Dean Koontz — Ucigasi in numele Domnului

www. virtual. -ptojact. eu 


numele” 
Domnului 


DEAN R. KOONTZ 


UCIGAȘI ÎN NUMELE 
DOMNULUI 


Original: The Servants of Twilight (1984) 


Traducere din limba engleză: 
SORIN MOISE 


y 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
1994 


e PARTEA ÎNTÂI e 


Vrăjitoarea 


lar noi, copiii, 
Când cina-i gata, 
Ne strângem lângă vatră 
Și suntem fericiţi 
Ascultând ale vrăjitoarei fapte 
Pe care Annie le istorisește 
Și căpcăunul care te-altoiește 
De 
Nu 
Ești 
Atent. 


Micuta Orfelină Annie 
JAMES WHITCOMB RILEY 


. Vrăjitoarea își făcu apariţia, mormăind. După o 
clipă, privind în sus, Will o zări. Nu a murit, își spuse el. 
Distrusă, învineţită, o ruină, și totuși era acum aici, și 
înnebunită de furie. Doamne, nebună de furie, 
căutându-mă în primul rând pe mine. 


Așa vine blestemul 
RAY BRADBURY 


1. 


Totul începuse în plină zi, nu într-o noapte întunecoasă, 
bântuită de furtună. Și ea nu era deloc pregătită pentru așa 
ceva. Cine s-ar fi putut aștepta la necazuri într-o după-amiază 
de duminică atât de plăcută ca aceea? 

Cerul era limpede și albastru. Era neașteptat de cald pentru 
sfârșitul lui februarie, chiar și aici, în sudul Californiei. Briza era 
domoală și încărcată de parfumul florilor de iarnă. Era una dintre 
acele zile când aveai senzaţia că vei trăi cât lumea. 

Christine Scavello se dusese în South Coast Plaza din Costa 
Mesa după niște cumpărături și îl luase și pe Joey cu ea. 
Băiatului îi plăcea marea esplanadă. Era fascinat de șuvoiul de 
apă care ţâșnea dintr-o aripă a clădirii, coborând spre 
promenadă, unde se prefăcea într-o cascadă. Curiozitatea îi era 
ațâțată și de numărul impresionant de pomi și plante, cărora le 
mergea grozav în spaţiul închis al magazinului. În plus, avea o 
pasiune înnăscută de a privi oamenii și de a-i analiza. Dar cel 
mai mult îi plăcea caruselul din curtea interioară. In schimbul 
unei plimbări în carusel, accepta s-o însoțească, tăcut și 
cuminte, pe Christine, în timpul celor două sau trei ore în care 
făcea cumpărături. 

Joey era un copil bun, cel mai bun din lume. Nu-i plăcea să se 
văicărească, nu se dădea niciodată în spectacol, nu avea 
pretenţii. Lăsat singur acasă, într-o zi ploioasă, putea să se joace 
de unul singur ore în șir, fără să se plictisească sau să se 
supere, așa cum fac cei mai mulţi copii. 

Câteodată, Christinei i se părea că Joey este un mic bătrân, cu 
trupul unui băieţel de șase ani. Uneori i se întâmpla să rostească 
lucruri pe care doar un adult le-ar fi gândit, și avea răbdarea 
unui om matur, dovedindu-se adesea înţelept, mai presus de 
vârsta lui. 

Erau și situaţii când părea îngrozitor de naiv, de fragil, de 
vulnerabil, mai cu seamă când întreba unde e tata, sau de cea 
plecat tata, sau chiar atunci când nu întreba, mulțumindu-se 
doar s-o privească. Atunci, nu putea decât să-l ia în braţe și să-l 
strângă la piept. 


Uneori îmbrăţișarea nu era doar o dovadă a dragostei ei, ci un 
mod de-a evita subiectul pe care el încerca să-l deschidă. Nu se 
putuse hotărî în ce fel să-i vorbească despre tatăl lui. Și apoi, 
Christine ar fi dorit ca el să renunțe la acest subiect, până când 
ea se va simţi pregătită să-l discute. Era prea mic pentru a 
înțelege adevărul, iar ea nu voia să-l mintă - oricum, nu prea 
mult - sau să recurgă la blândețea eufemismelor. 

Întrebase despre taică-său doar cu câteva ore mai devreme, 
în drum spre esplanadă. lar ea îi răspunsese: 

— lubitule, tatăl tău nu era pregătit să-și asume răspunderea 
unei familii. 

— Nu i-am plăcut? 

— Nici nu te-a cunoscut, deci cum ar fi putut să nu-i placă de 
tine? A dispărut înainte ca tu să te fi născut. 

— Da? Și atunci cum de m-am putut naște eu dacă el nu a 
fost acolo? întrebă băiatul nedumerit. 

— Asta o vei afla în orele de educație sexuală, la școală, îl 
lămuri ea amuzată. 

— Când? 

— O, peste vreo șase ani, dacă nu mai mult. 

— E cam mult de așteptat, oftă el. Pariez că nu i-am plăcut și 
de asta a plecat. 

Îi răspunse încruntată: 

— lubitule, te rog să renunţi la ideea asta. Nutu nu i-ai plăcut 
tatălui tău, ci eu. 

— Tu? Nu-i plăceai? 

— Chiar așa. 

Străbătură o stradă sau două fără ca Joey să mai întrebe 
ceva. Apoi spuse: 

— Doamne, dacă nu i-a plăcut de tine, înseamnă că era de-a 
dreptul tâmpit! 

Apoi, văzând că subiectul nu-i face plăcere, Joey îl schimbă. 
Un mic bătrân cu trupul unui copil de șase ani. 

Joey era fructul unei legături scurte, pasionate, negândite și 
prostești. Uneori, amintindu-și cele întâmplate, nu-i venea să 
creadă că fusese atât de naivă... sau disperată să-și 
demonstreze feminitatea și independenţa. Fusese singura 
relaţie din viaţa ei pe care o putea numi „aventură”, singura 
dată când se implicase total. Doar pentru acel bărbat și pentru 
nimeni altcineva, renunţase la principiile ei, la tot ce o lega de 


5 


realitate, ascultând doar de dorințele trupului. Își spunea că a 
fost o aventură romantică, o aventură cu A mare, nu doar 
dragoste, ci Marea Dragoste, ba chiar Dragoste La Prima 
Vedere. De fapt fusese slabă, vulnerabilă și parcă nerăbdătoare 
să-și bată joc de ea. Mai târziu, când își dăduse seama că Făt 
Frumos o minţise, folosind-o cu o cinică indiferență față de 
sentimentele ei, când descoperise că se dăruise unui om care 
nu-i acorda niciun dram de respect, unui om lipsit de cea mai 
elementară noţiune de responsabilitate, se simţise profund 
rușinată. În cele din urmă, înţelesese că exista un punct dincolo 
de care rușinea și remușcările deveneau o slăbiciune, și aproape 
la fel de deplorabile ca greșeala din care luaseră naștere 
sentimentele ei. Așa încât depășise momentul dificil, jurându-și 
că nu și-i va mai aminti niciodată. 

Atâta doar că Joey nu contenea să întrebe cine este tatăl lui, 
unde este, de ce i-a părăsit. Și cum să-i mărturisești unui copil 
de șase ani pornirile tale amoroase, trădarea propriei tale inimi, 
regretabila ta reușită de a te face singur de râs? Chiar dacă ar fi 
vrut, nu știa cum să procedeze. Nu putea decât să aștepte până 
când el va fi suficient de matur să înţeleagă că și cei mari se pot 
comporta uneori copilărește. Până atunci îl va amăgi cu 
răspunsuri vagi și ocoluri, care nu puteau da satisfacţie nici 
unuia dintre ei. 

Își dorea numai ca el să nu mai aibă figura aceea pierită și 
vulnerabilă atunci când întreba de tatăl lui. Când îl vedea așa îi 
venea să plângă. 

Era obsedată de vulnerabilitatea pe care o descoperea în el. 
Nu fusese niciodată bolnav, era un copil foarte sănătos, și era 
recunoscătoare pentru acest fapt. Cu toate astea, continua să 
citească din reviste și ziare articolele despre bolile copilăriei; nu 
neapărat despre poliomielită, pojar sau tuse convulsivă - fusese 
imunizat împotriva lor și a altora - ci despre boli oribile, 
paralizante, incurabile, boli rare, dar nu mai puţin înfricoșătoare. 
Își vârâse în minte primele semne de manifestare a o sută de 
boli exotice și urmărea întotdeauna apariţia lor la Joey. Ca orice 
copil neastâmpărat, Joey își avea porţia lui de tăieturi și 
zgârieturi, iar pe maică-sa, vederea sângelui o îngrozea, chiar 
dacă era doar un strop dintr-o zgârietură superficială. Grija ei 
pentru sănătatea lui Joey devenise obsesivă, deși ea încerca să 


evite o asemenea obsesie, deoarece își dădea seama de 
consecinţele ei de ordin psihologic asupra copilului. 

În după-amiaza acelei duminici de februarie, moartea ce se 
ivise pe neașteptate, rânjind la Joey, nu luase înfățișarea 
virusurilor și bacteriilor de care se temea Christine, ci doar a 
unei bătrâne cu păr sârmos, cu faţa palidă și ochii cenușii, ca 
gheața murdară. 

Când Christine și Joey ieșiră de pe esplanadă, trecând prin 
Bullock's Department Store, era trei și cinci. Soarele își oglindea 
strălucirea pe toate automobilele din parcare. Mașina lor, un 
Pontiac Firebird, de un cenușiu-argintiu, era parcată chiar în fața 
ușii magazinului Bullock's. Era a douăsprezecea din șirul de 
automobile parcate acolo și aproape că ajunseseră la ea când a 
apărut bătrâna. leșise dintre Firebird și o furgonetă Ford albă, 
venind direct spre ei. 

La prima vedere, nu avea nimic amenințător. E adevărat că 
părea ciudată, dar asta nu însemna mare lucru. Coama ei de păr 
cenușiu, care-i ajungea până la umeri, părea răvășită de vânt, 
deși briza abia adia. Părea să aibă vreo 60 de ani, dacă nu chiar 
70, dar, deși era cu vreo 40 de ani mai în vârstă decât Christine, 
timpul nu-și pusese amprenta pe faţa ei: pielea îi era fină ca a 
unui copil. Gâfâia nefiresc, cum li se întâmplă celor care fac 
tratament cu cortizon. Avea nas ascuţit. Gura mică și buzele 
groase. O bărbie rotunjită, cu gropiță. Purta la gât un colier 
simplu, turcoaz și era îmbrăcată într-o bluză verde cu mâneci 
lungi, fustă verde, pantofi verzi. Pe mâinile durdulii se lăfăiau 
opt inele, toate verzi: turcoaze, malachit, smaralde. Verdele 
omniprezent părea să sugereze un fel de uniformă. Privi 
obraznic spre Joey, rânji, apoi spuse: 

— Doamne, ce frumusețe de băieţaș! 

Christine zâmbi. Complimentele necunoscuţilor la adresa lui 
Joey nu erau o noutate. Cu părul lui negru, cu imenșii lui ochi 
albaștri și trăsăturile regulate, era într-adevăr un copil superb. 

— Chiar așa, o adevărată stea de cinema, continuă bătrâna. 

— Mulţumesc, răspunse Joey roșindu-se. 

Christine o privi mai atent pe necunoscută și reveni asupra 
primei ei impresii, că ar sta de vorbă cu o bunicuţă simpatică. Pe 
fusta șifonată erau câteva scame, pe bluză două pete de 
mâncare, iar pe umeri, mătreaţă. Ciorapii făceau cute la 
genunchi, iar cel stâng avea un ochi dus. In mâna dreaptă cu 


7 


degetele îngălbenite de tutun, ardea mocnit o ţigară. Era una 
dintre acele fiinţe de la care copiii nu ar trebui să accepte 
bomboane sau prăjituri, nu pentru că ar otrăvi sau chinui copii 
(ceea ce nici nu se întâmpla în cazul ei), ci pentru că era genul 
de om a cărui bucătărie e veșnic murdară. Chiar examinată cu 
atenţie, nu părea primejdioasă, ci doar neglijentă. 

Aplecându-se spre Joey, căruia îi zâmbea eu toată gura, fără 
să o bage în seamă pe Christine, îi spuse: 

— Cum te cheamă, flăcăule? Pot să-ţi spun pe nume? 

— Joey, răspunse el timid. 

— Și câţi ani ai, Joey? 

— Șase. 

— Numai șase și deja poţi să faci ravagii printre femei! 

Joey se foi jenat. Dorinţa lui de a se urca în mașină era 
evidentă. Rămase însă nemișcat, dând dovadă de bună- 
creștere, așa cum îl învățase mama lui. Bătrâna continuă: 

— Pun rămășag pe un dolar contra o gogoașă că știu când te- 
ai născut. 

— N-am nicio gogoașă, răspunse Joey, care luase lucrurile ad 
litteram, avertizând-o solemn că nu va putea să plătească dacă 
va pierde rămășagul. _ 

— Vai, ce drăgălaș e! spuse femeia. Intr-adevăr, superb. Dar 
uite că știu. Te-ai născut în ajunul Crăciunului. 

— Zbărci, spuse Joey, pe doi februarie. 

— ln doi februarie? Ei, asta-i! Lasă gluma, spuse ea 
continuând s-o ignore pe Christine și zâmbindu-i cu toată faţa lui 
Joey, căruia îi flutură pe sub nas un deget îngălbenit de nicotină. 
Sunt absolut sigură că te-ai născut pe 24 decembrie. 

Christine se întrebă ce urmărește de fapt bătrâna. Îl auzi pe 
Joey: 

— Mami, spune-i tu. Doi februarie. Nu-i așa că-mi datorează 
un dolar? 

— Nu, iubitule, nu-ţi datorează nimic, spuse Christine. Nu a 
fost un pariu adevărat. 

— Așa-i, spuse el, dacă aș fi pierdut eu, nu aș fi putut să-i dau 
o gogoașă, așa că nu-i nimic dacă nu-mi dă dolarul. 

In cele din urmă bătrâna privi în sus, spre Christine. 

Christine schiță un zâmbet, dar se opri când îi văzu ochii. Erau 
duri, reci și furioși. Nu erau ochii unei bunici sau ai unei doamne 


cumsecade. Oglindeau putere și încăpățânare și o hotărâre fără 
margini. Nici femeia nu mai zâmbea. 

Ce se petrecea, de fapt? 

Christine vru să spună ceva, dar femeia i-o luă înainte: 

— S-a născut în ajunul Crăciunului, nu-i așa? Ei? Așa-i? 

Vorbea atât de repede și cu atâta forță încât o împroșcă pe 
Christine cu salivă. Nu așteptă răspunsul și continuă grăbită: 

— Minţi când spui doi februarie. Încercaţi să vă ascundetți, dar 
eu știu adevărul. // știu. N-ai cum să mă păcălești. În niciun caz 
pe mine. 

La urma urmei, părea periculoasă. 

Christine puse o mână pe umărul lui Joey și îl împinse pe 
lângă babă spre mașină. Femeia făcu un pas lateral, 
împiedicându-i să treacă. Își agită ţigara în faţa lui Joey, 
privindu-l cu ură. Le spuse din nou: 

— Știu ce sunteţi, știu totul despre voi, totul. Puteţi să mă 
credeţi. Da, da, știu. 

O nebună, își spuse Christine și simţi cum i se răsucește 
stomacul. Doamne! O bătrână nebună, care ar putea fi în stare 
de orice. Doamne, ajută-ne să nu păţim nimic! 

Joey se depărtă, uimit de bătrână și-și prinse mama de mână, 
strângând-o tare. 

— Te rog, lasă-ne să trecem, spuse Christine, încercând să 
rămână calmă și să vorbească pe un ton liniștit, spre a evita 
scandalul. 

Bătrâna nu se clinti. Își duse ţigara la gură. Mâna îi tremura. 

Christine încercă s-o ocolească ţinându-l pe Joey de mână. Li 
se puse din nou în drum. Trase nervoasă din ţigară, expediind 
fumul pe nări. Nu-și luă nicio clipă ochii de pe Joey. 

Christine privi în jur. Câţiva oameni coborau dintr-o mașină 
aflată la două rânduri de ei. La capătul șirului erau doi tineri 
care priveau în altă direcție. Dar nimeni nu era suficient de 
aproape ca s-o ajute, în caz că nebuna ar fi devenit violentă. 

Bătrâna își aruncă ţigara, gâfâind ca o locomotivă, cu ochii 
ieșiți din orbite, semănând cu o broască mare, plină de răutate. 
Le spuse: 

— Ei bine, vă cunosc eu secretele alea urâte, rușinoase, 
îngrozitoare, escroacă ce ești. 

Inima Christinei începu să bată ca un ciocan. 


— Dă-te la o parte, strigă ea cu voce ascuţită, nemaiputând 
să-și păstreze calmul sau poate tocmai fiindcă nu fusese nicio 
clipă calmă. 

— Nu mă pacălești tu pe mine cu teatrul asta. 

Joey începu să plângă. 

— Și nici tu cu drăgălășenia asta prefăcută. Lacrimile nu 
folosesc la nimic. 

Pentru a treia oară, Christine încercă să o ocolească, dar ea i 
ne așeză din nou în cale. 

Faţa cotoroanţței se schimonosi de ură. 

— Știu exact ce ești, monstru mic. 

Christine îi dădu un brânci și bătrâna făcu un pas în spate. 

Trăgându-l pe Joey după ea, Christine se repezi spre mașină, 
având impresia că trăiește un coșmar în care toate mișcările îi 
sunt încetinite. i 

Portiera mașinii era încuiată. Întotdeauna își încuia mașina. Își 
dorea să fi fost neglijentă cel puţin de data asta. 

În spatele ei, bătrâna striga ceva, dar Christine nu-i putea 
desluși cuvintele, din cauza urechilor care-i vâjâiau și a plânsului 
lui Joey. 

— Mami! 

Băiatul aproape că îi fusese smuls din strânsoare. Bătrâna își 
înfipsese ghearele în cămașa lui. 

— Dă-i drumul, fir-ai să fii! ţipă Christine. 

— Acceptă! ţipă bătrâna la copil, acceptă ceea ce ești! 

Christine o îmbrânci din nou, dar bătrâna nu-i dădu drumul 
copilului. 

Christine o plesni cu palma deschisă întâi peste umăr, apoi 
peste față. 

Bătrâna se împletici și Joey se smulse lăsându-i în gheare fâșii 
din cămașă. 

Christine reuși, în ciuda mâinilor care îi tremurau, să vâre 
cheia în broască și să deschidă portiera. Îl împinse pe Joey 
înăuntru. Băiatul reuși să ajungă pe celălalt scaun, urmat de 
Christine care se așeză la volan și închise portiera cu o imensă 
ușurare. O încuie. 

Bătrâna se holba prin parbriz. 

— Ascultă-mă, ţipă ea. Ascultă! 


10 


Christine vâr cheia în contact și o răsuci, apăsând pe 
accelerator. Motorul mugi. Cu pumnii încleștați, bătrâna izbi 
capota mașinii. O dată. Și încă o dată. 

Christine ieși din parcare în marșarier, conducând încet ca să 
nu lovească femeia. Nu-și dorea decât să scape de acolo. 

Nebuna îi urmă, aplecată peste mașină, cu mâinile înfipte în 
mânerul portierei, privind-o pe Christine cu ochi ucigași. 

— Va muri. Trebuie să moară. 

Plângând cu suspine, Joey spuse: 

— Mami, n-o lăsa să mă ia. 

— Nu, iubitule, nu te va lua. 

Gura Christinei era atât de uscată încât abia mai putea 
articula cuvintele. 

Băiatul se lipise de portiera încuiată. Ochii plini de lacrimi îi 
erau larg deschişi, fixând faţa schimonosită a harpiei cu păr 
sârmos, aflată la geamul din dreptul mamei lui. 

Încă în marșarier, Christine acceleră ușor, răsuci volanul și 
aproape că intră într-o altă mașină care venea încet printre 
rândurile de automobile. Şoferul claxonă; Christine reuși să 
oprească la timp, cu o frână bruscă. 

— Trebuie să moară! scrâșni bătrâna. 

Izbi cu pumnul în geamul mașinii de parc-ar fi vrut să-l 
spargă. _ 

Așa ceva nu se poate, își spuse Christine. In niciun caz într-o 
duminică însorită. Și nu în liniștita Costa Mesa. 

Bătrâna izbi din nou geamul. 

— Va muri! 

Stropi de salivă se împrăștiară pe geam. 

Mașina Christinei continua să ruleze, dar bătrâna se ţinea 
după ei. Acceleră. Mâinile femeii rămaseră agățate de mâner. 
Continuă să se lase târâtă în urma mașinii, zece picioare, 
douăzeci, treizeci de picioare, repede, tot mai repede. Doamne, 
era oare o ființă omenească? De unde găsea bătrâna asta atâta 
putere și îndârjire ca să procedeze așa? Nebuna privea înăuntru 
prin geamul lateral. Ochii îi erau plini de atâta ură, încât 
Christine nu s-ar fi mirat dacă baborniţa ar fi smuls ușa de la 
locul ei. În cele din urmă le dădu drumul cu un urlet de furie. 

La capătul șirului de mașini, Christine făcu la dreapta. 
Conduse cu viteză prin parcare și, în mai puţin de un minut 
ajunseră pe strada Bristol, îndreptându-se spre nord. 


11 


Joey continua să plângă, deși mult mai încet ca înainte. 

— A trecut, iubitule. Acum e bine. Am scăpat. 

Se îndreptară spre bulevardul MacArthur, făcură la dreapta, 
urmară alte trei străzi, timp în care privi mereu în retrovizor să 
vadă dacă nu au fost urmăriţi, deși știa că nu prea sunt șanse. In 
cele din urmă opri. 

Tremura. Spera ca Joey să nu observe. Scoase un șervețel de 
hârtie dintr-un pachet de pe bord și spuse. 

— Uite, iubitule. Șterge-ţi ochii, suflă-ţi nasul și fii curajos. Te 
roagă mama. Bine? 

— Da, răspunse el, luând șervețelul. 

Își reveni în scurt timp. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă ea. 

— Da. Să zicem. 

— Îţi mai e frică? 

— Mi-a fost. 

— Dar acum? 

Își scutură capul. 

— Ştii, spuse Christine, de fapt ea n-a crezut o clipă în toate 
porcăriile alea pe care ţi le-a îndrugat. 

O privi uimit. Buza de jos îi fu cuprinsă de tremur, dar își 
stăpâni vocea. 

— Atunci ce rost ar fi avut să-mi spună? 

— Ei, nu s-a putut abţine. Era o doamnă bolnavă. 

— Adică... bolnav, ca atunci când ai guturai? 

— Nu, puiule. Vreau să spun... bolnavă la cap... deranjată. 

— Adică țăcănită, nu-i așa? 

Preluase expresia de la Val Gardner, partenera de afaceri a 
Christinei. Era pentru prima oară când îl auzea vorbind așa și se 
întreba ce alte cuvinte slobode îi va mai fi dat să audă. 

— Chiar era ţăcănită, mami? Nebună? 

— Da, are probleme mentale. 

Băiatul se încruntă. Ea îi spuse: 

— Cu asta n-am prea lămurit chestiunea, nu-i așa? 

— Nu. De fapt cum poţi fi nebun, dacă nu ești ţinut într-o 
cameră cu gratii? Și chiar dacă era o bătrână nebună, de ce-o fi 
fost așa de pornită împotriva mea? Doar n-am mai văzut-o 
niciodată. 

— Ei... 


12 


Cum să explici unui copil de șase ani comportamentul unui 
psihopat? Cel mult într-o manieră ridicol de simplistă. Și totuși, 
în cazul de faţă, un răspuns simplist era mai bun decât niciunul. 

— Poate că a avut și ea, odată, un băieţel al ei, pe care l-a 
iubit foarte mult. Și poate că acel băieţel nu a fost un copil bun 
ca tine. Poate că atunci când a crescut mare a făcut numai 
lucruri urâte care au frânt inima mamei lui. Poate că asta a și 
dezechilibrat-o. 

— Și poate că acum îi urăște pe toți băieţașii, chiar dacă nu-i 
cunoaște, spuse el. 

— Da, s-ar putea. 

— Pentru că ei o fac să-și amintească de propriul ei băiat. Nu-i 
așa? 

— Așa e. 

Joey mai reflectă o clipă asupra chestiunii, apoi încuviinţă: 
„Cred că pricep cum devine cazul.” 

Ea îi zâmbi, trecându-și mâna prin părul lui. 

— Știi ceva, hai să ne oprim la Baskin-Robbins să luăm un 
cornet cu îngheţată. Cred că luna asta o fac cu unt de arahide și 
ciocolată. Exact ce-ţi place ţie. Nu-i așa? 

Băiatul era foarte surprins. Ea nu tolera excesul de grăsimi în 
alimentaţia lui, alcătuindu-i cu grijă meniul. Și cu înghețata nu 
se întâlnea de prea multe ori. Profită de moment și spuse: 

— Pe lângă porţia cu ciocolată pot să iau și o porţie cu cremă 
de lămâie? 

— Două îngheţate? 

— Doar e duminică, replică el. 

— Mi se pare că ultima duminică nu a fost o zi chiar așa de 
specială. Doar e câte una în fiecare săptămână. Sau s-au 
schimbat cumva lucrurile între timp? 

— Păi... să vezi... Tocmai am trecut... Intensitatea gândului îi 
răvăși trăsăturile. Gura i se ţuguie de parcă ar fi mestecat o 
caramea. Apoi spuse: 

— Tocmai am trecut... printr-o experienţă traumatizantă. 

— Experienţă traumatizantă? 

— Da, chiar așa. 

Clipi uimită: 

— Dar vorba asta de unde ai mai scos-o? Ah! Bineînţeles. N- 
are importanță. Val. 


13 


După Valerie Gardner, care avea înclinații actoricești, singura 
experienţă traumatizantă era trezitul de dimineaţă. Val avea 
zilnic cam șase astfel de experienţe și-i priau. 

— Deci e duminică și am avut o experiență traumatizantă, 
spuse Joey, și cred că cel mai bun lucru pentru mine ar fi acum 
două cornete de îngheţată. Ce zici? 

— Zic că nu vreau să mai aud de vreo a/tă experienţă 
traumatizantă în următorii 10 ani. 

— Dar cu îngheţata cum rămâne? 

li privi cămașa sfâșiată. 

— Fie și două. 

— Oho! Asta zic și eu zi! O ţăcănită și o îngheţată dublă. 

Christine rămase impresionată de ușurința copiilor - și mai cu 
seamă a acestui copil - de a trece peste clipele dificile. Mintea 
lui transformase deja întâlnirea cu bătrâna dintr-o scenă de 
groază într-o aventură aproape la fel de plăcută ca intrarea într- 
o cofetărie. 

— Eşti un copil grozav, spuse ea. 

— Și tu ești o mamă grozavă. 

Apoi deschise aparatul de radio și fredonă fericit, în ton cu 
muzica, tot drumul până la Baskin-Robbins. 

Christine continuă să se uite înapoi prin retrovizor. Nu-i 
urmărea nimeni. Era sigură de asta. Totuși, continua să verifice. 


2. 


După un prânz ușor, luat alături de Joey în bucătărie, Christine 
se duse în camera ei de lucru să-și rezolve hârtiile. Deţinea, 
împreună cu Val Gardner, un magazin de produse culinare și 
aparate de specialitate, numit Wine & Dine, în Newport Beach; 
vindeau vinuri fine, specialităţi culinare din toată lumea, 
ustensile de bucătărie de cea mai bună calitate, aparatură cu un 
ușor iz exotic pentru prepararea unor paste speciale și mașini 
expresso. Magazinul funcționa de șase ani și căpătase o bună 
reputaţie. Acum producea un profit mult mai mare decât sperau 
cele două partenere să obţină atunci când îl deschiseseră. 
Intenţionau să deschidă un al doilea magazin în vara asta, apoi 
un al treilea în vestul Los Angeles-ului în cursul anului viitor. 
Succesul era incitant și merita efortul, dar afacerea le mânca tot 


14 


mai mult timp. Nu era singura seară de week-end pierdută în 
faţa hârtiilor. 

Dar nu se plângea. Înainte de Wine & Dine fusese chelneriţă, 
lucrând șase zile pe săptămână, cu două slujbe în același timp: 
un schimb de patru ore într-un expres și un schimb de șase ore 
într-un restaurant franțuzesc cu prețuri moderate, numit Chez 
Lavelle. Pentru că își făcea bine meseria, și știa ce vrea, primea 
bacșișuri bune la expres și excelente la Chez Lavelle. Dar după 
câţiva ani, se săturase de meseria asta. Se simţea îmbătrânită 
deja. Avea și de ce: 60 de ore de muncă săptămânal; acei picolo 
care veneau adesea la lucru drogatți, și ea trebuia să-i ajute, 
făcând două munci în loc de una; tipi libidinoși care luau prânzul 
la ora cinei și care adesea deveneau grosolani, scârboși, 
primejdios de insistenţi și pe care trebuia să-i domolească, 
glumind și cochetând, fiindcă și asta ţinea de meserie. Stătea 
atât de mult în picioare încât în ziua liberă își ţinea picioarele - 
care o dureau permanent - ridicate pe o canapea, citind ziarele 
de duminică, mai ales rubrica economică, și visând ca într-o 
bună zi să conducă propria ei afacere. 

Mulțumită bacșișurilor și vieţii cumpătate - doi ani se 
descurcase fără mașină - reușise să strângă bani pentru o 
croazieră în Mexic, la bordul unei nave de lux, Prințesa Aztecilor. 
In afară de asta, economisise jumătate din suma de care 
avuseseră nevoie ea și Val pentru deschiderea magazinului de 
specialităţi culinare. Croaziera și magazinul i-au schimbat 
complet existența. Și dacă a-ţi pierde timpul cu hârtiile e mai 
bine decât să trudești într-o cârciumă, atunci nu se poate 
compara cu viaţa ei din cei doi ani dinainte de a fi fost 
chelneriță. Anii Pierduţi. Așa gândea acum despre acei ani, care 
i se păreau atât de îndepărtați: întunecaţii, mizerabilii, triștii Ani 
Pierduţi. 

Comparate cu acea perioadă din viaţa ei, hârțoagele de acum 
erau o plăcere, o desfătare, un veritabil carnaval al veseliei... 

Petrecuse la birou mai mult de o oră când își dădu seama că, 
în tot acel timp, Joey fusese nefiresc de liniștit. De altfel nici nu 
era un copil prea zgomotos. Adesea se juca singur ore întregi 
fără ca cineva să-l audă. Dar după cumplita întâlnire cu bătrâna 
din după-amiaza aceea, Christine era încă tulburată, și chiar 
această tăcere adâncă i se părea stranie și amenințătoare. Era 
îngrijorată. Dacă i s-ar întâmpla ceva lui Joey... 


15 


Lăsă stiloul din mână, închise calculatorul și ascultă. 

Nimic. 

Dintr-un ungher al memoriei auzi vocea bătrânei: Trebuie să 
moară, trebuie să moară. 

Se ridică, părăsi biroul, traversă grăbită camera de zi și porni 
pe hol, spre dormitorul băiatului. Ușa era deschisă, lumina 
aprinsă, iar el era înăuntru, teafăr, jucându-se pe jos cu Brandy, 
câinele lor de vânătoare cu o mutră simpatică și o răbdare de 
fier. 

— Hei, mami, te joci cu noi de-a Războiul Stelelor? Eu sunt 
Han Solo, și Brandy e prietenul meu, Chewbacca. Dacă vrei, ești 
prinţesa. 

Brandy era în mijlocul camerei, între pat și ușa glisantă. Purta 
o șepcuţă cu o emblemă pe care scria INTOARCEREA LUI JEDI și 
urechile-i lungi și păroase ieșeau prin deschiderile laterale ale 
șepcii. Joey îl încinsese și cu o bandulieră pentru gloanţe de 
plastic la care se adăuga un suport conţinând o armă din plastic, 
a cărei formă amintea de secolul următor. Gâfâind, cu ochii 
strălucitori, Brandy le târa pe toate după el; ba chiar părea că 
zâmbește. 

— Să știi că-l joacă perfect pe Chewbacca, spuse Christine. 

— Te joci cu noi? 

— Îmi pare rău, șefule, dar am o grămadă de treabă. M-am 
oprit doar o clipă să văd... dacă e totul în ordine. 

— Singurul lucru care ni s-a întâmplat e că am fost aproape 
evaporaţi de un vas de război. Dar acum e bine. 

Brandy pufni în semn de încuviinţare. 

Christine îi zâmbi lui Joey. 

— Să fii atent la Darth Vader. 

— Fii liniștită. Suntem în alertă. Suntem superatenţi pentru că 
este pe undeva prin partea asta a galaxiei. 

— Ne vedem curând. 

Făcu doar un pas spre ușă, când îl auzi pe Joey: 

— Mami, ţi-e teamă că doamna aia nebună va apărea din 
nou? 

Se întoarse spre el, spunând: 

— Nu, nu, deși exact la lucrul ăsta se gândea. N-are cum să 
știe cine suntem și unde locuim. 


16 


Ochii lui Joey erau mai albaștri și mai strălucitori ca de obicei. 
Christine își aţinti privirea asupra copilului și observă neliniștea 
care îl stăpânea. 

— Dar i-am spus cum mă cheamă, mami. Îți amintești? M-a 
întrebat și eu i-am răspuns. 

— Doar numele mic. 

El se încruntă. 

— Crezi? 

— l-ai spus doar „Joey”. 

— Daa! Așa e! 

— Nu-ţi face griji, iubitule. N-ai s-o mai vezi niciodată. S-a 
terminat. N-a fost decât o biată bătrână amărâtă care... 

— Dar numărul mașinii? 

— Ce-i cu el? 

— Poate că dacă ne-a luat numărul ne poate găsi. Așa cum se 
întâmplă în filmele cu detectivi de la TV. 

Această posibilitate o descumpăni, dar spuse: 

— Mă îndoiesc. Cred că numai un poliţist se poate folosi de 
numărul mașinii ca să-l descopere pe proprietar. 

— Dar dacă totuși, insistă băiatul, îngrijorat. 

— Ne-am îndepărtat de ea așa de repede că nu a mai avut 
timp să reţină numărul. Apoi era turbată de furie. Nu cred că era 
suficient de lucidă să se mai gândească și la număr. Crede-mă, 
totul s-a terminat. Zău. Bine? 

Ezită o clipă, apoi spuse: 

— Bine. Dar, mami, m-am gândit... 

— Ce? 

— Nebuna aia bătrână... nu cumva era... o vrăjitoare? 

Christinei îi veni să râdă, dar îl văzu serios. Se stăpâni, luând 
o expresie în concordanţă cu privirea lui serioasă. Îi spuse: 

— O, sunt sigură că nu era o vrăjitoare. 

— Nu așa cum e Broom Hilda. Vreau să spun o vrăjitoare 
adevărată. O vrăjitoare adevărată n-ar avea nevoie de numărul 
mașinii. N-ar avea nevoie de nimic. Ne-ar descoperi imediat. N- 
ar exista în toată lumea niciun loc unde să te ascunzi dacă te-ar 
urmări o vrăjitoare. Vrăjitoarele au puteri magice. 

Ori era deja convins că bătrâna e vrăjitoare, ori începea s-o 
creadă pe masură ce vorbea. Indiferent de situație, nu era cazul 
să se teamă; oricum, n-avea s-o mai vadă niciodată. 


17 


Christine își aminti cum se agățase femeia aceea ciudată de 
mașină, trăgând de mânerul portierei încuiate, ţinându-se după 
ei în timp ce încercau să fugă și împroșcându-i cu acuzații 
neroade. Faţa și ochii ei exprimau furie și o putere anormală, 
care o făceau să pară în stare să oprească Firebird-ul cu mâinile 
ei. O vrăjitoare? Era de înţeles că, în ochii unui copil, părea să 
aibă puteri supranaturale. 

— O vrăjitoare adevărată, repetă Joey cu un tremur în glas. 

Pentru Christine era clar că trebuia să-i abată gândurile de la 
vrăjitoare înainte ca ele să înceapă să-l obsedeze. Anul trecut, 
preț de aproape două luni, fusese convins că un șarpe alb, 
fermecat - așa cum văzuse el într-un film - se ascundea în 
camera lui, așteptându-l să adoarmă, ca apoi să se furișeze să-l 
muște. Trebuise să stea cu el seri de-a rândul până când 
adormea. Adeseori, când se trezea în toiul nopţii, trebuia să-l ia 
cu ea în pat, să-l liniștească. S-a descotorosit de șarpe chiar în 
ziua când voia să-l ducă la un psihiatru; a trebuit să anuleze 
vizita. După câteva luni, când a fost sigură că poate pomeni de 
șarpe, fără ca Joey s-o ia de la început, i-a pus câteva întrebări. 
El a privit-o jenat și i-a spus: 

— A fost doar în închipuirea mea, mami. M-am purtat ca un 
bebeluș fără minte, nu-i așa? 

N-a mai pomenit niciodată de șarpele alb. Avea o imaginaţie 
bogată și impetuoasă, iar când o lua razna, așa cum se întâmpla 
acum, numai Christine știa să-l readucă la realitate. 

Trebuia să pună capăt poveștii cu vrăjitoarea, dar nu putea 
să-i spună, pur și simplu, că așa ceva nu există. Dacă ar fi 
procedat așa, băiatul ar fi crezut că-l trata ca pe un ţânc. Ar fi 
trebuit să-i admită ideea că există vrăjitoare, pentru ca apoi, 
apelând la logica lui de copil, să-l facă să înţeleagă că bătrâna 
din parcare nu putea fi o vrăjitoare. 

li spuse: 

— Ei bine, îmi închipui ce te-a făcut să crezi că bătrâna e 
vrăjitoare. Sigur că da! Semăna puţin a vrăjitoare. Nu-i așa? 

— Ba semăna perfect! 

— Nu, nu. Numai puțin. Hai să fim cinstiţi cu sărmana bătrână. 

— Semăna perfect cu o vrăjitoare rea, spuse el. Leit. Nu-i așa, 
Brandy? 

Câinele mârâi manifestându-și aprobarea, de parcă ar fi 
înțeles întrebarea. 


18 


Christine se ghemui lângă câine, îl scărpină după urechi și 
spuse: 

— Ce știi tu, faţă-păroasă. Nici n-ai fost acolo. 

Brandy căscă. Apoi Christine îi spuse lui Joey: 

— Dacă te gândești mai bine, nu semăna deloc cu o 
vrăjitoare. 

— Ochii ei te înfiorau, insistă băiatul, așa cum îi ieșeau din 
cap. Doar i-ai văzut, erau sălbatici. Brrr! Și părul ăla încălcit! 
Chiar ca al unei vrăjitoare. 

— Dar nu avea nasul mare și coroiat, cu un neg în vârf, nu-i 
așa? 

— Nu, se arătă Joey de acord. 

— Și nici nu era îmbrăcată în negru, așa-i? 

— Nu, dar era toată în verde, spuse Joey și din tonul lui 
reieșea limpede că echipamentul femeii i se părea și lui bizar, 
cum i se păruse și Christinei. 

— Vrăjitoarele nu se îmbracă în verde. Și nu purta nici pălăria 
înaltă, neagră și țuguiată. 

El se înfioră. 

— Și nici nu avea vreo pisică la ea, adăugă Christine. 

— Zău? 

— O vrăjitoare nu se desparte niciodată de pisica ei. 

— Niciodată? 

— Nu, pentru că e mediul ei. 

— Adică? 

— Mediul vrăjitoarei o ajută să intre în contact cu diavolul. 
Numai prin mediu, adică prin pisică, diavolul îi poate dărui puteri 
magice. Fără pisică, e doar o biată bătrână urâtă. 

— Vrei să spui că pisica o urmărește și are grijă ca ea să facă 
doar ce vrea diavolul? 

— Chiar așa. 

— N-am văzut nicio pisică, spuse Joey încruntându-se. 

— Nu era nicio pisică pentru că nici ea nu era vrăjitoare. Nu 
trebuie să-ţi faci griji, iubitule. 

Fața băiatului se lumină. 

— Doamne, ce ușurare! Dacă ar fi fost vrăjitoare m-ar fi 
transformat într-o broască sau altceva. 

— Ei, să fii o broască nu-i chiar așa de rău, îl tachină ea. Ai sta 
toată ziua pe frunza unui nufăr și nu ţi-ai bate capul cu nimic. 


19 


— Broaștele mănâncă muște, spuse el cu o strâmbătură, și eu 
nu concep să nu mai mănânc vitel. 

Ea râse, se aplecă spre el și-l sărută pe obraz. 

— Și chiar dacă e vrăjitoare, spuse el, tot n-are a face. Eu îl 
am pe Brandy și Brandy n-ar lăsa nicio pisică să se apropie. 

— Poţi să ai încredere în Brandy, se arătă ea de acord. Privi 
câinele cu figură de clovn și spuse: 

— Eşti inamicul tuturor pisicilor și vrăjitoarelor, nu-i așa, față- 
păroasă? 

Spre surprinderea ei, Brandy întinse botul și o linse sub 
bărbie. 

— Pe bune, spuse ea, nu vreau să te jignesc, faţă-păroasă, 
dar nu știu dacă nu e mai plăcut să mănânc muște decât să te 
pup pe tine. 

Joey chicoti și îmbrățișă câinele. 

Christine se întoarse în biroul ei. Maldărul de hârtii părea să 
mai fi crescut între timp. Abia se așeză pe scaun când sună 
telefonul. Ridică receptorul. 

— Alo. 

Niciun răspuns. 

— Alo? repetă ea. 

— Am greșit numărul, făcu vocea moale a unei femei. Apoi 
telefonul se închise. 

Christine puse receptorul în furcă și se întoarse la lucru, 
uitând cu desăvârșire incidentul. 


3, 


Fu trezită de lătratul lui Brandy, lucru neobișnuit, pentru că 
Brandy nu prea lătra. Apoi auzi vocea lui Joey: 

— Mami! Vino repede! Mami! 

De fapt nu o striga; plângea după ea. 

Pe când arunca pătura de pe ea și se dădea jos din pat, văzu 
cifrele roșii, luminoase de pe cadranul deșteptătorului. Era unu 
și douăzeci noaptea. 

Străbătu în goană camera, deschise ușa, ieși în hol și alergă 
spre camera lui Joey, aprinzând lumina de cum intră. 

Joey era în pat și se împingea în tăblia de la căpătâiul patul 
lui, de parcă ar fi încercat să treacă prin ea și sa pătrundă în 


20 


peretele din spate, ca să se ascundă. Ținea în mâini fâșii din 
cearșaf și pătură. Era alb la faţă. 

Brandy era la fereastră cu labele din faţă pe pervaz. Lătra la 
ceva aflat în noapte, de cealaltă parte a geamului. Când 
Christine intră în cameră, câinele se opri din lătrat, se apropie 
de pat și îl privi întrebător pe Joey de parcă i-ar fi cerut sfatul. 

— A fost cineva aici, spuse băiatul. S-a uitat înăuntru. Era 
bătrâna cea nebună. 

Christine se duse la fereastră. Nu era prea multă lumină. Pata 
galbenă a felinarului din stradă nu ajungea până la ei. Secera 
subţire a lunii care împodobea cerul arunca doar o lumină 
palidă, lăptoasă, care poleia trotuarele, arginta mașinile din 
parcare, dar nu trăda secretele nopţii. Cea mai mare parte a 
gazonului și a tufișurilor era cufundată în întuneric. 

— Mai e acolo? întrebă Joey. 

— Nu, răspunse Christine. 

Se întoarse de la fereastră, veni la el și se așeză pe marginea 
patului. 

Era încă palid și tremura. 

li spuse: 

— Chiar ești sigur, iubitule? 

— A fost aici! 

— Poţi să-mi spui exact ce-ai văzut? 

— l-am văzut fața. 

— Era bătrâna? 

— Da. 

— Eşti sigur că era ea și nu altcineva? 

Dădu cu hotărâre din cap. 

— Ea a fost. 

— Afară e întuneric. Cum ai putut s-o vezi așa de bine? 

— Am văzut pe cineva la geam, un fel de umbră în lumina 
lunii și am aprins lumina. Am putut s-o văd. Ea era. 

— Dar, iubitule, nu înțeleg cum ar fi putut să ne urmărească. 
Stiu că n-ar fi putut. Și nici n-a avut cum să afle unde stăm. Nu 
atât de repede. 

Băiatul nu răspunse. Își privea ţintă pumnii strânși. Și-i 
descleștă încet, eliberând cearșaful și pătura. Palmele îi erau 
umede. 

Christine îi spuse: 

— Poate că visai, ce zici? 


21 


Își scutură cu hotărâre capul. 

— Ştii, uneori, când te trezești dintr-un coșmar, câteva 
secunde, până te dezmeticești, nu-ţi dai seama exact ce e vis și 
ce e realitate, spuse ea. Nu-i nimic grav. Se poate întâmpla 
oricui. 

Băiatul îi întâlni privirea. 

— N-a fost așa, mami. Brandy a început să latre, eu m-am 
trezit și am văzut-o pe bătrâna nebună la geam. Dacă ar fi fost 
doar un vis, Brandy n-ar fi lătrat. El nu latră degeaba. N-o face 
niciodată. Doar îl știi. 

Christine îl privi pe Brandy, care se așezase pe podea, lângă 
pat, și simţi cum neliniștea pune iar stăpânire pe ea. În cele din 
urmă se ridică și merse la fereastră. Afară, în noapte, erau o 
mulțime de locuri învăluite în întuneric, locuri unde un 
răufăcător s-ar fi putut ascunde ca să pândească. 

— Mami? 

Se uită la el. 

— Acum nu e ca înainte, spuse băiatul. 

— Adică? 

— Nu mai e ca povestea aia cu șarpele alb, vrăjit, de sub pat. 
De data asta e de-adevăratelea. Să mor dacă nu-i așa! 

Ca un oftat, o pală de vânt se strecură prin jgheaburi, 
mișcând cu zgomot o tablă desprinsă. 

— Vino, spuse ea întinzându-i o mână. 

Cobori din pat și ea îl luă la bucătărie. Veni și Brandy. Rămase 
o clipă în ușă, lovind cu coada lui stufoasă tocul ușii, apoi intră și 
se ghemui într-un colț. 

Joey, îmbrăcat în pijamaua lui albastră pe care scria cu litere 
roșii care îi traversau pieptul PATRULA SATURNIANAĂ, se așeză la 
masă. Privea neliniștit spre ferestre, în timp ce Christine 
telefonă la poliţie. 

e 

Cei doi polițiști rămaseră în verandă, ascultând-o politicoși pe 
Christine, care, în faţa ușii deschise, cu Joey alături, le povestea 
întâmplarea. Nu era mare lucru de povestit. Statler, polițistul 
mai tânăr, era convins că era vorba doar de o fantomă născută 
din imaginaţia lui Joey. Cel mai în vârstă, Templeton, nu era 
tocmai sigur de asta. La insistenţele lui Templeton, Statler îl 
însoți 10 minute într-un tur de inspectare a împrejurimilor. La 
lumina lanternelor scotociră prin tufișuri, dădură ocol casei, 


22 


cercetară garajul, aruncară o privire chiar și prin curţile 
vecinilor. Nu găsiră nimic. 

La întoarcere, Templeton părea mai reticent față de relatarea 
lor decât la început. 

— Păi, doamnă Scavello, dacă bătrâna a fost cumva pe aici, s- 
a evaporat deja. Poate că n-a avut intenţii rele sau s-o fi speriat 
de noi. Sau și una și alta. Probabil că e inofensivă. 

— Inofensivă? Nu părea deloc așa în după-amiaza asta la 
South Coast Plaza, răspunse Christine. Mi s-a părut destul de 
periculoasă. 

— Hm... Polițistul ridică din umeri. Doar știți cum e. O 
bătrână... poate niţel cam senilă... vorbind aiurea... 

— Nu cred că e doar atât. 

Templeton îi evită privirea. 

— Deci... dacă o mai vedeţi sau mai aveţi vreun necaz, 
anunţaţi-ne neapărat. 

— Plecaţi? 

— Da, doamnă. 

— Nu mai întreprindeţi nimic? 

Polițistul se scărpină în ceafă. 

— Nu prea văd ce-am putea face. Ne-aţi spus că nu știți 
numele femeii și nici unde locuiește, deci nu putem să discutăm 
cu ea. Rămâne cum v-am spus, dacă o mai întâlniți, telefonati- 
ne imediat și noi venim. 

O salută cu o înclinare a capului, apoi se întoarse și porni pe 
alee spre stradă, unde îl aștepta colegul lui. 

Puțin mai târziu, pe când Christine și Joey se uitau în urma lor, 
de la fereastra living-room-ului, băiatul spuse: 

— Bătrâna aceea a fost acolo, afară, mami. Pe cuvânt. Acum 
nu mai e ca povestea cu șarpele. 

Îl crezu. Ceea ce văzuse la geam ar fi putut să fie o plăsmuire 
a imaginaţiei lui sau vreo imagine ruptă dintr-un coșmar - dar 
dacă nu era așa? Dacă o văzuse cu adevărat, nu numai în 
închipuire? Dacă fusese chiar bătrâna, în carne și oase? 
Christine nu-și dadea seama din ce cauză, dar acum nu se mai 
îndoia. Era a naibii de convinsă. 

Îi propuse lui Joey să rămână în camera ei, dar el era hotărât 
să se poarte bărbătește. 


23 


— O să dorm la mine, spuse el, o să fie și Brandy acolo. O să 
simtă mirosul vrăjitoarei de la o poștă. Dar... aș putea să las 
lumina aprinsă? 

— Sigur, spuse ea, deși abia reușise să-l dezobișnuiască să 
doarmă cu lumina aprinsă. 

li trase cu grijă draperiile din dormitor, așa încât să nu 
rămână nicio crăpătură prin care cineva să fi putut privi. ÎI înveli, 
apoi îl sărută și îl lăsă în grija lui Brandy. 

întoarsă în camera ei, cu lumina stinsă, rămase cu privirea 
fixată pe tavanul întunecat. Nu reușea să adoarmă. Aștepta 
încordată să audă un zăngănit de geam, o ușă forţată, dar 
noaptea rămase cufundată în tăcere. Doar vântul de februarie, 
întețindu-se, tulbura liniștea nopţii. 

e 

_ Joey stinse lumina pe care maică-sa o lăsase aprinsă. 
Intunericul era deplin. Brandy sări pe pat, deşi locul lui nu era 
acolo (mama hotărâse: căţeii n-au ce căuta în pat), dar Joey nu-l 
dădu jos. Brandy se cuibări bucuros lângă el. Joey ascultă vântul 
care șuiera, frecându-se de zidurile casei. Părea o fiinţă vie. Își 
trase pătura până sub nas, de parcă ar fi fost un scut care-l 
ferea de toate relele lumii. După un timp își spuse: „Sunt sigur 
că e și acum undeva pe afară.” Câinele își săltă capul. „Precis că 
așteaptă”. Câinele își ridică o ureche. „Se va întoarce.” Câinele 
mârâi. Joey își puse mâna pe prietenul lui cu blană. „Ştii și tu că 
o să vină iar, nu-i așa? Ştii și tu că-i pe undeva pe afară, nu-i 
așa?” Brandy lătră încet. Vântul oftă. Băiatul asculta. Noaptea 
luneca încet spre ziuă. 


4. 


Chinuită de insomnie, Christine cobori scările în toiul nopţii și 
se duse să vadă ce face Joey. Lampa pe care o lăsase aprinsă 
era acum stinsă, iar patul era întunecat ca un mormânt. Preţ de 
o clipă fu cuprinsă de spaimă. Dar aprinzând lumina, îl văzu pe 
Joey în pat. Dormea și era teafăr. Brandy, instalat confortabil în 
mijlocul patului, se trezi când se aprinse lumina. 

— Doar știi regula, părosule, șopti ea. Jos din pat, imediat. 


24 


Brandy sări din pat, fără să-l trezească pe Joey, și se furișă 
spre cel mai apropiat colț al camerei, făcându-se covrig acolo. li 
aruncă o privire sfioasă. 

— Ce căţel cuminte, șopti ea. 

Câinele dădu din coadă, măturând covorul. 

Stinse lumina și se îndreptă spre camera ei. După un pas sau 
doi auzi mișcare în camera băiatului. Știa că era Brandy care se 
întorcea în pat. De data asta însă nu-i păsa dacă blana câinelui 
se lăfăia pe pături și cearșafuri. Singurul lucru important era ca 
Joey să fie în siguranţă. 

Se întoarse în camera ei și moţăi până în zori, tresărind tot 
timpul, sucindu-se și răsucindu-se, vorbind în somn. Visă o 
femeie cu faţă și păr verde, cu unghii lungi care deveneau 
gheare ascuţite, ucigașe. 

În cele din urmă sosi și dimineaţa de luni. O dimineaţă 
însorită. Chiar prea însorită. Se trezi devreme. Razele de soare 
se împrăștiaseră în toată camera, făcând-o să tresară. | se părea 
că ochii îi erau plini de nisip și sânge. 

Rămase îndelung sub șuvoiul de apă fierbinte al dușului care 
îi ducea cu el parcă și o parte din necazuri. Apoi se îmbrăcă în 
ținuta ei de lucru: o bluză maro, o fustă simplă, cenușie și 
pantofi cenușii. 

Se opri în dreptul oglinzii care acoperea în întregime ușa băii 
și se examină cu un ochi critic, deși nu-i plăcea să se uite în 
oglindă. Asta i se trăgea - o știa prea bine - de la experiențele 
trăite în Anii Pierduţi, de la 18 ani până împlinise 20. Atunci se 
luptase cu sine ca să se debaraseze de tot ce era deșertăciune 
în ea, dar și de o parte din personalitatea ei, pentru ca în anii 
care au urmat tot ce i s-a pretins a fost o ternă lipsă de 
personalitate. Trebuia să fie umilă, modestă, ștearsă. Orice 
interes pentru propria-i înfățișare, orice licăr de mândrie în 
privirea ei, ar fi atras pedepse disciplinare din partea șefilor. Și 
deși toţi acei ani cenușii, plini de singurătate, erau acum 
departe, amintirea lor continua s-o tulbure, lucru pe care ea nu-l 
putea nega. 

Testul izbânzii complete asupra timidităţii acumulate în timpul 
Anilor Pierduţi era o examinare trufașă (atâta cât se putea, cu 
un suflet pe jumătate vindecat) în oglindă. Avea un cap frumos; 
dar n-avea genul de trup, care apare, în bikini, pe postere. Avea 
picioare suple și bine formate. Șoldurile îi erau perfecte, dar 


25 


talia era cam prea îngustă, ceea ce dădea impresia unui piept 
prea mare - dar nu era decât o simplă impresie. Uneori i-ar fi 
plăcut să aibă pieptul la fel de mare ca al lui Val, dar Val spunea 
că sânii mari sunt mai curând un blestem decât o binecuvântare 
și că avea impresia că poartă doi desagi. Ba, uneori o dureau și 
umerii din cauza poverii pe care trebuie s-o care. 

Chiar dacă ceea ce spunea Val era adevărat și nu doar o 
minciună nevinovată, din simpatie pentru cei mai puţin 
înzestrați, Christine își dorea totuși sâni mari. Știa că dorinţa ei, 
această ambiţie lipsită de speranţă, era o reacţie ostentativă și 
o respingere a tot ce trebuise să înveţe în locul cenușiu și 
mohorât unde stătuse de la vârsta de 18 ani până la 20. 

Deja i se urcase sângele în obraji, dar se strădui să mai 
rămână un minut în faţa oglinzii, ca să se convingă că era bine 
pieptănată și fardată corespunzător. Ştia cât de drăguță era. Nu 
o frumusețe. Dar avea un ten sănătos, o bărbie delicată, ca și 
linia maxilarului, un nas reușit. Dar punctul forte erau ochii, 
mari, adânci și limpezi. Părul era închis la culoare, aproape 
negru. Val spunea că, dacă ar putea să-și ofere la schimb părul 
contra o pereche de sâni babani, ar fi avut oricând succes, dar 
Christine știa că sunt doar vorbe. Părul ei arăta bine dacă 
vremea era însorită. Dar dacă umiditatea depășea un anumit 
grad, părea ori lins, ori se încrețea - și atunci semăna cu 
Vampira sau Gene Shalit. 

În cele din urmă, roșie ca focul, dar știind că și-a învins 
timiditatea inoculată cu ani în urmă, se dezlipi de oglindă. 

Se duse în bucătărie să-și pregătească o cafea și pâine prăjită 
și îl găsi pe Joey așezat la masă. Nu mânca, stătea doar acolo, 
cu spatele spre ea, privind pe geam la gazonul scăldat în soare. 

Luă o hârtie de filtru și o fixă în filtrul de cafea. Apoi spuse: 

— Cu ce v-aș putea servi la micul dejun, șefu'? 

Nu răspunse. 

Christine puse cafea în filtru și continuă: 

— Ce-ai spune de cereale și pâine prăjită cu unt de arahide? 
Sau niște brioșe englezești? Sau poate ţi-e poftă de un ou? 

Rămase la fel de tăcut. | se întâmpla uneori să fie ursuz 
dimineaţa, dar Christine reușea întotdeauna să-i readucă 
zâmbetul pe buze, tachinându-l. Firea lui nu-i permitea să 
rămână bosumflat prea mult timp. 

Porni filtrul de cafea și turnă apă în el. 


26 


— Bine, dacă nu ai chef de cereale sau pâine prăjită sau de un 
ou, poate ai poftă de spanac sau varză de Bruxelles și conopidă 
italiană. Știu că-ţi plac. 

Băiatul nu răspunse la provocare. Continuă să privească pe 
fereastră. Nemișcat. Tăcut. 

— Sau vrei să bag la cuptor unul din pantofii tăi vechi și să ţi-l 
pregătesc cum scrie la carte. Ce zici? Nimic nu poate fi mai bun 
decât un pantof vechi pentru micul dejun. Mmmmm! Chiar că e 
o nebunie. Și te satură. 

Nu răspunse. Ea scoase prăjitorul de pâine din bufet, îl așeză 
pe masă și îl puse în priză - apoi, brusc, își dădu seama că nu 
era vorba de o simplă indispoziţie a băiatului. Se întâmplase 
ceva cu el. 

Îl privi cu atenţie și spuse: 

— lubitule? 

El scoase un geamăt îndurerat, înăbușit. 

— lubitule, ce s-a întâmplat? 

În cele din urmă se întoarse de la geam și o privi. Părul ciufulit 
îi cădea peste ochii înspăimântați și atât de ficși, încât inima 
Christinei începu să bată cu putere. Lacrimi strălucitoare îi 
curgeau pe obraji. Veni grăbită lângă el și îi luă mâna. Era rece. 

— Dragul meu, ce s-a întâmplat? Spune-mi. 

Își șterse ochii cu cealaltă mână, iar nasul - cu mâneca. Ce 
palid era! Oricum, nu era vorba doar de un moft de copil. 
Înţelese lucrul ăsta atât de bine, încât își simţi gura uscată de 
teamă. Băiatul încercă să vorbească, dar nu reuși să spună 
nimic. Arătă spre ușa bucătăriei, inspiră adânc, poticnindu-se, 
începu să tremure și, în cele din urmă spuse: 

— V-v-veranda. 

— Ce-i cu veranda? 

Dar el nu mai putea scoate nicio vorbă. Se duse încruntată la 
ușă, ezită, apoi o deschise. Işi pierdu răsuflarea, cutremurată: 
Brandy - trupul lui cu blană aurie - zăcea la marginea verandei, 
lângă trepte. Dar capul se afla lângă ușă, chiar la picioarele ei. 
Câinele fusese decapitat. 


27 


5. 


Se așezară pe canapeaua bej din living-room. Băiatul nu mai 
plângea, dar părea șocat. 

Polițistul completa raportul. Ofiţerul Wilford stătea pe unul din 
fotoliile Queen Ann. Era înalt, bine clădit, cu trăsături dure, 
sprâncene stufoase, și părea încântat de propria-i persoană: 
genul de om care se simte acasă doar în sânul naturii, în păduri 
sau munţi, vânând și pescuind. Stătea pe marginea scaunului, 
ținând carneţelul pe genunchi, o poziție amuzantă pentru 
dimensiunile lui. Aparent, părea preocupat doar cu boţitul și 
pătatul mobilei. 

— Dar cine a dat drumul câinelui? întrebă el, după ce pusese 
toate celelalte întrebări care îi veniseră în minte. 

— Nimeni, răspunse Christine. Există o intrare pentru câine 
practicată în ușa bucătăriei. 

— Am văzut-o, răspunse Wilford. Cam mică pentru un câine 
ca el. 

— Știu. Dar așa am găsit-o când am cumpărat casa. Brandy n- 
o prea folosea, dar dacă voia neapărat afară și nu era nimeni 
acasă, se târa pe burtă și se strecura pe ușiță. De regulă însă o 
tineam închisă de teamă să nu se înțepenească. Dacă aș fi ținut- 
o tot timpul încuiată poate că Brandy n-ar fi păţit-o. 

— Vrăjitoarea i-a venit de hac, spuse Joey încet. 

Christine îl luă de umăr. 

— Deci credeţi că a fost ademenit afară cu biscuiţi sau carne? 
spuse Wilford. 

— Nu, spuse hotărât Joey, răspunzând în locul mamei lui, 
vădit jignit de ideea că un impuls de lăcomie ar fi fost cauza 
morții câinelui. Brandy ieșise numai ca să mă apere pe mine. 
Simţise că bătrâna vrăjitoare mai era încă pe aici și a ieșit s-o 
prindă, dar s-a întâmplat că... ea a fost mai iute. 

Christine știa vă Wilford are dreptate, dar tot atât de bine știa 
că ar fi putut să accepte mai ușor moartea lui Brandy, știind că 
și-a dat viaţa pentru o cauză nobilă. 

— A fost un câine foarte curajos, foarte viteaz, și suntem 
mândri de el. 


28 


— Cred că aveţi toate motivele să fiți mândri de el, se arată 
polițistul de acord. E tare păcat. Un câine de vânătoare auriu, o 
rasă așa de mândră. Așa de arătos și de bun! 

— Vrăjitoarea l-a omorât, repetă Joey, părând dintr-o dată 
inhibat de această descoperire. 

— Poate că nu, răspunse Wilford. Poate că nu bătrâna a făcut- 
O. 

— Ba cu siguranţă că ea a făcut-o, răspunse Christine 
încruntată. 

— Îmi dau seama cât de neplăcut a fost incidentul de ieri de 
la South Coast Plaza, spuse Wilford. Înţeleg și că sunteţi gata să 
o implicaţi pe bătrână în povestea cu câinele. Dar n-aveţi nicio 
dovadă, și niciun motiv pentru a crede că există vreo legătură. 
Cred că greșiţi. 

— Dar bătrâna a fost azi-noapte la geamul lui Joey, spuse 
Christine exasperată. Doar v-am spus. Le-am spus și celor doi 
polițiști care au fost atunci aici. Chiar nu vrea nimeni să mă 
asculte? A fost la fereastra lui Joey, s-a uitat la el și Brandy a 
lătrat-o. 

— Dar plecase deja când aţi ajuns acolo, spuse Wilford. 

— Da, răspunse Christine, dar... 

Wilford îi zâmbi lui Joey și-i spuse: 

— Fiule, ești absolut sigur că ai văzut-o la geam pe bătrână? 

— Da, vrăjitoarea a fost, încuviinţă cu însufleţire Joey. 

— Fiindcă, știi, când te-ai uitat la fereastră și ai văzut pe 
cineva acolo, era firesc să-ţi închipui că era bătrâna. La urma 
urmei, ceva mai devreme, te speriase zdravăn, așa că îţi 
rămăsese în minte. Când ai aprins lumina și ai observat că era 
cineva la geam, nu te-ai putut gândi decât la ea. 

Joey clipi fără să poată urmări argumentaţia poliţistului. 
Repetă cu încăpățânare: 

— Ea a fost! Vrăjitoarea! 

— Cred că persoana care a dat târcoale în timpul nopţii este 
una și aceeași cu cea care a omorât câinele - dar în niciun caz 
nu e vorba de bătrână, îi spuse polițistul Christinei. Vedeţi, în 
cele mai multe cazuri când un câine este otrăvit - și chestii din 
astea se întâmplă mai des decât aţi crede - nu este opera unui 
străin, ci a cuiva din apropiere, un vecin. Cred că cineva s-a 
strecurat azi-noapte aici, în căutarea câinelui, nu a băiatului. Mai 
târziu când a găsit câinele, i-a făcut felul. 


29 


— Dar e ridicol, răspunse Christine, avem vecini buni. Nimeni 
nu ne-ar fi omorât câinele. 

— Se întâmplă destul de des, răspunse polițistul. 

— Dar nu aici. 

— Oriunde se poate întâmpla, insistă Wilford. Lătratul câinilor, 
toată ziua, toată noaptea... pe câte unii îi înnebunește. 

— Brandy lătra extrem de rar. 

— Ceea ce dumneavoastră vi se pare „extrem de rar” pentru 
altul poate însemna „toată ziua”. 

— Și apoi Brandy nu a fost otrăvit. Sfârșitul i-a fost cu mult 
mai violent. Vedeţi? Al dracului de violent. Așa ceva n-ar fi făcut 
niciunul din vecinii mei. 

— Aţi fi surprinsă dacă aţi ști câte fac vecinii, răspunse 
Wilford. Uneori se și omoară între ei. Nu e ceva neobișnuit. 
Trăim într-o lume ciudată. 

— Greșiţi, răspunse ea înfierbântată. A fost bătrâna. Și câinele 
și fața de la fereastră, au legătură cu bătrâna. 

— Poate aveţi dreptate, oftă el. 

— Am dreptate. 

— N-am vrut decât să spun că trebuie să fim atenți. 

— O idee grozavă, răspunse ea înțepată. 

Polițistul închise carnețelul. 

— Ei bine, cred că am notat toate amănuntele. 

Se ridicară amândoi în picioare. 

— Și mai departe? întrebă ea. 

— O să pun raportul la dosar, împreună cu declaraţia 
dumneavoastră, și-l voi ţine în evidenţă. 

— Adică? 

— Adică urmărim ce se va mai întâmpla. Dacă femeia mai 
apare, telefonaţi-ne și menţionaţi numărul de înregistrare al 
dosarului; așa, ofițerul care răspunde va ști despre ce e vorba 
înainte de a ajunge aici. Adică, dacă femeia dispare înainte ca 
echipa să fi ajuns aici, o pot întâlni și reţine pe drum. 

— De ce nu ne-au înregistrat cazul încă de azi-noapte? 

— A, nu se întocmește un dosar doar pentru că a fost 
raportată prezenţa cuiva care dă târcoale, explică Wilford. 
Noaptea trecută n-a fost comisă nicio infracțiune, cel puţin din 
punctul nostru de vedere. Acum însă... e mai grav. 

— Mai grav? spuse ea amintindu-și de capul lui Brandy, 
despărţit de trup, care o privea cu ochi sticloși. 


30 


— Cred că m-am exprimat nepotrivit, spuse el. Îmi pare rău. 
Am făcut doar o comparaţie cu ce ne e dat să vedem ca polițiști; 
totuși, un câine mort nu e chiar așa de... 

— Bine, bine, spuse Christine, incapabilă să-și mai ascundă 
nervii și îngrijorarea. Și după ce-o să ne comunicaţi numărul de 
înregistrare al cazului, ce-o să mai faceţi? 

Wilford se foi jenat și-și scărpină gâtul gros. 

— Descrierea pe care ne-aţi făcut-o e singurul element 
concret de care dispunem, și asta nu-i mare lucru. O să trecem 
informaţiile pe computer să vedem dacă putem să ajungem la 
vreun nume, dintre persoanele care au mai avut de-a face cu 
noi și ale căror trăsături fizice corespund descrierii, în proporţie 
de cel puţin șapte din cele zece trăsături majore. Apoi vom 
scoate din fișier copii după fotografia respectivei. S-ar putea ca 
mașina să ne dea mai multe nume și atunci vom avea mai multe 
poze; o să vi le aducem să le vedeţi. Cum ne-o arătaţi, o și 
găsim... Astfel, vom putea să discutăm cu ea și să aflăm ce se 
întâmplă. Așa că există o șansă, doamnă Scavello. 

— Dar dacă n-a mai avut de-a face cu dumneavoastră și nu 
are niciun dosar la poliţie? 

— Atunci ne interesăm la secţiile de poliţie din Orange, San 
Diego, Riverside și toate districtele din Los Angeles, spuse 
Wilford, îndreptându-se spre ușă. Computerele noastre sunt în 
legătură cu ale lor. Acces automat. Informare în lanţ îi spune. O 
vom găsi la fel de repede, indiferent dacă e înregistrată la noi 
sau la ei. 

— Bine, dar dacă până acum n-a avut nicăieri probleme cu 
poliţia? întrebă Christine îngrijorată. 

— Nu vă faceţi griji, până la urmă găsim noi ceva, o linişti 
polițistul deschizând ușa. Întotdeauna găsim câte ceva. 

— Doar atât? făcu ea; era puţin, chiar dacă l-ar fi crezut. Dar 
era sigură că nu vor găsi nimic. 

— Imi pare rău, doamnă Scavello, dar asta-i tot ce putem 
face. 

— Rahat. 

Polițistul se încruntă. 

— Vă înțeleg situaţia și vă asigur că dosarul nu va fi aruncat 
într-un colț și uitat acolo. Minuni însă nu putem face. 

— Rahat. 


31 


Celălalt se încruntă și mai tare. Sprâncenele-i stufoase se 
uniră într-o linie groasă. 

— Doamnă, nu-i treaba mea, dar cred că n-ar trebui să folosiţi 
asemenea cuvinte în faţa copilului. 

Se uită mirată la el. Mirarea i se prefăcu apoi în furie. 

— Da? Dar tu ce oi fi? Întruchiparea creștinismului? 

— S-ar putea spune și așa. Și sunt convins că trebuie să le 
oferim celor mici exemple sănătoase, ca să crească în spiritul și 
după învăţămintele Domnului. Trebuie să... 

— Nu cred așa ceva, spuse Christine. Vrei să spui că i-am dat 
un exemplu prost pentru că am folosit un cuvânt oarecare, 
format din cinci litere? Ce importanţă poate avea un cuvânt? 

— Cuvintele au importanţă. Diavolul ne ispitește cu vorbe. 
Vorbele sunt... 

— Cum rămâne cu exemplul dat de voi fiului meu? Ei? Din 
modul în care vă purtaţi poate trage o singură concluzie - că 
poliția nu oferă protecţie nimănui; pentru că nu este în stare de 
așa ceva. Tot ce poate face e să apară după eveniment și să 
pună lucrurile cap la cap. 

— Tare aș vrea să vedeți altfel lucrurile, spuse Wilford. 

— Cum dracu' ai vrea să le văd? 

Polițistul oftă. 

— O să vă sunăm pentru număr. 

Apoi plecă, pășind apăsat pe alee. Christine și Joey rămaseră 
în prag. 

Apoi, Christine, se luă după el, îl ajunse și îi puse o mână pe 
umăr. 

— Te rog... 

Se opri, întorcându-se spre ea. Avea fața încremenită și o 
privea cu răceală. 

li spuse: 

— Îmi pare rău. Foarte rău. Dar sunt înnebunită. Nu mai știu 
ce să cred. Sunt absolut dezorientată. 

— Înţeleg, răspunse el, așa cum mai făcuse de câteva ori 
până atunci, dar pe faţa, cioplită parcă în piatră, nu se citea pic 
de înțelegere. 

Privi înapoi să vadă dacă Joey mai era în ușă, suficient de 
departe ca să n-o poată auzi și îi spuse: 

— Îmi pare rău că mi-am pierdut cumpătul. Și cred că ai 
dreptate să-mi atragi atenţia cum vorbesc în prezenţa lui Joey. 


32 


De cele mai multe ori mă controlez, crede-mă, dar astăzi n-am 
mintea prea limpede. Nebuna aia mi-a spus că băietelul meu 
trebuie să moară. Chiar așa mi-a spus. Trebuie să moară. Și 
acum a murit câinele. Sărmanul faţă-păroasă! Doamne, cât de 
mult ţineam la bietul animal! lar acum el e mort, iar Joey a văzut 
pe cineva la fereastră în toiul nopţii, și dintr-o dată totul e întors 
pe dos, iar mie mi-e frică, îngrozitor de frică. Cred că, într-un fel 
oarecare, nebuna aia ne-a urmărit, și mă tem că vrea - sau va 
încerca - să-l ucidă pe băiat. Și nu înțeleg. N-are niciun motiv, 
absolut niciunul, pe care să-l pot pricepe. Dar asta nu contează. 
Nu-i așa? Ziarele-s pline de orori, indivizi care chinuiesc copii, 
lunatici de tot felul, care n-au nevoie de niciun motiv pentru 
faptele lor. 

Wilford îi spuse: 

— Doamnă Scavello, vă rog să vă veniţi în fire. Aţi devenit 
melodramatică. Nu isterică, dar melodramatică. Nu-i chiar așa 
cum credeţi. O să ne ocupăm de acest caz exact cum v-am 
spus. Între timp, puneţi-vă nădejdea-n Dumnezeu și n-o să vi se- 
ntâmple nimic nici dumneavoastră, nici băiețelului. 

Îi era imposibil să-l miște pe omul ăsta, oricât s-ar fi străduit. 
Nu reușea să-l facă să înțeleagă spaima ei. Nu-l putea face să 
înţeleagă ce ar fi însemnat pentru ea să-l piardă pe Joey. Nu 
avea nicio șansă. Abia se mai putea ţine pe picioare. O 
părăsiseră puterile. 

— Totuși, îmi pare bine să vă aud spunând că vă veţi controla 
limbajul în fața copilului, spuse el. Ultimele două generaţii ale 
acestei ţări au fost crescute în spirit antisocial, sunt niște mucoși 
care cred că le știu pe toate și nu au respect pentru nimic. Dacă 
am fi o societate pașnică și bună, cu frica lui Dumnezeu, altfel 
ne-am crește copiii. 

Christine tăcu. Se simţea de parcă ar fi stat alături de un 
străin - dintr-o altă ţară sau mai curând de pe altă planetă - 
care nu numai că nu-i vorbea limba, dar nici nu era în stare să i- 
o înveţe. Îi era imposibil să-i înţeleagă necazurile. Prăpastia 
dintre ei era prea adâncă. 

Ochii lui Wilford străluciră de o sfântă credinţă: 

— Și ţi-aș mai sugera ca, atunci când ești cu băiatul să nu mai 
umbli fără sutien, ca acum. Chiar îmbrăcată cu o bluză largă ca 
asta, o femeie ca tine poate deveni... cum să spun... excitantă, 
mișcându-se prin casă. 


33 


Îl privi uluită. Îi veniră în minte câteva replici tăioase, dar nu 
reușea să scoată niciun cuvânt. Într-un fel, tăcerea ei se datora 
și educaţiei primite; avusese o mamă care l-ar fi putut îmblânzi 
și pe generalul George Patton, o mamă care punea preţ pe 
maniere și politeţe. Învățăturile bisericii erau și ele adânc 
înrădăcinate în fiinţa ei. Era întotdeauna gata să întoarcă și 
celălalt obraz. Christine era convinsă că toată educaţia 
acumulată în anii copilăriei pierise fără urmă, dar imposibilitatea 
de a-l fi pus la punct pe Wilford era, fără îndoială, dovada că 
rămăsese, într-o măsură, prizoniera propriului ei trecut. 

Wilford îi dădea înainte, fără să-și dea seama de starea ei de 
spirit. 

— Probabil că băiatul nu vede lucrurile astea acum, dar o va 
face peste câțiva ani. O mamă nu trebuie să-i sugereze 
propriului ei fiu astfel de gânduri. Nu faci altceva decât să-i cânți 
în strună diavolului. 

Dacă nu ar fi fost atât de singură, dacă nu ar fi fost conștientă 
cât de neajutoraţi erau, ea și fiul ei, i-ar fi râs în nas. 

Dar în clipa aceea nu-i ardea de așa ceva. 

— Ei bine, o să ţinem legătura. Să crezi în Dumnezeu, doamnă 
Scavello, să crezi în Dumnezeu, îi spuse Wilford. 

Se întrebă cum ar fi reacţionat acesta dacă i-ar fi spuscănue 
doamna Scavello. Ce-ar fi spus dacă ar fi aflat că Joey nu era 
fructul unei căsătorii legitime, ci era un copil din flori. Ar fi 
manifestat mai puţin interes pentru caz? Sau, poate, nu l-ar mai 
fi interesat deloc să apere viaţa unui bastard... 

La naiba cu ipocrizia! 

Ar fi vrut să-l pocnească pe Wilford, să dea cu picioarele în el, 
să-și reverse asupra lui toată furia acumulată din necazurile 
vieţii ei, dar rămase locului, urmărindu-l cum se urca în mașina 
în care îl aștepta colegul lui. El privi înapoi și-i făcu semn cu 
mâna din spatele geamului mașinii. 

Se întoarse la ușa de la intrare. Joey o aștepta. Vru să spună 
ceva ca să-l îmbărbăteze. Toată înfățișarea lui părea că cere așa 
ceva. Dar chiar dacă ar fi găsit cuvinte de încurajare, n-ar fi fost 
în stare să-l înșele. Și apoi, poate că era mai bine așa, până 
când și-ar fi dat seama ce se întâmplă. Dacă era speriat, chiar 
înfricoșat, ar fi fost atent, s-ar fi ferit. Simţea apropierea 
nenorocirii. Oare devenise într-adevăr melodramatică? Nu. Doar 


34 


și Joey simţea același lucru. Îi citea de pe-acum în ochi frica de 
ceea ce avea să se întâmple. 


6. 


Intră în casă, închise ușa și o încuie. Își trecu mâna prin părul 
lui Joey. 

— Ți-e bine, iubitule? 

— O să-mi fie dor de Brandy, spuse el cu voce tremurată, 
încercând să pară curajos. 

— Și mie, spuse Christine, amintindu-și cât de nostim era 
Brandy în rolul lui Chewbacca. 

— Cred că... spuse Joey. 

— Ce? 

— Ar fi bine... 

— Da? 

— ... ar fi bine să ne luăm un alt câine. 

Se ghemui lângă el. 

— Să știi că te-ai gândit foarte bine. Cred că ar fi un lucru 
foarte înțelept. 

— Asta nu înseamnă că-l voi uita pe Brandy. 

— Sigur că nu. 

— Nici n-aş putea să-l uit. 

— Ni-l vom aminti întotdeauna pe Brandy. Va rămâne mereu 
în inima noastră. Sunt sigură că ne-ar înţelege dacă am lua, cât 
mai repede, un alt câine. De fapt, cred că el chiar ar dori s-o 
facem. 

— Deci, voi avea și de-acum înainte pe cineva care să mă 
apere, spuse Joey. 

— Așa e. Și Brandy și-ar dori să ai un apărător. 

Telefonul din bucătărie sună. 

— O să răspund la telefon, spuse ea, iar după aceea ne vom 
gândi unde să-l îngropăm pe Brandy. 

Telefonul sună iar. 

— O să căutăm un cimitir pentru animale și o să-l lăsăm pe 
Brandy să se odihnească acolo. Îl vom trata cu toate onorurile 
pe care le merită. 

— Mi-ar plăcea, spuse el. 

Telefonul sună a treia oară. 


35 


— După aceea, o să facem rost de un căţel, spuse ea 
îndreptându-se spre bucătărie. Ridică receptorul în clipa în care 
telefonul suna a cincea oară. 

— Da! 

— Și tu ești de-a lor? auzi vocea unei femei. 

— Poftim? 

— Ești și tu de-a lor? Sau habar n-ai ce se întâmplă? o întrebă 
femeia. 

Deși vocea îi părea vag cunoscută, răspunse: 

— Cred că aţi greșit numărul. 

— Doamna Scavello, nu-i așa? 

— Da. Cu cine vorbesc? 

— Vreau să știu dacă ești și tu implicată. Și tu faci parte dintre 
ei? Sau ești doar toantă? Trebuie să știu! 

Christine recunoscu vocea și simţi c-o trec fiori reci. 

Bătrâna continuă: 

— Ştii barem cine e fiul tău? Ai habar ce rău se ascunde în el? 
Înțelegi de ce trebuie să moară? 

Christine trânti receptorul în furcă. 

Joey veni și el în bucătărie. Stătea în faţa ușii de la sufragerie, 
cu un deget în gură. În cămașa lui vărgată, jeans și teniși cam 
jerpeliţi, părea grozav de mic și neajutorat. 

Telefonul începu din nou să sune. 

Christine nu-i dădu nicio atenţie. Spuse: 

— Hai, șefule. Vino-ncoace. Stai cu mine. 

leșiră din bucătărie, trecură prin sufragerie și living-room și 
urcară scările spre dormitorul ei. Băiatul nu întrebă nimic. 
Expresia feţei lui o făcea să creadă că știa ce se întâmplase. 
Telefonul continua să sune. Trase sertarul scrinului din dormitor, 
căută sub un teanc de bluze împăturite cu grijă și scoase un 
pistol cu ţeavă lungă și butoiaș. Il cumpărase cu mulţi ani în 
urmă, înainte ca Joey să se fi născut, când începuse să trăiască 
singură. Învăţase cum să-l folosească. Arma îi oferea un 
sentiment de securitate, de care avea mare nevoie. Ca acum, 
de exemplu. 

Telefonul continua să sune cu încăpățânare. 

Când Joey începuse să facă primii pași, ea se temuse ca nu 
cumva, în infinita lui curiozitate, să dea peste pistol și să se 
joace cu el. Pericolul reprezentat de spărgători trebuia pus în 
balanţă cu cel - mult mai serios pentru ea - al unui posibil 


36 


accident pentru Joey. Așa că descărcase arma, ascunzând 
încărcătorul într-un dulap cu haine, iar arma - sub niște bluze, 
într-un scrin, și, din fericire nici n-avusese nevoie de ea. 

Până acum... 

Sunetul ascuțit al telefonului devenea tot mai enervant și mai 
sfredelitor. 

Cu pistolul în mână, Christine se duse la dulap și găsi acolo 
încărcătorul. Apoi se duse grăbită la o debara, unde, pe raftul de 
sus avea o cutie cu muniţie. Cu degete tremurânde și stângace 
încărcă pistolul. 

Joey o urmărea, fascinat. 

În cele din urmă, telefonul încetă să mai sune. 

Tăcerea bruscă o izbi pe Christine, asurzind-o aproape. 

Primul care a spus ceva a fost Joey: 

— Vrăjitoarea era la telefon? 

N-avea niciun rost să-i ascundă adevărul, așa cum ar fi fost 
inutil să-i spună că nu e vrăjitoare. 

— Da, ea a fost. 

— Mami... mi-e frică. 

De luni de zile, de când reușise să se elibereze de obsesia 
șarpelui alb, care îi chinuia nopţile, îi spunea „mamă” în loc de 
„mami”, ca să pară băiat mare. Acest „mami” arăta cât de 
înspăimântat era. 

— Nu te teme. O să am grijă să nu păţim nimic... niciunul 
dintre noi. Totul e să fim atenţi și nu se va întâmpla nimic. 

Aștepta cu încordare să audă bătăi la ușă sau să vadă pe 
cineva la geam. De unde o fi sunat bătrâna? Oare cât timp i-ar 
trebui să ajungă până aici, acum, că poliţia plecase, iar Joey era 
o țintă atât de ușoară? 

— Ce-i de făcut? întrebă Joey. 

Ea puse pistolul deasupra scrinului cu șase sertare și scoase 
două valize din debara. 

— Ne facem amândoi bagajele și plecăm de aici. 

— Unde plecăm? 

Aruncă una din valize pe pat și o deschise. 

— Încă nu ştiu exact, iubitule. Oriunde. La un hotel, probabil. 
Undeva unde hârca aia bătrână să nu ne mai poată găsi oricât 
ne-ar căuta. 

— Și după aia? 


37 


— O să căutăm pe cineva care să ne poată ajuta... cu 
adevărat, spuse ea în timp ce împăturea lucrurile, așezându-le 
în valiză. 

— Nu ca polițiștii? 

— În niciun caz. 

— Dar cine? 

— Încă nu știu. Poate... un detectiv particular. 

— Ca Magnum de la televizor? 

— Poate că n-o să fie exact ca el, răspunse Christine. 

— Dar ca cine? 

— Avem nevoie de o firmă serioasă care să ne asigure 
protecţia și s-o caute pe bătrână. Îi vom căuta pe cei mai buni. 

— Cum erau ăia din filmele vechi? 

— Ce fel de filme? 

— Păi ca alea în care oamenii aveau necazuri mari, și 
spuneau: „O să-l angajez pe Pinkleton” când erau la ananghie. 

— Pinkerton, îl corectă ea. Da, ceva în genul lui Pinkerton. Am 
destui bani ca să pot angaja astfel de oameni și zău că o voi 
tace. N-o să stăm ca două curci plouate, așa cum i-ar plăcea 
poliţiei. 

— M-aș simţi de o mie de ori mai bine dacă l-am angaja pe 
Magnum, spuse Joey. 

N-avea timp să-i explice unui copil de șase ani că Magnum nu 
era un detectiv real. 

— Poate că ai dreptate. Poate că o să-l angajăm pe Magnum. 

— Zău? 

— Da. 

— O să facă treabă bună, spuse Joey serios. El se descurcă 
întotdeauna. 

Christine îi spuse să ia valiza goală și s-o ducă în camera lui. 
Ea îl urmă cu cealaltă valiză și cu pistolul. 

Christine hotărî ca, înainte de a merge la hotel, să treacă pe 
la o agenţie de detectivi particulari. Nu era timp de pierdut. 
Gura îi era uscată ca un deșert. Inima îi bătea nebunește. 
Respira precipitat. În mintea ei se născu o imagine de groază, 
reprezentând un trup decapitat, aruncat pe veranda din spatele 
casei. Dar nu era trupul lui Brandy, ci al lui Joey. 


38 


7: 


Charlie Harrison era mândru de cariera lui. Începuse de la 
zero. Un copil sărman de la periferia Indianapolisului. Acum, la 
36 de ani, era în fruntea unei afaceri prospere al cărei singur 
proprietar rămăsese, după retragerea fondatorului companiei, 
Harvey Klemet. Acum ducea o viață lipsită de griji în sudul 
Californiei. Nu ajunsese chiar în vârful piramidei, dar parcursese 
cam 80% din drumul până acolo, și felul cum se prezentau 
lucrurile îl mulțumea pe deplin. 

Birourile Klemet-Harrison se deosebeau mult de prăfuitele 
agenţii de investigaţii private din cărţi și filme. Incaperile, 
situate la ultimul etaj al unui bloc cu cinci niveluri de pe o stradă 
liniștită din Costa Mesa, erau confortabile și decorate cu gust. 

Canapeaua îmbrăcată în pluș pe care erau invitaţi să se așeze 
clienţii făcea o impresie bună, iar tapetul pereţilor era discret, 
tot numai fire de iarbă. Mobilierul era nou și nu de cea mai 
proastă calitate. Pe pereţi atârnau mai multe tablouri, printre 
care și trei Eyvind Earle, fiecare valorând mai mult de 1500 
dolari. 

Biroul lui Charlie era încă și mai primitor decât holul, deși n- 
avea aspectul solemn și grav preferat de avocaţi sau alți 
funcţionari. Lambriuri albe de lemn ajungeau până la mijlocul 
peretelui. Ferestrele aveau și ele storuri din lemn alb. In 
încăpere se aflau un birou modern - de Henredon - și câteva 
fotolii de un verde foarte proaspăt, de la Brunschwig & Fils. 
Pereții erau împodobiți cu două tablouri mari, pline de lumină, 
ale lui Martin Green, scene subacvatice cu ierburi imateriale 
plutind  graţioase în curenţi  misterioși. Câteva plante 
ornamentale, mai cu seamă ferigi, spânzurau de tavan sau se 
odihneau pe postamente din lemn de trandafir. Efectul era 
subtropical, însă răcoros și opulent. 

Dar în clipa în care Christine Scavello intră pe ușă, lui Charlie i 
se păru că biroul e al naibii de nepotrivit. Intr-adevăr, era 
luminos, bine echilibrat și scump, o adevărată bijuterie. Și 
totuși, în comparaţie cu această femeie extraordinară i se părea 
iremediabil greoi, fals, ţipător - într-un cuvânt, de prost gust. 

O întâmpină, ieșind din spatele biroului și îi spuse: 


39 


— Doamnă Scavello, sunt Charlie Harrison. Încântat de 
cunoștință. 

Christine îi întinse mâna și-i spuse că este, la rândul ei, 
încântată să-l cunoască. 

El îi privea părul des, strălucitor, de un castaniu atât de închis, 
încât bătea în negru. Ar fi vrut să-și strecoare degetele prin acel 
păr. l-ar fi plăcut să-și îngroape faţa în el și să-i inspire parfumul. 

Charlie reuși să se stăpânească; nu i se mai întâmplase până 
atunci să fie mânat de astfel de porniri. O privi cu luare-aminte 
cât putu mai detașat. Încercă să se convingă că nu e perfectă, 
ba nici măcar de o frumuseţe răpitoare. Drăguţă, da, însă nimic 
mai mult. Sprâncenele păreau așezate cam sus, pomeţii ieșeau 
prea mult în afară, iar nasul era puţin cârn. Totuși, cu o politețe 
care nu-i stătea în obicei, spuse: 

— Îmi cer scuze pentru halul în care arată biroul, dar fu el 
însuși surprins și dezamăgit să se audă făcând această 
afirmație. 

Ea îl privi surprinsă. 

— Dar de ce vă scuzaţi? E încântător. 

— Chiar credeţi? o întrebă el, neîncrezător. 

— Fără discuţie. Nici nu m-am așteptat să văd așa ceva. În 
niciun caz n-aș fi crezut că biroul unui detectiv particular poate 
arăta în felul ăsta. Dar e cu atât mai interesant și mai plin de 
farmec. 

Ochii îi erau imenși și întunecațţi. Ochi limpezi și sinceri. Ori de 
câte ori îi întâlnea, respiraţia i se oprea preţ de o clipă. 

— E opera mea, spuse el, părând totuși convins că biroul nu 
arată chiar rău. N-am apelat la niciun specialist în decoraţiuni 
interioare. 

— Ai talent la chestiile astea. 

Îi arătă un scaun, și, în timp ce se așeza, observă că are 
picioare frumoase și glezne perfect modelate. 

„Doar am mai văzut și altă dată picioare perfecte; glezne bine 
modelate - își spuse el încurcat - și nu m-am pierdut niciodată 
în faţa lor, ca un adolescent. Niciodată nu mi-au luat-o razna 
hormonii în halul ăsta!” Ori era mai înfierbântat decât își 
imagina, ori atracţia faţă de ea nu se oprea la nivelul epidermei, 
ci cuprindea și felul în care pășea sau își mișca mâinile, și ţinuta 
ei (cu mișcări foarte sobre, dar graţioase și ușoare), vocea ei 
(catifelată, feminină, lipsită de afectare, având o notă de 


40 


încăpățânare), ca și felul direct în care-l privea. În contrast cu 
împrejurările - grave, probabil - care o aduceau aici, neobișnuita 
ei liniște interioară îl intriga. 

„Dar nici asta nu explică tot”, gândi el. „Când am mai avut eu 
chef să ţopăi în pat cu o femeie doar pentru că ochii ei exprimă 
liniște interioară?” 

Clar, nu era în stare să-și analizeze noul sentiment, nu încă. 
Va trebui să-l mai ţină în el o vreme, și abia apoi să-l disece. Se 
întoarse la birou și se așeză. 

— Poate n-ar trebui să mă preocupe decoraţiunile interioare. 
Probabil că asta afectează imaginea unui detectiv particular. 

— Dimpotrivă, răspunse ea, asta-mi spune că ești atent, 
perspicace, cred că ai și multă sensibilitate, și poţi sesiza 
detaliile. Sunt calități ideale pentru oricine lucrează în branșa 
asta. 

— Perfect! Excelent! exclamă el radiind de plăcere. Se simţi 
cuprins de un impuls irezistibil de a-i săruta sprâncenele, ochii, 
nasul, obrajii, bărbia și, la urmă, buzele frumos dăltuite. Dar nu 
făcu altceva decât să spună: 

— Ei bine, doamnă Scavello, cu ce vă pot ajuta? 

li povesti despre bătrână. 

El se arătă șocat, intrigat și compătimitor, dar simţi și o 
neliniște ascunsă pentru că niciodată nu știi la ce te poţi aștepta 
din partea unor persoane imprevizibile, ca bătrâna în cauză. Se 
poate întâmpla orice. În plus, știa cât de greu era să dai de urma 
cuiva pus pe persecuții fără nicio justificare. Îi prefera pe cei cu 
motive clare și de înţeles. Singurele lucruri pe care se putea 
baza un detectiv erau mobilurile logice: lăcomia, dorinţa 
trupească, invidia, gelozia, răzbunarea, dragostea, ura - cu ele 
avea de-a face în fiecare zi. Slavă Domnului că omenirea avea 
atâtea slăbiciuni și imperfecţii, altfel ar fi fost șomer. Se temea 
că ar fi putut s-o decepţioneze pe Christine Scavello, și în acest 
caz ea ar fi dispărut pe vecie din viaţa lui. Și atunci ar fi trebuit 
să se mulţumească doar cu propriile-i visuri despre ea, or el 
depășise deja de multișor această etapă a vieţii. 

Când Christine își încheie relatările privitoare la acea 
dimineaţă - uciderea câinelui, telefonul bătrânei - Charlie îi 
spuse: 

— Unde e copilul? 

— Afară, în sala de așteptare. 


41 


— Perfect. Acolo e în siguranță. 

— Nu prea cred că mai poate fi undeva în siguranţă. 

— Liniștește-te. Nu e sfârșitul lumii. Zău. 

Îi zâmbi încurajator. Dorea s-o facă să zâmbească și ea, fiind 
sigur că zâmbetul o va înfrumuseța și mai mult, dar se pare că 
nu mai rămăsese niciun zâmbet în toată fiinţa ei. 

— Ei bine, despre bătrâna asta mi-ai spus absolut tot ce știi? 
întrebă el. Își notase ce-i spusese ea, iar acum își răsfoia 
notițele. Nu mai e nimic ce ne-ar putea ajuta s-o identificâăm? 

— Ți-am spus tot ce mi-am amintit. 

— N-avea cumva vreo cicatrice? 

— Nu. 

— Purta ochelari? 

— Nu. 

— Spui că părea cam de 70 de ani? 

— Da. 

— ... și totuși faţa nu purta amprenta vârstei. 

— Chiar așa. 

— Nefiresc de netedă, părând ușor umflată, așa ai spus. 

— Da. Am avut o mătușă care făcea injecții cu cortizon pentru 
artrită. Și pielea ei arăta la fel. 

— Deci crezi că se tratează contra artritei? 

— Nu știu, poate, spuse Christine ridicând din umeri. 

— Purta brățară de aramă sau cercei de aramă? 

— Aramă? 

— E o superstiție, dar mulţi cred că bijuteriile de aramă ajută 
contra artritei. Și eu am avut o mătușă care suferea de această 
boală. Purta un colier de aramă, două brățări de aramă, cercei 
de aramă, până și un inel de aramă la gleznă. Parc-o văd și 
acuma, ca o vrabie, împovărată de zorzoanele ei de aramă; se 
jura că îi fac nemaipomenit de bine, deși niciodată n-au făcut-o 
să se miște mai ușor și nici nu i-au ușurat durerile. 

— Femeia de care ţi-am vorbit nu purta nimic de felul ăsta. O 
mulțime de podoabe, cum ţi-am mai spus, dar niciuna din 
aramă. 

Se uită prin notițele lui. Apoi continuă: 

— Nu și-a spus numele... 

— Nu. 

— ... dar nu purta cumva vreo monogramă, pe bluză să 
spunem? 


42 


— Nu. 

— ... sau poate că avea iniţiale gravate pe unul din inele? 

— Nu cred. Oricum, chiar dacă ar fi avut, nu le-am observat. 

— Și nu ai văzut de unde a apărut? 

— Nu. 

— Dacă am ști ce mașină are... 

— Habar n-am. Ajunsesem foarte aproape de mașina noastră 
și ea s-a ivit chiar în faţa noastră. 

— Ce mașini mai erau parcate lângă a voastră? 

Făcu un efort să-și amintească. 

În timp ce ea se gândea, Charlie îi studie chipul, încercând să- 
i descopere imperfecţiunile. Nimic pe lumea asta nu-i scutit de 
imperfecţiuni. Orice trebuie să aibă cel puţin un cusur. Chiar și o 
sticlă de Lafite Rothschild putea să aibă un dop defect sau prea 
mult acid tanic. Până și un Rolls Royce putea să aibă un mic 
defect de vopsea. Cupele cu Unt de Arahide Reese erau 
delicioase, dar îngrășau. Și totuși, oricât de atent cercetă chipul 
Christinei, nu reuși să-i descopere niciun cusur. Desigur, nasul 
era cârn, pomeţii - proeminenţi, sprâncenele prea înalte. Și 
totuși, în cazul ei, acestea nu erau defecte... erau doar ușoare 
abateri de la definiţia obișnuită a frumuseţii, mici abateri, care-i 
confereau personalitate. 

„Ce naiba mi se-ntâmplă?” se întrebă el. „Ar trebui să încetez 
să mă gândesc tot timpul la ea, ca un elev îndrăgostit.” Pe deo 
parte, ceea ce simţea îi plăcea: era un sentiment proaspăt și 
înviorător. Pe de altă parte, nu-i plăcea, pentru că nu-l înţelegea, 
or era în natura lui să vrea să înțeleagă tot. De asta se și făcuse 
detectiv: ca să găsească răspunsuri, să înțeleagă. 

Ea clipi, apoi se uită la el. 

— Mi-am amintit. Lângă noi nu era parcată o limuzină, ci o 
furgonetă. 

— O furgonetă acoperită? Ce fel de furgonetă? 

— Albă. 

— Și mai cum? 

Se încruntă din nou, încercând să-și amintească. 

— Veche sau nouă? întrebă el. 

— Nouă. Curată, strălucitoare. 

— Ai observat pe ea urme, zgârieturi? 

— Nu. Era un Ford. 

— Bun. Excelent. Știi cumva și anul fabricaţiei? 


43 


— Nu. 

— O mașină pentru excursii? Una din aia cu geamuri bombate 
sau cu un perete pictat? 

— Nu. O utilitară. Ca acelea folosite de firme. 

— Avea pe ea numele vreunei companii? 

— Nu. 

— Poate avea altceva scris pe ea? 

— Nu. Era toată albă. 

— Dar numărul de înmatriculare? 

— Nu l-am văzut. 

— Ai trecut prin spatele furgonetei. Ai observat că e un Ford. 
Numărul era chiar acolo. 

— E adevărat. Dar nu m-am uitat la el. 

— Dacă se va dovedi necesar, o să încercăm să ţi-l amintești 
prin hipnoză. Dar cel puţin avem ceva de la care să pornim. 

— În cazul în care ea a apărut din furgonetă... 

— Pentru început, o să admitem această ipoteză. 

— Dar s-ar putea să fie greșită. 

— Sau poate că nu. 

— Ar fi putut să apară de oriunde. 

— Dar pentru că tot trebuie să pornim de undeva, de ce n-am 
începe cu furgoneta? făcu el cu răbdare. 

— Ar fi putut să apară din alt șir de mașini. Poate că acum 
pierdem timpul. Și n-aş vrea. Ea nu-și irosește vremea. Și am un 
presentiment groaznic că nu prea avem timp. 

Gesturile ei se prefăcură într-un tremur nervos care-i cuprinse 
tot trupul. Charlie observă că făcea eforturi disperate ca să-și 
păstreze calmul. 

— Gata, spuse el. Liniștește-te. Totul o să iasă bine. N-o să 
lăsăm să i se întâmple ceva lui Joey. 

Era palidă. Vocea îi tremura. 

— E atât de dulce. Un băiețel atât de dulce. El e toată viața 
mea... E totul pentru mine. Dacă i s-ar întâmpla ceva... 

— N-o să i se întâmple nimic. Îţi garantez. 

Christine începu să plângă fără zgomot. Inspira doar adânc 
înfiorându-se. Ochii i se umpluseră de lacrimi care se 
rostogoleau pe obraji. 

Charlie ar fi vrut s-o liniștească, dar se simţea stânjenit și nu 
știa ce să facă. 

— Poate ar trebui să bei ceva, spuse el. 


44 


Își scutură capul. Charlie insistă: 

— O să te ajute. 

— N-nu prea beau, răspunse ea tremurând, în timp ce 
lacrimile îi potopiră și mai abundent obrajii. 

— Doar un pahar. 

— E prea devreme. 

— E 11 și jumătate. Aproape ora prânzului. Consideră că iei o 
doctorie. 

Se îndreptă spre barul aflat în colț, lângă una din cele două 
ferestre mari ale camerei. Deschise ușa de jos, scoase o sticlă 
de Chivas Regal și un pahar, le puse pe tăblia de marmură și 
turnă două degete de scotch. Pe când astupă la loc sticla, 
aruncă întâmplător o privire pe fereastră și îngheţă. O furgonetă 
Ford, albă și strălucitoare, fără nimic scris pe ea, era parcată 
vizavi. Privind peste ramurile înfrunzite ale curmalului uriaș care 
se înălța până la fereastra celui de al cincilea etaj, Charlie văzu 
un om în haine închise la culoare, rezemat de peretele lateral al 
furgonetei. 

Coincidenţă. 

Omul părea că mănâncă. Era doar un muncitor care se oprise 
pe o stradă liniștită să ia o gustare înainte de prânz. Nimic mai 
mult. Nu putea fi altceva. 

O simplă coincidenţă. 

Sau poate că nu. Omul din stradă părea să ţină sub observaţie 
clădirea în care se aflau ei. 

De-a lungul anilor, Charlie făcuse zeci de urmăriri. Ştia ce 
înseamnă să urmărești pe cineva, iar ceea ce se întâmpla acum 
era exact așa ceva, chiar dacă nu fusese făcut într-un mod prea 
profesionist. 

Din spate o auzi pe Christine întrebându-l: 

— S-a întâmplat ceva? 

ÎI surprinse perspicacitatea ei, ușurința de a se pune pe 
aceeași lungime de undă cu el, mai cu seamă că era încă foarte 
tulburată și continua să plângă. 

— Sper să-ti placă scotch-ul, răspunse el. 

Se depărtă de fereastră și-i aduse băutura. O acceptă docilă. 
Tinea paharul cu ambele mâini fără să-și poată stăpâni 
tremurul. Abia dacă-și muie buzele în whisky. 

— Bea-l dintr-o dată. Dintr-o înghiţitură, o sfătui el. Dă-l peste 
cap, numai așa îţi poate face bine. 


45 


Îi urmă sfatul, strâmbându-se; se cunoștea că nu-i obișnuită 
să bea. Chivas era doar cel mai bun scotch produs de vreo 
distilerie. Charlie luă paharul gol, îl duse la bar, îl clăti la 
chiuvetă și îl puse să se usuce pe o tăblie destinată acestui 
scop. Se uită din nou pe fereastră. Furgoneta albă era tot acolo. 
lar omul în haine de culoare închisă continua să mănânce, cu o 
indiferenţă studiată. 

Se întoarse la Christine și o întrebă: 

— Te simţi mai bine? ` 

Obrazul ei prinsese puțină culoare. Incuviință din cap. 

— Îmi pare rău că m-au lăsat nervii în halul ăsta. 

Charlie se așeză pe marginea biroului, cu un picior pe podea. 
Îi zâmbi. 

— Nu e cazul să-ţi ceri scuze. Cei mai mulţi dintre oameni, 
dacă ar fi trecut prin ce-ai trecut tu, ar fi dat buzna pe ușă, 
plângând în hohote, fără să poată lega două vorbe. Te ţii foarte 
bine. 

— N-aș prea zice. Scoase din poșetă o batistă și-și suflă nasul. 
Dar poate că ai dreptate. O bătrână nebună nu-i chiar o 
catastrofă. 

— Exact. 

— Și nici nu-i chiar așa de greu să te ocupi de o bătrână 
nebună. 

— Așa te vreau. 

Dar după o clipă își spuse: „O bătrână nebună? Și atunci cine 
e tipul de la camioneta albă?” 


8. 


Grace Spivey stătea pe un scaun masiv de stejar. Ochii ei 
cenușii, înghețați, străluceau în amurg. Spiritul lumii îi spunea că 
azi e o zi roșie, una dintre cele mai roșii pe care le trăise. Se 
îmbrăcase toată în roșu ca să fie în ton cu această zi, așa cum 
ieri când spiritul lumii trecea printr-o fază verde, fusese 
îmbrăcată în verde. Cei mai mulţi dintre oameni nu erau 
conștienți că spiritul lumii își schimba culoarea de la o zi la alta. 
Desigur că ei nu puteau să deslușească tărâmul supranatural la 
fel de bine ca Grace, atunci când ţinea cu tot dinadinsul. De 
fapt, cei mai mulţi nu puteau vedea deloc ceea ce vedea ea, așa 


46 


că n-aveau cum să înţeleagă modul ei de a se îmbrăca. Dar 
pentru Grace, care era medium și avea calități parapsihice, era 
esenţial să fie în armonie cu nuanțele spiritului lumii, pentru că 
astfel putea să recepţioneze viziuni clare atât din trecut cât și 
din viitor. Viziunile îi parveneau prin intermediul unor spirite 
binevoitoare, sub forma unor fluxuri energetice viu colorate; 
astăzi, toate aveau nuanţe de roșu. Dacă ar fi încercat să 
explice și altora aceste lucruri, ar fi crezut-o nebună. Acum 
câţiva ani, propria ei fiică o internase pe Grace într-un spital de 
psihiatrie, dar Grace reușise să scape din cursa întinsă, își 
dezmoștenise fata, și devenise mult mai susceptibilă. 

Astăzi purta pantofi de un roșu închis, o rochie de aceeași 
culoare și o bluză vărgată, în două nuanţe de roșu. Toate 
bijuteriile îi erau roșii: un șirag dublu de mărgele roșii ca para 
focului, brățări asortate, o broșă la fel de roșie, de portelan, 
două inele cu rubin, unul cu carneol, superb șlefuit, în patru fețe 
ovale, alte patru inele din sticlă roșie, ieftină, email purpuriu și 
porțelan sângeriu. Toate pietrele - preţioase, semiprețioase sau 
false - din inele străluceau în lumina tremurătoare a 
lumânărilor. 

Dansul șovăitor al limbilor de foc năștea umbre stranii care se 
răsuceau pe pereţii subsolului. Camera era mare, dar din cauza 
lumânărilor, adunate în același colț, părea mult mai mică. Erau 
în total unsprezece lumânări groase și albe, fixate în suporturi 
de bronz prevăzute cu apărători ornamentate, fiecare suport 
fiind ţinut strâns în mâini de câte unul dintre însoțitorii lui Grace. 
Toţi așteptau cu nerăbdare ca ea să le vorbească. Erau șase 
bărbați și cinci femei. Unii tineri, alţii între două vârste, iar 
câţiva bătrâni. Stăteau direct pe podea, formând un semicerc în 
jurul scaunului pe care era așezată Grace. Lumina șovăitoare, 
aproape supranaturală, le deforma straniu trăsăturile. ` 

Cei unsprezece nu erau decât o parte dintre apostolii ei. Incă 
vreo cincizeci se aflau în camera de deasupra, așteptând cu 
înfrigurare să prindă măcar câteva cuvinte din ședința ce avea 
să înceapă. Și alți vreo sută erau în o sută de alte locuri, 
îndeplinindu-și sarcinile încredințate de Grace. 

Cei unsprezece îngrămădiţi la picioarele ei erau cei mai 
credincioși, mai valoroși și capabili locotenenţi pe care-i avea. 
Pe ei îi îndrăgea cel mai mult. 


47 


Le reţinuse până și numele, deși nu era un lucru ușor pentru 
ea (cum ușoare nu erau nici altele) astăzi; nu atât de ușor cum îi 
fusese înainte ca Darul să-i fie oferit. Darul o împlinise, îi 
ocupase întreaga minte, nemailăsând loc pentru mărunţișurile 
care altădată jucaseră un rol important în viaţa ei - de exemplu 
capacitatea de a reţine nume și figuri. Sau aceea de a măsura 
trecerea timpului. Habar nu mai avea cât e ceasul, chiar atunci 
când și-l examina. De altfel lucrul acesta nu mai avea nicio 
importanţă. Secunde, minute, ore, zile nu erau decât niște 
ridicole mărimi arbitrare pentru a măsura timpul. Probabil că le 
mai erau încă necesare oamenilor obișnuiți. Dar ea depășise cu 
mult nevoile lor. Câteodată, atunci când credea că trecuse doar 
o singură zi, descoperea că, de fapt, se scursese o săptămână 
întreagă. Era înfiorător și totuși amuzant, pentru că aceste stări 
îi dădeau conștiința faptului că era o persoană deosebită. Ea era 
cea Aleasă. Darul îi alungase și somnul. Erau nopţi când nu 
dormea deloc. De cele mai multe ori dormea o oră pe noapte, 
dar niciodată mai mult de două. De fapt i se părea că nici nu 
mai are nevoie de somn, așa că n-avea importanţă cât dormea. 
Darul alungase absolut orice ar fi împiedicat-o să-și ducă la bun 
sfârșit menirea mare și sfântă. 

Și totuși reținuse numele acestor unsprezece oameni pentru 
că ei erau membrii cei mai puri ai turmei. Ei erau cei mai buni 
dintre cei buni, suflete neprihănite, cei mai potriviţi să ducă la 
îndeplinire sarcinile care le stăteau în faţă. 

La subsol mai era cineva. Îl chema Kyle Barlowe. Avea 32 de 
ani, deși părea cu mult mai bătrân, sumbru, ticălos și periculos. 
Avea păr lins, castaniu, des, dar fără luciu. Fruntea înaltă se 
termina cu o arcadă grea, ca un raft, sub care ochii căprui, 
înfundațţi și vicleni, erau mereu la pândă. Nasul mare nu avea 
nimic nobil în el; fusese spart de mai multe ori și părea solzos. 
Oasele obrajilor și maxilarele erau la fel de masive și necizelate, 
ca acela din care fusese dăltuită fruntea. Deși cele mai multe 
din trăsături erau lătăreţe, grosolane, buzele erau subțiri și 
complet lipsite de sânge, așa încât păreau și mai subţiri decât în 
realitate. Rezultatul era că gura semăna cu o tăietură pe faţa 
lui. Avea un gabarit impresionant, un gât de taur, umerii ca o 
lespede, pieptul și braţele musculoase. Părea că poate frânge un 
om în două - și o făcuse adesea, doar ca să se amuze. 


48 


Adevărul este că de trei ani, de când Kyle devenise unul din 
însoțitorii lui Grace, apoi unul din membrii cercului ei intim și în 
cele din urmă asistentul cel mai de încredere, nu mai ridicase 
mâna împotriva nimănui. Înainte ca Grace să-l fi descoperit și 
salvat, fusese un om capricios, violent și brutal. Dar asta 
aparţinea trecutului. Grace reușise să descopere, dincolo de 
înfățișarea imposibilă a lui Kyle, licăririle unui suflet bun. Era un 
rătăcit, dar exista în el dorința (chiar dacă inconștientă) de a 
reveni pe calea cea dreaptă. Avea doar nevoie de cineva care 
să-i arate calea. Și aceea a fost Grace, pe care a urmat-o. Acum 
brațele enorme și pumnii tari ca marmura nu ar fi atins nicio 
fiinţă omeneasca, în afara dușmanilor lui Dumnezeu și asta 
numai dacă Grace i-ar fi spus să lovească. 

Grace îi descoperea pe inamicii Domnului dintr-o privire. 
Capacitatea de a recunoaște un suflet corupt fără speranţă de la 
prima vedere, era numai o mică parte din Darul pe care 
Dumnezeu i-l oferise. Era suficientă o fracțiune de secundă ca 
Grace să descopere în ochii cuiva dacă era un păcătos incurabil. 
Numai ea avea Darul; nimeni altcineva. Numai ea, Aleasa. 
Auzea răul în glasul ticăloșilor; îl descoperea în ochii lor. Nimeni 
nu se putea ascunde de ea. 

Alţii, dacă li s-ar fi oferit Darul, s-ar fi îndoit de el, s-ar fi 
întrebat dacă nu greșesc sau poate chiar dacă nu sunt nebuni. 
Dar Grace nu se îndoise nici de sinceritatea, nici de sănătatea 
ei. Niciodată. Știa că este o persoană deosebită și mai știa că 
are întotdeauna dreptate, pentru că Dumnezeu îi spunea că nu 
greșește. 

Se apropia cu repeziciune ziua când îi va chema, pe Kyle și pe 
ceilalți, pentru a-i izbi pe discipolii lui Satan. Ea îi va arăta pe cei 
răi, iar Kyle îi va distruge. Va fi ciocanul lui Dumnezeu. Și cât de 
minunată va fi acea zi! Stând în subsolul bisericii, pe scaunul ei 
tare de stejar, în faţa celor mai apropiaţi dintre credincioși, 
Grace se cutremura de pe-acum de plăcere. Ce satisfacţie să 
vezi mușchii masivi și tari încordându-se și explodând, apoi 
încordându-se iar, vărsând mânia lui Dumnezeu asupra 
necredincioșilor și asupra celor vânduți lui Satan. Nu mai era 
mult până atunci. Se apropia clipa. Amurgul. 

Lumina lumânării licări și Kyle spuse moale: 

— Ai terminat, Mamă Grace? 

— Da, răspunse ea. 


49 


Femeia închise ochii. O clipă nu văzu decât întuneric. Dar 
imediat stabili contactul cu spiritul lumii. In spatele pleoapelor 
închise izbucniră lumini, cascade, spirale, fântâni, pete și dâre 
luminoase care se contorsionau în fel și chip, unele 
strălucitoare, altele întunecate, toate în nuanţe de roșu, firește, 
pentru că aceasta fusese o zi roșie în existența lor pură, de 
spirite și energii spectrale. Era cea mai roșie zi pe care o trăise 
vreodată Grace. Spiritele viermuiau în toată fiinţa ei, iar ea se 
mișca printre ele de parcă ar fi plutit într-o lume pictată 
înăuntrul pleoapelor ei. La început plutirea era leneșă. Iși simţea 
inima și spiritul separându-se de restul trupului, ieșind treptat 
din carne. Era conștientă încă de planul temporal în care trăia - 
mirosul lumânărilor aprinse, duritatea scaunului de stejar, 
foșnetul sau murmurul întâmplător al unuia dintre discipoli - dar 
în final toate acestea aveau să dispară. Mișcarea se acceleră, 
transformându-se în goană, apoi în zbor, trecând ca o rachetă 
prin spaţii vag luminate, tot mai rapid, cu o viteză care mai întâi 
o îmbăta, apoi o înfiora, iar în cele din urmă o înspăimânta. ȘI, 
dintr-o dată, nemișcare. Pătrunsese adânc în spiritul lumii, 
atârnând nemișcată, ca un asteroid suspendat într-un colț al 
universului. Nu mai reușea să vadă, să audă sau să simtă lumea 
pe care o părăsise. Infinita noapte era străbătută de spirite roșii 
de toate formele care se deplasau, unele repede, altele încet, 
unele cu o direcţie foarte precisă, altele aiurea, spre aventuri și 
sarcini sfinte pe care Grace nu le putea descifra. 

Grace se gândea la băiat, la Joey Scavello. Știa cine este cu 
adevărat, tot așa cum știa că trebuie să moară. Nu știa însă 
dacă venise vremea să decidă asupra acestui lucru. Făcuse 
această călătorie în spiritul lumii doar ca să afle momentul, locul 
și modul în care avea să se ocupe de băiat. Spera că i se va 
porunci să-l omoare. Își dorea atât de mult să-l ucidă! 


9. 


Cele două picături de Chivas Regal păreau s-o fi calmat pe 
Christine Scavello, deși nu în întregime. Își sprijini spatele de 
speteaza scaunului, descleștându-și degetele, dar era încordată 
și vizibil marcată. 


50 


Charlie continua să stea pe marginea biroului cu un picior 
sprijinit pe podea. 

— Oricum, până când aflăm cine e bătrâna, cu ce fel de 
persoană avem de-a face, cred că ar fi bine să punem doi 
oameni înarmaţi să stea cu Joey 24 de ore din 24. 

— Perfect. Fă-o! 

— Băiatul merge la școală? 

— Încă nu. Abia la toamna viitoare va începe școala. 

— N-o să mai meargă la grădiniţă până când nu se termină 
povestea asta. 

— N-o să se sfârșească așa de simplu, răspunse ea enervată. 

— Sigur că da. N-am vrut să spun că vom sta cu brațele 
încrucișate. Am vrut doar să spun că nu trebuie să mai meargă 
la grădiniţă până când nu vom pune capăt poveștii ăsteia. 

— Vor fi de ajuns doi oameni? 

— De fapt vor fi șase. Trei perechi lucrând în ture de câte opt 
ore. 

— Adică în fiecare schimb vor fi câte doi oameni, împreună cu 
mine. 

— E suficient. Sunt bine pregătiţi. Dar va costa cam mult. 
Dacă... 

— Îmi pot permite, spuse ea. 

— Secretara mea îţi poate da o listă de cheltuieli. 

— Orice. Pot să plătesc. 

— Dar soţul? 

— Ce-i cu el? 

— Ce părere are despre povestea asta? 

— N-am niciun soț. 

— A, îmi pare rău dacă... 

— Nu trebuie să mă compatimești. Nu sunt văduvă și nici n- 
am divorțat. 

Asta era sinceritatea pe care o citise în ea. Refuzul ei de a fi 
ambiguă i se părea reconfortant. 

— Nu am fost niciodată căsătorită. 

— Aha, spuse el. 

Deși Charlie era sigur că nu pusese în tonul lui nicio notă de 
dezaprobare, Christine deveni rece, de parcă ar fi insultat-o. Cu 
o ură rece, iraţională, tăcută dar dură ca oţelul, care îl șocă, 
întrebă: 


51 


— Ce vrei să spui? Că-ţi selecţionezi clienţii în funcţie de 
moralitatea lor? 

Se holbă la ea, uluit de schimbarea neașteptată. 

— Sigur că nu. Am vrut doar... 

— Să știi că nu accept să fiu judecată de nimeni! 

— Stai, stai, ce s-a-ntâmplat? Dar ce-am spus? Doamne sfinte, 
de ce m-ar interesa pe mine dacă ai fost sau nu căsătorită? 

— Perfect! Mă bucur că gândești așa. Și acum spune-mi cum 
vei face să dai de urma femeii. 

Furia mocnea încă în ochii și glasul ei. Charlie nu putea să 
priceapă de ce era atât de sensibilă când venea vorba despre 
lipsa unui tată legitim pentru fiul ei. Sigur că situaţia nu era 
deloc plăcută și că ea ar fi dorit ca lucrurile să stea cu totul 
altfel. Dar asta nu mai constituia un stigmat social în zilele 
noastre. Se comporta de parcă ar fi trăit în anii '40 și nu în '80. 

— Pe cuvânt de onoare că nu mă interesează, o asigură el. 

— Grozav! Te felicit pentru lipsa ta de prejudecăţi. Dacă ar fi 
după mine, ţi-aș acorda Premiul Nobel pentru spiritul tău 
umanitarist. N-am putea încheia subiectul? 

„Ce naiba i se întâmplase?” se întrebă el. li părea bine că nu 
există niciun soț. Oare ea chiar nu observa atenţia pe care i-o 
acorda? Chiar nu putea să citească dincolo de suprafaţa subţire 
a interesului profesional? Chiar nu reușea să intuiască ce 
declanșase în el? Cele mai multe femei erau înzestrate cu un al 
șaselea simţ pentru astfel de lucruri. 

— Dacă te-aș lua și eu niţel în răspăr - o întrebă el - și aș 
plasa cazul unui subaltern? 

— Nu! Eu... 

— Sunt băieţi de nădejde, capabili. Să nu crezi că vreau să te 
subapreciez, să te pun într-o situaţie neplăcută sau mai știu eu 
ca naiba oi fi gândind tu. Nu sunt ca polițiștii de azi-dimineaţă 
care ţi-au ţinut o predică pentru nu știu ce cuvânt. 

— Te referi la Wilford? 

— Ei bine, nu sunt ca el. La mine chestii din astea nu 
contează. OK? Facem pace? 

Ezită o clipă, apoi încuviință. Răceala o părăsi. Ura dispăru și îi 
luă locul stânjeneala. 

— Îmi pare rău că te-am luat așa, domnule Harrison, îi spuse 
ea. 


52 


— Spune-mi Charlie. Și poţi s-o faci ori de câte ori ai chef. Îi 
zâmbi. Dar va trebui să discutăm și despre tatăl lui Joey, pentru 
că s-ar putea să fie și el implicat în povestea asta. 

— Cu bătrâna? 

— Poate. 

— Mă îndoiesc. 

— Poate că vrea să obţină el tutela asupra lui Joey. 

— Atunci de ce nu vine pur și simplu să o ceară? 

Ridică din umeri. 

— Nu întotdeauna oamenii abordează o problemă în modul 
cel mai logic. 

Christine își scutură capul. 

— Nu. Nu e stilul... tatălui lui Joey. Din câte știu, habar nu are 
că Joey există. Pe lângă asta, bătrâna spunea că Joey trebuie să 
moară. 

— Și totuși cred că trebuie să avem în vedere și această 
ipoteză, adică să discutăm despre tatăl băiatului, chiar dacă 
lucrul ăsta ţi se pare dureros. Nu putem lăsa pista asta 
neexplorată. 

Ea încuviință cu o mișcare a capului. 

— Cum să-ţi spun... când am rămas însărcinată cu Joey, 
aproape că am distrus-o pe Evelyn... mama mea. Işi pusese 
atâtea speranţe în mine. Mă făcea să mă simt groaznic de 
vinovată. Aveam sentimentul că mă bălăceam în mocirlă. 
Christine oftă. Cred că tocmai din cauza maică-mii și a modului 
în care m-a tratat am rămas așa de sensibilă când vine vorba de 
povestea asta. Sunt și acum complexată din pricina ilegitimităţii 
lui Joey. 

— Te înțeleg. 

— Nu. Nu ai cum. Nu poti. 

O ascultă în continuare. Ştia să asculte. Făcea parte din 
meseria lui. 

Ea continuă: 

— Evelyn... mama... nu prea ţine la Joey. Nu prea are de-a 
face cu el. Îl ţine de rău pentru că e nelegitim. Uneori se poartă 
cu el de parcă l-ar considera o pacoste, un blestem sau mai știu 
eu ce. N-are dreptate, n-are niciun motiv, dar așa e mama, gata 
să-l acuze pe el, pentru că lucrurile n-au ieșit așa cum le 
programase ea pentru mine. 


53 


— În cazul în care mama ta are aceste resentimente faţă de 
Joey, ar putea să fie ea în spatele poveștii cu bătrâna. 

Ideea o uimi. Dar își scutură capul. 

— Nu. Fără discuţie că nu. Nu e stilul ei. Ea acţionează direct. 
Îți va spune ce gândește, chiar dacă știe că te va durea, chiar 
dacă știe că vorbele ei ţi se vor înfige în suflet ca un cui. In 
niciun caz nu și-ar pune prietenii să-mi hărţuiască băiatul. E 
caraghios. 

— Poate că nu e implicată direct; poate că a vorbit și cu alții 
despre tine și Joey; poate că bătrâna de pe esplanadă e una din 
persoanele în cauză. Mama ta o fi spus niște lucruri grave 
despre copil, fără să-și dea seama că bătrâna e dezechilibrată și 
va înțelege greșit, iar rezultatul este ceea ce se întâmplă acum. 

Christine răspunse încruntată: „S-ar putea.” 

— Știu că pare o aiureală, totuși e posibil. 

— Fie. Să presupunem. 

— Așa că vorbește-mi despre mama ta. 

— Te asigur că nu poate fi implicată în povestea asta. 

— Oricum, tu povestește, o încurajă el. 

Oftă, apoi începu: 

— E un adevărat jandarm, mama mea. Tu nu poţi să înţelegi 
și eu n-am cum să te fac să pricepi. Ar trebui să stai cu ea ca să 
înţelegi despre ce e vorba. M-a ţinut tot timpul sub călcâi... m-a 
intimidat... m-a terorizat... toți anii ăia. 

„„. toți anii ăia. 

Amintirile o năpădiră fără voia ei. Resimţi apăsarea din piept 
și senzaţia că are probleme cu respiraţia, pentru că sentimentul 
predominant asociat cu vremea copilăriei era starea de 
sufocare. 

Revăzu în gând casa în stil victorian, plină de coridoare și 
ascunzișuri, din Pomona, pe care bunica Giavetti i-o lăsase 
moștenire lui Evelyn. Locuiau acolo încă de când Christine avea 
un an. Amintirea i se părea o povară greu de suportat. Deși o 
știa ca pe o casă albă, cu marchize și dependinţe din lemn de un 
galben-pal, cu ornamente încântătoare și multe geamuri pentru 
a fi cât mai luminoasă, în mintea ei rămăsese imaginea unei 
clădiri înghiţite de umbră, înconjurată de arborii desfrunziţi ai 
toamnei care o împresurau de aproape sub un cer cenușiu, 
ameninţător. Putea încă să audă în salon ticăitul ceasului 
bunicului. Un ticăit monoton. Un sunet omniprezent care în 


54 


acele zile părea că își bate joc de ea, amintindu-i că suferinţele 
copilăriei vor continua la nesfârșit, fiind măsurate în milioane și 
milioane de clipe, grele ca plumbul. Revedea camerele 
supraaglomerate cu mobile înghesuite una într-alta. Iși spuse că 
doar amintirea amplifica ticăitul ceasului, făcându-l și mai 
înnebunitor decât fusese și că, de fapt, mobila nu era atât de 
masivă, urâtă și întunecoasă, ca în amintirea ei. 

Și tatăl ei, Vincent Scavello, găsise casa și viaţa la fel de 
apăsătoare cum apăreau ele în amintirile Christinei, așa că-i 
părăsise când ea avea patru ani iar Tony, fratele ei, unsprezece. 
Nu-l mai văzuse niciodată. Era un om slab, cu un complex de 
inferioritate, pe care Evelyn i-l accentuase, pentru că pretenţiile 
ei privindu-i pe cei din jur erau exagerate. Nimic din ce făcea 
Vincent nu-i plăcea. Orice ar fi făcut ceilalţi - mai cu seamă 
Christine și Tony - tot nu i-ar fi plăcut. Pentru că nu se putea 
ridica la înălțimea pretențiilor ei, Vincent se apucase de băut. 
Atunci ea devenise și mai cicălitoare. In cele din urmă, o 
părăsise. lar după doi ani, murise; fusese, într-un fel, o 
sinucidere. Nu cu o armă. Gestul nu fusese atât de dramatic. 
Condusese beat, cu 70 de mile la oră, pe un pod aglomerat. 

A doua zi după plecarea lui Vincent, Evelyn a început să 
muncească. Nu numai pentru a-și întreţine familia, dar și pentru 
că i se părea că astfel se ridică la înălţimea pretențiilor ei. Asta a 
agravat și mai mult situaţia celor doi copii. „Dacă te apuci de 
ceva, trebuie să fii cel mai bun. Dacă nu poti, nu are niciun rost 
să încerci”, repeta Evelyn, de nenumărate ori pe zi. 

Christinei îi rămăsese în memorie o întreagă seară, 
tensionată, petrecută la masă, în bucătărie, după ce Tony 
venise acasă cu un calificativ B la matematică, un eșec care, în 
ochii mamei sale nu putea compensa calificativul A pe care 
băiatul îl obținuse la celelalte obiecte. Faptul ar fi fost oricum 
suficient de grav, dar în aceeași zi băiatul fusese dojenit cu 
blândeţe de directorul școlii pentru că fumase în toaleta 
băieților. Era pentru prima dată când încerca să fumeze; nu-i 
plăcuse deloc și nici nu intenţiona să continue cu fumatul. 
Fusese doar o încercare, lucru obișnuit pentru un băiat de 14 
ani. Dar Evelyn era furioasă. În noaptea aceea băiatul a trebuit 
să învețe trei ore cu o Evelyn care ba se plimba prin cameră, ba 
se așeza sprijinindu-și capul în mâini, ţipând, plângând, bătând 
în masă. „Ești un Giavetti, Tony, mai mult un Giavetti decât un 


55 


Scavello. Chiar dacă porţi numele tatălui tău, pe bunul 
Dumnezeu, în vinele tale curge mai mult sângele meu. Așa 
trebuie să fie! N-aș suporta să știu că jumătate din sângele tău e 
al lui Vincent, pentru că dacă ar fi așa, numai Dumnezeu știe ce- 
ar putea ieși din tine. Dar n-o să fie așa. Nu. Chiar de-ar fi să-mi 
tocesc degetele până la os, îţi voi asigura toate posibilităţile și 
n-am să ajung să mă scuipi tu în faţă. Pentru că asta ai făcut. 
Neglijând școala, bătându-ţi joc de matematică, asta ai făcut: m- 
ai scuipat în obraz!” 

Din cauza furiei ochii i se umpluseră de lacrimi. Se ridică de la 
masă, smulse un pumn de șervetele din cutia de pe tejgheaua 
bucătăriei și-și suflă cu zgomot nasul. „La ce ajută că mă zbat, 
că mă frământă ce o să se aleagă de voi, dacă vouă nici nu vă 
pasă? Uite ce înseamnă cei câţiva stropi de sânge de la tatăl 
vostru, de la acel pierde-vară. Doar câţiva stropi și v-au stricat 
de tot. E ca o boală. Boala Scavello. Dar sunteţi și Giavetti în 
același timp, iar cei din familia Giavetti au muncit și au învăţat 
cât au putut, așa cum e drept și potrivit, pentru că Domnul nu 
ne-a creat ca să trândăvim și să ne bem minţile, ca unii pe care 
îi cunosc. La școală trebuie să obţii numai A-uri și chiar dacă nu- 
ți place matematica, străduiește-te să muncești până când o vei 
ști, pentru că aí nevoie de matematică. Nici tatăl tău, Dumnezeu 
să-l ierte, nu avea habar de cifre iar eu nu vreau să fii ca bietul 
Vincent. Asta mă înnebunește. Nu vreau ca fiul meu să fie un 
netot! Dar mă tem că ai să devii, exact ca tatăl tău, un om slab. 
Nu uita însă că ești și un Giavetti! Cei din familia Giavetti s-au 
străduit întotdeauna și asta înseamnă că au făcut tot ce pot face 
și ceilalți. Să nu-mi spui că stai tot timpul cu cartea în mână! 
Sau că, la fiecare sfârșit de săptămână, lucrezi la o băcănie! 
Munca îţi face bine. Ți-am luat slujba asta pentru că, dacă-mi 
arăţi un adolescent care nu muncește undeva câteva ore pe 
săptămână, o să-ţi arăt în el un leneș. Cu tot serviciul pe care îl 
ai și cu toate orele petrecute cu învățatul mai ai încă atât de 
mult timp liber, mult prea mult, de ce așa de mult? Poate că ar 
trebui să mai lucrezi o noapte sau două pe săptămână la piaţă. 
Dacă vrei, găsești întotdeauna timp! Dumnezeu a făcut lumea în 
șase zile și să nu-mi spui că nu ești ca El, fiindcă dacă ai să fii 
atent la lecţiile de religie o să afli că ești plămădit după chipul 
Lui; și nu uita că ești un Giavetti, ceea ce înseamnă că Îi semeni 
mai mult decât mulți alții, ca de exemplu Vincent Scavello. Uită- 


56 


te la mine: muncesc toată ziua, dar asta nu mă împiedică să 
gătesc pentru voi lucruri excelente. Christine mă ajută să ţin 
casa asta mare curată ca un pahar, absolut imaculată, martor 
mi-e Domnul, și chiar dacă mai obosesc și eu, chiar dacă mi se 
întâmplă să simt că nu mai pot, merg totuși mai departe! Pentru 
tine o fac, numai pentru tine; hainele tale sunt totdeauna bine 
călcate, șosetele îţi sunt totdeauna cârpite. Spune-mi, ai mers 
vreodată în viaţa ta cu ciorapii rupţi? Așa că dacă eu pot să fac 
toate astea și nu mor, nici măcar nu mă plâng, înseamnă că și 
tu poţi să te porți în așa fel, încât să fiu mândră că sunt mama 
ta, și îţi jur că așa o să fie! Cât despre tine, Christine...” 

Evelyn n-ar fi încetat o clipă să-i bată la cap. Întotdeauna, 
chiar dacă era sărbătoare - nu exista zi fără prelegerile ei. Erau 
ca doi prizonieri care nu aveau curajul să reacționeze, pentru că 
și-ar fi atras disprețul ei ucigător, pedepse din cele mai severe și 
ar fi urmat și mai multe predici. Îi împingea înainte fără odihnă, 
cerându-le succese în orice ar fi făcut, ceea ce nu era chiar cel 
mai rău lucru. S-ar fi putut dovedi chiar profitabil. Și totuși, chiar 
atunci când succesele erau răsunătoare, când cucereau premiile 
cele mai mari puse la bătaie, când ocupau primele locuri la 
școală, când obțineau toate acestea și multe, multe altele, nu 
reușeau niciodată să-și mulţumească mama. „Cel mai bun” nu 
era suficient pentru Evelyn. Dând reușeau să fie cei mai buni, 
vârful, îi certa că nu o făcuseră mai repede, apoi le fixa alte 
obiective, lăsându-i să înțeleagă că îi pun răbdarea la încercare 
și că doar grăbindu-se o vor face să fie mândră de ei. 

Când Vedea că predicile nu ajută, recurgea la arma ei 
supremă - lacrimile. Plângea și se învinovăţea pe sine pentru 
eșecurile lor. „Amândoi o să ajungeţi rău și numai din cauza 
mea, pentru că nu am fost în stare să vă mișc inima și nu v-am 
convins de importanţa lucrurilor. Nu am făcut îndeajuns pentru 
voi, nu am știut cum să vă ajut să înfrângeţi sângele lui Scavello 
care e în voi. Ar fi trebuit să știu s-o fac. Ce fel de mamă sunt? 
Nu sunt bună de nimic. Nu sunt o mamă adevărată.” 

„„„ toți acei ani... 

Și totul parcă a fost ieri. 

Christine nu-i putea povesti lui Charlie Harrison totul despre 
mama ei, despre copilăria claustrată în camere întunecate, cu 
mobilier victorian greoi, cu sentimentul victorian al vinei grave, 
pentru că i-ar fi trebuit ore întregi ca să-i explice. În plus, nu 


57 


avea nevoie de consolări, mai cu seamă că nu era genul care să 
se destăinuiască altora, chiar dacă i-ar fi fost prieteni, ca să nu 
mai vorbim de străini, ca acest bărbat, indiferent cât de 
simpatici ar fi fost. Făcu doar câteva referiri la trecutul ei, dar 
din expresia întipărită pe fața lui își dădu seama că înţelesese 
mai mult decât i se spusese. Probabil că durerea întipărită în 
ochii ei vorbea mai mult decât ar fi vrut ea. 

— Anii aceia au fost mai răi pentru Tony decât pentru mine, 
spuse ea. În primul rând pentru că, dincolo de tot ce aștepta de 
la el, Evelyn voia să-l facă preot. Familia Giavetti dăduse, numai 
în generaţia ei, doi preoţi, care erau cei mai respectaţi membri 
ai Clanului. 

Din cauza tradiţiei religioase a Giavetti-lor, Evelyn era foarte 
religioasă, și chiar de n-ar fi fost antecedentele familiale, l-ar fi 
împins pe Tony spre preoţie. Și a avut succes, pentru că Tony a 
mers de la școala parohială direct la seminar. N-a avut de ales. 
De la 12 ani, Evelyn i-a tot spălat creierul, așa încât i-a fost 
imposibil să-și imagineze că ar fi putut să fie și altceva decât 
preot. 

— Evelyn se aștepta ca Tony să ajungă într-o parohie, îi spuse 
Christine detectivului. Monsenior, poate chiar episcop. După 
cum ţi-am spus, își impunea obiective înalte. Dar când Tony și-a 
terminat studiile a cerut să fie trimis ca misionar. Și a fost. In 
Africa. Mama s-a simţit distrusă. Vezi, în biserică, la fel ca în 
guvern, poţi să te ridici pe treptele ierarhiei făcând politică. Dar 
nu poţi să fii o prezenţă remarcată pe coridoarele puterii când 
ești misionar pe undeva prin Africa. Mama a fost furioasă. 

— A preferat să devină misionar doar fiindcă știa că ea ar fi 
împotrivă? o întrebă Charlie. 

— Nu. Problema era că mama a văzut în preoţie șansa ca 
Tony să facă cinste familiei ei. Tony însă a văzut altfel lucrurile. 
Pentru el preoţia devenise o chestiune serioasă. 

— Mai e în Africa? 

— A murit. 

— Oh, îmi pare rău, răspunse Harrison șocat. 

— S-a întâmplat demult, îl asigură ea. Acum 11 ani, când eu 
eram în treapta a doua de liceu, Tony a fost ucis de niște 
teroriști, revoluționari africani. 

Un timp mama a fost neconsolată ca, mai târziu, durerea ei să 
se transforme într-o... ură bolnavă. De fapt era supărată pe 


58 


Tony pentru că s-a sinucis, spunea ea, în sensul că fugise și el 
ca și tatăl meu. M-a făcut să mă simt datoare să reușesc eu 
acolo unde eșuaseră tatăl și fratele meu. În durerea, confuzia și 
senzaţia de vinovăţie care mă apăsau... am spus că vreau să mă 
călugăresc, iar Evelyn... mama mea, a fost fericită. Așa că, după 
ce am terminat liceul, îndemnată de ea, am intrat la 
mănăstire... și a fost un dezastru. 

Deși trecuse atâta timp de atunci, amintirile legate de 
perioada noviciatului îi erau foarte vii: hainele acelea negre, pe 
care le purta pentru prima oară erau neașteptat de grele, 
țesătura era nespus de aspră, fustele lungi i se agățau de 
clanțele ușilor, de mobile sau de orice îi ieșea în drum. 
Prizonieratul în uniforma sobră, dormitul pe un pat simplu, într-o 
cămăruţă strâmtă din piatră, traiul zilnic în celulele mohorâte și 
ascetic mobilate ale mănăstirii, îi rămăseseră proaspete în 
memorie în ciuda eforturilor ei de a le uita. Anii Pierduţi erau 
atât de asemănători cu viaţa sufocantă din casa victoriană din 
Pomona, încât orice gând îndreptat spre zilele petrecute în 
mănăstire îi apăsa pieptul, îngreunându-i respiraţia. 

— O maică? spuse Charlie Harrison, nereușind să-și ascundă 
uimirea. 

— O maică, răspunse ea. 

e 

Charlie încercă să-și imagineze femeia sensibilă din fața lui în 
haine monahale. Pur și simplu nu reușea. Imaginaţia i se revolta. 
Dar cel puţin începea să înţeleagă de unde provenea liniștea 
interioară a clientei lui. Doi ani petrecuţi într-o mănăstire de 
maici, doi ani de meditații prelungite și rugăciuni zilnice, doi ani 
de izolare de viaţa trepidantă din afară, trebuia să producă 
efecte durabile. 

Dar nimic din toate acestea nu putea explica atracţia pe care 
o simţea față de ea sau faptul că în prezenţa ei se simţea ca un 
puști în călduri. Asta rămânea un mister - plăcut, dar oricum, un 
mister. 

— Am rezistat doi ani, continuă ea, încercând să mă conving 
că există în mine o vocaţie pentru călugărie. A fost zadarnic. 
Când am părăsit mănăstirea, Evelyn a fost distrusă. Intreaga ei 
familie o decepţionase. Apoi, după vreo doi ani, când am rămas 
însărcinată cu Joey, a fost, pur și simplu, îngrozită. Singura ei 


59 


fată, care ar fi putut să fie călugăriţă, devenise o femeie fără 
căpătâi, o mamă fără soț. 

Privi în jos și făcu o scurtă pauză pentru a-și aduna gândurile. 
Charlie o aşteptă. Ştia să aștepte la fel de bine cum știa să 
asculte. În cele din urmă, ea spuse: 

— De atunci am devenit un fel de catolică renegată. Aproape 
că mi-am pierdut credința... sau am fost silită s-o fac. N-am mai 
fost deloc la liturghie. Dar am ramas catolică faţă de avort. L-am 
păstrat pe Joey și n-am regretat niciodată. 

— Mama ta nu și-a schimbat atitudinea? 

— Nu. Deși ne vorbim, între noi este o prăpastie. Nu vrea să 
aibă de-a face cu Joey. 

— Mare păcat. 

— Ca o ironie a sorții, de când am rămas gravidă totul s-a 
schimbat în viața mea. Lucrurile au început să meargă tot mai 
bine. Încă nu născusem când am intrat în afaceri cu Val Gardner 
și am pornit Wine & Dine. Am avut multe succese, dar asta n-a 
însemnat nimic pentru mama. Nu i se pare suficient, pentru că 
aș fi putut să fiu călugăriţă și am ajuns o mamă necăsătorită. Mă 
învinovăţește și acum, de câte ori ne vedem. 

— În fine, acum pricep ce-i cu sensibilitatea asta a ta. 

— O sensibilitate care m-a făcut să cred că... atunci când a 
început ieri toată povestea cu bătrâna - îmi era sortit să mi se 
întâmple așa ceva. 

— Adică? 

— Probabil că mi-e dat să-l pierd pe Joey. Poate că e 
inevitabil... predestinat. 

— Nu te înțeleg. 

Se foi nervoasă. Părea în același timp furioasă, descurajată și 
jenată. 

Își limpezi vocea, inspiră adânc și spuse: 

— Poate că e pedeapsa Domnului pentru renunţarea la 
călugărie, pentru supărările mamei mele, pentru depărtarea de 
biserică, după ce fusesem atât de apropiată de ea. 

— Dare... 

— Ridicol? sugeră ea. 

— Păi da. 

Încuviinţă. 

— Știu. 

— Dumnezeu nu este răzbunător. 


60 


— Știu, răspunse ea sfioasă. E o tâmpenie, nu are nicio logică. 
O prostie de sus până jos. Și totuși... asta mă roade. Chiar și 
prostiile pot avea o motivaţie uneori. Oftă, scuturându-și capul. 
Sunt mândră de Joey, a naibii de mândră, dar nu sunt deloc 
mândră că nu sunt o mamă căsătorită. 

— Ziceai că-mi vei spune și câte ceva despre tată... în cazul 
când s-ar putea să aibă vreo legătură cu povestea asta. Cum Îl 
cheamă? 

— Mi-a spus că-l cheamă Luke - de fapt Lucius - Under!. 

— Sub ce? 

— Asta era numele lui de familie. Under. Under Lucius, dar m- 
a rugat să-i spun Luke. 

— Under. Un nume cam neobișnuit. 

— E un nume fals. Se gândea, probabil, cum să mă dezbrace 
atunci când și l-a fabricat, spuse ea furioasă. Apoi roși. 

Era vădit jenată de aceste destăinuiri intime, dar continuă: 

— S-a întâmplat în timpul unei croaziere în Mexic, pe unul din 
acele vapoare ale dragostei. Râse fără veselie pomenind despre 
dragoste în acest context. După ce am văzut ce înseamnă 
călugăria și după ce am fost câţiva ani chelneriţă, voiajul ăsta a 
fost prima distracţie pe care mi-am îngăduit-o. După numai 
câteva ore de la plecarea din Los Angeles am întâlnit un bărbat. 
Un tip foarte bine... Fermecător. Spunea că-l cheamă Luke. Și 
cum un lucru duce întotdeauna la altul... Trebuie să fi înțeles cât 
eram de vulnerabilă, pentru că se învârtea în jurul meu ca un 
rechin. Pe vremea aia eram cu totul alta, așa de timidă, o 
adevărată călugăriță ieșită de la mănăstire, o virgină lipsită 
complet de experiență. Am stat împreună cinci zile pe vasul ăla, 
cred că cea mai mare parte a timpului, în cabina mea, în pat. 
Peste câteva săptămâni, când am aflat că sunt gravidă, am 
încercat să dau de el. Nu aveam nevoie de bani, cred că mă 
înţelegi. Mi-am spus doar că e dreptul lui să știe că va fi tată. 
Râse din nou, amar. Îmi lăsase o adresă și un număr de telefon, 
dar nu corespundeau. M-am gândit să-l găsesc prin intermediul 
companiei de navigaţie, dar am considerat că ar fi atât de... 
înjositor. Zâmbi trist. Apoi a urmat o existenţă atât de banală. 
Chiar înainte de a fi rămas însărcinată, m-am simţit... murdărită 
de bărbatul acela, de toată povestea atât de vulgară de pe 
vapor. N-am vrut să mă mai simt niciodată în halul ăsta... așa 


1 Under- „sub” în engleză. 
61 


încât... cum să-ţi spun... n-am renunțat la sex, dar am devenit 
foarte precaută. Probabil că asta e tot ce a mai rămas din 
călugăriţa de pe vremuri. Și tot din pricina călugăriței din mine 
simt nevoia pedepsei, simt că probabil Dumnezeu mă va 
pedepsi prin Joey. 

Nu știa ce să-i spună. Era obișnuit să asigure clienţilor lui 
ajutor psihic, emoţional sau mental, dar nu prea știa cum să le 
asigure sprijin spiritual. 

— Mă implic prea tare în povestea asta, spuse ea, și probabil 
că te voi implica și pe tine cu toate grijile mele. Sunt mereu 
speriată că Joey s-ar putea îmbolnăvi, răni sau accidenta. Nu e 
vorba aici doar de grija firească a unei mame. Uneori... sunt 
obsedată de grija pentru el. Și ieri apare baba asta care-mi 
spune că băiatul e posedat, că trebuie să moară, dă târcoale 
casei, ne ucide câinele... Doamne, mi se pare atât de 
necruțătoare, de implacabilă. 

— Nici vorbă, spuse el. 

— Acum, când știi câte ceva despre Evelyn, mama mea, tot 
mai crezi că ar avea vreo legătură cu povestea asta? 

— Nu chiar. Și totuși e posibil ca bătrâna s-o fi auzit vorbind 
de Joey, și așa să fi dat de voi. 

— Eu cred că e vorba de o pură întâmplare. Ne aflam unde nu 


trebuia, într-un momen t nepotrivit. Dacă n-am fi fost ieri 
pe esplanadă, dacă acolo ar fi fost o altă femeie cu copilul ei, 
baborniţa s-ar fi luat de ei. 

— Poate că ai dreptate, răspunse el. Se ridică de pe birou. Dar 
nu e cazul să-ţi faci probleme din cauza ei. O vom găsi. Se 
apropie de fereastră. O să punem capăt acestei hărţuieli. O să 
vezi. Aruncă o privire pe geam, peste vârful curmalului. 
Furgoneta albă era la locul ei. Omul în haine închise continua să 
stea sprijinit de mașină. Terminase de mâncat. Stătea acolo cu 
maniile încrucişate, cu picioarele în aceeași poziţie și 
supraveghea intrarea în bloc. 

— Vino o clipă. 

Christine se apropie de fereastră. 

— Seamănă cu furgoneta parcată lângă mașina voastră pe 
esplanadă? 


62 


— Da, una ca asta. 

— S-ar putea să fie aceeași? 

— Crezi că m-au urmărit de dimineaţă? 

— Ti-ai fi putut da seama? 

Se încruntă. 

— Eram într-un asemenea hal... atât de nervoasă, de 
deprimată, nu cred că aș fi putut să observ că sunt urmărită, 
mai cu seamă dacă sunt și profesioniști. 

— Deci, poate fi aceeași furgonetă. 

— Poate fi și o coincidentă. 

— Nu cred în coincidenţțe. 

— Și dacă e aceeași mașină, dacă am fost urmărită, cine e 
tipul sprijinit de ea? 

Era prea departe ca să-l poată vedea bine. Puteau observa 
foarte puţine amănunte de la distanța aceea. Ar fi putut avea 
orice vârstă. 

— Poate e soţul bătrânei sau fiul ei, spuse Charlie. 

— Dar dacă mă urmărește înseamnă că e la fel de nebun ca 
ea. 

— Poate. 

— Nu poate fi o familie de nebuni. 

— Nicio lege n-o interzice, spuse el. 

Se apropie de birou și îl chemă prin interfon pe Henry Rankin, 
unul dintre oamenii lui cei mai buni. Îi spuse despre furgoneta 
de vizavi. 

— Vreau să te apropii de ea. Îi iei numărul și te uiţi la tipu’ de- 
acolo ca să-l poţi recunoaște mai târziu. Ai grijă să bunghești 
orice amănunt fără să devii suspect. După aceea te întorci și 
vezi să înconjori blocul. Intri și ieși prin spate ca să nu-și dea 
seama de unde vii. 

— N-avea grijă, îi spuse Rankin. 

— După ce i-ai luat numărul, îi contactezi pe cei de la 
Circulaţie și afli cine e proprietarul mașinii. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

— Apoi îmi raportezi. 

— Am pornit. 

Charlie închise aparatul. Se apropie iar de fereastră. O auzi pe 
Christine: 

— Să sperăm că e doar o coincidenţă. 


63 


— Ba dimpotrivă - să sperăm că e aceeași mașină. Ar fi cel 
mai bun fir. 

— Dar dacă e aceeași mașină și dacă tipul este cu ea... 

— E limpede că este cu ea! 

— ... înseamnă că nu numai bătrâna îl ameninţă pe Joey. Sunt 
doi. 

— Sau poate mai mulţi. 

— Cum?! 

— Mai poate fi încă unul sau poate doi despre care nu știm. 

O pasăre zbură prin dreptul geamului. Frunzele palmierului 
tresăriră în briza neobișnuit de caldă pentru acel anotimp. 
Soarele se reflecta în geamurile mașinilor parcate de-a lungul 
străzii. 

Străinul de lângă furgonetă își continua așteptarea. 

— Ce naiba se întâmplă? întrebă Christine. 


10. 


În subsol, unsprezece lumânări încercau să destrame umbrele 
groase. Singurul zgomot care tulbura liniștea era respiraţia tot 
mai greoaie a mamei Grace Spivey care se cufunda lot mai 
profund în transă. Cei unsprezece discipoli păstrau o tăcere 
absolută. 

Kyle Barlowe era tăcut și neclintit, deși stătea într-o poziţie 
incomodă. Scaunul lui de stejar era prea mic pentru el. Nu era 
de vină scaunul, care ar fi asigurat o poziţie bună oricui altcuiva. 
Barlowe era atât de masiv încât, în comparaţie cu el, toată 
mobila părea să fi fost făcută pentru pitici. Îi plăceau scaunele 
adânci, bine capitonate și fotoliile de modă veche, cu spatele 
suficient de larg pentru a-i cuprinde umerii. Îi plăceau paturile 
largi, sofalele gen LAY-Z-BOY și căzile străvechi, cu picioare de 
fier, erau atât de largi încât îi permiteau să stea întins și nu cu 
picioarele ghemuite ca un copil care face baie într-un lighean. 
Apartamentul lui din Santa Ana era mobilat în funcţie de 
dimensiunile lui, dar când nu era acasă se simţea mai mult sau 
mai puțin stânjenit. 

Pe măsură ce Mama Grace se prăbușea în transa ei, Barlowe 
devenea tot mai nerăbdător să afle ce mesaj va aduce din 
lumea spiritelor și uita că stă cocoţat pe un scaun de copil. 


64 


O adora pe Mama Grace. Ea a fost cea care îi vorbise de 
viitoarea pogorâre a Amurgului, iar el crezuse fiecare cuvânt. 
Amurgul. Da, avea o noimă, Omenirea depășise cu mult 
termenul pentru întâlnirea cu Amurgul. Avertizându-l și cerându- 
i ajutorul pentru a pregăti omenirea în vederea întâlnirii, Mama 
Grace îi dăduse o șansă de a-și răscumpăra păcatele până nu 
era prea târziu. li salvase trupul și sufletul. 

Până la întâlnirea cu ea, își petrecuse cei 28 de ani de viaţă 
într-o constantă sete de autodistrugere. Fusese un beţivan, un 
bătăuș, spaima barurilor, un consumator de droguri, un violator 
și chiar ucigaș. Dusese o viață dezordonată, schimbând câte o 
femeie pe săptămână, cele mai multe erau drogate sau 
prostituate, adesea și una și alta. Se procopsise cu blenoragie 
de șapte sau opt ori, cu sifilis de două ori și era de mirare că nu 
se alesese decât cu atât. 

Uneori, foarte rar însă, când era suficient de lucid, se simţea 
dezgustat sau chiar îngrozit de viaţa pe care o ducea. Se 
autoconvinsese că sila faţă de sine și violenţa față de ceilalţi 
erau un răspuns necontrolat - prea rareori intenţionat - la 
cruzimea de care dădeau dovadă ceilalți faţă de el. 

Pentru cei din jur, era doar o monstruozitate, un uriaș greoi, 
cu o faţă de Neanderthal care ar fi speriat și un urs grizzly. 
Copiii, mai cu seamă, îl ocoleau. Oamenii de toate vârstele se 
holbau la el, unii în modul cel mai deschis, alţii pe ascuns. Unii 
chiar râdeau de el pe la spate sau făceau glume pe seama lui. In 
general se făcea că nu bagă de seamă, cu excepţia cazurilor 
când avea chef să rupă niște mâini sau să dea niște șuturi în 
fund. Dar întotdeauna observa atitudinea lor și asta îl durea. 
Tinerii erau cei mai răi, mai cu seamă unele fete, care râdeau de 
el fără să se ferească. Ba uneori, când erau destul de departe ca 
să se simtă la adăpost, își băteau joc de el. Toată viaţa nu 
fusese altceva decât un individ ocolit de toţi, un însingurat. 

Ani de zile își găsise o justificare pentru stilul lui de viață. 
Amărăciunea, duritatea, ura și furia păreau să fie pavezele lui 
împotriva răutăţii tuturor celorlalți. Dacă nu ar fi fost totala lui 
indiferență față de condiţiile materiale în care trăia și setea de 
răzbunare, ar fi fost complet lipsit de apărare. Lumea dorea cu 
orice preţ să facă din el un asocial și îl vedea fie ca pe un 
măscărici de șapte picioare, cu o mutră de maimuţă, fie ca pe 
un monstru înspăimântător. Ei bine, nu era un măscărici, dar nu- 


65 


| deranja s-o facă pe monstrul. N-ar fi ezitat să le demonstreze 
cât de rău, cât de monstruos putea să fie dacă ar fi vrut. Ei îl 
făcuseră așa. Nu el era răspunzător pentru crimele lui. Era rău 
pentru că e;îl făcuseră să fie rău. Asta își spusese cea mai mare 
parte a vieţii lui. 

Până în ziua când a întâlnit-o pe Mama Grace Spivey. Ea îl 
ajutase să vadă ce epavă ajunsese. Ea îl făcuse să înţeleagă că 
justificările pe care le găsea pentru viața lui păcătoasă și 
atitudinea mult prea  îngăduitoare faţă de  propriu-i 
comportament erau lipsite de orice bază. Ea îl învățase că un 
paria poate câștiga putere, curaj și chiar mândrie din propria lui 
situaţie. Ea îl ajutase să-l vadă pe diavol cuibărit în propria lui 
fiinţă și să-l alunge de acolo. 

Ea îi arătase că marea lui forță și talentul lui unic pentru 
distrugere trebuiau folosite numai pentru a răspândi groaza 
printre inamicii lui Dumnezeu și a-i pedepsi. 

Acum, în faţa Mamei Grace, care plutea în transă, Kyle 
Barlowe o privea cu o adoraţie infinită. Nu vedea că părul ei ca o 
coamă neîngrijită era încreţit, încâlcit și unsuros. Lui i se părea, 
în lumina tremurătoare, aurie, un nimb sfânt care îi încadra fața, 
o aură. Nu îi vedea hainele boţite. Nu vedea nici dârele de 
scame și mătreaţă, nici petele de mâncare ce le „decorau”. 
Vedea numai ceea ce dorea el. Și ceea ce dorea era salvarea. 

Ea gemu. Pleoapele i se zbătură fără să se deschidă. 

Stând pe podea, cu lumânările ţinute strâns în mâini, cei 
unsprezece discipoli ai consiliului intim deveniră încordați, dar 
niciunul nu scoase vreun sunet care ar fi putut destrăma vălul 
subţire al vrăjii. 

— O, Doamne, spuse Mama Grace de parcă ar fi văzut ceva 
oribil. O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne! 

Tresări, apoi se cutremură. Își mișcă buzele nervoasă. 
Deasupra sprâncenelor strălucea sudoarea. Respira greu. Gâfâia 
cu gura deschisă de parcă s-ar fi înecat. Apoi inspiră, cu un 
șuierat rece, printre dinţii strânși. 

Barlowe aștepta răbdător. 

Mama Grace își înălță mâinile cu pumnii încleștaţi. Inelele 
sclipiră în lumina lumânărilor. Apoi mâinile îi căzură în poală și 
rămaseră nemișcate ca niște păsări moarte. În cele din urmă 
vorbi și vocea îi era slabă, tremurată, de nerecunoscut. 

— Omorâţi-l. 


66 


— Pe cine? întrebă Barlowe. 

— Pe băiat. 

Cei 11 discipoli se agitară, privindu-se unii pe ceilalți cu 
înțeles. 

Mișcările lumânărilor nășteau umbre care se răsuceau și se 
contorsionau, împrăștiindu-se prin toată camera. 

— Vrei să spui Joey Scavello? întrebă Barlowe. 

— Da, pe el să-l ucideţi, spuse Mama Grace de la o mare 
depărtare. Acum! 

Din motive pe care nici Barlowe, nici Mama Grace nu le 
puteau înţelege, el era singurul care putea să comunice cu ea 
când era în transă. Dacă i-ar fi vorbit alţii, nu i-ar fi auzit. Ea era 
singura care le putea face legătura cu lumea spiritelor, iar 
Barlowe, prin întrebările lui, bine direcționate și puse cu 
răbdare, asigura receptarea mesajelor cu claritate și în detaliu. 
Mulțumită acestei calităţi, acestui dar, se convinsese că este și 
el unul dintre aleșii Domnului, așa cum îi spusese Mama Grace. 

— Omorâţi-l... omorâţi-l, murmură ea cu o voce hârâită. 

— Eşti sigură că el e băiatul? întrebă Barlowe. 

— Da. 

— Nu e nicio îndoială? 

— Nu. 

— Cum poate fi ucis? 

Faţa Mamei Grace era acum destinsă. Pe fața ei, de obicei 
netedă, apăruseră cearcăne. Carnea ei fără culoare, arăta ca o 
haină mototolită. 

— Cum îl putem distruge? întrebă Barlowe din nou. 

Gura i se deschise larg. Aerul îi șuiera în gât. Saliva i se 
scurgea din colţurile gurii, prelingându-i-se pe bărbie. 

— Mamă Grace? o îndemnă Barlowe. 

Vocea ei deveni și mai slabă. 

— Omorâţi-l... oricum veţi vrea. 

— Cu o armă, cu un cuţit? Prin foc? 

— Cu orice armă... veţi reuși... dar numai dacă acţionaţi rapid. 

— Cât de rapid? 

— Timpul expiră. Cu fiecare zi... devine tot mai puternic... tot 
mai puţin vulnerabil. 

— Când îl vom ucide, va trebui să respectăm vreun ritual? 
întrebă Barlowe. 

— Doar atât... când va fi mort... inima. 


67 


— Ce e cu inima? 

— Trebuie... scoasă, spuse ea cu o voce mai intensă și mai 
ascuţită. 

— Și apoi? 

— Se va înnegri. 

— Inima lui se va înnegri? 

— Ca un cărbune. Și va putrezi. Și veți vedea... 

Se așeză și mai dreaptă în scaun. Sudoarea de pe sprâncene 
îi picura pe faţă. Îi transpirase și buza de sus. Ca o pereche de 
molii rănite mâinile i se agitară în poală. Culoarea îi reapăru în 
obraji, deși ochii îi rămăseseră închiși. Nu mai bolborosea, dar 
saliva continua să-i lucească pe bărbie. 

— Ce vom vedea când îi vom scoate inima? întrebă Barlowe. 

— Viermi, spuse ea scârbită. 

— În inima băiatului? 

— Da. Şi gângănii. Mișunând. 

Unii din discipoli începură să murmure. Dar nu avea nicio 
importanţă. Nimic nu mai putea să tulbure transa Mamei Grace. 
Era prea adânc prinsă în mrejele ei. 

Barlowe se aplecă în față și își prinse coapsele cu mâinile lui 
mari. 

— Ce trebuie să facem cu inima după ce i-am scos-o? întrebă 
el. 

Ea își mușcă buza atât de tare încât Barlowe se temu că îi va 
da sângele. Apoi, cu un gest spasmodic, își ridică mâinile și 
degetele se răsuciră în aer de parcă ar fi putut să stoarcă 
răspunsul de acolo. Apoi: 

— Aruncațţi inima în... 

— În ce? întrebă Barlowe. 

— Într-un vas cu apă sfinţită. 

— Dintr-o biserică? 

— Da. Apa va rămâne rece... dar inima... va fierbe, se va 
preschimba în aburi negri... și se va evapora. 

— Atunci putem fi siguri că băiatul a murit? 

— Da. Mort. Pentru veșnicie. Nu va mai reveni sub o altă 
Încarnare. 

— Deci mai e o speranţă? întrebă Barlowe căruia nu-i venea 
să creadă că ar mai fi existat așa ceva. 

— Da, răspunse ea cu voce îngroșată. Speranţă. 

— Slăvit fie Domnul, spuse Barlowe. 


68 


— Slăvit fie Domnul, răspunseră discipolii. 

Mama Grace deschise ochii. Căscă, oftă, clipi, și se uită în 
jurul ei nedumerită. 

— Unde sunt? Ce s-a întâmplat? Mă simt așa de sleită. Am 
pierdut știrile de la ora șase? N-ar fi trebuit să le pierd. Ar fi 
trebuit sa aflu ce mai au de gând oamenii lui Lucifer. 

— Mai sunt doar câteva minute până la amiază, spuse 
Barlowe. Mai sunt câteva ore bune până la știrile de la șase. 

Se zgâi la el cu ochi tulburi în care flutura familiara privire 
aiurită care îi anunţa revenirea dintr-o transă profundă. 

— Tu cine ești? Mă cunoști? NU cred că mă știi. 

— Sunt Kyle, Mamă Grace. _ 

— Kyle? spuse ea de parcă nu ar fi auzit niciodată de el. In 
ochi i se aprinse o licărire de îndoială. 

— Relaxează-te, spuse el. Relaxează-te și încearcă să înţelegi. 
Ai avut o viziune. O să-ți amintești într-o clipă. O să-ţi revină 
totul în memorie. Își întinse către ea mâinile mari, bătătorite. 
Uneori era atât de speriată și pierdută când ieșea din transă, 
încât avea neapărată nevoie să fie înconjurată cu afecţiune. De 
obicei, când îl ţinea de mâini, forţa lui fizică o regenera, 
readucând-o în fire, de parcă ar fi fost o baterie de la care se 
alimenta. Dar astăzi, bătrâna îi respinse mâinile. Se încruntă. Se 
uită la lumânări și la discipolii ei, uluită de prezenţa lor. 

— Doamne, spuse ea, mi-e atât de sete. _ 

Unul dintre discipoli se grăbi să-i aducă de băut. Il privi pe 
Kyle. 

— Ce vrei de la mine? De ce m-ai adus aici? 

— O să-ţi amintești, răspunse el cu răbdare, zâmbindu-i 
încurajator. 

— Nu-mi place aici, spuse ea cu o voce subţire, arțăgoasă. 

— Dar e biserica ta. 

— Biserică? 

— Subsolul bisericii. 

— Dar e întuneric, scânci ea. 

— Ești în siguranţă aici. 

Se bosumflă ca un copil, apoi se încruntă, după care spuse: 

— Nu-mi place întunericul. Mi-e frică de întuneric. Își cuprinse 
umerii cu braţele, ca într-o îmbrăţișare. 

— De ce m-ai adus în bezna asta? 


69 


Unul dintre discipoli se ridică și aprinse lumina. Ceilalţi 
stinseră lumânările. 

— Biserică, repetă Mama Grace privind pereţii lambrisaţi ai 
subsolului și coloanele care sprijineau tavanul. Făcea eforturi să 
înţeleagă ce i se întâmplă, dar era încă dezorientată. Barlowe nu 
putea face nimic să o ajute. Uneori îi trebuiau și zece minute ca 
să iasă din starea de confuzie care-i însoțea întotdeauna 
călătoria în lumea spiritelor. Se ridică. Barlowe se ridică și el 
aplecându-se protector peste ea. 

— Vreau pipi, spuse ea, îmi trebuie tare. Se strâmbă și-și puse 
o mână pe burtă. 

— Nu mai vrea nimeni pipi aici? Eu trebuie neapărat să fac 
pipi. 

Barlowe o îndreptă spre Edna Vanoff, o femeie mică și 
îndesată, membră a consiliului intim, și Edna o conduse pe 
Mama Grace spre toaleta aflată la capătul opus al subsolului. 
Bătrâna nu era sigură pe picioare. Se sprijinea cu toată 
greutatea de Edna, continuând să privească uimită în jurul ei. 
Străbătând camera, repetă cu voce tare: 

— O, îmi trebuie așa de tare încât cred că o să explodez. 

Barlowe oftă îngrijorat și se așeză pe scaunul prea mic și prea 
tare. Lucrul cel mai greu pentru el - și pentru ceilalţi discipoli - 
era să înţeleagă comportamentul bizar al Mamei Grace după ce 
avea o viziune. În aceste momente nu avea deloc alura unui 
lider spiritual. În plus, nu-i lipsea nimic din comportamentul unei 
bătrâne bete și nebune. În cel mult zece minute redevenea însă 
stăpână pe sine. Curând va fi din nou femeia cu mintea ascuţită 
și ochi limpezi care îl smulsese din mocirla unei vieţi păcătoase. 
Femeia căreia nimeni nu-i punea la îndoială forța de pătrundere, 
puterea și sfinţenia. Nimeni nu se mai îndoia de adevărul 
chemării ei exaltate. Și totuși, cu toate că o văzuse de multe ori 
într-o asemenea stare de plâns, și știa că nu e ceva de durată, 
în clipele acelea Barlowe se simțea tulburat și bolnav de 
îndoială. Și se ura pentru îndoiala lui. Işi spunea că Dumnezeu o 
punea pe Mama Grace în asemenea situaţii dezgustătoare 
tocmai pentru a pune la încercare credinţa apostolilor ei. Era 
procedeul prin care Dumnezeu se asigura că doar cei mai 
devotați discipoli ai Mamei Grace vor rămâne alături de ea, 
asigurând în felul acesta soliditatea bisericii pentru zilele grele 


70 


ce aveau să vină. Cu toate acestea, de câte ori o vedea într-un 
asemenea hal, Barlowe se simţea dărâmat rău de tot. 

Îi privi pe membrii consiliului intim, care continuau să stea pe 
jos. Toţi păreau tulburaţi și toţi se rugau. Işi închipui că se rugau 
să aibă puterea de a nu se îndoi de Mama Grace, așa cum i se 
întâmpla lui. 

Își închise ochii și începu să se roage și el. Vor avea nevoie de 
toată puterea, credinţa și încrederea pe care le puteau găsi în 
ei, pentru că uciderea băiatului nu va fi o treabă ușoară. Nu era 
un băiat obișnuit. Mama Grace stăruise asupra acestui lucru. S- 
ar putea să fie posesorul unei... forțe cumplite. Se putea 
întâmpla să-i distrugă chiar în clipa când vor ridica mâna asupra 
lui. Dar de dragul omenirii, trebuia să încerce să-l ucidă. 

Barlowe spera că Mama Grace îi va îngădui lui să aplice 
lovitura de graţie. Chiar dacă asta ar fi însemnat propria-i 
moarte, voia ca el să fie cel care va vărsa sângele băiatului, 
pentru că acela care îl va omori pe puști (sau va muri în această 
încercare), avea asigurat un loc în Rai, aproape de tronul lui 
Dumnezeu. Barlowe era convins de acest adevăr. Dacă și-ar 
folosi toată puterea și ura pentru a izbi acel copil al răului, ar 
răscumpăra din păcatele din zilele dinaintea convertirii lui de 
către Mama Grace. 

Așezat pe scaunul tare de stejar, cu ochii închiși, cu gura plină 
de rugăciuni, își strânse pumnii. Respirația i se acceleră. 
Nerăbdarea îi era trădată de curba umerilor și de încordarea 
braţelor, gâtului și maxilarului. Tot trupul îi era străbătut de fiori. 
Era nerăbdător să împlinească porunca Domnului. 


11. 


La mai puţin de 20 de minute, Henry Rankin se întoarse în 
biroul lui Charlie Harrison cu datele Serviciului Circulaţie privind 
furgoneta albă. 

Rankin era un bărbat micuţ, subţire, cu ţinută și supleţe 
atletică. Christine se întrebă dacă nu cumva e jocheu. Era bine 
îmbrăcat, cu mocasini negri, Bally, un costum cenușiu, ușor, 
cămașă albă, cravată albastră și batistă albastră îngrijit 
împăturită, pusă la vedere în buzunarul hainei. Nu aducea deloc 


71 


cu ceea ce își imagina Christine în legătură cu un detectiv 
particular. 

Rankin îi dădu lui Charlie o bucată de hârtie și îi spuse: 

— După cei de la Circulaţie, furgoneta aparţine unei 
imprimerii numite The True Word. 

Dacă te gândeai mai bine, nici Charlie Harrison nu prea 
semăna cu un detectiv particular, își spuse Christine. Crezuse că 
detectivii particulari sunt mai înalți: Charlie nu era atât de scund 
ca Henry Rankin, dar nici din cale-afară de înalt. Mai credea că 
un astfel de detectiv e cel puţin cât un tanc și la nevoie, poate 
să spargă un zid cu pumnul: Charlie era subţire! și, cu toate că 
lăsa impresia că își poate purta singur de grijă, n-ar fi trecut 
niciodată printr-un zid, fie el de cărămidă sau din orice altceva. 
Și mai credea că un detectiv particular avea o înfățișare 
fioroasă, cu ochi duri și o gură crudă, cu buzele strânse: Charlie 
avea o înfățișare inteligentă, descurcăreață, capabilă, dar nu 
fioroasă. Faţa n-avea nimic deosebit, deși trăsăturile îi erau 
frumoase, încadrate de un păr blond și des, atent pieptănat. Cei 
mai reușiți erau ochii, verzi-cenușii, limpezi și direcţi. Erau calzi, 
prietenoși, lipsiţi de violenţă sau cel puţin așa păreau. 

Deși nici Charlie, nici Rankin nu semănau cu Magnum, sau 
Sam Spade, sau Philip Marlowe, Christine avea convingerea că 
nimerise unde trebuie. Charlie Harrison era prietenos, stăpân pe 
sine, deschis și sincer. Toate gesturile sale erau discrete, sigure 
și precise. Emana competență și încredere. Christine își 
închipuia că lui Charlie i se întâmpla extrem de rar - dacă i s-o fi 
întâmplat vreodată așa ceva - să dea greș. 

Foarte puţini oameni cunoscuţi de ea îi lăsaseră o astfel de 
impresie. Ai naibii de puţini. Mai cu seamă bărbaţii. În trecut, 
când încercase să-și găsească un reazem în bărbați, încrederea 
ei fusese de prea multe ori înșelată. Totuși instinctul îi spunea 
că Charlie Harrison era diferit de cei mai mulţi dintre oameni și 
că se poate bizui pe el. 

Charlie își ridică ochii de pe hârtia pe care i-o dăduse Rankin. 

— The True Word? Avem ceva despre ei prin registrele 
noastre? 

— Nimic. 

Charlie o privi pe Christine. 

— Ai auzit vreodată de ei? 

— Nu. 


72 


— Aţi tipărit vreodată broșuri sau altceva pentru magazinul 
vostru destinat mâncăcioșilor? 

— Cu siguranţă, dar nu la tipografia asta. 

— Bine, spuse Charlie, va trebui să aflăm a cui e compania, să 
obţinem o listă a angajaţilor și să începem verificările. 

— Se face, răspunse Rankin. 

— Poate că ar trebui să discuţi cu mama ta chestiunea asta, 
doamnă Scavello, îi spuse Charlie. 

— Mai bine nu, spuse ea. Doar dacă e absolut necesar. 

— Bine... în regulă. Probabil că va deveni necesar. Și cu 
asta... te poţi întoarce la ale tale. Ne vor lua ceva timp 
„săpăturile” astea. 

— Dar Joey? 

— Poate să rămână aici în după-amiaza asta, spuse Charlie. 
Sunt curios ce o să se întâmple dacă o să pleci fără băiat. Tipul 
cu furgoneta te va urmări sau o să aștepte să apară Joey? Care 
din voi îl interesaţi mai mult? 

„O să-l aștepte pe Joey”, își spuse Christine înverșunată, 
„doar pe el vor să-l ucidă.” 

e 

Sherry Ordway, secretara de la Klemet-Harrison, se întrebă 
dacă ea și Ted, soțul ei, nu făcuseră o greșeală. Acum șase ani, 
după trei ani de căsnicie, hotărâseră că nu vor copii, iar Ted se 
sterilizase. Fără copii își puteau permite o casă mai frumoasă, o 
mobilă mai bună, o mașină mai rapidă, puteau să călătorească. 
Serile erau liniștite, numai bune pentru lectură sau pentru a fi 
petrecute în doi. Cei mai mulți dintre prietenii lor erau legaţi de 
familie și de fiecare dată când le vedeau copiii obraznici sau 
încăpăţânaţi, se felicitau pentru hotărârea pe care-o luaseră. Se 
bucurau de libertatea lor și Sherry nu regretase niciodată că nu 
are copii. Până acum. Pe când răspundea la telefon, 
dactilografia scrisori sau se ocupa de fișier, îl privea pe Joey 
Scavello și parcă-și dorea (doar un pic) să fi fost alei. 

Era un copil atât de bun! Stătea afundat într-un fotoliu, în 
anticameră, cu picioarele pe podea. Răspundea doar când i se 
vorbea, nu ar fi întrerupt pe nimeni doar ca să atragă atenţia 
asupra lui. Răsfoi câteva reviste, uitându-se la fotografii, apoi își 
murmură doar pentru sine ceva. Într-un cuvânt, era cel mai 
drăguţ lucru pe care îl văzuse vreodată. 


73 


Tocmai terminase de dactilografiat o scrisoare și îl urmărea 
pe furiș pe băiat cum, încruntat și mărunţind vorbe de neînțeles, 
își examina nodurile de la șireturile adidașilor, după care refăcu 
funda unuia din ei. Se pregătea să-l întrebe dacă ar fi vrut una 
din brioșele ei cu unt, când sună telefonul. 

— Klemet-Harrison, spuse Sherry. 

— Joey Scavello este acolo? vru să știe o voce de femeie. E un 
băieţaș de șase ani. Nu se poate să nu-l fi observat dacă e pe- 
acolo. E o păpușă. 

Sherry ezită, surprinsă de faptul că cineva se interesa de 
băiat. 

— La telefon e bunica lui, continuă femeia. Christine mi-a 
spus că va veni cu băiatul la dumneavoastră. 

— A, bunica! Da, sigur că da, sunt aici. Doamna Scavello e în 
biroul domnului Harrison. Nu puteți vorbi cu dânsa acum. Dar 
sunt sigură că... 

— De fapt cu Joey vreau să vorbesc. E și el la domnul 
Harrison? 

— Nu. E aici, cu mine. 

— MI-l puteţi da o clipă? continuă femeia, dacă nu deranjez 
foarte tare. 

— Nu e nicio problemă. 

— N-o să dureze prea mult. 

— Sigur. O clipă, vă rog. Sherry luă receptorul de la ureche și 
spuse: 

— Joey! E pentru tine. Bunica. 

— Bunica? făcu băiatul, părând foarte surprins. 

Apoi se apropie de birou. Sherry îi dădu telefonul și băiatul nu 
spuse altceva decât „hello”. Deveni rigid, mânuţa i se încleștă 
așa de tare pe receptor încât oasele amenințau să străpungă 
pielea subţire a încheieturilor. Rămăsese cu ochii larg deschişi, 
ascultând. Sângele îi fugi din obraji. Ochii i se umplură cu 
lacrimi. Brusc, trânti receptorul. 

Sherry tresări surprinsă. 

— Joey! Ce s-a întâmplat? 

Colţurile gurii îi coborâră cu un tremur vădit. 

— Joey! 

— A fost... ea. 

— Bunica? 

— Nu. V... vrăjitoarea. 


74 


— Vrăjitoarea? 
— A spus... că 0... să-mi smulgă inima. 
e 

Charlie îl duse pe Joey în birou la Christine, închise ușa în 
urma lui, iar el rămase cu Sherry pentru a-i pune câteva 
întrebări. Sherry părea distrusă. 

— N-ar fi trebuit să-i permit să-i vorbească băiatului. Nu mi- 
am dat seama. 

— Nu e vina ta, îi spuse Henry Rankin. 

— Așa e, o asigură și Charlie. 

— Ce fel de femeie... 

— Asta încercăm să aflăm, spuse Charlie. Acum vreau să te 
concentrezi asupra discuţiei și să-mi răspunzi la câteva 
întrebări. 

— Nu prea sunt multe de spus. 

— A pretins că e bunica lui? 

— Da. 

— A spus că e doamna Scavello? 

— Hm... nu. Nu și-a spus numele. Dar știa că este aici, cu 
mama lui. Nu mi-aș fi închipuit niciodată... adică, vreau să spun 
că părea să-i fie bunică. 

— De fapt cum ţi s-a părut? o întrebă Charlie. 

— Doamne, nu-mi dau seama... avea o voce foarte plăcută. 

— Avea vreun accent? o întrebă Charlie. 

— Nu. 

— Nu trebuie neapărat să fi avut un accent evident ca să ne 
fie de folos, spuse Henry. Aproape toţi vorbim cu un accent 
anume, chiar dacă nu e pronunţat. 

— Ei bine, chiar dacă ar fi existat așa ceva, nu l-am sesizat, 
spuse Sherry. 

— Se auzea ceva pe fundal? o întrebă Charlie. 

— Ce anume? 

— Zgomote de orice fel. 

— Nu. 

— Dacă ar fi sunat de la un telefon public, de exemplu, s-ar fi 
auzit zgomotul străzii, motoare de mașini. 

— Nimic din toate astea. 

— Poate vreun alt zgomot care ne-ar ajuta să ne dăm seama 
de unde a sunat. 


75 


— Nu, se auzea doar vocea ei, răspunse Sherry, și era o voce 
așa de plăcută! 


12. 


După ce viziunea se termină, Mama Grace le dădu drumul 
discipolilor, cu excepţia lui Kyle Barlowe și Edna Vanoiff. Apoi, 
folosindu-se de telefonul din subsol, sună la agenţia de detectivi 
unde se afla Joey Scavello și mama lui, și avu o scurtă 
convorbire cu băiatul. Kyle nu descoperise sensul gestului ei, 
dar Mama Grace era foarte încântată. 

— Nu-i suficient să-l ucidem, spuse ea. Mai trebuie îngrozit și 
demoralizat. Prin băiat o să băgăm spaima și în diavol. Așa o să- 
| facem să înțeleagă că bunul Dumnezeu nu-i va permite 
niciodată să pună stăpânire pe pământ și că va trebui să 
renunţe la comploturile lui și să-și ia gândul că va fi cândva 
învingător. 

Lui Kyle îi plăcea să o audă vorbind așa. Când o asculta pe 
Mama Grace știa că va fi și el un participant de primă mărime la 
evenimentele importante care se vor derula în istoria omenirii. 
Veneraţia și umilinţa făceau să-i tremure picioarele. 

Grace îi conduse pe Kyle și Edna în capătul opus al subsolului, 
acolo unde într-un perete de lemn se afla o ușă bine mascată. În 
spatele ei era o cameră de 20 pe 26 de picioare. Plină cu arme. 

La începuturile misiunii sale, Mama Grace avusese o viziune 
care o avertiza că, atunci când va veni Amurgul, va trebui să se 
apere și cu altceva, nu numai cu rugăciuni. A luat viziunea 
foarte în serios. Și nu era singurul arsenal al bisericii. 

Kyle fusese de mai multe ori aici. Îl bucura răcoarea camerei 
și mirosul vag de ulei de armă. Dar cea mai mare plăcere i-o 
făcea faptul că momentul groaznicei distrugeri aștepta răbdător 
pe aceste rafturi, ca un geniu al răului închis într-o sticlă, 
așteptând doar o mână care să scoată dopul. 

Lui Kyle îi plăceau armele. Plăcerea lui era să răsucească o 
armă în mâinile lui mari, ore în șir, simţindu-i puterea, așa cum 
un orb simte înţelesul literelor în Braille. 

Uneori când somnul îi era profund, visa că ţine aţintită asupra 
oamenilor o armă grea, un Magnum 357, cu un calibru apropiat 


76 


de cel al unui tun, care bubuia, ca glasul unui dragon. De câte 
ori o cântărea în palme, simţea o plăcere infinită. 

Un timp îi fusese teamă de aceste vise. Se temea că diavolul 
nu-l părăsise cu totul. Dar a descoperit că oamenii din visul lui 
erau dușmanii lui Dumnezeu, iar fanteziile lui distinctive îi 
făceau bine. Lui Kyle îi fusese dat să fie o unealtă a justiţiei 
divine. Așa îi spusese Grace. 

Acum, în camera armelor, Mama Grace se apropie de rafturi, 
mergând pe lângă peretele din stânga ușii. Luă o cutie, o 
deschise, îndepărtă plasticul în care era înfășurat revolverul 
aflat acolo și puse arma pe masă. Era un Smith & Weason 
calibru 38, un Chief Special, care ar fi putut face praf pe oricine. 
Luă un alt revolver de pe raft, îl scoase din cutie și îl puse pe 
masă, lângă primul. Edna Vanoff îndepărtă plasticul în care erau 
învelite armele. Înainte ca ziua să fi trecut, băiatul va fi mort și, 
poate că unul din pistoalele astea îl va distruge. 

Mama Grace luă un Remington calibru 20 de pe unul din 
rafturi și îl așeză pe masă. Emoţiile lui Kyle se intensificară. 


13. 


Joey se așeză pe scaunul lui Charlie, în spatele marelui birou, 
sorbind din Coca-Cola pe care Charlie i-o turnase într-un pahar. 
Christine ședea iar pe scaunul rezervat clienţilor. Era șocată. De 
câteva ori Charlie o văzu mușcându-și unghia fără să-și dea 
seama ce face. 

Era nemulţumit de faptul că fuseseră descoperiţi și deranjați 
chiar în biroul lui. Veniseră la el să găsească protecţie și acum 
erau iar înspăimântați. Se așeză pe marginea biroului, privindu-l 
pe Joey. Apoi spuse: 

— Te înțeleg dacă nu vrei să discutăm despre telefon. Totuși, 
tare aș vrea să-ți pun câteva întrebări. 

— Credeam că o să-l angajăm pe Magnum, răspunse băiatul. 

— lubitule, ai uitat că Magnum este în Hawaii? îi spuse 
Christine. 

— Ah, da. Ai dreptate, răspunse băiatul. Părea îngrijorat. 
Magnum ar fi fost cel mai bun să ne ajute. 

O clipă, Charlie nu înțelese la ce se referă băiatul. Abia după 
aceea își aminti de serialul de televiziune și zâmbi. 


77 


Joey luă o înghiţitură zdravănă de Coca și îl studie pe Charlie 
pe deasupra paharului. In cele din urmă spuse: 

— Cred că și tu ești destul de bun. 

Lui Charlie îi veni să râdă. 

— N-o să-ţi pară rău că ai venit la noi, Joey. Și acum... ce ţi-a 
spus femeia la telefon? 

— Mi-a spus... „Nu te poți ascunde de mine.” 

Charlie sesiză nuanţa de teamă din vocea băiatului și spuse 
repede: 

— Ei bine, în privinţa asta s-a înșelat. Dacă vrem să ne 
ascundem de ea, putem s-o facem. Să nu-ţi faci probleme din 
punctul ăsta de vedere. Și ce ţi-a mai spus? 

— Mi-a mai spus că știe cine sunt. 

— Tu ce crezi c-a vrut să spună? 

Băiatul îl privi dezorientat. 

— Habar n-am. 

— Și ce ţi-a mai spus? 

— A mai spus... că o să-mi smulgă inima. 

Christine scoase un sunet strangulat. Își frământa, cu gesturi 
nervoase, geanta. 

— Cred că ar trebui să-l duc pe Joey undeva. 

— Poate mai târziu, spuse Charlie pe un ton liniștitor. Dar nu 
chiar acum. 

— Cred că acum ar fi momentul potrivit, înainte de a se 
întâmpla ceva. Am putea pleca la San Francisco. Sau mai 
departe. N-am fost niciodată în Caraibe. Acum ar fi cea mai 
bună ocazie pentru un drum până acolo. 

— Dă-mi cel puţin 24 de ore, spuse Charlie. 

— Da? 24 de ore? Și ce se întâmplă dacă baborniţa aia ne 
găsește? Nu. Astăzi ar trebui să plecăm. 

— Pentru cât timp? o întrebă Charlie. O săptămână? O lună? 
Un an? 

— Două săptămâni ar fi suficient. O vei găsi în timpul ăsta. 

— Nu-i obligatoriu. 

— Dar de cât timp ai nevoie? 

O înţelegea pe Christine și îi împărtășea îngrijorarea. Dorea să 
fie tandru cu ea, deși nu tandreţea ci duritatea ajuta în 
asemenea cazuri. li spuse: 

— E clar că a făcut o fixaţie pentru Joey. E obsedată de el. 
Joey îi pune în mișcare rotițele, ca să zic așa. Fără el prin 


78 


preajmă, s-ar putea retrage în carapacea ei. S-ar putea evapora. 
N-am mai putea-o găsi niciodată dacă Joey n-ar scoate-o din 
bârlog. Sau preferi să pleci în vacanţă pentru totdeauna? 

— Vrei să spui că-mi vei folosi fiul ca momeală? 

— Nu. Nu chiar. Nu l-aș băga niciodată într-o capcană, ca 
momeală. Îl vom folosi ca pe o ispită. 

— E o crimă ceea ce vrei să faci. 

— Dar e singura cale să ajungem la ea. Dacă băiatul nu-i prin 
preajmă, nu va avea niciun motiv să se arate. Se apropie de 
Christine și îi puse o mână pe umăr. Va fi păzit tot timpul. Va fi 
în afara oricărui pericol. 

— Pe dracu'! 

— Îţi jur. 

— Ai deja numărul furgonetei, spuse ea. 

— S-ar putea să nu fie suficient. S-ar putea să nu ne conducă 
nicăieri. 

— Ai și numele companiei căreia îi aparţine. The True Word. 

— Poate că nici asta nu-i suficient. Și dacă nu-i de-ajuns, dacă 
nu ne va duce nicăieri, Joey va trebui să fie aici, ca ea să aibă 
motive să riște făcându-și apariţia. 

— Am impresia că noi suntem cei care riscăm. 

— Ai încredere în mine, spuse el încet. 

Ea îi întâlni privirea. 

— Stai jos, spuse el. Hai. Dă-mi o șansă. Mai târziu, dacă voi 
avea un singur semnal, cât de slab, că nu controlăm situaţia, o 
să vă trimit undeva în afara orașului pentru un timp. Dar te 
rog... Nu acum. 

Își privi fiul care lăsase din mână paharul de Coca și stătea 
acum pe marginea scaunului lui Charlie. Observă că spaima ei i 
se transmitea băiatului, așa că se așeză și încercă să-și vină în 
fire, așa cum o rugase Charlie. 

Acesta se așeză iar pe marginea biroului. 

— Joey, să nu-ți fie frică de vrăjitoare. Eu știu să mă descurc 
cu vrăjitoarele. Lasă-ţi toate grijile în seama mea. Acum... 
vorbeai cu ea la telefon și ea ţi-a spus că vrea să... te taie. Ce ți- 
a mai spus? 

Faţa băiatului se încordă în încercarea de a-și aminti. 

— Nu prea multe... ceva despre niște judecători. 

— Judecători? 


79 


— Da, a spus ceva în genul... Dumnezeu vrea ca ea să-mi 
aducă niște judecători. 

— Judecată? întrebă Charlie. 

— Da, spuse băiatul. A spus că îi va aduce pe judecătorii ăia 
să mă vadă. A spus că Dumnezeu nu va permite să scap de ea. 
Își privi mama. De ce vrea Dumnezeu ca vrăjitoarea aia bătrână 
să mă prindă? 

— Nu vrea una ca asta, iubitule. Te-a minţit. E nebună. 
Dumnezeu nu are nicio legătură cu povestea asta. 

— Poate că așa, tangenţial, are, spuse Charlie încruntat. Când 
Henry mi-a spus că furgoneta e proprietatea tipografiei The True 
Word (Cuvântul adevărat), m-am întrebat dacă această 
companie nu tipărește cărți religioase. „The True Word” 
înseamnă, de fapt, Biblia. Poate că avem de-a face cu un fanatic 
religios. 

— Sau doi, spuse ea, privind spre fereastră, amintindu-și de 
tipul de lângă mașina albă. 

„Sau chiar mai mulţi”, își spuse Charlie îngrijorat. 

În timpul ultimelor două decenii, când devenise o modă 
batjocorirea instituţiilor sociale (pentru că funcţionarea lor părea 
a fi ceva inutil) apăruseră o mulțime de secte și culte 
nerăbdătoare să umple vidul de putere. Unele erau cinstite, 
vlăstare ieșite din religii bine definite, dar altele erau organizaţii 
excentrice, inventate doar în folosul fondatorului pentru a-l 
îmbogăți sau pentru a răspândi evanghelia nebuniei, violenţei și 
bigotismului lor. California era mai tolerantă asupra acestei 
chestiuni decât celelalte state; de aceea California devenise 
căminul multor asemenea culte, atât bune cât și rele. N-ar fi fost 
de mirare dacă din cine știe ce motive, unul din aceste culte ar 
fi pornit în căutare de ţapi ispășitori pe care să-i sacrifice, 
cășunând pe un copil de șase ani. O nebunie, da, dar nu 
neapărat surprinzătoare. 

Charlie spera totuși ca în cazul familiei Scavello să nu fie 
vorba de așa ceva. Nimic nu era mai greu decât să ai de-a face 
cu niște fanatici religioși. În timp ce Charlie își întorcea privirea 
de la Christine spre băiat, se întâmplă ceva ciudat. Ceva 
înspăimântător. Preţ de o clipă, pielea netedă a copilului păru că 
devine translucidă, ca apoi să fie complet transparentă. 
Incredibil, sub piele i se putea vedea craniul. Charlie văzu 
orbitele adânci și întunecate ale ochilor, fixându-l insistent. 


80 


Înăuntrul lor mișunau viermi. Hârca rânjea. În locul nasului, erau 
două găuri întunecate. Chipul lui Joey se mai zărea vag, ca un 
clișeu fotografic proiectat asupra scheletului. O presimţire a 
morţii. Tulburat, Charlie se ridică și tuși. Viziunea trecătoare 
dispăru la fel de repede cum venise, pâlpâind în faţa ochilor lui 
timp de o fracțiune de secundă. Işi spuse că totul s-a petrecut în 
închipuirea lui, deși așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată. 
Șarpele de gheaţă al fricii i se încolăcea în stomac. 

A fost o închipuire. Nu o viziune. Nici nu existau viziuni. 
Charlie nu credea în supranatural, în fenomene psihice sau în 
orice alt fel de gaguri. Era un om echilibrat și se mândrea cu 
judecata lui sănătoasă. Pentru a-și masca surpriza și teama, dar 
și pentru a-și alunga imaginea terifiantă din minte, spuse: 

— Bun, cred că ar fi timpul să ne întoarcem la treabă, 
Christine. Pe cât poţi, încearcă să te comporţi ca și cum totul ar 
fi absolut normal, iar ziua - una obișnuită. Știu că n-o să-ți fie 
ușor. Dar viața trebuie să meargă înainte și tu să-ţi vezi de 
treburile tale. In timpul ăsta noi o să încercăm să-i dăm de cap. 
O să te conducă Henry Rankin. Am aranjat deja chestiunea asta. 

— Adică... o să meargă pe post de gardă de corp? 

— Știu că nu pare prea solid, spuse Charlie, dar e expert în 
arte marţiale, are și armă și, dacă din toţi oamenii pe care-i am 
ar fi să-mi aleg unul căruia să-i încredinţez viața mea, acela ar fi 
Henry. 

— Sunt convinsă că e capabil. Dar nu eu am nevoie de gardă 
de corp. Vreau să spun că femeia îl urmărește pe Joey. 

— Și prin tine va ajunge indirect la el, spuse Charlie. Henry 
merge cu tine. _ 

— Și eu? întrebă Joey. Mai merg la grădiniță? Işi consultă 
ceasul Mickey Mouse. Am întârziat deja. 

— Astăzi nu, îi spuse Charlie. Vei rămâne cu mine. 

— Da? O să te ajut la cercetări? 

Charlie zâmbi. 

— Sigur, chiar aș avea nevoie de un asistent tânăr și 
inteligent. 

— Uau! L-ai auzit, mami? Am să fiu ca Magnum! 

Christine se forță să zâmbească și, chiar dacă surâsul îi era 
fals, îi făcea faţa mai încântătoare ca oricând. Charlie ar fi dorit 
să citească pe chipul ei un zâmbet adevărat și cald. 


81 


Își sărută fiul la plecare și Charlie observă cât de greu îi venea 
să se despartă de băiat în aceste circumstanţe. O conduse până 
la ușă, în timp ce, în spatele lor, Joey se întorsese la paharul cu 
Coca. 

— Să mă întorc aici după ce termin treaba? întrebă ea. 

— Nu. O să venim noi cu el la magazin pe la... să zicem cinci. 

— Perfect. 

— Apoi tu și Joey veți fi însoţiţi acasă de gărzile de corp. Doi 
dintre ei vor rămâne peste noapte, în casă, cu voi. Și probabil că 
voi lăsa un om pe stradă, să fie cu ochii pe străinii suspecți. 

Charlie deschise ușa care dădea în anticameră, când Joey se 
adresă mamei lui: 

— Cum rămâne cu câinele? întrebă băiatul, ridicându-se de pe 
scaun și apropiindu-se de ea. 

— Mâine o să ne ocupăm și de problema asta, iubitule. 

În ultimul timp, băiatul nu mai dăduse semne de spaimă. 
Acum era iar încordat și neliniștit. 

— Mi-ai promis că azi, spuse el. Ai spus că astăzi o să luăm alt 
câine. 

— lubitule... 

— Trebuie să-mi iei un alt câine azi, înainte să se întunece, 
spuse băiatul cu voce tânguitoare. Trebuie, mami. Trebuie. 

— Aș putea să merg eu cu el să-și caute un câine, spuse 
Charlie. 

— Dar ai treabă, făcu ea. 

— Asta nu-i o dugheană, scumpă doamnă. Am suficienţi 
oameni care să facă muncă de teren. Deocamdată, treaba mea 
e să am grijă de Joey și dacă găsirea unui câine face parte din 
munca mea, atunci o să-l duc să-și găsească un câine. Nicio 
problemă. Ai vreo preferință specială în privinţa asta? 

— Pe Brandy îl luasem de la hingheri. Într-un fel, îl salvasem 
de la moarte. 

— Chiar așa, spuse Charlie amuzat. 

— Da. Tocmai voiau să-l adoarmă pe Brandy. Numai că nu era 
vorba doar de somn, pricepi? Era vorba de... ei bine, un fel de 
somn, dar mult mai rău ca somnul. 

— Am putea merge atunci la țarcul hingherilor, îi spuse 
Charlie Christinei. 

— O să salvăm un alt câine, spuse Joey. 

— Dacă nu e prea multă bătaie de cap, spuse Christine. 


82 


— Se pare că o să ne distrăm, spuse Charlie. 

Christine îl privi cu o recunoștință sinceră, el îi făcu semn cu 
ochiul, aducându-i pe chip un zâmbet care era cel puţin pe 
jumătate adevărat. 

Charlie vru să o sărute, dar se abţinu. 

— Să nu fie vreun ciobănesc german, spuse Christine. Câinii 
ăștia mă sperie. Și niciun boxer. 

— Ce-ai zice de un dog danez? o întrebă Charlie, tachinând-o. 
Sau poate un St Bernard sau un doberman? 

— Da! exclamă Joey entuziasmat. 

— Sau poate un lup alsacian mare și fioros, cu niște colți de 
trei inci, spuse Charlie. 

— Eşti incorigibil, îi spuse Christine, dar zâmbi iar, și era chiar 
acel zâmbet pe care el se străduise să i-l smulgă. 

— O să luăm un câine bun, spuse Charlie. Să nu-ţi faci 
probleme. Poţi să ai încredere în mine. 

— Ce-ar fi să-i spun Pluto? spuse Joey. 

Charlie îl privi chiorâș. 

— De ce să-mi spui Pluto? 

Joey chicoti. 

— Nu ţie. Câinelui. 

— Pluto, spuse Charlie gânditor. Nu sună rău. 

In clipa aceea ai fi putut să crezi că toate sunt frumoase și la 
locul lor. Părea că moartea nu mai există. Și pentru prima dată, 
Charlie avu sentimentul că ei trei își aparțineau într-un fel, că 
destinele le erau înlănţuite, că viitorul lor împreună va dura mult 
timp după investigația în care se angajase. Era un sentiment 
plăcut, învăluitor. Ce păcat că nu putea să dureze! 


14. 


Pe masa din camera armelor se aflau două revolvere și două 
puști. Toate fuseseră încărcate. Alături se aflau cutiile cu 
muniție. 

Mama Grace o trimisese pe Edna Vanoff cu o altă misiune. 
Rămăsese singură cu Kyle. Acesta ridică o pușcă. 

— Eu voi conduce atacul. 

— Nu, spuse Mama Grace. 

— Nu? Dar mi-ai promis-o! 


83 


— Băiatul nu-i chiar așa de ușor de ucis. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu-i pe de-a-ntregul om. Prin vinele lui curge și sângele 
diavolului. 

— Nu mi-e frică, spuse Kyle. 

— Ar trebui. Puterile lui sunt mari și cresc cu fiecare zi. 

— Dar puterea Atotputernicului este alături de mine. 

— Cu toate astea, acest prim atac nu va reuși. 

— Sunt pregătit să mor, spuse el. 

— Știu, dragul meu băiat, știu. Dar nu-mi pot permite riscul de 
a te pierde încă de la prima bătălie. Ești prea preţios. Tu ești 
veriga mea de legătură dintre lumea asta și cea a spiritelor. 

— Dar sunt și ciocanul, în același timp, spuse el răbdător. 

— Ştiu ce putere ai. 

li luă arma din mână și o puse pe masă. Kyle simţi o nevoie 

acută să izbească ceva - o lovitură dată în numele Domnului, 
desigur. Nu mai voia să pricinuiască niciun rău celor nevinovaţi, 
lucru care altădată îi oferea o plăcere meschină. Timpurile 
acelea trecuseră definitiv. 
_ Tot ceea ce-și dorea era să fie un soldat din armata Domnului. 
Işi simţi stomacul strângându-i-se sub imperiul acestei nevoi. 
Așteptase cu nerăbdare atacul din noaptea aceea. Era la capătul 
nervilor. 

— Sunt ciocanul Domnului, îi aminti el. 

— Și vei fi folosit la momentul oportun, îl asigură ea. 

— Când? 

— Când vom avea o șansă adevărată să distrugem copilul. 

— Așa? Atunci, dacă în noaptea asta nu avem nicio șansă, la 
ce mai mergem după ticălosul ăla mic? De ce nu aşteptăm? 

— Pentru că, dacă am fi cât de cât norocoși, l-am putea atinge 
măcar, l-am răni, spuse Mama Grace. Și asta i-ar mai zdruncina 
încrederea. Chiar în clipa asta, ticălosul e convins că nimic nu-l 
poate atinge. Dacă începe să creadă că e vulnerabil, va deveni 
din ce în ce mai vulnerabil. Trebuie, mai întâi, să-i slăbim 
siguranţa de sine. Înţelegi? 

Kyle dădu fără chef din cap. 

— Și dacă suntem foarte norocoși, continuă Grace, dacă 
Domnul ne ajută să-l luăm pe diavol prin surprindere, am putea 
s-o ucidem pe mamă. lar băiatul va rămâne singur. De câine am 


84 


scăpat. Dacă scăpăm și de mamă, toată siguranţa băiatului se 
va prăbuși, și va deveni extrem de vulnerabil. 

— Atunci lasă-mă pe mine să-i ucid mama, o rugă Kyle. 

Ea îi zâmbi și își scutură capul. 

— Dragul meu, când Dumnezeu va vrea să-i fii ciocan, te voi 
anunţa. Până atunci va trebui să ai răbdare. 

e 

Charlie stătea la fereastră cu un binoclu foarte puternic în 
mână. Atenţia îi era concentrată asupra omului cu camioneta 
albă. Necunoscutul era înalt de vreo șase picioare, slab, palid, 
buzele îi erau strânse iar sprâncenele stufoase se întâlneau 
deasupra nasului lui subţire. Părea nervos, iar mâinile nu-i 
stăteau o clipă. Una potrivea gulerul cămășii. Cealaltă aranjă 
părul, apoi ciupi lobul unei urechi. Apoi, omul își scârpină bărbia. 
Culese o scamă de pe haină. Își trecu din nou mâna prin păr. În 
niciun caz nu semăna cu un muncitor în pauza de masă. 

Charlie îi făcu niște fotografii. 

Când Christine Scavello și Henry plecaseră cu Firebird-ul 
cenușiu, supraveghetorul se urcase în furgonetă ca să-i 
urmărească. |n cele din urmă însă ezită, privi împrejur 
dezorientat și hotărî să rămână locului. 

Joey se afla lângă Charlie. Era suficient de înalt să poată 
vedea pe fereastră. 

— Pe noi ne așteaptă, nu-i așa? 

— Așa se pare. 

— De ce nu mergem până la el să-l împușcăm? întrebă Joey. 

— Nu-i chiar atât de simplu să împuști pe cineva, răspunse 
Charlie râzând. Oricum, nu în California. Poate că dacă eram în 
New York... 

— Dar tu ești un detectiv particular, spuse Joey. N-ai și un 
permis ca să omori? 

— Ala era James Bond. 

— İl cunoşti? întrebă Joey. 

— Nu chiar pe el, răspunse Charlie, dar îl știu pe frate-său. 

— Da? De ăsta n-am auzit niciodată. Cum îl cheamă? 

— Municipal Bond,? spuse Charlie. 

— Ce nume caraghios, făcu Joey, fără să priceapă gluma. 

„N-are decât șase ani”, își aminti Charlie. 


? Joc de cuvinte - de la oraș. 
85 


Uneori copilul se purta de parcă ar fi fost mai mare. Se 
exprima clar și n-ai fi crezut că e încă preșcolar. 

Băiatul privi iar pe fereastră. Rămase tăcut în vreme ce 
Charlie îi mai făcu două fotografii omului cu furgoneta. Apoi 
spuse din nou: 

— Nu înțeleg de ce nu-l putem împușca. El m-ar împușca pe 
mine dacă ar putea. 

— O! Nu cred că ar ajunge până acolo, spuse Charlie 
încercând astfel să alunge groaza pe care-o simţea cuprinzând 
sufletul băiatului. 

Dar, cu un calm și o siguranţă a vocii mai presus de vârsta lui, 
acesta spuse: 

— Ba da. Asta ar face. M-ar împușca dacă ar fi în stare. M-ar 
împușca și mi-ar smulge inima. 

Cinci etaje mai jos, omul de pază își mângâia părul cu o mână 
palidă și prelungă. 


86 


e PARTEA A DOUA œ 


Atacul 


S-apropie al lumii sfârșit? 

Să fie diavolul ce s-aude mârâind? 

Să fie oare clopote sfârșitul zilelor bătând? 
Să fie Lucifer cel pe care l-aud cântând? 


Sau cumplita lor frică e exagerată? 
Și disperata lor jale, de teamă buimacă? 


Cei ce de iad au teamă 
De ei înșiși ar trebui să simtă spaimă. 


Cartea durerilor îngemănate 


Un fanatic acţionează așa cum crede el că ar fi 
procedat Dumnezeu, dacă ar fi cunoscut datele 
problemei. 


FINLEY PETER DUNE 


15. 


WINE & DINE era plasat într-un loc frumos al orașului, în 
centrul comercial, tot numai cărămidă și lemn, la o jumătate de 
stradă de portul pentru iahturi Newport Beach. Chiar și într-o zi 
de luni, magazinul era asaltat de un flux permanent de clienți 
interesaţi de specialităţile culinare din import sau de vinuri. În 
fața rafturilor din sectorul facilităţilor destinate bucătăriei se 
aflau tot timpul cel puţin două-trei persoane, inspectând oalele 
și cratițele, mașinile de îngheţată din import, aparatele de gătit 
computerizate și alte mașini pentru bucătărie. În după-amiaza 
aceea, pe lângă alimente, vinuri și instrumente de bucătărie, 
Christine, Val și Tammy, angajatul lor, vânduseră două 


87 


preparatoare de paste - cap de serie, un set de tacâmuri 
scumpe, un Cuisinart, un bufet de cupru, cu trei compartimente, 
prevăzut cu sistem de încălzire și o mașină de făcut cappuccino 
- aramă și alamă, cu ornamente, în valoare de 900 dolari. 

Deși magazinul mersese aproape nefiresc de bine chiar din 
prima lui zi de funcţionare și cu toate că devenise profitabil încă 
din a treia săptămână de la deschidere (fapt nemaiîntâlnit în 
lumea afacerilor), Christine era și acum surprinsă și încântată ori 
de câte ori auzea clinchetul casei de marcat. Șase ani și 
jumătate de câștiguri serioase nu reușiseră să-i stingă bucuria 
succesului. 

Forfota din magazin făcuse ca după-amiaza de luni să treacă 
mult mai repede decât își imaginase atunci când, cu inima 
strânsă, îl lăsase pe Joey în compania lui Charlie Harrison. 
Bătrâna nebună continua să o obsedeze. De câteva ori îi reveni 
în minte trupul decapitat al lui Brandy de pe veranda din spate 
și câteva minute se simţi cuprinsă de o slăbiciune profundă. 
Gura i se uscase de teamă. Henry Rankin era omniprezent. Ajuta 
la împachetarea cumpărăturilor, punea preţurile pe noile 
produse, ajuta oriunde se ivea ceva. Prefăcându-se a fi un nou 
angajat, supraveghea pe furiș clienţii, gata oricând să se ocupe 
în mod special de cei care-ar fi speriat-o pe Christine. Cu toate 
acestea, în ciuda imaginii sinistre a câinelui, care continua s-o 
urmărească și în pofida pericolului permanent pe care prezenţa 
lui Henry părea să-l ţină treaz, orele zburau pe nesimţite. Era o 
adevărată binecuvântare că avea cu ce să-și umple vremea. 

Val Gardner se dovedea a fi un ajutor preţios. Christine îi 
relatase situația, cu excepţia câtorva amănunte, deși se temea 
că Val o va înnebuni până la ora închiderii cu întrebările. Val 
părea făcută pentru a atrage asupra ei toate micile neajunsuri și 
se pretindea „traumatizată” chiar și de necazuri minore, ca un 
robinet defect sau un ochi dus la ciorap. Val descoperea drame, 
ba chiar tragedii, până și într-o răceală sau o unghie ruptă, dar 
nu era niciodată cu adevărat afectată de aceste marunțișuri ale 
vieții cotidiene, pentru care făcea mereu scene. Pur și simplu îi 
făcea plăcere să fie eroina propriilor ei melodrame, 
dramatizându-și astfel existența, făcându-și-o ceva mai colorată. 
Și, dacă din întâmplare nicio „lovitură” nu-i însenina zilele, se 
ocupa de necazurile prietenilor, preluându-le asupra ei, ceea ce- 
i dădea o înfățișare de Atlas cu Pământul pe umeri. Dar era o 


88 


femeie bine intenţionată, cu un umor sănătos, onestă și 
muncitoare. Chiar acum, Val era suficient de subtilă pentru a 
evita să insiste prea mult asupra bătrânei nebune sau a 
pericolelor care-l pândeau pe Joey. Se abţinea, cu toate că în 
capul ei se învârteau, probabil, mii de întrebări. 

La ora cinci Charlie Harrison se prezentă cu Joey, însoţit de 
doi tipi care arătau de parcă ar fi fost distribuiţi într-un nou film 
cu Hercule. Erau gărzile de corp care trebuiau să rămână cu 
Christine până la miezul nopţii, când urma să fie înlocuiţi de alții. 

Primul era Pete Lockburn, înalt, cu păr blond, cârlionţat, o 
figură serioasă și ochi atenţi. Părea să poarte sub haină, în loc 
de umeri, o traversă de cale ferată. Celălalt era Frank Reuther, 
un negru care, din orice unghi l-ai fi privit, era la fel de 
formidabil ca Lockburn; frumos, cu cele mai mari mâini pe care 
Christine le văzuse vreodată. Amândoi erau corect îmbrăcaţi, la 
costum și cravată, își controlau cuvintele și erau politicoși. Cu 
toate astea nu puteau fi luaţi drept preoţi baptiști sau comis- 
voiajori. Arătau de parcă s-ar fi luptat cu urși grizzly și ar fi rupt 
stejari în două numai să se păstreze în formă. 

Val îi privi uimită; când se întoarse spre Christine, întreaga ci 
înfățișare dezvăluia faptul că acum vedea lucrurile în altă 
lumină. 

— Dar bine, Christine, n-am priceput cu adevărat despre ce e 
vorba, până când n-am văzut armata asta. Înseamnă că e într- 
adevar o chestie gravă, nu-i așa? 

— Și încă ce gravă! aprobă Christine. 

e 

Cei doi oameni aleși de Grace pentru a duce la împlinire 
misiunea erau Pat O'Hara și Kevin Baumberg. O'Hara era un 
irlandez de 24 de ani, solid, uşor supraponderal, convertit la 
catolicism. Baumberg era scund și îndesat, cu o barbă deasă și 
neagră. Renunţase la iudaism - ca și la un prosper magazin de 
bijuterii - pentru a o ajuta pe Mama Grace să pregătească 
lumea pentru Amurg, pentru venirea lui Antichrist. li alesese 
tocmai pe ei să comită atentatul, pentru că simbolizau două 
lucruri: chemarea universală a mesajului ei, și frăţia tuturor 
oamenilor de bine, care era singura putere în stare să întârzie 
sau să împiedice sfârșitul lumii. 

La câteva minute după ora cinci, O'Hara și Baumberg ieșiră 
din subsolul bisericii din Anaheim, cărând fiecare câte un sac, 


89 


din aceia în care se transportă rufele la spălătorie. Urcară 
câteva trepte de beton până la o parcare asfaltată. 

Inceputul nopţii de iarnă, plutind pe cer ca o armată neagră, 
măturase deja lumina, împingând-o spre vest. Câţiva nori 
ameninţători se iviră dinspre mare. Aerul deveni rece și umed. 

O'Hara și Baumberg puseră sacii în portbagajul unei limuzine 
Chrysler care aparţinea bisericii. In saci se aflau două puști, 
două revolvere și muniţia care fusese binecuvântată de Mama 
Grace. 

Erau încordaţi, speriaţi, iar gândurile în legătură cu moartea 
nu le dădeau pace. Niciunul dintre ei nu avea chef de vorbă. 
Intr-o tăcere deplină ieșiră cu mașina din parcare, înscriindu-se 
pe strada străbătută de vântul înghețat care răvășea pomii de 
pe marginea drumului, împrăștiindu-le frunzele pe bordură. 


16. 


Pe când Tammy se ocupa de ultimul client al zilei, Charlie o 
întrebă pe Christine: 

— Ceva probleme? Ai avut vreun motiv de îngrijorare? 

— Nu. Până acum a fost liniște. 

— Ce ai descoperit în legătură cu True Word? îl întrebă Henry 
Rankin. 

— E o poveste mai lungă, spuse Charlie. Deocamdată vreau 
să-i duc acasă pe Christine și Joey, să mă asigur că totul e în 
regulă și să-i văd instalaţi pentru noapte. Am venit cu mașina ta. 
E afară. Pe locul din faţă ai o copie a dosarului privind datele 
companiei. ÎI poţi citi mai târziu. 

— Mai ai nevoie de mine în noaptea asta? întrebă Henry. 

— Nu, răspunse Charlie. 

— Hai, mami, spuse Joey, hai să mergem la mașină. Vreau să- 
ţi arat ceva. 

— Într-o clipă, iubitule. 

Val Gardner uită pe loc de Lockburn și Reuther, deși ambii 
erau exact genul de bărbat pe care și l-ar fi dorit orice femeie. 
intreaga ei atenţie se îndreptă spre Charlie. Îndată ce acesta 
termină de vorbit cu Henry Rankin, Val își puse la bătaie tot 
farmecul, până deveni fierbinte ca o flacără. 


90 


— Întotdeauna mi-am dorit să cunosc un detectiv, spuse Val, 
cu sufletul la gură. Ce viață interesantă trebuie să ai! 

— De fapt, e destul de plicticoasă, îi spuse Charlie. Cea mai 
mare parte din munca noastră se compune din cercetări și 
urmăriri, ceea ce înseamnă ore nesfârșite de plictis. 

— Totuși, din când în când... îl provocă Val. 

— Sigur, din an în paște ni se mai oferă și artificii. 

— Pun pariu că pentru clipele alea trăiţi, spuse Val. 

— Nimeni n-are chef să fie împușcat sau să iasă scărmănat de 
soț în vreun proces amărât de divorț. 

— Eşti prea modest, spuse Val, ameninţându-l cu degetul și 
aruncându-i cea mai seducătoare privire de care era în stare. 

Fără îndoială că se pricepe la așa ceva, își spuse Christine. Val 
era o femeie extrem de atrăgătoare, cu păr castaniu, ochi verzi, 
plini de lumină. Christine o invidia pentru felul în care arăta. 
Deși mai auzise de la câţiva bărbaţi că e frumoasă, Christine nu 
luase niciodată în serios complimentele. Din punctul de vedere 
al mamei sale, era departe de a fi atrăgătoare. De fapt, maică- 
sa spunea despre ea că e un copil „bana!” și, cu toate că știa că 
standardele mamei sale erau absurd de ridicate și că opiniile ei 
nu se bazau mereu pe rațiune, și nu erau întotdeauna cinstite, 
Christine se considera, cu toată modestia posibilă, ca fiind 
drăguță, dar nu cine știe ce, mult mai potrivită pentru a fi 
călugăriță decât sirenă. Uneori, când Val era îmbrăcată cu ce 
avea ea mai bun, arătând foarte cochetă, Christine se simţea ca 
un băiat pe lângă ea. 

— Pariez că ești genul de bărbat care are nevoie de câte o 
primejdie ca să-și condimenteze niţel viaţa. Sunt convinsă că știi 
să faci faţă pericolelor, îi spuse Val lui Charlie. 

— Cred că mă vezi altfel decât sunt, îi spuse Charlie. 

Christine observă că Val reușise să stârnească interesul lui 
Charlie. 

— Mami, te rog, vino, spuse Joey. Vino până la mașină. Am 
luat un câine. Hai să-l vezi. 

— De la hingheri? îl întrebă Christine pe Charlie, întrerupând 
jocul lui Val. 

— Da, spuse el. Am încercat să-l conving pe Joey să ia un 
dulău numit Killer, care costa 140, dar nici n-a vrut s-audă. 

Christine zâmbi. 


91 


— Hai să-l vezi, mami, strigă Joey. Te rog. O prinse de mână și 
o trase spre ușă. 

— Te superi dacă te las să închizi singură, Val? întrebă 
Christine. 

— Dar nu sunt singură. Rămân cu Tammy, răspunse Val. Du- 
te acasă. Il privi pe Charlie cu ochi de îndrăgostită, dorindu-și, 
cu siguranţă, mai mult timp ca să se ocupe de el. Apoi îi spuse 
Christinei: 

— Și dacă nu vrei să vii mâine, nu-ţi face probleme. 

— O, spuse Christine, voi veni. Am să stau aici toată ziua. Aș fi 
înnebunit dacă n-aș fi putut să vin la lucru în după-amiaza asta. 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, îi spuse Charlie lui Val. 

— Sper că ne vom mai vedea, răspunse ea, oferindu-i un 
zâmbet de 100 de kilowati. 

Pete Lockburn și Frank Reuther ieșiră primii, supraveghind 
promenada în fața căreia se aliniau celelalte magazine, și 
aruncând priviri bănuitoare spre parcare. Christine se simţea 
stânjenită în prezenţa lor. Nu se considera suficient de 
importantă pentru a fi păzită de gărzi de corp. Prezenţa celor doi 
o stingherea și se simţea nefiresc de arogantă, de parcă și-ar fi 
dat aere. 

Afară, spre est, cerul era întunecat. Chiar deasupra lor era de 
un albastru intens. Spre vest, deasupra oceanului se profila un 
apus în culori vii, oranj-galben-roșu-maro, a cărui lumină se 
revărsa peste un front de nori prevestitori de furtună. Deși ziua 
fusese caldă pentru luna februarie, temperatura aerului începea 
să scadă. Ceva mai târziu va fi de-a dreptul frig. O zi caldă de 
iarnă nu era pentru California un cadou tocmai rar oferit de 
natură, dar numai rareori se întâmpla ca generozitatea ei să se 
extindă și peste noapte. 

Un Chevrolet verde închis, aparţinând companiei Klemet- 
Harrison era parcat lângă mașina Christinei. Pe bancheta din 
spate era un câine care privea pe geam. Când îl văzu, Christine 
crezu că-și va pierde respiraţia. 

Era Brandy. O secundă sau două rămase încremenită, 
neputând să-și creadă ochilor. Apoi își dădu seama că nu era 
Brandy, firește, ci un alt câine auriu, de aceeași mărime, vârstă 
și culoare cu Brandy. 

Joey o luă la fugă și deschise portiera. Câinele sări afară cu un 
ușor scâncet de fericire. Adulmecă picioarele băiatului apoi făcu 


92 


un salt, proptindu-și labele pe umerii lui Joey și aproape 
trântind-l la pământ. 

Joey râse, trecându-și mâinile prin blana câinelui. 

— Nu-i așa că-i frumos, mami? Nu e grozav? 

Îl privi pe Charlie, care zâmbea la fel de larg ca băiatul. Apoi îi 
spuse cu o voce joasă, vădit iritată, având grijă să n-o audă 
Joey: 

— Nu crezi că altă rasă ar fi fost o alegere mai fericită? 

Charlie păru buimăcit de tonul ei acuzator. 

— Vrei să spui că e prea mare? Joey mi-a spus că și câinele pe 
care l-aţi... pierdut era la fel de mare. 

— Nu numai mărimea e aceeași. Îi seamănă din toate 
punctele de vedere. 

— Vrei să spui că Brandy a fost un câine de aport auriu? 

— Nu ţi-am spus? 

— Niciodată nu mi-ai spus ce rasă era. 

— Nici Joey nu ţi-a spus? 

— N-a scos o vorbă. 

— Câinele ăsta e copia fidelă a lui Brandy, spuse Christine 
îngrijorată. Nu știu dacă e o idee prea strălucită. Psihologic, 
vreau să spun... 

Joey păru să-i confirme intuiţia: întorcându-se spre ei și ţinând 
câinele de zgardă, spuse: 

— Mami, știi cum o să-i spun? Brandy! Brandy al Doilea. 

— Cred că te-am înţeles, îi spuse Charlie Christinei. 

— Încearcă să refuze ideea că Brandy ar fi fost omorât, spuse 
ea, și asta nu e bine. 

Lumina galbenă a felinarelor din parcare destrăma amurgul 
tot mai intens. Christine se apropie de fiul ei, oprindu-se lângă 
el. Câinele o mirosi, atent, apoi își înălţă capul și o privi ca și 
cum ar fi vrut să ghicească pe chipul ei ce gândea. In cele din 
urmă îi puse o labă pe picior, de parcă ar fi dorit să se asigure 
că va fi iubit de ea la fel de mult ca și de tânărul lui stăpân. 

Își dădu seama că era prea târziu să ducă înapoi câinele și să 
ia altul. La fel de nemulțumită realiză că băiatul se atașase deja 
prea mult de câine. Așa că se hotărî măcar să se opună numelui 
de „Brandy”. 

— Cred că ar fi bine dacă i-ai pune un alt nume, iubitule. 

— Îmi place Brandy, spuse el. 


93 


— Dar să-i pui același nume... parcă ar fi o insultă pentru 
primul Brandy. 

— Da? 

— E ca și cum ai încerca să-l uiţi pe Brandy al nostru. 

— Nu! spuse el hotărât. N-aș putea să-l uit vreodată. Ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Câinele ăsta trebuie să-și aibă propriul lui nume, spuse ea 
cu o insistență blândă. 

— Dar îmi place Brandy! 

— Hai! Gândește-te la un alt nume. 

— Păi... 

— Ce-ai spune de... Prince? 

— Ba. Poate... Randy. 

Se încruntă și își scutură capul. 

— Nu, iubitule. Gândește-te la altceva. La cu totul altceva. Ce- 
ai zice de ceva din Star Wars? Nu ti-ar plăcea să ai un câine pe 
care să-l cheme Chewbacca? 

Fața lui Joey se lumină. 

— Da! Chewbacca! Grozav! 

Câinele lătră și linse mâna Christinei de parcă ar fi înţeles 
fiecare cuvânt. 

— Perfect. Să-l punem pe Chewbacca în Firebird-ul vostru, 
spuse Charlie. Vreau să plecăm de aici. Noi vom merge cu 
Chevrolet-ul. Îl va conduce Frank. Pete ne va însoţi cu mașina 
ta, împreună cu Chewbacca. Și, apropo. Vom avea și alţi 
însoțitori. 

Christine privi în direcţia indicată de Charlie. Furgoneta albă 
era la capătul opus al parcării, jumătate în lumina galbenă a 
lampioanelor din parcare, jumătate înghițită de umbră. Şoferul 
nu se vedea în spatele parbrizului întunecat, dar ea știa că se 
află la volan, urmărindu-i. 


17. 


Se lăsase noaptea. Nori de furtună continuau să se 
rostogolească dinspre vest, mai negri decât noaptea însăși, 
înghițind stelele. 

O'Hara și Baumberg se aflau în Chrysler-ul alb. Rulau încet, 
studiind casele scumpe și bine întreţinute de pe ambele părți 


94 


ale străzii. Conducea O'Hara, dar palmele îi alunecau pe volan 
din cauza sudorii reci care le acoperea. Ştia că nu era decât 
unealta Domnului. Așa îi spusese Mama Grace. Ştia că ceea ce 
făcea era bine, drept și absolut necesar. Totuși nu putea să se 
împace cu gândul că va fi un asasin, fie și sfânt. Știa că și 
Baumberg simte la fel, pentru că fostul bijutier respira prea 
agitat pentru un om așezat comod pe perna unei limuzine, iar 
cele câteva cuvinte pe care le rostise fuseră spuse cu voce 
tremurătoare, mai ascuţită ca de obicei. 

N-aveau îndoieli cu privire la misiunea lor sau în ce o privea 
pe Mama Grace. Amândoi credeau cu tărie în bătrână. Amândoi 
erau gata să execute ordinul fără cârtire. O'Hara știa că băiatul 
trebuie să moară, cunoștea motivul și credea în el. Nu faptul de 
a-l ucide pe acest copil îi tulbura, pe el și pe Baumberg. 
Transpiraţia și nervozitatea se datorau numai spaimei. 

De-a lungul străzii flancate de pomi, erau câteva case 
cufundate în beznă, care ar fi putut servi scopului lor. Era totuși 
destul de devreme și mulţi oameni se întorceau încă de la 
serviciu. O'Hara și Baumberg nu doreau să aleagă o casă, să 
pătrundă în ea ca apoi să fie găsiţi și prinși de vreunul din tipii 
care se întorceau acasă cu servieta într-o mână și pachetul cu 
mâncare în cealaltă. 

O'Hara era gata să ucidă băiatul, pe mama lui și gărzile de 
corp angajate să-i apere, pentru că toţi erau în slujba lui Lucifer. 
Așa le spusese Grace. Dar O'Hara nu era pregătit să omoare un 
nevinovat care s-ar fi întâmplat să-i iasă în cale. De aceea casa 
trebuia aleasă cu mare atenție. 

Erau în căutarea unei case unde grămada de ziare adunate la 
ușa verandei, sau cutia de scrisori plină, sau orice alt semn, ar fi 
trădat lipsa stăpânilor de acasă. Trebuia să fie vreuna pe strada 
asta, iar dacă n-ar fi găsit ce-și doreau, ar fi trebuit să 
întocmească un alt plan de atac. 

Ajunseseră aproape de capătul dinspre nord al străzii când 
Baumberg spuse: 

— Uite acolo. Ce părere ai de locul ăsta? 

Era o casă cu două etaje, în stil spaniol, placată cu stuc bej 
deschis, cu acoperișul pe jumătate înghiţit de umbra copacilor, 
cu tufișuri de veronici și straturi întregi de azalee. In lumina 
străzii se putea vedea pe gazon, chiar lângă trotuar, o tăbliță, 


95 


care arăta că proprietatea era de vânzare. La ferestre nu se 
vedea nicio lumină. 

— Poate nu e locuită, spuse Baumberg. 

— Nu prea pare așa, răspunse O'Hara. 

— Merită să aruncăm o privire. 

— Să zicem. 

O'Hara opri mașina pe strada următoare. Luă o geantă de 
voiaj pe care o umpluse la biserică, se dădu jos din mașină și, 
însoțit de Baumberg, se îndreptă spre casa în stil spaniol. Se 
grăbiră pe aleea mărginită de begonii înflorite și se opriră în faţa 
porţii de la intrarea în formă de atrium. Dispărură în umbră. 

O'Hara era sigur că nu vor putea fi văzuţi din stradă. 

Vântul rece oftă în ramurile ficușilor și zgâlţăi veronicile cu 
frunze delicate. Lui O'Hara i se părea că îi urmărea însăși 
noaptea plină de intenţii ostile. Să fi fost oare pândiţi de vreun 
demon ascuns în umbrele grele? Să fi fost vreunul din emisarii 
lui Satan, dornic să-i sfâșie în bucăţi? 

Mama Grace le spusese că Satan se va da peste cap să le 
zădărnicească misiunea. Grace vedea lucrurile astea. Grace știa. 
Grace spunea adevărul. Grace era adevărul. 

Cu inima bătându-i ca un ciocan, O'Hara cercetă până și cele 
mai ascunse unghere ale întunericului în speranţa că va 
descoperi monstrul care îi pândește. Dar nu găsi nimic 
neobișnuit. 

Baumberg se desprinse de poarta de fier forjat a intrării în 
formă de atrium și păși pe gazon, apoi pe suprafaţa acoperită de 
azalee și begonii cu frunze de un verde închis, care în umbra 
deasă păreau negre. Privi pe o fereastră și spuse încetișor: 

— Nicio perdea... și nici mobilă nu cred să fie. 

O'Hara se apropie de un alt geam și își lipi fața de el 
descoperind semnele aceleiași lipse de viaţă. 

— Ne-a ieșit numărul câștigător, exclamă Baumberg. 

Reușiseră să găsească ceea ce căutau. 

In celălalt capăt al casei era poarta din spate a grădinii. Nici 
aceasta nu era încuiată. Baumberg deschise poarta din fier 
forjat care scârţâi din balamalele neunse. 

— Mă duc la mașină să aduc sacii de rufe, spuse Baumberg și 
se strecură printre perdelele de întuneric ale nopţii. 

O'Hara gândi că nu e o idee prea bună să se despartă, dar n- 
avu timp să protesteze. Baumberg dispăruse deja. Singur îi era 


96 


mult mai greu să-și stăpânească frica, iar frica era hrana 
preferată a diavolului. Teama ademenea Fiara. O'Hara încercă 
să străpungă cu privirea bezna care pulsa și își propuse să aibă 
în vedere că numai credinţa îl poate apăra. Nimic nu-l putea 
atinge câtă vreme avea armura credinţei în Grace și Dumnezeu. 
Dar asta nu era așa de simplu. 

Uneori tânjea după zilele dinaintea convertirii, când habar nu 
avea despre apropierea Amurgului, când nu-și dăduse seama că 
Satan zburda liber pe pământ și că Antichristul se născuse deja. 
Trăia într-o fericită ignoranță. Singurele lucruri de care-i era frică 
erau polițiștii, pușcăria și cancerul care i-l răpise pe „bătrânu”. 
Acum se temea de orice între apus și zori, pentru că diavolul 
prindea curaj numai în orele nopții. Intreaga lui viață era 
dominată de frică, și, uneori, dozele de adevăr servite de Mama 
Grace erau tare greu de suportat. Cu geanta de voiaj în mână, 
O'Hara continuă să meargă spre spatele casei, hotărât să nu-l 
mai aștepte pe Baumberg. Voia să-i dovedească diavolului că nu 
se temea. 


18. 


Joey dorise să meargă în faţă, cu Pete Lockburn, căruia îi 
ciripise fără încetare și plin de entuziasm tot drumul până acasă. 

Christine se afla pe bancheta din spate alături de Charlie, care 
la răstimpuri se întorcea să arunce o privire prin geamul din 
spate. Erau urmați de Pontiac-ul Firebird al Christinei, condus de 
Frank Reuther. În spatele altor câteva mașini venea și 
camioneta albă, ușor de identificat chiar și pe întuneric, din 
cauza unuia dintre faruri, ceva mai puternic decât celălalt. 

— Nu pot să-mi imaginez ce-o fi în capul ăluia, spuse Charlie. 
Să fie chiar atât de idiot încât să nu-și fi dat seama că l-am 
observat? Oare se crede chiar atât de deștept? 

— Poate că nu-i pasă dacă îl vedem, spuse Christine. Par să 
fie atât de... aroganti. 

Charlie se întoarse de la geam și oftă: 

— Probabil că ai dreptate. 

— Ce ai aflat despre compania aia tipografică - The True 
Word? întrebă Christine. 


97 


— Așa cum m-am așteptat, The True Word tipărește material 
religios, cărticele, cataloage, broșuri de tot felul. E proprietatea 
Bisericii Amurgului. 

— N-am auzit niciodată de ei, spuse Christine. Cine știe ce 
cult trăsnit o mai fi și ăsta. 

— În ceea ce mă privește îţi dau dreptate. Nebunie curată. 

— Probabil că grupul nu e mare, altfel aș fi auzit de ei. 

— Nu e mare, dar e bogat, spuse Charlie. Probabil că sunt 
vreo mie. 

— Periculoși? 

— N-au fost implicaţi în nicio afacere necurată. Dar există un 
potenţial pentru așa ceva - fanatismul. Ne-am mai ciocnit o dată 
cu ei, pe socoteala unui alt client. Asta a fost acum șapte luni. 
Nevastă-sa a fugit de acasă cu cei doi copii ai lor, unul de trei și 
celălalt de patru ani și s-a alăturat cultului. „Amurgienii” ăștia 
tembeli n-au vrut să-i spună unde e femeia. Nu l-au lăsat să-și 
vadă copiii. Nici poliţia n-a fost de prea mare ajutor. Niciodată 
nu se face mare lucru în situaţii de felul ăsta. Poliţia se teme să 
nu afecteze în vreun fel libertatea religioasă. În plus, copiii nici 
nu fuseseră răpiți. Erau cu mama lor. O mamă își poate lua 
copiii oriunde dorește, doar dacă nu încalcă înțelegerea de 
custodie în cadrul unui divorţ, ceea ce nu era cazul. În cele din 
urmă am găsit copiii și i-am smuls noii familii, după care i-am 
restituit tatălui. Soţiei însă n-am avut ce să-i facem. Rămăsese 
cu cei din cult din proprie iniţiativă. 

— Trăiesc într-o comunitate? Ca tipii din Jonestown de acum 
câţiva ani? 

— Unii dintre ei, da. Alţii își au propriile lor case și 
apartamente - dar numai dacă Mama Grace le îngăduie acest 
privilegiu. 

— Cine-i Mama Grace? 

Işi deschise servieta și scoase din ea un plic și o lanternă în 
forma unui stilou. Îi întinse plicul, aprinse lumina și îi spuse: 

— Uită-te. 

Plicul conţinea o fotografie lucioasă, 8/10. Revăzu chipul 
bătrânei care îi speriase în parcare. Deși poza era în alb-negru și 
doar bidimensională, ochii bătrânei erau înspăimântători. Un 
licăr de nebunie strălucea în ei. Christine se cutremură. 


98 


19. 


Ferestrele sufrageriei, bucătăriei, firidei și camerei de zi 
dădeau în spatele casei. Două uși cu geamuri permiteau 
intrarea în living-room. O'Hara le încercă, deși era sigur că sunt 
încuiate. Și chiar erau. Curtea interioară era goală. Fără ghivece 
cu flori, fără mobilă. Piscina fusese golită, probabil pentru 
reparații. 

Stând lângă ușile cu glasvand, O'Hara privi casa de alături, 
dinspre nord. Un munte de cenușă, înalt de șase picioare, 
despărțţea cele două clădiri. De aceea nu putu să vadă decât al 
doilea etaj. Era întuneric. Spre sud, dincolo de alt zid, se putea 
vedea al doilea etaj al unei alte case. Acesta era bine luminat. 
Dar nu era nimeni la geam. 

Dincolo de zidul din spatele proprietăţii se afla o altă casă. Cu 
un singur etaj, O'Hara era sigur de asta, pentru că, din curtea în 
care se afla, nu putea s-o vadă. 

Scoase o lanternă din geantă și începu să studieze la lumina 
ei ochiurile de geam din glasvandul ușilor și de la una din 
ferestre. Se mișca rapid, temându-se să nu fie văzut. Căuta fire 
electrice, o bandă care să pună în funcţiune sistemul de alarmă, 
celule fotoelectrice - orice-ar fi putut să trădeze existenţa unui 
sistem antifurt. Era genul de cartier unde cel puţin un sfert din 
case ar fi trebuit racordate la sisteme antifurt. Nu găsi vreun 
indiciu că această casă ar fi făcut parte din sfertul cu pricina. 

Stinse lanterna, căută în geantă și scoase de acolo un aparat 
electronic cu baterii, de mărimea unui radio cu tranzistori. De la 
unul din capete pornea o sârmă lungă de 18 inci, terminată cu o 
pompiţă aspiratoare, nu mai mare decât capacul unui borcănel 
de maioneză. Fixă pompa într-unul din ochiurile de sticlă ale 
ușii. 

Din nou avu sentimentul că îl pândește un pericol și își simţi 
spinarea înșfăcată de gheare înghețate atunci când se răsuci să 
vadă ce se întâmplă în curtea acoperită cu perdele de umbră. 
Vântul se strecura printre frunzele groase și rigide ale ficusului 
uriaș, fluiera printre ramurile înfrunzite ale celor doi palmieri și 
scutura tufele grădinii, care păreau vii. Lucrul care-i atrase 
atenţia lui O'Hara, devenind principala sursă a fricii lui, era 
piscina goală. Dintr-o dată îi veni ideea că ceva mare și hidos se 


99 


ascundea în bazin, ghemuit pe fundul de ciment al gropii, în 
așteptarea momentului oportun ca să-și facă apariţia. Ceva care 
crescuse, chiar din beznă. Ceva care prindea viaţă chiar din 
puţurile iadului. Ceva trimis pentru a-i împiedica să-l ucidă pe 
băiat. Amplificând miriadele de sunete ale vântului, crezu că 
aude deja un zgomot sinistru, ud, alunecos care venea din 
piscină. Era absolut convins de iminenţa pericolului. 

Baumberg se întoarse cu cei doi saci, făcându-l pe O'Hara să 
tresară. 

— Simti și tu? îl întrebă Baumberg. 

— Da, răspunse O'Hara. 

— E acolo. E Fiara însăși. Sau unul din mesagerii ei. 

— In piscină, spuse O'Hara. 

Baumberg se uită fix spre groapa neagră din mijlocul curții, în 
cele din urmă încuviinţă. 

— Da. O simt. Acolo jos, în bazin. 

M-ar durea dacă aș începe să mă îndoiesc de puterea Mamei 
Grace de a ne proteja, își spuse O'Hara. Am fi pierduţi dacă am 
renunţa la credinţă sau dacă am lăsa teama să ne cotropească 
sufletul. Așa le spusese Mama Grace. Și Mama Grace nu greșea 
niciodată. 

O'Hara se întoarse spre ușile cu glasvand. Pompiţa rămăsese 
fixată pe unul din pătrăţelele de sticlă. Apăsă pe butonul micului 
aparat de care era legată pompiţa și în mijlocul instrumentului 
sub un cadran de sticlă, se aprinse o luminiţă. Aparatul era un 
detector de unde sonice, menit să-i avertizeze dacă vila era 
echipată cu un sistem de alarmă fără fir. Cadranul luminat nu se 
mișcă, ceea ce dovedea că nu exista niciun sistem de alarmă 
radio în living-room-ul din spatele celor două uși. 

Înainte ca Mama Grace să-l fi convertit, O'Hara era un 
spărgător profesionist foarte activ, și al naibii de bun în 
„Specialitatea” lui. Pentru că Mama Grace avea un talent 
deosebit de a-i converti pe cei care se îndepărtaseră cel mai 
mult de căile Domnului, Biserica Amurgului putea să beneficieze 
de pe urma unor talente și cunoștințe care nu erau la îndemâna 
celorlalte biserici, ai căror membri făceau parte dintre cei pentru 
care legea era sfântă. Uneori, acest har al lui Grace era o 
adevărată binecuvântare. 

Smulse pompița de pe ușă, opri detectorul de unde și îl băgă 
în geantă. Scoase apoi o rolă cu bandă adezivă și o foarfecă. 


100 


Tăie câteva fâșii de bandă și le lipi pe ușă, în apropierea clanței. 
Apoi izbi scurt cu pumnul. Geamul se sparse cu un sunet surd și 
cioburile rămaseră lipite de banda adezivă. Scoase și bucăţile de 
sticlă care mai rămăseseră și le puse pe jos, apoi își strecură 
mâna înăuntru, căută zăvorul, îl trase și deschise ușa. 

Era convins că nu exista niciun sistem de alarmare. Un singur 
lucru îi mai rămăsese de verificat. Se lăsă în genunchi, se aplecă 
peste prag și smulse covorul din capsele care îl fixau. Nu exista 
nicio alarmă sub covor. Era doar o banală căptușeală matlasată. 

Așeză covorul la locul lui. Intră în casă împreună cu 
Baumberg, luând cu ei și sacii. O'Hara încuie la loc ușa. Apoi 
privi din nou spre gazonul din spatele casei: nu mai părea 
înspăimântător. 

— Lucru acela nu mai e afară, spuse Baumberg. 

— Nu, confirmă și O'Hara. 

Baumberg aruncă o privire prin living-room-ul întunecat, 
cercetă apoi zona firidei și, dincolo de ea, bucătăria întunecată. 
Spuse: 

— Acum e în casă, cu noi. 

— Da, spuse O'Hara. Simţise și el prezența dușmănoasă încă 
din clipa în care trecuseră pragul casei. 

— Mi-ar fi plăcut să pot aprinde o lumină, spuse Baumberg 
neliniștit. 

— Casa e nelocuită. Vecinii ar observa lumina și ar alerta 
poliția. 

Se auzi scârțâitul unei podele de la etaj. Altădată, atunci când 
O'Hara își croia drumul spre iad ca spărgător, cu mult înainte ca 
Mama Grace să-l fi făcut părtaș la credinţa ei, ar fi considerat că 
zgomotul cu pricina e neimportant, unul dintre numeroasele 
sunete fără semnificaţie pe care le-ar fi pus pe seama dilatării 
sau  contractării lemnului ca răspuns la umiditate sau, 
dimpotrivă, la lipsa ei. Dar în noaptea asta știa că sunetul își are 
semnificația lui. 

Prietenii lui O'Hara și câţiva membri ai familiei lui ajunseseră 
să-l considere un paranoic de când se alăturase Bisericii 
Amurgului. Comportamentul lui părea al unui paranoic doar 
pentru că el reușise să vadă adevărul așa cum îl învățase Mama 
Grace, în timp ce amicii și familia lui nu mai aveau nicio șansă 
să se salveze. Ochii lui fuseseră deschiși, în timp ce ai lor erau 
orbi. 


101 


Zgomotul de la etaj se repetă. 

— Scutul nostru e credința noastră, spuse Baumberg cu voce 
tremurătoare. Și nu trebuie să ne îndoim de asta. 

— Mama ne-a înarmat cu armura, spuse și O'Hara. 

Scârțâitul răsună din nou. 

— Împlinim voinţa Domnului, spuse Baumberg, provocând 
întunericul care învăluia casa. 

O'Hara aprinse lanterna, acoperindu-i fasciculul cu mâna, așa 
încât să aibă suficientă lumină pentru a se orienta, fără să fie 
văzut dinafară. 

Baumberg îl urmă spre primul etaj. 

e 

— O cheamă Grace Spivey, spuse Charlie în timp ce mașina 
traversa noaptea tot mai furtunoasă de februarie. 

Christine nu-și putea lua ochii de la fotografie. Privirea în alb 
și negru a femeii era, în mod straniu, hipnotică. O radiaţie rece 
părea să emane din ea. 

Joey, aflat pe scaunul din faţă, continua să discute cu Pete 
Lockburn despre „ET”-ul lui Spielberg, pe care Joey îl văzuse de 
patru ori iar Lockburn, chiar de mai multe ori. Vocea fiului ei i se 
părea îndepărtată, de parcă ar fi venit de pe un munte, dintr-un 
loc în care Joey ar fi fost deja pierdut pentru ea. 

Charlie stinse lanterna. 

Christine se simţi ușurată după ce chipul din fotografie se 
cufundă în întuneric, curmând atracţia nefirească pe care-o 
exercita, asupra ei. Puse poza în plic și i-l restitui lui Charlie. 

— Ea e șefa cultului? întrebă Christine. 

— Ea este cultul. E vorba de cultul unei personalităţi. Mesajul 
ei religios nu are nimic special sau unic. Totul stă în modul în 
care își vinde marfa. Dacă i s-ar întâmpla ceva lui Grace, ceilalți 
s-ar împrăștia care încotro și biserica s-ar prăbuși. 

— Cum e cu putință ca o bătrână nebună ca ea să atragă 
prozeliți? Nu mi s-a părut deloc că ar avea charismă. 

— Ba are, răspunse Charlie. N-am discutat niciodată personal 
cu ea. Dar a făcut-o Henry Rankin. El a condus cazul de care ți- 
am spus, cu cei doi copii pe care mama lor i-a dus la sectă. Mi-a 
spus că Grace e posesoarea unui magnetism care nu poate fi 
negat. E o personalitate foarte puternică. Și chiar dacă mesajul 
ei nu are nimic original, este expus cu dramatism și devine 


102 


incitant. E genul la care un anumit tip uman răspunde cu 
entuziasm. 

— Și care îi este mesajul? 

— Susţine că noi trăim ultimele zile ale lumii. 

— Orice ţicnit religios de aici și până la Maine a susţinut, cel 
puţin o dată, lucrul ăsta. 

— Sigur. 

— Deci, trebuie să mai fie ceva. Și atunci ce mai spune? 

Charlie ezită și ea îi observă șovăirea. 

— Charlie? 

Oftă. 

— Grace mai spune că Antichristul s-a născut deja. 

— Și asta am mai auzit-o. Există o sectă care susţine că 
Antichristul ar fi regele Spaniei. 

— P-asta n-am mai auzit-o. 

— Alţii spun că Antichristul este cel care va prelua puterea în 
Rusia după actualul președinte. 

— Asta mi se pare o chestie mai rezonabilă decât cea cu 
regele Spaniei. 

— Nu m-ar mira să existe secte care să susţină că Antichristul 
ar fi Burt Reynolds, sau Stephen King, sau Rodney Dangerfield. 

Charlie nu zâmbi la mica ei glumă. 

— Trăim vremuri tare ciudate, spuse el. 

— Ne apropiem de sfârșitul unui mileniu, spuse Christine. 
Poate că și asta îi face pe unii să urle la lună. Se spune că și pe 
vremea când se apropia anul 1 000 apăruseră tot felul de secte 
ciudate, decadenţa era în floare, iar violenţa se împletea cu 
teama oamenilor de sfârșitul lumii. Mă tem că acum, pe măsură 
ce ne apropiem de anul 2 000, se întâmplă la fel. La naiba, a și 
început. 

— Poţi să fii sigură de asta, o aprobă el cu glas molcom. 

Își aminti că detectivul nu-i spusese totul despre credinţa lui 
Grace Spivey. Îi observă tulburarea profundă, deși lumina care 
se prelingea prin geamurile mașinii era săracă. 

— Ei, îl îndemnă ea. 

— Grace susține că ne aflăm în faza Amurgului, timpul 
dinainte ca fiul Satanei să pună stăpânire pe pământ și să-l 
conducă timp de o mie de ani. Cât de bine cunoști Biblia - mai 
cu seamă profeţiile? 


103 


— Cândva o știam foarte bine, spuse ea. Acum însă... De fapt 
am cam uitat totul. 

— Atunci fii atentă. Din câte înțeleg eu de la Grace Spivey, 
Biblia spune că Antichrist va stăpâni o mie de ani, provocând 
omenirii suferinţe inimaginabile, până când se va produce 
bătălia de la Armageddon, iar Domnul va cobori pentru a-l 
distruge definitiv pe Satan. Ea susţine că Domnul i-a oferit ei 
șansa de a face ca diavolul să nu poată înstăpâni pământul 
vreme de o mie de ani. Tot ea susține că El i-a ordonat să 
încerce să salveze omenirea, punând pe picioare o biserică de 
oameni de bine care îl vor opri pe Antichrist înainte ca acesta să 
pună mâna pe putere. 

— Dacă n-aş ști că există fanatici - și încă periculoși - care să 
creadă în balivernele astea, m-aș amuza. Și cum crede banda 
asta de oameni de bine că va reuși să se opună 
înspăimântătoarei puteri a lui Satan - în cazul în care cineva 
poate crede într-o astfel de putere? 

— Eu unul nu cred. Dar din câte îmi dau seama, planurile lor 
de atac sunt secrete și cunoscute doar de cei care li se asociază. 
Dar cam bănuiesc eu ce au în cap. 

— Ce anume? 

— Intenţia lor e să-l ucidă, spuse el după o ușoară ezitare. 

— Pe Antichrist? 

— Da. 

— Așa, pur și simplu? 

— Sunt convins că nu-și închipuie că va fi ușor. 

— Nu te-aș contrazice spuse Christine, zâmbind în ciuda 
situaţiei. Ce drac ar fi acela care ar îngădui să fie ucis cu una, cu 
două? Oricum, logica lor șchioapătă. Antichrist ar trebui să fie o 
fiinţă supranaturală. Ori astfel de fiinţe nu pot fi ucise. 

— Din câte știu, în tradiţia catolicismului intră și justificarea 
pe cale logică a doctrinei, spuse Charlie. E cazul lui Toma 
D'Aquino. Dar cei cu care avem noi de-a face sunt total 
excentrici. Niște fanatici. În niciun caz fanaticii religioşi nu-și vor 
pretinde unii altora rigurozitate logică. Oftă. In fine - 
presupunând că iei de bună toată mitologia asta, fie așa cum e 
prezentată în Biblie, fie așa cum e interpretată de Grace - tot nu 
trebuie să te aștepți la prea multă logică. La urma urmei, lisus a 
fost o ființă supranaturală, fiul lui Dumnezeu, și totuși a fost 
omorât de romani. 


104 


— E cu totul altceva, spuse ea. Dacă ne luăm după legenda lui 
lisus, asta i-a fost menirea, țelul, scopul, destinul - de a se lăsa 
ucis pentru a ne salva pe noi de la cele mai grave urmări ale 
propriilor noastre păcate. Corect? Dar nu pot să cred că 
Antichrist ar fi la fel de altruist. 

— Din nou gândești logic. Dacă vrei s-o înţelegi pe Grace și 
biserica ei, trebuie sa renunțţi la logică. 

— Bine. Deci cine este, după ea, Antichristul? 

— Când am reușit să smulgem sectei cei doi copii, spuse 
Charlie, Grace nu reușise încă să-l identifice pe Antichrist. Încă 
nu-l găsise. Dar acum, am impresia că a reușit. 

— Deci? Cine e? întrebă Christine, dar înainte ca Charlie să-i fi 
spus ceva, răspunsul îi explodă în minte, izbind-o cu forța unui 
baros. 

In față, Joey care continua să-i vorbească lui Pete, habar nu 
avea de conversaţia dintre mama lui și Charlie. Totuși Christine 
își reduse vocea pană la șoaptă: 

— Joey? Doamne, bătrâna aia nebună crede că băiatul meu 
este Antichrist? 

— AȘ pune pariu că da. 

Dintr-un ungher întunecat al memoriei, Christine auzi vocea 
încărcată de ură a bătrânei: „Trebuie să moară. Trebuie.” 

— Dar de ce tocmai el? De ce Joey? De ce nu și-o fi ales un alt 
copil? 

— Poate că ai avut dreptate. V-aţi aflat la locul nepotrivit în 
momentul nepotrivit, spuse Charlie. Dacă în parcarea din South 
Coast Plaza s-ar fi aflat duminica trecută la aceeași oră o altă 
mamă cu fiul ei, Grace ar fi fost acum pe urmele altui băieţel. 

Christine știa că el are dreptate, dar ideea aceasta o tulbură. 
Era o nebunie stupidă, crudă și distructivă. În ce fel de lume 
trăiau dacă o banală ieșire la cumpărături îi transformase în 
eroii unui viitor martiraj? 

— Dar... cum am putea s-o oprim? întrebă Christine. 

— Dacă recurge la violență, vom încerca s-o evităm. Dacă nu 
vom reuși, atunci... îi vom lichida oamenii înainte ca ei să ajungă 
la Joey. Nu se pune problema responsabilităţii legale. Tu ne-ai 
angajat să te apărăm, iar noi avem dreptul legal să recurgem la 
forță, dacă este absolut necesar s-o facem pentru a ne îndeplini 
obligațiile. 


105 


— Altceva voiam să spun... cum s-o facem să-și schimbe 
ideile? Cum s-o facem să admită că Joey e un copil ca oricare 
altul? Cum s-o facem să renunţe? 

— Nu știu. Vreau să cred că până și un fanatic ca ea poate să 
judece ca oricare dintre noi. Dar nu cred că e simplu s-o faci să- 
și schimbe convingerile despre ceva, mai ales când acel ceva 
are pentru ea o asemenea importanţă. 

— Dar ai spus că are o mie de adepți. 

— Se poate să fie chiar ceva mai mulţi acum. 

— Dacă o să tot trimită din ei să-l omoare pe Joey, nu-i vei 
putea ucide pe toţi. Mai devreme sau mai târziu, unul dintre ei 
va străpunge zidul pe care vrem noi să-l ridicăm. 

— Nu voi permite să se întâmple așa ceva, o asigură el. Nu le 
voi oferi prea multe ocazii să-l omoare pe Joey. O voi face pe 
Grace să-și ia gândul, să dea înapoi și să renunţe. 

— Cum? 

— Încă nu știu. 

Christinei îi reveni în faţa ochilor imaginea scorpiei din 
parcare - părul vâlvoi, ochii ieșiţi din orbite, hainele ninse de 
mătreață și acoperite de pete de mâncare. Simţi disperarea 
cuprinzându-i sufletul. Nu exista nicio șansă de a o face pe 
Grace să renunțe. 

— Sunt sigur că există o cale, insistă Charlie, o voi găsi. 

— Nimic n-o va opri. 

— Mâine dimineaţă am o întâlnire cu un psiholog excelent, dr. 
Denton Boothe. E interesat în psihologia cultelor. li voi expune 
cazul, o să i-o descriu pe Grace și o să-i cer să-i descopere 
punctele slabe. 

Christine nu prea vedea în ce măsură i-ar fi putut ajuta 
această colaborare. La urma urmei, nu vedea prea multe șanse 
indiferent ce-ar fi încercat să facă. 

Charlie îi luă mâna în timp ce mașina gonea prin întunericul 
vântos. 

— Nu te voi dezamăgi. 

Și pentru prima oară ea se întrebă dacă, nu cumva, 
promisiunile lui nu erau decât vorbe goale. 


106 


20. 


O'Hara și Baumberg se opriră la una din ferestrele de la etajul 
casei nelocuite. Se aflau într-un dormitor încăpător. Simțeau 
încă prezența amenințătoare a unei primejdii care îi urmărea. 
Încercară s-o ignore, agățându-se cu îndârjire de credinţa lor, 
deciși să ducă la îndeplinire sarcina hărăzită de Mama Grace. 

Afară, curtea interioară era înghițită de întunericul bântuit de 
vântul vijelios. De sus puteau să vadă interiorul piscinei. Nu 
exista nicio fiară ascunsă în incinta de beton. Nu mai era acolo. 
Acum se afla în casă, împreună cu ei. 

În spatele proprietăţii pe care se aflau exista o altă curte și o 
altă casă lătăreaţă, cu un etaj, în genul unei ferme, având 
acoperiș din ţigle zornăitoare și o piscină. În bazin era apă și 
lumina tremurătoare din interior dezvăluia această bijuterie 
verde-albăstruie în formă de rinichi. 

O'Hara scoase din geantă un binoclu cu infraroșii. Astfel își 
putea forma o imagine cuprinzătoare a întregului cartier. Casele 
din spatele vilei lor se înșirau pe o stradă paralelă cu cea pe 
care se aflau. 

— Care e casa lui Scavello? întrebă Baumberg. 

O'Hara se întoarse încet spre nord. 

— Nu e casa din spatele ăsteia. Următoarea, cea cu piscină 
dreptunghiulară și balansoare. 

— Nu văd niciun balansoar, spuse Baumberg. 

O'Hara îi întinse binoclul. 

— În stânga piscinei. Un balansoar de copil. 

— La două case de aici? spuse Baumberg. 

— Da. 

— Nu arde nicio lumină. 

— N-au ajuns încă acasă. 

— Dar dacă nu vor veni? 

— Vor veni, spuse O'Hara. 

— Și dacă nu? 

— O să-i căutăm. 

— Unde? 

— Oriunde ne va îndruma Dumnezeu. 

Baumberg încuviință. O'Hara deschise unul din sacii pentru 
rufe și scoase din el o pușcă. 


107 


21. 


Când intrară pe strada Christinei și ajunseră în dreptul casei, 
Charlie spuse: 

— Vedeţi mașina aia de aprovizionare? 

Vizavi, lângă bordură, era parcată o camionetă. Avea atașată 
o remorcă. Era o camionetă obișnuită și Christine abia dacă o 
remarcase. Dintr-o dată i se păru sinistră. 

— Tot ei sunt? întrebă ea. 

— Nu. Ăștia suntem noi, spuse Charlie. Un om de-al meu e 
înăuntru și urmărește toate mașinile care trec pe aici. Are un 
aparat cu _ infraroșii și poate să fotografieze numerele de 
înmatriculare și pe întuneric. Are și telefon, așa că poate să 
sune la tine sau la poliţie, sau să mă contacteze pe mine. 

Pete Lockburn opri Chevrolet-ul verde în fața casei, în timp ce 
Frank Reuther conduse Firebird-ul Christinei pe aleea din faţa 
vilei. 

Furgoneta albă Ford, care-i urmărise tot timpul, își continuă 
drumul. O urmăriră până când șoferul intră pe strada învecinată, 
își găsi loc în parcare și stinse luminile. 

— Amatori, spuse cu dispreţ Pete Lockburn. 

— Ticăloși aroganţi, spuse Christine. 

Reuther ieși din mașină, dar lăsă câinele înăuntru. Apoi se 
apropie de ceilalți. 

Pe când Charlie cobora geamul portierei pentru a discuta cu 
Frank, acesta îi ceru Christinei cheile casei. Le scoase din poșetă 
și i le întinse. 

— Întâi verifică locul. Asigură-te că nu ne așteaptă nimeni. 

— În regulă, răspunse Frank descheindu-și haina pentru a 
putea ajunge ușor la pistolul înfipt în tocul de lângă umăr. Apoi 
se îndreptă pe alee spre ușa din faţă. _ 

Pete ieși din mașină și scrută strada pierdută în întuneric. Își 
descheie și el haina. 

— Pe aici vin tipii ăia răi? întrebă Joey. 

— Să sperăm că nu, iubitule. 

e 

Erau mulți copaci pe strada aceea prost luminată, aşa că 
Charlie începu să fie îngrijorat. Coborî și el din Chevrolet, 
avertizându-i pe Christine și Joey să rămână în mașină. Rămase 


108 


lângă portieră, cu spatele la Pete, urmărind pe oricine s-ar fi 
apropiat din direcţia lui. 

Uneori câte o mașină își făcea apariţia de după colț, intra pe 
stradă și trecea mai departe sau intra pe aleea altei case. La 
apariţia fiecărei perechi de faruri, Charlie se încorda și mâna lui 
căuta sub haină patul pistolului care se odihnea în tocul fixat pe 
după umăr. li era frig. Regreta că nu-și luase un pardesiu. 
Fulgere sclipeau orbitor spre vest. Flacăra lor bubuitoare îl 
trimitea cu ani în urmă, undeva în Indiana copilăriei lui, într-o 
căsuţă șubredă, pe lângă care treceau cu vuiet asurzitor trenuri. 
Acolo crescuse. | se părea că asta se întâmplase într-un alt veac. 
Din anumite motive, trenurile acelea nu fuseseră pentru el un 
simbol al libertăţii și evadării, așa cum fuseseră probabil pentru 
alți băieţi ca el. Micuţului Charlie, care zăcea pe patul îngust din 
odaia lui strâmtă, încercând să uite ultima dezlănţuire de furie 
alcoolică a tatălui său, zgomotul trenurilor îi amintea cu 
obstinaţie de mahalaua în care trăia. Clănţănitul roţilor era 
vocea sărăciei, a nevoilor, fricii și disperării. Acum era mirat că 
bubuitul tunetului îi putea aminti cu atâta limpezime 
zdrăngănitul roţilor de tren. La fel de surprins era și de faptul că 
amintirea acelor trenuri putea să-i evoce spaimele copilăriei și 
să-i trezească în suflet sentimentul încătușării, care îi marcase 
întreaga tinerețe. 

În sensul ăsta, avea multe puncte comune cu Christine. 
Copilăria lui fusese strivită de abuzurile fizice, așa cum fusese a 
ei de cele psihice. Ambii trăiseră sub ameninţarea pumnului, 
unul la propriu, celălalt la figurat, și, copii fiind, se simţiseră 
prinși într-o cursă, sufocați. 

Privi pe geamul lateral al mașinii și îl văzu pe Joey uitându-se 
la el. li făcu un semn cu degetul mare. Băiatul îi răspunse la fel, 
cu un zâmbet. 

Fiind în copilărie o ţintă a abuzurilor, Charlie era foarte 
sensibil față de copiii deveniți victime ale violenţei. Nimic nu-l 
enerva mai mult decât adulţii care loveau copiii. Crimele 
săvârșite împotriva copiilor lipsiţi de apărare, îi dădeau un 
sentiment rece, apăsător, bolnav și îl invadau cu o ură și o 
disperare îngheţate pe care nimic altceva nu i le puteau 
provoca. N-ar fi permis nimănui să-i facă vreun rău lui Joey 
Scavello. N-ar fi putut să dea greș în ceea ce-l privea. Nu ar fi 


109 


îndrăznit să dea greș, pentru că dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, 
nu s-ar mai fi putut accepta pe sine însuși. 

| se păru că a trecut un secol până la întoarcerea lui Frank. 
Rămăsese cu ochii în patru, dar acum era ceva mai relaxat. 

— Locul e curat, domnule Harrison. M-am uitat și în curtea din 
spate. Nu e nimeni. 

li conduseră pe Christine, Joey și Chewbacca spre casă, 
înconjurând femeia și copilul, neîngăduind nicio posibilitate ca ei 
să fie atinși de gloanţe. 

Christine îi spusese că reușise în viaţă, totuși Charlie nu se 
așteptase să vadă o casă atât de mare și atât de bine mobilată. 
In living-room era un cămin uriaș, înconjurat de o mască 
sculptată și rafturi de stejar care se întindeau către colţurile 
camerei. Un enorm covor chinezesc era locul de întâlnire a unor 
antichităţi orientale și europene, atât originale cât și reproduceri 
de o calitate deosebită. Lângă unul din pereţi se afla un scrin cu 
opt sertare, sculptate în lemn de trandafir, cu un triptic dublu, 
pe care se puteau vedea o cascadă, un pod, un sat japonez 
străvechi, toate realizate din stealit aplicat. 

Joey dori să meargă în camera lui, să se joace cu noul său 
câine și Frank Reuther îl însoți. 

La sugestia lui Charlie, Pete Lockburn inspectă casa de sus 
până jos, verificând dacă toate ușile și ferestrele erau închise, 
dacă toate draperiile erau trase pentru a împiedica să fie văzuţi 
din afară. 

— Eu o să văd ce pot face pentru cină, spuse Christine. 
Probabil că niște crenvurști. E singurul sortiment din care am din 
belșug. 

— Nu te necâji, spuse Charlie. Un om de-al meu o să vină pe 
la șapte și o să aducă o mulţime de bunătăţi. 

— La toate te gândești! 

— Așa sper. 


22. 


O'Hara își ridică binoclul spre una dintre ferestrele de la etaj 
ale casei Scavello. II mută spre fereastra învecinată, apoi spre 
cealaltă, ca în final să-l plimbe de-a lungul întregului etaj. 


110 


Lumina fusese aprinsă în toate camerele, dar draperiile erau 
bine trase. 

— Poate că ea a venit acasă dar și-a trimis băiatul în altă 
parte peste noapte, spuse Baumberg. 

— Băiatul este aici, spuse O'Hara. 

— De unde știi? 

— Chiar nu poţi să-i simţi prezenţa? 

Baumberg se uită pe fereastră. 

— Il simt, spuse O'Hara cu o voce înăbușită, înfricoșată. 

Baumberg încercă să descopere ce anume îl înspăimântase 
pe colegul lui. 

— Bezna, spuse O'Hara. Simt bezna care curge din băiat, 
cumplita noapte care se naște din el, așa cum se ridică negura 
din ocean. 

Baumberg își încordă simţurile. 

— Diavolul, spuse O'Hara în șoaptă. Îl simt. 

Baumberg își puse palmele pe geamul rece, apoi își sprijini și 
fruntea de el, privind fix spre casa Scavello. După un timp 
începu și el să simtă, exact ceea ce spusese O'Hara. Diavolul. 
intunericul. Se revărsa din casa aceea așa cum iradiază din 
plutoniu energia atomică. Curgea prin noapte, și pătrundea prin 
geamul din faţa lui Baumberg, contaminându-l. Era o energie 
care nu dădea nici lumină, nici căldură, o energie rea, sumbră, 
neagră și îngheţată. 

Cu un gest brusc, O'Hara își cobori binoclul întorcându-se cu 
spatele spre casa aceea, de parcă fluxul energetic izvorând din 
tenebrele diabolice ar fi devenit insuportabil. 

— Acum e momentul, spuse Baumberg, ridicând o pușcă și un 
revolver. 

— Nu, îl opri O'Hara. Lasă-i să se destindă. Să se relaxeze. 
Asta o să le scadă vigilenta. 

— Când? 

— Plecăm de aici la... opt și jumătate. 


23. 


ORA 18:45. 
Christine îl urmărea pe Charlie în timp ce acesta scotea din 
priză telefonul din camera ei și îl înlocuia cu un aparat pe care îl 


111 


adusese cu el. Părea un fel de combinaţie între un telefon, un 
robot telefonic și un calculator de mărimea unei genţi. 

Charlie ridică receptorul și Christine putu auzi tonul, deși era 
la câţiva pași de el. 

— Dacă sună cineva o să venim noi să răspundem, spuse el în 
timp ce punea receptorul în furcă. 

— Și convorbirea se va înregistra? 

— Da. Dar în primul rând e un aparat de urmărire. E ca 
aparatul pentru alarmă al poliţiei. 

— 911? 

— Da. Când formezi 911, ei știu imediat de la ce număr și 
adresă ai sunat. Cum au ridicat receptorul și au stabilit legătura 
cu tine, informația este afișată pe un ecran. li arătă printr-o 
fantă a aparatului de pe masă, ceva ce semăna cu banda unei 
mașini de calculat. Vom avea aceeași informație despre oricine 
ar suna. 

— Deci dacă această Grace Spivey va suna, vom avea nu 
numai vocea ei înregistrată, dar vom deţine și dovada că a 
sunat de la telefonul ei sau unul care aparţine bisericii. 

— Chiar așa. Probabil că nu va fi admisă de Curte ca dovadă 
în cazul unui proces, dar va stârni interesul poliției dacă vom 
dovedi că proferează ameninţări împotriva lui Joey. 

e 

Ora 19:00. 

Mâncarea sosi la ora fixată și Christine observă satisfacția 
reținută a lui Charlie față de promptitudinea oamenilor lui. 

Cinci dintre ei mâncară la masa din sufragerie - costiță de 
vacă, pui la grătar, cartofi la cuptor, salată de varză - în timp ce 
Charlie istorisea din aventurile prin care trecuse agenţia lui. Joey 
îl asculta vrăjit, chiar dacă nu pricepea întotdeauna poanta 
vreunei povești. 

Christine își privea fiul în timp ce acesta urmărea captivat 
vorbele lui Charlie. Înţelegea acum mai mult ca oricând ce 
însemna pentru el lipsa unui tată, a unui bărbat pe care să-l 
admire și de la care să aibă de învăţat. 

Chewbacca, noul câine, mâncase dintr-o farfurie, la unul din 
colțurile camerei și acum se întinsese cu botul pe labe, 
așteptându-l pe Joey. Făcea deja parte din familia care îl îngrijea 
cu atâta atenţie. Se va obișnui repede cu noii stăpâni. Christine 


112 


era încă uluită de asemănarea cu Brandy, dar spera că lucrurile 
vor merge bine. 
(J 

La 19:20, zgomotul intermitent şi îndepărtat al tunetelor 
crescu brusc în intensitate. Un tunet spintecă cerul nopţii, 
zgâlțâind ferestrele. 

Christine se sperie și scăpă furculita din mână. Pentru o clipă 
crezu că o bombă a explodat în fața casei. Când își dădu scama 
că a fost un tunet, se simţi jenată, dar aruncând o privire spre 
ceilalți, înțelese că și ei trăiseră aceeași spaimă din cauza 
bubuiturii. Câteva picături de ploaie se izbiră de acoperiș și 
ferestre. 

e 

La 19:35, Frank Reuther își termină masa și se ridică pentru a 
inspecta întreaga casă, examinând toate ușile și ferestrele pe 
care le verificase și Pete mai înainte. Incepuse să cadă o ploaie 
mocănească. 

e 

La 19:47, după ce termină de mâncat, Joey îl invită pe Pete 
Lockburn la un joc de trombon, și Pete acceptă. Intrară în 
camera băiatului însoţiţi de câinele care venea grăbit în urma 
lor. 

Frank puse un scaun în faţa uneia dintre ferestrele din living- 
room și urmări ploaia printr-una din fantele draperiei. 

Charlie o ajută pe Christine să strângă farfuriile de carton și 
șerveţelele pe care le duseră la bucătărie, unde ploaia se auzea 
și mai tare, amplificată de pavajul curții interioare. 

— Ce facem acum? întrebă Christine în timp ce arunca 
farfuriile în lada de gunoi. 

— Aşteptăm să treacă noaptea. 

— Și apoi? 

— Dacă bătrâna nu sună în noaptea asta ca să ne ofere vreo 
probă împotriva ei, mâine o să vorbesc cu dr. Boothe, psihologul 
despre care ţi-am vorbit. E foarte interesat de psihozele 
religioase. A pus la punct un program care a dat roade în 
recuperarea unor victime, cărora le-au fost spălate creierele de 
niște secte ciudate. El știe cum gândesc șefii acestor culte, așa 
că ne-ar ajuta să descoperim punctul slab al lui Grace. Am de 
gând să discut cu femeia asta în modul cel mai direct posibil. 

— Cum adică? 


113 


— O să sun la Biserica Amurgului și o să fixez o întâlnire cu 
ea. 

— Crezi că va fi de acord să te primească? 

Ridică din umeri. 

— Curajul meu s-ar putea s-o aţâţe. 

— N-am putea merge la poliție? 

— Cu ce? 

— Ai deja dovezi că eu și Joey suntem urmăriți. 

— A urmări pe cineva nu e o crimă. 

— Femeia aia a sunat la tine la birou și l-a ameninţat pe Joey. 

— Nu avem nicio dovadă că a fost Grace Spivey. In plus, 
singurul care a auzit amenințările e Joey. 

— Poate că dacă explicăm la poliţie, ce crede femeia aia... că 
Joey e Antichristul... 

— Asta e doar o teorie. 

— Păi... poate că dacă am găsi pe cineva care a aparţinut 
cândva sectei, a părăsit-o, și ar putea să depună mărturie cu 
privire la prostia asta cu Antichristul... 

— Oamenii nu părăsesc niciodată Biserica Amurgului, spuse 
Charlie. 

— Adică? 

— Atunci când am fost angajaţi să găsim copiii aceia am 
sperat, la început, să dăm de vreun fost prozelit al lui Grace, 
vreun deziluzionat care a părăsit-o și care ne-ar fi putut spune 
unde sunt și cum i-am putea scoate de acolo. A fost imposibil să 
descoperim pe cineva care să fi părăsit biserica. O dată ce au 
intrat în ea, par legaţi pe viaţă. 

— Întotdeauna se găseşte vreun nemulțumit, vreun 
decepţionat. 

— Nu e cazul Bisericii Amurgului. 

— Ce atracţie exercită nebuna aia asupra lor? 

— Tare ca fierul și apucătoare ca o menghină, spuse Charlie. 

Urmă un fulger atât de puternic încât strălucirea lui străbătu 
stinghiile storului. Tunetul explodă scuturând ferestrele iar 
ploaia se înteţi. 

e 

La ora 20:15, Charlie plecă după ce le dădu lui Lockburn și 
Reuther ultimele instrucţiuni. Îi ceru Christinei să încuie ușa 
înainte ca el să fi ajuns la poartă. 


114 


Ea ridică un colț al perdelei de la geamul de lângă ușă și îl 
privi cum se grăbește spre Chevrolet-ul verde, împroșcat de 
rafalele vântului rece, trecând în goană prin umbrele și luminile 
nopţii care fâlfâiau în urma lui ca aripile unei draperii. 

Frank Reuther o sfătui să plece de la geam, și ea îi urmă 
sfatul, deși fără niciun chef. | se părea că, atâta timp cât îl 
vedea pe Charlie Harrison, era în siguranţă. În clipa în care lăsă 
perdeaua și se depărtă de fereastră, se simţi cuprinsă de o 
acută conștiință a vulnerabilităţii lui Joey, ca șia ei. 

Ştia că Pete și Frank sunt bine antrenați, competenţi și de 
încredere, dar nici unul din ei nu-i oferea sentimentul de 
siguranţă pe care i-l transmitea Charlie. 

e 

Ora 20:20. 

Christine intră în camera lui Joey. Băiatul stătea pe jos, 
împreună cu Pete și juca trombon. 

— Mami, câștig, spuse Joey. 

— E un adevărat cartofor, spuse Pete. Dacă află băieţii de la 
birou, o să mor de rușine. 

Chewbacca se retrăsese într-un colț de unde, cu limba 
atârnându-i, își urmărea stăpânul. 

Christinei aproape că-i venea să creadă că, de fapt, 
Chewbacca este Brandy, că nu avusese loc nicio decapitare, că 
Pete și Joey erau doar niște buni prieteni, că era o seară liniștită, 
ca oricare alta, petrecută în sânul familiei. Aproape. Dar nu era 
așa. 

Se duse în camera ei și se așeză la birou, privind spre cele 
două ferestre acoperite prin care răzbătea melodia ploii. | se 
părea că vorbesc mii de oameni, dar atât de departe încât din 
cuvinte rămânea doar învelișul sonor, moale și nelămurit al unor 
discuții aprinse. 

Incercă să-și vadă de hârtii, dar nu se putea concentra. Luă o 
carte de pe raft, un roman ușurel, dar nu reuși să-i acorde nicio 
atenție. 

O clipă gândul îi zbură spre mama ei. Ar fi dorit să-i dea un 
telefon. Avea nevoie de un umăr pe care să plângă. Dar precis 
că Evelyn nu i-ar fi oferit confortul și compasiunea de care avea 
nevoie. 

Ar fi dorit ca fratele ei să mai fie în viață. Ar fi vrut să-i 
telefoneze și să-l cheme la ea. Dar Tony plecase pentru 


115 


totdeauna. Ca și tatăl ei de care, cu toate că îl cunoscuse atât 
de puţin, i se făcuse dor ca niciodată până atunci. 

Dacă Charlie ar fi fost aici... 

În pofida prezenţei lui Pete și Frank și a celorlalţi oameni, care 
păzeau casa de afară, se simţea atât de singură. 

Își îndreptă privirea spre telefonul de urmărire instalat pe 
birou. Și-ar fi dorit ca nebuna să mai dea un telefon cu 
ameninţări la adresa lui Joey. Ar fi avut astfel o dovadă care să 
intereseze poliția. Dar telefonul rămase tăcut. Nu se auzea 
decât zgomotul furtunii. 

e 

La ora 20:40 Frank Reuther intră în biroul ei, îi zâmbi și-i 
spuse: 

— Nu te deranja. Făceam doar rondul. 

Se duse la prima fereastră, ridică draperia, verifică dacă e 
bine închisă, scrută preţ de o clipă, întunericul, apoi lăsă 
draperia să cadă la locul ei. Aidoma lui Pete Lockburn, Frank își 
scosese haina și își suflecase mânecile cămășii. Tocul pistolului 
îi spânzura sub umărul stâng. O clipă lumina se reflectă în patul 
armei cu un licăr negru. 

Un moment Christine avu senzaţia că, printr-o inexplicabilă 
transpunere a fantasticului în realitate, se trezise într-un film cu 
gangsteri din anii '30. 

Frank ridică draperia celei de-a doua ferestre. Urmă un țipăt 
de surpriză. Zgomotul împușcăturii acoperi artileria furtunii. 
Bucăţile de sticlă zburară prin cameră. Christine sări de pe 
scaun, împroșcată de un val de cioburi și sânge. 

Inainte de-a apuca să-și scoată arma, Frank se simţi ridicat de 
la pământ și aruncat pe spate de forța împușcăturii. Scaunul 
Christinei căzu cu o bufnitură. 

Bărbatul se prăbuși de-a lungul biroului, în faţa ei. Nu mai 
avea faţă. Glonţul îi sfărâmase capul. 

De afară se trase din nou. Gloanţe rătăcite nimeriră 
plafoniera, pulverizând-o. De sus începură să curgă cioburi de 
sticlă, tencuială și întuneric. Veioza se spărsese atunci când 
Frank se prăbușise peste birou. Camera se cufundă în întuneric, 
luminată doar de razele care pătrundeau din coridor pe ușa 
deschisă. O rafală de vânt scutură draperiile ciuruite, care 
fluturau ca niște șfichiuri de bici, răsucindu-se în aer. Păreau 


116 


fragmente putrezite dintr-un costum mortuar de carnaval al 
unui cadavru însufleţit la un bal mascat. 

Christine auzi un geamăt, crezu că e Joey, apoi își dădu 
seama că fusese un glas de femeie, ca în final să descopere că 
era propria ei voce. 

Ploaia se năpusti ca un potop prin draperia zdrenţuită. Dar nu 
numai ploaia încerca să dea năvală înăuntru. Și ucigașul lui 
Frank Reuther se chinuia să pătrundă prin fereastra spartă. 
Christine o rupse la fugă. 


24. 


Secătuită de spaimă, cu mișcări febrile ca într-un coșmar și 
totuși nefiresc de încetinite, ca atunci când încerci să alergi prin 
vis, Christine se refugie din birou în living-room. Străbătu spațiul 
în câteva secunde, dar i se părea că distanţa de la un capăt la 
altul al casei e de o mie de mile și că i-au trebuit ore întregi 
până să ajungă acolo în fuga ei îngrozită. Ştia că e trează dar 
avea senzaţia că totul se întâmplă în somn. Era atât de adevărat 
și totuși ireal. 

Când ajunse în living-room, Pete Lockburn și Joey tocmai 
intrau, venind dinspre camera băiatului. Lockburn ţinea 
revolverul în mână. Chewbacca venea din spate, cu urechile în 
vânt și coada între picioare, lătrând tare. 

O împușcătură smulse încuietoarea ușii de la intrare. Așchiile 
de lemn încă mai zburau prin aer, când un om năvăli în casă. Se 
ghemui în holul care dădea spre living-room. În mână avea o 
armă, ochii îi erau larg deschişi, faţa îi era albită de groază sau 
furie sau poate de amândouă, o față descompusă, fără nimic 
deosebit, înghițită de o barbă neagră în care licăreau ca niște 
diamante stropi de ploaie. Un tip scund și îndesat. 

O văzu pe Christine și își îndreptă arma spre ea. Joey ţipă. 

Bubuitura împușcăturii zgâlțăi casa. Christine era convinsă că 
își trăiește ultimele clipe. Dar cel lovit era chiar necunoscutul 
care pătrunsese în casă. Pe cămașa lui se deschisese o floare 
urâtă și roșie, de sânge. 

Pete Lockburn trăsese primul. Mai trase o dată. Din umărul 
necunoscutului ţâșni un fir de sânge. Arma îi căzu din mână, iar 
el se răsturnă pe spate. Al treilea glonț al lui Lockburn îl nimeri 


117 


în gât, năruindu-l complet. Rămăsese pe jos, sprijinit cu spatele 
de o masă din hol. 

Capul inert, cu ochii larg deschiși, căzu într-o parte, lovind o 
oglindă aflată deasupra mesei, care cedă, lăsându-l să se 
prăbușească la pământ, ca o grămadă însângerată. 

Pe când Joey se ghemuia în braţele ei, Christine îi strigă lui 
Lockburn: 

— Mai e încă unul! Biroul... 

Prea târziu. Ucigașul lui Frank Reuther intrase deja în living- 
room. Lockburn se răsuci. Repede, dar nu suficient. Bubuitul 
armei umplu casa. Pete Lockburn fu izbit. 

Deși devenise câinele casei doar de o zi, Chewbacca știa ce 
înseamnă loialitate. Mâărâind, cu dinţii dezgoliţi, sări asupra 
agresorului, îl mușcă de piciorul stâng și își înfipse bine colții, 
reținându-l pe necunoscut. 

Bărbatul scoase un țipăt ascuţit, ridică arma și izbi cu patul 
puștii capul auriu al câinelui. Acesta scheună și se prăbuși la 
pământ. 

— Nu! ţipă Joey de parcă perspectiva pierderii celui de-al 
doilea animal era mai întunecată decât propria lui ucidere. 

Hohotind de durere, vădit speriat, omul înarmat strigă: 

— Doamne, ajută-mă! Doamne, ajută-mă! apoi își îndreptă 
arma spre Joey și Christine. 

Ea observă că aidoma bărbosului, nici acesta nu avea 
înfățișarea unui criminal. Teama feroce care pusese stăpânire 
pe el, era lucrul cel mai neobișnuit pe care-l văzuse. Altfel, n- 
avea nimic deosebit. Tânăr, abia dacă împlinise douăzeci de ani. 
Ușor supraponderal. Piele albă, câţiva pistrui. Păr roșiatic, udat 
de ploaie, acum lipit de cap. De fapt chiar înfățișarea lui banală 
îl făcea să pară atât de speriat. Dacă un astfel de om putea să 
devină sub influenţa lui Grace Spivey un ucigaș necugetat, 
atunci bătrâna putea corupe pe oricine. Nu mai putea să aibă 
încredere în nimeni. Oricine putea deveni un asasin sub vraja ei. 

El apăsă pe trăgaci. Nu se auzi decât un declic. Uitase că 
ambele ţevi erau descărcate. Scâncind cu ţipete ascuţite, de 
parcă el ar fi fost cel ameninţat, ucigașul căută în buzunarul 
hainei și scoase de acolo două cartușe. 

Cu o putere și îndemânare pe care numai groaza le poate 
isca, Christine îl înșfăcă pe Joey și fugi nu spre ușa din faţă și de 
acolo în stradă, pentru că acolo și-ar fi găsit cu siguranţa 


118 


sfârșitul, ci spre scări și de acolo spre dormitorul de la etaj, unde 
era poșeta în care se afla propria ei armă. Joey se ţinea cu 
disperare de ea. | se părea ușor ca un fulg. Părea animată de 
puteri supraomenești și treptele dispărură într-o clipă sub pașii 
ei. Apoi, aproape de capul scărilor, se împiedică; gata să cadă, 
se agăţă de balustradă și scoase un țipăt disperat. Dar tocmai 
pasul acela greșit o salvase: în clipa în care se împiedica, arma 
își lansase întreaga încărcătură împotriva ei. Două valuri de 
alice mari se înfipseră în balustradă, transformând stejarul în 
așchii, smulgând tencuiala din pereţi, făcând praf lustra chiar în 
locul în care s-ar fi aflat ea dacă nu s-ar fi împiedicat. 

Pe când ucigașul reîncărca arma, Christine se repezi înainte 
pe holul de la etaj. O clipă se pierdu, ţinându-l strâns în brațe pe 
Joey. Era în propria ei casă, locul pe care îl cunoștea cel mai 
bine, dar care în seara asta i se părea străin. Unghiurile, 
proporţiile, lumina, camerele îi păreau atât de stranii! Coridorul i 
se părea inimaginabil de lung, cu pereţi diformi, de parcă ar fi 
fost un culoar cu oglinzi strâmbe. Încercă să-și stăpânească 
bătăile inimii, care îi falsificau întreaga percepţie. Alergă drept 
înainte, spre ușa dormitorului. 

Din spate auzi zgomotul pașilor ucigașului, care își începuse 
urmărirea, târându-și piciorul mușcat. 

Christine intră în dormitor, trânti ușa și puse zăvorul, lăsându- 
| pe Joey din braţe. Poșeta se afla pe noptieră. O înșfăcă în clipa 
în care asasinul începuse să zgâlţâie clanța. Nu-și putea stăpâni 
tremurul degetelor. În prima clipă nu putu să deschidă 
fermoarul. În cele din urmă reuși, și scoase arma. Joey se 
ghemuise într-un colţ, lângă scrin, încercând să se facă și mai 
mititel decât era. 

Ușa dormitorului aproape că dispăru într-o furtună de alice. O 
gaură imensă se deschise în partea ei dreaptă. O balama fu 
smulsă din cadru. Zbură prin aer, se izbi de perete și se opri, cu 
un zăngănit, pe șifonier. O altă încărcătură distruse încuietoarea 
și ușa se deschise spre interior, atârnând într-o balama. 

Tânărul ucigaș cu păr roșu rămase în cadrul ușii, părând și 
mai îngrozit decât Christine. Înșira cuvinte fără noimă. Mâinile îi 
tremurau mai puternic decât ale ei. Una dintre ţevi își zvârii 
încărcătura, dar el păru că nu-și dă seama de acest lucru. 

Își îndreptă pistolul spre el și trase. Dar nu se întâmplă nimic. 
Uitase să ridice piedica. Asasinul păru uluit să o găsească 


119 


înarmată. Arma lui era din nou descărcată. O aruncă și scoase 
un revolver din cureaua pantalonilor. 

Christine se auzi spunând: „Nu, nu, nu, nu” într-o psalmodiere 
plină de teamă, în timp ce căuta cele două siguranţe ale 
pistolului. Le desfăcu pe amândouă, apoi trase o dată și încă o 
dată și încă o dată. 

Bubuitul propriei arme, împroșcând pereţii, i se păru cel mai 
dulce sunet pe care îl auzise vreodată. 

Necunoscutul căzu în genunchi, în timp ce gloanţele 
pătrundeau în el, apoi se prăbuși. Pistolul îi scăpă din mâna fără 
viață. Joey plângea. 

Christine se apropie precaută de corp. Sângele se prelingea 
pe covor. Îl întoarse cu fața-n sus, împingându-l cu piciorul. Era 
mort de-a binelea. 

Se îndreptă spre ușă și privi pe holul întunecat, plin de 
fragmente din balustrada scării și bucăţi de tencuială și sticlă 
din plafoniera spartă de alice. Covorul era pătat cu sângele care 
cursese din rana de la picior a ucigașului. Dâra de sânge 
începea chiar din capul scărilor. 

Ascultă. Nu se auzea nimic de jos. Nimeni nu încerca să urce. 
Să fi fost numai doi asasini? Se întrebă câte cartușe îi mai 
rămăseseră. În încărcător intrau zece. Credea că a tras cinci. Îi 
mai rămăseseră cinci. 

Joey plângea încet. 

— M-mami? 

— Sssss! îi spuse ea. 

Ascultară amândoi. Vânt. Tunet. Ploaia bătea în acoperiș și în 
geamuri. Patru oameni morți. Constatarea o izbi. Simţi cum i se 
face rău. Casa devenise un abator, un adevărat cimitir. _ 

Răbufnire de vânt. Un copac își izbi ramurile de zidul casei. În 
casă, liniștea de mormânt deveni și mai profundă. In cele din 
urmă îl privi pe Joey. Era alb. Părul îi atârna pe faţă. Avea o 
privire de om hăituit. Într-un moment de groază își mușcase 
buza și un fir de sânge lăsase o dungă pe bărbie, de-a lungul 
maxilarului, coborând spre gât. Totuși, ţinând cont de ceea ce se 
întâmplase, rana aceasta părea suportabilă. 

Liniștea de cimitir care pusese stăpânire pe noapte, își pierdu 
din tarie. Pe stradă se auzeau ţipete, nu de ură, ci de teamă și 
curiozitate. În cele din urmă vecinii prinseseră curaj și ieșeau din 
casă. În depărtare se distingeau modulaţiile unei sirene. 


120 


e PARTEA A TREIA e 


Dulăii 


Satana a angajat doar câţiva oameni cu simbrie; 
Opoziția se folosește de un milion. 


MARK TWAIN 
Dulăii, dulăii 
Pe la călcâie-i vin lătrând 
Dulăii, dulăii 


Adierea morții o simt în vânt. 


Cartea durerilor îngemănate 
25. 


Christine și Joey așteptară sosirea autorităţilor în bucătărie, 
una dintre puţinele camere ale casei care nu fusese împroșcată 
cu sânge. 

Niciodată nu mai văzuse Christine atâţia polițiști la un loc. 
Casa era plină cu oameni în uniforme, detectivi în civil, polițiști 
de la laborator, un fotograf de-al lor, un ofiţer al poliţiei judiciare 
și asistentul lui. La început a binecuvântat venirea oamenilor 
legii, prezența lor oferindu-i, la urma urmei, mult doritul 
sentiment de siguranță. Curând, însă, avea să se întrebe dacă 
nu cumva se afla printre ei și vreunul dintre adepţii Mamei 
Grace și ai bisericii ei. Faptul nu i se părea deloc exagerat. În 
fond, era logic ca un cult religios în expansiune, hotărât să-și 
răspândească ideile în pături cât mai largi ale societăţii, să aibă 
ca obiectiv major implantarea oamenilor săi în diferite 
compartimente ale puterii pentru a-i converti pe cei implicaţi în 
funcţii cheie. Și-l aminti pe polițistul Wilford, creștinul renăscut, 
care nu era de acord cu maniera ei de a se exprima și de a se 


121 


îmbrăca. Se întrebă dacă, nu cumva, „moașa” acelei renașteri 
nu fusese chiar Grace Spivey. Ce nebunie! 

Dar în cazul de față, poate că puţină nebunie nu era dovada 
vreunei boli mentale, ci mai curând un semn al prudenţei și al 
nevoii de supravieţuire. 

Ploaia continua să bombardeze ferestrele. Un fulger își 
înscrise traiectoria prin tenebrele nopţii de afară. In casă, 
Christine îi urmărea îngrijorată pe polițiști, atentă la orice 
mișcare ce i se părea nefirească. Înţelese că nu va putea să 
meargă mai departe cu această totală lipsă de încredere în 
oameni. Trebuia să fie supravegheată permanent, iar tensiunea 
în care trăia îi secătuia forțele psihice, sufletești și mentale. 
Parcă ar fi trebuit să-și continue existența suspendată pe o 
funie, aidoma acrobaţilor care merg pe sârmă. In clipa de faţă 
nu se putea linişti. Rămăsese în gardă, cu toți mușchii încordați, 
gata să sară asupra oricui ar fi făcut un gest de ameninţare 
împotriva lui Joey. 

Și din nou, rezistența băiatului o surprinse. Când apăruse 
poliţia, Joey părea în stare de șoc. Ochii îi erau sticloși și nu 
putea - sau nu voia - să vorbească. Imaginea unei violenţe de 
asemenea natură și ameninţarea morții își puseseră amprenta 
asupra lui, pentru moment, provocându-i o tulburare puternică. 
Christine știa că o asemenea experienţă îl va marca pe viaţă. Nu 
exista nicio posibilitate de a evita acest lucru. Până una-alta se 
temea ca evenimentele devastatoare la care fusese martor în 
ultimele ore să nu-i provoace o prăbușire psihică. In cele din 
urmă, băiatul își revenise. Christine îl îndemnă să-si ia cutia 
muzicală și să se joace cu ea. Tema muzicală și sunetele 
pițigăiate emise de cercul galben al jucăriei contrastau straniu 
cu grozăvia crimei și seriozitatea cercetărilor întreprinse de cei 
de la omucideri. 

Revenirea lui Joey a fost mult influenţată și de trezirea la viață 
a lui Chewbacca din lovitura pe care unul dintre asasini i-o 
dăduse în cap cu patul puștii. Câinele rămăsese inconștient, cu 
pielea capului jupuită, dar sângerarea fusese oprită de Christine 
cu pansamente antiseptice. Nu existau semnele vreunei comoţii. 
Acum javra era din nou în formă. Stătea lângă ei, întinsă de 
podea, alături de scaunul lui Joey. Din când în când se ridica 
pentru a se uita la cutia muzicală, ciulind urechile de parcă ar fi 
vrut să priceapă ce era cu aparatul acela zgomotos. 


122 


Christine nu mai era deloc sigură dacă asemănarea uimitoare 
a acestui câine cu Brandy era un lucru rău. Pentru a face față 
ororilor și frământărilor, Joey trebuia să aibă o legătură cu 
vremurile dinainte, mult mai liniștite, din viaţa lor. Îi era necesar 
și un sentiment al continuității care, asemenea unui pod, să-l 
ajute să traverseze acest moment de haos cu mintea întreagă. 
lar Chewbacca, datorită asemănării lui cu Brandy, putea servi 
perfect acestui scop. 

Charlie Harrison intra și ieșea din bucătărie la fiecare zece 
minute pentru a vedea ce fac și să-i verifice pe cei doi oameni, 
noile gărzi de corp. Unul dintre ei, George Swarthout, stătea pe 
un scaun înalt, lângă telefon, bând cafea, cu ochii pe Joey, pe 
polițiștii care intrau și ieșeau, pe Christine care, la rândul ei, îi 
urmărea pe polițiști. Celălalt, Vince Fields, era afară, în curtea 
din spatele casei, supraveghind zona. Se părea că oamenii lui 
Grace Spivey nu vor mai lansa un al doilea atac câtă vreme casa 
era plină de polițiști, deși această posibilitate nu trebuia 
exclusă. În fond, acţiunile kamikaze erau destul de frecvente 
printre fanaticii religioși. 

La fiecare venire în bucătărie, Charlie glumea cu Joey, se juca 
și el cu aparatul muzical, îl scărpina pe Chewbacca după urechi, 
făcea orice pentru a ridica moralul băiatului și a-i distrage 
atenţia de la măcelul din restul casei. Când poliția dorea să-i 
pună întrebări Christinei, Charlie rămânea cu Joey și o trimitea 
pe ea în altă cameră, pentru ca băiatul să nu fie martorul unor 
discuţii îngrozitoare. Poliţia a vrut să-l interogheze și pe Joey, 
dar Charlie a reușit să conducă discuţia, ţinând-o la un minim de 
intensitate. Christine înțelegea cât de greu îi era lui să joace 
acest rol, să fie o adevărată fântână de bună dispoziţie, când 
pierduse doi oameni care-i erau nu numai angajați, ci și prieteni. 
Îi era recunoscătoare că reușea să-și înăbușe propria durere și 
oroare de dragul lui Joey. 

La ora 23, când Joey se plictisise de cutia muzicală, Charlie 
intră în bucătărie, trase un scaun, se așeză și spuse: 

— Valizele pe care le-ai făcut de dimineaţă... 

— Le mai am în mașină. 

— O să le pun într-a mea. Du-te și împachetează tot ce-ţi 
trebuie... să zicem... pentru o săptămână. Plecăm de îndată ce 
ești gata. 

— Unde plecăm? 


123 


— Aș prefera să nu-ţi spun. S-ar putea să fim auziţi. 

Să-i fi trecut oare și lui prin minte gândul că unul dintre 
oamenii lui Grace Spivey ar putea să se afle printre polițiști? 
Christine nu era sigură dacă această nebunie o făcea să se 
simtă mai bine sau mai rău. 

— Ne ascundem pe undeva? întrebă Joey. 

— Da, spuse Charlie. Exact asta o să facem. 

Joey se încruntă. 

— Vrăjitoarea are un radar fermecat. O să ne găsească. 

— Nu și acolo unde vom merge, spuse Charlie. L-am rugat pe 
un vrăjitor să binecuvânteze locul unde vom merge. 

— Daa? spuse Joey aplecându-se spre el fascinat. Chiar 
cunoști un vrăjitor? 

— O, n-ai de ce să-ţi faci probleme. E un tip cumsecade, 
spuse Charlie. Nu practică magia neagră sau alte chestii de felul 
ăsta. 

— Păi sigur, spuse băiatul, nici nu mi-aş fi închipuit că un 
detectiv ar putea să lucreze cu un vrăjitor rău. 

Christine ar fi avut cel puțin o sută de întrebări de pus, dar se 
gândi că mai bine să nu întrebe nimic în prezența lui Joey, ca să 
nu-i afecteze astfel echilibrul fragil. Urcă la etaj, unde ofițerul de 
la judiciar supraveghea ridicarea cadavrului ucigașului cu părul 
roșu, și-și făcu bagajele. La parter, în camera lui Joey, umplu o a 
doua valiză, pentru băiat și, după o clipă de ezitare, îndesă 
câteva din jucăriile lui preferate într-o geantă. 

Era zguduită la gândul că nu-și va mai vedea niciodată casa. 
Patul lui Joey, posterurile din Star Wars, colecţia de figurine și 
nave spaţiale din plastic, totul părea învăluit într-o ceaţă subţire, 
de parcă nu ar fi fost adevărate, ci doar o imagine fotografică. 
Atinse stâlpul patului, apoi o păpușă ET, mângâie cu palma 
suprafaţa rece a tablei care stătea într-un colț al camerei. Deși 
simțea atingerea acelor lucruri, senzaţia de ireal persista. Era un 
sentiment ciudat, rece, prevestitor, care îi produse un gol adânc 
în suflet. 

Ba nu, își spuse ea, mă voi întoarce. Cu siguranţă. Dar 
senzația că pierduse ceva o însoți și după ce ieși din camera 
fiului ei. 

e 

Primul scos din casă a fost Chewbacca. Câinele a fost lăsat în 

Chevrolet-ul verde. Apoi părăsiră şi ei casa, îmbrăcați cu 


124 


fulgarine, însoţiţi de Charlie și oamenii lui. Când stropii reci îi 
izbiră fața, Christine fu străbătută de un fior îngheţat. 

Reporteri, echipe de televiziune și o furgonetă a unui post de 
radio specializat în emisia de știri, îi așteptau. Bliţurile puternice 
ale aparatelor de fotografiat se declanșară la apariţia Christinei 
și a lui Joey. Reporterii se înghesuiau să prindă un loc cât mai 
bun și vorbeau toţi odată. 

— Dnă Scavello... 

— ... O clipă, vă rugăm... 

— ... doar o întrebare... 

— ... vreți să... 

— ... puteți să... 

Microfoanele se ațintiră spre ea. 

. aţi... 
„vreţi... 

O imagine caleidoscopică, alcătuită din fețe ciudate se forma 
și se recompunea înaintea ei: unele erau învăluite în umbră, 
altele, nefiresc de palide și strălucitoare în lumina bliţurilor de la 
aparatele foto. 

.spuneţi-ne ce ați simţit când aţi trecut prin... 

Zări figura familiară a unui om de la KTLA, emisiunea „Știrile 
de la ora zece.” 

— ... spuneți-ne... 

— „Ce... 

— ... CUM... 

— ... de ce.. 

— ... erau teroriști, sau ce? 

Stropii reci de ploaie se strecurau pe sub gulerul hainei ei. 
Joey îi strângea cu putere mâna. Reporterii îl înspăimântau. Ar fi 
dorit să ţipe la ei să plece, să-i lase în pace, să tacă. Dar ei se 
înghesuiau și mai tare. Vorbeau cu o repeziciune ameţitoare. | 
se părea imposibil să-și mai croiască drum înainte, de parcă ar fi 
trecut prin mijlocul unei turme de animale flămânde. 

Apoi, în tumultul de trupuri și vorbe, se ivi o figură 
necunoscută, cu o expresie neprietenoasă. Un bărbat la vreo 
cincizeci de ani, cu păr cenușiu și sprâncene stufoase. Era 
înarmat. 

Nu! 

Christinei i se tăiase respiraţia. Își simțea pieptul apăsat de o 
greutate insuportabilă. 


125 


Nu se putea să înceapă iar! Nu așa de curând. Cu siguranţă că 
nu ar fi încercat să comită crima în faţa atâtor oameni. Ar fi fost 
curată nebunie. 

Charlie văzu arma și îi îmbrânci pe Joey și Christine într-o 
parte. 

În aceeași clipă o reporteră sesiză și ea primejdia și încercă să 
smulgă arma din mâna atacatorului, dar se alese cu un glonţ în 
picior. 

Nebunie. 

Lumea ţipa, polițiștii urlau, toţi se trântiseră pe pământul care 
mustea de apă, cu excepţia Christinei și a lui Joey care fugeau 
spre Chevrolet-ul verde, flancaţi de Vince Fields și George 
Swarthout. Erau la vreo douăzeci de picioare de mașină când 
ceva o izbi. Simţi durerea răspândindu-i-se în partea dreaptă, 
deasupra șoldului. Știa că fusese rănită, dar nu căzu, nici măcar 
nu se împiedică de trotuarul ud, ci se năpusti înainte, gâfâind, 
cu inima bătându-i nebunește, atât de tare încât fiecare pulsaţie 
îi pricinuia dureri. Îl ţinea strâns pe Joey, fără să privească în 
urmă. Nu știa dacă omul cu arma venea după ea, dar auzi o 
salvă răsunătoare de Împuşcături, și apoi pe cineva strigând: 

— Chemaţi o Salvare. 

Se întrebă dacă Charlie l-a împușcat pe atacator. Sau poate 
fusese el împușcat? Gândul acesta aproape că o făcu să se 
oprească, dar ajunseseră deja la Chevrolet. 

George Swarthout deschise portiera și îi împinse înăuntru, 
unde Chewbacca lătra cu furie. Vince Fields fugi spre portiera 
șoferului. 

— La podea, strigă Swarthout. Lăsaţi-vă jos! 

Apoi apăru și Charlie care se aruncă peste ei, adăpostindu-i. 

Motorul Chevrolet-ului urlă. Se desprinseră de la bordură într- 
un scârţâit asurzitor de pneuri. Zburară de-a lungul străzii, 
departe de casă, în noapte și ploaie, într-o lume care nu ar fi 
putut fi mai ostilă nici dacă ar fi aparţinut vreunei alte planete 
dintr-o altă galaxie. 


26. 


Lui Kyle Barlowe îi era groază să-i comunice Mamei Grace 
veștile, deși era de presupus că le aflase deja prin intermediul 


126 


vreunei viziuni. Intră prin spatele bisericii și rămase acolo o 
vreme, ocupând spațiul dintre nartex și naos, cu umerii lui largi 
aproape atingând tocurile ușii. Aduna curaj de la crucea imensă 
de bronz de la altar, de la scenele biblice pictate pe glasvandul 
ferestrelor, de la liniștea reverendului, de la mirosul dulce al 
tămâiei. 

Grace stătea singură, în aripa din stânga a bisericii, a doua 
strană din faţă. Nu părea să-l fi auzit pe Barlowe intrând, și nu 
dădea niciun semn că ar fi fost conștientă de prezenţa lui. Privea 
fix spre cruce. 

În cele din urmă Barlowe străbătu culoarul dintre șirurile de 
bănci și se așeză lângă ea. Se ruga. O așteptă să termine. Apoi îi 
spuse: 

— Și a doua încercare a eșuat. 

— Știu, spuse ea. 

— Și acum ce facem? 

— Îi urmărim. 

— Unde? 

— Peste tot. 

La început vocea ei era mai mult o șoaptă pe care abia o 
putea auzi, dar treptat intensitatea glasului crescu, o dată cu 
încrederea lui, până când începu să răsune reverberat de pereţii 
naosului. 

— Nu vor avea pace, nici odihnă, nici cer, nici cruţare. Vom fi 
fără milă, neînduplecaţi, neadormiţi, de nezdruncinat. Vom fi ca 
niște dulăi. Dulăii Cerului. O să lătrăm la călcâiele lor, ne vom 
arunca la gâtul lor, îi vom culca la pământ, mai devreme sau 
mai târziu, aici sau aiurea, când se va face voia Domnului. Vom 
învinge. Sunt sigură. 

Tot timpul cât vorbise, ochii ei rămăseseră aţintiţi asupra 
crucii, dar acum și-i întoarse, cenușii, spre el și, ca de fiecare 
dată, îi simţi privirea pătrunzându-l până în străfundul sufletului. 

— Ce vrei să fac? o întrebă el. 

— Deocamdată du-te acasă. Dormi. Pregătește-te pentru 
dimineață. 

— Nu ne ţinem după ei și noaptea asta? 

— Întâi trebuie să-i găsim. 

— Cum? 

— Domnul ne va desluși cărarea. Și acum du-te. Dormi. 

El se ridică și păși pe culoar. 


127 


— Te culci și tu? Ai nevoie de odihnă, spuse el îngrijorat. 

Vocea ei devenise iar o șoaptă care-i trăda oboseala. 

— Nu pot să dorm, dragul meu, decât o oră pe noapte. Apoi 
nu trezesc și mintea mi se umple de viziuni, mesaje de la îngeri, 
contacte din lumea spiritelor, spaime și temeri și speranţe, 
licăriri ale pământului făgăduinţei, scene de glorie, greutatea 
enormă a responsabilităţilor pe care Dumnezeu le-a așezat pe 
umerii mei. Işi șterse gura cu dosul palmei. Cum mi-aş dori să 
pot să dorm, cum mai tânjesc după un strop de somn, în locul 
acestor obligaţii și spaime. Dar El m-a alcătuit în așa fel încât 
pot să rezist și fără somn în timpul viziunilor. Nu voi putea să 
dorm din nou decât atunci când Domnul mi-o va îngădui. Din 
cauze pe care nu le înțeleg, El mă vrea trează, insistă să rămân 
așa, îmi dă puterea să pot îndura nesomnul, mă ţine trează, 
poate chiar prea trează. Vocea îi tremură și Barlowe își imagină 
că acel tremur exprima și evlavie și teamă. Îţi spun, dragă Kyle, 
că e și înălțător și teribil, și minunat și înspăimântător, și 
entuziasmant și epuizant să fii unealta lui Dumnezeu. 

Işi deschise poșeta, scoase o batistă și își suflă nasul. Observă 
că aceasta avea pete maro și galbene, și era scorțoasă din 
pricina murdăriei. 

— la uită-te aici, îi spuse ea, arătând spre batistă. E oribilă. Și 
eram atât de curată! Atât de ordonată! Soţul meu, binecuvântat 
să-i fie sufletul, întotdeauna îmi spunea că aveam o casă mai 
curată ca un pahar. Și întotdeauna aveam grijă să fiu ţesălată. 
Mă îmbrăcam bine. Și niciodată nu aș fi avut la mine o batistă 
dezgustătoare ca asta. Niciodată. Asta până când harul s-a 
pogorât asupra mea, iar gândurile mi-au fost abătute de la 
atâtea lucruri banale. Ochii i se umplură de lacrimi. Uneori... 
sunt înspăimântată... recunoscătoare lui Dumnezeu pentru Har, 
da... recunoscătoare pentru ce am căpătat... dar înspăimântată 
gândindu-mă la ce am pierdut. 

Kyle încercă să-și imagineze ce însemna pentru ea să fie 
unealta voinţei Domnului, dar nu reușea să pătrundă modul ei 
de-a gândi, așa cum nu putea să înțeleagă forţele atotputernice 
care acționau asupra ei. 

Nu știa ce să-i spună și faptul că nu o putea consola îl 
deprima. 

— Du-te acasă și dormi, îi spuse ea. Mâine, probabil, îl vom 
ucide pe băiat. 


128 


27. 


În mașină, gonind de-a lungul străzilor bântuite de furtună, 
Charlie insistă să vadă rana Christinei, deși ea susținea că nu 
era nimic grav. În cele din urmă se convinse că avea dreptate. 
Fusese doar ușor atinsă. Glonţul lăsase o urmă de vreo doi 
centimetri chiar deasupra șoldului. Era mai mult o zgârietură, 
cauterizată de căldura glonţului. Glonţul nu rămăsese în ea. 
Singurul lucru deosebit era o sângerare ușoară. Se opriră la un 
magazin deschis permanent, unde găsiră alcool, iod și bandaje. 
Charlie pansă rana în timp ce Vince, aflat la volanul mașinii, 
continua cursa nocturnă, trecând de pe o stradă pe alta, 
mergând în cerc prin bezna biciuită de ploaie, ca o insectă care 
refuza să se așeze undeva de teamă că va fi strivită. 

Luând toate măsurile pentru a fi siguri că nu sunt urmăriți, 
ajunseră la casa din Laguna Beach puţin înainte de ora 1. Era 
așezată la mijlocul unei străzi lungi, cu vedere spre ocean; o 
casă mică, mai curând un bungalou, cu două dormitoare și o 
baie; nostimă, cu o vechime de cam patruzeci de ani, dar bine 
întreţinută, cu o mansardă zăbrelită și obloane acoperite cu 
iederă care se așternea ca un lințoliu pe întreaga alee a 
bungaloului, de unde se cocoţa pe un perete și de acolo pe 
acoperiș. Casa aparţinea mătușii lui Henry Rankin, plecată acum 
în vacanţă în Mexic. Nu exista nicio posibilitate ca Grace Spivey 
sau oricine altcineva din Biserica Amurgului să cunoască acest 
loc. 

Lui Charlie îi părea rău că nu veniseră aici mai devreme și că 
îi lăsase pe Christine și Joey să treacă mai întâi pe la casa lor. 
Dar nu putea să bănuiască faptul că Grace Spivey va trece atât 
de repede la o acţiune așa de sângeroasă. Să ucizi un câine era 
una, dar să trimiţi asasini înarmaţi cu un întreg arsenal într-un 
cartier atât de select și liniștit ca al Christinei... ei bine, nu și-ar 
fi imaginat că femeia aceea putea fi chiar așa de nebună. 
Pierduse din cauza ei doi oameni, doi prieteni. Era stăpânit de o 
stare sufletească în care se amestecau durerea și mustrările de 
conștiință. Îl cunoștea pe Pete Lockburn de nouă ani, iar pe 
Frank Reuther de șase și ambii îi plăceau foarte mult. Știa că nu 
are nicio vină pentru tot ce se întâmplase și totuși nu se putea 


129 


abţine să nu-și facă reproșuri. Se simţea îngheţat și pustiu, stare 
pe care o împinsese până aproape de gândul sinuciderii. 

incerca să-și ascundă adevărata dimensiune a suferinţei, 
pentru că nu ar fi dorit să agraveze starea Christinei. Era 
distrusă din cauza crimelor pentru care se simţea, cel puţin în 
parte, răspunzătoare. Charlie încercase să o convingă: Frank și 
Pete știau ce riscuri își asumă când au acceptat misiunea; dacă 
nu ar fi angajat firma Klemet-Harrison, în drum spre morgă ar fi 
fost acum trupurile lor, al ei și al lui Joey, așa că făcuse foarte 
bine căutând un ajutor. In ciuda tuturor argumentelor lui, 
Christine nu se putu elibera de un sentiment de vinovăţie față 
de drama care se consumase. 

Joey adormise în mașină, așa că Charlie îl purtă în braţe prin 
ploaia piezișă, prin noaptea liniștită care învăluia măgurile 
lagunei, până în casă. Îl puse pe patul din dormitorul cel mare și 
băiatul nu schiță nicio mișcare, doar murmură ceva, apoi oftă. 
Impreună cu Christine îl dezbrăcă și îl acoperi cu pătura. 

— Cred că nu se va întâmpla nimic dacă nu-și va spăla dinţii 
de data asta, spuse ea îngrijorată. 

Charlie nu-și putu înăbuși un zâmbet, pe care ea i-l surprinse 
și abia atunci își dădu seama cât de penibilă trebuie să fie, 
arătându-se îngrijorată pentru niște carii doar la câteva ore 
după ce băiatul scăpase de trei ori de la moarte. 

— Cred că, dacă Dumnezeu l-a apărat de gloanţe, îl va apăra 
și de carii, ce zici? spuse ea roșindu-se. 

— Poţi să fii convinsă. 

Chewbacca se ghemui lângă pat și căscă prelung. Avusese și 
el o zi grea. 

Vince Fields apăru în cadrul ușii și întrebă: 

— Unde vrei să stau, boss? 

Charlie avu un moment de ezitare, amintindu-și de Pete și 
Frank. Doar el îi pusese în prima linie. Sigur că era o prostie să 
gândească în felul acesta. Doar nu-i putea spune lui Vince să se 
ascundă în spatele șifonierului, ca să fie ferit de pericole. Doar 
asta-i era meseria: să fie în prima linie, dacă era nevoie. Vince 
știa asta, Charlie o știa și el, și amândoi știau că rostul lui 
Charlie era să dea dispoziţii, indiferent care ar fi fost 
consecinţele. Deci, ce aștepta? Ori aveai curajul să accepți 
riscurile meseriei sau dacă nu... 

Işi drese glasul și spuse: 


— Păi... aș vrea să stai chiar aici, Vince. Să stai pe un scaun. 
Lângă pat. 

Vince se așeză. 

Charlie o conduse pe Christine în bucătăria mică și bine 
întreținută. George Swarthout făcuse un ibric mare de cafea din 
care turnase două cești, pentru el și Vince. Charlie îl trimise pe 
George la geamul din living-room pentru a supraveghea strada. 
Apoi turnă cafea pentru el și Christine. 

— Miriam, mătușa lui Henry, obișnuiește să bea coniac. Să-ţi 
pun un strop în cafea? 

— E o idee, spuse Christine. 

Găsi sticla de coniac în bufetul de lângă frigider și turnă din 
ea în ambele cești. Se așezară unul în faţa celuilalt, la o măsuţă 
lângă o fereastră prin care se vedea grădina biciuită de ploaie, 
unde, în clipa aceea, înfloreau doar umbre. 

— Ce-ţi mai face șoldul? o întrebă el. 

— Un simplu junghi. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. Mai bine spune-mi ce se va întâmpla. Poliția va 
face arestări? 

— Nu. Toţi agresorii au murit. 

— Dar femeia care i-a trimis trăieşte. Cu siguranță că nu a 
renunțat la intențiile ei criminale. Ea e creierul. E la fel de 
vinovată ca ei. 

— Dar nu există nicio dovadă că i-a trimis Grace Spivey. 

— Dar dacă toți trei erau membri ai bisericii ei... 

— Asta ar fi o dovadă. Problema e cum demonstrezi că 
aparțineau acestei biserici? 

— Poliția ar putea face investigații. Doar au avut prieteni, 
familie... 

— Cu siguranță că ar face-o... dacă le-ar putea găsi familiile și 
prietenii. 

— Adică? 

— Niciunul dintre cei înarmați nu avea asupra lui vreun act de 
identitate. Nici portmonee, nici cărți de credit, nici permise de 
conducere, nimic. 

— Atunci amprentele. Asta n-ar ajuta la identificarea lor? 

— Cu siguranță. Poliția va merge pe pista asta. Dar dacă 
respectivii nu au fost în armată sau nu au cazier, sau dacă nu au 


131 


deţinut funcţii în aparatul de securitate, amprentele lor nu sunt 
înregistrate nicăieri. 

— Deci s-ar putea întâmpla să nu aflăm niciodată cine au 
fost? 

— Sper că nu. Dar până nu-i identificăm, nu avem cum să 
ajungem la Grace Spivey. 

Sorbi  încruntată din cafeaua îmbunătăţită cu brandy, 
analizând situaţia. Încercă să descopere ce anume le scăpase în 
încercarea lor de a găsi o legătură între criminali și Biserica 
Amurgului. Chiar dacă Charlie i-ar fi spus că își pierde timpul 
inutil, că Grace Spivey fusese mult prea grijulie, tot n-ar fi 
renunţat pentru că voia să se convingă singură de inutilitatea 
trudei ei. În cele din urmă îi spuse: 

— Cel care ne-a atacat în faţa casei... era șoferul camionetei? 

— Nu, nu era omul pe care l-am văzut cu binoclul. 

— Dar dacă tipul era totuși în furgonetă, chiar ca pasager, s- 
ar putea ca mașina să se mai afle încă în fața casei mele. 

— Nu. Poliţia a căutat-o. Nu exista nicio furgonetă albă în 
apropiere. Nimic care să aparțină tipografiei The True Word sau 
Bisericii Amurgului. 

— Dar armele? 

— Au fost și ele verificate. Bânuiesc că nu au fost procurate 
pe cale legală. Va fi imposibil să aflăm cine le-a cumpărat. 

— Dar știm că Grace Spivey l-a ameninţat pe Joey - spuse ea 
cu acreală - și mai știm că unul din oamenii ei ne-a urmărit cu o 
furgonetă. După tot ce s-a întâmplat în seara asta n-ar fi cazul 
ca poliţia să aibă cel puţin o discuţie cu ea? 

— Ba da. Și chiar o vor face. 

— Când? 

— Acum, dacă n-au făcut-o deja. Dar va nega totul. 

— Cel puţin or s-o urmărească? 

— Nu. Nici n-ar avea rost. Ar putea s-o ţină pe ea sub 
observaţie, dar în niciun caz pe toţi cei care fac parte din 
biserică. Le-ar trebui un număr de oameni pe care, oricum, nu-l 
au. Și apoi ar fi împotriva constituţiei. 

— Atunci n-am progresat cu nimic până acum, spuse ea 
nefericită. 

— Nu. Până la urmă, unul din cei uciși, care deocamdată nu 
are niciun nume, sau vreuna din armele lor, sau fotografiile pe 
care i le-am făcut tipului din furgonetă, or să ne ofere o dovadă 


132 


concretă a implicării lui Grace Spivey. Oamenii ăștia, nu sunt 
perfecţi. Trebuie să fi uitat vreun detaliu, să fi făcut vreo 
greșeală și noi vom profita de asta. Vor mai face și alte greșeli 
și, mai devreme sau mai târziu, vom avea suficiente dovezi ca 
să-i înfundăm. 

— Și între timp? 

— Tu și Joey vă veţi ascunde. 

— Aici? 

— Pentru moment. 

— Ne vor găsi. 

— Nu. 

— Ba da, răspunse ea înverșunată. 

— Nici cei de la poliţie nu știu unde vă aflaţi. 

— Dar oamenii tăi știu. 

— Ei sunt de partea ta. 

Ea dădu din cap, dar el observă că ar mai fi avut ceva de 
spus, ceva ce n-ar fi vrut să spună, dar nu se putea stăpâni 
totuși să n-o facă. 

— Ce s-a întâmplat? La ce te gândești? o întrebă el. 

— Ar fi imposibil ca vreunul din oamenii tăi să aparţină 
Bisericii Amurgului? 

Întrebarea îl șocă. Își alesese personal oamenii și-i cunoștea, 
ținea la ei, avea încredere în ei. 

— Absolut imposibil. 

— La urma urmei, agenţia ta a mai avut de-a face cu Spivey. 
l-ai salvat pe cei doi copii din mâinile sectei, care îi răpise 
familiei lor. De ce n-aș crede că lui Spivey îi e destul de frică de 
tine ca să-și strecoare un om de-al ei în agenţia ta? Sau poate 
că ţi-a convertit unul dintre oameni. 

— Nu. Imposibil. În clipa în care ar fi încercat să ia legătura cu 
vreunul din ei, cel în cauză mi-ar fi raportat imediat. 

— Și dacă e unul dintre noii angajaţi, unul care a fost 
discipolul lui Spivey înainte de a fi venit să lucreze pentru tine? 
Ai mai angajat pe cineva după ce i-ai salvat pe copii? 

— Doar câţiva. Dar oamenii noștri sunt foarte bine verificați 
înainte de a fi angajaţi. 

— Apartenența religioasă poate fi ţinută în secret. 

— Ar fi dificil. 

— Am remarcat că ai renunţat să mai spui „imposibil”. 


Reușise să-l neliniștească. Îi plăcea să creadă că se gândise la 
toate problemele, că era pregătit pentru orice împrejurare. Dar 
la așa ceva nu se gândise, în primul rând pentru că își cunoștea 
prea bine oamenii ca să creadă că vreunul din ei ar fi fost chiar 
atât de tâmpit încât să adere la o sectă de smintiţi. Și totuși 
oamenii erau ciudaţi, mai cu seamă în zilele noastre și singurul 
lucru surprinzător din partea lor ar fi fost să nu te surprindă 
niciodată. Sorbi din cafea și spuse: 

— O să-l pun pe Henry Rankin să-i verifice încă o dată pe toţi 
cei angajaţi de la cazul Spivey încoace. Dacă ne-a scăpat ceva la 
angajare, Henry o să descopere acum. Doar e cel mai bun. 

— Eşti sigur că poţi avea încredere în Henry? 

— Doamne, Christine, doar îmi e ca un frate. 

— Să nu uiți de Cain și Abel. 

— Ascultă, Christine, puţină neîncredere, ba chiar un strop de 
paranoia nu strică. Cu asta sunt și eu de acord. Te face mai 
precaut. Dar tu mergi prea departe. Trebuie să existe cineva în 
care să ai încredere. Singură nu poţi să te descurci. 

Ea aprobă cu o mișcare a capului și privi ceașca de cafea 
golită pe jumătate. 

— Ai dreptate. Și cred că nu e cazul să mă îndoiesc de buna 
credinţă a oamenilor tăi când doi au și murit deja încercând să 
mă apere. 

— N-au murit pentru tine. 

— Ba da. 

— N-au făcut altceva decât... 

— Să moară pentru mine. 

El oftă fără să mai spună ceva. Era o femeie prea sensibilă ca 
să nu se simtă responsabilă pentru Pete Lockburn și Frank 
Reuther. Trebuia să depășească singură toată povestea asta - 
ca și el, de altminteri. 

— În regulă, spuse ea, deci în vreme ce eu și Joey vom sta 
aici, ce vei face tu? 

— Înainte de a pleca am sunat parohia de la biserică. 

— Biserica e/? 

— Da. Numai că ea nu era acolo. În schimb am rugat-o pe 
secretară să-mi aranjeze o întâlnire pentru mâine. Am obţinut 
de la ea promisiunea că-i va telefona lui Henry Rankin, 
indiferent cât de târziu, ca să-l anunţe când trebuie să mă 
prezint. 


134 


— Te bagi în cușca leului. 

— Nu-i chiar așa de dramatic sau periculos. 

— Și la ce te aștepți în urma acestei discuţii? 

— Nu prea știu. Dar mi se pare singurul pas logic pe care pot 
să-l fac în continuare. 

Ea se foi pe scaun, ridică ceașca, dar o puse la loc fără să 
soarbă din ea, și își mușcă nervoasă buza. 

— Mă tem ca... 

— Ce? 

— Mă tem că dacă te duci la ea... te va face în vreun fel să-i 
spui unde suntem. 

— Nu sunt chiar așa de ușor de dus, spuse el. 

— Dar s-ar putea folosi de droguri sau tortură, sau... 

— Crede-mă, Christine, știu să-mi port singur de grijă și mă 
pot descurca destul de bine cu bătrâna asta și turma ei de 
nebuni. 

Ea îi aruncă o privire lungă. Ochii îi erau nefiresc de frumoși. 
În cele din urmă îi spuse: 

— Poţi. Știu asta. Te poţi descurca și am toată încrederea în 
tine, Charlie Harrison. E ceva... instinctiv. Îmi placi. Știu că ești 
capabil. Nu mă îndoiesc de asta. Zău. Și totuși mi-e frică. 

e 

La ora 1:30 un om de la Klemet-Harrison aduse Mercedesul 
cenușiu al lui Charlie la casa din Laguna Beach, ca să poată 
pleca acasă când era gata. La 2:05 își privi cu ochi obosiţi ceasul 
și spuse: 

— Păi, cred că o să plec, după care se îndreptă spre chiuvetă 
să-și spele ceașca. O puse pe raft, apoi se întoarse. Ea se afla la 
fereastra bucătăriei, lângă ușă, privind spre gazonul întunecat. 
Avea braţele strânse în jurul trupului. Se apropie de ea. 

— Christine? 

Se întoarse spre el. 

— Te simţi bine? întrebă el. 

Dădu curajoasă din cap. 

— Doar un fior. 

Dinţii îi clănţăniră în timp ce vorbea. Dintr-un impuls își trecu 
braţul în jurul ei. Ea nu opuse nicio rezistenţă, se sprijini de el, 
lăsându-se sprijinită, cu capul pe umărul lui. Apoi braţele ei îl 
cuprinseră, și rămaseră îmbrăţișaţi. Era nemaipomenit de plăcut 
s-o poată ţine în braţe. Părul ei îi învăluise obrazul, îi simţea 


135 


mâinile pe spate și trupul lipit de al lui. Îi simţea căldura 
inunându-l și parfumul ei înfiorându-i nările. Imbrăţișarea ei 
avea efectul electrizant al unei experienţe de mult visate, dar, în 
același timp, era confortabilă și familiară. li venea greu să 
creadă că o cunoaște doar de o zi. | se părea că o dorea de 
foarte mult timp. Și chiar așa era, deși, până să o vadă, nu 
știuse că ea este cea pe care și-o dorise preț de atâţia ani. 

În clipa aceea ar fi putut să o sărute. Avea dorinţa și curajul 
să-i ridice capul și să-și lipească buzele de ale ei. Ştia că nu se 
va opune, ba chiar s-ar fi putut să-l accepte cu plăcere. Dar se 
abţinu. O strânse doar în braţe, știind că nu era momentul cel 
mai potrivit pentru emoţiile pasionante pe care le-ar fi presupus 
un sărut. Sărutul ei ar fi fost în parte pornit din dorinţa de a se 
elibera de frică și în parte, din nevoia disperată de a se asigura 
din nou că nimic rău nu i se va întâmpla. El însă își dorea ca, 
atunci când, în cele din urmă, o va săruta, motivele să fie cu 
totul altele - dorinţă, afecţiune, dragoste. Işi dorea ca începutul 
să fie perfect. 

Când îl lăsă să plece, părea că își revenise complet. Zâmbi 
sfioasă și spuse: 

— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să-mi trădez slăbiciunea. 
Trebuie să fiu tare. Știu. Nu e loc pentru slăbiciuni în situaţiile 
astea. 

— Prostii, spuse el cu blândeţe. Și eu am avut nevoie de o 
îmbrăţișare. 

— Chiar? 

— Oricui i se poate întâmpla să aibă nevoie de un ursuleţ de 
plus. 

Ea zâmbi. 

Îi părea rău că trebuie să o părăsească. Îndreptându-se spre 
mașină, cu vântul zgâlțâindu-i fulgarinul și ploaia udându-i capul 
descoperit, ar fi vrut să se întoarcă la ea, să-i spună că între ei 
se întâmpla ceva deosebit, ceva care n-ar fi trebuit să se 
declanșeze atât de repede, ceva asemănător cu ceea ce se 
întâmplă doar în filme, dar niciodată în viaţă. Ar fi vrut să i-o 
spună acum, chiar dacă nu era momentul, pentru că, în ciuda 
îmbărbătărilor lui, nu era chiar așa de sigur că va putea să se 
descurce cu Spivey și nebunii ei; exista posibilitatea, chiar dacă 
vagă, de a nu mai avea o a doua șansă, de a nu o mai vedea 
niciodată pe Christine Scavello. 


136 


Locuia pe colinele din North Tustin și făcuse deja jumătate din 
drum. Tocmai parcurgea o porțiune liniștită din Irvine Boulevard, 
gândindu-se la Frank Reuther și Pete Lockburn, când oboseala 
puse stăpânire pe el. Simţi că își pierde respiraţia. Opri la una 
din parcările de pe marginea autostrăzii. Pe dreapta drumului se 
întindeau pâlcuri de portocali, de cealaltă parte plantaţii de 
căpşuni, iar pretutindeni era beznă. La ora aceea circulaţia era 
inexistentă. Cu spatele înfipt în speteaza scaunului privea fix 
parbrizul acoperit de stropii de ploaie, pe care apa descria 
imagini fantomatice în lumina farurilor, figuri cu existenţă 
efemeră, înghiţite cu precizie de metronom de ștergătoarele de 
parbriz. Era deprimant și înspăimântător să vezi că vieţile 
oamenilor puteau fi șterse la fel de brusc și ușor ca stropii de 
ploaie de pe parbriz. Ochii i se umplură de lacrimi. 

De când exista, Klemet-Harrison pierduse un singur om la 
datorie. Fusese omorât într-un accident de mașină, accident 
care nu era legat în niciun fel de cazul în cercetare. Asupra 
câtorva dintre oamenii companiei se și trăsese, mai cu seamă 
de către soţi care, deși pierduseră procesele de divorț, 
continuau să-și chinuie soțiile în ciuda deciziilor tribunalului. Unii 
dintre băieţi fuseseră chiar atinși de gloanţe. Dar, Doamne, 
niciunul nu fusese ucis până acum. Cercetările detectivilor 
particulari erau cu mult mai puţin violente și periculoase decât 
se vedea pe ecranele televizoarelor sau ale cinematografelor. 
Uneori ieșeai niţel șifonat sau trebuia ca tu să turtești mutra 
altuia, întotdeauna exista riscul violenţei, dar acest risc se 
materializa foarte rar. 

Lui Charlie nu-i era teamă pentru el. Se temea, în schimb, 
pentru oamenii lui, cei care lucrau pentru el și care se bizuiau pe 
el. Când acceptase cazul, îi târâse în ceva în care probabil că nu 
ar fi trebuit să se bage. Probabil că acceptând să-i apere pe 
Christine și Joey, își semnase condamnarea la moarte, ca și pe 
cea a oamenilor lui. Cine putea ști la ce să se aștepte când avea 
de-a face cu fanatici religioși? Cine să știe până unde ar fi putut 
ajunge? 

Pe de altă parte, toţi cei care lucrau cu el cunoșteau riscurile, 
chiar dacă de regulă se așteptau totuși la lucruri mai puţin grave 
decât cele petrecute. Și apoi, ce fel de agenţie de detectivi ar fi 
fost, ce fel de protecție ar fi putut să asigure dacă ar fi 


137 


abandonat de la primul caz mai scârbos cu care s-ar fi 
confruntat? Și cum și-ar fi putut călca promisiunea făcută 
Christinei Scavello? Nu s-ar mai fi putut privi în ochi dacă ar fi 
fost așa de laș. În plus, era cât se poate de sigur, cu o ciudă 
iraţională, dar nu involuntară, că se îndrăgostise de ea. 

În ciuda răpăielii ploii pe capotă și a ticăitului ștergătoarelor, 
noaptea era insuportabil de tăcută în mașina apăsător de 
umedă. Nu se auzea niciun sunet coerent, doar zgomotele 
întâmplătoare ale furtunii, care tocmai prin lipsa lor de logică îi 
aminteau de viața lui și a celorlalți desfășurându-se peste 
prăpastia deschisă a haosului. Era totuși un gând asupra căruia 
ar fi vrut să nu stăruie în clipa aceea. 

Reveni pe autostradă, stârnind două jeturi de apă dintr-o 
băltoacă adâncă, și se îndreptă spre casă. 


28. 


Christine crezuse că nu va putea dormi. Se întinse pe patul 
unde Joey dormea buștean, închipuindu-și că va sta acolo cu 
ochii închiși, odihnindu-se, până când se va trezi băiatul. 
Adormise însă într-o clipă. 

Se trezi în mijlocul nopţii și observă că nu mai ploua. Era o 
tăcere profundă. 

George Swarthout stătea pe un scaun, în colțul camerei și 
citea o revistă la lumina slabă a unei veioze cu abajur. Ar fi dorit 
să-i vorbească, ar fi vrut să știe dacă totul e în regulă, dar nu 
avu puterea să se ridice sau să spună vreun cuvânt. Inchise din 
nou ochii și se prăbuși în genunea întunericului. 

Se trezi înainte de șapte, ameţită după doar patru ore și 
jumătate de somn. Joey sforăia ușor. Îl lăsă pe George să-i 
supravegheze băiatul și se duse în baie. Rămase mult sub duș, 
tresărind ori de câte ori apa i se strecura pe sub bandajul de la 
sold, și-i trezea o durere ascuţită în rana încă nevindecată. 

leși de sub duș, se șterse bine cu un prosop, își schimbă 
bandajul și se îmbrăcă. In aceeași clipă simţi că Joey e în pericol, 
un pericol grav. O simţea cu întreaga ei fiinţă. | se păruse că Îi 
aude ţipătul peste zgomotul ventilatorului din baie. Oh, 
Doamne, nu! Era măcelărit acolo, în dormitor, tăiat în bucăţi de 
vreun nebun care nu înțelesese Biblia. Simţi că i se strânge 


138 


stomacul iar pielea i se face de găină. În ciuda zgomotului 
monoton al ventilatorului i se păru că aude altceva, o bufnitură, 
un pocnet. Probabil că îl băteau, îl înjunghiau și îl băteau în 
același timp. Plămânii i se blocară. Ştia, știa deja că Joey e mort, 
Doamne! Înnebunită de panică, își trase fermoarul jeans-ilor, și 
se năpusti afară din baie cu bluza descheiată, fără pantofi, cu 
părul atârnându-i în șuviţe ude, strălucitoare. 

Totul nu fusese decât pură imaginaţie. Băiatul era bine. Se 
trezise; stătea în pat și îl asculta cu ochii larg deschiși pe George 
Swarthout care îi povestea despre un papagal vrăjit și regele din 
Siam. 

Mai târziu îngrijorată că mama ei va afla situaţia lor din ziare 
sau de la programul de știri, o sună, dar regretă imediat. Evelyn 
ascultă toate amănuntele, era probabil uimită, dar, în loc să-și 
manifeste îngrijorarea, se lansă într-un adevărat interogatoriu 
care o surprinse și o enervă pe Christine. 

— Ce ai avut cu oamenii ăia? vru Evelyn să afle. 

— Care oameni? 

— Oamenii acelei biserici. 

— Nu le-am făcut nimic, mamă. Ei încearcă să ne facă nouă. 
N-ai auzit ce ţi-am spus? 

— Nu s-ar fi luat de voi de pomană, spuse Evelyn. 

— Dar sunt nebuni, mamă. 

— Nu pot fi cu toţii nebuni, o biserică întreagă. 

— Ba uite că sunt. Sunt oameni răi, mamă, în cel mai 
adevărat sens al cuvântului. 

— Nu pot fi cu toţii răi. În niciun caz niște oameni religioși, ca 
ei. Nu se poate să fie cu toţii pe urmele tale doar ca să se joace. 

— Doar ţi-am spus de ce ne urmăresc. Le-a venit ideea 
prostească despre Joey... 

— Asta e ceea ce mi-ai spus tu, i-o întoarse Evelyn, dar nu 
ăsta e adevărul. Trebuie să fie altceva. Probabil că ai făcut ceva 
care i-a înfuriat. Dar chiar dacă sunt supăraţi, tot nu cred că ar 
vrea să omoare pe cineva. 

— Mamă, ti-am spus, au venit peste noi cu arme, au fost uciși 
oameni. 

— În cazul ăsta, cei care au avut arme nu aparţineau bisericii, 
puse Evelyn. N-ai înțeles nimic. E vorba de altcineva. 

— Mamă, am înțeles lucrurile foarte bine. Eu... 

— Oamenii bisericii nu poartă arme, Christine. 


— Ăștia da. 

— E vorba de altcineva, insistă Evelyn. 

— Dar... 

— Tu ai ceva împotriva religiei, spuse Evelyn. Așa ai fost 
întotdeauna. N-ai putut să suferi biserica. 

— Mamă, dar n-am niciun fel de ranchiună... 

— De aia ești așa de grăbită să dai vina pe oamenii bisericii, 
când, de fapt e mâna altcuiva, sunt sigură de asta. Poate e 
vorba de teroriști politici, ca aceia despre care ziarele vorbesc 
tot timpul. Sau poate că tu ești amestecată în ceva de care ar fi 
fost mai bine să nu te fi apropiat și care acum îţi scapă de sub 
control, ceea ce nici nu mă surprinde. Christine, te-ai vârât 
cumva, în povești cu droguri, de pe urma cărora moare 
întotdeauna cineva, așa cum se vede la TV, traficanţi care se 
împușcă unii pe alții mai tot timpul? E ceva de genul ăsta, 
Christine? 

Își imagină că ar putea auzi ceasornicul bunicului ticăind cu 
un zgomot îngrozitor pe fundalul discuţiei lor. Dintr-o dată simţi 
că se sufocă. 

Discuţia continuă în aceeași notă până când Christine o găsi 
insuportabilă. Îi spuse că trebuie să plece și închise telefonul 
înainte ca mama ei să mai poată protesta. Oricum, Evelyn nu i- 
ar fi spus niciodată „Te iubesc” sau „Ai grijă de tine”, sau „Sunt 
îngrijorată din cauza ta”, sau „O să fac orice să te pot ajuta”. 

Pentru ea, mama ei era ca și moartă; oricum relaţiile dintre 
ele muriseră. 

e 

La ora 7:30 Christine pregăti micul dejun pentru George, 
Vince, Joey și ea. Tocmai ungea pâinea prăjită cu unt când 
ploaia începu iarăși. 

Dimineaţa era atât de închisă, norii atât de joși, lumina atât 
de săracă și cenușie încât ai fi putut crede că e mai curând 
sfârșitul zilei decât începutul ei. Ploaia curgea din cerul 
întunecat cu atâta putere, încât inunda străzile. Afară se 
învolburau vălătuci de ceață care, în absenţa soarelui, vor 
persista, probabil, toată ziua fără să se ridice, pentru ca seara 
să devină atât de denși încât să nu poţi vedea la un pas. Era 
perioada când California era bântuită de furtuni necruțătoare, 
stârnite din Pacific. Izbeau zonele de coastă până când râurile își 
ieșeau din matcă și apa se revărsa din rezervoare. In zonele 


140 


colinare se produceau alunecări de teren care înghițeau case cu 
o iuţeală ucigașă. Și după cum stăteau lucrurile, se părea că vor 
fi călcați chiar de un astfel de tren al furtunii. Perspectiva unor 
zile cu vreme rea făcea ca ameninţarea din partea Bisericii 
Amurgului să fie și mai înspăimântătoare. Când ploile iernii se 
năpusteau peste pământul Californiei, străzile erau inundate, 
înghesuiala pe autostrăzi incredibilă, libertatea de mișcare se 
reducea considerabil. Întreaga Californie părea că se micșorează 
sub strânsoarea de clește a munţilor. Când sezonul ploios 
atingea intensitatea maximă, California căpăta aspectul unui 
teritoriu sinistrat, pe care broșurile nu-l descriau, iar ilustratele 
nu-l înfățișau. Pe o astfel de vreme, Christinei i se părea că e 
prinsă într-o cursă, chiar și atunci când nu era urmărită de 
fanatici înarmați. 

Îi duse o farfurie cu ouă și șuncă lui Vince Fields de la ușa de 
la intrare, acolo unde își avea postul și îi spuse: 

— Sunteţi obosiţi. Cât credeţi că o mai puteți ţine așa? 

EI îi mulțumi pentru mâncare, își privi ceasul și spuse: 

— Mai avem încă o oră. După aceea vom fi înlocuiţi de o altă 
echipă. 

Desigur. O altă echipă. Un alt schimb. Ar fi trebuit ca lucrul 
acesta să-i fie clar, dar nu-i fusese. Se obișnuise cu Vince și 
George, care îi câștigaseră încrederea. Dacă vreunul dintre ei ar 
fi fost membru al Bisericii Amurgului, ea și Joey ar fi fost morți 
deja. l-ar fi plăcut ca cei doi să rămână în continuare. Dar era 
imposibil ca ei să stea acolo tot timpul. Ce prostie că nu 
înțelesese lucrul ăsta! Se temea de cei care urmau să vină. 
Dacă unul dintre ei își vânduse sufletul lui Grace Spivey? 

Se întoarse în bucătărie. Joey și George Swarthout serveau 
micul dejun la masa în formă de potcoavă la care puteau sta 
doar trei oameni. Se așeză în fața farfuriei ei, dar foamea îi trecu 
brusc. Ciuguli câteva firimituri din farfurie, apoi spuse: 

— George, schimbul vostru... 

— Va fi aici curând, spuse el cu gura plină. 

— Ştii cumva pe cine va trimite Charlie... di Harrison? 

— Vă referiţi la nume? 

— Da. 

— N-am idee. Pot fi oricare din colegii noștri. De ce? 

Nu știa de ce, dar s-ar fi simţit mai în siguranţă dacă ar fi aflat 
cine sunt. Nu-i cunoștea pe oamenii lui Charlie. Nici numele lor 


141 


nu i-ar fi spus prea multe. l-ar fi fost imposibil să descopere doar 
după nume dacă sunt oamenii lui Grace Spivey. Nu se mai 
comporta normal. 

— Dacă știți vreunul din oamenii noștri și v-ar plăcea să-l 
aveţi într-unul din schimburi, ar trebui sa-l anunţaţi pe dl 
Harrison. 

— Nu. Nu cunosc pe nimeni. Am vrut... doar... în fine. Nu-i 
nimic. N-are nicio importanţă. 

Joey păru să-i înţeleagă spaima. Încetă să-l mai necăjească pe 
Chewbacca plimbându-i pe la nas o bucăţică de șuncă, își puse 
mânuţa pe brațul Christinei, de parcă ar fi vrut să o liniștească, 
așa cum făcea Charlie și spuse: 

— Nu te teme, mam’. Vor fi niște băieţi de treabă. Dacă-i 
trimite Charlie, înseamnă că sunt de nădejde. 

— Cei mai buni, o încredinţă și George. 

— Hei, spune-i mamei povestea despre girafa vorbăreaţă și 
prinţesa fără cal, îi spuse Joey lui George. 

— Mă îndoiesc că ar fi genul de poveste care să-i placă mamei 
tale, spuse George cu un zâmbet. 

— Atunci mai spune-mi-o mie o dată. Te rog! 

În timp ce George depăna povestea, care părea să fie o 
invenţie de-a lui, atenţia Christinei alunecă încet spre ziua 
ploioasă de dincolo de geamuri. De acolo aștepta să vină doi 
oameni ai lui Charlie, și era tot mai încredinţată că cel puţin unul 
din ei era discipolul lui Spivey. 

Paranoia. Ştia că jumătate din cazul ei era de natură 
psihologică. Își făcea probleme inutil. Charlie îi atrăsese atenţia 
să nu ia lucrurile în tragic. Nu-l putea ajuta nici pe Joey, și nu-i 
pria nici ei dacă vedea în oricine pe omul negru. Totul era din 
pricina vremii ăsteia blestemate care se năpustise asupra lor, cu 
ceață și ploaie, ţesând în jurul lor un linţoliu. Se simţea ca prinsă 
într-o cursă, sufocată, în timp ce imaginaţia ei lucra febril. Și era 
conștientă de acest fapt. Dar n-avea nicio importanţă. Teama o 
oprea să vorbească. Știa că se va întâmpla ceva rău când vor 
apărea cei doi oameni din schimb. 


142 


29. 


Marţi, la opt dimineaţa, Charlie se întâlni cu Henry Rankin în 
fața Bisericii Amurgului: o clădire în stil spaniol, ferestre cu 
vitralii, acoperiș din ţiglă roșie, două clopotniţe și scări largi care 
duceau la șase uși masive, sculptate în stejar. Ploaia bombarda 
ușile, iar șuvoiul ei cobora treptele adunându-se în băltoace 
uleioase pe trotuarul crăpat și înclinat. Ușile ar fi trebuit vopsite 
și întreaga clădire ar fi avut nevoie să fie zugrăvită; era lăsată în 
paragină, ca și celelalte clădiri din jur, care păreau să fi fost date 
uitării de secole. Biserica aparținuse cândva unei congregaţii 
presbiteriene, care se mutase cu zece străzi mai la nord, într-o 
altă zonă, unde nu erau atât de multe magazine părăsite, librării 
pentru adulţi, afaceri în derivă și case în ruine. 

— Arăţi ca o epavă, spuse Henry. Stătea în faţa treptelor 
bisericii, cu o umbrelă mare și neagră în mână, încruntându-se 
în timp ce Charlie se apropia sub propria umbrelă. 

— Am ajuns în pat abia la trei și jumătate, spuse Charlie. 

— Am încercat să stabilesc întâlnirea ceva mai târziu, spuse 
Henry, dar a fost singura oră la care a vrut să ne primească. 

— E în ordine. Dacă ar fi fost mai târziu aș fi zăcut în pat cu 
ochii în tavan. Poliţia a luat legătura cu ea noaptea trecută? 

— Am discutat cu locotenentul Carella în dimineaţa asta, 
devreme, îi răspunse Henry. Au interogat-o pe Spivey, dar ea a 
respins orice acuzaţie. 

— Și ei o cred? 

— Sunt bănuitori pentru că au avut probleme cu destule din 
sectele astea. 

Ori de câte ori trecea o mașină pe stradă, pneurile fâsâiau pe 
asfaltul ud ca un șarpe furios. 

— Au reușit să-i identifice pe cei trei morţi? 

— Încă nu. În ce privește armele, seriile fac parte dintr-o 
încărcătură expediată de la un depozit din New York, unui lanţ 
de magazine cu profil sportiv din Southwest. Expedierea s-a 
făcut acum doi ani. Încărcătura nu a mai ajuns niciodată. A fost 
furată. Deci armele au fost procurate de pe piaţa neagră. Nicio 
șansă să descoperim cine le-a vândut sau cine le-a cumpărat. 

— Au avut grijă să-și șteargă bine urmele, spuse Charlie. 


143 


Era timpul să aibă o discuţie cu Grace Spivey. Nu era deloc 
nerăbdător s-o întâlnească. Il enervau bâlbăielile psihopate pe 
care le puteai auzi în cadrul sectelor de genul ăsta. Și apoi, după 
evenimentele din seara trecută, te puteai aștepta la orice din 
partea lor. Ar fi putut risca să comită o crimă în fața propriei lor 
uși. 

Işi privi mașina parcată lângă bordură, unde unul din oamenii 
lui, Carter Rilbeck, se afla la volan. Carter trebuia să-i aștepte și, 
dacă întârziau mai mult de o jumătate de oră, să dea alarma. În 
plus, atât Charlie cât și Henry aveau pistoalele în tocurile de sub 
umăr. 

Prezbiteriul se afla în stânga bisericii, departe de stradă, în 
spatele unei peluze sălbăticite, între doi arbori neîngrijiţi, cu flori 
sângerii, înconjurat de boschete care nu mai fuseseră tunse de 
luni de zile. Ca și biserica, prezbiteriul purta semnele degradării. 
Charlie își spuse că, dacă tot crezi că se apropie sfârșitul lumii - 
așa cum pretindeau acești Amurgieni - nu mai are niciun rost 
să-ţi irosești timpul cu nimicuri ca grădinăritul sau zugrăvitul 
casei. 

Podeaua verandei scârțâia, iar soneria emise un ţâărâit slab, 
răgușit, neregulat, amintind mai curând de un animal decât de 
un aparat electric. Perdeaua care acoperea geamul ușii de la 
intrare fu trasă brusc într-o parte. O femeie grasă, cu faţa roșie, 
îi privi îndelung cu ochii ei verzi și bulbucaţi. Apoi perdeaua căzu 
la locul ei, ușa se deschise, și cei doi pătrunseră într-un hol 
murdar. 

Când ușa se închise și zgomotul furtunii se atenuă, Charlie 
spuse: 

— Mă numesc... 

— Știu cine sunteţi, spuse femeia scurt. 

li conduse spre capătul opus al coridorului unde se afla o 
încăpere a cărei ușă era întredeschisă. Ea deschise complet ușa, 
îndemnându-i să intre. Nu-i însoți înăuntru, nu-i anunţă, închise 
doar ușa în urma lor, lăsându-i să se prezinte singuri. 

Cu siguranţă că politețea era un ingredient care lipsea din 
ciudatul ghiveci compus din idei creștine și credinţa în sfârșitul 
lumii pe care Spivey și enoriașii ei îl pregăteau pentru ei înșiși. 

Charlie și Henry se aflau într-o cameră lungă de douăzeci de 
picioare și lată de cincisprezece, cu mobilă puţină și ieftină. Un 
raft de cartoteci acoperea unul dintre pereţi. În centrul camerei 


144 


era o masă simplă, metalică, pe care se aflau o poșetă și o 
scrumieră. În spatele mesei era un scaun metalic ce se putea 
strânge, iar în faţa ei alte două. Nicio altă mobilă. Nicio perdea 
la ferestre. Nicio altă masă, birouri sau bibelouri. Nu existau nici 
lămpi, în afara becului din tavan, a cărui licărire gălbuie, 
împreună cu lumina cenușie a furtunii ce pătrundea prin 
fereastra înaltă, dădea camerei un aspect sumbru. 

Dar cel mai straniu lucru era lipsa totală a oricărui obiect de 
cult. Nicio pictură cu chipul lui Christ, nicio statuetă din plastic 
simbolizând figuri biblice sau îngeri, niciun înscris conţinând 
mesaje religioase, atârnat de vârful unui cui, niciun obiect sacru 
- fie el și kitsch - pe care oricine s-ar fi așteptat să-l găsească la 
fanaticii sectei. Nu exista așa ceva nici în hol sau în vreo altă 
încăpere prin care trecuseră. 

Grace Spivey stătea în capătul cel mai îndepărtat al camerei, 
la o fereastră, cu spatele la ei, privind ţintă ploaia. Henry își 
drese glasul. Ea nu făcu niciun gest. 

— Doamnă Spivey? spuse Charlie. 

În cele din urmă se întoarse de la fereastră și le aruncă o 
privire. Era îmbrăcată toată în galben: bluză de un galben pal, la 
gât o eșarfă cu buline de un galben viu, o fustă de un galben 
profund, pantofi galbeni. La încheieturile mâinilor avea brățări 
galbene și purta o jumătate de duzină de inele cu pietre 
galbene. Rezultatul era comic. Strălucirea podoabelor accentua 
paloarea feţei ei durdulii și cenușiul tenului pătat de vreme. 
Părea posedată de gărgăunii senilităţii, lăsând să se creadă că 
se considera o fetișcană de douăzeci de ani în drum spre 
aniversarea zilei de naștere a prietenei ei. 

Părul îi era sălbatic, iar ochii încă și mai și. Chiar de la 
distanță, ochii aceia emanau o forţă stranie. Părea nefiresc de 
rigidă, cu umerii încordaţi, cu braţele drepte pe lângă trup și 
pumnii strânși. 

— Sunt Charlie Harrison, se prezentă Charlie, care nu o mai 
văzuse pe această femeie niciodată, iar domnul este asociatul 
meu, Rankin. 

Ea făcu doi pași de la fereastră, clătinându-se ca un om beat. 
Faţa i se contorsionă, iar pielea îi deveni și mai palidă. Scoase 
un țipăt îndurerat, se împiedică și fu pe punctul de a se prăbuși; 
se redresă în ultima clipă și rămase locului, bălăbănindu-se de 
parcă podeaua s-ar fi unduit sub ea. 


145 


— Vi s-a întâmplat ceva? o întrebă Charlie. 

— Va trebui să mă ajutaţi, le spuse ea. 

Nu se așteptase la așa ceva. Crezuse tot timpul că va întâlni o 
femeie puternică, o personalitate magnetică, plină de vitalitate, 
o femeie gata să-și asume răspunderea și care nu-l va lăsa nicio 
clipă să preia iniţiativa. Când colo ea era cea lipsită de echilibru. 
În sensul cel mai propriu al cuvântului. 

Rămăsese cu picioarele depărtate, de parcă durerea ar fi 
despicat-o în două. Era încă ţeapănă, cu pumnii strânși. 

Charlie și Henry se apropiară de ea. 

— Ajutaţi-mă să mă așez pe scaunul ăla înainte de a cădea, le 
spuse ea cu vocea stinsă. E din cauza picioarelor. 

Charlie îi privi picioarele și fu surprins să vadă sânge pe ele. O 
apucă de mâna stângă, în vreme ce Henry îi prinse braţul drept 
și o purtară până la scaunul metalic din spatele mesei. În timp 
ce se așeza, Charlie observă că avea la fiecare picior câte o 
rană, chiar deasupra limbii pantofilor, găuri gemene, provocate 
parcă de străpungerea cu un obiect ascuţit și îngust, nu ca lama 
unui cuţit, ci mai curând ca o daltă pentru spart gheaţa. 

— Să vă duc la un doctor? o întrebă el, uimit de propria lui 
solicitudine. 

— Nu, răspunse ea. Fără doctori. Vă rog, luaţi loc. 

— Dar... 

— O să-mi revin. O să mă simt bine. Domnul m-a luat sub 
ocrotirea Sa. Domnul se milostivește de mine. Luaţi loc. Vă rog. 

Încurcaţi, se apropiară de scaunele aflate de cealaltă parte a 
mesei, dar înainte de a se putea așeza, bătrâna își desfăcu 
pumnii și își întinse palmele spre ei. 

— Priviţi, le spuse ea cu o șoaptă poruncitoare. Uitaţi-vă aici. 
Priviţi asta! i 

Priveliștea de groază îl împietri pe Charlie. In fiecare din 
palmele femeii erau găuri sângerânde, aidoma celor din 
picioare. În timp ce îi privea rănile, sângele începu să șiroiască 
din ele mai grăbit ca înainte. Incredibil, dar ea zâmbea. 

Charlie îi aruncă o privire lui Henry și citi în ochii lui aceeași 
întrebare care trebuie că persista și în ai lui: „Ce dracu’ se 
petrece aici?" 

— E pentru voi, spuse femeia înfierbântată. Se aplecă spre ei, 
întinzându-și braţele de-a lungul mesei cu palmele desfăcute, 
îndemnându-i să le privească. 


146 


— Pentru noi? o întrebă Charlie. 

— Un semn, răspunse ea. 

— Semn? 

— Un semn sfânt. 

Charlie îi privi mâinile. 

— Stigmate, spuse ea. 

Doamne! Femeia asta era nebună de legat. 

Un fior de gheată se cățără pe spatele lui Charlie, oprindu-i-se 
în gât, de unde începu să-și fluture coada înghețată. 

— Sunt rănile lui Christos, spuse ea. 

În ce am intrat? se întrebă Charlie. 

— Mai bine aș chema un doctor, spuse Henry. 

— Nu, spuse ea cu o voce moale, dar autoritară. Rănile astea 
sunt dureroase, e adevărat, dar durerea lor e dulce. O durere 
bună, care purifică. Nu se vor infecta. Se vor vindeca de la sine. 
De ce nu înțelegeţi? Sunt rănile îndurate de Christos, găurile 
cuielor care l-au țintuit de cruce. 

E nebună, își spuse Charlie. Privi neliniștit spre ușă, 
întrebându-se unde dispăruse femeia cu fața roșie. Să mai 
aducă niște smintiţi? Să organizeze patrula morţii? Pentru un 
sacrificiu uman? Și aveau tupeul să numească asta bunătate 
creștină? 

— Știu ce gândești, spuse Grace Spivey cu o voce care 
devenea mai intensă și mai puternică. Nu prea crezi că semăn 
cu un profet. Nu crezi că Dumnezeu și-a ales o bătrână nebună 
ca mine pentru a-și împlini lucrarea. Dar așa își împlinește El 
lucrarea. lisus a mers alături de oameni fără de lege, s-a 
împrietenit cu leproși, prostituate, hoţi, schilozi și i-a făcut 
mesageri ai cuvântului Său. Știi de ce? Știi? 

Vorbea atât de tare acum, încât vocea ei se izbea de pereți, 
revenind ca un ecou straniu și Charlie își aminti de o emisiune 
TV cu un evanghelist care vorbea în stare de hipnoză, în timp ce 
vedeniile lui erau materializate de un actor bine pregătit. 

— Ştii de ce Domnul își alege mesagerii cu înfățișarea cea mai 
nepotrivită? vru ea să afle. Pentru că vrea să va pună la 
încercare. Oricine ar crede în predicile unui preot cu fața lui 
Robert Redford și vocea lui Richard Burton! Dar numai 
dreptcredincioșii, numai cei care cu adevărat vor să creadă în 
Cuvânt... numai cei cu suficientă credință vor recunoaște și 
accepta Cuvântul, indiferent de înfățișarea mesagerului! 


147 


Sângele ei continua să picure pe masă. Vocea îi devenise atât 
de puternică încât geamurile vibrau. 

— Domnul vă pune la încercare. Îi puteţi auzi mesajul, 
indiferent ce credeţi despre mesager? Este sufletul vostru 
suficient de pur pentru a vă îngădui să auziți? Sau e atâta 
putreziciune în voi încât vă face surzi? 

Charlie și Henry rămăseseră muţi. Tirada ei avea ceva vrăjit 
care paraliza dar și impunea în același timp. 

— Ascultaţi, ascultați, ascultați! spuse ea  imperioasă. 
Ascultaţi ce vă spun vouă. Domnul mi-a văzut aceste stigmate 
în clipa în care voi aţi sunat la ușă. El v-a dat vouă un semn, 
ceea ce nu poate însemna decât un singur lucru: voi nu sunteți 
încă în mâinile lui Satan, și Domnul vă dă o șansă să vă 
vindecaţi. Probabil că nu știți cine e femeia, ce este copilul ei. 
Dacă aţi ști, dar aţi continua să o protejaţi, atunci Domnul nu v- 
ar mai oferi șansa mântuirii. Știţi ce sunt ei? Stiti? 

Charlie își drese vocea, clipi și se eliberă de ameţeala care 
pusese stăpânire pe gândurile lui. 

— Știu ce crezi despre ei, spuse Charlie. 

— Nu e vorba de ce cred eu. Eu știu. Pentru că Domnul mi-a 
spus-o. Băiatul este însuși Antichristul. Mama lui este Madona 
neagră. 

Charlie nu se așteptase ca femeia să fie atât de directă. Era 
convins că va nega orice interes faţă de Joey, așa cum 
procedase cu polițiștii. Era uimit de francheţea ei și nu știa ce să 
facă. 

— Știu că nu mă înregistraţi, spuse ea. Avem aparatură 
pentru detectarea mijloacelor de înregistrare. Aș fi fost 
avertizată. Așa că pot spune ce cred. Băiatul s-a născut pentru a 
guverna lumea preţ de o mie de ani. 

— E doar un puști de șase ani, spuse Charlie, ca oricare alt 
băiat de șase ani. 

— Nu, răspunse ea ţinându-și palmele ridicate pentru a i se 
vedea picăturile de sânge mustindu-i din răni. Nu, e mai mult 
decât atât, mai rău decât atât. Trebuie să moară. Este porunca 
lui Dumnezeu, lucrarea lui. 

— Nu poţi crede că... 

ÎI întrerupse. 

— Acum că vi s-a spus, acum, când Dumnezeu v-a dezvăluit 
adevărul, nu trebuie să-i mai asiguraţi protecţia. 


148 


— Sunt clienţii mei, spuse Charlie, și eu... 

— Dacă veţi continua să-i protejaţi, veţi fi blestemaţi, spuse 
femeia îngrijorată, implorându-i să accepte să fie salvați. 

— Avem o obligaţie... 

— Veţi fi blestemaţi, nu înțelegeţi? Veţi ajunge în lad. Orice 
speranţă va fi pierdută. Vă așteaptă eternitatea suferinței. 
Trebuie să mă ascultați. Trebuie să descoperiţi adevărul. 

O privi în ochii aprinși care îl provocau cu o intensitate 
nebună. Simţea pentru ea milă amestecată cu un dezgust care îl 
făcea incapabil să-și dorească o nouă discuţie cu ea. Işi dădu 
seama de inutilitatea vizitei. Femeia nu putea fi adusă la 
realitate. 

Acum se temea mai mult pentru Christine și Joey decât se 
temuse cu o noapte înainte, când unul dintre enoriașii lui Grace 
Spivey trăsese asupra lor. 

Își mai ridică un centimetru sau doi palmele sângerânde. 

— Semnul ăsta e pentru voi, pentru voi, pentru a vă convinge 
că sunt purtătoarea unui mesaj adevărat. Vedeţi? Credeţi? 
Înțelegeți? 

— Doamnă Spivey, spuse Charlie, n-ar fi trebuit s-o faceţi. 
Niciunul dintre noi nu e un naiv, așa că nu folosește la nimic. 

Chipul i se întunecă. Își strânse iar pumnii. 

— Dacă aţi folosit un cui ruginit sau murdar, continuă Charlie, 
mergeţi de urgenţă la doctor să vă facă antitetanos. Altfel, s-ar 
putea să aveţi necazuri serioase. 

— Pentru mine sunteți pierduţi, spuse ea cu o voce la fel de 
plată ca masa pe care își puse mâinile însângerate. 

— Am venit aici pentru că am vrut să ne înțelegem, spuse 
Charlie. Dar văd că nu am nicio șansă. Așa că permite-mi să te 
avertizez că... 

— De-acum sunteţi oamenii Satanei. V-aţi ratat șansa... 

— Dacă nu renunti... 

— ... aţi pierdut orice speranţă... 

— ... dacă nu lași familia Scavello în pace... 

— ... Şi veţi plăti scump! 

— ... voi merge până în pânzele albe. Indiferent ce s-ar 
întâmpla. Voi înfrunta ladul sau potopul până când te voi aduce 
în faţa Curţii, până când biserica ta nu va mai fi scutită de taxa 
impozitelor, până când vor afla toţi cine ești, până când enoriașii 
tăi își vor pierde încrederea în tine și până când mica ta sectă va 


149 


fi nimicită. Să știi că vorbesc serios. Pot să te distrug. Oprește-te 
cât mai ai timp. 

Ea îi aruncă o privire ucigașă. 

— Doamnă Spivey, spuse Henry, aveţi de gând să opriţi 
această nebunie? 

Nu răspunse nimic. Își cobori doar privirea. 

— Doamnă Spivey? 

Niciun răspuns. 

— Să mergem, Henry, spuse Charlie, hai să plecăm de aici. 

Pe când se îndreptau spre ușă, aceasta se deschise și un uriaș 
intră în cameră, înclinându-și capul pentru a nu și-l izbi de toc. 
Avea mai mult de doi metri. Faţa îi semăna cu un coșmar. Nu 
părea adevărat; doar un colaj din filme l-ar fi putut descrie, își 
zise Charlie. Părea un Frankenstein cu trupul musculos al lui 
Conan Barbarul, o matahală moșită de un scenariu prost, și de 
un buget sărman. Când o văzu pe Grace Spivey plângând, fața i 
se schimonosi într-o expresie disperată și furioasă care îi 
transformă sângele lui Charlie într-un sloi de gheaţă. Uriașul se 
avântă, îl prinse pe Charlie de haină și aproape că îl săltă de la 
pământ. 

Henry își scoase arma și Charlie îi spuse: „Stai, stai” pentru 
că, deși situaţia era gravă, nu era chiar disperată. 

— Ce i-aţi făcut? îi întrebă uriașul. Ce i-ați făcut? 

— Nimic, răspunse Charlie, suntem... 

— Lasă-i să plece, îi spuse Grace Spivey. Lasă-i să treacă, 
Kyle. 

Uriașul ezită. Ochii lui, asemenea unor fiinţe subacvatice 
ascunse sub reciful oceanic, îl priveau pe Charlie cu o furie 
răutăcioasă care i-ar fi dat coşmaruri diavolului însuși. In cele 
din urmă îl eliberă și se împletici spre masa la care stătea 
femeia. Zări sânge pe mâinile ei și se răsuci spre Charlie. 

— Și-a făcut-o singură, spuse Charlie, grăbindu-se spre ușă. 
(Nu-i plăcu tonul supus din propria-i voce, dar pentru moment se 
părea că nu e loc pentru mândrie. Să fi făcut acum pe zmeul, ar 
fi fost dovada celei mai mari prostii.) Noi n-am atins-o. 

— Lasă-i să plece, repetă Grace Spivey. 

Cu o voce joasă și amenințătoare, uriașul le spuse: 

— Plecaţi. Imediat. 

Charlie și Henry se executară în grabă. 


Femeia cu faţa congestionată și ochii bulbucațţi îi aștepta la 
ușa din față a prezbiteriului. Le deschise ușa în timp ce ei 
mergeau cu pași grăbiţi pe coridor. În clipa în care trecură 
pragul, trânti ușa în urma lor și o încuie. 

Charlie păși în ploaie fără să-și deschidă umbrela. Privi cerul. 
Ploaia i se părea proaspătă și curată și o lăsă să-i curgă pe faţă 
pentru că se simțea mânjit de nebunia acelei case. 

— Să ne ajute Dumnezeu, spuse Henry cu voce tremurătoare. 

Apa murdară se învolbura pe lângă bordură, formând o 
băltoacă mare, maronie, în dreptul intersecţiei. Pe suprafaţa ei, 
vălurită de vânt, pluteau, ca o flotilă, gunoaie. 

Charlie se întoarse și privi spre prezbiteriu. Lepra care îl mina 
părea să fie mult mai gravă decât neglijența caracteristică 
orașului; putregaiul părea să fi izvorât chiar din minţile celor 
care ocupau clădirea. În ferestrele acoperite de praf, în 
vopseaua scorojită, în veranda costelivă și în fațada plină de 
crăpături nu mai vedea doar ruina, ci reflectarea nebuniei 
umane. Pe când era copil citise multe cărţi de science-fiction, le 
mai citea și acum, de aceea se gândea, probabil, la legea 
entropiei conform căreia universul și tot ceea ce-l populează 
cunosc o singură direcţie cea a decăderii, a prăbușirii, a 
haosului. Biserica Amurgului părea să împingă entropia până la 
ultimele limite ale divinității, militând agresiv pentru nebunie, 
lipsă de motivaţie și haos. 

Îi era teamă. 


30. 


După micul dejun, Christine o sună pe Val Gardner și încă 
vreo câteva persoane, îi asigură că ea și Joey erau bine, dar nu 
le spuse unde se aflau. Datorită Bisericii Amurgului nu mai avea 
încredere în prietenii ei, nici chiar în Val, deși această stare de 
lucruri o durea. 

Când termină de telefonat își făcură apariţia noile gărzi de 
corp, venite să-i înlocuiască pe Vince și George. Unul din ei, 
Sandy Breckenstein, era înalt și subţire, în jur de treizeci de ani, 
cu mărul lui Adam proeminent. l-I aminti pe Ichabod Crane din 
versiunea animată a lui Disney după The Legend of Sleepy 
Hollow. Colegul lui Sandy era Max Steck, masiv ca un taur, cu 


151 


mâini mari și noduroase, un piept larg, un gât aproape la fel de 
gros cât capul care stătea pe el și un zâmbet la fel de dulce ca 
al oricărui copil. 

Joey îi îndrăgi pe amândoi și curând alerga de la un capăt la 
celălalt al căsuţei pentru a fi în compania amândurora. Vorbea 
iute ca o morișcă, vrând să afle de la ei ce înseamnă să fii gardă 
de corp sau le povestea propria versiune, superb deformată, a 
basmului lui George Swarthout despre girafa vorbitoare și 
prințesa fără cal. 

Christine nu era la fel de grăbită ca Joey să se lase cucerită de 
încrederea în noii ei apărători. Era amabilă, dar prudentă și 
mereu la pândă. Ar fi dorit să aibă propria armă. Pistolul ei nu 
mai exista. Fusese reținut de poliţie pentru a verifica dacă era 
înregistrat. Nu putea să ia pur și simplu un cuţit din bucătărie și 
să se plimbe cu el prin casă. Dacă unul din cei doi era omul lui 
Spivey, cuțitul n-ar fi putut să prevină violenţa, cel mult s-o 
provoace. Și dacă niciunul dintre ei nu aparţinea sectei, atunci i- 
ar fi jignit prin manifestarea deschisă a lipsei ei de încredere. 
Singurele ei arme erau prudenţa și isteţimea, care oricum nu i- 
ar fi fost de prea mare folos dacă s-ar fi trezit în fața unui 
maniac înarmat cu un Magnum 357. 

Și totuși, când necazul s-a ivit, curând după ora nouă, el n-a 
fost provocat nici de Sandy nici de Max. De fapt Sandy, care 
stătea de pază pe un scaun la fereastra din living-room, a 
observat că ceva nu e în ordine și le-a atras atenţia. 

Când Christine a venit de la bucătărie să-l întrebe dacă mai 
vrea cafea, l-a găsit studiind strada cu o încordare vizibilă. Se 
ridicase de pe scaun și stătea aplecat spre fereastră cu binoclul 
la ochi. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. Cine e acolo? 

El continuă să urmărească strada, apoi cobori binoclul. 

— Poate că nu e nimeni. 

— Dar ai crezut că e. 

— Spune-i lui Max să fie atent la ce se întâmplă în spatele 
casei, spuse Sandy, cu mărul lui Adam jucându-i grăbit. Spune-i 
că aceeași furgonetă a trecut de trei ori prin faţa casei. 

Inima Christinei începu să bată cu putere. 

— O furgonetă albă? 

— Nu, spuse el. Un Dodge albastru închis, cu o scenă de 
surfing pe una din laturi. Poate că nu e nimic. O fi cineva care nu 


152 


cunoaște cartierul și încearcă să găsească o adresă. Dar... 
spune-i totuși lui Max. 

Plecă grăbită spre bucătăria aflată la capătul opus al casei și 
încercă să-l pună pe Max în temă, încercând zadarnic să se 
liniștească. Vocea îi tremura și nu-și putea stăpâni mâinile, care 
descriau prin aer volute nervoase, fără niciun înţeles, aidoma 
unui fluture în zbor. 

Max verifică lacătul de pe ușa bucătăriei, deși mai făcuse 
acest lucru când preluase serviciul. Trase complet oblonul la 
unul din geamuri. La celelalte, doar pe jumătate. 

Chewbacca dormita într-un colţ. Își înălță capul și mârâi, 
simțind tensiunea din jur. 

Joey stătea la masa din dreptul ferestrei care dădea în 
grădină, concentrat asupra creioanelor colorate cu care finisa un 
desen dintr-o carte de colorat. Christine îl luă de la fereastră și îl 
duse la colţul cu frigiderul băzâitor, în afara bătăii gloanţelor. 
Joey, cu adaptabilitatea emoţională specifică unui copil de șase 
ani, aproape că uitase de primejdia care îi silise să-și caute 
adăpost într-o casă străină. Acum era obligat să se reîntoarcă la 
realitate și ochii îi deveniră mari. 

— Vine vrăjitoarea? 

— Nu cred că ai de ce să te temi, iubitule. 

Se lăsă în jos și îi săltă pantalonii, aranjându-i cămașa care îi 
ieșea pe jumătate din jeans. Spaima lui o îndurera. Îl sărută pe 
obraz. 

— Probabil că e o alarmă falsă, spuse ea. Dar oamenilor lui 
Charlie nu le place să riște. Doar ai văzut. 

— Sunt grozavi, spuse el. 

— Fără discuţie, răspunse ea. 

Acum, când era cert că își vor pune vieţile la bătaie pentru ea 
și Joey, se simţea vinovată pentru suspiciunea ei. 

Max luă măsuţa din dreptul ferestrei pentru a nu fi obligat să 
se aplece peste ea dacă va vrea să privească pe geam. 

Chewbacca emise un mârâit întrebător, apoi începu să se 
învârtească în cerc, lipăind cu ghearele pe gresia din bucătărie. 

Temându-se ca nu cumva câinele să se încurce în picioarele 
lui Max într-un moment crucial, Christine îl chemă. Îl chemă și 
Joey. Câinele nu-și învățase încă numele, dar răspundea la 
sunetul vocii. Se apropie de Joey și se așeză lângă el. 

Max privi printre șipcile jaluzelelor și exclamă: 


— Ceaţa asta blestemată o să persiste toată dimineața. 

Christine își dădu seama că prin ceața și ploaia deasă, 
grădina, cu azaleele ei, cu tufele de oleandru, cu veronicile, cu 
portocalii miniaturali, bine îngrijiţi, cu liliacul, cu lianele înflorite 
spânzurând de crengile pomilor și alte tufe, ar fi ajutat pe 
oricine a se apropie primejdios de mult de casă fără să poată fi 
observat. 

In ciuda asigurărilor mamei sale, Joey privi spre tavan, de 
unde venea zgomotul ploii căzute pe acoperiș, care se auzea 
mult mai bine în casa asta cu un singur etaj, și spuse: 

— Vrăjitoarea e pe drum. Vine. 


31. 


Doctorul Denton Boothe, atât psiholog cât și psihiatru, era 
convins că nici discipolii lui Freud nici cei ai lui Jung nu erau în 
posesia întregului adevăr. Un perete din biroul lui Boothe era 
împodobit cu titluri ale celor mai renumite universităţi, premii 
oferite de colegii lui aparţinând mai multor organizaţii 
profesionale și doctorate ale unor instituţii de învățământ din 
patru ţări. În treizeci de ani scrisese cărţile cele mai 
documentate și apreciate, având ca subiect psihologia generală. 
Poziţia sa de expert în probleme de psihologie aberantă 
devenise de neclintit. Și totuși, în pofida cunoștințelor lui, 
Boothe avea și el propriile probleme. 

Era gras. Nu era vorba de forme plinute, plăcute ochiului. Era 
pur și simplu gras. Şocant de supraponderal. Când Charlie îl 
reîntâlnea pe Denton Boothe (Boo pentru prieteni) după o 
perioadă de câteva săptămâni, era întotdeauna uimit de 
imensitatea lui. Părea că niciodată n-ar fi crezut că e chiar atât 
de gras. Boothe era la fel de înalt ca Charlie, dar cântărea 
aproape 200 kg. Faţa lui părea o imitație reușită a lunii. Gâtul 
era ca un stâlp. Degetele erau cât niște cârnaţi. Când stătea, 
scaunul dispărea literalmente sub el. 

Charlie nu reușea să înțeleagă de ce Boothe, care putea să 
descopere și să trateze nevrozele cele mai rebele, nu era în 
stare să descopere un remediu pentru pofta lui anormală de 
mâncare. Era ceva uluitor! 


154 


Totuși, dimensiunile lui neobișnuite și problemele psihologice 
care stăteau la baza fenomenului, nu-i afectau cu nimic 
caracterul bonom. Era un om încântător, bun, plin de haz și gata 
oricând să râdă. Deși cu cincisprezece ani mai în vârstă decât 
Charlie și provenit dintr-un mediu total diferit de al lui, s-au 
împrietenit din prima clipă. De atunci trecuseră deja câţiva ani. 
Cinau împreună o dată sau de două ori pe lună. De Crăciun își 
făceau reciproc cadouri și eforturile lor de a ţine mereu legătura 
îi uimeau uneori pe amândoi. 

Boo îi primi pe Charlie și Henry în biroul său, plasat într-un 
zgârie nori de sticlă din Costa Mesa și insistă să le prezinte 
ultima piesă din colecția lui de pușculițe! Colecţiona pușculiţe 
mecanice care transformau depunerea oricărei monede într-o 
adevărată aventură. Erau cel puţin două duzini de astfel de 
obiecte plasate în diverse locuri ale biroului. 

Cea care le era prezentată avea mărimea unei cutii de 
trabucuri pe al cărei capac se aflau două figurine bărboase 
reprezentând niște căutători de aur, alături de un măgar 
caraghios. Boo puse o monedă în palma întinsă a unuia dintre ei 
și apăsă butonul aflat pe cutie. Mâna căutătorului de aur se 
ridică, întinzând fisa spre celălalt explorator. Măgarul își lăsă 
capul în jos și fălcile lui apucară moneda. Apoi săltă capul și 
banul lunecă prin gâtlejul lui în pușculița de dedesubt, în timp ce 
ambii exploratori dădeau dezamăgiţi din cap. Numele gravat pe 
coburii de la șaua măgarului era Uncle Sam. 

— A fost făcută în 1903. După câte se știe, azi mai există în 
toată lumea doar opt bucăţi în stare de funcţionare, le explică 
Boo plin de mândrie. Se numește „Perceptorul”, dar numele pe 
care i l-am dat eu este „Nu există dreptate într-o lume de 
măgari.” 

Charlie râse, dar Henry rămase uimit. 

Se instalară într-un colț unde se aflau câteva fotolii 
confortabile grupate în jurul unei mese cu tăblia de sticlă. 
Fotoliul lui Boo gemu înăbușit sub el. 

Fiind plasat pe colțul clădirii, biroul avea doi dintre pereţii 
exteriori din sticlă. Aflându-se în apropierea uneia dintre 
puţinele zone agricole din regiune, aveai impresia că în afara 
blocului nu mai exista nimic altceva decât un vid cenușiu în care 
clocoteau nori, fâlfâiau voaluri străvezii de ceaţă, iar ploaia 
bătea în geamuri ca un fluviu vertical. Efectul era straniu, de 


155 


parcă biroul lui Boothe nu s-ar fi aflat pe pământ, ci într-o 
realitate paralelă, aparţinând de altă dimensiune. 

— Și spui că e vorba de Grace Spivey? întrebă Boothe. 

Era îndeobște interesat de psihozele religioase și scrisese o 
carte despre psihologia liderilor de secte. Vedea în Grace Spivey 
o personalitate șocantă și intenţiona să includă un capitol 
despre ea în noua lui carte. 

Charlie îi povesti despre Christine și Joey, despre întâlnirea lor 
cu Grace și despre atentatele comise împotriva lor. 

Psihologul, care nu adopta niciodată o atitudine oficială față 
de pacient, care apela la glume și umor ca parte a terapiei, pe 
fața căruia doar în cazuri excepţionale apărea umbra unui nor, 
se încruntă. 

— E grav, spuse el. Foarte grav. Am știut dintotdeauna că 
Grace este o credincioasă veritabilă, nicidecum o prefăcută care 
face pe religioasa ca să stoarcă un franc. A fost tot timpul 
convinsă că omenirea se îndreaptă spre pieire. Dar n-aș fi crezut 
niciodată că s-a pierdut în halul ăsta într-o fantezie de natură 
psihotică. Oftă și privi afară, la imaginea furtunii, văzută de la 
etajul al doisprezecelea. Știu că vorbește foarte mult despre 
„Viziunile” ei pe care le folosește ca să-și mâne discipolii spre 
stări de frenezie. Intotdeauna am fost convins că nu are 
asemenea viziuni, ci doar se face că le-ar avea, pentru că și-a 
dat seama că sunt un mijloc eficace de convertire la religia ei, 
și, în același timp, își ţine discipolii cu mână de fier, fără ca 
vreunul să miște în front. Prin intermediul „viziunilor”, poate 
transmite oamenilor ei voinţa Domnului care le poruncește să 
facă ceea ce își dorește, de fapt, ea să facă, lucruri pe care ei nu 
le-ar accepta dacă n-ar crede că sunt ordine venite de-a dreptul 
din cer. 

— Dar dacă e dreptcredincioasă, întrebă Henry, cum își 
motivează ei însăși minciuna asta? 

— O, foarte ușor, răspunse psihiatrul, privind dimineaţa 
ploioasă de februarie. S-ar justifica pretinzând că nu face decât 
să le spună enoriașilor ei ceea ce Domnul le-ar fi spus oricum. A 
doua posibilitate, cu mult mai tulburătoare, este aceea că ea 
chiar îl vede și îl aude pe Dumnezeu. 

— Doar nu vrei să spui că așa ceva e într-adevăr posibil? 
spuse Henry surprins. 


— Nu, nu, interveni Boo, agitându-și mâna cât o pernuţă. El 
era un agnostic care flirta cu ateismul. Câteodată îi spunea lui 
Charlie că, având în vedere starea mizerabilă în care se afla 
lumea, Dumnezeu trebuie că se află într-o vacanţă prelungită, 
undeva prin Albania, Tahiti, Cleveland sau cine mai știe ce colț 
îndepărtat al planetei, unde nu-i mai parveneau știri. 

— Vreau să spun, continuă Boo, că ea îl aude și îl vede pe 
Dumnezeu, care este însă o plăsmuire a minţii ei bolnave. 
Psihopaţii, dacă sunt destul de săriţi de pe fix, au adeseori 
viziuni, uneori cu caracter religios, alteori nu. Dar n-aș fi crezut 
că Grace a înnebunit chiar așa de rău. 

— Ba e așa de dusă, interveni Charlie, încât nici nu cred că 
mai poate fi întoarsă. 

Boo râse, nu chiar așa de tare cât i-ar fi plăcut amicului său, 
totuși râse, ceea ce era mai bine decât o încruntătură care l-ar fi 
enervat pe Charlie. Boo nu se formaliza deloc când era vorba de 
profesia lui și nici nu obișnuia să-și manifeste respectul faţă de 
ea. Nu se jena să spună „ţăcănit” în loc de „tulburat mintal”. 
Zise: 

— Dar dacă Grace a luat-o razna în halul ăsta, atunci în toată 
povestea asta se întâmplă ceva foarte greu de explicat. 

— Îi place să găsească o motivaţie pentru toate, îi explică 
Charlie lui Henry. Un dogmatic înnăscut. lţi va da toate 
explicaţiile despre bere în timp ce o bei. Și nu care cumva să-l 
întrebi despre sensul vieţii, că stăm aici până ieșim la pensie. 

Boothe rămase surprinzător de serios. 

— Nu sensul vieţii mă preocupă acum. Ai spus că Grace s-a 
sonat definitiv, și cu siguranţă că nu te înșeli. Dar, dacă într- 
adevăr crede toată povestea asta cu Antichrist, și și-a pus în cap 
să omoare un copil nevinovat, înseamnă că e schizofrenică 
paranoică, bântuită de viziuni apocaliptice, cu hipertrofierea 
propriei importanţe. Doar că e greu de înțeles cum cineva aflat 
în acest stadiu poate deveni o persoană autoritară sau poate 
conduce treburile sectei. 

— Poate că e cineva în spatele ei care le conduce, spuse 
Henry. Poate că ea e doar în aparenţă șeful. Poate că altcineva 
se folosește de ea. 

Boothe dădu neîncrezător din cap. 

— E al dracului de greu să te folosești de un schizofren 
paranoic așa cum presupui tu. Sunt prea imprevizibili. Pe de altă 


157 


parte, dacă a devenit violentă și a început să se comporte în 
funcție de previziunile ei privind sfârșitul lumii, nu e neapărat 
nevoie să fie nebună. Ar mai putea exista o explicaţie. 

— De exemplu? întrebă Charlie. 

— De exemplu, poate că și-a dezamăgit credincioșii. Poate că 
secta e pe cale de destrămare și ea recurge la măsurile astea 
drastice pentru a revigora încrederea în ea a discipolilor ei. 

— Nu, îl contrazise Charlie. E nebună de-a dreptul. li povesti 
lui Boo despre întrevederea pe care o avusese de curând cu ea. 

Boothe se arătă uimit. 

— Chiar și-a găurit mâinile cu cuie? 

— Ei bine, n-am văzut-o făcând lucrul ăsta, admise Charlie. 
Poate că unul dintre tovarășii ei o fi mânuit ciocanul. Dar cu 
siguranţă că totul s-a făcut după vrerea ei. 

Boo se foi în fotoliul care gemu. 

— Mai există o posibilitate. Apariţia spontană a semnelor 
crucificării pe mâinile și picioarele psihopaţilor care suferă de 
complexul unor persecuții religioase e un fenomen rar, dar nu 
imposibil. 

Henry Rankin era uluit. 

— Vreţi să spuneţi că ceea ce am văzut era adevărat? Vreţi să 
spuneţi că... Dumnezeu i-a făcut semnele alea? 

— Nici vorbă. N-am vrut să spun că ar fi vorba de vreun semn 
divin sau ceva asemănător. Dumnezeu nu e cu nimic amestecat 
în povestea asta. 

— Mă bucur să te aud vorbind așa, îi spuse Charlie. Mi s-a 
părut că te-a lovit fără veste misticismul. Și dacă sunt două 
lucruri pe care nu cred că ești în stare să le faci, ele sunt să 
devii mistic și să te apuci de balet. 

Îngrijorarea de pe chipul grăsanului nu dispăru. 

— Doamne, exclamă Charlie, Boo, sunt deja speriat, dar dacă 
povestea asta te îngrijorează pe tine atât de mult, înseamnă că 
nu sunt nici pe jumătate atât de speriat pe cât artrebui să fiu. 

— Sunt îngrijorat. Cât privește stigmatele crucificării, există 
dovezi că, în timpul crizei de natură mesianică, un psihopat își 
poate controla corpul, respectiv țesuturile. E vorba de un control 
de natură psihică, pe care medicina nu-l poate explica încă, 
similar fenomenului prin care unii indieni sunt capabili să se 
plimbe pe cărbuni încinși sau să stea pe cuie fără să se 
rănească. Rănile lui Grace reprezintă reversul medaliei. 


158 


Henry, căruia îi plăcea ca totul să aibă o motivaţie și să se 
încadreze în limitele disciplinei și previzibilului, care dorea ca în 
univers să domnească aceeași ordine ca în propria garderobă, 
era vădit tulburat de discuţia privind capacităţile psihicului. 
Spuse: 

— Și își pot provoca sângerarea doar dacă se gândesc la ea? 

— Nici nu au nevoie să se concentreze asupra ei, în sensul de 
a conștientiza așa ceva, răspunse Boo. Stigmatele în cauză sunt 
rezultatul unei dorințe inconștiente, dar extrem de puternice de 
a fi o figură religioasă sau un simbol, pentru a fi veneraţi sau 
pentru a-și depăși condiţia devenind mai mult decât sunt, 
integrați cosmosului. Își încrucișă braţele peste abdomenul 
impresionant. De exemplu... ce știi despre presupusul miracol 
de la Fatima? 

— Nu prea multe, răspunse Charlie. 

— Sfânta Fecioară si-a făcut apariţia acolo în fața unei 
mulţimi. E vorba de mii de oameni, spuse Henry. Se întâmpla 
prin anii douăzeci, cred. 

— O apariţie uluitoare și emoţionantă - sau poate unul dintre 
cele mai senzaţionale cazuri de isterie colectivă și auto-hipnoză 
din câte s-au cunoscut, spuse Boo, înclinând vădit spre a doua 
explicaţie. Sute de oameni au declarat că li s-a arătat Fecioara și 
s-au referit la un cer furtunos în care fierbeau toate culorile 
curcubeului. La acel eveniment, doi oameni din mulţime au 
prezentat stigmatele: mâinile unui bărbat au început să 
sângereze, în timp ce pe picioarele unei femei au apărut 
semnele lăsate de cuie. Alţi câţiva au susţinut că fruntea le e 
plină de zgârieturi ca acelea provocate de o coroană de spini. 
Există și un caz supus analizei despre un martor care a vărsat 
lacrimi de sânge. Examenul medical la care a fost supus a 
demonstrat că nu exista nicio rană și deci nicio sursă posibilă de 
sânge. Pe scurt, creierul rămâne o mare neexplorată. Mai sunt 
încă multe mistere de dezlegat acolo - își bătu fruntea cu un 
deget gros - pe care s-ar putea să nu le pricepem niciodată. 

Charlie fu străbătut de un fior. Era paralizant să crezi că Grace 
alunecase atât de tare în nebunie încât își putea obliga trupul să 
sângereze numai ca să-și hrănească închipuirile maladive. 

— Desigur, spuse Boo, ai, probabil, dreptate când vorbești 
despre cuie și ciocan. Semnele spontane ale crucificării sunt un 


159 


lucru rar. Probabil că Grace și le-a făcut cu mâna ei - sau și-a 
pus unul din oameni să i le facă. 

Ploaia continua să izbească pereţii verticali de sticlă, în timp 
ce o mierlă amărâtă, plină de apă ca un burete, se năpusti spre 
ei, încercând să-și afle salvarea din potopul înghețat. Apoi 
dispăru, cu o clipă înainte de a se izbi de geamuri. 

Având în vedere cele spuse de Boo despre lacrimile de sânge 
și rănile provocate pe cale mentală, Charlie spuse: 

— Cred că am dat peste sensul vieţii. 

— Adică? întrebă Boo. 

— Suntem cu toţii actori într-un film cosmic de groază care se 
derulează în cinematograful personal al lui Grace. 

— Se poate, răspunse Boo. Dacă o să citești Biblia, o să 
descoperi că Dumnezeu poate plănui pedepse cu mult mai 
cumplite decât și-ar fi putut imagina vreodată un Tobe Hooper, 
sau Steven Spielberg, sau Alfred Hitchcock. 


32. 


Cu ajutorul binoclului, Sandy Breckenstein reuși să ia numărul 
furgonetei albastre Dodge cu desenul surfing care trecuse 
pentru a treia oară prin faţa casei. În timp ce Christine Scavello 
se grăbea spre bucătărie pentru a-l informa pe Max despre 
prezența mașinii suspecte, Sandy îi telefonă lui Julie Gethers, 
omul de legătură cu poliţia de la Klemet-Harrison și o rugă să le 
obţină datele despre Dodge. 

În așteptarea răspunsului lui Julie, rămăsese la fereastră, cu 
binoclul pregătit. 

După cinci minute furgoneta își făcu a patra apariţie, de data 
asta îndreptându-se spre dealuri. Cu ajutorul binoclului, Sandy 
reuși să zărească vag doi inși în spatele parbrizului scăldat de 
apă. 

Atenţia le părea atrasă în mod special de această casă. 

Apoi dispărură. Sandy aproape că și-ar fi dorit să vadă mașina 
parcată în faţa casei. Cel puţin ar fi putut s-o ţină sub 
observaţie. Era preferabil să-i aibă sub ochi. 

În timp ce Sandy stătea la fereastră, mușcându-și buzele și 
dorindu-și să fi ajuns contabil ca tatăl său, la cartierul general, 
Julie luă legătura cu Direcţia circulaţiei și cu biroul șerifului din 


160 


Orange County. Mulțumită computerizării ambelor centre, obținu 
rapid informaţia și, după douăsprezece minute, îl suna pe 
Sandy. Conform datelor de la Direcţia circulaţiei, furgoneta 
albastră aparţinea lui Emanuel Luis Spado din Anaheim. 
Conform informațiilor primite de la biroul șerifului, unde soseau 
date recente de la toate agenţiile de poliţie din ţinut, dl. Spado 
raportase furtul mașinii la ora șase dimineaţa. 

Terminând convorbirea, Sandy se duse în bucătărie pentru a-l 
informa pe Max, la fel de neliniștit ca și el când aflase cum stau 
lucrurile. 

— Suntem în budă, spuse Max abrupt. 

Christine Scavello, care își mutase băiatul din posibila bătaie 
a gloanțelor în colțul bucătăriei, lângă frigider, spuse: 

— Dar mașina nu aparţine bisericii. 

— E adevărat, dar se poate ca un om al acestei biserici să fi 
furat mașina, spuse Sandy. 

— Ca să nu existe vreo legătură între biserică și eventualul 
atac pe care l-ar da aici, îi explică Max. 

— S-ar putea să fie și o simplă coincidenţă - cineva a furat o 
mașină și patrulează cu ea pe stradă, spuse femeia pe un ton 
care dovedea că nici ea nu crede în explicația aceasta. 

— Nu prea dai peste coincidenţe de felul ăsta, spuse Max cu 
ochii pe grădina din spatele casei. 

— Și eu cred la fel, spuse Sandy. 

— Dar atunci cum de ne-au descoperit? întrebă Christine. 

— Habar n-am, recunoscu Sandy. 

— Al dracului să fiu dacă pot să-mi dau seama, exclamă Max. 
Doar ne-am luat toate măsurile de precauţie. 

Explicaţia devenea însă evidentă pentru toţi trei: Grace 
Spivey își implantase un informator la Klemet-Harrison. Dar 
niciunul din ei nu voia s-o recunoască. Această posibilitate era 
descurajantă. 

— Ce le-ai spus la centru? întrebă Max. 

Să trimită ajutoare, răspunse Sandy. 

— Crezi că e cazul să-i așteptăm? 

— Nu. 

— Nici eu nu cred. Aici cădem de fraieri. Locul ăsta a fost bun 
atâta timp cât s-a crezut că nu va fi descoperit. Acum e cazul s- 
o luăm din loc până nu se prind că i-am filmat. Nu se vor aștepta 
s-o ștergem așa de rapid. 


161 


Sandy se arătă de acord. Se întoarse spre Christine. 

— Faceţi-vă bagajele. Doar două valize, pentru că n-o să vă 
putem ajuta să le duceţi până la mașină. Eu și Max trebuie să 
avem mâinile libere. 

Femeia încuviință. Părea şocată. Băiatul era alb ca ceara. 
Până și câinele părea îngrijorat. Adulmecă aerul, își ciuli urechile 
și scoase un mârâit ciudat. 

Nici Sandy nu se simţea prea în largul lui. Aflase ce păţiseră 
Frank Reuther și Pete Lockburn. 


33. 


Un tunet zgâlţâăi peretele din sticlă. Ploaia se înteţise și mai 
mult. Deși ventilatoarele din tavan suflau aer cald, Charlie nu 
putea să scape de sudoarea rece care îi umezea palmele. 
Denton Boothe spuse: 

— Am discutat cu oameni care au cunoscut-o pe Grace înainte 
de a deveni un fanatic religios. Mulţi mi-au relatat cât de 
apropiată era de soțul ei. După patruzeci și patru de ani de 
căsnicie își idolatriza soţul. Nimic nu era prea bun pentru Albert 
al ei. Tinea casa exact așa cum își dorea el. Gătea doar ceea ce 
îi plăcea lui. Ar fi făcut orice de dragul lui. Singurul lucru pe care 
nu i l-a putut oferi niciodată însă era exact ceea ce își dorea el 
cel mai mult - un fiu. La înmormântarea lui, când a avut prima 
criză repeta încontinuu: „Nu i-am dat niciodată un fiu”. E clar că 
pentru Grace un copil, și anume unul de sex bărbătesc, 
reprezintă imaginea eșecului ei. Este ceea ce ea nu a reușit 
niciodată să-i ofere soțului ei. Acel ceva pe care el și l-a dorit cel 
mai mult. Cât i-a trăit soţul, Grace a evitat prăbușirea tratându-l 
ca pe un rege. După aceea însă nu a mai avut cu ce să umple 
golul lăsat de el și probabil că a început să-i urască pe băieţi. La 
început să-i urască, apoi să se teamă de ei și, în cele din urmă 
să-și închipuie că unul din ei ar fi Antichristul venit să distrugă 
lumea. Este o alunecare spre psihoză pe cât de lesne de înțeles, 
pe atât de regretabilă. 

— Din câte îmi amintesc, aveau o fiică adoptivă, spuse Henry. 

— Cea care voia să o supună pe Grace unui control psihiatric 
atunci când a început povestea cu Amurgienii, spuse Charlie. 


162 


— Da, întări și Boo. Grace si-a vândut casa, a lichidat 
investițiile și și-a băgat toţi banii în biserica asta. Era un gest 
lipsit de rațiune și fata avea dreptate când încerca să-i salveze 
averea. Dar Grace aluneca deja tot mai repede pe panta 
psihozei sale. 

— Chiar așa, se miră Charlie. 

— Ei bine, era șireată. Ştia ce înseamnă o expertiză psihiatrică 
și avea suficient autocontrol ca să evite orice manifestare care 
ar fi tras un semnal de alarmă. 

— Dar își lichida proprietăţile ca să întemeieze o biserică, 
spuse Henry. Orice medic și-ar fi dat seama că un om cu mintea 
întreagă n-ar face așa ceva. 

— Dimpotrivă. Dovedind că este conștientă de riscul deciziilor 
ei, și de posibilele lor consecinţe, atâta vreme cât a reușit să-l 
convingă pe medicul care a examinat-o că știe ce face, simplul 
fapt că dorea să-și consacre averea împlinirii voinței Domnului 
nu era suficient pentru a o declara iresponsabilă. În țara asta 
există libertate religioasă. Este una dintre cele mai importante 
libertăţi constituționale și în astfel de cazuri legea respectă cu 
scrupulozitate decizia individuală. 

— Trebuie să mă ajuţi, Boo, spuse Charlie. Spune-mi felul în 
care gândește femeia asta. Oferă-mi un mijloc de a o influenţa. 
Invaţă-mă cum să-i vin de hac, cum s-o fac să-și schimbe 
convingerile despre Joey Scavello. 

— O astfel de persoană psihopată nu e înspăimântată, timidă, 
pe punctul de a se prăbuși. Dimpotrivă. Având o cauză în care 
crede, sprijinită și de iluzia măreției de natură religioasă... ei 
bine, în ciuda aparenţelor, e rezistentă ca o stâncă la presiuni și 
stres. Trăiește într-o realitate pe care și-a clădit-o singură atât 
de bine, încât îţi va fi imposibil s-o faci să se clatine, s-o smulgi 
de acolo sau s-o faci să-și piardă credinţa în ea. 

— Vrei să spui că nu voi reuși s-o conving? 

— Cred că e imposibil. 

— Și atunci cum s-o fac să renunţe? E firavă ca un fulg; nu se 
poate să nu existe vreun mijloc de a o manevra. 

— Nu mă asculţi - sau nu vrei să asculţi ce-ţi spun. Greșești 
crezând că, dacă e psihopată, înseamnă că este și vulnerabilă. 
Această formă de perturbaţie mentală implică o forţă deosebită 
care o ajută să facă faţă oricărei forme de dezaprobare, eșec 
sau stres. Vezi, Grace și-a educat fantezia psihotică pentru a se 


163 


proteja împotriva tuturor acestor pericole. Asta-i armura 
împotriva răutăţilor și dezamăgirilor vieţii și e o armură a 
dracului de solidă. 

— Vrei să spui că nu are niciun punct slab? îl întrebă Charlie. 

— Fiecare om își are slăbiciunile lui. Vreau doar să spun că, în 
cazul lui Grace, găsirea lor nu va fi o treabă ușoară. Trebuie să 
examinez dosarul pe care i l-am făcut, să reflectez asupra lui... 
Am nevoie pentru asta de cel puţin o zi. 

— Fă-o cât mai repede, spuse Charlie sculându-se. Simt în 
ceafă câteva sute de fanatici religioși ucigași. 

La ușă, pe când ieșeau din birou, Boo le spuse: 

— Charlie, știu că ai toată încrederea în mine... 

— Da, când e vorba de tine, am un complex mesianic. 

Ignorând gluma - lucru neobișnuit pentru el - Boo spuse: 

— Tot ceea ce vreau e să nu-ţi pui prea mari speranțe în ceea 
ce aș putea eu să-ţi ofer. Dar pe moment, dacă vrei să-ţi salvezi 
clienţii nu există decât o singură soluţie. 

— Și anume? 

— Omoar-o, spuse Boo fără să zâmbească. 

— Constat că nu faci parte din categoria psihiatrilor cu suflet 
generos, gata să ofere oricărui criminal o a doua șansă în viaţă. 
Unde ţi-ai făcut studiile, la Școala Hună de scalpat a lui Attila? 

Ar fi dorit foarte mult ca Boo să răspundă la glumele lui. 
Reacţia psihiatrului la vestea întâlnirii pe care o avuseseră cu 
Grace în dimineaţa aceea era atât de neașteptată, încât Charlie 
era descumpănit. Simţea nevoia să râdă. Simţea nevoia să i se 
spună că în fiecare rău e și o parte bună. Seriozitatea sobră a lui 
Boo îl speria mult mai mult decât izbucnirile pătimașe ale lui 
Grace Spivey. 

— Charlie, tu mă cunoști, îi spuse Boo. Știi bine că nu găsesc 
ceva hazliu chiar în orice. Râd la anumite forme de manifestare 
benignă a demenţei. Mă amuză anumite aspecte ale morții, 
taxele, lepra, politica americană, cancerul. Am reușit chiar să 
zâmbesc atunci când s-a dat la televizor în reluare „Lavern & 
Shirley”, iar nepoţii mei m-au rugat să-l privim împreună. Dar în 
cazul de față nu găsesc nimic de râs. Eşti unul dintre cei mai 
apropiaţi prieteni pe care-i am, Charlie. Mi-e frică pentru tine. 

— Doar nu-ţi închipui că aș putea s-o omor! 


164 


— Știu că n-ai putea ucide cu sânge rece, îi spuse Boothe, dar 
cred că moartea lui Grace ar fi unica posibilitate de a distrage 
atenţia cultului ei de la clienţii care te-au angajat. 

— Deci ar fi mai bine dacă aș putea să omor cu sânge rece? 

— Da. 

— Ar fi mai bine dacă ar exista în mine un mic ucigaș? 

— Da. 

— Doamne! 

— Nu-i ușor, admise Boo. 


34. 


Casa nu avea garaj, doar un fel de șopron pentru mașini, ceea 
ce însemna că oricine putea să-i vadă urcându-se în Chevrolet-ul 
verde. Lui Sandy nu-i convenea, dar nu exista altă soluţie. Poate 
doar aceea de a aștepta în casă până apăreau întăririle, dar 
instinctul lui îi spunea că ar fi fost o greșeală. 

leși primul din casă pe ușa laterală, intrând direct sub șopron. 
Acoperișul îl ferea de ploaie iar grilajul acoperit de iederă îl 
împiedica să alunece. Dar vântul tăios îi arunca în obraz rafalele 
reci ale ploii. 

Inainte de a le face semn lui Joey și Christinei, merse spre 
capătul dinspre șosea al șopronului, pentru că voia să fie sigur 
că nu era nimeni în faţa casei. Işi pusese pardesiul dar nu-și 
luase umbrela, ca să aibă mâinile libere. Ploaia șiroia peste 
capul lui descoperit, îl plesnea peste faţă, i se strecura pe sub 
guler. Nu era nimeni în fata ușii, nici pe drum, nimeni ghemuit în 
tufișuri, așa că-i strigă femeii să se urce în mașină împreună cu 
băiatul. 

Mai făcu vreo câţiva pași de-a lungul străzii și văzu Dodge-ul. 
Era parcat dincolo de blocul aflat mai sus, spre coline, vizavi de 
ei, cu fața spre casă. In aceeași clipă, mașina se desprinse de la 
bordură și porni spre el. 

Sandy privi înapoi și o văzu pe Christine cărând două valize, 
însoțită de câine. Tocmai ajunsese la mașină, iar băiatul îi 
deschisese portiera din spate. 

— Opriţi-vă! le strigă el. 

Privi din nou pe stradă. Furgoneta își sporise viteza. 

— Intraţi în casă, strigă Sandy. 


Femeia trebuie să fi fost pregătită pentru așa ceva, pentru că 
nu ezită nicio clipă, trânti valizele, înșfăcă băiatul și se repezi 
înapoi, spre ușa deschisă, unde se afla Max. 

Restul nu dură decât vreo câteva secunde, dar spaima îi 
dereglase lui Sandy Breckenstein simţul timpului, așa încât i se 
păru că totul se întinse de-a lungul mai multor minute lungi de 
groază. La început furgoneta încercă să-l agaţe chiar din stradă. 
Apoi pătrunse pe aleea care începea cu două porţi mai sus, spre 
coline. Dar nu se opri acolo. Țâșni de pe alee aproape în aceeași 
clipă; n-o luă pe stradă, de-a dreptul prin iarbă. Urcă pe gazonul 
din faţa casei, smulgând iarba, aruncând noroi în urmă, strivind 
florile. Motorul urla. Roţile patinară o clipă, apoi mușcară din nou 
și furgoneta se avântă înainte într-o tentativă nebunească. 

Ce dracu... 

Ușa din dreapta furgonetei se deschise și omul aflat acolo 
țâșni din mașină, se izbi de gazon și se rostogoli pe el. 

Sandy se gândi la șobolanii care abandonează un vas pe cale 
de a se scufunda. 

Furgoneta trase o brazdă prin gardul care separa peluza de 
proprietatea vecină. Din spate, Sandy auzi strigătul lui Max: 

— Ce s-a întâmplat? 

O singură casă îi mai despărțea de furgonetă. Chewbacca 
lătra furios. 

Şoferul călcă ambreiajul Dodge-ului. Venea cu viteza unui tren 
expres, ca o rachetă. 

Intenţia era clară. Deși părea o nebunie, furgoneta avea de 
gând să pătrundă de-a dreptul prin zid în casa care-i adăpostea. 

— leșiţi! le strigă Sandy celorlalţi. leșiţi din casă, plecaţi de- 
acolo, repede! 

Max, însoţit de ceilalți trei (inclusiv câinele) ţâșni din casă și 
fugi spre curtea din spate. Era singurul lucru pe care îl mai 
puteau face. 

De cealaltă parte, furgoneta viră scurt pentru a evita un 
arbust tropical din curtea vecină și lovi gardul dintre cele două 
proprietăți. 

Sandy se întorsese deja cu spatele la mașină și fugea pe 
lângă casă. În spatele lui, gardul de ţăruși cedase cu un zgomot 
de oase sfărâmate. 

Sandy goni prin șopron, trecu de Chevrolet, sări peste valizele 
abandonate și ţipă la ceilalţi să se grăbească, pentru numele lui 


166 


Dumnezeu, să se grăbească. Țipă la ei să nu stea în mijlocul 
drumului și îi mână spre gazonul din spate și apoi spre gardul de 
acolo, în spatele căruia se afla o alee îngustă. Încă nu 
ajunseseră până acolo, când furgoneta se izbi de casă cu un 
trosnet asurzitor. O fracțiune de secundă mai târziu, răsună o 
explozie asurzitoare care cutremură ziua înecată în ploaie. Preţ 
de o clipă li se păru că cerul însuși se prăvălește peste ei. 
Pământul împrăștiat de explozie căzu ca o ploaie grea. 

Furgoneta fusese încărcată cu explozibil. 

Suflul îl ridică pe Sandy, măturându-l practic de la pământ. 
Simţi o undă fierbinte care se năpustea asupra lui. Se rostogoli 
pe iarbă printr-un strat de azalee și se opri cu umărul în gardul 
din faţa aleii. Văzu pe locul casei foc și fum înălțându-se într-o 
coloană uimitoare, prin care zburau tot felul de resturi - bucăţi 
de zid, table spintecate, ţigle din acoperiș, șipci și mortar, sticlă, 
spătarul tapiţat al unui fotoliu, un capac spart de toaletă, 
pernele unei sofale, o bucată de covor. Işi acoperi capul cu 
braţele și se rugă să nu fie izbit de ceva greu sau ascuţit. În timp 
ce ploaia de moloz cădea peste el, se întrebă dacă și șoferul 
furgonetei sărise din mașină, așa cum făcuse celălalt. Sărise în 
ultima clipă sau fusese atât de hotărât să-l ucidă pe Joey 
Scavello încât rămăsese în mașină, conducând-o până la capăt? 
Poate că acum era printre dărâmături, cu pielea smulsă de pe 
oase, cu mâinile scheletice încleștate pe volanul înnegrit. 

e 

Explozia o izbi cumplit în spate pe Christine, ca un pumn. 
Aproape asurzită de explozie, fu smulsă de lângă Joey și trântită 
la pământ. Intr-o liniște subită, dar nefirească, se rostogoli 
printre straturile noroioase de flori, unele purpurii, altele de un 
roșu strălucitor, strivindu-le. Simţea valuri de aer supraîncălzit 
care transformau în aburi ploaia ce cădea neîncetat. Își lovi 
genunchiul în cărămizile care împrejmuiau un rond de flori, gura 
i se umplu de pământ, apoi se sprijini cu spatele de un chioșc 
acoperit cu iederă. In tăcerea care persista, continuau să cadă 
peste ei șipci de cedru și bucăţi de mortar, precum și alte resturi 
neidentificabile. Apoi auzul îi reveni. Aparatul de prăjit pâine pe 
care îl folosise la micul dejun ateriză pe iarbă și sări cu zgomot 
ca o ființă vie, târându-și cordonul după el ca pe o coadă. Un 
obiect mare și greu - o grindă de la acoperiș sau vreo bucată 
mare de zid - se izbi de acoperișul chioșcului în formă de tunel, 


167 


înalt de zece picioare, culcându-l la pământ. Peretele de care se 
sprijinea se nărui spre interior. Se simţi învăluită de brațele reci 
și ude ale iederii. Abia atunci își dădu seama ce aproape de 
moarte fusese. 

— Joey! strigă ea. 

Joey nu răspunse. 

Christine se smulse de lângă chioșcul năruit și, sprijinindu-se 
în coate și genunchi, încercă să se ridice în picioare. Apoi, 
clătinându-se, începu să strige: 

— Joey! 

Niciun răspuns. 

Fumul înăbușitor al exploziei, amestecat cu ceața persistentă 
și ploaia  biciuitoare, reducea vizibilitatea doar la câţiva 
centimetri. Nu-și putea vedea băiatul și nici nu știa unde să-l 
caute, așa că porni orbește spre stânga, respirând greu din 
cauza fumului acid și a spaimei care-i strângea pieptul ca o 
menghină. Dădu peste ușa îndoită a frigiderului, se strecură 
printre doi arbuști de portocal, dintre care unul era înfășurat 
într-un macat mototolit, trecu pe lângă ușa care zăcea în iarbă, 
la treizeci de picioare distanţă de cadrul în care stătuse cândva. 
ÎI văzu pe Max Steck. Trăia. Încerca să iasă din tufișurile ţepoase 
de trandafiri în care fusese aruncat. Trecu de el, strigându-l pe 
Joey, fără să primească niciun răspuns. Străbătuse toată 
grămada de moloz, când atenţia îi fu atrasă de un obiect care-o 
făcu să îngheţe de spaimă. Era păpușa ET a lui Joey, una din 
jucăriile lui preferate, care rămăsese în casă. Suflul exploziei îi 
smulsese păpușii ambele picioare și o mână. Avea fața arsă. 
Burta mică și rotundă îi fusese despicată și umplutura ieșea prin 
tăietura largă. Era numai o păpușă și totuși părea un vestitor al 
morţii, care-o prevenea în legătură cu ceea ce va vedea atunci 
când va da peste Joey. Incepu să alerge, orientându-se după 
gard. Înconjură locul, căutându-și disperată fiul, împiedicându- 
se, căzând, ridicându-se iar, rugându-se să-l găsească în viață și 
întreg. 

— Joey! 

Nimic. 

— Joey! 

Nimic. Fumul îi înţepa ochii. Era greu să distingă ceva. 

— Jooooeeeey! 


Apoi îl zări. Zăcea în partea din spate a fostei case, lângă 
poarta dinspre alee, nemișcat, cu fața în jos, pe iarba muiată de 
ploaie. Chewbacca stătea lângă el, adulmecându-i gâtul, 
așteptând un semn de la el. Dar băiatul nu-i răspundea. Nici nu 
avea cum. Singurul lucru pe care îl făcea era să zacă acolo 
nemișcat, absolut nemișcat. 


35. 


Christine îngenunche și împinse câinele la o parte. Își puse 
mâinile pe umerii lui Joey. În prima clipă îi fu teamă să-l 
întoarcă. Se temea ca fața să nu-i fi fost strivită sau ochii scoși 
de bucăţile care zburau. Tușind din cauza altei trâmbe de fum 
care venea dinspre ruinele în flăcări, îl răsuci cu multă atenţie 
pe spate. Era murdar de funingine, dar nu avea răni sau fracturi 
vizibile. Ploaia îi îndepărta cu repeziciune murdăria de pe faţă. 
Nu se vedeau urme de sânge. Slavă Domnului! Pleoapele i se 
zbătură. Privirea îi era tulbure. Leșinul lui fusese provocat doar 
de lovitură. i 

Se simţi atât de ușurată, încât avu impresia că plutește. Il lăsă 
așa câtva timp și când privirea i se limpezi îi verifică starea de 
șoc plimbându-și trei degete prin faţa lui și întrebându-l câte 
vede. Băiatul clipi buimăcit. 

— Câte degete vezi, iubitule? repetă ea întrebarea. 

El tuși de câteva ori, din pricina fumului din plămâni și spuse: 

— Trei. Trei degete. 

— Și acum? 

— Două. 

Max Steck, care reușise să se elibereze din ghimpii tufelor de 
trandafiri, se apropie și el. 

— Ştii cine sunt? continuă Christine să-l întrebe pe Joey. 

— Băiatul păru uimit, nu pentru că ar fi avut probleme cu 
răspunsul, ci pentru că nu-și dădea seama de rostul întrebărilor. 

— Eşti mami, raspunse el. 

— Și cum te cheamă? 

— Nu știi cum mă cheamă? 

— Vreau doar să văd dacă știi și tu, spuse ea. 

— Sigur că știu, spuse el. Joey. Joseph. Joseph Anthony 
Scavello. 


169 


Nu era în stare de șoc. Îl strânse în brațe, ușurată. 

Sandy Breckenstein se aplecă deasupra lor, tușindu-și fumul 
din plămâni. Avea o tăietură care sângera, deasupra ochiului 
stâng. Nu era însă o rană gravă. 

— Băiatul se poate mișca? întrebă Breckenstein. 

— E OK, spuse Max Steck. 

— Atunci hai s-o ștergem de-aici. S-ar putea să vină ca să 
verifice dacă explozia și-a atins scopul. 

Max trase zăvorul portiței și o deschise. Chewbacca ţâșni 
primul pe alee, urmat de ceilalţi. 

Era o alee îngustă, flancată de grădinile din spate ale ambelor 
case, de câte un garaj ici și colo, ca și de o mulțime de conserve 
goale care așteptau să fie ridicate. Nu existau canale și apa se 
strângea de-a lungul unicei căi de acces, curgând în pâraie 
învolburate la poalele colinei. 

Pe când cei patru se bălăceau în mijlocul șuvoiului de apă, 
încercând să se orienteze, o altă poartă, situată cu două case 
mai sus, spre colină, se deschise, și un bărbat înalt, cu capul 
acoperit de gluga galbenă a unei mantale, ieși din curte. In 
ciuda ploii și a ceţii, Christine observă că omul avea o armă. 
Max scoase revolverul ţinându-l cu ambele mâini, și strigă: 

— Aruncă arma! 

Dar străinul începu să tragă. Max trase și el trei focuri 
consecutive. Era un trăgător mult mai bun decât adversarul lui. 
Presupusul asasin se prăbuși, lovit în picior, chiar în clipa în care 
ecoul împușcăturilor se risipea printre coline. Se rostogoli în 
mijlocul mocirlei, cu haina galbenă fluturându-și pulpanele ca 
aripile unei păsări imense, viu colorate. Se izbi de două cutii de 
gunoi pe care le răsturnă și aproape dispăru sub conţinutul lor. 
Arma îi zbură din mâini și se rostogoli pe asfalt. Nu mai 
așteptară să vadă dacă a murit sau mai trăiește. In apropiere 
mai puteau fi și alți Amurgieni. 

— Să plecăm odată din cartierul ăsta, spuse Max, nerăbdător. 
să căutăm un telefon și să cerem o echipă de salvare. 

Cu Sandy și Chewbacca deschizând drumul și Max în coada 
plutonului, o luară la fugă alunecând pe asfaltul acoperit cu 
noroi, dar reușind să evite căderile. Christine privi de câteva ori 
înapoi. Rănitul nu se ridicase din gunoaiele sub care aterizase. 
Nu-i urmărea nimeni. Încă nu. 


170 


O luară la dreapta după primul colţ și alergară de-a lungul 
străzii care mergea paralel cu dealul, apoi trecură pe lângă un 
poștaș uimit, care abia apucă să se ferească din drumul lor. Un 
vânt turbat se aruncă asupra lor, de parcă i-ar fi urmărit. Copacii 
măturaţi de vânt se răsuceau și tremurau deasupra lor, iar 
crengutele palmierilor biciuiau aerul; o cutie care conţinuse 
cândva o băutură răcoritoare, zbură cu zgomot pe lângă 
picioarele lor. 

După două blocuri, ajunseră pe un bulevard în pantă. Copacii 
îngreunaţi de ploaie își împreunau coroanele de-a lungul străzii 
adăugând un plus de întuneric zilei fără soare; ai fi putut crede 
că e seară, nu dimineaţă. 

Gâtul Christinei ardea. O înţepau și ochii de la fumul din care 
abia ieșiseră. Inima îi bătea atât de repede și puternic, încât o 
durea pieptul. Nu știa cât va mai rezista să meargă în ritmul 
ăsta. Nu mult, în tot cazul. 

Era uimită că piciorușele lui Joey se puteau descurca așa de 
bine. Băiatul ţinea pasul cu ei și nu erau nevoiţi să-l aștepte. 

Dinspre colină își făcu apariţia o mașină cu farurile aprinse 
proiectând de-a lungul bulevardului umbrele uriașe ale 
copacilor. Dintr-o dată, Christine avu certitudinea că în spatele 
acelor faruri se află oamenii lui Grace Spivey. Il apucă pe Joey 
de umăr și îl răsuci în altă direcţie. 

Sandy îi strigă să nu se îndepărteze de el. Max strigă și el 
ceva nedeslușit. Chewbacca începu să latre tare, dar îl ignoră. 
Chiar nu vedeau moartea apropiindu-se? Auzi motorul 
accelerând în spatele ei. | se părea lacom, flămând. Joey se 
împiedică de o crăpătură din bordură și căzu, oprindu-se în 
gardul unei case. Ea se aruncă peste el încercând să-l protejeze 
de focurile pe care se aștepta să le audă trase din mașină. 

Mașina trecu pe lângă ei. Zgomotul motorului umplu strada. 

— Nu! ţipă Christine. 

Dar mașina își continuă drumul fără să se oprească. Nu 
fuseseră oamenii lui Grace Spivey. 

Christine se simţea prost în timp ce Max Steck o ajuta să se 
ridice. Doar nu-i urmărea toată lumea! Numai ei i se părea așa. 


171 


36. 


Ajungând în centrul orașului, se adăpostiră de ploaie și de 
oamenii lui Grace Spivey la o staţie service Arno. Lui Chewbacca 
i s-a permis să stea într-un atelier numai după ce Sandy 
Breckenstein i-a arătat directorului legitimaţia de detectiv 
particular și i-a explicat întreaga situaţie, cerându-i ajutorul. 
Câinele a fost legat bine de un rastel cu scule. Sandy nu voia să- 
| lase pe Chewbacca afară nu numai pentru că ploua - câinele 
era ud leoarcă și tremura - ci și din cauză că exista totuși 
posibilitatea ca oamenii lui Spivey să patruleze prin oraș și, din 
întâmplare, să vadă câinele. 

In timp ce Max rămăsese împreună cu Christine și Joey în 
camera din spatele atelierelor, Sandy se îndreptă spre telefonul 
public din sala cu pereţi de sticlă destinată vânzărilor. Sună la 
Klemet-Harrison. Charlie nu era la birou. Sandy vorbi cu Sherry 
Ordway, secretara, dându-i destule amănunte ca să înțeleagă 
gravitatea situaţiei în care se aflau. Nu-i spuse, însă, nimic 
despre locul de unde-i telefona sau la ce număr puteau fi găsiţi. 
Nu credea că Sherry ar fi putut fi omul strecurat de Biserica 
Amurgului, dar nici nu putea să bage mâna în foc pentru 
loialitatea ei. li spuse: 

— Găsește-l pe Charlie. Discut numai cu el. 

— Dar cum o să afle unde vă poate găsi? întrebă Sherry. 

— O să sun iar peste cincisprezece minute. 

— Și dacă nu-l găsesc până atunci?... 

— O să sun la fiecare cincisprezece minute până îl găsești, 
spuse el și închise. 

Se întoarse în hala umedă, care mirosea tare a ulei, vaselină 
și benzină. O Toyota veche de trei ani se afla pe una din 
rampele hidraulice și un mecanic cu mutră de vulpe, în salopetă 
cenușie, îi înlocuia toba de eșapament. Sandy le spuse lui Max și 
Christinei că va mai dura pană îl vor găsi pe Charlie Harrison. 

Ucenicul, un băiat blond, punea cauciucuri noi pe un set de 
jante din crom, urmărit de un Joey fascinat de puterea sculelor 
specializate în astfel de operaţii, fierbând de curiozitate. Se feri 
totuși să pună prea multe întrebări pentru a nu-l sâcâi pe 
mecanic. Bietul băiat era murat până la oase, plin de noroi și 
totuși nu se plângea, așa cum ar fi făcut cei mai mulţi copii de 


172 


vârsta lui în astfel de situaţii. Era un puști nemaipomenit, care 
găsea câte ceva bun în orice situaţie. In cazul de faţă, prilejul 
de-a asista la înlocuirea unor cauciucuri i se părea o răsplată 
suficientă pentru toate necazurile prin care trecuse. 

Cu șapte luni în urmă, Maryann, soţia lui Sandy, născuse un 
băieţel. Troy Franklin Breckenstein. Sandy spera ca fiul lui să 
devină un băiat la fel de grozav ca Joey Scavello. Apoi își spuse: 
dacă tot e să-mi doresc ceva, atunci aș prefera să trăiesc destul 
de mult ca să-l văd pe Troy mare, indiferent cum s-ar comporta. 

După un sfert de oră, Sandy reveni în sala destinată 
vânzărilor și merse la telefon trecând pe lângă automatul de 
bomboane. O sună pe Sherry Ordway. Aceasta îi transmisese 
mesajul lui Charlie pe teleimprimator, dar el nu răspunsese încă. 

Ploaia mitralia asfaltul din fața service-ului. Strada începuse 
să dispară sub un strat subţire de apă. Ucenicul mai terminase o 
roată și Sandy nu fusese niciodată atât de nervos ca atunci când 
sună pentru a treia oară. 

— Charlie e la poliţie cu Henry Rankin, îi spuse Sherry, să 
vadă dacă cei de la judiciar au mai descoperit ceva în legătură 
cu cadavrele de la casa Scavello, care să-l ajute să demonstreze 
că erau oamenii lui Grace Spivey. 

— Înseamnă că are de stat pe-acolo destul de mult. 

— Asta este, spuse Sherry. 

Numai vești rele. Ea îi dete numărul de telefon la care putea fi 
găsit Charlie, iar Sandy si-l notă într-un carneţel. Sună 
laboratorul judiciarului, întrebă de Charlie, care se afla chiar 
acolo, și-i povesti despre atacul de la casa lui Miriam Rankin, 
relatându-i povestea cu mult mai multe detalii decât o făcuse 
faţă de Sherry Ordway. 

Charlie aflase ceea ce era mai rău de la Sherry și totuși, când 
nuzi din nou povestea, rămase la fel de șocat și descurajat de 
rapiditatea de care dădea dovadă Grace Spivey în descoperirea 
familiei Scavello. 

— Sunt amândoi bine? întrebă el. 

— Murdari și uzi, dar nu sunt răniţi, îl asigură Sandy. 

— Deci avem un trădător printre noi, spuse Charlie. 

— Așa se pare. Doar dacă nu ai fost urmărit când ai plecat de 
la ei, noaptea trecută. 

— Nici vorbă. Doar dacă mașina noastră o fi avut un microfon 
pe ea. 


173 


— Tot ce se poate. 

— Şi totuși nu cred, continuă Charlie. N-ar fi imposibil, dar eu 
bănuiesc totuși că e vorba despre un turnător. De unde suni? In 
loc să-i răspundă, Sandy îl întrebă: 

— Henry Rankin e cu tine? 

— Da. Chiar aici. De ce? Vrei să vorbeşti cu el? 

— Nu. Voiam doar să știu dacă poate să mă audă. 

— Nu. 

— Dacă îţi spun unde suntem, nu mai trebuie să afle nimeni, îi 
spuse Sandy. N-am niciun motiv să presupun că Henry e omul 
lui Spivey. Nici vorbă. Am încredere în Henry. Problema e că 
numai în tine am încredere cu adevărat. În tine, în mine și în 
Max - pentru că dacă Max n-ar fi fost cu noi astăzi, copilul n-ar 
mai trăi. 

— Dacă printre noi există un măr stricat, trebuie să fie mai 
curând o secretară sau cineva de la arhivă, spuse Charlie. 

— Știu, răspunse Sandy. Dar eu răspund de femeie și de copil. 
De altfel, atâta timp cât sunt cu ei, viaţa mea este la fel de 
ameninţată ca a lor. 

— Spune-mi unde ești, repetă Charlie. N-o să spun nimănui. 
Voi veni singur. 

Sandy îi explică unde se aflau. 

— Pe vremea asta... o să-mi ia cam trei sferturi de oră, spuse 
Charlie. 

— Nu plecăm nicăieri, îl asigură Sandy. 

Închise telefonul și se întoarse în garaj pentru a fi alături de 
ceilalţi. 

Când începuse ploaia, ieri seară, se remarcase un scurt 
interval în care fulgerase. În ultimele douăsprezece ore însă nu 
se mai înregistraseră deloc asemenea fenomene. De obicei 
furtunile din California erau mai liniștite decât în alte părți ale 
țării. Fulgerele însoțeau rar ploile în această zonă, iar 
descărcările electrice violente erau aproape inexistente. Acum 
însă, colinele musteau de apă sub amenințarea fluviului de 
noroi, străzile erau inundate, valuri imense, mânate de vânt 
izbeau țărmurile, iar Laguna Beach era asaltată de șerpii 
înspăimântători ai fulgerelor. Însoţită de un tunet care zgudui 
pereţii clădirii, o săgeată de foc se prăvăli spre pământ undeva 
în apropiere și ziua cenușie deveni pentru câteva secunde 
orbitoare. Într-un efect stroboscopic, lumina pulsă pe ușa 


174 


deschisă a garajului, reflectată de geamurile murdare de la etaj, 
împrumutând timp de o clipă sau două un strop de viaţă 
frenetică umbrelor care se agitară. Unui al doilea fulger îi urmă 
o bubuitură și mai puternică, zgâlțâind ferestrele deschise. 
Pământul fu biciuit de un al treilea fulger și trotuarul ud din fața 
service-ului străluci cu reflexe sclipitoare, încărcate de ura cea 
mai aprigă a naturii. 

Joey plecase de lângă mama lui, apropiindu-se de ușa 
deschisă a atelierului. Tresărea la fiecare tunet care însoțea 
fulgerele, dar nu părea deloc înspăimântat. Când cerul se calmă 
un moment, întoarse capul spre mama lui și îi spuse: 

— Uau! Artificiile lui Dumnezeu! Mami, nu spuneai tu că așa 
se numesc? 

— Artificiile lui Dumnezeu, îl aprobă Christine. Mai bine ai 
pleca de acolo. 

O altă săgeată de foc se arcui peste cer și lumina de afară 
păru să ţopăie în timp ce curentul ucigător trecea huruind. 
Acesta fusese mai intens decât cele dinainte, iar bubuitul care îl 
însoți făcu să se zgâlțâie nu numai geamurile și zidurile, ci păru 
că întregul pământ se cutremură. Sandy simţi vibrându-i dinţii. 

— Uau! exclamă băiatul. 

— lubitule, pleacă din dreptul ușii, îi spuse Christine. 

Băiatul nu se clinti și în clipa următoare silueta lui se ivi în 
lumina orbitoare a unui lanț de fulgere mai strălucitoare și 
violente decât toate celelalte de până atunci, atât de 
înfricoșător încât ucenicul scăpă cheia franceză din mână. 
Câinele chelălăi și încercă să se ascundă sub rastel, iar Christine 
sări în picioare, îl înșfacă pe Joey și îl trase din faţa ușii deschise. 

— Vai, mami, ce frumos e! exclamă el. 

Sandy încercă să-și imagineze ce însemna să fii tânăr, atât de 
tânăr încât să nu știi ce înseamnă teama, atât de tânăr încât 
cuvântul „cancer” să nu însemne nimic, atât de tânăr încât 
moartea să nu aibă niciun înţeles, ca și obligativitatea taxelor, 
oroarea unui război nuclear sau natura trădătoare a sistemului 
circulator din corpul uman. Ar fi dorit să fie și el atât de tânăr 
încât să poată admira furtuna fără să știe că, dacă vreun fulger 
i-ar putea croi drum până la el l-ar electrocuta într-o zecime de 
secundă. Sandy îl privi ţintă pe Joey Scavello și se încruntă. Se 
simțea bătrân. Deși avea doar treizeci și doi de ani se simțea 
foarte bătrân. 


175 


Ceea ce îl deranja era că nici nu-și amintea să fi fost vreodată 
atât de mic să n-aibă habar ce este frica, deși, rămăsese și 
acum la fel de inocent față de moarte ca atunci când avea șase 
ani. Auzise că animalele trăiesc fără spaima de moarte și i se 
părea teribil de nedrept că nu-i fusese dată și omului această 
fericire. Oamenii nu puteau depăși spaima propriei lor morți; 
conștient sau nu, îi însoțea în fiecare clipă a vieţii lor. Dacă 
Sandy ar fi putut sta de vorbă cu fanatica aceea religioasă, cu 
Grace Spivey, ar fi vrut să afle de la ea cum de putea să creadă 
atât de nestrămutat și cu atâta devotament, într-un Dumnezeu 
care a creat omul pentru a-l lăsa să moară în diverse moduri 
oribile. _ 

Oftă. Devenea morbid și nu-i stătea în fire. In starea în care 
era ar fi avut nevoie de ceva mai mult decât obișnuita sticlă de 
bere pe care o bea seara, înainte de culcare. Simţea nevoia unei 
duzini de sticle. Și totuși... i-ar fi placut să-i pună această 
întrebare lui Grace Spivey. 


37. 


Cu puţin înainte de prânz, Charlie ajunse în Laguna Beach, 
unde îi găsi pe Sandy, Max, Christine, Joey și Chewbacca 
așteptându-l în clădirea service-ului. 

Joey alergă spre el și îl întâmpină în faţa ușilor garajului, 
strigându-i: 

— Hei, Charlie, ar fi trebuit să vezi cum a sărit casa în aer. Ca 
într-un film de război... 

Charlie îl prinse în braţe. 

— Eram convins că o să fii al naibii de supărat pe noi că iar 
am zbârcit-o. Credeam că o să vrei din nou să-l angajezi pe 
Magnum. 

— Nici vorbă, spuse Joey. Băieţii tăi au fost nemaipomeniţi. Și 
parcă de unde era să știi că totul se va schimba într-un film de 
război? 

Chiar așa, de unde să fi știut? 

Charlie îl duse pe Joey în spatele garajului, unde erau și 
ceilalți, printre rafturi pline cu piese de schimb și stive de 
cauciucuri. 


176 


Sandy îi spusese că femeia și băiatul erau bine. Îl credea pe 
Sandy, dar neliniștea îl părăsi cu adevărat abia când se convinse 
de asta cu ochii lui. Valul de ușurare care îi străbătu fiinţa era de 
natură fizică, nu numai emoţională, și îi amintea - deși nu mai 
era nevoie - cât de importanţi deveniseră pentru el într-un timp 
atât de scurt. 

Arătau îngrozitor: erau aproape uscați, dar șifonaţi și plini de 
noroi, cu părul atârnându-le în șuvițe murdare. Max și Sandy 
aveau o înfățișare dură, furioasă și amenințătoare, genul de 
oameni care e destul să intre într-un bar ca să-i facă pe toţi cei 
de-acolo să elibereze locul. 

Christine arăta la fel de bine ca atunci când era apretată, 
proaspătă și dichisită, iar acest fapt se datora numai frumuseţii 
ei, atestând astfel autenticitatea acestei frumuseți. Charlie își 
aminti ce simţise când o strânsese în braţe cu o seară înainte, în 
bucătăria căsuţei lui Miriam Rankin, chiar înainte de a pleca 
acasă. Dorea s-o ia din nou în brațe, în toată fiinţa lui se 
răspândea această nevoie de a o strânge iar la piept, dar în faţa 
oamenilor săi nu putu decât să-l lase jos pe Joey și Christinei să-i 
spună luându-i mâna într-ale lui: 

— Slavă Domnului că sunteţi sănătoși. 

Buzele ei fremătară. Crezu o clipă că se va sprijini de el și va 
izbucni în plâns. Reuși să se controleze și îi spuse: 

— Incerc să mă conving că e un coșmar... din care nu reușesc 
să mă trezesc. 

— Ar trebui să-i scoatem de aici, din Laguna, imediat, îi spuse 
Max. _ 

— De acord, răspunse Charlie. li iau chiar acum, cu mașina 
mea. După ce plecăm, daţi telefon la birou și îi spuneţi lui Sherry 
unde sunteţi, ca să vă trimită o mașină. Vă întoarceţi la casa lui 
Miriam. 

— N-a mai rămas nimic din ea, răspunse Sandy. 

— A fost o explozie ca-n iad, confirmă și Max. Cred că 
furgoneta a fost plină de explozibil. 

— N-o mai fi rămas nimic din casă, spuse Charlie, dar poliţia și 
pompierii sunt încă acolo. Sherry a luat legătura cu poliţia din 
Laguna Beach, și am discutat cu ea în timp ce veneam spre voi. 
Raportaţi tot poliţiei, ajutați-i cu tot ce puteţi și aflaţi ce 
descoperiri au mai făcut. 


177 


— L-au găsit pe tipul din alee, cel pe care l-am împușcat? 
întrebă Max. 

— Nu, răspunse Charlie. Individul a dispărut. 

— A trebuit să se târască, doar l-am nimerit în genunchi. 

— Atunci s-a târât, răspunse Charlie. Sau poate că a existat 
un al treilea care l-a ajutat. 

— Un al treilea? spuse Sandy. 

— Da, confirmă Charlie. Sherry spunea că al doilea om a 
rămas în furgonetă până când aceasta a intrat în casă. 

— Doamne! 

— Un kamikaze! spuse Christine, cutremurându-se. 

— Probabil că n-a mai rămas din el decât o puzderie de 
bucățele, spuse Max, și ar fi continuat dacă nu l-ar fi oprit 
Charlie, arătându-i spre băiatul care îl asculta cu gura căscată. 

Rămaseră tăcuţi, gândindu-se la moartea violentă a șoferului. 
Răpăitul ploii pe acoperiș semăna cu bătaia solemnă a tobelor 
dintr-un cortegiu funerar. 

Apoi mecanicul apăsă butonul unei prese electrice și toți 
tresăriră la zgomotul neașteptat. Când mecanicul opri aparatul, 
Charlie o privi pe Christine și îi spuse: 

— Bun, hai să mergem. 

Bănuitori, privind suspicioși spre tot ce mișca în lumina 
biciuită de ploaie, Max și Sandy îi conduseră până la Mercedes- 
ul gri parcat în fața garajului. Christine se urcă în faţă, cu 
Charlie, iar Joey pe bancheta din spate, împreună cu 
Chewbacca. 

Charlie le spuse lui Max și Sandy, prin geamul deschis: 

— Aţi făcut o treabă excelentă. 

— Era cât pe-aci să-i pierdem, răspunse Sandy, în loc de 
mulțumire. 

— Dar nu i-aţi pierdut. În plus, sunteţi și voi nevătămaţi. 

Dacă s-ar fi întâmplat să-i mai moară un om, după Pete și 
Frank, nu știa cum s-ar mai fi putut descurca. De acum înainte 
numai el trebuia să știe unde se aflau Joey și Christine. 
Oamenilor lui le revenea doar sarcina de a încerca să găsească 
legătura dintre Biserica Amurgului și ucigași. Dar numai el va ști 
unde vor locui clienții lui, de acum și până când Grace Spivey va 
fi oprită într-un fel. În felul acesta, spionii bătrânei nu vor mai 
afla nimic despre Joey și Christine, iar el nu va mai avea de ce 


178 


să se teamă pentru viaţa oamenilor lui. Va risca numai propria 
sa viață. 

Ridică geamul, închise și asigură portierele și porniră. 

Laguna era de obicei o staţiune primitoare, curată, 
încântătoare; astăzi însă părea tristă, plouată, înfășurată în 
ceață întunecată și noroi. Charlie se gândi la un cimitir și avu 
senzația că cineva trântește peste ei capacul unui coșciug. 
Respiră ceva mai ușurat când ieșiră din oraș și se îndreptară 
spre nord, pe Pacific Coast Highway. 

e 

Christine se întoarse spre Joey care stătea tăcut pe bancheta 
din spate. Brandy... nu, Chewbacca, stătea întins cu capul în 
poala băiatului. Joey îl mângâia absent, privind oceanul cu fața 
brăzdată de vântul puternic în spatele unui zid de ceață deasă, 
cenușie, care se înălța la o jumătate de milă de la țărm. Faţa îi 
era aproape complet lipsită de expresie, dar în niciun caz 
liniştită. Se ascundea acolo ceva, un sentiment tainic, pe care 
nu-l mai văzuse niciodată pe figura lui, și pe care nu știa cum 
să-l interpreteze. Oare la ce se gândea? Ce simțea? ÎI întrebă a 
doua oară dacă se simte bine și el îi răspunse că da. Nu voia să-l 
sâcâie, dar era îngrijorată. 

Nu era vorba de sănătatea lui fizică, deși o îngrijora și acest 
aspect. Cel mai mult o preocupa starea lui mentală. Dacă va 
supravieţui cruciadei demenţiale lansate de Grace Spivey 
împotriva lui, cum vor arăta cicatricele psihice care îi vor marca 
tot restul vieţii? Era imposibil să treacă printr-o asemenea 
experienţă fără ca ea să lase urme. Cu siguranţă că vor exista și 
urmări de natură psihică. 

Joey continua să mângâie absent câinele, de parcă nu și-ar fi 
dat seama de prezenţa lui, privind cu insistenţă oceanul care se 
întindea dincolo de geamul mașinii. 

— Cei de la poliţie ziceau că ar vrea să vă mai pună niște 
întrebări, spuse Charlie. 

— Să-i ia dracu', spuse Christine. 

— Acum sunt hotărâți să vă ajute. 

— A fost nevoie de o mulţime de cadavre ca să le atragă 
atenția. 

— Nu e cazul să le-o spui. Poţi fi sigură că te pot apăra mai 
bine ca ei și mai pot produce și dovezile necesare să o lege pe 


179 


Grace Spivey. Dar acum, când au de investigat o crimă, vor face 
niște cercetări serioase. Numai ei vor fi în stare s-o oprească. 

— N-am încredere în polițai, spuse ea hotărâtă. Probabil că 
Spivey și-a infiltrat și acolo oameni. 

— E imposibil să-i fi infiltrat chiar în toate posturile de poliţie 
din ţară. N-o fi având chiar atâţia adepți. 

— Nu chiar în toate posturile de poliţie, spuse Christine. 
Numai în orașele în care are fonduri și unde își face prozeliți. 

— Și poliţia din Laguna Beach vrea să discute cu tine în 
legătură cu ce s-a întâmplat în dimineaţa asta. 

— Să-i ia dracu' și pe ei. Chiar dacă n-are niciun om din 
Biserica Amurgului acolo, Spivey se așteaptă să merg la poliţie. 
Și-o fi pus oamenii la pândă, gata să ne sfârtece în clipa când 
vom cobori din mașină. Îi veni dintr-o dată o idee groaznică și 
spuse: 

— Sper că nu ne duci la vreo circă de poliţie, nu-i așa? 

— Nu, răspunse el. Ți-am spus numai că vor să discute cu 
tine. N-am afirmat că ar fi bine s-o faci. 

Christine se afundă în spătarul scaunului. 

— Dar ce-ar fi bine să fac? 

— Trebuie să ai curaj. 

— Vreau să știu ce vom face în continuare. Nu mai avem alte 
haine afară de cele de pe noi. Poșeta și cărțile de credit. Ceea 
ce nu e prea mult. Nu avem nici unde să stăm. Nu mai avem 
curajul să tragem la prieteni sau oriunde suntem cunoscuți. Ne 
vor hăitui ca pe două fiare sălbatice. 

— Nu-i dracul chiar așa de negru, răspunse el. Fiarele 
sălbatice n-au privilegiul de a se plimba cu un Mercedes Benz. 

li aprecie încercarea de a o face să zâmbească, dar nu găsi în 
ea resurse să-i răspundă. 

Ștergătoarele de parbriz emiteau un zgomot ciudat, ca al unei 
inimi mecanice. 

— Cred că o să intrăm în LA (Los Angeles), spuse Charlie. E 
drept că Biserica Amurgului are o filială și aici, dar principala ei 
activitate se desfășoară în zona Orange și San Diego. În LA, 
Grace nu prea are adepţi, așa că sunt puţine șanse să te 
descopere. 

— Ei sunt peste tot, spuse ea. 

— Fii mai optimistă. Adu-ţi aminte de urechiușele din spate. 


ÎI privi pe Joey și se simţi vinovată la gândul că tocmai ea ar 
putea să-l înspăimânte. Dar băiatul părea să nu acorde nicio 
atenţie conversaţiei lor. Continua să privească pe geam, dar de 
data asta nu la ocean, ci la lanțul de magazine care se întindea 
de-a lungul autostrăzii din Corona Del Mar. 

— O să cumpărăm în LA valize, haine, obiecte de toaletă, tot 
ce ai nevoie, spuse Charlie. 

— Și pe urmă? 

— O să mâncăm ceva. 

— Și? 

— Găsim un hotel. 

— Dar dacă unul din oamenii ei lucrează chiar la hotelul 
respectiv? ` 

— Dar dacă unul din oamenii ei e primar la Beijing? In cazul 
ăsta ar fi mai bine să nu mergem nici în China. 

Ea îi dărui un zâmbet mic. Nu era cine știe ce, dar mai mult de 
atât nu putea găsi în ea. În condiţiile acelea, era de mirare că 
reușise și atâta. 

— Imi pare rău, spuse ea. 

— Pentru ce? Pentru că ești om? Un om căruia îi este frică? 

— Nu vreau să devin isterică. 

— Atunci n-o face. 

— Nu o voi face. 

— Bine. Pentru că suntem pe calea cea bună. 

— Adică? 

— Unul din cei trei morţi din noaptea trecută, - roșcatul pe 
care l-ai împușcat - a fost identificat. Îl chema Pat O'Hara. Nu 
există nicio îndoială că tipul a fost spărgător profesionist. Are la 
activ trei arestări și o condamnare. 

— Spărgător? exclamă ea, uimită de modul neașteptat în care 
descoperea o latură și mai josnică a poveștii ăsteia. 

— Poliţia a făcut ceva mai mult decât să-i afle numele. Pot 
face legătura dintre el și Grace. 

Ea își îndreptă spatele cu o mișcare bruscă, și exclamă uimită: 

— Cum așa? 

— Atât familia lui cât și prietenii spun că s-a alăturat Bisericii 
Amurgului acum opt luni. 

— lată deci dovada! exclamă ea înviorată. Acum poliţia poate 
să înceapă urmărirea lui Grace Spivey. 

— Păi s-au și dus la biserică să discute cu ea. 


181 


— Atâta tot? Doar să discute cu ea? 

— Deocamdată; în această fază, nu au probe. 

— Dar O'Hara era unul din oamenii ei. 

— Dar nu există nicio dovadă că îi executa ordinele. 

— Toţi fac numai ce le cere ea, exact ceea ce le ordonă. 

— Dar Grace susţine că biserica ei crede în liberul arbitru, că 
niciunul din oamenii ei nu e supus vreunei constrângeri în mai 
mare măsură decât un catolic sau un presbiterian, că niciunul 
nu ar avea creierul mai spălat decât un evreu aflat într-o 
sinagogă. 

— Rahat, spuse ea încet, dar apăsat. 

— Adevărat, spuse el. Dar e al dracului de greu să dovedești 
ceva, cu atât mai mult cu cât nu putem găsi vreun fost membru 
al bisericii de la care să aflăm ce se petrece acolo. 

O parte din entuziasmul de la început o părăsi. 

— Și atunci ce folos că O'Hara a fost identificat drept unul din 
prozeliţii bisericii? 

— Acest lucru confirmă presupunerile tale în legătură cu 
Grace, care te hărțuiește. Poliţia va trata plângerea ta cu mult 
mai multă seriozitate decât până acum și asta nu-i rău. 

— E nevoie de mai mult decât atât. 

— Mai e ceva. 

— Ce? 

— O'Hara sau poate celălalt tip care a venit cu el a lăsat lângă 
casa ta o geantă de voiaj. În ea erau diferite unelte folosite de 
obicei de spărgători, dar și alte câteva chestii. Un borcan din 
plastic, plin cu un lichid incolor care părea să fie apă. Încă nu se 
știe de ce era acolo și la ce ar fi putut folosi. De mai mare 
interes s-au bucurat o cruciuliţă de bronz și un exemplar din 
Biblie. 

— Și astea nu sunt dovezi că indivizii se aflau acolo într-o 
misiune fanatică, religioasă? 

— Nu, nu sunt dovezi, dar oricum e un aspect interesant. Încă 
o treaptă spre eșafod, un alt element care ne-ar ajuta la 
întocmirea dosarului lui Grace Spivey. 

— În ritmul ăsta, o s-o aducem în faţa tribunalului la sfârșitul 
secolului, spuse Christine acră. 

Acum goneau pe MacArthur Boulevard, urcând și coborând 
colinele, tot mai departe de Fashion Island, de sutele de vile în 
valoare de milioane de dolari, de zona mlăștinoasă din Newport 


182 


Bay, de câmpurile cu iarbă înaltă care se apleca sub povara apei 
prăvălite peste ea, ca apoi să se înalțe brusc, zbătându-se, 
atunci când vântul furtunos își schimba direcţia. În ciuda faptului 
că era miezul zilei, cele mai multe din mașinile care treceau în 
sens opus aveau farurile aprinse. 

— Poliţia știe că Grace predică despre apropierea Amurgului, 
despre judecata de apoi, despre Antichrist? întrebă Christine. 

— Da. Știe toate lucrurile astea, răspunse Charlie. 

— Se știe și despre convingerea ei că Antichristul s-ar afla 
deja printre noi? 

— Da. 

— Se știe că și-a petrecut ultimii ani căutându-l? 

— N-a afirmat niciodată așa ceva în predicile ei sau în 
materialele religioase pe care le-a publicat. 

— Dar asta intenţionează. Doar o știm. 

— Ceea ce știm nu-i totuna cu ceea ce putem dovedi. 

— Poliţia ar putea: înțelege fixația ei pentru Joey și... 

— Seara trecută, când poliţia a interogat-o, a negat faptul că 
te-ar cunoaște, ca și scena din South Coast Plaza. Spune că nu 
pricepe ce ai cu ea, de ce vrei să-i strici reputaţia. Susţine în 
schimb că nu l-a găsit pe Antichrist, ba chiar că ar fi departe de 
momentul ăsta. A fost întrebată ce ar face dacă l-ar descoperi și 
ea a răspuns că ar înălța rugăciuni împotriva lui. Au întrebat-o 
dacă ar încerca să-l ucidă, dar ea s-a arătat șocată de ideea 
asta. A susţinut că e o femeie cu frica lui Dumnezeu, nu o 
criminală. A spus că rugăciunile sunt suficiente. A spus că îl va 
înlănţui pe diavol cu rugăciuni, îl va încătușa cu rugăciuni, îl va 
expedia înapoi în iad numai cu rugăciuni și atâta tot. 

— lar ei au crezut-o, desigur. 

— Nu. Am discutat azi-dimineaţă cu un detectiv și am citit 
raportul privitor la discuţia pe care au avut-o cu ea. O consideră 
dezechilibrată, probabil periculoasă și sunt dispuși s-o considere 
primul suspect în atentatele la viaţa voastră. 

Se arătă surprinsă. 

— Vezi? o întrebă el. Trebuie să ai mai multă încredere. 
Lucrurile s-au pus în mișcare, nu așa de repede cum ţi-ar plăcea 
ție, pentru că există proceduri de care poliţia trebuie să ţină 
seama, reguli privind probele, drepturi constituţionale care 
trebuie respectate... 


— Uneori am impresia că numai criminalii au drepturi 
constituţionale. 

— Știu. Dar trebuie să ne adaptăm sistemului cât mai bine cu 
putinţă. 

Trecură de aeroportul Orange County și o luară pe autostrada 
San Diego, îndreptându-se spre nord, către Los Angeles. 

Christine aruncă o privire spre Joey. Nu mai privea pe geam și 
nici nu mai mângâia câinele. Alunecase în colțul banchetei, cu 
ochii închiși și gura deschisă, respirând liniștit, profund. 
Mișcarea automobilului îl adormise. 

— Ceea ce mă îngrijorează e că, în timp ce noi trebuie să 
colaborăm conform sistemului, pentru ticăloasa aia de Spivey nu 
există nicio lege care s-o poată opri. Işi poate permite să 
acţioneze rapid și brutal. În timp ce noi ne îngrijim de 
respectarea drepturilor constituţionale, ea ne va ucide pe toți. 

— Dacă nu cumva se va autodistruge mai întâi, îi spuse el. 

— Adică? 

— În dimineaţa asta am trecut pe la biserică. M-am întâlnit cu 
ea. E complet smintită. Total iraţională. Și-a ieșit cu totul din 
minţi. 

Îi povesti despre întâlnirea pe care o avusese cu bătrâna și 
despre rănile însângerate de la mâini și picioare. 

Dacă intenţionase să o liniștească schițându-i portretul unei 
Grace Spivey lunatică, înclinată spre flecăreală, șontâcăind pe 
marginea prăpastiei, nu reușise. Intensitatea nebuniei bătrânei 
o făcea mai înspăimântătoare, mai imprevizibilă, mai nemiloasă 
ca oricând. 

— Ai spus lucrul ăsta polițailor? îl întrebă Christine. Le-ai spus 
cum l-a ameninţat pe Joey faţă de tine? 

— Nu. Pentru ei n-ar fi reprezentat decât simple afirmaţii de- 
ale mele împotriva ei. 

Îi povesti despre întâlnirea lui cu Denton Boothe, prietenul lui 
psiholog. 

— Boo e de părere că un psihopat de felul ăsta are o putere 
nebănuită. După părerea lui n-ar trebui să așteptăm ca 
prăbușirea ei să ne rezolve problemele. Dar el n-a văzut-o: dacă 
ar fi fost cu mine și Henry în biroul ei, când și-a ridicat mâinile 
sângerânde, ar fi știut că n-o mai poate duce prea mult timp. 

— Ţi-a dat vreo idee, vreo sugestie, cum am putea-o opri? 


184 


— Părerea lui e că singura cale ar fi s-o omor, spuse Charlie 
zâmbind. 

Christine însă nu zâmbi. El își mută o clipă privirea de pe 
șoseaua măturată de apă, surprinzându-i reacţia, și spuse: 

— Boo glumea, desigur. 

— Eşti sigur de asta? 

— Păi... nu tocmai... părea mai mult decât o glumă... dar știa 
că o asemenea părere nu poate fi luată în serios. 

— Poate că asta e totuși singura metodă. 

O privi din nou. O sprânceană i se ridică, trădându-i 
îngrijorarea. 

— Sper că glumești. 

Nu-i răspunse. 

— Christine, dacă i-ai veni de hac cu o armă, dacă ai omori-o, 
n-ai face altceva decât să sfârșești într-o pușcărie. Statul ţi l-ar 
lua pe Joey. Oricum l-ai pierde. Uciderea lui Grace Spivey nu 
este o soluţie. 

Ea oftă și încuviinţă din cap. Nu avea chef să se certe cu el în 
privinţa asta. Și totuși, se întreba... Poate că, într-adevăr ar 
ajunge la pușcărie, iar Joey i-ar fi luat, dar, cel puţin, băiatul ar 
rămâne în viață. 

e 

Când Charlie ieși de pe autostradă și opri pe Wishire 
Boulevard, în partea de vest a Los Angeles-ului, Joey se trezi, 
căscă cu zgomot și vru să știe unde se află. 

— In Westwood, răspunse Charlie. 

— N-am fost niciodată în Westwood, spuse Joey. 

— O! exclamă Charlie, și eu care credeam că ai cutreierat 
lumea. Eram convins că stau de vorbă cu un om care a fost 
pretutindeni. 

— Cum aș fi putut să fiu pretutindeni? întrebă băiatul. Am 
doar șase am. 

— Destul ca să fi străbătut lumea, spuse Charlie. Păi eu, la 
șase ani, plecasem deja de acasă, din Indiana, drept la Peoria. 

— E un cuvânt urât? întrebă băiatul suspicios. 

Charlie începu să râdă și o văzu și pe Christine râzând. 

— Peoria? Nu, nu-i un cuvânt urât; e un loc. Din câte îmi dau 
seama nu prea ești umblat. Un om care a bătut pământul, ar fi 
trebuit să cunoască Peoria tot așa de bine ca și Parisul. 

— Ce tot spune, mami? 


— Glumește și el, iubitule. 

— Așa ziceam și eu, spuse băiatul. Așa fac toţi detectivii 
uneori. Și Jim Rockford se mai prostește câteodată. 

— De la el am învăţat, spuse Charlie. De la bătrânul Jim 
Rockford. 

Parcară în garajul subteran, lângă Westwood Playhouse, 
vizavi de UCLA și plecară după cumpărături în Westwood 
Village, folosindu-se de cărțile de credit. In ciuda împrejurărilor 
și a vremii, se simţiră foarte bine în timpul acestei expediţii. În 
faţa magazinelor existau tende, așa că puteau găsi mereu cate 
un loc adăpostit de ploaie, unde să-l lege pe Chewbacca, în timp 
ce ei intrau în magazin. Incredibila revărsare de apă, devenită 
subiectul principal de conversaţie al tuturor vânzătorilor, era o 
explicaţie satisfăcătoare a halului în care arătau Joey și 
Christine. Nimeni nu se uita chiorâș la ei. Charlie glumi pe 
seama unora din hainele pe care le probară, iar Joey se ţinu de 
nas ca și cum ar fi simţit un miros neplăcut, atunci când Charlie 
îi ceru părerea asupra unei bluze de un oranj ţipător. Păreau 
deja o familie obișnuită, ieșită la o plimbare obișnuită într-o 
lume din care toți fanaticii religioși fugiseră undeva în Orientul 
Mijlociu, certându-se pentru petrolul și moscheele lor. Gândul că 
între ei trei ar fi putut exista o asemenea legătură deosebită era 
reconfortant. Charlie se simţi din nou atras de ideea vieții de 
familie, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată înainte de ao 
întâlni pe Christine. 

Făcură două drumuri până la mașină pentru a pune pachetele 
în portbagaj. După ce cumpărară toate lucrurile necesare 
Christinei și lui Joey, începură să caute câte ceva și pentru 
Charlie, care nu voia să riște întorcându-se acasă, ca nu cumva 
să fie reperat. Işi cumpără o valiză, obiecte de toaletă și 
schimburi pentru trei zile. 

De câteva ori zăriră pe stradă oameni cu înfățișare suspectă 
sau care păreau să-i urmărească. De fiecare dată, pericolul se 
dovedise a fi imaginar și încetul cu încetul tensiunea scăzu. 
Atenţia le rămăsese trează, dar nu mai aveau sentimentul că la 
fiecare colț pândeau maniaci înarmați. 

Terminară cumpărăturile la ora închiderii magazinelor. Apoi, 
găsiră un restaurant drăguţ - nimic pretenţios - având pereţi 
lambrisaţi cu lemn de culoare închisă, și geamuri cu vitralii. 
Meniul era bogat în feluri consistente, cum ar fi cartofi umpluți 


186 


cu brânză și șuncă. Era abia 5 și jumătate, cam devreme pentru 
cină, dar săriseră masa de prânz și erau morți de foame. 

Comandară ceva de băut, apoi Christine îl luă cu ea pe Joey la 
toaleta pentru doamne, se spălară și-și schimbară hainele. 

Între timp, Charlie sună la birou. Sherry mai era acolo și îi 
dădu legătura cu Henry Rankin, care aștepta telefonul lui, dar 
nu prea avea multe noutăţi. Rezultatele de laborator 
îndreptăţeau poliția să creadă că furgoneta furată conţinea 
câteva casete cu explozibile folosite de anumite unităţi ale 
armatei SUA, dar nu reușiseră să descopere proveniența lor. 
Mătușa lui Henry, Miriam, aflată încă în Mexic, auzise că locuința 
ei sărise în aer și, cu toate că vestea o șocase, nu-l învinuise pe 
Henry. Pe de o parte, pentru că era hotărâtă să nu-și întrerupă 
vacanţa - oricum, nu prea mai avea ce să salveze de sub 
dărâmături, iar asigurările vor acoperi pierderile - pe de alta 
pentru că întotdeauna primise cu bărbăţie veștile rele. În afară 
de asta, la Acapulco întâlnise un bărbat interesant. Il chema 
Ernesto. Cam acestea erau știrile cele mai recente. 

— O să vă sun de două ori pe zi ca să văd cum stau lucrurile 
și să vă mai dau sugestii, spuse Charlie. 

— Dacă am vreo știre despre mătușa Miriam și Ernesto o să-ți 
comunic și ţie. 

— Mi-ar face plăcere. 

O clipă tăcură, părând că de fapt niciunul dintre ei n-avea 
chef de glumă. In cele din urmă, Henry spuse: 

— Crezi că e o idee bună să încerci să-i aperi de unul singur? 

— E singura posibilitate. 

— Nu-mi vine să cred că Spivey și-a implantat un om la noi, 
dar îi verific pe toţi la microscop. Poate găsesc microbul. Dacă 
există vreunul, dau eu de el. 

— Sunt convins, îl asigură Charlie. Nu îi spuse însă că un alt 
detectiv, Mike Specklovitch, îl verifica la rândul lui pe Henry în 
timp ce acesta îi verifica pe ceilalți. Se simţi vinovat pentru 
această lipsă de încredere, chiar dacă era inevitabilă. 

— Unde ești acum? îl întrebă Henry. 

— La periferia Australiei, răspunse Charlie. 

— Poftim? A! Adică nu e treaba mea, nu-i așa? 

— Îmi pare rău, Henry. 


187 


— Nu-i nimic. Conduci jocul ăsta după singurele reguli 
posibile, spuse Henry, deși tonul lui trăda sentimentele pe care i 
le trezea lipsa de încredere a lui Charlie. 

Întristat de implicaţiile pe care le putea avea acest caz asupra 
camaraderiei îndelungate care îi lega pe oamenii lui, Charlie 
închise telefonul și se întoarse la masă. Chelnerița tocmai îi 
punea pe masă paharul cu votcă. Inainte chiar de a o gusta, 
comandă încă una, apoi își aruncă privirea pe listă. 

Christine reveni de la toaletă în pantaloni reiaţi, cafenii și 
bluză verde, ducând o geantă în care pusese lucrurile vechi și 
câteva ustensile de toaletă. Joey purta blue jeans și o cămașă 
de cowboy de care era foarte mândru. Hainele ar fi trebuit 
călcate, dar, oricum, erau mai curate și mai arătoase decât cele 
pe care le purtau de când plecaseră din casa lui Miriam, din 
Laguna Beach. Într-adevăr, în ciuda cutelor de pe bluză, 
Christine era șocant de frumoasă și Charlie își simţi din nou 
inima tresărindu-i la vederea ei. 

Când ieșiră din restaurant cu doi hamburgeri pentru 
Chewbacca, afara era deja noapte, iar ploaia se transformase 
într-o burniţă măruntă. Aerul umed era apăsător, dar oricum 
depășiseră momentul când ar fi trebuit să-și construiască o arcă 
pentru a se salva. Câinele mirosi cârnaţii și înțelese că îi erau 
destinaţi, așa că pretinse insistent să fie hrănit pe loc. Hăpăi 
ambii crenvurști chiar în faţa restaurantului, și Christine spuse: 

— Ştii, seamănă cu Brandy până și la maniere. 

— Ai spus întotdeauna că Brandy era prost crescut, îi aminti 
Joey. 

— Chiar asta voiam să zic. 

Acum, când furtuna se potolise, trotuarele lui Westwood 
Boulevard se umpluseră cu studenţi de la UCLA care se duceau 
la cină sau la un film. Plimbăreții și amatorii de teatru își omorau 
timpul înainte de a se îndrepta spre Playhouse. Californienilor nu 
le place ploaia și după o asemenea furtună ies întotdeauna din 
casă, dornici să fie sub cerul liber într-o atmosferă 
sărbătorească. Lui Charlie îi părea rău că trebuie să plece. 
Village-ul semăna cu o oază de sănătate în mijlocul unei lumi 
bolnave și îi era recunoscător pentru clipa de răgaz pe care le-o 
oferise. 

Garajul-parcare fusese aproape plin la venirea lor, așa că 
lăsaseră mașina la nivelul cel mai de jos. Acum, în liftul care îi 


188 


ducea la subsol, erau într-o stare sufletească la care, doar cu 
câteva ore mai devreme, nici n-ar fi visat. Nu există nimic mai 
eficient decât o mâncare bună, câteva pahare, două sau trei ore 
de plimbare tihnită fără ameninţarea gloanţelor, ca să te 
convingi că Dumnezeu se afla în cer, la locul său, iar lumea era 
perfectă. Din păcate, acest sentiment pieri în clipa în care ușile 
liftului se deschiseră. 

Luminile din dreptul ușilor erau stinse. La oarecare distanţă 
erau câteva luminițe care pâlpâiau, în dreapta și în stânga, 
dezvăluind șiruri de mașini, pereţi murdari de beton, stâlpi 
masivi ai structurii de rezistenţă. Dar în fața liftului era întuneric. 

Era oare normal ca trei sau patru becuri să se stingă dintr-o 
dată? Această întrebare neliniștitoare ţâșni în mintea lui Charlie 
chiar în clipa când ușile începură să lunece, deschizându-se. 
Înainte ca el să fi putut reacţiona, Chewbacca începu să latre la 
umbrele din spatele ușilor. Câinele era extrem de agitat și părea 
turbat de furie, totuși nu ţâșni din lift către obiectul care-i 
stârnea furia. Semn sigur că-i aștepta ceva foarte urât. 

Charlie se apropie de tabloul de comandă al liftului. Ceva 
zbârnâi în cabină și se izbi de peretele din spate, la doi 
centimetri de capul Christinei. Un glonţ. O gaură apăru în 
peretele metalic. Zgomotul împușcăturii abia se auzise. 

— Jos! strigă Charlie apăsând pe butonul care închidea ușa. O 
altă împușcătură izbi ușa care începuse să se închidă. 

Detectivul apăsă butonul pentru parter. Câinele continua să 
latre, în timp ce Christine gemea. Apoi ușile se închiseră 
complet și liftul începu să urce. Lui Charlie i se păru că mai aude 
o împușcătură inutilă în timp ce se înălțau din adâncimile 
betonate. 

Ucigașii nu se gândiseră la câine, care reacţionase atât de 
prompt și zgomotos. Se așteptau ca Joey și Christine să iasă din 
lift, nu erau pregătiţi să-și împuște victimele în cabina 
ascensorului. Altfel, gloanţele ar fi fost ţintite mult mai atent și 
Joey sau mama lui, sau poate amândoi, ar fi fost deja morţi. 

Noroc că nu mai erau alți oameni înarmaţi în afara celor din 
subsolul garajului. Dacă ar fi prevăzut și această posibilitate, ca 
victimele lor să fie avertizate și să nu coboare din lift, ar fi plasat 
și alţi trăgători la etajele superioare. 


Dar cum au reușit să ne descopere? se întreba Charlie, 
disperat, în timp ce Christine se ridica de jos. Pentru numele lui 
Dumnezeu, cum? 

Încă mai strângea în mână pistolul pe care îl avusese la el în 
dimineaţa aceea, la Biserica Amurgului, și pe care acum îl ţinea 
ațintit spre ușa din faţa lor. Liftul se opri doar când ajunse la 
ultimul etaj. Ușile se deschiseră. Lumină galbenă. Pereţi cenușii 
de beton. Mașini strălucitoare parcate pe spaţii strâmte. Dar 
niciun om înarmat. 

— Haideţi! spuse Charlie. 

O luară la fugă. Știau că oamenii înarmați de la subsol se 
grăbeau în urma lor. 


38. 


Fugiră spre Hilgarde Avenue, apoi traversară, depărtându-se 
de UCLA și de zona comercială din Westwood, până ajunseră 
într-un cartier de vile, luxos și liniștit. Charlie binecuvânta 
spaţiile întunecate și se temea de petele de lumină adunate în 
jurul felinarelor, pentru că erau singurii oameni de pe trotuar și 
puteau fi ușor reperaţi. Se învârtiră pe-acolo, căutând adăpost în 
labirintul de străzi luxoase ale cartierului locuit de bogătași. 
Încet, încet începu să spere că au reușit să scape de urmăritori, 
deși știa că nu trebuie să se simtă în siguranţă pentru prea mult 
timp. 

Ploaia se transformase într-o burniţță slabă și, cu toate că 
purtau pardesie, erau deja uzi și înghețaţi. Charlie începu să 
caute un mijloc de transport. Pe lângă borduri erau parcate 
automobile și Charlie o luă de-a lungul străzii furișându-se pe 
sub palmierii uzi. Încerca portierele, sperând că nimeni nu-l va 
zări de la vreo fereastră. Primele trei mașini aveau ușile 
încuiate, dar a patra, un Cadillac galben care nu avea mai mult 
de doi ani vechime, avea portiera din dreptul șoferului 
descuiată. Îi împinse pe Joey și Christine în mașină. 

— Grăbiţi-vă! 

— Cheile sunt în contact? întrebă ea. 

— Nu. 

— Chiar ai de gând s-o furi? 

— Da. Urcă. 


— Nu vreau să încâlci legea și să ajungi în pușcărie din cauza 
mea. 

— Urcă! o repezi el. 

Se urcară toţi trei pe bancheta din față, îmbrăcată în pluș. 
Christine îl așeză pe Joey între ei de parcă i-ar fi fost frică să se 
dezlipească de el. Câinele se așeză în spate. Se scutură de apa 
adunată în blană, stropindu-i pe toți. 

În torpedo era o mică lanternă care făcea parte dintre 
accesoriile mașinii. Când nu era folosită, lanterna ocupa o nișă 
specială unde bateriile îi erau permanent reîncărcate. Charlie 
examină cu ajutorul ei bordul mașinii, sub volan, acolo unde se 
aflau firele de la aprindere. Făcu contactul, iar motorul porni de 
îndată. 

Nu trecuseră nici două minute de când se urcaseră în mașină. 
La început au mers cu luminile stinse. Apoi, convins că au reușit 
să se strecoare neobservaţi, Charlie aprinse farurile, 
îndreptându-se spre Sunset Boulevard. 

— Și dacă ne oprește poliţia? întrebă Christine. 

— Nu o vor face. Proprietarul nu va reclama furtul decât 
dimineaţă, probabil. Și chiar dacă ar descoperi în zece minute 
că-i lipsește mașina, poliţia tot nu l-ar înregistra din prima clipă. 

— Dar ne pot opri pentru depășirea vitezei legale... 

— N-am de gând să gonesc. 

— ... sau pentru vreo altă gafa... 

— Dar ce crezi, că sunt cascador? 

— Nu ești? întrebă Joey. 

— Oho, ba chiar ceva mai bun decât Evel Knievel, spuse 
Charlie. 

— Cine? vru Joe să afle. 

— Doamne, am început să-mbătrânesc, spuse Charlie. 

— Vom face o urmărire cu mașina, așa ca la televizor? întrebă 
Joey. 

— Sper că nu, răspunse Charlie. 

— O, ce mult mi-ar plăcea, spuse băiatul. 

Charlie privi în retrovizor. În spatele lor erau două mașini. Nu 
le putea distinge marca sau alte amănunte. Se reduceau doar la 
câte o pereche de faruri în întuneric. 

— Dar mai devreme sau mai târziu mașina va apărea pe 
listele cu automobile furate, spuse Christine. 

— O vom abandona undeva și vom lua alta, spuse Charlie. 


191 


— Să mai furăm una? 

— Doar n-o să merg la Hertz sau Avis, spuse el. O mașină 
închiriată poate fi ușor depistată. Ne-ar putea găsi. 

Doamne, ascultă-mă, imploră el. Curând voi ajunge ca Ray 
Milland în Lost Weekend, o să presimt câte un pericol la fiecare 
colţ și o să văd gândaci enormi cățărându-se pe ziduri. 

O luă la stânga după primul colț. Celelalte două mașini din 
spatele lui îl urmară. 

— Cum de ne-au găsit? întrebă Christine. 

— Probabil că au plantat un emiţător pe Mercedes. 

— Când s-o fi făcut? 

— Nu știu. Poate că atunci când am fost la biserica lor, azi 
dimineață. 

— Dar mi-ai spus că, în timp ce erai la ei, ai lăsat un om în 
mașină, ca să cheme ajutoare dacă nu ai fi apărut după un 
anumit timp. 

— Da. Pe Carter Rilbeck. 

— Deci ar fi trebuit să observe dacă s-ar fi montat un 
emiţător. 

— Doar dacă nu e, cumva, unul din oamenii lor, răspunse 
Charlie. 

— Crezi că ar fi posibil? 

— Poate că nu. Emiţătorul ar fi putut să se afle acolo mai 
demult. Chiar din momentul în care au știut că mă vei angaja. 

La Hilgarde, coti la dreapta. Celelalte două mașini, la fel. 

— Sau poate că Henry Rankin e unul de-al lor și când am 
telefonat de la restaurant a reușit să identifice locul în care ne 
aflam. 

— Ai spus că ţi-e ca un frate. 

— Așa e. Dar și Cain era frate cu Abel, nu? 

Coti la stânga pe Sunset Boulevard, cu UCLA în stânga și Bel 
Air pe colinele din dreapta. Îi mai urmărea doar o mașină. 

— Ești la fel de paranoic ca și mine, spuse ea. 

— Grace Spivey nu ne lasă nicio șansă. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

— Undeva departe. 

— Unde anume? 

— Încă nu știu. 

— Am pierdut atâta timp cumpărând haine și alte lucruri, și 
acum, cele mai multe s-au dus, spuse ea. 


192 


— Mâine putem cumpăra altele. 

— Nu mă pot duce acasă, nu mă pot duce la serviciu, niciunul 
din prietenii mei nu mă poate ajuta. 

— Eu sunt prietenul tău, spuse Charlie. 

— Nici măcar mașină nu mai avem, spuse ea. 

— Ba avem. 

— O mașină furată! 

— Are patru roţi, răspunse el. Aleargă. Asta e de-ajuns. 

— Mă simt ca unul din cowboy-ii din filmele alea vechi când 
indienii îi întindeau o capcană într-un canion, tăindu-i orice cale 
de scăpare. 

— Adu-ţi aminte cine învinge întotdeauna în filme, spuse 
Charlie. 

— Cowboy-ii, răspunse Joey. 

— Exact. 

Opriră la un semafor pentru că, de cealaltă parte, staţiona un 
echipaj al poliţiei. Nu-i plăcea să aștepte acolo, descoperit. 
Supraveghea prin retrovizor mașina care îi urmărise, temându- 
se că, în timp ce ei erau imobilizaţi aici, cineva ar fi putut să 
coboare din ea. Cineva cu o armă. 

Cu o voce tremurătoare, care îl îngrozi, Christine îi spuse: 

— Aș vrea să ai încredere în mine. 

Mi-aș dori același lucru, își spuse el. 

Semaforul își schimbă culoarea. Trecură de intersecție. 
Mașina necunoscută îi urma ceva mai la distanţă. 

— Mâine dimineaţă, totul va părea ceva mai bine, spuse el. 

— Și unde ne vom afla mâine dimineaţă? întrebă ea. 

Se aflau la intersecţia de unde puteau intra în Wilshire 
Boulevard. Coti la dreapta, spre autostradă și spuse: 

— Ce ai spune de Santa Barbara? 

— Vorbești serios? 

— Nu e prea departe. Doar câteva ore. Am putea ajunge acolo 
pe la nouă și jumătate. Ne oprim la un hotel. 

Mașina necunoscută intră și ea pe Wilshire, continuând să-i 
urmărească. 

— LA e un oraș mare, spuse ea. Nu crezi că ne-am putea 
ascunde la fel de bine undeva pe-aici? 

— Poate că da, spuse el. Dar nu m-aș simti la fel de sigur. Pe 
lângă asta ar trebui să opresc undeva unde să-mi tihnească, așa 
încât să mă pot relaxa și să analizez cazul în liniște. Nu 


193 


funcţionez prea bine sub tensiune. Și apoi nici nu s-ar aștepta să 
aleg un loc atât de îndepărtat ca Santa Barbara. Vor crede, cu 
siguranţă, că ne-am adăpostit undeva prin preajmă. Așa că 
acolo vom fi precis în siguranţă. 

Conduse spre autostrada San Diego, îndreptându-se către 
nord. Privi din nou în retrovizor. Nu mai văzu cealaltă mașină. 
Abia atunci observă că-și ţinea respiraţia. 

— Când te-am angajat nu puteai ști că o să ai atâta bătaie de 
cap, atâtea necazuri, protestă ea. 

— Ba da, răspunse el, am intrat până peste cap în toată 
povestea asta. 

— Așa-i. 

— Intreabă-l și pe Joey. El știe totul despre detectivii 
particulari. Știe cât de mult ne plac primejdiile. 

— Așa e, mami, confirmă băiatul. Le plac primejdiile. 

Se uită din nou la retrovizor. Nu mai exista nicio altă mașină 
pe autostradă în urma lor. Nu-i urmărea nimeni. 

Își continuară drumul prin noapte, spre nord. După un timp o 
ploaie deasă începu să cadă peste ei. Apoi se lăsă ceaţă. Uneori, 
din cauza ceţii și a ploii care ascundeau peisajul și drumul, li se 
părea că străbat un tărâm ireal, bântuit de spirite și vise. 


39. 


Apartamentul lui Kyle Barlowe din Santa Ana era mobilat în 
ton cu dimensiunile lui. Existau sofale încăpătoare, un recamier 
larg și adânc, mese solide și o măsuţă pentru cafea, atât de 
rezistentă, încât nu s-ar fi clintit nici dacă te-ai fi suit cu 
picioarele pe ea. 

Căutase mult prin magazinele cu mobilă veche până să 
găsească masa rotundă din sufragerie. Nu era frumoasă, poate 
chiar cam butucănoasă, dar era mai înaltă decât orice altă masă 
de sufragerie și asigura spaţiul necesar picioarelor lui. În baie se 
lăfăia o cadă, veche, foarte largă, iar în dormitor, un șifonier 
(dăduse pe el patruzeci și șase de dolari) și un pat king-size, 
prevăzut cu o saltea nefiresc de lungă, care totuși abia dacă 
reușea să-l cuprindă. Era singurul loc din lume unde se simţea 
cu adevărat bine și la largul lui. 

Dar nu și în noaptea aceea. 


194 


Nu se putea simţi bine atâta timp cât Antichristul continua să 
fie în viaţă. Nu se putea simţi în largul lui când știa că în ultimele 
douăsprezece ore eșuaseră două atentate. 

Trecu din bucătărie în salon, de aici în dormitor și din nou în 
salon, oprindu-se pentru a privi pe geam. Main Street era 
luminată straniu de becurile bolnave și galbene ale felinarelor, 
dar și de neoanele roșii, albastre, violete și purpurii, care 
sângerau la unison, înveșmântând lucrurile într-o culoare ireală 
și dând umbrelor contururi difuze, fosforescente. Mașinile care 
treceau aruncau dâre argintii de apă care cădeau pe asfalt cu 
străluciri de strasuri. Ploaia părea făcută din fire de beteală, dar 
noaptea era departe de a fi caldă. 

Încercase să se uite la televizor, însă nimic nu-i trezea 
interesul. 

Nu-și găsea locul. Se așeza pentru a se ridica imediat, se 
muta pe un alt scaun și se ridica la fel de repede, apoi trecea în 
dormitor și se întindea pe pat, auzea un zgomot straniu la 
fereastră și se ridica să verifice, constatând că nu era decât 
ploaia, apoi se întorcea în pat, dar hotăra că nu vrea să zacă 
întins și ajungea din nou în salon. 

Antichristul mai trăia. Și acesta nu era singurul lucru care îl 
enerva. Încercă să se convingă că nimic altceva nu-l neliniștea, 
încercă să se încredințeze că doar micul Scavello îl preocupă, 
dar până la urmă trebui să recunoască: mai era ceva care ÎI 
rodea. 

Vechea lui nevoie. O nevoie atât de înspăimântătoare. 
NEVOIA. Voia... Nu! 

Nu avea nicio importanţă ce voia el. Oricum nu putea să 
obţină. Nu putea să cedeze NEVOII. Nu avea curajul. 

Căzu în genunchi în mijlocul salonului și îl imploră pe 
Dumnezeu să-l ajute să-și învingă slăbiciunea. Se rugă atât de 
intens, cu toate puterile lui, cu întreaga lui pioșenie și 
devoțiune, se rugă cu dinţii atât de încleștaţi încât începu să 
transpire. 

Se simțea îmboldit de vechea, condamnabila, îngrozitoarea 
nevoie de a sfârteca și ciopârţi pe cineva, de a-i căra pumni, de 
a-l frânge și de a-și înfige ghearele în el, de a răni pe cineva, de 
a ucide. 

Disperat, se ridică și intră în bucătărie. Se opri la chiuvetă și 
deschise robinetul de apă rece. Puse dopul la chiuvetă. Apoi 


195 


scoase cuburi de gheaţă din congelator și le puse în apă. Când 
chiuveta se umplu, închise robinetul și își cufundă capul în apa 
îngheţată, străduindu-se să-și ţină respiraţia. Își simţi pielea 
străpunsă de înţepături dureroase. In cele din urmă își scoase 
capul din apă, căutând avid aerul. Tremura, clănțănind din dinți. 
Simţea încă setea de violență în el, așa că își vâri iar capul în 
apă, stând așa până când plămânii începură să-i ardă. Se ridică, 
împroșcând apă și scuipând. Era îngheţat, tremura fără să se 
poată abţine, dar cu aceeași dorinţă de violenţă care i se 
răsucea în suflet. 

Satana era acum pe pământ. Trebuia să fie. Diavolul era aici, 
răscolindu-i vechile sentimente,  împingându-l spre ele, 
îndemnându-l, încercând să-l facă să-și irosească și ultima șansă 
de a se salva. 

— Nu va fi așa! 

Se repezi prin odăi, încercând să descopere unde ar fi putut 
să fie Satana. Căută în șifoniere, în nișele deschise, trase 
draperiile pentru a descoperi ceva în spatele lor. Nu se aștepta 
să-l vadă pe diavol, dar era convins că i-ar putea simţi prezența 
chiar dacă nu s-ar fi arătat la faţă. Nu descoperi nimic. Ceea ce 
însemna că dracul știa să se ascundă foarte bine. : 

În cele din urmă, renunță să-l mai afle pe diavol. Își văzu 
chipul în oglinda din baie: ochi sălbatici, nări dilatate, mușchii 
obrajilor tresărind nervos, buzele albite, răsucite spre dinţii 
galbeni și strâmbi. Îi veni în minte Fantoma de la Operă. Apoi 
chipul lui Frankenstein și încă o sută de alte feţe chinuite și 
neomenești dintr-o sută de alte filme pe care le văzuse la 
„Chiller Theatre”. 

Lumea îl ura iar el ura lumea. Îi ura pe toţi, pe cei care râdeau 
de el, pe cei care îl arătau cu degetul, femeile care îl găseau 
respingător, pe toţi care... 

Nu. Doamne! Te implor. Nu mă lăsa să mă gândesc la toate 
astea. Nu-mi lăsa mintea să alunece în așa ceva. Ajută-mă! Te 
implor! 

Nu-și putea lua ochii de la faţa lui care devenise o sinteză a 
chipurilor lui Boris Karloff, Lon Chancey și Rhondo Hatten. O faţă 
care umplea străvechea oglindă pătată. 

Nu pierduse niciun film de groază dat la televizor. Petrecuse 
multe nopţi de unul singur în faţa aparatului său alb-negru, 
privind concentrat imaginile de groază. După fiecare film, se 


196 


ducea în baie, privindu-se în oglindă și spunându-și că nu era 
chiar așa de urât, chiar așa de înspăimântător, și nici chiar atât 
de rău ca monștrii aceia născuţi din mlaștinile preistoriei, sau 
coborâţi din stele, sau evadați din laboratoarele savanților 
dementi. În comparaţie cu ei, era un tip banal. În cel mai rău 
caz, patetic. Dar niciodată nu putuse crede în propriile lui iluzii. 
Oglinda nu minţea. Ea îi dezvăluia o faţă de coșmar. 

Işi zâmbea în oglindă, încercând să pară drăguţ. Rezultatul 
era îngrozitor. Zâmbetul era un rânjet plin de răutate. 

Nicio femeie nu l-ar fi acceptat fără bani, ba chiar și așa, 
unele târfe îl refuzau. Nişte căţele! Toate. Căţele fără inimă. Ar fi 
vrut să poată chinui una din ele. S-o facă să simtă suferinţa lui, 
să-i transmită durerea lui, așa încât, cel puţin pentru un timp, să 
nu mai simtă chinul. 

Nu. Era un gând rău. Nu gândea bine. 

Amintește-ţi de Mama Grace. 

Amintește-ți de Amurgieni, de mântuire și de viaţa eternă. 

Dar voia. Avea nevoie. 

Ajunse la ușa apartamentului fără să știe cum a ajuns acolo. 
Deschise pe jumătate ușa. Era pe cale să plece în căutarea unei 
prostituate. Sau a cuiva pe care să-l bată. Sau a amândurora. 

Nu! 

Trânti ușa, o încuie, se propti cu spatele în ea și privi 
înnebunit prin salon. 

Trebuia să găsească repede o cale de scăpare. 

Simţea cum cedează ispitei. Scâncea tremurând. Ştia că în 
secunda următoare va deschide ușa din nou, și de data asta va 
porni la vânătoare. 

Se grăbi tulburat spre un mic raft de cărţi, scoase una din cele 
vreo sută de cărţi preferate pe care le avea, smulse mai multe 
pagini și le trânti de podea, apoi smulse alte pagini, și altele, 
până când din carte rămaseră doar coperţile pe care le sfâșie cu 
mișcări brutale. Îi făcea bine să distrugă ceva. Gâfâia și tremura 
ca un cal istovit. Inșfacă o altă carte pe care o rupse în bucăţi, 
zvârlindu-i resturile în spatele lui, apoi apucă o alta, o distruse, 
apoi alta, și încă una... 

Când își reveni în fire, se afla pe podea, plângând încetișor. În 
jurul lui se adunaseră douăzeci de cărți distruse și mii de pagini 
sfâșiate. Se ridică și își șterse ochii cu o batistă. Apoi se așeză în 
genunchi. Nu mai tremura. NEVOIA dispăruse. Diavolul pierduse. 


197 


Kyle nu cedase ispitei și abia acum pricepea de ce alegea 
Dumnezeu oameni ca el ca să poarte lupta Amurgienilor. Dacă 
Domnul și-ar fi alcătuit armata din oameni care n-au păcătuit 
niciodată, ar fi putut el să fie sigur că aleşii vor rezista tentaţiilor 
diavolului? Dar alegându-și oameni ca mine, își spuse Kyle, 
oameni care au cedat păcatului, dându-ne o nouă șansă de 
salvare, făcându-ne să ne dovedim nouă înșine că putem să ne 
îndreptăm, Domnul a dobândit o armată de soldaţi oţeliți. 

Privi spre tavanul apartamentului, dar nu-l zări. În schimb 
văzu cerul de deasupra, văzu până în inima universului. Își 
spuse: „Sunt puternic. M-am înălțat din haznaua păcatului și mi- 
am dovedit că nu mă voi mai prăbuși niciodată acolo. Dacă voia 
Ta e ca eu să mă ocup de băiat pentru Tine, merit de-acum 
această cinste. Dă-mi-l pe băiat. Lasă-mi mie băiatul. Lasă-mi-l.” 

Simţi din nou cuprinzându-l NEVOIA, dorința de a sugruma, de 
a sfâșia, de a distruge, dar de data aceasta era doar emoția 
pură, dorinţa sfântă și curată de a fi gladiatorul Domnului. 

li veni ideea că Domnul îi cerea să facă exact lucrul pe care el 
dorea din toată fiinţa lui să-l evite. Nu mai voia să ucidă din nou. 
Nu mai dorea să facă rău oamenilor. În fine, dobândise un dram 
de respect pentru el însuși. In fine, începea să i se arate o 
șansă, plăpândă dar reală, ca, într-o bună zi, să poată trăi în 
pace cu restul lumii. Și acum Domnul voia ca el să ucidă, voia ca 
el să-și folosească ura împotriva cuiva pe care El îl alesese. 

De ce? se întrebă el cu o jale tăcută. De ce trebuie să fiu 
tocmai eu acela? Cândva, îmi potoleam astfel NEVOIA, dar acum 
lucrul ăsta mă înspăimântă și așa și trebuie. De ce să fiu eu 
folosit în felul ăsta? De ce n-aș fi folosit în alt fel? 

Astea erau ceea ce Mama Grace numea „gânduri rele”, și 
încercă să scape de ele. Să nu-l provoci niciodată pe Dumnezeu 
în felul ăsta. Doar ai acceptat ceea ce-ţi cere El. Domnul e plin 
de mistere. Uneori era dur și nu reușeai să pricepi de ce îţi cere 
așa de mult. De exemplu, să ucizi... Sau de ce face din tine un 
monstru când ar fi putut să-ţi ofere un chip frumos. 

Nu. Și ăsta era un gând rău. 

Kyle adună cărţile distruse. Işi turnă un pahar de lapte. Se 
așeză lângă telefon. Aștepta ca vocea lui Grace să-i spună că e 
timpul să fie ciocanul lui Dumnezeu. 


e PARTEA A PATRA e 


Vânătoarea 


Tot ceea ce e înșelător este și încântător. 
PLATON 


Nu-i scăpare 

Din a morţii-mbrăţișare 
Deși totul pare 

O veselă alergare 


Ai morţii dulăi 

Adoră vânătoarea 
De-ajuns să vezi al javrelor 
Bot rânjitor 


Cursa nu poate să dureze 
Câinii au nevoie de hrană 
Totul va trece 

În nefirească goană. 


Cartea durerilor îngemănate 
40. 


Părăsiră Cadillac-ul galben în Ventura. Pe o altă stradă dintr- 
un cartier rezidenţial, Charlie descoperi un Ford LTD, de un 
albastru închis, al cărui proprietar avusese nefericita idee de a 
lăsa cheile în contact. După două mile opri mașina într-o parcare 
slab luminată, aflată în spatele unei grădini-cinematograf, 
scoase numerele de înmatriculare ale Ford-ului pe care le 
aruncă în portbagaj și le înlocui cu cele ale unei Toyota parcate 
în apropiere. 


Cu puţin noroc, proprietarul Toyotei nu va observa lipsa 
numerelor până mâine, poate chiar și mai târziu. Și chiar dacă 
va observa, s-ar putea să nu se grăbească să anunțe poliţia. lar 
când ar fi făcut-o aceasta n-ar fi dat numerele dispărute, pe lista 
de furturi, așa cum ar fi procedat cu o mașină furată. Nu și-ar 
mobiliza toţi oamenii în căutarea unor tăblițe și nici n-ar face 
vreo legătură între acest delict minor și un altul cu mult mai 
grav, cum era furtul Ford-ului. Cel mult ar trata povestea ca pe 
un act de vandalism. lar Ford-ul furat va avea alte numere și o 
altă identitate, încetând să mai fie o mașină furată. 

Plecară din Ventura, îndreptându-se spre nord și ajunseră în 
Santa Barbara marţi seara, la ora 21:50. 

Santa Barbara era unul din locurile favorite de evadare ale lui 
Charlie când stresul serviciului devenea insuportabil. De obicei 
trăgea fie la Biltmore, fie la Montecito Inn. De data aceasta 
alese un hotel mai puţin arătos: Wile-Away Lodge, la capătul 
dinspre est al lui State Street. Având în vedere cunoscuta lui 
atracţie pentru cele mai fine lucruri pe care le poate oferi viața, 
acesta ar fi fost ultimul loc la care s-ar fi gândit cineva să-l 
caute. 

Găsiră o cameră pe care Charlie o închirie pentru o 
săptămână pe numele Enoch Flint și o plăti înainte, cu bani 
gheață, pentru a nu fi obligat să prezinte recepţionerului o carte 
de credit. 

Camera avea draperii turcoaz, covor de un oranj întunecat și 
așternuturi cu desene purpurii pe fond galben - fie că 
decoratorul fusese nevoit să se încadreze într-un buget minim și 
cumpărase ceea ce-i permitea suma alocată, fie că era vreun 
beneficiar orb al lui Equal Opportunity Amployment Act. 
Perechea de paturi queen-size avea saltele prea moi și pline de 
cocoloașe. Al treilea pat, improvizat dintr-o sofa, părea și mai 
puţin confortabil. Mobila era prost împerecheată și cam uzată. 
Baia conţinea o oglindă îngălbenită de ani, o mulţime din plăcile 
de faianță erau sparte, iar ventilatorul producea un zgomot 
astmatic. In bucătăria de lângă dormitor găsiră patru scaune și o 
masă, o chiuvetă cu un robinet care curgea tot timpul, un 
frigider vechi, un aragaz, farfurii ieftine și tacâmuri și mai 
ieftine, un filtru de cafea electric cu cafeaua aferentă, zahăr, 
Sanka și o cană pentru frișcă. Nu era cine știe ce, dar era mai 
curat decât speraseră. 


200 


În timp ce Christine îl culcă pe Joey, Charlie fierse o cană de 
Sanka. 

Christine intră și ea în bucătărie și, după o clipă, exclamă: 

— Mmmmmm, miroase dumnezeiește. 

Charlie turnă în două cești. Apoi întrebă: 

— Ce face Joey? 

— Era gata adormit. L-am învelit. Câinele s-a urcat în pat, cu 
el. De obicei nu permit așa ceva, dar la naiba, când îţi începi 
ziua cu o explozie și o continui dându-te de-a berbeleacul de pe 
un deal, ce mai contează dacă se urcă și câinele în pat? 

Se așezară la masă, lângă fereastra prin care se vedea un 
capăt al parcării motelului și o mică piscină înconjurată de un 
gard din fier forjat care-ar fi avut mare nevoie să fie vopsit. 
Asfaltul ud și mașinile parcate erau inundate de lumina galbenă 
a neonului de la firma clădirii. Furtuna se potolea din nou. 

Cafeaua era bună, iar conversaţia lor, foarte plăcută. Discutau 
despre orice le venea în minte - politică, filme, cărţi, sporturile 
favorite, muncă, muzică, mâncare mexicană - despre orice în 
afară de Grace Spivey și Amurgieni. Parcă s-ar fi înțeles să lase 
deoparte necazurile care îi urmăreau. Aveau nevoie disperată 
de un răgaz. 

Pentru Charlie, discuţia lor reprezenta mult mai mult decât 
atât. 

Îi oferea șansa de a afla mai multe despre Christine. Mânat de 
curiozitatea obsesivă a îndrăgostitului, se interesa de orice 
detaliu al vieţii ei, de orice gând și părere, indiferent cât de 
mărunte ar fi fost. 

Poate că își făcea iluzii, dar i se părea că romantica lui 
curiozitate în ceea ce o privea își afla perechea în interesul ei 
pentru el. Spera să fie așa. Tare ar fi vrut ca și ea să-l dorească. 

Spre miezul nopţii se trezi istorisindu-i lucruri pe care nu le 
mai povestise nimănui, lucruri pe care ar fi vrut să le uite. 
Credea că întâmplările acelea nu mai pot să-l afecteze, dar pe 
măsură ce intra în amănunte, descoperea că durerea mocnea 
încă în sufletul lui. 

Îi spuse cât de sărac fusese la Indianapolis, unde nu avusese 
nici hrană, nici căldură suficientă pentru că banii mergeau întâi 
pe vin, bere și whisky. Îi povesti ce frică-i era seara din pricina 
șobolanilor care mișunau în bârlogul lor prăpădit. Se temea că, 
în timpul somnului se vor urca pe el și-l vor mușca de obraz. 


201 


Îi spuse despre tatăl lui beţiv și violent, care își bătea soţia cu 
o asemenea regularitate de parcă bătaia ar fi fost una din 
îndatoririle lui de soţ. Uneori, îl bătea și pe el. Asta se întâmpla 
când era prea beat ca să mai fie în stare de alte rele. Mama lui 
Charlie fusese o femeie slabă, ruinată de propria ei pasiune 
pentru băutură. Nu-și dorise copilul și nu se amesteca niciodată 
când Charlie era bătut de tatăl lui. 

— Părinţii tăi mai trăiesc? îl întrebă Christine. 

— Slavă Domnului, nu. Acum, că am reușit să fac ceva, s-ar fi 
înfățișat la ușa mea și ar fi susținut că au fost cei mai buni 
părinţi pe care îi poate avea un copil. Dar în casa noastră nu a 
existat niciodată niciun strop de dragoste, niciun dram de 
afecțiune. 

— Ti-a fost greu să te realizezi, spuse Christine. 

— Da. Mai cu seamă că nu credeam să trăiesc prea mult. 

Christine privi spre parcare și piscină. Charlie își întoarse și el 
privirea spre fereastră. Lumea era atât de tăcută și nemișcată 
de parcă ei ar fi fost singurii oameni vii de pe pământ. 

— Întotdeauna am crezut că, mai devreme sau mai târziu, 
tatăl meu mă va omori, spuse el. Dar lucrul cel mai curios e că, 
încă de atunci, mi-am dorit să devin detectiv particular, pentru 
că îi vedeam pe cei de la TV - Richard Diamond și Peter Gunn - 
și credeam că ei nu se tem de nimic. Intotdeauna mi-a fost frică 
și tot ce-mi doream era să nu-mi mai fie frică. 

— Și acum, desigur, ești neînfricat, îi spuse ea cu ironie în 
glas. 

Zâmbi. 

— Cât de simple par toate când ești copil, spuse el. 

O mașină opri în parcare și amândoi o urmăriră până ce 
cobori din ea un cuplu tânăr însoţit de doi copii. 

Charlie mai turnă niște Sanka în ambele cești, apoi spuse: 

— Zăceam în pat și ascultam șobolanii și mă rugam ca ambii 
mei părinţi să moară înainte de-a apuca să mă omoare ei pe 
mine și mă supăram pe Dumnezeu pentru că nu voia să-mi 
asculte ruga. Nu puteam să înțeleg de ce le dădea voie să mă 
chinuie. Nu aveam cum să mă apăr. De ce nu-i proteja 
Dumnezeu pe cei lipsiți de apărare? Mai târziu, când am mai 
crescut, am hotărât că Dumnezeu nu-mi putea asculta 
rugăminţile pentru că el e bun și nu poate omori pe nimeni, nici 
chiar niște epave cum erau părinţii mei. Așa că am început să 


202 


mă rog să pot evada de acolo. „Dragă Doamne, sunt eu, Charlie, 
și tot ceea ce doresc e, ca într-o bună zi, să pot să scap de aici, 
să locuiesc într-o casă cumsecade, să am bani și să nu-mi mai 
fie frică toată ziua.” 

Își aminti brusc un episod de un umor negru, la care nu se 
mai gândise de ani de zile, și râse strident amintirii. 

— Cum poţi să mai râzi? îl întrebă ea. Chiar dacă lucrurile au 
ieșit bine până la urmă, tot tremur numai când mă gândesc la 
băieţelul din Indianapolis. De parcă ai mai fi încă acolo. 

— Nu, nu. Doar că... Mi-am amintit o întâmplare de un comic 
sinistru. După un timp, după ce m-am tot rugat Domnului mai 
bine de un an, n-am mai avut răbdare să aștept ca El să-mi audă 
rugăciunea, drept pentru care, un timp, am trecut de partea 
cealaltă. 

— Cealaltă parte? 

Privind pe fereastră la ploaia care se răsucea în noapte, 
Charlie spuse: 

— Citisem povestea omului care își vânduse sufletul 
diavolului. Într-o bună zi și-a dorit ceva din toată fiinţa lui, și a 
hotărât că și-ar vinde sufletul numai ca să-l obţină. Și, pe loc, 
diavolul s-a arătat cu un contract ce trebuia semnat. Așa că am 
decis că diavolul e mult mai prompt și eficient decât Dumnezeu, 
și am început să mă rog noaptea Satanei. 

— Bănuiesc că ţie nu ţi s-a arătat niciodată cu vreun contract. 

— Așa-i. S-a dovedit la fel de ineficient ca Dumnezeu. Dar 
după aceea mi s-a năzărit într-o noapte că ai mei or să 
sfârșească în iad, și, dacă îmi voi vinde sufletul diavolului, tot 
acolo o să ajung și eu, cot la cot cu ăi bătrâni, pe veci. Am fost 
atât de speriat încât m-am sculat în toiul nopţii și am început să 
mă rog lui Dumnezeu, din tot sufletul, să mă salveze. l-am spus 
că am înțeles cât de multe rugi are de rezolvat și știu că va mai 
trece un timp până se va putea ocupa și de mine, așa că m-am 
târât în genunchi și l-am implorat să mă ierte că m-am îndoit de 
El. Probabil că făceam zgomot, pentru că mama a venit la mine 
în cameră să vadă ce s-a întâmplat. N-o mai văzusem niciodată 
până atunci atât de beată. Când i-am spus că discutam cu 
Dumnezeu, mi-a spus: „Daaa? Bun, atunci să-i spui lui 
Dumnezeu că taică-tu e cu o curvă pe undeva și roagă-L să facă 
să-i cadă cloșcă blestematul ăla de cocoș.” 


203 


— Doamne, exclamă Christine şocată, totuși râzând. Ştia că 
nu expresia folosită sau faptul că el îi povestise incidentul o 
frapase, ci atmosfera - pe care-o trăda răutatea mamei lui - din 
casa în care crescuse. 

— Aveam deja zece ani, continuă Charlie și tot timpul ăsta mi- 
| petrecusem în cartierul cel mai nenorocit al orașului. Și cum ai 
mei nu puteau fi luaţi drept Ozzie și Harriet, am priceput încă de 
pe atunci ce voia să spună, așa că ceea ce am auzit mi s-a părut 
lucrul cel mai caraghios din lume. În fiecare noapte după aceea, 
când mă rugam lui Dumnezeu, mă gândeam la ceea ce dorise 
mama să i se întâmple tatii și mă umfla râsul. Aproape că nu-mi 
mai puteam termina o rugăciune fără să râd. După un timp am 
încetat să mă mai adresez lui Dumnezeu, iar pe la doisprezece 
sau treisprezece ani știam că nu există nici Dumnezeu, nici 
diavol, și chiar dacă ar fi existat, tot singur trebuia să-ți croiești 
un drum în viaţă. 

Ea îi povesti mai multe despre mama ei, despre mănăstire, 
despre munca ei la Wine & Dine. Unele părţi din povestirea ei 
erau la fel de triste ca amintirile lui, altele erau însă vesele, iar 
puse cap la cap alcătuiau cea mai minunată istorie pe care o 
ascultase Charlie vreodată, pentru că era istoria ei. 

In răstimpuri unul dintre ei spunea că ar fi timpul să se 
odihnească, pentru că amândoi erau extenuaţi, dar continuară 
să stea de vorbă preţ de încă două căni de Sanka. Pe la ora 1:30 
noaptea, Charlie își dădu seama că nu numai dorinţa arzătoare 
de a afla cât mai multe despre ea îl ţinea pe loc. De fapt le era 
frică să se culce. Amândoi priveau din când în când pe fereastră 
și de fiecare dată se așteptau să vadă o furgonetă albă Ford 
oprind în parkingul din fața motelului. 

— Uite ce e, spuse el într-un târziu, nu putem sta treji toată 
noaptea. Nu ne pot găsi aici. Hai să ne culcăm. Trebuie să fim 
odihniţi pentru ce ne așteaptă. 

Christine se uită pe geam. Spuse: 

— Dacă am dormi cu schimbul, unul dintre noi ar fi permanent 
treaz și ar sta de pază. 

— Nu-i nevoie. N-au avut cum să ne urmărească. 

— Eu o să fac prima de planton, spuse ea. Du-te și culcă-te. O 
să te trezesc la... patru și jumătate. 

Oftă. 

— Nu mi-e somn deloc. Culcă-te tu. 


204 


— Ai să mă trezești la patru jumate ca să te pot schimba? 

— Da. 

Clătiră ceștile de cafea la chiuvetă. Apoi se îmbrăţișară, 
sărutându-se ușor. Mâinile lui alunecară mângâietoare pe trupul 
ei și se simţi mișcat de perfecțiunea formelor acelui corp. Dacă 
Joey n-ar fi fost acolo, ar fi făcut dragoste cu ea, și ar fi fost 
lucrul cel mai minunat. Tot ce puteau face era să se agaţe unul 
de celălalt în bucătărie până când sentimentul de frustrare îl va 
învinge pe cel de plăcere. Apoi ea îl sărută de trei ori, o dată 
apăsat și de două ori ca o adiere pe colțurile gurii, după care se 
duse să se culce. 

După ce Christine stinse lumina, Charlie se așeză din nou la 
masa din bucătărie, supraveghind parcarea. 

Nu avea de gând s-o trezească pe Christine. După o jumătate 
de oră, convins că ea adormise, se întinse și el pe celălalt pat. 

Inainte de-a adormi, se gândi iar la ceea ce îi povestise 
Christinei despre copilăria lui, și pentru prima dată, după 
douăzeci și cinci de ani, spuse o rugăciune. La fel ca pe vremuri, 
se rugă pentru siguranţa și mântuirea băieţelului - acum însă nu 
era vorba despre băiatul din Indianapolis, care fusese el însuși 
cândva, ci de copilul din Santa Barbara care, din întâmplare, 
devenise ţinta urii unei bătrâne nebune. 

„Doamne, n-o lăsa pe Grace Spivey să facă așa ceva. N-o lăsa 
să ucidă în numele Tău un copil nevinovat. Nu poate exista 
crimă mai oribilă decât asta. Dacă exiști cu adevărat, dacă într- 
adevăr îţi pasă, atunci cu siguranţă că a venit vremea să faci o 
minune. Trimite un stol de corbi să-i scoată ochii bătrânei. 
Trimite potopul, s-o șteargă de pe faţa pământului. Fă ceva! Cel 
puţin un atac de cord, o criză, ceva care s-o oprească.” 

Ascultându-se în timp ce se ruga, înţelese imboldul care-l 
mâna, după atâţia ani către Dumnezeu: pentru prima oară în 
toți acești ani, acum, când era fugărit de bătrână și de fanaticii 
ei, se simţea ca un copil incapabil să facă ceva pentru a se 
salva. 


41. 


În visul lui Kyle Barlowe, se făcea că el era cel ucis. Un 
adversar nevăzut îl înjunghia de mai multe ori. Știa că moare și 


205 


totuși nu simţea nici durere, nici teamă. Nu se lupta, tot ceea ce 
făcea era să se supună, și în această acceptare descoperea cel 
mai profund sens al păcii, pe care-l cunoscuse vreodată. Deși 
era ucis, nu era un coșmar ci un vis plăcut, ceva îi spunea că nu 
fusese ucis pe de-a-ntregul, ci doar partea rea din el, acel Kyle 
care urâse lumea. Odată înlăturată partea aceea, va putea fi la 
fel ca toți ceilalţi; era lucrul pe care și-l dorise toată viaţa. Să fie 
la fel ca toţi ceilalţi... 

Îl trezi telefonul. Bâjbâi după el în întuneric. 

— Alo? 

— Kyle? Mama Grace. 

— Eu sunt, răspunse el trezit de-a binelea. 

— Multe s-au mai întâmplat, spuse ea. 

Privi cadranul luminos al ceasului. Era 4:06 dimineaţa. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— l-am pus pe rug pe necredincioși, spuse ea enigmatic. 

— Voiam să fiu și eu de faţă dacă se întâmplă ceva. 

— l-am ars și am aruncat sare pe pământ, să nu se mai poată 
întoarce niciodată, spuse ea cu o voce tot mai puternică. 

— Mi-ai promis. Voiam să fiu și eu acolo. 

— N-am avut nevoie de tine - până acum, spuse Mama Grace. 

Aruncă pătura de pe el și se așeză pe marginea patului. 

— Ce trebuie să fac? 

— L-au luat pe băiat cu ei. Vor să-l ţină ascuns până când 
puterile lui vor spori, până când va deveni de neînvins. 

— Unde l-au dus? întrebă Kyle. 

— Nu știu. Au plecat din Ventura. Aştept vreo veste sau vreo 
viziune care să lămurească problema. Până una alta ne 
îndreptăm spre nord. 

— Cine? 

— Tu, eu, Edna și încă vreo șase sau opt. 

— Ne ţinem după băiat? 

— Da. la-ţi niște haine și vino la biserică. Plecăm într-o oră. 

— Sosesc imediat, spuse el. 

— Domnul să te binecuvânteze, spuse ea și închise telefonul. 

Barlowe era speriat. Își aminti visul, își aminti cât de bine se 
simţise în acel vis și își spuse că i-a înţeles sensul. Pasiunea lui 
pentru violenţă se atenua, ca și setea de sânge. Și asta nu era 
bine pentru că acum, pentru prima oară își putea folosi talentele 


206 


pentru o cauză nobilă. De fapt, mântuirea lui depindea acum 
numai de el. 

Trebuia să-l omoare pe băiat. Așa era bine. Nu trebuia să 
piardă cu totul ura amară care stătea la baza vieţii lui. Era 
târziu. Se apropia Amurgul. Și acum Grace avea nevoie de el 
pentru a fi ciocanul lui Dumnezeu. 


42. 


Miercuri dimineața nu mai ploua și cerul era doar pe jumătate 
acoperit de nori. 

Primul se trezi Charlie. După ce ieşi de sub duş, pregăti 
cafeaua. Christine și Joey se treziră și ei. 

Christine părea surprinsă de faptul că mai sunt încă în viață. 
Nu avea niciun capot, așa că se înfășură într-o pătură și veni în 
bucătărie. Semăna cu o indiană. Una frumoasă. 

— Nu m-ai trezit să fac de cart, spuse ea. 

— Nu suntem în marină, făcu Charlie zâmbind, hotărât să 
alunge spaima care le stricase ieri ziua. 

Când erau prea încordaţi, nu erau în stare să acționeze. Tot 
ceea ce făceau era să reacționeze. Exact tipul de comportament 
care, în cele din urmă, i-ar fi dus la pierzare. Trebuia să-și pună 
mintea la contribuţie. Trebuia să întocmească un plan. Și n-ar fi 
reușit s-o facă dacă ar fi privit mereu speriat în jurul lui. Vor fi în 
siguranţă în Santa Barbara doar atâta timp cât vor fi 
prevăzători. 

— Dar am dormit cu toţii în același timp, spuse Christine. 

— Aveam nevoie de odihnă. 

— Dar am dormit așa de profund... ar fi putut să năvălească 
peste noi și aș fi știut ce se întâmplă doar când ar fi început 
împușcăturile. 

Charlie privi în jur, încruntat. 

— Unde e camera de luat vederi? Facem cumva un film 
comercial pentru Sominex? 

Christine oftă zâmbind. 

— Crezi că suntem în siguranţă? 

— Da. 

— Pe bune? 

— Doar am rezistat toată noaptea. Nu-i așa? 


Joey veni desculț în bucătărie. Era numai în chiloţi, cu părul 
ciufulit și fața somnoroasă. 

— Am visat-o pe vrăjitoare. 

— Visurile nu-ţi pot face niciun rău, spuse Charlie. 

Băiatul era foarte grav în dimineaţa aceea. Nu era niciun licăr 
de veselie în ochii lui de un albastru strălucitor. 

— Am visat că te-a prefăcut cu vrăjile ei în gândac și pe urmă 
a călcat pe tine. 

— Visele nu înseamnă nimic, spuse Charlie. Odată am visat că 
eram președintele Statelor Unite. Dar vezi tu vreun tip de la 
serviciile secrete fâțâindu-se pe lângă mine? 

— A ucis-o... în visul meu a ucis-o și pe mami, continuă Joey. 

Christine îl îmbrățișă. 

— Charlie are dreptate, iubitule. Visele nu înseamnă nimic. 

— Nimic din ce am visat eu nu s-a întâmplat vreodată aievea, 
îl încredinţă și Charlie. 

Băiatul se duse la fereastră. Privi spre parcare. Apoi spuse: 

— E afară, pe undeva. 

Christine se uită la Charlie. El îi ghici gândul. Băiatul fusese 
până acum surprinzător de rezistent, își revenise după fiecare 
atac, făcând faţă cu un zâmbet tuturor ororilor. Dar probabil că 
ajunsese la capătul resurselor. Poate că nu va mai fi în stare să 
reacționeze la fel de bine ca până acum. 

Chewbacca apăru lipăind în bucătărie, se opri lângă băiat și 
mârâi încetișor. 

— Vezi, spuse Joey, și Chewbacca știe. Știe că e pe undeva pe 
afară. 

Verva obișnuită a băiatului dispăruse. Era deprimant să-l vezi 
atât de palid și trist. Charlie și Christine încercară să-l învioreze, 
dar nu reușiră. 

e 

Mai târziu, la nouă și jumătate, luară micul dejun într-o 
cafenea din apropiere. Charlie și Christine erau morți de foame, 
dar Joey se lăsă rugat să mănânce și el ceva. Erau într-un 
separeu lângă una dintre marile ferestre ale localului și Joey 
privea tot timpul cerul pe care câteva fâșii de albastru, 
semănând cu niște frânghii viu colorate, înnodaseră norii 
mohorâți. Arăta atât de trist pe cât poate fi un copil de șase ani. 


208 


Charlie se întrebă de ce băiatul își tot ridica ochii spre cer. Se 
aștepta, oare, ca vrăjitoarea să-și facă apariţia călare pe una din 
măturile ei? 

Da, probabil că de asta se și temea. Când ai șase ani nu poţi 
întotdeauna să deosebești pericolele reale de cele imaginare. La 
vârsta asta crezi în monstrul-care-stă-în-dulap și ești convins că 
ceva încă și mai rău se ascunde sub patul tău. Pentru Joey era, 
probabil, la fel de firesc să se uite după cozi de mătură în cer, ca 
și după furgonete Ford albe pe autostrăzi. 

Chewbacca fusese lăsat în mașină. După ce terminară de 
mâncat, primi și el niște ouă cu șuncă pe care le hăpăi cu 
lăcomie. 

— Seara trecută ai căpătat hamburgeri, în dimineața asta ouă 
cu şuncă, spuse Christine. Va trebui să găsim o prăvălie unde se 
vinde mâncare pentru câini, altfel caraghiosului ăstuia îi va intra 
în cap ideea că va mânca întotdeauna la fel de bine. 

Plecară să-și cumpere alte haine pe o promenadă aflată nu 
departe de East State Street. Joey probă câteva haine, dar fără 
cheful și entuziasmul de ieri. Zâmbea rar, nu mai vorbea deloc. 
Christine era îngrijorată din cauza lui. Charlie, la fel. 

e 

Terminară cu târguielile înainte de prânz. Ultima achiziție fu 
un mic aparat electronic de la Radio Shack. Avea mărimea unui 
pachet de țigări și era unul din produsele paranoicilor ani '70-'80 
pe care nu-l mai cumpăra nimeni acum, când vremurile erau 
mai sigure: un detector care te avertiza dacă telefonul îţi era 
pus sub urmărire. 

Charlie intră într-o cabină telefonică plasată lângă una dintre 
intrările laterale în Sears. Desfăcu receptorul și montă în el 
detectorul. Înlocui și microfonul. Cu ajutorul unei chei de mașină 
scurtă inhibitorul, ca să poată face un apel interurban fără 
mijlocirea centralistei. Apoi telefonă la Klemet-Harrison. Dacă 
detectorul ar fi semnalat prezenţa unui dispozitiv de ascultare, 
ar fi putut să închidă chiar în clipa când telefonul ar fi început să 
sune și nimeni nu ar fi reușit să descopere că apelul era 
interurban. 

Telefonul sună de două ori, apoi se auzi un clic pe circuit. 

Aparatul din mâna lui Charlie nu semnaliză nimic. 

Dar în locul vocii familiare a lui Sherry Ordway, auzi robotul 
telefonic: „Numărul pe care l-aţi format nu mai corespunde 


209 


acestui post telefonic. Vă rog, sunaţi la informaţii pentru a afla 
noul număr sau telefonaţi centralei pentru...” 

Închise și încercă iar. 

Presimţind un dezastru, îi telefonă lui Henry Rankin, care-i 
răspunse după primul apel. Și din nou dispozitivul nu semnală 
existenta vreunei urechi indiscrete. De data aceasta, nu mai era 
un robot. 

— Da? răspunse Henry. 

— Eu sunt, Henry. Tocmai am sunat la birou... 

— Am stat lângă aparat. Mi-am imaginat că mai devreme sau 
mai târziu vei încerca să iei legătura cu mine, spuse Henry. 
Avem necazuri, Charlie. O groază de necazuri. 

Christine nu putea să audă ce spunea Charlie, dar își dădea 
seama că se întâmplase ceva. Când, în cele din urmă termină 
convorbirea și ieși din cabină, era alb la fată. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

Charlie îl privi pe Joey și spuse: 

— Nimic. Am discutat cu Henry Rankin. Se lucrează în 
continuare la caz, dar nu au apărut elemente noi. 

Mintea de dragul lui Joey, dar băiatul ca și Christine, intui care 
era adevărul și întrebă: 

— Ce va mai face? Ce are de gând vrăjitoarea? 

— Nimic, spuse Charlie. Nu ne poate găsi, așa că tună și 
fulgeră în Orange County. Asta-i tot. 

— Adică? întrebă Joey. 

— N-are rost să-ţi faci probleme. Suntem în siguranţă. Totul e 
în ordine. Hai să ne întoarcem la mașină și să cumpărăm ceva 
de mâncare. 

Traversând spaţiul deschis al promenadei, în drum spre 
mașină, Charlie privi îngrijorat în jur cu o încordare vizibilă pe 
care nu o manifestase în cursul dimineții. 

La început, Christine se simţise îmbărbătată de asigurările lui 
că Santa Barbara e un loc sigur. Dar acum frica din fundul 
sufletului ei se ivea din nou, tot mai puternică. 

Ca o piază rea, prevestind primejdii, vremea se înrăutăţi iar. 
Cerul se acoperi de nori negri. Intrară într-un supermarket. Joey 
o luă spre una din aripile magazinului, cum făcea de obicei, gata 
să dea o mână de ajutor, căutând articolele înscrise pe listă. 
Astăzi însă mergea încet și privea rafturile fără niciun interes. 

Când băiatul se mai îndepărtă, Charlie spuse încet: 


— Aseară, biroul meu a fost incendiat. 

— Incendiat? exclamă Christine. Un val de greață îi răscoli 
măruntaiele. Adică... a ars? 

Incuviință din cap, luând de pe un raft două conserve de 
compot de mandarine pe care le puse în geantă. 

— Totul... e... pierdut... mobilă, echipament, toate dosarele... 
au dispărut. Făcu o pauză, lăsând timpul necesar ca două femei 
cu cărucioare pentru cumpărături să treacă de ei. Dosarele se 
aflau în dulapuri neinflamabile, dar cineva a tras sertarele, a 
scos dosarele și a turnat benzină pe ele. 

— Dar nu aveaţi alarmă antifurt? întrebă Christine, 
nedumerită. 

— Două sisteme, independente unul de celălalt, ambele 
având sursă proprie de energie în cazul unei avarii la sistemul 
central, spuse Charlie. 

— Păi asta pare ceva foarte sigur. 

— Ai dreptate. Numai că oamenii ei au reușit să străpungă 
cumva sistemul de alarmă. 

Christine simţi că i se face rău. 

— Crezi că e vorba despre Grace Spivey? 

— Sunt sigur. Incă n-ai aflat tot ce s-a petrecut ieri noapte. Ea 
trebuie să fie, pentru că furia și disperarea de care au dat 
dovadă nu-i pot aparţine decât ei, numai ea poate fi atât de 
furioasă și disperată pentru că am reușit să-i scăpăm. Habar n- 
are unde am dispărut, nu poate să pună mâna pe Joey, așa că 
lovește unde poate, nebunește, în toate direcţiile. 

Christine își aminti de biroul Henderson și de tabloul lui Martin 
Green din cabinetul lui. Spuse: 

— Of, Charlie, la naiba. Imi pare așa de rău! Din cauza mea ai 
pierdut tot... 

— Totul poate fi reînlocuit, spuse el, deși ea observă cât de 
tulburat era. Dosarele importante sunt pe microfilme şi 
depozitate într-altă parte. Cu ajutorul lor pot fi refăcute dosarele 
propriu-zise. Poate fi găsit și un alt birou. Compania de asigurare 
va acoperi cea mai mare parte din cheltuieli. Nu banii sau 
necazurile astea ar fi problema. Ceea ce mă deranjează este că, 
în aceste câteva zile, până când Henry va pune din nou totul pe 
picioare, oamenii mei nu se vor putea ţine după Grace Spivey. 
Cu alte cuvinte, n-o să putem conta pe ei, la nevoie. O vreme o 
să fim absolut singuri. 


211 


Era o situaţie dificilă. 

Joey se întoarse cu o conservă de ananas. 

— Pot s-o iau, mami? 

— Sigur, spuse ea, punând conserva în cărucior. 

l-ar fi îngăduit să ia un pachet întreg de Almond Joys sau orice 
alt articol pe care de obicei nu și-l permitea, dacă asta ar fi 
putut să-i readucă zâmbetul pe buze. Joey o luă înainte ca să 
exploreze și celelalte sectoare ale aripii pe care se aflau. 

— Ai spus că s-a mai întâmplat ceva noaptea trecută, îi aminti 
Christine. 

El ezită. Puse două borcane cu gem de mere în cărucior. Apoi, 
cu o privire plină de compasiune și îngrijorare îi spuse: 

— Și casa ta a fost incendiată. 

Brusc, fără să-și dea seama, începu să facă inventarul 
lucrurilor pierdute, atât a celor cu valoare sentimentală, cât și a 
valorilor propriu-zise distruse de foc: toate pozele lui Joey de pe 
vremea când era micuţ de tot, covorul persan din salon, 
valorând 15 mii de dolari, primul lucru de valoare pe care și-l 
luase, primul lux pe care și-l îngăduise după anii de renunțare 
pe care mama ei îi pretinsese de la ea; fotografiile lui Tony, 
fratele ei care murise de mult, colecția de cristaluri Lalique... 

Aproape că îi dăduseră lacrimile în clipa aceea nefericită, dar 
apăru Joey să le spună că la capătul aripii erau lactatele și că i- 
ar fi plăcut niște brânză de vaci la feliile de ananas. Apoi 
Christine își dădu seama că pierderea covoarelor persane, și 
chiar a fotografiilor vechi era fără importanţă câtă vreme îl avea 
pe Joey. El era singurul lucru din viaţa ei care nu putea fi 
înlocuit. Uitând de lacrimi, îi spuse să-și ia și brânză de vaci. 

După ce Joey se depărtă iarăși, Charlie spuse: 

— Și casa mea, la fel. 

În prima clipă nu știu ce să creadă. 

— Arsă? 

— Până-n temelii. 

— Doamne! 

Era prea mult. Christine se simți de parcă era ciumată. Purta 
ghinion oricui încerca să o ajute. 

— Grace e disperată, înţelegi? spuse Charlie înfierbântat. Nu 
știe unde am dispărut. Ea chiar crede că Joey e Antichristul, și e 
încredințată că a eșuat în misiunea pe care i-a încredinţat-o 
Dumnezeu. E furioasă, înspăimântată și de asta a ajuns să 


212 


lovească orbește. Faptul că a recurs la așa ceva dovedește că 
aici suntem încă în siguranţă. Mai mult, asta arată că se 
autodistruge. A mers prea departe. A depășit cu mult limitele. 
Poliţia nu va avea încotro și va trebui să facă o legătură între 
cele trei incendii, crimele de la tine din noaptea trecută și 
bomba care a distrus casa lui Miriam în Laguna. E deja cea mai 
teribilă poveste din tot Orange County și probabil că din tot 
statul. Nu poate s-o ţină tot așa, aruncând case în aer sau 
dându-le foc. Pentru numele lui Dumnezeu, a declanșat un 
întreg război în Orange County și nimeni nu va permite așa 
ceva. De data asta, poliţia o va zgâlţâi zdravăn. O vor interoga 
la sânge, pe ea și pe toţi care fac parte din biserica ei. O să-i 
cerceteze cu de-amănuntul. Nu se poate să nu fi făcut vreo 
greșeală noaptea trecută, trebuie să fi lăsat vreun semn al 
trecerii ei. Undeva. Ceva. Poliţiei îi ajunge o greșeală cât de 
mică. O vor înșfăca și îi vor spulbera alibiul. S-a zis cu ea. E doar 
o chestiune de timp. Tot ceea ce trebuie să facem e să ne dăm 
la fund aici, pentru câteva zile, să stăm la motel și să așteptăm 
ca Biserica Amurgului să se prăbușească. 

— Sper să ai dreptate, spuse ea, dar de data aceasta era 
sceptică. Nu mai voia să-și facă speranţe deșarte. 

Joey reveni cu brânza și rămase în apropierea lor o vreme, 
până când ajunseră în sectorul destinat jucăriilor. Aici băiatul se 
îndepărtă din nou pentru a privi armele din plastic. 

— Terminăm de făcut cumpărături, luăm un vraf de reviste, 
niște cărţi de joc, ceva jocuri, care să ne umple vremea tot 
restul săptămânii. După asta ne întoarcem în cameră. O să scap 
și de mașină. 

— Dar am crezut că nu va fi înscrisă pe nicio listă de furturi 
cel puţin câteva zile. Așa ai spus. 

Incerca să pară liniștit, dar nu-și putu ascunde îngrijorarea nici 
de pe chip, nici din voce. Luă un pachet de biscuiţi și-i aruncă în 
cărucior. 

— Păi, după câte a aflat Henry, poliţia a descoperit deja 
Cadillac-ul galben pe care l-am abandonat în Ventura, și a făcut 
deja legătura dintre LTD-ul furat și numerele de înmatriculare 
care au dispărut. Au fost ridicate amprentele de pe Cadillac și, 
cum pentru eliberarea autorizaţiei de detectiv mi s-au luat 
amprentele, mă vor identifica imediat. 


— Dar, din ce spuneai atunci nici prin cap nu mi-ar fi trecut că 
pot fi atât de operativi. 

— De obicei nici nu sunt. Dar se pare că am avut ghinion. 

— Din nou? 

— Cadillac-ul aparţinea unui senator. În asemenea cazuri, 
poliţia nu mai tratează reclamaţia de furt a mașinii ca pe oricare 
altă plângere. 

— Chiar suntem blestemaţi sau ce? 

— E vorba doar de neșansă, spuse el, dar era vădit descurajat 
de mersul evenimentelor. 

Vizavi de raionul de dulciuri erau pungi cu cartofi pai, fulgi de 
cereale și alte preparate din aceeași categorie, de care Christine 
încerca să-l ţină pe Joey cât mai departe. De astă dată însă, 
puse în cărucior pungi cu pufuleți, cartofi pai și Fritos. O făcea 
pe de o parte, pentru că voia să-i ridice moralul lui Joey, dar și 
pentru că ar fi fost o prostie să-și refuze aceste mici plăceri, 
când timpul care le mai rămăsese putea să fie foarte scurt. 

— Să înţeleg deci că acum poliţia te caută și pe tine, nu numai 
LTD-ul, spuse ea. 

— E încă și mai rău, spuse el abia șoptit. 

II privi fix, neștiind dacă vrea să audă ceea ce avea el să-i mai 
spună. În ultimele două zile trăise cu senzaţia că erau prinși într- 
o menghină. Cu câteva ore mai devreme, fălcile menghinei 
păreau să mai fi slăbit, dar acum Grace Spivey strângea din nou 
șurubul. 

— Mi-au găsit Mercedes-ul în garajul din Westwood, spuse el. 
Au fost trimiși într-acolo de un telefon anonim. În portbagaj... au 
găsit un cadavru. 

— Al cui? întrebă Christine, uluită. 

— Încă nu se știe despre cine e vorba. Un bărbat în jur de 
treizeci de ani. Fără acte. Cu două gloanţe-n el. 

— Crezi că l-au ucis oamenii lui Spivey și ţi l-au pus în 
mașină? întrebă ea, cu ochii pe Joey care studia cu atenţie 
armele expuse la capătul sectorului. 

— Da. Cam așa ceva. Probabil că se afla în garaj atunci când 
ne-au atacat. Poate că a văzut prea multe și l-au suprimat. Apoi 
le-o fi trecut prin minte că ar putea folosi cadavrul ca să pună 
poliţia pe urmele mele. Deci acum Grace are ca ajutoare, în 
afară de vreo sută-două de oameni de-ai ei, toţi polițiștii din 
acest stat care o vor sprijini în cercetările ei. 


214 


Se aflau într-un impas. Vorbeau în șoaptă, dar încordați, fără 
să se mai prefacă interesaţi în articolele de băcănie. 

— Dar sunt sigură că poliţia n-o să creadă că l-ai ucis tu. 

— Oricum vor presupune că am un amestec. 

— Dar își vor da seama că și crima asta e legată de biserică și 
de nebuna aia... 

— Cu siguranţă. Poliţia ar putea să creadă însă că cel omorât 
era unul din oamenii ei pe care l-am lichidat eu. Chiar dacă vor 
admite că este o înscenare, tot vor vrea să discute cu mine. Vor 
emite un mandat pe numele meu. 

Intreaga lume era pe urmele lor acum. Totul părea lipsit de 
speranţă. Disperarea i se strecura Christinei în suflet, ca o 
substanţă toxică, măcinându-i curajul. Tot ceea ce-și dorea era 
să doarmă. 

— Hai, spuse Charlie. Să terminăm cumpărăturile. Le ducem 
la motel și după asta abandonăm mașina. Vreau să fim la 
adăpost înainte ca vreun poliţist să vadă numărul de 
înmatriculare sau să mă recunoască. 

— Oare poliţia o fi descoperit că ne-am îndreptat spre Santa 
Barbara după ce am plecat din Ventura? 

— Nu prea au cum să-și dea seama. Dar trebuie să fi înțeles 
că am fugit spre nord și că am considerat Santa Barbara un loc 
numai bun să mă ascund. 

Pe când se învârteau prin supermarket și în timp ce plăteau 
pentru produsele de băcănie, Christine respira tot mai greoi. | se 
părea că se aflau sub lumina unui reflector. Așteptă cu încordare 
să audă modulaţiile sirenei de alarmă a poliţiei. 

Joey părea încă mai lipsit de vlagă și trist decât înainte. Își 
dădea seama că îi ascundeau ceva. Poate că nu era bine să-i 
tăinuiască adevărul, dar ea hotărâse că ar fi și mai rău dacă i-ar 
spune că vrăjitoarea le arsese casa. Asta i-ar fi întărit 
convingerea că nu se vor mai întoarce niciodată acasă, ceea ce 
ar fi depășit puterea lui de îndurare. Aproape că o depășea și 
pe-a ei. Pentru că acesta era adevărul: niciodată nu se vor mai 
întoarce acasă. 


215 


43. 


Charlie parcă maşina în dreptul apartamentului lor. Apoi văzu 
o mişcare la geamul din bucătărie. Cu siguranță că imaginația îi 
juca feste. Sau poate era femeia de serviciu. Nu putea fi altceva. 
Dar în loc să oprească motorul, intră în marșarier și ieși din 
spaţiul de parcare. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Christine. 

— Avem oaspeţi, răspunse el. 

— Ce? Unde? 

Pe locul din spate, cu o voce care părea să fie însăși esența 
spaimei, Joey șopti: 

— Vrăjitoarea. 

In timp ce ei se depărtau mergând cu spatele, ușa 
apartamentului începu să se deschidă. 

„Cum naiba de ne-au descoperit așa de rapid?” se întrebă 
Charlie. 

Nu vru să piardă vremea cu întorsul mașinii, așa că merse mai 
departe în marșarier și întoarse rapid spre bulevardul din faţa 
motelului. 

Pe stradă apăru o furgonetă albă care blocă ieșirea din Wile- 
Away Lodge. Charlie o văzu prin retrovizor și apăsă pe frâne 
pentru a evita coliziunea. Auzi împușcături. Doi oameni cu arme 
automate ieșiseră din motel. 

— Lăsaţi-vă jos! 

Christine privi în spate, spre Joey. 

— La podea! îi strigă ea. 

— Și tu, spuse Charlie, călcând iar acceleraţia. Trase de volan 
și trecu într-un unghi strâns pe lângă furgoneta din spate. 

Christine își puse cu o mișcare rapidă centura de siguranţă 
apoi se apleca în față, ţinându-și capul sub nivelul geamului. 
Dacă vreun glonte ar fi pătruns însă prin ușă, ar fi omorât-o. 

lar Charlie nu putea face nimic altceva decât să încerce să 
iasă dracului de acolo. 

Chewbacca lătră, stârnind un zgomot asurzitor în mașină. 

Charlie se întoarse în parcare atingând aproape o Toyota. Izbi 
un colț al gardului din fier forjat și dădu ocol piscinei. Nu mai 
exista nicio altă ieșire în stradă, dar nu-i păsa. Era hotărât să-și 
croiască un drum. Dădu înapoi, peste trotuar și bordură. Simţi o 


216 


izbitură în podea și se rugă ca rezervorul să nu fi plesnit. Mașina 
reveni pe asfalt cu o zdruncinătură. Motorul continua să 
funcţioneze. S/avă Domnului! Inima i se zbătea la fel de puternic 
ca cei șase cilindri ai automobilului. Charlie își înfipse piciorul în 
acceleraţie, ieșind cu un urlet spre State Street. Cauciucurile 
scârțâiau fumegând. Cât pe ce să se izbească de un VW care 
venea din susul colinei, obligă o duzină de alte mașini să frâneze 
și să tragă de volan pentru a-i face loc. 

Furgoneta Ford albă se smulse de la ieșirea din motel, pe care 
o blocase până atunci, intră pe stradă și încercă să-i izbească de 
la spate. Masca furgonetei părea o gură nesăţioasă, botul unui 
rechin care se arunca asupra lor. În spatele parbrizului se 
distingeau clar doi oameni. Furgoneta smulse aripa dreaptă a 
LTD-ului. Aerul se umplu de scrâșnetul metalului mototolit și al 
sticlei pulverizate de la farul drept. LTD-ul se cutremură în urma 
izbiturii. Joey ţipă. Câinele schelălăi, iar Charlie aproape că își 
mușcă limba. 

Christine vru să se ridice ca să vadă ce se întâmplă. Charlie 
strigă la ea să rămână unde este, în timp ce el schimba vitezele, 
făcând volute largi în fața furgonetei. Cei din Ford-ul alb 
încercau mereu să-l izbească, dar de fiecare dată reușea să 
scape. 

Se așteptase ca aripa ruptă să-i spargă cauciucul și să fie 
obligat să oprească, dar, cu toate că auzea zdrăngănind bucăţi 
rupte care continuau să cadă, nu era în niciun caz vorba de 
vreun cauciuc spart sau de un ax strâmbat. 

Auzi alte împușcături. Gloanţele pătrunseră în mașină, dar 
niciunul dintre pasageri nu fu atins. Apoi LTD-ul prinse viteză, 
ieșind din bătaia armelor. 

Dinţii lui Charlie scrâșneau atât de puternic, încât îl dureau 
maxilarele, dar nu se putea stăpâni. 

În faţă, de pe o stradă perpendiculară, își făcu apariţia o altă 
furgonetă Ford, albă, care ieși în viteză de sub umbra unui stejar 
uriaș. 

lisuse, dar sunt peste tot! 

Noua furgonetă se îndreptă într-o viteză nebună spre 
intersecţie, cu intenţia de a-l bloca pe Charlie. Pentru a o evita, 
intră la fel de nebunește pe sensul opus. Un Mustang făcu un 
viraj larg în fața LTD-ului, iar în spatele Mustang-ului, un Jaguar 


217 


roșu sări peste bordură, intrând val-vârtej într-o parcare, pentru 
a evita ciocnirea. 

LTD-ul ajunse în intersecție. Mașina răspundea leneș, deși 
Charlie apăsase pedala accelerației până în podea. 

Din partea dreaptă, cea de-a doua furgonetă continua să se 
apropie. Dar nu-l mai putea bloca. Era prea târziu. Așa că acum 
încerca să-l izbească. 

Charlie se afla încă pe contrasens. Şoferul unui Pontiac frână 
prea brusc și mașina patină. Se răsuci lateral, venind de-a 
dreptul spre ei, ca un bolid. 

Charlie slăbi ușor acceleratorul, dar nu se atinse de frâne, 
pentru că la o frână bruscă ar fi pierdut controlul mașinii și n-ar 
fi făcut decât să amâne cu câteva clipe coliziunea. 

Într-o fracțiune de secundă își cântări toate posibilităţile. Nu 
putea să treacă spre stânga, pe sensul lui, pentru că traficul era 
prea intens. Nu putea întoarce spre dreapta pentru că acolo era 
cealaltă mașină care se năpustea spre el. Nu putea să intre în 
marșarier din cauza traficului și nici n-ar fi avut timpul necesar 
manevrelor. Nu-i rămânea decât să-si continue cursa înainte, în 
timp ce Pontiac-ul venea spre el. Trebuia să gonească, 
încercând să evite coliziunea cu masa de oțel care dintr-odată i 
se păru mare cât un munte. 

O fâșie de cauciuc se desprinse de pe una din roţile 
fumegânde ale Pontiac-ului și se înșurubă în aer aidoma unui 
șarpe zburător. În următoarea fracțiune de secundă, situaţia se 
schimbă. Pontiac-ul nu mai venea direct spre el. Continuă să se 
răsucească până se învârti cu 180 de grade față de poziția 
iniţială. Acum era cu spatele spre LTD și, deși continua să 
patineze, era un obstacol mai puţin periculos decât înainte. 
Charlie trase de volan spre dreapta, apoi spre stânga, dând ocol 
Pontiac-ului, care trecu mugind doar la câţiva centimetri pe 
lângă ei. 

Furgoneta îi izbi, dar din fericire prinse doar bara din spate a 
LTD-ului, smulgând-o cu un scrâșnet ascuţit. Mașina se 
cutremură, împinsă lateral cu aproape un metru. Dintr-odată, 
volanul LTD-ului prinse viață. Scăpă din mâinile lui Charlie și se 
roti în palmele lui încleștate, smulgându-i un țipăt de durere. In 
cele din urmă, Charlie reuși să stăpâneasca volanul. Blestemând 
și clipind pentru a alunga lacrimile de durere care îl orbeau, 
reuși să redreseze mașina, orientând-o spre est. Piciorul îi 


218 


rămase înfipt pe acceleraţie, iar mașina își continuă goana. La 
intersecție, reintră pe sensul lui de mers. Folosi claxonul pentru 
a obliga celelalte mașini să-i facă loc. 

Cea de-a doua furgonetă, care le smulsese bara de proiecţie, 
reuși să iasă din ambuteiajul provocat în intersecţie și să se țină 
după ei. La început distanţa dintre ei era cam de două mașini, 
apoi se redusese la una. Acum era chiar în spatele lor. 

Cum împușcăturile încetaseră, Christine și Joey reveniră la 
poziţia normală. Băiatul privi pe geamul din spate spre 
furgonetă și spuse: 

— E vrăjitoarea! O văd! O văd! 

— Stai jos și pune-ţi centura, îi spuse Charlie. S-ar putea să 
opresc brusc și să întorc. 

Furgoneta rămăsese ceva mai în spate, dar se apropia iar. 

Douăzeci de picioare. 

Chewbacca începu din nou să latre. Cu centura pusă, Joey 
prinse câinele în brațe și îl liniști. Ajungând aproape de mașinile 
din faţă, încetiniră. Charlie privi în retrovizor. Furgoneta era doar 
la cincisprezece picioare în spatele lor. 

La zece. 

— Or să ne izbească din spate, spuse Christine. 

Abia atingând frâna, Charlie viră spre dreapta, pe o variantă, 
ieșind din traficul dens și din zona comercială a lui State Street. 
Se aflau într-un cartier vechi de vile. Cele mai multe case aveau 
doar parter, câteva erau cu un etaj; copaci mari, mașini parcate 
la bordură. 

Furgoneta continua să se țină după ei, dar mai greu, pentru 
că nu putea să ia virajele la fel de repede ca LTD-ul. Manevra 
mai greu. Exact pe acest lucru mizase și Charlie. 

La următorul colț, făcu la stânga, fără să reducă viteza, și-și 
continuă cursa pe două roţi, pierzându-și aproape controlul 
asupra mașinii în derapajul care urmă. Reuși totuși să evite în 
ultima clipă ciocnirea de o mașină parcată prea aproape de 
intersecție. La următoarea intersecţie o luă la dreapta, apoi la 
stânga și iar la dreapta, din nou la stânga, într-un adevărat 
slalom pe străzile înguste, mărind astfel distanța dintre ei și 
furgonetă. 

La două colțuri distanță de furgonetă, când urmăritorii lor nu 
mai puteau să vadă în ce direcție o vor apuca, Charlie încetă să 
mai alerge la întâmplare și, alegându-și ruta cu atenţie, stradă 


219 


cu stradă, se îndreptă iar spre State. Traversă artera principală 
și opri în parkingul altei zone comerciale. 

— Doar nu vrei să ne oprim aici! spuse Christine. 

— Ba da. 

— Dar... 

— Am reușit să scăpăm de ei. 

— Deocamdată. Dar... 

— Trebuie să verific ceva, spuse Charlie. 

Parcă între două mașini mari, o mașină de piață și o 
autocamionetă, astfel încât LTD-ul să nu poată fi văzut dinspre 
State Street. 

Când cea de-a doua furgonetă îi smulsese bara din spate, 
distrusese, probabil, și ţeava de eșapament. Gaze cu iz acru 
pătrundeau în mașină. Charlie le spuse să coboare geamurile cu 
câţiva milimetri. N-ar fi vrut să oprească motorul. Voia să poată 
porni în orice clipă. Dar fumul devenise prea dens. Opri motorul. 

Christine își desprinse centura de siguranţă și se întoarse spre 
Joey. 

— Ce faci, iubitule? 

Băiatul nu-i răspunse. Charlie se întoarse și el spre Joey, care 
rămăsese prăbușit în colţul banchetei. Mâinile lui mici erau 
încleștate. Bărbia îi căzuse în piept. Obrajii nu mai aveau niciun 
strop de sânge. Buzele îi tremurau, dar era prea înspăimântat ca 
să mai plângă sau să vorbească. Era paralizat de spaimă. 
Îndemnat de Christine, privi în sus, dar în ochii lui plutea groaza. 
Avea o privire cu patruzeci de ani mai bătrână decât vârsta lui. 

Charlie se simţi bolnav de tristeţe și neliniștit la vederea 
acelor ochi și a sufletului chinuit pe care-l trădau. Il cuprinse 
furia. Simţea un imbold irezistibil de a cobori din mașină și de a 
se întoarce în State Street, s-o caute pe Spivey și să bage 
câteva gloanţe în ea. Ticăloasa. Bătrâna, nebuna, dementa și 
dezgustătoarea ticăloasă, plină de ură și demnă de 
compătimire. 

Câinele scânci încet de parcă ar fi fost conștient de starea de 
spirit a stăpânului său. 

Băiatul scânci și el, privind spre câine, care își puse capul în 
poala lui. Li se părea că vrăjitoarea îi găsise pe amândoi prin 
forțele ei magice. Băiatul spusese că de o vrăjitoare n-ai cum să 
te ascunzi, indiferent ce ai face și iată, se părea că avusese 
dreptate. 


220 


— Joey, spuse Christine, ce-i cu tine, iubitule? Spune-mi, 
scumpul meu, te simţi bine? 

În cele din urmă, băiatul încuviinţă cu o mișcare a capului. Dar 
nu spuse nimic - poate nu era în stare s-o facă. Și în gestul lui 
nu fusese niciun strop de convingere. 

Charlie înțelese ce simţea băiatul. Era greu de crezut că 
transformarea se petrecuse doar în urma evenimentelor din 
ultimele minute. Văzu lacrimile din ochii Christinei și intui ce era 
în mintea ei. Îi era teamă că băiatul cedase în cele din urmă. 

Și poate chiar așa era. 


44. 


Norii întunecaţi care se învolburau în rotocoale cenușii pe cer, 
dezlănțuiră în cele din urmă furtuna pe care o puneau la cale 
încă de dimineaţă. Ploaia mătura parkingul centrului comercial, 
răpăind pe LTD-ul șifonat. Șerpii fulgerelor se lăţeau pe cerul 
înspăimântător. 

Bun, își spuse Charlie, privind afară spre lumea înghițită de 
apă. 

Furtuna - dar mai cu seamă lumina fulgerelor - i-ar fi putut 
trăda. Aveau nevoie de tot ajutorul pe care l-ar fi putut obţine. 

— Aici trebuie să fie, spuse el deschizând poșeta Christinei și 
vărsându-i conţinutul pe banchetă, între ei. 

— Dar nu-mi dau seama cum de-a putut ajunge 
spuse ea. 

— E singurul loc unde l-ar fi putut ascunde, insistă el, căutând 
cu frenezie printre obiectele înșirate acel lucru în care ar fi putut 
să fie ascuns un microfon. 

— E singurul lucru pe care l-ai avut permanent asupra ta de la 
L.A. Am renunţat la valize, la mașina mea... ăsta e singurul loc 
unde l-ar fi putut ascunde. 

— Dar nimeni n-ar fi putut să pună mâna pe poșeta mea... 

— Poate că au făcut-o acum câteva zile, când încă nu bănuiai 
nimic, înainte de a fi început toată nebunia asta, spuse el 
conștient de faptul că încerca să-și ţină firea și controlându-și 
cât putea furia din voce. 


A 


năuntru, 


Dacă n-am căra fără știrea noastră un transmiţător, își spuse 
el, atunci cum dracu' ne-ar fi putut descoperi așa de ușor? Cum 
dracu'? 

Privi parcarea, apoi se răsuci și privi pe geamul din spate. Nici 
urmă de furgonetă albă. Deocamdată. 

Joey privea pe geamul lateral. Își mișca buzele fără să scoată 
niciun sunet. Părea la capătul puterilor. Câţiva stropi de ploaie 
se strecurară prin deschizătura geamului și îl loviră peste față, 
dar băiatul nu îi observă. 

Charlie își aminti de propria copilărie chinuită, de bătăile 
încasate de la tatăl lui, de fața lipsită de dragoste a mamei lui, 
veșnic beată. Se gândi la toți ceilalţi copii nefericiţi ai lumii, 
niște biete victime pentru că erau prea slabi să lupte. Se simţi 
cuprins de un val de furie. 

Luă o pudrieră de malachit verde din maldărul de lucruri care 
curseră din poșeta Christinei, o deschise și ridică puful de 
pudrat, apoi scoica în care se afla pudra și le aruncă în 
scrumiera de la bord. Cercetă rapid pudriera dar nu descoperi 
nimic suspect. O lovi de câteva ori de volan, până se sparse și 
examină fiecare bucată, dar nu descoperi nimic. 

— Dacă într-adevăr este pe-aici un transmiţător care să le 
dirijeze mișcările, spuse Christine, ar trebui să aibă o sursă 
puternică de alimentare, nu-i așa? 

— O baterie, spuse el în timp ce-i lua rujul. 

— Dar precis că n-ar funcţiona cu o baterie atât de mică. 

— Ai fi surprinsă dacă ai afla de ce e în stare tehnica modernă 
în materie de microminiaturizare. Ai fi uluită. 

Deși toate cele patru geamuri ale mașinii fuseseră coborâte 
foarte puţin, doar cât să pătrundă aer proaspăt, sticla se aburi. 
Nu mai putea să vadă parkingul și asta îl neliniștea. Porni din 
nou motorul și puse în funcțiune aparatul de dezaburire, în ciuda 
gazelor care se strecurau în mașină prin ţeava de eșapament 
distrusă. 

Poșeta mai conţinea un stilou de aur și un pix marca Cross. Le 
cercetă pe rând. 

— Dar până la ce distantă ar putea emite? întrebă Christine. 

— Depinde cât de sofisticat e. 

— Mai precis? 

— La vreo două mile. 

— Doar atât? 


— Poate chiar cinci dacă e cu adevărat bun. 

— Și n-ar putea emite până la L.A.? 

— Nu. 

Nici stiloul, nici pixul nu conţineau vreun emiţător. 

— Și atunci cum au reușit să ne găsească tocmai aici, în Santa 
Barbara? întrebă Christine. 

În timp ce îi examina cu atenţie portmoneul, creionul 
dermatograf, o sticluță de Excedrin, și alte câteva obiecte, îi 
spuse: 

— Poate au oameni la diferitele secţii de poliţie și poate că 
așa au aflat despre Cadillac-ul furat din Ventura. Și-or fi dat 
seama că ne îndreptam spre Santa Barbara, au ajuns aici și au 
început să patruleze pe străzi străbătând cartierele cu 
furgonetele lor, până au intrat în zona de acţiune a emiţătorului. 

— Dar am fi putut să mergem într-o sută de alte locuri, 
răspunse Christine. Nu pot să înțeleg cum de-au venit de-a 
dreptul la Santa Barbara și încă atât de rapid. 

— Dar poate că nu ne căutau numai aici. Poate au echipe de 
cercetași și în Ventura, și în Ojai și încă într-o duzină de orașe. 

— Ce șanse ar fi avut să dea peste noi patrulând la întâmplare 
pe străzi într-un oraș ca ăsta, în speranța că vor descoperi 
semnalele unui emiţător? 

— Practic nicio șansă. Totuși era posibil. Așa trebuie să se fi 
întâmplat. Altfel, cum ar fi reușit să ne găsească? 

— Vrăjitoarea, spuse Joey din spate. Ea are... puteri magice... 
care... lucrează așa. Apoi se cufundă din nou în tăcerea lui 
morocănoasă, cu ochii pierduţi în ploaie. 

Charlie era pe punctul de-a accepta explicaţia copilărească a 
lui Joey. Bătrâna era neînduplecată până dincolo de limitele 
umanului și părea că posedă un dar neobișnuit de a-și descoperi 
prada. Dar cu siguranță că nu era vorba de magie. Exista 
desigur o explicaţie firească. Un emițător miniatural, bine 
ascuns, era presupunerea cea mai logică. Dar indiferent dacă 
era vorba de vreun emiţător sau de altceva, trebuia să-și dea 
seama ce se întâmpla, să apeleze la rațiune până vor găsi 
răspunsul, altfel nu ar mai fi reușit să scape de bătrâna ticăloasă 
și de nebunia ei. 

Geamurile erau dezaburite. Din câte putea să vadă Charlie, 
încă nu apăruse nicio furgonetă albă în parcare. Controlase 
întregul conţinut al poșetei fără să descopere aparatul electronic 


223 


pe care fusese sigur că-l va descoperi acolo. Începu să 
examineze poșeta însăși, pipăindu-i căptușeala. 

— Cred că ar trebui s-o luăm iar din loc, spuse Christine 
nervoasă. 

— Într-o clipă, spuse Charlie care folosea pila ei de unghii 
pentru a rupe cusăturile solide ale mânerelor poșetei. 

— Mă înnebunesc gazele astea de eșapament, spuse ea. 

— Deschide mai mult geamul. 

În mânere nu descoperi decât bumbac. 

— Niciun emiţător, constată ea. 

— Și totuși asta trebuie să fie explicaţia. 

— Și dacă nu e în poșeta mea... atunci unde? 

— Cine știe, răspunse el încruntat. 

— Spuneai că trebuie să fie în poșetă. 

— Am greșit. E altundeva... Încercă să se gândească. Dar era 
prea preocupat de furgonetele albe ca să poată gândi limpede. 

— Trebuie să plecăm, spuse Christine. 

— Știu, spuse el. 

Eliberă frâna de mână și se îndepărtară de centrul comercial 
luând-o de-a dreptul prin băltoace. 

— Și cum încotro? întrebă Christine. 

— Nu știu. 


45. 


Rătăciră un timp prin Santa Barbara și Montecito, aflat în 
imediata apropiere, evitând arterele principale, străbătând 
cartierele luxoase, doar din dorința de a nu sta locului. 

Pe alocuri, la câte o intersecție, adevărate lacuri provenite din 
canalele  înfundate îngreunau trecerea, făcând-o aproape 
imposibilă. Copacii muiați de ploaie păreau ființe lipsite de 
vlagă. Ploaia și ceața făceau din case, indiferent de arhitectura 
sau culoarea lor, apariţii cenușii, dezolante. 

Christine se temea că detectivul nu mai știa ce să facă. Dar și 
mai tare se temea ca el să nu fi renunțat la orice speranţă. Se 
cufundase în tăcere și conducea privind morocănos la străzile 
muiate de apă. Christine nu-și dăduse seama până acum cât de 
multă nevoie avea de umorul lui sănătos, de înfățișarea lui care 
trăda siguranţă de sine și de încăpăţânarea lui de catăr; 


224 


devenise sursa de energie a vieţii ei. N-ar fi crezut că va ajunge 
vreodată să gândească astfel despre un bărbat, oricare-ar fi fost 
acela. Până când apăruse Charlie. Fără el se simțea pierdută. 

Joey îi răspundea doar la întrebări, dar altfel nu scotea nicio 
vorbă. Glasul lui părea fără vlagă, venind de departe, ca vocea 
unei fantome. 

Chewbacca era cuprins de aceeași letargie și la fel de tăcut. 

Ascultau radioul, schimbând un post care emitea muzică rock 
cu unul local, trecând apoi la un altul, cu muzică de jazz. Dar 
muzica nu reușea să-i învioreze. Nici reclamele. Cui îi mai păsa 
dacă o marcă de ulei pentru motor sau una de whisky sau de 
hârtie igienică e mai bună decât alta, când aveai pe urme o 
bandă de turbaţi care încercau să te ucidă pe tine și pe băieţelul 
tău? Toate știrile se refereau la vreme și niciuna nu era bună: 
inundații în jumătate din orașele dintre Los Angeles și San 
Diego; valuri  năprasnice  năpustindu-se asupra caselor 
somptuoase de la Malibu; torente de noroi în San Clemente, 
Laguna Beach, Pacific Palisades, Montecito și pe promontoriile 
din nord, de-a lungul coastei prinse de furtună. 

Universul Christinei se prăbușise, iar restul lumii părea să aibă 
și el aceeași soartă. Când, în cele din urmă, Charlie renunţă la 
gândurile lui și începu să vorbească, Christine se simţi atât de 
ușurată, încât îi veni să plângă. 

— Trebuie să scăpăm din Santa Barbara, spuse el, și să găsim 
un loc sigur unde să ne ascundem. Un loc unde să ne adăpostim 
până când Henry va pune din nou agenţia pe picioare. Nu ne 
putem descurca atâta timp cât oamenii noștri nu se vor ocupa 
de Grace Spivey, s-o strângă cu ușa, pe ea și pe toţi ceilalți din 
blestemata aia de biserică. 

— Și cum ieșim din oraș? întrebă ea. Motorul s-a încins. 

— Mda, și pe lângă asta dă semne că va capota. 

— Atunci ce facem? Furăm altă mașină? 

— Nu, răspunse el. Primul lucru de care avem nevoie sunt 
niște bani. l-am cam isprăvit. Și nu e cazul să folosim cărți de 
credit pe unde trecem. Am lăsa urme. De fapt nu mai are nicio 
importanţă dacă ne folosim de cărțile de credit aici pentru că 
oricum ei știu că suntem în Santa Barbara, așa că va trebui să 
obținem pe baza lor cât mai mulți bani gheaţă. 

Când în cele din urmă s-a hotărât să acționeze, mișcările lui 
Charlie au devenit rapide și precise. Au oprit la o cabină 


225 


telefonică și au scos din cartea de telefon o listă cu adresele lui 
Wells Fargo și Security Pacific. Charlie avea conturi deschise la 
prima, în regiunea Orange, iar Christine la cealaltă. 

La una din filialele lui Security Pacific au obţinut un avans de 
o mie de dolari, cea mai mare sumă care li se putea da. La o 
altă filială au reușit să obţină 500 dolari pe carnetul ei de 
proprietate. La o a treia filială, pe baza cărţii „American 
Express” au cumpărat cecuri de călătorie de două mii de dolari 
în unităţi de zeci și sute. Și, la aceeași bancă s-a folosit de 
cartea ei automată de credit pentru a obține încă ceva bani 
gheaţă. Avea voie să retragă numai câte 300 dolari o dată de la 
casieria automată și putea s-o facă de două ori în aceeași zi. Așa 
încât a putut să adauge încă 600 de dolari celor 1500 luaţi pe 
baza cărţilor de credit. Adăugându-i și pe cei 2000 în cecuri la 
purtător, făceau 4100 dolari. 

— Acum să vedem ce mai pot adăuga și eu, spuse Charlie în 
timp ce căutau o filială a lui Wells Fargo. 

— Dar ne-ar ajunge destul de mult timp și atât, spuse ea. 

— Nu și pentru ce am de gând să fac, răspunse el. 

— Ce anume? 

— O să vezi. 

Charlie avea întotdeauna la el un carnet de cecuri în alb. De la 
cea mai apropiată filială a băncii retrase 7500 dolari, după ce-i 
prezentase directorului tot felul de acte de identitate. Apoi urmă 
o lungă discuţie cu acesta. Cei 7500 dolari erau retrași dintr-un 
total de 8254 aflaţi în contul lui personal. 

Se temea doar ca poliţia să nu fi informat deja banca despre 
mandatul lui de arestare. Atunci, computerul băncii i-ar fi 
avertizat pe casieri să alerteze poliţia dacă el ar fi venit să 
scoată bani. Dar avea noroc. Poliţia se mișca mai încet decât 
Grace Spivey și oamenii ei. De la o altă bancă a obţinut bani pe 
baza cărților lui de conturi. 

În călătoria lor dus-întors prin oraș, întâlniră de două ori 
echipaje ale poliţiei. Charlie încercă să se ferească din calea lor. 
Când nu reușea, i se tăia respiraţia, fiind sigur că atât le-a fost, 
dar de fiecare dată scăpară fără să fie opriţi. Avea senzaţia că 
norocul îi va părăsi până la urmă. În orice clipă vreun agent le 
putea lua numărul, iar oamenii lui Grace Spivey abia așteptau să 
dea din nou de ei. 


226 


Oare unde ar fi putut fi emițătorul, dacă nu era în geanta 
Christinei? Ştia precis că undeva era ascuns un emiţător. Altă 
explicaţie nu exista. Îngrijorarea lui sporea cu fiecare clipă. ÎI 
treceau sudori reci. Până la căderea serii reușiră să facă rost de 
14000 dolari. Continua să plouă. Umbrele serii se lăsară destul 
de devreme. 

— Asta e, spuse Christine. Chiar dacă am mai fi găsit vreo 
modalitate de a stoarce câţiva dolari în plus, băncile sunt deja 
închise. Și acum ce facem? 

Se opriră într-o zonă comercială, unde cumpărară o altă 
poșetă pentru Christine, o geantă în care Charlie să poată ţine 
banii adunaţi și un ziar. Îi atrase atenţia un titlu de pe a doua 
jumătate a primei pagini: SUFERINŢA UNUI ȘEF DE SECTA CA 
URMARE A INCENDIERII PREMEDITATE CU GRENADE. 

l-I arătă și Christinei. Stând sub o tendă, în dreptul unui 
magazin de confecții, citiră articolul rând cu rând, în timp ce 
ploaia răpăia gălăgioasă în amurgul care se lăsa. Numele lor și 
al lui Joey erau menţionate de câteva ori. Articolul susținea că 
Charlie era căutat pentru a fi interogat în legătură cu o crimă, 
dar, din fericire în ziar nu apărea nicio fotografie de-a lui. 

— Deci poliţia nu mă caută numai pe mine, spuse Charlie. Vor 
să discute și cu Grace Spivey. Oricum, e o consolare. 

— O fi, dar n-aș prea crede s-o prindă cu ceva, răspunse 
Christine. E mult prea alunecoasă, prea isteaţă pentru ei. 

— Vrăjitoarele nu se tem de poliţie, spuse Joey înverșunat. 

— Să nu ne pierdem cu firea, le spuse Charlie. Dacă aţi fi 
văzut-o cu găurile alea la mâini, dacă aţi fi auzit-o cum bate 
câmpii, aţi fi fost siguri că se clatină pe marginea prăpastiei. Nu 
m-ar mira dacă polițiștii nici n-ar mai sta de vorbă cu ea, auzind- 
o cum se laudă cu ce are ea de gând să facă. 

— Poate că poliţia o caută în Orange sau la Los Angeles, 
spuse Christine, dar nu pe-aici. De ce n-am anunţa - anonim, 
firește - autorităţile că ea se află prin apropiere? 

— Excelentă idee, spuse el. 

Charlie sună de la un telefon public și avu o convorbire scurtă. 
Vorbi cu un sergent pe nume Pulaski, căruia îi spuse că 
incidentul de la Wile-Away Lodge îi avusese ca protagoniști pe 
Grace Spivey și Biserica Amurgului. li descrise sergentului 
furgonetele albe și îl avertiză asupra armelor automate ale 


227 


Amurgienilor. Apoi închise telefonul, fără să răspundă la vreuna 
din întrebările lui Pulaski. 

Când se întoarse în mașină, Charlie deschise ziarul la mica 
publicitate, căută la „vânzări” rubrica rezervată automobilelor și 
începu s-o citească. 

e 

Casa era mică, dar bine întreţinută, fapt neobișnuit în 
California. Pereţii erau de un albastru pal, iar ferestrele în rame 
albe se închideau cu obloane tot albe. Felinarele din capătul 
aleii, ca și cele de pe stâlpii verandei erau din bronz cu becuri în 
formă de flacără. Totul părea un petic de rai, în care erai ferit de 
furtuni și de toate celelalte mizerii ale vieţii. Brusc, Charlie se 
simţi năpădit de dorul propriului său cămin din nordul Tustinului. 
Apoi își făcură loc în sufletul lui ecourile teribile ale veștii aflate 
de la Henry în cursul dimineţii: casa lui, ca și a Christinei, fusese 
arsă până la temelie. Se consolă la gândul că asigurările îl vor 
despăgubi. Își spuse că e inutil să-și facă sânge rău pentru un 
fapt consumat. Și apoi avea alte griji, mai serioase decât 
pierderea lucrurilor mistuie de flăcări. Totuși, în ciuda acestor 
argumente, nu putea să scape de durerea amară și seacă care-i 
stăpânea sufletul. Învăluit de întunericul rece, înţesat de ţârâitul 
sâcâitor al ploii, obosit și îngrijorat, împovărat de 
responsabilitatea faţă de Christine și Joey (o povară sufocantă 
care devenea cu fiecare ceas mai apăsătoare) simţi dintr-o dată 
un dor mistuitor de scaunul favorit de acasă, de cărțile lui dragi, 
de mobila din bârlogul lui. 

Termină! își spuse el enervat. Nu e timp pentru 
sentimentalisme sau  autocompătimire, dacă vrem să 
supravieţuim. 

Casa lui era acum o ruină. 

Scaunul favorit, cenușă. 

Cărţile - fum. 

Însoţit de Christine, Joey și Chewbacca, Charlie urcă treptele 
casei din Cape Cod și sună. 

In ușă se ivi un bătrânel de vreo 60 de ani, cu părul alb, 
purtând un pulover maro. 

— DI. Madigan? V-am sunat ceva mai devreme pentru... 
începu Charlie. 

— Dumneata ești Paul Smith? întrebă Madigan. 

— Da, răspunse Charlie. 


228 


— Intraţi, intraţi. O, aveţi și un câine. Legaţi-l, vă rog, aici, pe 
verandă. 

Charlie privi covorul bej-deschis din salon și spuse: 

— N-aș vrea să vă murdărim covorul. Este vorba de jeep-ul de 
pe alee? 

— Da, răspunse Madigan. Numai o clipă, să aduc cheile. 

ÎI așteptară tăcuţi în verandă. Casa era plasată pe o colină 
deasupra Santei Barbara. Mai jos, în spatele perdelei de ploaie, 
orașul sclipea cu lumini vii. 

Madigan reveni îmbrăcat cu un impermeabil. O glugă îi 
acoperea capul, iar în picioare purta galoși înalţi. Lumina de 
chihlimbar, revărsată de lampadarele verandei, îi atenua 
cearcănele. Dacă într-un film ar fi fost nevoie de un bunicuţ care 
să întruchipeze bunătatea, atunci Madigan ar fi fost cel mai 
indicat. Își închipui că Christine și Joey sunt soţia și copilul lui 
Charlie și își arătă îngrijorarea pentru faptul că erau în stradă pe 
o astfel de vreme. 

— A, Suntem de loc din Seattle, minţi Christine. Suntem 
obișnuiți cu vremea ploioasă. 

Joey se refugiase încă și mai mult în lumea lui intimă. Nu îi 
răspunse lui Madigan și nu-i zâmbi când acesta îl mângâie pe 
cap. Dar pentru cei care-l cunoșteau mai îndeaproape, tăcerea 
și gravitatea lui puteau fi semnele unui fenomen mai grav ca 
timiditatea. 

Madigan era nerăbdător să vândă mașina, fără să-și dea 
seama cât de vădit îi era zorul. Îi era frig, dar îi dădea înainte cu 
kilometrajul redus (32000), cauciucurile noi și alte îmbunătățiri 
atrăgătoare. 

Discutând cu el, Charlie înţelese care era situația. Madigan se 
pensionase cu un an în urmă și descoperise că Asigurarea 
Socială și pensia modestă erau insuficiente pentru a-și menţine 
standardul de viaţă la nivelul dinainte. El și soția sa aveau două 
mașini, o ambarcaţiune, un jeep și două scutere de zăpadă. 
Acum trebuiau să aleagă între navigaţie și sporturi de iarnă, așa 
că hotărâseră să renunțe la jeep și scutere. Madigan era amărăt. 
Se plânse pe îndelete de taxele pe care guvernul i le supsese 
din buzunar pe vremea când era mai tânăr. 

— Dacă mi-ar fi luat doar cu 10 procente mai puţin, spunea el, 
aș fi avut o pensie care mi-ar fi îngăduit să trăiesc ca un rege tot 
restul vieţii. Dar mi-au luat banii și și-au băgat picioarele. 


229 


Scuzaţi-mă, doamnă Smith, dar exact asta au făcut: și-au băgat 
picioarele. 

Deși garajul era luminat doar de două becuri, Charlie nu reuși 
să vadă nicio lovitură pe caroseria mașinii, nicio pată de rugină 
sau vreun semn de neglijenţă. Motorul porni fără să tușească, 
de la prima cheie. 

— Dacă vreţi, putem face un tur, sugeră Madigan. 

— Nu e nevoie, spuse Charlie. Să discutăm preţul. 

Faţa lui Madigan se însenină. 

— Poftiţi în casă. 

— Nu vrem să vă murdărim covorul. 

— Putem intra pe la bucătărie. 

II legară pe Chewbacca de unul din stâlpii verandei din spate, 
își șterseră picioarele și-și scuturară hainele de ploaie, apoi 
intrară. 

Bucătăria de un galben pai avea un aer vesel, plin de căldură. 

Doamna Madigan spăla niște legume, pe care apoi le tocă pe 
un tăietor lângă chiuvetă. Avea părul alb și o față rotundă, în 
genul soţiei lui Norman Rockwell. Insistă să ofere lui Charlie și 
Christinei câte o cafea, iar pentru Joey, care nu-i adresă nici ei 
vreun zâmbet sau vreun cuvânt, pregăti o cană cu ciocolată 
fierbinte. 

Madigan ceru cu 20 de procente mai mult pentru jeep; Charlie 
acceptă fără să clipească, iar bătrânul reuși cu greu să-și 
ascundă surpriza. 

— Păi... e OK! Dacă veniţi mâine cu un cec semnat de casier... 

— As vrea să plătesc cu bani gheață și să iau mașina acum, 
spuse Charlie. 

— Bani gheaţă? spuse uluit Madigan. Păi... hm... Păi zic c-ar fi 
excelent. Dar actele... 

— Cum staţi cu contul la bancă? N-aveţi datorii? 

— AȘ, e cât se poate de curat. Am dovada chiar aici. 

— Deci ne putem îngriji de acte chiar în seara asta. 

— Va trebui să-i faceţi o verificare a țevii de eșapament, 
înainte de-a o înscrie pe numele dumneavoastră. 

— Știu. Asta o pot face mâine dimineaţă la prima oră. 

— Dar dacă apar probleme... 

— Păreţi un om cinstit, domnule Madigan. Sunt convins că mi- 
ați vândut o mașină clasa-ntâi. 

— Chiar așa și e! Am îngrijit-o cu toată atenţia. 


230 


— Mi se pare destul de bună. 

— Va trebui să luaţi legătura și cu agentul dumneavoastră de 
asigurări... 

— Firește. Deocamdată însă mă interesează doar ziua de 
mâine. 

Graba lui Charlie, ca și faptul că plătea cash, nu numai că l-au 
surprins pe Madigan, ci i-au provocat și o stare de neliniște, 
stârnindu-i suspiciunea. Totuși se alegea cu opt-nouă sute de 
dolari în plus faţă de cât se așteptase, ceea ce era suficient 
pentru a-l face să accepte. 

Cincisprezece minute mai târziu plecau cu noua lor mașină. 
Nici Grace Spivey, nici poliţia nu mai puteau să descopere faptul 
că au cumpărat un jeep dacă nu se mai deranjau să completeze 
un formular de înregistrare. 

Deși ploaia continua să cadă, și, din când în când, în spatele 
norilor se deslușea spinarea frântă a unui fulger, noaptea li se 
părea mai puţin amenințătoare acum, după ce încheiaseră 
afacerea cu Madigan. 

— De ce ai ales un jeep? întrebă Christine după ce ajunseră 
pe autostradă și-o luară spre nord, pe drumul 101. 

— Acolo unde mergem noi, răspunse Charlie, o să avem 
nevoie de așa ceva. 

— Dar unde mergem? 

— Probabil... la munte. 

— De ce? 

— Știu un loc unde ne putem ascunde până când Henry sau 
poliţia vor descoperi cum s-o oprească pe Grace Spivey. Sunt 
coproprietar al unei cabane din Sierra, undeva pe lângă Tahoe. 

— Dar e așa de departe... 

— E locul ideal. Departe. Am făcut o înţelegere cu ceilalți trei 
proprietari asupra modului în care să ocupăm cabana. Fiecare 
din noi o poate folosi câteva săptămâni în fiecare an. Atunci 
când nu e ocupată de nimeni, o închiriem. Ar fi trebuit să fie o 
cabană pentru schi, dar iarna nu prea ajunge nimeni pe-acolo 
pentru că drumul care o leagă de șosea nu e asfaltat. Ar fi 
trebuit să fie prima din cele douăzeci de cabane pe care le 
plănuiserăm, iar cei de la administraţie ne-au promis că se vor 
ocupa ei de starea drumului. Dar totul a căzut după ce abia 
construisem prima cabană. Așa că singura cale de acces a 
rămas un drum nenorocit, plin de hârtoape, cu o singură bandă. 


231 


Nu-i chiar așa de ușor să ajungi acolo. S-a dovedit o investiţie 
proastă, dar acum am ocazia să-mi scot pârleala. 

— O ţinem tot într-o goană... Și nu sunt obișnuită să fug de 
problemele mele. 

— Dar aici nu mai avem nimic de făcut. Totul depinde de 
Henry și de oamenii mei. Dacă vrem să trăim, trebuie să ne 
pierdem urma. Și nimeni nu ne va căuta prin munţi. 

Din spate, cu o voce mică, plină de tristeţe și resemnare, Joey 
spuse: 

— Vrăjitoarea ne va căuta. O să vină după noi. O să ne 
găsească. Nu ne putem ascunde de ea. 


46. 


Ca de obicei, Grace nu putea să doarmă. 

Plecând din Santa Barbara se îndreptaseră spre nord - erau 
zece, în două furgonete albe și un Oldsmobile albastru - și 
opriseră la un motel din Soledad. Il pierduseră pe băiat. Grace 
era convinsă că băiatul continua să meargă spre partea de nord 
a ținutului. O simţea până în străfundul sufletului. Dar nu știa 
unde anume în nord. Trebuia să se oprească și să aștepte vești - 
sau cereasca îndrumare. 

Înainte de a se instala la motel, încercă să intre în transă și 
Kyle se dădu peste cap s-o ajute, dar nu reuși să treacă granița 
dintre cele două lumi. Calea îi era barată de ceva, de un zid de 
care nu se mai lovise niciodată. O forță rea și inhibantă. Era 
convinsă că Satana se afla în preajmă, poate chiar în spatele 
furgonetei, pentru a o împiedica să pătrundă în lumea spiritelor. 
Niciuna din rugăciunile ei nu o ajută să destrame vraja pentru a 
se putea apropia de Dumnezeu, așa cum ar fi dorit. 

Istoviţi, se opriseră peste noapte la un motel și cinaseră într-o 
cafenea, deși cei mai mulţi din ei erau prea îngrijoraţi și speriaţi 
ca să le ardă de mâncare sau de discuţii. Apoi, fiecare plecă în 
camera lui, aidoma călugărilor în chilii, pentru a se ruga, a 
medita și a se odihni. 

Grace însă n-avea somn. 

Patul era comod și confortabil, dar era tulburată de voci 
venite de pe tărâmul umbrelor. Deși nu era în transă, vocile i se 
adresau din lumea lor, atrăgându-i atenţia asupra unor 


232 


avertismente pe care nu le putea înţelege, punându-i întrebări 
pe care nu reușea să le deslușească. Era pentru prima oară, de 
când primise Darul, când nu reușea să comunice cu lumea 
spiritelor. De aceea era marcată de un sentiment de frustrare și 
teamă. Îi era frică pentru că știa ce înseamnă asta. Puterea 
diavolului pe pământ sporea cu repeziciune. Încrederea în sine a 
Fiarei ajunsese la asemenea proporții încât reușea acum să se 
interpună între Grace și Dumnezeul ei. 

Amurgul cobora mai repede decât ar fi crezut. 

Porțile iadului se deschiseseră. 

Deși nu mai înţelegea o iotă din vorbele spiritelor, deși vocile 
le erau înăbușite și distorsionate, descoperi în ele iminența 
pericolului. Știa că prăpastia se căsca înaintea lor. 

Poate că dacă s-ar odihni, dacă ar reuși să doarmă, ar fi mai 
întremată și mai bine pregătită să străpungă bariera care o 
despărţea de celălalt tărâm. Dar nu era loc pentru odihnă. Nu în 
vremurile acelea disperate. 

Pierduse cinci kilograme doar în câteva zile. Ochii îi ardeau de 
oboseală. Tânjea după somn. Dar vocile de neînțeles ale 
spiritelor continuau s-o asalteze într-un flux permanent, un 
torent, un adevărat potop de mesaje din acea lume. Urgenţa lor 
o îmbolnăvea, o împingea spre teritoriul neguros al panicii. 

Timpul trecea. Băiatul devenea tot mai puternic. 

Îi rămăsese prea puţină vreme pentru a acţiona. 

Prea puţin timp. Poate că nici nu-i mai rămăsese timp... 

Era copleșită nu numai de voci, ci și de viziuni. Pe când zăcea 
pe pat, cu privirile înţepenite în tavanul întunecat, umbrele 
prinseră viață dintr-o dată. Faldurile nopţii se transformară în 
aripi negre din piele și ceva îngrozitor cobori din tavan - Nu! - 
prăbușindu-se asupra ei fâlfăind și sâsâind, scuipându-i fața, 
ceva lipicios și rece - o, Doamne, te implor, nu! - cu o respiraţie 
care puţea a pucioasă. Râgâi, își agită braţele, încercă să tipe 
după ajutor, dar vocea o trădă, așa cum ea însăși îl trădase pe 
Dumnezeu. Brațele păreau să-i fie pironite locului. Zvârli din 
picioare. Dar și ele îi erau paralizate. Se zvârcoli. Mâini grele o 
înșfăcară. O ţintuiră. O izbiră. O limbă unsuroasă i se plimbă pe 
faţă. Văzu ochi de foc strălucitor fixând-o nemilos, o gură rânjită, 
plină cu dinţi ascuţiţi, un nas turtit, o față în parte umană, în 
parte porcină, în parte a unui liliac. În cele din urmă reuși să 
vorbească în șoaptă. Plină de frenezie rosti unul din numele 


233 


atribuite lui Dumnezeu, apoi chemă sfinţii, iar aceste cuvinte își 
făcură efectul asupra umbrelor: strânsoarea slăbi, iar strălucirea 
ochilor păli. Chiar duhoarea respirației păli. În cele din urmă, 
vedenia se ridică de pe ea, înălțându-se spre tavan și se 
înșurubă în colțul cel mai întunecat al camerei. 

Se ridică. Zvârli pătura mototolită. Se târî spre marginea 
patului. Ajunse la veioza de pe noptieră. Mâinile îi tremurau. 
Inima îi bătea cu asemenea putere încât simțea durerea 
cuprinzându-i tot trupul. | se părea că pieptul îi va exploda. 
Reuși în cele din urmă să aprindă lumina. În cameră nu se afla 
niciun monstru. 

Aprinse toate luminile și se duse la baie. 

Nici acolo nu era vreun demon. 

Dar ea știa că arătarea fusese adevărată, da, a naibii de 
adevărată, nu doar o nălucă iscată de nebunie. Da. Știa. Știa 
adevărul. Teribilul adevăr... 

(J 
dar ceea ce nu știa era cum ajunsese de la baie la 
picioarele patului queen-size. Probabil că intrase în baie, după 
care se târâse până la pat. Dar nu reușea să-și amintească 
nimic. Când își revenise, era goală, zăcea pe burtă și plângea 
încet, înfigându-și unghiile în covor. 

Șocată, jenată, dezorientată își căută pijamaua și se strecură 
în ea. In același timp își dădu seama de prezenţa șarpelui de sub 
pat. Sâsâia. Era cel mai ticălos zgomot pe care îl auzise 
vreodată. Işi făcu apariţia curgând de sub pat cu mișcări 
alunecoase. Era mare cât un boa, dar cu un cap cumplit de 
șarpe cu clopoței, în care se deschideau ochi de insectă, tăiaţi în 
multe fațete, ca un fagure. Din gura căscată se iveau colți mari 
cât degetul, din care picura venin. 

Și, vorbea, întocmai ca șarpele din grădina Raiului: 
„Dumnezeul tău nu te mai poate apăra. Dumnezeul tău te-a 
părăsit.” 

Işi scutură înnebunită capul - nu, nu, nu, nu! 

Se încolăci sinuos și parșiv. Capul îi stătea înălţat. Fălcile îi 
erau deschise. Atacă, mușcând-o de gât... 

„ şi apoi, fără să poată înţelege cum a ajuns acolo, se trezi 
stând pe un scaun, în faţa oglinzii de la toaletă, holbându-se în 
propriii ochi apoși și injectaţi. Ochii ei, chiar în acea reflectare 
palidă, oglindeau ceva ce ea nu dorea să vadă, așa că își mută 


234 


privirea asupra gâtului în care cearcănele bătrâneţii săpaseră 
adânc. Se aștepta să descopere acolo rana lăsată de șarpe. Nu 
exista nici un semn. Imposibil. Oglinda minţea. Își atinse gâtul 
cu mâna. Dar nu era nici urmă de rană. Și nu simțea nicio 
durere. Șarpele n-o mușcase. Și totuși, amintirea persista atât 
de limpede... 

Observă scrumiera din fața ei. Era plină cu mucuri de ţigări. 
Între degetele ei fumega o ţigară. Trebuie că stătea acolo de o 
oră și mai bine, fumând, cu ochii aţintiţi în oglindă. Cu toate 
astea nu-și amintea nimic. Ce se întâmplase, de fapt, cu ea? 

Stinse ţigara și privi din nou în oglindă. Era uimită. | se părea 
că se vede pentru prima oară după un șir neîntrerupt de ani. Își 
văzu părul sălbatic, lânos, încâlcit, nespălat și ochii duși în 
fundul capului, înconjurați de o piele încreţită, aidoma crepului, 
bătând într-un purpuriu nesănătos. Și, Doamne, dinţii ei păreau 
să nu mai fi fost spălaţi de câteva săptămâni bune. Erau galbeni 
și încărcaţi de piatră! În afară de faptul că îi alungase somnul, 
Darul o ţinuse departe și de multe alte lucruri. Își dădea seama 
de asta. Și totuși, niciodată până acum, nu realizase cu atâta 
acuitate ca Darul - viziunile, transele, comunicarea cu spiritele - 
o adusese în starea de a-și neglija complet igiena personală. 
Pijamaua îi era plină de pete de mâncare și de scrumul ţigărilor. 
Își ridică mâinile privindu-le cu uimire. Unghiile îi erau prea 
lungi, colțuroase, murdare. Descoperi și dârele de jeg de la 
încheieturi. 

Pusese întotdeauna preţ pe curăţenie și ordine. Ce-ar fi spus 
Albert dacă ar fi văzut-o în halul ăsta? 

Preţ de o clipă pustiitoare încercă să descopere dacă fata ei 
nu avusese dreptate atunci când voise să o interneze pentru un 
examen psihiatric. Se întrebă dacă nu cumva nu era nici pe 
departe o vizionară, un adevărat lider religios, ci o biată bătrână 
țicnită, senilă, tulburată de halucinaţii bizare și vedenii, sărită de 
pe fix. Oare băieţelul Scavello era cu adevărat Antichristul? Nu 
cumva era un copil nevinovat? Chiar va sosi Amurgul? Sau 
spaima ei de diavol nu era altceva decât fantezia unei sărmane 
bătrâne nebune? Și, dintr-o dată, deveni absolut sigură că 
„Misiunea ei sfântă” era doar cruciada unei schizofrenice demne 
de toată mila. 

Nu. Își scutură cu violenţă capul. Nu. 

Aceste deplorabile îndoieli erau sădite de diavol. 


Se afla în propriul ei Ghetsemani. lisus trecuse prin iadul 
îndoielilor sale în Grădina Ghetsemani, lângă pârâul Kedron. 
Ghetsemani-ul ei se afla într-un loc mult mai umil: un hotel 
oarecare din Soledad, California. Dar era o experienţă la fel de 
importantă pentru ea, cum fusese pentru lisus cea din Grădina 
Ghetsemani. 

Fusese pusă la încercare. Trebuia să-și ţină trează credinţa în 
Dumnezeu, ca și în sine însăși. Deschise ochii. Privi din nou în 
oglindă. Revăzu nebunia din propriii ei ochi. Nu! 

Luă scrumiera și o aruncă în propria-i imagine reflectată, 
spărgând oglinda. Cioburi și mucuri de ţigări se răspândiră 
pretutindeni. 

In aceeași clipă se simţi mai bine. Diavolul fusese ascuns în 
oglindă. Sfărâmase sticla și se eliberase din chingile Satanei. 
Simţi seva bună a autoîncrederii urcând iar în trupul ei. 

Avea o misiune sacră. 

Nu trebuia să dea greș. 


47. 


Charlie opri la un hotel, cu puţin înainte de miezul nopții. 
Luară o cameră cu două paturi mari. El și Christine dormiră pe 
rând. Deși era absolut sigur că nu fuseseră urmăriţi, deși se 
simțea mai în siguranță în noaptea asta decât în cea 
precedentă, ajunsese să creadă că era mai bine ca veghea să fie 
asigurată tot timpul. 

Somnul lui Joey fusese chinuit de spasme. La fiecare cinci 
minute se trezea, tremurând cu trupul scăldat de o sudoare 
rece. Dimineaţa, era mai palid ca oricând. Și vorbi mai puţin ca 
oricând. 

Ploaia se transformase într-o burniţă subţire. Cerul atârna 
peste ei cenușiu, întunecat, mohorât și prevestitor de rele. 

După micul dejun porniră din nou la drum spre nord, către 
Sacramento. Christine stătea pe bancheta din spate, lângă 
băiat, îi citea dintr-una din cărţile de povești pe care le 
cumpărase ieri. Băiatul asculta, dar nu punea nicio întrebare. 
Părea plictisit și nu zâmbea. Incercă să-i propună un joc de cărti, 
dar el refuză. 


236 


Charlie era din ce în ce mai îngrijorat din cauza lui Joey, care 
părea tot mai copleșit și trist. 

Până și Chewbacca părea deprimat. Stătea în spatele lor, 
lângă portbagaj, ridicându-și în răstimpuri capul pentru a privi 
ziua cenușie de afară. Apoi se prăbușea la locul lui, dispărând 
din vedere. 

Ajunseră în Sacramento pe la 10 dimineaţa. Cumpărară de la 
un magazin de echipament sportiv o mulţime de lucruri 
necesare la munte: saci impermeabili de dormit, pentru cazul în 
care sistemul de încălzire al cabanei n-ar fi fost suficient de 
puternic pentru a dovedi gerul iernii, bocanci de munte, 
costume de schi - alb pentru Joey, albastru pentru Christine, 
verde pentru Charlie, - mănuși, ochelari de soare pentru a-i 
proteja de strălucirea zăpezii, căciuli tricotate pentru schi, 
apreschiuri, chibrituri rezistente la umezeală, în cutii etanșe, un 
topor și o mulțime de alte lucruri, printre care o pușcă 
Remington, calibru 30, un automat Winchester, 308, o armă 
ușoară dar puternică, precum și o cantitate îndestulătoare de 
cartușe. 

Charlie era convins că Spivey nu-i va găsi în munţi. 

Absolut sigur. 

Cu toate astea... 

După un prânz frugal, luat destul de devreme la McDonald's, 
Charlie cuplă sistemul electronic de detectare la un telefon 
public și îl sună pe Henry Rankin. Linia nu era urmărită, iar 
Henry nu prea avea vești. Întreg ţinutul Orange și toate ziarele 
din Los Angeles erau pline cu materiale despre Biserica 
Amurgului. Poliţiștii continuau s-o caute pe Grace Spivey. Ca și 
pe Charlie. Începuseră să-și piardă răbdarea și să creadă că se 
ascundea pentru că era implicat în crima pe care o investigau. 
Nu puteau să priceapă că ajunsese să-i evite de teamă că 
Spivey ar fi putut să aibă adepţi în poliţie; refuzau să ia în 
consideraţie o astfel de posibilitate. Între timp, Henry făcea 
eforturi să pună din nou compania pe picioare, și instalase, 
provizoriu, cartierul general la el acasă. De mâine aveau să-și 
concentreze toate forţele asupra cazului Spivey. 

La un service, în camerele pentru odihnă, își puseră hainele 
de iarnă pe care le cumpăraseră. Munţii nu erau prea departe. 

Se întoarseră la mașină. Charlie o luă spre est, către Sierra. 
Christine rămase pe bancheta din spate, citindu-i lui Joey, 


237 


vorbindu-i, făcând, fără prea mare succes, eforturi disperate să-l 
scoată din carapacea lui. 

Ploaia se opri. 

Vântul se înteți. 

Urmară primii fulgi de zăpadă. 


48. 


Mama Grace se afla în Oldsmobile. O însoțeau opt discipoli în 
cele două furgonete albe. Erau pe Interstate 5, în inima ținutului 
californian, traversând câmpii imense, unde recolta înflorea 
chiar și în toiul iernii. 

La volanul Olds-ului era Kyle Barlowe, când nerăbdător și 
nervos, când plictisit și adormit, uneori sâcâit de monotonia 
drumului lung și a peisajului cenușiu. 

Deși sursele de informare care alimentau biserica - din 
diferite departamente sau din alte puncte - nu aveau nicio știre 
despre Joey Scavello și mama lui, se îndreptau spre nord de 
Soledad, doar pentru că Grace susţinea că băiatul și cei care îl 
protejau o apucaseră într-acolo. Pretindea că aflase acest lucru 
dintr-o viziune pe care o avusese noaptea trecută. 

Barlowe era sigur că ea nu avusese nicio viziune și că acum 
mergeau pe bâjbâite. O cunoștea prea bine să se lase prostit. li 
înţelegea starea. Dacă ar fi avut cu adevărat vreo viziune, ar fi 
fost... exuberantă. Dar era bosumflată, tăcută, încruntată. 
Bănuia că ea începuse să piardă controlul, dar nu voia să le 
spună că nu mai putea să intre în contact cu lumea spiritelor. 

Era îngrijorat. Oare incapacitatea ei de a intra în legătură cu 
Dumnezeu, și faptul că nu mai putea să călătorească pe celălalt 
tărâm pentru a lua legătura cu îngerii și spiritele celor morți 
însemna că nu mai era mesagerul ales al Domnului? Că 
misiunea ei nu se mai bucura de binecuvântarea Domnului? Sau 
să însemne că puterea diavolului pe pământ crescuse atât de 
dramatic încât Fiara se putea interpune între Grace și 
Dumnezeu? Și dacă aceasta era cauza, însemna că Amurgul era 
foarte aproape, că Antichristul se va arăta curând și astfel va 
începe domnia de o mie de ani a răului pe pământ. 

Îi aruncă lui Grace o privire furișă. Privea ţintă înaintea ei, prin 
ploaie, spre drumul drept ca o săgeată. Era pierdută în gânduri. 


238 


Părea mai bătrână decât săptămâna trecută. Îmbătrânise cu 
zece ani în ultimele zile. Nefiresc de mult. Părea fragilă, cenușie, 
lipsită de viaţă. Dar nu numai faţa ei era cenușie. La fel îi erau și 
hainele. Din motive pe care Barlowe nu le prea pricepea, Grace 
se îmbrăca întotdeauna, din cap până-n picioare, cu o singură 
culoare. El o punea pe seama religiei și a viziunilor ei, dar nu era 
prea sigur. Se obișnuise cu echipamentul ei monocrom. Acum 
era însă prima oară când o vedea în cenușiu. De obicei purta 
galben, albastru,  roșu-aprins, roșu-ionatan,  roșu-sângeriu, 
verde, alb, purpuriu, violet, portocaliu, roz, trandafiriu. Alesese 
întotdeauna culori strălucitoare, niciodată ceva atât de sobru ca 
azi. ` 

Nici ea nu se așteptase să se îmbrace în cenușiu. In dimineaţa 
aceea, după ce plecaseră de la motel, trebuise să cumpere 
pantofi cenușii, pantaloni cenușii, o bluză și un pulover gri 
pentru că nu avea nicio haină de culoarea asta. Se simţise 
îngrozitor, aproape în pragul isteriei până în clipa în care se 
văzuse complet îmbrăcată în cenușiu. „E o zi cenușie pentru 
spiritul lumii”, gândise ea. „Toată energia e cenușie. Și eu nu 
sunt sincronizată. Nu mă asortez, nu sunt în ton cu el. Și trebuie 
să fiu!” Dorise și bijuterii, pentru că îi plăceau foarte mult, dar 
fusese greu să găsească inele, brățări și broșe cenușii. Cele mai 
multe bijuterii erau strălucitoare. În cele din urmă trebuise să se 
mulțumească doar cu un șirag de perle cenușii. Acum părea 
straniu să o vezi fără nici un singur inel pe degetele ei palide și 
osoase. 

O zi cenușie în spiritul lumii. 

Ce să fi însemnat asta? Era de bine sau de rău? 

judecând după comportamentul lui Grace, era de rău. Foarte 
rău. Și timpul se scurgea cu repeziciune. Așa spusese Grace de 
dimineaţă, dar până acum nu întocmise niciun plan. Timpul se 
scurgea cu repeziciune, iar ei se pierduseră, ţinând-o spre nord, 
pe baza unei simple intuiţii. 

Barlowe era speriat. Îl mai chinuia încă gândul că ar fi un 
lucru groaznic să ucidă, indiferent pe cine și chiar în numele 
Domnului, pentru că asta l-ar fi aruncat înapoi, pe vechile poteci 
de odinioară. Era mândru de sine pentru că rezistase 
impulsurilor către violenţă care îl încercaseră mai demult. Era 
mândru și pentru modul în care se integrase în lume, chiar dacă- 
i fusese mai greu, și se temea că o crimă ar fi atras-o și pe a 


239 


doua. Oare era bine să ucizi - fie chiar și în numele lui 
Dumnezeu? Ştia că era un gând rău, dar nu se putea 
descotorosi de d. Uneori când o privea pe Grace avea senzaţia 
neliniștitoare că se înșelase cu totul asupra ei, că ea nu era 
omul lui Dumnezeu - dar ăsta era un gând încă și mai ticălos. 
Fapt era că... Grace îl învățase că existau și lucruri ca, de 
exemplu, valorile morale și acum nu se putea abţine să nu le 
aplice la tot ceea ce făcea. 

Oricum, dacă Grace avea dreptate în legătură cu băiatul - și 
cu siguranţă că așa era - timpul se scurgea prea repede, și nu 
era nimic de făcut. Nu le rămânea decât să alerge mai departe, 
așteptând ca ea a reintre în legătură cu lumea spiritelor, și să 
sune din timp în timp la biserica din Anaheim pentru a afla ceva 
noutăți. 

Barlowe apăsă ceva mai tare pe accelerator. Alergau deja cu 
70 de mile, ceea ce reprezenta probabil limita admisă pentru o 
astfel de vreme, chiar pe o autostradă ca aceea. Dar ei erau cei 
Aleși, nu-i așa? lar Dumnezeu însuși veghea asupra lor. Barlowe 
continuă să accelereze până ce acul vitezometrului indică 80. In 
spatele lui, cele două furgonete accelerară și ele. 


49. 


Așa cum le spusese Madigan, jeep-ul era într-o stare 
excelentă. Ajunseseră fără probleme la lacul Tahoe joi după- 
amiază. 

Christine era îngrijorată, deși Joey părea să-și mai fi revenit. 
Manifesta interes pentru noul decor în care poposiseră și 
aceasta era o schimbare binevenită. Băiatul nu era mai vesel, ci 
doar puţin mai vioi. Christine își dădu abia atunci seama că până 
în ziua aceea Joey nu mai văzuse zăpadă decât în reviste, în 
poze, la TV și în filme. Acolo era zăpadă din belșug. Cu atât mai 
bine. Copacii gemeau de atâta zăpadă, iar pământul era 
acoperit parcă de o mantie albă. Din cerul de culoarea oţelului 
se cerneau fulgi proaspeţi și, conform buletinului meteo de la 
radio, peste noapte, fulguiala abia stârnită avea să se 
transforme într-o adevărată furtună. 

Lacul, plasat la granița dintre două state, se afla jumătate în 
California și jumătate în Nevada. În partea californiană a 


240 


orașului din South Lake Tahoe erau multe moteluri - unele 
surprinzător de părăginite pentru o zonă turistică atât de 
încântătoare și scumpă - multe magazine, prăvălii cu băuturi și 
restaurante. In zona Nevadei se aflau câteva hoteluri mari, 
cazinouri, tot felul de stabilimente de jocuri, fără a rivaliza însă 
cu Las Vegas. De-a lungul malului nordic, semnele urbanismului 
erau mai modeste, iar intervenţiile arhitectonice ale omului se 
integrau mai bine în natura locului decât cele din partea sudică. 
De ambele părţi ale graniţei, atât la nord cât și la sud, se afla 
unul dintre cele mai frumoase peisaje de pe pământ, pe care 
mulți europeni îl numesc „Elveţia Americii”: piscuri acoperite cu 
zăpadă, strălucitoare chiar în zilele înnorate, păduri seculare de 
pin, brad, molid și alte conifere; pe timpul verii, acest lac era cel 
mai curat, limpede și cel mai viu colorat din întreaga lume, cu 
nuanţe de albastru irizat și verde strălucitor, cu apă atât de 
transparentă încât i se putea vedea fundul la o adâncime de 60 
sau chiar 80 de picioare. 

S-au oprit la un magazin din partea nordică. Era o clădire 
mare, cu un aer provincial, umbrită de larici și molizi. Și acolo se 
găsea cea mai mare parte a produselor pe care le cumpăraseră 
deja ieri în Santa Barbara, lucruri pe care nu le-ar fi băgat 
vreodată în frigider sau dulap la Wile-Away Lodge. Alimentele 
perisabile li se terminaseră deja, așa că făcură din nou provizii 
de lapte, ouă, brânză, înghețată și tot felul de produse 
congelate. 

La rugămintea Christinei, casierul așeză lucrurile congelate 
într-o cutie din carton tare, cu capac, izolându-le astfel de 
celelalte cumpărături. În parcare, Charlie făcu niște găuri în 
cutia de carton. Cumpăraseră o frânghie de rufe din nailon pe 
care o vâri prin găurile practicate în carton. Legă apoi cutia de 
portbagajul metalic fixat deasupra jeep-ului. Cum temperatura 
era sub zero grade, nimic din conţinutul cutiei nu se putea altera 
în drum spre cabană. 

În timp ce fixau cutia (sub privirile tot mai curioase ale lui 
Chewbacca aflat în mașină), Christine observă că cele mai multe 
din automobile aveau fixate pe capotă suporturi pentru schiuri. 
Dintotdeauna își dorise să înveţe să schieze. Nu o dată își 
promisese că vor lua, atât ea cât și Joey, lecţii de schi. Iși dorea 
să înceapă amândoi odată, mai cu seamă că vârsta băiatului îi 
permitea așa ceva. Ar fi fost atât de distractiv. Acum, acesta 


241 


devenise unul din multele lucruri pe care probabil că nu le vor 
face niciodată împreună... 

Era un gând chinuitor. Neobișnuit de chinuitor. Știa că trebuie 
să-și menţină o stare de spirit cât mai bună, măcar de dragul lui 
Joey care, dacă i-ar fi sesizat pesimismul s-ar fi prăbușit și mai 
adânc în groapa psihologică pe care părea să și-o sape de unul 
singur. 

Nu se putea elibera însă de tristeţea care o împovăra. Buna 
dispoziție îi pierise și avea senzaţia că n-o s-o mai regăsească 
niciodată. 

Işi impuse să se bucure de aerul rece și tare. Dar nu reuși 
decât să-l găsească mușcător și neplăcut. Dacă s-ar fi stârnit 
vântul, vremea ar fi devenit insuportabilă. 

Işi spuse că zăpada era minunată și că normal ar fi fost să se 
bucure de ea. Dar zăpada îi părea udă, rece, imposibilă. 

Se uită la Joey. Stătea lângă ea, privindu-l pe Charlie care 
tocmai termina de legat cutia. Aducea mai mult cu un bătrân 
mititel decât cu un copil. Nu făcea bulgări de zăpadă. Nu-și 
scosese nici limba să prindă pe ea câţiva fulgi. Nu fugise să se 
dea pe gheaţa ivită în parcare. Nu făcuse niciunul din lucrurile 
pe care le-ar fi făcut orice băieţel dacă ar fi pus piciorul pe 
zăpadă pentru prima oară în viaţa lui. 

E la fel de obosit ca și mine, își spuse Christine. A fost o zi 
lungă. Niciunul dintre noi nu a avut o clipă de răgaz de duminica 
trecută. Abia după un prânz adevărat, și opt ore zdravene de 
somn fără coșmaruri și fără să ne trezim de zeci de ori la fiecare 
zgomot imaginar de pași... abia atunci ne vom simţi mai bine. 
Sunt sigură. Absolut sigură. 

Zadarnic încerca să se convingă singură că mâine se vor simţi 
mai bine și că situaţia se va îmbunătăţi. În ciuda distanţei 
parcurse până la acest rai în care își căutau adăpost, nu se 
simţea în siguranţă. Nu era vorba doar de faptul că pe urma lor 
se aflau o mie de fanatici religioși care, mai mult ca orice, le 
doreau moartea. Ar fi fost de ajuns de rău și atât. Dar mai era 
ceva, o forță stranie, ucigașă, iscată din copacii înalţi, aflaţi 
pretutindeni, o forță care se făcea simțită din toate direcțiile; 
era ceva claustrofobic în felul cum munţii îi zideau în pântecul 
lor, o ameninţare greu de definit care stăruia în umbrele rigide 
și în lumina cenușie de iarnă revărsată asupra imensei fortărețe. 
Nu s-ar fi simţit niciodată în siguranţă aici. 


242 


De fapt nu muntele era de vină. Nicăieri nu s-ar fi simţit în 
siguranţă. 

leșiră din drumul principal care înconjura lacul și o luară în 
sus, pe un drum forestier, plin de hârtoape și dâmburi. De-a 
lungul lui erau case - cândva scumpe - și cabane ascunse în 
spatele copacilor masivi. Dacă în umbrele de un purpuriu 
întunecat n-ar fi strălucit luminiţe vesele, nici n-ai fi observat 
cele mai multe din acele clădiri. Chiar și în timpul zilei acestei 
eterne înserări era nevoie de lumină. 

Pe marginea drumului se îngrămădeau nămeţi de zăpadă 
reducându-l câteodată la o fâșie îngustă. De fapt nici nu treceau 
prea multe mașini. Nu întâlniră decât două: un alt jeep, cu un 
plug în faţă, și o Toyota Land Rover. 

În apropiere de ieșirea de pe drumul pavat, Charlie hotărî să 
pună lanțurile antiderapante. Deși pe acolo trecuse de curând 
un plug, insulele de zăpadă care acopereau carosabilul erau mai 
dese decât pe pantele de jos ale urcușului, iar peticele de 
gheață erau mai mari. Opri într-o parcare de pe marginea 
drumului, aflată chiar în faţa muntelui și scoase lanţurile din 
portbagaj. Termină treaba în 20 de minute și constată îngrijorat 
repeziciunea cu care apunea soarele în spatele norilor încărcațţi 
cu zăpadă. 

Porniră din nou, în zăngănitul lanțurilor și ieșiră curând din 
drumul asfaltat care se continua cu un altul mult mai îngust și 
mai prost. Pe prima jumătate de milă fusese și el curăţat, dar 
fiind atât de îngust zăpada îl acoperise repede la loc. Cu toate 
acestea, încet dar sigur, jeep-ul își continuă ascensiunea. 

Charlie nu ţinea cu orice preţ să întreţină o conversaţie. N- 
avea niciun rost să facă vreun efort în acest sens. De când 
placaseră din Sacramento, chiar de dimineaţă, Christine 
devenise din ce în ce mai puţin comunicativă. Acum era la fel de 
tăcută și retrasă ca și Joey. 

Era deprimat de această schimbare în atitudinea ei, dar îi 
înţelegea perfect deznădejdea. Muntele, care de obicei îl înviora, 
transmițându-i un sentiment tonic de voie bună, nețărmurire și 
libertate, i se părea acum înăbușitor, apăsător. Nici măcar 
trecerea printr-o pajiște largă, lipsită de copaci, nu-i schimbă 
starea de spirit. 

Christine se întreba probabil dacă venirea lor aici nu era 
cumva o greșeală serioasă. 


243 


Același lucru se întreba și Charlie. 

Dar nu mai aveau niciun alt loc de refugiu. Cu oamenii lui 
Grace pe urmele lor, urmăriți de poliţie prin întreaga Californie, 
fără să poată avea încredere în autorităţi, și nici măcar în 
oamenii lui Charlie, le rămânea o singură șansă: aceea de a se 
retrage într-un loc unde nimeni nu i-ar fi putut depista, un loc 
cât mai ferit. 

Charlie își spuse că făcuseră lucrul cel mai înțelept, că 
fuseseră precauţi la cumpărarea mașinii; că plănuiseră foarte 
bine lucrurile și se mișcaseră cu o viteză și o suplețe 
remarcabile, că ei erau cei care conduceau jocul. Probabil că vor 
sta aici doar o săptămână, până când Grace Spivey va fi prinsă 
fie de oamenii lui, fie de poliţie. 

Dar în ciuda a tot ce-și spunea, încercând să-și recapete 
curajul, simţea că lucrurile îi scapă de sub control. Îl încolţea 
panica. Muntele îi apărea mai curând ca o capcană decât ca un 
rai. Avea senzaţia că dansează pe sârmă. 

incercă să se gândească la altceva. Începea să nu mai judece 
limpede. Pentru moment, emoţiile puseseră stăpânire pe el. 
Pentru a reuși să analizeze cu calm situaţia, trebuia să și-o 
scoată pe cât posibil din minte pe Grace Spivey. 

Cabanele deveneau tot mai rare, iar după trei sferturi de milă 
aproape că dispăruseră. 

După prima jumătate de milă, drumul nu mai era curăţat. 
Dispărea sub zăpada groasă. Charlie trase frâna de mână și opri 
motorul. 

— Unde e cabana? întrebă Christine. 

— La o jumătate de milă de aici. 

— Și ce facem? 

— Mergem pe jos. 

— Ne punem apreschiurile? 

— Chiar așa. De-aia le-am cumpărat. 

— N-am mai folosit niciodată așa ceva. 

— Ai să înveți. 

— Dar Joey... 

— O să-l ducem pe rând. Apoi o să rămână în cabană în timp 
ce noi ne întoarcem... 

— Să stea acolo de unul singur? 


244 


— O să aibă câinele și va fi în deplină siguranţă. Spivey nu 
avea cum să afle că vom veni aici. Nu-i simt prezența pe 
nicăieri. 

Joey nu protestă. Nici nu părea să-i fi auzit. Se uita pe geam 
deși nu putea să vadă nimic prin sticla aburită de propria-i 
respirație. 

Charlie cobori din mașină și tresări când aerul îngheţat al 
iernii își înfipse colții în obrazul lui. Era cu mult mai frig decât la 
magazinul de lângă lac. Fulgii de zăpadă erau enormi și deși. Se 
învârtejeau din cerul nefiresc de jos, purtaţi de o suflare ușoară 
de vânt. Dar vântul se înteți brusc, chiar în timp ce el se oprise o 
clipă să privească pădurea. Copacii își băteau coroanele unii de 
alţii, părând că se ghemuiesc, gata să se năpustească din 
marginea pajiștii. 

Îi veni în minte o poveste veche: Scufita roșie. Parcă vedea în 
faţa ochilor desenele nostime din cartea de povesti pe care o 
avusese în copilărie. Una din ele o înfățișa pe Scufita roșie 
croindu-și drumul prin pădurea sumbră, bântuită de lupi. 

Asta îi aminti de Hansel și Gretel, care se rătăciseră și ei prin 
pădure. Astfel ajunse cu gândul la vrăjitoare. 

Vrăjitoarele care îi vârau pe copii în cuptor și îi mâncau. 

lisuse, niciodată nu-și dăduse seama cât de groaznice puteau 
fi unele basme! 

Fulgii deveniseră parcă mai mici și se îndeseau cu fiecare 
secundă. 

Încetul cu încetul, vântul începu să șuiere. 

e 

Christine era uluită ce repede învățase să meargă cu 
încălțările acelea grele pentru zăpadă. Işi dădu seama cât de 
dificil - dacă nu chiar imposibil - ar fi fost drumul fără ele, mai 
cu seamă că aveau de cărat și pachetele. Pe alocuri, vântul 
spulberase complet zăpada de pe suprafaţa pajiștii, dar în alte 
părţi, acolo unde în calea vântului apăreau obstacole cât de 
mici, apăruseră nămeţi înalți de opt, zece sau chiar 
douăsprezece picioare. Zăpada umpluse fiecare scorbură și 
nivelase depresiunile. Dacă ar fi trebuit să traversezi zona 
ascunsă sub zăpadă fără încălţările acelea, te-ai fi putut 
scufunda într-o adâncitură din care ar fi fost greu să mai ieși. 

Lumina cenușie a după-amiezii avea un efect tulburător: 
întindea curse prin jocuri de umbre sau luciri fulgerătoare, 


245 


înșelând asupra distanțelor și distorsionând forma lucrurilor. 
Câte un dâmb de zăpadă lua forma unei văi, până când 
ajungeau în dreptul lui și își dădeau seama că trebuie să urce și 
nu să coboare. 

Lui Joey îi veni mult mai greu decât Christinei să se deprindă 
cu apreschiurile, deși ale lui erau cu mult mai mici. Pentru că 
ziua se micșora văzând cu ochii, și pentru că nu voiau să 
termine descărcarea jeep-ului pe întuneric, nu aveau timp să-l 
înveţe cum să meargă în apreschiuri. Charlie îl luă în braţe și îl 
duse așa. 

Deși destul de mare, Chewbacca nu era prea greu, așa că 
picioarele lui nu străpungeau crusta de zăpadă, rămânând pe 
suprafaţa ei. Avea un instinct anume pentru a evita locurile 
unde crusta era prea subţire sau zăpada afânată. Ştia să 
ocolească fundăturile pline cu zăpadă și să aleagă locurile 
dezgolite de vânt. Totuși se scufundase de trei ori în zăpadă; o 
dată reușise să iasă singur, de două ori trebuise ajutat. 

De la mașină urcară o pantă de vreo trei sute de iarzi, până la 
capătul pajiștii. De aici, drumul înghiţit de zăpadă care șerpuia 
printre copaci îi purtă mai departe pe o creastă destul de lată, 
având în dreapta o porţiune de teren împădurită, iar în stânga o 
vale înţesată de copaci. Deși până la căderea nopţii mai era cam 
o oră, valea fusese deja năpădită de umbre cenușii, albastre și 
purpurii, care ceva mai târziu se dizolvară toate într-un negru 
dens. De jos nu se zărea nicio lumină. Christine își spuse că 
acolo nu existau locuințe. 

Întelesese deja că Charlie era cu mult mai grozav decât ai fi 
crezut la prima vedere, totuși era surprinsă de puterea și 
rezistenţa lui. Bagajul pe care îl căra ea în spate i se părea greu 
ca un bloc de piatră. Bagajul lui Charlie, deși mai mare și mai 
greu, nu părea să-l deranjeze câtuși de puţin. Ba îl ducea și pe 
Joey în spate și se oprise doar o dată, după primul sfert de milă, 
lăsându-l jos ca să-și mai tragă sufletul. 

După o sută de iarzi, drumul părăsi creasta și continuă de-a 
lungul muntelui, pe o curbă de nivel, iar după vreo cincizeci de 
iarzi începu să urce din nou. Copacii deveniseră mai groși, mai 
mari și mai stufoși și, pe alocuri, drumul adăpostit de ei 
devenise atât de întunecat, încât ai fi putut crede că e deja 
noapte. 


246 


Ajunseră într-o altă pajiște, mai largă decât cea în care își 
lăsaseră mașina și lungă cam de patru sute de iarzi. 

— Aici e cabana, spuse Charlie și cuvintele lui ţâșniră însoţite 
de nori deși de aburi. 

Christine nu văzu nimic. 

Se opri și el, îl lăsă jos pe Joey și le arătă: 

— Acolo. La capătul cel mai îndepărtat, în faţa liniei de copaci. 
Chiar lângă ea e o moară de vânt. 

Văzu mai întâi moara de vânt, surprinzând mișcarea paletelor. 
Era o moară înaltă, scheletică, fără nimic pitoresc, aducând cu o 
sondă de petrol și nu avea nimic comun cu imaginea olandeză a 
unei mori de vânt. Părea ceva foarte utilitar și, în același timp, 
foarte urât. 

Atât cabana cât și moara se armonizau bine cu copacii din 
spate, atât cât putea să-și dea seama la ora aceea. 

— Nu mi-ai spus nimic despre moară, spuse ea. E un 
generator de curent electric? 

— Exact. Obrazul, nasul și bărbia îi deveniseră roșii din cauza 
gerului. Își suflă nasul. Distribuie și apă caldă. 

— Și încălzirea e electrică? 

— Nu. Puterea unei astfel de mori e limitată, chiar într-un loc 
atât de vântos ca ăsta. 

Fermoarul hainei lui Joey se desfăcuse, lăsând la vedere 
fularul. Christine se aplecă deasupra lui pentru a-i aranja 
îmbrăcămintea. Faţa îi era mai curând roșie decât îmbujorată, și 
ochii i se umpluseră de lacrimile provocate de ger. 

— Aproape am ajuns, șefule. 

El înclină din cap. 

După câteva minute, își continuară urcușul, cu Chewbacca 
alergând înaintea lor de parcă ar fi înţeles că punctul final al 
drumului lor era cabana. 

Era o construcție de lemn, devenit argintiu în urma 
intemperiilor. Deși acoperișul din șipci de cedru era foarte 
înclinat, pe el se lipiseră petice de zăpadă. Ferestrele păreau 
îngheţate. Treptele erau acoperite de zăpadă. 

Își scoaseră apreschiurile și mănușile. 

Charlie luă o cheie, ascunsă în crăpătura unuia dintre stâlpii 
verandei. De pe ușă se desprinseră bucățele de gheață. 
Balamalele îngheţate scârțăiră scurt. 

Intrară. Christine fu surprinsă cât de plăcut era în cabană. 


247 


Parterul era alcătuit dintr-o cameră enormă, cu o masă lungă 
din pin, care ajungea până în dreptul bucătăriei, ce ocupa 
spaţiul din spate, și un fel de living-room cu dușumea de stejar 
lustruit, având carpete din fâșii împletite, canapele și fotolii 
confortabile de un verde închis, lămpi din alamă, pereţi 
lambrisaţi, perdele în stil scoțian în care domina verdele, 
asortate cu fotoliile și canapelele și un cămin masiv din piatră 
care alcătuia o firidă. Jumătate din parter era complet deschis 
spre etajul mărginit de o galerie. La etaj, trei uși închise dădeau 
în trei camere. 

— Două dormitoare și o baie, spuse Charlie. 

Efectul era rustic și totuși cât se poate de civilizat. O porţiune 
acoperită cu gresie separa ușa de la intrare de podeaua din 
stejar a salonului. Acolo își scoaseră încălţările pline de zăpadă. 
Apoi inspectară întreaga clădire. Mobila era acoperită de praf și 
aerul era închis. Nu era lumină pentru că instalaţia fusese 
deconectată de la tabloul electric aflat la moară. Charlie voia să 
meargă și să repună instalaţia în funcţiune. Promise că va 
rezolva problema în câteva minute. Dar toate cele trei cămine - 
cel mare din salon și celelalte, mai mici, din fiecare cameră - 
erau pline de bușteni tăiaţi și de surcele pentru că Charlie 
obișnuia să facă focul în toate cele trei încăperi. Căminele erau 
prevăzute cu Heatolator, ceea ce asigura o căldură plăcută chiar 
și pe vremea cea mai geroasă. 

— Cel puţin aici n-a pătruns nimeni să devasteze locul, spuse 
el. 

— Crezi că ar fi fost greu? întrebă Christine. 

— N-aș zice. Cât timp vremea e bună, e mereu câte cineva pe 
aici. Când drumul se înzăpezește și numai e nimeni care să aibă 
grijă de casă, cei mai mulţi dintre eventualii spărgători habar n- 
au că ar exista vreo cabană chiar așa de departe, în pădure. lar 
cei care o știu... consideră probabil că „prada” nu le-ar răsplăti 
efortul. Și totuși, de fiecare dată când vin primăvara, mă mir că 
locul nu a fost călcat. 

Flăcările jucau în cămin și supapele Heatolatorului expediau 
jeturi de aer cald în camera imensă. Chewbacca se lungise deja 
pe o carpetă, cu capul sprijinit pe labe. 

— Și acum ce mai urmează? întrebă Christine. 

Charlie deschise una din cutii, scoase o lanternă, apoi spuse: 


248 


— Tu și Joey desfaceţi bagajele și eu mă duc să restabilesc 
curentul. 

Christine cără împreună cu Joey toate pachetele în bucătărie, 
în timp ce Charlie își puse iar ghetele. După ce plecă, ei așezară 
conservele pe rafturi și acum aproape că semănau cu o familie 
în vacanţă la munte pentru o săptămână sau două. Aproape. Ea 
încercă să învioreze atmosfera, cântând cântece vesele, 
glumind, prefăcându-se că întreaga aventură îi face plăcere, 
dar, fie că băiatul îi înțelesese jocul, fie că nici nu-i păsa, abia 
dacă răspundea la voioșia ei. Nu reuși să-i smulgă niciun 
zâmbet. 

e 

Acompaniat de huruitul monoton al morii, Charlie curăță cu o 
lopată zăpada de la uşa care închidea treptele către camera de 
sub moară. Coborî două rânduri de trepte abrupte. Temperatura 
din camera bateriilor era sub zero. Jos se trezi într-un fel de 
ceață albăstruie din cauza căreia nu putea să vadă fulgii. De 
aici, păreau o ploaie de funingine. Scoase lanterna din buzunarul 
hainei și o aprinse. Se afla în fața unei uși masive din metal. 
Cheia ușii de la intrare se potrivea și la cea metalică, așa că în 
clipa următoare intră în camera bateriilor, unde totul părea în 
ordine; cabluri, douăzeci de baterii de mare capacitate, vechi de 
zece ani, aliniate pe o bancă solidă, o placă de beton pe care se 
aflau toate mașinăriile, un rastel cu unelte. 

Simţi mirosul greu și imediat îi descoperi sursa. Ştia că 
trebuie să se ocupe și de problema asta, dar mai întâi apăsă pe 
toate întrerupătoarele. Cele două becuri fluorescente din tavan 
se aprinseră. Descoperi cei trei șoareci morţi, intrați în 
putrefacție, unul în mijlocul camerei, ceilalți doi într-un colţ, 
chiar lângă banca bateriilor. 

Trebuiau puse curse sau otravă, mai cu seamă iarna, când 
șoarecii își căutau aici adăpost. Altfel, ar fi ros toată izolaţia 
cablurilor iar în primăvară instalaţia electrică ar fi fost distrusă. 

Șoarecele din mijlocul încăperii murise demult. Procesul de 
descompunere distrusese în cea mai mare parte micul cadavru. 
Rămăseseră oase, blană, bucățele de piele năpărlită și alte 
câteva resturi. 

Ceilalți doi muriseră mai de curând. Cele două corpuri erau 
umflate și descompuse. Orbitele colcăiau de viermi. Muriseră 
doar de câteva zile. 


249 


Scârbit, Charlie ieși, luă lopata, se întoarse, adună cele trei 
stârvuri, le duse în pădure și le azvârli printre copaci. Chiar după 
ce scăpă de ei, și deși se stârnise un vânt puternic dinspre 
munte, care spăla lumea de toată mizeria ei, Charlie era urmărit 
de duhoarea morţii care îi invadase nările. Ciudat, dar i se părea 
că simte mirosul tot drumul până la camera bateriilor, unde îl 
regăsi plutind în aerul umed. 

Nu avusese timp să facă o inspecţie serioasă a instalaţiei. Se 
hotărî totuși să arunce o privire rapidă pentru a se convinge că 
șoarecii muriseră înainte de a provoca vreo stricăciune. 
Cablurile prezentau rosături ușoare în unele locuri. Dar nu era 
niciun pericol să rămână pe întuneric din pricina „sabotajului” 
comis de rozătoare. 

Aproape că se declară mulţumit de felul cum se prezenta 
instalaţia, când auzi un zgomot ciudat, ameninţător în spatele 
lui. 


50. 


Ziua se topea în întuneric. Culoarea se scurgea din cutele 
peisajului, lăsând copacii, colinele și întreaga natură într-un 
cenușiu ca asfaltul. 

Kyle Barlowe aprinse farurile și se aplecă peste volanul 
Oldsmobilului, strângându-l cu putere. 

Acum. Acum știau cu adevărat unde merg. Aveau o 
certitudine. Informaţii. Un plan închegat. Nu mai mergeau 
orbește, la voia întâmplării, spre nord doar pentru că așa li se 
părea. Acum știau unde era băiatul. Unde ar trebui să fie. Acum 
aveau o destinaţie și Barlowe începuse să creadă din nou în 
puterile Mamei Grace. 

Ea se afla lângă el, sprijinită de ușă, cufundată în somnul 
scurt dar foarte profund de care avea parte din ce în ce mai rar. 
Bun. Işi merita odihna. Se apropia adevărata confruntare. 
Demascarea. Când se vor afla față-n față cu diavolul, ea va 
trebui să dispună de toată energia pe care-o putea dobândi. 

Dacă Grace n-ar fi fost mesagerul Domnului, cum ar fi putut 
să ajungă informaţia vitală până la ei? Reușise să demonstreze 
că avea dreptate, că spusese adevărul și de aceea trebuie 
ascultată cu supunere. 


250 


Pentru moment, îndoielile lui dispăruseră. 
Barlowe privi în retrovizor. Cele două furgonete erau în urma 
lui. Erau niște cruciați. Cruciaţi cu mașini în loc de cai. 


51. 


Când Charlie auzi zgomotele stranii din spatele lui, se 
întoarse, gata să se apere. Se aștepta să o vadă pe Grace 
Spivey stând în ușa încăperii. Zgomotul însă nu era provocat de 
un om, ci de un șobolan. 

Scârboșenia rămăsese între el și ușă. Era sigur că șobolanul 
nu venise de afară, pentru că parte din zgomotul pe care îl 
auzise era bufnitura produsă de goana lui pe sub niște utilaje. 
Sâsâia, scheuna, privindu-l amenințător cu ochi sângerii, de 
parcă ar fi vrut să-i taie retragerea. 

Era un șobolan de o mărime neobișnuită, dar în ciuda 
dimensiunilor lui, care demonstrau că nu suferise de foame, nu 
arăta prea bine. Avea un aspect gelatinos, blana își pierduse 
luciul căpătând un aspect unsuros. In dreptul urechilor avea 
cruste uscate - de sânge probabil - iar din bot îi picura sânge. 
Fusese otrăvit. Acum, chinuit de dureri, putea deveni un 
adversar periculos. 

Putea fi și altă explicaţie, încă mai respingătoare: aceea că nu 
fusese otrăvit, iar spuma de la botul lui era semnul turbării. Să fi 
fost rozătoarele purtătoare ale turbării ca pisicile sau câinii? În 
fiecare an, garda sanitară locală descoperea prin munţii 
Californiei câteva animale atinse de turbare. Uneori erau puse 
sub carantină porţiuni întregi ale parcului natural, până când se 
stabilea dacă nu era vorba de vreo epidemie de turbare. 

Șobolanul din faţa lui părea mai curând otrăvit. Dar dacă se 
înșela și șobolanul l-ar fi muscat... 

Acum și-ar fi dorit să aibă la el lopata cu care dusese șoarecii. 
N-avea nicio armă, cu excepţia revolverului, dar nu-i venea să-l 
folosească: era ca și cum ar fi vrut să vâneze fazani cu tunul. 

Își îndreptă spatele, dar mișcarea provocă agitația 
șobolanului, care se apropie de el. 

Sări înapoi, apropiindu-se de perete. 

Venea repede spre el, chiţăind. Dacă i s-ar fi repezit la 
picioare... 


251 


Îl izbi zdravăn cu vârful bocancului. Lovitura aruncă animalul 
de-a lungul încăperii până ce se izbi de perete cu un țipăt 
ascuțit. Căzu cu spatele pe podea. 

Charlie ajunse la ușă și ieși înainte ca șobolanul să se ridice. 
Urcă scările și apucă lopata apoi se întoarse. 

Găsi șobolanul chiar în ușa sălii bateriilor, pradă unei agitaţii 
stranii, emițând un zgomot ca un țipăt amestecat cu sâsâială și 
bocet, care îl înfioră pe Charlie. Îl izbi din nou. 

Mânuia lopata ca pe un ciocan. Lovi șobolanul a treia oară, 
până când acesta încetă să mai ţipe. ÎI privi iar și îl văzu 
tremurând. Lovi din nou mai tare, până când animalul rămase 
nemișcat, cu siguranţă mort. Lăsă încet lopata din mână, abia 
respirând. 

Cum putuse un șobolan de asemenea dimensiuni să intre în 
sala bateriilor, care fusese încuiată? 

Șoarecii da, era de înțeles. Ei se puteau folosi de cea mai 
neînsemnată crăpătură ca să se strecoare înăuntru. Dar 
șobolanul ăsta era mai mare decât douăzeci de șoareci puși la 
un loc. Ar fi avut nevoie de o gaură de cel puţin trei sau patru 
inci, și, cum tavanul era din beton armat iar pereţii din blocuri 
de piatră întărite cu mortar, Charlie nu vedea cum de reușise 
diavolul ăla să pătrundă în cameră. Podeaua, ca și ușa, era din 
metal. Amândouă inatacabile și fără vreun semn de violare. 

Să fi stat închis aici încă din toamnă, când ultimii turiști se 
pregăteau să părăsească locul sau când firma care se ocupa de 
cabană venise s-o pregătească pentru perioada de iarnă? Nu. Ar 
fi mâncat mai demult din otravă și ar fi fost mort de luni de zile. 
Dar fusese otrăvit de curând; deci pătrunsese aici doar de 
puţină vreme. 

Inspectă camera, căutând o posibilă intrare pentru șobolani, 
dar nu găsi decât niște ciupituri în mortar, pe unde un șoarece - 
în niciun caz altceva de dimensiuni mai mari - abia s-ar fi putut 
strecura, dar numai după ce ar fi reușit să-și asigure accesul 
printre spaţiile goale dintre blocurile duble ale pereţilor. 

Era un mister, și pe când se uita la șobolanul mort, avu 
senzaţia înfiorătoare că scurta, dar violenta confruntare cu 
dezgustătoarea creatură însemna mai mult decât s-ar fi putut 
crede la prima privire, că avea o semnificaţie mult mai 
profundă, că șobolanul simboliza ceva. Firește că pe el, care în 
copilărie fusese terorizat de șobolanii din cocioaba în care trăise, 


252 


așa ceva l-ar fi impresionat în orice situaţie. Își aminti de benzile 
desenate sau de filmele cu scene de groază în care apăreau 
cimitire pline de șobolani la pândă. Moarte. Asta simbolizau, de 
regulă, șobolanii. Moarte, decădere și răzbunarea celor morți. 
Așa că poate și ăsta prevestea ceva. Poate îl avertiza că 
moartea - sub înfățișarea lui Grace Spivey - îi va însoţi până 
aici, în munţi. Îl avertiza să fie pregătit. 

Se cutremură. Nu. Se lăsa târât de imaginaţie. Ca atunci, 
când, în biroul lui, uitându-se la Joey, văzuse doar un schelet 
acolo unde ar fi trebuit să vadă faţa băiatului. Era, ca și acum, o 
închipuire. Nu credea în prevestiri. Moartea nu-i putea ajunge 
aici. Grace Spivey nu avea cum să le descopere ascunzătoarea. 
Nu putea. Nici într-o mie de ani. 

Joey nu va muri. 

Era în siguranţă. 

Cu toții erau în siguranţă. 

e 

Christine n-ar fi vrut să-l lase singur pe Joey în casă, în timp 
ce ea și Charlie se întorceau la jeep să mai ia din bagaje. Ştia că 
Grace Spivey nu bântuia pe-aproape. Știa că locuinţa era sigură 
și că nimic nu s-ar fi putut întâmpla în scurtul timp cât lipseau. 
Și totuși era îngrozită că și-ar fi putut găsi băiatul mort la 
întoarcere. 

Dar Charlie nu putea să aducă totul singur, ar fi greșit dacă ar 
fi crezut așa ceva. lar Joey nu putea să vină cu ei pentru că i-ar 
fi încurcat, încetinindu-le mersul, acum când și ultimele licăriri 
ale amurgului amenințau să se topească în noapte, iar furtuna 
devenea tot mai fioroasă. Trebuia să meargă, iar Joey - să 
rămână. Nu aveau de ales. 

Işi spuse că era chiar mai bine ca băiatul să rămână singur cu 
Chewbacca, fie și pentru scurt timp, pentru că astfel ea și 
Charlie i-ar fi putut demonstra cât de sigur este locul pe care îl 
aleseseră. Poate că așa i-ar fi revenit siguranţa de sine și 
speranța. 

Și totuși, după ce îl îmbrăţișă, îl sărută, îl încurajă și-l lăsă pe 
recamierul verde din faţa căminului, aproape că nu găsi puterea 
să-l lase singur. Când închise ușa, privindu-l pe Charlie cum o 
încuia, se simţi cuprinsă de o frică atât de violentă încât aproape 
că i se făcu rău. Pe când ieși din verandă, coborând scările 
acoperite de zăpadă, simţi cum i se taie picioarele, paralizând-o. 


253 


Fiecare pas care o depărta de cabană părea să fie făcut pe o 
planetă a cărei forță gravitaţională era de cinci ori mai mare ca 
a pământului. 

Vremea se stricase încă de la venirea lor din poiana în care 
lăsaseră jeep-ul. Acum, violenţa furtunii îi acapara gândurile, 
făcând-o să-și uite celelalte spaime. Vântul bătea cu 20-30 de 
mile pe oră, în rafale puternice care, în răstimpuri, îl făceau să 
ajungă la 50, traversând muntele ca niște duhuri aducătoare de 
moarte, zguduind copacii imenși. Fulgii nu mai erau mari și 
pufoși. Deveniseră mici, zburătăciţi de vânt, înălțându-se uneori 
spre cer cu mișcări smucite. La urcare nu purtaseră ochelari de 
schi, dar acum Charlie insistă să și-i pună. Deși ea obiectase 
iniţial, pentru că masca o sufoca, era acum fericită că o are, 
deoarece gerul devenise foarte aspru, probabil că erau minus 
zece grade, chiar dacă nu punea la socoteală și asprimea 
vântului. Chiar prin ochelari, acele spulberate de vijelie reușeau 
să-i muște obrazul. Fără mască, probabil că ar fi degerat. 

Când ajunseră la mașină, întunericul cotropise pământul și li 
se părea că se află pe fundul unei oale imense pe care cineva o 
acoperise cu un capac. Zăpada se îngrămădise deja în jurul 
roților jeep-ului, iar broasca era aproape îngheţată și se opunea 
cu încăpățânare încercărilor lui Charlie de a o deschide... 

Işi umplură rucsacii cu muniţie, conserve, cutii cu alimente, 
chibrituri și alte lucruri. Charlie legă cei trei saci de dormit cu o 
curea pe care și-o petrecu apoi, pe după mijloc, așa încât să-i 
poată târî după el; erau confecţionaţi dintr-un material ușor și 
rezistent, care aluneca ușor pe zăpadă. Charlie era sigur că nu 
va avea bătaie de cap din cauza lor. Ea luă carabina prevăzută 
cu o bandulieră, iar el arma de vânătoare. Niciunul dintre ei nu 
ar mai fi putut să adauge ceva bagajului fără să se încline sub 
greutatea lui. Deși erau încărcați ca niște pomi de Crăciun, în 
mașină mai rămăseseră destule lucruri. 

— Ne întoarcem să le luăm și pe astea, spuse Charlie strigând 
pentru a se face auzit prin mugetul furtunii. 

— Dar s-a întunecat, protestă ea, dându-și seama cât de ușor 
s-ar fi putut rătăci în furtuna orbitoare de zăpadă. 

— Mâine, spuse el. Ne întoarcem mâine. 

Christine încuviință cu o mișcare a capului. El încuie jeep-ul, 
deși vremea ticăloasă era cea mai bună pază împotriva hoţilor. 


254 


Niciun manglitor care se respectă, obișnuit să trăiască lejer din 
munca altora, n-ar fi ieșit pe o noapte ca asta. 

Drumul de întoarcere dură mult mai mult decât cel de la 
plecare. Acum erau împovăraţi de bagaje, vântul le sufla 
năprasnic în față și, în loc să coboare, acum urcau. Mersul în 
apreschiuri păruse surprinzător de simplu până acum. Pe când 
se întorceau spre prima poiană însă, Christine simţi dureri 
ascuţite în mușchii picioarelor. Ştia că mâine dimineaţă va avea 
febră musculară. 

Vântul sufla zăpada așternută, înveșmântându-se cu pelerine 
și mantale care fâlfâiau și se roteau. Se formau vârtejuri ca niște 
pâlnii imense, ca niște sorburi care dansau bezmetic în lumina 
săracă. Diavolii de zăpadă păreau fantome înghețate în umbră, 
spirite bântuind potecile ce duceau spre acoperișul lumii. 

Colinele păreau mai abrupte decât prima dată, când ea și 
Charlie făcuseră primul drum, însoţiţi de Joey și de câine. 
Apreschiurile erau de două ori mai mari decât la primul lor 
drum... și de zece ori mai grele. 

Întunericul se lăsă pe când mai erau în pădure, înainte de a fi 
ajuns în poiana care-o domina. Nu se puteau rătăci pentru că 
pământul acoperit cu zăpadă licărea stins și poteca se distingea 
clar printre copacii deși. 

Totuși, în poiană, vifornița dezlănţuită ștersese până și 
fosforescenţa zăpezii. Fulgii de nea erau așa de deși, iar vântul 
înălța asemenea nori de zăpadă, încât, dacă n-ar fi fost luminile 
de la cabană, fără îndoială că ar fi pierdut drumul, rătăcind 
înainte și înapoi sau învârtindu-se în cerc, până când s-ar fi 
prăbușit istoviţi și ar fi murit, la numai patru sute de iarzi de 
adăpost. Licărirea difuză, abia vizibilă care răzbătea de la 
cabană era un ghid binevenit. Atunci când valurile de zăpadă 
înghiţeau preţ de o clipă semnalul luminos, Christine trebuia să 
se lupte cu spaima, să se oprească și să aștepte până când 
întrezărea iar plăpândul far, pentru că, atunci când continua să 
meargă fără să mai vadă luminile, întotdeauna făcea câţiva pași 
în altă direcţie. Deși stătea chiar lângă Charlie, adesea nu putea 
să-l vadă. Uneori vizibilitatea scădea până la doi, trei pași. 

Durerea din picioare deveni mai ascuţită. Zvâcnirile din umeri 
și spate erau insuportabile. Frigul i se strecura pe sub hainele 
groase. Blestema furtuna dar se bucura totuși de prezenţa ei. 
Pentru prima oară după atâtea zile începea să se simtă în 


255 


siguranţă. Asta nu era o furtună oarecare. Era un viscol în toată 
legea! Acum erau complet despărțiți de lume. Izolaţi. Până 
mâine vor fi înzăpeziţi cu totul. Viscolul le asigura cea mai bună 
protecţie. În orice caz, mâine, Grace Spivey nu va fi în stare să 
ajungă la ei chiar dacă, cine știe prin ce minune, ar fi descoperit 
unde se ascundeau. 

Când, în cele din urmă, reușiră să ajungă la cabană, Joey era 
într-o stare de spirit mai bună decât la plecarea lor. Culoarea îi 
revenise iar în obraji. După o muţenie de două zile, devenise din 
noi vioi și vorbăreţ. Zâmbea chiar. Schimbarea era uimitoare, 
chiar misterioasă, dar mai târziu își dădură seama că furtuna îi 
inspira același sentiment de securitate ca și Christinei. 

— O să fim în siguranţă, nu-i așa, mami? spuse el. O vrăjitoare 
n-ar putea să zboare pe mătură pe o vijelie ca asta. 

— Nici vorbă, îl asigură Christine în timp ce se elibera de 
bagajul pe care îl cărase. In noaptea asta toate vrăjitoarele sunt 
ţintuite la pământ. 

— Așa susţine și regulamentul CFAV, adăugă Charlie. 

Joey îl privi mirat. 

— Ce-i aia... CFAV? 

— Consiliul Federal de Administraţie al Vrăjitoarelor, îl lămuri 
Charlie în timp ce își scotea bocancii. Cel care eliberează 
legitimaţii pentru vrăjitoare. 

— Ca să fii vrăjitoare îţi trebuie un permis? îl întrebă băiatul. 

Charlie se arătă surprins. _ 

— Păi sigur! Da’ ce-ai crezut că oricine poate fi o vrăjitoare? In 
primul rând, dacă o fată vrea să se facă vrăjitoare, trebuie să 
facă dovada că în ea zace multă răutate. Uite, de exemplu, 
mama ta n-ar trece niciodată examenul ăsta. Apoi, viitoarea 
vrăjitoare trebuie să fie urâtă, pentru că vrăjitoarele sunt 
totdeauna urâte și dacă o femeie frumoasă ca mama ta ar vrea 
să ajungă vrăjitoare, ar trebui să-și facă operaţie estetică, să se 
urâțească. 

— Oo! exclamă Joey încetișor, cu ochii larg deschişi. Chiar 
așa? 

— Și asta n-ar fi tot, spuse Charlie. Cel mai greu lucru, dacă 
vrei să te faci vrăjitoare, e să găsești pălăriile alea negre și 
tuguiate. 

— Cum așa? 


— Păi, gândește-te și tu. Doar ai fost cu mama la cumpărături, 
prin magazinele de îmbrăcăminte. Ai văzut vreodată acolo vreo 
pălărie mare și ascuţită? 

Băiatul se încruntă, încercând să descopere răspunsul. 

— Nu. N-ai văzut niciodată așa ceva, îl asigură Charlie care 
tocmai căra un pachet greu la bucătărie. Nimeni nu vinde 
asemenea pălării, pentru că nimănui nu-i convine ca vrăjitoarele 
să bântuie toată ziua bună ziua prin magazinul lui. Vrăjitoarele 
miros a aripi de liliac, a coadă de triton, a limbă de salamandră 
și a o mulţime de alte lucruri ciudate pe care le pun la fiert în 
cazanele lor. Nimic nu poate alunga mai repede clienţii unui 
comerciant decât o vrăjitoare care pute a rât de porc fiert. 

— Ptiu! exclamă Joey. 

— Chiar așa, îi spuse Charlie. 

Christine era fericită să-l vadă pe Joey redevenind copil de 
șase ani și reuși cu greu să-și reţină lacrimile. Ar fi vrut să-l 
cuprindă pe Charlie în braţe, să-l strângă tare și să-i 
mulțumească pentru tăria lui, pentru felul lui de a se comporta 
cu Joey, pentru simplul fapt că era așa cum era. 

Afară vântul continua să urle, să bufnească, să zbiere și să 
șuiere. Noaptea înghițea cabana acoperită de omăt. 

În căminul din sufragerie, buștenii sfârâiau și trosneau. 

După cină, s-au așezat pe jos, în fața căminului și au jucat 
„Bătrâna doamnă”, în timp ce Charlie spunea istorioare vesele 
de care Joey râdea din tot sufletul. 

Christine se simţea ca acasă. In siguranţă. 


52. 


Magazinul din South Lake Tahoe în care se vindeau scutere 
pentru mers pe zăpadă era pe punctul de a se închide când 
Grace Spivey, Barlowe și ceilalți opt își făcură apariţia. Veneau 
din susul străzii, unde cumpăraseră costume de schi și haine 
impermeabile de iarnă. Se echipaseră cu ele și acum păreau 
niște obișnuiți ai locului. Spre surpriza și  încântarea 
proprietarului lui Mountain Country Sportmobile - un tip pe 
nume Orley Treat, căruia prietenii îi spuneau „Skip” - cumpărară 
patru scutere de zăpadă și două trailere care să-i remorcheze. 


257 


Kyle Barlowe și un alt om al bisericii, George Westvec, se 
târguiră cu negustorul; Westvec știa foarte multe despre 
vehiculele pentru zăpadă, iar Barlowe avea un talent deosebit 
de a obține tot ce voia la un preț convenabil. Dimensiunile lui 
impresionante săreau în ochi, iar aerul lui de violență abia 
stăpânită îi dădea un avantaj incontestabil în orice dispută cu 
caracter comercial. Dar talentele lui de negociator nu se limitau 
la intimidare. Era dotat cu un instinct de adevărat afacerist, 
sesizând forța adversarului, slăbiciunile și intenţiile lui. Își 
descoperise acest talent doar după ce Grace îl smulsese din 
viața lui de până atunci, care se consuma între masochism și o 
ură sălbatică faţă de toţi ceilalţi. Fusese o descoperire pe cât de 
plină de satisfacţii, pe atât de surprinzătoare. li era îndatorat lui 
Grace nu numai pentru că îi salvase sufletul, dar și pentru că îi 
oferise prilejul de a-și descoperi și explora niște calităţi pe care 
nici nu știuse că le are. 

Orley Treat, mult prea masiv pentru o poreclă copilăroasă ca 
„Skip”, încerca să afle câte ceva despre clienţii săi. Le punea tot 
felul de întrebări lui Grace, lui Barlowe, celorlalți, de parcă ar fi 
aparţinut cu toţii aceluiași club sau ar fi fost rude între ei. 

Știind că poliţia era foarte interesată să aibă o întrevedere cu 
Grace în legătură cu evenimentele recent petrecute în Orange 
County și îngrijorat că vreunul din discipoli i-ar fi putut da, 
involuntar, anumite informaţii lui Treat, Barlowe îi trimise pe 
toţi, cu excepţia lui George Westvec, să caute printre hotelurile 
din apropiere unul cu suficiente camere pentru tot grupul. 

Când își plătiră cumpărăturile cu bani gheață, Treat holbă 
neîncrezător ochii la movila de bani. Barlowe îi citi lăcomia din 
priviri, și își dădu seama că Treat se și gândise cum să-și 
măsluiască registrele pentru ca suma să nu figureze acolo la 
controlul Gărzii financiare. Deși curiozitatea îl chinuia aproape 
fizic, Treat reuși să-și înfrâneze tentaţia de a se amesteca în 
treburile lor ca să nu-și compromită bunele relaţii cu ei. 

Furgonetele Ford nu erau prevăzute cu lame de deszăpezire, 
dar Treat le promise că ar putea să aranjeze sudarea lor chiar în 
noaptea aceea. 

— Ar putea fi gata la prima oră... să zicem... zece. 

— Mai devreme, spuse Grace. Mult mai devreme. Vrem să 
plecăm spre malul nordic la prima oră a dimineții. 


Treat zâmbi și arătă spre ferestrele mari, dincolo de care 
zăpada măturată de viscol se năpustea furioasă asupra 
felinarelor pâlpâitoare din parcare. 

— Meteorologii au anunţat un strat de zăpadă de 50 cm. 
Furtuna se va potoli abia mâine în zori, pe la patru sau cinci, iar 
echipele de deszăpezire vor deschide drumul abia pe la zece 
sau chiar unsprezece. Nu văd cum aţi putea pleca mai devreme. 

— Dacă nu poţi să ne fixezi deszăpezitoarele și să pregătești 
scuterele până la patru și jumătate, nu mai facem târgul, spuse 
Grace. 

Barlowe știa că e un bluf, pentru că acesta era singurul loc de 
unde puteau face rost de echipament. Dar figura chinuită a lui 
Treat dovedea că omul luase ameninţarea în serios. 

— Ascultă, Skip, interveni și Barlowe, e vorba doar de câteva 
ore de sudat și zău că merită. Suntem gata să plătim și peste 
cât ne-am înţeles dacă o faci. 

— Trebuie să mai pregătesc și scuterele... 

— Dar cine te oprește? 

— Păi tocmai voiam să închid, când... 

— Atunci mai ţine deschis două ore, continuă Barlowe. Știu că 
nu ţi-e la îndemână. Dar vom avea grijă să apreciem gestul. 
Zău. la spune, Skip, de câte ori ai avut ocazia să vinzi într-o 
singură clipă patru scutere și două trailere? 

Treat oftă. 

— OK, vor fi gata la patru și jumătate dimineaţa. Dar zău că 
nu veţi reuși s-o luaţi spre nord la ora aia. 

Grace, George Westvec și Barlowe ieșiră. Afară îi așteptau 
ceilalţi. 

Edna Vanoff le ieși în întâmpinare anunţându-i: 

— Am găsit un motel unde încăpem toţi. E doar la un sfert de 
milă de aici. Se ajunge ușor. 

Grace privi spre cerul cotropit deja de noapte, chiorându-se 
printre fulgii de zăpadă care îi rămâneau încremeniţi pe 
sprâncene. Șuviţe lungi de păr lânos, cenușiu, îi scăpaseră de 
sub pălăria împletită pe care și-o trăsese până peste urechi. 

„Numai diavolul a stârnit viscolul ăsta. Încearcă să ne întârzie. 
Încearcă să ne împiedice să ajungem la băiat înainte de a fi prea 
târziu. Dar prin voia Domnului vom reuși.” 


53. 


La nouă și jumătate Joey adormise deja. Patul avea cearșafuri 
curate și o pătură grea, în două culori: verde și albastru. 
Christine ar fi vrut să rămână în dormitor alături de el, chiar 
dacă era prea devreme să se culce, dar trebuia să mai discute 
cu Charlie pentru a hotărî ce aveau de făcut în cazul vreunei 
situaţii neprevăzute. 

— Nu te superi dacă te las singur, nu-i așa, Joey? 

— Sigur că nu, răspunse băiatul. Părea atât de mic sub 
pătură, un adevărat spiriduș, așa cum stătea sprijinindu-și capul 
de perna enormă. 

— Nu vreau să stea singur, spuse Christine. 

— Nimeni nu poate ajunge la el decât dacă urcă scările, o 
liniști Charlie, iar noi vom sta jos ca să-i oprim. 

— Fereastra... 

— Dar e la etaj. Le-ar trebui o scară și n-aş crede să fi cărat 
după ei așa ceva. 

Privi încruntată fereastra, fără să poată lua o hotărâre. 

— Suntem la adăpost aici, Christine, o încurajă el. Ascultă 
vântul. Chiar dacă ar ști că suntem prin munţii ăștia, chiar dacă 
ar ști despre cabana asta - de care cu siguranţă că n-au habar - 
tot n-ar fi în stare să facă un pas în noaptea asta. ` 

— Totul o să fie în regulă, mami, spuse Joey. Il am pe 
Chewbacca. Și Charlie a spus că ar fi împotriva regulamentului 
Consiliului Federal de Administraţie al Vrăjitoarelor să zboare pe 
o astfel de furtună. 

Christine oftă. Îşi înveli fiul și-l sărută. Joey vru să-l sărute și 
pe Charlie înainte de culcare, lucru cu totul nou pentru detectiv. 
Când buzele băiatului i se lipiră de obraz îl inundă un val de 
emoție: avu conștiința pătrunzătoare a vulnerabilităţii copilului; 
simţi o dorinţă arzătoare de a-l apăra; descoperi puritatea 
afecțiunii unui copil; îi receptă aproape dureros inocenţa și 
simplitatea înduioșătoare; înțelese, într-un fel emoţionant și 
totuși aproape înspăimântător, încrederea deplină pe care 
băiatul o avea în el. Momentul i se păru atât de cald, atât de plin 
de o satisfacţie dezarmantă, încât Charlie rămase uimit la 
gândul că nu reușise încă, la 36 de ani, să aibă o familie. 


260 


Poate că îi fusese sortit să fie aici pentru a veghea asupra 
Christinei și a lui Joey. Dacă ar fi avut deja o familie, nu ar fi 
putut să sacrifice chiar totul pentru cei doi Scavello. Tot ceea ce 
făcuse în ultimul timp, depășindu-și atribuţiunile de serviciu, ar 
fi revenit unuia dintre oamenii lui, care s-ar fi putut să nu fie la 
fel de inteligent sau implicat ca el. Când Christine intrase pentru 
prima oară în biroul lui, rămăsese uimit de frumusetea ei și 
presimţise că le era. Destinat să se întâlnească într-un fel sau 
altul, că s-ar fi descoperit unul pe celălalt, chiar dacă n-ar fi fost 
Grace Spivey. Relaţia lor părea... inevitabilă. Tot așa cum i se 
părea inevitabil și normal ca el să fie apărătorul lui Joey, ca într- 
o bună zi el să devină tatăl legal al copilului, ca în fiecare seară 
să-l audă spunându-i „Noapte bună, tati” în loc de „Noapte 
bună, Charlie”. 

Destinul. 

lată un cuvânt și un concept căruia nu-i acordase niciodată 
prea multă atenţie. Cu o săptămână în urmă, probabil că 
răspunsul lui la întrebarea „Crezi în destin?” ar fi fost negativ. 
Acum i se părea un adevăr cât se poate de simplu, de natural și 
de necontestat că fiecare om avea de împlinit un destin, așa 
cum i se întâmpla lui acum cu această femeie și copilul ei. 

Traseră draperiile grele de la fereastră și lăsară aprinsă o 
lampă, acoperind-o cu un prosop pentru a micșora lumina. Joey 
ațipise deja. Chewbacca se căţără și el în pat. Christine îl 
îndemnă cu blândețe să se dea jos de acolo, dar câinele se 
mulţumi s-o privească trist. Charlie îi spuse că Chewbacca putea 
rămâne în pat. În cele din urmă, ieșiră amândoi din cameră, cu o 
grijă exagerată de a nu face zgomot, lăsând ușa întredeschisă 
câţiva centimetri. 

Pe când coborau scările, Christine privi de două ori în urmă, 
de parcă ar fi părăsit-o curajul de-al lăsa singur pe Joey. Charlie 
o prinse de mână și o conduse hotărât spre masă. Se așezară să 
bea o cafea în timp ce discutau. Afară, vântul gemea furios prin 
jgheaburi, șfichiuind ascuţit bobițele de zăpadă îngheţată lipite 
de ferestre. 

— Când se va opri furtuna asta, spuse Charlie, și când se vor 
deschide drumurile, va trebui să cobor și să-i telefonez lui Henry 
Rankin, ca să văd ce se mai întâmplă. Va trebui s-o fac cel puţin 
o dată la două zile, dacă nu chiar zilnic. Și cred că, în timp ce 


261 


lipsesc, cel mai bine ar fi să vă ascundeţi amândoi în sala 
bateriilor, din moară. Ar... 

— Nu, spuse ea repede. Dacă ai de gând să cobori, venim și 
noi cu tine. 

— Ar fi obositor, mai cu seamă dacă va trebui s-o fac zilnic. 

— Ne vom descurca. 

— Și dacă Joey nu va reuși? 

— Nu vreau să rămânem singuri aici, spuse ea îndârjită. 

— Nu uita că și poliţia ne caută. Dacă vom apărea în grup, ne 
vor remarca mult mai ușor. 

— Vom merge cu tine oriunde va fi nevoie, spuse ea. Te rog. 
Te rog. 

— Fie, acceptă el cu o înclinare a capului. 

Luă harta pe care o cumpărase în Sacramento, o întinse pe 
masă și îi arătă pe ce drum s-ar fi putut salva, dacă, în ciuda 
tuturor piedicilor, oamenii lui Spivey i-ar fi găsit, și presupunând 
că ar mai fi avut suficient timp să scape. Ar fi trebuit să urce mai 
departe, spre vârful culmii următoare, apoi s-o ia spre est, 
coborând în valea care începea de acolo, să găsească pârâul din 
fundul văii și să-l urmeze, mergând către lac. Era un drum de 
patru sau cinci mile dar părea de cel puţin o sută pe potecile 
înzăpezite ale iernii. Marcajul însă era foarte bun, iar șansele de 
a se rătăci erau mici, câtă vreme aveau harta și o busolă. 

Treptat, discuţia lor alunecă de la Grace Spivey spre alte 
subiecte; începură să vorbească despre ei înșiși, fiecare 
amintindu-și de trecut, despre ce le plăcea și ce nu, despre 
visuri și speranțe, oferindu-și astfel cea mai bună ocazie de a se 
cunoaște din câte avuseseră până atunci. După un timp se 
ridicară de la masă, stinseră lumina și se așezară pe sofaua din 
fața căminului, învăluiţi de licărul dulce al focului. Discuţia 
deveni mai intimă, cuvintele - mai puţine acum - erau mai 
bogate în sensuri și, în cele din urmă, chiar tăcerea lor se dovedi 
plină de semnificaţii. 

Nu se știe cum, buzele li se întâlniră. Brusc, Charlie își dădu 
seama că se atingeau și se sărutau tot mai intens, apoi mana lui 
i se opri pe sân și simţi prin bluză erecţia sfârcului arzându-i 
palma. Limba ei îi pătrunse în gură, încet, ca un șarpe de foc. 
Buzele-i ardeau. Când îi atinse obrazul cu vârful degetelor simți 
un asemenea șoc încât crezu că vor sări scântei și va ieși fum. 
Niciodată nu dorise și nu avusese nevoie de vreo femeie așa 


262 


cum avea acum nevoie de Christine și, judecând după arcuirea 
trupului ei și după cum i se încordaseră mușchii, îl dorea la 
rândul ei, avea la fel de multă nevoie de el. Charlie știa că în 
ciuda situației în care se aflau, în pofida acelui loc întâmplător 
pe care soarta i-l hărăzise, vor face dragoste chiar în noaptea 
aceea. Era inevitabil. 

Bluza i se descheiase. Își apropie gura de sânii ei. 

— Charlie..., spuse ea blând. 

Limba lui se plimbă drăgăstos întâi pe unul din sfârcuri, apoi 
pe celălalt. 

— Nu, spuse ea, împingându-l cu un gest lipsit de convingere, 
atâta doar cât să se convingă de intenţiile lui. 

— Te iubesc, spuse el din adâncul inimii. În numai câteva zile 
se îndrăgostise de trăsăturile ei minunate, de corpul ei, de 
mintea și inteligenţa ei sclipitoare, de curajul ei în fața 
pericolului, de spiritul ei neîmblânzit și încăpățânat, de felul cum 
mergea, de felul în care îi flutura părul în bătaia vântului... 

— Joey... spuse ea. 

— Doarme. 

— Ar putea să se trezească. 

Charlie o sărută pe gât și îi simţi pulsul accelerat. Inima ei 
bătea cu putere. A lui, la fel. 

— Ar putea ieși din cameră și să ne vadă, spuse ea. 

O conduse la o altă sofa, aflată sub balconul etajului, în afara 
vederii. Umbrele erau profunde și purpurii. 

— N-ar trebui, spuse ea, dar continuă să-l sărute pe gât, pe 
bărbie, pe ochi. Chiar și aici... dacă se trezește... 

— Întâi o să ne strige, spuse Charlie cu respiraţia tăiată, 
arzând de dorinţă. N-o să vină de-a dreptul într-o sufragerie 
neluminată. 

Ea îi sărută nasul, fiecare colț al gurii, îiî 
lanţ de sărutări, apoi ajunse la ureche. 

Charlie își plimbă mâinile de-a lungul trupului ei și se înfioră 
de perfecțiunea formelor pe care le descoperea. Dulceaţa 
fiecărei concavităţi și convexităţi, fiecare unghi ispititor, arcuirea 
sânilor și a soldurilor, netezimea încordată a pântecului, 
rotunjimea feselor, plinătatea mătăsoasă a coapselor - întreaga 
ei fiinţă, până în cele mai mici amănunte, părea să fie o definiţie 
a feminităţii perfecte. 

— Fie, spuse ea abia auzit, dar în tăcere. 


nconjură bărbia cu un 


263 


— Niciun sunet, îi promise el. 

— Niciun sunet. 

— Niciun sunet, cât de mic... 

Vântul gemea pe la fereastra de deasupra sofalei, dar el dădu 
glas intensei sale plăceri doar în gând. 

e 

Nu e momentul, își spuse ea cețos. Nici locul. Nici timpul. 
Nimic nu se potrivește. 

Joey. Putere. Trezește-te. 

Deși ar fi trebuit să vadă totul cu alţi ochi, nu părea să fie așa, 
cel puțin nu chiar așa de mult, nu într-atât încât s-o facă să 
opună rezistenţă. 

li spusese că o iubește, și ea îi spusese lui același lucru și 
amândoi o spuneau din toată inima, era adevărat. Nu știa exact 
de când începuse să-l iubească, dar dacă s-ar fi concentrat 
asupra acestui fapt, poate că ar fi reușit să precizeze clipa în 
care respectul, admiraţia și afecțiunea deveniseră altceva, mai 
bun și mai puternic. De fapt, nu-l cunoștea decât de câteva zile; 
n-ar fi fost chiar atât de greu să fixeze momentul din care 
începuse să-l iubească. Desigur, în clipa aceea nu se putea 
gândi cu limpezime la nimic; se simțea pierdută cu totul, deși 
așa ceva nu i se întâmpla prea des. 

In ciuda declaraţiilor lor solemne de dragoste, nu numai 
dragostea o determinase să renunţe la prevedere și să-și asume 
riscul de a fi surprinsă în mijlocul pasiunii lor, ci și o evidentă și 
indubitabilă poftă trupească. Niciodată nu-și dorise un bărbat 
așa cum îl dorea pe Charlie. Dintr-o dată simţise că trebuie să-l 
aibă în ea, nu ar mai fi putut să respire până nu ar fi fosta lui. 
Trupul lui subţire, cu musculatura bine reliefată, umerii 
sculpturali, bicepșii tari ca piatra, pieptul neted și lat, întreaga 
lui fiinţă o stârnea într-un mod pe care nu-l mai cunoscuse până 
atunci. Fiecare nerv îi devenise cu mult mai sensibil decât 
înainte. Fiecare sărut și fiecare atingere, fiecare mișcare prin 
care pătrundea și mai adânc în ea, îi trezeau o plăcere atât de 
explozivă încât devenea vecină cu durerea, o plăcere uluitoare, 
o plăcere care o inunda, alungând din ea orice alt gând, până 
când se agăţă de el cu mintea golită, uimită de uitarea de sine 
cu care i se oferea, incapabilă să înțeleagă sau să se opună 
primitivei pofte trupești care o ardea. 


264 


Nevoia de a păstra tăcerea avea un ciudat efect erotic. Chiar 
ajuns la punctul culminant, Charlie nu scoase niciun sunet. li 
strânse doar cu putere șoldurile, trăgând-o mult spre el. Işi arcui 
spatele și deschise gura, dar rămase mut și, într-un fel, 
înăbușindu-și strigătul, își conservă energia și virilitatea, pentru 
că erecţia îi rămase intactă și se opriră doar ca să-și schimbe 
poziţia, rămânând uniţi tot timpul, și se rotiră pe sofa până când 
ea ajunse deasupra. Mișcările-i erau de o fluiditate pneumatică 
și o sinuozitate ritmică, cu totul deosebite de tot ce cunoscuse el 
până atunci. Pierdu noţiunea de timp și spaţiu, și se lăsă cu totul 
în voia cântecului moale, mătăsos, tăcut al cărnii și mișcării. 

e 

Niciodată până atunci nu cunoscuse această abandonare 
totală în jocul dragostei. Clipe întregi uită unde se află, chiar și 
cine este. Nu era altceva decât un animal, un organism golit de 
gânduri, prins în actul copulării, cu singura dorinţă de a capta 
cât mai multă plăcere, uitând de toate celelalte. O singură dată 
se întrerupse ritmul hipnotic al dragostei, când, pe neașteptate, 
Christinei i se păru că Joey coborâse și le privea din umbră jocul. 
Dar când își înălţă capul de pe pieptul lui Charlie și privi în jur, 
nu descoperi decât contururile umbroase ale mobilelor, 
subliniate de focul muribund. Ştia că fusese victima propriei ei 
imaginaţii. Apoi dragostea - dorinţa - sexul puseră iar stăpânire 
pe ea cu o putere uimitoare, chiar înspăimântătoare, și se dărui 
actului, incapabilă de a mai face altceva. Era pierdută. Cu totul. 

e 

Înainte de a fi terminat, Charlie fu cutremurat de trei 
orgasme. Ea nici nu mai știa la al câtelea era, dar nu era nevoie 
de vreo statistică pentru a-și da seama că niciunul dintre ei nu 
mai trăise încă așa ceva. Charlie tremura și acum, de parcă ar fi 
fost drogat. După ce au zăcut un timp, fără să vorbească, 
ascultând vântul de afară care urla pe la ferestre, începură să 
simtă răcoarea care îi învăluia. Focul stătea să se stingă. Se 
îmbrăcară fără chef și urcară la etaj, unde pregătiră pentru ea 
cel de al doilea dormitor. 

— Ar fi trebuit să dorm eu cu Joey și să-ţi fi lăsat ţie patul 
ăsta, spuse ea. 

— Nu. Ai să-l trezești dacă intri acum acolo. Sărmanul copil 
trebuie să se odihnească. 

— Dar tu unde ai să dormi? îl întrebă ea. 


— În galerie. 

— Pe jos? 

— O să pun un sac de dormit la capătul scărilor. 

Pentru o clipă îngrijorarea luă locul visării în ochii ei. 

— Parcă spuneai că în noaptea asta n-au cum să ajungă aici, 
chiar dacă... 

li puse un deget pe buze. 

— Sigur că nu. In niciun caz. Dar n-ar fi bine ca dimineaţă Joey 
să mă găsească dormind în patul tău, nu crezi? Și cea mai mare 
parte a sofalelor de jos sunt prea moi să pot dormi în ele. Așa 
că, dacă tot folosesc un sac de dormit, pot foarte bine să-l pun și 
la capătul scărilor. 

— Și ai să dormi cu o armă la cap? 

— Sigur. Chiar dacă nu va fi nevoie de ea. Și precis că n-o să 
fie. Așa că, în pat cu tine. 

După ce Christine se instală sub pături, îl sărută, urându-i 
noapte bună. Apoi el ieși din cameră, lăsând ușa întredeschisă. 

Ajuns afară își privi ceasul și fu uimit să vadă cât de târziu se 
făcuse. Era posibil să fi făcut dragoste timp de aproape două 
ore? Nu. Cu siguranţă nu. Fusese ceva înspăimântător, delicios 
de animalic în unirea lor; se abandonaseră unul celuilalt cu o 
pasiune și o intensitate care îi făcuseră să uite de timp, dar nu-și 
imaginase despre sine că s-ar fi putut comporta vreodată ca un 
armăsar în călduri și nu-i venea să creadă că nesaţul lui putuse 
dura chiar așa de mult. Și totuși ceasul lui nu o luase niciodată 
înainte. Era imposibil s-o fi luat razna cu o oră și mai bine în 
ultimele treizeci de minute. 

Işi dădu seama că rămăsese acolo în faţa camerei ei, rânjind 
ca o pisică de Cheshire, plin de mulțumire de sine. 

Aprinse din nou focul în sufragerie, apoi luă un sac de dormit, 
îl desfăcu, stinse lumina și se strecură în culcuș. Ascultă vijelia 
care mugea afară, dar nu pentru prea mult timp, căci somnul 
veni ca un flux mare și întunecat. 

e 

În vis, se făcea că trăgea plapuma peste Joey, netezindu-i-o, îi 
aranja perna, iar Joey dorea să-l sărute înainte de culcare; 
Charlie se apleca spre el, simțea pe obraz buzele tari și reci ale 
băiatului, și când îl privea, descoperea că acesta nu mai avea 
față, ci doar o ţeastă dezgolită, în mijlocul căreia se holbau doi 
ochi oribil de bulbucaţi. Ceea ce simţise Charlie pe obrazul lui 


266 


erau dinţii reci ai unei guri descărnate. Zvâcni îngrozit. Joey 
zvârli plapuma de pe el și se ridică în mijlocul patului. Era un 
băiat cât se poate de normal, atâta doar că, în loc de cap, avea 
un craniu. Ochii exoftalmici ai craniului îl fixau pe Charlie, iar 
mâinile micuţe ale băiatului descheiau nasturii pijamalei cu 
Zburători Spaţiali. Pieptul slăbuţ complet dezvelit, începu să se 
desfacă, iar Charlie încercă să se întoarcă și să fugă, dar nu 
reuși. Nu reuși nici să închidă ochii, nici să-și îndrepte privirea în 
altă direcţie, nu putea decât să se uite cum din pieptul băiatului 
țâșnește o hoardă de șobolani cu ochii roșii, ca exemplarul din 
sala bateriilor, zece, o sută, o mie de șobolani, până când Joey 
se goli, prăbușindu-se ca un sac de piele, ca un balon dezumflat; 
apoi șobolanii năvăliră asupra lui Charlie... Se trezi lac de 
sudoare, gâfâind, cu un strigăt îngheţat în gât. Îl ţintuia ceva, 
paralizându-i mâinile și picioarele, și preț de o clipă crezu că 
sunt șobolanii care ieșiseră din vis. Se zvârcoli până când își 
dădu seama că se află într-un sac de dormit cu fermoarul tras. 
Reuși să găsească fermoarul și deschise sacul, eliberându-se. Se 
târî până la peretele învăluit în întuneric și se sprijini cu spatele 
de el, ascultând bătăile de ciocan ale propriei inimi. 

Când, în cele din urmă, își veni în fire, se duse în camera lui 
Joey pentru a se convinge că totul e în ordine. Băiatul dormea 
liniștit. Chewbacca își săltă capul păros și căscă. 

Charlie își privi ceasul. Dormise patru ore. Se crăpa de ziuă. 

Reveni la parter. 

Nu își putea stăpâni tremuratul. 

Cobori să-și facă o cafea. 

Incercă să nu se mai gândească la vis, dar nu reuși. Niciodată 
până atunci nu avusese un coșmar atât de viu, iar forța lui 
cutremurătoare îl făcea să creadă că era ceva mai mult decât 
un vis, decât o experienţă ieșită din comun: un avertisment 
asupra evenimentelor ce aveau să urmeze. Din Joey nu vor ţâșni 
șobolani, evident. Visul fusese doar un simbol. Semnificaţia lui 
era că Joey va muri. Deși nu voia să creadă una ca asta - era 
distrus la gândul că nu va putea să-l apere pe băiat - nu reușea 
să se convingă că era vorba doar de un vis... Știa. O simţea în 
toată fiinţa lui. Joey va muri. Poate că aveau să moară cu toții. 

Abia acum înţelegea de ce el și Christine făcuseră dragoste cu 
o asemenea intensitate, cu o asemenea uitare de sine, cu o 
asemenea înspăimântătoare nevoie animalică. În adâncul ființei 


267 


lor, amândoi intuiseră că timpul vieţii le era pe sfârșite. 
Subconștientul îi avertizase asupra iminentei apropieri a morţii, 
pe care încercaseră s-o înlăture prin ritualul străvechi și 
fundamental impus de viaţă, care era ceremonia cărnii, dansul 
la orizontală. 

Se ridică de la masă, își lăsă cafeaua băută pe jumătate și se 
apropie de ușă. Suflă asupra geamului îngheţat până când reuși 
să vadă veranda înghițită de zăpadă. Nu se distingea nimic, cu 
excepția întunericului și a câtorva fulgi care se roteau în el. 
Vijelia slăbise. lar Spivey nu era departe. Se afla undeva pe 
aproape. Aceasta era semnificaţia visului. 


54. 


În zori, furtuna se potolise. 

Christine și Joey se treziră devreme. Băiatul era mai puţin 
exuberant ca aseară. Aluneca din nou câtre tristeţe și disperare, 
dar își ajută mama și pe Charlie să pregătească micul dejun și 
mâncă și el cu poftă. 

După masă, Charlie se îmbrăcă și ieși singur, vrând să verifice 
carabina pe care o cumpărase ieri din Sacramento. 

Stratul de zăpadă era mai gros de patruzeci de centimetri. 
Nămeţii care înconjurau cabana erau cu mult mai înalţi decât 
fuseseră cu o zi în urmă. Zăpada astupase două din ferestrele 
de la parter. Crengile brazilor se înclinaseră mult sub greutatea 
zăpezii. Pretutindeni domnea o liniște de cimitir. 

Ziua era rece, cenușie, lugubră. În momentul acela nu sufla 
nicio pală de vânt. 

Improviză o ţintă dintr-o bucată de carton și două capete de 
sfoară, apoi o legă de un brad aflat la câțiva metri de moara de 
vânt. Se depărtă cam la 25 de metri de ţintă și se întinse pe 
zăpadă. Folosi un sac de dormit rulat drept suport pentru armă 
și ochi în mijlocul țintei. Trase trei focuri, făcând după fiecare 
câte o pauză pentru a se asigura că firele care se încrucișau în 
centrul țintei rămăseseră la locul lor. 

Modelul Winchester 100 era prevăzut cu un telescop care 
aducea ţinta chiar în faţa trăgătorului. Trăgea cu alice de 180 și 
constată că fiecare încărcătură nimerise din plin. 


268 


Împușcăturile tulburau liniștea dimineţii care învăluia muntele 
și țăndări de ecou se întorceau chiar din văile cele mai 
îndepărtate. 

Se ridică, se apropie de ţintă și analiză punctul de pătrundere 
al fiecărei încărcături. Apoi măsură distanța de pătrundere a 
fiecărei împușcături față de centrul țintei (care era punctul de 
intersecţie a celor două fire). În felul acesta știa cum trebuia 
reglat telescopul. Arma devia în jos și spre dreapta. Corectă 
unghiul de înălțare, apoi pe cel de deviere. Apoi se întinse iar pe 
zăpadă și trase o altă serie de trei. De data aceasta avu 
satisfacția să vadă că fiecare încărcătură nimerise centrul țintei. 

Un glonţ nu merge în linie dreaptă, ci pe o traiectorie curbă, 
traversând de două ori linia de ochire - o dată în timp ce se 
ridică și a doua oară, în timp ce coboară. Cu arma și muniţia pe 
care le folosea, Charlie își dădu seama că glonţul va traversa 
linia de ochire prima dată cam la 25 de metri, apoi se va ridica 
la aproape doi inci deasupra țintei, cam la o sută de metri de ea, 
apoi va cobori, traversând linia de ochire pentru a doua oară, 
cam la două sute de metri. Carabina fusese ajustată pentru o 
bătaie de două sute de metri. 

N-ar fi vrut să omoare pe nimeni. 

Spera că nu va fi nevoit s-o facă. 

Dar era pregătit. 

e 

Christine și Charlie își puseră apreschiurile și rucsacurile și 
coborâră spre poieniţa de jos pentru a termina descărcatul 
mașinii. 

Charlie luase și arma pe care o purta atârnată de umăr. 

— Te aștepți la neplăceri? îl întrebă ea. 

— Nu. Dar la ce folosește o armă dacă nu o ai tot timpul cu 
tine? 

Cu toate că acum era mai liniștită decât aseară lăsându-l pe 
Joey singur acasă, totuși lucrul acesta o făcea nefericită. Buna 
lui dispoziţie nu durase prea mult. Se retrăgea iar în propria-i 
lume, iar schimbarea lui o sperie pe Christine și mai mult decât 
prima dată pentru că, după revenirea de ieri, sperase că Joey a 
revenit definitiv la voioșia lui dintotdeauna. Dacă se retrăgea din 
nou în tăcere și disperare, era de așteptat ca acum, alunecarea 
lui să fie și mai profundă, fără vreo cale de ieșire. Era posibil ca 
un copil, cândva normal, să devină autist, ajungând să refuze 


269 


orice relaţie cu lumea din jur. Citise despre astfel de cazuri, dar 
nu fusese niciodată îngrijorată de așa ceva, pentru că Joey era 
un copil atât de deschis, comunicativ și vesel. Autismul era ceva 
care li s-ar fi putut întâmpla copiilor altora, în niciun caz 
băiețelului ei extravertit. Dar acum... Azi-dimineaţă abia dacă 
vorbise. Nu zâmbise deloc. Ar fi vrut să stea cu el tot timpul, să-l 
țină în braţe, dar își aminti că lăsându-l singur, seara trecută, 
reușise să-l convingă că vrăjitoarea nu se putea afla prin 
preajmă. Poate că lăsându-l și acum singur, rezultatul ar fi putut 
li la fel de salutar. 

Christine nu aruncă nicio privire în urmă în timp ce cobora 
împreună cu Charlie, depărtându-se de cabană. Dacă Joey, 
urmărindu-i de la vreo fereastră, ar fi văzând-o privind înapoi, 
poate că ar fi interpretat gestul ca trădându-i teama pentru el, 
iar asta ar fi alimentat și frica băiatului. 

Respirația Christinei se transforma în rotocoale de aburi care 
se ridicau deasupra ei. Era un ger aspru, dar pentru că nu bătea 
vântul, n-aveau nevoie de ochelarii de schi. 

La început nu-și vorbiră. Mergeau prin zăpada proaspătă și 
afânată în care se scufundau la răstimpuri, în ciuda încălțărilor 
speciale, pășind cu grijă și mijindu-și ochii în spatele ochelarilor 
de soare care nu le puteau asigura protecţia împotriva soarelui 
orbitor. 

Când ajunseră la pâlcul de copaci care mărginea poiana, 
Charlie spuse: 

— Ştii... în legătură cu aseară... 

— In primul rând, spuse ea repede, vorbind aproape în 
șoaptă, pentru că era atâta liniște încât vocea răsuna ca un 
strigăt, vreau să știi că toată dimineața am fost... ei bine, puţin 
jenată de ce s-a întâmplat. 

— Te referi la ce s-a întâmplat azi-noapte? 


— Da. 
— Și îţi pare rău? 
— Nu, nu. 


— Bine. Pentru că nici mie nu-mi pare rău. Absolut deloc. 

— Aş vrea să știi, continuă ea, că așa cum am fost aseară... 
atât de nerăbdătoare... de agresivă... de... 

— Pasionată? 

— A fost ceva mai mult decât pasiune, nu crezi? 

— Ba da. 


— Doamne, am fost ca... un animal. Nu mă mai săturam de 
tine. 

— A însemnat enorm pentru propriul meu eu, spuse el cu un 
zâmbet. 

— N-am știut că eul tău era așa de dezumflat. 

— Nu era. Dar niciodată n-aș fi îndrăznit să cred că sunt un 
dar dumnezeiesc pentru femei. 

— Dar după cum te-ai comportat aseară, ai putea s-o crezi, 
nu-i așa? 

— Categoric. 

După încă vreo douăzeci de pași se opriră, sărutându-se cu 
afecțiune. 

— Aș vrea să înţelegi că e pentru prima oară când mi se 
întâmplă așa ceva, spuse ea. 

El mimă surprinderea și dezamăgirea: 

— Adică vrei să spui că nu ești nebună după sex? 

— Doar cu tine. 

— Probabil pentru că sunt un dar dumnezeiesc oferit femeilor. 

Ea nu zâmbi. 

— Charlie, e foarte important pentru mine ca tu să înţelegi. 
Azi-noapte... nu pot să înțeleg ce-a fost cu mine. 

— Eu am fost cu tine. 

— Fii serios. Nu vreau să crezi că m-am comportat la fel cu 
alți bărbaţi. Nu. Niciodată. Ceea ce am făcut cu tine aseară, nu 
mi s-a mai întâmplat niciodată. Nici n-aș fi crezut că sunt în 
stare de așa ceva. Am fost cu adevărat ca o sălbăticiune. 
Adică... nu sunt o mironosiţă, dar... 

— Ascultă, spuse el, dacă tu ai fost un animal, atunci eu am 
fost o bestie. Nu-mi stă în fire să-mi pierd controlul în halul ăsta, 
și nici nu-mi stă în fire să fiu așa de posesiv... de dur. Darnu mă 
simt jenat pentru felul în care m-am comportat, și nici tu nu ar 
trebui. A fost ceva special, ceva unic și de aceea amândoi 
trebuie să luăm lucrurile ca atare. Poate că uneori a fost cam 
violent, dar a fost și senzaţional. Nu-i așa? 

— Doamne, da. 

Se sărutară din nou, un sărut scurt, întrerupt de un bâzâit a 
cărui intensitate creștea. 

Charlie își înălţă capul, ascultând. 

Sunetul crescu în intensitate. 


271 


— Un avion? spuse ea, privind spre fâșia de cer care se ivea 
deasupra potecii flancate de copaci. 

— Scutere pentru zăpadă, spuse Charlie. A fost o vreme când 
munţii erau copleșiți de liniște și seninătate. Dar vremurile 
acelea au apus. Afurisitele de mașini au apărut peste tot, ca 
purecii pe o mâţă. 

Zgomotul motoarelor deveni și mai intens. 

— Nu s-ar putea auzi așa de clar dacă n-ar fi aproape, spuse 
ea alarmată. 

— Se poate. 

— Sună de parcă ar fi ajuns deja în dreptul nostru. 

— Probabil că sunt încă destul de departe. Aici, sunetele se 
aud de foarte departe. 

— Și dacă ne întâlnim cu cineva? 

— Vom spune că am închiriat cabana. Pe mine mă cheamă... 
Bob... hm... Henderson. Și tu ești Jane Henderson. Locuim în 
Seattle. Suntem aici pentru schi și ca să scăpăm de tot restul 
lumii. Ai priceput? 

— Am priceput, răspunse ea. 

— Nicio vorbă despre Joey. 

Ea încuviință cu o mișcare a capului. 

Zgomotul motoarelor se intensifică, apoi încetă treptat până 
când totul redeveni tăcere tulburată doar de zgomotul moale al 
șoșonilor. 

Când ajunseră la următoarea spărtură în linia de copaci de 
deasupra celei de a doua poiene, văzură patru scutere de 
zăpadă și opt oameni adunaţi în jurul jeep-ului. Erau prea 
departe ca să le poată vedea figurile sau chiar să-și dea seama 
dacă erau bărbaţi sau femei. Păreau doar niște personaje mici, 
negre, profilate pe albul orbitor al zăpezii. Mașina era îngropată 
pe jumătate în zăpadă, dar străinii erau foarte preocupaţi de 
deszăpezirea ei. Acum îi încercau ușile. 

Christine le auzi slab vocile, fără să poată distinge cuvintele. 

Zgomotul geamurilor sparte răsună cu putere prin aerul 
înghețat și Christine înţelese că nu aveau de-a face doar cu 
niște pasionaţi de plimbări cu scuterele de zăpadă. 

Charlie o trase înapoi, în umbra întunecată a pădurii, cât pe- 
aci să cadă amândoi; încălțările lor nu erau potrivite pentru 
fugă. Se adăpostiră sub un brad uriaș. Ramurile îi porneau la 
aproape șapte metri de la pământ, aruncând umbre groase și 


272 


ace pe crusta subțire de zăpadă de dedesubt. Charlie se sprijini 
de trunchiul uriaș și privi încordat printre alţi doi brazi, spre 
poiană și mașină. Deschise tocul în care se afla binoclul fixat la 
centură, și îl scoase. 

— Cine sunt? întrebă Christine în timp ce îl urmărea pe 
Charlie, care focaliza binoclul. Era convinsă că știa răspunsul, 
dar nu voia să creadă și nici nu avea puterea să-l accepte. Nu e 
doar un grup de oameni veniţi aici pentru sporturi de iarnă. Sunt 
sigură de asta. N-ar da târcoale, spărgând geamurile mașinilor 
abandonate. 

— O fi vreo bandă de copii, spuse el focalizând. Puși pe drăcii. 

— Nimeni n-ar bate atâta drum, până în inima muntelui, doar 
ca să facă pozne pe-aici, spuse ea. 

Charlie făcu doi pași înainte, ținând binoclul cu ambele mâini 
și privind în direcţia mașinii. În cele din urmă spuse: 

— Îl recunosc pe unul din ei. Tipul ăla mare care a intrat în 
biroul ei din biserică, în clipa când eu și Henry ne pregăteam să 
plecăm. Îi spunea Kyle. 

— Oh, Doamne! 

Muntele se dovedea a nu fi nici pe departe un rai, ci punctul 
terminus. O capcană. 

Dintr-o dată, pantele înzăpezite ale muntelui și pădurile lui 
făcură ca retragerea lor aici să pară lipsită de prevedere, 
prostească. Iniţial păruse o idee bună fuga de oameni și 
alegerea unui loc cât mai retras, unde să nu poată fi găsiţi, dar, 
în același timp, se depărtaseră de orice posibilitate de ajutor, de 
orice intervenţie în cazul când ar fi fost atacați. Aici, în aceste 
locuri îngheţate, ar fi putut fi măcelăriți fără ca nimeni, cu 
excepția ucigașilor, să știe vreodată ce li s-a întâmplat. 

— Dar pe... ea... poţi s-o vezi? întrebă Christine. 

— Pe Spivey? Cred că... da... E singura care mai stă pe scuter. 
Sunt sigur că ea e. 

— Dar cum au reușit să ne găsească? 

— Prin cineva care a știut că sunt coproprietar al cabanei. 
Cineva care și-o fi amintit acest amănunt și l-a divulgat 
oamenilor ei. 

— Henry Rankin? 

— Poate. Foarte puţini oameni știu de locul ăsta. 

— Și totuși... așa de repede? 


— Șase... șapte... opt, continuă Charlie. Ba nu. Zece. Sunt 
zece. 

„Veţi muri”, își aminti ea. Și, pentru prima oară de când 
părăsise mănăstirea, pentru prima oară de când renunţase la 
religie, își dori să nu fi întors complet spatele bisericii. 
Comparate cu nebunia celor care credeau în cultul lui Spivey, 
străvechile și umanele doctrine ale bisericii romano-catolice îi 
apăreau acum infinit mai atrăgătoare și liniștitoare. Işi dorea să 
fi putut reveni la ele fără să pară ipocrită, să-l poată implora pe 
Dumnezeu să o ajute, s-o roage pe Sfânta Fecioară să intervină. 
Dar biserica nu putea fi respinsă pur și simplu, scoasă cu totul și 
definitiv din viaţa cuiva, ca apoi să dai fuga înapoi la ea ori de 
câte ori erai la ananghie și să te aștepți să fii acceptat înainte de 
a fi făcut penitenţă. Trebuia să-ţi păstrezi credinţa și la bine și la 
rău. Dacă ar fi fost să moară de mâna fanaticilor lui Spivey, n-ar 
mai fi apucat să se spovedească vreunui preot, și nici n-ar fi 
avut parte de riturile înmormântării în pământ sfinţit. Era uimită 
să descopere cât de importante erau încă pentru ea lucrurile 
astea după atâţia ani în care le desconsiderase total. 

Charlie puse binoclul la loc în tocul lui. Apoi își luă arma de la 
umăr. 

— Tu te întorci la cabană, spuse el. Cât poţi de repede. Rămâi 
printre copaci până ajungi pe potecă. De acolo de unde sunt ei 
nu pot vedea în poiana de sus. Il pregătești pe Joey. Pui niște 
mâncare în rucsacul tău. Fă tot ce poţi ca să fii gata. 

— Tu rămâi aici? De ce? 

— Ca să omor câţiva din ei, spuse el. 

Trase  fermoarul unuia dintre buzunarele hainei lui 
impermeabile. Era plin de cartușe. După ce va fi golit 
încărcătorul carabinei, o va putea reîncărca rapid. 

Ezită o clipă, temându-se să-l lase singur. 

— Du-te, îi spuse el. Grăbește-te! Nu prea avem timp. 

Inclină din cap apoi, cu inima bătându-i nebunește, se 
întoarse, croindu-și drum printre copaci. Urca pantele pe cât de 
repede-i permiteau încălţările, ceea ce nu era suficient, ridicând 
mâinile pentru a îndepărta crengile care i se iveau în cale. Era 
bucuroasă că arborii uriași ţineau o umbră deasă, împiedicând 
creșterea unor tufișuri în care s-ar fi încurcat acum, care ar fi 
tras-o de costumul de schi, ţinând-o pe loc. 


274 


Pentru ca un foc de armă să-și atingă ţinta e nevoie de două 
lucruri: o poziție cât mai stabilă, și acționarea trăgaciului, la 
momentul oportun, cu o mișcare cât mai lină. Foarte puţini 
trăgători - vânători, militari - procedează astfel. Cei mai mulţi 
încearcă să tragă pe nepregătite, în loc să caute cea mai bună 
poziţie sau apasă cu toată puterea pe trăgaci, cu o mișcare iute, 
ceea ce îi face să rateze. 

Un trăgător care se folosește de carabină trage cel mai bine 
din poziția culcat, mai cu seamă când ţintește din vârful unei 
pante spre vale. După ce își scoase apreschiurile, Charlie se 
deplasă spre pădure, chiar la marginea poienei, și se lăsă la 
pământ. Stratul de zăpadă nu avea aici mai mult de doi 
centimetri pentru că vântul străbătuse poiana dinspre vest, 
dezgolind pământul și măturase zăpada spre est, adunând-o în 
mormane în partea aceea a pădurii. Panta era abruptă în acel 
punct. De aici putea să privească în jos, spre oamenii care se 
învârteau în jurul jeep-ului. Ridică arma și o sprijini în podul 
palmei stângi; braţul stâng îi era îndoit, cu cotul plasat chiar sub 
carabină. In poziţia aceea, pușca nu se putea clinti pentru că era 
susținută de antebraț care-i servea drept punct de sprijin. 

Tinti spre figura întunecată din interiorul scuterului - deși ar fi 
putut alege alte ţinte, mult mai ușoare - pentru că era convins 
că era Spivey. Capul i se profila deasupra parbrizului, lucru care 
nu-l îngrijora; plexiglasul n-ar fi putut devia glonţul. Dacă ar fi 
reușit s-o scoată din joc, probabil că ceilalți s-ar fi împrăștiat, 
lipsiţi de suportul lor psihologic. Moartea micului zeu de tinichea 
chiar sub ochii unui fanatic ar fi avut asupra acestuia un efect 
devastator. 

Degetul lui înmănușat se îndoise în jurul trăgaciului, dar, fără 
să știe de ce, nu-i plăcea senzaţia, așa că își scoase cu dinţii 
mănușa, puse degetul gol pe trăgaci și se simţi cu mult mai 
bine. Cele două fire se încrucișau acum chiar în mijlocul frunţii 
lui Grace Spivey pentru că, la distanţa aceea, glonţul ar fi trecut 
pe sub linia de ochire în clipa în care ar fi atins ţinta, nimerind 
cam cu un inci mai jos. Cu puţin noroc ar fi nimerit-o exact între 
ochi. Cu mai puţin noroc, dar cu îndemânare, ar fi nimerit-o în 
față sau gât. 

In ciuda gerului, transpira. Simţea la subsuoară stropi grei de 
sudoare. 


275 


Era oare în legitimă apărare? Niciunul dintre ei nu avea în 
clipa aceea o armă. Viaţa nu-i era ameninţată de vreun pericol 
iminent. Dar dacă nu ar fi reușit să elimine câţiva din ei înainte 
ca ei să se apropie, l-ar fi copleșit. Și totuși ezita. Niciodată până 
atunci nu mai făcuse așa ceva cu atâta sânge rece. O voce 
mică, dinăuntrul lui îl avertiză că dacă va proceda în felul 
acesta, nu va fi cu nimic mai bun decât monștrii de care trebuia 
să se apere. Dar dacă n-o va face, va muri în cele din urmă, ca 
și Christine și Joey. 

Cele două fire se încrucișau chiar pe fruntea lui Spivey. 
Charlie apăsă trăgaciul, doar pe jumătate, pentru ca șocul 
mișcării să nu deplaseze arma de la ţinta ei, fie chiar și cu câţiva 
milimetri. Menţinu trăgaciul apăsat chiar pe linia de tragere 
până când readuse cele două fire încrucișate pe ţintă și apoi, de 
parcă ideea i-ar fi venit prea târziu, termină cursa trăgaciului cu 
o mișcare rapidă. Arma explodă și el tresări, nu în urma 
detunăturii, ci ca o reacţie întârziată, când era deja prea târziu 
ca gestul lui să mai modifice traiectoria glonțului pornit de pe 
țeavă. Cele două faze ale apăsării pe trăgaci aveau scopul de a 
păcăli subconștientul, tresărirea care anticipa momentul tragerii 
trebuia evitată așa încât detunătura să devină doar o surpriză 
neînsemnată. 

Dar mai intervenise o surpriză, una proastă: i se păru că 
Spivey se aplecase înainte, în scuter, probabil să ia ceva, 
coborându-și capul chiar în clipa când el apăsa pe trăgaci. Când 
privi iar prin lunetă nu o mai putu vedea - fie că o atinsese și ea 
se prăbușise cu fruntea pe parbriz, fie că, într-adevăr, 
providenţa veghease asupra ei și se aplecase după ceva cu o 
clipă înainte, iar acum se ferea să se mai arate în bătaia 
gloanțelor. 

Imediat schimbă direcţia armei spre unul din oamenii ei care 
stătea chiar lângă jeep. Se apropiase instinctiv de mașină, 
auzind împușcătura. Nu avea reacţii rapide, era uluit și nu sesiza 
primejdia care-l pândea. 

Charlie trase. De data aceasta fu răsplătit. Omul căzu la 
pământ. Mort sau rănit de moarte. 

e 

Mergând de-a lungul lizierei pădurii, Christine ajunse la 
cotitura care ducea spre zona despădurită, unde nu mai putea fi 
văzută de cei de jos. Tocmai pășea pe poteca pe care stratul 


276 


subţire de zăpadă îi ușura mersul, când auzi o împușcătură, 
urmată imediat de o a doua. Vru să se întoarcă lângă Charlie, 
dorea să fie cu el și să-l ajute, deși știa că nu putea face nimic. 
Nu avu timp nici să privească în urmă. Își dublă eforturile, 
scoțând trâmbe de aburi. Incerca să calce cât mai ușor pe 
zăpadă, de cele mai multe ori însă, spărgea crusta din pricina 
grabei. Căuta cu disperare porțiunile de pe care zăpada fusese 
spulberată de vânt, acolo unde putea recupera din timpul 
pierdut. 

Dar dacă i se întâmpla ceva lui Charlie? Dacă nu s-ar mai fi 
întors la ea și la Joey? 

Nu era deprinsă cu viaţa în aer liber. N-ar fi supravieţuit în 
pustietăţile asta îngheţate. Dacă ar fi trebuit să părăsească 
locuinţa fără Charlie, s-ar fi rătăcit prin locurile acelea sălbatice, 
ar fi murit de foame și frig. 

Apoi, ca și cum natura ar fi dorit să împingă spaima Christinei 
până la limita disperării, bătându-și joc de ea, începu să ningă. 

e 

Când primul om lovit se prăbuși în zăpadă, o parte dintre 
ceilalți s-au trântit la pământ, căutând adăpost în spatele 
jeepului. Doi s-au îndreptat în fugă spre scutere, oferind o ţintă 
perfectă. Charlie puse arma la ochi. Noua împușcătură, la fel de 
bine ţintită, îl nimeri pe unul dintre ei drept în piept, aruncându-l 
peste un scuter, de unde se prăbuși nemișcat pe zăpadă. 

Celălalt se opri, oferindu-se în întregime ţintașului. 

Charlie trase iar. Nu-și dădu seama dacă nimerise din nou 
pentru că victima era acum în spatele unei movile de zăpadă. 

Incărcă din nou arma. 

Se întrebă dacă printre cei de jos era vreun vânător sau fost 
militar cu suficientă pricepere pentru a-i descoperi poziţia. Se 
gândi să se deplaseze de-a lungul liniei de copaci, pentru a găsi 
un alt loc potrivit. Ştia că umbrele copacilor îi vor acoperi 
mișcările. Dar ceva îi spunea că adversarii lui nu aveau niciun 
fel de experiență în astfel de operaţii și nu făcuseră parte din 
nicio trupă de comando, așa că rămase pe vechiul 
amplasament, așteptând ca unul din ei să facă vreo greșeală. 

N-a avut mult de așteptat. Unul din cei care se adăpostise pe 
lângă jeep se dovedi mai curios decât ar fi dictat prudenţța. 
După o jumătate de minut fără explozia nici unei împușcături, 
unul dintre Amurgieni se ridică încetișor ca să arunce o privire. 


277 


Rămase pe vine, gata să se trântească la loc la cel mai mic 
semn de primejdie, crezând că în poziţia aceea era foarte greu 
vizibil, când, de fapt, îi oferea lui Charlie o ţintă excelentă. Își 
închipuise că se va putea arunca la pământ la cel mai vag 
sunet, dar fusese deja nimerit și ucis înainte să fi putut auzi 
bubuitura împușcăturii. 

Trei erau doborâţi. Rămăseseră șapte. Șase, dacă o lovise și 
pe Spivey. 

Era pentru prima oară în viaţa lui când lui Charlie Harrison îi 
părea bine că luptase în Vietnam. Deși trecuseră de atunci 
cincisprezece ani, nu uitase șiretlicurile de pe câmpurile de 
luptă. Simţea tensiunea înnebunitoare a celui vânat, ca și a 
vânătorului, dar știa și cum să tragă foloase de pe urma ei, 
pentru a se menţine veșnic treaz și în formă. 

Ceilalţi  rămaseră  nemișcaţi, îngropându-se în zăpadă, 
adăpostiţi în spatele jeep-ului sau al scuterelor. Charlie îi auzea 
vorbind între ei, fără să mai aibă curajul să se arate. Ştia că vor 
mai rămâne ţintuiţi pe locurile lor încă cinci sau zece minute și 
că ar fi fost bine să plece spre cabană, folosindu-se astfel de 
acel răgaz. Dar avea și șansa ca așteptând, să i se ofere încă o 
țintă clară, atunci când își vor mai recăpăta curajul. Cel puţin 
pentru moment nu era niciun pericol să piardă ceva din 
avantajul câștigat, dacă ar fi stat locului. Așa că rămase la 
marginea pădurii. Își reîncărcă arma. Privi încordat spre grupul 
încremenit. Dăduse dovadă de îndemânare la doborârea țintelor 
omenești, totuși și-ar fi dorit să nu fi fost chiar așa de mândru 
de această abilitate. Era cuprins de o încântare sălbatică pentru 
e a reușise să culce la pământ trei dintre ei și se simţea rușinat 
de propria-i bucurie. 

Cerul părea dur, metalic. Cernea o ninsoare ușoară. Nu bătea 
încă vântul. Bun. Vântul l-ar fi încurcat atunci când ar fi trebuit 
să tragă. Dedesubt, oamenii lui Spivey nu mai discutau între ei. 
O tăcere nefirească se lăsă peste munte. 

Timpul își urma cursul. î 

Celor de jos le era frică de el. Incepea să spere. 


55. 


Christine îl găsi pe Joey la parter. Faţa îi era cenușie. Auzise 
împușcăturile. Ştia. 

— Eae. 

— lubitule, pune-ți costumul de schi, cizmele. Plecăm curând. 

— Nu-i așa? spuse el în șoaptă. 

— Trebuie să fim gata de plecare în clipa în care sosește 
Charlie. 

— Nu-i așa că-i ea? 

— Da, răspunse Christine. Din ochii băiatului se rostogoliră 
lacrimi și ea îl îmbrăţișă. Totul va fi bine. Charlie va avea grijă de 
noi. 

ÎI privea în ochi, dar el n-o vedea. Privirile lui treceau prin ea, 
spre o lume diferită de cea în care trăia. Işi căuta un loc doar al 
lui și privirea aceea goală o făcu să simtă un fior îngheţat pe 
spate. 

Sperase că se va putea îmbrăca singur în timp ce ea umplea 
rucsacul cu lucruri, dar băiatul căzuse parcă într-o stare de 
catalepsie, nemișcat, cu faţa și braţele moi. Îi luă costumul de 
schi și îl forță să intre în el, trăgându-i-l peste puloverul și jeans- 
ii pe care îi avea deja pe el. li puse două perechi de ciorapi din 
lână groasă pe piciorușele mici, apoi îl încălţă cu bocancii pe 
care îi legă tot ea. După aceea îi așeză mănușile și masca de 
schi pe podea, lângă ușă, să nu le uite la plecare. 

Intră apoi în bucătărie unde începu să aleagă alimentele și 
celelalte lucruri care trebuiau băgate în rucsac. Joey veni după 
ea și rămase și el în bucătărie. Pe neașteptate ieși din transă, își 
scutură fața contorsionată de frică și spuse: 

— Brandy? Unde e Brandy? 

— Vrei să spui Chewbacca, iubitule. 

— Brandy. Asta vreau să spun, Brandy! 

Uimită, Christine se opri din împachetat, se aplecă deasupra 
lui și îi puse o mână pe obraz. 

— lubitule... să nu faci asta... n-o speria pe mama în halul 
ăsta. Doar îţi amintești. Sunt sigură de asta. Iți aduci aminte... 
Brandy a murit. 

— Nu. 

— Vrăjitoarea... 


— Nu! 

— ... l-a ucis... 

Își scutură capul cu o mișcare violentă. 

— Nu! Nu! Brandy! Braaaaannndeeee! 

ÎI tinu. El se zbătu. 

— lubitule, te rog, te rog... 

În clipa aceea, atras de zgomot, Chewbacca intră în bucătărie. 
Joey se smulse din brațele Christinei, cuprinse câinele de gât cu 
ambele brațe, plin de bucurie, îi îmbrățișă capul păros. 

— Brandy! Vezi? E Brandy. Mai e încă aici. M-ai mințit. Brandy 
n-a păţit nimic. E cât se poate de bine. Bunul și bătrânul meu 
Brandy e sănătos tun. 

O clipă, Christine rămase nemișcată, cu respiraţia tăiată, 
încremenită de durere. Nu era o durere fizică, ci una deșteptată 
de emoția puternică, profundă și amară. Joey începea să se 
piardă. O vreme crezuse că băiatul acceptase moartea lui 
Brandy, și că totul se aranjase atunci când îl forțase să-și 
numească noul câine Chewbacca și nu Brandy Doi. Dar acum... 
Când îi strigă numele, băiatul nu-i răspunse. Nu-i aruncă nici 
măcar o privire. Stătea lipit de câine, căruia îi șoptea cuvinte 
fără înţeles, mângâindu-l, strângându-l în braţe. Christine îi rosti 
numele, ca un țipăt. Băiatul nu-i răspunse nici de data asta. 

N-ar fi trebuit să-i permită să ia câinele ăsta care era o copie 
fidelă a celuilalt. Ar fi trebuit să-l ducă înapoi la ţarcul din care îl 
scosese. Ar fi trebui să-l convingă să-și ia un alt câine, orice, dar 
nu un câine ca ăsta. 

Sau poate că nu? Poate că nu se putea face absolut nimic 
pentru psihicul lui. Niciun copil de șase ani n-ar fi reușit să 
reziste văzând cum totul se prăbușește în jurul lui. Cu siguranţă 
că și mulţi adulţi ar fi clacat. Deși nu voise s-o admită, 
problemele emoţionale și psihice ale băiatului erau inevitabile. 

Un psihiatru bun ar fi putut să-l ajute, își spunea ea. 
Retragerea lui din realitate nu era permanentă. Voia să creadă 
că ăsta era adevărul. Trebuia să creadă. Altfel, n-ar mai fi avut 
niciun rost să fugă de acolo. 

Pentru Joey trăia. El devenise lumea ei, raţiunea ei de-a trăi. 
Fără el... 

Partea cea mai proastă era că n-avea timp să-l ia în braţe, să-l 
dezmierde și să-i vorbească, lucru de care el avea absolută 
nevoie ca și ea de altfel. Dar Spivey se apropia și timpul trecea 


280 


prea repede, așa că trebuia să-l ignore pe Joey, să-l lase în pace 
deși el avea cea mai mare nevoie de ea. Trebuia să se 
stăpânească și să continue împachetatul. Mâinile îi tremurau iar 
ochii i se umpluseră de lacrimi. Niciodată nu se simţise atât de 
prost. Chiar dacă Charlie va reuși să-i salveze viaţa lui Joey, s-ar 
putea ca totuși ea să-și piardă copilul, să nu mai rămână din el 
decât o carapace însufleţită. Continuă totuși să lucreze, 
deschizând cu furie ușile dulapurilor în căutarea lucrurilor de 
care vor avea nevoie în pădure. 

O cuprinsese ura cea mai cumplită împotriva lui Spivey și a 
bisericii ei. Nu i-ar fi fost de-ajuns s-o omoare. Ar fi vrut ca mai 
întâi s-o tortureze. S-o facă pe ticăloasa aia bătrână să urle de 
frică și să se târască cerând îndurare. Căţea dezgustătoare, 
nemernică, murdară, împuţită, nebună. 

Joey gânguri încetișor: 

— Brandy... Brandy... Brandy, mângâindu-l cu dragoste pe 
Chewbacca. 


56. 


Trecură șapte minute până când oamenii lui Spivey îndrăzniră 
să se ridice pentru a verifica dacă Charlie mai era încă acolo. 

Era și chiar deschise focul. Acum însă, cu toate că așteptase 
ocazia aceasta, se dovedi cam neglijent, prea încordat și prea 
nerăbdător. Smuci trăgaciul în loc să-l tragă lin, arma devie de 
la direcția ei și greşi. _ 

În aceeași clipă răsunară împușcături de răspuns. Își 
imaginase că erau înarmaţi; acum era sigur de asta. Erau două 
arme și trăgeau spre partea de sus a poienii. Primele 
împușcături nimeriseră cam la 50 de metri de el. Următoarele - 
mai aproape, cam cu 35 de metri la stânga lui. Trăgătorii 
continuară să trimită gloanţe spre el și tirul începea să se 
apropie. Intuiau, deși fără prea multă exactitate, locul unde se 
afla, și încercau să-l facă să reacționeze pentru a-l putea 
localiza. 

În timp ce tirul se apropia, își lăsă capul în jos, adăpostindu-se 
în umbra subţiată a lizierei pădurii. Auzi gloanțele smulgând 
crengi chiar deasupra lui. Bucăţi de coajă de copac, o ploaie de 
ace verzi și două conuri se abătură asupra lui. Câteva din ele îl 


281 


loviră în spate. Dar dacă cei de jos sperau într-o lovitură 
norocoasă, aveau toate motivele să fie dezamăgiţi. Apoi focul se 
mută spre dreapta. Adversarii lui știau că loviturile veneau de 
undeva de sus, dar nu putuseră stabili în ce colț al poienii se 
adăpostea cel care-i atacase. 

Charlie înălţă capul, ridică arma, își apropie ochiul de lunetă și 
descoperi uimit că tirul lor mai urmărea un scop. Încerca să-i 
abată atenţia în timp ce doi Amurgieni alergau cât îi ţineau 
picioarele spre capătul dinspre est al pădurii. 

„La dracu'!” scrâșni el, încercând să-l prindă în bătaia armei 
pe unul din cei doi. Dar se mișcau repede, în ciuda mormanelor 
de zăpadă, stârnind un nor de praf alb. Chiar în clipa în care 
reuși să fixeze cele două fire încrucișate pe unul din ei, ambii 
dispărură în întunericul pădurii. 

Ceilalţi, rămași lângă jeep, încetară focul. 

Charlie încercă să calculeze cam cât timp le-ar fi trebuit celor 
doi ca să-si croiască drum prin pădure și să-i cadă în spate. Cinci 
minute. Poate și mai puţin. Nu prea crescuseră multe tufișuri 
prin pădurea asta. 

Ar fi putut să le mai facă celor de jos ceva necazuri, deși nu se 
arătau. Prinse în bătaia armei unul din scutere și trase două 
focuri, sperând să-l facă inutilizabil. Dacă ar fi reușit să le pună 
pe butuci, le-ar mai fi tăiat din elan, ar fi făcut urmărirea mai 
echilibrată. Alese un alt scuter și îi expedie două gloanțe în 
motor. Cel de-al treilea scuter era o ţintă mult mai proastă, fiind 
acoperit de celelalte două. Îi destină cinci împușcături, 
reîncărcând arma în răstimpuri. După atâtea focuri, reușiră în 
cele din urmă să-l localizeze. De data asta, tirul lor era mult mai 
precis. Cel de-al patrulea scuter era în spatele jeep-ului și nu 
putea fi atins. Practic, n-avea ce să-i facă. Își puse iar mănușa 
pe care o scosese cu câteva minute înainte, apoi se târî pe burtă 
în pădure, până când găsi un brad mare în spatele căruia să se 
adăpostească de gloanţe. Își scosese apreschiurile atunci când 
trebuise să stea culcat pentru a se folosi cât mai bine de armă. 
Se încălţă cu mișcări rapide și tăcute, încercând să surprindă 
zgomotul făcut de cei doi care urmau să vină din partea de esta 
pădurii. 

Ar fi fost timpul să-i audă sau chiar să-i vadă dar abia acum își 
dădu seama cât de precauţi trebuie să fi fost cei doi. Își 
imaginaseră probabil că fuseseră văzuţi în timp ce intrau în 


282 


pădure și că erau așteptați. Și mai știau că el era avantajat de 
faptul că se familiarizase deja cu terenul. Se mișcau încet, 
având grijă să nu rămână descoperiţi, studiind cu atenţie fiecare 
copac, fiecare stâncă și fiecare groapă care le apărea în faţă, de 
teamă să nu cadă într-o ambuscadă. Era posibil să mai treacă 
cinci sau chiar zece minute până la apariţia lor și, odată ajunși, 
să mai piardă alte zece minute până se vor convinge că s-a 
retras. Asta le-ar fi oferit lui, Christinei și lui Joey un avans de 
douăzeci, douăzeci și cinci de minute. 

Porni cu toată viteza spre cea de-a doua poiană și de aici spre 
cabană. 

Continuau să cadă fulgi de zăpadă. 

Se stârnise și vântul. 

Cerul se întunecase apropiindu-se parcă mai mult de pământ. 
Era încă dimineață, deși aveai impresia că se însera. La dracu', 
părea mai târziu, mult mai târziu, părea că venise sfârșitul 
timpului. 

e 

Chewbacca rămăsese lângă Joey, de parcă și-ar fi dat seama 
că tânărul lui stăpân avea nevoie de el. Dar băiatul nu-i mai 
acorda nicio atenţie. Joey rătăcea printr-o lume interioară, o 
lume care era numai a lui. Mușcându-și buzele, înăbușindu-și 
îngrijorarea, Christine reuși să umple rucsacul. Pregăti și 
lucrurile lui Charlie. Încărcă arma. Între timp, ajunse și Charlie la 
cabană. Faţa îi era îmbujorată din cauza gerului, sprâncenele i 
se albiseră din pricina zăpezii, dar ochii lui păreau mai reci decât 
orice altceva. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă în timp ce intra, lăsând urme 
mari de zăpadă pe podea. 

— l-am spulberat. Au fugit ca niște potârnichi. 

Ajutându-l să-și scoată rucsacul, îl întrebă: 

— Toţi? 

— Nu. Am omorât sau rănit grav trei oameni. Poate și pe al 
patrulea. Nu știu precis. 

Cu gesturi agitate, Christine începu să îndese lucrurile în 
rucsacul din material impermeabil. 

— Spivey? 

— Nu știu. Poate am nimerit-o. Nu sunt sigur. 

— Ne mai urmăresc? 


283 


— Vor ajunge și aici. Cred că avem un avans de vreo douăzeci 
de minute. 

Rucsacul era plin pe jumătate. Făcu o pauză, rămânând cu o 
cutie de chibrituri în mână. 

— Charlie, ce s-a întâmplat? îl întrebă ea privindu-l stăruitor. 

Își șterse picăturile de apă care se prelingeau din sprâncenele 
ude. 

— N-am... n-am mai făcut niciodată așa ceva. A fost... un 
măcel. În război, da, dar acolo era cu totul altceva. Era război. 

— Și acum e la fel. 

— Da. Așa zic și eu. Doar că... atunci când trăgeam în ei... 
lucrul ăsta mi-a făcut plăcere. În război, nu mi-a plăcut niciodată 
să ucid. 

— Nu-i nimic rău în asta, spuse ea, continuând să înghesuie 
lucruri în rucsac. După tot ce ne-au făcut, mi-ar plăcea și mie să 
împușc vreo câţiva. Doamne, iartă-mă! 

Charlie se uită la Joey. 

— Hai, șefule! Pune-ţi mănușile și masca de schi. 

Băiatul nu făcu nicio mișcare. Stătea în fața mesei, cu chipul 
lipsit de expresie și ochii sticloși. 

— Joey? îl strigă Charlie. 

Băiatul nu reacţionă. Privea fix spre mâinile Christinei care 
continuau să înghesuie lucruri în rucsac. Dar dădea impresia că 
nu vede nimic. 

— Ce i s-a întâmplat? întrebă Charlie. 

— A... pur și simplu a... plecat de aici, spuse Christine 
luptându-se iar cu lacrimile. 

Charlie se apropie de băiat, si-l luă de bărbie, ridicându-i 
capul. Joey își înălță ochii spre Charlie, fără să-l vadă. Detectivul 
îi vorbi, dar fără niciun efect. Băiatul zâmbi vag, mai curând o 
umbră de zâmbet, dar nici acesta nu-i era adresat lui Charlie, ci 
mai curând cuiva pe care îl vedea sau poate doar i se părea că-l 
vede, acolo, în lumea lui, aflată la ani-lumină distanţă de aici. In 
ochii băiatului licăriră lacrimi, dar zâmbetul nefiresc nu-l părăsi. 
Rămase cufundat într-o tăcere deplină. 

— La dracu', exclamă Charlie încet. 

ÎI luă în brațe, dar băiatul nu reacţionă. Apoi Charlie luă primul 
rucsac care era gata, își petrecu braţele prin curele, îl puse pe 
umeri și îl încătărămă în faţă. 


284 


Christine luă cel de-al doilea rucsac, se asigură că toate 
buzunarele erau bine închise, apoi și-l puse în spate. 

Charlie îi puse lui Joey mănușile și masca de zăpadă. Băiatul 
nu-l ajută aproape deloc. 

Christine luă pușca de vânătoare și ieși din cabană, după 
Charlie, Joey și Chewbacca. În cămin ardeau cu reflexe vii câţiva 
bușteni. Una din lămpi rămăsese aprinsă, aruncând cercuri de 
lumină chihlimbarie. 

Se întrebă dacă îi va mai fi dat vreodată să stea pe un scaun 
sau să vadă lumina electrică. Sau va muri în noaptea aceea, în 
pădure, având ca mormânt un morman de zăpadă? 

Inchise ușa și se întoarse să înfrunte neclintirea cenușie și 
rece a muntelui. 

e 

Ducându-l pe Joey, Charlie o conduse pe Christine în spatele 
cabanei, de unde intrară în pădure. Privea neliniștit spre poiana 
aflată în spatele lor, de unde se aștepta să-i vadă apărând pe 
oamenii lui Spivey. 

Chewbacca era cam la șase metri în faţa lor și intuia drumul 
cu un al șaselea simț. Se luptase din greu cu zăpada până ce 
ajunse la pământul gol din pădure. Aici o luă înainte cu și mai 
multă însufleţire, fără să se sperie de stânci, trunchiuri căzute 
sau alte obstacole. 

La intrarea în pădure erau niște tufișuri care le îngreunară 
mersul dar pe măsură ce înaintau, ramurile împletite ale 
copacilor deveneau prea dese ca să mai poată crește sub ele 
tufișuri. Pământul se înălțase, stâncos și greu de abordat, cu 
excepţia șanțului puţin adânc, care probabil că primăvara se 
umplea cu apa provenită din zăpada topită. O luară prin șanț, 
care ducea spre nord, apoi spre vest, respectând exact itinerarul 
lor. Apreschiurile rămăseseră atârnate de rucsacuri, pentru că în 
pădure stratul de zăpadă era foarte subţire. Pe alocuri, ramurile 
brazilor erau atât de dese și strâns împletite, încât dedesubt se 
vedea pământul negru. 

Și totuși, zăpadă era suficientă ca să le păstreze clar urmele. 
S-ar fi putut opri să șteargă urmele, dar n-avea rost. Ar fi fost 
doar o pierdere de timp. Urmele pe care le-ar fi lăsat încercând 
să le acopere pe ale lor, ar fi fost la fel de clare ca primele. 
Vântul nu putea deveni prea puternic la nivelul la care se aflau 
ei, așa că n-ar fi acoperit urmele lăsate de ștergerea 


285 


amprentelor pașilor lor. Tot ce le rămânea de făcut era să 
meargă mai departe, în speranța că vor fi mai ageri decât 
urmăritorii lor. Poate că mai târziu, după ce vor fi traversat 
pădurea, ieșind pe teren deschis, vântul se va înteţi și-i va ajuta, 
acoperindu-le urmele. 

Dacă. 

Dacă vor reuși să treacă vreodată de pădurea asta și să iasă 
într-un spaţiu deschis. 

Dacă nu vor fi răpuși de dulăii lui Spivey în următoarele 
treizeci sau patruzeci și cinci de minute. 

Dacă. 

Pădurea era întunecată, și curând descoperiră că 
deschizăturile înguste ale ochelarilor de schi le limitau și mai 
mult câmpul vizual. Se împiedicau tot timpul pentru că nu 
vedeau aproape deloc drumul. În cele din urmă își scoaseră 
măștile. Aerul îngheţat le mușcă obrazul, dar nu le rămânea 
altceva de făcut decât să îndure. 

Charlie își dădu seama că avansul pe care-l aveau față de 
oamenii lui Spivey se micșorase. Stătuseră în cabană aproape 
cinci minute. Așa că aveau doar un avans de 15 minute, poate 
chiar mai puţin. În plus, nu puteau să se miște prea repede 
pentru că Charlie îl ducea și pe Joey în spate. Avansul lor scădea 
în mod periculos cu fiecare minut care trecea. 

Terenul deveni mai abrupt. Charlie începu să respire greu. Din 
spate, auzi gâfâitul Christinei. Mușchii îi erau deja încordaţi și în 
ei pulsa o durere ascuţită. Mâinile îi erau și ele obosite din cauza 
greutății băiatului. Șanțul care se dovedise atât de prielnic până 
atunci, începea să schițeze o curbă spre est, abătându-se de la 
drumul lor. Atâta timp cât își păstră orientarea generală spre 
nord mai merseră de-a lungul lui, dar curând, Charlie puse 
băiatul jos căci avea nevoie de mâini ca să-și deschidă drum pe 
un teren mult mai puţin ospitalier. Dacă doreau cu adevărat să 
se salveze, Joey trebuia să meargă singur. 

Dar dacă nu voia să meargă? Dacă ar fi rămas acolo, neclintit, 
privind de jur-împrejur cu ochii goi? 


286 


57. 


Grace se ghemuise pe fundul scuterului, ferindu-se astfel de 
gloanţele care șuierau pe deasupra, deși oasele ei bătrâne 
protestau împotriva poziţiei aceleia chinuite. 

Era o zi neagră în spiritul lumii. Dimineaţa, descoperind 
această perturbare, se gândi că nu va fi în stare să se îmbrace 
în armonie cu energiile spectrale. Nu avea nicio haină neagră. 
Nu mai fusese nicio zi neagră până atunci. Din fericire, Laura 
Panken, una dintre însoţitoarele ei, avea un costum de schi 
negru, și fiind cam de aceeași talie, au putut face schimb. Dar 
acum și-ar fi dorit să nu fi fost în contact cu sfinţii și cu sufletele 
morţilor. Energiile spectrale pe care le emanau erau 
neliniștitoare, încărcate de spaime. 

Grace era asaltată și de imaginile clare ale morii și 
blestemului. Ele nu veneau de la Dumnezeu, își aveau originea 
într-o altă sursă, un cazan de pucioasă. Diavolul încerca să-i 
distrugă credinţa și să o terorizeze prin viziuni tulburătoare. Voia 
s-o facă să renunțe, s-o întoarcă din drum, s-o facă să-și 
abandoneze misiunea. Ştia de ce e în stare născătorul de 
minciuni. Ştia. Uneori, când îi privea pe cei din jur, nu le vedea 
chipurile ci doar țesuturi în putrefacție, carne devorată de 
viermi. Și atunci era cutremurată de viziuni macabre. Diavolul, 
pe cât de viclean, pe atât de crud, știa că ea nu și-ar fi trădat 
niciodată misiunea și atunci încerca să o izbească folosind 
barosul fricii. 

Dar nu avea niciun efect asupra ei. Era prea tare. 

Satana însă continua să o încerce. Uneori, privind cerul 
furtunos, vedea /ucruri în nori: capete rânjite de ţapi, capete 
monstruoase de porci cu colți ameninţători. Auzea sâsâind 
glasuri purtate de vânt, voci sinistre care se întreceau în 
promisiuni false, spuneau minciuni, povesteau despre plăceri 
perverse, iar descrierile hipnotice ale unor acte de nedescris 
erau bogate în imagini ale unei frumuseți ticăloșite. 

În timp ce era ghemuită în scuter, ascunzându-se de 
trăgătorul din poiană, Grace văzu pe neașteptate o duzină de 
gândaci imenși, cât palma ei, târându-se pe podeaua mașinii, 
peste cizmele ei, doar la câţiva milimetri de faţa ei. Aproape că 
sărise în sus, scârbită. Asta dorea și diavolul, spera să facă din 


287 


ea o ţintă cât mai bună pentru Charlie Harrison. Înghiţi cu greu, 
își înăbuși repulsia și rămase ghemuită în locul acela strâmt. 

Observă că fiecare gândac avea un cap omenesc în loc de 
unul de insectă. Feţele mici, pline de durere, dezgust și groază o 
priveau iar ea știa că acestea erau suflete blestemate, care se 
târâseră prin iad până acum câteva clipe, când diavolul le 
adusese în preajma ei, pentru a-i arăta cum își tortura el supușii 
și pentru a-i dovedi că răutatea lui nu avea margini. Era atât de 
înspăimântată, încât aproape că se pierduse cu firea. Holbându- 
se la gângăniile cu chip de om, se întrebă cum era cu putinţă ca 
Dumnezeu să îngăduie existența iadului. Asta și voia diavolul de 
la ea. Da. Pentru că întrebându-se cum de era permisă existența 
lui Satan, ea se îndoia de fapt de bunătatea Domnului. Și 
ajungea să pună la îndoială virtuțile propriului ei Creator. 
Viziunea aceasta trebuia să-i umple inima de groază și spaimă. 

Apoi descoperi că una din gângănii avea chipul dispărutului ei 
soț, Albert. Fusese un om de treabă. N-avea ce căuta în iad. 
Faţa mititică o privea cu ochi îndurerați și muţi. Nu. Albert 
fusese un om bun, fără păcate, un sfânt. Albert în iad? Albert 
blestemat pe vecie? Domnul n-ar fi îngăduit așa ceva. Aștepta 
cu nerăbdare să fie iar alături de Albert, în Ceruri, dar dacă 
Albert o pornise în direcţie opusă... 

Se descoperi bâjbâind la graniţa nebuniei. 

Nu, nu, nu, nu. Diavolul o minţea. Incerca să o înnebunească. 
l-ar fi plăcut lui. Da, da. Dacă ar fi înnebunit, n-ar mai fi fost în 
stare să-și slujească Dumnezeul. Dacă s-ar fi îndoit măcar o 
clipă de sănătatea ei mentală, atunci s-ar fi îndoit și de misiunea 
ei, de Darul ei, de relaţia ei cu Domnul. Or, ea nu avea voie să 
se îndoiască. Era sănătoasă, iar Albert era în Ceruri. Trebuia să- 
și reprime orice îndoială și să se dedice fără precupeţire 
credinţei oarbe. Inchise ochii pentru a nu vedea ființele care i se 
cățărau pe ghete. Le putea simţi chiar prin pielea groasă a 
încălțărilor, dar își strânse dinţii, ascultă pocnetele armelor și se 
rugă, iar când în cele din urmă deschise ochii, gândacii 
dispăruseră. 

Pentru o vreme se simţi în siguranţă. Îl alungase pe diavol. 

Se opriră și împușcăturile. Acum, Pierce Morgan și Denny 
Kogers, care fuseseră trimiși în pădure pentru a cădea în spatele 
lui Charlie Harrison, strigau din partea cea mai înaltă a poienii. 


288 


Drumul era liber. Harrison dispăruse. Grace ieși din scuter și îi 
văzu pe Morgan și Rogers în poiană, făcându-le semn cu armele. 
Se întoarse spre cadavrul lui Carl Rainey, primul dintre cei uciși. 
Era mort. O gaură mare i se căscase în piept. Vântul împingea 
zăpadă peste braţele lui desfăcute. Îngenunche alături. 

Kyle se apropie de ea. 

— Și O'Conner e mort. Și George Westvec. Vocea îi tremura 
de mânie și durere. 

— Am știut că unii din noi vor fi sacrificați, spuse ea. Dar 
moartea lor nu e zadarnică. 

Se adunară și ceilalţi: Laura Panken, Edna Vanoff, Burt Tully. 
Păreau furioși dar hotărâți, în ciuda fricii care le dădea târcoale. 
Ei credeau. 

— Carl Rainey, spuse Grace, e în Ceruri, în braţele Domnului. 
Așa sunt... Făcu un efort să-si amintească prenumele lui 
O'Conner și Westvec, ezită, și mai încercă o dată dorindu-și ca 
Darul să n-o fi părăsit chiar cu totul. 

— La fel și George Westvec și... Ken... Ken... ah... Kevin... 
Kevin O'Conner... cu toții sunt deja în Ceruri. 

Incet, zăpada țesea un linţoliu peste trupul lui Rainey. 

— Să-i îngropăm? întrebă Laura Panken. 

— Pământul e îngheţat, spuse Kyle. 

— li lăsăm așa. Nu avem timp de înmormântări, spuse Grace. 
Antichristul e deja în apropiere, iar puterile lui sporesc în fiecare 
oră. Nu ne putem permite să întârziem. 

Două din vehicule nu mai puteau fi folosite. Grace, Edna, 
Laura și Burt Tully vor merge cu celelalte două, iar Kyle îi va 
însoți pe jos până la poiana unde erau așteptați de Morgan și 
Roger. 

Tristețea o învăluise pe Grace. Trei oameni morţi. 

Au mers mai departe, cu întreruperi, pornind numai după ce 
verificau cărarea în faţa lor, temându-se să nu nimerească într-o 
ambuscadă. 

Vântul se înteţise. Fulgii erau tot mai mari. Pe cer se 
întinseseră umbrele morții. 

Curând va fi faţă în faţă cu copilul și atunci destinul ei va fi 
împlinit. 


289 


e PARTEA A CINCEA e 


Omorul 


Ciuma, boala și războiul 
Acestui loc târcoale dau 
Nimic nu-i veșnic pe pământ 
Acesta-i crudul adevăr 


Ne cheltuim puterea și-al nostru timp 
Ca moartea altuia s-o plănuim 

Și nimeni, nicăieri pe viaţa lui nu-i sigur 
Nici tată, nici copil, nici mamă. 


Cartea suferințelor îngemănate. 


Prin vârful degetelor mele 
Simt cum curge răutatea. 


Macbeth 
SHAKESPEARE 


Nimic nu-l întristează mai mult pe Domnul decât 
moartea unui copil. 


DR. TOM DOOLEY 


58. 


— AȘA DA! Ăsta e băiatul meu, spuse Christine, în timp ce 
Joey îl urma pe Charlie, urcând printre copaci spre un luminiș 
larg, aflat la jumătatea distanţei până la creasta versantului. 

Se temuse că băiatul va merge de unul singur, refuzându-le 
compania și că va sta tot timpul ca o momâie. Dar poate că nu 
se îndepărtase de realitate chiar atât de mult pe cât credeau ei. 
Nu vorbea, îi evita privirea, părea paralizat de spaimă, și totuși, 


290 


cel puţin în aparenţă, părea suficient de lucid ca să înțeleagă că, 
dacă voia să scape de vrăjitoare, trebuia să meargă. 

Piciorușele lui nu erau prea puternice, iar costumul de schi îl 
stânjenea; în afară de asta, pământul era pe alocuri foarte 
alunecos, și totuși Joey continua să urce, agăţându-se de stânci 
sau de tufișurile rare pentru a se echilibra și a înainta. Mergea 
din ce în ce mai greu, pe alocuri era obligat să se târască, iar 
Christine, care mergea în spatele lui, trebuia adesea să-l ia în 
braţe pentru a-l trece peste trunchiurile copacilor căzuţi la 
pământ sau să-l ajute să treacă de pietrele alunecoase, ceea ce 
le îngreuna mersul, dar chiar și așa, reușiseră să parcurgă o 
distantă bunicică. Dacă ar fi trebuit să-l ducă în braţe, n-ar fi 
rezistat multă vreme. 

Adesea, Chewbacca le-o lua înainte, alergând fericit pe 
coastele împădurite, de parcă n-ar fi fost un câine, ci un lup care 
se simţea ca acasă prin locurile acelea sălbatice. Adesea se 
oprea și privea înapoi, spre ei, cu o ureche ciulită, într-un mod 
foarte nostim. Văzându-l, băiatul părea să prindă puteri și 
pornea înainte cu forțe proaspete. Christine își spuse că ar 
trebui să mulțumească cerului pentru faptul că animalul era cu 
ei, chiar dacă asemănarea lui cu Brandy contribuise la 
tulburarea emoţională a lui Joey. 

La început Christine se cam îndoise de șansele câinelui de a 
supravieţui. Blana lui era deasă, dar mătăsoasă, și nu semăna 
deloc cu blana miţoasă și groasă a unui lup sau a oricărui alt 
animal adaptat climei de aici. Deja îi apăruseră ace de gheaţă 
pe firele de păr din coadă și de lângă urechi. Nu păreau să-l 
deranjeze și nici nu dădea semne că i-ar fi frig. Dar cum va fi 
oare peste o oră? Sau peste două? Nici perniţele labelor lui nu 
erau adaptate terenului stâncos de aici. De fapt era un câine de 
casă, obișnuit cu viaţa de la oraș. Curând, labele îi vor fi julite și 
crestate și va începe să șchiopăteze. În loc să alerge înainte, se 
va târî în urma tuturor. 

Dacă Chewbacca nu va reuși să facă faţă drumului și va muri, 
oare ce efect va avea acest lucru asupra lui Joey? 

Îl va ucide? 

Poate. Sau îl va trimite, fără întoarcere, în lumea lui 
interioară, mută. 

Preţ de câteva clipe, Christine auzi un zumzet care venea de 
jos și din urma lor. Scuterele străbăteau acum poiana, 


291 


apropiindu-se de cabană. Agitaţia din jur străpunse și vălul care 
plutea în jurul băiatului, pentru că Joey își intensifică eforturile și 
se mișcă mai repede, căţărându-se cu încăpățânare înainte. O 
dată cu încetarea zgomotului făcut de motoare, energia lui 
dispăru ca prin farmec, iar el își încetini din nou pașii. 

Ajunseră la luminiș și se opriră să-și tragă sufletul, în tăcere, 
ca să nu-și irosească niciun strop din energia de care aveau 
atâta nevoie. De altfel, n-ar fi avut prea multe subiecte de 
discuţie; poate doar să calculeze cât va dura până vor fi prinși și 
omorâţi. La câţiva metri de ei, dintr-un pâlc de sângeri noduroși, 
se desprinse ceva, pornind val-vârtej spre pădure. Toţi tresăriră. 

Charlie își luă arma de pe umăr. 

Chewbacca se zbârli și lătră scurt și ascuţit. 

Fusese o vulpe cenușie, care dispăruse deja în umbrele 
groase ale pădurii. 

Christine bănui că vulpea urmărea o pradă, vreo veveriță sau 
vreun iepure. Viaţa trebuie să fi fost grea aici, în timpul iernii. 
Totuși, simpatia ei se îndrepta către vânat, nu către vulpe. 

Charlie își aruncă arma înapoi pe umăr și porniră mai departe. 
Deasupra luminișului, pe ultima parte a urcușului spre creastă, 
copacii nu mai erau atât de deși, totuși zăpada nu se așternuse 
într-un strat atât de gros încât să necesite apreschiurile. Charlie 
descoperi o cărare croită de cerbi, care părea calea cea mai 
domoală spre vârf. Cerbii tăiaseră drum prin porțiunile cu 
zăpadă groasă, care altfel i-ar fi scos sufletul lui Joey. Probabil 
că erau cu zecile pe aici, dacă după ultima furtună reușiseră să 
bătătorească zăpada așa de bine, încât băiatul trecu, alegându- 
se doar cu câteva poticneli și alunecări. 

Chewbacca deveni agitat din cauza mirosului cerbilor, care 
plutea de-a lungul potecii. Mârâi din adâncul gâtlejului dar nu 
lătră. Abia atunci își dădu seama Christine că Chewbacca nu 
lătrase de când părăsiseră cabana. Chiar atunci când trecuse pe 
lângă ei vulpea, scosese doar un mârâit scurt, ce nu putea fi 
auzit de departe, de parcă și-ar fi dat seama că un lătrat 
puternic ar fi avertizat-o pe vrăjitoare. Sau poate că nu avea 
suficiente resurse pentru a lătra în timp ce urca. 

Fiecare pas care-i îndepărta de urmăritorii lor părea că-i 
poartă în același timp spre o vreme și mai vitregă. Ca și cum 
iarna ar fi fost un loc și nu un anotimp, iar ei ar fi intrat tot mai 
adânc în acel regat de gheaţă. 


292 


Cerul părea să atârne doar la câţiva centimetri deasupra 
copacilor. Fulgii rătăciţi se transformaseră într-o perdea grea 
care cădea mereu printre pini și brazi. Între timp ajunseră pe 
creasta lipsită de copaci. Christine observă că se pregătea o 
nouă furtună care, judecând după această primă fază, avea să 
fie și mai puternică decât cea din noaptea trecută. Temperatura 
scăzuse mult sub zero și vântul stârnit de curenţii de aer mai 
calzi din văi începuse să se înteţească. Bătea tot mai tare, 
explodând în rafale furioase, în timp ce ei stăteau acolo, 
încercând să-și țină respiraţia. Doar în două ore, muntele va 
deveni un iad alb. lar acum nu mai exista adăpostul cald al 
cabanei. 

Charlie nu-i conduse imediat spre următoarea vale. Se 
întoarse, și, stând chiar pe creasta masivului, privi stăruitor spre 
drumul pe care veniseră. În mintea lui se născuse un plan, 
Christine era sigură de asta; spera să fie un plan bun. Erau 
depășiți și numeric și ca armament. Trebuiau să fie ai naibii de 
șireţi dacă voiau să învingă. _ 

Se aplecă deasupra lui Joey. li curgea nasul, formând 
„lumânări” care i se lipiseră de buza de sus și de unul din obraji. 
Îi șterse faţa, cât putu de bine, cu mâna înmănușată, apoi îl 
sărută pe ochi. Îl strânse în braţe, ţinându-l cu spatele spre vânt. 

Băiatul nu spuse nimic. Ochii lui priveau prin ea, exact, ca mai 
înainte. 

Grace Spivey, te voi ucide, își spuse Christine, privind spre 
drumul pe care veniseră. Pentru tot ce i-ai făcut băiatului meu o 
să-ți zbor blestemata aia de căpățână. 

(J 

Îngustându-și ochii pentru a-i feri de zăpada pe care vântul i-o 
arunca în față, Charlie studie creasta pe care se aflau și hotărî 
că era locul cel mai bun pentru o ambuscadă. Era o potecă 
despădurită, orientată de la nord la sud, îngustă de vreo 15 
centimetri pe alocuri și largă de cel mult 30 în alte părți, zăpada 
fusese aici spulberată de vânt, care bătea în rafale sălbatice. 
Formaţiuni stâncoase, tocite de secole, se iveau pretutindeni de- 
a lungul crestei, oferind o mulţime de ascunzători excelente, de 
unde ar fi putut observa ascensiunea Amurgienilor. 

Pentru moment, nimic nu trăda apropierea lui Grace și a 
oamenilor ei. Desigur însă că privirea lui nu putea să descopere 
ce se întâmpla mai jos, în umbra deasă a pădurii. Deși copacii 


293 


de pe panta în susul căreia se aflau nu erau la fel de deși ca 
aceia de pe colinele de mai jos, păreau să formeze un adevărat 
zid la vreo 120 metri sub ei. O armată întreagă s-ar fi putut 
apropia neobservată la adăpostul lui. Unde mai pui că vântul 
șuiera și gemea de-a lungul coamei, vuind surd printre crengile 
imenșilor brazi, alcătuind un fond sonor care acoperea orice alt 
zgomot. 

Și totuși, instinctul îi spunea lui Charlie că oamenii cultului 
erau la vreo 20 de minute de ei, poate chiar mai mult. Urcând 
cu greu, din cauza lui Joey, spre coama masivului, Charlie era 
conștient că pierdeau minute preţioase din avansul pe care-l 
mai aveau. În același timp se gândi că banda lui Spivey avea să 
străbată cu multă precauţie, cel puţin primul sfert de milă, 
înainte de-a fi din nou siguri de ei. Precis că se opriseră și la 
cabană, s-o cerceteze și mai pierduseră și acolo ceva timp. Așa 
că avea vreme suficientă să le pregătească o primire 
călduroasă. 

Se apropie de Christine și de Joey și îngenunche lângă ei. 
Băiatul era detașat de tot ce se întâmpla în jurul lui, aproape 
catatonic. Nici nu-și dădea seama că Chewbacca i se freca plin 
de afecţiune de picior. 

— Vom trece în valea care urmează, îi spuse Charlie 
Christinei. Plecăm cât se poate de repede, în cinci minute. O să 
încerc să găsesc pentru voi un loc ferit de vânt, iar eu mă întorc 
aici să-i aștept. 

— Nu! 

— Sper să nimeresc cel puţin unul, înainte ca ceilalți să se 
poată adăposti. 

— Nu, repetă Christine, scuturându-și cu hotărâre capul. Dacă 
vrei să-i aștepți, o să rămânem și noi împreună cu tine. 

— Imposibil. După ce trag, va trebui să mă mișc repede, 
eventual s-o iau la fugă. Impreună, am merge mult mai încet. 

— Nici nu vreau să aud să ne despărțim. 

— E singura noastră șansă. 

— Dar mi-e frică. 

— Trebuie să-i hărțuiesc tot timpul, dacă pot. 

Christine își mușcă buza. 

— Și totuși mă tem. 

— Pentru mine nu va fi periculos. 

— Pe dracu'! 


294 


— Nu. Zău că nu. Voi fi deasupra lor. O să mă ascund bine. Nu 
vor ști de unde se trage și am să-mi schimb locul înainte ca ei să 
mă descopere. Voi avea toate atuurile. 

— Dar poate că nici nu vor ajunge până aici. 

— Ba da. 

— Nu le va fi ușor. 

— Noi am reușit. Vor reuși și ei. 

— Dar Spivey e bătrână. Nu-i în stare de astfel de isprăvi. 

— Bun. Atunci o vor lăsa la cabană, cu doi oameni care s-o 
păzească, iar ceilalți vor veni pe urmele noastre. Va trebui să-i 
împiedic. O să-i omor pe toţi, dacă pot. |ţi jur că ambuscada nu 
va fi periculoasă pentru mine. Voi împușca unul sau doi, apoi o 
să dispar înainte ca ceilalţi să mă poată repera și să tragă în 
mine. 

Ea nu răspunse. 

— Hai, spuse el. Pierdem prea mult timp. 

Ezită o clipă, apoi încuviinţă din cap și spuse: 

— Hai! 

Era o femeie dată dracului. Charlie nu cunoștea prea mulți 
bărbați care ar fi făcut așa ceva fără să se plângă, așa ca ea, și 
nici nu cunoștea vreo altă femeie care ar fi acceptat să rămână 
singură în mijlocul unei păduri îngheţate, indiferent cât de 
necesară ar fi fost despărţirea. Era la fel de echilibrată și 
stăpână pe ea pe cât era de frumoasă. 

Descoperi continuarea potecii bătătorite de cerbi nu prea 
departe spre nord și merseră de-a lungul ei spre valea 
următoare. Poteca descria două bucle largi pentru a evita zonele 
prăpăstioase și pentru a permite cerbilor să profite cât mai mult 
de părţile line ale pantei. Charlie spera să ajungă cât mai 
aproape de fundul văii, unde să găsească un adăpost pentru 
Christine și Joey, iar după aceea să se întoarcă pe culme, pentru 
a-i întâmpina pe oamenii lui Spivey. Dar în următoarele cinci 
minute nu reușiră să străbată nici jumătatea distanţei până în 
fundul văii, pentru că poteca făcea prea multe ocoluri. 

Găsiră un loc unde cărarea descria un cot trecând pe sub o 
stâncă ce forma un fel de peșteră mică, parţial acoperită, dar 
care-i putea adăposti de vânt și de ninsoare. In partea opusă 
intrării în grotă, peretele stâncos era bombat spre exterior, așa 
încât acest adăpost natural era protejat din trei părți. 


— Așteptaţi-mă aici, spuse Charlie. Ar fi bine să rupeţi câteva 
rămurele din bradul ăla și să faceţi un foc. 

— Dar n-ai să lipsești mai mult decât... 20-25 de minute, așa 
ai spus. Nu merită efortul pentru un timp așa de scurt. 

— De când am plecat de la cabană n-am stat o clipă, spuse el. 
Suntem transpiraţi. Dar acum, stând pe loc, o să simţiţi imediat 
frigul. 

— Avem haine matlasate. 

— N-are importanţă. În mod sigur veţi avea nevoie de un foc. 
Dacă nu tu, Joey în orice caz. N-are rezistenţa unui adult. 

— Bine. Sau... poate că ar fi mai bine să mergem mai departe 
pe potecă și tu să ne ajungi din urmă. 

— Nu. Te poţi pierde foarte ușor pe aici. Dacă poteca se 
bifurcă la un moment dat aţi putea să vă rătăciţi, iar eu n-aş mai 
avea cum să vă găsesc. 

Christine îi dădu dreptate. 

— Faceţi focul în afara grotei, spuse el. Așa o să vă încălziţi 
fără să vă înece fumul. 

— Dar ei nu vor vedea fumul? întrebă Christine. 

— Nu. Sunt încă de cealaltă parte a văii și nu văd ce se 
întâmplă în faţa lor. Își desfăcu apreschiurile legate de rucsac. Și 
chiar dacă l-ar vedea, tot n-are nicio importanţă. Eu o să fiu 
între voi și ei. Sper să pot scoate din luptă cel puţin unul sau doi, 
și să-i oblig să stea la pământ vreo 10 minute. Până când vor 
porni iar, noi vom fi stins focul și vom fi aproape de fundul văii. 
Își lăsă jos rucsacul, păstrând doar arma și un buzunar plin de 
muniție. Acum trebuie să mă întorc sus. 

Îl sărută. 

Joey părea să nu bage în seamă despărțirea. 

Se întoarse pe același drum, urmând poteca îngustă. Nu 
alerga, dar mergea grăbit pentru că urcușul dura, oricum, mai 
mult decât coborâșul. N-avea timp de pierdut. Faptul că-i lăsase 
singuri în pădure pe Joey și Christine i se păruse cel mai greu 
lucru pe care-l făcuse vreodată. 

e 

Joey și Chewbacca rămaseră sub acoperișul de piatră, în timp 
ce Christine plecă să caute lemne pentru foc. Sub ramurile mari, 
verzi și sănătoase, se găseau o mulţime de crengi groase, 
uscate, multe din ele având încă ace, acum maronii, și conuri, 
care ar fi ars excelent. Se uscaseră pentru că ramurile de 


296 


deasupra împiedicau soarele să ajungă până la ele. Mai mult, 
greutatea zăpezii rupsese crengi uscate, împrăștiate peste tot, 
așa încât i-a fost ușor să găsească vreascurile de care avea 
nevoie. In scurt timp, adună o legătură mare. 

Imediat aprinse în faţa grotei un foc, turnând peste lemne 
puţin spirt și scăpărând apoi un chibrit. Abia când simţi căldura 
focului își dădu seama de frigul care i se cuibărise în oase, în 
ciuda hainelor groase pe care le purta și înţelese cât de 
periculos ar fi fost să aștepte acolo, nemișcaţi, fără foc. 

Joey se sprijinise cu spatele de peretele de stâncă și urmărea 
focul cu o privire indiferentă; ochii lui păreau două bile din sticlă 
șlefuită, goliţi de orice strălucire, cu excepţia reflexelor aruncate 
de flăcările jucăușe. 

Câinele se așezase pe jos și începuse să-și lingă mai întâi o 
labă, apoi cealaltă. Christine nu știa dacă labele câinelui erau 
julite sau rănite mai serios, dar își dădea seama că îl dureau, cu 
toate că nu scâncea. 

Curând, peretele stâncos din jurul lor începu să absoarbă 
căldura focului, și, cum vântul nu putea pătrunde în interiorul 
acelei scorburi de piatră, atmosfera deveni surprinzător de 
caldă. 

Așezată lângă Joey, Christine își scoase o mănușă, apoi trase 
fermoarul unuia din buzunarele hainei matlasate din care se ivi 
o cutie cu gloanţe. Deschise cutia și o puse alături de arma deja 
încărcată, pentru cazul în- care Charlie nu s-ar mai fi întors, iar 
în locul lui și-ar fi făcut apariţia altcineva. 


59. 


Când Charlie ajunse iar pe coama masivului, abia mai respira. 
O durere ascuțită îi pulsa în mușchii picioarelor. Spatele, umerii 
și gâtul îl dureau de parcă ar mai fi purtat încă raniţa grea. Își 
trecea mereu arma dintr-o mână în alta pentru că ambele braţe 
îi erau deja istovite, cu mușchii străbătuţi de junghiuri. 

Nu se putea spune că-și neglija forma fizică. În Orange 
County, pe când viaţa avea un curs normal, se ducea la sala de 
gimnastică de două ori pe săptămână și alerga câte cinci mile o 
dată la două zile. Dacă el începuse să obosească, ce simțeau 


297 


oare Joey și Christine? Chiar dacă ar fi reușit să mai răpună doi 
din fanaticii lui Spivey, cât vor mai rezista oare Joey și Christine? 

Încercă să scape de întrebarea care îl sâcâia; știa că 
răspunsul nu putea să fie încurajator. 

Traversă platoul îngust alergând ghemuit, pentru că vântul de 
pe creastă devenise violent. Acum, ningea așa de des, încât pe 
creasta despădurită, vizibilitatea scăzuse până la 15-20 de 
metri, chiar și mai puţin când bătea vântul. Nu mai văzuse 
niciodată până atunci o asemenea ninsoare. Avea impresia că 
nu cădeau fulgi, ci bulgări mari, lipiţi unii de alţii, sau pachete de 
zăpadă. Dacă n-ar fi știut exact unde se duce, s-ar fi putut rătăci 
și ar fi pierdut timp preţios bâjbâind pe culmea îngustă. Tinta lui 
era o movilă de bolovani neteziți de vreme, aflată chiar în 
drumul lui. Când ajunse acolo se trânti pe burtă, exact în locul 
pe care și-l fixase dinainte. 

Locul îi oferea posibilitatea de a sta pe buza povârnișului, 
chiar între două stânci care făceau parte dintr-o serie de 
formațiuni asemănătoare din granit. De aici putea să vadă ce se 
întâmpla pe poteca șerpuitoare pe care urcase împreună cu Joey 
și Christine și pe unde era convins că își vor face apariţia și 
Amurgienii. Se aplecă înainte, încercând să descopere ce se 
întâmplă printre copaci și surprinse o mișcare la nu mai mult de 
o sută de metri de el. Apucă arma și privi prin lunetă. Văzu doi 
oameni. 

Doamne! 

Au și ajuns. 

Dar unde erau ceilalţi? 

Observă că cei doi se îndreptau spre un cot al potecii, dincolo 
de care ar fi ieșit din raza privirii lui. Înţelese că ei încheiau 
plutonul. Ceilalţi, aflaţi în faţă, trecuseră deja de buclă și se vor 
ivi curând, pe partea mai înaltă a potecii. 

Dintre cei doi, unul era de mărime mijlocie, îmbrăcat cu haine 
închise. Al doilea era surprinzător de înalt. Purta un costum de 
schi albastru, peste care avea un hanorac maro cu glugă ce-i 
încadra fața cu o bordură de blană. 

Uriașul în hanorac trebuie să fi fost omul pe care Charlie îl 
văzuse în biroul bisericii lui Spivey, monstruosul Kyle. Charlie se 
cutremură. Kyle îl înfiora la fel de tare ca și Mama Grace. 

Charlie crezuse că va trebui să aștepte cel puţin zece minute 
până când se vor ivi, ca să descopere că aproape ajunseseră 


298 


lângă el. Probabil că urcaseră tot timpul, fără nicio pauză. Nu 
mai cercetau nici terenul, veneau de-a dreptul fără să se teamă 
de vreo ambuscadă. Dacă ar mai fi întârziat câteva minute, i-ar 
fi ajuns din urmă chiar pe creastă. 

Cei doi dispărură la cotitură, în spatele unei stânci înconjurate 
de brazi și pini. 

Cu inima bătându-i ca un ciocan, mută ţeava armei spre 
punctul în care poteca ieșea dintre copaci, formând o 
deschidere cam de 8 metri unde ar fi putut trage asupra țintelor 
lui. Distanţa dintre ei va fi doar de 70 de metri, ceea ce 
înseamnă că fiecare glonţ va fi la aproximativ 1,3 milimetri 
înălţime în clipa impactului, deci va trebui să ţintească în partea 
de jos a pieptului pentru a nimeri inima. Depinde cât de aproape 
erau ticăloșii și dacă vor putea intra măcar primii trei în zona 
luminișului înainte ca acela care era în frunte să se apropie de 
un alt cot. Nu era sigur că-i va nimeri pe toţi trei, în parte pentru 
că aveau să stea unul în faţa celuilalt. Deci ar fi trebuit să cadă 
mai întâi cel din față pentru a-i oferi șansa de a trage în 
următorul. De asemenea era de așteptat ca toţi să-și caute 
adăpost în clipa în care va răsuna primul foc. Poate că ar fi 
nimerit în timpul ăsta încă unul, dar cel de al treilea se va 
ascunde înainte ca el să poată ochi din nou. 

Spera să lichideze doi. Primul dintre ei își făcu apariţia, pășind 
din umbră în lumina cenușie dintr-un mic luminiș. Îl prinse în 
încrucișarea celor două fire și observă că era o femeie. Tânără și 
drăguţa. Ezită. Se ivi un al doilea. Charlie fixă luneta asupra lui. 
Era tot o femeie, nu tot atât de frumoasă și mai în vârstă. 

Deșteaptă chestie. Puneau femeile în faţă pentru a-l împiedica 
să tragă. Contau pe faptul că, spre deosebire de ei, el n-ar fi tras 
în femei. Aproape că-i venea să râdă. E; erau oamenii bisericii, 
se credeau reprezentanţii lui Dumnezeu, considerându-l pe el un 
necredincios, și totuși nu vedeau nimic nelalocul lui în faptul că 
el avea un cod moral mult mai exigent și strict decât al lor. 

Și planul le-ar fi reușit dacă Charlie n-ar fi luptat pe vremuri în 
Vietnam. Dar cu 15 ani în urmă pierduse mulţi prieteni, ba chiar 
și el era să moară, când o ţărancă venise să-i salute, zâmbind 
larg, iar când ei se apropiaseră, femeia sărise în aer, explodând 
ca o grenadă. Oamenii lui Grace nu erau primii fanatici de care 
se lovea; ceilalţi, însă, aveau o motivaţie politică, nu religioasă. 
De fapt, nu era nicio diferenţă. Și politica și religia puteau fi 


299 


uneori o otravă. Și apoi mai știa că ura iraţională și setea de 
violenţă, care se infiltrau în sufletul unui adevărat sectant, 
puteau transforma o femeie într-un ucigaș sadea, la fel de 
periculos ca orice bărbat aflat într-o misiune. Nebunia și 
sălbăticia instituţionalizate nu cunoșteau limite, indiferent de 
sex. 

lar el trebuia să se gândească la Joey și Christine. Dacă le va 
cruța pe aceste femei, ele îi vor ucide iubita și pe copilul ei. 

Mă vor ucide și pe mine, își spuse el. 

Ideea de a omori îi repugna, dar își întoarse luneta spre prima 
femeie, ţinti. Trase. 

Femeia fu proiectată în aer, apoi se prăbuși în mijlocul potecii. 
Moartă. În cădere se izbise de ramurile unui pin negru, 
provocând o mică avalanșă de zăpadă care se rostogoli de pe 
crengile albe vârstate cu verde, peste capul ei. 

Apoi se întâmplă ceva rău. 

e 

Christine tocmai înviorase focul și se așezase lângă Joey, când 
auzi ecoul împușcăturii. 

Chewbacca își înălţă capul cu urechile ciulite. 

Urmară alte împușcături, dar nu mai era zgomotul armei lui 
Charlie, ci o ploaie continuă de gloanțe, o avalanșă metalică de 
ack-ack-ack-ack pe care-o mai auzise în filmele vechi. Era 
lătratul îngrozitor al unei arme automate, poate chiar o 
mitralieră. Un zgomot urât, rece, terifiant, care umplea întreaga 
pădure. Își spuse că dacă Moartea ar râde, cam așa i-ar suna 
hohotul. 

Charlie era în primejdie. 

e 

Charlie nici nu apucase să ţintească a doua oară, când 
tțăcănitul mitralierei îl făcu să îngheţe de groază. Preţ de o clipă, 
zgomotul focului automat fu reverberat de ecoul care răzbătea 
dintr-o sută de locuri, făcând aproape imposibil să-ţi dai seama 
din ce parte vine. Dar evenimentele ultimelor zile îi dovediseră 
lui Charlie că nu-și pierduse deprinderile atât de greu căpătate 
în timpul războiului. Reuși să-și dea seama destul de repede că 
trăgătorul nu era în vale, alături de ceilalţi, ci pe creastă, 
undeva la nord de el. 

Trimiseseră înaintea lor un cercetaș. Și cercetașul îi întinsese 
o cursă. 


300 


Lipindu-se cât mai tare de pământ, încercând să devină una 
cu pietrele între care se afla, Charlie încercă să înţeleagă de ce 
nu se declanșase tirul mai devreme. De ce nu trăsese în el chiar 
în clipa când ajunsese pe coamă? Poate că omul nu fusese atent 
și se uita în altă direcție. Sau poate că zăpada îl învăluise într-o 
mantie care-l făcuse invizibil. Oricum, era și asta o parte din 
explicaţie, pentru că își aminti că atunci când ajunsese pe 
coamă, nimerise în mijlocul unui vârtej gros de zăpadă. 

Lătratul mitralierei încetă pentru o clipă. 

Auzind o serie de declicuri metalice și un zgomot aspru, 
înţelese că trăgătorul înlocuia încărcătorul golit al armei. 

Înainte ca Charlie să fi avut timp să ridice capul pentru a 
vedea ce se petrece, mitraliera începu să tragă din nou. 

Gloanţele ricoșau în stâncile printre care se adăpostise, 
împroșcându-l cu șrapnele din granit. Abia acum își dădu seama 
că, până atunci, gloanţele nu ajunseseră atât de aproape de el 
ca acum. Trăgătorul se apropia în cercuri mari de locul în care 
se afla Charlie. Traiectoria gloanțelor se schimbase. Acum se 
trăgea dinspre sud, de pe creastă, și, după efectul loviturilor, 
știa că se trage orbește, fără ca ţinta să fie fost reperată cum 
trebuie. 

Asta era de fapt singura lui șansă de a scăpa cu viaţă. 

Își încordă picioarele rămânând însă ascuns în spatele 
stâncilor. Se răsuci puţin, până ajunse cu fața spre nord. 
Trăgătorul se oprise din nou. 

Încetase oare focul numai pentru a studia terenul ca să-și 
găsească altă poziţie? Sau schimba iar încărcătorul? 

Dacă prima presupunere era justă, însemna că omul era încă 
înarmat și periculos. Dar dacă rămăsese fără gloanțe, însemna 
că preţ de câteva clipe era inofensiv. 

Nu mai auzi zgomotele făcute de înlocuirea încărcătorului, dar 
nici nu putea să aștepte la infinit, așa că ţâșni drept în sus și 
reuși să-și vadă inamicul întins pe zăpadă la douăzeci de metri 
de el. Era un bărbat cu pantaloni maro, matlasați și un hanorac 
de culoare închisă. Nu schimba încărcătorul armei, ci scruta 
platoul din spatele lui Charlie. Mișcarea acestuia îi atrăsese însă 
atenția. _ 

Charlie profită de elementul surpriză și trase primul. Il lovi în 
gât. 


301 


Celălalt făcu un salt înapoi, fluturându-și arma care lansă o 
serie inutilă de gloanţe spre cerul încărcat de zăpadă. 

Gâtul îi fusese despicat, coloana secţionată, și inima aproape 
smulsă din locul ei. Moartea fusese instantanee. 

Apoi, ca și cum împușcătura ar fi despicat aerul îngheţat în 
două, Charlie văzu că acolo mai era un bărbat, cam la treizeci 
de metri în urma celuilalt și mai spre dreapta, chiar în 
apropierea crestei stâncoase. Era înarmat cu o carabină și trase 
chiar în clipa în care Charlie sesiză primejdia. 

Ca izbit de un baros, Charlie se răsuci, aruncându-se la 
pământ. Se izbi tare de pietrele lucioase și rămase lipit de ele, 
ferit de privirea celuilalt, în afara bătăii armei lui, la adăpost, 
deși nu pentru prea multă vreme. Își simţi toată partea stângă a 
corpului cuprinsă de frig și amorţită. Deși nu-l durea nimic încă, 
știa că fusese lovit. Lovit zdravăn. Era de rău. 


60. 


Țipetele o scoaseră pe Christine din grotă. Trecu pe lângă 
focul care se stingea și ieși în potecă. Privi în sus, spre creastă. 
Nu putea să vadă până în vârf. Era prea departe. Copacii și 
zăpada îi acopereau orizontul. 

Vaietul se apropia tot mai mult. Doamne, era groaznic. În 
ciuda distanţei și a freamătului pădurii, scâncetul îi îngheţa 
sufletul și o umplea de groază. Se cutremură. Nu din cauza 
frigului. 

Se părea că e Charlie. 

Nu. Se lăsa înșelată de propria-i imaginaţie. Putea fi oricine. 
Sunetul era prea îndepărtat și prea distorsionat de copaci ca să 
poată spune cu precizie dacă era vocea lui Charlie. 

Vaietul continuă preț de vreo jumătate de minut. Dar ei i se 
păru o oră. Indiferent cine-ar fi fost, se tânguia de parcă și-ar fi 
dat sufletul, sfâșietor, până când îi veni și ei să geamă. Apoi 
sunetul slăbi, se stinse, de parcă suferindul n-ar mai fi avut 
puterea să-și facă auzită agonia. 

Câinele ieși din grotă și privi ţintă spre culme. 

Se făcu liniște. 

Christine așteptă. 

Nimic. 


302 


Se întoarse în adăpost, lângă Joey, la fel de absent, și-și luă 
arma. 

(J 

Fusese atins în umăr. Întregul braţ îi era amortit și nu putea 
să-și miște mâna. Era o rană gravă. Poate chiar mortală. Nu 
putea ști exact, decât dacă și-ar fi scos haina și celelalte lucruri 
groase de dedesubt ca să vadă ce se întâmplase - sau dacă va 
începe agonia. Dacă își pierdea cunoștința pe gerul ăla cumplit, 
ar fi murit chiar fără ca Amurgienii să se mai obosească să-i dea 
lovitura de grație. 

Charlie începuse să geamă chiar în clipa în care-și dăduse 
seama că era rănit. Nu din pricina durerii (de fapt, încă nu 
minţea nicio durere) sau pentru că i-ar fi fost frică (deși era al 
limbii de înspăimântat), ci pentru că voia ca acela care îl 
nimerise să știe că e rănit. Se văită ca omul care își vede 
intestinele revărsându-se din el, gemu ca un om pe moarte și în 
timpul acesta se răsuci pe spate și rămase așa, împingând arma 
la o parte pentru că oricum nu mai avea ce face cu ea acum, 
când mai avea o singură mână validă. Trase fermoarul hainei și 
scoase pistolul din tocul de sub umăr. Ținea revolverul cu mâna 
dreaptă, pe care o vâri sub el pentru a ascunde arma. Bratul 
rănit rămăsese întins pe zăpadă, inert, cu palma deschisă în sus. 
Își însoţi gemetele cu vorbe gâfâite. Apoi își rări ţipetele, 
scoțând sunete și mai oribile, și mai sfâșietoare. În cele din 
urmă tăcu. 

Vântul se opri și el pentru o clipă, de parcă ar fi colaborat cu 
Charlie. Muntele fu învăluit într-o liniște de mormânt. 

Auzi mișcare în spatele bolovanilor care îl adăpostiseră de 
gloanţe. Zgomot de bocanci pe piatra goală. Câţiva pași iuți. 
Apoi tăcere. Și iar câţiva pași. 

Îți dădu seama că era vorba de un amator, cum fusese și cel 
cu mitraliera. Un profesionist ar fi tras în timp ce se apropia. Dar 
un amator voia mai întâi să audă ţipetele, cea mai bună 
felicitare pentru treaba făcută fără să știe că, astfel, devenea 
vulnerabil. 

Pași. Mai aproape. Foarte aproape acum. 

Charlie deschise ochii și privi cerul plumburiu. Stâncile între 
care se afla îl fereau în oarecare măsură de ninsoare, totuși fulgi 
rătăciţi îi cădeau în ochi și avea nevoie de toată voinţa lui să nu 


303 


clipească. Își deschise larg gura și-și ţinu respiraţia, pentru că 
aburii l-ar fi trădat. 

Trecu o secundă. Cinci. Zece. 

Peste o jumătate de minut va trebui să tragă aer în piept. 

Ochii începuseră să-i lăcrimeze. 

Și dintr-o dată i se păru că planul lui era prost. Stupid. Va muri 
aici. Ar fi trebuit să se gândească la ceva mai bun. Mult mai bun. 

Apoi Amurgianul își făcu apariţia, arătându-se pe marginea 
cocoașei de granit. 

Charlie privea fix, cu ochii aţintiţi spre cer, făcând pe mortul. 
Așa că nici nu văzu cum arăta străinul. Reușea să surprindă doar 
un contur vag. Era sigur că se descurca bine în rolul mortului, 
mai cu seamă că oferea drept decor natural sânge veritabil. 

Necunoscutul se apropie și mai mult, oprindu-se chiar 
deasupra lui, cu un rânjet de satisfacţie. 

Charlie trebui să-și adune din nou toată voinţa pentru a nu-l 
privi. Trebuia să se uite prin el. Ceea ce nu era ușor. In mod 
firesc, ochii erau atrași de mișcare. 

Străinul era înarmat, stătea în picioare, și era mult mai agil 
decât Charlie. Dacă ar fi observat că Charlie mai trăiește, ar fi 
putut să termine treaba într-o clipă. 

O bătaie. 

O alta. 

In ciuda oricărei raţiuni, Charlie își spuse: O să-mi audă 
bătălie inimii. 

Groaza iraţională dădu naștere unei spaime mult mai logice. 
Era posibil ca pușcașul să-i sesizeze pulsul, la gât sau la tâmplă. 
Charlie se simţi cuprins de panică la acest gând. Abia apoi își 
dădu seamă că haina și gluga îi ascundeau gâtul și tâmplele. 
Sângele care-i curgea prin vene nu-l mai putea trăda. 

Apoi omul trecu mai departe și le strigă celorlalți, aflaţi pe 
povârniș: 

— L-am terminat. Am terminat cu ticălosul ăsta! 

În clipa în care atenţia străinului se concentrase în altă 
direcție, Charlie se lăsă ușor pe partea stângă și își eliberă mâna 
pe care o ţinuse la spate, aducând revolverul deasupra. 

Amurgianul horcăi și începu să se răsucească. 

Charlie trăsese în el două focuri. Unul în spate, celălalt în cap. 


304 


Omul se prăbuși peste marginea râpei, trecu prin tufișuri și se 
rostogoli printre copaci până când se opri în trunchiul unui pin. 
Murise înainte de a mai apuca să ţipe. 

Charlie se întoarse pe burtă și se târî spre buza prăpastiei, 
privind în jos. Câţiva dintre oamenii lui Spivey ieşiseră din 
ascunzători la strigătul de triumf al confratelui lor. Încă nu-și 
dăduseră seama că inamicul lor mai trăia. Cei mai mulți 
crezuseră că focurile fuseseră trase de cel care-l rănise pe 
Charlie, ca să fie sigur că acesta murise și erau convinși că 
trupul care se rostogolise era cel al dușmanului lor. Abia când el 
strigă „Ticăloșilor” și trase două focuri, ceilalţi se risipiră în 
căutarea unui adăpost. Dispărură ca o ceată de șobolani 
descoperiţi de o pisică. 

Trase și ultimele două focuri, nu pentru că s-ar fi așteptat să 
mai nimerească pe cineva, ci doar pentru a-i înspăimânta și a-i 
mai ţine astfel un timp pe loc. 

— l-am omorât pe amândoi, le strigă el. Amândoi sunt morți. 
Credeţi că ar fi putut muri dacă Dumnezeu ar fi fost de partea 
voastră? 

Nu-i răspunse nimeni. 

Efortul îl epuiză. Așteaptă o clipă și inspiră adânc. Nu voia ca 
ei să-i observe slăbiciunea. Apoi strigă iar: 

— De ce nu vă arătaţi și atunci când trag în voi, să vedem 
dacă Dumnezeu îmi va opri gloanțele? 

Niciun răspuns. 

— Asta ar fi o dovadă. Nu-i așa? 

Respiră adânc și rar de câteva ori. 

Incercă să-și miște mâna stânga, reuși să-și clintească 
degetele, deși le simţea amorţite și ţepene. 

Se întrebă dacă a omorât destui din ei ca să-i determine să 
renunțe și făcu un calcul sumar: doi pe creastă, unul pe potecă, 
trei în poiana de jos, când se ghemuiseră în spatele scuterelor și 
jeep-ului. Șase morţi. Şase din zece. Câţi mai erau prin pădure, 
în urma lui? Trei? Își aminti că mai văzuse trei jos: o altă femeie, 
Kyle, și cel care mersese în fața lui Kyle. Să nu fi rămas chiar 
niciunul în spate, alături de Mama Grace? Cu siguranţă că n-o 
lăsaseră singură în cabană. Și nici nu venise cu ei. N-ar fi fost în 
stare să urce până aici în ritmul ăsta. Sau, cine știe? 

Poate era printre copaci, la doar 60-70 de metri de el, 
ascunzându-de în umbră ca un spiriduș malefic. 


305 


— Eu nu mă mișc de aici, le mai strigă el. 

Scoase din buzunarul hainei șase cartușe și, deși avea o 
singură mână validă, reuși să-și încarce revolverul. 

— Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să ieșiţi la iveală, 
strigă iar Charlie. Va trebui să vă puneţi sângele în mișcare sau 
veți crăpa acolo. În încremenirea îngheţată vocea lui părea 
nepământeană. O să înţepeniţi acolo și veți muri încet de frig. 

Până acum nu simţise decât șocul provocat de glonţ, dar 
nervii începeau să se trezească și primul val de durere surdă 
începu să-i cuprindă umărul și braţul. 

— Dacă vă simţiţi în stare, le strigă el, veniţi să vă pun eu 
credinţa la încercare. Să vedem dacă într-adevăr credeţi că 
Dumnezeu e de partea voastră. Oricând sunteţi pregătiţi pentru 
așa ceva, ridicaţi-vă în picioare ca să pot trage în voi. Să vedem 
dacă Dumnezeu vă va feri de gloanţe. 

Așteptă cam o jumătate de minut, după care, sigur că nu-i vor 
răspunde, puse revolverul înapoi în toc și începu să se 
îndepărteze. N-aveau cum să știe că plecase. Puteau cel mult să 
presupună. Vor rămâne locului cel puţin încă o jumătate de oră, 
dacă nu mai mult, până se vor hotărî să-și reia ascensiunea. Cel 
puţin așa spera el să se întâmple. Avea nevoie de fiecare minut. 

Işi reluă drumul, însoţit de durerea surdă din umăr, care se 
accentua cu fiecare pas. Mergea aplecat mult în faţă, cu mișcări 
care aminteau de un crab rănit. Își menţinu această poziţie tot 
timpul cât traversă micul platou. Se îndreptă de spate abia când 
poteca începu să coboare, strecurându-se printre brazi. 

Incercând să se ridice, constată că picioarele abia îl mai 
țineau. Le simţea îndoindu-se sub el. Se prăbuși la pământ, 
lovindu-și braţul rănit - lisuse! - apoi simţi un val mare și negru 
rostogolindu-se peste el. Își ţinu respiraţia, închizându-și ochii și 
așteptă ca valul să treacă, refuzând din toate puterile să se lase 
târât de el. Durerea nu mai era surdă. Devenise înţepătoare, îl 
ardea, era o durere sâcâitoare, de parcă o creatură vie și-ar fi 
înfipt dinţii ascuţiţi în umărul lui. Se simţea destul de rău și când 
stătea neclintit, dar orice mișcare îl făcea să-i fie de zece ori mai 
rău. Și totuși, nu putea să rămână acolo. Indiferent cât de tare l- 
ar fi durut rana, trebuia să se ridice și să ajungă la Christine. 
Dacă tot trebuia să moară, nu voia să fie singur prin pădurile 
astea în clipa supremă. Doamne, dar ce-l apucase de era atât de 
pesimist? Nu trebuia să se gândească la moarte. Gândul e tatăl 


306 


faptei, nu-i așa? Chiar dacă durerea era pătrunzătoare, asta nu 
însemna că rana era mortală. Nu ajunsese până aici ca să 
cedeze așa de ușor. Întotdeauna mai exista o șansă. Toată viaţa 
fusese un optimist. Reușise să le reziste unor părinţi duri și 
beţivi. Supravieţuise sărăciei. Supravieţuise războiului. Va 
supravieţui și acum. 

Se târî tot platoul până la potecă. Ajungând pe muchea 
crestei se apucă de creanga unui pin și se ridică. Apoi se sprijini 
cu spatele de trunchiul gros. 

Nu simţea ameţeală și ăsta era un semn bun. După ce inspiră 
adânc de câteva ori și rămase lipit de copac încă trei sau patru 
minute, se simţi ceva mai sigur pe picioare. Durerea nu slăbise, 
dar cu fiecare pas se obișnuia cu ea. N-avea încotro: trebuia fie 
să se acomodeze cu ea, fie să o facă pur și simplu uitată, să și-o 
scoată din minte. Dar ăsta era un lux pe care nu și-l putea 
permite. 

Se depărtă de pin, scrâșnind din dinţi ori de câte ori focul din 
rană se aprindea mai tare. Cobori poteca mai repede decât și-ar 
fi imaginat, dar bineînţeles, mai încet decât o făcuse în 
compania Christinei și a lui Joey. Era grăbit, dar prudent. li era 
teamă să nu alunece și să nu cadă, agravându-și rana din umăr. 
Dacă ar fi căzut pe partea stângă, probabil că ar fi leșinat și s-ar 
mai fi trezit doar când oamenii lui Spivey l-ar fi înconjurat, 
lovindu-l cu patul armelor. 

Își dădu seama că ar fi fost bine să ia și mitraliera cu el, dar 
coborâse deja 60 sau 70 de metri. Probabil că ar fi găsit și 
câteva încărcătoare pline asupra celui împușcat de el. Așa s-ar 
mai fi echilibrat raportul de forţe. Cu o mitralieră ar fi putut să 
pregătească o altă ambuscadă și, de data asta, să-i lichideze pe 
toţi. 

Se opri și privi în urmă, întrebându-se dacă avea rost să se 
mai întoarcă. Poteca i se părea mai abruptă acum, iar urcarea ei 
- la fel de dificilă ca abordarea Everestului. Oftă adânc și se 
mulțumi doar să privească. | se păru chiar că panta devine și 
mai abruptă, aproape verticală. Nu avea puterea să se întoarcă 
și se blestemă că nu-i venise ideea cu mitraliera cât fusese pe 
platou. Își dădea seama că mintea nu-i era așa limpede ca de 
obicei. 

Își reluă coborârea. 


307 


Douăzeci de metri mai jos, i se păru că pădurea se învârtește 
în jurul lui. Se opri și rămase cu picioarele desfăcute, de parcă 
ar fi putut să oprească infernalul carusel al copacilor înfigându-și 
călcâiele în pământ. Reuși să stăpânească vertijul, dar nu să-i 
oprească definitiv. Porni înainte cu multă atenţie, așezându-și 
un picior în faţa celuilalt, ca un beţiv care încearcă să salveze 
aparențele în faţa unui poliţist. 

Vântul se înteţise, stârnind un adevărat tărăboi printre 
crengile copacilor, care scârțâiau ascuţit, zgâlţâite de rafalele 
șuierătoare. Acele verzi ale ramurilor lovite una de alta scoteau 
clinchete vesele, care se transformau într-un fel de sâsâit 
continuu. Scârțâitul deveni tot mai ascuţit, până când i se păru 
că provine de la o mie de uși care se învârt pe balamale neunse. 
Clinchetul, zornăitul și sâsâitul atinseră amploarea unui tunet. 
Zgomotul se transformă într-o adevărată tortură. Avea impresia 
că se află într-o tobă. Se clătină, se împiedică, cât pe-aci să 
cadă. Işi dădu seama că zgomotul nu era provocat de vântul 
strecurat printre ramuri, ci de propriul lui trup. Işi auzea sângele 
vâjâindu-i în urechi, în vreme ce inima îi bătea tot mai tare. Apoi 
pădurea începu din nou să se învârtească depănând din cer 
dâre întunecate ca firele de pe un scul. intunericul devenea tot 
mai dens. Pădurea rotitoare nu mai semăna cu un carusel, ci cu 
un război de țesut care ţesea fire de întuneric într-o pânză 
neagră care se mișca aidoma unui val de beznă în jurul lui, 
prăbușindu-se încet asupră-i. Nu mai vedea pe unde merge. Se 
împiedică iar și căzu. 

Durere! 

O explozie orbitoare. 

Întuneric. 

Beznă. 

Mai profundă decât noaptea. 

Tăcere... 

Se târa prin bezna de smoală, căutându-l cu disperare pe 
Joey. Trebuia să-l găsească pe băiat cât mai repede. 
Descoperise că Chewbacca nu era un câine obișnuit, ci un robot, 
o mașinărie perfidă, plină de exploziv. Joey nu știa adevărul. 
Probabil că în clipa asta chiar era cu câinele. In orice clipă, 
Spivey putea să apese pe detonator și băiatul ar fi murit într-o 
clipă. Se târî spre o pată cenușie apărută în beznă și se trezi în 
dormitor, unde îl văzu pe Joey șezând pe pat. Chewbacca era și 


308 


el acolo și stătea ca un om, cu un cuțit într-o labă și o furculiţă în 
cealaltă. Băiatul și câinele mâncau friptură. Charlie spuse: 
„Pentru numele lui Dumnezeu, ce mâncaţi?” Și băiatul spuse: „E 
ceva grozav.” Charlie se ridică în picioare în faţa patului și luă 
mâncarea din faţa băiatului. Câinele mârâi. Charlie spuse: „Nu 
vezi? Carnea a fost otrăvită. Te-au otrăvit.” „Nu,” spuse Joey, „e 
bună. Gustă și tu!” „Otrăvită! E otrăvită!” Apoi Charlie își aminti 
de explozivul ascuns în câine, și-l avertiză pe Joey, dar era prea 
târziu. Se produse explozia. Doar că nu câinele explodase, ci 
Joey. Pieptul i se deschise și din el ţâșni o hoardă de șobolani, la 
fel cu șobolanul din sala bateriilor de sub moara de vânt. 
Șobolanii se năpustiră asupra lui Charlie. Incercă să se dea 
înapoi, dar ei se aruncară la picioarele lui. Se căţărară pe el, 
ciorchini de șobolani care îl mușcau. Se prăbuși, doborât de 
numărul lor. Din el se revărsa un șuvoi de sânge, un sânge rece, 
nu cald. Țipă... 

. și se trezi plângând în hohote. Își simţi faţa năpădită de 
sângele rece, pe care îl șterse; apoi își privi mâna. Nu era sânge, 
ci zăpadă. 

Zăcea pe spate, în mijlocul potecii. Privea spre copaci și 
dincolo de ei, la cerul cenușiu din care curgeau torente de fulgi. 
Reuși să se ridice cu un efort epuizant. Gâtul i se umpluse de 
flegmă. Tuși și scuipă. Câtă vreme zăcuse inconștient? li era 
imposibil să-și dea seama. 

Atât cât putea să vadă, cărarea care ducea spre vârf era 
pustie. Oamenii lui Spivey nu porniseră încă în urmărirea lui. 
Leșinul nu putuse dura prea mult. 

Durerea din umăr și braţ îi provoca frisoane care i se căţărau 
pe spate și piept, pe gât, până în creier. Incercă să-și ridice 
mâna și chiar reuși s-o clintească puţin, fără să-și agraveze 
durerea. Se târî până la cel mai apropiat copac și încercă 
zadarnic să se ridice. Așteptă o clipă, încercă și căzu iar. 

Christine, Joey... Amândoi depindeau de el. 

Ar fi trebuit să mai înainteze puţin târâș. Doar cât să-și mai 
adune puterile. Incercă s-o facă, pe coate și genunchi, lăsându- 
se cu toată greutatea pe braţul drept și ajutându-se doar cu 
stângul. Spre surprinderea lui reuși să înainteze destul de 
repede. Acolo unde înclinarea pantei i-o permitea, se lăsa să 
alunece, câștigând uneori chiar patru-cinci metri. 


Nu-și dădea prea bine seama cât mai avea de mers până la 
adăpostul în care îi lăsase pe Joey și Christine. Putea fi după 
prima cotitură - sau putea fi la sute de metri de acolo. Işi 
pierduse abilitatea de a mai aprecia distanţele. Simţul orientării 
însă îi rămăsese și continuă să se târască spre fundul văii. 

După câteva minute sau poate secunde, observă că-și 
pierduse arma. li căzuse probabil de pe umăr când se prăbușise 
la pământ. Ar fi trebuit să se întoarcă după ea. Era însă foarte 
posibil ca arma să fi alunecat de-a lungul potecii înghețate, în 
tufișuri sau printre stâncile presărate pretutindeni. S-ar putea să 
nu fie ușor de găsit. Îi mai rămăsese revolverul. lar Christine 
avea pușca de vânătoare. Două arme erau de-ajuns. 

Continuă să se târască până în dreptul unui copac căzut, care 
bloca poteca. Nu și-l amintea, deși s-ar fi putut să fi fost acolo și 
mai înainte. Se întrebă dacă nu se rătăcise. Dar la celelalte două 
drumuri nu observase ca poteca să fi fost blocată de vreun 
copac. Deci cum de a reușit să greșească drumul? Se sprijini cu 
spatele de trunchi... 

... Și se trezi în cabinetul unui stomatolog, țintuit de scaun. Îi 
crescuseră o sută de dinţi în umăr și braț, și, ca o ironie a sorții, 
toţi trebuiau trataţi pe canalele care duceau la rădăcină. 
Dentistul deschise ușa și intră în cabinet. Era Grace Spivey. Luă 
cea mai mare și urâtă freză dentară pe care o văzuse vreodată. 

N-avea de gând s-o folosească pentru a-i trata dinţii ci voia 
să-i facă o gaură chiar în inimă... 

.. Și inima îi bătea nebunește, atunci când se trezi sprijinit de 
trunchiul copacului. 

Christine. 

Joey. 

Nu avea voie să-i trădeze. 

Se căţără pe trunchi și se așeză pe el. Se întrebă dacă era 
cazul să meargă pe picioare. Decise că nu și se lasă să alunece 
în genunchi. Continuă să se târască. 

Într-un fel, mâna îi era mai bine. 

N-o simțea deloc. De aceea era mai bine. 

Durerea încetase. 

Se târî mai departe. 

Dacă s-ar fi oprit un moment și dacă s-ar fi ghemuit la 
pământ, închizând ochii, durerea ar fi dispărut cu totul. Știa că 
așa s-ar fi întâmplat. 


310 


Dar continuă să se târască mai departe. 

Îi era sete și se simţea înfierbântat, în ciuda temperaturii 
scăzute. Făcu o pauză, adună un pumn de zăpadă și o duse la 
gură. Avea gust de coclit. O înghiţi totuși, pentru că avea 
impresia că gâtul îi era încins până la roșu. Zăpada, cu gustul ei 
nesuferit, era, cel puţin, rece. 

Acum, singurul lucru de care mai avea nevoie, înainte de a 
porni mai departe, era o clipă de răgaz. Ziua nu avea strălucire. 
Și totuși, lumina cenușie care se filtra printre crengile copacilor 
îi rănea ochii. Ar fi dorit să-i ţină închiși, cel puţin un minut, ca 
să atenueze durerea ascuțită... 


61. 


Christine n-ar fi vrut să-i lase singuri pe Joey și Chewbacca, 
dar n-avea altă soluţie. Ştia că Charlie era în pericol. Nu numai 
tirul prelungit o neliniștise. Mai era ţipătul care încetase cu un 
timp în urmă, ca și faptul că totul dura atât de mult. Dar în 
primul rând era o presimţire. Poate că ar fi trebuit să-i spună 
intuiție feminină. Ştia că Charlie avea nevoie de ea. 

Îi spuse lui Joey că nu pleacă prea departe. Doar o sută de 
metri pe cărare să vadă dacă Charlie dă vreun semn. Il strânse 
în brațe și-l rugă să fie liniștit. | se păru că băiatul dă din cap în 
loc de răspuns, dar altceva nu putu obţine de la el. 

— Nu pleci nicăieri cât timp lipsesc eu, îi spuse ea. 

Nu-i răspunse. 

— Nu pleci de aici. Ai înţeles? 

Băiatul clipi. Continua să o privească foarte atent. 

— Te iubesc, scumpul meu. 

Băiatul clipi din nou. 

— Să ai grijă de el, Chewbacca. 

Câinele mârâi. 

Luă arma și ieși în potecă, trecând pe lângă focul muribund. 
Privi înapoi. Joey nici măcar nu se uita la ea. Stătea sprijinit de 
peretele de piatră, cu umerii lăsaţi, cu bărbia înfiptă în piept, cu 
mâinile în poală, fixând cu privirea pământul din fața lui. Nu-i 
venea să-l lase singur, dar era conștientă de faptul că Charlie 
avea nevoie de ea. Se întoarse și porni spre cărarea bătută de 
cerbi. 


311 


Ap 


Căldura focului îi făcuse bine. Nu-și mai simțea oasele și 
mușchii la fel de înțepeniţi ca înainte. Nu mai simţea nici 
aceeași durere acută la mers. 

Copacii o fereau de vântul care bătea sălbatic, provocând 
zgomote fantomatice care coborau din crengile cele mai înalte. 
Pe alocuri, acolo unde pădurea se rărea, permițând peticelor de 
cer să se ivească printre coroanele enorme, ninsoarea se 
prăvălea atât de deasă și iute, încât semăna mai curând cu o 
ploaie. 

Nu făcuse mai mult de 80 de metri când, după un al doilea cot 
descris de potecă, îl zări pe Charlie. Zăcea în mijlocul cărării, cu 
fața în jos și capul răsucit într-o parte. 

Nu. N 

Se opri la câţiva pași de el. li era teamă să se apropie mai 
mult pentru că știa ce va găsi. 

Zăcea nemișcat. 

Mort. 

Oh, Doamne, era mort. Îl omorâseră. Îl iubise așa cum o iubise 
și el și gândul că acum el murise pentru ea o înnebunea. Culorile 
sumbre și întunecate ale zilei se strecurau în sufletul ei; se 
simţea cuprinsă de un cenușiu îngheţat, de o disperare care o 
paraliza. 

În același timp se simţi asaltată de spaimă. Ea și Joey 
rămăseseră singuri. Nu știa cum se vor descurca pe munte fără 
Charlie. Nu credea că vor supraviețui. Moartea lui Charlie era o 
prevestire sumbră a propriului lor destin. 

Aruncă o privire prin pădurea care o înconjura. Era singură cu 
trupul neînsuflețit. Charlie fusese rănit sus, pe platou și reușise 
să se târască singur până aici. După câte se părea, fanaticii lui 
Spivey erau încă de cealaltă parte a culmii. 

Sau poate că el îi ucisese pe toți? 

Își puse arma pe umăr și se apropie cu o strângere de inimă 
de Charlie, neștiind dacă îi va putea privi chipul fără viaţă. 
Îngenunche lângă el și observă că respiră. 

Simţi că i se taie răsuflarea și că inima ei își încetează bătăile 
pentru o secundă sau două. 

Trăia. 

Era fără cunoștință, dar trăia. 

Se mai întâmplau și miracole. 


312 


Vru să râdă de bucurie dar se abţinu. O teamă superstițioasă 
îi spunea că zeii i-ar putea pizmui fericirea. Dacă i l-ar fi luat pe 
Charlie? Îl atinse. Murmură ceva dar nu-și reveni. Îl întoarse cu 
faţa în sus, și el gemu fără să deschidă ochii. Văzu umărul rupt 
al hainei și înţelese că fusese rănit. În jurul rănii atârnau ţurțuri 
întunecaţi de sânge, lipiţi de materialul hainei. Era destul de 
grav, dar bine că trăia. 

— Charlie? 

Nu răspunse. Ea îi atinse obrazul cu degetele, rostindu-i iar 
numele; Deschise ochii. În prima clipă privirea-i pluti în gol. Apoi 
se opri asupra ei. Clipi. Christine își dădu seama că e conștient, 
cam ameţit, dar nu în stare de delir. 

— Am pierdut-o, spuse el. 

— Ce? 

— Carabina. 

— Nu-ţi face griji, spuse ea. 

— Am omorât trei, spuse el cu vocea îngroșată. 

— Bun. 

— Unde sunt? întrebă el îngrijorat. 

— Nu știu. 

— Probabil că sunt pe aproape. 

— Nu cred. 

Incercă să se ridice. 

Un nou val de durere explodă în el. Christine îl văzu tresărind, 
cu respiraţia tăiată, și un moment se temu că va leșina iar. 

Era de o paloare cadaverică. 

O strânse de mână până ce durerea cedă puţin. 

— Mai vin și alţii, spuse el. De data aceasta reuși să se ridice. 

— Poţi să te miști? 

— Greu... 

— Trebuie să plecăm de aici. 

— M-am... târât. 

— Poţi să mergi? 

— Singur, nu. 

— Dar dacă te sprijini de mine? 

— Poate. 

Îl ajută să se ridice, îl sprijini și îl încurajă să coboare poteca. 
La început încet, cu multe pauze, apoi ceva mai repede; 
alunecară de câteva ori, fiind la un pas să cadă, dar în cele din 
urmă ajunseră la adăpost. 


313 


Joey nu reacţionă la venirea lor. Pe când Christine îl ajuta pe 
Charlie să se așeze, Chewbacca se apropie, dând din coadă, și-l 
linse pe detectiv pe faţă. 

Pereţii de piatră absorbiseră foarte multă căldură, iar acum, 
deși din foc nu mai rămăsese decât o grămăjoară de tăciuni, 
stânca radia căldură. 

— Plăcut, spuse Charlie. 

Vocea îi venea parcă dintr-un vis. 

— Eşti ametit? îl întrebă ea. 

— Puțin. 

— Mahmur? 

— Am fost, dar mi-a trecut. 

— Tulburări ale vederii? 

— Nu. 

— Vreau să-ți văd rana, spuse ea. Apoi începu să-i scoată 
haina. 

— N-avem timp, spuse el prinzând-o cu mâna. 

— O s-o fac repede. 

— N-avem timp, insistă el. 

— Ascultă, spuse ea, oricum nu ne putem mișca prea repede 
din cauza rănii tale. 

— Merg ca o broască ţestoasă. 

— Îți irosești forţele. 

— Mă simt ca... un copil. 

— Dar am o trusă de prim ajutor, așa că poate reușesc să te 
pansez. Ti-ar mai ușura durerea și poate ai reuși să te ţii pe 
picioare și să mergi singur. În cazul ăsta, aș fi fericită că am 
pierdut timpul. 

Îi dădu dreptate cu o înclinare a capului. 

— Fie. Dar... fii pe fază. S-ar putea ca ei să nu fie prea 
departe. 

Îi scoase geaca matlasată, îi deschise cămașa, scoţându-i-o 
de pe umărul rănit, apoi îi dezlipi partea de sus a lenjeriei, 
lipicioasă din cauza sângelui și a sudorii. O gaură urâtă i se 
deschidea în partea stângă a pieptului, chiar sub umăr. La 
vederea rănii, Christine avu senzaţia că i se mișcă niște șerpi în 
stomac. Sângerarea abundentă se oprise, dar carnea din jurul 
rănii era umflată și de un roșu închis. Mai departe, pielea era 
purpurie, și după ea, nuanţa se schimba într-un alb bolnav. 

— Mult sânge? întrebă el. 


314 


— Da. 

— Și acum? 

— Mai sângerează puţin. 

— Curge? 

— Nu. Dacă ti-ar fi atins vreo arteră, ai fi fost mort până 
acum. 

— Ce noroc, spuse el. 

— Chiar așa. 

Glonţul străpunsese umărul ieșind prin spate. Cea de-a doua 
rană arăta la fel de rău ca cea din faţă. In carnea sfâșiată și 
însângerată se zăreau așchii de os. 

— Glonţul n-a rămas în tine, îi spuse ea. 

— O veste bună. 

Trusa de prim ajutor era în rucsac. O scoase de acolo, 
deschise capacul și scoase o sticlă de acid boric din care turnă 
pe rană. Lichidul bolborosi cu furie umflându-se într-o spumă 
deasă. Dar nu ustura, ca alte dezinfectante. Charlie urmări 
operaţia cu un aer visător. 

Apoi, Christine umplu o căniță de metal cu zăpadă și o puse 
să se topească pe cărbunii încinși. 

Charlie încerca să-și învingă somnolenţa, își scutură capul, de 
parcă ar fi vrut să-și limpezească mintea și spuse: 

— Grăbește-te. 

— Îmi dau toată silinţa, spuse ea. 

După ce acidul boric își termină fierberea, presără grăbită pe 
ambele părţi ale rănii un praf antibiotic gălbui și peste el, o 
pudră albă anesteziantă. Sângerarea încetase aproape complet. 
Christine își scosese mănușile pentru a putea lucra mai repede 
și mai eficient. Folosi pansamente de bumbac și tifon pe care le 
fixă cu o bandă de tifon lată de doi centimetri. Adăugă o 
mulțime de leucoplast, făcând un bandaj total nesatisfăcător și 
inestetic, dar de care era sigură că va rămâne bine fixat la locul 
lui. 

— Ascultă! spuse el. 

Rămase nemișcată. 

Ascultară amândoi, dar nu era decât vântul care se năpustea 
printre crengi. 

— Nu sunt ei, spuse ea. 

— Nu încă. 

— Chewbacca o să ne avertizeze dacă vine cineva. 


315 


Câinele rămăsese lângă Joey. 

Aerul îngheţat pătrundea nestingherit în adăpostul lor, iar 
Charlie începu să tremure violent. 

Christine îl îmbrăcă în grabă, îi trase fermoarul gecii, îi puse 
gluga și i-o legă sub bărbie, apoi aduse căniţa cu zăpadă topită. 
În trusa medicală găsi și Tylenol. Nu era un calmant prea 
puternic, dar altul n-aveau. li dădu două tablete și, după o 
ezitare, încă una. La început îi venise greu să înghită, lucru care 
o speriase pe Christine, dar el îi spuse că era din cauză că gura 
și gâtul îi erau uscate. După a treia pastilă, se simţi mai bine. 

Nu era în stare să-și mai ducă raniţa. Trebuia s-o lase acolo. 

Christine renunţă la câteva lucruri din rucsacul ei ca să poată 
lua cutia cu medicamente, strânse cataramele buzunarelor, apoi 
si-l puse în spate. 

Abia aștepta să plece. Nu trebuia să se uite la ceas ca să știe 
că intraseră în criză de timp. 


62. 


Kyle Barlowe era masiv, dar nu lipsit de graţie. Putea face 
mișcări pline de agilitate și foarte precise, în același timp, dacă 
își punea în minte așa ceva. La zece minute după ce Harrison îl 
împușcase pe Denny Rogers, și îi azvârlise trupul în râpă, 
Barlowe părăsi tufa încâlcită în spatele căreia se ascunsese, și 
se strecură spre un punct unde umbrele se întindeau ca niște 
ochiuri de apă îngheţată ale nopţii. De aici ţâșni cu abilitatea 
unei pisici spre un copac uriaș, care se prăbușise de-a 
curmezișul pantei și mai departe, spre un colț de piatră, răsărit 
chiar din pieptul râpei. Porni lateral, depărtându-se de zona 
aflată în bătaia armei lui Harrison, lăsându-i pe ceilalţi lipiţi de 
pământ; nu pentru multă vreme, dacă avea noroc. 

După alte 10 minute, când fu sigur că a ieșit complet din 
câmpul vizual al lui Harrison, Barlowe renunţă la precauţii și o 
luă de-a dreptul spre vârful crestei. Trecu printre două stânci, 
care flancau o porțiune a crestei, după care ajunse pe suprafața 
plată, măturată de vânt. 

În hamul de sub umăr îi atârna un Smith & Wesson, 357. 
Trase fermoarul gecii atât cât să poată ajunge la revolver. 


Ninsoarea era așa de deasă încât nu putea să vadă mai 
departe de 20 de pași, uneori chiar mai puţin. Vizibilitatea 
redusă nu-l îngrijora. Mai mult o socoti un dar al lui Dumnezeu. 
Reperase locul din care trăsese Harrison asupra lor. Nu i-ar fi 
fost deloc greu să-l găsească, fără să fie văzut de către detectiv 
dacă acesta rămăsese pe creastă, ceea ce era îndoielnic. 

Se mișcă spre sud, de-a dreptul în bătaia vântului. Gerul îi 
mușca faţa, amorţindu-i-o. Ochii îi lăcrimau abundent din cauza 
vântului, iar nasul îi curgea. Cu toate acestea, vijelia nu reușea 
nici măcar să-l clintească. Ar fi putut mai degrabă să răstoarne 
unul dintre arborii falnici crescuţi de-a lungul crestei. 

Peste 50 de metri găsi trupul lui Morgan Pierce. Ochii sticloși, 
lipsiţi de vedere, nu mai aveau nimic uman, fiind acoperiți de 
pelicule albicioase de gheaţă. Genele, sprâncenele și mustata 
erau îngheţate. Vântul înghesuise cu sârguinţă zăpadă la 
subsuorile cadavrului, între picioarele lui desfăcute și pe sub 
gât. 

Barlowe fu uimit să vadă că Harrison nu luase cu el arma lui 
Pierce, o mitralieră Uzi de fabricaţie israeliană. O ridică, sperând 
că zăpada n-o udase. Se hotărî să nu folosească mitraliera 
înainte de-a o verifica, așa că o aruncă pe umăr și rămase cu 
revolverul în mâna dreaptă. 

Lipit de stâncile de granit, se strecură spre locul din care 
Harrison trăsese asupra lor și de unde zvârlise trupul lui Denny 
Rogers. Cu revolverul pregătit, Barlowe se strecură pe după 
bolovanul uriaș în spatele căruia se adăpostise Harrison. Lipsa 
detectivului nu-l surprinse. 

Nișa dintre stânci era ferită într-o oarecare măsură de vânt. 

Aici se strânsese puţină zăpadă. Văzu o sclipire metalică în 
omăt: câteva tuburi de cartușe folosite. 

Barlowe observă și petele de sânge de pe stâncă: câteva 
porțiuni din granitul cenușiu erau acoperite de insulițe de o 
culoare închisă. 

Se opri și cercetă cartușele care se iviseră din mantia albă ce 
acoperea fundul nișei. Mătură stratul proaspăt de zăpadă, depus 
în ultima jumătate de oră, dând la o parte și cartușele folosite. 
Dedesubt descoperi și mai mult sânge. Să fi fost sângele lui 
Denny Rogers? Sau al lui Harrison? Probabil că Rogers îl rănise 
pe ticălos. 


317 


Se întoarse de pe creasta estică, traversă micul platou și 
începu să caute cărarea care ducea în valea cealaltă. Cum 
Antichristul și cei care îl apărau urmaseră poteca în susul 
muntelui, era absolut normal să o urmeze în continuare de 
cealaltă parte a culmii. Zăpada nu se depusese pe platoul 
măturat de crivăţ, în schimb se aduna în zona aflată imediat sub 
creastă, acolo unde vântul nu bătea așa de tare și unde 
tufișurile și stâncile constituiau adevărate bariere. Nămeţi înalți 
ascundeau intrarea în potecă. Aproape că pierdu cărarea, trebui 
să-și croiască drum printr-un troian, apoi descoperi urme de 
cerb, dar și de om, pe zăpada proaspătă de sub copaci. 

Continuă să coboare până descoperi ceea ce sperase: urme 
de sânge. Era imposibil să fi fost sângele lui Denny Rogers. Nu 
mai era nicio îndoială: Harrison fusese rănit. 


63. 


Charlie era impresionat, dar nu surprins de rapiditatea și 
precizia de care dădea dovadă Christine. Îi scosese imediat în 
potecă și porniseră la vale. 

Joey și Chewbacca veneau în urma lor. Băiatul tăcea. Mergea 
grăbit, târșâindu-și picioarele, de parcă ar fi simţit că pierdeau 
un timp prețios pentru salvarea lor. Dar nu se oprea, nu cădea, 
continua să se ţină aproape. Câinele, urmând exemplul 
stăpânului său mergea în tăcere, cu ochii ţintă în pământ. 

Charlie se aștepta să audă strigăte în spatele lor. În fiecare 
minut avea impresia că se trage asupra lor. 

Dar vântul continua să bată, scrâșnindu-și furia printre 
crengile îngheţate, zăpada continua să cadă, iar oamenii lui 
Spivey întârziau să apară. Probabil că îi băgase bine în sperieţi 
cu ultima lui ambuscadă. Se vede că rămăseseră pitiți în 
ascunzătorile lor încă o jumătate de oră și, când, în fine, se 
hotărâseră să-și reia urcușul, o făcuseră cu maximum de 
prudenţă. 

Ar fi fost prea mult să spere că renunţaseră și luaseră drumul 
înapoi. N-ar fi renunţat niciodată. Reușise să-i cunoască destul 
de bine. Denton Boothe, prietenul lui cel obez, avusese 
dreptate: numai moartea putea opri turma asta de fanatici. 


Pe măsură ce coborau, poteca devenea tot mai șerpuită. Nu 
vor ajunge atât de repede cum sperau pe fundul văii. 

In primele 20 de minute, Charlie nu avusese nevoie de prea 
mult ajutor. Cărarea cobora lin pe cea mai mare parte a 
parcursului. De câteva ori, trebuise să se ţină de un copac sau 
să se sprijine de o stâncă pentru a-și menţine echilibrul. De 
două ori, când panta fusese mai abruptă, se sprijinise de 
Christine. Totuși, cea mai mare parte a distanţei o parcurse fără 
ajutorul ei. Se descurca mult mai bine decât crezuse la plecare. 

Deși Tylenolul și antibioticele își făcuseră efectul, durerea din 
umăr și braţ continua să-l chinuiască. În ciuda medicamentelor, 
era atât de vie încât crezuse că nu se va mai putea mișca din 
cauza ei, dar descoperi că o suportă mai bine decât se 
așteptase. Se obișnuise cu ea. Scrâșnea din dinţi, obrazul îi era 
brăzdat de cutele amare ale suferinţei, dar se obișnuia. 

După 20 de minute, puterile începură să-l părăsească și avu 
nevoie mai des de ajutorul Christinei. Sosiră pe fundul văii după 
25 de minute. Începuse iar să amețească. La marginea unei 
poieni largi, bătute de zăpadă și vânt, a trebuit să se oprească 
pentru a se odihni câteva minute la adăpostul pădurii. Se așeză 
sub un pin, cu spatele sprijinit de trunchiul lui. 

Joey se așeză alături, dar nu spuse nimic, de parcă nici n-ar fi 
fost conștient de prezența lui. Charlie era prea obosit pentru a 
încerca să vorbească sau să-i zâmbească băiatului. 

Chewbacca își lingea labele, care-i sângerau ușor. 

Christine se așeză și ea și scoase harta pe care o întinsese în 
ziua precedentă Charlie pe masa din sufrageria cabanei pentru 
a-i arăta drumul pe care să plece în cazul când oamenii lui 
Spivey i-ar fi ajuns din urmă. Doamne, fusese convinsă că nu va 
avea nevoie s-o folosească și iată că acum acest lucru devenise 
inevitabil. 

e 

Christine trebui să îndoaie harta de mai multe ori, 
micșorându-i suprafaţa în timp ce o studia, pentru că, în 
răstimpuri, rafale de vânt năvăleau dinspre poiană, dând buzna 
printre copaci, până în desișurile pădurii, unde zgâlţăiau tot ce 
întâlneau în cale. 

Dincolo de pădure se dezlănțuise un adevărat uragan. Vântul 
sufla dinspre sud-vest și gonea de-a lungul văii cu urletul unui 
tren expres, deschizându-și drumul cu trâmbe de zăpadă 


319 


măturate din drum. Zăpada era atât de deasă încât abia dacă se 
vedea un sfert din drumul care traversa poiana, unde lumea 
părea să se termine într-un zid alb. Uneori vântul scădea brusc 
în intensitate sau, pe neașteptate, își schimba direcţia, iar 
atunci, perdelele opace de zăpadă se desfăceau lăsând să se 
vadă în depărtare pădurea aflată de cealaltă parte a poienii. 
Dincolo de ea se întrezărea peretele stâncos al următoarei văi 
și, mai departe, o altă culme, unde gheaţa și piatra licăreau cu 
reflexe de crom chiar și în lumina mohorâtă a zilei fără soare. 

Conform hărții, poiana era traversată de un pârâiaș, care apoi 
străbătea valea. Işi ridică privirea, încercă să străpungă 
viforniţa, pentru a descoperi ce se întâmpla în spatele copacilor, 
dar nu descoperi niciun pârâu, nici chiar când trâmbele de 
zăpadă se despicau. Işi spuse că probabil era îngheţat și 
acoperit de zăpadă. Dacă urmau pârâul (în loc să traverseze 
poiana pentru a ajunge în pădurea cealaltă) ar fi ajuns, în final, 
la capătul superior al unei depresiuni care cobora spre lac; locul 
în care se aflau era o vale înaltă, orientată spre sud-vest, iar ei 
erau mult deasupra lacului Tahoe. leri, când îi arătase pentru 
prima oară harta, Charlie îi spusese că acesta ar fi fost drumul 
de urmat în cazul în care ar fi fost obligaţi să fugă de la cabană. 
Dar asta se întâmpla înainte de a fi fost rănit. Mai erau trei sau 
patru mile, până la lumea civilizată, o distanţă care nu l-ar fi 
descurajat, dacă ar fi fost într-o condiţie fizică bună. Dar în 
situaţia lor, când el fusese rănit și se dezlănţuise un uragan în 
toată regula, era aproape imposibil să ajungă la lac pe drumul 
acela. Pentru ei, un drum de câteva mile sau traversarea Chinei 
ar fi fost același lucru. 

Disperată, căută pe hartă alte căi de acces spre lac. Apoi 
încercă să descopere eventualele adăposturi. Consultă legenda 
hărţii pentru a putea înțelege semnele de pe ea și astfel găsi 
peșterile. Erau de această parte a văii, cam la o jumătate de 
milă spre nord. După hartă, peștera constituia un punct de 
atracţie pentru turiștii înrăiţi, curioși să vadă străvechile picturi 
murale ale indienilor și dornici să colecționeze vârfuri de săgeți. 
Christine nu reuși să-și dea seama dacă era o singură peșteră, 
două mai mici sau o adevărată reţea, dar era convinsă că vor 
găsi suficient loc pentru a se ascunde de maniacii lui Spivey și a 
se adăposti de vremea aceea ucigașă. 


Se apropie de Charlie, își lipi capul de al lui pentru a se face 
auzită prin urletul vântului și îi spuse ce avea de gând. El se 
arătă de acord, ceea ce îi întări și ei credința în propriu-i plan. 

Acum, problema nu mai era dacă mersul la peșteră era o 
decizie înţeleaptă sau nu, ci dacă vor reuși să ajungă acolo. 

— Am putea s-o luăm prin partea cea mai de nord a pădurii, 
urmând baza peretelui, îi spuse ea lui Charlie, dar asta 
înseamnă să lăsăm urme. 

— Dacă am ieșit în mijlocul poienii, înainte de-a o apuca pe 
firul văii, furtuna ni le-ar acoperi. 

— Da. 

— Oamenii lui Spivey ne-ar pierde urma chiar de aici, spuse 
el. 

— Exact. Ca să ajungem la peșteră ar trebui să intrăm iar în 
pădure, dar mult mai spre nord, iar ei n-ar avea nicio șansă la 
un milion să ne mai găsească urmele, pentru că se așteaptă s-o 
apucăm spre sud, spre lumea civilizată. 

— Exact. Își umezi cu limba buzele arse. În partea de nord nu 
mai e nimic... decât și mai multă sălbăticie. 

— N-or să ne caute prin partea asta, nu-i așa? întrebă 
Christine. 

— Mă îndoiesc. Hai să mergem. 

— Dacă ieşim la loc deschis, în zăpadă și vânt... n-o să fie 
uşor, spuse ea. 

— Mă simt bine. O să reușesc. 

Dar înfățișarea îl trăda. Nu arata ca un eventual învingător. 
Nu părea nici măcar în stare să se ridice. Ochii îi erau apoși și 
injectaţi. Faţa îi era trasă, izbitor de palidă, iar buzele complet 
lipsite de sânge. 

— Dar trebuie... să ai grijă de Joey, spuse Charlie. Taie o 
bucată de frânghie și leagă-l de tine. 

Era o idee bună. În poiana lipsită de adăpost se vedea, în 
momentele de acalmie cel mult până la 20 de metri, în rest 
vizibilitatea abia dacă ajungea la 4 metri. Dacă Joey s-ar fi 
îndepărtat cu câţiva pași, le-ar fi fost foarte greu, dacă nu chiar 
imposibil să se mai găsească. Christine tăie o bucată dintr-un 
colac de coardă care atârna de rucsac. Apoi legă un capăt al 
frânghiei lungi de vreo șase metri, de talia băiatului și celălalt 
capăt, de a ei. 

Charlie privea, mereu neliniștit, spre drumul pe care veniseră. 


321 


Pe Christine o îngrijora faptul că și câinele începuse să 
privească insistent în aceeași direcţie. Stătea încă întins pe jos, 
destul de calm, dar urechile i se ciuliseră, și mărâia încet. 

li ajută pe Charlie și Joey să-și pună măștile de zăpadă, pentru 
că acum era nevoie de ele, indiferent cât de mult le-ar fi redus 
câmpul vizual. Își puse și ea masca, apoi gluga pe care o legă 
strâns sub bărbie. 

Joey se ridică fără să i se spună. Christine își zise că era un 
semn bun. Părea încă pierdut, detașat, lipsit de orice interes 
faţă de ceea ce se petrecea în jur, dar, cel puţin la nivelul 
subconștientului, știa că trebuie să meargă, ceea ce însemna că 
mai putea fi salvat. 

Christine îl ajută pe Charlie să se ridice. 

Arăta rău. 

Următoarea jumătate de milă avea să fie pentru el o 
adevărată tortură. Dar nu avea de ales. 

Cu o mână pe braţul valid al lui Charlie, gata să-l ajute la 
nevoie, legată de Joey, Christine îi conduse spre poiană. Vântul 
turbase de tot. Erau cel puţin 20 de grade sub zero. Fulgii de 
zăpadă nu mai erau propriu-zis fulgi, se transformaseră în ace 
de gheaţă care ricoșau pe haina Christinei cu un sunet metalic. 
Dacă iadul ar fi fost îngheţat și nu fierbinte, așa ar fi trebuit să 
arate. 


64. 


Cenușă și resturi de crengi arse pe jumătate era tot ce mai 
rămăsese din focul pe care îl făcuse Christine în mijlocul potecii. 
Kyle Barlowe izbi cu piciorul grămada de cenușă, împrăștiind-o. 

Intră în mica grotă și privi rucsacul abandonat. Într-un colt 
erau bucăţi de hârtie, ambalajele pansamentelor de tifon. 

— Ai avut dreptate, spuse Burt Tully. Omul a fost rănit. 

— Destul de rău. Nu-și mai poate duce raniţa, spuse Barlowe, 
întorcându-se de la bagajul abandonat. 

— Și totuși, nu știu dacă e cazul să mergem după ei numai noi 
patru. Avem nevoie de întăriri, spuse Tully. 

— Nu mai avem timp de așteptat, răspunse Barlowe. 

— Dar el... a omorât atâţia dintr-ai noștri. 

— Încerci să bagi spaima în noi? 


322 


— Nu, nu, spuse Tully, deși era speriat. 

— Acum ești soldat, spuse Barlowe. Sub protecţia lui 
Dumnezeu. 

— Știu. Doar că... tipul ăsta... Harrison... e tare. 

— Nu mai e așa de tare după ce l-a nimerit Denny. 

— Dar el/ l-a împușcat pe Denny! Înseamnă că nu e terminat 
încă. 

— Doar ai văzut cum arăta locul unde a căzut, îi spuse Kyle 
ceva mai nervos. lar acolo unde a venit ea să-l ajute era și mai 
mult sânge. 

— Dar întăririle... 

— Las-o baltă, îi spuse Kyle, împingându-l înainte. 

Dar avea și el îndoieli. Se întrebă dacă nu cumva duritatea 
afișată faţă de Burt fusese doar un pretext pentru a-și ascunde 
propria-i teamă. 

Edna Vanoff și Mama Grace îi așteptau pe potecă. Bătrâna nu 
arăta bine. Ochii îi erau injectaţi, duși în fundul capului, pe 
jumătate acoperiţi de inelele de piele înnegrită din jurul lor. 
Stătea cu umerii prăbușiţi, frântă de mijloc: însăși întruparea 
epuizării. 

Barlowe era uimit că Grace reușise să ajungă atât de departe. 
El îi propusese să rămână la cabană, apărată de oamenii lor, dar 
ea insistase să meargă alături de ei. Știa că e o femeie plină de 
viaţă, înzestrată cu o energie considerabilă pentru vârsta ei, 
totuși era uimit de mersul ei neabătut prin pădure. Uneori 
trebuia s-o ajute prin locurile mai dificile și o dată au dus-o pe 
sus vreo 30-40 de metri, dar cea mai mare parte a drumului o 
făcuse singură. 

— Cât să fie de când au plecat? îl întrebă Grace cu o voce 
uscată și lipsită de culoare, ca și buzele ei. 

— Greu de spus. Cenușa era rece, dar nu e de mirare pe o 
vreme ca asta. 

— Dacă Harrison e grav rănit, așa cum bănuim noi, spuse 
Tully, înseamnă că merg greu. Suntem cu siguranţă aproape de 
ei. Ne putem permite să mergem mai încet. Trebuie să fim 
atenţi să nu cădem în altă ambuscadă. 

— Nu, spuse Grace, dacă sunt aproape, atunci să ne grăbim și 
să terminăm cu ei. Se întoarse, făcu un pas, alunecă și căzu. 
Barlowe o ridică. 

— Sunt îngrijorat din cauza ta, Mamă. 


— N-am nimic, replică ea. 

— Mamă, arăţi... epuizată, spuse și Edna Vanoff. 

— Poate că ar trebui să ne odihnim câteva minute, spuse 
Burt. 

— Nu, spuse Mama Grace. Ochii ei injectaţi îi fixară pe fiecare 
în parte. Nici câteva minute, nici chiar un minut. Nu ne putem 
permite să-i acordăm băiatului nicio clipă în plus. V-am mai 
spus. In fiecare clipă, puterile lui cresc. V-am spus asta de o mie 
de ori! 

— Dar, Mamă, dacă ţi se întâmplă ceva, noi, ceilalți, nu vom 
mai putea merge înainte. 

Tresări în faţa puterii pătrunzătoare a ochilor ei. Acum, vocea 
ei avea o calitate specială, specifică momentelor ei de viziune, o 
rezonanţă cumplită care îi vibra în oase. 

— Dacă eu cad, voi trebuie să mergeţi mai departe. Veti 
merge mai departe. E o blasfemie să spuneţi că vă pasă de 
mine mai mult decât de Dumnezeu. Veti merge înainte până 
veţi cădea din picioare, până când puterile vă vor părăsi de tot, 
și chiar și atunci veți merge mai departe; altfel, Domnul nu va 
avea niciun pic de milă pentru voi. Nici milă, nici îndurare. Dacă 
îl veţi trăda acum, El va lăsa ca sufletele voastre să îngroașe 
armata iadului. 

Existau și oameni care nu erau deloc impresionați când Mama 
Grace vorbea în felul ăsta. Totul se reducea pentru ei la inepţii 
îndrugate de o bătrână nebună. Unii o luau la picior chiar în timp 
ce ea îi amenința. Alţii râdeau. Dar Kyle Barlowe fusese 
întotdeauna dominat și mereu vrăjit de glasul ei. 

Voi fi oare vrăjit și supus și când îmi va porunci să omor 
băiatul? Sau voi rezista tentaţiei spre violenţă, pe care mi-am 
înăbușit-o înainte? lar gândea cum nu trebuia. 

Părăsiră grota și începură să coboare cu Barlowe în frunte. 
Urmau Edna Vanoff, Mama Grace, iar Burt Tully încheia plutonul. 
Urletul vântului părea o voce demonică și îi amintea lui Barlowe 
de forțele malefice care voiau să pună stăpânire pe pământ. 


65. 


Christine începuse să creadă că nu vor mai scăpa cu viață din 
poiană. 


324 


Era mai rău decât o vijelie: un ocean alb, cu un vânt atât de 
puternic încât semăna cu un uragan din zonele tropicale, iar 
ninsoarea era atât de grea și deasă, încât abia dacă se vedea la 
doi-trei pași în faţă. Lumea dispăruse: se mișcau printr-un decor 
de coșmar, fără niciun detaliu, o lume compusă doar din zăpadă 
și lumină cenușie. Nu mai putea să vadă pădurea care înconjura 
poiana. Nu reușea să-l vadă întotdeauna nici pe Joey, când 
privea în spate. Era îngrozitor. Deși lumina era săracă și 
cenușie, strălucirea zăpezii îi ardea ochii. Își dădu seama că 
pericolul de a orbi era cât se poate de real. Ce s-ar fi întâmplat 
ducă ar fi trebuit să-și caute orbește drumul spre partea de 
nord-est a văii, dacă ar fi trebuit să se lase conduși numai de 
instinct? Știa răspunsul: ar fi murit. La fiecare 30 de pași se 
oprea pentru a verifica busola ascunsă în palma înmănușată. 
Deși încerca să ţină linia dreaptă, descoperise de câteva ori că 
se abăteau de la drumul lor și trebuise să corecteze direcția. 

Și chiar dacă nu s-ar fi rătăcit, tot ar fi murit dacă nu s-ar fi 
mișcat suficient de repede, pentru că era cu mult mai frig decât 
și-ar fi putut imagina vreodată, așa de frig încât nu s-ar fi mirat 
dacă ar fi rămas fără veste împietrită în mijlocul poienii. 

Era îngrozită din cauza lui Joey, dar băiatul se ţinea pe 
picioare mai bine decât s-ar fi crezut. 

Retragerea lui cvasi-catatonică din lume se dovedise, până la 
urmă, benefică, pentru că în starea lui de absenţă era mult mai 
puţin afectat de frig și zăpadă decât dacă ar fi fost într-o stare 
normală. Oricum însă furia dezlănţuită a naturii tot l-ar fi răpus 
până la urmă. Curând va trebui să iasă din poiana deschisă 
pentru a intra în zona cât de cât adăpostită a pădurii. Charlie 
mergea mai greu decât băiatul. Se poticnea des și de două ori 
căzuse în genunchi. După cinci minute trebui să se agaţe de 
Christine în căutarea unui sprijin. După zece minute avea nevoie 
permanentă de ajutorul ei. După 15 minute abia dacă se mai 
târa. 

Christine nu le putea spune că vor intra curând în pădure, 
pentru că vuietul vântului i-ar fi acoperit cuvintele. Când vântul 
bătea din față, cuvintele îi erau înghesuite înapoi în gât, iar dacă 
se întorcea cu spatele, vorbele i se destrămau ca firicelele de 
praf și se transformau în silabe lipsite de înţeles. 

Minute întregi nu-l vedea deloc pe Chewbacca, și de câteva 
ori a fost sigură că nu-l va mai vedea niciodată. El însă apărea 


325 


de fiecare dată, rebegit și slăbit, dar în viaţă. Blana îi era 
acoperită de ace de gheaţă și când se ivea din râurile de zăpadă 
căzătoare, semăna cu o stafie ieșită din mormânt. 

Vântul dezgolise poiana pe suprafeţe mari, lăsând pe alocuri 
un strat de zăpadă de numai câţiva centimetri. În schimb 
apăreau nămeţi acolo unde viscolul întâlnea cel mai mic 
obstacol. Locurile mai joase fuseseră troienite și transformate în 
adevărate capcane care nu puteau fi văzute sau ocolite. 
Abandonaseră șoșonii de zăpadă ai lui Charlie împreună cu 
rucsacul, pe de o parte pentru că umărul rănit nu-i mai permitea 
să-i care, pe de alta pentru că nu mai era destul de sigur pe 
picioare ca să-i poată folosi. De aceea nici ea nici Joey nu mai 
puteau purta apreschiurile pentru că erau nevoiţi să aleagă un 
drum pe care să-i poată urma și Charlie. Uneori, Christine se 
trezea în zăpadă până la genunchi, până la mijlocul coapsei sau 
chiar mai adânc. Trebuia să iasă din zăpadă și să caute alt 
drum, ceea ce nu era deloc ușor când nu vedeai la doi pași. 
Alteori nimerea în gropi pline de zăpadă și se trezea fără veste 
împotmolită până la sold. 

li era frică sa nu nimerească în vreo depresiune mai adâncă, 
sau chiar într-o prăpastie. Gropile nu reprezentau ceva 
neobișnuit într-un ţinut muntos ca acesta - trecuseră pe lângă 
câteva mai devreme; semănau cu niște găuri pline cu apă de 
var. Dacă ar fi făcut un pas greșit și s-ar fi afundat până peste 
cap în zăpadă, Charlie n-ar fi fost în stare s-o scoată de-acolo, 
chiar dacă nu și-ar fi rupt nimic în cădere. Și nici ea nu era 
sigură că i-ar fi putut salva pe ei, într-o situaţie similară. 

Deveni atât de obsedată de acest pericol, încât se opri și 
dezlegă coarda care o ţinea legată de Joey. îi era frică să nu-l 
tragă după ea în eventualitatea unui accident. Își înfășură 
capătul liber al corzii în jurul mâinii drepte. Așa îi putea da 
drumul în cazul când ar fi nimerit într-o groapă fără fund. 

Își spuse că niciodată nu ni se întâmplă lucrurile de care ne 
temem cel mai mult, ci întotdeauna se ivește altceva - ceva cu 
totul neprevăzut care ne strică viaţa - ca, de exemplu, întâlnirea 
absolut neașteptată cu Grace Spivey, duminica trecută, în 
parkingul din South Coast Plaza. Și, tocmai când se aflau în 
inima poienii și voia să-i ducă spre pădurea din partea de est, se 
întâmplă lucrul cel mai rău. 


Charlie tocmai își revenise puţin și îi eliberase braţul, când 
piciorul Christinei alunecă în zăpada adâncă și își dădu seama 
că i se întâmplase lucrul de care se temuse cel mai mult. 
încercă să se arunce pe spate, dar începuse deja să alunece 
înainte, împinsă de vânt, fără putinţa de a se mai redresa. 
Vântul prefăcu ţipătul ei de groază într-un geamăt abia auzit. Se 
prăbuși în zăpada care îi trecea peste cap, cu piciorul stâng 
îndoit dureros sub ca. 

Privi în sus și văzu zăpada prăvălindu-se peste ea, în golul 
provocat de căderea ei. 

Va fi îngropată de vie. 

Citise în jurnale despre muncitori îngropaţi de vii, sufocați sau 
striviți în șanțuri nu mai adânci ca acesta. Totuși, zăpada nu era 
grea ca pământul sau nisipul, deci nu putea fi strivită, va încerca 
să-și croiască drum cu mâinile, și, chiar dacă nu va putea ieși cu 
totul, va reuși cel puţin să respire sub zăpadă. Deși era 
conștientă de acest lucru, frica ei continua să fie la fel de 
intensă. 

După ce ajunse pe fundul gropii se săltă pe vârfuri în ciuda 
durerii ascuţite din picior și căută cu mâinile puncte de sprijin 
ascunse în pereţii rupturii de pământ în care nimerise. Nu reuși 
să găsească nimic. Numai zăpadă. Zăpadă moale, îngrozitor de 
imaterială, care ceda sub greutatea ei. 

Continua să ţipe. Zăpada desprinsă de pe marginea gropii îi 
căzu în gura deschisă, sufocând-o. Puţul în care nimerise ceda 
mereu sub greutatea ei și se scufundă întâi până la umeri, apoi 
pană la bărbie. /isuse! Continuă să împingă zăpada de deasupra 
capului, pentru a-și elibera fața și mâinile, dar zăpada se aduna 
mai repede decât putea ea să o arunce. 

Capul lui Charlie apăru deasupra ei. Stătea culcat pe pământ, 
pe buza gropii și o privea. Îi striga ceva. Dar ea nu reușea să-l 
înțeleagă. 

Continua să se lupte cu zăpada, dar aceasta se revărsa din 
toate părţile ca o cascadă. In cele din urmă, bratele ei 
îndurerate rămaseră pironite de parcă ar fi fost crucificată. Nu! 
Zăpada continua să cadă peste ea. Îi ajunse iar la bărbie, apoi la 
gură. Își lipi buzele, închise ochii, fiind convinsă ca se va 
scufunda cu totul, că zăpada îi va acoperi capul, că Charlie nu 
va reuși să o mai scoată de acolo, că acela îi va fi mormântul. Și 


327 


dintr-odată chiar când zăpada îi ajunsese în dreptul nasului, 
alunecarea se opri. 

Deschise ochii și privi din fundul puţului alb spre Charlie. 
Pereții de zăpadă care rămăseseră în picioare se puteau prăbuși 
în orice clipă asupra ei. 

Stătea țeapănă, îi era frică să se miște și respira greu. 

Joey. Ce se întâmplase cu Joey? 

Dăduse drumul corzii, deci și lui Joey, chiar în clipa în care 
simţise că se prăbușește. Spera ca Charlie să-l fi oprit pe Joey 
înainte ca și el să fi alunecat în groapă. În starea lui de transă, 
băiatul nu s-ar fi oprit doar pentru că ea căzuse. Dacă din 
întâmplare căzuse și el, era sigură că nu-l vor mai găsi 
niciodată. Zăpada l-ar fi acoperit și nu l-ar mai fi putut găsi; 
tipetele i-ar fi fost înăbușite de vântul care continua să urle și de 
zăpada care i-ar fi astupat gura. 

Nu și-ar fi imaginat vreodată că inima îi putea bate atât de 
tare fără să explodeze. 

Charlie îi întinsese mâna sănătoasă și-i făcea semne să 
încerce să se agaţe de ea. 

Dacă ar fi reușit să-și smulgă bratele din zăpada care le 
înlănțuia, ar fi putut să se agate de el și să iasă din groapă. Dar 
dacă se mișca, ar fi putut să provoace o altă avalanșă care ar fi 
înghiţit-o complet. Trebuia să fie foarte atentă, să facă mișcări 
cât mai line și cât mai bine gândite. Își răsuci braţul pe sub 
zăpadă, săpând un mic tunel, apoi își întoarse palma în sus și 
adună zăpada în pumn, lăsând-o să cadă în mica galerie; după 
câteva secunde reuși să-și aducă braţul la suprafaţă. Mâna îi ieși 
prin tunel de la vârful degetelor până la cot. Se agăţă de 
Charlie. Poate că până la urmă ar fi reușit și singură. Işi eliberă 
al doilea braţ și apucă încheietura mâinii lui Charlie. 

Zăpada din jurul ei fremătă. Nu prea tare. 

Charlie începu să tragă iar ea se săltă cât putu. 

Pereții albi începură să se surpe. Zăpada se scufunda sub ea 
de parcă ar fi fost nisip mișcător. Chiar în clipa în care Charlie 
începuse să o tragă, picioarele i se desprinseră de la pământ. 
Izbi cu ele pereții gropii, încercând să-și facă niște trepte pe care 
să se sprijine. Charlie se simţea sleit de puteri. Din brațul și 
umărul sănătos, încordarea trecu în partea rănită, storcând din 
el și ultima picătură de viaţă. Dar reușiseră. Slavă Domnului! 
Christine începuse să iasă din zăpada care o sorbea înapoi. Era 


328 


acum suficient de sus ca să se poată ţine de Charlie doar cu o 
mână, în timp ce pe cealaltă și-o înfipsese în buza gropii. De sub 
degetele ei ţâșniră gheaţă și pământ îngheţat, dar reuși să se 
agaţe iar, de astă dată de ceva solid. Ajutată de Charlie și de 
malul de pământ, se trase afară; căzu pe spate, gâfâind și 
scâncind, cu sentimentul epuizant că scăpase din burta 
congelată a unui monstru făcut din gheaţă și zăpadă, care 
fusese pe punctul s-o devoreze. 

Observă pe neașteptate că arma, care îi zburase de pe umăr 
în clipa căderii, alunecase în groapă; poate că i se rupsese 
banduliera. Oricum, trebuia să fie în groapă. Dar aceasta fusese 
astupată din nou de zăpadă chiar în clipa în care Charlie o 
scosese de acolo. Arma era pierdută. 

Nu mai avea nicio importanţă. Oamenii lui Spivey nu-i vor 
putea urmări pe un asemenea viscol. 

Se ridică pe coate și genunchi, și se îndepărtă de închisoarea 
ei, uitându-se după Joey. Era acolo, culcat pe jos, pe o parte, 
ghemuit, cu genunchii la gură. 

Chewbacca era lângă el, de parcă ar fi știut că băiatul avea 
nevoie de căldura lui, deși, după cum arăta câinele, părea că nu 
mai are de unde să dea căldură. Era acoperit până la urechi de 
gheață și zăpadă. O privea cu ochi expresivi, plini de durere, 
teamă și confuzie. 

li părea rău că-l considerase răspunzător pentru criza lui Joey 
și că își dorise să nu-l mai vadă niciodată. Își puse mâna pe 
capul mare, iar câinele deși era aproape vlăguit i-o adulmecă 
plin de bucurie. 

Joey trăia, era conștient, dar nu-i era bine deloc. Zăpada 
îngheţată se lipise de masca lui. Dacă nu-l adăpostea cât mai 
repede de vântul turbat, copilul ar fi degerat de tot. Ochii lui 
păreau și mai pierduţi decât până atunci. 

Incercă să-l pună pe picioare, dar nu reuși. Era extenuată și 
tremura, iar piciorul stâng continua să o doară de pe urma 
căderii, totuși trebuia să-l ducă în braţe. 

Scoase busola din buzunar, o studie, apoi se întoarse cu fața 
spre nord-est, în direcția zonei împădurite unde ar fi trebuit să 
se afle peșterile. Abia dacă se vedea la patru-cinci pași. Furtuna 
se prăvălise peste ei ca o cortină grea. 

Surprinsă de propria ei rezistenţă, îl saltă pe Joey de jos și îl 
luă în braţe. Instinctul unei mame e de a-și salva copilul cu orice 


329 


preț, iar disperarea ei maternă descătușase rezerve nebănuite 
de adrenalină. 

Charlie mergea lângă ea. Se ţinea pe picioare, dar arăta rău. 
Aproape ca Joey. 

— Trebuie să intrăm în pădure, ţipă ea. Sa ieşim din vântul 
ăsta! 

Credea că n-o auzise din cauza furtunii bezmetice care 
bântuia prin poiană, dar el dădu din cap, înțelegându-i intenţia. 
leșiră din oceanul alb, nădăjduind că busola îi va conduce spre 
copacii imenși, printre care vor fi la adăpost. Pășeau cu multă 
precauţie pentru a evita o altă cădere în vreo cursă întinsă de 
zăpadă. 

Christine privi înapoi după Chewbacca. Câinele făcea eforturi 
să-i urmeze, dar se descurca greu. Chiar dacă reușea încă să-și 
smulgă picioarele din crusta îngheţată, aproape că nu avea nicio 
șansă să ajungă până la copaci. Probabil că era ultima oară când 
îl vedea. Furtuna îl va înghiţi, așa cum nesăţioasa gură 
îngheţată încercase să o înghită pe ea. 

Fiecare pas era un calvar. 

Vânt. Zăpadă. Un frig mortal. 

Ar fi fost mai ușor să mori decât să mergi mai departe. 

Gândul acesta o îngrozi și îi dădu puterea să mai facă vreo 
câţiva pași. 

Singurul avantaj era că urmele le vor fi șterse. 

Vântul sălbatic și ninsoarea arctică vor face urmărirea 
imposibilă pentru fanaticii lui Spivey. 

Zăpada care cădea părea scuturată din lăzi enorme, pline cu 
cearșafuri și pachete albe. 

Incă un pas. Și încă unul. 

Vântul le lipea zăpada pe mâini, pe picioare, pe spate și pe 
piept, de parcă i-ar fi înveșmântat în armuri. În cele din urmă 
ajunseră complet albi, confundându-se cu decorul în care se 
mișcau. 

În faţa lor se ivi ceva. O formă întunecată. Răsărise o clipă din 
furtună, apoi fu înghițită de o rafală violentă de vânt. După 
aceea se ivi iar. De data aceasta nu mai dispăru. Apăru încă 
una. Picături uriașe de întuneric, contururi fantomatice care se 
înălţau din spatele perdelelor de zăpadă. incetul cu încetul 
deveniră mai clare, conturându-se mai bine. Un copac. Câţiva 
copaci. 


330 


Abia după încă vreo 50 de metri, crengile groase ale brazilor 
le oferiră un fel de acoperiș prin care zăpada se strecura destul 
de greu. Situaţia li se îmbunătăţise vizibil. Acum erau feriţi și de 
izbucnirile brutale ale vântului. 

Christine se opri, îl lăsă jos pe Joey și îi curăță masca de 
zăpada lipită pe ea. Inima îi zvâcni când văzu faţa copilului. 


66. 


Kyle Barlowe, Burt Tully și Edna Vanoff se adunară în jurul lui 
Grace, la marginea pădurii, sub ultimul brad. Limbile lungi ale 
vântului se năpusteau asupra lor, de parcă ar fi râvnit la căldura 
lor. Grace stătea fără mănuși, cu palmele întinse spre poiana din 
fața pădurii, primind impulsuri psihice. Ceilalţi așteptau în tăcere 
ca ea să hotărască ce aveau de făcut. 

În spaţiul deschis, viscolul provoca un lanţ neîntrerupt de 
explozii albe, urlând neîncetat. Rafalele violente de vânt păreau 
un adevărat cutremur care stârnea vârtejuri de zăpadă mai 
groase ca fumul. Stihiile se dezlănțuiseră de parcă venise 
sfârșitul lumii. 

— Pe aici au mers, spuse Mama Grace. 

Barlowe știa deja că aceia pe care îi urmăreau părăsiseră 
pădurea chiar în punctul în care se aflau ei. l-o spuneau urmele. 
În ce direcţie o apucaseră, era o altă problemă. Deși plecaseră 
de aici doar de puţină vreme, urmele fuseseră deja șterse de 
viscolul puternic. Aștepta ca Mama Grace să le spună ceea ce 
nu puteau afla singuri. 

— Nu putem ieși de aici, spuse Tully, privind îngrijorat câmpul 
de zăpadă pe care viscolul îl spulbera furios. Am muri. 

Cu un gest brusc, Grace își lăsă mâinile în jos, se răsuci și se 
întoarse iar printre copaci. 

O urmară, alarmaţi de expresia de groază care i se întipărise 
pe față. 

— Diavoli, spuse ea răgușit. 

— Unde? întrebă Edna. 

— Acolo, făcu Grace, cutremurându-se. 

— În furtună? întrebă Barlowe. 

— Sute... mii... ne așteaptă... ascunși în nămeţi... așteaptă să 
se ridice... și să ne distrugă... 


331 


Barlowe privi spre poiana descoperită. Nu putu să vadă nimic 
altceva decât zăpadă. Ar fi dorit să aibă și el Darul Mamei Grace. 
În preajmă erau spiritele răului și el nu putea să le descopere; 
asta îl făcea să se simtă teribil de vulnerabil. 

— Trebuie să așteptăm aici până trece furtuna, spuse Grace. 

Burt Tully se simţea deja ușurat. 

— Dar băiatul... spuse Barlowe. 

— Devine tot mai puternic, admise Grace. 

— Și Amurgul? 

— Se apropie. 

— Vom aștepta. 

— S-ar putea să ajungem prea târziu, spuse ea. 

— Oare Dumnezeu nu ne va ajuta dacă intrăm în poiană? 
întrebă Barlowe. Nu suntem, oare, înarmaţi cu mila și puterea 
Lui? 

— Trebuie să așteptăm, repetă ea. Și să ne rugăm. 

Apoi Kyle Barlowe descoperi cât de târziu era. Atât de târziu 
încât va trebui să fie mai vigilenţi ca oricând. Atât de târziu încât 
nu-și mai puteau permite luxul de a fi îndrăzneți. Satana era 
acum o prezenţă la fel de materială și puternică în lumea 
aceasta ca și Dumnezeu. Poate că balanţa nu începuse încă să 
încline în favoarea diavolului, dar echilibrul era delicat. 


67. 


Christine scoase masca acoperită de gheaţă a băiatului. 
Charlie își întoarse privirile când văzu faţa lui Joey. 

l-am dus la pierzanie, își spuse. 

Disperarea puse stăpânire pe el, umplându-i ochii de lacrimi. 

Stătea pe pământ, sprijinit cu spatele de un copac. Își rezemă 
și capul de trunchiul copacului, apoi închise ochii și inspiră 
adânc de câteva ori, încercând să nu mai tremure, încercând să 
gândească logic, încercând să se convingă că totul se va 
termina bine. Dar nu reușea. Toată viaţa fusese un optimist și 
recenta descoperire a îndoielii care i se cuibărise în suflet avea 
un efect devastator. 

Tylenolul și praful anesteziant îi ușuraseră durerile, dar acum, 
acel efect superficial începuse să dispară. Durerea din umăr 


devenise tot mai intensă și începea din nou să se strecoare spre 
piept, și de aici în gât, iar apoi la cap. 

Christine îi vorbea lui Joey pe un ton blând și încurajator, deși 
probabil că-i venea mai degrabă să plângă văzându-l, așa cum i 
se întâmplase și lui Charlie. 

Acesta își oțeli voinţa și îl privi iarăși pe băiat. 

Faţa lui era roșie, buhăită, îngrozitor de deformată din cauza 
gerului cumplit. Ochii îi erau atât de umflaţi, încât aproape că 
nu-i putea deschide. Erau lipiţi de o substanţă gelatinoasă care 
se întinsese și pe gene. Nările erau și ele lipite, așa că trebuia să 
respire pe gură, iar buzele păreau crăpate, umflate, sângerânde. 
Aproape întreaga față-i era de un roșu aprins cu excepţia a trei 
pete - două în mijlocul obrajilor și una în vârful nasului - de un 
alb-cenușiu care puteau fi semnul unor degerături; Charlie se 
ruga din toată inima să nu fie așa. 

Christine îl privi pe Charlie cu ochi care trădau aceeași 
disperare ca și glasul ei: 

— Trebuie să plecăm, spuse. Nu-l mai pot lăsa pe Joey în cerul 
ăsta. Trebuie să găsim peșterile. 

— Nu văd nici urmă de ele, spuse Charlie. 

— Trebuie să fie aproape, spuse ea. Vrei să te ajut să te ridici? 

— Mă descurc singur, spuse el. 

Christine îl ridică pe Joey. Băiatul nu se ţinu de ea. Mâinile îi 
atârnau moi. Îl privi pe Charlie. 

Charlie oftă, se sprijini de copac și se chinui să se ridice. Nu-i 
veni să creadă când reuși s-o facă de unul singur. 

Dar fu și mai surprins când, o clipă mai târziu, apăru 
Chewbacca, învelit într-o crustă de zăpadă și gheață, cu capul 
atârnându-i moale, o definiţie pe patru labe a nefericirii. Când îl 
văzuse pentru ultima oară în poiană, Charlie fusese convins că 
bietul câine va muri în cumplita furtună. 

— Doamne! exclamă Christine, la fel de uimită ca și el, la 
vederea câinelui. 

E important, își spuse Charlie. Dacă Chewbacca a reușit, 
înseamnă că vom supraviețui cu toţii. 

Își dorea cu tot dinadinsul s-o creadă. Încerca din răsputeri să 
se autoconvingă. Dar mai aveau cale lungă până acasă. 

e 

După cum mergeau lucrurile, Christine își spuse că vor rătăci 

pur și simplu prin pădure până când vor cădea de oboseală și de 


333 


frig. Dar avură noroc: găsiră ceea ce căutau în mai puţin de 10 
minute. 

Pădurea se rărea în preajma peșterilor pentru că pământul 
era foarte stâncos. Drumul urca în trepte inegale, cu spinări și 
noduri și lespezi de granit. Din cauza copacilor rari, zăpada se 
așternuse în strat gros. La baza pantei aceasta formase 
adevăraţi munţi, la fel cu cei care puteau fi întâlniți și pe 
parcurs, oriunde un obstacol pusese stavilă zăpezii. Vântul se 
intensificase din nou, șuierând prin copacii din apropiere și 
măturând de zăpadă suprafeţe întregi. Christine putu să vadă 
gurile întunecate a trei peșteri aflate mai jos, acolo unde ea și 
Charlie ar fi putut să ajungă, și încă șase, dar mult mai sus, 
unde n-ar fi avut cum să se cațăre. Probabil că mai erau și alte 
intrări, ascunse acum de zăpadă, pentru că întreaga porţiune 
din această zonă a peretelui văii părea un adevărat fagure de 
tuneluri, peșteri și grote. 

Il duse pe Joey până la o grămadă de bolovani din josul pantei 
și-l așeză acolo, la adăpost de vânt. 

Chewbacca îi urmă și sări lângă stăpânul lui. Era uimitor că 
animalul reușise să ajungă până aici, dar era clar că nu va mai 
rezista mult. 

Cu un oftat de ușurare, Charlie se lăsă și el la pământ, lângă 
Joey și câine. Halul în care arăta o speria pe Christine la fel de 
mult ca și faţa lui Joey. Ochii injectaţi îi sticleau ca niște cărbuni 
înfipţi în mijlocul unei feţe de jar. Christine se temea că va sfârși 
de una singură prin pustietăţile înghețate, veghind asupra 
trupurilor celor două fiinţe pe care ie iubea, în mijlocul acestui 
cimitir sălbatic, care, în final, va deveni și locul ei de veșnică 
odihnă. 

— Mă duc să arunc o privire prin peșterile astea, îi ţipă ea lui 
Charlie, pentru că acum erau, mai mult sau mai puţin, sub cerul 
liber. Vreau să văd care e cea mai bună pentru noi. 

Charlie încuviință din cap, dar Joey nu reacţionă în niciun fel. 
Ea se depărtă, căţărându-se pe terenul stâncos, spre prima gură 
neagră care se deschidea în fața pantei. 

Nu era sigură dacă peretele văii era din calcar sau granit. 
Oricum, n-avea nicio importanță, pentru că, nefiind speolog, nu 
știa care din cele două roci le asigura cea mai bună protecţie. Și 
apoi, chiar dacă nu erau sigure, trebuia, oricum, să se 
folosească de ele. N-avea unde să se ducă în altă parte. 


Prima peșteră avea o intrare îngustă și joasă. Scoase lanterna 
din raniţă, apoi intră în peșteră, târându-se pe coate și 
genunchi. Pe alocuri drumul era așa de strâmt, încât era nevoie 
de multă agilitate ca să te poţi strecura. După 10-12 metri, 
tunelul se deschidea într-o sală lată cam de 15 metri, cu un 
tavan jos, abia cât să-i permită să stea în picioare. Ar fi încăput 
cu toţii acolo, dar era departe de-a fi un adăpost ideal. Alte 
tunele duceau mai departe, spre săli mai largi probabil, săpate 
mai adânc în pieptul muntelui, dar niciunul dintre coridoare nu 
era suficient de larg ca să-i permită să treacă. Se întoarse în frig 
și zăpadă. 

Nici a doua peșteră nu i se păru potrivită, a treia în schimb se 
dovedi un loc aproape ideal. Intrarea în peșteră era suficient de 
înaltă ca să-i permită să treacă fără să se târască, și destul de 
largă ca să nu fie silită să se strecoare. Intrarea era blocată de o 
movilă de zăpadă, dar reuși să treacă prin ea fără dificultate. 
După cinci pași de la intrare, tunelul se răsucea brusc la dreapta 
și după alţi șase cotea, la fel de brusc, spre stânga. Acest dublu 
cot împiedica vântul să pătrundă. Prima sală avea cam 20 de 
metri lăţime și 30-35 lungime. Înălţimea-i era între 12 și 15 
metri. Podeaua era netedă, iar pereţii - fisuraţi în unele locuri, și 
netezi ca suprafața unui lac în altele. 

În partea dreaptă se deschidea o altă cameră, mai mică și cu 
tavanul mai jos. Existau câteva stalactite și stalagmite care 
păreau făcute din ceară cenușie. Câteva din ele se întâlneau în 
mijlocul sălii formând niște stâlpi cu talie de viespe. Christine 
lumină de jur-împrejur cu lanterna și descoperi la capătul opus 
al sălii un nou tunel care ducea spre o altă cavernă. Dar cât 
văzuse îi era de-ajuns. 

Prima sală era exact ce le trebuia. Spre capătul opus podeaua 
se înălța, în timp ce tavanul se lăsa în jos, iar pe ultimii 5 metri 
podeaua se ridica brusc, formând o proeminentă înaltă cam de 5 
metri și lată de 20, la numai 4 metri de acoperiș. Cercetând nișa 
la lumina lanternei, Christine descoperi o gaură lată de doi metri 
în stânca de deasupra, care se pierdea în întuneric. Descoperise 
o uriașă vatră naturală care avea și coș. Gaura ducea probabil 
spre o altă sală aflată mai în adânc și, fie aceasta, fie alta de 
sub ea, va asigura ventilaţia. Fumul se va ridica firesc spre 
îndepărtata sursă de aer. 


Era foarte bine că puteau face focul. Nu-și luaseră sacii de 
dormit pentru că erau grei și i-ar fi încurcat, obligându-i să 
meargă mai încet. De altfel se așteptaseră să ajungă în aceeași 
seară la lac, și atunci nu ar mai fi avut nevoie de saci. Viscolul și 
rana de la umărul lui Charlie le dăduseră planul peste cap și 
acum, fără saci de dormit, singurul lucru care i-ar fi putut ajuta 
să reziste frigului era un foc. 

Nu se temea că fumul le va trăda prezenţa. Va fi ascuns de 
pădure, iar când se va ridica deasupra copacilor va fi spulberat 
de vânt. In plus, fanaticii lui Spivey îi vor căuta, cu siguranţă 
spre sud, acolo unde era capătul văii și drumul spre civilizaţie. 

Sala își dezvălui și alte taine care o făceau și mai atrăgătoare. 
Unul dintre pereţi era acoperit de un desen înalt cam de șapte 
metri, un totem indian reprezentând un urs, un grizzly, probabil. 
Fusese săpat în peretele stâncos cu o vopsea galbenă corozivă. 
Putea fi considerat în același timp și naiv, și foarte stilizat. 
Christine nu se pricepea destul de bine la totemele indiene ca 
să-și dea seama. Știa numai că astfel de desene erau menite să 
aducă noroc celor care ocupau peștera. Imaginea ursului era 
menită să întruchipeze un spirit adevărat, în stare să le asigure 
protecţia. Descoperirea i se păru de bun augur. Atât ea, cât și 
Charlie și Joey aveau nevoie să fie apăraţi. Insă după ce privi 
mai cu luare-aminte ursul, i se păru că în el se ascunde ceva 
amenințător. Fapt ridicol, care reflecta numai starea ei de 
tensiune. Era vorba doar de o pictură pe piatră. Și totuși, după 
ce reexamină desenul, decise că ar fi preferat altceva în locul 
totemului. 

Nu avea însă de gând să caute o altă peșteră doar pentru că 
nu-i plăcea decorul. Căminul natural atârna cu mult mai mult în 
balanță decât gustul pentru artă al vechilor ocupanțţi ai peșterii. 
Cu un foc care să-i încălzească și să lumineze, peștera ar fi oferit 
un adăpost la fel de bun ca și cabana pe care o părăsiseră. Sigur 
că nu putea fi la fel de confortabilă, dar nu confortul o interesa 
acum, ci supraviețuirea fiului ei, a lui Charlie și a ei însăși. 

e 

În ciuda faptului că podeaua sălii servea, în același timp, și ca 
masă, și ca pat, Charlie se arătă încântat de peștera pe care o 
găsea mai luxoasă decât cel mai bun hotel la care trăsese 
vreodată. Era o adevărată binecuvântare după atâta vreme 
petrecută prin zăpadă și vânt. 


336 


Mai bine de-o oră, Christine adună vreascuri și crengi uscate 
de brad cu care să întreţină focul pe tot timpul nopţii. Reveni de 
nenumărate ori cu braţele încărcate de lemne, făcând o 
grămadă din butuci și crăci zdravene de brad și o alta din crengi 
și ramuri mai mici, ca să aţâțe focul cu ele. 

Charlie era uimit de vitalitatea ei. Era posibil ca toată această 
energie să-și aibă izvorul doar în instinctul matern de-a salva 
viaţa fiului? Nu găsea nicio altă explicaţie. În mod normal, ar fi 
trebuit să se fi prăbușit cu mult timp în urmă. 

Era conștient de faptul că ar fi trebuit să stingă lanterna în 
clipa în care ieșea ea din peșteră și s-o aprindă din nou când 
venea cu lemnele, pentru că era important să păstreze cât mai 
mult bateriile în stare de funcţionare. Și totuși o lăsa să ardă, 
temându-se ca Joey să nu se sperie de întunericul de păcură 
care îi înghiţea. 

Băiatului nu-i mergea bine. Respira greu. Zăcea nemișcat și 
tăcut lângă câinele secătuit de puteri. 

Ascultând respiraţia greoaie a lui Joey, Charlie își spuse că 
găsirea peșterii era un alt semn bun care dovedea că aveau 
noroc, că într-o zi sau două își vor reveni și vor fi suficient de 
refăcuţi ca să pornească spre lac. În același timp, o altă voce 
interioară, mai puţin prietenoasă, îl făcea să se întrebe dacă nu 
cumva peștera însemna un mormânt, și, deși nu vru să ia în 
consideraţie această variantă lugubră, nu reuși să alunge vocea 
obsedantă. 

Apoi ascultă picăturile de apă care cădeau într-o sală 
alăturată. Pereţii reci de piatră și cavitățile care îi despărțeau, 
făceau ca sunetul cât un fir de aţă să pară puternic și straniu, 
semănând cu bătaia unei inimi mecanice sau mai curând cu 
bătaia unui deget în geam. 

e 

Prima licărire portocalie a focului căzu pe ursul galben de pe 
perete, făcându-l să strălucească. Din lemnele care ardeau se 
revărsa o căldură binevenită. Conform previziunilor Christinei, 
fumul urca în cavitatea de deasupra căminului lăsându-le aerul 
curat. Căldura focului usca și umezeala care domnea în sală, 
eliminând izul neplăcut de mucegai care îi întâmpinase la 
intrare. 


Zăcură un timp în căldura blândă și plăcută fără să facă nimic, 
fără să spună nimic, încercând chiar să nu se gândească la 
nimic. 

După un timp, Christine își scoase mănușile, apoi gluga, ca, în 
final, să-și dezbrace și geaca. Sala nu era pe deplin uscată, o 
străbăteau curenți de aer venind din celelalte săli, dar acum 
cămașa ei groasă și lenjeria îi erau suficiente. li ajută și pe 
Charlie și Joey să-și scoată hainele. 

Îi mai dădu lui Charlie niște Tylenol. Apoi îi ridică ușor 
bandajul strecurându-i pe sub el antibioticul sub formă de pudră 
și anestezicul. 

El spuse că nu-l mai durea așa de tare. 

Știa că o minte. 

Petele care invadaseră fața lui Joey începuseră să dispară. 
Umflătura dădea înapoi și fața lui schimonosită începea să 
revină la normal. Nările i se dezlipiseră și nu mai era obligat să 
respire pe gură, deși continua să emită un hârâit ușor, de parcă 
ar fi fost răcit la plămâni. 

Te implor, Doamne, să nu fie pneumonie, se gândi Christine. . 

Ochii i se deschiseseră larg, dar erau înfricoșător de goi. li 
zâmbi, făcu și câteva strâmbături nostime, în speranţa că va 
obţine o reacție din partea lui, dar de pomană. Nici nu era sigură 
dacă o vede. 

e 

Charlie își dădu seama că-i e foame doar când Christine 
începu să încălzească fasole și crenvurști în oala de aluminiu 
care făcea parte dintr-o trusă specială aflată în rucsac. Aroma îi 
lăsă gura apă. Simţea un gol în stomac. Curând începu să 
tremure de foame. 

Se sătură însă repede. Avea stomacul balonat și-i era greu să 
înghită. Mestecatul îi înteţea durerea din cap, care cobora apoi 
spre gât și umăr, agravându-i întreaga stare. Apoi mâncarea își 
pierdu gustul și deveni amară. Înghiţi doar un sfert din cât 
crezuse inițial că va mânca, dar nici sfertul acela nu-i căzuse 
bine. 

— Nu mai poţi? îl întrebă Christine. 

— Poate mai târziu. 

— Nuţi-e bine? 

— Nu. 

— Ți-e greață? 


338 


— Nu, nu. Mi-e bine. Sunt doar obosit. 

Îl privi tăcută și el se strădui să-i zâmbească. Îi spuse: 

— Bine... când vei mai vrea, am să ţi-o încălzesc... 

In timp ce flăcările jucăușe dădeau viață umbrelor, făcându-le 
să țopăie pe pereţii peșterii, Charlie o privi pe Christine care îl 
hrănea pe Joey. Băiatul era flămând, voia să mănânce și reușea 
să înghită, dar trebuia să-i strivească fasolea și crenvurștii și să-i 
bage lingura în gură, de parcă ar fi hrănit un bebeluș, nu un 
copil de șase ani. 

Sentimentul amar al înfrângerii puse iar stăpânire pe Charlie. 

Băiatul evadase dintr-o lume de o neîngăduită violenţă, dintr- 
o situație limită, în altă lume, în care viaţa i se părea mult mai 
suportabilă. Cât de mult se retrăsese în lumea lui? Mai avea 
oare vreo cale de întoarcere? 

Joey nu mai voia să mănânce. Maică-sa era nefericită văzând 
cât de repede se săturase, dar nu-l mai putea obliga să înghită 
nicio firimitură. 

Hrăni apoi câinele, care dovedea o poftă de mâncare mai 
bună ca a stăpânului său. Charlie ar fi vrut să-i spună că nue 
cazul să prăpădească mâncarea pe Chewbacca. Dacă furtuna va 
fi urmată de o alta, dacă vremea nu se va îndrepta și vor fi 
nevoiți să mai stea aici câteva zile, puţinele provizii pe care le 
aveau vor trebui raţionalizate și va fi păcat de fiecare firimitură 
irosită pe Chewbacca. Știa însă că ea admira curajul câinelui și 
se bucura de prezenţa lui aici, pentru că numai el îl mai putea 
ajuta pe Joey să nu alunece definitiv în catatonia lui. Nu îndrăzni 
să-i spună să nu mai dea mâncare câinelui. Nu acum. Nu încă. 
Să mai aștepte până mâine. Poate că vremea se va schimba și 
își vor putea continua drumul spre lac. 

Pentru o clipă, respiraţia lui Joey deveni și mai greoaie, ca un 
șuierat alarmant de tare și aspru. 

Christine schimbă rapid poziţia copilului și îi puse sub cap 
geaca ei împăturită. Șuieratul dispăru aproape complet. 

Charlie privi copilul și își spuse: „Te doare și pe tine, micuţule, 
tot așa de tare cât mă doare pe mine? Doamne, sper că nu. Nu 
meriți așa ceva. Ai fi meritat în schimb un apărător mai bun ca 
mine. Sunt al dracului de sigur de asta.” 

Durerile lui Charlie erau cu mult mai chinuitoare decât lăsa el 
să se vadă. Medicamentele îl ajutaseră într-o măsură, dar mai 
puţin ca prima dată. Durerea din umăr și braț nu mai semăna cu 


339 


fiinţa vie care-i rodea trupul. Acum i se părea că omuleți de pe o 
altă planetă pătrunseseră în el, și îi pisau oasele în fărâmături 
din ce în ce mai mici, îi desprindeau tendoanele, îi tăiau mușchii 
în felii subțiri și îi turnau acid sulfuric peste răni, de parc-ar fi 
vrut să-l golească de tot ce avea în el, dizolvându-l cu acid 
sulfuric până când din el nu va rămâne decât pielea, ca apoi să 
umfle sacul de piele pentru a-l pune în vreo expoziţie din lumea 
lor, atunci când se vor întoarce în ea. Așa simţea. Și nu era bine. 
Nu era deloc bine. 

Mai târziu Christine ieși să adune zăpadă; voia s-o topească 
pentru apă de băut. Descoperi că se lăsase noaptea. Din peșteră 
nu puteau auzi vântul, care urla cu aceeași înverșunare. Zăpada 
continua să se cearnă prin întuneric, potopind pământul, iar 
viscolul izbea cu furie dementă pereţii văii. 

Se întoarse în peșteră și lăsă oala cu zăpadă lângă foc, să se 
topească. Între timp, mai discută cu Charlie. Detectivul avea o 
voce slabă. Durerea era mult mai intensă decât lăsa el să se 
vadă. Ea îl făcu să creadă că a reușit s-o păcălească, pentru că, 
oricum, n-ar fi avut cu ce să-i calmeze durerile. Cu toate astea, 
Charlie adormi în mai puţin de-o oră, la fel ca Joey și 
Chewbacca. 

Christine stătea între fiul ei și bărbatul pe care îl iubea, cu 
spatele la foc, și privirea aţintită drept înainte, urmărind jocul 
umbrelor și dansul flăcărilor pe peretele din față. O parte a 
minţii ei încerca să surprindă orice sunet suspect, iar cealaltă se 
concentrase asupra respirației bărbatului și copilului, temându- 
se ca una din ele să nu înceteze brusc. 

Revolverul era alături. Spre groaza ei descoperi că gloanţele 
din pistol erau singurele pe care le mai aveau. Cutia cu muniţie 
rămăsese în mica grotă unde pansase umărul lui Charlie, în 
rucsacul pe care îl abandonaseră. Era furioasă pe ea însăși că o 
uitase acolo. Pierduseră și carabina și pușca de vânătoare. 
Singura armă care le mai rămăsese era revolverul cu cele șase 
gloanţe ale lui. 

Ursul totem licărea pe perete. 

e 

La ora 20:10, în timp ce Christine punea lemne pe foc, Charlie 
începu să geamă în somn și să-și miște capul pe perna 
improvizată din geaca lui împăturită. Era lac de sudoare. 


340 


Christine îi puse o mână pe frunte. Avea febră. Îl urmări un 
timp, în speranţa că își va reveni. Dar se simţea din ce în ce mai 
rău. Gemetele lui se transformară în ţipete ușoare, care 
deveniră apoi stridente. Începu să bolborosească vorbe fără 
noimă și propoziţii fără niciun înţeles. 

În cele din urmă deveni atât de agitat, încât Christine îi 
pregăti niște tablete de Tylenol și o cană cu apă, apoi încercă 
să-l trezească. Somnul nu-i adusese odihna de care avea atâta 
nevoie; se trezi cu greu, la început nu-și dădu seama ce se 
întâmplă; ochii îi erau înceţoșaţi. Delira și părea că n-o 
recunoaște pe Christine. 

Îl forţă să ia pilulele apoi îi dădu apă, pe care Charlie o bău cu 
lăcomie. Adormi la loc în clipa în care ea îi luă cana. 

Continuă să geamă și să bolborosească prin somn și, cu toate 
că transpira abundent, începu să tremure. Îi clănţăneau dinţii. 
Christine ar fi vrut să aibă niște pături. Mai puse lemne pe foc. 
Deși în peșteră era cald, își spuse că temperatura nu era 
suficient de ridicată. 

Pe la 22, Charlie se calmă, încetă să se agite și să transpire și 
adormi liniștit. 

În sfârșit, își spuse ea, somnul de care avea nevoie. Dar se 
temea să nu fie o comă. 


Se auzi un sunet. 

Christine apucă revolverul și sări în picioare de parcă ar fi 
auzit un țipăt. 

Joey și Charlie continuau să doarmă la fel de liniștit. 

Ascultă mai atentă: chițăitul se repetă. Nu era un singur 
zgomot, ci un șir de chiţăituri ascuțite, distincte. 

Zgomotul nu era produs de o piatră, de apă sau de pământ. 
Nu era un sunet mort. Era altceva, ceva viu. 

Luă lanterna. Cu inima bătându-i nebunește se îndreptă spre 
locul de unde venea zgomotul. Ținea revolverul pregătit. 
Sunetele păreau să vină dintr-o sală apropiată. Deși slabe, 
chițăiturile o înfiorau, atât de nepământene și stranii i se 
păreau. Se opri la intrarea în următoarea sală, cercetând locul la 
lumina lanternei. Văzu stalactitele și stalagmitele ca de ceară, 
pereţii umezi de piatră, dar nimic care să i se pară ieșit din 
comun. Acum zgomotele păreau să vină și mai de departe, 
dintr-a treia sau chiar a patra cameră. 


341 


În timp ce își încorda atenţia pentru a surprinde alte sunete, 
înțelese dintr-o dată despre ce era vorba. Lilieci. O mulţime, 
judecând după sunetele pe care le produceau. 

Era clar că aveau cuiburile în alte săli, din alte părţi ale 
muntelui, și că intrau și ieșeau prin alte deschizături din stâncă, 
pentru că acolo unde erau ei nu exista niciun semn al prezentei 
lor. Era în regulă. Nu avea nimic împotrivă să împartă peștera cu 
liliecii atâta timp cât stăteau în încăperi separate. 

Se întoarse la Charlie și Joey, se așeză între ei, lăsă arma 
deoparte și stinse lanterna. 

Apoi se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă oamenii lui Spivey i- 
ar fi descoperit și ar fi blocat intrarea, obligându-i să pătrundă 
tot mai adânc în pieptul muntelui, ca să încerce să descopere 
acolo o posibilă portiță de scăpare. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi 
fost siliți să străbată toată peștera, și în final ar fi ajuns la locul 
în care liliecii își făcuseră cuibul? Ar fi înotat până la genunchi în 
găinaţul lor, cu sute, poate mii dintre ei atârnându-le deasupra 
capului. Nu era imposibil ca unii dintre ei - dacă nu chiar toţi - 
să poarte virusul rabiei. Liliecii sunt excelenți purtători ai 
turbării... 

Încetează! își spuse ea furioasă. 

Avea și așa toate motivele să fie îngrijorată. Fanaticii lui 
Spivey. Joey. Rana lui Charlie. Vremea. Drumul lung pe care 
trebuiau să-l străbată până vor ajunge la un loc civilizat. Numai 
liliecii mai lipseau. Era o adevărată nebunie. Exista doar o 
posibilitate la un milion ca să fie obligați să se apropie de lilieci. 

Incercă să se liniștească. 

Mai puse lemne pe foc. 

Chiţăitul deveni mai slab. 

În peșteră se lăsă iar liniștea, tulburată doar de respiraţia 
greoaie a lui Joey și de trosnetul focului. 

e 

| se făcu somn. 

Incercă prin toate metodele să nu adoarmă, dar somnul îi 
dădea târcoale. 

li era teamă să adoarmă. S-ar fi putut ca, la un moment dat, 
lui Joey să-i fie și mai rău sau poate că Charlie ar fi avut nevoie 
de ceva în timpul somnului ei. 

Și apoi, cineva trebuia să stea de pază. 

Oamenii lui Spivey si-ar fi putut face apariţia peste noapte. 


342 


Nu. Era furtună. Vrăjitoarele n-aveau voie să zboare pe cozile 
lor de mătură pe o astfel de vreme... 

Zâmbi, amintindu-și gluma lui Charlie. 

Lumina pâlpâitoare a focului era fascinantă. 

Oricum, cineva trebuia să stea de pază. 

Doar un pui de somn. 

Vrăjitoarele... 

Cineva... trebuia... 

Avu unul dintre acele coșmaruri în care știi că dormi, știi că 
tot ce se întâmplă nu e aievea, ceea ce nu face visul mai puţin 
groaznic. Se făcea că toate peșterile săpate în peretele muntelui 
erau legate printr-un labirint, și că teroriștii religioși ai lui Spivey 
pătrunseseră la ei venind din alte grote, mai îndepărtate. Visă 
că se pregăteau să aducă un sacrificiu uman, și cel sacrificat era 
Joey. Incerca să-i împuște, dar, de câte ori nimerea câte unul, 
din cadavrul lui se iveau alți fanatici, așa că omorându-i, nu 
făcea altceva decât să le sporească numărul. Era cumplit de 
speriată, copleșită de numărul adversarilor, mereu mai mulți, 
până când toate peșterile de pe vale erau pline cu oamenii lui 
Spivey. Colcăiau aidoma unei hoarde de șobolani, ca niște 
gângănii. Apoi, conștientă de faptul că dormea, începu să 
presupună că enoriașii lui Spivey erau nu numai în peștera din 
vis, ci și în cea reală, din lumea adevărată, și că puneau la cale 
un sacrificiu uman, în coșmar ca și în realitate, și că, dacă nu se 
trezea imediat să-i oprească, îl vor ucide de-a binelea pe Joey, îl 
vor omorî în timp ce ea dormea. Încercă să se smulgă din 
piroanele de fier ale somnului, dar nu reuși, dormi mai departe; 
în vis smintiţii se pregăteau să-i taie gâtul lui Joey. Dar în 
realitate, dincolo de vis? 


68. 


Când se trezi Christine, Joey mânca un baton de ciocolată și îl 
mângâia pe Chewbacca. 

II privi o clipă și simţi că-i dau lacrimile. De data aceasta însă, 
plângea fiindcă era fericită. 

Joey începea să se întoarcă din exilul psihologic autoimpus. 
Era și într-o formă fizică mai bună. Poate că se va face bine. 
Slavă Domnului! 


343 


Fata i se dezumflase complet și culoarea obrajilor, deși nu 
tocmai sănătoasă, era, oricum, mult mai apropiată de normal. 

Nici respiraţia nu-i mai era șuierătoare. Ochii îi rămâneau 
totuși lipsiţi de expresie și părea încă absent, dar nu în aceeași 
măsură ca în ziua precedentă. 

Faptul că se dusese și căutase prin rucsac până când găsise 
acolo ceva dulce de mâncare era încurajator. Și se vedea treaba 
că tot el pusese lemne pe focul care ardea acum cu flacără vie, 
deși dimineaţa ar fi trebuit să nu mai rămână din el decât o 
mână de cărbuni, pentru că nimeni nu-l mai alimentase în 
timpul nopții. 

Se apropie de Joey și îl strânse în brațe, iar el răspunse 
gestului ei, deși nu cu aceeași convingere. Nu spunea nimic, mai 
cu seamă că nimeni nu-l încuraja în acest sens. Îi evita privirea, 
de parcă nu era pe deplin conștient că ea era acolo, cu el. Și 
totuși avea sentimentul că atunci când ea se uita în altă parte, 
ochii lui de un albastru intens o priveau, pierzându-și expresia 
încețoșată pe care-o căpătaseră în ultima vreme. Nu era însă 
sigură de asta. Și totuși, îndrăznea să creadă că se întoarce la 
ea, descoperind încet drumul care îl readucea din lumea în care 
își căutase salvarea. Știa că nu trebuie să-l grăbească sau să 
exercite presiuni asupra lui. 

Chewbacca nu se înviorase la fel de mult ca stăpânul lui, deși 
părea mai puţin vlăguit decât ieri seara. Christine, care se uita 
la Joey observă că acesta părea să capete puteri, înviorându-se 
vizibil, în timp ce băiatul îl mângâia, de parcă mânutele lui Joey 
ar fi avut puteri tămăduitoare. Între copii și animalele lor există 
uneori o participare minunată, misterioasă și profundă, o 
legătură instantanee. 

Joey ţinea batonul de ciocolată în faţa lui, întorcându-l pe 
toate feţele. Se uita fix la el. Un zâmbet îi miji la colţurile gurii... 

Niciodată nu-și dorise Christine altceva mai mult decât dorea 
acum să-l vadă zâmbind. Zâmbi și ea, din pura plăcere de a fi 
alături de el. 

Charlie se trezi și el. Christine se apropie să-l vadă. Își dădu 
seama din prima clipă, că spre deosebire de Joey și Chewbacca, 
lui nu-i mergea deloc mai bine. Deși nu mai delira, starea lui 
generală era mai proastă. Faţa-i era de culoarea drojdiei de 
bere, strălucind din cauza sudorii. Ochii îi fugiseră în fundul 
capului, de parcă oasele și țesuturile care îi sprijineau nu mai 


344 


făceau față poverii lucrurilor pe care le vedea. Era scuturat de 
frisoane atât de violente uneori, încât erau la un pas de 
convulsii. 

Era deshidratat din cauza febrei. Limba i se lipea de cerul 
gurii când încerca să vorbească. Il ajută să se ridice în capul 
oaselor și îi mai dădu un Tylenol și o cană de apă. 

— E mai bine? 

— Puțin, spuse el ceva mai tare ca o șoaptă. 

— Te mai doare? 

— Peste tot, răspunse el. 

— Te întreb de durerea din umăr, îi preciză ea, temându-se că 
nu o înţelesese. 

— Da. La asta... mă refeream și eu. Nu mai e... doar în umăr. 
Am impresia că... e peste tot. Cât e ceasul? 

— Doamne! exclamă ea uitându-se la ceas. Șapte și jumătate. 
Am dormit dusă ore-n șir pe podeaua asta ca fierul. 

— Joey ce face? 

— Poţi să-l vezi și singur. 

Își întoarse capul și-l surprinse pe Joey tocmai când îi dădea 
ultima firimitură de ciocolată lui Chewbacca. 

— Am impresia că-și revine, spuse Christine. 

— Slavă Domnului. 

Își trecu mâna prin părul ud al lui Charlie, dându-i-l la o parte 
de pe frunte. 

Atunci când făcuseră dragoste la cabană i se păruse cel mai 
frumos bărbat pe care îl întâlnise vreodată. Fusese impresionată 
de aspectul atât de bărbătesc al fiecărui mușchi. Și chiar acum, 
când era ghemuit, palid și slăbit, i se părea frumos. Avea 
trăsături atât de plăcute și ochii blânzi. Ar fi vrut să se întindă 
lângă el, să-l ia în braţe și să-l strângă tare, dar nu o făcu de 
teamă să nu-i provoace dureri și mai mari. 

— Poţi să mănânci? îl întrebă ea. 

Își scutură capul. 

— Ar trebui, spuse ea. Trebuie să-ţi recapeţi puterile. 

Clipi din ochii congestionaţi, de parcă ar fi vrut să-și 
limpezească privirea. 

— Poate mai târziu. Mai... ninge? 

— Încă n-am fost afară în dimineaţa asta. 

— Dacă vremea e bună... trebuie să pleci imediat, fără mine. 

— Prostii. 


345 


— În perioada asta a anului... s-ar putea ca vremea să 
rămână frumoasă... doar o zi... sau poate... doar câteva ore. 
Trebuie... să profiţi de vremea bună... și în clipa când se poate... 
să ieși din munte... ca să nute prindă altă furtună. 

— Fără tine, nu. 

— Nu pot să merg, spuse el. 

— Nici n-ai încercat. 

— Nu pot. Abia dacă... pot să vorbesc. 

Chiar și efortul conversaţiei îl obosise. Respirația îi devenea 
cu fiecare cuvânt tot mai grea. 

Starea lui o înspăimânta, iar ideea de a pleca fără el i se 
părea inumană. 

— N-ai putea să întreţii singur focul, protestă ea. 

— Ba da. O să mă... tragi mai aproape de el. Cât să-l ajung cu 
mâna. Și o... să aduni... destul lemn... cât să am pentru două 
zile. O să fie... bine. 

— N-o să-ţi poţi pregăti mâncarea... 

— Imi lași două batoane... de ciocolată. 

— Dar nu e destul. 

Se încruntă la ea și o clipă reuși să ridice tonul: 

— Trebuie să pleci fără mine. N-ai altă posibilitate. La dracu'! 
Așa e cel mai bine pentru tine și Joey... și pentru mine, pentru 
că nu voi reuși să ies de aici... fără ajutor medical specializat. 

— Bine, admise ea. Așa să fie. 

Se prăbuși extenuat după cele câteva cuvinte. Când vorbi iar, 
vocea îi scăzuse până la un fel de vibraţie, care uneori dispărea 
complet. 

— Când ajungi la lac... poţi să trimiţi ajutoare... după mine. 

— Discuţia asta nu are niciun sens atâta timp cât nu știm cum 
e vremea, spuse ea. Așa că mă duc să văd. 

In timp ce se ridica, o voce de bărbat strigă din gura peșterii: 

— Știm că sunteţi aici! Nu vă puteți ascunde de noi! Știm! 

Dulăii lui Spivey îi găsiră. 


69. 


Acţionând din instinct, fără să ia în seamă pericolul, Christine 
apucă revolverul și traversă în goană sala spre intrarea în formă 
de Z a peșterii. 


346 


— NU! spuse Charlie. 

Nu-i dădu atenţie. Se apropie de primul cot, făcu la dreapta 
fără să mai verifice dacă era cineva acolo, văzu doar peretele de 
piatră din imediata apropiere și, în dreptul următorului cot, o 
pată de lumină cenușie. Dincolo de ea se întindea porţiunea 
dreaptă a tunelului, care ducea la ieșirea din peșteră, după care 
urma spaţiul deschis. Se năpusti înainte cu toată forţa, pentru 
că acesta era probabil ultimul lucru la care oamenii lui Spivey s- 
ar fi așteptat din partea ei, dar și pentru că nu era în stare să 
facă altceva. Nervii începuseră să o lase și nu se mai putea 
controla. Ticăloșii aceia stupizi și nebuni o alungaseră din casă, 
o obligaseră să rătăcească pe drumuri, o încolţiseră în peștera 
asta, și acum voiau să-i omoare copilul. 

Omul nevăzut strigă iar: 

— Știm că sunteți înăuntru! 

Niciodată până atunci nu mai fusese cuprinsă de isterie; asta i 
se întâmpla pentru prima oară în viaţa ei. Știa, dar nu putea 
face nimic să se stăpânească. De fapt, asta nici n-o deranja prea 
tare, ba chiar se simţea bine, al naibii de bine, pentru că isteria 
îi dădea puterea să acționeze și o umplea de o furie oarbă și o 
dorinţă sălbatică de a-i ucide, de a-i face să simtă ce înseamnă 
frica și durerea. Cu același dispreţ irațional față de pericol, dădu 
al doilea colt din tunelul de la intrare. În faţa ei se afla ultima 
porţiune a coridorului, după care se întindea cerul liber. O 
siluetă se ivi în lumina cenușie a dimineţii. Era un om în 
hanorac, cu gluga trasă pe cap. Tinea o carabină - nu, o 
mitralieră - dar arma avea ţeava îndreptată spre pământ, 
pentru că bărbatul nu se aștepta ca ea să apară în felul acesta, 
expunându-se cu totul gloanţelor lui, ca un kamikaze nebun 
căruia prea puţin îi păsa de consecinţe. Il luă prin surprindere, și 
în timp ce omul dădea să ridice ţeava mitralierei, ea trase o 
dată, de două ori, de trei ori, nimerindu-l de fiecare dată. Era 
atât de aproape de el, încât ar fi fost imposibil să dea greș. 

Primul glonț păru că-l ridică de la pământ, al doilea îl aruncă 
în spate, și al treilea îl izbi de pământ. Mitraliera îi zbură din 
mâini și, preţ de o clipă, Christine speră s-o poată apuca, dar, în 
clipa în care ieșea din peșteră, atât de mult dorita armă 
începuse să alunece pe stâncile prăpastiei. 

Observă că nu mai ningea și vântul se potolise. Mai erau trei 
oameni pe panta din spatele celui pe care îl împușcase. Unul din 


347 


ei, un adevărat uriaș, plonjase deja, adăpostindu-se de gloanţele 
care îi uciseseră prietenul, al cărui trup se mai zvârcolea încă pe 
zăpada însângerată. Ceilalţi doi nu se dovediră la fel de iuți ca 
uriașul. O femeie scundă și durdulie stătea chiar în faţa 
Christinei, la 10-12 pași de ea. Era o ţintă perfectă. Christine 
trase și femeia căzu cu faţa la pământ, explodând ca un balon 
plin cu apă roșie. 

Deși parcursese tunelul în liniște, Christine începu acum să 
tipe fără să se mai controleze; îi înjura din toate puterile, urlând 
atât de tare încât o durea gâtul. Cu fiecare clipă, ţipetele ei 
păreau și mai puternice. Scuipa cuvinte pe care nu le mai 
folosise niciodată până atunci. Ea însăși era uimită de ce îi putea 
ieși din gură și totuși nu se putea opri. Furia o redusese la un șir 
de sunete nearticulate și de obscenităţi incredibile. 

În timp ce își scuipa astfel plămânii, după ce văzu faţa 
grăsulie a femeii explodând, se întoarse spre cel de al treilea 
personaj aflat în dreapta, la vreo 20 de pași de ea. Din prima 
clipă văzu că e Grace Spivey. 

— Tu! își eliberă ea în țipăt întreaga isterie care o cuprinse la 
vederea cotoroanţei. Tu! Căţea smintită și bătrână! 

Cum de reușise o femeie de vârsta ei să se cațăre până aici, 
luptându-se cu vremea ucigătoare din munţii Sierra? Nebunia 
să-i fi dat atâta putere? Probabil. Nebunia îi ștersese toate 
îndoielile, o făcuse să uite de oboseală, așa cum îi anesteziase 
durerile atunci când își înțepase mâinile și picioarele pentru a 
imita o crucificare. 

Doamne, ajută-ne! se rugă Christine. 

Baba stătea ţeapănă, neclintită, arogantă, dispreţuitoare, de 
parcă ar fi invitat-o să tragă. Chiar de la distanţa aceea, 
Christine simţi puterea ciudată, hipnotică a ochilor ei. Imună la 
efectul acelei priviri fixe, trase. Arma îi tresări în mână. Rată, 
deși distanţa nu era mare. Apăsă din nou pe trăgaci și constată, 
uimită, că glonţul trece din nou pe lângă ţintă. Încercă să tragă 
și a treia oară, dar nu mai avea cu ce. 

O, Doamne! 

Nu mai avea cartușe. Nu mai avea nicio altă armă. Doamne! Îi 
mai rămăseseră doar mâinile goale. 

Fie, pot s-o fac. Pot s-o fac și cu mâinile goale. O strâng de 
gât. O să-i smulg afurisita aia de căpățână. 


348 


Hohotind, blestemând, cutremurându-se, dusă de un val de 
mânie porni spre Spivey. Dar celălalt, gigantul, începu să tragă 
asupra ei, din spatele unor bolovani. Împușcăturile explodau în 
jur și ricoșau din stânci cu un șuierat pătrunzător. Își dădu 
seama că nu-l va mai putea ajuta pe Joey dacă va fi omorâtă, 
așa că se întoarse și alergă spre peșteră. 

O altă împușcătură. Schije ascuţite de piatră țâșneau în urma 
impactului. 

Starea de isterie nu o părăsise, dar energia nebună care-i 
stârnise setea de sânge se canalizase acum în direcţia 
instinctului de conservare. Urmărită de tirul armei, alergă spre 
peșteră. Uriașul își părăsi ascunzătoarea și se luă după ea. Alte 
împușcături ciuruiră piatra și ea crezu că, de data asta, un glonţ 
o va lovi în spate. Reuși să intre prin gura peșterii, străbătu linia 
dreaptă și ajunse la prima cotitură a tunelului în formă de Z. Aici 
se crezu în siguranţă. O împușcătură ricoșă într-un colț de piatră 
și o izbi în coapsa dreaptă. Se prăbuși, izbindu-se cu umărul de 
podeaua de piatră. Rămase învăluită în beznă. 

Refuzând să se supună efectului paralizant care urmă 
împușcăturii, căutând aer cu gura larg deschisă, luptându-se 
disperată cu întunericul care venea peste ea curgând dintr-o 
fântână fără fund, Christine se târî prin tunel. 

Nu crezu că vor veni de-a dreptul după ea. N-aveau de unde 
să știe că avea doar o singură armă și aceea fără muniţie. Vor fi 
precauţi. 

Dar de venit, tot vor veni. Cu prudenţă. Încet. 

Aveau tenacitatea unui detașament de cercetași dintr-un 
western. 

Transpirată, în ciuda aerului rece, târându-și piciorul rănit ca 
pe o bucată de beton, ajunse în peșteră, la lumina jucăușă a 
focului, unde o așteptau Charlie și Joey. 

— Doamne, ai fost rănită! exclamă Charlie. 

Joey nu spuse nimic. Stătea pe marginea lespezii pe care 
ardea focul. Limbile flăcărilor dădeau feţei lui o tentă sângerie. 
Işi sugea degetul și o urmărea cu ochi imenși. 

— Nu e grav, spuse ea încercând să-si ascundă spaima. Se 
ridică sprijinindu-se de peretele peșterii și rămase într-un picior. 

Işi atinse piciorul rănit și simţi sânge lipicios. Refuză să se uite 
la el. Dacă sângera, ar fi avut nevoie de un bandaj. Dar nu era 


349 


timp acum pentru îngrijiri medicale. Dacă ar fi pierdut vremea, 
Spivey sau gigantul ar fi putut să intre și să-i zboare creierii. 

Incă nu era ameţită, și nici nu-i venea să leșine, dar începuse 
să simtă slăbiciunea. 

Mai ţinea încă în mână revolverul descărcat. Îl aruncă. 

— Te doare? o întrebă Charlie. 

— Nu. Nu mintea. Deocamdată, piciorul era doar amorțit. Știa 
însă că durerea nu va întârzia să apară. 

De afară uriașul ţipa: „Daţi-ne băiatul! Vă lăsăm viaţa dacă ne 
daţi băiatul”. 

Christine nu-i acordă nicio atenţie. 

— Am omorât doi dintre ticăloși, spuse Christine. 

— Câţi au mai rămas? întrebă el. 

— Doi, spuse ea fără alte detalii, pentru că nu voia ca Joey să 
audă că Grace Spivey rămăsese în viaţă. 

Chewbacca se ridicase. Incepu să mârâie. Christine era uimită 
că Chewbacca se putea ţine pe picioare. Câinele era departe de 
a se fi refăcut. Părea bolnav și obosit. N-ar fi fost în stare să se 


lupte. 
Observă cuțitul de pe cutia de medicamente aflată între Joey 
și Charlie. II rugă pe Joey să i-l aducă, dar băiatul rămase 


nemișcat, privind-o fix. 

— Nu mai ai muniţie? întrebă Charlie. 

— Deloc. 

De afară se auzi: Daţi-ne băiatul! 

Charlie încercă să ajungă la cuţit, dar era prea slăbit și chinuit 
de dureri ca să reușească. Efortul îl făcu să gâfâie, apoi începu 
să tușească, o tuse sfâșietoare, care îl epuiză, lăsându-i o 
spumă însângerată pe buze. 

Christine avu conștiința acută a trecerii timpului, ca nisipul 
dintr-o clepsidră. 

— Dati-ne Antichristul! 

Deşi nu putea să se mişte repede, Christine începu să se 
îndrepte spre capătul opus al sălii, sprijinindu-se de perete și 
țopăind pe piciorul sănătos. Voia să pună mâna pe cuţit, și să se 
întoarcă apoi în tunel ca să-i aștepte. S-ar fi putut năpusti 
asupra lor, înjunghiind cel puţin unul dintre ei. 

Reuși să ajungă la cutie, se aplecă și luă cuțitul. Abia atunci 
văzu ce lamă scurtă avea. Il tot răsuci în mână, încercând să se 
convingă că era exact arma de care avea nevoie. Dar lama era 


350 


prea scurtă ca să treacă printr-un hanorac, prin hainele de 
dedesubt, și să mai producă vreo rană. Ar fi trebuit să lovească 
la cap... dar erau înarmaţi și ea nu avea șanse să-i atace corp la 
Corp. 

La naiba. 

Aruncă dezgustată cuțitul. 

— Focul, spuse Charlie. 

La început nu-l înţelese. 

Detectivul își șterse saliva însângerată de pe buze. 

— Focul. E... o armă... bună, spuse el. 

Desigur. Focul. Mai bun decât un cuţit cu o lamă prăpădită. 
Christine se gândi la ceva care, împreună cu un tăciune aprins, 
să alcătuiască o armă. 

In piciorul rănit începu să-i pulseze o durere vie, dar strânse 
din dinţi și se aplecă deasupra bagajului. Fusese o mișcare 
dureroasă, și gândul că trebuie să revină la o poziţie verticală o 
îngrozea, cu toate că se putea sprijini de peretele din spatele ei. 
Scotoci printre lucrurile din rucsac și în câteva secunde 
descoperi cutia de combustibil lichid pe care o luaseră, pentru 
cazul când ar avea dificultăți cu aprinsul focului la cabană. Vâri 
cutia în buzunarul din dreapta al pantalonilor. 

Când stătea nemișcată, avea impresia că podeaua de piatră 
se vălurea sub picioarele ei. Se prinse de marginea căminului și 
aşteptă să-i treacă ametțeala. 

Se întoarse la foc și trase o creangă care ardea între doi 
butuci. Se temea să nu se stingă, odată scoasă din vatră, dar 
ramura continua să ardă ca o adevărată torţă. 

Joey nu se mișcă și nu spuse nimic. Privea însă cu interes. 
Viaţa lui depindea în întregime de ea. 

De la un timp nu mai auzi niciun strigăt de afară. Tăcerea asta 
nu era a bună. Ar fi putut să însemne că Spivey și uriașul se 
pregăteau să intre în peșteră. Poate erau deja în pasajul în 
formă de Z... 

Incepu să facă drumul înapoi, spre tunelul prin care ar fi putut 
să vină cei doi, și alese calea cea mai lungă, care în situaţia ei, 
părea cea mai sigură. Era cât se poate de conștientă de 
importanţa fiecărei secunde pierdute, dar nu-și permitea să 
meargă de-a dreptul prin mijlocul sălii, pentru că dacă ar fi 
căzut, putea să leșine sau să stingă torța și să ia foc. Tinea 
ramura aprinsă în mâna stângă, în timp ce cu dreapta se 


351 


sprijinea de peretele de stâncă. Prefera să meargă șchiopătând 
decât să sară într-un picior. Așa se deplasa mai repede. Avea 
curajul să se ajute și cu piciorul rănit, deși o străbătea o durere 
atroce ori de câte ori se lăsa mai mult pe el. Durerea, care pulsa 
o dată cu propriul ei puls, nu mai era surdă; ardea, împungea, 
sfâșia, se răsucea și devenea tot mai intensă cu fiecare bătaie a 
inimii. 

Se întreba cât sânge pierduse, dar tot ea își spuse apoi că nu 
avea nicio importanţă. Dacă nu pierduse prea mult, va fi în stare 
să ducă și acest ultim atac. Altfel, dacă îi fusese atins vreun vas 
principal sau vreo arteră, oricum nu putea să facă nimic, pentru 
că niciun bandaj nu ar mai fi salvat-o aici, la o distanţă atât de 
mare de orice asistenţă medicală. 

Când reuși să ajungă chiar lângă gura tunelului, ameţise deja 
și îi era greața. O înecă senzaţia de vomă, dar reuși să-și revină. 
Lumina jucăușă a focului se reflecta pe pereţi, lăsând impresia 
că peștera își modifica tot timpul dimensiunile, de parcă piatra 
ar fi fost un fel de plastilină care se topea, luând tot timpul alte 
forme: pereţii ba se micșorau, apropiindu-se sufocant de mult, 
ba se lărgeau; acolo unde stânca părea concavă, devenea, în 
clipa următoare convexă; tavanul cobora, uneori, atât de mult, 
încât aproape că îi atingea capul, ca peste un moment să fugă 
înapoi, revenind la înălţimea iniţială; podeaua se învârtea și se 
ridica, apoi cobora cu repeziciune, părând că-i va fugi cu totul 
de sub picioare. 

Disperată, închise ochii, strângându-și tare pleoapele, își 
mușcă buzele și respiră adânc până când se simţi ceva mai 
bine. Când își deschise ochii, sala avea iar dimensiunile dinainte. 
Se simţi sigură pe picioare, deși știa că era o senzaţie 
trecătoare. 

Se lipi de perete, într-o adâncitură superficială, Ținând torta în 
mâna stângă, cu dreapta căută în buzunarul pantalonilor și 
scoase de-acolo cutia cu combustibil lichid. O ţinu fixată în podul 
palmei, în timp ce cu degetul mare și arătătorul desfăcea dopul. 
Era gata. Işi făcuse un plan. Un plan bun. Trebuia să fie bun 
pentru că fusese singurul care-i venise în minte. 

Uriașul va intra probabil primul. Va avea la el arma 
semiautomată de care se folosise afară. Teava armei va fi 
orientată în faţă, la nivelul taliei. Asta era problema: să-l 
stropească înainte ca el să-și îndrepte arma spre ea și să tragă, 


352 


ceea ce ar fi durat - să zicem - două secunde. Poate chiar una 
singură. Elementul surpriză era singura ei speranţă. Poate că se 
așteptau la arme de foc, la cuțite - dar nu la asta. Dacă l-ar 
putea uda cu lichidul inflamabil chiar în clipa în care ar fi apărut, 
l-ar fi luat prin surprindere. Ar fi pierdut o clipă înainte să 
înţeleagă ce se întâmplă, și încă o secundă sau două până să-și 
revină realizând că a fost stropit cu o substanţă foarte 
inflamabilă. Suficient timp ca să-i dea foc. 

Își tinu respiraţia și ascultă. 

Nimic. 

Chiar dacă substanța n-ar fi atins pielea uriașului, ar fi fost 
suficient să i se întindă pe hanorac, ca să-l facă să scape arma 
din mână și să sară înapoi, îngrozit la gândul că va arde. 

Inspiră adânc, își ținu respiraţia și ascultă iar. 

Nu se auzea nimic. 

Ar fi putut să-i arunce lichidul în faţă. Atunci ar fi aruncat 
arma nu numai din pricina spaimei, ci și simțind usturimea 
provocată de lichid, care i-ar fi atins și ochii. 

Un fir răsucit de fum se ridica din torţă spre peretele peșterii, 
în căutarea unui punct pe unde să iasă afară. 

În celălalt capăt al sălii, Joey, Charlie și Chewbacca așteptau 
în tăcere. Câinele se așezase pe labele din spate. 

Haide, Spivey! Haide, lua-te-ar dracu'! 

Christine nu avea prea multe motive să se încreadă în 
îndemânarea ei. Ştia că planul acesta n-avea mai mult de o 
șansă din zece să reușească dar își dorea ca ei să apară cât mai 
repede, ca să se termine odată. Așteptarea era mai rea decât 
inevitabila confruntare. 

Se auzi un trosnet și Christine tresări, dar nu era decât focul 
din capătul opus. O cracă se frânsese, aruncând jerbe de 
scântei. 

Hai odată. 

Ar fi dorit să arunce o privire după colț, de-a lungul tunelului, 
punând astfel capăt acelei încordări demenţiale. Nu avu curajul. 
Ar fi pierdut avantajul surprizei. 

| se păru că aude ticăitul propriului ceas. Probabil că 
imaginaţia îi juca feste, dar sunetul acesta continua să numere 
secundele trecute: tic, tic, tic... 

Dacă ar fi reușit să-i dea foc gigantului, îi mai rămânea 
Spivey. Era sigură că și bătrâna era înarmată. 


353 


aa tic, tic, tic... 

Dacă baba ar fi fost în spatele uriașului, flăcările și țipetele lui 
ar fi descumpănit-o poate suficient de mult ca să poată arunca 
lichid și pe ea. 

sa tiC, tiC... 

Fumul focului mare era supt prin hornul natural, dispărând 
fără urme, dar fumul torței se adunase într-un nor înecăcios, și 
începuse să se răspândească prin sală, otrăvind aerul. Curenţii 
care străbăteau peștera erau mult prea slabi pentru a destrăma 
norul otrăvit. Fumul nu era încă prea gros, dar peste câteva 
minute vor începe cu toţii să tușească. Grotele erau bine 
aerisite, așa încât nu exista pericolul asfixierii, dar calvarul 
fumului i-ar fi slăbit și mai mult. Cu toate acestea, nu putea să 
stingă torța. Era singura ei armă. 

Trebuie să se întâmple ceva bun cât se poate de repede. Al 
naibii de repede, își spuse ea. 

Tic, tic, tic... 

Atentă la fum și la sunetul imaginar, dar înnebunitor, care 
măsura trecerea timpului, Christine aproape că nici nu reacţionă 
la sunetul important care se auzi. Un decilic, un fel de râcâit. 
Încetă înainte ca ea să-și fi dat seama că trebuia să fi fost 
Spivey sau uriașul. 

Așteptă încordată, cu torța ridicată și cu degetele încleștate 
pe cutia cu lichid. 

Urmară alte răcâituri. 

Apoi un sunet metalic slab. 

Christine se aplecă în faţă, ieșind din nișa în care se refugiase. 
Spera ca piciorul rănit să n-o trădeze. Abia acum își dădu seama 
că zgomotele nu veneau din pasajul în formă de Z, ci din sala 
alăturată, îngropată și mai adânc în măruntaiele muntelui. 

Zări, venind din sala învecinată, raza de lumină a unei 
lanterne reflectată de o stalactită. După o clipă, raza dispăru. 

Nu. Nu era posibil! 

Văzu o mișcare în zona întunecată unde se întâlneau cele 
două săli. Din întuneric își făcu apariţia un om incredibil de înalt, 
spătos, și cumplit de urât, luminat de flăcările focului, cam la 12 
metri de Christine. 

Întelese, prea târziu, că Spivey pătrunsese prin reţeaua de 
peșteri, evitând astfel intrarea frontală, care era mult mai ușor 
de apărat. Dar cum? Cum reușiseră să descopere drumul până 


354 


aici? Să fi avut hărți ale peșterilor? Sau se bizuiau pe noroc? ȘI 
cum de erau atât de norocoși? 

Era o nebunie. 

Nu era cinstit. 

Christine se avântă înainte, un pas, doi, și ieși din umbra 
protectoare, 

Uriașul o văzu și își ridică arma. 

Aruncă lichidul inflamabil spre el. 

Era prea departe. Lichidul descrise un arc de șapte sau opt 
metri, după care se prelinse pe jos la câţiva pași de el. 

Probabil că se gândise imediat la eventualitatea de-a fi atacat 
cu o astfel de armă, dacă cei din peșteră nu mai aveau muniţie. 

— Arunc-o, spuse el rece. 

Marele ei plan i se păru dintr-o dată o adevărată prostie. 

Joey. Viaţa lui depindea de ea. Ea rămăsese singura lui 
pavăză. 

— Arunc-o! 

Înainte ca el să fi apucat să tragă, piciorul ei rănit cedă. Se 
prăbuși. 

Cu disperarea și groaza adunate într-un singur cuvânt, Charlie 
strigă: 

— Christine! 

Cutia cu lichid inflamabil se rostogoli pe podeaua de piatră și 
dispăru într-un colț întunecat. 

Căzuse pe piciorul rănit și durerea explodă în ea ca o 
grenadă, smulgându-i un țipăt de durere. 

În timp ce se prăbușea, torţa îi căzu din mână chiar peste 
dâra de lichid inflamabil pe care o lansase spre monstrul din fața 
ei. O dungă orbitoare de foc se deșiră, apoi se destrămă fără să 
rănească pe nimeni. 

Mărâind, cu dinţii dezgoliţi, Chewbacca îl atacă pe uriaș, dar 
era prea slab ca să-i poată face ceva. Işi înfipse colții în hanorac. 
Uriașul ridică arma cu ambele braţe și îl izbi în cap. Câinele se 
prăbuși mort sau leșinat. 

Christine făcu un efort supraomenesc să rămână conștientă 
deși peste ea se rostogoleau valuri de beznă. 

Rânjind ca o creatură malefică dintr-un film cu Frankenstein, 
uriașul pătrunse în sală. 

Christine îl văzu pe Joey retrăgându-se în colțul cel mai 
îndepărtat al peșterii. 


355 


Nu reușise să-l apere. 

Nu! Mai trebuia să existe o cale, lisuse, ceva decisiv, care să 
schimbe radical situaţia, ceva care să-i salveze. Trebuia să fie 
ceva. Dar nu se putea gândi la nimic. 


70. 


Uriașul intrase în sală. Era gigantul pe care Charlie îl întâlnise 
în biroul de la biserică, monstrul cu faţa boţită. Cel pe care 
baborniţa îl numea Kyle. 

În timp ce-l privea pe Kyle pătrunzând în grotă, pe Christine 
ghemuindu-se în faţa acelui personaj grotesc, Charlie încerca în 
egală măsură frică și dispreţ față de sine. Era înspăimântat 
pentru că urma să moară în văgăuna asta întunecată și pustie. 
Se dispreţuia pentru slăbiciunea, incompetenţa și ineficienţa de 
care dăduse dovadă. Părinţii lui, și ei slabi și ineficienţi, își 
găsiseră refugiul în alcool. Incă de când fusese foarte tânăr, 
Charlie își jurase că nu va trăi ca ei. Toată viaţa și-o petrecuse 
învățând să fie tare, cât mai tare. Niciodată nu dăduse înapoi 
din fața nici unei provocări tocmai pentru că părinţii lui 
renunțaseră întotdeauna la luptă. Rar i se întâmplase să piardă. 
Nu putea suferi să piardă. Părinţii lui fuseseră niște păguboși, el 
însă nu. Nu el, Charlie Harrison sau Klemet-Harrison. Păguboșii 
aveau trupul și mintea slabă, iar slabiciunea e cel mai mare 
păcat. Dar n-avea cum să treacă peste situaţia concretă în care 
se afla: nu putea să treacă peste faptul că era pe jumătate 
paralizat din cauza durerii, slab ca un pisoi, făcând eforturi 
cumplite să nu leșine. Pe de altă parte, nu putea să uite nici 
faptul că el îi adusese pe Joey și Christine în locul ăsta, 
făgăduind că le va asigura protecţia, ceea ce se dovedise a fi o 
vorbă goală. Aveau nevoie de el, iar el nu-i putea ajuta cu nimic. 
Va muri, trădându-i pe cei pe care-i iubea, ceea ce îl făcea să 
semene cu alcoolicul lui tată sau cu maică-sa cea beţivă, care 
colcăia de ură. 

În sufletul lui, știa că se judeca prea aspru. Făcuse tot ce 
putuse. Nimeni n-ar fi făcut mai mult. Dar întotdeauna fusese 
foarte exigent cu sine, și nu putea să se schimbe tocmai acum. 
Conta ceea ce facuse efectiv, nu ceea ce ar fi trebuit să facă. ȘI 


356 


marea lui „reușită” fusese faptul că-i adusese la un pas de 
moarte. 

În spatele lui Kyle se ivi o altă siluetă. O femeie. Rămase o 
clipă în umbră, apoi se ivi în lumina portocalie a focului. Grace 
Spivey. 

Charlie își răsuci cu greu gâtul țeapăn, clipi să-și limpezească 
privirea aburită și se uită la Joey. Băiatul era într-un colț, cu 
spatele la perete, cu mâinile pe lângă corp și palmele pe stânca 
din spate, ca și cum ar fi vrut s-o despice și să dispară pe-acolo. 
Ochii păreau să-i iasă din orbite. Pe faţă i se rostogoleau lacrimi. 
Fără îndoială, revenise din lumea ireală în care încercase să se 
refugieze. Întreaga lui atenţie era acum concentrată asupra 
lumii din jur, asupra prezenţei pline de ură a lui Grace Spivey. 

Charlie încercă să-și ridice braţele; dacă le putea ridica, s-ar fi 
putut scula de jos, și dacă s-ar fi putut scula, ar fi putut să stea 
pe picioare și să lupte. Dar nu putu să-și ridice bratele, nici 
măcar cu un centimetru. 

Spivey se opri și se uită spre Christine. 

— Să nu-i faci niciun rău, o imploră aceasta. Pentru numele lui 
Dumnezeu, să nu-i faci nimic băieţelului meu. 

Spivey nu-i răspunse. Se întoarse spre Charlie și porni încet 
de-a lungul sălii. În ochi îi străluceau o ură bolnavă și beţia 
triumfului. 

Charlie se simţi îngrozit și scârbit de ceea ce deslușise în ochii 
aceia. Nu-i mai privi. Căuta cu frenezie vreo armă, vreo 
posibilitate nebănuită de scăpare. 

Dintr-o dată, se simţea convins că mai era o cale, că nu erau 
încă pierduţi. Nu era doar o dorinţă sau un delir. Ştia foarte bine 
despre ce era vorba. Avea încredere în intuiţiile lui, iar aceasta 
era mai limpede și mai reală decât toate celelalte pe care le 
avusese până atunci. Mai aveau o șansă de a se salva. Dar 
unde, cum, în ce fel? 

e 

Când privi în ochii lui Spivey, Christine simți o mână de 
gheață pătrunzându-i în piept și înșfăcându-i inima. Preţ de o 
clipă nu putu nici să clipească, nici să înghită, nici să respire, 
nici să gândească. Bătrâna era nebună, nebună de legat, dar în 
ochii ei se ascundea o putere care o făcu pe Christine să 
înțeleagă cum de fusese posibil ca atâţia oameni să se lase 
antrenați în cruciada ei dementă. Abia când baba se întoarse cu 


357 


spatele la ea reuși să respire și deveni din nou conștientă de 
durerea cumplită din picior. 

Spivey se opri în faţa lui Charlie aţintindu-și privirile asupra 
lui. 

Se face că nu-l vede pe Joey, își spuse Christine. După cea 
bătut atâta drum, după ce a riscat să fie împușcată și a urcat 
munţii ăștia înfruntând două furtuni, acum nu-l bagă în seamă, 
doar pentru a savura momentul, pentru a-și gusta pe îndelete 
triumful. 

Christine nutrise și până atunci o ură cumplită împotriva lui 
Grace Spivey, dar acum ura ei depășea orice limite. li golise 
inima de orice alt sentiment. Ura care o umplea, reuși pentru un 
moment s-o facă să-și uite până și dragostea pentru Joey. 

Apoi, nebuna se întoarse spre Joey; ura din Christine dădu 
înapoi, înlocuită de un val de iubire, groază, remușcare și 
oroare. 

Apoi o cuprinse un alt sentiment: convingerea fermă că mai 
exista ceva care i-ar fi putut îngenunchea, pe Spivey și uriaș. 
Trebuia doar să gândească limpede. 

e 

În cele din urmă, Grace ajunse în fața lui Joey. 

iși dădu seama de aura neagră care îl învăluia pe băiat și 
iradia din el. Ilncepu să se teamă că ajunsese prea târziu. 
Probabil că puterea Antichristului crescuse foarte mult, iar 
copilul era acum invulnerabil. 

Faţa lui Joey era scăldată în lacrimi. Continua să se prefacă a 
fi doar un copil obișnuit de șase ani, micuţț, speriat, lipsit de 
apărare. Chiar credea că prefăcătoria lui o mai putea înșela, că 
mai putea să-i strecoare îndoiala în suflet? Avusese ea 
momentele ei de îndoială, ca atunci în hotelul din Soledad, dar 
clipele de slăbiciune trecuseră și rămăseseră undeva în urmă. 

Mai făcu vreo câţiva pași spre el. 

Joey încercă să se facă una cu peretele stâncos, dar era deja 
atât de strâns lipit de el, încât părea un fel de sculptură dăltuită 
în piatra de acolo. 

Grace se opri la șapte-opt pași de el și spuse: 

— Nu vei pune stăpânire pe pământ pentru o mie de ani, și 
nici măcar pentru un minut. Am venit să te opresc. 

Copilul nu răspunse. 


Puterile băiatului nu crescuseră așadar suficient, și îi reveni 
încrederea în sine. Copilul se temea încă de ea. Ajunsese la 
timp. Zâmbi. 

— Chiar mai crezi că ai putea să scapi de mine? 

Privirea lui trecu dincolo de ea și Spivey știu că băiatul se uita 
la câinele lovit. 

— Blestematul ăla de câine n-are cum să te ajute, spuse ea. 

El începu să tremure, apoi își mișcă buzele, făcând un efort să 
vorbească. Se lupta să articuleze cuvântul „mami”, dar nu reuși 
să scoată nici cel mai firav sunet. 

Dintr-o teacă atârnată de curea, Grace scoase un cuţit de 
vânătoare cu lama lungă. Avea vârful ascuţit și un tăiș subţire 
ca briciul. 

(J 

Christine văzu cuțitul și încercă să se ridice, dar durerea din 
picior o săgetă așa de cumplit încât se prăbuși la loc. Chiar în 
clipa când uriașul îndrepta ţeava armei spre ea. 

Spivey continuă să-i vorbească lui Joey: 

— Am fost aleasă pentru misiunea asta mulțumită felului în 
care am știut să mă dedic lui Albert timp de zece ani, în 
întregime, fără reţineri. La fel m-am dedicat și acestei misiuni 
sfinte, fără rezerve sau ezitări, cu fiecare strop de energie și 
voinţă. N-ai fi avut nicio șansă să scapi de mine. 

Disperată, încercând să ajungă într-un fel la Spivey, sperând 
să-i atingă vreo coardă sensibilă, Christine spuse: 

— Te rog, ascultă-mă, te rog, greșești, greșești cu totul. E 
doar un copil, copilul meu, îl iubesc, și el mă iubește. Incepu să 
se bâlbâie, incapabilă să-și găsească vorbele, furioasă pe ea 
însăși că nu era în stare să o convingă. 

— O, Doamne, dacă l-ai vedea cât de dulce și iubitor e ai 
putea să-ţi dai seama cât de tare greșești. Nu mi-l poţi lua. Ai 
face o greșeală... îngrozitoare. 

Grace o ignoră pe Christine și continuă să-i vorbească lui Joey, 
ținând cuțitul îndreptat spre el. 

— Am petrecut multe ore rugându-mă deasupra acestei lame. 
Într-o noapte am văzut unul din îngerii Domnului Atotputernic 
coborând din ceruri. A intrat pe fereastra dormitorului meu. Acel 
spirit sălășluiește și acum în mine, alături de acest sfânt 
instrument și, când el va intra în tine, nu numai lama, ci și 
spiritul acela pur îţi vor sfâșia carnea. 


359 


Femeia era nebună de-a binelea și Christine știa că apelul la 
logică ar fi fost la fel de inutil cum fusese și apelul la 
sentimente. Și totuși, trebuia să încerce. li spuse cu o disperare 
tot mai mare: 

— Stai! Ascultă. N-ai dreptate. Chiar nu vezi? Dacă Joey ar fi 
ceea ce spui tu - dar nu e - dacă Dumnezeu i-ar dori moartea, 
de ce nu-l omoară chiar El? Dacă-i vrea moartea, de ce nu-l 
izbește chiar El cu un fulger sau de ce nu-l pedepsește cu un 
cancer sau de ce nu face ca o mașină să dea peste el? 
Dumnezeu n-ar avea nevoie să te lupţi tu cu Antichristul. 

De data asta Grace îi răspunse, dar fără să se întoarcă spre 
ea: întreaga ei atenţie rămânea concentrată asupra lui Joey. 
Vorbea cu o furie înspăimântătoare, vocea ei ridicându-se și 
prăbușindu-se ca a unui cântăreţ în strană, mânată de o emotie 
bolnavă care îi transforma unele cuvinte într-un mârâit animalic, 
și de o exaltare care dădea unora din frazele ei o notă liturgică. 
Efectul era terifiant și hipnotic iar Christine își imagină că 
discursurile lui Stalin sau Hitler produceau același efect asupra 
maselor. 

— Când ne apare în față răul, când îl vedem cum își face de 
cap în lumea asta chinuită, nu putem doar să cădem în 
genunchi și să-l implorăm pe Dumnezeu să ne salveze. Răul și 
ademenirile sunt pentru noi încercări pe care trebuie să le 
înfruntăm zilnic, pentru a dovedi că merităm să ne salvăm și să 
urcăm la ceruri. Nu putem aștepta ca Dumnezeu să ne elibereze 
din jugul în care suntem vârâţi, pentru că jugul ni l-am pus 
singuri. Este datoria noastră sacră să ne luptăm cu răul și să-l 
învingem. Trebuie să luptăm singuri, cu resursele dăruite nouă 
de Atotputernicul. Numai așa vom putea cuceri un loc în dreapta 
Lui, printre îngeri. 

In cele din urmă, Spivey își luă ochii de la Joey, aţintind 
asupra Christinei o privire mai rătăcită ca oricând. Continuă să 
predice: 

— lar tu îţi trădezi întreaga neștiință și condamnabila lipsă de 
credinţă când pui pe seama Domnului nostru cancerul, moartea 
și toate celelalte nenorociri. Nu £/a adus răul pe lume și a lovit 
oamenii cu toate blestemăţiile. Diavolul a făcut-o, și ticălosul lui 
de șarpe, și Eva din binecuvântata grădină a Raiului, când a 
împins păcatul și moartea peste capul miilor de generaţii care 
au urmat. Noi înșine am atras răul asupra noastră. Și acum, 


360 


când diavolul a luat forma cea mai perfidă, deghizându-se în 
acest copil, e de datoria noastră să ne ocupăm personal de el. 
Este încercarea cea mai grea. Speranţa lumii depinde de felul în 
care voi reuși în această luptă. 

Furia bătrânei o lăsă pe Christine. Fără cuvinte și fără 
nădejde. 

Spivey se întoarse iar spre Joey și îi spuse: 

— Simt inima ta în putrefacție. Simt cum răul emană din tine, 
ca un frig care mă pătrunde până la oase și vibrează până la 
străfundul meu. O, te cunosc. Te cunosc așa de bine. 

Luptându-se cu spaima care ameninţa să-i anihileze puterile 
minţii, Christine se chinui să pună la punct un plan. Ar fi făcut 
orice, indiferent cât de inutil ar fi fost, orice, dar nu reușea să 
găsească nimic. 

Reuși totuși să vadă că, în ciuda stării lui, Charlie reușise să 
se ridice. Slăbit cum era, răvășit de durere, fiecare mișcare 
trebuie să fi fost un chin îngrozitor. Și nu s-ar fi ridicat dacă n-ar 
fi avut vreun motiv. Care să fi fost? Poate că se gândise la un 
mod de a acționa care îi scăpa Christinei. Asta voia să creadă. 
Asta spera din toată inima ei. 

Spivey schimbă poziţia cuţitului, ţinându-l cu mânerul către 
uriașul cel urât. 

— A venit momentul, Kyle. Făptura băiatului e înșelătoare. 
Pare mic și slab, dar va fi puternic. Va rezista și, deși eu sunt 
cea Aleasă, nu mai am deloc putere. Totul depinde de tine. 

Pe faţa lui Kyle se întipări o expresie ciudată. Christine se 
aștepta la o explozie de bucurie, un adevărat triumf, o ură 
bolnavă; când colo, acesta părea... nu doar îngrijorat sau 
tulburat, ci puţin din ambele... și nehotărât. 

— Kyle, a venit timpul să fii ciocanul lui Dumnezeu, spuse 
Spivey. 

Christine se  cutremură. Se târî spre uriaș, atât de 
înspăimântată încât nu mai simţea durerea din picior. Se agăţă 
de hanoracul lui în speranţa că îl va dezechilibra, trântindu-l la 
pământ și poate îi va lua arma - un plan fără speranţă, având în 
vedere gabaritul și forța inamicului. Oricum ar fi fost, nu apucă 
să-l pună în aplicare pentru că el îndreptă patul armei spre ea, 
cu aceeași mișcare pe care o făcuse când doborâse câinele. O 
izbi în umăr, răsturnând-o la loc. Plămânii i se goliră de aer. Se 


361 


zbătu să respire, își puse mâna pe umărul lovit și începu să 
plângă. 
e 

Cu un efort supraomenesc, Charlie reuși să se ridice: de sus 
putea să vadă altfel lucrurile, și poate că ar fi reușit să 
descopere vreo soluție nebănuită până atunci. Dar nu reuși să 
născocească nimic care i-ar fi putut salva. 

Kyle luă cuțitul de la Spivey și-i dădu să ţină arma lui. 

Bătrâna se dădu la o parte din drumul uriașului. 

Cu o expresie uimită, Kyle suci și răsuci cuțitul în mână. Lama 
fulgera în lumina focului. 

Charlie încercă să ajungă la lespedea înaltă de cinci picioare 
care forma căminul, cu intenţia de-a apuca un tăciune aprins pe 
care să-l arunce. Pe când încerca să-și învingă greutatea 
trupului rănit, Spivey îl văzu cu coada ochiului și-și îndreptă 
arma spre el. Nici nu merita osteneala. Oricum, Charlie nu avea 
suficientă putere ca să ajungă până la foc. 

Kyle privi întâi spre cuțitul pe care îl ţinea în mână, apoi spre 
băiat, fără să știe care îl speria mai mult. 

Nu era pentru prima dată că se folosea de cuţit. Mai lovise 
oameni cu șișul, pe unii chiar îi omorâse. Fusese ușor, ba în 
unele cazuri era ca un fel de supapă pentru furia care dospea 
uneori în el ca aburul dintr-un boiler. Dar acum nu mai era 
același. Acum își putea stăpâni emoţiile. În cele din urmă, 
reușea să înţeleagă: vechiul Kyle îi urâse pe toţi cei pe care îi 
întâlnise până atunci, indiferent că îi cunoștea sau nu, pentru că 
toţi îl respingeau. Dar același Kyle își dădea seama că ura îi 
făcuse cel mai mare rău. Abia acum înţelegea că nu fusese 
respins totdeauna din cauza urâţeniei lui, ci din pricina urii și a 
ursuzeniei lui. Grace îi dăduse un scop, îl acceptase și, cu 
timpul, Kyle descoperise afecțiunea, apoi primele indicii că 
poate să iubească și să fie iubit. lar acum, dacă s-ar fi folosit de 
cuţit, dacă ar fi omorât băiatul, ar fi putut să cadă iarăși în 
prăpastia din care se chinuise să iasă. li era frică de cuțitul 
acela. 

li era frică și de băiat. Știa că Grace are anumite puteri 
psihice, pentru că o văzuse făcând lucruri pe care niciun om 
normal nu le-ar fi putut face. Așa că probabil avea dreptate să 
spună că băiatul era Antichristul. Dacă nu ar ucide copilul 
diabolic, i-ar trăda pe Dumnezeu, pe Grace și întreaga omenire. 


362 


Dar oare nu i se cerea să-și ucidă sufletul pentru a obține 
mântuire? Să omori pentru a fi binecuvântat? Avea vreo noimă? 

— Te rog, nu-mi omori băiatul, te rog, se auzi glasul Christinei 
Scavello. 

Kyle o privi, și mai derutat. Nu semăna deloc cu Madona 
neagră care dispunea de puteri satanice. Era rănită, speriată, și 
cerșea îndurare. El o rănise și se simţea vinovat pentru fapta lui. 
Simţind că ceva nu era în regulă, Mama Grace spuse: 

— Kyle? 

El se întoarse spre băiat, ţinând cuțitul în așa fel încât să 
poată izbi cu toată forţa. Dacă va face ultimii pași ghemuit, va 
lovi cu o mișcare scurtă, înfigând lama în burta băiatului, și totul 
se va termina în câteva clipe. 

Copilul continua să plângă, cu ochii lui albaștri aţintiţi asupra 
mâinii care ţinea cuțitul. Trăsăturile feței îi erau desfigurate de 
groază. Prin toţi porii îi ţâșnise o transpiraţie abundentă. 
Trupșorul îi era ușor aplecat, de parcă ar fi fost pregătit pentru 
durerea care avea să vină. 

— Lovește-l! îl grăbi Mama Grace. 

Prin mintea lui Kyle galopau întrebări. Cum se poate ca 
Dumnezeu, atât de mărinimos, să mă condamne să port povara 
acestui chip monstruos? Ce fel de divinitate e aceea care m-ar 
izbăvi de viaţa lipsită de sens, plină de violenţă, durere și ură, 
doar dacă aș ucide iar? Dacă Dumnezeu este stăpânul lumii, de 
ce îngăduie atâta suferință, durere, și sărăcie? Și cum putea fi 
oare mai rău decât era, chiar dacă diavolul ar fi devenit stăpânul 
pământului? 

— Diavolul îţi strecoară îndoiala în suflet! spuse Grace. De la 
el ţi se trage, Kyle. Nu vine din tine. E mâna diavolului! 

— Nu, îi răspunse el. Întotdeauna m-ai învăţat să fac doar ce e 
bine. Să am grijă să fac ceea ce trebuie, și acum am nevoie de 
un minut, un minut în care să mă gândesc! 

— Nu te mai gândi, e suficient să faci! îi spuse ea. Sau dacă 
nu, dă-te la o parte și lasă-mă pe mine să folosesc arma asta. 
Cum poţi să mă trădezi tocmai acum? Cum poţi să ratezi după 
tot ce-am făcut? 

Avea dreptate. Ei îi datora totul. Dacă n-ar fi fost ea, ar fi 
vândut și acum droguri, ar fi trăit și acum în mocirlă, devorat de 
ură. Care i-ar mai fi fost cinstea și recunoștința dacă o trăda 
tocmai acum? Şi oare, trădarea lui nu l-ar fi împins înapoi, exact 


363 


la fel cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost folosit cuțitul, așa cum 
îi cerea ea? 

— Te rog, spuse Christine Scavello. O, Doamne, te implor, nu-i 
face niciun rău băiatului meu. 

— Expediază-l imediat înapoi, în iad, pentru totdeauna, ţipă 
Grace. 

Kyle avea senzaţia că e sfâșiat în două. Abia în ultimii ani 
începuse să facă judecăţi morale și să ia decizii axiologice. Era 
un timp prea scurt ca aceste acte să fi devenit un automatism. 
Nu avusese timpul necesar pentru a învăţa să se descurce în 
cazul unor dileme atât de dificile. Descoperi că pe obraji i se 
rostogoleau lacrimi. 

Privirea băiatului se ridică de pe cuţit, îndreptându-se către 
Kyle. Acesta fu zguduit. 

— Omoară-l! îi porunci Grace. 

Kyle tremura violent. 

Și băiatul tremura. 

Privirile lor nu se întâlniseră... ci pur și simplu se 
contopiseră... aşa încât lui Kyle i se părea că vede nu numai cu 
propriii ochi, ci și cu cei ai băiatului. Nu era doar o empatie 
magică, în care ar fi fost în același timp el însuși și copilul, călăul 
și victima. Se simţea puternic și periculos... și în același timp 
mic și neajutorat. Dintr-o dată se simţi ameţit și tot mai tulburat. 
O clipă, viziunea îl părăsi. Apoi se văzu sau poate i se păru că se 
vede - aplecându-se peste copil, se văzu pur și simplu din 
punctul de vedere al copilului, ca și cum el ar fi fost Joey 
Scavello. Era clipa uimitoare a unei viziuni interioare, ciudată și 
tulburătoare; aproape că trăia experienţa unei clarviziuni. 
Văzându-se cu ochii băiatului, fu șocat de propria-i înfățișare, de 
sălbăticia întipărită pe faţă, de nebunia atacului. Un fior de 
gheață îl străbătu și nu mai reuși să-și găsească ritmul 
respirației. Această imagine oribilă a propriei persoane avu 
efectul psihologic al unei lovituri cu ciomagul în moalele capului. 
Era un adevărat cutremur psihologic. Clipi. Momentul viziunii 
interioare trecu. Era din nou el, deși îl chinuia o durere groaznică 
de cap și o ameţeală persistentă. În cele din urmă știu ce are de 
făcut. 


364 


Spre surprinderea Christinei, uriașul se întoarse de la Joey și 
zvârli cuțitul în foc. Un pumn de scântei își luă zborul ca un roi 
de muște de foc. 

— Nu! ţipă Grace Spivey. 

— Am terminat cu ucisul, spuse uriașul. Pe obraji i se 
prelingeau lacrimi, îmblânzindu-i privirea dură, așa cum ploaia 
estompează pe un geam imaginea de dincolo de el. 

— Nu! repetă Spivey. 

— Ar fi o greșeală, spuse el. Chiar dacă aș face-o pentru 
tine... ar fi o greșeală. 

— Numai diavolul ţi-a băgat asta în cap, îl avertiză bătrâna. 

— Nu, Mamă Grace, tu m-ai învăţat așa. 

— Diavolul, repetă ea isterizată. Diavolul ţi-a vârât-o în cap! 

Uriașul ezită, prinzându-și faţa în mâinile lui uriașe. 

Cuprinsă de speranţă și groază Christine își ţinea respiraţia 
urmărindu-i. Dacă noul Frankenstein se ridica împotriva 
propriului maestru, putea deveni un aliat formidabil, dar, cel 
puţin pentru moment, nu părea suficient de hotărât pentru a-i 
putea ajuta să iasă din situaţia în care se aflau. Deși aruncase 
cuțitul, părea tulburat, pradă unei adevărate furtuni mentale și 
emoționale și chiar nesigur pe picioare. Când își cuprinsese 
capul cu mâinile, uitându-se printre lacrimi, părea atât de 
îndurerat, încât s-ar fi putut crede că îl bătea cineva cu o bâtă. 
În orice clipă ar fi putut să se întoarcă la Joey și să-l omoare. 

— Numai diavolul ţi-a vârât îndoiala în cap, continuă Spivey în 
timp ce se apropia de el, ţipând: 

— Diavolul, diavolul, diavolul! 

Își luă mâinile ude de lacrimi de pe faţă și privi spre bătrână. 

— Dacă-i vorba pe-așa, atunci să știi că diavolul nu-i chiar așa 
de rău. Nu e deloc rău, dacă vrea ca eu să nu mai ucid 
niciodată. Porni, clătinându-se pe picioare, spre tunelul care 
ducea afară din peșteră și se opri chiar în dreptul lui, sprijinindu- 
se greoi de perete, de parcă ar fi vrut să-și tragă sufletul după o 
trudă cumplită. 

— Atunci o s-o fac eu, spuse Spivey furioasă. Apucă arma din 
bandulieră. O prinse cu ambele mâini. Tu ești luda, Kyle 
Barlowe. luda. M-ai trădat. Dar Dumnezeu nu mă va trăda. ȘI 
nici eu nu-L voi trăda pe Dumnezeu așa cum ai făcut tu, nu, nu 
eu, Cea Aleasă, nu eul! 


Christine se uită la Joey. Băiatul rămăsese locului, cu spatele 
lipit de perete, cu braţele ridicate, apărându-se cu palmele lui 
mici, de parcă ar fi putut opri cu ele gloanţele lui Spivey. Ochii îi 
erau imenși, plini de groază, fixând-o pe bătrână de parcă 
aceasta l-ar fi hipnotizat. Christine ar fi vrut să-i strige să fugă. 
Dar nu avea niciun sens, pentru că Spivey era chiar lângă el și |- 
ar fi oprit. Și apoi unde ar fi putut să fugă? Afară, unde erau 
multe grade sub zero și ar fi murit din cauza gerului? Sau să fi 
fugit și mai adânc în peșteră, unde Spivey l-ar fi putut urmări 
destul de ușor? Făptura lui mică și lipsită de apărare fusese 
prinsă într-o cursă, fără șanse de scăpare. 

Christine îl privi pe Charlie, care plângea din cauza 
imposibilității de a interveni în vreun fel. Încercă să se arunce ea 
însăși asupra lui Spivey, dar nu reuși, din pricina piciorului rănit 
și a umărului lovit. Disperată, se uită spre Kyle și spuse: 

— N-o lăsa s-o facă! Pentru numele lui Dumnezeu, n-o lăsa să- 
| omoare! 

Uriașul o privi prostit. Părea atât de șocat încât n-ar fi fost în 
stare să clintească arma din mâinile lui Spivey. 

— Te implor, oprește-o! îl rugă Christine. 

— Tu să taci! o avertiză Grace, făcând un pas ameninţător 
spre Christine. Apoi îi spuse lui Joey: 

— Și tu nu încerca să mă convingi cu ochii ăia. Nu ţine. Nu mă 
poţi îndupleca în felul ăsta. În niciun fel. Eu pot să-ţi rezist. 

Bătrâna avea dificultăţi în mânuirea armei și, când în cele din 
urmă reuși să tragă, glonţul nimeri undeva sus, deasupra 
capului lui Joey, aproape de tavan. Peștera se umplu de ecouri 
asurzitoare care se izbeau cu furie de pereţii ei. Explozia și 
reculul armei o surprinseră pe Spivey, zguduindu-i trupul 
mărunt. Făcu doi pași înapoi. Arma se descărcă fără voia ei. Al 
doilea glonț izbi tavanul și ricoșă undeva în peșteră. 

Joey începu să ţipe. 

Christine striga și ea, căutând un proiectil, o armă, indiferent 
ce, dar nu reuși să găsească nimic. Durerea din picior era ca un 
piron care o ţintuia de stâncă. Singurul lucru pe care îl putea 
face era să lovească neputincioasă cu mâna în podea. 

Bătrâna se apropie de Joey, ţinând arma cu stângăcie. Părea 
hotărâtă să termine treaba de data asta. Și totuși se întâmpla 
ceva. Ori nu mai avea muniţie, ori i se stricase arma, pentru că 
începu să meșterească furioasă. 


366 


După ce ecoul celei de-a doua împușcături se potoli, din 
adâncul muntelui se auzi un zgomot misterios, o larmă stranie și 
înspăimântătoare pe care Christine aproape că o recunoscu. 

Arma se blocase. Cămașa unui glonţ tras rămăsese pe ţeavă. 
Spivey reuși s-o scoată. Cilindrul de alamă sări, reflectându-se în 
lumina focului, și căzu pe podea cu un sunet slab. 

Fâl-fâl-făl-fâl. Sunetul ciudat, ca fâlfâitul unor aripi de piele se 
apropie din măruntaiele muntelui. Aerul rece vibră din cauza lui. 

Spivey se răsuci și privi spre pasajul care ducea în sala 
următoare, prin care intraseră, nu cu mult timp în urmă ea și 
uriașul. 

— Nu! spuse ea, de parcă ar fi știu ce va urma. 

În clipa aceea Christine fu sigură. 

Lilieci. 

Un adevărat vârtej de lilieci care își fâlfâiau aripile cu bubuitul 
unui tunet. 

În clipa următoare năvăliră în sală o sută, două sute, poate 
mai mulţi. Se ridicau cu ţipete ascuţite spre tavanul boltit 
fâlfâindu-și cu sârguinţă aripile din piele, avântându-se în toate 
părţile, o adevărată fierbere de umbre învolburate care roiau 
deasupra căminului. 

Bătrâna se holba la ei. Spunea ceva, dar vorbele îi erau 
înghiţite de viesparul cu bubuit de tobă. 

Brusc, toţi liliecii își încetară ţipetele. Acum răsuna doar 
fâlfâitul ca un sâsâit al aripilor lor. Tăcerea părea încă mai 
nefirească și mai periculoasă decât ţipătul lor. 

Nu, ţipă Christine în gând. O, nu! 

În linţoliul acelui decor înspăimântător, siguranţa de sine a lui 
Spivey începu să pălească. Trase două focuri, ambele inutile și 
periculoase, spre stolul de coșmar. 

Provocaţi de împușcătură sau poate dintr-un alt motiv, liliecii 
se năpustiră asupra lui Grace Spivey, părând o singură fiinţă, un 
nor de mașini ucigașe, mici și întunecate, numai gheare și dinţi. 
Îi sfâșiară costumul de schi, i se încurcară în păr, îşi înfipseră 
ghearele în carnea ei, rămânând atârnaţi de ea. Traversă sala 
clătinându-se, dând din mâini și răsucindu-se de parcă ar fi 
executat un dans macabru, parcă ar fi crezut că se poate lupta 
cu ei. Urlând, hohotind, râgâind, se izbi de unul din pereți, care 
o aruncă înapoi. Micile bestii continuau să rămână atârnate de 
ea, sfâșiind-o. 


367 


Kyle Barlowe încercă să facă doi pași spre ea, apoi se opri, 
parând nu atât înspăimântat, cât uluit. 

Christine privea fără voia ei. Era oripilată de lupta groaznică. 

Spivey părea să poarte un veșmânt confecţionat din sute de 
zdrențe fâlfâitoare. Faţa îi dispăruse literalmente în spatele 
fâșiilor acelui straniu material. Dar, în ciuda zgomotului 
permanent al aripilor lor, liliecii continuau să păstreze o tăcere 
nefirească, deși acum mișcările lor erau și mai energice, cu 
intenţii din cele mai rele. O rupseră în bucăți. 


71. 


În cele din urmă, liliecii se liniştiră. 

Spivey zăcea nemișcată. Preţ de un minut, liliecii se 
transformară într-un linţoliu negru, acoperind trupul care 
tremura ca o cârpă scuturată de vânt. Cu fiecare secundă 
tăcerea lor devenea tot mai nefirească și enigmatică. Nu arătau 
și nici nu se comportau ca niște lilieci obișnuiți. Pe lângă apariţia 
lor uimitor de rapidă și atacul lor cât se poate de precis 
direcționat, mai era ceva extrem de straniu. Christine văzu 
câteva din bestiile ucigașe ridicându-se, planând spre stânga, 
apoi spre dreapta și iar la stânga, clipind din ochii lor roșii; 
păreau să aștepte un semn din partea celui care conducea 
stolul. Apoi, ca la un ordin dat de o voce pe care numai ei o 
puteau auzi, se înălțară ca o singură făptură, formând un nor 
negru și dispărură în cealaltă sală. 

Kyle Barlowe și Charlie rămăseseră înmărmuriţi. Christine nu 
privea spre femeia moartă. Nu-și putea desprinde ochii de la fiul 
ei. Trăia. Uimitor, miraculos, de necrezut, dar trăia. După toată 
groaza și suferința prin care trecuseră, după ce moartea părea 
să fie inevitabilă, această grațiere în ultima clipă îi apărea ca 
ceva ireal. Fără niciun motiv, i se părea că dacă o clipă își va lua 
privirea de la fiul ei, uitându-se în altă parte, când îl va vedea 
din nou, va fi mort, și își va da seama că salvarea lui nu fusese 
decât o iluzie. 

Mai mult ca orice își dorea să-l atingă, să-i mângâie părul, 
fața, să-l strângă în braţe, să-i simtă bătăile inimii și căldura 
respirației. Dar rana o împiedica să ajungă până la el, iar starea 
de șoc a lui Joey îl făcea să n-o vadă. 


368 


În cealaltă sală, liliecii păreau să-și fi reluat locurile, pentru că 
începuseră să chiţăie iar, de parcă s-ar fi certat pentru poziția 
cea mai bună. Zgomotul lor nepământean, care încetă în scurt 
timp, o făcu pe Christine să simtă un fior de gheață, și mai 
intens când își văzu fiul aproape fermecat, ridicându-și capul de 
parcă ar fi înțeles ţipetele ascuţite ale acelor creaturi de coșmar. 
Era îngrijorător de palid. Gura lui schiţă ceea ce ei i se păru a fi 
un surâs vag, dar apoi Christine își spuse că era expresia scârbei 
și groazei în urma scenei al cărei martor fusese și care îl 
adusese în starea aceea de paralizie. 

Pe măsură ce ţipetele liliecilor se liniștiră, teama o părăsi pe 
Christine; nu din cauza celor întâmplate cu Grace Spivey. Nu se 
temea nici de faptul că liliecii se vor întoarce. De fapt, știa că nu 
se vor mai întoarce și acesta era, cu siguranţă, un fel de intuiţie 
imposibilă care o înspăimânta, deși n-o interesa de unde Îi 
venise și nu voia să se gândească la semnificaţia ei. Joey trăia. 
Nimic altceva nu mai conta. Liliecii fuseseră atrași de 
împușcături, și norocul - sau poate Dumnezeu - făcuse ca atacul 
lor să se îndrepte asupra unei singure persoane. Joey trăia. 
Trăia. Își simţi ochii arzând din cauza lacrimilor de fericire. Joey 
trăia. Trebuia să-și concentreze toată atenţia asupra acestei 
fericite răsturnări de situație, pentru că din clipa aceasta 
începea adevărata lor viaţă și era hotărâtă ca viitorul să le fie 
cât mai luminos, plin de iubire și fericire, fără tristeţi, temeri, și 
mai presus de orice, fără îndoieli. 

Îndoiala îţi poate mânca viaţa, distruge fericirea, amări 
iubirea. Îndoiala se putea strecura între o mamă și mult iubitul 
ei fiu, căscând o prăpastie pe care nicio punte n-ar mai fi putut-o 
acoperi. Or, așa ceva nu putea, pur și simplu, să accepte. 

Și totuși o îndoială rebelă și nedorită îi umbri clipa. Marţi, la 
Laguna Beach, la service-ul Arno, acolo unde îl așteptaseră pe 
Charlie, după ce abia reușiseră să scape de bomba care 
distrusese casa lui Miriam Rankin, ea, Joey și cei doi bodyguards 
stând lângă stivele de cauciucuri, în timp ce afară se dezlănțuise 
furtuna cu descărcări electrice de o asemenea ferocitate încât 
păreau să prevestească sfârșitul lumii, Joey pornise spre ușile 
deschise ale garajului, fascinat de fulgere, adevărate limbi de 
loc gata să ucidă, care se succedau într-o sarabandă 
amenințătoare, așa cum Christine nu mai văzuse niciodată până 
atunci, mai cu seamă în sudul Californiei, unde fulgerele erau 


369 


ceva atât de neobișnuit; Joey le privea fără pic de teamă, de 
parcă ar fi fost artificii... parcă ar fi știut că nu-i pot face niciun 
rău. Parcă ar fi fost un semn. Parcă furia supranaturală a furtunii 
ar fi fost un mesaj ce trebuia înţeles pentru a le da curaj. Nu. 
Prostii. Trebuia să se descotorosească de gândurile astea 
nebunești. Era exact tipul de nebunie de care te puteai 
contamina doar dacă intrai în contact cu indivizi de teapa lui 
Spivey. Doamne, bătrâna parcă fusese ciumată, contaminându-i 
pe toţi cu paranoia ei. 

Și totuși, cum rămâne cu liliecii? Cum de au venit chiar la 
tanc? Și de ce au atacat-o doar pe Grace Spivey? 

Incetează, își spuse ea. Faci... din ţânţar armăsar. Liliecii au 
venit doar pentru că fuseseră speriaţi de cele două focuri trase 
de bătrână. Zgomotul a fost atât de puternic încât i-a scos din 
ascunzătorile lor. Și apoi... când au venit aici... ei bine, a tras în 
ei și i-a înfuriat. Da. Desigur. Așa s-a întâmplat. 

Doar că... Dacă primele două împușcături i-au speriat pe 
lilieci, de ce nu i-au speriat și următoarele două? De ce n-au 
fugit? Cum de au atacat-o și au distrus-o cu atâta eficacitate? 
Nu. E o tâmpenie. 

Joey privea în pământ, alb ca varul, dând semne că va ieși din 
starea lui catatonică. Işi sugea cu gesturi nervoase un deget, 
asemenea copiilor când știu că au făcut ceva care o va supăra 
pe mama. După câteva secunde își ridică ochii și privirea lui o 
întâlni pe cea a Christinei. Încercă să zâmbească printre lacrimi, 
dar nu putea din cauza șocului și a fricii. Niciodată nu păruse 
mai dulce sau având mai multă nevoie de dragostea mamei ca 
acum. Trupul lui micut și vulnerabil o făcu să-și simtă inima 
zvâcnindu-i dureros. 

e 

Cu vederea împăienjenită de durere, slăbit din cauza infecției 
și a pierderii de sânge, Charlie se întrebă dacă ceea ce văzuse 
fusese aievea sau doar în imaginaţia lui. Dar liliecii erau 
adevăraţi. Rezultatul blestemat al trecerii lor pe acolo zăcea 
doar la câţiva pași de el, ca o dovadă incontestabilă. Încercă să 
se convingă că straniul atac îndreptat împotriva lui Grace Spivey 
avea o explicaţie plauzibilă, dar nu reuși pe de-a-ntregul. 

Poate că liliecii erau turbati; poate aceasta să fi fost explicaţia 
faptului că, în loc să fugă de zgomotul împușcăturii, au fost 
atrași de el. Pentru că toate animalele turbate sunt extrem de 


370 


sensibile și se înfurie foarte ușor la luminile și zgomotele 
puternice. Dar de ce o sfârtecaseră doar pe Grace, lăsându-i pe 
ceilalţi neatinși? Îl privi pe Joey. 

__ Băiatul ieșise din transă. Se apropiase de Chewbacca. 
Ingenunchease lângă câine, plângând; făcea gesturi neajutorate 
cu mâinile, dorind să atingă trupul nemișcat al animalului, dar, 
parcă temându-se. 

Charlie își aminti că, lunea trecută, în biroul lui, se uitase la 
Joey, dar în loc de o faţă omenească, văzuse un craniu. Fusese o 
imagine de moment, care pierise în mai puţin de o secundă, 
rămasă undeva în fundul memoriei. Viziunea îl îngrijorase la 
vremea respectivă, doar pentru că o interpretase ca pe un 
simbol al morţii apropiate a lui Joey. Dar nu credea în viziuni, în 
revelații, așa că îngrijorarea nu-l ţinuse prea mult. Acum se 
întreba dacă nu cumva ceea ce văzuse fusese adevărat. Poate 
că asta nu voia să însemne că Joey va muri; poate însemna că 
Joey este însăși moartea. 

Cu siguranţă că astfel de gânduri puteau cel mult să-i 
demonstreze ce febră mare avea. Joey era Joey și atât, nimic 
rău, nimic nefiresc. 

Apoi Charlie își aminti de șobolanul din camera bateriilor, și 
de visul din aceeași noapte, în care șobolanii - mesagerii morții 
țâșneau din pieptul băiatului. 

E o nebunie, își spuse el. Sunt detectiv de prea multă vreme. 
Nu mai am încredere în nimeni. Acum am început să 
scormonesc după mizerie chiar și în inimile cele mai curate. 

Mângâindu-și câinele, Joey începu să vorbească și cuvintele îi 
curgeau pe nerăsuflate, printre scâncete. 

— Mami, a murit? A murit Chewbacca? Omul ăla rău... l-a 
omorât pe Chewbacca? 

Charlie o privi pe Christine. Faţa îi era udă de lacrimi și în 
ochii ei strălucea o lumină nouă. Părea că a rămas fără grai. Pe 
chipul ei se puteau citi emoţiile cele mai contradictorii: groaza 
faţă de moartea violentă a lui Spivey, uimirea pentru salvarea 
lor miraculoasă, fericirea de a-și vedea copilul nevătămat. 

Faţă de fericirea ei, Charlie se simţi jenat că se putuse gândi 
în felul acela la fiul ei. Și totuși... el era detectiv, și meseria unui 
detectiv era să fie bănuitor. 

II privi pe Joey cu atenţie, dar nu descoperi răul iminent 
despre care vorbea Spivey, nu se simți în prezenţa a ceva 


371 


monstruos. Joey nu era decât un copil de șase ani. Un copil 
drăguţ, cu zâmbet dulce. Gata să râdă, să plângă, să fie 
îngrijorat sau să spere. Charlie văzuse ce i se întâmplase lui 
Spivey și totuși nu se simţea înfricoșat de Joey, pentru că, la 
naiba, nu putea să înceapă dintr-o dată să creadă în draci, 
duhuri şi  Antichriști. Manifesta setea de cunoaștere a 
diletantului fată de știință; fusese, încă din vremea copilăriei, 
partizan al programului de cercetare spaţială; era convins că 
raţiunea, logica și știința - echivalentul laic al sfintei Treimi - vor 
rezolva într-o bună zi toate problemele omenirii, dezlegând 
misterul, rădăcinile și sensul vieţii. Și probabil că știința ar fi 
putut să explice și ceea ce se întâmplase azi aici; un biolog sau 
un zoolog, având cunoștințe speciale despre lilieci, ar fi găsit în 
mod sigur comportamentul lor absolut normal. 

În timp ce Joey stătea aplecat peste Chewbacca, mângâindu-l 
și plângând, coada câinelui se mișcă, apoi mătură podeaua de 
piatră. 

— Mamă, uite! strigă Joey. Trăiește! 

Christine îl văzu pe Chewbacca rostogolindu-se pe spate, apoi 
ridicându-se, după care se scutură. | se păruse că era mort. Și 
acum nu mai era nici măcar ameţit. Sări în două labe, își puse 
picioarele din față pe umerii tânărului său stăpân și începu să-i 
lingă obrazul. 

Băiatul chicoti, trecându-și degetele prin blana câinelui. 

— Ce mai faci, Chewbacca? Bun băiat! Bunul și bătrânul 
Chewbacca. 

Chewbacca? se miră Christine. Sau Brandy? 

Brandy fusese decapitat de oamenii lui Spivey, și apoi fusese 
înmormântat cu toate onorurile într-un cimitir cochet, destinat 
animalelor de casă din Anaheim. Dar ce-ar găsi oare dacă s-ar 
duce acum la acel cimitir și ar deschide mormântul? Nimic? O 
cutie de lemn goală? Oare Brandy înviase și ajunsese la ţarcul 
hingherilor înainte ca Joey și Charlie să îl adopte iar? 

Ce porcărie, își spuse Christine furioasă. Ce idee prostească. 
Stupid! 

Și totuși nu reușea să se descotorosească de gândurile ei 
bolnave, care o conduseră în cele din urmă la o altă concluzie 
iraţională. 

Acum șapte ani... omul de pe vasul de croazieră... Lucius 
Under... Luke... 


372 


Cine fusese el de fapt? 

Ce fusese? 

Nu, nu, nu. Imposibil! 

Inchise ochii și-și puse o mână pe frunte. Era atât de obosită! 
Epuizată. Nu mai avea putere să reziste tuturor acelor speculaţii 
exaltate. Se simțea contaminată de nebunia lui Spivey, 
buimacă, descumpănită, așa cum s-ar fi simţit, probabil, dacă ar 
fi avut friguri. 

Luke. Ani de zile încercase să-l uite. Acum încerca să și-l 
reamintească. Avea cam 30 de ani, era subţire, bine făcut, cu 
păr blond, aproape decolorat de soare. Ochi albaștri, limpezi. O 
piele bronzată. Dinţi albi, egali, perfecţi. Un zâmbet cuceritor și- 
un comportament degajat. Un amestec fermecător, dar nu întru 
totul original, de complexitate și simplitate, de lumesc și 
inocentă, un tip cuceritor care știa să obţină tot ce voia de lao 
femeie. Semăna cu un sportiv, care înfrunta valurile în picioare 
pe o scândură. Pentru numele lui Dumnezeu, exact asta văzuse 
în el, prototipul unui tânăr surfer din California. 

Deși puterile i se scurgeau prin rană, sporindu-i amețeala, 
chiar dacă epuizarea fizică și sângerarea abundentă îi slăbiseră 
mult puterea de a judeca, atât de mult încât ajunsese să-și 
plece urechea spre acuzaţiile neroade ale lui Spivey, nu putea 
totuși să creadă că Luke era diavolul însuși. Să fi luat diavolul 
chipul unui tânăr surfer? Era mult prea banal ca să poţi crede 
așa ceva. Dacă diavolul ar fi existat, dacă și-ar fi dorit un fiu, 
dacă și-ar fi dorit un băiat de la ea, de ce n-ar fi venit noaptea 
cu adevăratul lui chip? Oricum, nu i-ar fi putut rezista. De cen- 
ar fi acționat direct, fluturându-și aripile și dând din coadă? Luke 
bea bere și avea o adevărată pasiune pentru cartofii prăjiţi. 
Urina, făcea duș i se spăla pe dinţi ca orice om obișnuit. Uneori 
conversaţia lui devenea de-a dreptul plicticoasă și greu de 
suportat. N-ar fi trebuit ca diavolul să fie cel puţin spiritual? 

Fără discuţie, Luke era Luke și nimic mai mult. 

Deschise ochii. Joey îl îmbrăţișa fericit pe Chewbacca. Era atât 
de firesc. 

Cu siguranţă, își spuse ea, că diavolul trebuie să fi nutrit o 
plăcere perversă obligându-mă tocmai pe mine să-i port odrasla. 

In fond, fusese cândva călugăriţă. Fratele ei fusese preot - un 
martir. Se lepădase de credinţa ei. Fusese virgină atunci când se 
dăruise bărbatului de pe vasul de croazieră. Nu fusese oare cea 


373 


mai potrivită împrejurare pentru ca diavolul să-și poată bate joc 
de primul născut al unei virgine? 

Ce nebunie! Se ura pe sine însăși pentru că se îndoia de 
propriul ei copil și pentru că ajunsese să pună un preţ - chiar 
dacă minim - pe bâlbâielile lui Spivey. Și totuși... nu i se 
schimbase, oare, toată viaţa în bine chiar din clipa în care 
rămăsese însărcinată? Fusese cât se poate de sănătoasă - fără 
răceli, fără dureri de cap - fusese fericită și avusese noroc în 
afaceri. De parcă ar fi fost... binecuvântată. 

În cele din urmă, mulţumit că își văzuse câinele sănătos, Joey 
îl lăsă pe Chewbacca și se duse la Christine. Frecându-și ochii 
roșii și smiorcăindu-se, o întrebă: 

— Mami, s-a terminat? O să fie totul bine? Încă mi-e frică. 

Nu-i venea să-l privească în ochi dar, spre uimirea ei, nu 
descoperi nimic ameninţător în ei, nimic care să-i îngheţe 
sângele în vine. 

— Brandy... nu, Chewbacca veni lângă ea și îi mirosi mâna. 

— Mami, spuse Joey, îngenunchind lângă ea, mi-e frică. Ce ți- 
au făcut? Ce ți-au făcut? O să mori? Să nu mori, mami, te rog să 
nu mori. 

Îi puse o mână pe faţă. Îi era teamă, tremura. Dar teama lui 
era mult mai bună decât transa în care căzuse până atunci. 
Alunecă lângă ea. După o clipă de ezitare, îl cuprinse cu mâna 
sănătoasă. Joey al ei. Fiul ei. Puiul ei. Faptul de a-l simţi lângă ea 
i se părea ceva extraordinar, ceva minunat. Apropierea lui se 
dovedea cel mai bun medicament, pentru că se simţea iar în 
puteri, cu mintea eliberată de imaginile tulburi și bolnave care 
erau un fel de testament pervers al lui Grace Spivey. Faptul că 
își putea îmbrăţișa fiul, faptul că îi simţea braţele strângând-o cu 
putere, întreaga lui fiinţă căutând dragostea și protecţia ei, o 
vindecase de nebunia contagioasă a lui Spivey. Băiatul acesta 
era fructul ieșit din ea, viaţa pe care ea o dăruise lumii, și nimic 
altceva nu era mai preţios pentru ea - acum și întotdeauna. 

e 

Kyle Barlowe se lăsase la pământ cu spatele sprijinit de 
perete și își îngropase fața în palme pentru a nu vedea 
rămășițele hidoase ale Mamei Grace. Câinele se apropie de el și 
îl mirosi. Kyle îl privi. Potaia îi linse faţa. Avea limba caldă și 
nasul rece ca oricare alt câine. Parcă era fața unui clovn. Cum 


374 


de-și imaginase că un asemenea câine ar fi putut fi unul dintre 
dulăii iadului? 

— Am iubit-o ca pe o mamă, și ea mi-a schimbat viaţa. Așa că 
i-am rămas alături chiar atunci când nu avea dreptate sau când 
începuse să o ia razna, chiar și atunci când... s-a apucat să facă 
lucruri nebunești, spuse Kyle, uimit de sunetul propriei lui voci. 

Era surprins că le face astfel de confesiuni Christinei Scavello 
și lui Charlie Harrison. 

— A avut... puterea asta. Nu pot să neg. Era ca în filme... 
avea viziuni. Știţi? Era un fel de medium. Așa a putut să vă 
urmărească... nu pentru că Dumnezeu îi arăta drumul... și nu 
pentru că băiatul ar fi fost fiul diavolului... ci pentru că era o 
clarvăzătoare. 

Kyle nu știuse nimic despre lucrurile astea până în clipa în 
care se auzise pe el însuși vorbind despre ele. Și nici acum nu 
părea să știe ce are de spus până în momentul când cuvintele îi 
ieșeau din gură. 

— Avea viziuni. Și nu cred că erau religioase, așa cum 
bănuiam. Nu veneau de la Dumnezeu. In niciun caz. Poate că a 
știut asta de la bun început. Sau poate că ea le interpreta greșit. 
Poate că ea chiar credea că vorbește cu Dumnezeu. Nu știu 
dacă avea intenţia de-a face rău. Poate că își interpreta greșit 
viziunile, cine știe? Dar e o mare diferenţă între a fi un medium 
și a fi loana D'Arc. O mare diferență. 

e 

Charlie ascultă spovedania lui Kyle Barlowe. Vocea profundă, 
plină de căinţă a uriașului îi calma durerile într-un chip straniu. 
Efectul se datora în parte și faptului că Barlowe îl ajuta să 
înţeleagă ceea ce se întâmplase într-o lumină mai puţin 
fantastică decât cea care izvora din Armageddon. Le demonstra 
cum puteai fi paranormal fără să fii supranatural sau apocaliptic. 
Dar Charlie se simţea relaxat și din cauza tonalităţii și cadenţei 
ciudate a vocii uriașului, din cauza unui fum subțire care plutea 
prin aer și din cauza unei calităţi greu de definit a luminii sau 
căldurii care îl ajuta să recepteze mesajul, așa cum subiectul 
unui hipnotizator devine receptiv la orice fel de sugestii. 

— Mama Grace avea intenţii bune, continuă Kyle. Abia acum, 
către sfârșit, și-a pierdut busola. S-a tulburat. Și, așa să-mi ajute 
Dumnezeu, am fost alături de ea, în ciuda propriilor mele 
îndoieli. Aproape că mersesem prea departe. Aproape... așa să- 


375 


mi ajute Dumnezeu... aproape că era să mă folosesc de cuţit 
împotriva copilului. Vedeţi cum e... cred că și băiatul ăsta al 
vostru... poate are niște puteri psihice. Aţi observat vreodată 
așa ceva? Aveţi vreo indicație? Cred că, într-un fel, seamănă cu 
Mama Grace, trebuie să fie și el un clarvăzător sau ceva 
asemănător, chiar dacă el n-o știe, chiar dacă puterile lui nu 
sunt încă evidente, totuși... și exact asta a simţit ea la el... dara 
fost o înţelegere greșită. Asta trebuie să fie. Așa se explică totul. 
Sărmana Grace. Scumpa de ea. Avea intenţii bune. Vă vine să 
credeţi? Ea avea intenții bune, eu la fel, și toţi ceilalți membri ai 
bisericii. Ea avea numai intenţii bune. 

Chewbacca îl lăsă pe Kyle și se duse la Charlie, care îl lăsă să- 
| miroase cu afecțiune. Observă sângele din urechea câinelui și 
de pe blana din jurul urechii. Asta însemna că Barlowe îl lovise 
tare cu patul armei; și totuși, părea complet vindecat. Cu 
siguranţă că fusese o lovitură serioasă. Și totuși câinele nu era 
ameţit sau dezorientat. Chewbacca îl privi în ochi. Charlie se 
încruntă. 

— Avea intenţii bune. Avea intenţii bune, spuse Kyle. Își 
îngropă faţa în palme și începu să plângă. 

Ținându-și, plin de afecţiune, mama în braţe, Joey spuse: 

— Mami, mă sperie. Ce tot spune? Mă sperie. 

— Totul e-n regulă, îi spuse Christine. 

— Mă sperie. 

— E-n regulă, șefule. 

Spre surprinderea lui Charlie, Christine reuși să mai facă doi 
pași înapoi, până la peretele de care se sprijini cu spatele. 
Păruse prea epuizată ca să se mai poată mișca sau vorbi. Dar 
acum arăta mai bine iar paloarea accentuată îi dispăruse. 

Continuând să plângă, ștergându-și nasul cu mâneca și ochii 
cu pumnul lui mic, Joey întrebă: 

— Charlie? Ţi-e bine? 

Deși Spivey și oamenii ei nu mai reprezentau un pericol, 
Charlie era convins că va muri în peștera asta. Se simţea rău și 
ar mai fi trecut ore întregi până să fie mobilizate ajutoare și alte 
ore până când ele să ajungă aici. N-avea să reziste atât de mult. 
Incercă totuși să-i zâmbească lui Joey și, cu o voce atât de slabă 
încât îl sperie, spuse: 

— Sunt bine. 

Băiatul își lăsă mama și se apropie de Charlie. 


— Nici Magnum nu s-ar fi putut descurca mai bine ca tine. 

Băiatul se așeză lângă el și îl atinse cu mâna. Charlie tresări, 
dar totul era în ordine; pentru câteva minute își pierdu 
cunoștința sau poate adormi. Când își reveni, Joey era din nou 
lângă mama lui, iar Kyle Barlowe părea gata de plecare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Charlie. 

Christine se simţi ușurată când îl văzu revenindu-și. 

— N-avem cum să ieșim de aici pe picioarele noastre. Va 
trebui să fim duși pe targă. DI Barlowe se duce după ajutor. 

Zâmbetul lui Barlowe se dorea un fel de confirmare, dar nu 
reuși să fie decât o grimasă obosită pe faţa lui aspră. 

— Nu mai ninge, s-a oprit și vântul. Dacă o iau pe una din 
potecile din pădure, aș ajunge jos în câteva ore. Poate găsesc o 
echipă de salvamontiști, să-i aduc aici înainte de căderea nopții. 
Sunt sigur că voi reuși. 

— Il iei și pe Joey cu tine? întrebă Charlie. Vocea îi devenise 
ceva mai puternică. Faptul de a vorbi nu-l mai storcea de vlagă 
ca înainte. Îl scoţi de aici? 

— Nu, spuse Christine, Joey rămâne aici. 

— O să mă mișc mai repede fără el, spuse Barlowe. Și apoi 
aveți nevoie de el ca să pună lemne pe foc. 

— O să am grijă de ei, domnule Barlowe, spuse Joey. Poţi să ai 
încredere în mine. În mine și în Chewbacca. 

Câinele lătră încetișor, de parcă ar fi vrut să confirme spusele 
băiatului. 

Barlowe îi adresă băiatului un alt surâs schimonosit. Joey îi 
răspunse cu un zâmbet. Joey accepta schimbarea uriașului cu 
mult mai multă promptitudine decât Charlie, iar încrederea 
părea să fie reciprocă și bine motivată. Barlowe plecă. O clipă 
rămaseră tăcuţi. Nici măcar nu priviră spre cadavrul lui Grace 
Spivey, de parcă ar fi fost un bloc oarecare de piatră. 

Strângând din dinţi, Charlie își adună puterile într-un efort 
epuizant încercând să se ridice iar. Data trecută când încercase, 
resursele fizice nu-i îngăduiseră s-o facă, dar acum reuși mult 
mai ușor. Durerea provocată de rana din umăr scăzuse 
substanţial. Mai rămăsese din ea doar o sâcâială. Celelalte răni 
continuau să supureze, dar mult mai puţin ca înainte, fără a-l 
secătui de energie și vlagă. Intr-un fel, se simţea... renăscut și 
știa că va reuși să reziste până la venirea echipei de salvare 
care îi va scoate de aici și îi va duce la un spital. 


377 


Se întrebă dacă se simțea mai bine din cauza lui Joey. Băiatul 
venise la el, îl atinsese, adormise două minute, și se trezise... în 
parte vindecat. Să fi fost una dintre puterile copilului? Oricum, 
era o putere imperfectă, pentru că Charlie nu fusese vindecat pe 
de-a-ntregul. Rana provocată de glonţ nu se închisese, vânătăile 
și ulcerațiile nu dispăruseră; se simţea doar puţin mai bine. 
Imperfecţiunea puterii de a vindeca - dacă ea exista cu 
adevărat - părea să fie un argument în favoarea explicaţiei 
psihice date de Barlowe. Insuficienţa acelei puteri dovedea că 
Joey nu era conștient de ea, era vorba de o capacitate 
paranormală care se manifesta cât se poate de inconștient. 
Ceea ce însemna că Joey era doar un băieţel înzestrat cu un 
anumit dar. Pentru că, dacă ar fi fost Antichristul, ar fi posedat 
puteri miraculoase și nelimitate, iar vindecarea mamei lui și a lui 
Charlie ar fi fost deplină. Nu-i așa? Cu siguranţă că da. 

Chewbacca se întoarse la Charlie. Mai era încă sânge închegat 
în jurul urechii. Charlie îl privi în ochi. Apoi îl mângâie. 

Rana Christinei se opri din sângerat și durerea dispăru. Își 
simţi capul limpede. Cu fiecare minut își dădea tot mai bine 
seama că salvarea lor se datora nu unor forțe supranaturale, ci 
hotărârii și rezistenţei lor incredibile. Își recâștigă încrederea în 
sine și, pentru prima oară în tot acest timp, începu să se uite cu 
încredere spre viitor. Preţ de câteva minute, pe când sângera și 
se simţea neajutorată, atunci când Spivey se aplecase asupra lui 
Joey, Christine cedase unei disperări pe care nu o mai trăise 
niciodată până atunci. Ajunsese într-un asemenea hal, încât 
atunci când liliecii furioși o atacaseră pe Spivey din cauza 
focurilor de armă, se întrebase dacă nu cumva Joey era totuși 
ceea ce credea Spivey că e. Doamne! Acum, când Barlowe era 
în drum spre ajutor, când ceea ce fusese mai rău trecuse, când 
era tot mai convinsă că ea și Charlie vor scăpa, văzându-l pe 
Joey cu câtă vioiciune punea lemne pe foc, nu înțelegea cum 
putuseră pune stăpânire pe ea gânduri așa de prostești. Fusese 
atât de obosită, de epuizată, de descurajată, încât ajunsese să 
creadă în elucubraţiile lui Spivey. Deși momentul de nebunie 
trecuse iar echilibrul se reinstaurase, era cutremurată la gândul 
că până și ea fusese, chiar și pentru foarte puţin timp, un sol 
fertil pentru nebunia lui Spivey. Cât de ușor se puteau întâmpla 
astfel de lucruri: un nebun îi intoxică pe naivi cu amăgelile lui și 
imediat apare o bandă de isterici - sau un cult, cum era cazul de 


378 


față - care se crede călăuzit de cele mai bune intenţii și e 
înarmat împotriva îndoielilor cu o credinţă de fier în justețea 
propriei cauze. Răul, își dădu ea seama, era nu în băieţelul ei, ci 
în atracţia fatală a omenirii spre răspunsurile cele mai simple, 
chiar dacă iraționale. 

— Ai încredere în Barlowe? o întrebă Charlie, din cealaltă 
parte a camerei. 

— Cred că da, răspunse Christine. 

— S-ar putea ca pe drum să-și schimbe iar convingerile. 

— Cred că va trimite pe cineva în ajutor. 

— Dacă se întâmplă să-și schimbe din nou opiniile despre 
Joey, nici nu mai e nevoie să se întoarcă. Ne poate lăsa aici și 
foamea o să termine ce a Început el. 

— Pun pariu că se întoarce, spuse Joey scuturându-și mâinile 
de praful crengilor aruncate pe foc. Cred că e un tip de treabă. 
Tu nu, mami? Nu crezi că e un om de treabă? 

— Ba da, răspunse Christine zâmbind. E un om de treabă, 
iubitule. 

— Ca și noi, completă Joey. 

— Exact, spuse ea. 

e 

După câteva ore, dar înainte de căderea nopţii, auziră un 
elicopter. 

— Probabil că elicopterul e prevăzut cu schiuri, spuse Charlie. 
Vor ateriza în poiană și echipa de salvare va veni pe jos până 
aici. 

— Mergem acasă? întrebă Joey. 

Christine începu să plângă de bucurie și ușurare. 

— Plecăm acasă, iubitule. Ar fi bine dacă ţi-ai pune haina și 
mănușile. 

Băiatul alergă spre grămada de haine adunată în colț. 

— Mulţumesc, îi spuse Christine lui Charlie. 

— Îmi pare rău, dar n-am reușit, îi spuse el. 

— Ba nu. Acum, la sfârșit am avut puţin noroc... nehotărârea 
lui Barlowe și liliecii. Dar n-am fi ajuns până aici dacă nu te-am fi 
avut pe tine. Ai fost grozav. Te iubesc, Charlie. 

El ezită să-i răspundă, pentru că i se părea că orice 
îmbrăţișare venită de la ea era și din partea băiatului. Avea încă 
îndoieli în privința acestuia, chiar dacă făcea eforturi să creadă 
că explicaţia lui Barlowe era cea adevărată. 


379 


Joey se apropie încruntat de Christine. Șnurul de la glugă era 
prea larg și nu reușea să-i desfacă nodul. 

— Mami, de ce mi-au pus șireturi de pantofi sub bărbie? 

Christine îl ajută, zâmbind. 

— Credeam că ai învăţat să-ţi legi șireturile de pantofi. 

— Da, spuse băiatul mândru. Dar astea nu-s la pantofi. 

— Ei bine, mi-e teamă că nu te pot considera băiat mare până 
când nu vei fi în stare să legi șireturile de pantofi indiferent unde 
s-ar afla. 

— Așa! Atunci cred că n-o să fiu niciodată băiat mare. 

— Ba ai să fii, iubitule, răspunse Christine după ce-i legă 
gluga. _ 

Charlie o privi în timp ce-și îmbrăţișa fiul. Oftă. Işi scutură 
capul. Își limpezi gâtul, apoi spuse: 

— Și eu te iubesc, Christine. Zău că da. 

e 

Două zile mai târziu, în spitalul din Reno, după ce trebui să 
îndure atențiile unui șir nesfârșit de doctori și surori, după 
câteva discuţii cu poliția și un interviu luat de presă, după ce 
vorbi îndelung la telefon cu Henry Rankin, după două nopţi în 
care i se administrară somnifere, lui Charlie i se permise să 
doarmă fără ajutorul nici unui drog. Adormi repede, și începu să 
viseze. 

Visă că face dragoste cu Christine, ceea ce nu era rodul 
imaginaţiei, ci amintirea nopţii lor de dragoste de la cabană. Nu 
se mai dăruise niciodată până atunci altcuiva așa cum o făcuse 
față de ea, care la rândul ei, îi mărturisise că nu mai făcuse 
niciodată, cu niciun alt bărbat, lucrurile pe care le făcuse cu el. 
Acum, în vis, dădeau dovadă de aceeași dorinţă și energie, 
eliberându-se de toate inhibiţiile. Dar în vis ca și în realitate, mai 
era ceva... ceva sălbatic, ceva înspăimântător și animalic, de 
parcă actul pe care îl împlineau era mai mult decât expresia 
dragostei sau a lăcomiei, de parcă ar fi fost... o ceremonie, o 
înlănţuire care îl lega definitiv și total de Christine, deci și de 
Joey. În timp ce Christine îl cuprindea și el intra în ea asemenea 
unui taur nesăţios, podeaua de sub ei începu să se deschidă - și 
aici visul nu mai semăna cu realitatea - iar sofaua începu să 
alunece în despicătură; deși amândoi își dădeau seama de 
pericol, nu mai puteau face nimic împotriva lui, nu puteau să 
renunțe la dragostea lor nici măcar pentru a se salva. 


380 


Continuară să se agaţe unul de altul cu și mai multă intensitate, 
în vreme ce deschiderea din podea devenea și mai largă și 
astfel zăriră ceva în bezna de dedesubt, ceva care era flămând 
de ei. Charlie vru să se desprindă de ea, să fugă, să ţipe, dar nu 
reuși, putu doar s-o înlănţuiască și mai strâns, să intre și mai 
adânc în ea, în timp ce sofaua se prăvălea prin hăul căscat sub 
ei, iar podeaua cabanei dispărea. Se prăbușiră într-o... 

Se trezi în patul spitalului, gâfâind. Pacientul din patul vecin 
sforăia ușor, dar nu se trezi. Camera era învăluită în întuneric, 
excepţie făcând lumina mică de la piciorul fiecărui pat și 
strălucirea vagă a lunii, reflectată în geamuri. _ 

Charlie se sprijini cu toată greutatea de tăblia patului. Incet, 
bătăile inimii și respiraţia agitată i se liniștiră. Era lac de 
sudoare. Visul îi aduse din nou în minte toate îndoielile asupra 
lui Joey. Val Gardner venise cu avionul de la Orange County și-l 
luase pe Joey acasă în cursul după-amiezii. Lui Charlie îi părea 
sincer rău de plecarea copilului. Băiatul fusese așa de drăguţ, 
atât de plin de umor, încât personalul spitalului se îndrăgostise 
de el, iar vizitele lui dese făcuseră să treacă timpul mai repede. 

Acum însă, datorită coșmarului iscat din subconștientul lui, 
neliniștea sufletească îi reveni. 

Charlie se considerase mereu un om bun, un om care 
întotdeauna făcuse ceea ce trebuia să facă, un om care îi ajuta 
pe cei nevinovaţi, pedepsindu-i pe cei răi. De aceea își și dorise 
să-și petreacă viaţa jucându-se de-a Detectivul Particular. Sam 
Spade, Phil Marlowe, Lee Archer, Charlie Harrison erau oameni 
de o înaltă moralitate, oameni admirabili, poate chiar eroi. Bun. 
Ei și, ce-i cu asta? Ce dacă Joey a chemat în ajutor liliecii? Ce 
dacă Chewbacca era Brandy, omorât de două ori și tot de atâtea 
ori reînviat de stăpânul lui? Ce dacă Joey era un fenomen psihic 
mult mai conștient de puterile lui decât credea Barlowe și cu 
mult mai... cu mult mai demonic decât își închipuise Spivey? 
Nebunie. Dar dacă era adevărat? Ce-ar fi trebuit să facă un om 
bun în această situație? Ce-ar fi trebuit să întreprindă? 

e 

Câteva săptămâni mai târziu, pe seară, într-o duminică de 
aprilie, Charlie se duse la cimitirul pentru animale de casă, unde 
era înmormântat Brandy. Ajunse după ora închiderii. Întunericul 
se lăsase de-a binelea. Avea cu el un târnăcop și o lopată. 


Mormântul, cu micul lui monument funerar, se afla pe vârful 
unei coline, îi spusese Christine, între doi dafini indieni, unde 
iarba era argintie în lumina lunii aflate în cel de-al treilea pătrar. 


BRANDY 
IUBITUL NOSTRU CÂINE 
ȘI PRIETEN DRAG 


Charlie rămase în fața mormântului, ezitând, dar convins că 
nu avea de ales. Și-ar fi aflat liniștea doar dacă descoperea 
adevărul. Cimitirul învăluit în mantia nopţii, plin de pisici, câini, 
hamsteri, papagali, iepuri, cobai care își dormeau somnul de 
veci, era cufundat într-o liniște nepământeană. Adierea vântului 
era răcoroasă. În răstimpuri, copacii își tremurau crengile cu un 
foșnet rar. 

Își scoase fără niciun chef haina ușoară, puse lanterna alături 
și se apucă de treabă. Rana din umăr se vindecase mult mai 
repede decât s-ar fi așteptat medicii. Cu toate acestea, nu era 
încă în forma cea mai bună și simţi destul de repede oboseala. 
Brusc, lopata scoase un sunet sec lovindu-se de capacul unui 
coșciug solid, dar simplu, făcut din lemn de pin, aflat la mai 
puţin de un metru sub pământ. In scurt timp reuși să dezgroape 
toată lada de lemn. În lumina lunii se vedea ca un dreptunghi 
palid, înconjurat de pământ. 

Charlie ştia că cimitirul oferea două posibilități de 
înmormântare: cu și fără coșciug. În ambele cazuri, animalul era 
învelit în pânză și băgat într-un sac de canava cu fermoar. Joey 
și Christine preferaseră o procedură completă, așa că în coșciug 
se afla și sacul cu fermoar. Dar în el se afla oare Brandy sau era 
gol? Observă absenţa mirosului specific de descompunere, însă 
dacă sacul era prevăzut cu substanţe speciale și bine închis, 
mirosul nu putea străbate prin pânză. 

Se așeză pe marginea gropii, ca să-și tragă sufletul. De fapt, 
încerca să tragă de timp. li era groază să deschidă sacul, nu 
pentru că îl înnebunea ideea că va da peste trupul mâncat de 
viermi al câinelui, ci fiindcă îl îmbolnăvea spaima că nu va găsi 
nimic acolo. Poate că ar fi fost mai bine dacă ar fi închis 
mormântul și ar fi plecat. Poate că nici nu conta cine era, de 
fapt, Joey Scavello. Existau, în fond, teologi care susțineau că 
diavolul, fiind un înger căzut și, de aceea, bun în fond, nu era 


382 


rău din toate punctele de vedere, ci, mai curând altfel decât 
Dumnezeu. Işi aminti dintr-o dată un vers al lui Samuel Butler pe 
care îl citise în liceu și care devenise unul din citatele lui 
favorite: „O scuză pentru diavol - trebuie să ţinem cont că n-am 
audiat decât un martor. Dumnezeu a scris toate cărțile.” 

Noaptea mirosea a pământ reavăn. Deasupra veghea luna. În 
sfârșit, scoase capacul de pe ladă. Ilnăuntru se afla sacul cu 
fermoar. In ciuda silei, se întinse pe pământ, lângă groapă, se 
aplecă și prinse sacul în mâini. Începu să-l pipăie ca într-un joc 
macabru până se convinse că înăuntru se afla trupul unui câine 
de mărimea lui Brandy. 

Era destul. Avea dovada pe care o căâutase. Dumnezeu știe de 
ce, dar simţise nevoia s-o facă. Nu fusese mânat de curiozitate, 
ci de o obligaţie transformată în obsesie, ce părea să vină din 
afara lui. Era un impuls despre care unii ar fi spus că vine direct 
de la Dumnezeu, dar pe care el prefera să nu-l analizeze. În 
ultimele săptămâni fusese dominat de acel impuls, de o voce 
interioară care fi poruncea să facă un drum până la cimitirul 
pentru animale. In cele din urmă cedase, acceptase să aplice 
planul acela prostesc, iar ceea ce găsise nu reprezenta un 
complot născocit de diavol, ci era dovada propriei lui neghiobii. 
Deși cimitirul era pustiu și nu-l putea vedea nimeni, roși jenat. 
Brandy nu se întorsese din mormânt. Chewbacca era un alt 
câine. Fusese o prostie să-și închipuie altceva. Acum era convins 
de nevinovăția lui Joey. Nu avea niciun sens să deschidă sacul 
pentru a vedea rămășițele în descompunere. 

Se întrebă ce-ar fi făcut dacă mormântul ar fi fost gol. Ar fi 
trebuit să omoare copilul, să distrugă Antichristul, să salveze 
lumea de Armageddon? Ce tâmpenie. N-ar fi putut face nimic 
din toate astea chiar dacă Dumnezeu însuși i-ar fi apărut, în 
mantie albă, cu barbă de foc și cu condamnarea la moarte 
înscrisă pe tăblițe de piatră. Propriii lui părinţi își bătuseră 
copilul și abuzaseră de el, iar acum crima care îl îngrozea cel 
mai cumplit era crima îndreptată împotriva unui copil. Chiar 
dacă mormântul ar fi fost gol, demonstrându-i astfel că Spivey 
nu se înșelase asupra copilului, Charlie tot nu s-ar fi putut atinge 
de băiat. Nu și-ar fi putut depăși părinţii, ucigând un copil. Dacă 
ar fi făcut-o, poate că o vreme ar fi putut trăi împăcat cu fapta 
sa, pentru că ar fi considerat că Joey nu era un copil oarecare, ci 
un spirit rău. Dar, odată cu trecerea timpului s-ar fi născut 


383 


îndoielile. Ar fi început să-și spună că modul de a se comporta al 
liliecilor fusese o pură invenţie de-a lui, că mormântul gol nu 
avea, de fapt, o însemnătate chiar așa de mare și că toate 
celelalte semne nu fuseseră decât rodul unei mistificări. Ar fi 
sfârșit prin a-și spune că Joey nu era demonic, ci doar înzestrat, 
că nu era în slujba cine știe căror puteri supranaturale, ci doar 
posesorul unor capacităţi psihice deosebite. Ar fi ajuns la 
concluzia că nu distrusese un duh rău, ci că omorâse un copil 
deosebit, dar în întregime nevinovat. Și atunci pământul ar fi 
devenit un adevărat iad. 

Rămase întins cu faţa pe pământul rece și umed. Privi în 
mormântul câinelui, la sacul de pânză înrămat de scândurile de 
pin. Era un sac negru care ar fi putut să conţină orice. Mâinile lui 
îl convinseseră însă că acolo era un câine, așa că nu mai era 
nevoie să-l deschidă. 

Capătul fermoarului strălucea în bătaia unei raze de lună. 
Lucirea argintie îl făcea să semene cu un ochi rece și holbat. 
Chiar dacă ar fi deschis sacul și ar fi găsit numai pietre sau 
poate ceva mult mai rău, ceva oribil care să confirme faptul că 
rădăcinile lui Joey erau adânc înfipte în pucioasă, tot n-ar fi 
putut acţiona ca un răzbunător al lui Dumnezeu. Ce obligații 
avea faţă de o divinitate care îngăduia atâta rău pe pământ? 
Cum rămânea cu propria lui copilărie, cu groaznica ei 
singurătate, cumplitele bătăi, și permanenta spaimă pe care le 
îndurase? Unde fusese atunci Dumnezeu? Putea oare viața să 
devină și mai rea doar pentru că s-ar fi produs niște răsturnări în 
ierarhia divină? Își aminti de pușculița mecanică a lui Denton 
Boothe: Nu există dreptate într-o lume de măgari. 

Poate că o schimbare ar fi adus și dreptatea. 

Dar el nu credea că lumea este condusă de Dumnezeu sau de 
diavol. Nu credea în puterile divine. 

Ceea ce făcea și mai ridicolă prezenţa lui aici. 

Capătul fermoarului licări. 

Se rostogoli pe spate, să nu mai vadă licărul. 

Se sculă în picioare, ridicând capacul coșciugului. Ar fi trebuit 
să-l pună la loc, să astupe mormântul, să plece acasă și să 
judece mai raţional. 

Ezită. 

La naiba. 


Blestemându-și propria curiozitate, puse capacul jos. Scoase 
sacul din groapă. Trase în întregime fermoarul, care scoase un 
sunet ca de insectă. 

Tremura. 

Trase și pânza din interior. Aprinse lanterna și rămase cu gura 
căscată. Ce naiba? Cu o mână tremurândă îndreptă fascicolul 
lanternei spre micul monument și citi din nou inscripţia, apoi 
îndreptă încă o dată lanterna spre conţinutul sacului. O clipă nu 
știu la ce-i folosea această descoperire, dar încet, ceața 
confuziei se ridică. Părăsi mormântul și cadavrul în 
descompunere, care îi stârnise o greață violentă. 

Când își veni în fire, începu să tremure, dar mai curând de râs 
decât de teamă. Stătea acolo în liniștea nopţii, pe o colină, într- 
un cimitir de animale, un bărbat în toată puterea cuvântului, dar 
robul unor superstiții de-a dreptul copilărești, simțindu-se 
aidoma calului de bătaie al unei glume cosmice de tot hazul, 
chiar dacă îi lăsa senzaţia că e un măgar sadea. In sac era un 
seter irlandez, nu un câine auriu de aport, deci nu era Brandy, 
ceea ce însemna că oamenii care lucrau aici încurcaseră 
lucrurile înmormântându-l pe Brandy în altă parte și punând 
seterul în locul lui. Un câine vârât într-un sac de pânză seamănă 
leit cu un alt câine în aceeași situaţie, așa că greșeala 
administratorului părea nu numai de înțeles, dar și inevitabilă. 
Dacă groparul fusese neatent sau dacă din când în când mai 
atingea și câte-o sticlă, exista șansa ca o grămadă din câinii de 
acolo să fi fost îngropaţi la căpătâiul altor monumente și pietre 
funerare. De fapt, înmormântarea câinelui nu era la fel de 
importantă ca înmormântarea bunicii sau a mătușii Emma. 
Măsurile de prevedere nu erau chiar așa de meticuloase. Pentru 
a localiza adevăratul mormânt al lui Brandy ar fi trebuit ca mai 
întâi să afle identitatea seterului și apoi să atace un al doilea 
mormânt; privind la sutele și sutele de monumente și pietre, își 
dădu seama că era o sarcină imposibilă. Și apoi nu mai avea 
nicio importanţă. Gafa groparului fu ca un duș rece pentru 
Charlie - îl readuse în simţiri. Se văzu pe sine ca pe o parodie a 
eroului unei benzi desenate, bântuind printr-un cimitir în căutare 
de... Ce căuta? Câinele lui Dracula? Râse cu atâta poftă încât 
trebui să se așeze ca să nu cadă din picioare. 

Se spune că Dumnezeu acţionează în chip misterios. Poate că 
și diavolul face la fel. Dar Charlie nu putea crede că diavolul 


385 


fusese atât de misterios, de subtil, de înșelător, de tâmpit, pur și 
simplu, încât să piardă urma lui Brandy provocând o încurcătură 
în cimitirul pentru animale. Un astfel de diavol ar fi încercat să 
cumpere sufletul unui om oferindu-i o avere pe o chitanţă de 
pariuri la un meci de baseball. Or, un astfel de demon nu poate 
fi luat în serios. 

Cum și de ce ajunsese să se implice atât de serios în toată 
povestea asta? Fusese oare contagioasă nebunia religioasă a lui 
Spivey? Să fi contractat și el, într-o formă mai ușoară, febra 
sfârșitului lumii? 

Râsul avusese un efect pozitiv, așa că, atunci când se linişti, 
se simţea deja mai bine, aproape vindecat de boala din ultimele 
săptămâni. 

Împinse cu ajutorul lopeţii sacul cu defunctul înapoi în groapă. 
Apoi aruncă peste ladă capacul, umplu groapa cu pământ, 
pătători locul, șterse lopata și se întoarse la mașină. 

Nu găsise ceea ce se aștepta, probabil nu descoperise nici 
adevărul, dar găsise, mai mult sau mai puţin, ceea ce sperase 
să afle - o cale de ieșire, un răspuns acceptabil, ceva cu care să 
se poată împăca, eliberându-se de această tortură. 

e 

Începutul lui mai în Las Vegas este foarte plăcut, ferit de 
căldura dogoritoare a verii și scutit de nopțile reci ale iernii. 
Aerul uscat și călduț risipise până și amintirile cele mai 
îngrozitoare ale coșmarului pe care îl trăiseră în munţii Sierra. 

În prima dimineaţă de vineri a lunii, Charlie și Christine urmau 
să se căsătorească într-o biserică ţipător colorată, de o totală 
lipsă de gust, dar neînregimentată în vreo sectă, aflată în 
imediata vecinătate a unui cazino. Ideea îi amuza copios. Nu 
vedeau în căsătoria lor un act solemn, ci mai curând începutul 
unei aventuri vesele, care era de preferat să pornească în 
hohotul  râsetelor, decât în sobrietatea unei pompe de 
circumstanţă. Și apoi, de vreme ce tot hotărâseră să se 
căsătorească, avântul lor în acest sens devenise greu de 
stăpânit, așa că niciun alt loc nu li se părea mai potrivit pentru 
asta decât Las Vegas, cu legile lui liberale privind căsătoria. 

Veniseră în Las Vegas cu o seară înainte și se stabiliseră cu 
mica lor suită la Bally's Grand. În numai câteva ore orașul le 
trimisese semne care anunțau o căsnicie fericită. În drum spre 
cină, Christine băgase o monedă de 25 de cenți într-un joc 


386 


mecanic și, deși juca pentru prima oară, câștigase un pot de 
1000 dolari. Mai târziu, la o altă mașină, fiecare câștigase câte o 
mie. Dimineaţa, la ieșire din cafeneaua unde serviseră un mic 
dejun delicios, Joey găsise un dolar de argint pe care îl scăpase 
cineva, așa încât, el considera că averea lui o depășea binișor 
pe cea a mamei și a lui Charlie: 

— Un dolar întreg! 

ÎI luaseră și pe Joey cu ei pentru că maică-sa nu suporta 
gândul să se despartă de el. Calvarul prin care tocmai trecuseră, 
faptul că fusese la un pas să-și piardă băiatul, lăsaseră asupra ei 
urme adânci și dacă nu-l vedea pe Joey mai mult de două ore, își 
pierdea cumpătul. 

— Cu timpul, îi spusese ea lui Charlie, totul va reintra în 
normal. Dar pentru moment lucrurile sunt așa cum sunt. Mai 
târziu vom putea să plecăm și singuri, numai noi doi, și să-l 
lăsăm pe Joey cu Val. Îți promit. Dar nu acum. Nu chiar acum. 
Așa că, dacă vrei să ne căsătorim, va trebui să luăm și băiatul în 
luna de miere. Cam cum ţi se pare pentru o aventură? 

Pe Charlie nu-l deranja. Îi plăcea băiatul. Joey era un tovarăș 
excelent, bine educat, curios, deștept și plin de afecțiune. 

La ceremonie, Joey se arătă încântat de rolul lui de cavaler de 
onoare. Păstrase inelul cu o figură solemnă și atunci când venise 
clipa, i-l întinsese lui Charlie cu un surâs așa de deschis și cald, 
încât mirele se temu ca nu cumva aurul, în care se afla un 
diamant, să se topească la căldura lui. 

După ce legătura lor deveni oficială și părăsiră biserica pe 
acordurile înregistrate ale lui Wayne Newton, care cânta „Joy to 
the World”, au hotărât să renunțe la limuzină și să meargă pe 
jos până la hotel. Ziua era caldă, albastră, limpede (doar câţiva 
norișori pierduţi pe imensitatea aurie) și frumoasă, în ciuda 
cârciumilor de pe bulevardul Las Vegas care se înghesuiau pe 
ambele părți ale drumului. 

— Ce-aţi zice de un ospăț de nuntă? întrebă Joey în timp ce se 
plimbau. 

— Abia ai luat micul dejun acum două ore, spuse Charlie. 

— Sunt în creștere. 

— Just. 

— Și cam ce-ar însemna pentru tine un ospăț? întrebă 
Christine. 

Joey mai făcu gânditor câţiva pași, apoi spuse: 


— Big Macs și Baskin-Robbins! 

— Ştii ce se întâmplă dacă mănânci prea multe Big Macs? îl 
întrebă Christine. 

— Ce? întrebă băiatul. 

— Când o să fii mare o să semeni cu Ronald McDonald. 

— Are dreptate, spuse Charlie. O să ai un nas mare și roșu, 
păr portocaliu, caraghios și buze groase și roșii. 

Joey hohoti. 

— Vai, ce-aș fi vrut să-l am aici și pe Chewbacca! 

— Sunt sigură că Val are toată grija de el, iubitule. 

— Da, da' pierde toate poantele. 

Işi continuară hoinăreala pe străzi cu Joey între ei. Chiar și la 
această oră, neoanele își continuau jocul de lumini. 

— Și când o să mă fac mare, o să am picioarele mari și 
caraghioase, ca de clovn? întrebă Joey. 

— Categoric, spuse Charlie. Mărimea 28. 

— Așa că nu vei putea nici măcar să șofezi, adăugă Christine. 

— Sau să dansezi, continuă Charlie. 

— Nu vreau să dansez, spuse Joey. Nu-mi plac fetele. 

— A, peste câţiva ani or să-ţi placă, îi spuse Christine. 

— Așa spune și Chewbacca, spuse Joey încruntat, dar mie nu- 
mi vine să cred. 

— Așa, deci Chewbacca vorbește, nu-i așa? îl tachină 
Christine. 

— Păi... 

— Și se pricepe la fete! 

— Păi, dacă mă luaţi așa, prefer să recunosc spuse Joey, că 
doar m-am prefăcut că el vorbește. 

Charlie râse și-i făcu un semn cu ochiul proaspetei sale soţii, 
peste capul fiului lor. 

— Hei, dacă o să mănânc multe Big Macs, continuă Joey, când 
o să fiu mare, o să am niște mâini caraghioase ca de clovn, nu-i 
așa? 

— Da, spuse Charlie, așa că n-ai să-ţi poţi lega singur nici 
șireturile de la pantofi. 

— Și nici să te scobești în nas, îl ameninţă Christine. 

— Eu nu mă scobesc în nas, spuse băiatul indignat. Ştii ce mi- 
a spus Val despre scobitul în nas? 


388 


— Nu. Ce ţi-a spus Val? îl întrebă Christine, și Charlie văzu că 
ea se temea de răspuns pentru că Joey învăţa de la Val numai 
limbajul pe care ea nu îl agrea. 

Joey își fixă privirea asupra soarelui deșertului, de parcă ar fi 
vrut să-și amintească fiecare cuvânt pe care i-l spusese Val. 

— Mi-a spus că singurii oameni care se scobesc în nas sunt 
prostănacii, ţăcăniţii, agenții fiscali și fostul ei soț. 

Charlie și Christine se priviră și izbucniră în râs. Era așa de 
bine să râzi. 

— Știţi ceva, dacă vreți să fiţi, știți voi... aaă... singuri... atunci 
mă lăsaţi la sala de jocuri a hotelului. Nu mă supăr. E așa de fain 
acolo. Au tot felul de jocuri. Ce ziceţi, oameni buni, mai faceți un 
joc de cărţi la mașina unde s-a umplut mami de bani, aseară? 

— Cred că e cazul să renunțăm la jocuri, iubitule. 

— O, spuse băiatul, cred că ar trebui să mai jucăm, mami! O 
să câștigi. Ai să câștigi mult mai mult. Zău. Știu că așa va fi. Pur 
și simplu știu. 

Soarele se ivi de după un nor rătăcit și întreaga lui lumină 
căzu pe străzi, reflectată de geamurile și alămurile mașinilor, 
făcând ca hotelurile și cazinourile să pară mai strălucitoare și 
mai curate decât erau, făcând ca aerul să pulseze cu vibrații 
fantastice. 

Totul se sfârșea în plin soare, nu pe o noapte întunecată și 
furtunoasă. 


Sfârșit 


virtual-project.eu