falsitate în reacţiile lui, dar nu observă nimic 
anormal. 

Joey se mulțumi să se uite la el. Când vorbi, vocea îi sună 
găunos: 

— Mă striga... Dacă i-aș fi răspuns... 

Gillie îl trase mai aproape de ea. 

— Nu te mai gândi la asta. N-a fost vina ta. A fost un accident. 

Joey o privi. 

— Dar dacă n-a fost așa? Dacă... 

— Trebuie să chemăm pe cineva, Joey, îl întrerupse femeia. 

Își dorea să poată proteja băiatul de năvala gândurilor negre 
care-i treceau prin minte. 

— Ai vreun unchi favorit? Sau vreo mătușă? 

Joey răspunse cu o voce stinsă: 

— Nu am pe nimeni. N-avem niciun fel de rude cu excepţia 
mătușii Mary Anne. 

— Mătușa Mary Anne? repetă Gillie cu blândeţe. Cine e? 

— Naşa mea, răspunse Joey. E prietena cea mai bună a 
mamei mele, încă din copilărie. 

— Ştii pe unde e numărul ei? 

— În carte, răspunse Joey cu ochii aţintiţi în podea. Sub 
Carpenter. Acolo, lângă telefon. 

Gillie văzu, clipind, lumina de pe aparatul telefonic abia după 
ce luase deja în mână carnetul cu adrese al lui Audrey. Robotul 
telefonic modern se odihnea pe tejgheaua din bucătărie. Fără a 
se gândi, femeia apăsă butonul de redare. Câteva clipe mai 
târziu, tonul bizar al vocii Mary Annei umplu încăperea. Rick și 
Gillie ascultară tăcuţi mesajul pe care cea mai bună prietenă a 


lui Audrey îl lăsase la nu mai mult de zece sau cincisprezece 
minute după ce Audrey murise. 

„Te face să te întrebi”, își zise Gillie în timp ce forma numărul 
de New Jersey găsit în carnet. „Te face să te întrebi dacă mai 
poți pricepe ceva din ce se petrece în lumea asta.” 

e 

— Zău că asta-i o adevărată tâmpenie! exclamă Alan. 

Nici măcar nu încerca să-și mascheze furia în timp ce o 
urmărea pe Mary Anne aruncându-și hainele într-o valiză. 

— Ai idee cât e ceasul? 

Femeia se uită fioros la el. 

— Bineînţeles că știu cât e ceasul, se stropși ea. E aproape 
patru dimineaţa, iar eu trebuie să fiu la aeroport la cinci și 
jumătate! Ei, ai de gând să mă ajuţi sau nu? Asta pentru că dacă 
nu vrei, atunci te poţi duce acasă. Eu o să-mi chem un taxi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Mary Anne nu crezi că ar 
trebui să discutăm un pic în legătură cu asta? 

Mary Anne lăsă să-i cadă în valiză perechea de blugi pe care o 
ținea în mână și se întoarse pentru a-i arunca o privire severă lui 
Alan. 

— Ce avem de discutat? Cea mai bună prietenă a mea a 
murit, Alan. A murit și Ted! Cum aș putea să nu mă duc? 

— Dar ce poţi tu să faci? argumentă bărbatul, ridicând din nou 
aceeași problemă cu care o pisase pe Mary Anne la cap din clipa 
în care ea îl trezise după apelul telefonic venit din Sugarloaf. Nu- 
i poţi învia! 

Mary Anne trase aer în piept. De ce nu înțelegea? Doar îi 
explicase până acum de cel puţin o duzină de ori. Cu toate 
astea, încercă încă o dată. 

— Joey nu mai are pe nimeni, în afară de mine, Alan. Ted n-a 
mai aflat nimic de părinţii lui de când era copil; cât despre 
familia lui Audrey, știi și tu bine ce a păţit. Cine să aibă grijă de 
Joey în aceste condiţii? 

— Dar trebuie să mai existe o groază de lume pe acolo, se 
încăpăţână Alan. Cristoase, trebuie să fie cineva care să ia 
copilul... 

— Joey! silabisi Mary Anne, cu asemenea forţă că-l reduse pe 
Alan la tăcere. Numele lui e Joey, iar eu i-am făcut o promisiune 
lui Audrey cu mulți ani în urmă, înainte de a se naște el. |ți 
amintești că am fost amândouă însărcinate în același timp? Ea 


era cu Joey, iar eu cu Alison. Atunci ne-am făcut reciproc o 
promisiune. Am jurat că, dacă se va întâmpla vreodată ceva, să 
avem grijă fiecare de copiii celeilalte. Ei bine, iată că s-a 
întâmplat ceva, Alan! Ea a murit! Au murit amândoi! Capul ăla 
tare al tău nu poate pricepe chestia asta? 

Deși încercaseră amândoi să discute cu voce coborâtă pentru 
a nu-i trezi pe copii, la ușa dinspre hol își făcură apariţia și Alison 
și Logan. 

— Mami? întrebă Logan. Ce s-a întâmplat? 

Copilul văzu valiza și îngrijorarea din ochi i se transformă în 
frică. 

— Pleci? se tângui el. 

Brusc, emoţiile zăgăzuite în ea năvăliră la suprafaţă. Mary 
Anne se trânti pe pat, suspinând. Și, imediat, amândoi copiii o 
înconjurară, împletindu-și braţele în jurul ei. Ea îi trase mai 
aproape, apoi se luptă să recâștige controlul asupra lacrimilor. 

— S-a întâmplat ceva, îi informă ea, forțându-se ca vocea să-i 
sune calmă. Unchiul Ted și mătușa Audrey au avut un accident 
și eu trebuie să plec până în Idaho ca să am grijă de Joey. 

Alison înţelese sensul vorbelor maică-sii. 

— A... adică au murit? 

Vocea îi tremura și ochii i se umpluseră deja cu lacrimi. 

Mary Anne își mușcă buza și dădu din cap. 

— Dar de ce trebuie să ai grijă de el? întrebă Logan. 

Trecu un minut până ce Mary Anne socoti că e în stare să 
răspundă. 

— Pentru că nu se găsește altcineva, dragul meu. Sunt nașa 
lui Joey, așa cum Audrey a fost nașa voastră. Asta înseamnă că 
e de datoria mea să am grijă de el acum. 

Logan arăta de parcă era pe punctul de a izbucni în plâns. 

— D-dar cine o să aibă grijă de noi? Nu putem merge cu tine? 

Mary Anne întinse mâna și îndepărtă o șuviță de păr blond din 
ochii fiului ei. 

— Mă tem că nu, dragul meu. N-o să fiu plecată pentru multă 
vreme. 

ÎI privi pe Alan peste capul lui Logan. 

— Cât timp o să stau acolo, de voi o să se ocupe tati. O să se 
mute înapoi de dimineaţă, după ce mă va duce la aeroport. De 
fapt, dacă vă îmbrăcaţi și voi rapid, o să puteţi merge și voi cu 


noi, după care o să vă opriţi pe drumul de întoarcere să-l ajutaţi 
pe tati la bagaje. Cum vi se pare propunerea mea? 

Logan se învioră de îndată. 

— Zău? Tati o să stea din nou aici? 

— Păi cine altcineva să aibă grijă de voi în lipsa mea? 
răspunse Mary Anne, evitând o angajare directă. 

Logan se năpusti spre camera pe care o împărțea cu soră-sa. 
Alison rămase, însă, pe loc. 

— Tati se întoarce? ceru ea să afle, uitându-se când la maică- 
sa, când la taică-său. O să fim din nou împreună? 

Simţindu-se privită din două părţi, Mary Anne căută disperată 
un răspuns, dar nu găsi niciunul. 

— Nu știu, admise ea după o clipă lungă de tăcere. Nu-ţi pot 
spune acum, draga mea. Rămâne să vedem ce se mai întâmplă, 
bine? 

Alison ezită, apoi dădu scurt din cap și părăsi încăperea. O 
clipă mai târziu, Mary Anne și Alan își auziră fiica trimițându-l pe 
Logan la baie cât timp se îmbrăca. 

— Dar e și camera mea! protestă Logan. Nu poţi să mă azvârli 
afară așa, pur și simplu! 

— Pot, cât timp sunt mai mare decât tine, îi aminti Alison. 

Se auzi o ușă trântită când Logan ieși furios din dormitor, apoi 
altă ușă izbită când intră în baie bombănind. 

Mary Anne se întoarse la bagajul ei în tăcere. Simţea privirea 
lui Alan aţintită asupra ei. 

— Va trebui să izbândim și în încercarea asta, iubito, rosti 
Alan, începând, în sfârșit, s-o ajute la împachetatul hainelor 
întinse pe pat. Când o să te întorci, vom decide ce-i de făcut. 
Dacă o să fim din nou împreună și eu o să scap de apartamentul 
meu, atunci o să fim în stare să ne permitem luxul de a-i face o 
cameră lui Logan. Are zece ani. Ar trebui să aibă o cameră a lui 
proprie. 

Mary Anne își așeză ultimele haine în valiză, o închise și încuie 
broaștele. 

— Când mă întorc, zise ea cu fermitate. Nu vreau să discut 
despre nimic până mă întorc. Abia atunci... 

Ezită, apoi înălță, neajutorată, din umeri. 

— Abia atunci o să vedem ce și cum. 

Alan deschise gura să mai zică ceva, dar Mary Anne îl opri cu 
un gest al mâinii. 


— Nu spune nimic. Nu mă întreba nimic și nu-mi cere 
explicaţii suplimentare asupra motivelor plecării mele. Eu nu-ţi 
datorez nicio lămurire, în timp ce tu ai de lămurit multe. 

Când cobori din mașină, la aeroport, ea și Alan ajunseseră din 
nou în situaţia de a schimba cu greu câteva vorbe. 


e Capitolul 4 

— De ce continuaţi să vă certaţi, tu și cu mami? 

Alan ieși din debaraua dormitorului, din apartamentul pe care 
îl închiriase după ruptura cu Eileen Chandler, cu cele trei 
costume ale sale și cu câteva cămăși, atârnate încă pe umeraș, 
ținute pe brațul stâng. Simţea tensiunea cu care Alison aștepta 
răspunsul la întrebare, deși fata părea că e concentrată cu 
împachetarea hainelor lui în geamantanul de pe pat. 

— Așa se întâmplă uneori, zise el într-un târziu. 

Deși îi stătea pe limbă, nu adăugă că mama ei era căpoasă și 
nu voia să-i mai acorde încă o șansă. 

— Chiar te-a azvârlit în stradă micuța domnişoară Blondie? 
chiţăi Logan. 

— Logan! scrâșni Alison. N-ai voie să-i zici așa! Nu avem voie 
nici măcar să știm că mami și Susan o... 

Își puse degetele pe buze și se întoarse spre taică-său. 

— Micuța domnişoară Blondie? repetă Alan. 

Nu știa dacă să râdă sau să se înfurie de porecla pe care 
nevastă-sa i-o atribuise fostei sale amante. Văzu în ochii copiilor 
săi că le era frică de o reacție violentă din partea lui și asta îl 
făcu să chicotească. 

— Ei bine, Eileen e micuță, e blondă și e încă singură, așa că 
eu zic că i se potrivește, nu? 

Copiii se simţiră ușuraţi. El începu să-și așeze costumele și 
cămășile în valiză. Încercă să se debaraseze de neplăcerea pe 
care o simțea printr-o înălțare din umeri. 

— În plus, cred că toată afacerea a fost o greșeală prostească. 
Oricum s-a terminat. Acum nu vreau decât să îndrept lucrurile 
dintre mine și mama voastră și să mă mut înapoi acasă, ca totul 
să fie ca înainte. 

— Atunci de ce nu-ți împachetezi totul? sugeră Logan. Așa 
când o să vină mama acasă, tu o să fii deja acolo. Adică tu o să 
fii oricum acolo, nu? 

Alan îi ciufuli părul fiului său. 

— Aș vrea să fie atât de simplu, replică el. 

însă când aruncă o privire de jur-împrejurul camerei 
mizerabile în care dormise aproape o lună, începu să ia 
propunerea în serios. De ce nu? Chiria pe septembrie fusese 
aproape lichidată. Era mult mai de bun-simţ să se mute acum 
decât să mai rămână în locul ăsta deprimant. Mobila din living, 


nimic altceva decât niște dărăpănături tapisate cu o țesătură 
grosolană, verde, care ameninţa să-i jupoaie pielea de pe 
degete de fiecare dată când o atingea, ar fi trebuit de mult 
aruncată la gunoi. Nici patul desfundat nu era mai bun. Nu 
exista o bucătărie, în adevăratul sens al cuvântului, ci numai o 
debara convertită la o astfel de destinaţie, în care cu greu 
încăpea o singură persoană. În plus, bănuia că livingul fusese 
sufrageria unui apartament mult mai mare de pe vremea în care 
imobilul era proaspăt construit. 

Așa că de ce să nu se mute înapoi? Chiar dacă Mary Anne i-ar 
fi tras din nou un șut în fund când s-ar fi întors, putea, cu 
siguranţă, să-și găsească și atunci un loc mai bun ca ăsta unde 
să locuiască până ce ei i-ar fi revenit judecata sănătoasă. 

În plus, nu-i propusese chiar Mary Anne să se mute? Ce să 
facă în următoarele câteva zile, să vină mereu aici de fiecare 
dată când avea nevoie de ceva? 

— Știi ceva, Logan? Ai dreptate! declară el, brusc decis. Hai 
până în pivniţă să luăm niște cutii și să împachetăm totul. 

Având în faţă perspectiva revenirii tatălui lor acasă pentru 
totdeauna, starea de spirit a copiilor se modifică imediat, de la 
tăcerea tensionată în care stătuseră înspre și de la aeroport, 
într-o bucurie zgomotoasă. Douăzeci de minute mai târziu, 
treaba era încheiată. Cele câteva lucruri pe care le achiziţionase 
Alan de când o părăsise pe Mary Anne, umpleau cu greu două 
cutii mari de carton. După ce înghesui cutiile și geamantanul în 
mașină, Alan îi lăsă un bilet administratorului, anunţându-l că 
părăsea apartamentul. Introduse biletul și cheia locuinţei într-un 
plic pe care-l strecură pe sub ușa administratorului. 

Douăzeci de minute mai târziu, se găsea înapoi în propria sa 
casă. Geamantanul i se odihnea, deschis, pe pat. Işi puse 
costumele pe braţ și se îndreptă spre dulapul care fusese 
întotdeauna suficient de mare pentru a adăposti atât hainele lui 
cât și pe cele ale nevestei lui. Dădu la o parte câteva rochii de- 
ale ei pentru a le face loc hainelor lui. 

Se trezi holbându-se la o cămașă sport necunoscută, cu cel 
puţin două măsuri mai mari decât ale lui. 

— Alison? o chemă el pe fie-sa. Alison? 

O clipă mai târziu, fata lui apăru în cadrul ușii. După expresia 
ce i se întipări pe faţă când zări cămașa pe care el o strângea în 
mâna, fu clar că pricepuse întrebarea nerostită. 


— Ce mama dracu' s-a întâmplat aici? se răţoi el. Ce a făcut 
maică-ta, și-a adus prietenul imediat ce am plecat? 

Încremenită, cu frate-su înghesuit în spatele ei, Alison urmări 
cum Alan trântește cămașa de podea, apoi cum o izbește de 
perete. Din obișnuinţă, fata se grăbi să o ridice de pe jos. 

— E... e a lui Bob, murmură ea. Cred că el... 

Vocea i se stinse când zări furia din ochii tatălui ei. 

— Cine dracu' e Bob? tună Alan. Ce s-a petrecut aici? 

Logan se agăță, înspăimântat, de mâna sorei lui. În ochii ei 
licăriră câteva lacrimi. 

— E-el nu e nimeni, tati, îngăimă ea. E un tip cu care mami a 
ieșit de câteva ori în oraș. Asta-i tot. 

— De câte ori? repetă Alan cu voce spartă. Dacă n-a făcut 
altceva decât să iasă cu el de câteva ori, atunci ce mama naibii 
caută cămașa lui în dulapul meu? 

— Și eu de unde vrei să știu? izbucni, brusc, Alison. 

Se înfuriase. 

— Poate că a uitat-o acolo, tati! Poate că a ajutat-o pe mami 
la grădină și ea i-a spălat cămașa! 

— Da, da, sigur! scuipă Alan cu amărăciune. 

Luase foc. 

— Ascultă, mă crezi tâmpit? 

Alison dădu înapoi de parcă ar fi fost pălmuită, dar se ţinu 
tare pe poziţie. 

— Ei, și ce dacă? i-o întoarse ea. Și ce dacă și-a petrecut 
noaptea cu mami? Tu ce făceai? De ce ar fi treaba ta ceea cea 
făcut ea în timpul în care tu nici măcar nu erai aici? Haide, 
Logan. Poate că mami a avut dreptate! Poate că nu trebuia să-i 
dea voie lui tati să se întoarcă! 

Ținându-și fratele strâns de mână, Alison îl târî afară din 
încăpere. O clipă mai târziu, Alan o auzi cum trântește ușa de la 
camera pe care o împărțeau copiii. 

Înfuriat și mai tare de ieșirea fiicei sale, apucă de cămașa 
ofensatoare și o sfâșie în bucăţi. 

Ce fel de târfă era Mary Anne? Câţi bărbaţi trecuseră prin ea 
de când plecase el? Probabil că o aștepta mereu câte unul. Nu 
era de mirare atunci că el se încurcase cu Eileen Chandler, dacă 
Mary Anne îl ignora în timp ce flirta cu toți bărbaţii din oraș! l-ar 
conveni de minune dacă el nu s-ar muta înapoi. Și cum mai 


încerca să-l facă să se simtă vinovat de pe urma unei singure 
greșeli nenorocite! 

Se apucă să tragă din nou de cămașă. Smulse una din 
mâneci, dar la piept se opri ca să cerceteze baia. Deschise cu 
violenţă dulăpiorul cu medicamente, căutând cu febrilitate ceva 
lăsat acolo de amantul nevestei sale. 

Nu-și găsi decât propriile lucruri. 

Își văzu pămătuful de ras, aflat încă pe raftul pe care-l păstra 
mereu. 

Își văzu periuţa de dinţi, atârnată de cui, acolo unde fusese 
întotdeauna. 

Și parfumul era încă acolo. La fel și pasta de ras. Până și 
antibioticele prescrise de doctorul Weinberg cu doi ani în urmă, 
când se căpătuise cu o infecţie bronșică, erau tot acolo. Toate 
se aflau exact în același loc în care le lăsase. 

Simţi cum i se potolește furia. Uitându-se la șirul acela de 
obiecte personale ale lui, care nici măcar nu fuseseră mutate 
din loc pe timpul în care fusese plecat, începu să fie cuprins de 
rușine. 

Ce-i trecuse prin minte? Alison avea dreptate. Ce treabă avea 
el cu faptul că Mary Anne avea pe altcineva în timp ce el se 
culca cu Eileen Chandler? Se putea considera norocos că nu 
divorțase de el. Părăsi baia și se duse către camera copiilor. 
Bătu încet în ușă. 

— Pleacă! izbucni Logan cu vocea estompată de grosimea ușii 
închise. 

Alan ciocăni din nou, apoi răsuci clanţa și întredeschise ușa. 

— Copii? Hei, ascultați-mă, ce am spus mai devreme... cred 
că a fost o prostie. Ce-aţi zice s-o luăm de la capăt, hî? Hai să 
pretindem că abia am sosit, da? 

Alison și Logan se priviră unul pe altul nesiguri. Fata răspunse 
în numele amândurora: 

— Nu mai ești mâniat pe mami? 

Alan trase adânc aer în piept și-i dădu drumul cu un șuier ce 
semăna cu un oftat de resemnare și de înfrângere. 

— Nu. Mi-a trecut furia pe mama voastră. Bănuiesc, însă, că 
ea continuă să fie supărată pe mine. 

Logan se dădu jos din patul pe care se căţărase și zâmbi. 

— O să fie bine, declară el. Și pe mine se înfurie uneori, dar 
continuă să mă iubească. Pun pariu că te iubește și pe tine încă! 


În timp ce termina de despachetat, câteva minute mai târziu, 
cuvintele băiatului îi reveniră lui Alan în minte, ca un ecou. 

Dacă Mary Anne nu-l mai iubea? Ce-i rămânea atunci de 
făcut? 

Își dădu seama, descurajat, că n-avea nici cea mai mică idee. 

e 

— Doamna Carpenter? Mary Anne Carpenter? 

Mary Anne se opri în pragul porţii de acces a aeroportului 
municipal Boise. Geanta mare îi spânzura de umăr. Tinea strâns 
în mâna dreaptă singura ei valiză. Instinctiv, își trecu degetele 
de la mâna liberă prin păr, convinsă că arăta mai rău chiar 
decât se simţea. Însă bărbatul cu faţa răvășită care se îndreptă 
spre ea cu mâna întinsă pentru a-i lua bagajul păru să nu 
observe epuizarea resimţită de ea. 

— Eu sunt Charley Hawkins, se prezentă el. 

Vocea lui profundă avea o rezonanță amplă în sala de 
așteptare, aproape pustie la acea oră. Tipul avea în jur de 
șaizeci de ani. Părul închis la culoare îi era înspicat cu șuvițe 
albe. Avea o față colţuroasă care-i dădu femeii, în mod ciudat, 
un sentiment de siguranţă. 

— Regret că ne cunoaștem în aceste circumstanțe... 

Vocea i se stinse, pentru a reveni imediat, năvalnic: 

— Oricum, mi s-a părut că eu eram cel mai potrivit să vin și să 
vă întâmpin. Sunt... am fost avocatul lui Ted și al lui Audrey. Mă 
rog, am fost avocatul lor de aici. Desigur că Ted angajase o 
firmă pentru a avea grijă de afacerile lui din San Francisco. 
Pentru fermă, însă, apela la serviciile mele. Asta-i tot bagajul pe 
care vi l-aţi adus cu dumneavoastră? 

Luată prin surprindere de subita schimbare a subiectului, 
Mary Anne reuși doar să dea din cap. Se lăsă condusă apoi de 
braţul lui, care o strângea cu fermitate de cot. 

— Mașina mea e afară, o informă el. În maximum două ore o 
să ajungem în Sugarloaf. 

Continuă să flecărească banalităţi până ce valiza femeii se 
găsi în portbagajul Cadillac-ului, iar Mary Anne luă loc pe 
scaunul din dreapta lui. Părăsiră aeroportul, angajându-se, spre 
nord-est, pe autostrada 21, către Stanley. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mary Anne într-un târziu, când se 
simţi pregătită sufletește să audă detalii legate de moartea 


prietenilor ei. Îmi vine extrem de greu să cred că sunt 
amândoi... 

Lăsă propoziţia neterminată. Știa că risca să-și piardă bruma 
de autocontrol dacă rostea acel cuvânt final. 

Charles Hawkins clătină din cap cu tristețe. 

— Toată lumea spune că au fost accidente. 

Pe durata următoarelor câteva mile, cât timp limuzina 
traversă peisajul sterp din jurul orașului Boise, avocatul o puse 
la curent cu toate amănuntele, cunoscute de el, ale tragediei 
care se abătuse cu o zi înainte pe capul soţilor Wilkenson. Însă 
tot timpul cât dură expunerea lui, cuvintele primei propoziții îi 
stăruiră femeii în minte. 

— Aţi spus că toată lumea vorbește că au fost accidente, 
repetă ea după ce el închise gura. Există vreun dubiu? Există 
vreo posibilitate ca... mă rog, ca să fi fost omorâţi de cineva? 

Charley Hawkins îi aruncă o privire lungă și nu zise nimic. 
Când se hotărî să vorbească, timbrul vocii i se schimbase ușor. 
Mary Anne își dădu seama că-l asculta acum pe avocat și nu pe 
prietenul soților Wilkenson. 

— Cum am mai spus, din câte știm până acum, au fost 
amândouă niște accidente. Există, însă, un semn de întrebare. 
Care a fost motivul pentru care s-a speriat animalul? Sheika a 
fost dintotdeauna cel mai calm și mai blând cal de prin 
împrejurimi. Era ca un câine, dacă înţelegeți ce vreau să spun. 
Cât despre Audrey... ei bine, n-au fost nici un fel de martori și nu 
se poate spune că nu știa unde se află. Cu luna care a fost 
aseară, trebuia să se fi văzut ca în plină zi, iar Audrey nu era 
genul de om care să-și asume mari riscuri. În concluzie, cred că 
se poate pune problema cauzei care a făcut-o să cadă. Nu 
sperăm să aflăm vreodată răspunsul, dar... 

Dar. 

Cuvântul rămase în suspensie în spaţiul dintre ei. Mary Anne 
așteptă ca el să-și termine propoziţia. Văzând că n-o face, se 
răsuci pe locul ei pentru a-l privi mai bine. 

— Domnule Hawkins, îmi ascundeţi oare ceva? 

Privirea avocatului rămase pironită înainte, pe drum. Începură 
să urce pantele munților Sawtooth. 

— Când au loc două morţi foarte aproape în timp, și e 
implicată o mare sumă de bani, se nasc întotdeauna întrebări, 
doamnă Carpenter. 


— Dar cine... 

Brusc, o străfulgera o idee. 

— Doar nu vă referiţi la Joey, nu? Doamne, e doar un băiețaș! 

— N-ar fi primul copil la treisprezece ani care-și asasinează 
părinţii, replică Charley Hawkins. 

Zări, cu coada ochiului, tresărirea de pe fața femeii, așa că se 
grăbi să-și înmoaie duritatea vorbelor. 

— Mă tem că poliţia n-are altă posibilitate decât de a cerceta 
un pic situaţia lui Joey, doamnă Carpenter. Nu pot să spun că 
există cineva care să se gândească serios la eventualitatea ca 
băiatul să fie vinovat dar, din nefericire, când mor doi părinţi în 
felul în care au murit Ted și Audrey, trebuie să arunci o privire și 
asupra fiului. Prea adesea în zilele noastre a ieșit la iveală o 
legătură directă de vinovăţie. 

— Dar Joey își iubea la nebunie părinţii! protestă Mary Anne. 

Expresia avocatului se înăspri ușor. Nu scoase nicio vorbă. 
Femeia insistă. 

— N-a existat nicio problemă cu el, nu? 

— Depinde ce înțelegeţi prin problemă, se eschivă Charley. 
Joey a depășit pragul adolescenței. Asta înseamnă mereu 
probleme, nu credeţi? 

O privi zâmbindu-i încurajator. 

— E deja adolescent, doamnă Carpenter. Cu copiii aflaţi la 
această vârstă, lucrurile nu sunt întotdeauna pe roze, mai ales 
când ești părintele lor. Să știți că nu vreau să vă îngrijoraţi, 
adăugă el repede. Vreau numai să vă fac să înțelegeţi că eu 
bănuiesc că poliţia va dori să discute din nou cu Joey, dacă nu 
din alt motiv măcar pentru a se asigura că le-a povestit totul. S- 
ar putea să mai existe vreun amănunt pe care nici el să nu fie 
conștient că-l știe; poate a auzit sau a văzut ceva ce poate fi o 
cheie a întregii afaceri. Așa că să nu fiţi surprinsă dacă o să vină 
cineva să discute cu Joey. Asta-i tot. 

— Înţeleg, șopti Mary Anne, așezându-se mai comod în scaun. 
Mi se pare totul însă atât de... nu știu, de luat pe departe aș 
zice. 

Charley Hawkins îi zâmbi. 

— Așa și e, probabil, când ajungi în miezul lucrurilor. Oricum 
sunt o mulţime de alte amănunte de discutat între dumneata și 
mine. Nu sunt genul de om care să amâne rezolvarea lucrurilor. 
Bănuiesc că știi deja că ești tutorele lui Joey. 


Mary Anne încuviinţă. 

— Cu ani în urmă, Audrey și cu mine am făcut un pact. Ea n- 
avea pe nimeni altcineva, iar eu nu mă puteam gândi la 
altcineva în afara ei care să-mi îngrijească copiii. Bineînțeles, 
însă, că n-am crezut că va intra vreodată în vigoare. 

— Nimeni n-ar fi crezut, doamnă Carpenter, o secondă 
avocatul. Cel puţin, însă, dumneata și cu Audrey aţi discutat pe 
această temă, iar Ted și Audrey au pus totul pe hârtie. Au scris 
ei și multe altele. 

Rosti ultimele cuvinte pe un ton care-i provocă femeii un gol 
în stomac. Pe tot parcursul zborului din Newark, se holbase pe 
fereastra avionului, încercând tot ce-i stătuse în puteri ca să nu 
se gândească la nimic. Cu siguranţă că nu-i trecuse prin minte 
să mediteze la ceea ce avea să se întâmple când va ajunge în 
Sugarloaf. Presupusese, oare, că va fi suficient să-l susțină 
moral pe Joey în timpul ceremoniei funebre, după care să-i 
împacheteze hainele și să-l ia înapoi cu ea în New Jersey? 

Nici măcar nu catadicsise să ia în calcul problema fermei, sau 
firma lui Ted, sau orice alt aspect al vieţii complicate duse de el 
și de Audrey. Din cele spuse de avocat, însă, se părea că Ted și 
Audrey se gândiseră la tot. Işi alese replica cu multă atenţie. 

— Bânuiesc că e o avere complexă și din ceea ce ați spus 
încep să bănuiesc că va trebui să fiu și executorul, nu? 

— Nu tocmai, o corectă Charley Hawkins. Executorul sunt eu, 
ceea ce înseamnă că eu sunt cel care se va ocupa de toată 
hârțogăria. Dumneata ești administratorul. 

Mary Anne se uită la el nevenindu-i să-și creadă urechilor. 

— Administratorul? Am crezut că sunt tutorele lui Joey! 

Hawkins îi zâmbi. Ea crezu că sesizează o vagă licărire de 
simpatie în ochii lui cenușii ca ardezia. 

— Dar asta și ești. Numai că lucrurile se complică când averea 
e de mărimea celei a familiei Wilkenson și când moștenitorul 
principal e un minor. Nu era suficient să te facă tutore al 
copilului, trebuia să te numească și administrator al averii lui. 

— Oh, Doamne! șopti Mary Anne. 

Se gândi brusc la firma din California la care Ted era 
acționarul principal. 

— Ce înseamnă asta? vru ea să se lămurească. 

— Păi în primul rând, înseamnă că dumneata vei face o 
groază de afaceri alături de mine. Am devenit bun prieten cu 


Ted și cu Audrey din clipa în care s-au stabilit aici. Știau 
amândoi că o să ai nevoie de ajutor dacă avea să li se întâmple 
ceva. 

Golul din stomacul femeii se transformă în frică. 

— De ce fel de ajutor vorbiţi, domnule Hawkins? 

— Să coordonezi toată averea. În afacerea în care era implicat 
Ted, sunt o groază de bani. Din această dimineaţă, Joey e un 
tânăr foarte bogat, ca și dumneata, tânără doamnă. 

— Ca și mine? exclamă Mary Anne, uluită de implicaţiile 
vorbelor avocatului. Mă tem că nu înțeleg... 

— Dar e foarte simplu. Ei au decis că, dată fiind mărimea 
averii și date fiind problemele legate de creşterea 
moștenitorului acestei averi - asta înseamnă Joey în jargonul 
legislativ -, tutorele trebuie să beneficieze de o compensație. 
Totul a fost calculat pe o scară descrescătoare, în conformitate 
cu vârsta avută de Joey în clipa în care rămâne orfan. S-au decis 
la o sumă de unu la sută din avere... 

— Unu la sută! exclamă Mary Anne. Dar asta poate însemna 
sute de mii de dolari! E o nebunie! 

— Nu e o nebunie, Mary Anne, replică Charley Hawkins cu 
blândeţe. Dacă te gândești bine, a fost o hotărâre înţeleaptă. 
Asta face ca tutorele - dumneata, doamnă Carpenter - să nu fie 
legat de vreo nevoie. Ai putea spune că a fost o precauție, ca 
Joey să nu fie pizmuit pentru bogăţia lui. În plus, are și menirea 
de a-l opri pe Joey să te încerce, ispitindu-te cu bani. 

— Doamne, se înfioră Mary Anne. Și cam care e suma? 

— Mult mai mult decât crezi dumneata. Propriu-zis e vorba de 
un procent din total pentru fiecare an rămas până la împlinirea 
vârstei de douăzeci și unu de ani de către Joey. Asta înseamnă 
că partea dumitale e de opt la sută din total. 

Mary Anne simţi o amorţeală ciudată în corp. 

— Nu-i cu putinţă, șopti ea. Pur și simplu nu se poate! 

Charley Hawkins chicoti fals. 

— Să fii bucuroasă că erai azi-noapte în New Jersey. Dacă ai fi 
fost aici, mă tem că erai în capul listei mele de suspecți. 

Mary Anne se îngălbeni. 

— Doar nu credeţi că... 

— A fost o glumă, Mary Anne, o potoli urgent avocatul. A fost 
numai o glumă. 


— Doamne, s-a schimbat totul! exclamă Mary Anne când 
trecură prin Sugarloaf îndreptându-se spre El Monte. 

Satul era de cel puţin două ori mai mare decât și-l amintea ea 
de la unica ei vizită făcută acolo, cu opt ani în urmă. N-ar fi fost 
capabilă să identifice care imobil era nou construit și care fusese 
și pe vremea aceea. Construcţiile noi se armonizaseră perfect cu 
cele vechi. 

— Se vede un aflux de capital, comentă Charley Hawkins. 
Până acum am reușit să păstrăm nealterat parfumul locului. Se 
pare, însă, că în fiecare săptămână sosește câte un nou individ. 
Zilele astea mă ocup în majoritatea timpului să apăr zonele 
protejate de acţiunile introduse în judecată. lar acum, adăugă el 
cu amărăciune, mi-am pierdut cel mai puternic aliat. Dacă n-ar fi 
murit Ted... 

Își continuară restul drumului în tăcere. După ce lăsară 
orășelul în urmă, Mary Anne constată cu ușurare că valea părea 
neschimbată. Într-un târziu, trecură porţile fermei și urcară 
aleea îngustă și șerpuită până în faţa casei mari de bârne. 

Mary Anne își dădu seama că era mai mare acum decât își 
amintea ea. 

leși din mașină și o porni spre treptele verandei. Brusc, ușa de 
la intrare se deschise și prin ea năvăli Joey. Băiatul zbură, 
literalmente, peste verandă, sări peste trepte și se aruncă în 
braţele nașei lui. 

— Mătușă Mary Anne? Ce o să ne facem? Mami și tati sunt... 

Cuvintele îi muriră pe buze. Mary Anne îl îmbrăţișă strâns. 

— O să fie bine, Joey, rosti ea încetișor, mângâindu-l pe băiat 
pe păr. De acuma sunt aici și totul o să fie bine. 

Joey se uită la ea, cu frică în ochi. 

— O să ai grijă de mine? 

— Bineînţeles că o să am grijă de tine, îl liniști Mary Anne. De 
asta sunt aici. 

ÎI duse cu blândețe înapoi în casă. Charley Hawkins îi urmă, cu 
valiza ei în mână. În cadrul ușii era o femeie micuță, cu trăsături 
plăcute, de treizeci și ceva de ani, îmbrăcată cu blugi și cu o 
cămașă groasă. Părea la fel de obosită pe cât se simţea Mary 
Anne. 

— Eu sunt Gillie Martin, se prezentă ea, întinzându-i celeilalte 
mâna. Soţul meu e șeriful de aici. Am venit cu el azi-noapte 
când... 


Pentru o clipă privirea i se îndreptă spre Joey. Dădu din cap cu 
tristeţe. 

— ... când am aflat de Audrey, încheie ea stânjenită. Dacă pot 
face ceva pentru tine, cheamă-mă la orice oră. In bucătărie eo 
groază de mâncare, fiindcă oamenii s-au perindat toată ziua pe 
aici. Eu am anticipat puţin și ţi-am pregătit una din camerele 
pentru oaspeți. 

Se îmbujoră, ușor jenată. 

— Sper că am făcut bine. 

— E perfect, o asigură repede Mary Anne. Probabil că ești 
epuizată dacă ai stat aici toată noaptea. Cred că vrei să te duci 
acasă... 

— Nu până ce nu te instalezi și până ce nu mă asigur că tu și 
Joey veţi fi în regulă, zise Gillie pe un ton care nu admitea 
replică. O să-l chem pe Rick, soţul meu. O să vină el să mă ia. 

Zâmbi cu căldură. 

— O să-l ţin departe o perioadă de timp. Știu că o să vrea să 
vorbească cu tine și să-ţi povestească ce s-a petrecut aici. Asta, 
însă, nu se va întâmpla astăzi. E-n ordine? 

Mary Anne încuviință, recunoscătoare. 

e 

Casa păru că se umple de oameni. Luptându-se cu epuizarea 
acumulată în ultimele douăzeci și patru de ore, Mary Anne se 
lăsă în grija mulțimii de vecini care sosiseră acolo s-o ajute cu 
cele necesare pentru următoarele câteva zile. Până seara, 
totuși, ei începuseră să se risipească care încotro. Intr-un târziu, 
Mary Anne se trezi pe verandă luându-și la revedere de la 
Charley Hawkins. 

— Ești sigură că te simţi în stare să stai aici în noaptea asta? 
întrebă el. Eu am o grămadă de spațiu liber dacă te hotărăști să 
vii cu Joey la mine. De anul trecut, de când a murit Mabel, mă 
învârt prin casa aia ca un huhurez. 

— Mulţumesc, dar o să ne simţim bine, îi declină Mary Anne 
oferta. Mă rog, cât de bine ne-am putea simţi în circumstanţele 
astea. Cred că e nevoie ca în noaptea asta să rămân singură cu 
Joey. Mă înţelegi ce vreau să spun, nu? 

— Da, înţeleg. Oricum, dacă ai nevoie de ceva, orice ar fi acel 
ceva, sună-mă. 


Avocatul porni să coboare treptele verandei. În acea clipă, 
Mary Anne dădu drumul cu voce tare unui gând ce-i rătăcea prin 
minte de o oră. 

— Charley? 

Bărbatul uscăţțiv se opri pe treapta cea mai de sus și se uită 
înapoi. 

— Mă gândeam la ceva, continuă ea. Se vede că va trebui să 
stau aici o vreme. Mă întreb dacă n-ar trebui să-mi chem și 
copiii aici. 

Charley Hawkins agăță ideea din zbor. 

— Înștiințează-mă. Eu am să aranjez cu biletele. Mâine o să-ți 
deschid un cont la bancă. Dacă ai drum prin sat, oprește-te să 
semnezi actele. Oricum, dacă nu te duci, ţi le aduc eu aici. 

— O să mă duc. Mulţumesc, Charley. Îmi pare foarte bine că 
Ted și Audrey te-au ales pe tine să le fii avocat. 

Un zâmbet strâmb șifonă obrajii bărbatului. 

— lar eu mă bucur că te-au desemnat pe tine să ai grijă de 
Joey. Oricum nu eram prea îngrijorat, căci Ted și Audrey aveau o 
calitate: nu se înșelau niciodată asupra oamenilor. Iți doresc 
noapte bună. 

După ce el nu se mai văzu, Mary Anne închise ușa în urma ei 
și se sprijini o secundă de ea. Işi permise acum să dea drumul 
strânsorii de otel cu care își ţinuse emoţiile sub control. O clipă 
avu senzația că o să leșine, dar tăria îi reveni. Urcă scările către 
Joey. Băiatul stătea întins pe pat, îmbrăcat. Câinele lui era și el 
întins alături. 

— Joey? 

Mary Anne intră în încăpere. 

— Dormi? 

Nu primi nici un răspuns așa că se duse lângă pat, trase de 
pătura de la picioarele lui pentru a-l acoperi, după care se 
aplecă și-l sărută pe obraz. 

— Ai grijă de el, Storm, șopti ea și stinse lumina. Acum are 
nevoie de tine. 

Ca și cum i-ar fi înţeles vorbele, câinele lovi patul cu coada și 
se ghemui lângă stăpânul lui. 

Lăsând ușa întredeschisă, Mary Anne cobori la parter și 
începu să cutreiere camerele. În birou, dădu de o ramă dublă, 
argintată, care încadra tablourile lui Audrey și Ted. Văzându-le, 


pe obraji începură să-i curgă lacrimile șuvoi. Nu făcu nicio 
tentativă de a le opri. 

Intr-un târziu se așeză la biroul lui Audrey, apucă telefonul și 
formă propriul ei număr din New Jersey. La cel de-al treilea apel, 
Alan răspunse. 

— Mary Anne, anunţă ea. Am vrut să afle copiii că am ajuns 
cu bine. 

— O să le comunic, replică Alan. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Cearta din dimineaţa aceea 
era încă proaspătă în minte. Într-un târziu, Alan vorbi din nou: 

— Ești bine? 

— Cred că da, în circumstanțele astea. 

Ezită o clipă, apoi reluă: 

— O să trebuiască, însă, să rămân aici o vreme. De asta cred 
că ar trebui să-i aduci pe copii aici. 

Auzi un chicotit amar din partea soţului ei. 

— Am înţeles, zise el. O să sun la agenția de voiaj și o să 
comand bilete. De clasa întâi. Isuse, Mary Anne, noi abia avem 
niște bani să ne târâm zilele cu ei și tu vrei să zburăm cu toții 
către Idaho pentru două zile? 

— Am eu niște bani, Alan... începu Mary Anne, dar bărbatu- 
său o întrerupse: 

— Glumești! Vrei să spui că tu economiseai bani în timp ce mi 
te văicăreai de lipsa lor în fiecare lună? Te purtai de parcă erai 
la cantina săracilor! 

Cuvintele lui o înghețară pe Mary Anne. Să-i povestească ce 
se întâmplase și care erau termenii din testamentele lui Ted și al 
nevestei sale? 

Își aminti de Eileen Chandler. 

„N-o să pot avea niciodată încredere în el”, își zise ea. „Dacă-i 
spun despre bani acum, n-o să mai am niciodată încredere în el. 
N-o să aflu niciodată dacă vrea să se întoarcă la mine sau la 
bani.” 

— Am strâns cureaua și am reușit să pun ceva de-o parte, 
rosti ea cu voce lipsită de căldură. Am suficient de mulți bani 
pentru biletele de avion și, în plus, n-am chef să mă cert cu tine. 
Vreau să vină copiii mei aici chiar acum. Îi poţi aduce sau îi poţi 
trimite. Fă cum vrei. 


Tonul vocii ei îl avertiză pe Alan că nu era cazul s-o mai 
contrazică. În același timp, el își spunea că ar fi mai bine să 
plece și el, dacă voia să-și reia căsnicia de unde o lăsase. 

— O să venim, acceptă el. Le fac bagajul copiilor și luăm 
același avion de dimineaţă. Bine? 

Mary Anne răsuflă ușurată. Nu-și dăduse seama cât de 
încordată fusese. 

— Mulţumesc, Alan, zise ea încet. O să dau dispoziţie ca 
biletele să te aștepte la aeroport. Ne vedem mâine. 

Puse receptorul la loc în furcă și se sprijini de spătarul 
scaunului. 

În douăzeci și patru de ore i se schimbase complet cursul 
vieţii. 


e Capitolul 5 

Logan Carpenter se cuibări și mai tare pe salteaua moale și-și 
trase pătura până sub obraz. 

— Eşti pregătit să-ţi sting lumina? îl întrebă Mary Anne, 
zâmbindu-i. 

— Dar e numai nouă, mami, protestă Logan, cu toate că știa 
deja că eschivarea n-avea să-i meargă. 

— Da, și e ora unsprezece acolo unde te-ai sculat de 
dimineaţă, replică maică-sa. Acum o jumătate de oră ai aţipit în 
birou. 

— Nu-i adevărat! se răţoi băiatul. Am... 

— Adormiseși tun, așa cum o vei face și peste cinci minute, i- 
o reteză Mary Anne. 

Se aplecă deasupra lui și-l sărută, apoi stinse veioza de pe 
noptiera de lângă pat. 

— Vrei să-ti las ușa deschisă? îl mai întrebă ea, îndreptându- 
se spre ieșire. 

— Nu mai sunt un bebeluș, protestă Logan cu deplina 
demnitate a celor zece ani ai săi. 

Renunţând la orice replică, Mary Anne închise ușa după ea. 
Imediat ce auzi clinchetul clanţei, Logan se strecură de sub 
pătură și se repezi la fereastră. 

Idaho! 

Era în Idaho, la ferma mătușii Audrey și în încăpere nu mai 
era nimeni în afară de el! 

Se holbă la priveliștea văii Sugarloaf, scăldate în lumina lunii, 
care părea că se întinde la nesfârșit de jur-împrejurul casei. 
Văzu, în zare, licărul luminilor orășelului de la gura văii. În 
spatele lui, nu se zărea decât un hău mare și negru deasupra 
văii Sawtooth - îi memorase deja numele - iar mai departe se 
afla silueta neagră a vârfului Castle. Fereastra dormitorului era 
deschisă, fapt care nu se întâmpla niciodată acasă, unde toți 
trebuiau să se asigure că fusese totul încuiat înainte de a merge 
la culcare. Briza răcoroasă a nopţii, ce se scurgea pe versanţii 
munţilor, îi mângâia faţa, aducându-i la nări aromele pure ale 
naturii, care nu semănau deloc cu miasmele acre de acasă ce-l 
făceau mereu să-și dorească să se ţină de nas. 

Aici erau și zgomote, bineînţeles, dar niciunul nu aducea cu 
huruitul camioanelor de la bariera ce se afla în apropiere de 
căminul lor din New Jersey. 


Liniştea nopţii era întreruptă de sunete pe care nu-și amintea 
să le mai fi auzit înainte. 

Țipătul unui animal poposi la urechile lui de undeva, din 
munți. Logan se zgribuli când își imagină că sunetul provenea 
de la un lup care urla la lună așezat pe vreuna din acele stânci 
imense de granit ce se înălțau deasupra casei. 

Se auzi apoi un trosnet, venind dinspre pădurea din dreapta. 
Logan fu imediat convins că știa cine îl provocase. 

Un urs, probabil un grizzly, care luase urma vreunui vânat. 

Poate era chiar o pisică sălbatică! 

Dintr-o dată, se întrebă dacă n-ar trebui să închidă fereastra. 
Se uită în jos, la acoperișul verandei, aflat la câteva zeci de 
centimetri sub fereastră. 

Dacă se căţăra vreun urs pe acest acoperiș și se trezea cu 
animalul dând buzna peste el în mijlocul nopţii? 

Din pădure se auzi un alt trosnet. Logan își ridică repede 
capul. Un fior de groază îi străbătu tot corpul. Imediat, însă, 
văzu cum iese o căprioară din pădure, urmată de doi iezi. 
Animalele traversară repede curtea, către câmpul din spatele 
șopronului. Şi, curând, Logan urmări  încremenit cum 
sălbăticiunile începură să pască satisfăcute. 

Într-un târziu, se răsuci pe călcâie și se îndreptă spre pat. Se 
urcă în el și se întinse. Rămase așa, cu privirea pironită pe 
bârnele negeluite care susțineau tavanul boltit de deasupra. 

Era un tavan atât de înalt încât era mai mult ca sigur că nu-l 
putea atinge, nici măcar dacă sărea de pe pat. 

Să încerce? 

De ce nu? Era pentru prima dată după multă vreme când 
ștăboaica aia bătrână de Alison nu era în cameră să-i comande 
ce să facă. Cât aveau să stea aici, asta era camera lui și avea 
voie să facă orice voia! Simţind un fior de anticipată plăcere, 
dădu la o parte pătura de pe el și se ridică din nou în picioare. 

Își îndoi genunchii și încercă elasticitatea saltelei. 

Ezitând, încercă o săritură, întinzându-se cât putea mai mult 
pentru a observa cât ajungea de aproape mâna sa de drugii laţi 
care traversau camera și susțineau stâlpii miri de la baza 
grinzilor. 

Mai avea mult până la ei. 


6 Grizzly - urs cenușiu care trăiește în America. 


Sări mai sus, întinzându-și și mai mult mâna și ghemuindu-se 
tot mai mult când revenea pe saltea, până ce găsi ritmul ideal 
pentru ca fiecare salt să fie mai înalt decât anteriorul. 

Se forță să se întindă și mai mult, dar vârfurile degetelor mai 
aveau câţiva centimetri până la drug. 

Mai sus. Mai sus... 

— Pentru Dumnezeu, Logan! Ce faci aici? 

Prea uluit ca să se mai controleze, băiatul se prăbuși pe pat în 
clipa în care se aprinse lumina deasupra lui. Işi văzu mama 
privindu-l cu încruntare din ușă. 

— Nimic, răspunse el, trăgând de pătură să se acopere, deși 
era mult prea târziu ca să mai pretindă că spunea adevărul. Nu 
stricam nimic, mami! 

— Ei bine, de jos mi se părea că mi se prăbușește întreaga 
casă în cap! fulgeră Mary Anne. La ce te-oi fi gândit când te-ai 
apucat să sari pe pat? Știi că n-ai voie să faci așa ceva. 

— Eu... eu încercam să văd dacă pot atinge chestia aia, 
murmură Logan indicând drugul de deasupra capului. Nu... 

— Să nu-mi spui din nou că nu stricai nimic! îl întrerupse 
maică-sa. Puteai să rupi patul sau, chiar mai rău, să cazi și să-ţi 
rupi o mână. 

— Of, mami... 

— Și nu mă mai lua cu „Of, mami”, ai înțeles? Stai potolit și 
culcă-te. Ai priceput? 

— Dar... 

— Ai priceput? 

— Bine, oftă copilul. Mâine, însă, pot să călăresc? Joey spune 
că... 

— O să vedem, i-o reteză maică-sa. 

Dacă l-ar fi lăsat, Logan ar fi început să peroreze cel puţin 
cinci minute pe marginea celor povestite de Joey despre caii din 
grajd. Băiatul lui Audrey devenise rapid idolul lui Logan numai 
pentru că avea trei ani mai mult ca el și trăia la o fermă 
adevărată. 

— lar acum treci la culcare! Și să nu mai sări pe pat! 

Stingând încă o dată lumina, maică-sa închise ușa, lăsându-l 
din nou singur pe Logan în camera inundată de văpaia lunii. Să 
se culce? Dar cum să adoarmă? Va sta toată noaptea treaz, 
ascultând animalele care vânau în pădure. De fapt, de îndată ce 
va fi sigur că maică-sa va înceta să asculte la ușă, se va ridica 


din nou și se va uita încă o dată pe fereastră. Căprioarele se 
aflau, probabil încă pe câmp și ar putea avea șansa să vadă 
chiar vreun urs sau vreun lup sau... 

Alunecă în somn, cu mintea bântuită încă de imagini 
închipuite ale creaturilor pădurii. 

Și, pentru că adormise, Logan Carpenter rată ocazia de a zări 
forma întunecată care răsări, câteva minute mai târziu, din 
pădurea aflată în spatele pășunii și care zăbovi în umbra ce-o 
făcea aproape invizibilă, zgâindu-se, de dincolo de câmp, la 
luminile ce străluceau în ferestrele casei. 

Curând luminile aveau să se stingă, încurajând ființa 
misterioasă să se apropie... 

e 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem, șopti Andrea Stiflle. 

Trecuse de ora unsprezece. Mergea alături de fratele ei 
geamăn, în tăcere, pe poteca ce traversa pădurea spre El 
Monte, la o milă mai sus de casa părinţilor lor. 

— Ţi-e frică? o întrebă Michael. 

Și el șoptea, dar Andrea îi putea simţi disprețul din voce. 

— Nu, nu mi-e frică, minți fata. 

Deși își celebraseră împreună cea de-a treisprezecea 
aniversare cu o lună în urmă, ea mai dormea încă cu lumina 
aprinsă noaptea și nu reușise să depășească spaima pe care o 
simțea în nopţile în care norii ascundeau stelele și bezna se 
încolăcea în jurul casei ca un giulgiu, în așa fel încât lumea de 
dincolo de fereastră părea că dispare în întregime. In noaptea 
asta, însă, luna strălucea pe cer și ea nu fusese capabilă să 
recunoască în fața lui Michael că-i era încă frică de întuneric, 
așa că acceptase imediat propunerea lui de a pleca într-o 
„aventură”. Acum, însă, la un sfert de milă depărtare de casă, în 
mijlocul celei mai dense porțiuni din pădurea de plopi care 
acoperea zona aceea a văii, începu să intre la îndoială. 

Inima îi bătea nebunește de fiecare dată când auzea vreun 
foșnet prin desiș. Atunci trebuia să se forțeze serios pentru a nu 
striga după ajutor. Dar, încăpăţânată, nu admitea nici acum să 
recunoască cât era de înspăimântată în realitate. 

— Nu vreau să intru în vreun bucluc, asta-i tot, zise ea, 
sperând că sunetul vocii nu-i trădase frica. Te-ai gândit, dacă ne 
prinde cineva? 


— Cine să ne prindă? rosti, ironic, Michael. Mama și tata 
dorm, iar la El Monte nu se vede nicio lumină. 

— De unde știi? vru Andrea să afle, cu un ton poruncitor. 

— Vrei să taci o dată? șuieră frate-său. 

Aruncă rapid o privire în jur, trădându-și astfel starea vagă de 
neplăcere pe care o resimțea de câteva minute, de când 
părăsiseră pășunea din spatele casei lor pentru a intra în desișul 
copacilor. 

— Uiţi că pot să le văd casa de la fereastra mea? Au stins 
toate luminile acum o jumătate de oră. 

— Dar nu poţi vedea decât partea din față, îi aminti Andrea. 
Dacă cineva e treaz încă în spate? 

Michael gemu de nerăbdare. 

— Atunci nu mai facem nimic și gata. Ne întoarcem acasă. 
Bine? 

— Promiţi? 

Michael o privi chiorâș. 

— Dacă vrei s-o lași baltă, las-o acum. Dacă vrei să te duci 
acasă, du-te! 

O secundă, Andrea se simţi tentată să-i urmeze îndemnul. Se 
răzgândi, însă, când se gândi că va trebui să parcurgă singură 
tot drumul ăla la întoarcere. 

— Nu vreau s-o las baltă, se hotărî ea. Pur și simplu n-am chef 
de vreo încurcătură. Dacă o să fim prinși, tati o să ne închidă o 
săptămână în casă. 

— N-o să fim prinși, insista Michael. Așa că taci din gură, da? 

Depărtându-se de soră-sa, o porni din nou de-a lungul potecii 
înguste. Îi era atât de familiară, cu toate curbele și răsucirile ei, 
încât putea merge pe ea legat la ochi. 

Câteva minute mai târziu, ieșiră pe drumul către casa familiei 
Wilkenson. Când văzu că ajunsese acolo, Andrea se simţi ceva 
mai bine. Acolo, cel puţin, crengile nu-i mai zgâriau fața și 
bălăriile nu-i mai gâdilau gleznele. Când pătrunseră, însă, în 
spaţiul deschis în faţa casei, își dădu seama că oricine s-ar fi 
uitat pe fereastră i-ar fi văzut la fel de limpede ca în plină zi. 

— O să ne strecurăm pe lângă șopron, șopti Michael. Așa vom 
micșora șansele de a fi zăriţi de cineva! 

Aplecându-se cât putu de mult, băiatul se furișă prin curte 
înspre șopron, urmat îndeaproape de Andrea. In câteva 
secunde, ajunseră amândoi la adăpostul umbrei din spatele 


șopronului. Michael își conduse sora de-a lungul laturii mai 
îndepărtate, strecurându-se amândoi pe cât putură mai aproape 
de zid. Ajunseră astfel lângă faţada construcției. Dinăuntru 
auziră caii cum fornăie încetișor; unul dintre ei necheză la 
trecerea lor. Într-un târziu, ajunseră la colţul șopronului. Iscodiră 
prin jur ca să vadă dacă sunt zăriţi din casa aflată la treizeci de 
metri mai încolo. 

Toate ferestrele erau întunecate. Cu excepţia unui văitat 
îndepărtat al unei bufniţe, noaptea era liniștită. 

— Hai, șopti Michael. S-o facem. 

— Dar care e camera lui Joey? întrebă Andrea. Dacă dăm 
peste o altă fereastră? 

— E cea de la capătul verandei, o lămuri Michael. De mii de 
ori l-am văzut acolo. Contempla peisajul, dar nu părea că vede 
ceva anume. Inţelegi ce vreau să spun? L-am văzut și acum 
două săptămâni, când eram cu Jeff Tate. Jeff i-a făcut semn cu 
mâna, dar Joey n-a dat niciun semn că l-ar fi zărit. 

— Oare de ce o fi așa de bizar? se miră Andrea. 

— Așa e el, răspunse Michael, enervat de cât de grea de cap 
putea fi soră-sa. E sărit de pe fix. Jeff crede că el și-a ucis 
părinţii. 

— Zău? 

Privind fereastra de deasupra verandei, o trecu un fior 
imaginându-și-l pe Joey holbându-se sălbatic în gol, cu ochii 
ieșiți din orbite. Se întrebă încă o dată dacă nu era mai indicat 
să lase totul baltă și să se întoarcă acasă. 

— Dacă ne vede? se îngrijoră ea. 

Michael rânji, maliţios. 

— Poate că te va ucide și pe tine atunci, nu? 

Fără a-i mai aștepta replica, se îndepărtă de adăpostul oferit 
de șopron și se furișă spre casă. 

Rămasă singură, Andrea ezită. În final, frica de a fi părăsită în 
întuneric depăși spaima de a fi zărită din casă. Inspirând adânc, 
de parcă s-ar fi pregătit să plonjeze într-un bazin cu apă rece, o 
luă la fugă după fratele ei. 

Se ghemuiră amândoi în umbră, ţinându-și respiraţia. Michael 
întinse mâna și culese câteva pietre de pe jos. Făcu doi pași în 
spate și aruncă pietricelele în fereastra lui Joey, ghemuindu-se 
cu iuţeală la loc sub acoperișul verandei înainte ca ele să atingă 
geamul. 


De sus, nu veni nicio reacţie. Michael se întinse să culeagă 
altă mână de pietriș, când Andrea îl trase de braț. 

— Am văzut ceva! șopti ea. 

Michael încremeni. 

— Unde? 

— A-acolo, replică soră-sa cu vocea tremurându-i și cu inima 
bătându-i nebunește. 

Michael se ghidă după degetul ei întins, zgâindu-se la bezna 
din spatele casei. La început nu văzu nimic. După câteva 
secunde, însă, dincolo de curte, lângă pădure, ceva se mișcă. 

O căprioară. Trebuia să fie o căprioară. Dacă aveau să stea 
nemișcaţi, fiinţa aceea avea să iasă din umbra copacilor în plină 
lumină a lunii și atunci va putea fi văzută cu claritate. Băiatul se 
întinse după Andrea și degetele i se încleștară de braţul ei. Își 
duse degetul arătător de la mâna dreaptă la buze pentru a-i 
impune soră-sii tăcere. Gemenii încremeniră acolo, așteptând. 

Li se păru că trecuse o veșnicie până ce fiinţa aceea obscură 
se mișcă din nou și ieși din pădure. 

Nu era o căprioară. 

Era o ființă mare, ca un om înalt și musculos. Forma înaintă 
câţiva metri cu pași tăcuţi și cu graţia unui animal sălbatic. Cei 
doi copii se holbară la ea. Puteau cu greu să o deosebească de 
umbrele din jur. Când ieși parțial la lumină, fiinţa aceea bizară 
îngheţă pe loc, ca un iepure care sesizează un pericol. Amândoi 
copiii fură brusc încredinţaţi că fuseseră observați. 

— Oh, Doamne! șopti Andrea cu voce mică. Cine e? 

Michael nu-i răspunse. Ceva din acea sumbră apariţie îi 
îngheţa sângele în vene. Ideea de a-l înspăimânta pe Joey îi 
dispăru ca o nălucă din minte. Băiatul o strânse mai tare de braţ 
pe Andrea și începu să se retragă încetișor înspre colţul casei. 

Se iscă o briză ușoară venind dinspre munţi. O clipă mai 
târziu, unul dintre cai necheză zgomotos în grajd. Imediat se 
auziră copitele lui lovind pereţii de lemn ai boxei lui. 

— Să plecăm de aici, murmură Michael. 

Trăgând-o pe Andrea după el, alergă spre aleea pentru 
mașini. Nici nu se mai gândea că putea fi văzut din casă. Voia 
numai să pună casa ca scut între el și ființa aceea 
amenințătoare. Nu apucă să facă decât câţiva pași că Andrea se 
și desprinse din strânsoarea lui și o luă la goană înaintea lui, cu 
picioarele tropăind pe pietrișul curții, către șoseaua îngustă. 


Își încetiniră goana abia în apropiere de casa lor, răsuflând 
amândoi cu greu. Când își zări căminul, Michael se lăsă să cadă 
pe pământ, luptându-se să-și regăsească controlul asupra 
respirației și înspăimântat că puteau fi auziți acum de părinţii 
lor. Andrea se ghemui lângă el. Timp de câteva minute, nici unul 
nu scoase o vorbă. 

Intr-un târziu, incapabilă de a mai păstra tăcerea, Andrea 
zise: 

— Cine a fost? 

Avea vocea răgușită, după ce alergase aproape o milă. 

— Era Bill Sikes? 

Michael clătină din cap. 

— Era mult mai înalt decât Sikes, murmură el. Era imens. 

— N-ne-a văzut? 

Michael privi nervos în spatele lui, ascultând cu atenţie orice 
zgomot care ar fi trădat prezenţa individului. 

— N-nu cred, șopti el. Cel puţin, dacă a făcut-o, nu ne-ar 
putea recunoaște. 

Fu rândul fetei să se uite, nervoasă, împrejurul ei. 

— D-dacă ne-a urmărit? 

Michael se forță să înghită nodul de frică ce i se pusese în gât. 

— N-a făcut-o, rosti el încurajator, deși se simţea mizerabil. 

Gândindu-se mai mult, își dădu seama că ea putea să aibă 
dreptate. 

Acel cineva care bântuia pădurea putea să-i fi urmărit foarte 
ușor dacă ar fi vrut. 

În plus, i-ar fi putut prinde. 

Băiatului i se făcu pielea ca de găină, de parcă o ființă 
nevăzută îi urmărea de undeva. Nervii începură să-l lase. 

— Hai, șopti el cu voce spartă de spaimă. Hai să intrăm 
încasă. 

Furișându-se, traversară pajiștea, se căţărară pe fereastra 
lăsată deschisă și se prăbușiră pe podeaua camerei fetei. 
Imediat după aceea, Michael închise fereastra și o zăvori. 
Câteva clipe lungi, copiii rămaseră nemișcaţi pe podea, pândind 
orice zgomot care li s-ar fi părut anormal. 

Treptat familiaritatea încăperii și siguranța casei îi linişti. 
După câteva minute Michael își părăsi sora și se strecură înapoi 
în camera lui. 


Afară, fiinţa tenebroasă, care-i urmărise prin pădure fără a 
scoate cel mai mic zgomot, se întoarse, intrând repede la 
adăpostul întunericului, atât de repede încât cineva care ar fi 
urmărit scena n-ar fi fost deloc sigur dacă acea fiinţă fusese, cu 
adevărat, acolo. 

Numai că fusese acolo, bântuind prin valea Sugarloaf în 
noaptea aceea exact la fel precum făcea în fiecare noapte de 
mulți ani. 

Bântuia. 

Urmărea. 

Și aștepta. 

e 

A doua zi, de dimineaţă, Alan Carpenter privi afară prin 
geamul de la bucătărie. Avea ochii cârpiţi de nesomn, iar 
crampele musculare datorate orelor lungi de zbor din ziua 
precedentă nu-i fuseseră alinate de noaptea petrecută în pat. 

De fapt, nu era sigur că dormise vreo clipă. Ştia că, parțial, 
neputinţa lui de a se odihni provenea de la cearta pe care o 
avusese cu Mary Anne înainte de culcare. Încercase toată seara 
să se abţină de a face vreo remarcă legată de cămașa găsită în 
dulapul ei de haine sau de a o întreba despre acel Bob, al cărui 
nume complet nici nu-l știa măcar. Făcuse tot ce-i stătuse în 
puteri ca să asculte cu răbdare explicaţiile ei referitoare la 
testamentul celor doi Wilkenson și refuzase să dea drumul furiei 
reci care-l luase în primire când ajunsese să înțeleagă că acea 
sumă de bani lăsată tutorelui lui Joey, despre care bănuia că e 
destul de mare, deși Mary Anne nu-i spusese prea multe, fusese 
trecută în întregime numai pe numele nevestei sale. 

Ce dracu mai era și chestia asta? Știau al naibii de bine că 
Mary Anne era măritată cu el, iar el era tatăl copiilor ei. 
Crezuseră oare că nu era suficient de bun pentru a-l crește și pe 
Joey? După toate aparențele, se părea că da. Cu toate astea, 
rămăsese calm, hotărât să nu lase ca să-i strice ceva împăcarea 
cu Mary Anne. Mersese chiar mai departe și-și ceruse iertare 
pentru cearta pe care o avuseseră înainte de plecarea ei din 
New Jersey, deși în adâncul sufletului lui simţea că fusese mai 
degrabă vina ei decât alui. 

Când au ajuns sus, însă, ea i-a indicat o cameră de pe coridor, 
alta decât a ei! 

— Ce mai e și asta? s-a înfuriat el. Nu mai dormim împreună? 


Mary Anne avusese tăria să pară contrariată. 

— Dar, dragă Alan, cu excepţia nopţii de alaltăieri, n-am 
dormit împreună de un an. 

— Atunci de ce mama dracu' m-ai chemat aici? a explodat el. 
Eu am crezut că... 

— Vrei să nu ridici tonul? a șuierat Mary Anne. 

Gura începuse să-i tremure. 

— Ce Dumnezeu, Alan, n-avem nevoie să-i lăsăm pe copii să 
ne audă cum ne certăm de fiecare dată când ne vedem, nu? 

— Nu e vina mesa, i-a întors-o Alan. Sunt soțul tău, ce naiba! 
Am și eu dreptul... 

— Ajunge! a șuierat Mary Anne. Faptul că ești soţul meu te 
putea îndritui să beneficiezi de unele privilegii. În nici un caz, 
însă, nu-ţi acorda vreun drept. lar acele privilegii au luat sfârșit 
în ziua în care m-ai părăsit, așa că să-ţi iasă din minte gândul că 
poţi să te vâri sub așternutul meu oricând vrei. Nu te mai 
deranja să-mi aduci alte argumente pentru că vreau să mă culc! 
Trebuie să dorm un pic dacă vreau să răzbat peste funeraliile lui 
Ted și Audrey de mâine. 

Ecoul vorbelor ei rămăsese suspendat în aer. Mary Anne 
pornise grăbită de-a lungul coridorului, se strecurase în camera 
ei și închisese ușa. 

La rândul lui, simțindu-se din ce în ce mai furios, Alan se 
retrăsese în mica odaie pentru oaspeţi, care-i fusese 
desemnată, și încercase să adoarmă, numai că, în afara mâniei 
devastatoare resimţite, locul în care se afla îi dăduse fiori de 
gheață pe șira spinării. 

Aerul nopţii era plin de sunete neidentificabile și simţea lipsa 
hărmălaiei obișnuite a traficului de sub fereastra lui. Într-un 
târziu închisese geamul, convins fiind că, dacă n-ar fi făcut-o, ar 
fi putut fi atacat în timp ce dormea de vreun liliac, de vreo 
șopârlă zburătoare sau de cine știe ce altă bestie. Zăcuse treaz 
toată noaptea, întrebându-se pentru ce venise el aici, la urma 
urmei. 

Nu se simţea mai bine nici acum, la lumina strălucitoare a 
soarelui de dimineaţă. Copiii plecaseră deja din casă pentru a-l 
ajuta pe Joey să hrănească animalele din șopron. 

Dumnezeule, caii. La ce le folosește unor copii din Canaan, 
New Jersey să afle totul despre cai? 


lar Mary Anne spăla vesela, aranjând obiectele de parcă 
locuia aici de-o viaţă. 

— Să nu încerci să te obișnuiești prea mult cu viaţa de aici, o 
sfătui el cu o voce care trăda proasta dispoziţie. O să mai stăm 
încă o zi. După-amiază mergem la funeralii și mâine dimineață 
ne luăm zborul înapoi spre New Jersey. 

Mary Anne se opri din trebăluit la chiuvetă și se întoarse spre 
el. 

— Zău? Și când te-ai hotărât asupra chestiei ăsteia? 

Alan se luptă cu sine pentru a-și păstra controlul asupra furiei. 

— N-am vrut să iasă ce-ai înţeles tu, dădu el înapoi. 

— Nu știu de ce, dar eu cred că exact asta ţi-a fost intenţia, 
replică femeia cu sarcasm în voce. 

Făcând un efort suplimentar, Alan ignoră atât comentariul ei 
cât și tonul folosit. 

— Am vrut să spun, doar, că nu putem rămâne aici după 
funeralii. Mi-a expirat deja concediul pe anul acesta. Dacă îmi 
iau zile în plus o să fiu scos pe tușă. 

Mary Anne înălță din umeri. 

— Nu prea văd cum o să putem face asta. Înainte de a cobori 
tu, am vorbit cu Charlie Hawkins. O să trebuiască să ordonăm o 
grămadă de acte legate de avere. Și chiar dacă am decide să 
închidem ferma... 

— Am decide? o întrerupse Alan. Cine înseamnă acest am? 
Mie nu mi-ai zis o vorbă despre fermă! 

— M-am referit la Charlie și la mine, oftă Mary Anne, lăsându- 
se să cadă pe un scaun, faţă în faţă cu Alan. Ascultă, Alan, să 
știi că trebuie să avem o discuţie asupra unei chestiuni. 

Sprâncenele bărbatului se arcuiră batjocoritor. 

— Ei nu mai spune? la zi-mi tu, al cui e rândul să-și facă acum 
planuri de capul lui, fără să ţină cont de alții? 

— Ţin cont de tine acum, îi replică Mary Anne, enervată. Și 
încă nu m-am decis la nimic. De vreme, însă, ce ai menţionat 
întoarcerea acasă, atunci mi se pare că e timpul s-o faci. 

Așteptă replica soțului ei și continuă când văzu că el n-are de 
gând să zică vreo vorbă: 

— Mi se pare o idee bună ca să stau aici o vreme, cu copiii. Tu 
te-ai putea instala în casa noastră, ceea ce ne-ar scuti de multe 
cheltuieli și... 


— Cheltuieli? repetă Alan. Din ce mi-ai spus azi-noapte, cred 
că nu vor mai exista probleme cu banii. 

Mary Anne își despărţi palmele într-un gest de neajutorare. 

— N-am vrut să înţelegi asta. Să știi că n-am nici cea mai 
vagă idee cât ne va lua să ordonăm toată averea. 

Alan făcu un gest de neîncredere. 

— Bine. Pun pariu, însă, că bunul și bătrânul Charley îţi poate 
avansa orice sumă dacă e nevoie, nu-i așa? 

Văzu ochii nevestei sale îngustându-se de iritare, așa că o viră 
pe alt subiect: 

— Cum rămâne cu copiii atunci? Școala începe săptămâna 
viitoare, nu-i așa? 

— Aș fi vrut să fie așa, oftă Mary Anne. În caz că nu știi îţi 
spun eu că lucrurile nu stau așa. În Canaan e grevă și se pare că 
ea nu va înceta în următoarele două săptămâni. Așa că mi se 
pare că e mai bine să ţin copiii aici, cu mine. De ani de zile nu s- 
au mai bucurat de o vacantă adevărată... 

Alan se ridică brusc din scaun. 

— Nu vrei să discuţi nimic, nu-i așa? Tu ai decis deja totul. Ei 
bine, așa să fie! 

Se duse până la telefonul din bucătărie, ridică receptorul, 
apăsă cu violenţă butoanele și începu să bată darabana cu 
degetele așteptând-o pe operatoare să-i răspundă. In timp ce 
nevastă-sa îl asculta în tăcere, formă încă două numere, apoi 
părăsi bucătăria fără să mai scoată vreo vorbă. 

Până când își culese ustensilele de bărbierit din baie și își 
aruncă la întâmplare schimburile murdare în geamantan, în fața 
casei apăru singurul taxi din Sugarloaf, o limuzină maronie care 
nu avea pe ea nimic altceva în afara semnului distinctiv prins de 
una din portiere. Alan cobori grăbit scările și fu prins din urmă la 
ușă de Mary Anne, care ieșise din bucătărie. 

— Chiar pleci fără să-ţi iei rămas bun, măcar de la copii? tună 
ea. 

Alan o ţintui cu o privire de gheață. 

— Nu mi-am luat rămas bun nici data trecută, așa că bănuiesc 
că s-au obișnuit de acum. g 

Traversă veranda și cobori până la alee. Işi înghesui valiza pe 
bancheta din spate a limuzinei și se postă pe locul din dreapta 
şoferului. 

— Boise, comandă el. La aeroport. 


e Capitolul 6 

Mașina trase în fața casei când Mary Anne era pe punctul de a 
se îmbrăca pentru ceremonia funebră. Din ea cobori un ofiţer în 
uniformă care urcă scările verandei în grabă și bătu zgomotos în 
ușă. 

— Mary Anne Carpenter? rosti el, când femeia crăpă ușa. 

Ea dădu afirmativ din cap. Ofiţerul îi zâmbi. 

— Eu sunt Rick Martin. Cred că aţi cunoscut-o pe nevastă-mea 
acum două zile. Gillie Martin, vă amintiţi? 

Mary Anne simţi cum i se scurge din corp tensiunea bruscă de 
care fusese apucată. Deschise ușa larg. 

— Bineînţeles. Nu intraţi? Cred că mai e ceva cafea în ibric. 

— Nu mulțumesc, refuză Rick invitaţia. De fapt, am venit până 
aici cu treburi. 

Văzând tulburarea de pe faţa femeii, se grăbi s-o liniștească: 

— De data asta, n-au legătură cu ferma. Cel puţin așa sper. 

Ea zâmbi strâmb. 

— Atunci nu știu cum să te ajut. De când am sosit aici, nu m- 
am depărtat de zona asta. 

— Mă întrebam doar dacă n-a văzut nimeni nimic noaptea 
trecută. Sau dacă n-a auzit. A avut loc un atac sus în camping. 

— În camping? se miră Mary Anne. Mă tem că nu pricep prea 
bine despre ce e vorba. 

— Atunci hai să te pun în temă la o ceașcă de cafea. 

Pe drumul spre bucătărie, el începu să-i explice: 

— E vorba de camping-ul Coyote Creek, care se află la sud, în 
munţi, cam la o milă de aici. Nu e pe teritoriul fermei dar se 
învecinează cu el și între ele nu există niciun gard. 

Chicoti ușor: 

— Ted obișnuia să spună că excursioniștii care se avântau pe 
acolo arătau la întoarcere mai rău ca o lămâie stoarsă... In fine. 
Azi-noapte una din cabane a fost devastată. 

Ținând ibricul în mână, Mary Anne se uită la șerif: 

— Doamne! A păţit cineva ceva? 

Martin clătină din cap. 

— Nu se afla nimeni înăuntru. Tipii cazaţi în cabană 
coborâseră să-și petreacă ziua în Valea Soarelui și au decis să 
rămână acolo și peste noapte. Au descoperit grozăvia abia azi- 
dimineață. 


— Dar ce s-a întâmplat? se interesă mai departe Mary Anne, 
punându-i poliţistului o ceașcă aburindă în faţă. 

Rick Martin se așezase confortabil pe unul din scaunele mesei 
din bucătărie. 

În clipa aceea, se deschise ușa și în încăpere pătrunse Joey 
Wilkenson, urmat de Logan și Alison Carpenter. Șirul îl încheia 
Storm, care se agită imediat ce-l zări pe poliţist și începu să-l 
adulmece. 

Mary Anne făcu prezentările: 

— Ei sunt copiii mei, Alison și Logan. Pe Joey îl cunoști. Dânsul 
e șeriful Martin. 

Alison și Logan îl salutară pe Rick. Joey, însă, nu scoase nicio 
vorbă. Dintr-o dată, Mary Anne își aminti cuvintele lui Charley 
Hawkins: 

„Să nu te surprindă dacă va veni cineva să discute cu Joey, 
asta-i tot.” 

O apucă, din nou, neliniștea pe care o simţise la apariția 
individului, cu câteva minute înainte. In timp ce ascultă ce 
spunea Rick, nu se putu abţine să nu-l privească pe Joey din 
cinci în cinci secunde, pentru a constata cum reacţiona băiatul. 
Oare se întâmplase cu adevărat ceva la camping sau fusese un 
pretext de-al lui Rick pentru a veni aici și a-l interoga pe Joey? 

— Nu știu exact ce s-a întâmplat, zise polițistul. Am fost 
chemat acolo cam cu o oră în urmă și încă nu sunt în posesia 
tuturor amănuntelor. 

Campingul de la Coyote Creek consta numai din zece cabane 
răspândite pe o suprafață de cinci acri. Pârâul bolborosea prin 
mijlocul terenului. Toate locurile de campat aveau deschidere la 
apă dar niciunul dintre ele nu era vizibil de pe celelalte. Până în 
dimineața aceea, nici Rick Martin, nici Tony Moleno și nici vreun 
alt om al legii care patrulau prin zonă nu se loviseră de nicio 
problemă acolo. 

Nu existase niciodată vreo plângere legată de vreo petrecere 
prea deșucheată în vreun week-end. Nicio motocicletă nu 
deranja liniștea nopţilor de vară. Nu fuseseră probleme nici 
măcar cu focuri lăsate nesupravegheate sau cabane părăsite 
pline de resturi. 

În acea dimineaţă, însă, în oraș apăruse un oaspete al 
campingului reclamând că-i fusese distrus locul în care se 
așezase. Deși Rick îl suspectase pe om de exagerare, îl urmase 


până în Coyote Creek pentru a întocmi un raport. Fusese șocat 
de ceea ce descoperise. 

Din cortul de modă veche, făcut din fâșii groase de piele, 
rămăseseră numai zdrențe. La examinarea marginilor uzate 
care fuseseră sfâșiate, Rick nu descoperise nicio urmă de cuţit. 
Căutând printre rămășițele cortului, polițistul descoperise un sac 
de dormit care fusese aproape rupt în două. In mod ciudat, 
majoritatea pufului rămăsese înăuntru. Când întorsese sacul pe 
dos, majoritatea fulgilor căzuseră, ca o cascadă, pe sol. Dacă 
stricăciunea ar fi fost provocată de un animal, cu siguranţă că 
toți fulgii ăia s-ar fi împrăștiat de mult prin tot campingul. Rick 
crescuse colindând munții, după cum se muta taică-său de la un 
joagăr la altul. Avusese, astfel, ocazia să privească vânătoarea 
din lumea sălbăticiunilor. Văzuse cum își urmăresc animalele 
prada și zărise cum își chinuiesc prădătorii victima odată ce o 
prindeau. Niciodată nu se întâmpla ca ei să sfâșie ceva și apoi 
să plece pur și simplu. Invariabil, animalele văzute de el își 
ridicau trofeul în dinţi și începeau să-l scuture, așa cum scutura 
câinele său câte un șoarece pe care reușea, cu totul 
întâmplător, să-l ucidă, încercând din instinct să rupă gâtul 
rozătoarei, chiar dacă aceasta era de mult moartă. 

Într-un târziu, după ce examinase și restul stricăciunilor și 
după ce inspectase zona pentru a găsi urme, clătinase din cap 
cu îndoială. 

— Vreau ca doi colegi de-ai mei să arunce și ei o privire pe 
aici. Aș vrea să le aud părerea. Trebuie să vă spun, însă, că nu 
știu ce putem face dacă n-a văzut sau n-a auzit nimeni nimic. 
Nu pot deloc să garantez că vom descoperi, fără vreun indiciu, 
ce a putut provoca dezastrul ăsta. 

— Dar ce ziceţi de un urs? Sau de lupi? sugerase 
excursionistul, al cărui nume era Roy Bittern. 

Tipul nu voia deloc să accepte ideea că exista șansa să nu 
descopere niciodată cine îi ruinase avutul. 

— Ar fi putut fi un urs, presupun, fusese Martin de acord. 
Numai că la astfel de ravagii și fără motive evidente de atac, e 
de presupus că era un urs pus pe furtișag, iar astfel de pungași 
nu se opresc din drumul lor. Ei își vâră botul și pleacă mai 
departe, până apare careva și-i împușcă. 

Bittern își privise sugestiv rămășițele de cort 


— Numai dacă ăsta nu e decât un început, medită el cu glas 
tare. Ce părere aveţi de lupi? 

Rick evaluase deja această ipoteză și o respinsese. 

— Nici vorbă! Lupii au, într-adevăr, o proastă reputaţie, dar, 
din câte știu, asta-i tot. O simplă reputaţie. Se sprijină unii de 
alţii, mai înșfacă o oaie din când în când, dar cam asta-i tot N- 
am auzit niciodată ca lupii să facă așa ceva. Cea mai plauzibilă 
ipoteză care-mi trece prin minte e un grizzly care a luat-o razna, 
și, dacă e așa, atunci aveți dreptate. Asta e doar începutul. 

Terminând de luat notițe legate de incident și asigurându-l pe 
Roy Bittern că în mai puţin de două ore aveau să sosească doi 
jandarmi pentru a cerceta, la rândul lor, efectele actului de 
vandalism, Rick Martin se urcase la volanul jeepului său și o 
pornise înapoi pe drumul brăzdat de hopuri ce ducea înspre 
vale. 

Dacă stricăciunile fuseseră făcute de un urs, atunci trebuia să 
mai aibă loc și un alt incident în noaptea care urma sau peste 
două nopţi. Odată ce un urs înnebunea, nu se mai oprea. 

Dar dacă fusese un urs, unde erau urmele? 

Când a ajuns în șoseaua principală, s-a gândit la Joey 
Wilkenson. 

Joey fusese dintotdeauna un pic bizar, iar acum își pierduse 
amândoi părinţii în niște „accidente” pe care nici Rick, nici Tony 
Moleno nu erau dispuși să le accepte ca atare. 

Joey pleca adeseori hai-hui în pădure pe cont propriu, având 
alături, drept companie, numai câinele lui. 

Era, oare, posibil ca Joey să fii venit până acolo sus în toiul 
nopţii și să provoace acel dezastru din camping? 

O inspiraţie de moment îl decisese pe Rick să vină în El Monte 
pentru a discuta cu băiatul și a-i urmări reacţiile cu atenție. 

— Noroc că nu erau oamenii ăia acolo, încheie el acum, 
camuflându-și atenţia pe care i-o acorda lui Joey. Dacă ar fi fost 
acolo, ar fi fost, probabil, uciși. 

Mary Anne fu scuturată de un fior de groază dar nu-i scăpă 
faptul că Rick îl privise pe Joey tot timpul cât vorbise. Își 
concentră și ea atenţia asupra băiatului, care asculta în tăcere 
relatarea lui Rick. 

Băiatul nu reacţiona în nici un fel. 

— Mă întrebam, reluă Martin, dacă aţi auzit vreunul dintre voi 
ceva azi-noapte sau aţi văzut ceva. 


Joey se agită pe scaun. 

— Eu am văzut, anunţă el. 

Toată lumea din încăpere se întoarse spre băiat. Pe fruntea lui 
apărură riduri de încruntare. 

— Ceva m-a trezit, continuă Joey. Nu știu ce a fost. Oricum, 
m-am dus la fereastră, m-am uitat afară și am avut impresia că 
zăresc pe cineva. 

Rick Martin simţi că i se înteţesc bătăile inimii. 

— Ai avut impresia că vezi pe cineva? repetă el. Sau ai văzut, 
într-adevăr, pe cineva? 

O clipă, ochii băiatului se îndreptară spre Mary Anne, de parcă 
el ar fi cerut ajutorul ei. Imediat, însă, Joey își reveni: 

— Nu sunt sigur. Afară era ca un fel de umbră. Am crezut la 
început că e o căprioară dar am știut apoi că nu era așa. Chestia 
aia se afla pe pajiște și o vedeam cu greu. Arăta, însă, ca un om. 

— Ştii cine era? îl chestionă mai departe Martin. 

Joey clătină din cap. 

— V-am spus deja că abia îl vedeam. 

— De ce nu mi-ai povestit despre asta de dimineaţă, Joey? 
interveni Mary Anne. 

Joey înălţă din umeri. 

— Nu mi-am amintit nimic când m-am sculat, explică el. 
Adică, a fost de parcă s-ar fi întâmplat în vis, mă înțelegeți? 

— Și ce-ai făcut, Joey, după ce l-ai văzut? 

— M-am dus înapoi în pat. 

— Nu te-ai dus, cumva, afară? insistă șeriful. Nu te-ai dus să 
arunci o privire mai de aproape? 

— De ce aș fi făcut asta? se miră Joey, îngustându-și ochii. 

Deși simţea privirea femeii aţintită asupra lui, Rick hotărî să 
continue interogatoriul. 

— Dar așa procedezi uneori, nu, Joey? Tatăl tău îmi povestea 
că îţi place să hoinărești de capul tău prin pădure. 

— Mda, mai procedez așa din când în când, admise băiatul, 
după o scurtă ezitare. Azi-noapte, însă, n-am ieșit din casă. 

— Eşti sigur? insistă Martin. Acum câteva nopți ai ieșit, nu-i 
așa? In noaptea în care mama ta... 

— E nevoie de toate astea? îl întrerupse Mary Anne. Ti-a spus 
ce a văzut azi-noapte și ţi-a explicat ce a făcut. 


Rick Martin ezită, apoi își spuse că mersese cam departe cu 
chestionarea. Îl observase, însă, pe Joey cu atenţie și remarcase 
un lucru. 

Băiatul nici măcar nu clipise la menţionarea intenţionată a 
părinţilor lui. 

Deși nu-i despărțeau mai mult de două ore de funeralii, Joey 
nu avusese nicio reacție. 

Nu-i păsa că părinţii lui erau morţi? 

Sau era încă într-o stare de șoc? 

Părăsind casa câteva minute mai târziu, Rick Martin simţi că 
trebuia să-l ţină pe Joey sub observaţie la ceremonia funebră. 
Nu știa încă dacă să creadă povestea băiatului, după cum nu era 
deloc sigur că îi spusese adevărul întreg despre cele întâmplate 
în ziua morţii părinţilor lui. 

De fapt asta era esența problemei pe care Rick o avea cu 
Joey. 

Nu știa niciodată când băiatul spunea adevărul și când 
mintea. 

e 

Mary Anne stătea în cimitirul de la marginea Sugarloaf-ului cu 
Alison și Logan de o parte a ei și cu Joey Wilkenson de cealaltă. 
Ochii ei erau aţintiţi pe sicriele gemene de la marginea gropilor 
proaspăt săpate. Era hotărâtă să nu cedeze în faţa impulsului de 
a izbucni în plâns. Misiunea ei aici era nu numai aceea de a-și 
plânge prietena dusă dintre cei vii dar și aceea de a-l proteja pe 
cel care îi rămânea ca urmaș. De dragul lui Joey n-avea voie să 
cedeze în faţa sentimentului de pierdere irecuperabilă care o 
copleșise cu o noapte înainte, după ce copiii și Alan se duseseră 
la culcare, când se trezise, din pricina insomniei, că umblă 
singură prin camerele sumbre de la parterul casei. Se retrăsese, 
într-un târziu, în birou, își făcuse focul și se pusese pe un plâns 
liniștitor. 

Azi nu trebuia să existe lacrimi. Își va lua rămas bun de la cea 
mai apropiată prietenă a ei și va începe, după aceea, procesul 
de reconstrucţie al noii sale familii, care-l va include, de acum 
încolo, și pe Joey Wilkenson. 

Se gândi că nu era o treabă foarte complicată. Logan 
începuse deja să-l privească pe Joey ca pe fratele lui mai mare, 
căruia îi dusese întotdeauna dorul, iar Alison se acomodase cu 
el, deși Mary Anne bănuia că fata ei fusese atrasă de băiat în 


primul rând pentru cunoștințele lui despre cai. În ultimii cinci 
ani, caii fuseseră pentru Alison cel mai drag vis al ei. 

Până acum două zile, visul ei nu avusese nicio șansă să se 
materializeze. 

În ultimele zile, însă, avându-l pe Joey ca instructor, Alison 
învățase să țesale caii, să pună şaua pe ei, să-i hrănească, să-i 
antreneze și, spre amuzamentul maică-si, să le curețe grajdul. 

Ce bine era dacă fie-sa și-ar fi făcut curățenie și în cameră cu 
aceeași conștiinciozitate! 

Mary Anne fu, dintr-o dată, conștientă de faptul că murmurul 
mulțimii adunate în jurul mormintelor gemene încetase și 
începuse serviciul religios. Se afla acolo aproape întreaga 
populaţie a Sugarloaf-ului. Mary Anne își întinse instinctiv mâna 
pentru a-i lua mânutța lui Joey. Preotul începu prima rugăciune. 
Când aceasta se termină, băiatul nu făcu niciun gest de a-și 
retrage mâna ci rămase tăcut, privind lăzile de lemn în care 
zăceau corpurile părinţilor lui, cu o expresie de nedumerire pe 
faţă. Ochii săi erau complet uscați. Mary Anne îl mângâie 
compătimitor pe mână, dar băiatul nu dădu niciun semn că ar fi 
perceput ușoara apăsare. 

„Din cauza șocului”, își spuse Mary Anne. „E încă în stare de 
șoc.” 

Și totuși, un gând ciudat își croi loc în mintea ei, deși ea 
încercă din răsputeri să-l respingă. 

„Se comportă ca și cum nu i-ar păsa." 

Respinse imediat ideea. Își dori în acel moment ca Charley 
Hawkins să nu-i fi plantat niciodată în minte sămânţa îndoielii în 
legătură cu cele două morți și ca Rick Martin să n-o fi făcut să 
rodească de dimineață cu interogatoriul luat băiatului. 

Își trecu privirea peste mulţime. Îl găsi imediat pe șerif, stând 
vizavi de ea. 

Ochii lui erau aţintiţi asupra lui Joey. Fruntea încruntată îi 
trăda suspiciunea legată de băiat. 

Dar Joey era doar un băiețel, pentru numele Domnului! Un 
băiețel care își iubea părinţii! Strecurându-și, protector, brațele 
în jurul lui, Mary Anne îl trase pe Joey mai aproape de ea, ca 
pentru a-l feri de toate acele bănuieli supărătoare care păreau 
că stau gata să fie exprimate de buzele tuturor oamenilor de 
acolo. Cercetând acea mulţime își închipui că, într-adevăr, toți 
se uitau la Joey pe furiș, abia putând să-și stăpânească 


suspiciunile ce le umblau prin minte, gata de a răbufni în orice 
moment. 

Până și acel cuplu de copii de vârsta lui Joey, o fată și un băiat 
care semănau atât de mult încât nu puteau fi decât gemeni, 
până și ei se holbau la Joey și șușoteau unul cu altul de parcă își 
dezvăluiau reciproc cine știe ce secrete tenebroase. 

„Nu!” ţipă ceva în ea. „Te comporti ca o paranoică și gândești 
la fel!” 

Oțelindu-se singură împotriva șuvoiului de gânduri care își 
făcuseră făgaș în mintea ei, își îndreptă din nou atenţia spre 
slujbă, forțându-se să se concentreze asupra cuvintelor 
preotului până ce acesta își termină necrologul. 

După aceea, oamenii din Sugarloaf pășiră în faţă, unul câte 
unul, și rostiră câteva cuvinte despre Ted și Audrey. Mary Anne 
își dădu, treptat, seama cât de mulţi prieteni avuseseră ei în 
orășel. | se părea că nu exista organizaţie din oraș din rândurile 
căreia să nu fi făcut parte vreunul dintre ei și nici vreun ins 
oarecare care să nu fi primit vreodată o mână de ajutor din 
partea lor. 

— Nu cred că Ted Wilkenson a întâlnit vreodată un om pe 
care să-l antipatizeze, începu Tom Granger, proprietarul singurei 
băcănii din orășel, după cum sunt sigur că n-am întâlnit vreun 
individ care să nu-l placă pe el. Mă rog, mă refer acum la 
oamenii cinstiţi, se grăbi el să se corecteze când auzi rumoarea 
mulţimii datorată unei afirmaţii privitoare la cei care investeau 
în zonă. 

Murmurul se transformă într-un ropot de râs. 

— Bine, bine, nu i-au plăcut nici lui investitorii, după cum nici 
ei nu l-au înghiţit pe el! 

Râsul general spori în intensitate, făcându-l pe Tom Granger 
să roșească, stânjenit. 

— Oh, la naiba, încheie el. Știţi la ce mă refer! Ted Wilkenson 
a fost cel mai simpatic ticălos pe care l-am cunoscut și asta-i tot 
ce am avut de spus! 

Se retrase, tulburat, în mulţime. Altcineva păși în față, însă 
înainte de a începe să zică ce avea de zis, din mulţime se 
desprinse o voce: 

— Hei, Phil! Spune-le de ziua aia când ne-a luat Ted la 
vânătoare și ne-a terminat cu interdicția lui de a împușca vreo 
jivină! 


Unul câte unul, oamenii începură să-și depene istorisirile lor. 
Încet-încet, Mary Anne ajunse să înțeleagă această apropiere 
manifestată de cei din orășel, valoarea pe care fiecare om o 
avea în ochii celuilalt și pierderea resimţită de ei de fiecare dată 
când murea cineva. Pentru acești oameni, vecinii lor făceau 
parte din familie. Avea să treacă multă vreme până să se 
cicatrizeze rana lăsată de dispariţia celor doi Wilkenson. Li se va 
duce dorul și nu vor fi uitaţi niciodată. 

După o oră, veni și rândul ultimului dintre ei să-și 
împărtășească amintirile. Curând după aceea, începu ultima 
rugăciune. 

Brusc, Joey Wilkenson o strânse tare de mână pe nașa lui și-și 
înfipse degetele în carnea ei. Uimită, ea se uită la el și-l văzu pe 
băiat holbându-se în depărtare. Urmărindu-i direcţia privirii, nu 
văzu la început nimic. După puţin timp, însă, i se păru că 
distinge silueta unui bărbat printre copacii de la marginea 
cimitirului. 

Era un uriaș mătăhălos, cu părul zbârlit sălbatic și o barbă 
imensă, care purta niște haine total nepotrivite cu statura lui. 

Privi din nou, îngustându-și ochii pentru a-l zări mai bine, dar 
fiinţa dispăruse. Zguduită de vedenie, Mary Anne se îndoi că 
văzuse, cu adevărat, ceva. 

Câteva minute mai târziu, slujba se termină. Mary Anne îl 
conduse pe Joey la mașina care avea să-i ducă înapoi la fermă. 
Abia după ce se îndepărtară de cimitir cuteză să-i pună întrebări 
băiatului despre ceea ce crezuse că vede. 

— Cred că era un bărbat, replică Joey nesigur pe sine. C-cred 
că mă observa. 

— Te observa? repetă Mary Anne uluită. 

Simţi un fior de-a lungul șirei spinării când își aminti cuvintele 
băiatului spuse cu câteva ore înainte, în faţa lui Rick Martin. 

— Ar fi putut fi bărbatul pe care l-ai văzut azi-noapte, Joey? 

Joey nu spuse nimic preţ de câteva secunde, apoi clătină din 
cap. 

— Nu l-am văzut prea bine, șopti el. M-mă gândeam la mami 
și la tati. 

Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, se uită îngrijorat la Mary 
Anne. 

— Dar de ce mă urmărea pe mine? 

Nașa lui își petrecu, protector, braţul în jurul copilului. 


— Poate că ţi s-a părut, îl linişti ea. Poate că era cineva care îi 
cunoscuse pe părinţii tăi și care voia să le aducă și el un ultim 
omagiu. 

În ciuda cuvintelor rostite, imaginea neclară a individului îi 
stăruia încă în minte. Cât timp dură masa de pomenire la fermă, 
ea începu să întrebe lumea despre identitatea acelui personaj. 

Nu reuși să descopere pe nimeni altcineva care să-l fi zărit pe 
individ. 

Era ca și cum bărbatul acela n-ar fi fost nicio clipă acolo. 

e 

În seara aceea, Mary Anne se culcă devreme, epuizată de pe 
urma înmormântării și a pomenii care urmase. În jurul miezului 
nopţii, însă se deșteptă brusc cu senzaţia că ceva era în 
neregulă. 

Era ceva care nu avea nici o legătură cu evenimentele care o 
secătuiseră de energie în acea zi. 

Era altceva. 

Ceva legat de această casă. 

Rămase nemișcată în pat câteva clipe și își încordă auzul. Nu 
percepea nimic altceva decât zgomotele firești ale nopții. 

Și totuși senzaţia n-o părăsea. Se dădu jos din pat, își puse pe 
ea halatul de baie și ieși din dormitor, lăsând ușa deschisă ca 
veioza de lângă patul ei să-și împrăștie lumina și pe coridor. 

Se îndreptă spre ușa lui Alison. Ascultă câteva secunde apoi o 
crăpă niţel și aruncă o privire înăuntru. 

Fata ei dormea, întinsă pe spate, cu părul împrăștiat pe 
pernă. Mary Anne închise încet ușa și își continuă drumul până 
la ușa lui Logan. Fiul ei era, de asemenea, în lumea viselor, 
încovoiat cu o pernă în braţe. 

Ajunse, în sfârșit, și la ușa lui Joey. Ezită o clipă, apoi bătu 
încetișor în ea. Când văzu că nu primește niciun răspuns, nici 
măcar un mârâit din partea lui Storm, o deschise și privi 
înăuntru. 

Învelitoarea de pe patul băiatului era dată la o parte. Camera 
era pustie. 

— Oh, Doamne, șopti Mary Anne încetișor. 

Se duse în fugă la fereastră și privi afară. Inspectă curtea și 
câmpul după vreo urmă de-a băiatului sau a câinelui, dar nu zări 
nimic. Ceva se mișcă atunci și atenţia i se îndreptă spre șopron. 


Una din ușile mari ale acestuia era deschisă și se bălăngănea 
în bătaia vântului. 

Ce făcea Joey acolo? 

Coborând în grabă scările, Mary Anne își strânse halatul mai 
bine pe ea. Părăsi casa prin ușa de la bucătărie și fugi înspre 
șopron. lnăuntru, caii nechezau nervoși. Apărută din nou, la o zi 
după ce sosise Mary Anne, Sheika izbea cu piciorul în lemnele 
care-i înconjurau boxa. 

— Joey? strigă Mary Anne, pășind înăuntru prin ușa deschisă. 
Joey, ești acolo? 

Ascultă. O clipă nu primi niciun răspuns, apoi se auzi un sunet 
jos, neidentificabil, din capătul îndepărtat al șopronului. Unul 
dintre cai își înălță grumazul, fornăind zgomotos. 

— Joey... 

Sunetul acela ciudat se transformă într-un mârâit, apoi ceva 
se îndreptă spre ea, atacând-o din întuneric. Acţionând din 
reflex, Mary Anne se smulse din bezna șopronului, trânti ușa 
după ea și puse drugul de protecţie. Fu gata în clipa în care 
fiinţa aceea de dincolo, orice ar fi fost ea, se năpusti de cealaltă 
parte a ușii. Cu inima bătându-i nebunește în piept, Mary Anne 
se răsuci pe călcâie, traversă înapoi curtea în goană, intră în 
casă și trânti ușa de la bucătărie în spatele ei. 

Ce fusese? 

Ce se găsea în șopronul acela? 

Nu se putea să fi fost Joey. Nu se putea, pur și simplu! Cu 
siguranţă că băiatul i-ar fi răspuns la apel. Nici Storm n-ar fi 
atacat-o. 

Oare? 

Dar nu era cu putinţă! Câinele ăsta mare era prea prietenos. Îi 
lingea continuu pe toţi și cerșea să fie răsfățat. 

Pulsul i se întoarse încet la normal. Verifică rapid livingul și 
biroul, rugându-se ca Joey să fi coborât și să fi adormit pe 
vreuna dintre canapele. 

Nici urmă de Joey. 

Intr-un târziu, ridică receptorul telefonului de pe masa din 
spatele scărilor. Când era pe punctul de a forma numărul 
biroului șerifului, auzi deschizându-se ușa de la bucătărie. 
Pentru o clipă încremeni. Era oare posibil ca acea creatură din 
șopron să fi ajuns acum și în casă? 

— )-Joey? murmură ea cu o voce gâtuită. 


O clipă mai târziu, Storm ieși din sufragerie ţopăind și dând 
din coadă. Animalul se aruncă asupră-i și-și sprijini labele de 
pieptul ei în încercarea de a o linge pe față. Imediat după aceea 
apăru și Joey, îmbrăcat cu blugi și cu o jachetă sub care se 
vedea un tricou. 

— Dă-te jos de pe mine, Storm, se oțări Mary Anne la 
patruped încercând să se ferească de entuziasmul prea mare al 
acestuia. Joey, dă-l jos de pe mine! 

— Stai jos, Storm! porunci băiatul. _ 

Imediat, câinele se aruncă la podea. Işi înconjură picioarele cu 
coada și își privi stăpânul. 

— Unde ai fost, Joey? întrebă Mary Anne. 

Frica dinainte i se transformase în enervare. 

— Ştii cât e ceasul? 

Joey se întunecă. 

— E numai miezul nopţii. Nu puteam să dorm, așa că am ieșit 
cu Storm la o plimbare. 

— O plimbare? repetă Mary Anne. 

Întrebările lui Rick Martin îi răsunară în minte. 

— Joey, ai văzut din nou ceva? A fost ca ieri-noapte? 

Băiatul clătină din cap. 

— N-am văzut nimic. Am vrut numai să ies la o plimbare. Ce e 
rău în asta? 

Mary Anne fu dezorientată. Joey avea numai treisprezece ani, 
era miezul nopţii și numai Dumnezeu știa ce mai mișuna prin 
pădure. Cu siguranţă că Audrey n-ar fi fost de acord cu... 

În clipa aceea fu sigură că a înţeles. 

În ziua care trecuse, el își văzuse ambii părinţi îngropaţi. 

Oare cum se simţise el? 

Nici măcar nu-și putuse imagina. 

Cu finalul ceremoniei funebre însă proaspăt în cap, noaptea 
asta i se păruse, probabil, ca o agonie fără de sfârșit. Ar fi 
trebuit să-și dea seama de asta, să-și lase ușa deschisă și 
lumina aprinsă pentru eventualitatea că el ar fi avut nevoie de 
ea. 

Numai că el nu voise s-o trezească. „Nu voia să deranjeze pe 
nimeni cu durerea lui”, își zise ea, luptându-se cu lacrimile de 
simpatie pentru acest copil subțiratic, cu ochi serioşi. Ca atare, 
el își luase câinele cu el și ieșise la o plimbare. 


Cum rămânea atunci cu șopronul? Ce făcea el acolo? Și de ce 
se repezise Storm la ea în felul acela, speriind-o de moarte? 

— Nu m-ai auzit când te-am strigat în șopron? întrebă ea cu o 
voce din care pierise orice urmă de supărare. 

Sprâncenele băiatului se arcuiră a încruntare. 

— N-am fost în șopron. Am făcut o mică plimbare în susul 
pârâului. 

Era rândul femeii să se încrunte. 

— Dar am fost acolo, Joey. Ușa șopronului era deschisă și 
ceva... 

Ezită o clipă, apoi se decise asupra cuvântului: 

— Ceva era înăuntru. A fugit spre mine! 

Joey se uită uimit la ea. A 

— Ei bine, nu e nimic acolo acum, zise el. Inainte dea mă 
întoarce aici m-am oprit să mă uit la cai. Totul e în regulă. 

Cu Storm ţinându-i-se de glezne, Joey urcă grăbit scările. Mary 
Anne îl auzi de jos când el închise ușa. 

Încurcată, stinse luminile de la parter. Bezna și liniștea nopţii 
o înconjurară din nou. 

În noaptea asta, însă, peisajul liniștit, ca și întunericul și 
tăcerea de la fermă luaseră în mod abrupt o turnură sinistră, 
făcând-o pe Mary Anne să tremure, deși afară era cald, 
zăpușeală chiar. 

Adormi foarte greu. Până să cadă în mrejele somnului se sculă 
de două ori din pat pentru a se zgâi afară, în bezna catifelată de 
sub fereastră. 

Deși nu văzu și nu auzi nimic, avea încă același sentiment că 
ceva sau cineva era afară. 

Cineva care privea și aștepta. 


e Capitolul 7 

Luni dimineaţă, Mary Anne se sculă devreme. Se hotărâse cu 
o seară înainte că, deși urma Ziua Muncii, trebuia să se 
preocupe serios pentru a afla ce îi era necesar în conducerea 
fermei. Până atunci, toată energia îi fusese consumată de 
deplângerea pierderii celei mai apropiate prietene și de 
necesitățile reclamate de dubla înmormântare. Toate acestea se 
terminaseră, însă, și, după ce petrecuse week-end-ul explorând 
ferma alături de Alison și Logan și încercând să reţină cât mai 
multe din explicaţiile lui Joey privitoare la ceea ce vedeau, 
decisese că sosise momentul să înceapă lucrul, chiar dacă era zi 
de sărbătoare. 

Pe lângă asta, descoperise cu o zi înainte că Ziua Muncii se 
celebra în Sugarloaf duminica, indiferent de ce făcea restul ţării. 

— Fermele nu au noţiunea zilelor libere, îi explicase Charley 
Hawkins vineri, iar prin aceste locuri asta înseamnă una din 
ultimele șanse de a-i mai stoarce pe turiști de niște bani. 

Așa că picnicul „tradiţional” fusese cu o zi în urmă (pentru 
turiști percepându-se o taxă de douăzeci și cinci de dolari de 
persoană) și fusese urmat de un rodeo (alţi douăzeci de dolari) 
și de o „serată dansantă surpriză” (cincisprezece dolari, iar 
băuturile cinci dolari porţia). 

— Magazinele sunt deschise, apoi, toată ziua de luni, pentru 
eventualitatea că mai are cineva niște bani gheaţă de cheltuit, îi 
explicase avocatul. 

Urmându-și, însă, instinctul și orientându-se după sfatul lui, 
Mary Anne rămăsese cu copiii acasă. 

— Desigur că viaţa trebuie să meargă înainte, opinase 
Charley, dar, dacă aș fi în locul tău, aș lăsa să treacă oarecare 
timp până să particip la activităţi de natură socială. 

Așadar, cei patru stătuseră pe lângă casă toată sâmbăta și 
toată duminica. Duminica seara, însă, când îl văzuse pe Bill 
Sikes înapoindu-se din oraș, Mary Anne ieșise din casă pentru a-l 
ruga să se prezinte la fermă a doua zi, dis-de-dimineață, la ora 
șapte. 

Sikes își pungise gura într-un început de protest: 

— Domnul Wilkenson n-avea niciodată nevoie de mine înainte 
de opt, opt juma! s-a plâns el. 

De la primele lui silabe, Mary Anne sesizase că trebuia să 
treacă primul ei test de autoritate. 


Gândindu-se retrospectiv acum, își zise că s-a descurcat 
binișor. 

— Sunt convinsă că eu n-o să procedez prea des ca domnul 
Wilkenson, replicase ea enervată, așa că dacă te prezinţi la 
bucătărie la ora șapte, o să te aștept cu cafeaua gata și o să 
putem începe treaba. 

Sikes nu mai zisese nimic, iar Mary Anne luase ușoara lui 
mișcare din cap ca pe o încuviinţare, așa că și-a potrivit, la 
culcare, ceasul deșteptător la ora șase. Intenţionase să fie gata 
cu dușul, cu îmbrăcatul, cu cafeaua, și pregătită psihic pentru 
discuţie, cu cel puţin zece minute înainte de ora anunţată. 

La ora șapte și un sfert, când încă nu se zărea nici urmă de 
Bill Sikes, o cuprinse iritarea. Să-l mai aștepte sau să-l sune? 
Sau să se ducă după el? 

Dacă îl găsea în cabana lui, dormind tun, cu o sticlă de whisky 
goală la capul patului? Trebuia să-l concedieze oare într-o atare 
situaţie? Și apoi ce să facă? Nu putea administra ferma de una 
singură... 

Gândurile îi fură întrerupte de un ciocănit în ușa din spate. 
Când îl văzuse pe Sikes zgâindu-se pe fereastră, abandonă 
imediat orice intenţie de a-l concedia. În definitiv, individul 
sosise, și încă cu patruzeci și cinci de minute mai devreme decât 
i se cerea de către Ted, asta în ipoteza în care ea îi credea 
povestea, ceea ce nu era o chestie prea sigură. Dacă întârziase 
intenţionat pentru a demonstra că e un om independent, facă-se 
voia lui. Nu era un afront de neînghiţit pentru ea. 

Îi făcu semn să intre, îi turnă o ceașcă de cafea și-i indică, cu 
capul, masa din colţul camerei mari. 

— Ai dormit bine? se interesă Mary Anne. 

Bill Sikes înălță, indiferent, din umeri și își scoase șapca pe 
care o purta de obicei pe capul lui cărunt, dar nu făcu niciun 
gest ca să se așeze pe unul dintre scaunele de la masă. 

— Mă gândeam io, rosti el fără niciun fel de preambul, că-i 
mai bine să-mi iau valea. 

Mary Anne încremeni, cu ceașca de cafea în mână. Să plece? 
Dar nu putea face asta! Cum se va descurca ea fără... O izbi 
brusc un gând. 

O punea din nou la încercare, pentru a vedea, fără îndoială, 
dacă nu putea stoarce mai mulţi bani ameninţând-o c-o lasă să 
se descurce singură. 


— Înţeleg, rosti ea cu voce calmă, reușind să ascundă panica 
de care fusese cuprinsă. Ei bine, ce-ar fi să ne așezăm și să 
discutăm puţin pe marginea acestei hotărâri? 

li puse ceașca pe masă, îi trase un scaun și se așeză și ea pe 
altul. 

Sikes ezită o clipă, apoi se așeză, sfios, pe scaun. În timp ce el 
își bău cafeaua, Mary Anne îl studie pe furiș, încercând să-i 
citească expresia de pe faţă. Nu putea spune încă ce vârstă 
avea individul. Pielea sa închisă la culoare și ochii negri o făceau 
să presupună că avea în vene sânge de indian. Pielea avea 
aspectul acela bătătorit al unui ins care și-a petrecut 
majoritatea vieţii în aer liber. Deși n-avea mai mult de un metru 
șaptezeci, corpul lui emana forţă. Oare se înfuriase din cine știe 
ce motiv? Mary Anne îi cercetă faţa, dar își dădu seama că nu 
poate citi nimic pe ea. Tipul părea mai degrabă preocupat decât 
mânios. 

— Ce-ar fi să-mi destăinui ce nu e în regulă? întrebă ea. Poate 
că rezolvăm împreună problema dacă discutăm motivul pentru 
care vrei să renunti. 

— Nu mi se mai pare drept, asta-i tot, replică Sikes, evitând s- 
o privească în ochi. 

— Te referi la cele întâmplate lui Ted și lui Audrey, nu-i așa? îl 
susținu Mary Anne. 

Se luptă o clipă cu un val de durere provocat de amintiri. 

— Știu că și pentru tine a fost un șoc la fel cum a fost pentru 
mine, dar... 

— Nu e numai asta, o întrerupse Sikes. Mai e ceva. Dacă aș fi 
în locul dumitale aș scoate locul ăsta la vânzare și m-aș întoarce 
cu Joey de unde am venit. O femeie ca dumneata nu poate 
conduce o fermă... 

— O femeie ca mine? se irită Mary Anne. Adică ce fel de 
femeie sunt eu, domnule Sikes? 

Ochii bărbatului se îngustară până ajunseră două tăieturi în 
obraz. 

— Nu face pe deșteapta cu mine, tânără domniţă, se repezi 
el. Știi bine la ce mă refer. Cât știi mata despre conducerea unei 
ferme? 

— Nu mai multe decât știau Ted și Audrey când s-au instalat 
aici, i-o întoarse Mary Anne. In plus, bănuiesc că dumneata erai 
omul de aici care știa rostul acestei ferme. Dacă i-ai putut învăța 


pe ei, nu văd niciun motiv pentru care să nu mă înveţi și pe 
mine. 

Deși era sigură că-l creditase pe Bill Sikes cu mai mult decât 
era capabil el în realitate, scăzând în consecinţă, din meritele lui 
Ted și Audrey, lingușirea păru că funcţionase. Sikes se îndreptă 
un pic în scaunul lui iar capul i se sumeti. 

— Mda, i-am învăţat câte ceva la timpul meu, admise el. 

Scuturându-și căpăţâna adăugă: 

— Și totuși, ceva pute aici. Eu nu cred în ruptu' capului că 
domnul și doamna Wilkenson au murit în accidente. Domnul W. 
se pricepea la cai. Se pricepea și era grijuliu cu ei. N-ar fi 
speriat-o pe Sheika. E ceva putred și cu accidentul ăla al 
doamnei W. 

Mary Anne simţi că i se accelerează pulsul. 

— Ai discutat cu Rick Martin despre asta? 

— Oh, da. De fapt, nici lui nu-i miroase prea bine chestia. A 
venit pân' acu' de două ori să mă vadă și mi-a pus tot felul de 
întrebări. 

O privi pe Mary Anne de parcă se aștepta să fie mai departe 
presat cu întrebările. Ea se mulțumi să-i susțină privirea cu 
privirea ei. În cele din urmă, Sikes cedă și-și întoarse ochii spre 
masa din faţa lui. 

— Treaba e că nu pricep ce se-ntâmplă p'aici. De o bună 
bucată de vreme, lucrurile nu stau tocmai bine. 

Privirea lui o întâlni din nou pe a ei. 

— V-aţi gândit vreodată la animale? întrebă el brusc. 

Uimită de schimbarea subiectului de discuție, Mary Anne nu 
fu în stare decât să repete ultimele cuvinte ale bărbatului: 

— La animale? 

Sikes dădu din cap. 

— La animalele care sunt stăpâne pe pământul ăsta. La urși, 
și la lupi, și la căprioare. La pisicile sălbatice și la castori. La tot 
felul de animale. Parcă n-am face, în ultima vreme, nimic 
altceva decât să le dăm la o parte și să ne dobândim din ce în 
ce mai mult spaţiu pentru noi. V-aţi gândit vreodată la asta? V- 
ați gândit vreodată la animale când priveați toate construcţiile 
ălea de pe drumul spre oraș? 

— C-cred că fiecare s-a gândit cumva, răspunse Mary Anne 
nesigură pe ea. 


Unde voia să ajungă tipul ăsta? O clipă mai târziu, află 
răspunsul: 

— Ei bine, se pare că se întâmplă ceva pe aici în ultima 
vreme. Ceva a intrat în șopronu' ăla și a speriat iapa, așa că ea 
l-a lovit pe domnul W. Ceva a înfricoșat-o pe doamna W. destul 
ca să-și piardă echilibrul. 

— Dar era întuneric, protestă Mary Anne. 

Nu voia să-i dezvăluie lui Sikes faptul că vorbele lui căzuseră 
ca o mană cerească pentru sămânţa de îndoială înfiptă în 
cugetul ei de către Charlie Hawkins cu o săptămână în urmă. 

„Dacă începe să spună ceva despre Joey, îl concediez pe loc”, 
își zise ea. „Chiar în clipa aceasta.” _ 

— Nu era chiar așa de întuneric, insistă Sikes. In plus, doamna 
W. fusese acolo sus de sute de ori până atunci. De acolo se 
vedea cel mai bine valea. Dânsa știa fiecare centimetru de 
pământ și nu și-ar fi pierdut echilibrul nici dacă ar fi fost legată 
la ochi. Deci, ceva a făcut-o să pice. Mai e și chestia aia cu caii, 
adăugă el. 

Dintr-o dată Mary Anne își aminti de cele întâmplate cu două 
nopţi înainte, când Joey ieșise cu Storm pe afară, iar ea văzuse 
ușa deschisă a șopronului. Era aproape convinsă că băiatul 
fusese acolo înăuntru, în ciuda faptului că a negat. 

— Nu prea știu la ce te referi, zise ea, pregătindu-se 
sufletește pentru cuvintele pe care era sigură că avea să le 
audă. 

— Ceva îi sperie, reluă Sikes. Se pare că treaba asta se 
întâmplă, practic, în fiecare noapte de acum. li aud din cabana 
mea. În fiecare noapte, cel puţin o dată, dacă nu chiar de două 
ori pe noapte, încep să fornăie și să dea cu piciorul de parcă-i 
cineva pe urmele lor. Am fost pe acolo de mai multe ori dar n- 
am găsit niciodată pricina. Ceva, însă, mișună pe acolo și asta 
începe să mă enerveze tare. 

— Alaltăieri noapte Joey a ieșit afară, rosti Mary Anne moale, 
ținându-și privirea aţintită pe Sikes și așteptându-l să muște din 
momeală. 

Bărbatul, însă, clătină din cap. 

— Nu-i el. L-am văzut cu ochii mei. Și dumneata ai ieșit. Te- 
am auzit strigându-l. El s-a dus în susul apei; l-am urmărit tot 
timpul. În plus, caii îl cunosc pe Joey. Nu s-ar fi speriat ei numai 


pentru că le dădea el târcoale. Mă rog, numai dacă ar fi vrut el 
să-i sperie. 

O clipă Mary Anne nu zise nimic. Răsuci în minte spusele 
bărbatului pe toate părțile, examinându-le din toate unghiurile 
posibile. „Numai dacă ar fi vrut el să-i sperie”, zisese individul. 
Voia oare să spună cu asta că Joey ar fi fost în stare s-o sperie 
pe Sheika, cauzând astfel moartea propriului său tată? Și totuși, 
expresia omului din fața ei nu trăda nimic altceva decât 
admiraţie pentru abilitatea băiatului de a comunica cu 
animalele. Mary Anne se hotări să-și lase precauţiile deoparte. 

— Dar ceva a fost în noaptea aceea în șopron. A mărâit, apoi 
s-a repezit la mine. Am reușit să trântesc ușa exact în clipa în 
care ar fi pus laba pe mine. 

— lo nu zic că n-a fost, replică Sikes. Am auzit și caii. Însă 
când am cercetat șopronul, după ce s-a întors Joey în casă, n-am 
găsit nimic acolo. Erau numai caii. Nervoși de parcă le-ar fi dat 
târcoale un grizzly. 

— Ce-ai zice de un om? sugeră Mary Anne. Joey crede că a 
văzut... 

Își reteză brusc șirul vorbelor când se ivi în încăpere Joey. 
Băiatul se opri, surprins să-l întâlnească acolo pe Bill Sikes. 

Nu-i zise nimic îngrijitorului și se duse la frigider. 

— A mai rămas suc de portocale? o întrebă el pe Mary Anne. 

— In carafă, îi răspunse Mary Anne. Nu-i spui bună dimineaţa 
domnului Sikes? 

Joey îl privi o fracțiune de secundă pe îngrijitor. 

— Bună dimineaţa, salută el scurt. 

Işi turnă un pahar cu suc de portocale și se așeză pe un 
scaun. 

Terminându-și cafeaua, Sikes se ridică și o porni spre ușa din 
spate: 

— Poate că-i mai bine să continuăm discuţia mai târziu, zise 
el. 

Dispăru înainte ca Mary Anne să mai poată zice ceva. 

— Ce făcea aici? se interesă Joey imediat ce se auzi ușa 
închizându-se după Sikes. 

Mary Anne luă ceștile goale și se duse cu ele spre chiuvetă. 

— Vorbeam și noi, răspunse ea supărată nu numai de 
mitocăânia manifestată de băiat faţă de Sikes, ci și de tonul pe 


care îl folosise când ceruse să afle de ce se afla îngrijitorul în 
casă. E ceva rău în asta? 

Joey se întunecă. 

— N-ar fi trebuit să intre aici. De fapt n-ar trebui să mai stea 
pe aici. 

Sprâncenele femeii se ridicară a surpriză. 

— Poftim? 

— Tati voia să-l concedieze, preciză Joey. 

— Să-l concedieze? repetă Mary Anne, nevenindu-i să-și 
creadă urechilor. Dar lucrează aici de ani de zile, nu-i așa? De ce 
l-ar fi dat tatăl tău afară? 

Joey se uită o bucată de timp la ea. Când vorbi din nou, vocea 
îi era de gheaţă. 

— Pentru că e nebun. Inventează tot felul de povești despre 
orice. Pun pariu că a inventat o poveste și despre faptul că eu i- 
aș fi omorat pe tati și pe mami. 

Golindu-și paharul, Joey se ridică de pe scaun și ieși pe ușa 
din spate, îndreptându-se spre șopron. Uluită de ultimele lui 
cuvinte, Mary Anne nu făcu niciun gest să-l oprească pentru a 
cere lămuriri asupra celor spuse de el. 

Nu aflase decât că acest Joey cu care tocmai vorbise nu 
aducea nici cât negru sub unghie cu băieţelul care se aruncase 
în brațele ei cu cinci zile în urmă. 

Acest Joey părea complet diferit. 

„E încă șocat”, își spuse ea din nou. Asta era singura 
problemă. Era încă șocat după morțile lui Ted și Audrey. De data 
asta, însă, își dădu seama că nu mai credea în așa ceva. 

De data asta, Joey nu fusese supărat pe ceva, nu era furios pe 
nimic. Afirmase, pur și simplu, ceea ce credea. 

Sau ceea ce intenţiona să creadă ea. 

Dintr-o dată Mary Anne Carpenter se simţi neliniștită. Văzuse 
în Joey Wilkenson o faţetă întunecată a sufletului despre care nu 
știa nimic. Era o beznă prin care abia începea să zărească. 


e Capitolul 8 

— Putem să mergem în oraș, mami? 

Mary Anne se afla în birou și încerca să se familiarizeze cu 
sistemul de contabilitate al fermei. II sunase până atunci de 
cinci ori pe Charley Hawkins, determinându-l să devină din ce în 
ce mai nervos și să scoată, într-un târziu, un oftat de resemnare, 
și să-i propună femeii să facă o listă cu întrebări ca să i le ducă 
la birou a doua zi de dimineaţă. 

Se uită la Alison. Fata stătea în cadrul ușii care dădea spre 
living. 

— Nu sunt convinsă că am timp acum, începu ea. 

Privirea i se opri pe ceasul mare și demodat din colțul 
camerei. 

— Doamne, s-a făcut deja unsprezece! 

— Dar nu trebuie să ne duci, zise Alison. Putem merge pe jos. 

Mary Anne își privi ţintă fiica. 

— Două mile și jumătate? O să mergi cu Logan două mile și 
jumătate până în oraș și apoi două mile și jumătate înapoi! 

Nu-și amintea ca atunci când locuia în New Jersey vreunul 
dintre copiii ei să fi parcurs mai mult de câteva zeci de metri pe 
jos. Dacă aveau de parcurs o distanță mai lungă de atât luau 
autobuzul sau se rugau să fie duși cu mașina! 

— Nu-i ca acasă, zise Alison, de parcă i-ar fi citit gândurile. O 
să fie ca și cum am pleca într-o excursie. Oricum, o să 
trebuiască să ne luăm niște haine dacă începem școala mâine, 
nu? 

Ca și cu un an în urmă, Mary Anne tresări la gândul că hainele 
de școală o vor costa scump. În acea clipă, însă, își aminti: anul 
acesta lucrurile stăteau altfel. Işi putea permite, pentru prima 
oară, să le cumpere copiilor tot ceea ce aveau ei nevoie, fără a 
mai socoti fiecare bănuţ. Cu toate astea, ezită: 

— Cred că ar trebui să fiu cu voi la cumpărături... 

— Dar n-o să cumpărăm nimic. 

Înlăturând astfel obiecţiunea principală a maică-sii, Alison 
insistă: 

— Ti-am economisi o groază de timp dacă ne vom alege 
lucrurile și le vom încerca acolo. 

Ambalându-se, Alison se grăbi să dezvolte ideea: 

— N-avem decât să le spunem să reţină marfa pe care o 
alegem și o să putem să mergem după aceea, mai târziu, în 


după-amiaza aceasta la fața locului ca să te decizi ce ne 
cumpărăm. 

Deși întreg discursul sunase ca și cum Alison și l-ar fi repetat 
îndelung înainte de a-l ţine în fața ei, Mary Anne admise că 
ideea fetei era logică. Asta până ce-și aminti de Joey și de 
ciudata lui purtare de dimineaţă. 

— Draga mea, ai observat ceva deosebit la Joey azi- 
dimineaţă? întrebă ea. 

Brusc, Alison se retrase în carapace: 

— D-deosebit? murmură ea, aruncându-și ochii spre stânga. 
Ce vrei să spui? 

In cadrul ușii, apăru atunci chiar Joey. Ochii săi nu mai aveau 
nimic din întunecarea văzută mai devreme de Mary Anne. 

— Am avut deja grijă de cai, mătușă Mary Anne, o înștiinţă el. 
Pot să-i duc pe Alison și pe Logan în oraș? Te rog! 

Femeia îl studie pe băiat cu atenţie. Nu rămăsese nicio urmă 
din aroganţa pe care o arătase faţă de Bill Sikes, nimic din 
răceala cu care-i spusese că taică-său fusese pe punctul de a-l 
da afară pe îngrijitor. Era încă o dată băiatul atrăgător de 
treisprezece ani pe care-l cunoscuse în ultimele câteva zile. 
Probabil cele petrecute de dimineaţă luaseră proporţii exagerate 
în mintea ei. 

— Ei bine, nu văd de ce nu, se decise ea. La ce oră vă 
întoarceți? 

Joey înălţă din umeri. 

— Trei sau patru? 

— Perfect. Dar să mă sunaţi dacă întârziaţi. Bine? Și amintiți- 
vă: nu cumpăraţi nimic! Uitaţi-vă doar! 

Până când părăsiră copiii casa, Mary Anne se concentră din 
nou asupra registrelor contabile din faţa ei. Deși auzi vocea lui 
Joey prin fereastra deschisă, sensul cuvintelor lui nu-i pătrunse 
în minte. 

— O să fie mişto, le spunea el lui Alison și lui Logan. Staţi să 
vedeţi ce marfă faină au! 

e 

— Cât mai e? se plânse Logan, oprindu-se brusc. | se părea că 
mergeau pe potecă de o veșnicie. Când plecaseră din casă și 
intraseră în pădure, mergând apoi pe lângă pârâu, totul 
căpătase aerul unei mari aventuri. Acum, însă, după o oră, el 
era speriat deși n-ar fi admis să recunoască așa ceva nici în 


ruptul capului. | se părea că arborii pădurii se strâng în jurul lui. 
Se încrucișaseră cu atât de multe cărări, încât ajunsese la 
convingerea că n-ar mai fi fost capabil să găsească drumul 
înapoi spre casă. 

Alison îi zâmbi: 

— Te temi că te papă lupul cel mare și rău? îl tachină ea. 

Logan simţi că începe să-i tremure obrazul. Inainte ca Alison 
să mai poată adăuga ceva, Joey arătă cu degetul printre copaci. 

— Aproape am ajuns, Logan. Vezi? 

ÎI ridică pe băiatul mai mic în braţe, ca acesta să se zgâiască 
mai bine printr-o deschidere în bălăriile dense. 

— Mai mergem un pic și o să dăm de o potecă pe stânga. 

Puțin mai departe era orașul. Chiar dacă s-ar fi rătăcit, n-avea 
decât să-și dea drumul pe panta dealului și ar fi ieșit, în câteva 
minute, din pădure. Când Joey îl puse înapoi pe pământ, mezinul 
își scoase limba spre Alison. 

— Nu mi-era frică, se răţoi el. Haideţi! 

Luând-o înaintea celorlalţi doi copii, o luă la goană în josul 
potecii și dădu, la următoarea cotitură, de altă potecă ce șerpuia 
în josul pantei, așa cum spusese Joey. Peste încă un minut, ieși 
pe pășunea care acoperea, ca un covor, valea și alergă spre 
malul pârâului. 

— Cum ajungem dincolo? îi strigă el lui Joey. 

— Nu pe aici, îl potoli celălalt. Tinem cursul pârâului până 
ajungem la cimitir. O să dăm acolo peste un pod. 

Cuvântul „cimitir” îi reduse pe toţi trei la tăcere. Mersul li se 
încetini. Într-un târziu, ajunseră la zidul de piatră care despărțea 
cimitirul de pășune. 

Joey se cățără pe marginea de sus a zidului și-i oferi fetei 
mâna ca s-o ajute. Logan se descurcă singur. In faţa ochilor lor, 
se întindeau doi acri de pajiște bine întreţinută, înțepată din loc 
în loc cu pietre funerare albe. Copiii priviră în tăcere zona de 
lângă liziera pădurii unde fuseseră îngropaţi părinţii lui Joey cu 
două zile înainte. 

— Vrei să mergem până acolo? îl întrebă Alison pe Joey. 

Băiatul ezită, apoi clătină din cap. 

— N-ar ști că am fost pe acolo. 

— Ba s-ar putea să știe, îl contrazise Logan. 

Joey clătină mai tare din cap. 

— Nu vreau. E bine? 


Avea o voce dură. Văzând că Logan dă înapoi și zărind 
roșeaţa ce apăruse în obrajii fetei din pricina stânjenelii, se grăbi 
să adauge: 

— Vreau să spun că voi sunteți familia mea acum și mă simt 
bine când sunt cu voi. Dacă m-aș duce, însă, să le vizitez 
mormintele... 

Glasul i se stinse. Își trecu mâneca cămășii peste ochi, apoi 
trase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă și își suflă 
nasul. 

— Hai să mergem în oraș, bine? le propuse el. 

Fără a mai aștepta vreun răspuns, se răsuci pe călcâie și o 
porni în lungul zidului pe coama lui. Când ajunse în apropiere de 
pod, sări de pe el. 

Copiii traversară pârâul și apucară pe cărarea îngustă care 
ducea către intrarea cimitirului. Niciunul dintre ei nu se mai uită 
înapoi spre locul în care se odihneau Ted și Audrey Wilkenson. 

— De unde începem? întrebă Alison câteva minute mai târziu, 
când ajunseră în centrul orășelului. 

Zona cumpărăturilor ocupa numai două construcţii mari și era 
înțesată de magazine ce ofereau un șir lung de haine viu 
colorate, de la tricouri la sofisticate combinezoane de schi. 
Aproape tot ce era prezentat în vitrine era aranjat în așa fel 
încât să atragă mai degrabă turiștii decât localnicii. 

— Unde se găsesc haine obișnuite? se interesă ea mai 
departe. 

— La „Comercial”, o informă Joey. Și la „Conway's”. Vă place 
îmbrăcămintea western? 

— Da, da! izbucni imediat Logan, colectând astfel o privire 
disprețuitoare din partea soră-sii. 

— Nici măcar n-ai habar ce-i aia, îl luă Alison peste picior. 

— Ba da! i-o întoarse Logan. Cămășile sunt haioase, cu multe 
fermoare pe ele! Eu vreau una albastră! Și cizme! Pot să-mi iau 
niște cizme de cowboy? îl întrebă el pe Joey. 

— Nu putem cumpăra nimic, îi aminti Alison. Ai auzit și tu ce a 
zis mama. Ne vom uita doar! 

— Dar Joey spunea că... începu Logan. 

Alison îi reteză avântul. 

— Logan, nici măcar n-avem bani! Cum vrei să cumpărăm 
ceva? 

Copilul se dezumflă în fața evidenţei. 


— Nu-ţi face griji, Logan, îl liniști Joey. O să-ţi luăm niște cizme 
și o groază de alte chestii. 

Ținându-l pe Logan de mână, Joey se îndreptă către trotuarul 
de lemn. Alison alergă pe urmele lor. Atârnând de pereţii unuia 
dintre magazinele mari din imobilul următor, în faţa ochilor fetei 
apăru semnul distinctiv al „Comercial”-ului din Sugarloaf. Când 
cei trei se apropiară de el, pe ușă năvăli afară un grup de băieţi 
și fete de vârsta lui Alison. O luară înspre ei dar se opriră brusc. 
Se uitară unii la alţii, părură că se hotărăsc asupra a ce aveau 
de făcut fără a schimba vreo vorbă între ei, și traversară strada 
fără a mai arunca vreo privire înapoi. 

Joey rămăsese țintuit locului când văzuse ceata aceea de 
copii. Se uită după ei și nu zise nimic. Cu toate astea, după 
expresia de pe fața lui, Alison fu convinsă că-i cunoștea. 

— Cine sunt? întrebă ea. De ce ne-au ocolit? 

Ochii băiatului se îngustară și gura dobândi un aer de 
severitate. 

— Nişte puști, replică el. Nu le place de mine, asta-i tot. 

— De ce? insistă Alison. 

Băiatul se înroși: 

— Pur și simplu nu mă plac, răspunse el. De unde să știu eu 
de ce? Hai mai bine să vedem ce haine au înăuntru. 

Împinse ușa magazinului și păși înăuntru cu Logan pe urme. 
Alison întârzie o clipă. Se uită vizavi la grupul de copii care 
șușoteau acum între ei și strecurau priviri fugare în direcţia ei. 

„Ce-o fi?” se întrebă ea. 

Ce se întâmpla? 

De ce nu-l plăceau pe Joey Wilkenson? Ce le făcuse el? 

O secundă fu tentată să traverseze, să se îndrepte direct spre 
ei și să-i întrebe. Își dădu seama, însă, că nu va acţiona așa. 

Știa cu exactitate ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi făcut-o. 

Niciunul n-ar fi zis nimic. S-ar fi mulţumit să se uite la ea, apoi 
s-ar fi întors și ar fi plecat. 

— Alison? se auzi ea strigată, dinăuntru, de Logan. Haide 
odată! 

Întorcându-și atenţia de la grupul de copii, fata se grăbi să 
intre în magazin. Îi găsi pe Joey și pe Logan examinând un vraf 
de cămăși viu colorate. 

— Putem cumpăra orice vrem! anunță Logan cu ochi 
scânteietori. Nu trebuie decât să le trecem în cont! 


Văzu nedumerirea din ochii soră-sii și se întoarse spre Joey: 

— Nu așa ai spus? 

Joey îi zâmbi fetei. 

— E adevărat. Avem cont deschis la fiecare magazin din oraș. 
N-avem decât să alegem ce vrem, iar nota de plată o să fie 
trimisă la fermă! 

— Dar mami a spus... protestă Alison. 

Joey n-o lăsă să termine. 

— Mătușa Mary Anne nu știe nimic despre aceste conturi. lar 
dacă va spune că n-ar fi trebuit să cumpărăm nimic, o să 
aducem totul înapoi. Ce mare scofală? Avem nevoie de haine de 
scoală, nu-i așa? 

Alison ezită, dar privirea îi căzu pe priveliștea mărfii întinse în 
faţa ei. Rezistenţa i se topi ca prin minune. Degetele începură să 
mângâie o eșarfă de cașmir. Îl auzi pe Joey susurându-i la 
ureche. 

— Cumpăr-o. O să-ţi vină grozav. 

Pentru prima oară în viaţa ei, Alison Carpenter se abandonă 
plăcerii de a cumpăra. 

Eșarfa intră imediat în posesia ei. Fata se hotărî că o va privi 
întotdeauna ca pe un dar. 

Un cadou de la Joey. 

e 

Către mijlocul după-amiezii, Mary Anne închise ultimul 
registru de pe birou, se sprijini de spătarul scaunului și închise 
ochii. 

O făcuse! 

Trecuse peste toată contabilitatea. La început, registrele i se 
păruseră a nu fi altceva decât niște șiruri nesfârșite de numere 
inutile. Însă, se forțase să le citească și, treptat, ajunsese să 
priceapă cât de mult costa întreţinerea fermei, înțelese prețul 
plătit pentru a putea păstra caii și pricepu cât economisiseră 
Ted și Audrey fiindcă își cultivaseră propria fâneaţă în loc să le 
cumpere animalelor hrana. 

Mai mult, înţelese cât îi costase această fermă pe Ted și pe 
Audrey și mai înţelese că ferma nu fusese niciodată hărăzită 
profitului. În ea se investiseră mult mai mulţi bani decât ar fi fost 
necesar, pentru proiectele de întinerire a suprafeţelor, de 
revenire a câmpurilor cultivate la starea lor naturală și de 
înlăturare a jgheaburilor de aducțiune care deviaseră pârâul de 


la cursul lui iniţial. Mai ales acest ultim proiect fusese extrem de 
scump pentru că implicase replantarea unei mici pădurici de 
arbori adulţi pe locul în care muriseră foștii copaci, cu zeci de 
ani înainte, când devierea cursului îi lăsase fără sursă de apă. 

Cu toate astea, registrele demonstrau clar că, indiferent cât 
ar fi înghiţit ferma, venitul lui Ted Wilkenson era suficient de 
mare pentru a acoperi totul, punând la dispoziţie chiar niște 
sume suplimentare, de o mărime la care Mary Anne nici nu 
îndrăznise să viseze, pentru a sprijini diverse iniţiative 
referitoare la păstrarea și îmbunătăţirea mediului înconjurător în 
zona Văii Sawtooth. 

Deși umpluse cu întrebări mai multe pagini dintr-o agendă 
galbenă, pe care o găsise în sertarul biroului, în final elimină 
multe dintre ele pe măsură ce i se clarifica în minte structura 
financiară a familiei Wilkenson. 

Putea s-o facă. Cel puţin parțial. 

Se ridică de la birou, își întinse oasele și începu să se plimbe 
prin casă, punând automat toate lucrurile la locul lor pe măsură 
ce parcurgea încăperile. leși din casă prin ușa din spate și se 
opri o clipă să se scalde în razele soarelui, bucurându-se de 
căldura pe care o răspândea acesta în mușchii ei anchilozați. 

Exerciţii. 

Asta era lucrul de care avea ea nevoie. 

Poate că ar fi trebuit să-și ia o oră liberă pentru a face o 
plimbare. Işi dădu capul pe spate, cuprinzând cu o privire 
circulară munţii semeţi care o înconjurau. Spre vest, fața 
stâncoasă a masivului Sugarloaf începuse să intre în umbra 
după-amiezei. Privirea ei se îndreptă către creasta de pe care 
căzuse Audrey. Simţi un fior de gheață pe spate și își îndreptă 
repede ochii în altă direcţie. Peste tot, însă, se vedeau numai 
colţi imenși de granit Știa că oricare dintre ei oferea panorama 
întregii văi. Era clar că toată reţeaua aia de poteci care urcau în 
munţi ar fi scos-o la lumină pe unul sau altul dintre acele piscuri. 

Pe punctul de a traversa câmpul, auzi un nechezat dinspre 
șopron. Încruntându-se, Mary Anne o porni înspre curte dar se 
opri brusc, amintindu-și de noaptea funeraliilor. 

Un alt cal începu să necheze. Dinspre casă se auzi un nou 
sunet. 

Un câine care lătra. 


Oare îl luase Joey pe Storm cu el când plecaseră în oraș? Dacă 
intenționau să facă ceva cumpărături... Privi spre etajul casei și 
văzu câinele proptit cu labele din față de pervazul ferestrei 
deschise. Animalul lătră din nou când sesiză creșterea agitaţiei 
din șopron. Mary Anne alergă până la ușa din spatele casei, 
chemând câinele pe nume. De la etaj, lătratul acestuia se 
transformă într-un urlet nebun. Mary Anne înţelese dintr-o dată 
ce se întâmplase. Se grăbi să urce scările și deschise ușa 
camerei lui Joey. Câinele năvăli imediat afară și o luă la goană 
pe scări în jos. Femeia îl urmă, și-l prinse în bucătărie, unde 
Storm fusese oprit de ușa închisă. De îndată ce ea i-o deschise, 
câinele fugi spre șopron și dispăru înăuntru. 

Până când ajunse și ea acolo, caii începuseră să se calmeze. 
Cu toate astea, ea se opri la ușă. 

— Storm? Aici, băiete! Hai, vino! 

O clipă mai târziu, câinele se ivi clătinându-și coada. 

— Ce e, băiete? îl întrebă ea, ghemuindu-se să-l scarpine pe 
creștet în timp ce încerca să zărească ceva în întunericul de 
peșteră al construcţiei. 

Caii se liniștiseră. Când văzu că nici ei, nici Storm nu mai 
dădeau niciun semn de nervozitate, Mary Anne păși, în sfârșit, 
înăuntru și se chiori prin lumina ceţoasă. 

— Bill? strigă ea. Eşti acolo? 

Nimic. 

Avându-l pe Storm lângă ea, se duse mai departe. Cei trei cai 
erau în grajdurile lor. Fiecare dintre ei își ridicase capul peste 
gard și o urmăreau cu privirea. 

— Ce a fost? zise ea cu glas tare. A fost cineva aici? 

Cei doi armăsari, Buck și Fritz, care aveau boxele mai 
apropiate de ușă, nu scoaseră niciun sunet. Sheika, însă, fornăi 
ușor și își mișcă urechile. Mary Anne înaintă și mai mult în 
șopron, încruntându-se la iapă și amintindu-și cum se întorsese 
aceasta la șopron la o zi după ce sosise ea pe meleagurile 
acestea. 

În dimineaţa aceea, când se uitase pentru prima dată pe 
fereastră și văzuse acel cal imens păscând iarba de pe câmp, nu 
își dăduse seama de unde apăruse el. Cu siguranţă că l-ar fi 
împiedicat pe Joey dacă ar fi știut că era iapa care îl ucisese pe 
Ted. Băiatul, însă, ţâșnise imediat afară, strigând calul pe nume. 
Mary Anne urmărise uluită cum rămâne calul țintuit locului în 


timp ce Joey alerga spre el. Abia când se apropiase destul de 
mult de ea, catadicsise și iapa să se îndrepte spre el. Incepuse 
apoi să-i adulmece gâtul băiatului, să-l lingă pe obraz și-l 
urmase docilă înapoi în șopron fără ca el să-și pună, măcar, 
mâna pe căpăstrul ei. Ă 

Mary Anne a fost obligată să-l anunţe pe șerif, bineînţeles. În 
mai puţin de o oră, Tony Moleno a venit însoţit de Olivia 
Sherbourne, doctorul veterinar din zonă, o femeie energică, de 
vârstă mijlocie. 

Cât timp doctorita examinase iapa, Joey s-a rugat de ajutorul 
de șerif să n-o omoare. 

— Nu l-a rănit pe tata intenţionat, a insistat el. Ea nu face așa 
ceva! Ceva a făcut-o să se poarte așa! 

Tony Moleno n-a zis nimic până ce nu și-a terminat Olivia 
Sherbourne consultaţia. 

— Ei, ce părere ai? 

Femeia și-a înfipt mâinile adânc în buzunarele blugilor și i-a 
susținut privirea șerifului cu o expresie hotărâtă. 

— Cred că a lichida acest cal e cea mai cretină idee auzită de 
mine. Tu mă știi, Tony! Am lichidat mulți cai în viaţa mea, unii 
pentru că erau bolnavi, iar alţii, majoritatea, pentru că erau 
periculoși. N-am avut niciodată vreo îndoială. O știu, însă, pe 
Sheika de multă vreme și n-am auzit niciodată să fi făcut vreun 
rău. Dacă îi tragi un băț pe spate nu face altceva decât să te 
privească. Cred că Joey are dreptate; ceva a speriat-o de moarte 
și atunci a reacţionat. A fost, pur și simplu, un accident. Dacă 
vrei mă bag pe sub burta ei ca să vezi ce se întâmplă. Nu va 
face altceva decât să-și vâre botul în buzunarele mele, căutând 
zahăr! 

Tony Moleno a tras aer în piept, însă femeia nu-și terminase 
discursul. 

— Nu există nici o lege care să spună că un cal trebuie ucis 
din cauza unui accident, Tony. Dacă nu mă crezi vorbește cu 
Rick Martin sau cu Charley Hawkins. Tu acționezi după un obicei 
cu care eu nu sunt de acord în ceea ce o privește pe Sheika. 

Anticipând reacţia lui, adăugase: 

— lar dacă o împuști cu de la tine putere, o să am eu grijă să 
afle până și ultimul copil din oraș de isprava ta și de faptul că eu 
m-am opus! 


Șeriful și-a întins atunci mâinile în lături, într-un gest de 
supunere. 

— Bine, Olivia. Ţi-ai atins scopul și, în plus, tu ești expertul. 
Dacă n-aș fi avut de gând să te ascult nu te-aș fi adus până aici, 
nu-i așa? 

Femeia pufnise dispreţuitoare și se întorsese la automobilul 
ei. Când fusese pe punctul de a părăsi curtea se oprise și își ițise 
capul pe fereastră, strigând-o pe Mary Anne. 

— Dacă ai vreo problemă cu el, cheamă-mă! De fapt, dacă ai 
vreo problemă cu cineva, oricine ar fi, cheamă-mă! Stau mai jos 
de tine, pe șosea. 

Odată cu ultima remarcă, pornise la drum, lăsându-l pe Tony 
Moleno să tușească, sufocat de norul de praf ridicat de mașina 
ei. 

— Vorbește serios, rostise șeriful. Olivia e un veterinar 
excelent și o femeie de ispravă dar nu m-aș încumeta să mă pun 
de-a curmezișul ei. Ultimul individ care a făcut-o s-a trezit cu un 
ochi vânăt și cu un umăr dislocat. A meritat-o. Nu ţi-ai putea 
găsi un prieten mai bun ca Olivia și nu cred că e cineva pe aici 
care să nu fie de acord cu mine. 

— Asta-l include și pe tipul cu ochiul învineţit? nu se putuse 
abtine Mary Anne să nu întrebe. 

Tusea lui Moleno se transformă într-un gâlgâit de râs. 

— Nu mai e aici. A mai stat o lună și a plecat. De atunci, 
nimeni n-a mai auzit nimic de el. 

Deși acela fusese punctul final al oricărei discuţii privitoare la 
împușcarea animalului, Mary Anne era încă suspicioasă în 
privinţa lui. 

Se apropie acum de iapă cu infinită precauţie. 

— Ce a fost, Sheika? A fost cineva aici? 

Calul fornăi din nou și își întinse capul înainte. Mary Anne 
încercă să o scarpine. Limba mare a animalului ieși afară și o 
linse pe braţ, apoi iapa își lăsă capul jos, îndreptându-și nările 
spre blugii femeii. 

— Vrei niște zahăr? 

Mary Anne își băgă mâna în buzunar și scoase un cubuleţ de 
zahăr. Se obișnuise deja să-i hrănească pe Buck și pe Fritz în 
fiecare dimineaţă cu cubuleţe de zahăr luate din casă. Sheika 
apucă ușor cubul din mâna ei. Buzele ei abia atinseră pielea 
femeii. 


— Cred că doctorita Sherbourne a avut dreptate, rosti Mary 
Anne bătând-o ușurel pe spate cu palma. Nu cred că ai face 
vreun rău cuiva. 

— Cred și eu că am avut dreptate! exclamă o voce din ușa 
șopronului. lar numele meu e Olivia. Nimeni nu-mi spune 
doctorita Sherbourne și sper că n-o să fii tu aceea care să 
începi. 

Mary Anne se răsuci pe călcâie și văzu silueta doctoriţei în 
lumina strălucitoare a soarelui de afară. 

— Doamne! M-ai șocat! 

— Jos, Storm! porunci Olivia câinelui care se ridicase pe 
picioarele din spate pentru a încerca să o lingă pe față. 

Ascultător, animalul se trânti la loc pe sol. Olivia apucă un 
biscuit din buzunar și i-l întinse lui Storm ca acesta să-l înșface. 

— Ești cam lacom, nu? îl alintă ea. 

Intră în șopron și începu să le spună câteva vorbe fiecărui cal, 
după care se opri în faţa iepei. 

— M-am gândit să trec pe aici ca să văd cum îi mai merge 
fetitei mele. 

Ținu capul iepei cu podul palmei și îi răsfrânse buzele pentru 
a-i verifica dinţii. Satisfăcută, femeia se întoarse spre Mary 
Anne. 

— Bănuiesc că n-ai avut nicio problemă de vreme ce nu m-ai 
sunat. 

— De fapt, îmi vine greu să mă obișnuiesc cu locul, replică 
Mary Anne. 

Amintindu-și conversaţia avută de dimineaţă cu Bill Sikes și 
cuvintele rostite de Joey după ce îngrijitorul părăsise casa, 
începu să-i povestească Oliviei Sherbourne despre toate astea. 

— Nu știu ce să fac, mărturisi ea după ce termină. Chiar voia 
Ted să-l concedieze pe Sikes? 

— Nu știu să fi vrut așa ceva, replică Olivia. Nici nu pot afirma, 
însă, că nu avea intenţia asta. lar dacă Sikes vrea să plece, lasă- 
|! Există o mulţime de oameni care îi pot lua locul și care să 
facă, probabil, o treabă mai bună. Mi-a plăcut enorm de Ted și 
de Audrey dar, dacă aceasta ar fi fost proprietatea mea, eu aș fi 
procedat altfel. 

Mary Anne se încruntă. 

— Dar ce au făcut ei rău? 

Olivia ezită. 


— Ei, dacă mă iei așa de tare, nu mai sunt așa de sigură. E 
mai mult decât ca o senzaţie, înţelegi? Am avut în ultima vreme 
sentimentul că ceva nu miroase a bine pe aici. 

Mary Anne simţi un tremur interior când auzi că Olivia 
reiterează aproape cuvânt cu cuvânt afirmaţiile făcute de Sikes 
în dimineaţa aceea. 

— Mă rog, eu n-am vrut să spun același lucru, replică 
doctorita după ce Mary Anne îi reproduse vorbele îngrijitorului. 
Mă tem că nu agreez ideea că animalele se răzbună. Pe aici 
sunt, însă, tot felul de oameni ciudaţi. Există chiar și câţiva 
pustnici ai munţilor care mai trăiesc încă dincolo de limita 
pădurii. 

— Pustnici ai munţilor? repetă Mary Anne. 

— Nişte țăacăniţi. Majoritatea lor s-au stins, dar au mai rămas 
câţiva, căutând, numai ei știu cum, un Dumnezeu viu. Cei mai 
mulți sunt inofensivi, dar există printre ei și câţiva psihopati. 

În mintea Mary Annei Carpenter răsări cu violenţă imaginea 
bizară a fiinţei ivite la funeraliile lui Ted și Audrey, ca și 
insistența cu care susţinuse Joey că văzuse pe cineva pe pajiște 
cu o noapte înainte de înmormântare. 

— Trăiește vreunul dintre ei pe aici? se interesă ea. 

— Cine poate ști? Se pare că se stabilesc oriunde le place și 
fac orice vor. 

Văzând expresia de îngrijorare de pe faţa celeilalte femei, 
Olivia își regretă cuvintele și se grăbi să adauge: 

— Ei, pe naiba, vorbeam și eu așa ca să mă aflu în treabă. 
Sunt sigură că e totul în regulă. 

Scrută peisajul de afară cu privirea, căutând ceva cu care să-i 
distragă atenţia celeilalte femei. Ca și cum ar fi avut o inspiraţie 
bruscă, zise: 

— Ai făcut până acum un tur complet al împrejurimilor? 

Mary Anne clătină din cap. 

— N-am avut timp... 

— Atunci a sosit momentul s-o faci, declară Olivia. Așa cum se 
întâmplă uneori, n-am nicio altă treabă mai bună de făcut în 
după-amiaza aceasta decât să mă amestec în viața ta. Așa că, 
ce-ai spune să pornim la drum? 

În următoarele două ore, cele două femei vizitară ferma. 
Cercetară mai întâi șopronul și camerele anexă, apoi fiecare din 
celelalte construcţii. Olivia recunoștea imediat tot ce vedea și-i 


promise partenerei sale de excursie că o va învăţa să folosească 
tractorul. După ce terminară turul, Olivia o învăţă să înșeueze 
un cal, apoi încălecară amândouă pe Buck și pe Fritz și porniră 
să cutreiere prin ţinut. După ce parcurseră întreaga proprietate, 
Olivia privi în sus, la munţii dinspre campingul de la Coyote 
Creek. 

— Ce zici, tragem o fugă până la locul ăla care a fost 
răsturnat cu fundul în sus deunăzi? propuse ea. 

Mary Anne ezită, apoi clătină din cap. 

— E puţin cam târziu. Aș vrea să fiu acasă când se întorc 
copiii. 


Când ajunseră înapoi, se făcuse ora patru. Cu accepţia lui Bill 
Sikes, care stivuia niște butuci de foc lângă casă, locul era 
pustiu. 

— Dacă te gândești mai bine, rosti Olivia după ce terminară 
de îngrijit caii și se așezară pe verandă cu două pahare de vin în 
față, nu sunt convinsă că pricep la ce ai nevoie de un îngrijitor 
ca angajat permanent. Dacă te hotărăști să te debarasezi de 
Sikes sau dacă o șterge el, ceea ce n-o va face niciodată, crede- 
mă, nu te mai deranja să-l înlocuiești. Câmpul, o pajiște și un 
șopron. Asta-i tot ce a mai rămas pe aici și nu e nevoie de prea 
multă muncă pentru a le întreţine. Alături de copii, n-ar trebui să 
ți se pară din cale afară de greu s-o faci singură. lar dacă ai 
nevoie, pot să-ţi întind oricând o mână de ajutor. 

— Dar nu mi-aş permite să cer... începu Mary Anne, dar Olivia 
o reduse la tăcere cu un gest. 

— Nu-mi spune mie ce nu ţi-ai permite să ceri. Suntem vecine 
și asta înseamnă că ne ajutăm. In plus, n-aş fi locuit aici acum 
dacă n-ar fi existat Audrey. Cred că i-o datorez. 

— Audrey? repetă Mary Anne. Vrei să spui că o cunoșteai 
înainte de a te stabili aici? 

Olivia încuviință. 

— Ne-am împrietenit în Valea Soarelui. Nu cred că aveam 
prea multe în comun în afara cultivării legăturilor falimentare. 

Brusc izbucni într-un hohot de râs. Un sunet exploziv i se 
înălţă din piept, suficient de puternic ca să izgonească un cârd 
de prepeliţe dintr-un tufiș de lângă pârâu. 

— Ca să fiu sinceră până la capăt, trebuie să admit că am fost 
un pic geloasă pe ea când a apărut Ted. Dă-mi voie să-ţi spun că 


am fost ca o cloșcă pe capul ei când s-a măritat cu el, la o lună 
după ce l-a cunoscut! l-am spus că se aruncă din nou orbește 
înainte, că n-avea cum să-l cunoască pe Ted într-o perioadă atât 
de scurtă. l-am spus orice mi-a trecut prin cap. 

Mary Anne chicoti cu tristeţe. 

— Cred că i-am spus și eu cam aceleași lucruri. Și totuși, ea 
ne-a dovedit că am greșit, nu-i așa? 

Olivia dădu din cap și oftă. 

— Zău că da. Oricum, după ce s-au instalat aici, eu am 
început să vin pe la ei, practic în fiecare week-end. Cu cât îmi 
petreceam mai multe ore aici, cu atât uram mai mult Valea 
Soarelui. Într-un târziu, mi-am împachetat toate lucrurile și m- 
am mutat. Am fost și eu o dată învinsă în încăpăţânarea mea, 
dar a meritat. Cel puţin până la moartea lor. 

Căzu într-o tăcere melancolică și cutreieră cu privirea ferma și 
munţii de deasupra ei. Când vorbi din nou, tonul vocii îi era 
coborât. 

— Îți amintești că ţi-am spus ceva mai devreme, că există 
ceva pe aici care nu mi se pare în regulă, în ultimul timp? 

Mary Anne dădu, afirmativ, din cap. 

— Ei bine, încă nu știu precis ce este. E clar, însă, că există un 
motiv pentru care se sperie animalele. Mi se pare că ar trebui să 
descoperim această cauză. Când se mai întâmplă așa ceva, 
cheamă-mă. Bine? 

Mary Anne înălţă, sceptică, din sprâncene. 

— În mijlocul nopţii? 

Olivia își dădu încă o dată capul pe spate. Râsul ei umplu 
toată valea. 

— Dar eu sunt chemată în mijlocul nopţii pentru o pisică 
bolnavă! declară ea. 

Își termină de băut vinul și se sculă de pe scaun. 

— Ei, a fost plăcut dar toate lucrurile plăcute au și un sfârșit. 
Mai bine mă duc să-mi verific robotul ca să aflu ale cui vaci s-au 
mai umflat și ai cui cai s-au îmbolnăvit de colici. Sună-mă dacă 
ai nevoie de ceva, bine? 

— Bine, acceptă Mary Anne. 

O conduse pe Olivia până la mașina acesteia. Când doctoriţa 
fu pe punctul de a intra în autovehicul, Mary Anne o opri 
punându-i mâna pe braț. 

— Olivia, pot să te întreb ceva? Despre Ted și Joey? 


Cealaltă femeie păru că devenise încordată. Senzația, însă, fu 
de scurtă durată. Când se răsuci pe călcâie, Mary Anne se 
decise că senzaţia fusese numai o închipuire. 

— Ted și Joey? repetă Olivia. Ce-i cu ei? 

— Nu sunt prea sigură, șovăi Mary Anne, întrebându-se dacă 
fusese înţelept din partea ei să pună acest subiect pe tapet. 
Doar că... ei bine, mă întreb dacă n-a existat vreun conflict între 
ei. Charley Hawkins a menţionat ceva ce mi s-a părut o 
ciudățenie, după care a încercat să sară la alt subiect de parcă 
n-ar fi zis nimic. Apoi, însă, a venit Rick Martin și a pus tot felul 
de întrebări și... ei bine, mă gândeam că poate știi tu ceva în 
legătură cu toată afacerea asta. 

Olivia ezită o fracțiune de secundă prea mult înainte de a 
răspunde: 

— Știu că Ted a fost cam dur cu Joey în ultimii doi ani, dar, 
dacă m-ai întreba dacă l-a insultat pe copil, ţi-aș spune un nu 
categoric. 

Buzele i se ondulară într-un zâmbet ironic. 

— Bineînţeles că fiecare are propria sa definiţie despre 
insultă, nu-i așa? Așa că oamenii ar povesti fiecare din punctul 
lui de vedere. Cu toate astea, în ce mă privește, cred că Ted nu 
încerca decât să-l îndrepte pe Joey pe drumul cel bun și să-l 
înveţe să-și asume responsabilități. 

Răspunsul avu darul să nască noi întrebări pentru Mary Anne. 

— Dar în ce o privea pe Audrey? o întrebă ea din nou. Credea 
ea că Ted se purta prea aspru cu Joey? 

O clipă Mary Anne crezu că doctoriţa n-o să-i răspundă, într- 
un târziu, Olivia înălţă din umeri. 

— Sunt multe lucruri pe care Audrey nu mi le-a destăinuit și 
multe despre care n-am întrebat-o niciodată. 

Se căţără în cabina camionetei și porni motorul. 

— Uite ce e, adăugă ea, nu-ţi crea dificultăţi singură. Altfel, îți 
garantez că te vor găsi ele primele! Pe curând. 

Băgă maneta în viteză și plecă de acolo. Mary Anne așteptă 
până ce dispăru după prima curbă a șoselei și o porni, apoi, 
înspre casă. Când luă paharele de pe măsuţa așezată pe terasă 
și se îndreptă cu ele spre bucătărie, cu Storm pe urmele ei, își 
dădu seama că Olivia nu-i spusese nimic care să-i elucideze 
semnele de întrebare. 

Oare despre ce nu vorbise Audrey și nu întrebase Olivia? 


Era ceva legat de Joey? 

Sau de Ted? 

Sau era vorba de complet altceva? 

Decise că Olivia avea dreptate. Era o tâmpenie să caute 
singură buclucul cu lumânarea. Audrey ar fi discutat cu ea dacă 
era ceva în neregulă cu Joey sau între băiat și tatăl lui. 

Oare ar fi făcut-o? 

Sau existau lucruri pe care Audrey le ţinea ascunse până și de 
prietena ei din copilărie? 


e Capitolul 9 

Soarele se ascunse după masivul Sugarloaf. Umbrele după- 
amiezii își începură marșul lor către vale. Mary Anne se uită la 
ceasul de deasupra chiuvetei. 

Încă nu era ora cinci, iar ea se decisese deja să nu înceapă 
preparativele de masă decât peste un sfert de oră. Aprinse 
cuptorul și deschise congelatorul pentru un rapid inventar al 
posibilităţilor de a găti o cină. 

Respinse imediat castroanele cu ton. Se mai găseau acolo 
încă trei, de mărimi diferite, toate trei marcate cu o bucată de 
bandă adezivă pe care se afla scris numele celui ce le dăruise. 
Cu o seară în urmă desfăcuseră un astfel de castron. Deși copiii 
îl mâncaseră pe tot, fusese clar că nu le plăcuse prea mult. Mary 
Anne trecu peste ele și își însemnă în minte să le transfere 
conţinutul în alte vase, de dimineaţă, ca să poată returna 
castroanele proprietarilor lor de drept. Ochi o cutie mare pe 
sertarul de jos, pe care se putea citi: „Spaghetti - Olivia 
Sherbourne”. 

„Perfect”, își zise ea. Trase cutia afară și închise cuptorul. 
Alese o tigaie din lungul șir de ustensile de bucătărie care 
atârnau de un cuier imens de lemn suspendat de tavan prin 
niște lanţuri mari deasupra mașinilor de gătit din mijlocul 
încăperii, turnă sosul de la spaghetti în ea și îl puse încălzit 
deasupra unuia dintre cele șase ochiuri ale aragazului. Tocmai 
scormonea prin cămară după pastele făinoase când îl auzi pe 
Storm năvălind în bucătărie. Scheuna de nerăbdare și zgâria 
lemnul ușii pentru a fi lăsat afară. Mary Anne privi pe geam, nu 
văzu nimic, dar se hotărî să-i deschidă ușa oricum. Câinele o 
zbughi pe după colţul casei lătrând vesel. Mary Anne ieși în 
curte, îl privi apucând-o la fugă pe șosea și dispărând după 
prima curbă, apoi reapărând o clipă mai târziu. Ținea coada sus 
și alerga după un băț aruncat de cineva invizibil încă. 

— Prinde-l, Storm! îl auzi ea pe Joey. 

O secundă mai târziu, Logan își făcu și el auzită prezența. 

— Adu-l aici, Storm! Adu-l înapoi! 

Câinele apucă lemnul din zbor, se răsuci iute pe picioare și se 
întoarse pe același drum. Se opri brusc când cei trei copii se 
iviră dintr-o dată de după curbă. 

Toţi trei cărau pachete. 


Zâmbetul de bun venit al femeii se șterse iute, în timp ce 
copiii parcurseră ultimii câţiva metri de drum. Logan o luase 
deja la fugă către maică-sa. Abia putea căra cu el o plasă mare 
cu cumpărături. 

— Stai să vezi ce avem, mami! Mi-am luat blugi noi și două 
cămăși, și... 

Se opri, cu ochii strălucind de satisfacție, apoi își privi 
semnificativ picioarele. 

— ... Vită-te la astea! încheie el. Cizme adevărate de cowboy! 
Ultimul răcnet! 

Mary Anne se uită la cizme și la pielea lor maro care 
strălucea. În loc să le admire, privirea ei se mută înspre Alison, 
care se oprise la câţiva pași mai încolo și avea bunul-simţ de a 
părea stânjenită. 

— Cred că ţi-am spus să nu cumperi nimic, zise femeia, 
începând să socotească în minte cât costa conţinutul acelor 
sacoșe, cumpărate nu numai de la „Comercial”, ci și de la 
„Conway's”. 

Numai cizmele lui Logan trebuiau să fi fost mai scumpe de o 
sută de dolari. 

Alison deschise gura ca să zică ceva, dar nu reuși să scoată 
nicio vorbă. Ochii ei se îndreptară instinctiv către Joey. 

— A fost vina mea, mătușă Mary Anne, recunoscu acesta. 

Zâmbetul îi muri pe buze când văzu expresia din ochii nașei 
sale. 

— Adică vreau să spun că, mă rog, mama mă lăsa de anul 
trecut să-mi fac singur cumpărăturile, și noi avem conturi 
deschise la toate magazinele, și... 

Vocea i se stinse. 

— Aveau reducere de preț, mami, se repezi Alison. Ştii tu, 
pentru începutul școlilor. În plus, le putem duce înapoi. Joey 
spunea... i 

— Nu-mi pasă ce spunea Joey, i-o reteză Mary Anne. Imi pasă 
de ceea ce zic eu și eu am zis să nu cumperi nimic. Cum o să ne 
putem permite vreodată... 

În acea clipă își aduse aminte de registrele pe care le studiase 
în acea dimineaţă și de bilanţurile evidenţiate la toate conturile 
fermei. 

În minte i se derulară cu repeziciune paginile pe care Audrey 
înregistrase cu grijă fiecare achiziţie din fiecare magazin în care 


cumpărase. Era evident că ideile lui Audrey despre cumpărături 
nu semănau deloc cu propriile ei obiceiuri, care puneau în prim- 
plan economisirea. Și de ce ar fi semănat? Pentru Audrey, banii 
nu fuseseră o problemă. Din ziua în care s-a măritat cu Ted, n-a 
mai trebuit să se îngrijoreze de cheltuielile făcute. Era clar că 
Joey o moștenise în privinţa asta, și, de ce n-ar fi făcut-o? 

— Bine, zise ea într-un târziu. 

Furia începuse să i se topească. Ceea ce făcuseră copiii nu o 
va aduce la faliment, iar fericirea lor merita o avere. 

— Haideţi înăuntru să vedem ce aţi achiziționat și să decidem 
ce veţi duce înapoi, îi invită ea suprimându-și un zâmbet sub o 
mască de severitate. Să știți că tot voi trei o să vă întoarceţi pe 
jos cu lucrurile pe care le veţi returna! Vreau să-mi promiteţi că 
n-o să mai procedaţi vreodată așa. Dacă n-am încredere că 
faceți ce vă rog, cum aș putea să mă încred în voi ca să vă las 
să plecaţi, din nou, de capul vostru până în oraș? 

Alison își plecase ochii, iar obrajii lui Logan tremurau de frica 
de a nu-și pierde noile cizme. 

— Nu e vina lor, mătușă Mary Anne, se rugă Joey în timp ce o 
urmară toţi în casă. Alison n-a vrut să cumpărăm nimic, dar eu i- 
am spus s-o facă. 

— Inţeleg, Joey, rosti Mary Anne cu blândețe. Știu că mama ta 
îti dădea voie să-ţi faci cumpărăturile singur, dar Alison și Logan 
n-au mai făcut-o niciodată până acum. 

Deschise ușa bucătăriei și-i lăsă pe copii să intre înaintea ei. 

— Gata, zise ea, indicând cu degetul masa din bucătărie. la să 
vedem ce ați cumpărat. 

In timp ce Mary Anne umplu un vas cu apă pentru spaghetti, 
cei mici își deșertară pe masă conţinutul sacoșelor. Partea lui 
Alison era de trei perechi de blugi, de o marcă pe care Mary 
Anne o recunoscu ca fiind mult peste posibilităţile lor de acasă, 
trei cămăși, trei pulovere, câteva perechi de ciorapi și niște 
lenjerie. 

— Ştii cât costă blugii ăștia? izbucni Mary Anne, năpustindu-se 
asupra articolelor care erau, evident, cele mai scumpe. 

— Șaizeci de dolari perechea, numai că acum erau la 
jumătate de preț, o informă Alison. Mi-am luat trei perechi, de 
mărimi diferite, pentru că acum cresc repede, iar vânzătoarea a 
zis că nu va mai fi, probabil, nicio reducere de preţuri până la 
anul. 


Încruntându-se, Mary Anne abandonă blugii și ridică o 
cămașă. Era sută la sută din bumbac, puţin mai largă decât 
purta Alison în mod obișnuit dar nu atât de mare încât să stea 
lălâie pe ea. Celelalte două cămăși aveau aceeași măsură cu 
prima, dar erau altfel colorate. 

Toate fuseseră vândute la jumătate de preţ. 

Puloverele erau toate din lână moale, aproape la fel de 
catifelată ca și cașmirul. Avea un colorit tipic feminin, pe care, în 
mod normal, Alison l-ar fi disprețuit. Unul era bleu-deschis, altul 
stacojiu, iar al treilea roz în nuanţa unei perle de scoică. 

— Unde-s toate lucrurile alea pe care voiai să ţi le cumperi în 
mod obișnuit? se interesă Mary Anne. Unde sunt chestiile alea 
de punk-iști pe marginea cărora ne certăm mereu? 

Alison se îmbujoră. 

— Cred că mi-am zis că e mai bine să cumpăr lucruri bune, 
recunoscu ea. Și totuși, cu eșarfa mi-am făcut damblaua. O s-o 
duc înapoi, dacă așa vrei tu. 

Mary Anne clătină din cap. 

— E splendidă. În plus, o să ai nevoie de ea când vine iarna, 
așa că păstreaz-o. 

Işi îndreptă atenţia către achiziţiile lui Logan și descoperi că și 
el procedase cu înțelepciune deși luase numai lucruri scumpe. 
Tot ce își alesese erau lucruri pe care i le-ar fi cumpărat chiar 
ea. Până și blugii fuseseră luaţi mai lungi, așa ca să-l ţină cel 
puţin un an, deși trebuiau îndoiţi la manşete în următoarele luni. 
Cămășile lui erau variante mai mici ale celor pe care și le 
cumpărase Joey, în afară de una, de un albastru strălucitor, care 
era înspicată cu argintiu și tivită cu negru. În faţă, era 
împodobită cu un șir subţire de capse perlate. Alte două capse 
se găseau pe fiecare buzunar și alte trei pe fiecare manșetă. 

— Nu e teribilă? întrebă Logan. 

Faţa îi era luminată de plăcere. 

— Dar unde ai s-o porţi? se miră Mary Anne. 

— Trebuie să aibă una și el, explică Joey. Toată lumea de aici 
are câte una. 

— Dar cu cizmele ce-i? întrebă mai departe Mary Anne, cu 
privirea pe picioarele fiului ei. 

— Trebuia să aibă și așa ceva, insistă Joey. Dacă o să învețe 
să călărească îi trebuie cizme. Toată lumea poartă cizme tot 
timpul. In plus, nu sunt marca „Tony Lamas”. Tati spune că-i o 


tâmpenie să cheltuiești atât de mult până ce nu ţi-au crescut 
picioarele de tot. Abia atunci poţi să-ţi iei cele mai bune cizme și 
să le porţi până la moarte. 

„Tati spune”. 

Mary Anne cedă pe toată linia. 

— Bine, mă predau, rosti ea. N-aţi făcut ce v-am rugat dar nu 
m-am supărat prea tare. E clar că cel puţin doi dintre voi sunt 
suficient de maturi să-și facă cumpărăturile de capul lor. De 
vreme ce n-aţi aruncat banii pe porcării, nu văd vreun motiv 
pentru care să duceţi ceva înapoi. Data viitoare însă, ori veţi 
face ce aţi promis, ori îmi veţi spune și mie motivul pentru care 
v-aţi decis să n-o faceţi. In regulă? 

— Pot să-mi păstrez cizmele? ţipă Logan, ignorând întrebarea 
maică-sii. 

Mary Anne oftă. 

— Îți poţi păstra cizmele, dar să nu dai vina pe mine dacă o să 
te doară picioarele. 

Când se întoarse în cămară pentru a-și termina căutările, Joey 
îi făcu cu ochiul lui Alison. 

— Ai văzut? șopti el. Ti-am spus eu că o să ne descurcăm. 

e 

Lupul încremeni. Corpul i se înţepeni, cu una din labele din 
față în aer și cu coada ridicată lumânare. 

Omul se opri instantaneu. | se mișcau numai ochii, cercetând 
terenul indicat de laba animalului. Găsi imediat obiectul de 
interes al lupului. 

La adăpostul unui bolovan se ghemuise un iepure. Simţurile îi 
erau în alertă, iar nasul îi tremura în timp ce adulmeca aerul. 
Soarele dispăruse de pe cer și covorul întunericului înainta rapid 
peste pășunea alpină de deasupra marginii pădurii. Curând avea 
să se lase bezna, iar iepurele se va simţi destul de protejat ca să 
înceapă să se târască prin iarba uscată și să mănânce vegetaţie 
de pe sol. Prădătorii care se roteau în cercuri aveau să se 
întoarcă la cuiburile lor în timpul nopţii, diminuând astfel 
amenințările față de viaţa bietei sălbăticiuni. Acum, însă, 
iepurele stătea perfect nemișcat și cerceta locul cu ochii și cu 
nasul ca să descopere vreo mișcare sau vreun miros care să 
trădeze prezenţa inamicului simţit cu câteva clipe înainte. 

Adulmecă din nou, dar nările îi fură umplute numai de 
mireasma ierbii. Într-un târziu, nevoia de a mânca depăși 


instinctul de conservare al micii creaturi, care îi spunea să 
rămână ascuns până la căderea completă a nopţii. Se furișă 
înainte, mușcând din iarba grasă ce creștea printre smocurile de 
vegetație uscată. Pe măsură ce lumina se estompa tot mai mult, 
iepurele deveni tot mai îndrăzneţ și se aventură tot mai departe 
în spațiul deschis. 

Lupul țâșni înainte cu ochii aţintiţi pe iepure, dar omul își puse 
o mână pe trupul lui vânos, calmându-l. 

— Nu încă, șopti el, atât de încet încât abia putea fi auzit. 

lepurele îngheță și urechile i se ridicară drept în sus. Rămase 
nemișcat câteva secunde bune. Datorită întunericului, care se 
lăsa repede, devenise aproape invizibil. Când nu mai auzi vreun 
alt sunet, își lăsă urechile în jos, se relaxă, și începu din nou să 
se hrănească. 

Omul bătu ușurel spatele lupului. Imediat acesta se năpusti 
înainte, ieșind din pâlcul de vegetaţie în care se ascunsese 
alături de om, și năvăli peste iepure înainte ca acesta să-și dea 
seama că este atacat. Apucând vietatea de gât, lupul smuci de 
capul lui înainte și înapoi, apoi îi dădu drumul animalului, aflat 
deja în spasmele morții, să cadă pe pământ, îl ţinu acolo cu una 
din labele din faţă și îi sfâșie carnea cu caninii săi ascuţiţi. 

lepurele ţipă de durere, apoi rămase nemișcat pe pământ. 
Lupul îl înghionti cu laba, îl mirosi, apoi îl culese de pe jos cu 
fălcile. Ridicat deja în picioare, omul o porni înapoi spre pădure, 
cu lupul mergând lângă el. 

Intr-un pachet voluminos, care zăcea unde fusese lăsat de om 
cu câteva minute înainte, când se hotărâse să vâneze iepurele, 
se aflau cadavrele a doi castori și a unei mici vidre, prinse toate 
cu capcanele în după-amiaza aceea. Omul se opri și își săltă 
legătura pe spate, apoi porni mai departe abia conștient de 
greutatea care i-ar fi făcut pe alţii să îngenuncheze. 

Ajungând, în sfârșit, în coliba în care trăia, aruncă cele trei 
cadavre pe o masă cioplită cu grosolănie, apucă un cuţit și 
începu să le jupoaie cu pricepere pielea. 

Cu corpul plin de sânge al iepurelui în gură, lupul se trânti pe 
podea lângă ușă și începu să-și rupă prada în bucăţi. Sfâșia 
blana cu dinţii și smulgea măruntaiele, devorându-le imediat ce 
se iveau din abdomenul căscat al rozătoarei. 

— Mai vrei? întrebă omul cu vocea lui răgușită. 


Împunse cu cuțitul partea de sus a abdomenului vidrei și-l 
deschise. Își băgă mâna în masa, caldă încă, de organe interne 
și le smulse de acolo, după care le aruncă la câţiva centimetri 
de botul lupului. 

Cu fălcile pline de salivă, lupul se repezi și înghiţi dintr-o dată 
toate măruntaiele acelea sângerânde. 

Omul își termină de spintecat prada și aruncă blănurile pe 
fereastră, știind că ele vor dispare până a doua zi, luate de 
jivinele care vânau noaptea, sau vor fi curățate de păsările 
gunoier. 

Rămășițele le va lua mai târziu. Acum, însă, cel puţin nu va 
mai rămâne nimic în colibă care să atragă roiurile de furnici care 
trăiau adânc sub pământ. 

Înfipse cuțitul în carnea cadavrelor. Lama grea pătrundea cu 
ușurință printre zgârciuri. Ridică apoi capacul ceaunului care se 
odihnea în permanență pe sobă. 

Aruncă majoritatea cărnii în ceaun, apoi înteţi focul și mai 
puse niște vreascuri pentru a menţine flacăra aprinsă în timpul 
în care el avea să fie plecat. Până ce se va întoarce, mâncarea 
va fierbe la foc mic ore întregi, iar carnea se va desprinde de 
oasele pe care le va alege și i le va arunca lupului. 

Apucă ultimul picior al castorului. Pe punctul de a-l arunca și 
pe el în ceaun, se răzgândi. Strângând ciozvârta în mână, se 
apucă să rupă hălci de carne sângerie cu dinții lui puternici ca ai 
lupului. Simţi pe limbă gustul dulce și iute al animalului, iar 
mirosul de sânge proaspăt îi umplu nările. 

Trebuia să vâneze zdravăn în noaptea aceea și știa unde era 
locul cel mai bun pentru asta. 

e 

Mary Anne începu să strângă vasele de pe masă și se opri în 
faţa farfuriei lui Joey. 

— Ești sigur că nu mai vrei? îl întrebă ea îngrijorată. 

De-a lungul cinei, băiatul abia scosese o vorbă. Se retrăsese 
din ce în ce mai mult în sine și tresărise nervos când cineva i se 
adresase direct, după care replicase monosilabic. 

Joey se uită în farfuria încă aproape plină. O mare parte din 
macaroanele acoperite cu sosul de carne furnizat de Olivia 
Sherbourne rămăseseră neatinse. Clătină din cap. 

— Am crezut că tuturor copiilor le plac spaghetele, comentă 
Mary Anne. 


— Cred că nu prea mi-e foame, replică Joey. Pot să mă scol de 
la masă? 

Mary Anne îi zâmbi cu afecţiune, convinsă că băiatul fusese 
copleșit din nou de dorul pentru părinți. 

— Bineînţeles, zise ea. În seara asta o să mă ajute la vase 
Alison și Logan. Du-te și uită-te la televizor dacă vrei. 

Joey se ridică de pe scaun. N-o privi nici de data asta pe nașa 
lui. 

— Cred că mă duc în camera mea, anunţă el. Am o carte de 
citit. 

Mary Anne își privi semnificativ fiica. 

— Ai auzit? O carte. Îţi amintești cum arată așa ceva, nu? O 
mulțime de pagini tipărite între două coperţi? 

Alison își dădu ochii peste cap. 

— Ei na, mami. Numai pentru că-mi place televizorul... 

— Îţi place? repetă Mary Anne. Nu cumva ai ajuns dependentă 
de el? Când ai citit ultima dată o carte de la un cap la altul? 

— Maamă, gemu Alison. Doar iau note bune la școală, nu-i 
așa? 

Abia auzind cearta care se iscase, Joey își pocni ușurel 
degetele. De sub masa de unde se întinsese cu capul sprijinit de 
piciorul băiatului, ieși la iveală Storm și se luă după stăpânul lui 
când acesta părăsi în tăcere încăperea. Băiatul era deja la 
jumătatea drumului spre camera lui când o auzi pe Mary Anne 
chemându-l înapoi. 

— Joey? 

Se opri și întoarse s-o privească. 

— Te simţi bine? continuă ea. 

Joey încuviinţă în tăcere. 

Femeia clătină, nesigură, din cap. 

— Pot face ceva pentru tine? Orice? 

Băiatul negă. 

— O să-mi fie bine, murmură el. 

Răsucindu-se pe călcâie înainte ca ea să mai poată spună 
ceva, se grăbi să urce scările rămase și dispăru în camera lui. 
Neajutorată, dorind să ia copilul în brațele ei și să-l alinte, Mary 
Anne se întoarse în bucătărie ca să-i ajute pe Alison și pe Logan 
la spălat vasele. 


În camera lui, Joey se trânti pe pat. 


Îi revenea senzaţia aceea. 

Senzaţia de care crezuse că scăpase. 

Acum, însă, ea se întorsese, mai puternică decât oricând. 

Se ridică din pat și se duse până la fereastră. O deschise și 
inhală aerul care venea dinspre munți. 

Respiră adânc, umplându-și nările cu parfumul pinilor și 
plămânii cu boarea rece a serii. 

Se înnoptase de tot, iar senzaţia îl cuprinsese de când se 
ascunsese soarele dinapoia munţilor și umbra acestora începuse 
să se furișeze în josul văii. În timpul cinei, când dispăruse și 
ultima geană de lumină, senzaţia crescuse în intensitate și 
trebuise atunci să reziste dorinţei nebune de a sări de la masă și 
de a fugi în noapte. 

Dar de ce? 

Nu mai simţea nevoia de a evada de sub tutela tatălui său, 
pentru că tatăl său era mort. 

Era mort și fusese îngropat. Așa că nu mai putea să-l ia 
vreodată cu el în șopron, nu-și mai putea scoate cureaua de la 
pantaloni și nu îl mai putea plesni peste cap înainte de a se 
abate asupra fundului gol. 

Când își dăduse seama că taică-său era mort și că scăpase, 
astfel, în sfârșit, de bătăile lui, Joey fusese convins că se 
debarasase de senzaţia cumplită din sufletul său. 

Și totuși, ea era în seara asta acolo, puternică, mai puternică 
decât fusese vreodată înainte. 

Se simțea agitat, ca un animal în cușcă, încarcerat în 
interiorul regulilor casei, prins în capcana până și a pielii lui 
proprii. 

Nu voia decât să dispară de acolo, să se facă nevăzut în 
bezna de afară, să hoinărească prin noapte până ce va scăpa de 
durerea din creier și până ce sufletul său va fi din nou liniștit. 

Dar nu trebuia să dispară din faţa nimănui! Asta era casa lui, 
camera lui! El aparţinea acestui loc! 

Numai că în nopţi ca aceasta când îl copleșea senzaţia, știa că 
nu aparţinea nici unui loc. 

Poate că erau de vină copiii aceia pe care-i văzuse după- 
amiaza în oraș. 

Cei care îl urau. 

Îl urau deși el nu le făcuse niciodată nimic. 

Sau le tăcuse? 


Ce făcuse în momentele acelea de care nu-și mai amintea 
nimic? 

Dar momentele acelea fuseseră cu multă vreme în urmă, 
înainte ca el să înveţe să mascheze ciudata nervozitate care 
părea că se ivește din neant și care-l umplea cu sentimente de 
violenţă și întunecare pe care nu le înțelegea. 

În seara asta, toate acele sentimente se întoarseră, 
încordându-i nervii la maximum și făcând ca pielea să-l 
mănânce atât de tare încât nici un fel de scărpinat nu l-ar fi 
ușurat. 

Și acele dorințe tenebroase începeau încă o dată să capete 
contur în mintea lui. Simţea nevoia cumplită de a lovi, de a 
transmite altcuiva durerea pe care i-o introdusese taică-său în 
suflet. 

Nu! 

Nu va ceda senzaţiei: Nu de data aceasta! 

Închise fereastra cu violenţă și se sili să se vâre înapoi în pat. 
Se întinse pe el, își încolăci brațele în jurul pernei și își îngropă 
fața în moliciunea ei. 

„Fă-o să dispară”, imploră el în tăcere. „Fă-o să dispară”. 

Scheunând încet din pricina stării mizerabile a stăpânului său, 
Storm sări pe pat, se întinse lângă Joey și începu să-l lingă cu 
blândeţe pe obraz. 

Însă Joey se pregătea deja să se strecoare în bezna nopții 
care-l atrăgea puternic. Devenise complet nesimţitor la 
lingușelile blânde ale câinelui, fiindcă dorinţa obscură își întărise 
strânsoarea asupra sufletului său. 

(J 

— Mă tot gândesc că ar fi fost mai bine să ne întoarcem direct 
acasă, zise Tamara Reynolds. 

Se cuibări mai aproape de Glen Foster și își întinse picioarele 
pentru a le încălzi la căldura focului de tabără. Bezna din jurul ei 
părea dintr-o dată amenințătoare. Ceea ce luase ea drept 
liniștea tăcută a pădurii, data trecută când venise cu Glen în 
camping, părea acum o tăcere amenințătoare. 

— Vreau să spun, după ce au zis oamenii âia..., reluă ea. 

— Calmează-te, o întrerupse Glen cuprinzând-o cu brațul. Nu 
s-a întâmplat nimic. N-a fost decât un cort devastat. Nici măcar 
nu se știe cine a făcut asta și nimeni nu era aici când s-a 


întâmplat. Pe lângă asta, s-a întâmplat acum câteva zile și de 
atunci nu a mai avut loc nici un atac, nu-i așa? 

— Și nimeni n-a mai rămas pe aici, nu? își aminti Tamara. Toţi 
oamenii cu scaun la cap s-au dus acasă. A 

— Vrei să spui că toţi lașii au dat bir cu fugiţii, replică Glen. In 
ceea ce mă privește, cu atât mai bine. Suntem numai noi și o 
familie de cealaltă parte a campingului. 

Se trânti pe spate, trăgând-o pe Tamara după el, și admiră 
lumina, de abia vizibilă printre ramurile copacilor. 

— Dă-mi și mie un exemplu de ceva mai frumos ca ea, rosti el 
entuziasmat. 

Făcându-și loc în braţele lui, Tamara își zise că el avea 
dreptate. Oricine ar fi distrus cortul acelor oameni, plecase de 
mult din zonă. În definitiv, poate că stricăciunile nu fuseseră 
atât de mari pe cât auziseră ei. Poveștile erau întotdeauna 
exagerate, nu-i așa? 

— E superbă, admise ea și oftă. 

Simţi cum începe să-i dispară tensiunea acumulată. Glen se 
rostogoli peste ea s-o sărute. Își aruncă brațele în jurul lui și se 
strânse lângă el. 

— Îţi propun ceva, șopti ea. Ce-ar fi să mergem la culcare mai 
devreme în seara asta? 

— Adică cum, devreme? o necăji Glen, adulmecându-i 
urechea. E aproape unsprezece. 

— Atunci să ne culcăm acum, propuse Tamara. 

Degetele îi alunecaseră deja pe nasturii de la cămașa 
bărbatului. 

— Ce idee bună! fu Glen de acord. Hai s-o facem! 

Despărţindu-se din îmbrăţișare, se ridicară în picioare. Glen 
începu să stingă focul, acoperind cărbunii cu cenușă, ca să mai 
fie calzi dimineață. 

— Du-te înainte, îi spuse el Tamarei. Mă duc să mă ușurez și 
vin Și eu. 

Tamara se încruntă. 

— Mă lași aici singură? 

— Te las două minute doar, promise el. Vezi copacul ăla de 
acolo? 

Tamara dădu din cap. 

— Ei bine, mi se pare un loc cât se poate de bun și nu mă duc 
mai departe de el. Bine? 


— Bine. Să știi, însă, că eu sunt încă de părere că ar fi trebuit 
să mergem direct acasă. 

În pâlpâitul flăcărilor muribunde, zâmbetul lui Glen păru 
viclean. 

— Dă-mi două minute și o să te fac să uiţi de orice frică, rosti 
el. 

În timp ce Tamara se întoarse în cort, Glen se duse până 
dincolo de foc, intră în pădure și începu să se ușureze. În timp 
ce-și golea bășica, își ascuți privirea și ciuli urechile. În ciuda 
felului cum se comportase faţă de Tamara, își amintea și el de 
ceea ce le povestiseră membrii celeilalte familii din camping, 
care se aflau de cealaltă parte a pârâului. Cu toate astea, în 
cursul zilei și a serii, cea mai mare ameninţare pe care au 
întâmpinat-o a fost o familie de ratoni care se furișaseră printre 
copaci, le dăduseră precauţi, un ocol și încercaseră pe urmă să 
se strecoare în lada cu gheaţă. Glen îi alungase de acolo, 
mutase lada la distanţă de foc și pusese câteva pietre pe 
capacul ei. Dacă venea vreun urs, acele pietre nu-l puteau opri, 
dar cel puțin ispita fusese dusă departe de cort. 

Incheindu-și fermoarul, Glen se opri să asculte încă o dată 
zgomotele pădurii. 

Nu auzi nimic în afara ţipătului unui raton și a zbuciumului 
unei mici creaturi care scotocea, probabil, după hrană prin 
bălăriile de lângă apă. Satisfăcut, se întoarse în cort, trase de 
fermoar în jos și începu să se dezbrace pe întuneric. 

Se strecură gol în sacul dublu de dormit și simţi atingerea 
caldă și moale a femeii pe pielea lui. În timp ce-și cobori mâna 
către smocul de păr dintre coapsele ei, gura lui o strivi pe a ei și 
limba i se strecură cu ușurință printre dinţi. 

Gemu de plăcere când degetele femeii porniră să-l exploreze 
și o trase atunci mai aproape de el, din ce în ce mai excitat. 

e 

În timp ce Glen și Tamara se îmbrăţișau cu pasiune, conștienți 
numai de limitele sacului de dormit, în afara cortului, o siluetă 
întunecată se furișă din pădure și se apropie de ei, cu răbdare și 
ascultând la fiecare pas. 

Silueta se trase mai aproape, tresăltând din tot corpul în 
anticiparea a ceea ce avea să urmeze. 


Adulmecă nerăbdător aerul, cu nările dilatate, sesizând nu 
numai mirosul acru de fum de tăciune, ci și mirosul trupului 
inamicului. 

Acel inamic care îi era ascuns vederii de pânza cortului, dar 
care i se dezvăluia prin celelalte simţuri. 

Fiinţa îi auzea și îi mirosea. Murmurele și gemetele scoase de 
ei, combinate cu emanaţia înnebunitoare a trupurilor lor încinse, 
îl scoaseră din minți. 

Ghemuindu-se cât mai aproape de pământ, se cabră. Fiecare 
fibră a corpului îi tremura în așteptare. 

În sfârșit, cedând în faţa instinctului natural, sări. 

Nylonul de deasupra capului lui Glen Foster se rupse cu un 
fâșâit rapid, care trecu aproape neobservat în liniștea nopţii, și 
bruta căzu peste ei, fără a face vreun zgomot, tăind feroce cu 
cuțitul în stânga și în dreapta. 

e 

Până când să își dea seama Glen ce se întâmplă, era prea 
târziu. 

Ceva se năpustise peste el. Greutatea acelui corp îl apăsa cu 
putere. Începu să se zbată dar sacul de dormit fu sfâșiat și niște 
gheare i se înfipseră în carne. 

— Tammy! începu el să strige. 

Înainte de a-i ieși cuvântul pe buze, ceva ascuţit și 
pătrunzător îi atacă gâtul. Simţi cum începe să-i curgă pe piept 
un șuvoi de lichid fierbinte. Icni, încercă să-și ţină răsuflarea, dar 
nu reuși decât să se înece din pricina sângelui care-l sufoca. 
Fără zgomot, încercă să lupte cu agresorul dar, pe măsură ce 
țâșnea tot mai mult sânge din artera sfâșiată, o slăbiciune 
teribilă îl copleși. Înţelese brusc ce se petrecea cu el. 

Murea. 

încercă să se scoale, încercă încă o dată să-l dea pe agresor 
la o parte, dar era prea târziu. 

Mâinile îi căzură în lături și el rămase țintuit locului. 

Glen Foster murise deja când atacul luă sfârșit și tabăra fu 
părăsită de către agresor. 

Cu pielea sfâșiată de niște dinţi nevăzuţi, cu carnea tăiată în 
profunzime de gheare invizibile, Tamara Reynolds rămase 
întinsă, gemând ușor de pe urma unei dureri atât de atroce 
încât era incapabilă să se miște sau să strige după ajutor. 


e Capitolul 10 

Mary Anne se întorsese în New Jersey, în propria ei casă. 
Auzea, afară, sirenele. La început, le ignoră și continuă cu 
îndeplinirea nesfârșitei sarcini de a împacheta lucrurile lui Alan. 
Păreau a fi împrăștiate pretutindeni. Hainele îi erau îngrămădite 
în geamantane deschise sau alunecau grămadă peste marginile 
patului, iar cărţile îi erau stivuite în cutii de carton lângă zid. Alte 
cutii conţineau colecția revistei „Architectural Digest” și altele 
colecția lui de discuri vechi. Treaba pe care o făcea părea să 
dureze de o veșnicie, iar dulapul ei părea să fie încă plin cu 
lucrurile lui. 

Sirenele se auziră mai aproape. Dintr-o dată, înţelese 
semnificația lor. 

Veneau la ea! 

Veneau după corpul lui Audrey, care, din cine știe ce motiv, 
zăcea în colţul îndepărtat al camerei. 

Cum ajunsese el acolo? 

Mary Anne nu știa. 

O cuprinse panica atunci când sirenele se apropiară și mai 
mult. 

După ea! Veneau după ea! 

Credeau că ea o omorâse pe Audrey! 

Dar n-o făcuse ea! Cu siguranţă că n-o făcuse! 

Brusc, se deschise ușa. Se întoarse și-l văzu pe Joey. Mâinile 
lui erau mânjite de sânge, ochii priveau în gol, iar pe faţă îi 
stăruia un zâmbet rece. 

Păși spre ea. Gura i se deschise dar niciun sunet nu ieși afară. 
Mâinile lui însângerate se întinseră spre ea, venind din ce în ce 
mai aproape, în timp ce vuietul sirenelor se amplifica în urechile 
ei. 

Se trase înapoi din faţa lui, bâjbâind în spate pentru a se 
sprijini de zid. In locul tencuielii dure, mâinile ei atinseră ceva 
moale. 

Moale și rece. 

Răsucindu-se pe călcâie, se trezi în fața ochilor lipsiți de viaţă 
ai lui Ted Wilkenson. 

Pe buze îi ţâșni un țipăt, care fu retezat imediat ce se 
deșteptă. Se ridică în capul oaselor. Întreg corpul îi tremura. Era 
șocată de cele văzute. 

„Un vis”, își zise ea. 


N-a fost decât un vis. 

Numai că auzea încă sirenele. 

Dezorientată, privi în jurul ei. Oare era, într-adevăr, acasă la 
ea în New Jersey? Dar nu era acolo. Era în Idaho, la ferma El 
Monte. 

Scuturându-se de ultimele rămășițe ale somnului, Mary Anne 
se dădu jos din pat și se duse în grabă la fereastră. Sus, pe 
panta dealului, la treizeci de metri deasupra nivelului văii, se 
vedea o lumină palidă, argintie, mișcându-se încet prin pădure. 
Din când în când, la câteva secunde, privirea femeii putea 
surprinde o izbucnire de roșu și albastru licărind printre copaci. 

— Ce e, mami? întrebă Logan din cadrul ușii. Mary Anne se 
întoarse și își văzu fiul frecându-se la ochi. Silueta i se distingea 
clar în lumina holului. 

— Nu știu, răspunse Mary Anne. 

— Sunt mașini de poliţie, anunță Alison, alăturându-se fratelui 
ei. Le-am văzut urcând pe drum, apoi cotind pe cărarea aia 
prăfuită ce duce la camping. 

Brusc, sirenele muriră, lăsând în urma lor o tăcere stranie. 
Sus, în pădure, luminile farurilor se stinseseră. Răsucindu-se pe 
călcâie, Mary Anne își trase pe ea halatul și aprinse veioza de pe 
noptieră. Se uită la ceas și se încruntă când își dădu seama că 
era ora unu noaptea. Care era motivul deplasării poliţiei până la 
camping la o asemenea oră? 

— Hai să mergem jos și să preparăm o ceașcă de cacao, le 
propuse ea copiilor. 

Știa că ei nu se vor băga din nou în așternuturi până când nu 
vor obține o explicaţie asupra acestui incident din noapte. 

— Duceţi-vă să vă puneţi halatele. Eu o să trec să-l iau pe 
Joey. Insă, veţi fi înapoi în pat într-o jumătate de oră, bine? 

In timp ce Alison și Logan, cărora li se distrăsese momentan 
atenţia de la mașinile de poliţie din pădure, alergară spre 
camerele lor, Mary Anne bătu la ușa lui Joey. Neprimind niciun 
răspuns, răsuci clanţa, deschise ușa și aprinse lumina, convinsă 
de acum că se va repeta scena din noaptea de după 
înmormântarea părinţilor lui. 

De frică simţi un ghem în plex când în mintea ei se făcu brusc 
o legătură între mașinile de poliţie de pe coasta muntelui și 
absenţa băiatului. Se grăbi să coboare scările și cercetă rapid 
încăperile de la parter cu speranţa că Joey putea fi acolo. 


Nu era. 

Când ajunse la bucătărie, copiii o așteptau deja. Alison lua 
căni din dulapul de deasupra tejghelei, iar Logan căuta cacaua 
în cămară. Când văzu expresia de frică de pe fața maică-sii, de 
pe buzele lui Alison pieri zâmbetul. 

— Știţi cumva unde e Joey? întrebă Mary Anne. L-aţi auzit 
ieșind afară? 

Alison clătină, nedumerită, din cap. 

— Nu e în camera lui? 

— Nu e în casă, o informă Mary Anne. 

Teama i se transformase în panică. Ce s-ar fi putut întâmpla? 
Doar n-o fi urcat în munţi în mijlocul nopţii? Și chiar dacă ar fi 
făcut-o, ce legătură aveau mașinile de poliţie cu el? De unde să 
fi aflat cineva că el plecase? 

Nu puteau avea nicio legătură cu Joey. Nu puteau! Deși 
încercase să se autoliniștească, își aminti coșmarul din care 
tocmai se deșteptase. Văzu încă o dată sângele picurând din 
mâinile întinse ale băiatului și expresia de răceală din ochii lui. 
Aceeași răceală pe care o zărise în dimineaţa aceea... Nu! Ce se 
întâmplase pe coasta muntelui n-avea nimic de-a face cu Joey! 
El trebuia să fie undeva, prin apropiere. 

Pârâul! Acolo se dusese cu două nopţi în urmă. 

Mary Anne scoase lanterna mare cu acumulator din priza 
montată pe perete, lângă ușa din spate, și o aprinse când ieși în 
întuneric. Îndreptă fascicolul de raze strălucitoare dincolo de 
curte, cu speranţa firavă că-l va zări pe Joey, venind înapoi spre 
casă. 

Inima îi tresări când zări o mișcare în lumină. Reveni cu 
fascicolul și căută prin beznă fiinţa care fusese acolo. 

Doi ochi strălucitori licăriră verzui în întuneric. Mary Anne icni, 
apoi se destinse când recunoscu făptura care se îndepărta rapid 
în noapte. 

— Ce era? izbucni Logan din spatele ei. Ce ai văzut? 

— Un pui de raton, îi răspunse maică-sa. 

Logan se înghesui în ea. 

— Unde e? îl putem prinde? 

— Nu acum, Logan! se repezi Mary Anne, simțind că-i cedează 
nervii. Treci înapoi în casă! Trebuie să-l caut pe Joey! 

— Vreau să vin și eu! se încăpăţână băiatul atras de 
perspectiva unei aventuri în întuneric la miezul nopţii. 


— Logan, nu mă cert acum cu tine! Treci înapoi în casă și 
rămâi acolo! 

Puștiul făcu ochii mari, șocat de asprimea maică-sii. Făcu 
câţiva pași înapoi. 

— Te rog! își îmblânzi Mary Anne atitudinea când văzu 
durerea din ochii fiului ei. 

Cu orgoliul satisfăcut, Logan se răsuci pe călcâie și se întoarse 
în casă, trântind ușa după el. 

Mary Anne o porni spre partea din faţă a casei prin beznă, 
lipită de zid. Când ajunse la colț mătură zona parcării cu 
fascicolul de lumină, apoi îndreptă lanterna spre pâlcul de arbori 
înălțați între casă și pârâu. 

— Joey? strigă ea. Joey, unde ești? 

Nu primi niciun răspuns, așa că se despărți de adăpostul 
casei, traversă curtea și se îndreptă spre pădure. Se opri brusc 
când auzi un sunet venind din șopron. 

Era un hârșâit, ca și cum ceva încerca să iasă de acolo. 

Sângele îi îngheţă în vene și mâinile începură să-i tremure. Își 
aminti ultima dată când fusese pe aici în toiul nopţii și găsise 
ceva în șopron. 

Să se ducă înapoi în casă și să cheme pe cineva în ajutor? 

Să cheme pe cine? 

Șerifii erau, probabil, la camping. 

Bill Sikes? 

Își aduse aminte de îngrozitoarele cuvinte rostite de el în 
dimineaţa aceea, când se referise la animalele ce se iveau din 
pădure: „Ceva e acolo, afară, și începe să mă irite tare”. 

Poate că ar fi mai bine să se urce la volanul Rover-ului și să se 
ducă până la cabana lui. Insă atunci ar trebui să-și ia copiii cu 
ea, căci nu putea să-i lase singuri acasă. 

— Joey! strigă din nou, cu vocea spartă de frică. Mă auzi? 

Se auzi încă o dată sunetul ăla din șopron. Acum, însă el fu 
urmat de ceva care aducea a mărâit. 

Mary Anne se întoarse, gata să-și ia zborul înapoi spre casă. 
N-o făcu. Își dădu seama că în noaptea asta ceva se schimbase. 
Dar ce anume? 

Un gând o străfulgeră. Caii erau tăcuți! 

Ultima dată nechezaseră nervoși și băteau cu copitele în 
lemnăria boxelor. 


În noaptea asta era liniște. O liniște totală de parcă n-ar fi 
existat nicio fiinţă vie acolo. De parcă... 

Se îngrozi brusc și o rupse la fugă, aproape împiedicându-se, 
înapoi spre bucătărie. Apucă receptorul telefonului cu o mâna și 
deschise agenda locală de numere cu cealaltă. Frunzări paginile 
până când găsi ceea ce căuta. Se plimbă, nervoasă, pe loc cât 
timp se făcu legătura. Spre surprinderea ei, i se răspunse 
aproape imediat după ce telefonul de la celălalt capăt începu să 
sune. Ușurată, începu să bolborosească: 

— Oh, slavă Domnului că ești acolo! Aici e Mary Anne 
Carpenter, Olivia. Știu că e târziu, dar Joey lipsește, și ceva e în 
șopron, și mi-e o frică de moarte și știu că sun de parc-aș fi cea 
mai mare... 

— Vin imediat acolo, îi reteză logoreea Olivia. Stai în casă. 
Ceva se întâmplă. O să-ţi povestesc când ajung acolo. 

Peste nici cinci minute, luminile farurilor de la mașina ei 
măturară curtea. Olivia trase camioneta în faţa casei. Când Mary 
Anne deschise ușa, văzu că doctorița ţinea o pușcă strâns în 
mână. 

— Hai să aruncăm o privire, o invită Olivia, pornind deja către 
șopron. 

Mary Anne le porunci din nou copiilor să rămână în casă și i se 
alătură celeilalte femei. Lanterna din mâna ei fixă ușa 
șopronului cu cercul de lumină răspândit de ea. 

— Ai spus că se întâmplă ceva, rosti Mary Anne. Te-ai referit 
cumva la mașinile alea de poliţie din pădure? 

Olivia încuviință. 

— Ceva a atacat din nou campingul. Am vorbit cu dispecera 
de la sediul șerifului dar n-a știut să-mi spună prea multe. Mi-a 
transmis numai că niște persoane au coborât de acolo ceva mai 
înainte și au anunţat că murise un individ, poate chiar doi. 

— Doamne! răsuflă Mary Anne. 

Ajunseseră la ușa șopronului. Mary Anne ezită să intre. Nu era 
convinsă că voia să afle ce se găsea înăuntru. Olivia, însă, 
desfăcu piedica armei, introduse un cartuș pe ţeavă și-i făcu 
semn: 

— În regulă, sunt gata. Deschide ușa. 

Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, Mary Anne ridică 
zăvorul de pe ușile grele și auzi imediat un scâncet familiar 
dinăuntru. 


— Oh, Isuse! suspină ea și deschise ușa larg. Sunt o idioată! E 
Storm. ` 

Imensul dine năvăli pe ușă și se ridică pe labele dindărăt. Işi 
înfipse labele din faţă în pieptul femeii și începu s-o lingă pe 
faţă. Olivia scoase cartușul, puse piedica la loc și cobori ţeava 
puștii. 

— Ce faci aici, băiete? zise ea. Ne-ai speriat de moarte! Ce se 
întâmplă aici? 

În timp ce animalul își schimbă obiectul manifestării de 
afecțiune asupra doctoriței, Mary Anne intră în șopron și lumină 
cu lanterna de jur-împrejur. Cei trei cai erau aliniaţi ca de obicei, 
cu capetele aplecate peste grilajul boxelor și clipeau, orbiţi de 
strălucirea fascicolului luminos. Mary Anne păși în lungul ieslei 
din fața cailor, găsi comutatorul de lumină și aprinse lămpile 
mari suspendate de grinzile din acoperiș. Stinse lanterna și 
începu să cerceteze șopronul. 

ÎI găsi pe Joey în boxa goală de la capătul ieslei. Era învelit cu 
o pătură și dormea profund. Mary Anne intră în boxă și rămase 
nemișcată câteva clipe, privind la Joey cum doarme. Ce-l 
adusese aici? De cât timp se afla în grajd? Îngenunche și-i atinse 
umărul cu blândeţe. Băiatul se trezi imediat, se îndepărtă de ea, 
apoi se ridică în capul oaselor, clipind în lumină. Se destinse 
numai când o recunoscu. Abia atunci i se șterse expresia de 
uluire și de animal fugărit de pe faţă. Dându-și seama unde se 
găsea, adoptă un aer defensiv, ca și cum ar fi fost prins cu 
mâţa-n sac. 

— Joey? rosti Mary Anne cu vocea blândă. Joey, de ce dormi 
aici? De ce nu te afli în pat? 

El se încruntă ușor, apoi se însenină. 

— E... e o chestie pe care o fac uneori, murmură el. Câteodată 
nu pot, pur și simplu, să dorm în casă. Așa că vin uneori aici și 
dorm cu caii. 

Apoi, tonul vocii îi deveni agresiv: 

— Alor mei nu le păsa niciodată. Mă lăsau s-o fac de câte ori 
voiam. 

— Înţeleg, zise Mary Anne, deși nu înţelegea deloc. 

Nu-i venise să creadă spusele băiatului. N-avea niciun sens ca 
Audrey Wilkenson să-și lase fiul să se chinuie într-un grajd. Cu 
toate astea, cum îl putea ea contrazice dacă el spunea că 


maică-sa îl lăsa să procedeze așa? Cum ar fi putut să afle ce 
anume îi dădea Audrey voie să facă și ce nu? 

— Mă rog, acum vino înapoi în casă, bine? îl rugă ea. S-au 
sculat și Alison și Logan, și o să preparăm niște cacao. Cum ţi se 
pare ideea? 

Lăsând pătura acolo unde era, Joey se sculă de jos și se apucă 
să-și îndrepte hainele mototolite de pe el. Ciudata senzaţie, 
acea înfricoșătoare senzaţie de nervozitate, care-l cuprinsese în 
strânsoarea ei ceva mai devreme și care îl scosese din casă în 
bezna nopţii, dispăruse. 

Ceva, un fenomen oarecare, de care n-avea nicio cunoștință, 
îl scăpase de acel chin din propria-i minte. 

e 

Huruitul elicelor elicopterului se auzea tot mai aproape. Rick 
Martin se ghemui instinctiv când îl izbi jetul de gaze emis de 
rotor. În jurul lui se stârni o mică furtună de praf și de ace de 
conifere. Îşi acoperi ochii cu mâna și se strădui să vadă ceva în 
lumina dată de lămpile de aterizare ale mașinii zburătoare. O 
frânghie atârna de pântecele ei. La capătul ei, spânzura 
hamacul cu care Tony Moleno și cu el aveau să ridice corpul 
însângerat al Tamarei Reynolds. 

— Așa-i perfect! strigă el în staţia radio, sperând să fie auzit 
de pilot. Stai așa și mai coboară un pic! 

Hamacul porni să coboare ușor. Rick plecă pentru câteva clipe 
de acolo pentru a verifica starea tinerei femei care zăcea 
inconștientă încă în ruinele cortului unde fusese găsită. Rănile îi 
fuseseră pansate stângaci cu ajutorul trusei de prim-ajutor din 
mașina de patrulă, dar sângele proaspăt începuse deja să 
mustească prin fașa albă. 

— Cum se simte? îl întrebă el pe Moleno care se aplecase 
lângă ea și-i lua pulsul cu degetele pe gât. 

— Are încă puls dar respiraţia i se înrăutățește. 

— Dacă va mai trăi până ajunge sus, o să reziste până la 
Boise, replică Rick ieșind din cort. 

În timp ce coșul mare cu targa improvizată atingea pământul 
la câţiva pași mai departe, șeriful se uită la individul care sosise 
în sat cu o oră în urmă pentru a raporta atacul din camping. 
Acesta stătea acum la marginea locului de campat. In lumina 
focului, i se vedea o dâră de sudoare care-i șiroia pe piele în 
ciuda răcorii nopţii. Își ţinea braţul pe după nevastă-sa. Femeia 


se sprijinea zdravăn de el și părea că e în pragul colapsului. 
Copiii lor, un băiat de aproximativ cinci ani și o fată de patru se 
țineau strâns de picioarele mamei lor. 

— Daţi-ne o mână de ajutor! urlă Rick. 

Omul se uită la nevastă-sa, ca și cum n-ar fi fost sigur că 
îndemnul i-ar fi fost adresat lui, dar își dădu seama că nu putea 
fi adresat altcuiva. Îşi lăsă nevasta să aibă grijă de copii și se 
apropie în grabă. 

— Dă jos lanţul de pe coș, îi strigă Rick lui Tony Moleno. 

Se apucă, apoi, să-i explice tânărului, al cărui nume îl uitase 
deja, ce aveau de făcut. 

— Toţi trei o s-o ridicăm în același timp. Eu o să-i iau capul, iar 
dumneata picioarele. Chestia e să n-o mișcăm mai mult decât e 
nevoie. Ai priceput? Odată ce va fi pe targă, o s-o ducem până 
la coș, o vârâm înăuntru și apoi o lăsăm să-și ia zborul. 

Până când termină instructajul, Tony Moleno se întorsese. Toţi 
trei o mutară cu grijă pe femeie, care era încă în stare de 
inconștiență, pe targă, apoi o scoaseră dintre rămășițele 
cortului. Coșul mare zăcea pe sol. Cablul subţire de legătură cu 
aeronava atârna moale lângă el. Cei trei plasară targa în coș, 
luptându-se cu curentul dat de elice. Rick strânse curelele de 
asigurare a tărgii, apoi dădu înapoi și-i făcu semn pilotului să 
plece. Cablul se întinse și coșul se ridică de pe sol, balansându- 
se ușor pe măsură ce aparatul începu să se miște ușor înainte. 

— Rahat! strigă Tony, mai tare ca vuietul motorului. 

Coșul se legăna încet, îndreptându-se către un pâlc de pini 
înalţi de la marginea zonei. 

— Ce dracu' face ăsta? 

Cei trei bărbaţi rămași pe sol priviră îngroziți cum coșul se 
apropia tot mai mult de copaci. Brusc, elicopterul se înălță drept 
în sus, iar coșul șterse aproape vârfurile arborilor în timp ce 
vinciul îl trăgea înăuntru aparatului. 

— Isuse! exclamă Tony, atunci când zarva elicelor începu să 
se piardă. Să nu mă obligi vreodată să mă sui în vreo chestie 
d'asta, bine? 

Rick își ignoră partenerul. Îl studia pe individul care reclamase 
agresiunea din camping. 

— Mai vreţi să-mi spuneţi ceva? Poate aţi uitat ceva, 
domnule...? 

— Jenson. Peter Jenson. 


Omul clătină din cap. 

— Nu mai am nimic de zis. Zău așa. Căzusem într-un somn 
profund. Copiii erau în cort, iar Peg și cu mine dormeam afară. 
Eu n-am auzit nimic, dar Peg s-a deșteptat. A crezut că a auzit 
ceva și m-a trezit și pe mine. Am ascultat amândoi în tăcere. La 
început n-am auzit nimic dar apoi, când eram pe punctul de a 
adormi la loc, a ajuns până la noi un sunet. N-a fost ca un țipăt 
sau ceva de genul ăsta. Semăna cu un geamăt. Oricum, când l- 
am auzit din nou, m-am decis să mă duc să văd ce e. Pega 
intrat în cort cu copiii, iar eu mi-am luat lanterna și am venit 
până aici. 

Privi rămășițele cortului și scena sângeroasă de acolo, 
luminată ca ziua de farurile cu halogen ale celor două mașini de 
patrulă parcate la marginea locului. Tresări când se uită la 
cadavrul făcut bucăţi al lui Glen Foster care zăcea încă acolo 
unde fusese descoperit, pe jumătate acoperit de rămășițele 
sacului de dormit. 

— N-am știut ce să fac. l-am strigat nevestei să rămână în 
cort apoi m-am îndreptat spre mașina noastră. 

Clătină din cap a îndoială. 

— Poate că a fost o idiotenie, nu? Adică, cel care a făcut 
masacrul ăsta e încă afară, pe undeva. Dar ce altceva puteam 
face? Femeia era încă în viaţă. 

Rick Martin își puse mâna pe umărul bărbatului. 

— Mie mi se pare că oricine a fost cel care a provocat măcelul 
ăsta n-ar mai fi rămas prin zonă după aceea. lar locul de parcare 
e la numai o jumătate de mila în josul drumului. 

Buzele lui Jenson se strâmbară. 

— Dacă m-aţi fi întrebat în noaptea asta unde e, v-aș fi 
răspuns că se află la mai mult de zece mile. 

— Ce știți despre oamenii ăștia? întrebă Rick. l-aţi cunoscut? 

— Am vorbit cu ei când ne-am întâlnit, dar asta-i tot. În afara 
momentului acela nu i-am mai zărit niciodată în viaţa mea. 

Se uită înspre nevastă-sa, care se mutase la masa de picnic 
de lângă vatra focului. Copiii o flancau încă, iar braţele ei le 
înconjurau, protector, umerii. _ 

— Uitaţi ce e, continuă Jenson. Imi daţi voie să-mi aduc 
mașina aici în noaptea asta? Aș vrea să împachetăm și s-o 
ștergem de aici. In niciun caz nu se pune problema ca nevastă- 
mea și copiii să se culce la loc; nu, după tot ce s-a petrecut aici. 


Rick dădu, aprobator, din cap. 

— Mâine o să vină o întreagă echipă aici. Deocamdată am să 
las cadavrul unde se află acum. 

Jenson se holbă la el. Pe spinare i se scurse un fior de gheață 
la gândul că mortul va fi lăsat în cortul acela până dimineaţa. Ca 
și cum i-ar fi citit gândurile, buzele șerifului schițară un zâmbet. 

— Nu prea am altceva de făcut. Băieţii de la criminalistică din 
Boise n-or să urce, în niciun caz, până aici în noaptea asta, iar 
eu n-o să mișc nimic până ce nu e trecut totul pe sub lupa lor. 
Tot ce pot face e să plantez o santinelă pentru restul nopții. 
Dacă vă convine, vă iau cu mine până la parcare. În noaptea 
asta o să las poarta deschisă, cu o panglică de poliţie de-a 
curmezișul ei. 

Făcu o pauză, apoi reluă: 

— Cred că vă daţi seama că o groază de lume o să vrea să 
vorbească cu dumneavoastră în următoarele câteva zile, nu? 

Își aţinti privirea pe chipul omului, căutând și cel mai mic 
semn de supărare pe care i l-ar fi pricinuit cuvintele sale. Jenson 
se mulțumi, însă, să dea din cap. 

— Aveţi numele și adresa mea. 

Inspiră adânc și dădu drumul aerului cu un lung oftat. 

— Tâmpit mod de a încheia vara, nu-i așa? Am venit până aici 
pentru un ultim week-end liniștit, și... 

Vocea i se stinse, apoi omul clătină din cap. 

— Ce părere aveţi, de ce a fost lovit cortul lui? întrebă el. De 
ce n-a fost al meu? 

Era aceeași întrebare care-i revenea obsedant în minte 
șerifului, încă de când îi descrisese Peter Jenson pentru prima 
oară grozăvia descoperită de el. Nu putea răspunde, însă, 
pentru că n-avea niciun răspuns și nici nu exista vreo 
posibilitate să obţină vreunul până ce nu avea să fie cercetat 
locul de echipa de criminaliști. 

Oare îl atrăsese ceva pe atacator special către cortul acela 
sau către cuplul dinăuntru? 

Sau fusese un atac la întâmplare, la fel cum se presupunea că 
fusese cel anterior din acest camping? 

N-avea de unde să știe. In fundul sufletului se întreba dacă va 
ști vreodată. De un singur lucru era sigur, însă. 

Cel mai frumos camping din zonă, cel de lângă Coyote Creek, 
avea să fie închis. 


Va fi sigilat pentru tot restul anului, dacă nu pentru 
totdeauna. 


e Capitolul 11 


A doua zi, de dimineaţă, cerul se făcuse de plumb și începuse 
o ploaie măruntă care înmuia pășunile și spăla copacii de praful 
verii. Aerul era mușcător, și Valea Sugarloaf fusese cuprinsă 
peste noapte de frigul umed al toamnei. 

— De ce trebuie să mergem azi la școală? se plânse Logan, 
încercând cu un ultim efort să-și mai amâne cu o zi începutul 
coșmarului său din fiecare toamnă. N-o să fie nimeni acolo! 
Afară toarnă cu găleata și pun pariu că o să se umfle pârâul, și... 

— O să meargă toţi și o să te duci și tu! i-o reteză Mary Anne. 
Vrei să mergi cu Joey și cu Alison sau vrei să te duc eu cu 
mașina? 

Logan făcu ochii mari. Era ameninţat să fie umilit dacă o lăsa 
pe maică-sa să-l conducă până la școală. Se grăbi să-și 
introducă brațele în mânecile jachetei sale răspurtate. 

— Dacă îngheţ și mor? se lamentă el, negăsind niciun motiv 
pentru care să nu mai încerce o lovitură. Ar fi trebuit să-mi 
cumpăr o geacă nouă ieri. Era una grozav de faină! Din piele, 
căptușită cu blană de oaie, și... 

— Și n-o să îngheţi! îl întrerupse Mary Anne, tocmai când el se 
aprinsese mai tare. Și acum du-te sau o să pierzi autobuzul și o 
să trebuiască să mergi pe jos până în oraș. 

— Eu mai pun încă pariu că n-o să fie nimeni acolo, murmură 
Logan supărat. 

Ştia deja că n-o să ţină nicio șmecherie. Se târî, leneș, către 
ușa din spate, își trase gluga pe cap și o luă la fugă să-i ajungă 
din urmă pe Alison și pe Joey, care erau pe punctul de a se face 
nevăzuţi după prima curbă a drumului. 

Patruzeci de metri mai încolo, Joey o coti pe o cărare care o 
făcea la stânga. 

— Unde te duci? se miră Logan. 

— E o scurtătură, îl lămuri Joey. Veniţi pe aici. 

Alison și Logan se priviră cu îndoială. Le venise la amândoi 
același gând. Cu o zi înainte, când soarele strălucea pe cer, 
fusese o încântare să se plimbe prin pădure, să audă covorul de 
ace de pin scrâșnind sub tălpile lor și să se hârjonească pe lângă 
malurile apei. 

Acum, însă, în burniţa aceea rece, cu cerul apăsător, ce 
întuneca totul deasupra ei, pădurea părea că se închisese în ea 
însăși. Copacii, care le oferiseră ieri umbră în calea razelor 


fierbinţi de soare, căpătaseră un aspect ciudat de ameninţător, 
ca și cum de după fiecare dintre ei pândea, nevăzut, vreun 
pericol. 

— P-poate că-i mai bine să rămânem pe drum, propuse 
Alison. Adică, dacă ne rătăcim? 

Joey se strâmbă disprețuitor: 

— N-o să ne rătăcim. Eu întotdeauna o iau pe aici. 

Zâmbetul ironic i se lăţi pe faţă. 

— Doar nu faci pe tine de frică, nu-i așa? 

Ochii lui Logan se îngustară când auzi remarca la adresa 
curajului soră-sii. Se hotări. 

— Eu nu fac, declară el, apucând-o pe potecă. 

Sub picioarele lui, mustind de apă, acele coniferelor bălteau, 
în timp ce pe glugă i se spărgeau picături mari de ploaie de pe 
crengile ude care se întindeau deasupra capului lui. 

— Hai, Alison, se rugă el de soră-sa. E fain. 

Însă fata ezită încă. Se întrebă încă o dată ce căutaseră 
mașinile de poliţie noaptea trecută în camping. Deși nici maică- 
sa, nici Olivia Sherbourne nu le povestiseră nimic, Alison era 
convinsă că doctoriţa aflase ceva. 

Era clar că fusese ceva rău. Altfel de ce să nu le fi istorisit 
nimic? Pentru ea, pădurea avea acum o înfățișare sinistră. Nu-și 
părăsi poziţia. 

— Cred că ar trebui să rămânem pe șosea, insistă ea. Cărarea 
e noroioasă. 

— Laşa, lașa! intonă Logan. Alison e o lașă! 

Tachinarea fratelui ei îndepărtă îndoiala resimţită de fată. 

— Bine, să mergem, se hotărî ea, părăsind șoseaua și 
afundându-se în pădure. 

Copacii se îndesiră în jurul lor. Pe măsură ce poteca îngustă 
șerpuia și cotea, despărțindu-se tot mai mult de șosea, Alison și 
Logan începură să se simtă tot mai neliniștiţi. 

De pretutindeni veneau către ei zgomote bizare, pe care nu le 
mai auziseră înainte, deși Joey insista cu explicaţia că nu e nimic 
altceva decât sunetul apei picurând de pe copaci și al 
veverițelor care cutreierau ierburile în veșnica lor căutare de 
hrană. 

Alison încremeni când auzi plesnetul sec al unei ramuri. 

— Ce-a fost asta? șopti ea. 


— C-ce? se făcu Logan că nu auzise, deși inima îi bătea cu 
putere. 

— N-a fost nimic, îi calmă Joey. Probabil o căprioară. 

— Dacă a fost un urs? rosti Logan cu voce subțire. Dacă a fost 
un grizzly? 

— Vă spun că n-a fost nimic, insistă Joey. Vreţi să ne 
continuăm drumul odată? 

O porniră din nou, însă Logan se lipi acum de soră-sa și-și 
strecură mâna în mâna ei. Ploaia se rări, dar picăturile 
continuau să cadă continuu de pe ramurile copacilor. Fetei i se 
păru că aude ceva mișcându-se prin pădure, la câţiva metri de 
ei, în partea stângă. Se opri din nou și strânse tare mâna 
frăţiorului mai mic. 

— Ce e? întrebă Logan cu voce șoptită. 

— Sst! șuieră Alison cu degetul la buze. Ascultă! 

Joey se oprise și el. Se încruntă și ciuli urechile ca să sesizeze 
și el acel zgomot care atrăsese atenţia fetei. 

Se auzi din nou. 

Era un trosnet sec, ca și cum ar fi plesnit o rămurică sub 
călcătura unui pantof. Imediat se auzi altă rămurică trosnind, 
apoi un foșnet într-un tufiș dinaintea lor, situat puţin lateral în 
stânga. 

Cei trei copii se holbară înspre locul de unde auziseră acele 
zgomote. Brusc, un plopișor începu să se scuture, deși vântul nu 
bătea deloc, iar frunzele lui licăriră când căzură de pe ele 
picături de apă ca o ceaţă. Încremeniră toţi trei. 

Se auzi o voce: 

— O să mori, Joey Wilkenson. 

Cu inima bătându-i nebunește, Alison îl trase pe Logan mai 
aproape de ea, înconjurându-l protector cu braţele, în timp ce el 
se ghemui strâns la pieptul ei. Joey privi în jur și apucă un băț 
putrezit de jos. 

— Vin după tine, Joey, șopti vocea. O să te prind... 

In tufiș se auzi un alt foșnet. Plopișorul tremură din nou de 
parcă îl scutura ceva. 

Joey își duse braţul drept la spate, atât de repede încât Alison 
abia observă ce intenţiona el să facă. Joey aruncă lemnul în 
direcția din care venea ameninţarea. Băţul vâjâi prin aer, apoi 
se izbi de ceva, în tufiș, cu un pocnet moale. O voce ţipă: 

— Isuse! Puteai să mă rănești! 


— Vino până aici și-ţi arăt eu ţie rană! contraatacă Joey cu 
vocea încărcată de furie. 

Se auzi acum un foșnet puternic. O clipă mai târziu, se iviră 
doi copii, un băiat și o fată, cam de aceeași vârstă cu Alison și 
Joey. Își croiră drum printre bălării și pășiră pe cărare. Aveau 
amândoi ochii albaștri și părul blond și erau amândoi îmbrăcaţi 
în blugi și cu cămăși groase pe sub balonzaidele deschise. Alison 
îi recunoscu de la înmormântarea care avusese loc cu o 
săptămână în urmă, unde niciunul dintre ei nu făcuse mai mult 
decât să-l salute scurt din cap pe Joey. Nici acesta nu se arătase 
prea prietenos faţă de ei. Celălalt băiat îl privea, acum, cu 
mânie pe Joey și-și freca de zor umărul izbit de băț. 

— Zău că ţi-ai ieșit din minţi, Joey! 

Gura lui Joey exprima asprime, iar ochii îi străluceau în cap de 
mânie. 

— Dacă aș fi vrut să te rănesc, aș fi făcut-o, să știi, se repezi 
el. În plus, nici măcar nu m-ai speriat! 

Însoţitoarea băiatului se uită dispreţuitoare la Joey. 

— Cred că ţi-a sărit o doagă, imbecilule! rosti ea. 

Nemaiacordându-i nicio atenţie, își înclină capul pentru a o 
privi întrebătoare pe Alison. 

— Tu trebuie să fii Alison Carpenter, iar el e fratele tău, nu-i 
așa? 

Inima celeilalte fete bătea încă cu putere de pe urma groazei 
pe care o simţise când auzise acea voce venind de undeva din 
pădure. Alison reuși să dea, tăcută, din cap. 

— Eu sunt Andrea Stiffle, iar el e fratele meu, Mike. Suntem 
gemeni. Locuim mai încolo. 

Indică cu degetul către nord, dar Alison nu reuși să zărească 
nimic din pricina plopilor deși care-i înconjurau. 

— Sunt poteci peste tot, explică Andrea, cu un zâmbet fugar 
către Alison. Asta începe de la șoseaua voastră, dar în cea mai 
mare parte se găsește pe proprietatea noastră. Cu toate astea, 
voi o puteți folosi, adăugă ea, excluzându-l intenţionat pe Joey. 

Alison își aminti de grupul de copii care îl jigniseră atât de 
evident pe Joey cu o zi în urmă. Văzând acum că Andrea și 
Michael Stiffle îl tratează cu aceeași ostilitate, se întrebă dacă n- 
ar trebui să nu le mai acorde nicio atenţie celor doi. Înainte de a 
se decide, însă, Logan se băgă între ei, cu vocea lui subțire: 

— Cum se face că aţi încercat să ne speriați? 


Andrea se uită ironic la el. 

— Pen'că ne-am imaginat că va fi floare la ureche s-o facem 
după tot ce s-a întâmplat azi-noapte. Și a ţinut, nu-i așa? 

— După tot ce s-a întâmplat azi-noapte? repetă Alison, 
amintindu-și de privirile cu subînțeles pe care și le aruncaseră 
maică-sa și Olivia Sherbourne cu o noapte înainte, în timp ce își 
beau ceștile de cacao. 

Andrea și Michael se priviră, apoi izbucniră amândoi în același 
timp: 

— A fost ucis un tip la Coyote Creek... începu Michael. 

— A fost nevoie s-o transporte pe femeie în zbor la Boise, se 
amestecă Andrea. 

Cu vocile întretăindu-se, cei doi Stiffle se apucară să repete 
cele auzite de la părinţii lor la micul dejun în acea dimineaţă. In 
timpul acesta, Logan Carpenter se înghesui mai tare în soră-sa. 
Făcuse ochii mari imaginându-și cadavrul bărbatului în cortul 
părăduit. 

— Dar ce a fost? se interesă, neliniștită, Alison. 

Pădurea părea că se strânge din nou în jurul ei. Curiozitatea 
învinse, însă, antipatia instantanee simțită faţă de cealaltă fotă. 

— Ce i-a atacat? 

Michael înălță din umeri. 

— Nu știe nimeni. Ar fi putut să fie un urs. 

Vocea îi deveni misterioasă și ochii săi îl fixară pe Logan. 

— Sau a fost, poate, altceva. 

— C-ce? murmură Logan. 

Se îndoia că voia, cu adevărat, să afle, dar nu rezistase să 
întrebe. 

Michael își înfipse privirea în ochii puștiului. 

— Poate că a fost un Sasquatch, șopti el, ridicându-și brațele 
și înălțându-se pe călcâie ca să arate ca un uriaș. 

— Ce e un Sasquatch? întrebă Logan, fremătând. 

— Nimeni n-a văzut vreunul de aproape, răspunse Andrea, 
preluând din zbor povestea fratelui ei. Trăiesc în munți și au doi 
metri înălțime. 

Logan se cutremură. Privirea îi fugi spre buruienile dese. Se 
înnegură când își închipui că acolo putea vieţui cine știe ce 
monstru. 

— Nu-i adevărat, protestă el. 

Adăugă apoi, cu voce mică: 


— Nu-i așa? 

— E doar o poveste, Logan, îl asigură Alison, cu toate că 
pielea de pe ceafă i se zbârlise când se întrebase și ea ce se 
putea ascunde în hăţișul de vegetaţie de la marginile laterale 
ale potecii. 

— Poate că e, poate că nu e, puse Michael paie pe foc. 

II strigă pe Joey, care o luase înainte și se îndepărtase de 
micul grup: 

— Hei, Joey! Asta a fost fiinţa care a atacat campingul? Un 
Sasquatch? Sau ai fost tu? 

Fața băiatului se făcu roșie ca purpura. Se abținu să facă 
vreun comentariu și se mulțumi să-i arunce lui Michael o privire 
sumbră. Michael pufni în râs și își înghionti sora, care se 
strâmbă în spatele lui Joey. 

Alison simţi că se învârtește totul cu ea. Ce voia Michael să 
spună? Glumise oare? Trebuie să fi glumit! Și totuși ceva din 
vocea lui spunea că vorbise serios. Ce le făcuse Joey, oare? 

Ajunseră la drum înainte ca Alison să inventeze o cale de ao 
întreba pe Andrea Stiffle de ce nu-l plăcea pe Joey. Autobuzul 
pentru școală tocmai oprea în staţie la cincizeci de metri mai 
departe. Michael și Andrea o rupseră la fugă. Fiecare voia să fie 
primul care să-i pună la curent pe cei dinăuntru cu evenimentele 
însângerate de la camping. Alison și Logan pășiră alături de 
Joey. Niciunul nu scosese vreo vorbă până ce urcară, la rândul 
lor, în autobuz. Fură întâmpinați de un hohot de râs din partea 
unei cete de copii din spatele mașinii. 

Trăgeau toți cu urechea la ceea ce le șopteau cei doi Stiffle. 

Alison observă că se holbau toţi la Joey. 

Deși îl cunoșteau de-abia de o săptămână, din sentiment de 
solidaritate, Alison îi cuprinse mâna lui Joey într-a ei. 

Băiatul nu făcu niciun gest de a și-o retrage. Pulsul fetei se 
acceleră de pe urma zâmbetului care apăru pe fața lui și a 
ușoarei apăsări exercitate de degetele lui pe ale ei. Tot restul 
călătoriei rămaseră apropiaţi unul de altul, cu palmele împletite, 
prefăcându-se amândoi că nu aud șoaptele ce se abăteau înspre 
ei din spatele autovehiculului. 

e 

„Poate că ar fi trebuit să rămân acasă”, cugetă Mary Anne. 

Stătea pe scaunul din faţă al camionetei conduse de Olivia 
Sherbourne. Cu mâna dreaptă ţinea strâns mânerul portierei de 


lângă ea pentru a se putea echilibra în timp ce vehiculul sălta pe 
drumul desfundat care ducea la camping. 

„Poate că ar trebui, într-adevăr, să plec acasă, în New Jersey. 
Să le fac bagajele copiilor și să evadez de aici cât pot de 
repede...” 

În timp ce Olivia manevra camioneta în susul potecii, 
gândurile celeilalte femei ieșiră de sub control. 

Cu o noapte în urmă, în camping murise oribil un om, iar 
femeia care era cu el se afla încă, de dimineaţă, în terapie 
intensivă, într-un spital din Boise. De când Olivia îi povestise, 
noaptea târziu, ce putuse afla despre cele întâmplate în 
camping, Mary Anne fusese incapabilă să respingă bănuiala 
obsedantă care o încerca și anume că atacurile din camping 
aveau o legătură cu morțile lui Ted și Audrey. Răsucindu-se sub 
așternut, incapabilă să adoarmă, își spusese de sute de ori că 
nu există nici o legătură, că morțile prietenilor ei nu fuseseră 
altceva decât niște accidente stupide, niște evenimente 
nefericite, bizare chiar, legate unul de celălalt fiindcă dacă Ted 
n-ar fi fost lovit de copita iepei, atunci Audrey nu s-ar fi urcat pe 
munte în noaptea aceea. Oricum, însă, nu puteau fi legate de 
această... această oroare. 

Cu toate astea, întrebările o rodeau pe dinăuntru. Ceva 
trebuia s-o fi speriat pe Sheika. In săptămâna petrecută la 
fermă, Mary Anne ajunsese să cunoască cât de blândă era iapa. 
Animalul nu făcuse niciodată nimic altceva ca să se mai sperie 
de ea și nu arătase nici un semn de agresivitate. Oare acel ceva, 
sau cineva, care atacase campingul cu o noapte în urmă fusese 
și în șopron? 

Cât de aproape fusese de un atac asupra ei în noaptea în care 
Joey dispăruse și ea simţise mișunând în șopron ceva care 
mârâise și se năpustise asupra ușii? 

Când se iviseră zorile cenușii renunţase la ambiția de a mai 
adormi. Până când reușise să coboare scările în bucătărie 
începuse ploaia, care se adăugase la starea ei de depresie. Apoi, 
după ce copiii plecaseră în sfârșit la școală și Bill Sikes se 
dusese la treburile lui, pustietatea casei îi întinsese nervii la 
maximum. Se trezise că bântuie, ca o stafie, prin camere, 
auzind sunete pe care nu le putea identifica și imaginându-și că 
o ființă se furișează prin casă și o urmărește. 


începuse să-i surâdă ideea de a se întoarce în New Jersey, 
chiar dacă asta însemna să se întoarcă la Alan. 

Când sosise Olivia Sherbourne, trântind portiera camionetei și 
urcând cu grijă și în grabă pe scările din față, cu capul mult 
aplecat pentru a se feri de ploaie, Mary Anne se simţi ușurată. 
Fusese o senzaţie mai puternică decât simpla bucurie de a primi 
vizita unui vecin. Când deschisese ușa nu încercase deloc să-și 
ascundă plăcerea de a o vedea pe Olivia. Când i se oferise, însă, 
cafea, doctorița clătinase din cap. 

— Mă duc sus, la camping, și m-am gândit să mă abat pe aici 
și să văd ce mai faci. 

Mary Anne se arătase surprinsă de faptul că doctorița se 
ducea să vadă scena acelei crime, așa că Olivia se grăbise să-i 
explice: 

— M-a rugat Rick să mă întâlnesc cu el acolo ca să-l ajut să 
descopere urme. Crezi sau nu, dar să știi că sunt un bun 
detectiv. Oricum, mi-a venit ideea că s-ar putea să te simţi cam 
ciudat aici, fără nimeni altcineva în afară de Bill Sikes. 

Privise spre șopron și spre câmp, apoi se întorsese spre Mary 
Anne. 

— Sikes mai e încă aici, nu? 

Mary Anne dăduse afirmativ din cap, amintindu-și cele câteva 
cuvinte pe care îngrijitorul i le spusese în dimineaţa aceea 
ivindu-se subit la ușa bucătăriei înainte de a se apuca de 
muncă. 

„Mie mi se pare că treaba merge din rău în mai rău p'aici”, 
rostise el. „Poa' vă gândiţi s-o roiți d'aici”. 

Mary Anne îi zâmbise subţire Oliviei. 

— Da, Bill Sikes e încă aici dar nu știu pentru cât timp. A venit 
la mine de dimineaţă sugerându-mi „s-o roiesc”, cum a zis el. 

Sprâncenele Oliviei se înălțară o părere. 

— Și te gândești serios la asta? 

Mary Anne oftase. 

— Aș vrea să știu și eu la ce mă gândesc. 

Era sigură de un singur lucru: nu voia să rămână singură în 
casă în dimineaţa aceea. 

— Ascultă, ce-ar fi să merg cu tine, iar după aia să luăm 
prânzul în oraș? propusese ea. Desigur, dacă ai timp. 


În timp ce Olivia reflecta la propunere, Mary Anne înșfăcase o 
haină din cuierul de pe hol și ieșise din casă înainte ca Olivia să 
poată protesta sau să mediteze la ceea ce făcea. 

Camioneta se hurducăi acum peste o groapă adâncă 
determinând-o pe Olivia să înjure printre dinţi, iar pe Mary Anne 
să se sprijine de bordul mașinii. Ajunseseră în camping. Locul 
era înţesat de lume. Olivia clătină din cap, urmărind activitatea 
de lângă cortul sfâșiat, din care tocmai se scotea cadavrul lui 
Glen Foster. 

Femeile coborâră din mașină. Olivia se repezi imediat către 
pâlcul de oameni strânși în jurul corpului victimei. Mary Anne, 
însă, rămase pe loc. Ştia prea bine că, dacă s-ar fi uitat la rănile 
omului, imaginea lor i-ar fi rămas întipărită în memorie multă 
vreme. Dorindu-și în acea clipă să nu fi venit acolo, se îndreptă 
spre masa de picnic, îndepărtă stratul de umezeală de pe 
banchetă și se așeză pe ea, întinzându-și palmele spre flăcările 
sfârâitoare ale focului pe care omul lăsat de pază îl întreţinuse 
toată noaptea. 

— N-am văzut niciodată așa ceva până acum, auzi ea pe 
cineva comentând. Am văzut o groază de cadavre dar felul ăsta 
de răni sunt ceva cu totul nou pentru mine. 

In timp ce Mary Anne se depărtă pentru a nu mai auzi 
descrierea celor suferite de Glen Foster, Olivia se strecură într- 
un spaţiu liber între Rick Martin și Whit Baker, procurorul 
ținutului de mai bine de douăzeci de ani. 

— Nu sunt urme de dinţi, remarcă ea, privind mortul care 
zăcea acum pe o targă lângă ambulanţa ținutului. 

Cadavrul era întors cu faţa în jos, iar spatele îi era brăzdat de 
dâre care semănau cu urmele de gheare. Gâtul îi fusese sfâșiat 
și el. Olivia se lămuri imediat că, dacă fusese folosit un cuțit, el 
nu putuse fi ascuţit. Tăieturile din piele erau grosolane și 
neregulate, iar mușchii de dedesubtul ei stâlciți. 

— Asta mă intrigă și pe mine, o secondă Whit Baker cu o 
înclinare scurtă a capului în direcția ei. N-am văzut niciodată ca 
un animal să atace fără să lase urme de mușcături. 

O privi întrebător pe Olivia. 

— Așa procedează animalele, nu? Când atacă își folosesc 
dinţii. 

— Eu așa știu, replică Olivia. Urșii își folosesc ca arme și 
ghearele dar după ce și-au doborât prada primul lucru pe care-l 


fac e să o înșface cu gura. Chiar dacă nu o sfâșie pe loc, o trag 
s-o ascundă undeva. 

Se aplecă mai tare și examină tăieturile care-i sfâșiaseră 
spatele bărbatului, de la umeri până la șale. 

— Ai mai văzut ceva ca asta, Rick? întrebă ea. 

Șeriful clătină din cap. 

— E clar că arată ca și cum ar fi fost făcute de gheare, dar ce 
fel de gheare? Distanţa dintre ele nu se potrivește cu urma unui 
urs, dar ce altceva poate produce așa ceva? 

— Pisica sălbatică? sugeră Whit Baker. 

— S-ar putea, opină Olivia cu o voce care-i trăda îndoiala. Și 
totuși nu arată a fi provocate de feline. Dacă ar fi fost o pisică 
tăieturile ar fi fost mai adânci. În plus, uitaţi-vă la asta... 

Atinse o echimoză de pe umărul drept. 

— Nu vi se pare că seamănă cu o vânătaie? 

— Ar fi putut fi dacă ar mai fi trăit, o aprobă Whit Baker. Arată 
de parcă i-a lovit ceva umărul. Tăieturile alea, însă, nu prea 
seamănă cu nicio zgârietură provocată de unghii, după mine. 

— Ce e cu cortul? întrebă Olivia. 

— Veniţi să vă uitaţi, le propuse Rick Martin. 

Le făcu semn cu capul celor doi medici în timp ce procurorul 
și doctorița se îndreptau de spate. 

— Pot să plece cu cadavrul la morgă? îl întrebă el pe Whit 
Baker. 

Acesta încuviinţă și cei doi băgară targa în ambulanţă. Până 
când grupul ajunse lângă cort, mașina întorsese deja pentru a 
porni pe drum în josul văii. După ce aceasta dispăru, Mary Anne 
Carpenter căpătă suficientă stăpânire de sine pentru a li se 
alătura Oliviei, procurorului și lui Rick Martin. 

— E ciudat, îl auzi ea pe Rick comentând. Exact la fel cum a 
fost devastat cortul de săptămâna trecută. E ca și cum cineva a 
sfâșiat plasa de la fereastra din spate, apoi a sfâșiat naylonul să 
intre. 

— Cu asta am aflat măcar că a fost un om, observă Baker. Un 
animal și-ar fi început sfâșierea oriunde. N-ar ști că e mai ușor 
să pornească de la fereastră. 

— Numai că naylonul e un material dur, interveni Martin. Nu-l 
poți apuca așa, pur și simplu, și sfâșia. Chiar dacă începi prin a 
tăia cusătura din jurul plasei, părerea mea e că rămâne mult 
prea tare pentru a fi sfâșiat. În plus, ia priviţi aici! 


Se așeză pe vine și arătă înspre naylonul triplu care fusese 
dat peste cap și tivea dublu acum gaura în care se transformase 
fereastra din spate. 

— Ăsta nu e tăiat, remarcă el. A fost rupt. Aveţi idee cam ce 
forţă e necesară ca să foci așa ceva? 

— Mai multă decât are orice om obișnuit, rosti, mirat, Whit 
Baker. Deci, cum stăm? Căutăm un om sau un animal? Urmele 
ce spun? Există vreuna? 

— Vreau ca Olivia să arunce o privire în jur, dar date fiind 
ploaia și acele de pin, nu cred să găsim vreuna. 

Se ridică în picioare și-l bătu ușor pe spate pe procuror. 

— Mulţumesc că ai venit, Whit. M-am gândit că e mai bine să 
vezi și locul și cadavrul, fiindcă presimt eu că de tine va depinde 
să descurci afacerea asta. 

— De mine și de un laborator criminalistic bun, după ce am 
văzut până acum, replică Baker sumbru. Mă întorc la birou dacă 
nu mai ai nevoie de mine aici sus. Ai de gând să vorbești cu 
supraviețuitoarea curând? 

— Azi după-amiază, dacă o să poată vorbi, îl informă Rick. O 
să te anunţ. 

În timp ce o echipă începu să strângă rămășițele cortului, 
resturile însângerate ale sacului de dormit și orice altceva care 
ar fi putut servi drept probă, Olivia Sherbourne înconjură cu 
atenţie locul, căutând urme. Din nefericire, așa cum bănuise 
Rick, ploaie spălase totul. Brusc, când ajunse aproape de 
punctul de unde plecase, chiar în spatele cortului, zări ceva. 
Într-un tufiș, mai mare, la un mai mult de câţiva metri 
depărtare, abia vizibilă, se găsea ceva ce semăna cu o coadă de 
raton. 

— Rick? strigă ea. 

Însoţit de Mary Anne, șeriful i se alătură de îndată. 

— Ai văzut aia? întrebă ea arătând înspre bucata de blană 
care se zărea printre buruieni. 

Martin se apropie de obiect și ajunse să-l atingă cu piciorul. 
Când văzu că nu se întâmplă nimic, se ghemui, apucă coada și o 
trase din tufiș. Când se ridică în picioare, de mâna dreaptă i se 
bălăbănea corpul unui raton mort. Il duse până la masa de 
picnic, îl lăsă jos pe ea, iar Olivia Sherbourne începu imediat să-l 
examineze. 


— Nicio rană, trase ea concluzia la sfârșit. Niciuna. Aș zice că 
e mort de opt până la douăsprezece ore. 

— De ce a murit? se întrebă Rick. 

— Are gâtul rupt, răspunse Olivia. Ca și cum l-ar fi ridicat 
cineva, l-ar fi apucat de cap și i-ar fi răsucit gâtul. Cred că are 
măduva spinării ruptă. Chestia asta l-a ucis instantaneu. Să știi 
că n-a fost făcută de vreun animal. Cel care l-a omorât a fost o 
fiinţă umană, cu siguranţă. Animalele nu omoară astfel. 

Cu ochii aţintiţi pe ratonul mort, Mary Anne avu o viziune. 

Un chip neclar, înconjurat de o claie de păr zburlit, căzând în 
cascade peste umerii unui bărbat solid clădit. 

Un bărbat suficient de puternic ca să frângă gâtul ratonului cu 
o simplă răsucire de degete. 

— Am văzut pe cineva, se auzi ea gândind cu voce tare. 

Dintr-o dată Rick și Olivia își îndreptară atenţia spre ea. 

— Ai văzut pe cineva? repetă șeriful. Ce vrei să spui? 

Mary Anne dădu, neajutorată, din cap. 

— N-are niciun sens, rosti ea. Nici măcar nu știu de ce m-am 
gândit la asta. La înmormântare am văzut un bărbat. Stătea la 
distanță, într-o parte, aproape de gard, și era aproape complet 
mascat de copaci. 

Fruntea lui Martin se brăzdă de cute. 

— Ce te-a făcut să te gândești la el acum? 

— Nu sunt sigură, răspunse femeia. Numai că... arăta așa de 
bizar și de puternic încât, încât când m-am uitat la amărâtul 
ăsta de raton, mi-am amintit de el. Era un individ mare și părea 
îngrozitor de puternic și cam..., mă rog, să/batic e singurul 
cuvânt pe care-l găsesc mai potrivit. 

Se întoarse spre Olivia. 

— Exact ca unul dintre muntenii ăia de care îmi povesteai ieri. 

— Muntean? repetă Rick, mirat. Știu că odată locuiau o groază 
aici sus. Majoritatea lor nu erau decât niște pustnici inofensivi, 
dar unii erau destul de ţicniţi. N-am mai auzit de ei, însă, de 
multă vreme. Îţi aduci aminte exact cum arăta? 

Mary Anne făcu tot ce-i stătea în puteri să descrie mai bine 
individul pe care îl văzuseră ea și Joey în timpul ceremoniei 
funebre. Îl văzuse prea fugar, însă, iar el fusese prea bine 
mascat de copaci pentru ca ea să dea prea multe amănunte. 

— Se uita fix la Joey, încheie ea. Cel puţin așa a crezut Joey. A 
dispărut, apoi, de parcă n-ar fi fost acolo niciodată. 


— Ei bine, asta modifică toată afacerea, se învioră Martin. 
Asta presupunând, bineînţeles, că există o legătură între ființa 
văzută de tine și ceea ce s-a petrecut aici. 

Mary Anne simţi un fior de frică pe spate. 

Era cineva care trăia sus în munţii ăștia. Cineva care ataca 
asemeni unui animal sălbatic. 

Unde și când va avea loc următorul atac? 

„Poate că ar trebui să plec acum”, își zise ea, pentru a doua 
oară în dimineaţa aceea. „Poate că artrebui să-i iau pe copii, pe 
toţi trei, și să-i duc înapoi în New Jersey.” 

„Unde de fapt?” se întrebă ea brusc. Câţi oameni erau 
asasinați în fiecare zi în New Jersey? S-ar fi simţit, într-adevăr, 
mai în siguranţă acolo decât aici? 

Până să ajungă înapoi în camionetă, Mary Anne simţi că 
alunecă într-o negură a sufletului, adâncă pe cât erau de denși 
norii care învăluiau piscurile munţilor. Temperatura de afară 
coborâse vertiginos, iar ceața umedă i se părea mai rece decât 
fiorul de frică de care fusese cuprinsă în camping. 

— O să descoperim noi cine a făcut asta, izbucni Olivia, 
câteva minute mai târziu, când se apropiau de sat. Numai să nu 
te decizi să pleci prea curând, bine? 

Mary Anne se forţă să zâmbească șters. 

— A fost atât de evident? 

— Extrem de clar, replică Olivia. Ceea ce se întâmplă aici în 
ultima vreme nu e o chestie obișnuită, să știi. Dă-le câteva zile 
lui Rick și Tony, și nu uita că aici au grijă de tine mai mulți 
oameni decât ar putea avea acasă la tine. 

— Știu, oftă Mary Anne. Știu că ai dreptate. Trebuie să-ţi 
mărturisesc, însă, că treaba asta m-a zguduit rău. Ce-ar fi... ei 
bine, ce-ar fi dacă individul care se holba la Joey a avut, într- 
adevăr, de-a face cu porcăria asta? 

— Și ce-ar fi dacă noaptea trecută ar avea legătură cu Ted și 
Audrey? rosti Olivia, dând glas întrebării pe care Mary Anne nu 
îndrăznise s-o pună răspicat. 

Mary Anne dădu din cap. 

— Crede-mă, continuă Olivia, când îți spun că n-are nici o 
logică. Ceea ce li s-a întâmplat lui Ted și Audrey au fost niște 
accidente. Oribile, da, dar, totuși, accidente. 

— Dar dacă n-au fost? reluă, obsedant, Mary Anne. Dacă... 
dacă i-a ucis cineva? 


La ultima întrebare, Olivia rămase fără replică. 
e 

Rick Martin intră în încăperea în care Tamara Reynolds zăcea 
întinsă pe spate, cu partea de sus a trupului și cu capul 
înfășurate în bandaje. În braţ îi era înfipt un ac atașat cu un tub 
de plastic la o pungă cu plasmă, iar din nas îi ieșea un alt tub 
care șerpuia peste pat, o lua în sus pe perete și se termina într- 
un aparat cu oxigen. 

— Domnișoara Reynolds? întrebă Rick încetișor. 

Cu toate că sora de serviciu îi comunicase că femeia era 
trează, Rick se întreba dacă așa ceva era posibil. 

— Mă auziţi? 

Buzele tinerei abia se mișcară, iar vocea ei gâfâită abia se 
putu auzi: 

— Vă... pot... auzi... 

— Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? 

— Nu știu... în cort... cineva... 

Tăcu. Pieptul i se ridică când ea încercă să-și recapete suflul. 

— Luaţi-o mai ușor, zise Rick cu blândeţe. 

Își trase un scaun lângă pat și prinse cu delicateţe mâinile 
femeii într-ale lui. _ 

— Sunt șeriful din Sugarloaf. Incercăm să descoperim ce s-a 
petrecut. Vreau să vă pun câteva întrebări și o să caut să fie cât 
mai simple. Nu trebuie decât să ziceţi da sau nu. lar dacă 
obosiţi, terminăm. Bine? 

— D... da, rosti greoi tânăra. 

Cuvântul îi ieșise de pe buze ca un oftat 

— Bine. Acum, aţi putut vedea ceva? Orice? 


— Da. 
— A fost un animal? 
— Nu... știu... 


Vorbele ieșeau cu efort. Înainte ca Rick s-o mai întrebe ceva, 
Tamara Reynolds începu să vorbească. 

— Mare. Păros. Atins păr. 

— Părul de pe cap? 

— Nu știu. N-am văzut. 

Rick se încruntă. 

— Putea să fi fost un urs? 

Știa că nu proceda foarte corect, dar nu întrezărea alt mod de 
a conduce interogatoriul. 


— Nu un urs, gemu Tamara. Nu suficient de mare. 

— Dar /-ati văzut? insistă el emoţionat. Măcar o secundă? 

Tânăra încuviinţă, apoi gemu de durere datorită mișcării. În 
spatele lui, Rick auzi ușa deschizându-se și vocea sorei: 

— Numai încă un minut, vă rog. Trebuie să se odihnească. 

Șeriful se grăbi să-i descrie femeii înfățișarea bărbatului zărit 
de Mary Anne Carpenter. După ce termină, însă, Tamara 
Reynolds oftă neputincioasă. 

— Poate, șopti ea. Poate nu. Prea întuneric. 

Martin simţi că i se prăbușește cerul în cap. Fără o descriere 
amănunţită din partea Tamarei, nici el și nici altcineva n-ar fi 
putut să-și facă o idee despre creatura pe care o căutau. 

Nu aflase decât că era mare cât un om, foarte puternică și 
foarte periculoasă. 

Periculoasă de moarte. 


e Capitolul 12 


Când coborâră din autobuz, după-amiază, ploaia se oprise 
deja, iar norii se ridicaseră, dând la iveală stratul dens de copaci 
de pe versanţii muntoși. Cu toate astea, piscurile erau încă 
învăluite de nori grei. Alison își putea imagina cu ușurință că 
stâncile acelea se puteau înălța la infinit. Autobuzul întoarse 
pentru a pleca înapoi spre orășel, iar Andrea și Michael Stiffle se 
făcură iute nevăzuţi, fără a-și lua măcar la revedere, pe cărarea 
ce ducea spre casa lor. Pe drum își făcu apariţia, ţopăind, Storm, 
cu coada în sus și bucuros să-și întâmpine stăpânul. Joey 
îngenunche pentru a-și îmbrăţișa câinele. După ce se ridică la 
loc, le indică celorlalţi doi copii drumul spre campingul de la 
Coyote Creek. 

— Vreţi să urcăm până acolo? îi întrebă el. 

Alison fu zguduită de un fior. Era incapabilă să spună dacă 
acel fior se datora frigului și umezelii sau propunerii lui Joey, 
care-i amintise pe loc de toate poveștile auzite în cursul zilei la 
scoală. 

Povești despre trupuri găsite rupte în bucăţi, cu braţele și 
picioarele împrăștiate prin întreg campingul. 

Zvonuri despre o haită de lupi care coborâse din munţi pentru 
a prăda. 

Sau despre un grizzly scos din minţi, ditamai animalul de 
patru metri înălțime când se ridică pe labele din spate, cu fălcile 
șiroind de sânge de om. 

— Odată ce au prins gustul nu se mai opresc, îi șoptise 
emoționat, unul dintre colegii ei de clasă, în timpul pauzei de 
prânz. Nu mai pot mânca altceva, și continuă să vâneze oameni! 

Ellen Brooks, profesoara de științe, încercase din răsputeri, în 
acea după-amiază, să spulbere toate zvonurile acelea. Deși le 
spusese că un om fusese, într-adevăr, omorât, subliniase că o 
altă familie, din același camping, dormise fără a păţi ceva. 

— Nu s-a semnalat până acum vreun caz în care lupii să fi 
atacat oameni, le amintise ea, iar, dacă e adevărat că un grizzly 
ar putea fi, într-adevăr, responsabil pentru acest dezastru, nu e 
mai puţin adevărat că e o pură invenţie chestia cu pofta de 
sânge de om. Dacă veţi fi cu toţii precauţi, nu există niciun 
motiv de panică. 

Șușotelile continuaseră, însă, în pauze, împodobite cu detalii 
și mai sângeroase. La sfârșitul zilei, scena crimei căpătase viaţă 


în mintea lui Alison. Zărea, cu ochiul minţii, corpul mutilat, locul 
pângărit, conturul înspăimântător al creaturii necunoscute, urs 
sau Sasquatch, amenințând sumbru cu ghearele întinse, 
constrâns să aștepte. 

Rămase pe loc în timp ce Joey o luase pe drumul către 
camping, cu Storm deschizându-i bucuros calea. 

— De ce nu mergem acasă? rosti ea, sperând ca vocea să nu-i 
trădeze frica. 

Joey îi zâmbi cu un aer de cunoscător. 

— Speriată? 

— Cred doar că ar trebui să mergem acasă, atâta tot, insistă 
Alison. 

Frate-său însă, se apucă să cânte subţire același refren de 
dimineață: 

— „Laşa, lașa! Alison e-o /așă!” 

Alison nici nu clipi măcar. 

— Mami a spus să venim drept acasă după școală! 

— N-a zis! cârâi Logan. N-a spus deloc așa ceva. A spus asta 
în New Jersey! Vreau și eu să văd campingul! 

Fiorul de emoție, care-l stăpânea la gândul că va vedea locul 
în care cineva fusese asasinat, îl făcuse să uite de frica de care 
fusese cuprins la școală. Țâșni după Joey. 

— Așteaptă, Joey! Vin și eu! 

Alison ezită. Trebuia să aleagă între dorinţa de a rămâne pe 
șosea, unde tot ce o înconjura îi era familiar, și dorinţa de a-și 
însoți fratele. Sfârși prin a se lua după ceilalţi doi, spunându-și, 
însă, cu ipocrizie, că nu făcea asta decât pentru a-l proteja pe 
Logan, ca să se asigure că acesta nu se va rătăci. 

Cărarea era abruptă și alunecoasă de pe urma ploii. De mai 
multe ori, Alison fu cât pe-aci să-și piardă echilibrul. Tocmai 
când se întreba cât vor mai trebui să se caţăre așa, în fața lor 
apăru campingul. Ca și cum ar fi ascultat de o comandă 
nerostită, toţi trei se opriră brusc. Emoţia stârnită de 
perspectiva inspectării locului crimei li se topi subit acum, că 
ajunseseră acolo. 

Campingul tăcut li se dezvăluia în toată mărimea. Pustietatea 
lui stranie era accentuată în mod bizar de apariţiile solitare ale 
meselor de picnic, împrăștiate ici și colo, printre copaci. Copiii se 
priviră unii pe alţii cu îndoială. Nici unul dintre ei nu intenţiona 
să fie primul care să rostească cu glas tare motivul codelii lor: 


fiecare se bizuise pe ideea că va fi cineva pe acolo, poate unul 
dintre șerifi, care să păzească scena asasinatului. 

Nu se afla nimeni acolo. 

Cu nasul în pământ, Storm adulmeca locul în care fusese 
cortul. Într-un târziu, copiii se duseră către el. Alison luă mâna 
fratelui ei într-a sa. 

— Nu-i nimic pe aici, rosti Joey. 

Se aflau la marginea locului și nici unul nu voia să se 
aventureze mai aproape de zona bătătorită unde, cu numai 
câteva ore înainte, o jumătate de duzină de oameni căutaseră 
indicii ale oribilei crime și ale îngrozitoarelor mutilări. 

— Am crezut că... 

Vocea i se stinse când își dădu seama că nu prea știa ce 
crezuse și la ce se așteptase. 

— C-cred că ar trebui să mergem acasă, zise Alison. 

Vocea îi sună ciudat în propriile-i urechi. 

— Nu-mi place aici. 

Făcu un pas înapoi. Când fu pe punctul de a se răsuci pe 
călcâie, Storm lătră puternic cu o singură și ascuţită izbucnire, 
apoi se mișcă mai departe cu nasul băgat încă în pământ. 

— Ce face? se interesă Logan. 

— A găsit ceva! exclamă Joey. 

Tremura de emoție. 

— A descoperit o pistă și se duce după ea! Haideţi! 

— Încotro te duci, Joey? ţipă Alison când Joey se luă după 
câinele care pătrunsese deja în pădure. 

— Mă duc după el, strigă băiatul la rândul lui. Haideţi! 

Logan se uită cum Joey și câinele dispărură în pădure. Ochii i 
se măriră de frică și se uită la soră-sa. 

— Ce facem? întrebă el. 

| se topise și cea mai mică dorinţă de bravadă din el. 

Alison aruncă, nervoasă, o privire de jur-împrejurul 
campingului. 

— Hai acasă, hotărî ea, încercând să pară mai puţin 
înfricoșată decât era. O să coborâm pe drum, da? 

Logan încuviință mut. Cei doi o porniră înapoi pe drumul pe 
care veniseră. Trecuse complet toată excitarea nervoasă pe 
care o simţise la ducere. Pe tot parcursul drumului, li se păru că 
sunt spionaţi, că ochi nevăzuţi le urmăreau fiecare mișcare și că 


în orice clipă le putea ieși dintre copaci ceva în față, blocându-le 
calea. 

Alison se uită la fiecare câteva secunde, în spatele ei, căutând 
cu privirea și cu auzul semne de pericol. Tot timpul se gândi 
cum avea să reacționeze dacă se va ivi ceva: se va întoarce și o 
va lua la fugă spre camping? sau va cobori în goană dealul, prin 
pădure, către siguranţa relativă a văii? 

La câţiva metri de șosea auzi un foșnet într-un tufiș din 
stânga lor, apoi un trosnet de ramură ruptă. 

— Fugi, Logan! Fugi! strigă fata. 

Întărindu-și strânsoarea asupra mâinii fratelui său ea o luă la 
goană, sprijinindu-l și trăgându-l după ea. Alergară ca nebunii, 
gâfâind de efort, până ce dădură buzna pe drumul pietruit. 
Niciunul dintre ei nu cuteză să se uite înapoi. Fără a-și slăbi 
ritmul, parcurseră lungimea șoselei, ajunseră la ușa casei și o 
deschiseră aruncându-se, pur și simplu, asupra ei, după care o 
trântiră în spatele lor. 

Auzind bufnitura, Mary Anne apăru în ușa sufrageriei. 
Zâmbetul de bun-venit îi pieri de pe față când observă spaima 
copiilor ei. 

— Alison? Logan? Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Sesiză lipsa lui Joey. 

— Joey! exclamă ea. S-a întâmplat ceva cu Joey, nu-i așa? 

— N-nu, murmură Alison. Cel puţin... nu cred... 

— A dispărut cu Storm, se tângui Logan. Ne-a părăsit, pur și 
simplu, la camping. 

Alergă spre maică-sa și-și aruncă braţele în jurul ei. 

— Am auzit ceva, mami. Era în pădure! 

Îmbrăţișându-și strâns băiatul, Mary Anne o privi cu severitate 
pe Alison. 

— Cred că ar fi cazul să-mi explici și mie ce s-a petrecut. 

Șovăind, fata explică unde se duseseră și ce avusese loc 
acolo. 

— Am încercat să-l oprim, încheie ea. l-am spus să nu se ducă 
după Storm dar nu ne-a ascultat. Pur și simplu s-a dus! 

Câteva clipe Mary Anne nu rosti nicio vorbă, aducându-și 
aminte de nopţile în care Joey plecase aiurea în întuneric, 
nespunând nimănui încotro se duce. 

— Prea bine, rosti ea, alegându-și cu grijă cuvintele pentru a-i 
liniști pe copii și a se liniști și pe ea. Joey știe unde-i ferma și e 


obișnuit să se plimbe pe afară cu Storm. În plus, din moment ce 
vouă nu vi s-a întâmplat nimic, de ce i s-ar întâmpla ceva lui? 

In ciuda vorbelor rostite, ghemul de furie și de frică care i se 
așezase în capul pieptului începea să se strângă tot mai tare. O 
să aștepte până la ora șase, dar nicio clipă mai târziu. Dacă Joey 
nu se întorcea până atunci, îl va chema pe Rick Martin. 

e 

Ședea pe singurul scaun, tare și dur, din colibă. Lupoaica se 
odihnea, întinsă lângă el. Se deșteptase cu o oră în urmă, după 
ce dormise cu întreruperi toată ziua, și ieșise până la pârâu 
pentru a se îmbăia în apa curgătoare proaspătă. Nu-i mai 
rămâneau prea multe zile în care să se bucure de binefacerea 
unei băi; curând temperatura va începe să scadă. În mai puţin 
de o lună, pârâul avea să îngheţe bocnă, dar încă mai înainte de 
asta apa avea să fie prea rece pentru a-și cufunda trupul în ea. 
Curând, peste existenţa lui, se vor abate lungile luni de iarnă, cu 
tot cortegiul lor de zile scurte, albeaţă orbitoare și frig, iar el nu 
va mai reuși să părăsească coliba pe toată durata grozăviei. 
Vrea ca iarna asta să fie ultima aici pentru el. Ceva dinlăuntrul 
lui îi spunea că la primăvară avea să plece. Acum, însă, nu. 

Nu încă. 

Animalul se agită pe podea, apoi se ridică. Își ciuli urechile și 
scoase un mârâit de avertizare. 

Omul adulmecă aerul. Simţurile i se ascuţiseră, alertate 
pentru a prinde zgomotul care deranjase lupoaica. 

Apoi îl auzi și el. Abia sesizabil, era un sunet de pietricele 
dislocate de la locul lor în timp ce ceva urca poteca stâncoasă 
către colibă. 

Omul trase aer în nări. Era acolo. Mireasma. 

Mirosul știut prea bine de el. Adeseori îl simţise adus de briză, 
în timpul nopţilor în care se ducea până în vale pentru a bântui 
prin beznă în jurul cabanei mari de bârne cuibărită la baza 
muntelui Sugarloaf. 

Sculându-se în picioare, se duse până la ușă și scrută spaţiul 
deschis din jurul colibei. Deși nu vedea nimic, mirosul era din ce 
în ce mai puternic, iar numărul de pietricele desprinse din ce în 
ce mai mare. 

Mai presus de ceea ce auzea și mirosea, ceva din străfundul 
sufletului lui îi spusese că băiatul era aproape. Băiatul care-i 
aparţinea lui. 


De acum și lupoaica stătea pe labe, cu corpul musculos lipit 
de picioarele omului, în timp ce nervii ei erau întinși la 
maximum, gata de a comanda atacul asupra intrusului care se 
apropia. Mâna omului se abătu pe căpăţâna animalului, 
potolindu-i mârâitul ameninţător înainte ca el să iasă printre 
buzele ei arcuite în sus. 

Ceva licări la marginea luminișului. În spaţiul deschis își făcu 
apariţia un câine, cu nasul lipit de sol. Lupoaica izbucni într-un 
mârâit feroce și câinele se opri cu o labă din faţă suspendată în 
aer și cu ochii aţintiţi pe periculoasa sălbăticiune ghemuită pe 
veranda colibei. 

Câine și lup se priviră ţintă, ochi în ochi, cu corpurile 
tremurând în lupta pentru supremație. Într-un târziu Storm căzu, 
scheunând la pământ. 

Lupoaica își domoli mârâitul. Se deplasă înainte, se opri la 
câţiva pași de câine și îl adulmecă, prudentă. Se trase mai 
aproape de el cu un mârâit ameninţător. Câinele se rostogoli pe 
spate expunându-și abdomenul în faţa celuilalt animal. Ea pufni, 
mârâi scurt o dată, apoi îl mușcă. Instantaneu, Storm sări în 
picioare, se cabră pe picioare, dar se culcă încă o dată la 
pământ când din gâtul lupoaicei erupse un mârâit de avertizare. 
Sălbăticiunea se urcă pe el o clipă, ca și cum și-ar fi confirmat 
prin asta superioritatea, apoi îi dădu din nou voie celuilalt să se 
ridice. Storm rămase nemișcat. Corpul îi fremăta în timp ce 
lupoaica începu să se învârtă încet în jurul lui. Nările ei îl 
examinau, iar dinţii îi erau încă dezveliţi într-o atitudine 
agresivă. 

Distrasă de un sunet nou, lupoaica își îndreptă atenţia în altă 
parte, și Storm sesiză o șansă de a se topi, făcându-se nevăzut 
în josul potecii, numai ca să se întoarcă peste câteva clipe 
însoțit de Joey Wilkenson. 

Așa cum procedase și câinele său mai devreme, Joey 
încremeni când pătrunse în luminiș, cu ochii aţintiţi în ochii 
lupoaicei, care era acum din nou ghemuită, cu gingiile dezvelite, 
gata să atace. 

In lupta dintre priviri, însă, lupul cedă de data aceasta. 
Animalul se liniști treptat până ce se întoarse, își lăsă coada jos 
și o porni înapoi spre stăpânul ei. 

Privirea lui Joey urmări animalul. Abia după ce acesta se lipi 
din nou de picioarele bărbatului catadicsi și Joey să-și ridice 


privirea pentru a măsura silueta masivă a individului din fata 
ușii colibei. 

Ochii li se întâlniră, privirea li se încrucișă. 

La picioarele lui Joey, Storm lătra nervos, înghesuindu-se în 
băiat, dar acesta nu dădu niciun semn că sesizase frica 
animalului. Apoi, când bărbatul făcu un pas înainte, Storm fugi 
de lângă Joey, dar, în loc să atace fiinţa necunoscută, se 
întoarse și dispăru din luminiș. 

Ca și înainte, Joey păru că nu observă spaima favoritului său. 
După câteva secunde el începu să traverseze spaţiul deschis 
către om și lup. 

Merse către ei de parcă era tras de un magnet nevăzut. 

Mai aproape. 

Mai aproape. 

Până ce Joey simţi pe obraz palma lată și rece. 

e 

Şase fără cinci. _ 

Mary Anne se ridică de la birou. Incercase să se concentreze 
asupra teancului de hârtii pe care i le dăduse Charley Hawkins 
când îl vizitase la birou în după-amiaza aceea. Nu reușise să 
rețină nici măcar un cuvânt din documente. Părăsi biroul după 
ce aruncă o ultimă privire ceasului și se îndreptă spre bucătărie. 
Se opri la piciorul scării când îi văzu pe copii pe coridorul de la 
etaj, venind spre ea. 

— Incă n-a ajuns acasă? întrebă Alison. 

— Nu, n-a ajuns, răspunse Mary Anne, păstrându-și vocea cât 
putea ea de calmă. 

Işi continuă drumul înspre bucătărie și se așeză pe unul dintre 
scaunele de la masă. Nu dorea să ridice telefonul până în ultima 
clipă. Când pendula bătu, câteva minute mai târziu, de ora șase, 
se sculă de pe scaun, dar, înainte de a putea face vreun pas 
către telefon, Logan strigă de la postul lui de observaţie din 
spatele bucătăriei: 

— lată-l! Priviţi! Vine peste câmp! 

Simţind o imensă ușurare, Mary Anne se grăbi către ușă, în 
timp ce Logan o zbughi afară, traversă curtea, se cățără pe 
gard, și sări de pe el pe iarba câmpului ca să fugă către Joey. 
Văzând că Logan aleargă spre el, Storm ţâșni înaintea 
stăpânului său, se aruncă fericit pe Logan și-l trânti jos. In 
câteva clipe, câine și copil se rostogoleau îmbrăţișaţi prin iarba 


udă, Storm lătrând vesel, iar Logan încercând să-l pună la 
pământ. Joey își grăbi și el pașii ca să se alăture luptei amicale. 
Câteva clipe mai târziu însă, când intra în casă, zâmbetul lui 
fericit se întunecă la vederea expresiei de pe faţa nașei sale. 

— Cred că ai de dat niște explicaţii, tinere! izbucni ea. 

Ușurarea dată de reapariţia lui eliberase, ca o supapă, mânia 
și îngrijorarea acumulată. 

— Ai idee cât au fost de înfricoșaţi Alison și Logan când tu ţi-ai 
luat zborul? Și, în primul rând, ce-ai căutat sus la camping? 

Zâmbetul pieri de pe faţa băiatului, iar ochii începură să 
arunce săgeți de mânie. 

— N-am făcut nimic rău. Am fost cu toţii pe-acolo ca să 
aruncăm o privire și atunci Storm a dispărut. N-am făcut decât 
să-l urmez! 

— Să-l urmezi? se stropși femeia. Știi de cât timp lipsești? 
Două ore! Două ore, Joey! 

Joey se încordă tot. 

— Ei și ce? se repezi el. Doar nu m-am rătăcit și nici n-am 
păţit nimic. lar mami mă lăsa întotdea... 

— Nu-mi pasă ce te lăsa maică-ta să faci, i-o tăie Mary Anne. 
Nu știi ce s-a întâmplat la camping azi-noapte? A fost ucis un 
om, Joey! lar cel care l-a ucis, ce-o fi fiind el, mișună încă pe 
acolo pe undeva! 

— Dar n-am păţit nimic! protestă Joey. Nu mi s-a întâmplat 
nimic! Pe lângă asta, Storm n-ar fi permis să mi se întâmple 
ceva! 

— De unde știi asta? Dacă te-ai fi întâlnit cu un grizz/y? Putea- 
ți fi amândoi omorâți! 

— Ei bine, n-am fost! urlă Joey. De ce nu mă lași în pace? Nu 
ești maică-mea și nu-mi poţi spune tu ce să fac și ce nu! 

Cuvintele furioase o răniră profund pe Mary Anne, ca și cum 
băiatul ar fi pălmuit-o. Fu cât p-aci să dea drumul unei replici 
usturătoare dar îi văzu pe Alison și Logan, strânși unul în altul, 
cu fețele palide de frică, mai mult din cauza izbucnirii ei decât 
de pe urma dispariţiei lui Joey. Reuși, cu efort, să se 
stăpânească: 

— lartă-mă, Joey, rosti ea. Trebuie să înţelegi, însă, că am fost 
teribil de înfricoșată. După tot ce s-a întâmplat azi-noapte 
dispariţia ta m-a înspăimântat. Cine știe ce urmă luase Storm? 
Nu pricepi cât am fost de îngrijorată? 


— Nu era nici un motiv de îngrijorare, insistă Joey. Mami mă 
lăsa să mă duc oriunde voiam, atâta vreme cât Storm era cu 
mine! 

Mary Anne inspiră adânc și încercă să-și controleze emoţiile. 

— În regulă. Să presupunem că așa proceda, Joey. Dar ea nu 
mai e aici, iar acum eu răspund de tine. |ţi place său nu, eu sunt 
tutorele tău acum și mă tem că va trebui să faci ce-ţi spun. lar 
eu îţi spun că... 

Joey n-o mai asculta însă. 

— N-am nevoie de un tutore! strigă el. N-am nevoie să mi se 
poarte de grijă! De ce nu pleci de aici? 

Înainte ca Mary Anne să-l poată tempera, el se și afla lângă 
ușă. Storm îl urmase ca o umbră. 

— Joey? ţipă Mary Anne. 

Se grăbi spre ușă în timp ce el o pornise hotărât către câmp. 

— Joey, vino înapoi...! 

Dar băiatul o ignora și sări peste gardul care separa câmpul 
de curte. Ajunsese deja la jumătatea câmpului când Mary Anne 
trânti cu furie ușa de la bucătărie. 

La naiba, la naiba, la naiba! Se comportase ca o proastă! De 
ce își arogase dreptul de a-l trata cu autoritatea ei formală? Abia 
de o cunoștea... nici n-avusese timp să se obișnuiască măcar cu 
faptul că părinţii îi erau morți. La ce se putea aștepta din partea 
lui? 

— Mami? rosti Alison cu voce tremurândă. Ce-ai să faci? 

Când văzu că mama lor ezită, fata și băiatul schimbară o 
privire cu tâlc. 

— Dacă nu se mai întoarce? întrebă Logan. 

Mary Anne se uită înspre pădurea în care dispăruse Joey. 

— O să se întoarcă. După ce se calmează o să vină înapoi 
acasă. 

Se întrebă singură, însă, dacă era cazul să mai creadă acum 
în propriile ei cuvinte. 


e Capitolul 13 

— Cât o să mai așteptăm? întrebă Alison. 

In cămin ardea un foc vesel, dar flăcările dănţuitoare nu 
reușeau decât în prea mică măsură să alunge posomoreala care 
se cuibărise în sufletele lui Alison, al fratelui și al mamei ei 
deopotrivă. Nici măcar zumzetul televizorului nu le putea abate 
atenţia de la îngrijorarea pentru Joey. Pe măsură ce se scurgeau 
orele, din când în când câte unul dintre ei găsea o scuză pentru 
a părăsi camera ca să facă un tur pe la parter și să se zgâiască 
prin întunericul de afară în speranţa vreunui semn de la Joey sau 
de la Storm. Până acum, nu se întâmplase nimic. 

— li mai dăm câteva minute, oftă Mary Anne. 

Abandonă, în sfârșit, orice încercare de a mai urmări ecranul 
aparatului. Se ridică în picioare când pendula ceasului bătu de 
nouă ori. 

— Poate ar trebui să verific în șopron din nou, zise ea. 

— Pot să merg cu tine? o rugă Logan. 

— Al mai făcut asta de cinci ori deja, mamă, interveni Alison 
înainte ca Mary Anne să-i poată răspunde fiului ei. 

— Atunci o s-o mai fac o dată, se încăpăţână Mary Anne. Și 
nu, nu poţi să mergi cu mine, Logan. Vreau să rămâi în casă cu 
Alison. 

— Dar de ce? se plânse băiatul. Vreau să văd caii! 

— N-o să mă cert cu tine, Logan, rosti Mary Anne cu hotărâre. 

„Și nici n-o să-ţi explic de ce”, rosti ea în gând, în timp ce se 
ducea la bucătărie pentru a-și pune pe ea una dintre jachetele 
îmblănite ale lui Audrey ca să se protejeze de aerul rece al 
nopţii. Nu le povestise niciunuia dintre copii de groaza pe care o 
simţise cu câteva nopţi înainte, când se dusese lângă șopron, și 
n-avea de gând să le povestească acum. Spaima de atunci nu-i 
trecuse încă, deși în seara asta, de fiecare dată când dăduse o 
raită prin șopron în speranţa că-i va găsi pe Joey și pe Storm 
încovoiaţi pe podeaua vreunui grajd gol, găsise caii stând calmi 
la locurile lor și privind-o cu ochi indiferenți, aparent nederanjaţi 
de prezenţa ei sau a altcuiva. 

Luându-și lanterna cu ea, Mary Anne păși în curte prin ușa din 
spate. Cercetă câmpul cu privirea în speranţa deșartă că-l va 
vedea pe Joey Wilkenson ivindu-se din pădure. Lumina chioară 
din casă n-o ajută să vadă, însă, decât o căprioară și doi iezi, 
care pășteau cu poftă. 


Se opri lângă șopron și ascultă. Liniștea dinăuntru o decise să 
tragă de ușă atât cât să se furișeze pe lângă ea. Aprinse 
lanterna și plimbă fascicolul ei prin beznă. Cu capul atârnându-i 
peste marginea grajdului, ca întotdeauna, Sheika clipi, orbită de 
strălucirea razelor, dar nu se mișcă din loc 

— Joey? rosti Mary Anne tare, mai mult ca să spargă liniștea 
de mormânt a șopronului decât sperând să audă vreun răspuns. 
Ești aici? Storm? 

Nu primi ca răspuns decât un ușor fornăit din partea iepei. Se 
opri să o scarpine după ureche, după care își continuă 
cercetarea prin grajdurile goale. Încă înainte de a termina, simţi 
că băiatul nu era acolo. leși din șopron, puse zăvorul la loc și 
păși în grabă spre casă. Intră în bucătărie exact în clipa în care 
telefonul începu să ţârâie. 

Înșfacă receptorul înainte ca aparatul să mai piuie a doua 
oară, așteptându-se să audă dacă nu vocea lui Joey, măcar pe 
vreunul dintre vecini care să o informeze că băiatul se găsea la 
el. 

— Alo? 

— Ei, dar ai fost iute, rosti Alan. Ce făceai, așteptai să te sun? 

Mary Anne se bâlbâi surprinsă de acel glas neașteptat. 

— Nu... eu... Doamne, Alan, trebuie să fie miezul-nopţii acolo! 

— E, nu e decât un pic peste unsprezece, replică Alan cu un 
ton ce trăda o vagă suspiciune. Mary Anne, totul e-n regulă? Ai o 
voce... ciudată. 

— Nu! exclamă femeia, un pic prea tare. Adică, totul e în 
regulă! Tocmai am terminat cu vasele de cină și... 

La naiba! De ce spunea asta? De ce nu-l înștiinţase că cei mici 
sunt pe la vreun prieten? Acum o să insiste să vorbească cu ei, 
iar Logan îi va povesti adevărul. 

— ... de fapt Joey s-a supărat pe mine și a plecat pe afară cu 
puţin timp în urmă, reluă ea. Am crezut că el e și mă cheamă 
să-l iau acasă cu mașina. 

— Să-l iei acasă de unde? rosti Alan sarcastic. Cei mai 
apropiaţi vecini sunt la mile depărtare, nu-i așa? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Alan, nu-i chiar așa! Nu 
suntem... 

Se opri. La ce bun să-și răcească gura de pomană cu el? Dacă 
ar fi început să-i răspundă s-ar fi trezit antrenată într-o ceartă 
inutilă. 


— Ascultă, trebuie să mă duc după Joey. Pot să te sun... 

Furios, Alan o întrerupse: 

— Nu te deranja! Tu doar dă-mi-i pe copii la apărat. Sau ai 
reușit să-i convingi că eu sunt lupul mare și rău? 

„Păi dacă nu ești tu, atunci cine e?” simţi Mary Anne pornirea 
să i-o trântească, dar reuși să și-o controleze. 

— Nu sunt sigură că e momentul cel mai potrivit, Alan, zise ea 
cu glas tare. 

Alison, însă, se afla deja lângă cotul ei. 

— E tati? Lasă-mă să vorbesc cu el! se repezi fata. 

Se întinse după receptor. După ce o avertiză cu o privire, 
Mary Anne cedă. 

— Tati? Vii să ne vizitezi? 

Mary Anne se îndepărtă de lângă fie-sa încercând să nu se 
uite la ea dar trăgând cu urechea la ceea ce spunea. In ciuda 
atitudinii ei, Alison îi făcu, conspirativ cu ochiul în timp ce 
vorbea. 

— Ce mare scofală, tati? Joey și Storm ies să hoinărească în 
fiecare zi... nu e ca în Canaan, tati. Pe aici, oamenii nu te 
așteaptă la colţ să-ţi dea în cap și nici măcar nu te pândește 
vreun glonţ rătăcit!... o să se întoarcă el... Sigur că nu! De ce 
ne-ar fi frică?... Tati... Tati... 

Își dădu ochii peste cap, apoi zâmbi fericită. Se părea că Alan 
schimbase subiectul. 

— Școala e nemaipomenită! Orele sunt scurte și... 

Zâmbetul i se estompă. Trase adânc aer în piept. 

— Bineînţeles că mi-e dor de tine, tati, dar îmi place aici! Ce e 
rău în asta? 

Tăcu, apoi îi înmână receptorul lui Logan. 

— Vrea să vorbească cu tine, rosti ea cu o voce din care 
dispăruse toată bucuria. 

În timp ce-i preda receptorul fratelui ei, înălțţă neputincioasă 
din umeri către maică-sa. 

— Nu vrea decât să afle când venim acasă și crede că trăim în 
sălbăticie! 

Se întoarseră amândouă brusc spre Logan când îl auziră ce-i 
spunea lui Alan: 

— A fost o crimă, tată! 

Vocea copilului tremura de emoție. 


— Sus în camping, practic la vecinii noștri! A fost un 
Sasquatch și a sfâșiat un cort, apoi l-a omorât pe un tip și toate 
celelalte! Toată lumea spune că... 

Tăcu subit, apoi se uită la maică-sa. 

— Tati zice că vrea să vorbească cu tine. Chiar acum! adăugă 
el imitând tonul folosit de taică-său. 

Mary Anne apucă, ezitând, telefonul. În capul pieptului, i se 
formase deja un nod de nervi. 

— De ce nu mi-ai zis de crimă? izbucni Alan fără nici un 
preambul. 

— Dar n-a fost o crimă, începu Mary Anne. 

— Dacă a murit cineva, cum i-ai spune tu altfel? răcni soţul ei. 

— Nimeni nu-i spune în niciun fel încă, se răţoi ea. lar eu nu ți- 
am pomenit nimic de chestia asta fiindcă știam cu exactitate cât 
de prostește ai să reacţionezi! 

— Eu nu cred că dorinţa ca tu și copiii să veniţi acasă eo 
„reacţie prostească”! Și cred că am dreptul să știu ce se 
întâmplă cu familia mea. Sunt încă soţul tău... 

— Ţi-ai pierdut drepturile în noaptea în care ne-ai părăsit! i-o 
reteză Mary Anne. 

Tremurând încă de furie, trânti receptorul în furcă, apoi se 
întoarse pentru a-și privi copiii. Amândoi se uitară instantaneu în 
altă parte. 

— Îmi pare rău, rosti ea. 

Se golise de mânie pe spinarea lui Alan. 

— AȘ fi vrut să nu fi fost nevoie să auziţi toate astea, dar... 

Tăcu. 

— O să ne oblige tati să ne întoarcem în New Jersey? întrebă 
Logan cu vocea șovăitoare. 

Părea mai mic decât cei zece ani ai lui. 

— Tati nu ne poate obliga la nimic, răspunse Mary Anne. E 
adevărat, însă, că vrea să ne întoarcem. Poate că are dreptate. 
Poate... 

— Dar mie îmi place aici, protestă Logan. E mult mai bine ca 
în tâmpitul ăla vechi de New Jersey! 

La colţul buzelor femeii se ivi un zâmbet. Își întinse braţele și-l 
trase pe Logan lângă ea. Când vorbi, însă, o făcu pentru Alison: 

— Tu ce crezi? Că ar trebui să ne întoarcem acasă? 

Alison ezită, dar în final clătină din cap. 

— Cred și eu că totul e mai bine aici. 


— Dar ce zici de azi-noapte? o întrebă Mary Anne. Nu te 
înspăimântă ce s-a petrecut la camping? 

— Ba da, cred că da, admise fata încetișor. Dar acasă mi-era 
frică de fiecare dată când mă duceam la școală. Erau copii cu 
arme la ei, mami! Aici nu e așa. Pur și simplu nu e. 

— Ei bine, atunci ne-am înţeles toți trei, rosti Mary Anne. lar 
acum s-a făcut ora ca amândoi să vă pregătiţi de culcare. 

— Dar Joey n-a ajuns încă acasă, obiectă Logan imediat. 

— Va ajunge, insistă Mary Anne. Hai, ridicaţi-vă și pregătiţi-vă 
de culcare, iar când o să se întoarcă Joey o să vă dau voie la 
amândoi să coborâţi și să-l salutati. În regulă? 

Sesizând că mama lor nu avea niciun chef de a fi contrazisă, 
Alison și Logan porniră, fără vorbă, către camerele lor. 

După ce aruncă o ultimă privire în noaptea de afară, Mary 
Anne apucă telefonul și începu să-și sune vecinii cei mai 
apropiaţi întrebând dacă-l văzuse cineva pe finul ei dat dispărut. 

e 

Întunecimea nopţii cuprinse ferma El Monte. Ora zece. Joey 
ieși de la adăpostul pădurii. De aproape patru ore hălăduia 
printre copaci. Văzuse cum nașa lui ieșise mereu pe afară și-l 
strigase, după care se dusese până la șopron să-l caute. De 
fiecare dată când se ivea ea, câinele se ridica în picioare și 
scâncea, arzând de dorința de a traversa câmpul pentru a se 
arunca asupra ei. 

Joey trebuise și el să reziste aceleiași pofte. Strângea atunci 
zgarda animalului pentru a-l ţine cu fermitate pe loc și a se 
stăpâni pe sine. 

Ce rost avea să se întoarcă acasă? 

Ea nu va face decât să ţipe din nou la el. 

lar el nu făcuse nimic rău! Se plimbase, doar, cu Storm și asta 
se întâmplase înainte de mii de ori! lar maică-sa nu se stropșise 
niciodată la el! 

Singura problemă era că nu-i putea spune mătușii Mary Anne 
unde fusese pentru că nici el nu știa precis. Nu-și amintea decât 
că începuse să-l urmeze pe Storm, iar câinele l-a condus sus, în 
munți, mai sus decât fusese vreodată de unul singur. După o 
vreme, pe drum, a fost cuprins din nou de acea senzaţie bizară 
de parcă i s-ar fi întins toţi nervii. Însă continuase să meargă 
după câine și când senzaţia l-a părăsit, descoperise că se afla 


departe de unde plecase și se făcuse mult mai târziu decât 
crezuse că era. 

Cum să-i explice mătușii Mary Anne unde fusese dacă nici 
chiar el nu știa? Luptându-se cu propria confuzie, în final se 
supărase pe toate întrebările ei și plecase hai-hui. 

S-a gândit la început că ar fi fost mai bine, poate, să rămână 
toată noaptea pe afară. Putea să doarmă în pădure. Avea 
jacheta groasă pe el și, chiar dacă n-ar fi fost cald, nici n-ar fi 
îngheţat de moarte. Se răzgândise, însă, pe măsură ce timpul 
trecea și temperatura începuse să coboare vertiginos odată cu 
lăsarea nopții. 

Poate că ar fi fost bine să rămână acolo până ce aveau să se 
stingă toate luminile din casă și el avea să fie sigur că mătușa 
Mary Anne se va băga în pat. Se va putea strecura atunci în 
șopron ca să se culce într-una din boxe, cu caii drept companie. 
Acolo erau și pături și o mică baie, în camerele anexă, unde își 
putea spăla faţa. 

Încorsetat de strânsoarea nopţii fără lună, începu acum să 
tremure. La numai câteva zeci de metri distanță, casa părea 
călduroasă și confortabilă cu luminile ei strălucitoare. Văzuse, cu 
o oră înainte, fumul înălțându-se din coș, ceea ce însemna că în 
cămin se făcuse focul. Treptat în timp ce frigul nopţii pătrundea 
pe sub jachetă și-i îngheţa corpul iar singurătatea îl înfășură ca 
un linţoliu, din el dispăru și ultima picătură de mânie. Atras de 
căldura casei, o porni peste câmp, cu Storm alergând înaintea 
lui. 

Nici n-apucă să treacă bine de gardul dintre câmp și curte, că 
ușa din spate se deschise și nașa îl strigă: 

— Joey? N-ai păţit nimic? 

Ezită, dar, când nu auzi niciun fel de supărare în vocea ei, sări 
de pe gard, traversă curtea în goană și se aruncă în braţele ei. 

— lartă-mă, mătușă Mary Anne, își ceru el scuze, luptându-se 
cu suspinele. 

— Și tu să mă ierti. Însă acum ești acasă și ești în siguranţă și 
n-a venit sfârșitul lumii. Noi doi va trebui doar să găsim o cale 
de comunicare, da? 

Încuviinţă tăcut în vreme ce încerca să înghită nodul din gât, 
Joey se lăsă condus de ea în bucătărie. 

— N-am vrut să mă supăr atât de tare, mărturisi el după ce se 
dezbrăcă de haină. Eu doar... 


Fu, însă, incapabil să explice mânia lui, după cum nu putea da 
socoteală pentru timpul pierdut în munţi. 

— Hai să uităm povestea asta, bine? propuse Mary Anne. Să 
spunem că a fost o neînțelegere și să vedem de acum înainte 
dacă nu ne putem împăca mai bine. Vrei să-ţi pregătesc ceva de 
mâncare? 

Băiatul clătină din cap. 

— Nu prea mi-e foame. Mai bine mă duc să mă spăl. 

Se uită la pantalonii lui, mânijiţi cu noroi în urma excursiei 
făcute pe versantul muntelui și a orelor de stat în pădure. 

— Cred că mi-am cam distrus hainele, remarcă el. 

— O să le spăl eu mâine dimineaţă, îl linişti Mary Anne. Adu-le 
jos după ce termini. 

După ce Joey plecă din bucătărie, Mary Anne sună încă o dată 
la cel mai apropiat vecin pentru a anunţa că Joey s-a întors, că 
nu păţise nimic și că îi pare rău de deranjul pricinuit. 

— Nu-i nimic, mă bucur că s-a întors, rosti Margaret Stiffle. 
Sper numai că asta nu înseamnă că va începe să aibă din nou 
probleme. A necăjit-o destul de mult pe săraca Audrey și 
speram cu toţii să se fi terminat. 

Mary Anne simţi că i se taie răsuflarea. 

— Probleme? Ce fel de probleme? Ce vreţi să spuneți? 

O clipă, cealaltă femeie nu zise nimic. Când se hotărî să 
răspundă, o făcu cu precauţie: 

— Mă rog, nu e treaba mea, nu? În plus sunt sigură că greşesc 
și că acum Joey e bine. Vă mulțumesc că m-aţi anunţat. 

Înainte ca Mary Anne să mai rostească ceva, cealaltă închise. 

Mary Anne căzu pe gânduri. Se înapoie în birou, puse încă un 
buștean pe foc și deschise televizorul. Cuvintele femeii nu-i 
ieșeau, însă, din minte. Închise aparatul și se urcă spre camera 
lui Alison. Îmbrăcată în halat de baie, fata ei stătea pe patcuo 
carte în poală. Mary Anne închise ușa, se duse până la ea și se 
așeză pe marginea patului. 

— L-ai văzut pe Joey? întrebă ea. 

Alison dădu din cap. 

— S-a dus să facă un duș. 

— A spus unde a fost? Vreau să spun, în seara asta? 

Alison își lăsă cartea să-i cadă pe piept. 

— Tu nu l-ai întrebat? 

— N-am vrut să risc să intru într-o altă dispută cu el. 


Mary Anne ezită, apoi continuă, studiind cu atenţie expresia 
fetei: 

— Alison, tocmai am vorbit cu doamna Stiffle și ea mi-a spus 
ceva ciudat despre Joey. 

Fata evită să se uite în ochii maică-sii, ceea ce o făcu pe 
aceasta să se încrunte. 

— Tu știi la ce se referea? A mai spus cineva ceva? 

Alison începu să nege din cap, dar se răzgândi. 

— Nimeni n-a spus ceva cu adevărat, începu ea. E mai mult 
0... mă rog, toți se comportă ca și cum nu le-ar place de Joey. 

Cu pauze dese, simțindu-se ca o ţaţă, Alison îi povesti maică- 
sii cele întâmplate la cumpărături și în ziua aceea, pe drumul 
către școală. 

— lar azi după masă, Andrea și Michael Stiffle nici măcar nu 
și-au luat rămas bun de la el. Se comportă toţi extrem de bizar, 
de parcă Joey le-ar fi făcut ceva, dar nimeni nu spune ce! 

În noaptea aceea, Mary Anne rămase trează multă vreme, 
meditând. 

Ce voise să spună doamna Stiffle? 

La ce probleme se referise ea? 

Trebuie să descopere cumva. 

e 

După miezul-nopţii, vântul începu să se înteţească. Cobora 
vuind dinspre munți pentru a șuiera printre copaci și a se izbi de 
casă cu o forță care zguduia geamurile deschise de la camera 
lui Joey. Băiatul se trezi, se ridică în capul oaselor și se holbă la 
fereastră. Simțea vântul suflându-i în față. Rămase nemișcat 
câteva momente, umplându-și nările cu mirosurile iuți ale 
muntelui. 

Deși era încă întuneric deplin, vântul începuse să împrăștie 
norii și, din când în când, afară licărea lumina lunii. Îi veni în nări 
mirosul trupului unei căprioare care păștea pe câmpul din 
spatele curţii. Joey se dădu jos din pat și porni tăcut spre ușa 
camerei sale. Ridicându-și capul o clipă, Storm își zări stăpânul 
strecurându-se pe hol, apoi își puse botul din nou pe labe și 
închise ochii. 

Joey parcurse coridorul până în capătul scărilor, apoi cobori 
scările. Ajuns jos, un alt miros îi atrase atenţia. Se luă după el 
până în bucătărie. 


Fără altă sursă de lumină decât vaga sclipire a lunii care se 
pregătea de culcare dându-și duhul cu ultimele ei străluciri 
printre norii care se fugăreau pe cer, Joey se duse până la 
chiuvetă și îngenunche lângă ușa dulapului-mască de sub ea. 
Când deschise dulăpiorul, mirosul deveni mai puternic. Băiatul 
căută în coșul de gunoi și degetele găsiră o bucată de hârtie în 
care fusese învelită carne. 

Strânse hârtia cu ambele mâini și și-o duse la nas. 

Nările i se umplură de mirosul sângelui proaspăt. Simţi cum îi 
lasă gura apă. 

Scoase limba și gustă sângele coagulat ce se usca pe hârtia 
care învelise, cu numai câteva ore înainte, porţiile de friptură pe 
care le preparase nașa lui la cină în acea seară. 

Limba i se mișcă din ce în ce mai repede până ce linse tot 
sângele. Gura i se umpluse de un „parfum” aţâţător. 

După ce curăţă hârtia, îi dădu drumul înapoi în coș și se duse 
la frigider. 

ÎI deschise și clipi, orbit de lumina dinăuntru, dar ochii i se 
obișnuiră repede cu acea intensitate luminoasă. Găsi ceea ce 
căuta. 

Pe raftul cel mai de jos, erau șase porţii de friptură, învelite 
fiecare în plastic transparent și așezate ordonat pe o farfurie 
largă. 

Stomacul îl rodea de foame. Înșfăcă una din bucăţile de carne 
crudă și începu să rupă învelitoarea de plastic. Aroma îl 
înnebunea. Duse carnea la gură, își înfipse dinţii în ea, smulse o 
bucată și o înghiţi fără a o mesteca. 

— Joey? Ce faci aici? 

Vocea îl paraliză. Se răsuri pe călcâie, cu prada apucată 
strâns încă cu o mână și cu plasticul rupt în cealaltă. Işi șterse, 
instinctiv, sângele de pe buze cu una din mânecile pijamalei. 
Când se aprinse lumina mare, clipi și-l recunoscu apoi pe Logan. 
Băiețelul stătea în cadrul ușii, holbându-se curios la el. 

— Dar nu poţi mânca aia! exclamă el. Nici măcar nu e gătită! 

— Nu fac nimic, replică Joey și-și duse mâinile la spate cu o 
mișcare iute, care trăda vinovăția. Oricum, ce faci tu jos aici? 
Dacă te prinde mătușa Mary Anne... 

Înainte de a termina propoziţia, însă, în cadrul ușii își făcu 
apariția Mary Anne în persoană. 

— Joey? Logan? De ce nu sunteţi în pat? 


Bratul lui Logan îl ţinti, acuzator, pe Joey. 

— Are o bucată de carne crudă în mână și o mănâncă. Nici 
măcar nu e gătită, mamă! O mănâncă așa cum e, crudă! 

Mary Anne făcu ochii mari, surprinsă, și-l privi ţintă pe Joey 
până ce acesta își trase mâinile de la spate. 

— N-n-o mâncam, murmură el. Mi-era foame și am găsit-o în 
frigider. 

Se uită disperat la Mary Anne. 

— Am crezut... Voiam s-o prăjesc, dar... nu știu exact cum. 

Băiatul se simțea mizerabil. Expresia de pe faţa lui o mișcă pe 
Mary Anne. | se risipi imediat supărarea pentru faptul că el se 
sculase din nou în toiul nopţii. Işi dădu seama că, sărind peste 
cină, trebuia să i se fi făcut o foame de lup. 

— Bine, oftă ea. Lasă-mă să-l duc pe Logan în pat și o să ţi-o 
prăjesc. După asta, însă, să te duci drept în pat, și fără să mai 
zici ceva. În regulă? 

Joey dădu tăcut din cap. Mary Anne îl răsuci pe Logan, îl 
îndreptă spre scări și-l plesni cu blândeţe peste fund. 

— Sus, comandă ea. Dă-i drumul! Șterge-o! 

Mânându-l din spate, își conduse fiul spre camera lui. 

În clipa când ea dispăru, Joey își concentră din nou atenţia 
asupra cărnii crude din mână, rupând bucăţi din ea cu degetele 
și dinţii, începu să și-o îndese în gură. O înfulecă pe toată în mai 
puţin de un minut. 

Până ce Mary Anne își culcă la loc copilul, Joey aruncase deja 
plasticul în care fusese înfășurată carnea, îndesându-l adânc în 
fundul coșului de gunoi. 

Se spălase de sângele de pe mâini și de pe faţă și tocmai se 
usca când Mary Anne reveni în bucătărie. 

— M-am răzgândit, rosti el. Am băut doar niște lapte. 

Mary Anne se încruntă, nedumerită. 

— Eşti convins că-ţi ajunge atât? 

Joey încuviință, o porni spre ușa bucătăriei, apoi, cedând unui 
impuls, o îmbrăţișă. 

— Zău că-mi pare rău de răul pe care l-am făcut. O să încerc 
să nu mai fac. 

Mary Anne își puse brațele în jurul lui, îl strânse o clipă la 
pieptul ei, apoi îi dădu drumul. 

— Eh, atunci ai putea să rămâi măcar o dată toată noaptea în 
pat. 


Îndulcindu-și vorbele cu un zâmbet, îl alungă spre scări. 

— Acum du-te, fugi! Sting eu lumina. 

Joey se făcu nevăzut pe scări. Mary Anne întinse mâna spre 
comutatorul de lumină, dar se opri cu privirea aţintită pe 
frigider. 

Simţindu-se vag caraghioasă și cunoscând în același timp că 
gândul care-i trecuse prin minte era ridicol, se trezi că 
traversează încăperea și deschide ușa frigiderului. 

Numără fripturile de pe farfurie. 

Fuseseră șase mai devreme. 

Era sigură de asta. 

Acum erau numai cinci. 

Când stinse, în sfârșit, luminile și o porni înapoi pe scări, capul 
i se învârtea, iar în stomac îi apăruse un gol. 

Nu mai putea dormi în noaptea aceea. 

Locuia în casă cu un băiat pe care nu-l cunoștea. 


e Capitolul 14 


— O să vină devreme iarna, comentă Bill Sikes, privind cerul. 

Era mult mai frig în dimineaţa aceasta. Deși norii din ziua 
anterioară dispăruseră, primele adieri ale unui nou front 
atmosferic se faceau deja simţite. 

— Vedeți chestiile alea? întrebă el. 

Arătă în sus către fuioarele albe de pe cer care veneau leneș 
dinspre nord. 

— Vin din Arctica. M-ar mira dacă nu va ninge până la sfârșitul 
săptămânii. 

— Zăpadă? se miră Mary Anne. Dar abia e începutul lui 
septembrie. 

Îngrijitorul dădu din umeri. 

— Nu s-ar întâmpla pentru prima oară. larna trecută n-am 
prea avut zăpadă. 

Buzele i se strâmbară într-un zâmbet cinic. 

— Mai că a distrus sezonul de ski. Înc-o iarnă ca aia și tipii cu 
biștarii investiţi o să fie al dracu' de triști! 

— Nu prea mi se pare că te-ar deranja, observă Mary Anne. 

Dinspre munţi sosi o răbufnire de vânt care o determină pe 
femeie să-și ridice gulerul jachetei îmblănite pe care o găsise de 
dimineață în dulapul de haine. 

— Nu crezi c-ar fi mai bine să ducem caii înapoi în șopron? 
întrebă ea. 

— O să stea destul acolo când vine vremea rea, răspunse 
Sikes, răsucindu-se spre caii scoși din adăpost cu două ore în 
urmă. Le face bine să stea afară. Aici le e locul. Nu-i bine să fie 
închiși la adăpost tot timpul. V-aţi gândit vreodată la ce zic ei 
când stau acolo în grajd toată ziua? 

— Nu cred că ei pot gândi, replică Mary Anne. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Mda, o groază de lume zice așa, dar nu-i credeţi. Îi face să 
se simtă mai bine faţă de cum se poartă ei cu animalele. Își 
închipuie că animalele nu suferă dacă nu gândesc. Numai uitaţi- 
vă la ei! 

Mary Anne privi înspre câmp, unde Sheika galopa ușor de-a 
lungul gardului, cu capul sus și cu coada fluturându-i în vânt. 
Ceilalţi doi cai, armăsarul bălţat al lui Audrey și roibul lui Joey, 
stătea unul lângă altul și pășteau mulțumiți. 


— Te-ai mai gândit la cele discutate alaltăieri? Te mai 
gândești încă să pleci? întrebă Mary Anne. 

— Ei, acuma ce să vă spun, rosti tărăgănat Sikes. 

Culese de jos un pai și și-l introduse între dinți. 

— M-am gândit din nou, reluă el, și mi se pare că n-ar fi corect 
ca să-mi strâng lucrurile și să mă cărăbănesc dacă 
dumneavoastră plănuiţi să rămâneţi aici. 

O privi cu coada ochiului. 

— Asta plăânuiţi, nu-i așa? 

— Cred că da, răspunse Mary Anne. Apoi: Bill, ce-mi poți 
spune despre Joey? 

Privirea îngrijitorului se umbri ușor. 

— Ce-i cu el? 

Mary Anne ezită, alegându-și cuvintele cu atenţie. 

— Se pare că n-are mulţi prieteni. Vreau să spun că gemenii 
Stiffle locuiesc puțin mai jos și mie mi s-ar părea normal să se 
joace împreună, nu-i așa? 

— Joey e un singuratic, replică Sikes, uitându-se în continuare 
la cai. Nu-i nimic rău în asta. 

— Dar de ce? insistă femeia. S-a petrecut ceva între ei? Alison 
zice că nici ceilalți copii de la școală nu-l prea înghit pe Joey. 

Bill Sikes scuipă restul de pai și se întoarse spre ea. 

— După câte văd io, 's două feluri de oameni pe lume. Cei 
care trăiesc cu alţii și cei care trăiesc singuri. În majoritate, cei 
care nu trăiesc cu alţi oameni, stau cu animalele. Se pare că 
Joey e dintre cei care stau cu animalele. Nu-i nimic rău în asta. 

O oră mai târziu, în timp ce se îndrepta spre oraș, Mary Anne 
continuă să mediteze la vorbele omului. Oare ăsta era singurul 
motiv pentru care Joey nu se bucura de prietenia altor copii? Nu 
se reduce totul numai la preferința lui pentru compania 
animalelor! Cu siguranţă că asta ar explica de ce dormise el în 
șopron cu două nopţi înainte. Și totuși, se părea că se înțelege 
de minune cu Alison și cu Logan. 

Când parcă în faţa imobilului care găzduia toate cele 
douăsprezece clase ale școlii din Sugarloaf, Mary Anne ajunsese 
să se întrebe dacă mai era nevoie să discute cu cineva din 
instituția aceea. De dimineaţă, când sunase și-și fixase o 
întâlnire, i se păruse a fi cel mai logic lucru dar scurta 
conversaţie cu Bill Sikes o determinase să aibă îndoieli. În 
definitiv îngrijitorul îl cunoștea pe Joey practic de când se 


născuse acesta. Ar fi știut, cu siguranţă, de vreo problemă 
legată de băiat, dacă exista vreuna. 

l-ar fi spus ei, însă, despre această problemă? 

Strecură mașina pe un loc pustiu din parcare și se îndreptă 
spre biroul directoarei, Florance Wickman, care o aștepta. 

— Mă bucur că aţi sunat de dimineaţă, o întâmpină aceasta. 

Era o femeie masivă cu părul încărunţit de timpuriu. O 
conduse pe Mary Anne în cancelaria ei, închise ușa și îi făcu 
semn să se așeze pe un scaun de piele din faţa biroului. 

— Așa cum se întâmplă uneori, intenționam să vă caut și eu în 
după-amiaza aceasta, rosti directoarea. 

Mary Anne se așeză mai bine pe scaun și începu să se frece, 
nervoasă, de marginea lui. 

— Voiaţi să mă sunaţi? repetă ea. E vreo problemă cu vreunul 
dintre copiii mei? 

Florance Wickman se sprijini de spătarul scaunului. 

— Niciuna, dar mă întrebam cât aţi aflat despre Joey și... 

Făcu o pauză de parcă ar fi căutat cuvântul, apoi oftă din 
rărunchi. 

— ... Mă rog, cred că „problemele lui” e cea mai potrivită 
expresie. 

Mary Anne simţi un gol în stomac. Deci erau mai multe în 
legătură cu Joey decât simplul fapt de a fi un singuratic. 

— De asta sunt și eu aici, replică ea. Au avut loc câteva 
evenimente, iar fiica mea mi-a povestit că Joey nu prea e iubit 
de copii. Am nevoie de niște informații. 

Doamna Wickman culese un dosar de pe birou, îl deschise și i- 
| înmână celeilalte femei. 

— Aveţi tot ce vă interesează aici. La grădiniţă, Joey era cel 
mai sfios băiat. Abia dacă vorbea cu altcineva; ţinea totul în el. 
Nu-i nimic anormal în asta, mai ales la copiii mici. Când a 
început să crească, însă, n-a dat niciun semn de integrare în 
societatea celorlalţi copii. N-a avut niciodată un foarte bun 
prieten și nici n-a părut interesat să-și facă vreunul. 

Făcu semn cu capul înspre dosar. 

— A avut multe dificultăţi și cu concentrarea la ore. Practic, 
toţi profesorii lui s-au plâns că are tendinţa de a visa cu ochii 
deschiși. Rămâne adesea cu privirea pierdută pe fereastră, ca și 
cum ar vedea lucruri pe care nimeni altcineva nu le vede... 

Făcu o pauză, după care reluă: 


— Au mai fost și bătăile... 

— Bătăile? 

— N-au fost cine știe ce, dar au avut un caracter bizar. Cel 
mai rău a fost prin clasa a cincea sau a șasea. Nu începeau 
niciodată ca o bătaie adevărată, ci ca o încăierare zgomotoasă 
care ieșea de sub control. Băieţii cu care se păruia erau 
întotdeauna mai mari și mai vârstnici decât el. 

Ezită din nou, apoi păru că se decide să continue: 

— Mi-am pus mereu întrebarea dacă treaba n-avea de-a face 
cumva cu Ted. 

— Cu Ted? se miră, nedumerită, Mary Anne. Cum ar fi putut 
avea vreo legătură cu el? 

Directoarea își dădu mâinile în lături într-un gest împăciuitor. 

— Eu nu spun că a avut, dar m-am întrebat totdeauna dacă 
nu cumva faptul că Joey încheia invariabil ziua prin a se bate cu 
băieți mai voinici și mai în vârstă era un mod de a-și lovi tatăl. 

— Nu pot să cred... 

— Vă repet, doamnă Carpenter, că n-am pretenţia să fi înţeles 
totul, dar totul capătă o logică dacă Ted aplica măsuri dure de 
disciplină, nu-i așa? Dacă Joey simţea că nu există nicio cale de 
a-l învinge pe taică-său, nu credeţi că era posibil să fi încercat 
să câștige o luptă cu altcineva, fie acesta mai voinic și mai în 
vârstă decât el, ca un mod de a-și afirma propria personalitate? 

Mary Anne simţi furnicături în tot corpul. Îi revenise acea 
impresie că, în intimitatea lor, Ted și Audrey avuseseră chestiuni 
înfricoșătoare de rezolvat. 

— Vreţi să spuneţi că Ted a fost un tată prea autoritar? 
întrebă ea luptându-se ca vocea să-i sune cât mai neutră. 

— Nu vreau să spun nimic, o temperă rapid Florance 
Wickman. Pur și simplu caut o explicaţie. Oricum, în ultimul an și 
ceva a fost totul mult mai bine. Joey a fost consultat o vreme... 

— Consultat? o întrerupse Mary Anne. A fost chiar atât de 
grav? 

— Pentru un timp, da. Cam pentru un an sau doi. Audrey era 
foarte îngrijorată din pricina lui. lar acum, cu toate că i-a mers 
mai bine în ultima vreme, nu mă pot împiedica să nu mă 
gândesc că pierderea părinţilor îl poate dezechilibra din nou. În 
plus, mi-a venit și ideea că dumneavoastră s-ar putea să nu fiți 
în cunoștință de cauză asupra celor întâmplate. 

Zâmbi. 


— Știţi ce se spune: „cel dinainte avertizat e mai bine 
înarmat”. Mi s-a părut că a avea o discuţie cu dumneavoastră e 
cel mai bun lucru. 

— Inţeleg, rosti Mary Anne, dând drumul aerului din piept cu 
un ușor șuierat. Aţi spus, însă, că situaţia a cunoscut și 
momente mai fericite? 

— Mult mai fericite. Bănuiesc că simplul fapt de a mai fi doi 
copii în casă ar putea să-i fie de mare ajutor. 

Se uită la ceasul din perete. 

— Sper că toate acestea nu v-au indispus prea tare, dar am 
crezut că e de datoria mea să vă pun la curent. lar dacă pot fi 
de vreun ajutor... 

Lăsă fraza în suspensie. Mary Anne se ridică în picioare. 

— Mulţumesc, rosti ea automat. 

Incercă să-și ordoneze în minte informaţiile primite de la 
directoare. 

Când păși afară din cancelaria acesteia se făcu auzită soneria 
de prânz și coridorul larg începu să se umple cu copii care 
ieșeau valuri-valuri din sălile de clasă. Croindu-și drum printre 
ei, Mary Anne nu-l observă pe Joey la capătul holului. 

Băiatul stătea acolo și se uita fix la ea. 

Discutase cu doamna Wickman despre el. 

ÎI spiona... 

[A] 

Rick Martin privi dezgustat raportul laboratorului din Boise. 

— Ce dracu mai e și asta? întrebă el retoric. 

Tony Moleno, cealaltă persoană din biroul de la etajul doi al 
clădirii pompierilor, își ridică nasul din raportul la care lucra, 
referitor la furtul unui tricou din magazinul de confecţii al 
Francinei Schildhauser. 

— Un pervers! insistase Francine. Prin oraș umblă liber un 
pervers. Copiii nu mai sunt în siguranță! 

Nevăzând niciun motiv pentru a o contrazice, Tony luase 
conştiincios notițe și era acum înglodat în completarea multelor 
formulare cerute de departamentul poliţiei. 

— Ce dracu e ce? întrebă el, bucuros de diversiune. 

_ — Asta! scuipă Martin și își aruncă raportul partenerului său. 
Iti vine să crezi ce scrie acolo? 


Moleno consultă rapid documentul. Era o analiză a 
fragmentelor de material prelevate din rămășițele cortului și ale 
sacului de dormit ca și din cadavrul lui Glen Foster. 

— „Păr de animal neidentificat”? citi Moleno cu voce tare, 
înălțând din sprâncene. Cum vine asta, „neidentificat”? Doar 
asta e treaba lor împuţită: să identifice chestii d'astea! 

— Nu înjura, murmură Rick Martin. 

Înșfăcă receptorul telefonului cu o mână și apăsă cu violenţă 
tastele, formând numărul. La cel de-al zecelea apel, la celălalt 
capăt al liniei îi răspunse, în sfârșit o femeie cu vocea agresivă. 

— Aici e Rick Martin, din Sugarloaf, lătră el. Dă-mi-l pe... Stai 
așa! 

Se întinse după raport, îl smulse dintre degetele lui Moleno și 
citi numele investigatorului, scris în josul paginii: 

— Henry! Henry Henry! 

Cât timp așteptă, își ridică ochii spre tavan. 

— Henry Henry? Ce dracu' nume mai e și ăsta? Sună de 
parcă... Alo? Henry Henry? Aici e Rick Martin din Sugarloaf. Mă 
uit la raportul dumitale asupra mărfii trimise de noi și îţi 
mărturisesc că nu sunt prea fericit. Ce dracu' vrei să spui cu 
„păr de animal neidentificat”? Ce porcărie mai e și asta, Henry 
Henry? 

În biroul său din Boise, Henry Henry trase adânc aer în piept 
și-i dădu drumul încet. Așteptase telefonul încă de când 
înmânase raportul secretarei, cu o oră în urmă, pentru a fi trimis 
prin fax în Sugarloaf. 

— Ţi-ai terminat gazul sau mai ai de perorat încă? izbucni el. 
Apelul e pe socoteala ta așa că mie îmi convine în ambele 
cazuri. Oh, apropo, adăugă el. Mă numesc Hank. Tata o fi fost 
țicnit când m-a botezat. 

Rick Martin chicoti. Sentimentul de zădărnicie ivit la citirea 
actului i se risipise. 

— În regulă, Hank! Scuze că m-am răţoit la tine. Asta, însă, tot 
nu mă ajută să-mi dau seama ce naiba se întâmplă. Ce 
înseamnă „păr animalic neidentificabil”? Explică-mi școlărește, 
te rog. 

— Înseamnă că firele de păr recuperate proveneau de la un 
animal, ceea ce presupun că e opus unui non-animal, nu? și că 
nu știu de ce gen sunt. E suficient de clar pentru tine? 


— Bine, bine, dar voi aveţi acolo mostre de la fiecare specie 
de animal din Idaho, nu? 

— Și din Oregon, Washington, Montana, British Columbia, și 
dintr-o mulțime de alte locuri, încuviinţă Henry. Ceea ce ai trimis 
dumneata aici, însă, nu se potrivește cu nimic. Cel mai aproape 
e lupul dar nu e o amprentă genetică perfectă. E prea subţire și 
prea ușor de răsucit. 

— Bun, și asta unde ne duce? 

Martin se întreba deja ce avea să-i comunice lui Milt 
Morgenstern, editorul și patronul în același timp al ziarului local, 
când acesta avea să-l sune inevitabil. 

— Mie mi se pare că „animal neidentificat” sună îngrozitor de 
asemănător cu Sasquatch și ultimul lucru care ne trebuie acum 
e să apară în gazete așa ceva. Ai vreo idee ce s-ar întâmpla 
atunci cu sezonul de schi? 

Hank Henry înălţă din umeri. 

— Dar dacă aveți un Sasquatch acolo sus? întrebă el cu un 
ton de preocupare exagerată ce aluneca ușor înspre parodie. N- 
ar trebui ca publicul să fie avertizat în acest caz? 

— Fii dom'le serios, ce naiba! replică Martin. Dumneata știi 
bine că-mi poţi da o explicaţie mai bună ca asta! 

— Bine, cedă Henry. Ai dreptate; nu m-am descurcat suficient 
de bine, iar chestia asta mă înnebunește la fel de mult ca și pe 
tine. Am trimis deja mostrele la laboratorul celor de la FBI. Ei au 
echipamentul necesar pentru a face o analiză a ADN-ului. O să-i 
presez s-o facă mai repede. Cu puţin noroc, vom primi un 
răspuns în mai puţin de douăzeci și patru de ore. 

— Și ce-am să fac eu între timp? 

— Ametţește-i, sugeră Henry. Spune-le că lucrăm la caz și n- 
am obţinut încă niciun rezultat. 

— Dar e vorba de un mort, obiectă Martin. Asta ca să nu mai 
menţionez despre femeia din spitalul de acolo! Dacă îi 
povestesc așa ceva tipului de la ziarul de aici, o să înceapă să te 
preseze atât de tare încât o să te simţi ca o rufă stoarsă! 

— Eh, o să încerc să nu cedez forței celei de-a patra puteri în 
stat, comentă Hank Henry sec înainte de a închide. 

Rick Martin se sculă de la birou, se duse la fereastră și privi 
strada liniștită de dedesubt. 

Liniștită până acum, în orice caz. 


De îndată ce va cădea prima ninsoare, însă, orășelul se va 
umple, cabanele vor fi închiriate, restaurantele se vor aglomera, 
iar magazinele profilate pe haine de schi își vor vinde produsele 
în doi timpi și trei mișcări. Deși avea o idee mult prea vagă 
despre măsura în care se baza economia așezării pe sporturile 
de iarnă, Martin știa că mulţi oameni de acolo nu puteau 
supravieţui unei ierni fără turiști. 

Și toți îl vor blama pe el pentru orice fel de zvon despre o 
creatură neidentificabilă care ar hălădui prin munţi în libertate. 

Se decise să nu întreprindă nimic, deocamdată, în legătură cu 
ciudatul raport din Boise. 

La urma urmei, n-avea sens să provoace panică pentru că în 
mod sigur nu exista niciun motiv. 

Era convins că, într-o zi sau două, se va cunoaște cu precizie 
cauza morţii lui Glen Foster. Abia atunci va discuta cu Milt 
Morgenstern sau cu oricine altcineva. 

e 

— Bun, te descurci de minune, o lăudă Olivia pe Mary Anne. 

Își privi ceasul. Luă arma din mâinile celeilalte femei și începu 
să reîncarce magazia de cartușe. 

— Mai am timp cât să-ţi golești din nou magazia, după care 
trebuie să plec la lucru. 

— De ce să nu încetăm acum? propuse Mary Anne. Eu m-am 
oprit pe aici doar ca să te salut. Nu mă așteptam să-mi predai o 
lecţie de tras cu pușca. 

— Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, rosti, sentențios, Olivia. 
Data viitoare, îţi încarci singură cartușele. O pușcă pe care nu 
știi s-o încarci singură e ca o armă inutilă. 

Mary Anne privi pușca cu dezgust. Făcută în întregime din 
metal, din plastic și din cauciuc tare, nu arăta altfel decât 
pușcoacele ornamentale pe care le studiase prin muzee și 
magazine de articole sportive. Arma asta arăta exact ce era: un 
instrument pentru a ucide cu sânge rece. 

— N-are sens să ai o pușcă prin locurile astea dacă nu poți 
omori cu ea un grizzly, îi spuse Olivia când se duseseră cu arma 
pe pajiștea din spatele clădirii mari care-i slujea doctoriței atât 
ca birou cât și ca locuinţă. 

— Dar eu nici măcar nu sunt convinsă că vreau o armă de foc, 
protestă Mary Anne. 


— Ai deja una, replică Olivia. Arată ca asta și e încuiată în 
dulapul din biroul tău. Eu și Audrey le-am cumpărat în același 
timp și ar trebui să înveţi și tu s-o folosești. 

Deși nu făcuse nicio referire directă la crima din camping, 
știuseră amândouă la ce se gândise ea. 

— De ce nu te-am prins curățându-ţi cuptorul, când am venit, 
în loc să îţi cureţi pușca? se tânguise Mary Anne. Dacă n-ai fi 
scos-o deja afară... 

— Dar o scosesem, i-o reteză Olivia, așa că hai să ne apucăm 
de treabă, bine? 

Desfăcu arma cu atenţie, arătându-i Mary Annei toate părţile 
componente și cum funcționau ele. 

— Să n-o uiţi niciodată încărcată, începuse ea cu sfaturile. 
După ce o foloseşti, golește magazia, scoate glonţul de pe ţeavă 
și trage. Încearcă, apoi, să introduci un alt cartuș pe ţeavă și 
încearcă să tragi din nou. Abia când n-o să mai poţi efectua 
întreaga cursă a cocoșului, indiferent cum ai proceda, vei putea 
s-o lași jos. Ai priceput? _ 

Mary Anne dăduse din cap. Işi dorise în acea clipă să nu fi 
trecut deloc pe la Olivia. În același timp, era conștientă, însă, că 
noua ei prietenă avea dreptate. Dacă voia să trăiască acolo, 
trebuia să știe cum să umble cu o armă. Ezitând, luase pușca, 
și-o pusese pe umăr, ţintise prin cătare și trăsese. 

Reculul armei aproape că o dezechilibrase complet. 

— E bine, o asigurase Olivia în timp ce își recăpăta echilibrul. 
Ține patul fixat bine pe umăr. Dacă n-o faci, reculul îţi poate 
fractura osul. Ideea e ca umărul să absoarbă șocul ca să nu fii 
trântită la pământ. Hai să mai încercăm o dată. 

Continuase așa preţ de o jumătate de oră. Treptat, Mary Anne 
începu să nu mai simtă arma ca pe un corp străin în mâinile ei. 

— Cu o lunetă cu laser e greu să ratezi, îi explicase Olivia. De 
îndată ce atingi butonul, fascicolul laser iese și acolo unde vei 
vedea punctul roșu e locul în care va ajunge glonțul. 

Olivia îi înmână acum arma reîncărcată și arătă înspre un 
balot de fân aflat cam la cincizeci de metri depărtare. Era cea 
mai depărtată ţintă aleasă până acum. Mary Anne nici nu spera 
să aibă vreo șansă de a o nimeri. 

— Noaptea vezi punctul roșu chiar de la această distanţă, o 
informă Olivia. Nu trebuie decât să îndrepţi arma spre sol în fața 


ta și pe urmă să plimbi fascicolul spre ţintă. Pe timpul zilei, e 
mai greu să vezi punctul roșu. Te poate păcăli. Încearcă o dată. 

Mary Anne trase închizătorul și introduse cartușul pe ţeavă, 
apoi ridică arma la umăr și atinse trăgaciul cu degetul arătător 
de la mâna dreaptă. Într-un târziu, începu să tragă de el cu o 
mișcare înceată și continuă, pregătindu-se pentru recul. 

Când se auzi împușcătura, din ţintă se împrăștiară paie. 

— O nimica toată, zise Olivia. Nu-i rău. Nu-i rău deloc. 

e 

Dormea în coliba lui, când prima împușcătură îl deșteptă 
brusc. Înainte ca ecoul ei să se stingă, se trezise complet și 
sărise din pat. Era pe jumătate îmbrăcat când se auzi a doua 
împușcătură. Când îi veni rândul celei de-a treia, se și afla afară, 
mișcându-se repede printre copaci. Fără a urmări vreo potecă, 
înconjură versantul muntos până ce ajunse la una din crestele 
masive de pe care se putea admira panorama întregii văi. 

Ghemuit într-o scobitură umbroasă, invizibilă de jos, traversă 
cu privirea ferma El Monte, căutând sursa focurilor de armă. 

În timp ce Mary Anne se apuca să golească cea de-a doua 
magazie, ochii de vultur ai bărbatului zăriră norișorul de fum de 
la gura ţevii. Părăsi ascunzișul și o luă la goană, ghemuit până 
aproape de sol, cu picioarele goale spre proprietatea doctoriţei. 

Ajunse în sfârșit la o stâncă aflată chiar deasupra pajiștii 
Oliviei. Acolo se așeză încă o dată pe vine, fiind în stare chiar și 
în această poziţie să observe ce se întâmpla la o sută de metri 
sub el fără să fie zărit de cele două femei din vale. 

Se făcu mic când se auzi o nouă detunătură. Zgomotul îi 
răsună în urechi cu o intensitate care-l făcu să se cutremure de 
durere. O clipă mai târziu, nările lui adulmecară mirosul acru de 
pulbere arsă venind de jos. O văzu pe Mary Anne introducând 
alt cartuș pe ţeavă și se cuprinse cu braţele în așteptarea noii 
detunături. 

Abia după ce ecoul acesteia se stinse și după ce le văzu pe 
cele două femei întorcându-se și îndreptându-se spre casă, 
catadicsi și el să părăsească adăpostul stâncii pentru a o lua 
încet înapoi pe drumul pe care venise. 

Dacă femeia ajunsese să înveţe cum să folosească o armă, 
însemna că trebuia să fie mult mai precaut de acum încolo. 


— Ştii ce-ţi trebuie? întrebă Olivia când pășiră, pe ușa din 
spate, în bucătăria ei mare. 

— Îmi trebuie o mulţime de lucruri, replică Mary Anne sec. 
Care ar fi primul, după tine? 

— O ieșire într-o seară. Să-ţi petreci o seară departe de casa 
aia, de copiii tăi. O seară petrecută în întregime în compania 
adulților. 

— Și cum să fac asta? Să-l sun pe unul și să-l rog să mă invite 
la o petrecere? 

— Nu chiar. Vino aici diseară pe la șase jumate. Am invitat 
câteva persoane și cred că ar fi bine să ni te alături. 

Deși Mary Anne fu pentru moment încântată de propunere, o 
respinse imediat. 

— Și ce-am să fac cu copiii? 

Olivia izbucni în râs. 

— Fii serioasă, Mary Anne! Alison e suficient de mare ca să 
aibă chiar ea grijă de alţi copii, iar Joey e de vârstă ei. Lasă-i să 
se îngrijească ei de Logan și spune-i lui Sikes să arunce din când 
în când o privire asupra lor. Nici măcar n-o să fii prea departe de 
casă. 

— M-ai convins, încuviință Mary Anne. 

În afara ceremoniei de după funeralii, abia dacă schimbase 
vreo vorbă cu altcineva în afara Oliviei și a lui Charley Hawkins. 
Olivia avea dreptate; i-ar face bine să mai iasă din casă, chiar și 
numai pentru două ore. 

— Ce vrei să aduc? 

— Nimic, replică Olivia, îndreptându-se cu Mary Anne spre 
mașina celei din urmă. Să fii aici la șase și jumătate și să fii 
pregătită să te destinzi pentru o vreme. Ne-am înțeles? 

— "'Nţeles. 

În timp ce se cățăra la volanul Rover-ului și o porni pe drumul 
spre El Monte, Mary Anne își dădu seama că așteaptă deja cu 
nerăbdare să vină seara. Când ieși, însă, din pădure și pătrunse 
în curtea din fața casei, avu impresia bruscă că era urmărită. 

Privi în jurul ei. Bill Sikes trebuia să fie pe undeva, prin 
apropiere. Nu se vedea, însă, nici o urmă de el. Parcă Rover-ul, 
ieși din el, aruncă din nou o privire de jur-împrejur și ajunse la 
concluzia că se comporta prostește. De ce ar fi urmărit-o 
cineva? Hotărâtă să nu mai ţină cont de această impresie, intră 
în casă. 


Nu-și dăduse seama că fusese, într-adevăr, urmărită, din 
adăpostul oferit de una dintre coamele muntelui. 
Fusese observată cu atenţie de un bărbat și de un lup. 


e Capitolul 15 

În cursul după-amiezii, cerul continuase să se întunece. Când 
se lăsă noaptea, casa fu învăluită de o beznă atât de densă 
încât Alison simţi că o lasă nervii. Poate că n-ar fi trebuit să se 
repeadă să insiste ca maică-sa să cineze la doctoriţa 
Sherbourne și nici s-o asigure că era suficient de matură ca să 
aibă grijă de toate. 

Maică-sa se codise să-i lase singuri. Alison fusese cea care 
insistase s-o facă. Acum însă, cu noaptea asta înfricoșătoare, 
începuse să regrete gestul. Aprinse toate luminile de la parter în 
încercarea de a îndepărta umbra. Cu toate astea, de fiecare 
dată când se uita pe geam afară, descoperea că tremura la 
vederea întunericului de smoală care înconjura casa. Încercă să 
se scuture de senzaţia de apăsare care o copleșea spunându-și 
că nu era, pur și simplu, obișnuită cu o asemenea beznă. În New 
Jersey, chiar și în cele mai întunecate nopţi, luminile străzilor 
continuau să împrăștie lumină, iar becurile din casele vecinilor 
erau întotdeauna aprinse. Chiar și noaptea târziu, după ce 
majoritatea oamenilor de lângă ei se duceau la culcare, cerul 
era vag lăptos de la lumina difuză dată de lămpile Manhattan- 
ului, aflat la numai câteva mile depărtare, iar, din când în când, 
câte o mașină dădea colţul străzii la numai câţiva pași de ei, și, 
atunci, fascicolele zvârlite de faruri măturau zidul camerei pe 
care o împărțea cu Logan. 

In plus, acolo exista și un fundal constant de zgomote, din 
cauza vâjiitului automobilelor de pe autostradă și, din când în 
când, a vuietului avioanelor care se pregăteau de aterizare pe 
aeroport. 

Aici, liniştea mergea mână-n mână cu întunericul. 
Temperatura scăzuse vertiginos în după-amiaza aceea și acum 
nici măcar insectele nu mai băzâiau. 

Singurul sunet pe care îl auzise fusese un urlet a ceea ce ea 
spera că fusese un coiot. Joey, însă, insistase că fusese un lup. 

— Chiar așa? se mirase Logan. 

Erau toţi trei în bucătărie, iar Alison adăugă niște brânză la 
pizza rece lăsată de maică-sa pentru cina lor. 

— Și ce face el? continuase copilul. 

Ochii lui Joey se îngustaseră până când ajunseseră ca două 
crăpături, iar vocea adoptase un ton de mister. 


— Vânează, șopti el în tăcerea care se lăsase după urletul 
solitar. E înfometat și caută ceva de mâncare. lar dacă n-o să 
găsească nimic, o să coboare până aici. 

Logan se scuturase în urma unui fior amestecat cu emoție și 
frică. 

— N-o să le facă rău cailor, nu-i așa? 

Joey își coborâse glasul și mai mult. 

— Nici măcar n-o să-i caute. Dar s-ar putea să vină după noi 
dacă a gustat deja sânge de om! 

— Încetează! ţipase Alison. Îl sperii! 

Stând la masă lângă Logan, Joey îl înghiontise pe celălalt. 

— Ghici cine-i cu adevărat speriată? 

— Alison, se hlizise Logan. Alison e speriată de toate! 

— Ba nu sunt! se stropșise fata. 

Pe măsură ce se depănaseră orele serii, însă, ceea ce 
promitea a fi o aventură când maică-sa îi anunţase că pleacă și-i 
lasă singuri în casă, se transformă în altceva. 

Trebuise să reziste, de două ori deja, dorinței cumplite de a o 
suna pe maică-sa, acasă la Olivia, pentru a o implora să se 
întoarcă acasă. Nu o oprise decât convingerea că, dacă ar fi 
făcut-o, n-ar mai fi avut nicio clipă de liniște cu Logan. Pe lângă 
asta, nu se întâmplase nimic, dacă nu ţinea cont de întunericul 
nopţii și de liniștea stranie de afară. 

Numai că, odată cu ticăitul ceasului ce arată scurgerea 
minutelor, în ea își făcuse loc tot mai insistent senzaţia că era 
ceva în neregulă. 

Devenea din ce în ce mai nervoasă: „Umblă ceva pe afară”, 
își zise ea. Ceva se ascundea în noapte și observa casa. 

Îi observa pe ei. 

Alison se afla acum în birou, cu Logan, și se uita la ecranul 
televizorului. Încerca să se concentreze la filmul găsit de fratele 
său pe unul dintre canalele de satelit dar continua să furișeze, 
din când în când, câte o privire către fereastră. Deși draperiile 
erau trase, o mică fantă îi permitea să zărească o felie îngustă 
din bezna de afară. 

Aceeași fantă lăsa, însă, pe oricine din afară să observe totul 
din camera luminată. 

Era sigură că văzuse, cel puţin o dată, ceva mișcându-se iute 
chiar lângă fereastră. Surprinsese mișcarea cu coada ochiului și 


când se răsucise să privească drept spre geam, aceasta 
dispăruse. 

Oare se mișcase, într-adevăr, ceva acolo? 

„Nu-i nimic acolo”, se autoîncuraja ea. Atunci de ce era atât 
de nervoasă? 

— Unde-i Joey? întrebă ea. 

Întins pe podea, uitându-se fix la ecran, cu bărbia sprijinită în 
pumni, Logan îi răspunse fără să se uite la ea: 

— Nu știu. 

Alison se încruntă. Când acesta plecase din birou cu puţin 
timp înainte, ea se gândise că se duce la bucătărie pentru a mai 
lua o bucată de pizza. 

Numai că nu se întorsese. 

Pe punctul de a pleca după el, ochiul ei prinse din nou o 
mișcare la fereastră. Brusc, înțelese. 

Joey se dusese afară și încerca s-o sperie! 

Rămase pe loc nemișcată și încercă să nu dea vreun semn c- 
ar fi văzut ceva. Mintea îi lucra rapid la un plan de a-l surprinde. 
Dacă s-ar fi ridicat și s-ar fi îndreptat spre fereastră, ar fi fost 
văzută și el ar fi dispărut în întuneric. Îi veni, atunci, o idee. 

— Mă duc să văd dacă s-a urcat în camera lui, anunţă ea. 

Se sculă și o porni către ușă. Viră în ultima clipă și se furișă 
rapid către peretele în care era încastrată fereastra. Apucă de 
cordonul draperiei cât putu ea de ușor și de tăcut. Cu o mișcare 
fulgerătoare trase de cordon și dădu draperia la o parte, 
așteptându-se să-l vadă dincolo de geam pe Joey zâmbindu-i. 

Nu se confruntă decât cu negura nopţii și cu propria ei 
reflecţie holbându-se la ea din geamul lucitor. 

— Ce faci? rosti Logan, iritat, luându-și în sfârșit ochii de la 
televizor pentru a se uita la ea. 

Alison își încreţi sprâncenele, nedumerită. 

— A-am crezut că zăresc ceva. 

— Ești nebună, concluzionă Logan și-și dădu ochii peste cap, 
după care reveni la spectacolul de pe micul ecran. 

Alison se uită din nou afară. Oare chiar văzuse ceva la 
fereastră? Se hotări să-l caute pe Joey prin toate camerele. Ceva 
din lăuntrul ei îi spunea, însă, că el plecase afară. 

Era un lucru pe care maică-sa insistase să i-l promită: 

— Ţine minte, vreau ca toţi să staţi în casă toată seara. De 
acord? 


Toţi trei, inclusiv Joey, fuseseră de acord. Dacă el își încălcase 
promisiunea? S-o sune pe maică-sa la Olivia Sherbourne și să-i 
povestească ce se întâmplase? Sau să iasă afară de capul ei, să- 
| găsească și să-l determine să vină înapoi? Din păcate, era 
conștientă că nu va avea niciodată curajul să înfrunte bezna 
terifiantă din spatele casei. 

Ajungând în capul scărilor, văzu un firicel de lumină sub ușa 
lui Joey. Se opri, mirată. Lăsase o lampă aprinsă ca s-o 
păcălească? Încruntată se duse până la ușa închisă și ciocăni în 
ea. Dinăuntru se auzi scheunatul lui Storm. Ghearele animalului 
începură să zgârie lemnul ușii. Când văzu că nu primește nici un 
răspuns din partea lui Joey, Alison deschise ușa și-și strecură 
capul înăuntru. Storm se ridică în două picioare ca s-o lingă pe 
față. Alison îl scărpină între urechi și-l dădu la o parte. 

Atunci îl văzu pe Joey. 

Stătea pe pat, cu spatele sprijinit de tăblie. Faţa îi era palidă 
și ochii larg deschiși. Se uită la ea și rămase cu privirea pironită 
în ochii ei fără să scoată vreo vorbă. Într-un târziu rosti, cu voce 
rece și indiferentă. 

— O urăsc. 

Cuvintele îi ieșiră de pe buze ca niște așchii de gheaţă. 

— Mă spionează și eu o urăsc. 

e 

Bill Sikes mergea în tăcere prin bezna dinafara casei. Își ţinea 
toate simţurile în alertă, iar corpul său musculos îi permitea să 
se miște cu o ușurință și o siguranţă care-i sfidau vârsta. Se afla 
afară de aproape o oră și verifica acareturile fermei, precum îl 
rugase doamna Carpenter. Nu-i deranjase pe copii și nici măcar 
nu se dusese până la ușa din spate ca să-i întrebe dacă se 
simțeau bine. Se mulțumea să arunce o privire peste tot. 

În șopron, caii se odihneau liniștiți. Cu toate că noaptea era 
răcoroasă, iar lumina zilei se stinsese mai repede decât era 
normal din pricina norilor denși, aerul era limpede și valea 
pașnică. 

Când ajunse la mai puţin de treizeci de metri de șopron, se 
auzi nechezatul puternic al unui cal. Sunetul fu urmat de 
pocnetul tare al unei copite într-unul din grajdurile de lemn. 
Mărindu-și ritmul, Sikes se grăbi spre șopron. Intră în construcţia 
întunecoasă și aprinse lanterna. 


Toți trei caii se agitau nervoși pe locul lor. Bill Sikes le vorbi 
blând. Continuă să-i mângâie cu vorba cât timp se apucă să 
cerceteze grajdurile, camera anexă și depozitele de furaje. Se 
căţără până în vârful stogului de fân dar nu găsi nimic acolo în 
afara unei bufnițe care huhui încet și plecă în noapte, planând 
tăcută pe aripi. 

După ce reuși să calmeze caii, părăsi șopronul și asigură ușa 
cu drugul. Făcu un tur al casei pe dinafară, având grijă să se 
ţină la o distanţă suficientă de construcţia de bușteni pentru a 
nu fi văzut, dar suficient de aproape pentru a putea vedea prin 
geamuri ce se petrece înăuntru. 

Toate luminile fuseseră aprinse dar camerele erau pustii, cu 
excepția biroului unde băiatul mai mic se uita la televizor stând 
întins pe podea. O priveliște perfect normală. Nimic în neregulă. 

Porni înapoi spre propria sa cabană și atunci fu izbit de 
senzaţia că o altă ființă se furișa prin întuneric la fel de tăcută 
ca și el. O putea simţi la fel de limpede precum simţea solul de 
sub picioarele lui. 

Avea sentimentul că e hăituit de prezența necunoscută. 
Începu la rândul lui s-o hăituiască. 

Când ajunse în apropierea cabanei, în drum spre pâlcul de 
copaci de pe malul pârâului, liniștea nopţii fu sfărâmată. 

Un țipăt explodă în întuneric, ascuțit și pătrunzător. 

Se stinse la fel de repede precum izbucnise, retezat când 
ajunse la paroxism. 

Bill Sikes încremeni. Așteptă și ascultă nemișcat. Nu se mai 
auzi nimic. 

Începu să fugă spre ușa din spatele casei mari. 

e 

Alison rămăsese pironită în cadrul ușii, așteptând ca Joey să 
vorbească din nou. Băiatul nu mai scoase nicio vorbă. Stătea 
nemișcat pe pat, holbându-se la ea cu fața cenușie. 

— C-cine? rupse Alison tăcerea care amenința s-o 
copleșească. Sunetul propriei voci avu darul de a o scoate din 
transă, aşa că făcu un pas înăuntru. 

— Cine te spionează, Joey? 

— Mătușa Mary Anne, replică băiatul după câtăva vreme, timp 
în care Alison se întrebase dacă fusese măcar auzită. 

— Mami? întrebă Alison, perplexă. Dar ea n-ar face așa ceva. 
Nici măcar nu-i aici. E la... 


Joey o întrerupse cu un ton dur. 

— A fost la scoală azi! A discutat cu doamna Wickman. 
Vorbeau despre mine! 

Primul impuls al fetei fu să iasă cât mai repede din cameră, să 
alerge jos și s-o sune pe maică-sa. Ce-i putea spune, însă? Să se 
plângă că Joey se comportă ciudat? Și ce s-ar întâmpla dacă 
maică-sa s-ar întoarce acasă și l-ar găsi pe Joey la fel cum 
fusese cu două ore înainte când plecase? Cu toate astea, trebuia 
să întreprindă ceva! Făcu însă un pas înainte și închise ușa. 

— Cum adică vorbea cu doamna Wickman despre tine? 

— Am văzut-o, șopti Joey. 

Se uită fix la Alison, dar ochii săi nu mai exprimau acea 
prietenie cu care era ea obișnuită. Se îngustaseră până la a fi 
două tăieturi în obraji și aveau o privire care aproape că o 
înspăimântară. 

— V-văzut-o când? murmură Alison. 

— Azi. Am văzut-o ieșind din biroul doamnei Wickman. Știu de 
ce s-a dus acolo. 

Pentru fată, cuvintele lui n-aveau nici o logică. De unde să fi 
știut el motivul pentru care maică-sa se dusese la școală. Și 
dacă spusele lui erau adevărate și el era, într-adevăr, la fel de 
furios pe cât părea a fi, de ce nu scosese o silabă mai devreme? 
După școală, pe drumul spre casă, nu-și ieșise cu nimic din 
propria matcă. Nici în timpul după-amiezei nu arătase prin ceva 
că era deranjat de vreo problemă. 

— Joey, s-a întâmplat ceva? De ce te-ai mâniat brusc? 

Băiatul își ţinea mâinile în poală. Încheieturile i se făcuseră 
albe. 

— De ce să nu fiu mâniat? se răţoi el. După tot ce a făcut ea... 

— De unde știi că a făcut ceva? i-o reteză Alison. Poate că nu 
discuta despre tine. Poate că-i cerea directoarei informații 
despre Logan sau despre mine. 

Joey se uită furios la ea. Cu o jumătate de oră în urmă, fusese 
copleșit din nou de acea cumplită senzaţie care-i întindea toţi 
nervii. Încercase la început s-o ignore, să se concentreze la 
filmul pe care îl vizionau toți trei, dar ea continuase să se 
agraveze. 

Continua să se uite la fereastră. Simţea că e ceva afară, ceva 
care-l cheamă. Voia să iasă afară în noapte, acolo unde s-ar 
simţi eliberat de constrângerea zidurilor casei. 


Îi promisese, însă, mătușii Mary Anne că va sta înăuntru și nu 
dorea să-si calce cuvântul dat. În cele din urmă, se retrăsese în 
camera lui și se întinsese pe pat, implorând cerul să-l scape de 
senzația mizerabilă pe care o avea. 

Numai că aceasta devenise tot mai puternică. Ajunsese ca o 
furnicătură îngrozitoare care-i sfâșia nervii și-l aducea în stare 
de a-și dori să-și rupă pielea în fâșii. Mai târziu prin minte 
începuseră să-i circule tot felul de gânduri teribile. 

Se gândise la mătușa lui. Ştia de ce venise s-o vadă pe 
directoare. Voia să afle ce era în neregulă cu el. Când a zărit-o 
în școală, s-a înfuriat pe ea dar s-a obișnuit mai apoi cu situaţia, 
pentru a fi uitat-o deja când se înapoiase acasă. De când se 
urcase în camera lui, însă, cu nervii întinși de ghearele acelei 
senzații stranii, în suflet i se insinuase din nou furia împotriva ei. 
lar acum, în timp ce se uita fix la Alison, o nouă criză de mânie 
începea să-l fiarbă pe dinăuntru. De data asta, era furios pe 
fată. Ce căuta ea acolo? De ce nu pleca naibii ca să-l lase în 
pace? 

— Aș vrea să pleci, strigă el. Vreau să plecați cu toţii! Vă 
urăsc! 

Brusc, se dădu jos din pat și se repezi spre Alison cu mâinile 
întinse către gâtul ei. Instinctiv, fata își ridică braţele să se 
apere și ţipă. 

Strigătul ei fu curmat subit când se dezechilibră și porni, 
împiedicându-se, de-a-ndărătelea spre perete. Forțându-se să-și 
recapete echilibrul, își ridică genunchiul și-l izbi, involuntar pe 
Joey sub abdomen. Gemând și apucându-se instantaneu de 
testicule, băiatul dădu înapoi, lăsându-i astfel fetei șansa de a 
fugi din cameră, trăgând ușa după ea. Cobori în goană scara și 
ajunse la piciorul ei tocmai când se auzi un bubuit în ușa 
bucătăriei. Pentru o secundă, rămase pironită locului, ameţită, 
apoi, din birou, ieși alergând Logan. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă băiatul. 

Işi văzu sora plângând și se uită peste umărul ei înspre scări. 

— Unde-i Joey? Te-ai bătut cu el? 

Suspinând, cu mintea ocupată în întregime de scena atacului, 
Alison  traversă,  bălăbănindu-se, bucătăria. Uitase de 
promisiunea făcută, de a nu deschide ușa nimănui. Nu exista în 
acea clipă decât ușurarea că venise cineva, poate chiar maică- 
sa, s-o ajute. Trase de ușă și icni uimită când văzu un bărbat 


într-o jachetă ponosită, cu șapca trasă peste ochi, care ţinea 
strâns în mână o carabină. 

— E-n regulă, o linişti Bill Sikes când văzu începutul de panică 
reflectat de ochii ei. Eu sunt. 

Sikes intră în bucătărie și sprijini arma de peretele de lângă 
ușă. Era zguduit de imaginea fetei care bocea și își dădu imediat 
seama că sunetul auzit cu mai puţin de un minut în urmă fusese 
țipătul ei. Nu părea să fie rănită, cu toate că era în mod evident 
îngrozită. 

— Ce e, Alison? Ce se întâmplă aici? 

Fata clătină, neajutorată, din cap și se strădui să vorbească 
printre suspine. Într-un târziu, reuși să articuleze câteva cuvinte. 

— J-Joey. Sus... s-se comporta, nu știu, de parcă ar fi 
înnebunit! 

— Sun-o pe maică-ta, preluă Sikes iniţiativa. Sun-o și spune-i 
să vină acasă. Eu o să urc ca să văd ce se petrece cu Joey. 

În timp ce Alison se îndreptă, împleticindu-se, spre telefon, 
Sikes țâșni pe lângă Logan și se năpusti pe scări în sus. Răsuci 
de clanţa ușii de la camera băiatului și intră în încăpere, neștiind 
la ce să se aștepte. 

Găsi o cameră pustie. 

Atât Joey cât și Storm dispăruseră. Fereastra dormitorului era 
larg deschisă. 

Din trei pași mari traversă încăperea. Scoase lanterna din 
buzunarul hainei și o aprinse. Plimbă fascicolul peste tot 
acoperișul verandei, aflat la numai câteva zeci de centimetri sub 
fereastră, apoi cercetă zona din jurul casei. Când ajunse cu 
spotul luminos pe câmpul dintre casă și pădure, îl prinse brusc 
pe Joey, ca pe o insectă. Băiatul fugea cât îl ţineau puterile și se 
afla deja la jumătatea câmpului, îndreptându-se spre pădure. In 
fata lui, Storm zburda vesel. 

Înjurând printre dinţi, Bill Sikes ieși în goană din încăpere și 
zbură peste treptele scării. Înșfăcă arma de unde o lăsase și se 
luă după băiat. 


e Capitolul 16 

Rick Martin era pe punctul de a ieși cu câinele la plimbare, 
pentru ultima oară în acea seară, când receptorul staţiei din 
bucătărie prinse viaţă și se auzi vocea dispecerei de la 
departamentul poliției din Challis, sediul  dispeceratului 
responsabil de întreg ținutul. 

— Unitatea 72 Sugarloaf. Am primit o înştiinţare despre un 
copil dat dispărut la ferma El Monte, la capătul şoselei Coyote 
Creek. Vă rugăm să investigați. 

Vocea femeii se schimbă, renunțând la tonul oficial. 

— Tony, ce se întâmplă acolo sus? Mai întâi un D.O.A.” și o 
rănire gravă, iar acum asta!? 

Uitând de câine, Rick Martin se grăbi spre biroul din mica 
locuinţă de pe Pocatello Drive, pe care el și Gillie o cumpăraseră 
cu cinci ani în urmă și apucă microfonul emiţătorului. 

— Dispeceratule, aici unitatea 71 Sugarloaf. O să preiau eu 
cazul. Șaptezeci și doi, mă auzi? 

— Am și plecat, Rick, anunţă Tony. Ai vreo idee ce se petrece 
acolo? 

— Știu numai că nu-mi place, răspunse Rick. 

Işi aminti de ciudatul raport de la laborator, ce indica o 
creatură necunoscută care bântuia prin munţii de deasupra văii. 
Insă nu dorea să facă vreo menţiune la document pe calea 
undelor. 

— O să-mi iau câinele. Tu sună-l pe Frank Peters și spune-i să- 
și aducă ogarii lui. Se știe cine lipsește? 

— Joey Wilkenson, răspunse dispecera. Treisprezece ani, cam 
un metru și jumătate, păr castaniu... 

— Știu cum arată Joey, o întrerupse Martin. Cu toţii știm. Ne 
vedem acolo sus, Tony. Șaptezeci și unu Sugarloaf, rămân pe 
recepţie. 

Se duse în dormitor și începu să-și îmbrace, din nou, 
uniforma. Işi trase pe el o pereche de indispensabili, după care 
își îmbrăcă pantalonii și cămașa. Gillie îl urmă în încăpere. 

— Vin cu tine, anunţă ea pe un ton care nu admitea nicio 
opoziție. 

Cu toate astea, Rick ezită să încuviinţeze. 

— La ce bun? S-ar putea să dureze mult și n-are sens să... 


7 D.O.A. - Dead On Arrival: mort la sosire (n.tr.). 


— Stau trează și să aud ce se petrece, termină Gillie 
propoziţia în locul lui. Nu, mersi. Măcar dacă merg la El Monte o 
să aflu și eu ce se întâmplă. In afară de asta, o s-o ajut pe Mary 
Anne. Dacă o să găzduiască o întreagă poteră acolo o să aibă 
nevoie de tot ajutorul pe care-l va putea obţine. 

În timp ce Rick termină de îmbrăcat, ea se duse până în 
bucătărie, găsi o sacoșă goală și o umplu cu provizii: urmăritorii 
aveau să aibă nevoie de proteine. Când Rick fu gata, ea își 
pusese deja jacheta îmblănită pe ea. 

— King! Mașină! ordonă Martin, deschizând ușa din spate a 
casei. 

Imensul câine poliţist, care stătea întins în fața chiuvetei, 
indiferent faţă de pregătirile din jurul lui, ciuli urechile. Țâșni cu 
coada sus prin ușa din spate, apoi se zbengui nerăbdător până 
când Rick îl lăsă să urce pe locul din spate al jeepului vopsit în 
negru și alb. Fără a mai da drumul la sirenă și la girofar, Martin 
demară în trombă. Deschise staţia de emisie-recepţie, apucă de 
microfon cu o mână, în timp ce cu cealaltă viră și angajă mașina 
pe Main Street. 

— Vrei să încetinești? se văită Gillie, deși știa că nu-i va fi de 
niciun folos. Cum vei putea da ajutor dacă distrugi mașina 
înainte de a ajunge acolo? 

Când ajunseră la capătul Main Street-ului, care făcea o ușoară 
curbă la dreapta, după care devenea Coyote Creek Road, Rick 
trecu pe banda din stânga pentru a depăși o limuzină Sedan. 

— La naiba! murmură el când recunoscu automobilul lui Milt 
Morgenstern. Unde crede ăsta că se duce? 

— Mă întreb și eu, rosti Gillie cu exagerată ironie. la să vedem 
noi... el e editorul ziarului, are un receptor radio acordat pe 
frecvenţa poliţiei și tocmai a picat o înștiințare cum că a 
dispărut Joey Wilkenson. 

Ea clătină din cap. 

— Noo, e prea complicat pentru mine. Probabil că ia și el o 
gură de aer! 

Rick se uită acru la ea. 

— Deșteapto! 

— Stai așa, dragule. Își face și el meseria așa cum voi v-o 
faceţi pe-a voastră. 


— Cred c-așa e, oftă Rick. Te rog, însă, să încerci să-l ţii 
departe de mine, bine? Toată ziua m-a pisat la cap cu raportul 
ăla de la laborator asupra cazului Foster, iar eu l-am tot fentat. 

Zâmbetul răutăcios al femeii dispăru. 

— De ce? Există ceva acolo pe care nu vrei să-l faci public? 

Rick își dădu seama de greșeală prea târziu. Din nefericire 
păsărica îi zburase de acum din gură, iar Gillie nu l-ar fi slăbit 
până când n-ar fi aflat totul. În timp ce se apropiau de poarta 
care marca intrarea în ferma El Monte, el o puse rapid la curent 
cu informaţiile primite din Boise. 

— Trebuie să fie o încurcătură, încheie el. Nu văd niciun motiv 
pentru care să-l las pe Morgenstern să provoace panică în zonă 
până ce Tamara Reynolds nu-și mai amintește vreun amănunt 
nou și până ce nu aflu ce anume l-a atacat pe Foster. 

Gillie medită câteva clipe, apoi zise: 

— Dar dacă nu e o greșeală, Rick? Dacă e ceva... 

Ezită, apoi reluă: 

— ... mă rog, dacă e ceva nemaivăzut de nimeni până acum? 

Rick trase jeepul în faţa casei de bușteni de la capătul 
drumului. Tăie contactul și se răsuci spre Gillie. 

— Eu nu cred în tâmpenii ca Sasquatch sau Omul zăpezilor și 
nici tu, după câte știu. Așa că hai să lăsăm deocamdată 
ipotezele astea cretine la o parte, bine? 

— Dar... 

— Gata! 

Se dădu jos din mașină și eliberă câinele, apoi urcă treptele 
verandei și bătu tare în ușă. 

Câteva secunde mai târziu Olivia Sherbourne îi deschise și se 
dădu la o parte pentru a le face loc să intre noilor veniţi. 

— Toată lumea e în bucătărie, anunţă ea. 

Palidă, Mary Anne Carpenter ședea între cei doi copii ai săi, cu 
câte un braţ înconjurându-l pe fiecare. În faţa ei, făcându-și 
însemnări, se afla Tony Moleno. Charley Hawkins se sprijinea de 
tejgheaua barului și asculta cu atenţie. În timp ce Gillie îi zâmbi 
încurajator celeilalte femei, Moleno îl puse pe Rick la curent cu 
faptele. 

— A verificat careva în cabana lui Sikes? întrebă Rick. Dacă l-a 
găsit pe Joey și băiatul continua să se comporte ciudat, ar fi 
putut să nu vrea să-l aducă înapoi aici, încă. 


— Am verificat eu, anunţă Olivia Sherbourne. M-am uitat 
acolo în primul rând. Nu-i nimeni, iar dacă s-ar întoarce acum n- 
ar putea să nu vadă toate mașinile alea din faţă; s-ar simți 
obligat să vină aici. 

Rick mormăi ceva ca o aprobare. Se dusese unica lui speranţă 
de a rezolva rapid cazul. Nemulțumirea îi spori când se auzi o 
nouă bătaie puternică în ușa din faţă. 

— Asta-i Milt Morgenstern, îi avertiză el pe ceilalţi. L-am 
depășit pe drumul încoace. V-aș fi foarte recunoscător dacă 
acum aţi vorbi cu toţii cât mai puţin. Spuneţi-i doar că puștii s- 
au bătut și Joey a plecat. Nu cred că are vreun rost să-i 
dezvăluim faptul că băiatul se comportă ciudat. 

Privirea i se îndreptă spre Alison, care se ghemuise la pieptul 
maică-sii. Avea ochii roșii încă de pe urma lacrimilor, iar tenul îi 
era palid. 

— Crezi că poţi face asta, Alison? Nu-ţi cer să minţi, ci numai 
să nu-i spui mai mult decât trebuie. 

Fata ezită, apoi se decise: 

— Ce-ar fi să mă duc în camera mea? propuse ea. În acest 
caz, n-ar mai trebui să vorbesc deloc. 

— Perfect, fu Rick de acord. Tu ce zici, Logan? Știu cât de 
greu îţi vine să păstrezi secretă o poveste bună ca asta dare 
important s-o faci. 

— N-o să scot o vorbă, promise băieţelul. Dar pot să merg și 
eu cu tine după Joey? 

Rick se prefăcu că meditează asupra propunerii, apoi clătină 
din cap. 

— M-ai ajuta mai mult dacă ai sta aici ca să-ţi ajuţi mama. 
Faci asta pentru mine? 

Deși păru un pic descurajat, Logan încuviinţă. Alison se făcuse 
nevăzută pe scări înainte ca Olivia să-i dea drumul înăuntru lui 
Milt. Editorul ascultă povestea banală pe care o născocise 
șeriful, apoi remarcă absenţa lui Bill Sikes. 

— Sunteţi siguri că îl caută pe Joey? 

— Amândoi copiii l-au văzut plecând, răspunse Rick. Așa e, 
Logan? 

Băiatul se uită drept în ochii publicistului. 

— El a descoperit că Joey nu era în camera lui. l-a auzit pe 
Joey și pe Alison ţipând unul la altul și a venit încoace să vadă 


pentru ce se certau. Când a urcat sus să discute cu Joey, el 
dispăruse. 

Înainte ca Morgenstern să mai poată întreba ceva, în faţa 
casei sosi Frank Peters. În spatele camionetei, cei trei ogari ai lui 
lătrau furioși. Chestiunea celor petrecute în casă fu repede 
uitată din clipa în care Martin se apucă să organizeze potera. Cu 
un dram de noroc, îi vor găsi pe Bill Sikes și pe Joey împreună, 
pe drumul de întoarcere spre casă. Când o porniră la drum, însă, 
Rick Martin avu presentimentul că nu vor avea noroc în noaptea 
aceea. 

Se rugă ca măcar să-i găsească pe băiat și pe îngrijitor în 
viaţă. 

e 

Bill Sikes urmă meandrele potecii. Respirația i se făcea tot 
mai grea pe măsură ce urca. Plecase din casă de cel puţin o 
jumătate de oră și majoritatea drumului făcut fusese urcuș. Cât 
timp îl urmărise pe Joey peste câmp, fusese floare la ureche; 
urmele tălpilor lăsate de băiat erau clar întipărite în pământul 
moale. Chiar și fără urme fusese ușor, căci iarba culcată la 
pământ oferea un indiciu sigur. Treaba se complicase când 
intrase în pădure. În punctul în care băiatul pătrunsese în pâlcul 
de conifere nu erau nici un fel de urme. Cu toate astea, Sikes n- 
avusese prea mari dificultăţi să-l urmărească în continuare, căci 
Joey continua să fugă și, de fiecare dată când atinsese 
pământul, călcâiul lui lăsase o adâncitură în covorul de ace de 
pe sol. Deși ritmul băiatului începuse mai încolo să se 
încetinească, Sikes reușise să se miște cu rapiditate încă. 

Însă, foarte curând solul își modificase aspectul. La o sută de 
metri în adâncul pădurii, terenul plat al văii făcea loc pantei 
versantului muntos. Acolo Joey dăduse peste o cărare și se luase 
după ea. Era un drum pentru plimbare, larg și curăţat de acele 
de pin. Dacă n-ar fi fost ploaia din ziua precedentă, Sikes ar fi 
pierdut, cu siguranţă, orice urmă de-a băiatului. Așa, însă, apa 
transformase pământul bătătorit și tare într-o masă clisoasă. 
Joey apucase chiar pe centrul acestui drum, lăsând amprente 
adânc la fiecare pas. 

Urmând această cărare, Sikes începuse să fugă. Trebuia să-l 
ajungă din urmă pe Joey. Trebuia. Din nefericire, cărarea se 
bifurcase, iar Joey apucase pe varianta mai abruptă și mai 
îngustă. 


Înaintarea lui Sikes se încetinise considerabil din clipa în care 
începuseră să apară porţiuni mari de stâncă goală, pe care 
singurele semne ale trecerii lui Joey erau petele de noroi lăsate 
de pantofii lui. 

În ultimele zece minute, Sikes se deplasase ghidat doar de 
instinct. Terenul își schimbase din nou înfățișarea. Cărarea 
șerpuia printr-o masă de roci imense, unele apărute când se 
formaseră munţii, cu milenii în urmă, altele forțate să coboare 
de deasupra de ultima eră glaciară. În acea zonă, suprafaţa 
solului fusese spintecată și curățată de orice urmă de viață de 
gheața care avansa, iar amestecul de roci și gheaţă al 
morenelor fusese împiedicat să dea naștere oricărei forme de 
viaţă de vânturile puternice care suflau dinspre creste. 

In acest loc, Bill Sikes se opri. Inima îi bătea cu putere, iar 
răsuflarea îi era întretăiată după acea lungă căţărare pieptișă. 

Cu toate astea, nici măcar nu ajunsese la marginea pădurii. 
Mult dincolo de meterezele imense care străjuiau amenințătoare 
deasupra lui se vedea încă stratul des de pini care urcau 
constant, spre vârf. 

Oare Joey se afla acolo sus, undeva, strecurându-se printre 
copaci? 

Sikes n-avea de unde să știe. Băiatului nu i se mai putea lua 
urma. 

— Joey? strigă el. 

Vocea abia i se auzi în vastul necuprins al munţilor. 

— Joey, unde ești? 

iși ţinu răsuflarea așteptând un răspuns, oricât de vag. Nu 
primi nici unul. Începu să respire din nou. Își umplu plămânii cu 
aerul rece al nopţii. Inspiră adânc de câteva ori. Pulsul începu 
să-i scadă, iar gâfâitul i se linişti. 

Încremeni brusc. 

Auzise ceva? Își ascuţi auzul și-și ţinu respiraţia. 

Secundele se scurgeau pe lângă el. 

Secunde lungi de tăcere cristalină, nederanjată de nimic în 
afara unei rafale subite de vânt, care șuiera printre copacii din 
vârful meterezului de granit. 

Cu toate astea, în ciuda lipsei zgomotelor, Bill Sikes avu 
deodată convingerea că nu mai era singur. 

Aceeași senzaţie îl încercase și mai devreme. Era același 
sentiment care-l determinase să cerceteze întinderea fermei și 


care-l copleșea acum încă o dată, punându-i nervii la încercare, 
ridicându-i părul de pe ceafă și făcându-i pielea ca de găină. 

Era ceva acolo în întuneric, nu prea departe, ceva care-l 
privea. 

Joey? 

Dar dacă ar fi fost Joey, de ce nu i-a răspuns la chemare? 

Cu teama crescândă, incapabil să creadă că Joey ar fi fost în 
stare să continue să se caţăre printre rocile masive - operațiune 
suficient de dificilă la lumina zilei, darămite noaptea, când era 
aproape imposibil să te descurci fără o lanternă care să te 
ghideze - Bill Sikes apucă înapoi pe drumul pe care venise. 

Trebuie că a rătăcit poteca, probabil undeva înainte de 
teritoriul acela de roci contorsionate. Joey o luase precis în altă 
direcţie. Trebuie să fi găsit o cărare pe care el n-o observase. 

Își croi drum înapoi printre roci cu toate simţurile treze. Se 
oprea la fiecare câţiva pași ca să asculte, așteptându-se ca după 
fiecare curbă a drumului îngust să dea nas în nas cu... ce? 

Un urs? 

În nici un caz, un urs. l-ar fi auzit zgomotul produs de gheare 
pe roci în timpul mișcării. L-ar fi auzit mormăind și fornăind și ar 
fi auzit răpăitul de pietricele produs de labele lui în timp ce 
scormonea pe sub roci căutând ființele mici care s-ar fi putut 
ascunde acolo. 

Depăși morena și se văzu înapoi în spaţiul mai larg al pădurii. 
Respira mai ușor acolo, căci nu mai era prins între rocile masive 
care-l puteau împiedica să se apere contra unui atac. 

Continuă să coboare, ţinându-se atent de potecă și aprinzând 
lanterna la fiecare câteva secunde pentru a examina zona de 
lângă drumeag. Căuta orice indiciu al locului în care virase Joey, 
îndreptându-se fie spre vârful muntelui, fie, mai probabil, înapoi 
către valea de dedesubt. 

Auzi sunetul cât stătea ghemuit și studia o deformare a 
solului la un pas de cărare. 

Deși era greu de auzit, acel mârâit al ființei nevăzute îi dădu 
fiori de gheaţă pe spinare. Îngheţă în locul în care se afla, 
așteptând ca el să se repete, însă fu împresurat din nou de 
liniștea muntelui. Până și vântul își încetase orice adiere, lăsând 
ca liniștea să capete, în aceste condiţii, o dimensiune stranie. 

Sikes luă carabina de pe umăr, îndepărtă siguranţa și 
introduse glonț pe ţeavă. Făcu un tur al locului cu fascicolul 


luminos care ajunsese pe sfârșite și stinse lanterna când 
cercetarea nu dezvălui nimic. Rămase, o clipă, orbit în 
întunecimea de smoală a nopţii, dar își dădu imediat seama că 
stratul de nori se subţiase, lăsând să treacă o parte din lumina 
argintie a lunii, insuficiente pentru a observa amănuntele 
pădurii din jur, dar suficient de puternică pentru a vedea 
spărtura dintre copaci care marca drumul. 

Mergând prin beznă, la urechi îi ajunse zgomotul produs de 
ceva care se deplasa paralel, cu el, în dreapta. 

Era un ușor fâșâit, care se opri brusc imediat după ce se opri 
el. Când porni, fâșâitul se făcu din nou auzit. 

De sus, dinspre stânga, se auzi un alt sunet, ca un ușor 
fluierat. 

O pasăre? 

Poate un om... 

Sikes încremeni, ascultând. 

Fâșâitul nu se mai opri de această dată, ci spori în intensitate, 
apropiindu-se de el. 

Era un animal care-l urmărea și se apropia tot mai mult. 

Aprinse lanterna și plimbă raza ei leșinată printre arbori. Se 
opri până la urmă asupra unui pâlc de arbuști la zece metri 
distanță de el. 

Un pâlc suficient de mare și de gros pentru a ascunde până și 
silueta masivă a unui grizzly. 

Când fascicolul lovi tufișul, fâșâitul încetă. Sikes îşi 
descoperise urmăritorul. 

Prada devenise vânător. 

Ingrijitorul se lăsă tăcut în genunchi, puse lanterna pe sol cu 
razele, care se stingeau rapid acum, îndreptate asupra pâlcului 
de arbuști, își înălță arma la umăr, o apucă strâns și trase încet 
de cocoș. 

Atacul veni pe neașteptate când se auzi zgomotul 
împușcăturii. 

In timp ce încărcătura grea de pe ţeava carabinei părăsea 
arma, pușca îi zbură lui Sikes din mâini. Din spate ceva se 
năpustise asupra lui. Greutatea acelui ceva îl trânti la pământ, 
cu carabina sub el. 

instinctiv, un țipăt îi răsări în gâtlej, dar fu retezat înainte de a 
ieși de pe buze căci, înainte ca aerul din plămâni să treacă de 
coardele vocale, laringele îi fu smuls cu brutalitate, iar uriașa 


arteră care pompa sângele de la inimă la creier îi fu făcută 
zdrențe. 

Bill Sikes muri fără a mai scoate ultimul său urlet de groază. 

e 

Pocnetul singular răsună în toată valea. Frank Peters se 
aplecă și desfăcu lesele care-i țineau pe cei trei ogari în frâu. Le 
trecu pe la nas pentru ultima oară cămașa pe care o adusese 
Mary Anne din camera lui Joey și le comandă: 

— După el! Daţi-i drumul! 

Lătrând de bucurie că fuseseră eliberaţi de lesă, câinii o luară 
la goană și dispărură iute în întuneric. În ciuda acestui fapt, 
Peters își continuă urcușul prin pădurea de conifere, însoţit de 
Rick Martin, Tony Moleno și Olivia Sherbourne, ultima insistând 
să ia parte la urmărire cu orice preț, în ciuda protestelor lui Rick. 
Ogarilor n-avea cum să li se piardă urma. Atâta vreme cât aveau 
mirosul în nări vor continua să latre. Dacă l-ar fi pierdut, tonul 
glasului lor s-ar fi modificat imediat, iar ei ar fi început să se 
învârtă pe loc în căutarea mirosului pierdut, nerenunţând cu 
niciun chip până ce n-aveau să fie prinși din nou în lesă și 
îndepărtați de acolo. Chiar dacă prada lor intra într-un râu, 
ogarii ar fi continuat să ia urma, plescăind prin apă, cercetând 
ambele maluri, plimbându-se în sus și-n jos într-o căutare 
continuă. 

Câteva minute mai târziu lătrăturile își schimbară, într-adevăr, 
tonul, dar nu în sensul de frustrare anticipat de Peters. Era mai 
degrabă acel lătrat excitat pe care îl emit câinii de vânătoare 
când reușesc în tentativa lor de a urmări și înconjura prada. 

— Să mergem, rosti Peters, punându-și statura greoaie în 
mișcare. Au prins ceva! 

Le trebuiră zece minute pentru a prinde câinii din urmă. Când 
ajunseră în locul unde se aflau aceștia, descoperiră ceva 
neașteptat. Peters plasă fascicolul lanternei pe obiectul care le 
distrăsese complet atenţia ogarilor și înţepeni pe loc, înjurând 
încet: 

— Rahatu' naibii! Uitaţi-vă la asta. 

Rămasă în urma celor trei bărbaţi, Olivia Sherbourne își făcu 
loc cu coatele printre ei, îngrozită că va vedea cadavrul lui Joey 
întins pe jos. 

Se holbă, în schimb, la corpul lui Bill Sikes. Jacheta lui 
îmblănită fusese sfâșiată de la guler în jos. Pe spate avea 


tăieturi adânci, iar capul era răsucit într-o poziţie bizară, rămas 
legat de restul trupului numai prin câteva ligamente și câţiva 
mușchi zdrențuiți. Cu toate că își dădea seama că omul murise, 
Olivia îngenunche și-i căută automat pulsul la încheietura 
mâinii. 

— Ce dracu a putut face asta? șopti Frank Peters. 

Privirea i se plimba, fascinată de groază, peste cadavru. 
Ogarii lui abandonaseră examinarea corpului întins pe jos și se 
adunaseră lângă picioarele lui, scheunând. 

Rick Martin și Tony Moleno cunoșteau deja răspunsul. 

Semnele de pe cadavrul lui Bill Sikes erau aproape identice cu 
cele lăsate pe corpul lui Glen Foster cu câteva nopţi în urmă. 

Fiinţa care bântuia prin munţi tocmai lovise din nou. 

— Bine, oftă Rick Martin. lată ce vom face. Nu vreau să fie 
nimic atins până ce nu vin aici tipii din Boise, mâine de 
dimineaţă. Nu vreau să fie distruse urmele de pași, nu vreau să 
fie mutat corpul lui Sikes din loc, nu vreau să faceţi nimic. Vreau 
ca mâine să mai fie încă indiciile asupra celor petrecute aici, 
dacă există vreunul. Tony, ce zici dacă rămâi aici peste noapte. 

Moleno înălță din umeri. 

— Am supravieţuit și în noaptea aia, cred că o să mă descurc 
și acum. 

— În regulă. Fă-ţi un foc și fii cu ochii-n patru. 

Își mută atenţia spre Frank Peters. 

— E vreo șansă să-ți readuci ogarii pe urma căutată? 

Peters își desfăcu palmele, neajutorat. 

— Pot să încerc, dar n-am nicio siguranţă. 

În următoarele douăzeci de minute, își conduse câinii de-a 
lungul perimetrului zonei în care fusese găsit Sikes, la distanţă 
faţă de cadavru, pentru a nu tenta animalele cu mirosul 
proaspăt al sângelui și pentru a evita distrugerea porțiunii de sol 
pe care se înfăptuise crima. 

Din nefericire, ogarii eșuară în încercarea de a adulmeca 
urma lui Joey. Totul era de parcă el s-ar fi topit în bezna nopţii. 


e Capitolul 17 


Soarele se înălța pe cer, iar lumina răspândită de el prin 
stratul plumburiu de nori alunga umbrele de pe pantele 
munţilor. Trecerea de la întunericul nopţii la cenușiul dimineţii 
se făcuse ușor, de parcă n-ar fi existat nicio sursă de lumină. 
Treptat, din beznă se iviseră siluetele fantomatice ale imenselor 
stânci ieșite în afară și copacii maiestuoși care veneau în 
cascadă de la linia de sus a pădurii până în vale. 

Începând, în sfârșit, să iasă din braţele dulci ale somnului, 
Joey Wilkenson se cuibări mai bine în pat, luptându-se cu 
deșteptarea înceată a minţii și a corpului. Răcoarea dimineții îi 
atinse toți porii. Joey strânse învelitoarea cu degetele pentru a 
și-o aranja mai bine în jurul lui. Ceva era în neregulă. În loc de 
puful moale al pădurii obișnuite, palmele sale dădură peste o 
țesătură aspră. Se trezi brusc. Ochii îi clipiră. Sta întins pe spate. 
Primul lucru pe care îl văzu fu o fereastră. 

O fereastră fără geam montat pe cadru. ; 

O fereastră care n-ar fi trebuit să fie acolo. In camera lui de 
acasă, când stătea întins pe partea stângă nu vedea nici o 
fereastră. Pulsul i se acceleră când își dădu brusc seama că 
patul în care dormise nu era al lui. Îl dureau toţi mușchii 
corpului, nu numai de frig, care părea că-i pătrunde din ce în ce 
mai adânc în oase pe măsură ce trecea timpul, dar și de lao 
înțepeneală neobișnuită. Joey se ridică în capul oaselor. Blana 
de animal cu care fusese învelit căzu de pe el, lăsându-l să 
tremure în calea vântului rece care-i izbea pieptul gol. 

Unde se afla? 

De ce nu era acasă? 

Încercă să-și aducă aminte ce se întâmplase în noaptea care 
trecuse. Memoria îi reveni treptat, pe fragmente. 

Azi-noapte îl copleșise senzaţia aceea. 

Acea cumplită nervozitate. 

Dorinţa furibundă de a evada în noapte. 

Vocea pe care o auzise chemându-l, șoptindu-i numele. 

Încercase să n-o audă. Cu cât încercase mai mult, cu atât 
devenise ea mai insistentă. 

Se întrebase dacă nu cumva avea să înnebunească de data 
asta. Gândul îl speriase mai rău decât chestiile alea îngrozitoare 
care-i biciuiau trupul și mintea. 

Dacă n-ar mai fi plecat de această dată? 


Dacă avea să-și petreacă restul vieții așa? 

L-ar fi închis. L-ar fi băgat într-un spital de nebuni și nu i-ar 
mai fi dat drumul. 

Din clipa aceea, emoţiile începuseră să se alimenteze una 
dintr-alta. La un moment dat, simţise că se scufundă într-o 
gaură neagră la fundul căreia îl aștepta un monstru 
înspăimântător, care avea să-l atace brusc, venind din neant, 
răsucindu-și tentaculele în jurul lui ca niște vreji de viță 
înăbușitori din care nu mai există scăpare. 

Într-un târziu, întreaga agitaţie din minte i se transformase în 
furie oarbă și atunci ţipase la mătușa Mary Anne când venise 
după el. 

Nu! Nu țipase nicio clipă la mătușa Mary Anne. Alison fusese 
cea care intrase în camera lui, nu mătușa Mary Anne! 

Memoria începu să-i joace din nou feste. Se forță să-și aducă 
aminte tot. Alison intrase în camera lui. De ce? Și de ce fusese el 
atât de înfuriat pe ea? 

Încercă să-și amintească ce-i zisese ea, dar memoria refuză 
să-l ajute. Își aminti, însă, că era întins pe pat și se uita fix la ea, 
urând-o... 

Urând-o pe A/ison? A 

Dar asta era o nebunie! El n-o ura pe Alison. li p/ăcea de ea. 
De fapt o plăcea mai mult decât pe oricine altcineva. leri 
dimineaţă, când îl ţinuse de mână, se simţise minunat. Dintr-o 
dată îi fusese indiferent ce se spunea despre el sau cum era 
tratat. Totul era bine câtă vreme Alison era lângă el, ţinându-l 
de mână. 

Venise și noaptea și el îi aruncase câteva vorbe cumplite 
despre mama ei și chiar despre ea. Îi reveniră în memorie 
câteva crâmpeie: 

„„„ aș vrea să plecați... să plecați cu toții... vă urăsc... pe toti! 

Sărise din pat și... 

Oh, Isuse! O atacase pe Alison! 

Numai că n-a făcut-o! Nu în realitate! N-ar fi putut! 

Meditând mai profund, așa cum stătea acum pe patul din 
camera îngheţată, își dădu seama, însă, că o făcuse. Alergase 
spre ea pentru a-și pune palmele în jurul gâtului ei și a strânge. 

Și pentru a continua să strângă. g 

Dar de ce? Doar ea nu-i făcuse nimic! incercase numai să 
discute cu el, să vadă ce pățise el și să-l ajute! 


lar el încercase s-o ucidă! 

Ea fugise, însă, de lângă el! A îmbrâncit-o, ea s-a împiedicat 
de zid și... 

Işi aminti de o durere năucitoare. Se văzu apoi afară, 
alergând. Storm era lângă el și era foarte întuneric. Cu toate 
astea, în ciuda beznei nopţii, putea să distingă în jur. 

Putea să vadă aproape la fel de clar ca la lumina zilei. 

Și totuși amintirile de după părăsirea casei nu erau decât 
niște imagini fugitive, pe care cu greu le putea reţine o fracțiune 
de secundă înainte de a se pierde din nou în neant, nelăsându-i 
nicio șansă de a le mai examina. 

Unde se afla acum? Infășurându-și blana de animal în jurul lui, 
se duse până la ușa deschisă și aruncă o privire afară. Se 
încruntă nedumerit. Peisajul i se părea familiar. leși afară și se 
răsuci pe călcâie pentru a cerceta coliba părăginită în care își 
petrecuse noaptea. Avu dintr-o dată certitudinea că mai fusese 
pe acolo înainte. 

Când? 

Intră înapoi în colibă, frământat de întrebare. Brusc o lumină 
luci în ceața gândurilor. 

Alaltăieri. 

Marţi după-amiaza, când urcase cu Alison și Logan la 
campingul Coyote Creek. Storm adulmecase ceva și se luase 
după miros, iar el îl urmase. Nu i se păruse atunci că merseră 
prea mult dar descoperise, când ajunsese acasă, că era mult 
mai târziu decât crezuse el. 

Oare, venise până aici? Privi, curios, interiorul colibei și studie 
singurul scaun care zăcea lângă o masă grosolan făcută din 
scânduri strâmbe din lemn de pin. În cameră, mai era o sobă 
veche de fontă cu un ceaun mare pe ea, un raft pe care se 
odihneau câteva farfurii ciobite și câteva căni, precum și câteva 
haine, cu aspect ponosit, care atârnau de cuie ruginite înfipte în 
pereţi. Deci locuia cineva aici, chiar dacă fereastra n-avea 
geam, iar ușa abia se închidea. Se uită încă o dată la cadrul 
ferestrei și descoperi că, pe afară, existau obloane care puteau 
fi închise și zăvorâte. Le trase jos și le asigură, apoi se duse 
până la sobă, unde găsi rămășițele fumegânde ale unui foc, și 
puse, din cutia de lângă zid, trei bucăţi de lemn peste tăciuni. 


Sub raft, se găsea o lampă antică cu gaz, care avea, însă, 
feștila aranjată și geamul curat. Și totuși, dacă locuia cineva 
acolo, unde se găsea fiinţa aceea acum? 

Și unde era Storm? 

Se duse încă o dată la ușă și fluieră. O clipă mai târziu, clinele 
apăru, furișându-se de sub lăstăriș, dar se opri la zece metri de 
colibă și se lăsă pe picioarele din spate. 

Joey se încruntă când văzu comportamentul acesta ciudat îl 
strigă: 

— Hai, Storm! E-n regulă, băiete! 

Câinele nu se mișcă, ci începu să scheaune neliniștit. 

— Storm, vino-ncoace!, porunci băiatul. 

Animalul rămase pe loc, dar corpul i se înțepeni și începu să 
tremure de nervozitate. Uitându-se urât la câine, Joey se răsuci 
pe călcâie, intră în colibă și începu să-și caute hainele. 

Le găsi într-un târziu, îngrămădite într-un colţ. Le culese de pe 
jos. 

Nările i se umplură de un miros ciudat, iute. Se îndreptă, 
nedumerit, cu hainele spre pat. Ințelese despre ce era vorba 
abia când le ordonă. 

Pe toată îmbrăcămintea se vedeau pete întunecate. 

Pete de sânge. 

Încă umede, încă cleioase. 

De unde apăruseră? 

Făcuse el ceva? Ceva de care nu-și putea aminti? Era clar că 
da! Dacă n-ar fi fost așa de ce-i erau pătate hainele? Le înșfacă, 
se duse la soba în care lemnul adăugat începuse să ardă în 
flacără și înghesui îmbrăcămintea înăuntru. Trânti ușița de 
îndată ce materialul dinăuntru începu să fumege. 

Îngrozit de gândurile care i se zvârcoleau în minte, aruncă o 
privire de jur-împrejurul încăperii, ca un animal prins în cursă. 
Trebuia să iasă! Trebuia să iasă imediat! 

Își înfipse picioarele goale în pantofii de lângă pat și zbură pe 
ușă afară, cu nimic altceva pe el, care să-l protejeze de frigul 
dimineții, decât blana de animal sub care dormise. O porni pe 
cărare în jos, urmat de Storm, care catadicsise, în sfârșit, să se 
urnească din loc. Începând să-și dea seama că făcuse un lucru 
cumplit în timpul nopţii, fără a avea sentimentul certitudinii a ce 
anume făcuse, Joey se angajă grăbit pe versantul muntos, 
alunecând și căzând din loc în loc pe poteca pietroasă. Cu o 


mână își ţinea blana în jurul umerilor goi, iar cu cealaltă se 
echilibra când își pierdea echilibrul. Încetini ritmul când ajunse 
în pădurea în care panta devenea mai molcomă. Coliba 
dispăruse din vedere. Dacă îl va găsi cineva acolo? Abandonă 
poteca și începu să se deplaseze la adăpostul copacilor, paralel 
cu ea, ţinând pasul drept. 

Parcursese cam o milă când sesiză ceva neobișnuit înaintea 
lui. Se opri și ascultă, dar nu auzi nimic. Cu toate astea, când 
adulmecă aerul, prinse urma unui miros. 

Un miros cunoscut. 

Il recunoscu. Era abia perceptibil și era identic cu cel simţit în 
colibă, când își culesese de pe jos hainele făcute ghem. 

Miros de sânge. 

Nările i se umpluseră din nou de aceeași aromă iute și 
înțepătoare. 

Işi reluă drumul prin pădure, atent să nu facă niciun zgomot. 
Sesizând frica bruscă a stăpânului său, Storm i se lipi de 
picioare, cu părul de pe ceafă ridicat. 

Băiatul se furișă din copac în copac. Mirosul devenea tot mai 
puternic. În cele din urmă, părăsind adăpostul unui pin mare și 
alb, se aplecă deasupra unui pâlc de arbuști, își dădu jos blana 
protectoare și se întinse pe burtă pentru a începe să se târască 
înainte prin lăstăriș, către sursa emanaţiei, aflată la câţiva metri. 
Işi croi drum prin vegetaţia deasă, mișcându-se cu încetineală. 
Storm îl însoțea, mergând lângă el. După un timp se opri. Printr- 
o gaură între frunze zări silueta unui bărbat așezat pe pământ și 
sprijinit cu spatele de un copac. Pe genunchii lui se odihnea o 
carabină, iar capul i se lăsase în jos, pe piept. Individul moţăia. 
Dintr-o dată omul se deșteptă și capul i se ridică. Joey îngheţă. 

Fusese auzit? 

Dar nu... omul se lupta, pur și simplu, cu el pentru ca să 
rămână treaz. Așa proceda și Joey în sala de clasă uneori, mai 
ales în dimineţile care urmau nopţilor în care starea de 
nervozitate îl cuprindea în strânsoarea ei, nelăsându-l să 
doarmă. 

Bărbatul se ridică în picioare. Joey îl recunoscu. 

Era Tony Moleno. Uniforma îi era boţită de pe urma nopții 
petrecute în pădure, iar ochii umflaţi de nesomn. Își întinse 
oasele amorţite și se îndepărtă de copac. Urmărind mișcările 
polițistului, privirea lui Joey căzu pe sursa mirosului înțepător. 


Ochii i se făcură mari în timp ce se holba la trupul întins pe 
pământ. 

Probabil că Tony Moleno păzise acel corp toată noaptea, așa 
cum păzise și corpul lui Glen Foster cu numai două nopţi în 
urmă. 

Brusc, Joey fu bucuros că nu rămăsese nimic de văzut când el, 
Alison și Logan urcaseră până în camping alaltăieri. Avea acum 
ocazia să se uite, din lăstărișul unde se afla la figura lui Bill 
Sikes. 

Să se uite la ochii lui goi de orice expresie. 

Să se uite la rana căscată din care îi cursese sângele. 

In minte, îi trecu fulgerător o nouă imagine. 

O imagine a hainelor sale pătate. 

Parcurse cu privirea fața lui Sikes. Își imagină sângele 
bolborosindu-i din gaura mare făcută în gât. 

Cele două imagini fuzionară în mintea lui. Inima începu să-i 
sară din piept. 

Oare el făcuse asta? 

Era posibil? 

Stăpânindu-și cu greu ţipătul, începu să se târască înapoi, 
urmând drumul pe care venise, până ce ieși din lăstăriș. 
Tremurând, cu dinţii clănţănindu-i, nu numai de frig, ci și de 
groaza celor văzute - pe care era posibil să le fi înfăptuit chiar el 
-, se înfășură strâns în blană. 

O apucă în josul muntelui, fără a mai ţine cont de vreo cărare, 
împleticindu-se. Suspinele amenințau să-i taie răsuflarea la 
fiecare pas. 

Nu se putea gândi decât la nevoia lui de a fugi. Era unicul 
imperativ care-i stăpânea sufletul și-i orienta pașii. 

Dar, chiar și fugind în josul versantului, era conștient că, 
indiferent de cât de departe s-ar fi dus, sau în orice direcţie ar fi 
apucat, imaginea feţei împietrite a cadavrului lui Bill Sikes, ochii 
lui goliți de viață uitându-se ţintă la el, acuzându-l, nu-l va 
părăsi niciodată. 

Acea imagine îi era întipărită de acum în minte pentru 
totdeauna, gravată atât de adânc încât îl va chinui tot restul 
vieţii lui. Nu va fi niciodată capabil să și-o șteargă din memorie. 

Și totuși exista o cale de a elimina acel semn roșu din 
conștiință. Era un mod de a scăpa nu numai de viziunea 


mortului, ci și de groaza momentelor în care îl copleșea 
nervozitatea, făcându-l să vrea să zboare. 

Își dădu seama că exista un mijloc de a scăpa de toate. 

În minte i se formă altă imagine. 

O poză a crestei de pe care plonjase maică-sa în abis cu mai 
puţin de două săptămâni în urmă. 

Putea, însă, oare, să urmeze exemplul ei? Putea fi atât de tare 
încât să se urce pe vârful crestei, să se uite în jos și să sară? 


e Capitolul 18 

— Este ora șapte, iar eu sunt Sugarloaf Sam. Salut această 
dimineaţă și vă voi ridica buna dispoziţie începând de acum, 
până la ora zece! E o dimineaţă rece în valea Sugarloaf și există 
promisiuni că se va răci și mai mult înainte de a începe să se 
încălzească. Vești bune pentru schiori, vești proaste pentru 
fermieri, dar, precum obișnuia să spună prea cinstitul Abe 
Lincoln, îi mulțumești pe unii uneori, pe unii mereu, și pe nimeni 
une... bine, bine, n-a spus el asta, dar, știți, ce vreau să spun! 
Știţi la ce mă refer! Și acuma iată primul hit al zilei! 

Sam Gilman apăsă butonul „play” de pe consola din fața lui, 
iar mașinăria începu să cânte „Summertime”t, melodie care i se 
părea lui Sam perfect compatibilă cu acea dimineaţă neobișnuit 
de friguroasă din septembrie. La urma urmei era staţia /ui de 
radio, cu toţi cei cinci waţi ai ei, iar dacă ascultătorilor nu le 
plăcea programul ăsta, era treaba lor și nu a lui. Se învârti pe 
scaunul care ocupa aproape tot spaţiul disponibil din studioul 
mic de emisie, și începu să verifice lista de „invitaţi-gazdă” pe 
care micuța lui staţie de radio avea să-i pună în undă în ziua 
aceea. De la zece, timp de o oră, Arne Svenson avea să 
vorbească despre pregătirea mașinilor pentru iarnă. Aproape 
toata lumea din orășel va asculta radioul pentru emisiunea 
aceea. Deși Arne era de aproape treizeci de ani proprietarul 
singurei staţii de benzină din orășel, își păstrase accentul său 
dur, suedez, atât cât să facă neinteligibil orice cuvânt pe care îl 
scotea. Ca atare, își aducea întotdeauna cu el soția, pe Naomi, 
pentru a traduce. lar Naomi nu ezita niciodată să inverseze 
sensul vorbelor lui. La sfârșitul orei de emisie, aveau să apară 
amândoi în pragul divorțului, iar Arne va înșfăca microfonul și va 
răcni. 

— Foi aduceți mașina fostră! F-o fac pă ni'ic! 

Restul zilei decurgea, în mare, cam la fel. Sam Gilman îi 
permitea aproape oricui, care avea ceva de comunicat, să vină 
în studio și să preia microfonul timp de o oră sau mai mult. În 
zilele în care nu apărea nimeni avea la dispoziţie o groază de 
benzi cu muzică. Inţelept, ţinea într-un colț câteva benzi care 
puteau rula neîntrerupt opt ore. Însă lui Sam îi plăceau cel mai 
mult surprizele pe care le avea când invita orășenii la microfon 


3 Summertime - anotimp de vară (nitr.). 


ca să-și destăinuie păsurile. Îi plăcea să le ofere oamenilor 
cadrul pentru a-și spune o părere, indiferent dacă era sau nu de 
acord cu ea, atâta vreme cât ceea ce rosteau nu era obscen sau 
nu reprezenta o ofensivă evidentă la adresa vreunei minorități 
(politica lui Sam se mărginea la a da voie oricărui atac numai la 
adresa individului). Obișnuise deja lumea cu anunţul de 
disculpare conform căruia opiniile vorbitorului nu reflectau în 
mod necesar și pe cele ale postului de radio sau ale 
deţinătorului acestuia, chiar și atunci când se afla și el în emisie. 
Când era întrebat asupra acestei tactici replica întotdeauna că și 
el se găsea adeseori în flagrant dezacord cu propriile sale 
gânduri și se proteja, astfel, de posibilitatea de a fi „tradus în 
justiție din Sugarloaf până-n Boise”. Metodele sale de conducere 
nu-i aduseseră mare profit, dar ţineau, cu siguranţă, orașul cu 
urechea lipită de receptor. 

De aceea, când se învârti din nou cu scaunul și-l văzu pe Milt 
Morgenstern cu ochii roșii, zgâindu-se înăuntru prin geamul de 
sticlă de la ușa studioului, Sam sesiză imediat că omul avea 
ceva de spus. Ceva atât de „fierbinte” încât nu mai putea 
aștepta până a doua zi, la viitoarea ediţie a ziarului. Îi făcu semn 
publicistului să intre și zâmbi maliţios. 

— Ştii, tu și cu mine am putea înfiinţa un cartel de comunicații 
pe aici dacă am vrea, îl întâmpină Sam. Rămâne între noi. Am 
putea avea un control absolut asupra minţilor. Dacă ne-am forța 
cred că am putea alege ca primar și un șoarece. 

Milt nu răspunse la tentativa de umor a celuilalt. Zâmbetul 
omului de radio dispăru. 

— Ce se întâmplă, Milt? 

— Avem o nouă crimă. lar ceva nu este în ordine și nici nu 
miroase a bine. 

Sam deveni extrem de serios. 

— Vrei să spui că e de același gen cu treaba din camping? se 
interesă el în timp ce introducea o nouă bandă în cel de-al 
doilea casetofon. 

Apăsă butonul de pornire exact în clipa în care se stinseră 
ultimele acorduri din „Summertime”. 

— Chiar așa, răspunse editorul. 

In timp ce caseta porni să reproducă mesajul muzical de pe 
ea, Milt îi relată lui Sam ce se întâmplase în acea noapte, din 
clipa în care îl auzise pe Rick Martin că organizează o poteră 


până în momentul în care polițistul se întorsese, alături de Olivia 
Sherbourne, la ferma El Monte, cu știrea despre moartea lui Bill 
Sikes. 

— Chestia care mă deranjează cel mai tare e că n-a vrut în 
ruptul capului să mă lase și pe mine acolo sus. 

Expresia din ochii ziaristului se înăspri. 

— Vreau să spun că nu m-a vrut la fermă, n-a vrut să-i 
însoțesc în căutarea lui Joey Wilkenson și n-a vrut să urc și eu ca 
să văd cadavrul. 

Buzele lui Gilman se arcuiră într-o expresie de cunoscător. 

— Presupun că asta înseamnă că tu te-ai urcat, oricum, acolo, 
nu? 

— N-am putut. Ticălosul nici măcar nu mi-a spus unde s-a 
întâmplat. 

— Și, deci, tu ce crezi că se întâmplă aici? întrebă Sam. 

Mirosise deja a poveste senzaţională, una care ar fi făcut ca 
liniile telefonului să sune toată ziua și care ar fi conectat toate 
radiourile din oraș pe frecvenţa lui de emisie, în așteptarea 
veștilor. 

— Cum se face că Martin e atât de modest? reluă el. 

— Ai văzut pozele cu omul ucis în camping? răspunse 
Morgenstern tot cu o întrebare. 

Când Gilman clătină din cap, ziaristul introduse mâna în 
buzunarul jachetei groase, îmblănite, pe care o purta la venirea 
frigului și scoase trei fotografii. 

— Ce crezi tu că a putut face una ca asta? întrebă el, 
înmânându-i pozele lui Gilman. 

Sam simţi un gol în stomac când cercetă fotografiile. Le 
returnă iute lui Morgenstern. 

— Nici măcar nu vreau să mă gândesc. 

— Ei bine, laboratorul din Boise nu știe, îl informă editorul. l- 
am sunat ieri după-amiaza și am vorbit cu un tip pe nume Hank 
Henry care a fost foarte „drăguţ” cu mine. Așa că am sunat din 
nou și m-am dat drept... 

Ezită, oprindu-se pe ultimul metru de la a dezvălui numele cu 
care îl impresionase pe șeriful districtual. 

— ... Hai să spunem că am obţinut niște informații. 

Făcu o pauză, construindu-și o punere în scenă cât mai 
sugestivă. 


— Nici ei nu știu ce l-a ucis, Sam. Spun doar că n-a fost om, 
dar nici vreun animal pe care să-l poată identifica. 

Sam simţi un fior pe șira spinării. 

— Eşti gata să intri în direct cu povestea asta? 

— Dar de ce crezi tu că mă aflu aici? sosi replica. 

Sam aduse încă un scaun în studio, îi dădu lui Milt o pereche 
de căşti, verifică nivelul sunetului la microfonul pe care avea să-l 
folosească oaspetele său, apoi reduse cu atenţie până la tăcere 
fondul muzical, întrerupând la mijloc interpretarea nazală a 
Barbarei Streisand din „Memory”. 

— Se pare că avem o problemă gravă aici, în Sugarloaf, 
anunţă el, adoptând grijuliu o voce cât mai sonoră. Tocmai a 
intrat Milt Morgenstern și o să-l las pe el să vă povestească. 

Îi făcu semn cu capul ziaristului, care se trase mai aproape de 
microfon. 

— Azi noapte a fost ucis Bill Sikes, îngrijitorul de la ferma EI 
Monte, un om pe care l-am socotit întotdeauna a-mi fi un 
prieten. Aparent el e ultima victimă a fiinţei care a omorât un 
excursionist luni noaptea în campingul Coyote Creek. 

— Ai spus „a fiinţei”, Milt, interveni gentil Sam. Asta înseamnă 
că sunt unele întrebări asupra celor ce se petrec acolo sus? 

Ziaristul zâmbi subţire și lansă bomba: 

— Eu aș zice categoric că sunt, Sam. Nu-ţi pot spune decât că 
știm ceea ce bănuim, că n-are natură umană, dar nici nu e 
vreun animal cunoscut sau văzut de oameni. De fapt, după 
sursele mele de informaţii din Boise, această fiinţă nici măcar n- 
a putut fi identificată. Ei nu pot da asigurări decât asupra a ce 
nu e. Și nu e un urs, nici o felină sălbatică, și nici altceva la care 
ne-am gândit în mod normal că există în munţii noștri. Acea 
ființă e, însă, foarte mare, foarte puternică și foarte periculoasă. 

Spre satisfacția amândurora, termenul „Sasquatch” apăru de 
la primul apel telefonic. În câteva minute, becurile tuturor celor 
trei linii care făceau legătură cu studioul se aprinseră. 
Dezvăluind cât mai puţin și subliniind refuzul lui Rick Martin de a 
discuta cu Morgenstern, cei doi transformară iute scânteile 
misterului furnizat de laboratorul criminalistic din Boise în 
vâlvătăile panicii generalizate. 


Mary Anne simţea că încep să o doară oasele de epuizare. 
Aproape terminată de oboseală, refuza cu orice preţ să 
abandoneze lupta. 

„Nu voi ceda până când nu se va întoarce Joey acasă”, își 
spuse ea pregătind un nou ibric cu cafea. 

Alături de Gillie Martin ea preparase cafea toată noaptea. 

Devenise ca o litanie pe care și-o repeta încontinuu în timp ce 
ochii începuseră să o usture, umflaţi de nesomn, iar brațele și 
picioarele îi amorţiseră de tot. 

„Nu mă voi culca. Nu, până ce nu se va întoarce Joey”. 

În jurul orei trei, când resimțea încă șocul veștii despre 
moartea lui Bill Sikes, se decisese ca a doua zi, sau poate chiar 
în noaptea aceea, dacă potera îl găsea pe Joey, să facă bagajul 
copiilor și să plece la Boise pentru a lua primul avion spre New 
Jersey. Era mai bine să se întoarcă, chiar dacă asta însemna să 
se ducă înapoi la Alan, decât să facă față ororilor de acolo. Intr- 
un târziu, când se crăpase de ziuă, știind că Alan se sculase, 
apucase telefonul și-l sunase. 

Ascultase cu gura căscată cum, în loc de Alan, îi răspunse o 
femeie: „Am greșit numărul”, s-a gândit ea în prima clipă. 
„Probabil că e o atingere”. Ceva o îndemnase, însă, să întrebe 
de Alan. 

— Doarme, a anunţat-o vocea. Cine-i acolo? 

Se holbase mută la aparat pentru o clipă, apoi, închisese fără 
a mai scoate o vorbă. Deci el adusese pe cineva în casă, iar ea 
nu mai avea acum un cămin în care să se întoarcă? 

Orele continuaseră să se scurgă agonizant. Ocazional le 
parvenea câte o vorbă de la Rick Martin prin aparatul de emisie- 
recepţie portabil adus de Gillie din mașina de patrulă. Mary 
Anne începuse să simtă oboseala lăsându-se asupra ei ca o 
greutate fizică, încetinindu-i pașii, obligând-o să se deplaseze 
din ce în ce mai greu prin bucătărie ca să pregătească 
sandvișurile pe care le cereau căutătorii, care ajunseseră în 
număr de șapte, pentru a-și reîmprospăta rezervele de energie. 

„Dacă ei pot, atunci pot și eu”, își spunea ea mereu. 

La șase și jumătate, urcase scările ca să scoale copiii. Alison 
era deja în picioare, gata îmbrăcată. 

— N-am dormit prea bine, a recunoscut ea. 

După ochii ei roșii, Mary Anne fusese mai mult ca sigură că nu 
dormise deloc. 


Primul lucru făcut de Logan când îl trezise maică-sa a fost să 
întrebe dacă se întorsese Joey. Când Mary Anne clătinase din 
cap, puștiul a dat glas întrebării la care maică-sa refuzase să se 
gândească toată noaptea: 

— A murit? 

— Nu, i-a replicat imediat Mary Anne, conștientă că dorinţa 
putea sublima uneori realitatea. Și totuși, undeva în sufletul ei 
se cuibărise credinţa că, acolo sus, în munți, Joey trăia încă. 

Dar cum reușise să păcălească ogarii lui Frank Peters? 

De parcă Joey se evaporase de pe versantul muntos, 
dispărând ca un spectru în noapte. 

Amândoi copiii se găseau acum la masa din bucătărie și 
mestecau clătitele preparate de Gillie Martin. Mary Anne număra 
lingurile de cafea pe care le introducea în imensul filtru de cafea 
găsit de ea pe raftul de sus al cămării din spatele bucătăriei. 
Tocmai turnase ultima lingură când o mișcare iute, de dincolo 
de câmp, îi atrase atenţia. Pulsul i se acceleră brusc. 

Joey! 

Trebuia să fie Joey! 

Alergă la ușa din spate și trase de ea ca s-o deschidă. Se 
aștepta să-l vadă pe băiat traversând câmpul în fugă. Când ieși 
în curte, însă, își dădu seama că nu Joey era ființa care-i 
atrăsese atenția. 

Era Storm, care se afla la marginea pădurii. Mary Anne îl 
strigă. In loc de a o lua la fugă spre ea, câinele se întoarse și 
dispăru printre copaci. 

„Joey!” se gândi ea. „Trebuie să fie acolo, cu Storm. Trebuie!” 

Cu siguranţă că un astfel de câine nu și-ar părăsi stăpânul în 
mijlocul sălbăticiei. Răsucindu-se pe călcâie, Mary Anne intră 
înapoi în casă. 

— Cât îi trebuie lui Rick să vină înapoi aici? o întrebă ea pe 
Gillie. 

— Poate zece minute, răspunse Gillie, uitându-se uimită la 
Mary Anne. A spus că... 

— Dă-mi radioul, o întrerupse Mary Anne. Arată-mi cum 
funcționează și ai grijă de copii. 

Incepu să-și tragă pe ea jacheta care atârnase de ușa din 
spate a casei. 

— Dar unde te duci? se alarmă Gillie. 


— Afară e Storm, o înștiinţă cealaltă femeie. E în pădurea de 
dincolo de câmp. Acolo trebuie să se afle și Joey! Nu pricepi? 
Storm nu s-ar fi întors fără el! 

Gillie era gata să se certe cu Mary Anne și s-o silească să 
aștepte întoarcerea lui Rick, dar, înainte de a scoate vreo silabă, 
își dădu seama că, dacă ar fi fost în locul celeilalte, ar fi 
procedat exact la fel ca ea. Apucă radioul portabil și i-l înmână. 

— Nu trebuie decât să apeşi butonul lateral și să vorbeşti în 
microfon, o instrui ea. E deja potrivit pe aceeași frecvenţă cu 
radioul lui Rick. Fii însă atentă la ceea ce spui, o avertiză ea pe 
Mary Anne în timp ce aceasta se îndrepta deja spre ușă. În oraș 
sunt câţiva oameni care au aparate de intercepţie și te vor auzi 
toți. 

În timp ce Mary Anne porni, hotărâtă, să traverseze câmpul, 
Gillie închise ușa și se întoarse spre Alison și Logan, care ședeau 
încă la masă și priveau îngrijoraţi pe fereastră cum alerga mama 
lor. 

— O să fie totul bine, îi linişti ea, cu o voce care suna mai 
încurajatoare decât ce simţea de fapt femeia. 

Deși nu se trădase față de copii, era convinsă că Storm avea 
s-o conducă pe Mary Anne spre orice, numai spre Joey nu. 

După toate probabilitățile, Mary Anne spera în cel mai fericit 
caz să găsească trupul lipsit de viaţă al băiatului. 

e 

Mary Anne se căţără peste gard, îngrozită de gândul că Storm 
s-ar putea face nevăzut până să ajungă în pădure, pierzându-se 
astfel printre copaci fără ca ea să-i mai poată lua urma. Cu toate 
astea, fiorul dat de șansa de a lua parte activă la căutarea lui 
Joey îndepărtă oboseala din corpul ei și-i dădu destulă energie 
pentru a o lua la fugă. Când parcursese trei sferturi din drumul 
peste câmp, îl zări din nou pe Storm, de-abia vizibil printre 
arbori, foindu-se nervos pe loc în timp ce o aștepta. De îndată ce 
ajunse lângă el, câinele o luă din nou la fugă, mișcându-se rapid 
pe o potecă care șerpuia printre copaci și oprindu-se din loc în 
loc pentru a se uita înapoi ca să se asigure că ea îl urmează. 

Ajunseră la o bifurcaţie. Storm o coti pe ramura din dreapta. 
După ce Mary Anne îl imită, își dădu seama încotro se îndrepta. 

Spre creasta de pe care căzuse Audrey, găsindu-și moartea. 

Oare acolo se dusese Joey? 


Oare își petrecuse toată noaptea acolo, simțind cumva nevoia 
de a fi aproape de maică-sa și ducându-se, în consecinţă, la 
ultimul loc pe care pășise ea, în viaţă fiind? Pulsul femeii se 
acceleră la gândul că ar fi posibil să-l mai găsească încă acolo. 
Se forță să meargă mai repede, abia fiind conștientă de panta 
cărării, al cărei unghi se mărea din ce în ce mai mult. 

Într-un târziu, ajunse la vârf. Inima îi bătu din nou cu putere 
când ieși la lumină pe platforma stâncoasă care despărţea 
marginea pădurii de abisul din spate. 

Băiatul stătea chiar pe buza prăpastiei, cu capul întors spre 
ea. Genunchii îi erau trași în sus spre piept. Pe el era înfășurată 
o învelitoare care părea a fi fost făcută din blană de animal. 

Scheunând, câinele se apropiase de Joey și încercă acum să-i 
lingă faţa, dar băiatul parea indiferent și se răsucise la loc 
pentru a privi fix adâncul văii care se întindea sub el la mare 
distanţă. 

Un al șaselea simţ o avertiză pe Mary Anne să nu-l strige și să 
nu facă niciun gest care l-ar ului. 

Porni către el, deplasându-se încet și se opri până la urmă 
lângă el. Fără a scoate o vorbă, își strecură brațul în jurul lui și-l 
trase aproape de ea. O clipă el păru că opune rezistenţă, apoi, 
însă, se înmuie și capul i se sprijini de pieptul ei. 

— Te simţi bine? întrebă femeia. 

Nu se simţea deloc furioasă pe această figură tristă peste 
care dăduse cu mai puţin de un minut înainte. 

Joey ezită, apoi clătină din cap. 

— Nu, șopti el cu o voce abia auzită. Nu mă simt deloc bine, 
mătuşă Mary Anne. Mi-e frică. A-am vrut să mor. 

Femeia se simţi copleșită de un val de milă pentru finul ei. 
Simţi cum îi dau lacrimile. ÎI trase și mai aproape. 

— Mă bucur enorm că n-ai murit, zise ea. Am fost cu toţii 
îngrijoraţi pentru tine. 

Joey rămase tăcut o bucată de timp. Apoi, cu o voce subţire, 
sunând ca și cum ar fi venit de la mare distanţă, spuse: 

— Pun pariu că Alison n-a fost îngrijorată. Pun pariu că ea mă 
urăște. 

— Nimeni nu te urăște, îl liniști Mary Anne. Zău că nimeni. 

— Dar, am încercat să-i fac rău, se tângui Joey. Mi s-a 
întâmplat ceva oribil și eu... 


Tăcu o secundă, incapabil de a termina gândul. Apoi vorbi din 
nou: 

— Mătușă Mary Anne, am înnebunit cumva? Oare asta să fie 
ceea ce e-n neregulă cu mine? 

Începu să suspine. 

— N-am vrut s-o rănesc pe Alison. Zău că n-am vrut! Pur și 
simplu nu m-am putut opri! l-iar acum Bill Sikes e mort, și... și... 
mătușă Mary Anne, ce se va întâmpla cu mine? 

Mary Anne îl îmbrăţișă și-i mângâie cu blândeţe părul. 

— Totul o să fie bine, rosti ea ca și cum ar fi adormit un 
bebeluș. Sunt aici, și tu ești în siguranţă, și totul o să fie bine. N- 
ai rănit-o defel pe Alison, iar ceea ce a păţit Bill Sikes nu poate fi 
din vina ta. 

— Dar... dar nu-mi amintesc!, suspină Joey. Nu-mi amintesc 
nimic din cele petrecute până ce m-am trezit, când am 
descoperit că eram singur, și... 

Continuă așa, într-o bolboroseală incoerentă. Deși încercă să 
înţeleagă șirul vorbelor lui, Mary Anne nu pricepu o iotă. Treptat 
își dădu seama, însă, că el nu stătuse acolo toată noaptea, ci că 
dormise undeva sus în munți, și, când se trezise, se găsea într- 
un pat dintr-o colibă, înfășurat în blana care-i era acum piesă 
vestimentară. 

lar în acel loc venise imediat după ce se iviseră zorile, cu 
intenţia de a se sinucide. 

— Dar n-ai făcut-o, zise ea, ajutându-l să se ridice în picioare. 
În loc de așa ceva ai așteptat să-ţi sară cineva în ajutor. Asta îmi 
dovedește că nu ești nebun. 

Joey o privi cu o expresie de spaimă în ochii lui mari și căprui. 

— O să mă trimiteţi de aici? O să trebuiască să mă bagi într- 
un spital? 

Mary Anne își puse palma pe obrazul lui într-un gest de 
liniștire. Nu se încumetă, însă, să facă vreo promisiune pe care 
să nu și-o poată ţine ulterior. 

— O să vedem la timpul respectiv. Hai să mergem acasă 
acum, acolo unde ti-e locul. 

Cu Storm alergând înaintea lor, o porniră înapoi spre casă, 
fără ca vreunul să mai scoată vreo vorbă. 


e Capitolul 19 

Au pornit la drum la o oră după ce Mary Anne l-a adus jos pe 
Joey de îndată ce băiatul s-a îmbrăcat iar Rick Martin i-a auzit 
ciudata istorisire a trezirii sale într-o colibă din munţi. Joey i-a 
condus pe drumurile pe care Rick însuși le urmase în cursul 
nopţii. Când au ajuns la locul în care fusese Bill Sikes ucis, Joey 
s-a oprit, uitându-se fix la locul în care zăcuse cadavrul și unde 
stătuse Tony Moleno - căruia îi permisese să plece la culcare - 
de planton. Corpul lui Bill Sikes fusese luat de acolo, iar locul era 
cercetat minuţios de tehnicienii din Boise, așa cum se 
întâmplase și la camping cu câteva zile înainte, numai că în 
această dimineaţă ei își dublaseră eforturile, sigilând în pungi de 
plastic, pentru analiză, tot ce găseau. Joey nu scosese nicio 
vorbă cât timp se uitase. In final, se întorsese și pornise din nou 
să urce spre potecă. Apoi, după o jumătate de oră, părăsise 
cărarea și se afundase în pădure, urmând uneori potecile 
înguste lăsate de căprioarele care-și făceau rondul pe acolo, 
alteori, cel mai des, croindu-și propriul drum printre copaci. 

Se aflau acum sus, în apropiere de limita pădurii, urmând un 
drum ce traversa amestecul de pământ și pietre al unei morene 
glaciare. Rick fu scuturat de un fior când încercă să-și imagineze 
cum și-ar putea petrece cineva iarna acolo, unde zăpada 
atingea trei metri, iar vântul urla sinistru, coborând pe valea 
munților. Se uită la Joey. Băiatul păru că-i citise gândurile. 

— Suntem aproape, anunţă el. E o potecă puţin mai sus. 

Cincizeci de metri mai departe, după ce se strecurară printr-o 
mică spărtură dintre două stânci imense, poteca se lărgi. Câteva 
clipe mai târziu ieșiră într-un mic luminiș. La capătul lui, 
înghesuită lângă versantul stâncos, se vedea coliba. 

Cele două ferestre fără geam păreau că se uită la ei cu 
răutate, iar ușa deschisă arăta ca o gură uscată. Din coșul de 
tablă ruginită care se înălța deasupra acoperișului peticit al 
cocioabei se înălța, însă, un fuior subțire de fum. „Casa unui 
muntean”, își zise Rick Martin, cu toate că nu zărise niciodată 
așa ceva în cei zece ani de când se găsea în Sugarloaf. Până să 
vorbească cu Mary Anne Carpenter, cu o după-amiază în urmă, 
nu auzise decât niște zvonuri vagi despre posibila existență a 
unui pustnic, undeva sus, deasupra văii. Coliba din faţa lui era 
exact genul de locuinţă sărăcăcioasă în care ar locui un astfel de 
individ. 


— Vedeţi? exclamă Joey. V-am spus eu că era aici! 

Scoțându-și pistolul din toc și spunându-i scurt lui Joey să 
rămână unde era, Rick porni spre ușă. 

— Heei! strigă el. E cineva acolo? 

Nu veni nici un răspuns dinspre casa care, în ciuda fumului 
trădător emanat de coș, respira a pustietate. In sfârșit, Rick se 
urcă pe verandă și își băgă capul înăuntru. 

Interiorul colibei era la fel de apropiat de ruină ca și 
exteriorul. Cu toate astea era evident că locuia cineva acolo, în 
ciuda stării cocioabei. 

— Nu-i nimeni, îl anunţă el pe Joey. Intru să arunc o privire. 

Rămas în capul potecii, Joey îl privi pe poliţist cum dispare în 
colibă. Porni, la rândul lui, să traverseze luminișul. Dacă i-ar fi 
arătat lui Rick Martin locul unde dormise, atunci acesta ar fi 
trebuit să-l creadă pe cuvânt. 

Se opri brusc. Părul de pe ceafă i se ridică, iar pielea i se 
îmbrobonă toată. 

Nu mai era singur. 

Privi în jurul lui, convins că va descoperi pe cineva, sau ceva, 
în spatele lui. 

Nu zări nimic. 

Rămase nemișcat, cu urechea aţintită la vreun sunet care ar fi 
deconspirat prezența nevăzută, dar liniștea dimineţii era 
tulburată numai de șoapta vântului printre frunzele copacilor. 

Adulmecă aerul, ca un animal în căutarea mirosului prăzii. 

Nimic. 

Și totuși simţea prezenţa lângă el. Aproape că o atingea. 

Așa cum, nevăzută, și fiinţa aceea părea că-l atinge. 

Ezită o clipă, apoi se răsuci pe călcâie și o apucă din nou către 
potecă. Se refugie printre copaci, ascunzându-se faţă de oricine 
ar fi privit dinspre colibă printre arbuștii care creșteau la umbra 
pinilor înalți. 

Fiinţa aceea se simţea tot mai aproape. 

Se mișcă iute prin lăstărișul des, ghidat doar de o șoaptă din 
interiorul propriei minţi. Merse așa cam cincizeci de metri până 
ce observă o siluetă ghemuită între copacii din faţă, privindu-l. 

Joey se opri, uitându-se fix la individ. Era îmbrăcat cu niște 
haine atât de ponosite încât nu mai aveau nicio culoare. Avea 
părul lung, iar faţa nerasă avea trăsături grosolane. 


Joey îl recunoscu dintr-odată. Era bărbatul care privise 
funeraliile părinţilor lui dintre copaci. Îl privise pe el. 

Era omul care locuia în colibă. 

În afara unei imagini neclare a lui în cimitir, Joey nu-și aminti 
să-l mai fi văzut pe acest bărbat înainte. Cele întâmplate cu 
două zile în urmă îi erau la fel de șterse din memorie ca și cele 
din noaptea precedentă. Cu toate astea, aflat acum singur faţă 
în față cu el, Joey simţi cum peste el însuși se pogoară o ciudată 
stare de calm. Fără a se gândi, se îndreptă către individ și se 
opri la numai câţiva pași de el. 

Bărbatul își ridică mâna. 

— E-n regulă, Joey, rosti el cu o voce guturală. Mă cunoști, nu- 
i așa? 

Joey ezită, apoi dădu încet din cap. Era convins, în sufletul lui, 
că-l știa, într-adevăr, și că era legat cumva de el. Se simţea 
atras de înfățișarea lui necizelată ca de o forţă irezistibilă. 

— Noi suntem la fel, Joey, șopti omul. Tu și cu mine suntem 
identici. Avem același sânge, băiete. 

Ochii lui întunecați nu-l slăbeau o clipă pe băiat. 

— Așa e, întări el. Noi nu suntem ca ceilalţi, Joey. Nu suntem 
ca nimeni altcineva. Mă înţelegi, Joey. 

Pe fruntea băiatului apărură cute. Cuvintele n-aveau niciun 
înțeles pentru el, dar ceva din spusele omului atinseseră o 
coardă sensibilă dinăuntrul lui. Se trezi că încuviințează fără să 
vrea. Întreaga lui fiinţă se concentrase asupra acestui străin 
care părea a fi atât de familiar cu el. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică de mine, Joey, reluă bărbatul. Vino. 

Joey se duse mai aproape de el. Bărbatul întinse mâna pentru 
a mângâia obrazul băiatului. Pielea palmei lui era aspră. Joey, 
însă, nu făcu nicio mișcare să se îndepărteze. Obrazul lui părea 
ca atins de curent electric în punctele în care degetele îi răzuiau 
pielea. Dintr-o dată, ceva dinăuntru îl făcu să se simtă altfel 
decât se simţise până acum în toată viața lui. 

Nu se mai simţea singur. 

— Joey? Joey! 

Vocea lui Rick Martin sparse solemnitatea momentului. Joey 
făcu ochii mari, alarmat. Bărbatul își luă mâna de pe obrazul lui. 
Ochii i se îngustară. 

— Du-te înapoi, Joey, comandă el. N-a venit încă timpul. Când 
va sosi, o să te caut. 


Lăsându-și mâinile mari, cu unghii groase și lungi, curbate ca 
niște gheare, pe umerii băiatului, bărbatul îl întoarse și îi dădu 
un brânci, arătând astfel că Joey trebuie să se întoarcă pe 
drumul pe care venise. 

Joey făcu, ezitând, câţiva pași. Când Rick Martin îl strigă din 
nou, se întoarse ca să-l mai privească o dată pe acel bărbat a 
cărui prezenţă o sesizase, fără ca să-l vadă sau să-l audă. 

Dispăruse. Locul unde se aflase cu numai o clipă înainte era 
pustiu acum. 

Nu rămăsese nicio urmă a prezenţei lui acolo. Joey cercetă cu 
privirea întreaga zonă, căutând o dovadă că întâlnirea fusese 
reală și nu fusese încă o dată o plăsmuire a minţii sale. 

Nu văzu nimic. Într-un târziu, se auzi din nou strigat și se 
întoarse. 

— Vin acum! ţipă el. 

Alergă grăbit înapoi spre luminiș. 

— Unde ai fost? îl luă în primire Rick Martin. 

Îl cuprinsese panica când văzu că Joey a dispărut. Tonul vocii 
lui era acum extrem de aspru. 

— A trebuit să fac pipi, murmură Joey. Eram chiar acolo. 

Făcu un gest vag în direcţia pădurii. 

— Mă rog. Dar să n-o mai faci, îl admonestă Rick. l-am promis 
mătușii tale că nu te scap din vedere. Nu vreau să ajung 
mincinos în ochii ei, pricepi? 

Joey dădu tăcut din cap. Nu suflă nicio vorbă despre omul pe 
care tocmai îl văzuse în pădure, dar ascultă cu atenţie fiecare 
vorbuliţă a lui Rick Martin referitoare la ordinele pe care le dădu 
acesta pentru a-l aduce pe Frank Peters și ogarii săi de 
vânătoare sus, la colibă. 

Martin era sigur că, până la căderea nopţii, câinii aveau să ia 
urma celui care locuia acolo. 

e 

— Mă întorc să vă iau pe la trei și jumătate, își anunță Mary 
Anne copiii, parcând mașina în fața școlii și aplecându-se peste 
Logan pentru a deschide portiera de lângă el. Dacă o să întârzii, 
așteptaţi-mă. Să nu luaţi autobuzul. Nu vreau să vă plimbaţi pe 
nicăieri. 

— Dar de ce mai trebuie să mergem la școală? se tângui 
Logan într-o ultimă tentativă de a i se permite să rămână acasă 
în ziua aceea. 


Însă înainte să mai zică ceva, Alison îl întrerupse: 

— Vrei să încetezi de-a te mai purta ca un bebeluș, Logan? 
Mami are și așa destule... 

Băiatul renunţă la pledoaria lui și se răsuci ca să se uite 
chiorâș la soră-sa. 

— Nu sunt un bebeluș! Am zece ani! 

— Atunci nu te mai comporta de parcă ai avea doar patru, 
puse punct discuţiei Alison. 

Deschise ușa din spate și se dădu jos. 

— Nu-ţi face griji, mama. O să am eu grijă de el. 

Îi făcu semn cu mâna maică-sii în timp ce Range Rover-ul se 
puse în mișcare, apoi porni pe aleea largă către intrarea în 
scoală. 

— O să stai acolo toată ziua? îi zise ea lui Logan peste umăr. 

După ce aruncă o ultimă privire lungă mașinii, băiatul se luă 
după soră-sa. 

— Dacă ţi-ai fi ţinut gura aia mare închisă, aș fi convins-o să 
ne lase să stăm acasă, mormăi el. 

Alison îl ignoră. Plecându-se în faţa evidenţei, Logan o urmă 
pe alee. Nu apucă să facă decât câţiva pași, când se auzi strigat. 

— Hei, Logan! L-ai văzut? 

Logan se întoarse. Michael Stiffle, îl privea cu o expresie 
maliţioasă în ochi și cu buzele curbate într-un rânjet neplăcut. 

— Nu l-ai văzut, nu-i așa? 

— Pe cine? se miră Logan. 

— Pe Bill Sikes! ţipă careva. 

În jurul lui Logan și al lui Alison se strânse repede o mulţime 
de copii. 

— Aţi apucat să vedeţi corpul când l-au adus jos? se interesă 
altul. 

Logan ezită. De dimineață, nu văzuse decât câţiva bărbaţi 
ieșind din pădure, dincolo de pajiște. Când porniseră spre 
ambulanta parcată în curtea casei, maică-sa îl oprise să se mai 
uite. Încerca să-și amintească toate detaliile imaginii pe care o 
zărise cu coada ochiului în clipa în care trecuseră cu targa pe 
lângă casă. Oare fusese cadavrul lui Bill Sikes? Il trecu un fior 
când se gândi că nu putuse fi nimeni altcineva. 

— Sigur că l-am văzut, admise el. Au fost patru oameni să-l 
care și era înfășurat tot în plastic. 

— Dar ai văzut corpul? insistă altcineva. 


— N-am văzut nimic! exclamă Alison înainte ca frate-său să 
mai apuce să răspundă. 

Simţind un gol în stomac, fata îl luă pe Logan de mână și 
porni către ușă. Spera să intre în școală înainte de a mai pune 
cineva vreo întrebare. N-ajunseră bine la jumătatea scării, că 
Mike Stiffle îl înșfacă pe Logan de braț. 

— Unde-i Joey? înțepă el. L-au și dus deja? 

Alison se răsuci pe călcâie. Îi aruncă o căutătură urâtă lui 
Mike. Sora geamănă a acestuia îl seconda, zâmbind superior. 
Sesizând ce avea să urmeze, Alison îl trase pe Logan din 
strânsoarea lui Mike. 

— Haide, Logan, rosti ea cu o voce coborâtă pentru a nu fi 
auzită decât de frate-său. Hai să intrăm! 

Furtuna se dezlănțui înainte ca ei să apuce să ajungă la ușă. 

— Pariez că Joey a făcut-o! chirăi Mike. Pariez că el l-a ucis pe 
Bill Sikes! 

— Joey e nebun! strigă altcineva. 

— Daa! Toată lumea știe asta! 

Alison se întoarse. 

— Încetaţi! ţipă ea. Opriţi-vă! Nici unul dintre voi nu știe 
nimic! 

— ÎI cunoaștem pe Joey! i-o întoarse Michael Stiffle. Știm că... 

Cuvintele îi muriră pe buze când ușa se deschise și pe 
verandă își făcu apariţia Florance Wickman. Ellen Brooks o 
însoțea. 

— Ajunge! interveni directoarea cu asprime. 

Se antrenase ani de zile pentru a ști să controleze astfel de 
situații. 

— Nimeni nu știe exact ce i s-a întâmplat lui Bill Sikes, așa că 
încetaţi cu chestiile astea. 

ÎI ţintui cu privirea pe Michael Stiffle. 

— M-ai înțeles? 

Băiatul se uită în pământ și încuviinţă tăcut. 

— Atunci, eu zic să vă pregătiţi pentru ore, continuă 
directoarea în forță. Și nu vreau să mai aud că discutaţi despre 
Joey Wilkenson! Dacă mai scoate vreunul vreo vorbă, am eu 
grijă să-l pun la ture de teren după școală timp de o lună! 
Vorbesc serios! O lună, fără scuze! 

Amenințarea își făcu efectul. Murmurele elevilor se stinseră. 
Satisfăcută că situaţia intrase sub control, directoarea se 


întoarse și intră în clădire. Cu toate astea, câteva minute mai 
târziu, în biroul lui Florance Wickman, Ellen Brooks profită de 
faptul că era singură cu directoarea și i se adresă acesteia, nu 
numai în numele ei, ci și în numele celorlalți colegi din corpul 
profesoral, cu care discutase de dimineaţă: 

— Și ce să facem? Astăzi toţi copiii nu vorbesc decât despre 
evenimentele de aseară, iar eu nu pot spune că nu sunt 
îndrituiţi s-o facă. L-ai auzit pe Sam Gilman de dimineaţă? 

— Ar trebui să se simtă rușinat, izbucni Florance Wickman. Ca 
și Milt Morgenstern, de altfel. S-au comportat de parcă ar fi vrut 
să provoace panică. 

Oftă și se așeză pe scaunul de la biroul ei. 

— Și totuși, mă tem că Sam și Milt au, pe undeva, dreptate. 
Copiii ar trebui să se teamă până nu se află cu exactitate ce a 
păţit Bill Sikes. Tuturor ar trebui să ne fie frică. 

e 

Mary Anne se plimba nervoasă prin bucătărie în timp ce 
aștepta întoarcerea lui Joey și a polițistului dinspre munti. 
Fusese convinsă, în clipa în care îi dăduse voie lui Joey să plece, 
că face o greșeală. Și totuși ce altceva putea să facă. De îndată 
ce Rick Martin începuse să discute cu Joey, imediat ce acesta se 
îmbrăcase și se așezase să mănânce ceva, Mary Anne 
înţelesese încotro băteau întrebările poliţistului. 

— Îţi amintești unde se află coliba? s-a interesat el. Ai putea s- 
o găsești din nou? 

Joey ezitase, apoi dăduse din cap. Mary Anne ascultase 
îngrozită cum șeriful sugerase să urce imediat pe munte. In cele 
din urmă, Rick o trăsese de o parte. 

— Am două crime pe cap, i-a explicat el, și o femeie în stare 
critică la spitalul din Boise. Dacă trăiește acolo sus cineva, ei 
bine, vreau să vorbesc imediat cu el. lar dacă nu e nimeni acolo, 
sau dacă nu există nicio colibă... 

Lăsă propoziţia în suspensie, dar Mary Anne pricepu imediat 
ce voise el să spună. 

— Ce se întâmplă atunci? s-a repezit ea, cu o voce de gheaţă. 
Doar nu crezi că Joey are de-a face cu crimele? Doamne, ce-ţi 
trece prin minte? E numai un copil. 

— Nu vreau să se subiînţeleagă nimic, s-a apărat Rick, dar 
trebuie să urmez pista aceasta și n-o pot face decât cu ajutorul 
lui Joey. 


Cu toată asigurarea primită, Mary Anne continuase să ezite. 
La sfârșit, însă, când Joey însuși o rugase să-i dea voie să-l 
conducă pe șerif până la cocioabă, ea se îmbunase, deși o 
făcuse împotriva propriei voințe. 

— Trebuie să-mi dai voie să mă duc, a insistat Joey. Dacă 
toată lumea crede că mint, atunci toată lumea va crede că... or 
să creadă că... 

Cu toate că Joey fusese incapabil de a rosti cuvintele, sensul 
celor spuse de el fusese clar. Mary Anne cedase în final, după ce 
Rick Martin i-a promis că nu va scăpa băiatul din vedere. 

— Dar te uiţi după el mereu! De acord? 

El încuviințase iar ea îl crezuse. Și totuși, după ce au plecat, 
fiecare minut scurs a însemnat o tortură, mai ales acea oră și 
jumătate trecută după ce îi lăsase pe Alison și pe Logan la 
școală. Se duse la fereastră încă o dată, privi afară, și simţi o 
imensă ușurare când îl văzu pe Joey traversând câmpul, cu Rick 
Martin alături. Forțându-se să nu alerge în întâmpinarea lor, îi 
aşteptă la ușă. Când cei doi ajunseră în faţa ei, se uită 
întrebătoare la Rick. Acesta citi întrebarea din ochii ei la fel de 
limpede ca și cum ar fi fost rostită cu glas tare. 

— E acolo. Exact unde a spus că e și exact cum a descris-o. 

Femeia simţi cum se scurge tensiunea nervoasă din ea. |l 
înconjura, protector, pe Joey cu braţul. 

— Aţi găsit pe cineva? 

Martin clătină din cap. 

— Cineva locuiește acolo sus, dar nu mă întreba cum. 

li descrise femeii coliba. 

— Arăta de parcă el ar fi fost înăuntru cu puţină vreme înainte 
de sosirea noastră, încheie el câteva minute mai târziu. Era 
acolo o ceașcă de cafea, goală, caldă încă, iar focul tocmai 
fusese stins. 

Se întinse cât era de lung pentru a-și activa sângele. |Iși dădea 
seama că nu va mai rezista fără să doarmă o oră sau două. 

— ÎI sun pe Tony Moleno și-l trimit acolo sus cu Frank Peters și 
ogarii săi. Dacă nu începe să plouă, câinii o să ia urma 
individului fără nicio problemă. 

Mary Anne vru să zică ceva, dar se răzgândi și i se adresă 
băiatului. 

— Joey? Ce-ar fi să te duci sus ca să te schimbi cât timp discut 
cu domnul Martin? 


Băiatul se uită bănuitor la ea. Aveau să discute despre el. Era 
sigur de asta! 

— Dar de ce nu pot să rămân? protestă el. 

Descifrându-i frica din voce, Mary Anne zâmbi. 

— Pentru că vreau să-ţi pui haine curate. O să mergem la 
doctor să vedem ce se petrece cu tine. 

Joey făcu ochii mari. Oare voia să-l ducă la un spital? Avea să- 
| interneze până la urmă, deși îi promisese că n-o va face? 

— Dar ai spus că... începu el. 

Mary Anne îi puse degetul pe buze, reducându-l la tăcere. 

— O să fie totul bine, Joey. O să mergem la doctor și el te va 
ajuta, poate, să-ţi amintești ce s-a întâmplat azi-noapte. ți 
promit c-o să stau cu tine, iar după aceea o să venim acasă. 

Cum băiatul era încă nehotărât, ea îi vorbi din nou, cu ochii în 
ochii lui. 

— Am promis să am grijă de tine, Joey. Le-am promis 
părinţilor tăi la nașterea ta și ţi-am promis și ţie de dimineaţă. N- 
o să-mi încalc această promisiune, Joey. Jur să n-o fac. 

Joey o privi și nu observă pe faţa ei nimic care să-l determine 
să creadă că ea nu spunea adevărul. Dar dacă nu-l spunea? 
Dacă îl trimitea la un spital, undeva? În clipa aceea, în minte îi 
apăru răspunsul. 

„O să fug. Dacă mă trimit la un spital, o să fug și o să mă duc 
în munți; și o să-l găsesc pe omul acela. O să-l găsesc și el o să 
aibă grijă de mine.” 

Satisfăcut de idee, părăsi bucătăria și urcă scările spre 
camera lui. După ce Joey se făcu nevăzut, Mary Anne se întoarse 
spre Rick Martin. 

— Nu înțeleg un lucru, rosti ea. Dacă tu crezi că Bill Sikes a 
putut fi ucis de acel cineva care trăiește în colibă, cum se face 
că același individ nu i-a făcut niciun rău lui Joey azi-noapte? 

Era exact întrebarea care îl măcinase pe șerif în ultima 
jumătate de oră, când coborau înapoi spre casă. 

Era o întrebare la care n-avea încă niciun răspuns. 

e 

Joey deschise ușa camerei sale și își salută câinele cu un 
fluierat. Animalul stătea întins pe pat, cu capul odihnindu-se pe 
labe. 

In loc să sară și să se năpustească asupra stăpânului său 
pentru a-l întâmpina, Storm scheună ușor, își abandonă poziţia 


și se strecură sub pat, făcându-se nevăzut. Încruntându-se, Joey 
se lăsă în patru labe și se zgâi în spaţiul dintre somieră și podea. 

Storm mârâi și se mai retrase câţiva centimetri. 

Brusc, Joey înţelese. 

Emana mirosul omului de pe munte. 

— E-n regulă Storm, îl linişti el. Nu trebuie să te temi de el. Nu 
mi-ar face niciun rău. El mă iubește, băiete. Mă iubește. 

Se întinse din nou după câine, dar scheunatul înspăimântat 
nu se diminua. 

Mirosul omului care-l mângâiase pe Joey pe faţă umplea nările 
animalului. Corpul începu să-i tremure. Se făcu și mai mic și se 
îndepărtă mai mult de băiatul care-i fusese stăpân toată viaţa. 

Un băiat de care se temea instinctiv acum. 


e Capitolul 20 

— Ei, n-a fost chiar atât de rău, nu-i așa, Joey? întrebă Clark 
Corcoran, ridicându-se și înconjurând biroul pentru a se cocoţța 
pe colţul acestuia. 

Clădit ca un atlet și cu un aer tineresc, Corcoran sfida cei 
patruzeci de ani ai lui. Felul lui blând de a fi îl făcuse 
întotdeauna să fie foarte iubit de copii. 

Joey, însă, se agita nervos pe scaun. Se uită la doctor cu o 
expresie de îngrijorare. 

— Vreţi să spuneţi că s-a terminat? întrebă el. 

Corcoran încuviință. 

— S-a terminat totul, răspunse doctorul cu un ton plin de 
afecțiune, deși știa că rezultatul examinării băiatului nu-l 
îndreptăţea la o asemenea afirmaţie. 

Ajunsese la unele concluzii în timpul ultimei ore, cât timp îl 
încurajase pe băiat să vorbească în timp ce el efectua diverse 
explorări fiziologice. Experienţa îl determinase să procedeze 
astfel. Cu pacienţi de vârstă lui Joey, căpăta mult mai multe 
informaţii dacă îi lăsa să vorbească liber decât dacă ar fi avut un 
comportament formal cu ei. 

Din punct de vedere fizic, băiatul era sănătos. Cu toate că nu 
era înalt pentru vârstă lui - avea cu puţin sub medie - 
dezvoltarea lui musculară întrecea cu mult pe cea obișnuită la 
anii săi, iar pe piept începuse deja să-i apară părul. Pulsul și 
presiunea sângelui erau perfecte. Singura anormalitate era dată 
de temperatura corpului care indica în mod constant cu un grad 
Celsius peste limita normală. (Corcoran investigase mai 
amănunţit, în căutarea unor simptome de boală, dar nu 
descoperi niciunul. La sfârșit, îi luase încă o dată temperatura lui 
Joey și obţinu același rezultat, pe care îl notă pe foaia de 
observaţie ca o anomalie ce va trebui verificată la următoarea 
întâlnire cu băiatul. 

Deși nu aflase, încă, motivul golurilor de memorie ale lui Joey, 
intuia răspunsul. Pierderea părinţilor constituia un traumatism 
considerabil pentru băiatul de treisprezece ani și, de aceea, 
puteau exista momente când durerea îl copleșea peste măsură. 
În astfel de clipe, mintea lui n-avea altă opțiune decât de a intra 
într-o stare echivalentă cu catalepsia. In cazul lui Joey, Clark 
Corcoran era aproape convins că avea dreptate, căci, indiferent 
ce metodă aplicase ca să observe reacția băiatului faţă de 


pierderea părinţilor, acesta replicase în permanenţă că e în 
ordine, că se adaptase cu noua viaţă și că-i plăcea de mătușa 
Mary Anne. Recunoscuse chiar că făcuse o pasiune pentru 
Alison Carpenter. 

Toate aceste reacţii, puse laolaltă, îl conduseseră pe Corcoran 
la concluzia că Joey își reprima durerea refuzând să accepte 
realitatea celor întâmplate și tratând totul cu pretenţia de a nu 
se fi întâmplat nimic important. 

Niciuna din aceste ipostaze nu putea fi adevărată. 

Doctorul bănuia că băiatul se ascundea de toți, în acele clipe 
în care își pierdea memoria, pentru a nu-și expune durerea în 
fața nimănui și a nu se expune nici el. In același timp, Corcoran 
era la fel de convins că aflase motivul pentru care Joey refuza cu 
obstinaţie să-și împărtășească suferinţa. 

— N-am nevoie decât de câteva minute să o pun la curent pe 
mătușa ta cu starea ta de sănătate, apoi ești liber, însă vreau să 
te văd din nou săptămâna viitoare. 

Privirea lui Joey se umbri, bănuitoare. 

— Am crezut c-aţi zis că n-am nimic. 

— Și așa se pare că și e, îl asigură Corcoran. Din punct de 
vedere fizic singura anormalitate este o ușoară temperatură, 
care va dispare, presupun, până mâine. Cu toate astea mai 
avem încă de aflat ce-ai intenţionat să faci azi-noapte când ai 
dispărut, nu-i așa? 

Joey nu replică pe moment. Avea aerul unui animal prins în 
capcană. 

— M-mulţi oameni nu-și amintesc diverse lucruri, se aventură 
el în final. Și ce mare scofală? 

— Cine a zis că-i mare scofală? i-o întoarse Corcoran. 

Dacă acorda prea multă importanţă pierderilor de memorie, 
exista riscul ca Joey să se retragă în el ca un arici. 

— Dar nu ești macar curios? Eu unul, știu că sunt! 

Prin mintea băiatului trecu o imagine a cadavrului lui Bill 
Sikes. Și dacă și-ar fi amintit ce făcuse azi-noapte, dovedindu-se 
astfel că... Nu! Elimină gândul înainte de a-l fi terminat. 

— Cr... cred că și eu sunt, admise el în cele din urmă. 

— Atunci o să ne mai vedem și săptămâna viitoare, bine? 

Corcoran deschise ușa cabinetului său și-l conduse pe Joey în 
sala de așteptare, unde Mary Anne răsfoia, nervoasă, o revistă. 


— Vreţi să veniţi în cabinet două minute, doamnă Carpenter? 
o invită doctorul. 

In timp ce Joey se așeză pe canapea, Mary Anne îl urmă pe 
Corcoran în cabinetul lui și luă loc pe marginea scaunului din 
fața biroului. Doctorul se lăsă să cadă pe fotoliu, luă foaia de 
observaţie a băiatului și o înmână femeii astfel ca să citească 
singură însemnările lui. 

— Cu excepţia unei temperaturi ușor ridicate, remarcă el în 
timp ce Mary Anne cerceta notițele, Joey e în formă bună din 
punct de vedere fizic. De fapt, e într-o formă mai mult decât 
bună. 

În minutele care urmară, el îi expuse femeii teoria sa 
referitoare la golurile de memorie ale lui Joey. 

— AŞ vrea să cred și eu că e așa de simplu, rosti Mary Anne, 
dusă pe gânduri, după ce el își termină relatarea. 

Işi amintea, încă, ziua în care sosise în Sugarloaf, când Joey, 
izbucnind în lacrimi, se aruncase în braţele ei. 

— Băiatul descris de dumneavoastră pare mult mai... nu știu, 
cred că stoic e cuvântul. lar Joey nu e stoic, e foarte irascibil. 
Stările lui de spirit se schimbă atât de repede încât mă întreb 
uneori dacă îl cunosc cât de puţin. _ 

— Joey a fost întotdeauna așa, întări Corcoran. În plus, nu 
sunt deloc convins că în el se petrece un conflict. Incă de foarte 
mic a avut momente în care părea să se retragă complet în el, 
după cum a traversat perioade în care era un demon absolut. 

Făcu o pauză. Continuă cu o voce precaută: 

— Cât de bine l-aţi cunoscut pe Ted? 

„Ted”, repetă Mary Anne în gând. „Cu oricine aș vorbi se 
revine întotdeauna la Tea”. 

— Incep să mă întreb dacă l-am cunoscut vreodată, răspunse 
ea în cele din urmă. Presupun că nu. Vreau să spun că l-am 
cunoscut de când s-a măritat Audrey cu el, dar n-am stat prea 
mult de vorbă niciodată. 

— A fost un om complicat, zise Corcoran, sprijinindu-se de 
spatarul fotoliului. Mie mi-a plăcut și vreau să ţineţi minte asta. 
Uneori, însă, îl ţinea foarte din scurt pe Joey, iar alteori îl lăsa să 
facă ce-i trăsnea prin cap. Intotdeauna am avut impresia că Joey 
n-a știut niciodată în ce ape se scaldă taică-său. Ce-i făcea 
plăcere lui Ted într-o zi, în a doua zi îl supăra, așa că Joey era 


mereu bulversat. lar în ultimii doi ani, Ted devenise și mai dur 
cu băiatul. 

Expresia femeii se înăspri. 

— Vreţi să spuneţi că Ted îl maltrata pe Joey? întrebă ea, 
hotărându-se că sosise timpul să pună această problemă la care 
toți ceilalţi, de la Charley Hawkins la Rick Martin și Olivia 
Sherbourne, evitaseră să dea un răspuns. Câteva clipe doctorul 
rămase tăcut, apoi dădu drumul unui lung oftat. Când vorbi, 
evită să se uite în ochii femeii: 

— Povestea e că nu prea au existat oameni care să ia poziţie 
împotriva lui Ted. Chiar și eu m-am temut. 

Se întinse și culese un creion pe care începu să-l răsucească 
nervos între degete. 

— Știţi că Ted era foarte bogat. Acum doi ani a înființat un 
fond pentru a clădi o clinică aici. Trebuia să începem construcția 
în primăvara viitoare. 

Tăcu. Convinsă că știa ce avea să urmeze, Mary Anne refuză 
să-i permită să evite asumarea propriei vini. 

— Continuaţi, rosti ea. 

Corcoran se lăsă moale în fotoliu. 

— Ei bine, din păcate, deși făceam totul să-l ajut pe Joey, nu 
eram prea dornic să-l înfrunt pe Ted. Nu sunt prea mândru de 
chestia asta, dar asta e. Așadar, mă tem că trebuie să-mi asum 
o parte din responsabilitate în ceea ce privește situaţia lui Joey. 
Nu vă îngrijoraţi, însă, prea tare. L-am adus pe Joey până aici, o 
să-l trec și prin situaţia de acum. 

— Cum? sări Mary Anne, cu o nuanţă de mânie în voce. Cum 
vă propuneţi să-l ajutaţi pe Joey când știaţi ce se petrecea cu el 
și n-aţi facut nimic să opriţi nenorocirea? Isuse Sfinte, doctore 
Corcoran! Cum aţi putut s-o faceţi? Știa toată lumea din oraș că 
Ted îl maltrata pe Joey? Și n-a făcut nimeni nimic? 

— Nu sunt sigur că știa cineva cu adevărat... începu Corcoran, 
dar Mary Anne nu-l lăsă să termine. 

— Nu folosiţi subterfugii, doctore Corcoran! i-o reteză ea. 
Tocmai mi-aţi spus că-l bănuiaţi pe Ted că îl maltrata pe Joey. 
Asta înseamnă că trebuie nu numai să vă faceţi însemnări 
despre el, ci și să raportați bănuielile dumneavoastră la poliţie! 

începu să răsfoiască prin dosarul băiatului, cercetând foile 
pentru a găsi ceva care să reflecte cele spuse de doctor. 

Nu descoperi nimic. 


Absolut nimic! 

Ajunse în final la sfârșitul dosarului unde se găsea o copie a 
certificatului de naștere al băiatului. Xeroxat pe ambele părţi, 
părea a fi primul document al fișei sale medicale. Mary Anne se 
uită cu atenţie la el, începu să răsfoiască din nou dosarul, apoi 
se întoarse la certificat. 

Ceva nu era în regulă. 

Studie din nou actul, apoi se uită la Clark Corcoran. 

— Audrey mi-a spus că Joey s-a născut prematur, rosti ea. 

Doctorul păru complet derutat de această schimbare. 

— Aţi îngrijit-o la naștere? continuă ea. 

Corcoran negă. 

— N-am fost atunci acolo. lar Joey s-a născut în San Francisco, 
nu-i așa? 

Mary Anne încuviinţă și privi încă o dată certificatul. 

— Audrey mi-a zis că a fost norocoasă să se găsească acolo 
când s-a născut Joey. 

— Sunt de acord, rosti doctorul. Dacă s-ar fi născut prematur 
aici, ar fi avut un mare noroc dacă ar fi supravieţuit. 

— Numai că aici scrie că el a cântărit trei kilograme și opt 
sute nouăzeci de grame, observă Mary Anne. E cam greu pentru 
un născut prematur la șapte luni, nu-i așa? 

Corcoran se încruntă și se întinse după dosar. Mary Anne i-l 
pasă peste birou. Doctorul studie, la rândul lui, certificatul și 
cercetă și însemnările privitoare la primele zile de viață ale 
băiatului. Nu exista nicio dovadă că fusese pus în incubator. Nu 
exista nicio menţiune despre naștere anormală sau despre vreo 
problemă deosebită. 

— Sunteţi sigură că Audrey a spus că Joey a venit prematur? 

— Absolut sigură, replică Mary Anne. 

Pulsul i se acceleră când calculă la ce dată rămăsese Audrey 
însărcinată dacă Joey era un copil la termen. 

— Asta explică cu siguranţă de ce era atât de dur Ted cu Joey, 
rosti ea în final cu vocea tremurândă. 

— Nu pricep... începu Corcoran. 

Mary Anne nu-l lăsă să termine. 

— Dacă Joey s-a născut la termen, atunci Ted nu putea să-i fie 
tată. Ted și Audrey s-au cunoscut cu o lună înainte de a se 
căsători iar Joey s-a născut la șapte luni de la nuntă. Asta 
înseamnă că, dacă Ted ar fi fost tatăl, Joey ar fi trebuit să se 


nască prematur cu numai o lună. Audrey mi-a spus, însă, că ela 
venit cu două luni mai devreme. 

Corcoran studie încă o dată însemnările din spitalul din San 
Francisco, apoi clătină din cap. 

— E clar că ea nu v-a spus adevărul. Doar dacă nu cumva a 
falsificat cineva însemnările. E evident că s-a născut la termen. 
De fapt, greutatea la naștere indică posibilitatea ca să fi 
întârziat chiar, cu o săptămână sau două. În niciun caz, însă, n-a 
fost prematur. În plus, Audrey nu mi-a mărturisit niciodată că 
băiatul ar fi fost născut înainte de termen. 

Mary Anne clătină din cap. 

— Probabil că n-a povestit nimănui în afara mea și a câtorva 
prieteni din Est. Dar dacă Ted n-a fost tatăl lui, cine... 

Tăcu brusc, amintindu-și de bărbatul care se ascundea în 
spatele copacilor la înmormântarea lui Ted și Audrey. 

Bărbatul despre care atât Rick Martin cât și Olivia Sherbourne 
spuseseră că trebuia să fie un om al muntelui, trăind de unul 
singur pe creste. 

Omul care îl urmărise pe Joey la funeralii. 

Omul în a cărui colibă se deșteptase Joey de dimineață? 

Era posibil? 

Dar era o nebunie! 

Oricine ar fi fost tatăl lui Joey, cu siguranţă că n-ar fi putut trăi 
în munţii de deasupra Sugarloaf-ului! Audrey nu s-ar fi 
îndrăgostit niciodată de un asemenea individ! 

Doar dacă nu era „muntean” când o întâlnise pe Audrey. 

Dintr-o dată, din memorie răsări una din remarcile Oliviei 
Sherbourne: 

„... am avut multe de spus când Audrey s-a măritat cu el, la o 
lună după ce l-a cunoscut! l-am zis că era pe punctul de a se 
arunca din nou cu ochii închiși, că abia îl cunoștea pe Ted...” 

Pe punctul de a se arunca din nou. 

Mary Anne își aminti totul. Fusese cineva, într-adevăr, dar nu 
durase mult. Câteva săptămâni doar. După aceea, Audrey n-a 
mai amintit nimic despre el. 

Și totuși Ted trebuie că a știut adevărul. Mary Anne își 
închipui cum trebuia să fie el măcinat în toţi acești ani de 
cunoștința acelei legături. În cele din urmă, ura i se răsfrânsese 
asupra băiatului despre care știa că nu e fiul lui. 


Dintr-odată totul căpătă sens... și nimic n-avea sens. Începu s- 
o doară capul. Un ciocan o izbea deasupra ochilor. Dacă acel om 
pe care îl văzuse la funeralii era una și aceeași persoană cu cel 
care locuia sus, în colibă... 

Putea fi tatăl lui Joey? 

Ştia oare Joey că Ted nu fusese tatăl lui și simţise oare că e 
urât pentru asta? 

Întrebările îi roiau în minte, ciocnindu-se una de alta, până ce 
ea ajunse, în cele din urmă, să nu le mai suporte. 

— Doctore Corcoran, rosti ea, prudentă, cu vocea 
tremurătoare, dacă ar fi ca tatăl adevărat al lui Joey... să iasă la 
suprafaţă... ar fi vreo cale de a demonstra că el e? Cu ajutorul 
unor teste de sânge sau altfel? 

Clark Corcoran negă. 

— În niciun caz prin teste simple de sânge. Așa nu putem 
decât să eliminăm anumite grupe de persoane care nu se 
potrivesc la grupa sanguină. Singura modalitate de a demonstra 
clar paternitatea e o analiză ADN. lar asta e scumpă. 

Mary Anne se hotărî. 

— Vreau să luaţi o probă de sânge de la Joey și să o trimiteţi 
la un laborator pentru o astfel de analiză. Am sentimentul că 
vom avea nevoie de rezultat. 

Câteva minute mai târziu, doctorul recolta sânge dintr-o venă 
a braţului drept al lui Joey. Nu făcuse nicio menţiune asupra 
scopului final al recoltării, ci se mulţumise să-i explice că 
mătușa lui era îngrijorată de temperatura ușor ridicată și era 
nevoie, în consecinţă, să mai facă niște teste. Proba de sânge, 
recoltată în eprubetă, avea să fie marcată și expediată unui 
laborator din Boise. 

În timp ce îl duse pe Joey înapoi la fermă, Mary Anne se 
întrebă dacă era cazul să-l cerceteze despre relaţia lui cu Ted 
Wilkenson. Se decise, în cele din urmă, că era mai bine să 
aștepte, măcar până ce avea să afle dacă fusese găsit bărbatul 
care locuia în colibă. 

Găsit și identificat. 


Omul se opri să asculte. 

Câinii erau încă departe, dar se apropiau rapid. 

Se comportase ca un prost, încă de la început Ar fi trebuit să 
rămână lângă colibă și să asculte ce spunea șeriful. In loc de așa 


ceva, intenţionase să stea la distanţă și ca atare se furișase în 
pădure. Se urcase pe stânci până când ajunsese la un tăpșan 
unde se ghemuise cu lupoaica mârâind ușor lângă el. Stătuse 
acolo până ce-i văzuse pe individ și pe băiat - băiatul /u; - 
croindu-și drum înapoi spre vale. Abia atunci se întorsese la 
colibă, convins că nu va găsi decât ruine din ea, poate chiar 
numai o grămăjoară de cenușă. 

Rămăsese neatinsă. 

Iși făcu focul, fără teamă fiindcă știa că nu mai avea nici un 
rost să-și ascundă prezenţa dând drumul la sobă numai 
noaptea. Își mâncă portia de cartofi fierţi, luaţi din depozitul 
aranjat în peștera din spatele colibei, și de iepure prăjit, vânat în 
noaptea care trecuse. Ziua nu simțea acea poftă grozavă de a 
se hrăni cu carne crudă. 

Intr-un târziu, se întinse pe pat, intenţionând să se 
odihnească vreo câteva minute înainte de a decide ce avea de 
făcut. 

Coliba trebuia abandonată. Era conștient de asta. Cu 
siguranţă că șeriful avea să se întoarcă, aducând și alți oameni 
cu el. 

Și câini. 

Aceiași câini de azi-noapte, care-i luaseră urma lui Joey, și 
care îi pierduseră mirosul numai când ajunseseră în zona în care 
îl găsise el pe băiat hoinărind prin pădure, cu ochii sticloși, 
urmărind... 

Urmărind ce? 

O voce din interiorul lui pe care numai el o putea auzi? 

Un instinct, imprimat atât de puternic în ei încât n-avea altă 
variantă decât de a i se supune când îl copleșea dorinţa aceea 
arzătoare? 

Nebunia sălășluia în Joey din clipa în care se născuse, încă de 
pe vremea când mergea crăcănat prin curtea casei construită 
de cei doi Wilkenson, omul observase în copilaș chemarea 
cunoscută de el în timp ce-l privea de pe stâncile de deasupra. 

Il văzuse pe Joey pornind către adăpostul pădurii, cu ochii 
ațintiţi pe copaci și pe umbra făcută de ei, cu sufletul căutând 
consolarea pe care numai sălbăticia i-o putea oferi. 

Omul știa ce simţea băiatul și-i cunoștea chiar și ciclurile 
nebuniei. 


De câte ori nu coborâse el în vale, mânat de foame și de sete, 
în anii în care aceste necesități mai puteau fi ţinute sub control, 
și simţise nevoile trăite de Joey. De câte ori nu-l zărise la 
fereastra camerei lui, uitându-se lung afară, în noapte, și de 
câte ori nu-i simţise gândurile împletindu-se cu ale lui proprii? 

Două minţi și un singur instinct. 

Oare, mai erau oameni în situaţia lor? Câţi mai puteau fi? 

Câţi mai erau ca el, hoinărind prin noapte, luptându-se cu 
foamea, rezistând setei până ce pierdeau, în final, această 
bătălie cu propria lor natură? 

Acum începuseră să moară oameni. 

Oare, asta se petrecuse numai acolo? Sau mai existau alţii ca 
el, locuind în alte colibe de pe alți munți? 

Sau în alte locuri. În orașe, unde se ascundeau ziua în 
apartamente ieftine, pentru a se furișa afară numai noaptea, 
scotocind după hrană prin gunoaie așa cum scotocise el în 
camping, luptându-se în același timp cu demonii din el? 

Existau oare alţii care să se zbată așa cum se zbătuse el? 

Și cum tocmai începuse s-o facă Joey Wilkenson? 

Acum coliba îi fusese descoperită. Trebuia s-o abandoneze și 
să găsească un loc unde să se ascundă. 

Trebuia să se ascundă înainte ca ei să vină să-l omoare. 

Cu siguranţă că ei asta intenționau. Oricine l-ar fi privit și-ar fi 
dat seama ce era cu el. 

L-ar fi recunoscut și l-ar fi urât. 

Așa cum îl vor uri și pe Joey. 

Și totuși, în Joey schimbarea dinăuntru era abia la început. 
Nimeni n-o vedea încă. Pentru ceilalți oameni neafectaţi de 
boală, băiatul mai părea încă o ființă normală. 

Nu! N-aveau să observe nimic până ce nu va fi deja mult prea 
târziu, abia după ce Joey va fi incapabil să reziste dorinţei 
furibunde din el. 

Işi închisese ochii o clipă, încercând să-și scoată din minte 
imaginea lui Joey devenit un monstru identic cu cel care 
devenise el însuși. Epuizat de pe urma nopții care trecuse, 
corpul îl trădase. Adormise și se trezise numai atunci când lupul 
scosese un mârâit de avertizare. 

Era prea târziu să se mai gândească la altceva decât să-și ia 
zborul și o ţinea într-o goană, cu lupoaica alături. 


Se simţea obosit acum. Extenuarea îi slăbea mușchii și i se 
cuibărea în oase. Curând avea să fie nevoie să admită lupta. 

Va trebui să lupte sau să moară. 

Se uită împrejurul lui. Cercetă cu privirea lui ascuţită peisajul, 
căutând un loc în care să se apere. ÎI văzu, sus de tot. 

Deasupra marginii pădurii, acolo unde suprafața de granit a 
muntelui era expusă din plin la vânt, exista o crăpătură. 

O crăpătură îngustă, care-l va proteja din trei părți. 

li va oferi protecție, dar îl va și închide în capcană. 

Ezită o clipă, apoi se decise. incepu să se caţăre. Lupul îi 
deschidea drumul, ca și cum intuise încotro se îndreptau. 

Sub ei lătratul ogarilor creștea în intensitate. 

e 

— Dă-i drumul unuia din lesă, rosti Tony Moleno când din 
cerul plumburiu începu să cadă o ploaie rece. 

Frank Peters îl privi pe șerif nevenindu-i să-și creadă urechilor. 

— Ai înnebunit? Cât timp crezi că o să putem ţine pasul cu el? 
O să dispară înainte. 

— Am ajuns suficient de aproape, îl întrerupse Moleno. 
Aproape că-l simt. E pe undeva, prin apropiere. lar dacă nu-l 
găsim în următorul sfert de oră, nici că n-o să mai putem. Ploaia 
o să șteargă urmele mai iute decât intră iepurele în vizuină. 

— Poate că ar fi mai bine să-l chemăm pe Rick, sugeră Peters. 

Nu-i venea la îndemână să le dea drumul câinilor pentru a 
fugări jivina de pe munte. 

Tony Moleno cercetă terenul de deasupra lor. Se aflau exact 
deasupra marginii pădurii. De acolo până la vârf nu se găsea 
nimic altceva decât rocă goală. 

Rocă care era spartă, fărâmiţată de un mileniu de ploi care 
săpaseră prin toate crăpăturile muntelui și care îngheţaseră și 
se întinseseră pe parcursul iernilor lungi, croindu-și încet drum 
tot mai adânc, până când, în cele din urmă, bucăţi imense de 
munte porniseră la vale, rostogolindu-se, defrișând zone mari de 
pădure în timpul căderii, ajungând, în fine, la poalele muntelui 
sub formă de avalanșă de pietre amestecate cu pământ și cu 
bolovani enormi. 

De aceea, pretutindeni în rocă se zăreau crăpături. Era foarte 
posibil ca omul căutat să se ascundă într-una dintre ele. 

Un câine îl putea găsi în câteva minute, iar, de unde se aflau, 
puteau urmări toată vânătoarea. 


— Lasă-l pe Rick să doarmă, replică Moleno, luând o decizie. 
El nu e aici, iar noi suntem. 

Aplecându-se, desfăcu lesa unuia dintre ogari. Câinele se 
năpusti înainte. Lătratul lui furios se sparse în mii de ecouri 
reflectate de stânci. 

Animalul se mișca iute, fiindcă urma era puternică și nu 
aducea cu nimic mirosit mai înainte. Nu existau piste false și nici 
alte mirosuri care să se amestece cu mirosul înțepător cules de 
pe patul din colibă. 

Cu capul coborât, începu să urce pe versant. Era ca o pată de 
maro și alb pe cenușiul rocii, o pată care dispărea câteva 
secunde, când dădea ocol bolovanilor mari, pentru a reapare 
căţărându-se pe grohotișul care avea să fie curând acoperit de 
un nou strat de zăpadă și gheaţă. 

Omul se cuprinse cu brațele. 

Unul dintre câini se apropiase foarte mult. 

Bărbaţii îi dăduseră drumul din lesă, ceea ce era bine. 

Însemna că mai avea ceva timp până ce aveau să ajungă și ei 
la el. În timp ce câinele putea să se caţăre pe calea cea mai 
scurtă, oamenii vor fi nevoiţi să-și aleagă cu grijă drumul în 
căutarea cărării care îl adusese pe el acolo și se vor zbate să 
descopere orice amprentă de picior. 

Ploaia cădea mai tare acum, dar venise prea târziu pentru a-l 
mai ajuta, deoarece era însoţită de un vânt rece dinspre 
creastă, care se învârtoșa în jurul lui, îngheţându-l și înțepându-i 
degetele. 

În plus, acel vânt sufla dinspre el spre câine, ducându-i 
mirosul la nările animalului. 

Tonul lătratului se schimbă brusc. Își dădu seama că sosise 
ceasul. Ogarul sesizase mirosul lui direct și se va năpusti în sus, 
neinfluențat de urmele pașilor omului. 

Bărbatul era, însă, gata. Era mai pregătit decât fusese 
vreodată. 

Lupoaica mârâi pe ton jos un avertisment, dar omul o 
mângâie pe cap, reducând-o la tăcere. 

Dintr-o dată, câinele ajunse acolo. Silueta lui apăru în 
deschizătura crăpăturii. 

Ogarul încremeni brusc. Uită să mai latre, ca și cum ar fi fost 
surprins că dăduse așa repede peste pradă. Imediat, însă, lansă 
un urlet victorios și se repezi spre om cu fălcile căscate larg și 


cu saliva curgându-i pe limbă. Din gât i se înălță un alt șir de 
lătrături ca un semnal că prada era încolţită și se afla sub 
asediu. 

Lătratul îi fu, însă, redus subit la tăcere. Tonul triumfător se 
transformă instantaneu în altceva. 

Hăul văii se umplu de tânguirea agoniei când lupoaica se 
năpusti înainte, prinse ogarul în aer, își închise fălcile în jurul 
gâtului câinelui și colții începură să sfârtece carnea celuilalt 
animal. 


e Capitolul 21 


— Ce dracu' s-a întâmplat acolo? se agită Frank Peters în timp 
ce ultimul strigăt îngrozit al celui mai bun ogar al său se stinse. 

Tony Moleno își îngustă ochii. 

— După mine, cel care e încolţit acolo tocmai a ucis un câine. 
Haide! 

Îndepărtându-se de Peters, începu urcușul pe panta abruptă, 
alegându-și cu atenţie drumul printre pietrele împrăștiate la 
baza stâncii și întrebându-se cât mai putea rezista din cauza 
epuizării, pe care cele trei ore de somn furate nu o putuseră 
îndepărta. 

După ce își crescuse intensitatea, suflând dinspre nord cât 
timp se urcase pe versantul muntos, vântul începuse acum să 
șuiere dinspre vârf. În timp ce temperatura scădea vertiginos, 
ploaia rece care începuse să cadă cu câteva minute mai 
devreme se transformă iute în lapoviţă. 

Frank Peters se uită fix la șerif. 

— Ai înnebunit? Dacă nu coborâm imediat de aici o să 
rămânem înțepeniţi. la privește acolo! 

Făcu semn cu mâna înspre cer, unde vălătuci negri întunecau 
deja lumina zilei, cu toate că după-amiaza abia începuse. 

— Avem timp! insistă Moleno. Avem șansa să prindem 
individul chiar acum. Dacă o ratăm, tipul o să dispară! N-o să-l 
mai găsim niciodată! 

— Dacă îl lăsăm unde e acum, ticălosul o să se congeleze, 
argumentă Peters. 

Moleno îl ignoră, însă, și o porni pe pantă în sus. Resemnat, 
Peters îl urmă, ţinându-se strâns de cureaua care-l lega pe 
singurul câine care-i mai rămăsese. 

Ajungând la bolovanii îngrămădiţi la baza stâncii, Tony Moleno 
se opri și așteptă să fie ajuns din urmă de Frank Peters. 

— Cum naiba a ajuns acolo sus? se văită Peters, întorcându-și 
capul din bătaia vântului și ștergându-și lapoviţa de pe faţă cu 
mâneca hainei. 

Își introduse mâna în buzunar, scoase afară o pereche de 
mănuși groase și și le puse în mâini. 

— Mi se pare că a ajuns sus pe acolo, rosti Moleno și arătă 
înspre un loc aflat la douăzeci de metri spre dreapta, unde o 
despicătură neregulată în creasta de granit părea să ducă spre 
un tăpșan larg de deasupra. Undeva pe acel tăpșan se afla 


crăpătura în care se ascunsese individul. Șeriful începu să-și 
croiască drum printre bolovani, invidiind câinele care se 
furișase, cu numai câteva momente înainte, prin spărturi prea 
mici pentru Moleno pentru a le putea folosi. Se deplasa încet 
acum, căci sub tălpile lui solul luase forma unei pante abrupte 
ce se termina în buza unuia dintre meterezele de stâncă, care 
se înălţau deasupra vârfurilor copacilor precum turnurile de 
observaţie ale unui castel. 

Roca devenise alunecoasă. Lapoviţa formase deja un strat 
subțire de gheaţă, ce avea să devină mai lucioasă decât pietrele 
acoperite cu mușchi care se aliniau pe fundul pârâului Coyote. O 
alunecare aici ar conduce la efecte mult mai grave decât luxaţia 
pe care o suferise Tony în primăvara anterioară, când se dusese 
în prima expediţie de pescuit a anului. 

Făcându-și curaj, înconjură cu braţele unul dintre bolovani, 
căutând mici crăpături pentru degete, de care să se ţină înainte 
de a testa cu piciorul micile porţiuni de teren stabil care puteau 
susține greutatea. | se păru că trecuse o veșnicie, deși, în 
realitate, nu trecuse mai mult de un minut, până ce reuși să se 
ghemuiască în adăpostul relativ al unei crăpături largi de pe faţa 
stâncii, ca să-l aștepte pe Frank Peters. g 

Pentru Peters deplasarea era și mai dură. Işi dădu prea târziu 
seama de greșeala făcută când își pusese mănușile groase. 
Înconjură și el bolovanul cu braţele încet, războindu-se cu 
tentaţia de a privi în josul pantei abrupte care se căsca sub el. 
Ştia că era de-ajuns să-și arunce ochii spre hăul de dedesubt 
pentru ca să fie cuprins de un val de ameţeală care să-i distrugă 
echilibrul precar în care se găsea. Brusc, simţi cum e tras de 
lesa câinelui. Îi dădu drumul imediat curelei, iar ogarul, mai 
sigur pe picioarele lui decât Frank, începu să sară de la un 
bolovan la altul, apoi se târî pe ultimii centimetri până ce 
ghearele descoperiră o scobitură în roca dură, acolo unde Frank 
nu putea zări nimic. 

Întorcându-se cu spatele către versant, Peters se îndesă în 
stâncă. Ştia că va trebui să-și scoată mănușile înainte de a 
continua să se deplaseze în jurul imensei roci, precum crabul, 
dar frica de înălțimi începu să pună stăpânire pe el. Și totuși, 
fiindcă mănușile îl împiedicau să-și folosească degetele, să nu și 
le scoată însemna să nu fie capabil să găsească și el o scobitură 
în roca ce devenea tot mai alunecoasă. In cele din urmă, slăbi 


strânsoarea cu care se ţinea cu mâna dreaptă de o protuberanţă 
a stâncii și începu să tragă de mănușă cu dinţii, deget după 
deget. Imediat ce mâna i se eliberă de obiectul stânjenitor, 
începu să lucreze la cealaltă mână, lăsând prima mănușă să 
cadă în gol. 

— În regulă, ţipă el către Tony Moleno, pe care nici măcar nu-l 
mai vedea. Sosesc! 

Își întinse mâna dreaptă cât putu de mult. Simţea piatra rece 
sub degete. Găsi, în sfârșit, o crăpătură subţire, își strecură 
degetele în ea și se ţinu strâns. Porni apoi să-și miște încet 
piciorul drept. Căută o scobitură, o găsi, încercă, apoi începu să- 
și treacă greutatea de pe piciorul stâng pe cel drept. 

Tocmai își slăbise strânsoarea mâinii stângi când simţi cum 
cedează ceva sub talpa piciorului drept. Se clătină brusc, iar 
degetele îi alunecară afară din crăpătură. 

Se lăsă instinctiv pe vine și se rostogoli pe spate, îndoindu-și 
genunchii și încercând să-și frâneze mișcarea de alunecare cu 
tocurile pantofilor. Sub el, însă, pietrișul începu să cedeze. Se 
trezi că începe să coboare cu totul către prăpastia aflată la zece 
metri mai jos. 

— Tonyl! 

Strigătul lui de ajutor se pierdu instantaneu, luat de vânt. Se 
rostogoli încă o dată înfigându-și unghiile în roca spartă, 
căutând în zadar, ceva, orice, de care să se agaţe. 

De sus, Tony Moleno văzu cu groază cum Frank Peters 
aluneca ușor la vale. Părea acum că se deplasează întreg 
versantul, iar Peters se lupta ca și cum ar fi încercat să înoate 
contra unui curent de nisip. 

— Tony! Fă ceva! 

Era prea târziu, însă. Chiar dacă și-ar fi adus frânghia cu el, 
Moleno nu ar mai fi avut timp să i-o arunce prietenului său. 
Neputând să-și mute privirea de pe Peters, Moleno văzu cum 
Frank se rostogolește pentru ultima dată, cum încearcă să se 
țină în echilibru și cum reușește în final să stea pe picioare 
clătinându-se în timp ce plonjează peste marginea prăpastiei. 
Urletul lui de groază, reuși, pentru o clipă, să se înalțe deasupra 
vuietului vântului, apoi dispăru, așa cum se făcuse nevăzut și 
Peters. 

Șeriful trase adânc aer în piept. Holbându-se la bucăţica de 
teren peste care trecuse Peters ultima dată înainte de a cădea 


în gol, își apucă staţia de emisie-recepţie de la brâu și apăsă 
butonul de pornire. Strigând pentru a se face auzit, din cauza 
șuieratului continuu al vântului, raportă dispecerei din Challis 
cele întâmplate și descrise stânca pe care stătea. 

— Nu sunt sigur că mă pot întoarce jos, încheie el. Așa ca o să 
continui să urc. 

In cele din urmă, se întoarse și porni îndârijit, să se caţăre pe 
fața stâncii la a cărei bază stătea. Deasupra lui, cel de-al doilea 
ogar lătra excitat. Tony își înzeci eforturile de a se căţăra pe 
piatra alunecoasă și ajunse, în sfârșit, la tăpșanul care forma un 
îngust intrând pe o distanţă de o sută de metri de-a latul 
versantului neted ca-n palmă. In acea clipă, glasul câinelui își 
schimbă tonul. Moleno își înteţi mersul și își scoase arma din 
toc. Mai avea, însă, încă zece metri până la animal, când ogarul 
dispăru într-o crăpătură dintre roci. O clipă mai târziu, acesta 
scoase același urlet scurt de durere pe care Moleno îl auzise cu 
puţin timp în urmă. 

Șeriful își încetini ritmul și se deplasă cu atenţie, până ce 
ajunse la numai un metru de tăietura profundă care străpungea 
stânca. Ghemuindu-se, apucă o piatră și o aruncă prin gura 
crăpăturii. Ciuli urechile pentru a auzi reacţia individului pe care 
îl știa ascuns înăuntru. 

Nu se întâmplă nimic. 

Atunci, Moleno se apropie și mai mult, ţinându-și, inconștient, 
respiraţia, apoi ţâșni spre mijlocul deschizăturii, cu arma ţinută 
de ambele mâini și cu degetul gata să apese pe trăgaci în clipa 
în care descoperea ţinta. 

Văzu imediat cum vine ceva spre el. Trase înainte de a-și 
concentra atenţia asupra țintei. 

Lupoaica urlă de durere când plumbul îi sfâșie carnea de pe 
coaste. Scheunând, animalul dădu înapoi. 

Uluit de neașteptatul atac al lupului, Tony avu o clipă în care 
uită să se concentreze. Acea clipă se dovedi fatală. 

Omul de pe munte ieși din scobitura îngustă în care se 
înghesuise, sări de pe pietroiul pe care se sprijinise cu picioarele 
și căzu peste Tony Moleno. Unghiile sale, ca niște gheare lungi, 
de la mâna stângă se înfundară în orbitele ochilor șerifului, iar 
antebraţul drept, musculos și puternic, îi înconjură gâtul. Cu o 
răsucire scurtă, individul rupse gâtul lui Moleno, apoi ridică 
trupul inert și îl azvârli de pe tăpșan. Cadavrul se izbi de stâncă, 


se rostogoli dezarticulat în aer, apoi se izbi din nou și începu să 
alunece câtre buza meterezului de piatră. 

În clipa când trecu de marginea prăpastiei, brațele și 
picioarele corpului lui Moleno se desfăcură larg, dând căzăturii 
finale către rocile de dedesubt aparenţa unui salt cu parașuta. 

Un salt care se terminase îngrozitor de prost. Un salt executat 
în tăcerea morții. 


— Rick? Rick, trezește-te! 

Gillie Martin trase ușor de umărul soțului ei, apoi îl scutură 
mai tare. Rick gemu, se întoarse, apoi se deșteptă încet și clipi 
din ochi. 

— Ce naiba te-a apucat? se rățoi el. 

Se simţea încă epuizat după ce fusese toată noaptea în 
picioare și era convins, în ceața somnului în care încă se găsea, 
că nu se trântise pe pat decât de un minut sau două. 

— Abia apuc și eu să dorm... 

— Zaci de trei ore, i-o reteză nevastă-sa. Te-aș fi lăsat să 
dormi dar s-a ivit o problemă. 

Tonul vocii ei îl aduse instantaneu la realitate. 

— Ascultam stația, reluă ea, și l-am auzit pe Tony Moleno 
chemând dispecera din Challis. 

Ezită o clipă, apoi continuă, dându-și seama că nu avea altă 
opţiune decât de a-l pune brutal la curent cu veștile. 

— Frank Peters a murit, Rick. Și-a pierdut echilibrul sus pe 
munte, iar Tony nu l-a putut ajuta. 

Cuvintele soției lui risipiră ultimii aburi de somnolenţă din 
mintea șerifului. 

— Oh, Isuse! Unde-i Tony? A păţit ceva? 

— Eh, asta e cealaltă problemă, răspunse Gillie cu voce 
sumbră. Crede că l-a încolțit pe ăla care locuiește în coliba 
descoperită de tine de dimineaţă și s-a dus după el. 

— Ce?? exclamă Rick. 

Se ridică în capul oaselor și își azvârli picioarele afară din pat. 

— De unul singur? E nebun! 

— Spunea că nu crede că se mai poate întoarce. Se apropie o 
furtună și... 

Rick n-o mai asculta, însă. Smulse receptorul telefonului și 
formă numărul de la ghișeul dispecerei. 


— Debbie? Aici e Rick Martin. Pune-mi la aparat înregistrarea 
ultimului apel al lui Tony. 

— l-am spus să coboare, Rick, dar... 

— Tu dă drumul la aparat, Debbie! i-o reteză Rick. 

Ascultă cu atenţie vocea lui Tony, care se auzea cu greu din 
pricina furtunii și a paraziţilor. „Bine că și-a amintit măcar să-i 
comunice lui Debbie unde se află,” își zise Rick. Deși locul precis 
în care se găsea putea să nu însemne nimic pentru dispeceră, 
Rick avea o imagine exactă asupra zonei. 

— Mă duc acolo, o anunţă el pe Gillie, întinzându-se după 
haina uniformei. O să ajung foarte aproape de el dacă o iau pe 
la campingul Coyote Creek și apoi sus pe lângă stăvilarul contra 
focului. 

— Ai înnebunit? se repezi Gillie. Privește ce-i afară, omule! E 
un frig de-ţi îngheaţă oasele, plouă, iar radioul anunţă că în mai 
puţin de o oră va ninge în Stanley. Asta înseamnă că o să se 
pună pe nins și aici, iar sus, în munţi, cu siguranţă a început 
deja. 

— Atunci ar fi mai bine să plec imediat, se încăpăţână Rick, 
nesocotind vorbele ei. 

Își încălțţă o pereche de ciorapi groși de lână și își trase o 
pereche de cizme în locul pantofilor lui obișnuiți. 

— Cât e ceasul? 

— Puțin peste unu și jumătate. Abia ai dormit câteva ore... 

— Mă simt bine, o întrerupse Rick. Mult mai bine decât Frank 
Peters și să fiu blestemat dacă o să-l las pe Tony să încerce să 
coboare de unul singur de pe muntele ăla. 

Se îndreptă spre garaj, găsi o frânghie de nylon de vreo sută 
de metri lungime, câteva pitoane și un cârlig de asalt. Gillie îl 
urmă la mașină, protestând în timp ce el îngrămădea 
echipamentul pe bancheta din spate. 

— Nu-ţi face griji, o linişti el. N-o să mi se-ntâmple nimic. 

Douăzeci de minute mai târziu, traversă campingul în care își 
găsise sfârșitul Glen Foster și o apucă în sus pe panta abruptă a 
stăvilarului. Comută jeepul de tracţiune integrală și băgă 
maneta de viteze în treapta a doua. Motorul tură ca bezmetic iar 
transmisia scrâșni, dar vehiculul începu să urce pe panta 
desfundată. De sub cauciucuri zburau pietricele în toate părțile 
iar mașina aluneca și derapa pe noroiul înmuiat de ploaie. 


După ce parcurse așa o milă, Rick coti pe un vechi drum 
forestier, acum aproape complet acoperit cu bălării, și trecu 
maneta de viteză în treapta cea mai de jos, accelerând în 
același timp cât de tare putea pentru a-și croi drum. Când 
drumeagul deveni, în cele din urmă, de nestrăbătut, blocat de 
un copac căzut, Rick își trase o manta de plastic peste uniformă 
și se năpusti în furtună. 

Din ceea ce spusese Tony, n-avea de parcurs mai mult de o 
jumătate de milă până în locul în care căzuse Frank Peters. 

Inghesuind pitoanele în buzunarele hainei de ploaie, își azvârli 
frânghia peste umăr și apucă cârligul, apoi se căţără peste 
arborele căzut și începu să-și facă loc prin pădurea de copăcei 
care blocase drumul părăsit. 

Merse așa un sfert de oră până ce ajunse la piciorul stâncii de 
pe care se prăbușise Frank Peters. Zece minute mai târziu îi găsi 
cadavrul. 

La câțiva metri distanţă de Peters îl descoperi și pe Tony 
Moleno. 

Partenerul lui zăcea întins pe spate, cu capul răsucit grotesc 
pe umărul stâng. 

li veni să vomite când se uită la faţa lui Moleno, unde în locul 
ochilor rămăseseră două găvane pline de sânge. Se îndoi de 
mijloc și începu să verse. 

In timp ce Martin rămase aplecat la baza stâncii, așteptând 
să-i treacă starea de rău, omul de pe munte se furișă printre 
copacii aflați la un kilometru mai încolo. 

Coborând din ascunzișul lui de pe faţa netedă a muntelui 
Sugarloaf, individul se îndreptă încă o dată spre sălbăticie. Forţa 
furtunii îl îndemna înainte iar instinctele feroce din el ieșiseră la 
suprafață, alimentate de atacul asupra lui Tony Moleno până la 
a ajunge din nou la nivelul acelei dorințe furibunde de sânge. 

e 

Mary Anne Carpenter aruncă o privire prin mansarda-magazie 
de sub acoperişul înclinat al casei, căutând o cutie, un cufăr, 
orice obiect de acest gen în care să nu se fi uitat încă. Căuta 
date, informații sau însemnări despre bărbatul cu care se 
întâlnea Audrey înainte de a-l fi cunoscut pe Ted Wilkenson. Nu 
găsise nimic. Deschisese toate cutiile și toate valizele dar nu 
descoperise încă niciun indiciu despre obiectul cercetărilor ei. 

Cu excepţia unei poze. 


O unică poză din albumul de fotografii de la parter, în care era 
Audrey în mijlocul unui grup de oameni pe care Mary Anne nu-i 
recunoscuse. 

Instantaneul era îngălbenit de trecerea anilor, dar în el se mai 
vedea încă cum Audrey stătea lângă un individ înalt, spătos, cu 
trăsături greoaie, al cărui braţ era petrecut în jurul umerilor ei 
de o manieră ce însemna fie o simplă prietenie întâmplătoare, 
fie ceva de o cu totul altă natură. 

Datorită acestei fotografii, Mary Anne continuase să caute și 
să cotrobăiască printre hârtii după un jurnal sau un pachet de 
fotografii pe care Audrey le-ar fi ascuns în dorința de a nu fi 
văzute de Ted. Căuta, de fapt, orice lucru care ar fi pus-o pe 
pista bună în ceea ce privea identitatea tatălui adevărat al lui 
Joey. Nu descoperise nimic. Își trecu mâneca hainei peste ochi 
într-un efort inutil de a se șterge de praful care se ridicase în 
jurul ei în ultimele trei ore, părăsi mansarda și se întoarse la 
biroul din bibliotecă. Știa că o nouă cercetare a sertarelor 
acesteia s-ar fi dovedit zadarnică, așa că luă telefonul și formă 
din nou numărul Oliviei Sherbourne. Prima dată când sunase, îi 
răspunse robotul. Dădu și acum peste aceeași mașinărie. 

— Sună-mă imediat ce auzi mesajul ăsta, rosti ea în aparat, 
repetând în esenţă același mesaj pe care îl mai lăsase. Olivia, 
mi-a venit o idee ciudată despre identitatea omului de pe 
munte, dar nu-mi amintesc numele! Dacă individul e, într- 
adevăr, cine cred eu că e, atunci i se putea năzări că are motive 
să-l ucidă pe Ted, și poate și pe Audrey! Știu că pare o 
tâmpenie, și așa și sper că e, dar sună-mă, te rog, imediat ce ai 
să poţi! 

Închise telefonul și se uită la ceasul ei. Era trei fără câteva 
minute. Se făcuse ora când trebuia să-și ia copiii de la școală. 
Avea să-l ia și pe Joey cu ea, de vreme ce se hotărâse să nu-l 
mai lase singur până ce n-avea să afle exact pe cine vânau 
polițiștii. 

— Joey! strigă ea. S-a făcut ora să mergem să-i luăm pe 
Logan și pe Alison! 

Dinspre etaj nu sosi niciun răspuns. O cuprinse o prevestire 
rea. Fugi pe scări în sus înspre camera băiatului și o deschise 
fără a bate măcar în ea. 

Camera era pustie! 


Imediat se uită spre fereastră. Închisă. Simţi o ușurare bizară. 
Cel puţin dacă ieșise afară nu se strecurase pe fereastră, sărind 
de pe acoperișul verandei. 

Dar unde se află? 

Se duse până la geam și privi afară. Abia atunci își dădu 
seama că se pornise ploaia. Venea dinspre cer valuri-valuri și 
arăta ca și cum ar fi fost o pânză ţesută cu fulgi de zăpadă și 
picături mari de apă. _ 

Zăpadă? Dar era abia începutul lui septembrie. Işi aminti 
atunci vorbele lui Bill Sikes, rostite de acesta cu numai două zile 
în urmă: 

„O să vină devreme iarna... nu fiti surprinsă c-o să avem 
zăpadă pân la sfârșitul săptămânii.” 

Ploaia vărga sticla geamului iar norii grei diminuau lumina 
zilei într-atât încât afară părea că sosise seara. Mary Anne 
deschise fereastra pentru a obţine o priveliște mai clară a curții 
și a pajiștii. O rafală de vânt îngheţat o izbi cu violenţă. Închise 
repede fereastra și se grăbi să coboare la parter. Fugi înspre ușa 
din spate, de la bucătărie dar se opri brusc în drum. Pe masă se 
odihnea un bilet, sub solniţă. Încruntându-se, îl culese de acolo. 

„Sunt în șopron”, citi ea cuvintele scrise cu litere îngrijite. 
„Caii trebuie hrăniţi și grajdurile trebuie curățate, iar eu nu 
vreau să te deranjez.” 

Era semnat: „Joey”, iar dedesubt era scrijelit un P.S.: „Nu-ţi 
face griji - Sunt bine!” 

Simţi cum își slăbește strânsoarea frica ce o cuprinsese în 
menghina ei când își dăduse seama că Joey nu se mai află în 
casă. Se lăsă să cadă pe unul din scaunele de la bucătărie și 
izbucni într-un hohot de râs când înţelese cât de aproape de 
panică fusese. După ce i se calmară nervii, se duse în debaraua 
din spatele scărilor și își scoase din cuier jacheta îmblănită. Işi 
încheie toţi nasturii, până la gât, pescui și o căciulă tricotată de 
pe raftul de deasupra hainelor, și-o puse pe cap, își răsuri 
gulerul jachetei în sus și o porni înapoi prin bucătărie spre ușa 
din spate a casei. Când o deschise, aceasta ameninţă să-i scape 
din mână din pricina furtunii, dar Mary Anne reuși s-o închidă, 
apoi porni să traverseze curtea spre șopron legănându-se pe 
picioare din pricina vântului și ţinându-și brațul ridicat streașină 
ca să se apere de ploaie. Ușa șopronului era deschisă și 


proptită. Intră în clădire și trase ușa după ea iar vântul i-o trânti 
cu putere, închizând-o. 

— Joey? strigă ea prin întuneric Unde ești? 

Nu auzi decât ușorul fornăit al unuia din cai. Se grăbi să 
traverseze toată lungimea construcției pentru a aprinde lumina 
de la comutator și clipi, orbită de strălucirea corpurilor de 
iluminat. 

— Joey? Eşti aici? 

Doi dintre cai se aflau la locurile lor cu căpăţânile spânzurând 
liber deasupra porţilor de acces închise. Cel de-al treilea loc, al 
iepei, era gol. Simţind cum i se accelerează pulsul, Mary Anne se 
apropie de aceasta și se zgâi înăuntru. 

Cu toate că Sheika nu era acolo, ieslea ei era plină cu 
mâncare iar podeaua grajdului era acoperită cu paie proaspete. 
Oare plecase Joey cu ea să călărească pe o vreme ca asta? 

Mary Anne se îndreptă spre camera anexă și cercetă 
harnașamentele. Toate șeile erau la locul lor. 

Din ce în ce mai îngrijorată, părăsi încăperea și o apucă înapoi 
spre ușa șopronului. Când mai avea trei metri de parcurs, o văzu 
că începe să se miște de la sine, întredeschizându-se, apoi 
trântindu-se cu putere la loc din pricina vântului. Auzi, cu greu, 
afară, vocea lui Joey acoperind furtuna: 

— Înapoi, Sheika! Hai! înapoi! Bravo, fato. Bună fetiţă! 

Ușa șopronului se deschise din nou, dar se trânti violent încă 
o dată. Mary Anne fugi înspre ea. 

— Du-o înapoi! strigă ea, și se propti cu toată greutatea în 
ușă, încercând s-o împingă contra vântului. 

— O să împing până o deschid! anunţă ea. 

— Bine! se auzi țipând Joey. 

Femeia se forță încă o dată, prinzându-se de ușă cu brațele, și 
reuși să o deschidă. Imediat, prin deschizătură trecu Joey, călare 
fără șa pe iapă. Atât calul cât și băiatul erau uzi leoarcă, dar 
Joey zâmbea cu toată gura. 

— Ar fi trebuit s-o vezi pe Sheika! trâmbiţă el. l-a plăcut la 
nebunie! 

Mary Anne se uită nedumerită la Joey. 

— l-a plăcut ce? Ce-ai făcut? Unde-ai fost? 

— Am scos-o s-o călăresc. A fost excelent. N-am mai călărit-o 
niciodată fără șa. 

— In ploaie? se miră Mary Anne. Joey, afară toarnă cu găleata! 


— Nu ploua când am plecat. Era ca un fel de bură. Ar fi 
trebuit, însă, s-o vezi! Când a început să toarne de-adevăratelea 
și când a început să sufle vântul dinspre munţi, și-a luat zborul. 
Ar fi trebuit să ne vezi traversând câmpul! Tinea coada sus și se 
zbenguia pe cinste! 

Bătu calul ușor cu palma pe gât, apoi își petrecu cu suplețe 
piciorul peste corpul ei și alunecă la podea. O apucă imediat de 
căpăstru și porni s-o ducă la locul ei. 

— Ţi-a plăcut, nu-i așa? îi vorbi el în timp ce calul îi atinse 
gâtul cu botul. N-a fost grozav? 

lapa necheză, dădu din cap și aproape că smulse cureaua din 
mâna lui Joey. 

— Mă rog, acum vino în casă, îi zise Mary Anne băiatului. 
Trebuie să te usuci și să-ţi pui haine curate, apoi trebuie să 
coborâm până la școală ca să-i luăm pe Alison și pe Logan. 

— Nu pot, replică Joey, aranjând-o pe Sheika în grajdul curățat 
și dând drumul curelelor de la căpăstru. Trebuie s-o șterg și să 
pun o pătură pe ea, altfel răcește. 

— Ei nu zău? îl ironiză Mary Anne. Dar tu ce crezi că o să 
păţești? Și așa doctorul Corcoran zicea că ai un pic de febră. 

— Mă simt bine, i-o întoarse Joey. Imediat ce termin cu Sheika 
mă duc să mă schimb. 

Femeia începu să protesteze, dar își dădu seama că n-avea 
nici timpul și nici dorința de a se certa cu băiatul. In afară de 
asta, n-avea să fie plecată mai mult de o jumătate de oră, iar 
până acum era posibil ca poliţia să-l fi prins pe individul de pe 
munte sau să-l fi alungat din zonă. 

— Bine, oftă ea. Promite-mi, însă, că o să stai în casă și n-o să 
pleci nicăieri. 

Joey ezită. Ochii i se înceţoșară o clipă, după care, însă, 
încuviinţă. 

— Promit. 

Pe buze îi apăru din nou zâmbetul. 

— Ar fi bine să te grăbești, însă. Afară a început să ningă. Hei! 
Poate o să fim înzăpeziţi! Poate că nu se va mai ţine școală 
mâine! N-ar fi o chestie mișto? 

Mary Anne zâmbi cu amărăciune. O să audă exact aceleași 
cuvinte de la Logan din clipa în care îl va lua acasă. „Bine măcar 
că Joey e la fel cu ceilalți copii când e vorba de zăpadă”, își zise 
ea în timp ce se urca la volanul Range Rover-ului. Porni motorul. 


„Cu atât mai bine”, își continuă ea șirul gândurilor. „Dacă se 
închide școala, va fi o vacanţă norocoasă!” 

Băgă maneta în viteză, întoarse mașina și porni pe șosea. 

Observând-o cum pleacă, Joey simţi că zâmbetul, pe care se 
forțase să și-l menţină pe faţă, începe să se estompeze. 

Adânc în sufletul lui avea din nou acea senzaţie de început de 
agitaţie nervoasă care îl copleșise cu o noapte înainte și îl 
condusese, împotriva voinţei lui, afară, în bezna nopţii. 

Când o călărise pe Sheika, cu numai câteva clipe înainte, 
gonind de-a latul câmpului prin ploaia rece, se simţise minunat, 
plin de o exuberanţă ce-l făcea să sară în sus cu cea mai 
firească bucurie. In clipa în care intrase în șopron, însă, bucuria 
îl părăsise iar în capul pieptului începuse să i se formeze acel 
ghem nervos dat de senzaţia că e prins într-o capcană. 

Simţi acum, în timp ce ștergea calul, acea manifestare 
cunoscută de el a nervilor lui. Simți șuieratul naturii făcându-i 
semn și sălbăticia munţilor chemându-l. 

Incercă să ignore senzaţia aceasta, încercă să pretindă că era 
numai o închipuire. În timp ce continua s-o frece pe Sheika cu 
cârpa, însă, dorinţa dinăuntrul lui deveni arzătoare. 

Sesizând schimbarea din băiat, iapa începu să fornăie 
nervoasă, izbind cu copita în podea și ridicându-și capul pentru 
a se elibera de curelele care o ţineau în ham. 


e Capitolul 22 


Până când ajunsese Mary Anne la școală, ploaia se 
transformase complet în ninsoare. În timp ce Logan și Alison 
fugiră pe scări și traversară în goană mica pajiște, Mary Anne se 
uită îngrijorată la cerul cenușiu. Nu avusese niciodată 
experienţa unor astfel de furtuni care veneau, devastatoare, 
dinspre Arctica în acest anotimp. Norii întunecaţi o făceau să 
tremure chiar și în interiorul călduros al mașinii. Işi strânse 
jacheta îmblănită mai tare în jurul gâtului. 

— Nu-i mişto? se repezi Logan, căţărându-se pe locul din față 
și trântind portiera în spatele lui. Pun pariu că nu va fi școală 
mâine! Pariez că o să ne înzăpezim! 

Mary Anne îi zâmbi. 

— Eu nu mi-aș face prea mari speranţe în locul tău. Nici nu 
suntem măcar la jumătatea lui septembrie, așa că ninsoarea 
asta nu va rezista. Probabil că până mâine se va topi toată. 

— Nu se va topi! o contrazise Logan. Mike Stiffle zice că o să 
aibă doi metri și jumătate și n-o să putem nici măcar să ieșim 
din casă! Mai spune că... 

— Mie mi se pare că a exagerat un pic, îl întrerupse maică-sa. 

Părăsi parcarea și porni ștergătoarele pentru a îndepărta 
stratul de omăt de pe parbriz. 

— Michael și Andrea Stiffle sunt niște ticăloși, declară brusc 
Alison de pe locul din spate. 

Mary Anne o privi prin oglinda retrovizoare. 

— Oh? Cum de-ai ajuns la concluzia asta? 

Fata se așeză, morocănoasă, într-o rână pe locul ei. 

— Eh, pur și simplu nu-mi plac, asta-i tot. 

— Discutau despre Joey, interveni Logan cu o notă de mânie 
în voce. Au spus că... 

Înainte de a-și termina propoziţia, observă că Joey nu se afla 
în mașină. 

— Unde e? întrebă el. 

Mânia faţă de gemenii Stiffle făcuse loc preocupării față de 
soarta băiatului pe care îl privea deja ca fiind un frate mai mare. 

— Doar nu l-a trimis doctorul la spital, nu-i așa? 

Își amintea perfect cât de înspăimântat fusese Joey la ideea 
că ar fi trebuit să fie internat într-un spital, deși pentru Logan nu 
era clar despre ce spital ar fi putut fi vorba. 


— E bine sănătos, îl asigură Mary Anne. E acasă și are grijă de 
Sheika. 

Domolit, Logan schimbă imediat subiectul. 

— AȘ fi vrut să stau eu acasă azi și să am grijă de cai. 

— Nu zău? rosti Mary Anne cu vocea tărăgănată. Ei bine, ia să 
vedem: n-ai fi avut de făcut decât să cureţi grajdurile, apoi să 
scoţi niște fân din hambar, apoi să-i hrănești pe toţi trei. După 
asta te puteai ocupa de ţesălatul lor. În plus, mereu se găsește 
câte ceva de trebăluit prin anexă. Șeile trebuie lustruite, și... 

— Dar el nu trebuia să facă toate astea, o întrerupse Logan, 
dându-și, într-un târziu, seama că era luat peste picior. 

— Ce a zis doctorul? întrebă Alison de pe locul ei din spate. 
Chiar e ceva în neregulă cu Joey? 

Mary Anne ezită, gândindu-se la cât de mult le putea dezvălui 
celor doi copii din cele spuse de doctorul Corcoran de dimineaţă. 
Ajunseseră la marginea orășelului. In faţa lor, asfaltul era deja 
acoperit de un strat, în continuă creștere, de nea. Cu fiecare 
minut care trecea părea că ninge tot mai tare. Apucând mai 
strâns de volan, femeia zise: 

— Are probleme legate de adaptarea la realitatea morții 
părinţilor lui. Doctorul crede că nu este ceva extrem de serios, 
dar Joey poate să aibă unele momente în care să fie foarte 
furios din cauza celor întâmplate. 

— Ei, și de ce n-ar fi? exclamă Alison. 

Frica pe care o simţise faţă de Joey cu două nopţi în urmă 
făcuse loc unui val de simpatie. 

— Nu-i drept, continuă ea. Amândoi părinţii sunt morți iar 
acum toți copiii șușotesc că e vina lui! E îngrozitor, mami! Dacă 
i-ai asculta pe unii, ai crede că Joey e un fel de monstru sau așa 
ceva! 

Mary Anne simţi un junghi străbătând-o, din pricina vinovăţie, 
când își aminti că numai de dimineaţă chiar ea îi pusese lui 
Clark Corcoran o întrebare care putea fi, în mod cert, 
interpretată la fel. Işi aduse cu exactitate aminte de momentul 
de panică prin care trecuse cu mai puţin de o oră înainte, când 
coborâse din mansardă și descoperise că Joey nu se afla în casă. 
Dacă începea și ea să se întrebe dacă nu cumva problemele 
băiatului erau mult mai profunde decât durerea, atunci la ce să 
se aștepte de la altcineva care... 


Sesiză brusc că mașina își pierduse direcţia luând o curbă. 
Apăsă automat pe frână, apoi își aminti că asta era cea mai 
mare prostie pe care o putea face, așa că luă iute piciorul de pe 
pedală și manevră volanul în derapaj controlat. După o secundă 
cât o veșnicie cauciucurile prinseră din nou sol tare sub ele. 
Mary Anne încetini și scoase un suspin de ușurare. 

— Ai grijă, mami, se plânse Logan. Aproape că ai ieșit de pe 
drum. Tati spunea mereu că femeile nu știu să conducă pe 
zăpadă! 

— Tatăl tău nu e aici să conducă el, nu? i-o tăie Mary Anne cu 
vocea mai supărată decât merita comentariul lui Logan. Imi 
pare rău, se scuză ea imediat. În definitiv, n-am ieșit de pe 
șosea, nu? 

Logan se cufundă într-o tăcere îmbufnată iar Mary Anne se 
concentră asupra șofatului. Câteva minute mai târziu, ajunseră 
în curtea din faţa casei, deja acoperită cu un strat de câţiva 
centimetri de zăpadă. Mary Anne manevră Rover-ul până lângă 
ușa din spate. Se dădură toți trei jos și se grăbiră să intre în 
bucătărie. Afară ninsoarea continua să se înteţească. Rafalele 
de vânt dinspre munţi o viscoleau peste câmp. Lângă magaziile 
din spatele șopronului se formaseră deja dune mici de omăt. 

— Mi se face frig numai când mă uit, zise Mary Anne. Alison 
ce-ar fi să încropești un foc în living? Eu o să prepar o cacao 
fierbinte. Tu, Logan, cheamă-l pe jos Joey, da? 

Tocmai pusese laptele pentru cacao la încălzit, când Logan se 
întoarse. 

— Nu e sus, raportă copilul. De fapt, nu e nicăieri. 

Forțându-se să nu-și dezvăluie panica bruscă în faţa fiului ei, 
Mary Anne își puse iute pe ea jacheta îmblănită și căciula 
tricotată apoi adăugă și un fular în jurul gatului și a părţii de jos 
a feţei. În cele din urmă deschise ușa din spate și fugi către 
șopron. Deschise ușa doar atât cât să se strecoare înăuntru. 
Sheika se afla la locul ei, dar nu se vedea nici urmă de Joey. 

— Joey? strigă femeia, înfricoșată. 

Doar nu plecase... pur și simplu nu putuse pleca! Promisese 
să stea acasă! 

— Joey? 

Auzi o mișcare dinspre podul șopronului. Scrută zadarnic 
întunericul de deasupra. 

— Joey? Ești acolo sus? 


— Cobor imediat, anunţă băiatul. 

Instantaneu panica ei se domoli. Rămase cu gura căscată, 
însă, o clipă mai târziu când își întoarse faţa spre ea în timp ce 
cobora scara. 

Fața băiatului, ca și partea de sus a hainelor, de altfel, erau 
acoperite de zăpadă. 

— Joey? Ce Dumnezeu... 

Băiatul se îndreptă spre ea, cu pași mici, aproape nesiguri. 

— Observam zăpada, declară el cu voce atât de coborâtă 
încât femeia abia îl auzi. Am deschis trapa de sus. De acolo se 
vede tot muntele. 

Băiatul se încruntă, ca și cum ceva l-ar fi nedumerit. Cu voce 
îngrijorată, rosti: 

— Doar am stat acolo, mătușă Mary Anne. Nu făceam nimic. 

Tonul vocii i se schimbă din nou, dându-i femeii impresia că 
era înspăimântat: 

— Zău că n-am făcut nimic rău! 

„Îi e frică”, își zise Mary Anne. „Se teme de mine!” 

Se duse lângă el și-l îmbrăţișă. 

— Bineînţeles că n-ai făcut! la uită-te, însă, la tine. Ești tot plin 
de zăpadă. Cred că ești îngheţat! 

ÎI simţi cum tremură în braţele ei. 

— Hai înăuntru. O să facem un foc și o să bem o ciocolată 
fierbinte, iar apoi o să faci o baie bună și fierbinte. Ce zici de 
asta? 

Tăcut, neîndrăznind nici măcar să vorbească din pricina 
senzaţiei cumplite de panică care se lăsă din nou asupra lui, 
Joey dădu din cap și o lăsă pe Mary Anne să-l conducă înapoi 
spre casă. Cu toate astea, când ieșiră din șopron și femeia își 
strânse mai bine hainele în jurul ei, Joey simți că se destinde. 

Își dădu seama că nu-i era frig. În ciuda valurilor de ninsoare 
și a temperaturii negative, nu-i era deloc frig. 

e 

Joey privi țintă cada de baie din care ieșeau aburi. Se 
dezbrăcase la piele în camera lui, care i se păruse înăbușitor de 
caldă, iar acum, holbându-se la cada plină cu apă fierbinte, nu 
simţea nici o dorinţă de a-și cufunda trupul în ea. Mica încăpere 
îl făcea să transpire din abundență. Simţi o ciudată fierbinţeală 
în oase în timp ce se pregătea să intre în cadă. 


Era un soi de fierbințeală care n-avea nimic de-a face cu 
căldura camerei deoarece nu simţise frigul nici măcar atunci 
când stătuse în pragul trapei deschise a podului, înfruntând 
direct bătaia vântului dinspre versanţii stâncoși. 

Avusese acolo senzaţia calmului dat de vânt și zăpadă, calm 
care îndepărta orice urmă din teribila nervozitate ce-l 
cuprinsese înainte. Vântul care îi răsfira pletele și fulgii de nea 
care îl ciupeau de faţă făcuseră ca acea senzaţie de gol sec din 
abdomen, acea nevoie bizară și furibundă de a evada - nu 
numai din casă sau de la fermă, ci și din el însuși - și acea 
senzaţie indescriptibilă de dorinţă de a ieși din propria piele să 
se potolească brusc. Avusese clar sentimentul că natura de 
afară îl chema, că pădurea îi făcea semn iar munții îi șopteau în 
urechi. Își aminti acum de toate acestea. Fiecare detaliu i se 
încrustase pe scoarţa creierului. Fusese ca și cum ar fi trăit un 
vis în care își închipuise că e capabil să audă sunete pe care le 
știa că sunt imposibil de auzit. În realitate, vântul puternic nu i- 
ar fi putut permite să audă pașii unei căprioare prin lăstărișul de 
pe marginea pârâului și nici furișatul tiptil al unui șobolan pe 
podeaua șopronului la patru metri sub el. 

Cu toate astea avusese senzaţia clară că auzul lui înregistrase 
toate aceste zgomote. Mai mult, nici măcar nu fusese surprins 
de apariţia Rover-ului în curte, căci auzise dinainte zgomotul 
motorului silențios amestecat cu șuieratul vântului. 

Își imaginase chiar că poate urmări fiecare fulg de nea în 
parte. Alegea câte unul purtat de vânt, îl observa în dansul lui 
îndrăcit executat alături de fraţii lui, apoi îl pierdea când acesta 
atingea, în sfârșit, solul și se topea în țesătura albă a păturii ce 
învelea curtea. 

Până și nasul lui simţea miresme de care nu fusese conștient 
înainte. Erau mirosuri vagi ale creaturilor pădurii, ca niște șuvițe 
firave purtate pe undele de asalt ale vântului, fiecare dintre ele 
distinctă, fiecare dintre ele determinând apariţia unui fior adânc 
în interiorul corpului lui. 

N-avusese senzaţia de frig nici măcar atunci când răspunsese 
chemării mătușii sale, după ce se despărţise cu greu de euforia 
dată de natura de afară. Aflat acum în cada de baie, fierbințeala 
apei care-i ataca pielea se combina cu acea căldură specifică 
care radia de undeva din adâncul fiinţei lui, aducându-l aproape 
la o stare de leșin. 


De pe frunte îi curgeau picături de sudoare iar gura i se 
umplea de salivă. 

Aplecându-se în faţă pentru a deschide robinetul de apă rece, 
își făcu palmele căuș sub șuvoiul îngheţat care ieșea de pe 
țeavă, își turnă apa pe cap, apoi culese săpunul și începu să-și 
spele părul. 

In timp ce se săpunea, își dădu seama că se întâmplase ceva 
cu părul lui. Simţea cu degetele o asprime de care nu fusese 
conștient înainte. Mirat, alunecă pe spate, își ţinu respiraţia și se 
scufundă sub suprafaţa apei, petrecându-și degetele prin păr 
pentru a se spăla de săpun. leși din nou la suprafaţă abia după 
ce simţi cum îl dor plămânii. Aerul reţinut ieși printre buze ca o 
explozie când își relaxă diafragma. Apucă din nou săpunul și 
începu să se frece pe brațe și pe piept. Senzaţia stranie de 
furnicătură se accentuă. Fără niciun avertisment prealabil, îl 
apucă un val de claustrofobie. 

Cada i se păru brusc extrem de mică iar pereții încăperii 
păreau că se închid peste el. Se ridică în picioare, scuturându-și 
cu violență capul și împrăștiind picături de apă ca o ploaie prin 
cameră. Se îneca din pricina căldurii înăbușitoare. Ridică 
fereastra de deasupra căzii de baie și inspiră adânc aerul rece 
care venea de afară. Simţindu-se mai bine, ieși din cadă, luă un 
prosop de pe grătarul prins în perete și începu să se șteargă. 
Zări cu coada ochiului o imagine ceţoasă a corpului lui în oglinda 
de deasupra chiuvetei, așa că se întinse și șterse cu mâna 
aburul de pe geam. 

Se holbă la imaginea din oglindă. 

Nu era aceeași imagine cu cea reflectată de același obiect de 
dimineață. 

Ochii păreau a i se fi îngustat puţin. 

Partea de jos a obrajilor părea să se fi întunecat, ca și cum ar 
fi fost umbra unei bărbi. 

Își trecu degetele prin părul lui umed și ciufulit și simţi încă o 
dată ciudata asprime a acestuia. Aplecându-se înainte, își 
examină capul cu atenţie sporită. 

Din piele îi răsăriseră peri subţiri, ca niște tuleie, abia vizibile 
cu ochiul liber. 

Și totuși erau acolo. 

Înghiţi în sec, privindu-se în oglindă. 

Ce se întâmpla cu el? 


Fu cuprins de panică. În ciuda ferestrei deschise, camera, 
casa și tot ce-l înconjura părură brusc că se închid din nou peste 
el. 

e 

Rick Martin se trânti la pământ, adăpostindu-se sub umbrela 
protectoare pricăjită a unui copac căzut. Stratul de zăpadă 
creştea rapid, iar vântul care cobora pe panta muntelui începuse 
să construiască troiene, culegând cristalele de gheață imediat 
ce ele atingeau solul și îngrămădindu-le la loc în aer alături de 
fulgii grei și pufoși care păreau să fie cernuți de un cer invizibil. 
Ar fi trebuit să se înapoieze la jeep cu o jumătate de oră în 
urmă, dar greșise undeva drumul și acum se rătăcise. Viscolul 
reducea vizibilitatea la numai câţiva metri. 

Trebuia să continue cercetările pentru a găsi jeepul? 

Dacă ar fi făcut-o și nu l-ar fi descoperit, ar fi putut sfârși 
pierdut în pădure, fără niciun mijloc de a se proteja contra 
furtunii. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, știa ce avea să se 
petreacă cu el până la sfârșitul zilei. 

Ar fi putut să se rotească în cerc ore întregi, spunându-și că 
se apropia din ce în ce mai mult de siguranţa oferită de mașină, 
existând însă șansa să n-o găsească niciodată. 

In cele din urmă, probabil frigul ar fi început să-l afecteze. Mai 
devreme sau mai târziu, probabil până să se lase întunericul, s- 
ar fi așezat pentru a se odihni. Cu energia terminată, luptându- 
se cu panica, cu epuizarea și cu foamea, ar fi simţit nevoia 
imperioasă de a adormi. 

Nu pentru multă vreme; doar pentru câteva minute. 

Acele câteva minute s-ar fi transformat în veșnicie. 

Abandonând gândul de a căuta jeepul, luă în considerare 
varianta de a se urca și mai sus în speranţa de a da peste o 
peșteră, sau cel puţin peste o crăpătură în stâncă suficient de 
adâncă pentru a se adăposti până la trecerea viscolului. Dacă 
era protejat contra vântului, blocându-se în interior cu un perete 
de zăpadă, ar fi avut o șansă extremă de a supravieţui nopții 
care venea. Dimineaţa, după ce furtuna va fi trecut, va putea să 
recunoască zona în care se afla și va fi capabil, fie să se întoarcă 
la jeep, fie să-și croiască drum pe versantul muntos până în 
vale. 

Cealaltă variantă era de a încerca să ajungă la vale acum. 


Își făcu o hartă în minte, încercând să-și imagineze ruta pe 
care o urmase de când dăduse peste cadavrele de la baza 
meterezului. Cât de departe ajunsese? Jumătate de milă? Două 
mile? Indiferent în ce direcție s-ar fi uitat, totul părea la fel. 

Totul era acoperit cu o pătură albă. Vârtejele de zăpadă roiau 
printre copaci, iar vântul se tânguia trist printre ramuri. 

Nimic nu i se părea familiar. Ştia că era normal să fie așa câtă 
vreme furtuna va continua. Zăpada transforma totul. 

Contururile munților. 

Aspectul pădurii. 

Nu se mai putea încrede nici măcar în urmele lăsate de 
piciorul lui în spate. Pe măsură ce creștea, stratul de omăt 
acoperea roci și umplea despicături de stâncă, transformând 
întreg versantul muntos într-o imensă capcană prin care trebuia 
să-și facă loc cu mare atenţie, încercând terenul la fiecare pas 
înainte de a-și transfera greutatea de pe un picior pe altul. 

Era mai bine să se întoarcă și să încerce să găsească un 
adăpost. 

Se ridică, își scutură zăpada de pe cizme, apoi porni, cu capul 
aplecat, să urce înapoi dealul. Se deplasă în ritm constant. In 
zona în care se afla, panta era relativ blândă iar lăstărișul nu 
într-atât de des încât să nu-și croiască drum prin el cu relativă 
ușurință. 

Sesiză piciorul stâncii înainte de a ajunge propriu-zis la el, 
căci vântul începu să se domolească și, ca atare, fu capabil să 
stea drept fără ca zăpada să-i vină direct în ochi și în nas. 

Se opri o clipă, întinzându-și mușchii spatelui, apoi porni din 
nou la drum. În cele din urmă, din zăpadă răsări treptat un 
perete stâncos negru. Simţi un fior de speranţă care-i dădu aripi 
și-i permise să se forțeze înainte până ce fu capabil să se 
sprijine cu spatele de suprafața verticală. La piciorul peretelui 
zăpada avea deja mai mult de treizeci de centimetri adâncime și 
cădea încontinuu, așezându-se în această porțiune, cu blândeţe 
pe pământ, din cauza lipsei de vânt. Cu toate că i se auzea 
vuietul, el era estompat de omăt. Părea că vine de la mare 
distanță. Aproape că uită cum se simțea cu numai câteva 
minute înainte, când fulgii îl izbeau cu forța a o mie de ace, 
rănindu-i faţa de fiecare dată când și-o ridica pentru a-și aranja 
echipamentul de pe el. 

Dar unde se afla? 


Căută cu ochiul minţii să-și amintească de o stâncă 
asemănătoare cu aceea, dar curajul îi pieri când își dădu seama 
că muntele Sugarloaf, ca și ceilalți mulţi, de altfel, era presărat 
cu roci netede identice cu cea la baza căreia se găsea acum. 

Putea fi oriunde. 

Porni de-a lungul stâncii, deplasându-se prudent peste 
amestecul de pietre și pământ desprins din rocă. Pe acolo pe 
undeva trebuia să existe o crăpătură, o streașină adâncă, ceva 
care să-i ofere adăpost. Intr-un târziu, găsi ceva asemănător. 

Nu era mai mare ca o spărtură într-o suprafaţă, dar era 
suficient de bună pentru a oferi protecţie în caz că vântul își 
schimba direcţia. 

Ingenunche și începu să construiască un perete de zăpadă 
tasată, apoi bâjbâi prin jur după ramuri de copac căzute. 
Scutură zăpada de pe câteva și le înfipse în spaţiul dintre stâncă 
și zidul construit. Dacă ar fi avut șansa să găsească și ceva lemn 
uscat pentru a face un foc cu ajutorul chibritelor pe care le purta 
întotdeauna la el, ar fi avut toate condiţiile ca să supravieţuiască 
viscolului. 

Începu să caute din ce în ce mai departe de adăpostul încropit 
rudimentar. Dintr-odată vârful cizmei drepte atinse ceva. 

Ceva care ceda ușor. 

Ingenunche și mătură omătul care acoperea obiectul. 

Se trezi că se uită la orbitele goale ale ochilor lui Tony 
Moleno. 

Înjură încetișor. Făcuse toate eforturile acelea pentru a 
descoperi că mersese în cerc și se înapoiase la locul din care 
plecase... de câtă vreme? 

O oră? 

Două ore? 

O groază de timp irosit. 

Simultan cu disperarea care-l cuprinsese, însă, îi reveni 
speranţa. Cel puţin acum știa unde se află. 

Trase emițătorul radio din centură, îi dădu drumul și începu 
imediat să vorbească cu dispecera din Challis. Spera ca Gillie să- 
| audă și ea de acasă. 

— Se pare că o să-mi petrec noaptea pe munte, rosti el, 
forțându-se ca vocea să-i sune lipsită de îngrijorare. Stratul de 
zăpadă crește vertiginos, dar am găsit o scobitură care mă 
protejează și o să-mi fac și un foc. Sun-o pe Gillie în caz că nu 


mă ascultă acum și spune-i că sunt bine, dar că nu vreau să risc 
să cobor în mijlocul viscolului. Gillie, dacă mă auzi acum, nu-ți 
face griji pentru mine și nu încerca să faci vreo prostie. Stai 
liniștită și relaxează-te. O să ne vedem în cursul dimineţii. 

Ezită o clipă, dar își dădu seama că n-avea cum să deconspire 
faptul că se învârtise în cerc. 

— Mă îndoiesc că o să pot folosi jeepul de dimineaţă, dar cred 
că mâine va fi o vreme excelentă pentru snowmobil?, așa că, 
dacă vrea careva să vină sus cu o sanie, mă găsește la baza 
stâncii Castle!?. 

O clipă nu se auzi niciun răspuns, apoi la el sosi vocea mirată 
a dispecerei. 

— Acolo i-ai găsit pe Moleno și pe Peters, nu-i așa? 

— Așa e, oftă Martin, trist că i se descoperise secretul. Îţi 
spun, însă, dacă face cineva gălăgie că m-am rătăcit, o să se 
trezească cu o buză învineţită din pricina scandalului pe care îl 
va provoca. Vorbim mâine dimineaţă. 

„Dacă mai trăiesc încă mâine dimineaţă”, își zise el, închizând 
aparatul. 

Se gândi că avea cam jumătate-jumătate șanse să reușească. 
Ştia că șansele se vor micșora dacă se înteţește viscolul. 


? Snowmobil - vehicul asemănător cu sania, propulsat, însă, de un motor. (n.tr.). 
10 Castle - castel (în engl. în text - n.tr.). 


e Capitolul 23 

Mary Anne aruncă încă un lemn în foc. Mormanul de jar își 
schimbă poziţia. Din el se înălţară flăcări care începură imediat 
să lingă combustibilul proaspăt. Mary Anne își întinse mâinile 
pentru a și le încălzi. 

— Nu-i prea rău, nu-i așa? întrebă ea. 

Afară ningea atât de tare încât fulgii păreau că îmbracă 
locuința cu un linţoliu alb. Cu toate că pusese întrebarea pe un 
ton încurajator, Mary Anne se întrebă dacă nu rostise acele 
cuvinte mai mult pentru a se liniști pe ea decât pe copii. 

— E răcoare, replică Logan. Acasă n-a nins niciodată așa! 
Pariez c-o să rămânem înzăpeziţi o săptămână. N-ar fi mişto? 

„Nu și dacă n-am suficientă mâncare în casă” își zise Mary 
Anne. „Și dacă se întrerupe curentul electric? Dacă îngheaţă 
ţevile? Dacă se întâmplă ceva și nu putem ieși din casă?” 

Întrebările acestea nu și le pusese niciodată în New Jersey, 
unde și în mijlocul celei mai rele furtuni străzile erau curățate în 
cel mult câteva ore, iar la numai un bloc distanţă dispunea de 
un magazin de alimente. Penele de curent rareori durau mai 
mult de o oră sau două iar dacă înghețau ţevile, n-avea nimic 
altceva de făcut decât să cheme un instalator. Aici, însă... 

Oare aveau să deszăpezească drumul, măcar până la poarta 
fermei? Trebuiau s-o facă; era o șosea districtuală. In plus, doar 
nu se așteptau să facă ea treaba asta, nu? Dar aleea pietruită? 
Pe aceasta cine avea s-o curețe? 

Se gândi la tractorul adăpostit în spatele șopronului. Oare 
trecuse numai o zi de când promisese Olivia Sherbourne s-o 
înveţe cum să-l conducă? Se hotărâse s-o facă peste o 
săptămână. Acum, însă, Mary Anne își dori s-o fi făcut 
numaidecât atunci. Cu toate astea, dacă nevoia avea să se 
dovedească presantă, bănuia că ar fi fost în stare să-l pornească 
și să-l conducă destul de bine cât să dea zăpada la o parte de pe 
calea de acces spre casă. 

„N-o să se ajungă aici”, se liniștea singură. „Urgia va ţine o 
oră sau două, după care se va potoli.” Se forţă să se calmeze, 
spunându-și că nervozitatea resimţită i se datora, în principal, 
fricii faţă de omul din munte. 

„Nu intra în panică din pricina acestei idei tâmpite”, își 
comandă ea. O clipă mai târziu, gândurile îi fură întrerupte de 
Storm, care veni fuga în birou, scheunând încet în timp ce lovi 


cu laba piciorul femeii, apoi plecă înapoi în trap. Dintr-o dată, 
animalul lătră ascuţit, aducându-i din nou frica în suflet 

Era ceva afară? De aceea lătra Storm? Dădu să se ridice 
pentru a se duce după câine, dar Logan fusese mai iute. 

— Îl scot afară! trâmbiţă el, luând-o la goană pe urmele 
animalului. 

— Nu! ţipă Mary Anne, înfricoșată. Logan... 

Ajunse în bucătărie tocmai la timp ca să-și vadă băiatul 
îmbrăcându-și jacheta. Îl prinse de braţ când el atinse clanța 
ușii. Ghemuit lângă ușă, Storm scâncea și zgâria cu labele 
lemnul vopsit. 

— Logan, nu ieși afară! porunci ea. E ger și o să faci 
pneumonie! 

— N-o să fac! o contrazise băiatul. 

Trase de ușă cât să se strecoare animalul, dar când fu rândul 
lui, maică-sa i-o închise în nas. 

— Of, mami, n-apuc niciodată să mă distrez și eu! se tângui 
Logan. 

În acea clipă începu să sune telefonul. Mary Anne se uită urât 
la fiul ei. 

— Dacă deschizi ușa aia o să-ţi petreci restul după-amiezii în 
camera ta! Ai înţeles? 

Logan își îngustă ochii, furios, dar nu cuteză să încerce a mai 
ieși afară. Se duse până la fereastră, de unde putea urmări 
câinele, cum stătea acum în curte, la câţiva metri de casă, cu 
capul sus și cu o labă ridicată în timp ce adulmeca aerul. O clipă 
mai târziu izbucni într-un lătrat puternic și alergă spre colţul 
casei, pe după care se făcu nevăzut. 

— Alo... rosti Mary Anne tulburată, ridicând receptorul în timp 
ce-l supraveghea pe Logan cu coada ochiului. 

— Mary Anne? întrebă Olivia Sherbourne cu voce neliniștită. 
Ce se întâmplă acolo sus? Aveai un ton îngrozit când ai lăsat 
mesajele acelea. 

— Olivia! ţipă Mary Anne. Slavă Domnului! Spune-mi, ce știi 


despre... 
Ezită pentru că îl observă pe Logan urmărind-o și ascultând 
fiecare silabă din ceea ce spunea ea. Il expedie înapoi în 


bibliotecă și se apucă să-i explice Oliviei ideea ei ciudată abia 
după ce dispăru el din raza ei vizuală. 


— Olivia. Joey nu s-a născut prematur. Așadar, Ted nu poate fi 
tatăl lui! 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea. O clipă, Mary Anne 
se întrebă dacă nu se întrerupsese legătura. Când vorbi, Olivia 
avea vocea cavernoasă: E 

— Numele lui era Slater. Shane Slater. Asta-i numele după 
care îl cunoșteam noi, însă. 

Mary Anne simţi că-i îngheaţă sângele în vine. 

— Ce spui tu acolo, Olivia? 

O altă scurtă tăcere. Apoi: 

— Era un bărbat ciudat, Mary Anne. A apărut în Valea Soarelui 
în primăvara acelui an. Le-a spus tuturor că se numea Randy 
Durrell. Toată lumea l-a plăcut, iar Audrey a înnebunit după el. 
Vreau să spun că a înnebunit cu adevărat după el. Într-o zi, tipul 
a dispărut. 

— Cum așa, a dispărut? se miră Mary Anne. 

— Am descoperit motivul a doua zi, continuă Olivia. În zonă și- 
au făcut apariţia doi agenţi F.B.I. căutându-l pe un oarecare 
Shane Slater. Aveau la ei și fotografii de-ale lui, după care nu se 
putea face nicio eroare. Era același tip cu care se vedea Audrey. 

— Sfinte Sisoie! șopti Mary Anne. Ce făcuse? 

— Nu știu. Nu ne-au spus. Ne-au informat doar că trebuie 
considerat foarte periculos, ceea ce m-a făcut să bănuiesc 
mereu că trebuie să fi ucis pe cineva. 

Se lăsă tăcerea. În cele din urmă, ea fu spartă de Mary Anne. 

— Nu l-au prins niciodată, nu-i așa? 

— Dacă ar fi făcut-o, am fi auzit și noi. Chestia asta s-a 
întâmplat, însă, acum paisprezece ani, Mary Anne. N-ar putea fi 
același individ! Ar... 

— De ce nu? interveni Mary Anne. Dacă s-a ascuns în munți și 
a locuit acolo de atunci? Dacă știa că Audrey e însărcinată? 
Dacă știe acum că Joey e fiul lui? 

— Calmează-te, Mary Anne, o întrerupse Olivia, când vocea 
celeilalte femei căpătase o notă de isterie. Nu sunt decât niște 
speculații. N-ai de unde să știi... 

— Eu știu că Ted n-a fost tatăl lui Joey și mai știu că l-a 
maltratat! i-o întoarse Mary Anne. Știu că toți de aici îl evită și 
știu acum și de ce! Ted a fost un om bogat! Atât de bogat încât 
niciunul nu sufla în fața lui. Dar dacă tatăl adevărat al copilului 


trăia sus în munți și știa ce-i făcea Ted lui Joey? Cum s-ar fi 
comportat el, Olivia? Cum te-ai fi comportat tu? 

Izbucnirea femeii întâlni la celălalt capăt o lungă pasivitate. 
Când, în sfârșit, vorbi, Olivia avea un ton sobru. 

— Bănuiesc că l-aș fi ucis pe Ted. Aș fi putut chiar s-o ucid și 
pe Audrey pentru că i-a dat voie lui Ted să-l maltrateze pe fiul 
meu. 

— Exact la asta mă gândesc și eu, rosti Mary Anne cu voce 
tremurătoare. 

Simţind aproape fizic frica celeilalte femei, Olivia reluă: 

— Mary Anne, până nu știm cu exactitate ce se petrece în 
munţii ăia, cred că ar fi mai bine să le faci bagajele copiilor și să- 
i aduci aici. Afară începe să arate ca un adevărat viscol, iar mie 
nu-mi place ideea de a vă înzăpezi acolo. Chiar dacă ai judecat 
greșit, și trebuie să mărturisesc că după mine, ăsta-i adevărul, o 
să fii îngrozită dacă rămâi blocată acolo. 

Mary Anne privi afară, în curtea peste care se lăsă întunericul. 
Ninsoarea era din ce în ce mai deasă. Putea zări deja troienele 
mari de lângă zidul șopronului. 

— Mă întreb dacă o să reușesc, rosti ea. Mi se pare că are 
deja vreo treizeci de centimetri. 

— Dacă pleci acum n-o să ai nici un necaz, o asigură Olivia. 
Range Rover-ul e construit special pentru o vreme ca asta. Eu 
am suficiente camere, și... 

— Mami! strigă Alison din bibliotecă. Curge prin acoperiș! 

— Oh, Doamne! se văită Mary Anne. Olivia, te sun eu peste 
câteva minute. Alison zice că s-a spart acoperișul! 

Olivia oftă și ea. 

— Vrei să vin să te ajut? 

— Te sun eu, repetă Mary Anne. 

Lăsă receptorul în furcă și își urmă fiica în bibliotecă. Când 
ajunse acolo, amândoi copiii se holbau la tavan, pe care o pată 
umedă se împrăștia cu repeziciune peste scândurile de cedru iar 
apa începuse să pice pe podea. 

— Alison, du-te și ia un lighean pentru a strânge apa, îi 
comandă Mary Anne fiicei sale. Eu mă duc să văd dacă descopăr 
de unde provine pata. 

Încercând să-și schiţeze în minte un plan al casei pentru a-și 
da seama ce cameră se afla deasupra încăperii afectate, Mary 
Anne o luă la fugă în sus pe scări. Brusc își dădu seama. 


Baia copiilor! 

Cu toate că ușa camerei era închisă, văzu o pată întunecată 
de apă împrăștiindu-se pe covor, în fața ușii. Alergă înspre baie, 
strigându-și finul pe nume. 

— Joey? Joey? 

Nu primi nici un răspuns. Ciocăni mai tare în ușă. 

— Joey? Ce se întâmplă acolo! 

Incercă să răsucească clanţa, descoperi că era blocată și bătu 
cu putere din nou în ușă. 

— Joey? Răspunde-mi? 

Auzea acum apa curgând, ca un curent constant care clipocea 
în cadă, peste care era evident că se revărsa. 

De ce nu-i răspunde Joey? 

Brusc avu o vedenie, cu el întins în cadă, cu capul sub apă și 
cu pielea colorată într-un oribil cenușiu al morţii. 

Oare, alunecase? și pierduse controlul și se izbise cu capul de 
marginea dură de porțelan a căzii în timp ce cădea? 

Dar ar fi strigat, nu? L-ar fi auzit cu siguranţă, cu tot vuietul 
furtunii de afară. 

Mary Anne avu brusc o altă imagine cu el. Era așa cum îl 
descoperise de dimineaţă, învelit cu blana de urs, ghemuit pe 
buza crestei de pe care picase Audrey. 

Cu brațele înconjurându-și picioarele, privind sumbru hăul de 
parcă și-ar fi dorit... 

Oh, Doamne! Nu! 

— Alison! ţipă ea. Logan, veniţi să mă ajutaţi! 

Incercă din nou să răsucească de clanţă, dorindu-și cu 
disperare ca aceasta să i se învârtească sub palmă, dar ea 
opuse imediat rezistență. Auzindu-și copiii bocânind pe scări ca 
răspuns la apelul ei, împinse cu toată greutatea trupului în ușă. 
Lemnul cadrului scârțâi, dar nu cedă. 

— Mami? Ce s-a întâmplat? întrebă Alison din fugă. 

— Ușa e-ncuiată, ţipă maică-sa din nou, cu o voce care 
atingea pragul isteriei. Joey s-a-nchis pe dinăuntru, cada a dat 
pe afară, el nu-mi răspunde și... 

— Mă duc să iau toporul! strigă Logan. 

Cobori în goană scările și se întoarse o clipă mai târziu cu un 
mic baltag care se odihnea pe cămin, gata de a fi folosit pentru 
tăiat surcele. Deși ezita să distrugă ușa, frica pentru soarta lui 
Joey o făcu pe Mary Anne să smulgă unealta din mâinile lui 


Logan și s-o izbească în ușă. Lama se înfipse adânc într-un canat 
al ușii. Mary Anne răsuci de ea, o eliberă, apoi lovi din nou. La a 
treia lovitură canatul se frânse în două, apoi se rupse. Mary 
Anne își trecu mâna prin golul ivit în scândură, bâjbâi o clipă, 
apoi găsi clanţa interioară și o răsuci iute. Broasca clincăni și 
ușa se deschise larg, lăsând să iasă un val de aer îngheţat pe 
coridor. 

Cu Alison și Logan înghesuindu-se în spatele ei, Mary Anne se 
grăbi să se uite la cada de baie. 

Joey nu era înăuntru. Nu era înăuntru! 

Simţi un val de ușurare care-i dădu energie. Se aplecă și 
închise robinetele, tăind astfel sursa de apă, apoi își introduse 
mâna în apa rece și trase de dopul de la valva de scurgere. 

Apă rece? 

De ce să fi făcut el... 

N-apucă să-și termine gândul, căci se uită în sus la fereastra 
deschisă și o apucă tremuratul când văzu cum intrau valurile de 
fulgi purtaţi de vânt. 

— Camera lui, Alison, comandă ea. Vezi dacă-i acolo! Acum! 

În timp ce fata se răsuci pe călcâie pentru a se topi înspre 
camera lui Joey, Mary Anne se aplecă peste cadă și se forță să 
închidă fereastra. Însă poziţia ei incomodă o deranja îngrozitor, 
așa că fereastra se deschise iar. În clipa aceea, se întoarse 
Alison. 

— Nu-i acolo, mamă! Hainele îi sunt îngrămădite pe podea, 
dar el a dispărut. i 

Mary Anne simţi cum o cuprinde din nou panica. In timp ce 
arunca priviri disperate de jur-împrejurul camerei mici, ochii i se 
opriră asupra halatului de baie al lui Joey, atârnat încă de cuiul 
din spatele ușii. 

Nu! 

Era imposibil! Doar nu se cățărase pe fereastră gol pușcă, cu 
viscolul urlând afară?! Era nebun? În timp ce apa continua să se 
reverse peste marginea căzii, Mary Anne se aplecă din nou 
înspre fereastră, deși știa că era zadarnică orice încercare de a 
zări ceva prin furtuna orbitoare. Dacă plecase de atâta vreme 
încât cada dăduse pe afară, atunci, probabil că se găsea acum 
undeva unde nu ar mai fi putut fi văzut. 

Coborând scările în fugă, Mary Anne alergă la ușa din faţă, o 
deschise și păși pe verandă. 


— Joey! strigă ea forțându-se ca vocea să depășească urletul 
vântului. Joey, unde ești? Vino înapoi! 

Tocmai când plecase de pe verandă, pentru a-l căuta pe băiat 
prin furtună, Alison o strigă din hol. 

— Mami! Ce faci? 

Distrasă de la intenţia ei, Mary Anne se întoarse spre fiica ei. 
Cu toate că se afla numai la câţiva metri de verandă, abia o 
vedea pe Alison. 

— Mami, vino înapoi! o rugă fata. O să te rătăcești afară! O să 
înghetți și o să mori! 

Mary Anne ezită, sfâșiată în două de nevoia de a se duce 
după băiat și conștiința faptului că Alison avea dreptate. Dacă 
mai făcea câțiva metri numai, casa ar fi fost înghițită de valul de 
ninsoare și s-ar fi putut învârti ore întregi pe loc căutând-o și 
nemaigăsind-o. ` 

O apucă disperarea. lnăbușindu-și un suspin, se înapoie pe 
verandă. 

— Ce nu e-n regulă cu Joey, mamă? o întrebă Alison când 
intră înapoi în casă, închizând ușa după ea. 

Vocea îi tremura de frică când o întrebă din nou: 

— Au dreptate, cumva, copiii de la școală? E nebun? 

Mary Anne se sprijini de ușă. Incercă să-și adune forţele și să 
se gândească la ce avea de făcut. Poliția! Trebuia să anunțe 
poliția! 

Ignorând întrebările fetei, alergă înspre bibliotecă, ridică 
receptorul și apăsă cele trei taste ale numărului de urgențe. 

Abia când termină de format, își dădu seama că nu avea nici 
un fel de ton. 

Joey dispăruse, iar telefonul era mort. 

e 

Omul se deplasa prin viscol cu instinctul unui animal. Era atât 
de familiarizat cu pădurea și atât de obișnuit să meargă prin 
beznă, încât nici furtuna nu reușea să-i împiedice înaintarea. 
Lăsase lupoaica rănită în adăpostul crăpăturii de stâncă, convins 
că aceasta ar fi supravieţuit chiar dacă el nu s-ar mai fi întors. 
Rana nu i se infectase. În mai puţin de o zi avea să fie din nou 
pe picioarele ei, șchiopătând din greu, dar capabilă să-și 
găsească singură hrana. Satisfăcut că o lăsase în siguranţă, 
plecase înspre vale, îndreptându-se spre pârâu peste coasta 
muntelui. După ce ajunsese lângă apă, drumul i se ușurase. N- 


avusese de făcut nimic altceva decât să-i urmeze cursul. Era o 
rută pe care adeseori o făcuse în anii în care obișnuia să 
cerceteze acel teritoriu pe care, inconștient, și-l însușise. 

Folosise același itinerar în noaptea în care murise 
excursionistul. Luna plină îl făcuse atunci să simtă o dorinţă 
irezistibilă de a ataca. Încercase să-i reziste, încercase să nu 
intre în camping, dar nu putuse să nu se furișeze în umbră, pe 
cât putea de departe față de lumina focului, și să nu le 
urmărească pe cele două fiinţe cuibărite lângă focul lor. 

Se cuibăriseră și se băgaseră una într-alta într-un fel care 
avea o vagă rezonanţă în memoria lui, aducând la lumină niște 
amintiri pe care învățase de mult că e mai bine să le ţină 
încuiate într-un seif al sufletului. Era un singuratic și trebuia să 
rămână singur tot restul vieții. 

Singur. 

Singur, cu un lup drept unică companie. 

Cum de-l cunoscuse animalul? Cum îl recunoscuse cu atât de 
mulţi ani în urmă, când nici el nu pricepea ce se petrece cu el? 

Oare emana deja de atunci mirosul? 

Oare mirosul de fiară - acea putoare de bestie care devenise 
încă de atunci puternică - începuse deja să răzbată prin porii 
pielii lui? 

Asta fusese motivul pentru care lupoaica știuse că n-avea de 
ce să se teamă de el? 

În noaptea aceea se ghemuise lângă el, în camping, și 
pândise în tăcere alături de el. Împărtășise din lupta lui cu el 
însuși când încercase să se forțeze pentru a se înapoia în pădure 
și pentru a-i lăsa în pace pe acel bărbat și pe acea femeie, să se 
bucure unul de altul. 

Nu reușise pentru că nevoia de a vâna fusese mai puternică. 

Atât de puternică încât fusese irezistibilă. 

În cele din urmă, cedând în faţa acelei nevoi, lovise. 

Cortul se rupsese în mâinile lui ca o hârtie, iar el însuși... 

Alungă imaginea din minte, dorind să-și șteargă din memorie 
amintirea faptei sale. Știa, însă, că așa ceva nu era cu putinţă. 

Imaginea îl va chinui, îl va tortura, până va muri. 

Nu mai avea mult până atunci. 

Dar nici nu sosise încă momentul. 

Cel puţin nu până ce nu va vorbi încă o dată cu Joey. 


Traversă ca o umbră campingul și continuă să coboare pe firul 
apei până ce aceasta se revărsa pe solul văii, încetinindu-și 
viteza când începea să șerpuiască. 

Era minunat pârâul acesta în lumina cenușie a după-amiezii, 
ca o tăietură argintie printre movilele de zăpadă viscolită, peste 
care se aplecau ramurile copacilor de pe maluri, încărcate cu 
cristale scânteietoare de gheaţă. 

In omătul proaspăt căzut, nu se vedea nicio cărare. Până și 
creaturile pădurii se ascunseseră de violenţa furtunii. După ce 
aceasta se va potoli și atmosfera va fi iarăși calmă, vor ieși 
toate de prin găurile lor și o vor lua la fugă peste suprafața albă 
și pufoasă, lăsând în spatele lor urme adânci și poteci atât de 
clare, încât orice prădător le va putea vâna cu ușurință. 

Părăsi, în sfârșit, cursul apei și se strecură printre copaci către 
casă. Deși se afla la numai patruzeci de metri depărtare de 
clădire, era complet mascat de vârtejurile de zăpadă. 

Mai avea încă vreo douăzeci de metri de mers când auzi 
țipătul, venind dinspre locuinţă: 

„Joey! Joey, unde ești? Vino înapoi!” 

Acceleră ritmul înspre sunet. În cele din urmă zări conturul 
clădirii, văzu luminile aprinse prin ferestre și observă ușa 
deschisă. 

Se opri, ascuns încă privirii de roiurile de fulgi. Nu dorea să se 
apropie mai mult, pentru a nu risca să se expună vederii. 

Privi cum Mary Anne Carpenter se întoarce la adăpostul casei, 
neajutorată contra forţei furtunii. În timp ce ușa se închidea în 
spatele ei, înţelese ce se petrecuse acolo. 

In acea după-amiază întunecată, Joey plecase de acasă și se 
afla acum pe undeva, căutându-l. 

Omul se ghemui cu simţurile în alertă și cu tot corpul 
tensionat, încercând să găsească vreun indiciu al locului în care 
se putea afla băiatul. Intr-un târziu, începu să meargă din nou. 
Dădu încet ocol casei, stând suficient de departe pentru a nu fi 
zărit de cineva care s-ar fi uitat pe fereastră dinăuntru. In cele 
din urmă, ajunse în curtea dintre casă și câmp. In faţa ochilor lui 
răsări șopronul. 

Avea una dintre uși întredeschisă și ţinută așa de zăpada 
troienită. 


Aflând acum unde se găsea Joey, omul traversă curtea cu 
graţia unui animal și se furișă prin spaţiul dat de ușa 
întredeschisă. 7 

Ochii i se adaptară imediat la lumina chioară dinăuntru. In 
grajdurile lor, cei trei cai se dădură imediat înapoi din fața 
uşițelor ce-i separau de culoarul din mijlocul șopronului, dorind 
instinctiv să se distanţeze de ființa care le invadase domeniul. 
Buck și Fritz nechezară nervoși, iar Sheika se ridică pe 
picioarele din spate, fornăind și izgonind cu copitele din față 
pericolul descoperit de nările ei. 

Bărbatul nu-i luă în seamă. Nasul lui dăduse de urma unui 
miros care cobora din podul cu fân. 

Joey. 

Înaintă tăcut, potrivi scara și fu, o clipă mai târziu, sus în pod. 
Ghemuit lângă ușile de la capătul podului, Joey se cuibărise în 
fân. Tinea genunchii la piept, iar picioarele și le înconjurase cu 
braţele. Când bărbatul se apropie de el, băiatul ridică privirea și 
dădu din cap cu o expresie de frică în ochi. 

Bărbatul se așeză lângă el. Își întinse palma sa noduroasă și 
atinse obrazul băiatului, întocmai cum procedase de dimineaţă, 
când Joey venise la el în pădurea din apropierea colibei. 

— Să nu te temi, Joey, rosti el cu voce coborâtă. N-o să-ți fac 
niciun rău. N-aș putea să-ţi fac vreun rău. 

Joey se uită la el și ochii i se făcură mari când privi faţa 
schimonosită a bărbatului. Îi tremura tot corpul, deși nu era 
înfricoșat din pricina omului care se ghemuise în faţa lui și nici 
nu-i era frig. Tremuratul se datora altei cauze. li era frică de 
senzațiile din interiorul lui, senzaţii care-i erau acum răscolite de 
acea prezenţă insolită din șopron. 

— C-ce e în neregulă cu mine? șopti el. De ce sunt așa? 

Bărbatul nu zise nimic. Se lupta cu dorinţa de a curma pentru 
totdeauna, în acea clipă, suferinţa băiatului. 

N-o putea face, însă, chiar dacă era convins că asta era cea 
mai bună cale de urmat. 

— E vina mea, murmură el într-un târziu. 

Cuvintele i se înecau în gât. _ 

— E numai vina mea, Joey. N-am știut însă. Iți jur că n-am 
știut. 

— N-ai știut ce? se miră Joey. 

La ce se referea, oare? 


— Am încercat să le spun, reluă bărbatul. Am coborât să 
discut cu ei, ca ei să te ajute. Ar fi trebuit să fie totul în ordine în 
acea zi, Joey. Luna nu se ridicase pe cer iar eu mă simţeam 
bine. Extraordinar de bine. Când am intrat în șopron, calul s-a 
speriat... 

Joey înţelese brusc. 

— Tatăl meu. Tu mi-ai ucis tatăl! 

Porni să se ridice, dar degetele puternice ale bărbatului i se 
așezaseră pe umărul lui gol, forțându-l să rămână pe loc. 

— Voiam doar să vorbesc cu el, Joey. Voiam să-i arăt ce se va 
petrece cu tine. Voiam să-l opresc de a-ţi mai face rău și să fac 
să înceteze chestiile alea pe care ţi le făcea. 

Vocea îi tremură, apoi se frânse. 

— Am crezut că, dacă va afla, va putea să te ajute. 

— Mă ura, șopti Joey. Dintotdeauna m-a urât. 

Cu răsuflarea întretăiată dădu drumul, pentru prima oară, 
cuvintelor pe care nu le mai rostise în fața nimănui: 

— M-am bucurat când a murit! 

Bărbatul îl forță pe Joey să-l privească direct în ochi. 

— Eu l-am ucis pe omul din camping, Joey. Tot eu l-am ucis și 
pe Bill Sikes. De asta mă aflu aici. Trebuie să-ţi spun ce ţi se va 
întâmplă, Joey. De acum, o să înceapă, dacă nu a și început 
deja. Simţi deja ceva, nu-i așa, Joey? Golul din burtă și 
mâncărimea pielii? Nu le simţi, Joey? Nu le simţi chiar acum? 

Puștiul făcu ochii mari de uimire când îl auzi pe acest individ 
ciudat rostind pe dinafară toate cele câte i se întâmplaseră lui. 
Dădu din cap, aproape involuntar. 

— Va fi și mai rău, Joey, continuă bărbatul. 

Vocea abia i se auzea, dar avea o intensitate care-i încrusta 
băiatului în minte fiecare silabă. 

— Curând o să fii ca mine. O să trebuiască să te ascunzi în 
pădure, Joey. Oricine te va zări, va dori să te omoare. Va fi și 
mai rău când vei îmbătrâni. O să vânezi, Joey. N-o să alergi, 
însă, după animale. Vei vâna oameni. 

— N-nuu... murmură Joey. 

Individul continuă să vorbească, deconspirându-i băiatului la 
ureche, fără oprire, viitorul. 

— O să începi să-i urăști, Joey. Pe toţi. O să hoinărești 
noaptea, o să te zgâiești în casele lor, o să-i privești. Apoi o să 
începi să-i ucizi. 


Joey căscă gura, dar individul nu-l slăbi, continuând să 
peroreze, mai mult pentru el decât pentru băiatul îngrozit. 

— N-o să vrei să faci asta. O să încerci să n-o faci, dar n-o să 
te poţi controla. Totul e în sângele tău, Joey, așa cum e și în al 
meu. O să începi în curând să te schimbi. Unghiile ţi se vor 
preface în gheare, iar părul îţi va crește pe tot corpul. O să arăţi 
ca mine, Joey. Ca mine! Privește! 

Dându-i drumul băiatului, se ridică și își sfâșie cămașa, 
aruncând-o pe dușumeaua podului. 

Joey se holbă înspăimântat la pieptul puternic al omului, la 
mușchii care-i jucau sub părul cârlionţat care-i acoperea toată 
pielea. 

— Atinge-l, șopti bărbatul. Nu e păr uman, Joey... e altceva. E 
ceva îngrozitor, Joey. 

Ca și cum vorbele l-ar fi hipnotizat, Joey întinse mâna. Perie 
cu degetele țesătura păroasă densă ce-i acoperea pielea omului. 

Blană. 

Se simțea ca o blană! Dacă își închidea ochii, își putea 
imagina că-l mângâie pe Storm, într-atât era părul acela de dens 
și de moale. 

— Asta ţi se va întâmpla și ţie, îl auzi pe individ. 

Işi aminti de perii ciudaţi care-i creșteau pe cap și de umbra 
întunecată ce se formase la baza feţei. 

— De ce? gemu el. 

Cuvântul îi fu înecat imediat de un suspin. 

Bărbatul îl înconjură cu braţele, trăgându-l aproape de el. 

— Pentru că eu sunt tatăl tău, Joey, șopti el. Numele meu e 
Shane Slater și eu sunt tatăl tău. 

e 

Creierul îi luă foc. Simţea acea stare de nebunie ridicându-se 
ca un val în el. Ar fi fost atât de ușor să-l calmeze pentru vecie 
pe Joey acum... l-ar fi fost extrem de simplu să-și pună degetele 
în jurul gâtului lui. O mângâiere, apoi o smucitură scurtă cu care 
i-ar fi sfărâmat oasele, și totul s-ar fi terminat. 

Atât de ușor... 

Simţi cum i se strâng degetele involuntar și simţi cum băiatul 
înțepenește în timp ce creștea presiunea asupra lui. 

Nu trebuia decât să-și mute mâinile și să-și alunece palmele 
peste gâtul lui Joey, în sus. 

Într-o clipită ar fi fost gata. 


— Nuuuuu! 

Un urlet chinuit. Îl împinse pe Joey, se bălăbăni până la ușa 
podului și o deschise larg. 

O clipă mai târziu, se făcu nevăzut, dispărând în furtună atât 
de iute încât părea că n-a fost niciodată în acel loc. 

Cuvintele lui rămăseseră suspendate în aer, întipărite în 
memoria lui Joey, răsunându-i ca un ecou în minte. 

„=. tatăl tău, Joey. Numele meu e Shane Slater și sunt tatăl 
tău..." 

In adâncul sufletului, Joey știa că ăsta era adevărul. 


e Capitolul 24 


Logan se uită în sus la maică-sa. Faţa îi era palidă și avea 
ochii mari de frică. 

— Ce o să facem, mami? 

Mary Anne stătea și tremura lângă biroul din bibliotecă. Tinea 
încă receptorul mort în mână. Simţea că un val de isterie 
ameninţă s-o copleșească. Simţea cum își pierde controlul și 
cum îi vine să urle de neputinţă și de spaimă. Nu se mai putea 
descurca și nu mai putea rezista! Unde putuse Joey să plece? 
Din ce cauză să fi ieșit afară prin fereastra aia și să fugă prin 
furtună, gol? Cât ar fi putut supravieţui în astfel de condiţii? 
întrebările se răsuceau precum șerpii în mintea ei și, cu fiecare 
secundă care trecea, confuzia în care se găsea se adâncea. Nu 
se putea gândi decât că o păștea o criză de plâns și își dorea cu 
disperare să se prăbușească pe canapea și să uite totul. 

Ochii  începură să o înţepe din pricina lacrimilor 
amenințătoare. Era conștientă, însă, că trebuia să lase nervii la 
o parte. Trebuia să meargă mai departe și să pară că ţine 
situaţia sub control, și asta măcar de dragul celor doi copii ai ei, 
dacă nu pentru propria-i sănătate. Și Alison, și Logan o priveau 
așteptând. Logan se uita la ea cu încrederea dată de cei zece 
ani ai lui. Alison întrevedea clar, însă, panica din sufletul ei. 

Mary Anne trase adânc aer în piept și puse receptorul la loc în 
furcă. Işi odihni o clipă mâna acolo, convinsă că i-ar fi tremurat 
din clipa în care și-ar fi ridicat-o de pe aparatul care o trădase în 
loc să o ajute. 

Căută să spună ceva sau să facă ceva care să le ocupe 
gândurile și să-i distragă de la faptul că Joey nu se mai afla în 
casă. Auzi un plescăit când o picătură de apă căzu de pe tavan 
în ligheanul pus de Alison pe podea. 

— Baia, rosti ea, agăţându-se de ceva - de orice! - de care să 
se preocupe până ce aveau să i se limpezească gândurile. Adu 
niște cârpe din cămară, Logan. 

Părăsi biblioteca abia mișcându-și picioarele și traversă 
livingul, intrând în hol. În faţa ei, se întindeau treptele scării. O 
clipă, se întrebă dacă le va putea urca. Auzi vocea lui Alison în 
spatele ei, încercând s-o liniștească. 

— Nu-i vina ta, mami! O să-l găsim! Știu c-așa va fi! 

Dând aprobator din cap, fără a scoate vreo vorbă, Mary Anne 
reuși să urce până sus. 


În timp ce mama și sora lui urcau la etaj, Logan trecu prin 
sufragerie în bucătărie. Când era pe punctul de a intra în 
cămară, avu senzaţia că aude ceva la ușă. 

Un sunet ca un zgâriat! 

Storm! Sau poate chiar Joey! 

Fără să-și mai cheme mama, se îndreptă spre ușa din spate și 
trase de ea s-o deschidă, convins că Storm sau Joey se vor 
strecura înăuntru. 

Nimic. 

Încruntându-se, Logan încercă să vadă ceva prin viscol. O 
clipă nu zări nimic altceva decât vârtejurile de zăpadă. Imediat 
observă, însă, ceva, abia vizibil, deplasându-se prin furtună. 

— Joey? șopti el. 

Însă în clipa în care cuvântul îi fugi de pe buze, fantoma 
dispăru. 

Dar o văzuse! 

Stia că așa e! 

Era chiar acolo, afară! Fără nicio ezitare ieși pe mica verandă 
din spate și își făcu mâinile pâlnie în jurul gurii. 

— Joey! Hei, Joey! Tu ești? 

Cuvintele fură luate de vânt. Ezită, întrebându-se dacă era 
cazul să iasă mai mult - numai un metru sau doi - și să strige 
din nou, sau să se întoarcă în casă. Cel care decise pentru el fu 
vântul, care îl izbi, îi băgă zăpadă în ochi și-l orbi pentru o 
secundă. Logan se răsuci pe călcâie și fu pe punctul de a intra 
înapoi, clătinându-se, în bucătărie, când direcţia vântului se 
modifică brusc, creând un scurt moment de vacuum în interiorul 
casei. Ca atare, ușa se trânti singură în nasul băiatului. 

Logan apucă de clanţă și încercă s-o răsucească. 

Încuiată! 

De ce n-o verificase înainte de a ieși afară? 

— Mami! strigă el, începând să bată în ușă. Mami, am rămas 
încuiat pe dinafară! Dă-mi drumul înăuntru! 

Încă o dată, vorbele dispărură luate de vânt imediat ce ieșiră 
dintre buzele lui. Băiatul fu cuprins de un fior de spaimă când își 
dădu seama că baia se afla în cealaltă parte a casei. Dacă nu 
coborau scara, n-aveau cum să-l audă strigând. 

Fereastra! Poate că ar trebui să spargă geamul de la ușă. 

Dar mama l-ar omori pentru asta! Aproape că o auzea 
răţoindu-se la el: 


„Pentru numele lui Dumnezeu, Logan, nu te gândești înainte 
de a face ceva?” 

Ar putea să dea un ocol casei, stând lipit de ea. Să nu se 
piardă în furtună, și să încerce toate ferestrele. lar dacă ar fi 
găsit una neîncuiată până ce ar fi ajuns pe cealaltă parte, ar fi 
putut striga chiar de sub camera de baie. Atunci trebuiau să-l 
audă! Trebuiau! 

Incepu să tremure de frig. Vântul pătrundea prin puloverul pe 
care îl îmbrăcase mai devreme, când mai avea încă speranţa că 
va putea să iasă și să se joace în zăpadă. Işi dori acum să-și fi 
îmbrăcat măcar jacheta înainte de a ieși pe verandă. Cine se 
gândise însă că ușa aia tâmpită se va închide de la sine? 

Cocoșându-și umerii pentru a se putea proteja de rafale, 
părăsi veranda și porni către partea din faţă a casei, încercând 
fiecare fereastră pe măsură ce ajungea la ea. 

Erau toate zăvorite. 

Tocmai dădea colţul fațadei casei când zări din nou o mișcare 
cu coada ochiului. Se întoarse într-acolo, mijind ochii pentru a 
vedea mai bine. De această dată, fantoma nu se mai făcuse 
nevăzută în pătura albă de nea. 

O siluetă masivă venea spre el, răsărind din zăpadă ca un 
demon oribil dintr-un coșmar. Holbându-se la fața groaznică, 
încadrată de o barbă lungă, ca o coamă de păr negru împletit cu 
fire albe de nea și fluturând sălbatic în vânt, a omului de pe 
munte, băiatului îi pieri graiul. Se întoarse s-o ia la goană. Uitase 
de casă și de pericolul viscolului. În minte nu mai avea în clipa 
aceea decât trăsăturile contorsionate ale îngrozitoarei apariții. 
Incepu să alerge cât îl ţineau puterile, luptându-se cu vârtejurile 
de ninsoare. Se avântă astfel tot mai departe prin curte. Curând 
ajunse la punctul de unde, dacă s-ar fi întors, n-ar mai fi fost 
capabil să zărească locuința aflată la numai zece metri 
depărtare. 

Alunecă și căzu cu faţa în jos pe stratul de omăt. Atunci simţi 
mâinile lui pe corp. 

Erau niște mâini puternice, cu unghii atât de lungi și de 
ascuţite că le simţea chiar și prin pulover. 

Işi regăsi vocea și scoase un urlet de groază, dar era prea 
târziu. 

Se simţi ridicat în aer și imobilizat de brațele individului. 

— Nuu! urlă el din nou. Dă-mi drumul! Ajutor! Mami! Mami! 


— Ssst, ssst, zise Shane Slater, luptându-se cu băiatul care se 
zbătea. Trebuie să te duc... 

Înainte de a mai putea spune ceva, însă, se auzi un urlet subit 
de câine furios, și o mișcare străpunse perdeaua de fulgi când 
Storm se năpusti din viscol, atacându-l pe Shane Slater, cu botul 
deschis și cu ochii scăpărându-i de mânie fixaţi pe omul acela 
atât de urât, al cărui miros fusese singur capabil să-l 
îngrozească. 

În mintea animalului nu era loc acum decât pentru 
ameninţarea față de băieţel. Instinctul de a păzi copilul depăși 
frica de individul acela. Cu ochi strălucitori, se aruncă în aer, 
năpustindu-se către gâtlejul omului ale cărui braţe îl înconjurau 
pe Logan Carpenter. 

Pe moment, uluit de atacul brusc al câinelui, Shane Slater 
reacţionă instinctiv și își ridică brațele pentru a-și proteja gâtul 
de colții animalului. 

Își ridică braţele cu care îl ţinea încă strâns pe băiat. 

Încercă prea târziu să se întoarcă și să se protejeze, pe el și 
pe băiat, de fălcile dogului german. 

Storm se răsuci în aer când victima sa încercă să se 
ghemuiască, și fălcile sale imense se închiseră ca un clește când 
intrară în contact cu carnea omenească. 

Carnea lui Logan Carpenter. 

Caninii câinelui se afundară în gâtul băiatului, secționându-i 
artera jugulară. În aceeași clipă, Shane Slater se trânti la 
pământ pentru a lăsa copilul, apoi prinse câinele, îi strânse botul 
cu o mână și gâtul cu cealaltă. Cu o scurtă răsucire, reuși să 
slăbească strânsoarea fălcilor animalului. Storm lăsă să-i scape 
un țipăt de agonie când mandibula i se făcu fărâme sub forta 
mâinii lui Slater. 

Lăsând câinele să zacă unde căzuse zgârcindu-se în zăpadă, 
Slater îl ridică pe Logan, îl apropie de pieptul lui lat și se aplecă 
peste el pentru a-l proteja de vântul înghețat. 

Din rana de la gâtul copilului, sângele curgea în valuri peste 
barba deasă a bărbatului, încâlcind firele cârlionţate de păr 
care-i acopereau tot restul corpului. 

— Nu, șopti Slater cu o voce pe care o auzea chiar și el greu și 
pe un ton ciudat care aducea cu intonarea unui cântec. Nu 
muri... te rog, nu muri... trebuie să înceteze... n-o pot opri... n- 


am vrut... niciodată n-am vrut... nu mai vreau... te rog, nu mai 
vreau... fă-o să se oprească... 

începu să se balanseze, ghemuit aproape de pământ, cu 
corpul mulându-se protector în jurul muribundului. Vocea i se 
stinse într-un ușor suspin. 

În cele din urmă, când sângele încetă să mai curgă din gâtul 
băiatului iar corpul rămase moale și fără viață în braţele lui, 
Shane Slater îl așeză cu blândeţe în zăpada pufoasă, după care 
se ridică. 

Ştia ce avea să se întâmple când va fi găsit băiatul. Vor da 
vina pe el, fiindcă nu vor înţelege în ruptul capului că el 
încercase doar să-l protejeze și să-l salveze de la moartea prin 
îngheț. 

Se îndepărtă, clătinându-se, prin ninsoare. Buzele i se mișcau 
fără ca să mai iasă vreun sunet printre ele, deoarece mintea 
începea să-l lase, fărâmițându-se în mii de bucățele. 

începu încă o dată să facă un tur al casei. Se zgâi prin 
ferestre, văzu focul dansând vesel în cămin, văzu mobila care 
dădea un sentiment de confort, bucătăria luminată strălucitor, 
plină de tot felul de mâncăruri pe care nu le mai gustase de 
aproape paisprezece ani. 

Trecuseră paisprezece ani de când fusese ultima oară într-o 
casă ca aceasta, paisprezece ani de când zărise oamenii aceia 
venind spre oraș după el. Atunci se hotărâse să dispară în 
munţi. Era mult mai bine să facă așa decât să le dea voie să-l ia 
cu ei și să-l închidă din nou. 

În seara aceasta, înainte de a muri, va mai cunoaște o dată 
căldura unei case. 

Căldura unei case adevărate. 

A acelei case. 


e Capitolul 25 

Olivia Sherbourne se mișca nervoasă prin micul living al casei 
ei, aflată mai jos de ferma El Monte. La fiecare câteva secunde, 
se ducea la fereastră pentru a se uita la uraganul de afară. 

Oare era numai o proiecţie a dorinţei ei, sau vântul începuse, 
într-adevăr, să slăbească un pic? 

„Probabil că imaginaţia îmi joacă feste”, își zise ea. Zăpada se 
așeza după modele clare, fiindcă vântul sufla dinspre nord, 
coborând de pe pantele munţilor de-a latul văii, astfel încât, deși 
fațada era acoperită până la pervazurile ferestrelor cu troiene, 
mica peluză îngrădită, ce se întindea din spatele casei până la 
îngusta lizieră de foioase care mărgineau pârâul Coyote în 
drumul lui pe lângă granița proprietăţii, era relativ curată. 

Încercă să vadă șoseaua cu ochiul minţii, așa cum urca ea 
drept pe firul văii. Cea mai mare porţiune a ei trebuia să fie 
practicabilă încă. Banda dinspre nord trebuie să fi rămas relativ 
curată, chiar dacă cea dinspre sud ar fi fost troienită. 

Ridicase de două ori receptorul telefonului s-o sune din nou 
pe Mary Anne, dar în amândouă cazurile linia prezentase 
ocupat. _ 

Încercă acum și a treia oară, dar telefonul era mort. Își dădu 
seama ce trebuie să se fi întâmplat. 

Aparatul Mary Annei nu fusese deloc ocupat, ci ieșise, pur și 
simplu, din funcţiune mai devreme ca alei. 

Dar dacă i se defectase, de ce nu-i luase Mary Anne pe copii 
cu mașina să coboare până la ea? Olivia crezu că a găsit 
răspunsul în timp ce mai privi o dată pe fereastră. Cu siguranță 
Mary Anne preferase să stea în casă decât să riște să rămână 
înţepenită în zăpadă cu mașina și cu cei trei copii în ea. 

Mai ales dacă se gândise că Shane Slater ar fi putut fi pe 
undeva prin vecinătate, căutându-l, probabil, pe Joey. 

Era oare cu putință? Ideea părea atât de neverosimilă. 

Și totuși, amintindu-și de vremurile din urmă cu paisprezece 
ani - oare chiar trecuse atât de mult? - Olivia începu să aibă 
îndoieli. 

Nu o  entuziasmase niciodată acel Slater, chiar sub 
pseudonimul de: „Randy Durrell”. Încă de când l-a întâlnit 
pentru prima oară, n-a putut în ruptul capului să asocieze 
numele lui cu persoana. | se păruse întotdeauna că „Randy” 
este un nume de băiat care sugerează căldura și masculinitatea. 


Randy Durrell, însă, nu se potrivea deloc cu această imagine. 
Încă de la început, zărise ceva în ochii lui - o stranie strălucire 
dură - care o făcuse să se întrebe dacă el n-avea cumva vreo 
doagă sărită. 

Era un tip mare și tăcut, dar nu de genul care aducea calmul 
și siguranţa. Mai degrabă avea o tensiune în interiorul lui, ca și 
cum ar fi existat un resort interior care se întindea din ce în ce 
mai mult, apropiindu-se pe zi ce trecea de momentul în care se 
va rupe. 

Audrey făcuse, însă, o pasiune nebună pentru el și se 
prăbușise, pur și simplu, când a aflat că el era vânat de F.B.I. 

Oare a știut încă de atunci că era însărcinată? 

Mai important: știuse oare și Shane Slater? 

Chiar și așa, fără să știe că Audrey îi poartă copilul în pântece, 
el putea fi genul de om căruia îi place să dispară în munţi și să 
depindă numai de el, dându-le cu tifla celor care încercau să-l 
găsească. 

Era genul de individ care ar fi considerat asta ca pe o 
provocare. 

lar o provocare și mai mare ar fi fost să rămână în zonă și s-o 
urmărească pe Audrey. 

S-o urmărească și să devină obsedat de ea? 

Poate chiar să se întoarcă la ea când ar fi încetat vânătoarea 
după capul lui? 

Dacă așa stăteau lucrurile, atunci presupunerea Mary Annei 
nu mai era atât de neverosimilă. Când își dădu seama de asta, 
Olivia simţi cum îngrijorarea pentru Mary Anne și pentru copiii ei 
se transformă în frică. 

Chiar dacă ar fi stat în acea noapte cu toate ușile încuiate, 
problemele aveau să se ivească de dimineaţă. Presupunând că 
viscolul și-ar fi epuizat energia până în zorii zilei următoare, 
Olivia calculă că plugul pentru curățat zăpada ar fi ajuns în 
dreptul casei ei pe la opt sau opt și jumătate. Ferma El Monte ar 
fi fost, fără nicio îndoială, complet ignorată. Ted și Audrey își 
asumau de obicei singuri responsabilitatea curăţirii ultimei mile 
de șosea, atașând un plug de fier la tractor și croind un drum în 
jumătate de oră. 

Mary Anne nu știa însă nici măcar cum să opereze cu 
tractorul, darămite să mai atașeze și plugul. Asta însemna că va 
trebui să-și croiască drumul pe jos cu toţii. 


Era mai bine dacă s-ar fi dus cu camioneta acolo chiar acum 
pentru a-i aduce chiar ea jos. Hârbul ei vechi de cinci ani se 
dovedise tare cu ocazia unor viscole mai puternice ca acesta. 

Işi aduse cea mai groasă haină din dulapul de sus. Era o 
jachetă din lână netoarsă matlasată cu puf de gâscă, pe care de 
obicei nu o folosea prea des până în decembrie. Işi puse 
mănușile, apoi își înfășură capul și gâtul cu un fular gros. 
Camioneta era parcată în spatele casei, la adăpost de urgie, și 
era acoperită de numai câţiva centimetri de zăpadă. Sub stratul 
de nea, Olivia descoperi însă o peliculă de gheață. Porni 
motorul, ţinând piciorul apăsat pe acceleraţie pentru a grăbi 
procesul de încălzire al motorului, apoi acţionă cu putere 
decongelatorul. Peste parbrizul îngheţat începu să sufle aer 
rece, care se încălzi repede. Așteptând să se topească gheața, 
Olivia apucă telefonul celular din mașină și chemă oficiul 
șerifului din Sugarloaf. Când văzu că nu-i răspunde nimeni, 
formă numărul de acasă al lui Rick Martin. 

Gillie răspunse de la primul apel. Acest fapt, ca și vocea 
înspăimântată a femeii, îi spuseră din start multe Oliviei. 

— Aici e Olivia Sherbourne, Gillie. Ce s-a întâmplat? 

— Oh, Doamne, Olivia... e groaznic! Frank Peters e mort, Tony 
Moleno e mort și... 

Vocea i se stinse într-un suspin. 

— Unde-i Rick? se interesă Olivia. 

— Sus în munţi. S-a dus să-l ajute pe Tony, dar până să 
ajungă acolo... 

Un alt suspin îi tăie vorba. Trecură câteva secunde până ce 
reuși să-și recâștige controlul de sine. 

— Se întâmplă ceva cumplit acolo sus, Olivia! Am încercat să 
sun la tine acum câteva minute, dar toate telefoanele au 
amuţit! Am încercat să sun la toţi din vale să le spun să vină în 
oraș. Acolo sus nu mai e nimic sigur, Olivia. Dacă... 

— Ascultă, Gillie! o întrerupse Olivia. Mary Anne Carpenter și 
cu mine credem că știm cine ar putea fi. Dacă nu ne înșelăm 
numele lui e Shane Slater și trăiește acolo sus, în munţi, de ani 
de zile. Acum paisprezece ani îl căuta F.B.I.-ul în Valea Soarelui. 

— Ce!! exclamă cealaltă femeie. Ce spui tu acolo, Olivia? 
Acum paisprezece an? 

— Ascultă, tu pune-l doar pe șerif la curent, bine? Numele 
individului e Shane Slater, repetă Olivia. S-ar putea să greșim, 


dar dacă avem dreptate atunci șeriful va ști, cel puţin, pe cine 
să caute. Eu plec spre El Monte chiar acum. Pe drum o să mă 
opresc la Stiffle și o să-i avertizez să plece. 

— Eşti sigură că o să reușești? întrebă Gillie. Dacă te 
înzăpezești... 

— N-o să mă înzăpezesc, replică Olivia. Și chiar dacă se 
întâmplă așa, n-o să păţesc nimic. Am telefonul cu mine și o să- 
ți dau de veste ce fac. 

In urechea Oliviei se auzi croncănitul sec al semnalului care 
anunța epuizarea energiei. 

— Te mai sun eu, Gillie! strigă ea în microfonul aparatului, 
introdus în spaţiul de deasupra oglinzii retrovizoare. 

Dădu drumul ștergătoarelor de parbriz și privi cum stratul 
subțire de gheaţă înmuiată e spart în fragmente și îndepărtat, 
încă de la prima oscilație completă a instrumentelor. Când era 
pe punctul de a introduce maneta în viteză, cuvintele Gilliei îi 
reveniră brusc în memorie. 

„Acolo sus se întâmplă ceva cumplit.” Imediat, în minte îi 
apăru imaginea ochilor stranii, strălucitori, ai lui Shane Slater. 

Tăie contactul motorului, scoase cheile din locaș și introduse 
una dintre ele în broasca compartimentului pentru mănuși. Ușiţa 
se deschise cu un zgomot sec. Căută înăuntru și scoase o cutie 
cu cartușe de carabină, apoi folosi o altă cheie pentru a descuia 
rastelul de arme care traversa spațiul din spatele scaunelor mari 
ale camionetei. Işi scoase de acolo carabina, încărcă atentă 
magazia, verifică siguranţa, apoi puse arma la loc în rastel. 

Se opri la timp să nu încuie la loc rastelul, așa cum instinctiv 
pornise s-o facă. Dacă avea să aibă nevoie de pușcă în seara 
aceea, atunci era de așteptat să nu aibă prea mult timp la 
dispoziție pentru a folosi o cheie. Porni din nou motorul, trecu 
într-o treaptă inferioară de viteză, făcu o întoarcere în U și o luă 
pe alee către șosea. De îndată ce părăsi adăpostul casei, zăpada 
se adânci. O clipă Olivia se întrebă dacă nu era cazul să se 
oprească pentru a monta lanţurile la cauciucuri. 

Nu mai avea timp pentru asta. 

Acţionă maneta de trecere a transmisiei pe toate cele patru 
roți. Mașina se năpusti ca un tanc înainte, croindu-și drum prin 
troienele de pe alee. Ajungând pe șosea, Olivia observă cu 
satisfacție că avusese dreptate. Banda folosită de ea era 


aproape curată, cu toate că surata ei fusese mascată de nămeți 
care pe alocuri aveau un metru înălțime. 

Crescu puţin viteza, dar păstră maneta în treaptă inferioară. 
Chiar dacă mașina beneficia acum de tracţiune integrală, Olivia 
simţea cum se luptau cauciucurile pentru a se menţine. Fiecare 
răbufnire de vânt abătea camioneta din calea ei. Drumul până la 
ferma El Monte, care în mod normal se făcea doar în câteva 
minute, avea să dureze mult mai mult în acea după-amiază. 

e 

— Logan? Unde sunt cârpele alea? 

Mary Anne stătea nervoasă în capătul scărilor strigându-și 
fiul. Trecuseră mai mult de zece minute de când ea și Alison se 
urcaseră la etaj. Prosoapele din baie erau deja îmbibate, dar apa 
continua să băltească pe podea, iar covorul din hol mustea sub 
pașii ei. 

Lupta contra inundaţiei din baie îi dăduse suficient timp 
pentru a-și linişti nervii. Se hotărâse deja că n-are altă variantă 
decât de a se duce după Joey prin viscol. Dacă băiatul nu se 
rătăcise prin ninsoare, singurul loc în care se putea afla era 
șopronul, acolo unde ea îl mai găsise de două ori până acum. 
Știa în ce direcție trebuia s-o ia și clădirea nu se găsea la mai 
mult de treizeci de metri depărtare de casă. Era aproape 
convinsă că putea parcurge distanţa aceea fără a se rătăci. 

— Logan, mă auzi? strigă din nou. 

Neîndoindu-se că băiatul ei se ţinea de șotii, fiecare secundă 
care trecea o irita și mai mult. Cum nu-i răspundea nimeni de 
jos, inspiră adânc, forțându-se să nu explodeze, și cobori în 
grabă scările. Traversă iute sufrageria. Când mai avea puţin 
până la cămară, se opri brusc și se holbă la podeaua din faţa 
ușii 

O grămăjoară de zăpadă se transforma rapid într-o băltoacă 
de apă. 

Pe nepusă masă fu cuprinsă din nou de panica pe care abia 
reușise să și-o înfrângă. Zbură la ușă și trase de ea s-o deschidă. 

— Logan! ţipă ea. Logan, vino înapoi aici! În clipa asta! 

O rafală de vânt o împinse în casă și trânti ușa în urma ei. 

Mary Anne o auzi pe Alison bocănind pe scări. 

— Adu-mi haina, Alison! strigă ea. Repede! 

Câteva secunde mai târziu, fata apăru în bucătărie cu jacheta 
îmblănită în braţe. 


— Logan a dispărut! anunţă Mary Anne, apucând haina și 
îmbrăcând-o. 

— Cum a putut face o asemenea tâmpenie? se întrebă ea. 

Fără a mai aștepta vreo replică, trase încă o dată de ușă și 
ieși, clătinându-se, afară. 

Rămasă în bucătărie, Alison alergă spre ușa deschisă, 
strigând după maică-sa: 

— Mami, nu! Nu mă lăsa singură! 

Era, însă, prea târziu. Mary Anne era pe punctul de a fi 
absorbită de roiurile de fulgi. Se întoarse o clipă și ţipă prin 
viscol: 

— Stai înăuntru, Alison! Nu părăsi casa! 

Cuvintele ajunseră la fată slab, dar ajunseră. O clipă mai 
târziu, când maică-sa dispăru definitiv în norul alb, ea se retrase 
neajutorată în bucătărie și închise ușa după ea. 

Casa care îi păruse cu numai puţin timp înainte a fi caldă și 
tihnită îi păru acum, dintr-o dată, extrem de mare. 

Extrem de mare și teribil de pustie. 

e 

Mary Anne mergea împleticit prin zăpadă, aproape orbită de 
pudra albă și nesigură de direcţia în care se deplasa. 

— Logan! strigă ea. Dragule, unde ești? Dacă mă auzi, ţipă! 
Te găsesc eu, Logan. 

Se opri o clipă, dar nu auzi nimic. Privi în jurul ei și își dădu 
seama că nu se mai zăreau nici casa și nici șopronul. 

Unde se afla? 

Disperată, încercă să-și amintească în ce direcţie apucase de 
când părăsise mica verandă din spatele casei. 

O pornise către șopron dar se răsucise pe călcâie când o 
strigase Alison. 

Ce prostie! 

Acţionase, însă, instinctiv, tot așa cum urmase și imperativul 
de a ieși în viscol pentru a-și găsi fiul. 

Remarcă prea târziu că nu-și adusese nimic cu ea. Nu avea cu 
ea nici lanternă și nici pușca din bibliotecă. 

Își aminti brusc de ghemul imens de sfoară din nailon ce se 
odihnea în sertarul de jos al biroului lui Audrey. Nu trebuia decât 
să lege capătul lui de clanţa ușii. 


Respinse gândul cât putu de repede, pentru a nu mai pierde 
timpul condamnându-se pentru propria idioţenie. Dacă nu-l 
găsea pe Logan în curând... 

Încotro? 

Încotro se afla casa? 

ȘSopronul? 

Încotro s-o ia? 

Tentaculele spaimei se strângeau în jurul ei. Simţi cum i se 
comprimă plămânii, ca și cum pieptul îi era strâns de bare de 
metal. Făcu un pas înainte, apoi se răzgândi și porni în altă 
direcție. Câţiva pași mai încolo se opri, ezitând, apoi o coti spre 
stânga. De data aceasta, frica teribilă de a nu se îndepărta, 
mergând astfel, și mai mult de casă o opri după numai trei pași. 

„Gândește!” își comandă sieși. 

Vântul! 

Din ce direcţie bătea? 

Rămase nemișcată. Se concentră puternic, apoi își aminti de 
ușa de la bucătărie și de faptul că vântul o împingea înapoi de 
fiecare dată când încerca s-o deschidă. 

Sufla dinspre nord! 

Cobora versantul muntos dinspre nord și bătea cu putere 
dinspre pajiște. 

Dacă se deplasa contra vântului, mai devreme sau mai târziu 
avea să ajungă la gardul din jurul pajiștii, de unde, mergând în 
lungul lui, putea ajunge la zidul șopronului. In inimă i se cuibări 
un licăr de speranţă, căci, cu puţin noroc, i-ar fi putut găsi acolo 
și pe Joey și pe Logan! 

Panica începu s-o slăbească. Se întoarse încet până ce vântul 
îi suflă direct în faţă. Protejându-și ochii cu mâneca jachetei, 
porni să înfrunte pieptiș rafalele bezmetice, cu obrajii înţepaţi de 
cristalele arzătoare de gheaţă și cu ochii lăcrimându-i de frig. 

După ce făcu cinci pași, piciorul ei stâng se izbi de ceva. 

Ceva moale. 

Se lăsă în genunchi, îndepărtă zăpada de pe obiectul care 
zăcea acolo și scoase un țipăt când atinse cu degetele blana lui 
Storm. 

Întrebările se porniră șuvoi în mintea ei în timp ce degetele 
îndepărtau toată zăpada de pe corpul lipsit de viaţă al 
animalului. Oare, ăsta fusese motivul pentru care ieșise Logan 


afară? Venise câinele până la ușa din spate, zgăriase lemnul și 
apoi fugise când Logan deschisese? 

Dădu la o parte și ultimele fire de nea, și se trezi în faţa fălcii 
rupte a câinelui, dislocată de la locul ei și atârnând deschisă. 
Limba roz spânzura printre dinţi. 

Nu era roz... 

Roșie! 

Mary Anne văzu petele roșii de pe zăpada care înconjura 
capul animalului și simţi că-i vine să verse. Ce se întâmplase 
aici? Storm trebuia să fi atacat ceva sau pe cineva. 

Ceva care îl atacase la rându-i și-l ucisese. 

Îl auzise, oare, Logan pe Storm lătrând, sau auzise chiar 
ultimul lui urlet de moarte înainte de a fi ucis de acel ceva care-l 
atacase? 

— Logan? strigă ea încă o dată. Oh, Doamne! Logan! 

Cauza morții lui Storm trebuia să fie încă prin preajmă. Corpul 
câinelui nu se răcise încă, iar sângele din gură era încă 
proaspăt. Nu putea să fie mort de mai mult de câteva minute! 

Din ochi îi curgeau acum șuvoaie de lacrimi, în parte din 
cauza viscolului, în parte de pe urma groazei la gândul a ce se 
putea afla acolo, poate chiar la numai câţiva metri depărtare de 
ea. Poate acel ceva o mirosise deja și era pe urmele ei acum. 
Mary Anne începu să dea înapoi, cu aceeași intenţie, însă, de a 
ajunge la gard și apoi la siguranța relativă a șopronului. 

Se opri încă o dată. De data aceasta, printre lacrimi, zări 
obiectul care îi bara drumul înainte de a se lovi de el. 

Din nou un strigăt îi ieși printre buze, dar acum nu făcu nici un 
efort să și-l mai oprească. 

Un alt țipăt ţâșni din ea când căzu în genunchi pentru a 
strânge la piept trupul neînsufleţit al fiului ei. Țipătul i se 
transformă într-o tânguire de disperare când capul băiatului 
căzu pe spate, dezvăluind privirii maică-sii groaznica rană de la 
gât. 

Strângând trupul fiului ei în braţe, Mary Anne începu să 
suspine. Durerea din suflet amenință s-o facă să-și piardă 
minţile. Începu să se miște pe loc înainte și înapoi, legănându-l 
pe Logan în brațe, așa cum proceda cu el când era numai un 
bebeluș. 


Viscolul vuia în jurul ei, îmbrăcând-o cu linţoliu alb, dar Mary 
Anne nu mai era conștientă de nimic în afară de cumplita agonie 
de a-și ţine în braţe copilul mort. 

Era o agonie din care ea simţea că nu-și va mai reveni. 

e 

Olivia Sherbourne își croia drum pe lângă banda șoselei și 
încetinise până aproape de oprire, pregătindu-se s-o cotească 
pe aleea îngustă de acces către familia Stiffle, când le văzu 
mașina, o mică limuzină Subaru, făcându-și, cu dificultate, loc 
către șosea. Opri camioneta și aşteptă până ce Mark Stiffle 
ajunse în faţa ei, apoi cobori geamul portierei, cât să poată vorbi 
cu el. 

— Ne îndreptăm spre oraș, anunță Mark, ridicându-și vocea 
pentru a fi auzit. 

— Tocmai veneam să văd ce faceți! replică Olivia. O să vă 
descurcaţi cu mașina asta? 

Mark dădu din cap. 

— Am lanţuri la toate roţile! 

— Bun! Atunci mă duc sus la El Monte s-o iau pe Mary Anne și 
pe copii. O să ne adăpostim la mine acasă dacă n-apucăm să 
ajungem până în oraș! 

Mark se uită în oglinda retrovizoare peste capul gemenilor, 
care se hlizeau emoţionaţi de perspectiva petrecerii unei nopți 
cu prietenii în oraș, către șoseaua acoperită de zăpadă ce ducea 
spre ferma El Monte. 

— Ești sigură că o să reușești? întrebă el îngrijorat. 

Olivia încuviință. 

— Eu o să mă descurc. Mary Anne, însă, e speriată de moarte 
și telefonul i-a amuţit. 

Ochii i se îngustară. 

— Ai auzit de Frank Peters și Tony Moleno? 

Margaret Stiffle se aplecă peste bărbatu-său să audă mai 
bine. Olivia se uită la copiii de pe canapeaua din spate a micii 
limuzine. Când vorbi din nou, își cobori cu o notă tonul vocii. 

— Gillie spune că au murit. lar Rick e prins în munți. 

— lisuse! exclamă Mark. Ce dracu se întâmplă p'aici? 

— Pun pariu că e Joey, țâșni Michael Stiffle din spate. Pariez 
că mintea i-a luat-o complet razna! 

Margaret se încruntă la fiul ei, dar Olivia preferă să nu ia în 
seamă acuzaţia băiatului. 


— Nu cred că va descoperi cineva dintre noi ceva până ce nu 
se potolește viscolul. Aveţi grijă și dacă vă lasă mașina rămâneţi 
în ea! Bine? 

— Nu-ţi face griji în privinţa noastră, rosti Margaret. Ai grijă de 
tine! 

Olivia dădu din cap, închise geamul și le făcu semn cu mâna 
gemenilor de pe bancheta din spate în timp ce Mark puse încet 
mașina în mișcare, ghidându-se după urmele lăsate de 
autovehiculul Oliviei. lIntroducând iarăși maneta în viteză, 
doctorita porni din nou pe drum în sus. Constată că zăpada se 
adâncea pe măsură ce urca spre fermă. 

Băgă maneta în treapta cea mai coborâtă de viteză. Motorul 
vui iar vehiculul începu să înainteze din nou ca un tanc. Mai 
avea încă un sfert de milă până la intrarea în fermă, mergând 
mai mult ghidată de serpentinele drumului, decât de vreo 
posibilitate de a zări asfaltul dinainte, când simţi brusc cum 
roata din faţă, dreapta, iese în decor. 

Își trecu instantaneu piciorul de pe pedala de acceleraţie pe 
cea de frână și apăsă tare pe ea înainte de a reacţiona 
deprinderea de a șofa iarna. 

Frânele blocară roţile. În consecinţă, ele își pierdură aderenţa 
pe gheaţa formată sub stratul de zăpadă. Mișcându-se lin, 
camioneta pivotă în jurul axului ei și patină până ce ieși complet 
de pe șosea. 

Olivia își încleștă mâinile pe volan în timp ce mașina se înclină 
abrupt pe dreapta când ambele roți de pe acea parte alunecară 
în șanțul adânc care urma paralel cursul drumului. 

Vehiculul se opri brusc, aruncând-o pe Olivia peste volan. O 
clipă ea rămase nemișcată, înjurându-se printre dinţi pentru că 
fusese suficient de cretină să acţioneze frânele pe o ninsoare ca 
asta. Se decise, într-un târziu, că n-avea rost să mai piardă timp 
autoflagelându-se. Introduse maneta de viteze în treapta de 
mers înapoi și încercă să urce terasamentul cu spatele, răsucind 
de volan spre stânga astfel ca botul mașinii să muște din 
pământ și să forțeze roata din dreapta să urce. 

O clipă mai târziu, în șanț se aflau trei din cele patru roţi ale 
camionetei. Furioasă, Olivia izbi cu pumnul bordul mașinii. 

leşi din vehicul, se deplasă în fața lui pentru a vedea cât de 
rău se împotmolise și își dădu imediat seama că nu avea nicio 


șansă de a scoate camioneta de acolo fără ajutorul unui camion. 
Oftând dezgustată, se căţără înapoi în cabină și apucă telefonul. 

Ecranul nu avea nicio linie afișată pe el, ci numai două 
cuvinte: „Nu funcţionează”, care îi dădură o senzaţie de chin 
insuportabil. La ce era bun lucrul ăla blestemat dacă nu 
funcționa când avea nevoie de el? 

Stătu așa două minute, întrebându-se dacă era cazul să 
rămână în camionetă sau să meargă pe jos până la fermă. 

Bunul-simţ îi spunea să rămână acolo, să dea drumul la motor 
cât să păstreze cabina încălzită și să se asigure că nu se depune 
zăpadă sub ţeava de eșapament ca s-o blocheze. Ar fi fost 
culmea ca șoferul de pe plugul de deszăpezit s-o descopere 
moartă în propria ei mașină a doua zi. 

Doar că se afla la numai un sfert de milă depărtare de EIl 
Monte. În plus, în decursul anilor urcase acel drum la pas de mii 
de ori. N-avea decât să urmeze asfaltul până ce ajungea la 
poartă. De acolo era ușor. Aleea de acces fusese tăiată prin 
pădure. Ca atare nu exista posibilitatea de a te rătăci. 

In același timp, însă, o voce slabă dinăuntrul ei o avertiza că 
sute de oameni își pierduseră viața înainte în astfel de furtuni, 
procedând exact așa cum avea ea de gând. Fuseseră chiar 
situaţii în care persoanele îngheţaseră până muriseră la 
jumătatea drumului dintre casă și șopron. 

Olivia era convinsă, însă, că vântul începea, în sfârșit, să se 
domolească. Chiar dacă s-ar fi dovedit că nu era așa, zona 
aceasta nu era o întindere nesfârșită ca în câmpie, unde să nu 
găsești pe o rază de sute de mile nici un copac pe care să-l 
folosești drept reper. Aici era ldaho, și pădure exista 
pretutindeni. N-avea decât să meargă pe lângă ea și știa al 
naibii de bine că ar fi ajuns astfel și legată la ochi până la fermă 
dacă ar fi fost nevoie. 

Hotărându-se, scoase o lanternă din compartimentul pentru 
mănuși și extrase carabina de la locul ei. Lăsă cheile în contact, 
își îmbrăcă mănușile îmblănite, își strânse fularul în jurul capului 
și al gâtului și ieși. 

Porni la drum, cercetând fiecare pas pe care îl făcea cu 
piciorul și dând zăpada la o parte pentru a se asigura că se afla 
încă pe asfalt. 


Când se răsuri pe călcâie, văzu că era în mijlocul viscolului. 
Deși nu putea fi la mai mult de cincisprezece metri depărtare, 
camioneta dispăruse în norul de fulgi de zăpadă. 

Olivia Sherbourne avu senzația unei singurătăţi totale. 


e Capitolul 26 

Vântul înghețat care antrena zăpada începu în cele din urmă 
să pătrundă prin jacheta groasă, îmblănită, singura protecţie pe 
care o avea Mary Anne Carpenter împotriva viscolului. Când se 
simţi rebegită de frig, femeia reuși, în sfârșit, să iasă din 
carapacea în care se retrăsese. Se uită la chipul lui Logan și avu 
ciudata senzaţie că vede faţa unui străin. 

Acolo nu era fiul ei. Nu putea să fie fiul ei! Era altcineva, 
altcineva care semăna numai cu Logan. Băiatul ei trăia încă. 
Trebuia să fie încă în viaţă. lar ea îl va găsi. 

Il va duce pe copilul acesta - acest străin pe care ea refuza 
să-l recunoască ca fiind carne din carnea și sângele ei - în 
șopron, iar apoi va continua să-l caute pe Logan. 

Se ridică anevoie, împleticindu-se în timp ce se lupta să ţină 
cu braţele trupul acela cât mai aproape de pieptul ei. Ceva 
dinăuntrul ei îi aminti să meargă contra vântului. Câteva 
momente mai târziu ajunse la gard. Se opri și se sprijini de el o 
clipă, în timp ce corpul îi fu cutremurat de un imens suspin. O 
cuprinse un fior și genunchii îi slăbiră. Se temu o secundă să nu 
se prăbușească sub povara pe care o purta în brațe. 

Și de ce nu, în definitiv? 

De ce să nu se abandoneze impulsului de a se întinde pe jos 
în zăpadă - care brusc i se păru a fi moale și atrăgătoare ca o 
pătură călduroasă -, și să nu doarmă? Nu pentru mult timp. 
Doar pentru puţină vreme, câteva minute. Să-și acorde un răgaz 
până... 

Până ce? 

Până ce va muri! 

Cuvintele o înfiorară, căci știa categoric că ele exprimau 
adevărul. 

Avea să moară dacă se întindea pe jos, chiar și pentru o clipă. 

lar Alison va rămâne singură. Singură în casă, singură cu acel 
cineva care hălăduia pe afară, ascuns, undeva, în viscol. 

Dar cine era? Cine bântuia pe afară, mascat de albeaţa 
orbitoare și lovind cu sălbăticie, așa cum îl omorâse pe fiul ei? 

Un oarecare Shane Slater? Un om al cărui nume nu-l știuse 
până acum câteva minute? 

Trebuie că ea se înșală! Probabil că se agăţase de orice pai și 
inventase o poveste pentru a se potrivi faptelor, dar mascând în 
același timp adevărul. 


Joey? 

Era, oare, posibil ca propriul ei fin să fi făcut asta? 

Încercă să-și imagineze scena, dar mintea refuză să o ajute. 

Și totuși... 

Joey fusese afară în noaptea în care murise omul din camping. 

Fusese afară și în noaptea în care pierise Bill Sikes! 

În plus, avea toate motivele să-și fi urât tatăl. 

În minte îi apărură câteva instantanee, câteva amintiri crude: 
Joey privind-o chiorâș, explodând brusc de parcă ar fi luat foc, 
cu o expresie întunecată și înfricoșătoare în ochi. 

Nu! Nu putea crede așa ceva. Nu putea fi posibil! Era numai 
un băieţel! Cu toate astea, deși încercă să-l respingă, gândul 
rămase acolo, refuzând s-o părăsească. 

Dar trebuia să fie altcineva! Bărbatul din colibă... chiar dacă 
întreaga ei ipoteză era greșită, acolo sus, în munţi, era cineva, 
pe care Frank Peters și Tony Moleno îl urmăriseră toată ziua! 

Dar dacă nu era vorba despre niciun om? Dacă nu exista 
nimeni? 

În fond, nu-i spusese nimeni nimic despre asta; nici măcar 
șeriful! 

Dacă Joey fusese cel care descoperise coliba cu ani în urmă 
și-l dusese pe Rick Martin acolo pentru a se proteja? 

Era el, oare, capabil de așa ceva? 

N-avea de unde să știe cu precizie. Nu putea ști de ce anume 
era Joey capabil și nici măcar la ce se gândea el. Nu-l cunoștea, 
de fapt, absolut deloc! 

Dar dacă era Joey, care era următoarea victimă? 

Alison? 

Ea însăși? 

El se putea găsi oriunde. Poate era deja pe urmele ei, dându-i 
târcoale în timp ce ea se sprijinea de gard cu putere, de parcă 
lemnul singur era în stare s-o protejeze. Autoîncurajându-se, se 
sili să elimine spaima din ea. Simţi un fior de energie 
străbătându-i corpul. Gata! 

Indiferent dacă afară se afla Joey sau altcineva, ea nu se va 
lăsa pradă atât de ușor. Va supravieţui. 

Și ea, și Alison vor supravieţui! 

Porni repede la drum, cu pasul mai ferm, ghidându-se după 
gard, înspre șopron. Ajunse curând acolo. Strânse cu putere 


corpul lui Logan și se luptă cu zăvorul ușii. Degetele îi 
degeraseră aproape de pe urma frigului. 

„lnăuntru”, își zise ea. „Trebuie să-l duc înăuntru. Nu pot să-l 
las aici. Nu pot să-l părăsesc ca să-l îngroape furtuna în 
zăpadă!” 

Zăvorul cedă, în sfârșit. Mary Anne trase cu putere de ușă, 
obligând-o să se deschidă, în ciuda nămeţilor, atât cât să se 
strecoare înăuntru. 

Inconjură cu privirea spaţiul întunecat al șopronului. Auzi unul 
din cai fornăind ușor. Ducând cadavrul lui Logan cu ea, trecu 
grăbită pe lângă boxele ocupate de cai și deschise zăvorul de la 
al patrulea. In acel loc îl descoperise pe Joey cu câteva nopţi 
înainte dormind pe un pat de paie. Lăsă, acum, cu blândeţe 
trupul lui Logan pe podea și îngenunche lângă el. Își puse mâna 
pe obrazul lui rece și se uită fix la chipul lui. Dacă n-ar fi existat 
rana cumplită din gât, aproape că-și putea închipui că băiatul 
doarme și se poate trezi în orice clipă. 

Dintr-o dată, caii începură să se agite iar Buck, în grajdul 
alăturat, necheză puternic. O clipă mai târziu, Mary Anne auzi 
un sunet în spatele ei. Răsucindu-se, zări cum se mișcă zăvorul 
din fier forjat al ușii care făcea legătura directă dintre șopron și 
pajiște. Işi dădu seama atunci care era motivul spaimei cailor. 

Afară era cineva care încerca să intre! 

Joey! 

Trebuia să fie Joey! 

Nu! Cailor nu le fusese niciodată frică de Joey. 

Creatura de afară slobozi un urlet îngrozitor. Inima femeii 
începu să bată cu putere. O cuprinse din nou panica. De data 
aceasta nu mai avu puterea s-o stăvilească și să-și recâștige 
controlul de sine. leși în fugă din grajd. Picioarele tropăiră în 
goană pe dușumeaua de lemn a șopronului, în drumul lor spre 
ușă. Ajunsă acolo, Mary Anne se opinti s-o deschidă contra 
vântului care o închisese, apoi zbură afară, nesimţitoare la 
furtună și la zăpadă, cu unicul scop de a ajunge la securitatea 
casei. 

e 

Urletul nepământesc se ridică peste vuietul vântului suflând 
printre copaci, apoi se stinse, redus la tăcere de vârtejurile de 
zăpadă. Olivia Sherbourne se opri pe loc. Un fior violent îi 


scutură corpul și pielea i se zbârli toată, de spaimă, în timp ce 
țipătul se pierdea în viscol. 

Nu era un țipăt omenesc, dar nu semăna cu vreunul de 
animal auzit de ea. 

Nici măcar pisica sălbatică, care se auzea din când în când, 
nu scotea sunetul ăsta cumplit, ce răsuna de-a latul văii, acea 
notă stranie de durere, pe care Olivia o descoperise într-un 
singur țipăt scurt. 

Durere și furie. 

Fusese ca și cum ființa care emisese sunetul se încărcase într- 
atâta de emoţii încât le redusese în final la un singur urlet 
comprimat de frică, confuzie și mânie. 

Brusc, Olivia avu revelaţia momentului în care mai auzise un 
strigăt identic. 

Se întâmplase cu multă vreme în urmă, cu mult înainte de a 
se fi stabilit în vest. Închiriase un apartament lângă un spital de 
boli mintale, atrasă fiind de chiria ieftină. Nu i-a trebuit mult ca 
să descopere de ce era chiria atât de coborâtă. La nicio 
săptămână după ce s-a mutat, a început să audă ţipetele venind 
din instituţia alăturată. Privind pe fereastră a văzut o terasă cu o 
balustradă înaltă la etajul patru. Deși era mijlocul iernii și 
temperatura era apropiată de zero grade Celsius, pe terasă se 
afla o femeie. 

Cu părul despletit, purtând numai un balonzaid peste cămașa 
de noapte, femeia strângea cu degetele metalul rece al 
balustradei, ca un animal în cușcă. Buzele îi erau strâmbate într- 
o grimasă de durere iar din plămâni îi ieșea un plânset chinuit, 
care-i exploda pe buze cu același amestec de teroare și de frică 
pe care Olivia îl auzise purtat de furtună în valea Sugarloaf. 

Un țipăt inuman și totuși scos de ceea ce era, sau fusese 
odată, o fiinţă umană. 

În minte, îi răsună încă o dată avertismentul lui Gillie Martin: 
„Acolo sus se petrece ceva îngrozitor.” 

Ceva care ucisese cel puţin patru persoane. 

Acel ceva nu se mai ascundea în sălbăticia munţilor, ci 
coborâse în vale. 

Olivia aruncă o privire în jurul ei. Deși simţea cum vântul 
începuse, în sfârșit, să slăbească, ningea încă abundent iar 
pulberea albă spulberată de pe sol se amesteca cu fulgii 
proaspeţi cernuţi din cer pentru a-i reduce ei vizibilitatea la 


numai câţiva metri. Simţi un junghi de spaimă când avu 
senzația că tot acel univers alb se închidea în jurul ei. 

Dacă fiinţa aceea chinuită îi prinsese deja mirosul și se 
apropia de ea, căutând-o? 

Lăsă, hotărâtă, frica la o parte. Acel ceva care se afla prin 
zonă nu putea fi mai conștient de prezenţa ei decât fusese ea 
de cealaltă prezenţă cu numai câteva secunde înainte. 

Se întrebă, în timp ce urletul îi răsună încă o dată în minte, 
dacă acela care îl scosese putea fi conștient de altceva decât de 
gratiile propriului creier sau dacă nu cumva acea fiinţă era, după 
cum îi răsunase ţipătul, prinsă în capcana unui iad din care nu 
mai putea ieși în vecii vecilor. 

O rafală de vânt o izbi din plin. Olivia porni din nou la drum și 
ajunse, în sfârșit, la coloanele de piatră care marcau intrarea în 
ferma El Monte. Imediat ce trecu pe sub portalul de vite, însă, 
frica o cuprinse din nou, căci aleea pietruită îngustă, de acces 
spre casă, șerpuia printre copaci înalţi ale căror trunchiuri erau 
înconjurate de lăstăriș des, ce putea adăposti oricând acea ființă 
ce țipase așa de straniu cu numai câteva minute înainte. 

În aceste condiţii, ea nu avea la dispoziţie decât o secundă 
sau două pentru a se pregăti de apărare în fața unui atac 
prezumtiv. 

În consecinţă, își luă arma de pe umăr, dădu siguranţa la o 
parte și introduse cartuș pe ţeavă. 

Ținând arma cu ambele mâini, continuă să înainteze încet pe 
alee, trudind din greu împotriva furtunii, cu senzaţia că pădurea 
se închidea peste ea ca o cușcă imensă. 

Nu făcuse mai mult de trei pași când auzi ceva mișcându-se în 
pădure, undeva la stânga ei. Se răsuci și ridică arma, dar nu-i 
apăru nimic în raza vizuală. 

Nimic altceva în afara cortinei albe, groase, învârtejindu-se în 
fața ochilor ei, aproape orbind-o în timp ce ea mijise ochii ca să 
vadă cauza acelui zgomot. 

Când îl auzi din nou, mai aproape de această dată, dar nu fu 
capabilă nici acum să vadă sursa, se întoarse și plonjă în 
pădure. Hotărârea de a nu părăsi aleea se evaporase în fața 
creaturii nevăzute. 

Până când căprioara, care fusese deranjată de trecerea 
femeii, ieși pe alee și se îndreptă spre șosea cu o serie de 


sărituri arcuite și graţioase prin zăpadă, Olivia dispăru în viscol, 
deja rătăcită. 
e 

Mary Anne dădu buzna prin uşa din spate, o închise trântind-o 
în spatele ei și începu să se lupte cu închizătoarea cu degetele 
ei amorţite. Tremurând toată, se răsuci și puse lanțul, apoi se 
zgâi afară, prin albeaţa orbitoare. 

Se mișcase ceva acolo? 

Fusese vreo mișcare afară, la limita razei vizuale, care 
dispăruse înapoi, în ascunzișul ninsorii înainte de a apuca ea s-o 
distingă clar? 

— Ce e, mami? întrebă Alison cu voce tremurătoare. Unde-i 
Logan? Ce a fost sunetul ăla? 

Mary Anne simţi cum i se umplu ochii de lacrimi când Alison 
menţionă numele fratelui ei. Refuză, însă, să le dea drumul. 
Refuză să accepte acea clipă ca fiind cea potrivită pentru a 
încerca să-i explice fetei că fratele ei era mort. 

— Nu știu, rosti ea, punându-și brațele pe piept și sprijinindu- 
se o clipă de ușă pentru a se reculege. Afară e ceva, Alison. Am 
crezut că tocmai am zărit acea ființă. 

Işi aminti brusc de sângele care-i pătase hainele și pe care 
Alison l-ar fi zărit imediat ce s-ar fi întors cu faţa spre ea. 

— L-a ucis pe Storm, Alison. Zace acolo, în curte. Eu... Vocea i 
se stinse. Se răsuci, în sfârșit, înspre fie-sa. Alison se holbă o 
clipă la ea. Mary Anne înţelese că, în ciuda vorbelor și a hotărârii 
de a nu-i dezvălui fetei ce i se întâmplase lui Logan, tragedia i 
se citea limpede pe față. 

Ochii fetei se umplură de lacrimi. Clătină din cap, ca și cum i- 
ar fi fost imposibil să accepte adevărul înscris pe trăsăturile 
mamei ei. Mary Anne se îndreptă spre Alison, o înconjură cu 
braţele și o strânse la piept. 

— Nu spune nimic, șopti ea. Nu acum. Dacă spui ceva mă voi 
prăbuși. Nu mai putem face nimic pentru el, iubito. Absolut 
nimic. 

— Oh, mami, gemu Alison. 

Simţea un nod imens în gât. 

— Ce se petrece? Ce o să facem? 

— Nu știu, oftă Mary Anne. 


Sesiză brusc cu coada ochiului o mișcare fulgerătoare. Când 
se întoarse să privească mai bine, zări ceva licărind la fereastra 
de deasupra chiuvetei. 

O faţă... 

De fapt nu o față... în orice caz nu o faţă asemănătoare cu 
cele văzute de ea în viaţa ei. 

Vedenia dispăru înainte ca ea să conștientizeze ce văzuse. În 
memorie îi rămase, însă, imaginea unei perechi de ochi, chiar 
dacă se uita acum la o fereastră goală. 

O pereche de ochi înguști, feroci și strălucitori, reflectând 
lumina din bucătărie. 

— Ajută-mă, rosti Mary Anne, pe un ton care exprima o 
urgență. O împinse pe Alison de lângă ea. 

— Nu pune nicio întrebare și fă ce-ţi spun eu. 

Trase de scaunele de la masa masivă din stejar, apoi împinse 
tăblia din lemn către ușă. 

— Ajută-mă!, strigă ea. 

Vocea ei ascuţită străpunse frica și durerea care o 
paralizaseră pe Alison și o readuse pe fată la viaţă. Se duse 
lângă maică-sa și o ajută să ridice masa, ca un scut, în față ușii. 

— Ce e, mamă?, se tângui Alison. Ce e afară? 

— Nu știu, răspunse Mary Anne cu voce tremurătoare. Am 
văzut... Ceva ne privea pe fereastră, Alison. Abia l-am zărit, 
dar... 

Se scutură ca de un fior de frig, amintindu-și acele două 
tăieturi îngrozitoare care ţineau loc de ochi, aţintind-o. 

— Oh, Doamne! N-o să ţină! 

Gândi cu febrilitate, încercând să găsească ceva, orice, care 
să poată împiedica ființa de afară să intre în casă. Erau prea 
multe uși, însă, și prea multe ferestre. 

Arma! 

— Haide! ţipă ea. 

Se întoarse și zbură din bucătărie. Alergă prin sufragerie și 
living, ajunse în bibliotecă. Se încurcă puţin cu ușa de la rastelul 
armei, apoi își aminti că acesta era încuiat. 

Cheia! 

Unde era cheia? 

Se duse ca o nălucă la birou și smulse sertarul din mijloc cu 
suficientă forţă ca acesta să iasă complet din locaș. Dintr-o dată, 
conţinutul lui se revărsă pe podea. În jurul picioarelor ei se 


revărsă o întreagă mulţime de stilouri, creioane, agrafe de birou 
și alte mărunțţișuri, care fuseseră colecţionate în decursul 
timpului în sertar. Căzu în genunchi, răscoli prin harababura 
aceea cu degete tremurătoare și găsi, în sfârșit, ceea ce căuta. 

— Deschide-l! ţipă ea către Alison, aruncându-i cheia. 

Trase cu febrilitate de celelalte sertare, căutând cutia cu 
cartușe pe care o pusese bine după ce Olivia îi predase lecţia de 
tir. 

Găsi cutia și o deschise. Făcu ochii mari când văzu că 
rămăseseră numai două cartușe. Le culese dinăuntru, aruncă 
cutia goală și se grăbi să i se alăture fetei. Smulse arma din 
rastel de îndată ce fata reuși să deschidă ușa. 

— Ce-o să se-ntâmple, mami? întrebă Alison în timp ce Mary 
Anne se chinuia cu arma. 

Din minte îi dispăruseră instrucțiunile Oliviei referitoare la 
modul de încărcare al carabinei. 

— E-n regulă, încercă Mary Anne s-o liniștească, deși vocea îi 
tremura. O să fie bine! 

O clipă mai târziu degetele ei găsiră siguranţa care deschidea 
magazia. Strecură cele două cartușe înăuntru, închise magazia 
și armă carabina. 

— Mai pune niște lemne pe foc, Alison, rosti ea, cu toate că 
era conștientă că dinţii îi clănţăneau și corpul îi era scuturat de 
fiori, mai mult de pe urma fricii decât a frigului. 

Alison porni spre cămin dar încremeni. Culoarea din obraji îi 
dispăru subit când se holbă la fereastră. 

Mary Anne urmări privirea fetei și îngheță. 

Zgâindu-se înăuntru, acei ochi, văzuţi de ea cu câteva minute 
înainte în bucătărie, o urmăreau pe ea și pe Alison cu atenţie. 
Acum era vizibil clar și restul feţei. 

Trăsături grosolane, ochi înfundaţi adânc în orbite, strălucind 
ca și cum ar fi fost iluminaţi din interior de o sursă de energie. 

Masa încâlcită de păr, glazurată acum de zăpadă. 

Omul avea pieptul gol. Mary Anne îi putea vedea mușchii 
încordați ai brațelor și umerii puternici. 

Dintr-o dată pricepu. 

Nu Storm îl ucisese pe Logan. 

Copilul ei trecuse în neființă din pricina acelei creaturi 
diavolești care stătea afară, în fața ferestrei, indiferent la 


furtună și uitându-se chiorâș la ea cu ochii plini de o furie 
dementă ce-i îngheţa ei sufletul. 

Ridică arma, își înfipse ferm patul ei în umăr, apoi apăsă, cu 
arătătorul mâinii drepte, butonul ce declanșa luneta cu laser. 

Faţa dispăru de la fereastră cu o clipă înainte ca lumina roșie 
să pornească și fascicolul ei să străpungă furtuna de afară. 

— Cine e? se tângui Alison, dându-se înapoi pentru a se chirci 
lângă peretele opus ferestrei. Ce vrea? 

Mary Anne nu-i răspunse. Ținu în continuare carabina cu 
țeava aţintită spre fereastră, dar într-un târziu, cum acel chip nu 
reapăru, lăsă arma în jos. 

— Nu știu, șopti ea. Nu știu. 

Se îndreptă istovită spre cămin, luă un buștean din coșul cu 
lemne și-l aruncă pe grătarul cu jar scânteietor. 

Flăcările ţâșniră imediat în sus, înconjurând lemnul proaspăt 
care începu să pârâie. 

O clipă mai târziu se auzi o bocănitură în ușa din față. Alison 
făcu ochii mari. Veni lângă maică-sa și se lipi de ea. 

Bocănitură se repetă, apoi urmă o lungă tăcere. Mary Anne 
simţi că pulsul i-o ia la goană și crezu că-și aude tunetul bătăilor 
inimii. Tocmai era pe punctul de a face un pas câtre ușa 
livingului când se auzi un trosnet îngrozitor, urmat de un zgomot 
de sticlă sfărâmată. 

— A spart ușa! strigă Alison. E în casă! 

— Nu te mișca! îi comandă Mary Anne. Stai locului nemișcată. 

Ridică din nou carabina, o îndreptă către ușa dinspre living și 
apăsă butonul lunetei cu laser. 

Pe peretele îndepărtat al livingului apăru o mică pată roșie 
strălucitoare, cu marginile tăiate parcă de un diamant, și asta în 
ciuda luminii din cameră. 

Se auzi un foșnet, apoi un mormăit. 

Pe podeaua încăperii apăru o umbră. Mary Anne se concentră 
asupra ei, observând-o cum își schimba forma pe măsură ce 
omul care o arunca se deplasa ușor spre ușa de la bibliotecă. 

Privirea ei surprinse o mișcare în spatele ușii. Mută arma spre 
dreapta, atingând în același timp trăgaciul. 

Carabina bubui. In peretele ce separa biblioteca de living 
apăru o gaură. In același timp, de dincolo se auzi un urlet de 
durere. Imediat după aceea, în cadrul ușii își făcu apariţia 
individul. 


Pieptul îi era acoperit cu sânge, iar în mâna stângă strângea 
zona din abdomen în care se înfipsese glonţul ce traversase 
zidul. Omul porni către ele, clătinându-se, cu mâna dreaptă 
întinsă înainte și cu unghiile ca niște gheare despicând aerul. 

În ciuda panicii pe care o simţea, Mary Anne introduse al 
doilea cartuș pe ţeavă, ridică arma și apăsă încă o dată pe 
comutatorul de pornire a laserului. Razele roșii țâșniră imediat și 
se centrară pe stomacul bărbatului. 

Ținându-și respiraţia, Mary Anne apăsă din nou trăgaciul. 

Bubuitul carabinei umplu încă o dată încăperea. Femeia simţi 
cum patul armei o izbește în umăr datorită reculului, dar reuși 
să-și păstreze echilibrul. 

Făcu ochii mari când încărcătura mortală, nestânjenită de 
peretele bibliotecii, pătrunse în stomacul lui, dându-l de-a 
berbeleacul pe spate. Din rană, sângele izbucni în cascadă, dar 
omul păru să nu ia în seamă asta. Se sprijini de cadrul ușii. 
Răscoli camera cu privirea, de parcă ar fi căutat ceva, apoi 
începu să alunece către podea. 

Picioarele îi cedară. Căzu brusc, rostogolindu-se pe spate. 

Mâna dreaptă, care, numai o secundă mai înainte, o căuta pe 
Mary Anne, se îndreptă acum spre rana din abdomen, mișcându- 
se spasmodic, ca și cum ar fi încercat să-și bage la loc, prin 
pielea sfâșiată, intestinele ieșite afară. 

Apoi ochii i se închiseră, trupul lui masiv se mai scutură o dată 
și omul rămase nemișcat. 

Mary Anne și Alison se holbară șocate la acel trup, din care 
curgea încă sânge, și care bloca acum accesul spre living. 
Niciuna dintre ele nu se mișca și niciuna nu îndrăzni să respire. 

Timpul încremenise pe loc. 

Afară vuietul viscolului se estompase. Treptat, treptat, se 
stinse. 

O cumplită tăcere invadă casa. 


e Capitolul 27 


— C-cine e? murmură Alison. 

Tremura din tot corpul în timp ce se uita îngrozită la bărbatul 
întins pe jos care bloca ușa dinspre living. 

Mary Anne deschise gura să zică ceva, dar nu putu scoate 
niciun sunet. 

Simţi cum îi slăbesc genunchii. Inima îi bătea încă nebunește, 
dar reuși, încet-încet, să revină cu respiraţia la normal. 

O făcuse. 

Ucisese, cu adevărat, un om. 

Stomacul i se revoltă, dar ea refuză să vomite. 

„Nu e om”, își spuse ea. 

„Chiar dacă are un nume, fie și Shane Slater, asta tot nu-l 
face om, ci un monstru.” 

Era un monstru mânjit cu sângele fiului ei. 

Asta îl ucisese pe Logan. Această... această creatură, al cărei 
cadavru zăcea împrăștiat pe podea, îi omorâse copilul. 

Ințelese acum totul. 

Pe monstrul ăsta trebuia să-l fi zărit Logan. 

Oare de câtă vreme stătea afară, bântuind în jurul casei sub 
acoperirea viscolului? 

Asta fusese prima dată când venise acolo? 

Știa, însă, prea bine care era răspunsul. 

Acest... lucru fusese cel care îngrozise caii în șopron și care îl 
pusese pe Bill Sikes să caute prin noapte sursa spaimei lor. 

O scutură un fior de groază când se gândi la cât de des 
hălăduise el, probabil, prin curte, ascuns de bezna nopții, 
zgâindu-se prin ferestre și observându-i. 

Spionându-i. 

Oare fuseseră ei vreodată la adăpost de privirea iscoditoare a 
acelor ochi cât timp stăteau în bibliotecă sau în bucătărie? 

Şi ce căuta el oare? 

In subconștient, Mary Anne știa însă de ce se afla el acolo. 
Uitându-se cu atenţie la el, deveni sigură de identitatea lui. 

Era bărbatul a cărui fotografie o găsise de dimineaţă în 
albumul cu fotografii al lui Audrey. 

Recunoscu acum, fiindcă-l vedea în carne și oase, 
asemănarea lui cu Joey Wilkenson, în ciuda deformărilor aduse 
chipului lui de viaţă și de moarte. 

Aceeași frunte bombată și aceeași gură severă. 


Urechile alipite de cap, deși cele ale lui Shane Slater erau 
mari, chiar nefiresc de mari. 

Ştia de ce venise el. ll urmărea pe Joey. 

Își urmărea fiul. 

Dar ce dorise în noaptea asta? 

Oare venise să le omoare și pe ele și să-l ia pe Joey cu el? Sau 
fusese altceva, ceva pe care ea nu-l va ghici niciodată? 

Făcu un pas către el și se uită fix încă o dată la chipul lui 
contorsionat. Ochii lui păreau că o aţintesc de parcă el ar mai fi 
trăit încă. 

Nebun! 

Arăta ca un nebun. Mary Anne știa că așa trebuie să fi fost ca 
să trăiască sus în munţi an după an, supraviețuind ca să-și vadă 
copilul cum crește ca fiu al altui bărbat. 

Reuși în sfârșit să-și regăsească glasul. 

— E omul din colibă, răspunse ea abia acum întrebării fetei. 

Vocea îi răsună cu putere în tăcerea cavernoasă care se 
lăsase peste locuinţă o dată cu încetarea vântului. Trebuia s-o 
informeze pe Alison, oare, că el era și tatăl lui Joey? 

Nu. 

Cel puţin nu acum. 

— Probabil că l-au gonit până aici, zise ea evitând restul 
întrebării fetei. 

Cu un efort, Mary Anne reuși să-și relaxeze mâna care ţinea 
arma. Degetele strânse o dureau de pe urma forței cu care 
strânsese cauciucul dur al patului puștii. 

— Trebuie să-l scoatem de aici. 

Alison căscă ochii de frică, dar nu zise nimic. Gura i se uscase 
brusc la ideea de a fi nevoită să atingă acea chestie oribilă, care 
sângera, de pe podea. 

Mary Anne sprijini pușca de căminul de piatră și făcu, ezitând, 
un pas către corpul mătăhălos al lui Shane Slater, apoi se opri. 

Dacă nu murise? 

Înconjură încăperea cu privirea, căutând o altă armă decât 
carabina goală. În cele din urmă zări vătraiul de aţâţat focul, o 
tijă masivă și neagră din fier forjat, al cărei capăt era îndoit în 
unghi drept. Vârful acestui capăt fusese strunjit până la 
dimensiunile unui vârf de cui. Cu mâna tremurândă, se întinse și 
luă obiectul din cârligul lui de sub polita masivă a căminului. 


— Ajută-mă, Alison, șopti ea, pornind din nou spre trupul 
căzut al lui Slater. 

Își simţea picioarele cântărind tone, amenințând să cedeze la 
fiece pas. 

— Pentru numele lui Domnului, Alison, nu pot face asta 
singură! 

— Mami, eu... 

— Ajută-mă!!! ridică tonul Mary Anne. 

Nota ascuţită din vocea maică-sii pătrunse prin ceața care se 
strânsese în jurul creierului fetei. 

Încet, forțându-se la fiecare pas, Alison se îndepărtă de cămin 
și porni spre maică-sa. 

— C-ce o să facem cu el? 

— Îl ducem afară, răspunse Mary Anne. Suntem înzăpezite 
aici, Alison. N-o să putem ieși până nu vine cineva după noi și nu 
putem sta aici cu... 

Ezită, căutând un cuvânt mai bun, dar nu găsi nimic. 

— ... cu asta! Trebuie să mă ajuţi să-l scoatem afară! 

Alison dădu, tăcută, din cap. Se duse lângă maică-sa, 
rămânând cât putea de departe de pata de sânge care continua 
să se întindă pe podea. 

— C-cum? întrebă ea. Cum o să-l mutăm din loc? 

— Trebuie să-l tragem, replică Mary Anne. Dacă luăm fiecare 
de un braț... 

O trecu un fior la gândul de a se atinge de cadavrul 
însângerat. Ce alternativă avea, însă? Dacă l-ar fi lăsat acolo, 
chiar dacă l-ar fi acoperit, n-ar fi putut rezista nopţii lungi care o 
aștepta. Când ar fi găsit-o ceilalţi, probabil că ar fi descoperit-o 
chircită pe podea, bolborosind tot felul de cuvinte fără sens, cu 
mintea plecată de mult în altă lume. Chiar și așa, simțea acum 
că începe pe undeva să cedeze și dorea cu disperare să se 
abandoneze impulsului de a urla după ajutor. 

Să urle, deși știa că nu o poate ajuta nimeni. 

Erau singure, complet singure, iar afară zăpada continua să 
cadă din ceruri, înălțându-se tot mai mult cu fiecare minut care 
trecea. 

Cât mai avea să treacă până ce le va putea veni cineva în 
ajutor ca să părăsească pentru totdeauna acest loc groaznic? 

Nu putea ști. 


Era conștientă numai de faptul că-și va pierde minţile dacă nu 
scotea din casă acel corp al omului care-i ucisese fiul. 

— Acum! îi porunci ea lui Alison cu voce spartă. Hai s-o facem 
și să scăpăm o dată! 

Se aplecă și apucă de una din încheieturile mâinii lui Slater. 
Încă nesigură că va fi în stare să atingă ceea ce rămăsese din 
acel individ, Alison se forţă să se întindă spre cealaltă 
încheietură. 

Degetele fetei mai aveau câţiva centimetri până la braţul 
bărbatului când acesta își înălță, brusc, braţul și unghiile sale ca 
niște gheare se strânseră în jurul încheieturilor ei. 

Alison ţipă, iar Mary Anne își dădu seama că se adeveriseră 
cele mai negre temeri ale ei. Slater nu murise. Ochii săi erau 
larg deschiși acum. Degetele se strânseră ca o menghină pe 
braţul fetei, unghiile intrară adânc în carnea ei, capul i se 
întorsese și gura începu să i se miște. 

Mary Anne dădu drumul încheieturii pe care o ţinea și se 
ridică. Simţi cum o cuprinde furia uitându-se fioros la chipul 
muribundului pe care-l crezuse mort deja. Imobilizată, Alison se 
holbă și ea la faţa lui. Buzele lui se mișcau spasmodic, luptându- 
se să vorbească. Mary Anne strânse cu putere vătraiul. Il ridică 
sus deasupra capului, cu capătul ascuţit ţintind direct fruntea 
bărbatului. 

În timp ce vătraiul își începu traiectoria sa mortală, individul 
reuși, în sfârșit, să articuleze câteva cuvinte: 

— Îmi... pare rău, șopti el. Încercat să... salvez... pe el... 

Fură ultimele vorbe rostite de el. În timp ce le scotea, Mary 
Anne izbi din toate puterile ei. Înfipse vătraiul în ţeasta lui si-i 
făcu creierul bucăți. 

Mâna lui îi dădu drumul fetei. Alison se uită în sus la maică-sa. 
Faţa îi era pământie. 

— L-ai auzit? șopti ea, cu voce întretăiată de emoție. Ai auzit 
ce-a spus? 

Mary Anne lăsă vătraiul să cadă pe podea și nu scoase nicio 
vorbă, dar clătină din cap când Alison repetă ultimele cuvinte 
ale mortului. 

— Nu putea spune asta, rosti ea. L-a ucis pe Logan, Alison. El 
l-a ucis! Acum hai să-l scoatem de aici! 

Convinsă că murise, Mary Anne se aplecă și luă ambele braţe 
ale lui Slater, apoi începu să-l târască prin living și sufragerie. 


Alison găsi tăria să se ridice și să-și ajute mama abia când o 
auzi pe aceasta trăgând de masa care baricada ușa de la 
bucătărie. Cu toate astea, în timp ce cărau amândouă cadavrul 
afară, trăgându-l prin curte pentru a-l pune în afara vederii în 
spatele șopronului, Alison continua să audă în minte ultimele 
cuvinte ale omului. 

El trebuie că l-a ucis pe Logan! Trebuia să fi fost el! 

Numai că, undeva, afară se găsea și Joey! 

Vorbele lui Shane Slater fură înlocuite în mintea ei de 
cuvintele auzite de dimineaţă la școală. 

„Pariez că Joey a făcut-o, rostise Andrea Stiffle. E nebun și 
pun pariu că el a făcut-o!” 

Dacă Andrea avea dreptate? Dacă Joey îi omorâse fratele, și 
nu acest individ? 

Un fior de groază o scutură când își dădu seama că ziua nu se 
sfârșise încă. 

e 

Joey Wilkenson își reveni încet din sumbra reverie în care 
căzuse după ce omul din colibă sărise din podul cu fân în curtea 
de dedesubt, dispărând brusc în viscolul șuierător. In urechi îi 
răsunară pocnetele armei de foc, dar, pe măsură ce se trezea, 
nu fu capabil să spună dacă ele fuseseră reale sau numai o 
plăsmuire a imaginaţiei lui. 

În cele din urmă, pentru prima oară frigul mușcător al după- 
amiezii îl pătrunse. Începu să tremure și atunci se îngropă în 
căldura relativă a stratului gros de fân de pe dușumeaua 
podului. 

Se îngropă ca un animal care caută adăpost în faţa vitregiei 
naturii. 

O clipă mai târziu, auzi un ușor țipăt, apoi vântul începu să se 
domolească și o voce din adâncul lui îi șopti că se întâmplase 
ceva. 

Ceva îngrozitor. 

leși parţial de sub plapuma fânului, dar rămase la distanţă de 
ușa deschisă a podului, căci instinctul îi dicta să rămână ascuns. 
Își apăsă ochiul pe o gaură din scândurile groase ale șopronului. 

O clipă nu zări nimic. Pe măsură ce zăpada stârnită de vânt se 
reașeza pe pământ, însă, casa începu să capete din nou contur. 
În timp ce privea, ușa din spate se deschise și o siluetă ieși 
afară. 


Imediat, ea fu însoțită de alta. 

Două siluete, ieșind cu spatele și cărând ceva. 

Un corp! 

Corpul unui om care fusese în pod alături de el, care îi vorbise 
și care îl atinsese. 

Un om care pretinsese că e tatăl lui. 

Oare putea fi adevărat? 

N-avea cum să știe cu exactitate, însă. În timp ce le privea pe 
Alison și pe Mary Anne cum cărau cadavrul prin curtea 
înzăpezită, fiecare trăgând de unul din braţe, simţi cum o furie 
sinistră se ridică în el. 

il uciseseră. Îl împușcaseră de parcă n-ar fi fost decât un 
animal sălbatic al pădurii! 

În timp ce mama și fiica dădeau colţul șopronului, dispărând 
din raza sa vizuală, Joey se strecură complet afară de sub fân și 
se îndreptă spre scară. O secundă mai târziu ajunse jos și se 
furișă tăcut în camera anexă. 

Găsi acolo haine. Era o îmbrăcăminte pe care maică-sa nu o 
mai considerase bună pentru școală și o aruncase în șopron ca 
să aibă Joey ce să poarte când își îndeplinea treburile, până ce îi 
devenea prea mică sau până ce avea să se ponosească prea 
tare. Scormonind într-un cufăr dădu peste o pereche de blugi 
uzaţi, o flanelă pătată și un pulover gros, ros la manşete. 

Le îmbrăcă, apoi încălță o pereche de pantofi cu o jumătate 
de număr mai mici decât purta el. 

După ce termină de îmbrăcat, părăsi încăperea, și se îndreptă 
tăcut către fundul șopronului, unde se afla o ușiţă care permitea 
ieșirea afară. Se opri lângă ea și ascultă dar nu auzi nimic. În 
cele din urmă crăpă ușa și se zgâi afară, în lumina palidă a 
după-amiezii. 

In zăpadă, zăcea trupul inert al omului de pe munte, aproape 
de acoperișul sub care era depozitat tractorul. 

Joey părăsi șopronul și se deplasă încet, în tăcerea fulgilor 
care cădeau lin acum, către locul în care era întins Shane Slater. 

Ajuns lângă el căzu în genunchi pentru a-i privi chipul. 

Tatăl lui. 

incercă să nege. Încercă să-și spună că nu putea fi adevărat. 

Și totuși... Undeva în adâncul sufletului știa că era adevărat. 
Știuse asta chiar înainte ca acel bărbat să i-o spună. 

Shane Slater. 


Numele rămăsese întipărit în memoria băiatului, deși nu-l 
auzise pronunţat decât o singură dată. 

De câtă vreme se urcase, oare taică-su în munţi? 

Oare stătuse acolo toată viaţa, observându-l pe el? 

Așa făcuse. 

Joey simţea că așa era. O simțea în acel loc ascuns din 
adâncul lui unde se păstraseră zăvorâte toate senzațiile intime 
avute de-a lungul anilor. 

Acum știa de ce nu-i fusese niciodată frică de pădure și de ce 
nu se temuse niciodată să hălăduiască singur prin munţi. 

Tatăl lui, adevăratul lui tată, era și el acolo, deși Joey n-o 
conștientizase niciodată, asta. 

Știa acum și de ce nu-și făcuse niciodată prieteni și nu se 
potrivise cu restul copiilor din Sugarloaf. 

El era altfel! 

De asta își petrecea atât de multă vreme singur sau cu 
animalele de la fermă. 

Nu fusese de vină numai felul în care îl tratase tati. A fost 
dintotdeauna ceva dinăuntrul lui. Numai animalele nu-l 
evitaseră niciodată și nu se comportaseră de parcă ar fi fost 
ceva în neregulă cu el. Ele nu-l obligaseră niciodată la tăcere, 
precum făcuseră copiii de la școală. 

În plus, din câte își amintea, munţii îl chemaseră la sânul lor 
dintotdeauna. Îi stârniseră mereu o coardă sensibilă și-i 
șoptiseră că ei erau cei cărora le aparţinea el de drept. 

Acum înţelese și motivul. 

Munţii erau locul în care se găsea tatăl lui cel adevărat, cel 
care stătuse acolo tot timpul și-l supraveghease. Așa 
îngenunchiat în zăpadă cum era acum, Joey începu să 
rememoreze momentele în care se sprijinea de fereastră, 
simțind o prezenţă stranie și nevăzută cum ajunge la el și 
încercând să reziste dorinţei nebune de a ieși afară în noapte. 

Acum știa că acel bărbat se afla în acele momente acolo, pe 
lângă casă, ascuns în întuneric, atât de apropiat de el încât Joey 
mai că-l simţea fizic. 

Fusese acolo tot timpul, priveghindu-l, iar la sfârșit, când soţul 
maică-sii începuse să-l bată, protejându-l. 

lubindu-l. 

Joey simţea și acum atingerea mâinii acelui om pe obrazul lui 
și iubirea care-l încălzise când se ghemuise lângă el. 


lubirea acelui om care îi era tată și pe care el îl trădase. 

Căci în acea zi îi arătase lui Rick Martin unde locuia tatăl lui și 
îl condusese pe versantul muntos, permițându-le lor să înceapă 
astfel vânătoarea lui spre vale. 

Dar tatăl lui îl iertase. 

Chiar după ce fusese vânat toată ziua, împins să plece de sub 
protecţia muntelui, el îl iertase. 

Taică-su știa că o să moară. Îi spusese, doar, că avea să 
moară chiar în ziua aceea. 

Cu toate astea, el îl iertase. 

Îl iertase și îl iubise. 

Întinzându-se să mângâie obrazul lui Slater, așa cum acesta îl 
mângâiase mai devreme pe al lui, Joey deschise gura și scoase 
un urlet sinistru de durere. 

De durere și furie oarbă. 

Până la urmă, Joey devenise în totalitate fiul tatălui său. 

e 

Olivia Sherbourne auzi urletul spărgând liniştea ninsorii, îi auzi 
ecoul răsunând de-a latul văii, nemaifiind estompat de viscol. 
Brusc, sunetul încetă. 

Era același gen de urlet pe care îl auzise și înainte, aceeași 
eliberare inumană de durere și chin, același plânset sfâșietor 
care făcea să-i îngheţe sângele în vene. 

Oare trecuseră numai câteva minute de când îl mai auzise? 

| se părea că trecuseră ore, nesfârșite ore, pe care și le 
petrecuse prin zăpadă, căutând disperată vreun semn pe care 
să-l recunoască. 

În orice caz, acum, că zăpada spulberată înainte de vânt 
începuse să se așeze la loc, din albeaţa înconjurătoare se ivi 
ceva familiar. 

La douăzeci de metri mai încolo se afla un pin cu coaja albă, 
unul dintre acei copaci bizari care nu semănau deloc cu arborii 
înalţi ce  împădureau flancurile munţilor. Ramurile lui 
contorsionate se ramificau dintr-un trunchi noduros, iar 
mănunchiurile ciudate de ace, care semănau cu niște frunze, 
strânseseră pe ele cantităţi mari de omăt, astfel încât copacul 
arăta de parcă ar fi fost acoperit în întregime cu smocuri mari 
de bumbac. 


Recunoscu acest arbore. Îl văzuse de fiecare dată când urcase 
la fermă. Forma lui singulară îi atrăsese mereu atenţia când 
ieșea din aleea îngustă în luminișul larg dominat de casă. 

In această după-amiază, însă, se apropia de el dintr-o altă 
direcție. Inţelese brusc ce se întâmplase. O luase spre nord, prin 
pădure, în loc s-o ia către vest, așa că, în loc să meargă paralel 
cu sinuozitățile aleii, apucase de-a latul văii. Ştia de acum că 
șopronul și construcţiile anexă se aflau chiar în spatele 
copacului, deși nu le putea vedea încă. 

Nu vedea, însă, nici creatura care emisese acel urlet, ale cărui 
ecouri se prelingeau încă de-a lungul văii. Işi luă arma de pe 
umăr, verifică magazia ca să fie sigură că avea cartuș pe ţeavă 
și porni spre construcţiile anexă ale fermei. Când își dădu seama 
că nu se mai putea considera rătăcită, simţi că un val de energie 
o inundă. Pierise pericolul de a muri în furtuna de zăpadă. 
Ținând carabina în poziţie de tragere, Olivia își croi drum printre 
nămetți, deplasându-se cât de repede putea. 

e 

Îngenunchind lângă cadavrul tatălui său, Joey Wilkenson 
prinse din zbor un zgomot vag de zăpadă crănţănind sub pași. 
Corpul i se tensionă. Adulmecă inconștient aerul, încercând să 
descopere ce fel de fiinţă se apropia de el. 

Din gât îi ieși un mărâit. Se ridică și dispăru pe după colţul 
șopronului. Se ghemui la adăpostul unei mici magazii. Se puse 
pe observat și pe așteptat, cu toate simţurile în alertă. 

e 

Adăpostul tractorului era vizibil acum. Olivia își dublă 
eforturile. Țelul ei final se zărea în sfârșit cu claritate. În spatele 
adăpostului, se afla șopronul, iar în spatele acestuia se putea 
vedea un colț din casă. Mai avea de parcurs numai câţiva metri. 

Se opri locului și ochii i se făcură mari când văzu perechea de 
picioare care se ivea de după colţul adăpostului. 

Era o pereche de picioare goale. Tălpile erau îngroșate de 
bătături iar încheieturile răsucite și îndoite, terminate cu unghii 
încovoiate care semănau cu niște gheare. 

Pulsul Oliviei se acceleră pe nesimţite. Femeia schimbă 
drumul și o coti către perechea aceea de picioare. O clipă mai 
târziu, se trezi în faţa unui cadavru. 

Un cadavru care zăcuse în zăpadă și din a cărui rană, imensă 
și căscată, de la abdomen mustea încă sângele. 


Doi ochi se uitau fix la ea, privind-o lipsiţi de viaţă din 
găvanele înfundate. 

O altă rană profundă se căsca în fruntea omului, de parcă 
cineva îi înfipsese o ţepușă în ţeastă după care o scosese, cu 
bucăți de creier cu tot. 

Olivia se uită ca atrasă de magnet la chipul omului. O 
cuprinse frica când acele trăsături contorsionate i se părură vag 
familiare. 

Cu siguranţă, însă, că nu-l mai văzuse pe bărbatul acela. Altfel 
nu l-ar fi uitat niciodată, căci fața avea un aer fioros, un amestec 
bizar de om și de animal. 

Un mârâit ameninţător îi întrerupse subit gândurile. Femeia 
încremeni. Fiecare mușchi al corpului i se încordă brusc. Se 
răsuci iute pe călcâie, ridicând în același timp carabina la umăr, 
ținând cu stânga de magazie și apăsând cu arătătorul drept pe 
trăgaci. 

O secundă mai târziu, peste ea năvăli Joey Wilkenson, de la 
celălalt capăt al adăpostului tractorului. Corpul lui o izbi în spate 
cu suficientă forţă ca s-o arunce la pământ. 

Carabina își slobozi singură încărcătura. Femeia își simți 
umărul drept dislocat din articulaţie când patul armei o izbi în 
piept. Durerea năucitoare o făcu să ţipe. Încercă să se 
rostogolească și să se elibereze de greutatea creaturii care o 
atacase. 

Când încercă să se miște, însă, simţi un braţ strecurându-se 
ca un șarpe în jurul gâtului ei. Presiunea exercitată de acesta îi 
tăie răsuflarea. 

Trebuia să se miște. Trebuia să facă ceva - orice! - pentru a 
se descotorosi de atacator. Se luptă. Braţul liber bâjbâi prin 
zăpadă. Din gât îi țâșni un țipăt ascuţit de durere și teroare. Era 
prea târziu, însă. Durerea umărului drept îi epuiza deja energia, 
iar braţul drept devenise inutil în încercarea ei de a se apăra. 

Nici nu mai fu conștientă de noua durere care-i asaltă corpul 
când Joey Wilkenson își înfipse dinţii în ceafa ei. Mintea ei 
începuse deja acea inevitabilă retragere în bezna moale și 
lipsita de chin a inconștienţei. 

Când își lichidă oribila muncă începută, și când simţi că Olivia 
rămăsese nemișcată sub el, Joey se ridică. 

Pe pulovărul lui licărea sângele proaspăt. Își șterse restul de 
sânge de pe gură cu mâneca. 


Gâfâia. Privind cadavrul femeii pe care o cunoștea de mic, 
acel trup inert pe care tocmai îl răpusese, prin corp îi trecu un 
fior de căldură. 

Se simţi puternic și tare, energizat de omor. Nările i se 
dilatară când inhalară aroma de halucinogen a sângelui 
proaspăt. Inţelese acum, în sfârșit, cine și ce era el. 

Părăsind cadavrul femeii își croi drum prin nămeţii de zăpadă 
către gardul care separa curtea de câmp și de pădurea din 
spate. 

Sări peste gard cu o singură mișcare expertă și se topi înspre 
pădure. Pașii săi iuți îl purtau cu ușurință peste pajiște, curățată 
practic de zăpadă de către vânt. Se opri să se uite înapoi abia 
când ajunse la marginea pădurii. 

Casa era încă vizibilă prin ninsoare. Se uită fix la ea pentru o 
clipă, apoi se făcu nevăzut. 

Acea casă nu mai era căminul lui și nici n-avea să mai fie. 

De-acum înainte, casa lui va fi muntele, unde va trăi așa cum 
trăise taică-său, ascunzându-se ziua de inamicii care locuiau în 
valea de dedesubt și ieșind afară numai noaptea. 

leșind să vâneze în întuneric. 


e Capitolul 28 


Mary Anne se trezi încet. Ochii îi clipiră, orbiţi de lumina 
strălucitoare a soarelui care inunda livingul prin ferestrele 
dinspre est. Câteva clipe refuză cu obstinaţie să se deștepte 
fiindcă, o dată cu revenirea la realitate, îi revenea și frica 
paralizantă care o imobilizase toată seara și toată noaptea ce 
precedaseră această bizară dimineaţă însorită. 

N-ar fi trebuit să fie plină de soare această dimineaţă. Ar fi 
trebuit să plouă pe rupte, dată fiind ninsoarea din ziua 
precedentă. Ar fi trebuit să plouă mărunt, cu picături mici care 
să cadă din nori plumburii, bătând darabana, ca un bocet trist, 
pe acoperișul casei. 

O bucată de vreme, Mary Anne nu se mișcă din loc, ba chiar 
își închise pleoapele ochilor pentru a se proteja de lumina 
strălucitoare, ca și cum prin simplul act de a refuza realitatea 
zilei dinainte și-ar fi putut pretinde ei însăși, pentru încă vreo 
câteva minute, că nu se întâmplase nimic în realitate și că totul 
nu fusese decât un coșmar care refuza să-i părăsească mintea 
pe măsură ce ea revenea la realitatea în care adevărul era că 
Logan dormea în camera lui de sus, ca și Joey. 

Poate că și Bill Sikes era pe punctul de a cobori din cabana lui, 
tropăind prin zăpada scânteietoare pentru a se apuca de 
treburile lui. 

Și Olivia... poate că ar trebui s-o sune pe Olivia și să o roage 
să vină la o cafea ca să-i povestească de visul cumplit pe care îl 
avusese în acea noapte. 

Un vis în care se întorsese în casă cu Alison și se cuibărise 
alături de fata ei în bucătărie, gândindu-se cu febrilitate la ce 
avea de făcut. 

Auzise apoi un urlet înălțându-se de undeva din spatele 
șopronului. Sângele îi îngheţase în vene când se gândise că 
Shane Slater - pe care îl împușcase, apoi îl ucisese cu vătraiul - 
reușise cumva să învie. Se agăţase de Alison, strângându-și 
protector fiica adolescentă de parcă ar fi fost încă un bebeluș, și 
se uitase prin fereastră către furtuna de afară, cu groaza în 
suflet, în timp ce-l aștepta pe Slater să apară, cu abdomenul 
sfâșiat și sângerând, cu pieptul mustind de sângele lui Logan și 
cu o gaură, din care i se scurgea creierul, în frunte. 

Ca un mort, și totuși încă în viaţă, venind inexorabil înapoi 
către casă. 


Către ea. Către Alison. 

Știuse că data viitoare când își va face el apariţia, ea nu se va 
putea apăra, nici pe sine și nici pe fiica ei, deoarece curajul o 
părăsise, iar corpul, ca și mintea, îi erau epuizate. 

El nu venise, însă. 

O tăcere cumplită urmase acelui urlet bestial de ură sălbatică. 
O tăcere care părea că se perpetuează la nesfârșit. Se auzise 
apoi o împușcătură. 

O singură bubuitură a unei carabine, al cărei ecou mugise din 
stâncă în stâncă sus deasupra munţilor, urmat la numai câteva 
clipe de un țipăt de groază și durere. 

Țipătul unei femei. 

Țipătul Oliviei Sherbourne. 

Din clipa în care îl auzise, Mary Anne știuse de cine fusese el 
scos și pricepuse, când ecourile lui se stinseră, că Olivia 
Sherbourne murise. O strânsese mai tare pe Alison, care-și 
îngropase faţa la pieptul ei, dar nu scosese nicio vorbă. 
Continuase să privească fix afară, așteptând să vadă ce avea să 
urmeze. 

Îl zărise apoi pe Joey. 

Apăruse de undeva din spatele șopronului, alergând peste 
câmp cu graţia unui animal tânăr. Mary Anne înțelesese că el 
fusese autorul uciderii Oliviei încă înainte ca el să se oprească la 
marginea pădurii și să se întoarcă cu faţa spre casă. 

În acea clipă, când el își lua rămas bun de la fostul lui cămin, 
petele roșii sclipitoare de pe pulovărul alb pe care îl purta îi 
confirmaseră adevărul amar. Il observase tăcută cum se uita 
țintă la casă, apoi cum se răsucește pe călcâie și dispare în 
pădure. 

După asta, Mary Anne pierduse noţiunea timpului. N-avea nici 
cea mai vagă idee cât mai stătuse în bucătărie, legănând-o cu 
blândețe pe Alison și așteptând să-i treacă fetei groaza șocului 
și ei propria frică paralizantă. 

Cândva, la un moment dat se mutaseră în living. Prinseseră o 
pătură peste fereastra făcută bucăţi, prin care pătrunsese 
intrusul în casă, și împrăștiaseră alte pături pe podea pentru a 
acoperi petele de sânge închegat care se întunecau la culoare și 
se uscau repede. 

Făcuse un foc în căminul imens de piatră din living. Se 
așezară amândouă în tăcere pe canapea, Mary Anne în capul 


oaselor, iar fata ghemuită lângă ea, cu capul în poala ei. Nici 
una nu scosese vreo vorbă. 

Priviseră amândouă fix flăcările pâlpâitoare. 

Fiecare rumegase cele întâmplate în felul propriu. 

Mary Anne nu era categorică în privinţa momentului când 
adormiseră și nu putea spune dacă se lăsase sau nu noaptea 
când mințile și trupurile lor istovite se  abandonaseră 
inconștienţei. 

Deschizând acum ochii și renunțând la dorinţa de a se retrage 
în mrejele fierbinţi ale uitării din somn, deveni conștientă că 
nimic nu fusese un coșmar. Totul se întâmplase aievea. 

Se întinse, cu mușchii protestând, apoi se eliberă de sub 
greutatea capului fetei, strecură ușurel o pernă sub obrazul lui 
Alison și întinse o pătură peste corpul ei încolăcit. Jarul scânteia 
încă în cămin. După ce verifică telefonul, care continua să fie 
mort, Mary Anne puse trei bușteni pe foc, apoi folosi un burduf 
de piele tocită pentru a readuce flăcările la viaţă, dându-le aer. 
În timp ce ele reveniră jucăușe în sus, dansând printre bușteni, 
ea se duse la fereastră și se zgâi afară în lumina limpede a 
dimineţii. 

Ninsoarea nu contenise, probabil, toată noaptea, căci acum 
curtea era acoperită de o pătură de nea de aproape șaizeci de 
centimetri înălțime. Acoperișurile șopronului și ale celorlalte 
construcții erau și ele învelite cu omăt. Zăpada se depusese în 
strat mare până și pe marginea de sus a gardului. Suprafaţa 
orbitor de albă, licărind de pe urma cristalelor de gheață, era 
întreruptă într-un singur loc, de urme de căprioară. Ramurile 
copacilor care străjuiau pârâul gemeau sub încărcătura grea, 
căci frunzele lor, care abia începuseră să-și schimbe culoarea, 
agăţaseră mult mai mulți fulgi decât ar fi putut-o face ramurile 
goale. 

Peste noapte, valea trecuse de la o toamnă timpurie la miez 
de iarnă. Mary Anne fu scuturată de un fior în timp ce admira 
feeria monocromatică. Își dădu seama brusc, însă, că acel fior 
provenea de la conștiința cumplitului adevăr care zăcea sub 
cortina de nea și nu de la frigul de dincolo de fereastră. 

— Mami? rosti Alison cu voce somnoroasă. 

Mary Anne se întoarse să-și privească fiica, care părea în acea 
dimineaţă, mult mai mică decât cei treisprezece ani ai ei. 


— S-a întâmplat totul cu adevărat, nu-i așa? continuă fata cu 
ochii plini de teamă și cu faţa albă. 

Mary Anne nu putu decât să dea din cap, incapabilă de a 
scoate vreun sunet. 

— Ce-o să facem? întrebă fata. Mergem acasă? Ne înapoiem 
la tati? 

Mami... tati... 

leri dimineaţă, Alison o mai chema încă „mamă”, cât despre 
taică-su trecuseră ani de zile de când îi spunea numai „tată”. 
După teribila dramă din ziua precedentă, revenise la termenii 
din copilărie. Plină de afecţiune și de milă pentru fata care era 
acum unica ei comoară rămasă, Mary Anne se întoarse la 
canapea, se așeză și își petrecu brațele în jurul ei. 

— Nu știu ce vom face, iubito, zise ea moale. Nu știu decât că 
acum nu putem face nimic. Suntem înzăpezite iar telefonul nu 
funcţionează încă. Trebuie să așteptăm să vină cineva să ne 
ajute. 

— Și dacă nu vine nimeni? 

— O să vină, n-avea grijă. Va veni cineva să ne ajute de 
îndată ce se va putea. 

Porni spre bucătărie. Știa că trebuie să facă ceva, orice, 
înainte ca groaza nopţii trecute s-o cuprindă iar cu tentaculele 
ei. 

Pregăti un ibric cu cafea și se uită pe fereastră, peste câmp, 
către locul unde se făcuse nevăzut Joey în pădure. 

Îi trecu un gând prin minte. 

Dacă se va întoarce Joey? 

Dacă se va întoarce băiatul și nimeni nu va sosi în ajutorul 
lor? 

e 

Sus pe munte, Rick Martin se agită, apoi, încet-încet, se 
deșteptă. Toate oasele îi erau înţepenite de frig, dar reușise să 
supraviețuiască nopţii. Focul mic, pe care îl înjghebase, se 
stinsese de mult. Își introduse mâna în buzunar și căută cutia de 
plastic dur ce conţinea rezerva lui sărăcăcioasă de chibrituri. O 
găsi într-un târziu, o scoase și își dădu seama că degetele îi erau 
prea amorțite pentru a deșuruba capul micului cilindru cenușiu. 
Incepu să și le maseze, apoi își trase fermoarul jachetei și-și 
strecură mâinile înăuntru, cuibărindu-le la căldura subţiorilor. În 
timp ce degetele începură, încet, să se dezmorțească, iar 


mâncărimea cauzată de degerături să se potolească, privirea 
iscodi împrejurimile după ceva ce putea fi pus peste tăciunii 
negri care constituiau rămășițele stinse ale focului de peste 
noapte. Cu degetele chircite de durere începu, o clipă mai 
târziu, să rupă una din ramurile de copac pe care o folosise la 
înjghebarea unui pat. Strânse cu atenţie bucăţile la un loc, 
pentru a permite aerului să circule cât mai lejer printre acele 
umede de pin. Abia după ce se declară satisfăcut catadicsi să 
aprindă primul chibrit. Îl ţinu în centrul micii grămăjoare. Băţul 
arse până la capăt rapid. Câteva ace sfârâiră, începură să ardă, 
dar se stinseră când din chibrit nu rămăsese nimic altceva decât 
un ciot fumegând. $ 

Focul reuși să se înfiripe abia la penultimul chibrit. Işi făcu 
mâinile pâlnie în jurul flăcării mici și suflă peste ea ușor ca să se 
întindă printre ace. Riscă să mai adauge câteva lemne abia când 
focul începu să ardă zdravăn. Flacăra nu se stinse. Curând, 
Martin simţi căldura pătrunzându-i prin haine. Rupse restul 
ramurilor care-l ajutaseră, atât ca să-și facă o pernă pentru a se 
proteja de solul tare, cât și să-l izoleze față de zăpada care 
căzuse noaptea. Le puse pe toate pe foc până ce căldura deveni 
atât de intensă încât îl obligă să se ridice în picioare și să facă 
un pas-doi înapoi. În cele din urmă se întoarse de tot cu spatele 
la el și începu să dărâme bariera de zăpadă pe care o înălțase 
pentru a se proteja de vântul turbat din ziua precedentă. Zidul 
era mult mai gros acum decât cel construit iniţial. Cât timp 
suflase vântul, troienise toată zăpada. Baza zidului avea peste 
un metru grosime și începea chiar de deasupra solului, însă 
omătul era moale. Ca atare, în câteva secunde Martin străpunse 
peretele eliberându-se astfel din mica peșteră în care înfruntase 
furtuna. Cercetă valea cu privirea și văzu că era acoperită toată 
cu o pătură groasă albă. Singure colțurile de granit ale stâncilor 
rămăseseră golașe. La mare distanţă sub el, abia vizibil, se afla 
orășelul care arăta ca un cătun micuţ băgat într-un presse- 
papier de cristal, cu acoperișurile îngropate pe vecie sub un 
strat alb și cu lumânări strălucind întotdeauna în micuțe ferestre 
vopsite. _ 

Își scoase emițătorul din centură și-i dădu drumul. În acea 
dimineaţă, lipsind viscolul generator de paraziți, o auzea pe 
dispecera din Challis la fel de clar ca și când ar fi vorbit cu ea la 
telefon. 


— Gillie m-a sunat toată noaptea, îl informă aceasta. Dacă nu 
i te dau imediat cred că vine și mă omoară, chiar dacă ar trebui 
să deszăpezească singură drumul. Isuse, Rick, tu crezi c-ar face 
așa ceva? 

— Mă rog, aici unde sunt eu zăpada are aproape un metru 
grosime. Cât de curând îmi poţi trimite un elicopter să mă ridice 
de aici? 

— M-apuc de treabă imediat, promise femeia. Avem o posibilă 
identificare a omului pe care-l cauţi. Un oarecare Shane Slater 
care a evadat de aproape cincisprezece ani. 

Înainte ca Rick să dea vreo replică, prin eter auzi vocea 
nevestei sale. | se sesiza de la o poștă ușurarea din suflet. 

— Rick? Doamne, chiar n-ai păţit nimic? 

— Cam nimic dacă nu te gândești că n-am mâncat, că am 
pierdut meciul de fotbal și că am cam îmbătrânit ca să mai dorm 
pe un simplu pat de ramuri. Sunt în viaţă, însă, așa că nu prea 
mă pot plânge, nu? Tu cum ai petrecut noaptea? 

— Acum e bine, răspunse Gillie, numai că n-am dormit deloc. 
Sunt îngrijorată în privinţa Oliviei și a Mary Annei Carpenter. 
Telefoanele lor s-au întrerupt și singurul lucru pe care l-am aflat 
a fost acela că familia Stiffle s-a întâlnit cu Olivia în drumul lor 
spre oraș, ieri după-amiază. Ea le-a spus că se duce să-i ia pe 
Mary Anne și pe copii ca să-i aducă acasă la ea. 

— Atunci probabil că acolo sunt acum, o liniști Rick. Olivia știe 
întotdeauna ce face. 

Gillie ezită, întrebându-se dacă era cazul să-i povestească 
soțului ei despre celălalt amănunt care o îngrijora. Inainte de a 
se decide, subiectul fu atacat chiar de el. 

— Te-ai uitat pe fereastra din spate? De acolo se vede coșul 
ei. 

— Am făcut-o, răspunse Gillie. Nu e nici un fuior de fum. În 
plus, o știi pe Olivia - nu s-ar eschiva să facă focul dacă are cu 
ce. Dacă ar fi fost în casă ar fi ţinut focul aprins toată noaptea. 

Rick cercetă din nou valea și văzu ceva care semăna cu o 
vagă șuviță de fum înălțându-se din zona în care se afla casa 
Wilkenson. 

— Cred că s-au adăpostit cu toţii în El Monte, anunţă el în 
radio. 

În acel moment interveni dispecera. 


— Rick, se pare că nu vom putea trimite un elicopter până la 
tine în mai puţin de două ore. Avem peste tot oameni - aflaţi la 
ananghie și majoritatea lor au nevoie de ajutor medical. Poţi să 
mai stai liniștit o vreme acolo? 

— Pot face mai mult decât atât, replică Rick cu voce aspră. 
Dacă m-am băgat aici în mijlocul unui viscol, atunci o să pot să 
ies naibii de aici și singur, acum că s-a terminat. 

— Rick, rămâi unde ești! interveni Gillie cu un ton ridicat. Ești 
norocos că ești încă în viață, și o știi prea bine! Stai acolo până 
vine careva și te culege. 

Martin clătină din cap, în ciuda faptului că nu-l vedea nimeni. 

— Nicio șansă! E mai bine să plec pe jos decât să atârn deo 
frânghie pe sub burta păsărilor ălora cu elice. Probabil că m-ar 
târî printre copaci și ar reuși ei să mă omoare. Vorbim puţin mai 
târziu. 

Închise emițătorul înainte ca Gillie să mai zică ceva. Aruncă 
câţiva pumni de zăpadă peste focul muribund și porni la drum. 
Își croi drum printre nămeţi până ajunse la marginea pădurii. 
Acolo deplasarea deveni mult mai ușoară de vreme ce o mare 
parte a zăpezii fusese prinsă de frunzișul des al copacilor de 
deasupra capului lui. În cea mai mare parte, solul era aici 
neacoperit. O luă înapoi pe drumul pe care venise, făcându-și 
loc printre arbuștii de pe sol, până ce ajunse în locul în care își 
lăsase jeepul. 

Dădu ocol vehiculului acoperit de zăpadă. Evaluă situaţia și 
ajunse în final la concluzia că avea cea mai mare șansă de a 
apuca pe calea pe care venise dacă putea să întoarcă 
automobilul. Îndepărtă omătul din dreptul ţevii de eșapament și 
al portbagajului, și-l ridică pe acesta din urmă. Găsi înăuntru, pe 
jumătate îngropat în mulţimea de obiecte diverse ce păreau că 
au o predilecție de a se aduna acolo, setul de lanțuri, pe care îl 
ținea tot timpul în spate, chiar și când demonta jeepul pentru a-l 
curăța, și o lopată, pe care o căra special pentru situaţii ca 
aceasta. Partea cea mai dură avea să fie îndepărtarea unei 
cantități suficiente de zăpadă pentru a putea pune lanţuri la 
toate cele patru roţi. O dată ce acestea erau montate, restul era 
floare la ureche. 

O oră mai târziu, după ce înjurase mai mult decât o făcuse în 
ultimele douăsprezece luni luate la un loc, cu pielea julită de pe 
cel puţin jumătate din degete, lanțurile erau fixate la locul lor. 


După ce mai dădu și o parte din zăpada care înconjura mașina, 
Rick intră în ea și încercă motorul. 

Acesta se înecă de câteva ori, tuși, apoi prinse să se învârtă 
împiedicat. Martin îl trată cu atenţie. Apăsă de câteva ori pe 
pedala de acceleraţie pentru a-l încălzi treptat. Poticnelile se 
transformară încet într-un tors constant. Dădu la maximum 
butonul de aer cald, apoi ţinu palmele în faţa ventilatoarelor 
până ce le simţi cum se dezgheaţă din nou. În cele din urmă 
verifică transmisia și puse maneta de viteze pe mers înapoi. 
Jeepul începu să se deplaseze. Rick auzi crănţănitul rămurelelor 
sfărâmându-se în timp ce puntea din spate a mașinii părăsi 
drumul și se afundă în lăstărișul dens. Când automobilul nu mai 
putu da înapoi, schimbă maneta pe mers înainte, răsuci de 
volan și intră cu botul în tufișurile de pe cealaltă parte a îngustei 
alei. 

După trei manevre de acest gen, Rick reuși, în sfârșit, să 
întoarcă jeepul. Introduse maneta de viteze în treapta cea mai 
coborâtă. Ambală motorul și vehiculul începu să-și croiască 
drum prin zăpadă. 

Treizeci de minute mai târziu, ajunse înapoi în camping iar 
douăzeci de minute după aceea renunţă la jeep, căci drumul 
părăsise umbrela protectoare a pădurii iar zăpada viscolită cu o 
zi înainte formase troiene de un metru și jumătate înălțime. 
Întoarse mașina și urcă înapoi pe drum până ce socoti că se afla 
în punctul cel mai apropiat de casa de la ferma El Monte. Tăie 
contactul și abandonă mașina, căci oricum nu mai conta. Se afla 
acum în teritoriu cunoscut, la numai un sfert de milă de fermă. 
Dădu drumul emiţătorului, raportă poziţia lui și o rugă pe 
dispeceră s-o anunţe pe Gillie din partea lui. 

— Mi-ar plăcea să-i comunic eu însumi, dar mă îndoiesc că ar 
vrea să vorbească acum cu mine. Te mai caut după ce aflu care 
e situația pe aici. 

Își croi drum pe panta blândă către pârâu, deplasându-se cu 
repeziciune prin pădure. Găsi un vad să traverseze cursul de 
apă abia la o sută de metri în lateral față de direcţia pe care o 
urma. leși, în sfârșit, din pădure și se uită fix la casa ce se înălța 
la mai puţin de patruzeci de metri depărtare. 

Acoperit de zăpadă, Range Rover-ul era încă parcat în curte, 
iar din cos se ridica un fuior cenușiu de fum. 


Abia când privirea îi căzu pe pătura ce spânzura dincolo de 
fereastra spartă, în interior, își dădu seama că se întâmplase 
ceva rău, deși casa arăta pașnică acum. 

Opintindu-se prin zăpadă, ajunse în cele din urmă pe veranda 
din faţă și ciocăni tare în ușă. 

Neauzind niciun răspuns, bătu din nou. Tocmai era pe punctul 
de a părăsi veranda pentru a se duce spre ușa de la bucătărie 
când se auzi vocea Mary Annei Carpenter, tremurând clar, cu 
toată estomparea dată de ușa grea de lemn. 

— C-cinee? 

— Rick Martin, doamnă Carpenter! strigă șeriful. Aţi păţit 
ceva? 

Ușa se întredeschise. Mary Anne se zgâi suspicioasă la el o 
clipă, apoi deschise ușa larg când îl recunoscu. După expresia 
de groază din ochii ei și după faţa de un alb cadaveric, Rick intui 
că se întâmplase, cu adevărat, ceva tragic. 

— Sunt morţi, rosti Mary Anne cu voce indiferentă. 

Pe faţa palidă începură să-i curgă lacrimile șiroaie când își 
dădu seama că se putea abandona, în sfârșit, în siguranță 
șocului prin care trecuse. 

— Au murit toţi. Logan... Olivia... Slater... toţi sunt morți. Toţi 
sunt morți... 

Rick intră în casă. O conduse cu blândețe pe Mary Anne către 
bucătărie. Pe drum, își scoase din nou emițătorul de la brâu. 

— Sunt la El Monte, anunţă el. Am nevoie de ajutor. De ajutor 
mult. Trimite un plug până aici sus. Acum! S-ar putea să fie trei 
morți. 

Când ajunseră în bucătărie, Rick o văzu pe Alison. Fata avea 
faţa la fel de palidă ca și maică-sa. Stătea la masă, cu un pahar 
neatins de suc de portocale în faţa ei. Rick aruncă o privire de 
jur-împrejurul camerei, apoi se întoarse spre Mary Anne. 

— Unde-i Joey? se interesă el. 

Mary Anne se uită o clipă la șerif, apoi se răsuci spre fereastră 
și spre vârfurile munţilor care se înălţau, undeva, sus de tot 
deasupra văii. 

— S-a dus, șopti ea. Individul ăla... se numea Shane Slater și 
era tatăl lui Joey. Acum Joey a dispărut. 

Fixând cu privirea meterezele de granit, Mary Anne schimbă 
tonul. 


— Exact ca taică-său. A plecat în munţi, exact cum a făcut 
taică-său. 

e 

Joey deschise brusc ochii. Simțurile îi intrară toate odată în 
alertă. Se afla în colibă - coliba tatălui său - și dormise din nou 
în patul tatălui său, încovrigat sub un munte de piei de animale. 

Nu mai era singur. 

Simţea o prezenţă undeva în apropierea colibei, cu toate că 
nu auzea niciun sunet și nu vedea nimic mișcându-se prin cadrul 
ferestrelor sau prin ușa deschisă. 

Și totuși era convins că se afla cineva acolo. Se strecură de 
sub blănile grele. Era îmbrăcat încă cu hainele găsite cu o după- 
amiază în urmă în camera anexă a șopronului. Picioarele goale 
nu scoaseră nici un sunet cât timp se îndreptă către ușă. In cele 
din urmă, Joey păși afară, pe verandă. 

Stratul de zăpadă era mare. Dispăruseră până și urmele 
pașilor săi lăsate în timp ce se cățărase până la colibă. Aerul era 
nemișcat, dimineața liniștită, iar toate zgomotele erau 
camuflate de pătura de nea căzută peste noapte. Cu toate 
astea, Joey continua să simtă acea prezenţă invizibilă bântuind 
prin apropiere. 

Se apucă să fluiere moale o singură notă joasă. O clipă mai 
târziu auzi un zgomot vag, ca un scâncet abia perceptibil, după 
care văzu o mișcare în tufișurile de la marginea luminișului. 

In timp ce observa, dintre arbuștii deși apăru lupoaica, cu 
capul plecat, cu coada între picioare și cu trupul hărtănit al unui 
iepure între fălci. Se uită ţintă la Joey. Ochii îi scânteiau în 
lumina soarelui. După câteva secunde, Joey se ghemui pe vine 
și își întinse mâna către ea. 

— Vino-ncoace, fetițo, rosti el. E-n regulă... vino-ncoace. 

Lupoaica ezită o clipă, după care înaintă, șchiopătând, pe cele 
trei picioare valide, ţinând laba dreaptă din spate ridicată 
deasupra solului. Când mai avea doi metri până la băiat se opri 
scurt, scheună din nou, apoi se prăbuși în zăpadă, întinzându-se 
cât era de lungă, având grijă, însă, să-și protejeze piciorul rănit, 
pe care și-l încovrigă la piept. 

— Ce e? întrebă Joey, aplecându-se spre ea. Te-au rănit? Și 
totuși, acum e-n ordine. Ești în siguranţă acum și eu o să am 
grijă de tine. 


Continuă să-i vorbească cu voce joasă animalului, se apropie 
și se ghemui din nou când ajunse lângă ea. Își întinse mâna, 
trecându-i degetele pe la nas pentru a-i fi adulmecate, apoi vru 
s-o mângâie pe cap. Lupoaica tremură sub atingerea lui dar nu 
făcu nicio mișcare pentru a o respinge. După asta, Joey o 
mângâie pe corpul viguros. Văzând că lupoaica nu are nicio 
intenţie de a-l mușca sau de a fugi, Joey se apucă din nou să-i 
vorbească. În cele din urmă se ridică în picioare și porni spre 
colibă. Îi făcu semn și ei să vină. Animalul se forţă să revină pe 
picioare și se luă, șchiopătând, după el. Căzu la podea imediat 
ce păși înăuntrul colibei. 

În timp ce se rostogolea pe partea stângă, Joey îi văzu blana 
năclăită de sânge din jurul găurii făcute de glonţțul tras de Tony 
Moleno. 

Se duse la sobă și mai puse niște lemne pe focul pe care îl 
făcuse în noaptea ce trecuse. Luă, apoi, o tigaie turtită, o duse 
afară și o umplu cu zăpadă. Cât timp zăpada se topi pe sobă, el 
continuă să-i vorbească lupoaicei, așezându-se lângă ea și 
mângâindu-i blana cu gingășie. In cele din urmă, când apa 
deveni suficient de caldă, găsi o cârpă și începu să curețe rana. 

Tremurând sub atingerea lui, animalul păru să înțeleagă că el 
o ajuta, așa că nu făcu niciun gest de a se trage de sub mâna lui 
și nu scoase niciun mârâit ameninţător. 

Într-un târziu, rana rămase curată. Joey descoperi că glonţul 
străbătuse în întregime piciorul, lăsând în urmă câte o rană de 
fiecare parte. Găsi alte cârpe, pe care le făcu fâșii subţiri, apoi 
începu să panseze rana. După ce termină, lupoaica se ridică, 
protejându-și partea dreaptă, și-l linse pe mână. 

— Bravo, fato, zise el. 

Dându-și seama că îi era foame, Joey studie încăperea cu 
privirea, căutând ceva de mâncare. Işi aminti de iepurele adus 
de lupoaică. Părăsi coliba și văzu la capătul luminișului, un șoim 
care se așezase pe corpul rozătoarei și-i scotea ochii. Joey 
alergă către el, strigând și dând din mâini. Pasărea ţipă, brusc 
furioasă, și începu să dea, apărându-se, din aripi. Cu toate 
astea, când Joey se apropie mai mult, șoimul se lansă în aer, 
strângând în gheare cadavrul iepurelui. Dădu drumul rozătoarei 
abia când băiatul ajunse la numai câţiva pași. Instinctul de 
conservare fusese mai puternic decât dorinţa de a păstra prada. 


Se ridică, fâlfâind din aripi, și dispăru de lângă Joey. Smulgând 
iepurele din zăpadă, băiatul se înapoie în grabă spre colibă. 

Găsi înăuntru un cuţit și începu să jupoaie, neîndemânatic, 
animalul. În cele din urmă, renunţă la unealtă și își folosi 
degetele pentru a separa pielea de carnea de dedesubt. Răsuci 
un picior pentru a-l scoate din articulaţie, rupse tendoanele de 
pe os și începu să sfâșie carnea crudă cu dinţii. Când se sătură, 
aruncă rămășițele micii creaturi către lupoaică, care își înfipse 
dintr-o dată colții în ele și începu să înfulece bucăţi mari fără a 
se mai obosi să le mestece. 

În timp ce lupoaica se sătura și ea, Joey duse pielea afară 
pentru a o îngropa în zăpadă. La urechi îi ajunse un sunet 
prevestitor de rele, reflectat de stâncile de deasupra lui. Lăsă 
blana iepurelui din mână și scrută cu privirea valea de 
dedesubt. 

O clipă mai târziu descoperi sursa zgomotului. 

Un elicopter trecea în lungul văii. Joey îl urmări, apoi văzu 
cum rămâne nemișcat în aer pentru o clipă, după care începu să 
coboare. 

Către pajiștea de la ferma El Monte. 

Joey se impacientă. Curând vor porni în căutarea lui. Știa de 
pe acum încotro se vor îndrepta mai întâi. 

Vor veni în coliba către care îl condusese pe Rick Martin cu o 
zi în urmă. 

Ochii i se îndreptară spre coș. Văzu fuiorul de fum ce răsărea 
din el. 

Acel fum se vedea destul de clar din vale, căci nu exista nici 
cea mai mică adiere de vânt ca să-l disperseze. 

Se înapoie în colibă și începu să caute obiecte pe care să le ia 
cu el, lucruri pe care să le folosească în timp ce va căuta un loc 
în care să se stabilească. 

Găsi un cuţit, niște frânghie și o capcană pentru animale. 

Existau, însă, și alte obiecte, pe care le putea folosi dar pe 
care nu le putea căra cu el. 

Va trebui să revină! 

Să se întoarcă altădată, noaptea, când n-o să-l vadă nimeni. 

Acum însă trebuia să plece. 

Își umplu buzunarele cu ce găsi la îndemână, se înveli cu o 
blană de urs de pe pat și fluieră încet către lupoaică. 


O clipă mai târziu, Joey se făcea nevăzut. Începu să se caţăre 
după instinct, mai sus pe munte, cu lupul șchiopătând pe urmele 
lui. 

Trebuia să urce mai sus, acolo unde terenul era și mai dur și 
unde orice adiere de vânt, apărută pe măsură ce soarele urca 
pe cer, putea șterge toate urmele lăsate de el în zăpadă. 

Trebuia să urce mai sus, unde existau caverne în stânci, 
peșteri în care se va putea ascunde până ce avea să învețe cum 
trăise taică-său. 

Ca și tatăl lui mai înainte, Joey avea să dispară în munti, fără 
a lăsa vreun indiciu în urma lui. 


e Capitolul 29 

Târziu în acea după-amiază, în biroul său din Boise, Hank 
Henry se holbă, nevenindu-i să-și creadă ochilor, la raportul 
procurorului de pe biroul lui. Uitându-se la fax, creierul lui 
respinse cuvintele scrise de doctorul din Challis. 

Cauza morții lui Shane Slater, individul identificat cu precizie 
după amprente în mai puţin de o oră de la sosirea cadavrului la 
morga districtului Custer, fusese simplă și dară: un cartuș tras 
de o carabină calibrul doisprezece îi penetrase abdomenul, 
distrugând rinichii, ficatul, stomacul și intestinele. Chiar și fără 
rana din centrul frunţii, care îl ucisese instantaneu, omul ar fi 
murit în câteva minute, poate chiar în câteva secunde. Slater se 
afla deja pe moarte în clipa în care Mary Anne Carpenter izbise 
cu vătraiul, un obiect care, alături de carabină, fusese adus la 
biroul șerifului odată cu transportarea cadavrului la medicul 
legist. Într-adevăr, cele două răni produse de cartușe ar fi 
trebuit să facă imposibil ultimul lui act înainte de a muri, anume 
strângerea brațului fetei. 

Erau multe lucruri în privinţa lui Shane Slater care păreau a fi 
imposibile. 

Descrierea cadavrului, neînsoţită de alte amănunte, n-avea 
sens. 

Medicul făcuse multe însemnări. Studiindu-le, Hank Henry 
deveni tot mai neîncrezător. 

Unghii precum ghearele, de două ori mai groase ca ale unei 
ființe umane, dar mult mai înguste. 

Incisivii, dezvoltați mult mai mult decât în cazul unei danturi 
normale, mult mai lungi decât dinţii care îi flancau și terminaţi 
într-un colț ascuțit. 

Colţii care erau ideali pentru a sfâșia carnea. 

Și gura lui Slater era diferită. Obrazul era proeminent iar arcul 
dentar deformat până la o ciudată formă de pană. 

Existau anomalii și la ochi și la urechi. Nici unele nu 
corespundeau cu normele umane. 

Analiza conţinutului stomacului arăta că meniul lui consta, 
parțial măcar, din carne crudă. 

Conţinutul de grăsimi al corpului era extrem de coborât, iar 
mușchii lui erau într-o stare de dezvoltare mult mai bună decât 
se presupunea normal pentru un om la vârsta lui. Hank Henry 
era dispus, însă, să nu ţină cont de această observaţie. Individul 


trăise singur în munţi ani de zile. În atare condiţii, mușchii lui 
trebuiau să fie bine dezvoltați. 

Cel mai mult îl puneau în încurcătură mostrele de păr și de 
sânge, care fuseseră trimise la laboratorul din Boise, alături de 
raportul preliminar al autopsiei. 

Medicul din Challis descrisese mostrele de păr ca fiind „păr de 
pe corp incompatibil cu mostrele de păr uman disponibile”, iar 
mostrele de sânge ca „insensibile la testele laboratorului local”. 

Pentru Hank Henry fusese extrem de ușor să găsească o 
potrivire pentru mostra de păr. Pur și simplu o trimisese jos, la 
propriul laborator, unde se observase imediat identitatea cu una 
din mostrele culese de sub unghiile Tamarei Reynolas. 

Măcar acum obținuse dovada identităţii criminalului din cazul 
Glen Foster. Henry bănuia că se va stabili aceeași legătură și cu 
cazul Bill Sikes, când aveau să se termine analizele asupra 
probelor recoltate de la locul morții sale. 

Ce dracu' voia să spună acea concluzie? „păr de pe corp 
incompatibil cu mostrele de păr uman disponibile”? Sânge care 
era „insensibil la testele laboratorului local”? După el, raportul 
legistului nu era decât o șmecherie birocratică, pentru a spune 
că părerea lui era că Slater nu avea nimic uman în el, și asta ca 
să evite o concluzie clară scrisă pe hârtie, pentru care ar fi putut 
fi tras la răspundere. 

Nu că i-ar fi învinovăţit. În definitiv, și el trimisese mostrele de 
păr, pe care propriul laborator nu le putuse identifica, celor de la 
laboratorul federal la câteva minute după ce citise raportul. In 
plus, în urechi îi răsuna încă disprețul din vocea lui Rick Martin 
când șeriful din Sugarloaf îl sunase pentru a-i discuta raportul. 
Ce mai putea să aibă el de zis despre raportul legistului în 
aceste condiţii? 

Oftând se întoarse la computerul lui și tipări instrucţiunile de 
cerere a dosarului lui Shane Slater, apoi așteptă cât programul 
se puse pe lucru, conspectând prin fișierele diverselor baze de 
date din ţară. Câteva secunde mai târziu apăru și raportul. Hank 
Henry începu să-l citească. 

Nu conţinea nimic de mare importanţă. Omul fusese arestat 
cu aproape douăzeci de ani înainte, pe baza unei acuzaţii emise 
cu zece ani mai devreme. Fusese implicat în diverse mișcări 
pacifiste pe timpul primilor ani ai războiului din Vietnam. În cele 
din urmă, pe numele lui se emisese un mandat, după ce el luase 


parte la o mică răscoală într-un oficiu de recrutare. Nimeni nu 
fusese rănit, dar oficiul fusese distrus. Povestea standard cu 
studenții radicali care ieșiseră de sub control. Slater dispăruse, 
dar, după ce se dăduse la fund câţiva ani, se predase singur, în 
aparenţă datorită oboselii de a mai fi un fugar. 

Condamnat la închisoare cincisprezece ani, fusese un 
prizonier model, dar se întâmplase ceva straniu. 

În conformitate cu dosarul lui de pe monitorul computerului, 
el ucisese două surori în timpul unei evadări din spitalul unei 
închisori, iar de atunci devenise un fugar. 

Henry se încruntă, apoi apucă telefonul și chemă închisoarea 
federală în care fusese deţinut Slater până la evadarea sa de 
acum paisprezece ani. După ce fu plimbat de colo-colo de trei 
ori, ajunse în sfârșit să discute cu directorul. 

Hank Henry se prezentă, apoi anunță motivul apelului său. 

— Am un cadavru aici pe care l-am identificat ca fiind un fost 
prizonier de-al dumneavoastră. Numele lui e Slater Shane. 

Directorul nu-i replică imediat. Când vorbi, vocea sa avea o 
nuanţă de precauţie. 

— Nu sunt sigur că numele lui îmi spune ceva. Aici au fost 
închiși o groază de oameni de-a lungul anilor... 

— Câţi dintre ei au fost prizonieri model înainte de a intra în 
spital, a ucide două infirmiere și a evada apoi? îl întrerupse 
Henry. 

— Dar știu că v-aţi făcut temele, comentă directorul. 

— Întrebarea mea e aceasta: de ce a fost Slater băgat în 
spital? Ce a avut? 

Directorul adoptă un ton sever. 

— Mă tem că nu vă pot răspunde la asta. Toate informaţiile 
despre Slater, făcute publice, se află în raportul pe care 
bănuiesc că-l aveţi acum în fața ochilor. Toate celelalte 
informaţii sunt clasate. 

Hank Henry traduse imediat înţelesul vorbelor directorului: 
guvernul urmărea ceva și nu se dorea să afle cineva despre 
asta. 

Interpretarea lui fu confirmată o clipă mai târziu, când ecranul 
computerului se șterse brusc. Incercând să reapeleze fișierul la 
care se uitase cu numai câteva secunde înainte, pe ecran apăru 
o singură linie: 

Toate băncile de date cercetate - niciun dosar găsit. 


Shane Slater tocmai dispăruse din dosarele guvernului 
Statelor Unite. 


Ce se va întâmpla cu caii? 

Gândul poposi în mintea Mary Annei Carpenter din neant. Ea 
și Alison erau pe punctul de a părăsi casa. Cele câteva lucruri 
personale aduse cu ele cu două săptămâni în urmă fuseseră 
deja împachetate în valize. 

Era mijlocul după-amiezii. Toată ziua, casa fusese plină de 
oameni. Pe unii, Mary Anne îi cunoștea, pe majoritatea, însă nu. 
Charley Hawkins își făcuse apariţia la scurt timp după ce plugul 
îndepărtase zăpada de pe șosea, urmând îndeaproape dricul și 
ambulanţa care sosiseră pentru a lua corpurile lui Logan și 
Oliviei Sherbourne. Cadavrul lui Shane Slater fusese ridicat de 
acolo cu elicopterul și dus imediat în Challis pentru autopsie. Ca 
din senin apăruseră diverși indivizi, care începuseră să 
scormonească casa și curtea, fotografiind totul, luând mostre de 
sânge de pe podeaua bibliotecii și a livingului și culegând în 
săculețe de plastic chiar și fragmente din geamul spart al 
ferestrei prin care intrase Slater în casă. 

Chiar și trupul lui Storm fusese scos de sub zăpadă și 
împachetat într-un sac de plastic. 

Mary Anne nu văzuse nimic din toate acestea, incapabilă de a 
se aduna pentru a ieși afară măcar până la șopron, atunci când 
îl scoseseră pe Logan din grajdul în care îl lăsase ea, pentru a-l 
pune în dric. 

— N-o pot face, îi spusese ea lui Margaret Stiffle, care sosise 
la câteva minute după Charley Hawkins. Știu cum ţi se pare 
această atitudine, dar n-o pot face! 

— Nu mi se pare în niciun fel, insistase Margaret. În locul tău 
nici eu n-aș putea să mă duc acolo. După toate prin câte-ai 
trecut sunt uimită că mai poţi judeca. 

Numai că ea nu mai judeca. Nu făcea decât să se ţină pe 
picioare și să-și facă de lucru cu tot ce-i cădea în mână, 
convinsă că, dacă ar fi încetat să se miște și ar fi căzut pe 
gânduri, mintea ei ar lua-o razna. 

La ora zece a dimineţii, telefonul fusese, în sfârșit, pus în 
funcţiune. Din acea clipă, știuse că nu mai putea amâna 
inevitabilul. 


ÎI sunase pe Alan și-și dăduse toată silinţa să-i explice ce se 
petrecuse. 

— E mort, a șoptit ea. Logan a murit! 

Se lăsase un moment de tăcere la celălalt capăt al liniei, apoi 
vocea lui Alan s-a făcut auzită. Furia din voce îi mascase orice 
urmă de durere pe care ar fi simţit-o. 

— Cum mama dracu' ai permis să se întâmple așa ceva? a 
tunat el. Vin acolo cu primul avion și-mi iau fata acasă! 

Uluită, Mary Anne crezuse o clipă că nu-l auzise bine. Apoi își 
dăduse seama, însă, că nu se putea aștepta la altă reacţie din 
partea lui. 

__ Orice nu mergea, orice se întâmpla, trebuia să fie din vina ei. 
In acea clipă, orice urmă de sentiment pentru el se topise. 

— Nu te obosi, a oftat ea, gândurile limpezindu-i-se pentru 
prima oară în acea zi. N-o să fim aici, Alan. Eu și Alison plecăm. 

Nedorind să-l mai asculte, știind că el nu-i va arunca decât 
acuzaţii, Mary Anne închisese tăcută telefonul. 

După asta începu să împacheteze, nesigură, încă, asupra 
destinaţiei către care aveau să se îndrepte, dar liniștită că-i 
povestise adevărul lui Alan. Până seara, ea și Alison aveau să fie 
plecate de la fermă, iar după funeraliile lui Logan aveau să 
dispară și din Sugarloaf. 

Aveau să plece pentru totdeauna. 

Se târâse până sus, scosese valizele din dulap și începuse să- 
și împăturească hainele. Terminase treaba într-un timp mult mai 
scurt decât și-ar fi imaginat. Și totuși, aducându-și atât de 
puţine haine cu ea, cum putuse să-și închipuie că actul pregătirii 
unui bagaj i-ar fi putut lua mai mult de câteva minute? 

După aceea, se dusese către camera lui Logan, intenţionând 
să împacheteze și hainele lui, dar nu fusese capabilă nici măcar 
să deschidă ușa, darămite să-i privească îmbrăcămintea. 

— O să aranjez să ţi se trimită hainele lui, o liniștise Charley 
Hawkins când o descoperise în fața ușii de la camera lui Logan, 
tremurând din tot corpul. 

Mary Anne dăduse din cap dar nu rostise nimic. Se lupta cu 
emoţiile. li spusese avocatului să nu-i trimită hainele abia când 
ajunsese din nou jos și încercase să mănânce un castron cu 
supă pregătită de Margaret Stiffle. 

— N-o să pot nici măcar să deschid cutia, a zis ea. În plus, 
trebuie să existe cineva aici care să le folosească. Numai... 


Vocea i se stinse din nou, dar Charles încuviință. 

— Nu-ţi face nicio grijă. O să mă ocup eu de tot. 

Ezitase o clipă, apoi reluase: 

— V-am luat deja ţie și lui Alison un apartament la motel. Le- 
am spus că nu știu cât veţi sta, dar puteţi rămâne acolo cât veți 
dori. 

S-a uitat la el oarbă. 

— Nu pot să rămân în Sugarloaf. Pur și simplu nu pot. 

Avocatul îi zâmbise cu înţelegere. 

— Bineînţeles că nu. Presupun, însă, că o să vrei să iei parte 
la înmormântarea Oliviei. M-am gândit să-l comemorăm. în 
aceeași zi și pe Bill Sikes. 

— Și pe Logan, gândi Mary Anne cu voce tare. Aș vrea ca tot 
atunci să fie și înmormântarea lui Logan. 

Deși n-avea nici cea mai mică idee de ce rostise acele 
cuvinte, când le scosese înțelese că era cel mai bun lucru care 
se putea face. Cu toate că venise de puţin timp acolo, Logan se 
îndrăgostise de fermă. Mary Anne își dăduse seama că el 
aparţinea acestui loc, în ciuda faptului că își petrecuse 
majoritatea vieţii în Canaan, New Jersey. 

Acum era, în sfârșit, gata de plecare. Valizele se aflau în 
spatele Range Rover-ului iar ea și Alison stăteau pe verandă. 

Se răsuri către Charles Hawkins și Margaret Stiffle, care o 
acompaniaseră afară din casă. 

— O să trebuiască să aranjăm ca să aibă cineva grijă de cai, îi 
zise ea lui Charley. Ai pe cineva în minte care să vină până aici 
ca să-i hrănească și să curețe grajdurile? Poate cineva care se 
va ocupa și de îngrijirea... 

— O s-o facă Michael, interveni Margaret. Stăm aproape, pe 
șosea, și el iubește caii. 

— Crezi că vrea? întrebă, neliniștită, Mary Anne. După ce s-a 
întâmplat... 

Vocea i se stinse și un fior îi străbătu corpul. 

— O să vrea, o asigură Margaret. 

— Bineînţeles că o să-l plătesc... începu Mary Anne, dar 
cealaltă femeie ridică mâna într-un gest de protest. 

— N-o să faci așa ceva! Dă-i voie să-i călărească, și el o să-ți 
plătească pentru privilegiu! Doamne, pentru ce există vecini 
dacă nu pot da o mână de ajutor? 


Cu toate astea, Mary Anne ezită. Ceva îi spunea să refuze 
oferta și să insiste ca Charley Hawkins să găsească pe cineva 
care să se mute în cabana lui Bill Sikes, sau chiar în casa mare. 
Și totuși, cine ar vrea să locuiască aici după carnagiul la care 
fusese martoră această clădire? 

— Bine, acceptă ea într-un târziu, urmând calea minimei 
rezistenţe. Spune-i că-i poate călări oricând va voi și mai spune-i 
să-l cheme pe domnul Hawkins dacă are nevoie de ceva. 
Oricum, sunt sigură că nu va trebui s-o facă multă vreme. 

Privi casa, care părea atât de caldă și de primitoare cu numai 
două săptămâni în urmă. Acum avea un aer prevestitor de rele. 

— Cred că vom vinde ferma de îndată ce o să se poată, nu-i 
așa, Charley? 

— Eu cred că o să mai discutăm pe tema asta, replică 
avocatul. 

Nu era nevoie să-i reamintească femeii că, deocamdată, nu se 
putea întreprinde nimic în acest sens, căci ferma nu era a ei. li 
era lăsată în custodie pentru Joey. Până ce nu era găsit băiatul 
sau cadavrul lui, nu se putea dispune de absolut nimic timp de 
șapte ani. 

Șapte ani, după care Joey Wilkenson putea fi declarat mort în 
mod legal. 

— O să aranjăm totul după ce se vor mai linişti lucrurile, 
continuă el. Ești sigură că nu vrei să te duc cu mașina în oraș? 

Mary Anne clătină din cap. 

— Mă descurc. În plus, cred că Alison și cu mine avem nevoie 
să rămânem singure o vreme. 

Se urcă la volanul Range Rover-ului. Alison se așeza pe 
scaunul pasagerului din dreapta. Mașina era deja încălzită. Mary 
Anne introduse maneta în viteză și întoarse vehiculul pentru a 
porni pe aleea îngustă, convinsă că n-avea să se mai întoarcă 
vreodată. 

Părăsind casa pentru totdeauna, nici ea și nici Alison nu se 
uitară înapoi. Işi doreau amândouă să uite cât mai repede 
evenimentele terifiante petrecute acolo. 

e 

Rick Martin se holba la hamul care se bălăngănea de 
scripetele montat în exteriorul elicopterului. Se așteptau ei cu 
adevărat ca el să iasă din cabină, să se bage în acel ham și să 
se lase coborât pe solul aflat la cincisprezece metri mai jos? 


Probabil că erau nebuni! Se uită la pilot, care zâmbea maliţios, 
apoi îi auzi vocea în căștile petrecute după urechi. 

— Arată mult mai rău decât e! Încearcă. O să-ţi placă! 

— Tu ai încercat vreodată! urlă Rick în microfonul suspendat 
deasupra gurii. 

— Pe naiba, nu! cârâi pilotul. Mă tem ca dracu' de înălțimi! 

Uitându-se sumbru la pilot, Rick își desfăcu centura de 
siguranţă, își scoase căștile și își puse o căciulă groasă împletită, 
apoi trase de ușă în lateral, s-o deschidă. În cabină pătrunse 
brusc o pală de aer îngheţat, adusă de rotorul cu elice. 
instinctele îi comandau să trântească ușa la loc și să-i 
poruncească pilotului să-l ducă înapoi în vale, unde puteau 
așeza mașinăria pe teren ferm. Dacă ar fi făcut asta, însă, el și 
cei doi oameni din spate ar fi trebuit s-o ia pe jos și, după câtă 
zăpadă căzuse în noaptea precedentă, expediţia către coliba lui 
Shane Slater, de pe versantul muntos, le-ar fi luat cea mai mare 
parte a zilei, asta, bineînţeles, în condiţiile în care ar fi putut 
ajunge la destinaţie. Resemnat în faţa inevitabilului, Rick inspiră 
adânc apoi întinse mâna și înșfăcă hamul. Îl trase aproape de 
scaun și își transferă corpul în el, având grijă să-și asigure tot 
harnașamentul de pe el. Își dădu drumul afară. Pilotul începu să- 
| coboare spre sol. Câteva secunde mai târziu, când picioarele i 
se înfundară în zăpada moale și tălpile atinseră terenul dur, 
Martin își dădu seama că pilotul avusese dreptate. Realitatea nu 
era chiar atât de rea precum fusese anticiparea. Se eliberă de 
ham, ridică degetul mare pentru a-i indica pilotului să ridice 
frânghia sus, apoi își croi drum prin zăpadă către coliba aflată la 
douăzeci de metri mai încolo. 

incepuse deja cercetarea colibei când cei doi polițiști din 
Challis i se alăturară. Joey Wilkenson fusese acolo. Lăsase urme 
prin zăpadă când abandonase adăpostul. 

Din aer, ele erau perfect vizibile. Pilotul le urmărise cât putuse 
de departe, până ce se apropiaseră de crestele munților și 
începuseră să simtă efectele vântului care bătea dinspre vest. În 
același timp în care elicopterul începuse să se balanseze 
periculos, urmele pe zăpadă începuseră și ele să dispară. 

— Zăpada dispare de acolo, anunţase pilotul în cască. N-are 
sens să urmăm urmele mai departe, iar dacă urcăm mai sus nu 
garantez că vom mai cobori! 


O clipă mai târziu se răsuciseră pe loc și se întoarseră pentru 
a rămâne suspendați deasupra construcţiei în care se afla acum 
Rick Martin. 

Se minună din nou că putuse cineva supraviețui în cocioaba 
aia iarna. Era evident, însă, că Shane Slater reușise. Deși focul 
fusese stins, soba era caldă și câţiva tăciuni scânteiau încă 
înăuntru. Rick îi readuse la viață, adăugând lemne până ce focul 
începu din nou să danseze vesel. Nu că ar fi fost de mare folos, 
chiar dacă ar fi închis cu ceva spaţiile libere din ușă și ferestre, 
treabă pe care el oricum n-avea de gând s-o facă atâta vreme 
cât acestea erau unicele surse de lumină. 

— Isuse Christoase, se minună Tom Singlefeather pășind 
înăuntru. Arată ca o cocină bună pentru izolarea nebunilor! De 
ce naiba a locuit cineva aici? 

— Tocmai asta o să descoperim, îl informă Martin. 

Aruncă o privire în jurul încăperii. O cercetase cu numai 
douăzeci și patru de ore în urmă, dar acum era hotărât să 
găsească ceva, orice, ce i-ar fi putut scăpa cu o zi în urmă. 

— Dacă va fi nevoie, desfacem totul în bucăţi. Trebuie să 
existe ceva aici despre care cei de la federală nu ne-au spus 
nimic! 

Trase valiza, descoperită în ziua precedentă, de sub pat, o 
deschise și începu să răscolească din nou conținutul. 

— La naiba, murmură el când văzu că nu descoperă nimic 
nou. Trebuie să fie ceva... 

— Ce zici de asta? ţâșni Tom Singlefeather. 

Era îngenuncheat pe podea și ridicase de o scândură din 
dușumea. 

Acea scândură îi scăpase complet lui Martin. Obiectul fu dat la 
o parte și Singlefeather își băgă mâinile și capul în gaura ivită. 
Începu să bâjbâie prin spaţiul de sub casă. O clipă mai târziu, 
scoase afară o cutie metalică maro, cu vopseaua scorojită și cu 
partea de jos ruginită. Semăna cu o mică mapă. La un capăt 
avea un mâner de sârmă, de care se putea ţine în mers. 
Broasca din față era încuiată, dar Martin o sparse ușor cu vârful 
îndoit al unui cuţit pe care Singlefeather îl descoperi pe polita 
care-i servea lui Slater de bucătărie. 

În interiorul cutiei, Rick găsi o cărticică cu îmbrăcămintea de 
piele tocită și cu paginile începând să putrezească de pe urma 
anilor petrecuţi în spaţiul închis de sub casă. Martin deschise 


coperta sfărâmicioasă și își dădu seama că acea carte era 
jurnalul lui Shane Slater. 

Avu nevoie doar să citească prima pagină ca să înțeleagă că 
găsise ceea ce căutase, căci primele cuvinte explicau totul: 


„Am făcut un târg. Se testează un nou program 
medical în spital și se caută voluntari. Trebuie să fie 
periculos căci ei promit o eliberare timpurie oricăruia 
dintre noi pe care îl fraieresc, și ne fac pe noi, fraierii, 
să semnăm un fel de declarații pe care le vor folosi 
numai dacă îşi vor închipui că-i putem da în judecată. 
Dar ce dracu' - în cel mai bun caz aflu ce pune la cale 
guvernu', iar în cel mai rău, mor. Așa că nu e mare 
scofală. Oricum, o să scriu totul, pentru orice 
eventualitate." 


Rick răsfoi cu atenţie până la ultima pagină. Scrisul individului 
se schimbase. Nu mai erau acele litere ușor lizibile de prima 
dată ci o scrijelitură abia descifrabilă. 


„Mă tot schimb, e tot mai rău. Acum nu mi se 
modifică numai corpul, ci și mintea. Sunt gata să mor - 
uneori vreau să mor - dar nu pot. Nu încă. Trebuie să-l 
avertizez pe Joey, trebuie să-i explic ce i se va 
întâmpla. Trebuie să-i spun că-mi pare rău. De ce mi- 
au făcut asta? De ce s-au comportat așa? Și de ce m- 
am lăsat cuprins de dragostea pentru Audrey? 

E prea târziu, însă, - nu mai pot schimba nimic şi 
știu că n-o să fiu în stare să-l omor pe Joey, chiar dacă 
știu că ar trebui s-o fac. Nu mă mai pot opri. 

Nu mai sunt o ființă umană. Când vine noaptea și 
mă las pradă instinctelor, trebuie să vânez. Să vânez 
ca un lup. Să-mi ucid prada ca un lup. Bănuiesc că o să 
și mor ca un lup. Odată, cineva mă va vâna și atunci 
se va sfârși. Se va sfârși pentru mine în orice caz. Ce 
se va întâmpla, însă, cu Joey? Ce se va întâmplă cu fiul 
meu?” 


La fundul cutiei mai era un plic, conţinând o copie a 
documentului semnat de Shane Slater cu mai mult de 


cincisprezece ani înainte, prin care se declara de acord să 
participe la experimentul din spitalul închisorii. 

Acceptase să i se injecteze un ser conţinând ADN-ul unei 
„specii non-umane”, sperându-se ca acest ADN să se amestece 
cu al său propriu și să-i întărească rezistenţa la anumite boli. 

Același ser putea, însă - și documentul sublinia, cu litere de 
un alt caracter, cuvântul „putea” - altera pentru totdeauna 
structura propriilor sale gene. 

În cazul lui Shane Slater, „specia non-umană” era canis lupus. 

Lupul cenușiu. 


e Capitolul 30 

Clark Corcoran se uita la documentele de pe birou și nu-i 
venea să-și creadă ochilor. Cu toate astea, nu exista nicio 
îndoială cu privire la validitatea testelor făcute pe țesuturile 
prelevate din diferite părţi ale corpului lui Shane Slater. Testele 
făcute fuseseră trecute prin două laboratoare iar mostrele 
fuseseră nu numai din sângele, ci și din sperma lui. 

In ultimele două zile Corcoran rulase, suplimentar, pe 
calculator testele lui proprii, teste pe care nici nu-i dăduse prin 
minte să le facă în anii în care Joey Wilkenson fusese în grija sa. 
Fiecare rezultat pe care îl citise clarifica și mai mult evidența. 
Faptele nu puteau fi negate, indiferent dacă mintea refuza sau 
nu să le accepte. 

Oftă și se sprijini de spătarul scaunului. Cercetă fețele celor 
trei oameni adunați în jurul biroului lui, apoi își scoase ochelarii 
pentru a le șterge lentilele, dându-și seama că gestul era mai 
mult un mod de a-și mai acorda câteva momente pentru a-și 
ordona gândurile. 

Mary Anne Carpenter ședea între Charley Hawkins și Rick 
Martin. Faţa îi era palidă și degetele ei răsuceau o batistă pe 
care o mototolea deja în mână când intrase în birou, cu zece 
minute în urmă, însoţită de Hawkins. 

Avocatul, cu fața suptă, făcea tot ce-i stătea în puteri pentru 
a-și menţine un aer de impasibilitate judiciară. Corcoran se 
întreba însă, ce gânduri treceau prin mintea lui Hawkins în acea 
dimineaţă. Era evident că omul nu prea dormise în noaptea care 
trecuse. Bănuia, de fapt, că nimeni din Sugarloaf nu dormise 
prea bine în noaptea aceea. Se adeverise de dimineaţă că în tot 
cursul zilei precedente, ca și în cursul nopţii, de altfel, 
circulaseră tot felul de zvonuri. 

Omul lup din Sugarloaf. 

Corcoran auzise termenul pentru prima oară când dăduse 
drumul la radio de dimineaţă și-i auzise pe Sam Gilman vorbind 
despre evenimentele de la ferma El Monte. Deși disc-jockeiul 
prezentase faptele incomplet, nu-i fusese deloc greu lui 
„Sugarloaf Sam” - o poreclă care îl deranja întotdeauna vag pe 
Clark Corcoran - să umfle povestea până la dimensiunile unui 
basm de asemenea proporții încât fiecare ar fi trebuit să se 
considere norocos că supravieţuise. Dacă l-ai fi ascultat pe 
Gilman cum istorisește, ai fi crezut că Shane Slater bântuise prin 


oraș în fiecare noapte, de ani de zile, căutând victime pentru a- 
și satisface „pofta de sânge”. Nimeni nu părea să fi observat că 
nu existase nicio victimă până acum o săptămână. In cele din 
urmă, Corcoran îl sunase, îngreţoșat, pe Gilman la studio și-i 
sugerase să-și schimbe porecla în „Vampirul din Sugarloaf”. 
Neinteresat să discute cu cineva care nu întreținea focul bârfei 
sale, Gilman îl redusese prompt pe Corcoran la tăcere. Drept 
răzbunare, doctorul închisese radioul, ceea ce nu însemna mai 
mult decât o victorie à la Pyrus, de vreme ce, indiferent dacă l- 
ar fi ascultat sau nu, zvonurile continuau să circule. Situația 
avea să se înrăutăţească în mod clar când rapoartele de pe 
biroul lui aveau să fie făcute publice, ceea ce trebuia să se 
întâmple curând. 

Va fi mult mai rău. 

Cu ochii înroșiți de nesomn, Rick Martin se agită, într-un 
târziu, în scaunul lui. 

— Ei bine? întrebă el. Care-i verdictul? 

Corcoran își drese glasul, apoi se aplecă înainte, alegându-și 
cuvintele cu grijă. 

— Nu știu sigur ceea ce trebuia să vă spun, începu el, deși 
știa că nu se putea evita adevărul. Aș vrea să vă spun altceva, 
dar nu e nicio îndoială că Mary Anne a avut dreptate. Shane 
Slater a fost tatăl biologic al lui Joey Wilkenson. 

Mary Anne dădu, întunecată, din cap. 

— De la Olivia știu că Audrey s-a simţit tare jenată în legătură 
cu toată afacerea asta. Se pare că n-a avut nicio informaţie 
despre „Randy Durrell”. Nici măcar nu i-a cunoscut adevăratul 
lui nume, dar era înnebunită după el, după cele spuse de Olivia. 

— Numai că s-a dovedit că Slater era cel care era nebun, 
interveni Martin. 

Nimeni din încăpere nu chicoti. 

— Bănuiesc că de asta s-a îndrăgostit atât de repede de Ted, 
continuă Mary Anne. Era la pământ, și, cel puţin, știa exact cine 
era Ted. Am crezut atunci că face o greșeală îngrozitoare, dar... 

— A făcut-o, punctă Clark Corcoran. Era deja însărcinată cu 
Shane Slater. 

Privirea femeii se ridică încet din poza ștearsă în care erau 
Audrey și bărbatul care își spunea Randy Durrell. 

— Ai menţionat, însă că Joey n-are nimic, șopti ea. Ai spus... 


— Am greșit, recunoscu Corcoran, oprindu-și privirea pe 
dosarul deschis de pe birou. Din câte am văzut, nu există nicio 
posibilitate ca Joey să n-aibă nimic. Când au făcut experimentul 
pe Shane Slater au reușit să-i altereze structura genetică. 
Genele sale nu mai au o structură umană, Mary Anne. O mare 
parte dintre ele au rămas umane, însă există și diferenţe. 
Anumite porțiuni din ADN-ul lui nu se potrivesc cu ADN-ul uman. 

Răsfoi o pagină a dosarului, apoi alta. 

— Același ADN se regăsește în spermă. Toate rapoartele sunt 
aici și nu lasă loc de întors. Aproape sigur au trecut câteva din... 

Corcoran ezită, căutând cuvântul potrivit, nedorind să-l 
folosească pe cel care-i venise brusc pe buze. 

Un om cu educația lui nu putea folosi cuvântul „omul-lup”. 

— ... și-a trecut câteva din mutatiile sale genetice fiului său, 
completă el propoziţia. 

Mary Anne strânse din buze dar nu scoase nicio vorbă. 

— Care anume? se amestecă Charley Hawkins. Vrei să spui că 
trebuie să-l considerăm la fel de periculos pe cât a fost Shane 
Slater? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Charley, dar știm deja că a 
ucis-o pe Olivia Sherbourne! izbucni Rick Martin. 

— Dar Clark zicea că... începu să se apere avocatul, cu un ton 
de disperare în voce. 

— Eu știu ce am să fac, îl întrerupse Martin, ridicându-se în 
picioare. 

Privirea i se îndreptă spre fereastră. Sprâncenele i se 
încruntară când văzu că stratul gros de zăpadă nu dădea încă 
niciun semn că ar fi vrut să se topească. 

— Imediat ce se mai dezgheață îmi strâng o echipă, declară 
polițistul. O să răscolim munţii ăia până îl găsim, și când o să-l 
prindem... 

Se opri la timp, dându-și seama că, dacă ar fi continuat, ceea 
ce i-ar fi zburat printre buze n-ar fi sunat ca o replică dintr-un 
film de dragoste și, în plus, l-ar fi și incriminat. 

Știa, doar, că un ofiţer al legii nu poate să vâneze un copil de 
treisprezece ani cu sânge rece și să-l omoare. 

Numai că exact asta era intenţia lui. 

Se putea întâmpla mai curând decât și-ar fi închipuit oricine, 
dacă se adeverea bănuiala care-i încolţise în minte de 
dimineață. 


Când întâlnirea din biroul doctorului luă sfârșit, Rick Martin se 
urcă în jeep și porni spre ferma El Monte. 

Era aproape sigur că Joey avea să se întoarcă acolo. 

O fi fost el fiul lui Shane Slater, dar nu ajunsese ca taică-său 
încă. 

Nu știa cum să trăiască în pădure și n-avea nici cea mai mică 
idee cum să aibă grijă de el în sălbăticie. 

Așa că trebuia să se întoarcă la fermă. 

Dacă nu pentru altceva, măcar că i se va face foame. 

lar până în acea clipă se scursese suficientă vreme ca să fie 
îngrozitor de înfometat. 

e 

Michael Stiffle cercetă zăpada adâncă ce masca poteca care 
începea la marginea pajiștii sale și șerpuia prin pădure pentru a 
da în aleea către ferma El Monte. 

Folosise cărarea aceea toată viaţa lui și știa fiecare curbă atât 
de bine că nu se simţea niciodată pierdut, nici măcar în noaptea 
aceea în care el și Andrea se duseseră să-l sperie pe Joey 
Wilkenson. 

Acum nu zăpada era cea care îl reţinea de la a urma poteca. 
De fapt se gândise toată dimineaţa cât de distractiv ar fi fost să 
ia snowmobil-ul și să facă o cursă prin pădure, apoi să se 
zbenguie pe pajiștea imensă de la El Monte, făcând opturi mari 
în neaua proaspătă și albă care rămăsese nestrăbătută chiar și 
de căprioare. De fiecare dată când medita la asta, însă, își 
amintea în același timp de silueta neclară pe care el și Andrea o 
zăriseră la fermă cu câteva nopți înainte. 

Oare fusese Shane Slater? 

Michael era scuturat de un fior de emoție de fiecare dată când 
se gândea la asta. Abia aștepta să înceapă din nou școala 
pentru a povesti tuturor ceea ce văzuse. 

În plus, fusese singurul care văzuse omul-lup, chiar dacă 
Andrea ar fi susţinut altceva. Își amintea perfect totul. Ea 
stătuse lipită de casă, prea înfricoșată fie și numai pentru a ieși 
și a arunca câteva pietre în fereastra lui Joey! Era posibil să fi 
zărit și ea ceva - poate o umbră, sau ceva asemănător - dar el 
fusese singurul care văzuse clar monstrul care-l ucisese pe 
Logan - și poate și pe doctorița Sherbourne - cu proprii săi ochi! 

Auzise, bineînțeles, că Joey fusese cel care o omorâse pe 
doctoriță, dar nu credea în ruptul capului chestia asta. Joey era 


nebun, dar nu era suficient de puternic pentru a ucide pe cineva 
cu mâinile goale. Ca atare, faptul că Shane Slater murise ar fi 
trebuit să facă mai puţin înfricoșătoare poteca aceasta dintre 
copaci. 

Cu toate astea, când fu, în sfârșit, gata să plece spre ferma EI 
Monte pentru a hrăni caii - și pentru a găsi, ca să-și satisfacă 
amorul propriu, locul din spatele șopronului unde fuseseră găsiţi 
Shane Slater și doctorita Sherbourne -, nu simţi deloc tentaţia 
de a merge pe cărarea aceea, cu sau fără snowmobil. De fapt n- 
ar fi trebuit să se ducă acolo de vreme ce ai lui îl făcuseră să le 
promită c-o să-i aștepte până ce se vor întoarce din oraș. Taică- 
său avea să-l ducă cu mașina acolo și trebuia să-l aștepte până 
ce-și va termina treaba. 

Să aștepte, de parcă ar mai fi fost un puști de zece ani care 
nu-și putea purta singur de grijă. 

Mai mult, știa că tatăl lui nu-l va lăsa în ruptul capului să se 
apropie de locul unde fuseseră descoperite cadavrele. Ai lui 
însă, n-aveau să se întoarcă din oraș mai devreme de o oră iar 
el avea destul timp să urce până acolo, să cerceteze locul, să 
hrănească animalele și să se și întoarcă. 

Porni la drum, mișcându-se iute de-a lungul aleii către șosea, 
apoi o coti la dreapta spre El Monte. Drumul fusese curăţat și 
asfaltul se vedea limpede în urma traficului de mașini care 
existase până atunci. Ajunse la calea de acces către fermă în 
mai puţin de zece minute. 

Începu să dea semne de nervozitate abia la jumătatea aleii, 
când pădurea păru că începe să se închidă în jurul lui din 
ambele părți. Omătul gros de pe copaci și de pe pământ părea 
că învelește pădurea cu o tăcere nefirească. Dintr-o dată, 
Michael simţi că e urmărit. Părul de pe ceafă i se zbârli și simţi 
cum i se face pielea de găină, chiar dacă era îmbrăcat cu un 
pulover gros și cu o jachetă. Privind în jurul lui, așteptându-se 
cumva s-o zărească pe Andrea ascunzându-se pe după un 
copac, gata de a se arunca asupra lui, Michael iscodi pădurea pe 
ambele părți ale aleii, dar nu văzu nimic. În cele din urmă, când 
fu convins că nu se află nimeni acolo să-l observe cum îi 
cedează nervii, o luă la fugă și alergă restul drumului până la 
fermă. Nu se opri decât când ajunse în curtea mare. 

Ajuns acolo, își trase răsuflarea, apoi aruncă o privire în jurul 
lui. Dincolo de adăpostul din spatele șopronului zări panglicile, 


galben-strălucitoare, de plastic, ce marcau zona unde zăcuseră 
cele două cadavre. Michel porni imediat într-acolo să cerceteze 
locul și se simţi vag dezamăgit când descoperi că nu era cine 
știe ce de văzut. Zăpada din jurul adăpostului fusese bătătorită 
de pași, așa că acum nici măcar nu mai putea fi sigur unde 
stătuseră corpurile. Singurul lucru remarcabil era că unele 
porţiuni de zăpadă erau pătate de ceva pe care Michael îl 
bănuia a fi sânge. Uitându-se la acele pete roșii îl trecu un 
frison. În cele din urmă se întoarse și porni către șopron. 

In timp ce se apropia, însă, de acea construcţie enormă și 
amenințătoare, începu să se întrebe dacă n-ar fi fost mai bine 
să-și aștepte părinţii acasă. Cu toate că soarele strălucea, iar 
cerul era limpede, acel șopron părea cumva a prevesti numai 
rele. 

Atunci își aminti. 

lnăuntrul șopronului găsiseră corpul lui Logan Carpenter, cu 
gâtul sfâșiat și cu hainele îmbibate de sânge. 

Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, Michael se deplasă 
încet în jurul clădirii până ce ajunse în faţa celor două porți 
uriașe. 

Poate că n-ar trebui să intre. Poate că ar trebui să se ducă 
acasă și să vină mai târziu cu taică-său. 

„Lașule!” își spuse el. „Eşti un laş! Inăuntru nu sunt decât 
niște cai și, poate, câţiva șobolani!” 

Lăsând frica la o parte, băiatul ridică, hotărât, zăvorul și trase 
de ușă s-o deschidă. 

Balamalele scârțâiră. Caii dinăuntru începură să fornăie și să 
izbească, neliniștiţi, cu copita în podeaua grajdurilor lor. 

— E-n regulă, rosti Michael cu glas tare, mai mult pentru a-și 
calma proprii săi nervi. Eu sunt. O să vă dau de mâncare! 

Insă nu făcu nicio mișcare de a intra înăuntru. Rămase în ușă 
gata să-și ia imediat zborul dacă ar fi auzit ceva ce nu i-ar fi 
sunat bine. 

În afară de cai, nu auzi nimic. În cele din urmă se strecură în 
șopron, lăsând ușa deschisă. 

Zece minute. 

Doar zece minute până ce va termina și se va putea duce 
înapoi acasă. Apoi, mâine, la școală, va putea povesti tuturor ce 
ispravă făcuse el și ce văzuse. 

Și le va mai spune că nu-i fusese deloc frică. 


Joey se mișca tăcut prin pădure, strecurându-se din copac în 
copac și furișându-se peste spaţiile deschise doar când era sigur 
că nu-l vedea niciun ochi de om. De mai mult de o oră dădea 
târcoale fermei. Începuse de la capătul potecii care se 
deschidea în pajiște, chiar vizavi de ușa bucătăriei. Chiar și când 
coborâse pe cărare fusese atent să evite micul luminiș care se 
învecina cu pajiștea, rămânând la câţiva pași înapoi, sub 
adăpostul pădurii, ghemuindu-se jos de tot în timp ce 
supraveghea casa, insensibil la umezeala rece care pătrunsese 
prin haine. Într-un târziu își schimbase poziţia, deplasându-se 
spre vest, până ce găsise un punct de observație din care putea 
să țină sub control atât spatele casei cât și fațada dinspre vest. 
După ce nu remarcase niciun semn că ar fi fost cineva acolo, 
plecase din nou croindu-și drum prin pădure, rămânând ascuns 
privirii, examinând cu răbdare casa din toate unghiurile, 
satisfăcut că aceasta era, într-adevăr, pustie. 

Se înapoie acum pe urmele pașilor săi până ce ajunse din nou 
în spatele casei. Clădirea din bârne îl ascundea privirilor dinspre 
gura aleii și șopron. Se ghemuli la baza unui pin alb, găsindu-și 
un adăpost invizibil între ramurile lui răsucite. 

Adulmecă aerul, căutând orice vag miros ce ar fi trădat 
prezența cuiva care s-ar fi ascuns în casă, și ascultă ca să audă 
vreun sunet făcut de cel care l-ar fi așteptat. 

Nimic. 

Mușchii i se încordară. Făcu, în sfârșit, și ultima mișcare. leși 
de sub ascunzișul copacului și sprintă peste curtea acoperită de 
nea. Se făcu mic la umbra casei. Stătu acolo o clipă, apoi se 
strecură în jurul laturii de vest și se furișă prin fereastra spartă 
prin care pătrunsese taică-său în casă cu două zile în urmă. 

Două zile. 

Și mai mult de o zi de când părăsise coliba, cățărându-se sus 
pe munte până ce găsise o peșteră în care să se cuibărească. Se 
ghemuise în ea, observând nevăzut cum elicopterul zburase 
deasupra lui, căutându-l, apoi își făcu culcuș în blana de urs pe 
care o adusese cu el din colibă și dormise iepurește toată 
noaptea. 

De dimineaţă, însă, se sculase înfometat. Stomacul ghiorăia și 
un junghi rece și dureros îl săgeta în abdomen. Mâncase deja 
niște zăpadă, dar foamea nu-i fusese domolită, își potolise, doar, 


setea. În timpul dimineţii începuse să se gândească la mâncarea 
din casă. 

Se găsea mai multă hrană decât era necesar. 

In plus, nimeni nu avea să mai fie acolo. 

Nu după cele întâmplate. 

Părăsind lupoaica invalidă, pornise în jos pe munte. La fiecare 
pas foamea îi creștea, dar n-ajunsese în niciun moment atât de 
puternică încât să-l facă să iasă din limitele prudenţei. 

Acum ajunsese acolo și casa era pustie așa cum bănuise! 

Doar că fereastra spartă fusese acoperită de cineva cu o foaie 
de placaj. Se întinse, își strecură degetele sub marginea 
placajului și trase de el. Acesta rezistă o clipă, apoi unul dintre 
cuie cedă și o secundă mai târziu se ivi în placaj o spărtură 
destul de mare ca să-și furișeze ambele mâini prin ea. Trase din 
nou și unul dintre colţuri se eliberă, apoi cedară toate cele patru 
cuie de la baza plăcii și Joey putu să îndepărteze lemnul 
suficient de mult cât să treacă peste pervaz și să sară pe 
podeaua dinăuntru. 

Ca un animal prudent, se ghemui din nou, ascultând. 

Casa era tăcută. 

Se ridică în picioare și se duse iute în bucătărie, unde 
deschise frigiderul. 

Pe raftul de jos se aflau încă cele cinci fripturi, învelite în 
plastic, pe aceeași farfurie pe care le lăsase Mary Anne. Sfâșie 
plasticul uneia dintre ele și începu să rupă bucăţi de carne crudă 
pe care le introduse în gură și le înghiţi aproape fără să le 
mestece. 

Durerea din stomac i se mai potoli, apoi dispăru cu totul când 
termină prima halcă de carne și trecu la a doua. 

După ce-și astâmpără foamea, lăsă frigiderul în pace, deschis, 
și se duse în sufragerie, apoi la piciorul scărilor. Porni să urce 
treptele încet. Nările i se umplură de mirosuri familiare, ce-i 
stârneau emoții. 

Ajunse la ușa camerei lui, dar trecu pe lângă ea, îndreptându- 
se spre altă ușă. 

O ușă întredeschisă. 

In cameră, aroma fostului ocupant al ei încă puternică. O 
inspiră adânc și o căldură ciudată i se împrăștie în tot corpul. 

Alison. 


Alison, care fusese întotdeauna bună cu el, chiar și după ce o 
atacase. 

Se duse la ușa dulapului și o deschise. A 

Dulapul era gol. Toate hainele ei dispăruseră. Inconjură 
camera cu privirea și văzu o eșarfă care spânzura de piciorul 
patului. 

Eșarfa pe care i-o alesese el. ; 

O smulse de acolo, o duse la nas și-i inspiră mireasma. In cele 
din urmă își înfășură țesătura în jurul gâtului, consolat de 
mirosul fetei care-i fusese singurul lui prieten din viață. 

Un minut mai târziu se afla din nou la parter. Încărcă cât putu 
mai mult cu mâncare un sac mare de plastic. După ce umplu 
sacul, se strecură prin ușa din spate. Când era pe punctul de a 
porni spre pârâu și spre siguranţa muntelui, văzu ușa șopronului 
parţial deschisă. 

Ezită, se răsuci un pic pe călcâie, apoi adulmecă aerul. 

Din direcţia șopronului venea o adiere de vânt. Joey simţi 
mirosul cailor. Mirosul lor familiar răscoli amintiri ale unor zile ce 
păreau trecute de o veșnicie, când petrecea nesfârșite ore 
alături de ei, hrănindu-i și ţesălându-i, antrenându-i și călărindu- 
i. 

Acele zile apuseseră pentru totdeauna. 

Inspiră adânc mireasma liniștitoare. Dorea să și-o întipărească 
în memorie. Brusc, mușchii i se încordară. Dinspre șopron mai 
venea un miros. 

Un miros de care nu fusese pe deplin conștient dinainte, dar 
care îi provoca acum o furie oarbă. 

Michael Stiffle. 

În șopron se afla Michael Stiffle, iar mirosul lui, neplăcut cum 
era, trezea alte amintiri în mintea lui Joey. 

Amintiri ale momentelor când Michael îl chinuia, când îi 
spunea că e nebun, când șușotea despre el crezând că el nu-l 
ascultă. 

Din subconștient se iviră și alte amintiri. Subit Michael Stiffle 
păru să întruchipeze toate mojiciile și insultele pe care le 
suferise dintotdeauna din partea colegilor săi. Înnebunit de ură, 
Joey dădu drumul sacului cu mâncare și porni către ușa deschisă 
a Șopronului. 


Michael Stiffle îi turna mâncarea iepei în iesle când Sheika 
fornăi, își clătină capul și începu să dea înapoi, cu copitele 
bocănind pe dușumeaua de lemn și cu ochii larg deschişi. 

— Ce e? întrebă Michael, ridicându-și privirea din iesle pentru 
a se uita nedumerit la iapă. Cu o clipă înainte animalul își 
pusese botul pe gâtul lui, încercând să-l dea la o parte în efortul 
de a ajunge la hrana proaspătă. Acum el părea îngrozit. Când 
Michael se întinse s-o bată ușurel pe gât, ea se dădu într-o parte 
cu un nechezat puternic. Continuă să se dea înapoi și se opri 
când lovi cu crupa marginea boxei. Se ridică pe picioarele 
dindărăt și izbi aerul cu copitele din față, forțându-l pe Michael 
să se tupileze rapid. 

— Isuse! izbucni băiatul, mergând de-a bușilea către ușa 
boxei. Ce naiba ţi s-a întâmplat? 

Continuând să se uite la Sheika, Michael bâjbâi în spatele lui 
după zăvor și îl dădu la o parte când îl găsi. În timp ce poarta se 
deschise larg el se strecură pe coridorul din fața boxei și trânti 
la loc jumătatea de jos a ușii, deși iapa, care se afla încă în 
fundul boxei, nu făcu nicio mișcare pentru a-l împiedica. 

Michael își dădu seama că nu numai Sheika era speriată. Buck 
și Fritz izbeau și ei nervoși din copite. Dintr-o dată, Fritz se ridică 
și el pe picioarele din spate iar copitele din faţă începură să 
lovească bârnele care-i îngrădeau boxa. O clipă mai târziu intră 
și Buck în horă, apoi li se alătură și Sheika. 

— Ce dracu se petrece aici? întrebă Michael cu glas tare. 

Află imediat răspunsul, căci brusc simţi aceeași senzaţie de a 
fi urmărit, pe care o mai simţise cu câteva minute înainte în 
pădure. 

Numai că acum ea era mai puternică. 

Mult mai puternică. 

Pielea corpului i se făcu de găină și un fior teribil îl cuprinse. 

Sesiza o prezenţă care nu era nici om, nici animal. 

Auzi apoi un sunet - un singur pas -, care în loc de a-l face să 
sară din loc, îl paraliză. 

Privi rapid în jur, căutând ceva pe care să-l folosească ca o 
armă. 

O furcă. 

Se afla la numai doi pași, pe partea cealaltă a coridorului. 


Adunându-și curajul la un loc, Michael Stiffle se forță să 
depășească frica paralizantă ce-l cuprinsese, apoi traversă 
coridorul și înhăţă furca. 

In timp ce mâinile i se încleștară pe mâner, auzi un alt sunet, 
mult mai apropiat de această dată, chiar în spatele lui. Se răsuci 
pe călcâie, cu coarnele ascuţite ale furcii întinse în faţă, și se 
trezi că-l privește pe Joey Wilkenson. 

Celălalt băiat se uita la el cu ochi îngustaţi care scânteiau 
ameninţători. Văzându-l, Michael avu o vedenie. 

Imaginea unui lup. 

O clipă, care dură cât o veșnicie, niciunul nu scoase nicio 
vorbă. 

In cele din urmă, Michael Stiffle rupse tăcerea. 

— C-ce vrei? 

Vocea îi tremura. 

Joey se uită chiorâș la băiatul care îl chinuise toată viaţa. 

— Sunt nebun, șopti el. În sfârșit e adevărat, Michael. Toate 
lucrurile pe care le-ai spus pe seama mea sunt, în sfârșit, 
adevărate. 

— L-lasă-mă-n pace, murmură Michael. Nu te-am rănit 
niciodată. Nu ţi-am făcut niciodată nimic! 

— Ba da, replică Joey. Și n-ai făcut-o numai tu, Michael. A 
făcut-o și soră-ta, și toţi prietenii tăi. 

Joey își înfipse privirea în ochii celuilalt. Michael simţi că nu 
avea putere să-l evite. 

— Ştii ce ţi se va întâmpla, Michael? 

In timp ce genunchii începuseră să-l lase, Michael încercă să 
vorbească, dar descoperi că rămăsese fără glas. Se holbă mut la 
Joey. 

— O să te ucid, Michael, șopti Joey. Într-o noapte, când o să te 
simţi în siguranţă în camera ta, o să vin și o să te ucid. 

Michael Stiffle se uită uluit la Joey. Cuvintele celuilalt îi 
răsunau în minte. 

„O sa vin și o să te ucid, Michael. O să vin și o să te ucid.” 

— N-nuuu! izbucni Michael, găsindu-și vocea, în sfârșit. 

Se repezi spre Joey, cu coarnele furcii îndreptate direct spre 
pieptul lui. In ultima clipită, Joey păși lateral și prinse furca cu 
ambele mâini în timp ce trecea pe lângă el. 


O fracțiune de secundă mai târziu, Joey smulse arma din 
mâinile lui Michael. Când își dădu seama ce se întâmplă, acesta 
se întoarse să fugă. 

Ajunse în apropiere de camera anexă, când Joey azvârli furca 
cu o forță atât de mare încât coarnele se înfipseră adânc în 
lemnul ușii prin care voia să treacă Michael. 

Două dintre coarne încălecară gâtul băiatului, prinzându-i 
capul de ușă. 

Al treilea, cel dintre ele, pătrunse în gâtul lui, rată milimetric 
șira spinării și străpunse artera carotidă. 

Michael dădu să ţipe, dar strigătul muri aproape imediat 
înecat într-un geamăt bolborositor când gâtlejul i se umplu cu 
sânge care-i curgea în valuri din gură și din nas. 

Pe moarte, auzi ultimele cuvinte ale lui Joey Wilkenson: 

— Ăsta-i numai începutul, Michael. Asta-i numai începutul. 

După ce Michael muri, Joey slobozi, din adâncul sufletului lui, 
un hohot sinistru. leşi din șopron la lumina strălucitoare a 
soarelui de afară. O luă la fugă către casă când urechile sesizară 
zgomotul unei mașini urcând aleea. Apucă sacul cu mâncare și 
porni către adăpostul copacilor. 

Rick Martin sosi la mai puţin de un minut după aceea. În timp 
ce parca în curtea din faţa casei, îl văzu pe Joey pe câmp, la 
numai câțiva metri de pădure. Pulsul i se acceleră și frână brusc. 

— Joey! strigă el, dându-se jos de pe scaun și scoțându-și 
arma de la centură. Joey Wilkenson! 

Băiatul se opri și se întoarse în timp ce Rick îl ţintea. Șeriful 
trase prea repede și glonţul se pierdu. 

Până să fie gata din nou să tragă, Joey dispăruse. 

Se făcuse din nou nevăzut în munți, iar ecoul râsului lui 
răsuna încă printre meterezele colțuroase de deasupra. 


e EPILOG 


„Încă o oră”, îşi zise Mary Anne. „Încă o oră, și o să putem 
pleca pentru totdeauna din locul ăsta.” 

Ceremonia funebră se încheiase. Reușise să treacă prin ea, 
deși nu prea știa cum. Aflată acum în Cadillac-ul lui Charley 
Hawkins, cu Alison alături de ea, își putea permite, în sfârșit, să 
reflecteze asupra înmormântării. 

Fusese ceva supranatural cu coșciugele înmormântate în acea 
dimineaţă în cimitir. În tot timpul slujbei și al actului de 
îngropăciune, care se sfârșise cu câteva minute în urmă, ea 
avusese senzaţia că era pe punctul de a se deștepta și de a se 
scula din acest coșmar cumplit, pentru a se regăsi, acasă, în 
Canaan. 

Și totuși, se întâmplaseră toate, iar amintirile îi vor rămâne 
întipărite în subconștient mulţi ani de acum încolo. 

În noaptea care trecuse, ca și în cea dinainte, ea se trezise în 
mijlocul unui coșmar real, în care se rătăcise în viscol cărând cu 
ea trupul lui Logan prin vârtejurile de zăpadă. 

Numai că, în vis, Logan nu murise. 

Era viu, sângele îi șiroia din rana cumplită de la gât și o 
implora să-l ajute și să nu-l lase să moară. 

Ținându-l în braţe, ea continuase să meargă prin viscol, dar, 
indiferent în ce direcţie ar fi apucat, era același lucru. 

Zăpadă. Zăpadă nesfârșită, izbind-o în faţă ori încotro s-ar fi 
întors. În braţe, Logan, murind mereu. _ 

În ambele nopţi se deșteptase ţipând. În ambele nopţi Alison 
se strecurase în pat lângă ea și o luase în braţe în timp ce ea 
era scuturată de amintirea cumplită a visului. 

Stătea acum pe locurile din spate ale limuzinei lui Charley 
Hawkins și Alison era lângă ea, împletindu-și degetele mâinii cu 
ale ei. În câteva minute vor ajunge la han, unde se va tine o 
mică ceremonie funebră. După asta, totul se va termina. Ea și 
Alison vor putea pleca din Sugarloaf. 

Se vor mai întoarce, oare, vreodată? Vor mai fi capabile de a 
reveni aici, fie și numai pentru a se reculege la mormântul lui 
Logan? 

În acest moment ea ar fi spus că nu. Și totuși, în fundul 
sufletului știa că, mai devreme sau mai târziu, amorţeala le va 
părăsi, iar amintirile celor petrecute acolo se vor estompa, 
pierzându-și limpezimea. 


Unde se vor duce, însă? 

Nu se hotărâseră încă, deși Mary Anne știa deja că Alison nu 
dorea, nici măcar cât ea, să se întoarcă în Canaan și să încerce 
să-și reia existenţa mizeră de acolo. Amintirile despre Logan ar 
fi prea puternice, căci orice ar atinge sau vedea, oricare dintre 
ele, le-ar aminti de băiat și le-ar reînnoi durerea pierderii lui. 

— Ce facem atunci cu taică-tău? o întrebase Mary Anne în 
toiul discuţiei din noaptea trecută. Nu vrei să-l vezi? 

— Nu vine nici măcar la înmormântarea lui Logan, nu-i așa? 
răspunse Alison cu amărăciune. 

— Nu-și poate permite, îi amintise maică-sa. 

Fata rămăsese, însă, neînduplecată. 

— Ar fi făcut rost de bani dacă ar fi vrut cu adevărat, replicase 
ea, zâmbind fără bucurie. Cred că-mi dau seama acum de ce nu 
ţi-l dorești înapoi. 

Discuţia se oprise în acest punct. Știau amândouă de ce nu 
voiau să se întoarcă în Canaan, dar nici una nu știa încotro s-o 
apuce. 

În mașină, Alison întrebă: 

— Mamă? Unde o să plecăm? 

Ca și cum fata i-ar fi ghicit gândurile. leșind din reveria ei, 
Mary Anne se răsuci să-și privească fiica, care o susținuse pe 
timpul slujbei, mână în mână cu ea. Dintr-o dată Alison părea 
mai în vârstă. Ochii i se schimbaseră. Își pierduseră inocenta 
copilărească și se întunecaseră de pe urma unei bruște 
maturităţi. „Nu și-a pierdut numai fratele”, își zise Mary Anne. 
„S-a dus și copilăria ei”. 

— Nu m-am gândit încă, răspunse ea cu glas tare. 

— Ei bine, eu m-am gândit. Îţi amintești că Logan voia să 
meargă în California? Mai ţii minte cum vorbea el mereu de 
Disneyland și de învățatul surfului, și de toate celelalte? 

Mary Anne simţi o nouă săgeată în inimă când se gândi la 
toate lucrurile pe care Logan le aștepta cu nerăbdare și pe care 
n-avea cum să le mai experimenteze vreodată. Neîncrezătoare 
în propria voce, își permitea doar să dea mut din cap. 

— Hai s-o facem pentru el, mamă, continuă fata. Hai să 
mergem în California și să facem toate chestiile alea pe care și 
le dorea Logan. 

Mașina se opri dar Mary Anne nu făcu niciun gest de a se da 
jos. Rămase tăcută pe loc, meditând la cele spuse de Alison. 


O putem face, oare? 

Puteau pleca singure, numai ele două, ca să-și construiască o 
întreagă viaţă numai pentru ele? 

De pe locul șoferului, Charley Hawkins zise: 

— Poţi să pleci chiar acum, Mary Anne. Nici nu trebuie să mai 
eziți. Nu ai decât să-ţi faci bagajele, să le pui în Range Rover și 
să decolezi. 

Mary Anne se simţi brusc dezorientată. 

— Dar nu pot. T-trebuie să mă mai gândesc. Nu pot face așa 
ceva, pur și simplu cum ai bate din palme. 

— Ba poţi, o contrazise Charley, privind-o prin oglinda 
retrovizoare. Exact așa cum au făcut Ted și Audrey. S-au 
întâlnit, și-au dat seama că sunt făcuţi unul pentru altul, și asta 
a fost tot. Niciunul nu a regretat vreo clipă ce a făcut, în ciuda 
sfârșitului. Chiar dacă ar fi știut ce avea să se întâmple, ar fi 
procedat tot așa. 

— Ai dreptate, acceptă Mary Anne. Aveţi amândoi dreptate. 
Hai s-o facem. 

Se dădu jos din mașină. Greutatea de pe piept îi mai 
dispăruse. Zece minute mai târziu, ea și Alison terminară de 
împachetat. Punându-și bagajele în automobil, se așezară pe 
locurile din față. 

— Eşti sigură că nu vrei să-ţi iei rămas bun de la cineva? o 
întrebă Mary Anne pe Alison. 

Fata clătină din cap. 

— Mi-am luat rămas bun de la Logan în cimitir. Cred că e 
timpul să plecăm. 

Mary Anne introduse maneta în viteză și demară. Părăsind 
pentru totdeauna orășelul Sugarloaf, niciuna nu se uită în spate. 

Dacă ar fi făcut-o, l-ar fi putut zări pe Joey Wilkenson, care le 
observa mașina de pe munte până când aceasta dispăru din 
vedere. 

Abia după aceea catadicsi și el să se întoarcă în siguranța 
ținutului de munte, alături de lupoaica pe care o numise Lobo, și 
care șchiopăta lângă el. 

— Nu-ţi face griji, zise el încet, lăsându-și o mână pe capul 
animalului în timp ce cu degetele celeilalte mângâie eșarfa lui 
Alison, ce-i înconjura încă gâtul. O s-o regăsim. Oriunde se duc, 
o s-o regăsim cumva. 


Sfârșit 


virtual-project.eu