Stephen King — Institutul

BESTSELLER NEW YORK TIMES 


STEPI 


ARMADA 


virtual-project.eu 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 1947, fiind al doilea 
fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a 
abandonat familia, iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de 
repetate mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor '50, unde se 
proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. 
Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să aştearnă 
poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe care o vom întâlni 
mai târziu în Misery. Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar 
între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. In această 
perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi şi-a publicat primele povestiri în 
revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică permanentă. In iunie 1970 a 
obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de liceu şi o diplomă 
pentru elocuţiune şi artă dramatică. În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane 
Spruce, viitoarea scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a 
devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine. O viaţă grea, plină 
de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, care nu se îndoia 
de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. 
În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre 
publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de 
buzunar cu suma record de 400.000 de dolari. In 1975 familia sa şi-a 
cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Sa/lem's 
Lot. De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o 
mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au 
fost ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze 
povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar. Autor a peste patruzeci 
de romane şi două sute de povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi 
a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru 
Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National 
Book Foundation. 


STEPHEN KING 
INSTITUTUL 


Original: THE INSTITUTE (2019) 
Traducere din limba engleză: 
RUXANDRA TOMA 


274 


virtual-project.eu 


NEMIRA 
S QLLINE 


Pentru nepoții mei: Ethan, Aidan şi Ryan 


„Atunci Samson a strigat către Domnul şi a zis: 
«Doamne, Dumnezeule! Adu-ţi aminte de mine, 


Te rog; Dumnezeule, 
dă-mi putere numai de data aceasta, şi cu o singură 
lovitură să mă răzbun pe Filisteni [... ]». 


Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc pe 
cari se sprijinea casa şi s-a rezemat de ei; unul era la 
dreapta lui, şi altul la stânga. Samson a zis: «Să mor 
împreună cu Filistenii!» S-a plecat cu toată puterea şi 
casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care 
era acolo. Cei pe cari i-a prăpădit la moartea lui au fost 
mai mulţi decât cei pe cari-i omorâse în timpul vieţii.” 
Judecătorii, 16:28-30 


„Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din 
aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i 
se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie 
înecat în adâncul mării.” 

Matei, 18:6 


Conform datelor Centrului Naţional pentru Copii Dispăruți 
şi Exploataţi Sexual!, aproximativ 800.000 de copii sunt 
dati dispăruți în fiecare an în Statele Unite. 
Unii sunt găsiți. 
Cei mai mulţi, nu. 


1 National Center for Missing and Exploited Children - organizaţie non-profit, 
înfiinţată în 1984 de Congresul Statelor Unite (n. tr.). 


PATRULA DE NOAPTE 
——— 0 —————— 


1 

Trecuse deja o jumătate de oră de când cursa Delta Air Lines 
în care se afla Tim Jamieson trebuia să plece din Tampa spre 
luminile strălucitoare şi zgârie-norii din New York, însă avionul 
încă nu ieşise pe pistă. Când în cabina pasagerilor îşi făcură 
apariţia un reprezentant al companiei Delta şi o blondă având 
atârnată la gât o legitimaţie ce atesta că face parte din serviciul 
de securitate al avionului, din rândul călătorilor înghesuiți la 
clasa economic se auziră mormăieli indignate, care nu 
prevesteau nimic bun. 

— Vă rog, fiţi puţin atenţi la mine! strigă tipul de la Delta. 

— Cât mai durează până decolăm? îl întrebă cineva. Pe bune, 
fără să ne duceţi cu zăhărelul! 

— Veţi decola în curând, iar domnul comandant doreşte să vă 
asigure că veţi ajunge aproximativ la ora stabilită, însă trebuie 
să mai urce la bord un agent federal, aşa că este nevoie ca unul 
dintre dumneavoastră să-i cedeze locul. 

Un geamăt colectiv umplu cabina, iar Tim observă că unii 
dintre pasageri îşi scot telefoanele ca să le aibă la îndemână. 
Mai fuseseră probleme în situaţii de genul acesta. 

— Delta Air Lines va oferi un bilet gratuit spre New York la 
următoarea cursă, adică la cea de mâine-dimineaţă, la ora 
6:45... 

Alt geamăt prelung. Cineva spuse: 

— Mai bine mă împuşti! 

Fără să se descurajeze, funcţionarul continuă: 

— Veţi primi şi un voucher la hotel pentru noaptea aceasta, 
plus patru sute de dolari. Hai, oameni buni, e o afacere 
rentabilă! Cine se oferă? 

Nimeni. Blonda de la securitate tăcea şi studia cabina 
arhiplină cu ochi pătrunzători, dar parcă fără viaţă. 

— Opt sute, supralicită tipul de la Delta. Plus voucherul de la 
hotel şi biletul gratuit. 

— Asta vorbeşte ca la un concurs TV, mârâi un bărbat din 
rândul de scaune din faţa lui Tim. 

Tot niciun doritor. 

— O mie patru sute? 

Nici acum. Lui Tim situaţia i se părea interesantă, dar nu 
surprinzătoare. Şi nu doar din cauză că trebuia să te trezeşti 
înaintea lui Dumnezeu ca să ajungi la o cursă cu decolarea la 


şase patruzeci şi cinci. Clasa economic era ocupată în mare 
parte de familii care se întorceau acasă după ce vizitaseră 
diferitele atracţii turistice ale Floridei, cupluri cam prea bronzate 
şi indivizi mătăhăloşi, cu mutre rumene şi iritate, ale căror 
treburi în Big Apple? probabil că valorau mai mult decât o mie 
patru sute de dolari. 

Acum se auzi vocea unui pasager din ultimul rând. 

— Pune la bătaie şi un Mustang decapotabil, şi un sejur în 
Aruba pentru două persoane, şi îţi dăm locurile noastre! 

Acest comentariu acid provocă râsete. Însă deloc prietenoase. 

Funcţionarul de la poarta de îmbarcare se uită la blonda cu 
legitimatie; dar degeaba se aştepta la vreun ajutor din partea ei. 
Femeia continua să studieze impasibilă pasagerii, aşa că oftă şi 
mări miza: 

— O mie şase sute. 

Lui Tim Jamieson îi veni brusc să coboare naibii din avionul ăla 
şi să facă autostopul spre nord. Chiar dacă ideea asta aiurită nu- 
i mai trecuse prin minte până atunci, îşi imagină lesne că o 
putea face. Uite-l acolo, pe Autostrada 301, undeva, în mijlocul 
Comitatului Hernando, cu degetul mare îndreptat în direcţia în 
care voia să meargă. Cald, tare cald aerul, şi plin de musculiţe; 
mai era acolo un panou cu o reclamă pentru un oarecare avocat 
cu experienţă în accidente minore, iar „Take It on the Run”? urla 
de la casetofonul pus pe treapta din beton a unei rulote din 
apropiere, unde un individ în maiou îşi spăla maşina. În cele din 
urmă, avea să apară un fermier care să-l ducă la destinaţie, în 
camioneta lui cu remorca din scânduri plină cu pepeni verzi şi 
un magnet cu chipul lui lisus pe bord. Însă cea mai bună parte a 
acestei afaceri nu ar fi fost banii din buzunar. Cea mai bună 
parte ar fi fost că s-ar fi aflat acolo, singur-singurel, departe de 
cutia asta de sardele, cu toate mirosurile ei conflictuale de 
parfum, transpiraţie şi fixativ. 

lar a doua cea mai bună parte ar fi fost că ar fi reuşit să 
stoarcă câţiva dolari de la guvern. 

Se ridică să-l vadă toată lumea, chiar dacă avea o înălţime 
absolut obişnuită (în jur de un metru optzeci), îşi împinse 
ochelarii spre baza nasului şi ridică mâna. 

— Două mii plus banii pe bilet şi vă dau locul meu, domnule. 


2 New York (n. tr.). 
3 Cântec al trupei rock Speedwagon, din 1981 (n. tr.). 


2 

În realitate, voucherul era pentru un hotel jegos, situat la 
capătul pistei de aterizare a Aeroportului Tampa International, 
pistă folosită la greu. Tim adormi în zgomot asurzitor de 
avioane, se trezi în zgomot asurzitor de avioane şi cobori la 
bufetul de mic dejun inclus în voucher, de unde îşi luă un ou 
fiert tare şi două clătite ca din cauciuc. Le mâncă totuşi cu mare 
poftă, deşi numai delicatese nu se poate spune că erau, apoi se 
întoarse în cameră şi aşteptă acolo să se facă ora nouă, când se 
deschideau băncile. 

Da, erau nişte bani picaţi din cer, şi nu întâmpină nicio 
problemă atunci când îi ceru, pentru că banca fusese informată, 
iar cecul aprobat în prealabil. Foarte bine, pentru că nu avea 
niciun chef să aştepte în mizeria aia de hotel până când se 
rezolva cu toate formalităţile. Îşi luă cei două mii în bancnote de 
cincizeci şi douăzeci, pe care le îndesă în buzunarul stâng din 
faţă. Apoi îşi recuperă geanta de voiaj de la agentul de pază al 
băncii şi chemă un Uber care să-l ducă până în Ellenton. Odată 
ajuns acolo, plăti cursa, merse pe jos până la primul indicator cu 
301-N şi ridică degetul mare de la mână. După cincisprezece 
minute îl luă un bătrân, cu o şapcă de baseball pe cap. Remorca 
de la camioneta lui nu era din scânduri şi nici plină cu pepeni nu 
era, dar, în rest, semăna destul de mult cu ce-şi imaginase Tim 
cu o seară în urmă. 

— Încotro, amice? îl întrebă bătrânul. 

— Păi, la un moment dat, sper să ajung la New York, răspunse 
el. 

Bătrânul scuipă pe geam o cantitate impresionantă de salivă 
amestecată cu resturi de tutun. 

— Zi-mi şi mie, de ce ar vrea să se ducă acolo un om zdravăn 
la cap? 

Pronunțând strafăn-la-pap. 

— Habar n-am, spuse Tim. 

Deşi avea foarte mare habar: un fost coleg de serviciu îi 
zisese că în New York erau o mulţime de posturi libere pentru 
agenţi de pază, unele dintre acestea la nişte companii care i-ar 
fi apreciat experienţa şi pe care nu le-ar fi interesat toată 
tâmpenia aia încâlcită din cauza căreia îşi distrusese el cariera 
de poliţist în Florida. 

— Sper să ajung până diseară în Georgia. Poate acolo o să-mi 


placă mai mult. 

— Că bine zici! exclamă bătrânul. E bine în Georgia, mai ales 
dacă-ţi plac piersicile. Mie-mi dau pântecariţă. Nu te superi dacă 
pun nişte muzică, nu? 

— Deloc. 

— Da’ să ştii că o dau tare. Mi-s cam fudul de urechi. 

— Bine că am găsit o ocazie, nu contează condiţiile. 

A fost Waylon Jennings“, nu Speedwagon, dar Tim nu s-a 
supărat. După Waylon au urmat Shooter Jennings şi Marty 
Stuart5. Cei doi bărbaţi - unul mai vârstnic şi celălalt mai tânăr - 
din camioneta Dodge Ram, stropită cu noroi, se bucurau de 
muzică şi se uitau la şoseaua din faţa lor. După o sută zece 
kilometri, bătrânul a tras pe dreapta, l-a salutat pe Tim şi i-a 
urat o zi faină. 

Tim nu a ajuns în Georgia în seara aceea, pe care şi-a 
petrecut-o într-un alt motel soios, de lângă un chioşc de la 
marginea autostrăzii, unde se vindea doar suc de portocale, dar 
a ajuns în ziua următoare. În localitatea Brunswick (unde se 
inventase o anume tocană extrem de gustoasă) a lucrat vreme 
de două săptămâni într-o fabrică de reciclare a deşeurilor. A fost 
ceva spontan, cum spontană fusese şi hotărârea de a renunţa la 
locul din avionul Delta. Nu-i trebuiau banii ăia, dar avea nevoie 
de timp. Se afla într-o etapă de tranziţie, iar tranziţia nu se 
petrece peste noapte. Plus că acolo era şi o popicărie, chiar 
lângă un fast-food din lanţul Denny's. Greu să rezişti unei 
asemenea combinaţii. 


4 Waynold Jennings (1937-2002) - chitarist și cântăreţ de muzică country (n. 
tr.). 
5 Cântăreţi rock (n. tr.). 


3 


Cu banii de la fabrica de reciclare puşi bine lângă suma 
neaşteptată, căpătată de la compania aeriană, Tim stătea pe 
bordura autostrăzii 95 Nord, simțindu-se destul de bogat pentru 
un vagabond. Stătea acolo, în soare, de mai bine de un ceas, tot 
gândindu-se să renunţe şi să se întoarcă la Denny's ca să bea 
un pahar cu ceai rece, când lângă el opri un Volvo break. 
Spatele autoturismului era ticsit de cutii din carton. Femeia 
vârstnică de la volan deschise geamul din dreapta şi se uită la el 
prin lentilele groase ale ochelarilor. 

— Nu eşti gras, dar ai ceva muşchi pe tine, îi zise ea. Nu eşti 
nici violator şi nici psihopat, nu? 

— Nu sunt, doamnă, îi răspunse Tim, gândind: „Ce altceva aş 
spune?” 

— Normal că zici că nu eşti, cum să spui altceva? Mergi până 
în Carolina de Sud? Mie cam aşa mi se pare, dacă mă uit la 
geanta aia de voiaj. 

Claxonând nervos, o maşină trecu în goană pe lângă Volvo şi 
urcă rampa. Bătrâna nici n-o băgă în seamă, continuând să-l 
fixeze calmă pe Tim. 

— Da, doamnă. Vreau să ajung la New York. 

— Te duc până în Carolina de Sud, dar vezi că nu intru prea 
mult în statul ăla ignorant, doar foarte puţin. Asta dacă faci şi 
dumneata ceva pentru mine. O mână spală pe alta, dacă pricepi 
ce vreau să zic. 

— Şi amândouă, obrazul, zâmbi larg Tim. 

— N-ai să pui dumneata mâna pe obrazul meu, dar poţi să 
urci. 

Şi Tim se urcă. Pe doamnă o chema Marjorie Kellerman şi se 
ocupa de biblioteca din Brunswick. Făcea parte şi dintr-o 
organizaţie care se numea Asociaţia Bibliotecilor din Sud-Est, 
care asociaţie, zicea ea, nu avea absolut niciun chior pentru că 
„Trump şi asociaţii lui au luat înapoi toţi banii. Ăştia se pricep la 
cultură cât se pricepe măgarul la algebră.” 

După ce merseseră cam o sută şi un pic de kilometri spre 
nord, dar nu ieşiseră încă din Georgia, femeia opri în localitatea 
Pooler, în faţa unei biblioteci mici şi amărâte, ca vai de capul ei. 
Tim descărcă toate cutiile cu cărţi şi le cără înăuntru. După care 
scoase din bibliotecă alte douăsprezece cutii pe care le încărcă 
în Volvo. Marjorie Kellerman îi spuse că acestea trebuiau să 


ajungă la Biblioteca Publică Yemasse, cam la vreo şaizeci de 
kilometri mai spre nord, chiar după graniţa cu statul Carolina de 
Sud, dar se opriră la puţină vreme după ce trecuseră de oraşul 
Hardeeville. Pe ambele benzi de circulaţie se îngrămădeau 
multe maşini şi camioane, iar altele veneau repede din urmă. 

— Ooof, mă apucă toţi dracii atunci când se întâmplă asta! 
exclamă Marjorie. Şi parcă mereu se întâmplă doar în Carolina 
de Sud, că aici oamenii sunt prea zgârciţi ca să-şi lăţească 
autostrăzile. Probabil e un accident mai în faţă şi nimeni nu mai 
poate să înainteze din cauză că nu sunt decât două amărâte de 
benzi. O să stăm aici jumătate de zi. Renunţ la serviciile 
dumitale, domnule Jamieson. Dacă te grăbeşti să ajungi undeva, 
poate că ar fi mai bine să te dai jos, să te întorci până la ieşirea 
din Hardeeville şi să-ţi încerci norocul pe Autostrada 17. 

— Păi şi cine o să care toate cutiile astea cu cărţi? 

— Ei, o să găsesc eu alt musculos care să mă ajute, spuse 
zâmbind bătrâna. Dacă e să-ţi zic adevărul, atunci, află că m-am 
hotărât să-mi asum un risc atunci când te-am văzut cum te coci 
la soare pe marginea aia de drum. 

— Ce să zic... dacă sunteţi sigură... 

II apucase claustrofobia din cauza ambuteiajului. De fapt, la 
fel se simţise şi când stătea înghesuit între ceilalţi pasageri din 
clasa economic a cursei Delta. 

— Mai rămân, dacă totuşi credeţi că aveţi nevoie de mine. Nu 
mă grăbesc. 

— Sunt sigură, spuse femeia. Mă bucur că te-am cunoscut, 
domnule Jamieson. 

— Asemenea, doamnă Kellerman. 

— Ai nevoie de ceva bani? Dacă da, să ştii că mă pot lipsi de 
vreo zece dolari. 

Nu pentru prima oară, Tim se simţi deopotrivă impresionat şi 
surprins de bunătatea şi generozitatea oamenilor obişnuiţi, mai 
cu seamă a acelora care nu se prea lăfăiau în bani. Da, America 
încă era o ţară bună, chiar dacă mulţi (uneori şi el) nu erau de 
acord cu asta. 

— Nu, nu am nevoie. Vă mulţumesc! 

li strânse mâna şi porni pe jos înapoi, de-a lungul benzii de 
urgenţă a Autostrăzii 95, spre ieşirea către Hardeeville. Pentru 
că în zare nu se vedea nicio maşină venind pe Route 17, merse 
vreo trei kilometri, până în locul unde se întâlnea cu Drumul 


Statal 92. Aici era un indicator spre localitatea DuPray. Se 
făcuse deja târziu, mai era puţin şi se însera, aşa că Tim decise 
să găsească un motel în care să-şi petreacă noaptea. Cu 
siguranţă că avea să fie tot unul din seria de stabilimente 
jegoase, dar celelalte variante - să doarmă sub cerul liber şi să-l 
mănânce de viu ţânţarii sau să se adăpostească în şopronul 
vreunui ţăran - erau şi mai puţin îmbietoare. Prin urmare, porni 
către DuPray. 

Intâmplările minore sunt cele care declanşează marile 
evenimente. 


4 

O oră mai târziu, stătea pe un bolovan de pe marginea 
drumului, aşteptând să treacă un tren de marfă care parcă nu 
se mai termina. Trenul mergea şi el tot spre DuPray, înaintând 
solemn, cu doar cincizeci de kilometri pe oră: un şir nesfârşit de 
vagoane de marfă, vagoane-cisternă, platforme (încărcate cu 
rable, nu cu maşini noi) şi tot soiul de alte vagoane-platformă 
ticsite cu cine ştie ce substanţe periculoase care, în 
eventualitatea unei deraieri, ar fi declanşat un incendiu în 
pădurile de pini ori ar fi răspândit peste DuPray vapori toxici, ba 
chiar fatali. La urmă venea un vagon portocaliu de serviciu, 
unde un tip în salopetă de lucru stătea tolănit pe un şezlong, cu 
o carte într-o mână şi o ţigară în cealaltă. Ridică ochii de la 
pagina pe care o citea şi-i făcu semne prietenoase lui Tim. Tim îi 
răspunse la fel de prietenos. 

Orăşelul era la vreo trei kilometri mai încolo, în jurul 
intersecţiei formate de Drumul Naţional 92 (care aici se chema 
Strada Principală) şi alte două străzi. DuPray dădea impresia că 
reuşise cumva să scape de lanţurile de magazine care luaseră 
cu asalt oraşele mai mari. Aici se vedea doar un Western Auto, 
însă era închis şi avea vitrinele întunecate şi murdare. Tim 
observă şi o băcănie, o farmacie, o prăvălie unde se vindea câte 
puţin din orice şi vreo două saloane de coafură. Mai erau acolo 
şi un cinematograf (pe faţada căruia era pus un afiş mare pe 
care scria DE VÂNZARE SAU DE ÎNCHIRIAT), un magazinaş de 
piese auto (care se autointitula DuPray Speed Shop) şi un 
restaurant, care se chema „Birtul lui Bev”. Mai erau trei biserici 
- una metodistă şi două fără confesiune la vedere, dar toate 
făcând parte din categoria „primiţi-l pe lisus în inimile voastre”. 
În parcările din jurul centrului comercial nu erau mai mult de 
douăzeci de automobile şi camioane. lar trotuarele erau 
aproape pustii. 

După trei străzi şi încă o biserică, Tim zări motelul DuPray. 
Dincolo de el, Strada Principală îşi relua statutul de Drum 
Naţional 92, urmau altă trecere de cale ferată, un depou şi un 
rând de acoperişuri metalice, care luceau în soare. După ele nu 
mai era decât pădurea de pini. Lui Tim i se părea că seamănă cu 
un orăşel desprins dintr-o baladă - poate dintr-un cântec 


nostalgic al lui Alan Jackson sau George Strait$. Firma motelului 
era veche şi ruginită, dându-i de înţeles că ar putea fi închis, aşa 
cum era cinematograful. Se lăsa amurgul, iar locul acesta părea 
unicul adăpost pentru străinii ajunşi aici. Aşa că Tim se îndreptă 
spre el. 

Pe la jumătatea drumului, imediat după Primăria DuPray, se 
pomeni în faţa unei clădiri din cărămidă, cu zidurile acoperite cu 
iederă. Placa de pe gazonul îngrijit anunţa că acolo se află 
Secţia de Poliţie a Comitatului Fairlee. Tim îşi spuse că tare 
amărât trebuie să fi fost comitatul cu pricina dacă îşi stabilise 
capitala în oraşul ăsta de toată jena. 

În faţă erau parcate două maşini de poliţie - un sedan destul 
de nou şi o Toyota 4x4, plină de noroi şi cu un girofar pe bord. 
Tim aruncă o privire spre intrare - o privire din aceea, aproape 
involuntară, a unui vagabond cu prea mulţi bani în buzunar =, 
făcu câţiva paşi, după care se întoarse ca să se uite cu atenţie la 
avizierul de lângă uşă. Mai bine zis, la un anume anunţ de acolo. 
Credea că nu văzuse bine şi voia să se convingă. 

Nu se poate aşa ceva. Nu în vremurile astea. Nu se poate. 

Dar uite că se putea. Lângă un afiş pe care scria TE-AI 
ÎNŞELAT AMARNIC DACĂ ŢI-AI IMAGINAT CA MARIJUANA AR FI 
LEGALĂ ÎN CAROLINA DE SUD, era un altul cu ANGAJAM 
PERSONAL PATRULĂ DE NOAPTE. DETALII ÎNĂUNTRU. 

Uau! exclamă el în gând. Ca pe vremuri. 

Se întoarse cu faţa la firma motelului şi ezită puţin, cu gândul 
la anunţul acela. Chiar atunci se deschise uşa secţiei şi pe ea 
ieşi un poliţist înalt şi deşirat, care îşi punea cascheta pe părul 
roşu. Insigna îi lucea în lumina ultimelor raze de soare. II studie 
pe Tim de jos în sus: bocanci de lucru, jeanşi prăfuiţi şi cămaşă 
din bumbac albastru. Ochii îi zăboviră mai mult asupra genţii de 
pe umăr şi abia apoi se uită la chipul lui. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? 

Tim se lăsă pradă aceluiaşi impuls care îl făcuse să-şi cedeze 
locul din avion: 

— Poate că nu, dar cine ştie? 


6€ Muzicieni country (n. tr.). 


5 

Bărbatul cu păr roşcat era ajutorul de şerif Taggart Faraday. ÎI 
conduse pe Tim în secţie, unde mirosea a clor şi amoniac de la 
cele patru celule de arest preventiv, situate în spatele birourilor. 
După ce i-o prezentă pe Veronica Gibson, o polițistă între două 
vârste, care se ocupa de dispecerat în după-amiaza aceea, îi 
ceru lui Tim permisul de conducere sau orice alt act care să-i 
certifice identitatea. Tim îi arătă nu doar permisul, ci şi 
legitimaţia de la Poliţia din Sarasota, fără să încerce să ascundă 
faptul că expirase de nouă luni. Cu toate acestea, la vederea ei, 
atitudinea celor doi poliţişti se schimbă oarecum. 

— Nu locuiţi în Comitatul Fairlee, observă Ronnie Gibson. 

— Nu, recunoscu Tim. Nu locuiesc aici. Dar aş putea s-o fac, 
dacă aş primi postul din patrula de noapte. 

— Leafa nu-i cine ştie ce, zise Faraday. Şi, oricum, nu eu 
hotărăsc asta. Şeriful Ashworth face angajările şi tot el se ocupă 
de concedieri. 

Ronnie Gibson adăugă: 

— Ultimul nostru angajat din patrula de noapte a ieşit la 
pensie şi s-a mutat în Georgia. Ed Whitlock îl cheamă. Are ALS”, 
adică boala aia pe care a avut-o şi Lou Gehrig*. Tare drăguţ om! 
Mare necaz pe capul lui. Dar bine că are cine să-l îngrijească 
acolo. 

— Numai ăia drăguţi păţesc chestii nasoale, spuse Tag 
Faraday. Dă-i un formular, Ronnie! 

După care, i se adresă lui Tim. 

— Suntem o echipă mică, domnule Jamieson. Doar şapte 
oameni, dintre care doi cu jumătate de normă. Atât îşi permit 
contribuabilii de aici. Acum domnul şerif John patrulează prin 
oraş. Dacă nu se întoarce până la cinci, cel târziu până la cinci 
jumate, înseamnă că s-a dus acasă să mănânce şi n-o să mai 
vină decât mâine. 

— Oricum, eu rămân în oraş în seara asta. Presupunând că 
motelul este deschis. 

— Cred că Norbert mai are câteva camere libere, zise Ronnie 
Gibson. 


7 Amyotrophic Lateral Sclerosis - scleroză laterală amiotrofică, boală care 
atacă celulele nervoase care controlează mișcările voluntare (n. tr.). 

8 Lou Gehrig - jucător american de baseball, diagnosticat în 1939 cu ALS (n. 
tr.). 


Îi aruncă o privire poliţistului roşcat şi amândoi izbucniră în 
râs. 

— Nu prea arată a stabiliment de patru stele. 

— Nu comentez, spuse Gibson, dar, în locul dumneavoastră, 
înainte de culcare aş controla aşternuturile să nu aibă gângănii 
de-ale mici şi roşii. De ce aţi plecat de la poliţia din Sarasota, 
domnule Jamieson? Imi păreţi prea tânăr ca să fi ieşit la pensie. 

— Chestiunea aceasta o voi explica şefului dumneavoastră, 
dacă va dori să discute cu mine. 

Cei doi poliţişti schimbară din nou o privire, una mai lungă 
acum. Apoi Tag Faraday zise: 

— Haide, Ronnie, dă-i domnului formularul de cerere! Îmi pare 
bine de cunoştinţă, domnule. Bine aţi venit în DuPray! Purtaţi-vă 
corect şi o să ne înţelegem de minune. 

Şi plecă, fără să explice ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar purta 
aşa cum îl sfătuise. Prin fereastra cu zăbrele, Tim văzu Toyota 
dând cu spatele şi apoi pornind de-a lungul mult prea scurtei 
străzi principale din DuPray. 

Formularul era prins cu clamă de o plăcuţă. Tim se aşeză pe 
unul dintre cele trei scaune de lângă peretele din stânga, îşi 
puse geanta la picioare şi începu să-l completeze. 

Patrulă de noapte, îşi zise el. Măi, să fiu al naibii! 


6 

Şeriful Ashworth - Tim avea să afle că majoritatea localnicilor 
şi subordonații săi îi ziceau „şeriful John” - era un individ cu 
burtă mare şi mişcări lente. Avea fălci ca de câine din rasa 
basset şi mult păr alb. Cămaşa de la uniformă îi era pătată cu 
ketchup. În tocul de la curea avea un Glock şi pe degetul mic de 
la mână îi lucea un inel cu rubin. Avea un accent pronunţat, 
atitudine neafectată şi prietenoasă; iar ochii, adânciţi în orbitele 
înecate în grăsime, erau inteligenţi şi iscoditori. Dacă n-ar fi fost 
negru, ar fi părut foarte potrivit pentru rolurile din filmele pline 
de stereotipuri despre sudul Statelor Unite, cum era Walking 
TalF. Şi încă ceva: pe perete, chiar lângă portretul oficial al 
preşedintelui Trump, atârna diploma de absolvire a Academiei 
Naţionale a FBl-ului de la Quantico. Or, aşa ceva nu se găseşte 
în cutiile cu cereale. 

— În regulă, spuse şeriful John, sprijinindu-se de speteaza 
scaunului de la birou. N-am prea mult timp la dispoziţie. Mă 
ceartă Marcella când întârzii la cină. Doar dacă n-avem vreo 
criză, evident. 

— Înţeleg. 

— Aşa că haide să trecem direct la subiect. De ce ai plecat de 
la poliţia din Sarasota şi ce cauţi matale acilea? Car'lina de Sud 
nu-i tocmai o zonă turistică. Şi în DuPray chiar că n-ai ce să vezi. 

Probabil că Ashworth nu va suna la secţia de poliţie din 
Sarasota chiar în seara asta, dar precis va vorbi cu cineva de 
acolo mâine-dimineaţă, aşa că Tim nu avea niciun motiv să o ia 
pe după piersic. Şi nici nu avea intenţia s-o facă. Dacă nu căpăta 
postul din patrula de noapte, avea să stea în DuPray până 
dimineaţă şi apoi îşi va continua drumul spre New York - drum 
presărat cu multe popasuri, pe care îl considera acum ca fiind 
un hiat necesar între ce se întâmplase la sfârşitul anului trecut 
în Mall-ul Westfield din Sarasota şi ce urma să se întâmple în 
viitor. În afară de asta, oricum, sinceritatea era cea mai bună 
tactică, fie şi pentru că minciunile - mai ales cele spuse în 
această eră, când aproape toate informaţiile erau la dispoziţia 
oricui avea o tastatură şi o conexiune la internet - se întorceau 
împotriva mincinosului. 

— Mi s-a dat să aleg între demisie şi demitere. Am ales 


% „Praf şi pulbere”, cu Dwayne Johnson în rolul principal (n. tr.). 


demisia. Nu a fost nimeni mulţumit, cu atât mai puţin eu - îmi 
plăcea munca pe care o făceam şi îmi plăcea să locuiesc pe 
coasta Golfului -, însă a fost cea mai bună soluţie. Măcar aşa 
primesc ceva bani, nu o pensie întreagă, dar mai bine decât 
nimic. Oricum, trebuie să-i împart cu fosta soţie. 

— Din ce cauză? Să-mi spui în două vorbe, ca să ajung la cină 
până nu se răceşte mâncarea. 

— Nu-i mult de spus. Anul trecut, în noiembrie, la sfârşitul 
turei, m-am dus în Mall-ul Westfield ca să-mi cumpăr o pereche 
de pantofi. Trebuia să mă duc la o nuntă. Dar nu mă 
schimbasem încă de uniformă, da? 

— Da. 

— Şi, când am ieşit din magazin, m-am pomenit cu o femeie 
în faţa mea, care striga că un puşti ameninţa lumea cu o armă 
lângă cinematograf. Aşa că am luat-o la fugă într-acolo. 

— Cu arma scoasă? 

— Nu, domnule. Nu o scosesem încă. Puştiul cu pricina avea 
cam paisprezece ani şi, de cum l-am văzut, mi-am dat seama că 
era ori beat, ori drogat. Doborâse un alt băiat şi acum dădea cu 
piciorul în el. Şi îl ameninţa cu arma. 

— Ca în afacerea aia din Cleveland, când polițistul a împuşcat 
copilul negru care avea un pistol cu bile. 

— Exact la asta m-am gândit şi eu atunci, numai că polițistul 
care a tras în Tamir Rice!" s-a jurat că arma era adevărată. lar 
eu eram destul de sigur că arma puştiului meu nu era, însă nu 
aveam cum să fiu complet sigur. Bănuiesc că ştiţi de ce. 

Şeriful John Ashworth părea să fi uitat cu totul de cina 
pregătită de soţie. 

— Pentru că suspectul dumitale avea arma îndreptată spre 
copilul de pe jos. Ar fi aiurea să fluturi pe sub nasul cuiva o armă 
care nu-i adevărată. Poate doar - zic şi eu - dacă puştiul 
ameninţat ştia asta. 

— Suspectul a declarat ulterior că doar o arăta celuilalt puşti, 
nu îl ameninţa cu ea. Cică îi spunea „A mea e, boule! Nu-mi iei 
tu ce e al meu!” Eu nu am văzut aşa. Mie mi s-a părut că îl 
ameninţă. Am strigat la el şi i-am cerut să pună arma jos şi să 
ridice mâinile. Dar ori nu m-a auzit, ori nu i-a păsat de ce Îi 


10 Tamir Rice - băiat afro-american, de doisprezece ani, împușcat de poliţie în 
2014, când ameninţa copiii dintr-un parc din Cleveland cu un pistol cu aer 
comprimat (n. tr.). 


spuneam eu. Şi a continuat să-l lovească pe puştiul ăla şi să-l 
amenințe. Sau să-i arate arma, dacă asta făcea. In orice caz, m- 
am văzut nevoit să-mi scot pistolul de serviciu. 

Ezită puţin, apoi continuă: 

— Nu ştiu dacă are vreo importanţă, dar ambii băieţi erau 
albi. 

— Pe mine nu mă interesează chestia asta. Puştii ăia se 
băteau. Unul era la pământ, probabil rănit. Celălalt poate că 
avea sau poate nu avea o armă reală. Deci, ai tras în el sau nu? 
Spune-mi că nu s-a ajuns până acolo. 

— Nu a fost nimeni rănit. Dar... ştiţi şi dumneavoastră cum se 
strâng oamenii să se uite la câte o bătaie, dar, când apare o 
armă, fug toţi, care încotro? 

— Sigur că ştiu. Dacă au ceva minte-n cap, fug mâncând 
pământul. _ 

— Aşa s-a întâmplat şi atunci. Insă câţiva au rămas. 

— Ăia care filmau scena cu telefoanele. 

Tim dădu din cap. 

— Vreo patru sau cinci care visau să ajungă regizori ca 
Spielberg. Eu am tras un foc de avertisment spre tavan. Poate 
că a fost o decizie proastă, dar la momentul ăla, mie mi s-a 
părut cea mai bună. Singura, de fapt. In zona aia a mall-ului 
sunt nişte candelabre destul de mari. Glonţul a lovit unul dintre 
ele, care a căzut fix în capul unui gură-cască. Puştiul a scăpat 
arma din mână şi mi-am dat seama că nu-i adevărată de cum a 
lovit pardoseala - pentru că a sărit de câteva ori. Era un pistolaş 
din plastic, dar care semăna cu un Colt automat. Celălalt puşti, 
cel de pe jos, care fusese lovit cu piciorul, avea câteva zgârieturi 
şi câteva vânătăi, dar nimic grav, care să necesite copci. Insă 
tipul ăla care se holba la scenă a fost inconştient vreme de trei 
ore. De la lovitura la cap. Avocatul lui zicea că a rămas cu 
amnezie şi nişte migrene înfiorătoare. 

— A dat în judecată secţia de poliţie? 

— Da. Şi procesul o să mai dureze, dar va fi despăgubit până 
la urmă. 

Şeriful John căzu pe gânduri. 

— Dacă stătea pe acolo ca să filmeze bătaia, probabil că n-o 
să prea primească mare lucru, indiferent cât de rele sunt 
migrenele alea. Presupun că secţia te-a acuzat de neatenţie şi 
ţi-a pus în cârcă descărcarea accidentală a armei. 


Da, chiar aşa se întâmplase, îşi spuse Tim, şi bine ar fi să 
încheiem aici discuţia asta. Însă nici vorbă de aşa ceva. O fi 
arătat şeriful John ca un fel de variantă afro-americană a lui 
Boss Hogg, comisarul ăla dolofan şi rapace din Cursa din 
Hazzard!!, dar nu era deloc prost. Părea plin de înţelegere faţă 
de situaţia lui Tim, aşa cum ar fi fost orice poliţist, dar cu 
siguranţă că va da telefoane ca să-i verifice spusele. Mai bine să 
afle restul poveştii chiar de la Tim. 

— Înainte să-mi cumpăr pantofii, m-am dus la barul 
Beachcombers şi am băut vreo două pahare. Polițistul care a 
venit la faţa locului a simţit că miros a alcool şi m-a pus să fac 
testul. A ieşit 0,6, sub limita impusă de lege, dar foarte rău, 
având în vedere faptul că trăsesem cu arma de serviciu şi 
băgasem un om în spital. 

— Obişnuieşti să bei, domnule Jamieson? 

— Am băut destul de mult în cele şase luni de după divorţul 
meu. Însă asta a fost în urmă cu doi ani. Acum nu mai beau. 

Evident că aşa ar răspunde oricine. 

— Înî, înî. Acu”, hai să vedem dacă am priceput, spuse şeriful, 
ridicând arătătorul gros. Erai în afara orelor de serviciu, ceea ce 
înseamnă că, dacă n-ai fi avut uniforma pe dumneata, femeia 
aia nu ti-ar fi cerut ajutorul. 

— Probabil că nu, dar aş fi auzit scandalul şi oricum m-aş fi 
dus să văd despre ce e vorba. Chiar şi în afara orelor de 
serviciu, un poliţist tot poliţist rămâne. Sunt convins că sunteţi 
de aceeaşi părere. 

— Înî-înf, îhî-îhî, dar ai mai fi avut arma la dumneata? 

— Nu. Ar fi fost pusă bine, în maşină. 

Acum Ashworth ridică al doilea deget - tot foarte gros. Apoi al 
treilea - idem şi la fel. 

— O fi avut puştiul ăla o armă de jucărie, dar, la fel de bine, 
putea să aibă una adevărată. N-aveai de unde să ştii. 

— Aşa este. 

Şi uite şi degetul numărul patru. 

— Focul tău de avertisment a nimerit o lampă, pe care nu 
numai că a dărâmat-o, dar a făcut-o să cadă drept în capul unui 
trecător nevinovat. Mă rog, dacă poţi zice că-i „nevinovat” un 
cretin care stă să filmeze cu telefonul mobil o bătaie dintre doi 


puşti. 


11 „The Dukes of Hazzard” (n. tr.). 


Tim dădu din cap. 

Hopa! Apăru şi degetul mare al şerifului. 

— Şi, înainte să ajungi la locul unde se desfăşura conflictul, s- 
a întâmplat să bei două pahare cu o oarecare băutură alcoolică. 

— Da. În timp ce eram încă în uniformă. 

— Proastă decizie, deloc... cum i se zice... optică... optimă. 
Da' tot tre' să-ţi zic că ai avut parte de mare ghinion. 

Acum şeriful John se apucă să bată darabana pe marginea 
biroului. Rubinul de pe degetul mic accentua fiecare mişcare cu 
un clinchet uşor. 

— Povestea dumitale mi se pare prea şocantă ca să nu fie 
adevărată. Dar am să dau un telefon la fostul dumitale loc de 
muncă şi am să cer lămuriri. Fie şi ca să aud din nou toată 
întâmplarea şi să mă mai minunez o dată. 

Tim zâmbi. 

— Am raportat incidentul doamnei Bernadette DiPino. Este 
şefa poliţiei din Sarasota. Şi cred că aţi face bine să vă duceţi la 
cină, ca să nu vă supăraţi soţia. 

— Înî-îhf, îhî-îhî. Las-o pe Marcy! Asta-i problema mea. 

Şeriful se aplecă peste burta-i uriaşă, privindu-l pe Tim cu ochi 
din care ieşeau văpăi. 

— Şi, dacă ar fi să te pun să sufli în fiolă acum, domnule 
Jamieson, ce crezi că ar ieşi? 

— Făceţi-o şi o să vedeţi. 

— Nu cred că am s-o fac. Nu cred că-i nevoie. 

Se lăsă iar pe spătarul care scoase un alt vaiet îndurerat. 

— De ce vrei să patrulezi noaptea într-un târguşor de doi bani 
ca ăsta al nostru? Leafa-i de doar o sută de dolari pe săptămână 
şi, cu toate că de duminică şi până joi nu-i prea multă treabă, în 
nopţile de vineri şi sâmbătă situaţia s-ar putea schimba. Clubul 
ăla de striptease de pe Penley s-a închis anul trecut, da' au mai 
rămas în vecinătatea lui câteva spelunci. 

— Bunicul meu a făcut parte din patrula de noapte a poliţiei 
din Hibbing, Minnesota, spuse Tim. Aţi auzit de oraşul ăsta? 
Acolo a crescut Bob Dylan. S-a angajat acolo după ce a ieşit la 
pensie din poliţia statală. Datorită lui am vrut să mă fac poliţist. 
Şi am trecut pe aici, am văzut anunţul şi m-am gândit... 

Ridică din umeri. La ce se gândise? Cam la acelaşi lucru ca 
atunci când se angajase la instalaţia de reciclare. Adică la foarte 
mult nimic. | se păruse că, cel puţin din punct de vedere mental, 


ar fi putut să aibă parte de ceva provocări. 

— Aha, aha, adică ai călcat pe urmele lu’ bunelu'. 

Şeriful John îşi împreună mâinile peste burdihan şi îl ţintui pe 
Tim cu ochii lui strălucitori şi iscoditori, înfundaţi în pungi de 
grăsime. 

— Zici că eşti la pensie, da? Şi cauţi o activitate cu care să-ţi 
omori timpul? Cam tânăr pentru aşa ceva, nu ţi se pare? 

— Nu mai lucrez în poliţie, da. S-a terminat. Mi-a spus un 
prieten că îmi poate face rost de un post de agent de pază la 
New York. Plus că aveam nevoie de o schimbare de decor. Dar 
poate că nu mai trebuie să mă duc până acolo. 

Mai degrabă avea nevoie de o schimbare în viaţa sa - ştia 
asta. Sigur, postul din patrula de noapte poate că nu-l va ajuta 
deloc în sensul ăsta. Sau poate că da. 

— Zici că ai divorţat, da? 

— Da. 

— Ai copii? 

— Nu. Ea a vrut, eu nu. Nu mă simţeam pregătit. 

Şeriful John cobori privirea la cererea de angajare a lui Tim. 

— Aici scrie că ai patruj' doi de ani. In cele mai multe cazuri... 
poate nu în toate... dacă nu eşti pregătit până la vârsta asta... 

Se opri, aşteptându-l pe Tim să-i termine fraza - că „dar aşa 
fac poliţiştii meseriaşi”. Tim tăcu. 

— Poate că o să ajungi cândva şi la New York, domnule 
Jamieson, dar deocamdată umbli de colo până colo. Zic bine? 

Tim se gândi puţin, după care îi dădu dreptate. 

— Şi dacă-ţi dau eu postul ăsta, de unde ştiu că n-o să-ţi vină 
ideea să pleci şi de aici după două săptămâni sau o lună? Că 
doar DuPray nu-i ăl mai interesant loc de pe lume. Nici măcar 
din Car'lina de Sud. Ce te-ntreb eu acu’, dom'le, e că de unde să 
ştiu eu că pot să mă bazez pe dumneata? 

— Am să rămân aici. Fireşte, dacă veţi crede că îmi fac bine 
treaba. Dacă vi se va părea că nu sunt bun, atunci mă puteţi 
concedia oricând. lar dacă mă voi hotărî să plec mai departe, vă 
voi înştiinţa din timp. Vă dau cuvântul meu. 

— Din leafa asta n-ai să poţi să trăieşti. 

Tim ridică din umeri. 

— Dacă va fi nevoie, voi găsi şi altă slujbă. Că doar n-aş fi 
singura persoană de aici care lucrează în două locuri ca s-o 
scoată la capăt, nu-i aşa? Şi am ceva bani puşi deoparte pentru 


început. 

Şeriful John se gândi o vreme, apoi se ridică de pe scaun, cu o 
sprinteneală surprinzătoare pentru un om de dimensiunile sale. 

— Treci pe aici mâine-dimineaţă şi vom vedea ce vom face. 
Cam pe la zece, nu mai devreme. 

Pentru că mai devreme vei discuta la telefon cu poliţia din 
Sarasota, înţelese Tim, ca să vezi dacă îmi confirmă povestea. Și 
ca să te interesezi dacă nu cumva am şi alte pete la dosar. 

Se ridică şi el şi întinse mâna. Şeriful John i-o strânse. Bine de 
tot. 

— Unde ai să stai la noapte, domnule Jamieson? 

— La motelul din capătul străzii, dacă reuşesc să găsesc o 
cameră liberă. 

— O, Norbert tre’ să aibă o grămadă de camere libere, spuse 
şeriful, şi nu prea cred că o să încerce să-ţi vândă iarbă. Că încă 
mai ai aer de poliţist, aşa mi se pare mie. Şi, dacă n-ai probleme 
cu prăjelile, cârciuma lu' Bev e tot pe strada asta şi ţine deschis 
până la şapte. Eu, unul, mă dau în vânt după ficat cu ceapă. 

— Mulţumesc. Şi mulţumesc pentru că aţi acceptat să mă 
primiţi. 

— Cu plăcere. Tre' să zic că mi s-a părut foarte interesantă 
discuţia noastră. Fii atent, când ajungi la motel, să-i zici lui 
Norbert că vii din partea şerifului John şi că şeriful John a spus 
să-ţi dea una dintre camerele alea bune. 

— Aşa voi face. 

— Dar şi aşa, să ţii minte să te uiţi după gândaci, înainte să 
bagi cornu-n pernă. 

— Am reţinut sfatul dumneavoastră, surâse Tim. 


7 

Meniul de la „Birtul lui Bev” consta în pui prăjit, fasole verde şi 
plăcintă cu piersici la desert. Deloc rău. Însă altfel au stat 
lucrurile în cazul camerei pe care a primit-o la motelul DuPray. 
În comparaţie cu ea, toate celelalte în care locuise Tim de-a 
lungul peregrinărilor lui spre nord păreau nişte palate. Aparatul 
de aer condiţionat de lângă fereastră zornăia cu spor, dar nu 
făcea deloc răcoare. Duşul ruginit picura şi nu putea fi închis de 
tot. (În cele din urmă, Tim puse un prosop în cădiţă ca să 
amortizeze ticăitul ăla enervant, ca de ceas.) Abajurul veiozei 
era ars în vreo două locuri. Singurul tablou din cameră - o scenă 
tulburătoare, cu o corabie la bordul căreia se vedeau doar negri 
rânjiţi, cu feţe criminale - atârna strâmb în cuiul din perete. Tim 
îl îndreptă, dar se strâmbă imediat la loc. 

În faţa uşii era un scaun de grădină. Perna de pe şezut era 
plină de gloduri, iar picioarele erau la fel de ruginite ca duşul 
defect, însă rezistă sub el. Tim rămase aşezat acolo, cu 
picioarele întinse, alungând insectele care-i dădeau târcoale şi 
uitându-se printre ramurile copacilor la focul din vatra soarelui. 
Priveliştea aceasta îl umplea deopotrivă de bucurie şi de 
melancolie. Pe la opt şi jumătate, un alt tren de marfă - şi 
acesta parcă fără sfârşit - traversă şoseaua şi trecu pe lângă 
depozitele de la periferia oraşului. 

— Mereu întârzie afurisitul ăsta de la Georgia Southern:?. 

Tim se uită în jur şi dădu cu ochii de proprietarul şi unicul 
angajat din tura de noapte al acelui distins stabiliment. Slab ca 
un ţâr. Cu o vestă de caşmir pusă şui. Cu pantaloni kaki suflecaţi 
deasupra gleznelor, descoperindu-i complet şosetele albe şi 
tenişii Converse. Chipul ca de şobolan era încadrat de şuviţe de 
păr tunse ca pe vremuri, în stil Beatles. 

— Poftim? spuse Tim. 

— Nu contează, ridică Norbert din umeri. Trenu' ăla dă seară 
trece mereu p-acilea. ÄI dă noapte trece mai mereu p-acilea, 
dacă nu care cumva tre' să dăscarce motorină ori fructe şi 
legume pentru prăvălie. le un nod dă cale ferată mai încolo-şa. 

Şi îşi încrucişă arătătoarele ca să-l facă să priceapă. 

— O linie să duce la Atlanta, Birmin'am, Huntsville - locuri de- 
astea. Aialaltă vine dă la Jacksonville şi să duce la Charleston, 


12 Companie de Căi Ferate (n. tr.). 


Wilmingron, Newport News - locuri de-astea. Marfarele alea dă 
zi e alea dă opresc. Nu vrei să îţi iei dă lucru la depozit? Mai tot 
timpul ăia duce lipsă dă oameni. Da' vezi că tre' să te ţină 
şalele. Pă mine nu mă mai ţine. 

Tim îl privi lung. Norbert îşi târşâi tenişii şi îi adresă un rânjet 
larg, descoperind o dantură neîngrijită pe care Tim ajunsese să 
o asocieze cu oamenii de la ţară. Da, dinţii încă mai erau la locul 
lor, însă nu pentru multă vreme. 

— Unde ti-i maşina? 

Tim continua să se uite fix la el. 

— Eşti gabor? 

— In momentul ăsta nu sunt decât un om care se uită cum 
apune soarele dincolo de copaci, răspunse Tim. Şi aş prefera să 
o fac de unul singur. 

— Oho! Gata, gata, nu mai zic nimic! mormăi Norbert, bătând 
în retragere. 

Dar nu înainte de a-i arunca o privire scrutătoare peste umăr. 

Până la urmă, trecu şi ultimul vagon al trenului de marfă. Se 
stinse şi lumina roşie a semaforului de pe calea ferată. Se 
ridicară barierele. Cele două sau trei maşini care aşteptau îşi 
porniră motoarele şi se puseră în mişcare. Tim se uita cum 
apune soarele, schimbându-şi culoarea portocalie şi făcându-se 
roşu - noaptea, cer roşu, bucuria marinarului, aşa ar fi spus 
bunicul lui, care lucrase în patrula de noapte. Privi cum umbrele 
pinilor se întindeau peste Drumul Naţional 92 şi se uneau 
dincolo de el. Era aproape convins că nu va primi slujba din 
patrula de noapte şi poate că aşa era mai bine. Orăşelul DuPray 
i se părea departe de tot restul lumii - nu doar un drum lateral, 
ci unul care nu ducea nicăieri. Dacă nu ar fi fost alea patru 
depozite, probabil că nici n-ar fi existat pe hartă. Şi, în fond, ce 
scop aveau depozitele alea? Să ţină în ele televizoare venite din 
porturile de la nord, ca Wilmington sau Norfolk, televizoare ce 
trebuiau expediate mai departe, către Atlanta sau Marietta? Sau 
poate cutii cu piese pentru computere transportate din Atlanta, 
care aveau apoi să fie iarăşi încărcate şi transportate la 
Wilmington sau Norfolk, sau Jacksonville? Sau să depoziteze 
acolo îngrăşăminte ori substanţe toxice, pentru că, în zona 
aceasta a Statelor Unite, nu exista nicio lege care să interzică 
aşa ceva? Şi tot aşa, ca într-un cerc vicios, fără pic de noimă - 
orice prost îşi dădea seama de asta. 


Intră în cameră, încuie uşa (stupid gest, pentru că bucata aia 
de scândură era atât de şubredă, că ar fi dărâmat-o oricine cu 
un singur şut), se dezbrăcă şi se întinse pe patul desfundat, însă 
fără gândaci (cel puţin din câte constatase el până acum). Işi 
puse mâinile sub cap şi se uită fix la tabloul cu negrii aceia 
rânjiţi de pe fregată sau cum s-o fi chemat o navă ca aia. Unde 
se duceau? Erau pirați? Lui cam aşa i se părea. Indiferent ce 
erau, oricum vor cobori la un moment dat de la bord. Poate totul 
pe lume se reducea la urcat şi coborât. La încărcare şi 
descărcare. Nu cu prea multă vreme în urmă, el coborâse din 
cursa Delta cu destinaţia New York. După aceea încărcase 
bidoane şi sticle într-o instalaţie de sortare a deşeurilor. Astăzi 
încărcase dintr-un loc nişte cărţi pentru o doamnă drăguță, care 
lucra la o bibliotecă, şi le descărcase în alt loc. Ajunsese aici 
doar pentru că Autostrada 95 fusese blocată de maşini şi 
camioane în aşteptarea echipelor de depanare care să încarce 
de acolo maşina strivită a vreunui amărât. Poate că după aceea 
venise şi o ambulanţă care îl încărcase pe şoferul ghinionist şi îl 
descărcase la cel mai apropiat spital. 

Insă agentul din patrula de noapte nu încarcă şi nu descarcă 
nimic, îşi spuse Tim. E/ doar se plimbă şi bate pe la uşi. lar asta-i 
partea cea mai bună, ar fi zis bunicul lui. 

Adormi şi se trezi la miezul nopţii, în uruitul altui tren de 
marfă. Se duse la toaletă şi apoi, înainte să se culce la loc, dădu 
jos tabloul cel strâmb şi îl sprijini de perete - în aşa fel încât să 
nu-i mai vadă pe negrii ăia rânjiţi. 

Nenorociţii îl băgau în sperieţi. 


8 


De dimineaţă, când începu să sune telefonul, Tim făcuse deja 
duş şi stătea din nou afară, pe scaunul de grădină, privind cum 
umbrele apusului din urmă cu o zi se dizolvau în sens invers. Era 
şeriful John. Nu pierduse timpul. 

— M-am gândit că fostul dumitale şef nu-i la birou aşa de 
dimineaţă, drept care te-am căutat pe internet, domnule 
Jamieson. Se pare că ai omis câteva lucruri atunci când ţi-ai 
completat cererea. Şi nici n-ai adus vorba despre ele în timpul 
discuţiei noastre. In 2017 ai primit o medalie, pentru că ai salvat 
viaţa unei persoane. Şi ai fost declarat Polițistul Anului 2018 al 
secţiei din Sarasota. Ai uitat de chestiile astea? 

— Nu, răspunse Tim. Am completat cererea de angajare din 
impuls. Dacă aş fi avut ceva timp de gândire, aş fi menţionat şi 
lucrurile despre care vorbiţi. 

— Spune-mi cum a fost cu aligatoru'. Am copilărit pe malul 
mlaştinii Little Pee Dee” şi mor după poveştile cu aligatori. 

— Nu-i cine ştie ce poveste, pentru că aligatorul era destul de 
mic. Şi nici nu am salvat viaţa copilului. Dar, da, există şi o parte 
amuzantă. 

— Spune-mi! 

— Apelul a venit de la Highlands - ăsta-i un club particular de 
golf. Eu mă aflam cel mai aproape de el. Puştiul era într-un 
copac, chiar lângă una dintre zonele cu apă ale traseului. Nu 
avea decât vreo unsprezece, doisprezece ani şi zbiera ca din 
gură de şarpe. Aligatorul era chiar sub el. 

— Parcă ar fi povestea Negrişorului!“, spuse şeriful John. 
Numai că, din câte-mi amintesc eu, parcă acolo erau nişte tigri, 
nu un aligator; şi, dacă era un club privat de golf, pun rămăşag 
că puştiu' ăla din pom nu era negru. 

— Nu. Şi aligatorul era cam toropit de somn, zise Tim. Nici 
măcar prea mare nu era - cam unu cincizeci. Cel mult unu 
optzeci. Am luat de la tatăl băiatului o crosă cu capul metalic - 
domnul ăsta a sugerat apoi să mi se acorde medalia - şi l-am 
lovit în cap de câteva ori. 

— Socotesc că pe aligatoru' ăla l-ai trosnit, nu pe tată. 

Tim începu să râdă. 

13 Râul Little Pee Dee - afluent al râului Great Pee Dee, care străbate statele 


Carolina de Nord și Carolina de Sud (n. tr.). 
14 „Little Black Sambo” - poveste pentru copii, publicată în 1899 (n. tr.). 


— Corect! Aligatorul a intrat înapoi în apă, copilul s-a dat jos 
din copac şi gata. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Cu excepţia faptului că am apărut la ştirile de seară. 
Fluturând o crosă de golf. Crainicul a şi glumit pe seama asta. A 
zis că am nimerit ţinta în spaţiul de joc. Umor de golf, pricepeţi 
dumneavoastră? 

— Înî-îhî, îhî-îhî. Şi chestia aia cu Polițistul Anului? 

— Ce să zic... Am fost mereu punctual, nu m-am învoit 
niciodată şi oricum trebuiau să facă pe cineva Polițistul Anului. 

La celălalt capăt se lăsă tăcerea - o tăcere care dură câteva 
secunde. După care şeriful John zise: 

— Nu ştiu dacă dai dovadă de modestie sau dacă ai o părere 
cam proastă despre dumneata. Mie nu prea-mi place atitudinea 
asta. Ştiu că abia ne-am cunoscut, da' eu sunt un om care 
spune deschis ce gândeşte. Adică trag mai bine cu gura decât 
cu arma, zic unii. Nevastă-mea, în primul rând. 

Tim se uită la drum, se uită la calea ferată, se uită la umbrele 
care se retrăgeau în faţa dimineţii. Aruncă o privire fugară şi 
spre turnul de apă al oraşului, care se contura în zare aidoma 
unui robot malefic dintr-un film SF. Îşi spuse că urma o altă zi 
călduroasă. Işi mai spuse şi altceva. Chiar în acest moment 
putea sau nu putea să primească postul din patrula de noapte. 
Totul depindea doar de ce anume va zice în continuare. Însă 
întrebarea era dacă şi-l dorea cu adevărat sau dacă nu era 
decât un capriciu, izvorât din poveştile de familie despre bunicul 
Tom. 

— Domnu’ Jamieson? Mai eşti, dom'le, la telefon? 

— Am câştigat pe merit titlul acela. Mai erau şi alţi poliţişti 
care l-ar fi putut primi, am lucrat cu unii dintre cei mai buni din 
branşă. Dar, da, l-am câştigat pe merit. Nu am luat prea multe 
cu mine atunci când am plecat din Sarasota, m-am gândit să cer 
să mi se expedieze restul lucrurilor în caz că mă stabilesc în 
New York, dar am ordinul de zi. În geantă. Vi-l pot arăta, dacă 
doriţi. 

— Doresc, spuse şeriful John, dar nu pentru că nu te-aş crede. 
Pur şi simplu mi-ar plăcea să-l văd. Mi se pare ridicol să ceri 
postul din patrula de noapte, eşti mult prea calificat ca să te 
cobori la aşa ceva. Dar, dacă îl vrei, atunci poţi să începi chiar 
din noaptea asta, de la unşpe. Programul e de la unşpe la şase 


dimineaţa. 

— Îl vreau, spuse Tim. 

— În regulă. 

— Atâta tot? 

— Nu doar că spun omului verde în faţă ce gândesc, dar am 
încredere în instinctele mele. Plus că te angajez în patrula de 
noapte, nu la Brink's*. Aşa că, da, atâta tot. Nu-i cazul să te 
prezinţi la secţie la ora zece. Mai dormi un pic şi treci pe la 
prânz. Poliţista Gullickson o să-ţi facă instructajul. N-o să dureze 
prea mult. Că nu-i mare brânză, nu tre' să înveţi să conduci vreo 
rachetă, deşi, în nopţile de sâmbătă, după ce se închid toate 
cârciumile, s-ar putea să vezi niscaiva rachete cu patru roţi pe 
Strada Principală. 

— Am înţeles. Vă mulţumesc! 

— O să vedem noi dacă o să-mi mai mulţumeşti şi după 
primul weekend. Încă ceva. Nu eşti poliţist, deci nu ai dreptul la 
armă de serviciu. Dacă te confrunţi cu vreo situaţie pe care nu 
crezi că poţi s-o rezolvi, iei legătura cu secţia prin radio. Ne-am 
înţeles? 

— Da. 

— Aşa să fie, domnu’ Jamieson. Dacă te prind cu vreo armă, 
am să te trimit să-ţi faci bagajele şi am să te dau afară din oraş. 

— Am înţeles. 

— Atunci, du-te şi bagă-te la somn! O să devii curând o 
creatură a nopţii. A 

Cum era Contele Dracula, îşi spuse Tim. Inchise telefonul, 
agăţă de clanţă plăcuţa cu NU DERANJAŢI, trase perdeaua 
subţire şi tristă, îşi setă alarma de la telefon şi se culcă. 


15 Brink's - companie privată de servicii de pază (n. tr.). 


9 

Wendy Gullickson, ajutor de şerif şi angajată cu jumătate de 
normă a secţiei, era cu vreo zece ani mai tânără decât Ronnie 
Gibson şi o adevărată frumuseţe, chiar şi cu părul blond 
pieptănat într-un coc atât de strâns, că îi întindea pielea de la 
tâmple. Tim nu încercă deloc s-o vrăjească; era limpede că 
femeia îşi ridicase scutul împotriva oricăror complimente şi că 
acesta funcţiona la turație maximă. El se întrebă în treacăt dacă 
nu cumva poliţista avea pe altcineva în minte pentru postul din 
patrula de noapte - poate vreun frate sau iubit. 

Ea îi dădu o hartă a cartierului comercial - nu mare lucru de 
capul lui -, o staţie radio portabilă, cu dispozitiv de prindere la 
curea, şi un ceas de pontaj, care şi el putea fi agăţat la curea. 
Insă ceasul nu mergea cu baterii, îi explică poliţista Gullickson; 
trebuia să-l întoarcă la începutul fiecărei ture de lucru. 

— Precis chestia asta a fost ultimul răcnet al tehnologiei pe la 
1946, comentă Tim. Dar mi se pare destul de mişto. Retro. 

Tânăra nu schiţă niciun zâmbet. 

— Pontezi de intrare în tură la Service-ul şi Magazinul de Piese 
Auto ale lui Fromie şi pontezi iar când ajungi la capătul traseului, 
adică la depoul din capătul de vest al Străzii Principale. Adică 
după o distanţă de doi kilometri şi jumătate. Ed Whitlock făcea 
de patru ori traseul ăsta dus-întors în fiecare noapte. 

Adică vreo douăzeci de kilometri. 

— Cu siguranţă n-o să mai am nevoie de niciun regim de 
slăbit. 

Aceeaşi mină serioasă, nici urmă de surâs. 

— Eu şi cu Ronnie Gibson îţi vom întocmi programul. Vei avea 
două nopţi libere pe săptămână, probabil lunea şi marţea. 
Oraşul este liniştit după weekend, dar s-ar putea uneori să fim 
nevoiţi să-ţi schimbăm zilele. Presupunând că ai să rămâi la noi. 

Tim îşi strânse mâinile pe genunchi şi o privi zâmbind uşor. 

— Aveţi ceva împotriva mea, doamnă poliţist Gullickson? 
Dacă aveţi, acum e momentul să vorbiţi. Dacă nu, tăceţi pe 
vecie, cum se zice. 

Tenul femeii era alb, ca al nordicilor. Aşa că nu avea cum să-şi 
ascundă roşeaţa intensă din obraji, care o făcea şi mai 
frumoasă. Insă Tim era de părere că pe tânăra polițistă o 
deranja teribil de tare. 

— Nu ştiu dacă am sau nu am. Vom afla mai încolo. Suntem o 


echipă sudată şi competentă. Mică, dar bună. Tragem toţi la 
căruţă. Tu eşti doar un tip venit de nicăieri. Oamenii de pe-aici 
fac bancuri pe seama patrulei de noapte, dar Ed ştia de glumă şi 
nu-l deranjau toate tachinările alea. Însă să ştii că patrula de 
noapte este ceva extrem de important, mai ales într-un oraş ca 
al nostru, unde sunt prea puţini poliţişti. 

— Prevederea e mama înţelepciunii, zise Tim. Aşa spunea 
bunicul meu. Şi el a fost în patrula de noapte, doamnă poliţist 
Gullickson. Asta-i motivul pentru care am făcut cererea de 
angajare. 

Parcă tânăra se mai înmuie un pic. 

— Sunt de acord că e foarte vechi ceasul ăla de pontaj. Nu pot 
decât să-ţi spun că trebuie să te obişnuieşti cu el. Slujba din 
patrula de noapte este desuetă în această epocă digitală. Dar 
uite că mai există încă în DuPray. 


10 

Tim înţelese foarte curând ce anume voise ea să spună. Una 
peste alta, ajunsese acum un fel de poliţist de proximitate de 
prin anii cincizeci, dar fără armă şi fără baston. Nu avea niciun 
drept să aresteze pe nimeni. Câteva magazine mai mari erau 
prevăzute cu sisteme de securitate, însă celelalte - mult mai 
multe - nici nu auziseră de aşa ceva. Verifică prăvăliile DuPray 
Mercantile (magazin mixt) şi Oberg's Drug (drogherie) ca să se 
asigure că ardeau luminile verzi de securitate şi că nu era nici 
urmă de intruşi. La dughenele mai mici, scutura clanţele de la 
uşi, se uita înăuntru prin vitrine şi bătea de trei ori, aşa cum 
cerea tradiţia. Uneori i se răspundea - cu un semn din mână sau 
câteva cuvinte -, dar, de cele mai multe ori, nu primea niciun 
răspuns, chestie care nu-l deranja câtuşi de puţin. Făcea câte un 
semn cu creta pe uşă şi pornea mai departe. La fel făcea şi la 
întoarcere, numai că acum ştergea semnele de cretă. Toată 
treaba asta îi aminti de o veche glumă irlandeză: Dacă ajungi tu 
primul acolo, Paddy’, fă pe uşă un semn cu creta. Dacă ajung 
eu primul acolo, o să-l şterg. Semnele alea nu i se păreau a avea 
vreun sens, dar aşa era tradiţia, care probabil data încă de pe 
vremea Reconstrucţiei!” şi fusese respectată de un lung şir de 
oameni din patrulele de noapte. 

Cu ajutorul unuia dintre poliţiştii angajaţi cu jumătate de 
normă, Tim găsi un loc decent unde să locuiască. George 
Burkett îi spuse că mama lui avea deasupra garajului un 
apartament micuţ şi mobilat, pe care i l-ar închiria ieftin dacă îl 
interesa. 

— Nu-s decât două camere, dar destul de drăguţe. Fratele 
meu a stat acolo vreo doi ani, înainte să se mute în Florida. A 
găsit de lucru la parcul tematic Universal Studios din Orlando. 
Câştigă bani frumoşi. 

— Bravo lui! 

— Mda, dar la preţurile care sunt în Florida... văleu, îi termină 
cât ai clipi! Dar trebuie să-ţi atrag atenţia, Tim, că, dacă te 
hotărăşti să închiriezi apartamentul ăla, nu ai voie să dai muzica 
tare noaptea. Maică-mii nu-i place muzica. Nu-i plăcea nici 
măcar atunci când cânta Floyd la banjo şi, crede-mă, cânta 


16 Paddy - diminutiv de la Patrick, nume generic dat irlandezilor (n. tr.) 
17 Perioadă de integrare a statelor secesioniste în federaţie, în urma 
războiului din 1861-1865 (n. tr.). 


extraordinar. Nici nu-ţi imaginezi cum se certau pe tema asta... 
ceva de speriat. 

— George, rareori se întâmplă să fiu acasă noaptea. 

Polițistul Burkett - douăzeci şi ceva de ani, cumsecade şi 
prietenos, dar nu chiar de o inteligenţă sclipitoare - se lumină la 
faţă. 

— Da, corect, am uitat. În orice caz, să ştii că ai acolo şi un 
aparat de aer condiţionat, un Carrier mic, nu cine ştie ce, dar îşi 
face treaba şi poţi să dormi bine. Cel puţin, Floyd îl lăuda şi 
zicea că face răcoare înăuntru. Ce zici? Te interesează? 

Îl interesa. Şi, cu toate că aerul condiţionat nu era chiar aşa 
cum i-l lăudase George, bine măcar că patul era moale, livingul 
drăguţ şi confortabil, iar duşul nu curgea. Bucătăria se limita la 
un cuptor cu microunde şi un reşou, dar Tim obişnuia oricum să 
mănânce la „Birtul lui Bev”, aşa că nu-l deranja câtuşi de puţin. 
lar chirie ca aici nu ar mai fi găsit nicăieri: doar şaptezeci de 
dolari pe săptămână. Când George i-o descrisese pe mama lui, 
Tim rămăsese cu impresia că se va confrunta cu vreo femelă 
dragon sau cam aşa ceva; însă doamna Burkett se dovedise a fi 
o doamnă foarte blajină şi de treabă, care vorbea cu un accent 
sudist atât de pronunţat, încât el nu reuşea să-i înţeleagă decât 
vreo jumătate dintre cuvinte. Uneori îi lăsa la uşă câte o bucată 
de turtă din mălai sau o felie de chec, împachetate în hârtie 
cerată. lar Tim avea senzaţia că proprietăreasa lui era o zână 
bună. 

Norbert Hollister, tipul cu mutră de şobolan, care era 
proprietarul motelului, nu minţise în legătură cu depozitul de 
mărfuri din DuPray: acolo era o lipsă cronică de mână de lucru şi 
se făceau angajări pe bandă rulantă. Probabil, îşi zicea Tim, că 
asemenea fluctuații mari ale forţei de muncă erau caracteristice 
acolo unde se desfăşurau activităţi fizice, plătite cu cea mai 
mică sumă permisă de lege (în Carolina de Sud suma aceasta 
însemna şapte dolari şi douăzeci şi cinci de cenți pe oră). S-a 
dus să vorbească cu şeful de echipă, Val Jarrett, care a acceptat 
să-l angajeze trei ore pe zi, cu începere de la opt dimineaţa. 
Astfel Tim avea vreme să se spele şi să mănânce ceva după ce 
termina treaba cu patrularea nocturnă. Prin urmare, pe lângă 
slujba de noapte, s-a pomenit din nou că încarcă şi descarcă. 

Aşa funcţionează lumea, şi-a spus el. Așa funcționează. 
Deocamdată. 


11 

Pe măsură ce trecea timpul, Tim s-a pomenit prins într-o 
rutină reconfortantă în acel orăşel din sud. Nu avea intenţia să 
rămână în DuPray până la sfârşitul vieţii, dar îşi imagina că va 
mai fi acolo de Crăciun (poate decorând un brăduţ din plastic în 
micuțul lui apartament de deasupra garajului). Ba chiar putea să 
se vadă acolo şi vara viitoare. Sigur, orăşelul acela nu era vreo 
oază culturală, iar el pricepea foarte bine de ce copiii abia 
aşteptau să scape de apatia lui monocromă. Însă pentru el era 
raiul pe pământ. Cu siguranţă că avea să-şi schimbe curând 
părerea, dar deocamdată totul era perfect. 

Trezirea la şase seara: cina la „Birtul lui Bev”, uneori singur, 
alteori în compania unuia dintre ajutorii de şerif; tururi de 
patrulare în următoarele şapte ore; micul dejun tot la Bev; 
manevrarea unui stivuitor la Depozitul DuPray până la 
unsprezece; la prânz: un sandvici şi o cola sau un ceai cu zahăr, 
la umbră, lângă depou; înapoi la apartamentul micuţ, închiriat 
de la doamna Burkett; somn până la şase seara. În zilele libere 
dormea câteodată şi douăsprezece ore în şir. Citea romane 
polițiste de John Grisham şi reuşise să termine seria Cântec de 
Gheaţă şi Foc. Era mare fan al lui Tyrion Lannister. Şi ştia că 
exista un serial de televiziune după cărţile lui Martin, însă nu 
simţea nevoia să-l urmărească. Propria imaginaţie îi oferea toţi 
dragonii de care avea nevoie. 

Ca poliţist, se familiarizase cu latura nocturnă a Sarasotei, la 
fel de diferită de cea estivală şi plină de turişti veseli cum era 
domnul Hyde în comparaţie cu domnul doctor Jeckyll. Latura 
aceea nocturnă era adesea scârboasă; uneori, chiar periculoasă. 
Şi, deşi el niciodată nu se degradase până într-acolo încât să 
folosească acel limbaj polițienesc, absolut odios, faţă de drogaţi 
cu minţile duse şi prostituate abuzate, cei zece ani petrecuţi în 
poliţie îl înarmaseră cu o oarecare doză de cinism. Şi câteodată 
lua acasă cu el toate acele sentimente (nu câteodată, ci destul 
de des, se corectă el), infuzându-le în acidul care-i distrusese 
căsnicia. Şi mai credea că sentimentele acelea reprezentau unul 
dintre motivele pentru care fusese într-atât de ostil ideii de a 
avea un copil. Prea multe lucruri rele se petreceau în lume. Prea 
multe pericole pândeau acolo, prea multe situaţii luau 
întorsături nefavorabile. Un aligator pe un teren de golf era 
parfum pe lângă ele. 


Când Tim se hotărâse să încerce să se angajeze aici, nici nu 
se gândise că exista viaţă de noapte într-un orăşel de doar cinci 
mii patru sute de suflete (cele mai multe în zonele rurale de la 
periferie), dar uite că DuPray avea şi această latură, iar el 
descoperi surprins că îi plăcea. De fapt, cea mai frumoasă parte 
a slujbei sale erau oamenii pe care-i întâlnea noaptea. 

De exemplu, doamna Goolsby, care îi făcea cu mâna şi se 
salutau în şoaptă la începutul primei ture. Stătea în balansoarul 
de pe verandă şi se legăna uşor în timp ce sorbea dintr-o cană 
în care ar fi putut să fie orice, de la whisky sau suc până la ceai 
de muşeţel. Câteodată o mai vedea acolo şi când se întorcea din 
tura a doua. Frank Potter, unul dintre poliţiştii cu care lua cina 
uneori la cârciuma lui Bev, i-a spus că doamna G. îşi pierduse 
soţul cu un an în urmă. Camionul cu remorcă al lui Wendell 
Goolsby alunecase de pe o şosea din Wisconsin în timpul unui 
viscol. 

— Nici cincizeci de ani n-are Addie, da’ era luată de mult timp 
cu Wen, i-a zis Frank. De pe vremea când nici unu' n-avea 
dreptu’ să voteze şi nici să-şi cumpere de băut. Ca-n cântecu' 
ăla al lu’ Chuck Berry... ăla cu nunta de adolescenţii? O 
combinaţie ca asta n-are cum să ţină, da’ uite că a lor a ţinut. 

Tim a făcut cunoştinţă şi cu Annie-Orfana, o femeie fără 
adăpost, care în majoritatea nopţilor dormea pe o saltea 
gonflabilă, pe aleea dintre secţia de poliţie şi DuPray Mercantile. 
Dar avea şi un cort mic în spatele haltei, în care dormea când 
ploua. 

— Numele ei real este Annie Ledoux, i-a spus Bill Wicklow lui 
Tim. 

Bill, cel mai vârstnic dintre toţi ajutorii de şerif din DuPray, 
angajat şi el tot cu jumătate de normă, părea să cunoască pe 
toată lumea din oraş. , 

— Doarme de ani buni pe aleea aia. li place mai mult acolo 
decât în cort. 

— Şi iarna ce face? îl întrebă Tim. 

— Se duce la Yemassee!?. De cele mai multe ori o duce 
Ronnie Gibson. Sunt un fel de rude, verişoare de gradul trei sau 
cam aşa ceva. Acolo e un adăpost pentru oamenii străzii. Annie 
zice că merge acolo numai dacă nu are altă soluţie, că cică e 


18 You Never Can Tell (n. tr.). 
19 Localitate de pe coasta Carolinei de Sud (n. tr.). 


plin de nebuni. la uite cine vorbeşte, fetiţo! îi zic eu. 

Tim controla aleea o dată pe noapte şi, mai mult din 
curiozitate, s-a dus să vadă cortul într-o zi, după ce a ieşit din 
schimbul de la depozit. In faţa lui erau înfipte în sol trei steaguri 
pe pari din bambus: steagul naţional, steagul Confederaţiei 
Statelor Unite şi încă unul, pe care nu l-a recunoscut. 

— E din Guyana, l-a lămurit Annie, atunci când a întrebat-o. L- 
am găsit într-un tomberon de lângă prăvălia Zoney. Drăguţ, nu? 

Stătea pe un fotoliu acoperit cu folie de plastic şi tricota un 
fular care părea prea lung chiar şi pentru unul dintre monştrii lui 
George R.R. Martin. Era destul de prietenoasă şi nu manifesta 
niciunul dintre semnele afecțiunii pe care unul dintre colegii lui 
Tim de la poliţia din Sarasota o numea „paranoia boschetarilor”. 
Insă era mare fană a talk-show-urilor nocturne de la postul de 
radio WMDK, iar opiniile pe care şi le exprima acolo o luau pe căi 
lăturalnice, care aveau de-a face cu farfurii zburătoare, străini 
ciudaţi şi oameni posedaţi de diavol. 

Intr-o noapte, a găsit-o ascultând la radio, întinsă pe salteaua 
de pe alee. A întrebat-o atunci de ce stătea acolo, când avea 
cortul ăla care părea a fi în stare foarte bună. Annie-Orfana - în 
vârstă de şaizeci, sau poate de optzeci de ani - s-a uitat la el ca 
la un nebun. 

— Pentru că aici sunt aproape de pooo-liţie. Păi, matale ştii 
ce-i în spatele depoului şi depojitelor alea, domnu’ J.? 

— O pădure. 

— O pădure şi o baltă. Kilometri întregi de şanţuri şi mocirle şi 
pomi căzuţi, până hăt, în Georgia. E acolo-şa şi tot felu' de 
creaturi şi tot felu' de oameni răi. Când se pişe ceru' e musai să 
mă duc în cort, că ştiu că nimic nu-i mai al dracu' decât să stai 
afară pe furtună, da' tot nu dorm bine. Am un şiş, pe care mi-l 
ţin aproape, da’ nu crez că mi-ar fi de mare folos dacă să 
nimereşte p-acolo vreo curvă în călduri. 

Annie era cumplit de slabă, aproape scheletică, iar Tim s-a 
apucat să-i aducă gustări de la Bev înainte să intre în tura 
redusă de la complexul de depozite. Ba câte o pungă cu alune 
sau chipsuri, ba nişte biscuiţi cu cremă sau o felie de tartă cu 
cireşe. O dată i-a dus un borcănel cu murături, pe care Annie l-a 
strâns la piept, între sânii ei ofiliţi, şi a râs de bucurie. 

— Vai de mine! Murături! N-am mai pus gura p-aşa ceva dă 
pă vremea lu’ tata Noe! De ce eşti atât de bun cu mine, domnu’ 


J? 

— Nu ştiu, a răspuns Tim. Probabil că îmi eşti simpatică, 
Annie. Îmi dai voie să gust şi eu? 

Femeia i-a întins borcanul. 

— Cum să nu! Da’ tre’ să-l dăşchizi matale, că pe mine mă 
doare mâinile de la artrită. 

Şi i-a arătat degetele atât de răsucite, că semănau cu nişte 
rădăcini vechi şi putrede. 

— Încă mai poci să împletesc şi să cos, da' numa’ Domnu’ ştie 
cât o să mă mai ţie. 

Tim a deschis borcanul, s-a strâmbat puţin când mirosul tare 
de oţet i-a înţepat nasul şi a scos o feliuţă de castravecior. Din 
ea curgea o zeamă care putea foarte bine să fie formaldehidă. 

— Dă-mi şi mie, dă-mi şi mie! 

l-a înapoiat borcanul şi a mâncat murătura. 

— lisuse, mi s-a făcut gura pungă, Annie! 

Femeia a început să râdă, dezvelindu-şi puţinii dinţi pe care-i 
mai avea. 

— E mai bune cu pită şi unt şi cu o cola rece. Ori cu o berică, 
numa' că eu nu mai beu. 

— Ce tricotezi acolo? Un fular? 

— Domnul Dumnezeul nostru n-o să vie în straiele Lui, a 
răspuns Annie. Haide, du-te la trebile matale, domnu’ J! Păzeşte- 
te de bărbaţii cu maşini negre. George Allman vorbeşte mereu 
de ei la radio. Ştii de unde vín, nu-i aşa? 

Şi i-a aruncat o privire cu subînţeles. Poate glumea. Sau poate 
nu. Greu să-ţi dai seama ce-i trecea lui Annie-Orfana prin cap. 

Corbett Denton era un alt obişnuit al nopţilor din DuPray. Era 
frizerul local, poreclit Toboşarul din cauza unei năzbâtii din 
adolescenţă, ale cărei detalii nu le cunoştea nimeni prea bine. 
Tot ce se ştia era că fusese suspendat timp de o lună de la 
cursurile liceului regional. Poate că făcuse multe nebunii în 
tinereţea lui agitată, numai că zilele acelea trecuseră de mult. 
Acum Toboşarul avea în jur de şaizeci de ani, era supraponderal, 
începuse să chelească şi suferea de insomnie. Când nu reuşea 
să adoarmă, stătea pe pragul frizeriei sale şi se uita cum se 
goleşte Strada Principală. Şi se tot golea, până când pe ea nu 
mai rămânea decât Tim. Schimbau remarci sporadice, aşa cum 
fac două simple cunoştinţe - despre vreme, despre baseball, 
despre talciocul de vară. Însă, într-o noapte, Denton a spus ceva 


ce a declanşat un semnal de alarmă în mintea lui Tim. 

— Ştii, Jamieson, deloc nu-i reală viaţa asta pe care credem că 
o trăim. E doar un joc de umbre chinezeşti pe un perete. ţi zic 
cu toată sinceritatea că eu am să mă bucur când se vor stinge 
luminile, pentru că toate umbrele dispar atunci când se face 
beznă. 

Tim stătea pe o treaptă lângă stâlpul decorativ de la intrarea 
în frizerie. Spirala de lumini albe şi roşii a acestuia fusese oprită 
odată cu lăsarea nopţii. Şi-a scos ochelarii, i-a şters de cămaşă 
şi i-a pus la loc. 

— Pot să-ţi spun ce cred? 

Toboşarul Denton şi-a aruncat chiştocul încă aprins în rigolă, 
unde a mai scos câteva scântei efemere şi apoi s-a stins. 

— Chiar te rog! Toată lumea ar trebui să fie sinceră între 
miezul nopţii şi patru dimineaţa. Asta-i părerea mea. 

— Vorbeşti ca un om care suferă de depresie. 

Toboşarul a început să râdă. 

— lar tu eşti Sherlock Holmes. 

— Ar trebui să te vadă domnul doctor Roper. Există 
medicamente care îţi pot schimba starea de spirit, te pot face să 
te simţi mai puţin trist. Fosta mea nevastă ia pilule din astea. 
Deşi probabil că acum e mai veselă pentru că a scăpat de mine, 
nu datorită pastilelor. 

Şi a zâmbit, ca să-i arate că glumeşte, însă Toboşarul Denton 
s-a ridicat în picioare, fără să-i răspundă la zâmbet. 

— Ştiu tot ce e de ştiut despre pilulele alea, Jamieson. 
Seamănă cu alcoolul şi cu drogurile. Probabil sunt ca drogul ăla, 
ecstasy, pe care-l iau puştii din zilele noastre la chefuri, sau cum 
s-or mai chema petrecerile alea destrăbălate. Substanțele astea 
te fac să crezi un timp că totul este real. Şi că ar conta cât de 
cât. Dar nu-i real şi nici nu contează. 

— Haide, măi! a şoptit cu blândeţe Tim. Nu se poate să 
gândeşti aşa. 

— Ba eu cred că numai aşa trebuie să gândeşti, a zis frizerul, 
pornind cu paşi înceţi şi greoi spre scara care ducea la 
apartamentul lui de deasupra frizeriei. 

Tim s-a uitat tulburat după el. Credea că Toboşarul Denton ar 
fi fost în stare să se sinucidă într-o noapte ploioasă. Şi, dacă 
avea un câine, să-l ia cu el pe lumea cealaltă. La fel ca un 
faraon. S-a gândit chiar să vorbească despre asta cu şeriful 


John; apoi şi-a adus aminte de Wendy Gullickson, care nici acum 
nu-l prea avea la inimă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca ea 
sau oricare dintre celelalte ajutoare ale şerifului să-şi imagineze 
că îşi depăşea atribuţiile. Acum nu mai era poliţist, ci doar tipul 
care patrula noaptea prin oraş. Mai bine să se lase păgubaş. 


insă tot nu putea să şi-l scoată din minte pe Toboşarul 
Denton. 


12 

Pe când patrula într-o noapte, pe la sfârşitul lui iunie, Tim 
observă doi băieţi îndreptându-se spre vest, pe Strada 
Principală, cu rucsacuri în spate şi pachete cu mâncare în mâini. 
Dacă n-ar fi fost ora două, ai fi putut crede că se duc la şcoală. 
Aceşti plimbăreţi nocturni erau gemenii Bilson. Şi se supăraseră 
rău de tot pe părinţii lor - se „ofticaseră”, aşa ziceau - pentru că 
aceştia nu-i luaseră la Târgul Agricol din Dunning din cauza 
notelor foarte proaste. 

— Da’ am luat doar şase şi cinci şi n-avem nicio corigenţă, 
spuse Robert Bilson. Şi am trecut clasa. Ce nu le convine? 

— Nu-i corect! se băgă în vorbă Roland Bilson. O să ne ducem 
de dimineaţă la târg şi o să ne găsim ceva de lucru. Am auzit că 
e nevoie de sa/aori. 

Tim se gândi să-l corecteze pe puşti şi să-i spună că sa/anhori 
era cuvântul corect, dar îşi zise că n-ar fi avut niciun rost şi, 
oricum, nu asta era problema. 

— Măi, băieţi, îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, dar 
câţi ani aveţi? Unsprezece? 

— Doişpe! exclamară jigniţi cei doi copii. 

— Bine, doişpe, cum ziceţi. Vorbiţi mai încet, că lumea s-a 
culcat. Nimeni n-o să vă angajeze la târg. Dar o să vă ia şi o să 
vă încuie într-o cuşcă şi o să vă ţină acolo până apar părinţii 
voştri. Intre timp, oamenii o să se zgâiască la voi ca la urs. Ba 
poate unii o să vă arunce alune sau bucăţi de şorici. 

Gemenii Bilson se holbară la el speriaţi (şi oarecum uşuraţi). 

— Uite ce trebuie să faceţi, continuă Tim. Vă întoarceţi 
frumuşel acasă şi eu am să merg în spatele vostru ca să fiu 
sigur că apare vreo altă idee în mintea voastră colectivă. 

— Ce-i aia „minte colectivă”? fu curios Robert. 

— O chestie pe care se zice că ar avea-o gemenii, cel puţin, 
aşa se credea pe vremuri. Aţi plecat pe uşă sau pe fereastră? 

— Pe fereastră, răspunse Roland. 

— In regulă. O să intraţi tot aşa. Dacă aveţi noroc, părinţii 
voştri nici nu-şi vor da seama că aţi fost plecaţi. 

Robert: 

— N-o să ne pârăşti? 

— Nu, doar cu condiţia să nu vă mai prind pe afară, îi spuse 
Tim. Dacă vă prind că încercaţi iar s-o ştergeţi de acasă, nu doar 
că o să le spun ce aţi făcut, dar o să le şi povestesc cât de 


obraznici aţi fost cu mine. 

Roland, şocat peste măsură: 

— Da’ n-am fost! 

— O să mint, zâmbi Tim. Mă pricep de minune. 

Merse în spatele lor până acasă şi rămase să se uite cum 
Robert Bilson îşi împleteşte degetele şi Roland păşeşte pe 
palmele lui şi intră pe geamul deschis. Apoi Tim îl săltă pe 
Robert până pe pervaz. Aşteptă puţin să vadă dacă se aprinde 
vreo lumină înăuntru, care ar fi semnalat iminenta descoperire a 
isprăvii celor doi fugari. Dar nu se aprinse niciuna, aşa că îşi 
reluă rondul. 


13 

În nopţile de vineri şi sâmbătă erau mai mulţi oameni pe 
afară, cel puţin până la miezul nopţii sau unu dimineaţa. 
Majoritatea, perechi de îndrăgostiţi. Câteodată, după acea oră, 
începea invazia de „rockeri auto” (aşa le zicea şeriful John) - 
tineri cu automobile şi camionete tunate, care năvăleau pe 
strada pustie care străbătea oraşul DuPray, accelerând până la 
nouăzeci şi cinci sau chiar o sută zece kilometri pe oră, 
întrecându-se ca la curse şi deşteptând lumea din somn cu 
behăitul arţăgos al tobelor de eşapament modificate. Se mai 
întâmpla ca vreun ajutor al şerifului sau chiar vreun poliţist din 
forţele statale de ordine să reuşească să-l prindă pe câte unul şi 
să-l amendeze (sau să-l bage la zdup dacă alcoolemia individului 
depăşea limita de 0,09). Insă, chiar şi cu patru poliţişti din 
DuPray de serviciu în nopţile de weekend, se făceau destul de 
puţine arestări. De cele mai multe ori, nebunii ăia de „rockeri 
auto” scăpau nepedepsiţi. 

Tim se duse să vadă ce mai făcea Annie-Orfana. O găsi în faţa 
cortului, aşezată pe jos şi tricotând nişte cipici. Artrită, neartrită, 
degetele i se mişcau ca nişte fulgere. O întrebă dacă voia să 
câştige douăzeci de dolari. Annie îi răspunse că niscaiva bani în 
plus nu stricau nimănui, dar că depindea de ce anume îi cerea el 
să facă pentru suma asta. Tim îi spuse. Annie-Orfana începu să 
chicotească. 

— Cu mare bucurie, domnu’ ].! Cu condiţia să adaugi şi două 
borcane cu murături. 

Annie, care se pare că îşi ghida viaţa după mottoul „ori la bal, 
ori la spital”, îi confecţionă un banner lung de zece metri şi lat 
de doi. Tim îl fixă de un cilindru de oţel, pe care îl făcuse singur 
din câteva bucăţi de ţevi pe care le sudase în atelierul lui 
Fromie, cel cu Service-ul şi Magazinul de Piese Auto. După ce îi 
explicase şerifului John ce voia să facă şi primise undă verde să 
încerce, Tim îl luă cu el pe Tag Faraday şi, împreună, atârnară 
cilindrul de un cablu deasupra intersecţiei cu trei ramuri de pe 
Strada Principală. Un capăt al cablului îl fixară de frontonul fals 
al Drogheriei lui Oberg, iar pe celălalt de cinematograful lăsat în 
paragină. 

În nopţile de vineri şi sâmbătă, cam pe la ora când se 
închideau cârciumile, Tim trăgea de o sfoară care desfăcea 
bannerul ca pe o jaluzea. Pe fiecare parte a lui, Annie desenase 


câte un aparat de fotografiat vechi, cu bliţ, iar dedesubt scrisese 
următorul mesaj: MICŞOREAZĂ VITEZA, PROSTULE! ÎŢI 
POZĂM PLĂCUŢA DE ÎNMATRICULARE! 

Evident că nici vorbă de aşa ceva (deşi Tim îşi mai nota uneori 
nişte numere, atunci când reuşea să le citească), dar uite că 
bannerul lui Annie părea să aibă efect. Sigur, nu era soluţia 
perfectă, dar ce este perfect în viaţa asta? 

Pe la începutul lui iulie, şeriful John l-a chemat pe Tim în biroul 
său. Tim l-a întrebat dacă are probleme. 

— Ba din contră, a spus şeriful John. Faci treabă bună. Mi s-a 
părut o aiureală chestia aia cu bannerul, da’ tre’ să recunosc că 
ai avut dreptate. Numa' că nu m-au deranjat atât de mult 
cursele alea de maşini şi nici oamenii care ne acuzau că suntem 
putori prea mari şi de-aia nu le punem capăt. ŞI, fii atent, e 
vorba de aceiaşi oameni care ne votează creşterea de leafă în 
fiecare an. Nu, pe mine mă supără toată mizeria de tre’ s-o 
strângem noi atunci când unul dintre descreieraţii ăia intră în 
vreun pom sau stâlp de telefon. Nu zic, e nasol să mori, da' mie 
mi se pare că-i mai nasol pentru ăia care rămân infirmi sau mai 
rău, după câte o noapte de exhibiţionism din ăsta ieftin. Însă 
anul ăsta am avut un iunie destul de liniştit. Ba chiar foarte 
liniştit. Nu zic, poate a fost excepţia de la regulă, da’ nu prea-mi 
vine să cred. Cred că bannerul a fost motivul. Să-i zici lu' Annie 
că poate a salvat nişte vieţi şi că, după ce s-o face mai frig, are 
voie să doarmă într-una din celulele din spate în orice noapte 
vrea ea. 

— O să-i spun, a zis Tim. N-o să mai putem scăpa de ea, dacă 
o să aibă şi murături la discreţie. 

Şeriful John s-a sprijinit de spătarul scaunului, care gemu mai 
nefericit ca oricând. 

— Nu mă aşteptam la aşa ceva atunci când ţi-am zis că eşti 
supracalificat pentru postul ăsta. O să-ţi ducem dorul după ce ai 
să pleci la New York. 

— Nu mă grăbesc, a spus Tim. 


14 

Singurul magazin din oraş cu program non-stop era prăvălia 
Zoney, situată în apropiere de depozite. Pe lângă bere, sucuri şi 
chipsuri, la Zoney se mai vindeau şi băuturi energizante, 
produse de firme necunoscute, botezate „Esenţă de Zoney”. Doi 
fraţi somalezi, extrem de chipeşi - Absimil şi Gutaale Dobira -, 
făceau cu schimbul în tura de noapte, de la ora douăsprezece la 
opt dimineaţa. Într-una dintre nopţile toride, pe când patrula îşi 
făcea semnele alea cu cretă, Tim auzi o bubuitură dinspre 
prăvălia Zoney. Nu una prea puternică, însă el ştia să identifice 
un foc de armă după sunet. Şi imediat urmă un urlet de durere 
sau de furie şi apoi se auzi zgomot de sticlă spartă. 

Tim o luă la fugă. Ceasul de pontaj i se lovea de coapsă, iar el 
bâjbâia involuntar cu mâna după patul pistolului care nu mai era 
la locul lui. Apropiindu-se de magazin, văzu o maşină parcată 
lângă pompe şi doi tineri care ieşeau în goana mare de acolo, 
unul cu mâinile pline de nişte hârtii care păreau a fi bancnote. 
Tim se lăsă într-un genunchi, urmărindu-i din priviri cum se 
urcară în maşină şi demarară în trombă, ridicând nori de fum 
albastru pe macadamul pătat cu ulei şi grăsimi. 

Îşi scoase staţia radio de la centură. 

— Baza, sunt Tim! Răspunde-mi! 

Habar nu avea cine era de serviciu în noaptea aceea, dar află 
imediat: era Wendy Gullickson, care avea o voce adormită şi 
sictirită. 

— Ce naiba vrei, Tim? 

— La Zoney e cod doi-unu-unu%. S-a tras un foc de armă. 

Vorbele lui o treziră. 

— Dumnezeule, un jaf? Ajung imedia... 

— Nu, nu e nevoie. Ascultă ce-ţi spun. Sunt doi indivizi albi, 
între şaptesprezece şi douăzeci şi doi de ani, cu o maşină destul 
de mică. Poate un Chevy Cruze. Nu-mi dau seama de culoare 
din cauza neoanelor de la benzinărie, dar este un model recent, 
cu număr de Carolina de Nord, începe cu WTB-9. Nu văd 
ultimele trei cifre. Înainte de orice altceva, anunţă patrula din 
seara asta şi poliţia statală! 

— Ce... 

Tim închise aparatul, îl puse la centură şi porni în pas 


29 211 - jaf în desfășurare (n. tr.). 


alergător spre Zoney. Tejgheaua din sticlă fusese distrusă şi 
casa de marcat era deschisă. Unul dintre fraţii Dobira zăcea pe o 
parte într-o baltă de sânge, care se făcea tot mai mare. Fiecare 
respiraţie anevoioasă se termina cu un şuierat prelung. Tim se 
lăsă în genunchi lângă el. 

— Trebuie să te întorc pe spate, domnule Dobira. 

— Nu, te rog, nu... doare... 

Tim era convins că îl durea, dar trebuia să-i vadă rana. Glonţul 
intrase în partea din dreapta sus a cămăşii cu logoul 
magazinului. Cămaşa fusese albastră - acum sângele o colorase 
în violet murdar. Sângele îi şiroia şi din gură, îmbibându-i 
ţăcălia. Când tuşi, împroşcă obrajii şi ochelarii lui Tim cu stropi 
mici. 

Tim îşi trase iar staţia de la centură şi se simţi uşurat când o 
auzi pe Gullickson, care îl ascultase şi nu plecase de la post. 

— Sună la Dunning să-mi trimită o ambulanţă, Wendy. Să vină 
cât de repede se poate. Unul dintre fraţii Dobira a fost împuşcat 
şi mi se pare că glonţul i-a perforat plămânul. 

Poliţista îi confirmă recepţionarea mesajului şi începu să-l 
întrebe ceva. Tim întrerupse din nou convorbirea, aruncă staţia 
pe jos şi îşi scoase tricoul de pe el. Apoi îl apăsă cu putere de 
gaura din pieptul bărbatului. 

— Poţi să-l ţii singur câteva secunde, domnule Dobira? 

— Mi-e greu... să... respir. _ 

— Sunt convins. Ţine-l acolo! Iți face bine. 

Dobira îşi apăsă pe piept tricoul făcut ghemotoc. Tim nu 
credea că va fi în stare să-l ţină prea mult acolo şi bănuia că 
ambulanţa nu va sosi mai curând de douăzeci de minute. In cel 
mai fericit caz, douăzeci de minute. 

Prăvăliile mici de lângă benzinării au o grămadă de snackuri 
de toate felurile, dar nu şi truse de prim ajutor. Insă reuşi să 
descopere un borcănel cu vaselină. Il înşfăcă şi luă un pachet cu 
scutece Huggies de pe raftul de alături. Sfâşie ambalajul în timp 
ce alergă înapoi la bărbatul rănit. Luă tricoul, acum îmbibat cu 
sânge, apoi, cu mişcări blânde, ridică bluza de uniformă - fostă 
albastră - la fel de îmbibată şi ea, după care se apucă să 
descheie nasturii cămăşii pe care Dobira o purta pe dedesubt. 

— Nu, nu, nu, gemu acesta. Doare, nu atinge, te rog! 

— Trebuie. 

Tim auzi o maşină apropiindu-se. Pe cioburile de sticlă 


începură să sclipească lumini albastre, dându-i speranţă, dar nu 
se uită în direcţia aceea. 

— Rezistă, domnule Dobira! 

Scoase nişte vaselină din borcan şi o îndesă în rană. Dobira 
zbieră de durere, apoi bulbucă ochii la Tim. 

— Respir... parcă-i mai bine. 

— E doar o soluţie temporară, dar dacă respiri mai bine, 
probabil că nu-ţi este afectat plămânul. 

Cel puţin, nu prea mult, îşi spuse Tim în gând. 

Apăru şi şeriful John, care se puse în genunchi lângă Tim. 
Purta o bluză de pijama de mărimea unei vele peste pantalonii 
de la uniformă, iar părul îl avea zburlit în toate direcţiile. 

— Dar tare repede aţi mai ajuns! îi zise Tim. 

— Eram treaz. Nu puteam să dorm, aşa că tocmai ce-mi 
făceam un sandvici când m-a sunat Wendy. Auzi, domnule? Care 
frate Dobira eşti dumneata? Gutaale ori Absimil? 

— Absimil, domnu’. 

Tot îi mai şuiera respiraţia, însă vocea parcă i se făcuse puţin 
mai puternică. Tim luă un scutec şi îl puse împăturit peste rană. 

— Au, doare! 

— Glonţu' a ieşit pe partea ailaltă sau a rămas în el? vru să 
ştie şeriful John. 

— Habar n-am şi nu vreau să-l întorc iarăşi ca să aflu. E stabil 
deocamdată, aşa că trebuie să aşteptăm ambulanţa. 

Staţia lui Tim începu brusc să măcăie. Şeriful John o ridică cu 
două degete dintre cioburile de pe jos. Era Wendy. 

— Tim? Bill Wicklow patrula pe strada Lunca Deasă şi i-a 
văzut pe tipii ăia. 

— Sunt John, Wendy. Spune-i lui Bill să fie prudent. Sunt 
înarmaţi. 

— Ba cică nu mai sunt. 

O fi fost Wendy pe jumătate adormită înainte, dar acum era 
trează de-a binelea. Şi părea extrem de încântată. 

— Au vrut să fugă şi şi-au abandonat maşina. Unul are mâna 
ruptă şi celălalt e încătuşat de bara de protecţie de la maşina lui 
Bill. O echipă de la poliţia statală e pe drum încoace. Spune-i lui 
Tim că a avut dreptate. Idioţii aveau un Cruze. Cum se simte 
Dobira? 

— O să se facă bine, răspunse şeriful John. 

Tim nu era prea convins de asta, dar înţelese că vorbele 


şerifului erau menite şi pentru bărbatul rănit, nu numai pentru 
poliţista Gullickson. 

— Le-am dat toţi banii din casă, zise Dobira. Aşa ni s-a spus să 
facem în situaţii din astea. 

Însă tonul lui îţi dădea de înţeles că îi era ruşine. Rău de tot. 

— Foarte bine, aşa şi trebuia să faci, încercă Tim să-l 
liniştească. 

— Da’ oricum m-a împuşcat ăla care avea armă. Şi celălalt a 
spart casa de marcat. Ca să ia... 

Il apucă din nou tusea. 

— Gata, nu mai vorbi! zise şeriful John. 

— Să ia biletele de loterie, continuă Absimil Dobira. Alea pe 
care trebuie să le răzuieşti. Trebuie să ni le înapoiaţi. Până le 
cumpără cineva, biletele alea sunt proprietatea... 

Tuşi din nou, însă cu mai puţină vlagă. 

— „statului Carolina de Sud. 

— Nu mai vorbi, domnule Dobira, îi spuse şeriful John. Nu-ţi 
mai face atâtea griji din cauza amărâtelor ălora de bilete şi 
păstrează-ţi puterile, câte mai ai. 

Domnul Dobira închise ochii. 


15 

A doua zi, pe când Tim lua prânzul în faţa haltei, înaintea 
ochilor îi apăru chiar şeriful John, în maşina proprie şi personală. 
Urcă treptele platformei şi se uită la perna dezumflată a 
scaunului de lângă Tim. 

— Crezi că o să mă ţină? 

— Încearcă şi-ai să vezi, spuse Tim. 

Şeriful John se aşeză cu foarte multă băgare de seamă. 

— Ăia de la spital zic că Dobira o să se facă bine. Frate-său, 
Gutaale, e cu el şi spune că i-a mai văzut pe nenorociţii ăia pe 
acolo de vreo două ori. 

— Dădeau târcoale, ca să se familiarizeze cu locul, zise Tim. 

— Evident. L-am trimis pe Tag Faraday să le ia declaraţii celor 
doi fraţi. Tag e cel mai bun dintre toţi, dar cred că nu era nevoie 
să ţi-o mai zic. 

— Nici Gibson şi nici Burkett nu sunt prea răi. 

Şeriful John oftă din adâncul sufletului. 

— Nu zic că sunt, dar niciunul dintre ei nu ar fi reacţionat la 
fel de rapid sau cu la fel de multă siguranţă ca tine. Şi sărmana 
Wendy probabil că ar fi rămas acolo ca proasta, dacă nu cumva 
ar fi leşinat de spaimă. 

— E un dispecer foarte bun, zise Tim. Parcă ar fi fost născută 
pentru treaba asta. Aşa cred eu. 

— Înî-îhî, îhî-îhî; şi-i un geniu la munca de birou - ne-a 
reorganizat toate dosarele anu' trecut, plus că a pus toată 
arhiva pe chestii din alea de memorie... cum le zice? USB, 
parcă. Da' nu-i bună de nimic când e vorba de vreo intervenţie. 
Ce zici, Tim? Vrei să faci parte din echipă? 

— Parcă nu-ţi permiteai să mai plăteşti un poliţist. Ţi s-a mărit 
brusc bugetul? 

— Aş vrea eu. Chestia e că Bill Wicklow face vârsta de 
pensionare la sfârşitul anului. Mă gândeam să faceţi schimb. EIl 
să dea ture noaptea prin oraş şi tu să-ţi pui uniformă şi să ai 
drept de portarmă. L-am întrebat pe Bill dacă-i convine şi mi-a 
zis că nu-l deranjează să patruleze noaptea, cel puţin o vreme 
de acum înainte. 

— Mă laşi să mă gândesc puţin? 

— Sigur că da, spuse şeriful John, ridicându-se în picioare. Mai 
avem cinci luni până la sfârşitul anului, dar ne-am bucura să faci 
parte din echipa noastră. 


— Se bucură şi poliţista Gullickson? 

Şeriful John zâmbi larg. 

— E cam greu să-i câştigi simpatia lui Wendy, da' să ştii că 
azi-noapte ai făcut progrese foarte mari. 

— Pe bune? Ce crezi că mi-ar răspunde dacă aş invita-o să ia 
cina cu mine? 

— Cred că ar zice da, cu condiţia să nu o duci la cârciuma aia 
a lu’ Bev. O fătucă atât de frumuşică s-ar aştepta să fie invitată 
la o cârciumă mai de Doamne-ajută, cum e Roundup din 
Dunning sau localul ăla mexican din Hardeeville. 

— Bun sfat, mulţumesc! 

— Pentru puţin. Şi să te gândeşti dacă vrei postul ăla. 

— Am să mă gândesc. 

Şi s-a gândit. Încă se gândea, în noaptea aceea toridă de la 
sfârşitul verii când s-a dezlănţuit iadul. 


COPILUL INTELIGENT 
——— 20 —————— 


1 

În Minneapolis, într-o dimineață frumoasă de aprilie a acelui 
an (cu câteva luni bune înainte de sosirea lui Tim în DuPray), 
Herbert şi Eileen Ellis au fost conduşi în biroul lui Jim Greer, unul 
dintre cei trei consilieri şcolari de la Şcoala Broderick pentru 
Copii Supradotaţi. 

— Luke n-are probleme, nu? întrebă Eileen. Că nouă nu ne-a 
spus nimic. 

— Nici vorbă, răspunse Greer. 

Avea în jur de treizeci şi cinci de ani, păr care începuse să se 
cam rărească şi o figură inteligentă. Purta o cămaşă sport, 
descheiată la gât, şi jeanşi călcaţi. 

— Uitaţi despre ce e vorba: dumneavoastră ştiţi cum merg 
lucrurile aici, da? Cum trebuie să meargă lucrurile, având în 
vedere capacitatea intelectuală a elevilor noştri. Sunt evaluaţi, 
dar nu prin note. Nu se poate. Avem aici copii de zece ani cu 
autism moderat, care rezolvă probleme de matematică de liceu, 
dar încă citesc la nivel de clasa a treia. Avem copii care vorbesc 
fluent în patru limbi străine, dar care se încurcă la înmulţirea 
fracţiilor. Le predăm toate materiile şi ţinem la internat cam 
nouăzeci la sută dintre ei - suntem obligaţi s-o facem, pentru că 
vin din toate părţile Statelor Unite, iar vreo douăzeci, sau chiar 
mai mulţi, sunt din străinătate -, dar ne canalizăm atenţia 
asupra talentelor lor speciale. Acesta este motivul pentru care 
sistemul tradiţional de învăţământ, acela în care copiii 
progresează de la grădiniţă şi până în clasa a douăsprezecea, nu 
ne este de folos. 

— Înţelegem ce spuneţi, zise Herb. Şi ştim foarte bine că Luke 
e un copil isteţ. De aceea e aici. 

Ce nu a adăugat el (şi precis că Greer ştia asta) era că nu şi- 
ar fi permis în veci să plătească taxele astronomice ale şcolii. 
Herb era maistru într-o fabrică de cutii, iar Eileen era profesoară 
la un gimnaziu de stat. Luke era unul dintre puţinii elevi care nu 
locuiau la internat şi unul dintre foarte puţinii care aveau bursă. 

— Isteţ? Nu-i cel mai potrivit cuvânt. 

Greer se uită la singurul dosar deschis de pe biroul lui gol. Și 
brusc, Eileen avu o premoniţie: fie li se va cere să-şi retragă fiul 
de la şcoală, fie bursa lui urma să fie anulată - prin urmare, 
retragerea ar fi fost inevitabilă. Taxele anuale de la Şcoala 
Broderick însumau aproximativ patruzeci de mii de dolari, cam 


tot atât cât ar fi costat să-şi trimită fiul la Harvard. Imediat, 
Greer le va spune că se făcuse o greşeală, că Luke nu era chiar 
atât de inteligent cum crezuseră la început. Că nu era decât un 
băiat obişnuit, care citise mult prea mult pentru vârsta lui şi 
care părea să ţină minte absolut tot ce citise. Eileen se 
documentase şi ştia că memoria eidetică?! nu era ceva 
neobişnuit în rândul copiilor; în jur de zece-cincisprezece la sută 
dintre toţi copiii normali aveau capacitatea de a-şi aminti 
aproape tot. Dezavantajul era că această calitate dispărea în 
adolescenţă, iar Luke nu mai avea mult până atunci. 

Geer le zâmbi: 

— Am să fiu sincer cu dumneavoastră. Ne mândrim cu faptul 
că educăm copii supradotaţi, însă niciodată nu am avut aici, la 
Şcoala Broderick, un elev ca Luke. Unul dintre profesorii noştri 
emeriţi - domnul Flint, care a trecut deja de optzeci de ani - s-a 
oferit să-i predea un curs de istorie a Balcanilor, foarte 
complicată materie, dar care poate clarifica situaţia geopolitică 
actuală. După prima săptămână, a venit la mine şi mi-a spus că 
experienţa pe care o trăise cu fiul dumneavoastră poate fi 
comparată cu ce au trăit vechii evrei atunci când lisus nu doar 
că le-a dat lecţii, dar i-a şi dojenit, zicându-le că spurcate au fost 
lucrurile care le-au intrat în gură, nu vorbele care au ieşit de 
acolo. 

— Nu pricep, recunoscu Herb. 

— Vreau să spun că tot aşa s-a simţit Bill Flint, zise Greer, 
aplecându-se spre cei doi soţi. Vă rog să mă înţelegeţi. Într-o 
singură săptămână, Luke a asimilat cunoştinţe extrem de 
complexe, care sunt de nivelul studiilor postuniversitare, şi a 
tras singur concluziile spre care voia Flint să-l îndrume odată ce 
s-ar fi convins că puştiul înţelegea foarte bine contextul istoric. 
Insă Luke a susţinut - într-un mod extrem de convingător - că 
unele dintre concluziile acelea erau doar „moduri tradiţionale de 
abordare a problemelor” şi nu reprezentau nişte „idei originale”. 
Flint ne-a spus că a făcut aceste afirmaţii cu foarte multă 
politeţe, aproape scuzându-se. 

— Nu ştiu ce aş putea să spun, răspunse Herb. Luke nu prea 
vorbeşte despre ce face la şcoală, pentru că spune că nu am 
înţelege. 

— Şi nu se înşală prea mult, interveni Eileen. Poate că am 


21 Memorie eidetică - memorie fotografică (n. tr.). 


ştiut câte ceva despre binomul lui Newton, numai că a trecut 
multă vreme de atunci. 

— Când vine acasă, spuse Herb, Luke se poartă la fel ca 
oricare alt copil. După ce îşi termină temele şi îşi face ordine în 
cameră, îşi dă drumul la Xbox sau aruncă mingea la coşul de 
baschet pe care i l-am instalat în faţa casei, cu prietenul lui, 
Rolf. Şi să ştiţi că încă se uită la SpongeBob, pantaloni pătrați. 

Se gândi puţin şi adăugă: 

— De obicei, cu o carte pe genunchi. 

Da, aşa este, îşi zise Eileen. Parcă ieri îl văzuse în mână cu 
Principiile sociologiei. Înainte fusese William James?. Înainte de 
William James fusese Cartea Al/coolicilor Anonimi?. Şi mai 
înainte fuseseră operele complete ale lui Cormac McCarthy. 
Citea cam la fel cum pasc vacile lăsate libere, care se pot 
deplasa acolo unde iarba este mai verde. Soţul ei prefera să 
ignore preferinţele în materie de lectură ale lui Luke, deoarece i 
se păreau mult prea stranii şi îl înspăimântau. O înspăimântau şi 
pe ea - şi probabil că acesta era motivul pentru care nu ştiuse 
nimic despre cursul de istorie a Balcanilor. Luke nu-i spusese 
nimic, pentru că ea nu-l întrebase nimic. 

— Avem copii-minune în şcoala noastră, spuse Greer. De fapt, 
aş zice că mai mult de jumătate din elevii de la noi pot fi 
consideraţi copii-minune. Însă toţi au anumite limite. Luke se 
deosebeşte de ei, pentru că preocupările lui sunt polivalente. 
Nu-l interesează un anumit lucru; îl interesează absolut tot. Nu 
cred că va ajunge vreodată să joace baseball sau baschet 
profesionist. 

— Dacă seamănă cu mine, n-o să fie suficient de înalt pentru 
baschet, zâmbi Herb. Dacă nu cumva o fi următorul Spud 
Webb”. 

— Taci, măi! îi ceru Eileen. 

— Dar face sporturile acestea cu mult entuziasm, continuă 
Greer. Îi plac şi nu i se pare că ar pierde timpul. Nu-i deloc 


22 William James (1842-1910) - renumit psiholog și filozof, fratele 


romancierului Henry James (n. tr.). 

23 În Ib. engl., AA Big Book - apărută prima oară în 1939 și completată de 
atunci cu metode prin care se poate vindeca cineva care suferă de alcoolism 
(n. tr.). 

24 Spud Webb - jucător profesionist de baschet, cu o înălţime de doar 1,70 m 
(n. tr.). 


stângaci pe teren. Şi se înţelege bine cu colegii. Nu-i nici 
introvertit şi nici nu pare să aibă vreo disfuncţie emoţională. 
Luke este un puşti american relativ obişnuit, care poartă tricouri 
cu trupe rock şi şapca cu cozorocul la spate. Probabil că nu ar 
părea chiar atât de obişnuit într-o şcoală normală, unde rutina 
zilnică şi înaintarea greoaie prin materiile de studiu l-ar scoate 
din minţi, dar cred că şi acolo s-ar descurca şi ar învăţa singur. 

Îşi dădu seama ce spusese şi se grăbi să adauge: 

— Nu că v-aş sfătui să experimentați asta. 

— Nu, nici vorbă. Ne bucurăm că învaţă aici, spuse Eileen. 
Foarte tare ne bucurăm. Şi ştim că-i un copil bun. Îl iubim 
enorm. E lumina ochilor noştri. 

— Şi el vă iubeşte. Am discutat în mai multe rânduri cu Luke 
şi a fost foarte clar în privinţa asta. Copii atât de inteligenţi sunt 
extrem de greu de găsit. Însă şi mai greu găseşti unul care să 
fie atât de echilibrat şi de adaptat la lumea din jur, pe care o 
cunoaşte la fel de bine ca pe aceea din propria minte. 

— Atunci, de ce ne-aţi chemat, dacă nu s-a întâmplat nimic 
rău? întrebă Herb. Nu că m-ar deranja să vă aud cum îmi ridicaţi 
băiatul în slăvi, să nu vă imaginaţi asta. Şi, că n-am apucat să vă 
zic, să ştiţi că încă îl bat de-i merg fulgii la baschet unu la unu, 
chiar dacă trage destul de bine la coş. 

Greer se sprijini de spătarul scaunului. Acum nu mai zâmbea. 

— V-am chemat pentru că nu mai avem ce să-i oferim lui Luke 
şi el şi-a dat seama. Şi-a manifestat un interes destul de ciudat 
pentru două facultăţi. Ar dori să se specializeze în inginerie la 
Institutul de Tehnologie Massachusetts, din Cambridge. Şi în 
literatură engleză, la Facultatea Emerson, din Boston, pe malul 
celălalt al Râului Charles. 

— Ce? exclamă Eileen. În acelasi timp? 

— Da. 

— Şi cum rămâne cu examenul de bacalaureat? întrebă ea 
complet aiurea. 

— Îl va da luna viitoare, în mai. La Liceul North Community. Şi 
vă asigur că va stabili un record la examenul ăsta. 

Înseamnă că trebuie să-i dau prânzul la pachet, îşi spuse 
Eileen, care auzise numai lucruri rele despre cantina de la liceul 
acela. 

Herb era încă şocat, dar reuşi să îngaime după câteva 
secunde: 


— Domnule Greer, băiatul nostru n-are decât doisprezece ani. 
De fapt, abia i-a împlinit luna trecută. O şti el tot ce-i de ştiut 
despre Serbia, nu vă contrazic aici. Numai că n-o să-i crească 
firicele de păr pe buza de sus decât peste vreo trei ani. Şi 
dumneavoastră ziceţi... 

— |lmi dau seama ce simţiţi şi vă asigur că nu am avea 
această discuţie dacă colegii mei consilieri şi toţi profesorii nu ar 
fi de părere că Luke este capabil de asta atât din punct de 
vedere al cunoştinţelor pe care le deţine, cât şi din punct de 
vedere social şi emoţional. Şi, da, va locui în ambele campusuri. 

— N-am de gând să-mi trimit copilul de numai doisprezece ani 
atât de departe, ca să locuiască împreună cu nişte studenţi care 
nu se gândesc decât la băutură şi la cluburi. Alta ar fi fost 
situaţia dacă am fi avut nişte rude acolo, care să-l ţină la ele, 
dar... 

Greer dădea din cap la fiecare vorbă a ei. 

— Vă înţeleg foarte bine şi sunt de acord cu dumneavoastră, 
iar Luke ştie şi el că nu-i pregătit să locuiască singur, nici măcar 
într-un mediu supravegheat. Este foarte ferm în privinţa asta. 
Numai că situaţia actuală îl frustrează şi îi dă o stare foarte 
proastă, pentru că îl chinuie setea de cunoaştere. Nu ştiu ce 
lucruri extraordinare se petrec în mintea lui - niciunul dintre noi 
nu ştie, poate bătrânul Flint nu a greşit cu parabola aceea 
despre vechii evrei, dar atunci când încerc să vizualizez ce e 
acolo, mă gândesc la o maşinărie uriaşă, nouă şi strălucitoare, 
care funcţionează doar la doi la sută din capacitate, cel mult 
cinci la sută. Insă, pentru că este o maşinărie umană, Luke 
este... însetat. 

— Ziceţi că-i frustrat şi nefericit? spuse Herb. Hmm! Noi nu 
vedem asta. 

Ba eu văd, îl contrazise Eileen în gând. Nu tot timpul. Uneori. 
Da. Este ca atunci când farfuriile zăngănesc fără să le atingi şi 
uşile se închid singure. 

Se gândi la metafora lui Greer: maşinăria uriaşă şi 
strălucitoare, în care ar putea să intre trei sau chiar patru clădiri 
cât nişte depozite. Şi ce anume făcea maşinăria aceea? Doar 
nişte pahare din hârtie şi nişte tăvi din aluminiu. Erau obligaţi 
să-i ofere mai mult copilului lor. Dar chiar aşa ceva? 

— De ce să nu se ducă la Universitatea din Minnesota? întrebă 
ea. Sau la Concordia, în St. Paul? Ar putea să locuiască acasă 


dacă ar învăţa acolo. 

Greer oftă. 

— Ar fi acelaşi lucru dacă l-aţi scoate de la Şcoala Broderick şi 
l-aţi înscrie la un liceu normal. Vorbim despre un băiat pentru 
care IQ-ul nu are valori. Ştie deja unde vrea să înveţe. Ştie de ce 
are nevoie. 

— Habar n-am ce am putea să facem, spuse Eileen. Poate că 
o să primească bursă la facultăţile despre care vorbiţi. Insă 
locurile noastre de muncă sunt aici. Şi nici bogaţi nu suntem. 

— Ei, bine, hai să discutăm despre acest aspect! zise Greer. 


2 

În aceeaşi după-amiază, când Herb şi Eileen se întoarseră, îl 
găsiră pe Luke prostindu-se în faţa şcolii împreună cu alţi patru 
copii, doi băieţi şi două fete. Toţi râdeau în hohote şi vorbeau 
unii peste alţii. Eileen avu impresia că arătau ca nişte copii 
absolut obişnuiţi - fetele, cu sâni abia îmbobociţi, purtau fuste şi 
colanţi; Luke şi Rolf, prietenul lui, erau îmbrăcaţi în tricouri şi 
pantaloni largi, din velur (ultimul răcnet al modei pentru 
adolescenţi din anul acela). Pe tricoul lui Rolf scria: BEREA E 
PENTRU INCEPATORI. Nu-şi scosese violoncelul din husă şi dansa 
în jurul lui cu mişcări de stripteuză la bară, perorând cu 
înflăcărare pe o temă care părea a-l interesa foarte mult. Poate 
balul de primăvară. Poate Teorema lui Pitagora. 

Luke îşi văzu părinţii, îşi luă la revedere de la Rolf (cu 
gesturile acelea specifice băieţilor - pumn în pumn, palmă pe 
palmă, pocnit din degete), îşi luă rucsacul şi se aruncă pe 
bancheta din spate a maşinii conduse de Eileen. 

— Uau, ambii părinţi! exclamă el. Excelent! Ce am făcut să 
merit o asemenea onoare? 

— Chiar vrei să studiezi la Boston? îl întrebă Herb. 

Pe Luke nu-l sperie deloc întrebarea, ba dimpotrivă: începu să 
râdă şi ridică pumnii în aer. 

— Da! Pot? 

Ca şi cum ar fi cerut voie să-şi petreacă noaptea de vineri 
acasă la Rolf, se minună Eileen. Se gândi la cuvintele folosite de 
Greer despre fiul lor. Spusese că avea preocupări polivalente. 
Da, acesta era cuvântul cel mai potrivit. Luke era un geniu care 
nu se lăsase deformat de intelectul său colosal. Nu avea absolut 
niciun scrupul când venea vorba să se urce pe skateboard şi să- 
şi pună în pericol creierul - probabil unic pe lume - plimbându-l 
cu o viteză nesăbuit de mare pe trotuarul în pantă. 

— Luăm ceva de mâncare şi discutăm la cină, răspunse ea. 

— Pizza de la Rocket! strigă Luke. Ce ziceţi? Cu condiţia să-ţi 
iei pansamentul gastric, tată. Ți l-ai luat? 

— O, da, crede-mă că, după discuţia de azi, chiar am simţit 
nevoia. 


3 


Au luat o pizza mare cu pepperoni şi Luke a înfulecat singur 
jumătate, plus trei pahare de cola, făcându-şi părinţii să se 
minuneze acum şi de vezica, şi de aparatul digestiv, nu doar de 
mintea fiului lor. Luke le mărturisi că discutase mai întâi cu 
domnul Greer, deoarece: 

— N-am vrut să vă speriaţi. A fost o conversaţie de rutină 
despre viitorul meu. 

— Ai încercat marea cu degetul, spuse Herb. 

— Corect! Am vrut să văd cât este de rece, dacă organismul 
meu rezistă la temperaturi de... 

— Gata, am înţeles! Nouă ne-a explicat cum am putea să te 
însoţim. 

— Păi, trebuie s-o faceţi, spuse cu toată seriozitatea Luke. 
Sunt prea mic ca să locuiesc fără minunaţii şi respectabilii mei 
mater şi pater. Plus că... 

Şi le aruncă o privire tristă peste resturile de pizza. 

— Nici n-aş putea să mă concentrez la studiu. Mi-ar fi dor de 
voi. Rău de tot! 

Eileen le comandă ochilor să nu lăcrimeze, dar fireşte că nu o 
ascultară. Herb îi întinse un şerveţel. Apoi ea spuse: 

— Domnul Greer... ne-a... hm... ne-a expus un scenariu, cred 
că aşa se zice... în care noi am putea... mă rog... 

— Să vă mutaţi de aici, zise Luke. Cine vrea ultima felie? 

— la-o tu, răspunse Herb. Sper să nu dai colţu' înainte să 
apuci să te înscrii la facultăţile alea. 

— Ménage à college, râse Luke. V-a zis şi câţi bani fac foştii 
elevi ai şcolii? 

Eileen aruncă şerveţelul. 

— Zău, Lukey, ai discutat cu consilierul şcolar despre situaţia 
financiară a părinţilor tăi? Nu înţeleg de ce. 

— Linişteşte-te, mamacita, era la mintea cocoşului. Deşi în 
primul moment m-am gândit la fondul pe care Şcoala Broderick 
l-a tot strâns din donaţii. E uriaş. Aşa că şi-ar putea permite să 
vă plătească din el toate costurile mutării, fără nicio problemă. 
Dar consiliul de administraţie n-ar fi niciodată de acord, chiar 
dacă-i perfect logic. 

— Este? întrebă Herb. 

— O, da! murmură Luke. 

Mestecă entuziasmat dumicatul de pizza, înghiţi şi sorbi 


zgomotos din paharul cu cola. 

— Eu reprezint o investiţie. Un capital cu potenţial de 
creştere. Investeşti câţiva cenți şi culegi o mulţime de dolari, 
corect? Aşa funcţionează America. Cei din consiliul de 
administraţie sunt conştienţi de asta, nicio problemă, dar nu se 
pot dezbăra de stereotipurile în limitele cărora au fost învăţaţi 
să gândească. 

— Stereotipuri, repetă tatăl lui. 

— Mda, ştii ce sunt alea. Nişte mecanisme de gândire 
rezultate din dialectica ancestrală. Poate că aşa gândeau şefii 
de trib, cu toate că-i cam caraghios să ţi-i imaginezi pe membrii 
din consiliul de administraţie ca pe nişte şefi de trib. Şi ei îşi zic: 
„Dacă o facem pentru el, s-ar putea să fim obligaţi s-o facem şi 
pentru alt puşti.” Aşa merge treaba cu stereotipul de gândire. E 
o chestie moştenită. 

— Ca nişte reguli de viaţă transmise din generaţie în 
generaţie, spuse Eileen. 

— Te-ai prins, mami. Şi domnii ăia o să predea ştafeta foştilor 
studenţi, ăia care au făcut mucho dolari refuzând să se supună 
normelor şi gândind inventiv, dar care încă simt ceva pentru 
drăguţa Şcoală Broderick. Incă li se face pielea de găină când îi 
văd emblema cu alb şi albastru. Domnul Greer va fi 
intermediarul. Cel puţin, aşa sper eu. Înțelegerea e următoarea: 
ei mă ajută acum, şi eu am să ajut şcoala mai încolo, când o să 
fiu bogat şi celebru. Sincer, nu mă prea interesează să fiu nici 
aşa, nici aşa, dar banii ar putea să fie un efect secundar. 
Bineînţeles, cu condiţia să nu fac cine ştie ce boală oribilă sau să 
mor în vreun atentat terorist. 

— Vai de mine, bate-n lemn! exclamă Eileen, lovind cu 
degetele în masa plină cu ambalaje de pizza, ca să-i arate cum 
se face. 

— Superstiţii, mamă dragă, spuse Luke cu indulgență. 

— Fă-mi pe plac, te rog, şi şterge-te la gură! Eşti mânijit de sos 
de roşii. Parcă ţi-ar sângera gingiile. 

Luke o ascultă. 

Acum începu să vorbească Herb. 

— Domnul Greer zice că există nişte persoane interesate să 
ne finanţeze relocarea şi să ne subvenţioneze pe noi pe o 
perioadă de şaisprezece luni. 

— Ţi-a zis şi că aceleaşi persoane care v-ar sponsoriza ar 


putea să te ajute să-ţi găseşti de lucru? îşi întrebă Luke tatăl, 
uitându-se la el cu ochi strălucind de entuziasm. Să-ţi găseşti o 
slujbă mai bună? Pentru că unul dintre foştii elevi este Douglas 
Finkel, proprietar al companiei American Paper Products, una 
dintre cele mai mari din ţară, care se ocupă cu realizarea 
produselor din hârtie. lar asta e exact ce ştii tu să faci. Munca 
asta e perfectă pentru tine. Ţi se potriveşte mănu... 

— A pomenit numele lui Finkel, îl întrerupse Herb. Însă aşa, 
într-o doară. 

— Plus că... se întoarse acum Luke spre mama sa, cu aceeaşi 
sclipire în ochi. În prezent, Bostonul duce lipsă de profesori. 
Salariul mediu pentru cineva cu experienţa ta ajunge până la 
şaizeci şi cinci de mii. 

— De unde ştii toate lucrurile astea, fiule? îl întrebă Herb. 

Luke ridică din umeri. 

— Păi, în primul rând, de pe Wikipedia. După aia, intru pe site- 
urile citate în articolele de acolo. Ideea e că vreau să fiu la 
curent cu tot ce se întâmplă în mediul meu. lar mediul meu este 
Şcoala Broderick. Îi ştiu pe toţi membrii din consiliul de 
administraţie, dar a trebuit să-i caut pe internet pe absolvenţii 
ajunşi milionari. 

Eileen întinse mâna peste masă, luă dintre degetele fiului său 
restul feliei de pizza şi îl puse pe tavă, printre firimituri şi coji. 

— Să zicem că aşa va fi, Lukey, dar, spune-mi, nu-ţi va fi dor 
de prietenii tăi? 

Privirea băiatului se înceţoşă. 

— Ba da. Mai ales de Rolf. Şi de Maya. Ştiţi că nu ne este 
permis încă să invităm fete la balul de primăvară, dar, neoficial, 
ea e partenera mea. Aşa că, da, o să-mi fie dor. Însă... 

Părinţii îl aşteptară să continue. Fiul lor, atât de guraliv şi 
elocvent de obicei, uneori chiar peste măsură, acum părea să 
nu-şi mai găsească cuvintele. Începu să vorbească, se opri, 
începu din nou şi iar se întrerupse. 

— Nu ştiu cum s-o spun. Nu ştiu dacă pot s-o spun. 

— Străduieşte-te! îl îndemnă Herb. Vom avea o mulţime de 
discuţii în viitor, dar aceasta este cea mai importantă de până 
acum. Încearcă! 

În faţa pizzeriei apăru Richie Rocket - aşa cum făcea din oră 
în oră - şi începu să danseze pe Mambo Number 5. Eileen se 
uita lung la individul în costum argintiu, de cosmonaut, care 


făcea semne largi cu mâinile înmănuşate, invitând trecătorii să 
se aşeze la mese. Câţiva copii se apropiară de el şi începură să 
se bâţâie în ritmul muzicii şi să râdă în hohote, în vreme ce 
părinţii le făceau poze şi-i aplaudau frenetic. Nu de mult - în 
urmă cu doar cinci ani - dansase şi Luke împreună cu Richie 
Rocket. Acum copilul stătea la masă cu ei şi discuta despre 
schimbări de neconceput. Nu înţelegea cum o asemenea 
progenitură putuse să iasă din doi oameni ca ei, atât de 
obişnuiţi şi cu aspirații şi aşteptări atât de simple. lar uneori i se 
întâmpla să regrete că lucrurile stăteau astfel. Uneori ura din tot 
sufletul rolul în care fuseseră distribuiţi. Insă nu-l urâse niciodată 
pe Lukey pentru asta. Şi nu îl va urî niciodată. Era copilul ei, 
unicul ei copil, sufletul ei. 

— Luke? şopti Herb. Fiule? 

— E vorba despre ce va urma, spuse Luke. 

Ridică fruntea şi se uită la ei. Rareori îi mai văzuseră părinţii 
lumina aceea din ochi. Şi-o ascundea de ei pentru că ştia că i-ar 
înspăimânta mult mai tare decât nişte farfurii care zăngănesc 
din senin. 

— Nu înţelegeţi? Este vorba despre ce va urma. Vreau să mă 
duc acolo... şi să studiez... şi apoi să merg mai departe. 
Facultăţile acelea sunt la fel ca Şcoala Broderick. Nu reprezintă 
scopul în sine, ci doar etape pentru atingerea scopului. 

— Care-i scopul despre care vorbeşti, scumpule? îl întrebă 
Eileen. 

— Nu ştiu. Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le învăţ 
şi să le descifrez... Am chestia asta în cap, care mă tot 
îndeamnă... şi câteodată pare mulţumită, dar, de cele mai multe 
ori nu reuşesc s-o satisfac. Uneori mă simt atât de mărunt... atât 
de tâmpit... 

— Nu, scumpule, nu vorbi aşa. In niciun caz nu eşti tâmpit. 

Eileen vru să-l apuce de mână, dar băiatul se feri, clătinând 
din cap. Tava de pizza trepidă pe masă şi bucăţelele de coajă 
săltară de pe ea. 

— E abisul ăsta, da? Câteodată îl visez. E nesfârşit şi e plin cu 
toate lucrurile pe care eu nu le ştiu. Nu înţeleg cum poate un 
abis să fie plin cu ceva - e un oximoron -, dar aşa îl văd eu. Şi el 
mă face să mă simt mic şi limitat şi prost. Insă e o punte pe 
deasupra lui şi eu vreau să calc pe puntea aia. Vreau să mă 
opresc în mijlocul ei şi să-mi ridic mâinile... uite aşa... 


Părinţii priviră fascinaţi şi puţin speriaţi cum Luke îşi ridică 
mâinile până în dreptul chipului său îngust şi concentrat. Acum 
tava de pizza nu mai trepida, ci se zguduia de-a dreptul. La fel 
cum făceau câteodată farfuriile în bufetul lor de acasă. 

— ...Şi atunci toate lucrurile acelea din bezna de jos vor pluti 
până la mine. Ştiu că aşa va fi. 

Tava de pizza alunecă de pe masă şi căzu cu zgomot pe 
pardoseală. Herb şi Eileen nici n-o luară în seamă. Se mai 
întâmplau asemenea lucruri în jurul lui Luke când era supărat. 
Nu prea des, doar câteodată. Se obişnuiseră. 

— Înţeleg, spuse Herb. 

— Înţelege pe dracu'! exclamă Eileen. Nici taică-tu şi nici eu 
nu înţelegem. Dar tu trebuie să mergi înainte şi să demarezi 
procedurile. Să dai examenul de bacalaureat. Nu contează dacă 
ai să te răzgândeşti mai încolo. Şi dacă n-ai să te răzgândeşti, 
dacă tot asta ai să vrei... 

Îi aruncă o privire lui Herb, care făcu un gest aprobator din 
cap. 

— Atunci, noi vom face tot posibilul să te ajutăm. 

Luke zâmbi cu toată gura şi se aplecă după cutia de pizza. Se 
uită la Richie Rocket. 

— Când eram mic, dansam şi eu cu el. 

— Da, murmură Eileen, căutând alt şerveţel cu care să-şi 
şteargă ochii. Dansai şi tu. 

— Ştii ce se spune despre abis? întrebă Herb. 

Luke clătină din cap, fie din cauză că acesta era unul dintre 
foarte puţinele lucruri pe care nu le ştia, fie pentru că nu voia 
să-i strice plăcerea. 

— Când te uiţi în el, se uită şi el la tine. 

— Chiar aşa este, spuse Luke. Auziţi, luăm şi o prăjitură sau 
altceva dulce? 


4 

Cu tot cu eseul, examenul a durat patru ore, cu o 
binecuvântată pauză la mijloc. Luke se aşeză pe o banchetă în 
holul liceului şi, regretând că nu are nicio carte la el, începu să 
mănânce sandviciul pregătit de mama lui. Sigur, luase Prânzul/ 
dezgolit?, dar i-o confiscase unul dintre supraveghetori 
(împreună cu telefonul lui şi cu telefoanele tuturor celorlalți 
elevi), spunându-i că i-o va înapoia mai târziu. Apoi tipul se 
apucase să o răsfoiască, probabil căutând poze porno sau ceva 
fiţuici. 

In timp ce îşi mânca biscuiţii, observă că de el se apropiaseră 
câţiva elevi care şi ei dădeau bacul. Băieți şi fete mai mari, din 
al treilea sau al patrulea an de liceu. 

— Auzi, măi, ţâcă? spuse unul dintre ei. Ce naiba cauţi tu aici? 

— Dau examenul, răspunse Luke. La fel ca voi. 

Puştii păreau nedumeriţi. Una dintre fete îl întrebă: 

— Eşti cumva vreun fel de geniu? Ca ăia din filme? 

— Nu, surâse Luke, dar am stat azi-noapte la un Holiday Inn 
Express?6. 

Elevii mai mari începură să râdă - asta era de bine. Unul 
dintre băieţi ridică mâna şi Luke bătu palma cu el. 

— Unde te duci? La care facultate? 

— La MIT, dacă reuşesc să intru, răspunse Luke. 

Ceea ce era o minciună, pentru că deja i se garantase 
admiterea la ambele facultăţi, cu condiţia să ia cu notă mare 
examenul de astăzi. lar asta nu era o problemă. Până acum, 
fusese floare la ureche. Nu întrebările şi problemele de la 
examen îl intimidau, ci elevii din jurul lui. La toamnă avea să 
stea într-o clasă plină cu asemenea puşti, mult mai mari şi mai 
înalţi decât el, care fireşte că se vor holba la el ca la urs. 
Discutase acest aspect cu domnul Greer, căruia îi spusese că 
probabil va fi considerat un fel de ciudăţenie a naturii. 

„Contează doar cum te simţi tu, îi spusese atunci domnul 
Greer. Incearcă să nu uiţi asta. Şi dacă ai nevoie de consiliere - 
sau doar de cineva cu care să vorbeşti despre ce simţi -, nu 
ezita s-o faci. Şi poţi să-mi trimiţi mesaje oricând vrei.” 


235 Naked Lunch - roman controversat al lui William S. Burroughs, apărut în 
1959 (n. tr.). 

26 Replică de pe site-ul „StaySmartOnline”, unde sunt oferite sfaturi pentru 
protecţia datelor personale pe Internet (n. tr.). 


Una dintre fete, o roşcată drăgălaşă, îl întrebă dacă rezolvase 
problema cu hotelul din secţiunea de matematică. 

— Aia despre nota de plată a lui Aaron? Da, sunt aproape 
sigur că am rezolvat-o. 

— Mai ţii minte ce ai răspuns la întrebarea cu care ar fi trebuit 
să fie alegerea corectă? 

Problema le ceruse să calculeze cât ar trebui să plătească un 
individ, pe care îl chema Aaron, pe camera de motel, pentru un 
număr de x nopţi, dacă preţul era 99,95 dolari pe noapte, plus 
8% taxe, plus un adaos unic de cinci dolari. Normal că Luke şi-o 
amintea, pentru că problema ascundea o şmecherie. Răspunsul 
corect nu era un număr, ci o ecuaţie. 

— Varianta B. Uite aici. 

Îşi scoase pixul şi scrise pe punga în care avusese sandviciul 
şi biscuiţii: 1,08 (99,95x) + 5. 

— Eşti sigur? se miră fata. Eu am pus A. 

Se aplecă, luă cutia din mâinile lui Luke - care îi simţi 
parfumul de flori de liliac, absolut încântător - şi scrise: (99,95 + 
0,08x) + 5. 

— Foarte bună ecuaţie! zise Luke, bătând cu vârful degetelor 
în răspunsul fetei, dar aşa ţi-o trag ăia care au conceput testul. 
Ce ai scris tu aici reprezintă plata pentru o singură noapte. ŞI 
fără taxe. 

Fata gemu prelung. 

— Nu te necăji, încercă Luke s-o liniştească. Probabil că ai 
rezolvat corect celelalte probleme. 

— Sau poate tu greşeşti şi ea are dreptate, spuse unul dintre 
băieţi, chiar acela care bătuse palma cu Luke. 

Dar fata clătină amărâtă din cap. 

— Nu, puştiul are dreptate. Am uitat cum se calculează 
nenorocita aia de taxă. Ce rahat! 

Luke o urmări cu privirea cum se îndepărta de grupul lor, cu 
capul în pământ. Unul dintre băieţi se repezi după ea şi o 
cuprinse cu braţul de talie. Luke era tare invidios. 

Alt băiat, care purta ochelari de firmă şi era minunat ca o 
gură de apă rece într-o zi fierbinte, se aşeză alături de Luke. 

— E naşpa? îl întrebă el. Să fii aşa? 

Luke se gândi puţin înainte de a-i răspunde. 

— Uneori, e. Dar aşa e viaţa, înţelegi ce vreau să zic. 

Un supraveghetor sună din clopoțel. 


— Hai, copii! 

Uşurat, Luke se ridică de pe banchetă şi aruncă punga în care 
avusese sandviciul într-un coş de gunoi de lângă uşa sălii de 
sport. Se uită o ultimă oară după drăgălaşa cea roşcată şi, în 
timp ce el intra în sala de examen, coşul de gunoi se mută vreo 
opt centimetri mai la stânga. 


5 

A doua jumătate a examenului a fost la fel de uşoară ca prima 
şi Luke îşi spuse că nici eseul nu i-a ieşit prea rău. Nu intrase în 
prea multe detalii complicate şi îl făcuse destul de scurt. Când 
ieşi din şcoală, o văzu iarăşi pe roşcata cea drăguță. Stătea 
singură pe o bancă şi plângea. Luke se întrebă dacă nu cumva 
fata răspunsese prost şi la restul întrebărilor şi, dacă da, cât de 
rău putea fi - „n-o să fiu printre primii” sau „va trebui să mă 
mulţumesc cu colegiul comunitar”. Se întrebă cum este să ai un 
creier care să nu cunoască toate răspunsurile. Se mai întrebă 
dacă ar trebui să încerce s-o consoleze. Totodată, se întrebă şi 
dacă ea ar accepta să fie consolată de un puţoi de doisprezece 
ani. Probabil i-ar da cu flit. Ba chiar se întrebă şi de ce se 
mişcase coşul ăla de gunoi - tare sinistră chestie! Işi dădu 
seama (iar gândul îl zgudui ca o revelaţie) că, în esenţă, viaţa 
nu era decât un nesfârşit examen de bacalaureat, în care aveai 
zeci de variante de răspuns, nu numai câte patru sau cinci. 
Inclusiv tâmpenii din alea de genul: câteodată şi poate da sau 
poate nu. g 

Mama îi făcea cu mâna. li făcu şi el şi o rupse la fugă spre 
maşină. După ce urcă şi îşi puse centura, mama îl întrebă cum 
crede că se descurcase. 

— Super! răspunse Luke cu cel mai luminos zâmbet al lui. 

Însă tot se mai gândea la roşcată. Nasol că plângea, dar parcă 
mai nasol a fost felul în care a lăsat capul în piept atunci când i- 
a arătat ce anume greşise la ecuaţia aceea - ca o floare în 
vreme de secetă. 

Îşi spuse să nu se mai gândească la ea, dar evident că nu 
reuşi. „Încearcă să nu te gândeşti la un urs polar şi imaginea 
asta afurisită îţi va apărea în minte la fiecare minut”?, scrisese 
cândva Feodor Dostoievski. 

— Mamă? 

— Da? 

— Tu ce crezi? Memoria e o binecuvântare sau un blestem? 

Eileen nu avu nevoie să se gândească la răspuns; doar 
Dumnezeu ştia câte îşi amintea ea. 

— Şi una, şi alta, scumpule. 


27 Însemnări de iarnă despre impresii de vară (n. tr.). 


6 

Într-o dimineaţă de iunie, la ora două, pe când Tim Jamieson 
îşi făcea rondul pe Strada Principală din DuPray, un SUV negru 
intră pe Aleea Wildersmoot, într-una dintre suburbiile din partea 
de nord a Minneapolisului. Absurd nume pentru o stradă; Luke şi 
prietenul lui, Rolf, îi ziceau „Aleea Wildersmooch”, pe de-o parte 
pentru că astfel numele ăla era şi mai caraghios, pe de altă 
parte pentru că amândoi tânjeau să se giugiulească? cu o fată. 
S-o pupe ca nebunii. 

În SUV se aflau un bărbat şi două femei. Bărbatul era Denny; 
femeile erau Michelle şi Robin. Denny era la volan. Pe la 
jumătatea străduţei întortocheate şi tăcute, stinse farurile, se 
apropie de bordură şi opri motorul. 

— Sigur nu-i vreun TP??? Că nu mi-am luat casca de aluminiu. 

— Ha, ha, ha! făcu Robin de pe bancheta din spate, fără pic 
de amuzament în ton. 

— Nu-i decât un TK”? oarecare, răspunse Michelle. N-ai motiv 
să te scapi pe tine. Hai să trecem la treabă! 

Denny deschise consola dintre cele două locuri din faţă şi 
scoase de acolo un telefon mobil care arăta ca o rămăşiţă din 
anii '90: mare, butucănos, cu o antenă scurtă şi groasă. l-l 
întinse lui Michelle. În timp ce ea tasta numărul, Denny înlătură 
fundul fals al consolei şi scoase mănuşile subţiri din latex, două 
revolvere Glock 37 şi un spray, pe a cărui etichetă scria că ar 
conţine odorizant de cameră, marca Glade. Se întoarse spre 
Robin şi-i dădu una dintre arme, pe cealaltă o ţinu pentru sine, 
iar spray-ul i-l întinse lui Michelle. 

— Hai la treabă, treabă, treabă! scandă el, punându-şi 
mănuşile. Multă treabă, da! Cu Ruby Redt, cu Ruby Red, facem 
treabă, treabă, frateee, asta-ţi zic! 

— Termină-te cu răpăiala asta de cretini! îl repezi Michelle. 

Apoi vorbi în telefonul pe care şi-l proptise între umăr şi gât, 


28 joc de cuvinte, bazat pe asemănarea fonetică dintre „smoot” și „smooch” 
(a se giugiuli) (n. tr.). 

29 În jargonul Institutului, TP reprezintă o persoană înzestrată cu abilităţi 
telepatice (n. tr.). 

3% În jargonul Institutului, TK reprezintă o persoană înzestrată cu abilităţi 
telekinetice (n. tr.). 

31 Ruby Red - rubiniu, dar și nume dat unei femei care face parte dintr-o 
bandă de răufăcători și are o relaţie cu șeful acesteia (n. tr.). 


ca să-şi poată pune şi ea mănuşile: 

— Symonds, mă auzi? 

— Te aud, răspunse Symonds. 

— Aici Ruby Red. Am ajuns. Poţi să te ocupi de alarme. 

Apoi aşteptă, ascultându-l pe Jerry Symonds. În casa familiei 
Ellis, unde acum dormeau Luke şi părinţii lui, se opriră alarmele 
DeWalt din holul de la intrare şi din bucătărie. Michelle primi 
aprobarea şi le făcu semn colegilor că totul era în ordine. 

— OK! Putem începe. 

Robin îşi puse pe umăr traista de mărimea unei poşete de 
damă. Coborâră pe întuneric din SUV-ul care avea un număr de 
înmatriculare de la poliţia rutieră a statului Minnesota. Merseră 
în şir indian pe aleea dintre casa familiei Ellis şi cea vecină, a 
familiei Destin (unde dormea Rolf, visând - poate - că se 
giugiuleşte ca nebunul) şi intrară prin bucătărie cu Robin în 
frunte, pentru că ea avea cheia. 

Se opriră puţin lângă aragaz. Robin scoase din traistă două 
amortizoare şi trei perechi de ochelari mari, cu elastic. Ochelarii 
ăştia îi făceau să semene cu nişte furnici uriaşe, dar îi ajutau să 
vadă prin întunericul de acolo. Denny şi Robin îşi montară 
amortizoarele la arme. Michelle o luă înainte, traversă livingul, 
apoi holul de la intrare şi ajunse la scară. 

Traversară holul de la etaj mişcându-se încet, dar cu destul de 
multă siguranţă. Covorul le înăbuşea zgomotul paşilor. Denny şi 
Robin se opriră în faţa primei uşi închise. Michelle se duse la a 
doua. Întoarse capul spre partenerii săi şi îşi îndesă spray-ul la 
subraţ ca să-şi poată ridica ambele mâini cu degetele răsfirate: 
lăsați-mă zece secunde. Robin îi făcu un semn din cap şi ridică 
degetul mare. 

Michelle deschise uşa şi intră în camera lui Luke. Balamalele 
scârţâiră abia auzit. Silueta din pat (din care nu se vedea decât 
un smoc de păr) se mişcă puţin, apoi se linişti. La două 
dimineaţa puştiul ar fi trebuit să doarmă profund, numai că uite 
că nu era aşa. Poate copiii geniali nu dorm la fel ca ăia normali, 
cine ştie? Cu siguranţă nu Michelle Robertson. Pe pereţi nu erau 
decât două postere, pe care le vedea foarte clar datorită 
ochelarilor. Unul dintre ele era cu un băiat care zbura pe un 
skateboard, cu genunchii flexaţi şi braţele întinse. Celălalt 
poster era cu Ramones, o trupă de punk-rock, pe care Michelle o 
ascultase demult de tot, în gimnaziu. Probabil că muriseră toţi 


membrii trupei şi acum stăteau pe Plaja Rockaway? din ceruri. 

Traversă camera, numărând în gând: „patru... cinci...” 

La „şase”, se lovi cu şoldul de biroul puştiului. Pe el se afla o 
cupă, un trofeu, o chestie din asta, care se rostogoli pe podea. 
Zgomotul nu a fost prea mare, dar puştiul s-a întors pe spate şi 
a deschis ochii. 

— Mami? 

— Sigur, răspunse Michelle. Dacă aşa vrei tu. 

Observă spaima care creştea în ochii lui, îl văzu cum deschide 
gura să mai spună ceva... sau să urle. Aşa că îşi ţinu respiraţia şi 
apăsă butonul spray-ului la cinci centimetri de nasul lui. Puştiul 
îşi pierdu imediat cunoştinţa. Aşa se întâmpla cu toţi şi niciunul 
nu se plângea de dureri de cap după şase sau opt ore, atunci 
când se trezea. Mda, îşi zise Michelle, chimia chiar ne face viața 
mai bună“. Apoi continuă să numere: „şapte... opt... nouă.” 

La „zece”, Denny şi Robin intrară în dormitorul lui Herb şi 
Eileen. Observară imediat că aveau o problemă: femeia nu era 
în pat. Uşa de la baie era deschisă şi un trapez mare de lumină 
venea de acolo. Prea multă strălucire pentru ochelarii lor. Şi-i 
scoaseră şi îi aruncară pe jos, pe parchetul lustruit - zgomotul 
se auzi foarte bine în încăperea mută. 

— Herb? şopti ea din baie. Ţi-ai răsturnat paharul cu apă? 

Scoţându-şi Glock-ul de la betelia pantalonilor, Robin înaintă 
spre pat. Denny se îndreptă spre uşa de la baie, fără să-i pese 
de zgomotul făcut de paşii lui. Prea târziu pentru aşa ceva. 
Rămase lângă uşă, cu pistolul lipit de obraz. 

Perna femeii încă purta urma capului ei. Robin o luă, o puse 
peste faţa bărbatului şi trase. Glock-ul tuşi sec şi făcu o pată 
neagră pe faţa de pernă. Atâta tot. 

Eileen ieşi îngrijorată din baie. 

— Herb? Te simţi bi... 

Şi dădu cu ochii de Denny. Acesta o apucă de gât, îi puse 
pistolul la tâmplă şi apăsă pe trăgaci. Alt zgomot ca de tuse 
seacă. Eileen alunecă la podea. 

În tot acest timp, picioarele lui Herb Ellis se zbăteau în zadar, 
mototolind pilota sub care dormise până atunci alături de soţia 


32 Aluzie la hitul trupei Ramones, „Rockaway Beach”, plajă din Queens (n. 
tr.). 

33 În original, „Better living through chemistry” - slogan publicitar al 
companiei DuPont (n. tr). 


sa. Robin mai trase de două ori în pernă - al doilea foc sunând 
ca un fel de lătrat, nu ca o tuse, iar al treilea fiind şi mai sonor. 

Denny luă perna de pe faţa bărbatului. 

— Ce te-a apucat? Ai văzut Naşul de prea multe ori? Zău, 
Robin, l-ai lăsat aproape fără cap. Cum o să se descurce ăla de 
la pompe funebre cu aşa ceva? 

— Am rezolvat problema. Doar asta contează. 

Însă nu-i plăcea deloc să se uite la victimele sale atunci când 
le împuşca. Nu suporta să vadă cum li se stinge lumina din 
privire. 

— Tre’ să fii mai bărbată, măi, fato! Ultimul foc s-a auzit cam 
tare. Să mergem! 

Îşi culeseră ochelarii de pe jos şi intrară în camera băiatului. 
Denny îl luă pe Luke în braţe - fără nicio problemă, pentru că 
băiatul nu cântărea mai mult de patruzeci de kilograme - şi făcu 
semn din bărbie celor două femei s-o ia înainte. leşiră prin 
bucătărie, la fel cum intraseră. În casa de alături nu se aprinsese 
nicio lumină (deci al treilea foc de armă nu fusese chiar atât de 
puternic) şi nu se auzea niciun zgomot, cu excepţia ţârâitului de 
greieri şi a unei sirene de foarte departe, poate chiar din St. 
Paul. 

Michelle merse înainte pe aleea dintre cele două case, verifică 
strada şi le făcu semn că totul era în regulă. Partea asta nu 
putea s-o sufere Denny Williams. Dacă vreun insomniac se uita 
tocmai atunci pe geam şi vedea trei oameni în curtea vecinului, 
la două dimineaţa - oare nu ar fi intrat la bănuieli? Cu atât mai 
mult când unul dintre necunoscuţii ăia ducea în braţe ceva care 
semăna cu un om - o, da, pe bune că ar fi intrat la bănuieli! 

Însă Aleea Wildersmoot - botezată aşa după vreun mahăr din 
Oraşele Gemene:*, plecat de multă vreme pe lumea cealaltă - 
dormea buştean. Robin deschise portiera din spate a SUV-ului, 
se urcă şi întinse braţele. Denny îi dădu băiatul şi ea îl luă în 
braţe, rezemându-i capul de umărul ei, apoi bâjbâi după centura 
de siguranţă. 

— Câh, îi curg balele! exclamă ea. 

— Da, aşa se întâmplă cu oamenii leşinaţi, spuse Michelle şi 
închise portiera. 

Apoi se aşeză în faţă, pe locul din dreapta, iar Denny se urcă 
la volan. Michelle puse la loc armele şi spray-ul, în timp ce 


34 St. Paul și Minneapolis (n. tr.). 


Denny se îndepărtă încet de casa familiei Ellis. Aprinse farurile 
abia la prima intersecţie. 

— Sună! zise el. 

Michelle formă acelaşi număr ca mai devreme. 

— Aici Ruby Red. Am luat coletul, Jerry. Ajungem la aeroport 
în aproximativ douăzeci şi cinci de minute. Dă drumul la alarme. 

În casa familiei Ellis se reactivară alarmele. Când vor ajunge 
poliţiştii, vor descoperi două persoane moarte şi o a treia 
dispărută - de unde vor trage concluzia că persoana dispărută, 
adică puştiul, a comis crimele. In fond, se spunea despre el că e 
extrem de inteligent, iar cei de soiul lui sunt cam duşi cu pluta, 
nu-i aşa? Cam labili şi imprevizibili. O să-l întrebe de ce şi-a ucis 
părinţii atunci când o să-l găsească - era doar o chestiune de 
timp. Copiii fugeau de acasă, dar nici măcar cei mai deştepţi 
dintre ei nu se puteau ascunde la nesfârşit. 


7 

Luke se trezi amintindu-şi visul avut - nu chiar un coşmar, dar 
niciunul prea frumos. Se făcea că în camera lui intrase o străină, 
care s-a aplecat peste patul lui. Avea părul blond şi destul de 
lung şi-i atârna pe lângă obraji. Sigur, spune-mi cum vrei, aşa i-a 
zis. Ca o bunăciune din filmuleţele alea porno la care se uita 
uneori împreună cu Rolf. 

Se ridică în capul oaselor, privi în jur şi, în prima clipă, îşi 
spuse că încă mai visa. Da, aceasta era camera lui - acelaşi 
tapet albastru, aceleaşi postere, acelaşi birou, pe care se afla 
trofeul câştigat în Liga Mică de baseball. Dar unde era fereastra? 
Fereastra care dădea spre casa lui Rolf dispăruse. 

inchise strâns ochii, apoi îi deschise larg. Nicio schimbare: 
camera tot fără fereastră era şi acum. li trecu prin cap să se 
ciupească tare, însă gestul ăsta era un clişeu tâmpit. Aşa că se 
lovi peste obraz. Tot nicio schimbare. 

Luke se dădu jos din pat. Hainele erau pe scaun, unde i le 
pusese mama cu o seară înainte - chiloţii, şosetele şi tricoul pe 
perna de pe şezut, jeanşii pe spătar. Se îmbrăcă încet, fără să-şi 
ia ochii de la peretele unde ar fi trebuit să se afle fereastra. Apoi 
se aşeză să-şi pună bascheţii. Pe părţile lor laterale ar fi trebuit 
să-şi vadă inițialele - LE. Da, acolo erau. Insă linia din mijlocul 
literei E era prea lungă. Cu siguranţă prea lungă - nu el o 
desenase acolo. 

li întoarse ca să vadă dacă au tălpile murdare. Nu le aveau. 
Acum era convins. Aştia nu erau bascheţii lui. Nici şireturile nu 
semănau - erau mult prea curate. Totuşi îi veneau perfect. 

Se apropie de perete şi îşi lipi palmele de el. Apăsă, căutând 
forma ferestrei sub tapet. Nu, acolo nu era nicio fereastră. 

Se întrebă dacă nu cumva îşi pierduse minţile, dacă nu cumva 
o luase razna, aşa, ca un băiat dintr-un film de groază, scris şi 
regizat de M. Night Shyamalan”. Copiii cu o inteligenţă ieşită din 
comun erau predispuşi la depresii, nu aşa se spunea? Dar nu 
înnebunise. Era la fel de normal ca aseară, când se culcase. Intr- 
un film de groază, băiatul ăla apucat de streche ar crede că-i 
normal - ăsta ar fi punctul de cotitură din filmele lui Shyamalan 
-, dar, în cărţile de psihologie pe care le citise Luke, scria că 
majoritatea oamenilor nebuni ştiau că sunt aşa. El nu era nebun. 


35 M. Night Shyamalan - scenarist, regizor și producător american, de origine 
indiană, devenit cunoscut prin filmul „Al șaselea simţ” (n. tr.). 


În copilărie (adică la cinci ani, că acum avea doisprezece şi nu 
se mai considera copil), trecuse printr-o fază în care 
colecţionase insigne electorale. Tatăl lui îl ajutase bucuros la 
completarea acelei colecţii, pentru că majoritatea insignelor se 
vindeau foarte ieftin pe ebay. Pe Luke îl fascinaseră mai ales 
(din motive pe care nu ştia să le explice, nici măcar sieşi) 
insignele candidaţilor la preşedinţie care pierduseră alegerile. In 
timp, îi trecuse pasiunea asta şi probabil că părinţii lui puseseră 
bine insignele undeva, într-un colţ al podului sau al pivniţei. Insă 
păstrase una, ca pe un fel de talisman. Pe ea era desenat un 
avion albastru, înconjurat de cuvintele DAŢI-I ARIPI LUI WILLKIE. 
Wendel Willkie candidase la preşedinţie în 1940, împotriva lui 
Franklin Roosevelt, dar pierduse într-un mod absolut ruşinos, 
reuşind să obţină doar voturile din zece colegii electorale, dintr- 
un total de optzeci şi două. 

Luke pusese insigna aceea în cupa primită la Liga Mică. Acum 
se duse să o caute. Nu o găsi. 

Apoi se duse la posterul cu Tony Hawk?®, în faţa companiei 
sale, „Birdhouse”. Parcă era tot ăla pe care-l ştia el. Numai că 
nu era - nu avea crăpătura aia mică din partea stângă. 

Nu bascheţii lui, nu posterul lui. Nici urmă de insigna lui 
Willkie. 

Asta nu era camera lui. 

Simti o vibraţie în piept şi respiră adânc de câteva ori ca să se 
liniştească. Se duse la uşă şi apăsă clanţa, convins fiind că uşa 
era încuiată. 

Nu era, dar holul din faţa lui nu semăna deloc cu holul de la 
etajul casei unde locuise doisprezece ani şi un pic. Holul acela 
nu era făcut din lambriuri de lemn, ci din ciment vopsit într-un 
verde industrial, foarte pal. Vizavi de uşă era un poster cu trei 
copii, cam de vârsta lui Luke, care ţopăiau pe o pajişte cu iarbă 
înaltă. Unul era surprins în timpul saltului. Păreau ori ţicniţi, ori 
extrem de bucuroşi. Mesajul scris în partea de jos părea a 
sugera a doua variantă: O ALTĂ ZI ÎN PARADIS. 

Luke păşi peste prag. În dreapta, coridorul se termina cu o 
uşă dublă, cu o bară transversală în loc de clanţă, ca uşile pe 
care le vezi prin instituţii. În stânga, la vreo trei metri în faţa 
altei uşi duble, stătea pe jos o fată. O fată de culoare. Purta 


36 Anthony Frank Hawk - skateboarder profesionist, proprietar al companiei 
„Birdhouse” (n. tr.). 


pantaloni evazaţi şi o bluză cu mâneci bufante. Fuma o ţigaretă, 
deşi era destul de mică - lui Luke i se părea că-i cam de vârsta 
lui. 


8 

Doamna Sigsby stătea la birou, cu ochii în monitorul 
computerului. Era îmbrăcată cu un taior sobru de la DVF”, care 
însă nu reuşea să-i camufleze trupul mult prea slab. Părul cărunt 
îl avea coafat impecabil. Doctorul Hendricks stătea în picioare 
lângă ea. „Bună dimineaţa, Sperietoare de Ciori!” o salută el în 
gând, aşa cum nu va avea niciodată curaj să o facă cu glas tare. 

— Uite-l! spuse doamna Sigsby. Cel mai nou locatar al nostru. 
Lucas Ellis. Habar n-are că a zburat cu un Gulfstream’? pentru 
prima şi singura dată în viaţa lui. Se spune că e un copil-minune. 

— O să-i treacă repede, zise doctorul Hendricks. 

Incepu să râdă cu hohotele care îl caracterizau - mai întâi 
expirând, apoi inspirând, de ziceai că rage un măgar. Râsul ăsta 
zgomotos, plus faptul că era foarte înalt - peste doi metri -, plus 
dinţii din faţă proeminenţi şi ieşiţi în afară îi făcuseră pe 
laboranţi să-l poreclească Măgarul Kong“. 

Femeia se întoarse şi se uită urât la el. 

— Copiii aceştia sunt în grija noastră. Bancurile proaste nu 
sunt adecvate, Dan. 

— Scuze, mormăi el, dorind să poată adăuga: Pe cine vrei tu 
să prosteşti, Siggers? 

Insă ar fi fost imprudent să zică asta - unde mai pui că 
întrebarea era retorică. Ştia că ea nu vrea să prostească pe 
nimeni, cu atât mai puţin pe ea însăşi. Din punctul ăsta de 
vedere, Siggers semăna foarte bine cu măscăriciul ăla nazist, al 
cărui nume istoria preferase să-l uite, care avusese ideea 
genială să pună un panou pe care să scrie Arbeit macht frei 
(munca te eliberează) deasupra intrării de la Auschwitz. 

Doamna Sigsby îi arătă formularul de admitere pentru băiatul 
cel nou. Hendricks lipise un bileţel roz în colţul din dreapta sus. 

— ie îţi folosesc la ceva bileţelele astea pe care le tot lipeşti, 
Dan? 

— Ştii bine că da. Tuturor ne folosesc. Doar ai văzut 
rezultatele. 

— Da, dar te întreb despre valoarea lor. 

Inainte ca bunul doctor să apuce să-i răspundă, Rosalind băgă 


37 Diane von Furstenberg - creatoare de modă din Belgia (n. tr.). 

38 Avion de mici dimensiuni, cu două motoare (n. tr.). 

3? Donkey Kong - personajul principal dintr-un joc video din anii '80; numele 
„mMăgarul” se referă la încăpăţânarea extremă a personajului (n. tr.). 


capul pe uşă. 

— Vă aduc alte documente la semnat, doamnă Sigsby. Mai vin 
alţi cinci. Ştiu că erau programaţi, dar vor sosi înainte de 
termen. 

Doamna Sigsby păru extrem de satisfăcută de veste. 

— Toţi cinci ajung astăzi? Înseamnă că sunt un om corect. 

Hendricks (zis şi Măgarul Kong) îşi spuse: N-ai fi în stare să 
zici că eşti un om bun, nu? Nu care cumva să-ţi pice galoanele! 

— Azi vin doar doi, spuse Rosalind. Diseară. li aduce echipa 
Emerald. Mâine vin trei, cu echipa Opal. Patru sunt TK. Unul e 
TP, un adevărat trofeu. Nouăzeci şi trei de nanograme BDNF“. 

— Avery Dixon, aşa îl cheamă, nu? o întrebă doamna Sigsby. 
Din Salt Lake City. 

— Din Orem, o corectă Rosalind. 

— Mormon din Orem, adăugă doctorul Hendricks şi scoase iar 
hăhăitul de măgar. 

Da, chiar că este un trofeu, îşi spuse doamna Sigsby. Pe 
formularul lui Dixon n-o să apară niciun bileţel roz. E mult prea 
valoros. Număr minim de injecții, evitarea riscului de convulsii, 
fără experimente în apă. Nu, cine are un BDNF peste 90 nu va fi 
supus la aşa ceva. 

— Excelentă veste! Cu adevărat excelentă. Adu dosarele şi 
pune-mi-le pe birou. Le-ai trimis e-mailurile? 

— Bineînţeles, zâmbi Rosalind. 

Toată lumea comunica prin e-mail, dar doamna Sigsby 
prefera totul pe hârtie - din punctul acesta de vedere era de 
modă veche. 

— Le aduc imediat. 

— Şi o cafea, te rog! Tot imediat. _ 

Doamna Sigsby se întoarse spre doctorul Hendricks. Incă mai 
poartă suspensori, îşi spuse ea. Ca doctor, ar trebui să ştie la ce 
pericol se expune, mai ales că-i atât de înalt şi sistemul lui 
vascular trebuie să lucreze mai intens. Dar nimeni nu se pricepe 
mai bine decât doctorii la ignorarea realităţilor medicale. 

Nici doamna Sigsby şi nici doctorul Hendricks nu erau TP, dar, 
în momentul acela, se gândeau fix la acelaşi lucru: cât de uşor 
le-ar fi să colaboreze dacă s-ar simpatiza în loc să se deteste 
reciproc. 


4 BNDF (Brain-derived neurotrophic factor) - factor neurotrofic derivat din 
creier - o proteină care stimulează producerea de celule noi în creier (n. tr.). 


Odată rămaşi singuri în încăpere, doamna Sigsby se sprijini de 
spătarul scaunului ca să-l vadă mai bine pe doctorul aflat tot în 
picioare, lângă ea. 

— Sunt de acord că inteligenţa domnişorului Ellis nu are nicio 
importanţă pentru activitatea Institutului. La fel de bine ar putea 
să aibă un IQ de 75. Totuşi, acesta este motivul pentru care l-am 
luat puţin mai devreme. A fost acceptat nu la una, ci la două 
facultăţi de prestigiu - MIT şi Emerson. 

Hendricks făcu ochii mari. 

— La doisprezece ani? 

— Da. O să se scrie în ziare despre moartea părinţilor şi 
despre dispariţia lui ulterioară, dar nu se va face prea mare 
vâlvă dincolo de Oraşele Gemene. Deşi cred că internetul va 
mai vui vreo săptămână sau cam aşa ceva. Ştirea ar fi făcut 
mult mai multe valuri dacă ar fi ajuns la facultăţile din Boston 
înainte de a se evapora în neant. Copiii ca el au un fel de a 
apărea mereu la televizor, de obicei în ştirile de ultimă oră. Şi ce 
spun eu întotdeauna, doctore? 

— Că, în domeniul nostru, lipsa veştilor este semn bun. 

— Corect! Într-o lume perfectă, i-am fi dat drumul. Avem 
suficienţi TK. 

Şi bătu uşor cu degetul pe bileţelul roz de pe formularul de 
admitere. 

— lar aici scrie că BDNF-ul lui nici nu-i atât de mare. Însă... 

Nu era deloc nevoie să-şi termine fraza. Anumite mărfuri erau 
tot mai greu de găsit. Colţi de elefant. Blană de tigru. Coarne de 
rinocer. Metale rare. Chiar şi petrolul. Acum îi puteai adăuga pe 
listă şi pe copiii aceştia speciali, ale căror calităţi nu aveau nicio 
legătură cu IQ-urile lor. Săptămâna aceasta mai veneau cinci, 
printre care şi puştiul Dixon. Foarte bună captură, sigur că da, 
numai că, în urmă cu doi ani, ar fi fost vreo treizeci. 

— la uită-te aici! exclamă doamna Sigsby. 

Pe ecranul computerului se vedea băiatul cel nou care se 
apropia de cel mai vechi rezident din Jumătatea Superioară. 

— Face cunoştinţă cu Benson-cea-Fudulă. Şi ea o să-i spună 
care-i treaba aici. Mă rog, în variantă proprie. 

— A rămas tot în Jumătatea Superioară, mormăi Hendricks. Ar 
trebui s-o punem să-i întâmpine pe noii locatari. 

Doamna Sigsby îi aruncă cel mai tăios zâmbet din tot 
arsenalul său. 


— Mai bine ea, decât s-o faci tu, doctore. 

Hendricks cobori privirea, dorindu-şi să-i poată spune: Abia 
acum înțeleg de ce cheleşti atât de repede, Siggers. Iti cade 
părul din cauza anorexiei tale indelungate. Scalpul tău e la fel 
de rozaliu ca ochiul de iepure albinos. 

Multe lucruri ar mai fi vrut să-i spună acestei doamne - 
femeia fără ţâţe, administratorul-şef al Institutului, care avea 
mereu mare grijă să vorbească corect gramatical. Insă nu i le va 
spune niciodată. Ar fi fost un gest necugetat. 


9 

Coridorul din beton avea uşi şi postere. Fata se aşezase sub 
unul cu un băiat negru şi o fată albă, care stăteau nas în nas şi 
se hlizeau ca proştii. Dedesubt scria VREAU SA FIU FERICIT! 

— Îţi place? îl întrebă fata de culoare. 

Luke se uită mai bine şi observă că ţigareta care-i atârna din 
gură era, de fapt, o acadea. | 

— Eu aş pune VREAU SA MA SIMT CA UN CUR, dar cred că mi- 
ar lua markerul din mână. Câteodată nu se bagă, dar câteodată 
ne pun la punct. Chestia e că n-ai de unde să ştii dinainte cum o 
să fie. 

— Unde mă aflu? o întrebă Luke. Ce este locul ăsta? 

Îi venea să plângă. Probabil doar din cauză că se simţea 
dezorientat. 

— Bine ai venit la Institut! îi spuse fata. 

— Suntem tot în Minneapolis? 

Ea începu să râdă. 

— Nici pomeneală. Şi nici în Kansas nu mai suntem, Toto. 
Suntem în Maine. Undeva, la mama dracului. Cel puţin aşa zice 
Maureen. 

— Maine?! exclamă Luke, clătinând din cap de parcă primise o 
lovitură în tâmplă. Eşti sigură? 

— Înî. Da’ tare alb te-ai făcut la faţă, albule. Mai bine te aşezi 
pe jos, ca să nu te ia cu leşin. 

Se aşeză, sprijinindu-se într-o mână, pentru că îi înţepeniseră 
genunchii. Aşa că mai mult se prăbuşi. 

— Eram la mine acasă, bâigui el. Eram acasă şi după aia m- 
am trezit aici. Într-o cameră care arată la fel ca a mea, numai că 
nu ea mea. 

— Ştiu, zise fata. Ai avut un şoc, nu? 

Îşi îndesă mâna în buzunarul de la pantaloni şi scoase o 
cutiuţă, pe care era desenat un cowboy învârtindu-şi lasoul. 
BOMBOANE ÎN FORMĂ DE ŢIGARETA - ROUND-UP, scria acolo. 
FUMEZ ŞI EU CA TATI! 

— Vrei una? Un pic de zahăr ajută în stările astea. Pe mine mă 
ajută întotdeauna. î 

Luke luă cutiuţa şi o deschise. lnăuntru mai erau şase țigarete 
şi fiecare era roşie la un capăt, unde ar fi trebuit să fie jarul. 
Scoase una, şi-o puse între buze, apoi muşcă. Gura i se umplu 
de dulceaţă. 


— Niciodată să nu faci aşa cu vreo ţigară adevărată, îl 
avertiză fata. N-o să-ţi placă deloc gustul. 

— Habar n-aveam că se găsesc chestii din astea, spuse el. 

— Păi, nici nu se mai găsesc. Cum adică „Fumez şi eu ca 
tati”? Faci mişto? Tre' să fie antice şi de demult. Da' ai să vezi 
că la cantină au nişte chestii tare curioase. Başca ţigări 
adevărate, dacă-ţi vine să crezi aşa ceva. Din alea normale, cu 
tutun, nu cu droguri. Lucky Strike şi Chesterfield şi Camel, cum 
se fuma în filmele alea vechi care se dau la TCM. Parcă-mi vine 
să încerc şi eu una, dar, frate, tre' să consumi o grămadă de 
fise! 

— Ţigări adevărate? Pentru copii? 

— Locul ăsta-i populat doar de copii. Nu că am fi prea mulţi în 
Jumătatea Superioară acum. Maureen zice că o să mai vină 
câţiva. Nu ştiu de unde are toate informaţiile astea, dar nu se 
înşală de obicei. 

— Ţigări pentru copii? Ce-i aici? Insula Plăcerilor? 

Deşi numai plăcere nu simţea el acum. 

Fata izbucni în râs. 

— Ca insula aia din Pinocchio! Bună poantă! 

Ridică mâna, Luke bătu palma cu ea şi se simţi puţin mai 
bine. Cu toate că nu prea înţelegea de ce. 

— Cum te cheamă? Că nu pot să-ţi zic mereu „albule”. Ar 
însemna să fiu rasistă. 

— Luke Ellis. Şi pe tine? 

— Kalisha Benson, răspunse ea, ridicând un deget. Acum, fii 
atent la mine, Luke! Poţi să-mi zici „Kalisha” sau poţi să-mi zici 
„Sha”. Nici prin cap să nu-ţi treacă să-mi zici vreodată că sunt 
„fată bună”. 

— De ce să nu zic? Că, uite, acum ai fost bună şi mi-ai spus 
multe lucruri. 

Tot mai încerca să se orienteze, să înţeleagă unde se afla. Şi 
tot nu reuşea. Deloc, deloc. Mâncă şi cealaltă jumătate a 
ţigaretei cu jarul artificial la capăt. 

— Pen’ că aşa ne zic Hendricks şi cretinii ăia ai lui - „fată 
bună”, „băiat bun” - atunci când ne fac injecţiile sau îşi fac 
experimentele pe noi. „O să te înţep în braţ şi o să te doară, dar 
fii fată bună. Am să-ţi iau o cultură din gât şi o să te zvârcoleşti 
ca un vierme futut în undiţă şi o să-ţi vină să vomiţi, dar fii fată 
bună. O să te băgăm în bazin, dar tu fii fată bună şi ţine-ţi 


respiraţia.” De asta nu vreau să-mi zici niciodată că sunt „fată 
bună”. 

Luke nu dădu mare atenţie poveştii despre experimente, ceea 
ce avea să regrete mai târziu. Rămăsese blocat pe cuvântul 
futut. Sigur, îl mai auzise. Mulţi băieţi vorbeau porcos (el şi cu 
Rolf spuneau cuvântul ăsta de multe ori atunci când ieşeau pe 
afară) şi îl rostise şi roşcata aia drăgălaşă care o dăduse în bară 
la examenul de bacalaureat. Însă niciodată nu-l auzise din gura 
unei fete de vârsta lui. Înseamnă că dusese o viaţă de pustnic. 

Fata îi puse o mână pe genunchi - gest care îl înfioră un pic - 
şi îl privi în ochi. 

— Însă eu te sfătuiesc să încerci să fii băiat bun, indiferent cât 
de nasol o să ţi se pară, indiferent ce o să-ţi vâre pe gât sau în 
fund. Habar n-am care-i chestia cu bazinul ăla, că pe mine nu m- 
au băgat acolo, doar am auzit despre el. Dar ştiu că, atâta 
vreme cât fac experimente pe tine, o să te ţină în Jumătatea 
Anterioară. Nu ştiu ce se petrece în Jumătatea Posterioară şi nici 
nu vreau să ştiu. Tot ce am auzit e că Jumătatea Posterioară 
seamănă cu Motelul Gândacilor - copiii intră acolo, dar nu mai 
ies niciodată. Sau, dacă ies, nu mai trec pe aici. 

Luke se uită peste umăr. Pe pereţi erau multe postere 
motivaţionale şi multe uşi - cam vreo opt pe fiecare latură a 
coridorului. 

— Câţi copii sunt aici? 

— Acum cinci, cu tine şi cu mine. Jumătatea Anterioară nu-i 
niciodată plină, dar acum e ca un orăşel părăsit, un oraş- 
fantomă. Copiii vin şi pleacă. 

— Vorbind despre Michelangelo“, murmură Luke. 

— Hi? 

— Nimic. Ce... 

Chiar atunci se deschise una dintre uşile duble de la capătul 
coridorului şi apăru fundul unei femei în rochie cafenie. Intra cu 
fundul pentru că trebuia să ţină uşa deschisă în timp ce încerca 
să tragă ceva după ea. Kalisha sări în picioare. 

— Alo, Maureen, alo! Stai aşa, fato! Stai puţin, te ajutăm noi! 

Pentru că spusese noi, nu eu, Luke se văzu obligat să se ridice 
şi el în picioare şi să o urmeze pe Kalisha. Când ajunse mai 
aproape, observă că rochia aia cafenie era, de fapt, un fel de 


41 „Femeile vin și pleacă. Vorbind despre Michelangelo” - vers din poemul 
„Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock”, de T.S. Eliot (n. tr.). 


uniformă, ca cele purtate de cameriste într-un hotel de fiţe - mă 
rog, de fiţe moderate, pentru că nu era împopoţonată cu 
volănaşe şi alte zorzoane. Femeia încerca să tragă un cărucior 
cu rufe peste pragul înalt, din metal, dintre coridor şi încăperea 
de dincolo - încăpere care semăna cu un salon, cu mese şi 
scaune şi cu ferestre, prin care intrau raze de soare. Era acolo şi 
un televizor, mare cât un ecran de cinematograf. Kalisha 
deschise şi a doua uşă, ca să facă mai mult loc. Luke puse mâna 
pe coşul de rufe (pe o latură a lui era o etichetă pe care scria 
DANDUX) şi o ajută pe femeia aceea să tragă căruciorul pe 
coridorul cu dormitoare - căci aşa ajunsese să-l considere. În 
cărucior erau cearşafuri şi prosoape. 

— iți mulţumesc, fiule, îi spuse ea. 

Era destul de bătrână şi destul de istovită. Ecusonul de pe 
sânul ei fleşcăit spunea că o cheamă MAUREEN. Îl măsură din 
cap şi până în picioare. 

— Tu trebuie să fii Luke, nu? 

— Luke Ellis. De unde ştiţi? 

— Din foaia cu programul zilei de azi. 

Şi scoase pe jumătate o hârtie împăturită din buzunarul de la 
şorţ, după care o împinse înapoi. 

Luke întinse mâna, aşa cum fusese educat. 

— Mă bucur să vă cunosc. 

Maureen i-o strânse. Părea o doamnă destul de drăguță, aşa 
că Luke îşi spuse că nu minţea deloc spunându-i că se bucură. 
Insă nu se bucura deloc să fie aici; era speriat şi îşi făcea griji 
atât pentru el, cât şi pentru părinţii lui. Probabil că deja îi 
descoperiseră lipsa. Şi în niciun caz nu voia ca ei să-şi închipuie 
că fugise de acasă. Dar oare la ce concluzie ar fi putut să ajungă 
atunci când nu-l mai găseau în dormitor? Evident că poliţia va 
porni curând în căutarea lui, dacă nu îl căutau deja. Însă, dacă 
avea dreptate Kalisha, înseamnă că îl vor căuta la mare distanţă 
de locul unde se afla. 

Palma lui Maureen era caldă şi uscată. 

— Pe mine mă cheamă Maureen Alvorson. Sunt menajeră şi 
femeie de serviciu. O să-ţi fac curăţenie în cameră. 

— Vezi să nu-i dai prea multe de făcut, interveni Kalisha, 
aruncându-i o privire amenințătoare. 

Maureen zâmbi. 

— Eşti o dulceaţă, Kalisha! Dar băieţelul ăsta nu pare 


dezordonat, în niciun caz ca Nicky ăla. Ăla e ca Pigpen din 
Peanuts“?. O fi în cameră? Că nu l-am văzut cu George şi Iris, pe 
terenul de joacă. 

— Ştii cum e Nicky, zise Kalisha. Dacă se trezeşte înainte de 
ora unu după-amiaza, spune că s-a sculat cu noaptea-n cap. 

— Atunci, am să mă ocup de celelalte camere, numai că 
doctorii au treabă cu el la unu. Dacă nu se scoală până atunci, o 
să-l trezească ei. Încântată de cunoştinţă, Luke! 

Şi porni la treburile ei, împingând căruţul în loc să-l târască 
după ea, cum făcuse mai devreme. 

— Haide! spuse Kalisha, luându-l de mână pe Luke. 

In ciuda grijilor pe care şi le făcea pentru părinţii lui, simţi 
cum îl trece alt fior. 

Fata îl trase după ea în sala cea mare. Luke îşi dorea să 
studieze locul, mai ales automatele alea cu fise (chiar puteai să- 
ţi iei ţigări adevărate de la ele?), însă, imediat ce uşa se închise 
în urma lor, se pomeni nas în nas cu Kalisha. Expresia de pe 
chipul fetei era foarte serioasă şi parcă înverşunată. 

— Nu ştiu cât timp o să rămâi aici - de fapt, nu ştiu nici cât o 
să mai rămân eu -, dar câtă vreme stai cu noi, să te porți 
frumos cu Maureen, auzi? Locul ăsta e plin de cretini afurisiţi, 
dar ea nu-i aşa. E drăguță. Şi are probleme. 

— Ce fel de probleme? 

Pusese întrebarea doar din politeţe. Se uita pe fereastră la 
terenul de joacă. Acolo erau doi copii, un băiat şi o fată, cam de 
vârsta lui sau poate un pic mai mari. 

— In primul rând, crede că e bolnavă, numai că nu vrea să se 
ducă la doctor pentru că nu-şi permite să fie bolnavă. Câştigă 
doar patruzeci de mii pe an şi are datorii şi facturi care o costă 
cam de două ori mai mult. Poate şi mai mult. Soţul ei a făcut 
datoriile alea mari şi după aia nu le-a plătit şi a şi părăsit-o. Şi se 
tot adună, pricepi? Dobânzile. 

— Cama, spuse Luke. Aşa îi zice tata. Prescurtare de la 
camătă. E un termen interlop, iar tata zice că, în esenţă, toate 
companiile alea de credit escrochează oamenii. Dacă te 
gândeşti la dobânda compusă pe care ţi-o percep, cam are... 

— Ce? Dreptate? 

— Da. 


42 Peanuts - benzi desenate pentru copii; Pigpen - personaj extrem de 
murdar și dezordonat (n. tr.). 


Renunţă să se mai uite la copiii de afară - probabil George şi 
Iris - şi se întoarse spre Kalisha. 

— Ţi-a spus ţie toate astea? Unui copil? Probabil că eşti o 
maestră a relaţiilor intrapersonale. 

Kalisha îi aruncă o privire surprinsă, apoi începu să râdă. Și 
râse în hohote, cu mâinile în şolduri şi capul dat pe spate. Acum 
semăna mai degrabă cu o femeie în toată firea decât cu un 
copil. 

— Interpersonale! Relaţii interpersonale! Ai dat-o-n bară, 
Lukey! 

— Ba intra, nu inter, zise el. Dacă nu-i vorba despre mai mulţi 
oameni, cărora să le oferi sfaturi de natură financiară sau aşa 
ceva. 

Se întrerupse, observându-i privirea nedumerită. 

— Hmm, a fost o glumă! 

Una proastă. O glumă de tocilar. 

Kalisha îl măsură de sus în jos, apoi de jos în sus, dându-i alt 
fior din acela deloc dezagreabil. 

— Cât de deştept eşti, puştiule? 

Ridică stingherit din umeri. În mod normal, nu făcea paradă 
de inteligenţa lui - ar fi fost cea mai proastă cale din lume prin 
care să-şi poată face prieteni sau să încerce să influenţeze alte 
persoane. Numai că acum era supărat, tulburat, îngrijorat şi (în 
fond, de ce să nu recunoască) speriat de moarte. li era tot mai 
greu să nu considere această întâmplare drept o răpire. La urma 
urmei, era un copil care se dusese la culcare aşa cum făcea în 
fiecare seară şi, dacă fata asta, Kalisha, spunea adevărul, s-a 
trezit la mii de kilometri distanţă de casa lui. Oare părinţii ar fi 
permis să fie luat de acolo fără să se împotrivească, fără să se 
lupte cu răpitorii? Puțin probabil. Spera doar ca ei să nu se fi 
trezit din somn în timp ce el era luat de acolo. 

— AŞ zice că destul de deştept, continuă Kalisha. Eşti TP sau 
TK? Eu zic că TK. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Însă poate că ştia. Se gândi la farfuriile care zăngăneau 
câteodată în bufet, la uşa camerei care se deschidea sau se 
închidea singură, la tava care trepidase pe masa de la Pizzeria 
lui Rocket. Şi la coşul de gunoi care plecase singur la plimbare în 
ziua examenului de bacalaureat. 

— TP înseamnă telepat. TK înseamnă... 


— Persoană cu abilităţi telekinetice. 

Kalisha zâmbi şi întinse un deget spre el. 

— Chiar că eşti deştept. Da, cu abilităţi telekinetice. Poţi fi ori 
una, ori alta. Se zice că nu poţi fi amândouă - cel puţin aşa ne 
spun laboranţii. Eu sunt TP. 

Ultima propoziţie a rostit-o cu oarecare trufie. 

— Adică citeşti gânduri, spuse Luke. Cum să nu! În fiecare zi 
şi de două ori duminica. 

— De unde crezi tu că ştiu despre problemele lui Maureen? Nu 
spune nimănui de aici despre ele, că nu-i genul ăla de persoană 
care să se vaite la toată lumea. ŞI nici nu ştiu detaliile, ci doar 
liniile generale. 

Se gândi mai bine şi adăugă: 

— Mai e şi ceva cu un copil mic, iar asta e ciudat. Am întrebat- 
o odată dacă are copii şi mi-a zis că nu. 

Kalisha ridică din umeri. 

— O fac de când mă ştiu, dar nu tot timpul, doar din când în 
când. Deşi nu-i ca şi cum aş fi vreo supereroină. Dacă aş fi fost, 
aş fi evadat naibii de-aici. 

— Tu vorbeşti serios? 

— Da. Şi uite primul tău test. Primul din multe. Acum eu am 
să mă gândesc la un număr între unu şi cincizeci. Care-i 
numărul? 

— Habar n-am. 

— Pe bune? Nu te prefaci? 

— Nu mă prefac deloc. 

Se duse spre uşa din celălalt capăt al sălii. Afară, băiatul 
arunca la coş şi fata făcea salturi pe o trambulină - nu ca la circ, 
ci doar se răsucea din când în când şi apoi cădea în fund. 
Niciunul dintre ei nu părea că se distrează, doar că fac ceva ca 
să le treacă timpul. 

— Aia sunt George şi Iris? 

— Da, răspunse Kalisha, care venise lângă el. George lles şi 
Iris Stanhope. Amândoi TK. Telepaţii sunt mai rari. Aşa se zice, 
deşteptule, sau se zice mai greu de găsit? 

— E corect oricum, dar eu aş zice mai greu de găsit. Rar e 
părul unui om care începe să chelească. Rare sunt frunzele 
rămase în copaci toamna. 

Kalisha se gândi puţin, apoi începu iar să râdă. 

— Bună poantă! Faci pe poetul. 


— Putem să ieşim şi noi? 

— Sigur. Terenul de joacă nu-i încuiat niciodată. Nu că ar vrea 
cineva să rămână prea mult timp acolo. Insectele te ciupesc 
ceva de groază aici, pe coclauri. Vezi că ai un tub cu insecticid 
în dulăpiorul din baie. Foloseşte-l! Dă-te cu el la greu! Maureen 
zice că o să se mai potolească toate gângăniile alea când ies 
libelulele mici din ouă, dar eu n-am văzut deocamdată niciuna. 

— Sunt mişto? 

— George şi Iris? Cred că da. Adică, nu suntem prieteni la 
cataramă ori ceva de genul ăsta. Pe George îl ştiu doar de o 
săptămână. Iris a venit aici... hmmm... parcă acum zece zile. 
Cam aşa. Nick e aici de cel mai mult timp, în afară de mine. Nick 
Wilholm îl cheamă. Să nu te aştepţi la vreo relaţie de durată în 
Jumătatea Anterioară, deşteptule. Ţi-am zis, copiii vin şi pleacă. 
Şi nu vorbeşte niciunul despre Michelangelo. 

— De cât timp eşti aici, Kalisha? 

— De aproape o lună. Sunt veterană. 

— În cazul ăsta, vrei să-mi spui ce se petrece? 

Apoi făcu un semn spre copiii de afară. 

— Sau să-i întreb pe ei? 

— O să-ţi spunem ce ştim şi ce ne spun şi nouă laboranţii şi 
infirmierii, numai că mie mi se pare că mare parte sunt doar 
minciuni. La fel zice şi George. lar Iris... 

Şi începu din nou să râdă. 

— Iris parcă-i agentul Mulder, din Dosarele X. Ea vrea să 
creadă. 

— Ce să creadă? 

Privirea pe care i-o aruncă - atât de tristă, atât de serioasă - o 
făcu din nou să semene cu un adult. 

— Că acesta nu este decât un ocol de la autostrada vieţii şi că 
totul o să se termine cu bine, la fel ca în Scooby-Doo. 

— Unde sunt părinţii tăi? Cum ai ajuns aici? 

Acum dispăru privirea aceea de adult. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— În regulă. 

Poate nici el nu voia. Cel puţin nu încă. 

— Atunci când o să-l cunoşti pe Nicky, să nu te sperii dacă o 
s-o ia razna şi o să înceapă să urle... Aşa se descarcă el şi unele 
dintre crizele alea de le face sunt chiar... 

Se gândi ce cuvânt să folosească. 


— Amuzante. 

— Dacă zici tu. Îmi faci un serviciu? 

— Sigur. Dacă pot. 

— Nu-mi mai spune „deşteptule”. Numele meu e Luke. Spune- 
mi aşa, Ok? 

— OK. 

Luke întinse mâna spre uşă, dar ea îl opri. 

— Încă ceva, înainte să ieşim. Întoarce-te, Luke! 

Se întoarse. Ea era mai înaltă cu vreo doi sau trei centimetri. 
Nu îşi dădu seama că avea de gând să-l sărute până când nu-şi 
apăsă buzele de ale lui. Ba chiar îşi strecură şi limba o secundă, 
ceea ce nu-i mai dădu fiori, ci îi provocă un şoc în toată regula, 
de parcă şi-ar fi băgat degetul într-o priză. Primul lui sărut 
adevărat, o giugiuleală pe cinste. Şi se gândi la Rolf (în fine, cât 
de coerent mai putea să gândească imediat după sărutul acela) 
şi la cât de gelos ar fi fost dacă ar fi aflat. 

Cu o expresie satisfăcută pe chip, fata făcu un pas înapoi. 

— Să nu-ţi imaginezi că m-aş fi îndrăgostit de tine. Nici măcar 
nu ştiu dacă ţi-am făcut vreun serviciu, deşi am impresia că da. 
Şi eu am fost în carantină în prima mea săptămână aici. Nu mi- 
au făcut injecții pentru puncte. 

Şi întinse mâna spre posterul de lângă automatul cu dulciuri. 
Pe el era un băiat într-un scaun, care arăta vesel la o mulţime 
de puncte colorate de pe un perete alb. Un doctor surâzător 
(halat alb, stetoscop atârnat la gât) stătea cu mâna pe umărul 
băiatului. Deasupra lor scria INJECŢII PENTRU PUNCTE! Şi mai 
jos: CU CÂT LE VEZI MAI REPEDE, CU ATÂT AJUNGI MAI IUTE 
ACASĂ LA TINE! 

— Ce dracu' înseamnă asta? 

— Nu contează. Ai mei erau total împotriva vaccinurilor şi, la 
două zile după ce am ajuns în Jumătatea Anterioară, am făcut 
vărsat de vânt. Cu tuse, febră mare, nişte pete urâte şi roşii, tot 
tacâmul. Cred că mi-a trecut, că nu îmi mai e rău şi au început 
iar să-mi facă analize. Dar poate încă sunt un pic contagioasă. 
Dacă ai noroc, o să iei boala de la mine şi o să stai două 
săptămâni aici, bând sucuri şi uitându-te la televizor, în loc să fii 
înţepat în toate părţile şi să ţi se facă RMN-uri. 

Fata de afară îi observă şi le făcu cu mâna. Kalisha îi răspunse 
şi deschise uşa, fără să-l lase pe Luke să se dezmeticească. 

— Şterge-ţi expresia aia de Mutulică de pe moacă şi haide să 


faci cunoştinţă cu gaşca“! 


4 În original: „meet the Fockers”, aluzie la filmul cu acest titlu, tradus „Doi 
cuscri de coșmar” (n. tr.). 


INJECŢII PENTRU PUNCTE 
——— 20 —————— 


1 

Când ieşiră din salonul cu televizor, Kalisha îşi puse braţul 
peste umerii lui Luke şi îl trase mai aproape de ea. Băiatul crezu 
- speră, dacă e să o spunem pe bune - că voia să îl sărute din 
nou. Insă fata avea doar să-i şoptească ceva la ureche. 
Atingerea buzelor ei îl gâdilă şi-i făcu pielea de găină. 

— Poţi să vorbeşti despre orice vrei, numai să nu zici nimic 
despre Maureen, bine? Probabil că ei nu ne ascultă tot timpul, 
dar e mai bine să fim prudenţi. Nu vreau să aibă probleme. 

Da, Maureen, doamna de la curăţenie; dar cine erau ei? 
Niciodată Luke nu se mai simţise atât de derutat, nici măcar la 
patru ani, când se pierduse de mama lui la mall şi rămăsese 
singur vreme de cincisprezece minute nesfârşite. 

Dar, până una alta, l-au descoperit insectele - exact cum 
anticipase Kalisha. Nişte gângănii mici şi negre care roiau în 
jurul capului său. 

Cea mai mare parte a terenului de joacă era acoperită cu 
pietriş fin. Zona unde puştiul pe nume George continua să 
arunce la coşul de baschet era asfaltată, iar trambulina era 
înconjurată de un fel de burete, cu rolul de a amortiza căzăturile 
în caz că vreun copil executa un salt neîndemânatic şi se dădea 
de-a rostogolul. Acolo mai erau un teren de shuffleboard“*, un 
fileu de badminton, un traseu cu funii şi mai multe tuburi 
colorate, pe care copiii mici le puteau pune unul în prelungirea 
altuia ca să construiască un fel de tunel, deşi pe acolo nu 
existau copii atât de mici ca să se joace cu ele. Mai erau câteva 
leagăne, scrâncioburi şi un tobogan, plus nişte mese de picnic 
lângă un dulap lung şi verde, cu etichete pe care scria: JOCURI 
ŞI ECHIPAMENTE şi PUNEŢI ÎNAPOI CE AŢI LUAT DE AICI. 

Terenul de joacă era împrejmuit cu un gard din sârmă, înalt 
de aproximativ trei metri. Luke observă două camere de 
supraveghere în colţurile lui. Erau pline de praf, de parcă nu ar 
mai fi fost curățate de ceva vreme. Dincolo de gard era doar o 
pădure de pini. După grosimea lor, Luke îşi zise că aveau în jur 
de optzeci de ani. Formula aceasta de calcul a vârstei copacilor 
o descoperise în cartea Copaci din America de Nord“, pe care o 
citise într-o după-amiază de sâmbătă, pe când avea vreo zece 


44 Joc asemănător curlingului (n. tr.). 
15 Trees of North America, de C. Frank Brockman, carte publicată în 1968 (n. 
tr.). 


ani. Şi era destul de simplă. Nu trebuia să numeri inelele din 
trunchiuri, ci doar să estimezi circumferința unuia dintre copaci, 
să o împarţi la pi ca să-i afli diametrul, după care să înmulţeşti 
rezultatul cu coeficientul mediu de creştere a pinilor din America 
de Nord, care era 4,5. Simplu de calculat şi la fel de simplă era 
şi concluzia: copacii aceia nu fuseseră tăiaţi de multă, foarte 
multă vreme - poate de câteva generaţii. Nu ştia ce anume era 
Institutul acesta, însă acum înţelese că se afla în mijlocul unei 
păduri bătrâne, adică la dracu-n praznic, departe de civilizaţie. 
Cât despre terenul ăla de joacă, îşi spuse că, dacă ar exista pe 
lume vreo închisoare pentru copii între şase şi şaisprezece ani, 
atunci fix aşa ar arăta curtea ei. 

Fata - Iris - îi văzu şi le făcu un semn cu mâna. După trei 
salturi pe trambulină, sări de acolo şi ateriză pe suprafaţa din 
tartan cu picioarele depărtate şi genunchii flexaţi. 

— Sha! Ce ne-ai adus? 

— El este Luke Ellis, spuse Kalisha. A venit de dimineaţă. 

— Bună, Luke! 

Iris se apropie de el şi îi întinse mâna. Era o fată foarte slabă 
şi mai înaltă cu vreo cinci centimetri decât Kalisha. Drăguţă, cu 
o expresie prietenoasă pe chip. Obrajii şi fruntea îi luceau - 
probabil de la combinaţia de transpiraţie şi insecticid. 

— Pe mine mă cheamă Iris Stanhope. 

Luke îi strânse mâna, dându-şi seama că insectele („muştiţe” 
li se zicea în Minnesota, dar habar nu avea cum li se spunea 
aici) începuseră să guste din el. 

— Nu mă bucur să fiu aici, dar mă bucur să te cunosc. 

— Eu sunt din Abilene, Texas. Tu de unde eşti? 

— Din Minneapolis. Este în... 

— Ştiu unde este, îl întrerupse Iris. Ţinutul cu un miliard de 
lacuri sau o altă tâmpenie de genul ăsta. 

— George! strigă Kalisha. Ce faci, tinere? Te ştiam mai bine- 
crescut. la vino încoace! 

— Vin, vin, stai un pic! Am ceva important de făcut. 

George se opri cu vârful piciorului la linia de aruncări libere de 
la capătul zonei asfaltate, ridică în dreptul pieptului mingea de 
baschet şi începu să vorbească pe un ton scăzut şi încordat. 

— În regulă, oameni buni, după şapte meciuri grele, am ajuns 
şi în momentul acesta. Echipa celor de la Wizard se află doar cu 
un punct în urma celor de la Celtic, iar George Iles, care tocmai 


a intrat pe teren, are şansa de a schimba scorul. Dacă 
aruncarea este de un punct, cei de la Wizard vor obţine din nou 
un egal. Dacă aruncarea valorează două puncte, va intra în 
istorie, probabil i se va afişa fotografia în Muzeul Celebrităţilor 
din Baschet şi poate va câştiga o Tesla decapotabilă... 

— Probabil făcută la comandă, spuse Luke. Deocamdată Tesla 
nu produce decapotabile. 

George nu-l luă în seamă. 

— Nimeni nu s-a aşteptat vreodată ca lles să fie cel care va 
decide soarta meciului, cu atât mai puţin el însuşi. O tăcere 
stranie se lasă peste Capital One Arena... 

— Şi chiar atunci cineva trage o băşină! zbieră Iris. 

Scoase limba - un pârţâit prelung şi răsunător. 

— Ca o trompetă! Şi puturoasă pe deasupra! 

— lles trage aer în piept... bate de două ori mingea în 
pământ, gest care îl caracterizează... 

— Pe lângă faptul că vorbeşte ca o moară stricată, George are 
şi o viaţă imaginară extrem de activă, îi spuse Iris lui Luke. Ai să 
te obişnuieşti. 

George le aruncă o privire. 

— lles se uită urât la un fan al echipei Celtic, care îşi bate joc 
de el din tribune... este o fată, care, pe lângă faptul că pare 
proastă, este şi extraordinar de urâtă... 

Iris scoase alt pârţâit prelung. 

— Acum lles se uită la coş... Iles aruncă... 

Pe lângă. 

— Groaznic, George! spuse Kalisha. Acum, ori nimereşte coşul 
ca să egalezi rahatul ăsta de scor, ori pierde naibii meciul, ca să 
vorbim şi noi liniştiţi. Puştiul ăsta nu înţelege ce i s-a întâmplat. 

— De parcă noi înțelegem, zise ris. 

George îşi flexă genunchii şi aruncă. Mingea se roti pe 
marginea coşului... ezită puţin... şi îl părăsi. 

— Celtic câştigă, Celtic câştigă! urlă Iris, ţopăind ca o 
majoretă şi fluturând din pompoane invizibile. Acum treci 
încoace şi salută-l pe puştiul cel nou! 

George se apropie de ei, dând din mâini ca să alunge 
insectele. Era un băiat scund şi îndesat, iar Luke îşi spuse că 
lumea aceea imaginară a lui era unicul loc unde ar fi putut să 
joace baschet profesionist. Albastrul-deschis al ochilor lui îi 
aminti lui Luke de filmele cu Paul Newman şi Steve McQueen, la 


care se uita cu Rolf pe TCM, şi îl apucă un soi de ameţeală 
amestecată cu greață gândindu-se cum stăteau ei tolăniţi pe 
canapea, în faţa televizorului, şi se îndopau cu popcorn. 

— Sal'tare! Cum te cheamă? 

— Luke Ellis. 

— Eu sunt George lles, dar probabil că ti-au povestit fetele 
despre mine. Sunt zeul lor. 

Kalisha ridică bărbia. Iris îi arătă degetul mijlociu. 

— Un zeu al dragostei. 

— Dar nu Adonis şi nici Cupidon, spuse Luke, intrând un pic în 
jocul lor - mai bine zis, încercând să intre. Adonis este zeul 
dorinţei şi al frumuseţii. 

— Dacă zici tu. Ce părere ai de locul ăsta? Naşpa, nu? 

— Ce este locul ăsta? Kalisha îi spune /nstitutu/, dar ce anume 
înseamnă? 

— Am putea să-i zicem şi Azilul doamnei Sigsby pentru Copii 
Rebeli, Inzestraţi cu Puteri Paranormale, spuse Iris şi scuipă cu 
furie. 

Nu era senzaţia aceea pe care o ai când ajungi la 
cinematograf la jumătatea filmului, ci mai degrabă aceea care 
te cuprinde când începi să te uiţi la un serial abia de la 
jumătatea celui de-al treilea sezon. Un serial cu un subiect 
foarte complicat. 

— Cine este doamna Sigsby? 

— Regina-viperă, răspunse George. O s-o cunoşti curând şi 
sfatul meu e să nu fii obraznic cu ea. Nu-i place deloc să i se 
vorbească obraznic. 

— Tu eşti TP sau TK? vru să ştie Iris. 

— Presupun că TK. 

De fapt, era mult mai mult decât o simplă presupunere. 

— Uneori se mai mişcă lucrurile din jurul meu şi, pentru că nu 
cred în strigoi, probabil că eu le fac să se mişte. Insă poate fi 
suficient ca să... 

Se întrerupse. Nu poate fi suficient ca să mă aducă aici - asta 
voia să spună. Dar uite că se afla aici. 

— TK-pozitiv? îl întrebă George, pornind spre una dintre 
mesele de picnic. 

Luke merse după el, urmat de cele două fete. Era în stare să 
calculeze vârsta aproximativă a pădurii din jur, cunoştea 
denumirile a o sută de bacterii diferite, le putea vorbi acestor 


copii despre Hemingway, Faulkner sau Voltaire, însă niciodată 
nu se simţise mai neştiutor ca acum. 

— Habar n-am ce înseamnă asta. 

li răspunse Kalisha: 

— Ei le zic „pozi” copiilor ca mine şi ca George. Adică 
laboranţii şi îngrijitorii şi doctorii. Noi n-ar trebui să ştim... 

— Dar ştim, interveni Iris. Asta se cheamă „secretul lui 
Polichinelle“5”. Persoanele TK şi TP pozitive îşi pot stăpâni 
puterile, măcar în cea mai mare parte a timpului. Ceilalţi nu pot. 
Eu mişc obiectele când sunt foarte supărată sau foarte fericită 
sau când mă sperii. E ceva involuntar, ca strănutul. Asta mă 
face să fiu un TK obişnuit. Ei folosesc cuvântul „roz” şi pentru 
TK, şi pentru TP obişnuiţi. 

— De ce? întrebă Luke. 

— Pentru că, atunci când eşti unul obişnuit, pe hârtiile din 
dosarul tău fac câte un punct roz. Nu avem voie nici să ne 
vedem dosarele, dar eu m-am uitat odată în al meu. Pentru că 
au momente când sunt mai neatenţi. 

— Dar trebuie să ai mare grijă, altminteri îşi dau seama şi nu 
mai scapi de ei, spuse Kalisha. 

Şi Iris continuă: 

— Astora roz li se fac mai multe teste şi mai multe injecții. Pe 
mine m-au aruncat în bazin. A fost nasol, dar nu să mor. 

— Ce este... 

George nu-l lăsă să-şi termine întrebarea. 

— Eu sunt TK-pozi. N-am niciun punct roz la dosar. Zero 
puncte roz pentru puştiul ăsta. 

— Ţi-ai văzut dosarul? îl întrebă Luke. 

— N-am nevoie. Sunt cel mai tare. Fii atent! 

Nici vorbă de vreo concentrare ca de preot hindus - puştiul nu 
făcu niciun gest, nici nu închise ochii, nici nimic, însă se 
întâmplă ceva extraordinar. (Lui Luke i se păru extraordinar, 
chiar dacă fetele aveau aerul că se plictisesc de moarte.) 
Gângăniile din jurul capului lui George ţâşniră înapoi, iar roiul 
lor, omogen până atunci, se transformă într-un fel de coadă de 
cometă. Parcă ar fi fost lovite de o rafală puternică de vânt. 
Numai că acolo nu bătea niciun vânt. 


46 Polichinelle - personaj comic, cu înfățișare hidoasă, din teatrul de 
marionete francez al secolului al XVI-lea; secretul lui Polichinelle - o taină 
cunoscută de toată lumea (n. tr.). 


— Vezi? TK-pozi în acţiune. Numai că nu durează prea mult. 

Corect. Muştiţele se întorseseră şi începuseră din nou să-i dea 
târcoale. Singurul lucru care le mai ţinea cât de cât la distanţă 
era soluţia insecticidă cu care se dăduse. 

— Când ai aruncat a doua oară la coş, spuse Luke, ai fi putut 
să bagi mingea în el? 

George clătină amărât din cap. 

— Mi-aş dori să aducă aici un TK-pozi pe bune, zise Iris. 

Îi pierise entuziasmul întâlnirii cu un nou coleg. Acum părea 
obosită şi speriată şi mai mare decât cincisprezece ani, după cât 
aproxima Luke. 

— Unul care să poată să ne teleporteze dracului de aici, 
continuă Iris, aşezându-se pe una dintre băncile din jurul mesei 
şi acoperindu-şi ochii cu mâna. 

Kalisha se aşeză lângă ea şi o cuprinse de umeri. 

— Haide, măi, o să fie bine! 

— Ba n-o să fie, zise Iris, întinzându-şi braţele. Uită-te la mine, 
sunt o perniţă de ace! 

Pe braţul stâng avea doi plasturi şi trei pe dreapta. Se frecă 
repede la ochi şi se strădui să ia o mină jucăuşă - cel puţin aşa 
credea Luke. 

— Spune-mi, puştiule, tu poţi să mişti obiectele dinadins? 

Luke nu discutase decât cu părinţii lui despre puterea minţii 
asupra materiei - cunoscută şi sub numele de psihokinezie. 
Mama îi spusese că oamenii s-ar speria de el dacă ar şti de ce 
este capabil. Tata îi spuse că nu asta îl definea şi că era ceva 
neimportant. Luke fusese de acord cu ambele păreri, însă copiii 
de aici nu erau speriaţi, iar locul acesta era important. Măcar de 
atâta lucru îşi dădea şi el seama. 

— Nu. Nici măcar urechile nu pot să mi le mişc. 

Începură să râdă toţi trei, iar Luke se mai relaxă puţin. Da, 
locul acesta era unul ciudat şi cam înspăimântător, dar bine că 
măcar copiii ăştia păreau în regulă. 

— Se mai întâmplă să se mişte câte ceva, dar foarte rar, din 
an în Paşte. Farfurii sau tacâmuri. Sau câte o uşă se închide 
singură. O dată sau de două ori mi s-a aprins şi lampa de birou 
fără s-o ating. Dar niciodată nu-i cine ştie ce chestie. Pe bune, 
nici măcar nu eram convins că eu fac asta. Am crezut că e de la 
curent... sau de la cine ştie ce trepidaţii din adâncul scoarței 
terestre... 


Îl priveau toţi trei cu expresii care păreau a spune că nu se 
lasă duşi de nas atât de uşor. 

— Bine, oftă el. Da, ştiam. Şi ai mei ştiau, dar n-au făcut 
niciodată mare caz pe tema asta. 

Poate ar fi făcut, îşi spuse el, dacă fiul lor n-ar fi fost atât de 
inteligent, încât să-l accepte nu una, ci două facultăţi, încă de la 
vârsta de doisprezece ani. Să zicem că ai un puşti de şapte ani, 
care cântă la pian ca Van Cliburn“. Ţi-ar mai păsa că-i în stare 
să facă nişte trucuri cu cărţi? Sau că poate să mişte din urechi? 
Însă nu le putea spune aşa ceva lui George, Iris şi Kalisha. Ar fi 
părut lipsit de modestie. 

— Ai dreptate, nici nu-i mare chestie! exclamă Kalisha 
furioasă. Asta-i tâmpenia! Noi nu suntem nici ăia din Liga 
Dreptăţii, nici X-Men! 

— Am fost răpiți? 

Se ruga să-i vadă izbucnind în râs. Se ruga să-l audă măcar pe 
unul dintre ei răspunzându-i Normal că nu. 

— Păi, cum altfel? pufni George. 

— Din cauză că tu poţi să goneşti insectele doar pentru 
câteva secunde? Din cauză că... 

Şi iar se gândi la tava care căzuse de pe masă la Pizzeria lui 
Rocket. 

— Din cauză că se întâmplă uneori să se închidă uşa singură 
după mine atunci când intru în vreo cameră? 

— Ce să zic... mormăi George. Dacă ne-ar fura de la familiile 
noastre pe criterii de frumuseţe, Iris şi Sha n-ar avea ce să caute 
aici. 

— Mitocanule! îl cadorisi Kalisha. 

George zâmbi. 

— Asta da replică rafinată, nimic de zis. lar eu îţi spun să-mi 
muşti cârnatul. 

— Abia aştept să te ducă în Jumătatea Posterioară, spuse Iris. 
Poate o să mă bată Dumnezeu pentru că gândesc aşa, dar... 

— Staţi! interveni Luke. Opriţi-vă! Luaţi-o de la început! 

— Asta e începutul, amice! spuse atunci o voce din spatele 
lor. Din păcate, s-ar putea să fie şi sfârşitul. 


7 Harvey Lavan Cliburn Jr. (1934-2013) - pianist american care, la vârsta de 
23 de ani, în vremea Războiului Rece, a câștigat marele premiu al Festivalului 
Ceaikovski de la Moscova (n. tr.). 


2 


Luke estimă că nou-venitul avea cam şaisprezece ani, însă 
avea să afle mai târziu că se înşelase cu doi ani. Nicky Wilholm 
era un băiat înalt, cu ochi albaştri. Părul lui vâlvoi, mai negru 
decât văzuse el vreodată, tânjea după o doză dublă de şampon. 
Purta o cămaşă şifonată, închisă până la gât, şi o pereche de 
pantaloni scurţi, la fel de şifonaţi. Şosetele albe i se 
răsfrânseseră peste glezne, iar tenişii erau murdari. Luke îşi 
aminti că Maureen spusese că semăna cu Pigpen din Peanuts. 

Ceilalţi copii îl priveau cu un soi de respect amestecat cu 
prudenţă, iar Luke înţelese imediat că, deşi nici Kalisha, nici Iris 
şi nici George nu erau mai încântați decât el să se afle aici, 
încercau totuşi să-şi păstreze optimismul. Cu excepția 
momentului când pe Iris o copleşiseră emoţiile, toţi trei emanau 
o energie uşor tembeluţă de genul „hai că nu-i atât de rău”. Nu 
însă şi băiatul acesta. Nicky nu părea furios, dar era limpede că 
trecuse printr-o astfel de criză nu cu prea mult timp în urmă. 
Buza inferioară îi era umflată şi pe ea se distingea clar o tăietură 
în curs de vindecare, un ochi încă păstra urmele unei vânătăi, 
iar pe un obraz se vedea o zgârietură proaspătă. 

Aha, înseamnă că era un bătăuş. Luke văzuse câţiva la viaţa 
lui, ba erau vreo doi chiar şi la Şcoala Broderick. El şi cu Rolf 
aveau grijă să se ţină la distanţă de ei. Insă, dacă locul acesta 
chiar era un fel de închisoare - aşa cum începuse el să 
bănuiască -, îi va fi imposibil să-l evite pe Nicky Wilholm. Ceilalţi 
trei copii nu dădeau semne că s-ar teme de el, iar acesta era un 
semn bun. Poate Nicky era supărat pe scopul ascuns în spatele 
numelui anost al Institutului, dar în faţa colegilor săi părea doar 
agitat. Concentrat. Şi totuşi, urmele acelea de pe chipul lui 
sugerau o mulţime de posibilităţi neplăcute, mai cu seamă dacă 
nu era bătăuş din fire. Dar dacă fuseseră aduşi aici de un adult? 
Dacă ar fi făcut asta vreun profesor - nu doar de la Broderick, ci 
din aproape orice altă şcoală -, atunci, profesorul respectiv ar fi 
fost concediat, probabil dat în judecată, poate chiar arestat. 

Îşi aminti ce-i spusese Kalisha: Şi nici în Kansas nu mai 
suntem, Toto. 

— Eu sunt Luke Ellis. 

Şi întinse mâna, neştiind exact la ce să se aştepte. 

Nicky nu-l băgă în seamă şi deschise dulapul verde. 

— Ştii să joci şah, Ellis? Aştia trei sunt praf. Donna Gibson 


măcar ştia cum se mută piesele, dar s-a dus acum trei zile în 
Jumătatea Posterioară. 

— Şi n-o s-o mai vedem niciodată, spuse George, pe un ton 
plângăreţ. 

— Ştiu, răspunse Luke, dar nu-mi arde acum de şah. Acum 
vreau să ştiu unde mă aflu şi ce se întâmplă aici. 

Nicky scoase o tablă de şah şi cutia cu piesele. Pe acestea le 
puse repede la locurile lor, fără să se deranjeze să-şi dea părul 
peste cap şi mulţumindu-se să privească printre şuviţele care-i 
căzuseră în ochi. 

— Eşti la Institut. Institutul se află într-o zonă nelocuită şi greu 
accesibilă din statul Maine. Are doar coordonate geografice. TR- 
110. Sha a aflat chestiile astea de la mai mulţi oameni. La fel şi 
Donna şi Pete Littlejohn. Asta-i un alt TP care a ajuns în 
Jumătatea Posterioară. 

— Mi se pare că Petey a plecat de o veşnicie, când, de fapt, l- 
au dus acolo săptămâna trecută, murmură cu melancolie 
Kalisha. Mai ţineţi minte câte coşuri avea pe mutră? Şi cum îi tot 
alunecau ochelarii pe nas? 

Nicky o ignoră. 

— Paznicii de la grădina asta zoologică nu încearcă nici să 
ascundă, nici să nege lucrurile astea. De ce ar face-o, că 
lucrează zilnic doar cu puşti şi puştoaice cu puteri telepatice? Şi 
nici nu-şi fac probleme despre chestiile cu adevărat serioase, pe 
care chiar vor să le ţină secret, pentru că nici măcar Sha nu 
poate pătrunde până-n fundul minţilor lor, iar Sha e destul de 
pricepută. 

— De obicei nimeresc cam nouăzeci la sută din cărţile Rhine“, 
spuse Kalisha pe un ton normal, fără să se laude. Şi aş putea să- 
ţi zic cum a chemat-o pe bunica ta, dacă te-ai gândi acum doar 
la numele ei. Numai atât sunt în stare să fac: să citesc gândul 
care îţi trece chiar acum prin minte. 

Luke se gândi la numele bunicii lui: Rebecca. 

— Rebecca, spuse Kalisha. 

Şi imediat, observând surprinderea de pe chipul băiatului, 
izbucni într-un râs nestăpânit, care o făcu să arate ca fetiţa care 
fusese până nu de mult. 


48 Douăzeci și cinci de cărţi de joc, cu cinci simboluri, folosite într-un 
experiment pentru percepții extrasenzoriale inventat în anii '30 de 
parapsihologul J.B. Rhine și psihologul Karl Zener (n. tr.). 


— Tu joci cu albele, zise Nicky. Eu joc întotdeauna cu negrele. 

— Nick e haiducul nostru onorific, explică George. 

— Cicatricele dovedesc asta, spuse Kalisha. Nu-l ajută la 
nimic, dar nu se poate stăpâni. In camera lui e o dezordine de 
groaza lumii, alt gest de revoltă copilărească de pe urma căruia 
doar Maureen are de suferit, pentru că trebuie să strângă după 
el. 

Nicky se întoarse spre fata de culoare şi o privi cu asprime. 

— Dacă Maureen chiar ar fi o sfântă, aşa cum crezi tu, ne-ar 
ajuta să fugim. Sau s-ar duce la cea mai apropiată secţie de 
poliţie şi ar povesti ce se petrece aici. 

Kalisha clătină din cap. 

— Fii serioasă! Dacă lucrezi aici, înseamnă că eşti complice. 
Bun sau rău, oricum vei fi. 

— Scârbă sau drăguţ, adăugă George cu solemnitate. 

— Ca să nu mai zic că poliţiştii ăia probabil că sunt nişte 
tembeli, cum sunt căţeii din desenele animate care cică ar fi 
ajutoare de şerif}, interveni Iris. Şi secţia de poliţie o fi undeva 
la dracu-n praznic. Auzi, Nick, dacă tot te-ai erijat în Ghid de 
Menajerie, de ce nu-i spui puştiului pe bune cum stă treaba? 
Zău, măi, nene, chiar ai uitat cum te ia cu fiori reci când te 
trezeşti într-o cameră străină, dar care seamănă leit cu a ta? 

Nick nu-i răspunse şi îşi încrucişă braţele la piept. Luke 
observă cum se uita Kalisha la el şi îşi spuse că, dacă fata l-ar 
săruta vreodată pe Nicky, nu ar face-o doar ca să-i transmită 
vărsatul ei de vânt. 

— În regulă, Ellis, am să-ţi spun ce ştim. Sau ce credem că 
ştim. Nu durează prea mult. Doamnelor, vă rog să interveniţi 
oricând doriţi. George, ai grijă să-ţi ţii gura închisă dacă simţi că- 
ţi vine să spui vreo prostie. 

— Mulţam fain pentru sfat, zise George. După ce terminăm 
aici, o să te las să-mi conduci Porsche-ul. 

— Kalisha e cea mai veche aici, spuse Nicky. Datorită 
vărsatului de vânt. Câţi copii ai văzut în perioada asta, Sha? 

Fata se gândi puţin. 

— Poate douăzeci şi cinci. Sau ceva mai mulţi. 

Nicky dădu din cap. 

— Copiii ăştia provin - noi provenim - din toate colţurile ţării. 
Sha e din Ohio, Iris e din Texas, George vine din Gaura-Curului, 


49 „Deputy Dawg” (n. tr.). 


Montana... 

— Sunt din Billings, îl întrerupse George. Un orăşel absolut 
respectabil. 

— Mai întâi ne marchează de parcă am fi păsări migratoare 
sau nişte nenorociţi de bivoli. 

Şi Nicky îşi dădu părul la o parte, descoperindu-şi lobul urechii 
de care era atârnat un inel din metal lucios, mai mic decât un 
bănuţ de zece cenți. 

— După aia ne examinează, ne fac analize, ne supun unor 
teste, ne fac injecții, după aia ne examinează iar şi ne fac alte 
analize. Alora cu puncte roz la dosar li se fac mai multe injecții şi 
sunt supuşi şi mai multor teste. 

— Pe mine m-au vârât în bazin, spuse din nou ris. 

— Bravo ţie! zise Nick. Dacă suntem pozi, atunci ne pun să 
facem trucuri din alea tâmpite cum fac căţeii. Eu sunt TK-pozi, 
dar George-Moară-Stricată e un pic mai bun decât mine. Şi a 
mai fost un puşti - nu mai ţin minte cum îl chema - care era şi 
mai bun decât George. 

— Bobby Washington, spuse Kalisha. Un băiat de culoare, 
cam de vreo nouă ani. Nu mai e aici de... de cât timp, Nicky? 
Două săptămâni? 

— Mai puţin, răspunse Nicky. De două săptămâni am venit eu. 

— A fost cu noi într-o seară, la cină, continuă Kalisha, şi a 
doua zi era deja în Jumătatea Posterioară. Bum! Hocus-Pocus- 
Preparatus! Probabil că eu urmez. Cred că au terminat cu 
testele. 

— ldem! spuse Nicky cu tristeţe. Probabil că abia aşteaptă să 
scape de mine. 

— Fără niciun „probabil”, zise George. 

— Ne fac multe injecții, interveni Iris. Unele ne dor, altele nu 
prea tare; unele ne dau stări tâmpite, altele, nu. Eu am făcut 
febră mare după una dintre ele şi am avut o durere infernală de 
cap. M-am gândit că am luat vărsat de vânt de la Sha, dar mi-a 
trecut după o zi. |ţi tot fac injecții până ajungi să vezi punctele şi 
să auzi zumzetul. 

— Tu ai scăpat uşor, îi spuse Kalisha. Doi copii... pe unul îl 
chema Morty... nu-i mai ştiu numele de familie... 

— Ala care se scobea mereu în nas, zise lris. Şi care era 
mereu cu Bobby Washington. Nici eu nu mai ţin minte numele 
de familie al lui Morty. A plecat în Jumătatea Posterioară cam la 


două zile după sosirea mea. 

— Sau poate nu s-a dus acolo, spuse Kalisha. N-a stat mult 
timp aici şi a făcut o erupție nasoală. Mi-a zis mie la cantină. ŞI 
mi-a mai zis că-i bătea inima foarte aiurea. Cred că s-a 
îmbolnăvit pe bune. 

Ezită puţin şi apoi adăugă: 

— Poate a murit. 

George se holba îngrozit la ea. 

— N-am nimic împotriva cinismului şi anxietăţii adolescentine, 
dar, te implor, spune-mi că nu crezi asta de-adevăratelea. 

— Normal că n-aş vrea să cred, şopti Kalisha. 

— Gura! strigă Nicky. Tăceţi toţi! 

Se aplecă peste tabla de şah şi se uită fix în ochii lui Luke. 

— Da, ne răpesc din sânul familiei. Da, ne răpesc pentru că 
avem puteri extrasenzoriale. Dar cum află de existenţa noastră? 
Habar n-am. Însă probabil că-i o operaţiune de proporţii, pentru 
că locul ăsta-i foarte mare. În pana mea, e cât un complex! Au 
doctori, laboranţi, nişte tipi care-şi zic „îngrijitori”... parcă ar fi 
un spital în mijlocul pădurii. 

— Au şi pază, adăugă Kalisha. ` 

— Da, da. Şeful paznicilor e un bou mare şi chel. Il cheamă 
Stackhouse. p 

— Nu se poate aşa ceva! exclamă Luke. In America? _ 

— Aici nu mai este America, băiete. Aici este Impărăţia 
Institutului. Când o să mergem la cantină ca să ne umplem 
burțile, să te uiţi pe geam, Ellis! O să vezi o grămadă de copaci. 
Dar, dacă o să te uiţi cu mai multă atenţie, o să vezi încă o 
clădire. Tot din beton, vopsită în verde, la fel ca asta. Probabil 
că au ales culoarea asta pentru că aşa poţi s-o confunzi cu 
verdele frunzelor. Mă rog, chestia e că în clădirea aia este 
Jumătatea Posterioară. Unde se duc copiii după ce au terminat 
cu injecţiile şi cu testele. 

— Şi ce se întâmplă acolo? 

li răspunse Kalisha: 

— Nu avem nici cea mai mică idee. 

Lui Luke îi stătea pe limbă întrebarea: „Dar Maureen ştie?” 
Însă îşi aminti ce-i şoptise Kalisha la ureche: Ei ne ascultă. 

— Ştim doar ce ne spun ei, zise Iris. Ne spun că... 

— Ne spun că totul o să fie biii-NEEEEE! 

Atât de puternic şi de neaşteptat a fost ţipătul lui Nicky, că 


Luke mai că se prăbuşi de pe băncuţa de lângă masă. Băiatul cu 
părul negru sări în picioare şi privi fix în obiectivul plin de praf al 
uneia dintre camerele de supraveghere. Luke îşi aminti alte 
cuvinte ale Kalishei: Când ai să-I cunoşti pe Nicky, să nu te sperii 
dacă o s-o ia razna şi o să înceapă să urle. Aşa se descarcă el. 

— Aştia sunt ca nişte misionari care încearcă să-L vândă pe 
lisus unor indieni atât de... atât de... 

— Naivi? îl ajută Luke. 

— Da! Naivi! strigă Nicky, tot cu ochii la camera de 
supraveghere. Unor indieni atât de naivi, încât pun botul la orice 
şi care sunt în stare să creadă că, dacă renunţă la pământul lor 
pentru un pumn de mărgeluţe şi câteva pături pline cu purici, o 
să se ducă în rai şi o să-şi revadă toate rudele moarte şi o să fie 
fericiţi pe vecie! Noi suntem indienii ăştia, noi suntem atât de 
naivi, încât credem din prima orice sună bine, orice căcat care 
pare a fi un final... FERICIT! 

Se răsuci brusc ca să ajungă cu faţa la ei. Părul i se zburli şi 
mai tare, ochii îi aruncau fulgere, încheieturile degetelor i se 
albiseră, atât de tare strângea pumnii. Şi Luke observă nişte 
julituri aproape vindecate pe încheieturile acelea. Nu prea 
credea că Nicky ripostase chiar pe măsura loviturilor încasate - 
în fond, nu era decât un copil -, însă se părea că umflase şi el 
botul cuiva. 

— Vă imaginaţi cumva că Bobby Washington ştia că se 
terminaseră testele atunci când l-au dus în Jumătatea 
Posterioară? Ori Pete Littlejohn? lisuse Hristoase, dacă creierul 
ar fi făcut din praf de puşcă, ăştia doi n-ar fi fost în stare să-şi 
sufle nasurile*. 

Se întoarse iar spre obiectivul camerei murdare. Era uşor 
ridicol că-şi vărsa furia asupra dispozitivului ăluia prăpădit, dar 
asta nu-l împiedică pe Luke să-l privească cu admiraţie pentru 
că îi era limpede că Nicky nu se împăcase cu situaţia. 

— Fiţi atenţi la mine! Puteţi să mă snopiţi în bătaie şi puteţi să 
mă duceţi în Jumătatea Posterioară, dar o să mă împotrivesc din 
toate puterile! Nick Wilholm nu se vinde pe mărgele şi pături 
împuțite! 

Se trânti pe băncuţă, respirând sacadat. Apoi zâmbi, 
etalându-şi gropiţele din obraji şi dinţii albi. Aruncă priviri 


5% Parafrază după o replică din alt roman al lui King - The Stand (Apocalipsa, 
Ed. Nemira, 2011) (n. tr.). 


prietenoase copiilor din jur. Personajul acela ursuz şi pesimist 
dispăruse ca prin farmec. Pe Luke nu-l atrăgeau băieţii, dar, 
când văzu zâmbetul acela, înţelese imediat de ce Kalisha şi Iris 
se uitau la Nicky de parcă ar fi fost solistul unei trupe la modă. 

— Probabil ar trebui să fiu în echipa lor, în loc să stau închis 
aici ca o găină în coteţ. Aş putea să promovez locul ăsta mult 
mai bine decât Sigsby şi Hendricks şi toţi ceilalţi doctori. Sunt 
convins. 

— Te cred, zise Luke, dar nu prea înţeleg la ce anume te 
referi. 

— Mda, ai cam luat-o pe mirişte, Nicky, spuse George. 

Nicky îşi încrucişă din nou braţele la piept. 

— Hai să-ţi fac un rezumat înainte să-ţi tăbăcesc fundul la 
şah, puştiule nou. Ne aduc aici. Ne testează. Ne fac o grămadă 
de injecții cu cine ştie ce soluţii şi după aia ne testează din nou. 
Unii copii ajung în bazin. Tuturor copiilor li se face un test 
oftalmologic ciudat rău de tot, după care te ia cu leşin. Stăm în 
camere care seamănă cu cele de acasă, probabil din grijă 
pentru emoţiile noastre gingaşe. 

— Acomodare psihologică, spuse Luke. Mda, e logic. 

— La cantină ne dau mâncare bună. Ba chiar putem să 
comandăm ce ne place, chiar dacă opţiunile sunt destul de 
limitate. Nu ne încuie uşile de la camere, aşa că, dacă nu ai 
somn, poţi să te duci în toiul nopţii până la bufet şi să iei o 
gustare. Lasă afară fursecuri şi alune, nuci şi mere, chestii de 
genul ăsta. Sau poţi să te duci până la cantină. Automatele de 
acolo funcţionează cu fise, iar eu nu am aşa ceva pentru că fise 
primesc doar fetiţele şi băieţeii cuminţi, or, eu nu sunt deloc, dar 
deloc cuminte. Părerea mea despre băieţeii cuminţi e că ar 
trebui să-i arunci fix în puţulicile alea... 

— Revino-ţi! se răsti Kalisha la el. Termină cu tâmpeniile! 

— Să trăiţi, şefa! spuse Nicky cu zâmbetul lui adorabil. 

După care se întoarse spre Luke. 

— Îţi oferă o mulţime de stimulente care să te convingă să fii 
cuminte şi să capeţi cât mai multe fise. La cantină sunt o 
grămadă de gustări şi sucuri de toate felurile. 

— Cracker Jack, murmură visător George. Ho Ho”. ă 

— Au pus un afiş pe care au scris VA RUGAM SA BEŢI IN MOD 


51 Cracker Jack - alune îmbrăcate în caramel; Ho Ho - batoane de ciocolată 
umplute cu cremă (n. tr.). 


RESPONSABIL, spuse Iris. Cât de ridicol e să le ceri aşa ceva 
unor puşti de zece ani care bagă încontinuu fise şi apasă pe 
butoanele cu Boone's Farm, Blue Hawaiian şi Mike's Hard 
Lemonade. 

— Faci mişto de mine! exclamă Luke. 

Dar îi văzu pe Kalisha şi George dând din cap. 

— Te pileşti, dar nu te faci muci, zise Nicky. Nimeni n-are atât 
de multe fise. 

— Corect! spuse Kalisha. Dar sunt copii care preferă să 
rămână piliţi cât mai mult timp posibil. 

— Alcoolici? Adică vrei să-mi spui că există aici alcoolici care 
au doar zece sau unsprezece ani? 

Lui Luke tot nu-i venea să creadă ce aude. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— Ba nu glumesc deloc. Sunt copii care fac orice li se spune, 
doar ca să aibă în fiecare zi fise pentru dozatorul cu băuturi. Nu- 
s aici de atât de multă vreme ca să fi studiat cum trebuie 
problema, dar am auzit poveşti de la copiii mai vechi. 

— Ca să nu mai zic, interveni Iris, că avem o mulţime de copii 
care s-au apucat de fumat pe bune. 

Ridicol! Insă lui Luke i se părea că tot ce auzea acum avea un 
soi de logică absurdă. Işi aduse aminte de luvenal, poetul satiric 
din Roma Antică, acela care spusese că, dacă dai oamenilor 
pâine şi circ, îi faci fericiţi, le abaţi atenţia de la problemele 
importante şi poţi să-ţi vezi mai departe de treburile tale 
murdare. Cam la fel se putea spune şi despre băutură şi ţigări, 
mai cu seamă dacă beneficiarii lor erau nişte copii speriaţi şi 
nefericiţi, ţinuţi prizonieri. 

— Dar alcoolul şi tutunul nu modifică rezultatele testelor? 

— Greu de spus, pentru că habar nu avem ce sunt testele 
alea, răspunse George. Ni se pare că nu vor decât să te facă să 
vezi punctele şi să auzi zumzetul. 

— Ce puncte? Ce zumzet? 

— O să afli, zise George. Dar nu asta-i partea cea mai 
nasoală. Mult mai rău e până ajungi acolo. Nu pot să sufăr 
injecţiile. 

— Cel mult trei săptămâni, spuse Nicky. Cam atât rămân 
copiii în Jumătatea Anterioară. Aşa zice Sha. Or, ea e de cel mai 
mult timp aici. Apoi ajungem în Jumătatea Posterioară. Şi după 


52 Tipuri de băuturi alcoolice (n. tr.). 


asta - cel puţin aşa se zice - suntem interogaţi şi ni se şterg 
cumva toate amintirile despre locul ăsta. 

Işi desfăcu braţele şi ridică mâinile cu degetele răsfirate spre 
cer. 

— Şi după aia, copilaşii mei, ne ducem în rai! Spălaţi de toate 
păcatele, în afară de obiceiul de a fuma un pachet pe zi! Aleluia! 

— Ne ducem acasă, la părinţii noştri. Asta vrea să spună, 
explică încet Iris. 

— Unde vom fi primiţi cu braţele deschise, spuse Nicky. Fără 
să ni se pună nicio întrebare. Doar „bine ai venit acasă” şi „hai 
să mergem la Chuck E. Cheese? să-ţi sărbătorim întoarcerea”. 
Ţie ţi se pare verosimil, Ellis? 

Deloc. 

— Dar părinţii noştri sunt în viaţă, da? 

Luke nu-şi dădea seama cum suna tonul lui în urechile 
celorlalţi, însă, în ale lui, părea foarte umil. 

Nu-i răspunse nimeni. Doar se uitau lung la el. Acum, pe 
bune, nici nu mai avea nevoie de vreun alt răspuns. 


53 Lanţ de restaurante pentru familiile cu copii (n. tr.). 


3 

Doamna Sigsby auzi un ciocănit în uşa de la birou. Fără să-şi 
ia ochii de la monitorul computerului îi strigă persoanei 
respective că poate să intre. Bărbatul care apăru în pragul uşii 
era aproape la fel de înalt ca doctorul Hendricks, însă mai tânăr 
cu vreo zece ani şi într-o formă fizică mult mai bună - cu umeri 
laţi şi plin de muşchi lucraţi la sală. Ţeasta îi era netedă - rasă şi 
lucioasă. Purta jeanşi şi o cămaşă albastră de lucru, cu mânecile 
suflecate ca să-şi etaleze bicepşii superbi. De şold îi atârna un 
toc de armă, din care ieşea patul unui pistol. 

— A venit grupul lui Ruby Red, în caz că doriţi să discutaţi cu 
ei despre operaţiunea Ellis. 

— E ceva urgent sau important, Trevor? 

— Nu, doamnă, nu chiar. Pot să vin mai târziu, dacă vă 
deranjez. 

— Nu-i nicio problemă, dar am să te rog să aştepţi puţin. 
Locatarii noştri îl pun la curent pe băiatul cel nou cu ce facem 
noi aici. Vino să te uiţi şi tu. Mi se pare amuzant amestecul ăsta 
de folclor şi realism. Parcă ar fi din Împăratul muştelor”. 

Trevor Stackhouse se apropie de computer. Îl văzu pe 
Wilholm - un mucos extrem de enervant - stând într-o parte a 
tablei de şah, pe care erau aranjate piesele pentru partidă. Noul 
locatar stătea în partea cealaltă. Erau şi fetele acolo, sorbindu-l 
din priviri (ca de obicei) pe Wilholm - chipeş, ursuz, rebel, un fel 
de James Dean contemporan. Vor scăpa curând de el. 
Stackhouse abia aştepta ca Hendricks să-i semneze hârtiile de 
transfer. 

— Cam câţi oameni lucrează aici? întreba acum băiatul cel 
nou. 

Iris şi Kalisha (zisă şi „Fata cu vărsat de vânt”) schimbară o 
privire între ele. Iris răspunse: 

— Vreo cincizeci? Cel puţin cincizeci, aşa zic eu. Sunt 
doctori... laboranţi şi îngrijitori... personalul de la cantină... 
hmm... 

— Doi sau trei paznici, interveni Wilholm, şi femeile de 
serviciu. Deocamdată nu-i decât Maureen, pentru că nu suntem 
decât noi cinci aici. Dar atunci când sunt mai mulţi copii, mai 


** Roman al lui William Golding (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), 
în care prezintă dezumanizarea lumii moderne reflectată în ochii unor copii 
(n. tr.). 


sunt trimise vreo două. S-ar putea să vină din Jumătatea 
Posterioară, dar nu sunt sigur. 

— Dar cum pot ascunde existenţa acestui loc, din moment ce 
sunt atât de mulţi oameni care lucrează aici? întrebă Ellis. În 
primul rând, unde-şi parchează maşinile? 

— Interesant! spuse Stackhouse. Nu cred că a mai pus cineva 
întrebarea asta. 

Doamna Sigsby dădu din cap. 

— Se pare că-i foarte inteligent, nu doar citit şi atât. Taci 
acum! Vreau să aud. _ 

„trebuie să stea, zicea Luke. Inţelegeţi? Să facă ronduri. 
Ceea ce ar însemna că locul acesta este o structură 
guvernamentală. Ca una dintre locaţiile alea secrete unde îi 
interoghează pe terorişti. 

— Şi unde le trag un sac pe cap şi peste el le toarnă câteva 
găleți cu apă, spuse Wilholm. N-am auzit să îi fi făcut aşa ceva 
vreunui copil de aici, dar îi cred capabili. 

— Au bazinul, zise Iris. Asta-i tratamentul lor cu apă. Îţi pun o 
cască, te bagă înăuntru şi după aia iau notițe. Dar nu-i la fel de 
nasol ca injecţiile. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Cel puţin, aşa mi se pare mie. 

— Probabil că angajaţii lucrează în ture, spuse Ellis. 

Doamnei Sigsby i se părea că vorbeşte mai degrabă pentru 
sine decât pentru ceilalţi. Cred că face foarte des chestia asta, 
îşi zise ea. 

— Doar aşa ar putea să funcţioneze. 

Stackhouse dădea din cap. 

— Bun raţionament! Al naibii de bun. Câţi ani are? 
Doisprezece? 

— Raportează, Trevor! 

Doamna Sigsby apăsă o tastă şi pe monitor apăru 
screensaver-ul: o fotografie a fetiţelor ei gemene, în cărucior 
dublu - fotografie făcută cu mulţi ani înainte de a le creşte sânii, 
de a învăţa cuvinte urâte şi de a se îndrăgosti de nişte golani. Și 
de a se apuca de droguri, în cazul lui Judy. 

— S-a discutat cu echipa Ruby Red? 

— Chiar eu am făcut-o. Atunci când poliţiştii vor analiza 
computerul puştiului, vor afla că a căutat ştiri cu copii care şi-au 
omorât părinţii. Şi că nu a citit prea multe, doar vreo două sau 


trei. 

— Cu alte cuvinte, o procedură standard. 

— Da, doamnă. Pe principiul „nu te lega la cap, dacă nu te 
doare”. 

Şi îi aruncă un zâmbet care doamnei Sigsby i se păru aproape 
la fel de încântător ca al lui Wilholm, în zilele lui bune. Deşi, 
parcă nu prea. Nicky al lor era un adevărat magnet pentru 
gagici. Deocamdată, cel puţin. p 

— Vreţi să discutaţi cu echipa sau doar să vedeţi raportul? Il 
scrie Denny Williams, ceea ce înseamnă că ar trebui să fie 
destul de lizibil. 

— Dacă zici că totul a mers bine, am să mă mulţumesc cu 
raportul. O să-i spun lui Rosalind să mi-l aducă. 

— Foarte bine. Alvorson ce mai zice? A obţinut şi alte 
informaţii în ultima vreme? 

— Vrei să ştii dacă Wilholm şi Kalisha au început să se pupe? 
îl întrebă Sigsby, ridicând o sprânceană. De când are chestia 
asta vreo legătură cu obligaţiile tale de serviciu, Trevor? Din 
câte ţin eu minte, tu trebuie să te ocupi doar de protecţie şi de 
operaţiunile de pe teren. 

— Mă doare fix undeva dacă ăia doi se pupă. De fapt, chiar 
mi-aş dori să meargă până la capăt şi să se dezvirgineze 
reciproc cât încă o mai pot face. Bineînţeles, dacă mai au ce să 
dezvirgineze. Chestia e că uneori Alvorson află nişte lucruri care 
au importanţă pentru sarcinile mele de serviciu. Aşa cum s-a 
întâmplat atunci când a stat de vorbă cu puştiul ăla, 
Washington. 

Maureen Alvorson, femeia de serviciu care părea plină de 
empatie faţă de tinerii subiecţi ai Institutului, era în realitate o 
informatoare. (Termenul spion i se părea mult prea ales 
doamnei Sigsby din cauza bârfelor neimportante pe care le 
culegea femeia.) Nici Kalisha şi nici vreun alt TP nu se 
prinseseră încă, pentru că Maureen era extrem de bună când 
venea vorba să mai câştige ceva bani în plus prin activităţi 
clandestine. 

Însă era foarte utilă de când li se inoculase copiilor ideea că în 
anumite zone ale Institutului - câteva exemple fiind colţul de 
sud al bufetului şi cel de lângă automatele din cantină - nu erau 
instalate sisteme de supraveghere audio. Acelea erau locurile în 
care copiii îi împărtăşeau lui Alvorson secretele lor. Majoritatea 


neînsemnate, evident. Însă, din când în când, se întâmpla să 
mai apară câte un bulgăre de aur printre gunoaie. De pildă, cum 
a fost atunci când puştiul Washington îi mărturisise lui Maureen 
că se gândea serios la sinucidere. 

— N-a mai aflat nimic în ultima vreme, îi răspunse Sigsby. Am 
să te informez eu, Trevor, dacă îmi transmite ceva ce te-ar 
putea interesa. 

— În regulă. Întrebam şi eu aşa. 

— Am înţeles. Acum te rog să mă laşi. Am de lucru. 


4 

— Băga-mi-aş picioarele să-mi bag! exclamă Nicky aşezându- 
se din nou pe băncuţă şi dându-şi, Slavă Domnului, la o parte 
părul din ochi. O să sune curând talanga şi, după prânz, trebuie 
să fac alt test la ochi şi să mă holbez la peretele ăla alb. Hai să 
te văd de ce eşti în stare, Ellis! Fă o mutare! 

Luke nu avusese niciodată mai puţin chef de şah ca acum. 
Prin minte îi treceau o mie de alte întrebări - mai ales despre 
legătura dintre injecții şi puncte. Dar poate nu era tocmai 
momentul potrivit. În fond, termenul „supraîncărcare cu 
informaţii” nu fusese inventat în zadar. Aşa că mută pionul din 
faţa regelui. Nicky îi contracară mutarea. Luke răspunse mutând 
nebunul şi amenințând acum pionul din faţa nebunului lui Nicky. 
După un moment de ezitare, Nicky îşi mută regina în diagonală, 
traversând patru pătrate, mişcare care pecetlui soarta partidei. 
Îşi mută şi Luke regina şi aşteptă ca Nicky să facă o mutare - 
indiferent care ar fi fost aceea -, apoi îşi strecură frumuşel 
regina lângă regele adversarului său. 

Nicky se uită urât la tablă. 

— Şah mat? Din patru mutări? Pe bune? 

Luke ridică din umeri. _ 

— Mutarea asta se cheamă „Matul Incepătorului” şi nu merge 
decât dacă joci cu albele. Data viitoare ai grijă şi pareaz-o. Cel 
mai bine ar fi să-ţi muţi pionul reginei două careuri mai în faţă 
ori pionul regelui doar unul. 

— Şi dacă fac asta, tot ai să mă baţi? 

— Posibil. 

Acesta era răspunsul diplomatic. Răspunsul corect era normal 
că da. 

— Vai de capul meu! murmură Nicky, tot cu ochii aţintiţi la 
tabla de şah. A dracu' şmecherie! Cine te-a învăţat? 

— Am citit nişte cărţi. 

Nicky ridică privirea şi abia acum păru să-l vadă cu adevărat 
pe Luke. Şi îi puse aceeaşi întrebare pe care i-o pusese Kalisha: 

— Cât de deştept eşti, puştiule? 

— Suficient de deştept cât să te bată la şah, interveni Iris, 
scutindu-l pe Luke de obligaţia de a răspunde. 

Chiar în acea clipă se auzi un sunet vesel de clopoței - 
talanga la care se referise Nicky. , 

— Hai la masă! spuse Kalisha. Mor de foame. Hai, Luke! Ala 


care a pierdut strânge tabla şi piesele. 

Nicky îndreptă arătătorul spre ea şi se prefăcu că o împuşcă - 
poc-poc! Însă zâmbea. Luke se ridică şi porni după fete. George 
îl prinse din urmă lângă uşa sălii şi îl luă de braţ. Din cărţile de 
sociologie citite (precum şi din proprie experienţă), Luke ştia că, 
în mod normal, copiii dintr-un grup se împart în categorii uşor de 
recunoscut. Dacă Nicky Wilholm era răzvrătitul, atunci George 
Iles era bufonul clasei. Numai că acum avea o expresie gravă, 
ca de infarct miocardic. Incepu să vorbească repede, pe ton 
scăzut. 

— Nick e super. Mie îmi place şi fetele sunt nebune după el. 
Probabil o să-ţi placă şi ţie, dar să nu ţi-l iei drept model. Nu 
vrea să accepte faptul că suntem prizonieri aici, dar adevărul e 
că suntem. Aşa că trebuie să fii prudent şi să nu te angajezi în 
conflicte inutile. Punctele alea, de exemplu. Spune dacă le vezi. 
Spune dacă nu le vezi. Să nu minţi. Ei ştiu când minţi. 

Nicky ajunse lângă ei. 

— Despre ce vorbeşti, Georgie-puişor? 

— M-a întrebat de unde vin bebeluşii, răspunse Luke. l-am zis 
să te întrebe pe tine. 

— Aoleu, altul care crede că-i amuzant! Exact asta ne lipsea. 

Nicky îl înşfăcă de gât pe Luke, prefăcându-se că ar vrea să-l 
sugrume. Luke spera ca gestul acesta să fie unul de simpatie. 
Poate chiar de respect. 

— Hai la masă! 


5 


În realitate, cantina era o parte a sălii, vizavi de televizorul 
uriaş. Luke voia să se uite mai bine la automatele cu gustări şi 
sucuri, dar noii lui prieteni mergeau prea repede, aşa că nu 
reuşi. Însă văzu afişul despre care vorbise Iris: VĂ RUGĂM SĂ 
BEŢI ÎN MOD RESPONSABIL. Înseamnă că nu făcuseră mişto de 
el şi povestea aia cu băuturile alcoolice putea să fie reală. 

Nu sunt nici în Kansas şi nici pe Insula Plăcerilor, îşi spuse el. 
Am ajuns în Ţara Minunilor. La miezul nopții, cineva a intrat în 
camera mea şi mi-a dat brânci în vizuina iepurelui. 

Bufetul nu era chiar la fel de mare ca acela de la Şcoala 
Broderick, dar cam pe-acolo. Părea însă mai mare pentru că nu 
erau decât ei cinci. Majoritatea meselor erau de câte patru 
persoane, dar, în centru, erau şi două mai mari. Una dintre ele 
fusese pregătită pentru cinci meseni. O femeie cu bluză de lucru 
roz şi pantaloni de aceeaşi culoare se apropie şi le turnă apă în 
pahare. Şi ea purta un ecuson, la fel ca Maureen. Pe al ei scria 
NORMA. 

— Ce mai faceţi, puiuţii mei? îi întrebă ea. 

— Păi, am venit să ciugulim şi noi ceva, spuse vesel George. 
Da' tu? 

— Eu fac bine, răspunse Norma. 

— N-ai din întâmplare cartea „leşi din închisoare” de la 
Monopoly? 

Norma îi aruncă un zâmbet impasibil şi ieşi pe uşa batantă 
care probabil că ducea în bucătărie. A 

— De ce mi-oi bate capul? se întrebă George. Imi irosesc cele 
mai bune poante în locul ăsta. Zău aşa! 

Întinse mâna spre teancul de meniuri din mijlocul mesei şi le 
împărţi colegilor săi. În capătul de sus al paginii era trecută 
data, apoi: APERITIVE (aripioare de pui picante sau supă-cremă 
de roşii), FEL PRINCIPAL (burger de vită sau macaroane cu 
carne) şi DESERT (plăcintă cu mere ă la mode sau o chestie care 
se chema Prăjitură Magică cu Cremă de 0u55). Pe listă mai erau 
trecute şi vreo şase sucuri. 

— Poţi să ceri şi lapte, dacă vrei. Nu se obosesc să-l treacă în 
meniu, atâta tot, îi spuse Kalisha. Majoritatea copiilor nu vor 
lapte decât la micul dejun, cu cereale. 


> Magic Custard Cake (n. tr.). 


— E bună mâncarea de aici? întrebă Luke. 

Caracterul prozaic al întrebării - de parcă s-ar fi aflat la un all- 
inclusive, undeva, pe ţărmul oceanului - îi readuse sentimentul 
de ireal şi înstrăinare. 

— E bună, îi răspunse Iris. Ne cântăresc uneori. Eu am luat 
aproape două kilograme. 

— Ne pun la îngrăşat ca pe porci, zise Nicky. Cum i-a pus 
vrăjitoarea pe Hänsel şi Gretel. 

— In serile de vineri şi duminica la prânz avem bufet suedez, 
spuse Kalisha. Mâncăm cât de mult vrem. 

— Chiar ca Hänsel şi Gretel, în pana mea! repetă Nicky. 

Se răsuci puţin şi ridică ochii la camera de supraveghere din 
colţ. 

— Haide, Norma, vino înapoi! Cred că ne-am hotărât ce vrem 
să mâncăm. 

Femeia apăru imediat, fapt care nu făcu decât să intensifice 
senzaţia de ireal a lui Luke, însă asta nu-l împiedică să-şi 
mănânce cu poftă porţia de aripioare şi macaroanele cu carne. 
Se afla într-un loc ciudat, se temea pentru ce avea să se 
întâmple cu el şi îl îngrozea gândul la ce or fi păţit părinţii lui. 
Insă nu avea decât doisprezece ani. 

Era în creştere şi trebuia să se hrănească. 


6 

Probabil că acele persoane necunoscute îi urmăreau, pentru 
că Luke nici nu apucă să înghită ultima bucăţică de prăjitură şi 
lângă el apăru o femeie, îmbrăcată tot într-un soi de uniformă 
de culoare roz. Ecusonul din piept spunea că o cheamă GLADYS. 

— Luke? Te rog să vii cu mine. 

Băiatul se uită la ceilalţi patru copii. Kalisha şi Iris evitau să-l 
privească. Nicky îşi încrucişase din nou braţele la piept şi se uita 
surâzând vag la Gladys. 

— Ce-ar fi să te întorci mai târziu, scumpo? Cam pe la 
Crăciun. Am să te smotocesc sub vâsc. 

Femeia nu-l luă în seamă. 

— Luke? Te rog? 

Doar George se uita drept la el, iar expresia de pe chipul 
băiatului îi aminti lui Luke de vorbele pe care i le spusese când 
plecaseră de pe terenul de joacă: Să nu te angajezi în conflicte 
inutile. Aşa că se ridică de pe scaun. 

— Pe curând! Sper. 

Kalisha şopti aproape neauzit: 

— Injecții pentru puncte. 

Gladys era o femeie mărunţică şi drăguță, dar asta nu 
însemna că nu putea să aibă centura neagră şi să-l dea de-a 
berbeleacul dacă-i făcea probleme. Şi chiar dacă Gladys nu 
făcea judo, oricum e; stăteau cu ochii aţintiţi asupra lui şi precis 
că ar fi trimis de urgenţă întăriri. Plus încă ceva, ceva important, 
care ţinea de însăşi firea lui. Părinţii îl educaseră să fie politicos 
şi să asculte de cei mari. Chiar şi într-o situaţie ca aceasta, îi era 
extrem de greu să se comporte altfel. 

Gladys îl conduse pe lângă rândul de ferestre despre care 
vorbise Nicky. Luke se uită afară şi, da, acolo mai era o clădire. 
Abia se vedea printre copaci, dar nu aveai cum să o ratezi. 
Clădirea aceea era Jumătatea Posterioară. 

Inainte de a ieşi din cantină, se uită peste umăr în speranţa că 
noii lui prieteni îl vor asigura cumva că totul va fi bine - s-ar fi 
mulţumit chiar şi cu un semn din mână sau cu un zâmbet din 
partea Kalishei. Însă nimeni nu-i făcu niciun semn, nimeni nu-i 
zâmbi. Il priveau toţi patru la fel cum o făcuseră pe terenul de 
joacă, atunci când îi întrebase dacă părinţii lor mai trăiau. Poate 
nu ştiau exact ce se întâmplase cu părinţii lor, dar ştiau precis 
unde se ducea el acum. Pentru că pe acolo - pe unde? - 


trecuseră şi ei. 


7 

— la uite ce zi frumoasă! exclamă Gladys pe când mergeau 
pe coridorul din ciment, trecând pe lângă uşa de la camera lui. 

Coridorul se adâncea într-o altă aripă a clădirii - cu alte uşi de 
la alte camere -, însă ei o luară la stânga, intrând într-o încăpere 
care semăna cu o dependinţă, dar care se dovedi a fi holul unde 
se afla liftul. 

Deşi în mod normal Luke se pricepea de minune să întreţină 
conversaţia, acum nu spuse nimic. Şi era convins că la fel s-ar fi 
purtat şi Nicky în locul lui. 

— Dar gângăniile astea... ooof! 

Femeia alungă nişte insecte invizibile şi începu să râdă. 

— Ai grijă să te dai cu mult insecticid, cel puţin până în iulie. 

— Atunci ies libelulele din ouă. 

— Da! Exact! 

Şi mai scoase un hohot de râs, ca un tril de pasăre. 

— Unde mergem? 

— Ai să vezi, răspunse Gladys, mişcând din sprâncene ca şi 
cum ar fi vrut să-i spună nu strica surpriza. 

În faţa lor se deschiseră uşile ascensorului, din care ieşiră doi 
bărbaţi în cămăşi şi pantaloni albaştri. Unul era JOE, celălalt 
HADAD. Amândoi aveau iPad-uri. 

— Bună, băieţi! îi salută veselă Gladys. 

— Bună, fetiţo! îi răspunse Hadad. Ce mai faci? 

— Bine, ciripi ea. 

— Şi tu, Luke? îl întrebă Joe. Ai început să te adaptezi? 

Luke nu răspunse. 

— Aha, te-ai hotărât să ne tratezi cu tăcere, zâmbi larg 
Hadad. Nicio problemă. Deocamdată. Mai încolo nu o să mai fie 
chiar în regulă. Uite care-i chestia, Luke - poartă-te frumos cu 
noi şi noi o să ne purtăm frumos cu tine. 

— Colaborează cu noi şi o să-ţi fie bine, adăugă Joe. Sfat mai 
înţelept ca ăsta n-ai să primeşti. Ne vedem mai încolo, Gladys? 

— Bineînţeles. Doar trebuie să-mi faci cinste. 

— Dacă zici tu... 

Bărbaţii plecară la treburile lor. Gladys şi Luke intrară în lift. 
Acolo nu exista niciun panou cu butoane şi numere. Femeia rosti 
doar atât: 

— B. 

După care scoase o cartelă din buzunarul pantalonilor şi o 


flutură în faţa unui senzor. Uşile se închiseră. Cabina o luă în jos, 
însă nu cobori prea mult. 

— B, şopti o voce melodioasă de femeie de undeva, din tavan. 
Nivelul B. 

Gladys îşi flutură din nou cartela. Uşile se deschiseră într-un 
hol mare, luminat de plafoniere transparente. Se auzea o 
muzică relaxantă, pe care Luke o asocia mereu cu muzica din 
supermarketuri. Câţiva oameni mergeau încoace şi încolo, unii 
împingând cărucioare pline cu tot felul de aparate, unul ducând 
în braţe un coş din sârmă în care probabil se aflau eprubete cu 
probe de sânge. Uşile erau numerotate, iar fiecare număr avea 
în faţă litera B. 

O operațiune de proporții, spusese Nicky. Un complex. 
Probabil că nu se înşela, deoarece, din moment ce exista un 
nivel subteran notat cu B, era perfect logic să existe şi un nivel 
subteran notat cu C. Poate şi un nivel D şi unul E. La fel ca o 
clădire guvernamentală, îşi zise Luke, dar cum să poată păstra 
secretul asupra unei operaţiuni de asemenea amploare? Care nu 
numai că este ilegală şi neconstituţională, dar care presupune şi 
răpirea unor copii? 

Trecură pe lângă o uşă deschisă, prin care Luke văzu o 
încăpere ce părea a fi destinată relaxării angajaţilor. Acolo erau 
mai multe mese şi automate cu gustări şi băuturi (dar niciun afiş 
cu VĂ RUGĂM SĂ BEŢI ÎN MOD RESPONSABIL). Trei persoane 
stăteau la una dintre mese - un bărbat şi două femei. Purtau 
haine normale, de stradă: jeanşi şi cămăşi cu nasturi în faţă. Toţi 
trei beau cafea. Îi părea cunoscută una dintre femei, aceea mai 
blonduţă. Nu-şi aminti în prima clipă de unde o ştia, dar apoi 
auzi o voce zicându-i Sigur, spune-mi cum vrei. Ultimul lucru pe 
care îl auzise înainte de a se trezi aici. 

— Tu! strigă el, arătând cu degetul spre femeia aceea. Tu ai 
fost! 

Femeia nu spuse nimic. Chipul femeii nu spuse nimic. Dar 
femeia se uită la el. Şi continuă să se uite chiar şi atunci când 
Gladys închise uşa dintre ei. 

— Ea a fost, spuse Luke. Sunt sigur. 

— Mai avem puţin de mers, zise Gladys. Nu o să dureze prea 
mult şi apoi ai să te întorci în camera ta. Probabil vei dori să te 
odihneşti. Primele zile aici sunt cam extenuante. 

— Tu nu auzi ce-ţi spun? Femeia aia a intrat la mine în 


cameră. Şi mi-a dat cu ceva în nas. 

Nu primi niciun răspuns. Nu observă nicio reacţie, ci doar 
acelaşi zâmbet, care lui Luke i se părea din ce în ce mai sinistru. 

Ajunseră în faţa unei uşi pe care scria B-31. 

— Poartă-te frumos şi ai să primeşti fise pentru automate, îi 
spuse Gladys. 

Băgă mâna în celălalt buzunar şi scoase de acolo un pumn de 
cercuri metalice, care semănau cu nişte monede de 25 de cenți, 
dar care aveau câte un triunghi în relief pe fiecare faţă. 

— Uite, vezi? Sunt la mine. 

Apoi ciocăni la uşă. TONY îl chema pe bărbatul în uniformă 
albastră care le deschise. Înalt şi blond şi drăguţ, deşi se uita 
uşor cruciş cu un ochi. Lui Luke i se păru că seamănă cu un 
personaj negativ din filmele cu James Bond, poate cu 
instructorul acela de schi care se dovedeşte a fi un asasin 
feroce. 

— Bună, frumuşico! spuse el, sărutând-o pe Gladys pe obraz. 
L-ai adus pe Luke. Salut, Luke! 

Şi îi întinse mâna. Inspirat de atitudinea de mai devreme a lui 
Nicky Wilholm, Luke refuză să i-o strângă. Tony începu să râdă, 
de parcă ar fi auzit un banc bun. 

— Haide, intră, intră! 

Luke înţelese că invitaţia îi era doar lui adresată. Gladys îl 
împinse uşor înăuntru şi închise uşa. Primul lucru pe care-l văzu 
Luke în mijlocul camerei îi spori starea de nelinişte. Obiectul 
acela semăna cu un scaun dintr-un cabinet stomatologic. Însă 
nu văzuse niciodată unul care să aibă curele la braţe. 

— Stai jos, amice! îi spuse Tony. 

Nu mi-a zis „fii băiat bun şi stai jos”, îşi spuse Luke. Dar cam 
tot pe-acolo. 

Tony se apropie de o masă, trase sertarul de sub ea şi 
cotrobăi prin el, fluierând în tot acest timp. Când se întoarse, 
ţinea în mână ceva ce semăna cu un pistol de lipit. Păru surprins 
să-l vadă pe Luke tot lângă uşă. li zâmbi cu toată gura şi îi 
spuse: 

— Ţi-am zis să stai jos! 

— Ce vrei să-mi faci cu ăla? Să mă tatuezi? 

Îşi aminti de evreii cărora li se tatuau numere pe braţe atunci 
când erau aduşi în lagărele de la Auschwitz şi Bergen-Belsen. 
Da, ştia: ideea aceasta era de-a dreptul ridicolă. Şi totuşi... 


Tony păru surprins, apoi începu să râdă. 

— Ei, na! Nici vorbă! O să-ţi pun un cip în lobul urechii, atâta 
tot. Ca şi cum ţi-aş pune un cercel. Nu-i cine ştie ce chestie şi 
toţi oaspeţii noştri primesc câte unul. 

— Eu nu sunt oaspete, zise Luke, făcând un pas în spate. Sunt 
prizonier. Şi nu ai să-mi pui nimic în ureche. 

— Ba da, îl contrazise Tony, cu acelaşi rânjet larg pe buze. 

Acum semăna mai mult ca oricând cu individul care învăţa 
copiii să schieze înainte de a încerca să-l ucidă pe James Bond 
cu o săgeată otrăvită. 

— O înţepătură şi atât. Nici n-o s-o simţi. N-are rost să te 
împotriveşti. Mai bine uşurează-ne situaţia. Stai pe scaunul ăla 
şi o să se termine totul în doar şapte secunde. Apoi Gladys o să- 
ţi dea o mulţime de fise. Dacă te opui, tot o să-ţi pun cipul, dar 
n-ai să mai primeşti nicio fisă. Ce zici? 

— Nu mă aşez pe scaunul ăla. 

Luke tremura din toate încheieturile, însă vocea încă-i era 
destul de puternică. 

Tony oftă. Puse cu grijă dispozitivul pe masă, se apropie de 
Luke şi îşi înfipse mâinile în şolduri. Acum nu mai semăna cu 
personajul negativ din filmul cu James Bond. Acum era serios şi 
aproape mâhnit. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Palma veni fulgerător, făcând să-i ţiuie urechea - nici nu 
observase când Tony ridicase mâna dreaptă spre el. Luke se 
clătină pe picioare şi se uită stupefiat la uriaşul din faţa lui. 
Singura palmă pe care o mai primise vreodată fusese pe la 
patru sau cinci ani, când tatăl lui îl plesnise (foarte, foarte blând) 
pentru că se jucase cu chibriturile. Dar nu îl plesnise peste faţă. 
Nimeni, niciodată, nu-l plesnise peste faţă. Acum îi ardea 
obrazul, dar tot nu-i venea să creadă ce se întâmplase. 

— Să ştii că palma a durut mai mult decât o să te doară 
înţepătura, îi spuse Tony. 

la te uită! Zâmbetul dispăruse! 

— Mai vrei una? Cu multă plăcere. Voi, ăştia mici, credeţi că 
toată lumea e a voastră. Măi, frate! 

Abia acum observă Luke vânătaia mică de pe bărbia lui Tony. 
Şi zgărietura de pe maxilarul stâng. Işi aduse aminte de 
semnele recente de pe faţa lui Nicky Wilholm. Tare mult îşi 


dorea să aibă şi el curajul să se poarte la fel. Numai că nu-l 
avea. De fapt, nici nu ştia să se bată. Şi, dacă - prin absurd - ar 
fi încercat, probabil că Tony l-ar fi snopit în bătaie. 

— Acum te aşezi pe scaun? 

Luke se aşeză. 

— Acum ai de gând să fii cuminte, ori trebuie să te leg cu 
curelele alea? 

— Sunt cuminte. 

A fost, iar Tony a avut dreptate. Pişcătura din lobul urechii nu 
l-a durut la fel ca palma, poate pentru că era pregătit pentru ea, 
poate pentru că semăna mai mult cu o procedură medicală 
decât cu un ultraj. La sfârşit, Tony se duse la un aparat de 
sterilizare, din care scoase o seringă hipodermică. 

— Runda a doua, amice. 

— Ce-i în aia? întrebă Luke. 

— Nu te priveşte. 

— Ba mă priveşte foarte mult dacă o să bagi soluţia aia în 
mine. 

Tony oftă. 

— Vrei să te leg sau nu? Tu alegi. 

Luke îşi aminti ce-i spusese George: Să nu te angajezi în 
conflicte inutile. 

— Nu vreau să mă legi. 

— Bun băiat! O să simţi o înţepătură mică şi gata. 

A fost mai mult decât o înţepătură mică. Nu chiar un calvar, 
dar, oricum, o înţepătură destul de dureroasă. | se înfierbântă 
braţul până la încheietura mâinii, de parcă doar acolo ar fi avut 
febră mare. Apoi reveni la temperatura normală. 

Tony îi lipi un leucoplast mic peste înţepătură şi îi întoarse 
scaunul cu faţa la peretele alb. 

— Închide ochii! 

Luke îi închise. 

— Auzi ceva? 

— Ce? 

— Nu mai pune întrebări aiurea şi răspunde-mi. Auzi; ceva? 

— Taci şi lasă-mă să ascult. 

Tony tăcu. Luke ascultă. 

— A trecut cineva pe coridor. Şi cineva a râs. Cred că Gladys a 
fost. 

— Nimic altceva? 


— Nu. 

— În regulă. Te descurci bine. Acum vreau să numeri până la 
douăzeci şi după aia să deschizi ochii. 

Luke numără şi deschise ochii. 

— Ce vezi? 

— Peretele. 

— Nimic altceva? 

Luke înţelese că Tony se referea la puncte. Spune dacă le 
vezi, îl sfătuise George. Spune dacă nu le vezi. Să nu minţi. Ei 
ştiu când minți. 

— Nimic altceva. 

— Sigur? 

— Da. 

Tony îl plesni pe spate, făcându-l să tresară puternic. 

— Bine, amice, am terminat. Să-ţi dau nişte gheaţă să ţi-o pui 
la ureche. O zi frumoasă îţi doresc! 


8 

În faţa camerei B-31 îl aştepta Gladys cu zâmbetul ei 
binedispus de stewardesă. 

— Cum te-ai descurcat, Luke? 

În locul lui răspunse Tony: 

— De minune. E un puşti cuminte. 

— Asta-i specialitatea noastră, ciripi din nou Gladys. Să ai o zi 
bună, Tony! 

— Şi tu, Gladys! 

Sporovăind cu voioşie vrute şi nevrute, femeia îl conduse pe 
Luke înapoi la ascensor. Băiatul nu înţelegea deloc ce-i spunea 
ea. Îl durea puţin, foarte puţin braţul. Şi ţinea pachetul de 
gheaţă lipit de lobul urechii, care încă-i zvâcnea de durere. Insă 
palma aia fusese cea mai nasoală. Din multe motive. 

Gladys îl conduse înapoi pe coridorul verde, ca de fabrică. 
Trecură pe lângă posterul sub care o văzuse pe Kalisha, pe 
lângă cel cu O ALTA ZI ÎN PARADIS şi, în cele din urmă, ajunseră 
în camera care semăna cu camera lui de acasă, dar care nu era 
aceeaşi. 

— Timp liber! exclamă Gladys, de parcă i-ar fi oferit cine ştie 
ce premiu extrem de valoros. 

Şi, într-un fel, chiar aşa era: chiar i se părea un fel de premiu 
faptul că ar putea să rămână singur acum. 

— Ţi-a făcut injecţia, da? 

— Da. 

— Dacă o să înceapă să te doară braţul sau dacă simţi că te ia 
cu leşin, vezi să mă anunţi ori pe mine, ori pe unul dintre ceilalţi 
îngrijitori, OK? 

— OK. 

Luke deschise uşa, dar nu apucă să intre, pentru că Gladys îl 
prinse de umeri şi îl întoarse cu faţa la ea. Incă purta pe buze 
zâmbetul ăla artificial de stewardesă, dar îl strângea tare cu 
degete ca de oţel. Mă rog, nu-l strângea chiar atât de tare încât 
să-l doară, ci doar cât să-l facă să priceapă că i-ar putea face 
rău. 

— Din păcate, nu pot să-ţi dau fise, îl anunţă ea. Nici n-a fost 
nevoie să vorbesc cu Tony despre asta. Pata aia roşie de pe 
obrazul tău îmi spune tot ce trebuie să ştiu. 

Luke ar fi vrut să-i răspundă: N-am nevoie de căcaturile tale 
de fise. Însă nu zise nimic. Nu de altă palmă îi era lui teamă, ci 


de faptul că, dacă îşi va auzi propria voce - acum foarte slăbită, 
foarte nesigură, foarte derutată, vocea unui copil de şase ani -, 
va izbucni în plâns în faţa ei. 

— Hai să-ţi dau un sfat! îi spuse Gladys, dar fără să mai 
zâmbească. Trebuie să înţelegi că te afli aici ca să te faci util. 
Asta înseamnă că trebuie să te maturizezi repede. Adică să fii 
realist. Ti se vor întâmpla o mulţime de lucruri, iar unele dintre 
ele nu vor fi prea plăcute. Poţi să fii băiat bun şi să te porţi 
frumos şi să primeşti fise sau poţi să fii băiat rău şi să nu 
primeşti nimic. Lucrurile astea ţi se vor întâmpla oricum. Deci, 
ce alegi? N-ar trebui să stai prea mult pe gânduri. 

Luke nu-i răspunse. Dar iată că reapăru zâmbetul de 
stewardesă, zâmbetul acela care părea a zice da, stimate domn, 
chiar acum vă voi aduce băutura. 

— Te vei întoarce acasă la tine înainte de sfârşitul verii şi va fi 
ca şi cum nimic din toate astea nu s-au întâmplat niciodată. Ce 
îţi vei mai aminti, dacă îţi vei mai aminti ceva, va fi ca un vis. 
Insă, câtă vreme nu este vis, de ce să nu-ți uşurezi şederea la 
noi? 

Îşi desprinse degetele de pe umerii lui şi îl împinse uşor. 

— Cred că ar fi bine să te odihneşti puţin. Culcă-te! Ai văzut 
punctele? 

— Nu. 

— Ai să le vezi. 

Şi Gladys închise uşa. Foarte, foarte încet. Cu mişcări de 
somnambul, Luke traversă camera până la patul lui care, în 
realitate, nu era deloc patul lui. Se întinse, îşi puse capul pe 
pernă, care nu era deloc a lui, şi se uită fix la peretele alb unde 
nu se afla nicio fereastră - cum era în camera lui de acasă. Nu 
erau nici puncte, deşi nu prea ştia exact cum anume ar fi trebuit 
să arate astea, ce mărime, ce culori? Şi îşi spuse: Mi-e dor de 
mama. Doamne, Dumnezeule, ce dor îmi e de mama! 

Doar atât i-a trebuit. Scăpă din mână pachetul cu gheaţă, îşi 
acoperi ochii cu palmele şi începu să plângă. Oare şi acum se 
uitau la el? Sau îi ascultau suspinele? Nu conta. Nu-i mai păsa. 
Adormi cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 


9 

Când se trezi, se simţea mai bine - parcă mai curăţat, mai 
eliberat cumva. Abia acum observă două obiecte aduse în 
camera lui în timp ce el lua prânzul, iar apoi făcea cunoştinţă cu 
noii şi minunaţii lui prieteni, Galdys şi Tony. Unul dintre ele era 
un laptop. Un Mac, ca acela de acasă, însă un model mai vechi. 
Celălalt era un televizor mic, pus în colţ, pe un suport. 

Se duse mai întâi la computer şi îl deschise. Simţi în suflet 
junghiul dorului de casă la auzul cunoscutelor acorduri muzicale 
ale companiei Macintosh. Insă, în locul casetei în care să 
introducă parola, pe ecranul albastru apăru mesajul acesta: CA 
SĂ DESCHIZI COMPUTERUL, ARATĂ O FISĂ LA CAMERĂ. Luke 
apăsă tasta ENTER de câteva ori, cu toate că era convins că nu 
va rezolva absolut nimic. 

— Obiect de rahat!! 

Toată situaţia era îngrozitoare şi ireală, dar lui îi veni să râdă. 
Scoase câteva hohote seci, dar neprefăcute. Încercase el un 
oarecare sentiment de superioritate - poate amestecat cu puţin 
dispreţ - atunci când aflase despre copiii în stare de orice doar 
ca să primească nişte amărâte de fise cu care să-şi ia băuturi 
alcoolice şi ţigări? Normal că da. Îşi zisese el atunci: Eu n-am să 
fac niciodată aşa ceva? Normal că da. Când se gândea la copiii 
care fumau şi beau (făcea asta destul de rar, pentru că avea 
altele pe cap), primul lucru care îi venea în minte erau fraierii 
ăia care ascultau doar heavy metal, mai ales trupa Pantera, şi îşi 
desenau coarne strâmbe de diavol pe gecile din denim; atât de 
fraieri, că erau în stare să creadă că făceau un gest de revoltă 
atunci când se aruncau de bunăvoie în braţele dependenţei. Nici 
prin cap nu-i trecea că ar putea ajunge şi el într-o situaţie 
asemănătoare cu a acelor copii, dar uite că acum se holba 
disperat la ecranul gol al laptopului şi apăsa tasta ENTER la fel 
cum loveşte un cobai pârghia din „cutia Skinner”, doar-doar va 
căpăta puţină mâncare sau cocaină. 

Inchise laptopul şi luă telecomanda de pe televizor. Se 
aştepta să vadă alt ecran gol şi alt mesaj care să-i spună că 
avea nevoie de o fisă, sau de mai multe, ca să-l poată deschide. 
Insă imediat îl văzu pe Steve Harvey” discutând cu David 
Hasselhoff despre lista de dorinţe a acestuia din urmă, în 


56 B.F. Skinner - psiholog american, adept al behaviorismului (n. tr.). 
5 Steve Harvey - actor și prezentator de emisiuni TV (n. tr.). 


hohotele de râs ale spectatorilor din platou. 

Apăsă un buton al telecomenzii şi pe ecran apăru un meniu 
similar cu acela al televizorului de acasă, însă, ca în cazul 
camerei şi laptopului, semăna şi nu prea. Deşi conţinea o mare 
varietate de programe de filme şi sport, meniul nu avea niciun 
canal de ştiri şi nici conexiune la internet. Luke îl stinse, puse 
telecomanda la loc şi privi în jur. 

Mai erau două uşi, în afară de cea care dădea în coridorul 
verde. Una era uşa de la dulap. Acolo erau mai multe perechi de 
jeanşi, tricouri (bine măcar că nu se mai obosise nimeni să îi 
copieze cu exactitate îmbrăcămintea de acasă), vreo două 
cămăşi cu nasturi, două perechi de tenişi şi o pereche de 
papuci. Dar niciun fel de încălţăminte rezistentă şi cu talpă 
groasă. 

A doua uşă dădea într-o baie mică, curată lună. Pe chiuvetă 
erau două periuţe de dinţi în cutiile lor, alături de un tub întreg 
cu pastă. Luke deschise dulăpiorul şi văzu înăuntru o sticlă cu 
apă de gură, un flacon cu Tylenol pentru copii, dar în care nu 
erau decât patru comprimate, un deodorant, soluţia împotriva 
insectelor, plasturi şi alte câteva articole, unele mai folositoare 
decât altele. Singurul obiect de acolo care ar fi putut să fie 
considerat oarecum periculos era o unghieră. 

Închise dulăpiorul şi se privi în oglindă. Tot părul îi era zburlit 
şi avea cearcăne vinete („ştampile” le-ar fi zis Rolf) sub ochi. 
Părea mai mare, dar, în acelaşi timp, părea mai copil - chestie 
cam ciudată. Se uită la lobul urechii şi văzu cerculeţul din metal 
implantat în pielea puţin înroşită. Nu avea nicio îndoială că 
undeva la Nivelul B - sau C, sau D - era un tip în faţa unui 
calculator care putea să-i urmărească orice mişcare. Care poate 
îl urmărea chiar în acest moment. Lucas David Ellis, băiatul care 
intenţionase să se înscrie la MIT şi Emerson, tocmai fusese 
transformat într-un punct care clipea intermitent pe ecranul 
unui computer. 

Luke se întoarse în camera lui (ba nu, îşi zise el; în camera de 
aici, nu în camera mea), se uită în jur şi observă consternat 
altceva. Acolo nu erau cărţi. Nici măcar una singură. Lucru la fel 
de îngrozitor ca lipsa computerului. Poate chiar mai rău. Se duse 
la dulap şi trase pe rând sertarele, gândindu-se că poate va găsi 
acolo măcar o Biblie, ori Cartea lui Mormon, aşa cum se puneau 
uneori în camerele de hotel. Dar nu. In sertare nu găsi decât 


teancuri de lenjerie şi şosete. 

Ce-i rămânea de făcut? Să se uite la Steven Harvey şi David 
Hasselhoff? La reluări din programul America's Funniest Home 
Videos? 

Nu. Pentru nimic în lume. 

leşi din cameră, imaginându-şi că va da de Kalisha sau de 
unul dintre ceilalţi copii. Însă nu o găsi decât pe Maureen 
Alvorson, care îşi împingea încet pe coridor căruciorul stivuit cu 
cearşafuri şi prosoape frumos împăturite. Părea mult mai 
obosită decât când o văzuse mai devreme şi gâfâia din greu. 

— Bună ziua, doamnă Alvorson! Îmi daţi voie să vă ajut? 

— Ce drăguţ din partea ta! îi zâmbi femeia. Aşteptăm să ne 
vină cinci boboci, doi la noapte şi trei mâine, aşa că trebuie să le 
pregătesc camerele. Sunt puţin mai încolo. 

Şi întinse mâna în direcţia opusă faţă de sala cea mare şi 
terenul de joacă. 

Luke începu să împingă încet căruciorul cu rufe, pentru că 
Maureen mergea foarte încet. 

— Ştiţi cumva cum aş putea să capăt şi eu una dintre fisele 
alea, doamnă Alvorson? Îmi trebuie ca să-mi pot porni 
computerul din cameră. 

— Crezi că eşti în stare să faci patul, dacă stau lângă tine şi îţi 
spun cum? 

— Sigur. Acasă îmi fac singur patul. 

— Cu colţurile cearşafului băgate sub saltea, ca la spital? 

— Păi... nu. 

— Nu contează. Îţi arăt eu cum. Dacă faci cinci paturi în locul 
meu, o să-ţi dau trei fise de-alea. Atâtea am. Că sunt zgârciţi cu 
mine. 

— Trei ar fi super. 

— Bine, da' nu mă mai „domni” atâta. Gata cu „doamnă 
Alvorson”. Zi-mi Maureen sau doar Mo. La fel ca ceilalţi copii. 

— În regulă, spuse Luke. 

Trecură pe lângă debaraua în care se afla ascensorul şi 
ajunseră pe celălalt coridor, şi acesta garnisit cu alte postere 
motivaţionale. Mai era acolo şi un automat cu cuburi de gheaţă, 
ca în holul unui motel. Şi automatul ăsta parcă nu funcţiona cu 
fise. Imediat ce trecură de el, Maureen puse mâna pe braţul lui 
Luke. Băiatul se opri şi o privi întrebător. 

Femeia începu să-i vorbească în şoaptă. 


— Văd că ţi-au pus cipul ăla la ureche, dar nu ţi-au dat nicio 
fisă. 

— Păi... 

— Poţi să-mi spui cum a fost, dar ai grijă să vorbeşti în şoaptă. 
Sunt vreo şase locuri în Jumătatea Anterioară pe care nu le 
acoperă păcătoasele alea de microfoane ale lor. Zone moarte le 
zice. Şi eu le ştiu pe toate. Aici e una, lângă maşinăria asta de 
gheaţă. 

— Bine... 

— Cine ţi-a pus cipul şi ţi-a făcut vânătaia aia pe faţă? Tony? 

Luke simţi că încep să-l usture ochii şi nu prea era sigur că ar 
putea să vorbească fără să plângă, indiferent dacă îl mai auzeau 
şi alţii sau nu. Aşa că dădu din cap. 

— Tony e unul dintre ăia răii, zise Maureen. Şi Zeke e la fel. Şi 
Gladys, chiar dacă îţi zâmbeşte tot timpul. Aici lucrează mulţi 
oameni cărora le place să terorizeze copiii. Da' ăştia trei sunt cei 
mai cruzi. 

— Tony mi-a dat o palmă, şopti Luke. Tare de tot. 

Maureen îi ciufuli părul. Aşa făceau doamnele cu bebeluşii şi 
copiii mici, însă pe Luke nu-l deranjă. Gestul era plin de 
bunătate, iar lucrul ăsta conta foarte mult acum. Conta cel mai 
mult. 

— Să faci ce-ţi cere, spuse Maureen. Să nu te iei în gură cu el, 
asta-i sfatul meu. Sunt aici şi oameni cu care poţi să te cerţi - 
poţi să te cerţi chiar şi cu doamna Sigsby, deşi nu ţi-ar ajuta la 
nimic. Dar Tony şi Zeke sunt ca doi bondari afurisiţi. Şi Gladys la 
fel. Te înțeapă. 

Vru să plece, dar Luke o prinse de mâneca de la uniforma 
cafenie şi o trase înapoi în zona nesupravegheată audio. 

— Cred că Nicky s-a bătut cu Tony, şopti el. Era zgâriat şi 
avea un ochi vânăt. 

Maureen îi zâmbi, dezvelind o dantură care se certase cam de 
multişor cu stomatologul şi nu se mai dusese în vizită pe la el. 

— Bravo lui! zise ea. Curajos e Nick al nostru! Probabil că 
Tony i-a plătit-o cu vârf şi îndesat, dar... bravo lui! Haide acum! 
Cu ajutorul tău, o să terminăm de aranjat camerele cât ai zice 
peşte. 

Prima cameră în care intrară era pavoazată cu postere cu 
Tommy Pickles şi Zuko - personajele din serialul de pe 
Nickelodeon -, iar pe birou erau o mulţime de figurine din G.I. 


Joe. Pentru că trecuse nu de mult prin faza cu G.I. Joe, Luke 
recunoscu imediat câteva dintre ele. Pe pereţi era un tapet cu 
clovni drăgălaşi şi multe baloane. 

— Aoleu! exclamă Luke. Asta-i cameră de copil mic. 

Maureen îi aruncă o privire amuzată, care parcă voia să-i 
spună: Că tu oi fi vreun Matusalem. 

— Aşa e. İl cheamă Avery Dixon şi cică n-are decât zece ani... 
aşa zice pe hârtiile mele. Hai să ne-apucăm de treabă. Pun pariu 
că nu tre’ să-ţi arăt decât o dată cum să îndoi colţurile alea de 
cearşaf. Imi pari un puşti care prinde repede. 


10 

După ce se întoarse în camera lui, Luke ridică o fisă în faţa 
camerei de la laptop. | se părea un gest complet aiurea, numai 
că imediat computerul se aprinse, iar pe ecran apăru mesajul: 
MĂ BUCUR SĂ TE REVĂD, DONNA! Luke se încruntă, apoi 
schiţă un surâs vag. La un moment dat, înainte de sosirea lui, 
computerul acesta aparținuse (ori fusese împrumutat) unei 
persoane pe care o chema Donna. lar mesajul de pe ecran nu 
fusese încă modificat. Cineva uitase s-o facă. Omisiune minoră, 
ce-i drept. Însă, acolo unde era una, era loc şi pentru altele. 

Mesajul dispăru şi apăru o imagine standard pentru 
monitoare: o plajă pustie la răsărit de soare. Bara de activităţi 
din partea de jos a ecranului semăna cu aceea de pe 
computerul de acasă, dar cu o evidentă (deşi deloc 
surprinzătoare în acest moment) diferenţă: nu exista simbolul 
de e-mail. Însă totuşi erau acolo simbolurile folosite de doi 
furnizori de internet. Mare surpriză, dar foarte plăcută. Intră pe 
Firefox şi tastă AOL /og in. Ecranul albastru se făcu negru cu un 
cerc roşu care pulsa în centrul lui. Se auzi o voce computerizată, 
dar foarte suavă, care-i spuse: 

— Îmi pare rău, Dave. Mă tem că nu pot. 

O clipă, Luke îşi zise că era doar o altă greşeală - mai întâi 
„Donna”, acum „Dave”, dar imediat îşi dădu seama că era 
vocea lui HAL-9000, inteligenţa artificială din Odiseea Spațială 
2001. Dar nu, nu era o greşeală, ci doar o glumă tembelă de 
tocilar, iar în situaţia de faţă, i se părea fix ca o cârjă din 
cauciuc, oferită în dar unui olog. 

Intră pe Google şi tastă Herbert Ellis. Din nou îi răspunse HAL. 
Luke se mai gândi puţin, apoi scrise Teatrul Orfeu de pe 
Bulevardul Hennepin, dar nu pentru că ar fi vrut să vadă vreun 
spectacol (nici acum şi, probabil, nici în viitorul apropiat), ci 
pentru că voia să ştie la ce fel de informaţii avea acces. 

Orf-ul, cum îi spuneau părinţii lui, părea a fi unul dintre site- 
urile pe care aveau voie să intre „oaspeţii” Institutului. Aşa că 
află că se relua musicalul Hamilton (La Cererea Publicului!) şi că 
Patton Oswalt”? va reveni pe scenă peste o lună (Veţi Muri de 
Râs!). Încercă să caute şi Şcoala Broderick şi intră fără probleme 
pe site-ul ei. Încercă să-l caute pe domnul Greer, consilierul 


58 Patton Oswalt - actor de comedie, cunoscut în România din serialul 
„Trăsniţii din Queens” (n. tr.). 


şcolar, dar îl auzi iar pe HAL. Abia acum înţelese mai bine de ce 
anume era supărat în film dr. Dave Bowman“. 

Vru să închidă laptopul, dar se gândi mai bine şi scrise în 
câmpul de căutare Poliția Statului Maine. Ezită cu degetul 
asupra tastei, o atinse uşor, dar nu o apăsă. Precis că va auzi 
din nou scuzele inutile ale lui HAL, deşi se cam îndoia că totul se 
va sfârşi acolo. Foarte probabil că va începe să sune o alarmă la 
unul dintre nivelurile inferioare. Poate uită e; câteodată să 
schimbe numele copilului de pe pagina de pornire a 
computerului, dar niciodată nu uită să seteze programul de 
alertă în caz că vreun copil din Institut ar încerca să contacteze 
autorităţile. Şi l-ar pedepsi pe copilul ăla. Probabil pedeapsa ar fi 
mai aspră decât o palmă pe obraz. Prin urmare, computerul 
acesta, care aparținuse unei fete pe care o chema Donna, nu-i 
era de niciun folos. 

Luke se sprijini de spătarul scaunului şi îşi încrucişă braţele 
peste pieptul încă nedezvoltat. Se gândi la Maureen, la felul 
prietenos în care-i ciufulise părul. Gest mic şi inconştient, dar 
care (împreună cu fisele) reuşise să-i mai aline supărarea după 
palma primită de la Tony. Parcă îi spusese Kalisha că biata 
femeie datora patruzeci de mii de dolari? Nu, de două ori mai 
mult. 

Pentru că Maureen se purtase atât de frumos cu el şi, mai 
ales, pentru că nu ştia cu ce să-şi ocupe timpul, Luke intră pe 
Google şi scrise: Sunt copleşit de datorii, cer ajutor. Imediat 
computerul îi oferi acces la tot soiul de informaţii pe această 
temă, inclusiv numele şi datele de contact ale mai multor firme 
care declarau că radierea acelor facturi enervante era floare la 
ureche. Tot ce trebuia să facă datornicul aflat la ananghie era să 
dea un singur telefon. Luke nu credea deloc că telefonul cu 
pricina ar fi putut să rezolve ceva, dar presupunea că existau 
mulţi oameni naivi pe lume - în fond, din cauza naivităţii 
intraseră ei în încurcătura asta. 

Însă Maureen Alvorson nu era atât de naivă - cel puţin, aşa 
zicea Kalisha. Fata i-a spus că soţul femeii a făcut datoriile alea 
mari, după care a părăsit-o. Poate aşa era, poate nu. Insă, 
oricare ar fi fost situaţia ei, precis că existau soluţii. Mereu 
existau soluţii - pentru a le găsi trebuia să înveţi. Şi, uite, poate 
computerul ăsta nu era chiar complet inutil. 


5% Personaj din Odiseea Spațială 2001 (n. tr.). 


Luke intră pe linkurile care i se păreau mai serioase şi, foarte 
curând, începu să citească atent informaţii de pe site-uri despre 
datorii şi despre rambursarea acestora. Il cuprinse iar setea de 
cunoaştere. Nerăbdarea de a învăţa ceva nou. Dorinţa fierbinte 
de a se izola de tot restul lumii şi de a înţelege fondul 
problemei. La fel ca întotdeauna, fiecare informaţie ducea la 
alte trei (sau la alte şase, sau la alte douăsprezece) şi, în cele 
din urmă, se forma o imagine coerentă. Ca un fel de hartă foarte 
detaliată. Chestia cea mai interesantă - elementul de bază, la 
care se raportau toate celelalte - era una simplă, dar extrem de 
uluitoare (cel puţin, aşa i se părea lui Luke). Datoria era o marfă, 
cumpărată şi vândută, şi care, la un moment dat, ajunsese nu 
numai să aparţină doar Americii, ci şi întregii lumi. Cu toate 
acestea, nu exista în realitate. Nu era ceva concret, cum erau 
gazele, sau cum era aurul, sau diamantele, ci doar o idee. O 
promisiune că datoria va fi achitată. 

Când auzi trilul Mesageriei, scutură din cap, aidoma unui copil 
abia trezit dintr-un vis mult prea real. Ceasul computerului arăta 
ora 17. Puse cursorul pe simbolul din bară, apăsă şi citi: 

Dna. Sigsby: Bună, Luke. Eu conduc stabilimentul acesta şi aş 
dori să facem cunoştinţă. 

Luke se gândi puţin, apoi scrise: 

Luke: Am de ales? 

Răspunsul apăru imediat: 

Dna. Sigsby: Nu. 

— la-ţi mutra aia rânjită şi vărăţi-o în... 

Un ciocănit la uşă. Se duse să deschidă, aşteptându-se să dea 
cu ochii de Gladys, numai că acum era Hadad, unul dintre 
indivizii pe care-i întâlnise la ascensor. 

— Vrei să faci o plimbare, bărbate? 

Luke oftă. 

— Aşteaptă puţin. Trebuie să mă încalţ. 

— Sigur. 

Hadad îl conduse la o uşă de lângă lift, pe care o deschise cu 
o cartelă de acces. Apoi parcurseră amândoi scurta distanţă 
până la clădirea administrativă, dând din mâini ca să alunge 
insectele. 


11 

Doamna Sigsby îi amintea lui Luke de sora mai mare a tatălui 
său. La fel ca mătuşa Rhoda, şi femeia aceasta era foarte slabă, 
aproape fără şolduri şi fără sâni, numai că mătuşa Rhoda avea 
riduri în jurul gurii de la prea multe zâmbete, ochii îi erau în 
permanenţă plini de căldură şi bunătate şi îi plăcea să te 
îmbrăţişeze tot timpul. Luke îşi spuse că nu va avea parte de 
nicio îmbrăţişare de la femeia care stătea în picioare lângă 
birou, îmbrăcată într-un taior de culoarea prunelor coapte şi cu 
pantofi asortaţi. Da, poate îi va zâmbi, numai că zâmbetele ei ar 
fi false, ca nişte bancnote de trei dolari. In ochii doamnei Sigsby 
se citea doar evaluare atentă. Atât şi nimic mai mult. 

— Mulţumesc, Hadad. Mă ocup eu de aici. 

Sanitarul - asta bănuia Luke că era Hadad - salută respectuos 
şi ieşi din încăpere. 

— Haide să începem cu ceva evident! spuse doamna Sigsby. 
Suntem singuri. Stau singură cam zece minute cu fiecare nou- 
venit imediat după ce ajunge la noi. Unii dintre ei au încercat să 
mă atace, atât de dezorientaţi şi speriaţi erau. Dar nu le port 
pică pentru asta. De ce aş face-o, pentru numele lui Dumnezeu? 
Cei mai mari locatari ai noştri au şaisprezece ani, iar vârsta 
medie de aici este unsprezece ani şi şase luni. Cu alte cuvinte, 
toţi sunt copii. lar copiii nu îşi pot controla pornirile nici în situaţii 
mult mai bune. Eu consider că acest comportament agresiv 
poate fi corectat... şi li-l corectez. Trebuie să-ţi corectez şi ţie 
comportamentul, Luke? 

— Nu în privinţa asta, spuse Luke. 

Se întreba dacă nu cumva şi Nicky fusese unul dintre copiii 
care încercaseră să o lovească pe femeia asta micuță. Poate îl 
va întreba mai târziu. 

— Bine. Te rog să iei loc. 

Luke se aşeză pe scaunul din faţa biroului şi se aplecă, cu 
mâinile încleştate între genunchi. Doamna Sigsby se aşeză şi ea, 
privindu-l ţintă, aidoma unei directoare de şcoală, hotărâtă să 
nu accepte nicio prostie din partea lui. Hotărâtă să pedepsească 
cu asprime orice prostie din partea lui. Luke nu întâlnise 
niciodată vreun adult într-atât de intolerant, dar se pare că avea 
acum acest prilej. Ideea îl înspăimânta, iar primul lui impuls a 
fost s-o considere ridicolă şi s-o respingă. Însă reuşi să şi-l 
reprime. Era mai bine să creadă că dusese o viaţă bună, ferită 


de pericole şi emoţii negative. Era mai bine - mai sigur - să 
creadă că femeia aceasta era aşa cum şi-o imagina el, până la 
proba contrarie, dacă va exista aşa ceva. Fără nicio îndoială că 
situaţia era una foarte gravă. lar cea mai mare greşeală pe care 
ar fi putut s-o facă era să încerce să se amăgească singur. 

— Ţi-ai făcut prieteni aici, Luke. Ai început cu dreptul, foarte 
bine. În perioada pe care o vei petrece în Jumătatea Anterioară 
vei cunoaşte şi alţi copii. Doi dintre ei tocmai ce au sosit la noi - 
un băieţel pe care îl cheamă Avery Dixon şi o fetiţă pe care o 
cheamă Helen Simms. Acum dorm amândoi, dar ai să faci 
curând cunoştinţă cu ei. Cu Helen, poate chiar înainte de 
stingerea de la ora zece. Avery s-ar putea să doarmă buştean 
întreaga noapte. E încă destul de mic şi mai mult ca sigur că va 
fi extrem de speriat când se va trezi. Sper că îl vei lua sub aripa 
ta. Sunt sigură că aşa vor face Kalisha, Iris şi George. Poate 
chiar şi Nick, deşi niciodată nu poţi să ştii la ce să te aştepţi din 
partea lui. Cred că nici el nu ştie. Vei primi fise dacă îl vei ajuta 
pe Avery să se acomodeze cu noua situaţie. Ai aflat deja că 
fisele acestea reprezintă principalul mijloc de schimb în cadrul 
Institutului nostru. Sigur, tu hotărăşti ce ai să faci, dar să ştii că 
voi sta cu ochii pe tine. 

Sunt convins, îşi spuse Luke. Sunt convins şi că mă vei asculta 
la tot pasul. Cu excepția acelor locuri unde nu poți. Presupunând 
că Maureen are dreptate. 

— Noii tăi prieteni ţi-au oferit anumite informaţii, unele dintre 
ele destul de exacte, altele de-a dreptul fantasmagorice. Ce îţi 
spun eu acum este absolut adevărat, aşa că ascultă-mă cu mare 
atenţie. 

Şi doamna Sigsby făcu o pauză, doar cât să se aplece spre el, 
să se sprijine în palme pe birou şi să-l privească drept în ochi. 

— Eşti atent la mine, Luke? Auzi ce-ţi spun? Pentru că, aşa 
cum se zice, clopotul nu bate de două ori pentru o babă surdă. 

— Da. 

— Adică ce? 

Răstindu-se la el, chiar dacă expresia-i rămase la fel de 
calmă. 

— Aud ce-mi spuneţi. Sunt atent. 

— Excelent! Vei sta o vreme în Jumătatea Superioară. Poate 
zece zile. Poate două săptămâni. Poate chiar o lună întreagă, 
deşi foarte puţini dintre recruţii noştri rămân aici atât de mult. 


— Recrut? Vreţi să ziceţi că am fost luat în armată? 

Femeia dădu iute din cap. 

— Exact asta spun. A început un război, iar ţie ţi s-a cerut să-ţi 
serveşti patria. 

— Da' de ce? Pentru că mi se întâmplă câteodată să pot muta 
din loc câte o carte sau un pahar fără să le ating? E o tâmpe... 

— Tacă-ți gura! 

Şi Luke închise imediat gura, aproape la fel de şocat de 
vorbele astea ca de palma zdravănă a lui Tony. 

— Când eu vorbesc, tu stai şi asculţi. Nu mă întrerupi. Ne-am 
înţeles? 

Neştiind cum i-ar suna vocea, Luke se mulţumi doar să dea 
din cap. 

— Nu este o cursă a înarmărilor, ci una a minților; iar dacă 
pierdem, consecinţele vor fi teribile. Vor fi inimaginabile. Chiar 
dacă nu ai decât doisprezece ani, eşti soldat într-un război 
nedeclarat încă. La fel şi Kalisha, şi ceilalţi. Îţi place? Bineînţeles 
că nu. O asemenea situaţie nu-i niciodată pe placul recruţilor. Și 
recruţii trebuie învăţaţi că vor suporta anumite consecinţe dacă 
nu se supun ordinelor primite. Mi se pare că tu ţi-ai primit deja 
prima lecţie în această privinţă. Dacă eşti atât de inteligent cum 
scrie la dosarul tău, probabil că nu vei avea nevoie de încă una. 
Dar dacă vei avea, crede-mă că o vei primi. Nu eşti acasă la 
tine. Nu eşti la tine la şcoală. Nu o să ţi se dea vreo temă 
suplimentară şi nu vei fi trimis la director şi nici nu vei fi reținut 
după terminarea orelor, ci vei fi pedepsit. Clar? 

— Da. 

Fise pentru băieţii şi fetele cuminţi, palme pentru cei răi. Sau 
mai rău. Ideea era înspăimântătoare, dar foarte simplă. 

— Ţi se vor face mai multe injecții. Ţi se vor face mai multe 
analize. Îţi vor fi monitorizate starea fizică şi cea psihică. În cele 
din urmă vei trece în Jumătatea Posterioară, cum o numim noi, 
unde ţi se vor da de îndeplinit anumite sarcini. Şederea ta în 
Jumătatea Posterioară ar putea să dureze şase luni, deşi media 
perioadei de stagiu este de doar şase săptămâni. La sfârşit, ţi se 
vor şterge toate amintirile şi vei fi trimis acasă, la părinţii tăi. 

— Trăiesc? Părinţii mei trăiesc? 

Doamna Sigsby începu să râdă cu surprinzător de mare 
veselie. 

— Desigur că trăiesc. Nu suntem asasini, Luke. 


— În cazul ăsta, vreau să vorbesc cu ei. Daţi-mi voie să 
vorbesc cu ei şi apoi voi face tot ce doriţi. 

Nesăbuită promisiune, de care îşi dădu seama mult prea 
târziu. 

— Ba nu, Luke. Văd că tot nu ne înţelegem. 

Se sprijini de spătarul scaunului. Şi îşi lipi din nou palmele de 
birou. 

— Aceasta nu este o negociere. Oricum vei face tot ce-ţi 
cerem noi. Crede-mă pe cuvânt şi vei scăpa de multe suferinţe. 
Pe toată perioada petrecută la Institut, îţi este interzis să intri în 
contact cu lumea de afară, inclusiv cu părinţii tăi. Te vei supune 
tuturor ordinelor primite. Te vei conforma tuturor protocoalelor. 
Insă niciodată, poate doar cu câteva excepţii, ordinele nu ţi se 
vor părea prea grele şi nici protocoalele prea apăsătoare. Timpul 
petrecut aici va trece repede şi, când vei pleca de la noi, când te 
vei deştepta într-o dimineaţă superbă şi vei vedea că eşti în 
camera ta de acasă, nu-ţi vei mai aminti absolut nimic din toate 
cele petrecute aici. Trist este - cel puţin, aceasta este opinia 
mea - că nici măcar nu vei şti că ţi-a fost dăruit marele 
privilegiu de a-ţi servi patria. 

— Nu înţeleg cum ar fi posibil aşa ceva, zise Luke. 

Vorbind mai mult cu sine însuşi decât cu doamna Sigsby, 
pentru că aşa obişnuia să facă atunci când ceva - o problemă de 
fizică, un tablou al lui Manet, implicaţiile pe termen scurt sau 
lung ale unui credit bancar - îi capta complet atenţia. 

— Mă cunosc foarte mulţi oameni. Colegii de la şcoală... 
colegii părinţilor mei... Am prieteni... /or nu le puteţi şterge 
amintirile despre mine. 

Acum doamna Sigsby nu mai râse - se mulţumi doar să 
zâmbească. 

— S-ar putea să te surprindă cât de multe putem noi să 
facem. Gata, am terminat! 

Se ridică de pe scaun, ocoli biroul şi îi întinse mâna. 

— Mă bucur că te-am cunoscut. 

Se ridică şi Luke, numai că nu-i strânse mâna. 

— Dă mâna cu mine, Luke! 

O parte din el voia s-o facă - sigur, deprinderile vechi făceau 
parte din însăşi fiinţa lui. Însă reuşi să se stăpânească şi nu 
ridică mâna. 

— Dă mâna cu mine sau o să-ţi pară rău că n-ai făcut-o! Nu 


mă face să-ţi spun încă o dată! 

Luke înţelese că femeia aceea micuță şi severă nu glumea. 
Aşa că întinse şi el mâna. Doamna Sigsby i-o ţinu un timp într-a 
ei. Chiar dacă nu i-o strânse, Luke îşi dădu seama că era foarte 
puternică. Doamna Sigsby îl privi drept în ochi. 

— Poate ne vom mai vedea, dar să sperăm că aceasta este 
singura dată când ai intrat în biroul meu, pentru că, la 
următoarea vizită - dacă va exista -, discuţia noastră nu va mai 
fi atât de amiabilă. Înţelegi? 

— Da. 

— Bravo! Ştiu că asta-i o perioadă întunecată pentru tine, dar, 
dacă faci ce ţi se spune, o să iasă soarele şi pe strada ta. Crede- 
mă că aşa va fi. Gata, poţi să pleci! 

Şi Luke plecă, simțindu-se iarăşi ca într-un vis sau ca Alice în 
vizuina de iepure. Hadad îl aştepta, sporovăind cu secretara 
doamnei Sigsby - sau asistentă sau ce-o fi fost. 

— Te duc înapoi în cameră. Să stai lipit de mine, da? Să nu-ți 
treacă prin cap s-o iei la fugă. 

leşiră şi porniră către clădirea în care erau camerele copiilor. 
Pe Luke îl luă brusc cu ameţeală şi se opri. 

— Stai puţin! spuse el. Stai! 

Se aplecă şi îşi sprijini mâinile pe genunchi. Vedea o mulţime 
de pete colorate. 

— O să leşini? se interesă Hadad. Ce zici? 

— Nu, răspunse Luke. Dar mai lasă-mă să stau aşa câteva 
secunde. 

— Sigur. Ţi s-a făcut injecţia, da? 

— Da. 

Hadad dădu din cap cu înţelegere. 

— Mda, unii copii păţesc chestia asta. E o reacţie întârziată. 

Luke se aştepta să fie întrebat dacă vede pete sau puncte, 
însă Hadad rămase răbdător lângă el, fără să mai scoată nicio 
vorbă, ci doar fluierând printre dinţi şi dând din mâini ca să 
gonească muştiţele care roiau în jurul lor. 

Luke îşi aminti de ochii cenușii şi reci ai doamnei Sigsby şi de 
refuzul ei categoric de a-i spune cum putea să existe un 
asemenea loc fără să fie încălcate drepturile fundamentale ale 
omului. Parcă îl provoca să pună singur lucrurile cap la cap. 

Dacă faci ce ţi se spune, o să iasă soarele şi pe strada ta. 
Crede-mă că aşa va fi. 


Nu avea decât doisprezece ani şi ştia că experienţa lui de 
viaţă era limitată, însă de un lucru era foarte sigur: atunci când 
cineva îţi spune crede-mă înseamnă că minte de îngheaţă apele. 

— Ţi-e mai bine? Poţi să mergi acum, fiule? 

— Da, răspunse Luke, îndreptându-şi spatele. Dar nu sunt fiul 
tău. 

Hadad rânji, etalându-şi un dinte din aur sclipitor. 

— Acum eşti. Eşti unul dintre fiii Institutului, Luke. Mai bine 
calmează-te şi împacă-te cu situaţia. 


12 

Odată ajunşi la etajul cu dormitoarele, Hadad chemă 
ascensorul, spuse „Pa şi pusi” şi urcă în el. Luke vru să se 
întoarcă în camera lui, dar îl văzu pe Nicky Wilholm, aşezat pe 
pardoseală în faţa automatului cu cuburi de gheaţă şi mâncând 
o pralină cu unt de arahide. Deasupra lui, pe perete, era un 
poster cu două veveriţe fălcoase (leite Chip şi Dale). Din gurile 
lor zâmbăreţe ieşeau bule cu replici, la fel ca în benzile 
desenate. Veveriţa din stânga zicea: „Trăieşte cum îţi place!” Și 
cealaltă: „Să-ţi placă cum trăieşti!” Luke căscă uluit ochii la ele. 

— Ce părere ai de aşa un poster într-un loc ca ăsta, 
inteligentule? îl întrebă Nicky. E un mesaj ironic, sarcastic sau 
aberant? 

— Toate trei, răspunse Luke, aşezându-se lângă el. 

Nicky îi întinse pachetul în care fuseseră doar două 
bomboane. 

— O vrei tu pe cealaltă? 

Luke o voia. Mulţumi frumos, desfăcu poleiala foşnitoare în 
care era ambalată bomboana şi o mâncă repede, din doar trei 
îmbucături. 

Nicky se uită amuzat la el. A 

— Ţi-au făcut prima injecție, nu-i aşa? lţi fac poftă de ceva 
dulce. Poate n-o să-ţi fie foame la cină, dar desertul ai să-l 
mănânci. Garantat. Ai văzut vreun punct? 

— Nu. 

Dar imediat îşi aminti de petele care-i jucaseră prin faţa 
ochilor atunci când stătuse aplecat, cu mâinile pe genunchi, 
aşteptând să-i treacă ameteala. 

— Poate. Cum arată? 

— Laboranţii le zic „Lumini Stasi”. Fac parte din procesul de 
pregătire. Mie mi-au făcut doar câteva injecții şi nicio analiză 
ciudată, pentru că sunt TK-pozi. La fel ca George. lar Sha e TP- 
pozi. Dacă eşti normal, atunci îţi fac mai multe injecții şi analize. 

Se gândi puţin şi apoi se corectă: 

— Mă rog, niciunul dintre noi nu-i chiar normal. Că dacă ar fi, 
n-ar fi ajuns aici. Dar te-ai prins ce-am vrut să zic. 

— incearcă să ne amplifice abilităţile? 

Nicky ridică din umeri. 

— Pentru ce anume ne pregătesc? 

— Pentru ce se întâmplă în Jumătatea Posterioară. Cum a fost 


întrevederea cu regina-viperă? Ţi-a ţinut prelegerea cu slujirea 
patriei? 

— Mi-a spus că am fost recrutat. Mie mi se pare mai degrabă 
că am fost luat cu arcanul. Ştii, în secolele şaptesprezece şi 
optsprezece, când căpitanii de corăbii sau de oşti aveau nevoie 
de oameni... 

— Ştiu ce-i ăla arcan, Lukey. Am fost şi eu la şcoală. Dar să 
ştii că nu te înşeli. 

Se ridică de pe jos şi continuă: 

— Haide să mergem pe terenul de joacă! Să-mi dai altă lecţie 
de şah. 

— Aş vrea să mă culc puţin, spuse Luke. 

— Mda, eşti cam palid. Dar ţi-a făcut bine bomboana aia, da? 
Recunoaşte. 

— Mi-a făcut, zise Luke. Ce-a trebuit să faci ca să capeţi o 
fisă? 

— Nimic. Mi-a dat Maureen una pe şestache înainte să iasă 
din tură. 

Apoi mormăi cam în silă: 

— Kalisha are dreptate în privinţa ei. E singura persoană 
cumsecade în locul ăsta de tot rahatul. 

Ajunseseră deja în faţa uşii de la camera lui Luke. Nicky ridică 
pumnul. Luke făcu la fel. Ciocniră pumnii ca doi vechi prieteni. 

— Ne vedem când sună talanga, inteligentule. Până atunci, 
vezi să te ţii tare. 


MAUREEN ŞI AVERY 
——— 20 ————— 


1 


Luke căzu într-un somn plin cu frânturi de vise urâte şi se trezi 
abia când sună clopoţelul care anunţa cina. Se bucură auzindu-l. 
Nicky se înşelase; îi era foame şi tânjea şi după tovărăşia 
celorlalţi copii, nu doar după mâncare. Cu toate acestea, când 
intră în cantină, vru să verifice dacă noii lui amici nu făcuseră 
mişto de el. Nu făcuseră. Lângă automatul cu gustări era un 
altul, de fabricaţie mult mai veche, plin cu ţigări. Deasupra avea 
un careu luminos, în care erau desenaţi un bărbat şi o femeie în 
haine de gală, care fumau şi râdeau sprijinindu-se de balustrada 
unei terase. Alături era un alt automat cu băuturi pentru adulţi 
în sticle foarte mici - numite „duşcă de avion” de unii dintre 
elevii mai libertini de la Şcoala Broderick. Cu opt fise, îţi puteai 
lua un pachet de ţigări; iar cu numai cinci, o sticluţă cu vin de 
mure făcut de firma Leroux. În cealaltă parte a sălii se afla un 
frigider roşu cu cutii de cola. 

Pe neaşteptate, mai multe mâini îl înşfăcară de umeri şi mijloc 
şi îl ridicară în aer. Luke ţipă speriat, iar Nicky îi râse la ureche. 

— Dacă te pişi pe tine, ţine-ţi nădragii bine, ca să nu fac rime 
meschine despre aşa o ştire! 

— Lasă-mă jos! 

Dar Nicky îl legănă înainte şi înapoi. 

— Măi, măi, vai de capul tău, Luckey, ţi s-au înmuiat 
genunchii şi te mănâncă păduchii! Luckey cu păduchii, aşa e 
Lukey! 

ÎI puse jos, îl răsuci, îşi ridică mâinile şi începu să se zbânţuie 
în stilul muzicii rock din anii şaizeci, care se auzea din difuzoare. 
Kalisha şi Iris stăteau în spatele lui, purtând pe chipuri expresii 
identice, care spuneau tare nebuni mai sunt băieții. 

— Ai chef de niţică bătăiţă, Lukey? Lukey pe care-l mănâncă 
păduchii? 

— la bagă-ţi tu nasul în fundul meu şi vezi dacă mai poţi să 
respiri, răspunse Luke, începând să râdă. 

Cuvântul care îl definea pe Nicky, îşi zise el, era viu; şi în sens 
pozitiv, şi invers. 

— Bravo! spuse George, făcându-şi loc printre cele două fete. 
Să ţin minte vorba asta ca s-o folosesc şi eu. 

— Cu condiţia să zici că de la mine ai învăţat-o, completă 
Luke. 

Nicky se opri din dans. 


— Sunt leşinat de foame. Hai să mâncăm! 

Luke săltă capacul de la lada frigorifică. 

— Înţeleg că sucurile sunt gratis. Trebuie să plăteşti doar 
pentru băuturi alcoolice, ţigări şi gustări, da? 

— Înţelegi bine, zise Kalisha. 

— Şi... hm... mormăi el, arătând spre automatul cu gustări. 

Majoritatea bunătăţilor de acolo nu costau decât o singură 
fisă, însă el arăta spre ceva de şase. 

— Alea sunt...? 

— Vrei să ştii dacă alea sunt negrese Hi Boy? îl întrebă Iris. N- 
am mâncat niciuna, dar sunt convinsă că alea sunt. 

— Da, coniţă, spuse George. M-am lins pe degete. Şi după aia 
am făcut urticarie că sunt alergic. Hai la masă! 

Se aşezară pe aceleaşi locuri. NORMA fusese înlocuită de 
SHERRY. Luke îşi comandă ciuperci, o chiftea mare cu salată şi 
un desert prezentat sub numele fals de Cremă de Zahăr Ars cu 
Vanilie. Nu se îndoia că existau şi oameni inteligenţi pe tărâmul 
acesta al minunilor sinistre - doamna Sigsby nu i se păruse 
deloc bătută în cap -, însă cine întocmise meniurile astea nu era 
tocmai un geniu. Ori făcuse un fel de aroganță intelectuală? 

Luke ajunse la concluzia că nu-i păsa câtuşi de puţin. 

Cei cinci copii discutară puţin despre şcolile unde învăţaseră 
înainte de a fi smulşi din vieţile lor normale - şcoli obişnuite, din 
câte înţelegea Luke, nu instituţii speciale de învăţământ pentru 
copiii supradotaţi - şi despre filmele şi emisiunile preferate. 
Totul era normal, până când Iris ridică mâna spre obrazul ei 
pistruiat. Atunci Luke văzu că fata plângea. Nu tare, doar puţin. 
Însă, da, alea erau lacrimi adevărate. 

— Azi nu mi-au făcut injecții, dar m-au căutat în fund, spuse 
ea. 

Observă privirea stupefiată a lui Luke şi zâmbi. O altă lacrimă 
i se rostogoli pe obraz. 

— Ne iau temperatura rectal. 

Ceilalţi o aprobară dând din capete. 

— Habar n-avem de ce, zise George, dar e umilitor. 

— Parcă am fi în secolul nouăsprezece, spuse şi Kalisha. 
Probabil că au motivele lor, dar... 

Şi ridică din umeri. 

— Cine vrea cafea? întrebă Nicky. Eu îmi iau dacă... 

— Hei! se auzi dinspre uşă. 


Se întoarseră toţi şi văzură o fată în jeanşi şi tricou fără 
mâneci. Părul scurt şi ţepos era jumătate verde şi jumătate 
violet. În ciuda aspectului acesta punkist, fata parcă era un 
copilaş rătăcit în pădure. Luke presupuse că era cam de vârsta 
lui. 

— Unde sunt? Voi ştiţi ce e aici? 

— Vino-ncoace, frumoaso! îi zise Nicky cu zâmbetul lui 
superb. Trage-ţi un scaun! 

— Nu mi-e foame, spuse fata cea nouă. Un singur lucru vreau 
să vă întreb. Cui trebuie să i-o sug ca să scap de aici? 

Astfel au făcut cei cinci cunoştinţă cu Helen Simms. 


2 

După ce au terminat de mâncat, au ieşit pe terenul de joacă 
(Luke nu uitase să se stropească din belşug cu soluţie împotriva 
insectelor) şi au pus-o în temă pe Helen. Au aflat că fata era TK- 
pozi, la fel ca George şi Nicky. Le-a dovedit asta, dărâmând 
câteva piese aranjate de Nicky pe tabla de şah. 

— Nu eşti doar pozi! exclamă George. Eşti demential de pozi! 
la să încerc şi eu! 

Reuşi să răstoarne un pion şi să clatine uşor regele negru. Dar 
atâta tot. Se posomori şi se bosumflă. 

— Bine, Helen, ai câştigat. 

— Ba eu cred că am pierdut cu toţii, îl contrazise fata. Aşa 
cred eu. 

Luke o întrebă dacă îşi făcea griji pentru soarta părinţilor. 

— Nu prea. Tata e alcoolic. Mama a divorţat de el când aveam 
şase ani şi s-a recăsătorit - surpriză! - cu un alt alcoolic. 
Probabil că şi-a zis că, dacă nu poate să-i învingă, mai bine trece 
de partea lor. Pentru că acum şi ea bea de stinge. Dar mi-e dor 
de fratele meu. Credeţi că e bine, sănătos? 

— Sigur, răspunse lris, dar fără prea multă convingere. 

Apoi se căţără pe trambulină şi începu să sară. Luke îşi zise că 
lui personal i-ar veni să vomite dacă ar face chestia asta imediat 
după masă, numai că Iris nu se prea atinsese de mâncare. 

— Hai să vedem dacă am înţeles bine! spuse Helen. Voi nu 
ştiţi de ce ne aflăm aici, ci doar că poate ar avea ceva de-a face 
cu abilitățile noastre paranormale, care sunt atât de 
extraordinare, că n-ar reuşi nici măcar să ne treacă de etapa 
selecţiilor de la Americanii au talent? 

— Nu ne-ar ajuta să intrăm nici măcar la un concurs regional 
pentru copii talentaţi, adăugă George. 

— Şi ziceţi că ne tot testează până ajungem să vedem nişte 
puncte, dar nu ştiţi care-i motivul. 

— Corect! răspunse Kalisha. 

— Şi după aia ne duc în locul celălalt, în Jumătatea 
Posterioară, dar voi nu ştiţi ce se întâmplă acolo. 

— Da, spuse Nicky. Auzi, tu ştii şi să joci şah sau te pricepi 
doar la răsturnat piesele de pe tablă? 

Helen nu-l luă în seamă. 

— Şi după ce termină cu noi, ne fac chestia aia SF cu 
ştergerea amintirilor despre locul ăsta? Şi noi trăim fericiţi până 


la adânci bătrâneţi? 

— Aşa se zice, spuse Luke. 

Fata se gândi puţin, apoi trase concluzia: 

— E ca dracu'! 

— Păi, spuse Kalisha, probabil că ăsta-i motivul pentru care 
Dumnezeu ne-a dat vin rece şi negrese. 

Luke nu mai putea să suporte. Foarte curând avea să-l umfle 
şi pe el plânsul. Deja simţea cum lacrimile îşi pregătesc furtuna. 
Poate pe Iris nu o deranja să se smiorcăie în public, că doar era 
fată. Dar el avea o părere certă - şi învechită, probabil - despre 
cum ar trebui să se comporte băieţii, iar părerea aceasta era că 
băieţii trebuie să se comporte exact ca Nicky. 

Se întoarse în camera lui, închise uşa şi se întinse pe pat, 
acoperindu-şi ochii cu braţul. Fără vreun motiv anume, începu 
să se gândească la Richie Rocket în costum argintiu, de 
cosmonaut, dansând la fel de înflăcărat cum o făcuse Nicky 
Wilholm înainte de masă. Şi îşi mai aminti cum dansau copiii 
mici împreună cu el - râzând ca nebunii şi cântând „Mambo 
Number 5”, de parcă nu li se putea întâmpla nimic rău, de parcă 
vieţile lor aveau să fie mereu pline de bucurie şi de distracţii 
nevinovate. 

Şi atunci se porniră lacrimile. Pentru că era speriat şi era 
furios, dar, mai ales, pentru că îi era dor de casă. Până în 
momentul acesta nici nu ştiuse cât de tare te poate durea acest 
dor. Nu se afla în vreo tabără de vară şi nici în vreo excursie cu 
şcoala. Avea un coşmar oribil şi nu-şi dorea nimic mai mult 
decât să se trezească. Să se termine odată visul ăsta îngrozitor. 
Şi, pentru că nu putea, adormi suspinând încă de câteva ori. 


3 

Adormi şi avu alte coşmaruri. 

Se trezi tresărind dintr-unul în care un câine fără cap îl 
fugărea pe Aleea Widersmoot. O clipă - dar ce clipă minunată! - 
îşi imagină că totul nu fusese decât un vis urât şi că se afla în 
camera lui de acasă. După care se uită la pijamaua cu care era 
îmbrăcat - o pijama care nu-i era deloc cunoscută - şi la 
peretele unde ar fi trebuit să se afle o fereastră. Se duse la baie 
şi apoi, pentru că nu-i mai era somn, deschise laptopul. Işi 
imagina că va mai avea nevoie de altă fisă ca să-l poată accesa, 
însă uite că nu-i mai trebuia nimic. Poate era un ciclu de 
douăzeci şi patru de ore sau - presupunând că avea noroc cu 
carul - de patruzeci şi opt. Ceasul computerului spunea că era 
ora trei şi un sfert dimineaţa. Mai era mult până avea să răsară 
soarele şi el deja îşi făcuse somnul. 

Se gândi atunci să intre pe YouTube şi să se uite la nişte 
desene animate vechi - gen Popeye - pentru că acestea 
reuşeau întotdeauna să-i facă (pe el şi pe Rolf) să se dea cu 
cracii în sus de râs şi să zbiere: „Unde mi-i spanacu'?” şi „Gâhi- 
gâhî-gâhi!” Însă îşi dădu seama că filmuleţele alea nu vor face 
decât să-i intensifice dorul de casă, că i-l vor aprinde şi mai tare. 
Deci, ce altceva mai putea să facă? Să se întoarcă în pat, unde 
ar sta treaz până dimineaţa? Să se plimbe aiurea pe coridoarele 
pustii? Să iasă pe terenul de joacă? Da, chestia asta chiar ar 
putea s-o facă - Kalisha îi spusese că terenul nu se încuia 
niciodată -, numai că ar fi fost mult prea sinistru. 

— Păi, atunci, de ce nu pui mâna să gândeşti, boule? 

Cu toate că abia murmurase cuvintele, tresări puternic la 
auzul propriei voci, ba chiar ridică pe jumătate mâna ca să-şi 
acopere gura. Se ridică de la birou şi începu să se plimbe prin 
cameră - fâş-fâş făceau pe podea tălpile lui goale; fâl-fâl făceau 
pantalonii de pijama. Bună întrebare! De ce nu s-a gândit? Nu se 
zicea că la asta se pricepe cel mai bine? Lucas Ellis, băiatul 
inteligent. Băiatul genial. Băiatul căruia îi place Popeye 
Marinarul, îi place jocul video „Call of Duty”, îi place să arunce 
la coş în curtea din spatele casei; dar care ştie şi să citească în 
franceză, deşi încă are nevoie de subtitrări când se uită la filme 
franţuzeşti pe Netflix, pentru că actorii ăia vorbesc mult prea 


€ joc în care sunt simulate luptele din al Doilea Război Mondial (n. tr.). 


repede, iar expresiile sunt aiurea rău de tot. Boire comme un 
trou, de exemplu. De ce să zici despre cineva că „bea ca o 
gaură”, când mult mai logic ar fi să spui că „bea ca un peşte”? 
De asemenea, poate să umple o tablă întreagă cu ecuaţii, poate 
să enumere toate elementele din tabelul periodic, poate să 
înşire toţi vicepreşedinţii începând cu cel al lui George 
Washington, poate explica oricui ar fi interesat motivul pentru 
care viteza luminii nu va putea fi atinsă niciodată în viaţa reală. 

Şi atunci? De ce stă aici şi-şi plânge de milă? 

Ce altceva aş putea să fac? 

Luke se hotărî să nu considere această întrebare drept o 
manifestare a disperării. Probabil că evadarea era imposibilă, 
dar ce-ar fi să se apuce să afle mai multe despre locul acesta? 

Încercă să intre pe site-ul cotidianului New York Times şi nu se 
miră deloc să-l audă pe HAL-9000 spunându-i că niciun copil din 
Institut nu avea acces la site-urile de ştiri. Acum se punea 
întrebarea dacă nu ar putea să găsească o cale prin care să 
ocolească această interdicţie. Poate o breşă de securitate în 
sistem? Da, nu era imposibil. 

Să vedem, îşi spuse el. Hai să vedem! Intră pe Firefox şi tastă: 
ZimantaualuiGriffin!. 

Griffin era omul invizibil din cartea lui H.G. Wells, iar site-ul 
acesta, de a cărui existenţă Luke aflase în urmă cu un an, te 
învăţa cum să scapi de controlul părinţilor asupra paginilor de 
internet pe care le accesezi - nu, nu era chiar Dark Web®“, dar 
aproape. Luke îl folosise, dar nu pentru că voise să intre pe site- 
uri porno de pe computerele Şcolii Broderick (deşi, hai s-o 
spunem pe aia dreaptă, el şi cu Rolf deschiseseră vreo două 
pagini din astea) şi nici ca să se uite la nişte filmuleţe cu 
decapitările prizonierilor ISIS, ci pur şi simplu pentru că era o 
idee simplă şi mişto şi el voia să vadă dacă funcţiona. Şi, da, 
funcţionase - şi acasă, şi la şcoală. Dar oare va funcţiona şi aici? 
Nu exista decât o singură metodă ca să afle, aşa că apăsă cu 
putere tasta ENTER. 

Reţeaua Wi-Fi a Institutului se bâlbâi o vreme - tare greu mai 
mergea - şi apoi, chiar când Luke începuse să-şi spună că era o 
cauză pierdută, îl duse la Griffin. In partea de sus a ecranului era 
omul invizibil al lui Wells, cu capul înfăşurat în bandaje, cu 
ochelari mari şi negri la ochi. Sub el era scrisă o întrebare, care 


61 internetul ascuns, la care nu au acces utilizatorii obișnuiți (n. tr.). 


putea fi considerată şi o invitaţie: ÎN CE LIMBĂ DOREŞTI SĂ ŢI SE 
TRADUCA? Lista era foarte lungă, de la limba asiriană la cea 
zulusă. Frumuseţea site-ului era că nu conta deloc limba aleasă; 
important era ce se înregistra în istoricul căutărilor. Pe vremuri, 
existase un pasaj secret pe Google, care scăpa controlului 
parental, numai că deştepţii din Mountain View? îl închiseseră. 
Aşa s-a făcut că a apărut Mantaua lui Griffin. 

La nimereală, Luke alese limba germană şi pe ecran apăru: 
INTRODU PAROLA. Apelând la ceea ce tatăl lui numea uneori 
„memoria ciudată a fiului meu”, Luke tastă 4x49gerl94GbL4. 
Computerul se mai bâlbâi puţin, după care îl anunţă: PAROLĂ 
ACCEPTATĂ. 

Tastă iar New York Times şi apăsă ENTER. Acum computerul 
rămase pe gânduri o perioadă şi mai lungă, dar, în cele din 
urmă, pe ecran apăru site-ul cotidianului. Ediţia din ziua 
respectivă, în limba engleză. Dar, de acum înainte, în istoricul 
căutărilor nu vor apărea decât mai multe cuvinte germane şi 
traducerea lor în engleză. Poate era o victorie măruntă, poate 
una mai mare. Lui Luke nu-i păsa. Era o victorie, numai asta 
conta acum. 

Cât de repede se vor prinde cei care l-au răpit şi îl ţin închis? 
Nu-i folosea la nimic să-şi deghizeze istoricul căutărilor atâta 
timp cât oamenii ăia îl supravegheau video nonstop. Ar vedea 
site-ul publicaţiei şi i-ar închide calculatorul. Aşa că trebuia să se 
grăbească. Nici nu băgă în seamă titlul mare despre Trump şi 
Coreea de Nord din Times. Trebuia să intre cât mai repede pe 
Star Tribune“? să vadă dacă scria ceva despre părinţii lui. Însă 
nici nu apucă să scrie numele ziarului, că începură nişte urlete 
pe coridor: 

— Ajutor! Ajutor! Ajutor!  Ajutaţi-mă!  AJUTAŢI-MĂ, M-AM 
PIERDUT! 


62 Oraș mic din California, unde se află sediul Google (n. tr.). 
63 Cel mai important ziar din Minnesota (n. tr.). 


4 

Era un băieţel în pijama cu personaje din Star Wars, care urla 
cât îl ţineau plămânii şi bătea cu pumnii micuţi în toate uşile. 
Zece ani să fi avut? Avery Dixon nu părea mai mare de şase - 
hai, şapte, dar cu indulgență. Pantalonii de la pijama îi erau uzi 
în faţă şi pe un crac şi i se lipeau de corp. 

— Ajutor! VREAU ACASA LA MINE! 

Luke se uită în jur, aşteptându-se să vadă un om - poate chiar 
mai mulţi - venind în fuga mare. Însă coridorul era pustiu. Va 
înţelege mai târziu că, în Institut, un copil care zbiară că vrea 
acasă este ceva obişnuit. Luke nu voia decât să-l facă să tacă. 
Puştiul era isteric şi îl isteriza şi pe el. 

Se apropie de el, se aşeză în genunchi şi îl prinse de umeri. 

— Gata, gata! Linişteşte-te, puştiule! 

Puştiul cu pricina îşi bulbucă ochii la el, însă Luke nu era 
tocmai sigur că îl vedea. Părul îi era zburlit şi ud de transpiraţie. 
Lacrimile îi şiroiau pe obraji şi pe buza superioară îi lucea un 
muc. 

— Mamiii! Vreau la mamiii! Unde-i mamiii? Unde-i tatiii? 

Numai că nu se auzise tatiii, ci TAAATIIIII, întocmai ca un 
zbieret de sirenă care anunţă un raid aerian. Acum puştiul se 
apucă să tropăie ca un nebun. Il lovi pe Luke cu pumnii în umeri. 
Luke îi dădu drumul, se ridică şi făcu un pas în spate, privind 
uluit cum puştiul se aruncă pe jos şi începu să se zvârcolească. 

Se deschise uşa de vizavi de posterul care anunţa că urmează 
O ALTĂ ZI ÎN PARADIS. Din camera de acolo apăru Kalisha, într- 
un tricou vopsit în degrade şi cu un şort de baschet care i-ar fi 
fost larg şi unei persoane de trei ori mai mare decât ea. Se 
apropie de Luke, îşi puse mâinile în şoldurile aproape 
inexistente şi se uită în jos la puştiul cel nou, după care se uită 
la Luke. 

— Am mai văzut maimuţăreli de copilaşi speriaţi, dar ce face 
băieţelul ăsta le întrece pe toate. 

Se deschise altă uşă şi în pragul ei apăru Helen Simms, 
îmbrăcată - mă rog, dacă se putea spune astfel - într-o 
pijămăluţă sexy; cel puţin aşa i se părea lui Luke. Avea şi 
şolduri, plus alte echipamente extrem de interesante. 

— Bagă-ţi ochii înapoi în orbite, Lukey! îl apostrofă Kalisha şi 
dă-mi o mână de ajutor cu ăsta mic. Mă înnebuneşte de cap şi o 
să mă apuce o migrenă cumplită din cauza lui. Şi o să am grijă 


să nu-ţi fie nici ţie prea bine. 

Se puse în genunchi, întinse mâna să-l ridice pe micuțul 
derviş frenetic, ale cărui vorbe se topiseră în urlete prelungi, 
nearticulate, şi şi-o retrase când puştiul o lovi cu pumnul. 

— lisuse Hristoase! Ajută-mă, Luke! Apucă-l de mâini! 

Se aşeză şi el în genunchi, încercă să-l prindă de mâini pe 
copilul cel nou, se trase înapoi, dar imediat îşi spuse că nu voia 
să pară un papă-lapte în ochii fetei în pijămăluţă roz. Aşa că-l 
înşfăcă pe puşti de coate şi-i imobiliză braţele, strângându-le la 
pieptul lui. Simţea inima celui mic bătând de trei ori mai repede 
decât era normal. 

Kalisha se aplecă, cuprinse obrajii puştiului în palme şi îl privi 
drept în ochi. Băiatul nu mai urla, dar gâfâia tare. Se uita 
fascinat la Kalisha şi abia acum înţelese Luke cum era chestia 
aia cu „înnebunitul de cap” pe care i-o spusese ea mai devreme. 

— E TP, da? La fel ca tine. 

Kalisha îl aprobă. 

— Numai că e mult mai puternic decât mine sau decât oricare 
TP pe care l-am cunoscut de când sunt aici. Hai să-l ducem la 
mine în cameră! 

— Pot să vin şi eu? îi întrebă Helen. 

— Faci cum vrei, păpuşico, răspunse Kalisha. Sunt sigură că 
Lukey al nostru o să te soarbă din priviri. 

Helen se îmbujoră. 

— Mai bine mă schimb şi după aia vin. 

— Treaba ta! mai zise Kalisha. 

Apoi îl întrebă pe puştiul cel nou: 

— Cum te cheamă? 

— Avery, răspunse micuțul, cu o voce răguşită de la atâta 
plâns şi de la atâta urlat. Avery Dixon. 

— Pe mine mă cheamă Kalisha. Poţi să-mi spui Sha, dacă vrei. 

— Dar să nu-i spui niciodată că-i „fată bună”, adăugă Luke. 


5 

Camera Kalishei era mai împopoţonată decât se aştepta Luke, 
în comparaţie cu felul aspru în care vorbea fata. Patul era 
acoperit cu o cuvertură trandafirie, iar pernele erau ornate cu 
volănaşe fru-fru. Dintr-o fotografie de pe birou se holba sever la 
ei Martin Luther King. 

Kalisha observă privirea lui Luke şi începu să râdă. 

— Încearcă să ne aranjeze camerele exact ca la noi acasă, dar 
cred că cineva şi-a zis că ar duce gluma prea departe dacă mi-ar 
pune chiar poza pe care o aveam eu, aşa că au schimbat-o. 

— Cine era în poza de acasă? 

— Eldridge Cleaver$*. Ai auzit de el? 

— Sigur. A scris Suflet pe gheaţă. N-am citit-o încă, dar 
intenţionam s-o fac. 

Fata ridică din sprâncene. 

— Măi, frate, ce cauţi tu aici? 

Trăgându-şi în continuare nasul, Avery vru să se urce pe pat, 
dar Kalisha îl prinse la timp şi îl trase înapoi cu un gest blând, 
dar ferm. 

— Nu, nu, nu. Nu mi te urci în pat cu pantalonii ăştia uzi. 

Se prefăcu că ar vrea să i-i scoată, iar Avery se îndepărtă 
repede de ea, acoperindu-şi cu mâinile pata din faţă. 

Kalisha se uită la Luke şi ridică din umeri. La fel făcu şi el, 
după care se lăsă pe vine în faţa lui Avery. 

— In care cameră stai? 

Puştiul clătină din cap - nu ştia. 

— Ai lăsat uşa deschisă? 

Acum Avery bâţâi capul de câteva ori - da, o lăsase. 

— Mă duc să-ţi aduc nişte haine uscate, zise Luke. Tu rămâi 
aici, cu Kalisha. Bine? 

Acum băieţelul nu mai făcu niciun semn din cap - nici că da, 
nici că ba. Doar se holbă la el, epuizat şi derutat. Bine măcar că 
renunţase să mai imite alarma aeriană. 

— Du-te! spuse Kalisha. Cred că am să pot să-l liniştesc. 

În pragul uşii apăru Helen - acum în jeanşi şi încheindu-se 
repede la pulover. 

— S-a mai calmat? 

— Un pic, îi răspunse Luke, observând pe coridor nişte stropi - 


54 Leroy Eldridge Cleaver (1935-1998) - scriitor și activist politic de culoare, 
lider al Partidului Pantera Neagră (n. tr.). 


lacrimi? - care duceau în direcţia în care mersese el ca să o 
ajute pe Maureen să facă paturile. 

— Nici urmă de ceilalţi doi băieţi, zise Helen. Probabil că dorm 
buştean. 

— Da, aşa dorm ei, spuse Kalisha. Du-te cu Luke, Boboaco! Eu 
îl bag pe Avery în şedinţă. 


6 

— Pe băiat îl cheamă Avery Dixons, îi spuse Luke lui Helen 
Simms, în faţa uşii deschise de lângă aparatul pentru cuburi de 
gheaţă şi care acum zdrăngănea ca să-şi mai îndulcească 
singurătatea. Are zece ani. Nu pare, nu? 

Fata făcu ochii mari la el. 

— La urma urmei, tu ce eşti? TP? 

— Nu. 

Nu se uita la ea, ci la posterul cu Tommy Pickles de pe perete 
şi la colecţia de figurine din G.I. Joe de pe birou. 

— Am fost în camera asta. Cu Maureen. Maureen este una 
dintre femeile de serviciu. Am ajutat-o să schimbe paturile. 
Camera deja era pregătită pentru el. 

Helen schiţă un zâmbet batjocoritor. 

— Deci asta eşti tu - elevul ăla care îl pupă în fund pe 
profesor. 

Luke îşi aduse aminte de palma primită de la Tony şi se 
întrebă dacă Helen va avea parte de acelaşi tratament. 

— Nu, nu pup pe nimeni nicăieri, dar Maureen nu este la fel ca 
toţi ceilalţi. Dacă te porţi frumos cu ea, tot aşa o să se poarte şi 
ea cu tine. 

— Auzi, Luke? De cât timp eşti aici? 

— Am ajuns chiar înainte de tine. 

— Păi, în cazul ăsta, de unde ştii tu cine se poartă frumos şi 
cine nu? 

— Maureen e o tipă de treabă, asta-i tot ce spun. Haide, ajută- 
mă să caut nişte haine pentru Avery! 

Helen puse mâna pe nişte pantaloni şi o pereche de chiloţi din 
dulap (dar fără a uita să-şi bage nasul prin restul rafturilor), 
după care se întoarseră în camera Kalishei. Pe drum, Helen îl 
întrebă pe Luke dacă lui i se făcuse vreunul dintre testele alea 
despre care-i spusese George. El îi răspunse că nu, dar îi arătă 
cipul din lobul urechii. 

— Să nu te împotriveşti. Eu aşa am făcut şi mi-am luat-o. Tipul 
mi-a tras una de mi-a făcut capul titirez. 

Helen încremeni. 

— Nu mai spune! 

Luke se întoarse şi-i arătă obrazul, pe care se vedeau încă 
două vânătăi - urmele degetelor lui Tony. 

— Pe mine n-o să mă pălmuiască nimeni, zise hotărâtă Helen. 


— Nu cred că ai vrea să verifici teoria asta. 

Fata îşi dădu pe spate coama de păr în două culori. 

— Am deja găuri în urechi, deci n-o să fie mare chestie. 

Kalisha stătea pe pat, cu Avery alături - îl aşezase pe un 
prosop. Îl mângâia pe părul ud de transpiraţie, iar puştiul se uita 
fermecat la ea, de parcă ar fi fost însăşi Prinţesa Tiana®. Helen îi 
aruncă lui Luke hainele băiatului. Luke nu se aştepta la asta, aşa 
că scăpă pe jos chiloţii cu Spider-Man, surprins în diferite poziţii 
dinamice. 

— N-am niciun chef să-i văd puţulica. Mă duc să mă culc la 
loc. Poate că am să mă trezesc în camera mea, în camera mea 
adevărată. Şi totul nu va fi fost decât un vis. 

— Hai să vedem dacă-ţi iese! îi spuse Kalisha. 

Helen se îndepărtă de ei călcând apăsat. Luke se aplecă după 
chiloţii lui Avery fix la timp ca să-i poată urmări legănatul 
şoldurilor acoperite de jeanşii decoloraţi. 

— Vezi că ai început să băleşti, îl anunţă Kalisha pe un ton 
sec. 

Luke îi întinse hainele. Avea senzaţia că îi luaseră foc obrajii. 

— E drăguță, nu zic nu, dar mai are de lucrat la capitolul 
personalitate. 

Îşi imaginase că aceste cuvinte ale lui o vor face să râdă, îi 
plăcea s-o audă cum râde, însă Kalisha părea tristă. 

— Locul ăsta nenorocit o să scoată scorpia din ea. Nu peste 
multă vreme, o să dea fuga să se ascundă şi o să tresară ori de 
câte ori o să vadă vreun individ cu bluză albastră. La fel ca noi 
toţi. Trebuie să te schimbi, Avery. Uite, Luke şi cu mine o să ne 
întoarcem cu spatele. 

Aşa făcură şi rămaseră cu ochii aţintiţi la uşa deschisă de la 
camera Kalishei, prin care se vedea coridorul şi posterul care te 
anunţa că ai ajuns în paradis. Din spatele lor se auzeau 
smiorcăieli şi foşnet de haine. Apoi glasul lui Avery: 

— Gata! Puteţi să vă întoarceţi. 

Aşa făcură. Şi Kalisha spuse: 

— Acum ducţi în baie pantalonii ăştia uzi şi atârnă-i deasupra 
căzii. 

Copilul o ascultă fără să crâcnească. Apoi se întoarse, 
târşâindu-şi picioarele. 


6 Tânără afro-americană, personaj din filmul de desene animate Prințesa și 
Broscoiul (n. tr.). 


— Am făcut cum ai zis, Sha. 

Îi dispăruse furia din voce. Acum părea doar sfios şi obosit. 

— Bravo ţie! Acum urcă-te înapoi în pat. Culcă-te! E în regulă. 

Kalisha se aşeză, luă în poală picioarele lui Avery, apoi lovi 
uşor cu mâna patul, chiar în locul de lângă ea. Luke se aşeză 
acolo şi îl întrebă pe Avery dacă se simte mai bine. 

— Parcă. 

— Precis, nu parcă, zise Kalisha, reîncepând să-l mângâie pe 
păr. 

Lui Luke i se părea - poate chiar aşa era sau poate nu - că 
între cei doi se întâmplau multe lucruri. Un trafic interior extrem 
de intens. 

— Haide! spuse Kalisha. Dacă ţii neapărat, spune-i şi lui 
rahatul ăla de banc şi după aia treci la culcare. 

— Ai vorbit urât. 

— Da, aşa am vorbit. Spune-i bancul! 

Avery se uită la Luke. 

— Bine. Era un puşti care plângea pe holul şcolii şi trece o 
profesoară pe lângă el şi îl întreabă de ce plânge. „Că un băiat 
rău mi-a aruncat sandviciul pe jos.” „Cu intenţie?” îl întreabă 
profa. Ce crezi că-i răspunde puştiul? 

— Habar n-am. 

— „Nu, cu brânză.” Te-ai prins? 

— M-am prins. De ce a traversat găina strada? 

— Ca să ajungă pe partea ailaltă? 

— Nu, pentru că a putut. Gata! Culcă-te acum! 

Avery mai vru să spună ceva - poate îşi amintise alt banc -, 
dar Kalisha îl amuţi cumva. | se mişcau buzele în timp ce 
continua să-l mângâie pe păr. Ochii lui Avery se înceţoşară. 
Pleoapele grele se lăsară peste ei, se ridicară încet, se lăsară din 
nou şi se ridicară şi mai încet. Apoi îi acoperiră ochii şi nu se mai 
ridicară. 

— l-ai făcut ceva? întrebă Luke. 

— l-am cântat cântecelul de leagăn pe care mi-l cânta mie 
mama. 

În şoapta Kalishei erau evidente uimirea şi încântarea. 

— Îţi vine s-o iei la fugă dacă mă auzi cântând pe bune, cu 
vocea. Însă în cap nu cânt deloc fals. 

— Am impresia că puştiul nu-i prea inteligent, zise Luke. 

Ea îi aruncă o privire care-i aprinse din nou obrajii, la fel cum 


se întâmplase atunci când l-a prins zgâindu-se la picioarele lui 
Helen şi a făcut mişto de el. 

— Nimeni din lumea asta nu e prea inteligent pentru tine. 

— Ba nu... nu sunt aşa! protestă Luke. Am vrut să spun că... 

— Nu te ambala. Ştiu ce-ai vrut să spui, numai că nu mintea îi 
lipseşte ăstuia mic. Nu tocmai. E posibil ca nişte abilităţi 
telepatice atât de puternice să nu fie neapărat un lucru bun. Ba 
chiar s-ar putea să fie unul destul de rău. Când nu ai de unde să 
ştii ce gândesc oamenii, trebuie să fii mereu în priză ca să... 
hmmm... 

— Să te prinzi de toate indiciile? 

— Aha, da! Oamenii obişnuiţi trebuie să se descurce învățând 
să studieze chipurile celorlalţi şi să evalueze tonul vocii care le 
vorbeşte, nu doar cuvintele. E cam ca atunci când îţi cresc dinţii 
ca să poţi să mesteci ceva mai tare. Amărâtul ăsta mic e ca 
Bocănilă, din filmul ăla al lui Disney. Dinţii lui nu sunt în stare să 
mestece ceva mai tare decât iarba. Are sens ce zic eu aici? 

Luke îi răspunse că da. 

Kalisha oftă. 

— Institutul e un loc tare rău pentru unul ca Bocănilă. Dar 
poate că n-are nicio importanţă, că oricum, până la urmă, vom 
ajunge toţi în Jumătatea Posterioară. 

— Cât de mare este puterea lui telepatică în comparaţie cu a 
ta, să zicem? E 

— E mai mare cu o tonă. Aştia de aici au o chestie cu care o 
măsoară - BDNF i se spune. Am văzut-o odată pe laptopul 
doctorului Hendricks şi cred că-i o chestie super tare, poate cea 
mai cea din câte există. Tu ştii ce înseamnă asta, că doar eşti un 
supercreier, nu? 

Luke nu ştia, dar intenţiona să afle. Desigur, cu condiţia să nu 
i se confişte computerul. 

— Mă rog, indiferent ce o însemna, valoarea BDNEF-ului pe 
care-l are puştiul ăsta e imensă. Am putut să stau de vorbă cu 
el. Telepatic! 

— Dar tu te-ai mai întâlnit şi cu alţi TP, chiar dacă sunt mult 
mai rari decât telekineţii, nu? Poate nu în lumea de afară, ci 
măcar aici. 

— Nu pricepi. Poate nu poţi. Abilitatea asta te face să poţi 
asculta muzică atunci când volumul CD playerului e dat la 
minim sau să auzi ce vorbesc oamenii de pe stradă când tu eşti 


în bucătărie şi merge maşina de spălat vase. Uneori nu mai auzi 
nimic, uneori parcă nici n-ai putut vreodată să auzi toate astea. 
Parcă ar fi un film SF. Trebuie să ai grijă de puşti după ce mă vor 
lua de aici, Luke. E un Bocănilă dat naibii şi nu-i de mirare că se 
poartă conform vârstei pe care o are. Până acum a avut o viaţă 
bună şi liniştită. 

Dar Luke rămăsese blocat la cuvintele după ce mă vor lua de 
aici. 

— Cum adică... ţi-a zis cineva că o să te ducă în Jumătatea 
Posterioară? A auzit Maureen ceva? 

— Nu trebuie să-mi zică nimeni nimic. leri nu mi-au făcut nici 
măcar unul din testele lor tâmpite. Şi nici măcar o singură 
injecție. Asta-i un semn foarte clar. Şi Nick o să plece. George şi 
Iris s-ar putea să mai rămână puţin. 

Îl apucă uşor cu degetele de ceafă, făcându-l din nou să se 
înfioare. 

— Uite, Luke, o să fiu sora ta acum. Sora ta de suflet, aşa că 
te rog să caşti urechile la mine. Dacă singurul lucru care-ţi place 
la punkista aia nouă e felul în care dă din fund când merge, n-ai 
decât să te holbezi în continuare după ea. Dar atâta tot. E 
periculos să te ataşezi de cei de aici. Eşti dat peste cap atunci 
când pleacă şi pleacă toţi. Dar trebuie să ai grijă de ăsta mic cât 
de mult timp se poate. Îmi vine să plâng numai când mă 
gândesc că l-ar putea lovi Tony sau Zeke sau scârba aia de 
Winona. 

— Am să fac tot ce pot, zise Luke, dar sper că vei mai rămâne 
mult timp aici. Mi-ar fi dor de tine. 

— Mersi frumos. Exact despre asta vorbesc. 

O vreme nu mai vorbiră. Luke se gândea că ar cam fi trebuit 
să se întoarcă la el în cameră, dar încă nu voia. Incă nu se 
simţea pregătit să rămână singur. 

— Cred că pot să o ajut pe Maureen, şopti el, abia mişcându-şi 
buzele. Cu cardurile alea de credit. Dar trebuie să stau de vorbă 
cu ea. 

Kalisha făcu ochii mari şi zâmbi. 

— Pe bune? Super! 

Acum îşi lipi buzele de urechea lui, provocându-i alte frisoane. 
Lui Luke îi era şi frică să se uite la braţele lui, convins că i se 
făcuse pielea de găină. 

— Grăbeşte-te! E liberă weekendul ăsta. Adică peste o zi sau 


două. 

Acum îi puse mâna - au, Doamne-Dumnezeule! - pe coapsă, 
teritoriu pe care nici măcar mama lui nu-l mai vizita în ultima 
vreme. 

— După ce se întoarce, o să lucreze în altă parte cam vreo trei 
săptămâni. Ai s-o vezi în treacăt pe holuri sau pe la cantină, dar 
atâta tot. Şi n-o să vorbească despre locul ăla unde lucrează nici 
măcar în zonele unde nu o poate auzi nimeni. De aia cred eu că 
e vorba despre Jumătatea Posterioară. 

Işi dezlipi buzele de urechea lui şi îşi luă mâna de pe piciorul 
lui, lăsându-l cu regrete în suflet că nu mai avea alte secrete de 
împărtăşit. 

— Du-te la tine în cameră, îi spuse ea, cu o scânteie în priviri 
care-l făcu să priceapă că bănuia ce efect avea asupra lui. 
Incearcă să dormi puţin. 


7 

Un ciocănit puternic în uşă îl trezi pe Luke dintr-un somn 
profund şi fără vise. Se ridică repede în capul oaselor şi privi 
speriat în jur, întrebându-se dacă nu cumva era zi de şcoală şi el 
dormise prea mult. 

Uşa se deschise şi în pragul ei apăru un chip zâmbitor. Era 
Gladys, femeia care-l dusese să i se pună cipul în ureche şi care- 
i spusese că trebuia să se facă util. 

— Cucu-bau! gânguri ea. Trezirea, somnorosule! Ai pierdut 
masa de dimineaţă, dar ţi-am adus eu nişte suc de portocale. Il 
bei pe drum. Acum l-am făcut! 

Luke observă că ledul verde al laptopului era aprins. Era 
convins că fusese în modul de veghe atunci când se culcase. 
Dar, dacă Gladys intrase şi apăsase o tastă ca să vadă ce site- 
uri îl interesau (o credea în stare de asta), precis că-l văzuse pe 
omul invizibil al lui H.G. Wells, cu capul ăla bandajat şi cu 
ochelari negri. Probabil că nu ar fi ştiut ce reprezintă, probabil 
că şi-ar fi zis că era doar un site SF sau mystery. Insă precis că 
ar fi raportat superiorilor, a căror sarcină era să fie curioşi şi 
care poate ar fi înţeles despre ce era vorba. 

— Mă laşi un minut, cât să-mi pun nişte pantaloni? 

— Treizeci de secunde. Să nu ţi se încălzească sucul. 

li făcu şmechereşte cu ochiul şi închise uşa. 

Luke sări din pat, îşi puse repede o pereche de jeanşi, înşfăcă 
un tricou şi se uită la computer ca să vadă cât era ceasul. Spre 
marea lui surprindere era ora nouă. Niciodată-niciodată nu mai 
dormise atât de târziu. Se întrebă în treacăt dacă nu care cumva 
îi puseseră ceva în mâncare - numai că, dacă aşa ar fi stat 
lucrurile, nu s-ar mai fi trezit în miezul nopţii. 

Sunt încă în stare de şoc, îşi zise el. Încă încerc să procesez ce 
se întâmplă. 

Inchise computerul, conştient de faptul că nu contau absolut 
deloc toate eforturile lui de a-l ascunde pe domnul Griffin dacă i 
se monitorizau căutările online. Şi, dacă îi accesau computerul, 
înseamnă că ştiau deja că reuşise să intre pe site-ul New York 
Times. Evident că totul era în zadar dacă te apucai să gândeşti 
astfel. Adică probabil exact aşa cum voiau Minionii lui Sigsby să 
gândească şi el, şi toţi copiii ţinuţi captivi în locul ăsta. 

Dar, dacă ar fi aflat, i-ar fi luat deja computerul, îşi zise el. 
Plus că, dacă l-ar fi monitorizat în permanenţă de la distanţă, nu 


ar fi trebuit să ştie că pe ecran apărea numele altui copil? 

Mda, logic. Pe de altă parte, poate că-i dădeau puţin mai 
multă libertate de acţiune. Paranoică idee, dar întreaga situatie 
era paranoică. 

Când Gladys deschise din nou uşa, el stătea pe pat şi se 
încălţa. 

— Bravo! strigă ea, de parcă ar fi văzut un copilaş de numai 
trei ani care reuşise să se îmbrace singur pentru prima oară. 

Lui Luke i se părea din ce în ce mai antipatică, însă asta nu-l 
împiedică să dea pe gât tot sucul de portocale. 


8 


Când îşi flutură acum cartela în faţa senzorului, îi ceru 
ascensorului să-i ducă la Nivelul C. 

— Măi, ce zi superbă! exclamă ea în timp ce cabina cobora 
spre nivelul cerut. 

Probabil că asta era replica ei standard de începere a unei 
conversații. 

Luke se uită la mâinile ei. 

— Văd că porţi verighetă. Ai şi copii, Gladys? 

Zâmbetul femeii deveni precaut. 

— Asta o ştim doar eu şi cu mine. 

— Sigur că da, însă mă întrebam ce ai simţi dacă ti-ar fi luaţi 
şi închişi într-un loc ca ăsta. 

— C, spuse vocea melodioasă de femeie. Nivelul C. 

Uite că Gladys nu mai zâmbea când îl însoţi afară din lift. Şi 
parcă-l strângea de braţ un pic mai tare decât ar fi fost nevoie. 

— Şi m-am mai întrebat cum te poţi suporta, dar cred că asta- 
i o chestie cam prea personală, nu? 

— Termină, Luke! Ţi-am adus suc. Nu eram obligată s-o fac. 

— Şi ce le-ai spune copiilor tăi dacă s-ar afla ce se întâmplă 
aici? Dacă ar apărea la ştiri? Cum le-ai explica atunci? _ 

Gladys începu să meargă mai repede, târându-l după ea. Insă 
chipul ei nu era plin de furie. Dacă ar fi văzut aşa ceva, Luke ar 
fi avut cel puţin consolarea (destul de slabă, ce-i drept) că îi 
atinsese un punct sensibil. Dar nu. Chipul lui Gladys nu exprima 
absolut nimic. Intocmai ca un chip de păpuşă din porțelan. 

Se opriră la C-17. Rafturile din încăperea aceea erau pline cu 
echipamente medicale şi computere. Mai era acolo şi un scaun 
capitonat, care semăna cu unul de la cinematograf, iar în 
spatele lui, pe un trepied metalic, era ceva care semăna cu un 
proiector. Bine că măcar acum braţele acestui scaun nu aveau 
curele. 

II aştepta un laborant - ZEKE, aşa zicea ecusonul de pe bluza 
albastră. Luke cunoştea numele acesta. li spusese Maureen că 
el era unul dintre „ăia răi”. 

— Salut, Luke! îi spuse Zeke. Cum te simţi? Calm? 

Neştiind cum să-i răspundă, Luke se mulţumi doar să ridice 
din umeri. 

— Nu-i aşa că n-o să-mi faci probleme? La asta mă refer. O să 
fii băiat bun? 


— Nu. Adică n-o să-ţi fac probleme. 

— Mă bucur să aud asta. 

Şi Zeke deschise o sticlă plină cu lichid albastru. Aerul se 
umplu de un miros înţepător de alcool, iar Zeke scoase de 
undeva un termometru lung - foarte lung, cam de vreo treizeci 
de centimetri. Sau nu chiar atât, dar oricum... 

— Lasă-ţi nădragii în vine şi apleacă-te peste scaunul ăla, 
Luke. Cu mâinile pe el. 

— Nu cu... _ 

Voia să spună: Nu cu Gladys aici. Insă uşa camerei C-17 era 
închisă. Gladys plecase. Poate ca să nu-mi fie ruşine, îşi zise 
Luke. Dar mult mai probabil pentru că s-a săturat de tâmpeniile 
mele. Concluzie care i-ar mai fi ridicat moralul, dacă nu ar fi 
apucat să vadă băţul ăla din sticlă, care foarte curând - era 
sigur de asta - avea să exploreze adâncuri neatinse vreodată 
ale anatomiei sale. Semăna cu un fel de termometru pe care l-ar 
fi folosit un veterinar ca să ia temperatura unui armăsar. 

— Nu cu ăla? 

Zeke flutură artistic termometrul de ziceai că-i un baston de 
majoretă. 

— Nu cu ăsta? Scuze. Fii băiat bun şi înţelege că aşa trebuie. 
Ordine de sus, pricepi tu. 

— N-ar fi mai uşor să-mi pui pe frunte o bandă termică? îi 
sugeră Luke. Sunt sigur că ai putea să cumperi una cu doar un 
dolar jumătate de la orice CVSS. Ba chiar mai ieftin dacă ai card 
de redu... 

— Bancuri din astea să faci cu prietenii tăi. Jos nădragii şi 
apleacă-te peste scaun, dacă nu vrei să te ajut eu! Şi n-o să-ți 
placă metodele mele. 

Luke se apropie încet de scaun, se descheie la pantaloni, îi 
lăsă în jos, se aplecă. 

— Uau! la te uită ce mai poponeață! 

Zeke stătea în faţa lui. Într-o mână ţinea termometrul, iar în 
cealaltă un borcan cu vaselină. Vâri termometrul în borcan. Apoi 
îl scoase. Un cocoloş de unsoare atârna în capătul lui. Lui Luke i 
se părea că aşa ar fi trebuit să arate reprezentarea grafică a 
unui banc porcos. 

— Vezi? Multă alifie. Nici n-o să simţi. Relaxează-ţi obrăjorii 
din dos şi ţine minte că, dacă nu îmi simţi ambele mâini, 


56 Cel mai mare lanţ de farmacii din SUA (n. tr.). 


virginitatea curului îţi rămâne intactă. 

Luke stătea aplecat, cu braţele sprijinite de scaun şi cu fundul 
scos în afară. Simţea mirosul propriei transpiraţii - miros 
puternic şi scârbos. Tot încerca să-şi spună că nu era primul 
copil din Institut care avea parte de acest tratament. Şi asta îl 
ajuta un pic... dar nu prea mult. Incăperea în care se afla era 
plină cu echipamente high-tech, iar tipul ăsta se pregătea să-i ia 
temperatura prin cea mai rudimentară metodă din câte existau. 
De ce? 

Ca să mă distrugă, să mă facă să cedez nervos, Îşi spuse 
Luke. Ca să mă facă să înțeleg că nu sunt decât un cobai, iar 
atunci când ai la îndemână un cobai, poti să obtii informațiile pe 
care le cauţi folosind orice fel de metodă ai tu chef. Şi poate nici 
măcar n-au nevoie să ştie ce temperatură am. Poate că e doar 
felul lor de a-mi spune: Dacă putem să-ți băgăm bătul ăsta în 
cur, ce altceva am mai putea să-ți băgăm acolo? Răspuns: 
Absolut orice vrem noi. 

— Te omoară suspansul ăsta, nu? îl întrebă Zeke din spate. 

Nenorocitul râdea în hohote. 


9 


După procedura umilitoare cu termometrul, care păru să 
dureze foarte mult, Zeke îi luă tensiunea, îi puse la deget un 
pulsoximetru“”, îl măsură şi îl cântări. Apoi îi căscă gura şi i se 
uită în gât. Îi dădu capul pe spate şi i se uită în nas. Notă 
rezultatele fredonând nepăsător. Gladys se întorsese şi acum, 
cu acelaşi zâmbet prefăcut pe buze, îşi sorbea cafeaua dintr-o 
cană cu margarete. 

— Urmează injecţia, amice, îi spuse Zeke. Aşa-i că n-o să-mi 
faci probleme? 

Luke clătină din cap. Acum nu-şi dorea decât să se întoarcă în 
cameră şi să-şi şteargă toată vaselina aia din fund. li era 
îngrozitor de ruşine, se simţea înjosit, cu toate că ştia că nu are 
niciun motiv. 

Zeke îi făcu injecţia. Acum nu mai simţi nicio fierbinţeală în 
braţ. Acum nu mai simţi decât o înţepătură. Şi apoi nimic. 

Zeke se uita la ceas, mişcând din buze de parcă număra 
secundele. Făcu şi Luke acelaşi lucru, dar fără să-şi mişte 
buzele. Ajunsese la treizeci când Zeke îi lăsă mâna în jos. 

— Ai senzaţie de greață? 

Luke clătină din cap. 

— Simti un gust metalic în gură? 

Singurul gust pe care îl simţea Luke era al sucului de mai 
devreme. 

— Nu. 

— Bine, în regulă. Acum uită-te la perete! Vezi vreun punct? 
Sau poate nişte puncte mai mari, ca nişte cercuri? 

Luke clătină din cap. 

— Fii băiat bun şi spune adevărul. Nu vezi nimic? 

— Nu. Niciun punct. Niciun cerc. 

Zeke i se uită în ochi câteva secunde (Luke ar fi vrut să-l 
întrebe dacă e/ vedea nişte puncte acolo, dar reuşi să se 
stăpânească). Zeke se îndreptă, îşi scutură ostentativ palmele şi 
se întoarse spre Gladys. 

— la-l de aici! După-amiază o să-i facă domnul doctor Evans 
chestia aia la ochi, spuse el, arătând spre proiector. La patru. 

Luke se gândi să-l întrebe despre ce „chestie la ochi” era 
vorba, numai că acum nu-i prea păsa. li era foame. Uite că tot 


S7 Dispozitiv prevăzut cu un senzor care înregistrează saturaţia de oxigen din 
sânge (n. tr.). 


chinul la care-l supuseseră oamenii ăştia (cel puţin până acum) 
nu reuşise să-i alunge foamea. Dar cel mai mult şi mai mult voia 
să se spele. Se simţea... care era cuvântul ăla pe care-l foloseau 
mai ales britanicii? Sodomizat, da, aşa se simţea. 

— N-a fost prea rău, nu? îl întrebă Gladys după ce urcaseră în 
ascensor. Mult zgomot pentru nimic. 

Lui Luke îi veni s-o întrebe dacă ar mai fi zis că era „mult 
zgomot pentru nimic” dacă ar fi fost vorba despre fundul ei. 
Probabil că Nicky ar fi făcut-o, numai că el nu era ca Nicky. 

Femeia îi aruncă iar zâmbetul ăla fals, care lui i se părea din 
ce în ce mai hidos. 

— Vezi? Ai început să te porţi frumos şi asta-i minunat. Uite o 
fisă. Ba stai, uite două! Sunt într-o dispoziţie generoasă. 

Luke luă fisele. 

Mai târziu, pe când stătea sub duş, cu capul plecat şi cu apa 
curgându-i prin păr, mai plânse puţin. Semăna cu Helen cel 
puţin într-o privinţă: îşi dorea fierbinte ca totul să fie doar un vis. 
Ar fi dat orice, chiar şi sufletul şi l-ar fi vândut, doar să se 
trezească într-o dimineaţă însorită, tolănit de-a curmezişul 
patului său de acasă ca o cuvertură, şi să simtă aroma 
îmbietoare a baconului prăjit la bucătărie. In cele din urmă 
lacrimile îi secară şi îi dispărură sentimentele de tristeţe şi 
înstrăinare, iar în locul lor apăru alt sentiment, unul mai crunt, 
mai înverşunat. Mai dur, aidoma unui teren stâncos. Un 
sentiment pe care nu-l mai avusese niciodată. Şi se simţea 
uşurat că îl avea acum. 

Nu era un vis. Era pura realitate. Şi nu i se mai părea suficient 
doar să încerce să fugă de aici. Sentimentul acesta dur îl 
împingea să vrea mai mult. Îi cerea să dea cumva în vileag toate 
câte se petreceau aici, să demaşte toată şleahta asta de ticăloşi 
care răpeau şi torturau copii: de la doamna Sigsby şi Gladys, 
cea cu zâmbetul artificial, şi până la Zeke, cu termometrul lui 
rectal, acoperit cu unsoare. Să dărâme Institutul peste capetele 
lor, aşa cum Samson a dărâmat Templul lui Dagon peste 
filisteni. Ştia prea bine că aceasta nu era decât o fantezie 
zadarnică a unui puşti de doisprezece ani, cuprins de furie. Dar 
îşi dorea s-o poată pune în practică şi, dacă ar fi avut cum, ar fi 
făcut-o. 

Tatăl lui zicea - şi avea mare dreptate - că e bine să ai un 
scop în viaţă. Te ajută să treci cu bine prin perioade grele. 


10 

Când ajunse el la cantină, sala era pustie. Un om de serviciu 
(FRED scria pe ecusonul lui) spăla podeaua cu mopul. Era prea 
devreme pentru prânz, dar pe o masă se afla un castron cu 
fructe - portocale, mere, grepfrut şi câteva banane. Luke îşi luă 
un măr, după care se duse la automatele cu gustări, unde îşi 
folosi una dintre fise ca să-şi ia o pungă cu pop-corn. Micul dejun 
al campionilor, îşi zise el. Să mă vadă mama, precis ar face o 
criză de nervi. 

Se întoarse în sala cea mare şi se uită pe fereastră la terenul 
de joacă. George şi cu lris jucau dame pe una dintre mesele de 
picnic. Avery sărea foarte grijuliu şi sperios pe trambulină. Nici 
urmă de Nicky sau Helen. 

— Nu cred că am văzut vreodată o combinaţie mai nasoală de 
mâncare, spuse Kalisha. 

Luke tresări, vărsându-şi pe jos o parte din pop-corn. 

— Aoleu, ce m-ai speriat! 

— Scuze! 

Kalisha se lăsă pe vine, adună cele câteva floricele de porumb 
vărsate şi şi le îndesă în gură. 

— Mănânci de pe jos? făcu Luke ochii mari. Nu pot să cred că 
faci asta. 

— Regula celor cinci secunde. 

— Direcţia de Sănătate Publică - asta-i în Anglia - spune că 
regula celor cinci secunde e un mit. O aiureală. 

— Dacă eşti geniu înseamnă că-i musai să distrugi iluziile 
celorlalţi? 

— Nu, am vrut doar să... 

Kalisha zâmbi şi se ridică. 

— Haide, măi, Luke! Eu sunt Fătuca cu Vărsat de Vânt şi fac 
mişto de tine. Te simţi bine? 

— Da. 

— Ţi-au băgat termometrul în fund? 

— Da. Hai să nu vorbim despre asta, te rog! 

— În regulă. Vrei să jucăm cribbages până la ora mesei? Te 
învăţ eu, dacă nu ştii. 

— Ştiu să joc, dar nu vreau. Cred că mă duc să stau puţin în 
camera mea. 


68 joc de cărţi la care participă doar doi jucători (n. tr.). 


— Să te gândeşti la ce ţi se întâmplă? 

— Cam aşa ceva. Ne vedem la prânz. 

— Când sună talanga, zise fata. Ne-am înţeles. Capul sus, 
eroule, şi bate palma cu mine! 

Ridică mâna şi atunci Luke observă că ţinea ceva între 
degetul mare şi arătător. Işi apăsă palma albă de palma ei 
cafenie şi bucăţica de hârtie trecu din mâna fetei în mâna lui. 

— Pa şi pusi! 

Şi Kalisha ieşi pe terenul de joacă. 

Luke se întoarse în camera lui, se întinse pe pat, se întoarse 
cu faţa la perete şi despături biletul. Scrisul Kalishei era mic şi 
foarte îngrijit. 

Maureen te aşteaptă la automatul de gheață de lângă camera 
lui Avery. Imediat. Aruncă biletul la closet şi trage apa. 

Luke mototoli hârtia, intră în baie şi, în timp ce-şi lăsa 
pantalonii în vine, aruncă biletul în toaletă. Se simţea ridicol, 
parcă era un ţânc de câţiva ani care se juca de-a spionii. Pe de 
altă parte, nu se simţea deloc ridicol. l-ar fi plăcut să-şi 
imagineze că măcar în sala tronului - /a maison du chier, cum îi 
zic francezii - nu exista supraveghere video. Însă nu prea 
credea. 

Automatul pentru cuburi de gheaţă. Locul în care vorbise ieri 
cu Maureen. Interesant! Kalisha zicea că în Jumătatea 
Anterioară existau mai multe locuri nesupravegheate audio ori 
în care dispozitivele funcționau mai prost. Însă lui Maureen 
părea să-i placă doar locul acela. Poate pentru că acolo nu 
exista aparatură de supraveghere video. Poate pentru că acolo 
se simţea mai în siguranţă datorită zgomotului făcut de maşina 
de gheaţă. Sau poate că el încerca acum să tragă tot felul de 
concluzii fără să cunoască toate faptele. 

Se gândi să mai intre o dată pe site-ul Star Tribune şi abia 
după aia să se ducă la întâlnirea cu Maureen. Se aşeză la 
computer, ajunse până la domnul Griffin şi se opri. Dar chiar 
voia să ştie? Chiar voia să afle că ticăloşii ăştia - monstrii ăştia - 
poate că minţeau şi părinţii lui muriseră? Căutarea unei 
asemenea ştiri pe site-ul acela ar fi semănat oarecum cu un fel 
de ruletă rusească. 

Nu acum, Îşi zise el. Poate după ce va mai uita de umilința cu 
termometrul rectal, dar nu acum. Nu conta că decizia asta îl 
făcea să pară cam laş. Inchise computerul şi porni spre cealaltă 


aripă a clădirii. N-o văzu pe Maureen lângă automatul de 
gheaţă, dar căruciorul ei era cam la jumătatea coridorului unde 
stătea Avery. O auzi cântând ceva despre nişte picături de 
ploaie. Porni după vocea ei şi o văzu cum schimba patul dintr-o 
cameră decorată cu postere WWF® cu bărbaţi bine făcuţi, în 
pantaloni scurţi din material sintetic, iar toţi bărbaţii ăia păreau 
atât de duri, de ziceai că mai au puţin şi încep să scoată flăcări 
pe nas. 

— Alo! Maureen? Ce mai faci? 

— Bine fac, îi răspunse ea. Cam în urmă cu treaba, da' nu mă 
vait, că mi-am luat medicamentul de artrită. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Mersi, da’ asta-i ultima cameră şi aproape sunt gata. Două 
fete, un băiat. Curând. Asta-i camera băiatului. 

Făcu un gest spre postere şi începu să râdă. 

— De parcă n-ai putea să-ţi dai seama şi singur. 

— Am vrut nişte cuburi de gheaţă, dar n-am văzut aşa ceva în 
cameră. 

— Sunt în colţ, lângă coşul de gunoi. 

Maureen îşi propti mâinile în şale şi se îndreptă strâmbându- 
se puţin de durere. Luke auzi cum îi trosnea şira spinării. 

— Offf, mult mai bine. Hai să-ţi arăt! 

— Dacă nu te deranjează. 

— Niciun deranj. Haide! Dacă ţii cu tot dinadinsul, poţi să-mi 
împingi căruciorul. 

În timp ce mergeau pe coridor, Luke se gândi la 
documentarea făcută despre problema lui Maureen. leşea în 
evidenţă o statistică terifiantă: americanii datorau peste 
douăsprezece trilioane de dolari. Bani cheltuiţi, nu câştigaţi. 
Bani pe care au promis că îi vor restitui. Un paradox care ar fi 
făcut deliciul unui contabil, dar numai atât. Cu toate că mare 
parte din această datorie avea legătură cu ipotecile pe case şi 
afaceri, o sumă considerabilă avea de-a face cu acele micuţe 
dreptunghiuri din plastic, pe care toată lumea le ţine în poşete 
sau portofele: cardul de cumpărături - drogul consumatorului 
american. 

Maureen deschise un dulăpior din dreapta automatului de 
gheaţă. 


59 WWF - World Wildlife Fund, organizaţie internaţională de conservare a 
naturii (n. tr.). 


— Poţi tu să scoţi o găleată de acolo, ca să nu mă mai aplec 
eu? Un nesimţit le-a împins pe toate până în spate. 

Luke se întinse, spunând în şoaptă: 

— Mi-a zis Kalisha de problema ta cu cardurile de credit. Cred 
că ştiu cum s-o rezolvăm, numai că depinde foarte mult de 
domiciliul fiscal pe care ţi l-ai declarat. 

— Domiciliul... 

— În ce stat locuieşti? 

— Păi... ezită Maureen, privind cu teamă în jur. Ni se interzice 
să dăm locatarilor informaţii din astea. Mi-aş pierde slujba dacă 
ar afla cineva. Ba mi-aş pierde mai mult decât slujba. Pot să am 
încredere în tine, Luke? 

— N-am să spun nimănui. 

— Locuiesc în Vermont. În oraşul Burlington. Acolo mă duc 
când sunt liberă. 

Această destăinuire parcă declanşă o furtună în ea. Şi începu 
să vorbească foarte însufleţit, chiar dacă tot în şoaptă: 

— Când plec de la muncă, primul lucru pe care îl fac e să 
şterg din telefon o groază de apeluri de la creditori. Şi când 
ajung acasă, le şterg şi pe alea din robotul telefonului de acolo. 
Telefonul fix. După ce robotul se umple, îmi lasă scrisori - 
somaţii, ameninţări - în cutia poştală sau sub uşă. Din partea 
mea, n-au decât să-mi ia maşina, că oricum e o rablă. Dar acum 
au început să spună că vor să-mi ia casa! Şi ipoteca e plătită, 
dar nu de nenorocitul ă/a de mi-a fost bărbat. Eu am achitat-o 
cu prima pe care am primit-o atunci când m-am angajat aici, că 
ăsta a fost motivul pentru care m-am angajat aici, da' uite că 
acum zic că o să mi-o ia şi n-o să mai am... Cum îi zice la chestia 
aia... 

— Drept de răscumpărare, şopti Luke. 

— Da, ăla. 

Îi apăruseră pete roşii în obrajii pământii - poate de furie, 
poate de ruşine. Luke nu-şi dădea seama care era motivul. 

— Şi, după ce o să-mi ia casa, o să vrea să-mi ia şi banii puşi 
deoparte. Da' banii ăia nu-s pentru mine! Nu-s pentru mine, da' 
tot o să mi-i ia. Aşa zic. 

— Atât de multe datorii a făcut soţul tău? se minună Luke. Ce 
mână spartă! 

— Da! 

— Vorbeşte mai încet. 


Luke ţinea într-o mână găleata din plastic, iar cu mâna 
cealaltă deschise automatul cu cuburi de gheaţă. 

— E bine că locuieşti în Vermont. Acolo nu există legi care să 
reglementeze dreptul comun al soţilor asupra proprietăţilor 
dobândite în timpul căsătoriei. 

— Adică? 

Adică o chestie pe care ei nu vor ca tu să o ştii, îi răspunse 
Luke în gând. Sunt multe lucruri pe care omul obişnuit nu ar 
trebui să le ştie. Odată ce te-au prins în capcană, acolo trebuie 
să rămâi. Luase paleta din plastic din interiorul uşii şi acum se 
prefăcea că sparge bucăţile de gheaţă. 

— Pe ce nume erau cardurile folosite de soţul tău? Pe al lui 
sau pe al tău? 

— Normal că pe al lui, dar pe mine mă hărţuiesc pentru că 
încă suntem căsătoriţi legal şi avem aceleaşi conturi! 

Luke începu să umple găleata... foarte încet. 

— Aşa îţi spun ei şi pare plauzibil, numai că nu au voie. Legea 
din Vermont le interzice să facă asta. Şi nu doar în Vermont, ci 
în majoritatea statelor. Dacă el şi-a folosit cardurile /u; şi 
semnătura /ui apare pe chitanţe, atunci datoria este numai şi 
numai a /ui. 

— Da’ ei zic că-i a noastră! Că-i comună! 

— Te mint, spuse Luke îndârjit. Cât despre telefoanele alea pe 
care le primeşti... se întâmplă să te sune şi după opt seara? 

— Glumeşti? şuieră furioasă Maureen. Câteodată mă sună şi 
la miezul nopţii! Că cică „Achită-ţi datoriile dacă nu vrei ca 
banca să-ţi ia casa săptămâna viitoare! Ai să vii într-o zi acasă şi 
ai să găseşti încuietorile schimbate şi mobila pe trotuar!” 

Luke citise despre asemenea întâmplări. Citise despre unele 
chiar mai grave. Despre recuperatori care amenințau că vor da 
afară din azil părinţii în vârstă ai debitorului. Care amenințau că 
îi vor urmări pe copiii debitorului, abia ajunşi cât de cât pe 
picioarele lor. Care se pretau la orice doar ca să-şi încaseze 
procentele. 

— E bine că eşti plecată cea mai mare parte a timpului şi 
răspunde robotul la toate apelurile astea. Aici nu te lasă să-ţi ţii 
telefonul la tine? 

— Nu! Nici vorbă! ÎI ţin în maşină, în... nu am voie să-l ţin la 
mine. Mi-am şi schimbat numărul, dar au făcut rost de cel nou. 
Cum de au reuşit? 


Foarte uşor, îşi zise Luke. 

— Nu mai şterge apelurile. Salvează-le. Au înregistrate ora şi 
data. Este ilegal ca firmele de recuperări să îşi sune clienţii - că 
aşa le zic oamenilor ca tine, „clienţi” - după ora opt seara. 

Goli găleata şi începu să o umple din nou. Şi mai încet de data 
aceasta. În privirea uluită a lui Maureen încolţise speranţa, însă 
Luke nici nu observă. Era concentrat asupra problemei, 
încercând să-şi dea seama cum ar putea fi rezolvată. 

— Ai nevoie de un avocat, dar să nu-ți treacă prin minte să-ţi 
iei unul din companiile alea dubioase care-şi fac reclamă la 
televizor, că o să te lase fără niciun ban şi după aia o să te 
oblige să-ţi declari insolvenţa. Nicio bancă n-o să-ţi mai acorde 
vreun împrumut. Ai nevoie de un avocat cinstit din Vermont, 
care să fie specializat în stingerea datoriilor, care să ştie pe de 
rost legile care reglementează activitatea firmelor de 
recuperatori şi executările silite şi care să deteste din tot 
sufletul lipitorile astea nenorocite. Am să te ajut eu să-l cauţi. 

— Poţi? 

— Cred că da. 

Cu condiţia să nu i se ia computerul. 

— Avocatul respectiv trebuie să afle cum se numesc 
companiile de recuperatori care se ocupă de tine. Cele care te 
hărţuiesc şi te sună la miezul nopţii. Pentru că băncile şi 
companiile de credit nu vor să dezvăluie numele lacheilor pe 
care-i folosesc şi doar un avocat uns cu toate alifiile le poate 
obliga s-o facă. Pentru că, deocamdată, încă este în vigoare 
legea care permite existenţa recuperatorilor şi să ştii că sunt 
oameni importanţi la Washington care încearcă să o abroge. 
Oamenii care te sună comit o ilegalitate. Nişte ticăloşi! 

Deloc diferiți de ticăloşii de aici, îşi continuă Luke ideea în 
gând. 

— Ce vrei să... 

— Nu contează. Un avocat bun, specializat în stingerea 
datoriilor, se va duce la băncile respective cu înregistrările din 
robotul tău telefonic şi le va spune că au de ales: ori te iartă de 
datorie, ori vor fi date în judecată pentru practici comerciale 
ilegale. Băncilor nu le place să fie date în judecată şi nu le place 
să se afle că angajează firme de mafioţi ca ăia din filmele lui 
Scorsese. 

— Adică tu zici că nu ar trebui să plătesc? îl întrebă Maureen 


făcând ochii mari. 

Luke se uită la chipul ei obosit şi mult prea palid. 

— Tu personal ai greşit cu ceva? 

Femeia clătină din cap. 

— Dar e o sumă atât de mare! Soţul meu şi-a mobilat 
apartamentul din Albany şi şi-a cumpărat playere stereo şi 
computere şi plasme. Şi are o gagică nouă şi îi cumpără şi ei tot 
felul de lucruri. Şi îi plac jocurile de noroc. Situaţia asta durează 
de ani de zile. lar eu, de proastă ce sunt, am avut încredere în el 
şi am aflat prea târziu ce se petrece cu adevărat. 

— Nu-i prea târziu, asta încerc eu să-ţi... 

— Bună, Luke! 

Luke tresări, se întoarse repede şi dădu cu ochii de Avery 
Dixon. 

— Bună! Ţi-a plăcut trambulina? 

— Mi-a plăcut. Da' după aia m-am plictisit. Ştii ceva? Mi-au 
făcut o injecție şi n-am plâns. 

— Bravo! 

— Vrei să te uiţi cu mine la televizor până la prânz? Cică prind 
şi Nickelodeon. Aşa zice Iris. Adică poţi să vezi şi SpongeBob şi 
Rusty Rivets şi Familia Gălăgie. 

— Nu pot acum, răspunse Luke. Dar du-te tu! 

Avery se uită încă o secundă la amândoi, după care porni în 
direcţia sălii cu televizor. 

Luke se întoarse spre Maureen. 

— Nu-i prea târziu, asta îţi spun eu. Dar trebuie să te grăbeşti. 
Hai să ne întâlnim tot aici şi mâine! Până atunci voi găsi un 
avocat. Unul bun. Unul cu multe realizări în astfel de speţe. Iți 
promit. 

— Păi, fiule... mi se pare prea frumos ca să fie adevărat. 

Nu-l deranja că ea îi spunea „fiule”. Ba chiar îi plăcea. li dădea 
o stare bună. Poate că era o prostie, dar aşa simţea. 

— Nu este. Ce încearcă ei să-ţi facă e prea urât ca să fie 
adevărat. Trebuie să plec acum. S-a făcut ora prânzului. 

— N-am să uit ce faci pentru mine, spuse Maureen, 
strângându-i mâna. Dacă vrei... 

Se auzi cum se trânteşte uşa de la capătul coridorului. Luke 
era sigur că se va pomeni nas în nas cu doi îngrijitori din ăia răi 
- poate chiar Tony şi Zeke -, care veneau să-l ia de acolo. Şi 
care îl vor duce undeva şi îl vor lua la întrebări: ce a avut el de 


vorbit cu Maureen. Şi îl vor ameninţa că, dacă nu le spune 
imediat tot adevărul, vor apela la „tehnici avansate de 
interogare”, până va povesti şi ce lapte a băut când era mic. Da, 
va avea probleme. Însă Maureen va avea probleme şi mai mari. 

— Nu te speria, Luke! îi spuse ea. Îi aduc pe noii locatari. 

Apărură trei îngrijitori în uniforme roz. Trăgeau după ei trei 
tărgi mobile. Pe primele două dormeau două fete, ambele 
blonde. Pe a treia era o namilă de băiat cu păr roşcat. Probabil 
cel pentru care fusese pus posterul WWF. Dormea şi el. Se 
apropiară şi Luke exclamă: 

— Pe bune? Fetele astea sunt gemene! Identice! 

— Ai dreptate, spuse Maureen. Le cheamă Gerda şi Greta. 
Acum du-te la masă! Eu tre’ să dau o mână de ajutor la 
instalarea lor. 


11 

Avery stătea tolănit într-un fotoliu. Mânca un Slim Jim, îşi 
legăna picioarele şi se uita atent la întâmplările din Bikini 
Bottom, orăşelul de pe fundul mării. 

— Am căpătat două fise pentru că n-am plâns când mi-au 
făcut injecţia. 

— Bravo ţie! 

— Am folosit una, da’ ţi-o dau ţie pe ailaltă, dacă vrei. 

— Nu, mulţumesc. Păstreaz-o. O să ai nevoie de ea mai 
încolo. 

— Bine. Îmi place SpongeBob, da’ aş vrea să mă duc acasă. 

Şi, fără să suspine sau să urle sau să facă urât, lui Avery 
începură să i se prelingă lacrimi din colţurile ochilor. 

— Mda, şi eu aş vrea. Dă-te mai încolo! 

Avery se dădu mai încolo şi Luke se aşeză lângă el. Stăteau 
cam înghesuiți, dar le era bine. Luke îl cuprinse pe puşti pe după 
umeri şi îl strânse uşor la piept. Avery îşi puse capul pe umărul 
lui, gest care-l impresionă pe Luke într-un mod pe care nu şi-l 
putea explica. Simţi că-i vine şi lui să plângă. 

— Ştii ceva? spuse Avery. Maureen are un copil. 

— Da? Aşa ştii tu? 

— Da. Era mic, da’ acum e mare. Mai mare decât Nicky. 

— Înî. Bine. 

— E secret. 

Avery vorbea fără să-şi ia ochii de la ecranul pe care Patrick 
se certa cu domnul Krabs. 

— Strânge bani pentru el. 

— Serios? Şi tu de unde ştii toate astea. 

Acum Avery se uită la el. 

— Ştiu. Aşa cum ştiu şi că pe cel mai bun prieten al tău îl 
cheamă Rolf şi că ai locuit pe Aleea Wildersmooch. 

Luke rămase cu gura căscată. 

— Sfinte Dumnezeule! 

— Sunt tare, nu? 

Şi, cu toate că încă avea obrajii uzi de lacrimi, micuțul Avery 
începu să chicotească. 


12 

După prânz, George sugeră un meci de badminton - trei la 
trei: el, Nicky şi Helen contra lui Luke, Kalisha şi Iris. Şi mai 
spuse că echipa lui Nicky l-ar putea primi pe Avery drept bonus. 

— Nu-i bonus, e o povară, spuse Helen, dând din mâini ca să 
alunge roiul de muştiţe din jur. 

— Adică cum? vru să ştie Avery. 

— Citeşte-mi gândurile şi ai să afli, îi răspunse Helen. Plus că 
badmintonul e pentru fătălăi care nu-s capabili să joace tenis. 

— Măi, da’ cum ştii tu să ne înseninezi ziua! spuse Kalisha. 

Helen pornise deja spre mesele de picnic şi dulapul cu jocuri. 
Acum ridică degetul mijlociu peste umăr, fără să se uite înapoi. 
Iris zise că ar putea juca doar Nicky şi George împotriva echipei 
formate din Luke şi Kalisha; şi că ea, adică Iris, va sta pe 
margine şi îi va arbitra. Avery zise că o va ajuta şi el. Căzură la 
pace şi meciul începu. Scorul tocmai se făcuse zece la zece când 
se deschise cu zgomot uşa de la sală şi băiatul cel nou apăru pe 
teren. Mergea greu, abia reuşind să ţină drumul drept. Părea 
ameţit de la drogul pe care i-l băgaseră în organism. Părea şi 
plin de draci. Luke fu de părere că avea probabil cam 
şaisprezece ani şi era înalt cam de un metru optzeci şi ceva. 
Burticica tipului cel nou era destul de proeminentă - acum de la 
mâncare, mai târziu (dacă va mai fi un „mai târziu”) de la bere. 
Insă braţele lui bronzate erau pline de muşchi frumos lucraţi; iar 
muşchii trapezi îi erau extrem de dezvoltați, probabil de la 
ridicarea greutăților la sala de sport. Obrajii îi erau plini de 
pistrui şi coşuri. Ochii îi erau iritaţi şi roşii. Părul roşcat îi stătea 
ridicat în creştet. 

Aproape fără să-şi mişte deloc buzele, aidoma unui deţinut în 
curtea închisorii, Kalisha şopti: 

— lacătă-l şi pe Incredibilul Bulk”*! 

Băiatul cel nou se opri lângă trambulină şi se uită la ceilalţi 
copii. Apoi începu să vorbească cu pauze mari, de parcă ar fi 
crezut că se adresa unor primitivi care nu pricep limba engleză. 
Avea un pronunţat accent din sud. 

— Ce... puii mei... mai e... şi asta? 

Avery se apropie de el cu paşi mărunţei. 

— E Institutul. Salut! Pe mine mă cheamă Avery. Pe tine cum 


7 joc de cuvinte pornind de la Incredibilul Hulk, combinat cu bulk: 
„matahală”, „namilă” (n. tr.). 


te chea... 

Băiatul cel Nou îşi propti palma de bărbia puştiului mai mic şi 
îl împinse. Dar nu tare, mai degrabă fără să-i pese de ce făcea. 
Însă Avery căzu lat pe unul dintre bureţii puşi în jurul 
trambulinei. Şi rămase acolo, holbându-se consternat la cel nou- 
venit, care nici nu-l băgă în seamă. Nici pe el şi nici pe jucătorii 
de badminton, nici pe Iris şi nici pe Helen, care ridicase ochii de 
la cărţile întinse pentru pasienţă. Nou-venitul părea să 
vorbească cu sine însuşi: 

— Ce... puii mei... mai e... şi asta? 

Şi se apucă să dea din mâini după insecte. La fel ca Luke, 
atunci când ieşise prima oară pe terenul de joacă, Băiatul cel 
Nou nu se dăduse cu insecticid. lar muştiţele nu numai că roiau 
în jurul lui, ci îl atacau furioase, atrase de mirosul de 
transpiraţie. 

— Măi, omule! spuse Nicky. Nu trebuia să-l loveşti în halul 
ăsta pe Avester. Încerca doar să fie drăguţ cu tine. 

Măcar pe el Băiatul cel Nou păru să-l audă. Şi se întoarse: 

— Cine... puii mei... mai eşti şi tu? 

— Nick Wilholm. Ajută-l pe Avery să se ridice de acolo! 

— Ceee? 

Nick nu dădea niciun semn că şi-ar pierde răbdarea. 

— Tu l-ai răsturnat, tu îl ajuţi. 

— Îl ajut eu, spuse Kalisha, grăbindu-se la trambulină. 

Se aplecă să-l ia pe Avery de braţ, dar Băiatul cel Nou o 
îmbrânci şi pe ea. Kalisha nu mai căzu pe burete, ci pe pietriş şi 
îşi juli un genunchi. 

Nick îşi aruncă racheta de badminton şi se apropie de Băiatul 
cel Nou. Când ajunse în faţa lui, îşi puse mâinile în şolduri. 

— Acum trebuie să-i ajuţi pe amândoi să se ridice. Inţeleg că 
eşti dezorientat ca naiba, dar asta nu-i o scuză. 

— Şi dacă nu vreau? 

Nicky zâmbi. 

— Atunci, am să te bat de ai să te caci pe tine, grasule! 

De la masa de picnic, Helen Simms urmărea scena cu maxim 
interes. George se hotări să plece spre o zonă mai sigură, aşa că 
se îndreptă spre uşa de la sala cea mare, ocolindu-l cu mare 
grijă pe Băiatul cel Nou. 

— Nu-ţi mai bate capul cu el. Nu merită. Dacă vrea să fie 
nesimtit, asta este, îi spuse Kalisha lui Nicky. Noi n-avem nevoie 


de ajutorul lui, nu-i aşa, Avery? 

Il ajută pe cel mic să se ridice şi începu să se îndepărteze. 

— Normal că nu, răspunse Avery, deşi din nou îi şiroiau 
lacrimile pe obrajii bucălaţi. 

— Pe cine faci tu nesimtit, javră? 

Îi răspunse Nick: 

— Probabil pe tine, că doar eşti singurul nesimţit de aici. 

Şi mai făcu un pas spre Băiatul cel Nou. Luke era fascinat de 
cât de diferiţi erau cei doi. Băiatul cel Nou era un ciocan; Nicky 
era un cuţit. 

— Trebuie să-ţi ceri scuze. 

— Du-te-n mă-ta cu scuzele tale cu tot! spuse Băiatul cel Nou. 
Habar n-am ce dracu' e aici, da' n-am de gând să rămân. Acum 
dă-te la o parte din drumul meu! 

— Ba nu te duci nicăieri! îi zise Nicky. Eşti aici pe termen lung, 
la fel ca noi toţi. 

Şi mai zâmbi o dată, dar fără să-şi dezvelească dinţii. 

— Potoliţi-vă amândoi! interveni Kalisha. 

Il ţinea pe Avery de umeri şi Luke nu trebuia să fie telepat ca 
să ştie ce gândea fata, pentru că exact la acelaşi lucru se 
gândea şi el: Băiatul cel Nou era mai greu decât Nicky cu cel 
puţin treizeci de kilograme, poate chiar cu vreo patruzeci. Avea 
burta aia mare, da, însă braţele pline de muşchi erau criminale. 

— Te avertizez pentru ultima oară! se răţoi Băiatul cel Nou. 
Mişcă-te, dacă nu vrei să te mişc eu cu forţa! 

George dădea semne că se răzgândise şi nu mai voia să se 
pună la adăpost. Acum se apropia de Băiatul cel Nou, dar nu 
prin spate, ci din lateral. Prin spate venea Helen, fără să se 
grăbească şi ondulându-şi şoldurile în felul ăla care îl înnebunea 
pe Luke. Şi surâdea uşor şi ea. 

George începu să se concentreze - buze strânse, sprâncene 
adunate în mijlocul frunţii. Toate muştiţele, care până atunci 
dăduseră târcoale ambilor băieţi, se repeziră dintr-odată la faţa 
Băiatului cel Nou, ca suflate de un vânt puternic. Băiatul cel Nou 
ridică mâna în dreptul ochilor, încercând să le alunge. Helen se 
puse în genunchi în spatele lui, iar Nicky îl îmbrânci. Băiatul cel 
Nou căzu cât era el de lung, jumătate pe pietriş, jumătate pe 
asfalt. 

Helen sări în picioare şi se îndepărtă ţopăind veselă, râzând şi 
arătându-l cu degetul. 


— Ţi-am tras-o, uriaşule, ţi-am tras-o, ţi-am tras-o rău de tot! 

Cu un răcnet asurzitor de furie, Băiatul cel Nou începu să se 
ridice. Insă nu reuşi, pentru că Nick făcu un pas şi îl lovi cu 
piciorul în coapsă. Tare. Băiatul cel Nou urlă, îşi apucă piciorul 
cu mâinile şi îşi trase genunchii la piept. 

— Pentru Dumnezeu, opriţi-vă odată! strigă Iris. N-avem şi 
aşa destule probleme? 

Acel Luke din trecut poate ar fi fost de acord cu ea; acest 
Luke din prezent - din Institut - avea o altă părere. 

— El a început. Poate a primit ce merită. 

— O să vă arăt eu! se smiorcăia Băiatul cel Nou. O să vă fac 
să plătiţi, jegoşi nenorociţi care luptaţi murdar! 

Chipul lui căpătase o culoare vineţie cam alarmantă. Din 
senin, Luke se pomeni că se întreabă dacă un puşti 
supraponderal, în vârstă de doar şaisprezece ani, ar putea să 
facă un atac cerebral şi îşi dădu seama - îngrozitoare realizare, 
însă perfect adevărată - că nu-i păsa câtuşi de puţin. 

Nicky se puse într-un genunchi. 

— Ai să ne arăţi fix un căcat! spuse el. Acum trebuie să mă 
asculţi cu atenţie, buflea. Nu noi suntem problema ta, ci e. 

Luke se uită în jur şi văzu trei îngrijitori stând umăr la umăr 
chiar în faţa uşii de la sală: Joe, Hadad şi Gladys. Hadad nu mai 
avea expresia aia prietenoasă şi nici Gladys zâmbetul ăla fals. 
Toţi trei ţineau în mâini nişte dispozitive negre din care ieşeau 
cabluri. Nu interveneau, dar se vedea că erau pregătiţi să o 
facă. Pentru că nu trebuie să permiti cobailor să se încaiere, îşi 
spuse Luke. Nu trebuie să-şi facă rău. Cobaii sunt valoroşi. 

Nicky spuse: 

— Hei, Luke, ajută-mă să-l ridic pe dobitocul ăsta! 

Luke îşi trecu peste umeri un braţ al Băiatului cel Nou. Nick 
procedă la fel cu braţul celălalt. Băiatul gâfâia printre dinţii 
încleştaţi. Pielea lui era fierbinte şi unsuroasă de la transpiratie. 
Luke şi Nicky reuşiră să-l salte în picioare. 

— Nicky? strigă Joe la ei. E totul în regulă? Aţi terminat 
cafteala? 

— Am terminat, îi răspunse Nicky. 

— Aşa să fie, spuse Hadad. 

El şi cu Gladys intrară în clădire. Joe rămase pe loc, cu 
dispozitivul ăla negru în mână. 

— Suntem în regulă, zise Kalisha. Şi nici n-a fost o cafteală pe 


bune. Doar o... 

— Controversă minoră, interveni Helen. Un rahat, nimic mai 
mult. 

— N-a vrut să ne facă vreun rău, spuse şi Iris. Era doar foarte 
supărat şi derutat. 

Tonul blând şi neprefăcut al fetei îl făcu pe Luke să se 
ruşineze că se bucurase atât de tare când Nicky îl lovise pe 
Băiatul cel Nou. 

— Îmi vine să vărs, îi anunţă acesta. 

— În niciun caz pe trambulină, spuse Nicky. Ne jucăm pe ea. 
Hai, Luke! Ajută-mă să-l duc până la gard. 

Băiatul cel Nou începu să scoată nişte sunete înfundate - gân- 
gâh-bâh -, iar burtoiul lui se ondula ca valurile oceanului. Luke şi 
Nicky îl ajutară să meargă până la gardul dintre terenul de joacă 
şi pădure. Ajunseră acolo la ţanc. Băiatul cel nou îşi sprijini 
fruntea de plasa din sârmă şi vomită prin ea ultimele resturi ale 
alimentelor mâncate dincolo, pe vremea când fusese Băiatul cel 
Liber, nu Băiatul cel Nou. 

— Câââh! exclamă Helen. Cineva a mâncat supă-cremă de 
porumb. Scârbos! 

— Ţi-e mai bine? se interesă Nicky. 

Băiatul cel Nou bâţâi cam fără vlagă din cap. 

— Ai terminat? 

Băiatul cel Nou clătină mai viguros din cap şi mai vărsă o 
dată, dar cu mai puţină forţă. 

— Cred că... 

Încercă să-şi dreagă glasul şi împroşcă în jur mai mulţi stropi 
de mâzgă puturoasă. 

— Haide, mă, zău aşa... bolborosi Nicky, ştergându-se pe 
obraz. Nu dai şi tu nişte prosoape, dacă tot ne faci duş? 

— Cred că mă ia cu leşin. 

— Ba nu te ia cu nimic, zise Luke. 

Deşi nu era deloc sigur, însă îşi spunea că trebuie să îşi 
păstreze optimismul. 

— Hai să te ducem la umbră! 

Îl ajutară să ajungă până la o masă de picnic. Kalisha se aşeză 
lângă el şi îi spuse să lase capul în jos. Băiatul cel Nou o ascultă 
fără să protesteze câtuşi de puţin. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Nicky. 

— Harry Cross. 


Gata cu atitudinea bătăioasă. Acum părea sleit de puteri şi 
umilit. , 

— Sunt din Selma. Asta-i un oraş din Alabama. Habar n-am 
cum am ajuns aici sau ce se întâmplă. Habar n-am de nimic! 

— O să te luminăm noi în câteva privinţe, îi spuse Luke, dar 
trebuie să termini cu tâmpeniile. Trebuie să începi să te porţi ca 
lumea. Locul ăsta e mult prea nasol aşa cum e, nu trebuie să ne 
mai încăierăm şi noi. 

— Şi mai trebuie şi să-i ceri scuze lui Avery, interveni George, 
care-şi lepădase masca de clovn al clasei. Cu asta începe 
„purtatul ca lumea”. 

— Nu trebuie, murmură Avery. Nu, că nu m-a durut. 

Kalisha nu-l băgă în seamă. 

— Cere-ţi scuze! 

Harry Cross ridică ochii la ea. Îşi şterse faţa congestionată, cu 
trăsături cât se poate de obişnuite. 

— Scuze că te-am îmbrâncit, puştiule! 

Apoi se uită la ceilalţi copii. 

— În regulă? 

— Doar pe jumătate, îi spuse Luke, arătând spre Kalisha. 
Acum cere-i scuze şi ei! 

Harry oftă din rărunchi. 

— Scuze şi ţie... cum te-o chema... 

— Kalisha mă cheamă. Dacă o să ne împrietenim la un 
moment dat, deşi acum nu prea cred că se va întâmpla aşa 
ceva, o să poţi să-mi zici Sha. 

— Numai să nu-i zici vreodată că-i „fată bună”, adăugă Luke. 

George începu să râdă şi îl bătu încântat pe spate. 

— Cum ziceţi voi, mormăi Harry, ştergându-şi alţi stropi 
scârboşi de pe bărbie. 

— Şi acum, că s-a încheiat cu tot balamucul, ce-ar fi să 
terminăm meciul ăla afurisit de badmin... 

— Bună, fetelor! spuse Iris. Veniţi încoace! 

Luke se uită în jur. Joe dispăruse. In locul lui se aflau acum 
două fetiţe blonde. Se ţineau de mâini şi aveau pe chipuri 
expresii asemănătoare de groază şi uimire. Erau absolut 
identice - mai puţin în privinţa tricourilor pe care le purtau: unul 
era verde, celălalt, roşu. Luke îşi aduse aminte despre 
personajele Unu şi Doi din cartea „Pisica din pălărie” de Dr. 
Seuss. 


— Haide, măi! spuse Kalisha. Totul e bine. Gata! 
Măcar de-ar fi adevărat, îşi zise Luke. 


13 

În aceeaşi după-amiază, cam pe la patru fără un sfert, Luke se 
afla în camera lui, unde căuta pe internet mai multe informaţii 
despre avocaţii din Vermont cu succese împotriva firmelor de 
recuperatori. Deocamdată nu-l întrebase nimeni de ce îl interesa 
atât de mult acest subiect. Şi nici ce treabă avea el cu omul 
invizibil al lui H.G. Wells. Luke credea că ar putea să 
născocească un test prin care să afle dacă îl monitorizau cu 
adevărat - probabil că ar fi fost de ajuns doar să caute pe 
Google diferite metode de sinucidere. Insă îşi dădu imediat 
seama că aşa ceva ar fi fost o tâmpenie incomensurabilă. De ce 
să zgândăreşti ursul care doarme? Şi, din moment ce nu ar fi 
schimbat prea mult viaţa lui de acum, poate că era mai bine nici 
să nu încerce. 

Bătăi uşoare în uşă. Nici nu apucă să spună ceva, că se 
pomeni în prag cu o femeie înaltă şi cu părul negru. Ecusonul 
din piept zicea că o cheamă PRISCILLA. 

— Chestia cu ochiul, da? o întrebă Luke, închizându-şi 
laptopul. 

— Da. Haide! 

Nu tu zâmbet artificial. Nu tu sporovăială veselă şi prefăcută. 
După ce o cunoscuse pe Gladys, atitudinea acestei femei îl făcu 
să se simtă foarte uşurat. 

Intrară în ascensor şi coborâră la Nivelul C. 

— Câte niveluri sunt la subsol? întrebă Luke. 

Priscilla îi aruncă o privire rece. 

— Nu-i treaba ta. 

— Încercam să fac conve... 

— Nu mai face. Ţine-ţi gura! 

Şi Luke şi-o ţinu. 

Ajunse iar în drăgălaşa cameră C-17. Zeke fusese înlocuit de 
un laborant al cărui ecuson zicea că îl cheamă BRANDON. Insă 
mai erau acolo şi alţi doi bărbaţi. Doi bărbaţi în costume, nu în 
uniforme. Unul dintre ei avea un clipboard, celălalt avea un iPad, 
dar nu aveau ecusoane, aşa că Luke presupuse că erau doctori. 
Unul era foarte înalt şi avea o burtă mult mai mare decât a lui 
Harry Cross (dacă era posibil aşa ceva). Exact bărbatul acesta 
făcu un pas în faţă şi întinse mâna. 

— Bună, Luke! Eu sunt domnul doctor Hendricks, şeful 
Departamentului de Asistenţă Medicală. 


Luke se uită lung la mâna întinsă a individului, fără să simtă 
deloc nevoia să i-o atingă. Era în plin proces de dobândire a tot 
soiul de comportamente noi. Chestie extrem de interesantă, 
deşi într-un mod cam neplăcut. 

Doctorul Hendrick scoase un hăhăit foarte ciudat, expirând şi 
inspirând zgomotos. 

— Nu face nimic, absolut nimic. Dânsul este domnul doctor 
Evans, care se ocupă de Secţia de Oftalmologie. 

Şi hăhăi din nou - haha afară, hihihi înăuntru -, dându-i astfel 
de înţeles lui Luke că în Sectia de Oftalmologie era o atmosferă 
de băşcălie. 

Insă domnul doctor Evans, un omuleţ cu mustață frumos 
îngrijită, nu râse la gluma aceasta. Nici măcar nu zâmbi. Şi nici 
nu-i întinse mâna. 

— Aşadar, tu eşti unul dintre noii noştri recruți. Bine ai venit! 
la loc, te rog! 

Luke îl ascultă. Da, era mult mai bine să stea pe scaun, nu 
aplecat peste el şi cu fundul gol scos în afară. Plus că era destul 
de sigur că ştia despre ce anume era vorba. Mai fusese la 
oftalmolog. În filme, tocilarul-geniu poartă mereu ochelari cu 
lentile groase, însă vederea lui Luke era perfectă. Cel puţin 
deocamdată. Şi se simţi oarecum mai liniştit până în momentul 
în care Hendricks se apropie de el cu o altă seringă. | se strânse 
inima când o văzu. 

— Nu te speria, e doar o înţepătură mică, hăhăi iarăşi 
Hendricks, dezvelindu-şi dinţii ca de cal. Aici vi se fac o mulţime 
de injecții, exact ca în armată. 

— Normal, pentru că sunt soldat, zise Luke. 

— Corect, foarte corect! Nu te mişca! 

Luke nu se mişcă şi nici nu protestă. | se făcu injecţia. Nici 
acum nu simţi vreo fierbinţeală, dar simţi altceva. Ceva rău. 
Incepu să se sufoce chiar în timp ce Priscilla îi punea 
leucoplastul. 

— Nu pot... 

Să înghit, ar fi vrut să spună, numai că nu era în stare. Parcă 
avea ceva în gât. 

— N-ai nimic, îi zise Hendricks. O să treacă. 

Bună veste, numai că celălalt doctor se apropia de el cu un 
tub pe care probabil voia să i-l îndese în gât în caz de nevoie. 
Hendricks îi puse mâna pe umăr şi îl opri. 


— Mai lasă-l câteva secunde! 

Luke se holba disperat la ei. Simţea că-i curge salivă pe 
bărbie şi era sigur că feţele celor doi aveau să fie ultima imagine 
pe care o va mai vedea pe lumea asta... şi apoi gâtul i se relaxă. 
Inspiră cu sete. 

— Vezi? spuse Hendriks. Totul e bine. Nu-i nevoie să-l 
intubezi, Jim. 

— Ce... ce mi-aţi făcut? 

— Absolut nimic. Eşti în regulă. 

Doctorul Evans îi dădu lui Brandon tubul din plastic şi luă locul 
lui Hendricks. Se uită în ochii lui Luke cu o lanternă mică, apoi 
măsură distanţa dintre ei cu o riglă. 

— Nu porţi lentile de corecție? 

— Vreau să ştiu ce mi-aţi făcut! N-am mai putut să respir! N- 
am mai putut să inghit! 

— N-ai păţit nimic, zise Evans. Înghiţi foarte bine. Ţi-a revenit 
şi culoarea în obraji. Acum răspunde la ce te-am întrebat: porţi 
sau nu porţi lentile de corecție? 

— Nu port, murmură Luke. 

— Bine. Bravo! Acum te rog să priveşti drept înainte. 

Luke se uită la perete. li dispăruse senzaţia că nu mai ştia 
cum să respire. Brandon desfăşură un ecran alb, apoi făcu 
lumina mai mică. 

— Priveşte doar înainte, repetă doctorul Evans. Brandon o să 
te plesnească dacă ai să te uiţi în altă parte. lar dacă ai să te uiţi 
în altă parte încă o dată, atunci, o să-ţi administreze şocuri 
electrice - cu voltaj mic, dar foarte dureroase. Pricepi ce-ţi zic? 

— Da, şopti Luke. 

Mai înghiţi o dată. Era bine, gâtul i se părea în regulă, însă 
acum inima i-o luase la goană. 

— AMA” ştie ce faceţi voi aici? 

— Ar cam fi cazul să taci, interveni Brandon. 

Chestia asta cu tăcutul pare să fie regula de bază aici, îşi 
spuse Luke. Şi îşi mai spuse că depăşise ce era mai rău, că 
acum era vorba doar despre un consult oftalmologic şi că 
trecuseră prin asta şi ceilalţi copii şi nu păţiseră nimic. Continua 
să înghită, vrând să se asigure că totul era în regulă cu gâtul lui. 
O să proiecteze pe ecranul ăla un panou cu litere, el o să le 
citească şi se va termina totul. 


71 American Medical Association - Asociaţia Medicilor din America (n. tr.). 


— Fix înainte trebuie să te uiţi, şopti Evans, parcă fredonând 
uşor. Ochii la ecran, doar la ecran. 

Începu muzica - ceva clasic cu multe viori. Probabi/ că ar 
trebui să mă relaxeze, îşi zise Luke. 

— Priss, porneşte proiectorul! spuse Evans. 

În locul panoului cu litere, în mijlocul ecranului apăru o bulină 
albastră, care pulsa încet, ca o inimă. Sub ea apăru apoi o bulină 
roşie, care-l făcu pe Luke să se gândească la HAL - „Imi pare 
rău, Dave”. Urmă o pată verde. Cea roşie şi cea verde pulsară în 
acelaşi timp cu pata albastră, după care toate trei începură să 
se stingă şi să se aprindă la loc. Şi apărură alte pete - pe rând, 
la început; apoi două câte două, apoi cu zecile. Foarte curând, 
ecranul se umplu cu sute de puncte colorate care sclipeau 
intermitent. 

— Ochii la ecran! murmură melodios Evans. Doar la ecraaan. 
În nicio altă parte. 

— Deci, dacă nu le văd singur, mi le proiectaţi? Ca să mă 
stimulaţi sau ceva de genul ăsta? Nu... 

— Tacă-ţi gura! 

Priscilla, de data aceasta. 

Acum punctele începură să se rotească. Se fugăreau ca 
nebunele, unele într-un fel de spirale, altele în grupuri, unele 
formând cercuri care se ridicau şi coborau şi se intersectau. 
Viorile trecură la allegretto, transformând piesa clasică într-un 
fel de cadril. Acum punctele făceau mai mult decât să se mişte 
pur şi simplu: formaseră un panou electronic de afişaj din Times 
Square, cu toate circuitele arse şi în pragul unei crize de isterie, 
care părea să-l amenințe şi pe Luke. lşi aminti cum vomitase 
Harry Cross prin plasa de sârmă a gardului şi era sigur că va 
face şi el acelaşi lucru dacă va continua să privească la punctele 
alea colorate care fugeau îndrăcite în toate direcţiile, dar nu 
voia să vomite, pentru că ar fi vomitat pe el şi... 

Brandon îi trase o palmă - o palmă zdravănă, cu zgomot ca de 
petardă explodată parcă în imediata lui apropiere, dar şi foarte 
departe. 

— Fii băiat bun şi uită-te la ecran! 

Simţi ceva cald curgându-i pe buza superioară. Nenorocitul 
mi-a spart nasul, nu s-a mulțumit doar să mă lovească în obraz, 
îşi spuse Luke. Numai că acum nu i se părea important. Punctele 
alea rotitoare îi intrau în cap, îi invadau creierul ca encefalita 


sau meningita. Sau ceva cu ita la sfârşit. 

— În regulă, Priss, poţi să-l stingi! zise Evans. 

Dar probabil că femeia nu-l auzise, pentru că punctele nu 
dispărură. Se tot umflau şi se tot micşorau. Se umflau şi se 
micşorau din ce în ce mai tare: puuuf şi cârrr, puuuf şi cârrr. Le 
vedea în 3D cum ies din ecran, ţâşnesc spre el, se întorc, 
ţâşnesc, se întorc, ţâşne... 

Parcă acum Brandon spunea ceva despre Priscilla, dar 
probabil că asta nu era decât în capul lui, nu? Şi oare urla cineva 
acolo? Poate chiar el? 

— Bravo, Luke, foarte bine, te descurci de minune! 

Vocea lui Evans, molcomă, şoptită, ca de la mare depărtare. 
Dintr-o dronă ajunsă în stratosferă. Poate din partea nevăzută a 
Lunii. 

Alte puncte colorate. Acum nu doar pe ecran, ci şi pe pereţi, 
rotindu-se şi pe tavan, de jur împrejurul lui. În interiorul lui. Şi, 
chiar înainte de a leşina, Luke îşi spuse că îi în/ocuiau creierul. 
Îşi văzu propriile-i mâini ridicându-se brusc printre punctele 
strălucitoare, văzu punctele strălucitoare zbătându-i se pe piele, 
îşi dădu seama că se zvârcolea pe scaun. 

Încercă să le spună: Am o criză, o să mă omorâţi. Dar nu reuşi 
decât să scoată un gâlgâit firav, apoi dispărură brusc toate 
punctele şi el începu să cadă de pe scaun în bezna care-l 
aştepta. O, Doamne, ce uşurare! 


14 

Nişte palme pe obraji îl treziră din leşin. Nu îl loveau prea 
tare, nu ca palma aceea care îi dăduse sângele pe nas (dacă aşa 
se întâmplase în realitate), dar nici drăgăstos nu-l loveau. 
Deschise ochii şi văzu că era întins pe jos. Intr-o altă cameră. 
Priscilla stătea în genunchi lângă el. Ea îl plesnea. Brandon şi cei 
doi doctori stăteau în picioare, urmărind scena. Hendricks cu 
iPad-ul în mână, Evans cu clipboardul. 

— S-a trezit, îi anunţă Priscilla. Poţi să te ridici, Luke? 

Luke nu ştia dacă poate sau nu. In urmă cu patru sau cinci 
ani, avusese amigdalită şi făcuse febră foarte mare. Acum se 
simţea la fel ca atunci, de parcă jumătate din el ieşise din corp 
şi îşi luase zborul în atmosferă. Avea un gust îngrozitor de rău în 
gură, iar înţepătura de la ultima injecție îl mânca al naibii de 
tare. Şi încă avea senzaţia aia de nod uriaş în gât. 

Brandon nu-l lăsă să încerce să se ridice de unul singur, ci îl 
apucă de braţ şi îl smuci în sus. Luke se clătină pe picioare. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Hendricks. 

— Luke... Lucas... Ellis. 

Avea impresia că nu gura lui rostise aceste cuvinte, ci cealaltă 
jumătate a lui, aceea care plutea pe deasupra celor din cameră. 
Era sleit de oboseală. li pulsau obrajii de la toate palmele 
primite şi îl durea nasul. Ridică o mână (foarte încet şi ezitant, 
ca prin apă), îşi atinse pielea de deasupra buzei, apoi se uită 
surprins la particulele de sânge uscat de pe vârful degetului. 

— Cât timp am stat leşinat? 

— Puneţi-l pe scaun! ordonă Hendricks. î 

Brandon îl apucă de un braţ. Priscilla îl apucă de celălalt. Il 
conduseră la un scaun (unul simplu, de bucătărie, fără curele - 
slavă Domnului!). Scaunul era pus în faţa unei mese. Evans 
stătea în cealaltă parte a ei, pe alt scaun de bucătărie. In faţă 
avea un teanc de cartoane, mari cât nişte cărţi broşate şi 
albastre pe partea din spate. 

— Vreau să mă duc în camera mea, spuse Luke. 

Nici acum parcă nu rostise el cuvintele, dar avea sentimentul 
că era puţin mai bine. Foarte puţin. Poate. 

— Vreau să mă culc. Nu mă simt bine. 

— O să-ţi treacă repede starea asta de dezorientare, îi zise 
Hendricks, deşi cred că ar fi mai bine să nu mănânci nimic la 
cină. Acum vreau să fii atent la domnul doctor Evans. Ti-am 


pregătit un test. După ce îl vom termina, ai să te duci la tine în 
cameră ca să te... hm... ca să-ţi mai reduci din stres. 

Evans luă primul carton şi se uită la el. 

— Ce este? 

— Un carton, răspunse Luke. 

— Glumele astea să ţi le pui pe YouTube! zise Priscilla şi îl 
pălmui. 

Palma a fost mult mai dureroasă decât cele pe care i le 
dăduse ca să-l trezească. 

Lui Luke începu să-i ţiuie urechea, dar măcar acum parcă i se 
mai limpezise mintea. Se uită la Priscilla şi nu văzu pe chipul ei 
nici urmă de ezitare. Nici urmă de regret. Nici urmă de empatie. 
Nimic. Şi acum înţelese că, pentru ea, el nu era un copil. 
înţelese că în mintea ei exista o distincţie foarte clară. El era 
doar un cobai, un animal oarecare, folosit la experimente. Il 
făceai să se comporte exact cum voiai, iar dacă refuza, îi aplicai 
metoda numită de psihologi „condiţionare negativă”. Şi ce se 
întâmpla după ce se terminau toate experimentele acestea? Te 
duceai la cantină, unde beai o cafea şi mâncai un pateu şi 
povesteai despre ce-ţi mai fac copiii (copii reali) sau te văitai 
despre cât de prost merg treburile în politică sau în sport sau în 
orice alt domeniu. 

Dar nu ştiuse deja toate astea? Probabil că ştiuse, numai că a 
şti şi a simţi realitatea pe propria-ţi piele erau două lucruri 
diferite. Luke ştia că va veni o vreme - iar vremea aceea nu era 
deloc prea departe - când se va chirci speriat de fiecare dată 
când cineva îi va întinde mâna, chiar dacă ar face-o doar ca să-l 
salute sau ca să bată palma cu el. 

Evans puse cu grijă cartonul alături şi luă altul din teanc. 

— Ăsta ce reprezintă, Luke? 

— Ţi-am zis că nu ştiu! De unde să ştiu ce... 

Priscilla îl plesni din nou. Ţiuitul din ureche se intensifică. Luke 
începu să plângă. Normal că nu voia, dar nu putea să se abţină. 
Îşi imaginase că Institutul era doar un coşmar, dar uite că acest 
coşmar era foarte real. Şi el era pe jumătate ieşit din propriul 
trup şi i se cerea să spună ce era pe cartoanele pe care nu le 
vedea şi era pălmuit când răspundea că nu ştie. 

— Haide, Luke, încearcă! îi şopti Hendricks în urechea care 
nu-i ţiuia. 

— Vreau să mă duc în camera mea. Am obosit. Şi mă simt 


rău. 

Evans puse deoparte al doilea carton şi îl luă pe al treilea. 

— Ce reprezintă? 

— Faceţi o greşeală, spuse Luke. Eu sunt TK, nu TP. Poate 
Kalisha ar fi în stare să vă spună ce-i pe cartoanele alea. Sunt 
convins că Avery ar putea s-o facă, dar eu nu sunt TP! 

Evans luă al patrulea carton. 

— Ce este? Acum n-o să te mai pălmuiască nimeni. Acum 
Brandon o să-ţi facă electroşocuri cu arma lui şi o să te doară 
cam tare. Poate că n-o să faci o altă criză, deşi e foarte posibil. 
Aşa că spune-mi, Luke, ce reprezintă acest carton? 

— Podul din Brooklin! urlă el. Turnul Eiffel! Brad Pitt îmbrăcat 
în smoching, un câine care se cacă, cursa de maşini de la 
Indianapolis! Habar n-am! 

Acum se aştepta să simtă şocul electric. Poate va auzi un 
pârâit sau doar un zumzet. Poate nu va auzi nimic, ci doar va 
tresări puternic şi se va prăbuşi pe pardoseală, cuprins de 
convulsii şi bălind la greu. Dar nici vorbă de aşa ceva. Evans 
puse cartonul deoparte şi-i făcu semn lui Brandon să se retragă. 
Însă Luke nu se simţi deloc uşurat. 

Păcat că n-am murit, îşi spuse el. Ca să scap de toate astea. 

— Priscilla, du-l pe Luke în camera lui! spuse Hendricks. 

— Am înţeles, domnule doctor. Bran, ajută-mă să-l duc până 
la ascensor. 

Pe drum, Luke îşi mai revenise şi mintea lui începuse din nou 
să analizeze totul din jur. Chiar închiseseră proiectorul? Atunci 
de ce încă vedea punctele alea? 

— Faceţi o mare greşeală. 

Abia vorbea - îşi simţea şi gura, şi gâtul foarte, foarte uscate. 

— Eu nu sunt TP, aşa cum le ziceţi voi. Ştiţi asta, da? 

— Cum spui tu, bombăni Priscilla pe un ton indiferent. 

După care se întoarse spre Brandon - şi uite minune! 
Zâmbetul ei sincer o transformă într-o cu totul altă persoană. 

— Ne vedem mai încolo, bine? 

Brandon se hlizi cu gura până la urechi. 

— Normal că da! 

Apoi se făcu că-l loveşte pe Luke cu pumnul în faţă, oprindu- 
se cam la doi centimetri de nas. Luke se feri şi ţipă speriat. 
Brandon începu să râdă cu poftă, iar Priscilla îi aruncă o privire 
indulgentă, ce părea a spune de, ce să-i faci, băieții tot băieți 


rămân. 

— Calmează-te, păpuşel! zise Brandon. 

Şi porni pe coridorul de la Nivelul C, legănându-şi ostentativ 
fundul, ca o prostituată. Bastonul cu electroşocuri i se lovea 
ritmic de şold. 

Pe coridorul principal - pe care acum Luke îl considera a fi 
aripa locatarilor -, fetiţele (Gerda şi Greta) se uitau la el cu ochi 
mari şi înspăimântați. Se ţineau de mână şi strângeau la piept 
păpuşi identice, la fel ca ele. li aminteau lui Luke de gemenele 
dintr-un vechi film de groază”?. 

Priscilla îl însoţi până la uşa camerei şi apoi plecă fără să-i 
spună vreun cuvânt. Luke intră, observă că laptopul era la locul 
lui şi se prăbuşi pe pat, fără să se mai descalţe. Dormi cinci ore. 


'2 The Shining (n. tr.). 


15 

Doamna Sigsby îl aştepta pe doctorul Hendricks, zis şi 
Măgarul Kong, în apartamentul ei de lângă birou. Stătea pe o 
canapea mică. Hendricks îi întinse un dosar. 

— Ştiu că ai un cult pentru informaţiile pe hârtie, aşa că 
poftim! De parcă ai înţelege ceva. 

Ea nu îl deschise. 

— Nu-i vorba despre ce înţeleg sau nu înţeleg eu, Dan. Aici 
sunt rezultatele testelor tale, ale experimentelor tale 
neesenţiale, care nu par să meargă prea bine. 

Doctorul îşi semeţi bărbia, luând o atitudine belicoasă. 

— Agnes Jordan. William Gortsen. Veena Patel. Încă vreo doi 
sau trei, ale căror nume îmi scapă acum. Donna şi nu mai ştiu 
cum. Cu ei am obţinut rezultate pozitive. 

Ea oftă prelung, aranjându-şi coafura cam simpluţă. Hendricks 
îşi spuse că Siggers semăna tot mai mult cu o pasăre - sigur, cu 
un nas ascuţit în loc de cioc, dar cu aceiaşi ochi mici şi avizi. Un 
cap de pasăre cu creier de birocrat. Combinaţie sortită eşecului. 

— Şi alţi zeci cu puncte roz la dosar, în cazul cărora nu ai 
obţinut niciun rezultat. 

— Poate că ai dreptate, dar gândeşte-te puţin, spuse doctorul. 

In realitate, şi-ar fi dorit să-i spună Cum naiba poți să fii atât 
de bătută în cap? Numai că ştia prea bine că şi-ar face un rău 
ireparabil. 

— Dacă există vreo legătură între telepatie şi telekinezie, aşa 
cum sugerează experimentele mele, atunci, s-ar putea ca 
subiecţii să posede şi alte abilităţi paranormale, deocamdată 
latente, dar care aşteaptă să fie trezite. S-ar putea ca lucrurile 
de care sunt capabili copiii aceştia, chiar şi cei mai talentaţi 
dintre ei, să nu fie decât vârful aisbergului. la gândeşte-te cum 
ar fi dacă s-ar dovedi că vindecarea prin căi paranormale este 
posibilă? Că un glioblastom”? ca acela care l-a omorât pe John 
McCain" ar putea să fie vindecat doar prin puterea gândului? 
Cum ar fi dacă aceste abilităţi ar fi canalizate şi folosite pentru 
prelungirea vieţii, poate până la o sută cincizeci de ani, dacă nu 
şi mai mult? Şi asta ar putea fi doar începutul! 

— Am mai auzit toate lucrurile astea, zise doamna Sigsby. ŞI 


73 Tumoare cerebrală malignă, cu evoluţie rapidă (n. tr.). 
74 John McCain (1936-2018) - politician american, contracandidat al lui 
Barack Obama în alegerile prezidenţiale din 2008 (n. tr.). 


le-am citit în ceea ce numeşti cu multă satisfacţie „descrierea 
misiunii” tale. 

Ai auzit şi ai citit, dar nu înţelegi, îi spuse Hendricks în gând. 
Nici Stackhouse nu înțelege. Evans da, el mai pricepe câte ceva, 
dar nici măcar el nu-şi dă seama de uriaşul potențial care există 
aici. 

— Nu spun că puştiul acela - Ellis - sau Iris Stanhope ar fi 
deosebit de valoroşi. Că nu degeaba le-am pus eticheta roz. 

Hendricks pufni cu dispreţ şi flutură nepăsător din mână. 

— Ce spui tu era mai apropiat de realitate în urmă cu 
douăzeci de ani, zise doamna Sigsby. Poate chiar zece. 

— Dar... 

— Suficient, Dan! Ellis a dat vreun semn că posedă şi abilități 
telepatice sau nu? 

— Nu, dar a văzut luminile şi după ce am stins proiectorul, iar 
noi credem că acesta ar putea fi un indiciu. Un indiciu 
important. Din păcate, a făcut o criză şi nu am mai putut 
continua. Ştii bine că asemenea crize nu sunt ieşite din comun. 

Doamna Sigsby oftă. 

— Nu-ţi interzic să-ţi continui experimentele cu Luminile Stasi, 
Dan. Numai că trebuie să vezi imaginea de ansamblu. 
Principalul nostru scop este acela de a-i pregăti pe copii pentru 
Jumătatea Posterioară. Lucrul acesta este cel mai important, 
este obiectivul nostru esenţial. Nu ne preocupă în mod deosebit 
efectele secundare. Conducerea nu-i interesată de echivalentul 
metafizic al unui medicament care ajută la creşterea părului. 

Hendricks sări cât colo, ca pălmuit. 

— Nu poţi să compari un medicament pentru hipertensiune, 
care, sigur, poate să ajute şi la creşterea părului pe cheliile 
mahalagiilor, cu o procedură care ar schimba cursul existenţei 
umane! 

— Poate că nu şi poate că atât eu, cât şi cei care ne dau leafa 
am da dovadă de ceva mai mult entuziasm, dacă toate testele 
astea ale tale ar avea rezultate. Insă, până acum, n-ai avut 
parte decât de câteva reuşite absolut întâmplătoare. 

Doctorul căscă gura ca să o contrazică, dar o închise imediat 
ce-i văzu privirea amenințătoare. Cumplit de amenințătoare. 
Privire pe care o cunoştea prea bine. 

— Fii mulțumit că, pentru moment, îţi poţi continua 
experimentele. Şi chiar că trebuie să fii mulţumit, dacă te 


gândeşti că am pierdut câţiva copii din cauza lor. 

— Aveau etichete roz, mormăi el, pe acelaşi ton dispreţuitor 
de mai devreme. 

— Vorbeşti de parcă i-ai găsi pe toate drumurile, zise ea. 
Poate că aşa a fost pe vremuri, dar nu şi acum, Dan. Nu şi acum. 
Până una-alta, uite un dosar pe care să-l studiezi. 

Un dosar roşu. Pe care scria RELOCARE. 


16 

În seara aceea, când Luke intră în sala cea mare, o văzu pe 
Kalisha aşezată pe jos, cu spatele lipit de una dintre ferestrele 
mari, care dădeau spre terenul de joacă. Sorbea încet dintr-o 
sticluţă cu alcool, luată de la automat contra mai multor fise. 

— Bei chestia aia? o întrebă el, aşezându-se alături. 

Îi văzu pe geam pe Avery şi pe Helen făcând salturi pe 
trambulină. Parcă fata îl învăţa pe puşti cum să execute o tumbă 
înainte. Avea să se întunece curând şi vor fi obligaţi să intre în 
clădire. Chiar dacă nu se închidea niciodată, terenul de joacă nu 
era luminat, fapt care tăia elanul doritorilor de distracţii 
nocturne. 

— E prima oară. Mi-am consumat toate fisele. Are un gust 
cam nasol. Vrei şi tu? 

Îi întinse sticluta în care se afla o băutură care se chema 
„Twisted Tea””. 

— Pas. Auzi, Sha, de ce nu mi-ai zis că testul ăla cu luminile e 
atât de rău? 

— Spune-mi Kalisha. Doar tu îmi spui aşa şi îmi place. 

Vorbea un pic împleticit. Nu băuse decât câţiva stropi din 
ceaiul ăla cu alcool, dar probabil că nu era obişnuită. 

— În regulă. Kalisha. De ce nu mi-ai spus? 

Fata ridică din umeri. 

— Te pun să te uiţi la nişte luminiţe colorate care se mişcă şi 
te tot uiţi până ameţeşti un pic. Ce-i aşa de rău? 

Dar se auzi $e-i aşa dă ğu. 

— Pe bune? Tu doar atât ai păţit? 

— Da. De ce? Tu ce-ai păţit? 

— Mai întâi mi-au făcut o injecție şi am avut un fel de reacţie 
adversă la ea. Mi s-a blocat gâtul. Câteva minute am crezut că o 
să mor. 

— Înî. Şi mie mi-au făcut o injecție înainte, da’ n-am simţit 
nimic. Îmi pare rău că ţi-a fost aşa nasol, Lukey. 

— Asta a fost doar prima parte nasoală. După aia am leşinat 
în timp ce mă uitam la lumini. Cred că am făcut o criză sau cam 
aşa ceva. 

Şi îşi udase un pic pantalonii, dar nu avea de gând să 
dezvăluie această informaţie. 


75 Ceai rece cu alcool și diferite arome (n. tr.). 


— Când m-am trezit... 

Se întrerupse, încercând să-şi stăpânească emoţiile. Nu voia 
să plângă în faţa acestei fete drăguţe, cu ochi căprui şi păr 
negru şi cârlionţat. 

— M-am trezit când mă pălmuiau. 

Kalisha tresări. 

— Poftim? 

Luke dădu din cap. 

— Şi după aia, unul dintre doctori... Evans, îl ştii, da? 

— Ala cu muşştassa aia mică. 

Strâmbă din nas şi mai sorbi o dată din sticluţă. 

— Ăla. Avea nişte cartonaşe şi voia să zic eu ce era pe ele. 
Aproape sigur erau cartonaşe Rhine. Tu mi-ai povestit despre 
ele, mai ţii minte? 

— Normal că da. Mie mi-au făcut testul ăsta de vreo zece ori, 
dacă nu de vreo douăzeci. Dar niciodată după chestia cu 
luminile. După chestia cu luminile mă duceau înapoi în cameră. 

Mai sorbi o dată din sticluţă. 

— Probabil că ţi-au încurcat fişa cu a altui copil şi şi-au 
imaginat că eşti TP, nu TK. 

— Aşa am crezut şi eu la început şi le-am spus asta, dar au 
continuat să mă plesnească. De parcă ar fi crezut că mă 
prefăceam. 

— N-am mai auzit vreo nebunie mai mare, spuse ea. 

Cu aujit în loc de auzit. 

— Probabil că s-au purtat aşa pentru că nu sunt pozi, aşa cum 
ziceţi voi. Sunt obişnuit. Un copil roz, cum ne denumesc ei. 

— Mda, copil roz. Corect! 

— Tu ce ştii? A mai păţit cineva aşa o chestie? 

— Nu i-am întrebat niciodată. Sigur nu vrei şi tu o gură? 

Luke luă sticluţa şi bău puţin, dar numai pentru că nu voia s-o 
lase pe Kalisha să se ameţească prea tare. Băuse deja suficient. 
Şi, da, nu se înşelase: ceaiul acela - sau ce-o fi fost - era foarte 
scârbos. li dădu înapoi sticla. 

— Nu vrei să ştii de ce beau? 

— De ce? 

— Beau pentru Iris. În amintirea ei. E la fel ca tine, deloc ieșită 
din comun. Un pic TK, atâta tot. Au venit şi au luat-o de aici 
acum o oră. Şi, aşa cum ar zice George, n-o s-o mai vedem 
niciodată. 


Kalisha începu să plângă. Luke o cuprinse în braţe. Nu ştia ce 
altceva să facă. Fata îşi puse capul pe umărul lui. 


17 

În seara aceea intră din nou pe site-ul domnului Griffin, scrise 
adresa site-ului Star Tribune, se uită lung la ea cam trei minute, 
apoi renunţă şi nu mai apăsă tasta ENTER. Sunt un laş, îşi spuse 
el. Trebuie să aflu dacă au murit. Numai că nu credea că ar 
putea să primească această veste fără să cedeze nervos. 
Complet şi definitiv. Şi, în fond, la ce i-ar folosi să ştie? 

Aşa că scrise avocați din Vermont, specializați în drept 
bancar. Mai intrase pe link-urile respective, dar îşi spuse că era 
o idee bună să mai verifice o dată. Plus că aşa va trece mai 
repede timpul. 

După douăzeci de minute închise laptopul şi tocmai se întreba 
dacă să iasă din cameră şi să vadă cine mai era pe afară (ar fi 
preferat să se întâlnească din nou cu Kalisha, presupunând că 
aceasta nu dormea, doborâtă de aburii alcoolului), când văzu 
din nou punctele colorate. Se roteau în vârtejuri înaintea ochilor 
lui şi lumea din jur începu să dispară, să se îndepărteze de el, 
aidoma unui tren care pleacă din gară, lăsându-l singur pe 
peron. 

Işi puse capul pe laptopul închis şi începu să respire profund şi 
regulat, spunându-şi să reziste, să reziste, să se ţină tare. 
Spunându-şi că o să treacă. Nepermiţându-şi să se întrebe cum 
ar fi dacă nu ar trece. Bine măcar că acum putea să înghită. Da, 
cu înghiţitul nu avea nicio problemă. Şi, în cele din urmă, îi trecu 
senzaţia aceea că se îndepărta de sine însuşi - că plutea în 
derivă într-un univers de vârtejuri luminoase. Nu ştia cât timp 
trecuse, poate doar unul sau două minute. Numai că i se păruse 
mult mai mult. 

Intră în baie şi începu să se spele pe dinţi, privindu-se în 
oglindă. S-ar putea ca ei să ştie că văzuse punctele luminoase, 
aproape sigur ştiau. Insă nu aveau cum să ştie cealaltă chestie. 
Nu avea nici cea mai vagă idee ce fusese pe primul carton şi nici 
pe al treilea. Dar pe al doilea fusese un băiat pe bicicletă, iar pe 
al patrulea un căţel cu o minge în gură. Căţel negru, minge 
roşie. Deci, până la urmă, tot un fel de TP se pare că fusese. 

Sau devenise între timp. 

Işi clăti gura, stinse lumina, se dezbrăcă pe întuneric şi se 
culcă. Punctele acelea luminoase îl schimbaseră. Ei ştiau că se 
putea întâmpla aşa ceva, însă nu erau siguri. Nici el nu-şi dădea 
seama cum de era convins de asta, dar... 


Sigur, el era un cobai, poate toţi erau cobai în locul acesta, 
dar acelor TP şi TK mărunți, oarecare - roz - li se făceau teste 
suplimentare. De ce? Pentru că nu erau valoroşi? Pentru că se 
puteau lipsi de ei fără probleme, dacă ceva mergea prost? Luke 
n-avea cum să fie sigur de asta, însă i se părea foarte probabil. 
Doctorii ăia îşi imaginau că experimentul cu cartoanele dăduse 
greş, iar acesta era un lucru bun. Pentru că ei erau nişte oameni 
răi şi era bine să nu le dezvălui secretele tale, nu-i aşa? Însă i se 
părea că luminile acelea aveau şi alt scop pe lângă faptul de a 
dezvolta anumite talente ale copiilor roz, pentru că testul acesta 
li se făcea şi unor TK şi TP mai puternici - de exemplu Kalishei şi 
lui George. Şi, atunci, care să fie acest alt scop? 

Nu ştia. Ştia doar că punctele dispăruseră, că lris dispăruse, 
că poate punctele vor reveni, dar nu şi Iris. Iris plecase în 
Jumătatea Posterioară şi nu o vor mai vedea niciodată. 


18 

În dimineaţa următoare, la micul dejun au fost nouă copii. 
Însă, din cauză că Iris fusese luată, copiii aceştia nu au prea 
vorbit şi nu au râs deloc. George lles nu a făcut nicio glumă. 
Helen Simms a mâncat doar bomboane în formă de ţigări. Harry 
Cross şi-a umplut farfuria cu ouă jumări de la bufet şi le-a hăpăit 
(împreună cu bacon şi cartofi ţărăneşti) fără să ridice privirea, 
ca un om care lucrează contra cronometru. Cele două fetiţe - 
Greta şi Gerda Wilcox - nu s-au atins de mâncare până nu a 
apărut Gladys, care le-a convins să ia câteva îmbucături. 
Gemenele au părut încântate de atenţia pe care le-o dădea 
îngrijitoarea şi chiar au râs un pic. Luke s-a gândit că poate ar fi 
fost bine să le ia deoparte mai încolo şi să le spună că nu 
trebuie să se încreadă în zâmbetul lui Gladys. Dar nu ar fi făcut 
decât să le sperie şi mai tare şi la ce ar folosi asta? 

La ce ar folosi asta devenise o altă mantră, iar Luke ştia că nu 
era deloc bine să gândească astfel, că nu era decât un pas 
înainte pe drumul spre acceptarea totală a acestui loc. Şi nu 
voia să meargă pe drumul acela, nicicum nu voia să meargă pe 
el, însă nu se putea împotrivi logicii. Poate că era mai bine dacă 
pe Greta şi Gerda le consola atenţia acordată de Gladys. Dar 
atunci când se gândea la cele două fetiţe şi tortura cu 
termometrul rectal... când se gândea la cele două fetiţe şi la 
luminile alea... 

— De ce faci mutra asta? îl întrebă Nicky. Parcă ai muşcat 
dintr-o lămâie. 

— N-am nimic. Mă gândeam la Iris. 

— lris e istorie, frate! 

Luke îi aruncă o privire severă. 

— Eşti crud, omule! 

Nicky ridică din umeri. 

— De cele mai multe ori, aşa este şi adevărul. Vrei să ieşim să 
aruncăm la coş? 

— Nu. 

— Haide, măi! Te las pe tine să arunci de trei ori înaintea 
mea. 

— N-am chef. 

— Ţi-e teamă că tot o să te bat? îl întrebă Nicky fără strop de 
răutate în ton. 

Luke clătină din cap. 


— M-ar face să mă simt şi mai rău. Obişnuiam să mă joc aşa 
cu tata. 

Cuvântul obişnuiam îi zdreli timpanul. Şi sufletul. 

— Aha, înţeleg, spuse băiatul mai mare, aruncându-i o privire 
care lui Luke i se păru aproape de nesuportat, mai cu seamă că 
venea de la Nicky Wilholm. Auzi, omule... 

— Ce? 

Nicky oftă. 

— Dacă te răzgândeşti, mă găseşti afară. 

Luke ieşi din cantină şi începu să se plimbe aiurea pe 
coridorul unde se afla camera lui - acel coridor care te anunţa 
că astăzi era O ALTĂ ZI ÎN PARADIS -, apoi pe celălalt coridor, 
acela pe care îl botezase „Holul cu Maşina de Gheaţă”. Nici 
urmă de Maureen, aşa că merse mai departe. Trecu pe lângă 
alte postere motivaţionale şi pe lângă alte camere - câte nouă 
pe fiecare latură. Toate uşile erau larg deschise, lăsând să se 
vadă paturile nefăcute dinăuntru şi pereţii fără niciun poster. 
Acum arătau exact a ceea ce erau cu adevărat: celule de 
închisoare pentru copii. Trecu pe lângă boxa în care se afla 
ascensorul şi continuă să meargă pe lângă alte camere. 
Anumite concluzii se impuneau de la sine. De exemplu că, pe 
vremuri, Institutul avusese mult mai mulţi „oaspeţi”. Sau poate 
că oamenii cei răi de la conducere fuseseră prea optimişti. 

În cele din urmă, Luke ajunse într-o altă sală, unde Fred, omul 
de serviciu, spăla apatic pardoseala. Şi aici erau automate 
pentru gustări şi sucuri, dar erau goale şi scoase din priză. Pe 
ferestre nu se vedea niciun alt teren de joacă, ci doar o zonă 
mică şi acoperită cu pietriş şi un alt gard din sârmă, în spatele 
căruia se aflau nişte bănci (probabil pentru angajaţii care voiau 
să se recreeze la aer). Aproximativ şaizeci de metri mai încolo, 
era clădirea administrativă, scundă şi verde. Bârlogul doamnei 
Sigsby, care-i spusese că era aici pentru că i se ceruse să-şi 
servească patria. 

— Ce faci? îl întrebă Fred, omul de serviciu. 

— Mă plimb şi eu, răspunse Luke. Admir peisajul. 

— Nu-i niciun peisaj aici. Întoarce-te de unde ai venit! Joacă-te 
cu ceilalţi copii! 

— Şi dacă nu vreau? 

Din păcate, tonul lui era mai degrabă jalnic decât sfidător, aşa 
cum şi-ar fi dorit. Şi imediat îi păru rău că nu-şi ţinuse gura. 


Fred avea un walkie-talkie atârnat într-o parte a centurii, iar în 
partea cealaltă avea un baston cu electroşocuri. Puse mâna pe 
acesta din urmă. 

— Du-te înapoi! Nu mă face să-ţi zic încă o dată! 

— Bine. Îţi doresc o zi frumoasă, Fred! 

— Fac ceva pe ziua ta frumoasă! spuse omul de serviciu, 
reapucându-se de treabă. 

Luke se retrase, minunându-se de rapiditatea cu care-i 
fuseseră spulberate toate părerile ferme despre adulţi - printre 
care şi aceea că adulţii se poartă frumos cu tine dacă şi tu eşti 
politicos şi te porţi frumos. Trecu iar pe lângă toate acele 
camere goale, acum încercând să nu se mai uite înăuntru. | se 
păreau de-a dreptul sinistre. Oare câţi copii au stat în ele? Oare 
ce s-a întâmplat cu ei când au fost duşi în Jumătatea 
Posterioară? Şi unde erau acum? Acasă la ei? 

— Acasă pe dracu'! murmură el, dorindu-şi fierbinte să audă 
cum îl dojeneşte mama pentru că folosise cuvântul ăla urât. 

Suferea că nu-l are pe tatăl său alături, dar lipsa mamei îl 
durea ca o extracţie dentară fără anestezie. 

Când ajunse iar pe Holul cu Maşina de Gheaţă, observă 
căruciorul de rufe al lui Maureen în faţa uşii de la camera lui 
Avery. Băgă capul înăuntru, femeia îl văzu şi îi zâmbi în timp ce 
netezea cuvertura de pe patul puştiului. 

— Totul în ordine, Luke? 

Stupidă întrebare, dar ştia acum că femeia avea cele mai 
bune intenţii; însă nu-şi putea da seama dacă faptul că ştia asta 
avea sau nu avea vreo legătură cu spectacolul de lumini din 
ziua anterioară. Maureen i se părea mai palidă astăzi. Şi parcă şi 
ridurile alea din jurul gurii ei erau mai adânci. Precis că nu se 
simte bine, îşi spuse el. 

— Sigur. Tu ce faci? 

— Bine fac. 

Maureen minţea, iar asta nu era o presupunere ori vreun fel 
de intuiţie, ci un fapt de necontestat. 

— Numai că ăsta mic, Avery, a făcut pipi în pat azi-noapte, 
oftă ea. Nu-i primul şi nu va fi nici ultimul. Bine măcar că n-a 
trecut prin protecţia de la saltea. Ai grijă de tine, Luke! Şi vezi să 
ai o zi cât mai bună! 

Se uita ţintă la el, cu ochi plini de speranţă. Numai că 
speranţa înflorise în sufletul ei, nu în ochi. Şi Luke îşi spuse 


iarăşi: M-au transformat. Nu ştiu cum şi nu ştiu cât de mult, dar 
m-au transformat. Căpătase ceva nou. Se bucura foarte mult că 
minţise în privinţa cartonaşelor. Şi se bucura foarte mult că ei îl 
crezuseră. Deocamdată, cel puţin. 

Se prefăcu că pleacă, apoi se întoarse. 

— Parcă aş mai vrea nişte cuburi de gheaţă. M-au pălmuit 
cam tare ieri şi mă ustură obrajii. 

— Aşa să faci, fiule. Aşa să faci. ` 

Din nou sentimentul acela plăcut când o auzi spunând fiule. |i 
veni să zâmbească. 

Luă găleata din camera lui, aruncă gheața topită în chiuveta 
de la baie şi se întoarse la automat. Acolo o găsi pe Maureen - 
stătea aplecată, cu fundul lipit de peretele din ciment, cu 
mâinile proptite foarte jos pe picioare, aproape de glezne. Luke 
se repezi la ea, însă femeia îi făcu semn că nu are nimic. 

— Îmi întind spatele. Mă dezmorţesc şi eu puţin. 

Luke deschise uşa de la aparatul de făcut gheaţă şi luă paleta 
din plastic. Nu putea să-i strecoare vreun bileţel, aşa cum făcuse 
Kalisha, pentru că nu avea nici hârtie şi nici pix în cameră. Nici 
măcar un amărât de creion. Dar laptop avea. Poate era mai bine 
aşa. În locul ăsta bileţelele îţi puteau aduce necazuri. 

— Leah Fink, din Burlington, murmură el în timp ce lua 
cuburile de gheaţă. Rudolph Davis, din Montpelier. Amândoi au 
primit la un moment dat distincţia „Avocatul Anului”. Crezi că ai 
să ţii minte numele astea? 

— Leah Fink, Rudolph Davis. Dumnezeu să te binecuvânteze, 
Luke! 

Luke ştia prea bine că ar fi trebuit să se oprească aici, numai 
că îl râcâia curiozitatea. Întotdeauna îl râcâise. Aşa că, în loc să 
plece, continuă să lovească uşor gheaţa de parcă ar fi vrut să o 
sfărâme. Nu era deloc nevoie de asta, însă zgomotul era destul 
de puternic şi le acoperea şoaptele. 

— Mi-a zis Avery că ai nişte bani puşi deoparte pentru un 
copil. Ştiu că nu-i treaba mea... 

— la te uită! Micuţul Dixon poate să citească gândurile? Zău 
că-i bun la treaba asta, chiar dacă încă mai face pe el. inseamnă 
că n-are nicio etichetă roz la dosar. 

— Mda, e foarte bun, mormăi Luke, văzându-şi mai departe 
de treaba cu sfărâmatul (care sfărâmat?) gheții. 

— Păi, ce să zic? Are dreptate. Imediat ce am născut copilul, l- 


am dat în seama Bisericii să-i găsească părinţi adoptivi. Nu aş fi 
vrut în ruptul capului să mă despart de el, însă pastorul şi mama 
mea m-au făcut să mă răzgândesc. Nenorocitul ăla cu care m- 
am măritat nu a vrut copii, aşa că doar pe ăsta îl am. Dar chiar 
te interesează toate astea, Luke? 

Îl interesa, însă nu era o idee prea bună să poarte o discuţie 
mai lungă. Poate că e; nu auzeau ce-şi spun, dar cu siguranţă 
că-i vedeau. 

— Când a început să mă doară spatele, m-am gândit că ar 
trebui să aflu ce s-a ales de el. Şi am aflat. Statul zice că nu 
trebuie să ţi se spună unde îţi sunt copiii daţi spre adopţie, însă 
biserica păstrează dosarele încă din 1950. Am reuşit să fac rost 
de parola de la computer. Pastorul o ţine în casa parohială, sub 
tastatură. Băiatul meu e tot în Vermont, la două oraşe distanţă 
de mine. Şi e în ultimul an de liceu. Am reuşit să aflu că vrea să 
meargă la facultate. Pentru asta sunt banii pe care i-am strâns, 
nu ca să-i plătesc datoriile porcului cu care m-am măritat. 

Îşi şterse ochii cu mâneca de la uniformă cu un gest rapid, 
aproape jenat. 

Luke închise lada cu gheaţă şi se ridică. 

— Ai grijă cu spatele ăla, Maureen! 

— O să am. 

Dar dacă era cancer? Luke ştia că asta credea ea că este. 

Maureen îi atinse uşor umărul tocmai când dădea să plece. Se 
apropie mai mult de el. Tare urât îi mai mirosea respiraţia! Era 
respiraţie de om bolnav. 

— Băiatul meu nu trebuie să afle niciodată de unde sunt banii, 
dar trebuie neapărat să ajungă la el. Incă ceva, Luke. Să faci ce 
ţi se spune. Absolut tot ce ţi se spune. 

Şovăi puţin, apoi continuă: 

— Şi dacă mai vrei să stai de vorbă cu cineva, fără să te audă 
nimeni... aici să vii. 

— Credeam că sunt mai multe locuri unde... 

— Aici să vii, repetă Maureen, după care începu să-şi împingă 
căruciorul înapoi pe coridor. 


19 

Luke ieşi apoi pe terenul de joacă şi văzu cu uimire că Nicky 
făcea o partidă de baschet unu-la-unu cu Harry Cross. Râdeau 
amândoi şi se îmbrânceau şi se înjurau de parcă erau prieteni la 
cataramă încă din clasa întâi. La una dintre mesele de picnic, 
Helen şi Avery jucau „Război” cu două pachete de cărţi. Luke se 
aşeză lângă fată şi o întrebă cine câştigă. 

— Greu de spus, zise Helen. Ultima oară m-a bătut Avery, dar 
partida asta de acum e pe muchie. 

— | se pare o plictiseală maximă, dar se poartă frumos cu 
mine, spuse puştiul. Nu-i aşa, Helen? 

— Bineînţeles, micuţule Kreskin'*, bineînţeles. Şi după asta, 
trecem la „Bâza”. Ala n-o să-ţi mai placă, pentru că eu lovesc 
tare. 

Din senin, pe Luke îl cuprinse un soi de nelinişte şi în faţa 
ochilor începură să-i joace o sumedenie de puncte fantomatice. 
Doar o clipă. Şi apoi dispărură de parcă nici n-ar fi fost. 

— Unde-i Kalisha? N-au luat... 

— Nu, nu, nu, n-au luat-o nicăieri. Face duş. 

— Lui Luke îi place de ea, declară Avery. Mult de tot. 

— Avery? 

— Da, Helen? 

— Există anumite lucruri despre care nu-i frumos să vorbeşti. 

— De ce? 

— Pentru că aşa-i viaţa, spuse Helen, ferindu-şi repede 
privirea. 

Îşi trecu mâna prin părul bicolor, probabil încercând să-şi 
ascundă tremurul buzelor. Insă nu-i ieşi. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Luke. 

— De ce nu-l întrebi pe micuțul Kreskin? Că vede tot şi ştie 
tot. 

— l-au vârât termometrul în popou, spuse Avery. 

— Aoleu! murmură Luke. 

— Exact! exclamă Helen. Niciodată nu m-am mai simţit atât 
de umilită, în puii mei! 

— Înjosită, adăugă Luke. 

— Dar mi s-a părut absolut delicios, adăugă Helen. 

Izbucniră în râs amândoi. Lui Helen încă îi luceau lacrimile în 


76 The Amazing Kreskin (Uluitorul Kreskin) - mentalist american, celebru în 
anii 1970 (n. tr.). 


ochi, dar râsul era bun, era sănătos. Simplul fapt că încă puteau 
să râdă în locul acesta era o adevărată minune. 

— Nu m-am prins, interveni Avery. Cum adică să ţi se pară 
delicios un termometru vârât în popou? 

— Nu termometru e delicios, ci ce lingi de pe el după ce-l scoţi 
afară, spuse Luke şi începură iar să râdă în hohote. 

Helen lovi cu pumnul în masă, împrăştiind cărţile de joc. 

— Au! Fac pe mine! Nu vă uitaţi la cărţi! 

Şi o luă la fugă, aproape dărâmându-l pe George, care ieşea 
din clădire mâncând un baton cu unt de arahide. 

— Ce-a păţit? se interesă el. 

— A făcut pe ea, răspunse neimpresionat Avery. Eu am făcut 
azi-noapte în pat, aşa că ştiu ce înseamnă. 

— Mulţumesc frumos pentru că ne-ai împărtăşit această 
minunată aventură, zâmbi Luke. Du-te şi aruncă şi tu la coş cu 
Nicky şi Băiatul cel Nou! 

— Eşti nebun? Sunt prea mari şi Harry mi-a mai dat brânci o 
dată. 

— Atunci du-te şi sari pe trambulină. 

— M-am plictisit de trambulină. 

— Nu contează. Du-te şi mai sari puţin! Vreau să vorbesc ceva 
cu George. 

— Despre lumini? Ce lumini? 

Puştiul ăsta e al naibii de sinistru, îşi spuse Luke. 

— Du-te şi sari pe trambulină, Avester! Arată-mi că ştii să faci 
tumbe. 

— Şi încearcă să nu-ţi rupi gâtul, adăugă George. Dacă ai să 
ţi-l rupi, la înmormântare o să-ţi cânt un cântec al lui Joe Cocker. 
„Eşti atât de frumoasă””. Bine? 

Avery îl privi ţintă o secundă sau două, după care spuse: 

— Dar ţie nu-ți place deloc cântecul ăla. 

— Ai dreptate, zise George. Nu-mi place. Ce ţi-am spus eu 
adineauri se cheamă satiră. Sau poate ironie. Le încurc 
întotdeauna. Haide, du-te! la ursul şi plimbă-l! 

Târşâindu-şi fără chef picioarele, puştiul plecă spre 
trambulină. 

— Copilul ăsta are zece ani şi se poartă ca unul de şase. 
Singura chestie tare e porcăria aia cu cititul gândurilor, zise 
George. Cât de aiurea e? 


7! You are so beautiful (n. tr.). 


— Aiurea rău de tot. Tu câţi ani ai, George? 

— Treişpe, spuse posac George. Dar în ultima vreme mă simt 
ca de o sută. Auzi, Luke? Tu îi crezi pe ăştia când zic că părinţii 
tăi sunt bine, sănătoşi? 

Delicată întrebare. Luke răspunse după câteva clipe de 
gândire: 

— Nu... tocmai. 

— Dacă ai avea cum să afli pe bune ce e cu ei, ai face-o? 

— Nu ştiu. 

— Nici eu, oftă George. Am prea multe pe cap şi aşa. Aş fi 
distrus dacă aş afla că au... au... ştii ce vreau să zic. Dar mă 
întreb. Tot timpul. 

Aş putea să aflu eu, dacă vrei, îşi zise Luke. Aş putea să aflu 
ce s-a întâmplat şi cu părinții tăi şi cu ai mei. Şi era cât pe ce să- 
i şoptească asta la ureche, când îşi aduse aminte ce spusese 
George - că şi aşa avea prea multe pe cap. 

— Auzi? Testul ăla la ochi ţi l-au făcut şi ţie? 

— Normal. Ni l-au făcut tuturor. Ne-au băgat şi termometrul în 
fund, ne-au făcut şi EKG-ul şi RMN-ul şi tot felul de alte chestii 
din trei litere şi ne-au făcut analizele de sânge şi ne-au testat 
reflexele şi ne-au mai făcut tot felul de alte chestii minunate. 
Toate astea te aşteaptă şi pe tine, Lukey. 

Luke se gândi dacă să-l întrebe pe George dacă mai văzuse 
punctele alea după stingerea proiectorului, dar hotărî că era mai 
bine să se abţină pentru moment. 

— ie ţi s-a făcut rău? Că mie da. 

— Nee. M-au pus să stau la o masă şi cretinul ăla de doctor cu 
mustață a făcut câteva trucuri cu nişte cartoane. 

— Adică te-a întrebat ce e pe ele. 

— Da, adică asta. Probabil că erau cartonaşe Rhine, că n- 
aveau ce altceva să fie. Am făcut testul ăsta acum vreo doi ani, 
înainte să ajung aici, în găoaza iadului. Aia a fost după ce ai mei 
şi-au dat seama că pot să mişc obiectele din jur dacă mă uit la 
ele. Când au înţeles că nu e vreo şmecherie de-a mea, ca să-i 
bag în toţi sperieţii, au vrut să afle ce se întâmplă şi m-au dus la 
Princeton, unde-i chestia asta care studiază anomaliile - un fel 
de laborator sau cam aşa ceva. Nici nu ştiu dacă mai există. 
Parcă l-au închis. 

— Anomalii... tu vorbeşti serios? 

— Mada. Şi-or fi zis că sună mai ştiinţific decât parapsihologic. 


De fapt, laboratorul ăla făcea parte din Departamentul de 
Inginerie de la Princeton. Spune şi tu dacă ţi se pare normal! Doi 
masteranzi mi-au făcut testul cu cărţile Rhine, dar am cam dat-o 
în bară. În ziua aia nici n-am prea putut să mişc obiectele. Mi se 
mai întâmplă. 

Ridică din umeri şi continuă să povestească: 

— Probabil că ăştia de-aici şi-au zis că mă prefac, chestie care 
era OK pentru mine. Adică, în zilele bune pot să dărâm şi un 
morman de pietroaie doar gândindu-mă la ele; numai că asta n- 
o să facă gagicile să moară după mine. Păi, nu? 

Şi Luke îi spuse că era de acord - în fond, cea mai mare 
realizare a lui în domeniu fusese să dea jos de pe masă o tavă 
de pizza, fără măcar să se gândească la ea. 

— Şi după aia te-au luat la palme? 

— Mi-au tras una, răspunse George. Nasol de tot. Mi-a ţiuit 
urechea. Dar doar pentru că am încercat să fac un banc. Jigodia 
aia de Priscilla mi-a tras-o. 

— Am cunoscut-o şi eu. Mare jigodie! 

Cuvânt pe care mama lui îl detesta mai mult decât minunata 
expresie futu-i. Şi îl cuprinse din nou dorul. 

— Dar tu nu ştiai ce e pe cartoanele alea. 

George se uită la el ca la un nebun. 

— Păi, sunt TK, nu TP. La fel ca tine. De unde să ştiu? 

— Mda, n-aveai de unde. 

— Numai că mai făcusem testul ăsta şi la Princeton şi m-am 
apucat să-mi dau cu presupusul şi am zis că văd o cruce, după 
aia o stea, după aia nişte linii ondulate. Priscilla mi-a zis să nu 
mai mint şi atunci când Evans a ridicat următorul carton şi s-a 
uitat la el, eu i-am zis că-i o poză cu ţâţele Priscillei. Atunci m-a 
plesnit scârba. Şi după aia mi-au dat voie să mă duc în cameră. 
Adevărul adevărat e că nu păreau deloc interesaţi de mine. Mai 
degrabă voiau să bifeze alt dobitoc pe fişa lor de lucru. 

— Sau poate nici nu se aşteptau să descopere ceva, spuse 
Luke. Poate tu ai fost doar un fel de subiect de control. 

George începu să râdă. 

— Măi, eu nu pot să fiu nimic de genul ăsta. Despre ce 
vorbeşti? 

— Despre nimic. Nu contează. Le-ai mai văzut? Luminile alea? 
Punctele alea colorate? 

— Nu. 


Însă curiozitatea lui George fusese stârnită. 

— De ce? Tu le-ai mai văzut şi după aia? 

— Nuuuu... 

Luke se bucura nespus de mult că Avery nu mai era prin 
preajmă şi spera din suflet ca aparatul de radiorecepţie din 
capul puştiului să aibă o rază mică de acţiune. 

— Numai că mie mi s-a făcut rău... am făcut un fel de criză 
sau cam aşa ceva... şi după aia m-am temut ca nu cumva 
punctele alea să se întoarcă. 

— Eu nu pricep ce este locul ăsta. Care-i scopul lui, asta nu 
pricep eu, spuse George, parcă şi mai îmbufnat decât fusese 
mai devreme. Zici că ar trebui să fie un fel de instituţie 
guvernamentală, dar... uite, mama a luat cartea asta, da? Cu 
puţin timp înainte de a mă duce pe mine la Princeton. Se chema 
Farse sau episoade psihotice reale. Am citit-o şi eu după ce a 
terminat-o ea. ln cartea asta era un capitol despre 
experimentele pe care le face guvernul cu chestiile pe care 
putem să le facem noi. CIA a început să le facă încă din anii 
cincizeci. In cazuri de telepatie, telekinezie, premoniţie, ba chiar 
şi levitaţie şi teleportare. Era vorba şi de un oarecare consum de 
LSD. Au obţinut nişte rezultate, dar nimic spectaculos. 

Acum George se aplecă spre Luke şi îl privi drept în ochii verzi 
cu ochii lui albaştri. 

— Asta suntem noi, frate. Nimic spectaculos. Oare îşi 
imaginează ei că am putea să câştigăm supremaţia mondială în 
folosul Statelor Unite doar mişcând de colo până dincolo nişte 
cutii de biscuiţi - şi asta doar dacă sunt goale - sau întorcând 
paginile vreunei cărţi fără să le atingem? 

— Ar putea să-l trimită pe Avery în Rusia, spuse Luke. Le-ar 
dezvălui ce a mâncat Putin la micul dejun şi dacă poartă boxeri 
sau chiloţi normali. 

George zâmbi. 

— Părinţii mei... începu Luke. 

Insă tocmai atunci apăru Kalisha întrebând în gura mare cine 
voia să joace dodgeball”. 

Toţi voiau. 


78 Joc în care membrii fiecăreia dintre cele două echipe încearcă să lovească 
adversarii cu o minge (n. tr.). 


20 

În ziua aceea Luke nu a mai avut parte de niciun test, cu 
excepţia aceluia la care s-a supus singur şi pe care l-a picat din 
nou. A intrat încă de două ori pe site-ul Star Tribune şi tot de 
atâtea ori a ieşit de pe el, cu toate că a doua oară a aruncat o 
privire scurtă la titlul articolului de fond - ceva despre un tip 
care călcase nişte oameni cu camionul, doar ca să dovedească 
puterea religiei sale. Oribilă faptă, dar măcar era ceva ce se 
întâmplase în afara Institutului. Dovadă clară a faptului că 
lumea aceea încă exista. Inăuntrul Institutului se mai schimbase 
un lucru: acum apăruse numele lui pe mesajul de întâmpinare al 
laptopului. 

Mai devreme sau mai târziu tot va trebui să caute informaţii 
despre părinţii lui. Ştia prea bine asta, iar acum înţelegea 
perfect logica zicalei care încerca să te convingă de faptul că 
lipsa de veşti e semn bun. 

A doua zi l-au dus înapoi la Nivelul C, unde un laborant pe 
nume Carlos i-a luat trei eprubete de sânge, i-a făcut o injecție 
(la care nu a avut nicio reacţie adversă), după care l-a trimis la 
toaletă unde a trebuit să facă pipi într-un pahar din plastic. Apoi 
Carlos şi o infirmieră îmbufnată (Winona) l-au condus la Nivelul 
D. Luke aflase că Winona era foarte rea şi nu a încercat să intre 
în vorbă cu ea. L-au băgat într-o încăpere cu un echipament 
pentru RMN, care probabil costase o avere. 

Ar trebui să fie un fel de instituție guvernamentală, spusese 
George. Dacă aşa era, atunci, ce-ar zice contribuabilul de rând 
despre felul în care sunt cheltuiţi banii din taxele lui? Însă 
aceasta era ţara în care toată lumea credea că Big Brother avea 
legătură chiar şi cu obligaţia de a purta cască pe motocicletă 
sau cu faptul că trebuie să ai permis dacă vrei să-ţi cumperi o 
armă - aşa că probabil pe contribuabilul de rând l-ar fi durut 
undeva, îşi spuse Luke. 

Aici îl aştepta un alt laborant, însă, înainte ca el şi Carlos să-l 
bage pe Luke în aparat, în cameră năvăli doctorul Evans, care îi 
verifică urma de la ultima injecție şi o declară „cadră de 
frumoasă”. Ce naiba o mai fi însemnat şi asta. Apoi se interesă 
dacă mai avusese vreo altă criză sau dacă îl mai luase cu leşin. 

— Nu. 

— Şi punctele colorate? Le-ai mai văzut? Poate atunci când te 
jucai afară sau când te uitai la ecranul laptopului sau când te 


scremeai pe closet? Adică... 

— Ştiu ce înseamnă a te screme. Nu. 

— Să nu mă minţi, Luke! 

— Nu mint. 

Dar se întreba dacă RMN-ul ar putea să detecteze o anumită 
modificare în activitatea lui cerebrală care să dovedească 
contrariul. 

— Bine, bravo! 

Ba nu-i deloc bine, îşi spuse Luke. Se vede clar că eşti 
dezamăgit. Mă bucur. 

Evans mâzgăli ceva pe clipboard. 

— Continuaţi, doamnă, domnilor, continuaţi! 

Şi ţâşni pe uşă afară, la fel de agitat cum intrase - ca iepurele 
din cunoscuta poveste, care întârziase la o întâlnire extrem de 
importantă. 

Laborantul de la RMN - pe ecuson scria DAVE - îl întrebă pe 
Luke dacă suferea de claustrofobie. 

— Probabil ştii ce înseamnă şi asta. 

— Nu sufăr, răspunse Luke. Singura mea fobie este faţă de 
starea de captivitate. 

Dave era un individ de vârstă mijlocie, cu figură de om serios, 
cu ochelari şi aproape complet chel. Semăna cu un contabil. Dar 
desigur, la fel arătase şi Adolf Eichmann”?. 

— Dar dacă eşti... claustrofob, la asta mă refer... pot să-ţi dau 
o pastilă de Valium. Este permis. 

— Nu am nevoie. 

— Ar trebui s-o iei, interveni Carlos. O să stai cam mult în 
aparat şi Valiumul o să te ajute să treci cu bine peste experienţa 
asta. Ba chiar s-ar putea să te ia somnul, deşi e cam mult 
zgomot. O să auzi tot felul de bufnete şi pocnete. 

Luke ştia asta. Nu fusese niciodată într-un aparat de RMN, dar 
urmărise destule emisiuni medicale. 

— Mă abţin. 

Totuşi, după prânzul adus de Gladys, a luat pastila - pe de-o 
parte din curiozitate, dar mai ales din plictiseală. Avusese parte 
de trei sesiuni în aparat şi Dave îi spusese că îl mai aşteptau 
încă trei. Luke nu s-a obosit să întrebe pentru ce anume îl 
testau, ce căutau sau ce sperau să găsească. Probabil că 


7? Adolf Eichmann - ofiţer nazist, care a organizat și condus genocidul 
împotriva populaţiei evreiești (n. tr.). 


răspunsul ar fi fost tot nu-i treaba ta ori ceva de genul ăsta. De 
fapt, poate nici ei nu ştiau. 

Pastila de Valium i-a dat o stare de bine, de detaşare de tot şi 
de toate; şi, la ultima tură în aparat, chiar a aţipit, în ciuda 
zgomotelor puternice făcute de maşinăria care-i fotografia 
interiorul. Când a apărut Winona ca să-l ducă înapoi în camera 
lui, efectul Valiumului trecuse şi Luke se simţea vlăguit şi 
ameţit. 

Femeia scoase din buzunar un pumn de fise. | le dădu, dar 
una căzu şi se rostogoli pe jos. 

— Pune mâna şi ia-o, mototolule! 

Luke se aplecă şi o luă. 

— Ai avut o zi lungă şi grea, spuse femeia, schiţând un 
zâmbet adevărat. Ce-ar fi să-ţi iei ceva de băut? Ca să te 
detensionezi. Să te relaxezi. Eu îţi recomand Harveys Bristol 
Cream. 

Winona avea vârsta la care ar fi putut avea un copil ca Luke. 
Poate chiar doi. Oare şi lor le-ar fi recomandat vermutul ăla? Vai 
de mine şi de mine, ai avut o zi proastă la şcoală? Ce-ar fi să te 
relaxezi şi să bei ceva înainte să te apuci de teme? Se gândi să 
o întrebe asta. În fond, ce putea să-i facă? Să-i dea o palmă, 
dar... 

— La ce ar folosi? 

— Hî? se încruntă femeia la el. La ce ar folosi ce anume? 

— Orice, spuse el. Absolut orice, Winnie. 

Nu avea nevoie nici de vermut, nici de ceai alcoolizat, nici 
măcar de Stump Jump Grenache, denumire la care poate că se 
gândise John Keats când făcuse comparaţia „romantic ca luna 
pe panglica nopţii”. 

— la vezi cum vorbeşti, Luke! 

— Am să mă străduiesc. 

Îşi puse fisele în buzunar. Parcă nouă erau. Îi va da trei lui 
Avery şi câte trei gemenelor Wilcox. Suficient pentru dulciuri, 
dar nu şi pentru altceva. El acum nu-şi dorea decât o grămadă 
de proteine şi carbohidrați. Nu-i păsa ce mâncare va primi la 
cină, atâta timp cât avea aşa ceva. 


21 

În dimineaţa următoare, Joe şi Hadad l-au dus iarăşi la Nivelul 
C, unde i s-a cerut să bea o soluţie cu bariu. Tony stătea alături, 
cu mâna pe bastonul cu electroşocuri, pregătit să-l folosească 
dacă Luke ar fi încercat să se împotrivească. După ce a băut 
toată soluţia aia, a fost condus într-o cabină de dimensiunile 
unei toalete publice de pe marginea autostrăzii. Acolo i s-a făcut 
o radiografie. Totul a mers bine până când a ieşit din cabină. 
Atunci l-au apucat crampele şi s-a încovoiat de durere. 

— Nu care cumva să borăşti pe jos, spuse Tony. Dacă nu poţi 
să te ţii, du-te la chiuveta aia din colţ! 

Prea târziu. Mâncarea de la micul dejun, doar pe jumătate 
digerată, ţâşni afară sub formă de piure cu aromă de bariu. 

— La naiba! Acum să pui mâna să ştergi podeaua! S-o faci aşa 
de curată, încât să nu-mi fie silă să mănânc de pe ea! 

— O şterg eu, se oferi Hadad. 

— Ştergi curu' lu' mă-ta, asta ştergi! spuse Tony fără să-l 
privească şi fără să ridice tonul. 

Insă Hadad tresări puternic. 

— Tu poţi să aduci mopul şi găleata. Restul e treaba lui Luke. 

Hadad le aduse. Luke reuşi să umple găleata de la chiuveta 
din colţ, cu toate că încă nu-i trecuseră crampele. Braţele îi 
tremurau puternic şi nu avea cum să pună găleata jos fără să 
verse apa cu detergent. Joe se repezi să-l ajute şi îi şopti la 
ureche: 

— Rezistă, puştiule! 

— Dă-i mopul! ordonă Tony. 

Luke înţelese - aşa cum începuse acum să înţeleagă tot felul 
de lucruri - că individului îi făcea plăcere să-l tortureze astfel. 

Spălă podeaua, apoi o clăti bine sub atenta supraveghere a 
lui Tony. Apoi acesta constată că făcuse o treabă de mântuială 
şi îl puse s-o ia de la capăt. li mai trecuseră crampele şi acum 
reuşi singur să ridice şi să pună jos găleata. Hadad şi Joe stăteau 
jos şi discutau despre şansele pe care le aveau la următoarele 
meciuri echipele lor favorite de baseball - se pare că acestea 
erau Yankees şi San Diego Padres. Mai târziu, pe drumul înapoi 
spre ascensor, Hadad îl pocni amical pe spate şi-i spuse: 

— Te-ai descurcat foarte bine, Luke. Joey, tu ai nişte fise să-i 
dăm şi lui? Că eu am rămas fără. 

Joe îi dădu patru fise. 


— Pentru ce sunt testele astea? întrebă Luke. 

— Pentru o mulţime de lucruri, răspunse Hadad. Nu-ţi bate tu 
capul cu asta! 

Din punctul de vedere al lui Luke, acesta era poate cel mai 
stupid sfat pe care-l primise vreodată. 

— O să plec vreodată de aici? 

— Sigur că da, zise Joe. Deşi n-o să-ţi mai aminteşti nimic. 

Joe îl minţea. Insă nu era ca şi cum i-ar fi citit gândurile - cel 
puţin, nu cum îşi imaginase el că se întâmplă asta: că auzi 
cuvintele nerostite în propria-ţi minte sau le vezi scrise, la fel ca 
subtitrarea unui film străin, ci știa pur şi simplu, aşa cum ştia că 
există forţa gravitaţională sau că rezultatul radicalului din doi 
este un număr irațional. 

— Câte analize mai am de făcut? 

— Stai liniştit, mai ai o grămadă, spuse Joe. 

— Numai să ai grijă să nu vomiţi pe unde trece Tony Fizzale, 
adăugă Hadad, râzând cu poftă. 


22 

Când Luke intră în cameră, găsi acolo o altă femeie de 
serviciu dând cu aspiratorul. Femeia aceasta - JOLENE scria pe 
ecuson - era durdulie şi avea cam douăzeci şi ceva de ani. 

— Unde-i Maureen? o întrebă el, deşi cunoştea răspunsul. 

Era săptămâna ei liberă, iar când se va întoarce, s-ar putea să 
nu mai lucreze în această parte a Institutului. Cel puţin o 
perioadă. Spera că s-a dus în Vermont şi că încerca să rezolve 
problemele pe care i le făcuse nenorocitul ăla de soţ al ei, dar îi 
va fi dor de ea... deşi presupunea că o va întâlni din nou în 
Jumătatea Posterioară, atunci când va fi dus acolo. 

— Mo-Mo a plecat să facă un film cu Johnny Depp, zise Jolene. 
Unul din alea cu pirați, care le plac copiilor. Joacă rolul lui Jolly 
Roger®. 

Începu să râdă, apoi adăugă: 

— Ce-ar fi să ieşi puțin de aici şi să mă laşi să termin? 

— Vreau să mă culc. Nu mă simt bine. 

— Off, ba-ha-ha! exclamă Jolene. Tare răsfăţaţi mai sunteţi 
voi, ăştia micii! Ai o slugă care-ţi face curăţenie, alta care-ţi face 
de mâncare, ai televizor în cameră... tu îţi închipui că eu am 
avut televizor în camera mea când eram mică? Sau baia mea, 
proprie şi personală? Am avut trei surori şi doi fraţi şi ne băteam 
pe ea! 

— Noi, ăştia micii de aici, suntem obligaţi să înghiţim bariu şi 
după aia ne vomităm şi matele. N-ai vrea să încerci şi tu? 

Am început să vorbesc tot mai mult ca Nicky, îşi spuse Luke. 
Dar ia stai puţin! Ce-i rău în asta? Nimic. E bine să ai exemple 
bune în viață. 

Jolene se întoarse şi flutură ameninţător spre el tubul 
aspiratorului. 

— Ei, cum ar fi să-ţi trag una în cap cu ăsta? Vrei să afli? 

Luke plecă. Merse agale pe holurile din aripa dormitoarelor, 
oprindu-se de două ori ca să se sprijine de pereţi atunci când îl 
apucau crampele. Bine măcar că acum nu mai erau atât de dese 
şi nici atât de intense. Inainte să ajungă în sală, pustie acum, pe 
ale cărei geamuri se vedea clădirea administrativă, intră într- 
una dintre camerele goale, se întinse pe saltea şi adormi. Şi, 
pentru prima oară de când era în locul acesta, nu s-a mai trezit 


30 Jolly Roger - denumire dată steagului cu craniu arborat de corăbiile 
piraţilor (n. tr.). 


aşteptându-se să vadă pe fereastra din faţă casa lui Rolf Destin. 
După părerea lui Luke, acesta era un pas făcut exact în 
direcţia greşită. 


23 

A doua zi i s-a făcut o altă injecție, apoi a fost conectat la 
monitoarele de ritm cardiac şi de tensiune arterială şi pus să 
alerge pe banda supravegheată de Carlos şi de Dave. Aceştia au 
mărit viteza până când Luke a început să gâfâie tare şi risca să 
cadă de pe ea. Datele aparatului erau transmise pe un ecran 
mic şi, chiar înainte să-i micşoreze Carlos viteza, Luke văzu că 
pulsul îi ajunsese la 170. 

Pe când bea un pahar cu suc de portocale şi încerca să-şi 
tragă răsuflarea, în sală apăru un tip masiv şi chelios, care se 
sprijini cu spatele de perete şi îşi încrucişă braţele la piept. Era 
îmbrăcat cu un costum maro, destul de scump, dar nu purta 
cravată la cămaşa albă. Ochii lui căprui îl măsurau pe Luke din 
cap şi până în picioare - de la chipul aprins şi transpirat şi până 
la tenişii cei noi. Îi spuse: 

— Am aflat că te adaptezi mai lent, tinere. Poate Nick Wilholm 
are o legătură cu treaba asta. Nu-i o persoană al cărei 
comportament să-l pastişezi. Ştii ce înseamnă cuvântul ăsta, 
da? A pastişa? 

— Da. 

— Nick este insolent şi se poartă urât cu domnii şi doamnele 
care încearcă să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu. 

Luke nu spuse nimic. Metoda aceasta nu dădea greş 
niciodată. 

— Sfatul meu ar fi să nu te laşi influenţat de el. E un sfat pe 
care ţi-l dau din toată /inima. Şi mai am unul. Incearcă să 
interacţionezi cât mai puţin posibil cu personalul de serviciu. 

Pe Luke îl cuprinse panica, dar apoi îşi dădu seama că tipul 
chelios nu se referea la Maureen, ci la Fred, omul de serviciu. 
Era convins de asta, chiar dacă vorbise o singură dată cu Fred şi 
de mai multe ori cu Maureen. 

— Şi nu te mai aventura în Salonul de Vest şi nici în camerele 
goale. Dacă vrei să dormi, culcă-te în camera ta. Încearcă să-ţi 
faci şederea la noi cât mai plăcută. 

— Nu-i nimic plăcut aici, spuse Luke. 

— Ai dreptul la propria-ţi opinie, zise chelul. Sunt convins că ai 
auzit vorba aia care spune că opiniile sunt exact ca găoazele - 
fiecare om are câte una. Dar eu cred că eşti destul de deştept 
ca să ştii că există o mare diferenţă între nimic plăcut şi ceva 
neplăcut. Nu uita chestia asta! 


Şi chelul plecă. 

— Cine a fost ăla? întrebă Luke. 

— Stackhouse, îi răspunse Carlos. Şeful pazei din Institut. Nu 
vrei să te pui cu el, crede-mă! 

Dave se apropie de el. Avea o seringă în mână. 

— Trebuie să-ţi mai luăm puţin sânge. Durează foarte puţin. 
Fii băiat bun şi nu te opune, OK? 


24 

După banda de alergare şi după ultima probă de sânge, au 
urmat două zile fără teste - pentru Luke, cel puţin. | s-au mai 
făcut nişte injecții - din cauza uneia dintre ele l-a mâncat 
îngrozitor de tare braţul timp de o oră -, însă atâta tot. 
Gemenele Wilcox au început să se adapteze, mai cu seamă 
după ce s-au împrietenit cu Harry Cross. Acesta era TK şi se 
lăuda că putea să mişte din loc o grămadă de chestii, dar Avery 
zicea că-i abureşte. 

— Are mai puţină putere chiar şi decât tine, Luke. 

Luke îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu fi chiar atât de diplomat, Avery. Să nu faci vreo 
întindere. 

— Ce-i aia diplomat? 

— Dă o fisă şi caută pe computer. 

— Îmi pare rău, Dave, mă tem că nu pot, spuse Avery, imitând 
surprinzător de bine vocea suavă, dar înfiorătoare a lui HALL 
9000. 

Şi apoi începu să se hlizească. 

Harry se purta foarte frumos cu Greta şi Gerda - nimeni nu 
putea să conteste asta. De fiecare dată când le vedea, începea 
să zâmbească prosteşte. Se aşeza pe vine, întindea braţele şi 
fetiţele alergau la el. 

— O face ceva necurat cu ele? Voi ce ziceţi? îi întrebă Nicky 
într-o dimineaţă pe terenul de joacă, uitându-se la Harry, care 
supraveghea săriturile fetiţelor pe trambulină. 

— Bleah, scârbos! a exclamat Helen. Te-ai uitat la prea multe 
filme porno. 

— Ba nu, interveni Avery. 

Puştiului îi apăruse o mustață de ciocolată de la bomboanele 
pe care le mânca. 

— Nu vrea să... 

Şi-a dus mânuţele la spate şi a început să-şi mişte şoldurile 
înainte şi înapoi. Privindu-l, Luke îşi spuse că acela era un bun 
exemplu al caracterului nefast pe care îl avea telepatia. Aflai 
mult prea multe, mult prea devreme. 

— Bleah! exclamă iar Helen şi îşi acoperi ochii cu palmele. Nu 
mă face să-mi pară rău că nu sunt oarbă, Avester. 

— A avut cockeri, a zis Avery. Acasă la el. Fetele astea sunt 
un fel de... e un cuvânt... 


— Substitut, l-a ajutat Luke. 

— Da, ăsta e. 

— Nu ştiu cum se purta Harry cu câinii lui, i-a zis Nicky lui 
Luke mai târziu, în timpul mesei de prânz, dar fătucile astea îl 
cam epuizează. Parcă ar fi căpătat o păpuşă nouă. Una cu păr 
roşu şi ditamai burta. Uită-te şi tu! 

Harry stătea între cele două gemene, care îi dădeau să 
mănânce bucăţi de chiftea din farfuriile lor. 

— Mie mi se pare drăguţ, a spus Kalisha. 

Un zâmbet larg şi seducător a luminat atunci chipul băiatului, 
pe care se vedea şi o vânătaie urâtă la ochi, primită în dar de la 
unul dintre angajaţi. 

— Normal că aşa ţi se pare, Sha. 

Fata i-a surâs şi ea, iar Luke a simţit un ghimpe de gelozie 
înţepându-i inima. Cam aiurea reacţie în situaţia dată... dar, da, 
aşa simţea. 


25 

În următoarea zi, Priscilla şi Hadad îl conduseră pe Luke până 
la Nivelul E, unde nu mai fusese până atunci. Acolo i s-a puso 
perfuzie despre care Priscilla i-a zis că o să-l ajute să se simtă 
puţin mai relaxat. În realitate, l-a lăsat fără cunoştinţă. Când se 
trezi, dârdâind de frig, văzu că era în pielea goală şi că avea 
pansamente pe abdomen, pe piciorul drept şi pe partea dreaptă 
a trunchiului. Alt doctor, acum o femeie, cu numele 
RICHARDSON pe ecusonul prins de halatul alb, stătea aplecată 
peste el. 

— Cum te simţi, Luke? 

— Ce mi-ai făcut? 

Vru să ţipe, însă nu reuşi să scoată decât un mormăit 
înfundat. Îi băgaseră ceva în gât. Probabil un fel de tub de 
respirat. Se dezmetici şi îşi acoperi cu mâinile zona ruşinoasă - 
prea târziu. 

— Am luat câteva mostre, îi răspunse doamna doctor 
Richardson, smulgându-şi de pe cap boneta chirurgicală, făcută 
dintr-un material imprimat, şi eliberându-şi coama deasă de păr 
negru. Nu ţi-am scos un rinichi ca să-l vindem pe piaţa neagră, 
dacă îţi faci griji din pricina asta. O să te doară puţin, mai ales 
între coaste, dar o să-ţi treacă repede. Până atunci, să iei astea. 

Îi dădu un flacon maro, fără etichetă, în care se aflau câteva 
pastile. 

Apoi ieşi pe uşă, după care intră Zeke, cu hainele lui. 

— Să te îmbraci când eşti sigur că n-o să mai leşini. 

Şi Zeke, un gentleman în toate împrejurările, îi aruncă hainele 
pe jos. 

Într-un final, Luke se simţi mai în putere şi se îmbrăcă, apoi fu 
condus la dormitoare tot de Priscilla, de data aceasta împreună 
cu Gladys. Fusese lumină afară când îl duseseră acolo şi acum 
era întuneric. Poate chiar destul de târziu, însă nu avea cum să- 
şi dea seama - pierduse cu totul noţiunea timpului. 

— Poţi să ajungi singur la camera ta? îl întrebă Gladys. 

Dar fără să-i mai zâmbească cu toată gura; probabil că 
zâmbetul ei era setat doar pentru tura de zi. 

— Mda. 

— Du-te, atunci! Şi să iei o pastilă din flaconul ăla. E 
Oxicodonă. Te mai scapă de durere, dar te face şi să te simţi 
bine. Asta-i başca. Mâine-dimineaţă n-o să mai ai nimic. 


O porni pe coridor, ajunse în faţa camerei lui, întinse mâna 
spre clanţă şi se opri. Se auzeau nişte plânsete chiar din 
apropiere de tâmpenia aia de poster cu O ALTĂ ZI ÎN PARADIS. 
Adică din camera Kalishei. Rămase câteva clipe pe gânduri, 
pentru că nu voia să ştie din ce cauză plângea fata şi, mai ales, 
pentru că nu se simţea în stare să consoleze pe nimeni. Însă era 
vorba despre Kalisha, nu despre altcineva. Aşa că se duse la 
camera ei şi ciocăni uşor. Nu primi niciun răspuns şi atunci 
apăsă pe clanţă şi îşi băgă capul pe uşă. 

— Kalisha? 

Stătea întinsă pe pat, cu o mână peste ochi. 

— Pleacă, Luke! Nu vreau să mă vezi aşa. 

Mai că-i venea să facă ce îl rugase, însă nu asta voia ea. În loc 
să plece, intră în cameră şi se aşeză pe marginea patului. 

— Ce s-a întâmplat? 

De fapt, şi asta ştia. Însă nu toate detaliile. 


26 

Copiii se aflau pe terenul de joacă - toţi, cu excepţia lui Luke, 
care zăcea leşinat la Nivelul E în timp ce doamna doctor 
Richardson îl scobea în diferite locuri ca să-şi preleveze 
mostrele. Din sala cea mare au ieşit doi bărbaţi. Doi bărbaţi în 
uniforme roşii, nu în cele roz sau albastre pe care le purtau 
îngrijitorii şi laboranţii din Jumătatea Anterioară. Şi nici nu aveau 
ecusoane pe care să le fie scrise numele. Cei trei rezidenţi mai 
vechi - Kalisha, Nicky şi George - şi-au dat imediat seama 
despre ce era vorba. 

— Am fost convinsă că după mine au venit, îi spuse Kalisha lui 
Luke. Sunt cea mai veche şi, cu toate că mi-a trecut vărsatul de 
vânt, nu mi s-a mai făcut niciun test de cel puţin zece zile. Nici 
sânge nu mi-au mai luat şi ştii şi tu acum că vampirii ăştia 
nenorociţi profită de orice ocazie. Dar, nu. După Nicky veniseră 
ăia doi. După Nicky! 

Izbucnirea ei îl întristă pe Luke, pentru că o plăcea foarte 
mult, dar nu-l surprinse deloc. Şi Helen se întorcea spre Nicky, 
întocmai ca un ac de busolă care arată Nordul magnetic; la fel 
făcuse şi Iris; ba chiar şi micuţele gemene se uitau la el cu ochi 
strălucitori şi gurile căscate când trecea pe lângă ele. Dar 
Kalisha fusese alături de el cel mai mult timp, ei doi erau 
veteranii Institutului şi aveau aproximativ aceeaşi vârstă. 

— S-a bătut cu ei, continuă Kalisha. S-a bătut rău de tot. 

Se ridică în capul oaselor atât de brusc, că aproape îl răsturnă 
pe Luke de pe pat. Un rânjet feroce îi dezgolise dinţii şi îşi 
ridicase pumnii încleştaţi în dreptul pieptului încă nedezvoltat. 

— Eu trebuia să mă bat cu ei! Toţi am fi trebuit să ne batem 
cu ei! 

— Dar totul s-a petrecut prea repede, nu-i aşa? 

— L-a pocnit în gât pe unul dintre ei, dar celălalt i-a dat cu 
bastonul cu electroşocuri în şold. Probabil că i-a amorţit piciorul, 
dar, ca să nu cadă, s-a apucat de funiile alea de pe traseul cu 
obstacole şi l-a lovit şi pe ăsta cu piciorul bun, înainte ca boul 
să-şi folosească iarăşi bastonul cu şocuri electrice. 

— Şi l-a făcut să-l scape din mână, spuse Luke. 

| se derula întreaga scenă în faţa ochilor, dar nu trebuia să 
spună ce vede, pentru că nu voia ca ea să ştie că vede. Insă 
Kalisha nu păru să îşi dea seama. 

— Corect! Şi după aia, celălalt, ăla pe care l-a lovit în gât, i-a 


aplicat un electroşoc într-o parte, probabil cu rahatul ăla dat la 
forţă maximă, pentru că am auzit trosnetul, cu toate că eram 
departe - lângă terenul de shuffleboard. Nicky a căzut şi bărbaţii 
ăia doi s-au aplecat peste el şi i-au mai dat nişte electroşocuri şi 
el a zvâcnit. Zăcea acolo inconştient, dar a zvâcnit. Şi Helen a 
dat fuga la el strigând „Îl omorâţi, îl omorâţi, opriţi-vă!” Şi unul 
dintre bărbaţii ăia i-a dat un şut în coapsă şi ea a sărit în aer, ca 
un karatist din ăla tontălău. Tipul ăla a început să râdă, iar ea a 
căzut şi a început să plângă şi după aia l-au luat pe Nicky şi au 
plecat cu el. Dar, înainte să treacă de uşa de la sală... 

Se întrerupse. Luke o aşteptă să continue. Ştia ce urma să 
audă - era mai mult decât intuiţie, aşa cum avea tot mai des în 
ultimul timp -, însă trebuia s-o lase pe ea să-i spună. Pentru că 
nu voia să ştie că el era altfel acum; nimeni nu trebuia să ştie 
asta. 

— Şi-a mai revenit puţin, şopti fata. 

Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. 

— Atât cât să ne vadă. Şi ne-a zâmbit, ne-a făcut cu mâna. 
Ne-a făcut cu mâna. Atât de curajos era! 

— Înî, mormăi Luke. 

Auzi: era nu este. Îşi spuse: Și nu îl vom mai vedea niciodată. 

Pe neaşteptate, Kalisha îl apucă de ceafă şi îl trase spre ea cu 
atâta forţă, încât li se ciocniră frunţile. 

— Să nu îndrăzneşti să spui asta! 

— lartă-mă, zise Luke, întrebându-se ce alte gânduri îi mai 
citise. 

Spera că nu prea multe. Spera că era mult prea furioasă pe 
tipii în uniforme roşii care l-au dus pe Nicky în Jumătatea 
Posterioară. Următoarele ei cuvinte avură darul de a-l linişti în 
această privinţă. 

— Ţi-au prelevat mostre, nu-i aşa? Că eşti pansat. 

— Da. 

— Scârba aia cu păr negru, da? Richardson. Câte? 

— Trei. Una din picior, una din burtă, una dintre coaste. Acolo 
mă doare cel mai rău. 

Kalisha dădu din cap. 

— Mie mi-au luat una dintr-o ţâţă, ca la biopsie. Aia m-a durut 
ca naiba. Dar dacă nu iau nicio mostră de ţesut sau mai ştiu eu 
ce? Dacă ne bagă ceva înăuntru? Ştiu că ne zic că prelevează 
mostre, numai că mint mereu, de ce n-ar minţi şi acum? 


— Adică să ne fi băgat alte dispozitive de urmărire? De ce ar 
face aşa ceva, din moment ce deja ne-au pus microcipurile? 

Îşi atinse lobul urechii. Nu îl mai durea; devenise o parte din 
el. 

— Nu ştiu, murmură deznădăjduită Kalisha. 

Luke scoase din buzunar flaconul cu pastile. 

— Mi-au dat astea. Poate ar fi bine să iei şi tu una. S-ar putea 
să te mai liniştească puţin. Să te ajute să dormi. 

— Oxi? 

Luke dădu din cap. Kalisha întinse mâna spre flacon, dar şi-o 
trase imediat înapoi. 

— Chestia e că nu vreau una, nu vreau nici două. Le vreau pe 
toate. Însă probabil că-i normal să mă simt aşa. Probabil aşa 
trebuie. Nu crezi? 

— Nu ştiu, spuse Luke. 

Acesta era adevărul. Situaţia era prea complicată şi, 
indiferent cât de inteligent era, nu avea decât doisprezece ani. 

— Acum pleacă, Luke! Vreau să rămân singură şi să plâng în 
voie. 

— Bine. 

— Mâine o să mă simt mai bine. Şi dacă eu voi fi următoarea 
pe care o iau... 

— N-o să te ia nimeni. 

Dar ştia că tocmai spusese o mare prostie, una pe care numai 
un retardat - un maximo retardo - o putea spune. Pentru că îi 
venise sorocul. De fapt, îi venise de mult timp. 

— Dacă mă vor lua, să ai grijă de Avery. Are nevoie de un 
prieten. 

Îl privi în ochi şi adăugă: 

— La fel şi tu. 

— Bine. 

Kalisha încercă să zâmbească. 

— Eşti un scump. Vino-ncoa! 

Luke se aplecă, iar fata îl sărută mai întâi pe obraz şi apoi în 
colţul gurii. Buzele ei erau sărate. Pe Luke nu-l deranjă asta. 

Când deschise uşa, o auzi din nou pe Kalisha: 

— Pe mine ar fi trebuit să mă ia. Sau pe George. Nu pe Nicky. 
Dar l-au luat pe el pentru că nu a acceptat niciodată toate 
căcaturile lor. Pentru că el nu li s-a supus niciodată. 

Ridică tonul: 


— Sunteţi acolo? Ascultaţi ce zic? Sper că da, pentru că vreau 
să ştiţi că vă urăsc din tot sufletul meu! VA URASC! 

Se trânti pe perne şi începu să plângă în hohote. Luke se 
întrebă dacă era bine să se întoarcă. Nu o făcu. O consolase 
cum putuse şi nu se simţea deloc bine. Nu era vorba doar de 
supărarea pe care i-o provocase vestea despre Nicky, ci îl 
dureau toate locurile unde îl înţepase doctoriţa aia brunetă, 
Richardson. Nu conta dacă prelevase mostre de ţesut ori dacă 
băgase ceva în el (dispozitivele de urmărire n-ar fi avut niciun 
sens, dar poate era vorba despre nişte enzime sintetice sau 
vreun vaccin experimental), pentru că testele şi injecţiile lor nu 
aveau absolut nicio logică. Şi se gândi iarăşi la lagărele de 
concentrare şi la experimentele îngrozitoare şi absurde făcute 
acolo. Oameni congelati, oameni arşi de vii, oameni îmbolnăviţi 
dinadins. 

Se întoarse în camera lui, se gândi dacă să ia una sau două 
pastile de Oxi. Nu luă niciuna. 

Se gândi dacă să apeleze din nou la domnul Griffin ca să intre 
pe site-ul Star Tribune. Nu făcu nici asta. 

Se gândi la Nicky, idolul tuturor fetelor. Nicky, cel care îl 
pusese la punct pe Harry Cross, apoi se împrietenise cu el, iar 
pentru aşa ceva era nevoie de mult mai mult curaj decât pentru 
o simplă bătaie cu pumnii şi picioarele. Nicky, cel care s-a 
împotrivit tuturor testelor şi s-a luptat cu bărbaţii veniţi să-l 
ducă în Jumătatea Posterioară. Nicky, cel care nu s-a supus 
niciodată. 


27 

În ziua următoare, Joe şi Hadad i-au dus pe Luke şi George 
Illes în camera 11, de la Nivelul C, unde i-au lăsat singuri o 
vreme. Cei doi îngrijitori au revenit, fiecare cu câte un pahar din 
plastic, plin cu cafea. Era şi Zeke cu ei. Acesta avea ochii roşii şi 
părea că suferă de o mahmureală teribilă. A pus pe capetele 
celor doi băieţi câte o cască din cauciuc cu electrozi şi le-a 
strâns bine curelele sub bărbie. După ce Zeke le-a verificat 
afişajul, băieţii s-au aşezat alternativ la un simulator de condus. 
Apoi a apărut doctorul Evans, care a stat într-un colţ şi a luat 
notițe pe clipboard-ul de care nu se despărţea niciodată, în timp 
ce Zeke striga diferite numere care puteau (sau nu) să aibă 
legătură cu timpul de reacţie. Maşina condusă de Luke a trecut 
de mai multe ori pe roşu şi a provocat destul de multe 
accidente, soldate cu victime, până când băiatul a priceput cum 
stătea treaba. Dar după asta, testul i s-a părut destul de 
distractiv - o premieră în acest Institut. 

Când s-a terminat, a apărut şi doamna doctor Richardson. 
Acum purta un taior din trei piese şi pantofi cu toc. Ziceai că 
urmează să ia parte la o şedinţă cu şefii cei mari. 

— Pe o scală de la unu la zece, cât de tare te doare azi, Luke? 

— De doi, răspunse el. Pe o scală de unu la zece, cel mai mult 
îmi doresc să plec dracului de aici. lar asta e de unşpe. 

Doctoriţa chicoti de parcă auzise o glumiţă drăguță, îşi luă la 
revedere de la domnul doctor Evans (i-a spus Jim), după care 
plecă. 

— Deci, cine a câştigat? îl întrebă George pe doctorul Evans. 

— Nu-i un test de felul ăla, George, zâmbi indulgent Evans. 

— Da, nu e, dar cine a câştigat? 

— Amândoi aţi avut viteză de reacţie după ce v-aţi acomodat 
cu simulatorul. Ne aşteptăm la asta de la orice TK. Gata cu 
testele pe ziua de azi, băieţi! Ce ziceţi? Hadad, Joe, vă rog să-i 
duceţi la etaj pe aceşti doi tineri. 

Pe drumul spre ascensor, George spuse: 

— Cred că am călcat vreo şase pietoni înainte să-mi dau 
seama cum merge chestia aia. Tu câţi ai călcat? 

— Doar trei. Dar m-am ciocnit de un autobuz cu elevi. 
Probabil că am făcut nişte victime şi acolo. 

— Eşti varză, frate! Nici nu m-a interesat autobuzul. 

Veni ascensorul şi urcară toţi patru în el. 


— De fapt, am călcat şapte pietoni. Pe ultimul dinadins. Mi-am 
zis că era Zeke. 

Joe şi Hadad se uitară unul la celălalt şi izbucniră în râs. Luke 
îi aprecie un pic pentru chestia asta. Nu-i convenea, dar n-avea 
ce face. 

Când îngrijitorii se urcară în ascensor, probabil ca să se ducă 
în sala lor de recreere, aflată la un nivel inferior, Luke spuse: 

— După chestia cu punctele, te-au încercat cu cartoanele 
alea. Ţi-au făcut un test pentru telepatie. 

— Da, ţi-am zis deja asta. 

— Dar te-au testat vreodată pentru telekinezie? Ţi-au cerut să 
aprinzi vreo lampă sau să dărâmi un şir de piese de domino? 

George se scărpină în cap. 

— Uite că la asta nu m-am gândit până acum. Nu, nu m-au 
testat. Dar de ce s-o fi făcut, dacă oricum ştiu că mă pricep la 
treburi din astea? Mă rog, în zilele mele mai bune. Pe tine te-au 
testat? 

— Nu. Tu ai dreptate într-un fel, dar tot mi se pare ciudat că 
nu-i interesează să testeze limitele abilităţilor pe care le avem. 

— Totul e ciudat, Lukey-Loo. Pornind de la faptul că noi 
suntem aici. Hai să halim ceva! 

Majoritatea copiilor luau prânzul la cantină, însă Kalisha şi 
Avery erau pe terenul de joacă. Stăteau aşezaţi pe pietriş, 
sprijiniți cu spatele de gard, şi se uitau concentrați unul la 
celălalt. Luke îi spuse lui George să se ducă la masă şi ieşi pe 
teren. Fata neagră şi drăguță şi băieţelul alb nu scoteau nicio 
vorbă... şi totuşi discutau. Luke ştia asta, însă nu ştia despre ce 
anume vorbeau ei. 

Îşi aminti de fata de la examenul de bacalaureat care îl 
întrebase despre ecuaţia din problema cu un tip pe care-l chema 
Aaron şi cu suma pe care tipul ăsta trebuia s-o plătească pe 
camera de hotel. Parcă totul se petrecuse într-o altă viaţă, însă 
şi acum Luke îşi amintea extrem de bine că nu reuşise să 
priceapă cum de un exerciţiu de matematică atât de simplu 
pentru el i se părea atât de greu fetei. Abia acum înţelegea. 
Pentru că orice se petrecea între Kalisha şi Avery îl depăşea 
complet. 

Kalisha îl observă şi-i făcu semn să plece. 

— Vorbim mai încolo, Luke. Du-te la masă! 

— Bine, răspunse el. 


Însă nu au vorbit la prânz, pentru că fata nu a venit să 
mănânce. Mai târziu, după câteva ore de somn profund (până la 
urmă cedase şi luase una dintre pastilele alea contra durerii), s- 
a dus la ea. Uşa de la camera Kalishei era larg deschisă. 
Dispăruseră şi cuvertura trandafirie, şi pernele cu volănaşe fru- 
fru. La fel şi fotografia înrămată a lui Martin Luther King. Luke 
rămase în prag, cu mâna la gură, cu ochii holbaţi, încercând să 
se dezmeticească. 

Dacă s-ar fi împotrivit, aşa cum făcuse Nicky, precis l-ar fi 
trezit zgomotul, chiar dacă luase pastila aia. Cealaltă variantă, 
că s-ar fi dus de bunăvoie, era mai puţin digerabilă, însă - 
trebuia să recunoască - mult mai probabilă. Oricum ar fi fost, 
fata care îl sărutase de două ori dispăruse de acolo. 

Luke se întoarse în camera lui şi îşi îngropă faţa în pernă. 


28 

În noaptea aceea, Luke îşi deschise laptopul ridicând o fisă în 
faţa camerei acestuia şi apelă din nou la serviciile domnului 
Griffin. li dădea speranţe faptul că încă putea s-o facă. Posibil ca 
nenorociţii care conduceau locul ăsta să fi ştiut despre 
stratagema lui, dar la ce le folosea? lar gândul acesta duse la o 
concluzie care părea destul de solidă, cel puţin pentru el: la un 
moment dat, s-ar putea ca Minionii lui Sigsby să-l prindă trăgând 
cu ochiul la lumea de afară. Dar uite că deocamdată nu se 
întâmplase asta. Inseamnă că nu-i monitorizau computerul. Sunt 
neglijenți în anumite privințe, îşi spuse el. Poate chiar în mai 
multe. În fond, de ce n-ar fi? Că doar nu au de-a face cu 
prizonieri de război, ci doar cu nişte copii speriați şi tulburați. 

De pe site-ul domnului Griffin intră pe prima pagină a ziarului 
Star Tribune. Articolul de fond de astăzi se ocupa de inegalitatea 
accesului la serviciile de sănătate, dezbatere care dura deja de 
ani buni. Il cuprinse din nou groaza gândindu-se ce ar putea să 
găsească pe paginile următoare şi îi veni să iasă de pe site, apoi 
să şteargă istoricul căutărilor, să închidă computerul şi să se 
ducă la culcare. Eventual să mai ia o pastilă. Ceea ce nu ştii nu 
are cum să te rănească - asta era o altă zicală veche. Şi, pe 
bune acum, nu suferise suficient pentru o singură zi? 

Apoi se gândi la Nick. Oare Nick Wilholm ar fi dat înapoi ca un 
laş, dacă ar fi ştiut de posibilităţile oferite de domnul Griffin? 
Poate că nu. Aproape sigur că nu. Insă el nu era la fel de curajos 
ca Nicky. 

Işi aduse aminte de Winona şi cum îi dăduse ea pumnul ăla de 
fise şi cum, atunci când scăpase una pe jos, îl făcuse „mototol” 
şi îi spusese să o ridice. Şi cum se aplecase el şi o luase de pe 
jos, fără să crâcnească. Nicky nu s-ar fi purtat aşa. Parcă îl şi 
auzea acum răţoindu-se la infirmieră: Ba ridic-o tu, Winnie, apoi 
primind fără să clipească lovitura care ar fi urmat. Poate chiar 
ripostând în acelaşi fel. 

Numai că Luke Ellis nu era aşa. Luke Ellis era un băiat model, 
care făcea tot ce i se cerea, indiferent dacă era vorba despre 
treburile de acasă sau de repetiţia cu orchestra şcolii. Nu putea 
să sufere afurisita aia de trompetă, fiecare a treia notă pe care o 
scotea era falsă şi stridentă ca naiba, dar a rămas în orchestră, 
pentru că domnul Greer i-a spus că avea nevoie de cel puţin o 
activitate extracurriculară care să nu aibă legătură cu vreun 


sport. Luke Ellis era tipul de copil bun, care se străduia să fie 
prietenos şi să socializeze cu oamenii, ca să nu se creadă 
despre el că ar fi fost şi ciudat, nu doar prea deştept. A bifat 
toate interacţiunile corecte şi apoi s-a întors la cărţile lui, pentru 
că în cărţile acelea găsea formulele magice, capabile să scoată 
la lumină tot ce era ascuns în acest abis care era lumea: toate 
marile enigme. lar pentru Luke, doar aceste enigme contau. 
Cândva în viitor, poate se va apuca şi el să scrie cărţi. 

Însă acum, singurul lui viitor era Jumătatea Posterioară. lar 
singurul adevăr era La ce ar folosi asta? 

— La dracu'! şopti el şi intră pe secţiunea cu ştiri locale a 
ziarului Star Tribune. 

Inima îi bubuia în urechi şi îi pulsa în rănile mici, care 
începuseră deja să se închidă sub pansamente. 

Nu avu nevoie să caute prea mult; află tot ce era de aflat de 
îndată ce dădu cu ochii de fotografia făcută cu un an în urmă la 
şcoală. Nici nu mai trebuia să citească titlul articolului, dar îl citi 
oricum: 

CONTINUĂ CĂUTĂRILE ÎN CAZUL BĂIATULUI DISPĂRUT 
DIN FALCON HEIGHTS, Al CĂRUI PĂRINŢI AU FOST 
ASASINAȚI DE NECUNOSCUȚI. 

Şi apărură din nou luminile colorate, multe, foarte multe 
lumini care se roteau şi pulsau. Luke îşi miji ochii, încercând să 
vadă printre ele, închise laptopul, se ridică de pe scaun şi ajunse 
la pat din doar doi paşi, făcuţi parcă cu picioarele altcuiva, 
picioare care-i tremurau tare de tot. Rămase multă vreme întins 
acolo, în lumina blândă a veiozei, cu ochii fixaţi în tavan. In cele 
din urmă, afurisitele alea de puncte de pop-art începură să se 
şteargă. 

Băiatul dispărut din Falcon Heights, ai cărui părinţi au fost 
asasinați. 

Parcă o trapă de care nu avusese habar i se deschisese brusc 
în minte şi un singur gând - unul singur, dar clar, ferm şi 
puternic - îl împiedica să cadă prin ea: poate îl urmăreau şi 
acum. Nu credea că ei ştiau ceva despre site-ul domnului Griffin 
şi nici despre faptul că el se pricepea să-l folosească pentru a 
ajunge la ştirile din lumea exterioară. Nu credea nici că ei 
bănuiau că luminile produseseră o schimbare fundamentală în 
creierul său. Era aproape convins că ei îşi spuneau că 
experimentul dăduse greş. Deocamdată aşa îşi spuneau, iar 


aceste lucruri erau în avantajul lui. 

Minionii lui Sigsby nu erau omnipotenţi. O dovedea faptul că 
el reuşea să acceseze în continuare site-ul domnului Griffin. 
Singura revoltă pe care o aşteptau din partea rezidenţilor era 
cea directă. Odată ce această revoltă fizică era înăbuşită prin 
spaimă, bătaie sau electroşocuri, copiii erau lăsaţi singuri pe 
perioade scurte - la fel cum Joe şi Hadad îi lăsaseră în C-11 pe el 
şi pe George, cât se duseseră să-şi ia cafelele. 

Asasinați. 

Da, acest cuvânt era trapa şi era extrem de uşor să cadă prin 
ea. De la bun început, Luke fusese aproape convins că oamenii 
de aici îl minţeau. Insă acel adverb, aproape, ţinuse trapa 
închisă şi îi dăduse o fărâmă de speranţă. Însă titlul acela sec 
din ziar alungase orice urmă de speranţă. Şi, din moment ce 
părinţii lui erau morţi - asasinati -, care era cel mai probabil 
suspect? Normal că BĂIATUL DISPĂRUT. Poliţiştii care 
anchetau crima aflaseră deja că era vorba despre un copil 
deosebit, un geniu - şi, oare, nu se spunea că tocmai geniile au 
cele mai instabile personalităţi? Că tocmai oamenii geniali sunt 
aceia care deraiază mai des decât cei normali? 

Kalisha îşi exprimase sfidarea urlând. Luke nu putea face 
asta, indiferent cât de mult îşi dorea. Pe dinăuntru, putea să urle 
şi să înjure cât voia, dar nu cu glas tare. Nu ştia dacă toate 
secretele astea îl ajută la ceva, dar ştia că existau crăpături în 
găoaza asta a iadului, aşa cum foarte bine îl numise George lles. 
Dacă şi-ar folosi ca pe un fel de rangă aceste secrete - şi 
inteligenţa lui chipurile superioară -, atunci, poate că ar reuşi să 
lărgească una dintre crăpăturile alea de acolo. Nu ştia dacă în 
felul acesta va putea să evadeze, dar va găsi el o modalitate, iar 
evadarea va fi doar primul pas. 

Loveşte-i unde-i doare mai tare, îşi spuse el. Aşa cum a făcut 
Samson după ce i-a tăiat Dalila părul. Dărâmă dracului Institutul 
ăsta peste ei şi zdrobeşte-i. Zdrobeşte-i pe toți! 

La un moment dat, căzu într-un somn agitat. Visă că era 
acasă la el şi că mama şi tata erau în viaţă. Frumos vis! Tata i-a 
spus să nu care cumva să uite să scoată gunoiul din casă. Mama 
a făcut clătite, pe care Luke le-a mâncat cu sirop de mure. Tata 
le-a mâncat pe ale lui cu unt de arahide în timp ce urmărea 
ştirile de dimineaţă de la CBS - prezentate de Gayle King şi 
Norah O'Donnel, tipă tare mişto - şi după aceea a plecat la 


serviciu, dar nu înainte de a-l săruta pe Luke pe obraz şi pe 
Eileen pe gură. Da, foarte frumos vis. Mama lui Rolf îi ducea pe 
amândoi la şcoală şi, atunci când a claxonat în faţa casei, Luke 
şi-a înşfăcat ghiozdanul şi a dat fuga la uşă, iar mama a strigat 
după el: „Hei, nu uita banii pentru prânz!” şi el s-a întors să-i ia, 
numai că nu erau bani, ci fise. Şi atunci s-a trezit şi şi-a dat 
seama că nu mai era singur în cameră. 


29 

Luke nu-şi putea da seama cine era persoana aceea, pentru 
că probabil că stinsese veioza la un moment dat, chiar dacă nu- 
şi mai amintea acum s-o fi făcut. Insă a auzit un fâşâit slab de 
paşi în apropierea biroului şi primul gând al lui a fost că unul 
dintre  îngrijitori venise să-i ia laptopul, pentru că îl 
monitorizaseră tot timpul, iar el a fost un bou că şi-a imaginat 
altceva. Da, a fost un maximo retardo. 

Furia care îl cuprinse avea toxicitatea otrăvii. Nu se dădu jos 
din pat în mod normal, ci sări de-a dreptul din el, intenţionând 
să-l doboare pe străinul din cameră. Nu conta dacă acesta îi 
dădea o palmă sau îl lovea cu pumnul sau îl electrocuta cu 
bastonul ăla afurisit. Măcar va apuca să-i dea şi el câteva. Poate 
că oamenii care se ocupau de locul acesta nu aveau să 
înţeleagă motivul real pentru care el îi lua la pumni, dar nici asta 
nu conta. El cunoştea motivul. 

Numai că nu era un adult. Luke se ciocni de un trup micuţ, de 
copil, şi îl dădu de-a rostogolul. 

— Au, Lukey, nu! Nu da! 

Avery Dixon. Avester, cum îi spuneau ei. 

Luke orbecăi în jur, puse mâinile pe el, îl ridică şi îl duse pe 
pat, apoi aprinse veioza. Avery avea o privire îngrozită. 

— Dumnezeule mare, ce cauţi aici? 

— M-am trezit speriat din somn. Nu pot să mă duc să stau cu 
Sha, pentru că au luat-o de aici. Aşa că am venit la tine. Pot să 
rămân? Te rog? Te rog mult de tot? 

Era adevărat, însă nu era tot adevărul. Luke înţelese asta cu o 
claritate care făcea ca toate celelalte „cunoştinţe” ale lui să 
pară vagi şi nesigure. Pentru că Avery era un TP puternic, mult 
mai puternic decât Kalisha, iar acum Avery era... era... în plină 
emisie. 

— Poţi. 

Avery vru să se urce în pat, dar Luke îl opri repede. 

— Nu-nu-nu, te duci la baie mai întâi. Nu vreau să faci pipi la 
mine în pat. 

Avery nu protestă şi Luke auzi şiroitul urinei în vasul de 
toaletă. Cam mult timp, cam multă urină. Avery se întoarse şi 
Luke stinse lumina. Avery se cuibări lângă el. li plăcea că nu mai 
era singur. De fapt, se simţea minunat. 

Avery îi şopti la ureche: 


— Îmi pare rău de părinţii tăi. 

Luke amuţi. Când îi mai trecu şocul, şopti şi el: 

— Despre mine vorbeai cu Kalisha ieri, pe terenul de joacă? 

— Da. Ea m-a chemat. Mi-a zis că o să-ţi trimită scrisori şi că 
eu o să fiu poştaşul. Poţi să le zici chestia asta şi lui George şi 
Helen, dacă tu crezi că n-o să zică nimănui. 

Nu le va spune, pentru că în locul acesta nu puteau exista 
secrete. Aici nimic nu era sigur. Nici măcar propriile gânduri. Îşi 
aminti ce spusese atunci când Kalisha i-a povestit cum se 
luptase Nicky cu îngrijitorii în uniforme roşii, veniţi din Jumătatea 
Posterioară: L-a făcut să-l scape din mână. Adică bastonul cu 
electroşocuri. Fata nu l-a întrebat de unde ştia ce se întâmplase 
- pentru că aproape sigur înţelegea de unde. Ei, cum de-şi 
imaginase că va putea să-i ascundă această nou dobândită 
abilitate a lui? Poate ar fi putut să-şi ascundă de ceilalţi talentul 
telepatic. Însă nu şi de Kalisha. Nu de Avery. 

— Uite! şopti puştiul. 

Luke îşi spuse că nu avea ce să vadă, din moment ce veioza 
era stinsă, iar camera nu avea nicio fereastră prin care să intre 
lumina de afară. Totuşi, privi în întunericul de acolo şi i se păru 
că o vede pe Kalisha. 

— Se simte bine? şopti el. 

— Da. Deocamdată. 

— E şi Nicky acolo? Şi el e bine? 

— Da, răspunse Avery. Şi Iris. Numai că pe ea o doare capul. 
Şi pe alţi copii de acolo îi doare. Sha crede că e din cauza 
filmelor. Şi a punctelor. 

— Ce filme? 

— Habar n-am, că Sha încă n-a văzut niciunul. Da’ Nicky a 
văzut. Şi Iris. Kalisha zice că ea crede că mai sunt şi alţi copii în 
altă parte - în jumătatea din spatele Jumătăţii Posterioare, cum 
ar veni -, dar sunt puţini acolo unde au ajuns ei acum. Jimmy şi 
Len. Şi Donna. 

Eu am computerul Donnei, îşi spuse Luke. L-am moştenit de la 
ea. 

— Şi Bobby Washington a fost acolo, dar acum nu mai e. Iris i- 
a zis lu’ Sha că l-a văzut. 

— Nu-i cunosc pe copiii ăştia. 

— Kalisha zice că Donna a ajuns în Jumătatea Posterioară 
doar cu două zile înainte să te aducă pe tine. De-aia ai căpătat 


computerul ei. 

— Tare ciudat eşti, mă ia cu fiori, spuse Luke. 

Avery, care probabil ştia că era ciudat şi că avea darul de a da 
fiori oamenilor, nici nu-l luă în seamă. 

— Li se fac injecții tot timpul şi după aia văd puncte. Injecţii şi 
puncte, puncte şi injecții. Sha zice că are senzaţia că se 
întâmplă lucruri nasoale în Jumătatea Posterioară şi că poate tu 
ai reuşi să faci ceva. Zice că... 

Nu-şi mai termină vorbele. Nici nu era nevoie. În faţa ochilor 
lui Luke apăru o imagine de foarte scurtă durată, însă extrem de 
clară, fără îndoială trimisă de Kalisha Benson via Avery Dixon: 
un canar într-o colivie. Uşiţa se deschise brusc şi canarul zbură 
afară. 

— Zice că doar tu eşti suficient de deştept. 

— O să încerc, spuse Luke. Ce altceva ţi-a mai zis? 

Dar nu mai primi niciun răspuns. Avery adormise. 


EVADAREA 
— 20 —————— 


1 

Au trecut trei săptămâni. 

Luke mânca. Dormea, se trezea, mânca din nou. A memorat 
foarte repede meniul şi aplauda sarcastic, împreună cu ceilalţi 
copii, de fiecare dată când apărea un fel nou de mâncare. În 
unele zile i se făceau teste. În alte zile i se făceau injecții. Mai 
erau şi zile în care i se făceau şi teste, şi injecții. Câteva injecții 
i-au făcut rău. Cele mai multe nu i-au făcut nimic. Nu i s-a mai 
blocat niciodată gâtul, lucru pentru care era extrem de 
recunoscător. Işi pierdea vremea pe terenul de joacă. Se uita la 
televizor şi s-a împrietenit cu Oprah, Ellen, Dr Phil, Judge Judy®. 
S-a uitat pe YouTube la filmuleţe cu pisici care se priveau în 
oglindă şi cu căţei care se jucau cu discul. Uneori se uita singur, 
alteori împreună cu ceilalţi copii. Când Harry intra la el în 
cameră, era întotdeauna însoţit de gemenele care îi cereau să le 
pună desene animate. Când Luke intra în camera lui Harry, 
aproape mereu le găsea şi pe gemene acolo. Harry nu avea 
nicio treabă cu desenele animate. Lui Harry îi plăceau 
filmuleţele cu tot felul de lupte corp la corp şi cu accidentele din 
cursele NASCAR. De obicei, îl întâmpina pe Luke cu îndemnul: 
„la uită-te la asta!” Gemenele erau înnebunite după cărţile de 
colorat, iar îngrijitorii le aduceau mereu teancuri mari. Fetiţele 
se străduiau să nu depăşească contururile; însă, într-o zi, nu au 
reuşit şi atunci au izbucnit în hohote incontrolabile de râs, de 
unde Luke a dedus că ori erau bete, ori drogate. L-a întrebat pe 
Harry şi acesta a zis că voiseră să încerce. A avut bunul-simţ să 
pară jenat, iar atunci când fetiţele au vomitat (în tandem, aşa 
cum făceau absolut tot), a avut bunul-simţ să pară şi mai 
ruşinat. Plus că a strâns singur mizeria. Într-o zi, Helen a făcut 
un triplusalt pe trambulină, după care a râs, a făcut o 
plecăciune, a izbucnit în plâns şi nu a lăsat pe nimeni să o 
consoleze. A încercat şi Luke să o mângâie, dar fata a început 
să-l lovească cu pumnii ei micuţi: poc-poc-poc. O vreme, Luke i- 
a bătut pe toţi copiii la şah, apoi a început să se plictisească şi a 
căutat metode prin care să piardă, iar această căutare i s-a 
părut surprinzător de dificilă. 

Avea senzaţia că dormea chiar şi atunci când era treaz. Avea 
senzaţia că îi scade IQ-ul - simţea chestia asta pe bune: IQ-ul lui 


51 Moderatori de talk-show-uri (n. tr.). 


se topea întocmai ca gheaţa dintr-un congelator uitat cu uşa 
deschisă. Şi-a însemnat pe computer vara aceasta stranie. In 
afară de filmuleţele de pe YouTube, îşi mai folosea computerul - 
cu o singură excepţie - pentru a comunica prin mesaje cu 
George sau Helen, atunci când aceştia se aflau în camerele lor. 
Nu el era acela care iniţia conversațiile respective şi avea grijă 
să le scurteze cât putea de mult. 

Ce dracu' ai? l-a întrebat odată Helen. 

Nimic, i-a răspuns el. 

Nu-i aşa că suntem tot în Jumătatea Anterioară? l-a întrebat şi 
George. Nu că m-aş plânge. 

Habar n-am, i-a răspuns Luke. 

Atâta tot. 

Şi-a dat curând seama că nu-i era deloc greu să-şi ascundă 
suferinţa de îngrijitori, laboranţi şi doctori; pentru că ei erau 
oricum obişnuiţi să aibă de-a face cu copii în depresie. Insă, 
chiar şi în această stare de nefericire profundă, tot îşi amintea 
de imaginea aceea optimistă pe care i-o arătase Avery: canarul 
care zbura din colivie. 

Funcţiona aproape ca un somnambul. Uneori îi reveneau 
brusc în minte frânturi de amintiri fericite: tata stropindu-l cu 
furtunul de grădină; tata aruncând la coş cu spatele, iar când 
Luke voia să-l împiedice, cădeau amândoi pe iarbă, râzând în 
hohote; mama punând pe masă un tort uriaş cu douăsprezece 
lumânări aprinse de ziua lui; mama îmbrăţişându-l şi spunând 
Ce mare ai crescut; mama şi tata dansând ca doi nebuni în 
bucătărie pe cântecul „Pon de Replay” al Rihannei. Minunate 
amintiri. Amintiri care acum usturau ca urzicile. 

Când nu se gândea la părinţii lui asasinati de necunoscuți - de 
fapt, când nu-i visa -, Luke se gândea la colivia în care era 
captiv şi la dorinţa lui de a deveni o pasăre liberă. Numai în 
momentele acestea mintea lui îşi recăpăta agerimea dinainte. 
Observa lucruri care păreau a-i confirma convingerea că 
Institutul funcţiona dintr-un fel de inerție, aidoma unei rachete 
care şi-a oprit motoarele după ce a atins viteza vectorială de 
eliberaret?. De pildă, carcasele negre ale camerelor de 
supraveghere de pe hol. Majoritatea erau murdare, pline de 
praf, de parcă nu mai fuseseră şterse de multă vreme. Mai cu 


82 Viteza minimă pe care un obiect balistic trebuie să o aibă pentru a scăpa 
de gravitația unui corp masiv, cum ar fi Pământul (n. tr.). 


seamă cele din Aripa de Vest a zonei cu locatari. Probabil că 
încă funcționau camerele din carcasele alea de acolo, dar 
imaginile redate de ele precis erau foarte înceţoşate. Chiar şi 
aşa, se pare că nici Fred şi nici colegii lui îngrijitori - Mort, 
Connie, Jawed - nu primiseră niciun ordin de sus să le curețe; iar 
asta însemna că pe persoana care trebuia să monitorizeze 
coridoarele o durea fix undeva dacă nu vedea ce se petrece 
acolo. 

Luke îşi petrecea zilele cu capul plecat, făcând fără să 
protesteze tot ce i se cerea, dar stătea cu urechile ciulite. Cea 
mai mare parte din lucrurile pe care le auzea erau complet 
inutile, însă le înregistra şi pe acestea. Şi le punea bine, într-un 
colţişor al memoriei. Bârfele, de exemplu. Că doctorul Evans se 
ţinea mereu după doctorita Richardson, încercând să intre în 
vorbă cu ea, dar că era prea tâmpit şi prea picat în limbă după 
ea (Norma, îngrijitoarea, îl caracteriza astfel) ca să priceapă că 
nici moartă Felicia Richardson nu i-ar permite s-o atingă. Că Joe 
şi alţi doi îngrijitori - Chad şi Gary - foloseau pentru uz personal 
fisele, ca să-şi ia sticluţe cu tărie de la automatele din cantină. 
Uneori povesteau despre familiile lor sau vorbeau despre un 
bar, care se chema Patria Nelegiuiţilor, unde cântau tot felul de 
trupe. „Mă rog, dacă aia se poate chema cântat”, a auzit-o Luke 
odată pe îngrijitoarea Sherry spunându-i lui Gladys-cea-cu- 
Zâmbet-Fals. Barul acesta, căruia bărbaţii îi ziceau Fofoloanca, 
se afla în localitatea Dennison River Bend. Luke nu şi-a putut 
face o impresie prea clară asupra locului unde era oraşul acesta, 
dar presupunea că trebuie să fie la vreo patruzeci de kilometri 
distanţă de Institut, maximum cincizeci, pentru că aproape toţi 
angajaţii se duceau acolo când aveau liber. 

Luke memora toate numele pe care le auzea. Pe doctorul 
Evans îl chema James. Doctorul Hendricks era Dan. Numele de 
familie al lui Tony era Fizzale, al lui Gladys era Hickson, al lui 
Zeke era lonidis. Dacă va reuşi să fugă de aici, dacă acest canar 
va reuşi să scape din colivie, voia să aibă cât mai multe nume 
pentru momentul când va depune mărturie la proces împotriva 
tuturor nemernicilor de aici. Sigur, îşi dădea seama că visa cu 
ochii deschişi, dar asta îl ajuta să nu se dea bătut, să nu se lase 
pradă disperării. 

Acum, că se purta ca un băieţel cuminte, îl lăsau câteodată 
singur în C-11, dar numai pe perioade foarte scurte şi 


atenţionându-l mereu să nu care cumva să se clintească din loc. 
El dădea din cap, aştepta până când era convins că laborantul 
se îndepărtase suficient, după care ieşea şi el din încăpere. La 
nivelurile inferioare erau multe camere de supraveghere, dar 
curate şi bine îngrijite. Insă niciodată nu s-a auzit vreo alarmă şi 
n-a dat nimeni fuga spre el cu vreun baston cu electroşocuri 
ridicat ameninţător deasupra capului. De două ori l-au prins şi l- 
au adus înapoi - prima dată doar l-au certat, a doua oară i-au 
tras o palmă peste ceafă. 

Intr-una dintre aceste incursiuni (avea întotdeauna grijă să 
afişeze în faţa camerelor o mină plictisită şi să pară că rătăceşte 
aiurea pe coridoare, ca un copilaş care vrea să treacă timpul 
mai repede până la următorul test sau până când i se va 
permite să se întoarcă la el în cameră), Luke a descoperit o 
comoară. In camera cu aparatul RMN, goală în ziua respectivă, a 
observat una dintre cartelele pe care le foloseau angajaţii la 
ascensor. Era pe jumătate ascunsă sub un monitor de computer. 
A trecut pe lângă masă, a luat-o repede şi şi-a strecurat-o în 
buzunar, prefăcându-se în tot acest timp că se uită atent în 
tubul aparatului RMN. Aproape că se aştepta să audă cartela 
zbierând „Hoţul, hoţul!” (la fel cum strigase harpa fermecată pe 
care Jack, băiatul ăla cu vrejul de fasole, o furase de la uriaş), 
însă nu s-a întâmplat nimic. Nici atunci şi nici mai târziu. Dar de 
ce? Nu ţineau evidenţa acestor cartele? Se pare că nu. Sau 
poate expirase şi devenise la fel de inutilă ca o cartelă de la 
camera de hotel după ce computerul a înregistrat plecarea 
clientului. 

Luke a încercat cartela a doua zi şi s-a bucurat văzând că 
funcţionează. După încă o zi, când doctoriţa Richardson l-a prins 
uitându-se în sala de la Nivelul D, unde se afla bazinul, s-a 
aşteptat la o pedeapsă aspră - poate chiar un şoc electric cu 
bastonul ăla pe care îl ţinea mereu sub halatul alb, poate chiar o 
mamă de bătaie de la Tony sau Zeke. Surprinzător însă, femeia 
i-a dat o fisă pe furiş. El i-a mulţumit frumos şi apoi a întrebat-o, 
arătând spre bazin. 

— Pe mine nu m-aţi băgat încă în el. E nasol? 

— Nu, e distractiv, i-a răspuns ea. 

Luke i-a zâmbit cu toţi dinţii, de parcă ar fi crezut-o. 

— Acum, ia spune-mi tu mie, ce cauţi aici? 

— Am coborât cu liftul împreună cu unul dintre îngrijitori. Nu 


mai ştiu care. Am uitat ce scria pe ecuson. 

— Mai bine, a zis doctoriţa. Dacă ai fi ştiut cum îl cheamă, aş 
fi fost obligată să-i fac raport şi ar fi avut probleme. lar după aia, 
ce mai trebuia eu să fac? Să completez o mulţime de formulare. 

Şi-a dat ochii peste cap, iar Luke i-a aruncat o privire care 
părea a spune /nțe/eg, foarte nasol. Apoi doctoriţa l-a dus înapoi 
la ascensor, l-a întrebat unde anume ar fi trebuit să se afle şi el 
i-a răspuns că la Nivelul B. A urcat împreună cu el, l-a întrebat 
dacă îl mai doare şi el i-a răspuns că nu, totul era în regulă. 

Cartela aceea l-a ajutat să ajungă şi la Nivelul E, unde erau 
multe aparate şi chestii din astea, dar, atunci când a încercat să 
coboare şi mai mult - pentru că auzise discuţii despre nivelurile 
F şi G -, Vocea din Lift l-a informat politicos că îi era interzis 
accesul. Nicio problemă. Numai încercând puteai să înveţi. 

In Jumătatea Anterioară nu se dădeau examene, dar se 
făceau multe electroencefalograme. Uneori doctorul Evans se 
ocupa de mai mulţi copii în acelaşi timp, dar nu mereu. Odată, 
când Luke era singur, l-a văzut pe doctorul Evans cum se 
strâmbă din senin, duce mâna la burtă şi îi zice să nu atingă 
nimic, că el se întoarce repede. Şi a ieşit în goană din sală. 
Probabil îl apucase treaba mare. 

Atunci Luke s-a uitat atent la ecranele computerelor, a atins 
uşor cu degetele câteva tastaturi, i-a trecut prin cap să se joace 
puţin la ele, şi-a dat seama că-i o idee proastă, aşa că s-a dus la 
uşă să se uite pe culoar. Tocmai atunci s-au deschis uşile 
ascensorului şi din el a ieşit tipul ăla mare şi chel, îmbrăcat cu 
acelaşi costum maro şi elegant. Sau poate era altul. Poate 
Stackhouse avea un şifonier plin doar cu costume maro, foarte 
scumpe. Tipul ţinea în mână un teanc de hârtii. A început să le 
răsfoiască în mers. Luke a plecat iute de lângă uşă. C-4, sala cu 
aparatura pentru EKG şi EEG, avea o nişă mică cu rafturi pentru 
diferitele consumabile. Luke s-a ascuns acolo, fără să-şi dea 
seama dacă o făcea instinctiv, dacă era o inspiraţie de moment 
provocată de chestia asta nouă cu telepatia sau dacă era vorba 
doar de o simplă reacţie paranoică. În orice caz, bine că a făcut- 
o, pentru că Stackhouse a băgat capul pe uşă, s-a uitat înăuntru, 
apoi a plecat. Luke a mai aşteptat ca să fie sigur că nu se va 
mai întoarce, după care s-a aşezat înapoi pe locul lui de lângă 
aparatul de EEG. 

După două sau trei minute, a apărut în grabă mare şi Evans. 


Poalele halatului îi fluturau, obrajii îi erau congestionaţi, ochii 
bulbucaţi. L-a înşfăcat pe Luke de tricou. 

— Ce-a zis Stackhouse când te-a găsit singur aici? Spune-mi 
imediat! 

— N-a zis nimic, pentru că nu m-a văzut. Mă uitam pe uşă 
după dumneavoastră şi, atunci când domnul Stackhouse a ieşit 
din ascensor, m-am ascuns acolo. 

Şi a întins mâna spre nişa cu consumabile, după care s-a uitat 
la Evans cu o privire inocentă. 

— Nu am vrut să vă fac probleme. 

— Bun băiat! a zis Evans şi l-a bătut prieteneşte pe spate. M-a 
apucat o necesitate fiziologică, pricepi tu, a trebuit să mă duc 
să-mi fac nevoile şi am ştiut că pot să am încredere în tine. Hai 
acum să terminăm testul ăsta, bine? După care poţi să te duci 
sus să te joci cu prietenii tăi. 

Înainte să o cheme pe Yolanda, altă îngrijitoare (nume de 
familie: Freeman), ca să-l conducă înapoi la Nivelul A, Evans i-a 
dat vreo douăsprezece fise şi l-a bătut iar pe spate. 

— Rămâne secretul nostru, da? 

— Da, i-a răspuns Luke. 

Asta chiar crede că îmi e simpatic, s-a minunat Luke atunci. 
Ei, cât de tare e chestia asta? Abia aştept să-i povestesc lui 
George. 


2 


Numai că n-a mai apucat. În seara aceea, la cină, au apărut 
doi copii noi, iar unul dintre cei vechi lipsea. George era acel 
copil - probabil îl luaseră când Luke se ascundea de Stackhouse 
în nişa cu rafturi pline cu consumabile. 

— A ajuns lângă ceilalţi, i-a şoptit Avery după ce se culcaseră 
iar amândoi în acelaşi pat. Sha zice că plânge pentru că-i 
speriat. l-a spus că e normal să fie. l-a spus că toţi sunt speriaţi. 


3 


De două sau trei ori în incursiunile lui, Luke s-a oprit în faţa 
sălii mari de la Nivelul B, unde se purtau conversații interesante 
şi edificatoare. Sala aceea era folosită de personal, dar şi de 
grupuri de străini care veneau pe acolo câteodată, cu bagaje 
fără etichete prinse de mânere. Când dădeau cu ochii de Luke - 
băiatul se făcea că bea apă de la o ţâşnitoare din apropiere sau 
că citea atent un poster despre igienă -, majoritatea aproape că 
se uitau prin el, de parcă ar fi făcut parte din peisaj, nimic mai 
mult. Oamenii din aceste grupuri aveau un aspect aspru, crud 
chiar, iar Luke era din ce în ce mai sigur că ei erau căutătorii de 
comori ai Institutului. Perfect logic, deoarece acum erau mai 
mulţi copii în Aripa de Vest. Odată, Luke l-a auzit pe Joe 
spunându-i lui Hadad (ăştia doi erau prieteni la cataramă) că 
Institutul era ca un oraş din Long Island, acolo unde crescuse el. 
Ca un oraş de pe ţărmul oceanului. „Uneori vine mareea, alteori 
se retrage.” 

„In ultima vreme mai mult se retrage”, i-a răspuns Hadad. ŞI 
poate chiar aşa era atunci, numai că, pe măsură ce luna iulie se 
apropia de sfârşit, mareea dădea semne că va năvăli peste ei. 

Unele dintre grupurile astea de străini erau formate din trei 
persoane, altele din patru. Luke presupunea că sunt militari, 
poate pentru că toţi bărbaţii erau tunşi foarte scurt, iar femeile 
aveau părul strâns în coc la spate. A auzit un infirmier folosind 
cuvântul „Emerald”, atunci când s-a referit la unul dintre 
grupuri. Un laborant l-a numit pe altul „Ruby Red”. Acesta din 
urmă era format din trei persoane: două femei şi un bărbat. 
Luke ştia că Ruby Red se chema echipa care venise în 
Minneapolis ca să-i omoare părinţii şi să-l răpească pe el. A 
încercat să le afle numele, ascultând discuţiile din jur nu numai 
cu urechile, ci şi cu mintea, dar nu a descoperit decât unul 
singur: femeia care i-a dat cu spray în faţă, în ultima lui noapte 
petrecută în Falcon Heights, era Michelle. lar când aceasta l-a 
văzut pe hol, aplecat deasupra ţâşnitorii, s-a făcut mai întâi că 
nu-l observă... apoi s-a uitat la el o secundă sau două. 

Michelle. 

Alt nume pe care trebuia neapărat să-l ţină minte. 

Nu a durat mult până i s-a confirmat teoria că aceşti oameni 
aveau sarcina de a aduce TP şi TK noi în Institut. Echipa Emerald 
se afla în sala de recreere, iar Luke era afară, citind posterul 


despre igienă pentru a douăsprezecea oară, când l-a auzit pe 
unul dintre bărbaţi zicând că trebuiau să se întoarcă repede şi 
să mai ia un pasager din Missouri. A doua zi, s-a alăturat 
grupului lor tot mai numeros din Aripa de Vest o fată de 
paisprezece ani, speriată şi derutată, pe care o chema Frieda 
Brown. 

— N-am ce să caut aici, i-a spus ea lui Luke. E o greşeală. 

— Ce bine ar fi să fie aşa, i-a răspuns Luke. 

După care i-a explicat cum să facă rost de fise. Nu era sigur 
că fata înţelegea ce-i spune, dar ştia că se va prinde până la 
urmă de mersul lucrurilor. Toţi se prindeau. 


4 

Se părea că nimeni nu avea nicio problemă cu faptul că Avery 
dormea aproape în fiecare noapte în camera lui Luke. Micuţul 
era poştaşul care îi aducea scrisori de la Kalisha, misive care 
ajungeau la el prin telepatie, nu cu vreo firmă de curierat rapid. 
Durerea provocată de vestea despre moartea părinţilor săi era 
încă prea intensă, aşa că scrisorile nu prea reuşeau să-l 
trezească din starea aceea de apatie, cu toate că şi ele 
conţineau informaţii îngrijorătoare. Dar şi lămuritoare, deşi Luke 
s-ar fi putut lipsi de toate lămuririle astea. In Jumătatea 
Anterioară, copiii erau testaţi şi erau pedepsiţi cu asprime atunci 
când nu erau cuminţi; în Jumătatea Posterioară erau puşi la 
muncă. Erau folosiţi. Şi distruşi, încetul cu încetul. 

Filmele la care se uitau le provocau migrene, iar migrenele 
astea durau din ce în ce mai mult şi erau din ce în ce mai rele. 
George se simţise perfect când ajunsese acolo - era doar 
speriat, aşa zicea Kalisha -, însă, după patru sau cinci zile de 
filme şi expunere la puncte şi o mulţime de injecții, a început să- 
| doară şi pe el capul. 

Filmele erau proiectate pe un ecran dintr-o cameră mică, cu 
fotolii confortabile, din pluş. La început le puneau desene 
animate vechi - ba Road Runner, ba Bugs Bunny, ba Goofy şi 
Mickey. Însă aceasta era doar încălzirea. După aia începea 
adevărata distracţie. Kalisha zicea că filmele erau scurte, de cel 
mult câte o jumătate de oră, însă nu putea să fie prea sigură de 
asta, pentru că era ameţită în timpul lor şi o apuca durerea de 
cap după aceea. La fel păţeau toţi. . 

Primele două dăți li s-au proiectat câte două filme. In primul, 
rolul principal era jucat de un bărbat cu părul roşu şi foarte rar. 
Purta un costum negru şi conducea o maşină neagră. Avery a 
încercat să-i arate maşina asta, dar Luke nu văzu decât ceva 
foarte vag, poate din cauză că atât putea să transmită Kalisha. 
Probabil era un fel de limuzină ori alt soi de maşină elegantă, 
pentru că Avery zicea că pasagerii bărbatului cu păr roşu 
stăteau întotdeauna pe bancheta din spate. Plus că tipul cu păr 
roşu cobora mereu să le deschidă portiera. De obicei avea 
aceeaşi pasageri, majoritatea tipi în vârstă. Unul singur era mai 
tânăr şi cu o cicatrice pe obraz. 

— Sha spune că are clienţi permanenţi, i-a şoptit Avery lui 
Luke după ce s-au pus la culcare. Zice că acţiunea se petrece în 


Washington D.C., pentru că tipul trece cu maşina pe lângă 
Capitoliu şi Casa Albă şi că uneori se vede şi ţeapa aia mare de 
piatră. 

— Monumentul lui Washington. 

— Da, ăla. 

Spre sfârşitul filmului, roşcatul şi-a dat jos costumul negru şi 
şi-a pus nişte haine obişnuite. L-au văzut cum călărea un cal, 
după care l-au văzut cum dădea o fetiţă în leagăn, apoi a 
mâncat nişte îngheţată împreună cu fetiţa aia, aşezaţi amândoi 
pe o bancă dintr-un parc. După aia, pe ecran a apărut doctorul 
Hendricks, care ţinea în mână un băț neaprins de artificii, ca 
acelea folosite de 4 Iulie. 

In al doilea film, era un bărbat cu un turban arăbesc - aşa îi 
zicea Kalisha, probabil referindu-se la un keffiyeh. Şi bărbatul 
ăsta era pe o stradă, după aia era într-o cafenea în aer liber, 
unde bea ceai sau cafea dintr-un pahar, şi după aia ţinea un 
discurs, şi după aia legăna un băieţel, ţinându-l de mâini. La un 
moment dat a fost la televizor. Şi filmul acesta s-a terminat tot 
cu doctorul Hendricks, care ţinea în mână un băț neaprins de 
artificii. 

În dimineaţa următoare, Sha şi ceilalţi copii au văzut mai întâi 
un filmuleţ de desene animate cu Sylvester şi Tweety, urmat de 
cincisprezece sau douăzeci de minute cu şoferul cu părul roşcat, 
după care au luat prânzul în cantina din Jumătatea Posterioară, 
unde ţigările erau gratis. După prânz au văzut un desen animat 
cu Porky Pig, urmat de filmul cu arabul. Fiecare film se încheia 
cu doctorul Hendricks şi cu băţul neaprins de artificii. În seara 
respectivă li s-au făcut mai multe injecții şi li s-a mai servit încă 
o doză de puncte luminoase. Apoi au fost duşi înapoi, în micul 
cinematograf improvizat, unde au vizionat un filmuleţ de doar 
douăzeci de minute cu accidente de maşini. După fiecare dintre 
ele, pe ecran apărea iar doctorul Hendricks, în mână cu 
nelipsitul băț de artificii. Tot neaprins. 

O fi fost Luke copleşit de durere, dar nu era prost, aşa că a 
început să înţeleagă ce se întâmpla. Era o adevărată nebunie, 
dar la fel era şi faptul că uneori putea să îşi dea seama la ce se 
gândesc oamenii din jur. Plus că aşa s-ar fi explicat foarte multe. 

— Kalisha zice că ea crede că a leşinat şi că a avut un vis în 
care continuau accidentele alea de maşini, i-a şoptit Avery la 
ureche. Numai că nu e convinsă că a fost un vis. Zice că toţi 


copiii - ea, Nicky, Iris, Donna, Len şi alţii - stăteau în punctele 
alea, ţinându-se în braţe şi cu capetele lipite unul de altul. Zice 
că era şi doctorul Hendricks acolo şi că, de data asta, a aprins 
băţul de artificii. Şi că asta i-a speriat. Dar cât au stat împreună 
şi s-au ţinut în braţe, nimeni nu s-a mai văitat de dureri de cap. 
Dar mai zice şi că poate a fost un vis, pentru că s-a trezit în 
camera ei. Camerele din Jumătatea Posterioară nu sunt ca ale 
noastre de aici. Uşile se încuie noaptea. 

Avery a făcut o pauză, apoi a murmurat: 

— Nu mai vreau să mai vorbesc acum despre asta, Lukey. 

— Bine. Culcă-te! 

Şi Avery a adormit, însă Luke a rămas treaz multă vreme. 

In următoarea zi, şi-a folosit laptopul şi pentru altceva în afară 
de aflarea datei, schimbul de mesaje cu Helen ori vizionarea 
serialului Bo/ack Horseman. A intrat pe site-ul domnului Griffin şi 
de acolo a intrat pe New York Times, de unde a aflat că poate 
citi gratuit zece articole şi abia după aceea i se va cere să 
plătească. Luke nu ştia prea bine ce anume căuta, însă era 
convins că îşi va da seama atunci când va vedea reportajul 
respectiv. Aşa s-a şi întâmplat. Articolul de fond de pe prima 
pagină a numărului din 15 iulie purta titlul: MEMBRU AL 
CAMEREI REPREZENTANȚILOR MOARE DIN CAUZA 
RĂNILOR. 

Insă Luke nu a citit acest articol, ci a căutat numărul din ziua 
precedentă. Titlul de acolo spunea: MARK BERKOWITZ, 
CANDIDAT ÎN ALEGERILE PREZIDENŢIALE, A FOST GRAV 
RĂNIT ÎNTR-UN ACCIDENT DE MAŞINĂ. Dedesubt era o 
fotografie. Berkowitz, care reprezenta Ohio în camera inferioară 
a Congresului, avea părul negru şi o cicatrice pe obraz de la o 
rană căpătată în Afganistan. Luke a citit repede articolul, în care 
scria că limuzina Lincoln, cu care mergea Berkowitz spre o 
întâlnire cu demnitari din Polonia şi Iugoslavia, părăsise 
carosabilul şi se ciocnise de stâlpul din beton al unui pod. 
Şoferul murise pe loc. Surse din cadrul spitalului MedStar 
declaraseră că rănile lui Berkowitz erau „extrem de grave”. În 
articol nu scria dacă şoferul avea părul roşu, dar Luke ştia că 
aşa era; şi avea convingerea că un tip dintr-o ţară arabă avea să 
moară curând, dacă nu murise deja. Sau poate că avea să 
asasineze o persoană importantă. 

Luke era din ce în ce mai sigur că el şi cu ceilalţi copii erau 


pregătiţi ca să poată funcţiona ca un fel de drone telepatice - 
da, chiar şi inofensivul Avery Dixon, care nu s-ar fi îndurat să 
omoare nici măcar o muscă. lar această siguranţă a început să-l 
trezească pe Luke din amorţire, însă a fost nevoie de scena 
aceea horror, cu Harry Cross în rol principal, ca să se smulgă cu 
totul din apatia în care-l cufundase suferinţa. 


5 

În seara următoare, au fost paisprezece sau cincisprezece 
copii la cină. Unii stăteau de vorbă, alţii râdeau, unii dintre cei 
mai noi plângeau sau urlau. Intr-un fel, îşi spuse Luke, viaţa din 
Institut putea fi asemuită cu aceea dintr-un azil pentru persoane 
cu boli psihice de pe vremuri, unde nebunii erau doar adăpostiţi, 
dar niciodată trataţi. 

La început, Harry nu fusese în cantină, nu fusese nici la prânz. 
Radarul lui Luke nu era setat ca să-l depisteze pe nătângul acela 
uriaş, dar oricum îţi dădeai seama că lipseşte, pentru că Greta şi 
Gerda stăteau mereu lângă el, îmbrăcate în hăinuţele lor 
identice, sorbindu-l din priviri în timp ce el bătea câmpii despre 
cursele NASCAR, luptele din filmele lui preferate şi copilăria 
petrecută în Selma. Dacă îi zicea cineva să vorbească mai încet, 
micuţele gemene aruncau priviri de-a dreptul ucigaşe la 
nepoliticosul care l-a întrerupt. 

Insă în seara aceasta, cele două fetiţe erau singure la masă şi 
păreau tare nefericite. Totuşi, îi păstraseră lui Harry locul dintre 
ele, iar atunci când băiatul a apărut - ars de soare şi cu burta 
legănându-i-se alene - s-au repezit la el strigând bucuroase. Dar 
el nici nu le-a băgat în seamă. Privea în gol, iar ochii lui parcă 
nici nu se mişcau aşa cum ar trebui să se mişte ochii unui om. 
Avea bărbia lucioasă de la salivă, iar pe partea din faţă a 
pantalonilor se vedea o pată udă. În cantină se aşternu o linişte 
de mormânt. Copiii cei noi erau nedumeriţi şi înspăimântați; cei 
mai vechi, care apucaseră să facă o parte din teste, erau 
îngrijoraţi. 

Luke şi Helen se uitară unul la celălalt. 

— O să-i treacă, zise Helen. Pentru unii e mai nasol decât... 

Avery stătea chiar lângă ea. Acum o apucă de ambele mâini şi 
îi spuse cu un calm absolut sinistru: 

— N-o să-i treacă. Niciodată n-o să se mai facă bine. 

Harry scoase un țipăt, căzu în genunchi, apoi se prăbuşi în 
cap. li ţâşni sânge din nas şi din buze, pătând linoleumul. Mai 
întâi tremură, apoi îl apucară convulsiile şi începu să dea 
incontrolabil din mâini şi din picioare. Mârâitul lui înfundat nu 
semăna cu acela al unui animal de pradă, ci cu zgomotul făcut 
de un motor turat prea tare. Tot mârâind aşa, se răsuci pe 
spate. Bale cu spume şi sânge continuau să-i curgă dintre 
buzele lui mult prea guralive până nu de mult. Îi clănţăneau 


dinţii. 

Micuţele gemene începură să zbiere. Gladys apăru în goană 
din hol, iar Norma părăsi bufetul şi dădu fuga spre el. Una dintre 
fetiţe se puse în genunchi lângă Harry şi încercă să-l 
îmbrăţişeze. Mâna dreaptă a acestuia se ridică - parcă din 
proprie voinţă -, se legănă şi lovi cu forţă teribilă copila în obraz, 
aruncând-o în aer. Micuța se lovi cu capul de perete. Surioara ei 
alergă ţipând spre ea. 

Un vacarm de nedescris izbucni în cantină. Luke şi Helen 
rămaseră pe locurile lor. Helen îl ţinea pe Avery de după umeri 
(mai degrabă ca să se liniştească ea, nu ca să-l calmeze pe 
puşti, deoarece Avery nu părea deloc afectat de nebunia din 
jur). Mulţi dintre copii se înghesuiau în jurul lui Harry. Gladys îi 
îmbrânci pe câţiva şi le strigă nervoasă: 

— Daţi-vă la o parte, tâmpiţilor! 

la te uită, în seara asta îşi uitase acasă zâmbetul ăla artificial! 

Apărură şi alţi angajaţi ai Institutului: Joe şi Hadad, Chad, 
Carlos şi încă doi pe care Luke nu-i ştia, inclusiv un individ încă 
în hainele de stradă, care probabil că tocmai ajunsese la serviciu 
şi nu apucase să-şi pună uniforma. Corpul lui Harry se ridica şi 
cobora şi se zbătea de parcă podeaua ar fi fost străbătută de 
curent electric. Chad şi Carlos îi imobilizară braţele. Hadad i-a 
aplicat un şoc cu bastonul chiar în plexul solar. Văzând că nici 
asta nu-i opreşte convulsiile, Joe îl lovi drept în gât. Părâitul 
făcut de electricitatea din baston se auzi chiar şi în larma vocilor 
speriate. Harry se domoli. De tot. Avea ochii bulbucaţi sub 
pleoapele pe jumătate închise. Din colţurile gurii i se prelingea o 
spumă rozalie. | se vedea vârful limbii printre buze. 

— E în regulă, totul este sub control! răcni Hadad. Duceţi-vă la 
locurile voastre! Colegul vostru e bine acum! 

Copiii amuţiră şi se retraseră, dar rămaseră toţi cu ochii la 
scena aceea neobişnuită pentru ei. Luke se aplecă şi-i şopti lui 
Helen: 

— Parcă nu mai respiră. 

— Poate respiră, poate nu, răspunse ea, dar uită-te la aia 
mică. 

Şi îi arătă fetiţa care se izbise de perete. Luke observă că 
avea ochii sticloşi şi gâtul strâmbat. Sângele îi şiroia pe un obraz 
şi îi picura pe rochiţă. 

— Trezeşte-te! îi tot striga surioara ei. 


Începu s-o zgâlţâie. Ca suflate de o tornadă, toate tacâmurile 
zburară de pe mese. Şi copiii şi îngrijitorii se fereau cum puteau 
mai bine. 

— Trezeşte-te! Harry n-a vrut să te lovească! Trezeşte-te, 
TREZEŞTE-TE! 

— Ştii să le deosebeşti? o întrebă Luke pe Helen. 

Îi răspunse Avery, dar pe acelaşi ton de un calm sinistru: 

— Aia care urlă şi face să zboare tacâmurile e Gerda. Aia 
moartă e Greta. 

— Nu-i moartă, spuse şocată Helen. Nu se poate! 

Cuţitele, furculiţele şi lingurile se ridicară până în tavan 
(niciodată n-aş putea să fac aşa ceva, îşi zise Luke), după care 
căzură cu un zgomot asurzitor. 

— Ba da, zise pe un ton sec Avery. Şi Harry e mort. 

Puştiul se ridică de pe scaun şi îi luă de mână pe Helen şi 
Luke. 

— Mie mi-a plăcut Harry, chiar dacă mi-a dat brânci în ziua 
aia. Nu-mi mai e foame. 

Se uită la ei şi adăugă: 

— Nici vouă nu vă mai e. 

Plecară neobservaţi din cantină, ocolind cu grijă atât 
geamăna care urla de mama focului, cât şi pe sora ei moartă. Pe 
hol îl văzură pe doctorul Evans, care venea repede din direcţia 
ascensorului şi părea nervos şi suferind. Poate a fost deranjat de 
la masă, îşi spuse Luke. 

Îl auziră pe Carlos strigând în spatele lor: 

— Haideţi, măi! Toată lumea e bine! Potoliţi-vă şi terminaţi de 
mâncat. Totul e în regulă! 

— Punctele l-au omorât, spuse Avery. Domnul doctor 
Hendricks şi domnul doctor Evans n-ar fi trebuit să i le arate 
dacă ştiau că are eticheta aia roz la dosar. Poate că avea încă 
BDNF-ul prea mare. Sau poate a avut altă problemă, o alergie 
sau ceva de genul ăsta. 

— Ce-i aia BDNF? îl întrebă Helen. 

— Nu ştiu. Ştiu doar că ăia care au unul foarte mare nu fac 
injecții nasoale decât atunci când ajung în Jumătatea 
Posterioară. 

— Tu cum îl ai? îl întrebă Helen pe Luke. 

Luke clătină din cap. Kalisha pomenise odată de chestia asta 
şi auzise şi el acronimul în discuţiile surprinse în câteva dintre 


peregrinările sale prin Institut. Îi trecuse prin minte să-l caute pe 
Google, dar îi era teama ca nu cumva să declanşeze un fel de 
alarmă. 

— ie nu ţi s-au făcut niciodată, nu-i aşa? îl întrebă Luke pe 
Avery. Nici injecţiile nasoale? Nici testele alea speciale? 

— Nu, dar o să mi le facă. În Jumătatea Posterioară, răspunse 
puştiul, privindu-l cu gravitate. S-ar putea ca domnul doctor 
Evans să aibă probleme pentru ce i-a făcut lui Harry. M-aş 
bucura să aibă. Mie mi-e groaznic de frică de lumini. Şi de 
injecţiile alea nasoale. Injecţiile alea puternice. 

— Şi mie, spuse Helen. Oricum au fost foarte rele şi injecţiile 
pe care le-am făcut deja. 

Luke se gândi să le povestească despre injecţia care îi 
blocase gâtul sau despre cele două care îl făcuseră să vomite (şi 
să vadă punctele alea afurisite de fiecare dată când îi venea să 
regurgiteze), numai că acum toate astea păreau nişte fleacuri în 
comparaţie cu ce păţise Harry. 

— Faceţi loc! le strigă Joe. 

Se lipiră toţi trei de perete, chiar lângă posterul pe care scria 
VREAU SĂ FIU FERICIT. Joe şi Hadad trecură pe lângă ei, 
cărându-l pe Harry Cross pe braţe. In urma lor venea Carlos, cu 
fetiţa cu gâtul rupt. Capul micuţei se bălăngănea încoace şi 
încolo pe braţul lui. Avery se uită după ei până intrară în lift. 
Luke se întrebă dacă morga era la Nivelul E sau F. 

— Parcă era o păpuşă, cu părul ăla care-i atârna, spuse Luke, 
dar fără să vrea. Semăna cu păpuşa cu care se juca. 

lar Avery, al cărui calm sinistru, aproape fatidic fusese, de 
fapt, doar o reacţie la şoc, începu să plângă. 

— Mă duc la mine în cameră, spuse Helen, bătându-l uşor pe 
umăr pe Luke şi pupându-l pe Avery pe obraz. Ne vedem mâine. 

Însă nu s-au mai văzut. Îngrijitorii în uniforme albastre au 
venit în noaptea aceea şi au luat-o, iar ei nu au mai văzut-o 
niciodată. 


6 

Avery se duse la toaletă, se spălă pe dinţi, îşi puse pijamaua 
pe care acum o ţinea în camera lui Luke şi se urcă în pat. Luke 
îşi făcu şi el ritualul de dinainte de culcare, se întinse alături de 
Avester şi stinse lumina, apoi îşi lipi fruntea de cea a puştiului şi 
îi şopti: 

— Trebuie să ies de aici. 

Cum? 

Întrebarea o auzi în minte. Intercepta din ce în ce mai bine 
gândurile lui Avery, însă o putea face doar atunci când băieţelul 
era foarte aproape de el, iar uneori n-o putea face deloc. 
Punctele - pe care Avery le numea „Lumini Stasi” - îi dăduseră 
ceva puteri telepatice, dar nu prea multe. O fi avut el un IQ 
extraordinar de mare, dar era un nătărău atunci când venea 
vorba de abilităţile lui paranormale. Avea nevoie să şi le mai 
dezvolte un pic, îşi spuse el. Şi atunci îşi aminti de o vorbă a 
bunicului său: „Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se 
îndeplinească”. 

— Nu ştiu, răspunse el. 

Dar ştia că era de prea multă vreme în locul acesta - de mai 
multă vreme decât Helen şi, uite, pe ea o luaseră. Înseamnă că 
vor veni şi după el. Foarte curând vor veni. 


7 

La miezul nopţii, Avery îl trezi pe Luke din somn. Luke tocmai 
o visa pe Greta Wilcox - Greta zăcea lângă perete, cu capul într- 
o poziţie anormală, şi nu-i păru deloc rău că cel mic îi 
deşteptase. Avery se ghemuise în el, împungându-l cu coatele şi 
genunchii şi tremurând ca un căţeluş în furtună. Luke aprinse 
veioza. Ochii puştiului erau plini de lacrimi. 

— Ce-ai păţit? îl întrebă Luke. Ai visat urât? 

— Nu. M-au trezit e. 

— Cine? 

Luke privi repede în jur, însă în cameră nu erau decât ei doi, 
iar uşa era închisă. 

— Sha. Şi cu Iris. 

— O auzi şi pe Iris? Nu doar pe Kalisha? 

Asta era o chestie nouă. 

— Inainte nu puteam, dar... s-au uitat la filmele alea şi după 
aia li s-au arătat punctele. După aia băţul de artificii şi după aia 
s-au luat în braţe şi şi-au lipit capetele. Ţi-am zis... 

— Da, mi-ai zis. 

— De obicei le e mai bine după îmbrăţişare, nu-i mai doare 
capul. Numai că pe lris a apucat-o durerea imediat după şi a 
durut-o atât de tare, că a început să urle şi nu mai putea să se 
oprească. 

Vocea lui Avery, mai piţigăiată decât în mod normal, tremura 
foarte tare, dându-i fiori reci lui Luke. 

— „Capul, îmi crapă capul, vai, capul meu, ajutaţi-mă, faceţi 
ceva să nu mă mai doa...” 

Luke îl zgâlţâi tare pe Avery. 

— Vorbeşte mai încet! Poate ne ascultă. 

Avery respiră adânc de câteva ori, încercând să se liniştească. 

— Păcat că nu mă auzi în capul tău, aşa cum mă aude Sha. Aş 
putea să-ţi povestesc tot. Mi-e greu să zic cu voce tare. 

— Incearcă. 

— Sha şi cu Nicky s-au străduit s-o calmeze, dar n-au reuşit. A 
zgâriat-o pe Sha şi i-a tras un pumn lui Nicky. Atunci a venit 
domnul doctor Hendricks, în pijama, şi i-a chemat pe tipii ăia în 
roşu ca s-o ducă pe ris de acolo. 

— In spatele Jumătăţii Posterioare? 

— Aşa cred. Dar chiar atunci a început să se simtă mai bine. 

— Poate i-au dat un analgezic. Sau un sedativ. 


— Nu cred. Cred că s-a făcut bine pur şi simplu. Sau poate a 
ajutat-o Kalisha? 

— Pe mine mă întrebi? spuse Luke. De unde să ştiu? 

Însă Avery nu era atent la el. 

— Poate au cum s-o ajute. Poate... 

Şi se întrerupse. Luke îşi spuse că puştiul adormise, dar Avery 
tresări şi zise: 

— Se întâmplă nişte chestii tare nasoale acolo. 

— Toate chestiile de acolo sunt nasoale, spuse Luke. Filmele, 
injecţiile, punctele... toate sunt nasoale. 

— Da, dar mai e ceva. Ceva şi mai nasol. Gen... nu ştiu... 

Luke îşi lipi fruntea de cea a puştiului şi încercă să audă ceva. 
Însă nu auzi decât zgomotul îndepărtat al unui avion. 

— Un sunet? Un fel de bâzâit? 

— Da! Dar nu ca ăla de avion. Mai mult ca un roi de albine. Şi 
cred că băzâitul ăsta vine din ce e în spatele Jumătăţii 
Posterioare. E 

Avery începu să se foiască în pat. In lumina de la veioză, 
chipul lui nu mai părea al unui copil, ci, mai degrabă, al unui 
bătrân doborât de griji. 

— Durerile alea de cap sunt tot mai nasoale şi durează tot 
mai mult, pentru că îi obligă mereu să se uite la puncte... ştii tu, 
la lumini... şi le fac mereu injecţiile alea şi îi obligă mereu să se 
uite la filme. i 

— Şi mai e şi băţul de artificii, zise Luke. li obligă să se uite la 
el, pentru că acesta este declanşatorul. 

— Adică cum? 

— Nimic. Haide, culcă-te! 

— Nu cred că mai pot să dorm. 

— Încearcă. ` 

Luke îl luă pe Avery în braţe şi se uită în tavan. li veni în minte 
un cântec vechi, cu inflexiuni de blues, pe care îl cânta 
câteodată mama lui: A ta am fost din prima clipă, tu inima mi-ai 
furat. Mi-ai luat ce am eu mai bun, aşa că, ce naiba, şi restul e 
de luat. 

Luke era tot mai convins că acesta era motivul pentru care se 
aflau aici: să li se fure ce aveau ei mai bun. Aici erau 
transformati în arme şi folosiţi până nu mai rămânea nimic din 
ei. După care erau duşi în partea din spate a Jumătăţii 
Posterioare, unde era roiul de albine... sau chestia care scotea 


bâzâitul ăla. 

Asemenea lucruri nu se întâmplă în viața reală, îşi spuse el. 
Numai că nici Institutul nu ar trebui să existe în viaţa reală - în 
niciun caz în America. lar dacă existau, atunci s-ar fi aflat, 
pentru că nimic nu rămânea secret în zilele astea; toată lumea 
vorbea. Însă uite că el era aici - în locul care nu ar fi trebuit să 
existe. Ej erau aici. Era oribilă amintirea cu Harry Cross, cu 
spume la gură şi cuprins de convulsii pe podeaua cantinei; şi 
mai oribilă era imaginea acelei fetiţe inocente, cu gâtul strâmb 
şi privind în gol cu ochi sticloşi. Însă nimic nu era mai îngrozitor 
decât gândul la minţile supuse atacurilor necontenite, până 
când ajungeau parte din roiul de albine. Avester zicea că asta 
era cât pe ce să păţească Iris şi curând o va păţi Nicky - idolul 
tuturor fetelor - şi apoi glumeţul George. 

Şi Kalisha. 

În cele din urmă, Luke adormi. Se trezi mult după ora micului 
dejun şi observă că era singur în pat. leşi în fugă pe coridor şi 
năvăli în camera lui Avery, ştiind deja ce va vedea acolo. Insă 
posterele puştiului încă erau pe pereţi, figurinele din G.I. Joe 
erau la locul lor, pe birou, aranjate acum în poziţii de luptă. 

Scoase un oftat de uşurare şi imediat tresări speriat când 
primi o palmă peste ceafă. Se întoarse şi dădu cu ochii de 
Winona (nume de familie: Briggs). 

— Pune mâna de te îmbracă, tinere! Nu-mi place să văd 
bărbaţi în chiloţi. Singura excepţie o au cei de douăzeci şi doi de 
ani şi plini de muşchi. Tu n-ai vârsta aia şi nici muşchi. 

Îl aşteptă să plece spre camera lui. Luke făcu un semn obscen 
cu degetul mijlociu ridicat (mă rog, îl ţinea lipit de piept, nu îl 
flutura spre ea; dar tot se simţi mai bine). Se îmbrăcă şi ieşi din 
nou. În capătul coridorului, acolo unde se intersecta cu altul, era 
căruciorul de rufe cu eticheta Dandux. Sigur, putea să fie al lui 
Jolene ori al vreuneia din celelalte femei de serviciu, apărute ca 
să ajute la instalarea afluxului de „oaspeţi” din ultimele zile. 
Însă el ştia că era al lui Maureen. Îi simţea prezenţa. Maureen se 
întorsese. 


8 


Cincisprezece minute mai târziu, când se întâlni cu ea, Luke 
îşi spuse: Femeia asta se simte mai rău ca oricând. 

Maureen făcea curat în camera gemenelor şi strângea de pe 
pereţi posterele cu prinți şi prințese din filmele lui Disney, pe 
care le aranja cu grijă într-o cutie din carton. Desfăţase deja 
paturile fetiţelor şi pusese aşternuturile în cărucior, alături de 
alte rufe murdare. 

— Unde-i Gerda? o întrebă Luke. 

Bine, ar mai fi vrut să ştie şi unde erau Greta şi Harry, plus 
ceilalţi copii care probabil că muriseră din cauza experimentelor 
cretine care se făceau aici. Oare exista un crematoriu pe 
undeva, în găoaza asta a iadului? Poate adânc în subteran, la 
Nivelul F? Dacă da, atunci ar fi trebuit să aibă filtre de ultimă 
generaţie, altminteri s-ar fi simţit până aici mirosul copiilor arşi. 

— Nu-mi pune întrebări dacă nu vrei să te mint. Pleacă de- 
aici, băiete! Vezi-ţi de treburile tale! 

Tonul ei aspru şi sec era doar de faţadă. Cât de utilă i-ar fi 
fost acum puţină telepatie! 

Luke luă un măr din castronul de la cantină şi un pachet cu 
bomboane Round-Up (FUMEZ ŞI EU CA TATI) de la unul dintre 
automate. Pachetul cu bomboane în formă de ţigări îi trezi din 
nou dorul de Kalisha, totodată făcându-l să se simtă mai 
aproape de ea. Aruncă o privire spre terenul unde se jucau vreo 
opt sau zece copii - foarte mulţi, în comparaţie cu ziua când 
venise el aici. Cu capul în piept şi ochii închişi, Avery stătea pe 
una dintre saltelele din jurul trambulinei. Dormea dus. Luke nu 
se miră deloc. Piciul avusese parte de o noapte grea. 

Cineva îl pocni în umăr - destul de tare, dar nu agresiv. Luke 
se întoarse iute şi îl văzu pe Stevie Whipple - unul dintre copiii 
cei noi. 

— Frăţică, tare naşpa a fost aseară! zise Stevie. Ştii tu, 
chestia cu malacul ăla cu păr roşu şi fetiţa aia mică. 

— Mie-mi spui? 

— Şi azi de dimineaţă au venit tipii în uniforme roşii şi au luat- 
o pe punkista aia ca s-o ducă în Jumătatea Posterioară. 

Luke îl privi înmărmurit. 

— Au luat-o pe Helen? 

— Mda, pe aia. Naşpa mai e aici, frăţică! murmură Steve, 
uitându-se spre terenul de joacă. Aş vrea să am cizme de-alea 


cu reacţie, cum are Iron Man. Nici nu ţi-ai da seama când dispar. 

— Cizme cu reacţie şi o bombă, spuse Luke. 

— Ce? 

— Intâi dai cu bomba în căcatul ăsta de Institut şi după aia o 
tai de-aici. 

Se vedea pe chipul lui Stevie că încearcă să proceseze cele 
auzite. Apoi băiatul izbucni în râs. 

— Bună asta! Da, îl fac praf şi după aia zbor naibii de-aici. 
Auzi? Nu se întâmplă să ai vreo fisă în plus? Pe la ora asta mi se 
cam face foame şi nu mă prea împac cu merele. Mai mult îmi 
plac batoanele Twix. Sau Funyuns. Da, astea-s tare bune. 

Luke primise multe fise de când se prefăcea că ar fi băiat bun, 
aşa că-i dădu trei dintre ele lui Stevie Whipple, îndemnându-l să- 
şi facă de cap. 


9 

Amintindu-şi de prima lui întâlnire cu Kalisha, Luke intră, se 
aşeză pe jos lângă aparatul de gheaţă şi îşi puse în gură una 
dintre bomboanele în formă de ţigară. O mâncase pe prima şi 
trecuse deja la a doua, când apăru Maureen, opintindu-se în 
căruciorul plin acum cu aşternuturi curate. 

— Te mai doare spatele? o întrebă Luke. 

— Parcă niciodată nu m-a durut atât de rău. 

— Nasol! Îmi pare rău. 

— Mă ajută un pic pastilele alea de le iau. 

Se aplecă, se apucă cu mâinile de gambe şi îşi lipi obrazul de 
al lui Luke. 

Băiatul îi şopti: 

— Au luat-o pe prietena mea, Kalisha. Şi pe Nicky. Şi pe 
George. Pe Helen au luat-o chiar azi. 

Majoritatea prietenilor lui nu mai erau acolo. la spuneţi voi, 
cine devenise acum veteranul Institutului? Nimeni altul decât 
Luke Ellis. 

— Ştiu, îi spuse Maureen, tot în şoaptă. Eu am fost în 
Jumătatea Posterioară. Ascultă, Luke, nu se mai poate să ne tot 
întâlnim aici ca să vorbim. O să intre la bănuieli. 

Logic, totuşi nu. Şi Joe şi Hadad vorbeau tot timpul cu copiii, 
nu doar Maureen. Şi le dădeau şi ei fise, dacă aveau fise de dat. 
La fel ca Maureen. Şi oare nu mai erau şi alte locuri, alte astfel 
de zone moarte, unde nu funcţiona supravegherea audio? 
Kalisha era convinsă că da. 

Maureen se îndreptă de mijloc, îşi duse mâinile la spate şi se 
întinse. Apoi i se adresă cu glas tare: 

— Ai de gând să stai aici toată ziua? 

Luke mai supse o dată din bomboana ca o ţigară, care-i 
atârna între buze, apoi o ronţăi până la capăt şi se ridică în 
picioare. 

— Stai, uite o fisă! îi zise Maureen, scoțând una din buzunar. 
la-ţi ceva bun! 

Luke se întoarse agale în camera lui şi se întinse pe pat, apoi 
se răsuci pe o parte, se făcu ghem şi despături bucăţica de 
hârtie primită împreună cu fisa. Scrisul lui Maureen era tremurat 
şi cu prea multe înflorituri, ca pe vremuri. Insă nu doar din cauza 
asta era greu de citit, ci şi pentru că era foarte mărunt şi 
înghesuit. Umpluse bucata de hârtie pe ambele feţe, dintr-o 


parte în alta, de sus şi până jos. Luke îşi aduse aminte de 
vorbele domnului Sirois, profesorul lui de literatură engleză, 
referindu-se la cele mai bune nuvele ale lui Ernest Hemingway: 
Condensarea naşte miracole. La fel şi în cazul acestui mesaj. 
Oare câte ciorne scrisese Maureen până a reuşit să sintetizeze 
pe hârtiuţa asta mică tot ce avea să-i comunice? li admira 
concizia chiar şi atunci când a început să înţeleagă ce făcuse. Ce 
anume era. 

Luke. Neapărat distruge Biletul ăsta după ce-l citeşti. Parcă 
Domnul mi te-a scos în cale şi mi-a dat o Ultimă Şansă ca să 
ispăşesc o parte din Relele pe care le-am făcut. Am vorbit cu 
Leah Fink din Burlington. Tot ce mi-ai zis e Adevărat şi probl. 
cu banii datorați o să se Rezolve. Nu şi probl. cu durerea de 
spate, DAR acum că banii puşi deoparte nu mai sunt în pericol, 
pot să mă ating de ei. M-am gândit cum să ajungă la Fiul meu, 
ca să se ducă la Facultate. N-o să ştie niciodată că sunt de la 
mine, aşa vreau eu. lti sunt foarte recunoscătoare! Trebuie să 
fugi de aici, Luke. O să te ducă în Jum Post f curând. Ai etichetă 
roz şi după ce o să termine cu testele, n-o să mai ai decât 3 
Zile. Vreau să-ți dau ceva şi să-ți spun ceva Important, dar nu 
ştiu cum, doar Automatul de Gheaţă e sigur, numai că am fost 
prea de Multe ori acolo. Nu-mi pasă de mine, da nu vreau să 
pierzi Ultima Şansă. Îmi pare rău că am făcut ce am făcut. Îmi 
pare rău că am ajuns în Locul ăsta. Mă gândeam la copilul 
meu, dar asta nu-i o Scuză. Şi e prea târziu. Nu vreau să 
Vorbim la Autom de Gh da poate trebuie să ne riscăm. TE ROG 
distruge biletul Luke şi Al GRJA, nu pt mine mă tem, că o să 
mor curând, ci pt tine. ÎŢI MULŢUMESC PENTRU AJUTOR. 
Maureen A. 

Aşadar, Maureen era turnătoare - îi atrăgea pe copii în locuri 
aşa-zis sigure, asculta ce aveau ei de spus, după care dădea 
fuga la Sigsby (sau Stackhouse) cu frânturile de informaţii pe 
care reuşise să le culeagă. Şi poate nu era singura care făcea 
asta; poate erau turnători şi cei doi îngrijitori cu atitudine mai 
prietenoasă - Joe şi Hadad. In luna iunie, poate că Luke ar fi fost 
şocat şi ar fi urât-o pe Maureen din tot sufletul lui. Numai că 
acum era iulie, iar el era mult mai în vârstă. 

Intră în baie şi aruncă în closet biletul scris de Maureen, la fel 
cum aruncase biletul primit de la Kalisha. 

Parcă în urmă cu o sută de ani. 


10 

În aceeaşi după-amiază, Stevie Whipple organiză un meci de 
dodgeball, la care participară aproape toţi copiii. Nu şi Luke. El 
scoase din dulap tabla de şah (în amintirea lui Nicky) şi rejucă 
una dintre cele mai bune partide din istorie - dacă nu cumva 
cea mai bună. Cea din anul 1965, de la Copenhaga, dintre Yakov 
Estrin şi Hans Berliner. Patruzeci şi două de mutări absolut 
perfecte. Se apucă să mute piesele dintr-o parte în alta: o piesă 
albă, o piesă neagră, alb-negru, alb-negru. Făcea totul din 
memorie în vreme ce se tot gândea la biletul lui Maureen. 

Nu-i plăcea deloc că Maureen era o turnătoare, însă putea să-i 
înţeleagă motivele. Mai erau şi alţi oameni aici care-şi 
păstraseră o urmă de decenţă, însă era foarte adevărat că un 
asemenea loc îţi distrugea complet busola morală. Şi oamenii 
aceştia erau damnaţi, chiar dacă nu-şi dădeau seama. Singurul 
lucru care mai conta acum era dacă Maureen cunoştea într- 
adevăr o modalitate prin care el să poată scăpa de aici. Ea 
trebuia să i-o împărtăşească fără să stârnească bănuielile 
doamnei Sigsby sau ale tipului ăluia, Stackhouse (prenume: 
Trevor). Fireşte că întrebarea cea mai importantă era dacă 
putea să mai aibă încredere în ea. Luke credea că poate. Şi nu 
doar pentru că o ajutase la mare nevoie, ci pentru că biletul ei 
avusese un ton disperat, tonul unei femei care se hotărâse să-şi 
mizeze toate jetoanele pe o singură învârtire a ruletei. lar el 
oricum nu avea altă opţiune. 

Avery alerga în interiorul cercului făcut de jucătorii de 
dodgeball şi acum cineva îl lovi chiar în faţă cu mingea. Puştiul 
se aşeză pe jos şi începu să plângă. Stevie Whipple îl ajută să se 
ridice în picioare şi îi examină nasul. 

— Nu-ţi curge sânge. Eşti în regulă. De ce nu te duci să stai cu 
Luke? 

— Adică să nu mă mai joc? se fonfăi Avery. Dar n-am nimica. 
Pot să... 

— Avery! îl strigă Luke, ridicând două fise. Vrei nişte biscuiţi 
cu unt de arahide şi o cola? 

Avery dădu fuga la el, uitând cu totul de lovitura abia primită. 

— Daaa! 

Intrară amândoi în cantină. Avery băgă o fisă în fanta 
automatului cu gustări. Când se aplecă să-şi ia pachetul cu 
biscuiţi din tavă, Luke se aplecă odată cu el şi îi şopti repede la 


ureche: 

— Vrei să mă ajuţi să fug de aici? 

Avery ridică biscuiţii: 

— Vrei şi tu? 

Chiar atunci un cuvânt nerostit se aprinse şi se stinse repede 
în mintea lui Luke: Cum? 

— Doar unul. Mănâncă-i tu pe ceilalţi, spuse Luke, 
transmiţându-i trei cuvinte: fti spun diseară. 

Două conversații desfăşurate simultan: una cu voce tare, 
cealaltă doar cu gândul. Aşa va trebui să fie şi cu Maureen. 

Asta era speranţa lui Luke. 


11 

A doua zi, după micul dejun, Gladys şi Hadad îl duseră pe 
Luke în sala cu bazinul. Acolo îl aşteptau Zeke şi Dave. 

Zeke lonidis îl anunţă: 

— Aici facem teste, dar îi şi punem la murat pe băieţii şi fetele 
care nu sunt cuminţi şi nu spun adevărul. Tu spui adevărul, 
Luke? 

— Da, răspunse el. 

— Te-ai făcut telepsihopupu? 

— Ce să mă fac? 

Dar ştia foarte bine la ce se referea Zeke cel Ţicnit. 

— Telepshihopupu. Adică TP. Te-ai făcut? 

— Nu. Ai uitat că eu sunt TK? Că mut linguri şi alte alea de la 
locurile lor? Încercă Luke să zâmbească. Dar nu pot să le îndoi. 
Am încercat, zău că am încercat. 

Zeke scutură din cap. 

— Dacă eşti TK şi vezi punctele înseamnă că te-ai făcut 
telepsihopupu. Adică eşti TP şi vezi punctele şi poţi să mişti 
lingurile. Asta-i treaba. 

Ba nu ştii deloc care-i treaba, îi spuse Luke în gând. Niciunul 
dintre voi nu ştie. Îşi aduse aminte că îi spusese cineva - poate 
Kalisha, poate George - că îşi dădeau seama dacă minte în 
legătură cu punctele. Poate că era adevărat, poate vedeau 
chestia asta în rezultatele de la EEG, dar nici vorbă să ştie că 
acum el putea să comunice prin intermediul gândurilor. Zeke 
mergea la cacealma. 

— Am văzut punctele alea de vreo două ori, dar nu pot să 
citesc gândurile oamenilor. 

— Hendricks şi Evans zic că poţi, spuse Dave. 

— Pe bune că nu pot. 

Şi se uită la cei doi cu o privire ce părea a spune „să mă 
trăsnească Dumnezeu dacă vă mint”. 

— Lasă că aflăm noi acum dacă zici adevărul, îl ameninţă 
Dave. Fii băiat bun şi dă textila jos! 

Neavând de ales, Luke se dezbrăcă şi intră în bazinul adânc 
de aproximativ un metru douăzeci şi lat de vreo doi şi jumătate. 
Apa era bună - nici prea caldă, nici prea rece. Până aici, toate 
bune. 

— Mă gândesc la un animal, spuse Zeke. La ce animal mă 
gândesc? 


Se gândea la o pisică. Luke nu văzu pisica, ci doar cuvântul - 
mare şi luminos ca o marcă de bere în vitrina unui bar. 

— Nu ştiu. 

— Deci nu eşti băiat bun. Bineee! Trage aer în piept, bagă-te 
la fund şi numără până la cinşpe. Bagă şi câte un e/efant între 
numere. Un-elefant, doi-elefanţi, trei-elefanţi şi tot aşa. 

Luke numără cum i se spusese. Când ieşi la suprafaţă, Dave 
(nume de familie necunoscut deocamdată) îl întrebă la ce 
animal se gândea e/. Cuvântul aprins în mintea lui Luke a fost 
CANGUR. 

— Ţi-am zis că nu ştiu. Sunt TK, nu TP. Şi nici măcar TK-pozi 
nu sunt. 

— La fund, spuse Zeke. Treizeci de secunde, cu câte un 
barabumbozaur după fiecare număr. Te cronometrez. 

A treia imersiune a durat patruzeci şi cinci de secunde, iar a 
patra un minut întreg. După fiecare, era întrebat câte ceva. Cei 
doi trecură de la animale la numele îngrijitorilor: Gladys, Norma, 
Pete, Priscilla. 

— Nu pot! strigă Luke, ştergându-şi ochii de apă. Nu pricepeţi 
că nu pot? 

— Ce pricep eu este că acum o să te scufunzi un minut şi un 
sfert, spuse Zeke. Şi, în timp ce numeri, să te gândeşti şi cât 
mai vrei s-o ţinem aşa. Fii băiat bun şi înţelege că totul depinde 
numai de tine. 

După ce numără până la şaizeci şi şapte, Luke vru să se ridice 
la suprafaţă. Zeke puse mâna pe capul lui şi îl împinse înapoi. 
leşi după un minut şi cincisprezece secunde, cu răsuflarea tăiată 
şi cu inima zbătându-i-se în piept. 

— La ce echipă mă gândesc? îl întrebă Dave. 

Luke văzu reclama luminoasă: VIKINGS&. 

— Nu ştiiiu! 

— Aiurea! decretă Zeke. Hai să încercăm un minut jumătate! 

— Ba nu, spuse Luke, retrăgându-se spre centrul bazinului şi 
încercând să nu intre în panică. Nu pot atât de mult. 

Zeke îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu mai face pe mimoza! Pescarii de scoici Abalone stau şi 
câte nouă minute sub apă. Eu nu-ți cer decât nouăzeci de 
secunde. Dacă nu care cumva vrei să-i spui lui unchiul Dave că 
ştii cu ce echipă ţine. 


33 Echipă de fotbal american din Minnesota (n. tr.). 


— Nu-i unchiul meu şi nu ştiu care-i echipa. Scoateţi-mă de 
aici! 

Cei şapte ani de acasă îl obligară să adauge: 

— Vă rog! 

Zeke îşi scoase de la centură bastonul cu electroşocuri şi se 
prefăcu că îl dă la putere maximă. 

— Vrei să-l bag în apă? Ai să începi să dansezi fix ca Michael 
Jackson. Treci încoace! 

Neavând încotro, Luke înaintă prin apă spre marginea 
bazinului. E distractiv, îi spusese doctoriţa Richardson. 

— Îţi mai ofer o şansă, îi zise Zeke. La ce se gândeşte Dave? 

La echipa Vikings, din Minnesota, statul în care m-am născut. 

— NU ŞTIU! 

— Bineee! spuse Zeke pe un ton de regret. Batiscaful Luke 
intră în imersiune. 

— Stai puţin, lasă-l câteva secunde să se pregătească! 
interveni Dave. 

Expresia lui îngrijorată îl îngrijoră şi pe Luke. 

— Umple-ţi plămânii cu aer, Luke! Şi încearcă să rămâi calm. 
Când corpul intră în stare de alertă maximă, are nevoie de mai 
mult oxigen. 

Luke respiră adânc de vreo şase ori şi apoi se scufundă. Simţi 
mâna lui Zeke pe cap. Îl înşfăcase de păr. Ca/m, calm, calm! îşi 
spuse el. Şi adăugă: Ce /igoaie eşti, Zeke! N-am pomenit jeg mai 
mare decât tine. 

Reuşi să rămână cele nouăzeci de secunde la fundul bazinului 
şi ieşi gâfâind rău de tot. Dave îl şterse pe faţă cu un prosop. 

— Nu te mai opune, îi şopti el la ureche. Spune la ce mă 
gândesc. E o vedetă de cinema. 

Pe firma luminoasă din mintea lui Dave apăruse numele MATT 
DAMON. 

— Nu ştiu. 

Pe obrajii uzi ai lui Luke începură să curgă şiroaie de lacrimi. 

— Cum doreşti. Haide acum un minut şi patruj'cinci. Adică o 
sutică şi încă cinci secunde. Nu uita să pui câte un 
barabumbozaur după fiecare. Avem de gând să te facem pescar 
de Abaloane. 

Şi Luke intră din nou în hiperventilaţie, însă, când ajunse cu 
numărătoarea la o sută, a fost convins că nu se va mai putea 
înfrâna şi va deschide gura şi va înghiţi apă. Multă apă. lar după 


aceea îl vor trage afară, îl vor resuscita şi-l vor băga iarăşi 
înăuntru. Şi vor continua să o facă până le va spune ce voiau să 
audă sau până se va îneca. 

Bine măcar că acum dispăruse mâna care îl apăsa pe cap. leşi 
la suprafaţa apei, gâfâind şi tuşind. Îl lăsară să-şi revină. După 
care Zeke îi spuse: 

— Lasă naibii animalele şi echipele şi toate alea! Nu vreau 
decât să te aud spunând: „Sunt telepsiho, sunt un TP”. Şi gata, 
nu-ţi mai fac nimic. 

— Bine! Bine, sunt un telepsiho! 

— Bravo! strigă Zeke. Uite că facem progrese! La ce număr 
mă gândesc? 

Pe reclama luminoasă apăruse 17. 

— Şase, spuse Luke. 

Zeke făcu un sunet ca acela al soneriei de la concursurile TV, 
care anunţă că răspunsul este greşit. 

— Ba pardon, e şaptişpe. Acum o să stai două minute la fund. 

— Nu! Nu pot! Te rog, nu! 

Dave spuse mai încet: 

— E ultima oară, Luke. 

Zeke îşi îmbrânci colegul cu umărul, mai să-l răstoarne. 

— Nu-l induce în eroare! 

Apoi se întoarse spre Luke. 

— Ai treizeci de secunde să te umpli cu aer şi după aia te duci 
la fund. Imaginează-ţi că faci parte din echipa olimpică de 
sărituri în apă, păpuşel. A 

Neavând scăpare, Luke inspiră şi expiră de câteva ori. Insă nu 
ajunsese să numere până la treizeci, când mâna lui Zeke îi 
împinse la fund. 

Deschise ochii şi văzu peretele alb al bazinului. Vopseaua era 
zgâriată în câteva locuri - poate de la unghiile altor copii supuşi 
la această tortură, rezervată anume acelora cu etichete roz la 
dosar. De ce? O, dar era destul de clar. Pentru că Hendricks şi 
Evans credeau că putea fi extinsă sfera abilităţilor paranormale, 
iar copiii cu roz la dosar erau dispensabili. 

Extind şi se dispensează de ei. Extind şi se dispensează de ei. 
Calm, calm, calm! 

Şi, cu toate că făcea tot posibilul să intre în starea Zen, 
plămânii tot îi cerură aer la un moment dat. Starea Zen (care, 
de fapt, nici nu fusese prea Zen) se destrămă de îndată ce se 


gândi că, dacă supravieţuia şi acum, avea să fie obligat să stea 
scufundat două minute şi cincisprezece secunde. Şi după aia 
două minute şi treizeci de secunde. Şi după aia... 

Începu să se zbată. Zeke îl apăsă mai tare. Luke îşi propti 
picioarele pe fundul bazinului şi se împinse. Aproape ajunse la 
suprafaţă, însă Zeke îşi puse şi cealaltă mână pe capul lui şi îl 
împinse iar în apă. În faţa ochilor începură să-i sclipească din 
nou punctele alea - năpustindu-se la el, retrăgându-se, 
năpustindu-se din nou. Începură să se rotească în jurul lui ca un 
carusel scăpat de sub control. Astea sunt „Luminile Stasi”, îşi 
spuse el. O să mă înec privind la... 

Zeke îl trase de păr şi îl scoase din apă. Bluza lui albă era 
leoarcă. Se uită cu asprime la Luke. 

— Am să te bag iar la fund. Şi iar şi iar şi iar. Am să te tot bag 
la fund până ai să te îneci şi după aia o să te resuscităm şi o să 
te îneci din nou şi o să te resuscităm iarăşi. Ultima şansă: la ce 
număr mă gândesc? 

— Nu... 

Luke icni şi vomită o parte din apa înghițită. 

— „Ştiu! 

Laborantul se mai uită ţintă la el încă vreo cinci secunde. Luke 
nu-şi cobori privirea, cu toate că-i şiroiau lacrimi din ochi. Apoi 
Zeke spuse: 

— La naiba cu povestea asta şi la naiba şi cu tine, amice! 
Şterge-l bine şi trimite-l înapoi, Dave! Mi-e şi scârbă să-i mai văd 
mecla de bou! 

Şi plecă, trântind uşa după el. 

Luke ieşi greoi din bazin, se clătină pe picioare, mai să-şi 
piardă echilibrul. Dave îl sprijini, apoi îi întinse un prosop. Luke 
se şterse şi se îmbrăcă cât putu de repede. Voia să plece cât 
mai iute de acolo şi de lângă omul acela, însă, chiar dacă se 
simţea pe jumătate mort, curiozitatea îi era încă vie. 

— De ce e atât de important? La ce foloseşte, din moment ce 
nu ăsta-i scopul pentru care am fost aduşi aici? 

— De unde ştii tu pentru ce aţi fost aduşi aici? îl întrebă Dave. 

— Nu-s bătut în cap. i 

— Ai face bine să-ţi ţii gura, Luke, îi zise Dave. Imi eşti 
simpatic, dar asta nu înseamnă că am chef să-ţi ascult prostiile. 

— Punctele alea n-au nicio legătură cu faptul că aş putea să 
fiu şi aşa, şi aşa. Şi TP, şi TK. Ce faceți voi aici? Măcar tu ştii... 


Dave îl plesni peste faţă - îl plesni tare, trântindu-l pe 
marginea bazinului. Pantalonii lui Luke se îmbibară cu apa 
strânsă pe gresie. 

— Nu sunt obligat să-ţi răspund la întrebări! ţipă Dave, 
aplecându-se spre el. Ştim foarte bine ce facem, deşteptule! 
Știm foarte bine ce facem! 

Îl smuci, ridicându-l în picioare. Şi adăugă: 

— Anul trecut am avut un puşti care a rezistat trei minute 
jumătate. O mare pacoste era puştiul ăla, dar măcar avea sânge 
în trompetă! 


12 

Cuprins de îngrijorare, Avery intră repede în camera lui. Luke 
îi ceru să plece. Simţea nevoia să stea puţin singur. 

— A fost nasol, nu-i aşa? îl întrebă micuțul. În bazin. Îmi pare 
rău, Luke! 

— Mersi. Du-te! Vorbim mai târziu. 

— Bine. 

Şi Avery ieşi din cameră, având grijă să închidă uşa în urma 
lui. Intins pe spate, Luke se străduia să nu retrăiască minutele 
acelea nesfârşite din bazin. Numai că nu reuşea. Tot aştepta să 
vadă din nou luminile, bâţâindu-se şi fugind prin câmpul lui 
vizual, rotindu-se şi formând vârtejuri ameţitoare. Dar luminile 
nu apărură, iar el începu să se mai liniştească. Un gând le 
întrecu pe toate celelalte, chiar şi pe acela care-i spunea că 
punctele s-ar putea întoarce... fără să mai plece niciodată. 

Să scap de aici. Trebuie să scap de aici. Şi, dacă n-am să pot, 
trebuie neapărat să mor înainte să ajung în Jumătatea 
Posterioară şi să-mi ia ei tot ce-a mai rămas din mine. 


13 

Odată cu luna iunie plecară şi cele mai multe dintre 
gângăniile alea enervante, aşa că domnul doctor Hendricks se 
întâlni să discute cu Zeke lonidis în faţa clădirii administrative, 
unde era o băncuţă la umbra unui stejar stufos. In apropiere se 
afla un stâlp de care steagul american flutura leneş în adierea 
vântului de vară. Doctorul Hendricks ţinea pe genunchi dosarul 
adus de Zeke. 

— Eşti sigur? îi întrebă el. 

— Absolut! Cred că l-am băgat la fund pe nenorocitul ăla mic 
de vreo cinci sau şase ori, de fiecare dată cu câte cinşpe 
secunde mai mult, exact aşa cum mi-aţi spus. Dacă ar fi fost în 
stare să citească gândurile, precis c-ar fi făcut-o, nicio îndoială 
în privinţa asta. Nici măcar un băiat din ăia, din trupele SEAL, n- 
ar fi rezistat, darămite un puştiulică fără păr pe coiţe. 

Hendricks păru că ar fi vrut să insiste, dar se resemnă, oftă 
prelung şi clătină din cap. 

— Prea bine. Este de ajuns pentru mine. Oricum, avem o 
mulţime de copii cu dosare roz şi aşteptăm să ne mai vină. Nici 
nu ştiu de unde să alegem. Dar tot mă simt dezamăgit. Aveam 
speranţe mari pentru băiatul ăla. 

Deschise dosarul cu eticheta mică şi roz în colţul din dreapta 
sus. Scoase un pix din buzunar şi trase o linie în diagonală peste 
prima pagină. 

— Bine măcar că e sănătos. Aşa zice Evans. Proasta aia de 
Benson n-a fost în stare să-i dea vărsat de vânt. 

— Dar nu era vaccinat? se miră Zeke. 

— Ba da, numai că tuta aia a făcut schimb de salivă cu el. Şi 
era destul de grav bolnavă. Nu puteam risca. In niciun caz. Paza 
bună trece primejdia rea. 

— Şi când o să-l trimiteţi în Jumătatea Posterioară? 

Hendricks strâmbă un colţ al buzelor - aşa îşi imagina el că 
trebuie să arate un zâmbet superior. 

— Abia aştepţi să scapi de el, nu-i aşa? 

— Nu chiar, răspunse Zeke. N-o fi luat vărsatul de la fătuca 
Benson, da' Wilholm precis i-a dat virusul de tupeist. 

— O să plece de aici imediat ce primesc undă verde de la 
Heckle şi Jeckle®*. 


84 Coţofene, personaje de desene animate din anii cincizeci (n. tr.). 


Zeke se prefăcu speriat. 

— Aoleu, ăia doi? Brrr! M-a luat cu fiori pe şira spinării. 

Hendricks nu formulă nicio părere despre doctorii din 
Jumătatea Posterioară. 

— Eşti convins că n-are nicio treabă cu telepatia? 

Zeke îl bătu pe umăr. 

— Sunt absolut convins, doctore. Ai încredere în mine. 


14 

În vreme ce Hendricks şi Zeke îi puneau la cale viitorul, Luke 
se ducea la cantină. Nu numai că-l speriase de moarte 
scufundarea forţată în bazin, dar îi făcuse şi o foame de lup. 
Când Stevie Whipple îl întrebă unde a fost şi ce a păţit, Luke 
clătină doar din cap şi nu-i răspunse. Nu voia să vorbească 
despre bazinul ăla. Nici acum, nici altă dată. Probabil că aşa era 
în vreme de război, îşi spunea el. Erai recrutat, te duceai pe 
front, dar nu voiai deloc să vorbeşti despre cele văzute sau 
despre ce ţi se întâmplase acolo. 

Se îndopă cu o porţie zdravănă de fettuccine alfredo* - mă 
rog, în versiunea bucătarului din Institut -, dormi puţin şi se trezi 
simțindu-se un pic mai bine. Porni apoi în căutarea lui Maureen 
şi o descoperi în Aripa de Est, în care nu locuise nimeni până 
atunci. Se vedea treaba că Institutul aştepta alţi locatari. Se 
apropie de ea şi o întrebă dacă are nevoie de ajutor. 

— Pentru că mi-ar prinde bine câteva fise, adăugă el. 

— Nu, mă descurc. 

Lui Luke i se părea că femeia îmbătrânea într-un ritm extrem 
de rapid. Chipul ei avea o paloare cadaverică. Băiatul se întrebă 
cât va mai dura până când cineva va observa în ce hal era şi îi 
va interzice să mai muncească. Nici nu voia să se gândească ce 
se va întâmpla cu ea într-o asemenea situaţie. Exista oare un 
plan de pensionare pentru femeile de serviciu care se ocupau şi 
cu turnătoria, nu doar cu curăţenia? Nu prea credea. 

Luke strecură bileţelul în căruciorul plin pe jumătate cu 
aşternuturi curate. Îl scrisese pe o hârtie pe care o furase din 
nişa cu consumabile din C-4. Tot atunci furase şi un pix ieftin, pe 
care îl ascunsese sub saltea. Pe corpul pixului scria DENNISON 
RIVER BEND REALTY5. Maureen observă hârtia împăturită, o 
acoperi cu o faţă de pernă şi dădu scurt din cap. Luke îşi văzu 
de drum. 

Noaptea, în pat, îi spuse lui Avery în şoaptă o mulţime de 
lucruri. Existau două scenarii, îi explică el prichindelului, 
neapărat două. Credea că Avester a înţeles. Deşi cuvântul mai 
potrivit era spera. 

Apoi Luke rămase treaz multă vreme, ascultând sforăielile 
uşoare ale lui Avery şi gândindu-se la evadare. Ideea părea 


85 Paste cu brânză (n. tr.). 
86 Realty - „agenţie imobiliară” (n. tr.). 


deopotrivă absurdă şi perfect fezabilă. Avea legătură cu 
obiectivele alea murdare ale camerelor de supraveghere şi cu 
faptul că putuse să hoinărească prin Institut şi să adune toate 
frânturile de informaţii. Avea legătură cu aşa-zisele „zone 
moarte”, despre care ştiau prea bine Sigsby şi Minionii ei; şi 
avea legătură şi cu adevărata zonă moartă despre care nu 
aveau habar (cel puţin, aşa spera el). Una peste alta, ecuaţia 
era destul de simplă. Trebuia să încerce. Altminteri îl aşteptau 
Luminile Stasi, filmele, durerile de cap, băţul de artificii care 
declanşa ce declanşa. Şi, la capăt, zumzetul de albine. 
Și după ce o să termine cu testele, n-o să mai ai decât 3 zile. 


15 

După-amiaza următoare, Trevor Stackhouse intră în biroul 
doamnei Sigsby. Aceasta avea un dosar în faţă - citea din el şi 
făcea însemnări. Ridică un deget, dar nu şi ochii. Stackhouse se 
apropie de fereastra care dădea spre Aripa de Est a clădirii pe 
care se obişnuiseră să o numească Căminul Studenţesc, de 
parcă Institutul chiar ar fi fost un campus universitar, construit 
din pură întâmplare în zona împădurită din nordul statului 
Maine. Văzu vreo doi, trei copii învârtindu-se în jurul 
automatelor cu gustări şi sucuri, reaprovizionate de curând. Din 
2005, în holul acela nu se mai găseau nici ţigări şi nici băuturi 
alcoolice. Aripa de Est nu prea era locuită - uneori nu era deloc 
-, iar atunci când erau copii cazaţi acolo, aceştia îşi puteau lua 
ţigări şi băuturi de la automatele din celălalt capăt al clădirii. 
Unii dintre ei îşi luau doar din curiozitate, însă surprinzător de 
mulţi - cei mai deprimaţi şi înspăimântați de turnura 
neaşteptată şi catastrofală pe care o luase viaţa lor - deveneau 
repede dependenţi de tutun şi alcool. Ei erau cei mai cuminţi şi 
mai ascultători, pentru că nu voiau să aibă fise ca să-şi satisfacă 
cine ştie ce poftă, ci aveau neapărată nevoie de ele ca să-şi 
hrănească noile vicii. Karl Marx spusese că religia este opiu 
pentru mase, dar Stackhouse era de altă părere. Credea că 
ţigările Lucky Strike şi vinul din căpşune, Boone's Farm 
(preferatul fetelor), erau substitute foarte bune. 

— Gata! spuse doamna Sigsby, închizând dosarul. Te ascult, 
Trevor. 

— Echipa Opal o să aducă mâine încă patru, zise Stackhouse. 

Ţinea mâinile împreunate la spate şi stătea cu picioarele 
depărtate. Aidoma unui căpitan pe puntea corabiei, îşi spuse 
doamna Sigsby. Bărbatul purta unul dintre costumele lui de 
firmă - tot de culoare maro, evident. Ei i se părea o alegere 
foarte proastă pentru vară, dar probabil că şeful securităţii avea 
convingerea că ţinuta aceasta era parte integrantă a imaginii 
sale. 

— Din 2008 n-am mai avut atât de mulţi locatari. 

Întoarse spatele priveliştii neinteresante de la fereastră. 
Uneori - de fapt, cam des - se sătura până peste cap de copii. 
Nu înţelegea cum de se descurcau profesorii, mai ales acum, 
când nu mai aveau voie să-i cârpească pe neobrăzaţi şi să 
administreze câte un şoc electric recalcitranţilor, aşa cum 


fusese şi Nicholas Wilholm. 

— A fost o vreme, spuse doamna Sigsby, cu mult înainte ca 
noi doi să ajungem aici, când în Institut erau peste o sută de 
copii. Ba chiar exista şi o /istă de aşteptare. 

— In regulă, a fost o listă de aşteptare. Mă bucur că am aflat- 
o şi pe asta. De ce m-aţi chemat? Echipa Opal este pe teren şi 
cel puţin una dintre capturi o să le facă probleme. Am avion 
diseară. Copilul respectiv este supravegheat cu atenţie. 

— Adică zici că e într-un centru de reabilitare. 

— Corect! 

Copiii cu abilităţi telekinetice foarte dezvoltate păreau a se 
descurca relativ bine în societate, însă cei cu abilităţi telepatice 
aveau probleme destul de grave de adaptare şi adesea apelau 
la băutură sau droguri. Probabil aşa reuşeau să mai atenueze 
puţin şuvoiul de informaţii şi stimuli, credea Stackhouse. 

— Dar fata merită tot efortul. Nu-i de nivelul lui Dixon, care-i 
cel mai bun, dar pe aproape. Aşa că spuneţi-mi ce vă preocupă, 
ca să pot apoi să-mi văd de treburi. 

— Am observat ceva interesant. Te rog, nu-mi sta în cap - mi 
se face pielea de găină. Trage-ţi un scaun. 

In timp ce Stackhouse lua scaunul din cealaltă parte a 
biroului, doamna Sigsby deschise un fişier video pe laptop. Pe 
ecran se vedeau acum automatele cu gustări de lângă cantină. 
Imaginea era înceţoşată, distorsionată pe alocuri şi avea 
paraziți. Doamna Sigsby opri filmuleţul chiar în timpul unei 
astfel de secvenţe. 

— Primul lucru pe care te rog să-l remarci, spuse ea, pe tonul 
trufaş de profesor universitar şi pe care el ajunsese să-l deteste, 
este calitatea execrabilă a imaginii. Absolut inacceptabil aşa 
ceva! La fel sunt şi imaginile de la aproape jumătate dintre 
camerele de supraveghere. Până şi camera din dugheana aia 
mizerabilă din Bend e mai bună decât ale noastre. 

Se referea la prăvălia din Dennison River Bend şi avea 
perfectă dreptate. 

— O să informez conducerea, dar amândoi ştim prea bine că 
infrastructura de aici este de toată jena. Ultima renovare 
completă a avut loc acum patruzeci de ani, când lucrurile 
mergeau altfel în ţara asta. Acum avem mai multă neglijenţă, 
mai puţină disciplină. Din nefericire, avem doar doi IT-işti, dintre 
care unul se află acum în concediu. Echipamentele informatice 


sunt învechite, la fel sunt şi generatoarele. Stiti foarte bine care- 
i problema. 

Evident că doamna Sigsby ştia. Problema nu era lipsa 
fondurilor, ci incapacitatea lor de a atrage ajutor din afară. Cu 
alte cuvinte, se aflau într-o situaţie paradoxală, din care nu 
puteau să iasă. Existenţa Institutului trebuia să rămână strict 
secretă, lucru extrem de greu în această epocă a reţelelor de 
socializare şi a hackerilor. Chiar şi cel mai vag zvon despre ce se 
petrecea aici ar fi însemnat condamnarea la moarte. Atât pentru 
munca esenţială pe care o desfăşurau aici - sigur că da -, dar şi 
pentru personal. Din cauza aceasta le era foarte greu să facă 
angajări, să se aprovizioneze cu toate cele, iar reparaţiile erau 
de-a dreptul un coşmar. 

— Paraziţii ăia vin de la aparatele din bucătărie, spuse el. De 
la mixere, de la tocătoarele de resturi alimentare, de la 
cuptoarele cu microunde. Cred că aş putea să fac ceva în sensul 
asta. 

— Poate ai putea să faci ceva şi cu carcasele în care sunt 
camerele de supraveghere. Ceva care să nu necesite nicio 
nebunie tehnologică. Cred că se cheamă „a şterge praful”. Ştii 
că avem oameni de serviciu, da? 

Stackhouse se uită ostentativ la ceas. 

— Bine, Trevor. Am înţeles aluzia. 

Porni din nou filmuleţul. În cadru apăru Maureen Alvorson, cu 
nelipsitul ei cărucior cu rufe. Era însoţită de doi locatari: Luke 
Ellis şi Avery Dixon, micuțul TP-pozi, cu putere excepţional de 
mare, care, mai nou, dormea cu Ellis în majoritatea nopţilor. O fi 
fost imaginea de foarte proastă calitate, dar sunetul era bun. 

— Aici putem să stăm de vorbă, le spuse Maureen celor doi 
băieţi. E un microfon într-un colţ, da' nu mai funcţionează de ani 
buni. Tot ce trebuie voi să faceţi e să zâmbiţi cu gura până la 
urechi. Că, dacă o să se uite cineva, o să-şi închipuie că vă daţi 
pe lângă mine ca să primiţi fise. Ce vă apasă? In câteva cuvinte, 
nu vă lungiţi. 

Tăcere. Băiatul cel mic se scărpină pe mână, îşi ciupi nările, 
se uită la Luke. Înseamnă că Dixon era doar observator în toată 
povestea asta. Iniţiativa îi aparținuse lui Ellis. Stackhouse nu se 
miră. Ellis era cel deştept. Campionul la şah. 

— Păi, începu Luke, e vorba despre ce s-a întâmplat la 
cantină. Cu Harry şi cu gemenele. Asta ne apasă. 


Maureen oftă şi luă mâna de pe cărucior. 

— Am auzit şi eu. Îngrozitor. Dar, din câte ştiu, copiii sunt 
bine. 

— Pe bune? Toţi trei? 

Maureen nu răspunse imediat. Avery se holba îngrijorat la ea, 
scărpinându-şi cu furie mâinile, ciupindu-şi cu furie nările şi, în 
general, lăsând impresia că trebuie să ajungă urgent la toaletă. 
În cele din urmă, femeia spuse: 

— Poate nu chiar acum. Cel puţin, nu complet. L-am auzit pe 
domnul doctor Evans zicând că i-au dus la infirmeria din 
Jumătatea Posterioară. E tare bună infirmeria aia de-acolo. 

— Şi ce mai... 

— Linişte! 

Maureen ridică mâna spre Luke şi se uită speriată în jur. 
Imaginea de pe laptop îngheţă, dar sunetul rămase la fel de 
clar. 

— Nu mă-ntreba nimic despre Jumătatea Posterioară. N-am 
voie să vorbesc despre ea. Pot doar să zic că-i tare drăguţ acolo, 
mai drăguţ decât în asta Superioară şi că băieţeii şi fetiţele 
petrec o vreme acolo şi după aia se duc acasă la ei. 

Când imaginea se mai limpezi, femeia de serviciu îi îmbrăţişă 
pe amândoi. Strâns şi cu drag. 

— la uită-te la ea, murmură Stackhouse, pe un ton plin de 
admiraţie. Mutter Courage şi copiii ei*. E tare bună. 

— Ssst! ţistui doamna Sigsby. 

Luke o întrebă pe Maureen dacă era absolut sigură că Harry şi 
Greta trăiau. 

— Pentru că mie mi s-au părut... cam morţi. 

— Da, da, aşa zic toţi copiii, întări Avery, trăgându-se cu ură 
de nas. Harry a început să se tăvălească pe jos şi după aia n-a 
mai respirat. Lu' Greta i s-a strâmbat gâtul. 

Maureen nu se grăbi să-l contrazică. Stackhouse vedea că îşi 
alege cu mare grijă cuvintele. Şi îşi spuse că ar fi putut să 
ajungă un spion bunicel într-un loc unde ar fi contat informaţiile 
culese. Amândoi băieţii căscau ochii la ea, aşteptând să-i audă 
răspunsul. 

În cele din urmă, ea zise: 

— Eu n-am fost de faţă, dar îmi dau seama că v-aţi speriat. 
Însă mă gândesc că vi s-a părut mult mai rău decât a fost în 


87 Piesă de teatru, scrisă de Bertolt Brecht în 1939 (n. tr.). 


realitate. 

Se întrerupse din nou, dar continuă imediat după ce Avery se 
mai strânse o dată de nas. 

— Dacă puştiul acela - Cross îl chema, nu? - a făcut o criză... 
şi zic dacă... o să i se dea medicamentele de care are nevoie. 
Cât despre Greta, să ştiţi că l-am auzit din întâmplare pe domnul 
doctor Hendricks spunându-i domnului doctor Evans că fata şi-a 
sucit gâtul, nimic mai mult. Probabil o să-i pună un guler din 
ăla... cum îi zice? Cervi... nu mai ştiu cum. Soră-sa e lângă ea. 
Ca s-o mângâie, ca să nu-i fie frică. 

— Bine, spuse Luke, pe un ton uşurat. Dacă eşti sigură... 

— Cât de sigură pot să fiu într-o situaţie ca asta, atât pot să-ţi 
zic, Luke. În locul ăsta se minte cam mult, da' pe mine m-au 
învăţat acasă că nu-i frumos să spui minciuni oamenilor, mai 
ales copiilor. Aşa că nu pot să-ţi zic că sunt foarte sigură. Acu' 
spune-mi tu de ce vă agitaţi atât de tare? Doar pentru că vă 
faceţi griji pentru prietenii voştri ori e vorba şi de altceva? 

Luke îi aruncă o privire lui Avery. Prichindelul se trase cu forţă 
de nas, apoi dădu din cap. 

În faţa laptopului, Stackhouse îşi dădu ochii peste cap. 

— Pentru numele Lui Dumnezeu, puştiule! Dacă-ţi vine să te 
scobeşti, scobeşte-te şi gata! Mă enervezi la culme cu preludiul 
ăsta! 

Doamna Sigsby opri filmulețul. 

— Este un gest prin care încearcă să se calmeze şi e mult mai 
bine să facă aşa decât să se ţină de coiţe. La vremea mea, am 
văzut mulţi copii - şi băieţi, şi fetiţe - care se ţineau de locul ăla. 
Taci din gură. Acum vine partea interesantă. 

— Promiţi să nu mai spui la nimeni ce o să-ţi zic eu acum? o 
întrebă Luke pe Maureen. _ 

Femeia de serviciu căzu pe gânduri. In tot acest timp, Avery 
îşi tortura mai departe amărâta aia de trompiţă. Maureen dădu 
din cap. 

Luke îşi micşoră volumul vocii. Doamna Sigsby mări volumul 
laptopului. 

— Unii dintre copii vor să intre în greva foamei. Zic că nu mai 
trebuie să mâncăm nimic până când nu ne convingem că Harry 
şi fetiţa sunt bine. 

Maureen îşi micşoră şi ea volumul vocii. 

— Care copii? 


— Nu ştiu cum îi cheamă, răspunse Luke. Unii dintre ăia noi. 

— Spune-le că e o idee foarte proastă. Tu eşti un băiat 
deştept, Luke, foarte deştept; şi sunt sigură că ştii ce înseamnă 
cuvântul represalii. Să i-l explici şi lui Avery mai încolo. 

Se uită ţintă la puştiul care se îndepărtă de ea şi îşi acoperi 
nasul cu mâna - de parcă s-ar fi temut să nu-i fie smuls de la 
locul lui. 

— Trebuie să plec. Nu vreau să aveţi probleme, dar nici să am 
eu parte de belele nu vreau. Dacă vă întreabă cineva ce am 
vorbit noi aici... 

— Te-am bătut la cap să ne dai de lucru ca să căpătăm nişte 
fise, zise Avery. Ne-am prins. 

— Bravo! 

Maureen aruncă o privire spre camera de supraveghere din 
colţ, dădu să plece, dar se întoarse. 

— O să plecaţi repede de aici şi o să ajungeţi la voi acasă. Fiţi 
cuminţi! Nu faceţi valuri! 

Inşfăcă laveta de praf, şterse repede tava de la automatul cu 
băuturi alcoolice, îşi luă căruciorul şi plecă. Luke şi Avery mai 
zăboviră câteva clipe, după care plecară şi ei. Doamna Sigsby 
opri filmuleţul. 

— Greva foamei, zâmbi Stackhouse. Ei, uite, pe asta n-am mai 
auzit-o. 

— Aşa este, spuse doamna Sigsby. 

— Mă trec toţi fiorii doar când mă gândesc la aşa ceva. 

Zâmbetul lui Stackhouse se transformă într-un rânjet crud. 
Probabil că Siggers o să se supere pe el, dar nu se putea abţine. 

Spre marea lui surpriză, ea începu să râdă. Când o mai auzise 
râzând pe femeia asta? Niciodată - acesta era răspunsul corect. 

— Da, e oarecum amuzantă ideea asta. Nişte copii în creştere 
n-ar fi capabili de greva foamei. Sunt ca nişte maşinării care se 
îndoapă întruna. Dar ai dreptate, e ceva cu totul nou. Care 
dintre cei noi a propus aşa ceva? 

— Hai, doamnă! Evident că niciunul. Un singur puşti e atât de 
deştept încât să ştie ce înseamnă o grevă a foamei, iar puştiul 
ăsta e la noi de aproape o lună. 

— Da, îl aprobă Sigsby. Ce-o să mă mai bucur când o să plece 
din Jumătatea Anterioară. Wilholm era o mare pacoste, de 
acord, dar măcar nu-şi ascundea furia. Ellis, pe de altă parte, 
este şmecher. Nu-mi plac copiii şmecheri. 


— Când pleacă de aici? 

— Duminică sau luni, dacă vor fi de acord doctorii din 
Jumătatea Posterioară, Hallas şi James. Şi vor fi. Hendricks a 
terminat cu el. 

— În regulă. Vă veţi ocupa de problema asta cu greva foamei 
sau o s-o treceţi cu vederea? V-aş sugera să vă faceţi că nu ştiţi 
de ea. O să moară de la sine. 

— Ba eu cred că am să mă ocup. Chiar tu ai zis că avem acum 
o mulţime de rezidenţi şi poate că ar fi bine să spun câteva 
cuvinte în faţa tuturor măcar o dată. 

— Atunci, probabil că Ellis o să-şi dea seama că Alvorson e 
turnătoarea. De fapt, niciun „probabil”. Precis aşa va fi. Puştiul 
ăsta are un IQ impresionant. 

— Nu contează. Oricum dispare de aici peste câteva zile şi o 
să-l urmeze curând şi puştiulică ăla care se trage de nas, amicul 
lui. Să revenim la chestiunea cu camerele de supraveghere... 

— Diseară, înainte de plecare, am să-l informez pe Andy 
Fellowes şi vom rezolva problema imediat ce mă întorc. 

Se aplecă puţin, îşi strânse mâinile între genunchi şi se uită fix 
în ochii ei de culoarea oţelului. 

— Până atunci, încercaţi să vă relaxaţi. Nu cumva să faceţi 
vreun ulcer. Repetaţi-vă măcar o dată pe zi că ne ocupăm de 
copii, nu de criminali în serie. 

Doamna Sigsby nu-i răspunse, tocmai pentru că ştia că 
Stackhouse avea dreptate. Până şi Luke Ellis, cu toată 
inteligenţa lui ieşită din comun, era doar un copil. lar după 
perioada petrecută în Jumătatea Posterioară, va fi tot copil, dar 
un copil deloc inteligent. 


16 

În seara aceea, când doamna Sigsby - suplă şi semeaţă, într- 
un taior stacojiu, bluză gri şi cu un şirag de perle la gât - şi-a 
făcut apariţia la cantină, nu a fost nevoie să lovească în vreun 
pahar cu linguriţa ca să atragă atenţia asupra ei. O linişte de 
mormânt se pogori imediat asupra sălii. Laboranţii şi îngrijitorii 
se retraseră spre uşa care dădea către Sala de Vest. Chiar şi 
angajaţii de la bucătărie îşi lăsară treburile şi se strânseră în 
spatele bufetului. 

— După cum ştiţi, începu doamna Sigsby, pe un ton puternic, 
dar agreabil, în urmă cu două seri, un incident nefericit s-a 
petrecut chiar aici, în cantină. Au circulat tot felul de zvonuri că 
respectivii copii ar fi murit în urma acelui incident. Nimic mai 
fals. În acest Institut noi nu omorâm copii. 

Îi măsură din priviri pe cei din faţa ei. Copiii uitaseră de 
mâncare şi se holbau la ea. 

— În caz că unii dintre voi încă se gândeau la salata de fructe 
şi nu au fost atenţi la ce am spus, voi repeta ultimele cuvinte: 
noi nu omorâm copii. 

Făcu o pauză, ca să vadă dacă a fost bine înţeleasă. 

— Nu voi aţi dorit să ajungeţi aici. Înţelegem asta, dar nu ne 
cerem scuze. Sunteţi aici nu doar ca să vă slujiţi ţara, ci şi 
întreaga lume, dar nu veţi primi nicio medalie după ce misiunea 
voastră se va fi încheiat. Nu se vor organiza defilări în onoarea 
voastră. Nu veţi şti cât de recunoscători vă suntem, pentru că, 
înainte de plecare, vi se vor suprima toate amintirile legate de 
Institut. Adică, vi se vor şterge - pentru cei dintre voi care nu 
ştiu ce înseamnă „a suprima”. 

Se uită o clipă drept în ochii lui Luke, iar privirea ei părea a-i 
spune: Evident că tu ştii. 

— Totuşi, vă asigur de pe acum de toată recunoştinţa noastră. 
În perioada pe care o veţi petrece aici, veţi fi supuşi la anumite 
teste, iar unele dintre acestea s-ar putea să vi se pară 
neplăcute, dar veţi scăpa cu bine şi vă veţi întoarce la familiile 
voastre. Niciodată nu am pierdut vreun copil. 

Făcu o altă pauză, aşteptând să-i fie adresată vreo întrebare 
sau să protesteze cineva. Wilholm ar fi făcut o adevărată scenă, 
însă Wilholm nu mai era. Ellis nu reacţionă în niciun fel, pentru 
că nu-i stătea în fire să riposteze în mod direct. Fiind un jucător 
excelent de şah, prefera mutările perfide în locul atacurilor pe 


faţă. Dar tactica asta nu-i va folosi la nimic. 

— Harold Cross a făcut o criză uşoară în urma testului de 
acuitate vizuală, căruia unii dintre voi - care l-au făcut deja - îi 
spun „testul cu punctele” sau „testul cu luminile”. Din greşeală, 
a lovit-o pe Greta Wilcox, care încerca - sunt convinsă că sunteţi 
de acord cu mine că a fost un gest demn de toată lauda - să-i 
aline suferinţa. Şi-a sucit gâtul destul de rău, dar acum merge 
spre bine. Surioara ei îi stă alături. Gemenele Wilcox şi Harold 
vor fi trimişi acasă săptămâna viitoare şi sper că vorbesc şi în 
numele vostru când spun că le urăm tot binele din lume. 

Il căută iar din priviri pe Luke, care stătea la o masă lângă 
peretele din cealaltă parte a cantinei. Micuţul lui amic era şi el 
acolo. Dixon se uita la ea cu gura căscată, dar bine măcar că nu- 
şi mai chinuia nasul. 

— Dacă vă va spune cineva orice altceva, să fiţi siguri că 
persoana respectivă vă minte şi că trebuie să anunţaţi imediat 
un îngrijitor sau un laborant. Aţi înţeles? 

Tăcere. O tăcere profundă, neobişnuită, neîntreruptă nici 
măcar de vreo tuse nervoasă. 

— Dacă aţi înţeles, v-aş ruga să spuneţi „Da, doamnă Sigsby”. 

— Da, doamnă Sigsby, se cam miorlăiră copiii. 

Ea îşi strâmbă uşor buzele într-un zâmbet fals. 

— Cred că puteţi şi mai bine. 

— Da, doamnă Sigsby! 

— Mai convingător! 

— DA, DOAMNĂ SIGSBY! 

Acum, corului de copii i se alăturară şi laboranţii, îngrijitorii şi 
personalul de la bucătărie. 

— Bravo! zâmbi doamna Sigsby. Nu-i aşa că parcă nimic nu 
curăţă plămânii şi mintea mai bine decât un strigăt afirmativ? 
Acum vă rog să vă continuaţi cina. 

Se întoarse spre angajaţii de la bucătărie. 

— Chef Doug, poate micuţii vor primi şi un supliment la 
desert, înainte de culcare, presupunând că mai ai chec şi 
îngheţată, da? 

Bucătarul-şef încuviinţă, ridicând degetul mare. Cineva începu 
să bată din palme. | se alăturară şi alţii. În timp ce părăsea sala, 
doamna Sigsby se uita în dreapta şi în stânga, mulţumindu-le. 
Păşea la fel de semeaţă ca la venire - cu capul sus şi legănându- 
şi uşor braţele. Colţurile gurii i se ridicaseră uşor într-un zâmbet 


pe care Luke îl asemui cu al Giocondei lui Da Vinci. Angajaţii 
halate albe se dădură la o parte ca să-i facă loc să treacă. 
Aplaudând, Avery se apropie de Luke şi îi şopti: 
— A minţit în toate privinţele. 
Luke dădu aproape imperceptibil din cap. 
— Scorpia dracului! mormăi Avery. 


Luke dădu iar din cap şi îi transmise mesajul: Aplaudă în 
continuare. 


în 


17 

În noaptea aceea, în timp ce Institutul se odihnea, pregătindu- 
se pentru o nouă zi, Luke şi Avery stăteau întinşi unul lângă 
celălalt în patul lui Luke. 

Avery repeta în şoaptă tot ce le spusese Maureen de fiecare 
dată când îşi atingea nasul - de fapt, nu voia decât s-o facă să 
înceteze. Luke se temuse că femeia de serviciu nu va înţelege 
sensul biletului pe care i-l ascunsese în căruciorul cu rufe (sigur, 
poate că îl influenţa şi uniforma aia maro, făcându-l să o creadă 
mai slabă de minte şi să aibă oarece prejudecăţi); prin urmare, 
va trebui să-şi revizuiască atitudinea, pentru că Maureen 
înţelesese totul perfect şi chiar îi sugerase lui Avery un ghid de 
reacţii pe care să-l urmeze pas cu pas. Luke credea că micuțul 
Avester ar fi putut să dea dovadă de ceva mai multă fineţe, dar 
se părea că totul se sfârşise cu bine. Trebuia să spere că aşa a 
fost. Singura problemă a lui Luke era dacă le reuşise sau nu 
acest prim pas extrem de simplu. Mai simplu nici că se putea. 

Cei doi băieţi stăteau culcaţi pe spate, cu ochii larg deschişi în 
întuneric. Luke tocmai recapitula etapele pentru a zecea oară - 
sau, poate, a cincisprezecea -, când Avery îi invadă mintea cu 
trei cuvinte strălucitoare ca un neon roşu, care apoi se stinseră, 
lăsând o imagine remanentă în urma lor. 

Da, doamnă Sigsby. 

Luke îl înghionti. 

Avery chicoti. 

După doar câteva secunde, cele trei cuvinte reapărură, 
strălucind şi mai tare. 

Da, doamnă Sigsby! 

Luke îl mai înghionti o dată, dar şi el zâmbea. lar Avery 
probabil că ştia asta, chiar dacă în cameră era beznă, pentru că 
Luke zâmbea şi cu mintea, nu doar cu buzele; şi era convins că 
are dreptul să o facă. Poate nu va reuşi să fugă din Institut - 
trebuia să recunoască faptul că nu prea avea sorţi de izbândă, 
ba chiar deloc nu avea, însă speranţa era un cuvânt atât de 
frumos, un sentiment atât de frumos! 5 

DA, DOAMNĂ SIGSBY, SCORPIE AFURISITĂ CE EŞTI! 

— Încetează dacă nu vrei să te gâdil! murmură Luke. 

— A ţinut, nu-i aşa? şopti Avery. Pe bune că a ţinut. Crezi că 
poţi să... 

— Nu ştiu. Ştiu doar că am să încerc. Acum gura! Culcă-te! 


— Aş vrea să mă iei cu tine. Așa de mult aş vrea. 

— Şi eu, spuse Luke. 

Şi nu minţea. Lui Avery avea să-i fie greu când va rămâne 
singur. Sigur, în comparaţie cu micuţele gemene sau Stevie 
Whipple, era mai bine adaptat la viaţa în societate, dar nu va fi 
niciodată declarat cel mai popular copil din clasă. 

— Să aduci o mie de poliţişti cu tine când te întorci, şopti 
puştiul. Şi să te întorci repede, înainte să mă ducă în Jumătatea 
Posterioară. Şi cât timp încă putem s-o salvăm pe Sha. 

— Am să fac tot ce pot, îi promise Luke. Acum încetează, nu- 
mi mai răcni în cap! 

— Dacă ai fi mai TP decât eşti, nici nu te-ar durea când îmi 
trimiţi gândurile şi am putea să stăm de vorbă mai bine. 

— Dacă şi cu Parcă se plimbau în barcă... Îţi spun pentru 
ultima oară: fii cuminte şi dormi! 

Avery se culcă şi adormi. Îl luă somnul şi pe Luke. Prima etapă 
din planul lui Maureen era la fel de rudimentară ca maşina de 
gheaţă lângă care stăteau uneori de vorbă. Dar se potrivea 
perfect cu toate lucrurile pe care le observase deja: carcasele 
pline de praf ale camerelor de supraveghere, plintele de pe care 
se luase vopseaua cu mulţi ani în urmă şi nu se obosise nimeni 
să le vopsească la loc, cartela de ascensor uitată din neglijenţă. 
Se gândi din nou la similitudinea dintre Institut şi o rachetă, cu 
motoarele oprite, dar care încă se mişcă datorită inerţiei. 


18 

În ziua următoare, Winona îl însoţi până la Nivelul C, unde i se 
mai făcu un consult sumar: tensiune, puls, temperatură, indice 
de 02 în sânge. Când Luke întrebă ce mai urmează, Dave îşi 
verifică foaia de pe clipboard, îi zâmbi prietenos - de parcă nici 
nu l-ar fi lovit şi nu l-ar fi trântit vreodată la pământ - şi îi 
răspunse că nu mai avea nimic programat pentru el. 

— Ai o zi liberă, Luke. Bucură-te de ea! 

Şi ridică mâna. 

Luke zâmbi cu toţi dinţii şi bătu palma cu el, dar se gândea 
doar la bileţelul lui Maureen: Ş; după ce o să termine cu testele, 
n-o să mai ai decât 3 zile. 

— Şi mâine? întrebă el pe drumul înapoi spre ascensor. 

— Nu-ţi bate capul, o să vedem ce-o mai fi şi mâine, spuse 
David. Aşa e cel mai bine. 

Poate era valabil pentru unii, dar nu şi pentru Luke. Nu acum. 
Îşi dorea să aibă mai mult timp la dispoziţie ca să studieze mai 
bine planul lui Maureen - sau, mai degrabă, să tergiverseze 
punerea lui în aplicare -, dar se temea că timpul lui în Jumătatea 
Anterioară expirase. 

Partidele de dodgeball deveniseră ceva obişnuit pe terenul de 
joacă al Institutului, aproape ca un ritual, şi toţi copiii participau 
la ele, cel puţin o vreme. Luke intră în cerc şi se îmbrânci vreo 
zece minute cu ceilalţi jucători, după care se lăsă lovit de 
minge. În loc să se alăture echipei adverse, ieşi din joc şi porni 
spre cealaltă parte a terenului, trecând pe lângă Frieda Brown, 
care arunca la coş de una singură. Luke nu credea că fata 
înţelesese încă unde se afla şi ce anume se întâmpla aici. Se 
aşeză pe pietriş şi se sprijini cu spatele de gard. Bine măcar că 
acum nu mai erau atâtea gângănii. Cu ochii la meciul de 
dodgeball, îşi lăsă mâinile în jos şi le frecă încet. 

— Vrei să dai la coş? îl întrebă Frieda. 

— Poate mai încolo, răspunse Luke. 

Ca din întâmplare, duse o mână mai în spate, pipăi baza 
gardului şi descoperi că - da! - Maureen avusese dreptate: era o 
gaură acolo, unde solul era mai tasat, probabil ca rezultat al 
topirii zăpezii la începutul primăverii. Gaura nu era mare - doar 
vreo trei sau patru centimetri în diametru -, dar era acolo. Nu 
avusese nimeni grijă să o astupe. Mâna lui Luke zăbovi un pic pe 
baza expusă a gardului. Dinţii ascuţiţi ai sârmei îi intrau în 


palmă, dar nu-i păsa, pentru că putea să-şi mişte degetele în 
aerul liber din afara Institutului. După câteva secunde, se ridică, 
îşi şterse turul pantalonilor şi o întrebă pe Frieda dacă voia să 
facă o partidă unu-la-unu. Fata îi aruncă un zâmbet entuziast, 
care părea a spune: Daaa! Normal că da! Vrei să fii prietenul 
meu? 

lar acest zâmbet îi cam frânse inima. 


19 

Nici în următoarele două zile nu i s-a făcut niciun test şi 
nimeni nu s-a deranjat să-l mai consulte. A ajutat-o pe Connie - 
una dintre femeile de serviciu - să care două saltele de la lift 
până în camerele din Aripa de Est, faptă bună care i-a fost 
răsplătită doar cu o amărâtă de fisă (oamenii de serviciu erau 
foarte zgârciţi cu fisele) şi, în drum spre camera lui, a dat peste 
Maureen, care stătea lângă automatul de gheaţă şi bea apă din 
sticla pe care o ţinea la rece acolo. O întrebă dacă are nevoie de 
ajutor. 

— Nu, mă descurc. 

Apoi, pe un ton mult mai scăzut: 

— Hendricks şi cu Zeke au discutat ceva afară, lângă steag. l- 
am văzut eu. Ţi-au mai făcut vreun test? 

— Nu. De două zile nu mi-au mai făcut nimic. 

— Aşa mi-am zis şi eu. Azi e vineri. S-ar putea să mai stai aici 
până sâmbătă sau duminică, da' eu nu m-aş baza pe asta. 

Pe Luke îl îngrozi de-a dreptul expresia plină de îngrijorare şi 
milă de pe chipul scofâlcit al femeii. 

La noapte. 

Nu rosti cuvintele cu glas tare, ci doar le mimă din buze, 
prefăcându-se că se şterge la ochi şi astfel acoperindu-şi 
jumătate din faţă. Maureen dădu din cap. 

— Ei ştiu că tu ai... 

Nu termină. Nici nu era nevoie. 

— Ei îşi imaginează că am sciatică, spuse ea abia auzit. Poate 
doar Hendricks şi-a dat seama, da’ nu-i pasă. Nimănui nu-i pasă, 
câtă vreme mă ţin de treburile mele. Du-te, Luke! O să-ţi fac 
curat în cameră când o să fii la masa de prânz. Să te uiţi sub 
saltea când o să te culci. Mult noroc! 

Ezită puţin, apoi adăugă: 

— Mi-aş dori să te îmbrăţişez, fiule! 

Lui Luke i se umplură ochii cu lacrimi. Plecă repede, înainte ca 
Maureen să-l vadă plângând. 

La prânz a mâncat foarte mult, cu toate că nu-i era chiar atât 
de foame. La fel de mult va mânca şi la cină. Avea senzaţia că, 
dacă totul ieşea cum voia, va avea nevoie de cât mai multă 
energie. 

La cină, Frieda s-a aşezat lângă ei. Probabil că-i picase cu 
tronc Luke. După masă s-au dus pe terenul de joacă. Luke a 


refuzat să arunce la coş împreună cu ea, sub pretextul că 
trebuie să-l supravegheze pe Avery, care sărea pe trambulină. 

În timp ce se uita la salturile lipsite de energie ale lui Avery, în 
mintea lui Luke apăru o altă sclipire de neon roşu. 

La noapte? 

Luke clătină din cap. 

Trebuie să dormi la tine în cameră. Vreau să mă odihnesc şi 
eu. 

Avery cobori de pe trambulină şi se uită foarte serios la Luke. 

— Să nu mă minţi doar pentru că îţi imaginezi că o să vadă 
cineva cât de trist sunt şi o să înceapă să-şi pună întrebări că de 
ce sunt trist. O să fac tot posibilul să nu par aşa. 

Şi micuțul îşi crăcănă buzele într-o imitație penibilă de 
zâmbet. 

În regulă. Te rog doar să nu mă încurci, Avester. 

Să te întorci după mine dacă poți. Te rog. 

Am să mă întorc. 

Se întorceau şi punctele, amintindu-i de bazinul în care fusese 
scufundat. Luke înţelese că le-a readus efortul conştient de a-şi 
trimite aceste gânduri puştiului. 

Avery se mai uită puţin la el, după care dădu fuga la coşul de 
baschet. 

— Vrei să dăm la coş, Frieda? 

Fata se uită de sus la el şi îi zâmbi, dar nu cu dispreţ. 

— Măi, puştiulică, dacă vrei să te bat măr... 

— O să vedem cine pe cine bate. 

Şi cei doi - fata şi băiatul - tot se jucară până pe înserat. Luke 
traversă terenul de joacă, uitându-se o singură dată în urmă, 
chiar atunci când Avery - numit de Harry Cross „puţulica” lui 
Luke - rată o aruncare. Îşi spunea că puştiul va veni în camera 
lui, măcar ca să-şi ia periuţa de dinţi. Insă se înşela. 


20 

Luke jucă la laptop câteva partide de Slap Dash şi 100 de Bile, 
după care se spălă pe dinţi, se dezbrăcă şi se băgă în pat. Stinse 
veioza şi băgă mâna sub saltea. S-ar fi tăiat la degete în lama 
cuţitului pe care i-l lăsase Maureen acolo (spre deosebire de 
cele din plastic de la cantină, acesta părea unul adevărat, din 
metal, din acelea folosite la decojit fructe şi legume), dacă ea nu 
ar fi avut intuiţia să-l împacheteze într-o cârpă. Mai era şi 
altceva acolo, un obiect pe care Luke reuşi să-l identifice doar 
atingându-l. Folosise o mulţime înainte de a veni aici. Un stick 
de memorie. Işi strecură ambele obiecte în buzunarul de la 
pantaloni. 

Apoi aşteptă. Auzea copiii alergând pe coridor - poate jucau 
leapşa, poate doar fugeau încoace şi încolo ca nebunii. Cam aşa 
se întâmpla în fiecare seară de când fuseseră aduşi la Institut. 
Ţipau şi rădeau şi se sâsâiau tare, ca şi cum ar fi cerut să se 
facă linişte, după care râdeau din nou. Încercând să-şi consume 
energia. Incercând să scape de frica din ei. Cel mai tare se 
auzea vocea lui Stevie Whipper, de unde Luke ajunse la 
concluzia că Stevie băuse ceva vin sau limonadă alcoolizată. Nu 
era acolo niciun adult sever care să le ceară să tacă; angajaţilor 
din Institut nu le păsa câtuşi de puţin să impună copiilor regulile 
de bună creştere şi nici ore stricte de culcare. 

In cele din urmă, se aşternu liniştea pe culoarul unde era 
camera lui Luke. Tot ce auzea acum erau bătăile regulate ale 
propriei inimi şi foşnetul gândurilor în timp ce parcurgea lista lui 
Maureen pentru ultima oară. 

După ce ieşi, du-te în dreptul trambulinei, repetă el. Foloseşte 
cuțitul dacă trebuie. Apoi coteşte puţin la dreapta. 

Dacă va reuşi să iasă din clădire. 

Se bucura să simtă că era hotărât în proporţie de optzeci la 
sută şi doar douăzeci la sută speriat. Dar nici teama asta nu-şi 
avea rostul, deşi probabil că era ceva firesc. Hotărârea îi era 
alimentată de convingerea clară că aceasta era şansa lui, 
singura pe care o va avea vreodată. Şi că trebuia să profite de 
ea la maximum. 

Larma de pe coridor încetase de o jumătate de oră, aşa că 
Luke se dădu jos din pat şi luă de pe televizor găletuşa pentru 
cuburi de gheaţă. Născocise o poveste pentru cei care 
supravegheau monitoarele - presupunând că la ora aia le mai 


supraveghea cineva şi angajaţii nu se apucaseră să-şi dea 
pasienţe. 

Povestea era despre un băiat care se duce devreme la 
culcare, dar se trezeşte la un moment dat dintr-un motiv 
oarecare - poate ca să facă pipi, poate din cauza unui coşmar. 
Nu contează motivul; important este că puştiul doarme pe el, 
aşa că iese pe coridor în chiloţi. Din carcasele lor prăfuite, 
camerele de supraveghere îl urmăresc cum se duce la automat 
ca să-şi umple găletuşa cu cuburi de gheaţă, iar atunci când îl 
văd întorcându-se nu doar cu găletuşa plină, ci şi cu paleta din 
plastic, cei de la monitoare vor presupune că este mult prea 
ameţit de somn şi nu-şi dă seama că încă o are în mână. ŞI îşi 
spun că o s-o vadă de dimineaţă, fie pe birou, fie în chiuveta de 
la baie şi se va întreba cum de a ajuns acolo. 

Revenit în cameră, Luke puse câteva cuburi de gheaţă într-un 
pahar, îl umplu cu apă de la robinetul din baie şi bău jumătate 
din el pe nerăsuflate. Tare bună era apa asta rece! Avea gura şi 
gâtul foarte uscate. Lăsă paleta pe rezervorul de la closet şi se 
culcă la loc. Incepu să se zvârcolească în aşternuturi. Incepu să 
bolborosească. Poate puştiului din povestea lui îi este dor de 
micuțul lui prieten. Poate din cauza asta nu reuşeşte să 
adoarmă. Poate că nu-l urmăreşte şi nu-l ascultă nimeni, dar 
poate totuşi îl urmăreşte şi îl ascultă cineva, şi atunci exact aşa 
trebuie să se poarte. 

În cele din urmă, aprinse veioza şi se îmbrăcă. Intră în baie, 
unde nu era nicio cameră de supraveghere (probabil nu era 
nicio cameră de supraveghere) şi îşi băgă paleta în partea din 
faţă a pantalonilor, apoi o acoperi cu tricoul, lăsat pe acolo. 
Dacă exista o cameră de supraveghere şi dacă cineva stătea 
acum cu ochii în monitor, probabil că dăduse deja de necaz. 
Dar, cum nu avea ce să facă în privinţa asta, trebuia să meargă 
mai departe. 

leşi din cameră, străbătu coridorul şi ajunse în sala cea mare. 
Acolo nu mai erau decât Stevie Whipple şi un alt copil, unul 
dintre cei noi. Amândoi întinşi pe jos, amândoi dormind duşi. În 
jurul lor erau împrăştiate vreo şase sticluţe în care fusese 
whisky. Sticluţele astea însemnau o groază de fise. Stevie şi 
noul lui amic aveau să se trezească mahmuri şi cu buzunarele 
goale. 

Luke păşi cu grijă peste trupul lui Stevie şi intră în cantină. 


Pentru că nu erau aprinse decât tuburile de neon de deasupra 
bufetului, locul era întunecat şi cam sinistru. Luke luă un măr 
din castronul cu fructe, care părea a nu se goli niciodată, muşcă 
din el şi se întoarse agale înapoi în sală, sperând că nu-l 
urmăreşte nimeni. Sperând că, dacă totuşi îl urmărea cineva, 
acea persoană (persoane) va (vor) pune botul la pantomima lui. 
Puştiul s-a trezit. Puştiul şi-a luat gheaţă de la automat şi a băut 
un pahar cu apă rece. Numai că asta l-a trezit şi mai tare, aşa că 
se duce la cantină ca să-şi ia ceva de ronţăit. După aia puştiul îşi 
zice: Hei, ce-ar fi să ies un pic la aer, pe terenul de joacă? N-ar fi 
primul care să facă aşa ceva; Kalisha zicea că ieşise de mai 
multe ori împreună cu lris ca să se uite la stele, incredibil de 
mari şi strălucitoare aici, unde lipsea complet fenomenul de 
„poluare luminoasă”8. Kalisha mai zicea că unii copii ieşeau 
noaptea pe teren ca să se pupe. Luke spera doar ca acum să nu 
fie nimeni acolo, cu ochii holbaţi la stele sau la iubiţel/iubiţică. 

Nu era. Nu era nici lună, aşa că bezna pusese stăpânire pe 
teren. Ansamblurile de joacă erau doar nişte umbre colţuroase 
şi negre. Copiilor mici - mai ales atunci când sunt singuri - le 
este frică de întuneric. Le este frică şi copiilor mai mari, deşi 
majoritatea nu vor să recunoască. 

Luke traversă terenul de joacă, aşteptându-se să dea nas în 
nas cu vreunul dintre îngrijitorii din tura de noapte (pe care nu-i 
ştia prea bine) şi să fie întrebat ce mama naibii caută afară, cu 
paleta aia ascunsă sub tricou. Că doar nu-i trecea prin minte să 
evadeze, nu? Pentru că aşa ceva ar fi o mare nebunie! 

— O nebunie, murmură Luke, aşezându-se cu spatele la gard. 
Aşa sunt eu, un nebun în toată regula. 

Aşteptă să vadă dacă venea cineva. Nu, nu venea nimeni. Nu 
se auzeau decât ţârâitul greierilor şi ţipătul unei bufniţe. Era o 
cameră de supraveghere, dar oare stătea cineva cu ochii la 
monitor? Da, ştia că locul era păzit, însă mai ştia şi că paza /ăsa 
de dorit. Avea să afle curând cât de mult. 

Îşi ridică tricoul şi scoase paleta. Atunci când îşi imaginase 
partea aceasta din plan, se vedea săpând în spate cu mâna 
dreaptă, poate alternând cu stânga atunci când obosea. In 
realitate însă, nu-i prea reuşea. Hârşâi de mai multe ori cu 
paleta de baza gardului, făcând un zgomot care lui i se părea 
de-a dreptul asurzitor în liniştea din jur. Plus că avea senzaţia că 


88 Utilizarea excesivă și nejustificată a luminii artificiale (n. tr.). 


nu avansase deloc. 

Zău că e o mare nebunie, îşi spuse el. 

Uitând de camera de supraveghere, Luke se puse în genunchi 
şi începu să sape sănătos sub gard, aruncând pietrişul în toate 
părţile. Timpul parcă se dilata. Simţea cum trec orele, una după 
alta. Oare era cineva în sala cu monitoare (cameră pe care el n- 
o văzuse niciodată, dar pe care şi-o putea imagina în cel mai 
mic detaliu) care să se întrebe acum de ce oare nu se întorsese 
de pe terenul de joacă puştiul ăla cu insomnie? Oare el (sau ea) 
va trimite un îngrijitor să vadă ce se întâmpla acolo? Şi încă 
ceva, Lukey, cum ar fi dacă acea cameră de afară e dotată cu 
un dispozitiv de vedere nocturnă? Ei, ce zici de chestia asta? 

Continuă să sape. Deja avea chipul ud şi uleios de la 
transpiraţie, devenind ţintă predilectă a insectelor din tura de 
noapte. Continuă să sape. Simţea izul acru al subsuorilor. Inima 
îi alerga la galop. Simţi o prezenţă în spate, dar, atunci când 
privi peste umăr, văzu doar cadrul coşului de baschet, reliefat 
pe cerul plin de stele. 

Reuşise să sape un şanţ pe sub gard. Deloc adânc, dar Luke 
fusese slab înainte de sosirea lui la Institut, iar de atunci slăbise 
şi mai mult. Poate că... 

Insă, când se puse pe burtă şi încercă să treacă dincolo, 
gardul îl opri. Off, mai avea încă mult de săpat. 

Întoarce-te! Întoarce-te în cameră şi bagă-te în pat înainte să 
te găsească ăştia şi să-ți facă nişte lucruri oribile pentru că ai 
încercat să evadezi! 

Insă asta nu era o opţiune, ci doar un simplu gest de laşitate. 
Oricum aveau să-i facă nişte lucruri oribile: filmele, durerile de 
cap, Luminile Stasi... şi, la final, zumzetul de albine. 

Continuă să sape, gâfâind acum destul de tare: înainte şi 
înapoi, la stânga şi la dreapta. Groapa dintre baza gardului şi sol 
se adânci treptat. Ei, cât de proşti erau de nu se gândiseră să 
paveze terenul de-o parte şi de alta a gardului? Cât de proşti 
erau de nu le trecuse prin cap să-l electrifice - nu prea tare, 
desigur? Dar uite că atât de proşti erau şi uite că el reuşise să 
facă asta. 

Se puse iarăşi pe burtă, încercă iarăşi să se strecoare în 
partea cealaltă şi iarăşi îl opri baza gardului. Dar nu mai avea 
mult până va reuşi. Luke se aşeză din nou în genunchi şi începu 
din nou să sape. Mai repede, înainte şi înapoi, la stânga şi la 


dreapta. Un pocnet îl făcu să tresară: în cele din urmă, paleta se 
rupsese. Luke aruncă mânerul şi continuă să sape doar cu 
bucata în formă de lopăţică, strâmbându-se de durere când 
muchiile ei îi intrau în palme. Se opri să şi le privească şi văzu 
că îi sângerau. 

De data asta trebuie să reuşesc. Trebuie! 

Însă nici acum nu prea... putea... să... încapă. 

Deci, înapoi la paletă. La stânga şi la dreapta, la babord şi la 
tribord. Printre degete îi picura sângele, transpiraţia îi lipise 
părul de frunte, ţânţarii îi zumzăiau subţire în urechi. Puse 
paleta la o parte, se întinse şi mai încercă încă o dată să se 
strecoare pe sub gard. Ghimpii de sârmă îi intrară în tricou şi i-l 
sfâşiară, apoi îi intrară în piele şi zgâriară omoplaţii până la 
sânge. Dar nu se lăsă. 

Se blocă la jumătatea drumului. Se uită la pietrişul de 
dedesubt, observă cum praful i se înfoia sub nări atunci când 
icnea. Trebuia să se întoarcă, să sape şi mai adânc - poate nu 
prea mult. Numai că atunci când încercă să se retragă spre 
terenul de joacă... iată că nu reuşi. Nu mai putea să se târască 
nici înainte, nici înapoi. Era captiv. Nu blocat - captiv. Şi va 
rămâne aici, până în dimineaţa următoare, ca un iepure în 
capcană, prins sub rahatul ăsta de gard. 

Uite că reveniră şi punctele - puncte roşii şi puncte verzi şi 
puncte violet, ieşind din fundul şanţului, la doar vreo patru 
centimetri de ochii lui. Se năpusteau la el, se împrăştiau, se 
adunau, se învârteau. Pulsau. Claustrofobia îi încleştă inima, îi 
apăsă tâmplele. Îi zvâcneau palmele. Îl usturau. 

Luke întinse mâna, îşi înfipse degetele în pământ şi trase cu 
toată puterea pe care o mai avea în el. O clipă, punctele îi 
acoperiră şi creierul, nu doar câmpul vizual, şi avu senzaţia că îl 
orbeşte lumina lor. Apoi, parcă baza gardului se ridică puţin. 
Poate nu era decât un joc al imaginaţiei sale, dar nu credea. O 
auzi cum scârţâie. 

Poate că injectiile şi bazinul m-au făcut TK-pozi, Îşi spuse el. 
Aşa ca George. 

Nu conta acum. Singurul lucru care conta era că începuse din 
nou să se mişte. 

Începură să dispară şi punctele. Dacă plasa gardului chiar se 
ridicase, acum căzu la loc. Şi ţepii ei nu-i mai zgâriară doar 
umerii, ci şi fesele şi coapsele. Durerea ascuţită îl făcu să se 


oprească din nou, iar atunci gardul îl îmbrăţişă cu patimă, 
nedorind să-i mai dea drumul vreodată, însă Luke întoarse 
capul, îşi culcă obrazul pe pământul pietros şi văzu o tufă destul 
de aproape de el. Parcă destul de aproape. Se întinse, nu reuşi 
să ajungă, se mai întinse puţin şi apucă o creangă. Trase. Tufa 
se clătină, dar nu apucă să iasă cu totul din pământ, iar Luke 
începu să înainteze din nou, proptindu-se în şolduri şi împingând 
cu picioarele. Primi o sărutare de rămas-bun de la un ghimpe 
mai tupeist al gardului: o zgârietură lungă şi fierbinte de-a 
lungul gambei. Şi gata! 

Era afară. 

Luke se ridică în genunchi, se clătină cuprins de ameţeală şi 
aruncă o privire sălbatică în urmă, convins că va vedea cum se 
aprind toate becurile, nu doar în sala cea mare, dar şi pe holuri 
şi în cantină, iar la lumina lor, va vedea mai multe siluete 
alergând spre el:  îngrijitorii  fluturând  bastoanele cu 
electroşocuri, date la putere maximă. 

Nu văzu niciun bec aprins. Nu venea nimeni după el. 

Se ridică în picioare şi o luă la fugă aiurea prin întuneric. 
Panica îl făcuse să uite următoarea etapă - etapă esenţială - a 
planului: orientarea. Cum ar fi fost să intre în pădure şi să se 
rătăcească acolo, înainte de a-şi recăpăta luciditatea? Însă călcă 
pe o piatră ascuţită, a cărei muchie îi intră în călcâiul stâng, 
provocându-i o durere pătrunzătoare, şi îşi dădu seama că îşi 
pierduse unul dintre tenişi sub gard, când se opintise cu 
disperare ultima dată. 

Luke se întoarse, se aplecă, îl găsi, se încălţă. ÎI usturau 
spinarea şi fesele, dar zgârietura aia din gambă era adâncă şi îl 
ardea rău de tot. Inima îşi mai domoli ritmul nebunesc şi mintea 
i se limpezi. După ce ieşi, du-te în dreptul trambulinei, repetase 
şi Avery a doua etapă a planului lui Maureen. Sta; cu spatele la 
ea şi după aia întoarce-te puţin la dreapta - cam un pas normal. 
Aia-i direcţia în care trebuie să mergi. Nu e decât un kilometru şi 
jumătate sau cam aşa ceva, şi nu trebuie să ţii drumul drept. 
Scopul tău este extrem de important. Dă-ţi toată silința. Mai 
târziu, în aceeaşi seară, pe când erau întinşi în pat, Avery 
spusese că poate ar fi bine să se ghideze după stele, însă el nu 
se pricepea deloc la chestia asta şi nu-i putea da niciun sfat. 

Bine. Acum era cazul să o ia din loc, însă mai avea ceva de 
făcut înainte de asta. 


Îşi pipăi cerculeţul din lobul urechii drepte. Îşi aduse aminte 
că-i spusese cineva - poate Iris sau Helen - că nu o duruse deloc 
implantul pentru că deja avea cercei, iar cerceii se puteau 
scoate, Luke o văzuse pe mama lui scoţându-i. Cercelul ăsta 
neobişnuit era fixat acolo. 

Te rog, Doamne, nu vreau să folosesc cuțitul. 

Luke se pregăti sufleteşte, strânse din dinţi, îşi băgă unghiile 
sub partea superioară a dispozitivului de urmărire şi trase. Lubul 
urechii i se întinse. Îl durea, îl durea tare, însă dispozitivul nici 
nu se mişcă. li dădu drumul, inspiră adânc (amintindu-şi de 
scufundarea în bazin) şi trase din nou. Mai tare. Acum durerea a 
fost şi mai crâncenă, dar dispozitivul rămase la locul lui. Şi 
timpul trecea. Văzută din unghiul acesta, aripa de vest a clădirii, 
unde se aflau camerele copiilor, părea cam ciudată. Dar era 
tăcută şi cufundată în întuneric. Bine, dar cât timp încă? 

Se gândi să mai tragă o dată, dar nu ar fi însemnat decât să 
amâne inevitabilul. Maureen ştiuse că aşa va fi: acesta era 
motivul pentru care-i lăsase cuţitaşul. Luke îl scoase acum din 
buzunar - cu grijă, ca nu cumva să scoată din greşeală şi stick-ul 
de memorie - şi se uită bine la el, în lumina difuză a stelelor. Îi 
pipăi tăişul cu buricul degetului mare, apoi întinse mâna stângă 
în diagonală şi se trase de lobul urechii cât de mult se putea. 
Adică destul de puţin. 

Şovăi puţin, tot repetându-şi că se afla în cealaltă parte a 
gardului, că era liber. Auzi strigătul somnoros al bufniței. Chiar şi 
în aceste momente de disperare, tot i se păreau minunaţi 
licuricii care brodau pânza nopţii. 

Fă-o repede! îşi spuse. Imaginează-ţi că tai o felie de friptură. 
Şi să nu tipi, indiferent cât de tare o să te doară. În niciun caz să 
nu tipi. 

Luke propti vârful lamei de vârful lobului şi rămase aşa câteva 
secunde lungi cât o eternitate. După care lăsă jos cuțitul. 

Nu pot. 

Trebuie să poţi. 

Nu pot. 

Of, Doamne, trebuie! 

Lipi din nou tăişul de carnea moale şi sensibilă şi îl mişcă 
repede în jos, rugându-se doar ca lama să fie suficient de 
ascuţită şi să taie ce e de tăiat de la prima încercare. 

Da, lama era ascuţită. Din păcate, însă, Luke ezită din nou în 


ultima clipă, drept care, în loc să fie complet retezat, lobul 
urechii atârna acum de o fâşie de cartilaj. La început nu simţi 
nicio durere, ci doar fierbinţeala sângelui care îi şiroia pe gât. 
Apoi veni şi durerea, ca o înţepătură veninoasă de viespe - o 
viespe cât o sticlă de bere. Luke scoase un fel de şuierat 
anemic, apucă bucata de carne spânzurată de ureche şi trase 
de ea aşa cum tragi pielea friptă de pe un copan de pui. Se 
aplecă să se uite mai bine, ştiind că rupsese porcăria aia, dar 
dorind oricum s-o vadă cu ochii lui. Având nevoie să se 
convingă. Da, uite-o! 

Apoi se asigură că stă în dreptul trambulinei. Se întoarse cu 
spatele la ea, făcu un pas - spera că unul mediu, normal - la 
dreapta. In faţa lui, pădurile negre din nordul statului Maine se 
întindeau pe multe zeci de kilometri. Se uită în sus şi descoperi 
Carul Mare. Steaua din colţ era chiar în faţa lui. Trebuie să merg 
după ea, îşi spuse. Asta-i tot ce am de făcut. Poate n-o să merg 
doar în linie dreaptă până dimineaţă, dar Maureen i-a zis lui 
Avery că-i vorba doar de un kilometru şi jumătate. După aia 
începe o altă etapă a planului. Trebuie să ignor durerea din 
umeri, durerea şi mai nasoală din gambă şi durerea din urechea 
ca de Van Gogh - cea mai nasoală dintre toate. Nu trebuie să 
iau în seamă nici tremuratul ăsta puternic din mâini şi picioare. 
Trebuie să plec de aici. Dar mai întâi... 

Ridică pumnul drept şi aruncă peste gard bucata de carne în 
care se afla microcipul. Auzi (sau i se păru că aude) un pocnet 
slab, atunci când aceasta căzu pe asfaltul din jurul rahatului 
ăluia de teren de baschet. Ei, poftim! Luaţi-vă dispozitivul şi 
spălaţi-vă cu el pe cap! 

Cu ochii aţintiţi asupra stelei, Luke porni la drum. 


21 

Cam treizeci de secunde. Doar atât îl călăuzi steaua pe Luke. 
De îndată ce intră în pădure, nu o mai văzu. Băiatul se opri. 
Institutul abia dacă se mai întrezărea în urma lui printre ramuri. 

Doar un kilometru şi jumătate, îşi zise el. Şi o să găseşti ce 
cauţi chiar dacă te abati un pic de la drum. Pentru că ea i-a spus 
lui Avery că e mare. Mă rog, cam mare. Deci, trebuie să mergi 
încet. Eşti dreptaci, adică emisfera dreaptă este cea dominantă. 
Aşa că trebuie să încerci să compensezi asta, dar nu exagera, 
altminteri o s-o iei prea mult la stânga. Şi ţine socoteala. Un 
kilometru şi jumătate înseamnă cam douăzeci de mii, douăzeci 
şi cinci de mii de paşi. Aproximativ, fireşte, în funcţie de teren. 
Şi, vezi, ai grijă să nu-ţi intre vreo creangă în ochi. Ai şi aşa 
suficiente găuri. 

Şi Luke porni. Cel puţin nu era nevoit să-şi croiască drum 
printre hăţişuri. Era o pădure de copaci bătrâni, cu coroane 
stufoase, iar pe jos era un strat gros de ace de conifere, care 
împiedica creşterea tufelor. De fiecare dată când trebuia să 
ocolească vreunul dintre copacii bătrâni (probabil pini - deşi, pe 
bezna aia, cine să-şi dea seama?), încerca să se reorienteze şi 
să continue să meargă în linie dreaptă - o linie care acum 
(trebuia să recunoască) era mai mult decât ipotetică. Parcă ar fi 
încercat să-şi găsească drumul într-o sală mare, plină cu tot felul 
de obiecte pe care abia dacă le vedea. 

Pe neaşteptate, auzi din stânga un fel de grohăit, apoi un 
zgomot de paşi grăbiţi şi de crengi frânte, împinse la o parte. 
Băiat de oraş, Luke încremeni. Să fi fost o căprioară? lisuse, 
dacă era un urs? Căprioara ar fi fugit speriată, dar ursului poate 
îi era poftă de mâncare. Şi dacă tocmai în momentul ăsta se 
repezea la el, atras de miros? Că doar şi gâtul, şi umărul drept al 
tricoului lui Luke erau pline de sânge. 

Dar zgomotul se stinse şi nu se mai auzea decât ţârâitul 
greierilor şi, din când în când, câte un buhuhuuu al bufniței. 
Făcuse deja opt sute de paşi când îl oprise zgomotul. Acum 
porni din nou, cu mâinile întinse înainte ca un orb, numărând 
paşii în gând. O mie... o mie două sute... uite un copac, un 
adevărat monstru... primele crengi sunt mult deasupra capului 
meu, mult prea sus şi nu se mai vede cerul... trebuie să-l 
ocolesc... o mie patru sute... o mie cinci... 

Se poticni de un trunchi căzut la pământ şi se prăbuşi pe 


burtă cât era el de lung. | se înfipse ceva în pulpa stângă, 
probabil un ciot de creangă, şi gemu de durere. Rămase culcat 
câteva clipe pe covorul de frunze putrezite, trăgându-şi sufletul 
şi dorindu-şi - asta chiar era tâmpenia supremă - să fie în 
camera lui de la Institut. Cameră unde fiecare lucru îşi avea 
locul lui bine stabilit şi unde nu năvăleau la el, dintre copaci, 
animale de dimensiuni necunoscute. Cameră unde era în 
siguranţă. 

— Mda, dar nu prea multă vreme, şopti el. 

Se ridică în picioare, frecându-şi noua gaură din jeanşi şi noua 
gaură din pielea de dedesubt. Bine măcar că nu au câini, îşi zise 
el, amintindu-şi de un vechi film alb-negru, în care doi 
puşcăriaşi, legaţi unul de celălalt cu un lanţ, reuşiseră să 
evadeze, dar apoi au fost urmăriţi de o haită de copoi%. Plus că 
tipii ăia nimeriseră într-o mlaştină, unde erau crocodili. 

Vezi, Lukey? o auzi el pe Kalisha. Te descurci foarte bine. 
Numai să nu te opreşti. Mergi în linie dreaptă. Pe cât posibil. 

La pasul cu numărul două mii, Luke se opri şi începu să se 
uite după lumini printre copacii din faţă. Sunt mereu câteva, îi 
spusese Maureen lui Avery, dar lumina galbenă este cea mai 
strălucitoare. După două mii cinci sute de paşi a început să-şi 
facă probleme. După trei mii cinci sute, a fost aproape sigur că o 
apucase în direcţie greşită. 

Din cauza copacului ăluia de care m-am impiedicat, îşi zise el. 
Afurisitul ăla de copac! Probabil că am luat-o aiurea după ce m- 
am ridicat. Cine ştie, poate mă indrept spre granița cu Canada. 
O să mor în pădurea asta, dacă nu mă găsesc mai repede tipii 
de la Institut. 

Însă, pentru că întoarcerea era cu totul exclusă (nici dacă ar fi 
vrut, nu ar fi fost în stare să se întoarcă pe acelaşi drum), Luke 
continuă să meargă, tot cu mâinile întinse ca să simtă crengile 
care ar fi vrut să-l rănească în alte locuri. Urechea îi pulsa 
dureros. 

Renunţă să-şi mai numere paşii, dar probabil că ajunsese pe 
la cinci mii - adică peste trei kilometri -, când, printre copaci, 
observă o sclipire galben-portocalie. La început îşi spuse că era 
ori o halucinație, ori unul dintre punctele alea nenorocite, căruia 
i se vor alătura curând altele. Foarte multe. Următorii zece paşi 


39 „Lanţul” - film realizat în 1958 de Stanley Kramer, cu Tony Curtis și Sidney 
Poitier în rolurile principale (n. tr.). 


puseră capăt acestor frământări. Lumina galben-portocalie era 
mai clară şi lângă ea apăruseră alte două luminiţe, mult mai 
difuze. Probabil lumini electrice. Îşi spuse că lumina mai 
puternică venea de la nişte lămpi cu vapori de sodiu, aşa cum 
erau cele din parcările mari. Într-o seară, tatăl lui Rolf îi dusese 
pe el şi pe Rolf la film şi le spusese atunci că luminile astea ar fi 
trebuit să descurajeze furturile din maşini şi atacurile armate. 

Luke simţi nevoia să o ia la goană într-acolo. Reuşi să şi-o 
înfrâneze. Nu avea nevoie să se mai împiedice de alt copac 
căzut sau să calce în vreo groapă şi să-şi rupă piciorul. Erau tot 
mai multe lumini, însă el nu-şi dezlipea ochii de prima. Carul 
Mare nu strălucise prea mult, dar acum apăruse o altă stea 
călăuzitoare, una mult mai utilă. La doar zece minute după ce o 
văzuse prima oară, Luke ajunse la marginea pădurii. Acolo 
începea un teren deschis cam de cincizeci de metri lungime, în 
capătul căruia era un alt gard, asemănător cu cel din jurul 
Institutului, însă partea superioară a acestuia era securizată cu 
sârmă ghimpată. De-a lungul lui, cam din zece în zece metri, 
erau înşiraţi stâlpi de iluminat. Cu senzori de mişcare - aşa îi 
spusese Maureen lui Avery. Avery trebuia să-l atenţioneze pe 
Luke să se ţină la distanţă de ei. Inutil acest sfat. 

Dincolo de gard erau căsuţele. Foarte mici. Nici loc să te 
întorci n-ai acolo, ar fi spus tatăl lui Luke. Nu puteau să aibă mai 
mult de câte trei camere fiecare, cel mai probabil doar două, şi 
erau aproape identice. Avery zicea că Maureen spusese că era 
un sat, însă lui Luke i se părea că seamănă mai degrabă cu o 
cazarmă. Casele erau dispuse în grupuri de câte patru, cu câte 
un petic de iarbă în centrul fiecărui grup. In câteva case mai era 
aprinsă câte o lumină - probabil becul de la baie, lăsat aprins de 
locatari ca să nu se împiedice de ceva dacă-i trece vreo nevoie 
în toiul nopţii. 

Nu era decât o singură stradă, care se termina în faţa unei 
clădiri mai mari. În dreapta şi în stânga ei era câte o parcare 
mică - ambele ticsite cu maşini şi camionete. Cu totul, cam 
treizeci sau patruzeci de vehicule, estimă Luke, şi îşi aminti că 
se întrebase unde îşi ţineau maşinile angajaţii Institutului. Uite 
că aflase! Mai rămânea misterul aprovizionării cu alimente. 
Lampa cu vapori de sodiu era pe un stâlp chiar în faţa acestei 
clădiri mai mari şi sub ea erau două pompe de benzină. Probabil 
că acolo era un fel de magazin pentru personalul Institutului, ca 


acelea amenajate în bazele militare. 

Acum înţelegea mai multe. Angajaţii primeau zile libere - de 
exemplu, Maureen primise o săptămână şi se dusese în 
Vermont. Multe dintre perioadele când nu erau în tură şi le 
petreceau aici, în căsuţele astea amărâte. Poate că turele lor 
erau organizate în aşa fel încât să locuiască la comun, iar atunci 
când voiau să se mai relaxeze un pic, se urcau în maşinile 
personale şi se duceau până în cel mai apropiat oraş, care, din 
întâmplare, era chiar Dennison River Bend. 

Cu siguranţă că localnicii erau curioşi şi voiau să ştie ce 
anume făceau în pădure toţi bărbaţii şi femeile acelea. Şi cu 
siguranţă că puneau întrebări, însă precis că li se închidea gura 
cu nişte minciuni bine gândite. Luke habar n-avea cum ar fi 
putut să sune aceste minciuni (şi, în momentul ăsta, nici nu-i 
păsa), însă probabil că erau destul de plauzibile, din moment ce 
rezistau de atâta vreme. 

la-o la dreapta şi mergi paralel cu gardul. Caută o eșarfă. 

Luke porni şi merse, având în stânga satul şi gardul, iar în 
dreapta pădurea. lar îl apucă dorinţa de a o lua la goană, mai cu 
seamă că acum măcar vedea pe unde calcă. Nu putuseră să 
vorbească pe îndelete cu Maureen - pe de-o parte, pentru că ar 
fi stârnit bănuieli dacă ar fi zăbovit prea mult lângă ea; şi pe de 
altă parte, pentru că Luke se temea ca nu cumva să-i dea de gol 
scărpinatul ostentativ al lui Avery. În concluzie, nu ştia unde ar fi 
putut să fie eşarfa aia şi se temea să nu treacă pe lângă ea fără 
să o observe. 

Îşi făcuse griji degeaba. Maureen o legase de o creangă mai 
joasă a unui pin, chiar înainte de locul unde gardul cotea spre 
stânga, îndepărtându-se de pădure. Luke luă eşarfa şi şi-o legă 
în jurul mijlocului, nedorind să lase un indiciu atât de clar celor 
care vor porni curând după el. Se întrebă cât va dura până când 
doamna Sigsby şi Stackhouse îşi vor da seama că a fugit şi vor 
înţelege cine îl ajutase. Probabil că foarte puţin. 

Să le spui tot, Maureen. Altfel te vor tortura. Aşa vor face dacă 
ai să încerci să le ţii piept şi eşti prea bătrână şi prea bolnavă ca 
să rezişti în bazinul ăla. 

Rămăsese mult în urmă lumina puternică de la clădirea- 
prăvălie, iar Luke trebui să se uite bine de tot în jur ca să 
descopere drumeagul care ducea înapoi în pădure - probabil că 
pe acolo mergeau pe vremuri tăietorii de lemne. Capătul lui era 


ascuns de mai multe tufe dese cu coacăze şi, oricât de mult 
dorea să se grăbească, Luke nu se putu abţine şi se opri ca să 
culeagă câteva. Erau dulci. Delicioase. Aveau gust de /ibertate. 

Cu tot întunericul, Luke merse destul de bine pe drumeagul 
cel vechi. Pe mijlocul lui crescuseră o mulţime de tufe şi 
şanţurile făcute de roţile căruţelor de demult erau căptuşite cu 
muşchi. De-a curmezişul lui erau crengi peste care trebuia să 
păşească cu grijă (sau de care se împiedica, nevăzându-le la 
timp), dar măcar acum ştia că nu mai are cum să se rătăcească 
prin pădure. 

Încercă din nou să-şi numere paşii, reuşi să ajungă cam până 
la patru mii, după care se lăsă păgubaş. Drumul avea zone în 
care urca puţin, dar cel mai mult mergea în jos. De vreo două ori 
Luke dădu peste mormane de copaci căzuţi, iar o dată peste o 
grămadă de tufe atât de dese şi încâlcite, că se temu ca nu 
cumva drumeagul să se împotmolească acolo. Insă reuşi să 
treacă printre ele şi văzu că iar îşi făcuse griji degeaba. 
Continuă să meargă. Habar n-avea cât timp trecuse. Poate o 
oră. Poate două. Mai degrabă două. Nu ştia decât că încă era 
noapte şi, chiar dacă noaptea e cam horror în pădure, mai ales 
pentru un puşti de la oraş, Luke spera că va rămâne întuneric 
mult, foarte mult timp. Numai că evident că nu va fi aşa. In 
această perioadă a anului, cerul va începe să se lumineze uşor 
încă de la ora patru. 

Ajunse pe o altă ridicătură a drumeagului şi se opri puţin ca 
să se odihnească, dar rămase în picioare. Nu prea credea că o 
să adoarmă dacă se aşeza în fund, dar îl înspăimânta simplul 
gând că aşa ceva ar fi fost posibil. Se terminase toată 
adrenalina care-l ajutase să sape şi să se zvârcolească şi să iasă 
pe sub gard. Adrenalina care-l ajutase să străbată pădurea şi să 
ajungă la satul acela. Acum nici nu-i mai curgea sânge din 
ureche şi din rănile de pe spate şi de pe picior, dar începuseră 
să-l doară ca naiba. Cel mai tare urechea. O atinse uşor, dar îşi 
retrase repede degetele, şuierând de durere printre dinţii 
încleştaţi. Apucase însă să simtă acolo un cocoloş de sânge 
închegat şi un fel de crustă. 

M-am automutilat, îşi zise. Lobul urechii nu mai creşte la loc. 

— Din cauza ticăloşilor ălora, şopti. Din cauza /or! 

Pentru că nu avea curaj să se aşeze, se îndoi de mijloc şi se 
sprijini cu mâinile pe genunchi - poziţie pe care o văzuse de 


multe ori la Maureen. Nu-i ostoi deloc durerea zgârieturilor 
adânci de pe spate şi de pe fund. Nu-i calmă deloc durerea din 
urechea cu lobul amputat, dar parcă îşi mai relaxă puţin muşchii 
obosiţi. Se îndreptă, se pregăti să pornească mai departe. Se 
opri. Parcă se auzea un sunet slab de deasupra. Un fel de 
foşnet, ca acela pe care îl face vântul prin copaci. Numai că nu 
era pic de vânt acolo unde stătea el. 

Te rog, Doamne, nu vreau să fie o halucinație! Vreau să fie 
adevărat! 

Incă cinci sute de paşi - numărați cu conştiinciozitate - şi îşi 
dădu seama că sunetul acela chiar venea de la o apă 
curgătoare. Drumeagul era mai larg, dar şi mai abrupt - atât de 
abrupt, că se văzu nevoit să păşească în lateral, ţinându-se de 
crengi, ca să nu aterizeze drept în fund. Se opri doar atunci când 
dispărură copacii de pe ambele laturi ale drumului. Pădurea 
fusese tăiată mai mult în locul acesta, „defrişat” era cuvântul 
potrivit, şi apăruse un luminiş în care apucaseră să crească 
foarte multe tufe. Pe o fâşie de teren, ca o panglică lată de 
mătase neagră, se reflecta lumina intermitentă a stelelor. Luke 
se gândi la tăietorii de lemne de pe vremuri, care probabil că 
munciseră în această pădure încă înainte de Al Doilea Război 
Mondial, şi la cum încărcau ei buşteni în camioanele lor Ford sau 
în remorcile de la tractoarele de la firma International Harvester 
sau poate doar în căruţe trase de cai. Luminişul ăsta trebuie să 
fi fost locul de unde făceau cale întoarsă. Aici descărcau lemnele 
şi le trimiteau la vale, până pe Râul Dennison, de unde aveau 
să-şi înceapă călătoria spre fabricile din oraşele situate mai la 
sud. 

Cu toate că îl dureau şi îi tremurau înfiorător de tare 
picioarele, Luke reuşi să coboare şi ultima pantă. Ultimii şaizeci 
de metri au fost şi mai prăpăstioşi, din cauză că drumul se 
afundase foarte mult sub apăsarea buştenilor de demult. Se 
aşeză în fund şi începu să alunece, apucându-se adesea de tufe 
ca să-şi mai încetinească alunecarea. În cele din urmă se opri 
brusc (atât de brusc, că îi clănţăniră dinţii în gură) pe un mal 
şubred, la un metru deasupra apei, iar acolo, exact aşa cum îl 
asigurase Maureen, se vedea partea din faţă a unei bărci vechi 
şi cu lemnul crăpat. Era agăţată de un buştean şi ieşea la 
suprafaţă de sub o prelată verde, presărată cu ace de pin. 

Cum de ştiuse Maureen de locul ăsta? li spusese cineva? Nu 


părea prea verosimil, mai cu seamă că viaţa unui băieţel 
depindea de barca aia amărâtă. Poate că o descoperise singură, 
în timpul vreunei plimbări, înainte să se îmbolnăvească. Sau 
poate venise aici la picnic împreună cu câteva alte femei, 
probabil cele de la cantină, cu care părea să fie în relaţii mai 
apropiate, dorind să mai uite de regimul semimilitarizat în care 
trăiau şi să îşi savureze în linişte sandviciurile şi sucurile sau 
sticla de vin. Oricum, nu conta cum aflase Maureen de locul 
ăsta. Barca era aici. Acesta era cel mai important lucru. 

Luke se lăsă încet în apa care-i ajungea până sub genunchi. 
Se aplecă, îşi umplu căuşul palmelor şi bău. Apa râului era rece 
şi i se părea mai dulce decât coacăzele. După ce îşi potoli setea, 
încercă să desfacă frânghia care ţinea barca legată de buştean, 
însă nodurile erau prea complicate şi timpul trecea prea repede, 
aşa că scoase iar cuțitul şi tăie frânghia. Din cauza asta începu 
din nou să-i sângereze palma dreaptă şi, pentru că un necaz nu 
vine niciodată singur, barca începu să se îndepărteze de el. 

Se repezi după ea, o apucă de un capăt şi o trase înapoi. 
Bravo, acum îi sângerau ambele palme. Incercă să dea prelata 
la o parte, dar barca porni iar la plimbare, purtată de curent, 
imediat ce luă mâinile de pe ea. Işi adresă în gând o sumedenie 
de cuvinte grele, pentru că nu avusese atâta minte să ia mai 
întâi prelata şi după aia să taie frânghia. Nu era loc unde să o 
tragă pe uscat, aşa că nu-i mai rămânea decât un singur lucru 
de făcut: îşi împinse partea superioară a corpului peste latura 
bărcii şi se strecură sub prelata care mirosea a mucegai şi a 
pânză veche. Se apucă de bancheta crăpată de la mijloc şi se 
trase până intră cu totul. Fundul bărcii era plin de apă; şi mai 
era ceva acolo, un obiect lung şi colţuros. Dusă de curentul 
domol, barca o luase deja la vale. 

la te uită ce aventură! îşi spuse Luke. 

Se ridică în capul oaselor sub prelata care se umfla deasupra 
lui, răspândind o duhoare şi mai intensă. Incepu s-o lovească şi 
s-o împingă cu mâinile pline de sânge până reuşi să o arunce în 
apă. Bucata mare de pânză groasă pluti ce pluti pe lângă barcă, 
apoi se scufundă. Acum Luke văzu că obiectul colţuros era o 
vâslă. O vâslă relativ nouă, nu din aceeaşi generaţie cu barca. 
Maureen legase eşarfa de o creangă; oare tot ea adusese vâsla 
aici? Puțin probabil să fi fost în stare să străbată vechiul 
drumeag forestier în starea ei actuală, dar dacă totuşi o făcuse, 


merita să i se dedice cel puţin un poem. Şi îşi dăduse atâta 
osteneală doar pentru că el îi căutase nişte informaţii pe 
internet, informaţii pe care le-ar fi putut găsi şi singură dacă nu 
ar fi fost atât de bolnavă? Nu înţelegea un asemenea gest şi nici 
nu prea ştia cum să-l interpreteze. În orice caz, acum avea o 
vâslă pe care intenţiona s-o folosească - indiferent cât de obosit 
ar fi fost, indiferent cât de tare i-ar fi sângerat mâinile. 

Bine măcar că ştia cum. Sigur, era un băiat de la oraş, dar 
statul Minnesota era supranumit „Ţinutul celor Zece Mii de 
Lacuri” şi Luke fusese de multe ori la pescuit cu bunicul său 
patern (căruia îi plăcea să zică despre el că era doar „un 
păscălar ramolit din Mankato%”). Se aşeză cât mai bine pe 
bancheta din centru şi, mai întâi, mişcă vâsla în cerc ca să 
întoarcă barca cu prora înainte. Apoi vâsli până la mijlocul 
râului, lat cam de şaptezeci şi ceva de metri, după care băgă 
vâsla în furchet. Îşi scoase tenişii şi vru să-i pună la uscat pe 
bancheta de la pupa şi observă pe lemn nişte litere scrise cu 
vopsea neagră, acum aproape şterse. Se aplecă şi reuşi să le 
citească: S.S. Pokey”. Zâmbi larg, apoi se lăsă pe spate, se 
sprijini în coate, privi la puzderia de stele şi încercă să se 
convingă că nu visa - că reuşise să evadeze. 

Din spate şi dinspre stânga se auzi şuieratul puternic al unei 
sirene. Se întoarse şi văzu o lumină puternică strălucind printre 
crengi, peste barca lui şi trecând apoi mai departe. Din cauza 
copacilor, nu putu să vadă nici locomotiva şi nici vagoanele pe 
care aceasta le trăgea, dar auzea foarte bine ţăcănitul şinelor şi 
zbieretul isteric al roţilor metalice. Abia acum îşi dădu seama că 
nu era un vis, că nu era cine ştie ce fantezie, incredibil de 
detaliată, care i se desfăşura în minte în timp ce el dormea în 
camera din Aripa de Vest a Institutului. Ala care se auzea era un 
tren adevărat, care probabil că mergea spre Dennison River 
Bend. Asta în care se afla el era o barcă adevărată, care plutea 
către sud, dusă de curentul leneş al râului. Alea de deasupra 
erau stele adevărate. Bineînţeles că Minionii lui Sigsby îl vor 
căuta, dar... _ 

— Nu mă duc în Jumătatea Posterioară. /n niciun caz. 

Întinse o mână peste marginea bărcii de pe S.S. Pokey, îşi 
răsfiră degetele şi se uită la cele patru valuri micuţe care se 


% Oraș din Minnesota (n. tr.). 
91 Abreviere pentru „steamship” - navă cu abur (n. tr.). 


pierdeau în întunericul din spatele lui. Se mai jucase aşa - în 
ambarcaţiunea bunicului său, un schif din aluminiu cu motoraş 
în doi timpi -, da, de multe ori se mai jucase aşa. Insă niciodată 
- nici măcar când era doar un puştiulică de patru ani, căruia 
întreaga lume i se părea nouă şi uluitoare - nu se mai simţise 
atât de copleşit la vederea acelor unde efemere. Şi atunci avu o 
revelaţie: nu ai cum să înţelegi ce înseamnă libertatea şi nu poţi 
să o apreciezi la adevărata ei valoare decât dacă ai fost 
întemnițat. 

— Mai bine mor decât să mă întorc acolo. 

Şi ştia că nu erau vorbe goale, ştia că era posibil să se ajungă 
acolo. Dar la fel de bine ştia că mai era până atunci. Luke Ellis 
îşi ridică spre cerul nopţii mâinile rănite şi ude, lăsând aerul 
proaspăt să i le zvânte. Şi începu să plângă. 


22 

Stând în fund pe bancheta din mijloc, Luke adormi, cu bărbia 
proptită în piept, cu mâinile atârnându-i moi între picioare, cu 
tălpile goale în băltoaca de pe fundul bărcii. Şi poate că ar fi 
dormit mult şi bine şi nu ar fi observat că Pokey trece pe lângă 
următoarea haltă a acestui pelerinaj de-a dreptul incredibil, 
dacă nu s-ar fi auzit sirena altui tren, dar nu de pe malul râului, 
ci de undeva de mai sus şi din faţă. Şi sunetul ei a fost mai 
puternic - nu doar un şuierat stingher, ci un urlet imperativ 
(HUUULU!), care-l făcu pe Luke să tresară foarte tare, cât pe ce 
să se prăbuşească pe spate. Ridică instinctiv mâinile ca să se 
apere, dându-şi totodată seama cât de penibil era gestul lui. 
Sirena se potoli, înlocuită fiind de scrâşnete metalice şi de 
huruieli dogite. Luke se apucă cu mâinile de laturile bărcii şi se 
uită disperat înainte, convins că urma să fie strivit. 

Nu se făcuse încă dimineaţă, dar cerul începuse să se 
lumineze, dând un luciu mătăsos râului, mult mai larg în locul 
acesta. La vreo patru sute de metri în aval, un tren de marfă 
tocmai traversa foarte încet, parcă frânând, un pod din lemn. 
Luke observă vagoane de la New England Land Express, de la 
Massachusetts Red, vreo două platforme pentru transportul 
automobilelor, câteva vagoane-cisternă, dintre care pe unul 
scria Canadian Cleangas şi pe altul Virginia UtilX. Barca trecu pe 
sub podul şubred şi el ridică o mână ca să se protejeze de 
ninsoarea de funingine. Doi bulgări de zgură căzură în apă chiar 
lângă el. 

Luke înşfăcă vâsla şi se apucă să conducă barca spre malul 
din dreapta, unde se vedeau acum nişte clădiri jalnice, cu 
ferestrele astupate cu scânduri. Tot acolo era şi o macara 
ruginită, care părea scoasă din uz de multă vreme. Malul era 
plin de cutii goale de bere şi alte băuturi. Acum trenul - pe sub 
care tocmai trecuse - ajunsese pe partea aceea. Continua să 
frâneze, continua să zbiere ascuţit, continua să se hurducăie. 
Vic Destin, tatăl lui Rolf, prietenul lui, spunea că nu exista şi nu 
existase nicăieri pe lumea asta vreun mijloc de transport la fel 
de murdar şi de zgomotos ca trenul. Numai că o spunea mai 
degrabă cu satisfacţie decât cu dezgust, chestie care nu-i 
surprindea deloc pe cei doi băieţi. Trenurile erau marea pasiune 
a domnului Destin. 

Luke aproape ajunsese la capătul planului conceput de 


Maureen şi acum trebuia să caute nişte trepte. Nişte trepte roşii. 
Da’ nu roşii-roşii, îi spusese Avery. Zice că s-au decolorat şi 
acum sunt cam roz. Luke dădu cu ochii de ele la doar cinci 
minute după ce trecuse pe sub pod. Nici măcar roz nu mai erau. 
Mai degrabă cenuşii. Porneau din apă şi urcau până sus, pe dig. 
Cam vreo cincizeci de metri. Vâsli repede în direcţia lor şi se 
pomeni că barca se împotmoleşte fix pe treapta de sub nivelul 
apei. i 

Luke se dădu jos încet, cu mişcări nesigure de om bătrân. li 
trecu prin cap să lege de țărm barca S.S. Pokey - rugina de pe 
parapet era destul de răzuită ca să-i dea de înţeles că şi alţii 
făcuseră acelaşi lucru, probabil pescarii de prin părţile acelea. 
Din păcate, rămăsese prea puţină frânghie agăţată de prora 
bărcii. 

Aşa că îi dădu drumul, permițându-i să plutească în voie pe 
curenţii molcomi. Abia atunci îşi aduse aminte de încălţările 
uitate pe bancheta de la pupa. Se băgă în apă şi reuşi să prindă 
barca la timp. O trase lângă el până reuşi să-şi recupereze 
tenişii. După care îi şopti: 

— Mulţumesc, Pokey. 

Şi îi dădu drumul din nou. 

Urcă două trepte şi se aşeză să se încalţe. Tenişii se uscaseră 
destul de bine. Din păcate, acum restul trupului îi era leoarcă. Il 
usturau prea tare zgârieturile de pe spate ca să-şi permită să 
râdă. Totuşi, râse. Urcă treptele - roşii pe vremuri -, oprindu-se 
din când în când ca să-şi odihnească picioarele. Eşarfa lui 
Maureen - purpurie în lumina zorilor - i se desfăcu din jurul 
mijlocului. Se gândi să o lase acolo, dar se răzgândi repede şi şi- 
o legă la loc. Nu-şi imagina cum ar putea să-l urmărească până 
acolo, însă oraşul era cea mai logică destinaţie şi nu voia să le 
lase niciun indiciu. Plus că eşarfa aceea i se părea importantă. 
Ca un... căută cel mai potrivit cuvânt. Ca un talisman. Pentru că 
era a ei, iar ea îl salvase. 

Soarele apăruse deja deasupra orizontului când Luke ajunse 
la ultima treaptă. Era mare şi roşu şi strălucea feeric peste un 
nod de cale ferată, nu tocmai plăcut privirii. Marfarul pe sub 
care trecuse era oprit la macazul de la Dennison River Bend. 
Locomotiva care îl dusese până acolo se îndepărta legănându-se 
încet, iar o alta (una galbenă şi strălucitoare) trase în capătul 
trenului, pe care îl va pune curând în mişcare şi îl va împinge 


spre triaj, unde se descompuneau şi se reasamblau trenurile. 

La Şcoala Broderick nu i se predaseră aspectele transportului 
de mărfuri; instituţia de învăţământ era interesată de materii 
mai ezoterice: matematica avansată, climatologia, poezia 
romantică. Despre trenuri îi vorbise Vic Destin, un împătimit al 
căilor ferate şi mândru posesor al unei uriaşe machete pe care o 
construise în bârlogul lui personal din pivniţă, unde Luke şi Rolf 
petrecuseră multe ore minunate. Lui Rolf îi plăcea nespus să se 
joace cu trenuleţele electrice, dar se putea lipsi bucuros de 
informaţiile referitoare la trenurile reale. Lui Luke îi plăceau şi 
unele, şi celelalte. Dacă Vic Destin ar fi colecţionat timbre, Luke 
ar fi fost la fel de interesat de tainele filateliei. Aşa era el. 
Probabil că alţi oameni se uitau la el ca la o ciudăţenie (o 
surprinsese de câteva ori pe Alicia Destin aruncându-i 
asemenea priviri nedumerite), dar uite că acum îi foloseau 
prelegerile însufleţite ale domnului Destin. 

Maureen, pe de altă parte, nu ştia mai nimic despre trenuri, ci 
doar că oraşul Dennison River Bend avea o gară şi că trenurile 
treceau pe acolo, în drumul lor spre alte destinaţii, dar habar nu 
avea care anume erau destinațiile acelea. 

— Dacă reuşeşti să ajungi până acolo, ea crede că ai putea să 
te urci într-un tren de marfă, îi spusese Avery. 

Păi, ajunsese. Acum problema era dacă reuşea să se urce într- 
un tren. Văzuse în filme cum se face şi i se păruse uşor, numai 
că majoritatea filmelor denaturau realitatea. Poate că ar fi mai 
bine să încerce să ajungă în centrul acestui târguşor din nord - 
că doar trebuia să aibă aşa ceva, nu? - şi să caute secţia de 
poliţie, presupunând că exista una. Dacă nu, atunci, să anunţe 
poliţia statală. Dar cum s-o anunţe? Nu avea mobilul la el, iar 
telefoanele publice erau o specie pe cale de dispariţie. Şi chiar 
dacă, prin absurd, ar fi găsit unul, de unde monede? Să 
folosească una dintre fisele de la Institut? Probabil că apelul la 
Urgenţe era gratuit, dar oare era decizia corectă? Ceva îi spunea 
că nu, nu era. 

Rămase pe loc, trăgând nervos de eşarfa înnodată în jurul 
taliei. Se lumina mult prea repede pentru gustul lui. Trebuia să 
se gândească la eventualele dezavantaje care ar fi apărut dacă 
suna sau se ducea la vreo secţie de poliţie situată atât de 
aproape de Institut. Oricât era de speriat şi obosit, tot îşi dădea 
seama de ele. Imediat poliţia ar afla că părinţii lui fuseseră 


asasinați şi că el era suspectul principal. Alt inconvenient îl 
prezenta chiar Dennison River Bend. Oraşele reuşeau să 
supravieţuiască numai dacă aveau bani, banii erau seva lor. De 
unde veneau banii pentru Dennison River Bend? Precis că nu de 
la staţia asta de triaj, unde probabil că majoritatea operaţiilor 
erau automatizate. Şi nici de la clădirile alea jalnice pe care le 
văzuse. Poate că acolo funcţionaseră nişte fabrici pe vremuri, 
numai că îşi închiseseră de mult porţile. Pe de altă pare, în 
apropiere se afla un fel de instituţie („o chestie a guvernului”, ar 
zice localnicii, dând din cap cu subînţeles atunci când se 
întâlneau la frizerie sau în piaţă), iar angajaţii de acolo aveau 
bani. Poate că Institutul contribuia la bunăstarea oraşului. Poate 
că finanţase construirea unui centru comunitar ori a unui teren 
de sport sau plătise pentru întreţinerea drumurilor. Orice 
acţiune care ar fi pus în pericol acest flux al banilor ar fi fost 
privită cu scepticism şi nemulţumire. Luke nu avea de unde să 
ştie, dar era posibil ca oficialităţile oraşului să fie plătite pentru 
că aveau grijă ca nu cumva Institutul să atragă atenţia unor 
persoane nepotrivite. Oare devenise paranoic? Poate. Sau poate 
nu. 

Luke abia aştepta să-i denunțe pe cei de la Institut - şi pe 
doamna Sigsby, şi pe Minionii ei. Insă credea că cel mai bun, cel 
mai prudent lucru pe care îl putea face acum era să plece de 
acolo cât de repede putea. 

Locomotiva auxiliară împingea vagoanele de marfă pe movila 
pe care muncitorii de la triaj o numeau „cocoaşă”*?. Pe prispa 
clădirii micuţe şi curate cu birouri erau două balansoare. Pe unul 
dintre ele stătea un bărbat în jeanşi şi cu cizme roşii, din 
cauciuc. Îşi bea cafeaua şi citea ziarul. Când mecanicul sună din 
sirenă, tipul îşi puse la o parte ziarul şi cobori repede treptele, 
oprindu-se doar cât să salute alt tip, aflat într-o cabină cu pereţi 
din sticlă. Tipul îi răspunse la salut. Probabil că acela era 
operatorul liniilor de pe „cocoaşă”, iar tipul cu cizmele din 
cauciuc era cel care decupla vagoanele. 

Tatăl lui Rolf deplângea soarta transportului feroviar din 
America, spunând că se află în pragul morţii. Abia acum Luke 
înţelegea cum stăteau lucrurile în realitate. Acolo erau foarte 
multe şine, care duceau în toate direcţiile, însă doar patru sau 


% Cocoașă de triere - pantă artificială pentru lansarea vagoanelor prelucrate 
(n. tr.). 


cinci păreau în stare de funcţionare. Celelalte erau acoperite cu 
pete de rugină şi printre traverse creşteau buruieni. Pe unele 
dintre aceste şine erau câteva vagoane şi platforme 
abandonate, iar Luke se furişă prin spatele lor ca să poată 
ajunge în clădirea unde era biroul. Un clipboard atârna într-un 
cui lângă uşă. Trebuia să citească ce scria acolo, în caz că era 
programul de azi. 

Se lăsă pe vine şi se uită pe sub un vagon la tipul cu cizme 
din cauciuc, care se îndrepta spre „cocoaşă”. Trenul se afla deja 
sus, iar toată atenţia operatorului avea să fie direcţionată într- 
acolo, dar, chiar dacă l-ar fi observat cineva, probabil că şi-ar fi 
zis că-i doar un copil pasionat de trenuri. Acum, sigur, niciun 
copil cuminte nu ar fi venit la cinci şi jumătate dimineaţa ca să 
se uite la trenuri, indiferent cât de mult l-ar fi pasionat. Mai ales 
un copil ud leoarcă şi cu o ureche tăiată. 

Insă nu avea de ales. Neapărat trebuia să citească ce era pe 
clipboard-ul ăla. 

Domnul Cizme-Roşii făcu un pas înainte şi trase bulonul care 
cupla vagonul de lângă el de următorul. Vagonul - pe care scria 
cu roşu, alb şi albastru STATE OF MAINE PRODUCTS - porni în 
josul pantei, condus de forţa gravitaţională şi cu frâna acționată 
prin radar. Operatorul trase de o manetă şi STATE OF MAINE 
PRODUCTS devie pe Linia 4. 

Luke ieşi din spatele vagonului şi, cu mâinile în buzunare, 
porni agale spre birouri. Respiră uşurat doar atunci când ieşi din 
câmpul vizual al operatorului. În fond, îşi zise el, dacă tipul îşi 
face bine treaba, atunci nici nu ar trebui să se uite în altă parte. 

Vagonul următor, unul cisternă, a fost trimis pe Linia 3. îl 
urmară două platforme pentru automobile, care se ciocniră cu 
un zgomot asurzitor. Trenuleţele lui Vic Destin erau destul de 
silenţioase, însă locul acesta era un adevărat balamuc. Probabil 
că localnicii din casele de pe o rază de vreun kilometru erau 
obligaţi să îndure asemenea gălăgie de trei sau patru ori în 
fiecare zi. Poate că se obișnuiseră, îşi spuse Luke. Nu-i prea 
venea să creadă, dar îşi aminti de copiii de la Institut, care îşi 
vedeau de vieţile lor - se îndopau la masă, se tratau cu sucuri 
alcoolice, fumau din când în când câte o ţigară adevărată, se 
prosteau pe terenul de joacă şi fugeau de colo până colo pe 
coridoare seara, zbierând cât îi ţineau plămânii. Probabil că 
ajungi să te obişnuieşti cu orice. Odios gând! 


Neobservat de operator, Luke ajunse pe prispa căsuţei unde 
era biroul. Domnul Cizme-Roşii era cu spatele la el şi nu credea 
că se va întoarce, aşa că nu trebuia să-şi facă probleme în 
privinţa lui. „Dacă nu eşti foarte atent la ce faci, poţi să rămâi 
fără o mână”, le spusese odată domnul Destin celor doi băieţi. 

Prima foaie printată de pe clipboard nu conţinea prea mare 
lucru; pe coloanele de la Liniile 2 şi 5 era scris doar atât: NIMIC 
PROGRAMAT. Pe Linia 1 era un marfar care pleca la 5 p.m. spre 
New Brunswick, Canada - nu-i era de niciun folos. Trenul de pe 
Linia 4 urma să plece la 2:30 p.m. spre Burlington şi Montreal. 
Ceva mai bine, dar nu cine ştie ce. Dacă încă era aici la 2:30 
înseamnă că avea probleme foarte mari. Linia 3, unde trimitea 
acum Domnul Cizme-Roşii vagonul ăla de la New England Land 
Express, pe care îl văzuse Luke pe podul de lemn, părea cea mai 
acceptabilă variantă. Ora la care trebuia să se termine 
încărcarea mărfurilor în Trenul 4297 - pe care şeful staţiei de 
trafic era obligat (teoretic) să o respecte - era 9 a.m;; iar la 10 
a.m., trenul trebuia să plece din Dennison River Bend spre 
Portland/ME, Portsmouth/NH şi Sturbridge/MA*. Ultima localitate 
din traseu probabil că se afla la distanţă de cel puţin cinci sute 
de kilometri. Poate şi mai mult. 

Luke se retrase la adăpostul vagonului abandonat şi le urmări 
pe celelalte coborând panta spre diferite linii, unele urmând să 
plece chiar în ziua aceea, altele rămânând garate până va fi 
nevoie de ele. 

Domnul Cizme-Roşii îşi termină treaba şi se urcă pe o treaptă 
a locomotivei ca să schimbe câteva cuvinte cu mecanicul. 
Operatorul ieşi din cutiuţa lui de sticlă şi li se alătură. Aerul 
limpede al dimineţii le purta râsetele până la Luke şi băiatul se 
bucură de ele. E drept că auzise multe râsete de adulţi din sala 
de recreere de la Nivelul C, numai că i se păruseră mereu cam 
sinistre, cam ca râsetele orcilor din cărţile lui Tolkien. Râsetele 
de acum erau ale unor bărbaţi care nu întemniţaseră niciodată 
nişte copii neajutoraţi şi nici nu-i scufundaseră în vreun bazin. 
Erau râsete de oameni care nu aveau la ei bastoane cu 
electroşocuri. 

Mecanicul le întinse o pungă. Cizme-Roşii o luă şi cobori de pe 
treaptă. Locomotiva porni încet la vale, iar Cizme-Roşii şi 
operatorul îşi luară câte o gogoaşă din punga aceea. Gogoşi 


%3 Abrevieri pentru statele Maine, New Hampshire și Massachusetts (n. tr.). 


mari, pudrate cu mult zahăr şi probabil pline cu jeleu. Burta lui 
Luke începu să plângă de poftă. Şi de foame. 

Cei doi bărbaţi se aşezară apoi pe balansoare şi îşi savurară 
gogoşile. Luke se uită la vagoanele care aşteptau pe Linia 3. 
Erau douăsprezece, dintre care doar jumătate erau vagoane de 
marfă. Probabil că nu aveau să formeze doar ele trenul spre 
Massachusetts, dar s-ar putea să li se adauge câteva dintre cele 
vreo cincizeci care aşteptau pe liniile de rezervă. 

Intre timp, apăruse în triaj şi un trailer, care se hurduca acum 
peste şine spre vagonul cu eticheta STATE OF MAINE 
PRODUCTS. În urma lui venea o camionetă. Din aceasta 
coborâră câţiva bărbaţi care începură să descarce nişte lăzi şi să 
le pună în trailer. Luke auzi că vorbeau în spaniolă şi chiar reuşi 
să înţeleagă câteva cuvinte. Una dintre lăzi se răsturnă şi 
cartofii din ea se împrăştiară pe jos. Amuzaţi, oamenii începură 
să râdă şi să se bată cu cartofi. Luke se uită cu jind la ei. 

Operatorul şi Cizme-Roşii urmăriră o vreme bătaia cu cartofi, 
după care se ridicară din balansoare şi intrară în birou. Încărcat 
cu cartofi proaspeţi, trailerul plecă spre vreun McDonald's sau 
Burger King. În urma lui plecă şi camioneta. Acum nu mai era 
nimeni în zonă, dar precis că vor veni şi alţi oameni curând - 
oameni care să încarce şi să descarce mărfuri. Plus locomotiva 
care va aduce şi alte vagoane pe care să le adauge marfarului 
cu plecare la 10 a.m. 

Luke se hotărî să-şi încerce norocul, pe principiul „acum ori 
niciodată”. Ţâşni din spatele vagonului, dar se repezi înapoi, în 
ascunzătoare, când îl văzu pe mecanic urcând „cocoaşa” cu 
mobilul la ureche. Bărbatul se opri o clipă, iar Luke se temu că 
fusese văzut, însă tipul doar îşi lua la revedere. Puse apoi 
mobilul în buzunarul din partea de sus a salopetei şi trecu 
nepăsător pe lângă vagonul în spatele căruia se ascundea 
băiatul. Urcă treptele şi intră în birou. 

Fără să mai stea pe gânduri, Luke porni, dar acum nu mai 
merse ca la plimbare. Urcă în fugă panta, ignorând durerea din 
spate şi picioare, sărind peste şine, ocolind stâlpii cu senzori de 
viteză. Printre vagoanele care aşteptau să fie ataşate unei 
locomotive şi să pornească pe traseul Portland-Portsmouth- 
Sturbridge se afla şi unul roşu. SOUTHWAY EXPRESS, numele 
firmei de transport, abia dacă se mai vedea sub graffiti-ul care-l 
acoperise de-a lungul anilor. Era murdar, strictamente utilitar, 


un vagon oarecare de marfă; însă avea o calitate incontestabilă: 
uşa culisantă era puţin întredeschisă, iar pe acolo se putea 
strecura înăuntru un băieţel slab şi disperat. 

Luke se prinse de mânerul ruginit şi urcă. Da, deschizătura 
era destul de mare. Oricum, mai mare decât groapa pe care o 
săpase pe sub gardul Institutului. Oare când se întâmplase asta? 
Parcă foarte de mult. Parcă într-o altă viaţă. Îşi răzui de muchia 
uşii spatele şi fesele deja rănite, făcându-le să sângereze din 
nou, dar reuşi să intre. Vagonul era cam trei sferturi plin şi, cu 
toate că din exterior arăta foarte nasol şi jegos, înăuntru 
mirosea surprinzător de bine; a lemn, vopsea, lac de mobilă şi 
ulei de motor. 

Talmeş-balmeşul de acolo îi aminti lui Luke de podul din casa 
mătuşii Lacey, deşi lucrurile ei erau vechi, iar cele din vagon 
erau noi. In stânga se aflau mai multe motocoase, maşini de 
plivit buruieni, suflante de frunze, drujbe şi cutii cu piese auto şi 
motoare exterioare. În dreapta erau articole de mobilier, unele 
în lăzi, dar cele mai multe înfăşurate ca nişte mumii în folii de 
plastic. De-o parte şi de cealaltă erau lampadare, împachetate 
câte trei în folii protectoare cu bule, care semănau cu nişte 
piramide. Mai erau acolo şi scaune, mese, canapeluţe, ba chiar 
şi canapele extensibile. Luke se apropie de una dintre acestea şi 
citi avizul de însoţire a mărfii lipit de folia protectoare. Trebuia 
să fie livrată (probabil împreună cu restul pieselor de mobilier) 
magazinului Bender & Bowen Fine Furniture din Sturbridge, 
Massachusetts. 

Luke zâmbi. Poate că Trenul 4279 va renunţa la câteva 
vagoane în triajele din Portland şi Portsmouth, dar acesta va 
merge până la capăt. Uite că nu-l părăsise norocul! 

— Cineva acolo sus mă iubeşte, şopti el. 

Apoi îşi aminti că părinţii lui erau morţi şi adăugă în gând: 
„Dar nu prea mult.” 

Trase de la perete câteva cutii destinate comercianților 
Bender şi Bowen şi se bucură când dădu cu ochii de câteva 
perne de mobilier. Miroseau puţin a umezeală, dar nu erau 
mucegăite. Se ghemui acolo şi trase cutiile înapoi. 

Ajunsese în sfârşit într-un loc relativ sigur şi avea un maldăr 
de perne moi pe care să stea. Era îngrozitor de obosit - nu doar 
din cauza drumului lung prin noapte, ci şi de la zilele agitate în 
care-şi plănuise evadarea, însă nu îndrăznea să se lase în voia 


somnului. Totuşi, aţipi la un moment dat şi se trezi buimăcit 
atunci când auzi zgomotul locomotivei, iar vagonul de la 
Southway Express se smuci cu putere şi se puse în mişcare. 
Luke ieşi din ascunzătoare şi privi pe furiş la triaj prin uşa 
întredeschisă. Apoi vagonul se mai smuci o dată şi se opri, 
aproape răsturnându-l. Un scrâşnet metalic îi spuse că vagonul 
lui era cuplat la un altul. 

Se scurse aproximativ o oră de zgâlţăituri şi hurducături, timp 
în care s-au tot cuplat vagoanele Trenului 4279, care avea să 
plece curând în direcţia New England, cât mai departe de 
Institut. 

Departe, îşi spuse Luke. Departe, departe, cât mai departe. 

Auzi de vreo două ori glasuri de bărbaţi, o dată chiar destul de 
aproape, însă afară era mult prea mult zgomot ca să poată 
înţelege ce ziceau. Ascultă concentrat, rozându-şi unghiile deja 
mâncate până în carne. Dacă vorbeau despre el? Işi aduse 
aminte de mecanicul cu telefonul mobil la ureche. Dacă 
Maureen îl dăduse de gol? Dacă descoperiseră deja că nu maie 
în camera lui? Dacă vreunul dintre Minionii doamnei Sigsby - cel 
mai probabil Stackhouse - sunase la staţia de triaj şi îi ceruse 
şefului să verifice toate vagoanele care urmau să plece? lar 
dacă aşa stăteau lucrurile, atunci, de ce n-ar începe cu acelea 
care aveau uşile puţin deschise? Mda, oare soarele răsare la 
est? 

Însă vocile începură să se audă tot mai stins, până nu se mai 
auziră deloc. Continuară zgâlţâiturile şi buşiturile, în timp ce 
Trenul 4297 era umplut cu marfă. Tot felul de camioane veneau 
lângă el şi apoi plecau. Uneori se auzeau claxoane. Luke 
tresărea la fiecare dintre ele. Îşi dorea din tot sufletul să ştie cât 
era ceasul, dar nu avea cum. Nu putea face nimic altceva decât 
să aştepte. 

După un timp care lui i se păru lung cât o eternitate, 
zgomotele şi hurducăturile încetară şi nu se mai întâmplă nimic 
după aceea. Luke mai că aţipi din nou, când cea mai puternică 
bufnitură dintre toate îl azvârli într-o parte. Altă pauză, apoi 
trenul se puse iar în mişcare. 

Luke se strecură afară din ascunzătoare şi se apropie de uşa 
întredeschisă. Se uită afară şi văzu cum trece pe lângă clădirea 
verde cu birouri. Cu câte un ziar în mână, operatorul şi Cizme- 
Roşii se tolăniseră la loc, în balansoarele lor. 4297 se zdruncină 


cu putere şi peste ultimul nod de cale ferată, după care trecu pe 
lângă alt grup de clădiri părăsite, apoi pe lângă un teren de 
baseball, năpădit de buruieni; pe lângă o groapă de gunoi; pe 
lângă vreo două terenuri virane şi pe lângă un parc de rulote 
unde se jucau nişte copii. 

După câteva minute, Luke se pomeni în centrul oraşului 
Dennison River Bend. Văzu magazine, semafoare, o parcare, o 
benzinărie Shell. Mai văzu şi o camionetă albă, dar foarte 
murdară, oprită la barieră. | se păreau uluitoare toate lucrurile 
astea, cum uluitoare i se păruseră şi stelele de deasupra râului. 
Era liber. Scăpase de laboranţi şi de îngrijitori şi de automatele 
cu fise, de unde copiii îşi puteau lua ţigări şi băuturi alcoolice. 
Vagonul se legănă atunci când coti pe şine, iar Luke se propti cu 
mâinile de perete şi îşi târşâi puţin picioarele. Era mult prea 
obosit ca să şi le ridice, aşa că dansul victoriei a fost unul cam 
penibil, dar tot dans al victoriei se numea. 


23 

Odată ce dispăru oraşul şi îl înlocui pădurea, epuizarea îl lovi 
drept în moalele capului. Luke avea impresia că era îngropat de 
o avalanşă. Se târî din nou în spatele cutiilor şi se culcă pe 
spate, poziţia lui preferată de somn, numai că rănile de pe spate 
şi de pe fund protestară vehement, aşa că trebui să se întoarcă 
pe burtă. Adormi instantaneu şi dormi dus şi atunci când 
marfarul opri în Portland; şi atunci când marfarul opri în 
Portsmouth (cu toate că se zguduise de fiecare dată când erau 
decuplate unele dintre vagoane şi erau ataşate altele). Şi ar fi 
dormit şi în Sturbridge, dacă nu l-ar fi trezit uşa deschisă cu 
zgomot şi dacă lumina fierbinte a după-amiezii târzii de iulie nu 
ar fi inundat interiorul vagonului. 

Urcară doi bărbaţi, care începură să încarce mobila într-un 
camion oprit paralel cu vagonul - mai întâi canapelele, apoi 
grupurile de lampadare, apoi scaunele. Foarte curând vor 
ajunge şi la cutii şi îl vor descoperi. Sigur, avea destul loc să se 
ascundă în celălalt colţ al vagonului, în spatele motoarelor şi al 
maşinilor de tuns iarba, numai că ar fi fost descoperit şi dacă se 
mişca. 

Unul dintre indivizi ajunse mai aproape de el. Atât de 
aproape, încât Luke îi simţea mirosul aftershave-ului, dar chiar 
atunci se auzi de afară: 

— Alo! Mai durează ceva până se schimbă locomotiva. Nu 
prea mult, dar tot aveţi timp de o cafea. 

— Da’ de o bere? întrebă bărbatul care, în nici trei secunde, l- 
ar fi văzut pe Luke în ascunzătoarea lui. 

Replica aceasta a fost răsplătită cu hohote de râs, după care 
bărbaţii plecară de acolo. Luke ieşi din ascunzătoare şi 
şchiopătă până la uşă, căci îşi simţea picioarele ţepene şi pline 
de junghiuri. Se uită în spatele camionului care era încărcat şi 
văzu trei bărbaţi care mergeau spre staţia de triaj. Aceasta era 
vopsită în roşu, nu în verde, şi era de patru ori mai mare decât 
cea din Dennison River Bend. Pe panoul din faţa ei scria 
STURBRIDGE MASSACHUSETTS. 

Luke se gândi să iasă repede prin intervalul dintre vagon şi 
camion, numai că era o forfotă prea mare în triaj - mulţi 
muncitori (şi câteva muncitoare) care se fâţâiau de colo până 
colo, fie pe jos, fie cu maşina. Îl vor vedea, îl vor lua la întrebări 
şi ştia prea bine că nu-şi va putea spune coerent povestea în 


starea lui actuală. Îşi dădea seama - dar destul de vag - că-i era 
foame. Era mai conştient de pulsaţiile dureroase din ureche. 
Însă toate astea păleau în faţa nevoii de somn. Poate că, după 
ce se va descărca toată mobila, vagonul său va fi mutat pe o 
linie secundară. Atunci va aştepta să se întunece şi, după aceea, 
va porni în căutarea celei mai apropiate secţii de poliţie. Dar va 
trebui să vorbească normal, nu ca un nebun. Sau nu tocmai ca 
un nebun. Probabil nu-l vor crede, dar era convins că-i vor da 
ceva de mâncare şi poate nişte paracetamol pentru durerea de 
la ureche. Asul din mânecă era povestea despre părinţii lui. 
Pentru că o puteau verifica. Şi va fi trimis înapoi, în Minneapolis, 
iar ăsta ar fi un lucru pozitiv, chiar dacă era posibil să ajungă 
într-un centru pentru minori. Acolo uşile erau încuiate, însă nu 
exista niciun bazin în care să-l înece. 

Massachusetts era un început excelent. Avusese mare noroc 
că ajunsese până aici, dar tot era prea aproape de Institut. Pe 
de altă parte, Minneapolis însemna acasă. Cunoştea oameni 
acolo. Domnul Destin s-ar putea să-l creadă. Sau domnul Greer, 
consilierul de la Şcoala Broderick. Sau... 

Dar nu-i mai venea nimeni în minte. Era mult prea obosit. 
Când încerca să gândească avea sentimentul că era ca şi cum 
ar fi încercat să vadă ceva printr-un geam murdar de grăsime. 
Se ridică în genunchi şi se târî până în colţul drept al vagonului, 
de unde privi afară printre două motocultivatoare, aşteptând să 
se întoarcă bărbaţii aceia şi să termine de descărcat mobilele 
pentru Bender & Bowen Fine Furniture. Ştia că l-ar putea 
descoperi şi în noua ascunzătoare, pentru că erau bărbaţi, iar 
bărbaţilor le place să examineze orice are motor. Poate se vor 
uita la motocoase sau la maşinile de plivit. Poate vor dori să afle 
ce putere aveau noile motoare exterioare Evinrude - deşi se 
aflau în lăzi, toate informaţiile probabil că erau trecute pe 
facturi. Aşa că va aştepta, se va ghemui cum va putea mai bine, 
va spera că va putea să-şi forţeze şi mai mult norocul. Şi dacă 
nu-l vor găsi, dacă totul va fi bine, poate va mai dormi puţin. 

Numai că se întinse pe o parte şi adormi aproape imediat. Şi a 
dormit tot timpul în care bărbaţii terminară de descărcat 
mobilierul. Nu s-a trezit nici când unul dintre ei s-a aplecat să 
inspecteze un tractoraş de grădină de la compania John Deere, 
aflat la mai puţin de un metru şi jumătate distanţă de 
ascunzătoarea lui. Dormea şi atunci când bărbaţii au plecat şi 


unul dintre muncitorii de la triaj a închis uşa culisantă a 
vagonului - de data aceasta până la capăt. A dormit în timpul 
bufniturilor şi hurducăturilor produse de cuplarea altor vagoane. 
A tresărit foarte uşor când locomotiva 4297 a fost înlocuită cu 
una nouă. După aceea, fugarul de doisprezece ani, care fusese 
torturat şi rănit şi înfricoşat, s-a cufundat din nou într-un somn 
adânc. 

4297 avea o limită de tracţiune de patruzeci de vagoane. 
Dacă ar fi fost acolo, Vic Destin ar fi constatat că locomotiva nou 
ataşată era model GE AC6000CW - 6000 reprezentând puterea 
pe care putea s-o genereze. Era una dintre cele mai puternice 
locomotive diesel din America, în stare să tragă un şir de 
vagoane lung de un kilometru şi jumătate. Locomotiva cea nouă 
- 9956 -, care trăgea şaptezeci de vagoane, a plecat din 
Sturbridge, mai întâi îndreptându-se spre sud-est, apoi luând-o 
spre sud. 

Vagonul lui Luke era aproape gol şi va rămâne aşa până când 
9956 va opri în Richmond, Virginia, unde urmau să fie încărcate 
două duzini de generatoare Kohler pentru uz casnic. Majoritatea 
trebuiau să ajungă în Wilmington, însă două - plus restul de 
aparate în spatele cărora dormea acum Luke - aveau ca 
destinaţie Magazinul de Piese Auto al lui Fromie, din orăşelul 
DuPray, Carolina de Sud. Trenul 9956 oprea acolo de trei ori pe 
săptămână. 

Întâmplările minore sunt cele care declanşează marile 
evenimente. 


VĂ AŞTEAPTĂ IADUL 
——— 20 —————— 


1 

Pe când Trenul 4297 părăsea triajul din Portsmouth, New 
Hampshire, cu destinația Sturbridge, doamna Sigsby studia 
dosarele şi valorile de BDNF ale unor copii care urmau să 
sosească în curând la Institut. Erau doi - un băiat şi o fată. 
Echipa Ruby Red avea să-i aducă în noaptea respectivă. Băiatul 
avea zece ani şi era din Sault Ste. Marie, iar valoarea BDNF-ului 
său era doar de 80. Fata avea paisprezece ani, era din Chicago 
şi avea un BDNF de 86. In dosarul ei scria că suferă de autism. 
Insemna că le va da bătăi de cap şi angajaţilor, şi celorlalţi 
rezidenţi. Dacă BDNF-ul ei ar fi fost sub 80, probabil că ar fi 
renunţat la ea, însă 86 era un punctaj absolut remarcabil. 

BDNF însemna factor neurotrofic derivat din creier. Doamna 
Sigsby înţelegea puţin spre deloc dedesubturile care ţineau de 
chimie - acesta era domeniul doctorului Hendricks -, dar 
pricepea esenţa. La fel ca RMB, rata metabolismului bazal”, 
BDNF era tot o scară valorică şi măsura dezvoltarea şi rata de 
supravieţuire a neuronilor din tot organismul, dar mai cu seamă 
din creier. 

Acei indivizi cu valori mari ale BDNEF-ului, nici 0,5 la sută din 
întreaga populaţie a globului, erau cei mai norocoşi oameni. 
Hendricks zicea că la ei se gândise Dumnezeu atunci când 
crease omul. Aceştia nu sufereau de pierderi de memorie, 
depresie sau dureri neuropate decât în cazuri extrem de rare. La 
fel de rar sufereau şi de obezitate sau de malnutriţia asociată 
anorexiei sau bulimiei. Se integrau bine în societate (fata care 
urma să vină fiind o excepţie); preferau să pună capăt 
conflictelor, nu să le declanşeze (Nick Wilholm fiind o altă 
excepţie); nu erau predispuşi la nevroze de genul tulburărilor 
obsesiv-compulsive; şi aveau abilităţi de comunicare foarte 
dezvoltate. Capul îi durea foarte rar şi nu aveau niciodată 
migrene. Indiferent ce mâncau, nivelul colesterolului le rămânea 
scăzut. Ciclurile lor de somn erau sub medie sau chiar mai 
scurte, dar compensau acest neajuns aţipind de câte ori simțeau 
nevoia şi nu apelau la somnifere. 

Deşi nu era fragil, BDNF-ul putea fi afectat, uneori chiar în 
mod catastrofal. Hendricks spunea că una dintre cele mai 
întâlnite cauze era encefalopatia cronică traumatică - ECT. Din 


” Numărul de calorii arse în stare de repaus (n. tr.). 


câte îşi dădea seama doamna Sigsby, asta însemna o lovitură 
zdravănă la cap. Un BDNF mediu însemna 60 de unităţi per 
mililitru; de obicei, fotbaliştii cu cariere de peste zece ani aveau 
în jur de 30 şi ceva de unităţi, uneori chiar şi 20. BDNF-ul scădea 
odată cu înaintarea în vârstă, dar mult mai rapid decât în cazul 
bolnavilor de Alzheimer. Insă pe doamna Sigsby nu o interesau 
„detaliile” acestea. Unica sarcină a doamnei Sigsby era să 
obţină rezultate. Şi obținuse destul de multe în toţi anii de când 
era la conducerea Institutului. 

Pentru ea, pentru Institut şi pentru aceia care îl înfiinţaseră şi 
îi tăinuiseră existenţa încă din 1955, nu conta decât faptul că 
acei copii cu o valoare mare a BDNF-ului erau înzestrați şi cu 
anumite abilităţi paranormale: erau TK, TP sau, în cazuri mai 
rare, ambele. Copiii habar nu aveau de puterile lor, pentru că, 
de obicei, acestea erau în stare latentă. lar cei care erau 
conştienţi de ele - de exemplu Avery Dixon, un TP extrem de 
performant - nu şi le foloseau decât la nevoie şi păreau a le 
ignora în restul timpului. 

Aproape toţi nou-născuţii erau testaţi pentru stabilirea BDNF- 
ului. Copiii ca aceia din dosarele pe care le avea acum în faţă 
doamna Sigsby erau marcați, urmăriţi şi, în cele din urmă, răpiți. 
Capacităţile lor paranormale erau apoi şlefuite şi intensificate. 
Hendricks zicea că era posibil să îi ajute să se autodepăşească - 
adică, abilităţilor telepatice să li se adauge cele telekinetice şi 
invers. Insă o asemenea autodepăşire nu ar afecta câtuşi de 
puţin misiunea Institutului, raţiunea lui de a fi. Nu vor face 
niciodată istorie reuşitele accidentale pe care le avusese cu 
anumiţi copii cu etichete roz, primiţi drept cobai. Doamna 
Sigsby era convinsă că Măgarul Kong era plin de draci pe 
chestia asta, deşi ar fi trebuit să ştie că publicarea 
experimentelor lui în oricare publicaţie de specialitate nu i-ar 
aduce niciun Premiu Nobel, ci l-ar azvârli drept într-o închisoare 
de maximă securitate. 

Se auzi un ciocănit formal în uşă şi imediat apăru Rosalind, cu 
o expresie jenată pe chip. 

— |mi cer scuze că vă deranjez, doamnă, dar Fred Clark vrea 
să vorbească cu dumneavoastră. Pare... 

— Adu-mi aminte, cine este Fred Clark? o întrebă doamna 
Sigsby în timp ce-şi scotea ochelarii şi se freca la rădăcina 
nasului. 


— Unul dintre oamenii de serviciu. 

— Întreabă-l ce doreşte şi spune-mi mai târziu. Nu-i nicio 
grabă, dacă iar e vorba despre şoarecii ăia care rod cablurile. 
Am treabă. 

— Zice că-i important şi pare foarte supărat. 

Doamna Sigsby oftă exasperată, închise dosarul şi îl puse în 
sertar. 

— Bine, spune-i să intre. Bine ar fi să nu mă deranjeze 
degeaba. 

Fred Clark nu a deranjat-o degeaba. Vestea pe care i-o 
aducea era proastă. Foarte proastă. 


2 

Doamna Sigsby îl recunoscu pe Clark. Îl văzuse de multe ori 
pe holuri, dând cu mătura sau cu mopul. Numai că niciodată nu 
arătase ca acum. Omul era alb ca varul, părul cărunt îi era 
încâlcit şi ridicat în vârful capului, de parcă trăsese cu disperare 
de el, iar gura îi zvâcnea involuntar. 

— Care-i problema, Clark? Parcă ai fi văzut o fantomă. 

— Trebuie să veniţi cu mine, doamnă Sigsby. Trebuie să 
vedeţi. 

— Ce să văd? 

Omul de serviciu clătină cu putere din cap şi repetă: 

— Trebuie să veniţi. 

Aşa că a mers cu el pe culoarul dintre clădirea administrativă 
şi Aripa de Vest a clădirii unde locuiau copiii. De încă două ori i-a 
mai cerut lui Clark să-i spună care era problema, dar omul de 
serviciu doar a clătinat din cap, repetând că trebuie să vadă cu 
ochii ei. Doamna Sigsby se enervase când fusese întreruptă din 
lucru, numai că acum începuse să se cam neliniştească. Se 
întâmplase ceva cu vreunul dintre copii? Sau vreun test nu 
ieşise aşa cum trebuia, ca în cazul lui Cross? Sigur că nu. Dacă 
s-ar fi întâmplat aşa ceva, atunci, ar fi anunţat-o un îngrijitor, un 
laborant sau unul dintre doctori - nu omul de serviciu. 

La jumătatea coridorului aproape pustiu din Aripa de Vest, un 
băiat, căruia i se vedea burta mare de sub tricoul pe care nu şi-l 
băgase în pantaloni, se uita la o bucată de hârtie agăţată de 
clanţa uneia dintre uşi. O observă pe doamna Sigsby şi se 
sperie. Reacţie perfect corectă, după părerea doamnei. 

— Whipple te cheamă, da? 

— Ddda... 

— Cum mi-ai răspuns? 

Stevie se gândi mai bine în timp ce-şi muşca buza de jos. 

— Da, doamnă Sigsby. 

— Aşa, vezi? Acum pleacă de aici! Găseşte-ţi ceva de făcut 
dacă nu eşti programat la teste. 

— In regulă. Adică, da, doamnă Sigsby. 

Şi Stevie plecă grăbit de acolo, uitându-se doar o singură dată 
peste umăr. Doamna Sigsby nu-l văzu pentru că se uita la hârtia 
de la uşă. Clark scrisese pe ea NU INTRAŢI. Probabil cu pixul din 
buzunarul de la piept. 

— Aş fi încuiat-o dacă aveam cheia, explică el. 


Oamenii de serviciu aveau cheile de la dulapurile şi 
debaralele de la Nivelul A şi de la automatele cu gustări şi 
sucuri, asta ca să le poată umple atunci când se goleau, însă nu 
aveau cheile de la camere şi nici de la cabinetele unde se 
desfăşurau testele şi examinările. Oricum, camerele copiilor 
erau foarte rar încuiate, de obicei doar atunci când vreunul 
dintre cei mai turbulenţi făcea cine ştie ce prostie şi, drept 
pedeapsă, era închis în cameră. Oamenii de serviciu nu aveau 
nici cartele pentru ascensor. Dacă voiau să ajungă la unul dintre 
nivelurile inferioare, era obligatoriu să fie însoţiţi de un îngrijitor 
sau laborant. 

Acum Clark spuse: 

— Dacă grăsanul ăla ar fi intrat aici, ar fi rămas şocat pe 
viaţă. 

Doamna Sigsby nu spuse nimic, deschise uşa şi se pomeni 
într-o cameră goală - fără poze sau postere pe pereţi, fără 
aşternuturi pe salteaua patului. La fel cum arătaseră multe 
dintre camerele de aici în ultimii zece ani, de când începuse să 
se diminueze fluxul de copii cu valori mari ale BDNF-ului. 
Hendricks avea teoria că BDNF-ul îşi avea originea în genomul 
uman, la fel ca alte caracteristici: auzul fin şi vederea 
pătrunzătoare, la care se putea adăuga şi talentul de a-ţi mişca 
urechile, mai zicea Hendricks. Poate glumea sau poate nu. Cu 
Măgarul Kong nu se ştia niciodată. 

Sigsby se întoarse şi îi aruncă lui Fred o privire întrebătoare. 

— E în baie. Am închis uşa, pentru orice eventualitate. 

Doamna Sigsby o deschise şi rămase înmărmurită câteva 
secunde. Văzuse multe în anii de când era la conducerea 
Institutului - un copil se sinucisese, alţi doi încercaseră să o 
facă, însă niciodată nu îşi luase viaţa vreun angajat. 

Menajera (uşor de recunoscut după uniforma maro) se 
spânzurase de capul de la duş, care s-ar fi rupt sub greutatea 
unei persoane mai corpolente, ca, de exemplu, puştiul ăla, 
Whipple, pe care tocmai ce îl alungase de acolo. Chipul mort 
care se holba la doamna Sigsby era vânăt şi umflat. Limba îi 
ieşea printre buze, de parcă s-ar fi strâmbat la ei. Pe faianţa de 
pe perete era scris un ultim mesaj. 

— E Maureen, şopti Fred, ştergându-se la gură cu o batistă 
scoasă din buzunarul de la spate al pantalonilor. Maureen 
Alvorson. A... 


Doamna Sigsby îşi reveni din şoc şi se uită în spate. Uşa 
dinspre coridor rămăsese deschisă. 

— Închide-o! 

— A... 

— Închide uşa aia! 

Omul de serviciu se supuse. Doamna Sigsby îşi pipăi 
buzunarul drept de la taior. Nu era nimic acolo. La naiba, la 
naiba, la naiba! Ei, cum de uitase să-şi ia walkie-talkie-ul? Dar 
de unde să ştie ce o aştepta? 

— Du-te în biroul meu! Cere-i lui Rosalind walkie-talkie-ul şi 
adu-mi-l! 

— Vreţi să... 

— Gura! 

Se întoarse fulgerător cu faţa la el. Parcă nici nu mai avea 
buze, iar privirea sălbatică din ochii bulbucaţi îl făcu pe Fred să 
se dea înapoi un pas. Arăta ca o nebună în plină criză. 

— Repede! Şi nicio vorbă nimănui! 

— In regulă. Sigur. 

Şi omul de serviciu plecă, închizând încet uşa după el. 
Doamna Sigsby se aşeză pe salteaua goală şi se uită la femeia 
care atârna de capul duşului şi la mesajul scris cu rujul pe care 
abia acum îl observă pe jos, în faţa toaletei. 

VĂ AŞTEAPTĂ IADUL. AM SĂ VĂ ÎNTÂMPIN LA PORŢILE 
LUI. 


3 

Apelul doamnei Sigsby îl găsi pe Stackhouse în satul de lângă 
Institut. După voce, părea cam cherchelit. Probabil că petrecuse 
toată noaptea la cârciuma aia, Patria Nelegiuiţilor. La fel de 
probabil era şi faptul că fusese îmbrăcat tot cu unul dintre 
costumele maro, însă nu se sinchisi să-l întrebe. Îi ceru doar să 
vină de urgenţă în Aripa de Vest. O să ştie în care cameră, 
pentru că la uşă va fi un om de serviciu. 

Hendricks şi Evans se ocupau de nişte teste la Nivelul C. 
Doamna Sigsby le-a spus să înceteze imediat ce făceau şi să-şi 
trimită subiecţii în camerele lor. Era nevoie de ambii doctori în 
Aripa de Vest. Hendricks, extrem de enervant chiar şi în 
momentele sale cele mai bune, vru să ştie de ce. Doamna 
Sigsby îi spuse să tacă odată din gură şi să vină. 

Primul ajunse Stackhouse. Doctorii, imediat după el. 

— Jim! i se adresă Stackhouse lui Evans, după ce văzu despre 
ce era vorba. Ridic-o! Vreau să desfac funia. 

Evans o cuprinse pe moartă de mijloc - lăsând celorlalţi 
impresia că arvrea să danseze cu ea - şi o ridică. Stackhouse se 
chinuia cu nodul de sub bărbia femeii. 

— Mai repede! zise Evans. A făcut pe ea. 

— Sunt convins că ai mai mirosit rahat, spuse Stackhouse. 
Sunt aproape gata... stai... în regulă, am reuşit. 

Trecu ştreangul peste capul moartei (înjurând în barbă atunci 
când unul dintre braţele ei îi atinse ceafa) şi o cără la saltea. Pe 
gâtul lui Maureen se vedea semnul vânăt, lăsat de funie. Fără să 
spună vreun cuvânt, cei patru se uitară lung la ea. Trevor 
Stackhouse avea un metru nouăzeci şi doi, dar Hendricks era 
mai înalt decât el cu cel puţin zece centimetri. Intre ei, doamna 
Sigsby părea pitică. 

Stackhouse o privi ridicând din sprâncene. Doamna Sigsby se 
uită la el în acelaşi fel, dar tot fără să vorbească. 

Pe noptieră era un flacon cafeniu cu nişte pastile. Doctorul 
Hendricks îl luă în mână şi îl scutură. 

— Oxi. De patruzeci de miligrame. Nu cel mai mare dozaj, dar 
tot destul de mare. E un flacon de nouăzeci de pastile şi 
înăuntru n-au mai rămas decât trei. Presupun că nu va fi nevoie 
de autopsie... 

Presupui corect, îi zise Stackhouse în gând. 

— ...dar dacă am face una, probabil am descoperi că le-a luat 


pe majoritatea înainte de a-şi pune ştreangul de gât. 

— Oricum ar fi omorât-o pastilele alea, zise Evans. Nu cred că 
femeia asta avea mai mult de patruzeci şi cinci de kilograme. 
Indiferent ce spunea, mi se pare evident că nu sciatica era cea 
mai gravă problemă a ei. Şi şi-a dat seama că nu o să mai poată 
munci, aşa că... 

— S-a hotărât s-o termine cu viaţa, încheie Hendricks. 

Stackhouse se uita la mesajul de pe faianţa băii. 

— Vă aşteaptă iadul, murmură el gânditor. Cineva ar putea 
spune că-i o ipoteză destul de logică, dacă te gândeşti la ce 
facem noi aici. 

Deşi, de regulă, nu vorbea urât, doamna Sigsby exclamă: 

— Ei, căcat! 

Stackhouse ridică din umeri. În lumina lămpii din tavan, capul 
chel îi lucea ca dat cu ceară. 

— Ziceam că aşa ar crede cineva din afară, cineva care nu 
cunoaşte situaţia. Nu contează. Ce avem noi aici este destul de 
simplu. O femeie, ajunsă în faza terminală a unei boli grave, s-a 
hotărât să-şi pună capăt zilelor. 

Arătă spre peretele băii şi adăugă: 

— După ce şi-a declarat vinovăția. Şi pe a noastră. 

Părea logic, însă doamna Sigsby tot nu era convinsă. Poate că 
din sentimentul de vină izvorâse ultimul mesaj al lui Alvorson, 
însă vorbele ei aveau totuşi un ton triumfător. 

— A avut o săptămână liberă de curând, îndrăzni să intervină 
Fred, omul de serviciu. 

Doamna Sigsby nu îşi dăduse seama că încă era acolo. Ar fi 
trebuit să i se spună că nu mai aveau nevoie de el. Ea ar fi 
trebuit să îi spună. 

— S-a dus acasă, în Vermont. Probabil că de-acolo a făcut rost 
de pilulele alea. 

— Mulţumesc, mormăi Stackhouse. Eşti un adevărat Sherlock 
Holmes. Scuză-mă că te întreb, dar nu mai ai de şters praful pe 
undeva? 

— Mai ales de pe carcasele de la camerele de supraveghere! 
se răţoi doamna Sigsby. Incă de săptămâna trecută v-am cerut 
s-o faceţi. Nu vreau să vă spun de două ori. 

— Da, doamnă. 

— Şi nicio vorbă despre ce s-a întâmplat aici, domnule Clark. 

— Nu, doamnă. Sigur că nu. 


— O incinerăm? întrebă Stackhouse după ce omul de serviciu 
plecase. 

— Da. O să chemăm doi îngrijitori s-o ducă la ascensor în timp 
ce rezidenții sunt la masa de prânz. Adică... 

Doamna Sigsby se uită la ceas... 

— „..în mai puţin de o oră. 

— Mai este vreo problemă? o întrebă Stackhouse. Adică alta 
în afară de păstrarea secretului? Întreb pentru că aşa am 
impresia. 

Doamna Sigsby se uită la cuvintele scrise cu rujul pe faianţă, 
apoi la faţa învineţită a moartei şi la limba scoasă batjocoritor 
printre buze. 

— Domnilor doctori, vă rog să mă lăsaţi singură cu domnul 
Stackhouse. Avem ceva de discutat între patru ochi. 

Hendricks şi Evans schimbară o privire, apoi ieşiră amândoi 
din cameră. 


4 

— Era informatoarea dumneavoastră. Asta-i problema? 

— Informatoarea noastră, Trevor. Şi, da, asta-i problema. Sau 
ar putea să fie. 

În urmă cu un an - ba nu, mai degrabă în urmă cu şaisprezece 
luni, că încă era zăpadă -, Maureen Alvorson ceruse o audienţă 
la doamna Sigsby şi îi ceruse să i se dea încă ceva de făcut ca 
să câştige mai mulţi bani. Doamna Sigsby, care se gândea de 
vreun an să-şi găsească un informator de încredere, dar nu ştia 
cum să o facă, o întrebase dacă ar avea vreo problemă de 
conştiinţă în eventualitatea în care i-ar spune ce mai vorbeau 
copiii. Alvorson fusese de acord şi chiar dăduse dovadă de o 
oarecare inteligenţă atunci când inventase povestea despre 
zonele aşa-zise „moarte”, unde microfoanele funcționau foarte 
prost sau deloc. 

Acum Stackhouse ridică din umeri. 

— Informaţiile ei au fost mai mult nişte bârfe. Care băiat şi 
care fată petreceau noaptea împreună, cine a scris TONY E BOU 
pe o masă de la cantină, chestii de genul ăsta. 

Se gândi puţin şi adăugă: 

— Deşi trădarea asta poate că a făcut-o să se simtă şi mai 
vinovată. 

— Era căsătorită, spuse doamna Sigsby, dar vezi că nu mai 
poartă verigheta. Ce cunoaştem despre viaţa ei din Vermont? 

— Nu ştiu pe dinafară, dar trebuie să găsim ceva la dosar. Am 
să mă uit. 

Doamna Sigsby se gândi cât de puţine informaţii avea şi ea 
despre Maureen Alvorson. Da, ştia că Alvorson era căsătorită 
pentru că-i văzuse verigheta. Da, ştia că fusese în armată, ca 
mai tot personalul Institutului. Da, ştia că locuia în Vermont. Dar 
altceva? Cum de nu mai ştia şi altceva, când tocmai ea o 
angajase ca să-i spioneze pe rezidenţi? Poate că nu mai avea 
nicio importanţă. Alvorson oricum era moartă, însă toată 
povestea asta îi aminti despre faptul că plecase din birou fără 
walkie-talkie, imaginându-şi că omul de serviciu făcea mult 
zgomot pentru nimic. Şi îi mai aminti şi de carcasele pline de 
praf ale camerelor de supraveghere, de computerele care 
mergeau greu şi de angajaţii incompetenţi care ar fi trebuit să 
se îngrijească de ele, de alimentele alterate de la cantină, de 
cablurile roase de şoareci şi de extrem de neglijentele procese- 


verbale de supraveghere - mai cu seamă acelea întocmite în 
schimbul de la 11 p.m. la 7 a.m., când copiii ar fi trebuit să 
doarmă. 

Toată povestea o duse cu gândul la o treabă făcută de 
mântuială. 

— Julia? Am zis că... 

— Te-am auzit. Nu-s surdă. Cine e acum la monitoare? 

Stackhouse se uită la ceas. 

— Probabil că nimeni. E miezul zilei. Copiii sunt în camere sau 
se joacă pe afară. 

Aşa presupui tu, îi spuse ea în gând. Şi cine este mama 
delăsării, dacă nu presupunerea? Institutul funcţiona de mai 
bine de şaizeci de ani şi nu se aflase nimic despre el. Niciodată 
nu existase vreun motiv (mă rog, de când era ea în funcţie) să 
se folosească acel telefon special (pe care îl numeau Telefonul 
Zero), în afară de comunicarea rapoartelor obişnuite. Pe scurt, 
nu existase nimic ce să nu poată rezolva singuri. 

Normal că se răspândiseră tot felul de zvonuri printre 
localnicii din Dennison River Bend, cel mai obişnuit fiind acela 
conform căruia complexul din mijlocul pădurii ar fi fost o bază 
de arme nucleare. Sau de arme chimice. Sau bacteriologice. Alt 
zvon - puţin mai aproape de adevăr - era că acolo s-ar fi aflat 
un laborator guvernamental în care se desfăşurau experimente 
secrete. Zvonurile nu o deranjau pe doamna Sigsby. Zvonurile 
erau doar dezinformări autogene. 

Totul este în regulă, îşi spuse. Totul este aşa cum trebuie să 
fie. Sinuciderea unei menajere foarte bolnave nu este decât un 
inconvenient, ba chiar unul minor. Cu toate acestea, părea a 
sugera multe alte probleme... deşi nu le putea numi astfel - 
termenul era mult prea defetist. „Preocupări” era un cuvânt mai 
bun şi avea şi ea o parte din vină. La începutul mandatului ei, 
carcasele camerelor nu ar fi avut fir de praf pe ele şi nu ar fi 
ieşit niciodată din birou fără walkie-talkie. La vremea respectivă 
ar fi acordat mai multă atenţie femeii pe care o plătea ca să-i 
tragă de limbă pe rezidenţi. 

Se gândi la entropie. Tendinţa de a te lăsa pe tânjală când 
lucrurile mergeau bine. 

Tendinţa de a te baza doar pe presupuneri. 

— Doamnă Sigsby? Julia? Aveţi să-mi ordonaţi ceva? 

Doamna Sigsby reveni în prezent. 


— Da. Vreau să ştiu tot ce-i de ştiut despre ea. Şi dacă nu-i 
nimeni la monitoarele de supraveghere, vreau să se ducă urgent 
cineva acolo. Jerry, dacă se poate. 

Jerry Symonds era unul dintre cei doi experţi în calculatoare şi 
singurul care se pricepea să-i dea de cap echipamentului 
învechit. 

— Jerry e în permisie, zise Stackhouse. S-a dus la pescuit în 
Nassau. 

— Atunci, cheamă-l pe Andy! 

Stackhouse clătină din cap. 

— Fellowes s-a dus în sat. L-am văzut când ieşea din magazin. 

— La dracu', ar fi trebuit să fie aici! Atunci, Zeke. Grecul. A 
mai lucrat la supraveghere, nu? 

— Parcă da, spuse Stackhouse. 

Şi iar delăsarea. Ambiguitatea. Incertitudinea. Presupunerea. 

Carcase pline de praf. Plinte murdare. Şuete la Nivelul B. 
Camera cu monitoarele de supraveghere lăsată goală. 

Chiar în clipa aceea doamna Sigsby se hotări să facă anumite 
schimbări importante - da, chiar acum, înainte ca frunzele să 
pălească şi să cadă din copaci. Sinuciderea lui Alvorson fusese 
un semnal de alarmă, care o trezise la realitate. Nu avea niciun 
chef să pună mâna pe Telefonul Zero şi să discute cu bărbatul 
de la celălalt capăt. O lua mereu cu fiori când îi auzea salutul 
uşor peltic (niciodată Sigsby, ci doar Sssigsby), însă trebuia s-o 
facă. Un raport scris nu ar fi fost adecvat în această situaţie. 
Aveau colaboratori în toate colţurile ţării. Aveau la dispoziţie un 
avion privat. Angajaţii aveau salarii bune, plus o mulţime de alte 
beneficii, în funcţie de sarcinile fiecăruia. Cu toate astea, 
Institutul semăna din ce în ce mai mult cu o prăvălie de 
chilipiruri dintr-un centru comercial aflat în pragul falimentului. 
O nebunie curată. Situaţia trebuia să se schimbe. Situaţia se va 
schimba. 

Şi spuse: 

— Zeke trebuie să verifice scannerul. Să ne asigurăm că nu 
lipseşte niciun copil. Mă interesează mai ales Luke Ellis şi Avery 
Dixon. Cu ei a stat cel mai mult de vorbă Alvorson. 

— Dar ştim despre ce au vorbit şi nu-i mare lucru. 

— Nu comenta! Fă ce ţi-am zis! 

— Bucuros! Dar până atunci ar fi bine să vă relaxaţi puţin, 
spuse Stackhouse arătând spre cadavrul cu chip vânăt, care se 


strâmba cu neruşinare la ei. Poate veţi vedea lucrurile într-o altă 
lumină. Avem de-a face doar cu o femeie foarte bolnavă, care 
ştia că i se apropie sfârşitul şi a decis să i-o ia înainte. 

— Vezi dacă sunt prezenţi toţi rezidenții noştri, Trevor. Dacă 
sunt toţi la locurile lor - doar apoi am să mă relaxez. 

Numai că nu se va relaxa deloc. Prea multă relaxare îi 
adusese în această situaţie. 


5 

Când reveni în birou, îi spuse lui Rosalind că nu voia să fie 
deranjată de nimeni, cu excepţia lui Stackhouse sau Zeke 
lonidis, care se afla la Nivelul D, unde făcea nişte verificări. Se 
aşeză în faţa calculatorului şi se uită fix la screensaver - o plajă 
cu nisip alb de pe Siesta Key”, unde voia să se ducă după ce va 
ieşi la pensie. Cel puţin, aşa le spunea celorlalţi; ea renunţase să 
se mai amăgească pentru că era convinsă că va muri aici, în 
mijlocul pădurii, poate în căsuţa ei din sat, dar mai probabil 
chiar în acest birou. Doi dintre scriitorii ei preferaţi - Thomas 
Hardy şi Rudyard Kipling - muriseră aşezaţi la masa de scris. De 
ce nu i s-ar întâmpla şi ei asta? Institutul devenise viaţa ei şi se 
împăcase cu situaţia. ` 

Cei mai mulți dintre angajați gândeau la fel ca ea. Inainte de 
Institut, activaseră în cadrul armatei sau în companii extrem de 
importante din domeniul securității - Blackwater, Tomahawk 
Global - sau în poliţie. Denny Williams şi Michelle Robertson, din 
echipa Ruby Red, fuseseră agenţi FBI. Poate că Institutul nu 
reprezentase cine ştie ce pentru ei atunci când fuseseră 
recrutaţi şi se prezentaseră la post, însă devenise întreaga lor 
viaţă. Şi nu datorită salariului, nici datorită celorlalte beneficii 
materiale sau a planului de pensii, ci pentru că erau obişnuiţi cu 
acest tip de activităţi, atât de obişnuiţi, că le puteau face şi în 
somn. Institutul era ca o mică bază militară; sătucul învecinat 
avea chiar un magazin ca acelea speciale pentru soldaţi, de 
unde puteau să cumpere o mulţime de produse la preţuri foarte 
mici; tot acolo îşi puteau umple rezervorul de la automobil sau 
maşină, plătind doar nouăzeci de cenți pe zece litri de benzină 
normală şi doar un dolar şi cinci cenți pentru zece litri de 
premium. Doamna Sigsby fusese încartiruită o perioadă în Baza 
Aeriană Ramstein, din Germania, iar orăşelul Dennison River 
Bend îi aducea aminte - evident, la o scară mult mai mică - de 
Kaiserslautern, localitatea unde se ducea uneori cu prietenii ca 
să se mai relaxeze. Sigur, se găseau de toate în Ramstein, chiar 
şi două cinematografe şi un fast-food Johnny Rockets, însă erau 
momente când pur şi simplu simţea nevoia să plece de acolo. La 
fel simţea şi în legătură cu Institutul. 

Însă se întorceau cu toţii, îşi spuse ea acum, privind cu jind la 


% insulă aparţinând statului Florida (n. tr.). 


plaja pe care fusese de câteva ori, dar unde nu se va muta 
niciodată. Te întorci întotdeauna şi nu spui nicio vorbă, 
indiferent cât de multă delăsare vezi în jur. Nu există rabat în 
privinţa asta pentru că, dacă s-ar afla ce facem aici, dacă s-ar 
afla despre sutele de copii pe care i-am distrus, am fi trimişi în 
judecată, condamnaţi la moarte şi executaţi. Nu am fi doar 
câţiva oameni, ci zeci. 

Aceasta era partea goală a paharului. Partea plină era mai 
simplă: toţi angajaţii - de la enervantul, dar evident 
competentul doctor Dan „Măgarul Kong” Hendricks şi doctorii 
Heckle şi Jeckle (Halas şi James) din Jumătatea Posterioară şi 
până la ultimul om de serviciu - înțelegeau că în mâinile lor se 
afla chiar soarta lumii, la fel cum fusese şi în mâinile celor 
dinaintea lor. Nu era vorba numai de supraviețuirea speciei 
umane, ci de însăşi supraviețuirea planetei. Înţelegeau prea 
bine că nu li se impunea absolut nicio limită pentru atingerea 
acestui scop şi nicio persoană dintre cele pe deplin conştiente 
de misiunea Institutului nu ar fi spus că ar desfăşura activităţi 
scandaloase. 

In fond, era bună viaţa de aici - în fine, destul de bună, mai 
ales pentru bărbaţii şi femeile care înghiţiseră nisip în Orientul 
Mijlociu şi îşi văzuseră camarazii rămaşi fără picioare sau cu 
matele scoase în cine ştie ce cătun împuţit. Ţi se dădeau 
permisii; puteai să te duci acasă, la familie, presupunând că 
aveai una (cei mai mulţi dintre angajaţii Institutului nu aveau). 
Normal că nu le puteai povesti rudelor despre munca ta şi, după 
o vreme, soțiile, soţii, copiii înțelegeau că munca era mai 
importantă pentru tine decât erau ei, iar reperele din viaţa ta 
ajungeau să fie - în ordine descendentă - Institutul, satul şi 
localitatea Dennison River Bend, cu cele trei baruri ale sale, într- 
unul dintre ele cântând o formaţie de muzică country. Atunci 
când ajungeai să înţelegi asta, îţi scoteai verigheta - aşa cum şi- 
o scosese Alvorson. 

Doamna Sigsby descuie sertarul de jos al biroului şi scoase 
din el un telefon identic cu cele ale unei echipe de salvare: mare 
şi gros, ca un refugiat al tehnologiei de pe vremea când casetele 
audio făceau loc CD-urilor, iar telefoanele mobile abia apăruseră 
în magazinele de electronice. Unii îi ziceau Telefonul Verde, din 
cauza culorii, dar, cel mai des, i se spunea Telefonul Zero, 
pentru că nu avea ecran şi nici taste cu cifre, ci doar trei 


cerculeţe albe. 

O să sun, îşi zise ea. Poate îmi vor aprecia gândirea 
constructivă şi mă vor felicita pentru inițiativa avută. Poate vor 
fi de părere că nu este niciun motiv de panică, dar că eu am 
probleme cu capul şi că a venit vremea să fiu înlocuită. Oricum 
ar fi, trebuie să sun. Este datoria mea şi ar fi trebuit s-o fac mai 
de mult. 

— Dar nu astăzi, murmură ea. 

Nu, nu astăzi, pentru că astăzi trebuia să se ocupe de 
Alvorson (şi să scape de cadavru). Poate nici mâine şi poate nici 
măcar săptămâna asta, pentru că avea nevoie de timp ca să 
facă ce-şi pusese în minte să facă. Ceva destul de important. Şi 
va trebui să scrie ce trebuia să spună ca să vorbească strict la 
obiect atunci când va suna. Dacă avea de gând să folosească 
Telefonul Zero, atunci era imperios necesar să fie pregătită să 
răspundă cât mai concis când îl va auzi spunând pe bărbatul de 
la celălalt capăt: Bună ssiua, doamnă Sssigsby, cu ce vă pot fi 
de folosss? 

Dar nu amân inevitabilul, îşi zise ea. Nu, nici vorbă. Şi nici nu 
vreau să creez probleme cuiva, numai Că... 

Auzi susurul interfonului. 

— Zeke vrea să vă spună ceva, doamnă Sigsby. E pe linia trei. 

Doamna Sigsby răspunse. 

— Ce ai aflat, lonidis? 

— Prezenţă sută la sută, spuse el. Douăzeci şi opt de 
microcipuri localizate în Jumătatea Posterioară. În Jumătatea 
Anterioară, avem doi copii în sala mare, şase pe terenul de 
joacă, cinci în camerele lor. 

— Foarte bine. Mulţumesc! 

— Cu plăcere, doamnă! 

Simţindu-se puţin mai bine, deşi nu ştia exact motivul, 
doamna Sigsby se ridică de la birou. Normal că erau prezenţi 
toţi rezidenții. Ce naiba şi-a imaginat, că unii dintre ei au şters-o 
la Disney World? 

Bun! Acum să se ocupe de cealaltă problemă. 


6 


Când toţi copiii erau la masă, Fred, omul de serviciu, 
împrumută un cărucior din bucătărie şi îl duse în camera unde 
Maureen Alvorson îşi pusese capăt zilelor. Fred şi cu Stackhouse 
înfăşurară cadavrul într-o bucată de pânză verde şi o 
transportară repede de-a lungul coridorului. Din cantină se 
auzeau zgomotele făcute de animalele alea care se îndopau ca 
nesimţitele, însă aici nu era nimeni. Doar un ursuleţ din pluş, 
uitat de vreun copil în faţa holişorului unde se afla ascensorul. 
Se holba la tavan cu ochişorii lui din mărgele. Plin de nervi, Fred 
îl lovi cu piciorul. 

Stackhouse îi aruncă o privire plină de reproş. 

— Nasol, amice! Asta e jucăria preferată a unui copilaş. 

— Mi se rupe! zise Fred. Mereu trebuie să strângem noi după 
ei. 

Când se deschiseră uşile ascensorului, Fred vru să împingă 
înăuntru căruciorul. Stackhouse îl dădu la o parte cu un gest 
deloc blând. 

— Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ridică ursuleţul ăla şi 
pune-l undeva în cantină sau în sală, unde să-l găsească 
proprietarul sau proprietara, şi după aia apucă-te să ştergi 
praful de pe nenorocitele astea! 

Ridică mâna spre o cameră de supraveghere, băgă căruciorul 
în lift şi flutură cartela în faţa senzorului. 

Fred Clark aşteptă să se închidă uşile şi abia atunci făcu 
gestul cu degetul mijlociu în sus. Dar ordinele erau ordine şi o să 
şteargă praful de pe camere. 

La un moment dat. 


7 

Doamna Sigsby îl aştepta pe Stackhouse la Nivelul F. Era frig 
acolo şi îşi pusese un pulover peste taior. Îi făcu un semn din 
cap. Stackhouse îi răspunse în acelaşi fel şi împinse căruciorul în 
galeria subterană dintre Jumătatea Anterioară şi cea 
Posterioară. Tunelul acela era definiţia însăşi a funcţionalităţii - 
podea din beton, pereţi curbați din faianţă, tuburi de neon în 
tavan. E drept că unele dintre ele erau arse şi unele luminau 
intermitent, aproape transformând galeria într-un decor de film 
horror. Cineva lipise pe perete un abţibild cu sigla echipei de 
fotbal New England Patriots. 

Încă un semn al neglijenţei. Altă dovadă a delăsării. 

Pe uşa care dădea în Jumătatea Posterioară era un afiş pe 
care scria ACCESUL PERMIS DOAR PERSOANELOR AUTORIZATE. 
Doamna Sigsby îşi folosi cartela şi deschise uşa. În spatele ei era 
un alt ascensor. Urcară până într-un hol mai puţin funcţional 
decât galeria de serviciu prin care ajunseseră în Jumătatea 
Posterioară. Acolo îi aştepta Heckle - numele adevărat fiind Dr 
Everett Hallas. Işi pusese rânjetul de gală şi îşi atingea tot 
timpul colţul gurii. Ticul lui îi aminti doamnei Sigsby de gestul 
obsesiv cu trasul de nas al lui Dixon, numai că Dixon era doar 
un băieţel, iar Hallas avea cincizeci şi treaba lui de ani. Da, 
munca desfăşurată numai şi numai în Jumătatea Posterioară te 
afecta rău de tot - cam tot la fel ca munca într-un mediu unde 
se află deşeuri radioactive. 

— Bună  ziiuaa, doamna Sigsby! Bună ziiuaa, domnule 
Stackhouse, director al serviciului de securitate! Cât de fericit 
sunt să vă văd! Ar trebui să ne întâlnim mai des! Cu toate 
acestea, să ştiţi că regret împrejurările nefericite care v-au adus 
astăzi aici! 

Se aplecă şi mângâie uşor sulul de pânză în care se afla 
Maureen Alvorson, apoi îşi atinse colţul gurii, de parcă şi-ar fi 
mângâiat un herpes de a cărui existenţă doar el avea habar. 

— Moartea e şi ea o parte din viaţă, e-ti-ci, e-ti-ci. 

— Trebuie să ne grăbim, spuse Stackhouse. 

Adică - presupuse doamna Sigsby - trebuie să plecăm naibii 
de aici cât mai repede. Era de acord. In locul acesta se 
desfăşura adevărata activitate a Institutului, iar domnul doctor 
Heckle şi doamna doctor Jeckle (nume adevărat: Joanne James) 
erau nişte adevăraţi eroi. Cu toate acestea, doamna Sigsby nu 


se simţea deloc în largul ei aici. Deja se simţea copleşită de 
atmosfera aceasta apăsătoare, de parcă s-ar fi aflat într-un 
câmp de joasă tensiune. 

— Evident că trebuie. Muncă, muncă şi iar muncă! Aşa cum 
zicea şi Ezekiel, în Vechiul Testament, un adevărat perpetuum 
mobile. Mie-mi spuneţi? Pe aici! 

Din holul cu scaune urâte, canapele la fel de urâte şi un 
televizor antic şi de demult, intrară într-o sală care avea pe jos 
un covor albastru şi foarte gros - în Jumătatea Posterioară, copiii 
cădeau cam des şi se loveau la căpşoarele alea valoroase. Roţile 
căruciorului lăsară urme pe covor. Holul acela semăna foarte 
mult cu unul din Jumătatea Anterioară, numai că aici erau lacăte 
la uşi. Din spatele uneia dintre ele se auzeau nişte bubuituri şi 
strigăte înăbuşite: 

— Dă-mi drumu'! 

Şi: 

— Măcar dă-mi dracu’ o aspirină! 

— Iris Stanhope, explică Heckle. Mă tem că nu-i tocmai în 
apele ei astăzi. Partea bună e că destui dintre copiii veniţi de 
curând se ţin extrem de bine. Diseară o să vedem un film şi 
mâine o să avem artificii. 

Chicoti şi îşi atinse iarăşi colţul gurii. Acum gestul lui îi 
amintea doamnei Sigsby - absolut aiurea în tramvai - de Shirley 
Temple. 

Ea duse mâna la cap ca să se convingă că încă avea părul la 
locul lui. Normal că îl avea. Nu electricitatea era de vină pentru 
ce simţea ea acum - bâzâitul acela înfundat din pielea expusă, 
senzaţia că globii oculari îi vibrau în orbite. 

Trecură pe lângă micuța sală de proiecţie, unde nu erau decât 
vreo douăsprezece - cincisprezece locuri. Pe rândul din faţă 
stăteau Kalisha Benson, Nick Wilholm şi George lles. Toţi trei 
erau îmbrăcaţi în maiouri roşu cu albastru. Benson sugea dintr-o 
bomboană în formă de ţigară. Wilholm fuma una adevărată şi 
capul îi era învăluit de un fum cenuşiu. Iles îşi freca uşor 
tâmplele. Benson şi Iles se uitară la ei şi la bagajul lor înfăşurat 
în pânză. Wilholm continuă să se zgâiască la ecranul gol. Vite că 
reuşiseră să-l pună cu botul pe labe, îşi spuse satisfăcută 
doamna Sigsby. 

Cantina venea după sala de proiecţie, în cealaltă parte a 
coridorului. Era mult mai mică decât cea din Jumătatea 


Anterioară. Chiar dacă aici se aflau mereu mai mulţi copii, cu cât 
rămâneau mai mult, cu atât mâncau mai puţin. Probabil că 
acesta ar fi un bun exemplu de ironie într-o naraţiune, 
presupuse doamna Sigsby. Acum erau doar trei copii acolo: doi 
sorbeau zgomotos dintr-un fel de mâncare care aducea vag cu 
un terci de ovăz, iar celălalt - o fată de vreo doisprezece ani - 
stătea apatică, fără să se atingă de castronul plin din faţa ei, 
însă se lumină brusc la faţă când îi văzu împingând căruciorul. 

— Bună! Ce-aveţi acolo? Un cadavru? Un cadavru aveţi, nu-i 
aşa? O chema Morris? Nasol nume pentru o fată. Poate Morin? 
Pot s-o văd şi eu? A rămas cu ochii deschişi? 

— Asta-i Donna, le spuse Heckle. Nu trebuie s-o băgaţi în 
seamă. Diseară o să vadă nişte filme, dar mă aştept să 
depăşească momentul cât de curând. Poate chiar până la 
sfârşitul săptămânii. O să se ducă într-o lume mai bună, e-ti-ci, 
e-ti-cî. Ştiţi voi. 

Da, doamna Sigsby ştia, chiar prea bine. Jumătatea 
Anterioară, Jumătatea Posterioară... şi jumătatea din spatele 
Jumătăţii Posterioare. Capătul liniei. Îşi atinse din nou părul. Era 
la locul lui. Normal că era la locul lui, unde altundeva să fi fost? 
Îşi aduse aminte de tricicleta din copilărie şi de stropii de urină 
caldă din chiloţei atunci când se plimba cu ea prin faţa casei. Işi 
aduse aminte de prima ei maşină, un... 

— Un Valium! zbieră din senin fata pe care o chema Donna. 

Sări în picioare, dărâmându-şi scaunul. Ceilalţi doi copii se 
uitară plictisiţi la ea. De pe bărbia unuia dintre ei picura zeamă 
de ovăz. 

— Ştiu precis că era un Valium! Vreau acasă! Vreau să nu mă 
mai doară capul! 

Doi îngrijitori în uniforme roşii apărură de... doamna Sigsby 
nu-şi dădu seama de unde, dar nici n-o interesa. O înşfăcară pe 
fată de braţe. 

— Aşa, bravo, duceţi-o în camera ei, le zise Heckle, dar să nu-i 
daţi nicio pastilă! Avem nevoie de ea diseară. 

Donna Gibson, confidenta Kalishei pe vremea când amândouă 
se aflau în Jumătatea Anterioară, începu să urle şi să se zbată. 
Îngrijitorii o târâră afară din cantină. Frânturile de amintiri din 
mintea doamnei Sigsby se estompară, apoi dispărură de tot, 
însă nu şi băzâitul din piele, care se extinsese până în plombele 
din gură. Constant, la fel ca băzâitul tuburilor de neon de pe 


coridor. 

— E totul în regulă? o întrebă Stackhouse. 

— Da. 

la-mă mai repede de aici! 

— Şi eu îl simt, dacă asta vă consolează. 

N-o consola. 

— Trevor, poţi să-mi explici de ce plimbăm prin faţa acestor 
copii un cadavru care trebuie să ajungă la crematoriu? 

— Sunt tone de fasole în Oraşul Fasolei*. 

— Ce?! exclamă doamna Sigsby. Ce-ai zis? 

Stackhouse îşi scutură capul, de parcă ar fi vrut să şi-l 
limpezească. 

— Scuze. Asta mi-a venit să... 

— Da, da, îl întrerupse Hallas. Azi avem în aer o groază de... 
hm, hai să le zicem emisii libere. 

— Ştiu ce-am zis, spuse Stackhouse. Trebuia doar să zic cu 
glas tare, atâta tot. Aveam senzaţia că... 

— Că te îneci, zise indiferent doctorul Hallas. lar răspunsul la 
întrebarea dumneavoastră, doamnă Sigsby, este... nimeni nu 
cunoaşte motivul. 

Se mai hlizi puţin şi îşi atinse colţul gurii. 

Scoateţi-mă naibii de aici, repetă în gând doamna Sigsby, 
apoi: 

— Spune-mi, domnule doctor Hallas, unde-i doamna doctor 
James? 

— În apartamentul ei. Din păcate, astăzi nu se simte prea 
bine, dar vă transmite omagiile ei. Speră că vă simţiţi bine, că 
sunteţi într-o formă excelentă, e-ti-ci, e-ti-ci. 

Şi iar încercă să zâmbească precum Shirley Temple - ei, cât 
de drăgălaş sunt? 


%6 Poreclă a orașului Boston (n. tr.). 


8 

În sala de proiecţie, Kalisha scoase ţigara dintre degetele lui 
Nicky, trase un ultim fum din chiştocul fără filtru, îl aruncă pe jos 
şi îl strivi cu talpa, apoi îl cuprinse de umeri pe băiat. 

— Nasol? 

— A fost şi mai nasol. 

— O să te simţi mai bine după film. 

— Mda, dar o să vină ziua de mâine. Acum am înţeles de ce 
tata arăta ca dracu' când era mahmur. Tu cum te simţi, Sha? 

— Binişor. 

Chiar aşa şi era. O deranja doar un zvâcnet slab deasupra 
ochiului stâng. O să dispară la noapte. O să revină mâine şi n-o 
să mai fie atât de slab. Mâine o să apară durerea aceea, în 
comparaţie cu care mahmurelile tatălui lui Nicky (şi ale 
părinţilor ei, din când în când) vor părea un simplu moft. O să fie 
nişte lovituri puternice şi regulate, ca şi cum ar fi ţinut captiv în 
cap un spiriduş diabolic, care bocănea tare în pereţii craniului, 
încercând să scape de acolo, dar ştia că se putea şi mai rău. 
Durerile de cap ale lui Nicky erau mai rele, ale lui Iris şi mai rele, 
şi dura din ce în ce mai mult până treceau. 

George avea noroc; în pofida abilităţilor sale telekinetice 
foarte puternice, până acum nu-l duruse capul aproape deloc. 
Zicea că simte doar o jenă uşoară în tâmple şi la ceafă, dar o să- 
| doară şi pe el mai tare. Aşa se întâmpla mereu, cel puţin până 
se termina totul. Şi după aceea? Pavilionul A. Zumzetul de 
albine. Jumătatea din spate a Jumătăţii Posterioare. Kalisha nu 
se grăbea să ajungă acolo; încă o îngrozea gândul că îi va fi 
suprimată complet personalitatea, dar situaţia se va schimba. 
Deja se schimbase în cazul lui lris: cea mai mare parte a 
timpului parcă era un zombi din The Walking Dead. Helen 
Simms exprimase foarte bine sentimentele Kalishei faţă de 
Pavilionul A atunci când spusese că orice era mai bun decât 
Luminile Stasi şi decât durerea aia oribilă de cap, care nu înceta 
niciodată. 

George se aplecă peste Nicky şi se uită la ea cu ochi limpezi, 
încă neînceţoşaţi de durere. 

— A evadat, şopti el. Gândiţi-vă la asta şi încercaţi să 
rezistaţi! 

— Aşa vom face, spuse Kalisha. Da, Nick? 

— O să încercăm, zâmbi stins Nick, deşi mi-e cam greu să 


cred că tocmai Luke Ellis, un tip care habar n-are să arunce la 
coş, ar fi în stare să cheme ajutoare şi să ne salveze. 

— N-o arunca el bine la coş, dar e foarte bun la şah, spuse 
George. Nu-l subestima. 

În pragul uşii deschise apăru unul dintre îngrijitorii în roşu. Cei 
din Jumătatea Anterioară aveau ecusoane cu numele, cei de 
aici, nu. Îngrijitorii din Jumătatea Posterioară se schimbau 
mereu. Nici laboranţi nu erau aici, ci doar doi doctori, cărora li 
se alătura uneori şi doctorul Hendricks. Împreună formau un Trio 
al Groazei: Hecke, Jeckle şi Măgarul Kong. 

— Gata cu recreaţia! Dacă nu mâncaţi, duceţi-vă în camere! 

Vechiul Nicky l-ar fi trimis drept în mă-sa pe dobitocul ăsta cu 
muşchi pe el. Nicky cel nou se ridică cu greu în picioare, se 
clătină şi se apucă de spătarul unui scaun ca să nu cadă. 
Kalishei i se frânse inima. În anumite privinţe - în multe privinţe 
-, lui Nicky i se răpise ceva mai important decât viaţa. 

— Haide! spuse ea. Mergem împreună. Da, George? 

— Păi, zise puştiul, voiam să văd Băieții din Jersey, ştiţi voi, 
musicalul ăla. Dar, dacă insişti... 

Mda, îşi spuse Kalisha, uite-i pe cei trei muşchetari cu minţile 
vraişte. 

Pe hol, băâzâitul era mult mai puternic. Kalisha ştia că Luke 
evadase. Avery îi spusese deja asta şi era o veste bună. Cretinii 
ăia încrezuţi nici nu aflaseră că dispăruse de acolo. Asta era o 
veste şi mai bună, însă durerile de cap îţi mai diminuau 
speranţa. Chiar şi atunci când te mai lăsau, le aşteptai mereu să 
revină, iar aşteptarea era mai rea decât iadul durerilor. Şi 
bâzâitul ăla care venea dinspre Pavilionul A distrugea orice 
urmă de speranţă, ceea ce era absolut îngrozitor. Kalisha nu se 
mai simţise niciodată atât de singură, atât de încolţită. 

Dar trebuie neapărat să rezist cât pot eu de mult, îşi zise ea. 
Indiferent ce ne-ar face cu filmele şi luminile alea blestemate, 
trebuie neapărat să rezist. Şi să nu-mi pierd mințile. 

Sub privirile îngrijitorului, cei trei străbătură încet coridorul, 
dar nu cu paşi de copii, ci de invalizi. Sau de bătrâni care îşi 
petrec ultimele săptămâni ale vieţii într-un ospiciu de coşmar. 


9 

Conduşi de doctorul Everett Hallas, doamna Sigsby şi 
Stackhouse trecură prin faţa unor uşi închise, pe care scria 
Pavilionul A. Din spatele uşilor închise nu se auzeau nici strigăte, 
nici urlete, dar aici senzaţia de câmp electric era şi mai 
puternică. Doamna Sigsby se înfioră: parcă o mie de şoareci 
invizibili îi alergau pe toată pielea. La fel simţea şi Stackhouse. 
Îşi freca mereu chelia netedă cu mâna cu care nu împingea 
catafalcul improvizat al lui Maureen Alvorson. 

— Parcă aş intra cu capul în nişte plase de păianjeni, spuse el. 

Apoi îl întrebă pe Heckle: 

— Tu nu simţi? 

— M-am obişnuit, zise doctorul, atingându-şi din nou colţul 
gurii. Este un proces de asimilare. 

Se întrerupse, se gândi puţin, apoi continuă: 

—Ba nu, nu ăsta-i cuvântul. Cred că e adaptare. Sau 
aclimatizare? Sau şi unul, şi altul. 

Din senin, doamna Sigsby avu o curiozitate aproape bizară. 

— Când e ziua dumitale de naştere, domnule doctor Hallas? 
Mai ţii minte? 

— Pe nouă septembrie. Ştiu la ce vă gândiţi. 

Aruncă o privire în urmă, la uşile pe care scria cu roşu 
Pavilionul A, apoi se uită la doamna Sigsby. 

— Mă simt bine. Cu oarece aproximaţie. 

— Nouă septembrie, repetă ea. Ce zodie eşti? Balanţă? 

— Vărsător, zise Heckle, aruncându-i o privire de şmecher, 
care părea a spune: Nu sunt uşor de păcălit, cucoană. Luna e în 
a şaptea casă şi Mercur se aliniază cu Marte. E-ti-ci, e-ti-ci. 
Capul la cutie, domnule Stackhouse! Tavanu-i mai scund aici. 

Străbătură un coridor scurt şi slab luminat, coborâră un şir de 
trepte - Stackhouse în faţă, proptind căruciorul să nu cadă, iar 
doamna Sigsby ţinându-l de celălalt capăt - şi ajunseră la o altă 
uşă închisă. Heckle o deschise cu cartela şi pătrunseră toţi într-o 
încăpere circulară, în care era o căldură insuportabilă. Acolo nu 
era nicio piesă de mobilier, ci doar câteva cuvinte înrămate pe 
un perete: SĂ NU NE UITĂM EROII. Geamul ramei era foarte 
murdar. În cealaltă parte a încăperii, la jumătatea unui perete 
din beton, era o uşă mare din oţel, ca acelea de la frigiderele 
industriale. În stânga era un ecran mic, deocamdată gol. În 
dreapta erau două butoane - unul roşu şi unul verde. 


Acum dispărură complet toate fragmentele de gânduri şi 
frânturile de amintiri care o tulburaseră pe doamna Sigsby. Ba 
chiar i se mai diminuă şi durerea trecătoare din tâmple. 
Schimbarea asta o bucura, dar tot abia aştepta să plece de 
acolo. Nu venea prea des în Jumătatea Posterioară, pentru că nu 
era nevoie să o facă. Nici comandantul unei armate nu trebuia 
să inspecteze prea des trupele din prima linie, atâta timp cât 
războiul se desfăşura conform planului. Dar nu conta că se 
simţea mai bine - simplul fapt că se afla acum în camera asta 
rotundă o umplea de o oroare fără margini. 

Parcă şi Hallas îşi mai revenise: acum nu mai era Heckle, ci 
bărbatul care fusese medic în armată vreme de douăzeci şi cinci 
de ani şi care fusese decorat cu Steaua de Bronz. Îşi îndreptase 
umerii şi nu-şi mai atingea colţul gurii. Avea ochii limpezi şi 
punea întrebări scurte şi la obiect. 

— Poartă vreo bijuterie? 

— Nu, răspunse doamna Sigsby, amintindu-şi de verigheta lui 
Alvorson. 

— Să înţeleg că e îmbrăcată? 

— Fireşte, zise doamna Sigsby, neînţelegând exact de ce se 
simţea ofensată de această întrebare. 

— Aţi căutat-o în buzunare? 

Doamna Sigsby se uită la Stackhouse. Acesta clătină din cap. 

— Vreţi s-o faceţi? E ultima ocazie. 

Doamna Sigsby se gândi puţin, apoi refuză. Femeia îşi 
scrisese biletul de adio pe peretele băii, iar geanta ei probabil că 
era la vestiar. In geantă ar trebui să caute, acela ar fi un gest 
normal, de rutină, însă în niciun caz nu voia să despacheteze 
cadavrul menajerei şi să-i vadă iar limba scoasă la ei în semn de 
batjocură, doar ca să găsească vreun strugurel de buze, o 
cutiuţă de dropsuri şi câteva şerveţele mototolite. 

— Eu nu vreau. Tu ce zici, Trevor? 

Stackhouse clătină iarăşi din cap. Era bronzat tot timpul 
anului, fie vară, fie iarnă, dar acum bronzul lui căpătase o 
nuanţă bolnăvicioasă. Drumul prin Jumătatea Posterioară îl 
afectase şi pe el. Poate ar trebui să venim mai des aici, îşi zise 
doamna Sigsby, să nu pierdem contactul cu celelalte etape ale 
operațiunii. Apoi îşi aduse aminte că doctorul Hallas spusese că 
era Vărsător şi că Stackhouse vorbise despre tonele de fasole 
din Boston. Mda, nu era deloc o idee bună contactul ăsta. Şi, 


apropo, cei născuţi în nouă septembrie nu erau Balanţe? Parcă 
nu. Inseamnă că Hallas era Fecioară? 

— Hai să terminăm odată! spuse ea. 

— Dorinţa dumneavoastră e poruncă pentru mine, spuse 
doctorul Hallas, cu zâmbetul larg al lui Heckle. 

Trase de mânerul uşii din oţel inoxidabil şi o deschise. Se 
căscă o gaură neagră, din care ieşea miros de carne prăjită. In 
bezna de acolo nu se vedea decât o bandă transportoare plină 
de funingine. 

Trebuie să fie curățat geamul ăla al ramei de pe perete, îşi 
spuse doamna Sigsby. La fel şi banda asta, altminteri o să se 
îmbâcsească şi o să se sfărâme. Alte dovezi de neglijență. 

— Presupun că nu aveţi nevoie de ajutorul meu, zise Heckle 
cu acelaşi zâmbet de prezentator TV. Mă tem că astăzi nu mă 
simt prea în putere. Nu mi-am mâncat cerealele la micul dejun. 

Stackhouse luă cadavrul şi îl puse pe bandă. Sulul din pânză 
se desfăcu la un capăt, lăsând să se vadă un pantof scâlciat. Pe 
doamna Sigsby o apucă o dorinţă nebună să se întoarcă cu 
spatele la scena aceea, dar şi-o înfrânse. 

— Vreun cuvânt de rămas-bun? se interesă Hallas. Adio şi n- 
am cuvinte? Ceva de genul „păcat că nu te-am cunoscut mai 
bine”? 

— Nu face pe nebunul! îl repezi doamna Sigsby. 

Doctorul Hallas închise uşa şi apăsă butonul verde. Doamna 
Sigsby auzi nişte huruieli şi scârţăieli şi banda aia murdară se 
urni din loc. Apoi se opri, iar Hallas apăsă butonul roşu. Ecranul 
prinse viaţă şi valorile afişate săriră iute de la 200 la 400, apoi la 
800, apoi la 1600 şi se opriră la 3200. 

— Temperatură mult mai mare decât la un crematoriu 
normal, zise Hallas, şi acţiune mai rapidă, dar tot o să dureze 
ceva. Puteţi să mai rămâneţi. Dacă vreţi, vă fac turul complet. 

Cu acelaşi zâmbet de la o ureche la cealaltă. 

— Nu astăzi, spuse doamna Sigsby. Avem prea mult de lucru. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Atunci, rămâne pe altă dată. Vă 
vedem atât de rar, deşi ţinem mereu deschis pentru public. 


10 

Pe când Mureen Alvorson îşi începea călătoria finală, Stevie 
Whipple mânca macaroane cu brânză în cantina din Jumătatea 
Anterioară. Avery Dixon îl apucă de braţul durduliu, plin cu 
pistrui. 

— Hai cu mine pe terenul de joacă! 

— N-am terminat haleala, Avery. 

— Nu contează, şopti micuțul. E important. 

Stevie îşi umplu până la refuz gura, se şterse cu dosul mâinii 
şi merse după Avery. Pe terenul de joacă nu era decât Frieda 
Brown, care desena cu cretă personaje de desene animate pe 
asfaltul din jurul coşului de baschet, şi chiar îi ieşeau bine. Toate 
surâdeau. Fata nu-şi ridică privirea când băieţii trecură pe lângă 
ea. 

Ajunseră lângă gard şi Avery arătă spre şanţul săpat în 
pământ şi pietriş. Stevie făcu ochii mari. 

— Ce-a trecut pe acolo? O marmotă sau ce? 

Şi se uită în jur, de parcă se şi aştepta s-o vadă - probabil că 
avea şi rabie - ascunsă sub trambulină sau chircită sub masa de 
picnic. 

— N-a fost nicio marmotă, nu, n-a fost, spuse Avery. 

— Pun pariu că şi tu ai putea să fugi pe aici, Aves. Să 
evadeşti. 

Să nu-ţi închipui că nu m-am gândit şi eu la asta, îi zise în 
gând Avery. 

— Nu contează. Trebuie să mă ajuţi să-l umplu la loc. 

— Da' de ce? 

— Uite de-aia. Şi nu mai zice evadeşti. Parcă ai fi analfabet. 
Se zice evadezi, Stevie. 

Chestie pe care o reuşise prietenul lui, Dumnezeu să-l apere 
şi să-l ajute! Oare unde era acum? Avery nu ştia. Nu mai putea 
să intre în legătură cu el. 

— Evadezi, repetă Stevie. M-am prins. 

— Super! Acum ajută-mă! 

Cei doi băieţi se puseră în genunchi şi începură să umple la 
loc gaura de sub gard, luând pământul cu mâinile şi ridicând 
nori de praf în jurul lor. 

— Ce faceţi aici? _ 

Se uitară speriaţi în jur. Intrebarea le-o pusese Gladys, care 
probabil că îşi uitase acasă zâmbetul din plastic. 


— Nimic, spuse Avery. 

— Nimic, confirmă şi Stevie. Ne jucam şi noi. Şi tu te-ai jucat 
în pământ când erai mică. 

— Să văd. Mişcaţi-vă! 

Nici nu se clintiră din loc, aşa că îl lovi pe Avery cu piciorul în 
şold. 

— Auu! ţipă băiatul, trântindu-se lângă gard. Auuuu, mă 
doare! 

Stevie se gândi să intervină: 

— Da’ ce-ai păţit? Eşti pe stop sau ce... 

Imediat primi şi el un şut, dar în umăr. 

Gladys se uită mai întâi la şanţul de sub gard, umplut doar pe 
jumătate, apoi la Frieda - preocupată şi acum doar de creaţiile 
ei artistice. 

— Tu ai făcut asta? 

Frieda clătină din cap, dar fără să ridice ochii. 

Gladis îşi scoase walkie-talkie-ul din buzunarul pantalonilor 
albi şi apăsă un buton. 

— Aici Gladys, cer legătura cu domnul Stackhouse. 

O pauză, apoi: 

— Aici Stackhouse. Spune! 

— Cred că ar fi bine să veniţi de urgenţă pe terenul de joacă. 
Trebuie să vedeţi ceva. Poate nu înseamnă nimic, dar mie nu-mi 
place. 


11 

După ce-l anunţă pe şeful securităţii, Gladys o chemă pe 
Winona să-i ducă pe cei doi băieţi în camerele lor. Deocamdată 
trebuiau să stea acolo. 

— Nu ştiu nimic de gaura aia, mormăi îmbufnat Stevie. Am zis 
că a făcut-o o marmotă. 

Winona îi zise să-şi ţină gura şi-i împinse înăuntru pe 
amândoi. 

Stackhouse apăru însoţit de doamna Sigsby. Ea se aplecă, el 
se lăsă pe vine. Se uitară mai întâi la şanţ, apoi la gard. 

— N-ar putea nimeni să iasă pe acolo, decretă doamna 
Sigsby. Mă rog, poate doar Dixon, că nu-i mai mare decât 
gemenele Wilcox, însă nimeni altcineva. 

Stackhouse dădu la o parte pietrele şi pământul pe care 
apucaseră băieţii să le îndese acolo, făcând să se vadă mai bine 
groapa. 

— Sunteţi convinsă? 

Doamna Sigsby îşi dădu seama că îşi muşca buzele şi se forță 
să se oprească. Ridicol, îşi zise ea. Doar avem camere de 
supraveghere, avem microfoane, avem îngrijitori şi oameni de 
serviciu şi menajere, avem serviciu de pază. Numai ca să aibă 
grijă de câțiva amărâţi de copii, care se sperie şi de umbra lor. 

Sigur, mai era şi Wilholm, care precis că nu s-ar fi speriat de 
propria-i umbră. Şi, de-a lungul anilor, au mai existat şi alţii. 
Totuşi... 

— Julia! 

Abia auzi şoapta lui Stackhouse. 

— Ce? 

— Lasă-te jos să-ţi arăt ceva, îi ceru el pe un ton crispat, 
uitând de politeţea pe care se cuvenea s-o arate şefei sale. 

Ea vru să o facă, dar o văzu pe fetiţa aia - parcă Brown o 
chema, nu? - zgâindu-se la ei. A 

— Du-te înăuntru! strigă doamna Sigsby la ea. In clipa asta! 

Frieda îşi abandonă personajele vesele din desenele animate 
şi o luă la fugă, scuturându-şi praful de cretă de pe mâini. 
Doamna Sigsby se uită după ea şi observă în uşa clădirii câţiva 
copii care căscau gura la ea. Unde naiba erau îngrijitorii? De ce 
nu-şi făceau treaba? Erau cumva în sala aia de recreere şi 
stăteau la poveşti cu vreuna dintre echipele de teren? Spuneau 
bancuri porcoa... 


— Julia! 

Se lăsă într-un genunchi, strâmbându-se de durere când o 
piatră mai ascuţită îi înţepă pielea. 

— Uite sânge pe gard! Vezi? 

Nu voia să vadă, dar nu avea încotro. Da, sânge era. Sânge 
uscat, aproape maroniu, dar, da, cu siguranţă că sânge era. 

— Acum uită-te aici! 

Stackhouse băgă un deget prin plasa de sârmă, arătându-i o 
tufă parţial scoasă din rădăcină. Şi acolo se vedea sânge. 
Doamna Sigsby privi cu atenţie la cei câţiva stropi - stropi aflaţi 
în afara Institutului - şi simţi cum i se înmoaie genunchii. O 
fracțiune de secundă (terifiantă, ruşinoasă fracțiune de 
secundă), avu impresia că o să facă pe ea, la fel ca pe tricicleta 
aceea de demult. Se gândi la Telefonul Zero şi îşi imagină cum 
acesta îi va anula calitatea de directoare a Institutului - cum îi 
va anula viaţa, pentru că asta era chiar viaţa ei, nu o slujbă 
oarecare. Oare ce i-ar spune bărbatul ăla peltic de la capătul 
firului dacă l-ar anunţa că un copil a evadat pe sub gard din 
ceea ce ar fi trebuit să fie o instituţie strict secretă, cea mai 
sigură şi cea mai importantă din ţară? 

l-ar spune că s-a zis cu ea. Bineînţeles că aşa i-ar spune. 

— Dar toţi rezidenții sunt înăuntru, şopti ea răguşit. 

Îl apucă pe Stackhouse de încheietura mâinii şi îşi înfipse 
unghiile în carnea lui. Bărbatul nu păru să simtă ceva. Continua 
să se uite ca hipnotizat la tufa aceea parţial scoasă din pământ. 
Treaba asta îl afecta la fel de mult ca pe directoare. Nu mai 
mult, pentru că nu se putea mai mult de atât. 

— Trevor, sunt toți înăuntru. Am verificat! 

— Poate ar fi bine să mai verifici o dată. Nu crezi? 

Acum avea walkie-talkie-ul la ea (îi trecu aiurea prin minte 
gândul că nu are rost să mai încui uşile de la staul după ce ţi s- 
au furat toate vitele) şi îl deschise. 

— Zeke! Aici doamna Sigsby. Vreau să vorbesc cu Zeke. 

Ai face bine să fii la post, lonidis. 

Era. 

— Recepție, aici Zeke, doamnă Sigsby. M-am interesat de 
situaţia lui Alvorson. Domnul Stackhouse mi-a cerut s-o fac eu, 
din moment ce nici Jerry şi nici Andy nu sunt aici şi am reuşit să 
iau legătura cu o vecină de... 

— Lasă asta! Verifică iar semnalele microcipurilor! 


— În regulă. 

Tonul bărbatului devenise brusc foarte precaut. Probabil şi-a 
dat seama că sunt într-o stare de tensiune maximă, îşi spuse 
doamna Sigsby. 

— O secundă, aparatura merge cam lent în dimineaţa asta... 
încă două secunde... 

Doamnei Sigsby îi venea să urle. Stackhouse continua să se 
uite prin gard, parcă aşteptând vreun idiot de hobbit care să-i 
explice ce mama dracului se întâmplase acolo. 

— Gata! spuse Zeke. Patruzeci şi unu de rezidenţi, prezenţă 
sută la sută, la fel ca mai devreme. 

O uşurare fără margini se pogori în sufletul directoarei. 

— In regulă, e bine. E foarte... 

Stackhouse îi smulse din mână aparatul de emisie-recepţie. 

— Unde se află în momentul ăsta? 

— Hm... în Jumătatea Posterioară sunt tot douăzeci şi opt, 
patru în sala din Aripa de Est... trei în cantină... doi în camerele 
lor... trei pe coridor... 

Aştia trei trebuie să fie Dixon, Whipple şi pictorița, îşi zise 
doamna Sigsby. 

— Plus încă unul pe terenul de joacă, încheie Zeke. Exact cum 
am spus. 

— Stai puţin, Zeke! exclamă Stackhouse, uitându-se la 
directoare. Vezi aici vreun copil? 

Ea nu-i răspunse. Nu era nevoie de niciun răspuns. 

Stackhouse ridică iar aparatul în dreptul gurii. 

— Zeke? Mă auzi? 

— Spuneţi, domnule Stackhouse! 

— Poţi să-mi indici cu exactitate locul unde se află copilul de 
pe terenul de joacă? 

— O secundă... doar cât măresc... ştiu că trebuie să fie o tastă 
care... 

— Nu te mai obosi, zise doamna Sigsby. 

Tocmai ce observase pe jos ceva ce lucea în soarele amiezei. 
Se duse pe terenul de baschet, se opri pe linia de penalizare, se 
aplecă şi ridică obiectul cu pricina. Se întoarse la şeful securităţii 
şi întinse mâna. Avea în palmă lobul unei urechi, cu dispozitivul 
de urmărire implantat în el. 


12 

Rezidenţilor din Jumătatea Anterioară li s-a cerut să intre în 
camerele lor şi să rămână acolo. Cei prinşi pe coridoare urmau 
să fie aspru pedepsiţi. Serviciul de securitate nu avea decât 
patru angajaţi, cu tot cu Stackhouse. Doi dintre aceştia se aflau 
în satul din vecinătatea Institutului şi s-au întors degrabă pe 
drumul de pe terenul de golf, pe care Maureen se aşteptase să-l 
descopere Luke şi pe lângă care băiatul trecuse la distanţă de 
vreo treizeci de metri, fără să-l observe. Al treilea membru al 
echipei lui Stackhouse - o femeie - era în Dennison River Bend. 
Stackhouse nu avea de gând să stea după ea. La Institut îşi 
aşteptau următoarea misiune Denny Williams şi Robin Lecks, din 
echipa Ruby Red, care au acceptat imediat să participe la 
căutări. Li s-au alăturat şi doi îngrijitori - Joe Brinks şi Chad 
Greenlee. 

— Puştiul din Minnesota, exclamă Denny după ce li s-a spus 
ce se întâmplase. Ala pe care l-am adus acum o lună. 

— Corect! zise Stackhouse. E vorba despre puştiul din 
Minnesota. 

— Şi spui că şi-a smuls dispozitivul din ureche? se miră Robin. 

— E o tăietură mai egală. Presupun că a folosit un cuţit. 

— Oricum, mare curaj pe el! murmură Denny. 

— Să vedeţi ce curaj o să-i dau eu când o să-l prindem, 
mormăi Joe. Nu ştie să se bată, cum ştia Wilholm, da' zici că te 
bagă-n mă-ta doar când se uită la tine. 

— Probabil că s-a rătăcit în pădure şi acum e speriat şi o să ne 
sară în braţe când l-om găsi, interveni şi Chad. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Dacă l-om găsi. Pădurea aia e cam deasă. 

— Îi curgea sânge din ureche şi posibil să-şi fi zgâriat spatele 
când s-a strecurat pe sub gard, spuse Stackhouse. Poate şi 
mâinile. Mergem pe urma sângelui. 

— Bine ar fi fost să avem un câine, zise Denny Williams. Un 
copoi ori un ogar, că ăia sunt tare deştepţi. 

— Ar fi fost şi mai bine dacă nu ar fi evadat, spuse Robin. Pe 
sub gard, da? 

Îi venea să râdă, dar se răzgândi de urgenţă când văzu chipul 
negru de supărare şi privirea furioasă a lui Stackhouse. 

Chiar atunci apărură Rafe Pullman şi John Walsh, cei doi 
membri ai echipei de securitate, care fuseseră în sat. 


Stackhouse le spuse tuturor: 

— Nu-l vom omori, dar o să-l batem pe mizerabilul ăla mic de 
o să se cace pe el când o să-l găsim. 

— Dacă o să-l găsim, repetă Chad, îngrijitorul. 

— O să-l găsim, îl asigură Stackhouse. 

Pentru că, dacă nu, am încurcat-o într-un mare fel, îşi zise el. 
Și s-ar putea alege praful de tot locul ăsta. 

— Mă întorc în birou, spuse doamna Sigsby. 

Stackhouse o prinse de cot. 

— Ce să faci acolo? 

— Să mă gândesc. 

— Bine. Gândeşte-te cât vrei, dar să nu te atingi de telefon. 
Ne-am înţeles? 

Privirea ei era plină de dispreţ, dar felul în care îşi muşca 
buzele îi sugera lui Stackhouse că şi doamna directoare era 
înfricoşată. Măcar nu era singurul care se simţea astfel. 

— Fireşte. 

Însă, când ajunse în birou - în liniştea răcoroasă a biroului ei 
-, îşi dădu seama că îi era greu să gândească. Se tot uita cu 
teamă la sertarul încuiat, de parcă acolo ar fi fost o grenadă, nu 
un telefon. 


13 

Ora trei după-amiaza. 

Nicio veste de la echipa pornită în căutarea lui Luke prin 
pădure. Multe mesaje, sigur că da, dar nicio veste. Angajaţii 
Institutului fuseseră informaţi în legătură cu evadarea, iar acum 
erau toţi în alertă. Unii se alăturaseră echipei de căutare. Alţii 
scotoceau prin sat după băiat ori măcar încercau să găsească 
un indiciu care să le spună că trecuse pe acolo. Toate maşinile, 
proprietate personală, erau la locurile lor. La fel şi maşinuţele de 
golf pe care le foloseau câteodată angajaţii. Fuseseră înştiinţaţi 
şi colaboratorii din Dennison River Bend - printre care şi doi 
membri ai secţiei de poliţie a oraşului - şi li se dăduse fotografia 
lui Ellis, dar, deocamdată, nu-l văzuse nimeni. 

Veştile cu adevărat importante o priveau pe Alvorson. 

Zeke dăduse dovadă de un spirit de iniţiativă şi de o şiretenie 
care nu-i caracteriza pe Jerry Symonds şi pe Andy Fellowes, IT- 
iştii Institutului. Folosind mai întâi serviciul Google Maps, apoi o 
aplicaţie a telefonului, Zeke reuşise să ia legătura cu vecina lui 
Alvorson din micuța localitate din Vermont. S-a dat drept 
funcţionar de la Fisc, iar femeia l-a crezut pe loc. Nemanifestând 
nimic din reticenţa specifică americanilor din nord, femeia i-a 
mărturisit că, ultima oară când venise acasă, Maureen - „Mo” îi 
spunea vecina - o rugase să-i fie martoră la semnarea câtorva 
documente întocmite de un avocat. Respectivele documente 
erau adresate mai multor firme de recuperare a datoriilor. 

— Scrisorile alea aveau de-a face cu cardurile de credit ale lu' 
bărba-su, i-a spus vecina lui Zeke. Mo nu mi-a explicat mai 
multe, da’ nici că era nevoie, că doar nu m-am născut ieri. Voia 
să scape o dată pentru totdeauna de datoriile pe care le-a făcut 
nemernicul ăla, asta voia. Dacă vreţi s-o daţi în judecată pentru 
asta, eu aş zice să vă grăbiţi, că mi s-a părut tare bolnavă. Arăta 
ca dracu'! 

_ Doamna Sigsby îşi spuse că vecina din Vermont nu se înşela. 
Intrebarea era de ce apelase Alvorson la o asemenea strategie - 
de ce îşi bătuse degeaba capul cu avocatul şi cu toate 
documentele alea. Toţi angajaţii Institutului ştiau foarte bine că, 
în caz că intrau în vreun impas de natură financiară (jocurile de 
noroc reprezentau cel mai frecvent motiv), se puteau baza pe 
împrumuturi cu dobânzi foarte mici sau aproape inexistente. 
Această parte a beneficiilor oferite de Institut erau explicate pe 


îndelete fiecărui nou angajat. De fapt, nici nu erau beneficii, ci 
doar o metodă de autoprotecţie. Oamenii cu datorii puteau fi 
tentaţi să divulge secrete. 

Cea mai simplă explicaţie pentru o asemenea opţiune era 
mândria, poate combinată cu ruşinea la gândul că bărbatul ei, 
care dezertase din căsnicie, profitase de naivitatea ei. Insă pe 
doamna Sigsby nu o convingea motivul ăsta. Femeia probabil 
ştia de ceva vreme că era pe moarte, aşa că hotărâse să plece 
pe lumea cealaltă cu mâinile curate, nu să ia bani de la 
organizaţia care i le murdărise. Mda, aşa parcă mai mergea. Se 
potrivea cu mesajul despre iad lăsat de Alvorson. 

Scârba asta l-a ajutat să fugă, îşi spuse doamna Sigsby. 
Evident că ea a făcut-o, aşa a înțeles ea să-şi ispăşească 
păcatele, şi s-a asigurat că nu vom putea s-o luăm la întrebări. 
Normal că s-a asigurat, că doar ne cunoştea metodele. Deci, eu 
ce fac? Ce voi face dacă nu-l găsesc pe căposul ăla până 
diseară? 

Ştia răspunsul şi era sigură că îl ştia şi Trevor. Va fi nevoită să 
scoată Telefonul Zero din sertar şi să apese toate cele trei 
butoane albe. Pelticul îi va răspunde, dar care va fi reacţia lui 
atunci când ea îl va informa că, pentru prima oară de când 
exista Institutul, unul dintre rezidenţi evadase, săpându-şi cu 
mâinile goale un şanţ pe sub gard, în toiul nopţii? Ce va zice 
pelticul? „Aoleu, sse rău îmi pare”? „Nassol”? „Nu-ssi fasse 
griji”? 

Pe dracu”! 

Gândeşte, se îndemnă ea. Gândeşte, gândeşte, gândeşte. Cui 
ar fi putut să-i spună idioata aia de menajeră? Cui ar fi putut să-i 
spună Ellis? 

La naiba! La naiba! 

Răspunsul era chiar în faţa ei şi fusese acolo încă de când 
descoperise groapa de sub gard. Îşi îndreptă spatele şi făcu 
ochii mari. Şi acum, pentru prima dată de când o sunase 
Stackhouse ca s-o anunţe că dâra de sânge dispăruse după doar 
cincizeci de metri, nu se mai gândea absolut deloc la Telefonul 
Zero. 

Deschise computerul şi căută un fişier anume. Apăsă mouse- 
ul şi apăru un filmuleţ în care Alvorson, Ellis şi Dixon stăteau 
lângă un automat cu gustări. 

Aici putem să stăm de vorbă. E un microfon, da' nu mai 


funcționează de ani buni. 

Luke Ellis vorbea cel mai mult. Îşi exprima îngrijorarea în 
privinţa gemenelor şi a lui Cross. Alvorson încerca să-l 
consoleze. Dixon stătea mai la o parte, fără să vorbească prea 
mult; doar se scărpina pe mâini şi se trăgea de nas. 

Pentru numele Lui Dumnezeu! exclamase atunci Stackhouse. 
Dacă-ţi vine să te scobeşti, scobeşte-te şi gata. Numai că acum, 
când se uita la filmuleţ cu alţi ochi, doamna Sigsby pricepu ce se 
întâmplase acolo cu adevărat. 

Îşi închise computerul şi apăsă butonul interfonului. 

— Rosalind, vreau să-l văd pe Dixon. Să mi-l aducă Tony şi 
Winona. Imediat! 


14 

Avery Dixon, într-un tricou cu Batman şi un şort murdar, care- 
i descoperea genunchii zgâriaţi, stătea în faţa biroului şi se uita 
speriat la doamna Sigsby. Puştiul era oricum destul de scund, iar 
acum, fiind flancat de Winona şi de Tony, nici nu mai părea să 
aibă zece ani. Nici măcar de şapte nu mai părea. 

Doamna Sigsby îi adresă un zâmbet acru. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc mult mai devreme la dumneata, 
domnule Dixon. Am cam dat dovadă de delăsare în ultima 
vreme. 

— Da, doamnă, şopti Avery. 

— Deci eşti de acord? Crezi că sunt delăsătoare? 

— Nu, doamnă! 

Avery îşi umezi buzele. Nu se mai trăgea de nas. Nu, azi nu se 
mai trăgea. 

Doamna Sigsby îşi împreună mâinile pe suprafaţa biroului şi 
se aplecă spre el. 

— Şi, chiar dacă am fost, să ştii că mi-a trecut. Se vor face 
nişte schimbări pe aici, dar, mai întâi, este important... este 
absolut necesar... să-l aducem înapoi pe Luke. 

— Da, doamnă. 

— E bine că ne înţelegem. Am pornit cu dreptul. Aşa că 
spune-mi: unde s-a dus? 

— Nu ştiu, doamnă. 

— Ba eu cred că ştii. Pentru că tu şi cu Steven Whipple aţi 
încercat să umpleţi la loc groapa pe unde a ieşit. O tâmpenie din 
partea voastră. Trebuia s-o lăsaţi cum era. 

— Am crezut că a făcut-o o marmotă, doamnă. 

— Prostii! Ştii foarte bine cine a făcut-o. Prietenul tău, Luke. 

Doamna Sigsby îşi desfăcu mâinile şi îi zâmbi. 

— Uite cum stau lucrurile. Prietenul tău, Luke, e un băiat isteţ, 
iar băieţii isteţi nu pleacă de nebuni prin pădure. Poate că ela 
avut ideea să iasă pe sub gard, însă Alvorson i-a descris terenul 
din cealaltă parte. Menajera îţi comunica ţie instrucţiunile de 
fiecare dată când te trăgeai de nas. Ţi le băga în căpşorul ăsta 
talentat al tău, nu-i aşa? Şi după aia tu i le transmiteai lui Ellis. 
N-are niciun rost să negi, domnule Dixon. Am văzut înregistrarea 
discuţiei dintre voi. E limpede ca lumina zilei. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama mai devreme. 

La fel şi Trevor, îşi zise ea. Şi el a văzut înregistrarea şi ar fi 


trebuit şi el să înțeleagă ce se petrece. Ei, cât de bătuţi în cap o 
să părem, dacă vom fi obligaţi să facem un raport exhaustiv 
când se vor termina toate astea? 

— Spune-mi unde s-a dus. 

— Pe bune că nu ştiu. 

— Te _ uiţi în toate direcţiile, domnule Dixon. Aşa fac 
mincinoşii. Priveşte-mă drept în ochi, dacă nu vrei să-ţi sucească 
Tony braţul la spate! Să ştii că o să te doară. 

Îi făcu un semn din cap lui Tony, care îl apucă pe Avery de 
încheietura fragilă a mâinii. 

Avery o privi în ochi. Tare greu îi era s-o facă, pentru că faţa 
doamnei era foarte slabă şi severă şi înfricoşătoare - faţă de 
profesoară rea, care părea să-i zică: spune-mi tot ce ştii. Da, îi 
era greu, însă reuşi să se uite drept la ea, fără să clipească. | se 
umplură ochii de lacrimi, care apoi i se rostogoliră pe obraji. 
Dintotdeauna fusese un plângăcios; surorile lui mai mari îi 
ziceau Smiorcăitul familiei, iar în recreaţiile de la şcoală fusese 
sacul de box al tuturor colegilor. Mda, se simţea mai bine pe 
terenul de joacă de aici, dar îi era dor de mama lui. li era dor de 
tatăl lui. Îi era tare dor de ei, dar măcar aici avea prieteni. Sigur, 
Harry îl cam înghiontise, dar după aia se împrieteniseră şi 
fuseseră prieteni buni până când murise. Până când ei îl 
omorâseră pe Harry cu unul dintre testele lor idioate. Sha nu 
mai era. Nu mai era nici Iris, dar fata cea nouă, Frieda, se purta 
frumos cu el şi chiar îl lăsase să câştige atunci când aruncaseră 
la coşul de baschet. Doar o dată, dar orişicât. Şi mai era şi Luke, 
cel mai tare dintre toţi, cel mai bun prieten pe care îl avusese el 
vreodată. 

— Unde i-a zis Alvorson să se ducă, domnule Dixon? Ce plan a 
avut? 

— Nu ştiu. 

Doamna Sigsby îi făcu un semn lui Tony şi acesta îi suci lui 
Avery braţul la spate, ridicându-i-l până aproape de omoplaţi. 
Durerea era incredibilă. Avery urlă. 

— Unde s-a dus? Ce plan a avut? 

— Nu ştiu! 

— Dă-i drumul, Tony! 

Tony îi dădu drumul şi Avery căzu în genunchi hohotind. 

— M-a durut rău de tot! Să nu-mi mai faci asta, te rog mult să 
nu-mi mai faci! 


Se gândi să adauge nu-i drept, dar ce ştiau oamenii ăştia 
despre ce era drept şi ce nu? Nimic, aia ştiau. Absolut nimic. 

— Nu vreau s-o fac, spuse doamna Sigsby. 

O minciună, evident. Adevărul adevărat era că toţi anii 
petrecuţi în acest birou o făcuseră imună în faţa suferinţei 
copiilor. O fi avut dreptate afişul ăla din crematoriu - da, toţi 
erau eroi, indiferent cât de şovăielnic ar fi fost acest eroism al 
lor -, dar unii copii chiar că te scoteau din minţi şi te făceau să-ţi 
pierzi cumpătul. 

— Pe bune, zău că nu ştiu unde s-a dus! 

— Când cineva zice zău, înseamnă că minte. Ştiu asta pentru 
că nu m-am născut ieri, alaltăieri. Aşa că fă bine şi spune-mi: 
unde s-a dus şi care era planul? 

— Nu ştiu! 

— Ridică-i tricoul, Tony! Winona, bastonul cu electroşocuri! 
Putere medie. 

— Nu! zbieră Avery, încercând să se smulgă din mâinile 
îngrijitorului. Fără baston! Vă rog, fără baston! 

Tony îl apucă mai bine de mijloc şi îi ridică tricoul. Winona îşi 
lipi bastonul cu electroşocuri de buricul lui Avery şi apăsă 
butonul. Avery urlă. Incepu să dea necontrolat din picioare şi se 
scăpă pe el. 

— Unde s-a dus, domnule Dixon? 

| se acoperise chipul cu pete roşii, firişoare de muci îi atârnau 
din nas, făcuse cearcăne negre sub ochi, îşi udase pantalonii, 
dar uite că piticania tot nu ceda. Doamnei Sigsby mai că nu-i 
venea să creadă. 

— Unde s-a dus şi care era planul? 

— Nu ştiu! 

— Winona, încă o dată! Tot putere medie. 

— Doamnă, sunteţi sigu... 

— Dar puţin mai mare de data asta, dacă eşti drăguță. Sub 
plexul solar. 

Braţele lui Avery erau leoarcă de transpiraţie şi reuşi să se 
tragă din mâinile lui Tony, agravându-şi mai mult situaţia şi aşa 
foarte gravă - ar fi alergat prin biroul ei cum zboară o pasăre 
închisă într-un garaj, dărâmând lucrurile şi lovindu-se de pereţi 
-, însă Winona îi puse piedică şi îl prinse. Acum Tony acţionă 
bastonul cu electroşocuri. Avery zbieră iarăşi şi se lăsă moale în 
mâinile îngrijitoarei. 


— A leşinat? se interesă doamna Sigsby. Chemaţi-l pe 
doctorul Evans să-i facă o injecție. Avem nevoie de răspunsuri. 

Tony ciupi cu putere unul dintre obrajii lui Avery (obraji care 
fuseseră durdulii atunci când venise aici şi care acum erau 
scofâlciţi). Avery deschise ochii. 

— Nu-i leşinat. 

— Domnule Dixon, spuse Sigsby, nu-i deloc nevoie să te 
torturezi astfel. Te comporţi prosteşte. Spune-mi ce vreau să 
ştiu şi durerea va înceta. Unde s-a dus? Care era planul? 

— Nu ştiu, şopti Avery. Pe bune că nu şti... 

— Winona, te rog să scoţi pantalonii domnului Dixon şi să-i 
aplici un şoc electric în zona testiculelor! Putere maximă. 

Chiar dacă pe Winona n-o deranja deloc să pălmuiască vreun 
rezident obraznic doar pentru că se uitase urât la ea, acum era 
clar că nu-i convenea ordinul primit. Cu toate acestea, întinse 
mâna spre pantalonii puştiului. Avery cedă. 

— Bine! Bine! Vă zic! Numai să nu mă mai doară! 

— Mulţumesc. Este o mare uşurare şi pentru dumneata, şi 
pentru mine. 

— Maureen i-a spus s-o ia prin pădure. l-a spus că s-ar putea 
să dea de drumul de pe terenul de golf, dar dacă nu dă de el, să 
meargă mai departe în linie dreaptă. l-a zis că o să vadă lumini 
şi să fie atent după una galbenă şi puternică. l-a zis că, atunci 
când va ajunge la case, să meargă paralel cu gardul până vede 
o eşarfă legată de o tufă sau un pom - nu mai ţin minte. l-a zis 
că mai încolo o să dea de o potecă... sau de un drum... nici asta 
nu mai ştiu, dar i-a zis că drumul ăla o să-l ducă până la râu. l-a 
zis că acolo o să găsească o barcă. 

Se întrerupse. Doamna Sigsby îi făcu un semn de încurajare 
din cap şi îi zâmbi cu oarecare blândeţe, însă fierbea pe 
dinăuntru şi inima îi bătea de trei ori mai repede decât ar fi fost 
normal. Veştile erau bune. Veştile erau şi foarte proaste. Era 
bine că îl putea anunţa pe Stackhouse să nu mai umble 
bezmetic prin pădure. Dar o barcă? Adică Ellis ajunsese până la 
râu? Unde mai pui că avea un avantaj de ore bune în faţa lor. 

— Şi după aia, domnule Dixon? Unde i-a spus să iasă la mal? 
În Bend, da? În oraşul Dennison River Bend? 

Avery clătină din cap şi se forţă să se uite drept la ea, cu ochi 
sinceri şi bulbucaţi de spaimă. 

— Nu. l-a zis că acolo e prea aproape. l-a zis să meargă pe râu 


până la Presque Isle”. 

— Foarte bine, domnule Dixon. Acum poţi să te întorci în 
camera dumitale. Dar, dacă am să aflu că m-ai minţit... 

— O să dau de dracu’, murmură Avery, ştergându-şi lacrimile 
de pe obraji cu mâini tremurânde. 

Doamna Sigsby izbucni în hohote neprefăcute de râs. 

— Mi-ai citit gândurile! 


% Parc natural din Pennsylvania (n. tr.). 


15 

Ora cinci după-amiaza. 

Ellis dispăruse de cel puţin optsprezece ore, poate chiar mai 
mult. Nu exista nicio înregistrare pe camerele de supraveghere 
de pe terenul de joacă, aşa că nu aveau de unde să ştie cu 
exactitate. Doamna Sigsby şi Stackhouse se aflau în biroul 
directoarei, de unde monitorizau desfăşurarea căutărilor şi 
primeau raportările colaboratorilor din zonă. Institutul avea 
colaboratori în toată ţara. În general, aceştia se ocupau de 
activităţile preliminare: îi ţineau sub observaţie pe copiii cu 
valori mari ale BDNF-ului şi strângeau informaţii despre prietenii 
lor, despre rude, despre vecini şi despre situaţia şcolară. ŞI 
despre casele unde locuiau, evident; mai cu seamă despre 
sistemele de alarmă de acolo. De toate aceste informaţii aveau 
nevoie echipele de teren, care îi răpeau pe copii. Colaboratorii îi 
urmăreau şi pe copiii cu talente speciale, dar care încă nu 
intraseră în atenţia Institutului. În spitalele din America li se 
făceau nou-născuţilor teste pentru stabilirea BDNF-ului, pentru 
depistarea unor eventuale maladii genetice şi urmăreau de 
asemenea scorul Apgar, dar nu toţi copiii se năşteau în spitale şi 
din ce în ce mai mulţi părinţi se împotriveau acestor teste. 

Colaboratorii habar nu aveau cui anume dădeau aceste 
informaţii şi nici la ce erau ele folosite; mulţi dintre ei 
presupuneau (în mod eronat) că era vorba despre o instituţie a 
guvernului SUA, de tip Big Brother, însă majoritatea pur şi 
simplu îşi încasau venitul suplimentar (500 de dolari pe lună), îşi 
trimiteau rapoartele atunci când li se cerea şi nu puneau nicio 
întrebare. Normal că, din când în când, se mai trezea câte unul 
care să pună întrebări, dar avea imediat surpriza să descopere 
că nu doar pe pisică a omorât-o curiozitatea, ci şi dividendele lui 
lunare. 

Cei mai mulţi colaboratori, aproape cincizeci, se aflau în zona 
din jurul Institutului, însă misiunea lor nu era să-i urmărească pe 
copiii înzestrați cu abilităţi deosebite, ci să îi descopere pe 
oamenii care puneau întrebări nepotrivite. Colaboratorii aceştia 
erau ca un fel de sistem de alertare rapidă. 

Stackhouse anunţase vreo şase colaboratori din Dennison 
River Bend şi le ceruse să fie cu ochii în patru, în caz că Dixon se 
înşela sau mintea (,„Mi-aş fi dat seama dacă mă minte”, insista 
doamna Sigsby), dar trimisese mai mulţi în regiunea unde se 


afla Presque Isle. Unul dintre aceştia trebuia să contacteze 
poliţia locală şi să le spună că îl văzuse acolo pe băiatul de la 
ştirile CNN, băiatul despre care se spunea că era căutat pentru 
asasinarea părinţilor săi. Luke Ellis îl chema. Colaboratorul mai 
trebuia să spună că nu era ferm convins că era chiar băiatul de 
la televizor, dar că semăna foarte mult cu el şi că îl abordase 
într-o manieră destul de amenințătoare şi îi ceruse nişte bani. 
Doamna Sigsby şi Stackhouse erau conştienţi de faptul că a cere 
ajutorul poliţiei nu era tocmai soluţia ideală la problema lor, însă 
poliţia putea fi uşor manipulată. Plus că orice vorbe ar spune 
Ellis ar fi considerate doar nişte elucubraţii ale unui copil 
dezaxat. 

Telefoanele mobile nu aveau semnal nici în Institut şi nici în 
sat - de fapt, nu funcționau pe o rază de trei kilometri şi ceva, 
aşa că membrii echipei de căutare erau nevoiţi să folosească 
walkie-talkie-urile. Însă existau linii telefonice terestre. Chiar 
acum sună telefonul fix de pe biroul doamnei Sigsby. 
Stackhouse se repezi să răspundă. 

— Alo? Cine e acolo? 

Era doctoriţa Felicia Richardson, care îl înlocuise pe Zeke la 
centrala telefonică. Ea se oferise, pentru că înţelegea prea bine 
că şi pielea ei era în joc. 

— Vă caută unul dintre colaboratori. Un tip care zice că-l 
cheamă Jean Levesque. Spune că a găsit barca cu care a mers 
Ellis. Să vă fac legătura? 

— Urgent! 

Doamna Sigsby stătea în faţa lui Stackhouse, cu mâinile 
ridicate, întrebând pe muteşte Ce e? 

Stackhouse o ignoră. Auzi un păcănit, apoi pe Lavesque. 
Individul vorbea cu un accent franțuzesc infernal. Stackhouse 
nu-l văzuse niciodată, dar îşi imagină un bătrân cu o pălărie 
plină cu ace de undiţă. 

— Je găsit la barque. 

— Am aflat. Unde? 

— Est blocată la mal la anviron cinque kilometre mai sus de 
Presque Isle. Lua apă, dar vâsla - una singură - est pe bancuţ. Je 
las acolo. Nu sunat personne. La vâsla e avec du sange. En peu 
mai încolo e an vâltor. Şi băiat que îl căutaţi nu est obişnuit avec 
barque... 

— Probabil că s-ar fi răsturnat, încheie Stackhouse. Rămâi 


acolo unde eşti. Trimit imediat nişte oameni. Mulţumesc. 

— Je presupun que nu puteţi să-mi ziceţi que a făcut, zise 
Levesque. 

Stackhouse închise telefonul, răspunzând astfel la întrebarea 
aia stupidă, apoi o puse la curent pe doamna Sigsby: 

— Cu puţin noroc, nenorocitul ăla mic s-a înecat şi trupul lui 
va fi găsit diseară sau mâine, dar nu ne putem baza pe asta. 
Vreau să-i trimit imediat în Presque Isle pe Rafe şi pe John - 
singurii membri ai echipei de securitate pe care-i mai am. Dar şi 
asta se va schimba când vom termina cu tot balamucul. Dacă 
Ellis merge pe jos, înseamnă că într-acolo se va duce. Dacă 
încearcă să facă autostopul, o să-l prindă fie poliţia locală, fie 
cea statală, pentru că, la urma urmei, el e copilul ăla care a 
înnebunit, şi-a omorât părinţii şi a fugit până în Maine. 

— Tu chiar tragi speranţă că aşa va fi? 

Curiozitatea doamnei Sigsby era sinceră. 

— Nu. 


16 

Rezidenţilor li s-a permis să iasă din camere şi să vină la 
cantină pentru masa de seară. Cina s-a desfăşurat într-o tăcere 
încordată. Câţiva îngrijitori şi laboranţi se învârteau în jurul 
meselor ca nişte rechini. Evident nervoşi, evident abia 
aşteptând cel mai mic motiv ca să lovească sau să-şi folosească 
bastoanele împotriva oricărui copil care ar fi avut ceva de 
comentat. Şi totuşi, în spatele acelei linişti aparente, se simţea o 
stare de satisfacţie intensă, care aproape o ameţise pe Frieda 
Brown. Cineva reuşise să evadeze de acolo. Toţi copiii jubilau, 
dar nimeni nu îndrăznea s-o arate. Oare se bucura şi ea? Frieda 
nu prea era sigură. O parte din ea se bucura, dar... 

Avery stătea alături; îşi băga hotdogii în iahnia de fasole, 
după care îi scotea de acolo. li îngropa şi îi dezgropa. Frieda nu 
avea inteligenţa lui Luke Ellis, dar era destul de deşteaptă şi 
înţelese imediat ce însemna procesul ăla de /ingropare şi 
dezgropare, dar nu ştia ce s-ar fi întâmplat dacă Luke s-ar fi 
apucat să povestească cuiva despre lucrurile care se petreceau 
aici şi dacă persoana respectivă l-ar fi crezut. Mai ales, ce s-ar fi 
întâmplat cu ei. Ar fi fost eliberaţi? Trimişi acasă, la părinţi? Era 
convinsă că aşa îşi doreau să creadă toţi copiii de acolo, motiv 
pentru care se simţea acea stare de satisfacţie generală, numai 
că Frieda nu era prea sigură de asta. Deşi nu avea decât 
paisprezece ani, era deja o cinică înrăită. Desenele ei zâmbeau, 
chiar dacă ea o făcea foarte rar, plus că ştia ceva ce nu ştiau 
ceilalţi. Avery fusese dus în biroul doamnei Sigsby, unde precis 
că dăduse totul pe goarnă. 

Ceea ce însemna că Luke nu mai avea cum să scape. 

— Ai de gând să mănânci jegul ăla sau doar te joci cu el? 

Avery împinse farfuria la o parte şi se ridică de pe scaun. De 
când se întorsese din biroul doamnei Sigsby arăta ca un copil 
mic, care tocmai ce văzuse o fantomă. 

— În meniu zice că mai avem şi plăcintă cu mere á la mode şi 
budincă de ciocolată, spuse Frieda. Unde mai pui că aici nu e ca 
acasă - ca la mine acasă -, unde trebuia să mănânc absolut tot 
ce mi se punea în faţă ca să am dreptul la desert. 

— Nu mi-e foame, murmură Avery şi se ridică de la masă. 

Însă, peste nici două ore, după ce copiii fuseseră trimişi înapoi 
în camerele lor (accesul atât în sala cea mare, cât şi în cantină 
fusese interzis în seara aceea, iar uşa dinspre terenul de joacă 


era încuiată), micuțul, îmbrăcat doar în pijama şi în picioarele 
goale, intră în camera Friedei, îi spuse că-i era foame şi o 
întrebă dacă mai avea nişte fise. 

— Faci mişto de mine? îl întrebă Frieda. De-abia ce m-au adus 
aici. 

De fapt, avea trei fise, însă nu voia să i le dea. Îi era simpatic 
Avery, însă nu chiar atât de mult. 

— Of, bine! 

— Du-te la culcare. N-o să-ţi mai fie foame dacă dormi şi ai să 
te trezeşti fix la masa de dimineaţă. 

— Pot să dorm cu tine, Frieda? Luke nu mai e... 

— Ar trebui să dormi în camera ta. Să n-avem amândoi 
probleme. 

— Nu vreau să dorm singur. M-au bătut. Mi-au făcut 
electroşocuri. Dacă vin iar să mă mai bată? Ar putea să vină, 
dacă o să afle că... 

— Ce să afle? 

— Nimic. 

Frieda se gândi la vorbele puştiului. De fapt, se gândi la mai 
multe lucruri. Asta era Frieda Brown a noastră, din Springfield, 
Missouri - o mare gânditoare. 

— Bine. Treci în pat. Eu mai stau puţin. Vreau să văd un 
documentar cu animale sălbatice la televizor. Ştii că unele 
dintre ele îşi mănâncă puii? 

— Pe bune? exclamă şocat Avery. Tare nasol! 

Fata îl mângâie pe umăr. 

— Dar majoritatea nu o fac. 

— Aha. Bine. 

— Da, bine. Acum treci în pat şi nu mai scoate nicio vorbă. Nu 
suport să se vorbească atunci când vreau să mă uit la televizor. 

Avery se băgă în pat. Frieda urmări documentarul cu animale 
sălbatice. Un aligator se lupta cu un leu. Sau poate nu era un 
aligator, ci un crocodil. Nu conta, oricum era interesant. Şi Avery 
era interesant, pentru că băiatul avea un secret. Dacă şi Frieda 
ar fi fost un TP la fel de puternic ca el, atunci, ar fi ştiut. Aşa, 
doar îşi dădea seama de existenţa lui. 

Când se asigură că puştiul adormise (Avery sforăia uşurel, 
abia auzit, ca un copil bine-crescut ce era), Frieda stinse 
luminile, se întinse lângă el în pat şi îl zgâlţăi. 

— Avery! 


Băiatul mormăi ceva şi încercă să se întoarcă cu spatele. Ea 
nu-l lăsă. 

— Unde s-a dus Luke? 

— Prex, bombăni el. 

Fata habar nu avea ce anume era Prex şi nici nu-i păsa, 
pentru că nu acesta era adevărul. 

— Haide, unde s-a dus? N-o să zic nimănui. 

— Pe scara roşie, spuse Avery, aproape adormit. 

Poate chiar  închipuindu-şi că visează toată această 
conversaţie. 

— Ce scară roşie? îl întrebă ea, cu buzele lipite de urechea lui. 

Însă Avery nu-i răspunse, iar atunci când vru iar să se întoarcă 
cu spatele, Frieda nu-l mai împiedică, pentru că aflase ce voia. 
Spre deosebire de Avery (şi de Kalisha, în zilele ei bune), Frieda 
nu putea să citească gândurile, însă avea anumite intuiţii despre 
gândurile persoanelor din jur. Dacă persoana cu pricina se 
întâmpla să fie foarte deschisă, aşa cum era un băieţel aproape 
adormit, atunci intuiţiile ei se transformau în imagini extrem de 
clare. 

Se culcă pe spate şi rămase multă vreme cu ochii în tavan. 

Gândindu-se ce să facă mai departe. 


17 

Ora zece. În Institut domnea tăcerea. 

Sophie Turner, una dintre îngrijitoarele din tura de noapte, 
stătea la masa de pe terenul de joacă. Fuma o ţigară - încălcând 
flagrant regulamentul - şi scutura scrumul în capacul de la o 
sticlă cu apă vitaminizată. Doctorul Evans stătea alături, cu 
mâna pe coapsa ei. Se aplecă şi o sărută pe gât. 

— Nu face asta, Jimmy! spuse femeia. Toată lumea-i în alertă 
zero. Nu poţi să ştii cine ne vede. 

— Eşti o angajată a Institutului şi fumezi o ţigară în vreme ce 
toată lumea e în alertă zero, spuse Evans. Dacă tot vrei s-o faci 
pe fata rea, de ce să nu mergi până /a capăt? 

Începu s-o pipăie mai sus, iar ea tocmai se gândea dacă să-l 
respingă sau nu, când văzu o fată - unul dintre copiii cei noi - 
care stătea în spatele uşii de la sala mare. Îşi lipise palmele de 
geam şi se uita la ei. 

— Fir-ar să fie! exclamă Sophie. 

Împinse mâna lui Evans şi îşi stinse repede ţigara, apoi merse 
cu paşi mari până la uşă, o descuie, o deschise cu un gest 
nervos şi o apucă de ceafă pe indiscreta aia mică. 

— Ce cauţi aici? N-ai aflat că e interzis să ieşiţi din camere? N- 
aveţi voie nici în sală şi nici în cantină! Treci imediat înapoi, 
dacă nu vrei să o iei pe coajă rău de... 

— Vreau să vorbesc cu doamna Sigsby, spuse Frieda. Chiar 
acum! 

— Ai înnebunit? Îţi zic ultima oară: treci înapoi... 

Doctorul Evans o îmbrânci pe Sophie într-o parte. S-a şters pe 
bot de giugiuleli, îşi spuse ea. 

— Frieda? Tu eşti Frieda, nu-i aşa? 

— Da. 

— Spune-mi mie care-i problema. 

— Nu vorbesc decât cu ea, pentru că ea e şefa. 

— Foarte corect, însă şefa a avut o zi încărcată. Ce-ar fi să-mi 
spui mie şi eu voi hotărî dacă este atât de important, încât să 
merite s-o deranjăm. 

— Haide, măi! exclamă Sophie. Chiar nu-ţi dai seama când 
obraznicii ăştia mici fac mişto de tine? 

— Ştiu unde s-a dus Luke, spuse Frieda, şi nu o să-i spun 
decât ei. 

— Minte, decretă Sophie. 


Frieda nici nu se uită la ea. Nu-şi dezlipea privirea de la 
doctorul Evans. 

— Banu. 

Evans se decise repede. În curând se vor face douăzeci şi 
patru de ore de la dispariţia lui Luke Ellis. Băiatul se putea afla 
oriunde şi putea să vorbească cu oricine - cu vreun poliţist sau, 
mai rău, cu vreun ziarist. Nu era treaba lui Evans să emită opinii 
despre declaraţia fetei, oricât de trasă de păr i se părea. Asta 
era treaba doamnei Sigsby. El doar trebuia să aibă mare grijă şi 
nu care cumva să comită vreo greşeală care să-l bage în rahat 
până peste cap. 

— Pentru binele tău, sper să spui adevărul, Frieda. Ştii ce ai 
să păţeşti dacă minţi, da? 

Fata se uită fix la el, dar nu-i răspunse. 


18 

Zece şi douăzeci de minute. 

Vagonul de la Southway Express, în care Luke dormea în 
spatele motocoaselor şi lăzilor cu motoare, părăsea acum statul 
New York şi se îndrepta spre Pennsylvania, unde urma să ajungă 
peste trei ore. Viteza trenului a ajuns până la 130 kilometri pe 
oră şi vai de acela care s-ar fi împotmolit la vreo trecere peste 
calea ferată sau ar fi adormit pe şine. 

Frieda stătea în picioare în faţa biroului la care era aşezată 
doamna Sigsby. La Institut primise pijămăluţa roz, cu ciorăpei 
asortaţi, pe care o purta acum şi care era mai drăguță decât 
toate de acasă. Părul îl avea prins în codițe şi îşi ţinea cuminte 
mâinile la spate. 

Stackhouse aţipise pe canapeaua din camera lui de lângă 
birou. Doamna Sigsby nu credea că ar fi avut vreun motiv să-l 
trezească. Cel puţin, nu acum. Studie copila din faţa ei şi nu 
observă nimic ieşit din comun. O fată cu o înfăţişare banală: 
ochi căprui, păr şaten-deschis, piele bronzată de soarele verii în 
culoarea cafelei cu lapte. In dosar scria că nici BDNF-ul ei nu era 
ieşit din comun, cel puţin după standardele Institutului; oarecum 
folositor, dar deloc extraordinar. Şi totuşi, era ceva în ochii ăia 
căprui, da, era ceva. O sclipire ca aceea din ochii unui jucător de 
bridge sau whist, care are o mână plină de atuuri. 

— Domnul doctor Evans spune că tu ai impresia că ai şti unde 
se află băiatul care a dispărut, zise doamna Sigsby. Fii amabilă 
şi spune-mi şi mie de unde ţi-a venit această revelaţie. 

— De la Avery, răspunse Frieda. A venit la mine în cameră. 
Acum doarme. 

Doamna Sigsby zâmbi. 

— Mă tem că ai venit prea târziu, drăguță. Domnul Dixon ne-a 
spus deja tot ce ştie. 

— V-a minţit. 

Tot cu mâinile strânse la spate, tot păstrându-şi calmul 
aparent. Insă, de-a lungul anilor, doamna Sigsby avusese de-a 
face cu foarte mulţi copii şi ştia că fata murea de frică, pentru că 
înţelegea ce riscuri îşi asumase. Sclipirea din ochii ei căprui nu 
se stinse, în schimb. Fascinant! 

Aranjându-şi cămaşa, Stackhouse intră în încăpere. 

— Cine-i asta? 

— Frieda Brown. O fetiţă care fabulează. Sunt convinsă că nu 


ştii ce înseamnă asta, drăguță. 

— Ba ştiu, spuse Frieda. Inseamnă că mint, dar nu-i aşa. Spun 
adevărul. 

— Nici Avery Dixon nu a minţit. l-am zis domnului Stackhouse 
şi îţi zic şi ţie acum: îmi dau seama când mă minte un copil. 

— Poate v-a spus mare parte din adevăr şi de aceea l-aţi 
crezut, însă nu v-a spus adevărul despre Prex. 

Doamna Sigsby se încruntă: 

— Ce-i... 

— Presque Isle? exclamă Stackhouse, apucând-o pe Frieda de 
braţ. Asta zici? 

— Asta a zis Avery, dar a minţit. 

— Şi de unde ştii tu... începu doamna Sigsby, însă Stackhouse 
îi făcu semn să tacă. 

— Atunci, care e adevărul, dacă tu zici că a minţit în legătură 
cu Presque Isle? 

Pe buzele Friedei apăru un zâmbet viclean. 

— Ce capăt dacă vă spun? 

— Îți spun eu ce n-ai să capeti, interveni doamna Sigsby. 
Şocuri electrice. La putere maximă! 

— Poate am să vă spun ceva dacă o să-mi faceţi şocuri, numai 
că s-ar putea să nu fie adevărul. Nici Avery nu v-a spus adevărul 
când i-aţi făcut /ui şocuri din alea. 

Doamna Sigsby lovi cu palma în birou. 

— Nu îndrăzni să vorbeşti aşa cu mine, duduie! Dacă ai ceva 
de zis... 

Stackhouse îi făcu din nou semn să tacă, apoi se lăsă în 
genunchi în faţa Friedei, dar şi aşa era prea înalt. ` 

— Ce anume doreşti, Frieda? Să te întorci acasă? Iți spun din 
capul locului că asta nu se poate. 

Pe Frieda aproape o pufni râsul. Cum să-şi dorească să se 
întoarcă acasă? Acasă, la drogangioaica aia de maică-sa şi la 
şirul nesfârşit de iubiţi drogangii? Ultimul voise să-i vadă ţâţele 
ca să-şi dea seama „cât de repede cresc”. 

— Nu vreau asta. 

— În regulă. Atunci, ce vrei? 

— Vreau să rămân aici. 

— Este o cerere destul de neobişnuită. 

— Dar nu mai vreau injecții şi nici teste şi nici să mă duc în 
Jumătatea Posterioară. Niciodată. Vreau să stau aici şi, când o 


să mă fac mare, să ajung şi eu îngrijitoare ca Winona sau 
Gladys. Sau laborantă, ca Tony sau Evan. Sau aş putea să învăţ 
să gătesc şi să ajung bucătăreasă, cum e chef Doug. 

Stackhouse se uită peste umărul fetei la doamna Sigsby, ca 
să vadă dacă şi ea era la fel de surprinsă ca el. Da, aşa părea. 

— Hai să spunem că... hm... am putea să-ţi aranjăm şederea 
permanentă la noi, spuse el. Hai să spunem că o vom face, cu 
condiţia ca informaţiile tale să fie corecte şi să îl prindem pe 
Ellis. 

— Partea cu prinderea lui nu-i corectă. E treaba 
dumneavoastră să-l prindeţi, dacă informaţiile mele sunt bune. 
Şi sunt. 

Stackhouse se uită din nou la doamna Sigsby, care făcu un 
semn afirmativ din cap. 

— Bine, zise el. Ne-am înţeles. Acum spune tot ce ştii. 

Frieda îi aruncă un zâmbet şmecher, pe care Stackhouse ar fi 
vrut să i-l şteargă de pe faţă cu o palmă. Tentaţia dispăru 
repede, dar fusese foarte intensă. 

— Şi mai vreau şi cincizeci de fise. 

— Nici vorbă. 

— Atunci, patruzeci. 

— Douăzeci, spuse doamna Sigsby din spatele ei. Şi doar dacă 
informaţiile tale sunt corecte! 

Frieda se gândi puţin, apoi zise: 

— În regulă. Dar cum pot eu să ştiu că vă veţi ţine 
promisiunea? 

— Nu poţi, aşa că va trebui să ai încredere în noi, răspunse 
doamna Sigsby. 

Frieda oftă: 

— Presupun că da. 

— Gata cu târguiala! interveni Stackhouse. Spune, dacă ai 
ceva de spus. 

— S-a urcat pe mal înainte de Prex. La nişte trepte roşii. 

Şovăi puţin, apoi le spuse şi restul. Partea cea mai 
importantă. 

— Era o gară la capătul scării. Acolo s-a dus. La gară. 


19 

După ce i-au dat fisele şi au ameninţat-o că înţelegerea dintre 
ei cade dacă spune cuiva fie şi un singur cuvânt despre cele 
întâmplate în biroul doamnei Sigsby, au trimis-o pe Frieda înapoi 
în camera ei. Când uşa se închise în spatele fetei, Stackhouse 
luă legătura cu sala computerelor. Andy Fellowes se întorsese 
din sat şi o înlocuise pe Felicia Richardson. Stackhouse îi explică 
ce voia şi îl întrebă dacă putea s-o facă fără să alerteze pe 
nimeni. Fellowes îi spuse că putea, dar că va dura câteva 
minute. 

— Încearcă să fie foarte puţine minutele alea, zise 
Stackhouse. 

Închise telefonul şi îşi folosi staţia ca să ia legătura cu Rafe 
Pullman şi cu John Walsh, cei doi membri ai echipei sale, care îi 
aşteptau ordinele. 

— N-ar fi mai bine să-i trimiţi în gara aia pe unul dintre amicii 
tăi de la poliţie? îl întrebă doamna Sigsby. 

Doi poliţişti de la secţia din Dennison River Bend, adică 
douăzeci la sută din întregul efectiv, erau colaboratori ai 
Institutului. 

— N-ar fi mai rapid aşa? 

— Mai rapid, dar nu neapărat şi mai sigur. Dacă nu-i absolut 
necesar, nu vreau să se afle mai mult decât deja s-a aflat 
despre toată porcăria asta. 

— Dar, dacă a reuşit să se urce într-un tren, ar putea fi 
absolut oriunde! 

— Deocamdată nici nu ştim dacă a trecut pe acolo. Poate fata 
aia şi-a bătut joc de noi. 

— Nu cred. 

— N-ai crezut nici că Dixon ne-a minţit. 

Foarte adevărat - şi jenant -, dar doamna Sigsby nu se dădu 
bătută. Situaţia era mult prea gravă. 

— Ai dreptate, Trevor, dar, dacă băiatul ăla ar fi rămas într-un 
oraş atât de mic, ar fi fost descoperit încă de acum câteva ore! 

— Poate că nu. E al naibii de deştept. Poate s-a ascuns pe 
undeva. 

— Chestia cu trenul e varianta cea mai probabilă. Ştii şi tu 
asta. 

Telefonul sună. Se repeziră amândoi la el. Stackhouse ajunse 
primul. 


— Da, Andy. Ai reuşit? Bravo, spune-mi! 

Luă repede un carneţel de pe birou şi se apucă să noteze. 
Doamna Sigsby se aplecă peste umărul lui ca să poată citi. 

4297 la 10 a.m. 

16 la 2:30 p.m. 

77 la 5 p.m. 

Stackhouse încercui 4279 la 10 a.m. şi întrebă ce destinaţie 
avea, apoi scrise repede Port, Ports, Stur. 

— La ce oră trebuia să ajungă în Sturbridge? 

Scrise 4-5 p.m.. Doamna Sigsby se uită consternată la orele 
notate. Ştia la ce se gândea Trevor: băiatul ar fi vrut să ajungă 
cât mai departe cu trenul ăla, presupunând că, într-adevăr, se 
urcase în el, iar cel mai departe era Sturbridge şi, chiar dacă 
trenul ar fi avut întârziere, tot ar fi ajuns acolo de cel puţin cinci 
ore. 

— Mulţumesc, Andy, zise Stackhouse. Auzi, Strubridge e în 
vestul statului Massachusetts, da? 

Ascultă ce i se spunea şi dădu din cap. 

— In regulă, deci este la graniţă. Poate e un nod de cale 
ferată. Poţi să afli dacă trenul, sau nişte vagoane ale lui, mai 
pleacă de acolo? Poate cu altă locomotivă? 

Ascultă din nou. 

— Nu, doar o bănuială. Dacă s-a ascuns în trenul ăla, e posibil 
ca nici Sturbridge să nu i se pară prea departe. Poate nu vrea să 
se oprească acolo. Eu aşa aş face în locul lui. Verifică şi sună-mă 
cât poţi de repede. 

Închise. 

— Andy a luat toate informaţiile astea de pe site-ul gării, 
spuse el. Fără probleme. Nu că-i tare? Totul e pe internet acum. 

— Nu şi noi, îl contrazise ea. 

— Nu încă, zise el. 

— Şi acum? 

— Acum îi aşteptăm pe Rafe şi John. 

Şi i-au aşteptat. A venit miezul nopţii. Şi a trecut. Puțin după 
douăsprezece şi jumătate, începu să sune telefonul de pe birou. 
Acum doamna Sigsby ajunse prima la el. Işi spuse numele pe un 
ton răstit şi apoi ascultă, dând din cap tot timpul. 

— Bine. Am înţeles. Duceţi-vă la gară... sau triaj... sau 
depou... sau cum i s-o zice... şi vedeţi dacă mai e cineva... aha... 
In regulă. Mulţumesc. 


Închise şi se întoarse cu faţa la Stackhouse. 

— Era echipa ta. 

Rosti cuvântul echipă cu un uşor sarcasm, pentru că echipa 
lui Stackhouse era formată doar din doi oameni, ambii trecuţi de 
cincizeci de ani şi niciunul dintre ei în vreo condiţie fizică de 
admirat. 

— Frieda Brown nu ne-a minţit. Au găsit scara aia roşie, au 
găsit urme de paşi, ba, pe la jumătate, au găsit chiar şi câteva 
amprente cu sânge. Teoria lui Rafe e că Ellis a făcut acolo un 
popas, doar cât să se odihnească sau să-şi lege mai bine 
şireturile de la tenişi. Au avut lanterne, dar John zice că s-ar 
putea să găsească mai multe urme la lumina zilei. 

Făcu o pauză, apoi mai zise: 

— Şi au verificat şi în staţia aia de triaj. N-au găsit pe nimeni. 
Nici măcar un paznic de noapte. 

Cu toate că în încăpere funcţiona aerul condiţionat şi 
temperatura era una foarte plăcută, în jur de douăzeci de grade, 
Stackhouse îşi şterse transpiraţia de pe frunte. 

— Asta-i o veste foarte rea, Julia, dar poate vom reuşi să 
facem în aşa fel încât să nu se afle şi să nu fim nevoiţi să-l 
folosim pe ăla. 

Arăta spre sertarul unde se afla Telefonul Zero. 

— Dacă s-a dus să vorbească cu poliţiştii din Sturbridge, 
situaţia noastră devine mult mai precară. Şi a avut cinci ore la 
dispoziţie să o facă. 

— Chiar dacă a coborât acolo, poate nu s-a dus la poliţie, 
spuse doamna Sigsby. 

— De ce nu? Nu are de unde să ştie că-i urmărit pentru 
asasinarea părinţilor lui. Cum să ştie, când habar n-are că sunt 
morţi? 

— Poate nu ştie, dar cu siguranţă bănuieşte ceva. Puştiul e 
foarte inteligent, Trevor, nu cumva să uiţi asta. Ştii ce aş face eu 
în primul rând, dacă aş fi în locul lui şi aş cobori din tren în 
Sturbridge, Massachusetts, la... 

Se uită la însemnările din carneţel şi continuă: 

— ...la patru sau cinci după-amiaza? Aş da fuga la prima 
bibliotecă şi aş intra pe internet. Ca să mă pun la curent cu 
evenimentele de acasă. 

De data aceasta, se uitară amândoi la sertarul încuiat. 

— Bine, zise Stackhouse, trebuie să privim evenimentele 


dintr-o perspectivă mai largă. Nu-mi convine, dar nu avem 
încotro. Haide să vedem pe cine avem în apropiere de 
Sturbridge. Să vedem dacă Ellis a trecut pe acolo. 

Doamna Sigsby se aşeză la birou ca să ia legătura cu 
colaboratorii, dar chiar atunci sună telefonul. Ascultă ce i se 
spunea, apoi îi întinse receptorul lui Stackhouse. 

Era Andy Fellowes. Făcuse treabă bună. Se părea că, într- 
adevăr, chiar exista o tură de noapte acolo, iar atunci când 
Fellowes s-a prezentat drept gestionar al firmei de transport 
Downeast şi a spus că voia să verifice dacă nu cumva se 
rătăcise o încărcătură de homari vii, şeful de tură a fost mai 
mult decât bucuros să-l ajute. Nu, la Sturbridge nu se 
descărcase niciun homar. Şi, da, majoritatea vagoanelor din 
marfarul 4297 plecau mai departe, însă ataşate la o locomotivă 
mult mai puternică. Urmau să facă parte din Cursa 9956, care 
avea să plece spre sud, cu destinaţie finală Miami şi cu opriri în 
Richmond, Wilmington, DuPray, Brunswick şi Tampa. 

Stackhouse îşi notă toate localităţile, apoi se interesă de cele 
două oraşe de care nu auzise niciodată. 

— DuPray e în Carolina de Sud, îl lămuri Fellowes. Nu-i decât o 
haltă oarecare, dar acolo se face legătura cu garniturile de tren 
care vin dinspre vest. Şi au multe depozite. Poate ăsta-i motivul 
pentru care încă există oraşul ăla. Brunswick e în Georgia şi e 
puţin mai mare. Probabil că trăieşte din comerţul cu fructe de 
mare. 

Stackhouse închise şi se uită la doamna Sigsby. 

— Să presupunem... 

— Mereu presupui! se enervă femeia. Parcă ai fi bătut în cap 
ŞI... 

— Gura! 

Nimeni altcineva nu şi-ar fi permis să-i vorbească atât de tăios 
(şi nepoliticos), dar, în fond, nimeni altcineva nu-şi permitea să i 
se adreseze pe numele mic. Stackhouse începu să se plimbe 
agitat prin birou. Capul ras îi lucea în lumina lămpilor din tavan. 
Doamna Sigsby chiar se întreba uneori dacă şi-l dădea cu ceară. 

— Ce avem noi aici? întrebă el. O să-ţi spun eu ce avem. 
Aproximativ patruzeci de angajaţi în Jumătatea Anterioară şi 
vreo douăzeci şi cinci în cea Posterioară, fără să-i punem la 
socoteală pe Heckle şi Jeckle, pentru că nu trebuie să se afle 
despre existenţa noastră, însă prudenţa asta nu ne mai ajută 


acum. Telefonul din sertarul tău ne-ar putea ajuta extrem de 
mult, dar, dacă l-am folosi, vieţile noastre s-ar schimba brusc. ŞI 
nu în bine. 

— Dacă am folosi telefonul ăla, s-ar putea să nu mai avem 
vieţi care să se schimbe, spuse doamna Sigsby. 

Stackhouse nu o luă în seamă. 

— Avem colaboratori în toată ţara, o reţea de informaţii din 
care fac parte poliţişti şi personal medical, angajaţi hotelieri, 
reporteri de teren de la fiţuici săptămânale şi pensionari cu 
suficient timp la dispoziţie ca să poată studia toate paginile de 
internet. Mai avem la dispoziţie şi două echipe de teren şi un 
avion Challenger care le poate duce practic oriunde într-un timp 
foarte scurt. Şi mai avem şi minte, Julia. Avem minte! Puştiul ăla 
e un jucător bun de şah. L-au văzut îngrijitorii când juca cu 
Wilholm, însă aceasta este o partidă de şah din lumea reală, iar 
el nu a mai jucat aşa ceva niciodată. Deci, cum spuneam, să 
presupunem! 

— Bine. 

— Vom contacta un colaborator şi îi vom cere să vorbească cu 
poliţia din Sturbridge. Să spună aceeaşi poveste pe care am 
folosit-o şi în Presque Isle - că i s-a părut că ar fi văzut un băiat 
care semăna cu Ellis. Ar fi bine să facem acelaşi lucru şi în 
Portland şi Portsmouth, deşi nu cred în ruptul capului că ar fi 
coborât atât de repede din tren. Sturbridge este varianta cea 
mai probabilă, dar cred că puştiul nostru nici acolo nu va cobori. 

— Eşti convins că nu-ţi faci iluzii? 

— O, îmi fac iluzii la greu, dar pare logic dacă şi-ar pune 
mintea la contribuţie. 

— Tu presupui că nu a coborât din tren atunci când Cursa 
4297 a devenit Cursa 9956. Corect? 

— Corect. 9956 opreşte în Richmond pe la 2 a.m. Avem 
nevoie de un om, de preferat mai mulţi oameni, care să 
urmărească trenul. La fel şi în Wilmington, unde va opri cândva 
între 5 şi 6 a.m. Dar ştii ceva? Eu nu cred că va cobori nici în 
Richmond, nici în Wilmington. 

— Crezi că o să meargă până la capătul liniei? 

Of, Trevor, îi spuse ea în gând, te cațări tot mai sus în copacul 
presupunerilor şi fiecare creangă de care te ţii este mai subțire 
decât cea dinainte. 

Dar ce altceva să facă? Dacă ar folosi Telefonul Zero, i s-ar 


spune că ar fi trebuit să se gândească la aşa ceva şi ar fi trebuit 
să ia măsuri. Uşor de zis, dar cine să prevadă că un copil de 
doisprezece ani ar fi atât de disperat încât să-şi taie lobul urechii 
doar ca să scape de dispozitivul de urmărire? Ori că una dintre 
menajere ar fi dispusă să-l ajute? | s-ar spune că personalul 
Institutului s-a lăsat pe tânjală, iar ea ce ar putea să răspundă? 

— „liniei. 

Doamna Sigsby se dezmetici şi îl rugă să repete. 

— Am zis că nu trebuie neapărat să meargă până la capătul 
liniei. Un copil atât de inteligent ar ști că am trimite oameni 
acolo, dacă ne dăm seama de planul lui cu trenul, dar nu cred 
nici că va cobori în vreun oraş. Mai ales nu în Richmond, unde ar 
ajunge în toiul nopţii. Mai probabil în Wilmington - că e mai mic 
şi va fi dimineaţă când 9956 opreşte acolo. Însă cred mai 
degrabă că va alege una dintre halte: DuPray, din Carolina de 
Sud, sau Brunswick, din Georgia. Bineînţeles, presupunând că s- 
ar afla într-adevăr în trenul ăla. 

— Dar s-ar putea să nu-i cunoască traseul după Sturbridge, 
caz în care arputea să meargă până la capăt. 

— Ba îl cunoaşte, dacă e într-un vagon cu mărfuri care au 
adrese de expediţie. 

Doamna Sigsby îşi dădu seama că de foarte mulţi ani nu se 
mai simţise atât de înspăimântată. Poate chiar niciodată nu 
fusese aşa. Presupuneau sau se jucau de-a ghicitul? Şi dacă a 
doua variantă era cea corectă, oare puteau să ghicească cum 
trebuie de mai multe ori la rând? Însă trista realitate era că nu 
aveau de ales. 

— Dacă se dă jos din tren într-una dintre halte, am putea să 
trimitem o echipă de teren să-l aducă înapoi. Ar fi ideal, Trevor. 

— Două echipe. Opal şi Ruby Red. Echipa Ruby l-a adus la noi. 
Aşa s-ar închide cercul, nu crezi? 

Doamna Sigsby oftă: 

— Aş vrea să ştim precis că s-a urcat în trenul ăla. 

— Eu nu ştiu precis, dar sunt destul de sigur şi trebuie să ne 
mulţumim cu asta, zâmbi Stackhouse. Pune mâna pe telefon. Dă 
deşteptarea. Incepe cu colaboratorii din Richmond. lţi dai seama 
că la nivel naţional oamenii ăştia ne costă... cât... un milion pe 
an? Hai să-i punem pe câţiva să-şi merite banii. 

După treizeci de minute, doamna Sigsby puse receptorul în 
furcă. 


— Dacă a rămas în Sturbridge, înseamnă că se ascunde în 
vreun canal sau în vreo casă părăsită sau aşa ceva - pentru că 
s-ar fi auzit că l-a găsit poliţia. Oamenii noştri din Richmond şi 
Wilmington vor sta cu ochii pe tren atunci când va ajunge acolo 
şi s-au gândit la nişte explicaţii destul de bune dacă îi va întreba 
cineva de sănătate. 

— Am auzit. Bine lucrat, Julia! 

Îi mulţumi cu un gest istovit din mână. 

— Ştii bine că pânda asta le va aduce un bonus substanţial şi 
încă unul mult mai mare dacă vor pune mâna pe el şi-l vor duce 
într-una dintre casele noastre conspirative, de unde îl va ridica 
echipa de teren. Puțin probabil să se întâmple asta în Richmond, 
că acolo avem doar doi oameni obişnuiţi, dar unul dintre 
colaboratorii noştri din Wilmington e poliţist. Mă rog să dea de el 
acolo. 

— Cum stăm în DuPray şi Brunswick? 

— În Brunswick avem doi colaboratori care stau cu ochii după 
tren - pastorul unei biserici metodiste din apropiere de oraş şi 
soţia lui. În DuPray nu avem decât un singur om, însă măcar 
locuieşte acolo. E proprietarul unicului motel din localitate. 


20 

Luke era din nou în bazin. Zeke îl împingea la fund şi Luminile 
Stasi i se roteau în faţa ochilor. | se roteau şi în cap, chestie de 
zece ori mai neplăcută. Se va îneca uitându-se la ele. 

În prima clipă, a crezut că al lui era urletul auzit atunci când s- 
a trezit şi s-a întrebat cum de putea să scoată sunetele alea atât 
de puternice, dacă era sub apă. Apoi şi-a adus aminte că era 
într-un vagon, care vagon era ataşat la un tren în mişcare, care 
tren încetinea acum foarte repede, iar urletul era scos de roţile 
din oţel care se frecau de şine. 

Punctele colorate mai zăboviră câteva secunde în faţa ochilor 
lui, apoi păliră şi dispărură. În vagon era întuneric beznă. Vru să- 
şi dezmorţească membrele, dar îşi dădu seama că nu poate. 
Căzuseră peste el trei sau patru lăzi cu motoare. Ar fi vrut să 
creadă că le lovise el în timpul coşmarului, dar era aproape 
sigur că le răsturnase cu puterea minţii, pe când se afla sub 
influenţa acelor lumini blestemate. Pe vremuri, mintea lui nu 
putea decât să împingă tăvi cu pizza de pe mese sau să 
răsfoiască paginile unei cărţi, însă vremurile s-au schimbat. Els- 
a schimbat. Încă nu ştia cât de mult şi nici nu voia să ştie. 

Trenul încetini şi mai mult şi începu să se zgâlţâie peste 
macazuri. Luke se simţea foarte rău. Corpul lui nu ajunsese încă 
la nivelul de alertă roşie, nu, nu încă, dar cu siguranţă că intrase 
în codul galben. Îi era foame, dar setea era mult mai puternică. 
Îşi aminti cum se lăsase în jos, pe malul râului, până în locul 
unde era legată barca S.S. Pokey şi cum luase apa rece în 
căuşul palmelor şi o băuse şi se spălase cu ea pe faţă. Acum ar 
fi dat orice să mai poată bea din râul acela. In zadar îşi umezea 
buzele cu limba, pentru că şi limba îi era destul de uscată. 

Trenul se opri, iar Luke puse pe pipăite cutiile la locul lor. Erau 
cam grele, dar se descurcă. Nu avea nici cea mai mică idee 
unde se afla, pentru că uşa de la vagon fusese complet închisă 
în gara din Sturbridge. Reveni în ascunzătoarea din spatele 
cutiilor şi utilajelor de grădinărit şi aşteptă. Se simţea îngrozitor 
de nefericit. 

Cu toată foamea, setea, vezica plină şi durerea din ureche, 
reuşi să aţipească din nou şi dormea atunci când se deschise cu 
zgomot uşa culisantă a vagonului şi înăuntru năvăli lumina lunii. 
Cel puţin, aşa i se păru lui Luke, după bezna în care se trezise 
mai devreme. Un camion dădea cu spatele spre uşa vagonului şi 


un tip răcnea către şofer. 

— Haide... încă puţin... uşor... încă puţin... stop! 

Motorul camionului se opri. Se auzi zgomotul făcut de uşa de 
la semiremorcă, după care un bărbat se urcă în vagon. Luke 
simţi miros de cafea, iar maţele îi chiorăiră - cu siguranţă 
suficient de tare ca să-l alerteze pe tipul ăla, dar nu a fost cazul. 
Când se uită pe furiş, printre două maşini de tăiat iarba, Luke 
observă că individul în salopetă de lucru avea căştile în urechi. 

In vagon se urcă şi alt bărbat, cu o lanternă mare, industrială, 
pe care o aşeză pe jos. Din fericire, era îndreptată spre uşă, nu 
spre Luke, apoi cei doi bărbaţi instalară o rampă metalică şi 
începură să încarce nişte lăzi din camion în vagon. Pe ele scria 
doar KOHLER şi FRAGIL. Prin urmare, nu aici era capătul liniei. 

După vreo zece sau douăsprezece lăzi, bărbaţii luară o pauză 
şi se apucară să mănânce nişte gogoşi dintr-o pungă de hârtie. 
Luke avu nevoie de toată stăpânirea de sine - făcu apel la 
amintirile cu Zeke apăsându-l spre fundul bazinului, amintirile 
cu gemenele Wilcox; se gândi la Kalisha şi la Nicky şi la câţi şi 
mai câţi alţi copii care depindeau de el - ca să nu iasă din 
ascunzătoare şi să-i implore pe oamenii ăia să-i dea şi lui o 
bucăţică de gogoaşă. Doar o bucăţică. Şi poate că ar fi făcut-o 
oricum, dacă unul dintre bărbaţi n-ar fi zis ceva ce l-a făcut să 
încremenească. 

— Auzi? Tu ai văzut un puşti pe aici? 

— Ce să văd? 

Mai greu de înţeles cuvintele, pentru că tipul vorbea cu gura 
plină. 

— Un puşti, un puşti. Nu l-ai văzut? 

— Ce să caute vreun puşti pe-aici? Şi la două jumătate 
dimineaţa? 

— Păi, m-a întrebat un tip, atunci când m-am dus după 
gogoşi. Zicea că cumnată-su l-a sunat din Massachusetts, l-a 
sculat dintr-un somn adânc şi i-a cerut să se ducă la gară şi să 
caute copilu' ăla. Cică băiatu' lu' tipu' ăla din Massachusetts ar 
fi fugit de acasă. Cică vorbea mereu că o să ajungă în California 
cu un marfar. 

— Păi, California e în direcţia aialaltă. 

— Eu ştiu asta. Tu ştii asta. Dar un mucos ar şti asta? 

— Dacă a învăţat ceva la şcoală, ar trebui să ştie că Richmond 
e la mama dracu' faţă de Los Angeles. 


— Înî. Da” aici e un nod de cale ferată. Tipu’ ăla a zis că s-ar 
putea să fie în trenul ăsta şi după aia cică ar încerca să se urce 
într-unu' care să meargă spre Coasta de Vest. 

— Cum spui tu, da' eu n-am văzut niciun copil. 

— Tipu' zice că cumnată-su dă o recompensă. 

— Un milion de dolari de-ar fi să-mi dea, Billy, tot nu pot să 
văd vreun copil acolo unde nu e niciunul. 

Dacă-mi chiorăie iar matele, am pus-o, îşi zise Luke. Am 
îmbulinat-o. 

Cineva strigă de afară: 

— Billy! Duane! Douăzeci de minute, băieţi, terminati! 

Billy şi Duane mai încărcară în vagon câteva lăzi de la Kohler, 
strânseră rampa, se urcară în camion şi plecară. Luke apucă să 
vadă acoperişurile oraşului - deşi n-avea nicio idee despre ce 
oraş era vorba - şi imediat apăru un tip în salopetă şi cu şapcă 
de lucrător feroviar, care închise uşa vagonului... însă nu până 
la capăt. Probabil că pe şină era un gunoi sau altceva care o 
bloca în locul ăla. Cinci minute nu se mai întâmplă nimic, apoi 
trenul se smuci şi se puse din nou în mişcare - mai încet la 
început, păcănind peste nodurile de cale ferată, apoi accelerând 
tot mai mult. 

Un individ care a zis că e cumnatul altui individ. 

Cică vorbea mereu că o să ajungă în California cu un marfar. 

Deci aflaseră că fugise. Şi, chiar dacă au găsit barca mai la 
vale de Dennison River Bend, nu s-au lăsat păcăliţi. Probabil că 
o făcuseră pe Maureen să vorbească sau pe Avery. Era 
îngrozitor gândul că l-ar fi putut tortura pe micut ca să scoată 
informaţii de la el. Dacă îşi puseseră oamenii să îl aştepte aici, 
în caz că s-ar fi dat jos din tren, înseamnă că aveau oameni 
care-l aşteptau şi în gara următoare. Va ajunge acolo pe lumină. 
Poate că nu i-ar face nimic. Poate că au fost trimişi doar să 
supravegheze locul şi să raporteze, dar poate că vor încerca să-l 
prindă - desigur, în funcţie de cât de mulţi erau şi de cât de 
disperaţi. Da, şi asta. 

Probabil că am greşit când am luat trenul, îşi spuse Luke. Dar 
ce altceva să fi făcut? N-ar fi trebuit să mă găsească atât de 
repede. 

Până una alta, trebuia să scape de una dintre problemele 
care-l chinuiau. Ca să-şi ţină echilibrul, se sprijini de scaunul 
unei maşinuţe de tuns iarba, deşurubă capacul de la rezervorul 


de combustibil al unui motocultivator, se descheie la şliţ şi urină 
în el cam vreo şapte litri - cel puţin, aşa i se păru. Sigur, era un 
gest foarte urât, care avea să dea mari bătăi de cap viitorului 
proprietar al motocultivatorului, însă acestea erau circumstanţe 
cu totul speciale. Puse capacul la loc şi îl înşurubă bine, apoi se 
aşeză pe scaunul maşinii, îşi puse mâinile pe burta goală şi 
tristă şi închise ochii. 

Gândeşte-te la ureche, îşi spuse. Gândeşte-te şi la zgărieturile 
de pe spate. Gândeşte-te la durerea pe care ţi-o provoacă şi ai 
să uiti de foame şi de sete. 

O vreme a funcţionat. Doar o vreme, pentru că apoi i se 
furişară în minte imagini cu copiii care, în doar câteva ore, vor 
ieşi din camere şi se vor duce să ia micul dejun la cantină. Era 
incapabil să alunge imaginile cu carafele pline cu suc de 
portocale. Îşi dorea să fie şi el acolo. Ar bea două pahare cu suc 
şi şi-ar umple farfuria cu omletă cu bacon. 

Ba nu, nu-ți doreşti să fii acolo. Ce, ai înnebunit? 

Nu, nu înnebunise, însă o parte din el chiar îşi dorea asta. 

Deschise ochii ca să scape de toate imaginile acelea. Cea cu 
carafele cu suc se încăpăţână să mai rămână, nu se dădea 
dusă... şi atunci Luke observă ceva în spaţiul gol dintre lăzile noi 
şi nişte condensatoare mici. În primul moment, îşi zise că nu 
vedea bine, că era o iluzie optică de la lumina lunii, care se 
strecura prin uşa întredeschisă a vagonului, sau că era o 
halucinație în toată regula. Clipi de două ori şi îşi dădu seama că 
era real ce vedea. Se ridică de pe scaunul utilajului de grădinărit 
şi se târî până acolo. Prin uşa întredeschisă se vedeau câmpurile 
scăldate în lumina argintie a lunii. Când plecase din Dennison 
River Bend, Luke privise fascinat la peisajul din jur, însă acum 
nici că-l mai interesa. Nu avea ochii decât pentru ce se afla pe 
podeaua vagonului: firimituri de gogoşi. 

Şi una dintre ele era mai mare. 

Pe aceea o înghiţi mai întâi. Ca să le poată culege pe cele mai 
mici, îşi umezi cu salivă degetul mare. De teamă ca nu cumva 
să le piardă pe vreunele printre crăpăturile podelei, se aplecă, 
îşi scoase limba şi le linse de pe jos. 


21 

Acum venise rândul doamnei Sigsby să tragă un pui de somn 
pe canapeaua din cămăruţa de alături. Stackhouse închisese 
uşa ca să nu o deranjeze nici telefonul fix, nici staţia lui de 
emisie-recepţie. Fellowes sună din sala computerelor la ora trei 
fără zece. 

— Cursa 9956 a plecat din Richmond, îl anunţă el. Nici urmă 
de băiat. 

Stackhouse oftă şi îşi frecă bărbia, acoperită cu un început de 
barbă. 

— În regulă. 

— Păcat că n-am putut să tragem trenul pe o linie secundară 
şi să-l percheziţionăm ca la carte. Să ne convingem o dată 
pentru totdeauna dacă-i acolo. 

— Păcat că nu stau toţi oamenii din lume în cerc ca să cânte 
„Give Peace a Chance”. La ce oră ajunge în Wilmington? 

— Pe la şase. Mai devreme, dacă recuperează ceva din timpul 
pierdut până acum. 

— Câţi oameni avem acolo? 

— Doar doi în momentul ăsta, dar mai vine unul de la 
Goldsboro. 

— Ştiu că nu trebuie să se agite prea tare, da? Să nu bată la 
ochi, să nu trezească bănuieli. 

— Cred că ştiu ce au de făcut. Pretextul e bun. Puşti fugit de 
acasă, rude îngrijorate. 

— Să sperăm că ai dreptate. Ţine-mă la curent! 

Doctorul Hendricks intră în birou fără să bată la uşă. Avea 
cearcăne adânci, hainele îi erau şifonate, iar părul cărunt i se 
ridicase în creştet. 

— Vreo veste? 

— Încă nu. 

— Unde-i doamna Sigsby? 

— Era frântă de oboseală şi acum se odihneşte puţin, spuse 
Stackhouse, sprijinindu-şi spatele de spătarul scaunului şi 
întinzându-şi braţele ca să şi le dezmorţească. Nu l-aţi băgat în 
bazin pe Dixon, nu? 

— Normal că nu. 

Măgarul Kong părea uşor jignit de această idee. 

— N-are nicio etichetă roz la dosar. Aş fi nebun dacă aş risca 
să periclitez un BDNF atât de mare ca al lui sau dacă aş risca să- 


i dezvolt şi mai mult abilităţile, ceea ce ar fi puţin probabil, dar 
nu imposibil. Sigsby mi-ar lua capul fără să mai stea la discuţii. 

— N-o să-ţi ia nimic şi Dixon intră chiar astăzi în bazin, spuse 
Stackhouse. Marinează-l pe nenorocitul ăla mic până o să 
creadă că a ajuns pe lumea ailaltă şi după aia mai marinează-l 
de câteva ori. 

— Tu vorbeşti serios? Copilul ăsta e o valoare! Unul dintre cei 
mai remarcabili TP-pozi pe care i-am avut vreodată! 

— Din partea mea poate să meargă pe apă şi să se băşească 
curent electric. L-a ajutat pe Ellis să evadeze. Când intră grecul 
în tură, pune-l să-l bage în bazin. Îi place mult de tot treaba 
asta, dar spune-i să nu-l omoare, pentru că - ai să râzi - până şi 
eu îi înţeleg valoarea. Vreau doar să-i oferim o experienţă pe 
care s-o ţină minte cât timp va mai putea să-şi amintească ceva, 
după aia să-l duci în Jumătatea Posterioară. 

— Dar doamna Sigsby... 

— Doamna Sigsby este de acord. 

Cei doi se întoarseră repede. Doamna în cauză stătea în 
pragul uşii. În primul moment, Stackhouse îşi spuse că arăta de 
parcă văzuse o fantomă, dar nu era chiar aşa. Arăta ca o 
fantomă. 

— Fă ce ţi s-a spus, Dan! Dacă o să-i stricăm BDNF-ul, asta-i 
situaţia. Trebuie să plătească pentru ce a făcut. 


22 

Trenul se hurducă din nou şi porni la drum, iar Luke îşi aduse 
aminte de un cântec pe care i-l cânta bunica lui. Un cântec 
vechi, dar nu-şi mai amintea titlul. Firimiturile de gogoşi nu 
făcuseră decât să-i intensifice foamea şi setea. Parcă avea un 
deşert în gură şi limba i se transformase într-o dună de nisip. 
Moţăia, dar nici vorbă să poată dormi ca lumea. Nu ştia cât timp 
trecuse, dar, în cele din urmă, lumina palidă a zorilor începu să 
se strecoare în vagon. 

Luke se târî pe podeaua care se legăna şi ajunse până la uşa 
întredeschisă. Se uită afară şi văzu copaci, majoritatea pini 
piperniciţi şi răvăşiţi. Mai văzu şi nişte orăşele, apoi nişte 
câmpuri, după care iar nişte copaci. Trenul traversă un pod din 
lemn şi el se uită cu jind la râul de dedesubt. De data aceasta 
nu un cântec îi veni în minte, ci nişte versuri ale lui Coleridge. 
„Apă, apă peste tot, Şi lemnul (vagonului, comentă Luke în 
gând) se zbârcea. Apă, apă peste tot, Şi noi n-aveam ce bea.”% 

Probabil că râul ăsta e poluat, îşi zise el, ştiind prea bine că, 
dacă ar fi putut, ar fi băut oricum din el. Şi ar fi tot băut până s- 
ar fi umflat în burtă - aşa zicea bunica. Ar fi băut şi ar fi tot băut 
până ar fi vomitat şi apoi ar fi putut să bea din nou. 

Chiar înainte ca soarele, roşu şi arzător, să se ridice pe cer, 
simţi miros de sare în aer. Acum trenul nu mai trecea pe lângă 
ferme, ci pe lângă nişte depozite şi fabrici vechi, din cărămidă, 
cu geamurile acoperite cu scânduri. Mai multe macarale se 
înălţau spre cerul dimineţii. De undeva, din apropiere, decolau 
nişte avioane. Luke văzu oameni la volanul maşinilor - oameni 
care nu aveau altă grijă decât cum să ajungă mai repede la 
serviciu. Acum simţi şi miros de nămol sau de peşte mort. Sau şi 
de una, şi de alta. 

Aş mânca şi peşte mort, dacă n-ar fi plin de viermi, îşi spuse 
el. Poate chiar dacă ar fi. Am citit în National Geographic că 
viermii sunt o sursă foarte bună de proteine organice. 

Trenul îşi reduse viteza şi Luke se retrase în ascunzătoare. 
Urmă o altă serie de hurducături şi zgâlţâituri, atunci când 
vagonul lui trecea peste nodurile de cale ferată. În cele din 
urmă, se opri de tot. 

Era devreme, dar aici agitația începuse deja. Luke auzi 


98 Balada bătrânului marinar” (n. tr.). 


zgomot de camioane. Glasuri de bărbaţi. La un casetofon sau la 
un radio, se auzea rap-ul lui Kayne. O locomotivă trecu pe 
cealaltă şină, lăsând în urmă un miros înecăcios de motorină. 
Alte zgâlţâituri zdravene când vagoanele erau ataşate sau 
decuplate de la trenul lui Luke. Bărbaţii strigau în spaniolă, iar el 
reuşi să înţeleagă câteva înjurături: puta mierda, hijo de puta, 
chupapollas*. 

Şi timpul trecu. Poate o oră, deşi mai degrabă doar 
cincisprezece minute, apoi un camion trase cu spatele lângă uşa 
vagonului Southway Express. Un tip în salopetă culisă uşa, 
deschizând-o complet. Luke se uită la el printre un 
motocultivator şi un tractoraş de grădină. Tipul se urcă în vagon 
şi întinse şi el o rampă metalică până la camion. Echipa de acum 
era formată din patru oameni, doi negri şi doi albi, dar toţi 
masivi şi cu multe tatuaje. Toţi râdeau în hohote şi vorbeau cu 
accent sudist, amintindu-i lui Luke de cântăreții country pe care- 
i asculta acasă, în Minneapolis. 

Unul dintre albi spuse că dansase toată noaptea cu nevasta 
unuia dintre tipii negri. Tipul negru se făcu că-i trage un pumn, 
iar tipul alb se făcu că se împleticeşte şi cade. Culmea, căzu 
chiar pe grămada de cutii pe care le rearanjase Luke. 

— Haide, mă! zise celălalt alb. Vreau să mă duc să halesc 
ceva. 

ȘI eu vreau să halesc ceva, îşi spuse Luke. Numai asta vreau. 

Începură să descarce lăzile Kohler şi să le pună în camion, iar 
lui i se păru că vede fix acelaşi film de la staţia precedentă, însă 
proiectat de la sfârşit la început, iar asta îl duse cu gândul la 
filmele despre care îi spusese Avery că erau obligaţi copiii să le 
vizioneze în Jumătatea  Posterioară. Gândul ăsta readuse 
punctele în faţa ochilor lui - puncte mari, puncte grase. Uşa 
culisantă se zgâlţâi pe şină, de parcă ar fi vrut să se închidă 
singură. 

— Alooo! exclamă al doilea negru. Cine-i acolo? 

Se aplecă să se uite. 

— Hm! Nu-i nimeni. 

— Ba e. A venit baubaul să te ia, râse celălalt negru, acela 
care se făcuse că se bătea cu tipul alb. Hai, mă, să terminăm 
odată! Şeful de gară zice că deja amărâtul ăsta are întârziere. 

Deci nici aici nu-i capătul liniei, îşi spuse Luke. N-o să mor de 


? Aproximativ: „curvă împuţită”, „javră”, „bulangiule” (n. tr.). 


foame aici, dar numai pentru că o să mor de sete mai întâi. 
Citise că un om poate să trăiască cel puţin trei zile fără apă şi 
abia apoi cade în starea de inconştienţă de dinaintea morţii, însă 
acum parcă nu mai era atât de sigur. 

Cei patru bărbaţi încărcaseră aproape toate lăzile în camion. 
Mai rămăseseră doar două. Luke se aştepta ca, din clipă în clipă, 
să se apuce de încărcat şi cutiile mai mici, iar atunci vor da de 
el, însă surpriză! Bărbaţii desprinseră rampa şi traseră prelata 
camionului, fixând-o bine cu coarda. 

— Duceţi-vă voi la masă, spuse unul dintre tipii albi, cel care 
făcuse gluma despre nevasta tipului negru. Eu trebuie să mă 
duc până la budă. 

— Haide, mă, Mattie, ţine-te şi tu puţin! 

— Nu pot, zise albul. Mai am niţel şi plesnesc. 

Camionul se îndepărtă de vagon. Urmară câteva secunde 
când nu se auzi nimic, după care tipul cel alb, Mattie, se urcă 
înapoi în vagon. Se vedea cum i se mişcă bicepşii. Rolf Destin, 
prietenul de demult al lui Luke, ar fi zis că tipul ăla avea armele 
încărcate. 

— Gata, vagabondule, ştiu că eşti acolo. Te-am văzut când m- 
am aşezat pe cutiile alea. leşi afară! 


23 

Luke nici nu se clinti, imaginându-şi că, dacă nu se va mişca şi 
nu va face niciun zgomot, bărbatul va crede că s-a înşelat şi va 
pleca, însă aceasta era o gândire infantilă, iar el numai copil nu 
mai era. Nu, nici pe departe. Aşa că se târî afară din 
ascunzătoare şi încercă să se ridice, doar că îi înţepeniseră 
picioarele şi se simţea mult prea ameţit. Ar fi căzut lat, dacă nu 
l-ar fi prins tipul cel alb. 

— Sfinte Sisoe, puştiule! Cine ţi-a tăiat urechea? 

Luke încercă să vorbească. La început nu reuşi să scoată 
decât un croncănit ca de cioară. Işi drese glasul şi mai încercă o 
dată. 

— Am avut nişte probleme. Aveţi ceva de mâncare, domnule? 
Sau de băut? Mi-e groaznic de foame şi de sete. 

Fără să-şi poată lua ochii de la urechea mutilată a lui Luke, 
tipul cel alb - Mattie - vâri mâna în buzunar, de unde scoase o 
jumătate de tub cu bomboane. Luke i-l smulse din mână, rupse 
hârtia şi băgă patru dropsuri în gură. Credea că nu mai avea 
deloc salivă, că-i fusese absorbită de organismul lui însetat, dar 
uite că, imediat ce zahărul îi bombardă creierul, gura i se umplu 
de apă. Apărură iar punctele, săltând peste chipul tipului cel alb. 
Mattie se uită în jur, de parcă ar fi avut impresia că mai este 
cineva în vagon, după care se uită la Luke. 

— Când ai mâncat ultima oară? 

— Nu ştiu. Nu mai ţin minte. 

— De cât timp eşti în trenul ăsta? 

— Cam de o zi. 

Probabil că aşa şi era, chiar dacă lui i se părea mult mai mult. 

— Vii din nord, da? 

— Da. 

Luke presupunea că Maine era mai la nord de locul acesta. 

Mattie întinse un deget spre urechea lui Luke. 

— Cine ţi-a făcut asta? Taică-tu? Taică-tu vitreg? 

Luke se holbă speriat la el. 

— Cine... de ce credeţi asta? 

Insă cunoştea răspunsul chiar şi în starea asta de debusolare 
totală. 

— Sunt căutat. M-au căutat şi în gara de dinainte. Câţi sunt? 
Ce-au spus? Că am fugit de acasă? 

— Chiar aşa. Zice că e unchi-tu. A venit cu vreo doi prieteni şi 


unul dintre ăştia e poliţai în Wrightsville Beach. N-au zis de ce, 
da' zic că ai fugit de la ai tăi, din Massachusetts. Să ştii că am să 
te înţeleg, dacă ai să-mi spui că o rudă ţi-a făcut nenorocirea 
asta. 

Luke se sperie şi mai tare (dacă aşa ceva era posibil - şi uite 
că era) când auzi că unul dintre bărbaţii care îl căutau era 
poliţist. 

— M-am urcat în tren în Maine, nu în Massachusetts. Şi tatăl 
meu e mort. La fel şi mama mea. Oamenii ăia mint. 

Tipul cel alb căzu pe gânduri. 

— Atunci, cine ţi-a tăiat urechea, vagabondule? Vreun 
nenorocit de la casa de copii? 

Nu-i prea departe de adevăr, îşi spuse Luke. Da, a fost într-un 
fel de orfelinat; şi, da, orfelinatul ăla era condus de nişte 
nenorociţi. 

— E mai complicat. Dar... domnule... dacă o să mă vadă 
oamenii ăia, o să mă ia cu ei. Poate n-ar face-o dacă n-ar avea 
un poliţist cu ei, dar au. Şi o să mă ducă înapoi, acolo unde am 
păţit asta. 

Şi făcu un gest spre urechea mutilată. 

— Vă rog să nu le spuneţi! Lăsaţi-mă să rămân în tren, vă rog! 

Mattie se scărpină în cap. 

— Nu ştiu ce să zic. Eşti minor şi eşti vai de capu' tău. 

— Ar fi mult mai nasol dacă m-ar lua cu ei. 

Crede-mă, îl imploră el în gând. Crede-mă, crede-mă! 

— Nu ştiu, repetă Mattie. Nici mie nu-mi prea place cum arată 
ăia trei, pe cuvânt. Mi s-au părut cam tupeişti, chiar şi poliţaiul. 
Ca să nu mai zic că şi eu am încercat de trei ori să fug de acasă. 
Prima oară eram cam de vârsta ta. 

Luke nu spuse nimic. Mattie era pe drumul cel bun. 

— Da' măcar ştii unde vrei să te duci? 

— Undeva unde să găsesc ceva de mâncare şi apă şi să pot 
să stau liniştit să mă gândesc, spuse Luke. Trebuie să mă 
gândesc, pentru că nimeni nu va crede povestea mea. Mai ales 
din cauză că sunt doar un copil. 

— Mattie! strigă cineva de afară. Haide, mă, omule! Ori vrei 
să te duci moca până-n Carolina de Sud? 

— Te-au răpit, puştiule? 

— Da, răspunse Luke începând să plângă. Şi oamenii ăia... cel 
care zice că e unchiul meu, şi polițistul... 


— MATTIE! Şterge-te nene la cur şi HAI ODATĂ! 

— Nu vă mint, spuse Luke. Dacă vreţi să mă ajutaţi, nu 
spuneţi că sunt aici şi lăsaţi-mă să merg mai departe. 

— Of, ce mama mă-sii! exclamă Mattie şi scuipă spre colţul 
vagonului. Nu-i bine, da' când mă uit la urechea ta... eşti tu 
sigur că oamenii ăia sunt răi? 

— Cei mai răi, spuse Luke. 

De fapt, deocamdată reuşise să scape de cei mai răi, însă 
reuşita lui depindea acum de hotărârea pe care o va lua Mattie. 

— Măcar ştii unde eşti acum? 

Luke clătină din cap. 

— Eşti în Wilmington. Trenu' ăsta o să mai oprească în 
Georgia, după aia în Tampa şi ultima oprire o să fie în Miami. 
Dacă eşti căutat, dacă au emis vreo alertă APB!% sau AMBER! 
sau mai ştiu eu cum dracu' le-o zice, înseamnă că te caută şi în 
gările alea. Da' următoarea oprire nici nu-i trecută pe hartă. Ai 
putea... 

— Mattie, unde puii mei eşti? 

Strigătul s-a auzit de foarte aproape. 

— Termină cu tâmpeniile. Tre’ să plecăm! 

Mattie se uită nesigur la Luke. 

— Te rog! insistă băiatul. M-au băgat într-un bazin cu apă. Era 
să mă înec. Ştiu că-i greu de crezut, dar aşa a fost. 

Acum se auzi scrâşnetul pietrişului sub tălpile celui care 
venea spre vagon. Mattie sări jos din el şi trase uşa, închizând-o 
doar trei sferturi. Luke se strecură înapoi în ascunzătoarea din 
spatele utilajelor de grădinărit. 

— Parcă ziceai că vrei să te caci. Ce naiba făceai în vagon? 

Luke se aştepta să-l audă pe Mattie zicând: £ un puști ascuns 
acolo, după lăzi. Și mi-a zis o poveste incredibilă. Că cică ar fi 
fost răpit şi dus în Maine şi băgat într-un bazin plin cu apă şi că 
să nu-l dăm pe mâna lu’ unchi-su. 

— Mi-am făcut treburile şi după aia am vrut să mă uit la 
maşinile alea de tăiat iarbă de la Kubota, spuse Mattie. Că a 
mea începe să mă cam lase. 

— Mă rog, haide acum! Trenu' nu aşteaptă să te uiţi tu la 


1% All-Points Bulletin - schimb de informaţii între instituţiile cu atribuţii în 
domeniul apărării, ordinii publice și siguranţei naţionale (n. tr.). 

101 Alertă AMBER - distribuirea pe reţelele de socializare a fotografiilor cu 
copii dispăruţi (n. tr.). 


scule de grădinărit. Apropo, n-ai văzut vreun puşti prin zonă? Că 
cică o fi în tren şi poate s-o fi dat jos aici. 

Câteva secunde de tăcere, apoi vocea lui Mattie: 

— Nu. 

La auzul acestui cuvânt, toată spaima lui Luke dispăru. Îşi 
sprijini capul de peretele vagonului şi închise ochii. 

După aproximativ zece minute, locomotiva trenului 9956 se 
smuci puternic, zguduind toate vagoanele - fix o sută acum - ca 
un cutremur. Prin uşa întredeschisă se vedea cum triajul începu 
să se mişte din ce în ce mai repede. Pe podeaua vagonului 
apăru o umbră, o umbră de om, şi imediat o pungă de hârtie, cu 
pete de grăsime, zbură prin aer şi căzu înăuntru. 

Luke nu-l văzu pe Mattie, ci doar îl auzi: 

— Baftă, vagabondule! 

Şi umbra dispăru. 

Atât de repede se târî Luke afară din ascunzătoare, că îşi 
zdreli urechea cea sănătoasă de carcasa unei maşini de tuns 
iarba. Nici măcar nu simţi. In punga aceea era raiul lui şi 
niciodată nu-şi imaginase că raiul putea să miroasă atât de 
frumos. 

Raiul lui se compunea dintr-un sandvici cu brânză şi cârnat, o 
plăcintă cu fructe şi o sticlă cu apă. Avu nevoie de toată voinţa 
ca să nu bea dintr-odată toată apa din sticla de o jumătate de 
litru. Işi mai păstră un sfert, o puse jos, o luă din nou în mână şi 
îi puse bine capacul, pentru că era convins că şi-ar pierde 
minţile dacă, la o altă zdruncinătură a vagonului, s-ar vărsa 
toată apa aia extrem de prețioasă. Apoi înfulecă sanaviciul din 
doar cinci îmbucături şi mai bău o gură mare de apă. Işi linse 
grăsimea de pe palmă, luă sticla şi plăcinta şi se strecură înapoi 
în ascunzătoare. Pentru prima oară de când mersese pe râu cu 
barca S.S. Pokey şi se uitase la stele, simţea că încă avea o 
şansă. Şi, cu toate că nu prea credea în Dumnezeu, deoarece 
dovezile cu privire la existenţa lui erau mai puţine decât cele 
contra, începu să se roage, dar nu pentru sine. Se rugă de acea 
ipotetică putere supremă să-l binecuvânteze pe omul care îl 
numise „vagabond” şi care-i aruncase punga cu mâncare. 


24 

Sătul acum, simţi că-l ia din nou somnul, dar se forţă să 
rămână treaz. 

Trenu’ ăsta o să oprească în Georgia, după aia în Tampa şi 
ultima oprire o să fie în Miami, îi spusese Mattie. Dacă eşti 
căutat, înseamnă că te caută şi în gările alea. Da' următoarea 
oprire nici nu-i trecută pe hartă. 

Poate şi acolo erau oameni trimişi după el, indiferent cât de 
mică era localitatea, dar Luke oricum nu voia să se ducă în 
Tampa sau Miami. Sigur, oraşele mari prezentau anumite 
avantaje, te pierdeai mai uşor în ele. Pe de altă parte, în oraşele 
mari erau mult prea mulţi poliţişti şi acum probabil că toţi aveau 
poza băiatului despre care se presupunea că şi-ar fi ucis părinţii. 
Şi încă ceva: nu avea cum să ajungă atât de departe neobservat 
de nimeni. Era perfect logic. Avusese deja parte de un noroc 
nesperat când Mattie nu-l dăduse de gol; ar fi fost o prostie fără 
margini să creadă că poate miza pe încă o asemenea şansă 
formidabilă. 

Luke îşi spuse că poate mai avea un as în mânecă. Pierduse 
pe drum cuțitul pe care i-l strecurase Maureen sub saltea, dar 
nu şi stick-ul de memorie. Nu ştia ce era pe el, poate doar o 
mărturie înduioşătoare şi incoerentă despre cum fusese nevoită 
să-şi abandoneze copilul, dar, pe de altă parte, poate conţinea 
nişte dovezi. Nişte documente. 

Trenul începu să încetinească din nou. Luke se apropie de 
uşă, se ţinu bine de ea ca să nu cadă şi se aplecă să se uite 
afară. Văzu mulţi copaci, o stradă asfaltată, cu două benzi, apoi 
spatele unor case şi alte clădiri. Trenul trecu pe lângă un semnal 
cu lumina galbenă aprinsă. Poate se apropia de halta aceea 
despre care-i spusese Mattie; poate că încetinea ca să permită 
trecerea unui alt tren. Mai bine aşa, pentru că era posibil ca şi 
aici să îl aştepte vreun „unchi” îngrijorat. In faţă se vedeau nişte 
depozite, ale căror acoperişuri metalice sclipeau în soare. 
Dincolo de ele era strada aceea cu două benzi, apoi alţi copaci. 

Trebuie să te dai jos din tren şi să ajungi printre copacii ăia 
cât de repede eşti în stare. Şi ai grijă cum aterizezi, ca nu cumva 
să ajungi cu nasul între şine. 

Ţinându-se bine de uşă, începu să se balanseze înainte şi 
înapoi. Concentrarea parcă îl lăsase fără gură - atât de tare îşi 
strângea buzele. Da, aceasta era oprirea despre care vorbise 


Mattie, pentru că acum se vedea şi halta. Pe acoperiş scria cu 
ţigle verzi, acum decolorate de vreme şi intemperii: DUPRAY. 

Trebuie să cobor, îşi zise Luke. Cu niciun chip nu vreau să mă 
mai întâlnesc cu vreun „unchi”. 

— Unu... 

Se balansă în faţă. 

— Doi... 

Se balansă în spate. 

— Trei! 

Luke sări. Începu să îşi mişte picioarele încă din aer, dar, din 
cauza inerţiei, ateriză pe pietrele de lângă şine, alergând cu 
aceeaşi viteză ca a trenului - adică una mai mare decât ar fi 
putut el să atingă în mod normal. Cu trunchiul aplecat înainte şi 
cu braţele întinse înapoi, parcă era un concurent la proba de 
patinaj viteză, care se apropia de linia de sosire. 

Chiar când îşi spunea că s-ar putea să reuşească să frâneze, 
înainte să cadă în cap, auzi pe cineva strigând: 

— Hei, fereşte-te! 

Ridică brusc capul şi văzu un bărbat pe un stivuitor, la 
jumătatea drumului dintre depozite şi haltă. Altul, cu o revistă în 
mână, tocmai se ridica dintr-un balansoar, aşezat la umbra 
clădirii. Acesta ţipă la el: 

— Păzea! Stâlpu”! 

Abia acum observă Luke al doilea stâlp cu semafor - aici era 
aprinsă lumina roşie, însă era mult prea târziu ca să mai poată 
încetini. Întoarse instinctiv capul şi încercă să-şi ridice braţul, 
însă nu mai apucă pentru că intră drept în stâlpul din oţel cu 
viteză maximă. Se izbi de el cu partea dreaptă a feţei, urechea 
rănită suportând mare pare din şocul ciocnirii. Ricoşă, se prăbuşi 
pe balastul pe care erau aşezate şinele şi se rostogoli într-o 
parte. Nu-şi pierdu cunoştinţa, dar îşi pierdu cumva legătura 
nemijlocită cu realitatea din jur. Rămase cu ochii căscaţi la cerul 
care parcă se îndepărta de el, parcă se apropia, parcă se 
îndepărta iarăşi. Simţea un şuvoi fierbinte de-a lungul obrazului 
şi înţelese că începuse să-i curgă din nou sânge din ureche - din 
sărmana, torturata lui ureche. O voce interioară urla la el să se 
ridice şi s-o ia la goană spre pădure, însă una era să audă vocea 
aia şi cu totul altceva era să i se supună, pentru că încercă să se 
scoale în picioare, însă nu reuşi. 

Mi s-a defectat macaraua, îşi spuse el. Naşpa rău de tot. Am 


pus-o. 

Şi imediat îl văzu pe bărbatul de pe stivuitor. Stătea aplecat 
deasupra lui. De acolo, de jos, i se părea înalt de aproape cinci 
metri. li bătea soarele în lentilele de la ochelari şi nu i se vedeau 
ochii. 

— lisuse, băiete, ce dracu' voiai să faci? 

— Să scap. 

Luke nici nu credea că mai poate să vorbească, dar probabil 
că putea. 

— Nu vreau să mă prindă. Vă rog, nu-i lăsaţi să mă prindă! 

Bărbatul se aplecă şi mai mult. 

— Nu mai încerca să vorbeşti, că tot nu înţeleg ce spui. Te-ai 
pocnit al dracu' de tare de stâlpul ăla şi sângerezi ca un porc 
înjunghiat. Vreau să văd dacă poţi să-ţi mişti picioarele. 

Luke şi le mişcă. 

— Acum mâinile. 

Luke şi le ridică. 

Tipul-din-Balansoar i se alătură Tipului-de-pe-Stivuitor. Luke 
încercă să se folosească de nou-dobânditele abilităţi telepatice 
ca să le citească gândurile, ca să-şi dea seama cât de multe 
ştiu. Nu află nimic, zero barat. Poate că impactul cu stâlpul ăla 
scosese toată telepatia din el. 

— A păţit ceva, Tim? 

— Nu cred. Sper că nu. Regula numărul unu în acordarea 
primului ajutor zice să nu mişti din loc o persoană care s-a lovit 
la cap, dar eu am să risc. 

— Care dintre voi pretinde că ar fi „unchiul” meu? îi întrebă 
Luke. Sau am doi „unchi”? 

Tipul-din-Balansoar se încruntă. 

— Tu înţelegi ce zice? 

— Nu. O să-l duc în camera din spate a domnului Jackson. 

— Il ţin eu de picioare. ` 

Luke începuse să-şi mai revină. Il ajuta şi urechea. Parcă ar fi 
vrut să-i facă o gaură în cap şi să se pitească acolo. 

— Nu, nu, pot să-l duc singur, spuse Tipul-de-pe-Stivuitor. Nu-i 
greu. Tu sună-l pe doctorul Roper şi cere-i să vină până aici, să 
facă o vizită la domiciliu. 

— Mai degrabă o vizită la depozit, râse Tipul-din-Balansoar, 
dezvelindu-şi dinţii urâţi şi galbeni. 

— Cum zici tu. Haide, sună-l! Foloseşte telefonul haltei. 


— Am înţeles, să trăiţi! spuse Tipul-din-Balansoar, parodiind 
un salut milităresc. 

Tipul-de-pe-Stivuitor îl luă pe Luke în braţe. 

— Lasă-mă jos! spuse Luke. Pot să merg. 

— Aşa crezi tu? Hai să te vedem! 

Luke se clătină pe picioare, apoi îşi recăpătă echilibrul. 

— Cum te cheamă, băiete? 

Luke nu era prea sigur că ar trebui să-şi dezvăluie numele, 
pentru că nu ştia încă dacă nu cumva individul ăsta nu făcea 
parte din grupul de aşa-zişi unchi ai lui. Părea să fie în regulă... 
dar şi Zeke, fiara aia de la Institut, părea om normal atunci când 
era într-una dintre foarte puţinele lui stări bune. 

— Da’ pe tine? ripostă el. 

— Pe mine mă cheamă Tim Jamieson. Haide, măcar de-am 
reuşi să te luăm de la soare! 


25 

Norbert Hollister (proprietarul unui motel mizerabil care 
supravieţuia numai datorită stipendiei lunare pe care o încasa în 
calitate de colaborator al Institutului) îşi folosi telefonul fix ca să- 
| sune pe doctorul Roper, însă, mai întâi, îşi folosi telefonul mobil 
ca să sune la numărul primit în primele ore ale zilei. Când auzise 
sunetul apelului, se enervase rău de tot pe nenorocitul care-l 
deşteptase din somn, însă acum se bucura că se întâmplase 
aşa. 

— Puştiul ăla, zise el. E aici. 

— Staţi puţin! îi spuse Andy Fellowes. Vă fac legătura. 

Urmară câteva secunde de linişte, apoi auzi o altă voce: 

— Dumneata eşti Hollister? Din DuPray, Carolina de Sud? 

— Da. Băiatul pe care-l căutaţi a ajuns aici. Tocmai ce-a sărit 
dintr-un marfar. Are urechea zdrenţe. Mai există o recompensă 
pe capul lui? 

— Mda, există. Şi recompensa aia o să fie şi mai mare, dacă 
nu-l laşi să părăsească oraşul. 

Norbert începu să râdă. 

— Eu cred că o să mai rămână pe la noi. A intrat cu capul într- 
un stâlp şi are minţile vraişte. 

— Nu-l pierde din ochi, îi ordonă Stackhouse, şi sună-mă din 
oră în oră. Ne-am înţeles? 

— Perfect! 

— Bravo! De restul ne ocupăm noi. 


ACESTA ESTE IADUL 
——— 20 —————— 


1 

Tim îl conduse în biroul lui Craig Jackson pe băiatul plin de 
sânge, care, deşi încă ameţit, putea totuşi să se deplaseze pe 
picioarele lui. Proprietarul depozitelor de mărfuri din DuPray 
locuia în Dunning, oraşul învecinat, însă divorțase în urmă cu 
cinci ani, aşa că îşi făcuse o a doua locuinţă din camera 
spațioasă şi dotată cu aer condiţionat din spatele biroului. 
Jackson nu era acolo acum, ceea ce nu-l prea surprinse pe Tim; 
în zilele când oprea Cursa 9956 acolo, Craig avea obiceiul de a 
se face nevăzut. 

Dincolo de chicineta cu plita, cuptorul cu microunde şi 
chiuveta micuță, era un fel de living, unde se afla doar un fotoliu 
în faţa unui televizor HD. Dincolo de el era doar un pat modest, 
pe care l-ar fi privit cu ochi răi amatorii de pe vremuri ai 
revistelor Playboy şi Penthouse. Intenţia lui Tim era să-l întindă 
pe puşti pe pat până la venirea doctorului Roper, însă băiatul 
refuză. 

— Pe scaun. 

— Sigur? 

— Da. 

Puştiul se aşeză pe fotoliu şi perna de pe şezut scoase un 
oftat istovit. Tim se lăsă în genunchi în faţa lui. 

— Nu vrei să-mi spui cum te cheamă? 

Puştiul se uită neîncrezător la el. Obrazul lovit îi era acoperit 
cu sânge închegat, dar se pare că acum nu mai curgea atât de 
rău. Urechea dreaptă era făcută ferfeniţă şi arăta îngrozitor. 

— Pe mine mă aşteptai? îl întrebă el. 

— Nu, trenul îl aşteptam. Lucrez aici dimineaţa, mai mult în 
zilele când trece 9956. Deci, cum te cheamă? 

— Şi tipul celălalt? 

— Nu-ţi mai răspund la nicio întrebare până nu-mi spui cum te 
cheamă. 

Băiatul se gândi puţin, după care îşi umezi buzele şi spuse: 

— Nick. Nick Wilholm. 

— În regulă, Nick. 

Acum Tim ridică două degete în sus. 

— Câte degete vezi? 

— Două. 

— Şi acum? 

— Trei. Tipul celălalt a zis cumva că e unchiul meu? 


Tim se încruntă. 

— Tipul celălalt e Norbert Hollister. Ţine motelul din localitate. 
Habar n-am dacă are vreun nepot. 

Acum ridică un singur deget. 

— Urmăreşte-l cu privirea. Vreau să văd dacă ţi se mişcă 
ochii. 

Ochii lui Nicky îi urmăriră degetul de la stânga la dreapta, 
apoi în sus şi în jos. 

— Mda, mi se pare că nu eşti chiar praf, spuse Tim. Sau 
putem să sperăm că nu eşti. De cine fugi, Nick? 

Băiatul se sperie şi încercă să se ridice de pe fotoliu. 

— Cine ţi-a zis? 

Tim îl împinse uşor înapoi. 

— Nu mi-a zis nimeni, dar, de fiecare dată când văd sărind din 
tren câte un copil cu hainele rupte şi murdare şi cu urechea 
ruptă, mă hazardez să presupun că e un fugar. Deci, de cine... 

— Ce-i cu toate ţipetele astea? Am auzit... vaaai, Doamne, 
apără-ne şi păzeşte-ne, ce a păţit copilaşu' ăsta? 

Tim se întoarse şi dădu cu ochii de Annie-Orfana Ledoux. 
Probabil că venea din cortul ei din spatele haltei. Se ducea des 
acolo să tragă câte un pui de somn în miezul zilei. Cu toate că, 
în dimineaţa aceea, termometrul din faţa haltei indica douăzeci 
şi nouă de grade, Annie purta „costumul mexican”, cum îi zicea 
Tim, adică: poncho, sombrero, brățări din tinichea şi cizme de 
cowboy, plesnite la cusături, pe care probabil că le găsise în 
vreun tomberon. 

— Îl cheamă Nick Wilholm, îi spuse Tim. Vine de departe ca să 
ne viziteze minunatul târguşor. A sărit din tren şi s-a gândit să 
facă cunoştinţă cu primul stâlp. Nick, ţi-o prezint pe Annie 
Ledoux. 

— Încântat de cunoştinţă! spuse Luke. 

— Mulţumesc, fiule. Asemenea. Auzi, Tim, stâlpu' ăla i-a belit 
urechea? 

— Nu cred, răspunse Tim. Speram să aflu acum ce s-a 
întâmplat. 

— Tu aşteptai trenul? o întrebă puştiul. 

Clar, băiatul avea o idee fixă. Poate din cauză că izbitura îi 
zgâlţâise creierii, poate din altă cauză. 

— lo nu aştept dăcât întoarcerea Domnului Nostru lisus 
Hristos, spuse Annie. 


Privi în jur şi comentă: 

— Da’ păcătoase poze ţine domnu’ Jackson pă pereţi. Nu poci 
să zic că mă mir. 

Chiar atunci, în cameră intră un bărbat cu piele măslinie, 
îmbrăcat cu o salopetă peste cămaşa albă. Purta o cravată 
neagră, iar pe cap avea o şapcă de lucrător feroviar. 

— Salut, Hector! zise Tim. 

— Salut şi ţie! răspunse Hector. 

Se uită fără prea mult interes la băiatul murdar şi plin de 
sânge de pe fotoliul lui Craig Jackson, după care îi spuse lui Tim: 

— Ajutorul meu zice că avem două generatoare pentru tine, 
câteva tractoraşe şi alte chestii de grădinărit, cam o tonă de 
conserve şi încă o tonă de produse proaspete. Deja sunt în 
întârziere, Timmy, dragul meu, şi dacă nu pui mâna să descarci 
chiar acum, o să trebuiască să faci rost de undeva de o armată 
de camioane ca să-ţi iei mărfurile din Brunswick, pentru că eu n- 
am de gând să mai aştept. 

Tim se ridică. 

— Annie, eşti tu bună să-i ţii de urât acestui tânăr până o să 
ajungă doctorul? Trebuie să mă joc cu stivuitorul. 

— Am să mă descurc. Dacă îl apucă crizele, o să-i bag ceva în 
gură. 

— N-o să mă apuce nicio criză, protestă puştiul. 

— Aşa zic toţi, îi răspunse Annie pe un ton misterios. 

— Ai stat ascuns în trenul meu, băiete? îl întrebă Hector. 

— Da, domnule. Vă rog să mă iertaţi! 

— Te-ai dat jos, aşa că nu-mi mai pasă. Presupun că o să te ia 
poliţia la întrebări. Ascultă, Tim, înţeleg că trebuie să te ocupi de 
problema asta, numai că mărfurile alea n-o să te aştepte la 
infinit. Unde ţi-e echipa? N-am văzut decât un singur tip, care 
stă la telefon, în biroul din haltă. 

— E Hollister, proprietarul motelului, şi nu-l văd în stare să 
descarce nimic, decât eventual propriile lui maţe, în fiecare 
dimineaţă. 

— Tare urât! murmură Annie-Orfana, deşi poate se referea la 
vreun poster din cele de pe perete, pe care încă le examina cu 
ochi critici. 

— Ar fi trebuit să fi ajuns deja fraţii Beeman, numai că 
neisprăviţii ăia întârzie mereu. La fel ca tine. 

— Of, viaţa mea! oftă Hector, scoţându-şi şapca şi trecându-şi 


mâna prin părul negru şi des. Nu pot să sufăr cursele astea. Nici 
în Wilmington n-au descărcat prea repede. Un nenorocit de 
Lexus s-a blocat pe una dintre platforme. Hai să vedem ce 
putem face! 

Tim îl urmă pe Hector la uşă. În prag se întoarse şi spuse: 

— Numele tău adevărat nu e Nick, corect? 

Puştiul se gândi puţin şi îi răspunse: 

— Deocamdată este. 

— Să nu-l laşi să se mişte, îi zise Tim lui Annie. Strigă după 
mine dacă încearcă ceva. 

Apoi îi spuse băiatului plin de sânge, care i se părea foarte 
mic, foarte obosit şi foarte nefericit: 

— O să discutăm atunci când termin treaba. De acord? 

Puştiul se gândi iar, apoi dădu încet din cap. 

— Mi se pare că n-am încotro. 


2 

După plecarea celor doi bărbaţi, Annie-Orfana scotoci în coşul 
de sub chiuvetă şi găsi acolo două cârpe curate. Le înmuie în 
apă rece şi o stoarse doar pe una, pe care i-o întinse băiatului: 

— Puneţi-o pe ureche! 

Luke şi-o puse. Urechea îl ustură în primele momente. Cu 
cealaltă cârpă, Annie îi şterse sângele de pe faţă. Gesturile 
blânde ale femeii îi amintiră de mama sa. Annie se opri şi îl 
întrebă - cu aceeaşi blândeţe în glas - de ce plânge. 

— Mi-e dor de mama. 

— Haide, haide, sunt sigură că şi ei îi e dor de tine! 

— Dacă nu cumva conştiinţa rămâne vie şi după moarte, nu 
are cum să-i mai fie dor. Eu aşa aş vrea să cred, dar dovezile 
empirice ne spun că nu este cazul. 

— Dacă rămâne vie? Sigur că rămâne. 

Annie se duse la chiuvetă şi începu să spele cârpa pătată de 
sânge. 

— Sunt unii care zic că sufletele plecate dintre noi nu mai au 
nicio treabă cu ce se-ntâmplă aici, în viaţa noastră pământeană, 
la fel cum nici pă noi nu ne interesează ce fac furnicile în 
muşuroaiele lor. Da' io nu-s ca oamenii ăia. lo zic că sunt atente 
la noi. Îmi pare rău că a murit, fiule. 

— Crezi că morţii noştri ne iubesc în continuare? 

Tâmpită idee, evident, numai că era tâmpită într-un sens bun. 

— Sigur că da. lubirea nu moare odată cu trupul nostru 
pământesc, fiule. Asta-i o idee pur şi simplu ridicolă. Când a 
murit mămica ta? 

— Poate acum o lună, poate acum şase săptămâni. Am cam 
pierdut noţiunea timpului. l-au omorât pe mama şi pe tata şi m- 
au răpit pe mine. Ştiu că pare greu de crezut... 

Annie se apucă din nou să-l şteargă pe faţă. 

— Nu-i greu deloc dacă ştii cum merg lucrurile, spuse ea, 
atingându-şi tâmpla sub borul de la sombrero. Aveau maşini 
negre? 

— Nu ştiu, răspunse Luke, dar nu m-ar mira să fi fost negre. 

— Şi au făcut experimente pe tine? 

Luke rămase cu gura căscată. 

— De unde ştii? 

— De la George Allman, răspunse ea. Are emisiune la radio, la 
postul WMDK, de la miezul nopţii până la patru dimineaţa. ŞI 


vorbeşte doar despre creaturi superioare şi despre OZN-uri şi 
despre puteri paranormale. 

— Puteri paranormale? Pe bune? 

— Da, şi despre conspirații. Ai auzit de conspirații, fiule? 

— Parcă, zise Luke. 

— Emisiunea lui George Allman se cheamă Străinii de lângă 
noi. Sunt şi ascultători care sună, da' cel mai mult vorbeşte doar 
el. Nu zice că ar fi extratereştri ori oameni ai guvernului care 
colaborează cu extratereştri. Are mare grijă ce zice, pentru că 
nu vrea să dispară din senin sau să fie împuşcat, cum au fost 
Jack şi Bobby”, da’ vorbeşte tot timpul despre nişte maşini 
negre şi despre experimente. Despre chestii care te-ar face să 
încărunţeşti într-o clipită. Ştiai că Fiul lui Samt”? era posedat de 
diavol? Nu? Ei bine, să ştii de la mine că era, şi după aia, 
diavolul a ieşit din el şi l-a lăsat gol pe dinăuntru. Ridică-ţi capul, 
fiule, că ai sânge şi pe gât şi o să trebuiască să te frec dacă 
apucă să se usuce. 


102 Kennedy (n. tr.). 
103 poreclă a lui David Berkowitz, criminal în serie și piroman (n. tr.). 


3 


Fraţii Beeman, doi adolescenţi mătăhăloşi, care locuiau în 
parcul de rulote din sudul oraşului, îşi făcură apariţia pe la 
douăsprezece şi un sfert, adică taman în pauza de prânz a lui 
Tim. Până la ora aceea, cam toată marfa destinată afacerii lui 
Fromie (Service şi Magazin de Piese Auto) fusese descărcată pe 
asfaltul crăpat al peronului. Dacă ar fi ţinut de el, Tim i-ar fi 
concediat pe loc pe cei doi fraţi Beeman, însă erau rude de 
departe cu domnul Jackson - în felul acela complicat, cum numai 
în sudul Americii mai găseai. Prin urmare, nu putea să-i dea 
afară, plus că mai avea nevoie de ei. 

Pe la douăsprezece şi jumătate, Del Beeman a dat camionul 
cu spatele până la uşa vagonului de la firma Carolina Produce şi 
au început să încarce în el lăzi cu salată, roşii, castraveți şi 
dovleci de vară. Le-au oferit sprijinul lor şi Hector şi ajutorul de 
mecanic, care n-aveau nicio treabă cu legumele proaspete, dar 
îşi doreau să plece naibii cât mai repede din Carolina de Sud. 
Norb Hollister nu s-a mişcat de la umbra clădirii din haltă. Se 
uita foarte atent la ei, dar atâta tot. Prezenţa lui acolo i se părea 
cumva ciudată lui Tim - tipul nu se mai arătase vreodată 
interesat de trenuri -, numai că acum era mult prea ocupat ca 
să se gândească la asta. 

La unu fără zece, un Ford vechi a intrat în micuța parcare a 
haltei. Chiar atunci, Tim încărca ultimele lăzi cu legume în 
spatele camionului care trebuia să le ducă la Băcănia DuPray... 
cu condiţia ca Phil Beeman să nimerească drumul până acolo. 
Era doar un kilometru şi puţin, numai că Phil vorbea cam 
împleticit şi avea ochii roşii ca ai unui animal care încearcă să 
scape dintr-un incendiu forestier. Nu era nevoie să fii vreun 
Sherlock Holmes ca să-ţi dai seama că abuzase de nişte Marie- 
Jeannet, Şi fratele său la fel. 

Din maşină cobori doctorul Roper. Tim îl salută cu mâna şi îi 
făcu un semn spre depozitul unde domnul Jackson îşi avea 
biroul/apartamentul. Roper îl salută şi el şi porni în direcţia 
indicată. Era un doctor de şcoală veche, aproape o caricatură, 
tipul acela de doctor care reuşeşte să aibă pacienţi în mii de 
sătuce ca vai de mama lor, unde cel mai apropiat spital este la 
şaizeci, şaptezeci de kilometri distanţă, unde programul de 


104 Termen argotic pentru marijuana (n. tr.). 


asigurări de sănătate iniţiat de Obama este considerat o 
blasfemie liberală şi unde un drum până la supermarket este 
considerat o aventură. Doctorul avea peste şaizeci de ani şi era 
supraponderal - un baptist sever, cu Biblia alături de stetoscop, 
în geanta neagră, moştenită de la tatăl său, geantă folosită de 
trei generaţii de medici. 

— Care-i treaba cu puştiu' ăla? se interesă ajutorul de 
mecanic în timp ce-şi ştergea sudoarea de pe frunte cu o 
basma. 

— Nu ştiu, răspunse Tim, dar vreau să aflu. Hai, măi, băgaţi 
viteză şi căraţi-vă de aici! Sau poate vrei să-mi faci cadou vreun 
Lexus, Hector? Îl dau eu jos de pe platformă, dacă zici tu că e al 
meu. 

— Chupa mi polla”, răspunse cu multă amabilitate Hector. 

După care îi strânse mâna lui Tim şi se întoarse la locomotivă, 
sperând să recupereze din întârziere până la Brunswick. 


195 „Să mi-o sugi”, în Ib. sp. în orig. (n. tr.). 


4 


Stackhouse ar fi vrut să se alăture celor două echipe de teren 
care zburau cu avionul Institutului, numai că doamna Sigsby i-o 
luă înainte. Putea s-o facă pentru că ea era şefa. Cu toate 
acestea, expresia de exasperare a lui Stackhouse semăna cu o 
înjurătură. 

— Şterge-ţi încruntătura aia de pe mutră! îi spuse ea. Capul 
cui crezi tu că o să cadă dacă se duce totul de râpă? 

— Şi al tău, şi al meu. Şi nu se vor opri aici! 

— Evident! Dar al cui cap o să-l taie mai întâi? 

— Julia, asta-i o operaţiune de teren, iar tu n-ai participat 
niciodată la una. 

— O să am alături echipele Ruby şi Opal, patru bărbaţi de 
nădejde şi trei femei foarte dure. O să mai fie cu noi şi Tony 
Fizzale - fost puşcaş marin -, doctorul Evans şi Winona Briggs. ŞI 
ea a fost în armată şi ştie ce să facă în cazuri care se lasă cu 
vărsare de sânge. Denny Williams va conduce operaţiunea, dar 
intenţionez să mă implic şi eu şi să-mi fac raportul în funcţie de 
ce constat la faţa locului. 

Ezită o clipă şi apoi se corectă: 

— Presupunând că va trebui să fac un raport şi am început să 
cred că nu voi putea să evit asta. 

Se uită la ceas - era douăsprezece şi jumătate. 

— Gata cu vorba! Trebuie să pornim la treabă. Te las pe tine 
la conducere. Dacă totul merge bine, am să mă întorc pe la 
două, mâine-dimineaţă. 

Stackhouse o conduse până la poarta de la drumul de 
pământ, care, cinci kilometri mai spre est, dădea într-o şosea 
asfaltată şi cu două benzi. Era o zi foarte caldă. Greierii ţârâiau 
în pădurea deasă, pe unde reuşise să evadeze copilul ăla parşiv. 
Un Ford Windstar, tipul de maşină pe care doar o casnică l-ar 
conduce, stătea în faţa porţii, cu motorul pornit. Robin Lecks era 
la volan. Michelle Robertson stătea în dreapta ei. Ambele femei 
purtau jeanşi şi tricouri negre. 

— De aici şi până la Presque Isle facem nouăzeci de minute, 
spuse doamna Sigsby. De la Presque Isle şi până la Erie, 
Pennsylvania, mai facem şaptezeci. Acolo ne întâlnim cu echipa 
Opal. De la Erie şi până la Alcolu, Carolina de Sud, ar trebui să 
facem în jur de două ore. Dacă totul merge bine, o să ajungem 
în DuPray diseară, la ora şapte. 


— Tinem legătura şi nu uita că Williams e şeful misiunii. Nu tu. 

— N-am să uit. 

— Sincer cred că faci o greşeală, Julia. Eu ar trebui să mă duc. 

Ea îl privi drept în ochi. 

— Dacă mai spui asta o dată, o să-ţi trag un pumn de ai să mă 
ţii minte. 

Se îndreptă spre maşină. Denny Williams îi deschise portiera. 
Doamna Sigsby se întoarse spre Stackhouse. 

— Şi ai grijă să-l ţină mult în bazin pe Avery Dixon şi să-l 
găsesc în Jumătatea Posterioară când mă întorc. 

— Măgarul Kong nu-i de acord cu asta. 

Doamna Sigsby schiţă un zâmbet sinistru: 

— Ai senzaţia că mi-ar păsa de acordul lui? 


5 

Tim se uită după trenul care se pusese în mişcare, apoi se 
întoarse la umbra haltei. Avea tricoul îmbibat de transpiraţie. Se 
miră să vadă că Norbert Hollister nu plecase încă. Ca de obicei, 
acesta purta vesta din caşmir şi pantalonii kaki, ridicaţi până 
aproape sub stern şi strânşi cu o curea împletită. Tim se întrebă 
(oare pentru a câta oară?) cum de putea să-şi tragă atât de sus 
pantalonii fără să-şi terciuiască testiculele. 

— Ce mai cauţi pe aici, Norbert? 

Hollister ridică din umeri şi îşi dezveli dinţii într-o tentativă de 
zâmbet. Tim s-ar fi lipsit bucuros de imaginea aceea înainte de 
masa de prânz. 

— Pierd şi eu vremea. După-masă n-am prea multe de făcut la 
„fermă”. 

De parcă dimineața sau seara ai fi ocupat până peste cap, 
comentă Tim în gând. 

— Ce-ar fi s-o tai de-aici? 

Norbert scoase din buzunar o punguţă cu tutun de mestecat 
şi îşi îndesă în gură o cantitate impresionantă. Aha, deci aşa se 
explica culoarea danturii lui. 

— Da' de când eşti tu şef să-mi zici ce să fac? 

— Probabil ţi s-a părut că te rog să pleci. Nu te rugam. Hai, 
valea! 

— Bine, bine, am priceput aluzia. O zi bună îţi doresc, domnu' 
din patrula de noapte! 

Şi Norbert porni agale. Tim se uită încruntat după el. 
Câteodată îl mai vedea pe Hollister la Birtul lui Bev sau în 
prăvălia Zoney, de unde îşi cumpăra alune sau şterpelea câte 
un ou fiert din borcanul de pe tejghea, dar, în rest, ieşea foarte 
rar din biroul lui de la motel, unde îşi petrecea timpul uitându-se 
la meciuri şi la filme porno la televizorul lui cu antenă de satelit, 
care chiar funcţiona, spre deosebire de celelalte aparate din 
camerele pe care le închiria. 

Annie-Orfana îl aştepta pe Tim aşezată la biroul domnului 
Jackson şi răsfoind documentele de pe el. 

— Nu-i treaba ta ce scrie pe hârtiile alea, Annie, îi spuse Tim 
cu blândeţe. Dacă le încurci, o să se dea vina pe mine. 

— Orişicât, nu-i nimica interesant, zise femeia. Numa’ facturi 
şi grafice şi chestii d-astea. Da' are un card de fidelitate de la 
crâşma aia din Hardeeville, ştii tu care, aia unde chelneriţele 


sunt la bustu' gol. Mai are nevoie doar de două puncte şi o să 
capete o masă pe gratis. Să mor eu de pricep cum poate să 
mănânce ceva când se zgâieşte la balcoanele vreunei muieri... 
câââh! 

Tim nu se gândise niciodată la asta, iar acum îşi dorea să nu fi 
primit informaţiile respective. 

— Doctorul e înăuntru cu băiatul? 

— Da. l-am oprit sângerarea, da' o să trebuiască să-şi lase 
păru' lung ca să-i acopere urechea aia, că n-o să i se mai repare 
niciodată. Acum ascultă ce vreau să-ţi zic. Părinţii lui au fost 
omorâţi şi el a fost răpit. 

— Asta face parte din conspirație? 

Avusese multe discuţii cu Annie pe această temă în timpul 
rondurilor lui de noapte. 

— Da. Sunt convinsă că au venit după el în maşini negre şi, 
dacă află că e aici, o să vină să-l prindă. 

— Am înţeles, zise el, şi o să am grijă să-l anunţ pe şeriful 
John. lţi mulţumesc pentru că l-ai spălat şi ai avut grijă de el, dar 
acum cred că ar fi bine să pleci. 

Annie se ridică de pe scaun şi îşi scutură ponchoul. 

— Da, să-i zici. Tre' să fiţi cu ochii-n patru. S-ar putea să fie 
înarmaţi. În Maine e un orăşel, Jerusalem's Lot îi zice, şi oamenii 
care au trăit acolo ar putea să-ţi zică mai multe despre bărbaţii 
în maşini negre, asta dacă mai există cineva în viaţă. Au 
dispărut toţi acu' vreo patruj de ani. George Allman vorbeşte 
mereu de oraşul ăsta. 

— Am priceput. 

Foşnind din poncho, femeia se duse la uşă. Din prag se 
întoarse cu faţa la Tim şi îi spuse: 

— Nu mă mir deloc că nu mă crezi. De ce m-aş mira? Sunt 
nebuna oraşului de dinainte de venirea ta aici şi, dacă Domnul 
nu mă ia la el mai repede, am să rămân nebuna oraşului şi după 
ce pleci. 

— Annie, niciodată... 

— Taci! se răsti ea, privindu-l cu îndârjire de sub borul 
sombreroului. Nu mă deranjează, dar fii atent la mine! Tu zici că 
eu am inventat povestea asta... dar e/ mi-a spus-o mie. Băiatul 
ăla dinăuntru. Acum suntem doi care zicem acelaşi lucru, da? ŞI 
să nu uiţi - oamenii ăia vin în maşini negre. 


6 

Doctorul Roper îşi punea înapoi în geantă cele câteva 
instrumente medicale, folosite la examinarea băiatului. Acesta 
stătea tot în fotoliul domnului Jackson. Faţa îi fusese curățată de 
sânge şi urechea bandajată. Pe obrazul drept îi înflorea o 
vânătaie straşnică de la confruntarea cu stâlpul, dar ochii îi erau 
limpezi şi vigilenţi. În micuțul frigider, doctorul găsise o sticlă cu 
suc de ghimbir, iar puştiul se ocupa acum de ea. 

— Bea mai încet, tinere! îl sfătui Roper. 

Îşi închise geanta şi se apropie de Tim, care stătea în prag. 

— A păţit ceva grav? întrebă Tim în şoaptă. 

— E doar deshidratat şi flămând, că n-a mai mâncat de destul 
de multă vreme. În rest, mi se pare că e în regulă. Copiii de 
vârsta lui îşi revin din păţanii şi mai rele. Zice că are doisprezece 
ani şi că îl cheamă Nick Wilholm şi că s-a urcat în trenul ăla 
chiar acolo unde s-a format, în nordul statului Maine. L-am 
întrebat ce căuta acolo şi mi-a zis că nu poate să-mi spună. L- 
am întrebat unde stă şi mi-a zis că a uitat. Asta-i destul de 
plauzibil, pentru că o lovitură atât de zdravănă la cap poate 
provoca dezorientare temporară şi o oarecare pierdere a 
memoriei, dar eu nu m-am născut nici ieri şi nici alaltăieri şi ştiu 
să fac diferenţa între amnezie şi reticenţă, mai ales în cazul unui 
copil. Ascunde ceva. Poate destul de multe. 

— Bine. 

— Vrei un sfat? Promite-i că-i dai de mâncare ca lumea şi o 
să-ţi spună absolut tot. 

— Mulţumesc, doctore. Să-mi trimiţi nota de plată. 

Roper făcu un semn dezinteresat din mână. 

— Uite ce zic eu: îmi faci odată cinste cu o masă bună, într-un 
local mai elegant decât spelunca aia a lui Bev, şi suntem chit. 

Din cauza accentului sudist, chit sunase ghid. 

— Încă ceva: vreau şi eu să aflu povestea după ce ţi-o spune 
ţie. 

După ce doctorul plecă, Tim închise uşa şi rămase singur cu 
băiatul. Scoase telefonul mobil din buzunar şi îl sună pe Bill 
Wicklow, polițistul care urma să intre în patrula de noapte după 
Crăciun. Băiatul îl urmărea foarte atent. 

— Bill? Sunt Tim. Mda, bine. Mă întrebam dacă ai vrea să faci 
o încercare la noapte, să vezi cum e în patrulă. Ca un fel de 
repetiţie, să zicem, că, uite, a apărut o problemă la depozite şi 


nu mai ajung să mă odihnesc înainte. 

Ascultă ce îi răspundea Bill şi apoi: 

— Excelent! Îţi rămân dator. Îţi las ceasul de pontaj la secţie. 
Nu uita că trebuie să-l întorci. Mulţumesc încă o dată. 

Încheie convorbirea şi se uită bine la băiat. Da, vânătăile de 
pe faţă o să se facă tare urâte, dar vor dispărea într-o 
săptămână sau două, nu însă şi privirea disperată din ochii lui. 

— Te simţi mai bine? Ţi-a mai trecut durerea de cap? 

— Da, domnule. 

— Nu mă mai domni atâta. Spune-mi Tim. Eu cum să-ţi spun? 
Care-i numele tău real? 

Luke şovăi puţin, apoi îi spuse. 


7 

Era tare frig în galeria slab luminată care lega Jumătatea 
Anterioară de Jumătatea Posterioară şi Avery începu imediat să 
dârdâie. Purta tot hainele pe care le avusese atunci când Zeke 
şi Carlos îl scoseseră din bazin şi şiroia apa din ele. Începură să-i 
clănţăne dinţii, dar tot nu spunea ce ştia. Era important. Totul 
era important acum. 

— Termină odată cu clănţănitul ăla! îl repezi Gladys, care, 
fără urmă din zâmbetul obişnuit, îl ducea în scaunul cu rotile. Mi 
se face scârbă când te aud. 

Toată lumea aflase ce făcuse rahatul ăla cu ochi şi, la fel ca 
toţi angajaţii Institutului, Gladys intrase în panică şi avea să 
rămână astfel până când Luke Ellis va fi adus înapoi şi vor 
respira cu toţii uşuraţi. 

— N-n-nu p-p-pot, spuse Avery. Mi-e f-f-frig. 

— i se pare că-mi pasă? 

Vocea ridicată a femeii răsună prelung între pereţii acoperiţi 
cu faianţă. 

— Tu îţi dai seama ce-ai făcut? Ai măcar cea mai mică idee? 

Avery avea. De fapt, avea mai multe idei, unele dintre ele 
aparţinându-i chiar lui Gladys (spaima ei era ca un şobolan care 
alerga pe o roată chiar în capul ei), altele numai şi numai ale lui. 

Se făcu puţin mai cald după ce trecură de uşa pe care scria 
ACCESUL PERMIS DOAR PERSOANELOR AUTORIZATE, iar în sala 
urâtă şi sărăcăcioasă, unde îi aştepta doctoriţa James (cu halatul 
alb, încheiat strâmb, cu părul vâlvoi, cu un zâmbet larg şi tâmp 
pe buze), era şi mai cald. 

Avery începu să tremure din ce în ce mai puţin, apoi nu mai 
tremură deloc, dar reveniră Luminile Stasi. Nu-l deranjau, pentru 
că le putea face să dispară oricând ar fi vrut. Mai devreme, Zeke 
aproape îl înecase - de fapt, înainte să leşine, Avery chiar 
crezuse că era mort -, dar şi bazinul ăla îl ajutase într-un fel. 
Inţelegea că îi ajuta pe toţi copiii scufundaţi în el, numai că avea 
sentimentul că în cazul lui fusese vorba de ceva mai mult, cel 
mai puţin important lucru fiind faptul că obținuse şi puteri 
telekinetice pe lângă cele telepatice. Gladys era înspăimântată 
de ce s-ar fi putut întâmpla dacă Luke vorbea, însă Avery credea 
că, dacă-şi punea mintea la lucru, ar putea s-o facă să-i fie frică 
de el, de micuțul Avery Dixon. 

Insă nu era momentul acum. 


— Bună, tinere! rosti doctoriţa James pe tonul artificial al unui 
politician într-un spot electoral de la televizor. 

Gândurile ei fluturau în jur ca nişte bucățele de hârtie 
împrăştiate de un vânt puternic. A pățit ceva, ceva tare nasol, îşi 
spuse Avery. Parcă a fost expusă la nişte radiații foarte 
puternice şi s-a îmbolnăvit - numai că radiaţiile alea i-au afectat 
creierul, nu oasele. 

— Bună! răspunse el. 

Doctoriţa Jeckle îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă, de 
parcă Bună ar fi fost poanta celui mai bun banc pe care îl auzise 
vreodată. 

— Nu ne aşteptam să te vedem atât de curând, dar îţi urez 
bun venit! Ai să te reîntâlneşti aici cu câţiva dintre prietenii tăi! 

Știu, îşi spuse Avery, şi abia aştept să-i văd. Cred că şi ei se 
vor bucura să mă vadă. 

— Mai întâi şi mai întâi, trebuie să te dezbrăcăm de hainele 
astea ude, spuse doctoriţa, aruncându-i lui Gladys o privire plină 
de reproş. 

Insă Gladys era ocupată cu scărpinatul, încercând astfel să 
scape de vibraţiile de pe piele (sau din ea). Să te văd ce ai să 
reuşeşti, îi spuse Avery în gând. 

— Îl chem pe Henry să te ducă în camera ta. Îngrijitorii noştri 
sunt tare drăguţi. Poţi să mergi singur? 

— Da. 

Doctoriţa Jeckle mai scoase câteva hohote de râs - capul pe 
spate, gâtul încordat. Avery se ridică de pe scaunul cu rotile şi îi 
aruncă lui Gladys o privire lungă, scrutătoare. Femeia se opri din 
scărpinat şi acum începu ea să tremure, nu pentru că ar fi fost 
udă şi nici pentru că i-ar fi fost frig, ci din cauza lui. Îi simţea 
puterea şi nu-i plăcea deloc ce simte. 

Dar lui Avery îi plăcea. Era destul de mişto. 


8 

Pentru că în camera domnului Jackson nu mai era alt scaun, 
Tim aduse unul din birou. Se gândi dacă să-l pună în faţa 
băiatului, dar îşi dădu seama că ar semăna prea mult cu scena 
unui interogatoriu dintr-o secţie de poliţie, aşa că îl aşeză alături 
de fotoliu, putând astfel să stea lângă puşti aşa cum ai sta lângă 
un prieten ca să te uiţi la televizor, numai că aparatul domnului 
Jackson era stins. 

— Deci, Luke, spuse el, Annie zice că ai fost răpit, numai că 
Annie nu prea are... toate minţile la ea, să zicem. 

— In privinţa asta le are, răspunse Luke. 

— În regulă. De unde ai fost răpit? 

— Din Minneapolis. Mi-au făcut ceva şi mi-am pierdut 
cunoştinţa. Şi mi-au ucis părinţii. 

Îşi trecu o mână peste ochi. 

— Deci oamenii care te-au răpit te-au luat din Minneapolis şi 
te-au dus în Maine. Cum au făcut-o? 

— Nu ştiu. Eram inconştient. Probabil cu avionul. Pe bune că 
sunt din Minneapolis. Poţi să verifici. Nu trebuie decât să suni la 
şcoala unde mă duc. Se cheamă Şcoala Broderick pentru Copii 
Supradotaţi. 

— De aici trag concluzia că tu eşti un copil foarte inteligent. 

— Da, spuse Luke, fără strop de mândrie în glas. Sunt 
deştept, dar acum sunt foarte flămând. În ultimele două zile n- 
am mâncat decât un sandvici şi o bucată de plăcintă. Cred că au 
fost două zile. Am pierdut noţiunea timpului. Mi le-a dat un 
bărbat pe care îl cheamă Mattie. 

— Atâta tot ai mâncat? 

— Şi o bucăţică de gogoaşă, zise Luke. Foarte mică. 

— Dumnezeule mare, hai să-ţi dau să mănânci ceva! 

— Da, spuse repede Luke. Te rog, dă-mi! 

Tim îşi scoase telefonul din buzunar. 

— Wendy? Sunt Tim. Vreau să te rog să-mi faci un serviciu. 


9 

Camera lui Avery din Jumătatea Posterioară era goală ca o 
celulă de puşcărie. Până şi patul era un pat simplu, de 
campanie. Niciun poster cu personajele de la Nickelodeon pe 
pereţi şi nicio figurină din G.I. Joe pe birou, cu care să se joace. 
Pe Avery nu-l deranja deloc. Nu avea decât zece ani, însă acum 
trebuia să se comporte ca un adult, iar adulţii nu se jucau cu 
soldăţei de plumb. 

Numai că nu pot să mă descurc singur, îşi zise el. ` 

Îşi aduse aminte de Crăciunul din urmă cu un an. îl durea 
amintirea asta, dar nu o alungă. Primise castelul din piese Lego 
pe care şi-l dorea, însă, atunci când a văzut toate piesele 
împrăştiate pe jos în faţa lui, nu a ştiut cum să-l asambleze ca 
să semene cu poza de pe cutie, adică un castel impunător, cu 
turnuri şi cu porţi şi cu pod basculant, şi a început să plângă. 
Atunci tatăl lui (mort acum - Avery era sigur de asta) s-a aşezat 
în genunchi lângă el şi i-a spus Urmăm instrucțiunile şi îl facem 
împreună. Încet-încet. Şi aşa au făcut. Castelul a stat pe biroul 
din camera lui, păzit de figurinele din G. I. Joe. Castelul ăla a fost 
singurul lucru pe care oamenii de la Institut nu au fost capabili 
să-l reconstruiască. 

Acum stătea întins pe patul de campanie, îmbrăcat cu haine 
uscate şi gândindu-se la cât de frumos fusese castelul lui. Şi 
simțind bâzâitul. Băzâitul ăsta era constant aici, în Jumătatea 
Posterioară. Destul de sonor în camere, mai puternic pe holuri, 
cel mai puternic în zona de lângă cantină, unde era uşa 
zăvorâtă, care dădea în jumătatea din spate a Jumătăţii 
Posterioare. Îngrijitorii, a căror cameră de recreere se afla chiar 
alături, numeau zona aceasta Grădina de Zarzavaturi, pentru că 
acei copii care trăiau aici (dacă se putea spune că „trăiau”) erau 
nişte legume. Nişte gângavi, dar probabil că erau utili, 
presupunea Avery. Ca staniolul de la ciocolată de pe care mai 
lingeai resturile şi pe care îl aruncai liniştit apoi. 

Uşile de aici aveau lacăte. Avery se concentră, încercând să-l 
descuie pe cel de la uşa lui. Nu că ar fi vrut să iasă în holul cu 
mochetă albastră, însă i se părea interesant acest experiment. 
Simti cum încuietoarea încerca să se mişte, dar nu reuşi s-o facă 
până la capăt. Se întrebă dacă George lles ar putea să o 
descuie, pentru că George fusese dintotdeauna un TK-pozi mai 
puternic decât el. Avery credea că da, ar putea, cu condiţia să 


aibă parte şi de puţin ajutor. Se gândi iarăşi la ce-i spusese tatăl 
său: O facem împreună. Încet-încet. 

La ora cinci, uşa se deschise şi în prag apăru un îngrijitor în 
uniformă roşie şi cu o figură încruntată. Personalul de aici nu 
purta ecusoane cu nume, dar Avery nici nu avea nevoie de un 
asemenea ecuson. Pe tipul ăsta îl chema Jacob şi colegii îi 
ziceau Şarpele-Jake. Fusese în marină. A; vrut să intri în trupele 
SEAL, îi spuse Avery în gând, dar n-ai fost capabil. Ţi-au dat un 
şut în fund. Cred că din cauză că-ți plăcea prea mult să faci rău 
oamenilor. 

— Cina! îl anunţă Şarpele-Jake. Vino, dacă vrei să mănânci! 
Dacă nu, te încui la loc până când se dau filmele. 

— Vreau să mănânc. 

— În regulă. Îţi plac filmele, pişpirică? 

— Da, spuse Avery. 

Și îşi continuă răspunsul în gând: Dar astea n-o să-mi placă. 
Filmele astea omoară oameni. 

— O să-ţi placă foarte mult astea de la noi, zise Jake. La 
început dăm mereu câte un desen animat. Cantina e la stânga. 
Hai, mişcă-te odată, nu mai tândăli! 

Şi Jake îi trase o palmă zdravănă peste fund ca să-l pună în 
mişcare. 

La mesele din cantină - o încăpere mohorâtă, zugrăvită în 
verde-închis, ca holul din Jumătatea Anterioară - stăteau vreo 
doisprezece copii care mâncau tocană de vită. Mama lui Avery 
obişnuia să gătească aşa ceva cel puţin de două ori pe 
săptămână, pentru că-i plăcea foarte mult surioarei lui. Probabil 
şi ea era moartă. Majoritatea copiilor arătau ca nişte zombi şi se 
auzeau multe smiorcăieli şi plescăieli. Văzu o fată care fuma şi 
mânca în acelaşi timp. Işi scutura ţigara în farfurie, se uita în jur 
cu o privire pierdută şi începea din nou să mănânce din tocana 
condimentată cu scrum. 

O simţise pe Kalisha încă din galerie, iar acum o şi vedea la o 
masă de lângă perete. Trebui să-şi înfrâneze dorinţa de a fugi la 
ea ca s-o îmbrăţişeze. Gestul acesta ar atrage atenţia şi Avery 
nu voia asta, ba chiar dimpotrivă. Helen Simms stătea lângă 
Sha, cu mâinile lipsite de vlagă puse pe masă, de-o parte şi de 
cealaltă a castronului cu tocană. Se uita ţintă în tavan. Părul ei, 
atât de mişto colorat atunci când venise în Jumătatea 
Anterioară, îşi pierduse luciul şi îi atârna în smocuri umede şi 


slinoase peste faţă - peste faţa ei mult mai slabă acum. Kalisha 
îi dădea de mâncare în gură sau, mai bine zis, încerca. 

— Haide, Hel! Haide, fată! Uite avionul! 

Sha reuşi să-i bage în gură o lingură cu tocană. Când o bucată 
maronie de carne încercă să se strecoare afară, peste buza 
inferioară a lui Helen, Sha o împinse la loc cu lingura. De data 
aceasta Helen înghiţi şi Sha îi surâse. 

— Bravo, fată! Bravo! 

Sha! o strigă Avery în gând. Hei, Kalisha! 

Fata se uită uluită în jur, îl văzu şi se lumină la faţă. 

Avester! 

O şuviţă de salivă maronie se scurgea pe bărbia lui Helen. 
Nicky, care stătea de cealaltă parte a ei, o şterse cu un şerveţel 
din hârtie, apoi îl observă şi el pe Avery, zâmbi cu toată gura şi îi 
făcu cu ochiul. George, care stătea vizavi de Nicky, se întoarse 
să vadă ce se întâmpla. 

— Hei, ce să vezi? E chiar Avester al nostru! exclamă George. 
Zicea Sha că s-ar putea să apari şi tu. Bun venit în fericitul 
nostru cămin, eroule! 

— Pune mâna de ia-ţi o farfurie, dacă ai de gând să mănânci! 
îi spuse o femeie mai în vârstă şi cu trăsături dure. 

Avery ştia că o cheamă Corinne şi că-i plăcea să împartă 
palme în dreapta şi în stânga. Se simţea tare bine când pălmuia 
pe câte cineva. 

— Tre’ să închid mai devreme ca să vă duceţi la film. 

Avery îşi luă o farfurie adâncă în care îşi puse un polonic de 
tocană. Da, tocană din asta făcea mama lui acasă. Işi mai luă şi 
o felie de pâine albă, cu miezul spongios, şi apoi se aşeză la 
masa prietenilor lui. Sha îi zâmbi. O durea foarte tare capul, dar 
tot îi zâmbi, şi lui îi veni să râdă, dar şi să plângă în acelaşi timp. 

— Hai, bagă în tine, amice! spuse Nicky, deşi el aproape nici 
nu se atinsese de mâncare. 

Avea ochii injectaţi şi se tot freca la tâmpla stângă. 

— Ştiu că arată ca o cufureală, dar nu-i bine să mergi la film 
cu burta goală. 

L-au prins pe Luke? îl întrebă Sha. 

Nu. Şi fac pe ei de frică. 

Bine. Foarte bine! 

O să ne facă injecții înainte de filme? 

Nu cred. In seara asta ne dau un film mai nou, pe care nu l- 


am văzut decât o dată. 

George se uita atent la ei. Auzise. Odată ca niciodată, pe 
vremea Jumătăţii Anterioare, George lles nu fusese decât TK, 
dar acum căpătase şi alte puteri. Toţi căpătaseră. Jumătatea 
Posterioară îţi sporea abilităţile, dar niciunul dintre copiii de aici 
nu era de nivelul lui Avery. Pe el îl schimbase bazinul cu apă. 
Acum ştia foarte multe lucruri, despre testele care se făceau în 
Jumătatea Anterioară, de exemplu. Multe dintre ele făceau parte 
din proiectele personale ale doctorului Hendricks, însă toate 
injecţiile aveau un scop practic. Unele dintre acestea trebuiau 
să-ţi limiteze puterile, însă Avery nu apucase să le facă. Pe el îl 
duseseră direct în bazinul cu apă, unde bătuse la uşa morţii de 
câteva ori, poate chiar i se permise şi să intre; acum, drept 
rezultat, putea să vadă Luminile Stasi ori de câte ori voia. Nu 
avea nevoie de filme şi nu avea nevoie să facă parte din vreun 
stup de albine în care toată lumea gândeşte la unison. Crearea 
unor astfel de „stupuri” era principala sarcină a Jumătăţii 
Posterioare. 

Dar nu avea decât zece ani. Asta era o problemă. 

În timp ce mânca intră în mintea lui Helen şi se bucură să afle 
că încă nu dispăruse, pentru că o plăcea pe Helen. Nu era ca 
scorpia aia de Frieda. Nu avea deloc nevoie să citească 
gândurile Friedei ca să ştie că îl trăsese de limbă şi după aia îl 
trădase. Cine altcineva s-o fi făcut? 

Helen? 

Nu. Nu vorbi cu mine, Avery. Trebuie să... 

Atâta tot reuşi să prindă Avery, dar înţelese. Helen trebuia să 
se ascundă. În capul ei era un burete îmbibat cu durere şi 
trebuia să se ascundă de el cât de bine putea. Intr-un anume 
sens, aceasta era o reacţie logică. Problema era că buretele 
acela continua să se umfle şi se va tot umfla până ce Helen nu 
va mai avea unde să se ascundă şi atunci o va strivi de peretele 
propriului craniu, aşa cum striveşti o muscă pe perete. Şi atunci 
se va termina cu ea. Helen, cea pe care o cunoscuseră ei, nu va 
mai fi. 

Avery i se strecură în minte. | se părea mai uşor decât atunci 
când încercase să-şi descuie uşa, pentru că dintotdeauna fusese 
un TP puternic, iar telekinezia era ceva nou pentru el. Era 
neîndemânatic şi trebuia să fie foarte atent. Işi dădu seama că 
nu avea cum să o vindece pe Helen de durere, dar măcar i-o 


putea diminua. O putea proteja cât de cât de ea însăşi. l-ar face 
un bine, le-ar face tuturor un bine... pentru că vor avea nevoie 
de tot ajutorul posibil. 

Descoperi în capul lui Helen buretele plin cu migrenă. Îi ceru 
să nu se mai umfle. Îi ceru să dispară. Buretele îl refuză. Avery îl 
împinse. In faţa ochilor îi apărură luminile colorate, care se 
învârteau încet, ca frişca într-o ceaşcă cu cafea. Îl împinse şi mai 
tare. Buretele era elastic, dar ferm. 

Kalisha, ajută-mă! 

La ce? Ce faci? 

li spuse. Cu destul de multă timiditate, intră şi ea în capul lui 
Helen. Impinseră amândoi. Buretele plin de migrenă parcă cedă 
puţin. 

George! zise Avery. Nicky! Ajutaţi-ne! 

Nicky reuşi să-i ajute, dar nu prea mult. George păru 
nedumerit în prima clipă, apoi intră şi el, dar ieşi repede. 

— Nu pot, şopti el. E beznă acolo. 

Dă-o dracului de beznă! se enervă Kalisha. Putem s-o facem! 

George se întoarse, însă se temea şi nu le era de folos, dar 
măcar se afla alături de ei. 

Nu-i decât un burete, le spuse Avery. Nici nu-şi mai vedea 
farfuria cu tocană. O înlocuise vârtejul Luminilor Stasi. Nu vă 
poate face niciun rău. Hai să împingem! Toţi odată! 

Incercară şi se întâmplă ceva. Helen îşi cobori privirea din 
tavan şi se uită la Avery. 

— la te uită cine-i aici, spuse ea răguşit. Parcă m-a mai lăsat 
durerea de cap. Slavă Domnului! 

Şi începu să mănânce. 

— Uau! exclamă George. Ce-am făcut? 

Zâmbind, Nick ridică mâna: 

— Bate palma, Avery! 

Avery bătu palma cu el. Punctele colorate dispărură, luând cu 
ele starea lui de bine. Migrena lui Helen va reveni şi se va 
înrăutăţi de fiecare dată când se va uita la filme. La fel şi 
durerea de cap a lui Sha. La fel şi a lui Nicky. Şi a lui. Până la 
urmă, toţi vor ajunge să băzâie în Grădina de Zarzavaturi. 

Dar poate... dacă îşi uneau toţi forţele... şi dacă aveau cum 
să-şi creeze un scut... 

Sha! 

Kalisha se uită la el. Kalisha îl ascultă. Îl ascultară şi Nicky şi 


George cât de bine puteau, fiindcă acum păreau pe jumătate 
surzi, dar Sha auzi fiecare cuvânt. Mai luă o gură din tocană, 
după care lăsă jos lingura şi clătină din cap. 

Nu putem să evadăm de aici, Avery. Nici să nu te mai 
gândeşti la asta. 

Știu că nu putem, dar trebuie să facem ceva. Trebuie să-l 
ajutăm pe Luke şi trebuie să ne ajutăm pe noi înşine. văd toate 
piesele, dar nu-mi dau seama cum să le îmbin. Nu ştiu... 

— Nu ştii cum să construieşti castelul, spuse tare Nicky, pe un 
ton meditativ. 

Helen se oprise din mâncat şi iar se apucase să studieze 
tavanul. Buretele cu migrena se umfla din nou, înfruptându-se 
cu mintea ei. Nicky începu să-i dea mâncarea în gură. 

— Ţigări! zbieră unul dintre îngrijitori. 

Ţinea o cutie la vedere. Se pare că aici ţigările erau gratuite şi 
fumatul era încurajat. 

— Care din voi vrea să tragă un fum înainte de filme? 

Nu putem să evadăm, le spuse Avery în gând, aşa că ajutati- 
mă să construiesc un castel. Un zid. Un scut. Castelul nostru. 
Zidul nostru. Scutul nostru. 

Se uită la Sha, la Nicky, apoi la George şi din nou la Sha, 
implorând-o să înţeleagă. Ochii fetei străluciră. 

S-a prins, îşi spuse Avery. S/avă Domnului, s-a prins! 

Fata vru să spună ceva, dar închise repede gura când 
îngrijitorul - Clint îl chema - trecu pe lângă ei zbierând: 

— Ţigări! Care vrea una înainte de film? 

După ce Clint trecu mai departe, Kalisha spuse: 

— Dacă nu putem să evadăm, va trebui să punem stăpânire 
pe locul ăsta. 


10 

De la prima lor cină la restaurantul mexican din Hardeeville, 
atitudinea iniţial glacială a poliţistei Wendy Gullickson faţă de 
Tim se topise complet. Acum erau un cuplu, aşa că era perfect 
normal ca Wendy să-l sărute mai întâi pe obraz, apoi - foarte 
repede - şi pe gură, atunci când intră în camera din spate a 
domnului Jackson. 

— Ea este domnişoara poliţist Gullickson, o prezentă Tim, dar 
tu poţi să-i zici Wendy. Cred că nu se supără. 

— Nu, spuse Wendy. Cum te cheamă? 

Luke se uită la Tim, care dădu uşor din cap. 

— Luke Ellis. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, Luke. la te uită ce vânătaie ai 
acolo! 

— Da, domnişoară. M-am ciocnit de ceva. 

— Da, Wendy - aşa să-mi zici. Şi ce-i cu bandajul ăla de la 
ureche? Ţi-ai zdrelit-o şi pe ea? 

Vorbele astea îl făcură să zâmbească puţin. 

— Cam aşa ceva. 

— Mi-a zis Tim că ţi-e foame, aşa că ţi-am luat un meniu de la 
fast-food-ul de pe Strada Principală. Avem cola, aripioare de pui, 
burgeri şi cartofi prăjiţi. Ce vrei? 

— Tot, răspunse Luke, făcându-i să râdă pe Tim şi pe Wendy. 

Şi amândoi se uitară uimiţi la el cum înfulecă două aripioare, 
după care un hamburger, după care aproape toţi cartofii şi, la 
sfârşit, o porţie zdravănă de orez cu lapte. Pentru că sărise 
peste masa de prânz, Tim mâncă restul aripioarelor şi bău o 
cola. 

— Mai bine? îl întrebă Tim pe Luke când terminară de mâncat. 

Luke izbucni în plâns şi nu-i răspunse. 

Wendy îl luă în braţe şi îl mângâie pe păr, încercând totodată 
să-i descâlcească şuviţele. Când suspinele lui Luke se mai 
domoliră, Tim se aşeză pe vine lângă el. 

— Îmi pare rău, murmură Luke. Îmi pare foarte, foarte rău. 

— Nu-i nimic. Înţelegem. 

— Mă simt ca şi cum aş fi înviat. Nu ştiu de ce m-ar face asta 
să plâng. 

— Cred că se numeşte „sentiment de uşurare”, zise Wendy. 

— Luke susţine că părinţii i-ar fi fost ucişi şi el a fost răpit, 
spuse Tim. 


Wendy făcu ochii mari. 

— Nu „susţin”! strigă Luke, mai să sară din fotoliul domnului 
Jackson. Asta-i adevărul! 

— Nu mi-am ales bine cuvintele. Spune-ne tu cum a fost, 
Luke. 

Băiatul se gândi puţin, după care zise: 

— Vrei să faci mai întâi ceva pentru mine? 

— Dacă pot, răspunse Tim. 

— Uită-te afară! Spune-mi dacă tipul ăla mai e aici! 

— Norbert Hollister? zâmbi Tim. l-am zis să se care. Probabil 
că acum deja îşi cumpără bilete de loterie. E convins că o să fie 
următorul milionar din Carolina de Sud. 

— Uită-te, te rog! 

Tim îi aruncă o privire lui Wendy, care ridică din umeri şi 
spuse: 

— Mă duc eu să mă uit. 

Se întoarse după un minut încruntată. 

— Uite că nu-şi ia niciun bilet de loterie. Stă pe un balansoar 
în faţa haltei şi citeşte o revistă. 

— Cred că e unul dintre „unchi”, murmură Luke. Am avut 
„unchi” din ăştia şi în Richmond şi în Wilmington. Poate şi în 
Sturbridge. Habar n-aveam că am atăt de mulţi „unchi”. 

Incercă să râdă. Hohotele lui aveau un zăngănit metalic. 

Tim se ridică şi se duse la uşă. Chiar atunci Norbert Hollister 
se sculă din balansoar şi porni agale în direcţia motelului lui 
prăpădit. Nu se uită în urmă. Tim se întoarse la Luke şi Wendy. 

— Acum chiar a plecat, băiete. 

— Poate s-a dus să-i sune, spuse Luke, lovind nervos cu 
degetul în cutia de cola. N-am să-i las să mă ia înapoi. Era să 
mor acolo! 

— Unde? vru să ştie Tim. 

— La Institut. 

— Incepe cu începutul şi spune-ne tot, îl rugă Wendy. 

lar Luke le spuse. 


11 

Când termină de povestit - după aproape o jumătate de oră şi 
încă o cutie de cola - urmară câteva clipe de tăcere profundă, 
apoi Tim şopti: 

— Imposibil! În primul rând pentru că, dacă au fost atât de 
multe răpiri, s-ar fi aflat de ele şi lumea ar fi intrat în stare de 
alertă. 

Wendy clătină din cap. 

— Ar trebui să ştii că nu-i aşa, doar ai fost poliţist. Acum 
câţiva ani s-a făcut un studiu care a demonstrat că în Statele 
Unite dispar anual cam cinci sute de mii de copii. Şocantă cifră, 
nu crezi? 

— Ştiu că cifrele sunt mari. În ultimul meu an de activitate în 
poliţia din Sarasota au dispărut de acolo aproape cinci sute de 
copii, însă mulţi dintre ei, majoritatea, s-au întors singuri acasă. 

Tim se gândea la Robert şi Roland Bilson, gemenii pe care-i 
prinsese în toiul nopţii furişându-se afară din casă ca să se ducă 
la Târgul Agricol din Dunning. 

— Dar tot mai rămân mii, zise Wendy. Zeci de mii. 

— De acord, dar câţi dintre părinţii lor sunt ucişi? 

— Nu ştiu. Şi mă îndoiesc că s-ar fi făcut vreun studiu pe tema 
asta. 

Wendy se întoarse spre Luke, care le urmărise discuţia cu 
privirea, aidoma unui spectator la un meci de tenis. Tinea mâna 
în buzunar, pe stick-ul de memorie, mângâindu-l de parcă ar fi 
fost un talisman norocos. 

— Poate, interveni el, ei fac în aşa fel încât să pară nişte 
accidente. 

Din senin, Tim şi-l imagină pe puştiul ăsta alături de Annie- 
Orfana, în cortul ei, ascultând aiureala aia de emisiune de la 
radio şi discutând amândoi despre conspirații. Discutând despre 
ei. 

— Zici că ţi-ai tăiat lobul urechii pentru că îţi implantaseră 
acolo un dispozitiv de urmărire, spuse Wendy. Chiar aşa a fost, 
Luke? Nu minţi? 

— Aşa a fost. Nu mint. 

Wendy nu mai ştia ce să spună. Se uită la Tim, rugându-l din 
priviri să continue el. 

Tim puse cutia goală de cola în punga în care fusese 
mâncarea şi unde acum nu mai erau decât ambalaje şi oase de 


pui. 

— Tu vorbeşti despre o structură secretă, care desfăşoară un 
program secret pe pământ american, şi că programul ăsta ar 
dura de foarte mulţi ani. Poate că pe vremuri aşa ceva ar fi fost 
posibil, în teorie. Însă nu şi acum, în era computerelor. Cele mai 
mari secrete ale guvernului sunt publicate pe internet de 
organizaţia aia de ticăloşi care se cheamă... 

— WikiLeaks, am auzit despre WikiLeaks, îl întrerupse Luke pe 
un ton iritat. Ştiu cât de greu e să mai păstrezi un secret în zilele 
astea şi ştiu că vi se pare o aberaţie tot ce vă spun. Pe de altă 
parte, în Al Doilea Război Mondial, nemţii au omorât şapte 
milioane de evrei în lagărele lor. Şi ţigani, şi homosexuali. 

— Dar se ştia de existenţa acelor lagăre, spuse Wendy, 
încercând să-l ia de mână. 

Luke se feri de atingerea ei. 

— Aş fi în stare să pariez pe un milion de dolari că locuitorii 
din Dennison River Bend, care-i localitatea cea mai apropiată, 
ştiu că se petrece ceva acolo. Ceva rău. Nu ştiu ce anume, 
pentru că nu vor să ştie. De ce ar vrea? Îi ţine pe linia de plutire 
şi, la urma urmei, cine i-ar crede? În fond, şi astăzi mai există 
oameni care nu cred că nemţii au ucis atât de mulţi evrei. 
Atitudinea asta se cheamă negare. Ă 

Da, îşi spuse Tim, puştiul ăsta are dreptate. Incearcă să 
ascundă ce s-a întâmplat cu adevărat folosind o poveste 
elucubrantă, însă-i clar că e extrem de inteligent. 

— Vreau să-mi dau seama dacă am înţeles bine, spuse 
Wendy. 

Vorbea cu foarte multă blândeţe. Amândoi îi vorbeau cu 
foarte multă blândeţe. Nu trebuia să fii copil-minune ca să ştii că 
aşa vorbesc oamenii cu cineva care dă senzaţia că ar avea ceva 
probleme la mansardă. Da, sigur că se simţea dezamăgit. Dar 
surprins? Nu prea. La ce se aştepta? 

— Oamenii ăia descoperă, prin nu se ştie ce metode, copii cu 
puteri telepatice şi... din alea... tele... 

— Telekinetice. Li se spune TK acelor copii. De obicei, 
talentele astea sunt destul de slabe - nici măcar cei TK-pozi nu 
sunt în stare să facă prea multe, dar doctorii de la Institut le 
dezvoltă cu „injecții pentru puncte”, aşa le zic ei, numai că 
punctele alea sunt Luminile Stasi despre care v-am spus. 
Injecţiile care provoacă apariţia luminilor trebuie să ne 


intensifice abilităţile. Poate printre ele sunt şi unele care ar 
trebui să ne facă să rezistăm mai mult. Sau... 

Nu se mai gândise la asta până acum. 

— Sau să ne împiedice să ni le dezvoltăm prea mult, pentru 
că aşa am fi un pericol pentru ei. 

— Ca un fel de vaccin? 

— S-ar putea spune şi aşa, da. 

— Inainte să te răpească, erai capabil să mişti obiectele cu 
puterea minţii. 

— Obiecte mici. 

— Şi de când te-au scufundat în bazinul ăla cu apă, când 
aproape ai văzut moartea cu ochii, ai început să poţi citi 
gândurile. 

— Puteam mai dinainte. Bazinul doar... mi-a mărit un pic 
abilitatea asta. Insă tot nu pot... 

Incepu să-şi maseze ceafa. Era greu de explicat, iar vocile lor, 
atât de scăzute şi de calme, îl călcau pe nervii deja întinşi la 
maximum. Probabil că îşi va pierde curând minţile. Oricum, cei 
doi credeau deja că e nebun. 

— Insă tot nu pot să le citesc prea bine. Niciun copil nu era 
atât de puternic, poate doar cu excepţia lui Avery. El e foarte 
tare. 

— Hai să văd dacă am priceput, spuse Tim. Răpesc copii cu 
puteri paranormale mediocre, îi îndoapă cu steroizi mintali, după 
care-i pun să omoare oameni. De exemplu, pe politicianul ăla 
care voia să candideze la funcţia de preşedinte. Mark Berkowitz. 

— Da. 

— De ce nu i-au folosit împotriva lui Bin Laden? întrebă 
Wendy. Mi s-ar fi părut o ţintă mai firească pentru un 
asemenea... un asemenea asasinat la nivel mental? 

— Nu ştiu, răspunse Luke. 

Vocea îi era sleită, iar vânătaia de pe obraz se făcea tot mai 
neagră. 

— Habar n-am cum îşi aleg ţintele. Am vorbit odată despre 
asta cu prietena mea, Kalisha. Nici ea nu ştia. 

— Dar de ce organizaţia asta secretă nu foloseşte asasini 
profesionişti? N-ar fi mai simplu? 

— Doar în filme pare simplu, zise Luke. Cred că în viaţa 
adevărată asasinii dau greş de foarte multe ori sau sunt prinşi, 
aşa cum era să se întâmple cu tipii care l-au omorât pe Bin 


Laden. 

— Hai să facem o demonstraţie, spuse Tim. Uite, eu acum mă 
gândesc la un număr. Spune-mi numărul. 

Luke încercă. Se concentră şi aşteptă să vadă punctele 
colorate, însă nu văzu nimic. 

— Nu pot. 

— Atunci, mişcă ceva. Ziceai că ăsta-i talentul tău, că din 
cauza asta te-au răpit. 

Wendy clătină din cap. Tim nu era telepat, dar ştia ce 
gândeşte. Wu-/ mai necăji. E un copil fugar tulburat şi 
dezorientat. Însă Tim era de părere că, dacă ar fi aflat ce se 
ascundea în spatele poveştii fantasmagorice a puştiului, poate 
reuşeau să îşi dea seama ce artrebui să facă în continuare. 

— Ce zici de punga aia de hârtie? Că nu mai are mâncare 
înăuntru. E uşoară şi ar trebui să poţi s-o mişti. 

Luke se uită fix la pungă. O secundă, Tim avu senzaţia că 
simte ceva, ca o adiere pe piele. Atâta tot. Punga nu se mişcă. 
Normal că nu. 

— În regulă, interveni Wendy. Cred că ajunge pentru mo... 

— Ştiu că sunteţi iubiţi, zise Luke. Asta ştiu. 

— Nu mă dai pe spate cu chestia asta, puştiule, zâmbi Tim. Ai 
văzut că m-a sărutat la venire. 

Luke se întoarse cu faţa la Wendy. 

— Pleci într-o călătorie. La sora ta, corect? 

Femeia făcu ochii mari. 

— De unde... 

— Nu te lăsa păcălită, zise Tim... dar cu tandreţe. Este o 
şmecherie veche, pe care o folosesc aşa-zişii clarvăzători. O 
presupunere bazată pe ceva informaţii pe care le-a căpătat 
înainte, deşi, trebuie să recunosc, puştiul e bun, tare bun. 

— De unde să fi avut eu vreo informaţie despre sora lui 
Wendy? întrebă Luke, dar fără să-şi facă speranţe. 

Îşi jucase cărţile una câte una şi ajunsese la ultima, dar era 
îngrozitor de obosit. În tren dormise prost şi somnul îi fusese 
bântuit de coşmaruri, mai ales coşmaruri în care se afla din nou 
în bazinul cu apă. 

— Scuză-ne puţin, spuse Tim. 

Fără să-i aştepte răspunsul, o luă de mână pe Wendy şi o 
duse lângă uşa care dădea în birou. li spuse ceva. Femeia dădu 
din cap, îşi scoase mobilul din buzunar şi ieşi. Tim se întoarse la 


Luke. 

— Cred că ar fi bine să plecăm de aici. 

În primul moment, băiatul crezu că au de gând să-l ducă la 
gară şi să-l urce în alt marfar, ca să nu mai aibă nimic de-a face 
cu el, un copil fugar, şi cu povestea lui absurdă, apoi înţelese că 
voiau să-l ducă la secţia de poliţie. 

Ei, şi ce? îşi zise el. Am ştiut mereu că acolo o să ajung. ŞI 
poate că o secţie mică e mai bună decât una mare, unde se 
ocupă de o grămadă de infractori. 

Însă mai ştiau şi că făcuse o obsesie faţă de tipul ăla, 
Hollister, iar asta nu era bine. Deocamdată nu putea decât să 
spere că nu-l minţiseră şi că Hollister era un localnic oarecare. ŞI 
probabil chiar aşa era. În fond, Institutul nu putea să aibă 
oameni chiar peste tot, nu? 

— Bine, dar mai întâi trebuie să-ţi spun ceva şi să-ţi arăt o 
chestie. 

— Dă-i drumul! spuse Tim. 

Se aplecă spre băiat, privindu-l drept în ochi. Poate că doar 
voia să facă pe plac unui nebun, îşi zise Luke, dar părea că vrea 
să-l asculte. Măcar atât. 

— Vor veni după mine dacă află că sunt aici. Probabil că vor 
avea arme, pentru că le e îngrozitor de teamă că m-ar putea 
crede cineva. 

— Am înţeles, spuse Tim, dar să ştii că avem nişte poliţişti 
tare buni, chiar dacă nu prea mulţi. Cred că eşti în siguranţă, 
Luke. 

N-ai idee cu cine te pui, îi replică băiatul în gând. 

Doar în gând, pentru că nu mai avea energie ca să încerce să- 
| convingă de adevărul spuselor sale. Wendy se întoarse şi-i făcu 
un semn din cap lui Tim, însă Luke era mult prea ameţit ca să-i 
mai pese. 

— Femeia care m-a ajutat să evadez din Institut mi-a dat două 
lucruri. Un cuţit, pe care l-am folosit ca să-mi tai urechea şi să 
scap de dispozitivul de urmărire. Şi ăsta. 

Scoase stick-ul de memorie din buzunar. 

— Nu ştiu ce e pe el, dar cred că ar trebui să te uiţi înainte de 
a lua alte măsuri. 

Şi i-l întinse lui Tim. 


12 

Rezidenţii din Jumătatea Posterioară (mai bine zis, din 
jumătatea anterioară a Jumătăţii Posterioară, adică cei 
optsprezece copii din Grădina de Zarzavaturi care rămaseră în 
spatele uşii zăvărâte, bâzâind mai departe) primiră o pauză de 
douăzeci de minute înainte de film. Jimmy Cullum se împletici ca 
un zombi înapoi în cameră, sperând că o să-l mai lase durerea 
de cap. Hal, Donna şi Len rămaseră în cantină - băieţii 
holbându-se la desertul (budincă de ciocolată primiseră în seara 
asta) pe jumătate mâncat, iar Donna contemplând o ţigară 
fumegândă şi dând senzaţia că uitase cum să o fumeze. 

Kalisha, Nick, George, Avery şi Helen se duseră în sala cu 
mobilă ieftină şi cu televizor vechi. La televizorul ăla nu se 
dădeau decât seriale antice şi de demult - Ce vrăji a mai făcut 
nevasta mea şi Zile fericite. Katie Givens era acolo. Nu se uită 
la ei, ci rămase cu ochii aţintiţi asupra ecranului negru al 
televizorului. Spre marea mirare a Kalishei, li se alătură şi Iris, 
care arăta mult mai bine azi, parcă mai conectată la realitate. 

Kalisha se gândea şi se gândea bine, pentru că şi ea îşi 
simţea mintea mult mai clară astăzi. Faptul că o ajutaseră pe 
Helen să scape cât de cât de durerea de cap - în fine, Avery 
fusese motorul, dar puseseră toţi umărul - o ajutase şi pe ea. Şi 
pe Nicky. Şi pe George. Era evident. 

Să punem stăpânire pe locul ăsta. 

Indrăzneaţă şi minunată idee, dar care ridica unele întrebări. 
Cea mai evidentă era cum anume să o facă, din moment ce în 
fiecare tură erau cel puţin câte doisprezece îngrijitori şi mai 
mulţi în zilele când se dădeau filme. A doua întrebare era de ce 
nu se gândiseră mai devreme la asta. 

Eu m-am gândit, îi spuse Nicky... stai puţin, oare vocea lui 
interioară devenise mai puternică? Parcă da, îşi spuse Kalisha, 
gândindu-se că Avery avusese un rol în asta. Pentru că acum 
era mai puternic. 

M-am gândit la asta încă de când m-au adus aici. 

Doar atât reuşi să-i transmită minţii ei mintea lui Nicky, aşa că 
băiatul îi şopti restul la ureche: 

— Ţii minte? Eu eram răzvrătitul de serviciu. 

Da. Aşa era Nicky, băiatul cu ochi negri şi cu gura mereu 


1% „Happy Days” - serial din anii '70 (n. tr.). 


învineţită de la loviturile primite. 

— Nu suntem suficient de puternici, murmură el. Nici măcar 
după ce vedem luminile, tot nu avem destulă putere. 

În tot acest timp, Avery o privea pe Kalisha cu un soi de 
speranţă disperată. Îi transmitea multe gânduri, deşi nu ar fi fost 
nevoie. Ochii lui spuneau totul. Astea sunt piesele, Sha. Sunt 
convins că sunt toate. Ajută-mă să le asamblez. Ajută-mă să 
construiesc un castel în care să fim în siguranță, cel puţin pentru 
o perioadă. 

Kalisha îşi aduse aminte de autocolantul vechi şi decolorat de 
pe bara de protecţie a Subarului mamei ei. Sub chipul lui Hillary 
Clinton scria ÎMPREUNĂ SUNTEM MAI PUTERNICI. Fireşte că 
sloganul ăsta se aplica în Jumătatea Posterioară. Acesta era 
motivul pentru care ei puteau călători mii de kilometri doar cu 
puterea minţii, câteodată chiar în celălalt capăt al lumii, ca să se 
conecteze cu oamenii din filme. Dacă ei cinci (hai, şase, dacă 
vor reuşi să domolească durerea de cap a lui Iris aşa cum o 
domoliseră pe a lui Helen) ar putea să-şi unească minţile şi să 
creeze o forţă de nestăpânit, ca un fel de îmbinare a minţilor de 
tip Vulcanian, ca în Star Trek, oare atunci nu ar reuşi să se 
răzvrătească şi să preia controlul asupra Jumătăţii Posterioare? 

— Foarte bună idee, zise George, strângând-o uşor de mână, 
dar nu prea cred. Poate o să-i zăpăcim puţin, poate o să-i 
speriem rău de tot, dar nu uitaţi că au bastoanele alea cu 
electroşocuri şi, dacă ne nimeresc, se duce naibii tot planul 
nostru. 

Kalisha nu voia să-i dea dreptate, dar îi zise că s-ar putea să 
nu se înşele. 

Avery: Luăm lucrurile pe rând. 

Iris (cu voce tare): 

— Nu aud ce gândiţi. Mi se pare că ziceţi ceva, dar mă doare 
rău de tot capul. _ 

Avery: Să încercăm s-o ajutăm. Impreună. 

Kalisha se uită la Nick. Nick făcu un semn din cap, apoi 
Kalisha se uită la George. George ridică din umeri, apoi dădu şi 
el din cap. 

Avery îi conduse în capul lui lris Stanhope, aşa cum îşi 
conduce un explorator echipa într-o peşteră. Buretele din 
mintea fetei era foarte mare. Lui Avery i se părea că are 
culoarea sângelui. Tuturor li se părea că are culoarea sângelui. 


Se aşezară în jurul lui şi începură să împingă. Parcă buretele 
cedă puţin... şi încă puţin... iar apoi se blocă, opunându-le 
rezistenţă. George bătu primul în retragere, apoi Helen (care 
oricum nu făcuse mare lucru), apoi Nick şi Kalisha. Avery mai 
dădu cu mintea un şut furios în buretele-migrenă şi renunţă şi 
el. 

— Ţi-e mai bine, Iris? întrebă Kalisha, fără prea multe 
speranţe. 

— Cu ce? 

Era Katie Givens, care se apropiase de ei. 

— Cu durerea de cap, spuse Iris. Da, parcă m-a mai lăsat un 
pic. 

li zâmbi lui Katie şi, o clipă, copiii o văzură din nou pe fata 
care câştigase concursul de ortografie din Abilene. 

Katie se întoarse iar cu faţa la televizor. 

— Unde-s Richie Cunningham şi Fonz!:%? întrebă ea, începând 
să-şi frece tâmplele. Păcat că nu m-a lăsat şi pe mine durerea. 
Cred că o să-mi explodeze capul. 

Vedeți care-i problema? le spuse George în gând celorlalţi. 

Kalisha o vedea. Da, erau mai puternici împreună, însă nu 
suficient. Aşa cum nici Hillary Clinton nu fusese când candidase 
la preşedinţie în urmă cu câţiva ani, deoarece contracandidatul 
ei şi susţinătorii lui foloseau politica aşa cum îngrijitorii de aici îşi 
foloseau bastoanele cu electroşocuri. 

— Pe mine m-a ajutat, interveni Helen. Mi-a dispărut aproape 
de tot durerea. Mare minune! 

— Stai liniştită! îi zise Nicky, înspăimântând-o pe Kalisha cu 
tonul lui înfrânt. O să te apuce din nou. 

In încăpere intră Corinne, îngrijitoarea căreia îi plăcea să bată 
copiii. Ţinea o mână pe bastonul de la centură, de parcă ar fi 
simţit un pericol. Poate chiar simte, îşi spuse Kalisha, dar nu ştie 
despre ce e vorba. 

— Poftiţi la cinema! le zise. Hai, mucoşilor, mişcaţi-vă mai 
repede! 


107 personaje din serialul „Happy Days” (n. tr.). 


13 

Doi îngrijitori, Jake şi Phil (adică Şarpele şi, respectiv, Pilulă) 
stăteau în faţa uşilor deschise ale sălii de proiecţie. Fiecare 
dintre ei ţinea în mână câte un coş. Când intrau, copiii erau 
obligaţi să-şi lase ţigările şi chibriturile (brichetele erau interzise 
în Jumătatea Posterioară) în coşurile acelea. Le puteau lua 
înapoi după terminarea filmelor... presupunând că mai ţineau 
minte că le avuseseră. Hal, Donna şi Len se aşezară pe ultimul 
rând, cu ochii la ecranul gol. Katie Givens preferă să stea pe 
rândul din mijloc, lângă Jimmy Cullum, care se scobea apatic în 
nas. 

Kalisha, Nick, George, Helen, Iris şi Avery se aşezară în primul 
rând. 

— Vă urăm o seară distractivă! spuse tare Nicky, imitând un 
crainic. Cel mai bun film al acestui an, câştigător al Premiului 
Oscar la categoria Cel Mai de Căcat Documentar... 

Phil-Pilulă îl plesni peste ceafă. 

— Gura, boule! Vizionare plăcută! 

Şi ieşi din sală. Luminile se stinseră şi pe ecran apăru doctorul 
Hendricks. Kalisha simţi că i se usucă gura doar la vederea 
băţului neaprins de artificii. 

li scăpa ceva. O piesă esenţială din castelul lui Avery. Nu, nu 
o pierduse, dar pur şi simplu nu o vedea. 

Mai puternici impreună, dar nu suficient. N-am fi nici dacă ni 
s-ar alătura şi cei deveniți aproape legume, cum sunt acum 
Jimmy şi Hal şi Donna. Dar am putea să fim. Pentru că suntem în 
serile când bățul este aprins. Când băţul de artificii este aprins, 
suntem de neînvins. Deci, ce-mi scapă? 

— Bine aţi venit, fetiţe şi băieţi! spunea acum doctorul 
Hendricks. Vă mulţumim pentru ajutorul pe care ni-l oferiţi! Hai 
să începem cu ceva vesel, vreţi? Noi ne vedem mai târziu. 

Mişcă de câteva ori băţul neaprins de artificii şi le făcu cu 
ochiul. Kalisha simţi că-i vine să vomite. 

Dacă putem călători cu gândul până în celălalt capăt al lumii, 
de ce n-am putea... 

Aproape îşi dăduse seama, dar chiar atunci ţipă Katie, însă nu 
de durere, ci de bucurie. 

— Road Runner! Cel mai tare! 

Şi începu să cânte, pe jumătate în falset, pe jumătate 
zbierând, perforând timpanele celor din jur: 


— Road Runner, Road Runner, coiotul fuge după TINE! Road 
Runner, Road Runner, de te prinde, n-o să-ţi fie BINE! 

— Ciocu' mic, Kates! îi ceru George pe un ton destul de 
politicos. 

Şi, în timp ce struţul Road Runner striga biiip-biiip, alergând 
pe autostrada pustie din deşert, iar Wile E. Coyote se uita la el şi 
vedea friptura de Ziua Recunoștinței, Kalisha simţi cum îi zboară 
cu totul din minte amănuntul acela pe care se străduise să-l 
descopere. 

După ce Wile E. Coyote a fost din nou învins, iar desenul 
animat s-a terminat, pe ecran apăru un bărbat îmbrăcat în 
costum. Kalisha bănuia că era un om de afaceri şi poate că era - 
într-un fel -, dar nu cu asta se lăuda el. De fapt, era predicator, 
pentru că atunci când camera de filmat se îndepărtă, în spatele 
lui vedeai o cruce mare şi veche, conturată cu becuri roşii. Când 
camera de filmat se retrase şi mai mult, vedeai o arenă sau 
poate un teren de sport, cu mii de oameni, care se ridicară în 
picioare - unii fluturând mâinile în aer, alţii fluturând Bibliile. 

La început, a fost o predică obişnuită, cu capitole şi versete 
din Biblie, dar apoi bărbatul se apucă să peroreze despre 
decăderea ţării din cauza OPl-o-idelor şi a prea-CURV-iei, după 
care se lansă într-un torent de critici la adresa politicienilor şi 
judecătorilor; şi mai spuse că America era ca un oraş strălucitor 
de pe culmea unui deal, dar că necredincioşii aruncau în el cu 
noroi. Tocmai începuse să vorbească despre cum locuitorii 
Samariei îşi pierduseră minţile din cauza vrăjilor (Kalishei nu-i 
era deloc clar ce legătură avea Samaria cu America), dar chiar 
atunci apărură punctele colorate. Multe şi pulsând. Şi se auzi şi 
bâzâitul. Kalisha avea senzaţia că-l simte şi în firişoarele de păr 
din nas. 

Când punctele dispărură, copiii îl văzură pe predicator 
urcându-se într-un avion împreună cu o femeie, probabil 
doamna Predicator, şi punctele reveniră, iar băzâitul se auzea 
când mai tare, când mai încet. Kalisha auzi în minte câteva 
dintre cuvintele pe care i le transmitea Avery. Parcă e; // văd sau 
cam aşa ceva. 

Cine ce vede? 

Avery nu-i răspunse, probabil îl captivase filmul, pentru că 
ăsta era efectul Luminilor Stasi: te făceau să uiţi de tine. 
Predicatorul vorbea acum din nou, făcea spume la gură - acum 


de pe platforma unui camion şi folosind un megafon, iar pe 
indicatoarele rutiere scria HOUSTON VĂ IUBEŞTE şi DOMNUL I-A 
DAT LUI NOE CURCUBEUL şi EVANGHELIA DUPĂ IOAN 3:16. Apoi 
iar punctele. Şi băzâitul. Câteva dintre scaunele neocupate 
începură să se mişte singure, ca nişte jaluzele într-o tornadă. 
Uşile de la sala de proiecţie se deschiseră brusc. Şarpele-Jake şi 
Phil-Pilulă le închiseră la loc, trântindu-le cu toată forţa. 

Acum predicatorul se afla într-un fel de adăpost pentru 
oamenii străzii. Purta un şorţ de bucătar şi amesteca într-un 
cazan cu sos pentru spaghete. Soţia era alături de el şi amândoi 
zâmbeau larg. De data asta, Kalisha îl auzi pe Nick: Zâmbiţi, uite 
cum zboară păsărica! Kalisha îşi dădea vag seama că i se 
ridicase tot părul în cap, de parcă ar fi fost subiectul unui 
experiment care folosea curent electric. 

Puncte. Băzâit. 

In secvenţa următoare, predicatorul era într-o emisiune de 
televiziune, împreună cu alţi indivizi. Unul dintre aceştia îl acuza 
că foloseşte cuvinte mari, pe care cu siguranţă Lukey le-ar fi 
înţeles... iar predicatorul râdea, de parcă era cea mai bună 
glumă pe care o auzise vreodată. Avea un râs molipsitor. Un râs 
care te făcea şi pe tine să râzi, dacă nu cumva îţi pierdeai 
minţile şi din cauza asta te apucase râsul. 

Puncte. Bâzâit. 

De fiecare dată când reveneau, Luminile Stasi păreau şi mai 
strălucitoare şi de fiecare dată păreau să intre şi mai adânc în 
capul Kalishei. În starea ei actuală, i se păreau fascinante toate 
secvențele filmului, pentru că aveau un fel de manete. La 
momentul potrivit - poate mâine-seară, poate poimâine -, copiii 
din Jumătatea Posterioară le vor acţiona. 

— Nu-mi place, şopti înspăimântată Helen. Când se termină? 

Predicatorul în faţa unei vile mari şi arătoase, în care se 
desfăşura o petrecere. Predicatorul într-o coloană de maşini. 
Predicatorul la un grătar în aer liber, iar pe clădirile din spatele 
lui fluturau steaguri ale Americii. Oamenii mâncau cârnaţi şi felii 
mari de pizza. El vorbea despre pervertirea ordinii fireşti a 
lucrurilor, ordine lăsată de Dumnezeu... dar chiar atunci a fost 
întrerupt şi de vocea doctorului Hendricks: 

— Acesta este Paul Westin, copii. Locuieşte în Deerfield, 
Indiana. Paul Westin, din Deerfield, Indiana. Paul Westin. 
Deerfield, Indiana. Rămâneţi alături de mine, fetiţe şi băieţi! 


Pentru că oricum nu aveau încotro şi pentru că aşa se va 
termina odată cu punctele colorate şi cu bâzâitul, dar mai ales 
pentru că erau realmente captivați, cei zece copii din sala de 
proiecţie începură să îngâne cuvintele lui Hendricks. La fel făcea 
şi Kalisha. Nu ştia ce simt ceilalţi, dar pentru ea aceasta era cea 
mai nasoală parte a serilor cu vizionări şi nu-i plăcea deloc că se 
simţea bine. Nu-i plăcea deloc senzaţia că va trebui să acţioneze 
o manetă. De fapt, abia aştepta s-o facă! Parcă era marioneta 
unui ventriloc, iar ventrilocul era nenorocitul ăla de doctor. 

— Paul Westin, Deerfield, Indiana! Paul Westin, Deerfield, 
Indiana! PAUL WESTIN, DEERFIELD, INDIANA! 

Doctorul Hendricks reapăru pe ecran, cu acelaşi zâmbet larg 
pe buze, cu acelaşi băț neaprins de artificii în mână. 

— Exact! Paul Westin, Deerfield, Indiana. Mulţumesc, copii. 
Noapte bună! Ne vedem mâine! 

Luminile Stasi reveniră pentru ultima oară, pulsând şi rotindu- 
se şi făcând spirale. Kalisha scrâşni din dinţi şi le aşteptă să 
dispară. Avea senzaţia că este o capsulă spaţială minusculă, 
care intrase într-o furtună de asteroizi uriaşi, iar bâzâitul era mai 
puternic ca oricând, dar, chiar în clipa în care dispărură 
punctele, se opri brusc şi el, de parcă amplificatorul fusese scos 
din priză. 

Ei îl văd, spusese Avery. Care era piesa lipsă? Şi, în fond, cine 
erau ei? 

Se aprinseră luminile în sala de proiecţie. Se deschiseră uşile. 
Şarpele-jake o deschise pe una, Phil-Pilulă, pe cealaltă. 
Majoritatea copiilor ieşiră, numai Donna, Len, Hal şi Jimmy 
rămaseră pe locurile lor. Poate vor rămâne acolo, ţepeni ca nişte 
momâi, până îngrijitorii aveau să-i gonească în camerele lor; şi 
unul sau doi dintre ei - poate chiar toţi patru - vor ajunge în 
Grădina de Zarzavaturi după spectacolul de a doua zi. Marele 
spectacol, în care aveau să-i facă predicatorului tot ce li se 
cerea să-i facă. 

Mai aveau voie să rămână încă o jumătate de oră în sala 
mare, înainte de a fi încuiaţi în camerele lor. Kalisha o apucă 
într-acolo. George, Nicky şi Avery se luară după ea. După câteva 
minute, intră şi Helen, care se aşeză imediat pe jos, cu ţigara 
neaprinsă în mână şi cu părul atârnându-i în ochi. Iris şi Katie 
apărură ultimele. 

— M-a mai lăsat durerea de cap, îi anunţă Katie. 


Da, îşi zise Kalisha. Durerile de cap se mai domolesc după 
filme... însă nu pentru multă vreme, ba chiar dimpotrivă - starea 
asta vagă de bine durează din ce în ce mai puțin. 

— O altă seară de pomină la film, mormăi George. 

— În regulă, copii, ce am învăţat noi din toată chestia asta? îi 
întrebă Nicky. Că există cineva, undeva, care nu-l înghite pe 
pastorul Paul Westin, din Deerfield, Indiana. 

Kalisha mimă că trebuie să-şi pună lacăt la gură şi se uită 
spre tavan. Microfoane, îi transmise ea lui Nicky. A; grijă ce spui. 

Nick îşi lipi arătătorul de tâmplă şi se prefăcu că se împuşcă. 
Ceilalţi copii zâmbiră. Mâine nu va mai fi la fel, îşi spuse Kalisha. 
Mâine nu va mai zâmbi nimeni. După proiecția de mâine, 
doctorul Hendricks îşi va aprinde băţul de artificii şi bâzâitul va 
atinge nivelul zgomotelor albe. Manetele vor fi acţionate. Va 
urma o perioadă, deopotrivă sublimă şi oribilă, când le va 
dispărea complet durerea de cap. In loc de cincisprezece sau 
douăzeci de minute de uşurare binecuvântată, ar putea să aibă 
parte de şase până la opt ore fără durere şi undeva, Paul 
Westin, din Deerfield, Indiana, va face un gest care ori îi va 
schimba viaţa, ori îi va pune capăt, însă pentru copiii din 
Jumătatea Posterioară viaţa va merge mai departe... dacă 
puteai s-o numeşti „viaţă”. Durerile de cap vor reveni, mult mai 
atroce de fiecare dată, până când, în loc să audă doar bâzâitul, 
vor deveni parte a lui. Vor deveni nişte... 

Legume! 

Vocea lui Avery. Doar el avea o atât de mare putere a 
gândului. Parcă se afla în capul ei. Aşa merge treaba, Sha! 
Pentru că ei... 

— Ei îl văd, şopti Kalisha. 

Bingo! Uite piesa lipsă. Îşi lipi podul palmelor de frunte, dar nu 
pentru că ar fi apucat-o din nou durerea de cap, ci pentru că 
totul i se părea acum atât de limpede, atât de minunat. Strânse 
în mână umărul slab al lui Avery. 

Copiii ăia ajunşi nişte legume văd ce vedem şi noi. Altminteri 
de ce i-ar mai ţine? 

Nicky o luă pe Kalisha de după umeri şi îi şopti la ureche, 
făcând-o să se înfioare: 

— Despre ce vorbeşti? Au minţile făcute terci, aşa cum o să le 
avem şi noi în curând. 

Avery: Asta-i face mai puternici. Nu mai există nimic altceva. 


Ei sunt bateria. Noi nu suntem decât... 

— Comutatorul, şopti Kalisha. Cheia din contact. 

Avery dădu din cap. 

— Trebuie să ne folosim de ei. 

Când? Vocea gândurilor lui Helen Simms suna ca a unei fetiţe 
foarte mici şi foarte speriate. Trebuie să fie foarte repede, că nu 
pot să mai suport. 

— Nimeni nu mai poate, zise George. Plus că scorpia aia... 

Kalisha îl avertiză făcându-i un semn cu capul, iar George 
continuă telepatic. Nu că s-ar fi priceput prea bine, cel puţin nu 
încă, dar Kalisha înţelese ideea. Toţi o înţeleseră. Scorpia aia de 
madam Sigsby se concentra acum doar asupra prinderii lui 
Luke. La fel şi Stackhouse. La fel toţi angajaţii Institutului, 
pentru că aflaseră toţi de evadarea lui şi ştiau prea bine cât de 
nasol le-ar fi dacă el ar vorbi. Inseamnă că aceasta era şansa 
lor, câtă vreme toţi erau speriaţi şi cu minţile în altă parte. Nu 
vor mai avea niciodată o ocazie atât de bună. 

Nicky schiţă un zâmbet. Acum ori niciodată. 

— Cum? întrebă Iris. Cum am putea? 

Avery: Cred că ştiu cum, dar avem nevoie de Hal, Donna şi 
Len. 

— Sigur? îl întrebă Kalisha. 

Apoi cu gândul: Sunt aproape duşi de tot cu capul. 

— li aduc eu, spuse Nicky, ridicându-se. 

Continua să zâmbească. Avester are dreptate. Avem nevoie 
de tot ajutorul pe care-l putem găsi. 

Kalisha îşi dădu seama că vocea mentală a băiatului părea 
mai sonoră decât cea reală, dar oare asta nu depindea de felul 
în care o recepționa ea - cu urechea sau cu mintea? 

Are legătură şi cu una, şi cu cealaltă, spuse Avery, începând şi 
el să zâmbească. Pentru că este vorba de viețile noastre. 

Corect, îşi spuse Kalisha. O făceau pentru ei, despre vieţile lor 
era vorba. Nu trebuiau să fie nişte manechine tembele de pe 
genunchiul unui ventriloc. Cât de simplu era - şi tocmai asta era 
revelaţia: ce faci pentru tine însuţi îţi dă putere. 


14 

Pe când Avery - ud până la piele şi dârdâind de frig - era dus 
prin galeria care conecta Jumătatea Anterioară de cea 
Posterioară, avionul Challenger al Institutului (940NF scria pe 
coada lui şi MAINE PAPER INDUSTRIES pe fuzelaj) decola din 
Erie, Pennsylvania, cu toată trupa de comando la bord. În timp 
ce avionul atingea altitudinea de croazieră şi se îndrepta spre 
orăşelul Alcolu, Tim Jamieson şi Wendy Gullickson îl conduceau 
pe Luke Ellis în secţia de poliţie a Comitatului Fairlee. 

Diferite angrenaje ale aceluiaşi mecanism. 

— El este Luke Ellis, spuse Tim. Luke, ţi-i prezint pe domnii 
poliţişti Faraday şi Wicklow. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, spuse Luke pe un ton care 
sugera contrariul. 

Bill Wicklow se uită atent la chipul învineţit al băiatului şi la 
urechea lui bandajată. 

— Cum arată celălalt tip? 

— E o poveste lungă, interveni Wendy, înainte ca Luke să 
poată răspunde. Unde-i şeriful John? 

— În Dunning, zise Bill. Maică-sa e internată în azilul de 
bătrâni de acolo. Suferă de... înţelegeţi voi. 

Şi îşi atinse tâmpla. 

— A spus că o să se întoarcă până la cinci, dar dacă biata 
femeie are o zi mai bună şi îl recunoaşte, s-ar putea să rămână 
la cină. 

Îi aruncă o privire băiatului epuizat, cu haine murdare şi 
zdrenţuite. Situaţia lui nu ar fi fost mai clară nici dacă ar fi 
purtat o pancartă pe care să scrie FUGAR. 

— E o urgenţă? 

— Bună întrebare! spuse Tim. Tag, ai făcut rost de informaţiile 
alea pe care ţi le-a cerut Wendy? 

— Da, răspunse celălalt poliţist - Faraday era numele lui de 
familie. Haide să vorbim între patru ochi în biroul şerifului! 

— Nu-i nevoie, zise Tim. Nu cred că o să-mi spui ceva ce Luke 
să nu ştie deja. 

— Eşti sigur? 

Tim se uită la Wendy, care dădu din cap. Tim se uită la Luke, 
care ridică din umeri. 

— Sunt. 

— În regulă. Părinţii băiatului, Herbert şi Eileen Ellis, au fost 


găsiţi morţi în dormitorul din casa lor în urmă cu aproximativ 
şapte săptămâni. Au fost împuşcaţi. 

Luke avea sentimentul că trăieşte o experiență 
extracorporală. Nu, nu reveniseră punctele colorate, însă aşa se 
simţea de câte ori reveneau. Făcu doi paşi împleticiţi până la 
scaunul rotativ al dispecerului şi se prăbuşi pe el. Scaunul o luă 
înapoi şi s-ar fi răsturnat - cu tot cu Luke - dacă nu s-ar fi proptit 
în perete. 

— Te-ai lovit, Luke? se impacientă Wendy. 

— Nu. Cretinii ăia de la Institut - doctorul Hendricks şi 
doamna Sigsby şi îngrijitorii - mi-au zis că ai mei sunt bine, dar 
am ştiut că erau morţi încă de dinainte să caut ştirile pe 
computer. Ştiam că aşa este, dar tot... mă doare. 

— Ai avut un computer acolo? se miră Wendy. 

— Da. Pentru jocuri sau clipuri muzicale de pe YouTube. 
Chestii neimportante. Credeau că au reuşit să blocheze site-urile 
de ştiri, numai că eu ştiu o metodă mai ocolită prin care să pot 
intra pe ele. M-ar fi prins, dacă mi-ar fi monitorizat activitatea, 
dar au fost... nu ştiu... prea leneşi... prea nepăsători. Prea 
aroganţi. Altminteri nu aş fi reuşit să fug. 

— Despre ce naiba vorbeşte puştiul ăsta? vru să ştie polițistul 
Wicklow. 

Tim clătină din cap. Era atent la Tag. 

— Spune-mi că n-ai obținut informația asta de la poliția din 
Minneapolis. 

— Nu. Mi-ai zis să nu-i întreb. Şeriful John este cel care va 
decide când şi pe cine să contacteze. Aşa merg treburile la noi, 
dar Google mi-a spus tot ce voiam să aflu. 

Şi îi aruncă lui Luke o privire ce părea a spune Eşti piază rea, 
puştiule! 

— Băiatul ăsta e trecut în baza de date a Centrului Naţional 
de Copii Dispăruţi şi Abuzaţi şi sunt o mulţime de articole despre 
el în Star Tribune şi în Pioneer Press. Prima publicaţie e din 
Minneapolis, a doua din St. Paul, dar amândouă susţin că ar fi 
extrem de inteligent. Un copil-minune. 

— Aşa mi se pare şi mie, interveni Bill. Foloseşte cuvinte din 
alea, simandicoase. 

Sunt chiar aici, se revoltă gândul lui Luke. Nu mai vorbiti 
despre mine la persoana a treia. 

— Poliţia nu-l consideră suspect, spuse Tag, cel puţin nu în 


informaţiile pe care le dau ziarelor, dar este evident că ar vrea 
să-l interogheze. 

Luke nu se mai putu abţine: 

— Normal că ar vrea. Probabil că prima întrebare pe care mi- 
ar pune-o ar fi „De unde ai avut arma, băiete?” 

— Tu i-ai omorât? îl întrebă Bill pe un ton nepăsător, de parcă 
nici că l-ar fi interesat. Spune adevărul fiule! O să scapi de multe 
belele dacă-l spui. 

— Nu. Îmi iubesc părinţii. l-au omorât hoţii care au venit să 
mă fure pe mine, dar nu m-au vrut pentru că am obţinut o mie 
cinci sute optzeci de puncte la examenul de bacalaureat sau 
pentru că pot să rezolv în minte ecuaţii foarte complicate, sau 
pentru că ştiu că Hart Crane!% s-a sinucis aruncându-se dintr-o 
barcă în apele Golfului Mexic. Mi-au omorât părinţii şi m-au răpit 
pentru că uneori sunt capabil să sting o lumânare doar privind-o 
sau pot să răstorn de pe masă o tavă de pizza. O tavă goală, 
pentru că una plină nici n-aş putea să clintesc din loc. 

Se uită la Tim şi Wendy şi râse amar: 

— Pe chestia asta aş putea să mă angajez la circ. 

— Mie nu mi se pare nimic amuzant, se încruntă Tag. 

— Nici mie, spuse Luke, dar uneori mă apucă râsul şi am râs 
mult cu prietenii mei, Kalisha şi Nick, chiar dacă situaţia era 
foarte nasoală. Plus că a fost o vară lungă. 

Acum nu mai râse, ci doar zâmbi. 

— Nici nu vă puteţi imagina cât de lungă. 

— Mi se pare că ar cam trebui să te odihneşti puţin, spuse 
Tim. Ai pe cineva în celule, Tag? 

— Nu. 

— Bine, atunci, hai să... 

Luke făcu un pas în spate - teama i se citea pe chip. 

— În niciun caz. Pentru nimic în lume! 

Tim ridică mâinile. 

— Nu te închide nimeni acolo! Lăsăm uşa deschisă. 

— Nu! Vă rog, nu faceţi asta! Vă implor, nu mă obligaţi să 
intru într-o celulă! 

Teama se transformase în groază şi, pentru prima oară, Tim 
începu să creadă că măcar o parte din povestea puştiului era 
adevărată. Toate chestiile alea cu paranormalul erau nişte 
tâmpenii, bineînţeles că erau, însă el mai văzuse şi înainte ce 


1% Hart Crane (1899-1932) - poet american (n. tr.). 


vedea acum: privirea şi comportamentul de copil abuzat. 

— Bine, bine, dar poate vrei să te întinzi puţin pe canapeaua 
din sala de aşteptare, interveni Wendy. E cam desfundată, dar 
n-o să te simţi prea rău acolo. Şi eu m-am odihnit pe ea de mai 
multe ori. 

Tim n-o văzuse niciodată pe canapeaua aia, dar puştiul păru 
s-o creadă. 

— Bine, mă culc puţin. Domnule Jamieson... Tim... n-ai pierdut 
stick-ul, nu? 

Tim îl scoase din buzunarul de la piept şi i-l arătă: 

— Aici e. 

— Bine, spuse băiatul, îndreptându-se către canapea. Aş vrea 
să-l verifici pe acel domn Hollister. Sunt aproape sigur că e unul 
dintre „unchi”. 

Tag şi Bill se uitară nedumeriţi la Tim, care clătină din cap. 

— Sunt tipii ăia care mă caută, le explică Luke. Susţin că mi-ar 
fi unchi sau poate veri ori prieteni de familie. 

Observă că cei doi poliţişti îşi dădeau ochii peste cap şi zâmbi 
- zâmbetul lui era deopotrivă obosit şi prietenos. 

— Mda, îmi imaginez ce credeţi. 

— Fii bună, Wendy, du-i pe domnii poliţişti în biroul şerifului 
John şi pune-i la curent. Spune-le ce ne-a povestit Luke. Eu 
rămân aici. 

— Normal că rămâi, zise Tag, pentru că, până nu capeţi 
insigna, rămâi doar tipul din patrula de noapte. 

— Am înţeles. 

— Ce-i pe stick-ul ăla? întrebă Bill. 

— Nu ştiu. O să vedem împreună când ajunge şeriful. 

Wendy îi conduse pe cei doi poliţişti în biroul lui Ashworth şi 
închise uşa. Tim le auzi vocile înăbuşite. La ora asta ar fi trebuit 
să doarmă, însă de multă vreme nu se mai simţise atât de treaz. 
Poate de când plecase din poliţia din Sarasota. Voia să afle cine 
era cu adevărat băiatul din spatele acelei poveşti bizare, unde 
fusese şi ce anume păţise. 

Işi luă o cafea de la aparatul din colţ. Era tare, dar băubilă, nu 
atât de rea cât avea să fie pe la ora zece, când obişnuia să ia o 
pauză şi să treacă pe aici. Se întoarse la biroul dispecerului. 
Băiatul dormea profund sau se prefăcea al naibii de bine că 
doarme. Fără să-şi fi propus dinainte asta, puse mâna pe 
dosarul în care se aflau date despre toate activităţile comerciale 


din DuPray şi sună la motel. Nu-i răspunse nimeni. Deci Hollister 
nu se întorsese în văgăuna lui, ceea ce, fireşte, nu însemna 
absolut nimic. 

Închise telefonul, scoase stick-ul de memorie din buzunar şi 
se uită la el. Probabil că nici chestia asta nu însemna nimic, dar, 
după cum subliniase apăsat Tag Faraday, decizia aparţinea 
şerifului Ashworth. 

Până când se va întoarce şeful cel mare, cel mai bine era să 
lase puştiul să doarmă. Dacă străbătuse toată distanţa din 
Maine şi până acolo într-un vagon de marfă, avea mare nevoie 
de somn. 


15 

Avionul Challanger în care se aflau unsprezece pasageri - 
doamna Sigsby, Tony Fizzale, Winona Briggs, doctorul Evans şi 
membrii echipelor Ruby Red şi Opal - ateriză în Alcolu la ora 
cinci şi un sfert. Cei unsprezece alcătuiau acum echipa Gold - 
sub acest nume îi vor raporta lui Stackhouse, rămas la Institut. 
Doamna Sigsby cobori prima din avion. La bordul lui rămaseră 
Denny Williams (din Ruby Red) şi Louis Grant (din echipa Opal), 
care trebuiau să se ocupe de echipamentele speciale ale echipei 
Gold. În ciuda căldurii cumplite, doamna Sigsby rămase pe pistă 
şi sună la telefonul fix din biroul ei. li răspunse Rosalind, care-i 
făcu imediat legătura cu Stackhouse. 

— Ai vreo... începu ea şi se întrerupse. 

Pe lângă ea treceau pilotul şi copilotul. Muţi amândoi. Unul 
fusese în Forţele Aeriene, celălalt, în Garda Naţională Aeriană, şi 
parcă erau doi nazişti din serialul acela de demult, Eroii lui 
Hogan: nu vedeau nimic, nu auzeau nimic. Misiunea lor se 
rezuma doar la transportul pasagerilor la destinaţie. 

După ce se îndepărtară de ea, doamna Sigsby îl întrebă pe 
Stackhouse dacă primise vreo veste de la omul lor din DuPray. 

— Am primit. Ellis a pretins că a făcut buba când a sărit din 
tren. Cică a dat cu capul într-un stâlp. Am fi scăpat de multe 
probleme dacă ar fi făcut un hematom subdural care să-l 
omoare pe loc, dar tipul ăsta al nostru, Hollister, spune că nici 
măcar n-a leşinat. Şi mai spune că un individ de pe un stivuitor 
l-a văzut pe Ellis, l-a dus într-o cămăruţă din clădirea haltei şi a 
sunat la vraciul din localitate. Asta a apărut repede, după aia a 
venit şi o polițistă. Poliţista şi tipul de pe stivuitor l-au dus pe 
băiatul nostru la secţia de poliţie. Cică i se bandajase urechea în 
care avusese dispozitivul de urmărire. 

Din avion coborâră acum Denny şi Louis Grant, cărând 
împreună o ladă lungă, din oţel. Intrară cu ea în clădirea micuță 
a aeroportului. 

Doamna Sigsby oftă: 

— Mă rog, ar fi trebuit să ne aşteptăm la asta. De fapt, ne-am 
şi aşteptat. E vorba despre un oraş mic, da? Cu puţini poliţişti? 

— În mijlocul pustietăţii, confirmă Stackhouse. Chestie care-i 
în folosul nostru. Şi mai am veşti bune! Tipul nostru zice că 
şeriful are o camionetă Titan, de culoare argintie, şi că nu a 
văzut-o nici în faţa secţiei şi nici în parcarea din spate, rezervată 


pentru angajaţii municipalităţii, aşa că Hollister s-a dus până la 
prăvălia din centru. Zice că arăbeţii ăia care ţin magazinul - 
cuvântul îi aparţine - ştiu tot ce e de ştiut despre toată lumea 
din localitate. Ala care era la vânzare i-a spus că şeriful a trecut 
pe acolo ca să-şi ia un pachet cu ţigări de foi şi i-a zis că se duce 
să-şi viziteze mama, care-i într-un azil sau cămin pentru bătrâni 
dintr-un oraş din apropiere, însă cel mai apropiat oraş e cam la 
cincizeci de kilometri distanţă de DuPray. 

— Şi de ce ar fi asta o veste bună pentru noi? vru să ştie 
doamna Sigsby în timp ce-şi făcea vânt la gât cu gulerul bluzei. 

— Nu-s întru totul sigur că poliţiştii dintr-un orăşel cu un 
singur semafor, cum e DuPray, ar respecta regulamentul, dar 
dacă o fac, atunci, vor ţine puştiul până se întoarce şeful ăl 
mare. El va trebui să decidă ce vor face în continuare. În cât 
timp poţi să ajungi acolo? 

— In două ore. Am putea şi mai repede, dar avem prea multe 
medicamente şi echipamente cu noi ca să ne permitem să 
depăşim viteza legală. 

— Foarte corect, spuse Stackhouse. Ascultă, Julia! Gogomanii 
ăia din DuPray ar putea oricând să sune la poliţia din 
Minneapolis. Poate au şi sunat. Oricum nu contează. Înţelegi 
asta, da? 

— Desigur. 

— O să ne gândim după aia cum să îndreptăm lucrurile care 
trebuie îndreptate. Deocamdată trebuie să ne ocupăm doar de 
fiul nostru rătăcitor. 

Adică să-l ucidă. Probabil că la asta se va ajunge. Îl vor ucide 
pe Ellis şi pe oricine altcineva care va încerca să le stea în cale, 
iar povestea asta presupunea folosirea Telefonului Zero, dar 
dacă ea ar reuşi cumva să-l asigure pe posesorul peltic al vocii 
blânde de la celălalt capăt al firului că rezolvaseră o problemă 
de o importanţă majoră, poate că va mai apuca să trăiască 
puţin. Poate că va reuşi chiar să-şi păstreze postul, deşi, la o 
adică, ar fi ales viaţa. 

— Ştiu ce trebuie să fac, Trevor. 

Inchise telefonul şi intră. Aerul condiţionat din micuța sală de 
aşteptare a aerogării îi pălmui pielea transpirată. 

— Gata? îl întrebă ea pe Denny Williams. 

— Da, doamnă, suntem gata. Preiau conducerea atunci când 
îmi veţi ordona. 


În timpul zborului de la Erie şi până la Alcolu, doamna Sigsby 
îşi folosise iPad-ul ca să intre pe internet. 

— O să ne oprim foarte puţin la ieşirea de pe autostradă. 
Acolo îţi voi preda comanda operaţiunii. De acord? 

— Absolut! 

Ceilalţi îi aşteptau afară, dar nu lângă SUV-uri negre, cu 
geamuri fumurii, ci lângă trei berline vopsite în culori menite să 
nu atragă atenţia: albastru, verde şi gri. Annie-Orfana ar fi simţit 
o mare dezamăgire văzându-le. 


16 

Şoseaua se desprindea din autostradă şi intra în ţinutul unde 
îşi înţărcase dracul copiii. Pe acolo o luă caravana de vehicule 
ale echipei Gold. Nimic în jur, în afară de o benzinărie şi un birt 
din lanţul Waffle House. Primul oraş, Latta, se afla la 
aproximativ treizeci şi cinci kilometri depărtare. Trecuseră deja 
de cinci minute de Waffle House, când doamna Sigsby, aflată în 
maşina din faţă, îi ceru lui Denny să oprească în spatele unui 
restaurant care, după cum arăta, probabil că dăduse faliment la 
începutul primului mandat al lui Obama. Chiar şi anunţul cu DE 
ÎNCHIRIAT părea antic şi de demult. 

Membrii echipei Gold deschiseră lada din oţel pe care Denny 
şi Louis o scoseseră din avion. In ea erau arme. Cei din Ruby 
Red şi Opal îşi luară pistoale Glock 37, pe care le foloseau de 
obicei în misiunile de răpire a copiilor speciali. Primi şi Tony 
Fizzale unul, iar Denny se bucură văzându-l că verifică imediat 
să nu aibă vreun glonţ pe ţeavă. 

— Ar fi fost bine să am un toc în care să pun chestia asta, 
spuse Tony. Nu-mi place să mi-l îndes în centură, la spate, ca un 
gangster de mahala. 

— Deocamdată pune-l sub scaun, îl sfătui Denny. 

Doamna Sigsby şi Winona Briggs primiră fiecare câte un Sig 
Sauer P238 - revolvere destul de mici, care le încăpeau în 
poşete. Când Denny vru să-i dea şi doctorului Evans unul, 
acesta ridică ambele mâini în semn de refuz şi făcu un pas în 
spate. Tom Jones, din echipa Opal, se aplecă peste arsenalul lor 
portabil şi scoase una dintre cele două mitraliere HK37. 

— Ce zici de asta, doctore? Are încărcător cu treizeci de 
cartuşe şi e în stare să scoată o vacă prin peretele grajdului. 
Avem şi nişte grenade de diversiune, dacă te interesează. 

Evans clătină cu putere din cap. 

— Mă aflu aici împotriva voinţei mele. Nici nu înţeleg de ce m- 
aţi obligat să vin cu voi, dacă tot vreţi să-l ucideţi pe băiat. 

— Fac ceva pe voinţa ta, îi replică Alice Green, tot din echipa 
Opal, stârnind hohote de râs în rândul celorlalţi. 

Era acel tip de râs - cam isteric şi strident - care îi apuca doar 
înainte de o acţiune care se putea lăsa cu focuri de armă. 

— Incetaţi! spuse doamna Sigsby. Este posibil să-l capturăm 
viu pe băiat, domnule doctor Evans. Denny, ai harta localităţii 
DuPray pe iPad? 


— Da, doamnă. 

— Atunci, te rog să preiei conducerea operaţiunii. 

— În regulă. Hai, veniţi lângă mine! Şi dumneata, doctore, 
lasă ruşinea la o parte! 

Şi, în zăpuşeala sufocantă a după-amiezii, se strânseră toţi în 
jurul lui Denny Williams. Doamna Sigsby se uită la ceas. Şase şi 
un sfert. Mai aveau o oră până la destinaţie, poate un pic mai 
mult. Erau cam în urmă, dar era o întârziere acceptabilă, dat 
fiind viteza cu care îşi întocmiseră planul de acţiune. 

— Ăsta-i centrul oraşului DuPray, mă rog, dacă îi putem zice 
aşa, spuse Denny Williams. Nu au decât o stradă principală. La 
jumătatea ei se află secţia de poliţie, între primărie şi magazinul 
mixt. 

— Ce-i ăla „magazin mixt”? vru să ştie Josh Gottfried, din 
echipa Opal. 

— Un fel de magazin universal, spuse Robin Lecks. 

— Mai degrabă un fel de prăvălie cu marfă ieftină, interveni 
Tony Fizzale. Am stat vreo zece ani în Alabama în vremea când 
am fost în armată şi, credeţi-mă, în orăşelele astea din sud se 
trăieşte ca acum cincizeci de ani, deşi unele dintre ele au şi câte 
un supermarket. 

— Terminaţi cu vorba! exclamă doamna Sigsby, făcându-i 
semn lui Denny să continue. 

— Da, nu-i cine ştie ce de capul lui, spuse acesta. Ne lăsăm 
maşinile aici, în spatele fostului cinematograf. Sursa doamnei 
Sigsby ne-a confirmat deja că subiectul nostru se află în secţia 
de poliţie. Michelle şi cu mine vom pretinde că suntem un cuplu 
în vacanţă şi că ne-am propus să vizităm localităţile mici şi 
necunoscute din sudul Ameri... 

— Adică veţi pretinde că v-aţi pierdut minţile, zise Tony, 
declanşând alte râsete isterice. 

— Şi ne vom plimba agale pe stradă, privind în jur... 

— Ţinându-ne de mâini ca nişte amorezi, adăugă Michelle 
Robertson, luându-l de mână pe Denny şi adresându-i un 
zâmbet sfios, dar plin de adoraţie. 

— De ce nu-l punem pe omul nostru să vadă cum stau 
lucrurile? întrebă Louis Grant. N-ar fi mai sigur? 

— Nu-l cunosc, prin urmare nu am încredere în informaţiile pe 
care ni le-ar furniza, răspunse Denny. Plus că-i civil. 

Aruncă o privire spre doamna Sigsby, care dădu din cap, 


îndemnându-l să continue. 

— Poate vom intra în secţia de poliţie ca să întrebăm pe unde 
s-o luăm. Poate nu. Vom improviza când vom ajunge acolo. 
Vrem să aflăm cam câţi poliţişti sunt la serviciu şi unde se află 
ei. După care... 

Ridică nepăsător din umeri. 

— Îi imobilizăm. Dacă deschid focul, chestie la care nu mă 
aştept, îl lichidăm pe băiat chiar acolo, dacă nu, îl luăm cu noi. 
Va părea o simplă răpire şi nu va fi nevoie să ne acoperim 
urmele. 

În timp ce Denny le explica celorlalţi unde îi va aştepta 
avionul, doamna Sigsby îl sună pe Stackhouse ca să afle 
ultimele informaţii. 

— Tocmai ce am vorbit cu amicul nostru, Hollister, îi spuse el. 
Şeriful a ajuns la secţie acum vreo cinci minute. Probabil că deja 
a făcut cunoştinţă cu puştiul nostru năbădăios. Nu mai aveţi 
prea mult timp la dispoziţie. Trebuie să acţionaţi. 

— Bine. 

Doamna Sigsby începu să simtă o gheară în stomac, iar 
senzaţia aceasta nu era prea plăcută. 

— Te sun când terminăm. 

— Vezi ce faci, Julia. Scoate-ne din rahatul ăsta! 

Doamna Sigsby închise telefonul. 


17 

Şeriful John Ashworth se întoarse în DuPray pe la şase şi 
douăzeci. Două mii două sute cincizeci de kilometri mai la nord, 
nişte copii ameţiţi îşi puneau în coşuri ţigările şi chibriturile şi 
intrau într-o sală de proiecţie, unde starul filmului din seara 
respectivă avea să fie pastorul unei foarte mari congregaţii din 
Indiana, individ cu mulţi prieteni puternici în lumea politică. 

Cu mâinile în şoldurile proeminente, şeriful se opri în pragul 
uşii şi măsură din priviri sala principală a secţiei sale. Observă 
că toţi subalternii săi erau prezenţi, cu excepţia lui Ronnie 
Gibson, care era în concediu la mama ei, în St. Petersburg, 
Florida. Il văzu chiar şi pe Tim Jamieson acolo, deşi acesta mai 
avea câteva ore până la începerea turei. 

— Ce să vă zic eu acum, salutare tuturor! spuse el. N-are cum 
să fie o petrecere-surpriză, pen' că nu-i ziua mea. Şi cine este 
domnişorul ăla de colo? 

Arătă spre băiatul care dormea ghemuit în poziţie fetală - în 
fine, aproape în poziţie fetală - pe canapeaua din sala mică de 
aşteptare, apoi se întoarse cu faţa spre Tag Faraday, locţiitorul 
lui. 

— Apropo, cine l-a învineţit? 

In loc să-i răspundă, Tag îi făcu un semn cu mâna lui Tim: A; 
cuvântul. 

— Îl cheamă Luke Ellis şi nu l-a învineţit nimeni dintre cei de 
aici, răspunse Tim. A sărit dintr-un marfar şi a dat cu capul de 
un stâlp. De acolo a căpătat vânătăile alea. Zice că a fost răpit 
şi cei care l-au răpit i-au pus un dispozitiv de urmărire în ureche 
şi pretinde că şi-ar fi tăiat-o ca să scape de el. Din cauza asta e 
bandajat. 

— Şi-a tăiat-o cu un cuţit de descojit fructe, adăugă Wendy. 

— Părinţii lui sunt morţi, spuse Tag. Asasinaţi. Partea asta e 
adevărată. Am verificat eu. Cică locuiau undeva în Minnesota, la 
mama naibii. 

— Da’ el zice că a fugit de undeva din Maine, adăugă Bill 
Wicklow. 

Ashworth rămase mut câteva secunde. Fără să-şi dea jos 
mâinile din şold, se uită atent la fiecare dintre poliţiştii săi, apoi 
la tipul care patrula noaptea, apoi la băiatul care dormea pe 
canapea. Vocile lor nu-l deranjaseră deloc pe Luke - puştiul 
dormea dus. In cele din urmă, şeriful John se întoarse cu faţa 


spre subordonații lui. 

— Parcă-mi pare rău că n-am rămas să iau cina cu mama. 

— Aoleu, se simţea nasol? se interesă Bill. 

Şeriful John se făcu că nu-l aude. 

— Aş vrea să presupun că n-aţi fumat iarbă chiar toţi. Deci, 
cine îmi poate explica cum stau lucrurile? 

— Staţi jos, îl îndemnă Tim, şi am să vă pun eu la curent, 
după care cred că ar trebui să vedem ce e pe ăsta. 

Şi puse stick-ul de memorie pe biroul dispecerului. 

— Dumneavoastră decideţi ce vom face în continuare. 

— S-ar putea să fie nevoie să sunaţi la poliţia locală din 
Minneapolis sau la cea statală din Charleston, interveni Burkett. 
Poate chiar la amândouă. 

Făcu un semn din cap spre Luke şi adăugă: 

— Să hotărască ăia de acolo ce să facă cu el. 

Ashworth se aşeză pe un scaun. 

— Dacă mă gândesc mai bine, mă bucur că m-am întors mai 
devreme. Interesantă situaţie, nu credeţi? 

— Foarte, răspunse Wendy. 

— Ai dreptate. În general, nu avem parte de chestii prea 
palpitante pe aici, aşa că hai să ne bucurăm de asta. la ziceţi, 
poliţia din Minneapolis crede că puştiul şi-a omorât părinţii? 

— Aşa scrie în ziare, spuse Tag, dar nu cu prea multe detalii, 
din cauză că-i minor. 

— E extraordinar de inteligent, interveni Wendy, însă, în rest, 
pare un copil foarte cuminte. 

— Înî-înî, înţeleg ce zici, dar e treaba altora să afle cât e de 
cuminte sau nu. Deocamdată, pe mine mă interesează altceva. 
Haide, Bill, nu te mai juca cu ceasul ăla de pontaj că o să-l strici! 
Mai bine adu-mi o cola din birou! 


18 

Pe când Tim îi relata şerifului Ashworth povestea pe care le-o 
spusese Luke lui şi lui Wendy şi în timp ce echipa Gold se 
apropia de ieşirea spre Hardeeville a Autostrăzii 95, de unde 
avea să ajungă în orăşelul DuPray, Nick Wilholm ieşea din 
camera de proiecţie şi mergea împreună cu ceilalţi copii în sala 
din Jumătatea Posterioară. 

Câteodată copiii rezistau surprinzător de mult; George lles era 
un exemplu elocvent în acest sens, însă alteori parcă se 
dezarticulau brusc. Acum, aşa i se întâmpla lui Iris Stanhope. Nu 
mai avu parte de chestia aia pe care copiii cu stagiu mai lung în 
Jumătatea Posterioară o numeau „saltul” - un respiro scurt de 
după film. Căscă larg gura şi se sprijini de perete, cu capul în 
pământ şi părul în ochi. Helen se apropie de ea şi o luă de după 
umăr, numai că Iris păru să nu-şi dea seama. 

— Ce facem aici? întrebă Donna. Vreau să mă duc în cameră. 
Vreau să dorm. Nu pot să sufăr serile cu filme. 

Vorbea pe un ton arţăgos, plin de lacrimi, dar măcar încă era 
conştientă de ce se petrecea în jur. La fel păreau şi Jimmy, şi 
Hal. Sigur, erau ameţiţi, dar nu complet desprinşi de realitate ca 
Iris. 

N-o să se mai dea niciun film aici, transmise Avery. Niciodată. 

Vocea lui răsună mai tare ca oricând în capul Kalishei şi asta îi 
dovedi că erau mai puternici împreună. 

— Indrăzneaţă predicţie! spuse Nicky. Mai cu seamă când 
vine de la un răhăţel cu ochi ca tine, Avester! 

Hal şi Jimmy zâmbiră, iar Katie chiar chicoti uşurel, numai Iris 
părea complet pierdută şi acum se scărpina între picioare fără 
să realizeze ce face. Len se uita atent la televizor, deşi acesta 
nu era aprins. Kalisha îşi zise că poate îşi studia chipul reflectat 
pe ecran. 

Nu avem prea mult timp, spuse Avery. Va veni curând cineva 
să ne ducă înapoi în camere. 

— Probabil Corinne, zise Kalisha. 

— Înî, mormăi Helen. Vrăjitoarea cea rea. 

— Ce facem? vru să ştie George. 

O clipă, Avery păru dezorientat, iar Kalisha intră în panică, 
apoi băieţelul care, doar cu câteva ore înainte, crezuse că va 
muri înecat în bazin, întinse braţele. 

— Apucaţi-vă de mâini, le spuse el. Trebuie să facem un cerc. 


Cu excepţia lui Iris, toţi copiii se apropiară de el. Helen Simms 
o luă de umeri pe Iris şi o trase în cercul lor. Len aruncă o ultimă 
privire nostalgică spre ecranul negru al televizorului, după care 
oftă şi întinse mâinile. 

— La naiba! Ce-o fi o fi! 

— Corect, la naiba! spuse şi Kalisha. N-avem nimic de pierdut. 

Luă mâna dreaptă a lui Len în mâna ei stângă şi mâna stângă 
a lui Nicky în mâna ei dreaptă. Iris intră ultima în cerc şi, imediat 
ce se prinse de mâini cu Jimmy Cullum şi cu Helen, ridică brusc 
capul. 

— Unde sunt? Ce facem? S-a terminat filmul? 

— Ssst! şopti Kalisha. 

— Parcă nu mă mai doare atât de tare capul! 

— Bravo! Acum taci! 

| se alăturară şi ceilalţi: Ssst... ssst... ssst, /ris! 

Fiecare ssst era mai puternic. Se schimba ceva. Se încărca 
ceva. 

Manetele, transmise Kalisha. Au apărut manetele, Avery. 

Băiatul dădu din cap spre ea din cealaltă parte a cercului. 

Insă deocamdată nu se putea vorbi despre o forţă, iar fata 
ştia că ar fi o greşeală fatală să-şi imagineze asta, însă se 
simţea potențialul acelei forţe. Ca aerul pe care-l respiri chiar 
înainte de izbucnirea celei mai puternice furtuni de vară, îşi 
spuse Kalisha. 

— Băieți? şopti Len. Mi s-a limpezit capul. Nici nu mai ţin 
minte de când nu m-am mai simţit aşa. 

Şi îi aruncă o privire panicată Kalishei. 

— Să nu-mi dai drumul, Sha! 

Eşti bine, îi transmise ea. Eşti în siguranță. 

Numai că nu era. Niciunul dintre ei nu era în siguranţă. 

Kalisha ştia ce va urma, ce trebuia să urmeze, şi îi era groază 
de momentul acela, dar, evident, abia aştepta să se întâmple. 
Era mai mult decât o simplă dorinţă. Era o poftă arzătoare. Ei 
erau nişte copii înarmaţi cu explozivi extrem de puternici. Poate 
că nu era bine, dar părea atât de firesc. 

Avery vorbi pe un ton scăzut, dar foarte clar: 

— Gândiţi-vă! Concentraţi-vă împreună cu mine! 

Şi începu să se gândească, iar imaginea care apăru odată cu 
gândul era clară şi puternică. | se alătură Nicky, apoi şi Katie, 
George, Helen. Şi Kalisha. Apoi toţi ceilalţi. Scandau la sfârşitul 


filmelor şi scandau şi acum. 

Ne gândim la artificii. Ne gândim la artificii. Ne gândim la 
artificii. 

Şi apărură punctele, mai strălucitoare ca oricând. Şi se auzi 
băzâitul, mai puternic ca oricând. Apăru şi băţul de artificii, 
împroşcând scântei, împroşcând lumină. 

Şi, dintr-odată, nu au mai fost doar unsprezece. Dintr-odată s- 
au făcut douăzeci şi opt. 

Aprinderea, transmise Kalisha. Se simţea îngrozită; se simţea 
triumfătoare; se simţea divină. 

DUMNEZEULE MARE! 


19 

Când Tim termină de relatat povestea aflată de la Luke, 
şeriful Ashworth rămase câteva secunde mut. Stătea pe scaunul 
dispecerului, cu degetele împreunate peste abdomenul 
proeminent, apoi luă în mână stick-ul de memorie, îl studie cu 
atenţie - de parcă nu mai văzuse niciodată aşa ceva - şi apoi îl 
puse la loc pe birou. 

— Ţi-a zis că nu ştie ce-i pe el, da? Că i l-a dat menajera aia 
împreună cu cuțitul cu care şi-a operat urechea. 

— Aşa a zis, confirmă Tim. 

— Şi că s-a strecurat pe sub un gard, a mers pe jos prin 
pădure, a mers pe râu cu o barcă, fix ca Huckleberry Finn, şi 
după aia a mers într-un vagon de marfă până pe Coasta de Est. 

— Da, aşa zice, spuse şi Wendy. 

— Eu ce să zic? Bună poveste! Cel mai mult îmi place partea 
aia cu telepatia şi cu puterea minţii. E ca din basmele alea pe 
care le spun babele la şezători despre ploi de sânge şi despre 
puterile magice ale apei neîncepute. Wendy, du-te de trezeşte 
băiatul. Uşurel, să nu-l sperii, că, oricât de aiuristică e povestea 
pe care v-a zis-o, mi-e clar că a pătimit multe. Vreau să vedem 
ce-i pe stick-ul ăsta, da’ vreau să se uite şi el cu noi. 

Wendy traversă încăperea şi îl scutură de umăr pe Luke. Mai 
uşor la început, apoi puţin mai tare. Băiatul mormăi ceva, gemu 
şi încercă să se tragă într-o parte. Poliţista îl luă de braţ. 

— Haide, Luke, deschide ochii şi... 

Băiatul se ridică atât de brusc, că aproape o dărâmă. Avea 
ochii deschişi, dar parcă nu vedea nimic în jur, iar părul i se 
ridicase în vârful capului. 

— Se întâmplă ceva! Am văzut bătul de artificii! 

— Ce naiba spune? exclamă George Burkett. 

— Luke! interveni Tim. E în regulă. Ai visat cev... 

— Omorâţi-i! urlă Luke. 

Se trântiră brusc uşile celor patru celule de arest preventiv, 
situate în micuța anexă a secţiei. 

— Distrugeți-i pe nenorociții ăştia! 

Hârtiile de pe birou îşi luară zborul ca un stol de păsări 
speriate. Tim simţi o rafală de vânt trecând pe lângă el şi 
răvăşindu-i părul. Wendy scoase un țipăt mic, nu chiar un 
strigăt. Şeriful John sări în picioare. 

Tim îl scutură pe băiat - o singură dată, dar cu putere. 


— Trezeşte-te, Luke, trezeşte-te! 

Hârtiile aterizară pe podea. Toţi poliţiştii, inclusiv şeriful John, 
se uitau cu gurile căscate la băiat. 

Luke dădea din mâini. 

— Lăsaţi-mă! mormăi el. Lăsaţi-mă în pace! 

— Bine, spuse Tim, luându-şi mâna de pe umărul lui. 

— Nu tu, punctele! Luminile Sta... 

Expiră cu putere şi îşi trecu mâna prin părul murdar. 

— Gata! Au dispărut. 

— Tu ai făcut asta? îl întrebă Wendy, făcând un gest cu mâna 
spre hârtiile împrăştiate pe jos. Pe bune? 

— Ceva s-a întâmplat, spuse Bill Wicklow, privind la ceasul de 
pontaj. Limbile ăstuia se învârteau... se roteau ca nebunele... 
dar acum s-au oprit. 

— Ei fac ceva, zise Luke. Prietenii mei pun ceva la cale. Am 
simţit asta, chiar dacă sunt departe de ei. Dumnezeule, capul 
meu! 

Ashworth se apropie de Luke şi îi întinse mâna. Tim observă 
că pe cealaltă şi-o ţinea sprijinită de patul pistolului din tocul de 
la centură. 

— Eu sunt şeriful Ashworth, fiule. Vrei să dai mâna cu mine? 

Luke voia. 

— Bravo! Am început cu dreptul. Acum, spune-mi adevărul. 
Tu ai făcut chestia aia de adineaori? 

— Nu ştiu dacă eu sau ei, răspunse Luke. Nu ştiu cum ar fi 
fost posibil să fie ei, pentru că sunt mult prea departe, dar nu 
înţeleg nici cum să fi putut eu s-o fac. N-am mai făcut niciodată 
aşa ceva. 

— Mda, tu eşti specialist în tăvi de pizza, spuse Wendy. Goale. 

Luke schiţă un zâmbet stins. 

— Mda. N-aţi văzut luminile? Nimeni nu le-a văzut? O 
grămadă de puncte colorate? 

— N-am văzut decât nişte hârtii care zburau în jurul nostru, 
spuse şeriful John, şi am auzit cum s-au trântit uşile de la celule. 
Frank, George, puneţi mâna de adunaţi documentele de pe jos. 
Wendy, adu o aspirină pentru puştiul ăsta, apoi o să vedem ce-i 
pe stick-ul ăla. 

— Astăzi, când aţi fost s-o vedeţi, mama dumneavoastră a 
vorbit doar despre agrafele dumneaei. Zicea că cineva i-a furat 
agrafele şi nu-şi mai poate prinde părul. 


Şeriful John căscă gura la el. Larg. 

— De unde ştii? 

Luke clătină din cap. 

— Nu ştiu. Adică, nici măcar nu încerc să ştiu ceva, dar aş 
vrea să aflu ce fac prietenii mei acum. Aş vrea să fiu cu ei. 

— Până la urmă, poate că povestea lui nu-i chiar aiureală, zise 
Tag. 

— Vreau să văd chiar acum ce-i pe stick-ul ăla! spuse şeriful 
Ashworth. 


20 

Mai întâi văzură un fotoliu gol, cu spătarul înalt şi demodat, în 
faţa unui perete pe care atârna o litografie înrămată, în care era 
reprezentată o corabie cu pânze, apoi pe ecranul computerului 
la care se uitau poliţiştii apăru chipul unei femei, care privea 
lung la obiectivul camerei de filmat. 

— Ea este, zise Luke, Maureen, doamna care m-a ajutat să 
evadez! 

— Merge? întrebă Maureen. Văd că luminiţa e aprinsă, deci ar 
trebui să meargă. Sper că merge, pentru că nu mă simt în stare 
s-o iau de la capăt. 

Chipul ei dispăru de pe ecran. Tim se simţi cumva uşurat. 
Prim-planul acela foarte strâns îi dăduse senzaţia că femeia e 
prizonieră într-un acvariu mic. 

Vocea ei se auzea mai încet acum, dar la fel clar. 

— Dar am s-o fac, dacă e musai. 

Se aşeză pe fotoliu şi îşi acoperi bine genunchii cu fusta 
înflorată. În sus purta o bluză roşie. Pentru că nu o văzuse 
niciodată altfel decât în uniformă, lui Luke i se păru o 
combinaţie chiar drăguță, deşi culorile intense ale hainelor nu-i 
puteau masca obrajii scofâlciţi. 

— Dă volumul la maxim, spuse Frank Potter. Ar fi trebuit să-şi 
pună o lavalieră. 

Maureen vorbise în tot acest timp. Tag derulă puţin, dădu 
volumul la maxim şi apăsă tasta PLAY. O văzură din nou cum se 
aşeza pe fotoliu şi cum îşi aranja poalele fustei peste genunchi, 
apoi Maureen se uită drept în obiectiv. 

— Luke? 

Băiatul tresări auzindu-şi numele şi aproape îi răspunse, însă 
Maureen continuă să vorbească, iar ce spuse ea acum îi sfâşie 
inima. Deşi ştiuse tot timpul, nu? Nu avea nevoie de 
confirmarea ei, aşa cum nu avusese nevoie nici de articolul din 
Star Tribune ca să ştie că părinţii lui erau morţi. 

— Dacă te uiţi la filmuleţul ăsta înseamnă că ai reuşit să scapi 
şi că eu am murit. 

Polițistul Potter spuse ceva poliţistului Faraday, însă Luke nu-i 
luă în seamă. Era concentrat numai şi numai asupra acelei 
femei, care fusese singurul lui prieten adult de la Institut. 

— N-am de gând să-ţi zic povestea vieţii mele, îl anunţă 
femeia moartă din fotoliu. Nu avem vreme şi mă bucur că nu 


avem, pentru că mi-e ruşine de ce am făcut, deşi nu mi-e deloc 
ruşine cu băiatul meu. Ba din contră, sunt mândră de el! O să se 
ducă la facultate. N-o să ştie niciodată că eu i-am plătit studiile, 
da’ nu-i nimic. Aşa trebuie să fie, pentru că eu am renunţat la el. 
Şi, Luke, dacă nu m-ai fi ajutat tu, cred că mi-aş fi pierdut toţi 
banii şi şansa de a face ceva pentru el. Sper doar că am făcut 
ceva şi pentru tine. 

Se întrerupse, dându-le privitorilor impresia că încerca să se 
adune. 

— O să-ţi spun doar o parte din povestea mea, pentru că mi 
se pare importantă. În vremea celui de-al doilea război din Golf, 
am fost în lrak şi am fost şi în Afganistan şi am luat parte la 
ceea ce se cheamă „interogatoriu prin metode interzise de 
legile internaţionale”. 

Pentru Luke era o adevărată revelaţie fluenţa ei calmă - 
complet lipsită de of şi vai, de ştii tu cum e, de n-am avut 
încotro, de vai, steaua mea, şi îl făcu să-i fie ruşine, îl făcu să 
sufere. Acum Maureen părea mult mai inteligentă decât în 
conversațiile lor şoptite de lângă automatul de gheaţă. Poate 
pentru că atunci făcuse pe proasta? Posibil. Dar la fel de posibil 
- la fel de probabi/ - era faptul că el văzuse doar o femeie într-o 
uniformă de menajeră şi, pur şi simplu, îşi imaginase că nu avea 
prea mult trafic la mansardă. 

Cu alte cuvinte, că nu semăna deloc cu mine, îşi zise el, 
înțelegând că „ruşine” era un cuvânt prea mic pentru 
sentimentul care-l încerca. Cuvântul cel mai potrivit era 
„umilinţă”. 

— Am asistat la torturi prin simularea înecului şi am văzut 
bărbaţi - şi femei am văzut, vreo două, trei - băgaţi în bazine cu 
apă şi cu electrozi la degete sau în rect. Am văzut unghii de la 
picioare smulse cu cleştele. Am văzut un bărbat împuşcat în 
rotulă, atunci când a scuipat în obrazul anchetatorului. La 
început am fost şocată, dar mi-a trecut cu timpul. Câteodată, 
chiar mă bucuram când era vorba despre indivizi care puseseră 
bombe artizanale pe echipamentele băieţilor noştri sau despre 
atentatori sinucigaşi, care îşi detonau încărcăturile în pieţe 
supraaglomerate. De multe ori mă simţeam... off, dar ştiu 
cuvântul... 

— Desensibilizată, murmură Tim. 

— Desensibilizată de cineva sau de ceva, spuse Maureen. 


— lisuse, parcă te-a auzit! exclamă polițistul Burkett. 

— Ssst! le şopti Wendy, făcându-l pe Luke să se înfioare. 

Parcă le mai ceruse cineva să tacă înaintea ei, cineva care se 
afla în altă parte. Îşi îndreptă atenţia spre filmuleţul de pe 
ecranul computerului. 

— „n-am participat decât la vreo două sau trei, pentru că am 
primit o altă misiune. Atunci când prizonierii refuzau să 
vorbească, eu eram subofiţerul ăla amabil, care se interesa de 
ei şi le dădea câte o gură de apă sau le strecura ceva de 
mâncare - vreo doi biscuiţi ori vreun baton de ciocolată. Le 
ziceam că anchetatorii erau în pauză şi că plecaseră la masă şi 
că închiseseră microfoanele. Le ziceam că îmi era tare milă de ei 
şi că voiam să-i ajut. Le ziceam că aveau să fie omorâţi dacă nu 
vorbeau, chiar dacă asta era împotriva legii. Nu m-am referit 
niciodată la Convenţia de la Geneva, pentru că cei mai mulţi 
habar n-aveau ce era aia. Le ziceam că, dacă nu vorbesc, le vor 
fi omorâte familiile şi că mie mi se frângea inima doar gândindu- 
mă la asta. De obicei, teatrul ăsta ieftin al meu nu ţinea, pentru 
că bănuiau că eram pusă să-i trag de limbă, dar, uneori, atunci 
când se întorceau anchetatorii, prizonierii le spuneau tot ce 
voiau să audă, fie pentru că mă crezuseră, fie pentru că voiau 
pur şi simplu să spună. Câteodată îmi spuneau şi mie anumite 
lucruri, pentru că aveau mintea tulbure... pentru că erau 
dezorientaţi... şi pentru că aveau încredere în mine. Dumnezeu 
să mă apere şi să mă ajute, dar El mi-a dat faţa asta sinceră. 

Acum înțeleg de ce îmi spune toate astea, işi zise Luke. 

— Cum am ajuns să lucrez la Institut... ei, asta-i o poveste 
mult prea lungă pentru o femeie obosită şi bolnavă cum sunt eu 
acum. Să zicem că m-a căutat cineva şi mi-a propus slujba asta. 
Nu doamna Sigsby, Luke, şi nici domnul Stackhouse, şi nici 
vreun funcţionar din cadrul guvernului. Era un tip în vârstă. Mi-a 
zis că e recrutor. M-a întrebat dacă vreau să mă angajez undeva 
când mi se termină detaşarea în zona de război, că e vorba deo 
muncă uşoară, aşa mi-a zis, dar că e potrivită doar pentru 
cineva care ştie să-şi ţină gura. Eu mă gândeam să-mi 
prelungesc contractul cu armata, dar propunerea lui mi s-a 
părut mai bună, pentru că omul ăla zicea că aşa mi-aş ajuta 
mult mai mult patria decât o făceam pe front. Am acceptat şi nu 
m-a deranjat deloc atunci când m-au pus la curăţenie, pentru că 
ştiam motivul. Şi bine că-l ştiam, pentru că Institutul seamănă 


cu Mafia - odată intrat, nu mai ai cum să ieşi. Când n-am mai 
avut bani ca să plătesc datoriile bărbatului meu şi când am 
început să mă tem că hienele o să-mi ia banii pe care-i pusesem 
deoparte pentru băiatul meu, am cerut să mi se încredinţeze şi 
misiunea pe care o avusesem pe front. Doamna Sigsby şi cu 
domnul Stackhouse m-au lăsat să încerc, să vedem ce iese. 

— Adică să ne tragi de limbă, murmură Luke. 

— Mi-a fost foarte uşor, că nu-mi ieşisem din mână. Am stat 
doisprezece ani la Institut, dar am fost informatoarea lor doar în 
ultimele şaisprezece luni şi, pe la sfârşit, a început să-mi pară 
rău de ce făceam şi nu vorbesc doar despre faza cu turnătoria. 
Am fost desensibilizată în bazele noastre secrete şi am rămas 
desensibilizată şi în Institut, dar, la un moment dat, starea asta 
a început să-mi treacă, aşa cum se şterge luciul de pe o maşină, 
dacă nu o mai dai cu ceară din când în când. Aveam de-a face 
cu nişte copii, iar copiii au nevoie să se încreadă într-un adult 
cumsecade, care dă dovadă de înţelegere faţă de ei. Copiii ăştia 
nu aruncaseră pe nimeni în aer, ci tocmai ei fuseseră aruncaţi în 
aer, ei şi familiile lor, dar poate că, şi aşa, aş fi continuat să fac 
ce făceam. Cred sincer - că oricum e prea târziu ca să mai mint 
- că probabil aş fi făcut-o, numai că m-am îmbolnăvit şi apoi te- 
am cunoscut pe tine, Luke. Tu m-ai ajutat, însă nu din cauza 
asta te-am ajutat şi eu pe tine. Sau nu doar din cauza asta, în 
primul rând. Am văzut cât de inteligent eşti, mult mai inteligent 
decât ceilalţi copii, mult mai inteligent decât oamenii ăia care 
te-au răpit. Ştiam că lor nu le pasă absolut deloc de mintea ta 
strălucită ori de umorul tău, atât cât mai rămăsese din el, ori de 
faptul că voiai să ajuţi o baborniţă bolnavă ca mine, deşi ştiai 
prea bine că s-ar putea să ai probleme. Pentru ei, tu nu erai 
decât o altă rotiţă a mecanismului şi voiau să te folosească până 
ţi se toceau zimţii. La sfârşit, ai fi apucat-o şi tu pe urmele 
celorlalţi copii. Sute de copii. Poate chiar mii, de la înfiinţarea 
Institutului. 

— E nebună? exclamă George Burkett. 

— Gura! îl repezi şeriful Ashworth, aplecat peste abdomenul 
lui cel mare, cu ochii ţintă la ecran. 

Maureen se oprise ca să bea o gură de apă şi să se frece la 
ochii înfundaţi în orbite. Ochi bolnavi. Ochi trişti. Ochi muribunzi, 
îşi spuse Luke, care privesc eternitatea în față. 

— Insă tot mi-a fost greu să iau hotărârea asta şi nu doar 


pentru că ştiam ce ne-ar face ei mie şi ţie, Luke. Mi-a fost greu 
pentru că, dacă reuşeşti să scapi, dacă nu te vor prinde în 
pădure sau în Dennison River Bend şi dacă vei avea norocul să 
găseşti pe cineva care să te creadă... deci, dacă treci de toţi 
aceşti dacă, atunci, ai putea să faci public tot ce se petrece aici 
de cincizeci sau şaizeci de ani. Ai putea să dărâmi tot Institutul 
ăsta peste capetele lor. 

Cum a făcut Samson cu templul, îşi spuse Luke. 

Maureen se aplecă şi privi drept în obiectiv, drept în ochii lui. 

— lar asta ar putea însemna sfârşitul lumii. 


21 

Soarele la apus scălda în lumini de foc şinele de cale ferată 
din apropiere de Route 92, părând să atragă atenţia asupra 
indicatorului din faţă: 

BINE AŢI VENIT ÎN DuPray, S.C. 

CAPITALA COMITATULUI FAIRLEE 

POPULAŢIE 1369 

O VIZITĂ DE PLĂCERE 

& O ÎNCÂNTARE SĂ LOCUIŢI AICI! 

Denny Williams trase dubiţa pe marginea drumului neasfaltat. 
Celelalte maşini opriră în spatele lui. Se întoarse şi spuse ceva 
persoanelor din dubiţa lui - doamnei Sigsby, doctorului Evans şi 
lui Michelle Robertson -, apoi cobori şi se duse la celelalte două 
maşini. 

— Închideţi staţiile, scoateţi-vă căştile din urechi! Nu ştim pe 
ce frecvenţe ascultă poliţia locală sau cea statală. Inchideţi-vă şi 
mobilele! Din momentul acesta, este o operaţiune secretă şi va 
rămâne astfel până ne întoarcem la aerodrom. 

Reveni la maşina din faţă, se urcă la volan şi se întoarse spre 
doamna Sigsby. 

— În regulă, doamnă? 

— În regulă. 

— Sunt aici contra voinţei mele, repetă doctorul Evans. 

— Taci din gură! îi ordonă doamna Sigsby. Denny? Hai să 
mergem! 

Şi trecură graniţa Comitatului Fairlee. Pe o parte a drumului 
se înşirau hambare şi câmpuri şi pâlcuri dese de conifere; pe 
cealaltă, şine de cale ferată şi alte pâlcuri dese de copaci. 
Oraşul era acum la doar trei kilometri distanţă. 


22 

În faţa sălii de proiecţie, Corinne Rawson stătea la taifas cu 
Şarpele-jJake Howland şi cu Phil-Pilulă Chaffitz. Abuzată în 
copilărie atât de tatăl ei, cât şi de doi dintre cei patru fraţi mai 
mari, Corinne nu avusese niciodată vreo problemă cu munca pe 
care trebuia s-o facă în Jumătatea Posterioară. Ştia că toţi copiii 
îi ziceau Corinne Palmă-Peste-Ochi, dar nici asta n-o deranja. Ea 
personal primise suficiente palme în parcul de rulote din Reno, 
în care crescuse, şi avea convingerea fermă că roata vieţii se 
învârteşte şi că ce semeni, aia culegi. Plus că o făcea pentru o 
cauză bună, adică era o situaţie reciproc avantajoasă. 

Evident că munca în Jumătatea Posterioară avea şi 
dezavantaje. În primul rând, mintea îţi era bombardată cu prea 
multe informaţii. Ştia că Phil voia să i-o tragă, dar Jake, nu, 
pentru că lui Jake îi plăceau numai başoldinele care intrau pe 
uşă cu burta înainte şi după aia mai treceau vreo cinci minute 
până să le intre şi curul. Şi mai ştia şi că e/ ştiau că ea nu voia 
să aibă de-a face cu niciunul, cel puţin nu în sensul ăsta, pentru 
că, încă de la şaptesprezece ani, trecuse de cealaltă parte a 
baricadei. 

Telepatia i se păruse mereu foarte tare în cărţi şi filme, dar 
era enervantă ca dracu’ în viaţa reală. In primul rând, o însoțea 
un fel de bâzâit foarte neplăcut şi era o chestie progresivă, 
adică ceva extrem de neplăcut. Menajerele şi oamenii de 
serviciu făceau cu schimbul în Jumătatea Anterioară şi în cea 
Posterioară, însă îngrijitorii în uniforme roşii lucrau numai şi 
numai aici. Erau două echipe: Alpha şi Beta. Fiecare echipă lucra 
câte patru luni, după care avea patru luni libere. Corinne era 
aproape de capătul turei de patru luni. Urma să-şi petreacă una 
sau două săptămâni în localitatea învecinată, rezervată 
personalului, unde avea să se relaxeze şi să scape de tot stresul 
acumulat în perioada aceasta. Işi va redescoperi sinele esenţial 
- cum zic psihoterapeuţii indieni -, după care se va duce acasă 
la ea, în New Jersey, în căsuţa unde locuia împreună cu Andrea, 
care credea că partenera ei de viaţă lucra în cadrul unui proiect 
militar strict secret. Strict secret era; militar, nu prea. 

Vaga ei abilitate în ale telepatiei se va diminua în perioada pe 
care o va petrece în sat şi va fi dispărut complet atunci când va 
ajunge acasă, la Andrea, însă îi va reveni pe nesimţite cu câteva 
zile înainte de întoarcerea la Institut. Dacă ar fi fost capabilă de 


compasiune (emoție care-i fusese răpită prin bătăi repetate încă 
de la vârsta de treisprezece ani), i-ar fi compătimit pe doctorii 
Hallas şi James, pentru că stăteau acolo cea mai mare parte a 
timpului, ceea ce însemna că erau aproape în permanenţă 
expuşi la bâzâitul ăla oribil şi deja puteai să vezi ce efect avea 
asupra lor. Ştia că doctorul Hendricks, medicul şef al Institutului, 
le făcuse nişte injecții care ar fi trebuit să limiteze consecinţele 
acestei erodări permanente, însă una era să limitezi o chestie şi 
cu totul altceva să o opreşti de tot. 

Horace Keller, îngrijitorul cu care se împrietenise Corinne, 
spunea că Heckle şi Jeckle erau nebuni în toată regula şi că, la 
un moment dat, unul sau amândoi o să cedeze şi atunci şefii ăia 
de sus o să fie nevoiţi să caute alţi doctori. Pe Corinne o durea 
fix undeva de soarta doctorilor. Treaba ei era să se asigure că 
toţi copiii mâncau atunci când trebuiau să mănânce, că se 
duceau în camerele lor atunci când trebuiau să se ducă în 
camerele lor (ce făceau ei înăuntru nu o privea), că luau parte la 
proiecţiile de filme şi că erau cuminţi. Când nu erau, îi punea la 
punct, împărțind cu generozitate palme în dreapta şi în stânga. 

— Legumele sunt cam agitate în seara asta, spuse Şarpele- 
Jake. la ascultaţi-i! Să aveţi bastoanele pregătite pentru masa 
de la ora opt, bine? 

— Aşa sunt seara, zise Phil. Eu nu... alo! Ce dracu’?! 

Simţi şi Corinne. Se obişnuiseră cu băzâitul, aşa cum te 
obişnuieşti cu un frigider gălăgios ori cu huruitul unui aparat de 
aer condiţionat mai rablagit, însă acum, din senin, intensitatea 
lui crescuse la nivelul pe care erau obligaţi să-l suporte doar în 
serile cu filme, zise şi „seri ale băţului de artificii”. Numai în 
serile acelea bâzâitul venea din spatele uşilor zăvorâte ale 
Pavilionului A, cunoscut sub numele de Grădina de Zarzavaturi. 
Acum tot de acolo venea, dar venea şi din altă direcţie, ca o 
rafală de vânt puternic. Din sala mare venea, din sala mare, 
unde stăteau copiii după ce ieşeau de la film. Mai întâi intraseră 
acolo doar cei care încă aveau ceva minte în cap, apoi încă doi, 
despre care Corinne credea că ajunseseră deja în stadiul de 
prelegumă. 

— Ce puii mei fac ăştia? strigă Phil, astupându-şi urechile cu 
palmele. 

Corinne o luă la fugă spre sală, cu bastonul în mână. Jake 
venea în urma ei. Phil - poate mai sensibil la bâzâit sau poate 


doar mai speriat - nici nu se clinti din loc. Acum îşi apăsa 
tâmplele, ca şi cum ar fi vrut să prevină o explozie în creier. 

Corinne ajunse în pragul uşii şi văzu înăuntru vreo 
doisprezece copii. Era acolo chiar şi Iris Stanhope, care precis 
avea să ajungă în Grădina de Zarzavaturi după filmele de a 
doua zi. Toţi copiii ăia stăteau în cerc, ţinându-se de mâini. Atât 
de puternic devenise bâzâitul, că ochii începură să-i lăcrimeze. 
Avea senzaţia că îi vibrau şi plombele din măsele. 

Ala nou e de vină. Puţoiul ăla mic. Cred că el face asta. Poate 
reuşesc să opresc bâzâitul, dacă-i aplic nişte şocuri electrice. 

Dar, chiar în timp ce se gândea ce să facă, degetele i se 
desfăcură şi bastonul căzu pe mochetă. În spate, acoperit 
aproape complet de bâzâitul ăla infernal, Jake zbiera la copii să 
înceteze imediat şi să se ducă în camerele lor. Fetiţa neagră se 
uita fix la Corinne, cu un zâmbet insolent pe buze. 

O să-ţi dau o scatoalcă de n-ai să mai rânjeşti în viata ta, 
don'şoară, se enervă Corinne şi ridică mâna. Fetiţa neagră făcu 
un semn din cap. 

Haide, plesneşte-mă! 

| se alătură o altă voce: P/esneşte! 

Apoi toate: P/esneşte! Plesneşte! Plesneşte! 

Şi Corinne Rawson începu să se pălmuiască singură. Mai întâi 
cu dreapta, apoi cu stânga, apoi alternativ, mai tare şi mai tare, 
din ce în ce mai tare, dându-şi seama că i s-au înfierbântat 
obrajii, dându-şi seama că îi ard obrajii, însă conştientizarea 
aceasta era vagă şi parcă aparţinea altcuiva, pentru că acum 
băzâitul nu mai era deloc băzâit, ci un BUUUM uriaş şi asurzitor 
al feedbackului intern. 

Se prăbuşi în genunchi, în timp ce Jake trecu repede pe lângă 
ea. 

— Incetaţi imediat, căcaţi cu ochi ce sun... 

| se ridicară brusc mâinile şi se auzi un pârâit electric când se 
lovi cu bastonul chiar între ochi. Se cutremură puternic, îşi 
crăcănă picioarele, apoi şi le strânse la loc, exact ca într-o 
mişcare de funky dance. Ochii îi ieşiseră aproape cu totul din 
orbite. Căscă larg gura şi îşi vâri în ea bastonul cu şocuri 
electrice. Părâitul fu mai înăbuşit acum, dar rezultatele erau 
vizibile. | se umflă gâtul ca o băşică. Din nări îi ieşi o lumină 
albastră, după care căzu pe burtă, îşi îndesă în gură până la 
mâner bastonul subţire şi apăsă spasmodic cu degetul pe 


trăgaci. 

Kalisha o luă înainte pe coridorul cu camere şi ceilalţi copii o 
urmară, tot ţinându-se de mâini, ca nişte elevi din clasa întăi, 
plecaţi în excursie cu şcoala. Văzându-i, Phil-Pilulă se lipi 
înspăimântat de perete, cu bastonul într-o mână şi ţinându-se 
cu cealaltă de uşa de la camera de proiecţie. Mai departe, între 
cantină şi Pavilionul A, doctorul Everett Hallas înţepenise cu 
gura căscată. 

Acum se auzeau bubuieli în uşile zăvorâte de la Grădina de 
Zarzavaturi. Phil îşi aruncă bastonul cu electroşocuri şi ridică 
mâna ca să le arate copiilor că nu e înarmat. 

— N-am să mă opun, spuse el. Orice vreţi voi să faceţi, să ştiţi 
că n-am să mă... 

Uşa de la camera de proiecţie se închise brusc, retezându-i 
vorbele şi trei degete de la mână. 

Doctorul Hallas se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. 

Din sala personalului, situată lângă scara care ducea la 
crematoriu, apărură alţi doi îngrijitori în uniforme roşii. Cu 
bastoanele ridicate, se năpustiră amândoi spre Kalisha şi echipa 
ei, dar se opriră brusc în faţa uşilor de la Pavilionul A, îşi aplicară 
reciproc electroşocuri şi se prăbuşiră în genunchi. Din poziţia 
aceea continuară să se electrocuteze unul pe celălalt, până 
când căzură în nesimţire. Apărură alţi îngrijitori, care văzură sau 
doar simţiră ce se întâmpla şi se retraseră repede - câţiva 
coborâră scara spre crematoriu (o fundătură în mai multe 
sensuri), alţii se întoarseră în sala personalului sau intrară în 
camera rezervată doctorilor. 

Haide, Sha! Avery se uita în lungul coridorului, dincolo de Phil 
- care orăcăia, holbându-se la cioturile degetelor din care 
ţâşnea sânge - şi dincolo de cei doi îngrijitori leşinaţi. 

Nu plecăm? 

Ba da. Dar mai întâi îi eliberăm pe ei. 

Şi copiii, ţinându-se de mâini, porniră spre Pavilionul A - 
epicentrul bâzâitului. 


23 

— Nu ştiu cum îşi aleg ţintele, spunea Maureen. Mi-am pus 
deseori întrebarea asta, dar probabil că au ei o metodă sigură, 
pentru că, de mai bine de şaptezeci şi cinci de ani, nimeni nu a 
mai lansat vreo bombă atomică şi nici n-a mai declanşat un 
război mondial. Gândeşte-te cât de fantastică e realizarea asta. 
Ştiu că există oameni care ar spune că ne păzeşte Dumnezeu şi 
că alţii ar spune că pacea se datorează diplomaţiei sau doctrinei 
DRA, cum i se zice - adică Distrugere Reciproc Asigurată!%* -, 
numai că eu nu cred. Institutul a făcut totul. 

Se opri ca să mai bea puţină apă, apoi continuă: 

— Ştiu pe care copii să-i ia datorită unei analize care li se face 
la naştere majorităţii bebeluşilor. Eu n-ar trebui să ştiu de 
analiza aia, pentru că nu sunt decât o umilă femeie de serviciu, 
dar ştiu şi să ascult, nu doar să trag de limbă. Şi sunt curioasă 
din fire. Se cheamă BDNF - factor neurotrofic derivat din creier. 
Sunt căutaţi copiii cu valoare mare a BDNF-ului, sunt urmăriţi, 
apoi răpiți şi aduşi la Institut. Unii pot avea chiar şi şaisprezece 
ani, dar cei mai mulţi sunt mai mici, pentru că îi răpesc cât mai 
repede pe cei cu BDNF mare. Am avut şi copii de doar opt ani. 

Aşa se explică apariţia lui Avery, îşi spuse Luke. Și a 
gemenelor Wilcox. 

— Sunt pregătiţi în Jumătatea Anterioară. O parte din 
pregătirea asta se realizează cu ajutorul injecţiilor, o altă parte 
se face prin expunerea la ceva numit de doctorul Hendricks 
„Lumini Stasi”. Unii dintre copiii care vin aici au abilităţi 
telepatice, adică citesc gândurile oamenilor. Alţii au abilităţi 
telekinetice, adică mişcă obiecte cu puterea minţii. După injecții 
şi expunerea la Luminile Stasi, unii dintre copii rămân ca la 
început, dar abilităţile celor mai mulţi devin mai puternice, 
măcar o idee mai puternice. Şi sunt câţiva, pe dosarele cărora 
Hendricks a lipit etichete roz, cărora li se fac teste suplimentare 
şi injecții suplimentare şi câteodată ajung să-şi dezvolte ambele 
abilităţi. Odată l-am auzit pe doctorul Hendricks zicând că ar 
putea să existe mai multe abilităţi decât astea două şi că 
descoperirea lor ar putea schimba în bine întreaga lume. 

— TP şi TK în acelaşi timp, murmură Luke. Asta am păţit, dar 


1% Doctrină de strategie de securitate naţională, care spune că utilizarea pe 
scară largă a mijloacelor de distrugere în masă ar avea ca rezultat anihilarea 
completă și irevocabilă a ambelor părţi combatante (n. tr.). 


am ascuns-o. Cel puţin, am încercat s-o ascund. 

— Şi când sunt pregătiţi de... de treabă, sunt mutaţi în 
Jumătatea Posterioară. Acolo sunt puşi să vadă filme în care 
apare mereu aceeaşi persoană, acasă, la serviciu, la plimbare, 
la reuniunile de familie, şi apoi li se prezintă o imagine care 
reactivează Luminile Stasi şi îi conectează cumva unul de 
celălalt. Nu ştiu dacă înţelegi... cum funcţionează asta... atunci 
când sunt singuri, puterile le sunt destul de mici, chiar după ce 
au trecut prin toate procedurile alea menite să le intensifice, dar 
când sunt împreună, puterile lor cresc în mod... e un cuvânt în 
matematică... 

— Exponential, spuse Luke. 

— ...dar l-am uitat. Sunt foarte obosită. Important este că 
aceşti copii sunt folosiţi pentru eliminarea anumitor persoane. 
Uneori pare un accident, alteori pare sinucidere, câteodată, 
crimă, dar întotdeauna copiii sunt în spatele acestor morţi. 
Politicianul ăla, Mark Berkowitz? Copiii l-au omorât. Jangi Gafoor, 
tipul ăla despre care se spune că s-ar fi aruncat în aer din 
greşeală, în fabrica lui de bombe din Provincia Kunduz!:0, acum 
doi ani? Tot copiii. Mai sunt mulţi alţii care au murit doar în 
perioada cât am lucrat eu la Institut. Ai putea să spui că nu are 
nicio logică - acum şase ani a fost un poet din Argentina, care a 
înghiţit leşie. Şi nici eu nu văd că ar avea, dar trebuie să aibă, 
pentru că lumea continuă să existe. Odată am auzit-o pe şefa 
cea mare, doamna Sigsby, zicând că noi suntem ca oamenii 
care scot cu cana apa dintr-o barcă spartă. Şi o cred. 

Maureen se frecă din nou la ochi, apoi se aplecă şi se uită 
atentă în obiectiv. 

— Au nevoie de un stoc permanent de copii cu valori mari ale 
BDNF-ului, pentru că Jumătatea Posterioară îi consumă complet 
pe cei deja existenţi. Au dureri de cap din ce în ce mai mari şi, 
de fiecare dată când sunt expuşi la Luminile Stasi sau când îl 
văd pe doctorul Hendricks cu beţişorul lui de artificii, pierd tot 
mai mult din sinele lor esenţial. La sfârşit, când sunt trimişi în 
Grădina de Zarzavaturi - aşa au botezat-o angajaţii Pavilionului 
A - parcă suferă de demenţă sau de Alzheimer în stadiu avansat 
şi le e din ce în ce mai rău şi până la urmă mor. De obicei din 
cauza pneumoniei, pentru că dinadins nu se dă căldură în 
Grădina de Zarzavaturi. Uneori e ca şi cum... 


110 Provincie din Afganistan (n. tr.). 


Se cutremură şi şopti: 

— Of, Dumnezeule, e ca şi cum ar fi uitat cum să respire. 
Institutul este dotat cu un crematoriu performant, de ultimă 
generaţie, cu care scapă de cadavrele copiilor. 

— Nu! murmură şeriful Ashworth. Nuuu! 

— Angajaţii din Jumătatea Posterioară lucrează în ture foarte 
lungi, adică sunt acolo câteva luni, după care sunt liberi acelaşi 
număr de luni. Nu se poate altfel, pentru că atmosfera este 
toxică, însă, pentru că niciun angajat nu are BDNF-ul mare, 
procesul îi afectează într-un mod mult mai lent. Pe unii chiar 
aproape deloc. 

Mai bău o gură de apă. 

— Sunt doi doctori care lucrează în Jumătatea Posterioară cea 
mai mare parte a timpului şi deja dau semne că îşi pierd minţile. 
Ştiu precis asta, pentru că am fost acolo şi i-am văzut. 
Menajerele şi oamenii de serviciu lucrează în ture scurte, când 
în Jumătatea Anterioară, când în cea Posterioară. La fel şi 
personalul de la cantină. Ştiu că e greu de digerat ce ai aflat 
acum şi aş mai avea multe să-ţi spun, dar numai atâta pot. 
Trebuie să plec, Luke, dar, înainte de asta, vreau să-ţi arăt ceva. 
Să-ţi arăt ţie şi persoanei sau persoanelor care mă urmăriţi 
acum. Nu e o imagine plăcută, dar sper că ai să poţi să te uiţi, 
pentru că mi-am riscat viaţa pentru ea. 

Inspiră prelung şi sacadat şi încercă să surâdă. Luke începu să 
plângă în surdină. 

— Luke, faptul că te-am ajutat să evadezi a fost cea mai grea 
hotărâre pe care am luat-o vreodată în toată viaţa mea, chiar 
dacă sunt în pragul morţii şi chiar dacă sunt convinsă că dincolo 
mă aşteaptă iadul. Mi-a fost greu pentru că acum barca aia 
spartă o să se scufunde şi asta o să se întâmple doar din vina 
mea. A trebuit să aleg între viaţa ta şi vieţile miliardelor de 
oameni de pe pământ, care depind de activitatea Institutului 
fără să o ştie. Şi te-am ales pe tine. Dumnezeu să mă ierte 
pentru asta! 

Ecranul se făcu albastru. Tag întinse mâna spre tastatură, dar 
Tim îl opri. 

— Stai puţin! 

Apărură nişte purici, se auziră nişte bolboroseli, apoi începu 
un alt filmuleţ. Camera de filmat străbătea un coridor pe care 
era întinsă o carpetă albastră şi groasă. Se tot auzeau nişte 


scrâşneli intermitente şi, din când în când, imaginea dispărea, 
ca acoperită de un oblon negru. 

Ea filmează, îşi spuse Luke. Are camera într-un buzunar de la 
uniformă şi filmează printr-o gaură pe care a făcut-o în el. 
Scrâşnetele alea sunt făcute de materialul care se freacă de 
microfon. 

Nu credea că telefoanele mobile aveau semnal în pădurile din 
nordul statului Maine, dar presupunea că oricum erau absolut 
verboten în Institut, pentru că, semnal sau nu, camerele de 
filmat tot ar fi funcţionat. Dacă Maureen ar fi fost prinsă, nu i s- 
ar fi tăiat din salariu şi nu şi-ar fi pierdut slujba, ci viaţa. La 
gândul ăsta, lacrimile începură să-i curgă mai repede pe obraji. 
Simţi cum braţul poliţistei Gullickson - Wendy- îl cuprinde de 
după umeri. Se sprijini recunoscător de ea, dar nu-şi dezlipi ochii 
de la ecranul computerului, pe care apăruse Jumătatea 
Posterioară, de care scăpase el şi unde cu siguranţă se afla 
acum Avery, presupunând că încă mai era în viaţă. 

Camera trecu pe lângă nişte uşi duble, deschise pe latura 
dreaptă a culoarului. Maureen se întoarse puţin, arătându-le 
privitorilor o sală de proiecţie, cu vreo douăzeci de scaune 
capitonate. Înăuntru erau doar doi copii. 

— Fata aia fumează? se miră Wendy. 

— Da, răspunse Luke. Probabil că le dau ţigări şi în Jumătatea 
Posterioară. Fata e una dintre prietenii mei. O cheamă Iris 
Stanhope. Au luat-o înainte să fug eu de acolo. Mă întreb dacă o 
mai trăi acum şi, dacă mai trăieşte, oare mai poate să 
gândească şi să înţeleagă ce se întâmplă? 

Obiectivul camerei se întoarse asupra coridorului. Pe lângă 
Maureen trecură alţi doi copii, uitându-se la ea cu o lipsă totală 
de interes, apoi ieşiră din cadru. Acum apăru un îngrijitor în 
uniformă roşie. Vocea i se auzea înăbuşit din cauza buzunarului 
în care era ascuns telefonul lui Maureen, dar vorbele îi erau 
perfect inteligibile: o întreba dacă se bucură că s-a întors. La 
rândul ei, Maureen îl întrebă dacă o credea nebună şi el începu 
să râdă. Mai zise ceva despre o cafea, numai că materialul 
uniformei foşnea mult mai tare şi Luke nu reuşi să înţeleagă. 

— Ăla-i un pistol? întrebă şeriful John. 

— E un baston cu electroşocuri, spuse Luke. Are o rotiţă de la 
care se măreşte voltajul. 

Frank Potter: 


— Tu faci mişto de noi? 

Camera trecu pe lângă alte uşi duble, de data aceasta pe 
latura stângă, apoi, după vreo douăzeci, treizeci de paşi, se opri 
în faţa unei uşi închise. Pe ea scria cu litere roşii: PAVILIONUL A. 
Maureen şopti: 

— Aici e Grădina de Zarzavaturi. _ 

În cadru apăru mâna ei, în mănuşă din latex albastru. Între 
degete ţinea o cartelă. Cu excepţia culorii (aceasta era 
portocalie), semăna perfect cu cea furată de Luke, însă băiatul 
îşi spuse că angajaţii din Jumătatea Posterioară aveau mult mai 
multă grijă de cartelele lor. Maureen o lipi de pătratul de 
deasupra clanţei, se auzi un ţârâit şi apoi uşa se deschise. 

Dincolo de ea începea iadul. 


24 

Annie-Orfana era mare iubitoare de baseball şi obişnuia să-şi 
petreacă serile calde de vară în cortul ei, ascultând la radio 
meciurile echipei Firefly - o echipă din Columbia, care juca în 
Liga Mică. Când se termina meciul, poate aţipea un pic, dar se 
trezea repede şi asculta emisiunea lui George Allman, ca să afle 
ce se mai petrecea în ceea ce George numea Minunata Lume a 
Bizarului. 

Însă în seara aceasta, mult mai mult o interesa povestea 
băiatului care sărise din tren, aşa că se hotări să treacă pe la 
secţia de poliţie ca să mai afle ceva. Probabil că nu-i vor da 
drumul pe uşa din faţă, dar se mai întâmplase ca Frankie Potter 
sau Billy Wicklow să iasă la fumat pe aleea din spate, unde îşi 
ţinea ea salteaua şi câteva provizii de rezervă. Dacă îi ruga 
frumos, poate că i-ar spune ce se întâmplase. În fond, ea îl 
spălase pe puştiul ăla şi încercase cât de cât să-l mângâie, prin 
urmare, interesul ei era perfect justificat. 

De la cortul ei, aflat lângă depozite, pornea o cărare care 
trecea prin pădurea din vestul oraşului. Când se ducea pe alee 
ca să doarmă pe saltea (sau înăuntru, dacă era prea frig - acum 
îi permiteau să doarmă acolo, pentru că îl ajutase pe Tim cu 
bannerul care cerea reducerea vitezei), mergea pe cărare până 
în spatele fostului cinematograf al oraşului (Giuvaierul se 
chemase acesta pe vremuri), unde văzuse o mulţime de filme 
interesante în tinereţile ei de femeie ceva mai zdravănă la cap. 
Bătrânul Giuvaier fusese închis în urmă cu cincisprezece ani, iar 
parcarea din spatele lui era acum acoperită cu buruieni şi 
sânziene. De obicei, o lua drept pe acolo şi ajungea la latura 
dărăpănată a cinematografului dinspre trotuar. Secţia de poliţie 
şi magazinul mixt erau pe partea cealaltă a străzii principale, 
despărțite doar de aleea e/, că aşa îi plăcea să-i zică. 

În seara aceasta, tocmai când se pregătea să intre în 
parcarea năpădită de ierburi, observă o maşină venind dinspre 
Pine Street. După care alta... şi încă una. Trei maşini, trei dubiţe, 
care mergeau aproape bară la bară. Deşi se întunecase aproape 
complet, niciuna nu avea farurile aprinse. Annie se ascunse în 
spatele unui copac şi le văzu intrând în parcarea abandonată pe 
unde voia să meargă ea. Ca la un semn, se întoarseră toate în 
acelaşi timp şi opriră cu faţa spre Pine Street. Ca să fie pregătite 
în caz că ar fi trebuit să plece repede de acolo, îşi spuse Annie. 


Se deschiseră portierele. Din maşini coborâră şi femei, şi 
bărbaţi. Unul dintre bărbaţi purta un sacou sport şi avea 
pantaloni eleganţi, deşi puţin cam şifonaţi acum. Una dintre 
femei, ceva mai în vârstă decât celelalte, purta un costum roşu, 
cu pantaloni. O altă femeie era îmbrăcată într-o rochie cu 
imprimeu floral şi avea şi o poşetă. Celelalte patru femei nu 
aveau genţi. Majoritatea pasagerilor din dubiţe erau îmbrăcaţi în 
jeanşi şi cămăşi închise la culoare. 

Cu excepţia tipului în sacou. Acesta rămase pe loc şi se uită la 
ceilalţi, care se mişcau rapid şi eficient, ca nişte soldaţi în 
misiune. Lui Annie chiar i se păreau a fi soldaţi, iar această 
impresie i-a fost confirmată foarte repede. Doi bărbaţi şi o 
femeie tânără deschiseră uşile din spate ale dubiţelor. Din una, 
bărbaţii scoaseră o ladă lungă din oţel. Din alta, centuri cu tocuri 
pentru arme, pe care tânăra le împărţi tuturor, mai puţin 
bărbatului în sacou, tinerei cu rochia înflorată şi altui bărbat cu 
părul blond, tuns scurt. Deschiseră lada din oţel şi scoaseră de 
acolo două arme cu ţevi lungi, care nu semănau deloc cu nişte 
arme de vânătoare, ci mai degrabă cu nişte mitraliere pe care 
Annie Ledoux le şi vedea folosite într-un atentat. 

Femeia cu rochia înflorată îşi ascunse un pistol micut în 
poşetă. Bărbatul de lângă ea îşi îndesă la spate unul mai mare şi 
îl acoperi cu poalele cămăşii. Ceilalţi îşi băgară armele în tocuri. 
Parcă erau membrii unei trupe de comando. La dracu’ cu 
„parcă”, exact asta erau, îşi spuse Annie, pentru că nu aveau 
cum să fie altceva. 

O persoană normală la cap - mai ales una care nu se informa 
din emisiunea lui George Allman - s-ar fi uitat uluită la scena 
aceea, întrebându-se ce mama naibii căuta o echipă de oameni 
într-un orăşel adormit din Carolina de Sud, unde nu exista decât 
o singură bancă şi aia închisă. O persoană normală la cap şi-ar fi 
scos telefonul şi ar fi sunat la poliţie, însă Annie nu era tocmai o 
persoană normală la cap, plus că ştia exact ce aveau de gând 
oamenii ăia înarmaţi. Nu veniseră în SUV-uri negre, cum se 
aştepta ea, dar veniseră să-l ia pe băiat. Bineînţeles că de asta 
veniseră. 

Nici vorbă să poată suna la poliţie, pentru că nu ar fi avut la 
ea telefonul mobil chiar dacă şi-ar fi permis unul. Orice tembel 
ştia că telefoanele alea nu numai că îţi bagă radiaţii în cap, dar 
pot fi urmărite. Aşa că Annie o luă la fugă pe cărare, până 


ajunse în spatele Frizeriei DuPray, situată două clădiri mai 
încolo. Câteva trepte şubrede duceau la apartamentul de 
deasupra. Annie le urcă cât de repede putu, ţinându-şi ridicate 
ponchoul şi poalele fustei lungi, ca nu cumva să se împiedice de 
ele şi să se dea de-a berbeleacul. Ajunse sus şi bătu cu pumnii 
în uşă până când îl văzu prin perdeaua zdrenţuită pe Corbett 
Denton, care venea agale, cu burta înainte. Frizerul dădu 
perdeaua la o parte şi se uită afară. Chelia îi sclipea la lumina 
lămpii pătate de răhăţei de muşte din bucătărie. 

— Annie, tu eşti? Ce vrei? Să ştii că nu-ţi dau nimic de 
mâncare, dacă de asta ai ve... 

— Nişte bărbaţi! gâfâi ea. 

Ar fi adăugat şi niște femei, însă aşa i se părea mai 
înspăimântător. 

— Au oprit în spatele Giuvaierului! 

— Du-te de-aici, Annie! N-am vreme de prostiile ta... 

— Băiatul ăla! Cred că bărbaţii vor să se ducă la secţie şi să-l 
ia de acolo! Cred că o să tragă cu armele! 

— Despre ce naiba...? 

— Te rog, Toboşarule, te rog! Mi s-a părut că am văzut 
mitraliere. Şi băiatul ăla e tare drăguţ! 

Frizerul deschise uşa. 

— la suflă în nasul meu! Vreau să văd dacă ai băut. 

Annie îl înşfăcă de bluza de la pijama. 

— N-am mai pus picătură în gură de peste zece ani! Te 
implor, Toboşarule, au venit să ia băiatul! 

Denton adulmecă aerul din jur şi se încruntă. 

— Mda, n-ai băut. inseamnă că ai halucinaţii. 

— Ba nu! 

— Ziceai ceva de nişte mitraliere. Te referi la puştile alea 
automate, de tip AR-15? 

Dintr-odată Toboşarul Denton începuse să dea semne de 
interes. 

— Da! Nu! Nu ştiu! Dar tu ai arme, ştiu că ai! Trebuie să le 
luăm! 

— Ai înnebunit de tot, spuse el. 

Şi atunci Annie începu să plângă. Toboşarul o ştia de o viaţă, 
ba chiar fusese cu ea la dans o dată sau de două ori în tinereţe, 
însă niciodată n-o văzuse plângând. Inseamnă că ea credea cu 
toată tăria că se petrecea ceva necurat şi el îşi spuse că nu 


strica să vadă despre ce era vorba. În fond, nu era prea ocupat, 
doar se gândea la absurditatea vieţii, aşa cum făcea în fiecare 
seară. 

— Bine. Hai să aruncăm o privire la ce se-ntâmplă acolo! 

— Şi armele tale? Le iei şi pe ele, da? 

— Le iau pe dracu’! Am zis că ne ducem doar să aruncăm o 
privire. 

— Te implor, Toboşarule! 

— O privire. Atâta tot. Asta-i oferta mea. O accepţi sau nu. 

Neavând de ales, Annie-Orfana acceptă oferta. 


25 

— Doamne, Dumnezeule, ce e acolo? 

Cuvintele lui Wendy erau înăbugşite, pentru că îşi ţinea mâna 
la gură. Nu-i răspunse nimeni. Toţi aveau ochii aţintiţi la ecran. 
Luke era la fel de înmărmurit de mirare şi de groază ca restul 
privitorilor. 

Jumătatea din spate a Jumătăţii Posterioare - adică Pavilionul 
A, zis şi Grădina de Zarzavaturi - era o sală lungă şi înaltă, care 
lui Luke i se părea că seamănă cu un fel de fabrică abandonată, 
unde aveau mereu loc schimburile de focuri la finalul filmelor de 
acţiune, care îi plăceau atât de mult lui şi lui Rolf în urmă cu o 
mie de ani, pe vremea când era un băiat normal, într-o lume 
normală. Tuburile de neon erau acoperite cu plase metalice, ale 
căror umbre dădeau pavilionului un aspect straniu şi 
înfricoşător, ca adâncul mării. Geamurile lungi şi înguste erau 
acoperite cu plase metalice mai groase. Nu existau paturi, ci 
doar saltele goale, fără aşternuturi. Unele dintre ele fuseseră 
împinse până în mijloc, vreo două erau răsturnate, iar una se 
sprijinea de peretele din ciment, ca un beţiv incapabil să se mai 
ţină pe picioare. Salteaua asta era acoperită de nişte pete de 
mâzgă galbenă, probabil vomă. 

Pe un perete era imprimată deviza VOI SALVAŢI LUMEA! La 
baza aceluiaşi perete se vedea un canal cu apă. O fată, doar cu 
o pereche de şosete murdare în picioare, stătea pe vine 
deasupra canalului, cu spatele sprijinit de perete, cu mâinile pe 
genunchi. Făcea treaba mare. Se auzi alt foşnet când materialul 
buzunarului lui Maureen atinse microfonul telefonului dinăuntru 
(probabil îl lipise acolo cu bandă adezivă), iar imaginea dispăru 
o fracțiune de secundă - probabil din cauză că orificiul pe care îl 
făcuse acolo se astupase. Apoi buzunarul îşi reveni la forma 
iniţială şi acum se vedea cum fata se îndepărta clătinându-se şi 
apa îi ducea fecalele de-a lungul canalului. 

O femeie, tot în uniformă maro, curăța de pe jos bălțile de 
vomă, de rahat, de mâncare, de câte şi mai câte alte mizerii. 
Femeia aceasta o văzu pe Maureen, îi făcu cu mâna şi îi spuse 
ceva, dar nimeni nu-i desluşi vorbele şi nu din cauza zgomotului 
făcut de aspiratorul ei cu abur, ci pentru că Grădina de 
Zarzavaturi era un infern de voci şi strigăte şi plânsete. O fată 
făcea tumbe pe unul dintre intervalele mizerabile. Pe lângă ea 
trecu un băiat cu coşuri pe obraji şi ochelari pătaţi, îmbrăcat 


doar cu o pereche de chiloţi murdari. Băiatul acesta urla din 
toate puterile „iia-/ja-iia-/ia-iia-iia” şi se pocnea în creştet la 
fiecare silabă accentuată. Luke îşi aminti că îi povestise ceva 
Kalisha despre un băiat cu acnee şi ochelari. Asta se întâmplase 
chiar în prima lui zi la Institut. Mi se pare că Petey a plecat de o 
veşnicie, când, de fapt, l-au dus acolo săptămâna trecută, 
spusese ea. Şi uite că aici era băiatul sau, mai bine zis, ce 
rămăsese din el. 

— Littlejohn, murmură Luke. Cred că aşa îl cheamă. Pete 
Littlejohn. 

Nu-l auzi nimeni. Toţi se uitau ca hipnotizaţi la ecran. 

Vizavi de canalul folosit pentru golirea intestinelor şi vezicilor 
urinare se afla o troacă lungă, pe picioare din metal. Lângă ea 
erau două fete şi un băiat. Fetele luau în mâini un fel de mizerie 
vâscoasă şi cafenie, pe care şi-o îndesau în gură. Privind scena 
aceasta cu neîncredere şi oroare, Tim îşi spuse că mâzga aia 
semăna cu Maypo, cerealele copilăriei sale. Băiatul stătea 
aplecat, cu faţa în troacă, cu mâinile întinse în lateral şi pocnind 
din degete. Câţiva alţi copii stăteau întinşi pe saltele, cu ochii în 
tavan, purtând pe feţe tatuajele făcute de umbre. 

In timp ce Maureen se îndrepta spre cealaltă femeie, probabil 
ca să preia aspiratorul, imaginea se întrerupse şi ecranul se făcu 
din nou albastru. Se aşteptau toţi să o vadă apoi pe Maureen din 
nou în fotoliul acela vechi, dându-le explicaţii despre ce 
văzuseră, însă nu a mai apărut nimic. 

— Dumnezeule, ce-a fost asta? exclamă Frank Potter. 

— Jumătatea din spate a jJumătăţii Posterioare, răspunse Luke, 
pământiu la faţă. 

— Ce fel de oameni ar pune copi; într-o... 

— Monştri, spuse Luke. 

Se ridică, duse mâna la cap şi se clătină. 

Tim îl sprijini. 

— Te-a luat cu leşin? 

— Nu. Nu ştiu. Trebuie să ies de aici. Am nevoie de aer curat. 
Parcă mă apasă pereţii. Mă sufoc. 

Tim se uită la şeriful John, care dădu din cap. 

— Scoate-l pe aleea din spate. Vezi dacă îşi revine. 

— Vin şi eu, spuse Wendy. Oricum aveţi nevoie de cineva care 
să deschidă uşa. 

Pe uşa de la capătul din spate al anexei cu celule scria cu 


majuscule: IEŞIREA DE URGENŢĂ DECLANŞEAZĂ ALARMA. 
Wendy scoase inelul cu chei şi opri alarma. Tim împinse bara 
uşii cu podul palmei şi cu cealaltă mână îl conduse pe Luke pe 
alee. Băiatul se ţinea mai bine pe picioare, dar tot îngrozitor de 
palid era. Tim ştia foarte bine ce este Sindromul de Stres 
Posttraumatic, însă nu văzuse decât la televizor oameni afectaţi 
de el. Uite că acum îl vedea cu ochii lui la acest băiat, care mai 
avea vreo trei ani până când să-i mijească mustaţa. 

— Vedeţi să nu călcaţi pe boarfele lui Annie! îi avertiză 
Wendy. Mai ales pe saltea. O să se supere. 

Luke nu întrebă ce căutau pe aleea din spatele secţiei de 
poliţie o saltea, două rucsacuri, un căruţ de cumpărături rămas 
doar cu trei roţi şi un sac de dormit. Păşi încet spre strada 
principală, respirând adânc şi oprindu-se o dată ca să se sprijine 
cu mâinile pe genunchi. 

— Ţi-e mai bine? îl întrebă Tim. 

— Prietenii mei o să-i elibereze de-acolo, spuse Luke, tot 
aplecat şi cu mâinile pe genunchi. 

— Pe cine? întrebă Wendy. Pe... 

Nu ştia cum să le spună, dar oricum nu avea nicio importanţă, 
pentru că Luke nu păru s-o audă. 

— Nu-i văd, dar ştiu. Nu înţeleg cum, dar ştiu. Cred că-i ideea 
lui Avester. Adică Avery, aşa îl cheamă. Kalisha e cu el. Şi Nicky. 
Şi George. Maaamă, ce puternici sunt! Au atât de multă forţă 
pentru că sunt împreună! 

Se îndreptă şi merse mai departe. Când se opri în capătul 
aleii, se aprinseseră toate cele şase felinare de pe strada 
principală. Se întoarse uimit spre Tim şi Wendy. 

— Eu am făcut asta? 

— Nu, scumpule, râse uşurel Wendy. Asta-i ora la care trebuie 
să se aprindă. Hai înăuntru! Trebuie să bei o cola din rezerva 
şerifului. 

Şi îl atinse pe umăr. Luke nu o luă în seamă. 

— Stai puţin! 

Un bărbat şi o femeie, ţinându-se de mână, traversau strada 
pustie. Bărbatul avea păr blond, tuns scurt. Femeia purta o 
rochie înflorată. 


26 

Forţa generată de copii scăzu atunci când Nicky se desprinse 
de mâna Kalishei şi de cea a lui George, însă foarte puţin, 
pentru că acum ceilalţi erau adunaţi în spatele uşii de la 
Pavilionul A şi de la ei venea cea mai mare parte a acelei forţe. 

E ca un scrânciob, îşi spuse Nick. Când ti se diminuează 
capacitatea de gândire, ţi se amplifică abilităţile telepatice şi 
telekinetice, iar cei din spatele uşii nu mai au minte aproape 
deloc. 

Corect! transmise gândul lui Avery. Așa funcționează. Ei sunt 
bateria. 

Nicky îşi simţea capul foarte limpede, nici urmă de durere. Se 
uită la ceilalţi şi îşi spuse că la fel trebuie să simtă şi ei. Nu 
aveau de unde să ştie dacă şi când le vor reveni durerile de cap. 
Deocamdată se simţea bine şi atât. 

Nu mai aveau nevoie de băţul de artificii. Trecuseră deja de 
faza asta. Acum ei controlau băzâitul. 

Nicky se aplecă peste trupurile îngrijitorilor leşinaţi în urma 
atâtor electroşocuri şi începu să le scotocească buzunarele. Găsi 
obiectul pe care îl căuta, i-l întinse Kalishei, care i-l dădu lui 
Avery. 

— Tu trebuie s-o faci, îi spuse ea. 

Avery Dixon - care, la ora aia, ar fi trebuit să fie acasă şi să ia 
cina cu părinţii lui, după o altă zi tumultuoasă de cursuri de 
clasa a cincea - luă cartela portocalie şi o lipi de senzor. Se auzi 
un pocnet şi uşa se deschise. Dincolo de prag erau locatarii 
Grădinii de Zarzavaturi, înghesuiți unii în alţii ca nişte oi prinse 
de furtună pe păşune. Murdari, majoritatea în pielea goală, 
dezorientaţi, cu minţile vraişte. Unora le curgeau bale din gură. 
Petey Littlejohn făcea „iia-/ia-iia-iia ” în timp ce se lovea în cap. 

Nu îşi vor mai reveni niciodată, îşi zise Avery. S-au defectat 
prea tare şi nu mai pot fi reparați. Poate şi Iris e în aceeaşi 
situație. 

George: Dar noi, ceilalți, s-ar putea să mai avem o şansă. 

Da. 

Ştiind că gândul ei este crud, dar totodată necesar, Kalisha 
transmise: Până una alta, îi putem folosi. 

— Ce să facem? întrebă Katie. Ce să facem, ce să facem? 

La început nu-i răspunse nimeni, pentru că nimeni nu 
cunoştea răspunsul, apoi Avery le spuse: 


Jumătatea Anterioară. Hai să-i scoatem şi pe ceilalţi copii şi să 
plecăm de aici! 

Helen: Şi unde să ne ducem? 

O alarmă începu să  zbiere  vuuuauuu-uuuuaaauuuu- 
uuuaaaaauuuu. Niciunul dintre ei nu-i dădu atenţie. 

— La asta o să ne gândim mai încolo, spuse Nicky, luându-i 
din nou de mâini pe Kalisha şi pe George. Mai întâi, hai să le-o 
tragem şi noi! Să-i facem să plătească pentru tot. Are cineva 
ceva împotrivă? 

Nu, nimeni. Ţinându-se toţi de mâini, cei unsprezece copii 
care dăduseră startul revoltei porniră înapoi, spre sala din 
Jumătatea Posterioară şi spre ascensorul de dincolo de ea. 
Locatarii din Pavilionul A se ţineau după ei, târşâindu-şi 
picioarele ca nişte zombi - poate atraşi doar de magnetismul 
copiilor care încă puteau să gândească. Bâzâitul îşi mai 
redusese din intensitate, însă nu dispăruse complet. 

Avery Dixon îl căută telepatic pe Luke, sperând să afle că este 
mult prea departe de ei ca să-i poată ajuta, pentru că asta ar fi 
însemnat că măcar unul dintre copiii sclavi ai Institutului era în 
siguranţă. Cel mai probabil ei aveau să moară, pentru că 
angajaţii din fundul ăla de lume ar fi făcut orice ca să-i împiedice 
să evadeze. 

Orice. 


27 

Trevor Stackhouse se afla în biroul lui, situat vizavi de cel al 
doamnei Sigsby. Se plimba de colo până colo pentru că era mult 
prea nervos ca să stea, şi aşa avea să rămână până când va 
primi veşti de la Julia. Poate că vor fi veşti bune, poate vor fi 
veşti proaste, dar orice veste ar fi mai bună decât incertitudinea 
asta de acum. 

Auzi un telefon sunând, însă nu era nici trilul celui fix şi nici 
pârâiala staţiei de emisie-recepţie, ci soneria stridentă, în doi 
timpi, a telefonului roşu, pentru situaţii de urgenţă. Ultima dată 
sunase atunci când s-a întâmplat balamucul ăla din cantină, cu 
gemenele şi cu puştiul ăla, Cross. Stackhouse răspunse şi, 
înainte de a apuca să rostească vreun cuvânt, bolborositul 
doctorului Hallas aproape că-i sparse timpanul. 

— Au fugit! Aia care au fost la filme şi cred că au fugit şi 
legumele! Şi au doborât cel puţin trei îngrijitori. Ba nu, patru! Şi 
Corinne zice că Phil Chaffiz ar fi murit, că a fost electrocu... 

— GURA! urlă Stackhouse în receptor. 

Apoi, când se asigură (nu, nu era sigur, ci doar spera) că i-a 
captat atenţia lui Heckle, îi ceru: 

— Fă-ţi ordine în gânduri şi spune-mi ce s-a întâmplat! 

Din cauza şocului, se pare că Hallas îşi recăpătase o oarecare 
parte din raţiunea lui de pe vremuri, aşa că îi povesti lui 
Stackhouse ce văzuse. Pe când se apropia de sfârşitul relatării, 
se declanşă alarma generală a Institutului. 

— lisuse, tu ai pornit-o, Everett? 

— Nu, nu, n-am fost eu. Probabil că Joanne. Doamna doctor 
James. Era în crematoriu. Se duce destul de des acolo ca să 
mediteze. 

Pe Stackhouse această imagine stranie aproape că-l distrase 
de la problema principală: doamna doctor Jeckle, stând turceşte 
pe jos, în faţa uşii de la cuptor, poate rugându-se pentru liniştea 
sufletească, dar reuşi să-şi reîntoarcă atenţia asupra situaţiei 
actuale - se răsculaseră copiii aproape tembeli din Jumătatea 
Posterioară. Cum de fusese posibil una ca asta? Aşa ceva nu se 
mai întâmplase niciodată. De ce tocmai acum? 

Heckle continua să vorbească, dar Stackhouse auzise tot ce-l 
interesa. 

— Ascultă bine ce-ţi spun, Everett! la toate cartelele portocalii 
pe care le găseşti şi dă-le foc, ai auzit? Arde-/e! 


— Cum... cum să le... 

— In blestematul ăla de cuptor de la Nivelul E! urlă 
Stackhouse. Pune dracu' mâna şi foloseşte-l şi la altceva, nu 
doar pentru cadavrele de copii! 

Trânti receptorul şi se duse la telefonul fix ca să ia legătura cu 
Fellowes, aflat în sala computerelor. Pe un ton speriat, Andy îl 
întrebă de ce sunase alarma. 

— Avem o problemă în Jumătatea Posterioară, dar mă ocup eu 
de ea. Trimite-mi pe computer imaginile de la camerele de 
supraveghere. Fără întrebări. Fă ce-ţi cer! 

Reveni la computerul lui - oare mereu pornise atât de greu 
porcăria asta veche? - şi apăsă mouse-ul pe CAMERE DE 
SUPRAVEGHERE. Văzu imediat cantina aproape goală din 
Jumătatea Anterioară... câţiva copii pe terenul de joacă. 

— Andy! urlă el. Nu Jumătatea Anterioară! Jumătatea 
Posterioară, aşa ţi-am zis! Nu mai face pe tâmpi... 

Imaginea se schimbă şi îl văzu pe Heckle, surprins printr-un 
obiectiv plin de praf, ascunzându-se în birou. Intră Jeckle, 
probabil supărată că-i fusese întreruptă sesiunea de meditaţie. 
Doctoriţa se uita în spate. 

— In regulă, e mai bine. Mă ocup eu acum. 

Stackhouse schimbă imaginea şi văzu camera de odihnă a 
îngrijitorilor. Câţiva se ascundeau acolo, în spatele uşii închise, 
probabil şi zăvorâte. Deci, nicio speranţă din partea lor! 

Clic din mouse, şi uite coridorul principal, acoperit cu mochetă 
albastră. Pe el zăceau trei îngrijitori. Ba nu, patru. Jake Howland 
stătea în fund în faţa sălii de proiecţie şi îşi strângea la piept 
mâna însângerată. 

Clic, şi uite cantina pustie. 

Clic, şi uite sala cea mare. Corinne Rawson stătea în genunchi 
lângă Phil Chaffiz, turuind ceva în walkie-talkie. Într-adevăr, Phil 
chiar părea mort. 

Clic, şi uite holul unde se afla ascensorul şi uite cum începe să 
se închidă uşa de la ascensor. Cabina, de mărimea celor folosite 
pentru transportul pacienţilor la spitale, era plină de rezidenţi. 
Majoritatea fără haine pe ei. inseamnă că erau legumele din 
Pavilionul A. Dacă ar putea să-i oprească acolo... să-i împiedice 
să plece... 

Clic din nou. Prin pelicula aia enervantă de praf şi mizerie, 
Stackhouse văzu alţi copii - cam zece, doisprezece - care se 


foiau în faţa liftului, aşteptând să se deschidă uşile şi să iasă 
dinăuntru restul de mucoşi răsculați. Se aflau chiar lângă galeria 
care ducea la Jumătatea Anterioară. Au dat de belea. 

Stackhouse ridică receptorul telefonului fix şi nu mai auzi 
absolut nimic. Fellowes închisese. Înjurând pentru că irosea timp 
preţios, Stackhouse formă din nou numărul. 

— Poţi să opreşti curentul la liftul din Jumătatea Posterioară? 
Adică să-l opreşti la jumătate? 

— Habar n-am, răspunse Fellowes. Poate. S-ar putea să 
găsesc ceva în broşura cu procedurile în caz de urgenţă. Lăsați- 
mă să veri... 

Insă era deja prea târziu. Uşile ascensorului se deschiseră şi 
evadaţii din Grădina de Zarzavaturi ieşiră din cabină, holbându- 
se uimiţi la holul pardosit cu gresie, de parcă mare lucru ar fi 
avut de văzut acolo. Asta era rău, dar Stackhouse observă ceva 
şi mai grav. Nu mai conta câtuşi de puţin dacă Heckle şi Jeckle 
adunau zeci de cartele de acces din Jumătatea Posterioară şi le 
dădeau foc, pentru că unul dintre copii - pişpirică ăla care o 
ajutase pe menajeră să pună la cale evadarea lui Ellis - ţinea în 
mână o cartelă portocalie. Asta va deschide atât uşa spre 
galerie, cât şi pe aceea de la Nivelul F al Jumătăţii Anterioare, iar 
dacă mucoşii ăia ajungeau în Jumătatea Anterioară, se putea 
întâmpla absolut orice. 

Stackhouse rămase încremenit o secundă, una care părea că 
nu se mai termină. Fellowes îi orăcăia ceva în ureche, însă îl 
auzea ca de foarte departe, pentru că da, rahatul ăla cu ochi îşi 
folosi cartela şi îşi băgă gaşca veselă în galerie. După vreo două 
sute de metri vor ajunge în Jumătatea Anterioară. Uşa se închise 
în spatele ultimului copil, iar acum pe ecran nu se mai vedea 
decât holul gol în care era ascensorul. Stackhouse trecu la altă 
cameră de supraveghere şi îi văzu mergând prin galerie. 

In birou năvăli doctorul Hendricks, bunul şi dragul Măgar 
Kong, cu poalele halatului fluturându-i în urmă şi cu fermoarul 
şliţului tras doar pe jumătate şi cu ochii înroşiţi şi înnebuniţi de 
spaimă. 

— Ce se-ntâmplă? Ce... 

Şi, ca să fie balamucul complet, chiar atunci se auzi telefonul 
militar: zbârr-zbârr-zbârr! Stackhouse întinse mâna, cerându-i lui 
Hendricks să tacă naibii odată. Telefonul îşi continuă zbârnâitul. 

— Ascultă-mă, Andy! Au ajuns în galerie. Vin. Au o cartelă de 


acces. Trebuie să-i oprim. Ai vreo idee? 

Pusese întrebarea într-o doară, pentru că presupunea că şi 
Fellowes intrase în panică, însă răspunsul acestuia îl surprinse: 

— Cred că aş putea să blochez încuietorile. 

— Ce? 

— Nu am cum să dezactivez cartelele, dar pot să deconectez 
încuietorile. Codurile de intrare sunt generate de computer, aşa 
că... 

— Vrei să zici că poţi să-i închizi acolo? 

— Da. 

— Păi, fă-o! Fă-o chiar acum! 

— Ce se-ntâmplă? repetă Hendricks. Tocmai mă pregăteam 
să plec, când am auzit alarma... 

— Gura! strigă la el Stackhouse. Rămâi aici! S-ar putea să am 
nevoie de tine. 

Telefonul militar zbârnâia în continuare. Fără să-şi ia ochii de 
la galerie şi de la cretinii dinăuntru, Stackhouse întinse mâna 
după el. Cu câte un receptor la fiecare ureche, parcă era un 
personaj dintr-o comedie proastă de pe vremuri. 

— Ce e? Ce? 

— Am ajuns şi băiatul e aici, îl anunţă doamna Sigsby. 

Legătura era bună - parcă-i vorbea din camera alăturată. 

— Sper să punem curând mâna pe el. 

Făcu o pauză şi adăugă: 

— Sau să-l omorâm. 

— Bravo, Julia, dar avem o problemă serioasă. Copiii au... 

— Descurcă-te! Noi avem treabă. Te sun când ne întoarcem. 

Şi închise. Dacă Fellowes nu făcea nişte vrăji cu computerul, 
era posibil ca Julia să nu mai aibă unde să se întoarcă. 

— Andy! Mai eşti la telefon? 

— Sunt. 

— Ai rezolvat-o? 

Cuprins de groază, Stackhouse era aproape sigur că Fellowes 
îi va răspunde că sistemul lor informatic era prea vechi şi că îşi 
alesese fix acest moment ca să se blocheze. 

— Da. În fine, aproape sigur. Mi-a apărut pe ecran un mesaj 
care zice aşa: CARTELELE PORTOCALII DE ACCES SUNT NULE. 
INTRODUCEŢI NOUL COD DE ACCES. 

Răspunsul cu „aproape sigur” nu-l linişti deloc pe Stackhouse. 
Încremeni pe scaun, cu mâinile strânse pe marginea biroului, cu 


ochii ţintă la ecran. 

— lisuse Hristoase, ce caută afară? 

— Presupun că pe noi, răspunse Stackhouse. Acum o să 
vedem dacă şi reuşesc. 

Turma de fugari ieşi din cadru. Stackhouse apăsă o tastă ca 
să schimbe imaginile, dar greşi şi o văzu pe Corinne Rawson 
ţinând pe genunchi capul lui Phil. Mai apăsă o dată şi ajunse la 
imaginea pe care o căuta - aceea cu capătul galeriei, unde era 
uşa spre Nivelul F din Jumătatea Anterioară. Copiii ajunseseră 
acolo. 

— Momentul adevărului, murmură Stackhouse, strângând atât 
de tare pumnii, că îi intraseră unghiile în carne. 

Dixon apropie cartela portocalie de senzorul uşii, apoi apăsă 
clanţa. Nu se întâmplă nimic, iar Trevor Stackhouse îşi permise 
să se relaxeze. Hendricks oftă cu zgomot, umplând aerul din jur 
cu miros de bourbon. Consumul de băuturi alcoolice în timpul 
serviciului era la fel de verboten ca deținerea de telefoane 
mobile, însă acum chestia asta nu-l interesa deloc pe 
Stackhouse. 

Dragi băieţței şi fetițe, ati ajuns ca nişte muşte captive într-un 
borcan, le zise el în gând. Cât despre ce vă aşteaptă mai 
departe... 

Slavă Domnului că asta nu mai era problema lui. După ce va 
rezolva treaba din Carolina de Sud, doamna Sigsby avea să se 
ocupe şi de mucoşii ăştia. 

— D-aia primeşti o căruţă de bani, Julia, murmură el. 

Se sprijini de spătarul scaunului şi văzu cum câţiva copii - 
conduşi de Wilholm - încercau uşa din celălalt capăt al galeriei, 
uşa pe unde intraseră, dar tot fără niciun rezultat. Impertinentul 
ăla de Wilholm dădu capul pe spate şi deschise gura. Lui 
Stackhouse îi păru tare rău că nu aveau şi microfoane în galerie, 
pentru că tare mult i-ar fi plăcut să-i audă urletul de frustrare. 

— Am rezolvat problema, îi spuse el lui Hendricks. 

— Hm! mormăi acesta. 

Stackhouse se întoarse ca să se uite la el. 

— Adică ce vrei să spui? 

— Nu tocmai. 


28 

Tim puse mâna pe umărul lui Luke. 

— Dacă te simți în stare, acum chiar trebuie să intrăm şi să ne 
lămurim. O să-ţi dăm o Cola şi... 

— Numai puţin! 

Luke se uita la bărbatul şi femeia care traversau strada de 
mână. Nici nu îi observaseră pe cei trei de pe aleea lui Annie- 
Orfana. Priveau atenţi spre secţia de poliţie. 

— Au ieşit de pe autostradă şi s-au rătăcit, zise Wendy. Pun 
pariu pe cât vreţi. Avem câte cinci-şase cazuri din astea în 
fiecare lună. Acum vreţi să ne întoarcem înăuntru? 

Luke nu era atent la ea. Încă îi simţea pe ceilalţi copii, însă 
acum păreau uimiţi şi înspăimântați, dar erau undeva departe, 
în fundul minţii lui, iar vocile lor se auzeau foarte slab. Femeia 
aceea... cea cu rochie înflorată... 

Mă trezeşte un zgomot. Probabil a căzut trofeul primit la 
Concursul de Dezbateri, pentru că e cel mai mare şi mai greu. 
Cineva se apleacă peste mine. Eu spun mami, deşi chiar dacă 
ştiu că nu este ea, este femeie, iar mami e primul cuvânt care 
îmi vine în mintea încă adormită. Şi ea zice... 

— Sigur, rosti Luke cu voce tare. Dacă aşa vrei tu. 

— Super! exclamă Wendy. Hai să... 

— Nu, asta a zis ea. 

Şi întinse mâna spre cuplul care ajunsese pe trotuarul din faţa 
secţiei. Acum nu se mai ţineau de mână. Luke se uită la Tim cu 
spaimă uriaşă în ochi. 

— Ea era cu oamenii care m-au răpit! Am mai văzut-o o dată 
după aia, la Institut! In sala de recreere! Au venit! Ţi-am zis că o 
să vină după mine şi uite-l aici! 

Se întoarse şi o luă la fugă spre uşa care nu era încuiată în 
exterior, pentru ca Annie să poată intra în secţie noaptea, să se 
încălzească. 

— Ce... începu Wendy. 

Tim n-o lăsă să termine. Se repezi după Luke, gândindu-se că 
poate puştiul nu se înşelase în privinţa lui Norbert Hollister. 


29 

— Ei? 

Şoapta lui Annie-Orfana era prea vehementă ca să poată fi 
numită astfel. 

— Acum mă crezi, domnule Corbett Denton? 

Toboşarul nu spuse nimic în primele secunde, pentru că încă 
încerca să înţeleagă ce vedea: trei dube parcate una lângă alta 
şi un grup de bărbaţi şi femei lângă ele. Parcă vreo nouă erau, 
cât o echipă de baseball. Şi, da, Annie avea dreptate: erau 
înarmaţi. Se însera acum, însă vara lumina mai zăboveşte pe 
cer, plus că se aprinseseră felinarele de pe stradă. Toboşarul 
observă tocuri cu pistoale şi două arme lungi, care lui i se 
păreau a fi mitraliere. Echipa aia ciudată de baseball stătea 
aproape de intrarea fostului cinematograf, la adăpostul zidului 
din cărămidă. Evident aşteptând ceva. 

— Au trimis iscoade! şuieră Annie. Uite acolo, traversează 
strada. Vezi? Vor să vadă câţi poliţişti sunt în secţie! Acu' vrei 
să-ţi scoţi afurisitele alea de arme ori trebuie s-o fac eu? 

Toboşarul se întoarse şi, pentru prima oară în douăzeci de ani 
(poate chiar treizeci) o luă la fugă cât îl ţineau picioarele. Urcă în 
goană treptele spre apartamentul lui de deasupra frizeriei şi se 
opri în faţa uşii doar cât să-şi tragă respiraţia şi cât să se întrebe 
dacă inima lui va suporta presiunea ori va exploda pur şi simplu. 

Puşca lui semiautomată, cu care intenţiona să-şi ia viaţa într- 
una din superbele nopţi de vară, cum numai în Carolina de Sud 
există (şi probabil ar fi făcut-o deja, dacă nu ar fi avut parte de 
conversațiile extrem de interesante cu noul membru al patrulei 
de noapte), se afla în dulap. Incărcată. La fel erau şi pistolul 
automat de calibru .45 şi revolverul .38 de pe raftul de sus. 

Luă toate cele trei arme şi cobori în fugă scara, pufăind ca o 
locomotivă cu aburi şi transpirând şi probabil puţind ca un porc 
în saună, însă nu-i păsa. Se simţea viu pentru prima oară după 
mulţi ani. Avea urechile ciulite ca să audă eventualele focuri de 
armă. Deocamdată nu auzi nimic. 

Poate or fi tot poliţişti, îşi spuse el, deşi era greu de crezut. 
Poliţiştii ar fi intrat în secţie pe uşa din faţă, şi-ar fi prezentat 
legitimaţiile şi ar fi explicat ce treabă aveau acolo, plus că ar fi 
venit cu SUV-uri negre. 

Cel puţin, aşa făceau în filmele de la televizor. 


30 

Nick Wilholm îşi conduse „trupa” de băieţi şi fete prin galeria 
uşor în pantă până la uşa încuiată a Jumătăţii Anterioare. Unii 
dintre deţinuţii din Pavilionul A se luară după el; alţii doar se 
fâţâiau în cerc, fără rost. Pete Littlejohn începu din nou să se 
pocnească în cap şi să strige: lia-//a-iia-//a-iia-iia. Din cauza 
ecoului din galerie, scandările lui ritmice nu erau doar 
enervante, ci te înnebuneau de cap de-a dreptul. 

— Să ne ţinem de mâini, spuse Nicky. Toţi. 

Făcu un semn din bărbie spre legumele dezorientate şi 
adăugă: Cred că aşa o să-i atragem şi pe ei. 

Ca moliile atrase de lumină, răspunse Kalisha. Nu tocmai un 
gând prea amabil, dar aşa este adesea adevărul. 

Şi reuşiră. Pe măsură ce bieţii copii intrau în cerc, băzâitul 
începu să se audă tot mai tare. Din cauza galeriei destul de 
strâmte, cercul lor semăna acum mai degrabă cu o elipsă, dar 
nu conta, forţa revenise. 

Kalisha înţelegea raţionamentul lui Nicky, nu doar pentru că îi 
auzea gândurile, dar şi pentru că era singura şansă care le mai 
rămăsese. 

Mai puternici împreună, gândi ea, apoi îi spuse cu voce tare 
lui Avery: 

— Sparge lacătul ăla, Avester! 

Băâzâitul atinsese intensitatea unui zbieret asurzitor şi ar fi 
fost vai şi-amar de ei dacă i-ar mai fi durut capul. Kalisha se 
simţi din nou cuprinsă de sentimentul acela terifiant şi sublim de 
putere nemărginită. Îl mai avusese şi în serile cu filme, însă 
atunci era hidos şi mânjit. Acum era pur şi minunat, pentru că 
venea din ei. Copiii din Pavilionul A nu vorbeau, însă zâmbeau. 
Şi ei îl simțeau şi le plăcea ce simt. 

Se auzi un pârâit uşor dinspre uşă şi o văzură cum se mişcă în 
cadru, dar atâta tot. Avery se ridicase pe vârfuri şi avea chipul 
schimonosit din cauza concentrării. Acum se lăsă jos şi oftă 
prelung. 

George: Nu? 

Avery: Nu. Cred că am fi putut s-o deschidem dacă ar fi fost 
încuiată cu un lacăt normal. 

— E mort, spuse Iris. Lacătul e mort. 

— Le-au blocat cumva, zise Nicky. Wu putem să le spargem, 
nu? 


Avery: Nu. Sunt din oțel masiv. 

— Unde-i Superman când ai nevoie de el? exclamă George, 
frecându-şi obrajii cu palmele şi schiţând un zâmbet trist. 

Helen se aşeză pe jos, îşi acoperi ochii cu mâinile şi începu să 
plângă. 

— Nu suntem buni de nimic! 

Apoi repetă în gând, ca un ecou: Nu suntem buni de nimic! 


Nicky se întoarse spre Kalisha: A; vreo idee? 
Nu. 


Se întoarse spre Avery: Dar tu? 
Micuţul clătină din cap. 


31 

— Cum adică „nu tocmai”? îl întrebă Stackhouse pe 
Hendricks. 

În loc să-i răspundă, Măgarul Kong se repezi în cealaltă parte 
a camerei, unde se afla interfonul. Carcasa era acoperită cu un 
strat gros de praf. Stackhouse nu-l folosise niciodată, că doar nu 
trebuia să anunţe cine ştie ce seri de bal sau alte tâmpenii din 
astea. Doctorul se aplecă să se uite mai bine la comenzile 
rudimentare, după care apăsă un buton. Imediat se aprinse un 
led verde. 

— Cum adică... 

Acum a fost rândul lui Hendricks să-i ceară să tacă din gură. 
Şi, culmea, în loc să se înfurie, Stackhouse simţi o oarecare 
admiraţie. Indiferent ce avea de gând să facă doctorul, părea 
ceva important. 

Hendricks luă microfonul, apoi ezită puţin. 

— Sigur fugarii ăia nu aud ce o să zic eu acum? N-are rost să 
le dau idei. 

— Nu-s difuzoare în galerie, spuse Stackhouse, sperând să nu 
se înşele. Şi parcă au un sistem separat de comunicaţii în 
Jumătatea Posterioară. Ce vrei să faci? 

Privirea pe care i-o aruncă Hendricks părea a-i spune: „Mă, 
da’ prost mai eşti!” 

— Poate că le-ai închis trupurile, dar nu şi minţile. 

Rahat! exclamă în gând Stackhouse. Am uitat pentru ce erau 
aici. 

— Spune-mi acum dacă chestia asta... ba lasă, am găsit. 

Hendricks apăsă butonul de pe latura microfonului, îşi drese 
glasul şi începu să vorbească: 

— Atenţie, vă rog! Către toţi angajaţii. Vă vorbeşte domnul 
doctor Hendricks. 

Îşi trecu mâna prin părul şi aşa destul de ciufulit, zburlindu-l şi 
mai tare. 

— Au evadat copiii din Jumătatea Posterioară, dar nu trebuie 
să vă alarmaţi. Repet - nu trebuie să vă alarmaţi. l-am blocat în 
galeria dintre Jumătatea Anterioară şi cea Posterioară, însă ar 
putea să încerce să vă inducă anumite gânduri, aşa cum... 

Se întrerupse ca să-şi umezească buzele crăpate şi apoi: 

— ...cum îi influenţează pe oameni, atunci când îi trimitem în 
misiune. Ar putea să vă facă să vă automutilaţi. Sau... în fine... 


să vă luptaţi între voi. 

Dumnezeule, îşi spuse Stackhouse, optimist mai; e tipul ăsta! 

— Ascultaţi cu mare atenţie! continuă Hendricks. Vor reuşi să 
se infiltreze în minţile voastre doar dacă nu sunteţi 
prevăzători... dacă vi se pare că aveţi nişte gânduri care nu vă 
aparţin... încercaţi să vă păstraţi calmul şi să le opuneţi 
rezistenţă. Alungaţi-le! Vă va fi destul de uşor. Cel mai bine ar fi 
dacă aţi vorbi tare. Spuneţi mereu: Nu te ascult. 

Vru să pună microfonul la loc, dar Stackhouse i-l luă din 
mână: 

— Vă vorbeşte Stackhouse. Personalul din Jumătatea 
Anterioară să ducă toţi copiii în camerele lor. Imediat! Dacă se 
împotrivesc, băgaţi-le şocuri electrice! 

Închise interfonul şi se întoarse cu faţa la Hendricks. 

— Poate puţoii ăia din galerie n-o să se gândească la aşa 
ceva. În fond, sunt doar nişte mucoşi. ` 

— O, fii sigur că o să se gândească! îl contrazise Hendricks. In 
fond, au ceva experiență în domeniu. 


32 

Luke vru să deschidă uşa care dădea în sala cu celulele, dar 
Tim i-o luă înainte. 

— Tu rămâi aici, Luke. Wendy, vino cu mine! 

— Doar nu crezi... 

— Nu ştiu ce să cred. Nu-ţi scoate pistolul, dar desfă-ţi tocul! 

Auziră o voce de bărbat şi o luară amândoi la fugă pe 
intervalul dintre cele patru celule goale. Vocea aceea nu părea 
supărată, ci dimpotrivă: îţi dădea impresia că posesorul ei era 
destul de binedispus. 

— Ni s-a spus - mie şi soţiei mele - că în Beaufort sunt nişte 
clădiri vechi, care merită văzute, şi ne-am gândit să ne scurtăm 
drumul, numai că GPS-ul nostru a dat-o-n bară. 

— L-am rugat să oprească şi să întrebe pe cineva cum să 
ajungem, zise şi femeia. 

Tocmai atunci Tim ajunse în sala principală a secţiei şi o văzu 
cum îşi priveşte soţul - dacă asta era bărbatul cel blond - cu un 
soi de exasperare amuzată. 

— Dar n-a vrut. Bărbaţii îşi imaginează că ştiu totul, nu? 

— Ştiţi ceva, suntem cam ocupați acum, spuse şeriful John, şi 
nu avem timp de... 

— Ea e! strigă Luke din spatele lui Tim şi Wendy, făcându-i pe 
amândoi să tresară speriaţi. 

Ceilalţi poliţişti se uitară nedumeriţi în jur. Luke o îmbrânci pe 
Wendy, iar femeia se poticni şi se lipi de perete. 

— Ea mi-a dat cu spray în faţă şi am leşinat! 7u mi-ai omorât 
părinții, nenorocito! 

Vru să se repeadă la ea. Tim îl înşfăcă de tricou şi îl trase 
înapoi. Bărbatul cel blond şi femeia în rochie înflorată păreau 
foarte uimiţi. Cu alte cuvinte, aveau cea mai normală reacţie, 
numai că lui Tim i se păru că vede şi o altă expresie pe chipul 
femeii, expresie care dispăru într-o fracțiune de secundă, dar 
care îl făcu să priceapă că şi femeia îl recunoscuse pe Luke. 

— Cred că-i o greşeală, spunea ea acum, încercând să 
schiţeze un zâmbet derutat, dar tot amabil. Cine-i băiatul ăsta? 
E nebun? 

Deşi nu era decât unicul membru al patrulei de noapte şi tot 
asta avea să fie şi în următoarele cinci luni, Tim reintră în pielea 
poliţistului de pe vremuri, aproape fără să-şi dea seama. Exact 
aşa cum făcuse în noaptea aceea, când doi tineri spărseseră 


prăvălia Zonei şi îl împuşcaseră pe Absimil Dobira. 

— Vă rog să-mi arătaţi actele de identitate, oameni buni. 

— Doar nu vorbiţi serios, nu? spuse femeia. Nu ştiu cine îşi 
imaginează băiatul ăsta că am fi, dar adevărul este că ne-am 
rătăcit şi, când eram eu mică, mama îmi zicea să întreb 
întotdeauna un poliţist pe unde să o iau dacă mă rătăcesc. 

Şeriful John se ridică în picioare. 

— Înî-îhî, îhî-îhî, o fi ăsta adevărul, dar atunci nu aveţi niciun 
motiv să nu ne arătaţi permisele de conducere, nu? 

— Nu, niciunul, spuse bărbatul. Staţi să-mi scot portofelul. 

Exasperată la culme, femeia deja băgase mâna în poşetă. 

— Păzea! strigă Luke. Au arme! 

Pe chipurile lui Tag Faraday şi George Burkett se citea 
surprinderea. Pe cele ale lui Frank Potter şi Bill Wicklow - 
stupoarea. 

— Stop! strigă şeriful John. Mâinile la vedere! 

Dar nu se opri niciunul. Mâna lui Michelle Robertson ieşi din 
poşetă cu Sig Sauer-ul, nu cu permisul de conducere. Denny 
Williams dusese mâna la spate după Glock, nu după portofel. 
Şeriful şi polițistul Faraday întinseră şi ei mâinile după arme, 
însă încet... mult prea încet. 

Tim se mişcă mult mai repede. Trase pistolul de la centura lui 
Wendy şi îl apucă cu ambele mâini. 

— Aruncați armele, aruncați-le! 

Evident că nu-l luară în seamă. Robertson îndreptă pistolul 
spre Luke şi Tim trase în ea o singură dată, dar suficient s-o 
expedieze prin geamurile uşilor de la intrarea în secţie. 

Cu arma ridicată, Williams se lăsă într-un genunchi. Tim mai 
avu vreme să-şi spună doar atât: „Până aici mi-a fost, tipul ăsta- 
i profesionist”, dar ţeava de la arma blondului se ridică în aer, ca 
trasă de o sfoară invizibilă, iar glonţul destinat lui Tim se 
împlântă în tavan. Şeriful John Ashworth îl pocni pe blond cu 
piciorul în tâmplă, lăsându-l lat. Billy Wicklow îl călcă apăsat pe 
mână. 

— S-a terminat, ticălosule, s-a terminat... 

În momentul acela, doamna Sigsby simţi că se întâmplase 
ceva rău, ceva foarte rău, şi le ceru lui Louis Grant şi Tom Jones 
să atace în forţă. Williams şi Robertson nu erau importanţi. 

Dar băiatul era. 


33 

Focurile trase de cele două mitraliere umplură cu tunete 
puternice asfinţitul paşnic al orăşelului DuPray. Grant şi Jones 
deschiseră tirul asupra zidului de cărămidă de la intrarea secţiei 
de poliţie, ridicând nori de praf roşiatic, spărgând ferestrele şi 
geamurile de la uşi. Cei doi trăgători se aflau pe trotuar; restul 
membrilor din echipa Gold erau în spatele lor, pe stradă. 
Singura excepţie - doctorul Evans - stătea într-o parte, cu 
mâinile la urechi. 

— Daaa! urlă Winona Briggs, ţopăind de pe un picior pe altul, 
de parcă ar fi avut nevoie la baie. Băgați gloante în ei! 

— Porniţi! strigă doamna Sigsby. Acum! Luaţi băiatul sau 
omorâţi-l! Luaţi-l sau omo... 

O voce spuse din spatele ei: 

— Nu porneşte nimeni nicăieri, cucoană! Mă jur pe 
Mântuitorul nostru că o să muriţi înainte să faceţi vreun pas. Voi 
doi, da, voi, ăia din faţă, lăsaţi armele jos în clipa asta! 

Louis Grant şi Tom Jones se întoarseră, dar nu lăsară jos 
mitralierele. 

— Imediat, zise şi Annie, dacă ţineţi la vieţile voastre! Nu 
glumim, băieţi! Sunteţi în Sud şi aşa ne purtăm noi pe-aici. 

Cei doi se uitară unul la altul, după care puseră cu grijă 
armele pe asfalt. 

Doamna Sigsby se întoarse şi îi văzu pe cei doi atacatori sub 
streaşina pleoştită a fostului cinematograf: un tip gras şi chel, în 
bluză de pijama, şi o femeie cu părul vâlvoi, îmbrăcată cu ceva 
ce semăna cu un poncho mexican. Bărbatul avea o puşcă. 
Femeia cu poncho avea un pistol automat într-o mână şi un 
revolver în mâna cealaltă. 

— Bravo! Acum şi voi, ceilalţi! spuse Toboşarul Denton. Vă am 
în vizor. 

Doamna Sigsby se uită lung la cei doi ţărănoi din faţa fostului 
cinematograf şi se întrebă plictisită: Nu se mai termină odată? 

Se auzi o împuşcătură din secţia de poliţie. Urmă o pauză 
scurtă, apoi alt foc de armă. Când cei doi ţărănoi priviră într- 
acolo, Grant şi Jones se aplecară să-şi recupereze mitralierele. 

— Nu care cumva să îndrăzniţi! ţipă la ei femeia cu poncho. 

Robin Lecks, care, nu cu prea multă vreme în urmă, îl 
împuşcase pe tatăl lui Luke printr-o pernă, profită de această 
ocazie şi îşi scoase pistolul. Ceilalţi membri ai echipei Gold se 


lăsară la pământ ca să le permită lui Grant şi Jones să deschidă 
focul. Aşa fuseseră instruiți. Doamna Sigsby nici nu se mişcă, de 
parcă ar fi avut impresia că ar fi protejat-o furia stârnită de 
acest incident neprevăzut. 


34 

În timp ce începea lupta din Carolina de Sud, Kalisha şi 
prietenii ei stăteau dezamăgiţi lângă uşa de acces în Jumătatea 
Anterioară, uşă pe care nu erau în stare să o deschidă pentru că 
Iris avea dreptate: lacătul era mort. 

Nicky: Poate mai există ceva ce am putea face. Să-i terminăm 
pe angajații din Jumătatea Anterioară aşa cum am făcut cu 
îngrijitorii roşii de dincolo. 

Avery clătină din cap. Acum nu mai părea deloc un copilandru 
de zece ani, ci mai degrabă un bătrân trist şi istovit. Am încercat 
eu. Cu Gladys, pentru că o urăsc, şi pe ea, şi zâmbetul ăla fals al 
ei. Mi-a zis că nu mă ascultă şi m-a respins. 

Kalisha se uita lung la copiii din Pavilionul A, care porniseră 
din nou să rătăcească prin jur, de parcă ar fi avut pe unde. O 
fată făcea roata, un băiat în boxeri jegoşi se izbea uşor cu capul 
de zid; Pete Littlejohn continua să strige /ia-/ia, însă s-ar fi întors 
cu toţii, dacă i-ar fi chemat, şi încă exista suficientă forţă. ÎI 
apucă de mână pe Avery. 

— Împreună... 

— Nu, spuse băiatul. Poate că am reuşi să-i facem să se simtă 
puțin ametiti şi să le fie rău de la stomac... dar atâta tot. 

Kalisha: Dar de ce? De ce? Dacă am putut să-l ucidem pe tipul 
ăla din Afganistan, ăla care făcea bombe... 

Avery: Tipul ăla din Afganistan nu era prevenit, cum nu e nici 
predicatorul ăla, Westin. În schimb, atunci când ştiu ce li se 
poate întâmpla... 

George: Ne pot împiedica să le intrăm în minte. 

Avery dădu din cap. 

— Poate că există o soluţie, spuse Kalisha. Noi suntem blocaţi, 
dar cineva este liber, numai că e nevoie de toată forţa. 

Şi făcu un semn spre bezmeticii din Pavilionul A. 

— Hai să-i chemăm să ne ajute! 

— Nu ştiu ce să zic, Sha, murmură Avery. Am obosit. 

— Mai încercăm asta şi gata, îl rugă ea. 

Avery oftă şi întinse mâinile. Kalisha, Nicky, George, Helen şi 
Katie le întinseră şi ei. După o clipă, li se alătură şi Iris. Ceilalţi 
se apropiară de ei la fel cum o făcuseră mai devreme. Refăcură 
ovalul şi bâzâitul se amplifică. Îl simțeau şi îngrijitorii şi 
laboranţii şi oamenii de serviciu din Jumătatea Anterioară - îl 
simțeau şi se temeau de el, numai că nu lor le era destinat. 


Două mii două sute cincizeci de kilometri mai la sud, Tim tocmai 
ce o împuşcase în piept pe Michelle Robertson; Grant şi Jones se 
pregăteau să tragă cu mitralierele spre intrarea secţiei de 
poliţie; Billy Wicklow stătea cu piciorul pe mâna lui Denny 
Williams, iar şeriful John era lângă el. 

Copiii de la Institut îl chemau pe Luke. 


35 

Luke nici nu se gândi că ar fi putut să îndrepte în altă parte 
arma din mâna bărbatului blond cu puterea minţii - o făcu pur şi 
simplu. Luminile Stasi reveniră, acoperind pe moment totul în 
jur. Când începură să se stingă, văzu că unul dintre poliţişti 
stătea cu piciorul pe mâna blondului, încercând să-l convingă să 
dea drumul pistolului. Tipul avea gura strâmbă din cauza durerii 
şi îi curgea sânge şuvoaie pe un obraz, dar se ţinea tare. Şeriful 
ridică piciorul, probabil ca să-l pocnească în cap încă o dată. 

Atât văzu Luke, pentru că atunci reapărură Luminile Stasi - 
mai strălucitoare decât fuseseră vreodată - şi vocile prietenilor 
lui îl loviră în minte cu puterea unui baros. Se clătină, făcu un 
pas în spate, încă unul, trecând pragul anexei cu celule. Ridică 
mâinile, de parcă ar fi vrut să se ferească de o lovitură, şi se 
împletici. Căzu în fund chiar în momentul când Grand şi Jones 
deschiseră focul. 

Îl văzu pe Tim aruncându-se peste Wendy ca s-o trântească 
pe podea, acoperindu-i trupul cu trupul lui. Văzu gloanţele 
ciuruindu-i pe şerif şi pe polițistul care stătea pe mâna 
blondului. Se prăbuşiră amândoi. In secţia de poliţie ploua cu 
cioburi. Cineva ţipa. Lui Luke i se păru că era vocea lui Wendy. 
Auzi şi un alt glas, al unei femei de afară, care i se părea că 
semăna ciudat de tare cu al doamnei Sigsby, iar femeia aceea 
striga: Porniţi! 

Băiatului ameţit de doza dublă de Lumini Stasi şi de vocile 
prietenilor săi i se păru că lumea din jur îşi încetinise mişcările. 
Observă un poliţist - precis rănit, pentru că-i curgea sânge de-a 
lungul braţului - repezindu-se spre uşile cu geamurile sparte, 
probabil ca să vadă cine trăsese, numai că parcă se mişca cu 
încetinitorul. Blondul se ridică în genunchi, dar la fel de lent. Lui 
Luke i se părea că urmăreşte un balet subacvatic. Blondul îl 
împuşcă în spate pe polițistul cu mâna rănită şi începu să se 
întoarcă spre Luke, dar mai repede, pentru că lumea prindea din 
nou viteză. Înainte ca blondul să tragă, polițistul cu păr roşcat se 
aplecă - de parcă făcea o reverență - şi îl împuşcă în tâmplă. 
Blondul sări cât colo şi se prăbuşi peste femeia care pretinsese 
că-i era soţie. 

O femeie de afară - dar nu cea a cărei voce semăna cu a 
doamnei Sigsby, ci una cu accent sudist - ţipă: 

— Nu care cumva să îndrăzniţi! 


Alte focuri de armă, după care prima femeie urlă: 

— Băiatul! Trebuie să punem mâna pe băiat! 

Da, ea este, îşi spuse Luke. Nu-mi dau seama cum a ajuns 
până aici, dar ea este. Doamna Sigsby. 


36 

Robin Lecks era o trăgătoare de elită, însă se întuneca tot mai 
mult şi distanţa era prea mare pentru puterea unui revolver atât 
de mic cum era al ei. Glonţul îl lovi în umăr pe Toboşarul 
Denton, nu în burta lui cea mare. Şocul îl împinse înapoi, până în 
peretele casei de bilete a fostului cinematograf. Următoarele 
două gloanţe le trase la întâmplare. Annie-Orfana rămase pe 
poziţii. Aşa fusese ea crescută pe plantațiile de trestie de zahăr 
din Georgia de un tată care obişnuia să-i spună: „Pentru nimic în 
lume să nu dai înapoi, fato.” Indiferent dacă era beat sau treaz, 
Jean Ledoux fusese un trăgător extraordinar de bun şi Annie 
avusese ce să înveţe de la el. Acum deschise focul cu ambele 
pistoale ale Toboşarului, atenuând instinctiv reculul mai puternic 
al pistolului automat. Il dobori pe unul dintre bărbaţii cu 
mitralieră (pe Tony Fizzale, care niciodată nu avea să mai aplice 
cuiva şocuri electrice), fără să-i pese de cele trei sau patru 
gloanţe care zburară pe lângă ea, unul dintre acestea chiar 
flirtând un pic cu tivul ponchoului ei. 

Toboşarul se întoarse şi trase în femeia care îl împuşcase în 
umăr. Robin stătea într-un genunchi în mijlocul străzii, 
înjurându-şi de mama focului pistolul care se blocase. Toboşarul 
îşi propti patul puştii semiautomate în umărul zdravăn şi o trânti 
de tot la pământ pe Robin. 

— Opriti focul! zbiera doamna Sigsby. Trebuie să luăm 
băiatul! Trebuie să ne asigurăm că EL este! Tom Jones! Alice 
Green! Louis Grant! Aşteptaţi-mă! Josh Gottfried! Winona 
Briggs! Stati pe loc! 

Toboşarul şi Annie se uitară unul la celălalt. 

— Noi mai tragem sau nu? întrebă Annie. 

— Al dracu’ să fiu eu dacă ştiu! răspunse Toboşarul. 

Tom Jones şi Alice Green se aflau de-o parte şi de cealaltă a 
uşilor distruse ale secţiei de poliţie. Josh Gottfried şi Winona 
Briggs se retraseră, flancând-o acum pe doamna Sigsby şi 
ţinând armele îndreptate asupra trăgătorilor care-i luaseră prin 
surprindere. Domnul doctor James Evans, căruia nu i se atribuise 
niciun rol în această confruntare, se hotări - din senin! - să intre 
în scenă. Trecu pe lângă doamna Sigsby şi se apropie de 
Toboşar şi de Annie-Orfana, cu mâinile ridicate şi cu un zâmbet 
împăciuitor pe buze. 

— Treci înapoi, tâmpitule! strigă la el doamna Sigsby. 


Evans nu o luă în seamă. 

— Eu n-am niciun amestec în povestea asta, se adresă el 
grasului cu bluză de pijama, pentru că i se părea mai zdravăn la 
cap decât femeia în poncho. Nici n-am vrut să vin, m-au luat cu 
forţa, aşa că osă mă... 

— Of, stai naibii jos! se enervă Annie şi îl împuşcă în laba 
piciorului. 

Din amabilitate, trăsese cu pistolul de calibru .38, care ar fi 
trebuit să producă mai puţine stricăciuni. Teoretic. 

Femeia în costum roşu, cu pantaloni părea să fie şefa. Dacă ar 
fi reînceput lupta, ar fi fost prinsă în mijlocul schimbului de 
focuri şi ar fi fost făcută praf, însă nu părea deloc speriată, ci 
doar supărată că cineva îndrăznise să-i dea planurile peste cap. 

— Intru în secţie, îi anunţă ea pe Toboşar şi Annie. Nu trebuie 
să continuăm cu prostiile astea. Dacă staţi cuminţi, n-o să păţiţi 
nimic. Dacă deschideţi focul, Josh şi Winona vă lichidează pe loc. 
Aţi înţeles? 

Nu aşteptă răspunsul, ci se întoarse şi porni ţanţoşă spre ce 
mai rămăsese din echipa ei. 

— Ce facem, Toboşarule? întrebă Annie. 

— Poate nu trebuie să facem nimic, răspunse el. Uită-te la 
stânga! Nu-ţi întoarce capul, uită-te cu coada ochiului! 

Annie îl ascultă şi îl văzu pe unul dintre fraţii Dobira venind în 
fugă spre ei, cu un pistol în mână. Ulterior, avea să declare 
poliţiei statale că, deşi el şi fratele său erau oameni paşnici, de 
când cu jaful li se păruse prudent să aibă o armă în magazin. 

— Acum la dreapta! Tot fără să întorci capul. 

Annie se uită cu coada ochiului şi îi văzu pe văduva Goolsby şi 
pe domnul Bilson, tatăl gemenilor plimbăreţi. Addie Goolsby era 
în capot şi papuci. Richard Bilson era în şort şi tricou. Amândoi 
înarmaţi cu câte o puşcă de vânătoare. Nu-i observă niciunul 
dintre atacatorii strânşi în faţa secţiei; aceştia erau concentrați 
la treaba care-i adusese aici. 

Suntem în Sud, le spusese Annie acelor bandiți înarmaţi până 
în dinţi şi bănuia că foarte curând ei vor afla pe pielea lor ce 
înseamnă asta. 

— Tom şi Alice! ordonă doamna Sigsby. Intraţi şi luaţi băiatul! 

Cei doi intrară. 


37 

Tim o ajută pe Wendy să se ridice în picioare. Femeia părea 
ameţită, parcă nu ştia unde se află. În păr i se încurcase o 
bucăţică de hârtie. Focurile de afară încetaseră - cel puţin 
pentru moment. Acum se auzeau voci, numai că lui Tim îi ţiuiau 
urechile şi nu reuşi să înţeleagă niciun cuvânt. Oricum nu conta. 
Foarte bine dacă necunoscuţii renunţaseră să mai tragă, însă 
prudent era să se aştepte la reînceperea luptei. 

— Wendy, eşti bine? 

— L-au... Tim, l-au omorât pe şeriful John! Pe cine au mai 
omorât? 

O scutură uşor: 

— Tu eşti bine? 

Wendy dădu din cap. 

— D-da. Cred că da... 

— Atunci, ia-l pe Luke şi du-l în spate! 

Femeia vru să-l ia de mână. Luke se feri şi se repezi la biroul 
şerifului. Tag Faraday încercă să-l apuce de braţ, dar Luke se 
feri şi de el. Un glonţ lovise laptopul şi-l răsturnase, dar ecranul, 
deşi crăpat, încă funcţiona şi se vedea că mai pâlpâie ledul 
portocaliu al orificiului unde era băgat stick-ul de memorie. Lui 
Luke îi ţiuiau urechile, însă acum era mai aproape de intrare, 
aşa că auzi foarte clar cuvintele doamnei Sigsby: 

— Intraţi şi luaţi băiatul! 

Scorpie ce eşti! îi spuse el în gând. Wu ai de gând să te opresti 
niciodată. 

Luă laptopul şi se lăsă brusc în genunchi, strângându-l la 
piept, pentru că tocmai atunci prin uşile sparte ale secţiei 
intrară Alice Green şi Tom Jones. Tag ridică pistolul, dar 
mitraliera îl dobori înainte să apuce el să tragă. Bucăţi din bluza 
de la uniforma lui începură să zboare prin aer. Glock-ul îi sări din 
mână şi se rostogoli pe podea. Frank Potter, singurul poliţist 
rămas în picioare, nici nu încercă să se apere. Se holba uluit, 
parcă nevenindu-i să creadă ce vede. Alice Green trase o 
singură dată, în cap, şi imediat se aruncă la pământ, pentru că 
pe stradă izbucniseră alte împuşcături. Se auziră nu doar focuri 
de armă, ci şi ţipete. Şi un urlet de durere. 

Împuşcăturile şi tipetele de afară îi distraseră atenţia 
bărbatului cu mitralieră, care se întoarse repede în direcţia 
aceea. Tim se repezi şi îl lovi de două ori: o dată în ceafă, a 


doua oară în cap. Alice Green se ridică şi se năpusti asupra lui, 
călcând peste trupul lui Jones. Tim observă o altă femeie în 
spatele ei. Una mai în vârstă, în costum roşu, elegant, cu un 
pistol în mână. /isuse, gemu Tim în sinea lui, cât de mulţi sunt? 
Au trimis o armată întreagă după băieţelul ăsta? 

— S-a ascuns în spatele biroului, Alice, spuse femeia mai 
vârstnică, pe un ton înspăimântător de calm. li văd bandajul de 
la ureche. Scoate-l de acolo şi împuşcă-l! 

Femeia pe care o chema Alice porni spre birou. Tim nu se mai 
obosi să-i ceară să stea pe loc - trecuseră de mult de faza 
politeţurilor -, ci doar apăsă trăgaciul de la Glock-ul lui Wendy. 
Auzi un pocnet sec, deşi ar fi trebuit să mai fie un glonţ în 
încărcător, poate chiar două, dar, chiar şi în momentul când 
viaţa îi atârna de un fir de păr, Tim înţelese motivul: Wendy nu 
îşi încărcase complet arma după ultima sesiune obligatorie de 
tragere la ţintă, desfăşurată pe poligonul din Dunning, pentru că 
lucrurile de acest gen nu reprezentau priorităţi pentru ea. Mai 
avu timp să-şi spună - aşa cum o mai făcuse atunci când venise 
în DuPray - că Wendy nu avea stofă de polițistă. 

Ar fi trebuit să rămână dispecer, îşi mai zise el, dar acum e 
prea târziu. Cred că atât ne-a fost. 

Luke se ridică din spatele biroului cu laptopul în ambele 
mâini. Îşi luă avânt şi o lovi pe Alice Green drept în faţă. Ecranul 
crăpat se făcu ţăndări. Green se împletici şi se propti cu spatele 
în femeia îmbrăcată în costum. Îi curgea sânge din nas şi din 
gură, dar îşi reveni imediat şi ridică din nou arma. 

— Las-o jos, las-o jos, las-o jos! zbieră Wendy, care găsise 
Glock-ul lui Tag Faraday. 

Green nu păru s-o audă. Avea pistolul îndreptat spre Luke, 
care, în loc să se adăpostească undeva, se chinuia să scoată din 
laptop stick-ul de memorie al lui Maureen Alvorson. Wendy miji 
ochii şi trase de trei ori, scoțând câte un țipăt strident la fiecare 
apăsare pe trăgaci. Primul glonţ o nimeri pe Alice Green chiar 
deasupra nasului. Al doilea trecu printr-o spărtură a uşii, unde, 
cu doar o sută cincizeci de secunde înainte, fusese un panou din 
sticlă mată. 

Al treilea o lovi pe Julia Sigsby în picior. Aceasta scăpă arma 
din mână şi se prăbuşi pe podea, uitându-se nedumerită la 
Wendy. 

— M-ai împuşcat! De ce m-ai împuşcat? 


— Eşti proastă? Tu de ce crezi? îi răspunse Wendy. 

Apoi se apropie de ea, călcând fără să-i pese pe cioburile de 
sticlă. În aer plutea un miros greu şi înecăcios de praf de puşcă, 
iar secţia de poliţie - pe vremuri curată şi îngrijită, acum scena 
unui măcel - era plină de fum albastru. 

— Tu le-ai zis să-l împuşte pe băiat. 

Doamna Sigsby schiţă zâmbetul pe care îl folosea atunci când 
avea de-a face cu persoane grele de cap. i 

— Nu pricepi. Cum ai putea să pricepi? Imi aparţine. E 
proprietatea mea. 

— S-a terminat, nu mai e proprietatea nimănui, spuse Tim. 

Luke se lăsă în genunchi lângă doamna Sigsby. Băiatul avea 
stropi de sânge pe obraji şi un ciob mic de sticlă înfipt într-o 
sprânceană. 

— Pe cine ai lăsat la conducere? Pe Stackhouse? Pe el, nu-i 
aşa? 

Doamna Sigsby îl privi lung, fără să-i răspundă. 

— Stackhouse e la conducere? 

Tot niciun răspuns. 

Toboşarul Denton intră în secţie şi se uită în jur. Cu toate că 
avea bluza de la pijama îmbibată cu sânge într-o parte, părea 
extrem de vioi. Gutaale Dobira stătea în spatele lui, holbându-se 
la dezastrul dinăuntru. 

— Sfinte Sisoe! exclamă Toboşarul. Ce de mai sânge... 

— A trebuit să omor un om, spuse Gutaele. Doamna Goolsby 
a tras într-o femeie care voia să tragă în ea. A fost în legitimă 
apărare. 

— Câţi mai sunt afară? îi întrebă Tim. l-aţi terminat pe toţi sau 
mai mişcă vreunul? 

Annie îl împinse la o parte pe Gutaale Dobira şi veni lângă 
Toboşar. Cu ponchoul ăla şi cu câte o armă fumegândă în 
fiecare mână, parcă era un personaj dintr-un western spaghetti 
de demult. Tim nu se miră s-o vadă astfel. Trecuse de faza când 
îl mai putea mira ceva. 

— Cred că i-am rezolvat pe toţi cei care au coborât din dubele 
alea, zise ea. Doi sunt doar răniţi - unul în picior, celălalt, mai 
grav. Dobira l-a împuşcat pe ăla. Mai erau doar nenorociţii ăştia 
morţi de-aici. 

Se uită în jur şi exclamă: 

— Dumnezeule mare, nu mai avem chiar niciun poliţist? 


Ba o mai avem pe Wendy, îşi spuse Tim, dar tinu gândul 
pentru sine. Probabil că ea este şerif interimar acum. Sau poate 
Ronnie Gibson, când se va întoarce din concediu. Cel mai sigur 
Ronnie, că Wendy n-o să accepte postul. 

Addie Goolsby şi Richard Bilson intraseră şi ei şi se opriseră 
lângă Gutaale, în spatele Toboşarului şi al lui Annie. Bilson se 
uită speriat în jur - pereţi găuriţi de gloanţe, cioburi peste tot, 
bălți de sânge pe jos, cadavre - şi duse mâna la gură. 

Addie era făcută dintr-un material mai dur. 

— Doctorul e pe drum încoace. Jumătate din locuitori au ieşit 
pe stradă. Cei mai mulţi au arme la ei. Ce s-a petrecut aici? 
Cine-i ăla? 

Şi întinse mâna spre băiatul numai piele şi os, cu o ureche 
bandajată. 

Luke nu o luă în seamă. Era atent doar la femeia în costum 
roşu. 

— Normal că Stackhouse. N-are cine altcineva. Trebuie să iau 
legătura cu el. Cum s-o fac? 

Doamna Sigsby se uita fix la el, fără să-i răspundă nici acum. 
Tim se ghemui lângă Luke. În ochii femeii elegante se citea 
durere, mirare şi ură. Nu-şi dădea seama care dintre emoţiile 
astea era cea mai puternică, dar, dacă i s-ar fi cerut să-şi dea cu 
părerea, ar fi spus că ură. Întotdeauna ura este mai puternică 
decât orice alt sentiment, măcar pe termen scurt. 

— Luke... 

Băiatul nu-l auzi. Îşi concentra toată atenţia asupra femeii 
rănite. 

— Trebuie să iau legătura cu el, doamnă Sigsby. îi ţine 
prizonieri pe prietenii mei. 

— Nu sunt prizonieri, sunt proprietatea noastră! 

Veni şi Wendy lângă ei. 

— Auzi, doamnă? Eu am impresia că ai lipsit de la şcoală în 
ziua când s-a predat lecţia despre Lincoln şi desfiinţarea 
sclaviei. 

— Ai venit în oraşul nostru şi ai început să tragi în oameni, 
spuse Annie. Presupun că ai aflat, nu? 

— Taci, Annie! zise Wendy. 

— Trebuie să iau legătura cu el, doamnă Sigsby. Vreau să-i 
propun un târg. Spune-mi cum s-o fac. 

Femeia nu-i răspunse nici acum, iar Luke îşi băgă un deget în 


gaura lăsată de glonţ în pantalonii ei roşii. Doamna Sigsby 
începu să zbiere: 

— Aaau! Nu, nu, mă DOARE! 

— Şocurile electrice dor! strigă Luke la ea. 

Şi cioburile de sticlă zăngăniră pe podea, formând nişte pâraie 
mici, scânteietoare. Fascinată, Annie căscă ochii la ele. 

— Injecţiile dor! Înecul doare! Ca să nu mai vorbesc despre ce 
simţi când cineva îţi spintecă mintea! 

Şi scormoni iar în rana din piciorul doamnei Sigsby. Uşa 
dinspre anexa celulelor se trânti cu zgomot, făcându-i pe toţi cei 
prezenţi să tresară speriaţi. 

— Când cineva îţi distruge mintea! Asta doare cel mai rău! 

— Opriţi-l! urlă directoarea. Să nu-mi mai facă rău! 

Wendy se aplecă şi vru să-l tragă la o parte pe Luke, dar Tim 
clătină din cap şi o apucă de mână. 

— Nu. 

— Asta-i conspirația, îi şopti Annie Toboşarului. Femeia asta 
face parte din conspirație. Toţi fac parte din ea! Am ştiut tot 
timpul. Am spus că există o conspirație şi nu m-a crezut nimeni! 

Ţiuitul din urechile lui Tim începuse să dispară. Acum auzea 
mult mai bine, dar iată că nu auzea deloc sirenele de la maşinile 
poliţiei statale, ceea ce nu era deloc de mirare. Probabil că nici 
nu ştiau că în DuPray avusese loc un schimb de focuri, cel puţin 
nu încă, iar cine ar fi sunat la numărul de urgenţe nu ar fi 
nimerit la Patrula Carolinei de Sud, ci la secţia şerifului din 
Comitatul Fairlee, adică fix în abatorul ăsta. Se uită la ceas şi 
văzu uluit că nu trecuseră decât cinci minute - hai, şase - de 
când lumea i se părea perfect normală. 

— Sigsby vă numiţi, da? o întrebă el, aşezându-se în genunchi 
lângă Luke. 

Femeia nu-i răspunse. 

— Aveţi foarte multe probleme, doamnă Sigsby. Sfatul meu 
este să-i spuneţi lui Luke ce vrea să afle. 

— Am nevoie de îngrijire medicală. 

Tim clătină din cap. 

— De o mărturisire aveţi dumneavoastră nevoie, după aceea 
vom vorbi despre îngrijirea medicală. 

— Luke ne-a spus adevărul, interveni Wendy, fără să se 
adreseze cuiva anume. Despre tot. 

— Păi, şi eu ce-am zis adineaori? jubilă Annie. 


Doctorul Roper îşi făcu loc în secţie. 

— lisuse Hristoase, ce s-a întâmplat aici? exclamă el. Cine mai 
e în viaţă? Cât de grav e rănită femeia aia? A fost un atac 
terorist sau ce? 

— Mă torturează! spuse doamna Sigsby. Dacă eşti doctor, aşa 
cum pare a sugera geanta aia neagră pe care o ai, atunci eşti 
obligat să-i opreşti. 

Spuse şi Tim: 

— Băiatul pe care l-ai bandajat fugea de femeia asta şi de 
echipa ei, doctore. Nu ştiu câţi morţi sunt afară, dar noi am 
pierdut cinci oameni, printre care şi şeriful, pentru că aşa a 
ordonat ea. 

— De asta o să ne ocupăm mai încolo, zise Roper. 
Deocamdată trebuie să mă ocup de ea. Sângerează ca dracu”. 
Puneţi mâna şi sunaţi după o ambulanţă! 

Doamna Sigsby se uită la Luke şi îşi dezveli dinţii într-un 
zâmbet crud, care părea să spună am câştigat, după care se 
uită din nou la Roper. g 

— Mulţumesc, domnule doctor. lţi mulţumesc. 

— Da' tare tupeistă-i hoaşca asta bătrână! spuse Annie, cu 
ceva admiraţie în ton. Don' doctore, vezi că afară e şi tipu' ăla 
de l-am puşcat eu în picior. În locul lu’ matale, m-aş duce să-l 
văd pă el mai întâi. Cred că şi-ar vinde-o şi pe mă-sa mare 
pentru o ţâră de morfină. 

Alarmată, doamna Sigsby făcu ochii mari. 

— Lasă-l în pace! Îţi interzic să vorbeşti cu el! 

Tim se ridică în picioare. 

— Ba interzici pe dracu’, cucoană! Nu ştiu pentru cine lucrezi, 
dar cred că n-ai să mai răpeşti niciodată vreun copil. Luke, 
Wendy, veniţi cu mine! 


38 

Erau luminile aprinse în toate casele din DuPray, iar strada 
principală era plină de lume. Cadavrele au fost acoperite cu 
orice avuseseră la îndemână. Cineva luase de pe alee sacul de 
dormit al lui Annie-Orfana şi îl aruncase peste trupul lui Robin 
Lecks. 

Nimeni nu se mai gândea la doctorul Evans. Acesta ar fi putut 
să şchiopăteze liniştit până la una dintre dubiţe şi să plece de 
acolo, însă nu o făcuse. Tim, Wendy şi Luke îl găsiră aşezat pe 
bordura trotuarului din faţa fostului cinematograf. Obrajii îi erau 
uzi de lacrimi. Reuşise cumva să-şi scoată singur pantoful şi 
acum se zgâia mirat la şoseta plină de sânge de pe piciorul 
destul de deformat. Tim nu ştia şi nici nu-l interesa dacă era 
vorba despre vreun os fărâmat sau despre o simplă umflătură. 

— Cum te numeşti, domnule? îl întrebă el. 

— Nu contează cum mă numesc. Vreau un avocat şi vreau şi 
un doctor. M-a împuşcat o femeie. Vreau s-o arestaţi! 

— Numele lui este James Evans, spuse Luke. Şi este doctor. La 
fel cum a fost şi Josef Mengelei!!!. 

Abia acum Evans păru să-l observe pe băiat şi întinse spre el 
un deget tremurând. 

— Tu eşti de vină pentru tot! 

Luke se repezi la Evans, numai că de această dată Tim reuşi 
să-l oprească şi îl împinse uşor, dar ferm, spre Wendy. Tânăra îl 
luă de după umeri. 

Tim se aşeză pe vine, ca să-l poată privi drept în ochi pe 
individul palid şi înspăimântat. 

— Ascultă ce-ţi spun eu acum, doctore Evans! Şi ascultă-mă 
cu mare atenţie! Tu şi cu prietenii tăi aţi dat năvală în oraş ca 
să-l răpiți pe puştiul ăsta şi aţi omorât cinci oameni. Cinci 
poliţişti. Poate nu ştii, dar în statul Carolina de Sud încă există 
pedeapsa cu moartea şi, dacă îţi imaginezi că ai să scapi mai 
uşor pentru uciderea şerifului şi a patru poliţişti... 

— Dar eu n-am avut nicio legătură cu ce s-a întâmplat! guiţă 
Evans. M-au adus împotriva voinţei mele! Am... 

— Gura! strigă Wendy la el. 

Incă ţinea în mână Glock-ul regretatului Tag Faraday şi acum 


111 Josef Mengele (1911-1979) - supranumit și „Îngerul morţii”, a fost un 
doctor german, căpitan SS, care a iniţiat și condus o serie de experimente 
inumane pe prizonierii din lagărele de concentrare (n. tr.). 


îl îndreptă spre piciorul zdravăn al doctorului. 

— Poliţiştii ăia erau prietenii mei. Dacă tu crezi că am să mă 
apuc să-ţi înşir ce drepturi ai înseamnă că ţi-ai pierdut complet 
minţile. Dacă nu ai să-i zici lui Luke ce vrea să afle, am să te 
împuşc fără să clipesc în piciorul celă... 

— Bine! Bine! Da! urlă Evans, aplecându-se şi punându-şi 
protector mâinile pe piciorul sănătos. 

Gestul lui stârni un soi de milă plină de dezgust în sufletul lui 
Tim. 

— Ce? Ce vreţi să ştiţi? 

— Trebuie să vorbesc cu Stackhouse, spuse Luke. Cum pot s-o 
fac? 

— Cu telefonul ei, zise Evans. Are un telefon mai special, unul 
de armată. L-a sunat chiar înainte de... înţelegeţi... de 
încercarea de a-l extrage pe băiat de aici. Am văzut că şi l-a pus 
în buzunarul de la sacou. 

— Îl aduc eu, zise Wendy, întorcându-se spre intrarea secţiei. 

— Să nu aduci doar telefonul, îi ceru Luke. Adu-o şi pe ea. 

— Luke... femeia aia e rănită. 

— S-ar putea să avem nevoie de ea, spuse băiatul, 
continuând să o privească neîndurător. 

— De ce? 

Pentru că totul se transformase într-o partidă de şah, iar în 
şah nu te concentrai asupra mutării actuale şi nici măcar asupra 
celei următoare. Regula era să vezi cu trei mutări mai departe şi 
să vezi de asemenea cele trei variante la aceste mutări, în 
funcţie de ce avea să facă adversarul. 

Wendy se uită la Tim. Tim dădu din cap. ` 

— Adu-o aici! Pune-i cătuşe, dacă tu crezi că-i mai bine. In 
fond, acum tu eşti şefa. 

— Doamne, ce idee tâmpită! exclamă ea şi plecă. 

Luke îl apucă de încheietura mâinii. Lui Tim băiatul i se părea 
perfect lucid, dar şi îngrozitor de istovit. 

— Nu am de gând să cad în capcana asta. Prietenii mei sunt 
prizonierii lor şi numai eu pot să-i ajut. 

— Îi ţin prizonieri în Institut? 

— Da. Acum mă crezi, nu-i aşa? 

— Ar fi şi greu să nu te cred după ce am văzut ce era pe stick- 
ul ăla de memorie şi după tot ce s-a întâmplat aici. Apropo de 
stick, l-ai recuperat? 


Luke se bătu peste buzunar. 

— Doamna Sigsby şi oamenii ăia cu care lucrează ea vor să le 
facă ceva prietenilor tăi ca să ajungă la fel ca sărmanii copii din 
pavilionul ăla? 

— Au început deja, dar după aia prietenii mei au fugit datorită 
lui Avery, iar Avery era acolo pentru că m-a ajutat pe mine să 
evadez. Cred că ai putea să zici că e ironia sorții, dar acum cred 
că sunt din nou captivi şi mă tem că Stackhouse o să-i ucidă, 
dacă nu ajung la o înţelegere cu el. 

Wendy se întorcea cu un dispozitiv ca o cutie, probabil un fel 
de telefon, îşi spuse Tim. Tânăra avea trei zgârieturi urâte şi 
pline de sânge pe mâna în care îl ţinea. 

— N-a vrut să mi-l dea şi e al naibii de puternică, cu toată 
rana aia nasoală din picior. 

Îi întinse lui Tim aparatul şi se uită în spate. Annie-Orfana şi 
Toboşarul Denton o luaseră de braţe pe doamna Sigsby şi o 
treceau strada. Directoarea era cumplit de palidă şi se vedea că 
suferă, însă se împotrivea cu toate puterile care-i mai 
rămăseseră. Vreo treizeci (cel puţin) de locuitori din DuPray se 
ţineau după ei, cu doctorul Roper în frunte. 

— Vite-o, Timmy! îi zise Annie-Orfana cu răsuflarea tăiată. 

Avea şi pete roşii pe obraji şi la tâmplă, unde o lovise doamna 
Sigsby, dar nu părea absolut deloc tulburată. 

— Ce vrei să facem cu ea? Probabil că nici nu se pune 
problema s-o spânzurăm, nu? Da' ar fi o idee bună, nu zici? 

Doctorul Roper îşi puse jos geanta neagră, o apucă de poncho 
pe Annie şi o trase la o parte ca să poată discuta cu Tim. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i în capul tău? Nu trebuie 
s-o duceţi nicăieri! Ar putea să moară! 

— Eu nu cred că-i tocmai pe moarte, doctore, interveni 
Toboşarul. Mi-a tras una de era să-mi spargă nasul. 

Şi începu să râdă. Tim nu ţinea minte să-l mai fi auzit 
vreodată râzând. 

Wendy îi ignoră pe amândoi, şi pe doctor, şi pe Toboşar. 

— Dacă vrem să mergem undeva, ar fi bine să pornim înainte 
să ajungă aici poliţia statală, Tim. 

— Vă implor! 

Luke se uită mai întâi la Tim, apoi la doctorul Roper. 

— Dacă nu fac ceva, prietenii mei o să moară. Precis o să 
moară! Şi mai sunt şi alţi copii cu ei - „legumele”, aşa li se zice. 


— Vreau să mă duceţi la spital, interveni doamna Sigsby. Am 
pierdut mult sânge şi vreau un avocat. 

— Închide-ţi dracu’ fleanca aia să nu ţi-o închid eu! o repezi 
Annie. 

Apoi se uită la Tim. 

— N-o doare chiar atât de tare. Se preface. Nici nu mai 
sângerează. 

Tim nu răspunse imediat. Se gândea la ziua aceea, nu prea 
îndepărtată, când intrase în Mall-ul Westfield din Sarasota ca să- 
şi cumpere o pereche de pantofi şi o femeie venise în fugă la el, 
pentru că încă era îmbrăcat în uniformă. Îi spusese că lângă 
cinematograf era un băiat cu o armă, iar el se dusese într-acolo 
să vadă despre ce era vorba. Atunci fusese pus în situaţia de a 
lua o decizie care avea să-i schimbe viaţa, decizie care îl 
adusese aici. Acum trebuia să ia alta. 

— Bandajeaz-o, doctore. Eu, Wendy şi Luke o să-i luăm într-o 
excursie pe ăştia doi, să vedem despre ce e vorba. 

— Dă-i şi ceva contra durerii, adăugă Wendy. 

Dar Tim clătină din cap. 

— Nu, dă-mi mie calmantele. Eu voi hotărî când să le ia. 

Doctorul Roper se uită lung la Tim - şi la Wendy, da, şi la ea - 
de parcă nu-i mai văzuse în viaţa lui. 

— Nu-i deloc bine. 

— Ba nu, doctore. ` 

Era vocea lui Annie, surprinzător de blândă. IlI luă pe Roper de 
umăr şi îi arătă cadavrele de pe stradă şi secția cu uşile şi 
ferestrele distruse. 

— Asta nu e deloc bine. 

Doctorul privi mut la cadavre şi la găurile de gloanţe din 
ziduri, apoi se hotărî. 

— Vreau să văd despre ce e vorba. N-am să vă las s-o luaţi cu 
voi dacă sângerează prea tare sau dacă are femurul sfărâmat. 

Ba ai să ne laşi, îl contrazise Tim în gând. Pentru că nu ai cum 
să ne opreşti. 

Roper scoase din geantă o foarfecă chirurgicală. 

— Nu! ţipă doamna Sigsby, smulgându-se din mâinile 
Toboşarului. 

Acesta o prinse imediat, dar Tim observă că femeia putuse să- 
şi lase greutatea pe piciorul rănit. Observă şi Roper. 

— Doar n-ai să mă operezi în mijlocul străzii! 


— N-am să-ţi operez decât cracul de la pantaloni, spuse 
Roper, cu condiţia să nu te mai zbaţi. Dacă vei continua, nu îţi 
garantez că n-am să ating şi altceva. 

— Nu! Îți interzic să... 

Annie o apucă de ceafă. 

— Ascultă bine, cucoană! M-am săturat de ordinele tale. Stai 
potolită sau o să ai şi alte probleme, mai nasoale decât piciorul. 

— la labele de pe mine! 

— Le iau dacă stai nemişcată. Dacă nu, o să-ţi sucesc gâtu' 
ăla sfrijit. 

— Eu zic să faci ce-ţi spune, o sfătui Addie Goolsby pe 
directoare. E în stare de orice când o apucă nebuneala. 

Doamna Sigsby încetă să se mai zbată, mai degrabă din 
cauza epuizării, nu neapărat pentru că ar fi speriat-o 
ameninţarea lui Annie. Roper tăie materialul în jurul rănii şi 
cracul pantalonului căzu pe lângă gleznă, dezvelind pielea albă, 
o reţea complicată de varice şi ceva ce semăna mai mult cu o 
înţepătură de cuţit decât cu o rană de glonţ. 

— Bravo! spuse uşurat Roper. Nu-i deloc grav. Puțin mai rău 
decât o simplă zgărietură, dar nu cu mult. Ai avut noroc, 
doamnă! Rana deja prinde crustă. 

— Sunt grav rănită! zbieră doamna Sigsby. 

— Nu eşti, da' o să fii, dacă nu taci dracu' din gura aia! zise 
Toboşarul. 

Doctorul dezinfectă rana şi o bandajă. Deja parcă toţi 
locuitorii din DuPray - cel puţin cei care stăteau în oraş - se 
strânseseră să urmărească spectacolul. Tim studie telefonul 
femeii. Apăsă butonul de pe o latură şi ecranul se lumină 
imediat. Pe el era scris un mesaj: CAPACITATE BATERIE 75%. 

ÎI închise şi i-l dădu lui Luke. 

— Ţine-l la tine deocamdată. 

Când Luke puse telefonul în acelaşi buzunar în care avea şi 
stick-ul de memorie, simţi o mână care-l trăgea de pantaloni. 
Era mâna lui Evans. 

— Trebuie să ai mare grijă, tinere Luke, dacă nu cumva vrei 
să fii tu de vină. 

— Pentru ce să fie de vină? întrebă Wendy. 

— Pentru sfârşitul lumii, duduie. Pentru sfârşitul lumii. 

— Taci din gură, cretinule! ţipă doamna Sigsby. 

Tim se uită la ea, apoi se întoarse spre doctorul Roper. 


— Nu ştiu prea bine cu ce avem de-a face, dar am senzaţia 
că-i ceva ieşit din comun. Trebuie să stăm puţin singuri cu ăştia 
doi. Când vine poliţia statală, să spui că ne întoarcem într-o oră, 
cel mult două, şi atunci o să încercăm să facem ceva care să 
semene cât de cât cu ce scrie la regulament. 

Numai că se îndoia că îşi va putea ţine această promisiune. 
Probabil că pentru el se încheiase perioada petrecută în DuPray, 
Carolina de Sud, şi îi părea rău. 

Era aproape sigur că ar fi putut să trăiască aici. Poate 
împreună cu Wendy. 


39 

Gladys Hickson stătea în faţa lui Stackhouse cu mâinile la 
spate şi cu picioarele depărtate. Nici urmă de zâmbetul fals pe 
care i-l cunoşteau (şi detestau) toţi copiii din Institut. 

— Inţelegi situaţia, Gladys? 

— Da, domnule. Rezidenţii din Jumătatea Posterioară se află 
în galeria de acces. 

— Corect! Nu pot ieşi de acolo, dar nici noi nu putem intra. Să 
înţeleg că au încercat să... hai să zicem să-i manipuleze pe unii 
dintre angajaţi, folosindu-se de abilităţile lor? 

— Da, domnule. Nu le-a mers. 

— Dar este neplăcut. 

— Da, domnule. Puțin. Se aude un fel de... bâzâit. E deranjant. 
Aici, în clădirea administrativă, nu se aude, nu încă, dar îl 
percep toţi cei aflaţi în Jumătatea Superioară. 

Perfect logic, îşi spuse Stackhouse. Pentru că Jumătatea 
Superioară se află în imediata apropiere a galeriei. De fapt, chiar 
deasupra ei. 

— Şi pare tot mai puternic, domnule. 

Poate că Gladys doar îşi imagina, spera Stackhouse, şi mai 
spera ca Măgarul Kong să fi avut dreptate atunci când spusese 
că Dixon şi amicii lui nu puteau să pătrundă în minţile pregătite, 
nici măcar dacă ar fi beneficiat şi de forţa de necontestat a 
legumelor, însă, după cum spunea bunicul lui, doar cu speranţă 
nu câştigi la cursele de cai. 

Interpretându-i greşit tăcerea, Gladys continuă: 

— Dar ştim ce au de gând să facă, domnule, şi suntem 
pregătiţi. 

— Foarte bine, Gladys. Acum, uite pentru ce te-am chemat. 
Înţeleg că, în tinereţe, ai urmat cursurile Universităţii din 
Massachusetts. 

— Aşa este, domnule, însă doar trei semestre. Mi-am dat 
seama că nu-i de mine, aşa că am plecat şi m-am înrolat la 
puşcaşii marini. 

Stackhouse o aprobă, dând uşor din cap. N-avea niciun rost s- 
o pună într-o situaţie stânjenitoare, repetând ce aflase din 
dosar: că, după ce se descurcase bine în primul an de facultate, 
Gladys avusese mari probleme în cel de-al doilea. In timp ce se 
afla într-un local de lângă campus, o lovise în cap cu o halbă de 
bere pe fata care încerca să-i fure prietenul, o lăsase 


inconştientă şi atunci i se ceruse să plece nu doar din bodegă, ci 
şi din facultate. Incidentul cu pricina nu fusese prima 
manifestare a temperamentului ei agresiv, deci, nu era deloc de 
mirare că preferase să se înroleze la puşcaşii marini. 

— Înţeleg că ai făcut chimia. 

— Nu, domnule, nu tocmai. Nu am apucat, pentru că... m-am 
hotărât să plec de la facultate. 

— Dar aceasta era intenţia ta. 

— La vremea respectivă, da, domnule. 

— Să presupunem că am avea nevoie de - hai să folosesc o 
expresie blamată pe nedrept - ... de o soluţie finală!!? în 
legătură cu rezidenții aflaţi în galeria de acces. Nu spun că aşa 
vom face, nu spun asta, dar să zicem că aşa ar fi. 

— Mă întrebaţi dacă îi putem otrăvi în vreun fel, domnule? 

— Să zicem că asta te întreb. 

Acum Gladys zâmbi, iar zâmbetul ei era perfect autentic, 
poate chiar puţin uşurat. Dacă dispăreau rezidenții, dispărea şi 
bâzâitul ăla enervant. 

— Ar fi cel mai uşor lucru din lume, domnule, cu condiţia ca 
acea galerie să fie conectată la sistemul de climatizare. Şi sunt 
convinsă că este! 

— Climatizare? 

— Sistemul care se ocupă de încălzire, ventilaţie şi aer 
condiţionat, domnule. Nu am avea nevoie decât de înălbitor şi 
de detergent pentru vasul de toaletă. Avem o mulţime în anexa 
menajerelor. Le amestecăm şi obţinem clor în stare gazoasă. 
Punem câteva găleți cu soluţia asta sub conducta de aerisire a 
galeriei şi o acoperim cu o prelată ca să aspire tot ce-i în găleți. 
Nimic mai mult. 

Se gândi puţin şi adăugă: 

— Evident, înainte ar trebui să scoatem tot personalul din 
Jumătatea Posterioară. S-ar putea să fie o singură conductă 
pentru toată zona aceea a complexului. Nu sunt sigură. Dacă 
doriţi, aş putea să mă uit pe planurile de... 

— Nu este nevoie, spuse Stackhouse, dar poate ar trebui să-l 
iei pe Fred Clark, din echipa oamenilor de serviciu, şi să faceţi 
rost de... hm... toate ingredientele necesare. Pentru orice 
eventualitate. 


112 „Soluţia finală” - expresie folosită de naziști pentru planul de punere în 
practică a genocidului împotriva evreilor (n. tr.). 


— Da, domnule, sigur că da, spuse Gladys, dând impresia că 
ardea de nerăbdare şi dorea să se apuce cât mai repede de 
treabă. Dar îmi permiteţi să vă întreb unde este doamna Sigsby? 
Nu este în birou şi Rosalind mi-a zis să vă întreb pe 
dumneavoastră. 

— Nu-i treaba ta unde este doamna Sigsby. 

Şi, din moment ce îngrijitoarea nu renunţase deloc la 
atitudinea milităroasă, Stackhouse adăugă: 

— Liber! 

Gladys porni să-l caute pe Fred şi să strângă materialele care 
îi vor ajuta să scape atât de copii, cât şi de băzâitul care îi 
înnebunea de cap pe toţi angajaţii din Jumătatea Anterioară. 

Sprijinindu-se de spătarul scaunului, Stackhouse se întrebă 
dacă va fi într-adevăr nevoie să apeleze la o asemenea măsură 
radicală, având în vedere activitatea desfăşurată aici în ultimele 
şapte decenii, dar, în fond, moartea era ceva inevitabil în 
meseria lor şi, uneori, o situaţie gravă trebuia să lase loc unui 
nou început. 

Acel nou început depindea de doamna Sigsby. Plecarea ei 
precipitată în Carolina de Sud fusese o acţiune destul de 
nesăbuită, însă planurile de acest gen erau tocmai cele care 
funcționau mai des. Îşi aduse aminte ce zicea Mike Tyson: în 
momentul în care începe meciul, se alege praful de toată 
strategia pe care ţi-ai făcut-o. In orice caz, el îşi pregătise deja 
propria strategie de retragere. O avea gata de ani de zile. Bani 
puşi deoparte, paşapoarte false (trei la număr) puse şi ele bine, 
planuri de drum spre o destinaţie secretă, însă voia să rămână 
aici cât de mult era în stare - pe de-o parte pentru că i-o datora 
Juliei, dar mai ales pentru că el credea în munca lor. Instaurarea 
democraţiei într-o lume sigură era un scop secundar. 
Garantarea unei lumi sigure era cel principal. Punct. 

N-am niciun motiv să plec acum, îşi spuse el. S-o inclina puțin 
căruța cu mere, dar nu s-a răsturnat încă. Cel mai bine e să mai 
rămân pe aici. Să văd cine mai rămâne în picioare după ce 
începe meciul de box. 

Aşteptă să audă zbârnâitul strident al telefonului militar. Va 
hotări ce va face în continuare abia după ce Julia îl va pune la 
curent cu ce se întâmplase acolo, iar dacă telefonul nu va suna 
deloc, atunci şi tăcerea lui va fi un răspuns. 


40 

La intersecţia dintre Autostrada 17 şi Drumul Statal 92 se afla 
un mic salon de coafură, abandonat şi trist. Tim opri acolo, 
cobori, se duse în partea unde stătea doamna Sigsby şi deschise 
portiera. Luke şi Wendy stăteau de-o parte şi de cealaltă a 
doctorului Evans, care privea îmbufnat la piciorul deformat. 
Wendy ţinea în mână Glock-ul lui Tag Faraday. Luke ţinea 
telefonul militar al doamnei Sigsby. 

— Luke, tu vii cu mine! Wendy, pe tine te rog să rămâi pe loc! 

Luke cobori din dubiţă. Tim îi ceru telefonul. Luke i-l întinse. 
Tim îl deschise şi se aplecă la doamna Sigsby. 

— Cum funcţionează? 

Femeia nu-i răspunse şi nici nu-şi luă privirea de la clădirea cu 
scânduri la geamuri şi uşă. De jur împrejur ţârâiau greierii, iar 
dinspre DuPray se auzeau sirenele maşinilor de poliţie. Sunt ma; 
aproape, dar tot n-au ajuns în oraş, îşi spuse Tim. Vor ajunge 
curând. 

— Nu-ţi îngreuna situaţia, doamnă, oftă Tim. Luke spune că 
am putea cădea la învoială şi Luke e un copil isteţ. 

— Prea isteţ pentru binele lui. 

Atât binevoi să spună directoarea şi continuă să se uite 
înainte, prin parbriz, ţinându-şi braţele încrucişate peste pieptul 
foarte modest. 

— Dacă mă gândesc la situaţia în care ai ajuns, aş zice că-i 
prea isteţ şi pentru binele tău. Când îţi atrag atenţia că nu-i bine 
să-ţi îngreunezi situaţia, vreau să spun că ţi-aş putea face rău, 
deşi ai făcut rău multor copii... 

— Le-a făcut rău şi i-a omorât, interveni Luke. A omorât şi alţi 
oameni. 

— Deşi eşti o persoană care a făcut toate monstruozităţile 
astea, mi se pare că ţie, personal, nu-ţi place deloc durerea, aşa 
că renunţă la muţenie şi spune-mi cum funcţionează chestia 
asta! 

— E activat vocal, zise Luke. Nu-i aşa? 

Doamna Sigsby se uită mirată la el. 

— Tu eşti TK, nu TP, şi nici ca TK nu eşti prea bun. 

— S-au schimbat lucrurile, spuse Luke. Să le mulţumeşti 
Luminilor Stasi pentru asta. Activează telefonul, doamnă Sigsby. 

— Zici că vrei să cazi la învoială? râse ea hârâit. Ce fel de 
învoială ar fi bună pentru mine? Sunt moartă indiferent ce-ar 


urma. Am dat greş. 

Tim se aplecă, sprijinindu-se de portieră. 

— Dă-mi arma, Wendy! 

Tânăra nu comentă. 

Tim lipi gura ţevii de la arma automată de serviciu a 
poliţistului Faraday de piciorul rănit al doamnei Sigsby, chiar sub 
genunchi. 

— Ăsta-i un Glock, doamnă. Dacă apăs pe trăgaci, n-o să mai 
fiţi în stare să mergeţi niciodată. 

— O s-o omoare şocul hemoragic! guiţă doctorul Evans. 

— Cinci oameni au murit şi ea e răspunzătoare de moartea 
lor, spuse Tim. Tu chiar crezi că-mi pasă? M-am săturat de fiţele 
tale, doamnă Sigsby. Asta-i ultima şansă pe care ţi-o mai dau. S- 
ar putea să-ţi pierzi imediat cunoştinţa, dar eu sper să nu, 
pentru că, înainte să ţi se stingă de tot lumina, o să te doară 
atât de tare, că prima rană o să ţi se pară o mângâiere. 

Doamna Sigsby rămase cu buzele ferecate. 

Atunci interveni Wendy: 

— Nu trage, Tim! Nu poţi să fii atât de crud. 

— Ba pot. 

Deşi nu era prea sigur de asta, însă era sigur că nu voia să 
afle dacă putea sau nu. 

— Ajută-mă, doamnă Sigsby! Şi ajută-te şi pe tine! 

Tot niciun cuvânt. Nu mai aveau timp. Annie nu va spune 
poliţiştilor încotro au luat-o; şi nici Toboşarul sau Addie Goolsby, 
însă doctorul Roper, da, iar Norbert Hollister, care avusese 
prudenţa de a nu se arăta în timpul luptelor de pe strada 
principală, era un candidat mai mult decât probabil. 

— Bine! Cum vrei. Eşti o asasină ordinară, dar mie tot îmi 
pare rău că voi face asta. Nu am de gând să număr până la trei. 

Luke îşi duse repede mâinile la urechi ca să amortizeze 
zgomotul împuşcăturii, iar acest gest al lui o convinse. 

— Nu trage! spuse ea, întinzând mâna. Dă-mi telefonul! 

— Nu prea cred. 

— Atunci, ridică-l până ajunge în dreptul gurii mele. 

Tim îl ridică. Ea mormăi ceva, iar telefonul îi răspunse: 

— Activare respinsă. Mai ai două încercări. 

— Poţi mai mult de atât, zise Tim. 

Doamna Sigsby îşi drese vocea şi vorbi pe un ton aproape 
normal: 


— Sigsby Unu. Kansas City Chiefs1%:. 

Acum ecranul era la fel ca acela de la iPhone-ul lui Tim. Atinse 
simbolul telefonului, apoi pe acela cu APELURI RECENTE, şi, 
chiar acolo, primul dintre ele era numele STACKHOUSE. 

Îi întinse telefonul lui Luke. 

— Tu îl suni. Vreau să-ţi audă vocea, după aia mi-l dai mie. 

— Pentru că tu eşti adult şi el o să te asculte. 

— Sper să ai dreptate. 


113 Echipă de fotbal profesionist din Kansas City, statul Missouri (n. tr.). 


41 

Aproape de o oră nu mai ştia nimic de Julia, de prea mult 
timp, dar acum telefonul militar al lui Stackhouse începu să 
scoată zbârnâitul ăla strident şi i se lumină ecranul. Se repezi să 
răspundă. 

— L-aţi prins, Julia? 

Vocea pe care o auzi îl şocă atât de tare, că aproape scăpă 
telefonul din mână. 

— Nu m-au prins, îi răspunse Luke Ellis. E fix pe dos. 

Stackhouse simţi satisfacția incontestabilă din tonul rahatului 
ăluia cu ochi. 

— Noi am prins-o pe ea. 

— Ce... ce... 

Fără să poată spune altceva. Nu-i plăcea pluralul ăla, noí, dar 
se calmă, gândindu-se la paşapoartele închise în seiful din birou 
şi la planul de retragere foarte bine conceput, în care 
paşapoartele acelea aveau să joace rolul principal. 

— Nu pricepi, nu? îl întrebă Luke. Poate ar trebui să te 
scufunde cineva în bazin. Senzaţia de înec face minuni în 
privinţa abilităţilor mentale. Eu sunt dovada. Pe pariu că şi 
Avery. 

Stackhouse vru din tot sufletul să închidă telefonul chiar în 
acel moment, să-şi ia paşapoartele şi să plece de acolo cât mai 
repede şi fără niciun zgomot, însă îl opri gândul că puştiul 
avusese curajul să-l sune, adică avea ceva să-i spună, poate 
ceva de dat la schimb. 

— Unde-i doamna Sigsby, Luke? 

— Aici, răspunse băiatul. Chiar ea ne-a arătat cum 
funcţionează telefonul. Nu că a fost foarte drăguţ din partea ei? 

„Ne-a arătat.” Tot la plural. Pronumele ăla nu prevestea nimic 
bun. 

— E o neînțelegere, spuse Stackhouse. Dacă avem cum s-o 
îndreptăm, ar fi esenţial s-o facem cât mai repede. Riscurile sunt 
mai mari decât îţi poţi tu imagina. 

— Poate avem cum, spuse Luke. Ar fi bine. 

— Minunat! Dacă ai putea să mi-o dai la aparat pe doamna 
Sigsby doar câteva secunde, ca să mă asigur că este... 

— Ce-ar fi să vorbeşti cu prietenul meu? Îl cheamă Tim. 

Stackhouse aşteptă. Broboane mari de transpiraţie i se 
prelingeau pe obraji. Stătea cu ochii aţintiţi asupra monitorului. 


Copiii din galerie, cei care porniseră revolta - Dixon şi amicii lui 
- păreau adormiţi, dar nu şi legumele. Legumele se agitau de 
colo până colo, bolborosind aiurea şi ciocnindu-se adesea unii de 
alţii ca nişte maşinuţe într-un parc de distracţii. Unul scria ceva 
pe un zid cu o cariocă. Stackhouse se miră foarte tare. Nu şi-ar fi 
imaginat că mai puteau să scrie sau poate doar mâzgăleau 
ceva. Afurisita aia de cameră nu avea rezoluţie prea bună. Ale 
dracului de echipamente de mâna a doua! 

— Domnule Stackhouse? 

— Da. Cu cine vorbesc? 

— Numele meu este Tim. Atât trebuie să ştii. 

— Vreau să vorbesc cu doamna Sigsby. 

— Spune repede ceva, ordonă bărbatul care zicea că-l 
cheamă Tim. 

Şi o auzi imediat pe Julia: 

— Eu sunt, Trevor. Îmi pare îngrozitor de rău. Pur şi simplu n- 
am reuşit. 

— Cum... 

— Nu mai contează cum, domnule Stackhouse, spuse 
bărbatul care zicea că-l cheamă Tim, şi nu-ţi mai face griji în 
privinţa zgripţuroaicei. Trebuie să facem un târg şi trebuie să-l 
facem repede. Poţi să taci puţin din gură şi să asculţi ce am să-ți 
spun? 

— Da. 

Stackhouse trase un carneţel în faţa lui. Prima foaie se umplu 
repede cu stropi de transpiraţie. Işi şterse fruntea cu mâneca, 
întoarse pagina şi luă un pix. 

— Spune! 

— Luke a adus un stick de memorie cu imagini din Institutul 
ăsta unde l-aţi ţinut. Filmul a fost făcut de o femeie pe care o 
cheamă Maureen Alvorson. Ea spune o poveste uluitoare, care 
ar fi fost greu, chiar imposibil de crezut, dacă nu ar fi filmat şi 
zona aceea căreia voi îi ziceţi fie Pavilionul A, fie Grădina de 
Zarzavaturi. Mă urmăreşti? 

— Da. 

— Luke spune că îi ţii prizonieri pe câţiva dintre prietenii lui, 
împreună cu alţi câţiva copii din Pavilionul A. 

Până acum, Stackhouse nu-i considerase prizonieri... mă rog, 
acesta era punctul de vedere al lui Ellis. 

— Să zicem că aşa ar sta lucrurile, Tim. 


— Da, să zicem. Acum vine partea importantă. Au rămas doar 
doi oameni care cunosc povestea lui Luke şi au văzut ce e pe 
stick-ul ăla. Eu sunt unul. Celălalt este prietena mea, Wendy, 
care-i aici cu mine şi cu Luke. Au mai văzut filmul şi alţii, dar au 
fost ucişi de zgripţuroaica asta de aici şi de echipa ei. De 
asemenea, au murit şi cei mai mulţi dintre atacatori. 

— Imposibil! strigă Stackhouse. 

Era de-a dreptul absurd ca nişte politai amărâţi dintr-un orăşel 
de provincie să-i fi lichidat pe membrii echipelor Opal şi Ruby 
Red. 

— Şefa a fost puţin prea sigură de ea, amice, plus că nu se 
aşteptau la ripostă, dar să nu ne îndepărtăm de la subiect, bine? 
Avem stick-ul cu filmul. O avem şi pe doamna Sigsby şi pe un 
doctor, care spune că-l cheamă James Evans. Ambii sunt răniţi, 
dar se vor face bine dacă scapă din toată tărăşenia asta. Tu ai 
copiii. Facem schimb? 

Stackhouse rămăsese cu gura căscată. 

— Stackhouse? Răspunde-mi! 

— Cu o condiţie: să nu divulgaţi nimănui existenţa acestei 
instituţii, spuse Stackhouse. Altfel n-are sens să facem niciun 
târg. 

O pauză, apoi vocea lui Tim. 

— Luke zice că se poate rezolva. Acum spune-mi: ce să fac 
mai departe? Cum au ajuns bandiții tăi atât de repede din Maine 
până aici? 

Pentru că nu avea încotro, Stackhouse îi spuse despre 
aerodromul de lângă Alcolu, unde era avionul. 

— Doamna Sigsby îţi poate explica mai bine cum să ajungi 
acolo, după ce treci de oraşul Beaufort. Acum vreau să mai 
vorbesc o dată cu Ellis. 

— Trebuie neapărat? 

— Este esenţial. 

O altă pauză şi apoi se auzi vocea băiatului. 

— Ce vrei? 

— Presupun că ai ţinut legătura cu prietenii tăi, spuse 
Stackhouse, mai cu seamă cu unul dintre ei, domnul Dixon. Nu e 
nevoie să confirmi sau să negi. Inţeleg că suntem presaţi de 
timp. In caz că nu ştii exact unde se află... 

— Sunt în galeria dintre Jumătatea Posterioară şi cea 
Anterioară. 


Mda, faptul că ştia nu era deloc o veste bună, însă Stackhouse 
continuă: 

— Corect! Dacă ajungem la o înţelegere, ar putea să iasă de 
acolo şi să vadă din nou lumina soarelui. Dacă nu, atunci o să 
umplu galeria cu vapori de clor, care-i va ucide lent şi în chinuri. 
Eu n-am să fiu aici să-i privesc, pentru că am să dispar în mai 
puţin de două minute după ce voi fi dat ordinul. lţi spun toate 
astea pentru că sunt aproape sigur că noul tău prieten, Tim, ar 
dori să te excludă din înţelegerea pe care o vom face, iar aşa 
ceva este inacceptabil. Inţelegi ce-ţi spun? 

Incă o pauză, apoi Luke spuse: 

— Da. Înţeleg. Vin cu el. 

— Bine. Deocamdată. Am terminat? 

== Încă nu. Telefonul doamnei Sigsby funcţionează şi în avion? 

In fundal se auzi vocea doamnei Sigsby care zicea că 
funcţionează. 

— Atunci, rămâi lângă telefonul tău, domnule Stackhouse, 
spuse Luke. Va fi nevoie să mai vorbim. Şi nu te mai gândi că 
vei putea să fugi. Ştii bine că m-aş prinde. Suntem însoţiţi de o 
polițistă, care va lua legătura cu Departamentul Securităţii 
Naţionale, dacă i-o cer eu. Poza ta va fi în fiecare aeroport din 
ţară şi niciun act fals din lumea asta n-o să te mai ajute. O să fii 
ca un iepure încolţit în câmp deschis. Tu înţelegi ce-ţi spun eu? 

Pentru a doua oară, în decurs de doar câteva minute, 
Stackhouse rămase fără cuvinte. 

— Înţelegi? 

— Da, şopti el. 

— Bine. Tinem legătura ca să punem la punct toate detaliile. 

Şi băiatul închise. Stackhouse puse foarte încet telefonul pe 
birou. Observă că îi tremura uşor mâna. Pe de-o parte de teamă, 
dar mai ales de furie. Jinem legătura, îi spusese mucosul ăla, de 
parcă ar fi fost cine ştie ce mare mahăr din Silicon Valley, iar el - 
Stackhouse - un oarecare subaltern, care trebuia să stea drepţi 
în faţa lui. 

O să vedem noi, îşi zise el. Da, o să vedem. 


42 

Luke îi întinse telefonul lui Tim, parcă bucurându-se că scapă 
de el. 

— De unde ştii că are acte false? îl întrebă Wendy. l-ai citit 
gândurile? 

— Nu, răspunse băiatul, dar sunt convins că are o grămadă de 
documente din astea - şi paşapoarte, şi permise de conducere, 
şi certificate de naştere. Pun pariu că toţi au. Mai ales ăia din 
conducere, poate nu îngrijitorii şi laboranţii şi angajaţii de la 
cantină. Sunt la fel ca Eichmann sau Walter Rauff, nazistul ăla 
care a avut ideea cu camerele mobile de gazare. 

Luke se uită la doamna Sigsby. 

— Rauff s-ar fi integrat de minune în echipa ta, nu? 

— Poate că Trevor are acte false, zise ea. Eu nu am. 

Cu toate că nu putea să-i pătrundă în minte - pentru că 
directoarea şi-o ferecase bine -, Luke credea că spune adevărul. 
Exista un cuvânt care definea oamenii ca ea, iar cuvântul acela 
era ze/ot. Eichmann, Mengele şi Rauff dăduseră bir cu fugiţii, ca 
nişte oportunişti laşi ce erau, însă Fuhrerul lor zelot rămăsese pe 
loc şi se sinucisese. Băiatul era convins că această femeie ar 
face la fel dacă i s-ar da ocazia, însă ar face-o într-un mod cât 
mai puţin dureros cu putinţă. 

Se urcă înapoi în dubiţă, având grijă să nu-l lovească pe Evans 
în piciorul rănit. 

— Domnul Stackhouse se înşală dacă are impresia că mă duc 
la el. 

— Da? se miră Tim. 

— Da. Nu mă duc /a el, ci mă duc să-l distrug. 

Luminile Stasi apărură brusc în faţa ochilor lui Luke, iar 
portiera culisantă a dubiţei se închise singură. 


TELEFONUL CEL MARE 
——— 0 —————— 


1 

Până la Beaufort nu prea mai vorbi nimeni. Doctorul Evans 
încercă să deschidă discuția, dorind să-i convingă din nou că el 
nu avea absolut nicio vină în toată povestea. Tim îi spuse că 
avea de ales: ori tăcea naibii din gură şi lua două dintre 
tabletele de Oxicodonă primite de la doctorul Roper, ori 
continua să vorbească şi atunci trebuia să rabde durerea din 
picior. Evans alese tăcerea şi calmantele. Mai rămăseseră 
câteva în flaconul maroniu. Tim îi dădu şi doamnei Sigsby o 
pastilă. Aceasta o luă şi o înghiţi imediat, fără niciun cuvânt de 
mulţumire. 

Tim voia să fie linişte pentru Luke, devenit creierul 
operaţiunii. Era convins că majoritatea oamenilor ar fi spus că îşi 
pierduse minţile dacă permitea unui puşti de doar doisprezece 
ani să elaboreze strategia menită a-i salva pe copiii ăia din 
galerie, fără să le pună vieţile în pericol lui şi lui Wendy, însă 
observă că şi tânăra tăcea. Ştiau amândoi cum ajunsese Luke 
până aici, îl văzuseră de ce era în stare şi înțelegeau. 

Ce anume înțelegeau? Că, pe lângă curajul fenomenal de care 
dăduse şi dădea dovadă, băiatul avea o minte de geniu. 
Canaliile alea de la Institut îl răpiseră ca să profite de pe urma 
unei abilităţi care fusese (înainte de procedeele de dezvoltare) 
doar ceva mai mult decât o simplă scamatorie. Inteligența lui 
era un element secundar, fără nicio legătură cu scopul lor; iar 
din acest punct de vedere nemernicii ăia erau ca nişte 
braconieri gata să măcelărească un elefant de cinci tone doar ca 
să obţină patruzeci de kilograme de fildeş. 

Tim nu prea credea că Evans îşi dădea seama de ironia 
situaţiei, dar presupunea că doamna Sigsby o înţelegea: o 
operaţiune clandestină care dura de mai multe decenii şi care 
fusese demolată tocmai de elementul acela pe care ei Îl 
consideraseră dispensabil - inteligenţa formidabilă a acestui 
copil. 


2 

Pe la ora nouă, imediat ce intrară în Beaufort, Luke îi ceru lui 
Tim să găsească un motel. 

— Dar să nu opreşti în faţă. Du-te în spate! 

Pe Boundary Street era un motel din lanţul Econo Lodge, a 
cărui parcare din spate era înconjurată de magnolii. Tim opri 
dubiţa lângă gard. 

— Aici ne despărţim, Wendy, spuse Luke. 

— Tim? exclamă tânăra. Despre ce vorbeşte? 

— Despre faptul că trebuie să-ţi iei o cameră aici, răspunse 
Tim. Are dreptate. Tu rămâi, mergem doar noi. 

— Du-te, ia-ţi cheia şi întoarce-te, spuse Luke. Şi adu nişte foi 
de hârtie. Ai un pix la tine? 

— Normal că am, şi am şi carneţelul de serviciu, zise ea, 
bătându-se peste buzunarul de la pantalonii de uniformă. Dar... 

— O să-ţi explic cât de mult pot când te vei întoarce, dar totul 
se reduce la faptul că tu eşti polita noastră de asigurare. 

Doamna Sigsby i se adresă lui Tim pentru prima oară de când 
plecaseră de lângă acel coafor abandonat. 

— Băiatul ăsta şi-a pierdut complet minţile din cauza 
încercărilor prin care a trecut, iar tu eşti la fel de nebun ca el 
dacă-l asculţi. Cel mai bun lucru pe care l-aţi putea face ar fi să 
ne lăsaţi aici pe mine şi pe domnul doctor Evans şi să fugiţi unde 
vedeţi cu ochii. 

— Asta ar însemna să-mi condamn prietenii la moarte, zise 
Luke. 

Doamna Sigsby zâmbi. 

— Zău, Luke, gândeşte-te! Ei ce au făcut pentru tine? 

— N-ai cum să înţelegi, spuse băiatul. Nici într-un milion de 
ani! 

— Haide, Wendy, du-te! o îndemnă Tim, strângând-o de 
mână. la-ţi o cameră şi apoi întoarce-te. 

Ea îi aruncă o privire nesigură, dar îi întinse Glock-ul, se dădu 
jos din maşină şi se îndreptă spre recepţia motelului. 

Doctorul Evans se apucă să turuie din nou: 

— Vreau să subliniez că mă aflu aici împotriva... 

— voinţei tale, spuse Tim. Da, ne-am prins. Acum taci din 
gură! 

— Hai să coborâm! zise Luke. Vreau să vorbim ceva fără... 

Şi făcu un semn din cap spre doamna Sigsby. 


— Sigur, haide! 

Tim deschise atât portiera din dreapta volanului, cât şi pe cea 
culisantă, apoi se apropie de gardul care despărţea motelul de 
reprezentanța de automobile (închisă şi ea) de alături. Luke se 
duse lângă el. Din locul ales, Tim putea să-i vadă pe ambii 
pasageri/prizonieri şi i-ar fi putut opri dacă îi venea vreunuia 
ideea s-o ia la sănătoasa, deşi i se părea puţin probabil, din 
moment ce unul fusese împuşcat lângă femur, iar celălalt în 
laba piciorului. 

— Care-i treaba? îl întrebă el pe Luke. 

— Ştii să joci şah? 

— Cunosc regulile, dar nu mă pricep să-l joc. 

— Eu sunt foarte bun, spuse băiatul, coborând vocea, iar 
acum joc cu el, cu Stackhouse. Pricepi? 

— Cred că da. 

— Încerc să-mi planific trei mutări înainte şi să mă gândesc 
cum să contracarez mutările /uí viitoare. 

Tim dădu din cap. 

— În şah, timpul nu este un factor esenţial, decât atunci când 
joci şah rapid, aşa cum jucăm noi acum. Trebuie să ajungem de 
aici pe aerodromul unde aşteaptă avionul. După aia trebuie să 
ajungem într-un loc de lângă Presque Isle, de unde provine 
avionul. De acolo vom merge la Institut. Nu văd cum am putea 
să ajungem atât de departe mai devreme de două noaptea. Tu 
ce crezi? 

Tim făcu socoteala în gând şi spuse: 

— Poate chiar puţin mai târziu, dar hai să zicem ora două. 

— Înseamnă că prietenii mei au cinci ore în care să încerce să 
reziste singuri, dar înseamnă că şi Stackhouse are cinci ore la 
dispoziţie, în care îşi poate reconsidera punctul de vedere şi se 
poate răzgândi. l-am spus că poza lui o să fie distribuită în toate 
aeroporturile şi cred că m-a crezut, pentru că trebuie să existe 
online nişte fotografii de-ale lui. Foarte mulţi dintre cei care 
lucrează la Institut au fost în armată. Probabil şi el. 

— S-ar putea ca zgripţuroaica să aibă o poză de-a lui în 
telefonul personal, spuse Tim. 

Luke dădu din cap, deşi se cam îndoia că doamna Sigsby era 
genul de om ahtiat după fotografie. 

— Însă s-ar putea decide să treacă pe jos graniţa în Canada. 
Sunt sigur că are cel puţin o cale alternativă de scăpare - un 


drum prin pădure sau pe vreun râu. Asta-i una dintre posibilele 
mutări ulterioare pe care trebuie să le ţin minte. Numai că... 

— Numai că ce? 

Luke îşi frecă obrazul cu podul palmei - gest straniu, de adult, 
care exprima oboseală şi nehotărâre. 

— Am nevoie de părerea ta. Mie mi se pare logic tot ce 
gândesc, dar nu sunt decât un copil. N-am cum să fiu sigur că 
aşa e în realitate. Tu eşti adult şi eşti de partea noastră. 

Cuvintele astea îl emoţionară pe Tim. Aruncă o privire înspre 
clădirea motelului, însă Wendy încă nu se vedea. 

— Spune-mi la ce te gândeşti. 

— Că l-am distrus. Că i-am distrus întreaga lume. Cred că va 
rămâne doar ca să mă omoare şi că-mi foloseşte prietenii drept 
momeală, doar ca să fie sigur că am să vin. [ie ţi se pare logic 
ce zic? Spune-mi adevărul! 

— Da, e logic, răspunse Tim. N-avem cum să fim siguri, dar 
răzbunarea e un factor motivaţional extrem de puternic, iar 
Stackhouse ăsta n-ar fi primul om care să uite de binele 
personal doar ca să se răzbune. Şi cred că mai există încă un 
motiv pentru care s-ar putea să rămână şi să ne aştepte. 

— Care? îl întrebă Luke, privindu-l îngrijorat. 

Chiar atunci, de după colţul motelului, apăru Wendy 
Gullickson cu o cartelă de acces în mână. 

Tim făcu un semn din cap spre portierele deschise ale dubiţei, 
după care îşi apropie capul de cel al lui Luke. 

— Sigsby e şefa, da? Stackhouse e doar unealta ei? 

— Da. 

— Păi, atunci, zâmbi uşor Tim, şeful e; cine o fi? Te-ai gândit 
la asta? 

Luke făcu ochii mari. Imediat îi pică fisa. Şi zâmbi şi el. 


3 

Nouă şi un sfert. 

Institutul era învăluit în tăcere. Copiii aflaţi în Jumătatea 
Anterioară dormeau profund, ajutaţi de sedativele pe care le 
împărţiseră Joe şi Hadad. Dormeau şi cei cinci din galeria de 
acces - cei cinci care porniseră revolta, dar poate nu la fel de 
profund. Stackhouse spera ca durerile de cap să-i chinuiască 
îngrozitor de tare. Singurii copii rămaşi treji erau legumele, care 
rătăceau agitaţi încolo şi încoace, aproape ca şi cum ar fi vrut 
neapărat să ajungă undeva. Uneori se învârteau în cerc, de 
parcă s-ar fi jucat. 

Stackhouse se întorsese în biroul doamnei Sigsby şi 
deschisese sertarul de jos cu cheia de rezervă pe care ea i-o 
dăduse. Acum ţinea în mână telefonul acela special, cel căruia îi 
spuneau Telefonul Verde sau Telefonul Zero. Se gândea la ce-i 
spusese odată Julia în legătură cu acest telefon cu doar trei 
taste. Asta se întâmplase anul trecut, pe vremea când lui Heckle 
şi Jeckle încă le funcționau neuronii. Copiii din Jumătatea 
Anterioară tocmai ce lichidaseră un negustor saudit care 
sponsoriza, cu bani negri, celulele teroriste din Europa, şi totul 
păruse a fi fost un simplu accident. Da, viaţa era frumoasă. Julia 
l-a invitat la cină ca să sărbătorească succesul planului lor. Au 
băut o sticlă de vin înainte, iar pe a doua au băut-o în timpul 
mesei şi după aceea. Băutura i-a dezlegat limba. 

— Nu pot să sufăr să sun la Telefonul Zero ca să dau raportul. 
Nu pot să-l sufăr pe pelticul ăla care răspunde. Tot cred că-i 
albinos. Nu ştiu de ce. Poate m-a influenţat vreo carte cu benzi 
desenate din copilărie, în care personajul negativ e albinos şi 
are ochi cu raze X. 

Stackhouse a dat din cap ca să-i arate că înţelege. 

— Dar unde anume se află? Cine este omul ăsta? 

— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Dau telefon, îi prezint 
raportul şi după aia fac un duş. Un singur lucru ar fi mai rău 
decât să sun eu de pe Telefonul Zero. Să fiu sunată de pe el. 

Acum Stackhouse se uită la telefon cu un fel de teamă 
superstiţioasă, de parcă amintirea acelei conversații l-ar putea 
face să sune... 

— Nu! exclamă el. 

Adresându-se încăperii goale. Telefonului mut. Deocamdată 
mut. 


— Nicio superstiție. Ai să suni. E perfect logic. 

Sigur că da. Pentru că oamenii de la celălalt capăt al 
Telefonului Zero - pelticul şi autoritatea supremă din care făcea 
parte - vor afla curând de eşecul acţiunii din Carolina de Sud. 
Evident că vor afla. Ştirea va fi pe prima pagină a tuturor 
ziarelor din ţară, poate chiar din toată lumea. Poate că deja au şi 
aflat. Dacă ştiau de existenţa lui Hollister, colaboratorul din 
DuPray, probabil că ţinuseră legătura cu el şi erau la curent cu 
toate detaliile despre măcelul de acolo. 

Însă Telefonul Zero încă nu sunase. Asta însemna că nu ştiau 
sau că-i dădeau un răgaz să îndrepte lucrurile? 

Stackhouse îi spusese unui bărbat pe nume Tim că orice 
înţelegere depindea de păstrarea secretului asupra existenţei 
Institutului. Stackhouse nu era atât de prost să-şi închipuie că îşi 
vor putea continua activitatea, cel puţin nu aici, în pădurile din 
Maine, însă, dacă ar putea să gestioneze în aşa fel situaţia, încât 
să nu se afle în întreaga lume despre copiii cu puteri 
paranormale, care fuseseră maltrataţi şi ucişi... şi nici despre 
motivul pentru care se întâmplaseră toate astea... ei, da, atunci 
ar fi ceva. Ar putea chiar să primească un premiu, dacă ar reuşi 
să ticluiască o poveste beton, prin care să muşamalizeze totul... 
deşi s-ar mulţumi doar să rămână în viaţă. 

Tim ăsta zicea că erau doar trei şi că ceilalţi care văzuseră ce 
era pe stick-ul de memorie muriseră. Şi că mai trăiau câţiva din 
echipa impropriu numită „Gold” - Echipa de Aur, ce glumă bună! 
-, însă ei habar n-aveau de filmul ăla şi, oricum, nu ar trăda. 

Să-i aduc aici pe Luke Ellis şi pe partenerii lui, îşi spuse el. 
Asta ar fi primul pas. Ar ajunge cel mai devreme la două 
noaptea. Chiar şi la unu şi jumătate dacă ar ajunge, tot aş avea 
timp suficient să pregătesc o ambuscadă. Nu am la îndemână 
decât nişte laboranti şi nişte îngrijitori grăsani, dar unii dintre ei 
- Zeke, tipul ăla grec, de exemplu - sunt nişte tipi destul de duri. 
Să-i pun să ia stick-ul şi să-i prindă şi pe ăia trei, iar atunci când 
va suna pelticul - şi o va face - ca să mă întrebe dacă pot să 
rezolv situația, să-i pot spune... 

— Că e deja rezolvată, spuse Stackhouse cu glas tare. 

Puse Telefonul Zero pe biroul doamnei Sigsby şi îi trimise un 
mesaj mental: Nu suna. Să nu îndrăzneşti să suni până la trei 
dimineaţa. Mai bine pe la patru sau cinci. 

— Ca să am suficient timp să... 


Se auzi ţârâitul puternic al unui telefon şi Stackhouse ţipă 
speriat, dar imediat începu să râdă, cu toate că îi bătea inima 
mult prea repede. Nu sunase Telefonul Zero, ci telefonul militar, 
ceea ce însemna că îl suna cineva din Carolina de Sud. 

— Alo? Vorbesc cu Tim sau cu Luke? 

— Cu Luke. Ascultă-mă bine, pentru că am să-ţi spun cum 
facem. 


4 

Kalisha se rătăcise într-o casă foarte mare şi habar nu avea 
cum să iasă de acolo, pentru că nu ştia cum intrase. Se afla 
acum într-un hol care semăna cu cel din Jumătatea Anterioară, 
unde locuise şi ea o perioadă, înainte de a fi luată de acolo ca să 
i se fure mintea. Numai că holul acesta era mobilat cu birouri şi 
oglinzi şi cuiere şi cu o chestie care arăta ca un picior de elefant 
şi părea un suport de umbrele. Mai era acolo şi o măsuţă cu un 
telefon, care era leit cu telefonul din bucătăria de acasă de la 
ea. Şi telefonul ăsta suna. Ridică receptorul şi, pentru că nu 
putea spune ce învățase să spună încă de la vârsta de patru ani 
(„Casa familiei Benson”), zise doar „alo”. 

— Hola? Me escuchas? 

Era o voce de fată, stinsă şi întreruptă de paraziți. 

Kalisha ştia ce înseamnă hola, pentru că făcuse un an de 
spaniolă la gimnaziu, însă din vocabularul ei mult prea sărac nu 
făcea parte şi cuvântul escuchas, însă înţelegea ce-i spune fata 
şi îşi dădu seama că totul nu era decât un vis. 

— Da, îhîÎ, te aud. Unde eşti? Cine eşti? 

Însă fata nu mai era la telefon. 

Kalisha puse receptorul în furcă şi continuă să se plimbe prin 
hol. Se uită pe furiş într-o cameră care semăna cu o sufragerie 
dintr-un film vechi, apoi într-o sală de bal. Aceasta avea 
pardoseala făcută din pătrate albe şi negre, amintindu-i de 
partidele de şah jucate de Luke şi Nick pe terenul cu leagăne. 

Începu să sune alt telefon. Merse repede după sunet şi intră 
într-o bucătărie drăguță şi modernă. Uşa frigiderului era plină de 
poze şi de magneţi şi avea chiar şi un abţibild pe care scria 
BERKOWITZ PREŞEDINTE! N-avea nici cea mai vagă idee cine 
era Berkowitz, dar ştia că se află în bucătăria lui. Telefonul era 
pe perete şi era mai mare decât cel de pe măsuţă şi mult mai 
mare decât cel din casa familiei Benson. Suna, aşa că răspunse. 

— Alo? Hola? Pe mine mă cheamă - me llamo - Kalisha. 

Însă la celălalt capăt nu mai era fata spaniolă, ci un băiat. 

— Bonjour, vous m'entendez? 

Franceză. Bonjour e în franceză. Altă limbă, aceeaşi întrebare, 
iar acum legătura era mai bună. Nu cu mult, doar puţin. 

— Da, te aud! Unde e... 

Dar dispăru şi băiatul şi acum începu să sune alt telefon. 
Kalisha traversă în fugă o cămară şi ajunse într-o cameră cu 


pereţi din baloţi de paie şi cu podeaua din pământ, acoperită în 
parte de un preş colorat, ţesut manual. Acolo făcuse ultimul 
popas un dictator fugar din Africa, pe numele lui Badu Bokassa, 
care fusese apoi înjunghiat în gât de amanta lui, numai că, în 
realitate, fusese omorât de un grup de copii, care se afla la zeci 
de mii de kilometri distanţă de el. Doctorul Hendricks fluturase 
din bagheta lui magică - întâmplător, doar un beţişor ieftin de 
artificii - şi bum! Gata cu domnul Bokassa! Telefonul de pe 
covoraşul ăla era şi mai mare decât celelalte de până acum, 
aproape de mărimea unei veioze. lar receptorul era foarte greu. 

La capătul celălalt era o altă fată, pe care o auzi extrem de 
clar. Se vede treaba că, pe măsură ce telefoanele se făceau mai 
mari, şi vocile erau mai clare. 

— Zdravo, cujes li me? 

— Da, te aud foarte bine. Ce e locul ăsta? 

Atâta tot. Şi un alt telefon începu să sune. Acesta se afla într- 
un dormitor cu un candelabru atârnând din tavan şi era mare 
cât un taburet. Trebui să ridice receptorul cu ambele mâini. 

— Hallo, hoor je me? 

— Da! Sigur! Spune-mi ceva! 

Dar băiatul (acum fusese voce de băiat) nu-i mai spuse nimic. 

Următorul telefon se afla pe o verandă cu acoperişul din 
geamuri şi era la fel de mare ca masa pe care stătea. Sunetul lui 
îi răni urechile. Parcă telefonul ar fi fost conectat la 
amplificatoarele folosite la un concert rock de pe stadion. 
Kalisha se repezi la el, cu mâinile întinse, palmele în sus, şi 
dărâmă receptorul din furcă, dar nu pentru că ardea de 
nerăbdare să afle eventualele clarificări pe care i le-ar fi adus 
persoana de la celălalt capăt al firului, ci pentru că se temea că-i 
vor exploda timpanele din cauza sunetului. 

— Ciao! bubui o voce de băiat. Mi senti? MI SENTI? 

Şi asta o trezi. 


5 

Era împreună cu prietenii ei, Avery, Nicky, George şi Helen. 
Dormeau toţi, dar somnul le era agitat. George şi Helen 
gemeau. Nicky mormăia ceva şi ţinea mâinile întinse, 
amintindu-i cum se repezise ea la telefonul uriaş ca să-l facă să 
tacă. Avery se tot foia, bolborosind nişte cuvinte pe care ea le 
auzise deja: Hoor je me? Hoor je me? 

Visau ce visase şi ea şi era perfect logic, dacă se gândea ce 
deveniseră - ce-i făcuse Institutul să devină. Toţi împreună 
generau un fel de forţă de grup, deopotrivă telepatică şi 
telekinetică, aşa că de ce să nu aibă acelaşi vis? Singura 
întrebare era care dintre ei îl iniţiase. Probabil Avery, pentru că 
el era cel mai puternic. 

Un roi de albine, îşi spuse ea. Asta suntem noi acum. Un roi 
de albine paranormale. 

Kalisha se ridică în picioare şi privi în jur. Da, încă erau închişi 
în galeria de acces, asta nu se schimbase, însă ei i se părea că 
se modificase nivelul forţei lor comune. Poate din cauza asta nu 
adormiseră copiii din Pavilionul A, deşi probabil că era destul de 
târziu. Kalisha avusese întotdeauna o bună noţiune a timpului şi 
acum credea că era cel puţin nouă şi jumătate, poate chiar un 
pic peste. 

Bâzâitul era mai puternic ca oricând şi parcă dobândise un fel 
de ritm ciclic: mmmzz-MMMZZ-mmmzz-MMMZZ! Observă cu 
destul interes (dar fără surprindere) că tuburile de neon din 
tavan urmau aceleaşi cicluri ca băzâitul: străluceau acum mai 
puternic, acum mai stins, apoi din nou puternic. 

O telekinezie pe care chiar o poți vedea, îşi zise Kalisha. Dar 
la ce ne ajută? 

De ea se apropia şovăitor Pete Littlejohn, băiatul care se tot 
pocnise în creştet strigând „iia-iia-iia-iia”. Pe când se afla în 
Jumătatea Anterioară, Pete fusese simpatic şi enervant, ca un 
frate mai mic, care se ţine după tine peste tot şi încearcă să 
tragă cu urechea la secretele pe care le împărtăşeşti 
prietenelor. Acum îi era greu să se uite la el - o tulburau peste 
măsură ochii lui goi şi gura permanent căscată. 

— Me escuchas? spuse el. Horst du mich? 

— Şi tu ai avut visul ăsta? murmură Kalisha. 

Pete nu o luă în seamă şi se întoarse la colegii lui de fâţâială, 
spunând ceva ce suna ca styzez minny. Dumnezeu ştia ce limbă 


mai era şi aia, dar Kalisha era convinsă că respectivele cuvinte 
aveau acelaşi sens. 

— Te aud, spuse ea, fără să se adreseze cuiva anume. Ce 
vrei? 

Cam pe la mijlocul galeriei, în direcţia Jumătăţii Posterioare, 
se vedea ceva scris pe perete cu o cariocă mov. Ocolind cu grijă 
câţiva copii din Pavilionul A, Kalisha se duse până acolo. Mesajul 
era: SUNĂ TEL MARE. RĂSP TEL MARE. Deci şi legumele aveau 
visul ăsta, numai că fără să doarmă. Având creierul terci, poate 
că visau tot timpul. Oribilă idee - să visezi şi să tot visezi şi să 
visezi în continuare, fără să fii în stare să revii în lumea reală. 

— Şi tu? 

Era Nick - cu ochii umflaţi de somn şi părul zbârlit. Kalishei i 
se părea adorabil, dar ridică din sprâncene, pentru că nu 
înţelesese întrebarea. 

— Visul. Ala cu casa mare şi telefoane din ce în ce mai mari. 
Cam ca în Cele 500 de pălării ale lui Bartholomew Cubbins. 

— Bartholomew şi mai cum? 

— O carte scrisă de Dr. Seuss. Bartholomew tot încerca să-şi 
scoată pălăria în faţa regelui şi, de fiecare dată când şi-o scotea, 
apărea de sub ea una şi mai mare, şi mai dichisită. 

— N-am citit-o, dar, da, ai dreptate în legătură cu visul. Cred 
că a venit de la Avery. 

Şi arătă spre puştiul care încă dormea. 

— Sau el a fost primul care l-a visat. 

— Nu ştiu dacă de la el a început sau dacă şi el îl primeşte de 
undeva şi îl amplifică şi îl dă mai departe. Nu cred că are vreo 
importanţă. 

Nick citi mesajul de pe perete şi se uită în jur. 

— Legumele sunt cam agitate în seara asta. 

Kalisha se încruntă la el. 

— Nu le spune aşa! E un cuvânt urât, umilitor. E ca şi cum m- 
ai face pe mine „cioară”. 

— Bine, zise Nick. Copiii cu dizabilităţi mentale sunt cam 
agitaţi în seara asta. E mai bine aşa? 

— E mai bine, îi zâmbi ea. 

— Te mai doare capul, Sha? 

— Nu. Deloc. Pe tine? 

— Nici pe mine. 

— Nici pe mine, spuse George, care apăruse lângă ei. Mersi 


de întrebare. Măi, voi aţi visat nişte telefoane tot mai mari şi 
cineva care zicea Alo, mă auzi? 

— Mda, mormăi Nick. 

— Ultimul telefon, chiar înainte să mă trezesc, era mai mare 
decât mine şi băzâitul e mai puternic. 

Continuă pe acelaşi ton indiferent: 

— Voi cât credeţi că mai durează până se hotărăsc să ne 
gazeze? Mă şi mir că n-au făcut-o încă. 


6 

Nouă patruzeci şi cinci. Parcarea motelului Econo Lodge din 
Beaufort, Carolina de Sud. 

— Te ascult, spuse Stackhouse. Dacă mă laşi să te ajut, poate 
că vom reuşi să găsim o soluţie. Haide să discutăm! 

— Ba haide să nu! răspunse Luke. Tu trebuie doar să asculţi şi 
să-ţi iei notițe, pentru că nu vreau să repet. 

— Prietenul tău, Tim, e tot cu ti... 

— Vrei stick-ul sau nu? Dacă nu, vorbeşte în continuare. Dacă 
da, taci dracu’ din gură! 

Tim puse mâna pe umărul lui Luke. Din dubiţă, doamna 
Sigsby clătina cu tristeţe din cap. Luke nu avea nevoie să-i intre 
în minte ca să ştie ce gândea: uite un băieţel care încearcă să 
facă lucruri de oameni mari. 

Stackhouse oftă. 

— Bine, spune. Mi-am pregătit hârtie şi pix. 

— Numărul unu. Poliţista Wendy nu are la ea stick-ul de 
memorie - pentru că este la noi -, dar ştie numele prietenilor 
mei: Kalisha, Avery, Nicky, Helen şi încă vreo doi, şi ştie unde 
locuiau înainte. Dacă şi părinţii lor sunt morţi, aşa cum sunt ai 
mei, se poate declanşa o anchetă chiar şi fără dovezile de pe 
stick. Nici nu va fi nevoie să pomenească despre copiii cu puteri 
paranormale sau despre toate actele voastre criminale. Vor 
descoperi Institutul. Chiar dacă ai să fugi, şefii tăi te vor urmări 
şi te vor prinde, Stackhouse. Noi suntem singura ta şansă ca să 
scapi viu din tot rahatul ăsta. Ai priceput? 

— Scuteşte-mă de reclame! Care-i numele de familie al 
poliţistei Wendy? 

Tim, care stătea aplecat peste telefon, ca să audă tot 
dialogul, clătină din cap, însă Luke nu avea nevoie de sfatul lui. 

— Nu-i treaba ta. Numărul doi. la legătura cu avionul în care 
se află echipa ta de asasini plătiţi. Spune-le piloților să se încuie 
în cabină la vederea noastră. 

Tim îi şopti două cuvinte. Luke dădu din cap. 

— Dar, înainte de asta, să coboare scara. 

— De unde vor şti că voi sunteţi? 

— Pentru că vom veni într-una dintre dubele asasinilor voştri. 

Luke se simţea nespus de mulţumit că-i dăduse informaţia 
aceasta lui Stackhouse, sperând că aşa îi va demonstra că 
doamna Sigsby pierduse definitiv partida. 


— Nu vedem nici pilotul, nici copilotul, şi nici ei nu trebuie să 
ne vadă. Aterizăm în locul de unde au decolat şi ei nu ies din 
cabină. Mă urmăreşti? 

— Da. 

— Numărul trei. Vreau să ne aştepte o maşină - o dubiţă cu 
nouă locuri, exact ca aceea cu care am plecat din DuPray. 

— Nu avem... 

— Pe dracu'! Aveţi un adevărat parc auto în cazarma pe care 
v-aţi făcut-o în sat. Le-am văzut cu ochii mei. Spune-mi, ai de 
gând să cooperezi? Sau nu trebuie să-mi mai bat capul cu tine? 

Luke transpira din greu, dar nu doar din cauză că noaptea era 
înăbuşitoare şi umedă. Se bucura că simte pe umăr mâna lui 
Tim şi că Wendy are ochii aţintiţi asupra lui. li părea bine că nu 
mai e singur. Până acum, parcă nici nu realizase ce grea era 
povara pe care o ducea. 

Stackhouse oftă prelung şi jalnic, aşa cum oftează un om 
neîndreptăţit. 

— Continuă! 

— Patru. O să ne faci rost de un autobuz. 

— Un autobuz? Tu vorbeşti serios? 

Luke nu luă în seamă întreruperea aceasta, deoarece i se 
părea justificată. Oricum, Tim şi Wendy se uitau uimiţi la el. 

— Sunt convins că ai multe relaţii. Poate eşti prieten cu toată 
secţia de poliţie din Dennison River Bend. E vară, deci copiii sunt 
în vacanţă, iar autobuzele lor ar trebui să fie în parcarea 
oraşului, lângă camioane şi pluguri şi toate celelalte. Cere-i 
unuia dintre amicii tăi poliţişti să descuie uşa de la clădirea unde 
ţin cheile. Cere-i să lase cheia în contactul unui autobuz cu cel 
puţin patruzeci de locuri. Unul dintre îngrijitorii sau laboranţii tăi 
îl va conduce până la Institut. Spune-i să-l lase lângă steagul din 
faţa clădirii administrative, cu cheia în contact. Ai înţeles? 

— Da. 

Pe un ton pragmatic. Fără proteste ori întreruperi. Luke nu 
avea nevoie de cunoştinţele despre psihologia motivaţională ale 
lui Tim ca să înţeleagă atitudinea lui Stackhouse. Probabil că 
acesta îşi zicea că era planul stupid al unui copil care nu 
depăşise încă vârsta poveştilor. Citea acelaşi lucru şi pe chipul 
lui Tim. Şi pe al lui Wendy. Îl auzise şi doamna Sigsby, care 
părea acum că încerca din răsputeri să-şi stăpânească râsul. 

— Este un simplu schimb. Tu primeşti stick-ul de memorie, eu 


primesc copiii. Şi pe cei din Jumătatea Posterioară, şi pe cei din 
Jumătatea Anterioară. Să-i strângi şi să-i pregăteşti pe toţi de 
drum până la noapte, la ora două. Poliţista Wendy nu va spune 
nimănui nimic. Asta-i înţelegerea. A, am uitat! Îi mai primeşti şi 
pe şefa ta scelerată, şi pe doctorul ticălos. 

— Pot să te întreb ceva, Luke? Îmi permiti? 

— Întreabă. 

— După ce ai să înghesui treizeci şi cinci, patruzeci de copii 
într-un autobuz galben de şcoală, pe care scrie DENNISON RIVER 
BEND, unde anume intenţionezi să-i duci? Nu uita că majoritatea 
au creierii făcuţi zob. 

— La Disneyland, răspunse Luke. 

Tim duse mâna la frunte, de parcă-l apucase brusc durerea de 
cap. 

— Vom ţine legătura cu poliţista Wendy. Înainte de decolare. 
După aterizare. Când ajungem la Institut. Când plecăm de la 
Institut. Dacă ea nu primeşte apelul nostru, o să înceapă să dea 
telefoane, mai întâi la Poliţia Statului Maine, apoi la FBI şi la 
Departamentul Securităţii Naţionale. Ai înţeles? 

— Da. 

— Bine. Un ultim lucru: vreau să fii şi tu acolo când vom 
ajunge. Cu o mână pe capota autobuzului şi cu cealaltă pe 
stâlpul cu steag. După ce toţi copiii se urcă în autobuz şi 
prietenul meu, Tim, se aşază la volan, îţi dau stick-ul de 
memorie al lui Maureen şi mă urc şi eu. Clar? 

— Da. 

Sec. Încercând să se stăpânească şi să nu sune ca unul care 
tocmai ce a tras lozul cel mare. 

Înțelege că Wendy s-ar putea să reprezinte o problemă, îşi 
zise Luke, pentru că ea cunoaşte numele câtorva dintre copiii 
răpiți din casele lor. Numai că îşi imaginează că va găsi o 
soluție. Stick-ul de memorie e mai important - despre el nu se 
poate spune că ar fi o făcătură, iar eu i-l ofer pe tavă. Cum ar 
putea să refuze? Răspuns: nu poate. 

— Luke... începu Tim. 

Băiatul clătină din cap: nu acum, nu în timp ce mă gândesc. 

Ştie că situaţia lui este gravă, dar acum întrezăreşte o rază de 
lumină. Slavă Domnului că a adus Tim vorba despre lucrul ăla la 
care ar fi trebuit să mă gândesc şi singur: povestea nu se 
încheie cu doamna Sigsby şi cu Stackhouse. Precis au şi ei şefii 


lor, oameni în faţa cărora trebuie să dea socoteală. Când aceştia 
vor afla despre cele întâmplate, Stackhouse o să le poată spune 
că situaţia ar fi putut să fie cu mult mai gravă şi că ar putea să-i 
mulţumească pentru că îi scosese din rahat. 

—O0 să mă mai suni înainte de decolare? îl întrebă 
Stackhouse. 

— Nu. Am încredere că te vei ocupa de tot. 

Deşi „încredere” nu era chiar primul cuvânt care-i venea lui 
Luke în minte atunci când se gândea la Stackhouse. 

— Data viitoare când vom mai discuta, vom sta faţă în faţă la 
Institut. Maşină care să ne aştepte la aerodrom. Autobuz lângă 
stâlpul cu steag. O singură dată dacă o dai în bară, poliţista 
Wendy începe să dea telefoanele alea. La revedere! 

Închise telefonul şi îşi gârbovi umerii. 


7 

Tim îi dădu lui Wendy Glock-ul şi făcu semn spre cei doi 
prizonieri. Tânăra făcu un semn din cap. Rămase să-i păzească, 
iar Tim îl trase pe băiat lângă gard, la umbra unei magnolii. 

— N-o să meargă, Luke. Poate că o să ne aştepte maşina la 
aerodrom, dar, dacă Institutul ăsta este aşa cum spui tu, atunci, 
o să fim încolţiţi şi ucişi când vom ajunge acolo. La fel şi prietenii 
tăi şi ceilalţi copii. O să rămână Wendy singură şi o să facă tot 
ce-i va sta în putere, dar o să treacă multe zile până când va 
veni cineva la Institut. Ştiu cum funcţionează autorităţile atunci 
când apare o situaţie pentru care nu există proceduri stabilite. 
Dacă vor reuşi să găsească Institutul, nu va mai fi nimeni acolo. 
Doar cadavrele. Deşi, poate nici astea. Zici că au un sistem de 
eliminare a... 

Tim nu prea ştia ce cuvinte să folosească. 

— A copiilor consumaţi. 

— Ştiu toate astea, răspunse Luke. Nu-i vorba despre noi, ci 
despre ei. Despre copii. Încerc să câştig timp. Acolo se întâmplă 
ceva. Şi nu doar acolo. 

— Nu pricep. 

— Sunt mai puternic acum, zise Luke, şi ne aflăm la peste o 
mie şase sute de kilometri distanţă de Institut. Sunt conectat cu 
copiii de acolo, însă nu mai este vorba doar despre ei. Dacă aşa 
ar fi fost, n-aş fi putut în veci să mişc cu mintea arma din mâna 
tipului ăla din secţie. Înainte nu reuşeam decât să răstorn tăvi 
goale de pizza, ai uitat? 

— Luke, nu... 

Luke se concentră. Văzu o imagine cu telefonul din vestibulul 
de acasă. Şi telefonul suna. Ştia că, dacă i se va răspunde, de la 
celălalt capăt al firului va veni întrebarea: „Mă auzi?” Apoi 
imaginea dispăru şi în locul ei apărură punctele colorate şi un 
bâzâit stins. Voia să-i arate şi lui Tim ce vedea el, dar fără să-i 
facă vreun rău... însă atât de uşor ar fi fost să-l rănească... 

Ca împins din spate de nişte mâini nevăzute, Tim se împletici 
şi se propti în gardul din sârmă. Îşi ridică mâinile la timp ca să 
nu-şi lovească faţa de el. 

— Tim? strigă Wendy. 

— Sunt bine, răspunse el. Stai cu ochii pe ăia doi, Wendy! 

Apoi se uită la Luke. 

— Tu ai făcut asta? 


— Nu a venit de /a mine, ci prin mine, răspunse băiatul. 

Şi, pentru că acum aveau vreme (puţină) şi pentru că era 
curios, îl întrebă: 

— Ce ai simţit? 

— O rafală puternică de vânt. _ 

— Normal că a fost puternică, zise Luke. Impreună suntem 
mai puternici. Aşa spune Avery. 

— Avery e băiatul ăla mic? 

— Da. De multă vreme n-au mai avut la Institut pe cineva atât 
de puternic. Nu ştiu ce anume s-a întâmplat, dar cred că l-au 
băgat şi pe el în bazinul cu apă, adică l-au făcut să trăiască 
experienţa aia soră cu moartea, care intensifică Luminile Stasi, 
numai că nu i-au făcut injecţiile care limitează puterile. 

— Nu înţeleg ce spui. 

Dar Luke nu-l auzea. 

— Sunt convins că au vrut să-l pedepsească pentru că m-a 
ajutat să fug. 

Şi făcu un semn din cap spre dubiţă. 

— Doamna Sigsby trebuie să ştie. Probabil a fost chiar ideea 
ei. În orice caz, totul s-a întors împotriva lor. Copiii s-au răsculat. 
Adevărata forţă o au copiii din Pavilionul A, iar Avery a 
descătuşat-o. 

— Insă nu au suficientă putere ca să poată scăpa din locul ăla 
unde sunt închişi. 

— Nu încă, dar cred că o vor avea. 

— De ce? Cum? 

— M-ai pus pe gânduri atunci când ai zis că doamna Sigsby şi 
Stackhouse trebuie să aibă şi ei nişte şefi. Ar fi trebuit să-mi dau 
seama singur, dar nu mă gândisem atât de departe. Poate 
pentru că singurii şefi pe care-i cunosc copiii sunt părinţii şi 
profesorii. Dacă ar fi mai mulţi şefi, de ce nu ar fi şi mai multe 
Institute? 

In parcare intră o maşină, trecu pe lângă ei şi dispăru, clipind 
din stopurile roşii. Luke continuă: 

— Poate Institutul din Maine este singurul din America, dar 
poate mai există unul şi pe Coasta de Vest. Ştii, ca nişte străjeri, 
dar ar putea să existe câte un Institut şi în Marea Britanie... şi în 
Rusia... în India... China... Germania... Coreea. Dacă stai să te 
gândeşti bine, pare perfect logic. 

— O cursă a minţilor în loc de o cursă a înarmării, murmură 


Tim. La asta te referi? 

— Nu ştiu dacă-i o cursă. Cred că toate Institutele colaborează 
strâns. Nu ştiu sigur, dar mi se pare firesc. Au un scop comun. 
Unul nobil - prevenirea autodistrugerii întregii rase umane, şi 
asta prin exploatarea până la moarte a câtorva copii. Un 
compromis. Numai Dumnezeu ştie de câtă vreme durează, însă 
nu a fost nicio revoltă până acum. Au iniţiat-o Avery şi ceilalţi 
prieteni ai mei, dar s-ar putea extinde. Probabil a început deja. 

Tim Jamieson nu era nici istoric, nici sociolog, dar era la 
curent cu evenimentele şi îi dădea dreptate lui Luke. Revolta - 
sau revoluţia, ca să folosească un termen mai puţin peiorativ - 
era ca un virus, mai cu seamă în Era Informațională. Şi, da, se 
putea extinde. 

— Puterea pe care o avem fiecare în parte - motivul pentru 
care ne-au răpit şi ne-au adus la Institut - este mică. Puterea pe 
care o avem împreună este mai mare. Mai ales copiii din 
Pavilionul A. Li s-au distrus minţile şi nu le-a mai rămas decât 
puterea asta, dar, dacă există mai multe Institute şi cei din ele 
ştiu ce se întâmplă într-al nostru şi dacă vor să ni se alăture... 

Luke clătină din cap. Se gândea iar la telefonul din vestibulul 
de acasă, numai că acum acesta era uriaş. 

— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ar fi colosal, cu adevărat 
colosal. Din cauza asta avem nevoie de timp. M-aş bucura dacă 
Stackhouse ar crede că sunt un tembel şi că am făcut o 
înţelegere de doi bani doar ca să-mi salvez prietenii. 

Tim încă simţea spectrul rafalei de vânt care-l îmbrâncise în 
gard. 

— Nu ne ducem acolo ca să-i salvăm, nu-i aşa? 

Luke se uită calm la el. Chipul murdar, plin de vânătăi şi 
urechea bandajată îi dădeau un aer de copil inocent, apoi zâmbi 
şi toată acea inocenţă dispăru. 

— Nu. Ne ducem ca să dregem lucrurile. 


8 

Kalisha Benson, Avery Dixon, George lles, Nicholas Wilholm, 
Helen Simms. 

Cinci copii care stăteau pe jos la capătul galeriei de acces, 
lângă uşa care dădea (nu că acum s-ar mai fi deschis) spre 
Nivelul F din Jumătatea Anterioară. Katie Givens şi Hal Leonard 
rămăseseră o vreme cu ei, dar apoi plecaseră şi se alăturaseră 
copiilor din Pavilionul A, mergând aiurea de colo până colo 
atunci când aceştia mergeau aiurea, luându-se de mâini când 
aceştia se hotărau s-o facă. Plecase şi Len, iar Kalisha îşi pierdea 
cu repeziciune speranţele că Iris îşi va mai reveni - cu toate că, 
deocamdată, Iris doar se uita la ei. Helen se întremase, era 
perfect lucidă. Iris era mult prea distrusă. La fel şi Jimmy Cullum 
şi Donna Gibson, pe care Kalisha îi cunoscuse în Jumătatea 
Anterioară unde, datorită vărsatului de vânt, stătuse mai mult 
decât ceilalţi. O copleşea tristeţea când se uita la copiii din 
Pavilionul A, însă Iris o făcea să se simtă şi mai rău. Gândul că 
nu mai putea fi reparată era... 

— Oribil, spuse Nicky. 

Kalisha îi aruncă o privire aproape mustrătoare. 

— Ai intrat în capul meu? 

— Da, dar nu scotocesc prin sertarul cu lenjerie, spuse Nicky, 
făcând-o să pufnească în râs. 

— Acum toţi suntem în capetele celorlalţi, zise George, 
întinzând un deget spre Helen. Chiar credeţi că am vrut să ştiu 
că a râs atât de tare la o petrecere în pijamale, încât a făcut pipi 
pe ea? Este un caz clar de suprainformare. 

— Ce-am făcut eu la petrecerea aia e parfum pe lângă faptul 
că tu îţi faci griji în legătură cu psoriazisul de pe... începu Helen, 
dar Kalisha îi ceru să tacă din gură. 

— Cam cât o mai fi ceasul? întrebă George. 

Kalisha se uită la încheietura goală. 

— Şi un sfert. 

— Mie mi se pare că ar fi vreo unşpe, zise Nicky. 

— Uite ce chestie! exclamă Helen. Niciodată n-am putut să 
sufăr băzâitul ăla. Ştiam că-mi jupoaie creierul. 

— Toţi ştiam asta, spuse George. 

— Dar acum parcă-mi place. 

— Pentru că reprezintă puterea, zise Nicky. Puterea /or, până 
ne-o vom lua înapoi. 


—O undă purtătoare, spuse George, care acum e 
constantă. Aşteaptă mesajul. 

Alo, mă auzi? îşi aminti Kalisha şi fiorul care-i străbătu trupul 
nu a fost cu totul neplăcut. 

Câţiva dintre copiii din Pavilionul A se prinseră de mâini. Li se 
alăturară Iris şi Len. Băzâitul îşi reluă ciclurile, la fel şi pulsaţia 
luminii din tuburile de neon. Îşi dădură drumul la mâini, iar 
intensitatea bâzâitului scăzu din nou. 

— E în avion, spuse Kalisha. 

N-o întrebă nimeni despre cine vorbeşte. Nu era nevoie. Ştiau. 

— Ce mult mi-ar plăcea să mai zbor şi eu o dată! şopti 
melancolică Helen. Tare mult! 

— O să-l aştepte, Sha? întrebă Nicky. Sau vor da drumul la 
gaze? Tu ce crezi? 

— Ţi se pare că aş fi Profesorul Xavier!15? 

Şi îl îmboldi cu cotul pe Avery... însă cu multă blândeţe. 

— Trezeşte-te, Avester! 

— Sunt treaz, spuse Avery. 

Nu acesta era adevărul adevărat, pentru că moţăise, 
savurând bâzâitul şi gândindu-se la telefoanele care se făceau 
tot mai mari, la fel cum pălăriile lui Bartholomew Cubbins se 
făcuseră din ce în ce mai mari şi mai dichisite. 

— O să aştepte. Trebuie să aştepte, pentru că Luke va şti 
dacă noi păţim ceva. Şi noi vom aştepta până ajunge el aici. 

— Şi atunci? întrebă Kalisha. 

— Atunci folosim telefonul, răspunse Avery. Telefonul ăla 
mare. Toţi împreună. 

— Cât de mare e? vru să ştie George, puţin cam neliniştit. 
Pentru că ultimul pe care l-am văzut eu era al naibii de mare, 
aproape cât mine. 

Avery clătină din cap şi nu-i răspunse. | se închiseră ochii. In 
fond, nu era decât un băieţel a cărui oră de culcare trecuse de 
mult. 

Copiii din Pavilionul A - era greu să nu le spui „legume”, îşi 
zise Kalisha - încă se ţineau de mâini. Luminile din tavan se 
făcură şi mai strălucitoare; unul dintre tuburile de neon făcu un 
scurtcircuit. Băzâitul deveni mai gros şi mai puternic. Kalisha era 


114 Undă electromagnetică de înaltă frecvenţă, care servește la transmiterea 
unui mesaj (n. tr.). 
115 Profesorul X, din benzile desenate Marvel (n. tr.). 


convinsă că îl simt şi adulţii din Jumătatea Anterioară - Joe şi 
Hadad, Chad şi Dave, Priscilla şi tipul ăla rău, Zeke, şi toţi 
ceilalţi. li speria oare? Poate un pic, dar... 

Dar ei cred că suntem închişi aici. Cred că sunt în siguranță. 
Cred că revolta a fost înăbuşită. Foarte bine, să creadă aşa şi în 
continuare. 

Undeva se afla un telefon mare - cel mai mare telefon dintre 
toate, cu linii în toate camerele. Dacă vor suna de la telefonul 
ăla (când vor suna, pentru că erau obligaţi s-o facă), forţa 
declanşată în galeria asta va depăşi forţa oricărei bombe care 
explodase vreodată pe suprafaţa pământului sau în 
străfundurile lui, iar băzâitul acela, care era mult mai mult decât 
o simplă undă purtătoare, ar putea să se amplifice atât de tare, 
încât să se transforme într-un cutremur care să dărâme clădiri, 
poate chiar să distrugă oraşe întregi. Câţi copii cu capetele 
golite de tot, mai puţin de puterile pentru care fuseseră răpiți, 
aşteptau apelul de la telefonul cel mare? O sută? Cinci sute? 
Poate chiar mai mulţi dacă existau asemenea Institute în toată 
lumea. 

— Nicky? 

— Ce? 

Şi el aţipise şi acum părea cam iritat. 

— Poate reuşim să facem noi apelul, spuse ea, fără să fie 
nevoie să explice despre ce anume era vorba. Dar dacă o 
facem... oare o să putem să-l închidem la loc? 

Băiatul se gândi puţin, apoi zâmbi. 

— Habar n-am, dar, după câte ne-au făcut... sincer, mă doare 
fix undeva. 


9 

Unsprezece şi un sfert. 

Stackhouse se întorsese în biroul doamnei Sigsby. Telefonul 
Zero - mut în continuare - se afla pe masă. Peste patruzeci şi 
cinci de minute avea să se încheie ultima zi de activitate 
normală a Institutului. Mâine, locul acesta va fi părăsit, 
indiferent de rezultatul întâlnirii cu Luke Ellis. Restrângerea 
programului în ansamblul lui era posibilă chiar în ciuda acelei 
persoane (Wendy), pe care Luke şi prietenul Tim o lăsaseră în 
sud, însă locul acesta era compromis. Deocamdată, cele mai 
importante obiective ale lui Stackhouse erau să obţină stick-ul 
de memorie şi să se asigure că Luke Ellis era mort. Sigur, ar fi 
frumos s-o salveze pe doamna Sigsby, numai că asta era o 
chestiune strictamente opţională. 

În realitate, Institutul era deja în curs de abandonare. De unde 
stătea, vedea o parte din drumul care ducea spre Dennison 
River Bend şi apoi spre restul statelor vecine şi apoi spre restul 
Americii... plus Canada şi Mexic (pentru deţinătorii de 
paşapoarte). Stackhouse îi chemase la el pe Zeke, pe Chad, pe 
bucătarul Doug (douăzeci de ani de activitate la corporaţia 
Halliburton) şi pe doamna doctor Felicia Richardson, care venise 
la ei de la firma de securitate Hawk. Doar în aceşti oameni avea 
încredere. 

Cât despre ceilalţi... le văzuse farurile maşinilor sclipind 
printre copaci. Probabil că doar vreo zece plecaseră 
deocamdată, dar le vor urma şi alţii. In curând, în Jumătatea 
Anterioară nu va mai fi niciun adult, ci doar copiii care locuiau 
acolo. Poate deja era pustie, însă Zeke, Chad, Doug şi doctoriţa 
Richardson nu vor fugi ca şobolanii de pe corabia care se 
scufundă, pentru că erau loiali cauzei comune. La fel era şi 
Gladys Hickson. Va rămâne şi ea, poate chiar şi după ce toţi 
ceilalţi vor pleca. Gladys nu era doar o bătăuşă. Stackhouse era 
din ce în ce mai sigur că femeia asta era o psihopată în toată 
regula. 

Și eu sunt psihopat pentru că aleg să rămân, îşi spuse 
Stackhouse. Dar mucosul ăla are dreptate - mă vor găsi oriunde 
m-aş duce, iar el o să intre drept în capcană. Numai dacă nu 
cumva... 

— Numai dacă nu cumva m-a minţit, murmură Stackhouse. 

Rosalind, secretara doamnei Sigsby, băgă capul pe uşă. 


Machiajul ei, de obicei perfect, se stricase în ultimele 
douăsprezece ore extrem de grele, iar părul ei cărunt, perfect 
coafat, i se zbârlise la tâmple. 

— Domnule Stackhouse? 

— Da, Rosalind. 

Femeia păru încurcată. 

— Mi se pare că domnul doctor Hendricks a plecat deja. Parcă 
i-am văzut maşina acum vreo douăzeci de minute. 

— Nu mă miră. Ar trebui să pleci şi tu, Rosalind. Du-te acasă. 

Şi îi zâmbi. Ciudat că încă mai putea să zâmbească într-o 
noapte ca asta, dar, oricât de ciudată era această reacţie, lui i 
se părea că-l linişteşte. 

— Tocmai ce mi-am dat seama că sunt ani buni de când te 
cunosc şi încă nu ştiu unde locuieşti. 

— În Missoula, răspunse surprinsă Rosalind. Asta-i în Montana. 
Mă rog, încă mai sper să locuiesc acolo. N-am mai fost acasă de 
vreo cinci ani. Plătesc impozitele la timp, dar atâta tot. Când 
sunt liberă, stau în satul de alături. In concediu, mă duc la 
Boston. Îmi place baseballul - echipa Red Sox. Şi hocheiul - 
echipa Bruin. Îmi plac şi filmele de artă care se dau la 
cinematograful din Cambridge, dar mereu mă întorc aici. 

Stackhouse realiză că niciodată, în toţi anii de când o 
cunoştea - poate cincisprezece -, Rosalind nu-i destăinuise 
atâtea lucruri. Când el venise la Institut, după ce abandonase 
slujba de procuror militar, Rosalind era aici. Şi uite-o că tot aici 
era, parcă neschimbată. Probabil că avea în jur de şaizeci şi 
cinci de ani sau chiar şaptezeci, dar se ţinea bine. 

— Dumneavoastră auziţi bâzâitul, domnule? 

— Îl aud. 

— Vine de la vreun transformator sau de la alt aparat? Eu nu 
l-am mai auzit până acum. 

— De la un transformator vine. Da, cred că-i poţi spune şi 
astfel. 

— Este extrem de enervant, zise Rosalind, frecându-şi 
urechile şi zburlindu-şi şi mai tare părul. Cred că îl fac copiii. 
Julia - doamna Sigsby - o să se întoarcă, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

Stackhouse îşi dădu seama (mai degrabă amuzat decât scos 
din sărite) că Rosalind, mereu atât de discretă şi de 
cuviincioasă, trăsese cu urechea în tot acest timp. 

— Da, aşa sper. 


— Atunci, aş vrea să rămân. Să ştiţi că am învăţat să trag cu 
arma. Mă duc o dată pe lună, câteodată chiar de două ori, la 
poligonul de lângă oraş. Am primit şi o insignă şi, anul trecut, 
am câştigat concursul de tir pentru arme mici. 

Aha! Deci secretara discretă a Juliei nu era doar o stenografă 
de excepţie, ci şi o trăgătoare de elită. Minunile nu se mai 
terminau. 

— Cu ce fel de armă tragi, Rosalind? 

— Smith & Wesson M&P, calibru .45. 

— N-ai probleme cu reculul? 

— Am o manşetă pentru încheietură, care mă ajută să mă 
descurc foarte bine. Domnule, dacă doriţi s-o eliberaţi pe 
doamna Sigsby din mâinile răpitorilor, mi-aş dori extrem de mult 
să vă pot fi de ajutor. 

— În regulă, spuse Stackhouse, poţi să rămâi. Adevărul e că 
mi-ar prinde bine orice ajutor. 

Însă va trebui să aibă mare grijă cu ea, pentru că s-ar putea 
ca salvarea Juliei să nu fie posibilă. De fapt, tocmai ce hotărâse 
că o va sacrifica pe Julia. Cel mai important era stick-ul de 
memorie, precum şi mucosul ăla mult-prea-deştept-pentru- 
binele-lui. 

— Vă mulţumesc, domnule. Nu am să vă dezamăgesc. 

— Sunt convins că n-ai s-o faci, Rosalind. Am să-ţi spun 
imediat cum cred eu că se vor desfăşura lucrurile, dar, mai întâi, 
vreau să te întreb ceva. 

— Vă rog. 

— Ştiu că un domn nu ar trebui să pună niciodată întrebarea 
asta şi o doamnă nu ar trebui să răspundă, dar, iartă-mă, tu câţi 
ani ai? 

— Şaptezeci şi opt, domnule. 

Răspunsul venise foarte prompt, iar ochii femeii păstraseră 
contactul cu ochii lui Stackhouse, numai că era o minciună. În 
realitate, Rosalind Dawson avea optzeci şi unu de ani. 


10 

Douăsprezece fără un sfert. 

Avionul Challanger, cu 940NF scris pe coadă şi MAINE PAPER 
INDUSTRIES pe fuzelaj, zbura în direcţia nord, spre Maine, la o 
înălţime de 11.890 de metri, cu o viteză care oscila între 323 şi 
342 kilometri pe oră. 

Sosirea lor la Alcolu şi decolarea ulterioară se petrecuseră 
fără incidente, mai cu seamă pentru că doamna Sigsby deţinea 
un permis de acces pentru VIP-uri de la Regal Air FBO şi fusese 
dispusă să-l folosească la deschiderea porţii. Intrezărea şansa - 
o şansă vagă, dar prezentă - că ar putea să scape cu viaţă. 
Avionul îi aştepta în toată splendoarea lui, singur pe pistă, cu 
scara coborâtă. Urcară, Tim ridică scara, închise şi asigură uşa 
din fuzelaj, apoi bătu în cea de la cabina piloților cu patul Glock- 
ului luat de la polițistul mort. 

— Cred că e totul în regulă aici. Dacă aţi primit undă verde, să 
decolăm. 

Niciun răspuns din cealaltă parte a uşii, însă se auzi zgomot 
de motoare. După două minute erau deja în aer, iar acum 
monitorul de pe perete le arăta că zburau pe deasupra Virginiei 
de Vest, iar DuPray rămăsese în urmă. Tim nu se aşteptase să 
plece atât de brusc din orăşelul acela şi, în niciun caz, în 
împrejurări atât de tragice. 

Evans moţăia. Luke dormea dus. Doamna Sigsby era trează. 
Stătea ţeapănă pe scaun, cu privirea aţintită asupra lui Tim. 
Ochii ei mari, lipsiţi de orice expresie, semănau cumva cu ai 
unei reptile. Ultimul calmant din flaconul doctorului Roper ar fi 
putut s-o adoarmă şi pe ea, numai că refuzase să-l ia, deşi era 
clar că suferă. Rana nu era deloc gravă, dar era destul de 
dureroasă. 

— Mi se pare că ai ceva experienţă în munca de poliţie, spuse 
ea. După ţinută, după reacţii - rapide şi adecvate. 

Tim nu spuse nimic, mulţumindu-se doar să se uite şi el fix la 
ea. Pusese Glock-ul alături de el, pe scaun. Ar fi fost o idee 
extrem de proastă să tragă la o altitudine de aproape 12.000 de 
metri, dar, chiar dacă s-ar fi aflat la o altitudine mult mai mică, 
de ce să tragă? In fond, o ducea pe zgripţuroaică exact acolo 
unde voia să ajungă. 

— Nu înţeleg cum poţi să fii de acord cu planul lui, continuă 
ea, făcând un semn din cap spre Luke, care, din cauza obrajilor 


murdari şi a urechii bandajate, nu mai părea de doisprezece ani, 
ci mult mai mic. Ştim amândoi că vrea doar să-şi salveze 
prietenii şi cred că ştim şi că planul lui e prostesc. Absurd, chiar. 
Totuşi, ai fost de acord. De ce ai fost de acord, Tim? 

Tim nu spuse nimic. 

— În ruptul capului nu pot să pricep nici de ce te-ai băgat în 
toată povestea asta. Ajută-mă să înţeleg! 

Tim nu avea nici cea mai mică intenţie s-o ajute. Când intrase 
în poliţie, unul dintre primele lucruri pe care le învățase de la 
îndrumătorul lui în cele patru luni de probă a fost că tu îi 
interoghezi pe suspecți, nu suspecţii pe tine. 

Şi chiar dacă ar fi fost dispus să vorbească, n-ar fi putut să 
spună nimic care să aibă cât de cât sens. Să-i fi spus că 
prezenţa lui la bordul acestui avion modern, cu care călătoresc 
doar oamenii extrem de bogaţi, se datora unei întâmplări? Că, 
odată ca niciodată, un bărbat care voia să ajungă la New York se 
ridicase în picioare într-un avion mult mai banal, acceptând să-şi 
ofere locul în schimbul unei sume de bani plus un voucher la un 
hotel? Că tot ce se întâmplase după aceea - călătoria cu ia-mă- 
nene, ambuteiajul de pe Autostrada 95, drumul pe jos până la 
DuPray, slujba din patrula de noapte - fusese rezultatul acelui 
gest impulsiv? Sau fusese mâna destinului? Dacă un jucător 
universal de şah îl mutase dinadins în DuPray, ca să-l salveze pe 
băiatul care dormea acum alături de oamenii care-l răpiseră şi 
care voiau să-i folosească mintea extraordinară până nu mai 
rămânea nimic din ea? Şi, dacă aşa stăteau lucrurile, ce rol 
avuseseră şeriful John, Tag Faraday, George Burkett, Frank 
Potter şi Bill Wicklow? Oare ei nu fuseseră decât nişte pioni de 
sacrificiu? lar el ce piesă era? l-ar fi plăcut să se considere un 
cal, dar probabil că nu era decât un alt pion. 

— Eşti sigură că nu vrei calmantul ăla? o întrebă el. 

— N-ai de gând să-mi răspunzi, nu? 

— Nu, doamnă. 

Tim întoarse capul şi se uită la bezna de afară şi la cele 
câteva luminiţe de la sol, ca nişte licurici pe fundul unei fântâni. 


11 

Miezul nopţii. 

Telefonul militar începu să ţârâie răguşit. Stackhouse 
răspunse. Vocea de la celălalt capăt aparţinea unuia dintre 
îngrijitorii care ieşiseră din tură, un tip pe care-l chema Ron 
Church. Maşina cerută era la aeroport, spuse Church. Denise 
Aligood, o laborantă ieşită şi ea din tură (deşi acum toţi ar fi 
trebuit să se afle la serviciu) mersese în spatele lui Church cu un 
sedan al Institutului. Planul era ca, după ce va fi lăsat maşina pe 
pistă, Ron să se întoarcă împreună cu Denise. Stackhouse ştia 
că Ron şi Denise aveau o relaţie, în fond, era treaba lui să ştie 
totul. Era sigur că, după ce vor lăsa maşina acolo, cei doi vor 
porni spre o destinaţie cât mai îndepărtată de Institut. In regulă. 
Chiar dacă numeroasele dezertări îl răneau, poate că era mai 
bine aşa. Venise vremea să pună punct activităţii Institutului. 
Tot ce conta era că la ultimul act aveau să ia parte destui dintre 
oamenii care-i erau loiali. 

Nu se îndoia câtuşi de puţin că Luke şi prietenul Tim vor fi 
distruşi. Pelticul de la celălalt capăt al Telefonului Zero putea să 
fie mulţumit de acest rezultat sau putea să nu fie. Reacţia lui nu 
mai depindea de Stackhouse, iar gândul acesta îl făcea să se 
simtă uşurat. Presupunea că purtase cu el doza asta de fatalism 
ca pe un fel de virus latent, încă de pe vremea când luptase în 
lrak şi Afganistan, dar până astăzi nu voise să-i accepte 
existenţa. Va face tot posibilul, aşa cum ar face orice om. Câinii 
vor lătra, iar caravana va merge mai departe. 

Se auzi un ciocănit uşor în uşă şi Rosalind apăru în prag. 
Făcuse ceva cu părul ăla vâlvoi şi acum arăta un pic mai bine. 
Totuşi, Stackhouse nu prea ştia ce să zică despre hamul cu toc 
de armă pe care îl purta acum femeia. | se părea puţin cam 
ireal, aşa cum ţi se pare un căţel cu pălăriuţă. 

— A venit Gladys, domnule Stackhouse. 

— Spune-i să intre. 

Şi Gladys intră. Sub bărbie îi atârna o mască de protecţie şi 
avea ochii roşii. Stackhouse nu credea deloc că o apucase 
plânsul de mila copiilor, deci probabil că şi-i iritase din cauza 
soluţiilor cu care lucrase. 

— Gata! Nu mai trebuie decât să adaug detergentul de 
toaletă. La ordinul dumneavoastră, domnule, vom începe să-i 
gazăm. 


Scutură furioasă din cap şi adăugă: 

— Mă scoate din minţi băzâitul ăsta. 

După cum arăţi, deja eşti cam scoasă, îi spuse Stackhouse în 
gând. Numai că avea dreptate în privinţa băzâitului. Chestia cea 
mai nasoală era că nu reuşeai deloc să te obişnuieşti cu el. Când 
credeai că ai reuşit, devenea şi mai puternic şi îţi sfredelea 
creierul, nu urechile, iar apoi scădea brusc la nivelul anterior, un 
pic mai suportabil. 

— Am vorbit cu Felicia, spuse Gladys. Cu doamna doctor 
Robinson, vreau să zic. l-a urmărit pe monitor. Spune că 
intensitatea băzâitului creşte atunci când se iau de mâini şi 
scade atunci când îşi dau drumul. 

Stackhouse pricepuse şi singur partea asta. Nu trebuia să fii 
vreun geniu ca să-ţi dai seama. 

— Cât mai durează, domnule? 

Se uită la ceas. 

— In jur de vreo trei ore. Unităţile de aerisire sunt pe acoperiş, 
da? 

— Da. 

— S-ar putea să te chem când va veni momentul, dar s-ar 
putea să nu reuşesc. Probabil că totul se va desfăşura foarte 
repede. Dacă auzi focuri de armă dinspre clădirea 
administraţiei, dă drumul la clorul ăla, fără să mai aştepţi vreun 
semn din partea mea. După aia vino încoace, dar nu intra pe 
unde ai ieşit, ci mergi pe acoperiş până la Aripa de Est a 
Jumătăţii Anterioare. Ai înţeles? 

— Da, domnule! 

Şi îi zâmbi. Pe buze îi apăru zâmbetul acela detestat de toţi 
copiii. 


12 

Douăsprezece şi jumătate. 

Kalisha se uita la copiii din Pavilionul A şi se gândea la fanfara 
statului Ohio. Tatăl ei era fan al echipei de fotbal Buckeyes şi ea 
se uita mereu la meciuri împreună cu el - pentru că voia să-l 
simtă aproape -, însă ei nu-i plăcea decât pauza, atunci când 
fanfara („Mânariiiiaaa echipei Buckeyes!” răcnea întotdeauna 
crainicul stadionului) intra pe teren, cântând la instrumente şi 
alcătuind în formaţie tot felul de tipare vizibile doar de la 
înălţime: de la S-ul de pe pieptul lui Superman până la un 
dinozaur din Jurassic Park, care se plimba pe gazon, dând din 
capul lui de şopârnlă. 

Copiii din Pavilionul A nu aveau instrumente şi, când se luau 
de mâini, nu făceau decât un simplu cerc - neregulat şi el, 
pentru că galeria era îngustă -, dar aveau toţi aceeaşi... care 
era cuvântul? 

— Sincronicitate, spuse Nicky. 

Se uită surprinsă la el. Băiatul îi surâse, dându-şi la o parte 
părul de pe frunte pentru ca fata să-i poată vedea mai bine ochii 
aceia care - hai s-o recunoaştem - erau fascinanţi. 

— Complicat cuvânt, chiar şi pentru un băiat alb. 

— L-am învăţat de la Luke. 

— ÎI auzi? Eşti în legătură cu el? 

— Într-un fel. Cu întreruperi. Plus că mi-e greu să-mi dau 
seama ce gândesc eu şi ce gândeşte el. A fost mai bine când am 
dormit. Când sunt treaz, mă împiedică gândurile mele. 

— Ca un fel de bruiaj? 

Nicky ridică din umeri. 

— Poate. Sunt convins că ai să-l auzi şi tu, dacă ai să-ți 
deschizi mintea. Se aude şi mai clar atunci când se prind în cerc, 
spuse el, făcând un semn spre copiii din Pavilionul A, care îşi 
reluaseră plimbarea fără ţintă. 

Jimmy şi Donna mergeau unul lângă celălalt, ţinându-se de 
mână. 

— De ce nu încerci? 

Kalisha încercă să-şi oprească fluxul gândurilor. La început i 
se păru teribil de greu, dar, când începu să asculte bâzâitul, 
totul deveni mai uşor. Băzâitul ăla era ca un fel de apă de gură, 
dar pentru clătirea creierului. 

— Ce-i amuzant, K? 


— Nimic. 

— Aha, m-am prins! exclamă Nicky. Apă de minte în loc de 
apă de gură. Îmi place. 

— Aud ceva, dar nu prea multe. Probabil că doarme. 

— Probabil, însă eu cred că o să se trezească repede, pentru 
că noi suntem treji. , 

— Sincronicitate, repetă Kalisha. Asta-i un cuvânt şmecher, la 
fel cum e el. Ştii fisele alea pe care ni le dădeau ca să ne luăm 
ce vrem de la automate? Luke le zicea remunerații. Alt cuvânt 
şmecher. 

— Luke e foarte deştept şi asta îl face special. 

Nicky se uită la Avery, care stătea sprijinit de Helen. Amândoi 
dormeau duşi. 

— lar Avester e special pentru că... 

— Pentru că e aşa cum e. 

— Da, zâmbi larg Nicky. Şi cretinii ăia i-au amplificat puterile 
fără să le treacă prin cap să-i pună un regulator de viteză. 

Zâmbetul băiatului era - hai s-o recunoaştem - la fel de 
fascinant ca ochii. 

— Ei doi, împreună, ne-au adus până aici. Luke e ciocolata, 
Avery e untul de arahide. Dacă acţiona fiecare singur, nu s-ar fi 
schimbat nimic. Împreună fac cea mai formidabilă prăjitură din 
lume, care o să distrugă spelunca asta. 

Kalisha începu să râdă. Tembelă metaforă, dar destul de 
exactă. Cel puţin, aşa spera ea. 

— Însă tot blocaţi aici suntem. Ca nişte şobolani într-o 
conductă înfundată. 

Ochii lui albaştri priviră drept în ochii ei negri. 

— Dar nu pentru multă vreme, ştii asta. 

— O să murim, nu-i aşa? Dacă nu ne gazează, atunci... 

Şi făcu un semn din cap spre copiii din Pavilionul A, care se 
prinseseră iarăşi în cerc. Bâzâitul deveni mai puternic. Tuburile 
de neon mai strălucitoare. 

— O să murim când vor declanşa atacul. O să moară şi 
ceilalţi, indiferent unde se află. 

Telefonul, îi transmise gândul ei. Telefonul cel mare. 

— Probabil, zise Nicky. Luke spune că trebuie să dărâmăm 
toată hardughia asta peste capetele lor, la fel cum a dărâmat 
Samson templul peste filisteni. Nu ştiu povestea, că la mine în 
familie nu se citea Biblia, dar m-am prins ce vrea să zică. 


Însă Kalisha ştia povestea şi se cutremură. Se uită din nou la 
Avery şi îşi aduse aminte alte cuvinte din Biblie: și; îi va mâna un 
copila. 

— Pot să-ţi spun ceva? îl întrebă ea. Probabil că ai să râzi de 
mine, dar nu-mi pasă. 

— Dă-i drumul! 

— Mi-aş dori să mă săruţi. 

— Nu-i o sarcină prea grea, zâmbi el. 

Kalisha se aplecă spre Nicky. Nicky se aplecă spre Kalisha. Se 
sărutară, învăluiţi de băzâitul puternic. 

E plăcut, îşi spuse fata. Am bănuit că aşa o să fie şi nu m-am 
înşelat. 

Pe deasupra bâzâitului, se auzi imediat gândul lui Nicky: Hai; 
să mai încercăm o dată. Să vedem dacă a doua oară o să fie la 
fel de plăcut. 


13 

Ora unu şi cincizeci de minute. 

Avionul Challanger ateriză pe pista unui aerodrom particular, 
deţinut de firma fictivă Maine Paper Industries. Începu să ruleze 
către o clădire mică şi cufundată în întuneric. Când se apropie 
de ea, pe acoperiş se aprinseră trei reflectoare cu senzori de 
mişcare, luminând o unitate de alimentare şi un încărcător 
hidraulic. Vehiculul care îi aştepta nu era o dubiţă, ci un 
microbuz Chevrolet cu nouă locuri. Negru şi cu geamuri fumurii. 
Annie-Orfana s-ar fi bucurat să-l vadă. 

Avionul se opri în apropiere de microbuz. Tim nu era prea 
convins că motoarele nu mai funcționau, pentru că auzea un fel 
de bâzâit stins. 

— Nu-i de la avion, ci de la copii, îl lămuri Luke. O să-l auzim 
mai tare când vom ajunge lângă Institut. 

Tim se duse la uşă, trase de maneta roşie, o deschise şi 
cobori scara pe pistă, la mai puţin de doi metri de portiera 
microbuzului din dreptul volanului. 

— In regulă, spuse el, întorcându-se spre ceilalţi. Am ajuns, 
dar, înainte de a porni la drum, vreau să-ţi dau ceva, doamnă 
Sigsby. 

Găsise pe măsuţa din avion o grămadă de broşuri ilustrate, 
care făceau reclamă la minunatele realizări ale inexistentei 
companii Maine Paper Industries. Mai găsise acolo şi câteva 
şepci cu logoul cel fals. li întinse una doamnei Sigsby şi pe 
cealaltă şi-o ţinu pentru el. 

— Pune-ţi-o pe cap! Îndeasă-ţi-o bine! Ai puţin păr, aşa că poţi 
să-l bagi pe tot înăuntru. 

Doamna Sigsby se uită scârbită la şapcă. 

— De ce? 

— Tu te duci înainte. Dacă vor să ne întindă o cursă, aş 
prefera să deschidă focul asupra ta. 

— De ce să ne atace aici, când noi ne ducem acolo? 

— Recunosc că şi mie mi se pare puţin probabil, aşa că nu ai 
de ce să refuzi să o iei înainte. 

Işi puse şi Tim şapca, însă cu cozorocul la spate şi cu cureluşa 
ajustabilă peste frunte. Luke era de părere că, la vârsta lui, nu 
ar mai fi trebuit să poarte şapca în felul acela - idee de copil, 
căruia toţi adulţii i se par bătrâni şi demodaţi -, dar nu spuse 
nimic, poate că aşa îşi făcea el curaj. 


— Evans, tu te duci în spatele ei. 

— Ba nu! refuză Evans. Nu cobor din avion. Nici nu ştiu dacă 
aş putea. Mă doare îngrozitor piciorul. Nu sunt în stare să calc 
pe el. 

Tim se gândi puţin, apoi se uită la Luke. 

— Tu ce zici? 

— Spune adevărul, răspunse băiatul. Ar trebui să coboare într- 
un picior şi scara aia e cam abruptă. S-ar putea să cadă. 

— Nici n-ar trebui să mă aflu aici, se jelui în continuare Evans, 
storcându-şi o lacrimă din ochi. Sunt medic! 

— Eşti monstru, nu medic, îl contrazise Luke. Te uitai cum se 
îneacă toţi copiii - pentru că ei credeau că se îneacă - şi luai 
notite. Au murit copii din cauza reacţiilor fatale la injecţiile 
făcute de tine şi de Hendricks, iar despre cei care le-au 
supravieţuit nu se mai poate spune că trăiesc, nu? Uite care-i 
chestia: nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să te calc 
zdravăn pe piciorul ăla zdrelit. Să mă las cu toată greutatea pe 
el! 

— Nu! orăcăi Evans, făcându-se mic în scaun şi ascunzându-şi 
piciorul umflat în spatele celui sănătos. 

— Luke! strigă Tim. 

— Nu te speria, zise Luke. Vreau s-o fac, dar am să mă abţin. 
Dacă aş face aşa ceva, aş fi exact ca el. 

Acum se uită la doamna Sigsby. 

— Tu n-ai de ales. Ridică-te şi coboară! 

Doamna Sigsby îşi puse şapca de la Maine Paper Industries şi 
se ridică de pe scaun cu toată demnitatea pe care o mai avea la 
îndemână. Luke vru să pornească după ea, dar Tim îl opri. 

— Tu vii în spatele meu. Pentru că tu eşti cel mai important. 

Luke nu-l contrazise. 

Doamna Sigsby se opri în vârful scării şi îşi ridică mâinile 
deasupra capului. 

— Sunt doamna Sigsby! Nu trageti! Nu trageti! 

Luke auzi foarte clar gândul lui Tim: deci nu mai eşti aşa de 
sigură, cucoană. 

Niciun răspuns; niciun sunet afară, cu excepţia ţârâitului de 
greieri; niciun sunet înăuntru, cu excepţia bâzâitului stins. 
Doamna  Sigsby cobori încet scara, ţinându-se bine de 
balustradă şi încercând să-şi menajeze piciorul rănit. 

Tim bătu în uşa cabinei cu patul Glock-ului. 


— vă mulţumim, domnilor. V-a rămas un pasager la bord. 
Duceţi-l unde doriţi. 

— Cel mai bine în iad, comentă Luke. Şi nu are bilet dus- 
întors! 

Începu şi Tim să coboare, pregătindu-se sufleteşte pentru 
eventualele focuri de armă - nu anticipase că zgripţuroaica se 
va apuca să strige şi să spună cine este, deşi evident că ar fi 
trebuit să se gândească la asta. În orice caz, nu trase nimeni. 

— Te aşezi pe locul din faţă, îi spuse el doamnei Sigsby. Luke, 
tu stai în spatele ei. Am arma, dar am nevoie şi de ajutorul tău. 
Dacă încearcă să-mi facă ceva, fă o vrajă de-aia mentală de-a 
ta. Bine? 

— Bine, spuse Luke şi se urcă în spate. 

Doamna Sigsby se aşeză şi îşi puse centura, apoi se întinse să 
închidă portiera, dar Tim o opri şi clătină din cap. 

— Încă nu. 

Stând cu o mână pe portiera deschisă, îşi scoase telefonul cu 
cealaltă şi o sună pe Wendy, care era în siguranţă, în camera de 
la motelul Econo Lodge din Beaufort. 

— Vulturul a aterizat. 

— E totul în ordine? 

Legătura era bună - o auzea de parcă s-ar fi aflat chiar alături 
de el. Şi îşi dorea să fie, dar îşi aduse aminte unde se duceau. 

— Deocamdată. Stai lângă telefon. Te sun când se termină 
totul. 

Dacă am să pot... 

Tim ocoli maşina şi se urcă la volan. Cheia era în suportul 
pentru pahare. Îi făcu doamnei Sigsby un semn din cap. 

— Acum poţi să închizi portiera. 

Directoarea o închise, îi aruncă o privire care mustea de 
dispreţ şi dădu glas gândurilor lui Luke: 

— Arăţi incredibil de stupid cu şapca aia pusă de-a-ndoaselea, 
domnule Jamieson. 

— Ce să zic, doamnă, sunt fan Eminem. Acum taci din gură! 


14 

În terminalul cufundat în întuneric al firmei Maine Paper 
Industries, un bărbat stătea în genunchi lângă fereastră şi se 
uita cum înaintau farurile microbuzului spre poarta deschisă. 
Irwin Mollison, muncitor şomer, era unul dintre numeroşii 
colaboratori ai Institutului din Dennison River Bend. Stackhouse 
i-ar fi putut ordona lui Ron Church să nu părăsească zona, dar 
ştia din proprie experienţă că nu era o idee bună să-i dai un 
ordin cuiva care oricum nu îl va respecta. Mai bine să se 
folosească de un fraier care voia să câştige un ban! 

Mollison sună la singurul număr aflat în agenda telefonului 
primit odată cu misiunea. 

— Au plecat, spuse el. Sunt trei: un bărbat, o femeie şi un 
copil. Femeia are o şapcă şi nu am văzut-o bine, dar a stat în 
uşa avionului şi a strigat că e doamna Sigsby. Şi bărbatul are 
şapcă, doar că o poartă invers. Băiatul e ăla pe care îl căutaţi. 
Are un bandaj la ureche şi o vânătaie a dracu' de urâtă pe 
obraz. 

— Bine, spuse Stackhouse. 

Il sunase deja copilotul, care-i spusese că doctorul Evans 
rămăsese în avion, ceea ce era foarte bine. 

Până acum, totul decurgea bine... sau cât de bine se putea în 
situaţia asta. Maşina era lângă stâlpul pe care era arborat 
steagul, aşa cum i se ceruse. Îi va trimite pe bucătarul Doug şi 
pe  îngrijitorul Chad lângă pomii din spatele clădirii 
administrative, unde începea drumul de acces privat al 
Institutului. Zeke lonidis şi Felicia Richardson îşi vor ocupa 
posturile pe acoperiş, unde se vor ascunde în spatele 
parapetului până la începerea luptei. Gladys va da drumul 
gazului în conducta de aerisire, apoi li se va alătura lui Zeke şi 
Feliciei. Aceste două poziţii le vor permite să declanşeze un foc 
încrucişat ca la carte atunci când va apărea microbuzul - în 
teorie, cel puţin. Din locul lui de lângă stâlp, cu mâna pe capota 
maşinii, Stackhouse se va afla la minimum treizeci de metri 
depărtare de schimbul de focuri. Sigur, ştia că ar putea încasa 
vreun glonţ rătăcit, însă acesta era un risc pe care nu-l deranja 
să şi-l asume. 

Pe Rosalind o va trimite să stea de pază la uşa galeriei de 
acces de la Nivelul F al jumătăţii Anterioare. Voia să se asigure 
că nu îşi va da seama că în mijlocul luptei avea să se afle şi mult 


iubita ei şefă. Însă mai era ceva. Stackhouse înţelegea foarte 
bine forţa pe care o reprezenta bâzâitul acela neîntrerupt. Poate 
nu erau încă în stare să spargă uşa aia. Sau poate că erau. 
Poate doar îl aşteptau pe Ellis, ca să atace pe la spate şi să 
provoace acelaşi haos pe care îl provocaseră şi în Jumătatea 
Posterioară. Legumele nu mai aveau creier ca să poată concepe 
un asemenea plan, dar ceilalţi aveau şi, dacă aşa urma să se 
întâmple, Rosalind va fi acolo, cu revolverul ei Smith & Wesson, 
de calibru .45. Primul mucos care va ieşi pe uşa aia îşi va dori să 
fi rămas cuminte în spatele ei. Singura speranţă a lui 
Stackhouse era ca atacul să nu fie condus de afurisitul ăla de 
Nick Wilholm. 

Oare eu mă simt pregătit? se întrebă el. Răspunsul era „da”. 
Cât de pregătit putea fi. Încă mai credea că totul va merge bine. 
În aparenţă, aveau de-a face doar cu Ellis, cu un copil şi cu un 
tâmpit care voia să facă pe eroul, pe care Luke îl găsise pe 
drum. Toată mascarada asta se va sfârşi în mai puţin de 
nouăzeci de minute. 


15 

Ora trei. 

Băzâitul se auzea mai tare. 

— Opreşte! spuse Luke. intoarce aici! 

Arăta spre un drumeag neasfaltat, străjuit de pini bătrâni şi 
înalţi. 

— Pe aici ai luat-o atunci când ai evadat? îl întrebă Tim. 

— Nu, Doamne fereşte! M-ar fi prins. 

— Atunci, de unde... 

— Ea Ştie, zise Luke. Şi, pentru că ea ştie, ştiu şi eu. 

Tim se întoarse spre doamna Sigsby. 

— E vreo poartă acolo? 

— Întreabă-l pe e/! se răsti directoarea. 

— Nu-i nicio poartă, zise Luke, doar un panou mare pe care 
scrie BAZA EXPERIMENTALĂ MAINE PAPER INDUSTRIES şi 
TRECEREA INTERZISĂ. 

Tim nu-şi putu stăpâni zâmbetul în faţa dezamăgirii pure de 
pe chipul femeii. 

— Puştiul ăsta ar trebui să se facă poliţist, doamnă Sigsby, 
nu? Demontează orice alibi. 

— Nu face asta! spuse ea. O să ne omori pe toţi. Stackhouse 
nu se va da în lături de la nimic. 

Se uită peste umăr la Luke. 

— Tu citeşti gândurile, aşa că ştii că spun adevărul. Fă-l să 
priceapă! 

Luke nu zise nimic. 

— Cât mai e până la Institut? întrebă Tim. 

— Şaisprezece kilometri, răspunse doamna Sigsby. Poate un 
pic mai mult. 

Se părea că înţelesese că tăcerea nu mai avea niciun rost şi 
se hotărâse să coopereze. Tim întoarse maşina. Odată ce trecu 
de copacii cei mari (ale căror crengi se loviră de capota şi 
portierele microbuzului), drumul deveni mult mai neted şi bine 
întreţinut. Luna în al treilea pătrar arunca sclipiri sidefii printre 
pini. Tim stinse farurile microbuzului şi merse mai departe. 


16 

Trei şi douăzeci. 

Mâna rece a lui Avery Dixon o apucă pe cea a Kalishei. Fata 
aţipise cu capul pe umărul lui Nicky. Acum se trezi. 

— Avester? 

Trezeşte-i! Pe Helen şi pe George şi pe Nicky. Spune-le să se 
trezească. 

— Ce... 

Trezeşte-i, dacă vrei să trăieşti! O să se întâmple foarte 
curând. 

Nick Wilholm se trezise deja. 

— Adică e posibi/ să nu murim? întrebă el. Aşa crezi tu? 

— Vă aud! 

Vocea uşor înăbuşită a lui Rosalind din cealaltă parte a uşii. 

— Despre ce vorbiţi? De ce faceţi bâzâitul ăsta? 

Kalisha îi trezi pe George şi Helen. Vedea din nou punctele 
colorate. Puțin mai estompate, dar le vedea. Punctele vâjâiau 
înainte şi înapoi prin galerie ca nişte copii care se dădeau pe 
tobogan - şi asta era cumva logic, pentru că şi ele erau un fel de 
copii, nu? Sau reziduuri de copii. Erau gânduri vizibile, care 
ţopăiau şi săreau şi făceau piruete printre copiii din Pavilionul A. 
Oare copiii ăia păreau acum un pic mai sprinteni, mai puţin 
apatici? Doar un pic? Kalishei aşa i se părea, dar poate îi juca 
feste imaginaţia. Poate îşi făcea prea multe iluzii. În Institut te 
obişnuiai cu iluziile, deveneai dependent de ele. 

— Sunt înarmată, aşa să ştiţi! 

— Şi eu sunt înarmat, doamnă, îi răspunse George, apucându- 
se de partea din faţă a pantalonilor. 

Apoi se întoarse spre Avery: Care-i treaba, şefu'? 

Avery se uită pe rând la fiecare dintre ei, iar Kalisha observă 
că puştiul plângea. Incepu să o doară stomacul, de parcă 
mâncase ceva alterat şi îi venea să vomite. 

Când se va întâmpla, va trebui să acționăm rapid. 

Helen: Când se va întâmpla ce anume, Avery? 

Când am să vorbesc la telefonul cel mare. 

Nicky: Cu cine ai să vorbeşti? 

Cu ceilalți copii. Cu copiii care sunt departe. 

Kalisha făcu un semn spre uşă: Femeia aia are o armă. 

Avery: Nu-ţi face griji din cauza ei. Tu doar vezi să actionezi. 
Voi toți trebuie să actionati. 


— Noi, spuse Nicky. Noi, Avery. Împreună cu tine. Vom 
acţiona cu toţii. 

Dar Avery clătină din cap. Kalisha încercă să-i pătrundă în 
minte ca să înţeleagă ce se petrecea acolo, ce anume ştia el şi 
ei nu, dar nu reuşi să desluşească decât trei cuvinte, repetate 
iar şi iar. 

Sunteţi prietenii mei. Sunteţi prietenii mei. Sunteţi prietenii 
mei. 


17 

— Sunt prietenii lui, dar el nu-i poate însoţi, spuse Luke. 

— Cine nu poate să însoţească pe cine? îl întrebă Tim. Despre 
ce vorbeşti? 

— Despre Avery. El trebuie să rămână. El trebuie să sune de 
la telefonul cel mare. 

— Nu pricep ce zici, Luke. 

— Vreau să-i salvez, dar vreau să-l salvez şi pe el! strigă Luke. 
Pe toți vreau să-i salvez! Nu-i drept! 

— E nebun, spuse doamna Sigsby. Cu siguranţă că îţi dai şi tu 
acum sea... 

— Gura! se răsti Tim la ea. Nu mă face să-ţi mai spun o dată! 

Directoarea se uită la el, îi văzu expresia de pe chip, o 
înţelese. Tăcu. 

Tim urcă încet pe o colină şi apoi opri motorul microbuzului. 
Drumul se lărgea în faţa lor. Printre crengile copacilor se vedeau 
lumini şi o clădire mare şi întunecată. 

— Mi se pare că am ajuns, zise el. Uite, Luke, eu nu ştiu ce se 
întâmplă cu prietenii tăi, dar nu mai avem ce face acum. Vreau 
să-ţi vii în fire. Crezi că poţi? 

— Da, şopti răguşit Luke. 

Îşi drese vocea şi mai încercă o dată: 

— Da. Bine. 

Tim cobori din maşină, o ocoli şi deschise portiera din dreptul 
doamnei Sigsby. 

— Ce mai vrei? îl întrebă aceasta. 

Tonul femeii era arţăgos şi smiorcăit, dar, chiar şi în lumina 
slabă, Tim o văzu că se teme. Şi pe bună dreptate! 

— Dă-te jos! Conduci tu restul drumului. Eu stau în spate cu 
Luke şi, dacă ai să încerci vreo şmecherie, dacă ai să încerci să 
intri în vreun copac înainte să ajungem la luminile alea de acolo, 
am să trag în spătarul scaunului şi o să-ţi găuresc coloana. 

— Nu! Nu! 

— Ba da. Dacă le-ai făcut acelor copii ce spune Luke că le-ai 
făcut, atunci, ai o mare datorie faţă de ei şi a venit vremea să ți- 
o plăteşti. Dă-te jos, treci la volan şi condu! Încet! Cincisprezece 
kilometri la oră. 

Se gândi puţin şi adăugă: 

— Şi întoarce-ţi invers şapca! 


18 

Andy Fellowes sună din sala computerelor. Vorbea pe un ton 
ascuţit, surescitat. 

— Au ajuns, domnule Stackhouse! Au oprit la o sută de metri 
de locul unde drumul intră în aleea noastră! Au farurile stinse, 
dar i-am văzut la lumina lunii. Dacă vreţi, vă trimit imaginile pe 
monitor ca să puteţi... 

— Nu-i nevoie. 

Stackhouse puse telefonul pe birou, aruncă o ultimă privire la 
Telefonul Zero - mut în continuare, slavă Domnului! - şi porni 
spre uşă. In buzunar avea staţia, cu volumul dat la maxim şi 
conectată la casca din ureche. Toţi oamenii lui foloseau aceeaşi 
frecvenţă. 

— Zeke? 

— Aici, şefule! Cu doamna doctor. 

— Doug? Chad? 

— Pe poziţii. 

Vocea lui Chad, bucătarul, care, în vremurile bune, le arăta 
copiilor tot felul de scamatorii, făcându-i să râdă. 

— Le vedem şi maşina. Un microbuz negru cu nouă locuri. 
Corect? 

— Corect. Gladys? 

— Sunt pe acoperiş, domnule Stackhouse. Am totul pregătit. 
Nu mai trebuie decât să combin ingredientele. 

— S-o faci dacă auzi Împuşcături. 

Insă nu se mai punea problema „dacă” vor fi Împuşcături, ci 
„când”, iar până la acest „când” nu mai rămăseseră decât trei 
sau patru minute, poate chiar mai puţin. 

— Recepţionat. 

— Rosalind? 

— La post. Băzâitul e foarte puternic aici. Cred că ăştia pun 
ceva la cale. 

Stackhouse nu se îndoia de asta, însă nu vor conspira prea 
multă vreme, pentru că vor începe să se sufoce. 

— Nu te mişca din loc, Rosalind! Ai să ajungi curând acasă ca 
să te uiţi la meciurile echipei Sox. 

— Veniţi şi dumneavoastră cu mine, domnule? 

— Doar dacă-mi dai voie să ţin cu Yankees. 

leşi din clădire. După ziua fierbinte, aerul nopţii era răcoros şi 
plăcut. Işi dădu seama că ţinea mult la echipa lui, la oamenii 


care îi rămăseseră alături. Dacă va mai avea dreptul să spună 
ceva când se va termina totul, va avea grijă să fie recompensaţi. 
Nu dăduseră bir cu fugiţii şi se înhămaseră la o treabă extrem 
de grea. Bărbatul de la volanul microbuzului fusese indus în 
eroare şi nu înţelegea, nu putea să înţeleagă că vieţile tuturor 
celor dragi lui depindeau de activitatea Institutului. Însă acum 
se terminase. Tot ce mai putea face acum acest erou 
dezinformat era să moară. 

Stackhouse se apropie de autobuzul şcolar parcat lângă 
stâlpul cu steag şi se adresă ultima oară echipei sale. 

— Trăgătorii să se concentreze doar asupra şoferului, da? Cel 
care poartă şapca cu cozorocul în spate. După ce îl rezolvati, 
trageţi în toată maşina! Ţintiţi sus, în geamuri, spargeţi sticla, 
împuşcaţi-i în cap! Confirmaţi! 

Confirmară. 

— Incepeti să trageţi atunci când ridic eu mâna. Repet: atunci 
când ridic mâna! 

Stackhouse se opri în faţa autobuzului. Puse mâna dreaptă pe 
capota rece, udă de rouă. Cu stânga apucă stâlpul. Aştepta. 


19 

— Nu opri! spuse Tim. 

Stătea pe podeaua maşinii, în spatele doamnei Sigsby. Îi 
acoperea pe Luke cu trupul lui. 

— Te rog, nu mă obliga să fac asta, spuse directoarea. Dacă 
m-ai lăsa să-ţi explic de ce locul ăsta este atât de important... 

— Condu mai departe! 

Şi ea conduse. Luminile se apropiau. Acum doamna Sigsby 
vedea deja autobuzul şi stâlpul pe care era arborat steagul şi pe 
Trevor la mijloc. 


20 

E timpul! anunţă Avery. 

Se aşteptase să-i fie frică, pentru că îi fusese frică în 
permanenţă de când se trezise într-o cameră care semăna cu 
camera lui de acasă, dar nu era aceeaşi, apoi îl bătuse Harry 
Cross şi îi fusese şi mai frică. Însă acum nu-i era. Acum se 
simţea fericit. Când făcea curăţenie prin casă, mama lui punea 
la combină un cântec anume, iar acum el îşi aminti un vers de 
acolo: Mă voi elibera!16. 

Se apropie de copiii din Pavilionul A, care deja începuseră să 
formeze cercul. Kalisha, Nicky, George şi Helen se luară după el. 
Avery întinse mâinile. Kalisha îl prinse de una şi Iris - sărmana 
Iris, care ar fi putut să fie salvată, dacă toate astea s-ar fi 
petrecut cu o zi mai devreme - îl apucă de cealaltă. 

Femeia care făcea de pază în faţa uşii strigă ceva, poate o 
întrebare, dar nedesluşită din cauza bâzâitului tot mai puternic. 
Apărură punctele, însă nu estompate, ci strălucitoare, din ce în 
ce mai strălucitoare. Luminile Stasi umplură interiorul cercului, 
răsucindu-se şi ridicându-se, răsucindu-se şi coborând, venind 
dintr-un centru al puterii, întorcându-se acolo, revenind aici, 
reîncărcate şi mai viguroase ca niciodată. 

ÎNCHIDEŢI OCHII! Ă 

Nu mai era un simplu gând, ci un GAND, care domina bâzâitul. 

Avery se uită bine la toţi, ca să se asigure că îl ascultau, apoi 
închise şi el ochii. Se aştepta să-şi vadă camera de acasă sau 
poate curtea din spate, cu leagănul şi piscina gonflabilă, pe care 
o instalase tatăl său de Ziua Eroilor. Însă nu, nu le văzu. În 
spatele pleoapelor închise, el vedea - toţi copiii vedeau - terenul 
de joacă al Institutului. Poate că nu ar fi trebuit să-l surprindă. 
Sigur că acolo fusese îmbrâncit şi căzuse şi începuse să plângă, 
incident care fusese un început urât pentru ultimele săptămâni 
ale vieţii, dar tot acolo îşi făcuse prieteni, prieteni buni. Acasă 
nu avusese prieteni. Toţi colegii de la şcoală credeau că era un 
ciudat, cu sticleţi în cap, şi făceau mişto de el. Aici nu îşi bătuse 
nimeni joc de el, pentru că toţi erau în aceeaşi situaţie. Aici 
prietenii lui îl ocrotiseră, se purtaseră cu el aşa cum te porţi cu o 
persoană normală, iar acum venise rândul lui să aibă grijă de ei. 
De Kalisha, de Nicky, de George, de Helen - de toţi va avea 


116 / shall be released, Bob Dylan (n. tr.). 


grijă. 

Dar cel mai mult va avea grijă de Luke. Dacă va putea. 

În spatele pleoapelor închise văzu telefonul cel mare. 

Se afla lângă trambulină, în faţa şanţului puţin adânc, săpat 
de Luke atunci când evadase. Era un telefon vechi, demodat, 
înalt de cel puţin cinci metri şi negru ca moartea. Avery, 
prietenii lui şi copiii din Pavilionul A stăteau în cerc în jurul lui. 
Mai strălucitoare ca oricând, Luminile Stasi făceau vârtejuri 
peste discul telefonului şi alunecau vesele peste receptorul din 
bachelită. 

Kalisha, DU-TE! Terenul de joacă! 

Niciun protest. Mâna ei se desprinse din cea a lui Avery, dar, 
înainte ca ruperea cercului să apuce să întrerupă forţa şi să 
distrugă imaginea, băiatul simţi mâna lui George într-a lui. Acum 
bâzâitul se auzea pretutindeni, precis că se auzea şi în locurile 
acelea îndepărtate, unde erau alţi copii asemenea lor, stând în 
cercuri ca acesta. Acei copii auziră bâzâitul, aşa cum îl auziseră 
şi cei pe care i-ar fi obligat diferitele Institute să-i ucidă. Şi, 
aidoma acestor viitoare victime, copiii se vor supune. Diferenţa 
era că ei se vor supune bucuroşi şi în cunoştinţă de cauză. 
Revolta nu avea loc doar aici. Revolta era globală. 

George, DU-TE! Terenul de joacă! 

Mâna lui George se desprinse şi mâna lui Nicky îi luă locul. 
Nicky, cel care îi luase apărarea când Harry îl îmbrâncise şi îl 
trântise. Nicky, cel care îi zicea „Avester”, de parcă acesta ar fi 
fost un nume deosebit, pe care doar prietenii aveau voie să-l 
folosească. Avery îl strânse de mână şi Nicky îl strânse şi el. 
Nicky, cel care era tot timpul plin de vânătăi. Nicky, cel care nu 
voia niciodată să capituleze şi care nu avea nevoie de fisele lor 
de tot rahatul. 

Nicky, DU-TE! Terenul de joacă! 

Şi Nicky dispăru. Acum de mână îl ţinea Helen, fata cu părul 
de punkistă (ce-i drept, acum mai decolorat). Helen, care îl 
învățase cum să se dea peste cap pe trambulină şi îi spusese „ai 
grijă să nu cazi şi să nu-ţi spargi capul ăla prost”. 

Helen, DU-TE! Terenul de joacă! 

Şi Helen se duse după ceilalţi prieteni, iar acum Katie îl apucă 
de mână. Venise timpul. 

De afară se auzeau focuri de armă. 

Nu, te rog, fă să nu fie prea târziu! 


Acesta a fost ultimul lui gând conştient. Ultimul gând 
conştient al persoanei Avery, apoi deveni una cu bâzâitul şi cu 
luminile. 

Venise vremea să dea un telefon. 


21 

Stackhouse zări microbuzul înaintând printre copaci. Luminile 
de pe clădirea administrativă luceau pe elementele cromate. Se 
mişca foarte încet, dar venea. Îi trecu prin minte (dar prea târziu 
să mai poată face ceva în privinţa asta - oare nu aşa se 
întâmpla întotdeauna?) că poate băiatul nici nu mai avea la el 
stick-ul, că îl lăsase la poliţista Wendy sau că îl ascunsese 
undeva, pe drumul dintre aeroport şi Institut, iar apoi eroul ăla 
care nu înţelegea nimic din ce se întâmplă o sunase pe polițistă 
ca să-i spună unde era. 

Dar ce aş fi putut să fac eu în privința asta? se întrebă din nou 
Stackhouse. Nimic. 

Microbuzul apăru în capătul aleii. Stackhouse rămase la locul 
lui dintre autobuzul şcolar şi stâlp, cu braţele întinse, ca lisus pe 
cruce. Bâzâitul devenise aproape asurzitor, iar el se întrebă 
dacă Rosalind încă era la post ori dacă fusese obligată să fugă 
de acolo. Se gândi şi la Gladys, sperând că era pregătită să 
prepare soluţia. 

Miji ochii, dorind să vadă cine se afla la volan. Imposibil. Și 
ştia că nici Doug şi Chad nu vedeau nimic prin sticla fumurie din 
spatele maşinii, însă parbrizul era transparent şi, când 
microbuzul se apropie la vreo douăzeci de metri de el - puţin 
cam prea mult pentru gustul lui - observă pe fruntea şoferului 
banda reglabilă a şepcii întoarse. Atunci luă mâna de pe stâlp. 
Şoferul începu să clatine frenetic din cap. Cu o mână ţinea 
volanul, iar pe cealaltă şi-o lipise de parbriz, făcându-i semn să 
se oprească. Atunci Stackhouse înţelese că fusese păcălit. 
Trucul era la fel de simplu ca şanţul săpat pe sub gard de un 
copil care voia să evadeze. Şi la fel de eficace. 

La volan nu era tâmpitul ăla care se credea erou, ci doamna 
Sigsby. 

Microbuzul opri din nou, apoi începu să dea cu spatele. 

— Îmi pare rău, Julia, dar n-am încotro, murmură el şi ridică 
mâna. 

Începu să se tragă. În spatele Jumătăţii Anterioare, Gladys 
Hickson luă acoperitorile de pe două găleți mari, pline cu 
înălbitor şi poziţionate sub conducta care aerisea Jumătatea 
Posterioară şi galeria de acces. Ţinându-şi respiraţia, vărsă în 
ele sticlele cu detergent pentru toaletă, amestecă soluţia cu o 
coadă de mop, acoperi găleţile şi gura conductei cu o prelată, 


după care o luă la fugă pe acoperiş spre Aripa de Est a Jumătăţii 
Posterioare. O ardeau cumplit de tare ochii, însă ceva i se părea 
şi mai îngrozitor: acoperişul începuse să se mişte sub ea. 


22 

— Nu, Trevor, nu! zbieră doamna Sigsby, clătinând din cap cât 
putea de tare. 

Din spate, Tim o văzu că ridică o mână şi o lipeşte de parbriz. 
Cu cealaltă băgă microbuzul în marşarier. 

Acesta abia se mişcă din loc, când începu să se tragă în ei din 
dreapta, din pădure; din faţă şi - Tim era aproape sigur - de 
undeva de sus. În parbriz apărură câteva găuri. Sticla căpătă o 
culoare lăptoasă şi se încovoie spre interior. Scoţând ţipete 
înăbuşite, doamna Sigsby tresărea şi se bâţâia ca o marionetă 
de fiecare dată când o lovea câte un glonţ. 

— Stai jos, Luke! îi strigă Tim băiatului care voia să iasă de 
sub el. Stai jos! 

Gloanţele perforară şi geamurile din spate. Spatele lui Tim se 
acoperi de cioburi. Pe spătarul scaunului din faţă şiroia sângele. 
In ciuda bâzâitului care părea să se audă din toate direcţiile, Tim 
reuşea să desluşească vâjâitul înfundat al gloanţelor care 
treceau pe deasupra. 

Mai desluşi şi zgomotul ascuţit pe care îl făceau lovind 
metalul. Capota microbuzului se ridică brusc. Tim se pomeni - 
complet aiurea în acele împrejurări - amintindu-şi de ultima 
scenă dintr-un vechi film cu bandiți: Bonnie Parker şi Clyde 
Barrow dansând dansul morţii cu gloanţele şuierând în jurul lor, 
găurindu-le maşina, sfârtecându-le trupurile. Indiferent care 
fusese planul lui Luke, acesta eşuase lamentabil. Doamna 
Sigsby murise: îi vedea sângele împrăştiat pe ce mai rămăsese 
din parbriz. Urmau ei. 

Şi chiar atunci auzi urlete din faţă şi strigăte din dreapta. Alte 
două gloanţe intrară prin latura dreaptă a microbuzului. Unul 
dintre ele îi atinse gulerul din zbor. Acestea au fost ultimele. Nu 
mai auzea decât un vuiet enorm şi asurzitor. 

— Lasă-mă să mă ridic! gâfâi Luke. Nu mai am aer! 

Tim se ridică de pe băiat şi se uită printre cele două scaune 
din faţă. Era perfect conştient că ar putea fi oricând împuşcat în 
cap, însă trebuia să vadă. Se ridică şi Luke lângă el. Tim vru să-i 
spună să n-o facă, dar cuvintele i se stinseră pe buze. 

Nu se poate, îşi zise el. Nu poate să fie adevărat. 

Numai că era. 


23 

Avery şi ceilalţi copii stăteau în cerc în jurul telefonului cel 
mare, dar nu-l vedeau prea bine din cauza Luminilor Stasi, atât 
de strălucitoare, atât de frumoase. 

Bățul de artificii, îşi spuse Avery. Acum facem bățul de 
artificii. 

Acesta se întrupă din lumini, înalt de trei metri şi scuipând 
scântei în toate direcţiile. Mai întâi, se clătină înainte şi înapoi, 
dar apoi minţile copiilor preluară controlul asupra lui şi băţul de 
artificii lovi receptorul uriaş al telefonului, dărâmându-l din 
furcă. Din el ţâşniră o mulţime de voci, care puneau aceeaşi 
întrebare în toate limbile pământului: Alo, mă auzi? Alo, eşti 
acolo? 

DA, răspunseră copiii Institutului, apoi, într-un singur glas: DA, 
VĂ AUZIM! ACŢȚIONAŢI ACUM! 

Îi auziră copiii care stăteau în cerc în Parcul Naţional Sierra 
Nevada din Spania. Îi auziră micuţii prizonieri bosniaci care 
stăteau în cerc în Alpii Dinarici. Îi auziră copiii olandezi care 
stăteau în cerc pe insula artificială Pampus, de la intrarea în 
portul Amsterdam. Îi auziră copiii germani care stăteau în cerc 
în pădurile din munţii Bavariei. 

Îi auziră şi cei din Pietrapertosa, Italia. 

Şi cei din Namwon, Coreea de Sud. 

Şi cei aflaţi la zece kilometri distanţă de Cherski, oraşul- 
fantomă din Siberia. 

Îi auziră, le răspunseră, se contopiră. 


24 

Kalisha şi ceilalţi ajunseră la uşa încuiată care îi despărţea de 
Jumătatea Anterioară. Acum auzeau foarte clar focurile de armă, 
pentru că bâzâitul se oprise brusc, de parcă undeva aparatul 
care îl făcea fusese scos din priză. 

Ba nu, încă există, îşi spuse Kalisha. Însă nu pentru noi. 

Din pereţi izbucniră gemete puternice, aproape omeneşti, 
apoi uşa din oţel dintre galeria de acces şi Nivelul F al Jumătăţii 
Anterioare zbură în exterior peste Rosalind Dawson, strivind-o şi 
omorând-o pe loc. Uşa deformată ateriză apoi lângă ascensor. 
Plasa din sârmă care proteja tuburile de neon din tavan se 
ondula, aruncând umbre ciudate, ca acelea pe care le vezi sub 
apă. 

Gemetele se înteţiră, venind acum din toate direcţiile. Parcă 
întreaga clădire ar fi vrut să se dărâme. În microbuz, Tim se 
gândea la filmul Bonnie şi Clyde. Kalisha se gândea la 
povestirea lui Poe despre prăbuşirea Casei Usher. 

Hai! le transmise ea celorlalţi. Repede! 

Trecură în fugă pe lângă uşa distrusă şi pe lângă femeia din 
balta de sânge. 

George: Ce-ar fi să mergem cu liftul? E acolo! 

Nicky: Eşti nebun? Nu ştiu ce se întâmplă, dar eu nu intru în 
niciun lift! 

Helen: E cutremur? 

— Nu, spuse Kalisha. 

Este un cutremur al minţților. Nu ştiu cum reuşesc... 

— ...cum reuşesc, dar asta e... 

Inspiră şi simţi un gust caustic. li veni să tuşească. 

Helen: £ ceva în aer. 

— Mi se pare că-i un fel de otravă, spuse Nicky. Nenorociţii nu 
vor să înceteze. 

Kalisha împinse uşa care dădea spre scară şi începură să 
urce. Deja tuşeau toţi. Între Nivelul D şi Nivelul C, scara începu 
să se zgâlţâie sub ei. Pereţii se crăpară. Neoanele se stinseră şi 
se aprinseră luminile de urgenţă - galbene şi fără putere. 
Kalisha se opri, se aplecă, încercă să vomite, nu reuşi, apoi porni 
din nou. 

George: Ce o să se întâmple cu Avery şi cu restul copiilor care 
au rămas jos? O să se sufoce! 

Nicky: Şi cum rămâne cu Luke? E aici? Mai trăieşte? 


Kalisha nu ştia. Tot ce ştia ea acum era că trebuiau să iasă de 
acolo înainte să se asfixieze sau înainte să fie striviţi, în caz că 
Institutul avea să facă implozie. 

Clădirea se zgudui îngrozitor de tare, iar scara se înclină mult 
spre dreapta. Kalisha se gândi înspăimântată ce ar fi făcut acum 
dacă ar fi fost în ascensor. 

Nivelul B. Kalisha gâfâia rău de tot, dar aerul era mai curat 
aici şi a fost în stare să se mişte mai repede. Acum se bucura că 
nu căpătase deprinderea fumatului, măcar atât. Gemetele din 
pereţi deveniseră un fel de țipăt surd. Acum auzea pocnete 
metalice şi presupunea că se dezmembrau ţevile şi cablurile 
electrice. : 

Se dezmembra totul. lşi aduse aminte de un filmuleţ văzut 
cândva pe YouTube, o chestie absolut înfiorătoare, dar de la 
care nu-şi putuse lua ochii: un dentist care făcea o extracţie cu 
forcepsul. Dintele se clătina, încercând să rămână în gingie; 
sângele ţâşnea din jurul lui; apoi dintele scos, cu rădăcinile 
mişcându-se bezmetice. Parcă la fel se petreceau lucrurile şi 
acum. 

Ajunse la uşa de la parter, dar uşa era înclinată într-o parte, 
ca un beţiv. O împinse, dar aceasta nu vru să se deschidă. Nicky 
veni lângă ea şi împinseră amândoi. Degeaba. Podeaua se ridică 
sub tălpile lor, apoi bufni tare când se lăsă la loc. Se desprinse o 
bucată din tavan, căzu pe trepte şi se rostogoli, sfărâmându-se. 

— O să ne strivească, dacă nu ieşim! strigă ea. 

Nicky: George! Helen! 

Intinse mâinile. Scara era îngustă, dar toţi patru reuşiră să se 
înghesuie cumva în faţa uşii, umăr la umăr. Părul lui George îi 
intrase Kalishei în ochi. Răsuflarea lui Helen, mirosind acru a 
teamă, îi intra în nări. Bâjbâind, reuşiră să se prindă de mâini. 
Punctele apărură şi uşa se deschise scârţâind amarnic şi luând 
cu ea o bucată din cadru. Dincolo de ea era coridorul cu fostele 
lor camere, acum înclinat şi el într-o parte. Kalisha ieşi prima pe 
uşa strâmbată, repezindu-se înainte ca un dop dintr-o sticlă de 
şampanie. Se prăbuşi în genunchi şi se tăie la mână într-un ciob 
de la tuburile de neon, căzute pretutindeni. Pe un perete - 
strâmb, dar fără să fi căzut încă - era posterul cu cei trei copii 
care alergau pe o pajişte, cel care îţi spunea că aşa arată o altă 
zi în paradis. 

Kalisha se ridică în picioare, se uită în jur şi-i văzu pe ceilalţi 


trei făcând acelaşi lucru. O luară împreună la fugă spre sala cea 
mare, trecând pe lângă camerele unde nu avea să mai locuiască 
niciun copil răpit de acasă. Niciodată. Uşile se deschideau şi se 
închideau la loc, aidoma unor nebuni care aplaudă frenetic, fără 
să ştie de ce. Câteva dintre automatele de la cantină se 
răsturnaseră, împrăştiindu-şi marfa pe jos. Aerul era plin de 
mirosul înţepător al alcoolului din sticluţele sparte. Uşa care 
dădea spre terenul de joacă era deformată, dar închisă, însă 
geamul era spart şi pe acolo intrau adierile dulci şi proaspete ale 
sfârşitului de vară. Kalisha întinse mâna spre uşă şi încremeni. O 
clipă păru să uite cu totul de clădirea care avea să se 
prăbuşească peste ei. 

Primul ei gând a fost că ceilalţi reuşiseră să scape şi ei, poate 
pe cealaltă uşă a galeriei. Uite-i: Avery, Iris, Hal, Len, Jimmy, 
Donna şi restul copiilor din Pavilionul A. Apoi înţelese că nu pe ei 
îi vedea, ci proiecţiile lor. Avatarurile. Tot un avatar era şi 
telefonul ăla uriaş în jurul căruia făcuseră ei cerc. Altminteri ar fi 
trebuit să dărâme trambulina şi plasa de badminton, însă 
amândouă erau la locurile lor, plus că vedea gardul prin telefon, 
nu numai pe lângă el. 

Imediat dispărură şi ceilalţi copii, şi telefonul şi îşi dădu seama 
că podeaua se umfla iarăşi, însă acum nu mai bufnea şi nu se 
mai lăsa la loc. Mai vedea o groapă tot mai mare între sală şi 
marginea terenului de joacă. Deocamdată nu avea decât vreo 
douăzeci de centimetri, dar continua să crească, aşa că trebui 
să sară peste ea ca să iasă. 

— Haide! le strigă celorlalţi. Mai repede! Până nu e prea 
târziu! 


25 

Stackhouse auzi strigătele de pe acoperişul clădirii 
administrative şi imediat se opriră şi focurile de armă de acolo. 
Se întoarse şi văzu ceva ce nu putu să înţeleagă în primele 
momente: Jumătatea Anterioară se ridica. Pe acoperişul ei 
luminat de lună, se clătina o siluetă cu mâinile întinse, încercând 
să-şi ţină echilibrul. Gladys. 

Nu se poate întâmpla aşa ceva! îşi zise el. 

Dar se întâmpla. Jumătatea Anterioară se ridica, 
desprinzându-se de sol în pocnete şi scrâşnete înfiorătoare. 
Forma ei acoperi luna, apoi se înclină ca botul unui elicopter 
uriaş, rămas fără combustibil. Gladys căzu de pe acoperiş. 
Stackhouse îi auzi țipătul, apoi nu o mai văzu - dispăruse în 
întuneric. Pe acoperişul clădirii administrative, Zeke şi doctoriţa 
Richardson aruncaseră armele şi se ţineau de parapet uitându- 
se în sus, la scena aceea ca desprinsă dintr-un coşmar: o clădire 
care se înălța încet spre cer, împrăştiind cioburi de sticlă şi 
bucăţi de ciment şi trăgând după ea gardul terenului de joacă. 
Din partea ei inferioară curgea apa rămasă în ţevile crăpate. 

Automatul de ţigări se rostogoli pe uşa spartă a sălii şi se 
prăbuşi pe teren. Dacă nu l-ar fi tras Nicky la o parte, cu 
siguranţă că l-ar fi strivit sub el pe George Iles, care căsca gura 
uluit la scena de film SF din faţa lui. 

Cu capetele ridicate, gurile căscate şi armele uitate în mâinile 
blegi, bucătarul Doug şi îngrijitorul Chad ieşiră din spatele 
copacilor. Poate presupuneau că muriseră toţi pasagerii din 
microbuzul ciuruit de gloanţe, dar, cel mai probabil, uitaseră cu 
totul de asta. 

Acum, baza  Jumătăţii  Anterioare ajunsese deasupra 
acoperişului de la clădirea administrativă. Se mişca cu graţia 
maiestuoasă şi greoaie a unei corăbii britanice cu pânze din 
secolul al XVIII-lea, când nu adia vântul. Izolaţiile şi cablurile, 
unele încă scoțând scântei, se bălăbăneau ca nişte cordoane 
ombilicale tăiate. O bucată de ţeavă, ieşită în afară, zgâria 
carcasa unor tuburi de ventilaţie. Grecul Zeke şi doctoriţa Felicia 
Richardson o văzură apropiindu-se de ei şi o luară la fugă înapoi, 
spre trapa pe unde ieşiseră. Zeke reuşi să ajungă la timp, dar 
doctoriţa Richardson, nu. Incercă să se protejeze, acoperindu-şi 
capul cu mâinile într-un gest instinctiv şi vrednic de plâns. 

Acela a fost momentul când galeria de acces, şubrezită în 


urma anilor de neglijare şi a levitaţiei apocaliptice a Jumătăţii 
Anterioare, se prăbuşi, strivind sub ea copiii care deja mureau 
din cauza intoxicației cu clor şi a supraîncărcării mentale, însă 
aceştia rămaseră în cerc până la capăt, iar când tavanul cădea 
peste ei, Avery Dixon mai avu un ultim gând, foarte clar şi foarte 
calm: Mi-a plăcut nespus de mult să am prieteni. 


26 

Tim nu mai ştia cum coborâse din microbuz. Era mult prea 
ocupat încercând să înţeleagă ce vedea: o clădire uriaşă zbura 
prin aer şi aluneca peste o clădire mai mică, acoperind-o. Pe 
acoperişul acesteia din urmă era o siluetă care îşi acoperise 
capul cu mâinile, apoi, de undeva din spatele acestei scamatorii 
demne de David Copperfield, se auzi un zgomot uscat şi 
înfundat, ca de hârtie mototolită, se înălţă un nor mare de praf... 
şi clădirea plutitoare se prăbuşi ca un bolovan. 

Pământul se zgudui sub greutatea ei, făcându-l pe Tim să se 
clatine pe picioare. Clădirea mai mică, probabil unde se aflau 
birourile, nu avea cum să facă faţă unui asemenea şoc şi, într- 
adevăr, aceasta se sfărâmă, împroşcând în toate direcţiile 
fragmente de lemn, de beton şi de sticlă. Se ridică un alt nor de 
praf, şi mai dens, care acoperi luna. Se declanşă alarma 
autobuzului (pe bune, autobuzele şcolare chiar aveau chestii din 
astea?): HUUUAAA-HUUUAAA-HUUUAAA. Evident că persoana de 
pe acoperiş murise, iar cei care poate mai rămăseseră înăuntru 
fuseseră făcuţi terci. 

— Tim! fim! 

Luke îl apucase de braţ şi îi arăta doi bărbaţi care ieşiseră din 
spatele copacilor. Unul încă privea buimăcit la ruinele clădirilor, 
dar celălalt ridica un pistol mare spre ei. Il ridica foarte încet, ca 
un personaj dintr-un vis. 

Tim ridică şi el arma, însă mult mai repede. 

— Nu faceţi prostia asta! Lăsaţi pistoalele jos! 

Cei doi se uitară uluiţi la el, după care se supuseră. 

— Acum duceţi-vă la stâlp! 

— S-a terminat? îl întrebă unul. Te rog, spune-mi că s-a 
terminat! 

— Cred că da, zise Luke. Acum faceţi ce v-a spus prietenul 
meu. 

Bărbaţii porniră. Mergeau greoi prin troienele de moloz, 
îndreptându-se către autobuz şi stâlpul cu steag. Luke adună 
armele de pe jos, îi trecu prin minte să le pună bine în microbuz, 
apoi îşi dădu seama că nu vor mai merge nicăieri cu vehiculul 
ăla ciuruit de gloanţe şi plin de sânge. Păstră un pistol automat. 
Pe celălalt îl azvârli printre copaci. 


27 

Stackhouse se uită în treacăt la Chad şi la bucătarul Doug, 
care se apropiau de el, apoi se întoarse să contemple ruinele 
vieţii sale. 

Dar de unde să fi ştiut? se întrebă el. Cine ar fi putut să ştie 
că aveau atâta putere, încât să ridice o clădire în aer? Nimeni nu 
îşi imaginase aşa ceva: nici doamna Sigsby, nici Evans, nici 
Heckle şi Jeckle, nici Măgarul Kong - unde s-o afla el acum - şi, 
cu siguranță, nici eu. Am crezut că lucram cu cea mai înaltă 
tensiune posibilă, când, de fapt, n-aveam de-a face decât cu 
câteva scântei. Ne-am făcut de tot rahatul. 

Simţi o bătaie pe umăr. Se întoarse şi dădu cu ochii de eroul 
care habar n-avea în ce se băgase. Era lat în umeri (aşa cum 
trebuie să fie orice erou adevărat), însă purta ochelari, iar asta 
nu se potrivea clişeului. 

Insă şi Clark Kent avea ochelari, îşi spuse Stackhouse. 

— Eşti înarmat? îl întrebă bărbatul care se numea Tim. 

Stackhouse clătină din cap şi făcu un gest moale din mână. 

— Ei ar fi trebuit să se ocupe de tot. 

— Mai e cineva aici în afară de voi trei? 

— Nu ştiu. 

Niciodată nu se mai simţise atât de obosit. Probabil din cauza 
şocului, îşi spuse el. A şocului şi a imaginii cu clădirea care se 
ridicase pe cerul nopții, acoperind luna. 

— Poate mai trăiesc câţiva angajaţi din Jumătatea Posterioară. 
Poate şi doctorii de acolo, Hallas şi James, însă copiii din 
Jumătatea Anterioară... nu văd cum ar putea să supravieţuiască 
cineva după aşa ceva. 

Şi arătă spre ruinele din jur cu braţul pe care şi-l simţea greu 
ca plumbul. 

— Şi restul copiilor, insistă Tim. Copiii din cealaltă clădire? 

— Erau în galerie, spuse Luke. £/a vrut să-i gazeze, dar n-a 
mai apucat, pentru că s-a dărâmat galeria atunci când s-a 
ridicat Jumătatea Anterioară. 

Stackhouse se gândi să nege chestia cu gazarea, dar la ce i-ar 
fi folosit, de vreme ce Ellis putea să-i citească gândurile. Plus că 
era atât de obosit, atât de epuizat. 

— Şi prietenii tăi? întrebă Tim. 

Luke deschise gura să spună că nu era sigur, dar probabil că 
muriseră şi ei. Intoarse brusc capul, de parcă l-ar fi chemat 


cineva, numai că el auzise doar în cap vocea aceea, pentru că 
Tim o auzi după câteva secunde bune. 

— Luke! 

O fată fugea spre ei peste gazonul distrus, ocolind mormanele 
de dărâmături. Alţi trei copii veneau în spatele ei - doi băieţi şi 
încă o fată. 

— Lukey! 

Luke alergă la prima fată şi o luă în braţe. Ajunseră şi ceilalţi 
şi se îmbrăţişară cu toţii. Atunci Tim auzi din nou bâzăâitul, însă 
la un nivel mai scăzut. Unele dintre mormanele de moloz se 
mişcară, bucăţi de lemn şi de piatră se ridicară puţin în aer, apoi 
căzură la loc. Parcă le auzea şi vocile în minte, nu? Poate îşi 
închipuia doar că le aude, dar... 

— Încă emană forţă, spuse Stackhouse pe un ton nepăsător, 
de conversaţie lejeră. Îi aud. Îi auzi şi tu. Ai grijă! Efectul creşte 
treptat. l-a transformat pe Hallas şi James în Heckle şi Jeckle. 

Scoase un singur hohot de râs scrâşnit şi adăugă: 

— Două coţofene din desenul ăla animat, cu diplome în 
medicină. 

Tim îi ignoră remarca şi lăsă copiii să se bucure de revedere, 
că nimeni de pe pământ nu merita asta mai mult decât ei, iar el 
stătea cu ochii la cei trei adulţi care supravieţuiseră dezastrului, 
chiar dacă nu dădeau semne că ar fi avut de gând să-i facă 
probleme. 

— Ce să fac cu voi, ticăloşilor? întrebă Tim. 

De fapt, nu vorbea cu ei, ci doar gândea cu glas tare. 

— Te rog, nu ne omori! se milogi Doug, arătând spre copiii 
încă îmbrăţişaţi. Eu le-am dat de mâncare. Eu i-am ţinut în viaţă. 

— În locul tău, dacă aş vrea să rămân în viaţă, nu m-aş apuca 
să caut scuze pentru ce-am făcut, spuse Tim. Cel mai înţelept 
lucru pe care l-ai putea face ar fi să-ţi ţii gura. 

Şi se întoarse spre Stackhouse. 

— Înseamnă că nu vom mai avea nevoie de autobuzul ăla, 
dacă i-aţi omorât pe copii... 

— Noi n-am... 

— Eşti surd? Am zis să taci! 

Stackhouse descifră expresia de pe chipul bărbatului. Nu avea 
nicio legătură cu eroismul, prost înţeles sau altcumva, dar avea 
legătură cu moartea, aşa că tăcu. 

— Avem nevoie de o maşină ca să plecăm de aici, zise Tim, 


pentru că nu vreau să vă mân prin pădure până la sătucul ăla 
despre care mi-a vorbit Luke. A fost o zi lungă şi grea. Ai vreo 
sugestie? 

Stackhouse nu părea să-l fi auzit. Stătea cu ochii la ruinele 
Jumătăţii Anterioare şi la resturile clădirii administrative strivite 
sub ea. 

— Toate astea! se minună el. Toate astea din cauza unui 
băieţel care a reuşit să fugă. 

Tim îl lovi cu piciorul în gleznă, dar nu prea tare. 

— Fii atent la mine, nenorocitule! Cum îi scoatem pe copiii 
ăştia de aici? 

Stackhouse nu-i răspunse. Nu-i răspunse nici bărbatul care 
pretindea că le dăduse de mâncare celor mici, dar începu să 
vorbească celălalt bărbat, cel îmbrăcat în uniformă de infirmier. 

— Mă laşi să plec, dacă îţi dau o idee? 

— Cum te cheamă? 

— Chad, domnule. Chad Greenlee. 

— Depinde de cât de bună e ideea ta, Chad. 


28 

Ultimii supraviețuitori ai Institutului se îmbrățişau iar şi iar. 
Luke avea sentimentul că ar putea să stea întreaga viaţă în 
braţele prietenilor săi şi tot nu s-ar fi săturat, pentru că nu se 
aşteptase să-i mai revadă vreodată. Acum nu aveau nevoie de 
nimic altceva decât de ce se afla în interiorul cercului strâmt, pe 
care-l făcuseră pe gazonul devastat. Voiau doar să se simtă 
alături. Lumea cu toate problemele ei putea să se ducă dracului. 

Avery? 

Kalisha: Mort. El şi ceilalți. Când s-a prăbuşit galeria peste ei. 

Nicky: E mai bine aşa, Luke. Nu ar mai fi fost acelaşi. Nu ar 
mai fi fost el însuşi. Ce a făcut, ce au făcut toți... l-ar fi distrus 
complet, aşa cum i-a distrus pe toți ceilalți. 

Și copiii din Jumătatea Anterioară? Mai trăieşte cineva de 
acolo? Dacă da, trebuie să... 

Kalisha clătină din cap şi îi răspunse printr-o imagine, nu prin 
cuvinte ca până atunci: cadavrul lui Harry Cross, din Selma, 
Alabama, băiatul care murise în cantină. 

Luke o apucă pe Sha de umeri. Toti? Vrei să spui că pe toți i- 
au apucat convulsiile şi au murit înainte să se prăbuşească aia 
peste ei? 

Şi făcu un semn spre resturile jJumătăţii Anterioare. 

— Cred că atunci când s-a ridicat, spuse Nicky, atunci când 
Avery a vorbit la telefonul cel mare. 

Işi dădu seama că Luke nu înţelegea nimic şi adăugă: Atunci 
când li s-au alăturat şi ceilalți copii. 

— Copiii de departe, zise şi George, de la celelalte Institute. 
Copiii din Jumătatea Anterioară erau prea... nu ştiu cuvântul. 

— Prea vulnerabili, îl ajută Luke. Asta spui. Erau vulnerabili. 

— Sunt convinsă că vedeau punctele când au murit, şopti 
Helen. Groaznic! 

Răspunsul lui Luke a fost protestul copilăresc la care adulţii 
zâmbesc cu cinism şi pe care doar alţi copii îl pot înţelege: Nu-i 
drept! Nu-i drept! 

Nu, îl aprobară toţi. Nu este. 

Se desprinseră din îmbrăţişare. În lumina prăfuită a lunii, Luke 
se uită la fiecare în parte: Helen, George, Nicky... şi Kalisha. Îşi 
aminti că, în ziua când o cunoscuse, fata se prefăcea că 
fumează o bomboană în formă de ţigară. 

George: Ce urmează acum, Lukey? 


— Tim trebuie să ştie, răspunse Luke, sperând că aşa era. 


29 

Chad îi conduse pe lângă clădirile distruse. Stackhouse şi 
bucătarul Doug se târau apatici şi cu capetele în jos, în spatele 
lui. Apoi venea Tim, cu arma în mână. Luke şi prietenii lui 
mergeau în urma lui Tim. Greierii, amuţiţi de vuietul dezastrului, 
îşi reîncepuseră ţârâitul. 

Chad se opri la marginea unui drum asfaltat, pe care erau 
parcate bară la bară vreo şase automobile şi trei sau patru 
camionete, printre ele şi o dubiţă Toyota, pe a cărei latură scria 
- nicio surpriză aici - MAINE PAPER INDUSTRIES. Întinse mâna 
spre ea şi întrebă. _ 

— Ce părere ai de aia, domnule? lţi convine? 

Lui Tim îi convenea, cel puţin pentru început. 

— Unde-s cheile? 

— Dubele astea de mentenanţă sunt folosite de toată lumea, 
aşa că lasă cheile în buzunarul parasolarului. 

— Vrei să verifici, Luke? îi ceru Tim. 

Luke se duse la maşină; ceilalţi copii se luară după el, de 
parcă n-ar fi suportat să fie despărțiți nici măcar o secundă. 
Luke deschise portiera şi lăsă în jos parasolarul. li căzu ceva în 
palmă. Îi arătă lui Tim cheile. 

— Bravo! spuse acesta. Acum deschide uşa din spate! 
Scoateţi tot dinăuntru! 

De treaba asta se ocupară băiatul mai mare, pe care-l chema 
Nick, şi băiatul mai micuţ, pe care îl chema George. Amândoi 
descărcară din dubă greble, sape, o cutie cu scule şi câţiva saci 
cu îngrăşământ. Stackhouse se aşeză pe iarbă şi îşi puse capul 
pe genunchi. Gest extrem de trist, prin care îşi recunoştea 
înfrângerea, însă lui Tim nu-i părea rău pentru el. II bătu pe 
umăr - un pic cam tare. 

— Plecăm! 

Stackhouse nu se uită la el. 

— Unde? Parcă puştiul zicea ceva despre Disneyland. 

Şi mai hohoti o dată cu infinită amărăciune. 

— Nu-i treaba ta, dar eu am o curiozitate. Tu unde ai să te 
duci? 

Stackhouse nu-i răspunse. 


30 

În spatele dubiţei nu erau scaune, prin urmare copiii au stat 
cu rândul pe scaunul din faţă. Kalisha a fost prima. Luke s-a 
înghesuit pe podeaua metalică între ea şi Tim. Nicky, George şi 
Helen stăteau lângă uşile din spate, privind prin geamurile mici 
şi murdare la lumea pe care nu se aşteptaseră s-o mai vadă 
vreodată. 

Luke: De ce plângi, Kalisha? 

Fata îi răspunse, apoi repetă cu voce tare ca să afle şi Tim: 

— Pentru că totul este atât de frumos. Chiar dacă-i întuneric, 
tot frumos este. Păcat că nu-i şi Avery cu noi ca să se bucure de 
toată frumuseţea asta. 


31 

Zorii zilei nu erau încă decât un zvon pe linia orizontului, când 
Tim intră pe Autostrada 77. Băiatul pe care îl chema Nicky luă 
locul Kalishei pe scaunul din faţă. Luke se duse în spate cu fata 
şi acum toţi cei patru copii dormeau ghemuiţi unul în altul, ca 
nişte căţeluşi. Şi Nicky părea că doarme, pentru că i se lovea 
uşor capul de geam la fiecare hurducătură a dubiţei. 

După ce văzu indicatorul care anunţa că mai aveau optzeci de 
kilometri până la localitatea Millinocket, Tim se uită la telefon şi 
observă că avea cât de cât semnal şi încă nouă la sută baterie, 
aşa că o sună pe Wendy. Tânăra răspunse imediat. Voia să ştie 
dacă el era bine. Îi răspunse că era. Ea îl întrebă apoi şi dacă 
Luke era bine. 

— Da. Doarme. Avem încă patru copii cu noi. Mai erau şi alţii - 
nu ştiu câţi, dar destul de mulţi, însă nu mai sunt în viaţă. 

— Au murit? Doamne, Tim, ce s-a întâmplat? 

— Nu pot să-ţi spun acum. Am s-o fac la un moment dat şi tu 
chiar s-ar putea să mă crezi, numai că acum sunt undeva, pe 
coclauri, şi n-am decât vreo treizeci de dolari în portofel şi nu 
îndrăznesc să-mi folosesc cardurile. E un dezastru la Institut şi 
nu vreau să las nicio urmă. Plus că sunt al dracului de obosit. 
Partea bună e că duba asta are jumătate de rezervor de 
benzină. Partea proastă e că eu am rămas fără combustibil. Şi 
mă văicăresc ca o babă şchioapă, corect? 

— Ce... ai... poate... 

— Wendy, nu te mai aud. Dacă tu mă auzi, să ştii că o să te 
sun din nou. Şi să mai ştii că te iubesc. 

Habar n-avea dacă Wendy auzise ultima parte şi nici ce 
părere avea despre declaraţia lui, pentru că nu-i mai spusese 
niciodată că o iubeşte. Închise telefonul şi îl puse în torpedou, 
alături de Glock-ul lui Tag Faraday. Tot ce se întâmplase în 
DuPray i se părea ca din altă viaţă, o viaţă trăită de altcineva. 
Acum doar copiii aceia mai contau şi ce anume avea să facă cu 
ei. 

Mai conta şi dacă erau urmăriţi sau nu. 

— Tim? 

Se uită mirat la Nicky. 

— Credeam că dormi. 

— Nu. Mă gândeam. Pot să-ţi spun ceva? 

— Sigur. Spune-mi mai multe. Ţine-mă treaz! 


— Nu vreau decât să-ţi mulţumesc. N-am să zic că mi-ai redat 
încrederea în oameni, dar ce-aţi făcut tu şi Lukey... cum aţi venit 
după noi... asta dovedeşte că aveţi mult sânge în instalaţie. 

— Auzi, puştiule? Poţi să-mi citeşti gândurile? 

Nick clătină din cap. 

— Acum nu. Să nu-ți imaginezi nici că aş mai putea să mişc 
vreunul dintre ambalajele alea de bomboane de pe jos - şi 
înainte puteam. Poate dacă m-aş ţine de mână cu ei... 

Şi făcu un semn din cap spre copiii care dormeau în spatele 
dubei. 

— Ar fi altfel. Cel puţin, pentru o vreme. 

— Crezi că ai să-ţi revii? Ai să fii din nou cum erai înainte? 

— Habar n-am. Oricum, mie nu-mi prea pasă. Nu mi-a păsat 
niciodată. Nu m-au interesat decât fotbalul şi hocheiul pe asfalt, 
cu rolele. 

Se uită mai bine la Tim. 

— Măi, fratele meu, chestiile alea de sub ochii tăi nu sunt 
pungi, sunt saci de o tonă. 

— Mi-e cam somn, recunosc, zise Tim. 

Mda, şi-ar fi dorit să doarmă vreo douăsprezece ore 
încontinuu. Îşi aduse acum aminte de şandramaua lui Norbert 
Hollister, unde nu mergea televizorul, dar zburdau în voie 
gândacii. 

— Presupun că există pe aici nişte moteluri care să nu facă 
parte din vreun lanţ hotelier şi unde să nu mi se pună întrebări, 
dacă le dau bani gheaţă, dar mă tem că am o problemă cu banii 
gheaţă. 

Nick zâmbi şi Tim văzu atunci ce tânăr frumos avea să ajungă 
- cu voia lui Dumnezeu - doar peste câţiva ani. 

— Cred că eu şi prietenii mei ţi-am putea fi de folos în privinţa 
asta. Nu sunt sută la sută sigur, dar cred că vom putea să facem 
ceva. Mai ai benzină până la primul oraş? 

— Da. 

— Să opreşti când ajungem acolo, mai zise Nicky, lipindu-şi iar 
capul de geam. 


32 

Cu puţin timp înainte de ora nouă, când sucursala din 
Millinocket a băncii Seaman's Trust încă nu-şi începuse 
programul, o funcţionară - pe numele ei Sandra Robichaux - îi 
chemă pe director lângă ea. 

— Avem o problemă, îl anunţă. Uitaţi-vă la asta! 

Femeia stătea în faţa aparatului video, conectat la camera de 
supraveghere de la bancomat. Directorul - Brian Stearns - se 
aşeză alături. Camera de supraveghere nu funcţiona în 
perioadele dintre tranzacţii, adică dormea cam toată noaptea şi 
se trezea pe la şase, când apăreau primii clienţi. Ceasul de pe 
ecran indica ora 5:18 a.m. Stearns văzu în înregistrare cinci 
persoane care se apropiau de bancomat. Patru aveau tricourile 
trase în sus, peste guri şi nasuri, ca personajele negative din 
westernurile vechi. Al cincilea îşi trăsese cozorocul şepcii peste 
ochi. Pe şapca aia scria clar MAINE PAPER INDUSTRIES. 

— Par nişte copii! 

Sandra dădu din cap. 

— Dacă nu cumva or fi pitici, deşi nu prea cred, dar uitaţi-vă 
atent la chestia asta, domnule Stearns. 

Copiii se luară de mâini şi formară un cerc. Imaginea se 
dereglă o clipă, ca din cauza unor interferenţe, şi imediat banii 
începură să se reverse prin fantă, ca din automatele de jocuri 
mecanice de la cazinouri. 

— Ce dracu'? 

Sandra clătină din cap. 

— Nu ştiu ce dracu”, dar ştiu că au scos peste două mii de 
dolari şi bancomatul nu ar trebui să elibereze mai mult de opt 
sute. Aşa e setat. Cred că ar trebui să informăm pe cineva, dar 
nu ştiu pe cine. 

Stearns nu spuse nimic. Se uita ca hipnotizat cum îi luau banii 
bandiții ăia mici, cel mult de vârsta unor elevi de gimnaziu. 

Şi apoi se făcură nevăzuţi. 


PELTICUL 
——— 20 —————— 


1 

Trei luni mai târziu, într-o dimineață rece de octombrie, Tim 
Jamieson mergea agale pe aleea casei cunoscute drept Catawba 
Hill Farm, îndreptându-se către locul unde aceasta intra în 
Drumul Statal 12-A, din Carolina de Sud. Plimbarea dura cam 
multişor, pentru că aleea avea aproape opt sute de metri. Dacă 
ar fi fost doar un pic mai lungă, îi plăcea lui să glumească cu 
Wendy, ar fi putut s-o boteze Drumul statal 12-B din Carolina de 
Sud. Purta o pereche de jeanşi decoloraţi, bocanci murdari şi un 
hanorac atât de mare, că-i ajungea până la jumătatea pulpelor. 
ÎI primise de la Luke, care-l comandase pe internet. Pe piept era 
un singur cuvânt, scris cu litere aurii: AVESTER. Tim nu-l 
cunoscuse pe Avery Dixon, dar se simţea bine că purta 
hanoracul. Era foarte bronzat. De vreo zece ani, Catawba nu mai 
era o fermă în adevăratul sens al cuvântului, însă mai existau 
vreo patru mii de metri pătraţi de teren agricol în spatele 
hambarului şi acum era perioada recoltei. 

Ajunse la cutia poştală, o deschise, începu să răsfoiască prin 
maculatura obişnuită (se părea că nimeni nu mai primea scrisori 
adevărate)... şi încremeni. | se contractă stomacul, care, de-a 
lungul plimbării, fusese mai mult decât în regulă. Pe drum venea 
o maşină, iar maşina aceea încetinea, apoi trase pe dreapta. Era 
o maşină comună, un Malibu Chevy, pătat de zgură şi cu 
obişnuita cantitate de insecte strivite de mască, însă nu era 
vreun vecin, pentru că le cunoştea maşinile. Putea să fie un 
agent comercial sau cineva care se rătăcise şi voia să-l întrebe 
cum să ajungă la destinaţie. Tim nu-l mai văzuse niciodată pe 
bărbatul din spatele volanului, numai că îl aştepta. Şi acum 
venise. 

Tim închise cutia poştală şi duse mâna la spate, ca şi cum ar 
fi vrut să-şi ridice mai bine cureaua de la pantaloni. Cureaua era 
la locul ei. La fel şi arma - un Glock care aparținuse pe vremuri 
unui poliţist cu părul roşcat, pe care îl chema Taggart Faraday. 

Bărbatul de la volan opri motorul şi cobori din maşină. Purta 
nişte blugi mult mai noi decât ai lui Tim - încă li se vedeau 
dungile de la cum fuseseră împăturiţi în magazin - şi o cămaşă 
albă, încheiată până sus. Trăsăturile lui erau deopotrivă plăcute 
şi banale, contradicţie imposibilă până nu dădeai cu ochii de un 
asemenea personaj. Avea ochi albaştri, părul blond, în nuanţa 
aceea nordică, aproape de alb. De fapt, arăta exact aşa cum şi-l 


imaginase (răposata) Julia Sigsby. Îi spuse „Bună dimineaţa” lui 
Tim, iar Tim îi răspunse politicos, dar fără să-şi ia mâna de la 
spate. 

— Tim Jamieson, da? zise străinul întinzând mâna. 

Tim se uită la ea, dar nu i-o strânse. 

— Da. lar dumneavoastră? 

Blondul zâmbi. . 

— Să zicem că mă cheamă William Smith. Asta-i numele scris 
pe permisul meu auto. 

Smith se auzise bine, dar scris şi permisul se auziseră 
tsscrisss şi permitssul. Da, tipul se sâsâia, dar foarte puţin. 

— Poţi să-mi zici Bill. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule Smith? 

Bărbatul care îşi zicea Bill Smith - nume la fel de insignifiant 
ca maşina pe care o conducea - ridică ochii mijiţi spre soarele 
dimineţii şi zâmbi uşor, de parcă ar fi analizat posibilele 
răspunsuri la această întrebare, toate părându-i-se extrem de 
satisfăcătoare, apoi se uită iarăşi la Tim. Gura lui încă zâmbea. 
Nu şi ochii. 

— Am putea să ocolim subiectul cât doreşti, dar sunt convins 
că ai multă treabă de făcut, aşa că nu vreau să-ţi răpesc mai 
mult timp decât este strict necesar. Permite-mi mai întâi să te 
asigur că nu vreau să-ţi fac probleme, aşa că, dacă ţii mâna la 
spate pe o armă şi nu doar pentru că te mănâncă pielea, poţi s- 
o iei liniştit de acolo. Cred că amândoi suntem de acord că s-a 
tras prea mult în partea asta a lumii. Haide să mai aşteptăm un 
an până s-o luăm de la capăt! 

Tim se gândi să-l întrebe pe domnul Smith cum dăduse de el - 
dar, de ce să se obosească? Nici nu ar fi fost prea greu. Catawba 
Farm aparţinea soţilor Harry şi Rita Gullickson, actualmente 
locuind în Florida. Fiica lor avusese grijă de casă în ultimii trei 
ani. Şi cine ar fi putut să facă asta mai bine decât un ajutor de 
şerif? 

În fine, fost ajutor de şerif care, deocamdată, încă primea 
salariu de la stat, însă era greu de spus ce atribuții de serviciu 
avea acum. Ronnie Gibson, care nu fusese prezentă în seara cu 
atacul doamnei Sigsby şi al echipei ei, era acum șerif interimar 
al Comitatului Fairlee, însă nu ştia nimeni cât avea să dureze 
interimatul acesta; circulau zvonuri despre mutarea secţiei de 
poliţie în Dunning, oraşul învecinat, plus că, în primul şi în primul 


rând, Wendy nu era făcută pentru munca de poliţie. 

— Unde-i poliţista Wendy? vru să ştie Smith. Probabil în casă, 
nu? 

— Unde-i Stackhouse? contracară Tim. Probabil de la el ai 
aflat despre poliţista Wendy, pentru că Sigsby e moartă şi n- 
avea cum să-ţi spună. 

Smith ridică din umeri, îşi vâri mâinile în buzunarele de la 
spatele jeanşilor noi, se legănă pe călcâie şi privi în jur. 

— Măi, da' frumos mai e aici! 

Frumosss. Insă defectul de pronunție era abia sesizabil, 
aproape inexistent. 

Tim consideră că n-ar trebui să insiste pe chestiunea cu 
Stackhouse. Era evident că nu va ajunge nicăieri. De altfel, 
Stackhouse era de domeniul trecutului. Putea să se afle în 
Brazilia, în Argentina sau în Australia. Sau poate era mort. Pe 
Tim nu-l interesa, iar pelticul avea dreptate: n-avea niciun rost 
să mai ocolească subiectul. 

— Doamna poliţist Gullickson este în Columbia, la o audiere 
cu uşile închise în legătură cu atacul din vară. 

— Presupun că are o poveste pe care să i-o creadă tipii din 
comisie. 

Pe Tim nu-l interesa să-i dezbată presupunerea. 

— Şi va lua parte la câteva şedinţe unde va fi discutat viitorul 
secţiei de poliţie din Comitatul Fairlee, deoarece gealaţii tăi au 
distrus-o aproape în totalitate. 

Smith întinse mâinile în semn de protest. 

— Eu şi persoanele pentru care lucrez nu am avut nimic de-a 
face cu atacul ăla. Doamna Sigsby a acţionat de capul ei. 

Poate aşa a fost sau poate nu, ar fi vrut să-i spună Tim. Sigsby 
a făcut tot ce a făcut pentru că îi era frică de tine şi de 
persoanele pentru care lucrezi. 

— Inţeleg că George lles şi Helen Simms nu mai sunt aici, 
spuse domnul Smith. 

Ssimmtsss în loc de Simms. 

— Tânărul Iles s-a dus la unchiul său din California. Duduia 
Simms e la bunici, în Delaware. 

Tim nu ştia de unde aflase pelticul toate acele informaţii - 
Norbert Hollister dispăruse de multă vreme, iar pe uşa zăvorâtă 
a Motelului DuPray apăruse un afiş cu DE VANZARE, care 
probabil că va rămâne mult timp acolo, însă ce spunea el era 


corect. Tim nu se aşteptase să treacă neobservaţi, ar fi fost o 
prostie din partea lui, însă nu-i plăcea deloc că domnul Smith 
ştia atât de multe lucruri despre copii. 

— Ceea ce înseamnă că Nicholas Wilholm şi Kalisha Benson 
încă sunt aici. Şi Luke Ellis, fireşte. 

Zâmbetul reapăru, însă mai forţat. 

— Da, domnul Ellis, artizanul suferințelor noastre. 

— Ce vrei, domnule Smith? 

— Un fleac, nu cine ştie ce. Vom ajunge şi acolo. Până atunci, 
aş vrea să te felicit. Nu numai pentru curajul tău, evident încă 
din noaptea în care ai atacat Institutul aproape de unul singur, ci 
şi pentru precauţia de care tu şi Wendy aţi dat dovadă după 
aceea. l-aţi expediat de aici, nu? Mai întâi pe Iles, cam la o lună 
după ce v-aţi întors în Carolina de Sud, iar pe Simms, la vreo 
două săptămâni după el. Amândoi cu poveşti bine învăţate 
despre cum fuseseră răpiți din motive necunoscute şi apoi 
eliberaţi... tot din motive necunoscute. Tu şi cu Wendy aţi pus la 
cale totul, chiar dacă eraţi anchetați la vremea respectivă. 

— De unde ştii toate astea? 

Acum venise rândul pelticului să-i ignore întrebarea, dar nu 
conta. Tim bănuia că o parte din informaţii le găsise în ziare sau 
pe internet. Salvarea unor copii răpiți era întotdeauna o ştire de 
primă pagină. 

— Când vor pleca Wilholm şi Benson? 

Tim se gândi puţin şi hotărî să-i răspundă. 

— Nicky pleacă vinerea asta, la unchiul şi mătuşa lui din 
Nevada. Fratele lui este deja acolo. Pe Nick nu-l bucură deloc 
aranjamentul ăsta, dar înţelege că nu poate rămâne aici. Kalisha 
va mai sta cu noi o săptămână sau două. Sora ei, mai mare cu 
doisprezece ani decât ea, locuieşte în Houston. Kalisha abia 
aşteaptă să o revadă. 

Parţial adevărat, parţial nu. Kalisha suferea şi ea de Sindrom 
Posttraumatic, la fel ca restul copiilor. 

— Şi poveştile lor vor rezista în faţa verificărilor făcute de 
poliţie? 

— Da. Poveştile sunt destul de simple şi toţi se tem de ce ar 
putea să păţească dacă ar spune adevărul. 

Făcu o pauză şi apoi adăugă: 

— Nu că i-ar crede cineva. 

— Şi tânărul Ellis? Cu el ce planuri ai? 


— Luke rămâne cu mine. Nu are rude apropiate şi nu are unde 
să se ducă. Deja şi-a reluat studiile. Băiatul suferă, domnule 
Smith. După părinţii lui, după prietenii lui. 

Se opri din nou şi se uită atent la bărbatul blond. 

— Bănuiesc că suferă şi după copilăria pe care tu şi ai tăi i-aţi 
răpit-o. 

Se aşteptă să primească un răspuns, dar Smith nu spuse 
nimic. 

— Până la urmă, continuă Tim, dacă vom reuşi să concepem o 
poveste convingătoare, poate că se va întoarce la şcoală. 
Fusese acceptat la două facultăţi - la Emerson şi la MIT. Este un 
copil extrem de inteligent. 

După cum prea bine ştii şi tu... însă nu era nevoie să adauge 
asta. 

— Ascultă, domnule Smith... ţie măcar îţi pasă de soarta lor? 

— Nu, nu prea mult, răspunse blondul, scoțând din buzunarul 
de la piept un pachet de ţigări. Vrei una? 

Tim clătină din cap. 

— Nici eu nu fumez prea des, spuse domnul Smith, dar fac 
şedinţe de corectare a pronunţiei cu un logoped şi mă tratez cu 
câte o ţigară atunci când sunt în stare să-mi controlez defectul 
într-o conversaţie, mai cu seamă într-una atât de lungă şi de 
aprinsă ca a noastră. Ai observat că vorbesc peltic? 

— Aproape insesizabil. 

Domnul Smith dădu încântat din cap şi îşi aprinse ţigara. 
Aerul rece al dimineţii se umplu de mirosul dulceag al fumului. 
Miros caracteristic tuturor plantațiilor de tutun... deşi în zonă nu 
se mai cultiva aşa ceva încă din anii optzeci. 

— Sper că îşi vor ţine gura. Dacă unul singur va vorbi, vor 
avea de suferit toţi cinci. Indiferent de imaginile alea de pe 
stick-ul de memorie pe care pretinzi că l-ai deţine. Nu toţi... 
oamenii... mei... cred că ar exista cu adevărat. 

Tim zâmbi - dar fără să-şi dezvelească dinţii. 

— Nu aş recomanda... oamenilor... tăi... să mă pună la 
încercare. 

— Inţeleg ce vrei să zici, dar tot cred că n-ar fi bine ca aceşti 
copii să se apuce să vorbească despre aventurile lor în pădurile 
din Maine. Dacă ţii legătura cu domnul Iles şi cu duduia Simms, 
te rog să le transmiţi acest sfat. Sau poate Wilholm, Benson şi 
Ellis pot comunica în alt fel cu ei. 


— Te referi la telepatie? Nu mi-aş face iluzii. Copiii au revenit 
la stadiul în care erau înainte să fie răpiți de oamenii tăi. La fel şi 
în cazul telekineziei. 

Tim nu făcea decât să-i spună lui Smith ce îi spuseseră şi lui 
copiii, numai că nu prea era sigur că acesta ar fi fost adevărul. 
Tot ce ştia precis era că băzâitul ăla oribil dispăruse de tot. 

— Spune-mi ceva, domnule Smith. Ce poveste aţi născocit vo; 
ca să muşamalizaţi toată afacerea? Sunt curios. 

— Şi curios ai să rămâi şi mai departe, zise blondul, însă îţi 
pot spune că nu ne ocupam doar de Institutul din statul Maine. 
Existau încă douăzeci de asemenea structuri în alte părţi ale 
globului şi niciuna dintre ele nu mai funcţionează în prezent. 
Două Institute - din ţări unde supunerea oarbă este inoculată 
copiilor aproape de la naştere - au mai rezistat vreo şase 
săptămâni, după care în ambele au avut loc sinucideri în masă. 

Tsssinuțideri. 

Sinucideri sau crime în masă? se întrebă Tim, dar nu avea de 
gând să abordeze acest subiect. Işi dorea să scape cât mai 
repede de individul ăla sinistru. 

— Tânărul domn Ellis ne-a distrus complet cu ajutorul tău, cu 
ajutorul tău neprecupeţit. Sună melodramatic, sigur că da, dar 
acesta este adevărul. 

— Chiar crezi că-mi pasă? îl întrebă Tim. Sunteţi ucigaşi de 
copii. Dacă există iadul, fix acolo o să vă duceţi. 

— In vreme ce tu, domnule Jamieson, eşti convins că ai să 
ajungi în rai, de asemenea presupunând că ar exista şi el. Cine 
ştie? Poate nu te înşeli. Ce fel de Dumnezeu ar fi acela care să 
întoarcă spatele unui om care sare în ajutorul unor copilaşi lipsiţi 
de apărare? Dacă mi-este permis să citez vorbele lui lisus pe 
cruce, atunci, îţi spun că vei fi iertat pentru că nu ştiai ce faci. 

Îşi aruncă ţigara şi continuă: 

— Însă eu am să-ți spun ce ai făcut. Ăsta-i motivul pentru care 
am venit aici, cu consimţământul partenerilor mei. Din cauza ta 
şi a lui Ellis, lumea este acum în pragul sinuciderii. 

Sinuciderii - foarte clar şi corect pronunţat. 

Tim nu spuse nimic şi îl aşteptă să explice. 

— Primul Institut, deşi, la vremea respectivă nu se numea 
astfel, a luat fiinţă în Germania Nazistă. 

— Oare de ce nu mă surprinde asta? spuse Tim. 

— Oare de ce te repezi să acuzi? Naziştii au descoperit 


fuziunea nucleară înaintea americanilor. Au creat antibiotice 
folosite şi astăzi. Şi-au adus un mare aport la inventarea 
rachetelor teleghidate. Anumiți oameni de ştiinţă germani, 
beneficiind de susţinerea înflăcărată a lui Hitler, au făcut 
experimente prin care voiau să dovedească existenţa 
percepţiilor extrasenzoriale şi, aproape din întâmplare, au 
descoperit că grupurile de copii dotați cu asemenea abilităţi ar 
putea să-i facă pe unii oameni enervanţi - care reprezintă 
obstacole în calea progresului, am putea spune - să nu mai fie 
enervanţi. Copiii cu asemenea abilităţi s-au isprăvit în 1944, 
pentru că nu exista atunci nicio metodă sigură, nicio metodă 
ştiinţifică, de a-i înlocui după ce deveneau... „legume”... ca să 
folosesc jargonul Institutului. Testul cel mai eficace pentru 
descoperirea abilităţilor paranormale în stare latentă a apărut 
mai târziu. Ştii care-i testul ăsta? 

— BDNF-ul. Testul pentru stabilirea valorii pe care o are 
factorul neurotrofic derivat din creier. Luke zicea că ăsta era 
markerul. 

— Mda, isteţ băiat! Foarte isteţ! Toţi cei implicaţi îşi doresc 
acum să nu se fi atins de el. Plus că BDNF-ul lui nici nu era prea 
mare. 

— Imi imaginez că şi Luke îşi doreşte să fi fost lăsat în pace şi 
să nu-i fi fost ucişi părinţii. Haide, spune mai departe tot ce ai de 
spus! 

— În regulă. Au fost mai multe întruniri, atât înainte, cât şi 
după Al Doilea Război Mondial. Dacă ai fost atent la orele de 
istorie de la şcoală, poate că mai ţii minte unele dintre ele. 

— Imi amintesc de cea de la Yalta, spuse Tim, unde s-au 
întâlnit Roosevelt, Churchill şi Stalin ca să-şi împartă lumea între 
ei. 

— Da, conferinţa aia este cea mai cunoscută, însă cea mai 
importantă a avut loc la Rio de Janeiro, însă fără participarea 
niciunui guvern... dacă nu cumva am putea să dăm denumirea 
de „guvern din umbră” persoanelor care s-au întrunit acolo şi 
tuturor succesorilor lor de-a lungul anilor. Ei - no; - ştiam despre 
povestea cu copiii din Germania şi ne-am hotărât să găsim alţii 
ca ei. Prin 1950 am înţeles utilitatea BDNF-ului şi am început să 
construim Institutele, unul câte unul, în locuri cât mai izolate cu 
putinţă. Ne-am îmbunătăţit tehnicile. Institutele astea au existat 
mai bine de şaptezeci de ani şi, după socoteala noastră, au 


salvat lumea de holocaustul nuclear de peste cinci sute de ori. 

— Absurd! spuse cu asprime Tim. E o glumă proastă. 

— Câtuşi de puţin. Să-ţi dau un exemplu. Chiar atunci când și- 
au început revolta copiii de la Institutul din Maine - revoltă care 
s-a răspândit ca un virus la celelalte Institute -, ei lucrau la 
anihilarea unui evanghelist pe nume Paul Westin. Trebuiau să-l 
facă să se sinucidă. Din cauza lui Luke Ellis, Paul Westin încă 
trăieşte. Peste zece ani va deveni mâna dreaptă a unui domn 
cam bisericos, care va ajunge ministrul american al Apărării. 
Westin îl va convinge pe acest ministru că războiul este iminent, 
ministrul îl va convinge de acelaşi lucru pe preşedinte, iar asta 
va avea drept consecinţă lansarea unui atac nuclear preventiv. 
De fapt, va fi vorba despre o singură rachetă, dar suficient să 
producă efectul dominoului. Partea aceasta nu o mai putem 
anticipa. 

— In niciun caz n-aveţi de unde să ştiţi toate lucrurile astea. 

— Cum crezi că ne alegeam copiii, domnule Jamieson? Le 
trăgeam numele la sorţi? 

— Cu ajutorul telepatiei, aşa cred. 

Domnul Smith părea un profesor îngăduitor, care avea de-a 
face cu un elev bătut în cap. 

— Copiii cu abilităţi telekinetice mută obiectele, iar cei cu 
abilităţi telepatice citesc gândurile celorlalţi oameni, dar nici unii 
şi nici alţii nu sunt capabili să prevadă viitorul. 

Işi scoase iarăşi pachetul cu ţigări şi întrebă: 

— Sigur nu vrei una? 

Tim clătină din cap. 

Smith îşi aprinse ţigara. 

— Sunt rari copiii ca Luke Ellis şi Kalisha Benson, dar sunt alţii 
şi mai rari decât ei. Mai valoroşi decât cel mai preţios metal din 
câte există. Şi ce avantaj au? Că abilităţile lor nu dispar odată cu 
vârsta şi nici nu le distrug minţile. 

Tim surprinse cu coada ochiului o mişcare şi se întoarse. Luke 
ajunsese la capătul aleii. Mai în sus, pe dâmb, Annie Ledoux 
stătea cu puşca automată sprijinită de braţ. În dreapta şi în 
stânga ei erau Kalisha şi Nicky. Smith încă nu-i observase; se 
uita în zarea înceţoşată, spre orăşelul DuPray şi spre şinele 
sclipitoare ale căii ferate care îl traversa. 

Annie petrecea mult timp la Carawba. O fascinau copiii şi lor 
le plăcea să-şi petreacă timpul în compania ei. Tim îi făcu un 


semn, apoi ridică mâna în aer, adică rămâi pe poziţii. Femeia 
dădu din cap şi continuă să se uite fix la ei. Smith încă admira 
priveliştea şi pe bună dreptate, pentru că era foarte frumoasă. 

— Să zicem că mai este un Institut, unul foarte mic şi foarte 
special, unde toate dotările sunt de ultimă generaţie. Acolo nu 
există computere vechi şi infrastructura nu stă să se dărâme pe 
tine. Este plasat într-un loc perfect sigur. Alte Institute se află în 
ceea ce noi consideram a fi teritoriu ostil. Nu şi acesta. Acolo nu 
există nici bastoane cu electroşocuri, nici injecții, nici pedepse. 
In acest Institut special rezidenții nu sunt supuşi unor experienţe 
aproape letale, ca scufundarea forţată în bazinul cu apă, pentru 
a le dezvolta abilităţile. Să zicem că ar fi în Elveţia. Poate nu-i 
acolo, dar să zicem. Oricum, se află pe teren neutru, pentru că 
sunt extrem de multe naţiuni interesate ca el să-şi continue 
activitatea fără niciun fel de probleme sau întreruperi. Extrem 
de multe sunt naţiunile astea! În prezent, acolo se află şase 
oaspeţi de seamă, dar nu sunt copii; spre deosebire de cei cu 
abilităţi  telekinetice şi telepatice din diferitele Institute, 
abilităţile acestora de aici nu slăbesc şi nici nu dispar spre 
sfârşitul adolescenţei şi spre douăzeci şi un pic de ani. Doi dintre 
ei sunt chiar destul de în vârstă, iar valorile BDNF-urilor lor nu 
au nicio legătură cu talentele lor deosebite. Sunt unici în felul lor 
şi, prin urmare, incredibil de greu de găsit. Le căutam înlocuitori, 
însă acum această căutare a fost sistată pentru că nu prea mai 
are niciun rost. 

— Ce sunt oamenii ăştia? 

— Clarvăzători, spuse Luke. 

Smith tresări şi se întoarse. 

— la te uită! Salut, Luke! 

li zâmbi, dar, în acelaşi timp, făcu un pas înapoi. Oare îi era 
teamă? Tim credea că da. 

— Corect, clarvăzători. 

— Despre ce naiba vorbiţi? exclamă Tim. 

— Despre clarviziune, răspunse Luke. Precogniţie. Oameni 
care pot vedea viitorul. 

— Faci mişto de mine? 

— Niciunul nu facem mişto, spuse Smith. Aceste şase 
persoane ar putea fi numite Radare de Alertă Timpurie - termen 
apărut în perioada Războiului Rece. Ori, dacă preferi o descriere 
mai modernă, se poate spune că sunt ca nişte drone, care 


zboară în viitor şi marchează locurile unde vor începe marile 
conflagrații. Ne concentrăm doar asupra înăbuşirii celor cu 
adevărat mari. Lumea a reuşit să supravieţuiască până acum 
pentru că am putut lua aceste măsuri proactive. Sigur, pe 
parcurs au murit mii de copii, dar miliarde de copii au fost 
salvaţi. 

Se întoarse şi îi zâmbi iarăşi lui Luke. 

— Bineînţeles că înţelegi - este o concluzie relativ simplă. Ştiu 
că eşti foarte bun la matematică şi sunt convins că îţi dai seama 
care este raportul cost-beneficii. Nu zic că trebuie să-ţi placă, 
dar îl înţelegi. 

Annie şi cele două ajutoare mai tinere porniseră spre ei, dar 
acum Tim nu le mai făcu semn să stea pe loc. Era mult prea 
şocat de cele auzite. 

— Pot să pricep chestia cu telepatia şi pot s-o pricep şi pe-aia 
cu telekinezia, dar precogniţia? Asta n-are nicio legătură cu 
ştiinţa! Asta-i o aiureală de bâlci! 

— Te asigur că nu este aşa, spuse Smith. Clarvăzătorii noştri i- 
au găsit pe copii. 

— Precogniţia există, Tim, şopti Luke, încă dinainte să fug din 
Institut m-am gândit la varianta asta. Sunt aproape sigur că şi 
Avery s-a gândit, pentru că nicio altă explicaţie nu avea sens. Şi, 
de când am ajuns aici, am citit tot ce am găsit despre subiectul 
ăsta, iar statisticile sunt categorice. ` 

Kalisha şi Nicky ajunseseră lângă Luke. Il priviră curioşi pe 
bărbatul blond, care-şi zicea Bill Smith, însă niciunul nu spuse 
nimic. Annie se afla în spatele lor. Deşi ziua se anunţa caldă, 
Orfana purta tot vechiul ei poncho şi acum semăna mai mult ca 
oricând cu un pistolar mexican. Privirea îi era strălucitoare şi 
vigilentă. Copiii o schimbaseră. Tim nu credea că o făcuseră cu 
ajutorul abilităţilor speciale, pentru că, pe termen lung, ele 
produceau efecte adverse. Îşi spunea că era vorba doar despre 
prietenia pe care o legaseră sau poate despre faptul că toţi cei 
trei copii o acceptau pe Annie exact aşa cum era. Indiferent de 
cauză, Tim se bucura pentru ea. 

— Vezi? îl întrebă Smith. Geniul tău tocmai ce mi-a confirmat 
spusele. Cei şase clarvăzători ai noştri - la un moment dat am 
avut chiar opt şi, odată, prin anii şaptezeci, am scăzut la patru 
(nasoală perioadă, crede-mă) - caută în permanenţă anumiţi 
indivizi pe care noi îi numim balamale. Cu ajutorul lor se poate 


deschide uşa spre extincţia omenirii. Balamalele astea nu sunt 
agenţi ai distrugerii, ci vectori ai ei. Westin era o astfel de 
balama. Odată descoperiţi, îi studiem, le analizăm mediul, îi 
supraveghem, îi fiimăm. La sfârşit, îi dăm pe mâna copiilor din 
diferitele Institute, care îi elimină într-un fel sau altul. 

Tim clătina din cap. 

— Nu cred. 

— A zis şi Luke că statisticile... 

— Statisticile nu dovedesc nimic. Nimeni nu poate prevedea 
viitorul. Dacă tu şi partenerii tăi chiar credeţi chestia asta 
înseamnă că sunteţi o sectă, nu o organizaţie. 

— Am avut o mătuşă care putea să vadă viitorul, spuse din 
senin Annie. Şi-a convins băieţii să rămână acasă într-o seară 
când ei voiau să se ducă la bar şi la barul ăla a explodat chiar 
atunci rezervorul cu propan. Douăj de oameni au ars ca 
şoarecii, dar băieţii ei erau acasă, în siguranţă. 

Se întrerupse, îşi aduse aminte de ceva şi adăugă: 

— A ştiut şi că Truman o să ajungă preşedinte şi nimeni n-a 
crezut-o. 

— Dar despre Trump a zis ceva? o întrebă Kalisha. 

— O, nu! A murit mult timp înainte de apariţia papagalului 
ăstuia, spuse Annie. 

Kalisha ridică mâna. Annie bătu palma cu ea. 

Smith ignoră întreruperea. 

— Lumea încă este la locul ei, Tim. Asta nu-i statistică. E 
realitate. Şaptezeci de ani după ce bombele atomice au şters de 
pe faţa pământului Hiroshima şi Nagasaki, lumea încă este la 
locul ei. În ciuda faptului că multe naţiuni deţin arme nucleare, 
în ciuda faptului că emoţiile primitive încă au câştig de cauză în 
faţa gândului raţional şi superstiţiile care pretind a ţine locul 
religiei mai călăuzesc politica oamenilor. De ce mai există 
lumea? Pentru că noi am protejat-o, iar acum nu mai putem s-o 
facem. Acesta este rezultatul acţiunilor lui Luke Ellis, la care ai 
luat şi tu parte. 

Tim se uită la Luke. 

— Tu crezi asta? 

— Nu, răspunse băiatul. Şi nici el nu crede, cel puţin nu în 
totalitate. 

Tim nu avea de unde să ştie, dar Luke se gândea la fata care-l 
întrebase despre problema de matematică de la bacalaureat, 


cea cu preţul camerei rezervate de Aaron la hotel. Fetei îi ieşise 
un rezultat greşit, iar acum se întâmpla acelaşi lucru, numai că 
la o scară mult mai mare: un rezultat greşit, obţinut în urma 
unui calcul incorect. 

— Sunt sigur că tu ai vrea să crezi, zise Smith. 

— Annie are dreptate, spuse Luke. Există oameni care au 
asemenea premoniţii şi poate că aşa era şi mătuşa ei. Indiferent 
ce zice - şi poate chiar crede - tipul ăsta, premoniţiile nu sunt 
chiar atât de neobişnuite. Poate şi tu ai avut una sau două la 
viaţa ta, Tim, dar probabil că le numeşti altfel. Poate „intuiţie”. 

— Ori „fler”, spuse Nicky. Pe fler se bazează mereu poliţaii din 
serialele de la televizor. 

— Serialele alea nu au nicio legătură cu realitatea, îl 
contrazise Tim. 

Dar şi el se gândea la ceva din propriul său trecut: hotărâse 
absolut din senin, absolut din iarbă verde să se dea jos dintr-un 
avion şi să facă autostopul spre nord. 

— Naşpa! spuse Kalisha. Mor după Riverdale. 

— Cuvântul flash este folosit obsesiv în poveştile despre 
asemenea lucruri, spuse Luke. Poate pentru că aşa se şi petrec 
premoniţiile: ca un fulger. Eu cred în existenţa lor, aşa cum cred 
şi că sunt oameni care vor să le exploateze. 

Smith ridică uşurat mâinile - adică „bine că te-ai prins”. 

— Exact asta spun şi eu. 

Însă nu se auzi asta spun, ci assta ssspun. Nu-şi mai controla 
pronunția, cum îl sfătuise logopedul. Lui Tim i se păru extrem de 
interesant detaliul acesta. 

— Numai că omite ceva, continuă Luke. Poate pentru că nu-i 
place să recunoască. Niciunuia dintre ei nu-i place. La fel cum 
generalii noştri nu voiau să admită că nu puteau să câştige 
Războiul din Vietnam nici măcar după ce faptul ăsta devenise 
evident. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Smith. 

— Ba ştii, spuse Kalisha. 

— Ba ştie, spuse Nicky. 

— Ai face bine să recunoşti, domnu', zise şi Annie-Orfana. 
Zgâmboii ăştia îţi citesc gândurile. la spune, te gâdilă, nu? 

Luke se întoarse spre Tim. 

— La un moment dat, am fost convins că toată povestea se 
bazează pe precogniţie şi am avut acces la un calculator 


adevărat... 

— Adică la unul care nu funcţiona cu fise, asta vrea să spună, 
interveni Kalisha. 

Luke o înghionti. 

— Vrei să taci un pic? 

Nicky zâmbi larg. 

— Păzea, Sha! Lukey s-a enervat. 

Fata râse. Nu şi Smith. Pierduse tot controlul asupra discuţiei 
odată cu apariţia lui Luke şi a prietenilor săi, iar expresia pe care 
o avea acum - buzele făcute pungă, sprâncenele încruntate - 
lăsa să se înţeleagă că nu era obişnuit cu asta. 

— Am avut acces la un computer adevărat, reluă Luke, şi am 
făcut o distribuţie Bernoulli - asta-i o chestie din matematică. 
Ştii ce înseamnă, domnule Smith? 

Blondul clătină din cap. 

— Ba ştie, spuse Kalisha, cu o sclipire veselă în privire. 

— Corect! spuse Nicky. Şi nu-i convine. Distribuţia lui cumi-ii- 
spune nu-i prietena lui. 

— Distribuţia Bernoulli este o metodă exactă de exprimare a 
probabilității, explică Luke. Se bazează pe ideea că există două 
rezultate posibile pentru anumite lucruri, cum ar fi datul cu 
banul sau echipa câştigătoare a unui meci de fotbal. Rezultatele 
pot fi exprimate prin p, pentru rezultat pozitiv, şi n, pentru unul 
negativ. N-am să vă plictisesc cu toate detaliile, dar ideea e că, 
la sfârşit, se obţine o valoare booleană care exprimă diferenţa 
dintre evenimentele aleatorii şi cele nealeatorii. 

— Mda, ai dreptate, nu ne plictisi cu detaliile astea, spuse 
Nicky. Treci la subiect! 

— Rezultatul datului cu banul este aleatoriu. Scorul de la 
fotbal pare aleatoriu dacă te raportezi doar la un singur 
exemplu, dar, dacă analizezi sportul acesta în ansamblul lui, 
înţelegi că nu este deloc aşa, pentru că acţionează şi alţi factori. 
Atunci, devine o situaţie de probabilitate şi, dacă probabilitatea 
A este mai mare decât probabilitatea B, atunci, în cele mai 
multe dintre cazuri, rezultatul va fi A. Pe acest tip de calcul se 
bazează şi cei care fac pariuri sportive. 

— Corect! zise Tim. Cotele sunt trecute în ziare. 

Luke dădu din cap. 

— De fapt, este destul de simplu. Şi, atunci când aplici 
distribuţia Bernoulli la  precogniţie, îţi apare o tendinţă 


interesantă. Annie, la cât timp a avut loc explozia după ce 
mătuşii tale i-a venit ideea să-şi ţină fiii acasă? 

— In aceeaşi noapte, răspunse Annie. 

Luke păru încântat. 

— Acesta este un exemplu perfect. Când am folosit distribuţia 
Bernoulli, am aflat că episoadele precognitive - sau viziuni, dacă 
preferaţi - au tendinţa să fie cel mai exacte atunci când 
evenimentul anticipat se va petrece peste doar câteva ore. 
Când perioada dintre predicţie şi eveniment este mai lungă, 
atunci, probabilitatea ca predicția să se adeverească începe să 
scadă. Dacă este vorba despre câteva săptămâni, atunci p se 
transformă în n. 

Se uită lung la bărbatul cel blond. 

— Tu ştii asta şi o ştiu şi oamenii cu care lucrezi. O ştiaţi de 
ani întregi. De decenii. Nu se poate altfel. Orice tocilar pasionat 
de matematică poate să facă la calculator o distribuţie Bernoulli. 
Poate că nu v-a fost prea clar atunci când aţi început toată 
nebunia asta, la sfârşitul anilor patruzeci, începutul anilor 
cincizeci, dar aţi ştiut deja în anii optzeci. Poate ştiaţi chiar din 
anii şaizeci. 

Smith clătină din cap. 

— Eşti foarte inteligent, Luke, dar eşti un copil, iar copiii se 
complac în gândirea magică!!! - le place să modifice adevărul 
până ajunge să se conformeze dorințelor lor. Chiar crezi că nu 
am făcut o mulţime de teste care să dovedească abilităţile 
precognitive ale grupului nostru? 

Pronunţa tot mai prost, sâsâia tot mai des. 

— Şi îi testăm mereu, iar şi iar. Le cerem să anticipeze o serie 
de evenimente aleatorii, cum ar fi întârzierea curselor aeriene... 
sau evenimente mai importante, cum ar fi moartea cântăreţului 
Tom Petty... votul pentru Brexit... ba chiar şi câte maşini vor 
trece printr-o anumită intersecţie într-un anumit interval de 
timp. Palmaresul nostru - palmaresul nostru confirmat de istorie 
- se întinde pe o perioadă de trei sferturi de secol! 

Tssferturi de tssecol. 

— Dar testele astea ale voastre se referă doar la evenimente 
care se vor petrece în viitorul apropiat, spuse Kalisha. Nu te 
obosi să negi. Gândul ăsta îţi străluceşte în minte ca o firmă 


117 Gândire magică - termen folosit în antropologie și psihologie, care denotă 
relaţiile cauzale dintre acţiuni și evenimente (n. tr.). 


luminoasă. 

ÎI prinse de mână pe Nicky. Luke făcu un pas în spate şi o luă 
de mână pe Kalisha. Tim auzea din nou bâzâitul. Infundat, dar 
real. 

— În ziua în care a murit, Berkowitz, membrul Camerei 
Reprezentanţilor, s-a aflat exact acolo unde ne-au spus 
clarvăzătorii, zise Smith, iar predicția aia a fost făcută cu un an 
înainte. 

— În regulă, spuse Luke, dar aţi urmărit oameni - Paul Westin, 
de pildă - pe baza unor predicții despre ce ar urma să se 
întâmple peste zece, douăzeci, chiar douăzeci şi cinci de ani. 
Ştiţi că nu există nicio garanţie, ştii că orice lucru cât de mic 
poate schimba direcţia de acţiune a oamenilor. Absolut orice - 
chiar ceva extrem de banal, ca un apel telefonic la care nu ai 
răspuns. Ştiţi toate astea şi totuşi continuaţi. 

— Să zicem că ai avea dreptate, spuse Smith, dar nu se spune 
că paza bună trece primejdia rea? 

Passa. Tresse primezdia. 

— Gândeşte-te la predicțiile care s-au confirmat şi apoi 
gândeşte-te la ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu am fi acționat! 

— Da’ de unde ştiţi voi că predicțiile se confirmă, dacă îi 
omorâți pe oamenii ăia care au legătură cu ele? întrebă Annie. 
Nu pricep. 

— Nici el nu pricepe, spuse Luke, dar nu suportă ideea că 
toate asasinatele comise nu au fost pe deplin justificate. 

— Am fost obligaţi să distrugem satul ca să-l putem salva, 
zise Tim. Nu aşa a zis un reporter de război despre o luptă din 
Vietnam? 

— Dacă insinuezi că am fi traşi pe sfoară de clarvăzătorii 
noştri, că ei ar inventa lucruri... 

— Eşti sigur că n-o fac? îl întrebă Luke. Poate nu în mod 
conştient, dar... în fond, o duc foarte bine acolo, nu? Nu au viaţa 
copiilor din Institut. Şi poate predicțiile lor sunt chiar veritabile în 
momentul când sunt făcute, dar oricum ar fi, nu iau în 
considerare factorul aleatoriu. 

— Şi nici pe Dumnezeu, spuse din senin Kalisha. 

Smith - care se crezuse Dumnezeu - schiţă un zâmbet 
sardonic la auzul vorbelor ei. 

— Înţelegi foarte bine ce-ţi spun, continuă Luke. Ştiu că 
înţelegi. Există prea multe variabile. 


Smith tăcu câteva secunde, privind lung în zare, apoi 
răspunse: 

— Da, avem şi matematicieni în echipă şi, da, s-a discutat 
despre distribuţia Bernoulli. Ani la rând. Prin urmare, să zicem 
că ai avea dreptate. Să zicem că reţeaua noastră de Institute nu 
a salvat de cinci sute de ori omenirea de la un dezastru nuclear. 
Poate n-a salvat-o decât de cincizeci de ori sau doar de cinci. 
Spuneţi că n-a meritat? 

— Nu, şopti Tim. 

Smith se holbă la el ca la un nebun periculos. 

— Nu? Zici că nu? 

— Oamenii normali la cap nu jertfesc copiii pe altarul 
probabilităților. Asta nu-i ştiinţă, e superstiție. Cred că ar trebui 
să pleci. 

— O să ne refacem structurile, spuse Smith, cu condiţia să 
avem timp, pentru că acum lumea a luat-o la vale ca o rablă cu 
şoferul mort. Însă mai există un motiv pentru care am venit aici: 
să vă spun - ba nu, să vă avertizez - să nu daţi niciun interviu, 
să nu postați nimic despre toate astea nici pe Facebook, nici pe 
Twitter, nici altundeva. Sigur că majoritatea oamenilor ar râde 
de poveştile voastre, ar zice că sunt pure invenţii, însă noi le-am 
lua în serios, foarte în serios. Nicio vorbă, dacă vreţi să mai 
trăiţi! 

Bâzâitul se intensifica. Smith îşi scoase pachetul de ţigări din 
buzunarul cămăşii. Mâna îi tremura destul de tare. Bărbatul care 
coborâse din maşina aceea banală şi murdară fusese sigur de 
sine şi autoritar. Obişnuit să dea ordine şi să se aştepte să-i fie 
îndeplinite imediat. Cel care stătea acum în faţa lor, pelticul cu 
pete de transpiraţie la subraţ, era un cu totul alt om. 

— Şi eu zic că ar fi mai bine să pleci, băiete, îl sfătui Annie pe 
un ton blând, poate prea blând. 

Smith scăpă din mână pachetul de ţigări. Se aplecă să-l ridice, 
dar pachetul se rostogoli de lângă el, deşi nu adia strop de vânt. 

— Fumatul dăunează grav sănătăţii, îi spuse Luke. Nu ai 
nevoie de un clarvăzător care să-ţi spună ce o să păţeşti dacă 
nu te laşi. 

Ştergătoarele maşinii începură să se mişte. Se aprinseră 
farurile. 

— În locul tău, eu aş pleca, zise Tim. Cât încă mai pot. Înţeleg 
că eşti furios pentru că lucrurile au ieşit aşa cum au ieşit, însă 


nici nu-ţi poţi imagina cât de furioşi sunt copiii ăştia. Ei s-au aflat 
în epicentrul dezastrului. 

Smith se duse la maşină şi deschise portiera, apoi se întoarse 
şi întinse un deget spre Luke. 

— Crezi ce vrei! îi strigă el. Aşa facem toţi, domnule Ellis. Cu 
timpul, o să descoperi singur asta. Spre marele tău regret! 

Plecă. Roţile din spate ale maşinii ridicară un nor de praf, care 
se rostogoli spre Tim şi ceilalţi... şi apoi îşi schimbă brusc 
direcţia, ca suflat de o adiere de vânt, pe care niciunul dintre ei 
n-o simţise. 

Luke surâse, spunându-şi că nici George nu ar fi reuşit mai 
bine. 

— Poate că ar fi trebuit să scăpăm de el, zise Annie pe un ton 
pragmatic. Am fi putut să-l îngropăm în fundul grădinii, că e loc. 

Luke oftă şi clătină din cap. 

— Mai sunt şi alţii. El e doar purtătorul de cuvânt. 

— Plus că, dacă l-am fi omorât, am fi fost şi noi la fel ca ei, 
spuse Kalisha. 

— Şi totuşi... murmură dus pe gânduri Nicky. 

Nu mai continuă, însă Tim nu avu nevoie de niciun fel de 
telepatie ca să-i poată citi şi restul gândului: Ar fi fost mişto. 


2 

Tim se aştepta ca Wendy să se întoarcă la cină, dar ea îl sună 
şi îl anunţă că va trebui să rămână acolo peste noapte. Fusese 
programată pentru dimineaţa următoare încă o şedinţă despre 
viitorul poliţiei din Comitatul Fairlee. 

— Doamne! exclamă Tim. Nu se mai termină odată? 

— Sunt aproape convinsă că asta o să fie ultima. Ştii că-i o 
situaţie complicată, iar birocraţia nu e de niciun folos. Voi 
sunteţi bine? 

— Foarte, răspunse el, sperând că acesta era adevărul. 

Pregăti o oală mare cu spaghete; Luke făcu un sos bolognese; 
Kalisha şi Nicky se ocupară de salată. Annie dispăruse, aşa cum 
făcea adesea. 

Mâncară toţi cu poftă. Discutară, râseră, apoi, când Tim 
aducea cutia cu prăjituri din frigider, ţinând-o deasupra capului, 
ca un ospătar din filmele alb-negru, observă că fata plângea. 
Nick şi Luke o ţineau de după umeri, dar nu rosteau niciun 
cuvânt de mângâiere (sau nu rosteau niciun cuvânt pe care Tim 
să-l poată auzi). Păreau cufundaţi în gânduri. Poate îngrijoraţi 
din cauza Kalishei sau poate preocupaţi de propriile lor 
probleme. 

Tim puse prăjiturile pe masă. 

— Ce e cu tine, Kalisha? Sunt convins că băieţii ştiu, dar eu 
habar n-am. Ajută-mă! 

— Dacă are dreptate? Dacă omul ăla are dreptate şi Luke nu? 
Dacă lumea o să se sfârşească în trei ani... sau trei /uni... pentru 
că noi nu o mai protejăm? 

— Nu mă înşel, spuse Luke. Da, au matematicieni, dar eu sunt 
mai bun. Dacă-i adevărat, nu se pune că m-aş lăuda singur. ŞI 
ce-a zis despre mine? Chestia aia cu gândirea magică. E valabil 
şi pentru ei. Nu suportă gândul că se înşală. 

— Dar n-ai cum să fii sigur de asta! ţipă fata. Am auzit ce 
gândeşti, Lukey! Nu eşti sută la sută sigur! 

Luke nu o contrazise şi plecă ochii spre farfuria din faţă. 

Kalisha se uită la Tim. 

— Dacă au dreptate o singură dată! Atât doar şi ar fi de ajuns. 
Şi noi am fi de vină pentru tot! 

Tim ezită. Nu voia ca vorbele lui să aibă un impact mare 
asupra viitorului Kalishei, în niciun caz nu voia să-şi asume 
această responsabilitate, dar se temea că deja o făcuse, iar 


băieţii erau acum atenţi la el. Tăceau şi îl aşteptau să spună 
ceva. Tim nu era înzestrat cu abilităţi paranormale, dar avea o 
anumită putere: era adult, iar copiii aceia voiau să audă de la el 
că nu era niciun baubau sub pat. 

— Nu ar fi vina voastră. Omul ăla nu a venit să vă ceară să nu 
vorbiţi. A venit să vă învenineze viaţa. Nu-i permite s-o facă, 
draga mea. Niciunul să nu-i permiteţi asta. Noi, specia umană, 
putem face ceva ce nu pot celelalte specii. Şi voi aţi făcut-o! 

Întinse mâinile şi şterse lacrimile de pe obrajii Kalishei. 

— Aţi supravieţuit. V-aţi folosit de dragostea şi de inteligenţa 
voastră şi aţi supravieţuit. Acum, hai să mâncăm nişte prăjituri! 


3 

Era vineri. Şi era rândul lui Nick să plece. 

Tim şi Wendy stăteau lângă Luke, urmărindu-i cu privirea pe 
Nicky şi Kalisha, care coborau aleea ţinându-se de mână. Wendy 
urma să-l ducă pe băiat cu maşina până la staţia din Brunswick 
a autobuzului, dar înţelegea (aşa cum înțelegeau şi Luke, şi Tim) 
că cei doi aveau nevoie - şi meritau - să fie lăsaţi singuri puţin 
ca să-şi ia rămas-bun. 

— Hai să repetăm! spusese Tim înainte cu o oră, după prânzul 
de care nici Nicky şi nici Kalisha nu se prea atinseseră. 

Tim şi Nicky se duseseră apoi pe prispa din spatele casei în 
timp ce Luke şi Kalisha se apucaseră să spele farfuriile. 

— Nu-i nevoie, a zis Nicky. M-am prins. Pe bune! 

— Totuşi, insistă Tim. E important. Mergi de la Brunswick la 
Chicago, da? 

— Da. Autobuzul pleacă diseară la şapte şi un sfert. 

— Cu cine vorbeşti în autobuz? 

— Cu nimeni. Incerc să nu atrag atenţia. 

— Şi când ajungi? 

— Il sun pe unchiul Fred de pe dig pentru că acolo m-au 
abandonat cei care m-au răpit. Tot acolo i-au lăsat şi pe George, 
şi pe Helen. 

— Dar tu nu ştii asta. 

— Nu, nu ştiu. 

— li cunoşti pe George şi pe Helen? 

— Cine-s ăştia? 

— Şi cine sunt oamenii ăia care te-au răpit? 

— Habar n-am. 

— Ce-au vrut? 

— Nu ştiu. E un mister. Nu m-au molestat şi nu m-au întrebat 
nimic şi nu am auzit alţi copii şi nu ştiu absolut nimic. Şi n-o să 
zic nimic în plus atunci când o să mă ia poliţia la întrebări. 

— Foarte bine. 

— In cele din urmă, poliţaii o să se lase păgubaşi şi eu o să 
mă duc în Nevada, unde o să trăiesc fericit până la adânci 
bătrâneţi, cu mătuşa mea, cu unchiul meu şi cu Bobby. 

Bobby era fratele lui Nick, care dormea la un prieten în 
noaptea cu răpirea. 

— Şi ce reacţie o să ai când o să afli că părinţii tăi au murit? 

— De şoc. Mare şoc. O să şi plâng, nu-ți face griji. Nici nu va fi 


prea greu, că n-am să mă prefac. Crede-mă! Gata? 

— Aproape. Trebuie să-ţi mai descleştezi un pic pumnii. Şi pe 
cei din mintea ta, dacă vrei să trăieşti fericit până la adânci 
bătrâneţi. 

— Nu-i uşor, omule, murmură Nicky cu lacrimi în ochi. Ba e 
chiar al dracu' de greu! 

— Ştiu, spuse Tim, riscând o îmbrăţişare. 

Nick rămase stană de piatră, apoi îl strânse şi el în braţe. 
Tare. Tim îşi spuse că era un început bun şi îşi mai spuse că 
băiatul avea să se descurce excelent, indiferent cât de multe 
întrebări îi vor pune poliţiştii, indiferent de câte ori îi vor spune 
că povestea lui n-are nicio noimă. 

Se temuse că George lles va pune multe de la el, pentru că 
puştiul era o gură spartă şi îi plăcea nespus să înflorească 
poveştile, însă Tim credea - spera - că reuşise să-l facă să 
înţeleagă faptul că era mult mai sigur pentru el să arate că nu 
ştie mai nimic. 

Acum Nick şi Kalisha se îmbrăţişau lângă cutia poştală din 
capătul aleii, în acelaşi loc unde domnul Smith, cu vorbirea lui 
peltică, îi acuzase de toate relele ce aveau să se întâmple în 
lume, încercând să sădească sentimentul de culpă în sufletele 
unor copii care nu aveau altă vină decât aceea că îşi doriseră să 
rămână în viaţă. 

— E mort după ea, spuse Luke. 

Mda, îi răspunse Tim în gând. La fel ṣi tu. 

Însă Luke nu era primul tânăr care iubea fără speranţă şi nu 
avea să fie ultimul. Dar stai, iubire era chiar cuvântul potrivit? 
Luke era incredibil de inteligent, însă nu avea decât doisprezece 
ani. Sentimentele lui faţă de Kalisha vor trece ca o febră 
pasageră. Tim era convins de asta, însă ştia că nu avea niciun 
sens să i-o spună. Oricum, îşi va aminti cu drag, aşa cum şi Tim 
îşi amintea, de fata de care fusese „îndrăgostit nebuneşte” la 
doisprezece ani. Şi Kalisha şi-l va aminti cu emoție pe Nicky, 
băiatul ăla frumos, căruia îi plăcea să se bată. 

— Te iubeşte şi pe tine, şopti Wendy, strângându-l uşor de 
ceafa arsă de soare. 

— Dar nu la fel, spuse posomorât Luke. 

După care zâmbi: 

— La naiba, viaţa merge mai departe! 

— Du-te şi adu maşina, îi zise Tim lui Wendy. Autobuzul nu stă 


după noi. 

Wendy se urcă în maşină. Luke merse cu ea până la cutia 
poştală, apoi rămase lângă Kalisha. Priviră amândoi după 
maşina care se îndepărta. Făcură semne de rămas-bun cu 
mâinile. Pe un geam apăru mâna lui Nicky, răspunzându-le, apoi 
gata! Dispărură. In buzunarul din dreapta al pantalonilor - cel 
unde hoţii din autobuze ajungeau cel mai greu - Nick avea 
şaptezeci de dolari şi o cartelă de telefon. In pantof ascunsese o 
cheie. 

Luke şi Kalisha porniră împreună înapoi. Pe la jumătatea aleii, 
fata îşi acoperi ochii cu mâinile şi începu să plângă. Tim vru să 
se ducă la ea, dar îşi dădu seama că nu era treaba lui s-o 
consoleze, ci a lui Luke. Băiatul o luă în braţe, dar, pentru că era 
mai înaltă decât el, Kalisha îşi sprijini capul de creştetul lui, nu 
de umăr. 

Tim auzi din nou bâzâitul - acum doar o şoaptă înfundată. Cei 
doi copii vorbeau, însă el nu auzea ce-şi spun, dar nu conta. Nici 
nu trebuia să audă. 


4 

După două săptămâni, veni şi rândul Kalishei să plece, dar nu 
la staţia de autobuz din Brunswick, ci la aceea din Greenville. 
Urma să ajungă la Chicago a doua zi, după prânz. Tot de pe dig 
îşi va suna sora din Houston. Wendy îi făcuse cadou o gentuţă 
din mărgele. In ea erau şaptezeci de dolari şi o cartelă de 
telefon. Într-unul dintre pantofii sport era o cheie, identică cu 
cheia lui Nicky. Cartela şi banii puteau fi furaţi. Cheia, niciodată. 

ÎI îmbrăţişă tare pe Tim. 

— N-am cum să-ţi mulţumesc altfel pentru tot ce-ai făcut. 

— E de ajuns, zise Tim. 

— Sper doar ca lumea să nu se sfârşească din cauza noastră. 

— Iţi spun pentru ultima oară, Sha - nu tu ai să apeşi vreodată 
butonul ăla roşu. 

Fata surâse stins. 

— La urmă, când eram toţi împreună, am avut un buton mare 
şi roşu care trebuia să distrugă toate butoanele roşii. M-am 
simţit bine atunci când l-am apăsat. Asta mă obsedează, că m- 
am simţit foarte bine. 

— Dar s-a terminat. 

— Da. Şi mă bucur. Nimeni n-ar trebui să aibă o asemenea 
putere, mai ales nu copiii. 

Tim îşi spuse că unii dintre cei care ar fi putut să apese 
butonul roşu chiar erau copii - la minte, nu la trup, dar îşi păstră 
gândul acesta doar pentru sine. Pe Kalisha o aştepta un viitor 
necunoscut şi incert - lucru şi aşa destul de înspăimântător. 

Kalisha se întoarse cu faţa spre Luke şi băgă mâna în gentuţa 
cea nouă. 

— Am ceva pentru tine. Era la mine în buzunar atunci când 
am ieşit din Institut, dar nu mi-am dat seama, şi vreau să ţi-l 
dau ţie. 

Un pachet boţit de ţigări, pe care era desenat un cowboy 
învârtindu-şi lasoul, iar deasupra lui scria: BOMBOANE ÎN FORMĂ 
DE ŢIGARI - ROUND-UP. Şi dedesubt: FUMEZ ŞI EU CA TATI! 

— N-au mai rămas decât câteva, spuse Kalisha, rupte şi 
probabil râncede, dar... 

Luke începu să plângă. Acum Kalisha îl luă în braţe ca să-l 
consoleze. 

— Nu mai plânge, dragul meu! şopti ea. Nu mai plânge! Vrei 
să-mi frângi inima? 


5 

După ce Wendy şi Kalisha plecară, Tim îl întrebă pe Luke dacă 
l-ar interesa o partidă de şah. Băiatul clătină din cap. 

— Cred că mă duc în spate să stau un pic sub copacul ăla 
mare. Mă simt gol pe dinăuntru. Niciodată nu m-am mai simţit 
aşa. 

— Ai să te umpli la loc, spuse Tim. Crede-mă! 

— Presupun că n-o să am încotro. Auzi, Tim, tu crezi că va 
folosi cineva cheia aia? 

— Nu. 

Cheile deschideau o cutie de valori de la o bancă din 
Charleston. În ea se afla obiectul pe care i-l dăduse Maureen 
Alvorson lui Luke. Dacă vreun copil dintre cei plecaţi din 
Catawba ar fi păţit ceva - sau dacă păţeau ceva Luke, Wendy 
sau Tim -, unul dintre cei rămaşi trebuia să ajungă la Charleston 
şi să deschidă cutia. Poate chiar toţi, dacă mai rămăsese ceva 
din legătura creată între ei în vremea Institutului. 

— Ar crede cineva imaginile alea de pe stick-ul de memorie? 

— Annie le-ar crede cu siguranţă, zâmbi Tim. Ea crede în 
fantome, în OZN-uri, vizitatori de pe alte planete şi câte şi mai 
câte. 

Luke rămase serios. 

— Mda, dar ea e niţel... ştii tu... lu-lu la cap. Deşi acum, de 
când se tot vede cu domnul Denton, pare să se simtă mult mai 
bine. 

Sprâncenele lui Tim se ridicară până la rădăcina părului. 

— Toboşarul? Ce zici tu acolo? Vrei să spui că sunt împreună? 

— Cred că da, dacă nu ţi-e greu să zici chestia asta despre 
nişte oameni bătrâni. 

— l-ai citit gândurile! 

Abia acum Luke zâmbi puţin. 

— Nu. Am revenit la stadiul ăla când nu pot decât să răstorn 
tăvi de pizza şi să răsfoiesc cărţi. Ea mi-a spus. Cred că nu se 
supără că ţi-am spus şi ţie. Nu mi-a cerut să păstrez secretul. 

— Măi, să fie! Cât despre stick-ul de memorie... ştii că, dacă 
tragi de un fir, poţi să deşiri un pulover întreg? Cam aşa cred că 
stă treaba şi cu stick-ul. Oamenii vor recunoaşte copiii din film. 
Pe mulţi dintre ei îi vor recunoaşte şi va începe o anchetă şi se 
va alege praful de toate speranţele pe care şi le-a pus 
organizaţia pelticului în refacerea programului. 


— Oricum nu cred că ar mai putea să-l refacă. Poate aşa 
crede pelticul, dar asta-i tot gândire magică. Lumea s-a 
schimbat foarte mult din anii cincizeci. Ascultă, acum am să mă 
duc... 

Şi făcu un semn vag spre grădină. 

— Sigur, du-te! 

Luke porni agale, cu capul în pământ. 

Tim fugi după el şi îl apucă de umăr. Luke se întoarse şi Tim îl 
îmbrăţişă. II îmbrăţişase şi pe Nicky - de fapt, pe toţi îi 
îmbrăţişase, adesea după ce se trezeau speriaţi din coşmaruri -, 
însă îmbrăţişarea aceasta însemna mult mai mult. Cel mai mult. 
Măcar pentru Tim. Voia să-i spună lui Luke că era curajos, poate 
cel mai curajos băiat în carne şi oase, nu un personaj din vreo 
carte de aventuri. Şi mai voia să-i spună că era puternic şi 
cuminte şi că părinţii lui ar fi fost mândri de el. Şi mai voia să-i 
spună că îl iubeşte, însă nu existau cuvinte prin care să-i poată 
spune tot ce simţea. Şi poate nici nu era nevoie de cuvinte. Și 
nici de telepatie. 

Uneori telepatia este o simplă îmbrăţişare. 


6 

În spatele casei, între prispă şi grădină, era un stejar bătrân şi 
maiestuos. Luke Ellis - născut în Minneapolis, Minnesota, iubit 
pe vremuri de Herb şi Eileen Ellis, prieten pe vremuri cu 
Maureen Alvorson şi Kalisha Benson, cu Nick Wilholm şi George 
llles - se aşeză sub el. Îşi ridică genunchii la piept, îi cuprinse cu 
braţele şi privi în zare spre dealurile pe care poliţista Wendy le 
numea Montagne Russe. 

Prieten pe vremuri şi cu Avery. De fapt, Avery îi scosese de 
acolo. Nu eu am fost eroul, ci Avester. 

Luke scoase din buzunar pachetul boţit, primit de la Kalisha şi 
luă o bomboană în formă de ţigară. Îşi aminti de ziua când se 
cunoscuseră, cum stătea ea pe jos cu o bomboană din astea în 
colţul gurii. Vrei una? îl întrebase. Un pic de zahăr ajută în stările 
astea. Pe mine mă ajută întotdeauna. 

— Tu ce zici, Avester? Pe mine o să mă ajute? 

Luke începu să mestece bomboana şi chiar îl făcu să se simtă 
mai bine, deşi habar nu avea de ce. Evident că nu exista nicio 
explicaţie ştiinţifică. Se uită în pachet şi mai văzu încă două sau 
trei ţigări din alea dulci. Ar putea să le mănânce acum, dar 
poate ar fi bine să mai aştepte. 

Poate ar fi mai bine să le lase pentru mai târziu. 

23 septembrie 2018 


NOTA AUTORULUI 

Dragul meu Cititor Fidel, te rog, permite-mi să spun câteva 
cuvinte despre Russ Dorr. 

L-am cunoscut în urmă cu peste patruzeci de ani - mult peste 
- în oraşul Bridgton, Maine, unde era unicul asistent în centrul 
medical unde lucrau trei doctori. S-a ocupat de aproape toate 
problemele minore de sănătate ale familiei mele - de la viroza 
intestinală şi până la otitele copiilor. Avea aceeaşi glumă pe 
care o spunea mereu când se confrunta cu vreun caz de febră: 
multe lichide transparente, „doar gin şi votcă”. M-a întrebat cu 
ce mă ocup şi i-am spus că scriu romane şi povestiri, 
majoritatea de groază, despre fenomene paranormale, vampiri 
şi alţi diverşi monştri. 

— Scuze, eu nu citesc aşa ceva, mi-a spus el atunci. 

Niciunul dintre noi nu ştiam la vremea respectivă că va 
ajunge să citească tot ce scriu, de obicei în manuscris şi adesea 
chiar în timp ce scriam. Spre deosebire de soţia mea, el a fost 
singura persoană care mi-a citit ciornele. 

Şi am început să-i pun tot felul de întrebări, mai întâi doar 
despre chestiuni de natură medicală. Russ a fost cel care mi-a 
spus că virusul gripei se modifică de la an la an, făcând inutil 
orice vaccin nou apărut (informaţia aceasta am folosit-o în 7he 
Stand). Tot el mi-a dat o listă cu exerciţii pentru pacienţii în 
comă, pentru evitarea atrofiei musculare (informaţie pe care am 
folosit-o în The Dead Zone). Mi-a explicat cu răbdare cum se 
îmbolnăvesc animalele de rabie şi cum progresează această 
boală (pentru Cujo). 

Cu timpul, i-am extins atribuţiile şi, atunci când a ieşit la 
pensie, a început să se ocupe de documentarea pentru toate 
cărţile mele. Am fost împreună la Texas School Book Depository 
ca să culegem informaţii pentru 11/22/63, carte pe care în 
niciun caz nu aş fi putut să o scriu fără ajutorul lui. Şi, în timp ce 
eu eram ocupat cu studierea locului, cu asimilarea gesta/t-ului 
de acolo (căutând fantome... şi descoperindu-le), Russ a făcut 
poze şi măsurători. Când ne-am dus la Texas Theatre, unde a 
fost prins Lee Harvey Oswald, Russ a întrebat ce filme rulaseră 
în ziua respectivă (Cry of Battle şi War is Hell). 

Pentru Sub dom, a strâns stive de informaţii despre 
microsistemul pe care voiam să-l creez - de la capacitatea 
generatoarelor de electricitate şi până la durata proviziilor de 


alimente, însă detaliul cu care s-a mândrit cel mai tare a fost 
descoperirea unei rezerve de aer pentru personajele mele - 
ceva cam ca rezervoarele pentru scafandri -, care să dureze în 
jur de cinci minute. Acesta era punctul culminant al cărţii şi nu 
ştiam ce să fac. Nici Russ nu ştia, numai că, într-o zi, a rămas 
blocat în trafic şi a avut timp să se uite mai bine la maşinile din 
jurul lui. 

— Camerele cu aer de la roţi, mi-a zis el atunci. Alea au aer în 
ele. Probabil că stătut şi cu un gust al dracului de rău, dar 
respirabil. 

Şi aşa, dragii mei cititori, a apărut ideea cu roţile. 

Amprentele lui Russ sunt pretutindeni în cartea pe care 
tocmai aţi citit-o, de la testele BDNF la nou-născuţi (da, testele 
astea există în realitate, numai că eu le-am îmbrăcat într-o 
haină puţin mai literară) până la reţeta de gaz otrăvitor, obţinut 
din produse de uz casnic (nu cumva să încercaţi s-o faceţi, 
copii). De fapt, a trebuit să am acceptul lui pentru fiecare rând 
scris. Astfel m-a ajutat să-mi ating țelul: acela de a face plauzibil 
imposibilul. Russ era un om masiv, blond, cu umeri laţi, căruia îi 
plăceau bancurile şi berea şi artificiile din ziua de 4 lulie. A 
crescut două fete minunate şi a stat alături de soţia sa până 
când i-a fost răpită de o boală lentă şi nemiloasă. Da, am lucrat 
împreună, însă Russ mi-a fost un foarte bun prieten. Ne 
înţelegeam şi fără cuvinte. Nu ne-am certat niciodată. 

Russ a murit în toamna lui 2018 din cauza unui blocaj renal şi 
îmi e cumplit de dor de el. Sigur, atunci când am nevoie de 
informaţii (în ultima vreme despre ascensoare şi iPhone-urile de 
primă generaţie), uit că nu mai este printre noi şi îmi zic: „la să-l 
sun pe Russ sau să-i trimit un e-mail şi să-l întreb ce mai face.” 
Le-am dedicat această carte nepoților mei, pentru că este o 
carte despre copii în primul rând, însă la Russ m-am gândit când 
am scris ultimele rânduri. 

Este cumplit de greu să-ţi iei rămas-bun de la un prieten 
vechi. 

Mi-e dor de tine, omule! 

Dar, înainte să ne despărţim, dragul meu Cititor Fidel, mai 
vreau să adresez toate mulţumirile mele următorilor: lui Chuck 
Verrill, agentul meu literar; lui Chris Lotts, care se ocupă de 
drepturile de publicare în alte ţări şi care a găsit zeci de 
traduceri pentru Mă auzi?; lui Rand Holsten, care se ocupă de 


ecranizări (o mulţime, în ultimul timp); şi lui Katie Monaghan, de 
la editura Scribner. O groază de mulţumiri lui Nan Graham, care 
a redactat cartea. Trebuie să le mai mulţumesc şi fetelor de la 
secretariat: Marsha DeFilippo, Julie Eugley şi Barbara Maclntyre, 
care răspund la telefoane, stabilesc întâlnirile şi îmi oferă zilnic 
orele în care mă pot dedica doar scrisului. 

Şi, nu în ultimul rând, vreau să mulţumesc copiilor mei - 
Naomi, Joe şi Owen - şi soţiei mele. Dacă îmi este permis să 
citez din George R.R. Martin, ea este soarele meu, ea reprezintă 
stelele de pe cer. 

17 februarie 2019 


ARMADA i seianea ligion z lantas Airillar 


a miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din 
suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt 
omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin 
de două minute. 
Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare 
cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uşi sunt alte 
uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au 
ajuns acolo la fel ca el. 
În această instituție sinistră, directorul urmărește să amplifice 
puterile supranaturale ale copiilor, ca ei să devină arme 
guvernamentale. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke își 
dă seama că trebuie să evadeze. 
Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institut. 


„King ne uimește cu cea mai înspăimântătoare pov 
copii care se confruntă cu răul de la IT încoace. 
mintea personajelor-copii, King rod omni ESE 
fricii cu o intensitate extraordinară ee 
Publishers Weekly 


„Cum ajunge o ființă umană să privească abuzul asupra co- 
pilor mai întăi ca pe un rău necesar, apoi ca pe o rutină? King 
ridică această problemă cu relevanță politică de neocolit 
pentru lumea de azi.” 


A ARMADA 


NEMIRA