Tami Hoag — [Oak Knoll] 01 Pasiune obsesiva

h 
Er A G 


Tint 
S 


TAMI HOAG 


Seria: Oak Knoll 
Volumul 1 


PASIUNE OBSESIVĂ 


Original: Deeper than the Dead (2006) 


Traducere din limba engleză de: 
DAGMAR H. POPESCU 


virtual-project.eu 


EDITURA MIRON 
2010 


VP - 


2 


1. 


Eroul meu. 


Eroul meu este tata. Tata este un om important. Munceste 
mult, este drăgut cu toată lumea și încearcă să ajute oamenii. 


Victima lui ar fi strigat, dacă ar fi putut. Dar avusese grijă ca 
aceasta să nu deschidă gura. In ochii ei ar fi fost teroare. S-a 
asigurat că ea nu-i va putea deschide. A făcut-o oarbă și mută, 
femeia perfectă. Frumoasă. Văzută dar nu auzită. Ascultătoare. 
A imobilizat-o. Ca să nu se poată împotrivi. 


Uneori mă ajută să-mi fac temele, pentru că este bun la 
matematică și la științe. Uneori ne jucăm de-a prinselea în 
grădină și este super și amuzant. Dar este foarte ocupat. 
Muncește mult. 


Tremuratul ei necontrolat și sudoarea care i se prelingea pe 
față trădau groaza. O ferecase în închisoarea minţii și a trupului 
ei și pentru ea nu mai exista nicio scăpare. 

Arterele gâtului i se umflau în timp ce ea se lupta cu 
legăturile. Sudoarea și sângele i se prelingeau în dăre subțiri de- 
a lungul sânilor mici, rotunzi. 


Tata îmi spune că orice s-ar întâmpla, trebuie să fiu 
întotdeauna politicoasă și să-i respect pe ceilalți. Că trebuie să-i 
tratez pe ceilalți aşa cum aș vrea și eu să fiu tratată. 


Acum va trebui să mă respecte. Nu avea altă alegere. Puterea 
era toată numai a lui. În acest joc, el era întotdeauna 
învingătorul. Smulsese de pe ea orice pretenţie, masca 
frumuseţii, ca să scoată la iveală adevărul crud, simplu: acela că 
ea nu era nimic iar el era Dumnezeu. 

Era important ca ea să știe asta, înainte de a o ucide. 


Tatăl meu este cineva foarte important în comunitate. 


Era important ca ea să aibă timp să reflecteze la acest 
adevăr. Pentru asta, nu o va ucide imediat. In plus, nici nu avea 
timp. 


VP-3 


Tatăl meu. Eroul meu. 
Era aproape ora trei. Trebuia să-și ia copilul de la școală. 


2. 


Cinci zile mai târziu 
Marţi, 8 octombrie 1985 


— Crane, căcăciosule! 

Tommy Crane oftă și se uită ţintă în faţă. 

Dennis Farman se aplecă peste banca lui, care se afla chiar 
vizavi de a lui Tommy, cu faţa schimonosită în ceea ce s-ar fi 
vrut probabil o expresie cu adevărat dură. 

Tommy încercă să-și spună că nu era decât o expresie 
stupidă. Fundulească. Aceasta era noua lui expresie, în 
săptămâna asta. Fundulească: definită prin eșecul în exercitarea 
inteligenţei sau a judecății sănătoase. Definiţia numărul doi: 
referitoare la, aparținând unui sau asemănătoare cu un fund. 

Acesta era Dennis, una peste alta. 

Încercă să nu se gândească la faptul că Dennis Farman era 
mai mare ca el, cu un an mai în vârstă și pur și simplu un 
ticălos. 

— Cretin căcăcios, spuse Farman râzând mulţumit, ca și cum 
ar fi crezut că era sclipitor sau mai știu eu ce. 

Tommy oftă din nou și se uită la ceasul de pe peretele de 
deasupra ușii. Încă două minute. 

Wendy Morgan se întoarse pe scaun și îl privi, frustrată. 

— Spune-i ceva, Tommy, zi-i că-i un ticălos. 

— Spune ceva, Tommy, o îngână Farman imitându-i glasul 
subţire, de fată. Sau las-o pe prietena ta să vorbească în locul 
tău. 

— El nu are nicio prietenă, se băgă și Cody Roache, umbra lui 
Farman, astăzi. E poponar. El este poponar iar ea e lesbi. 

Wendy își dădu ochii peste cap. 

— Gura, Libarcă. Tu nici măcar nu ști ce înseamnă asta. 

— Ba da, știu. 

— Pentru că asta ești. 


VP-4 


Tommy se uită la ceasul care mai ticăi un minut spre 
libertate. În faţa clasei, domnișoara Navarre se întorcea înapoi la 
catedră, cu un bilet galben în mână. 

Dacă ar fi fost torturat, dacă i s-ar fi pus picioarele pe foc sau 
dacă i s-ar fi vârât așchii de bambus sub unghii, probabil că ar fi 
fost nevoit să recunoască faptul că era oarecum îndrăgostit de 
domnișoara Navarre. Era deşteaptă și cumsecade și chiar 
frumoasă, cu ochii ei mari, căprui și cu părul negru, dat după 
urechi. 

— Păsărică, spuse Libarcă suficient de tare ca expresia urâtă 
să nimerească direct în urechea domnișoarei Navarre ca o 
săgeată otrăvită și ca privirea ei să se întoarcă brusc în direcţia 
lor. Spuse, pe tonul acela al ei tăios ca un cuţit: 

— Domnule Roache, te rog să vii în faţă și să explici restului 
clasei de ce anume vei rămâne mâine consemnat în sala de 
mese? 

Roache își arboră cea mai cretină expresie, în spatele 
ochelarilor prea mari. 

— Ah, nu. 

Domnișoara Navarre își arcui o sprânceană. Putea spune 
multe, cu sprânceana aceea. Era ea dulce și bună, dar nu era 
ușor de sfidat. 

Cody Roache înghiţi greoi și mai făcu o încercare. 

— Ăă... nu, doamnă? 

Clopoţelul sună strident și elevii ţâșniră în sus de pe scaune. 
Domnișoara Navarre ridică un deget și îngheţară cu toții în 
poziţiile lor suspendate. 

— Domnule Roache, spuse ea. Nu era niciodată un semn bun 
când i se adresa cuiva cu domnule sau domnișoară. Mâine 
dimineaţă să fii aici, la catedră. 

— Da, doamnă. 

Domnișoara Navarre își întoarse privirea spre Dennis Farman, 
ridicând biletul din mâna ei. 

— Dennis, m-a sunat tatăl tău și mi-a spus că nu o să poată 
veni azi să te ia, așa că o să trebuiască să te întorci acasă pe 
jos. 

În secunda în care domnișoara Navarre își înclină capul, toată 
clasa a cincea se repezi spre ușă, ca o herghelie de cai sălbatici. 

— Tommy, de ce nu îi ţii piept? îl întrebă Wendy în timp ce se 
îndepărtau de Scoala Elementară din Oak Knoll, luând-o spre 


VP-5 


parc. 

Tommy își ridică ghiozdanul pe umăr. 

Pentru că m-ar putea transforma într-o grămadă de oase 
rupte. 

— E numai gura de el. 

— Ţie ţi-e ușor să spui asta. Mie mi-a ars o dată o minge la 
dodgeball și o săptămână n-am mai putut respira. 

— Trebuie să lupţi pentru tine. Altfel nu ești bărbat, insistă 
Wendy, cu ochii albaștri aruncând scântei. Avea părul blond, 
lung, ondulat, ca de sirenă, pe care-l purta întotdeauna în stilul 
starurilor rock de care nu auzise niciodată Tommy. 

Nu sunt bărbat. Sunt un copil și vreau să mai rămân o vreme 
așa. 

— Dar dacă se ia de mine? Dar dacă încearcă să dea în mine, 
sau să mă răpească? 

Tommy se încruntă. 

— Asta este altceva. E vorba de tine. Firește că o să încerc să 
te salvez. Asta se presupune că trebuie să facă un tip. Asta se 
cheamă cavalerism. Ca în Cavalerii Mesei Rotunde sau în 
Războiul Stelelor. 

Wendy zâmbi și își răsuci o șuviţă blondă, ca un cornuleţ cu 
scorțișoară, presând-o de ureche. 

— Semăn așa cu Prințesa Leia? întrebă ea zbătându-și 
pleoapele. 

Tommy își dădu ochii peste cap. leșiră de pe alee și o luară pe 
o cărare care tăia parcul Oakwooas. 

Oakwoods era un parc mare, în care se afla o porţiune 
defrișată pe care fuseseră instalate pavilioane pentru picnicuri, 
o orchestră și un teren de joacă. Restul parcului era mai curând 
sălbatic, o pădure, cu simple poteci tăiate prin ea. 

Mulţi copii nici nu ar fi luat-o prin parc, pentru că existau 
povești cum că pădurea ar fi fost bântuită de oameni ciudati, 
fără adăpost, care trăiau în ea și cineva a pretins că l-ar fi văzut 
odată chiar pe Bigfoot. Dar era drumul cel mai scurt spre casă 
iar el și Wendy o tăiau pe aici încă din clasa a treia. Și niciodată 
nu se întâmplase nimic. 

— lar tu ești Luke Skywalker, spuse Wendy. 

Tommy nu voia să fie Luke Skywalker. Han Solo era cel cu 
distracţia, bântuind prin toată galaxia, împreună cu Chewbaca, 
încălcând regulile și făcându-și de cap. 


VP-6 


Tommy nu încălcase niciodată în viaţa lui vreo regulă. 
Existenţa lui de zi cu zi era obișnuită și programată. Se scula la 
șapte, își lua micul-dejun la șapte și un sfert, pleca la școală pe 
la opt. Termina școala la trei și zece. Trebuia să fie acasă la trei 
patruzeci și cinci. Uneori mergea pe jos. Uneori, unul din părinţii 
lui sau ai lui Wendy venea să-i ia, depinde. Când ajungea acasă, 
lua o gustare și îi povestea mamei lui tot ce făcuse în ziua 
aceea. Între patru și șase și un sfert putea ieși să se joace - 
dacă nu avea lecţie de pian - dar fix la șase treizeci trebuia să 
fie spălat și la masa de seară. 

Sigur, ar fi fost mult mai amuzant să fie Han Solo. 

Wendy schimbase deja subiectul, sporovăind acum despre 
cântăreaţa ei preferată, Madonna, pe care Tommy nu o auzise 
niciodată, pentru că mama lui insista să asculte doar postul 
public de radio. Ea voia ca Tommy să se facă fie pianist, fie 
neurochirurg. Tommy voia să se facă jucător de baseball, dar 
nu-i spusese mamei lui acest lucru. Asta era ceva între el și tatăl 
lui. 

Brusc, în spatele lor se auzi un strigăt de luptă care-ţi îngheţa 
sângele în vine, ca și cum niște animale sălbatice s-ar fi sfâșiat 
în pădure. 

— CRANE CĂCĂCIOSUL !!!! 

— FUGI! strigă Tommy. 

Dennis Farman și Cody Roache apărură sărind peste un pom 
căzut, cu fețele roșii de atâta strigat. 

Tommy o apucă pe Wendy de încheietura mâinii și o luă la 
fugă, târând-o după el. Era mai iute decât Dennis. Îl mai 
depășise și altă dată, la alergări. Wendy era și ea iute pentru o 
fată, dar nuca el. 

Farman și Roache câștigau teren, cu ochii ieșiți ca la gargui. 
Aveau gurile larg deschise, încă mai strigau, dar Tommy nu-și 
putea auzi decât bătăile inimii și trosnetul crengilor sfărâmate 
sub picioarele lor, în timp ce alergau printre copaci. 

— Pe aici! strigă el ieșind de pe cărare. 

Wendy se uită înapoi, strigând: 

— PÂRȚMAN! 

— SĂRI! strigă Tommy. 

Săriră de pe marginea unui dâmb și se lansară în aer. Farman 
și Roache se lansară în urma lor. Aterizară ca niște bolovani, 
atingând pământul și începând să se rostogolească. 


VP -7 


În rostogolire, prin faţa ochilor lui Tommy șerpuiau toate 
culorile pădurii, asemenea unui caleidoscop, până când în sfârșit 
se opri pe o ridicătură moale de pământ. 

Stătu o clipă nemișcat, ţinându-și respiraţia, așteptând ca 
Dennis Farman să se repeadă asupra lui. Dar Dennis nu făcea 
decât să bâiguie ceva, cu glas tare, în spatele lui. 

Încetișor, Tommy se ridică, împingându-se în mâini și în 
genunchi. Mormanul pe care stătea fusese răscolit de curând. 
Mirosea a pământ și a frunze ude și încă a ceva, ce nu putea 
defini. Era moale și umed și bulgăros, ca și cum cineva l-ar fi 
săpat. Ca și cum cineva ar fi îngropat acolo ceva... sau pe 
cineva. 

Inima îi sări în gât când se ridică... și se pomeni faţă în faţă cu 
moartea. 


3. 


Primul lucru pe care l-a putut vedea Tommy la început, a fost 
că femeia era frumoasă. Arăta liniștită, ca în Femeia din Lac. 
Pielea ei era palidă și ușor albăstrie. Avea ochii închiși. 

Apoi, treptat, începu să vadă și alte lucruri: sângele care i se 
prelinsese pe obraji și se închegase, furnici care mărșăluiau spre 
și din nările ei. 

Lui Tommy i se întoarse stomacul pe dos. 

— La naiba! strigă Dennis apropiindu-se de mormânt. 

Cody Roache, cu pământ pe faţă, cu ochelarii șui, începu să 
strige ca o fată și o luă la fugă înapoi, pe drumul pe care venise. 

Wendy devenise albă ca hârtia în timp ce se uita la femeia 
moartă dar ca întotdeauna, își păstra firea. Se întoarse spre 
Dennis și spuse: 

— Du-te și cheamă-l pe tatăl tău. 

Dennis nu o ascultă. Se lăsă în schimb în mâini și în genunchi, 
să vadă mai bine. 

— Chiar e moartă? 

Nu pune mâna! strigă Tommy când Dennis întinse un deget 
murdar ca să pipăie faţa femeii. 

In toată viaţa lui nu mai văzuse decât un singur mort - pe 
bunica din partea tatălui - care însă se afla într-un sicriu. Dar 


VP-8 


știa că pur și simplu nu trebuia să se atingă de femeia asta. Era 
ca un fel de lipsă de respect sau mă rog... 

— Dar dacă doarme, doar? Dacă a fost îngropată de vie și 
este în comă? întrebă Dennis. 

Incercă să-i ridice femeii o pleoapă, dar nu reuși. Efectiv nu 
putea să-și ia ochii de pe chipul femeii. 

Tommy avea impresia că ceva săpase parcă în mormânt. Una 
din mâinile femeii ieșea din pământ, de parcă ar fi încercat să 
caute ajutor. Mâna era sfârtecată, ca și cum un animal i-ar fi ros 
degetele, smulgând carnea și dezgolind oasele. 

Căzuse exact deasupra unei femei moarte. | se învârtea 
capul. Parcă cineva ar fi turnat apă rece pe el. 

Când Dennis se întinse să o atingă din nou pe femeie, din 
tufișurile aflate de partea cealaltă a cadavrului apăru un câine, 
mârâind. 

Inghețară, cu toţii locului. Câinele arăta înfricoșător, era alb, 
cu o pată mare, neagră în jurul unui ochi ca o mărgea și peste 
urechea mică. Câinele se apropie. Copiii se traseră în spate. 

— O protejează, spuse Tommy. 

— Poate că el a omorât-o. Poate că a ucis-o și apoi a îngropat- 
o ca pe un os și acum s-a întors să roadă din ea, spuse Dennis. 

O spusese ca și cum ar fi sperat să fie așa și abia aștepta să 
privească scena macabră care avea să urmeze. 

Apoi, la fel de brusc cum apăruse, câinele se dădu înapoi, 
dispărând în tufiș. 

In clipa următoare, un bărbat în uniformă de ajutor de șerif 
apăru la marginea malului de pe care se rostogoliseră copiii. 
Arăta ca un uriaș, așa cum se uita în jos la ei, cu părul dat pe 
spate, cu ochii ascunși de ochelarii cu oglindă. Era tatăl lui 
Dennis Farman. 

Tommy stătea mai în spate, la o distanţă bună de ajutoarele 
de șerif care veniseră cu panglică galbenă să marcheze zona din 
jurul mormântului superficial. Ar fi trebuit să fie de mult acasă. 
Mama lui chiar o să fie furioasă. La cinci avea lecţie de pian. Dar 
părea să nu reușească să plece de acolo, spunându-și că poate 
nici n-ar fi trebuit să facă asta. 

Lumina se stingea în pădurea deasă. Undeva pe acolo se afla 
un câine furios și poate un criminal. Nu mai voia să plece acasă 
pe jos. 

Adulții aflaţi de partea cealaltă a panglicii păreau să nu le 


VP-9 


acorde nicio atenţie, lui sau lui Wendy. Dennis se foia foarte 
aproape de panglică, încercând să vadă mai bine, în timp ce 
polițiștii își vedeau de treaba lor. Cody Roache alergase tot 
drumul înapoi, ieșind în stradă și puţin i-a lipsit să nu fie luat pe 
sus de mașina de poliţie a tatălui lui Dennis. Tommy îi auzise pe 
polițiști vorbind între ei. Domnul Farman a venit direct aici, dar 
Code nu s-a mai întors. 

— Mă întreb cine este. Mă întreb cum a murit, spuse Wendy, 
calmă. Se așezase pe ciotul unui copac tăiat peste vară. 

— Cineva a ucis-o, spuse Tommy. 

— Cred că vreau să mă duc acasă. Tu nu vrei? spuse Wendy. 

Tommy nu-i răspunse. Se simţea ca și cum s-ar fi aflat într-un 
balon și dacă ar fi încercat să se miște, balonul s-ar fi spart, 
inundându-l cu tot soiul de sentimente. 

Apăruseră oameni veniţi să vadă ce se petrecea acolo. Se 
opriseră sus, pe marginea dâmbului - adolescenţi, un poștaș, 
unul din oamenii de serviciu de la școală. In timp ce se uita în 
sus la ei, în fața grupului apăru domnișoara Navarre. Îi văzu 
imediat pe el și pe Wendy și începu să coboare spre ei. 

— Copii, sunteţi bine? întrebă ea. 

— Tommy a căzut peste un mort! spuse Wendy. 

Tommy nu răspunse. Începu să tremure tot. În capul lui nu 
vedea decât chipul femeii moarte - sângele, tăietura de pe 
obraz, furnicile care forfoteau pe ea. 

— A venit un poliţist la școală și a spus că s-a întâmplat ceva, 
spuse domnișoara Navarre privind spre locul unde se afla 
femeia moartă. Apoi se întoarse, puse mâna pe fruntea lui 
Tommy și îi îndepărtă câteva frunze uscate din păr. 

— Eşti foarte palid, Tommy. Ar trebui să stai jos. 

Ascultător, Tommy se așeză pe buturugă, alături de Wendy. 
Domnișoara Navarre era la fel de palidă ca și ei, dar nu mai era 
loc pe buturugă. 

— Povestiţi-mi ce s-a întâmplat, spuse ea. 

Povestea ţâșni din Wendy ca o apă curgătoare. Când ajunse la 
momentul în care Tommy s-a prăbușit peste groapă, 
domnișoara Navarre închise ochii și spuse: 

— Ah, Dumnezeule. 

Se aplecă la nivelul lui Tommy și îl privi direct în ochi. 

— Ești bine? 

Tommy dădu imperceptibil din cap. 


VP - 10 


— Sunt bine. 

Vocea lui suna ca și cum ar fi venit de la o mare depărtare. 

— Staţi aici. Merg să-i întreb pe polițiști dacă vă pot duce 
acasă. 

Se îndreptă spre panglica galbenă întinsă între copaci și 
încercă să-i atragă atenţia tatălui lui Dennis, care părea să fie 
vioara întâi. 

Cei doi vorbiră între ei. Domnișoara Navarre arătă spre 
Dennis. Tatăl acestuia scutură din cap. Se certau. Tommy era 
sigur de asta, după felul în care domnișoara Navarre își pusese 
mâinile în șolduri, iar domnul Farman se umfla și se apleca 
deasupra ei. Apoi domnișoara Navarre ridică mâna și întrerupse 
discuţia. 

Era furioasă când s-a întors, deși făcea tot posibilul să nu se 
vadă. Dar Tommy simţea asta în jurul ei, ca pe un aer îngheţat. 

— Veniţi, spuse ea întinzând mâinile spre ei. Vă duc acasă. 

La zece ani, Tommy își spunea că era prea mare ca să mai fie 
ținut de mână de un adult. Nu-și amintea când îl ţinuse ultima 
oară de mână mama lui. Poate că la grădiniţă. Dar acum nu se 
mai credea chiar atât de mare și luă mâna moale, catifelată, a 
domnișoarei Navarre și o ţinu strâns, în timp ce aceasta îi 
conducea departe de cumplita scenă și afară din pădure. 

Dar scena veni cu Tommy, puternic fixată în mintea lui; i se 
făcu rău la gândul că s-ar putea să nu scape niciodată de ea. 


4. 


Anne Navarre simţea cum tremură, în timp ce se îndepărta de 
Frank Farman și de scena crimei peste care dăduseră elevii ei - 
tremura din cauza șocului provocat de cele abia văzute și 
tremura de furie împotriva lui Frank Farman. Era prea ocupat ca 
să piardă vremea cu ea. O să vadă el de copilul lui, când o să 
aibă timp - ca și cum credea că era bine pentru băiat să asiste 
la deshumarea unui cadavru. Cretinul. 

ÎI cunoscuse deja pe Farman la o discuţie între părinţi și 
profesori. Era genul de om care nu-și auzea decât propriul lui 
glas și lăsa impresia că ar fi preferat să moară jurând că soarele 
răsare la vest, numai ca să nu fie de acord cu o femeie. 


VP -11 


Exact ca tatăl ei. 

În clipa asta nu putea analiza cauza mai profundă a 
tremurului ei: vederea victimei unei crime - o femeie ucisă și 
aruncată ca o păpușă stricată - sau faptul că elevii văzuseră și 
ei scena. 

Îi conduse pe Wendy și pe Tommy afară din parc și se 
întoarse cu ei la școală, unde îi instală în birou și îi sună pe 
părinţii acestora. 

Anne îi spuse cât mai puţin mamei lui Wendy, doar că 
avusese loc un incident în parc și că o aducea ea pe Wendy 
acasă. 

La telefonul familiei Crane răspunse robotul. Lasă același 
mesaj, cu minimum de detalii posibil. 

Copiii stăteau tăcuţi în timp ce Anne conducea mașina. Ce le 
putea spune? Că totul o să fie din nou bine? Vieţile lor fuseseră 
tocmai schimbate. Acesta era adevărul. Ani de zile de acum 
înainte vor vedea în visele lor chipul unei femei moarte. 

Anne își stoarse memoria, căutând un îndrumar. Studiile ei de 
psihologia copilului păreau să-i fi dispărut complet din minte. 
Nu-și terminase niciodată teza de absolvire, nu practicase 
niciodată într-o clinică. Nu avea niciun reper pentru această 
situaţie. 

Poate că ar fi trebuit să le pună întrebări, să-i extrovertească, 
încurajându-i să-și descătușeze emoțiile. Poate că ea însăși era 
prea preocupată să-și regăsească controlul. 

Sara Morgan aștepta în fața treptelor de la intrare, când Anne 
intră pe alee. Mama lui Wendy era o versiune adultă, înaltă și 
atletică a fiicei ei, cu ochi de culoarea albăstrelelor și o coamă 
groasă de păr blond. Era îmbrăcată într-un tricou albastru și 
pantaloni-salopetă decoloraţi, răsuciți la glezne, lăsând să se 
vadă șosetele albe, cu manșetă dantelată. Avea lacrimi în ochi și 
o voce nesigură. 

— Ah, Dumnezeule, spuse ea în timp ce Anne și Wendy 
coborau din mașină. Mi-a spus vecinul meu că a avut loc o crimă 
în parc. Are optzeci și cinci de ani și este în cărucior și prinde o 
lungime de undă a poliţiei, turui ea. Wendy a fost acolo? A văzut 
ce s-a întâmplat? Wendy! 

Wendy alergă în braţele mamei ei, în timp ce Sara Morgan se 
lăsă jos, într-un genunchi. 

— Ești bine, puiule? Își examină fiica, căutând orice urmă de 


VP - 12 


vătămare. 

— Alergam și apoi am căzut de pe un dâmb și atunci - și 
atunci... Wendy se opri, căutând aer. Tommy a căzut peste ea! 
A căzut direct peste o doamnă moartă! A fost cumplit! 

— Ah, Dumnezeule! 

— lar Dennis o atingea tot timpul. Nu-i întreg la minte! 

Sara Morgan se uită în sus la Anne. 

— Cine este? Cum a... a fost împușcată sau... sau ce? 

— Nu știu. Sunt sigură că o vreme nu vor face publice 
detaliile, spuse Anne. 

— Și era câinele ăla, continuă Wendy. Era ca un câine 
sălbatic. Și a mârâit la noi și Dennis a spus că poate câinele a 
omorât-o pe doamna... 

— Un câine? Ce fel de câine? Avea spume la gură? L-ai atins? 
întrebă mama ei. 

— Nu! A fugit. 

— Poate era turbat! Eşti sigură că nu l-ai atins? 

— Nu l-am atins! insistă Wendy. 

Sara Morgan își dădu de pe faţă o șuviţă groasă de păr blond 
și se uită la Anne. 

— Ce-o să se întâmple acum? O să vină poliţia aici? 

— Nu știu, spuse Anne. Tatăl lui Dennis Farman este ajutor de 
șerif. Mi-a spus că îi pot aduce pe Wendy și Tommy acasă. Poate 
că o să sune mai târziu, de la biroul șerifului. Nu mi-a spus. 

— Este cumplit. Ne-am mutat aici ca să scăpăm de crime. Și 
de smog și de ceaţă. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să nu o 
las pe Wendy să vină singură pe jos, de la școală. Credeţi că 
femeia putea fi ucisă de câine? 

— Nu aș zice, spuse Anne. 

Sara Morgan se întoarse din nou spre fata ei. 

— Dacă ai atins câinele... 

— Nu am atins câinele! insistă Wendy, iritată. 

— Ar trebui să o duc să o vadă cineva? o întrebă ea pe Anne. 
Sora fostei soții a unchiului soțului meu este terapeut în Beverly 
Hills. 

— Cum credeţi că e mai bine. i 

— Nu știu ce să cred, recunoscu ea. In manualul pentru părinţi 
nu există vreun capitol despre așa ceva. 

— Nu, spuse Anne. Și nu există nici în manualul Cum să fii 
Copil. 


VP - 13 


— Nu. Dumnezeule, eu una nu am văzut niciodată un om 
mort. Când trebuie să mă duc la funeralii, nu mă uit niciodată în 
coșciug. Numai ideea și mă face să mă chircesc toată. 

— Trebuie să-l duc pe Tommy acasă, spuse Anne. Nu am 
găsit-o pe mama lui la telefon. 

— || pot suna eu pe Peter la cabinet, se oferi Sara. Este 
dentistul nostru. Joacă golf cu soţul meu. 

— Dacă nu vă deranjaţi prea mult. 

— Câtuși de puţin. Și vă mulţumesc că mi-aţi adus-o pe 
Wendy acasă. 

Anne se întoarse la mașină și se uită la Tommy care stătea pe 
bancheta din spate, cu mâinile în poală. 

— Crezi că mama ta s-a întors deja acasă? 

Tommy se uită la ceasul de la mână. 

— Da 

— Probabil că își face griji pentru tine. Ar fi trebuit să fiu la 
lecţia de pian, spuse el cu un aer îngrijorat. Poate c-ar fi mai 
bine să mergem direct acolo. 

— Eu cred că profesorul tău de pian îţi va ierta absenţa când 
va auzi prin ce-ai trecut. 

Băiatul nu spuse nimic. 

— Vrei să vorbești despre ce s-a întâmplat? îl întrebă Anne în 
timp ce conducea. 

— Nu, mulțumesc. 

De ce să-i vorbească despre sentimentele lui? Era profesoara 
lui de numai două luni. Din câte observase ea la Tommy, acesta 
avea o fire introvertită. Era foarte inteligent dar nu făcea nimic 
ca să atragă atenţia asupra lui. Dacă era ceva ce părea să facă 
cel mai bine, asta era să se facă invizibil. 

Anne se întrebă de ce. Îi cunoscuse părinţii. Tatăl lui, 
dentistul, era încântător și un om de lume. Mama lui era puțin 
mai aprigă, dar la ședință i se păruse destul de convenabilă. Era 
mândră de talentele fiului ei și de abilităţile academice ale 
acestuia. Se ocupa de imobiliare și lucra în comitetele caritabile. 
Părinţii copilului erau prototipul tinerei și prosperei familii 
americane. 

Locuiau la patru cvartale distanţă de familia Morgan, într-o 
casă frumoasă cu două nivele, în stil spaniol, decorată cu stuc, 
în mijlocul unui peisaj luxuriant și cu un stejar înalt, mare, în 
curtea laterală. Cum începuse deja să amurgească, luminile 


VP - 14 


străluceau îmbietor la ferestrele frontale și de-a lungul potecii. 

Anne o văzu prin fereastră pe Janet Crane, îmbrăcată într-un 
costum fuxia, vorbind la telefon și făcând pași prin casă. 

Tommy ieși din mașină și rămase în dreptul portierei. Anne îi 
întinse mâna și el i-o luă, strângându-i-o puţin prea tare în timp 
ce înaintau împreună pe cărare. 

Ușa se deschise brusc, până să ajungă ei la treptele din faţă. 
Ochii lui Janet Crane erau puţin prea mari, cu albul vizibil de jur- 
împrejurul pupilelor. 

— Unde ai fost? întrebă ea uitându-se furioasă la Tommy. Am 
crezut că înnebunesc, căutându-te! Știai că aveai lecţie de 
pian... 

— Doamnă Crane... începu Anne. 

— Nu ai nicio consideraţie pentru timpul domnului England? 
Pentru timpul meu? 

— Doamnă Crane, aţi primit mesajul meu? spuse Anne, mai 
ferm. 

Janet Crane o privi ca și cum abia atunci apăruse acolo. 

— Mesajul? Ce mesaj? Nu mi-am ascultat mesajele, încercam 
să dau de băiatul meu. 

— Putem intra? întrebă Anne. 

Mama lui Tommy inspiră adânc, deliberat și se calmă. 

— Desigur. Îmi cer scuze. Vă rog, intraţi, domnișoară Navarre. 

Intrând, Tommy continua să se agaţe de mâna lui Anne, cu 
ochii în pardoseala din gresie mexicană. Nicio îmbrăţișare caldă 
din partea mamei. Nicio preocupare pentru starea lui. 
Preocupare pentru profesorul de pian. 

Anne se aplecă în jos, spre el. 

— Tommy, de ce nu te duci să te speli, în timp ce eu stau de 
vorbă cu mama ta? 

Copilul traversă holul și dispăru într-o baie cu papagali în 
culori intense, răspândiţi pe tapetul galben. 

— Îmi pare rău, spuse Janet Crane. Mi-am ieșit din minţi, de 
îngrijorare. Tommy nu obișnuiește să chiulească de la vreo 
lecție de pian. Este întotdeauna foarte punctual. 

Ca și mama lui, își spuse Anne. Punctuală, la șapte ace în 
costumul ei fuxia, cu perniţțe mari la umeri și cu un bie apretat, 
în talie. Părul negru fusese tapat, umflat în sus și puternic fixat. 
Îi veni în minte cuvântul „sfărâmicios”. Persoana care apăruse la 
ședința cu părinţii se sfărâmase puţin din cauza stresului 


VP -15 


provocat de... absenţa fiului ei de la lecţia de pian. 

Anne îi relată istoria copiilor care au găsit cadavrul din parc, 
cu Tommy care efectiv a căzut direct pe groapă. 

Ochii lui Janet Crane arătară din nou puţin mai mult alb. 

— Ah, Dumnezeule! 

Se întoarse brusc și intră într-un living scos din Casa și 
Grădina Mea, cu tocurile pantofilor înalți făcând tic-toc pe 
gresie. Se cocoţă pe marginea unei canapele cu perne. Incepu 
să se uite prin cameră, de jur-împrejur, ca și cum ar fi căutat 
ajutor. 

— Eu cred că Tommy este puţin șocat, spuse Anne. Aproape 
că nu a scos un cuvânt, de când s-a întâmplat totul. 

— N-n-nu știu ce să fac, declară mama lui. Ar trebui să sun un 
doctor? 

— Nu pare să fie rănit, dar poate că ar trebui să îl duceți la un 
psihiatru. 

— De ce nu m-a sunat nimeni? întrebă ea făcând pe 
indignata. Părea că se simte mult mai bine furioasă decât 
îngrijorată. 

— De ce nu m-a sunat directorul, domnul Garnett? De ce nu a 
venit el aici? 

— Domnul Garnett a avut liber, azi. 

În ușă apăru Tommy. Avea mâinile și faţa curate, scoțând la 
iveală zgârieturile și tăieturile cu care se alesese în timpul 
rostogolirii. Își umezise și periase părul castaniu cum știuse el 
mai bine, chiar dacă îi rămăseseră câteva bucle lipite de frunte. 
Dar avea încă hainele murdare și jeanșii i se rupseseră în 
genunchi. Anne se întrebă dacă va avea voie să se așeze pe 
canapea. _ 

— Tommy! spuse mama lui ducându-se la el. Imi pare atât de 
rău. Nu am știut ce s-a întâmplat. 

Anne o urmări atingându-și fiul cu ezitare, ca și cum s-ar fi 
temut să nu ia cumva ceva de la el în timp ce-i examina rănile. 

Prin fereastra din faţă, Anne văzu un Jaguar elegant, negru, 
oprind în parcare alături de micuțul ei Volkswagen roșu. Peter 
Crane cobori și se îndreptă spre casă. 

Era un bărbat frumos, de înălţime medie, zvelt, îmbrăcat 
elegant în pantaloni negri, cămașă și cravată. Strigă vesel, în 
timp ce se apropia de ușă. 

Anne se gândi că Sara Morgan nu reușise să-l prindă la 


VP - 16 


cabinet. 

Tommy se întoarse brusc de lângă mama și se duse la tatăl 
său, îmbrăţișându-l pe după talie. Peter Crane păru ușor confuz. 
Soţia lui se duse în foaier și-i relată cele întâmplate. 

Anne îi citi șocul pe chip. 

— A fost cumplit ceea ce a văzut, spuse Anne oprindu-se în 
pragul ușii. 

— Domnișoara Navarre l-a adus pe Tommy acasă, spuse Janet 
Crane. 

— Aţi fost acolo? o întrebă el. 

— M-am dus în parc de îndată ce am aflat ce s-a întâmplat. 

— Ah, Dumnezeule, spuse el. 

— Mă duc să îl sun pe domnul England, să-i spun de ce nu a 
venit Tommy la lecţie, spuse soţia lui. 

Se îndepărtă și dispăru undeva în casă, făcând tic-toc cu 
pantofii. 

— Asemenea lucruri nu se petrec aici, spuse el. 

Anne se născuse și crescuse în Oak Knoll, un orășel de 
douăzeci de mii de locuitori. Era un orășel civilizat, elegant, la 
aproape două ore de Los Angeles. Aveau un prestigios colegiu 
privat, populaţia era formată din oameni bine educați 
profesional, artiști. Infracţiunile se rezumau aici la mici afaceri 
cu droguri, furturi jalnice și vandalisme, dar nu crime, nu femei 
îngropate în parc. 

— Se știe cine este femeia? Se știe ce s-a întâmplat cu ea? 
întrebă el. 

— Nu am idee. Și nu știu ce să cred, spuse Anne. 

Peter Crane oftă și scutură din cap. 

— In sfârșit, vă mulţumesc, domnişoară Navarre, că mi l-aţi 
adus pe Tommy acasă. Apreciem grija dumneavoastră pentru 
copii. 

— Dacă vă pot ajuta într-un fel, nu ezitaţi să mă sunați. Aveţi 
numărul meu, spuse Anne. 

Se aplecă apoi spre Tommy. 

— Asta este valabil și pentru tine, Tommy. Mă poți suna 
oricând, dacă simţi nevoia să vorbești despre ce s-a întâmplat. 
Și încearcă să dormi puţin, la noapte. 

Reţeta mamei ei pentru orice: somnul. Ai avut o zi proastă la 
școală? Dormi puţin. Te-a părăsit un băiat? Dormi puţin. Mori de 
cancer? Dormi puţin. 


VP - 17 


În toată viaţa ei, Anne a trebuit să recunoască faptul că 
somnul nu a rezolvat niciodată nimic. Era doar ceva de spus 
când nu aveai nimic altceva mai potrivit, ceva de făcut când 
starea de inconștienţă era cea mai bună opţiune la îndemână. 

In timp ce ieșea în marșarier de pe alee și se îndrepta spre 
casă, spera ca Tommy să aibă mai mult noroc cu acest concept 
despre somn, decât a avut ea. 


5. 


— Asta este a treia victimă în doi ani. 

— A doua. 

— În jurisdicţia noastră. Cea de a doua s-a petrecut în 
districtul învecinat, dar este vorba de același făptaș. Același MO, 
aceeași semnătură. 

— Semnătură? Unde și-a lăsat semnătura? Poate că și-a lăsat 
și adresa și numărul de telefon, spuse Frank Farman. 

Detectivul Tony Mendez își încleștă maxilarul. Adjunctul de 
șerif Farman era de școală veche și ura al naibii faptul că el era 
una din noile feţe ale forțelor legii - tânăr, absolvent de colegiu, 
făcând parte dintr-o minoritate avidă să îmbrăţișeze toată 
această nouă tehnologie pe care o promitea viitorul. 

Farman sugeră: 

— Dar de ce n-am consulta un bol de cristal? Nu ne-am mai 
rupe oasele la muncă. 

— Ajunge, Frank. 

Cal Dixon, cincizeci și trei de ani, în formă, cu părul argintiu, 
cu uniforma apretată și călcată, fusese șerif vreme de treizeci 
de ani. Avusese o carieră îndelungată, solidă, la Departamentul 
Șerifului din Districtul LA înainte de a se muta mai la nord, în 
orășelul mai liniștit Oak Knoll. Candidase la acest post sub 
deviza promisiunii unor schimbări progresive. Tony Mendez era 
un exemplu al aplicării acestor promisiuni. 

Mendez avea treizeci și șase de ani, era inteligent, dedicat și 
ambițios. Avusese șansa de a urma Academia Naţională FBI, un 
curs de unsprezece săptămâni pentru personalul senior și foarte 
competent, din poliţie - nu numai din Statele Unite ci și din 
toată lumea. Cursurile mergeau de la crimele sexuale și 


VP-18 


negocierile în cazul ostaticilor, la psihologia criminalului. 
Participanţii plecau de aici nu numai cu o școlarizare avansată 
dar și cu valoroase contacte. 

Dixon considerase trimiterea lui Mendez la aceste cursuri 
drept o investiţie care avea să fie amortizată în timp, în 
avantajul secţiei lui. lar Mendez era fericit să demonstreze că 
Dixon avusese dreptate. 

— MO este modul de operare, spuse Mendez. Semnătura este 
ceva propriu lui, ceva în plus, pe care o face din motive 
personale. 

Arătă spre capul femeii moarte, în timp ce polițiștii și 
criminologii specializaţi în cercetarea locului crimei lucrau în 
jurul acesteia, căutând orice putea aduce a probă. 

— Ochii lipiţi cu adeziv. Gura, lipită cu adeziv. Să nu vezi răul, 
să nu vorbești de rău. Nu a trebuit să facă asta, ca să o omoare. 
Asta este pecetea lui. 

Farman interveni: 

— Totul este foarte interesant. Dar cum ne ajută să îl prindem 
pe omul negru? 

Nu era sarcastic. Mendez știa că mai existau încă numeroși 
polițiști care puneau la îndoială utilitatea profilului psihologic al 
criminalului. Mendez studiase suficiente cazuri ca să gândească 
altfel. 

Se aflau în Oakwoods Park. Soarele apusese. Se simţea, în 
aerul de octombrie, o răcoare pătrunzătoare. Spaţiul din jurul 
mormântului superficial fusese iluminat cu reflectoare portabile. 
Lumina crudă făcea ca scena să pară și mai ireală și macabră. 

Trupul nu fusese îngropat de multă vreme acolo. Poate de cel 
mult o zi. Altfel, cadavrul ar fi suferit mai multe distrugeri din 
partea animalelor și insectelor. Fără tăietura din obraz și 
furnicile care mișunau pe faţa ei, tânăra ar fi părut că doarme 
liniștită - neîndoios, o distanţă ca de la cer la pământ, față de 
realitatea morţii ei, își spuse Mendez. 

Presupunea că legiștii vor constata că fusese strangulată, 
torturată și abuzată sexual. Exact ca celelalte două victime 
dinaintea ei. 

El lucrase la prima crimă - Julie Paulson - acum optsprezece 
luni - încă neelucidată. Victima fusese găsită pe un teren de 
agrement, cu gura și ochii lipiţi cu adeziv. Avea la încheieturile 
mâinilor și la glezne numeroase urme de legături, unele mai 


VP -19 


vechi decât altele, indicând că fusese ţinută mai mult timp 
undeva. 

Nouă luni mai târziu, când fusese descoperită victima din 
districtul vecin, stătuse de vorbă cu polițiștii de acolo. Studiase 
fotografiile cadavrului - care suferise considerabil din cauza 
expunerii, înainte de a fi fost găsit de turiști, puţin mai departe 
de un drum populat. Gura aproape că dispăruse, împreună cu 
unul dintre ochi, dar celălalt fusese lipit. Osul hioid fusese 
fracturat, indicând strangularea. 

— Niciunul dintre celelalte cadavre nu a fost îngropat, sublime 
Dixon. Cu atât mai puţin, aranjat ca acesta. 

Capul victimei se afla complet afară din groapă, proptit pe o 
piatră de mărimea unei pâini. Pentru un efect maxim de șoc. 
Asta era ceva nou: trupul lăsat într-un parc foarte populat, 
departe de poteca bătută, dar în mod categoric, într-un loc unde 
putea fi găsit. 

Mendez spuse: 

— Este riscant. Probabil că vrea atenţie. Cred că suntem pe 
urmele unui criminal în serie. 

Dixon făcu un pas spre el, încruntându-se. 

— Nu vreau să mai aud aceste cuvinte ieșind din gura ta, în 
afara secţiei. 

— Dar cu victima asta avem trei. Pot să iau legătura cu cei din 
Quantico. 

— Da, exact ce ne trebuie, spuse Farman. Vreo câţiva de la 
FBI cocoșindu-se pe aici. Cui îi pasă dacă ticălosul ăsta a făcut 
pe el la zece ani? La ce bun? Ca să ne trimită cine știe ce sculă 
care nu vrea decât să apară pe sticlă, să spună lumii întregi ce 
geniu este el și ce adunătură de cretini suntem noi! 

Dixon se uită peste umăr la mulţimea încă strânsă de partea 
cealaltă a panglicii. 

— Nimeni să nu sufle naibii o vorbă despre legătura dintre 
aceste crime. Nimeni să nu spună nimic despre gura și ochii 
lipiţi cu adeziv. Nimeni să nu pronunte inițialele F-B-/. 

Mendez simţi rozându-l în gât, ca un os de pui, cuvântul „dar”. 

— Trimit cadavrul la cei din LA, anunţă Dixon cu ochii lui 
albaștri pe victimă. Ne trebuie un legist care nu este 
antreprenor de pompe funebre, în timpul zilei. 

— Dar la ăia zac cadavrele înghesuite unele peste altele, 
spuse Farman. 


VP - 20 


— Pot vorbi cu cine trebuie. Putem obține prioritate. 

Mendez interveni, cu glas scăzut: 

— Dacă tipul a ucis trei, o să ucidă patru, cinci, șase. Câte 
femei a ucis Bundy? El a mărturisit că treizeci. Unii cred că cifra 
se apropie de o sută. Trebuie să așteptăm să mai fie ucise și 
alte femei înainte ca... 

— Nu mă lua în balon, îl ameninţă Dixon. Primul lucru pe care 
trebuie să-l facem este să aflăm cine este fata asta. A fost 
copilul cuiva. _ 

Mendez tăcu și reflectă la acest lucru. In seara aceasta, într-o 
familie se va constata absenţa fiicei. Chiar și când își vor da 
seama de dispariţia ei, tot vor mai spera că va fi găsită. Vor 
continua să trăiască groaza incertitudinii. Intr-o zi sau două, sau 
trei - când în sfârșit cadavrul acesta va fi identificat și va avea 
un nume - speranţele lor se vor transforma în disperare. 
Incertitudinea va dispărea, înlocuită de realitatea dură și rece ca 
piatra, că cineva le-a luat fiica de lângă ei, răpindu-i viaţa, brutal 
și fără milă. 

Și că cineva continua să existe în preajmă, foarte probabil 
vânându-și următoarea victimă. 


6. 


— De ce ne uităm la asta? Știi că urăsc știrile de la ora zece. 
Singurii care cred că știrile trebuie date la ora zece și că la zece 
treizeci trebuie să fie în pat ca să se scoale în zori să vadă cum 
crește porumbul, sunt cei din Kansas. 

Anne ignoră lamentaţia tatălui ei, dând sonorul mai tare. 
Postul era local, reporterii de teren abia părăsiseră băncile 
colegiului, prezentatoarea știrilor, o ratată „absolventă” a clinicii 
de dezintoxicare și dezalcoolizare Betty Ford. Firul roșu al serii 
era cadavrul din parc. 

Ochelarii reporterului erau strâmbi și jacheta sport era prea 
mare pe el, ca și cum ar fi împrumutat-o de la o rudă mai 
corpolentă. Stătea în dreptul indicatorului Parcului Oakwoods, 
strângând din ochi în faţa reflectoarelor prost poziţionate. In 
mod categoric, aceasta era cea mai mare știre ce putea fi 
atribuită unui puști care acoperea de obicei ședințele de la 


VP -21 


primărie și consiliile de la școală. 

— În după-amiaza aceasta, câţiva copii care se jucau în 
Oakwoods Park au dat peste cadavrul unei femei moarte... 

Tatăl Annei, profesor de engleză la pensie, scoase un strigăt 
de om rănit. 

— Imbecilul! Ca și cum ar fi putut găsi cadavrul unei femei în 
viață?! Idiotul! 

— Taci! Puțin îi pasă unei crime, de gramatică. 

— Nimeni n-a pomenit nimic de vreo crimă. 

— A fost o crimă. 

— De unde știi? 

— Știu. Anne dădu și mai tare sonorul. 

— Victima nu a fost identificată. Nu se cunoaște cauza încă a 
morții. 

— Încă nu se cunoaște... 

— Te omor, spuse Anne. 

— Perfect. Și atunci găgăuţă ăsta o să poată raporta că a fost 
găsit ucis cadavrul meu mort! 

— Și o să fim cu toţii cât se poate de fericiţi că a avut șansa 
asta, mormăi Anne, în barbă. Dădu din nou sonorul mai tare, 
când șeriful Cal Dixon se apropie de reporter. 

Dixon făcu un comentariu succint. Femeia avea spre sau puţin 
peste treizeci de ani. Nu s-a găsit niciun act de identitate asupra 
ei, sau în preajmă. Încă nu putea spune exact când anume a fost 
omorâtă. Urma să i se facă autopsia și când va primi rezultatele, 
va putea spune mai multe despre cauza morții. 

Da, se pare că a fost ucisă. 

Șeriful se îndepărtă ca să discute cu Frank Farman și cu un 
bărbat hispanic arătos, îmbrăcat în pantaloni lejeri și un sacou 
sport. Un detectiv, presupuse Anne. 

Știrile se întrerupseră pentru reclame și un vânzător începu să 
urle din toți rărunchii, prezentând niște saltele. Dacă telefonul 
nu ar fi fost chiar la capătul mesei de lângă ea, Anne nu l-ar fi 
auzit. Ridică receptorul și se chirci la glasul unei femei care 
striga în el: 

— Televizorul dumneavoastră este prea tare! Lumea mai vrea 
să și doarmă! 

Anne opri sonorul. 

— Îmi pare nespus de rău, doamnă Iver. Dar știți, tata nu prea 
aude. 


VP - 22 


Tatăl ei o privi, în timp ce striga din fotoliul lui: 

— Scuze, Judith! Ascultam știrile despre o crimă. Ar fi mai bine 
să închizi ferestrele și să încui bine ușa. Nu vrei să vin la tine să- 
ţi inspectez proprietatea? 

Oricum, el tot nu s-ar fi aventurat noaptea afară târând după 
el butelia cu oxigen, ca să se îngrijească de siguranţa lui Judith 
Iver, la fel cum nu ar fi putut zbura spre lună. Anne îndepărtă 
receptorul de la ureche. 

— Mulţumesc, Dick! Ești atât de bun cu mine! Dar e aici 
nepotul meu, strigă Judith Iver. 

— În regulă. Noapte bună, Judith! 

— Nepotul ei, comentă el dezgustat, în timp ce Anne punea 
receptorul în furcă. Pușlamaua aia nenorocită. O să-i despice 
beregata într-o noapte, în timp ce vaca asta proastă îl visează 
că a ajuns cineva. 

Yin-ul și yang-ul lui Dick Navarre: de departe, un domn în 
vârstă fermecător, arătos; de aproape, un hodorog ticălos, 
urâcios. Profesorul Navarre și Mr. Hyde. Dar dacă Anne l-ar fi 
descris astfel cunoștințelor lui, acestea ar fi zis că era dusă cu 
pluta. 

Îi dădu telecomanda, în timp ce se ridica. 

— Mă bag în pat, spuse ea închizând fereastra livingului în 
nasul doamnei Iver și a nopţii răcoroase. Ţi-ai luat pastilele? 

Dick îi evită privirea. 

— Le-am luat mai devreme. 

— Ah, serios? Chiar și pe cele pe care scrie „a se lua înainte 
de culcare”? 

— Corpul omenesc nu știe cât este ceasul. 

— Corect. Și a, da, uitasem, ce cursuri de medicină ai urmat în 
timpul liber? 

— Nu am nevoie de sarcasmul tău, domnişoară. Sunt la 
curent cu ultimele noutăţi medicale. 

Anne își dădu ochii peste cap și se duse la bucătărie ca să-i 
aducă ultimele medicamente pe ziua de azi. Pastile pentru 
inimă, pentru tensiune, pentru edem, pentru artrită, pentru 
rinichi, pentru artere. 

Sunt la curent cu ultimele noutăți medicale. Ce prostie. 

La șaptezeci și nouă de ani, tatăl ei își petrecea zilele cu 
partenerii lui de golf, certându-se pe politică. Dacă ar fi discutat 
problema fermierilor imigranţi, ar fi pretins că era la curent cu 


VP - 23 


ultimele legi ale imigrației. 

Anne nu cumpărase niciodată gogoșile lui. Nici la cinci și nici 
la douăzeci și cinci de ani. Ea îl văzuse întotdeauna exact așa 
cum era - un ticălos egocentrist și narcisist - iar el a știut 
întotdeauna și a urât-o pentru asta. 

Nu se iubeau între ei. Nici măcar nu se plăceau. Și nici nu 
pretindeau altceva, decât în public - și atunci doar câteva 
mormăituri din partea Annei. Dick, actorul perfect, ar fi făcut pe 
oricine din oraș să creadă că ea era lumina ochilor lui. 

La fel fusese și cu mama ei - în public, ridicând-o pe un 
piedestal, în viaţa privată, umilind-o. Dar pentru motive de 
neînțeles pentru Anne, indiferent cât de urât s-ar fi purtat cu ea, 
mama ei l-a iubit până în clipa morţii, acum cinci ani și șapte 
luni. 

Marilyn Navarre, de patruzeci și șase de ani, sucombase în 
urma unei lupte scurte, brutale, cu un cancer la pancreas, o 
ironie care încă îi mai ridica lui Anne sângele în cap. De ani de 
zile sănătatea tatălui ei se deteriora și totuși a supravieţuit unui 
infarct, unui atac cerebral, la două operaţii pe cord deschis. 
Fusese rănit în Conflictul cu Coreea și scăpase teafăr dintr-un 
accident de mașină extrem de grav, în 1979. 

Tatăl ei suferea de insuficienţă cardiacă și de o jumătate de 
duzină de alte boli care ar fi trebuit să-l doboare, doar că el era 
pur și simplu prea rău ca să moară. În schimb, soţia lui, o sfântă 
pe acest pământ, cu aproape treizeci de ani mai tânără decât el, 
nu a trăit patru luni după diagnosticarea bolii. 

Uneori, Anne o condamna pe mama ei pentru asta. Așa făcea 
și acum, în timp ce urca scările spre dormitor. 

Cum ai putut să-mi faci asta? Cum m-ai putut lăsa cu el? Mai 
am încă nevoie de tine. 

Mama fusese întotdeauna cutia ei de rezonanță, vocea raţiunii 
ei, cel mai bun prieten al ei. Acum i-ar fi spus Annei că era 
egoistă, dar, ca oricărui copil abandonat, lui Anne nu-i păsa. 
Egoismul era ultimul lucru pe care îl merita ea. 

La rugămintea mamei ei pe moarte, a părăsit facultatea și s-a 
întors acasă să aibă grijă de tatăl ei. În loc să-și ia doctoratul și 
să plece să lucreze ca psiholog pediatru, a acceptat postul de 
profesoară pentru clasa a cincea, la Scoala Elementară din Oak 
Knoll. 

lar acum, trei dintre elevii ei dăduseră peste victima unei 


VP - 24 


crime. 

Ideea o trăsni în clipa în care se întorcea să stingă lampa de 
pe noptieră. 7rebuiau să fie patru. 

Indiferent unde se ducea Dennis Farman, Cody Roache era în 
coasta lui. În haosul și confuzia cauzate de cele întâmplate, 
Anne uitase de el. Se simţi inundată de vinovăţie. Bietul Cody, 
întotdeauna un gând întârziat. Dar nu fusese nicăieri de văzut, 
în parc. Poate că nu fusese niciodată acolo. Poate că de la 
școală plecase direct acasă. 

La ora asta, copiii trebuiau să fie cu toţii în pat, dormind și 
visând. Când li s-au închis ochii, le-a apărut oare în față chipul 
femeii moarte? 

Anne se duse la fereastră și privi afară noaptea și luminile de 
la ferestrele celorlalte case. Oare ce-ar fi văzut dacă s-ar fi putut 
uita prin fereastra casei familiei Farman? Frank Farman se mai 
afla probabil la locul crimei, cu șeriful. Oare soția lui îl asculta pe 
Dennis, povestind înnebunit cele întâmplate? 

Sharon Farman o impresionase pe Anne cu aerul ei de femeie 
prea muncită și copleșită de viaţă. Avea o slujbă, avea copii și îl 
avea pe Frank Farman ca soț. judecând după comportamentul 
distructiv al lui Dennis la școală, Anne presupunea că mama 
acestuia făcea tot posibilul să îl ignore, în speranţa că va crește 
și va pleca de acasă. 

Și le putea ușor imagina pe Wendy Morgan și pe mama ei, 
Sara, ghemuite împreună în pat, cu lampa de pe noptieră 
aprinsă. Morgan-ii păreau să fie familia aceea iubitoare, 
armonioasă, care doar la televizor poate fi văzută. Mama lui 
Wendy preda artele în cadrul programului educaţional al 
comunității. Tatăl ei, Steve, era un avocat care în timpul liber își 
oferea serviciile, la bară, familiilor sărace. 

Copilul din Anne o invidia pe Wendy pentru viaţa ei de acasă. 
Propria ei copilărie fusese singuratică, rămânând în afara relaţiei 
dintre părinţii ei, urmărind cum se desfășura disfuncţia. 

Oricât de caldă și de iubitoare fusese mama ei cu ea, Anne a 
știut dintotdeauna că locul ei în viaţa acesteia se afla pe planul 
doi, după cel al tatălui ei. Chiar și acum. Chiar și în moarte, 
mama ei pusese interesele soțului înaintea celor ale copilului ei. 
Mama ei ar fi fost îngrozită să își dea seama de asta, dar 
niciodată nu s-a întâmplat așa, iar Anne nu i-ar fi spus-o 
niciodată. 


VP -25 


Anne fusese un copil tăcut, un privitor. Asimila tot ce se 
petrecea în jurul ei, procesa și păstra concluziile pentru ea. 

Recunoștea aceleași calități în Tommy Crane. Și el avea 
tendinţa să stea puţin retras faţă de cei din jur, să le reţină 
stările și acţiunile, reacționând corespunzător. Dintre copiii care 
au descoperit cadavrul, el era cel mai sensibil și avea să fie cel 
mai afectat de ceea ce văzuse. Și totuși, cel mai puţin în stare 
să vorbească despre asta. 

Dacă ar fi putut privi acum în casa familiei Crane, l-ar fi văzut 
oare pe Tommy uitându-se la mama lui care-și petrecea seara la 
telefon, aranjând întâlniri cu doctorii și terapeuţii, pentru el? 
Oare tatăl lui era acela care asculta povestea traumei lui 
Tommy, oferindu-i alinare și confort? Sau Tommy se dusese la 
culcare conform programului, fără să deranjeze pe nimeni, lăsat 
să se descurce singur cu toate acele sentimente încuiate în el? 

Pe Anne o durea sufletul în timp ce se uita afară în noapte, 
privind cum luminile de la ferestrele celorlalte case se stingeau 
una câte una. O zi lungă se încheiase, dar pentru Tommy și 
Wendy și Dennis abia de acum începea un chin și mai lung. 


7. 


Tommy stătea singur în capul treptelor, ascultând. Ar fi 
trebuit să fie în pat. Făcuse baie, așa cum făcea din două în 
două seri, de când se știa. Işi pusese pijamaua și se spălase pe 
dinţi, supravegheat de tatăl lui. Mama îi dăduse medicamentul 
lui antialergic, ca să poată dormi. Se prefăcuse că l-a luat. 

Nu voia să doarmă. Dacă adormea, era mai mult ca sigur că 
va vedea din nou femeia moartă și era mai mult ca sigur că în 
somn aceasta va deschide ochii și-i va vorbi. Sau poate că va 
deschide gura și vor ieși șerpi din ea. Sau viermi. Sau șobolani. 
Se îndoia că o să mai vrea să doarmă vreodată. 

Dar nici nu avea curaj să coboare. In primul rând, mama lui o 
să facă urât, pentru că trecuseră deja douăzeci și șapte de 
minute de când trebuia să fie în pat. Nu era chiar bine să nu 
respecte programul. În al doilea rând, pentru că ea ţipa - în 
legătură cu el. 

Ce trebuia ea să facă? Ce trebuia ea să spună, când o întreba 


VP - 26 


cineva despre cele întâmplate? Lumea o să spună că ar fi trebuit 
să-l ia ea de la școală. O să se spună că este o mamă rea. 

Tatăl lui i-a zis să se calmeze, că era ridicolă. 

Tommy se chirci. Proastă mișcare din partea tatălui său. Ar fi 
trebuit să știe mai bine. Vocea mamei lui devenise acum cu 
adevărat stridentă. Nu o putea vedea din umbra scării, unde 
stătea el, dar știa bine ce expresie avea ea acum. Ochii îi ieșeau 
din cap și faţa i se înroșise iar pe frunte i se umflase o vână 
mare, ca arcul unui fulger. 

Ochii lui Tommy se umplură de lacrimi și se lipi de perete și își 
petrecu brațele pe după el, pretinzând că tatăl lui îl strângea 
tare în braţe și îi spunea că totul va fi bine și că nu trebuia să-i 
fie frică. Asta ar fi vrut el să se întâmple. Dar nu s-a întâmplat. 

Acum mama lui turuia în continuare despre cum ar fi trebuit 
ei să-l ducă la un psihiatru și cât de cumplit va fi asta - pentru 
ea. 

— Îmi pare rău, șopti Tommy. Îmi pare rău. 

e 

Uneori declanșa o mulţime de probleme. Dar nu el a vrut asta. 
Nu ela vrut să aterizeze peste femeia moartă. 

Se ridică foarte încet și se duse înapoi în camera lui și se vâri 
sub pat, după ursul lui - la care se presupunea că ar fi trebuit 
deja să renunțe. Lumea ar fi spus că era o mironosiţă sau și mai 
rău, dacă ar fi aflat că încă mai dormea cu ursulețul lui. Dar în 
noaptea asta nu-i păsa. 

In noaptea asta, cu părinţii care încă se mai certau în camera 
de alături și cu imaginea unei femei moarte fixată în mintea lui, 
se simţea foarte singur și foarte speriat. 

Noaptea aceasta era o noapte pentru ursuleț. 

e 

Wendy se ghemui lângă mama ei, ascultând-o cântând. 

„Nu mai plânge, puiule, mama o să-ţi cânte...” 

Era un cântec prostesc, dar Wendy nu spuse nimic. Mama i-l 
cântase toată viața ei, ori de câte ori îi era rău sau teamă de 
întuneric. Chiar dacă nu îi plăcea cântecul acela stupid, îi plăcea 
sunetul vocii mamei ei. O făcea să se simtă în siguranţă și 
iubită. 

Erau ghemuite împreună în patul ei, în dormitorul ei frumos, 
galben-cu-alb, cu toate animăluţele acelea moi și păpușile care 
se uitau la ele. Lumina lămpii era caldă și blândă. Ce se 


VP - 27 


petrecuse astăzi în pădure părea deja undeva departe în trecut 
și departe de ea, ca o poveste de groază pe care poate că o 
citise cândva, dar pe care începuse să o uite. 

Firește, nu a uitat. Nu chiar. Doar că nu voia să se gândească 
la ea, atâta tot. Nu acum. 

— Stai cu mine peste noapte? întrebă ea uitându-se în sus la 
mama ei. Nu voia decât să mai audă o dată răspunsul. 

— Cât e noaptea de lungă, scumpa mea. 

Wendy oftă. 

— Aș vrea să fie și tati aici. 

Mama nu îi răspunse pe loc. 

— Este la Sacramento, cu treburi, spuse ea într-un târziu. 

— Știu. Dar tot aș vrea să fie aici. 

Și problema asta o discutaseră deja de o mie de ori. 

— Și eu, scumpo. Și eu, șopti mama ei strângând-o cu putere. 

e 

Era târziu când Dennis l-a auzit venind pe tatăl lui. Surorile lui 
proaste adormiseră deja, dar mama era trează, încă; stătea la 
masa din bucătărie, fumând și uitându-se la televizor. Tatăl lui o 
să vrea să mănânce acum - chiar dacă era miezul nopţii - iar ea 
îi va încălzi mâncarea și i-o va servi, pentru că asta era treaba 
ei. 

Dennis se năpusti în jos pe scări, intră brusc în bucătărie și se 
opri patinând, în speteaza unui scaun. 

— Tată, tată, ce s-a mai întâmplat? Aţi săpat și aţi scos femeia 
aia moartă? 

— Dennis! Ar trebui să fii în pat. Tatăl tău a avut o seară grea, 
izbucni mama lui. 

Dennis își dădu ochii peste cap. Ce proastă era mama. Exact 
așa cum spunea mereu tatăl lui. 

— Da, au scos-o, spuse tatăl scoțând o bere din frigider și 
desfăcând-o. 

— Era toată putredă? Era un schelet? A fost ciopârțită cu 
toporul? 

— Dennis! spuse din nou mama lui, cu glasul puțin mai tare și 
mai puternic, de data asta. 

Dennis o ignoră, neluându-și ochii de la tatăl lui. Uniforma 
acestuia era șifonată, dar nu murdară. Ar fi trebuit să fie murdar 
dacă ar fi săpat chiar el ca să scoată cadavrul. Probabil că el a 
supravegheat doar, lucrările. El era prea important ca să pună 


VP - 28 


mâna pe hârleţ - chiar dacă, probabil, ar fi vrut asta. 

Dennis ar fi ajutat și el, dacă i s-ar fi permis să stea acolo. Dar 
tatăl lui se enervase că îi stătea în drum și îi trimisese acasă. 

Dennis fusese pe bune furios din cauza asta, dar cum a fost 
dus acasă în mașina poliţiei, de un alt ajutor de șerif, ceea cea 
fost de-a dreptul super, i-a trecut. Tatăl lui nu îl lăsa să se urce 
în mașina lui. Nu voia ca Dennis să strice cine știe ce, asta îi 
spusese de primele vreo două mii de ori când Dennis îi rugase 
să-l lase să se joace în mașină. Cea de a doua mia oară când îl 
rugase Dennis asta, tatăl lui se înfuriase și de atunci nu l-a mai 
rugat. 

— Nu, nu a fost, spuse tatăl lui aruncându-și în gură două 
pastile de Excedrin, dintr-o sticluță de pe bufet. Am băgat-o în 
mașina mortuară și au dus-o la morgă. 

Mama lui Dennis își făcea de lucru înainte și înapoi, între 
frigider și soba de gătit, zăngănind tigăi și mormăind printre 
dinţi în timp ce se grăbea să încălzească o bucată de carne de 
porc. Tatăl lui luă ţigara lăsată de aceasta în scrumieră și trase 
din ea. La televizor, un tip își picta cu un sprei locul sărăcăcios. 

— Mendez vrea să cheme FBl-ul. Cretinul, spuse tatăl lui, 
nimănui în particular. 

Mama lui nu spuse nimic. 

— De ce nu vrei să cheme FBl-ul, tată? întrebă Dennis. 

— Pentru că sunt toți o adunătură de cretini - exact ca 
Mendez. 

— Un spaniol cretin, spuse Dennis, mândru de isteţimea lui. 

Tatăl lui îl privi furios. 

— Vezi ce spui. 

Mama lui se întoarse brusc. 

— Dennis, du-te la culcare! 

Arăta ca și cum mai avea puţin și îi săreau ochii din cap, ca 
într-un desen animat, unde unul dintre personaje îl sugrumă pe 
un altul, ţinându-l strâns de beregată. 

Tatăl lui se întoarse spre ea. 

— Fă o dată mâncarea aia nenorocită! Mi-e foame! 

— Asta și fac! 

O privi ca și cum atunci ar fi văzut-o prima oară, de când 
intrase în încăpere. Faţa i se schimonosi de dezgust. 

— Nu puteai pune pe tine ceva mai ca lumea? 

Mama lui Dennis își strânse mai bine peste piept halatul de 


VP - 29 


baie vechi, uzat. 

— Este miezul nopţii. Trebuia să-mi pun o rochie și să mă 
fardez? 

— Toată noaptea am fost la locul unei crime. Crezi că vreau 
să vin acasă și să văd asta? Mama lui Dennis ridică mâna și își 
duse o șuviță groasă de păr încâlcit, pe după ureche. 

— Bine, îmi pare rău că nu mă pot ridica la înălţimea 
standardelor tale! 

Tatăl lui înjură în barbă. 

— Ai băut? 

— Nu! strigă ea șocată. Câtuși de puţin! 

Smulse tigaia de pe foc și răsturnă bucata de carne pe o 
farfurie pe care o trânti pe masă. 

— Ține aici! Uite-ţi friptura ta nenorocită! 

Tatăl lui se înroși la faţă. 

Mama lui păli. 

Dennis se întoarse și alergă pe scări în sus. La jumătatea 
drumului se opri și se așeză, apucându-se de balustradă și 
uitându-se printre bare ca și cum ar fi fost într-o pușcărie. Nu 
putea vedea prea mult din bucătărie, dar nici nu avea nevoie. 
Se auzi un scaun hârșâit pe pardoseală și apoi un zgomot 
înfundat, când scaunul se răsturnă. O tigaie fu trântită pe sobă. 
Un pahar fu spart. 

— Friptura mea nenorocită?! 

— Îmi pare rău, Frank. Este târziu. Sunt obosită. 

— Tu ești obosită? Eu sunt cel care a muncit toată noaptea. Și 
când în sfârșit vin acasă și nu vreau decât să mănânc ceva, tu 
nici măcar atâta lucru nu ești în stare să faci. 

Mama lui începu să plângă. 

— Îmi pare rău! 

Urmă o tăcere care îl făcu pe Dennis mai nervos decât 
strigătele. Tresări puţin când tatăl lui ţâșni din bucătărie, cu o 
expresie întunecată, cu mâinile în șolduri. Se întoarse și se uită 
drept în sus, la Dennis. 

— La ce te zgâiești? 

Dennis se întoarse și alergă în sus pe scări, poticnindu-se de 
două ori, încercând să meargă mai repede decât reușeau 
picioarele lui. Intră în goană în cameră și se duse în debara, 
închizând ușa după el și ascunzându-se sub un teanc de rufe 
murdare. 


VP - 30 


Stătu întins acolo o vreme, concentrându-se să nu respire 
prea tare, încercând să audă ceva, peste pulsul bubuitor din 
urechi, așteptând să se deschidă brusc ușa. Dar trecu un minut 
și nu se întâmplă nimic. Apoi încă un minut... apoi un altul... 
până când, în final, adormi. 


8. 


Miercuri, 8 Octombrie 1985 


— Nu pot crede că a avut loc o crimă și tu nu m-ai sunat! 

— Am mai avut și altele pe cap, spuse Anne. 

Stăteau în faţa clasei pentru preșcolari, pe terasa de lângă 
cutia cu nisip, unde o jumătate de duzină de copii aflaţi în grija 
lui Franny erau ocupați cu mașini de gunoi de jucărie, cu 
lopăţele și găletușe. 

Fran Goodsell, cel mai bun prieten al ei. Treizeci și nouă de 
ani, frumos de pica, ireverenţios cum numai el știa să fie. Își 
spuse că într-adevăr ar fi putut să-l sune. 

Franny avea un fel al lui de a întoarce lucrurile. Ar fi găsit el 
ceva să o distragă de la oroarea celor întâmplate. Ar fi spus 
ceva revoltător, ar fi făcut o remarcă total nepotrivită, ar fi găsit 
o cale de a-i oferi o clipă de destindere. 

Asta ar fi făcut-o naibii să poată dormi, nu să zacă toată 
noaptea trează, revăzând fiecare detaliu, de câte ori închidea 
ochii: mâna mutilată ieșind din pământ, cerșind în tăcere ajutor 
ca să se poată ridica din mormântul superficial. 

— Tu nu urmărești știrile? îl întrebă ea. 

— Firește că nu, spuse el indignat. Nu ai nimic de văzut la 
știri. 

Ochii i se măriră, când brusc îl izbi un gând. 

— Ți-au luat un interviu? Ah, Dumnezeule. Sper că nu purtai 
tot costumul acela de ieri, de la școală. Arătai în el ca o 
călugăriţă novice. 

Cât se poate de adevărat. 

Anne îl privi. 

— Nu, nu am apărut la știri și mulţumesc pentru sfatul de 
specialist în modă, domnule Blackwell. 

VP - 31 


— Zău, la modul cel mai cinstit, cum ai vrea să atragi un 
bărbat, Soră Anne Marie? Imaginea este totul. 

Imaginea lui Fran: mereu după ultimul răcnet. Astăzi purta 
pantaloni kaki și pantofi Top-Siders antiderapanţi, cu talpă 
groasă și o bandana portocalie la gâtul cămășii oxford, albastră, 
cu nasturi. 

— Nu am de gând să atrag vreun bărbat la școală. Pe cine să 
atrag? Pe Arnie, îngrijitorul? 

— Pe domnul Garnett. 

— Nu intenţionez să am o legătură cu directorul nostru, 
căsătorit, pe deasupra. 

— Nevastă-sa se culcă cu instructorul de yoga. Este aproape 
divorțat, asta e tot ce am vrut să spun, pronunță el ultimele 
cuvinte cu un accent Long-lsland special îngroșat. 

Franny era original din Boston. Numărul paisprezece, din cei 
cincisprezece copii ai familiei Goodsell. Catolici irlandezi la 
puterea a zecea. „Opt fete, șapte băieţi; doi homo, o lesbiană; 
șase căsătoriţi și divorţaţi, șase au nimerit-o bine din prima”, 
aceasta era descrierea standard pe care o făcea el 
progeniturilor Goodsell. 

Petrecuse un număr de ani la New York și în Hamptons, 
predând vlăstarelor celor bogaţi și faimoși - firește, acestea 
erau cuvintele lui. 

— Eşti groaznic, spuse Anne fără convingere. O femeie a fost 
ucisă. Trei dintre copiii mei au fost acolo. Eu am fost acolo. A 
fost cumplit. 

Franny își petrecu un braţ pe după umerii ei și o strânse lângă 
el. 

— Știu, scumpo. Îmi pare rău. 

— Și ce să fac acum? Trebuie să spun ceva despre asta în fața 
clasei, după care să continui pur și simplu cu lecţiile? Niciodată 
nu ne-au pregătit pentru așa ceva, la facultate. 

— Nu, spuse el. Dar nici mie nu mi-au spus că dacă predau la 
grădiniţă, devin steril. 

Anne reuși să chicotească la această celebră replică a lui 
Franny. Experiența lui de muncă, așa cum declara el, îl 
determinase să bea și îl făcuse să înțeleagă mai bine de ce 
unele specii își mănâncă progeniturile. 

In realitate însă era un profesor excelent, care câștigase 
multe premii și care era adorat atât de copii cât și de părinţii 


VP - 32 


acestora. 

Anne se uită la ceas. 

— Mai bine plec acum. Încep să-mi vină copiii. 

— Să vii să-mi spui dacă o să fie arestat vreunul dintre ei. 

— O să fii primul care o să afli. 

e 

Directorul Garnett și detectivul acela arătos (decise ea) care 
apăruse la știri, o așteptau în faţa clasei. 

— Domnișoară Navarre, vorbi Garnett, primul. Era genul de 
bărbat curat-și-îngrijit: cămașă apretată, cravată modernă. Anne 
îl bănuia dintotdeauna că mai curând s-ar îndrăgosti de Franny 
decât de ea, însurat sau nu. 

— ȚI-l prezint pe detectivul Mendez, de la biroul șerifului. 

Detectivul întinse mâna politicos. Maxilare pătrate, solid, ten 
smead, mustață macho. Expresia lui părea cea obișnuită 
profesiunii sale. Strângerea de mână era fermă, dar fără să 
încerce să dovedească ceva. 

— Domnișoară Navarre, îmi pare rău că nu am avut ocazia să 
vorbesc cu dumneavoastră ieri. Mi s-a spus abia mai târziu că 
aţi fost la locul crimei. 

— Doar ca să îl întreb pe Frank Farman dacă îi puteam lua pe 
copii să-i duc acasă, la părinţii lor. 

— Detectivul Mendez m-a rugat să-i pun la dispoziţie biroul 
meu, ca să-i intervieveze pe copiii care au găsit cadavrul. Ar 
vrea să fii de faţă. 

— Cred că vor fi mai degajaţi știindu-vă acolo, spuse Mendez. 

— Eu cred că vor fi mai degajaţi dacă nu vom sta în biroul 
directorului, spuse Anne. Mersul în biroul directorului nu este 
niciodată un lucru bun pentru un elev dintr-a cincea. 

— Dar asta este o treabă serioasă. Ar trebui să o trateze cu 
seriozitate, spuse Mendez. 

— Nu am de gând să vă las să hărţuiţi niște copii de zece ani, 
spuse Anne îndreptându-se inconștient, ca să se facă mai înaltă. 
Sunt destul de distruși și așa. 

Mendez păru ceva între perplex și amuzat. 

— Nu vă faceţi griji, domnişoară Navarre. Mi-am lăsat 
bastonul de cauciuc la birou. 

Anne refuză să se simtă încurcată. Se întoarse spre Garnett. 

— Am putea folosi sala de ședințe? Pare la fel de serioasă, dar 
mai puțin intimidantă, explică ea întorcându-se spre detectiv. 


VP - 33 


— Perfect, spuse Mendez. 

— Nici nu știu dacă sărmanii de ei vor veni la școală, astăzi. 
Le-am spus părinţilor lor, aseară, că în cazul în care simt nevoia 
să se odihnească puţin... A 

— Toţi părinţii au fost contactaţi, spuse Garnett. Işi vor aduce 
copiii aici, pentru interviu. Dacă vor alege să-i ia după aceea 
acasă, asta este treaba lor. 

— Și restul clasei? 

— Am chemat un locţiitor, pentru astăzi. 

— Dar ce ziceți de un psiholog? Cineva care să îi poată ajuta 
să facă față celor întâmplate. Sunt convinsă că până acum au 
aflat cu toţii. 

— Pentru asta mă bazez pe tine, Anne. Tu ai o oarecare 
pregătire în psihologia copilului, spuse Garnett. 

— Știu să fierb apa. Dar asta nu mă face șef bucătar. 

— O să te descurci tu. 

Mendez se uită demonstrativ la ceas. 

— Familia Morgan o să fie în curând aici. Trebuie să mă 
pregătesc. 

Pregătirea însemna că Mendez se asigurase că îi funcţionează 
reportofonul și că avea la îndemână notesul și pixul. 

Era convins că nu o să iasă nimic din asta. Femeia fusese deja 
ucisă și îngropată când au găsit-o copiii. Numai dacă, 
întâmplător, vreunul dintre ei nu l-a văzut cumva pe asasin 
plecând de acolo, altceva nu prea ar mai fi avut ce să-i spună. 
Dar îi va intervieva totuși, pentru că aceasta era rutina iar el se 
lăuda că era un tip meticulos. 

În timp ce-și aranja lucrurile, îi aruncă o privire profesoarei. Se 
simţea stânjenită, cu braţele încrucișate defensiv, se agita ușor, 
se încrunta. Își ridicase de două ori mâna ca să-și dea după 
ureche o șuviţă de păr negru. 

— Aveţi pregătire în psihologia copilului? o întrebă el. 

Anne tresări ușor când îi auzi brusc vocea. 

— Am urmat câteva cursuri, la colegiu. Dar asta nu înseamnă 
că mi-am luat diploma în așa ceva. 

— Dar vă cunoașteţi copiii, îi puteţi citi destul de bine? 

— Anul școlar abia a început, li știu doar de șase săptămâni. 

— lar eu nu îi știu deloc. Le-aţi cunoscut părinţii? 

— La întâlnirea cu părinţii. Timp de o oră. Într-o seară. 

— Atunci vorbiţi-mi despre... despre Wendy Morgan. Cum 


VP - 34 


este? întrebă el după ce-și consultă carnetul. 

Asta îi smulse un mic zâmbet - pentru Wendy, nu pentru el. 

— Wendy este foarte sigură pe ea. Are opinii și nu ezită să ţi 
le împărtășească. Este feminista clasei. 

— Înseamnă că va fi ușor de intervievat. E bine. Dar mama? 

— Sara. Pare o femeie foarte cumsecade. Foarte grijulie cu 
fiica ei. Predă cursuri de artă în cadrul programului comunitar. 

— Și tatăl? 

— Un tip simpatic. Este avocat. Foarte ocupat. Muncește mult 
pro bono, la tribunalul familiei pentru femeile de la Centru. Cred 
chiar că face un oarecare lobby, la Sacramento, pentru cauza 
femeilor. 

Anne își înghiţi un mic oftat. 

— Domnule detectiv, ce anume vreţi să fac eu aici? 

— Să îi liniștiți. Să vă asiguraţi că eu nu scot băţu... 

Anne Navarre se încruntă, neimpresionată de umorul lui. 
Precis că nici profesoara lui din clasa a cincea nu fusese. 

— Când aţi ajuns la locul crimei? o întrebă el apăsând butonul 
reportofonului. 

— Scena fusese deja împrejmuită. Era poliţie peste tot. 
Imprimați asta? 

— Mă asigur doar că funcţionează, spuse el oprind aparatul, 
dând înapoi și redând sunetul vocii lui Anne Navarre. Anne 
părea foarte bănuitoare. 

— Și unde se aflau copiii, atunci? 

— Tommy și Wendy erau mai departe de locul crimei. Dennis 
Farman era chiar acolo, încercând să vadă ce se petrecea. Tatăl 
lui era acolo. Presupun că îl cunoașteţi. Este Frank Farman. 

— V-au spus cumva copiii dacă au văzut pe cineva în pădure? 

— Nu. Dar au pomenit ceva despre un câine. 

— Nu cred că un câine a îngropat-o acolo. 

— Nu este deloc amuzant. 

— Nu asta am vrut. Eram doar sarcastic. 

— Nimic din toate astea nu este amuzant, izbucni ea. lar 
dumneavoastră nu aţi fost sarcastic, ați fost nefiresc. 

— Da, doamnă. 

— Îmi pare rău, spuse ea evitându-i privirea, încrucișându-și și 
descrucișându-și braţele. Situaţia asta... Mă simt puţin 
zdruncinată. 

— Vă înţeleg. Este în regulă. 


VP - 35 


ÎI privi cu coada ochiului. Nu voia ca el să-și dea seama, 
desigur, dar trebuia să fie prudentă. Chiar și cei mai nevinovați 
oameni pot deveni nervoși în prezența polițiștilor. Asta ţinea de 
meseria lor. 

— Dumneavoastră nu sunteţi suspectă, o informă el. 

Își coborî din nou, brusc, privirile. 

— Firește că nu sunt. 

Anne oftă din nou și se uită în tavan, întorcându-și capul ca și 
cum ar fi încercat să scape de un cârcel la ceafă. 

— Ştiţi cine este... cine a fost...? întrebă ea. 

— Nu, încă. 

— Nu i-a simţit încă nimeni lipsa. Cât de cumplit poate fi asta? 

Ușa se deschise și directorul Garnett introduse o femeie 
blondă și o fetiță care era copia în miniatură acesteia. 


9. 


Wendy intră în sala mare de conferințe, cu ferestrele ei mari 
și cu masa ei mare și avu senzaţia că devine din ce în ce mai 
mică. Deși trecuse multă vreme de când nu mai simţise nevoia 
să se agaţe de mâna mamei, acum era fericită să facă asta. 

Domnișoara Navarre i se păru furioasă, la început - se uita la 
bărbatul din capătul celălalt al mesei - dar apoi se întoarse spre 
ea și îi zâmbi. 

— Bună, Wendy. Bună, doamnă Morgan, spuse ea. 

Avea cearcăne întunecate în jurul ochilor, exact ca mama ei. 

— Cum te simţi astăzi? 

— A avut coșmaruri. Ca și mine, i se confesă mama ei. 

— Ca și mine, recunoscu domnișoara Navarre. 

— Ca și mine, spuse bărbatul din capătul mesei, apoi se 
apropie și îi întinse mâna mamei lui Wendy. 

— Sunt detectivul Mendez, de la biroul șerifului. 

— Sara Morgan. 

— lar tu trebuie să fii Wendy, spuse el întinzându-i mâna. 

Impresionată, Wendy dădu mâna cu el. Era foarte frumos. 
Semăna puţin cu Magnum P.I., cu părul acela negru și cu 
mustața - doar că era mai scund și probabil că nu conducea un 
Ferrari roșu și nu locuia într-o proprietate fabuloasă. Și purta 


VP - 36 


sacou și cravată, în loc de șort și cămașă havaiană. Asta era 
diferenţa dintre un star de TV și cineva care muncea în Oak 
Knoll, presupuse Wendy. 

— Eu sunt detectivul desemnat să investighez cazul, explică 
el în timp ce le făcea semn să se așeze. 

— Deci, unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le fac 
este să vă pun, ţie și prietenilor tăi, câteva întrebări referitoare 
la ce anume s-a petrecut ieri. Nu trebuie să-ți faci griji. Nu ai 
nicio problemă. 

— Nu am făcut nimic ca să am o problemă, spuse Wendy 
așezându-se pe scaunul cel mai apropiat de detectiv, în capul 
mesei. Işi îndreptă fusta de denim, prespălată și jacheta 
asortată, vrând să pară mai mare și mai grozavă. Copiind stilul 
Madonnei, dintr-o poză văzută într-o revistă, își ridicase o 
jumătate din coama deasă de păr, într-o coadă de cal în vârful 
capului. 

— Dennis a atins-o. El ar trebui să aibă probleme din cauza 
asta, nu? Să atingi o persoană moartă. Nu este ilegal sau mă 
rog? 

— Depinde, spuse detectivul. 

— A fost numai și numai vina lui Dennis, spuse Wendy. Dacă 
nu ar fi fost atât de obsedat și nu ne-ar fi fugărit, niciodată nu 
am fi tăiat-o prin pădure. 

Detectivul Mendez o opri ca să pornească reportofonul și să-l 
anunțe pe toți cei din încăpere că înregistrează. 

— Ai mai văzut și pe altcineva în pădure? întrebă el. 

— Nu. 

— Nu era nimeni în zona în care se afla trupul? 

— Oameni nu, dar era un câine. A ieșit din tufișuri și părea că 
o păzea sau mă rog. 

— Ce fel de câine? 

— Genul acela fioros, cu dinţi mari și ochi mici și lucioși. 

— Un pitbull? 

— Poate. Dar nu ne-a atacat, se grăbi ea să adauge. A mârâit 
doar, ca și cum ne-ar fi spus să nu ne apropiem de doamna 
aceea. Dennis a spus că poate câinele a ucis-o și a îngropat-o ca 
pe un os, dar asta este o prostie - corect? 

Interveni atunci mama ei. 

— Mi-a spus că nu s-au atins de câine... 

— Nu ne-am atins! insistă Wendy, îngrozită că mama ei 


VP - 37 


vorbea din nou despre asta. Cui îi păsa dacă se atinseseră sau 
nu de câine? 

— Deci doar voi trei aţi descoperit trupul. 

— Patru. Eu și Tommy și Dennis și Cody. 

— A fost și Cody acolo? întrebă domnișoara Navarre. 

— Cine este Cody? întrebă detectivul. 

— Cody Roache, spuse dra Navarre. M-am gândit la el azi- 
noapte târziu. Este de obicei acolo unde este Dennis Farman, 
dar nu se afla în parc când am ajuns eu acolo. 

— Pentru că a început să urle ca un copil mic și a luat-o la 
fugă, spuse Wendy cu oarecare dezgust. Poliţia a venit din 
cauza lui. 

Detectivul se uită la domnișoara Navarre. 

— Trebuie să stau de vorbă și cu el. 

— Aţi aflat cine este femeia? întrebă mama lui Wendy. 

— Nu încă. 

— Este cumplit. Nu s-a mai întâmplat așa ceva aici. 

— Câinele știe cine este, spuse Wendy. 

— Wendy, spuse mama ei agasată, termină cu câinele ăla. 

Mendez ridică mâna ca să o oprească, dar privirea lui era 
îndreptată asupra lui Wendy. 

— Câinele avea zgardă? 

Wendy ridică din umeri. 

— Nu-mi amintesc. Avea dinţi mari. Asta mi-amintesc. 

— Ce culoare avea? 

— Alb, cu pete mari, negre. Se întoarse și-i aruncă mamei ei 
cea mai demonstrativă privire, apoi reveni la poliţist. 

— Era negru de jur-împrejurul unui ochi și a urechii. 

Detectivul Mendez nota în carnetul lui. Era clar că acestea 
erau indicii foarte importante. 

— Dacă putem găsi câinele și dacă a fost marcat, poate că a 
aparţinut victimei și atunci putem afla cine a fost aceasta, 
interesându-ne la Evidenţa Populaţiei. Este cu bătaie lungă, dar 
nu se știe niciodată, explică detectivul Mendez. 

— Ai fost de mare ajutor, Wendy, spuse domnișoara Navarre. 
Este bine să ai spirit de observație. 

— Mulţumesc, domnişoară Navarre, spuse Wendy radiind 
toată. Detectivul Mendez îi întinse din nou mâna. 

— Mulţumesc, Wendy. Dacă îți mai amintești și altceva, le poți 
ruga pe mama ta sau pe domnișoara Navarre să mă sune. 


VP - 38 


Wendy nu se mai simţise niciodată atât de importantă. Era ca 
și cum ar fi fost într-un mister Nancy Drew. Poate că ar trebui să 
scrie chiar ea povestea asta și atunci ar deveni faimoasă. Poate 
că Tommy o să vrea să intre și el în combinaţie. Acum că îi 
venise ideea, abia aștepta să-i facă propunerea. 

Domnișoara Navarre se îndreptă spre ușa laterală dinspre 
holul întunecat, tăcut, un loc care invita la șoapte. 

— Încă nu știu dacă să o ducem sau nu la un psihiatru, îi șopti 
mama ei domnișoarei Navarre. 

Wendy interveni. 

— Mamă, sunt bine. Am văzut un mort. Nu am rămas afectată 
pe viaţă. 

— Tu nu, dar eu, da. Poate că eu sunt cea care are nevoie de 
consiliere. 

— Toată lumea a fost zdruncinată, spuse domnișoara Navarre. 
Dar dacă Wendy se simte în stare să se întoarcă în clasă, atunci 
probabil că asta este ceea ce trebuie să facă. 

— Da, mamă, nu mai face atâta caz din asta. 

Domnișoara Navarre se întoarse spre ea. 

— Dar este un caz, Wendy. Deci, dacă te afli în clasă și te 
simţi dintr-odată speriată și distrusă, trebuie sa-mi promiţi că o 
să-mi spui imediat. 

— Așa o să fac. Promit, spuse Wendy și se uită în sus, 
nerăbdătoare, la mama ei care în mod clar nu părea deloc 
convinsă. 

— O să fiu cu ochii pe ea, promise domnișoara Navarre. 

— Bine, mormăi mama lui Wendy. Se uită în jos la fetiță, 
îngrijorată. Dar să faci exact cum ţi-a spus domnișoara Navarre 
și în niciun caz să nu pleci acasă pe jos. O să fiu eu aici, să te 
iau. 

Deci s-a zis cu revenirea la locul crimei, ca să poată lua notițe 
pentru povestea ei, își spuse Wendy. Foarte bine. Oricum nu ar 
putea uita niciodată cele întâmplate. 

Asta era sigur. 

Abia aștepta să stea de vorbă cu Tommy. 


VP - 39 


10. 


Jane Thomas își începea întotdeauna ziua în grădină. Acesta 
era timpul ei și numai al ei, când se putea gândi și când putea 
reflecta. Grădinaritul era modul ei de a medita și cea mai 
eficientă metodă pe care o descoperise, pentru ca efectiv să-și 
calmeze mintea veșnic ocupată. 

Deși ajunsese târziu acasă, conducând după o zi lungă de 
ședințe în LA, reușise totuși să se scoale înaintea celor mai mulţi 
din Oak Knoll. Cerul avea culoarea aceea perfectă, albastru- 
electric, a toamnei, temperatura era confortabilă. Inainta de-a 
lungul șirului de trandafiri ofiliți în timp ce Violet, mopsul ei 
negru, patrula după șoricei, printre florile de echinaceea 
purpurie, crescute prea mari. 

Jane își iubea casa din Oak Knoll, în stil hacienda spaniol, 
construită în 1928. O cumpărase în urmă cu cinci ani, după ce 
divorțase de soţul ei și de Los Angeles. Oak Knoll o atrăsese 
dintotdeauna cu amestecul acela interesant de locuitori și cu 
aerul de orășel liniștit. Colegiul îi conferea sofisticarea 
academică și vibrația tinereţii. Apropierea de Santa Barbara și 
de partea nordică a Los Angelesului făcea din el o posibilă 
variantă pentru tinerii profesori, cu tinerele lor familii, 
promiţându-le un viitor. Toate atributele lui făceau din Oak Knoll 
un loc dorit de pensionarii cu bani, aducând afluenţă și susținere 
artelor. 

Colegiul se mândrea cu un program muzical foarte respectat, 
care atrăgea atât studenţi cât și profesori. În fiecare vară, Oak 
Knoll găzduia un renumit festival de muzică clasică. 

Chiar dacă Jane mai avea încă un apartament în LA, Oak Knoll 
era adevăratul ei cămin iar Centrul Pentru Femei, din Oak Knoll, 
reprezenta principala ei preocupare. 

Centrul din Oak Knoll era copia, la scară redusă, a Centrului 
Thomas din LA. Centrele, produsul minţii lui Jane și a celor două 
surori ale ei și demarat cu banii proveniţi din fondul destinat de 
familia Thomas acţiunilor filantropice, erau locuri unde femeile 
se putea reinventa. 

Clientela era formată din femei provenind din toate sferele 
sociale, femei care aveau nevoie și care meritau o a doua șansă. 
Femei fără adăpost, femei maltratate, femei cu probleme cu 


VP - 40 


droguri și cazier - toate erau bine primite și nu erau judecate. 
Amândouă centrele le ofereau celor care aveau nevoie adăpost, 
asistenţă medicală, psihologică și consiliere profesională. 

Fetele Thomas fuseseră crescute în spiritul redării înapoi, 
comunităţii, din prea-plinul lor și al întrajutorării celor mai puţin 
norocoși. La patruzeci și unu de ani, Jane a descoperit succesul 
în lumea afacerilor și era cunoscută ca o importantă patroană a 
artelor.  Pusese bazele câtorva societăți caritabile de 
semnificație naţională, dar Centrul Thomas Pentru Femei era 
mândria și bucuria ei. 

Prin ușa deschisă din spatele casei auzi telefonul sunând 
pentru a treia oară într-o oră. Niciodată nu răspundea la telefon 
în timpul grădinăritului și toţi cei care o cunoșteau, știau asta. 
Dar trei reveniri într-o oră însemna că cineva era disperat să dea 
de ea și o cuprinse un sentiment ciudat, neplăcut. 

Părinţii ei erau amândoi în viaţă, sănătoși, dar asta nu 
însemna că nu li s-ar fi putut întâmpla ceva. Sora ei Amy era în 
vacanţă, într-un ranch din Idaho. Căzuse poate de pe cal sau 
fusese atacată de un urs, în timp ce făcea drumeție... 

— Ești caraghioasă, mormăi Jane dar o porni spre casă, 
scoțându-și mănușile în timp ce spunea asta. 

Când traversă bucătăria spre măsuţa antică din camera din 
faţă, apelul fusese deja preluat de robot. Cifre roșii, furioase, 
indicau șapte mesaje neauzite. Nu își acordase timpul să le 
asculte pe cele patru, seara trecută. Fusese obosită și urcase 
direct la ea, pentru o baie, pat și un capitol din Ratiune și 
Sensibilitate. 

Primul mesaj era de la asistenta ei de la centru, marți, 10:34 
a.m. 

„Bună, Jane. lartă-mă că te deranjez, dar ne-au sunat Quinn, 
Morgan și Asociații. Karly Vickers nu a apărut în dimineața asta. 
Astăzi ar fi trebuit să fie prima ei zi de lucru. Mi-am zis că o să 
vrei să știi.” 

Al doilea mesaj: marţi, 3:23 p.m. 

„Domnișoară Thomas, sunt Boyd Ellery de la Conservarea 
Naturii. Vă rog să mă sunaţi când aveți ocazia. Vreau să vă 
transmit niște date referitoare la beneficiu.” 

Al treilea mesaj: 4:14 p.m. 

„Jane, tot eu sunt. Am încercat să o contactez pe Karly, dar nu 
răspunde la telefon. Mă opresc la ea în drum spre casă, să mă 


VP - 41 


asigur că e bine”. 

Al patrulea mesaj. Miercuri, 7:27 a.m. Din nou asistenta. 
Părea obosită și nervoasă. 

„Jane, nu știu când ai ajuns acasă, aseară. Ai văzut știrile? 
Sună-mă. 

Al șaselea mesaj: miercuri, 7:39 a.m. 

„Jane, sunt mama. Nu te-am mai auzit de două zile. Tocmai 
am văzut știrile. Te rog, sună-mă ca să știm că ești bine. 

Știrile. Ce știri? De ce n-ar fi ea bine? 

Al șaptelea mesaj: miercuri, 7:25 a.m. 

Din nou asistenta ei. 

„Sunt Jane, a avut loc o crimă. Răspunde naibii la telefon. Am 
un sentiment cumplit că ar putea îi vorba de Karly. 


11. 


Tommy nu a dormit aproape deloc. De fiecare dată când 
ațipea, tresărea speriat, de teama viselor care știa că vor veni. 
Dar de fiecare dată când mama sau tatăl lui veneau să se uite la 
el - ceea ce se întâmplase de câteva ori - se prefăcea că 
doarme buștean. 

Se sculase de îndată ce începuse să se lumineze afară și se 
apucase de lecţiile pe care nu le făcuse în seara trecută. Nu știa 
ce avea să-i aducă ziua. Poate că va fi dus la un doctor sau la un 
psihiatru, sau poate că îl va lua poliţia, să îi pună întrebări. Dar 
lucrul pe care și-l dorea cel mai mult era să meargă la școală și 
să se comporte ca și cum nici nu ar fi existat ziua de ieri. Ca și 
cum. 

Stătea acum în secretariatul școlii, cu mama lui de o parte, cu 
tatăl, de cealaltă. Secretarele se uitau întruna la el, apoi 
schimbau priviri între ele. Se simţea ca un monstru de la circ. 
Băiatul Asasin. 

Oftă și se răsuci în scaun. Tatăl lui îi puse mâna pe umăr și îl 
strânse ușor. Mama lui se ridică și se duse la biroul secretarei, 
să o întrebe cât va mai dura. 

— Eşti nervos? îl întrebă tatăl lui. 

Tommy ridică din umeri. 

— Singurul lucru pe care îl ai de făcut este să îi spui 


VP - 42 


detectivului ce s-a întâmplat și ce ai văzut. 

Tommy nu spuse nimic. Se uita la ușa dinspre holul care 
dădea spre biroul directorului și sala de conferințe, dorind din 
suflet să apară Wendy și să-i transmită un oarecare semnal. 

Auzi deschizându-se o ușă, dar nu Wendy apăru din hol. Era 
un bărbat brunet, în sacou și cravată, care se uită direct la 
Tommy, apoi la tatăl lui. 

— Sunteţi doctorul Crane? 

— Da, spuse tatăl lui ridicându-se. 

Mama lui se apropie cu mâna întinsă și cu un zâmbet larg. 

— Janet Crane. 

— Detectiv Mendez. Detectivul îi salută doar scurt pe părinţii 
săi, apoi se concentră asupra lui Tommy, aplecându-se și 
întinzându-i mâna. 

— Ei, Tommy. Ce mai faci? 

Tommy ridică din umeri și cobori de pe scaun, vârându-și 
mâinile în buzunare. Adulții credeau întotdeauna că îi puteau 
impresiona pe copii prefăcându-se că îi tratează ca și cum nu ar 
fi copii. 

— Tommy. Manierele, spuse mama lui. 

— Sunt în regulă, spuse Tommy. Era în regulă, pentru că se 
rostogolise peste o femeie moartă. 

Se îndreptară cu toţii spre sala de conferinţe, unde îi aștepta 
domnişoară Navarre, care încerca să nu pară îngrijorată. li 
zâmbi, palidă și încercănată, ca și cum i-ar fi poruncit să fie 
curajos. 

— Ai reușit să dormi puţin azi-noapte, Tommy? îl întrebă 
domnișoara Navarre în timp ce se așezau în jurul mesei uriașe. 

— A dormit neîntrerupt, anunţă mama lui. L-am dat un 
antialergic, înainte de culcare. Să-l ajute să se relaxeze. 

Detectivul Mendez ridică o sprânceană dar nu se uită la 
mama lui Tommy. Era ocupat cu reportofonul și răsfoia printre 
hârtii. 

— Tommy suferă de alergii, continuă mama lui. A primit o 
reţetă. Nu este nimic din ce nu a mai luat. 

Detectivul se adresă reportofonului, spunându-i cine se afla în 
încăpere. 

— Ce fel de doctor sunteţi? 

— Sunt dentist. Firește, Tommy are un medic pediatru. 

Mendez își strânse buzele. 


VP - 43 


— Hmmm. _ 

Mama lui Tommy se încruntă, deranjată. Işi spunea că 
detectivul nu este de acord cu ea. Tommy o cunoștea după felul 
în care făcuse ochii mici și își strângea buzele. 

— Am vorbit aseară cu doctorul lui, spuse ea. Mi-era teamă 
pentru Tommy să nu aibă coşmaruri. 

— Tommy, ai avut coşmaruri? îl întrebă detectivul. Ai avut ieri 
o zi cât se poate de înfricoșătoare. 

Tommy scutură din cap și se scărpină pe antebraţul drept, 
unde începuseră să-l mănânce zgârieturile. 

— Adevărat?  Impresionant. Eu am avut coşmaruri. 
Domnișoara Navarre a avut coșmaruri. 

— Am dormit, spuse Tommy uitându-se în jos, la masă. 

— Poţi să-mi spui cum s-a întâmplat ieri? 

— Alergam și am căzut de pe un dâmb, am aterizat lângă 
doamna aceea moartă. 

Scurt și dulce. 

— Ai mai văzut pe cineva în preajmă? Vreun adult? 

— Nu. 

— Credeţi că ucigașul se mai putea afla acolo? întrebă mama 
lui Tommy, speriată. 

— Nu știu. Întreb doar, spuse Mendez. 

— Poate că i-a văzut pe copii, continuă mama lui, cu ochii 
mari. lar acum le vor apărea numele în presă. 

Mendez îi aruncă o privire. 

— Sunt minori. Nimeni nu le poate publica numele, în condiţii 
legale, fără permisiune. 

— Nu pare plauzibil ca ucigașul să se mai fi aflat acolo, spuse 
tatăl lui Tommy. Corect? Vreau să spun că trebuia să fie nebun 
să îngroape un cadavru în parc, la lumina zilei. 

— Cine altcineva decât un om nebun putea face așa ceva? 
întrebă mama lui. 

— O să rămâneţi surprinsă, doamnă Crane, spuse detectivul 
Mendez. Am făcut multe cercetări pe tema asta. Acest om poate 
părea la fel de normal ca oricine din încăperea aceasta. Nu este 
nebun în înțelesul obișnuit al cuvântului. De fapt, probabil că 
nivelul lui de inteligenţă este peste medie. 

— Asta te sperie, spuse tatăl lui Tommy. 

— Ted Bundy a urmat facultatea. A fost un Tânăr Republican 
și oameni sus-puși credeau că are în faţă un mare viitor. A 


VP - 44 


ucis... 

Domnișoara Navarre își drese glasul așa cum fac oamenii 
când vor ca cineva să tacă. Mendez se uită la ea și aceasta își 
înclină capul în direcţia lui Tommy. 

Tommy își notă în minte să se uite în enciclopedie, să vadă 
cine a fost acest Ted Bundy. 

— Asta credeţi că se petrece aici, domnule detectiv? Că avem 
un criminal în serie? Ce vă face să credeţi asta? întrebă tatăl lui 
Tommy. 

Detectivul Mendez arăta ca cineva care s-a surprins spunând 
ceva ce nu ar fi trebuit. 

— Este într-adevăr prematur să afirmăm asta. 

— Au mai fost și alte cazuri pe care nu le cunoaște publicul? 

— Ce înseamnă un criminal în seră? întrebă Tommy. 
Domnișoara Navarre părea acum cu adevărat enervată, când îi 
aruncă o privire detectivului. Mendez își reîntoarse atenţia spre 
Tommy. 

— Tommy, poţi să-mi descrii tot ce ai văzut acolo și ţi s-a 
părut neobișnuit? 

— Păi, doamna aceea moartă, spuse Tommy. La naiba. 

— Altceva? 

Tommy ridică din nou din umeri, apoi își trase în jos mânecile 
de la cămașa lui de rugby, cu dunguliţe și se frecă pe antebraţ. 

— Doamna moartă. Și era un câine. Parcă o păzea. Era alb cu 
negru. 

— Avea cumva zgardă? 

Tommy se uită în tavan, încercând să-și amintească. 

— Mmmmm... poate... nu sunt sigur. 

— Te-ai atins de ceva din jurul doamnei moarte? 

Tommy scutură din cap, cu emfază. 

— În niciun caz. 

— Altcineva s-a atins? 

Tommy se uită din nou la tăblia mesei, gândindu-se cât de 
înţelept era să-l pârască pe Dennis Farman. Nu părea lucrul cel 
mai înţelept, dacă voia să rămână întreg. 

— Tommy? 

Domnișoara Navarre. Își ridică privirile spre ea. Domnișoara 
Navarre știa că se împotmolise. Domnișoara Navarre spunea 
multe, din priviri. Nu voia să o dezamăgească, indiferent că era 
sau nu oarecum îndrăgostit de ea. 


VP - 45 


— Păi... Eu nu m-am atins de nimic. Și știu că nici Wendy nu s- 
a atins de nimic. 

Dacă s-ar mulţumi cu atât... își spuse Tommy în gând. 

Domnișoara Navarre se întoarse spre părinţii lui. 

— Tommy rămâne azi la școală? 

Tommy se uită la tatăl lui, poruncindu-i parcă să spună că 
poate rămâne. Mama lui pomenise ceva de un psihiatru. Văzuse 
psihiatri la televizor și Lori Baylor se dusese la unul, după ce 
mama ei a murit de cancer la sân. Din tot ce reușise Tommy să 
priceapă, aceștia nu făceau decât să-i întindă pe oameni pe 
canapea și să discute despre sentimentele lor. Tommy nu avea 
nimic de spus pe tema asta. Sentimentele lui nu erau problema 
nimănui altcuiva. 

— Directorul Garnett ne-a spus că aveți oarecare pregătire în 
psihologia copilului, spuse tatăl lui Tommy. 

— Da. Oarecare. Wendy Morgan rămâne, dacă asta vă ajută 
să luaţi o decizie. 

Tommy holbă ochii la tatăl lui. Te rog, te rog, te rog, te rog. Îi 
plăcea la școală. Școala era locui unde se simțea fericit - 
exceptând doar când juca baseball sau se uita la baseball. 
Școala era un loc normal. La școală nu trebuia să îi urmărească 
pe adulți ca să încerce să își imagineze ce anume gândeau 
aceștia și cum anume această gândire avea să-i afecteze pe el. 

— Dar nu aveţi o diplomă, interveni mama lui Tommy. 

— Nu, nu am. 

— lar școala nu va furniza pe cineva calificat. 

— Nu cred. 

— Și cum veţi stăpâni situaţia? întrebă mama lui, așteptând 
deja un răspuns nesatisfăcător. 

— Vom discuta cu toată clasa despre cele întâmplate, spuse 
domnișoara Navarre. Eu cred că cel mai bun lucru pe care-l 
putem face, este să fim cinstiţi și deschiși cu copiii. 

— Vorbind despre criminali în serie? spuse mama lui Tommy, 
aruncându-i domnișoarei Navarre Ochiul ei Rece, așa cum îi 
spunea Tommy. Credeţi că ăsta este cel mai bun lucru, 
domnișoară Navarre? 

— Nu, spuse ea, ridicându-și puţin bărbia. Dar discutând cu 
colegii lor despre cele întâmplate, discutând despre ce va urma, 
discutând despre ce înseamnă munca de investigaţie a poliţiei, 
transformând o experienţă negativă într-o ocazie de a învăţa - 


VP - 46 


toate acestea conduc spre un lucru bun. Nu sunteţi de acord, 
doamnă Crane? 

Mama lui Tommy oftă nerăbdătoare. 

— Eu cred că absolut toţi membrii consiliului de administraţie 
al școlii vor condamna decizia domnului Garnett de a nu apela la 
un profesionist. 

— Aceasta este prerogativa dumneavoastră, spuse 
domnișoara Navarre. Între timp eu voi face ce voi putea mai 
bine. 

— Asta nu este foarte liniștitor. 

— Vreau să rămân, izbucni Tommy. Ochiul Rece se îndreptase 
acum spre el. Poate că ar fi fost mai bine dacă l-ar fi pârât pe 
Dennis Farman, în schimb și-ar fi ţinut gura acum. Mă rog. Era 
prea târziu. 

— Te rog, mamă. 

Interveni tatăl lui. 

— Haide să vedem cum va fi. Îmi plac ideile dumneavoastră, 
domnişoară Navarre. Știu că prioritatea dumneavoastră o 
reprezintă binele copiilor. 

— Așa este. 

Mama lui Tommy se ridică brusc, uitându-se la ceas. 

— Aţi terminat, domnule detectiv? Am o întâlnire la care 
trebuie să mă duc, spuse ea. 

Detectivul Mendez și domnișoara Navarre se uitară la mama 
lui Tommy, ușor surprinși. Tommy nu era surprins. Mama lui era 
furioasă și voia să le-o taie, concediindu-i. Terminase aici și avea 
acum alte lucruri de făcut, mai importante. Nu-i plăcea ca ceva, 
orice, să-i strice programul. 

— Sunteţi liberă să plecaţi, spuse detectivul Mendez. 

Mama lui Tommy se întoarse și ieși. Doctorul Crane își puse 
mâna pe umărul lui Tommy și se uită în jos, la el. 

— Ești sigur că o să fii în regulă dacă rămâi, sportivule? 

Tommy dădu din cap. Era sigur. Mai ales acum. 

Ultimul lucru pe care și-l dorea era să rămână blocat cu mama 
lui, într-una din toanele ei. 

Tatăl lui îl bătu pe umăr și se ridică. 

— Domnișoară Navarre, vă mulțumesc pentru eforturile 
dumneavoastră. Vă rog să mă sunați dacă aveţi nevoie de mine. 
Se întoarse apoi spre detectivul Mendez. 

— Mult noroc la investigații, domnule detectiv. Dacă tipul este 


VP - 47 


ceea ce credeţi că este, se pare că v-a venit de hac. 

— Niciodată nu sunt într-atât de deştepţi încât să nu fie prinși 
până la urmă, spuse Mendez. 

— lar dacă sunt, spuse tatăl lui Tommy, presupun că nu o să 
știm niciodată asta, nu? 

Le dădu lui Mendez și domnișoarei Navarre cartea lui de 
vizită, îl mai strânse o dată pe Tommy de umăr și ieși. 

Tommy oftă ușurat și se frecă absent pe brat. 

— Ne putem întoarce în clasă? Nu vreau decât ca totul să fie 
din nou normal. 

— Desigur, Tommy. Haide să mergem, să facem ceva normal. 

Firește, Tommy știa că nimic nu va mai fi vreodată cu totul 
normal, dar putea măcar să pretindă asta. 


12. 


Karly Vickers locuia într-o căsuță care aparţinea Centrului 
Thomas. Centrul o plasase pe postul de recepţioneră la firma de 
avocatură Quinn, Morgan și Asociaţii. Era vorba de o perioadă 
de probă de șaizeci de zile, cu plata integrală. Dacă reușea, 
urma să înceapă să-și plătească utilităţile. La un următor nivel, 
va începe să plătească Centrului o mică sumă drept chirie, un 
alt pas înainte pentru a se simţi sigură pe ea. Când avea să fie 
din nou complet pe picioarele ei, centrul o va ajuta să-și 
găsească o locuinţă proprie, căsuţa rămânând disponibilă pentru 
o altă femeie cu un nou început în viaţă. 

Jane se duse direct la cabană. Nu își acordase timp să-și sune 
asistenta. Nu-și acordase timp nici măcar să-și schimbe ţinuta 
de grădinărit. 

— A avut loc o crimă... 

Senzaţia aceea de ceva rău era acum ca o minge de aluat, în 
stomacul ei. 

Mașina lui Karly, un vechi Chevrolet Nova, mașina ei proprie, 
nu se afla pe alee. 

Jane își spuse că poate i se făcuse teamă de slujba primită. 
Karly, de douăzeci și unu de ani, venise la centru din Simi Valey, 
cu o totală lipsă de respect pentru ea însăși, victima brutalităţii 
unui prieten care o bătuse în asemenea hal încât nici mama ei 


VP - 48 


nu o mai recunoscuse. Prietenul dispăruse, scăpând de justiţie, 
lăsând-o pe Karly sfărâmată în atâtea bucățele încât i-a trebuit 
un an și jumătate ca să recupereze. 

Jane avea imprimată în minte fotografia prietenului ei. După 
câte știa, acesta era în continuare în libertate. Oare să fi aflat 
cumva unde locuia Karly? După ce intrase în programul 
centrului, Karly semnase un contract prin care se angaja să nu 
spună nimănui unde se afla, nici măcar familiei. Telefoanele 
periodice către mama ei erau aranjate cu grijă și monitorizate. 
Telefonul din căbănuţa ei era doar pentru uz local. 

Dar Jane știa foarte bine ce erau în stare să facă femeile, ca 
să se auto-saboteze. Văzuse femei abuzate, întorcându-se iară 
și iară la cel care le abuzase. Forţa de care aveau nevoie ca să 
rupă acest cerc era uneori dincolo de puterea lor. 

Ușa din față a căsuţei era încuiată, sugerând faptul că fata 
plecase de bunăvoie. Jane avea un set de chei de la toate 
proprietăţile. Inspecţiile surpriză făceau parte din aranjament. 
Intră și se uită în jur, atentă să nu se atingă de nimic. 

— Karly? Ești acasă? Sunt eu, Jane. 

Locul era curat ca un ac. Doar lucruri mărunte trădau că 
stătea cineva aici: o jachetă din material de blugi atârnată de un 
cui pe ușa din faţă; o carte despre cum să supravieţuiești 
abuzului, pe măsuţa de lângă canapea; două farfurii roz pentru 
câine, jos în bucătărie. Dar nici urmă de Karly sau de câinele ei. 

Patul era făcut. Baia era impecabilă. Bucătăria strălucea. 

Jane ieși pe ușa din spate în grădina mică, împrejmuită cu 
gard. larba avea nevoie să fie tunsă. Pe patioul minuscul, din 
beton, se aflau o mică masă rotundă și două scaune. Pe masă se 
afla o mușcată uriașă. 

Grădinăritul făcea parte din terapia ei. Era un hobby care 
calma și o șansă de a tinde spre ceva și de a vedea un rezultat 
pozitiv. Îngrijirea și creșterea plantelor până la deplina lor 
maturitate înfloritoare era și o metaforă pentru propria viaţă a 
femeilor. Ele trebuiau să aibă grijă de ele, să se preocupe de 
propriile lor nevoi, ca să se ajungă la potenţialul lor complet. 

Florile deschise de curând aveau o culoare roșie veselă, 
vibrantă, dar planta avea nevoie să fie curățată și frunzele 
începuseră să devină maronii și să se răsucească. Pământul era 
uscat și dur la atingere. Planta nu mai fusese udată de câteva 
zile. 


VP - 49 


Din puterea obișnuinţei, Jane luă cana de udat de pe masă și 
se duse la robinetul de lângă micuța magazie pentru obiectele 
de grădinărit. 

| se învârtea mintea. În urechi îi răsuna, iară și iară, vocea 
asistentei: A avut loc o crimă... 

Auzi în spatele ei un zgomot surd, în timp ce se apleca să 
deschidă robinetul. Un mârâit de avertizare. 

Jane se întoarse încet spre magazioară. Ușa era larg deschisă. 

— Petal? Tu ești? întrebă ea. 

Un alt mârâit, drept răspuns. 

— Petal? 

Făcu o jumătate de pas spre magazioară, încercând să 
zărească înăuntru. O rază slabă de lumină penetra interiorul 
întunecat. La baza acestei dâre de lumină putu zări o labă albă, 
apoi vârful unui nas negru. 

— Petal? Sunt eu, mătușa Jane. Ești în siguranţă. Vino afară 
să-ţi dau un biscuit. Haide. 

Centimetru cu centimetru, câinele se făcea vizibil, târându-se 
pe burtă, până când Jane reuși să-i vadă faţa. „Părăsită” era 
singurul cuvânt care putea descrie priveliștea. 

A avut loc o crimă... 

Jane se lăsă în jos și pescui un biscuit din buzunarul bluzei ei 
de grădinărit. 

— Vino, scumpo, șopti ea cu ochii în lacrimi. 

Karly nu ar fi abandonat-o niciodată pe Petal. Dacă ar fi fost 
vorba de o urgenţă în familie, ar fi rugat-o pe Jane să aibă grijă 
de câine. Chiar dacă ar fi plecat undeva unde nu ar fi trebuit să 
se ducă, ar fi lăsat vorbă cuiva să aibă grijă de Petal. 

Dintre toţi câini de la adăpostul pentru animale, Karly alesese 
femela de pitbull, slabă, chinuită, spunând că se vor înţelege 
una pe alta. Câinele fusese cea mai bună terapie de care se 
bucurase vreodată fata asta. 

Jane îi întinse biscuitul cu mâna tremurându-i ușor, temându- 
se nu de câine, ci temându-se pentru ce i s-ar fi putut întâmpla 
stăpânei. Petal se mai apropie puţin, șchiopătând. 

Arăta mai slabă decât ultima oară când o văzuse Jane și avea 
niște zgârieturi urâte, ca și cum s-ar fi luptat sau ar fi trecut 
printr-o grea încercare. Încuiată afară din casă, nu mai avea 
pătuţul ei moale și nici bolul roz, cu mâncare; nu mai avea 
persoana care să aibă grijă de ea. 


VP - 50 


În sfârșit, câinele își întinse gâtul, precaut, cât putu de mult, 
atingând discuitul doar cu vârful limbii. Două lacrimi se 
rostogoliră din ochii verzi ai lui Jane și îi alunecară pe obraji. 

A avut loc o crimă... 


13. 


— Mama e o figură, spuse Mendez când profesoara reveni în 
sala de ședințe. Cam tensionată, nu? 

Anne se încruntă, uitându-se înapoi spre ușă. 

— Oarecum. leri când l-am dus pe Tommy acasă, era furioasă 
că lipsise de la lecţia de pian. 

— Și ce vor zice vecinii, acum? Copilul ei a căzut peste un 
cadavru! Spunând asta, Mendez se instală în scaun. 

— Ce ar zice vecinii dacă ar afla că își dopează copilul ca să-l 
adoarmă? 

— Câteva antihistaminice nu contează. Când lucram ca 
poliţist la Bakersfield, am văzut mame care-și îmbătau copiii sau 
le dădeau să fumeze ierburi... 

— Este oribil. 

— Doamna Crane pare a fi Mama Anului. 

Anne Navarre își dădu ochii peste cap, întorcându-se și 
ducându-se la fereastră. 

— Probabil că are deja plăcuţa asta pe perete, alături de cele 
pentru Agentul Imobiliar al Anului, Voluntara Anului... 

— Imaginea este totul, spuse Mendez. 

Era încântat să o vadă alături de copiii care o iubeau. Poate că 
exista o șansă ca aceștia să-i destăinuie ei lucruri pe care nu i 
le-ar fi spus lui sau părinţilor, în cazul în care aveau ceva de 
spus. 

Peter Crane avea dreptate presupunând că ucigașul plecase 
de mult, la vremea când copiii au dat peste opera lui. Pe de altă 
parte, Vince Leone, unul dintre instructorii de la Academia 
Naţională și unul dintre pionierii profilului psihologic al 
criminalului, vorbise despre asasinii care se întorc la locul 
crimei, fie pentru a retrăi experiența, fie pentru a urmări 
investigaţiile poliţiei. 

Unii dintre aceștia aveau un sentiment de mândrie, privindu-i 


VP -51 


pe polițiști și imaginându-și că le erau superiori acestor proști 
care încercau să afle ceva. Alţii simțeau o recompensă sexuală 
revizitând scena. Nenorociţi bolnavi. 

— Vorbiţi-mi despre Tommy. 

— Tommy? Anne Navarre se întoarse cu spatele la fereastră, 
se sprijini de pervaz și își încrucișă braţele - dar nu la fel de 
strâns ca înainte. Un pas în direcţia bună. 

— Este foarte deștept, conștiincios, dulce. 

— Este îndrăgostit de dumneavoastră. 

Anne se strâmbă și scutură din cap. 

— Ba da, este, insistă Mendez. V-a urmărit aproape tot timpul. 

— Îi urmărește pe toţi. Asta face. Asimilează totul, apoi decide 
ce anume să facă. Poate că m-a urmărit mai mult pe mine 
pentru că se simte în siguranţă cu mine. 

Mendez râse. 

— Credeţi-mă. Îi înţelegeţi dumneavoastră pe copii, dar și eu 
am avut odată zece ani. 

— Presupun că la asta nu am argumente. 

— Ce credeţi, de ce nu ne a spus că Dennis Farman s-a atins 
de cadavru? 

— De teama repercusiunilor. Dennis Farman este un 
haidamac. 

Se auzi un ciocănit rapid în ușă și un poliţist în uniformă își 
făcu apariţia. 

— Farman nu vine. 

— Pe naiba nu vine, spuse Mendez. 

— Nu vine. Zice că o să-i ia el declaraţia, băiatului. A spus că 
este o pierdere de timp pentru toţi să vină aici și să discute cu 
tine. 

— Rahat! Mendez se opri prea târziu și îi aruncă o privire 
Annei. 

— Scuze. 

— AȘ putea să o sun eu pe doamna Farman. Poate vine ea cu 
Dennis, se oferi profesoara. 

— Oricum, trebuie să plecaţi acum, spuse polițistul. A venit o 
femeie la secție, să declare lipsa unei persoane. Ar putea fi 
vorba de victima noastră. 

(J 

Femeia care aștepta în biroul Șerifului Dixon avea puțin peste 

patruzeci de ani, era înaltă și zveltă și îmbrăcată în jeanși cu 


VP - 52 


genunchii murdari, un tricou verde deschis și o cămașă de doc 
mare, trasă pe deasupra și lăsată descheiată. Părul lung, blond, 
era dat pe spate și prins într-o coadă de cal dezordonată, cu 
șuvițe libere care îi cădeau în jurul chipului oval. Stătea în 
picioare, în faţa scaunului pentru vizitatori, cu braţele strânse în 
jurul ei. Arăta îngrijorată. 

Când intră Mendez, Cal Dixon stătea pe muchia din faţă a 
biroului, cu capul în jos, vorbindu-i liniștit femeii. 

Dixon își ridică privirea. 

— Tony, bine c-ai venit. Ti-o prezint pe Jane Thomas, de la 
Centrul Thomas Pentru Femei. Doamnă Thomas, el este 
detectivul Mendez. El conduce investigaţiile în acest caz. 

Mendez îi întinse mâna. 

— Jane este îngrijorată că victima crimei ar putea fi o 
cunoștință a ei. 

— Una dintre clientele noastre, spuse aceasta. Karly Vickers. 
Nimeni nu a mai văzut-o sau nu a mai auzit de ea de joi seara. 

— Și i-aţi remarcat doar lipsa? Țineţi o evidenţă, sau așa ceva, 
a femeilor de la centru? întrebă Mendez. 

Multe dintre „clientele” de la Centru/ Thomas erau femei în 
pericol, care fuseseră abuzate. Din câte auzise Mendez, ele erau 
ținute foarte strâns, din motive de siguranţă. 

— Recent am mutat-o pe Karly într-una dintre căsuțele 
noastre. Era pregătită pentru tranziţia spre o viață 
independentă. 

— Ce vă face să credeţi că nu și-a însușit această idee și că 
nu a... șters-o spre etapa următoare? 

Jane Thomas scutură din cap. 

— Nu. Nu. Era înnebunită să meargă mai departe. Era puţin 
nervoasă, dar abia aștepta să-și înceapă noul serviciu. leri 
trebuia să fie prima ei zi de lucru. 

— Dar nu a apărut, spuse Mendez. 

— Nu. 

— Angajatorii sunt...? 

— Quinn, Morgan și Asociatii. O firmă de avocatură care ne 
ajută în cazurile care ajung la tribunalul familiei. 

— Când aţi văzut-o ultima oară? 

— Săptămâna trecută - joi dimineaţă, la centru. Am ajutat-o 
să-și aleagă noua garderobă pentru serviciu. Avem propria 
noastră magazie, cu haine donate de către femeile care 


VP-53 


profesează, de aici din oraș, din Santa Barbara și din Los 
Angeles. 

— Joi a fost ziua în care Karly s-a aranjat. S-a coafat, și-a făcut 
manichiura, un tratament cosmetic. Mi-amintesc spunând că se 
simțea ca Cenușăreasa. 

— Să fi plecat oare după Prinţul Fermecat? întrebă Mendez. 
Avea haine noi, o faţă nouă. Se simțea frumoasă... 

— Este o fată timidă. Încă se mai recupera emoţional după ce 
a fost bătută până aproape de moarte, de prietenul ei. 

Mendez își scoase carnetul și pixul din buzunarul jachetei 
sport din tweed și începu să noteze. 

— Știţi cum îl cheamă? 

— Greg Usher. Am toate datele despre el - cele disponibile - 
în dosarul lui Karly, de la birou. Are cazier. 

— Și se află în libertate? 

— După câte știu eu, da. 

— Aveţi o fotografie a lui Karly? întrebă Dixon. 

— Nu la mine. 

— Știţi cumva dacă a încercat să o contacteze în ultimul timp? 
întrebă Mendez. 

— Ne-ar fi spus. 

— Poate că i-a fost frică să vă spună. 

Nu avea un răspuns la asta. Nu era sigură. 

— Are mașină? 

— Da, un Chevrolet Nova, galben. 1974 sau '75. Am în dosar 
numărul de înmatriculare. 

— Unde e mașina? întrebă Mendez. 

— Nu știu. Nu era la căsuţă. 

— Înseamnă că o fi plecai undeva, pe cont propriu. 

— Nu. Nu a plecat așa, pur și simplu. 

— Jane, știi la fel de bine ca și mine, spuse Dixon, calm. Câte 
dintre aceste femei nu se întorc la cei care le-au abuzat? 

— Nu femeile noastre. 

Dixon ridică o sprânceană. 

— Niciuna? 

Jane Thomas se încruntă. Ştia ea mai bine. 

— Nu ea. Ea nu ar fi făcut asta. Niciodată nu ar fi părăsit-o pe 
Petal. 

Mendez se opri din scris. 

— Petal? Cine este Petal? 


VP - 54 


— Câinele lui Karly. 

Inima lui Mendez bubui puternic și își înteți ritmul. 

— Ce fel de câine? 

— Un pitbull. De ce? 

Mendez se întoarse spre Dixon. 

— Copiii au spus că au văzut un câine alb cu negru, la locul 
crimei. Putea fi un pitbull. 

— Ah, Dumnezeule, spuse încet Jane Thomas și se prăvăli în 
scaunul din spatele ei. Își acoperi gura cu mâna și ochii verzi i se 
umplură de lacrimi. 

— Unde este? întrebă ea. Nu se uita nici la Mendez, nici la 
Dixon. Privea ţintă în dușumea, ca și cum viaţa ei ar fi depins de 
aceasta. 

— Pot s-o văd? 

Dixon oftă. 

— Trimitem cadavrul la morga din LA, pentru autopsie, dar 
încă nu a plecat. Cred însă că ar fi mai bine să te uiţi la niște 
polaroide de la faţa locului... 

— Nu. 

— Jane... 

— Vreau s-o văd. Trebuie s-o văd. Jane se uită în sus la Dixon 
într-un fel care îl făcu pe Mendez să se întrebe cât de bine se 
cunoșteau cei doi... 

Dixon dădu să spună ceva, apoi închise gura și se uită afară 
pe fereastră. Tăcerea atârna în aer ca ceața, în faţa ochilor lui 
Mendez apăru imaginea femeii moarte. Ar fi dorit să nu 
trebuiască să o vadă din nou, dar asta era meseria lui. 

Într-un târziu, Dixon încuviinţă din cap. 

— În regulă. Dar te previn, Jane, o să fie dur. 

— Atunci să terminăm odată. 

e 

Se urcară toți trei într-un sedan și Mendez îi conduse la 
Serviciul de Pompe Funebre Orrison. Toți tăceau. Dixon stătea 
pe bancheta din spate Împreună cu Jane Thomas, dar fără să 
schimbe priviri între ei, observă Mendez uitându-se în oglinda 
retrovizoare. 

Directorul Pompelor Funebre îi conduse în camera de 
îmbălsămare, în faianţă galbenă, unde victima lor se afla pe o 
targă, într-un sac special, așteptând să fie transportată la Los 
Angeles. 


VP -55 


Dixon îi făcu semn că putea pleca și omul închise ușa în urma 
lui. 

— Nu credem că a murit cu mult înainte de a fi fost găsită. 
Descompunerea este minimă, dar există, spuse Dixon. 

Jane Thomas se uita fix la sac. 

— Atunci arătaţi-mi-o. 

— Vreau să fii pregătită... 

— La naiba, Cal, arată-mi-o! izbucni ea. Este și așa destul de 
greu! 

Dixon își ridică mâinile în semn de capitulare. Mendez trase 
fermoarul și deschise încetișor sacul. 

Jane Thomas își duse mâna la gură. Orice urmă de culoare pe 
care o mai avusese, dispăruse complet de pe chipul ei. 

— Ea este? întrebă Dixon. 

Jane nu răspunse pe loc. Se uită îndelung, tăcută, la femeia 
de pe targă. 

— Jane? Ea este? Este Karly Vickers? 

— Nu, spuse Jane într-un târziu, abia auzit. Nu. Este Lisa. 

— Lisa? 

— Lisa Warwick. A lucrat pentru mine, spuse ea, și începu să 
tremure. 

— Femeia asta a lucrat pentru dumneavoastră? spuse 
Mendez. 

— Da 

— lar una dintre clientele voastre lipsește. 

Jane nu răspunse. Intrase în șoc. Apoi începu să plângă și să 
se legene și Cal Dixon veni și își petrecu o mână peste umerii ei, 
ca să o liniștească. 

Mendez se uită în ochii șefului său. 

— Trei morți, o dispariţie. Tot mai crezi că nu avem de-a face 
cu un ucigaș în serie? 

Spre onoarea lui, Dixon spuse: 

— Sună la Quantico. 

Un lucru bun, își spuse Mendez, pentru că el sunase deja. 


14. 


Vince Leone închise portiera mașinii. Zgomotul i se păru 


VP - 56 


amplificat. Se uită în sus, la cer. Albastrul era atât de intens 
încât îl durură ochii. Işi puse ochelarii de soare Ray-Bans și 
inspiră adânc aerul răcoros de toamnă. Capul i se umplu de 
aromele Virginiei: pământ umed, pădure, iarbă tunsă. 

Imprejurimile Academiei erau pline de lume. Tineri agenţi care 
alergau de colo, colo. Veterani ca el, grăbindu-se printre clădiri, 
printre întâlniri. 

Zgomotul pașilor pe beton, frânturi de conversații, o mașină 
de tuns iarba, un foc în depărtare: toate îi asaltau urechile. 
Vederea, auzul, simţul mirosului - toate păreau amplificate, 
hipersensibilizate. Poate că era o nevoie internă de a absorbi 
câtă viaţă putea, sau poate că era ceva în legătură cu glonţul 
din capul lui. 

Intră în clădire, se îndreptă spre lifturi, apăsă pe butonul de 
coborâre. În jos. Mult în jos. Alături de el urcară și alţi oameni. 
Doi îl priviră pieziș, apoi se uitară în altă parte. Recunoștea vag 
chipuri, dar nu-și putea aminti numele. Nu-i cunoscuse prea bine 
- sau ei pe el, presupuse, chiar dacă memoria lui pe termen 
scurt încă mai avea găuri negre. 

Auziseră de el sau // știau, presupuse Vince. Semnase un 
contract cu Biroul în 1971, după o carieră strălucită la 
departamentul omucideri, al poliţiei din Chicago. Venise în 
Quantico, la Secția pentru Științele Comportamentale în 1975, 
exact când aceasta începuse să aibă câteva rezultate 
înnebunitoare. Fiind parte efectivă din această epocă, el și 
colegii lui deveniseră adevărate legende. Avea patruzeci și opt 
de ani și era o legendă. Nu era rău. 

Sau poate că oamenii aceștia auziseră de el doar ca despre 
„Tipul care a fost împușcat în cap și a scăpat”. Academia era o 
comunitate mică, incestuoasă și ca în orice comunitate mică, 
incestuoasă, bârfa era la ea acasă. 

Liftul se opri și majoritatea pasagerilor coborâră, îndreptându- 
se spre cafenea sau spre depozitul de arme. Mirosul de cafea, 
de ouă și de șuncă îl lovi ca o cărămidă, apoi ușile se închiseră și 
liftul începu să coboare alte douăzeci de picioare, spre ceea ce 
agenţii numeau cu dragoste Pivniţa Naţională pentru Studierea 
Crimelor Violente. 

Furnicarul de birouri și săli de conferinţă fusese un adăpost în 
timpul Războiului Rece, o ascunzătoare pentru J. Edgar și 
oamenii lui, în cazul unui atac nuclear. În urmă cu un an, Biroul 


VP - 57 


considerase potrivit să  expedieze Serviciul de Științe 
Comportamentale/ Investigaţii jos, în subsolul fără ferestre, 
mirosind uneori a mucegai. 

Inchiși în propriul lor mormânt uriaș, cu cazurile lor - cele mai 
urâte dintre crimele urâte și abuzurile sexuale pe care le putea 
oferi ţara - agenții glumeau (cu umorul cazon care îi menținea 
„sănătoși mintal”) că trăiau și munceau într-un loc de zece ori 
mai adânc decât un mormânt. 

Leone ieși din lift. 

— Vince! 

Se uită în sus la colegul lui și expresia de pe chipul acestuia îl 
amuză. 

— Bob. Nu sunt o fantomă. 

— lisuse, nu. Câtuși de puţin. Sunt doar surprins să te văd, 
atâta tot. Ce faci aici? 

— După câte știu, aici lucrez, spuse Vince întorcându-se în 
cealaltă direcţie. 

Intră la toaletă, se duse într-un separeu și vomită, cuprins de 
un val de sudoare fierbinte. Medicamentele sau poate nervii, își 
spuse el. Lipsise șase săptămâni. 

Două separeuri mai încolo, mai voma cineva. 

leșiră amândoi din separeuri și se duseră la spălător. 

— Vince! 

— Ai un caz cumplit, Ken? îl întrebă Leone. Dădu drumul 
robinetului, luă apă în căușul palmei și-și clăti gura. 

Faţa lui Ken era pământie și suptă, cu ochii bântuiţi. 

— Trei copii violaţi, împușcați în față cu o pușcă de vânătoare. 

— Nu știm cine sunt, de unde sunt. Nu putem compara 
amprentele dentare cu cele ale copiilor declaraţi dispăruți, 
pentru că aceștia nu mai au dinţi. Tot auzim de profilul ADN, dar 
pentru ei o să fie prea târziu. 

— Mai durează ani, spuse Vince. 

Tehnologia aceasta o să fie un miracol pentru justiţie, dar așa 
cum spusese Ken, nu putea veni prea curând. 

Ken scutură din cap ca și cum ar fi încercat să alunge din 
creier imaginile respective. Ken era un as al profilului psihologic, 
dar nu reușise niciodată să stăpânească abilitatea de a închide 
ușa între investigaţii și sentimente. Ceea ce lăsa drum liber unui 
ulcer și asta cât de curând. 

— Intotdeauna este mai rău când e vorba de copii, spuse 


VP -58 


Vince. 

— Nu știu cât o să mai suport. Victimele erau cam de vârsta 
băieţilor mei. Mă duc seara acasă... Știi cum este. 

— Da 

Vince se ducea seara acasă la televizorul lui cu ecran mare. 
Era divorțat de șapte ani. Fata lui cea mai mare era la colegiu, 
acum. Dar își amintea bine cum era când încerca să-și lase 
cazurile la birou, ca să poată intra seara pe ușă, pretinzând că 
totul era normal. 

— Am jucat golf cu Howard, în weekend, spuse Ken. Unitatea 
Pentru Cercetare Dezvoltare Instituțională îmi sună destul de 
bine, n-aș zice nu. 

— Cercetare și dezvoltare. Hmmm... Vince ar fi preferat să 
stea acasă și să-și dea cu ciocanul în deget, iară și iară, dar ăsta 
era el. 

— Ei, dar tu ce cauţi aici? spuse Ken ca și cum abia atunci și- 
ar fi dat seama. 

Vince ridică din umeri. 

— Este miercuri. 

e 

Toţi specialiștii în profil ţineau și cursuri pentru ofiţerii de 
poliţie, cam cincisprezece ore pe săptămână, atât la Academia 
FBI cât și la Academia Naţională. Dar nu aveau cursuri 
miercurea dimineaţa. Cei care nu se aflau pe teren sau în alte 
misiuni, își petreceau dimineţile de miercuri în sala de 
conferințe, trecând în revistă cazurile, apelând la ideile celorlalţi, 
punând la efort creierul celorlalți. 

BSU se dezvoltase de-a lungul celor zece ani de existenţă, 
având acum șase specialiști cu program complet, care ajutau 
organele legii în rezolvarea cazurilor. Când John Douglas a fost 
numit șeful secţiei operaţionale a BSU, specialiștii în profil și-au 
creat propriul acronim, ISU - Unitatea Pentru sprijinirea 
Investigaţiilor - în interiorul BSU. Douglas a vrut să renunţe la 
BS. Dar în mod ironic, agenţii din unitate au continuat să își 
spună BSU-siști. 

BSU. ISU: încă trei litere adăugate în ciubărul supei alfabetice 
care era Biroul. Denumirile unităţilor păreau să se schimbe cu 
fiecare nou șef și fiecare nou șef părea să aibă un subgrup 
favorit, de creat. INDU (Unitatea pentru Cercetare Instituţională 
și Dezvoltare). SOARU (Unitatea pentru Cercetare și Operaţiuni 


VP -59 


Speciale). NCAVE (Centrul Naţional pentru Studierea Crimelor 
Violente). NCIC (Centrul Naţional pentru Crimă). VICAP 
(Programul pentru Studierea Crimelor Violente). 

În ciuda speranţelor lui John, BS era specialitatea Biroului. 

Vince intră în sala de conferinţe, rămânând cu spatele la 
masa lungă, în timp ce-și turna o cafea ca să ardă gustul de 
vomă din gură. 

Se discuta cazul lui Ken. Fuseseră împărțite fotografii de la 
locul crimei și se făceau aprecieri. Ce însemna asta? Ce însemna 
aia? Dacă copiii erau înrudiţi, însemna asta. Dacă au fost abuzaţi 
individual, însemna aia. Cum vor reuși autorităţile să identifice 
cadavrele? Câţi copii au fost raportați dispăruţi în ultimul an, pe 
o rază de două sute de mile? 

Vince se strecură în scaun, abţinându-se să comenteze. Avea 
nevoie de câteva minute ca să se regrupeze, să-și construiască 
o altă șarjă de energie. Cafeaua era amară și acidă, provocându- 
i arsuri la stomac. 

Ken spuse: 

— NCIC studiază rapoartele privind copiii dispăruţi, cuprinși în 
media de vârstă a victimelor. 

— De îndată ce VICAP va fi total operaţional, vom putea 
cerceta baza de date privind modul de operare al autorului, 
spuse un alt agent. 

— Și de îndată ce se va pune la punct tehnologia, voi putea 
urmări la ceasul meu de mână serialele din toată lumea, spuse 
un altul. 

A auzit cineva ceva despre vreun răpitor de copii cu un mod 
de operare similar? De ce o pușcă de vânătoare? De ce le-a 
distrus fețele? Să însemne asta că este vorba de o rudă sau de 
cineva care îi cunoștea pe copii? Sau arma de vânătoare vrea să 
însemne o declaraţie, cum ar fi starea psihologică a 
respectivului UNSUB - subiectul necunoscut? 

Ken stătea în picioare lângă tabla albă, uriașă, notând ideile 
care îi erau aruncate, într-o parte a tablei și întrebările 
pertinente, în cealaltă. 

Vince asimila totul, cu mintea în parte la detaliile cazului, în 
parte la colegii săi. Erau toţi în cămașă, dar ziua era abia la 
început și cravatele se aflau la locul lor. 

Pe cei mai mulţi dintre ei îi știa de o veșnicie. Lucraseră 
împreună la multe cazuri și aveau multe în comun, în plus față 


VP - 60 


de anii lucraţi în poliţie și anii la Birou. Trei dintre cei cinci care 
se aflau acum aici - inclusiv Vince - fuseseră în marină. John 
servise în forțele aeriene. Aveau în comun experiența în 
jonglarea căsniciei și a familiei, cu slujba - și în câteva cazuri, 
experienţa comună a distrugerii căsniciei din cauza slujbei. 

— Eşti tăcut, Vince, se auzi o voce din capul mesei. 

Vince întâlni privirea vechiului său prieten - care nu părea 
deloc surprins să-l vadă. Vince își desfăcu mâinile și ridică din 
umeri. 

— Scuze, Ken, îi spuse el agentului de la tablă. Dar nu facem 
decât să ne învârtim rotiţele până când vor descoperi cine sunt 
copiii. Doar dacă nu vrei să conturezi două profile: pe cel al unui 
străin, și pe cel al cuiva cunoscut de către copii. Dar asta 
înseamnă al naibii de mult de lucru, când ai atâtea alte cazuri. 
Câte, zece? Douăsprezece? 

Ken se uită pe lista lui. 

Vince continuă. 

— Ei, dar ce știu eu? Eu nu sunt decât un poliţist bătrân din 
Chicago. Pot lua legătura cu o fată de la Centrul Naţional pentru 
Persoane Dispărute și Copii Exploataţi. Centrul funcţionează 
doar de un an, dar au foarte multe informaţii verbale, pe care 
noi nu le avem. Pot s-o sun chiar acum. 

Ken dădu din cap. 

— Mulţumesc, Vince. Îţi rămân recunoscător. 

Vince se ridică și ieși din încăpere, ducându-se direct înapoi la 
toaletă, unde vomită cafeaua. Işi clăti gura și rămase o clipă în 
loc, studiindu-se în oglindă, văzând ceea ce vedeau colegii lui. 

Fusese întotdeauna un tip înalt, bine: un metru optzeci și 
cinci, nouăzeci de kilograme, construit pentru fotbal. Acum era 
un bărbat înalt, osos, cu zece kilograme sub greutatea normală. 
Nu-și pierduse trăsăturile frumos cizelate ale feței, nici ochii 
mari, negri, nici zâmbetul alb, larg, slavă Domnului. lar în clipa 
asta avea culoare în obraji, dar când îi venea să vomite și îi 
scadea tensiunea, tenul lui devenea la fel de palid ca cenușiul 
de oţel al șuviţelor cărunte, late, din părul lui negru. 

Slavă Domnului, părul îi crescuse înapoi, des și ondulat. Nu i- 
ar fi stat bine chel. 

O clipă se duse cu gândul înapoi la seara aceea de martie, 
când se îndrepta spre mașină cu târguielile în mână și cu mintea 
la un caz la care lucra. Asta a fost tot ce și-a mai putut aminti. 


VP - 61 


Sau poate că și această amintire a fost fabricată de creierul lui. 
Martorii au declarat că se apropiase de el un tip într-un trening 
cu glugă, cu un pistol în mână, care i-a cerut bani. El nu 
reacționase suficient de repede. Atacatorul a apăsat pe trăgaci. 

Abia după trei săptămâni și-a recăpătat conștiința și doctorii i- 
au spus că era un miracol. Glonţul de calibrul 22 îi pătrunsese în 
țeastă și acolo a rămas. Numai timpul va putea spune gradul de 
afectare a creierului. 

| s-a părut o adevărată ironie. În toţi anii petrecuţi în poliţie nu 
a fost o dată măcar, rănit. El, un ins de la FBI, a trebuit să fie 
jefuit într-o parcare, împușcat în cap de un toxicoman. 

leși de la toaletă și se duse la biroul lui. Așa cum îi rămăsese 
în obicei de pe vremea când se afla în Marină, acesta era curat 
și ordonat și putea lua ce hârtie voia, fără să răvășească totul. 
Un spaţiu ordonat trădează un creier ordonat - exceptând 
cioburile de alamă din mijlocul creierului său. 

După ce mestecă o mână de pastile antiacide din sertarul 
biroului, formă numărul de telefon respectiv, obţinu niște 
informaţii și reveni la ședință, unde îi înmână lui Ken o bucată 
de hârtie cu un număr de telefon notat pe ea. 

Discuţia se mutase la o serie de crime sexuale din New 
Mexico, lângă granița mexicană. Investigaţiile implicaseră și 
autorităţile mexicane, care solicitau trimiterea a doi detectivi la 
Quantico pentru a ajuta la alcătuirea profilului. 

Dimineaţa își continua drumul ei. Vince aștepta răbdător, 
lăsându-i să vorbească pe agenţii cu cazuri în curs. In timp ce 
ședința se derula, prietenul lui din capul mesei îi căută din nou 
privirile. 

— Nu ai venit aici pentru că ţi-a fost dor să te uiţi la toate 
ceștile astea cumplite, spuse el. 

— Nu. Vince reuși un zâmbet vag și chicoti. 

— Unde este Russo? După ea am venit. 

Rosanne Russo era singura femeie din departament și mai 
mult decât obișnuită să suporte consecințele, adică toate 
mojiciile care decurgeau de aici. 

— La o conferinţă, în Seattle. 

— La naiba. Ghinionul meu. 

— Ce problemă ai? 

Vince se ridică încet în picioare, ca să evite un vertij. 

— Am un posibil criminal în serie în California de Sud. Tipul 


VP - 62 


răpește femei, le torturează și le lipește ochii și gura cu adeziv. 

— Pre sau post-mortem? 

— Încă nu știu. 

— Care este profilul victimelor? 

— Una dintre victime a avut un cazier vechi, pentru 
prostituție. Încă nu se cunoaște identitatea ultimei dintre ele. 

— Câte sunt? 

— Trei, în doi ani. 

Prietenul lui se încruntă. 

— Nu destule, ca să întrunească condiţiile. 

— Spune-i asta femeii moarte găsită ieri. A fost îngropată într- 
un parc public, cu capul afară. 

Se înălțară sprâncene. Acum devenise interesant. Asta era o 
adunătură de mârţoage bătrâne. Nu existau multe, în materie 
de depravare umană, care să le fi scăpat. Lor le trebuia ceva cu 
adevărat deosebit, ca să-i impresioneze. 

— Fotografii? 

— Au găsit-o abia ieri. Încă nu am fotografii. 

— Dar de la celelalte cazuri? 

— Celelalte cadavre au fost îngropate la fel? întrebă un alt 
agent. 

— Nu și nu. 

— Nu ai nicio hârtie. Eu nu am văzut nicio hârtie cu așa ceva, 
spuse prietenul său. 

— Nu. Mă întrebam doar dacă s-a mai întâlnit cineva cu 
chestia asta cu adezivul... Nu-Văd-Răul, Nu-Aud-Răul. Roy? 

Roy era un rezident expert în atacuri sexuale și crime 
sexuale, deși cu toţii au avut partea lor de așa ceva. Roy scutură 
din cap. 

— Am văzut ochi scoși, acid turnat peste ei. Am văzut buze 
tăiate, obiecte înfipte în gură, guri lipite cu bandă. Dar nu cu 
adeziv. 

— În regulă. Mă întrebam doar, spuse Vince și se așeză la loc. 

Prietenul lui din capătul mesei arborase expresia mă-doare- 
undeva. Toţi ceilalţi s-au sculat să plece la masă, strângându-și 
mâinile, făcând schimb de impresii și glumind cu el în timp ce 
ieșeau pe ușă. Cum el și șefu' nu s-au mișcat de la masă, nimeni 
nu s-a obosit să-l întrebe dacă venea să mănânce cu ei. 

Când ușa s-a închis și au rămas numai ei, prietenul său 
permise îngrijorării să i se aștearnă pe chip. Se ridică și veni 


VP - 63 


alături de Vince. 

— Ţi-ai lăsat mustață. 

Vince își petrecu mâna peste mustaţa de culoare cenușie ca 
otelul, nu chiar regulată, care-i decora buza de sus. 

— Ai spirit de observaţie. Ar trebui să te faci detectiv. 

— Asta mă face să cred că nu te-ai întors cu adevărat. Cum te 
mai simţi? Sincer. 

— Medicamentele mă fac să vomit tot ce mănânc, mărturisi 
el. Dar am auzit că este doar o furie împotriva oamenilor 
frumoși, așa că... 

— Trebuie să fii aici? 

— Unde să fiu în altă parte? Să stau în fotoliu, ascultând cum 
îmi ticăie viața? Mai bine mă împuști în cap. Ah, pardon, a făcut- 
o deja cineva. 

— Ce e cu cazul ăsta? 

— Un puști care mi-a fost elev la Academia Naţională anul 
trecut, cred, Tony Mendez, m-a sunat în zori, cu chestia asta. In 
Zorii noștri. Cred că era miezul nopţii, acolo la el. Este primul lui 
ucigaș în serie. 

— Dacă asta este. 

— Dacă asta este, agrea Vince. 

— Care este locul puștiului în anchetă? 

— El este detectivul care o conduce. Lucrează pentru șeriful 
districtului. 

— Șeriful i-a dat liber să vorbească cu noi? 

Vince făcu o grimasă. 

— Nu chiar. Dar puştiul intenţionează să-l convingă. 

— Și eu intenţionez să învăţ italiana. 

— Bella! spuse Vince, râzând. 

Prietenul lui scutură din cap. 

— Cum de mai reușești să ai simțul umorului, pe mine mă 
depășește. 

— Ei, sunt o ocnă vie de poante. Am fost împușcat în cap și 
am supravieţuit ca să vorbesc despre asta. Asta da glumă, pe 
spinarea cuiva - criminalul, Dumnezeu, eu. 

— Ce intenţionezi să faci cu asta, Vince? Cazul nici măcar nu 
se apropie de standarde. lar noi avem cazuri legitime, care ne 
vin săptămânal. Dacă aș avea douăzeci de specialiști și tot nu 
și-ar vedea capul de treabă. 

— Acest Subiect Necunoscut a folosit adezivul cel puţin de 


VP - 64 


două ori și posibil, asupra unei a treia victime, dintr-o altă 
jurisdicție, spuse Vince. De data asta își plantează literal opera 
de artă ca să fie expusă public. Acesta este un comportament 
extrem de ritualizat și escaladant, având în vedere că dorește 
atenţie. Nu are de gând să se oprească. 

— Și îmi place puștiul ăsta, Mendez, recunoscu el. Este brici. 
O să fie un agent bun. Mi-ar plăcea să-l văd la Birou. 

— Și lasă-mă să ghicesc. Vine din Marină. 

Vince zâmbi. 

— Semper fi, scumpule. Nimic nu se compară cu un tip venit 
din Marină. 

— Vrei să-i fii mentor. 

— Mi-a promis că o să pescuiască cu mine la mare adâncime. 

— Imposibil să obţin aprobarea șefului pentru asta. O să-ţi 
spună că dacă vrei să-l înveţi, o să-ţi dea tot timpul de care ai 
nevoie pentru cursuri. 

— Atunci o s-o fac pe cont propriu. Oricum, mai sunt încă în 
concediu. Și mai e și mustata... 

— Pe timpul tău, pe banii tăi. Fără diurnă, fără hotel, fără 
nimic. 

— Nancy o să-mi permită să săr peste o pensie de întreținere. 
Doar se simte vinovată. 

— Dacă nu ar fi divorțat, nu ai fi fost împușcat în cap? 

— Este atotputernică. 

Rămaseră o vreme tăcuţi. Prietenul lui oftă. Vince oftă. 

— Ascultă, John, știi care este părerea mea despre mersul la 
locul crimei, în asemenea cazuri. Detașarea de loc, lucrul 
departe de mormântul înfricoșător, mie nu-mi conferă 
perspectivă, pe mine nu mă fac să fiu obiectiv. Aș vrea să Îi 
învăţ abordarea metodei apropierii de obiectiv, pentru că unii 
dintre noi credem că așa se lucrează mai bine. Dacă pot pleca în 
California ca să ajut la prinderea gunoiului ăsta înainte de a 
deveni următorul Bundy și; să cultiv un nou agent, de ce nu? 

De ce nu? Pentru că Biroul avea o carte cu reguli și 
regulamente și „de ce nu” nu reprezenta o motivaţie pentru 
orice acţiune a unui agent. „De ce nu” ar avea de trecut prin 
canalele ASAC și SAC, de la un șef la altul și printr-o jumătate de 
duzină de comisii, în drum spre șeful suprem al Biroului. Mai 
mult ca sigur că asta nu s-ar întâmpla cât mai avea el de trăit. 

Se auzi un ciocănit și un funcţionar băgă capul pe ușă. 


VP - 65 


— Mă scuzați că vă întrerup, dar e un apel urgent pe linia a 
doua, pentru Agentul Special Leone. 

Vince se duse la telefonul de pe măsuță și ascultă, apoi 
astupă receptorul cu mâna și se întoarse spre prietenul său. 

— Tocmai au identificat victima de ieri și mai au o femeie 
declarată dispărută, amândouă având legătură cu același centru 
pentru femei. 

Vechiul lui prieten ridică din umeri și zâmbi. 

— Du-te cu Dumnezeu, prietene. 


15. 


— Domnișoară Thomas, numele Julie Paulson vă spune ceva? 
întrebă Mendez. 

Se aflau într-un salon privat, pentru familie, de la Pompele 
Funebre. Draperiile erau trase și camera mirosea greu a crini și 
gladiole. Jane Thomas se prăbușise pe un colţ de canapea al 
cărei pluș avea culoarea unui Cabernet bun. Era palidă ca 
moartea, încă devastată de descoperirea trupului Lisei Warwick. 

Mendez intrase în vrie aflând că aveau atât un cadavru cât și 
o femeie dispărută și că amândouă erau, într-un anumit fel, 
legate de Centru! Thomas Pentru Femei. Avea un milion de 
întrebări pe care intenţiona să le lanseze ca pe rafalele de 
mitralieră, dar Jane Thomas era fragilă și trebuia să aibă 
răbdare. Ceea ce însă nu se număra printre virtuțile lui cele mai 
mari. 

Jane se uită la el, confuză. 

— Nu. Cine este? Există un motiv pentru care ar trebui să o 
cunosc? 

— Nu a fost niciodată clienta centrului dumneavoastră? Nu a 
lucrat niciodată acolo? 

— Nu, după câte îmi amintesc. Ce legătură are ea cu...? 
întoarse capul spre camera de îmbălsămare, incapabilă să 
pronunţe numele victimei. 

— Ah, Dumnezeule, șopti ea tremurând. Karly. Credeţi că e cu 
- animalul care i-a făcut asta Lisei, da? 

Cal Dixon îi puse pe genunchi o mână liniștitoare. Mendez 
ridică mental o sprânceană. 


VP - 66 


— Jane, spuse Dixon calm, ca și cum i-ar fi vorbit unui cal 
nervos. Există posibilitatea să fie cu cineva pe care Karly îi 
cunoaște. Poate că pur și simplu a plecat... 

Jane Thomas se oţeli, așezându-se puţin mai drept. 

— Să nu îndrăznești să fii condescendent. Am mai stabilit 
asta. Karly nu a făcut pur și simplu nimic. 

— Domnișoară Thomas? Mendez încercă să-i reatragă atenţia 
asupra lui, puţin iritat pentru faptul că introducea o evidentă 
notă personală în procedură. Julie Paulson este femeie găsită 
moartă în afara orașului, anul trecut, în aprilie. Mă întreb dacă 
nu a avut cumva o legătură cu centrul? 

— Aprilie '84? În perioada aceea mă aflam în Europa, pentru 
câteva luni. Părinţii mei au cai. Calul lor cel mai bun concura în 
Germania și Olanda. Am fost cu ei... 

Mendez știa de ce oamenii aflaţi în situația asta vorbeau în 
dodii, divagau. Dacă Jane Thomas se gândea la potcoavele 
cailor părinţilor ei, înseamnă că nu se putea gândi la oroarea pe 
care o văzuse în încăperea de pe hol. 

— Au existat recent ameninţări către centru? întrebă Dixon. 

— Obișnuiţii nebuni și fanatici religioși. 

— Ce înseamnă „obișnuiţi”? întrebă Mendez. 

— Cei care spun că femeia-trebuie-să-umble-desculţă-și- 
însărcinată. Stricatele-să-și-întoarcă-fața-spre-lisus-sau-să-ardă- 
n-iad. Dreptul-condamnaţilor-la-viaţă, deși asta n-am prea 
înţeles. Noi le asigurăm femeilor noastre accesul la îngrijire 
medicală. Nu suntem avocaţii avortului. 

— Păstraţi scrisorile de ameninţare? 

— Da. Într-un dosar, la birou. 

— O să vrem să le vedem. 

— Desigur. 

— Aţi spus că victima - Lisa Warwick - a lucrat pentru 
dumneavoastră. Când anume? 

— În urmă cu câţiva ani. Era secretar administrativ și în timpul 
ei liber se oferea voluntar să ajute victimele, sprijinind și 
consiliind clientele care trebuiau să facă faţă procedurilor 
judiciare. Încă mai face asta - făcea - din când în când. 

— A avut cazuri în ultima vreme? 

— In urmă cu câteva luni. O clientă cu o poveste cu droguri 
încerca să obţină dreptul să-și viziteze copiii. 

— Era cumva implicat un tată furios? 


VP - 67 


— Nu. De fapt, în final, tatăl a fost atât de impresionat de 
progresele fostei sale soţii, încât și-a retras obiecția. 

— De ce a părăsit centrul doamna Warwick? întrebă Mendez. 

— S-a întors la colegiu, să-și ia diploma de asistentă medicală. 

— A plecat în termeni buni cu toată lumea? 

— Da. Absolut. Doar nu puteţi crede că cineva de la centru ar 
fi putut face asta? 

— Trebuie să explorăm toate posibilităţile, spuse Mendez. 

— Jane, este o procedură standard de investigare, spuse 
Dixon. Niciodată nu știm de unde apar indiciile. 

— Va trebui să intervievâm personalul. Și pe femei - clientele 
dumneavoastră, spuse Mendez. 

Nu-i era greu să vadă că acesta era ultimul lucru pe care și-l 
dorea Jane Thomas. 

— Femeile acestea sunt fragile. Se vor speria de moarte, 
spuse ea. 

— Poate că au motivele lor să se sperie, i-o trânti Mendez. 

— Cred că te pripești, detectiv, spuse Dixon aruncându-i o 
privire înghețată. 

— Ce știți despre viaţa Lisei Warwick? 

— Este originară din Kansas. Cred că am un număr de contact 
al ei, în dosarele vecini. 

— Foști-soţi? Prieteni cu faimă rea? întrebă Mendez. 

— Nu, din câte îmi amintesc. Lisa era o persoană foarte 
discretă. 

— Se angaja în vreo activitate riscantă? Frecventa barurile? 
Bea? Lua droguri? A 

— Nu mi-o pot imagina făcând așa ceva. li plăcea să tricoteze. 

— Când aţi luat ultima oară legătura cu ea? 

— Vorbeam la telefon, din când în când. A venit la centru 
acum câteva săptămâni, să ne vadă. 

— Știţi unde lucra? 

— La spital, la aici în oraș. 

Își acoperi ochii cu mâna, începând să plângă. Dixon se ridică 
de pe canapea și făcu un semn cu capul, spre ușă. Mendez îl 
urmă în hol. 

— Eu mă duc la spital să văd ce pot afla despre Warwick, 
spuse Mendez, continuând să mâzgălească în carnet. Mă 
gândesc să-i trimit pe Hamilton și pe Hicks la Centru/ Thomas. 

— Ce spune omul tău din Quantico? 


VP - 68 


— Vine aici. 

— Vine aici? 

— Da 

— Nu acesta este protocolul obișnuit. 

Mendez ridică din umeri. 

Dixon nu părea prea fericit. 

— Nu vreau un circ aici, Tony. Nu vreau ca tipul ăsta să stea 
de vorbă cu media. Nimeni nu trebuie să stea de vorbă cu 
presa. 

— Povestea asta nu trebuie să devină publică. 

— Și când spun nimeni, te includ și pe tine, insistă Dixon 
întinzând un deget spre el. Nici prin cap să nu-ţi treacă. Știu că 
este un caz important pentru tine și că ești înnebunit de el. Și că 
o să devii foarte activ. Dar nu vreau să deraiezi. Ai înţeles? 

— Da, domnule, spuse Mendez revenind la respectul pentru 
rang, experimentat-și-eficient, al marinarului. 

— Nu vreau să se spună nimic despre o posibilă legătură între 
aceste victime. 

— Nu, domnule. 

— Am văzut eu tipi de la BSU dându-se mari și trăncănind. Eu 
nu vreau așa ceva. 

— Nu, domnule. Categoric nu, domnule. 

Dixon se dădu înapoi, oftă, se uită în jur. 

— Anunţă prin radio să vină o mașină să te ia. Eu o conduc pe 
Jane acasă. 

— Da, domnule. 

Dixon făcu o mină jenată. 

— Suntem prieteni. 

— Nu e treaba mea, domnule, spuse Mendez. 

— Nu, nu este. 


16. 


Casa Roache era un bungalow modest, situat într-o parte mai 
ponosită a orașului. Casa ar fi avut nevoie de un strat de 
vopsea, dar în rest locul era curat. Cineva pusese un vas cu 
crizanteme ruginii pe treapta de la intrare, adăugând tabloului o 
pată de culoare autumnală. 


VP - 69 


Anne apăsă soneria și așteptă. Mama lui Cody sunase la 
școală de dimineaţă, să spună că băiatul era bolnav și că va 
lipsi. Toată ziua, gândurile lui Anne se întorseseră iară și iară la 
la Cody. El era singurul dintre copiii care descoperiseră 
cadavrul, pe care încă nu îl văzuse. Așa încât la sfârșitul orelor 
s-a urcat în mașină și a venit acasă la Roache. 

Un cățeluș traversă casa lătrând, urmat de Renee Roache. 
Mama lui Cody era micuță de statură, cu un păr castaniu, lins și 
cu tenul palid. Era chelneriţă la un local din apropierea 
colegiului, unde ritmul era înnebunitor și bacșișurile, patetice. 
Soţul ei lucra la întreţinere, la spital și avea program de noapte. 

— Doamnă Roache, sper că nu vă deranjez, spuse Anne. Nu 
vreau decât să văd cum se simte Cody. 

Renee Roache o privea perplexă, ca și câinele de la picioarele 
ei, un terrier gras, cafeniu cu alb, care-și înclina capul, 
întrebător, dintr-o parte într-alta. 

— Asta este în afara obligaţiilor, nu? Este doar o neliniște în 
stomac? 

Era rândul Annei să pară contrariată. 

— Ah, da, am avut o senzaţie, după ce s-a întâmplat ieri... 

— Ce s-a întâmplat ieri? S-a întâmplat ceva la școală? 

— Nu v-a sunat Directorul Garnett? 

— Nu, după câte știu eu. E drept, am ieșit să cumpăr ceva 
pentru stomacul lui Cody, azi dimineaţă. Poate că a sunat 
atunci. Noi nu avem robot. _ 

— Ah, spuse Anne, derutată. In mod evident, Cody nu-i 
spusese mamei lui despre găsirea cadavrului, în pădure. Era 
greu să îţi închipui că un copil poate ţine în el o astfel de 
informaţie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Renee, îngrijorată, acum. 

Anne inspiră adânc. 

— Poate că o să trebuiască să vă așezați, pentru asta. 

Intrară în livingul minuscul al familie Roache, unde la televizor 
rula o reluare Star Trek. Anne se aștepta să-l vadă pe Cody pe 
canapea, privind captivat. Navele spaţiale erau obsesia lui. Dar 
canapeaua era goală și Renee o invită să ia loc pe ea. 

Se pregătea mâncarea și din bucătărie venea miros de 
friptură de pui. Cătelușul sări pe canapea, să o privească mai 
îndeaproape pe Anne. 

Anne povesti pentru a zecea oară în douăzeci și patru de ore 


VP - 70 


cele întâmplate. Mama lui Cody asculta uluită. 

— De ce nu mi-a spus? întrebă cu o voce la fel de slabă ca și 
ea. leri a venit acasă alergând, cu probleme de burtă. A avut un 
accident în pantaloni. M-am gândit că poate a mâncat ceva la 
scoală sau o fi vreun microb, că sunt mereu... Nu a scos o vorbă. 

— Părea nefericit? 

— Păi, da, dar... este un băiat de zece ani. Mi-am spus că era 
nefericit din cauza accidentului cu pantalonii. Știţi, copiii râd 
mereu de el. _ 

Asta era adevărat. In jungla care era copilăria, Cody Roache 
era destul de jos, pe scara ierarhică. Copiii pot fi cruzi, 
instinctele lor urâte mai trebuie amortizate încă de straturile de 
subterfugii, nesinceritate și drăgălășenii sociale pe care adulții 
le acumulează de-a lungul anilor. lar copiii care sunt puţin altfel, 
puţin mai încetți, nu așa de dotați, sunt victimele acestor porniri. 

Cody era micuţ și mămos și puţin mai ciudat. El nu avea cu 
adevărat prieteni, observase Anne. Îl avea pe Dennis Farman, 
dar relaţia lor era simbiotică, născută din necesitate. Niciun 
copil nu-l plăcea pe Dennis pentru că era bătăuș. Dennis făcuse 
echipă cu Cody doar ca să aibă un suporter plin de admiraţie, 
pentru că era un dur, iar Cody se împrietenise cu Dennis pentru 
că era mai sigur pentru el să fie de partea lui Dennis Farman, 
decât împotriva lui. 

— l-a fost rău toată noaptea, spuse mama lui. Chiar și azi- 
dimineaţă. A stat toată ziua în pat. Nu-l pot convinge să 
mănânce nimic. 

— Credeţi c-aș putea sta de vorbă cu el? Am ceva pregătire... 
spuse Anne. 

Se simţea ca o hoață, afirmând asta. Nu se pricepea la 
psihologie infantilă mai mult decât omul de pe lună. Dar pentru 
moment, ea era singura la îndemână, pentru puştiul ăsta. 

Renne Roache o conduse pe holul scurt spre un dormitor cu 
postere din Star War lipite pe ușă, ciocăni o dată și crăpă ușa. 

— Cody? Ai un vizitator. Domnișoara Navarre este aici. 

Niciun sunet nu veni din cameră. 

Renee deschise ușa și intră. Anne o urmă. Camera avea 
mirosul tenișilor unui puști de zece ani - o combinaţie de 
sudoare și murdărie și de higienă nu-foarte-meticuloasă. 
Incăperea era întunecată, cu jaluzeaua trasă peste singura 
fereastră. Le-a trebuit o clipă ochilor, să se acomodeze. Încet, 


VP -71 


Anne începu să distingă mica umflătură din patul care era lipit 
de perete, într-un colț din cămăruță. 

Mama lui Cody se așeză pe marginea patului, aprinse lampa și 
dădu păturile de-o parte, scoțând la iveală capul băiatului. 
Acesta făcea pe mortul, strângând puţin prea tare din ochi. 

— Cody, de ce nu mi-ai spus ce s-a întâmplat ieri? îl întrebă 
mama lui. 

— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse acesta. 

Un ochi se deschise puţin. Mama lui îi dădu ochelarii, proaspăt 
lipiţi cu bandă adezivă. Cody se ridică și și-i puse, clipind des din 
cauza luminii. 

— Bună, Cody, spuse Anne cu blândeţe. Mi-am făcut griji 
pentru tine, astăzi. Cum te simţi? 

Cody își frecă nasul și își ridică umerii în dreptul urechilor, 
apoi își trase genunchii în sus, la piept și și-i strânse tare, cu 
braţele. 

— Mama ta mi-a spus că ţi-a fost cu adevărat rău. 

Vedea parcă rotițele învârtindu-se în capul băiatului, 
întrebându-se ce anume știa ea, ce poate spune el, ce va trebui 
să recunoască. 

— Știu ce s-a întâmplat ieri în parc. Am vorbit cu Wendy și cu 
Tommy, Spuse Anne. 

— De ce nu mi-ai spus, Cody? îl întrebă din nou mama lui, pe 
un ton puţin mai tare, rănit. 

Cody se uită la ea, se uită la Anne, se uită în jos și își scărpină 
fluierul piciorului, prin pijama. 

— Doamnă Roache, vă supăraţi dacă eu și Cody am sta de 
vorbă câteva minute? întrebă Anne. 

Renee Roache păru nesigură, dar se ridică totuși și părăsi 
încăperea. Anne se așeză pe marginea patului, nedorind să intre 
în sufletul copilului. 

— Trebuie să fi fost cu adevărat înspăimântător să dai în felul 
ăsta peste un cadavru. Ce lucru cumplit de văzut. Dacă aș fi dat 
și eu peste așa ceva, cred că aș fi fugit cât aș fi putut de tare, 
exact cum ai făcut tu. Aș fi fugit direct acasă. 

Il văzu relaxându-se o idee. Dacă și ea a spus că ar fi fugit, 
înseamnă că nu făcuse un lucru chiar atât de rău și de jenant. 

— Eu am fugit, mărturisi el cu o voce slabă. 

— Nu te condamn pentru asta. Eu cred că mie mi s-ar fi făcut 
rău. Cred că multora li s-ar fi făcut. 


VP- 72 


— Lui Tommy i s-a făcut rău? 

— Era destul de nefericit. 

Cody se gândi o clipă la asta. 

— Pariez că lui Dennis nu i s-a făcut rău. 

— Nu știu. Anne se gândi la ce îi spusese Wendy, anume că 
Dennis pusese mâna pe femeia moartă. Se gândi la ce văzuse 
ea în pădure - Frank Farman permițându-i fiului său să se 
învârtă, interesat, în jurul locului crimei, ca și cum acesta ar fi 
fost un loc de joacă. 

— Tu așa crezi? îl întrebă ea. 

Cody scutură din cap ocolindu-i privirea, lăsându-și în jos 
colțurile gurii. Nu era expresia firească adorării unui erou, la 
care poate că s-ar fi așteptat ea. Expresia asta nu spunea 
Dennis este un dur, Dennis nu se sperie, aș vrea să fiu ca 
Dennis. 

— De ce crezi asta, Cody? 

Băiatul ridică ușor din umeri. 

Îl lăsă o clipă așa. 

— Este ceva ce ai vrea să-mi spui, în legătură cu ce s-a 
întâmplat ieri? 

Copilul se gândea la asta. Se uită la picioarele lui goale, apoi 
își împinse ochelarii în sus pe nas. 

— Azi dimineaţă am discutat despre asta în clasă. Am discutat 
despre cum se întâmplă uneori lucruri rele, lucruri cu adevărat 
rele. Și este greu de înțeles așa ceva - de ce o persoană i-ar 
face un lucru atât de cumplit unei alte persoane. 

— Pentru că sunt nebuni, spuse Cody. 

— Uneori. Și când auzim despre lucrurile astea înfricoșătoare, 
teribile, avem sentimentul că lumea nu este un loc sigur. 
înţelegi ce vreau să spun? 

Cody încuviinţă ușor din cap. Terrierul gras se furișă în 
cameră, îl adulmecă pe Cody, apoi se duse la picioarele patului 
și se întoarse în loc de cinci ori, înainte de a se face covrig. 

— Asta simţi tu? Că ţi s-ar putea întâmplă și ţie așa ceva, 
dacă ai ieși înapoi în lumea asta? 

Băiatul se gândi îndelung și alese să nu răspundă, ceea ce era 
în sine un răspuns. Anne nu-l putea blama. Băiatul văzuse unul 
din cele mai cumplite lucruri pe care o ființă omenească i-l 
putea face alteia. Ca valurile într-un lac, violenţa îi atingea pe 
toți cei care auzeau de ea. Toate femeile din Oak Knoll se vor 


VP-73 


încuia bine pe dinăuntru, în seara aceasta. Atunci cum putea 
Anne convinge un copil de zece ani că această violenţă nu-l va 
atinge pe el? 

Și oricum, de ce să se încreadă în ea? Abia îl cunoștea. Dacă 
trebuia să recunoască asta, îl cunoștea mai puţin decât pe 
Tommy sau pe Wendy. El nu era un elev bun sau entuziast. 
Singura atenţie pe care o atrăgea asupra lui era când se 
pomenea prins în vâltoarea distrugătoare a lui Dennis Farman. 
Se simţi vinovată pentru faptul că nu îl cunoștea mai bine și se 
întrebă câți alți copii văzuse ea doar de la periferia ochilor. 

— Puiul ăsta miroase teribil de bine, spuse ea ridicându-se în 
picioare. Crezi că o să mănânci ceva diseară? 

Din nou, copilul nu-i răspunse. Anne simțea că mintea îi 
rămăsese încă la ultima întrebare pe care i-o pusese ea, că se 
mai lupta în continuare cu ceva, dar nu putea scoate asta de la 
el. Trebuia ca el să vrea să-i mărturisească. 

— Dacă decizi că o să vrei să vorbeşti despre asta, să nu-ți fie 
teamă să vii la mine, Cody. Sau spune-i mamei tale. Nu trebuie 
să ţii închise în tine toate sentimentele. 

Anne se întoarse spre ușă, făcând un pas și încă unul. Apoi 
Cody spuse ceva care o făcu să simtă fiori pe șira spinării. 

— Dennis zicea că în pădure, se află cadavre îngropate. 

— Ce vrei să spui, Cody? A spus asta ieri? După ce aţi dat 
peste cadavru? 

Cody Roache era alb ca hârtia și ochii lui negri deveniseră 
uriași în spatele lentilelor prea mari ale ochelarilor lipiţi cu 
bandă adezivă. 

— Înainte, spuse el cu voce slabă. 

Anne se întoarse înapoi la pat și se așeză. 

— Nu înţeleg. Când ţi-a spus asta? 

— Cu puţin timp în urmă. Eram în pădure, ne jucam de-a 
partizanii și el mi-a spus că sunt cadavre îngropate acolo. 

Dacă i-ar fi spus asta acum două zile, Anne ar fi zis că Dennis 
nu voia decât să șocheze. 

Dar așa cum s-a dovedit, în pădure fusese îngropat un 
cadavru. 

Poate că Dennis fusese singur acolo, altă dată și văzuse 
întâmplându-se ceva. Cu coada ochiului îl putea vedea pe Cody 
privind-o intens, așteptând-o să spună ceva, dar nu știa ce să 
spună. 


VP - 74 


— Credeţi că Dennis a ucis-o pe doamna aceea? întrebă el în 
șoaptă. 

— Nu, spuse ea. Nu, firește că nu. Ce anume, exact, ţi-a spus 
Dennis? Ţi-a spus că a văzut un cadavru? 

— A spus că erau cadavre îngropate acolo și că acestea 
putrezeau în pământ și că noi alergam peste ele și călcam pe 
ele. Și apoi am găsit-o pe doamna aceea! 

Trebuia să-l sune pe detectivul Mendez. Dacă întâmplător 
Dennis văzuse ceva... Se întrebă dacă Dennis vorbise cu tatăl 
lui... și dacă Frank Farman îi transmisese lui Mendez această 
informaţie. 

— Mi-e frică, spuse Cody. 

Anne se uită la el cum stătea acolo, făcut covrig în pijamaua 
roșie, eu părul negru sculat în smocuri. 

— De ce anume ti-e frică, Cody? 

Băiatul înghiţi sonor. 

— De Dennis. 

— Nu Dennis a ucis-o pe femeia aceea. 

— De unde știți? 

Pentru că Dennis era un băiat de unsprezece ani și cu 
siguranţă incapabil să facă așa ceva. Dar Anne nu-i spuse asta 
lui Cody. Îi oferi în schimb răspunsul favorit al adulţilor, atunci 
când nu vor sau nu știu cum anume să spună copiilor adevărul. 

— Pentru că știu, pur și simplu. Inspiră adânc și expiră, 
încercând să decidă ce să facă în continuare. 

— Mulţumesc, Cody. Ai făcut ce trebuia, spunându-mi asta. 

Cody nu părea prea sigur că așa era. 

— Să nu-i spuneţi lui Dennis că v-am spus. 

— Nu fi îngrijorat din cauza lui Dennis. Să te faci bine. Mâine 
vreau să te văd înapoi la școală. 

Mai petrecu câteva minute cu Renee Roache, discutând 
despre cele întâmplate și despre faptul că detectivul Mendez va 
dori probabil să stea de vorbă cu Cody. Apoi părăsi casa Roache 
și mirosul de friptură de pui, ca să plece în căutarea lui Dennis 
Farman. 


VP -75 


17. 


Familia Farman locuia nu departe de familia Roache, într-o 
casă cu două etaje, zugrăvită în culoarea cenușie a vaselor de 
război. Totul la exterior era curat, ordonat, simetric. Fără 
zorzoane. Foarte milităros, își spuse ea. 

Îi deschise ușa una dintre fetele Farman. Amândouă erau la 
liceu, suficient de mari față de Dennis, încât să facă orice ca să-i 
ignore existenţa. Anne își putea imagina lucruri mai enervante 
pentru o adolescentă, decât frații mai mici. 

Niciun semn sau sunet din partea lui Dennis, în timp ce Anne 
aștepta în hol materializarea lui Sharon Farman. Se uită la 
fotografiile de familie de pe perete și constată faptul că încă de 
foarte mic, Dennis fusese o problemă. 

Dennis a spus că în pădure erau îngropate cadavre. 

Sharon Farman intră în hol ștergându-se pe mâini cu un 
șervet de bucătărie. Părea să fie încă îmbrăcată în hainele de 
serviciu, o fustă și o bluză cu mâneci lungi, cu perniţe la umeri și 
un guler ridicat, încreţit. Părea să fi fost chiar drăguță în liceu, 
dar frumusețea ei se uzase de anii de fumat, de crescut copii și 
de viaţa alături de un bădăran. 

— Doamnă Farman, îmi cer scuze că vă întrerup de la cină... . 

— Încă nu am mâncat, spuse Sharon Farman scurt. ÎI 
așteptăm pe soţul meu. De ce aţi venit? 

— Voiam să văd ce face Dennis. 

— Ce face Dennis? spuse ea ca și cum asta ar fi fost cea mai 
absurdă idee pe care o auzise vreodată. De ce să vedeți ce face 
Dennis? Doar aţi petrecut toată ziua cu el. Eu aș zice că este 
mai mult decât suficient pentru el. 

— Dennis nu a fost la școală astăzi, spuse Anne. Am presupus 
că l-aţi reţinut acasă. 

Sharon Farman păru neîncrezătoare și exasperată în același 
timp. 

— Ticălosul ăsta mic! Tatăl lui l-a dus la școală azi-dimineață. 

— Hmmmm, atâta reuși Anne să scoată. Nu auzise niciodată 
un părinte făcându-și copilul ticălos, indiferent cât de adevărat 
putea fi. 

— Este acasă, acum? 

Femeia se uită pe scară în sus și strigă: 


VP - 76 


— DENNIS! Vino aici! 

În aceeași clipă se deschise ușa și intră Frank Farman. Sharon 
se duse direct la el. 

— Dennis nu a fost la școală astăzi. L-ai lăsat acolo? 

— Am primit un telefon și i-am spus să meargă mai departe 
singur, spuse Farman în timp ce își scotea centura uriașă de 
polițist, încărcată cu tot felul de arme și cătușe și o agăţă în 
cuierul de haine, de lângă ușă. 

Sharon Farman își dădu ochii peste cap, se întoarse pe călcâie 
și se duse înapoi în bucătărie, unde una dintre fete striga: 

— Mamă, se arde! 

Anne se întoarse spre Frank Farman. 

— Sunt Anne Navarre. Profesoara fiului dumneavoastră, spuse 
ea agasată. Doar se mai întâlnise cu el de câteva ori șitotnu o 
recunoscuse. Nu însemna nimic pentru el. Își închipui că nicio 
femeie nu însemna ceva pentru el. 

— Aţi venit aici ca să ne spuneți că Dennis nu a fost la școală? 
Nu puteaţi să sunați? 

— De fapt, am venit să văd cum se simte Dennis după ce s-a 
întâmplat ieri... 

— Se simte bine. 

— M-am gândit că ar putea fi răvășit... 

— Nu este. 

— Dennis a discutat cu dumneavoastră despre cele 
întâmplate? 

— Copiii s-au jucat și au dat peste un cadavru. Ce altceva ar 
mai fi de discutat? Este un copil, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Înainte de a se fi întâmplat asta, i-a spus unui alt copil că în 
pădure sunt îngropate cadavre. Mă întreb dacă a văzut cumva 
ceva înainte... 

— Ascultă, domnișoară Navarre, eu sunt ajutorul de șerif, 
dumneata ești profesoara. Eu îmi fac treaba mea. De ce nu 
rămâi și dumneata la a dumitale? 

Anne strânse din buze, ca să împiedice să-i iasă din gură 
cuvintele pe care ar fi vrut să le spună. 

— De Dennis mă ocup eu, spuse el întorcându-se spre măsuţa 
din hol ca să-și răsfoiască corespondenţa. 

Anne făcu un pas spre ușă și se întoarse. 

— Dacă Dennis lipsește și mâine fără motivaţie, va fi 
monitorizat. La trei absențe nemotivate, va fi exmatriculat o 


VP - 77 


săptămână. 

— Ah, o să fie la școală, garantă el. 

Farman se uită la un plic care îi promitea posibilitatea de a fi 
câștigat deja un milion de dolari. 

Anne se simţi cuprinsă de furie. 

— Domnule Farman, aș putea beneficia două minute de 
atenția dumneavoastră neîmpărțită? 

Farman puse scrisoarea alături și se uită la ea cu o privire în 
care se citea nerăbdarea. 

— Chiar nu vă preocupă faptul că fiul dumneavoastră a 
pretins că știa de existenta unor cadavre îngropate în parc, 
înainte ca efectiv să fi fost găsit unul? 

— Domnișoară Navarre, Dennis este un băiat. Băieții 
inventează povești. Pe mine nu mă preocupă faptul că Dennis a 
văzut cadavre în parc înainte de acesta, pentru că nu există 
cadavre. Credeţi-mă, dacă Dennis ar fi văzut un cadavru înainte 
de ziua de ieri, mi-ar fi spus, pentru că ar fi fost un lucru 
extraordinar pentru el. lar dacă dumneavoastră credeţi tot ce 
spun copiii, înseamnă că sunteți ori nebună, ori incredibil de 
credulă. 

Lui Anne îi veni să-i dea una la ţurloaie. Doar cu două 
propoziţii, Farman reușise și să o înfurie și să o facă să se simtă 
stupidă. Își dorea o replică scânteietoare, mușcătoare, dar nu-i 
veni niciuna. 

— Mergeţi acasă, domnişoară Navarre. Și nu mai citiţi atâtea 
romane de groază, spuse Frank Farman. 

Anne părăsi casa familiei Farman și o porni ca o furtună înapoi 
la mașină - blocată acum pe alee, de mașina de poliţie a lui 
Frank Farman. 

Ticălos condescendent. „Haide, haide, cucoană, nu-ti face 
griji, nu ești decât o imbecilă”. 

Fără să se gândească la posibilele consecințe, se urcă în 
Volkswagen-ul ei, întoarse pe gazonul lui Farman și trecu peste 
bordură, ieșind în stradă. 

Trebuia să vorbească cu detectivul Mendez. 


VP - 78 


18. 


— Hamilton și Hicks primesc copiile dosarelor celor angajaţi la 
Centrul Thomas, spuse Mendez uitându-se la Dixon care stătea 
pe bancheta din dreapta. Am vorbit cu un tip din Simi Valley, pe 
care-l cunosc. O să încerce să afle tot ce poate despre fostul 
prieten al fetei dispărute. 

— Bine. 

— Chestiile astea or să meargă al naibii de repede când vom 
primim cu toţii computere. 

— Visează tu, detectiv. Să fim fericiţi că avem stilouri și 
cerneală cu ce scrie. Nu prea avem loc în buget pentru jucării. 

Mendez renunţă. Până la urmă, valul viitorului se va revărsa și 
peste Oak Valey, dar asta nu se va întâmpla pe parcursul 
acestui caz. 

— Am stat de vorbă cu șefa Lisei Warwick, de la Mercy. Zicea 
că Lisa era tăcută, își făcea bine treaba dar nu ţinea să atragă 
atenţia asupra ei. 

— Se vedea cu cineva? 

— Şefa ei nu știa nimic. Dar am dat peste o colegă care zice 
că Warwick făcuse o aluzie cum că ar exista un bărbat în viața 
ei, dar era foarte secretoasă. Colega ei presupune că tipul 
trebuie să fi fost însurat, dar nu are nicio dovadă. 

— Când a fost ultima oară când a văzut-o cineva de la spital? 

— Cam în urmă cu zece zile. 

— Și nimeni nu i-a raportat lipsa? 

— Își programase o plecare. Zicea că intenţiona să facă o 
excursie în ţara vinurilor. 

— Verifică asta. Află dacă își făcuse o rezervare și dacă urma 
să plece singură sau dacă era vorba de o escapadă romantică. 

Mendez se uită în oglinda retrovizoare, semnaliză și schimbă 
încet banda, în traficul aglomerat din LA, părăsind autostrada 
405 și intrând în parcare la Howard Hughes. 

Pe vremea când era detectiv în Bakersfield, se gândise să se 
mute în LA. Ar fi putut intra în LAPD, nutrind speranţa ca într-o 
bună zi să fie avansat la prestigiosul departament 
Crime/Omucideri, în cadrul cartierului general al LAPD din Parker 
Center. Dar își spusese apoi că era mai bine să devină un pește 
mare într-un iaz mai mic, să se formeze vreme de câţiva ani și 


VP - 79 


abia după aceea să se mute în lacul cel mare din Los Angeles, 
cu o reputaţie deja fermă ca detectiv. 

Când i s-a ivit ocazia să lucreze în Oak Knoll, sub Cal Dixon, s- 
a agăţat de această șansă. Dixon avea o reputaţie solidă la 
Biroul Șerifului, din LA; avea contacte. Cu postul ăsta, Mendez 
știa că o să reușească să se facă remarcat. lar dacă Dixon îl 
plăcea, postul putea deveni scurtătura spre lucruri mai mari. 

Până acum planul acesta funcţionase foarte bine. 

În timp ce lumina zilei dispărea în seară, Mendez intră în 
Aeroportul Internaţional LA, urmă indicatoarele și parcă în 
garajul opus terminalului pentru American Airlines. 

La prima privire asupra mulţimii care se apropia de banda 
pentru recuperarea bagajelor zborului Dulles/LAX, Mendez nu l-a 
văzut pe Leone. El căuta un bărbat puţin mai voinic decât viaţa, 
îmbrăcat într-un costum care-ţi atrăgea atenţia, cu o cravată 
stridentă și un zâmbet alb, mare. Scană din nou mulţimea, mai 
încet acum și văzu un bărbat înalt, slab, care se apropia de ei, 
trăgând după el o valiză pe rotile. Faţa prelungă se deschise 
într-un zâmbet familiar. 

— Tony! Ce bine-mi pare că te văd! 

Mendez îi luă mâna întinsă. 

— lisuse, Vince, aproape să nu te recunosc. Ai slăbit cel puţin 
cincisprezece kilograme. 

Leone făcu un semn cu mâna, înlăturând remarca. 

— Este o poveste lungă. Îi întinse apoi mâna lui Dixon. 

— Tu ești Cal Dixon. Vince Leone. Este o plăcere să te cunosc. 
Bruce Washington, de la LA County SE este un vechi prieten de- 
al meu. 

Leone era un maestru al dezarmării oamenilor. Saluta orice 
străin ca pe un prieten de mult-pierdut. Obţinuse astfel multe 
mărturisiri de la suspecți, amețindu-i cu un zâmbet și o palmă 
pe spinare. 

— Cam de multicel nu mai știu nimic de Bruce, spuse Dixon. 

— A plecat în sectorul privat - la pază și protecţie. Și-a spus 
că banii fac mai mult decât gloria și onorurile. Imaginează-ți. 

Făcu un semn cu capul spre ieșire. 

— Mergem, domnilor? Nu vreau să încurc lumea. 

e 

Ce ar fi vrut Vince, era să se întindă pe jos și să se 

odihnească, după alergătura asta prin terminal. Asta pentru că 


VP - 80 


plănuise să ajungă la bagaje înaintea lui Mendez și a lui Dixon, 
ca să poată avea o clipă de răgaz, să-și tragă sufletul și să-i 
vadă el, primul. Zborul de cinci ore și jumătate îl storsese, dar 
acum își refăcuse energia și își recompusese zâmbetul lui larg, 
chiar în timp ce se întreba dacă era sănătos la cap că venise 
aici. 

Nu arăta nicio slăbiciune, își reaminti el. Prima regulă ca să 
reușești să lucrezi cu localnicii. 

Să se obosească, făcând ceva util, era cu mult mai bine decât 
să zacă, gândindu-se la glonţul din creierul lui. Făcu deci 
abstracţie de capul care-i bubuia sau de faptul că începuse să se 
simtă epuizat și nesigur. Tot ce avea de făcut era să se mai ţină 
o vreme în picioare. Tot ce avea de făcut era să treacă printr-o 
autopsie, apoi să meargă la Oak Knoll cu mașina, apoi să 
găsească un hotel... 

În timp ce străbăteau orașul, în drum spre morga de pe North 
Mission Road, Mendez îl punea în temă. Vince imprimă discuţia 
pe un reportofon de buzunar. Mai târziu își va nota pe hârtie 
observaţiile. Începuse deja să culeagă impresii asupra situaţiei. 

Dixon își pusese scutul autorităţii. Era prea isteț să-și lase 
garda jos doar pentru faptul că aveau o persoană în comun. 
Cazul acesta era copilul lui. El conducea spectacolul și nu avea 
nevoie de un intrus de la FBI să vină și să răstoarne balanţa 
puterii. 

Asta nu era nimic nou. Poliţiştii erau animale teritoriale. Cu 
toţii făceau pipi pe garduri, să le marcheze. Unii dintre ei, mai 
mult decât alţii. Probabil că auzise sute de povești despre Vince 
Leone tăind o potecă largă oriunde se ducea, atrăgând presa ca 
muștele la un rest de friptură. 

Avea reputația unui om sonor și strălucitor, întotdeauna 
făcând glume, cu accentul acela al lui, direct, din Chicago. Ceea 
ce probabil că nu auzise Dixon, era că Vince făcea orice ca să-și 
rezolve cazurile. Dacă asta însemna că trebuia să-și scoată 
ucigașul în drum, cu o provocare sau cu o sfidare sau indiferent 
cu ce, atunci asta făcea. Parcară în zona de primire și coborâră 
din mașină. Vince inspiră adânc aerul serii, umplându-și și 
golindu-și plămânii de câteva ori. Era ultimul aer proaspăt pe 
care îl mai respirau, până la terminarea autopsiei. 

— În regulă, băieţi, le spuse el lui Dixon și Mendez. Înainte de 
a intra, vreau să vă spun care sunt competențele mele, aici. ISU 


VP - 81 


nu vă poate prelua cazul, încă. În momentul de față ar fi o 
exagerare să afirmăm că întrunește suficiente condiţii pentru 
FBI, câtă vreme agenţii lor sunt înglodaţi în cazuri mai grave. 

Dixon îl privi cu ochi de vultur. 

— Atunci ce cauţi aici? 

— Cred că este doar o chestiune de timp până când veţi mai 
avea un cadavru. Această ultimă crimă demonstrează că 
făptuitorul vostru necunoscut dă dovadă de o fantezie destul de 
bogată și de sofisticată. Care nu s-a dezvoltat peste noapte. A 
mai ucis și înainte. Și va ucide din nou. Aș vrea să vă ajut să 
puneţi mâna pe el înainte de a vă pomeni cu un număr mare de 
cadavre, nu după. 

Dixon interveni: 

— Dacă Unitatea pentru Sprijinirea Investigațiilor nu preia 
cazul iar tu faci parte dintre părinţii lui fondatori, atunci ești aici 

? 

— Sub aria de bătaie a radarului, recunoscu el. O să vă ajut 
cât pot de mult. 

— Din simplă bunătate? întrebă Dixon. 

— Nu chiar. Studiez posibilităţile de a continua instruirea 
personalului din poliţie pe teren, ca o extindere a ceea ce facem 
la Academia Naţională. 

Sunase bine - atâta vreme cât Dixon nu avea pe cineva 
printre superiorii lui de la Birou, ca să verifice. 

— Corectează-mă dacă greșesc, spuse Vince, dar eu cred că 
niciunul dintre voi nu are experienţă cu asemenea criminali. Eu 
am în schimb mai multă decât pot aduna majoritatea oamenilor 
în trei vieți. Am acces la toate resursele și contactele pe care le 
are ISU. Doar că nu mă aflu aici în calitate oficială. Deci, i se 
adresă el direct lui Dixon, dacă îţi faci griji că voi atrage atenţia 
asupra mea și că voi încerca să preiau cazul, poţi să te relaxezi. 

— E bine de știut, spuse Dixon reţinându-și întrebările și 
scepticismul. Vince simțea asta. Vedea asta în limbajul trupului 
lui Dixon. Dar o vreme, șeriful le va lăsa deoparte. Avea o 
autopsie la care trebuia să asiste. Dixon se întoarse și se 
îndreptă spre clădire. 

Vince și Mendez îl urmară la mică distanţă. 

— Care este povestea aceea lungă? Nu arăţi prea bine. 

Vince râse. Se văzuse și el în oglinda de la toaletă. 

— Arăt ca un rahat, băiete. Am făcut un ulcer. 


VP - 82 


Ceea ce era adevărat. Avea ulcer de la toate pastilele pe care 
le băga în el, în loc de mâncare. 

— Mâncarea din avion, spuse, ridicând ochii spre cer. Nu 
trebuie să-ţi faci griji. Numai Dumnezeu știe cum nu m-am 
procopsit mai devreme cu el. 

Mendez nu păru prea convins. 

— Ești în regulă? 

— Perfect. 

— Ţi-ai lăsat mustață, spuse Mendez, plin de înțeles. 

— Încerc și eu să mă confund cu voi, localnicii. Haide acum să 
ne uităm la cadavrul vostru. 


19. 


Prima impresie pe care ţi-o făcea morga din LA era mirosul 
puternic. Sistemul de ventilaţie nu era prea grozav, dar 
cantitatea de cadavre procesate, era. Insă nimeni din zona de 
primire nu părea să se sinchisească de asta. 

Dixon stătu puţin la taclale cu un grup de asistenţi ai 
medicului legist, așezați la o masă lungă, albă, în așteptarea 
următoarei livrări. Când aceasta sosea, corpul era măsurat, 
amprentat, fotografiat, înfășurat în plastic și pus la păstrare la 
rece, unde urma să-și aștepte rândul la autopsiere, în cazul în 
care aceasta era absolut necesară. Intre timp, asistenții își luau 
pauză, pălăvrăgind, bând cafea și ascultând cum sfârâie 
aparatul de omorât insecte. 

— O zi grea? întrebă Dixon servindu-se din cartonul cu 
bomboane de ciocolată cu malţ, de pe masă. 

— Ca de obicei, spuse un asistent mătăhălos, un bărbat chel 
de dimensiunile unui urs, cu tatuaje albastre care-i acopereau 
brațele ca niște trunchiuri de copac, ceva mai mic. Avea 
nonșalanţa celui care a petrecut ceva vreme la morgă. Genul 
care poate scormoni într-un cadavru ciuruit de viermi, după care 
să se așeze și să-și mănânce sandvişul cu ouă și cu salată. 

Singura femeie de acolo, o frumușică de vreo douăzeci și ceva 
de ani, spuse: 

— Paisprezece telefoane de pe teren, trei omucideri, patru 
sinucideri și șase morţi accidentale. Fata râse. 


VP - 83 


— Închipuiţi-vă, spuse matahala, doi dintre morţii accidental 
sunt tipi care s-au urcat în copaci ca să salveze pisici. Ce 
prostie. Cine a văzut vreodată un schelet de pisică în copac? 
Afurisitele coboară singure când vor ele. 

— Poate că încercau să impresioneze fetele, spuse Vince. 

Fata își dădu ochii peste cap. 

— Femeii care își poate dori un tip așa de prost, ar trebui să i 
se interzică să facă copii. 

Vince îi zâmbi. 

— Ei, unde îţi este romantismul? 

Fata râse din nou. 

— Nu îl aduc aici. 

— L-a văzut cineva pe Mikado? întrebă Dixon. 

— A treia suită. Te așteaptă. 

— Mulţumesc. 

— Mi-a făcut plăcere să te văd, Cal. 

— Și mie, Buck. 

Vince îi făcu fetei cu ochiul, încântat că aceasta i-a răspuns în 
același fel... Poate că până la urmă nu arăta chiar așa de rău. 

O porni după Dixon. 

— Ai tras ceva sfori ca să-ţi împingi victima direct în capul 
șirului. 

Morga din Districtul LA era legendară. Se efectuau aici în jur 
de douăzeci de mii de autopsii pe an. În fiecare zi lăsată de la 
Dumnezeu, pe etajerele din oțel inoxidabil din criptă se aflau 
depozitate cam două sute cincizeci de cadavre. 

— Am petrecut mulţi ani ţesând la sforile astea, spuse Dixon. 
Și uite că acum a venit momentul să trag de ele. 

Intrară într-una din cele trei suite pentru autopsii și își traseră 
pe ei costumele și cizmele galbene și măștile chirurgicale albe, 
ca să nu contamineze și să nu se contamineze. Legistul și 
echipa lui erau îmbrăcaţi în costume albastre. Unii purtau 
ochelari de protecţie sau scuturi de față. Unul dintre ei avea o 
mască de gaz. Dixon făcu prezentările. 

— Mik, el este detectivul meu, Tony Mendez și agentul special 
Vince Leone, FBI. Tony, Vince: asistent șef examinator medical | 
Legist Dr. Mik Mikado. A 

Mikado era cel cu masca de gaz. lnălţă din sprâncene. 

— Aoleu! Vii cu tunurile mari, Cal. Apoi înclină din cap, înspre 
Vince. 


VP - 84 


— Încântat să te cunosc. Sunt un mare admirator al dumitale. 

Vince dădu ochii peste cap. 

— Te rog, fără autografe. Nu fac decât să dau o mână de 
ajutor pe aici. Ea este starul spectacolului, spuse el făcând un 
semn către femeia moartă care stătea goală pe masa din oțel 
inoxidabil. Haide să vedem ce are de spus. 

Se puseră serios pe treabă. In capătul îndepărtat al suitei, o 
altă autopsie era în curs de desfășurare. Legistul și asistenții se 
mișcau încet, unul în jurul celuilalt, ca niște dansatori care 
executau aceeași coregrafie pentru a suta oară. Șuieră un 
ferăstrău pentru oase. Instrumentele răsunau pe tăvile din oţel. 
Unul dintre oamenii în costum se apropie de masă cu o foarfecă 
uriașă de pomi, cu mânere roșii, să taie coastele. 

Mikado începu examinarea vizuală. Lisa Warwick fusese o fată 
frumoasă, în viaţă; păr negru, o faţă în formă de inimă, un trup 
cu forme curbate. Totuși, capitolul final al vieţii ei nu a fost 
câtuși de puţin frumos. Fusese torturată, cine știe cât de multă 
vreme. Dispăruse nici mai mult nici mai puţin de zece zile. Vince 
nu mai auzise niciodată de un criminal în serie care să le facă 
victimelor sale o viață frumoasă înainte de a le ucide. lar 
aceasta nu făcuse excepţie. 

Torsul femeii era o paletă macabră de purpuriu, albastru, 
verde și galben - contuzii severe, în special pe sâni și în partea 
de jos a abdomenului. Bătăile fuseseră administrate de-a lungul 
mai multor zile, potrivit variaţiunilor de culoare. 

Călăul ei folosise un cuţit cu lama foarte fină, ca să-i facă 
tăieturi adânci, pe tot corpul, de la tălpile picioarelor, la degete 
și la sâni. Primul deget de la mâna stângă lipsea. Sfârcurile îi 
fuseseră excizate. 

Ucigașul ei păstrase probabil părţile respective, ca să-l ajute 
să retrăiască evenimentul. Poate că le încorporase chiar, în 
vreun fel, în viaţa sa de zi cu zi. Infamul criminal Ed Gein, 
„Călăul din Plainfield”, care operase în zona rurală din 
Wisconsin, în anii 1950, folosise pielea victimelor sale ca să facă 
abajururi, printre alte lucruri. Sau poate că acest criminal 
ingerase aceste părţi ale corpului, într-un ritual care avea ca 
scop să facă din victimă o parte din el însuși. 

Indiferent de intenţie, tortura părea sa fi fost foarte 
sistematică. Nu existau urme de ezitare în rănile de cuţit, iar 
tăieturile păreau să fi fost deliberat plasate, deși modelul nu 


VP - 85 


sugera nimic în mod special. 

Cruci tăiate în victime erau populare printre ucigașii psihopati 
și aveau conotații religioase vizibile. Nici inițialele nu erau ceva 
rar. Lucrase odinioară la un caz în Philadelphia, în care o 
călugăriță fusese sălbatic violată și omorâtă în sanctuarul unei 
biserici, după care la fost săpat pe frunte, cu un cuţit de 
buzunar, cuvântul „PACAT”. 

Pe această victimă, liniile nu spuneau nimic, doar că unele 
erau verticale și altele orizontale și totuși, Vince simțea că 
modelul avea o anumită semnificaţie pentru ucigaș. 

Legistul încercă să desfacă una din pleoapele victimei. 

— Sunt lipite cu adeziv. Și gura, spuse Mendez. 

— Gura arată ca și cum ar fi fost lipită de mai multe ori, spuse 
Vince făcând un pas mai aproape. Uitaţi-vă la urme, la bucăţile 
de carne lipsă, aici și aici. Presupun că i-a lipit gura și la un 
moment dat, în timpul torturii, victima și-a sfâșiat buzele 
strigând, deschizându-le. 

— lisuse, mormăi Mendez, încet. 

Vince scoase din buzunarul hainei, de sub costumul de 
protecţie, un aparat de fotografiat Polaroid, pliant, și făcu câteva 
fotografii ale buzelor și ale tăieturilor de pe corp. 

— Vă rog, putem avea câteva mostre de adeziv de pe ochi și 
de pe buze, pentru FBI? îl întrebă el pe Mikado, după care se 
întoarse spre Dixon. 

— Dacă vor putea stabili exact ce adeziv este și mai ales dacă 
se va constata că este unul mai puţin obișnuit, asta ne-ar putea 
fi de folos. 

Mikado colectă și tăieturi de unghii, într-un mic plic de hârtie, 
care să fie trimise la laboratorul Districtului LA. în cazul în care 
victima a reușit cumva, la un moment dat, să își zgârie călăul, 
atunci poate că vor găsi particule de piele și s-ar putea obţine 
astfel și o grupă sanguină. 

— Aţi găsit urme pe corp? întrebă Vince. 

Mikado îi aruncă o privire plină de înțeles. 

— Trupul a fost curat când a ajuns aici. 

Vince se uită la Dixon. 

— Cei de la pompe funebre au crezut că fac o treabă bună 
dacă o spală, spuse Dixon, convins că poate s-au pierdut orice 
fel de asemenea probe. Orice fibră, orice fir de păr sau fluide 
care au rămas eventual lipite de corp, s-au dus la canal. 


VP - 86 


— Nu are rost să plângem după ce nu avem, spuse Vince. Și 
să nu uităm că după toată publicitatea făcută procesului din 
Atlanta pentru uciderea unui copil, când probele pe care Wayne 
Williams le-a lăsat în urmă au dus la condamnarea ei, criminalii 
deștepți au început să facă curat în urma lor. 

— Poate că vom obţine ceva din prelevările vaginale, se oferi 
Mikado. 

De fapt, autopsia a produs puţine probe. Nicio urmă de 
mușcătură care să poată fi legată de vreun anumit suspect. 
Nicio urmă de vreo armă specială. Lisa Warwick a fost 
strangulată cu un obiect care nu a lăsat alte urme, cu excepţia 
vânătăilor și niciun fel de fibre. O fi fost ceva dintr-un material 
moale, își spuse Vince: - o eșarfă. O cravată, chiloţi. Nimic 
depistabil. 

În mușchii gâtului existau contuzii firești, dar osul hioid 
rămăsese intact. După Vince, acest lucru, ca și faptul că nu 
existau contuzii cauzate de degete, excludeau strangularea 
manuală. 

Lui Mikado îi era imposibil să deschidă o pleoapă ca să scoată 
la iveală prezenţa aproape sigură a unei hemoragii petechiale în 
țesutul conjunctiv al ochiului - un semn concludent al asfixiei. Și 
toate încercările de a îndepărta pleoapele de pe ochi nu au dus 
decât la smulgerea efectivă a ochiului. 

— Trimite toată porcăria asta la Washington, spuse Vince, 
imaginându-și surpriza neplăcută când va fi deschisă cutia ca să 
se găsească în ea o pereche de ochi sparti. 

— O să găsească ei o metodă să ajungă la adeziv. 

Separarea buzelor a fost o treabă mai ușoară. In gura Lisei 
Warwick s-a constatat că aceasta își mușcase limba care 
ajunsese la consistenţa unui hamburg tocat. 

Mikado se uită în urechile victimei și înjură în barbă. 

— L-a străpuns timpanele cu ceva. 

Vince spuse încet: 

— A treia componentă a triadei noastre. „Nu vezi răul. Nu 
vorbești răul. Nu auzi răul”. 

Mendez devenea tot mai cenușiu, pe măsură ce digera 
imaginile. Se duse la un vas pentru gunoi, marcat A NU SE 
DEPOZITA GUNOAIE. DOAR ORGANE și vomă. 

Chiar și Dixon. Care văzuse partea lui de violenţă abjectă, 
părea sfârșit. Se întoarse, scuturând din cap. Ideea că Lisa 


VP - 87 


Warwick fusese literalmente încuiată în propriul ei cap, cu 
teroarea unui rău atât de cumplit, era peste orice înțelegere. 

Vince, născut și educat în spirit catolic, ar fi vrut să spună o 
rugăciune pentru fată. Doar că de multă vreme nu mai stătea de 
vorbă cu Dumnezeu. Găsi un scaun mai departe de locul 
autopsiei și se așeză, întorcându-se în altă parte când asistentul 
lui Mikado porni un ferestrău electric ca să decupeze calota care 
acoperea creierul Lisei Warwick. 

De-a lungul anilor, Vince văzuse multe cazuri la fel de brutale 
ca acesta și fiecare dintre ele îl lăsa cu senzaţia că i se mai 
scurseseră zece ani din viață. Se simțea la fel de bătrân ca 
Matusalem, la fel de friabil ca un os. Avea senzaţia că se va 
transforma în nisip și se va prăbuși pe pardoseala galbenă, ca să 
fie măturat mai încolo împreună cu reziduurile medicale. 

— Cum te poţi obișnui cu așa ceva? îl întrebă Mendez încet. 

— Băiete, în ziua în care te vei obişnui cu așa ceva, predă-ţi 
imediat scutul și pistolul. Pentru că nu vei mai aparține rasei 
umane. 


20. 


— Deci ce părere ai, scumpo? întrebă Franny. Îi dădu un 
pahar cu vin californian de Zinfandel și se așeză alături de ea, 
pe treptele terasei. Crezi că în clasa ta se ascunde un 
răufăcător? 

Anne bău o bună treime din pahar. Seara era răcoroasă. 
Amândoi erau înfășuraţi în pulovere groase. Stăteau lipiţi unul 
de celălalt ca să împartă căldura trupurilor, în timp ce bassetul 
lui Franny și cockerul lui spaniol adulmecau prin grădină 
învârtindu-se încolo și încoace, în lumina palidă a verandei din 
spate. 

— Firește că nu. Mi se pare doar înnebunitor faptul că Dennis 
ar fi putut vedea petrecându-se ceva în pădure, înainte de ziua 
de-ieri. Chiar or mai fi și alte cadavre acolo? Ce naiba se 
petrece? lar acum a mai dispărut o femeie... 

— E ca și cum ieri ne-am fi trezit într-un film Disney iar acum 
ne aflăm într-un film de John Carpenter. Poate că în filmul nostru 
vei fi interpretată de Jamie Lee Curtis. 


VP - 88 


Anne se uită la el cu coada ochiului. 

— Vrei să fii partenerul meu? 

— Scumpo, EU SUNT partenerul tău. 

— Și cine o să te interpreteze, în film? 

— Richard Gere, firește, răspunse el fără ezitare. Ştii, în secret 
este și el homo. 

— Tu crezi că orice bărbat frumos de pe planeta asta este în 
secret homo. 

— Nu, nu cred. Detectivul trăsnet de azi dimineaţă? Categoric 
nu este. 

— Nu l-ai văzut. De unde știi că este trăsnet? 

Franny zâmbi ca pisica Cheshire. 

— Tocmai mi-ai spus asta. 

Anne se înroși. Dădu vina pe vin. 

— Categoric, trebuie să vorbești cu el. 

— Acum e puţin ocupat. Și eu. Dar trebuie să găsesc o cale să 
ajung la Dennis. Frank Farman îmi zice că Dennis este în regulă. 
E drept, a dat peste o femeie ucisă în mod înfiorător, dar cu ce l- 
ar deranja asta? Presupun că dacă nu a fost prima persoană 
moartă pe care a văzut-o îngropată în pădure, înseamnă că 
pentru el este deja ceva banal. 

— Poate că a învins momentul, scumpo. Dennis Farman este 
un mic ticălos răutăcios. Se uita pe sub fustele profesoarei lui 
încă din clasa a treia. Probabil că are deja sub pat o colecţie de 
reviste porno. Nu este prea greu să ţi-l imaginezi inventând 
povești despre cadavre îngropate în pădure, doar ca să-i sperie 
pe ceilalți copii. 

Anne oftă, întinzând mâna ca să-l mângâie pe nas pe Chester, 
bassetul care urcase treptele spre ei. 

— Presupun că nu. Într-o zi chiar a încercat să aducă la școală 
o pisică moartă, ca să o arate celorlalţi. 

— Nu se poate! 

— Ah, ba da! În prima săptămână de școală. A găsit-o pe 
stradă, în drum spre școală, călcată de mașină. 

Anne se scutură amintindu-și incidentul și revăzând expresia 
din ochii lui Dennis Farman. Preocupată atunci de ideea de a 
scăpa de animal, nu se mai gândise la asta, dar o revedea 
acum, cu ochii minţii: o privire ciudat de înnebunită de plăcere, 
care depășea curiozitatea naturală a unui copil. 

— Probabil că a mușcat-o el și i-a transmis turbarea, spuse 


VP - 89 


Franny. De ce nu mi-ai vorbit despre asta? 

— Erai bolnav. Aveai o infecţie la măsea. 

— Ah, Dumnezeule! exclamă el dându-și dramatic capul pe 
spate și lovindu-se cu palma peste inimă. Am crezut că mor! A 
fost cumplit. Am crezut că de la cabinetul doctorului Crane o să 
ajung direct la morgă. 

— Peter Crane? Tatăl lui Tommy? întrebă Anne. 

— Da. Dentistul de vis. Este trăsnet. 

— Dar nu e homo. 

— Nu. lar nevastă-sa mă sperie. Ai văzut ce perniţe are la 
umeri? O poezie! Joan Crawford este nimic pe lângă ea. 

— Aflu și eu acum, spuse Anne. 

Anne se uită la ceas și oftă. Fusese la biroul șerifului ca să 
vorbească personal cu Mendez, dar i se spusese că acesta lipsea 
toată ziua. Îl sunase pe numărul de pe cartea lui de vizită și îi 
lăsase un mesaj, să o sune cât putea de repede. incă mai 
aștepta. 

Acum că se făcuse târziu și era obosită după toate 
evenimentele zilei, începuse să-și spună că poate exagerase ea, 
că Mendez o să-i asculte mesajul și o să-și dea ochii peste cap și 
o să creadă că e isterică. Și el și Frank Farman aveau de ce râde 


pe seama ei. 
— Ştii, spuse ea, întotdeauna am crezut că îmi pot citi ușor 
copiii. li înţeleg repede. Mă văd cu părinţii lor la ședințe și îmi 


închipui că am cheia vieţii lor de familie. Doamne, ce naivă am 
fost... sau arogantă... sau cam așa ceva. 

Franny își petrecu braţul pe după ea și o strânse la pieptul lui. 

— Uită de toate astea, la noapte. Mâine e o altă zi, Scarlett. 

— De asta mă și tem. Ce se va întâmpla mâine? Vor apărea în 
oraș cei patru cavaleri ai Apocalipsei? Toată viaţa mea am trăit 
aici. În Oak Knoll nu se omoară oameni. Femeile nu sunt răpite. 
Copiii din clasa a cincea nu găsesc cadavre în parc. Sunt 
îngrijorată. Sunt speriată. Oare cum se vor descurca copiii mei 
cu asta? Oare cum ar trebui eu să îi ajut, în mod eficient, ca să 
se descurce cu asta? 

— Faci tot ce poţi, spuse Franny. Pentru mine e mai ușor. 
Copiii de cinci ani sunt preocupaţi numai de ei înșiși, de micile 
lor lumi imediate. lar micile lor lumi imediate sunt sigure și de 
cele mai multe ori, fericite. Ei nu înțeleg cu adevărat moartea. Ei 
nu știu ce este răul. Pe când copiii tăi au început să descopere 


VP - 90 


că există undeva o lume care nu este întotdeauna un loc plăcut. 
Nu cred că este un lucru rău dacă le mărturisești că și ție ţi-e 
teamă, spuse el. 

Anne spuse: 

— Teama: condiţia umană. Ei, copii, la asta trebuie să vă 
așteptați, pe măsură ce crește-ţi: la o lume care a înnebunit. 

Franny dădu peste gât restul de vin și puse paharul alături. 

— Gata cu gândurile negre, negativisto. Acum îţi mai torn 
puţin vin și o să vorbim despre subiectul meu preferat: eu! La 
anul, când o să împlinesc patruzeci de ani, o să dau o petrecere 
de pomină. Va avea o temă de carnaval. O să-i spun Franival! 

Cât era de obosită, Anne reuși totuși să râdă. 

— Te iubesc, Francis. 

Franny râse ca un sfânt. 

— Toată lumea mă iubește. 


21. 


Primul meci al Campionatului Ligii Naţionale, din 1985. St. 
Louis Cardinals jucau cu incredibil de cumplit de buna echipă de 
baseball Los Angeles Dodgers. 

In urmă cu o zi, Tommy se gândise ce super de amuzant o să 
fie: doar el și tatăl lui, pe canapeaua din camera de zi, uitându- 
se la meci, mâncând hot dogs și floricele, bând băuturi gazoase 
(strict interzise de mama lui). În serile de miercuri, mama lui 
avea ședință la una din numeroasele ei organizaţii și venea 
acasă târziu de tot. 

Acum, meciul era în toi și Tommy ar fi vrut să se piardă în el și 
să fie înnebunit și să strige pentru echipa lui, dar nu reușea să 
se simtă așa cum ar fi vrut. Stătea pe canapea, îmbrăcat în 
maioul Dodgers, mult prea mare pe el, cu carnetelul pentru 
scoruri abandonat pe măsuţă, alături de pixul Dodgers, primit ca 
amintire. Fernando Valenzuela lansa. Dodgers erau toţi în 
apărare. 

Tatăl lui stătea în celălalt capăt al canapelei, citind presa în 
timpul reclamelor. Los Angeles Times, Santa Barbara New-Press, 
The Oak Knoll Independent. Din când în când își ridica privirea. 

— La ce te gândești, sportivule? 


VP - 91 


Tommy ridică din umeri. 

— Ți-e foame? Îţi pot face floricelele. 

Tommy scutură din cap. Se uită la ziarul pe care-l lăsase tatăl 
lui pe măsuţă. Se afla acolo o fotografie cu o bandă galbenă 
legată de doi copaci și polițiști în uniformă aplecați și uitându-se 
în jos. Titlul principal spunea: CRIMA ÎN PARC. Dedesubt, cu 
litere mai mici, aldine: COPIII AU FACUT O DESCOPERIRE 
MACABRA. 

— Vreau doar să fiu sigur că niciunul dintre articolele astea nu 
pomenește numele voastre, spuse tatăl lui. 

Tommy nu-i răspunse. Nu voia să-i apară numele în ziar. Spre 
deosebire de Wendy, voia ca toate astea să dispară cât mai 
repede. 

— Tată? Ce înseamnă un criminal în sere? întrebă el. Unul 
care ucide în seră? 

— Nu în sere, spuse tatăl lui, ci în serie, adică o serie de 
evenimente. Un criminal în serie ucide mai mulţi oameni, într-un 
interval de timp. 

— De ce ar face cineva așa ceva? Sunt supăraţi pe oamenii pe 
care-i ucid? Sau sunt pur și simplu nebuni? 

Tatăl lui păru că se gândește la răspuns. 

— Eu nu cred că lumea înțelege cu adevărat cum devine 
cineva criminal în serie. Eu cred că este foarte complicat. Dar nu 
este ceva pentru care trebuie să-ţi faci griji. 

— De unde știi? Dacă ne-a văzut criminalul și acum vrea să ne 
omoare și pe noi? 

— Asta nu o să se întâmple, îi promise tatăl lui. Nu o să permit 
să se întâmple așa ceva. Domnișoara Navarre nu o să permită 
să se întâmple așa ceva. Detectivul Mendez nu o să permită să 
se întâmple așa ceva. Nu trebuie să-ți faci griji, fiule. Eşti în 
siguranţă. Noi toţi o să avem grijă să fii în siguranţă. În regulă? 

Tommy nu răspunse, pentru nu voia să spună o minciună. Se 
așeză însă mai aproape de tatăl lui și pretinse că se simţea în 
siguranţă, în timp ce Dodgers ieșeau la bătaie. 

Mai târziu în aceeași seară, la câteva cvartale mai departe, 
Wendy se instalase sub cuverturi, iluminând cu lanterna cortul 
ei improvizat, în timp ce scria de zor într-un caiet de însemnări, 
cu spirală. 

li spusese lui Tommy că avea de gând să scrie povestea lor și 
să o vândă la Hollywood, ca să se facă un film după ea. Poate că 


VP - 92 


vor reuși să-și joace chiar ei rolurile. Îi plăcea ideea de a se face 
actriță, atâta vreme cât asta nu o împiedica să fie jurnalistă. 
Singurul lucru pe care îl avusese Tommy de spus la asta, a fost 
acela că avea să fie o poveste cu adevărat foarte scurtă. 

— Nu, nu este, spuse Wendy. Stăteau afară, la soare, în 
timpul pauzei de masă, iar Wendy era foarte ocupată să ia 
notițe. 

— Găsirea cadavrului este doar prima scenă. Acum va trebui 
să aflăm cine este doamna moartă și cine a ucis-o și de ce 
anume. 

— Asta este treaba detectivului, îi aminti Tommy. Acum nici 
să mă joc afară nu mai am voie. 

Wendy se strâmbă. 

— Mama ta nu te poate urmări tot timpul. Are serviciu. 
Trebuie să ne întoarcem înapoi în pădure. 

— Nu, nu ne mai ducem acolo. 

— Unde ţi-a dispărut spiritul aventurii? 

— L-am îngropat, până la noi dispoziții. g 

— Nu fi așa de nesuferit, spuse Wendy enervată. In câteva 
zile, părinţilor noștri nici nu o să le mai pese. Promite-mi că o să 
vii cu mine înapoi în pădure. 

Tommy se uită frustrat la ea, așa cum făcea de multe ori. Dar 
în final, capitula întotdeauna. 

Wendy își mișcă repede pleoapele, așa cum făcea mama ei 
când voia ceva de la tatăl ei. 

— Haide, Tommy. Ai spus că o să mă protejezi. Poţi să fii 
atent în jur, în cazul în care mai apare câinele acela. 

— Sau ucigașul, spuse Tommy. 

— Asta ar face o scenă grozavă, în film! 

Făcea acum însemnări despre asta. Ea și cu Tommy se aflau 
în pădure, strecurându-se cu prudență spre locul unde fusese 
îngropat leșul. Era aproape întuneric. Poate chiar va tuna și va 
fulgera. Asta ar crea și mai multă tensiune. Poate că o să apară 
și criminalul, furișându-se și el în pădure, urmărindu-i. Și exact 
în clipa în care ea și Tommy ocoleau un copac uriaș, va fulgera 
și IATĂ-L ACOLO!!! Înălţându-se ameninţător deasupra lor, cu 
faţa lui urâtă contorsionată, cu ochii ieșindu-i din cap, cu mâini 
ca niște gheare, întinzându-se să-i înșface. Inimile le bubuiau să 
le iasă din piept, când săriră în spate și începură să strige. 

Ochii lui Wendy se umplură de lacrimi și aruncă păturile cât 


VP - 93 


colo, făcând să zboare pixul și carnetul de însemnări. AH 
DUMNEZEULE! AH DUMNEZEULE! AH DUMNEZEULE!!! DACA S- 
AR ÎNTÂMPLA CU ADEVĂRAT AȘA? 

Wendy se dădu jos din pat și se repezi afară pe scări, 
strigând, MAMA!!! 

e 

Într-o altă casă, în altă parte a orașului, Cody Roache era și el 
treaz, în pat. Nu-i plăcea să stea treaz noaptea, când mama lui 
dormea iar tatăl lui era plecat la lucru. Auzea întotdeauna 
zgomote în casă. Dușumele trosnind. Pași înaintând pe hol. lar el 
își ţinea răsuflarea și își ciulea urechile ca să asculte, până când 
tot ce mai putea auzi era sunetul pulsului care-i bubuia în 
urechi. 

Stătea în capul oaselor în pat, cu plapuma trasă sus, până la 
bărbie. Tremura ca varga. Dennis i-ar fi spus că este un fătălău. 

Dennis văzuse cadavre în pădure. Cody se gândi cum se 
zbenguiau ei prin pădure, jucându-se de-a partizanii, pășind 
peste cadavre în timp ce alergau. Se gândea că nu o să mai 
poată niciodată dormi, pentru că în coșmarurile lui alerga prin 
pădure și o mână se ridica afară din pământ, apucându-l de 
gleznă. Apoi cădea. Apoi toţi morţii aceia începeau să iasă din 
mormintele lor ca niște zombi, cu carnea putredă, cu ochii 
căzându-le afară din cap. lar el alerga spre Dennis, după ajutor, 
dar Dennis se transformase și el într-un zombi și venea după el. 

Nu-ţi face griji din cauza lui Dennis, îi spusese domnișoara 
Navarre. 

Domnișoara Navarre era cumsecade. Cody apreciase faptul că 
venise numai și numai ca să-l vadă pe el. Niciodată în viaţa lui 
nu i se mai întâmplase așa ceva - un adult să vină acasă, doar 
ca să-l vadă pe el - și nu pentru că ar fi avut probleme. 

Dar domnișoara Navarre nu știa prea multe despre Dennis. Nu 
știa ce fel de lucruri vorbea Dennis, cum ar fi să le facă fetelor 
diverse chestii urâte. Și nu știa că uneori Dennis se înfuria foarte 
tare și că îl bătea fără motiv. Dacă domnișoara Navarre ar ști 
aceste lucruri despre Dennis și ei i-ar fi teamă. Și probabil că 
nici ea nu ar mai vrea să doarmă. 

e 

Dennis nu voia să doarmă. Voia să fie furios. Voia să dea în 
cineva, să dea cu piciorul în cineva. Îi veni în minte domnișoara 
Navarre. Târfă proastă. A fost numai și numai vina ei că tatăl lui 


VP - 94 


l-a bătut cu cureaua. Dacă și-ar fi văzut de treaba ei, dar nu, ea 
a trebuit SA VINA ACASA LA EL, să le spună personal părinţilor 
că trăsese chiulul de la școală. 

Incă îl mai usturau spinarea și fundul, ca niște dâre de foc, 
acolo unde tatăl lui l-a bătut pentru că a minţit și a chiulit de la 
școală. Zăcea acum pe burtă, pentru că nu putea să stea întins 
pe nicio altă parte. Se împinse în sus în genunchi, furia clocotind 
în el ca într-un animal sălbatic. Nu știa ce să facă cu ea, așa că 
începu să dea cu pumnii în pernă, iară și iară și iară. 

Işi spunea că perna era fața domnișoarei Navarre și dădu cu 
pumnii în ea până când nu se mai văzu nimic altceva decât 
sânge. 

Căţea proastă. Târfă nenorocită. 

Furia îl umplu din nou și continuă să dea cu pumnii în pernă 
până când braţele îi obosiră și lacrimile începură să i se 
rostogolească pe faţă. 

O să le arate el la toţi, într-o bună zi. Nimeni nu o să-l mai dea 
deoparte, n-o să-l mai facă să se simtă prost și n-o să-i mai 
spună că era un nimic. El va fi cel care îi va da pe alţii deoparte. 
La toţi o să le fie frică de el. 

Dennis cobori cu grijă din pat, se culcă pe jos și își vâri mâna 
sub pat, întinzându-se până când apucă ceea ce dorea. Lanterna 
pe care o furase din magazin. Luminându-și drumul cu flacăra 
galbenă a lanternei, se duse la debaraua lui și scormoni adânc 
sub teancul de rufe murdare, după vechea cutie pentru 
trabucuri pe care o ţinea ascunsă acolo. 

Se simți cuprins de mândrie pentru faptul că reușise să plece 
cu obiectul acela. Nimeni nu l-a văzut când l-a luat. Nimeni nu-l 
bănuia că îl avea în buzunar. Poliţiști peste tot și nimeni nu-l 
văzuse. 

Luă cutia, se duse cu ea la fereastră și o puse pe scaun. 
Ținând încă lanterna, deschise capacul și se uită înăuntru. 

Cutia de trabucuri era locul în care își ținea comorilor lui cele 
mai preţuite: briceagul, ţigările pe care le furase de la mama lui, 
o brichetă, capul uscat al unui șarpe-cu-clopoței omorât de un 
grădinar în timp ce el privea ascuns și cea mai nouă și mai 
prețioasă achiziţie a sa. 

Era moale și umedă și începuse să miroasă urât, dar asta nu 
făcea decât să-i adauge un plus de minunată grozăvie. Așa ar fi 
mirosit și cadavrul, dacă ar fi rămas în pământ. Innebunea de 


VP - 95 


plăcere numai când se gândea la asta. 

Zâmbea în timp ce scotea cu grijă comoara din cutie și o 
studia în dreptul luminii. 

Degetul retezat al femeii moarte. 


22. 


Joi, 10 octombrie 1985 
1:37 a.m. 


Karly Vickers zăcea în întuneric absolut, în tăcere absolută, în 
durere absolută, în teroare absolută. 

Majoritatea oamenilor nu vor ști niciodată ce înseamnă cu 
adevărat, adevărata teroare. Nu există adjective care să o 
descrie. Era ca cea mai fierbinte, cea mai albă lumină și ca cel 
mai înfiorător, mai înalt sunet imaginabil, adunate laolaltă ca să 
asedieze fiecare părticică a creierului și a sistemului nervos. Și 
nici măcar asta nu ar fi fost o descriere adecvată. 

Karly își amintea foarte puţine despre răpirea ei - o clipă de 
recunoaștere, dar nicio amintire a unui chip; un suflu de panică, 
asemenea unei bombe explodând în ea, apoi nimic. Ceea cea 
urmat a fost totodată ireal și prea real. Nimic nu avea sens, 
exceptând durerea. 

Nu avea idee când venea durerea, sau de unde. Nu avea nicio 
noțiune a timpului, a zilei sau a nopţii. Nu putea întotdeauna să 
deosebească susul de jos. Uneori avea senzația că se prăvălea, 
doar ca să își dea seama, cu o tresărire, că zăcea culcată. Nu 
putea vedea nimic. Nu putea auzi nimic. Nu putea deschide 
gura, să vorbească. 

Nu avea nicio idee de când anume se afla în locul acesta sau 
unde anume se afla locul acesta. Obiectul pe care stătea întinsă 
era tare. Avea dureri prea mari ca să-i mai fie foame. Periodic, i 
se introducea un fir într-o crăpătură infimă dintre buze și i se 
dădea să bea, atât cât să rămână în viaţă. 

Groaza o cuprindea în valuri, valuri uriașe care se spărgeau 
peste ea, lăsând-o să se lupte după aer, să se lupte cu legăturile 
ei. Nu avea idee când venea torționarul ei, ce avea să-i facă și 


VP - 96 


când avea să plece. Și cum nu îl putea auzi și nu îl putea vedea, 
singurul mod în care știa că acesta era acolo era prin durerea pe 
care i-o provoca. 

Când panica o epuiza, se gândea uneori la serviciul pe care ar 
fi trebuit să îl înceapă. Oare anunţțaseră cei de acolo că nu 
venise la muncă? Se dusese cineva la căsuţa ei după ea? 
Începuse mama ei să se îngrijoreze de ce nu a sunat-o duminică 
seara? Avea cineva grijă de Petal? 

Și îi venea să plângă, dar ochii ei nu produceau lacrimi, pentru 
că nu putea deschide pleoapele ca să le lase să scape, dacă ar fi 
venit. Putea simţi hohotele de plâns sfâșiindu-i pieptul, dar nu 
putea auzi vreun sunet, chiar dacă ar fi reușit să-i scape 
vreunul. 

De ce i-ar face cineva așa ceva? 

Mai devreme, înainte să-i fi fost distrus auzul, auzise o altă 
femeie luptându-se, auzise un singur strigăt care-ţi îngheţase 
sângele și care o străpunsese ca un cuţit. Dar asta i se părea că 
fusese acum multă, multă vreme. Nu avea cum să știe dacă 
femeia aceea se mai afla acolo. Nu credea. Se simțea atât de 
singură. 

Acesta era cel mai rău lucru: izolarea, senzaţia că erai închisă 
în propriul tău corp, în propria ta minte. 

Începu să se roage ca data viitoare când va veni torţionarul 
ei, să o ucidă. 

e 

Stătea pe un scaun la picioarele mesei de tablă, privindu-și 
victima, întrebându-se ce se petrecea în mintea acesteia. Mai 
era încă întreagă la cap? Încercase să-și imagineze cine era 
torționarul ei? 

Aceasta era cealaltă viaţă a lui, eliberarea din așa-zisa lume 
normală, unde tensiunea din interiorul lui creștea zilnic; unde 
pretenţiile asupra timpului său, asupra energiei sale, asupra 
eului său veneau dinspre alţi oameni, cu propriile lor așteptări 
faţă de cine era el și cine trebuia să fie. Un soț, un tată, un 
profesionist, un cetăţean de vază. 

Dar în relația cu victima lui, el deţinea controlul și putea da 
frâu liber eului acela care exista în cea mai profundă tainiţă a 
sufletului său. 

Îl excita faptul că victima nu a știut și nu ar fi bănuit niciodată 
cine era el cu adevărat. Crezuse despre el că era un om de 


VP - 97 


încredere și că merita tot respectul. Dar respectul căpătase cu 
totul alt înţeles în fața controlului absolut pe care-l deținea 
asupra ei. 

Controlul absolut. Puterea absolută. 

Senzaţia absolută. 


23. 


Joi, 10 octombrie 1985 
6:15 a.m. 


Mendez și Hicks au făcut primul pas în viaţa lui Karly Vickers, 
vrând să-i vadă locuința exact cum o lăsase ea. Era un loc mic, 
curat ca un ac. Căutară cu grijă prin dulapuri și debarale, după 
orice le-ar fi putut indica existenţa unui prieten în viața lui 
Vickers sau vreun contact recent cu fostul ei prieten, ticălosul 
din Simi Valley. 

Karly tăiase, în carnetul ei, telefonul lui Greg Usher. Dacă mai 
exista ceva între ei, atunci contactul nu fusese, probabil, inițiat 
de ea. Mendez ţinu carnetul deschis, pentru Jane Thomas. 

— V-am spus că a terminat cu el, spuse ea. 

— Oamenii nu se dovedesc întotdeauna atât de puternici pe 
cât am vrea noi să fie, doamnă. Asta face parte din meseria 
mea, spuse Mendez. 

— Dezamăgire? 

— Uneori. Îndoială, altă dată. 

Ar fi preferat ca Jane să nu fi fost aici. Știa că aceasta era 
îngrijorată și că fără îndoială se simţea violată pentru clienta ei, 
privindu-i cum scormoneau printre lucrurile acesteia. 

Așa se simţise și el, adolescent fiind, când poliţia venise să 
percheziționeze casa familiei lui: violat. Căutau dovezi împotriva 
fratelui său mai mare, membrul unei bande acuzate de trafic cu 
droguri. Cutreierau casa ca o tornadă umană, indiferenți faţă de 
proprietatea privată sau faţă de sentimente. Și-o amintea pe 
mama lui plângând în timp ce polițiștii cotrobăiau în dulapul ei, 
atingându-se de hainele ei, de amintirile ei. 

Nu a uitat niciodată acest lucru, fie că percheziţiona casele 


VP - 98 


victimelor, fie pe cele ale făptașilor. Puțin respect nu strica. 

Hicks răscoli așternutul și trase storurile. Mendez stinse 
lampa, apoi trecu peste așternuturi cu o lumină neagră, căutând 
fluide ale corpului - mai ales spermă - care să devină 
fluorescente. Nu era nimic. 

— Nu se vede cu nimeni, spuse Jane. Unica ei preocupare este 
să-și găsească o cale în viață. 

— Este întotdeauna așa de ordonată? 

— Așa a fost mereu, la centru. Are cel mai mare respect 
pentru șansa care i s-a oferit. 

— Are prietene apropiate, pe care să le știți? întrebă Mendez. 
O altă femeie de la centru? Cineva căreia să i se confeseze, 
dacă ar fi interesat-o cineva sau dacă o șicana cineva? 

— Poate Brandy Henson. Le-am văzut petrecând multă vreme 
împreună... 

Acesta era motivul pentru care Mendez îi permisese lui Jane 
Thomas să rămână cu ei. Ea o cunoștea pe Karly Vickers, îi 
cunoștea viaţa, prietenii. lar dacă întâmplător dădeau peste 
ceva aici, ei i-ar fi sărit imediat în ochi. 

Din nefericire, nimic nu le sărea în ochi, pe măsură ce 
avansau în căsuţa minusculă. Mendez deschise ușa din faţă și 
făcu semn echipei de specialiști. 

— Vor preleva amprente, spuse el în timp ce-i ţinea ușa lui 
Thomas, să iasă. O să fie o nenorocire, dar dacă a mai fost 
cineva aici, o să știm. Dacă vreuna dintre amprente se va potrivi 
cu cele ale unui delincvent cunoscut, vom avea un fir. 

Desigur, puteau trece luni până să dea de acest fir, dar nu 
pomeni nimic despre asta. Compararea amprentelor latente era 
un proces manual, asemănător cu încercarea de a găsi un ac în 
carul cu fân și care depindea totalmente de ochiul antrenat al 
specialistului în amprente. Într-o zi, sistemul va fi automatizat și 
amprentele delincvenţilor vor fi introduse într-o bază de date 
naţională, ușor de accesat. Dar amprentele prelevate astăzi nu 
vor fi de cine știe ce folos până când nu vor avea un suspect cu 
care să le compare. lar acesta era un scenariu mai puţin decât 
optimist pentru Karly Vickers, în cazul în care a fost cu adevărat 
răpită. 

— Faceţi tot ce trebuie să faceţi. 

— Vrem să-i vedem lista telefoanelor. Contul este pe numele 
ei? 


VP - 99 


— Nu. Contul este pe numele centrului, cu un sufix numeric. 
Așa am aranjat pentru toate proprietăţile pe care le deţinem. 
Numerele nu sunt trecute în anuarul telefonic. 

Jane încercă un surâs ironic, privind în depărtare ca și cum s- 
ar fi așteptat să apară Karly Vickers. 

— Ne luăm toate precauţiile ca să asigurăm pe cât posibil 
siguranţa femeilor. Facturile vin la centru și sunt îndosariate. 
Dar Karly abia s-a mutat în casă. Încă nu am primit nicio factură. 

— Vom obţine detaliile necesare de la compania de telefonie. 

— Dar căutarea și salvarea? De ce nu s-au organizat patrule 
care să o caute? 

— Asta va trebui să-l întrebaţi pe Șeriful Dixon, doamnă, 
spuse Mendez. 

Era fericit să nu trebuiască să răspundă el la întrebare, deși 
cunoștea răspunsul. Dixon nu începuse căutările pentru că nu 
știa de unde să înceapă. Nu știa dacă Vickers nu dispăruse 
cumva cu intenţie și în cazul acesta, unde anume? Lipsindu-i 
mașina, cu sau fără Jane Thomas, ei tot erau obligaţi să ia în 
consideraţie și varianta că fata plecase de bunăvoie. Poate că 
primise o amenințare de la fostul ei prieten, intrase în panică și 
plecase într-o direcție necunoscută. 

— Dacă ar fi fost fiica de doisprezece ani a vreunui profesor, 
atunci s-ar fi apelat deja la Garda Naţională, spuse Jane furioasă. 

— Știu că în dimineața asta pleacă un elicopter în căutarea 
mașinii ei și a Lisei Warwick. 

Vor căuta și un cadavru, dar asta nu îi mai spuse lui Jane. 

— Fotografia domnișoarei Wickers va apărea până diseară în 
toate ziarele și pe toate posturile de știri din California. Dacă a 
văzut-o cineva, atunci vom avea un punct de plecare pentru 
cercetări. 

Soarele era ca o minge umflată, portocalie, la zece picioare 
deasupra orizontului; sus, dar încă nu suficient ca să dea uitării 
răcoarea umedă care atârna în aer. Mendez se simţea bine cu 
pardesiul sport de pe el. Jane Thomas era înfășurată într-un 
pulover tricotat de mână, de culoarea mușchiului verde, care 
reflecta culoarea ochilor - exceptând marginile roșii, de la orele 
deplâns. 

Îi era milă de ea. Să afli că cineva pe care îl cunoșteai a fost 
omorât, este un lucru cumplit. Să afli că altcineva cunoscut 
lipsește și ar putea foarte bine fi urmatoarea victimă... era de 


VP - 100 


neimaginat. 

Curtea din spate a căsuţei era împrejmuită, ca să 
adăpostească pitbullul care se strecură lângă Jane Thomas 
mârâind încet, din gâtlej. Nu era un mârâit de avertizare ci mai 
curând un sunet de nefericire. Câinele se așeză și se rezemă de 
picioarele femeii, privind-o îndoliat. 

— Ea este Petal? întrebă Mendez. 

— Da. Am luat-o acasă la mine, aseară. Este pierdută fără 
Karly. 

Mendez potrivi Polaroidul și-i făcu o poză câinelui. lo va da 
mai târziu lui Anne Navarre, să vadă dacă copiii ei vor identifica 
acest câine drept cel văzut în pădure. 

Poate că sărise gardul și plecase în căutarea stăpânei, când a 
dat peste cadavrul Lisei Warwick. Dacă ar fi fost într-un film, i-ar 
fi dat lui Petal să adulmece o piesă de îmbrăcăminte de-a lui 
Karly Vickers și câinele ar fi lătrat și ar fi luat-o la picior, 
ducându-i direct la stăpâna lui, închisă în bârlogul unui nebun. 

Din nefericire, ei nu trăiau un spectacol tv și Mendez nu 
auzise niciodată de vreun pitbull care să semene cu un câine de 
vânătoare. 

— Poliţia va discuta cu toţi vecinii, poate cineva a văzut-o 
plecând, sau a văzut-o cu cineva, sau a văzut pe cineva intrând 
în casă. 

— Faptul că lipsește mașina mă face să cred că probabil s-a 
întâlnit în altă parte cu răpitorul ei. Avem nevoie, în măsura în 
care știți, de o listă cu toată lumea cu care s-a întâlnit joi. 

— Vă pot spune. A fost la centru. S-a văzut cu personalul. S-a 
coafat și și-a făcut manichiura la Spice Salon. A făcut și un 
detartraj. 

— La ce dentist? întrebă Mendez, scoțându-și carnetul și pixul. 

— Ori la Pratt ori la Crane. Amândoi își oferă serviciile, 
centrului. 

Petal se ridică în picioare și începu să mărâie cu adevărat. Se 
deschise apoi ușa din spate a căsuței și apăru Frank Farman. 

— Am adus două echipe să înceapă să bată pe la uși, spuse 
el. Se uită apoi la Jane Thomas. Mai bine v-aţi ţine câinele în 
lesă, doamnă. Este un animal periculos. 

Jane Thomas luă câinele de zgarda roz. 

— Numai pentru cei pe care nu-i place. 

Farman se încruntă la ea. 


VP - 101 


— Mulţumesc, Frank, spuse Mendez. Poţi trimite o echipă și la 
reședința Warwick? Ca să intervieveze și vecinii de acolo. Mai 
târziu vin și eu împreună cu Hick. 

— Oamenii sunt deja acolo. 

— Splendid. Mulţumesc. 

Farman mai aruncă o privire dezaprobatoare spre câinele care 
continua să mârâie și intră înapoi în casă. 

Petal se așeză la loc pe picioarele lui Jane, mâărâind. Jane o 
mângâie pe capul mare, pătrat. 

— Eşti o fetiţă bună, Petal. 

Mendez ridică o sprânceană. 

— Îl cunoașteţi pe Frank? 

— Am cunoscut-o pe soția lui, Sharon. Este secretară la 
Quinn, Morgan - aceeași firmă la care urma să lucreze și Karly. 
După umila mea părere, soțul ei este un ticălos misogin, care 
privește femeile de sus. 

Mendez nu spuse nimic. Faptul că Frank era un șovin, nu era 
un lucru nou. Farman era de școală veche și își exprimase cu 
glas tare obiecţia de a angaja polițiști femei. Dar nu fusese 
singurul. Poliţia era, prin tradiţie, un bastion al bărbaţilor. Mulți 
erau cei care voiau s-o păstreze astfel. 

O lăsă pe Jane Thomas cu pitbullul și plecă împreună cu Bill 
Hicks spre locuinţa Lisei Warwick, care se afla la o depărtare de 
vreo milă și ceva, pentru cea de a doua percheziţie din ziua 
aceea. 

Adresa care le fusese dată de biroul pentru personal de la 
Mercy General era un duplex în stuc bej, situată la câteva 
cvartale de spital, dintr-o direcţie și la câteva cvartale de 
colegiu, din cealaltă direcţie. Proprietarul îi aștepta ca să le dea 
cheile. 

— Nu pot crede că Lisa este femeia pe care au găsit-o copiii în 
parc, spuse bărbatul în timp ce le deschidea ușa din faţă. 

Donald Kent, profesor de economie, era un domn distins, 
frumos îmbrăcat, cu un barbișon Colonel Sanders și o lavalieră 
în dungi galbene și albastre, la gâtul cămășii cu nasturi. 

— Cât de bine o cunoșteaţi pe domnișoara Warwick? întrebă 
Hicks. 

— Cât să ne salutăm și să vorbim nimicuri. 

Donald Kent avea vocea aceea frumos modulată a spicherilor 
de la radio. 


VP - 102 


— Era o tânără foarte cumsecade. Nu mi-a făcut niciodată 
probleme. Își plătește - și-a plătit - întotdeauna anticipat chiria, 
dacă vă puteţi imagina așa ceva. Mi-a spus că familia ei 
locuiește în Sacramento. _ 

— A fost contactată, spuse Mendez. Sosește astăzi. In cazul în 
care vă vor suna, spuneţi-le să nu vină aici, până nu terminăm 
investigațiile. Vom sigila locul. 

Kent păru tulburat de idee. 

— Îmi pare rău pentru ei. Cred că dacă aș pierde pe cineva 
brusc, aș simţi o alinare dacă m-aș afla cel puţin în ambientul 
persoanei pierdute. 

— Eu cred că nu au cum să se simtă mai bine, având în 
vedere împrejurările, spuse Mendez. 

— Cum a murit? 

— Nu sunt în măsură să vă spun. 

— Știţi cumva dacă domnișoara Warwick se întâlnea cu 
cineva, dacă primea pe cineva? întrebă Hick. 

Profesorul scutură din cap. 

— Nu o vedeam atât de des. Locuiesc în altă clădire, în 
cvartalul următor. Ea nu era genul care să vorbească despre 
viața ei privată și nici eu, genul care să întrebe. 

Profesorul se uită la ceas. 

— Domnilor, în cazul în care nu aveţi nevoie de mine, la ora 
nouă am o întâlnire la facultate. 

Mendez îi mulțumi și îl lăsă să plece. 

— Treaba ar fi infinit mai ușoară dacă victimele noastre ar fi 
zgomotoase, nesuferite și ar vorbi întruna despre viaţa lor 
sexuală, spuse Hicks în timp ce trecea în revistă etajera cu cărți 
a Lisei Warwick, din living. Cum este, de exemplu, sora soţiei 
mele. Orice persoană care a fost în raza auditivă a acestei 
femei, cunoaște toate detaliile despre fiecare tip cu care s-a 
culcat vreodată. 

Mendez râse. Hicks era ceva mai în vârstă ca el. Înalt, zvelt și 
cu părul roșu, era cowboy în timpul liber. Avea un fel plăcut de a 
fi și nu a avut niciodată probleme cu cei cu care lucra la 
investigații. Nu era cazul cu toată lumea din departament. Erau 
tipi cu state mai vechi și care își exprimau în mod deschis 
nemulţumirea că Mendez era favoritul lui Dixon. Singurul lucru 
care-l interesa pe Hicks era să lucreze la un caz până când îl 
rezolva. Lucrau bine împreună. 


VP - 103 


— Norocul meu că nu sunt unul dintre ei, spuse Mendez 
scormonind în sertarul unui bufet. 

— Nu îi cunoști nivelul scăzut al pretențiilor. Tu ai și de lucru 
și ai și toți dinţii în gură, spuse Hicks. 

Continuară percheziția într-o tăcere plăcută alte câteva 
minute, până când Hick reveni la discuţia iniţială. 

— lar noi trebuie să avem de-a face cu două victime care n-au 
făcut niciodată bau, cuiva. 

— Pariez că nu este o coincidență, spuse Mendez. La fel cum 
nu este o coincidenţă că amândouă aveau o legătură cu Centrul 
Thomas. Nu cred că sunt niște victime întâmplătoare, ce zici? 

— Nu. Ce spune statistica? Majoritatea victimelor l-au 
cunoscut pe ucigașul lor. Asta te face să vrei să-ţi ascunzi cuțitul 
pentru fripturi când îţi vin rudele în vizită, nu crezi? 

Mendez intră în bucătărie. 

— Mă întreb dacă fata asta a apucat măcar să-l vadă? Sau a 
înșfăcat-o pe la spate și i-a lipit pe loc ochii? medită Mendez. 

— Dacă le lipește ochii să nu-l vadă, care este rostul, atunci? 
Dacă el știe că le va omori și pare destul de clar că asta este 
intenţia lui, de ce se mai obosește să le împiedice să-l vadă? 

— Nu cred că face asta din considerente practice. 

Pe măsură ce-și continuau căutările, constatau că Lisa 
Warwick fusese discretă cu viaţa personală chiar și faţă de ea 
însăși. Nu au găsit niciun jurnal, nimic. Planurile ei pentru un 
weekend în ţara vinurilor fuseseră însemnate cu grijă în agenda 
de pe masa din sufragerie, dar fără adnotări referitoare la vreun 
companion de drum. 

— Chiar și fetele timide mâzgălesc inimi în calendarele lor, 
spuse Hicks răsfoind agenda. Aici însă nu există nimic. 

Singura fotografie pe care au descoperit-o la primul nivel, cu 
Lisa Warwick împreună cu un bărbat, era o poză înrămată, de la 
absolvirea școlii pentru asistente medicale, prezentând-o pe ea 
alături de părinţi. 

Mendez se opri în picioare în mijlocul încăperii și studie 
ambianța. Lisa Warwick nu fusese așa de ordonată cum era 
Karly Vickers. Avea risipite peste tot diverse nimicuri, oarecum 
organizate: un teanc de reviste pe un scaun, un teanc de cărți 
pe masa din colţ, o pungă cu un lucru de mână pe jos, lângă 
sofa. Nu exista niciun semn de luptă, niciun semn că mai fusese 
cineva în casă. 


VP - 104 


— Cineva trebuie să fi văzut ceva, spuse Hicks. Nu ne rămâne 
decât să-l găsim pe acel cineva. 

Pe de altă parte, își aminti Mendez, Bundy le răpise pe două 
dintre victime la lumina zilei, într-un parc aglomerat, aproape de 
un lac - pe una, chiar la câţiva metri de prietenii ei - și nimeni 
nu observase nimic ciudat. 

O femeie poate dispărea într-o fracțiune de secundă, aspirată 
într-un univers alternativ, unde existenţa însemna o tortură de 
nedescris și suferință de neîndurat, o lume dincolo de cea mai 
neagră imaginaţie, un univers necunoscut de nimeni, în afară de 
călău și de victima lui. 

Urcară sus, să inspecteze cele două dormitoare și baia. 
Dormitorul mai mic era neumblat. În baie, cineva lăsase un 
prosop pe marginea căzii. Pe etajeră era plin cu farduri și 
bijuterii de efect. Se pregătea pentru o ocazie. 

În dormitorul mare, patul era nefăcut. Pe un scaun fuseseră 
aruncate haine. Pe una din noptiere se afla o fotografie 
înrămată. Lisa Warwick fotografiindu-se într-un mic grup, printre 
care se afla și Jane Thomas. Trei femei și un bărbat bine, între 
treizeci și patruzeci de ani, toţi în ţinută de serviciu, fiecare cu 
un pahar de șampanie în mână. 

O sărbătorire, își spuse Mendez. Un moment fericit. Dar nu 
părea genul de fotografie pe care o femeie să o ţină pe noptiera 
ei. Îl izbi însă un lucru: felul în care Lisa Warwick se uita în sus, 
la bărbatul din stânga ei. 

— Pariez pe zece dolari că acesta era bărbatul cu care avea o 
legătură. Fii atent la felul cum se uită la el, spuse Mendez. 

— lar eu pariez pe zece dolari că tipul este însurat, spuse 
Hick. Uită-te la el cum nu se uită la ea. 

— Ca și cum viaţa lui ar depinde de asta. 

— Sau jumătate din toate posesiile lui. 

Făcură întuneric în cameră și repetară testul soldat fără 
rezultat în cazul patului lui Karly Vickers. De data aceasta, în 
timp ce Mendez trecea cu lanterna peste cearșafuri, pete mici 
începeau să se aprindă ca niște minuscule stele fluorescente. Nu 
erau multe, dar suficiente ca să sugereze povestea a doi amanți 
în pat; o picătură de spermă ici și colo - scăpări, în timpul 
scoaterii unui prezervativ sau poate în timpului sexului oral. 

— S-ar părea că avem un suspect, spuse Mendez. Haide să 
luăm fotografia și să mergem să aflăm cine este. 


VP - 105 


24. 


Exista o parte în el care nu voia niciodată să se trezească. 
Vince nu putea stabili dacă partea afectată a creierului său era 
cea care nu voia ca el să se trezească, sau restul creierului său, 
care nu voia să se trezească și să fie supus efectelor întârziate 
ale glonțului fărâmițat din capul lui. 

Doctorii, specialiștii și neurochirurgii fuseseră cu toţii uluiți, în 

lunile care au urmat accidentului, în primul rând pentru faptul că 
supraviețuise. Nu mai existau decât două-trei cazuri ca al lui în 
toată lumea, fiecare puţin diferit de celălalt, în funcţie de partea 
de creier care a fost supusă impactului. 
__ Doctorii nu aveau nici cea mai mică idee despre ce va urma. 
Inlăturaseră cât au putut din resturi, dar cea mai mare parte a 
unui glonţ de calibrul 22 se fixase într-un loc unde chirurgii nu s- 
au încumetat să umble. Era prea mare riscul de a produce 
daune severe creierului. Totuși, nu știau ce daune ar putea 
produce lăsarea unui glonţ în capul lui. 

Ce știau, era că pentru aceste daune nu puteau fi atacați la 
tribunal. 

Așa că Vince era acum un proiect științific în viaţă, respirând, 
un caz pentru studiu, un monstru în circul medicinii, un articol în 
New England Journal Of Medicine. 

Efectele variau. Uneori i se acutizau simţul auzului și al 
mirosului. Alteori nu putea scăpa de gustul de metal din gură. 
Aproape în fiecare zi avea câte o migrenă care ar fi pus la 
pământ și un catâr. 

În săptămânile imediat următoare împușcării lui, trăise 
frustrările afaziei, ale unei dezordini care îi făcea dificilă 
alegerea cuvintelor din creierul lui și punerea acestora în 
propoziţii coerente. 

Uneori se pomenea că îi lipsește controlul impulsurilor, dar nu 
putea spune dacă acest lucru se datora daunelor suferite de 
lobul frontal sau erau rezultatul deplinei conștientizări a propriei 
mortalităţi. Era acum o a doua șansă, care mergea și vorbea. Nu 
era interesat să renunţe la experienţe sau să amâne ocaziile 
pentru un mâine care s-ar putea să nu mai existe. 

Trauma îi lăsase trupul slăbit și lipsit de puterea de a îndeplini 
sarcini simple. Acum, după câteva luni, putea supravieţui unei 


VP - 106 


zile, dar rezistenţa era încă o problemă. 

Era atât de epuizat când Mendez l-a lăsat în fața hotelului, 
încât abia a mai găsit puterea să încerce să spele sub duș 
mirosul de morgă. Nu-și amintea când se prăbușise gol pușcă, 
pe pat. Nu-și amintea visele avute. Reușise să doarmă șapte 
ore, neîntrerupt. Pentru prima oară, de luni de zile. 

Cu fantoma mirosului de morgă încă în nas, mai făcu un duș și 
își pregăti o cafea proastă, în cafetiera mică de pe poliţa din 
baie. Inspirând adânc mirosul de cafea și de săpun din baia plină 
de aburi, șterse un colț de oglindă și își făcu inventarul zilnic. 

Arătase și mai rău. Arătase și mai bine. Dacă ar fi fost femeie, 
și-ar fi fi putut măcar îmbunătăţi imaginea cu puţin machiaj. 

— O să fii o femeie urâtă ca noaptea, Vince, spuse el, și 
remarca îi smulse un chicot. 

Își notă în minte să facă o vizită la un salon de bronzat ca să 
mai scape de cenușiul ăsta al feţei. În fond se afla în California. 
Californienii își adorau bronzul. Nu avea nicio îndoială că o să se 
simtă ca un idiot făcând asta, dar dacă așa îi împiedica pe 
oameni să creadă că se afla cu un picior în groapă, merita. 

Room service-ul îi aduse un coșuleţ cu brioșe și pâine prăjită. 
Mâncă puţin, cât să-și căptușească stomacul înainte de prima 
rundă de pastile. Sticluțele maronii erau întinse pe măsuţă. 
Analgezice, medicaţie care să prevină atacurile, pastile contra 
greţii, pastile antipsihotice, care să ţină departe paranoia 
stimulată uneori de presiunea exercitată asupra unei părți 
cruciale a creierului său, a cărei denumire însă nu și-o putea 
aminti. 

Trebuia totuși s-o ia pe asta. Până acum reușise să lupte 
singur cu anxietatea. Se uită la sticluta respectivă și se întrebă 
dacă într-adevăr avea nevoie de pastilă, dacă era suficient de 
întreg la minte ca să o ia. 

Ciugulea din mâncare și asculta banda pe care înregistrase 
conversaţia din mașină, din seara precedentă. Mendez îi oferise 
o prezentare a celor întâmplate până atunci. Probabil trei 
victime și o femeie dispărută. Își făcea însemnări în timp ce 
asculta. Banda se opri. Studie polaroidele pe care le făcuse în 
timpul autopsiei, intrigat în special de tăieturile care păreau să fi 
fost deliberat și simetric făcute pe membre - tăietura verticală 
de pe un braț corespundea cu o tăietură similară pe celălalt. La 
fel și la picioare. 


VP - 107 


Scoase o hârtie din mapa lui, pe care se afla o simplă schiță a 
unui trup de femeie, faţă și spate și desenă tăieturile de pe 
corpul Lisei Warwick. Mai târziu va trimite schița, prin fax, celor 
de la ISU, Quantico, să afle dacă a mai dat cineva înainte peste 
acest model. 

În dimineaţa aceasta se va duce la biroul șerifului și va studia 
particularităţile celor trei cazuri, acordând atenţie în special 
semnelor similare și va începe serios să creeze profilul. 

Nu că nu ar fi avut deja câteva idei bine definite. Lucrase la 
destule cazuri, intervievase destui criminali ca să aibă bine 
fixată în minte lista cu repere. Mai existau poate cel mult nouă 
oameni pe planeta asta care să cunoască atât de bine ca el 
mintea criminalilor. Formau un club mic. Prea mic, pentru 
numărul tot mai mare de prădători. 

Luă receptorul și sună la biroul șerifului. 

— Cu detectivul Mendez, vă rog. 

e 

— Ce știi astăzi și nu ai știut aseară? 

— Nu prea multe, spuse Mendez. 

— Nu prea multe? Ce-ai făcut toată dimineaţa? Ai jucat golf? 
Atunci de ce n-am fost invitat și eu? 

— Am percheziţionat casa fetei dispărute, Karly Vickers, dar 
nu am găsit nimic semnificativ. 

— Și asta nu este semnificativ pentru tine? 

Mendez admise ideea. 

— Nu există urme de pătrundere forţată. Nu există semne de 
luptă. Niciun indiciu că ar fi avut vreo legătură cu un bărbat. 
Până acum nu am găsit pe nimeni care să fi văzut petrecându- 
se ceva, undeva. 

— Asta ce-ţi spune? 

— Că tipul este prudent. 

Se aflau într-o sală frumoasă de conferințe, zugrăvită în alb, 
cu ferestre mari, spre stejari uriași cu coroană amplă și iarbă 
verde. Frumos. 

Asta bate pe departe pivniţa din Quantico, spuse el ridicându- 
se de pe scaun și ducându-se la fereastră. 

— Lucrezi la subsol? întrebă detectivul Hicks. 

— Mai adânc decât într-un mormânt. Cred că Biroul ar trebui 
să imprime chestia asta pe maiouri și să le vândă. BSU ar putea 
fi următoarea lovitură în cultura pop. 


VP - 108 


— Da, spuse Mendez râzând. Științele Comportamentale ar 
putea fi următorul Miami Vice. 

Vince îi oferi zâmbetul lui strâmb și ridică din umeri. 

— Mai departe, Don Johnson. 

— Ce mai știi despre victima ucisă? întrebă el. 

— O colegă de-a ei presupune că Lisa Warwick avea o 
legătură, deși nu a vorbit cu nimeni despre asta, spuse Mendez. 
Am găsit spermă pe cearșaf și o fotografie care ar putea sau nu 
să ne ducă la tipul care a lăsat-o acolo. 

— Vecinii știu ceva despre un prieten? 

— Nu până acum, spuse Hicks. Locuia într-un duplex, dar 
vecinul ei nu a văzut și nu a auzit nimic petrecându-se alături. 

— Era discretă, spuse Vince. 

— Sau secretoasă. Sau poate că tipul e însurat, sugeră Hicks. 

— Sau poate că tipul e un criminal, replică Vince. 

Se duse la tabla lungă, care ocupa aproape tot peretele. 

— Copii, uitaţi cum se construiește un profil. 

Luă o bucată de cretă și scrise 1. /ntrări Profil. În timp ce nota 
ideile pertinente, explica: 

A: Ce aţi găsit la locul crimei? Dovada fizică, un model de 
probă, poziţia trupului, arme. 

— Nu avem un loc al crimei. Avem un sit de debarasare, 
sublinie detectivul Hicks. 

— Faceţi aceleași însemnări pentru siturile de debarasare, 
spuse Vince. lar faptul că nu aveţi un loc al crimei, este cât se 
poate de semnificativ. O să revenim la asta. 

— B: Victimologia. Asta aveţi. Vârsta victimelor, ocupaţia, 
antecedentele, obiceiurile, structura familiei, unde au fost 
văzute ultima oară. 

— C: Informaţii legiste. Cauza morţii, rănile - dacă sunt ante- 
sau post-mortem, acte sexuale, raportul autopsiei, rapoartele de 
laborator. Aveţi totul despre cele două victime, cu excepţia 
rapoartelor de laborator și al raportului oficial al autopsiei femeii 
Warwick. 

Cei doi polițiști confirmară din cap. Șeriful Dixon stătea în 
capul mesei, cu faţa impenetrabilă, asimilând totul. 

— D: Rapoartele preliminare ale poliţiei. Și E: Fotografiile 
victimelor, de la locul crimei și/sau de la situl de debarasare. 

— Avem fotografii, spuse Hicks. 

— Atunci haideţi să le punem pe perete și vreau o masă 


VP - 109 


lungă, plasată sub fotografii, unde să putem organiza copiile 
tuturor documentelor: 

In timp ce Hicks se duse la panoul mare, din plută și începu să 
facă loc pentru fotografii, Vince se deplasă spre o secţiune goală 
a tablei și scrise 2. Procesarea Modelelor. Tipul și Stilul 
Omuciderii, Intenția Primară, Risc Victim, Risc Făptuitor, 
Escaladare, Momentul Crimei, Factori Locatie. 

— Aţi văzut deja escaladarea, în condiţii de risc, pentru 
făptuitorul vostru. Prima victimă - primele două victime - au fost 
debarasate în locuri îndepărtate. Locul unde a fost debarasată 
Lisa Warwick a fost regizat și se află chiar în oraș, unde riscul de 
a fi văzut a fost mult mai mare. Cărui scop i-a servit acest risc? 

— Cu cât mai mare riscul, cu atât mai mare vâlva. 

— Publicitatea, sugeră Hicks. 

— Să genereze o teamă și mai mare în comunitate, spuse 
Dixon. Este vorba de putere. Poate face tot ce vrea el. Noi nu-l 
putem opri. 

— Toate astea. Aţi văzut o escaladare în violenţa crimelor? 
întrebă Vince. 

— Julie Paulson și Lisa Warwick au murit amândouă în urma 
strangulării cu ceva, spuse Mendez. Amândouă au fost torturate. 
Amândouă au fost tăiate. Li s-au lipit ochii și gura. Al doilea 
cadavru era prea descompus ca să ne putem face o imagine 
completă. 

— Inainte de uciderea Juliei Paulson, a existat vreun tipar de 
atacuri sexuale, în zonă? 

— Nimic care să poată sugera vreo legătură, spuse Dixon. Am 
avut șase violuri raportate în district, anul trecut. Toate au fost 
rezolvate. 

— Felicitări, spuse Vince. Haide să vedem ce putem face să 
ridicăm la același standard rata de elucidare a crimei voastre. 
Referitor la atacuri sexuale, ce-mi puteţi spune de acum doi ani 
și de acum trei ani? 

— Acum doi ani a fost cam la fel. Dar acum trei ani a fost 
înainte de venirea mea aici. 

— Întrebarea mea este dacă tipul e de aici sau a apărut de 
undeva din altă parte? Majoritatea criminalilor în serie încep cu 
lucruri mai mărunte decât o crimă. Fetișism, trasul cu ochiul pe 
la ferestre, atacuri, răpiri. Se perfecționează în timp. Totuși, pe 
de altă parte, unii își cultivă doar fanteziile violente ani în șir, 


VP - 110 


până când simt nevoia să treacă la fapte, ca să scape de 
presiunea acumulată. 

— Îi căutăm pe făptuitorii cunoscuţi, spuse Dixon. 

Ușa sălii de conferinţe se deschise și un poliţist în uniformă își 
făcu apariţia. 

— Ai întârziat, spuse Dixon și se întoarse înapoi spre Vince. 

— Vince, el este adjunctul meu de șerif, Frank Farman. Frank, 
Vince Leone. 

Vince îl rugase în mod expres pe șerif să păstreze o atmosferă 
relaxată. Cu cât mai puţin se pronunţțau cele trei litere, FBI, cu 
atât mai bine. 

— Vince este expert în crime în serie, explică Dixon. 

Ajutorul de șerif se uită încruntat la Vince și spuse sec: 

— Ești un federal. 

Vince zâmbi ca un aligator. 

— La loc. 

— Multumesc, rămân în picioare. 

Peste tot exista câte un Farman. 

— Am vorbit cu agenţi din alte părţi, spuse Vince, să caute 
crime cu un mod de operare și cu o semnătură similare. Dar, 
bazându-mă pe ce am văzut și auzit până acum, vă pot spune 
că individul ăsta nu este un amator. El dă frâu liber fanteziilor pe 
care le ţine în sine de multă, multă vreme și dă frâu liber de 
suficient de mult timp ca să își fi creat deja o rutină. 

— Vorbești de rahatul ăsta ca și cum ar fi un geniu, spuse 
Farman. Mie însă nu mi se pare decât un ticălos bolnav la cap. 

— Atunci de ce nu l-ai prins? îl provocă Vince. Presupun că 
ești un poliţist foarte bun, altfel nu te-ai afla acum în camera 
asta. Dacă făptuitorul tău nu este decât un tip nebun, cu spume 
la gură, alergând pe străzi și atacând femei la întâmplare, de ce 
nu l-ai prins? 

Farman nu avea răspuns la asta. 

— Îți spun eu de ce, continuă Vince. Pentru că nu este doar un 
ticălos bolnav la cap. Nu în sensul la care te referi tu. 

Vince se întoarse înapoi la tablă și scrise 3. Constatarea 
Crimei. A: Clasificarea Crimei. B: Organizată/Dezorganizată. (Și 
sub aceste titluri) a: Alegerea Victimei, b: Controlul Asupra 
Victimei, c: Secvența Crimei. C: Punerea în scenă. D: Motivația. 
E: Dinamica Locului Crimei. 

Vince lovi cu creta pe punctul B. 


VP - 111 


— Un făptuitor dezorganizat vede o victimă potenţială și 
comite o crimă din oportunitate. Scena crimei va fi neîngrijită. 
Va lăsa cadavrul acolo. Omul ăsta nu este foarte deștept. Este 
imatur social. Este impulsiv. 

— Seamănă cu tine, Tony, glumi Hicks. 

— Foarte amuzant. 

— Pe el nu îl interesează altceva decât actul imediat, continuă 
Vince. El nu aleargă după publicitate. Nu este genul de ticălos 
pe care-l căutaţi voi aici. Și cu atât mai rău, pentru că unul că el 
nu ar fi atât de greu de prins. Dacă acesta ar fi fost animalul 
vostru, ați fi pus până acum mâna pe el și am fi răsuflat cu toții 
ușurați. 

— Deci, spuse Farman, o să te uiţi în bolul tău de cristal și o 
să ne spui cine este ucigașul? 

— O să vă spun ce este, îi răspunse Vince. Dacă aș fi un 
clarvăzător, aș fi acum la Vegas, cu un vagon de bani. Mai mult 
ca sigur că nu aș fi aici, uitându-vă la cănile voastre urâte. 
Firește, mi-ar lipsi strălucirea și adoraţia... 

Un singur junghi ascuţit îi străpunse creierul ca o săgeată. Își 
ascunse rictusul întorcându-se înapoi spre tablă. 

— Făptuitorul organizat... spuse el rezemându-se cu mâna de 
tava pentru cretă ca să-și controleze amețeala, ţinându-și o 
clipă respiraţia, expirând cu putere, ridicând mâna - poruncindu- 
i să nu tremure - și începând din nou să scrie. 

— „.„„Făptuitorul organizat este inteligent, competent social, 
are o slujbă. Este posibil să fie implicat într-o relaţie. Poate avea 
chiar o familie. Nimeni din jurul lui nu ar zice, privindu-l, că ar 
putea avea o a doua viaţă, ca prădător. 

— Bundy, spuse Mendez. 

Vince inspiră încet, adânc și se întoarse fără grabă spre 
auditorul lui. 

— Bundy. Edmund Kemper din Santa Cruz. John Wayne Gacy 
din zona Chicago. Robert Hansen din Alaska este un exemplu 
perfect pentru un criminal organizat. 

— Nu am auzit niciodată de el, spuse Farman. 

— Tipul era brutar de meserie, începu Vince. Era tată de 
familie, un stâlp al comunităţii. Dar era și un sadic sexual. 
Credem că a omorât cam douăzeci de femei. Victimele lui era 
alese dintre prostituate. Le angaja pentru serviciile lor, apoi 
zbura cu avionul personal la cabana lui de vânătoare, le viola, le 


VP - 112 


tortura, după care le dădea drumul în sălbăticie, unde le vâna ca 
pe niște animale și le omora. 

La un moment dat, poliţia din Anchorage a avut o victimă 
care reușise să scape. Fetei îi zăngăneau cătușele la încheietura 
mâinii când a dat peste un poliţist și i-a spus ce se întâmplase. 
Fata a povestit cum tipul a legat-o în pivniţa lui și a torturat-o, a 
povestit cum a fugit de el înainte ca acesta să o poată urca în 
avion. 

A identificat locuinţa lui Hansen ca fiind locul unde a fost 
violată și torturată. Poliţiștii au dus-o la aeroport și ea a 
identificat avionul. Dar când poliţia l-a intervievat pe Hansen, 
spunându-i cele povestite de fată, acesta a fost revoltat. A venit 
cu doi asociaţi de afaceri care au declarat că luaseră masa cu el 
în seara în care fata spusese că se aflau împreună în pivniţă. 
Cuvântul lui împotriva cuvântului fetei, iar el era atât de infernal 
de normal, încât poliţia l-a crezut. 

Hansen nu a fost acuzat. Nici măcar nu a fost arestat. Asta s-a 
întâmplat în 1982. A mai trecut un an până când în sfârșit l-au 
umflat. 

Atenţia tuturor era îndreptată acum asupra lui. 

— Criminalul organizat își planifică crimele. Își alege victimele. 
Este mai capabil să-și facă un plan de atac, să reţină victima, să 
o tortureze. Are toată situaţia sub control. Asta este totul la el: 
controlul. Și când a terminat, își duce victima departe de locul 
crimei, apoi se întoarce acasă și așteaptă să citească despre ea 
în ziare, să urmărească reportajele despre ea, la știri. 

Vince continuă: 

— Domnilor, vă confruntaţi aici cu un vânător cu adevărat de 
mare clasă. Este o mașină de ucis și este foarte, foarte bun la 
asta. Experienţa îmi spune că este un bărbat alb. Ucigașii în 
serie tind să vâneze în propriul lor grup etnic. 

— Asta restrânge mult posibilităţile, spuse Farman sarcastic. 

— Are între treizeci și patruzeci de ani, continuă Vince. Este 
vârsta la care oamenii ăștia ajung la desăvârșire. Și el crede că 
a ajuns la desăvârșire. Și-a dat toată silinţa cu ultima lui victimă. 
A pus-o la vedere, ca să ne putem uita cu toţii și să spunem ce 
grozav este. Victima aceasta a fost marea lui provocare. V-a 
aruncat mănușa. Nu crede că sunteți suficient de inteligenţi ca 
să-l prindeţi, iar până acum a avut dreptate. 

Și acum o să beau o cafea ca lumea, dacă aveţi. Spălătura 


VP-113 


asta e o porcărie. 


25. 


— Dennis, te rog a zecea oară, stai jos pe scaun, spuse Anne 
cu o voce mai exasperată decât își permitea de obicei. 

Strategia ei cu elevii de clasa a cincea era să-și păstreze tot 
timpul  autocontrolul. Nu-i lăsa niciodată să vadă cât ai 
transpirat! Astăzi însă nici deodorantul nu i-ar fi folosit. 

Fusese fericită să-l vadă pe Dennis Farman în clasă - pentru 
binele lui Dennis și pentru ea, ca să evite o altă discuţie cu tatăl. 
Incercase să discute cu el despre găsirea cadavrului în parc, dar 
Dennis nu se arătase deloc interesat să-i spună ceva. De fapt, 
nu se arătase interesat de nimic din tot ce spusese ea în 
dimineaţa aceasta. 

Dennis stătea în genunchi, aplecându-se peste pupitru, 
preocupat să deseneze ceva în carnetul pe care și-l proteja cu 
un braţ. Ar fi trebuit să citească din capitolul 12 din /storia 
Americii, așa cum ar fi trebuit să facă și restul clasei. Doar că 
aproape toţi ochii erau îndreptaţi în direcţia lui Dennis - mai ales 
cei ai colegilor cu care găsise cadavrul. 

Wendy îi arunca tot timpul niște priviri urâte. Tommy îl privea 
cu coada ochiului, prefăcându-se că nu face asta, nevrând să 
atragă atenţia asupra lui. Cody, palid și nervos, stătea tot timpul 
cu nasul în carte, numai că de cincisprezece minute nu întorsese 
nici măcar o pagină. Dennis stătea chiar în spatele lui și din 
când în când se întindea și îl lovea pe Cody în cap cu pixul, ca o 
mâţă care se joacă cu un șoricel îngrozit. 

Anne se ridică de la catedră și o luă decisă pe culoarul dintre 
bănci. Toţi ochii erau îndreptaţi acum asupra ei. Așteptarea era 
tot mai mare. Anne se opri în dreptul băncii lui Dennis. 

— Dennis. 

Dennis nu își ridică privirea. Îi dădu în schimb drumul unui 
vânt care stârni o avalanșă de râsete nervoase. Nefericita fată 
pedepsită să stea în spatele lui se dădu înapoi, striîmbându-se. 
Duhoarea era oribilă. 

— Dumnezeule! Îmi vine să vomit! 

— Mută-te în celălalt rând, îi spuse ea fetei. lar voi ceilalţi ați fi 


VP - 114 


făcut mai bine dacă citeaţi, pentru că după-amiază o să vă 
ascult. 

Mormăituri dezaprobatoare se auziră de peste tot. 

Anne se aplecă deasupra băncii lui Dennis Farman și îl privi în 
faţă. Acesta continua să mâzgălească în caietul lui, prefăcându- 
se că nu o vede. Ochii i se făcură mici și gura pungă, de 
concentrare. Părea furios, întoarse o altă pagină din caiet și 
continuă să mâzgălească, ţinându-și stiloul atât de tare încât i 
se albiseră degetele. 

— Dennis, există vreun motiv pentru care nu te poţi așeza ca 
lumea, astăzi? 

Dennis nu-i răspunse, dar obrajii i se înroșiră și ochii i se 
umplură brusc de lacrimi. Apăsa atât de tare cu stiloul pe hârtie, 
încât îi rupse penita. 

Anne se gândi la seara dinainte, la casa lui Farman și la Frank 
Farman care-i promisese că se va ocupa el de Dennis. 

Se uită la ceas și se ridică. 

— În regulă. Toată lumea iese în hol aliniată, în /iniște, pentru 
masa de prânz. 

Dennis dădu să se ridice. Anne îi puse o mână pe umăr. 

— Tu, nu. 

Dennis se înfioră și se trase din atingerea ei, ca ars. 

Ochi mari se întorceau înapoi spre el în timp ce restul clasei 
ieșea, aliniată, pe ușă. Vor începe imediat speculaţiile privind 
soarta tulburătorului liniștii lor. 

— Ultimul care iese închide ușa, vă rog, spuse Anne. 

Tensiunea tăcerii așternute în clasă după închiderea ușii era 
ca un balon care se umple, se umple și se umple cu aer până 
când este gata să se spargă. Anne trase scaunul lui Cody 
Roache și se așeză. 

— Ai avut necazuri pentru că ai chiulit ieri de la școală? 

Dennis îi ocoli privirea dar se înroși mai tare. 

— Să știi că nu te ajută cu nimic dacă ţii închise în tine toate 
sentimentele astea, Dennis. Dacă ești furios, spune că ești 
furios. Putem să ne ocupăm împreună de asta. Dar nu te pot 
ajuta dacă nu vorbești cu mine. 

Dennis se răsuci în scaun până când ajunse să stea cu spatele 
la ea. O clipă, Anne nu spuse nimic, nesigură de unde să 
înceapă. Avea o teribilă bănuială despre ce anume se 
întâmplase. Ea îi ținuse piept lui Frank Farman. Probabil că 


VP - 115 


acesta a luat-o ca pe o ofensă. Și probabil că s-a răzbunat pe 
Dennis. 

Tatăl ei nu ridicase niciodată mâna nici asupra ei și nici 
asupra mamei ei, dar Anne știa foarte bine că existau și alte 
metode de pedeapsă la care ar putea recurge un om furios, cu 
un ego fragil. De câte ori nu o redusese el pe mama ei la o masă 
tremurândă, hohotindă, de nefericire, în faţa vorbelor lui 
vicioase? Și de câte ori nu încercase să facă același lucru cu ea? 

Pentru că Anne se detașase emoţional de el încă de mică, 
tiradele acestuia nu au avut niciodată asupra ei efectul pe care-l 
aveau asupra mamei ei, care îl iubea. Dar Anne cunoștea foarte 
bine mânia și resentimentele care se construiseră în ea 
asemenea unui zid de cărămidă. Ea reușise să găsească diverse 
căi de a coopera cu asta, de a elibera tensiunea, când trebuia. 
Dar Dennis, nu. 

— Ești furios pe mine? îl întrebă ea. 

Trupul băiatului era rigid de furie. Începu să tremure sub 
presiunea efortului de a se stăpâni, dar dintr-odată nu mai reuși. 
Se întoarse spre ea, cu ochi sălbatici. _ ; i 

— TE URĂSC! strigă el. TE URĂSC! EȘTI O TICĂLOASĂ 
NENOROCITĂ! 

Nu se pregătise pentru virulenţa exploziei lui. Se lăsă pe 
speteaza scaunului, cu inima bătându-i ca un ciocan, în timp ce 
Dennis urla la ea. 

Dennis începu să lovească, iară și iară, cu amândoi pumnii în 
bancă. 

— Te urăsc! Te urăsc! Vreau să mori! 

Ei, acum să te văd, domnișoară Specialistă în Psihologia 
Copilului. 

Deschisese ușa și eliberase un demon. Ce trebuia să facă 
acum? Să se ocupe de el pe plan psihic? Să permită furiei să se 
reverse din el, până când nu mai rămânea nimic? Să-l facă să-și 
nege sentimentele și să și le bage înapoi în cutie, cu băierile 
acum rupte? 

În timp ce Anne era ocupată să se gândească ce trebuia să 
facă, Dennis se prăbușise cu capul pe bancă și începuse să 
plângă atât de tare, încât sughiţurile îl sufocau. 

Fă ceva, proasto. ă 

— Îmi pare rău, Dennis, spuse ea cu glasul ușor tremurat. Îmi 
pare rău dacă ţi-am făcut necazuri. Nu am vrut asta. Am venit la 


VP - 116 


voi acasă pentru că eram îngrijorată pentru tine. 

Nu știa dacă spunea ce trebuia. Dar nu știa nici dacă Dennis o 
auzea măcar, atât de tare plângea. In ciuda izbucnirii de furie 
împotriva ei, o durea inima pentru el. În condiţii normale, ar fi 
considerat-o o manifestare monstruoasă, agravantă, dar ea știa 
că Dennis nu ajunsese așa din cauza lui. Și dincolo de toate 
aceste problemele pe care le avea, nu era decât un băieţel 
speriat care nu știa cum să-și manevreze sentimentele. Probabil 
că era la fel de speriat pe cât era de furios. 

Anne se aplecă spre el și întinse mâna, să-l mângâie pe cap. 

— Îmi pare rău, Dennis. Poţi fi cât vrei tu de furios pe mine. O 
să rezolvăm noi asta. Sunt aici ca să te ajut, dacă pot. 

Și mă rog, cum o să facă ea asta? Dacă o să reușească să-l 
facă să-i spună tot ce se întâmplase, ce-o să facă ea? Dacă tatăl 
lui i-a aplicat bătaia pe care o suspecta ea, din cauza căreia nu 
putea să stea jos, ce-o să facă ea? Va face o plângere la 
autorităţi, împotriva lui Frank Farman, deschizând o conservă 
uriașă plină cu viermi, pentru Dennis și familia lui? 

— Eşti în siguranţă aici, Dennis, spus ea cu blândețe. Vreau să 
știi asta. Poţi să vii la mine și să-mi spui tot ce simți nevoia, 
absolut tot. Nu o să mă supăr pe tine. Nu o să te pedepsesc. O 
să ascult doar și o să ne gândim apoi împreună ce putem face. 

Hohotele lui se linișteau încet, încet, transformându-se în 
sughițuri și își trase nasul, pe care și-l șterse apoi de mâneca 
puloverului deja murdar. Se simţea jenat, acum. La unsprezece 
ani - cu un an mai mare decât restul clasei - se îndrepta deja 
spre acel spaţiu cumplit dintre copilărie și adolescență, care 
complica și mai mult emoțiile. 

— Este în regulă, spuse Anne. Asta rămâne între noi doi. Și 
nimeni altcineva. Dacă întreabă cineva ce s-a petrecut aici în 
timp ce restul clasei era afară, spune-le că ţi-am dat lecţii 
suplimentare pentru acasă. Sună bine planul ăsta? 

Dennis nu se uită la ea dar dădu din cap, afirmativ. Anne se 
ridică și puse scaunul înapoi, în banca lui Cody. 

— Bine. Acum du-te la spălător și spală-te pe față. Apoi du-te 
la masă. 

Lui Dennis îi dispăruse orice agresivitate. Își vâri caietul înapoi 
în bancă și se îndepărtă. 

O să lase lucrurile aici, decise Anne în timp ce îl privea ieșind 
pe ușă. Nu îl va forţa. Dennis se va putea gândi la asta, poate că 


VP - 117 


va decide să aibă încredere în ea, Doamne Ajută și când va fi 
pregătit, va veni să-și verse povestea. 

Fie acesta era un plan grozav, fie era ea o lașă. Nu știa exact. 
Dacă nu va exercita presiuni asupra lui, dacă el nu va vorbi 
niciodată cu ea, ce se va întâmpla data viitoare când tatăl lui îl 
va pedepsi? 

Își dori ca Mendez să răspundă la apelurile ei. Ar putea el să 
se ocupe de Frank Farman și ea s-ar putea spăla pe mâini. 

Îi reveni în minte un gând și se întoarse să se uite în pupitrul 
lui Dennis. Sentimentul de vinovăţie îi zgâria nervii, dar ridică 
totuși pupitrul și se uită în jos, la caietul lui Dennis, deschis încă 
la ultima pagină mâăzgălită. 

Hârtia era udă de lacrimi și pete de cerneală murdăriseră 
desenele care arătau ca niște fulgere furioase, groase. Apoi 
întoarse pagina înapoi, la cea la care lucrase Dennis toată 
dimineaţa și îi îngheţă sângele în vine. 

Pagina era aproape plină cu desene copilărești reprezentând 
femei goale, cu cuțite înfipte în piept. 


26. 


— Vorbește-mi despre Adjunctul de șerif Farman, spuse Vince 
înainte ca Mendez să apuce să-l întrebe de sănătate. 

Se aflau în parcare, îndreptându-se spre mașina adăpostită la 
umbra unui stejar. Vince intră și cobori fereastra ca să poată 
inhala aerul proaspăt care mirosea a natură californiană. 

— Este un încăpățânat de școală-veche, spuse Mendez. 

— L-ai prins nemaipomenit. Și pot să-ți spun că am știut, din 
clipa în care l-am văzut intrând în sală, că voi doi nu petreceţi 
prea mult timp jucând bowling sau bând o bere împreună. Vreau 
să știu cine este. 

— A fost în armată. A dat o raită prin Vietnam. A venit aici 
doar cu puţin înaintea mea. Dixon l-a angajat; vine din districtul 
LA. 

— Înseamnă că se cunosc. 

— Da 

— Dacă l-a angajat Dixon, înseamnă că este un poliţist bun. 

— Da. Merite cât cuprinde. Totuși este un dur. Dacă depășești 


VP - 118 


cu două mile viteza legală, te trage pe dreapta și îţi face proces- 
verbal. Fără milă. Legea este totul pentru el. Uniforma este totul 
pentru el. 

— E rigid. 

— Ca o vergea de curăţat ţeava puștii. 

Mendez porni mașina și dădu drumul aerului condiţionat. 

— Nu mă place, se contesă el. Mă crede un rahat cu ochi 
arogant, care a făcut carieră dând din coate, pentru că nu m-a 
văzut avansând sub ochii lui. Și nu cred că este cazul să-ţi spun, 
dar nici pe tine nu te suferă. 

— Da, m-am prins, spuse Vince. Dar asta nu-i nimic nou. În 
fiecare departament există câte un Frank Farman. Într-unele nu 
există decât Frank Farmani. lar noi suntem înaintea jocului. 

— Profilul criminalului este încă o sculă relativ nouă și 
subiectivă. Tipi ca Farman vor dovezi fizice, concrete. Ei nu au 
încredere într-unul ca mine, care apare aici și-i spune că 
ucigașul tortura probabil veveriţe în copilărie și era bâlbâit. Ei 
trebuie să se convingă singuri că profilul criminalului este o 
unealtă utilă. Singura posibilitate pentru asta este ca eu să-mi 
fac bine treaba. 

Mendez întoarse în loc și porni spre ieșirea din parcare. 

— Să-ţi spun ceva, băiete. Chestia asta te va duce mai 
departe în viaţă și în meserie decât orice altceva te va învăţa 
vreodată cineva. Lasă-ţi ego-ul acasă și găsește o cale de a 
colabora cu toţi cei cu care trebuie să lucrezi. Cu alţi polițiști, cu 
martori, cu victime, cu delincvenţi, cu oricine ai de a face - 
învaţă să afli dintr-o privire ce îi face să ticăie. Dacă reușești 
asta, o să obţii întotdeauna ce vrei. Chiar și de la toţi Frank 
Farmanii de pe lumea asta. 

— Când mergeam să intervievez ucigași în serie, pentru 
cercetările privind psihologia criminală, crezi că aș fi ajuns 
undeva cu toți ticăloșii ăia dacă aș fi intrat, m-aș fi uitat în ochii 
lor și le-aș fi spus ce gândesc despre ei? Pe naiba. În cinci 
secunde trebuia să-mi imaginez de ce era în stare fiecare dintre 
ei și să-mi ajustez abordarea în mod corespunzător. 

Ce-mi pasă mie dacă un violator în serie își închipuie că sunt 
și eu de părere că toate femeile sunt niște curve? Asta este 
percepţia lui; nu este realitatea mea. Pricepi? 

— Da, pricep. 

— Poate că o să te șocheze să auzi asta, spuse Vince 


VP - 119 


sardonic, dar prin natura mea nu sunt tipul ideal pe care îl caută 
Biroul, ca agent. Dar asta este munca pe care am vrut să o fac 
și Biroul este locul unde o pot face. Am învăţat să navighez în 
sistem. Ține minte asta. 

Mendez îi aruncă o privire curioasă. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Pentru că ești bun, băiete. Eşti brici. Vreau să fii tot ce poţi 
tu să fii. 

— Vorbești ca într-o reclamă pentru recrutări. Și haide să-ţi 
spun ceva interesant despre Farman: puștiul lui a fost unul 
dintre copiii care au găsit cadavrul. lar Frank nu m-a lăsat să 
stau de vorbă cu el. 

— Este necesar pentru tine să vorbești cu el? 

— Wendy, fetița din grup, mi-a spus că Dennis s-a atins de 
cadavru, spuse Mendez eludând întrebarea. Frank i-a permis 
puștiului să rămână la locul crimei până când i-a spus Dixon că 
trebuie să-l trimită acasă. 

— Asta este puțin cam ciudat. 

— Mă rog, l-a pus să stea dincolo de panglică, dar oricum... 
Frank a motivat că de vreme ce puștiul văzuse deja cadavrul, de 
ce să nu îl și lăsat să vadă cum se procesează un loc al crimei? 

— Câţi ani are băiatul? 

— Zece, unsprezece, cam așa ceva. Este într-a cincea. lar 
profesoara lui mi-a lăsat aseară un mesaj, spunându-mi că 
înainte de a da peste acest cadavru, puștiul pomenise ceva 
despre niște cadavre îngropate în pădurea aceea. 

— Și amicul tău Frank v-a zis despre asta? întrebă Vince. 

— Nu. 

— Își spune probabil că puştiul este doar un puști, speculă 
Vince. Dar în lumina celor întâmplate, o să trebuiască să 
vorbești cu el. 

Intrară într-o parcare acoperită cu piatră sfărâmată și ieșiră 
din mașină. Clădirea vastă, din stuc alb, avea o placă de bronz, 
discretă, deasupra intrării principale: CENTRUL THOMAS PENTRU 
FEMEI. 

Înăuntru, holul principal era răcoros și primitor, pereţii erau 
zugrăviți în nuanţe palide, calde de galben, dalele vechi, de 
faianță mexicană, erau lustruite. Se duseră la recepție și 
întrebară de Jane Thomas. 

— Frumos loc, comentă Vince în timp ce așteptau. 


VP - 120 


— Este un loc uluitor, spuse Mendez. Multe femei vin aici în 
urma unui trecut abuziv, unele vin direct de la cura de 
dezintoxicare sau chiar din pușcărie. Centrul le oferă consiliere, 
ajută femeile să se pregătească să intre în câmpul muncii. 
Programul lor a atras foarte mult atenţia naţională. 

— Cu o fostă angajată moartă și cu o clientă dispărută, o vor 
atrage și mai mult, spuse Vince. 

O blondă înaltă, bine îmbrăcată, în jur de patruzeci de ani, 
apăru dintr-un birou din fundul holului. 

— Detectivul Mendez? Femeia își muta privirile de la el la 
Vince și invers, clar îngrijorată că aceștia aduceau vești proaste. 

— Doamnă Thomas, el este... 

— Detectivul Leone, spuse Vince, întinzând mâna. 

— Putem vorbi în particular cu dumneavoastră? întrebă 
Mendez. 

— Desigur. Veniti în biroul meu. Acum chiar că era îngrijorată. 

O urmară în biroul mare, care dădea spre o curte și o grădină 
minunate. 

— Aveţi noutăți? întrebă ea împreunându-și brațele în față și 
pregătindu-se să reziste. 

— Nu, nimic nou, spuse Mendez. 

Jane Thomas răsuflă ușurată. 

— Slavă Domnului. 

— Am percheziționat azi dimineaţă locuința domnișoarei 
Warwick și am găsit acolo o fotografie a ei cu câţiva prieteni. Am 
făcut o copie, spuse Mendez căutând în buzunarul hainei. Aș 
vrea să vă uitaţi la ea și să-mi spuneți cine sunt ceilalţi oameni. 

Jane recunoscu imediat poza. 

— Ah, da, a fost la sărbătorirea noastră, când una dintre 
cliente a câștigat bătălia pentru custodie. Pe perioada în care a 
fost decăzută din drepturi, prin ordin judecătoresc, pentru 
dezintoxicare, tribunalul dăduse copiii, temporar, părinţilor 
soțului ei care o abuzase, dar după terminarea atât a 
tratamentul de dezintoxicare cât și a programul nostru, aceștia 
nu au vrut să-i dea copiii înapoi. Lisa a fost consilierul ei. A 
muncit mult la cazul acesta. În final, Steve a reușit să convingă 
un judecător să îndrepte lucrurile. 

— Steve? El este Steve? întrebă Mendez bătând cu un deget 
peste bărbatul din fotografie. 

— Da. Steve Morgan. Quinn, Morgan și Asociaţii. Ne donează 


VP - 121 


mult din timpul lui. 

— Exista vreo legătură între el și domnișoara Warwick? 

— Lisa și Steve? spuse ea, aproape amuzată de idee. Firește 
că nu. Steve are o căsnicie fericită. Are o fiică adorabilă. Cred că 
are în jur de zece ani. 

— Wendy? întrebă Mendez. 

— Nu-mi amintesc numele ei, spuse Jane dându-i înapoi 
fotocopia. Femeia din stânga Lisei este Nora Alfano, clienta 
noastră. 

— Domnișoara Warwick a petrecut mult timp lucrând cu 
domnul Morgan la diferitele ei cazuri? 

— Petrecea ceva timp cu el la întâlnirile cu clienţii, chestii de 
genul acesta. Dar Steve nu ar fi trișat niciodată. Nu este genul 
ăsta de om. 

Mendez nu spuse nimic dar băgă fotografia înapoi în buzunar. 

— Domnule detectiv, încerci să mă dezamăgești pentru a 
doua oară în aceeași zi? 

— Nu, doamnă. Nu fac decât să merg pe fire. Majoritatea 
acestora nu mă vor duce nicăieri, dar noi trebuie să le urmărim 
până la capăt. 

— Eu am lipsit din oraș, spuse Vince ca un fel de scuză, așa 
încât nu sunt chiar pe fază. Au fost studiate eventualele scrisori 
de ameninţare? 

— Până acum nu a apărut nimic, spuse Mendez. 

— Cazul acesta de custodie despre care vorbiţi - cam când a 
fost? întrebă Mendez. 

— Cam cu vreo nouă luni în urmă, spuse Jane Thomas. Fostul 
soț în discuţie execută o pedeapsă de un an, la închisoarea 
districtuală. 

— O să-i verificăm prietenii și familia, spuse Vince. Pentru 
cazul în care cineva nu a vrut cumva să îl răzbune. 

— Desigur. Jane se duse la biroul ei și își sună secretara, să-i 
aducă dosarul. 

— Apoi o să vă lăsăm liniștită pentru restul zilei, spuse Vince 
cu un zâmbet cald. 

Jane Thomas arăta obosită și stresată. Centrul Thomas era 
omonimul ei, copilul ei, judecând după pozele înrămate, de pe 
pereţi: Jane Thomas primind premii din partea asociaţiilor de 
femei, fotografii cu politicieni, fotografii cu diferiţi clienţi și 
membri ai statului personal. Munca ei era acum atacată prin 


VP - 122 


Lisa Warwick și Karly Vickers și avea motive să fie îngrijorată 
pentru ce - sau pentru cine - avea să urmeze. 

— Ziua mea înseamnă o continuă grijă, se confesă ea. 

Pe bună dreptate, își spuse Vince. Centrul reprezenta un bazin 
perfect pentru pescuirea victimelor: femei cu un trecut de 
abuzuri asupra lor, femei vulnerabile, femei cu probleme de 
autopreţuire. Acesta era genul de femei pe care prădătorii le 
considerau ușor de vânat, ușor de controlat. O minte suficient 
de contorsionată le-ar considera pe aceste femei fără valoare, în 
comparaţie cu femeile care locuiau în case tradiţionale, cu 
familii tradiţionale și de aceea nu era nicio pierdere pentru 
societate, să dispună de ele. 

Vince intervievase numeroși ucigași în serie, de prostituate. 
Cu toţii credeau că de fapt făcuseră un serviciu comunității, 
strângând prostituatele de pe străzi. 

— Chiar crezi că tipul ăsta, Alfano, s-ar putea afla în spatele 
crimelor? întrebă Mendez în timp ce traversau holul spre ieșire. 
Îl pot vedea punând ochii pe Lisa Warwick, pentru că i-a ajutat 
soția să-și capete copiii înapoi. Doar că mai avem alte două 
victime înaintea Lisei Warwick. 

— Nu prea cred, spuse Vince. Dar, așa cum ai spus, urmăm 
toate firele, până la capăt. Știu de un caz în care părinţii unei 
soţii părăsite l-au urmărit și l-au omorât pe soț, ca să fie siguri 
că femeia va obţine custodia nepoatei lor. 

— Sau tipul care a făcut un măcel la drumul mare și mama lui 
a construit o bombă artizanală pe care i-a expediat-o martorului 
cheie împotriva lui, trimițând în rai jumătate din familie, spuse 
Mendez. 

— Oamenii sunt al naibii de imprevizibili, spuse Vince și ca 
orice poliţist știut vreodată de el, trecu fără pauză de la discuţia 
despre criminali, la mâncare. 

— Unde mergem? La masă, sper. 

— La salonul de înfrumusețare, spuse Mendez. M-am gândit 
să ne facem manichiura și cu ocazia asta, treaba. 

— Foarte amuzant. 

— Karly Vickers a avut programare cu o zi înainte de 
dispariţie. lar puţin mai jos este un loc unde se dau sandvișuri. 

e 

Karly Vickers petrecuse trei ore la Spice Salon, în după- 

amiaza respectivă. Se tunsese și își făcuse permanent, 


VP - 123 


manichiură şi  pedichiură. Una dintre „tehnicienele de 
înfrumusețare”, cum își spuneau ele, petrecuse o jumătate de 
oră arătându-i ultimele trucuri din arta machiajului. 

Trei ore ascultând cele mai mari hituri disco revărsându-se din 
difuzoare, își spuse Vince în timp ce stătea în scaunul gol al unei 
stiliste. Probabil că biata femeie s-a sinucis după aceea. 

Karly fusese înnebunită de tot procesul transformării ei, dar 
într-un fel timid, spunea stilista. Vorbise despre noua slujbă pe 
care avea să o înceapă. Nu pomenise nimic despre un prieten, 
mai exact rămăsese tăcută când stilista a deschis acest subiect. 

Vince îl observa pe Mendez la treabă. Proprietara salonului 
venise să-i aranjeze mustaţa și flirta cu el. Vince o întrebă de 
program și despre noua anexă - un salon pentru bronzare. 

— Vickers a plecat de aici în jurul orei trei după-amiaza, îi 
spuse Mendez în timp ce se îndreptau spre locul cu sandvișuri, 
cu măsuţe scoase afară. O chelneriţă le luă comanda și plecă. 
Le-a spus că mai avea o programare în ziua aceea - la dentist. 

— Ce zici de asta? întrebă Vince. Ești răpită de un criminal în 
serie și ultima ta amintire din viaţa normală este de la dentist. 

— Nu ar fi alegerea mea. 

— Și care ar fi alegerea ia? 

Mendez se gândi. 

— Hmmm... Heather Locklear. Dar a ta? 

Vince se gândi și el o clipă. Care ar vrea să fie ultima lui 
amintire? Chiar ar mai conta asta? Odată mort, ce se întâmplă 
cu amintirile tale? Tehnic, el fusese mort vreme de trei minute, 
după împușcare. Nu-și amintea nimic despre așa ceva. 

— Ei? 

— Să fiu lansatorul perfect într-un meci al celor de la Cubs, cu 
care să câștige Campionatul Mondial. 

Mendez râse. 

— Asta o să se întâmple mereu. 

— Ce anume? Eu să fiu lansator în Liga Mare? 

— Cubs să câștige Campionatele Mondiale. 

— Ei! Omul trebuie să viseze. Să viseze departe! 


VP - 124 


27. 


— Nu știu ce să fac. 

— lisuse, Marie și losif, spuse Franny zgâindu-se îngrozit la 
pagina din caiet, numărând înţepăturile mortale. Cheamă un 
exorcist. 

Anne simţea că totul în ea tremura ca gelatina. După ce 
văzuse opera de artă a lui Dennis Farman, se dusese direct la 
Franny după ore, care își savura pauza dintre grădiniţa de 
dimineaţă și cea de după-amiază, fumând o ţigară afară, lângă 
cutia cu nisip. 

— Trebuie să vii cu mine. Trebuie să vii chiar acum cu mine, 
spuse ea. 

Anne se întoarse pe călcâie și se îndepărtă. Franny o prinse în 
hol. 

— Ce se întâmplă? 

Anne scutură din cap, cu lacrimi în ochi. 

— Nu știu ce trebuie să fac. 

— Scumpo, ce să faci cu ce? L-ai omorât tu pe vreunul dintre 
ei? Nimeni nu o să te condamne pentru asta. Sunt în clasa a 
cincea. Este o crimă justificată. 

Anne nu zâmbi. Nu râse. Intră înapoi în clasă, îl duse direct la 
banca lui Dennis și o deschise. 

— Toată dimineaţa numai asta a făcut, spuse ea, și îi povesti 
tot ce se întâmplase. 

— Trebuie să i le arăţi lui Garnett, spuse el uitându-se la 
desene. Chiar că e o chestie care-ţi dă fiori, Anne. Asta nu e 
ceva ce să treci cu vederea - nu, dacă pui la socoteală faptul că 
a răcnit la tine că te-ar vrea moartă. 

— Dacă-i arăt asta lui Garnett, Dennis o să fie exmatriculat. 

— Da și... o să fie rău... nu? 

— Are nevoie de ajutor, Frank. Are atâta furie în el și nu știe 
ce să facă cu ea. 

Lui Franny îi căzu fața. Luă caietul de pe pupitru și arătă spre 
desenele reprezentând femei cu cuțite împlântate în trup. 

— Asta este ceea ce vrea el să facă cu furia lui! Ţi-ai pierdut 
dracului minţile? 

— Este doar un băiețel. 

— Este fiul Satanei! 


VP-125 


— Este fiul unui bărbat care l-a bătut atât de cumplit aseară, 
încât astăzi nu se mai poate așeza pe scaun! spuse Anne 
abținându-se să strige, cu toată enervarea. 

— Ţi-a spus el asta? 

— Nu. 

— Ai văzut urme pe el? 

— Nu. 

— Atunci spune-i lui Garnett, dă-i desenele și lasă-l pe el să se 
ocupe mai departe, spuse Franny bătând cu degetul în caiet, ca 
să o facă să se uite într-acolo. Trebuie să scapi de puștiul ăsta 
din clasa ta, înainte se facă de-adevărat. 

— Dar, Franny, dacă Garnett îl exmatriculează, ce-o să se 
întâmple cu el? Se pare că are o situaţie dificilă acasă. Nu este 
adaptat social. Nu are prieteni. A găsit un cadavru, Dumnezeule! 

— Să ne asigurăm că următorul nu va fi al tău. 

— Are unsprezece ani. 

— Tu nu mergi la cinema? întrebă el, nevenindu-i să creadă. 
Nu ai văzut Halloween? Michael Myers avea ȘASE ANI când a 
omorât-o pe sora lui. 

— Și dacă am fi într-un film de John Carpenter, aș fi speriată 
de moarte. 

— Ești speriată de moarte, altfel nu veneai la mine. Mi-ai fi 
povestit totul diseară, în timp ce mâncam chinezește. „Ah, 
apropo, Franny, unul dintre elevii mei a făcut astăzi ceva foarte 
nostim. Și-a descătușat conţinutul minţii lui deranjate, într-o 
operă de artă sadico-erotică. Tu, cum ai petrecut ziua?” 

— Și, dacă n-ai uitat cumva, aseară mi-ai spus că Dennis 
vorbea despre alte cadavre îngropate în pădure și că singurul lui 
prieten de joacă se teme de el. 

Anne oftă. Era adevărat totul. Dar nu se putea împiedica să 
nu simtă că venirea la școală, unde era supravegheat și 
îndrumat, era o soluţie mai bună pentru Dennis Farman decât să 
fie lăsat liber, să fie izolat, să fie respins. Era evident că acasă 
nu avea pe nimeni, fizic, emoţional sau oricum. Dacă ar mai 
putea ajunge ia el, l-ar putea schimba. 

— Și unde este, mă rog, Domnul Detectiv de Vis? Te-a sunat? 
întrebă Franny. 

— Nu. 

— Ei bine, o să trebuiască să-și miște aici fundulețul, ca să te 
servească și să te protejeze, altfel nu o să-i permit să se apropie 


VP - 126 


de tine. 

— Nu-l interesează persoana mea. 

— Și cine-l poate blama, Scufiţă Roșie? Și zău, chiar nu mai ai 
în dulapul tău altceva decât aceste rochiţe de fetiță? 

Anne se uită în jos la ţinuta ei - o bluză albă, cu mâneci 
bufante și un pulover bleumarin lălâu, care-i venea până la 
glezne. 

— Este un pulover cât se poate de drăguţ. 

Franny își dădu ochii peste cap. 

— Numai copiii de grădiniță și perverșii care fac pe 
prostituatele poartă așa ceva. 

În sfârșit zâmbi, știind că aceasta și fusese intenţia lui. 
Impolitețea ca diversiune. 

Redevenind serios, Franny îi vâri în mâini caietul lui Dennis 
Farman. 

— Trebuie să i-l duci lui Garnett, Anne Marie. Dacă nu faci 
asta și se întâmplă ceva cu puștiul... Trebuie s-o faci. 

Anne se uită la desenele cu femei strigând, cu sângele 
revărsându-se din răni. Sună primul clopoțel. Atenţionarea că 
masa era pe sfârșite. Copiii ei aveau acum oră de sport. Se vor 
duce direct afară, la domnul Alvarez. 

Anne oftă și încuviinţă din cap, simțind deja că Dennis Farman 
îi alunecă printre degete. 

— O să mă duc. 


28. 


Steve Morgan arăta ca după o noapte grea: cearcăne 
întunecate sub ochii albaștri, obosiţi, o paloare ușor 
nesănătoasă. Lua tocmai un Tylenol, când Mendez și Vince 
intrară la el. 

Ocoli totuși biroul și îi salută, întinzându-le mâna. Avea între 
treizeci și patruzeci de ani, era înalt și costeliv, cu o strângere 
de mână fermă și o hălăciugă de păr ondulat, de culoarea 
nisipului. 

— Domnilor detectivi, cu ce vă pot ajuta? Luaţi loc, spuse el 
întorcându-se la fotoliul lui din piele, comod. 

Vince se așeză într-unul din cele două scaune pentru 


VP - 127 


vizitatori, ca și cum s-ar fi pregătit pentru o ședere lungă. 

— M-a sunat Jane Thomas și mi-a povestit ce se întâmplă, 
spuse Morgan. De marţi dimineaţă am fost la Sacramento, 
făcând lobby pentru centru. M-am întors azi-noapte târziu. 

— Atunci știți că facem cercetări privind uciderea Lisei 
Warwick, spuse Mendez. 

— Da. Fiica mea a fost unul dintre copiii care i-au găsit 
cadavrul. Lisa era cea mai dulce persoană din lume. Cine ar fi 
vrut s-o omoare? 

— Asta este ce am vrea noi să aflăm, spuse Mendez. Doamna 
Thomas ne-a spus că aţi lucrat cu Lisa la câteva cazuri în care 
erau implicate clientele centrului. 

— Da. Lisa obișnuia să lucreze pentru centru. După ce și-a 
luat diploma de asistentă medicală, a decis să facă voluntariat, 
oferind consiliere. La spital lucra în schimbul de noapte, așa că 
avea ziua liberă. 

— Cât de bine aţi cunoscut-o? Suficient să aibă încredere în 
dumneavoastră, dacă s-ar fi întâmplat ceva în viaţa ei? întrebă 
Vince. 

— Cum ar fi? 

— Probleme cu un prieten, cineva care să-i facă necazuri la 
serviciu, chestii dintr-astea. 

— Știu că unul dintre medicii de la Urgenţă se distra ciupind 
de fund asistentele. Lisa m-a întrebat ce să facă. Să tot fie un 
an, un an jumate, de atunci. Am avut o discuţie cu el despre 
cum îi poate distruge cariera un proces de hărțuire sexuală, ca 
să nu mai vorbim de căsnicie. 

— Și s-a oprit? întrebă Mendez, luând notițe. 

— A plecat. Lucrează acum pe Coasta de Est. 

— Asta da, discuţie, spuse Vince. 

— Imi câștig existenţa convingându-i pe oameni să vadă 
lucrurile ca mine. 

— Trebuie să fiţi foarte bun în asta. 

— Mă descurc. 

— Domnișoara Warwick nu v-a spus nimic, în ultima vreme, 
despre problemele ei? întrebă Mendez. 

Avocatul scutură din cap. 

— Nu am mai văzut-o cam de multișor. 

— Nu v-a sunat? Nu v-aţi întâlnit întâmplător? La o cafea sau 
mai știu eu ce? întrebă Vince. 


VP - 128 


Morgan făcu ochii mici. 

— Unde vreţi să ajungeţi, domnule detectiv? 

— Avem motive să credem că domnișoara Warwick se 
întâlnea cu cineva înainte de a muri, spuse Mendez uitându-se 
în ochii lui. 

— Sunt un bărbat cu o căsnicie fericită. Lisa a fost o 
cunoștință oarecare. Îmi pare foarte rău că a murit și mi se 
sfâșie sufletul gândindu-mă prin ce a trecut. Era o persoană 
dulce, blândă. 

— Dar nu eraţi implicaţi într-o legătură romantică, spuse 
Vince, părându-i-se curios faptul că Morgan nu lămurise chiar el 
acest lucru. 

— Nu. 

— Ştiţi că datoria noastră este să întrebăm, se scuză Vince. 

— Înţeleg asta, da. 

— Ne puteţi spune unde anume vă aflaţi în noaptea de luni și 
până marţi la amiază? întrebă Mendez. 

— Am fost acasă, luni noaptea. Am plecat marţi dimineaţă 
devreme - pe la cinci - cu mașina, la Sacramento. 

— Desigur, o să discutăm și cu soţia dumneavoastră, spuse 
Vince. 

— Desigur. Nu am nimic de ascuns. 

— Și nu v-aţi întors până azi-noapte? întrebă Mendez. 

— Întocmai. 

— Aţi știut că fiica dumneavoastră a găsit un cadavru? 

— Da. Sara - soţia mea - m-a sunat și mi-a lăsat mesaje la 
hotel. Am vorbit cu ea în seara aceea, târziu. 

— Dar nu aţi venit acasă. 

— Mă aflam în mijlocul unor afaceri foarte importante, 
referitoare la obţinerea de fonduri pentru adăposturile pentru 
femei, explică Morgan. lar Wendy părea să fie bine. Sara a fost 
zguduită, dar a reușit să stăpânească situaţia. Nu avea rost să 
las mingea să cadă și să mă întorc acasă. 

— Sunteţi foarte dedicat centrului, spuse Vince. 

— Cei de acolo fac o muncă importantă salvând femei și 
ajutându-le să-și construiască o viaţă mai bună. 

— Dar dumneavoastră sunteți bărbat. 

Morgan ridică din sprâncene. 

— Și pentru asta n-ar trebui să-mi pese de femeile bătute? Al 
naibii punct de vedere. 


VP - 129 


— Voiam doar să spun că nu se întâmplă prea des ca bărbaţii 
să se implice în cauza femeilor, spuse Vince. 

— Abuzul nu este cauza femeilor, domnule detectiv. Abuzul 
are impact asupra familiei. Familiile nu au un gen specific. 

— Faptul că acordaţi atât de mult timp centrului, nu o 
deranjează pe soţia dumneavoastră? întrebă Mendez. 

— Sara mă sprijină foarte mult, spuse Morgan uitându-se la 
ceasul de la mână. Am un client, peste cinci minute. Mai este 
ceva, domnilor? 

— O cunoaștetți pe Karly Vickers? întrebă Mendez. 

— Am stat de vorbă cu ea. Marţi trebuia să înceapă lucrul aici, 
la recepţie și la arhivă. Luni am avut închis. A murit mama lui 
Don Quinn. 

Morgan se ridică în picioare, sugerând că întâlnirea a luat 
sfârșit. 

— Dacă aș fi știut ceva despre toate astea - uciderea Lisei, 
dispariţia lui Karly Vickers - cu siguranţă v-aș fi spus. 

— Ce părere ai? întrebă Mendez în drum spre mașină. 

— Cred că abia aștepta să scape de noi. Cred că trebuie să 
stai de vorbă cu doamna Morgan, spuse Vince. 


29. 


Domnul Alvarez, care jucase baseball în liga mică, alesese 
baseball-ul pentru astăzi. Domnului Alvarez îi plăceau temele. În 
timpul campionatelor de baseball, jucau baseball. În timpul 
campionatelor de fotbal, jucau fotbal și așa mai departe. 

Lui Tommy, cel mai mare fan al baseball-ului, nu-i plăcea să 
joace baseball în timpul orei de sport, pentru că de fapt nu jucau 
cu adevărat. Domnul Alvarez pierdea timp cu fiecare, să-i ajute 
să-și îmbunătăţească îndemânarea - un deziderat prea mare și 
obositor pentru fete, cu excepţia lui Wendy care știa să prindă și 
să arunce, pentru că o învățase tatăl ei. Pentru Tommy era 
plictisitor. Pentru că mai mult stăteau decât jucau. 

Se așeză pe bancă, lângă Wendy, uitându-se la domnul 
Alvarez care o ajuta pe ghinionista și costeliva de Kim Karloff să 
țină cum trebuie bătacul. Fata părea gata să cadă sub greutatea 
acestuia. 


VP - 130 


— Ce jalnic, spuse el. 

Wendy nu comentă. Fusese foarte tăcută, toată dimineața. 
Tommy se întinse și îi dădu una, să se asigure că mai trăia. 
Cuvintele „tăcută” și „Wendy” nu mergeau împreună. 

— Ce e cu tine? întrebă Tommy. 

— S-a întors tata, azi-noapte târziu. 

— De obicei ești înnebunită când tatăl tău se întoarce acasă. 

— A venit acasă foarte târziu, dar l-am auzit. Așa că m-am 
sculat din pat, dar când am ajuns pe scară, el și mama se 
certau. 

— Ah, atâta reuși Tommy să spună. Mama lui încerca 
întotdeauna să se ia la ceartă cu tatăl lui. 

— Mama striga la el că nu a venit acasă în seara zilei în care 
am găsit-o pe doamna aceea moartă. lar el a spus că pur și 
simplu nu a putut. Și ea a spus „Și unde dracului ai fost?” A spus 
că a încercat să-l sune la hotel iar cei de acolo i-au spus că nici 
măcar nu se înregistrase la ei. Apoi el a spus „Ştii bine că a fost 
o greșeală. Doar te-am sunat înapoi”. După care mama a spus 
că greșeala era a lui și că ar fi trebuit să-și ascundă mai bine 
urmele. 

— Și ce vrea să însemne asta? 

— Cred că ea își închipuie că tata are o legătură. Ştii, o 
legătură de dragoste cu o altă femeie, ca în Dallas sau în 
Dynasty. Oamenii au întotdeauna legături, doar știi și tu. 

Tommy nu știa. Lui nu i se permitea să se uite prea mult la 
televizor și niciodată la emisiuni ca cele despre care vorbea 
mereu Wendy. Uneori se uita la McGyver, dar pe McGyver nu-l 
prea interesau fetele. Era prea ocupat să salveze oameni. 

— De ce ar face asta? 

— Nu știu, spuse Wendy exasperată. De ce ar face oamenii 
orice? De ce a ucis-o cineva pe doamna aceea? 

— Tata zice că nimeni nu va înţelege cu adevărat cum poate 
cineva deveni un ucigaș în serie. 

— Este înfricoșător, spuse Wendy. Se uită mai încolo, unde 
Dennis Farman îl înnebunea pe Cody, dând cu ceva în el. Cody 
încerca să scape, doar că niciodată nu alerga suficient de 
repede sau de departe. 

— Eu cred Că Dennis, când o să fie mare, o să devină un 
ucigaș în serie. 

Tommy se uită la Dennis. 


VP - 131 


— Tot ce se poate. 

— Ce crezi că i-a făcut domnișoara Navarre? 

Tommy ridică din umeri. 

— Nu știu. Domnișoara Navarre este cumsecade. Probabil că 
a încercat să-i bage puţin minţile în cap. 

— Ha! Ca și cum s-ar putea întâmpla așa ceva. 

Dennis îi surprinse uitându-se la el. Tommy mormăi. 

— Grozav. Acum o să vină aici și o să ne hărţuiască pe noi. 

— Tommy, nu-l lăsa. Ţine-i piept. 

Abia termină ea de spus, că Dennis își făcu mâna pumn și îl 
lovi pe Cody în stomac. Cody se chirci. 

— Și să mă pomenesc fără cap? spuse Tommy. 

Dennis se apropie fudul de ei, cu un rânjet pe faţă. În mâna 
stângă ţinea ceva înfășurat într-o batistă de hârtie. 

— La te uite, porumbeii. Aţi făcut deja sex? li se adresă el. 

Tommy îl ignoră. 

Ochii lui Wendy împrăștiară scântei. 

— Gura, Dennis. 

— Sau crezi că prietenul tău homo vrea să mi-o tragă mie? 
continuă el. 

— Ești un cretin, izbucni Wendy. Ești atât de cretin încât nici 
măcar ceilalţi cretini nu te vor în preajma lor. Wendy se uită 
plină de înțeles la Cody, care stătea încovoiat și voma în iarbă. 

Dennis începu să se înroșească la faţă. Tommy înghiţi sonor, 
dar Wendy o ţinea mai departe. 

— Dacă nu ai fi fost atât de cretin încât să repeţi un an, ca 
acum să fii mai mare decât toți ceilalți, cineva ţi-ar fi învineţit 
fundul. 

Dennis se înroși mai mult, apropiindu-se de ea. 

— Piţipoancă ce ești! 

Wendy se ridică în picioare pe bancă, fiind astfel mai înaltă 
decât el. Tommy se uită să vadă dacă domnul Alvarez auzise 
cuvântul pițipoancă. 

Wendy era furioasă acum și își făcuse mâinile pumni. 

— Eşti un prost. Eşti un prost și toată lumea te urăște! 

Dennis o apucă brusc de braţ și o trase jos de pe bancă. Luă 
obiectul înfășurat în batista de hârtie și i-l vâri în faţă. 

— O să te fac să-l mănânci! urlă ei. 

Șerveţelul căzu și Wendy ţipă. Dennis o împingea cu spatele 
în bancă, încercând să-i vâre în gură obiectul înnegrit. Wendy își 


VP - 132 


întorcea înnebunită capul dintr-o parte într-alta, încercând să se 
ferească. 

Tommy își lăsă un umăr în jos și se repezi în Farman ca un 
berbec de luptă, uman. Dar Dennis era acum în plină criză de 
furie și chiar dacă se clătină un pas mai încolo, continuă să 
încerce să-i vâre lui Wendy în gură obiectul acela negru. 

Tommy își folosi pumnul ca un ciocan, dând în capul lui 
Dennis. Dennis se întoarse spre el și Tommy îl lovi în gură, 
spărgându-i buza. Țâșni sângele. 

— Fătălău nenorocit! strigă Dennis făcându-și vânt și izbindu-l 
pe Tommy în faţă, culcându-l la pământ. Îl izbi apoi cu piciorul în 
stomac și Tommy simţi cum i se taie respiraţia. 

Tommy încercă să se facă ghem. și puse mâinile pe cap, ca 
să se protejeze de Dennis care îl lovea întruna. Apoi atacatorul 
lui dispăru dintr-odată, tras deoparte, de ceafă, de domnul 
Alvarez care urla ceva ce Tommy nu putea înțelege. In fața 
singurului său ochi bun nu vedea decât stele. 

Wendy se lăsă jos, lângă el. 

— Tommy? Ești bine? 

Tommy tușea, încercând să se ridice în capul oaselor. 

— Nu, croncăni el. 

Se uitară amândoi la Dennis care era într-o criză de furie 
oarbă, urlând și înjurând și dând cu pumnii și cu picioarele în 
domnul Alvarez. 

Se uitară apoi unul la altul și jos, spre locul unde îi scăpase lui 
Dennis obiectul pe care încercase să-l vâre în gura lui Wendy: 
un deget de om, înnegrit și putrezit, ca o banană stricată. 


30. 


Cabinetul lui Peter Crane se afla într-o clădire renovată, din 
stuc alb, în stil spaniol, într-o piaţetă pietonală din apropierea 
colegiului, frumoasă, zgomotoasă. Cumpărătorii intrau și ieșeau 
din buticurile și galeriile elegante care se întindeau de-a lungul a 
trei cvartale. Localurile și cafenelele de la stradă erau pline cu 
un amestec de studenţi, adulţi și persoane mai în vârstă. Pe o 
bancă din faţa librăriei, un chitarist cânta muzică clasică. 

Frumos orășel, își spuse Vince trăgând cu ochiul la un local 


VP - 133 


italienesc care făcea reclamă la pizza în stil Chicago. Simţea 
mirosul de ulei de măsline și usturoi ca și cum ar fi înotat în el. 

Intrară în cabinetul de stomatologie și Vince studie sala de 
așteptare, cu scaunele din piele și un acvariu uriaș, cu apă 
marină, construit într-un perete. Chiar și revistele de pe măsuţe 
erau de clasă: Town & Country, Architectural Digest, Scientific 
American. Mendez îi arătă legitimaţia unei afro-americane 
elegante, aflată în spatele recepţiei din lemn curbat. 

Femeia își ridică sprâncenele subțiri. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule detectiv? 

— Ne puteţi spune dacă o anume Karly Vickers a avut 
programare aici, joia trecută? 

Femeia dădu înapoi paginile agendei de programări. 

— Da. A avut programare la ora patru, pentru detartraj și 
control. A venit la trei cincizeci și cinci. 

— Am vrea să stăm de vorbă cu doctorul Crane și cu cine i-a 
făcut detartrajul. 

Recepționera îi conduse într-un salon de examinare, ca să 
aștepte fără să fie văzuţi de pacienţi. Vince se așeză într-un 
fotoliu uriaș. 

— Mama voia să mă fac dentist, spuse el uitându-se în sus la 
motivul de pe tavan - un cer albastru acoperit cu nori grași, albi. 
Doar că mâinile mele sunt mari ca de măcelar. Iți poţi imagina 
să ai în gură așa ceva? 

O faţă bărbătească se înălță deasupra lui, blocându-i vederea 
norilor. Un bărbat arătos, la vrei treizeci și cinci de ani, păr 
negru, ochi întunecați. 

Vince părăsi fotoliul. 

— Detectiv Mendez, spuse Crane dându-le mâna. Și...? 

— Detectiv Leone, spuse Vince. 

— Ava mi-a spus că aveți câteva întrebări în legătură cu o 
pacientă. 

— Karly Vickers, spuse Mendez scoțând o fotografie din 
buzunar. Karly îmbrăţișându-și câinele. Aţi văzut-o joi după- 
amiază. 

Crane luă fotografia și se uită o clipă la ea. 

— Avea părul altfel dar da, mi-o amintesc, l-am făcut un 
examen de rutină după curățirea dinţilor și i-am făcut un set de 
radiografii. Îi trebuie două coroane, dar asta nu e o crimă, spuse 
Crane înapoind fotografia. Pot întreba de ce vă interesaţi de ea? 


VP - 134 


— Domnișoara Vickers a dispărut, spuse Vince. Se pare că 
sunteți ultima persoană care a văzut-o. 

Crane rămase perplex. 

— A dispărut? Și credeţi că eu aș putea ști ceva despre asta? 
Eu m-am uitat la dinţii ei, atât. 

— Noi încercăm doar să-i refacem deplasările din acea zi, îl 
liniști Vince. Programarea ei aici a fost ultima din ziua aceea, 
după știința noastră. V-a spus cumva, întâmplător, dacă se mai 
ducea undeva de aici? Poate la o cină cu un prieten, ceva de 
genul acesta? 

— Ah, Dumnezeule. Mai întâi o crimă, acum o dispariţie. Aici 
nu se întâmplă așa ceva, spuse Crane. 

— Este tulburător, consimţi Vince. 

— Există o legătură între cele două cazuri? 

— Nu știm încă, spuse Mendez. 

— Probabil că nu, adăugă Vince. Am vorbi despre un criminal 
foarte rar, dacă ar exista o legătură între cazuri. Este aproape 
imposibil. 

— Dar am discutat deja despre posibilitatea existenţei unui 
criminal în serie, spuse Crane. 

Vince se uită la Mendez, care părea spăsit. 

— In teorie, spuse el. 

— După discuţia noastră de ieri, am început să mă gândesc, 
spuse Crane. În urmă cu un an, sau cam așa ceva - nu s-a vorbit 
despre o femeie găsită moartă, în afara orașului? Credeţi că 
există o legătură între crima aceea și cea de acum? 

— Nu am dreptul să fac speculaţii, spuse Mendez. 

— Nu știu care dintre răspunsuri ar fi mai rău, spuse Crane. 
Existenţa în libertate a mai multor criminali obișnuiți, sau a unui 
singur criminal în serie? 

— Noi ţintim spre varianta C: niciunul dintre cei de mai sus. 

— Femeia din parc... aţi aflat cine era? întrebă Crane. 

— Da, a fost identificată. Este Lisa Warwick, asistentă 
medicală... 

— Lisa Warwick? Nu, spuse el, șocat. 

— Aţi cunoscut-o? 

— Suficient ca să ne salutăm. Lucra la Centrul Thomas. Ah, 
Dumnezeule, este cumplit. 

— Lucraţi mult pentru centru? întrebă Vince. 

— Fac un mic efort pentru angajații și clientele lor. Este o 


VP-135 


cauză bună. Și soţia mea face voluntariat acolo. Ajută la 
colectarea donațiilor de haine pentru garderoba de lucru și 
invită acolo femei de afaceri, de succes, să ţină conferinţe. 

— Aţi văzut-o recent pe domnișoara Warwick? întrebă 
Mendez. 

— Nu, n-aș putea spune când. 

Se lăsă pe spate, își încrucișă brațele și scutură din cap. 

— Cum a murit? 

— Așteptăm rezultatele complete de la autopsie. Dar se pare 
că a fost strangulată, spuse Mendez. 

Crane închise ochii și își frecă fruntea cu mâna, ca și cum 
această dezvăluire i-ar fi produs durere. 

— Sper că nu a suferit. Era o fată cumsecade, spuse el încet. 

— Ce mai face Tommy? îl întrebă Mendez. 

— Este destul de șocat de toată povestea asta. 

— Fiul doctorului Crane este unul dintre copiii care au 
descoperit cadavrul, explică Mendez. 

Crane îi aruncă lui Vince o privire pătrunzătoare. 

— În noaptea aceea nu am fost în oraș, spuse Vince degajat. 
Ce lucru teribil pentru copii, să vadă așa ceva. 

Crane spuse: 

— Tommy nu înţelege cum o fiinţă omenească poate face așa 
ceva, unei alte ființe omenești. Aseară m-a întrebat ce cred eu, 
că omul care a omorât-o pe doamna aceea este nebun sau pur 
și simplu era supărat pe ea. 

— Și ce i-aţi răspuns? 

— l-am spus că nu cred că cineva înţelege cu adevărat ce îl 
face pe un om să devină criminal. 

— Asta nu este foarte liniștitor, spuse Vince. 

— Fiul meu are zece ani și este foarte deștept. El știe când 
cineva îl minte, i-am spus că nu trebuie să-și facă griji, i-am spus 
că nu trebuie să se teamă că i se poate întâmpla și lui ceva rău; 
că sunt atâţia oameni în jurul lui care au grijă ca el să fie în 
siguranţă. 

— Și a cumpărat asta? 

— Nu cred, spuse Crane cu sinceritate. 

— Vă amintiţi la ce oră a plecat de aici joia trecută 
domnișoara Vickers? 

— Un detartraj și un control durează de obicei cam o oră, deci 
trebuie să fi fost în jurul orei cinci. Ava o să-și amintească. Ava 


VP - 136 


își amintește totul, spuse Crane. 

— Cum vi s-a părut domnișoara Vickers? întrebă Vince. 

Crane ridică din umeri. 

— Nu mi-a lăsat cine știe ce impresie. Ea a stat cu gura 
deschisă și eu m-am uitat la dinţii ei. A părut nefericită când i- 
am spus că va avea nevoie de două coroane. Se pregătea să-și 
înceapă munca la biroul de avocatură Quinn, Morgan. Își făcea 
probleme că va trebui să se învoiască pentru asta. 

l-am spus că eu mă îndoiam că asta ar putea fi o problemă. 
Eu îi cunosc pe toți cei de la Quinn, Morgan. l-am spus că o să 
trebuiască să-i spună șefului de birou și că o să găsim noi o cale. 
Poate că a trecut pe acolo, în drum spre casă. 

— Aveţi cumva parcare pentru pacienți? întrebă Vince. 

— Am trei locuri, în spatele clădirii. Dacă sunt ocupate, 
trebuie să recurgă la parcările publice. 

— Cred că nu este nicio problemă dacă aruncăm o privire 
acolo, nu? Există o ieșire prin spate? întrebă Vince. 

— Da. Vă conduc eu. 

li conduse de-a lungul unui coridor și ieșiră pe o ușă care 
dădea într-o alee umbrită, din spatele clădirii. Vince studie totul 
- clădirile din jur, absenţa activităţii. Clădirea alăturată avea un 
panou mare pe perete, DE VÂNZARE. IMOBILIARE JAMESON, cu 
numărul de telefon al agenţiei și fotografia unei agente drăgute, 
zâmbitoare, îi invita să sune pe cei interesați. 

Două din cele trei locuri de parcare marcate Peter Crane, 
Cabinet Stomatologic, erau ocupate. Unul, de un Jaguar elegant, 
albastru închis și celălalt, de o Toyota Celica albă. 

— Nu v-aș putea spune dacă domnișoara Crane a parcat sau 
nu, aici. Poate că știe Ava. 

— Există camere de supraveghere? întrebă Vince scanând 
clădirile din partea cealaltă a aleii. 

— Nu știu. Eu unul nu am. 

Se deschise ușa și atotștiutoarea Ava se aplecă în afară. 

— Mă scuzaţi că vă întrerup, spuse ea. Dar a sunat 
domnișoara Navarre, domnule doctor Crane. A fost un incident 
la școală. A întrebat dacă aţi putea cumva veni să-l luaţi pe 
Tommy acasă. 

— Un incident? repetă Crane. Ce s-a mai întâmplat acum? 

— Nu mi-a dat amănunte. 

Crane oftă. 


VP - 137 


— Mă scuzaţi, oameni buni. Trebuie să plec. 

— Absolut. Familia înainte de toate, spuse Vince. 

Ava îi întinse doctorului cheile, cu ochii la Vince și 

Mendez. 

— Robin, medicul nostru igienist, vine mâine. Ea i-a făcut 
periajul domnișoarei Vickers. 

— Doar cu titlu informativ, domnule doctor Crane, unde aţi 
fost joia trecută, seara? întrebă Mendez. 

— Acasă, cu familia. Sunaţi-mă dacă mai aveţi întrebări, 
spuse Crane îndreptându-se spre Jaguar. Dar sincer, nu cred că 
vă pot ajuta cu ceva. Sunt convins că nu sunt ultima persoană 
care a văzut-o pe Karly Vickers în ziua aceea. 

— De ce spuneţi asta? întrebă Vince. 

— Pentru că ultima persoană care a văzut-o în ziua aceea 
trebuie să fi fost persoana care a răpit-o, iar eu știu că nu am 
fost acela. 

Deschise portiera mașinii dar se opri o clipă, înainte deja urca. 

— S-a iniţiat deja căutarea ei? 

— Nu încă, spuse Mendez. 

Crane își încreţi fruntea. 

— Nu ar trebui? O femeie a murit. O femeie e dată dispărută. 
Ar fi cumplit dacă ar sfârși și ea la fel, doar pentru că nimeni nu 
o caută. 

— O căutăm, spuse Mendez. Aveţi cartea mea de vizită, dacă 
vă vine vreo idee. 

— Are dreptate, spuse Vince în timp ce mașina lui Crane 
dispărea pe alee. Karly Vickers ar putea fi pe undeva, cu ceasul 
ticăindu-i sfârșitul, chiar în clipa asta - dacă nu este cumva 
moartă, deja. Se întreabă probabil dacă o caută cineva, dacă i-a 
observat cineva lipsa. 

Mendez spuse: 

— Lisa Warwick a dispărut într-o vineri. A fost găsită moartă 
unsprezece zile mai târziu. Karly Vickers a dispărut joia trecută. 
Să sperăm că ucigașul nostru se ţine de un program. 

Vince îi aruncă o privire gravă. 

— Eu nu aș paria o viaţă, pe asta. 


VP - 138 


31. 


Mendez se uita jos, la degetul de om, degradat, care zăcea în 
praf, lângă banca din dreptul bazei a treia. Putrezise, pielea 
crăpase și începuse să se exfolieze. 

li aruncă o privire lui Vince care se așezase pe bancă. 
Fuseseră sunaţi de îndată ce se întorseseră la mașină, de la 
cabinetul lui Crane. Să meargă imediat la Scoala E/lementară 
Oak Knoll. Nu părea un loc potrivit pentru o crimă. lar „crima” 
nu părea să motiveze chemarea poliției acolo - un puști îl 
bătuse pe un altul, în timpul orei de sport. 

Dar un deget de om, recunoscu Vince, era un motiv. Scutură 
două pastile dintr-o sticluţă albă și le înghiţi. 

— Ești bine? îl întrebă Mendez. 

— Am o migrenă. Parcă cineva-i-a-dat-una-cu-toporul-în-cap. 

— La ce concluzie ai ajuns? i 

— Victimei voastre îi lipsește indexul. Asta este un index. Nu 
avem nevoie de Sherlock Holmes pentru asta. 

Hicks se aplecă și el asupra degetului. Inlătură muștele de pe 
el. Muștele reveniră în secunda următoare. 

— Omule, e teribil. Cu siguranţă că puştiul Farman l-a luat de 
la locul crimei, marți seara. 

— Fetiţa mi-a spus că Dennis a pus mâna pe cadavru. Dar nu 
a spus că i-ar fi rupt un deget și l-ar fi băgat în buzunar, spuse 
Mendez. 

— Bagă degetul în pungă și să mergem să stăm de vorbă cu 
puștiul, spuse Vince ridicându-se în picioare. Abia aștept să aud 
ce are el de spus. 

e 

S-au întrunit în sala de ședințe. Dennis stătea pe scaun, 
bosumflat, cu buza spartă, cu hainele murdare. Nu scosese un 
cuvânt de când fusese târât aici de domnul Alvarez. Profesorul 
de sport îi spusese lui Anne că îi trebuiseră zece minute bune ca 
să-l calmeze, pe terenul de baseball. 

— Se zbătea și se lupta, scoțând cele mai urâte înjurături pe 
care le-am auzit vreodată. Ca și cum ar fi fost posedat de ceva. 
Am făcut tot ce-am putut, ca să reușesc să-l ţin, le spunea 
domnul Alvarez. 

Numai aceste lucruri și erau înfiorătoare, se gândea Anne. 


VP - 139 


Dennis era mai mare decât ceilalţi elevi, dar tot un băieţel era. 
Paco Alvarez era un munte de om, cu brațe uriașe. 

— Cred că dacă n-aș fi fost acolo să-l opresc, l-ar fi omorât pe 
Tommy Crane, spuse el în șoaptă, uitându-se spre Dennis ca și 
cum S-ar fi așteptat să sară peste masă și să atace, ca un 
animal sălbatic. 

Dennis își înălță capul și se uită la ei ca și cum ar fi vrut să 
spună „la ce vă zgâiţi?” apoi își cobori privirea înapoi spre masă. 

— Este o ieșire serioasă de furie. Puștiul avea sânge în ochi, 
înţelegeţi? Ca un câine de luptă, continuă Alvarez. 

Anne nu se pricepea la câinii de luptă. Incepea să creadă că 
de fapt nu știa mai nimic despre multe lucruri. Oare nu ar fi 
trebuit să vadă niște semnale de avertizare la Dennis Farman? 
Sau eludase semnalele de avertizare, cu scuze ieftine: Dennis 
nu este sigur pe el, Dennis este gelos, Dennis este un huligan și 
atât. Poate că nu era deloc așa. 

— Nu știu ce să spun, Paco. Are probleme mai mari decât pot 
eu să le stăpânesc, spuse ea încet. 

Se deschise ușa și intră directorul Garnett, împreună cu 
detectivul Mendez și alţi doi bărbaţi - un roșcat cam pe la 
treizeci de ani, cu o legitimaţie prinsă la curea și un bărbat înalt, 
care se apropia de cincizeci de ani, cu trăsături fine, un aer 
autoritar și ochi negri, care-și opriră privirea direct asupra ei. 

Bărbatul se îndepărtă de ceilalți și veni spre ea, întinzându-i 
mâna. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnișoara Navarre, spuse 
el. Mâna lui era mare și caldă și i-o înghiţi complet pe a ei. Sunt 
detectivul Leone. 

Era tânăr, sănătos, se bucura de succes și, din fericire, era 
liber, de când, recent, pusese capăt unei relaţii ce începuse 
interesant, sexy și atrăgător, și degenerase în a fi ușor 
supărătoare. 

Cine și-ar fi închipuit că acea Caryn, care spunea despre sine 
că îi plăceau petrecerile și care dorea să ajungă actriţă, avea să 
se transforme într-o femeie sufocantă care se smiorcăia și se 
bosumfla de fiecare dată când el voia să petreacă o seară 
singur? 

Își dăduse seama că avea necazuri atunci când din ce în ce 
mai multe lucruri de-ale ei începuseră să apară în permanenţă 
în dulapul și sertarele lui. Când fardurile ei își făcuseră loc în 


VP - 140 


baia lui. Ajunsese periculos de aproape de a trăi cu ea fără să-și 
dea seama. Ba nu, fusese vina lui, pentru că fusese atât de 
preocupat de documentare și de scrierea următoarei sale cărți, 
încât nici nu observase. 

Ceea ce, bineînţeles, o supărase suficient de mult pentru a 
face o criză, plângând, și aruncându-i acuzaţii de egoism și 
neglijare în timp ce își trântea lucrurile într-o geantă de 
mărimea Kansas-ului. Spărsese două lămpi, una aproape în 
capul lui, dar el fusese mai rapid, îi dărâmase preţioasa gloxinie 
într-un amestec de pământ, frunze rupte și ghiveci spart, după 
care plecase, dându-și pe spate părul blond, californian, lung și 
drept. 

li mai aruncase o privire ucigătoare și înlăcrimată și îi spusese 
că o găsea la Marva atunci când avea să fie suficient de bărbat 
pentru a-și cere scuze. 

Noah hotărî că era suficient de bărbat pentru a răsufla ușurat 
când ușa se trânti în urma ei. 

— A spus ceva despre unde sau cum a intrat în posesia 
degetului? 

— Nu. Nu a scos un cuvânt de când l-a adus domnul Alvarez, 
de ora de sport. 

— Chestia asta este foarte tulburătoare, spuse el încet. În 
sfârșit își ridică ochii de la desene, spre faţa ei. 

— Și primul lui atac, astăzi, a fost asupra unei tinere 
domnișoare? 

— Da. Wendy Morgan. Apoi l-a atacat pe Tommy Crane. 

— S-a mai manifestat violent fată de fete, înainte? 

— Nu mai mult decât orice băiat de clasa a cincea. Cel puţin 
nu, după câte știu eu. Dar azi dimineaţă a avut o adevărată 
ieșire față de mine. 

li povesti despre cele întâmplate în clasă și despre ce se 
petrecuse cu o seară înainte, când a trecut ea pe la familia 
Farman acasă. 

— Mă tem că mă consideră vinovată că l-am băgat în bucluc. 
Părinţii lui nu știau că Dennis chiulise de la școală. Cred că a 
primit o bătaie bună pentru asta. Nu s-a putut așeza toată 
dimineața. 

— Pot avea o fotocopie a paginii acesteia? Două, dacă se 
poate? întrebă Leone. 

— Da, desigur. 


VP - 141 


— Ceilalți copii care au găsit cadavrul sunt tot în clasa 
dumneavoastră? 

— Da. A fost o săptămână foarte grea. 

— Aș vrea să stăm puţin jos și să discutăm despre copii. 
Sunteţi liberă în seara asta? întrebă Leone. 

— Um... uh... da, sigur, spuse ea gândindu-se imediat că 
Franny ar fi în stare să o omoare. Joia era seara lor de 
restaurant chinezesc. 

— Bine. Luăm masa la șapte? În Plazza Fontana? 

— Îmi propuneţi o întâlnire, domnule detectiv? întrebă Anne 
ușor șocată de îndrăzneala lui... dar și puţin altceva. 

— Asta ar fi un lucru nepotrivit din partea mea, răspunse el. 

Dar nu a spus nu. 

— Am fost plecat. Aseară m-am întors. Aș vrea să amo 
imagine mai clară asupra celor petrecute marţi. Observațiile 
dumneavoastră mi-ar fi de folos. Prezenţa dumneavoastră ar fi 
un bonus, adăugă el. 

În clipa aceea se apropie de ei Mendez și Leone îi spuse lui 
Anne să-i arate și acestuia desenele lui Dennis. ` 

— lisuse Christoase, spuse Mendez, apoi se controlă. Imi cer 
scuze, doamnă. 

— Școala i-a anunţat pe părinţii lui Dennis? întrebă Leone. 

— Șeriful Farman este pe drum, spuse ea, dorindu-și ca 
directorul să o fi chemat mai curând pe mama lui Dennis. 

Mendez îi spuse lui Leone: 

— Ar fi bine să-l întrebăm pe băiat despre deget, până să-și 
facă Frank apariţia. Dacă nu îl acuzăm de ceva, nu avem nevoie 
de prezența unui părinte, ca să-i punem întrebări. 

Vince dădu din umeri. 

— Faci cum crezi. Familia Crane poate ridica pretenţii ca 
Dennis să fie acuzat de atac violent. 

— Nu-l întreb decât despre deget. 

Începu să se îndrepte spre masă, dar apoi, ca și cum și-ar fi 
adus aminte de ceva, se întoarse și spuse: 

— Mulţumesc, domnişoară Navarre. Ne-aţi fost de mare folos. 

— Rămân aici, spuse Anne, ferm. 

— Pardon? 

— Rămân aici cât timp discutaţi cu Dennis. Câtă vreme se află 
în clădirea aceasta, este responsabilitatea mea. 

Mendez ridică din umeri. 


VP - 142 


— În regulă. 

În timp ce Mendez începu din nou să se îndepărteze, Anne îl 
apucă de mâneca sacoului sport. Mendez se răsuci în loc și se 
uită la ea. 

— Și nu vreau să-l întrebaţi nimic despre desene, spuse ea, 
încet. El nu știe că am caietul. Nu vreau să știe că i-am trădat 
încrederea. Vreau să încerc să-l ajut - dacă pot. 

Se îndreptară apoi împreună spre masă și se așezară, ca să-l 
intervieveze pe Dennis Farman. Dar Dennis nu avea nimic de 
spus. Niciun cuvânt. Nu le-a spus cum a intrat degetul în posesia 
lui. Nu a scos o vorbă și nici amenințările, nici ademenelile nu l- 
au făcut să se răzgândească. A rămas mut, uitându-se în jos la 
masă și numai Dumnezeu putea ști ce gânduri măcina în mintea 
lui. 

e 

Hicks s-a întors înapoi la birou să vadă dacă a sosit ceva 
referitor la cercetările inițiate de el privind personalul de la 
Centrul Thomas. Vince și Mendez au părăsit școala, oprindu-se 
pe trotuar, în așteptarea lui Farman. Ceilalţi copii plecaseră de 
mult - înaintea venirii lor aici - Tommy Crane, luat de tatăl lui și 
dus la Urgenţă, iar Wendy Morgan luată și ea de tatăl ei. 

— Ce fantezii violente îi pot umbla prin cap puștiului ăsta, 
spuse Vince oferindu-i lui Mendez o bară de gumă Doublemint. 
Ce furie bine înrădăcinată are în el. De ce oare? Copiii nu devin 
peste noapte așa. Este un comportament învățat. De la cine să-l 
fi învăţat? 

— Frank este el cam înverșunat, dar nu îl văd desenând femei 
cu pumnale înfipte în piept. 

— Băiatul ăsta este un candidat perfect pentru o evoluţie total 
deviată, putând sfârși prin a omori cu adevărat pe cineva. O să 
trebuiască să staţi cu ochii pe el încă mulţi ani de acum înainte. 

— Grozav. Sper ca familia Crane să insiste să fie pus sub 
acuzaţie. Barem așa o să-l putem băga într-o școală de corecție. 

— Și când o să iasă de-acolo o să fie total îndreptat, spuse 
Vince sarcastic. 

Rămaseră o vreme tăcuți, savurând liniștea, fiecare cu 
gândurile lui. 

— Învăţătoarea e frumușică, spuse Vince într-un târziu. 

— Da i 

— Ce se mai aprinde când e vorba de copii. Imi place asta. 


VP - 143 


Vince se uită cu coada ochiului la Mendez. 

— Ai invitat-o în oraș? 

Mendez tresări la întrebarea asta. 

— Ce? Nu! Doar sunt în mijlocul unui caz. 

Vince ridică din umeri. 

— Omul mai trebuie să și mănânce. 

— Am cunoscut-o abia ieri. 

— Și? Eu am cunoscut-o abia acum o oră. 

Mendez se zgâi la el. 

— Și ai invitat-o în oraș? Este suficient de tânără să-ţi fie fiică. 

— Da, dar nu-mi este, spuse Vince zâmbind. 

— Nu-mi vine să cred că ai invitat-o în oraș! În mijlocul tuturor 
acestor probleme, tu ai invitat-o în oraș! 

— Ne întâlnim la cină. Să discutăm despre copii, adăugă 
Vince. 

— Ea nu știe că e vorba de o întâlnire. 

— Ştie că o să ia masa cu un domn fermecător, într-un 
restaurant italienesc foarte frumos. 

— Nu-mi vine să cred c-ai invitat-o. Doar face parte din 
investigaţie. 

— Nu este victimă. Nu este martor. Și nu este făptuitor, 
sublinie Vince. Nu există conflicte de interese. Viaţa este scurtă, 
tinere. Carpe diem. 

O mașină de poliţie trase la bordură și din ea cobori Frank 
Farman, cu fața o mască de otel. 

— Nu-mi vine să cred. Avea un deget? spuse el abia auzit. 

— Probabil că l-a luat de la Lisa Warwick. La autopsie s-a 
văzut că-i lipsea un index, spuse Mendez. 

— Dumnezeule Mare, spuse Farman apăsându-și mâinile în 
șolduri. Nu știu ce e rău cu băiatul ăsta. Eu încerc să-l îndrept și 
el face așa ceva. 

— L-a bătut destul de rău pe puştiul Crane. Familia ar putea 
cere să fie pus sub acuzație, spuse Mendez. 

— lisuse Christoase. Farman începu să se uite dintr-o parte 
într-alta, ca și cum s-ar fi așteptat să apară Christos, la 
comandă. 

Dar nu a apărut Christos. A apărut Anne Navarre. Profesoara 
ieșea din clădire cu determinarea lui Napoleon. 

— Domnule Farman, pot vorbi puţin cu dumneavoastră? 

— Chiar nu am timp... 


VP - 144 


— Nu aveţi timp să discutaţi despre faptul că fiul 
dumneavoastră a apărut astăzi la școală cu un deget de om? Ce 
puteţi avea mai important de făcut, decât să vă ocupați de asta? 

— Am o treabă de făcut, domnişoară Navarre. 

— Da. Treaba asta se cheamă grijă părintească. Care vine 
odată cu copiii. Pentru dumneavoastră nu înseamnă nimic faptul 
că fiul dumneavoastră are probleme serioase? 

Vince privi cum Farman se face roșu la față. Ajutorului de șerif 
nu-i prea convenea să fie muștruluit în faţa colegilor lui. lar 
Annei Navarre părea să nu-i pese. Îi ţinea piept ca un șoarece 
furios care întărită un leu. 

— Dennis are nevoie de ajutor. Ajutor profesionist. 

Farman se aplecă spre ea, încercând să o intimideze cu 
înălţimea lui. 

— Nu am nevoie să-mi spuneţi dumneavoastră cum să-mi 
cresc propriul meu copil. Vine soţia mea să se ocupe de Dennis. 
— Asta mă bucură. Cel puţin se va amâna bătaia, spuse ea. 

— Cum îndrăzniţi, mârâi Farman făcând un pas amenințător 
spre ea. 

Vince păși între ei. 

— Ei, oameni buni, haideţi să ne oprim aici. Liniștiţi-vă. 

O împinse pe Anne Navarre câţiva pași mai departe, exact în 
clipa în care Sharon Farman trăgea mașina în spatele echipajului 
de poliţie. Frank Farman inspiră adânc și scoase apoi încet aerul 
din piept, ca și cum ar fi depresurizat o oală sub presiune. 

— Se ocupă soția mea de Dennis. Noi trebuie să plecăm, îi 
spuse el lui Mendez. 

— Unde? 

— Tocmai am fost anunţat prin radio. Elicopterele au localizat 
cele două mașini: a Lisei Warwick și a lui Karly Vickers. Dixon ne 
vrea acolo. 


32. 


Mașinile se aflau într-o parcare, printre altele o sută. Ascunse 
vederii. Parcarea aparținea unui negustor de vechituri, Gordon 
Sells. 

Mendez cobori din mașină și se îndreptă spre o rotondă. 


VP - 145 


Elicopterul șerifului aterizase, dar alte trei elicoptere decorate 
cu logo-uri ale staţiilor de televiziune din LA staţionau încă 
deasupra, cu elicele bătând aerul. Mașinile staţiilor locale de știri 
se înșiruiau pe lateralele drumului și operatori și reporteri se 
agitau pe acolo, ca niște țânțari înnebuniţi să aterizeze pe ceva 
suculent. 

Frank Farman urla instrucțiuni unei jumătăţi de duzini de 
polițiști care încercau să izoleze scena cu bandă galbenă. Dixon 
se afla lângă Chevrolette-ul Nova al lui Karly Vickers, instruindu- 
și fotograful și videograful să prindă orice unghi posibil al 
mașinii, mașinile din jurul acesteia și terenul din jurul mașinilor. 

— Tony, bine, spuse Dixon. O să ducem mașinile în garajul 
nostru, să le procesăm acolo. 

— Perfect. Unde e mașina Lisei Warwick? 

— Două rânduri mai încolo. Dixon arătă în direcţia câtorva 
polițiști care păzeau mașina. 

— Pilotul elicopterului zicea că, în mod categoric, mașina asta 
a intrat în parcare printr-o poartă din spate, venind de pe un 
drum murdar. A mai văzut încă urmele, în iarbă. 

— În ultimele două zile. 

— lar acum avem presa pe capul nostru. Cineva a auzit 
despre ochii lui Warwick și ai Juliei Paulson, lipiţi cu adeziv, 
spuse Dixon. 

— La dracu’. Se scurge ceva din departamentul nostru? 

— Nu știu de unde au aflat. 

— Poate chiar de la asasin, spuse Mendez. Vince crede că 
tipul vrea publicitate. 

— El unde e? 

— La hotel. Lucrează la profil. 

Și la o întâlnire cu Anne Navarre, continuă el în gând, încă 
tulburat de ideea asta, deși nu era treaba lui și nu era vorba 
chiar de o întâlnire. Leone voia să afle mai multe despre copii. 
Tatăl lui Crane fusese ultima persoană care o văzuse pe Karly 
Vickers. Tatăl lui Morgan avea o legătură cu Lisa Warwick. lar 
copilul lui Farman era un ucigaș în serie în devenire, care luase 
ca amintire degetul tăiat al victimei. Orice idee i-ar fi oferit 
Anne, ar fi fost bine venită. 

— Nu crezi că poate s-a ocupat chiar el de publicitate? întrebă 
Dixon. 

— Vince? Să ofere ponturi presei? Nu, spuse Mendez, 


VP - 146 


automat. 

— Nu fi așa de sigur, Tony. Omul ăsta are o reputaţie. 

— Da, cea de cel mai mare specialist în profile, din lume. 

— Și cea de cel mai cunoscut. Nu a ajuns aici fiind timid și 
retras. Ne-o fi spunând el nouă că vrea să treacă neobservat, 
dar nu acesta este modul lui de operare. 

Lui Mendez nu îi plăcu afirmaţia. 

— Degeaba mai discutăm acum. Presa e aici. Ei știu ce știu. 
Noi avem o treabă de făcut, aici. Ai discutat cu proprietarul 
locului? Care-i povestea lui? 

— Am pus doi polițiști pe capul lui. Vă așteaptă pe tine și pe 
Hicks. Am vrut mai întâi să asigur mașinile astea. 

— Te întorci cu mașinile? 

— Da 

— Și cu mai cine? 

— De ce? 

Mendez făcu o figură ca și cum subiectul ăsta mirosea urât. 

— Puștiul lui Farman a venit la școală să se fălească cu 
degetul tăiat de la mâna Lisei Warwick. 

Dixon făcu ochii mari. 

— Ce spui?! 

— Da. E la mine în portbagaj, într-o pungă maronie. A încercat 
să i-l bage pe gât unei fete din clasă. 

— Ah, Dumnezeule! 

— Puștiul l-a luat probabil de la locul crimei, dar cum o să dea 
asta la presă? Băiatul avea asupra lui degetul victimei și noi îl 
lăsăm pe tatăl lui în mașina victimei? Nu vreau să am discuții cu 
Frank, dar chestia asta nu o să dea prea bine. Un avocat s-ar 
putea folosi de ea, la proces. 

Dixon tăcu o clipă, să asimileze ideea. Se va ocupa de situația 
asta din perspectiva celor aproape două decenii trăite de el ca 
detectiv. Nu conta cât de bine îl cunoștea pe Frank Farman. Nu 
conta faptul că Farman avea un dosar fără pată. Acum era vorba 
de procedură. 

— Am înţeles, spuse el. Du-te și vorbește cu proprietarul 
locului. Mă ocup eu de Frank. Știe despre incidentul cu băiatul 
lui? 

— Da 

Mendez scoase un mic oftat de ușurare. Se duse două rânduri 
mai departe, la mașina Lisei Warwick, unde Hicks stătea de 


VP - 147 


vorbă cu doi polițiști. 

— Mergem să discutăm cu proprietarul locului, spuse el. 

— L-ai spus lui Dixon despre deget? 

— Da. Mi-a spus că se ocupă el de Frank. 

— Mai bine el, decât tu. 

leșiră din parcare în mașina lui Mendez și o porniră spre 
intrarea principală a parcului de mașini vechi, blocată de 
reporteri și de polițiști. 

Mendez claxonă nerăbdător. Hicks ridică legitimaţia. Un 
fotograf le trase o poză. 

— Cred că vedem și noi acum ce înseamnă să fii cineva, 
spuse Hicks. 

— Pare destul de complicat. 

Biroul se afla într-o rulotă ruginită, care părea să fie totodată 
și locuinţă. Mendez și Hicks intrară, strângând din ochi la lumina 
fluorescentă puternică strălucind dintr-un tavan din plăci 
antifonate, îngălbenite de fum de ţigară. Locul era mizerabil și 
puţea a transpiraţie acră și a ceapă prăjită. 

Un poliţist stătea la masa din bucătărie cu bărbatul care, 
presupuse Mendez, trebuia să fie Gordon Sells. Sells arăta rău 
pentru cei patruzeci și cinci de ani pe care trebuia să-i aibă, cu 
chelie avansată, cu o expresie sinistră. Părul de pe piept și spate 
i se revărsa peste marginile maioului fără mâneci. 

— Domnule Sells, spuse Mendez întinzându-i mâna. Sunt 
detectivul Mendez. El este partenerul meu, detectivul Hicks. 

Neimpresionat de amabilităţile sociale, Sells se încruntă la el 
și spuse: 

— lo n-am ni'ca cu mașinile alea. lo habar n-am cum au ajuns 
aici. 

Mendez se așeză. Hicks se sprijini de masa ticsită al 
bucătăriei, gonind o mâţă ocupată să vâneze resturile de 
mâncare din farfuriile murdare. 

— Nu aţi mai văzut niciodată înainte mașinile acelea? îl 
întrebă Mendez. 

Sells scutură din cap. Mendez își imagina ce-ar fi gândit o 
femeie văzând un astfel de bărbat. Părul pe care-l mai avea era 
nepieptănat. O barbă care arăta a fi de vreo patru-cinci zile, îi 
asprea linia maxilarului. 

— Cum vine asta, domnule Sells? Proprietatea dumneavoastră 
este îngrădită, da? 


VP - 148 


— Da 

— Deci cineva a trebuit să deschidă o poartă ca să intre. 

— lo nu știu ni'ca de asta. 

Mendez scoase din buzunarul hainei o fotografie a lui Karly 
Vickers. 

— Ai văzut-o vreodată pe femeia asta? 

Sells abia dacă se uită la poză. 

— Ne. 

— Numele Lisa Warwick îţi spune ceva? 

— Ne. 

— Ele sunt proprietarele mașinilor. Una dintre ele e moartă. 
Cealaltă e dată dispărută. 

— lo nu știu ni'ca de asta, spuse el, netulburat de teribilele 
noutăți. 

— Ai angajaţi, domnule Sells? îl întrebă Mendez. 

— Sunt numa” io și nepotă-miu, atâta tot. Nici el nu știe ni'ca. 

— Și unde este el? întrebă Vicks. 

Sells strigă: 

— Kenny! Fă-te-ncoa'! 

Kenny ieși pe ușa alăturată, un tânăr uriaș cu un aer nătâng, 
la vreo douăzeci de ani. Arăta ca și cum ar fi apărut direct dintr- 
un film de groază, cu o salopetă căreia îi atârna o bretea și cu 
gura care-i atârna deschisă. 

Mendez se ridică să treacă din nou prin faza prezentărilor. 
Kenny se zgâia doar la el, fără expresie. 

— Ai văzut-o vreodată pe femeia asta? îl întrebă Mendez 
arătându-i fotografia lui Karly Vickers. 

Kenny dădu din umeri. 

— Nu știe nimic. E aproape idiot, spuse Sells nerăbdător. 

— Nu-s, spuse Kenny cu o voce joasă, albă. 

— Femeia asta a dispărut, spuse Mendez. Femeia căreia i-a 
aparţinut cealaltă mașină e moartă. Omorâtă. 

Sells se încruntă. 

— Nu știe... 

Mendez izbi cu pumnul în masă și se aplecă deasupra lui. 

— Taci dracului din gură! Nu mai vreau să aud cum nu știi 
nimic, ţărănoi prost! 

— Nu-s arestat! îi strigă înapoi Sells. 

Mendez își smulse cătușele de la centură. Vrei să schimbi 
situaţia? O pot face pe loc. 


VP - 149 


Hicks făcu un pas mai în faţă, calm și-i puse o mână pe braț. 

— Tony, liniștește-te. Sunt convins că domnul Sells pur și 
simplu nu înțelege gravitatea situației. 

— Ce parte a acuzaţiei de omor nu îi este clară? întrebă 
Mendez. 

— Fă o pauză, îi spuse Hicks. 

Mendez se îndepărtă și începu să facă pași prin dreptul 
frigiderului. Mormăia ameninţări urâte, în spaniolă. Sells nu 
trebuia să înțeleagă limba ca să știe că nu era a bună. 

Hicks se așeză la masă și spuse, pe un ton confidenţial: 

— Îmi cer scuze pentru partenerul meu, dar femeia care a fost 
omorâtă era verișoara lui, așa că... 

Sells făcu ochii mici, suspicios. 

— Spaniol împuţit. Am văz't-o pe femeia asta la televizor... 

— Este verișoara lui după soţie, specifică Hicks imperturbabil. 

— Dacă aflu că ai atins-o cumva... începu Mendez arătând cu 
degetul spre Sells. 

Hicks ridică mâna. 

— Tony, te rog. 

Hicks oftă și se întoarse înapoi spre Sells. 

— Ştii, domnule Sells, dacă ai cumpărat de la cineva mașinile 
astea, nu ai nicio problemă, minți el. Singurul nostru interes este 
să găsim criminalul și să o găsim pe cealaltă fată înainte să i se 
întâmple ceva rău. 

Sells se uită de la unul la altul. Mendez avea senzaţia că omul 
ăsta se mai întâlnise cu tandemul Polițistul Bun/Poliţistul Rău. 
Poate că avea chiar și dosar. 

Sells se uită drept la Hicks și spuse: 

— lo nu știu ni'ca de mașinile alea. 

Mendez îi făcu lui Hicks un semn cu capul și acesta se ridică și 
se întoarse spre nepot. Mendez se duse la Sells, deschizând una 
dintre cătușe. 

— Poţi să te ridici, domnule Sells. Sau te pot târî eu de pe 
scaun. Mi-e indiferent. 

— Pentru ce? întrebă Sells, dar totuși se ridică. 

— Te arestez pentru posesie de lucruri furate. 

e 

l-au transportat la secție, pe Sells și pe nepotul lui, în mașini 
separate. Pe Sells în spatele unei cuști, într-o mașină cu 
aparatură de radio-locaţie și pe nepotul acestuia pe bancheta 


VP - 150 


din spate a sedanului lui Mendez. Sperau ca, separat de unchiul 
lui, tânărul să aibă totuși ceva de spus. Nu a avut. 

Hicks îl instală pe Sells într-o cameră de interogatoriu și îl lăsă 
acolo. Mendez îl depuse pe nepot în camera alăturată. Amândoi 
se duseră apoi să bea o cafea. Avea să fie o noapte lungă. 

— Tu ce crezi? spuse Hicks. 

— Tipul îmi dă fiori, spuse Mendez. Te ocupi tu de el? Precis 
are dosar. 

— O să verific, de acord. 

— A cerut un avocat? 

— Nu încă. 

— Dacă-l putem înfunda pentru furt de mașini, avem 
amprentele lui. Am cerut permis de percheziţie. 

Hicks se strâmbă. Abia aștept să scormonesc pe sub mobila 
din locul ăla. 

— Pe tine te trimit în baie. 

— Ah, nu... 

Își băură cafelele și se duseră la mesele lor de lucru. Sells și 
nepotul lui mai puteau sta și reflecta. 

Hicks își citi mesajele lăsate pe biroul lui și ridică unul. 

— Greg Usher - fostul prieten al lui Karly Vickers - face 
pârnaie în LA pentru cultivare de canabis în apartament. 

— Taie-l de pe listă. 

— Uite aici ceva interesant. Unul din tipii care se ocupă de 
întreţinere la Centrul Thomas are dosar. Numele lui actual e fals. 

— Dosar pentru ce? 

— Hick ridică o sprânceană. 

— Furt de mașini, printre altele. 

— Ceva violență? 

— Violenţă domestică, asupra unei prietene, în urmă cu șase 
ani. 

— ÎI putem agăța cu ceva? 

Hicks râse. 

— Are amenzi neplătite, în valoare de patru sute cincizeci și 
opt de dolari, pentru circulat și parcat neregulamentar. 

Mendez dădu din cap. 

Sună telefonul pe care-l împărțeau între cele două mese. 
Mendez ridică receptorul și ascultă. Când lăsă receptorul înapoi 
în furcă, spuse: 

— Ne putem ocupa de hoțul tău de mașini. Gordon Sells are 


VP - 151 


dosar. Pentru perversiuni sexuale. 


— Nu este o întâlnire, insistă Anne. 

— Mai bine ar fi fost. Seara noastră chinezească este 
sacrosanctă, spuse Franny în timp ce se îndreptau pe jos, din 
parcare, spre plaza. Este detectivul Fierbinţelu'? 

— Este un altfel de detectiv, spuse Anne, evazivă. 

— Tot un fierbinţel? 

— Este destul de bătrân să-mi fie tată, spuse ea deși, în mod 
categoric, reacţia ei nu fusese asta. Tatăl ei avea cu treizeci de 
mai mult decât Leone. 

— Aah, foarte clar, dar pricep perfect, spuse Franny. 

Anne îi aruncă o privire. 

— Mulţumesc. Sunt fericită că în mintea ta am o viaţă sexuală 
atât de aventuroasă. 

— Ar trebui să fii. Singura ta viaţă sexuală este doar în mintea 
mea. 

La asta, Anne nu mai avu argumente. 

— Te atrage, declară el cu viclenie. Ti-ai schimbat hainele. 

— Ca și tine. 

— Dar eu nu am trecut de la stilul călugăriță la un pulover 
strâmt, care să-mi scoată sânișorii în evidenţă. 

— Te porţi groaznic cu mine. Nu asta ai vrut să fac? Să mă 
îmbrac altfel? 

— Da, dar până acum nu m-ai ascultat niciodată, sublinie el. 

— Asta este un pulover cât se poate de conservator, mormăi 
Anne. Și fusta ei de culoarea mușchiului era perfect 
conservatoare - chiar dacă i se mula ușor pe forme - fusta care 
ajungea exact sub partea de sus a cizmelor ei maro, cu tocuri 
joase. 

Trotuarele și străzile erau aglomerate. Elevii bântuiau în 
cârduri, râzând și vorbind, îndreptându-se spre librărie, spre 
cafenea, spre seara femeilor de la Barul Buddha. Restaurantele 
erau aglomerate. La colțuri stăteau muzicanți, cântând pentru 
bani. 

— Vin cu tine la restaurant, declară Franny. 


VP - 152 


— Nu, nu vii. Tu te duci la restaurantul chinezesc. 

— Nu mă pot duce acolo fără tine. Nu ar fi corect. 

— Nu mă face să mă simt vinovată. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. E fierbinte? 

Fierbinte nu era cuvântul potrivit. Sincer, Mendez era 
fierbinte. Leone arăta bine, deși avea un aer aspru, dar distins 
totuși... Spre consternarea ei, Anne simţi că roșește. 

— Nu. 

— Mincinoaso! exclamă Franny, râzând amuzat. 

Anne se opri și se uită la el. 

— Nu știu de ce mai stau de vorbă cu tine. 

Franny o sărută pe obraz. 

— Pentru că tocmai ţi-am distras gândurile de la faptul că îl ai 
elev pe fiul Marchizului de Sade. Haide, fugi acum, Marie Anne, 
nu vreau să-l faci pe gentlemanul tău să aștepte. 

Dând din cap, Anne traversă piaza spre Piazza Fontana, la 
non-întâlnirea ei. 

e 

— Nu este o întâlnire, mormăi Vince de unul singur, în timp 
ce-și îndrepta cravata în oglinda toaletei pentru bărbaţi. Ce 
dracu’ îi trecuse prin cap? Anne Navarre probabil că nici nu era 
născută la vremea când venise el la Birou. Probabil că o luase 
razna. Poate că până la urmă tot trebuie să înceapă să ia 
pastilele antipsihotice. 

Și s-o invite în toiul evenimentelor de la școală - era, clar, un 
semn prost pentru creierul lui. 

Și totul numai din cauza glonțului. O consecință a răului 
produs lobului său frontal: comportamentul impulsiv. 

Se simţea terminat, epuizarea asta de sfârșit-de-zi, care de 
obicei îi grăbea o mare cădere. Reușise să se odihnească puţin 
după ce-l lăsase Mendez la hotel și aţipise sub luminile 
aparatului de bronzat de la salon, dar nu era destul. El avea 
nevoie de șaptesprezece ore de somn. Bine măcar că datorită 
infiniţilor waţi ai luminii fluorescente și graţie tenului său de 
italian, ușor de bronzat, avea acum o strălucire sănătoasă. 

— Poate că ești bătrân, atâta tot, Vince, mormăi el 

Apoi își spuse din nou că de fapt ar fi trebuit să fie mort. 
Atunci ce naiba? De ce nu ar lua masa cu o doamnă de douăzeci 
și ceva de ani, drăguță, inteligentă? 

Când ieși de la toaletă bărbaţilor, o văzu intrând în restaurant. 


VP - 153 


Arăta foarte... hotărâtă, decise el, hotărâtă să fie serioasă, 
hotărâtă să fie luată în serios. Arăta și mult mai puţin ca o 
învăţătoare de școală elementară, cu puloverul care i se mula 
pe corp și cu fusta elegantă. Frumos. 

— Domnișoară Navarre, arătaţi minunat, spuse el cu cel mai 
fermecător zâmbet. 

— Domnule detectiv... 

— Vince, te rog. A fost o zi lungă pentru amândoi. Haide să 
agăţăm formalităţile în cui, da? 

Maître d! îi conduse spre o alveolă mai liniștită, dintr-un colț. 
Domnișoara Navarre ridică o sprânceană. 

— Nu avem nevoie de curioși, îi explică Vince. Aceasta nu 
este o conversaţie de larg consum, având în vedere situaţia. 

Vince comandă o sticlă de pinot grigio și două pahare - nucă 
el ar fi fost în stare să bea ceva, cu atâtea medicamente, dar se 
va preface că da, în timp ce adorabila Anne se va mai destinde 
puţin. Părea atât de bănuitoare. 

— Ai voie să bei în timpul serviciului? 

Vince zâmbi. 

— Draga mea, viaţa este prea scurtă ca să nu bei puţin vin. 

— În regulă. Perfect, mie una mi-ar prinde bine. 

— Nu prea ești obișnuită să ai școala împânzită de detectivi, 
nu? 

— Nu, până acum o săptămână. 

— De când ești profesoară? 

— De cinci ani. Părea că asta era tot ce avea de gând să 
spună, dar apoi Anne se grăbi să adauge: 

— Dar am făcut o a doua specializare la colegiu, ceea ce a 
însemnat încă un an și apoi încă unul, pentru masterat. 

Deci nu era chiar o puștoaică, o momeală care să te facă să 
înfunzi pușcăria, așa cum ai fi zis. Trebuia să aibă douăzeci și 
șapte sau douăzeci și opt de ani. Vince zâmbi în gând, la 
precizia intenţionată cu care îi oferise aceste detalii. 

— Care a fost cealaltă specialitate? 

— Psihologia. Am vrut să devin psiholog pentru copii, dar... 
Anne se înfrână, să nu pară prea nerăbdătoare. 

— ...Dar viaţa... a luat o altă turnură. 

— Ciudat cum se întâmplă lucrurile astea. 

Anne se uită în altă parte, inspiră adânc și oftă. Vince își 
spuse că se simţea stânjenită. Probabil că nu era obișnuită să-și 


VP - 154 


povestească viaţa străinilor - sau cunoscuţilor. O catalogă drept 
genul de femeie prudentă, care se confesează unui singur 
prieten, dacă și acesta avea un suflet matur - sau poate rănit. 

Chelnerul aduse vinul. Vince îl degustă și își manifestă 
aprecierea, dând din cap. Făcură comanda, sorbind din pahare. 

— Anne, trebuie să-ţi fac o mărturisire. Nu lucrez la biroul 
șerifului. Sunt agent special, la FBI. Pentru moment, este mai 
bine să nu se știe asta. Specialitatea mea este profilul 
criminalilor în serie. 

Anne nu spuse nimic, dar făcu ochii mari. 

— Nu știu cât de multe ţi-a spus detectivul Mendez, dar există 
motive să credem că Lisa Warwick - femeia pe care au găsit-o în 
parc elevii tăi - a fost ultima victimă dintr-o serie de cel puţin 
trei crime. 

— Ah, Dumnezeule. 

— Mai lipsește o femeie. Îți imaginezi deci că este imperativ 
să aflăm cât mai mult putem, de oriunde. 

— Nu știu ce pot face eu. Eu predau la clasa a cincea. 

— Detectivul Mendez mi-a spus că îi înţelegi destul de bine pe 
copiii tăi. Am văzut și eu asta, azi după-amiază. 

Anne râse fără umor. 

— Ah, da. Sunt atât de perspicace încât habar n-am avut că 
Dennis Farman are fantezii criminale. 

— De ce să fi bănuit asta? Câţi oameni se uită la un copil de 
clasa a cincea și-l cataloghează drept un viitor criminal? Nimeni. 
Acesta este un comportament extrem de aberant. Niciun om 
normal nu s-ar gândi măcar la așa ceva. 

— Și pentru asta ai venit aici? 

Vince îi zâmbi vag. 

— Da. M-am specializat în studierea gândirii anormale. Am 
petrecut mult timp studiind criminalii și încercând să înțeleg 
cum au ajuns acolo și ce anume le declanșează pornirea. 

— Cum poţi dormi cu așa ceva în cap? 

— Minunat, atâta timp cât iau pastile, recunoscu el. 

— De ce faci asta? 

— Dacă reușesc să fiu suficient de bun în ceea ce fac, îmi 
spun că pot împiedica moartea unor ființe nevinovate. Poate 
reușesc să depistez un copil ca Dennis Farman și să-i conving pe 
cei care trebuie, să-i acorde toată atenţia. Sunt convins că mă 
înţelegi. 


VP - 155 


Anne încuviinţă din cap și se uită în altă parte, cu ochi care i 
se umeziră ușor. 

— Îmi pare rău că trebuie să fii târâtă în această lume, Anne, 
spuse Vince, fiind sincer trist pentru ea. 

Probabil că ea mai avea încă idealuri și mai credea, poate, că 
nu va fi dezamăgită. 

— Știu că este greu pentru tine. 

Anne spuse: 

— Mă tem că cei care trebuie, nu îi vor acorda atenție lui 
Dennis. Mai ales acum. A fost exmatriculat. O să se învârtă de 
colo, colo, fără supraveghere, fără îndrumare. Cine ar trebui să-l 
urmărească? Părinţii lui lucrează. Și chiar dacă ar sta acasă, 
probabil că sunt niște părinţi cumpliţi, altfel nu ar fi ajuns nici 
Dennis aici. 

Vince oftă. Ar fi fost de acord cu ea dacă nu ar fi vrut să o 
împiedice să înceapă să plângă. De fapt, dacă ar fi trebuit să 
țină un seminar folosindu-l ca exemplu pe Dennis Farman, ar fi 
spus că probabil era deja prea târziu pentru acesta ca să mai fie 
salvat. 

Colegii lui din Quantico ar fi gândit la fel. Le trimisese prin fax 
desenele lui Dennis. Mâine va sta de vorbă cu ei, dar știa deja 
ce vor spune. Vor spune că Dennis Farman avea un 
comportament antisocial și tendinţe violente bine fixate. Opera 
lui de artă demonstra deja fantezii sadice - fantezii sexuale 
sadice, la un copil care încă nu ajunsese la pubertate. Probabil 
că nimic nu se va îndrepta, din ce era rău cu acest copil. 

Dar nu avea de gând să-i spună Annei nimic din toate astea. 

Spuse în schimb: 

— Ai avut dreptate în tot ce i-ai spus tatălui său. Băiatul are 
nevoie de consiliere psihiatrică. 

— Și ce armată îl va convinge pe tatăl lui să creadă asta? 
Frank Farman crede că poate scoate răul din Dennis, prin 
bătaie. 

Tensiunea cauzată de evenimentele din timpul zilei o copleși. 
Vince se întinse peste masă și își puse mâna lui mare peste 
mânuţa ei și i-o strânse. 

— Nu renunţa, Anne. Nu, încă. Astăzi te-ai luptat pentru băiat. 
Ne-ai înfruntat pe mine și pe Mendez, l-ai înfruntat pe tatăl lui. 
Are nevoie de cineva, alături. 

O lacrimă cristalină alunecă peste marginea genelor ei și se 


VP - 156 


rostogoli în jos pe obraz, în timp ce Anne se uita, stânjenită, în 
altă parte. 

— Ei, haide, nu plânge. O să-mi ruinezi reputaţia de cuceritor, 
glumi Vince cu voce caldă. 

Ceea ce îi câștigă un mic zâmbet. 

— Ești un cuceritor? întrebă Anne vizibil ușurată de această 
distragere. 

— Totul depinde de doamnă, recunoscu el. 

Se înroși ușor la faţă și îi evită privirea, mai zâmbind încă, 
vag. Își scoase mâna dintr-a lui, își șterse lacrima stingheră și își 
duse după ureche o șuviţă rebelă de păr castaniu. 

— Imi pare rău, de obicei nu clachez atât de ușor în fața 
străinilor. 

— Pariez că de fapt nu clachezi niciodată. Dar nici nu ţi se 
întâmplă des ca un elev să-ţi aducă în clasă un deget de om. 

— Da. Așa este. 

Sosi mâncarea. Salată caprese pentru ea și rulourile lui, ziti, la 
cuptor. Vince își împinse farfuria spre ea. 

— Mănâncă, îi porunci el. La niște ziti. Astea sunt remediul 
mamei mele, italiancă, pentru orice. Ea ţi-ar spune Avete 
bisogno della vostra resistenza! Ci e niente a voi! 

Anne părea încântată de italiana lui flamboaiantă. 

— Și ce înseamnă asta? 

— Trebuie să fii puternică. Ești atât de slabă. Mama mea 
crede că oricine are sub nouăzeci de kilograme este prea slab. 
Nu contează că eu o pot ridica într-o mână. 

— Câţi ani are? 

— Optzeci și doi. Mama ta? 

— A murit. Acum câţiva ani. Cancer la pancreas, spuse Anne 
coborându-și privirea și luând o bucată de pasta. 

— Îmi pare rău. 

Turnura diferită pe care o luase viața Annei Navarre. Mama ei 
a murit. Ea a părăsit facultatea. 

— Dar tatăl tău? 

— O să ne supravieţuiască la amândoi, în ciuda pretinsei lui 
sănătăți fragile. 

Nu părea foarte fericită de această perspectivă. 

— Incă nu mi-ai spus cum ar trebui să te ajut eu în 
investigaţii, spuse ea. 

Inapoi la afaceri, deci. 


VP - 157 


Vince își înfipse furculița în partea lui de pasta. 

— Vorbește-mi despre Tommy Crane. 

Anne, își spuse că Vince i-a aruncat o minge strâmbă. 

— De ce vrei să-ţi vorbesc despre Tommy? 

— Într-un astfel de caz, trebuie să urmărim toate pistele, 
înţelegi? spuse el. 

— Da. 

— În momentul de faţă, nu pot spune că investigaţiile se 
îndreaptă într-o direcţie sau alta. Încă mai încercăm să punem 
cap la cap evenimentele din ultima zi în care a fost văzută Karly 
Vickers, fata dată dispărută. Domnișoara Vickers a avut 
programare la dentist, joia trecută. A fost ultima ei întâlnire din 
Ziua aceea. 

— Cu Peter Crane. 

— Până acum, el este ultima persoană care a văzut-o - din 
câte știm noi. 

— Nu poţi crede că este implicat. Este cel mai drăguţ om. 
Tommy își adoră tatăl. 

— Nu am spus că este suspect. Până acum nici măcar nu este 
o persoană care să ne intereseze. Dar este ultima persoană care 
a văzut-o pe fată. Suntem obligați să-i verificăm agenda din 
seara respectivă. Aș vrea să fac asta cât mai discret cu putinţă. 

— Nu-ţi pot spune nimic, aici. Dar pot să-ți spun că Peter 
Crane pare să fie un tată minunat. Pe de altă parte, mama lui 
Tommy... 

— Este dificilă? 

— Dama de Cupă din Alice în Țara Minunilor. Întreabă-l pe 
detectivul Mendez. 

— Și Tommy cum e? 

— Este înnebunit după baseball, cântă la pian și are un cap de 
matematică mai bun decât am eu, spuse ea zâmbind ușor. Este 
deștept, atent, liniștit. Visul oricărei mame. 

— Îi place să iasă? 

— Nu. Tommy este un observator, spuse Anne, simțindu-se în 
elementul ei vorbind despre elevi, analizând ce anume le 
stârnea interesul. Până aici nu se deosebeau foarte mult. Ea 
voia să intre în căpșoarele lor, să și-i imagineze cum sunt. 

— Stă deoparte și observă ce se petrece, abia apoi decide ce 
să facă. 

— Azi a cam luat-o pe cocoașă. 


VP - 158 


— A sărit în apărarea lui Wendy - fetița atacată de Dennis. Și 
a făcut asta știind că Dennis o să-l bată măr. 

Vince zâmbi. 

— Cavalerismul nu a murit. 

— Genul ăsta de băiat este Tommy. Și genul ăsta de bărbat 
este și tatăl lui. 

— Destul de corect, spuse Vince. Dar vrei să-mi faci o 
favoare? Poţi să-l întrebi pe Tommy despre noaptea din joia 
trecută? Tatăl lui a stat acasă în noaptea aceea, sau a ieșit? 

Ideea îi lăsă lui Anne un gust rău în gură. Vince vedea cum 
încearcă să reziste. 

— Sunt întrebări ușoare și probabil că au și răspunsuri ușoare, 
spuse Vince. Doar că eu cred că e mai bine dacă vin de la tine. 
Nu are nevoie de un agent FBI care să-l sperie punându-i 
întrebări despre tatăl lui. Și are încredere în tine. 

Anne ridică dintr-o sprânceană. 

— Să-l manipulez, deci? 

— Nu îţi cer să-l manipulezi. Îi pui doar câteva întrebări pentru 
mine. Atâta tot. 

— De ce nu o întrebi tu pe doamna Crane? 

— Dama de Cupă? îi întoarse el propria ei descriere. Soţiile 
mai au și motive ascunse. Copiii, nu. 

Anne se gândi o vreme la asta, privindu-l cu ochi-de-nu-prea- 
am-încredere-în-tine. Fata asta avea un scut, ca un luptător 
spartan, pe care și-i ţinea în faţă, dar dacă i s-ar fi părut mai 
prudent s-o facă, precis l-ar fi pocnit cu el în cap. 

— Nu îţi cer să furi secrete de stat. Doar să întrebi un copil ce 
a făcut tatăl lui joia trecută, seara. 

— Cred că aș putea face asta, spuse ea fără mare entuziasm. 

— Despre familia Morgan ce știi? întrebă el. 

— Sunt oameni cumsecade. Tatăl - Steve - este avocat. Sara 
predă uneori lecţii de arte frumoase în cadrul programului 
educaţional, al comunităţii. Este genul de mamă care stă mai 
mult acasă. Au un singur copil - pe Wendy. 

— O căsnicie fericită? 

Anne ridică din umeri. 

— Din câte știu eu, da. Nu-mi spune că Steve Morgan este 
suspect. 

— Era prieten cu Lisa Warwick. Trebuie să-l verificăm. Este 
doar simplă rutină. Dacă ai vorbi cu fata, poate că ţi-ai da 


VP - 159 


seama dacă ceva nu merge acasă, corect? 

— Și eu ce obțin, dacă îmi interoghez elevii? întrebă ea, 
surprinzându-l. N 

— O să discut cu directorul, se oferi el. li recomand să 
organizeze un program de monitorizare și consiliere, pentru 
Dennis Farman. Poate că o să i se permită să vină la şcoală 
câteva ore pe zi, chiar dacă nu va avea voie în clasă sau pe 
terenul de sport. În felul acesta o să poți păstra cât de cât 
contactul cu el. Cum îţi sună? 

— Aș aprecia sprijinul tău în privința asta. 

Quid pro quo, îşi spuse Vince. Poate că o să afle ceva util, sau 
poate n-o să iasă nimic din asta... exceptând încă o cină... sau 
două... 

Întinse mâna peste masă și Anne i-o întâlni, cu a ei. Mâna ei 
era micuță și moale dar puternică, mâna unei femei care știa ce 
vrea. Îi plăcea asta. 

— Batem palma? întrebă el. 

— O batem. 

e 

Vince insistă să o conducă pe Anne la mașină și ea se opuse 
doar de formă. Cu un posibil ucigaș în serie umblând liber, nu 
era momentul să refuzi măsuri suplimentare de siguranță. 

O ajută să intre în micuțul ei Volkswagen roșu sport și se 
aplecă prin geamul deschis. 

— Încuie-te bine și nu te opri pentru nimeni, o instrui el. 

— Da, domnule. 

— Și nu-mi spune mie „domnule”. O să mă faci să mă 
gândesc că sunt prea bătrân. 

— Prea bătrân pentru ce? întrebă ea cu micuțul ei zâmbet de 
Mona Lisa și cu o scânteie în ochi. 

Fără să se gândească, Vince se aplecă și o sărută pe buze. 

— Pentru asta, șopti el. 

Culmea culmilor. , 

Ea nu i-a dat o palmă. Asta era un prim pas bine făcut. 

— Mulţumesc pentru ajutorul tău, Anne. 

Ea încă mai încerca să proceseze sărutul în micuțul ei creier 
analitic. 

— Mulţumesc pentru ziti, spuse ea. 

O privi îndepărtându-se cu mașina în noapte, neîndrăznind 
foarte mult să permită speranțelor să ajungă acolo unde voiau 


VP - 160 


ele. Traversă spoi strada și o luă pe alee, ca să ajungă în spatele 
cabinetului lui Peter Crane. 
e 

Anne își turnă un pahar cu vin și se duse pe veranda din 
spate, care se afla chiar în fața bucătăriei, a cărei ușă era 
deschisă. Se gândi la atenționarea lui Vince, de a fi grijulie. Un 
asasin zburda pe străzi. Dar grădina ei era împrejmuită cu gard 
și luna strălucea și ea nu avea nevoie decât de câteva minute ca 
să se gândească la seara aceasta, înainte de a se duce la 
culcare. 

Işi atinse buza de sus, simțind încă asprimea și gădilătura 
mustăţii lui, în timpul sărutului. Incercă să-și amintească de 
ultima oară când a fost sărutată. 

Nu doar că nu se întâlnea cu nimeni, dar, dacă era sinceră, de 
fapt evita să se întâlnească cu cineva. Bărbaţii din cercul ei 
social nu erau bărbaţi, erau colegieni înfumurați, deveniți adulţi, 
care încă mai jucau jocuri video. Cel de al doilea inel al cercului 
ei social era compus din părinţii elevilor ei, majoritatea 
căsătoriţi, nu mulţi dintre ei fiind fericiţi. Din propria ei 
perspectivă de copil, văzuse că idealul de a te căsători și a avea 
copii nu era idealul idealurilor. Așa că nu s-a grăbit niciodată să 
ajungă acolo. 

Dar trebuia să recunoască faptul că, dincolo de felul în care 
arăta, mai era ceva care o atrăgea la Vince Leone. Era puternic, 
inteligent, știa ce voia. Dacă vedea ceva ce-i plăcea, lua. 

Păcat că nu o să stea mult pe aici. O să-și termine treaba și o 
să se întoarcă înapoi în Virginia, la cine știe ce alte crime 
odioase. 

Nu-și putea imagina cum este să te scufunzi constant într-o 
lume a morţii și a răului. Ei, trei zile i-au fost mai mult decât 
suficiente. 

Sorbindu-și cabernetul parfumat, greu, se înfioră la ideea că 
răul nu era chiar atât de departe, bântuind pe străzi ca un lup 
vânându-și prada. Se gândi la ce făcuse ea luni seara - 
corectase lucrări, își făcuse planul de lecţii, ascultase un album 
de Phill Collins - în timp ce undeva, cineva o tortura și o omora 
pe Lisa Warwick. Dormise buștean, în timp ce ucigașul îngropa 
trupul acesteia în parc, lăsându-i capul afară, în ideea că o va 
vedea cineva care se va speria de moarte și se va îngrozi. 

In timp ce ea stătea pe verandă, ucigașul era cu o altă 


VP - 161 


victimă. Se întâmplau lucruri pe care n-ar fi vrut niciodată să și 
le imagineze. 

Se înfioră din nou și i se făcu pielea de găină. Se uită la 
întunericul de dincolo de grădina ei și avu senzaţia că el se afla 
chiar acolo, urmărind-o, distanţa dintre lumea ei și a lui fiind 
doar cât ţinea peluza. 

Se întoarse și intră în casă, încuind ușa în urma ei... fără să fi 
văzut silueta care stătea exact acolo unde nu mai ajungea 
lumina lunii, privind-o cum pleacă. 


34. 


— Deci, Gordon, spuse Mendez așezându-se vizavi de Gordon 
Sells, la măsuţa din sala de interogatoriu. 

Sells se încruntă la el. 

— N-am zis io că-mi puteți spune așa. 

— Nu te-am întrebat, spuse Mendez indiferent, uitându-se la 
hârtiile pe care le adusese cu el. Deci, Gordon, ai cazier. Ești 
pedofil. 

— Nu-s. 

— Un juriu a decis că ești. 

— Fetele alea au mințit. Nu le-am făcut nimic. 

— Decât că te-ai expus, te-ai excitat, le-ai băgat mâna în 
chiloți... 

— N-am făcut asta. 

— Și presupun că nici nu ai, ascunsă acasă, o colecţie de 
fotografii porno cu copii. Zice aici că ai avut o sută treizeci și 
una de pagini cu fotografii de fetițe, în diverse grade de 
dezbrăcare. 

— Din catalogul JC Penney! strigă Sells. Chestii pe care voiam 
să le comand pentru nepoatele mele, de Crăciun. 

— Și cele douăzeci și șapte de fotografii cu minore angajate în 
acte sexuale cu adulţi? Colecţia asta pentru cine urma să fie un 
cadou de Crăciun? 

Sells se ridică agitat de pe scaun și dădu să se îndrepte spre 
ușă. Mendez se ridică, blocându-l. 

— Rămâi în partea ta de masă, Gordon. Și stai jos. O să fie o 
discuţie lungă. 


VP - 162 


Mendez se întoarse la o altă pagină din ceea ce părea a fi un 
dosar gros al vieții lui Gordon Sells. De fapt nu avea decât o 
singură pagină despre Sells. Restul dosarului aparţinea unui caz 
de abuz, pe care-l închisese în urmă cu trei luni. 

— Vreme de doisprezece ani ai fost oaspetele 
Departamentului Californian de Corecţie, în Wasco. Mendez își 
ridică privirea spre el, ușor amuzat. Pariez că a fost amuzant. 
Nimic nu le place mai mult pușcăriașilor decât să violeze un 
violator de copii. Sau poate că ţi-a plăcut. 

Sells sări din nou din scaun, roșu la față. 

— Nu vreau să vorbesc cu tine! Vreau să vorbesc cu celălalt 
tip! 

Mendez rămase calm. 

— Nimănui aici nu-i pasă ce vrei tu. Așază-te și rămâi acolo, 
altfel te leg cu cătușele la perete. 

Sells se așeză la loc, fără tragere de inimă. Respiră greu. 

— O să te întorci înapoi la pârnaie. Dar de data asta nu o să 
mai fie Wasco. Te vor trimite la Folsom, unde o să ţi-o tragă o 
serie nouă de deținuți. 

— Nu intru la pârnaie. N-am făcut nimic rău, spuse Sells. 

— Echipa care se află acum acasă la tine nu o să găsească și 
alte poze cu fetițe, când o să întoarcă frumușel cu susu-n jos 
cocina aia în care trăiești? Asta înseamnă violarea eliberării 
condiţionate. Apoi mai este și furtul acela măreț de mașini și 
crima... 

— N-am omorât pe nimeni! 

Mendez ridică din umeri. 

— Mie îmi pari numai bun pentru asta. Ai mașina ei. Dacă se 
va găsi un fir de păr de-al Lisei Warwick în casa ta, atât doar, 
ești un om făcut. Și dacă mai există justiţie pe lume, poate că se 
va reveni la pedeapsa cu moartea chiar înainte de a ajunge tu la 
proces. 

Sells se zgâi la el și efectiv scuipă cuvintele: 

— Te bag în p... a mă-ctii, spaniol nenorocit ce ești! 

Mendez sări din scaun și se aplecă peste masă. Sells se dădu 
repede înapoi, răsturnă scaunul și se lăsă la pământ. 

— Dacă nu te superi, spuse Mendez, mă duc să beau o cafea. 
Cazul ăsta este așa o floare la ureche, încât mă plictisește de 
moarte. 

leşi din încăpere cu dosarul lui Sells la subţioară și traversă 


VP - 163 


holul, unde Hicks și Dixon urmăreau scena la monitorul video. 

— Incredibil, spuse Hicks. 

— Au adus mașinile? întrebă Mendez turnându-și o cafea. 

— Da, spuse Dixon dând din cap. Arăta teribil de obosit. O să 
mă ocup de organizarea unei acţiuni de căutare a lui Karly 
Vickers, pentru mâine la prima oră. 

— Dacă nu va fi găsită diseară, într-un butoi de cincizeci și 
cinci de galoane, în garajul lui Gordon Sells, spuse Mendez. Sper 
că echipa mai este acolo, da? 

O să le ia zile, doar ca să răscolească trailerul. Omul ăsta este 
un animal, spuse Dixon. 

Asta este o insultă pentru regatul animalelor, declară Hicks. 

— Care credeți că ar putea fi relația lui cu Centrul Thomas? 
întrebă Dixon. 

Faptul că amândouă femeile au avut legătură cu centrul, 
poate fi o simplă coincidenţă. 

— Trei femei, îl corectă Dixon. Și Julie Paulson a trecut scurt 
pe acolo, în optzeci și patru. A renunţat la program. Jane era 
plecată din ţară. De aceea numele nu i-a declanșat niciun 
clopoțel. De trei ori, nu mai poate fi vorba de o coincidenţă. Cum 
le putea cunoaște pe cele trei femei? Cum putea răpi trei femei, 
fără ca nimeni să nu observe ceva? Dacă ai fi femeie și omul 
ăsta ar încerca să pună mâna pe tine... 

— Lumea m-ar auzi urlând de la cinci mile, spuse Hicks. Dar 
poate că nu el este cel care le răpește. 

— Blegovanul ăla de dincolo? întrebă Mendez. Greu de 
imaginat. Poate că habar n-are să coboare măcar geamul de la 
mașină, darmite să convingă o femeie să meargă cu el. 

— Nu, spuse Hicks. Mă gândesc la tipul de la întreţinere, de la 
centru. 

— Care tip? întrebă Dixon. 

— Hamilton a descoperit că individul respectiv are dosar 
pentru furt de mașini și violenţă domestică. 

— Imposibil, spuse Dixon. Jane se interesează de trecutul 
tuturor celor care lucrează la centru. Nu ar angaja niciodată pe 
cineva cu un astfel de dosar. 

— Tipul se folosește de identitatea și de numele fratelui său, 
explică Hicks. Locuiesc împreună. Hamilton s-a dus acasă să-l 
intervieveze - Doug Lyle - dar Doug Lyle despre care vorbește 
el nu lucrează la Centrul Thomas. Fratele, Dave, s-a folosit de 


VP - 164 


numele lui Doug, convins că nimeni nu o să angajeze un hoţ de 
mașini abia ieșit din pușcărie. 

— lisuse, făcu Dixon. Jane o să leșine când o să audă asta. Cu 
toate precauţiile pe care și le ia pentru siguranţa și protecţia 
femeilor de acolo, să afle acum că a băgat cu mâna ei vulpea în 
coteţul cu găini. 

— Și ce legătură să fie între Doug Lyle și Gordon Sells? întrebă 
Mendez. 

— Teoria mea este, spuse Hicks, că Lyle fură mașinile, le duce 
la Sells, Sells le trimite undeva și își împart câștigul. 

— Și să omoare una sau chiar trei femei în timpul acestui 
proces? 

— De ce nu? Strangulatorul din Hillside, LA, s-a dovedit a fi 
fost de fapt doi tipi care lucrau împreună. 

— Este un scenariu viabil, spuse Dixon. Vezi dacă poţi face 
vreo legătură între Sells și Lyle. Scoate și untul din el, Bill. Puteţi 
să vă ocupați pe rând de el, până când se decide să vrea un 
avocat. 

Hicks luă „dosarul Sells” și traversă holul. 

Mendez sorbea din cafea, așteptând efectul cafeinei. 

— Tu ce zici, Tony? Crezi că poate fi omul nostru? întrebă 
Dixon. 

Mendez se uită la monitor, privindu-l pe Sells scobindu-se în 
nas, până când se deschise ușa și intră Hicks. 

— Ar fi o soluţie ușoară. Dacă l-am putea lega de Lyle și dacă 
am dovedi că Lyle a furat mașinile, et cetera. 

— Dar? 

Mendez ridică din umeri. 

— Sells este pedofil. De obicei, ăștia nu se califică în crime 
împotriva femeilor adulte. Ei caută copii, pentru că aceștia sunt 
mai vulnerabili, copiii nu opun rezistenţă. Cei ca el fac asta 
pentru că ceva din propriul lor trecut le conectează funcţionarea 
sexului, la o anumită categorie de vârstă. 

— Poate că celălalt tip este prădătorul sexual. 

— Poate. 

Ascultau, în timp ce Hicks îl chestiona pe Sells despre vreo 
legătură a lui cu Doug Lyle. Sells a negat. 

— ÎI aduci aici pe tipul de la întreţinere? 

— Am trimis deja un echipaj să-l umfle. 

— Să mă anunţaţi când apare aici, spuse Dixon îndreptându- 


VP - 165 


se spre ușă. 

— În regulă. S-a găsit până acum ceva în mașini? 

Dixon se opri în ușă și se întoarse încet în loc, arătând ca și 
cum pe umerii lui atârna toată greutatea lumii. 

— Karly Vickers avea în compartimentul pentru mănuși o 
amendă pentru viteză, primită în ziua dispariţiei, spuse el. 

— Da? Și? 

— Amenda a fost scrisă de Frank Farman. 


35. 


Vineri, 11 octombrie 1985 
12:47 a.m. 


Karly nu ştia cât timp trecuse de când fusese vizitată ultima 
oară. Putea fi o zi. Puteau fi doar câteva ore. 

Îşi pierdea mințile. Epuizată de slăbiciune, începea să aibă 
halucinații. O vedea pe Petal umblând prin cameră, venind și 
uitându-se cercetător la ea. Karly voia să o mângâie, dar își 
dădea seama că nu-și putea mișca mâna, deși nu înțelegea de 
ce. Apoi Petal începea să vorbească, la fel de clar ca un om. 

— Nu te poţi ridica. Trebuie să te omorâm. Și câinele se 
întindea apoi spre gâtul ei, sfâșiindu-l. 

De data aceasta, când halucinaţiile îi reveniră și dădu să 
mângâie câinele, mâna ei era liberă. Dacă ar fi adevărat, își 
spuse ea. Apoi câinele dispăru și se lăsă din nou întunericul și 
începu să creadă că s-ar putea să fie cu adevărat conștientă. Și 
mâna ei continua să fie liberă. 

Și cealaltă mână era liberă. 

Și putea să-și miște picioarele. . 

„Oare chiar se întâmpla asta, sau era un alt vis? Incetișor, cu 
grijă, încercă să se ridice. Ameţeala i se învârtea în cap, ca apa 
în vasul de toaletă. Așteptă să-i treacă. Când își reveni, se 
întoarse cu grijă până când rămase cu picioarele bălăbănindu-i- 
se pe marginea mesei. 

— Era singură? Era privită? 

Nu avea cum să știe dacă torţionarul ei plecase. Putea foarte 


VP - 166 


bine să fie acolo, stând la o masă, mâncându-și micul-dejun, 
știind că ea nu va reuși niciodată să scape. 

Dar asta nu însemna că ea nu va încerca. Se luptase atât de 
mult să se ridice deasupra trecutului ei. Nu era cinstit să i se 
fure viitorul. Nu putea să nu o înfurie asta. Trebuia să încerce să 
se ajute. Domnișoara Thomas spunea întotdeauna, „Dumnezeu 
îi ajută pe cei ce se ajută singuri”. 

Trebuia să încerce să se ajute. 

Neavând nicio idee cât de departe era de podea, începu să 
coboare de pe masă prin alunecare, ajungând cu călcâiele jos. 
Durerea i se ridică în lungul picioarelor, prin șira spinării, până în 
creier. Tălpile îi fuseseră crestate de nenumărate ori. Rănile pe 
jumătate închise se desfăcură sub greutatea trupului. A trecut 
atâta vreme de când nu mai stătuse la verticală, încât picioarele 
parcă nici nu-i mai aparțineau. 

Se apucă de marginea mesei, luptându-se să nu leșine sau să 
cadă jos. Nu se putea gândi la dureri. Trebuia să lupte. 

Încetișor, începu să meargă. Un pas, încă unul. Se ţinea de 
marginea mesei în timp ce înainta încet. Dacă ar putea ajunge 
la perete, ar merge de-a lungul lui până ar ajunge la o ușă. Când 
va găsi ușa, va ieși prin ea. 

Fără vedere și fără auz, îi era greu să să-și găsească 
echilibrul. Capul i se părea la fel de uriaș și de greu ca o minge 
de bowling cocoțată pe gâtul ei. În timp ce se mișca, avea 
senzația că mingea de bowling începea să se rostogolească într- 
o parte și ea o repoziţiona în cealaltă parte. 

Dându-și seama că masa nu era lipită de perete, intră în 
panică. Va trebui să traverseze un spaţiu deschis. 

Trei pași și nu mai știu nimic. Se împiedică și fâlfâi din mâini, 
aplecându-se în faţă. Nu își dădu seama că se prăbușește decât 
când lovi podeaua dură. Pentru că era dezorientată, nici măcar 
nu a încercat să-și frâneze căderea, cu mâinile. Lovi podeaua 
mai întâi cu capul, atât de tare, încât acesta sări de două ori 
înainte de a-și pierde conștiința. 

Habar n-avea cât a stat leșinată. Nici nu conta. Trebuia să 
iasă de aici. Poate că va ieși, printr-o ușă, undeva între oameni 
și cineva o va vedea și va veni în ajutorul ei. Sau poate că va 
ieși undeva în sălbăticie, bâjbâind fără direcţie și va muri de 
epuizare. Dar cel puţin se va întâmpla asta în condiţiile impuse 
de ea. 


VP - 167 


Karly se împinse în sus, în mâini și în picioare și începu să se 
târască. Era mai bine să rămână la orizontală, deși tot își mai 
pierdea echilibrul, căzând iară și iară. Se lovi de un dulap și se 
ridică încet, pipăindu-l, până când reveni din nou la verticală. 

Mâinile ei măturau suprafaţa - un pult plin de diverse lucruri, 
poate scule. Poate găsea o armă. Studia atentă, cu degetele, 
fiecare obiect pe care - ridica, până găsi o șurubelniță. Asta era 
bună. Putea împunge pe cineva cu șurubelnița. Poate că-i va 
putea scoate ochii, orbindu-l, așa cum o orbise el, pe ea. Poate 
că reușea să i-o împlânte în trup, sfâșiindu-i organele, așa cum i 
le sfâșiase el pe ale ei. 

Odată cu ideea răzbunării, se umplu de adrenalină, începea 
să se îmbete. În pieptul ei se înălța și cobora râsul. Râsul se 
transformă în isterie. Pierdea controlul. Trebuia să se smulgă din 
starea asta periculoasă. Trebuia să continue să meargă. Trebuia 
să continue să se miște. Trebuia să iasă. 

Acum că găsise peretele, se lăsă din nou jos și continuă să se 
târască. Trebuia să existe o ușă. Și ea trebuia să iasă. 


36. 


Răsăritul era doar o dâră palidă de culoare la orizont, când 
Mendez intră în parcul de mașini al lui Gordon Sells. În ciuda 
orei, locul era un furnicar de activitate. 

Peste tot fremătau echipele de cercetări din două districte, 
împreună cu cei de la Biroul de Ştiinţe Judiciare. Spaţiul din 
apropierea trailerului-locuinţă era ticsit cu garaje și șoproane pe 
jumătate căzute - toate pline cu motoare, piese, mașini și 
vechituri de tot felul. lar dincolo de toate acestea, se afla o 
magazie în ruine și un ţarc plin cu vreo douăzeci, treizeci de 
porci. Ca și cum locul nu ar fi fost și așa, suficient de 
dezgustător. _ 

Mendez o porni în căutarea lui Dixon. Intr-o oră, echipa 
principală de investigatori avea să se întâlnească, să fie pusă la 
curent cu tot ce se găsise până atunci, în urma percheziţiei. 

Traversă terenul cu mașini, iarba umedă de rouă udându-i 
pantofii și tivul pantalonilor. O mare de lume se adunase ia 
capătul primelor șiruri de mașini. Poliţişti, oameni în civil, 


VP - 168 


patruzeci sau cincizeci de voluntari echipați cu hanorace 
speciale, toţi învârtindu-se pe acolo, așteptând să se întâmple 
ceva. 

Fotografi și echipe de filmare de la o jumătate de duzină de 
televiziuni, înregistrau evenimentele, în timp ce reporterii 
stăteau în faţa reflectoarelor portabile, comentând, relatând 
ultimele noutăţi, celor care urmăreau programele de știri de 
dimineaţă, din LA și Santa Barbara și cine-mai-știe-de-unde. 

Jane Thomas și Steve Morgan stăteau în lumina puternică a 
reflectoarelor, cu Petal pittbull-ul, la picioarele lui Jane. Dixon 
stătea în spatele echipei de operatori, cu braţele încrucișate pe 
piept. Mendez se apropie de el. 

— „așa cum vedeţi, spunea Jane Thomas către o blondă cu 
microfon, a fost organizată o acţiune de căutare, care va începe 
cât de curând. Îi încurajez pe toţi acei telespectatori care doresc 
să se alăture căutărilor. Karly Vickers lipsește deja de o 
săptămână întreagă. Este imperativ să facem tot ce putem 
pentru ea. 

— Și am înțeles că centrul dumneavoastră a anunţat o 
recompensă, spuse blonda. 

— Da, Centrul Thomas oferă o recompensă de zece mii de 
dolari pentru orice informaţie care va duce la găsirea lui Karly și 
la prinderea persoanei care a răpit-o. 

— A fost pusă la dispoziţie o linie pentru apeluri... 

— Cum se simte? întrebă Mendez încet. 

— Se simte mai bine dacă face ceva, spuse Dixon. Le-a 
organizat pe femeile de la centru să ajute la telefoane, la 
postere, să pregătească mâncare și băutură pentru căutători. 

Reporterul îl prezentă pe Steve Morgan. Acesta vorbi despre 
importanţa Centrului Thomas pentru comunitate și despre 
profesioniștii - ca el - care își donau centrului timpul și serviciile. 

— Sper până la Dumnezeu să nu găsească un cadavru, spuse 
Dixon. 

— Șansele de a o găsi vie pe fată sunt tot mai mici, spuse 
Mendez. 

— Nu este imposibil. Poate că Sells - dacă Sells este omul 
nostru - a decis că trebuie să o lase mai moale o vreme și o ţine 
undeva ascunsă. Poate că îi place de ea mai mult decât de 
cealaltă. Poate că a decis să o păstreze. 

Nimic din toate astea nu i se părea posibil, dar Mendez își 


VP - 169 


păstră părerea pentru el. 

— Sells n-a mai spus nimic? întrebă Dixon. 

— M-a băgat undeva, dar nu cred că asta ai vrut să auzi. 

— Ce coșmar, spuse Dixon. Când te gândești că m-am 
transferat aici ca să scap de genul ăsta de nebunie. 

— Răul există peste tot, șefu'. 

Cerul se luminase destul ca să se poată vedea dincolo de 
reflectoarele portabile. Terenul din spatele mașinilor era plin de 
petice verzi, în urma ploilor din săptămâna trecută și presărat 
cu stejari înalţi, cu coroană mare, pentru care era renumită 
zona. Era un loc frumos, un loc unde oamenilor poate că le-ar fi 
plăcut să iasă la picnic, nu să caute un cadavru. 

— Ai vorbit cu Farman? îl întrebă Mendez pe Dixon. 

— Da 

— Și cum a fost? 

— Îţi poţi imagina. L-am trecut la birou. Spre disperarea lui. 
Dar nu am avut variantă. Nu-mi pot permite niciun punct slab în 
investigația asta. Când se va ajunge la tribunal, nu vreau să văd 
vreun avocat ridicându-se și insinuând că am lăsat un potenţial 
suspect să ia parte la investigaţii. 

— Să deduc din asta că îl consideri suspect? 

— Nu, firește că nu. 

— Soţia lui are legături cu Centrul Thomas. 

Dixon se uită la el. 

— Cum? 

— Este secretară la Quinn, Morgan. 

Dixon se încruntă. 

— L-am întrebat despre amenda pe care i-a scris-o lui Karly 
Vickers. Mi-a spus că nu și-a amintit de ea, de aceea nu a spus 
nimic. 

— Nu și-a amintit că a oprit o femeie pe care o căutăm acum? 
De două zile ne uităm cu toţii ia poza ei. Căutăm un Chevrolet 
Nova vechi de zece ani. A oprit mașina aia, cu femeia aia în ea 
și nu și-a amintit? 

Dixon oftă și își frecă tâmplele. 

— Știu. Nu stă în picioare. Totuși, nu cred că a avut vreun 
motiv să nu pomenească de ea. Frank scrie o jumătate de 
duzină de citaţii, zilnic. Asta face parte din munca lui. 

— Pentru ce a oprit-o? 

— A oprit-o pentru că mergea cu douăzeci și nouă de mile 


VP - 170 


într-o zonă unde se mergea cu douăzeci și cinci. 

— Ce nenorocit, spuse Mendez. Dar ăsta era Farman - după 
litera legii, fără cruţare. La ce oră a scris amenda? 

— La cincisprezece treizeci și opt. 

Înainte de programarea la dentist. Asta e bine. 

Pe lista lor, Farman nu avea să fie înregistrat ca ultima 
persoană care o văzuse pe femeie. Nu că asta ar fi contat. 
Farman avea un dosar curat. Nu exista niciun motiv, pentru 
nimeni, să-l considere suspect. Dar faptul că fiul lui se aflase în 
posesia degetului Lisei Warwick, complica lucrurile. 

Orice avocat al apărării care făcea banii, ar fi speculat acest 
lucru, ca să planteze sămânţa unei îndoieli justificate. Dar dacă 
puștiul nu a luat degetul de la locul crimei? Dacă l-a găsit acasă, 
ascuns printre lucrurile tatălui său? 

Avocaţilor apărării nimic nu le făcea o mai mare plăcere decât 
aceea de a-i prezenta pe polițiști într-o lumină proastă. Vor găsi 
ei pe cineva care să-l fi auzit pe Frank făcând aprecieri urâte la 
adresa femeilor - nu că asta ar fi fost greu, șovinist cum era. Vor 
studia toate amenzile în trafic date vreodată de el și vor 
confecționa un model de hărţuire a femeilor. O vor târî la 
tribunal pe Anne Navarre și o vor forța să spună că are bănuiala 
că Frank își bate băiatul, că are un temperament volatil. 

Mendez și-l putea imagina pe Frank snopindu-și băiatul în 
bătăi pentru că a chiulit de la școală - și cine ar zice că asta era 
rău? Mendez suferise și el, ca băiat, de vreo două bătăi 
zdravene, pentru fapte urâte, dar se îndreptase tocmai datorită 
lor. Desigur, Farman se putea repezi ca un taur asupra ta, dar să 
ucidă în mod brutal o femeie? Domnul Poliţist? Nu. 

Dixon oftă și scutură din cap. 

— Poate că Sells o să ciripească astăzi. 

Și poate că vor începe și porcii să zboare, își spuse Mendez 
întorcându-se la mașina lui, prin dreptul ţarcului cu porci. 

O oră mai târziu, Vince Leone și o echipă de șase detectivi se 
întâlneau în sala de conferinţe care fusese acum total convertită 
în cameră de război. Fotografiile fuseseră luate de pe masa mai 
mică pentru raport și erau acum prinse pe un panou din plută, 
aflat la unul din capetele sălii. Pe tabla mare, albă, fusese 
schiţat un desfășurător. 

Mendez luă un marker și adăugă pe desfășurătorul zilei în 
care dispăruse Karly Vickers: 15:38, amendă în trafic emisă de 


VP - 171 


F. Farman. 

La desfășurătorul zilei de joi, adăugă: indexul L. Warwick în 
posesia lui D. Farman. 

Leone se apropie, bătu cu degetul pe desfășurătorul cu 
amenda și își ridică sprâncenele. 

— Da, spuse Mendez studiindu-și mentorul, arăţi bine astăzi. 
Ai căpătat puţină culoare. 

Vince zâmbi. 

— Am avut o seară minunată, mulţumesc pentru întrebare. 

— Nu am întrebat nimic, spuse Mendez ţâfnos. Scutește-mă 
de detalii, te rog. 

— Mâncarea a fost excelentă. Domnișoara Navarre este un 
companion de masă adorabil. Am discutat despre elevii ei. Am 
condus-o la mașină, apoi am făcut o plimbare pe jos, pe aleea 
care dă în spatele cabinetului dentar. 

Mendez alese să treacă peste momentul întâlnirii și sări direct 
înapoi la caz. 

— Da? Și ce ai gasit? 

— Clădirea vacantă de alături are un garaj cu o ușă mare, 
rulantă, prin care poţi băga și un camion. Ar putea fi un loc bun 
unde să ascunzi o victimă, să zicem de la ora cinci până când se 
întunecă. 

— Eu nu văd un suspect în dentist, spuse Mendez. Singurul 
lucru pe care-l avem în ce-l privește este că s-a întâlnit cu 
Vickers în după-amiaza aceea. Oricine ar fi putut-o înșfăca pe 
fată, de pe alee. lar mașinile sunt la Sells. 

— Ce-ţi spune ţie instinctul despre Gordon Sells? 

Mendez își roti umerii ca și cum s-ar fi simţit fizic 
neconfortabil apărându-și teoria lui despre Sells. 

— Că este ceva necurat cu el, e clar. Dar dosarul lui este de 
pedofil. Victimele noastre sunt femei adulte. 

Leone dădu din cap, mulțumit. 

— Și să ne întoarcem la dentistul tău. Da, oricine ar fi putut 
înșfăca fata de pe alee. Și oricine ar fi putut-o dosi în clădirea 
goală. Există un lacăt la ușă, dar e blocat. lar dacă fata era o 
țintă urmărită, atunci răpitorul ei trebuie să fie cineva care îi 
cunoștea programul. 

Mendez se gândi. In drumul ei spre dentist, Karly Vickers este 
trasă la bordură de Farman. De ce merge cu viteză? o întreabă 
el. Ea îi spune că este în drum spre dentist, unde are 


VP - 172 


programare... Evident, Crane îi cunoștea programul, la fel și cei 
de la centru și cei de la salonul de coafură. 

În încăpere intră Dixon și îi informă pe toţi despre necesara 
scoatere a lui Farman din investigarea acestui caz. Părea că 
nimeni nu știa ce să spună. 

— A oprit-o întâmplător pe Karly Vickers în trafic, spuse Dixon. 
I-a scris citaţia, nu a încercat câtuși de puţin să tăinuiască acest 
lucru și timpul notat este ora cincisprezece treizeci și opt. Cu 
mai bine de o oră înaintea dispariţiei domnișoarei Vickers. 

— Puștiul lui se plimba cu degetul unei femei moarte, în 
buzunar, spuse detectivul Hamilton. Asta este al naibii de rău. 

— Băiatul are un comportament destul de bizar, spuse Dixon. 

— Adjunctul de șerif Farman a fost trecut la munca de birou, 
până la noi dispoziţii. Între timp, avem un suspect legitim. 
Haideţi să ne concentrăm asupra lui Gordon Sells. 

— Percheziţionarea proprietăţii lui a scos la iveală ceva? 
întrebă Mendez. 

— Până acum nimic care să-l lege direct de vreuna dintre 
victime, spuse Dixon. Trailerul este un loc periculos, plin cu 
gunoaie biologice. Vor fi necesare luni pentru procesarea tuturor 
mostrelor. 

— Nu i-a scăpat nimic care să-l incrimineze, spuse Mendez. Să 
zicem că nu cooperează. 

— Cât timp l-ai interogat aseară? întrebă Vince. 

— Șase ore. Am făcut pe rând, cu Hicks. 

— Și nu a cerut un avocat? 

— Nu, spuse Hicks. Nu are încredere în apărătorii publici. 
Pretinde că ultimul pe care l-a avut, a a făcut joc dublu. 

— Poate că are dreptate, spuse Vince. Este pedofil. Cum 
poate apăra o persoană decentă un gunoi ca ăsta, pe mine mă 
depășește. 

— Ce persoană decentă? Parcă vorbeaţi de avocați? interveni 
detectivul Trammell. 

Izbucniră cu toţii în râs. Nimic nu-i dispunea mai repede pe 
polițiști decât atacarea avocaţilor. 

— A făcut pârnaie. Pentru ce anume? 

— A fost acuzat de abuzarea a trei fetițe de doisprezece ani, 
dar un singur caz a ajuns la tribunal. Sells a pledat vinovat de 
acte obscene asupra unui minor și de posesie de pornografie 
infantilă, spuse Mendez. A primit doisprezece ani. A făcut până 


VP - 173 


la ultima zi din ei. Mama victimei a venit la fiecare audiere 
pentru acordarea ieșirii condiţionate. 

— Era violent? Folosea o armă? întrebă Leone. 

— De fiecare dată își ameninţa victima cu cuțitul. 

— Nu a existat viol efectiv? 

— Sex oral. Dar a avut doisprezece ani să se gândească la 
asta. 

— Doisprezece ani în care probabil că a luat-o în fund de la 
toți „pensionarii” de-acolo, spuse Trammell. Este un motiv 
suficient ca să te răzbuni pe femei. 

— Adevărat, spuse Vince. Dar tipi ca Sells nu-și schimbă, de 
regulă, ţinta. El a rămas blocat la fetițe de doisprezece ani cu 
mult înainte, probabil din pubertate. Se simte atras de fete 
pubere, pe care le poate ușor manipula și intimida. Molestarea 
copiilor este în general un delict lipsit de sofisticării. 

— Deci nu crezi că e omul nostru? întrebă Dixon agasat. 

— Din tot ce mi-ai spus, nu se potrivește profilului. Eu cred că 
trebuie să căutaţi un bărbat alb, între treizeci-patruzeci de ani, 
educat, inteligent, metodic. Părerea mea este că deţine o poziţie 
respectabilă sau autoritară, sau că aceste femei l-au cunoscut 
personal. Până acum se pare că victimele efectiv s-au evaporat, 
fără incidente, fără martori. Asta sugerează că au plecat de 
bunăvoie cu el. Nu credeau că reprezenta o ameninţare. 

— Sau le imobiliza foarte repede și eficient, contracară Dixon. 
Le pândea într-un loc izolat și le înșfăca. Fără martori. 

— Este posibil, cedă Vince. Dar după felul teatral în care a 
îngropat-o pe Lisa Warwick în pădure, asasinul nostru caută să 
atragă atenţia. Vrea public. Vrea credit pentru munca lui. Are un 
ego. Este gata să încerce să se insinueze în acțiunea de căutare 
a lui Karly Vickers, să asiste la funeraliile Lisei Warwick. Acest fel 
de implicare face parte din intenţia de a-și demonstra puterea. 

— Exceptând degetul lipsă, restul locului unde a fost aruncată 
Warwick a fost curat, aranjat. Tăieturile de pe trupul ei au urmat 
un anumit model. Victima voastră numărul unu - Paulson - avea 
semne deliberate similare, pe corp. Dar voi îmi spuneţi că 
Gordon Sells nu este câtuși de puţin un om organizat. Trăiește 
într-o șandrama, afară, la ţară, departe de oameni, nu atrage 
atenţia asupra lui. 

— Mașinile ambelor femei erau la el, spuse Dixon. 

Mendez își spuse că Dixon avea aerul unui om persecutat. 


VP - 174 


Fără îndoială că era la fel de epuizat ca toți ceilalți, poate chiar 
mai mult, luând în consideraţie legătura lui personală cu Jane 
Thomas. Cu siguranţă că aceasta îl bombarda să rezolve cazul. 
Mendez vedea că și Leone îl citea în același mod pe șeful lui. 

Vince își ridică mâinile în sus. 

— Apreciez poziția dumneavoastră aici. Sunteţi sub o presiune 
extremă și aveți o vrabie în mână, cu Sells. Dar treaba mea nu 
este să fiu de acord cu dumneavoastră. Nu sunt de niciun ajutor, 
pe post de om care spune mereu da. Eu vă împărtășesc ce știu, 
bazându-mă pe experiența mea, continuă Vince. Desigur, asta 
nu înseamnă că omul nostru nu poate fi și o excepţie de la 
regulă. Eu vă spun doar ce știu. L-aţi prins cu mașinile. Ținetți-l. 
Dar v-aș sfătui insistent să continuaţi să descoperiţi și alţi 
suspecți. 

Dixon oftă și-încuviinţă din cap, frecându-și faţa cu ambele 
mâini. 

— Mai are cineva de spus ceva? 

— Planurile de vacanţă ale Lisei Warwick nu au scos nimic la 
iveală, spuse Hamilton. Dar lista telefoanelor ei arată 
nenumărate apeluri la birourile Quinn, Morgan și Asociații. |n 
ziua în care a dispărut, a sunat de două ori. 

— Lucra ca susţinător pentru femeile de la centru, spuse 
Mendez. Morgan se ocupă de majoritatea proceselor acestor 
femei, la tribunalul familiei. Presupun că poate avea un caz 
pentru el. Dar Morgan este un om greu de citit. Cu soția lui nu 
am reușit încă să vorbesc. 

— Steve Morgan este un tip drept ca o săgeată, spuse Dixon. 

— El este tipul din fotografie? întrebă Trammell. 

— Da, spuse Mendez. 

— Aseară am reușit să vorbesc cu vecina de alături, continuă 
Trammell. O bătrână guralivă. Zicea că vedea din când în când 
un bărbat venind și plecând de la Lisa Warwick la ore ciudate, 
noaptea târziu. Vecina zicea că se scoală la ore ciudate noaptea, 
din cauza sciaticii. l-am arătat fotografia. Nu putea jura că el era 
tipul, pentru că era întotdeauna întuneric, dar nici nu i s-a părut 
imposibil. Aceeași statură, aceeași siluetă. 

— Când l-a văzut ultima oară? întrebă Mendez. 

— Nu era sigură - eu cred că își tratează sciatica cu băutură - 
dar zicea că a fost acolo poate chiar cu o noapte înaintea 
dispariţiei Lisei Warwick. 


VP - 175 


Dixon înjură în barbă. 

— Tony, vorbește din nou cu Morgan. 

— L-am adus pe tipul care se ocupă de întreţinere la Centrul 
Thomas, spuse Hicks. Neagă orice legătură cu mașinile furate 
sau cu femeile, dar prietena domnișoarei Vickers ne-a spus că 
pusese ochii pe Karly, căreia însă nu-i făcea plăcere asta. 

— A făcut cinci ani la Wasco pentru furt de mașini... 

— Acolo a fost și Gordon, spuse Mendez. 

— Lyle pretinde că nu l-a cunoscut acolo pe Gordon, dar că a 
fost la parcul de rable al lui Sells. 

— Lyle are cumva dosar pentru abuz asupra femeilor? întrebă 
Dixon. 

— În valoare de șase luni. 

— Mai este aici? întrebă Dixon. 

— ÎI ţinem pentru încălcări majore ale legii circulaţiei, dar 
dacă nu-i găsim amprentele pe mașinile alea, nu avem ce să-i 
punem în cârcă. |și plătește amenzile și dus e. 

— Vorbește cu el, spuse Dixon. Dacă nu iese nimic, dă-i 
drumul. Hamilton și Stuart, vreau ca voi să filați în jurul 
cabinetului dentar al lui Peter Crane. Până acum, este în 
continuare ultimul loc unde a fost văzută Karly Vickers. 
Trammell și Eaton, bateţi la toate ușile din jurul parcului lui 
Gordon Sells, pe o distanţă de o jumătate de milă. 

Mendez se întoarse spre Leone. 

— Vii cu mine? Mă opresc la școala elementară să vorbesc cu 
băiatul Crane și cu Wendy Morgan, să văd dacă știu cum a intrat 
puștiul Farman în posesia degetului. 

— Nu, spuse Vince, trebuie să sun ia Quantico. Dar transmite-i 
salutări din partea mea domnișoarei Navarre, adăugă el cu un 
zâmbet infatuat. 

— Da. Imediat, spuse Mendez, dându-și ochii peste cap... 


37. 


Pe Tommy îl durea totul. Avea un ochi vânăt ca o gogonea. ÎI 
durea spatele capului, acolo unde fusese aruncat la pământ de 
pumnul lui Dennis. Doctorul de la urgenţă l-a pus la raze și a zis 
că nu avea coastele fisurate, dar că erau precis contuzionate. 


VP - 176 


Toată burta lui era neagră și vânătă, acolo unde îl burdușise 
Dennis și îl durea ca naiba când încerca să respire. 

Totuși, se simţea al naibii de mândru pentru că se luptase cu 
Dennis. Nu exista nicio altă variantă decât ca Dennis să bată la 
el ca la fasole, dar totuși Tommy la înfruntat. Tatăl lui i-a spus 
că făcuse ce trebuia, luându-i apărarea lui Wendy. Un bărbat 
trebuie să protejeze întotdeauna o femeie. 

Firește, mama lui a făcut urât din cauza întregii povești. Și-a 
petrecut cea mai mare parte a serii urlând peroraţii la adresa lui 
Dennis Farman și a părinţilor acestuia și cum o să-i dea ea în 
judecată pe toţi, familia Farman, școala, pe domnul Alvarez. 

Tatăl lui fusese mai calm, dar totuși, supărat. lar după ce a 
terminat de ţipat, mama lui s-a dus și a vorbit la telefon cu 
Directorul Garnett, punându-i o groază de întrebări despre ce se 
va întâmpla cu Dennis. 

Mama lui pleda pentru închisoare, dar Tommy știa că nimeni 
nu trimite un copil la închisoare pentru că s-a bătut în timpul 
orei de sport. Tommy își spunea că Dennis o să fie exmatriculat, 
ceea ce era un lucru bun, exceptând faptul că asta îi dădea lui 
Dennis mână liberă să hărțuiască și să atace copiii, când plecau 
de la școală. Ori el nu avea nicio îndoială că Dennis o să-i 
urmărească. 

— Aţi crescut într-o zonă destui de izolată. Mai aveațţi și alți 
prieteni? 

— Hmm, câţiva, bineînţeles. Dar întotdeauna am fost fiecare 
cea mai bună prietenă a celeilalte. Fiecăreia îi plăcea compania 
celeilalte și, de asemenea, ne plăcea să facem aceleași lucruri. 

— Fără conflicte, fără rivalități? 

— Nimic important. Ne certam, mă îndoiesc că niște persoane 
se pot certa ca niște surori sau că pot ţinti punctele slabe cu mai 
multă precizie. Julie nu era moale, așa că dădea și ea exact cât 
primea. 

— Și primea mult? 

Jamie mâncă din prăjitură și zâmbi. 

— Bineînţeles. Nici eu nu eram moale. Noah, eram două fete 
încăpăţânate care creșteau una în buzunarul celeilalte. Aveam 
mult spațiu, dar eram... închise totuși. Ne certam, ne împăcăm. 
Ne enervam reciproc, rivalizam una cu cealaltă. Și ne iubeam. 
Julie nu ţinea, însă, niciodată supărarea. 

— Tu ţineai? 


VP - 177 


— Ah, da, spuse ea, și zâmbi din nou, aproape felin. Ăsta a 
fost singurul lucru la care am fost întotdeauna mai bună. Julie se 
înfuria, dădea loviturile, după care uita totul. Acum era furioasă 
și pleca ridicând nasul în vânt și, în clipa următoare, râdea și mă 
chema repede să-mi arate ceva sau zicea: „Oh, haide, Jamie, 
lasă supărarea și hai să înotăm”. lar dacă eu nu mă duceam 
destul de repede, mă tot bătea la cap până când o făceam. Era 
irezistibilă. 

— Ai spus că singurul lucru la care erai cea mai bună era la a 
ține supărarea. Ea la ce era mai bună? 

Tommy se făcu mic, așteptând ca ea să-l înșface de mână și 
să-l târască afară. De ce nu fusese destul de deștept să se 
ascundă la toaletă? 

Dar ea trecu de el, cu tocurile înalte făcând tic-toc pe 
pardoseală. Nici măcar nu s-a uitat la el. 

Tommy se uită după ea, cu gura căscată. Schimbă o privire cu 
Wendy. 

— Ai avut noroc, spuse Wendy. 

El da, dar ei nu, își spuse Tommy când îl văzu pe detectivul 
Mendez apărând pe hol și făcându-le semn cu un deget îndoit. 
Se ridică încercând să nu tragă prea mult aer în piept. 

— Ei, Tommy, am auzit că dacă trebuie, te poţi bate, spuse 
detectivul în timp ce îl urmau pe coridor. 

Ce-o fi vrut să spună cu asta? își spuse Tommy. 

— Cred că da. 

Intrară în sala de ședințe. Directorul Garnett stătea în dreptul 
ușii, roșu la față și respirând greu. 

— O să vă las singuri, domnule detectiv. Trebuie să-mi sun 
avocaţii, spuse acesta. 

— Asta nu sună a bine, șopti Wendy. 

Mama lui Wendy se apropie de ea. Și ea arăta supărată. 

— Roagă-i să mă sune dacă decizi să vii acasă, îi spuse ea. 

Wendy încuviinţă din cap. Mama ei o sărută pe obraz și porni 
spre ușă. 

— Doamnă Morgan? Pot vorbi câteva cuvinte cu 
dumneavoastră, în particular, înainte să plecaţi? o întrebă 
detectivul Mendez. Noi terminăm repede aici, dacă nu vă 
supăraţi. 

Nu foarte fericită, mama lui Wendy încuviinţă. 

— Am înţeles. Vă aștept afară. 


VP - 178 


Apăru domnișoara Navarre și se făcu albă ca varul când îl 
văzu pe Tommy. 

— Tommy! Ah, Dumnezeule. De ce trebuia să vii? exclamă ea. 

— Sunt în regulă. Am fost la doctor. 

— Nu arăţi în regulă. Arăţi ca și cum ar trebui să fii acasă, în 
pat. 

— Tommy este puternic. A făcut ce a trebuit să facă și a luat-o 
ca un bărbat, spuse detectivul Mendez. 

Domnișoara Navarre se uită la el cu ochii mici și spuse abia 
auzit: 

— Bărbaţii sunt niște proști. 

Se așezară cu toţii la masă. 

— Detectivul Mendez vrea să vă pună câteva întrebări în 
legătură cu ce s-a petrecut ieri, spuse domnișoara Navarre. 

— Da. Voi știaţi că Dennis avea degetul acela? întrebă 
Mendez. 

— Nu! răspunseră ei la unison. 

— Wendy, mi-ai spus că Dennis a atins cadavrul, în parc. L-ai 
văzut luând degetul? 

— Asta e culmea! exclamă Wendy. Nu! V-aș fi spus cu 
siguranţă asta! 

— Dar tu, Tommy? 

Tommy scutură din capul care-l duru atât de tare încât văzu 
stele verzi. 

— Dennis nu v-a spus nimic despre asta? Nici în parc, nici 
după aceea? 

— Noi încercăm să nu vorbim cu Dennis, spuse Wendy cu 
afectare. 

— Pentru că este un huligan? 

— Pentru că este huligan și bătăuș, spuse Wendy. Miroase 
întotdeauna urât și vorbește urât și are întotdeauna la el ceva 
dezgustător, cum ar fi o broască strivită sau vreo parte dintr-un 
animal găsit pe drum. Este ciudat și bolnav la cap și bădaran. Și 
un prost, declară ea. 

Îi aruncă o privire rapidă domnișoarei Navarre, ca și cum ar fi 
putut avea probleme cu această ultimă parte. 

— Și tu ai spune același lucru, Tommy? 

— Nu în gura mare, recunoscu el, pentru că aș sfârși din nou 
ca acum. 

— Niciunul dintre voi nu l-a văzut luând degetul, spuse 


VP - 179 


detectivul Dennis, dar mai mult pentru el decât pentru ei. Oftă. 

— Dennis vorbește mult despre tatăl lui? 

— Da, spuse Wendy. Cum ar fi, Tata este ajutor de șerif și vă 
poate aresta. Tata este ajutor de șerif, așa că poate conduce 
mașina cât vrea el de repede. Se dă mare. Wendy își dădu ochii 
peste cap. 

— A spus vreodată ceva cum că tatăl lui îl bate? întrebă 
domnișoara Navarre. 

Amândoi scuturară din cap. 

Detectivul Mendez se uită la ceas. 

— Bine. Vă mulțumesc, copii, domnişoară Navarre. Acum 
trebuie să plec, spuse el ridicându-se de la masă. 

Domnișoara Navarre nu spuse nimic, dar îl privi ieșind pe ușă. 
Apoi se întoarse spre copii. 

— Aţi avut o săptămână grea, copii, spuse ea. Bine că e 
vineri. Vreau să vă spun că sunt foarte mândră de voi. Aţi trecut 
săptămâna asta prin lucruri greu de suportat chiar și de un 
adult, dar voi v-aţi descurcat foarte bine și aţi fost foarte 
curajoși. Totuși, dacă ar mai fi ceva ce aţi vrea să discutăm 
împreună, eu sunt aici pentru voi. 

— Poliţia îi poate băga la închisoare pe Dennis? întrebă 
Wendy. 

— Dennis nu o să meargă la închisoare... Dennis este un băiat 
foarte tulburat. Să sperăm că va primi o bună consiliere, spuse 
domnișoara Navarre. 

— Nu se mai întoarce la școală? întrebă Tommy. 

— Nu. A fost exmatriculat pentru restul semestrului. 

— Super, mormăi Tommy. 

— Nu voiai să fie exmatriculat? îl întrebă domnișoara Navarre, 
derutată. 

— O să dea vina pe Tommy, răspunse Wendy. 

— O să dea vina pe Tommy pentru că a fost exmatriculat că l- 
a bătut pe Tommy? 

— ÎI urăște pe Tommy. El crede că Tommy are totul. Tommy e 
deștept. Tommy locuiește într-o casă mare. Tommy cântă la 
pian. Tommy are părinţi super. Care au mașini super. Bla, bla, 
bla. 

— Este gelos, spuse domnișoara Navarre. Și toată lumea a 
venit în ajutorul lui Tommy, pe când Dennis a fost suspendat. 

— Exact. 


VP - 180 


— Tommy, tu cum te simţi din cauza asta? 

Tommy ridică din umeri. Oamenii au ţinut cu el. Nimeni nu a 
ținut cu Dennis. Profesorii îl plăceau, întotdeauna; niciodată nu îl 
plăceau pe Dennis. Tatăl lui Tommy era super. Și poate că tatăl 
lui Dennis îi bătea. Poate că Dennis avea dreptul să fie gelos, 
dar asta nu-i dădea dreptul să bată lumea. 

— Dennis nu știe nimic, spuse el. 

Domnișoara Navarre lăsă lucrurile aici. Se uită la Wendy. 

— Cred că a fost înfiorător ieri, cu degetul ăla. Ai avut 
probleme că dormi, azi-noapte? 

— Oarecum, recunoscu Wendy. 

— Dar tu, Tommy? Tu dormi nopţile? 

Adulții erau obsedaţi de somn, decise el. Ca și cum dacă toţi 
oamenii ar dormi mai mult, lumea ar fi un loc mai bun. Mama lui 
era nebună cu somnul lui. Îi dădea pastile antialergice ca să 
doarmă. Uneori le înghiţea, alteori, nu. 

— Nu am probleme. 

Voia să se ridice de pe scaun, să iasă din încăpere și să fie un 
copil normal. Nu voia toată această atenție și toate aceste 
întrebări. Își dori ca tatăl lui să fi venit marţi să-l ia de la școală 
și atunci nu ar mai fi dat peste doamna aceea moartă. Dar 
martea după-amiaza tatăl lui juca golf și mama lui era ocupată. 

— Bine, spuse domnișoara Navarre. Wendy, ce-ar fi să te 
întorci înapoi în clasă? Eu mai am câteva lucruri de vorbit cu 
Tommy. 

Tommy simţi parcă un bolovan prăbușindu-i-se în stomac. El 
singur, în aceeași cameră cu domnișoara Navarre. Ah, 
Dumnezeule. 

— Tommy, uită-te la mine și spune-mi adevărul. Te simţi 
destul de bine ca să rămâi la școală? 

Tommy se uită în ochii ei și încercă să nu clipească. 

— Da, doamnă. 

— În pauza de masă nu alergi prin jur și azi nu faci sport. Și 
dacă nu te simţi bine, îmi spui imediat. 

— Da, doamnă. 

— Mama ta este foarte supărată pentru ce s-a întâmplat. 

— Știu, spuse Tommy. A ţipat azi-noapte. A ţipat azi- 
dimineaţă. Uneori cred că o să-i iasă ochii din cap când ţipă așa. 

— Face des asta? 

Tommy ridică din umeri și privi în jos. 


VP - 181 


— Uneori. Când fac ceva rău sau când încurc programul. 

Se gândea că mama lui a fost foarte furioasă pe el toată 
săptămâna asta pentru că a dat peste cadavrul acela și pentru 
că s-a lăsat bătut și pentru că acum trebuia să-și schimbe 
programul, să vină să-l ia de la școală, unde se simţea 
întotdeauna obligată să-ţipe la oameni. 

— Imi doresc să nu se fi întâmplat toate astea, spuse Tommy 
și spre groaza lui, simţi că-i vine să plângă. 

Domnișoara Navarre ocoli masa și se așeză pe vine lângă el, 
cu fusta frumoasă, înflorată, umflându-se și plutind în jurul 
picioarelor ei. Se-uită în sus, la faţa lui, ca și cum ar fi căutat 
ceva. 

— Și eu îmi doresc asta, Tommy. Dar știi bine că nimic nu s-a 
petrecut din vina ta, da? Nu ai tăiat drumul prin parc 
așteptându-te să dai peste cadavrul acela. Nu ai pierdut 
intenţionat lecţia de pian. Nu tu l-ai rugat pe Dennis Farman să 
te bată. Nu este vina ta. 

Tommy nu o contrazise, dar el știa că era vina lui. El decisese 
să o ia prin parc. El se uitase la Dennis când nu ar fi trebuit s-o 
facă. Mama lui era supărată pentru toate aceste necazuri în care 
intrase el. 

Domnișoara Navarre se ridică și își încrucișă braţele și începu 
să umble în jur, într-un mic cerc. Din observaţiile lui Tommy, 
asta însemna de obicei că persoana se frământa să spună ceva 
ce nimeni nu ar fi vrut să audă. 

— Îți amintești de joia trecută? îi întrebă ea. Mai ţii minte ce ai 
făcut în seara aceea? Mama și tatăl tău erau acasă? 

— Așa cred, spuse Tommy derutat. Tata și cu mine urmărim 
The Cosby Show. 

— Și mie îmi place serialul acela, spuse domnișoara Navarre, 
cu un mic zâmbet. Mama ta se uită și ea? 

— Nu. Ea crede că nimic nu este amuzant. 

— Păcat pentru ea. 

— Mama nu este un om fericit, spuse Tommy. 

— Dar tatăl tău? El pare un om fericit. 

— În cea mai mare parte a timpului, spuse Tommy, dar nu 
pomeni nimic despre cum era când mama lui avea una din 
dezlânţuirile acelea ale ei și striga la tatăl lui. Nu spuse cum 
uneori tatăl trebuia efectiv să plece de acasă și nu se mai 
întorcea cu orele. 


VP - 182 


Nu i se părea corect să vorbească toate astea. Nici măcar cu 
domnișoara Navarre. Astea erau secrete de familie. Nu trebuia 
să spui altora secretele familiei tale. Acestea erau ca un cod. In 
primul rând, trebuia să fii loial familiei tale. 

— Mama mea obișnuia să spună „o să treacă și asta”, 
continuă domnișoara Navarre. 

— Adică? 

— Adică până și lucrurile urâte trec. Toată nebunia care s-a 
petrecut săptămâna asta s-a petrecut deja, a rămas în spatele 
nostru. lar noi trebuie să privim înainte. Poate că săptămâna 
viitoare va aduce cu ea ceva grozav. 

Așa sper, se gândea Tommy în timp ce se prelinse în jos de pe 
scaun și o urmă afară, ţinându-și braţul, ca să nu-l mai doară 
atât de rău coastele. Chiar sper să fie așa. 


38. 


— Nu-mi vine să cred că se întâmplă toate astea, spuse Sara 
Mendez strângându-și jerseul roz în jurul ei ca și cum ar fi 
înghețat, deși dimineaţa devenea tot mai caldă. 

Era o femeie drăguță, într-un fel atletic, îmbrăcată ca și cum 
ar fi fost în drum spre ora de aerobică, în legginși negri cu 
șosete gri rulate în jurul gleznelor. Avea un păr bogat, în care 
unui bărbat i-ar fi plăcut să-și împletească mâinile - des, cu 
bucle și ondulaţii. Îl prinsese în sus, cu câteva agrafe, într-o 
încercare nu prea dorită de a și-l ţine sub control. 

Stăteau pe trotuar, în fața școlii. Mendez își trase ochelarii 
Ray-Ban în jos, să se protejeze de soare. 

— Ce viaţă frumoasă am avut până acum o săptămână. Dintr- 
odată totul s-a destrămat, spuse ea. 

Mai avea puţin și plângea - disproporționat cu cele ce se 
petrecuseră în sala de ședințe. Deși, se gândea Mendez, Janet 
Crane l-ar fi putut face chiar și pe el să plângă. 

— Aţi avut multe probleme, spuse el. Am vorbit cu soțul 
dumneavoastră, ieri. Înţeleg că a lipsit din oraș când au găsit 
copiii cadavrul. 

— Da, spuse ea trădând un început de suspiciune. Aţi vorbit 
cu Steve? De ce? 


VP - 183 


— Victima, Lisa Warwkick, făcea voluntariat la Centrul 
Thomas. Lucrau frecvent împreună, ea și soţul dumneavoastră. 
Ne-am gândit că poate i s-a destăinuit lui, în cazul în care a avut 
probleme cu cineva. Aţi cunoscut-o? 

— Da. Am întâlnit-o de vreo două ori. 

— Atâta tot? întrebă Mendez mimând surpriza. Nu sau întâlnit 
niciodată acasă la Dumneavoastră, ca să discute vreun caz? 

— Steve nu-și aduce lucrările acasă. 

— Hmmm. Mă rog, presupun că e bine așa, dar asta înseamnă 
că stă în schimb mult la serviciu, seara, nu? 

— Steve este foarte devotat, spuse ea cu o voce rece. 

— Muncii lui, spuse Mendez. Vă afectează faptul că își 
dăruiește atâta timp Centrului Thomas? 

— Este o cauză care merită. 

Se uită în altă parte, își scoase din păr o pereche de ochelari 
mari Și și-i puse la locul lor, ca să-și mascheze stresul din ochii 
de culoarea albăstrelelor. 

— Și dumneavoastră faceţi voluntariat? întrebă Mendez. 

— Nu. Eu sunt ocupată cu alte lucruri. 

Ca și cum ar fi încercat să nu cedeze nervos, se gândi 
Mendez. Ce viață frumoasă am avut până acum o săptămână. 

— Doamnă Morgan, începu el, nu este un mod delicat dea vă 
întreba asta. Soţul dumneavoastră avea o legătură cu Lisa 
Warwick? Romantică? 

— Nu! spuse ea prea repede, strângându-și braţele tare, în 
jurul ei. 

— Ne-am uitat peste lista telefoanelor date de domnișoara 
Warwick. Există multe apeluri la biroul soțului dumneavoastră. 
Multe apeluri după orele de serviciu. 

— Singur aţi spus-o, lucrau împreună la multe cazuri. 

Mendez nu insistă mai mult. Ar fi fost o cruzime să o forțeze 
pe Sara Morgan s-o strige în gura mare. Soţul ei îi era 
necredincios. Suferea suficient păstrând secretul doar pentru 
ea. 

— Încă ceva, spuse el. Vă amintiţi cumva unde a fost soţul 
dumneavoastră joia trecută, seara târziu? 

— A fost în oraș, spuse ea. Asta mi-amintesc. Eu predau 
cursuri de arte, joi seara, din două în două săptămâni. Era deja 
acasă, când m-am întors. 

— Dar, să zicem, între cinci și șapte? 


VP - 184 


— Rar vine acasă înainte de șapte. Eu plec la cursuri la ora 
șase. 

Ceea ce însemna că Sara nu putea ţine evidența drumurilor 
lui, pentru perioada de timp în care a dispărut Karly Vickers. 

Așteptă ca Sara Morgan să-l întrebe de ce voia să știe, darei 
nu-i mai trebuia nimic. 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat, doamnă Morgan. Vă 
las acum. O zi bună. 

Ea râse fără umor, îndreptându-se deja spre mașină. 

e 

— Am stat de vorbă cu Sara Morgan, spuse Mendez intrând în 
sala de dezbateri, unde Vince își făcuse un petic de loc la o 
măsuță dintr-un colț. 

Vince își ridică privirea din însemnările lui, cu ochelarii de citit 
pe vârful nasului. 

— ȘI? 

— A fost o bănuială bună că Steve Morgan ar fi avut o 
legătură cu Lisa Warwick. Doamna Mendez a fost foarte 
stânjenită de subiect, spuse Mendez trăgându-și un scaun. 

— Nu și-a dat drumul să spună direct că o înșela? 

— Nu. Dar nu a putut nega asta suficient de repede, încearcă 
să păstreze ceea ce are, spuse Mendez. Este un punct dureros 
faptul că el își dedică atâta timp Centrului Thomas. 

— Cu alte femei, spuse Vince. Cu femei vulnerabile, femei 
care au nevoie de eroi. Este un teren de vânătoare bogat, 
pentru genul ăsta de bărbat. 

— Toată lumea spune despre el că este un altruist. 

Vince își arcui o sprânceană. 

— Oare ce premiu pentru merite speciale se acordă în ziua de 
astăzi pentru adulter? 

— Premiul „Curajul Păcatului”? 

— Nu e rău, spuse Vince. Își scoase ochelarii și îi puse alături. 

— Să acceptăm că avea o legătură cu ea. Dar de aici la cei s- 
a făcut femeii ăsteia, este cale lungă. 

— Poate că îl ameninţa să-i spună totul nevesti-sii, dându-i un 
ultimatum imposibil. 

— Da, ăsta este un motiv pentru a ucide. Dar atunci îţi omori 
amanta dintr-o pornire impulsivă. Scapi de cadavru. Nu Îi 
încrustezi ca pe un stâlp totemic și îl plantezi într-un parc public, 
să se împiedice copiii de el. 


VP - 185 


— Poate că a vrut să se creadă că a fost opera unui maniac. 

— Câte din datele despre uciderea lui Paulsen au fost făcute 
publice? Strangularea? Tăieturile? Mutilarea? Ochii lipiţi? 

— Aproape nimic din toate astea, recunoscu Mendez. lar soţia 
nu știe ce a făcut el în intervalul de timp în care a dispărut Karly 
Vickers. Cred că cel mai bine ar fi să vedem dacă a existat vreo 
legătură între el și Julie Paulson. 

— Paulsen avea dosar, da? 

— Două acuzații vechi pentru prostituție, în alte districte. 

— Vezi dacă n-a avut cumva un client permanent. Poate ai 
noroc. 

— O să dau niște telefoane. Ai primit ceva de la Quantico? 

— Unul dintre agenți știe un caz în Ohio, cu un tip care a vrut 
să omoare o fată de zece ani. Dar când să se apuce de treabă, 
s-a reprofilat pe omorârea prostituatelor mici de statură. S-a 
gândit că dacă dispare un copil, o să se observe. Dar când 
dispare o prostituată, c'est /a vie. 

Karly Vickers este minionă, spuse Mendez. Dar Lisa Warwick 
era destul de planturoasă. În niciun caz nu o puteai confunda cu 
- sau pretinde că ar fi putut fi - un copil. 

— Să mergem la domnul Sells, spuse Vince ridicându-se încet. 
Își puse ochelarii înapoi pe creștetul capului și luă un dosar 
dintr-un teanc ordonat, de pe masă. 

Dixon mi-a dat lumină verde să-i interoghez. Vreau să știu ce 
anume îi acţionează butoanele. 

e 

Gordon Sells se uită la Mendez când cei doi intrară pe ușă și 
întinse un deget spre acesta. 

— N-am nimic să-ţi spun tie, spaniol împuţit. 

Mendez se uită la Vince și ridică din umeri. Vince făcu un 
semn cu capul spre ușă. Nu voia să-l piardă pe Sells doar că 
acesta nu-l plăcea pe Mendez. 

Vince se așeză, își puse ochelarii de citit pe nas și începu să 
răsfoiască încet însemnările făcute până acum despre Gordon 
Sells. Sells îl privea suspicios și se frământa în scaun, în timp ce 
minutele treceau. 

În sfârșit, Vince oftă și își ridică privirile. 

— Domnule Sells, spuse el cu un zâmbet prietenesc, nu-mi 
pasă câte mașini furate ai trimis în Mexic. 

Sells nu negă. 


VP - 186 


— Nu asta este important. Nici pentru mine, nici pentru tine. 
Ai alte probleme. De-a lungul anilor am vorbit cu mulţi alţii ca 
tine. Alţii care aveau aceeași... înclinaţie... ca tine. Niciunul 
dintre ei nu voia s-o aibă, înţelegi. Probabil că nici tu nu vrei să o 
ai. Vreau să spun că știm cu toţii că este împotriva societăţii, dar 
nu tu ai cerut să fii așa. Nu este vina ta că îţi plac fetițe mai mici 
decât alţii cred că este normal. 

— Cine ești tu? Ești psihiatru? 

— Cam așa ceva. Și numele meu e Vince. 

Se întinse peste masă ca să scuture mâna aspră a lui Gordon 
Sells. 

— Și acum, Gordon. Pot să-ți spun Gordon? 

Sells ridică din umeri. 

— Cred că da. 

— Deci, Gordon, detectivul Mendez crede că ai o legătură cu 
uciderea unei femei - Lisa Warwick. 

— N-am auzit niciodată de ea. 

— Şi cu dispariția unei alte femei - Karly Vickers. 

— Habar n-am de aşa ceva. 

Vince se ridică, se duse la perete și agăță de el trei fotografii 
alb-negru de la locul crimei. Rămășițele parţial descompuse ale 
lui Julie Paulson. 

— Vino să te uiţi la astea. 

Sells se apropie și se uită la fotografiile cumplite, își ridică 
mâinile și se întoarse. 

— Îți vine să borăști. Stomacul meu nu rezistă la așa ceva. Oi 
fi făcut eu la timpul meu lucruri care poate nu au fost bune, dar 
așa ceva, nu. 

— Vezi? Asta mi-am închipuit și eu, spuse Vince. Se întoarse 
înapoi la masă și mai scoase două fotografii din dosar, imagini 
pornografice cu femei bine dotate, în jur de douăzeci de ani. Le 
prinse de perete, alături de celelalte. 

— Îmi trebuie o cafea, spuse el. Vrei și tu o cafea, Gordon? 

— Da, cum să nu. 

— Mă întorc imediat. 

leși pe ușă și traversă holul. 

Dixon îl privi intrând în camera de monitorizare și 
îndreptându-se spre cafetiera. 

— Ce urmărești cu asta? 

— Fotografiile porno? O să vezi, spuse Vince turnând cafea în 


VP - 187 


două cești. 

Își drese cafeaua lui cu patru doze de frișcă, amestecând în 
ceașcă în timp ce se apropia de monitor, în cealaltă cameră, 
Sells se apropie de perete, se uită vreme de un minut la pozele 
porno, apoi la celelalte fotografii și reveni la locul lui. 

Mendez îi deschise lui Vince ușa. 

Vince îi dădu o ceașcă lui Sells. 

— Ți-am adus-o simplă. Nu știu. Mie îmi place cu multă frişcă. 
Stomacul. 

Sells luă cafeaua și sorbi din ea. 

— Vezi, i-am spus lui Mendez că pe tine nu te interesează 
chestiile astea, spuse Vince ridicând degetul spre fotografii. Tu 
nu faci așa ceva. Tu nu ești un om violent. Tu nu vrei să le faci 
rău femeilor. 

— Corect, spuse Sells, eu nu am făcut niciodată rău cuiva. 

Vince se duse înapoi la perete și scoase fotografiile. Le înlocui 
cu trei fotografii ale unei fetițe de doisprezece ani, cu trupul ei 
necopt complet gol, abia începând să înmugurească. Fetița se 
uita la aparat, în timp ce se atingea provocator. 

Vince se întoarse înapoi la masă și brusc își vărsă cafeaua, ca 
din întâmplare. 

— Ah, fir-ar! Uite ce-am făcut! Ah, nu... 

Își luă dosarul de pe coperta căruia picura cafeaua. 

— Fir-ar. Scuză-mă. Trebuie să mă duc după niște prosoape. 

leși din nou, traversă din nou holul și aruncă coperta dosarului 
la gunoi. Li se alătură apoi lui Dixon, Hicks și Mendez, la 
monitor, urmărindu-l pe Gordon Sells care se duse la ușă și se 
uită afară, să vadă dacă era cineva pe coridor. Apoi se întoarse 
la perete să se uite la fotografii. Nu au trecut nici treizeci de 
secunde și a început să se excite singur, prin pantalonii lălăi. 
După alte treizeci de secunde era complet excitat. 

— Ai putea fixa un cort cu ţărușul ăsta, spuse Vince. Nu e 
omul nostru. 

Dar până să apuce Dixon să spună ceva, detectivul Trammell 
intră în trombă pe ușă. 

— Am găsit ceva la Sells acasă. Oase. Par a fi de om, spuse el. 


VP - 188 


39. 


Căutările lui Karly Vickers încetară să mai fie știrea de foc a 
zilei. Vestea că au fost găsite resturi de schelet uman în ţarcul 
pentru porci din spatele afacerii lui Sells, cu fiare vechi, s-a 
răspândit în media ca un fulger. Mendez și Hicks au trebuit să se 
lupte cu mulţimea de reporteri și echipele lor, ca să ajungă la 
bariera din panglică galbenă. 

Porcii păreau foarte interesaţi de toată agitația și de polițiștii 
în salopete care cercetau locul crimei și de cizmele de cauciuc, 
înalte până la genunchi, care le invadaseră teritoriul. Stăteau 
adunaţi într-o parte și ocazional, câte unul dintre ei se repezea 
spre oameni, fornăind plin de curaj, după care dădea fuga 
înapoi, în siguranţa grupului. Grohăiturile lor îți spărgeau 
urechile. 

— Miroase aproape la fel de urât ca în trailer, spuse Mendez 
strâmbând din nas. 

— Sunt fericit că am grade, spuse Hicks privindu-i pe 
tehnicienii care râcâiau prin mizeria groasă și prin fecale și urină 
de porc. 

— Bunica mea din Sacramento creștea porci. Când eram 
copil, o ajutam, vara, să-i mute dintr-un cotet într-altul. Nu scapi 
repede de mirosul ăsta. 

Dixon îi duse la o o masă montată de-a lungul spatelui 
șopronului. Resturile fuseseră spălate și întinse pe o pânză 
groasă: ce păreau a fi un femur de om și câteva coaste. 

— Ce avem acum? întrebă Mendez. Nu avem cum să știm cui 
îi aparţin astea. Până nu găsesc un pelvis, nici măcar nu știm 
dacă aparţin unui bărbat sau unei femei. 

— Le vor lua cei de la BFS, spuse Dixon. Vor aduce un 
antropolog, să le studieze. 

Mendez luă femurul și se uită mai atent la el. Ambele capete 
ale oaselor purtau semnele a ceea ce păreau a fi tăieturi de 
cuțit. 

— Indiferent cui i-au aparținut, Sells le-a tăiat înainte de a le 
arunca aici. 

— Și a făcut o treabă curată, remarcă Hicks. Asta a fost tăiat 
chiar din încheietură. 

— Să sperăm că victima era deja moartă, spuse Dixon. Poate 


VP - 189 


că nu se potrivește cu profilul lui Leone, dar în mod clar avem 
un criminal... 

— Un criminal, spuse Mendez. Dar este e/, criminalul? 

— Avem mașinile aici. Acum avem și rămășițe umane, spuse 
Dixon. O să știm în după-amiaza asta. 

Dixon dădu din cap în timp ce se uita la tehnicienii care 
scormoneau în rahat. 

— Ticălosul nu are niciun fel de respect pentru viaţa 
omenească. Omori un om, îl tai bucățele, îl arunci ca pe un 
gunoi. La porci. 

— Ştii de ce, da? spuse Hicks. 

Dixon se uită doar la el. 

— Pentru că porcii mănâncă totul. 

Mendez puse femurul înapoi și se îndepărtă. 

Se auzi un strigăt dinspre tehnicienii care cercetau locul. 

— Avem un craniu! 

e 

Vince evită scena din curtea cu vechituri a lui Sells. Nu aveau 
nevoie de el ca să se uite la oase. In mod categoric, nu aveau 
nevoie de el acolo, ca să fie recunoscut de media. 

Dixon era deja băgat până la coate în toată povestea asta. 
Cazul lui atinsese tocmai statutul de film pentru Hollywood: un 
pedofil care-ţi dă fiori, fost pușcăriaș, locuind pe un maidan de 
fiare vechi, la periferia unui idilic oraș de colegiu, ucigând 
oameni și aruncându-le trupurile să fie devorate de animalele 
din ogradă. 

Nu-i mai trebuia decât un specialist de vârf în profiluri, de la 
FBI care să vină aici, ca să ţină în mâini o adevărată bombă. 

lar tot ce avea Vince nevoie era ca mai marii de la Birou să-i 
vadă mutra la știrile de seară, vârât în toată nebunia asta. 

Cu sau fără oase, el tot nu credea că Gordon Sells era cel care 
o ucisese pe Lisa Warwick. Cei ca Gordon Sells încercau să 
zboare, pe cât posibil, sub raza de acţiune a radarului. El era 
prin natura lui, un pedofil. Teoria lui Vince era că majoritatea 
pedofililor se rușinau de ceea ce făceau, indiferent de câtă 
vreme făceau asta sau cât de prolifici erau. Ceea ce făceau ei 
nu era niciodată văzut bine - nici măcar de ei înșiși. Oameni ca 
Sells operau în secret, pe ascuns. Ei le cereau victimelor să nu 
spună nimic - sau se asigurau că acestea nu vor putea să 
spună. Ei își acopereau urmele și îndepărtau orice dovezi. 


VP - 190 


Teoria că Gordon Sells ar fi ucis-o pe Lisa Warwick și ar fi 
răpit-o pe Karly Vickers putea fi ambalată frumos, înfășurată cu 
o fundă mare roșie, pentru presă, dar de fapt cutia rămânea 
goală. 

Se întreba ce va spune subiectul lui necunoscut, când presa 
va face din Sells marele, răul ucigaș în serie. Îl va amuza oare? Îl 
va enerva? Îl va împinge să facă ceva ca să arate că greșeau? 
După experienţa lui Vince, acest gen de ucigaș avea un ego 
care trebuia alimentat și ambiţionat. Nu îi plăcea ca altcineva să 
se împăuneze cu munca lui. 

Asta ar putea fi un lucru bun pentru investigaţii, forțându-l să 
facă o mișcare. 

Ar putea fi un lucru foarte rău pentru Karly Vickers, în cazul în 
care aceasta mai trăia. 

Vince opri mașina lui Mendez pe terenul unde parcaseră cei 
din echipa de căutători, peste drum de proprietatea lui Gordon 
Sells. Cu ochelarii în poziţie, își trase pe cap o caschetă de 
baseball cu însemnele echipei Dodgers. Își schimbă cravata și 
sacoul sport cu un hanorac de la Liga de Softball Oak Kroll. 

Sub două corturi ridicate aici se aflau mese cu gustări și 
băuturi. Sub al treilea cort, pe o altă masă, se aflau fluturași cu 
fotografia lui Karly Vickers. 

Ati văzut-o pe femeia asta? 

Era tânără. Drăguţă, în sensul simplu al cuvântului. Păr blond, 
făcut permanent, cu un breton fixat cu spray. Avea la gât un 
lănțişor cu un mic pandant - imaginea unei femei cu braţele 
ridicate în semn de victorie - logo-ul Centrului Thomas. 

Lipsea deja de aproape opt zile. Probabil că era moartă. 

O femeie îl întrebă dacă îl poate ajuta cu ceva. Avea peste 
treizeci de ani, era îmbrăcată într-un maiou roz, Centrul Thomas, 
era zveltă și avea un păr bogat, roșcat. 

— ÎI caut pe Steve Morgan, spuse el punând înapoi fluturașul. 
L-aţi văzut cumva? 

— Steve și Jane dau un interviu în cortul pentru presă, spuse 
ea uitându-se în dreapta, în direcţia unui alt cort ridicat vreo 
paisprezece metri mai încolo. Cred că termină repede. Vă mai 
pot ajuta cu ceva? 

— Lucraţi la centru? întrebă Vince. 

— Sunteţi de la biroul șerifului? 

Vince îi zâmbi larg. 


VP-191 


— Ce m-a trădat? 

— Mustaţa, spuse ea relaxându-se puţin. Am crescut într-o 
familie de pompieri și de ofițeri de poliţie. 

— Înseamnă că nu suntem greu de depistat. 

— Nu. Sunt Maureen Collins. 

— Detectiv Leone. De când lucraţi la centru? 

— De trei ani. Fac consiliere familială. 

— Înseamnă că o cunoaşteţi pe domnișoara Vickers. 

— Da. Este o fată cumsecade. Nu-mi vine să cred că i s-a 
putut întâmpla așa ceva. 

— Aţi cunoscut-o și pe domnișoara Warwick? 

— Da. Am cunoscut-o destul de bine pe Lisa. Sunt convinsă că 
știți că făcea voluntariat, acordând consiliere și sprijin. Am lucrat 
împreună la câteva cazuri. 

— Cu Steve Morgan? 

— Da. Steve este eroul nostru, spuse ea zâmbind. 

— Știţi cumva dacă domnișoara Warwick avea pe cineva? 
întrebă Vince. Avem motive să credem că da, dar nu am găsit 
pe nimeni care să ne confirme acest lucru și cu atât mai puţin, 
să ne spună cine anume ar fi fost această persoană. 

Femeia ezită doar o fracțiune de secundă înainte de a spune: 

— Nu am idee. Lisa era o persoană foarte discretă. 

— Mi se pare ciudat, mărturisi Vince. De ce să fi fost 
secretoasă? Doar dacă tipul nu trebuia să fie văzut cu ea. 

Femeia se uită spre cortul presei și spuse: 

— Se pare că au terminat. 

— Mulţumesc. 

Vince se duse spre cort cu capul plecat, trecând prin dreptul 
reporterului și al operatorului, care se îndepărtau Jane Thomas 
pleca și ea în altă direcţie. Steve Morgan stătea în picioare, 
uitându-se la niște hârtii de pe un panou de afișaj. 

— Sunteţi foarte căutat de media, spuse Vince strecurându-se 
sub cortul deschis. 

Morgan își ridică privirile. 

— Cu cât mai mult, cu atât mai bine, corect? Cineva trebuie 
să facă ceva. Dacă o singură persoană, măcar, vine cu o pistă... 

— Uneori nici nu trebuie mai mult, spuse Vince. Cineva care a 
văzut ceva ce l-a izbit ca fiind foarte ciudat. Cum ar fi un bărbat 
venind la și plecând din casa unei femei, noaptea târziu. 

— Asta ar trebui să-mi spună ceva, domnule detectiv? 


VP - 192 


— O vecină a Lisei Warwick crede că v-a văzut pe 
dumneavoastră. 

— În întuneric. În toiul nopţii. 

— Dacă aţi avut o relaţie cu ea, ar fi mai bine să ne spuneţi 
acum. Oricum vom afla până la urmă și nu va da bine faptul că 
aţi ascuns asta. 

Morgan se întoarse la studierea hârtiilor de pe panou. 

Vince se instală într-unul din cele câteva scaune înalte, de 
regizor, aduse acolo pentru interviuri. 

— Am găsit spermă pe cearșafuri, spuse el. Asta ne va oferi o 
grupă sanguină. 

— Nu am omorât-o pe Lisa, spuse Morgan. 

— Eu nu spun că aţi omorât-o. Faptul că vă culcaţi cu ea nu 
face din dumneavoastră un ucigaș. 

— Nu mă culcam cu ea. 

— Soţia dumneavoastră crede că da. 

Morgan se uită la el cu o privire care ar fi putut tăia oţelul. 

— Aţi discutat cu soţia mea? 

— V-am spus că o să fac asta. 

— Și ea crede că mă culcam cu Lisa. Asta v-a spus? 

— Vă surprinde? 

— Minţiţi. Sara nu ar spune așa ceva. 

Vince îl lăsă să se minuneze vreme de un minut, într-un 
târziu, oftă. 

— Știi, Steve, ca de la bărbat la bărbat, mie nu-mi pasă că te 
culcai sau nu, cu ea. Dacă vrei să-ţi distrugi situaţia familială - 
asta nu e treaba mea. Mie-mi pasă că negând acest lucru, îţi 
baţi joc de timpul nostru. Mie-mi pasă că ne faci să pierdem ore 
și ore cercetându-ți fiecare afurisită de zi din ultimele tale șase 
luni, scormonind prin finanţele tale, comparând chitanțele de 
hoteluri cu datele calendaristice ale drumurilor tale la 
Sacramento și cu cele pe care ai spus că le-ai făcut și pe care nu 
le-ai făcut niciodată, pentru că erai de fapt în oraș, regulându-ţi 
amanta. De asta îmi pasă mie. 

Mușchii de pe maxilarul pătrat al lui Steve se curbară. 

— Ai terminat? 

Vince se aplecă în față. 

— Nu. Mie-mi pasă că în cazul în care ai avut o legătură cu 
fata aia, care acum a murit, ești atât de laș încât să ne faci să 
pierdem timpul pe care l-am putea petrece căutându-l pe 


VP - 193 


ucigașul ei și asta doar pentru că tu nu vrei să ieși în faţă și să 
te comporti ca un bărbat. Eşti în stare să faci asta, numai și 
numai ca să-ţi acoperi propriul fund. Chiar nu ai avut nimic 
pentru ea? 

Vreme de câteva minute, Steve Morgan nu spuse nimic. Se 
întoarse și se uită peste câmp, fără nicio expresie. Vince nu-și 
putea decât imagina ce vedea sau la ce se gândea acesta. 

Poate că își vedea familia îndepărtându-se de el, își vedea 
soția divorțând și fiica, urându-l. Poate că o vedea pe Lisa 
Warwick și își amintea cât de mult o iubise. Poate că se gândea 
înapoi, la ultima vizită făcută acasă la Lisa, întrebându-se dacă 
într-adevăr fusese atât de neglijent încât să lase urme. 

— Ascultă, Steve, eu n-am de gând să-ţi fac probleme. Poate 
că ai iubit-o cu adevărat pe fata aia, dar acum dacă tot nu mai 
este, nu vrei să-ți pierzi și familia. Dacă nu ai omorât-o tu, atunci 
asta nu e treaba nimănui. Noi putem încerca să fim discreți. 

Morgan râse. 

— În mijlocul circului ăsta mediatic? Am auzit că aveţi în 
custodie un suspect, continuă el, liniștit. Aţi găsit mașina Lisei și 
mașina lui Karly, pe proprietatea lui. S-au găsit rămășițe umane. 

— Deţinem o persoană interesantă, spuse Vince. 

Morgan dădu din cap. 

— Atunci presupun c-aţi face mai bine să verificaţi grupa lui 
sanguină, spuse Morgan îndepărtându-se. 


40. 


Lipsea maxilarul de jos al craniului, încă negăsit în mizeria din 
tarcul porcilor. Dar partea superioară a craniului era intactă, cu 
ceea ce părea a fi un set complet de dinţi. 

Mendez și Hicks luară obiectul într-o pungă de hârtie maro și 
se întoarseră la mașină, ignorând strigătele și apelurile 
reporterilor care erau ţinuţi dincolo de panglica care împrejmuia 
locul crimei. Pe drumul înapoi spre biroul șerifului, fură urmaţi 
de o virtuală procesiune de mașini. În timp ce trăgeau în 
parcare, reporterii de televiziune și operatorii se repeziră de-a 
lungul peluzei, pentru a ocupa cele mai bune locuri pentru 
reportajele lor de la distanță. 


VP - 194 


Vulturi, își spuse Mendez în timp ce împreună cu partenerul 
lui tăiau prin labirintul de culoare ale clădirii ca să iasă în garajul 
unde erau cercetate, pentru a doua oară, mașinile lui Karly 
Vickers și Lisa Warwick. 

— Ceva nou? întrebă Mendez. 

— Două seturi de amprente de la ambele mașini, spuse Marta, 
bruneta de la serviciul Amprente Latente. Stătea lângă Nova lui 
Karly Vickers, fiind atentă în timp ce altcineva cerceta 
amănunţit covorașul din partea șoferului. Două seturi identice 
de amprente de la ambele mașini, nimic altceva. Altceva nimic, 
decât mici fragmente. 

— Sells și Doug Lyle? se aventură Hicks. Sells și nepotul lui? 

— Walter le compară acum. 

— Amprentele victimelor? întrebă Mendez. 

Marta scutură din cap. 

— Nada. Au fost deja înlăturate. 

— Cineva a șters bine mașinile, spuse Hicks. 

— Ce-ai în pungă? Ai adus de mâncare? întrebă Marta. 

— Nu ai vrea să știi, spuse Mendez îndreptându-se spre ușă. 

— De ce ar fi scăpat Sells de amprentele victimelor, dar nu și 
de ale lui? întrebă Mendez. 

— Nu el. Altcineva a adus mașinile aici, le-a șters bine și le-a 
lăsat. 

— Sells și nepotul lui le-au găsit parcate, au crezut că a venit 
Crăciunul mai repede și și-au pus mâinile peste tot. Ştii ce 
înseamnă asta? întrebă Mendez în timp ce intrau în sedanul 
parcat în afara garajului. 

— Dacă Sells nu a ucis-o pe Lisa Warwick și nu a răpit-o pe 
Karly Vickers, dar a ucis pe un știu cine avem noi aici în pungă, 
înseamnă că nu avem un singur ucigaș, spuse Mendez. 

Sosiră la cabinetul doctorului Crane și-i blocară Jaguarul 
parcat în spate. 

— M-aţi prins, spuse Crane conducându-i de-a lungul holului, 
spre un cabinet de examinare, gol. L-am spus lui Steve că închid 
în după-amiaza asta ca să mă alătur echipei de căutători. 

— Steve Morgan? întrebă Mendez. 

— Da. Știţi, desigur, că Steve este sufletul eforturilor de 
căutare și că o ajută pe Jane Thomas în relaţia cu media. 

— Sunteţi prieteni buni? 

— Da. Jucăm golf, când putem. Copiii noștri sunt prieteni. 


VP - 195 


Steve m-a implicat în activitatea la centru, spuse Crane lăsându- 
se pe spate ca să se sprijine de pult și încrucișându-și braţele pe 
piept. 

— Intâmplător, știți dacă are o prietenă? întrebă Mendez. 

Expresia lui Crane păru aranjată cu grijă. 

— Steve este căsătorit. Și fericit. 

— Da, știm. Dar asta nu schimbă întrebarea. Avem motive să 
suspectăm că este posibil să fi avut o legătură cu Lisa Warwick. 

— Steve și Lisa? Dentistul se uita în pământ, ca și cum ar fi 
încercat să-și imagineze cuplul acolo. Nu știu nimic despre asta. 

Era un mincinos jalnic. 

— Nu avem de gând să-l castrăm din cauza asta. Avem doar 
nevoie de o imagine clară a ceea ce se petrecea în viaţa ei 
înainte de a fi fost omorâtă. Atâta tot. 

Crane ridică din umeri. 

— Imi pare rău, dar aici nu vă pot ajuta. Deci, cu ce vă pot 
ajuta, domnilor detectivi? 

— Azi dimineaţă, în timpul cercetărilor, s-au găsit niște 
rămășițe, spuse Mendez. Un craniu, mai exact. Sperăm că puteţi 
compara dantura, cu radiografia făcută de dumneavoastră 
domnișoarei Vickers, săptămâna trecută. 

Crane se uită la punga maronie pe care Hicks o pusese pe 
masă. 

— Să mă duc după radiografii. 

Mendez scoase craniul din pungă și-l puse pe pult. Osul era 
ciudat de alb, curățat complet de carne. Părea imposibil ca 
persoana căreia îi aparţinea să fi fost încă în viaţă săptămâna 
trecută, ca această carcasă să fi fost umplută cu un creier, 
acoperită cu o faţă, încoronată cu păr. Craniul acesta fusese 
atașat unei fiinţe umane care respira, unei persoane cu propriile 
ei gânduri și păreri și țeluri pentru o viaţă care s-a sfârșit brusc. 

Crane se întoarse cu radiografiile și le prinse de cutia 
luminoasă din perete, apoi inspiră adânc, oftă și luă cu grijă 
craniul, întorcându-l în sus și în jos ca să studieze dinţii. 

— Nu, spuse el aproape imediat. Domnișoara Vickers avea 
câteva plombe cu amalgam în molarii de sus. Vedeți aici? spuse 
el arătând spre radiografiile respective. 

— Dinţii ăștia, spuse el uitându-se la obiectul pe care-l ţinea în 
mână ca pe o jumătate de pepene, aveau nevoie de tratament. 
Doi dintre ei sunt foarte stricaţi. Plomba asta din premolar 


VP - 196 


trebuia refăcută. Bicuspidul acesta este ciobit. 

— Ce ne puteți spune despre persoana respectivă, uitându-vă 
la dinţi? Ne puteţi spune vârsta? îl întrebă Mendez. 

— Ca la un cal? întrebă Crane. Nu chiar. Dar dantura asta este 
completă, deci persoana trebuie să fi fost adolescentă. Dinţii nu 
sunt uzaţi, deci nu este vorba despre o persoană mai în vârstă. 
Nu sunt niște dinţi îngrijiţi, ceea ce mă face să mă gândesc la 
cineva cu o situaţie materială precară. Dinţii sunt mai curând 
mici, maxilarul este relativ îngust, craniul este și el spre mic, 
fără o pronunţată punte frontală, așa încât presupun că a fost o 
femeie. 

— Ce ne puteți spune de nume și adresă? întrebă Hicks. 

Crane puse cu grijă craniul înapoi. 

— Asta este treaba departamentului dumneavoastră, 
domnilor. Vă pot întreba unde l-ați găsit? 

— La garajul cu mașini vechi al lui Sells, afară din oraș. 

— El e omul pe care l-aţi reţinut, corect? Acolo aţi găsit 
mașinile femeilor? Am văzut la știrile de dimineaţă. Bănuiţi că el 
este ucigașul. 

— A fost interogat, spuse Mendez. 

Crane scutură din cap, uitându-se la craniu. 

— Femeia asta nu a fost Karly Vickers. Deci cine a fost? Mai 
lipsește o femeie? 

— Nu, după câte știm noi, spuse Hicks. Rămășițele vor fi 
trimise la Biroul de Medicină Legală, pentru o posibilă 
identificare. 

— Deci există într-adevăr un ucigaș în serie, spuse Crane. 
Slavă Domnului că l-aţi reţinut. 

— Da, Slavă Domnului, spuse Mendez. 

— Vă mulţumim pentru ajutor, spuse politicos Hicks. 

— Oricând. 

— Deci mergeţi să vă alăturaţi căutărilor? întrebă Mendez. 

— Da. Crane se uită din nou la tigvă. Vedeți, asta, da?... Sper 
să nu fie prea târziu. 

e 

—E un coşmar, spuse Dixon. Sunt absolut siguri cu 
amprentele? 

— Se potrivesc cu ale lui Sells și ale nepotului său, spuse 
Hicks, întinzându-se să ia un sandviș cu pâine de secară și 
salată de ton. Comandaseră de mâncare și acum stăteau în jurul 


VP - 197 


mesei din sala de conferinţe, mâncând și informându-se despre 
ultimele detalii. 

— Cineva a adus mașinile la Sells prin poarta din spate, le-a 
șters bine și le-a lăsat acolo, spuse Mendez. 

— Și apoi? S-a întors pe jos în oraș? A fost dus de un 
complice? Sau Sells este complicele? întrebă Dixon. 

Interveni Vince. 

— Pe Sells trebuie să-l scoateţi afară din ecuaţia Warwick și 
Vickers. El nu este genul care să aibă un partener. Da, pe el 
făcându-și treaba lui, acasă la el, apoi aruncându-și victima în 
propria lui ogradă din spate - asta pot vedea. Dar genul acesta 
de ucigaș și Lisa Warwick sunt două lucruri complet diferite. 

— Avem doi ucigași, mama lor! Incredibil, spuse Dixon. 

Se ridică de pe scaun. Era în uniformă și încă mai arăta 
scrobit și călcat, în ciuda celor prin care-l obligase ziua să 
treacă. Spuse: 

— Vom face tot ce ne stă în putinţă să ţinem departe de 
media chestia asta. Gordon Sells se află în custodia noastră. 
Pentru moment, presa poate rămâne cu ochii pe el. 

— Și trebuie să speri că adevăratul tău subiect necunoscut nu 
se înfurie. Faptul că meritele îi sunt atribuite lui Sells îl poate 
împinge să acţioneze, spuse Vince. 

— Este o situație fără șanse. Dacă acceptăm ideea existenţei 
în continuare a unui ucigaș în libertate, atunci acesta va mai 
acționa, ca să-și satisfacă ego-ul. Vrea mai mult - face mai mult 
- corect? 

— Posibil, admise Vince. 

Dixon înjură în barbă și scutură din cap. 

— Lucrăm la trei crime și o persoană dispărută, cu cel puţin 
doi criminali diferiţi, într-un district care nu vede mai mult de 
trei crime pe an. Trebuie să terminam odată. Trammell și 
Campbell, verificaţi rapoartele despre toate persoanele 
dispărute pe o rază de cinci districte și dacă e nevoie, măriți 
raza. Trebuie să încercăm să dăm un nume victimei găsite la 
Sells. Biroul de Medicină Legală are un pictor legist care poate, 
după forma craniului, să scoată ceva care să semene cu victima. 
Și puneţi presiune pe nepot, poate cedează. 

Cei doi detectivi își luară sandvișurile și se duseră la birourile 
lor, să înceapă să dea telefoane. 

— Dacă îl scoatem pe Sells din cărți, unde rămânem cu Lisa 


VP - 198 


Warwick? întrebă Dixon. 

— Nicăieri, spuse Mendez. lar eu am rămas fixat pe ideea că a 
existat ceva între ea și Steve Morgan. Azi dimineaţă l-am 
întrebat pe Peter Crane despre asta - el și Morgan sunt amici - 
și Peter aproape că s-a demascat, încercând să nege. 

— Am vorbit cu Morgan azi dimineaţa, spuse Vince. Nu 
intenţionează să-și asume chestia asta. Este un consumator 
rece. l-am spus că aţi găsit spermă pe așternuturile Lisei 
Warwick. Mi-a răspuns că în cazul acesta aţi face mai bine să 
aflaţi grupa sanguină a lui Gordon Sells. 

Incruntându-se, Hick își abandonă sandvișul și începu să 
scormonească într-un teanc de hârtii lăsate pe masă de 
dimineaţă, în timp ce ei se aflau pe teren. 

— lată de ce, spuse el ridicând un raport. Am cerut 
laboratorului ASAP să analizeze petele de spermă. Analizele nu 
au relevat nicio grupă de sânge. Cine ne-a lăsat acolo mostra de 
spermă este un non-secretor. Dacă știa că antigenii grupei lui de 
sânge nu trec în spermă, înseamnă că nici nu-și făcea griji că o 
să-l depistăm după asta. 

— Câţi oameni știu că sunt secretori sau non-secretori? 
Majoritatea oamenilor nici măcar nu știu ce înseamnă asta, 
spuse Mendez. Și numai douăzeci la sută din populaţie este non- 
secretoare. Deci nu avea cincizeci la cincizeci șanse să aibă 
dreptate. Trebuia să fie sigur. 

— Faptul că avea o relaţie nu-l face un criminal maniac și un 
sadic sexual, spuse Dixon. 

— l-ai cercetat amănunţit trecutul? întrebă Vince. A avut 
vreodată probleme de orice fel cu legea? De unde vine? Ce știți 
despre el? Petrece foarte mult timp cu femeile periclitate. Asta l- 
ar putea face Bărbatul Anului, dar același set de circumstanţe 
poate atrage un prădător. A mai avut legături cu alte femei 
asociate centrului? 

— Jane n-ar fi acceptat niciodată asta, spuse Dixon. Dacă și-ar 
fi dat seama doar de un gând necurat, el n-ar mai fi fost acolo. 
Doar nu e criză de avocaţi, în lumea asta. 

— Când l-am întrebat pe doctorul Crane dacă are idee unde 
se ducea Karly Vickers după vizita la el, a sugerat că s-ar fi 
putut opri la birou la Quinn, Morgan, să aranjeze o învoire 
pentru lucrările pe care urma să i le facă. A verificat cineva dacă 
s-a dus într-adevăr acolo? întrebă Vince. 


VP - 199 


— Dacă a plecat de la dentist la ora cinci, biroul de avocatură 
era deja închis, spuse Mendez. Scrie pe ușă că închid la patru 
treizeci. 

— Ușa se încuie la patru treizeci. Dar asta nu înseamnă că nu 
mai poate rămâne cineva înăuntru, sublinie Vince. Întâlnirile 
durează până târziu. Avocaţilor le place să-și suplimenteze 
veniturile. 

— Verificaţi asta, spuse Dixon. 

— Poate că n-a mai plecat niciodată de la cabinet. Poate că a 
ucis-o Janet Crane și a mâncat-o, spuse Mendez. Este cea mai 
rea femeie în viață. Nu pricep cum s-a putut însura cu ea. Este 
un bărbat cu succes, educat, arătos. De ce să se fi încurcat cu o 
scorpie ca ea? 

— Poate că el vede și altceva la ea, sugeră Vince. Sau poate 
că este masochist. Vi-o puteți imagina în piele și cizme cu tocuri 
ca acul? 

— Dacă ţin să am coşmaruri. 

— Nu mai adăugați încă un asasin la adunătura noastră, 
spuse Dixon. Avem oricum destule probleme. Dacă nu puteți da 
de nimeni la Quinn, Morgan, care să o fi văzut pe Karly Vickers 
după plecarea ei de la dentist, aflaţi atunci unde a fost Peter 
Crane. 5 

— Acasă cu familia, spuse Mendez. Asta e alibiul lui. Nu o să 
reuşim să-l desființăm decât dacă nu a fost văzut de cineva în 
altă parte. 

— İn după-amiaza asta mă întâlnesc cu soția lui. O să văd 
atunci ce pot afla, spuse Vince. Sunt o fire curioasă, ce pot face? 
lar ea reprezintă agentul imobiliar pentru clădirea vacantă de 
lângă cabinetul soțului ei. Un loc grozav pentru un nou venit, să 
înceapă o afacere - sau pentru un răpitor să-și ascundă victima, 
până își construiește un alibi. Fac eu, pe cercetașul acolo, 
pentru voi. 

— Am sunat la poliţia din Oxnard, spuse Mendez. Acolo a fost 
arestată pentru prostituție, în ultimele două dăţi, Julie Paulsen. 
Mă sună înapoi, dacă află vreo legătură între ea și vreun bărbat 
care a fost prins cu ea. 

— Steve Morgan petrece mult timp la Sacramento, spuse 
Dixon preocupat. Pot vorbi cu un prieten de la poliţia de-acolo, 
să văd dacă se petrece cumva ceva prin zonă. Sper până la 
Dumnezeu să nu fie așa. 


VP - 200 


— Dacă tot vrem să punem lucrurile la punct, spuse Mendez, 
atunci cineva trebuie să stabilească și ce a făcut Frank joia 
trecută, seara. Să nu se creadă că i-am acordat un regim 
special. 

— Vorbește cu soţia lui, spuse Dixon uitându-se la ceas. L-am 
spus deja lui Frank că trebuie să procedăm ca la carte, ori 
nimeni nu este mai ca la carte decât Frank. O să supravieţuiască 
el. 

Faimoasele ultime cuvinte, avea să-și spună Mendez mai 
târziu. Pentru moment însă, nu era vorba decât de încă un punct 
pe nesfârșita listă a investigaţiilor, în cazul unei crime. 


41. 


Vince își aruncă pe gât două pastile și le dădu drumul la vale 
cu o oranjadă acidulată, îmbuteliată pe plan local. Frumos oraș, 
se gândea el din nou, în timp ce mergea de-a lungul pietonalei 
piaza. Frumos loc unde să te stabilești - exceptând existenţa 
ucigașului în serie. 

Aruncă sticla într-o ladă de gunoi camuflată cu fier forjat 
decorativ și își controlă ţinuta în oglinda unei mașini parcate. 
Intr-un costum cenușiu-porumbel și o cravată de mătase 
portocalie, italienească, arăta al naibii de bine pentru un tip care 
se sculase din morți. 

Janet Crane îl aștepta deja când ajunse la clădirea lipită de 
cabinetul stomatologic al soțului ei, închis, așa cum anunţa 
biletul de pe ușă. Sub semnul ÎNCHIS, atârna un poster 
reprezentând-o pe Karly Vickers, cu întrebarea AŢI VĂZUT-O PE 
FEMEIA ASTA? 

Janet Crane era o brunetă atrăgătoare, de treizeci și... de ani, 
cu o hălăciugă de păr negru aspru, tapat și fixat cu spray, într- 
un costum roșu, tocuri roșii și un zâmbet de o mie de wati. 

— Trebuie să fiţi Vince, spuse ea dându-i mâna. Își înclină 
puţin capul și fâlfâi din gene. Părea puţin cam prea înnebunită, 
puţin cam prea nerăbdătoare, strângerea ei de mână era puţin 
cam prea puternică. 

— Eu sunt Janet Crane. Este o plăcere să vă cunosc și să vă 
pot prezenta acest spaţiu fabulos. 


VP - 201 


— Încântat să vă cunosc, doamnă Crane. Vreo legătură cu 
dentistul de alături? 

— Peter este soțul meu, spuse ea dându-i drumul la mână. 
Zâmbetul pierdu câţiva waţi în timp ce el îi anula instrumentul 
flirtului. ÎI cunoașteţi? 

— L-am văzut numele pe ușă. 

— Mă rog, este cel mai bun dentist din oraș, după umila mea 
părere. Dacă luaţi în leasing spaţiul acesta, nu trebuie decât să 
intraţi alături, la nevoie, spuse ea. 

— Fără supărare, sper să nu trebuiască, spuse el zâmbind cu 
zâmbetul lui mare, alb. Deci haideţi să vedem ce are de oferit 
locul. 

— Așa cum vedeți, acesta este spaţiul comercial principal, 
spuse ea intrând. Ca majoritatea clădirilor din plaza și aceasta 
datează din anii 1920 și i s-au păstrat toate detaliile originale, 
cum ar fi pardoselile din dale sau bolțile. Dar instalaţiile 
electrice și sanitare sunt de ultimă generație, spuse ea. Vince, 
sunteți nou în Oak Knoll? 

— De fapt sunt în vizită, dar sunt fascinat de orășelul 
dumneavoastră. Mă văd stabilindu-mă aici. 

— De unde sunteți? 

— Din Chicago. 

— Ei, înseamnă că o să duceţi dorul iernilor de acolo, spuse 
râzând de propria ei glumă. Dar aceasta este o comunitate 
minunată. Avem un colegiu, un mic spital foarte bun, 
restaurante minunate, oportunităţi culturale. Suntem aproape și 
de Los Angeles și de Santa Barbara. 

— Și criminalitatea? întrebă Vince. 

Zâmbetul se crăpă puţin. 

— În general nu prea avem ocazia să vorbim despre așa ceva. 

— Dar am văzut ceva ia știri despre o femeie dispărută și o 
alta, găsită moartă în parc. Este un lucru foarte serios, spuse 
Vince. 

— Da, dar este o excepţie, nu o regulă, spuse ea. Nu-i plăcea 
că îi tulbura discursul imobiliar. Ce fel de afacere vă gândiţi să 
dezvoltați în spaţiul acesta? 

— Importuri din Italia. Ulei de măsline, specialităţi gourmet, 
spuse el ca și cum ar fi copt mult ideea asta, în mintea lui. Am 
auzit că poliţia caută un ucigaș în serie. 

— Dar avem o poliţie excelentă, care poartă de grijă atât 


VP - 202 


orașului cât și districtului, contracară ea. Sunteţi căsătorit, 
Vince? 

— Nu, dar am două fete. Cum e școala, aici? 

— Excelentă. Cea mai bună din stat, la mărimea ei. 

— Presupun că nu se întâmplă lucruri ciudate pe acolo, glumi 
el, amintindu-și de Dennis Farman și de degetul lui. 

Un mușchi pulsă în maxilarul lui Janet Crane. 

— Câtuși de puţin. 

— Deci nu trebuie să ne facem griji decât pentru ucigașul în 
serie. 

Acum chiar că se enervase. Vedea asta după poziţia umerilor, 
după mica linie în L dintre sprâncenele ei, care trăda frustrarea. 
Nu o lăsa să-l manipuleze și asta nu-i plăcea deloc. 

Vince râse ușor. 

— Fiţi liniștită, doamnă Crane. Nu mă sperii eu așa de ușor. În 
fond, nu mă încadrez în să zicem, categoria victimelor preferate 
de ucigaș, nu? 

Reapăru zâmbetul acel spart. 

— Nu, nu vă încadrați. 

— Totuși, este un lucru groaznic. 

— Am auzit că bărbatul responsabil de asta a fost deja prins. 

— La știri i s-a spus „o persoană de interes”, nu chiar un 
suspect. Nu știu dacă ei cred cu adevărat că tipul a făcut asta, 
spuse Vince. Am citit mult despre ucigașii în serie. Sunt foarte 
deștepţi, știți, sunt de fapt cameleonici. Omul ăsta poate foarte 
bine să fie un om de afaceri, cineva respectat în comunitate, dar 
cu o minte întunecată. Am auzit despre femei măritate cu 
ucigași în serie și care habar n-aveau despre cealaltă viață a 
soțului lor. 

— Mi se pare greu de crezut. 

— Știu, dar asta te face să vrei să știi dacă soțul tău chiar 
joacă pocher în serile de joi, nu? 

— Eu una am încredere nezdruncinată în soțul meu, spuse ea, 
tensiunea accentuându-i curba gurii, în mod natural orientată în 
jos. 

— Dar ar trebui? Asta este întrebarea, spuse Vince. 

— Mă faceţi să mă simt prost, domnule Leone, spuse ea tăios. 

Vince simulă șocul. 

— Ah, nu! Îmi pare rău! Nu am vrut să... Ah, Dumnezeule, nu! 
Eu sunt ultimul dintre bărbaţi care... Serios. Vince începu să 


VP - 203 


râdă la ideea asta. 

— Credeţi-mă, doamnă Crane, eu sunt un adorator, nu un 
călău. 

— Nu m-am gândit la... 

— Nu, nu, categoric, o asigură el. 

— Dar cu tot ce se spune la știri... 

— Ințeleg. Și dacă nu vreţi să continuăm... 

__— Nu, nu, Sunt în regulă, sincer, spuse ea ușor stânjenită. 
Incercă să-și acopere jena cu o mică glumă care nu era o glumă. 

— Dar, doar ca să știți asta, șeful meu știe că sunt aici, cu 
dumneavoastră! 

Sara râse. Vince râse. 

Dar cum petrecuse prea mult timp cu asasinii, Vince nu se 
putea împiedica să nu se întrebe, de unde știa ea că nu-i dăduse 
un nume fals? Urmând-o în spatele clădirii, de ce s-ar fi gândit 
ea că nu era în pericol doar pentru că el era prietenos, avea 
simțul umorului, își ceruse scuze că băgase frica în ea? Nu-ţi 
trebuiau mai mult de patru minute ca să strangulezi pe cineva. 
Ar fi putut foarte bine face asta, lăsând-o în spatele magazinului 
și ieșind pe alee. Nimeni nu și-ar fi dat seama. 

Sara deschise ușa de la garaj, care se rula în sus și soarele se 
revărsă în spaţiul întunecat. 

— După cum vedeţi, spaţiul de depozitare este mare și 
accesul camioanelor cu marfă este ușor. 

— Și mai este o ușă, aici... 

— Ca să permită accesul la locurile de parcare. Mă tem că nu 
sunt decât două. Acesta este singurul inconvenient aici în plaza 
- lipsa parcărilor. Dar traficul pedestru suplinește cu vârf și 
îndesat acest inconvenient. 

Ușa aceea ducea și la locurile de parcare ale lui Peter Crane, 
observă Vince. Karly Vickers a ieșit poate prin spatele 
cabinetului, a fost înhăţată și târâtă în acest depozit. Nu se afla 
nimeni la ferestrele clădirii pustii, care să poată vedea aici, în 
spate. Zidurile clădirii erau din cărămidă, cu un strat gros de 
tencuială demodată - un virtual zid fonic. 

Vince se plimbă prin spaţiul gol, căutând ceva, orice i-ar fi 
putut scăpa victimei sau răpitorului. Un ambalaj de gumă de 
mestecat, un muc de ţigară, un fir de păr. Nimic. Podeaua de 
beton fusese pătată, de-a lungul anilor, de ulei și vopsea. O pată 
aici, o picătură acolo. Vreo asemănare cu sângele? Nu. 


VP - 204 


De-a lungul a doi pereţi se întindeau rafturi industriale. Foștii 
proprietari lăsaseră în urmă cutii vechi cu vopsea, cârpe vechi, 
cutii ciudate, asortate, cu diverse. Nimic care să pară util unui 
ucigaș. 

Puse câteva întrebări de rutină și o asculta pe Janet Crane cu 
o ureche, în timp ce vizualiza ce s-ar fi putut întâmpla dacă 
răpitorul lui Karly Vickers ar fi atacat-o pe această alee. 

Îl cunoaște. Se simte în siguranţă, chiar fericită. Avusese o zi 
încântătoare. Nici nu se gândește că este în pericol, până în 
clipa în care acesta nu o apucă pe după gât, strângând-o să o 
sugrume și nu o trage în clădirea pustie. 

Nu-i trebuie mai mult de câteva secunde să facă asta. O trage 
în clădire și o leagă. Îi lipește gura ca să nu mai strige. O lasă 
acolo până când se întunecă. Se întoarce și o duce la locul unde 
o va tortura, o va viola și în final, o va ucide. 

Era o teorie care putea funcţiona - cu condiţia ca Vickers să fi 
ieșit prin ușa din spate a cabinetului. Dar permanent-eficienta 
recepţioneră a doctorului Crane ieșise, în ziua aceea, să ia niște 
facturi din cutia poștală din colț și nu o văzuse pe tânăra femeie 
plecând. 

Dacă Vickers ar fi ieșit prin spate și atacatorul era atât de 
organizat și de metodic pe cât credea Vince, Karly Vickers nu 
era o victimă ocazională. A fost aleasă de el. Ceea ce însemna 
că trebuia să știe că ea se afla acolo. 

Însemna că trebuia să existe o mică listă cu subiecţi. Cineva 
care avea legătură cu Centrul Thomas; cineva care a auzit-o 
vorbind la salonul de coafură; Frank Farman, care îi scrisese o 
amendă, în drumul ei spre dentist. Poate că i-o fi spus ea unei 
prietene, poate că a fost auzită la un restaurant, sau stând la 
coadă la supermarket... 

Poate că de fapt lista nu era chiar așa de mică. 

Ușa garajului rulă înapoi în jos și se închise. 

— lar rata de leasing este de șase sute pe lună, spuse Janet 
Crane. 

— Splendid. Pare foarte rezonabil, spuse Vince fulgerându-și 
zâmbetul lui larg. Vă mulţumesc pentru timpul acordat, doamnă 
Crane, spuse el dându-i din nou mâna. In mod categoric mă voi 
gândi la ofertă. 

— Foarte bine! spuse ea începând să redevină puţin cam prea 
animată. Trebuia să-l părăsească cu această ultimă bună 


VP - 205 


impresie. 

— Afacerea dumneavoastră ar fi un plus minunat în această 
plaza. lar eu aș fi mai mult decât încântată să vă prezint și 
câteva case superbe, în oraș. Sper să ne mai auzim. Curând! 

ÎI conduse spre partea din faţă a magazinului și Vince se uita 
de jur-împrejurul lui. Puţină vopsea galbenă, care să degaje 
căldură, rafturi din lemn vechi, pline cu produse importate din 
Italia, un bar pentru espresso în colț... Era un loc bun, își spuse 
el dând frâu liber fanteziei. 


42. 


Anne își urmă elevii afară din clădire și îi privi urcându-se în 
autobuze sau în mașinile care îi așteptau. Nici unui copil nu îi 
era permis să meargă pe jos acasă. 

Tatăl lui Wendy venise să-și ia fata. Janet Crane venise după 
Tommy. Anne se ascunsese în spatele ușii, ca să nu fie văzută. 

— Te-am prins, spuse Franny. O apuca de talie, din spate și 
Anne strigă surprinsă. 

— Norocul tău că nu am făcut artele marțiale, îl bombăni ea. 
Nu ar trebui să te furișezi în spatele femeilor, când un lunatic 
asasin bântuie în libertate. 

- Sper că nu lucrează la Scoala Elementară Oak Knoll, spuse 
Franny. De cine te ascundeai? 

Anne își dădu ochii peste cap. 

— De Janet Crane. Niciodată nu am văzut pe cineva așa de 
sălbatic, de scos din minţi cum a fost ea azi-dimineaţă în biroul 
directorului. li ameninţa pe toţi că îi dă în judecată - inclusiv pe 
mine. 

— Pe tine? Pentru ce? o întrebă Franny indignat. Anne putea 
omorî pe cineva cu toporul și el tot ar fi fost primul care să 
alerge să-i ia apărarea. 

— Mă aflam întâmplător în birou. 

— Ar trebui să sărute pământul pe unde calci! Franny își făcu 
mâna pâlnie în dreptul gurii, prefăcându-se că strigă după 
mașinile care plecau: 

— Pe marțea viitoare, Janet Regina Stricată! 

Anne îi dădu un ghiont în coaste, chicotind. 


VP - 206 


— Taci! Dacă te aude doamna Barkow? spuse ea, referindu-se 
la învăţătoarea de clasa a treia, care era de serviciu. 

— Dumnezeule, are o sută doisprezece ani. Ar fi în stare să 
moară de plăcere dacă ar striga-o cineva așa. A trecut atât de 
mult de când nu și-a mai folosit atuurile, încât sunt convins că i 
s-au uscat, deja. Tărâmul Uitat de Timp. 

— Ah, Dumnezeule, ești oribil! spuse Anne încercând - dar 
ratând - să nu râdă. Te iubesc! 

— O să mă iubești și băut? întrebă el. 

— Ai avut o zi lungă? 

— Scumpo, eu lucrez cu preșcolari. Fiecare zi este o zi lungă, 
glumi el. Astăzi, unul mi-a mâncat un creion, altul mi-a vomat pe 
masa de pictură și altul și-a făcut nevoile în lada cu nisip, după 
care și le-a îngropat ca pisica. Arnie a trebuit să-și pună 
echipamentul de protecţie ca să curețe, iar eu a trebuit să-i 
explic lui Garnett de ce avem nevoie de nisip proaspăt, luni. La 
tine cum a fost? 

— În afară de faptul că am fost ameninţată și abuzată verbal, 
mi-am petrecut ziua încercând să le explic celor șaptesprezece 
copii de zece ani cum s-a întâmplat că un coleg al lor a avut 
asupra lui un deget de om și de ce oamenii se omoară între ei, 
apoi am încercat să-i liniștesc că ei nu au de ce să se teamă, 
spuse Anne, simțind cum o apasă greutatea fiecărui minut. Mi- 
am petrecut ziua gândindu-mă la Dennis Farman și la ce a păţit 
aseară și unde a fost astăzi. Cine stă cu el? O fi singur? O să fie 
ajutat? 

— Scumpo, nu poţi face nimic pentru Dennis Farman. Te 
depășește, spuse Franny serios. 

— Dar am senzaţia că sunt singurul om căruia îi pasă de el. Și 
asta îmi frânge inima. Garnett și consiliul școlii sunt preocupați 
numai de consecinţe. Poliţia se ocupă numai de pedepse. 
Părinţii lui l-au creat astfel. lar Protecţia Copilului nu va face 
nimic, pentru că nu există nicio dovadă de abuz. 

— Ai chemat Protecția Copilului? Pentru familia Farman? 
întrebă Franny. 

— Simţeam că trebuia să fac ceva. Dacă există măcar o 
plângere și dacă vor sta de vorbă cu Dennis, poate că până la 
urmă cineva va face ceva ca să-l ajute. 

— Ai chemat Protecţia Copilului pentru un ajutor de șerif? 
întrebă Franny. Ti-ai ieșit din minţi? Încă nu ai văzut filmul O 


VP - 207 


Femeie în închisoare? 

— Mie nu mi-e frică de Frank Farman. 

— Ei bine, poate c-ar trebui să-ţi fie. Măcar că o să te 
falimenteze cu amenzile pentru depășirea vitezei, dar tot o să se 
răzbune pe tine. Garnett știe? 

— Nu. 

— Ai nevoie de o tărie, declară Franny. Eu am nevoie de o 
tărie. Și încă de multă. 

Anne  încuviinţă din cap și încercă să-și stăpânească un 
zâmbet, știind că cealaltă opţiune a ei ar fi fost să se întindă pe 
jos și să plângă. 

— Margaritas la Cantina Maria? 

— Cred că o să trebuiască să te prind din urmă, spuse Anne, 
în timp ce Vince Leone oprea lângă bordură și cobora din 
mașină. 

Franny rămase fără respiraţie. 

— Ah, Dumnezeule, e EL! 

Anne își dădu ochii peste ap. 

— Vezi să nu te uzi, Francis. Cum o să te pot scuza? 

— Foarte stilat, declară Franny cu ochii pe Leone. Un tip bine. 
Puțin spre dur, dar distins. Știe să se îmbrace. 

— Suficient de bătrân ca să-mi fie tată. 

— Nu, nu este. Tatăl tău e o fosilă. In plus, ţie nici nu-ţi plac 
tipii de vârsta ta, îi aminti Franny, Diferenţa ar fi cam de mai- 
decembrie - nu, nu chiar, mai-mijloc-de-septembrie. Romantic! 
Trebuie neapărat să te culci cu el. 

— L-am cunoscut abia ieri! 

— Haide. Fii și tu măcar o dată ușuratică. Distrează-te puţin, 
până nu apucă Frank Farman să te bage la pârnaie. Atâta spun. 
Nu trebuie să-l păstrezi, scumpo, pentru Dumnezeu, hârjonește- 
te doar puţin cu el! 

Anne îi aruncă o uitătură severă. 

— Gura și NUte ţine după mine. 

Trebuia să recunoască, în timp ce se îndrepta spre el, că tipul 
era atrăgător. Nu mai avea nevoie decât de câteva kilograme în 
plus. Costumul gri era puţin cam lejer, dar se drapa scump pe 
trupul lui zvelt, iar culoarea complementa cenușiul de oţel din 
păr și din mustață. 

Dar era și agent FBI și se folosea de ea să spioneze o familie 
prin intermediul unui copil de zece ani, își aminti ea. 


VP - 208 


— Domnule agent... detectiv... 

— Vince, spuse el oprindu-se doar o idee prea aproape de ea, 
cu ochii negri sclipind amuzaţi. 

— Sunt surprinsă să te văd aici, spuse Anne. Astăzi nu am 
dezmembrat părți de corp. 

— Mă bucur pentru tine. Cum a fost ziua? 

— Mă gândesc să mă apuc de băut - asta doar pentru că este 
mai ieftin și mai acceptabil social, decât heroina. 

— Și legal, adăugă el. Cu condiţia să nu încerci să lucrezi cu 
mașini grele. Ai nevoie de ajutor pentru asta? Pot conduce un 
Volkswagen la fel de bine ca oricine. 

— Bună! Francis Goodsell. Umbra lui Anne și prietenul ei cel 
mai bun, din întreaga lume. 

Anne simţi cum se înroșește, când Franny păși între ei ca să 
dea mâna cu Leone. 

Vince zâmbi. 

— Încântat de cunoștință, Francis. Vince Leone. Pretinsul 
admirator al lui Anne. 

— Cum oare am pierdut ocazia să vă văd prin oraș? Știu pe 
absolut oricine merită să fie știut, din Oak Knoll. 

— Călătoresc mult, spuse Vince. 

— În ţară sau în străinătate? 

— Franny... spuse Anne scrâșnind din dinți. 

Vince părea încântat să intre în joc. 

— Ambele. 

— Misteriosul internaţional. Îmi place: Și aveţi intenţii 
onorabile? 

— Franny! 

— Absolut! 

Franny se încruntă. 

— Bine, înseamnă atunci că trebuie să facem ceva. Fata asta 
are nevoie de puţină distracție. 

Anne îl întoarse din umeri și îi dădu un brânci spre clădire. 

— Rămâi cu bine, Francis. 

Franny zâmbi peste umăr, ochii dispărându-i în două semiluni, 
deasupra obrajilor. 

— Încântat de cunoștință, Vince! 

— Așijderea. 

Vince arăta cât se poate de amuzat, când Anne se întoarse 
înapoi spre el. 


VP - 209 


— Fă o plimbare cu mine, spuse el punându-și mâna pe ceafa 
ei și luând-o în jos pe trotuar, îndepărtându-se de clădire. Vreau 
să-mi arăţi locul unde au găsit copiii cadavrul. 

— Nu poate face asta detectivul Mendez? 

— Are alte treburi și nici nu este atât de drăguţ. 

— Ce se întâmplă? Au găsit-o pe femeia dată dispărută? 
întrebă Anne  potrivindu-și pasul cu al lui, ignorând 
complimentul. Era un bărbat predispus de la natură spre flirt. Nu 
se putea stăpâni. Greutatea mâinii lui pe ceafă îi dădea o 
senzaţie plăcută, deși nu ar fi trebuit. Nu avea obiceiul să le 
permită bărbaţilor să o atingă, dar nu făcu niciun efort să îl 
oprească. 

— Nu. Nu, încă. 

— Dar parcă a fost arestat cineva, nu? întrebă Anne uitându- 
se în sus la el. Am văzut la știri, azi-dimineaţă. 

— Da, răspunse el fără intonaţie. 

— Dar? 

Vince ridică o sprânceană spre ea. 

— Nu am dreptul să vorbesc despre o investigaţie în curs de 
desfășurare. 

— Ah. Dar ai dreptul să mă recrutezi. 

Vince schimbă subiectul. 

— Ai vorbit cu băiatul? 

— Da și mă simt ca un șarpe scârbos, mulţumesc de 
întrebare. 

— Nu te-aș fi rugat dacă nu i-ar fi fost important, Anne. 

— Crede că tatăl lui a fost acasă în seara aceea pentru că s- 
au uitat împreună la Cosby. Un băiat și tatăl lui iubitor, grijuliu, 
stând împreună și uitându-se la o comedie pentru toată familia. 

— Dar mama? 

— Ea nu are simţul umorului. Și dacă ar fi după mine, aș 
bănui-o mai curând pe ea decât pe soț, că este un criminal în 
serie. 

Vince râse. 

— Am auzit că a fost puţin cam supărată, azi-dimineaţă. 

— Săptămâna asta am descoperit că Janet Crane nu este doar 
putin cam supărată. 

— lisuse, ce amabilă a fost cu mine astăzi. Probabil că 
farmecul și înnebunitor de plăcuta mea înfățișare sunt de vină, 
glumi el. 


VP - 210 


În colţurile gurii lui Anne se juca un mic zâmbet când se uită 
în sus, la el. 

— Cu siguranţă. Am ajuns. 

Perimetrul din jurul locului în care fusese îngropat cadavrul 
era în continuare delimitată cu bandă galbenă. Vince se strecură 
pe sub ea și intră în mormântul superficial. Rămase acolo câteva 
minute fără să spună nimic, părând foarte serios în timp ce 
scana zona, 360 de grade de jur-împrejur. 

— Cât de bine cunoști parcul ăsta? întrebă el. 

— Am copilărit la șase cvartale de aici. 

— Se mai poate ajunge aici și prin altă parte, decât pe drumul 
pe care am venit? 

— Există un drum de serviciu cam la vreo douăzeci de metri 
deasupra dâmbului aceluia, spuse ea arătând în spatele lui. 
Biroul șerifului este, cred, la un sfert de milă mai în spate. 

Deși mai erau încă vreo două ore până la apusul soarelui, în 
pădure se făcea deja întuneric. Și frig. Anne se cuprinse cu 
braţele și încercă să nu își imagineze cum ar fi fost ca un 
monstru să o care aici și să-i planteze trupul în pământ. 

— Îmi pare rău, spuse Vince întorcându-se lângă ea. Îşi scoase 
sacoul și i-l puse peste umeri. Sacoul o înghițea complet și 
mirosea plăcut a săpun cu aromă de santal și a bărbat. 

— ŢTi s-a făcut frig. Haide să te scot de-aici. Ai avut o 
săptămână grea. 

— Da. Care a început chiar aici. 

— Cred că a fost un adevărat șoc pentru tine. 

— Presupun că tu ești obișnuit cu așa ceva. 

Vince scutură din cap. 

— Niciodată nu te obișnuiești. Înveţi să închizi ușa, pe plan 
emoţional, dar niciodată nu este ușor. Și nu vreau să fie 
vreodată ușor. 

Ceva foșni în frunzele moarte care acopereau pământul 
pădurii. Anne se concentră să zărească ceva de partea cealaltă 
a mormântului, în întunericul tot mai dens. Crezu că întrezărea o 
siluetă ascunsă după un trunchi de copac. 

— Ne urmărește cineva, șopti ea. Franny, probabil, deși 
senzaţia pe care o avea pe piele era de groază, ceea ce nu ar fi 
fost normal. 

Și acel cineva trebuie să fi simţit că era privit. Se auzi un alt 
foșnet și o siluetă se repezi din spatele unui copac, în spatele 


VP - 211 


altuia. O siluetă mică. Un copil. 

— Dennis? strigă ea îndreptându-se spre groapă. Dennis, tu 
ești? 

Alt foșnet și silueta se strecură în spatele altui copac. Anne 
începu să alerge și jacheta lui Vince îi căzu de pe umeri. 

— Dennis, ieși de acolo! Este în regulă. leși de acolo! 

O altă mișcare rapidă. Anne alerga tot mai repede, dând 
ramurile la o parte. Inima îi bubuia în piept din cauza efortului. 
Voia să-l prindă - trebuia să-l prindă - la figurat, literal, înainte 
ca el să dispară. 

— Dennis! 

Reuși o clipă să-l întrezărească. Atât. Dennis continua să fugă. 
Anne alerga și mai tare. 

— Anne! strigă Vince câștigând teren spre ea. Anne, lasă-l să 
plece! 

Părea că toată lumea îl lăsase pe Dennis să plece; și nu 
pentru binele lui Dennis, ci pentru că era prea greu să te ocupi 
de ei. Cineva trebuia să se agaţe de el, altfel ar fi fost cu 
adevărat pierdut. 

— Anne! 

Tocul pantofului i se împiedică într-o rădăcină expusă și Anne 
căzu. Pierzându-l. 

— Anne! 

Vince fu într-o clipă lângă ea. 

— Ești bine? 

Nu, îşi spuse ea. Începu să tremure, în timp ce greutatea 
tuturor lucrurilor întâmplate se așeza cu putere pe umerii ei - o 
săptămână nenorocită, culminând cu suspendarea unui copil din 
clasa ei, care avea cel mai mult nevoie de ajutor. Și acest copil 
alerga acum prin pădure ca un animal sălbatic, pândind un 
mormânt din care reușise nu știu cum să fure degetul unei 
femei moarte. 

— Hei, spuse Vince cuprinzându-i umerii în mâini și ajutând-o 
să se ridice. Tremuri. 

— Sunt bine, șopti ea. 

Era bine, dar ochii i se umplură de lacrimi și își dori până la 
Dumnezeu să fie prea întuneric ca el să vadă asta. 

— Haide să te duc acasă, scumpo, spuse el cu blândete, 
îndepărtându-i frunzele și crenguțele din păr. Eşti extenuată. 

Bunătatea lui o făcu să se descătușeze. Putea fi cât de tare 


VP - 212 


era nevoie să fie, dar bunătatea... era peste puterile ei. 
Indiferent cât de tare strângea din ochi, lacrimile continuau să 
urce _ 

— Vino aici, șopti Vince. Işi petrecu braţele în jurul ei. Și o 
trase cu grijă spre el, ca și cum ar fi fost făcută din porțelan fin. 

— Este în regulă. S-a mai plâns pe umărul ăsta. 

Pentru prima oară în săptămâna asta, Anne își dădu drumul. 
Lăsă să-i alunece printre degete capetele destrămate ale 
controlului și eliberă presiunea care se formase și se formase în 
ea. 

II lăsă pe Vince Leone să o ţină și să o strângă la pieptul lui și 
să-i spună că o să fie bine, că o să reușească ea să treacă și de 
asta. Se lăsa liniștită de un străin și într-un fel nu se simţea ca în 
cădere liberă. Se simţea... protejată, în siguranţă. l-a trebuit o 
clipă ca să își dea seama ce anume simţea. 

Vince scoase o batistă de un alb impecabil și îi șterse lacrimile 
de pe obraji, dar nu părea deloc grăbit să îi dea drumul. Și Anne 
nu simţea nicio grabă să se desprindă de el. 

Işi ridică bărbia și se uită la el, fără să-i mai pese de ce ar fi 
văzut în ochii ei - tristețe, vulnerabilitate, dorinţă. Vince își 
cobori gura peste a ei într-un sărut lung, profund. Și când 
termină, Anne își apăsă urechea de pieptul lui și îi ascultă multă 
vreme bătăile inimii. 


43. 


— Tu și cu mama divorțaţi? 

Întrebarea ieși pur și simplu, ca un sughiţ sau ca un tuset. 
Wendy deschisese gura și cuvintele se rostogoliseră afară. Se 
aflau în curtea din spate, pe partea cealaltă a bazinului de înot, 
departe de casă, unde mama pregătea masa. Tatăl ei o luase de 
la școală și-i propusese un joc de catch, pentru că nu se mai 
jucaseră de mult. 

— Pentru că nu ești niciodată acasă, spusese ea. 

Era obosită și se afla într-o proastă dispoziţie. Părea că viața 
nu va mai fi niciodată la fel, de când descoperiseră cadavrul din 
parc. Școala nu mai era la fel. Tommy nu mai era la fel. Nimeni 
nu o mai trata la fel. Părinţii nu mai erau la fel. Era o porcărie, 


VP - 213 


totul. 

Tatăl ei se întrerupse din aruncare când îl izbi întrebarea ei. 
Părea șocat, ceea ce nu arăta decât cât de nepăsători erau 
adulţii. Ca și cum nu se gândeau că îi puteau auzi copiii, care 
parcă nu ar fi locuit în aceeași casă, sau care habar n-aveau ce 
se petrecea în jurul lor. A 

— Nu, spuse el venind lângă ea. Incercă să râdă - ca și cum 
întrebarea asta ar fi putut face vreodată parte dintr-o glumă. 
Nu. Ce te face să crezi asta, Wendy? 

Wendy își dădu ochii peste cap. 

— Tată, nu sunt copil mic. Știu ce se petrece. 

— Ce se petrece? întrebă el așezându-se pe o bancă de 
piatră. Își scoase mănușa de jucător de câmp și o puse alături. 
Wendy făcu și ea la fel. 

— Oamenii au legături. Știu totul despre asta, spuse ea. 

Sigur, nu știa. Nu chiar. Pentru ea, așa ceva nu avea niciun 
sens. Te căsătorești cu cineva doar dacă iubești persoana 
respectivă, ori atunci de ce să te mai obosești să ai o legătură? 
Din câte văzuse la televizor, nu merita niciodată să faci așa ceva 
și toţi cei implicaţi se simțeau cumplit. 

Tatăl ei se scărpină în cap, încercând să se gândească la ce 
să spună. 

— Ţi-a spus mama ceva? 

— Nu, pentru că tot ce face ea este să plângă și să se 
ferească de mine. 

— Scumpo, mama ta este tristă pentru lucrurile care s-au 
petrecut săptămâna asta: pentru că voi aţi găsit un cadavru și 
pentru ce ţi-a făcut puștiul Farman... 

— V-am auzit certându-vă, spuse ea jucându-și cartea cea 
mare. El nu putea ști exact ce anume și cât anume auzise ea. 

Tatăl ei închise ochii și oftă, punându-și brațele pe coapse și 
lăsându-și mâinile să se bălăngănească între picioare. Părea 
obosit și poate puţin furios. 

— Sunt lucruri pe care mama ta pur și simplu nu le înţelege, 
spuse el pe un ton ușor aspru, aproape profesional. Lucruri pe 
care eu trebuie să le fac. Uneori trebuie să plec. Asta este. Până 
acum ar fi trebuit să se obișnuiască, dar săptămâna asta a fost 
grea. Dar nu este ceva pentru care trebuie să-ţi faci griji, 
scumpo. În regulă? 

Wendy ar fi vrut să spună că nu, dar simţea că tatăl ei s-ar fi 


VP - 214 


înfuriat pe ea. În plus, mama ei venise să îi cheme la cină. 

Tommy intră în micul birou de pe hol, alăturat livingului. Îi 
plăcea să stea în camera asta, cu biroul tatălui său și cu fotoliile 
acelea de piele. Rafturile bibliotecii erau pline cu fel de fel de 
cărţi. li plăcea să se caţere și să le tragă la întâmplare, doar ca 
să vadă ce scria în ele. 

Favorita lui era Encyclopedia Britannica. Filă de filă, volum 
după volum, cuprinzând practic toată știința de pe lumea asta. 
Alegea la întâmplare o literă și se așeza în fotoliul tatălui său, 
din colț și studia fiecare pagină. 

Tatăl lui stătea acum la birou, uitându-se prin hârtii, sorbind 
dintr-o băutură, în timp ce mama era la bucătărie, pregătind 
cina. 

— Ce citești? întrebă Tommy ocolind biroul și plimbându-și 
degetele de-a lungul muchiei încrustate. 

Tatăl lui nu-și ridică privirea. 

— Știrile. Vrei să vezi? Aici e o poză de la locul unde am fost 
eu, azi după-amiază. 

Tommy veni lângă tatăl lui și se uită la poză. Un grup de 
oameni, pe un câmp. Titlul spunea: CONTINUA CAUTARILE 
FEMEII DISPARUTE DIN OAK KNOLL. 

— VUite-l pe tatăl lui Wendy, spuse Tommy punând degetul pe 
imaginea acestuia, cufundat într-o discuţie serioasă cu o 
doamnă blondă. 

— Da 

— Cine e doamna? 

— Jane Thomas. Ea conduce Centrul pentru Femei. 

— Aţi găsit-o pe doamna dispărută? 

— Nu. Nu încă. 

— Probabil că a fost omorâtă. Asta fac ucigașii în serie, spuse 
Tommy pe un ton grav. 

— Sperăm că nu, spuse tatăl lui sorbind din pahar. 

Whiskey. Lui Tommy îi plăceau mirosul și culoarea, dar 
gustase odată puţin, de pe fundul unui pahar și fusese groaznic. 
A tușit și s-a înecat și nu s-a liniștit până nu a alergat la 
bucătărie și nu a băut apă. 

— Tată? Ne-am uitat săptămâna trecută la Cosby? 

— Săptămâna trecută? Nu-mi amintesc. De ce? 

— Nu știu, spuse Tommy. Domnișoara Navarre m-a întrebat 


VP - 215 


astăzi dacă ai fost acasă săptămâna trecută, joi. Eu cred că ai 
fost. 

— De ce te-a întrebat asta? 

Tommy ridică din umeri și se strâmbă, pentru că încă îl mai 
dureau coastele când se mișca. Atenţia lui se îndreptase deja 
spre altceva. Începuse să citească articolul despre investigaţii. 
Recunoscu locul din fotografie. Fusese o dată acolo cu tatăl lui, 
să caute piese pentru vechiul Mustang decapotabil care zăcea în 
garaj, în milioane de piese. Era un loc formidabil, de groază. 

— Asta este o întrebare ciudată, spuse tatăl lui. L-a întrebat 
pe toţi copiii din clasă? 

Tommy scutură din cap. 

— Nu. Doar pe mine. 

— Înî. 

Tommy se întoarse și se uită la tatăl lui. 

— Nu o să trebuiască să plec la altă școală, nu? Îmi place 
domnișoara Navarre. Este o profesoară chiar foarte bună. 

Și drăguță. Și mirosea bine. Și chiar îi păsa de el. Dar nu-i 
spuse asta tatălui său. Fiind însurat și bătrân și tot restul, 
probabil că el nu-și mai amintea cum e să-ţi placă o fată. 

— Nu, fiule. Mama ta a fost doar supărată pentru ce s-a 
întâmplat ieri. O să-i treacă. 

Cum crede ea că m-am simţit eu? se întrebă Tommy. Mama 
lui fusese atât de îngrijorată pentru el la spital, după ce Dennis îl 
bumbăcise - când erau atâţia oameni care se agitau în jurul lui - 
dar de atunci nu prea i-a mai păsat de el. Era prea preocupată 
să fie furioasă pe lume. Dar Tommy nu-i spuse nimic tatălui său, 
nici despre asta. 

Spuse, în schimb: 

— Eu cred că mâine câștigă Dodgers. 

Tatăl lui se ridică de la birou, se duse la bibliotecă și își mai 
turnă de băut. 

— Așa sper. 

— Dacă mâine câștigă, înseamnă că nu mai au decât un meci 
și intră în Campionatul Mondial, spuse Tommy dând cu pumnii în 
aer, ca un campion - dar coborându-și-i apoi repede, pentru că îl 
duruse de groază. Incepu să se învârtă în jurul lui, în cercuri 
mici, până când simţi că ameţește. 

— Mă duc să văd dacă e gata masa, spuse tatăl lui. ÎI ciufuli 
absent pe Tommy și ieși din încăpere. 


VP - 216 


Tommy nu pierdu timpul și se cocoţă în fotoliul mare, din 
piele, pivotant. Intr-o zi, o să aibă și el un birou și un fotoliu ca 
acesta și o să facă ceva important, ca tatăl lui. 

Se întoarse la articolul din ziar, să vadă dacă era trecut și 
numele tatălui său. 


Karly Nicole Vickers, 21 de ani, originară din Simi Valley, 
California, a fost văzută ultima oară în jurul orei 5:00, în după- 
amiaza zilei de 3 octombrie, în cabinetul dentistului local, Peter 
Crane... 


44. 


Lui Sharon Farman i-au trebuit aproape cinci minute ca să 
ajungă la ușă. Mendez și Hicks stăteau pe treptele de la intrare, 
sunând periodic la sonerie și bătând în ușă. Cei de la Quinn, 
Morgan, le spuseseră că Sharon rămăsese acasă astăzi, ca să se 
ocupe de fiul ei. Camioneta ei castanie era parcată pe alee. 

— De ce nu deschide puștiul? întrebă Hicks. 

— Probabil că o fi legat cu lanţuri de calorifer, spuse Mendez. 

— Poate că i-a tăiat maică-sii beregata și a șters-o. 

Mendez sună din nou și bătu în ușă. 

— Cred că Frank o să turbeze pentru asta, spuse Hicks. 

— Nu avem variantă. lar dacă n-are nimic de ascuns, atunci ar 
trebui să tacă și să ne lase să ne facem treaba. 

— Da. Așa o să și fie. 

In sfârșit se deschise ușa. Era clar că Sharon Farman dormise. 
Părul ei tapat era turtit pe partea dreaptă și avea dungi pe 
obraz. Ochii erau puţin încețoșați. Rujul i se întinsese. 

— Doamnă Farman? Suntem detectivii Mendez și Hick. 
Trebuie să vă punem câteva întrebări, spuse Mendez arătându-i 
legitimaţia. 

Sharon Farman îi privea derutată. 

— Despre ce e vorba? Dennis? 

— Nu, doamnă. Putem intra pentru câteva minute? 

Incă înceată în reacții, îi trebuiră câteva secunde înainte de a 
se da din ușă. Mendez o studie cu atenţie. Părea ușor nesigură 
pe picioare și începu să se întrebe dacă nu cumva și altceva în 


VP - 217 


afară de somn îi afecta timpul de reacţie. 

— Vă simţiţi bine, doamnă? întrebă el în timp ce se așezau în 
jurul mesei. 

— Am adormit puţin, spuse ea întinzându-se după pachetul de 
țigări. Mâinile îi tremurau ușor, în timp ce-și aprindea ţigara. 

— Ne pare rău că vă întrerupem ziua. Avem doar câteva 
întrebări și vă lăsăm liniștită, spuse Hicks. 

— Întrebări despre ce? Familia Crane intenţionează cumva să 
ne dea în judecată? întrebă ea iritată. Copiii se mai bat. Poate c- 
ar trebui să-și înveţe preţiosul lor îngeraș să se apere. 

Lunga propoziţie o trădase. Vorba ei era gângavă. Băuse. 

— Nu este vorba despre fiul dumneavoastră, doamnă. Trebuie 
să lămurim niște lucruri despre ce a făcut soțul dumneavoastră 
joi seara, spuse Hicks. 

— Soțul meu? Frank? Doar lucraţi împreună, pentru 
Dumnezeu, de ce nu-l întrebaţi pe ei? 

— Este o chestiune mai delicată, recunoscu Mendez. Pentru 
că soțul dumneavoastră a oprit-o pe Karly Vickers în trafic în 
ziua dispariţiei, trebuie să știm exact ce a făcut el după aceea, 
ca să-l scoatem oficial de pe lista suspecţilor. 

Sharon Farman se trezi brusc. Se așeză mai drept în scaun. 
Țigara se consuma singură între degetele ei. 

— Suspect? Credeţi că Frank are vreo legătură cu povestea 
asta? 

— Nu chiar, doamnă, spuse Mendez. Reputația ajutorului de 
șerif Farman vorbește de la sine. Doar că sincronizarea a fost 
nefericită. Este o simplă formalitate. 

Cu mâna tremurându-i în continuare, Sharon Farman lăsă 
ţigara în scrumieră. 

— Nu mă simt bine în postura asta. Poate c-ar trebui să discut 
mai întâi cu soțul meu. 

— Chiar nu este o problemă, spuse Hicks degajat. Nu vrem 
decât să știm ce a făcut în seara aceea. Vă amintiţi cumva la ce 
oră a venit acasă? g 

— Luăm cina la șase treizeci fix. In fiecare seară, spuse ea. 

Se uită apoi la ceas și orice urmă de culoare îi dispăru din 
obraji. 

— Ah, Dumnezeule. Uite cât e ceasul! Habar n-am avut cât e 
de târziu - ah, nu. Nici nu am scos carnea din congelatori De ce 
nu m-or fi sculat fetele? Unde sunt? 


VP - 218 


Se uită în cameră, ca și cum s-ar fi așteptat ca acestea să 
răsară de-acolo. 

Era 5:09, notă Mendez, Sharon Farman era sincer disperată, 
nu doar grăbită să-i expedieze. 

— Vi s-a părut cumva, Frank, preocupat în ultima săptămână? 
Stresat? întrebă Hicks. 

— Firește c-a fost stresat, izbucni ea. Cu toate câte sau 
întâmplat: o crimă, o răpire, fiul nostru care a găsit cadavrul. Cu 
toții suntem stresaţi, domnule detectiv. 

— Da, doamnă. 

— Vă amintiţi cumva dacă soţul dumneavoastră a rămas 
acasă toată seara sau dacă a ieșit după cină? întrebă Mendez. 

— Nu știu, spuse ea nerăbdătoare. Asta a fost acum o 
săptămână. lar eu am întâlniri în serile de joi. Sunt sigură că a 
fost aici și când am plecat și când m-am întors. Întotdeauna 
este. 

Se uită din nou la ceas și se ridică de pe scaun. 

— Trebuie să mă ocup de cină. Mai este ceva? 

— Nu, doamnă, spuse Mendez ridicându-se. Vă mulțumim 
pentru timpul acordat. leșim singuri. 

Fără un cuvânt, Sharon Farman se întoarse și dispăru dincolo, 
lăsându-și ţigara să fumege în scrumieră. 

— Ciudat, nu? spuse Hicks în timp ce se îndreptau spre 
mașină. Ce crezi că s-ar întâmpla dacă n-ar fi gata cu masa la 
șase treizeci fix? 

— Nu știu. Curtea Marţială? Dar eu pariez că știu unde se 
duce ea în serile de joi, spuse Mendez. 

— Unde? 

— Alcoolicii anonimi au întâlnire joi seara la Biserica 
Prezbiteriană de pe Bulevardul Piedra. Asta este ruta mea de 
jogging. Când trec eu pe acolo, de obicei ies cu toţii afară pe 
peluză, să fumeze. 

— Precis că a băut câteva păhărele până să venim noi. 

— Da. Pun pariu. Și s-a culcat ca să-i treacă. 

Hicks ridică din umeri. 

— Dacă aș fi fost măritată cu Frank, aș fi băut și eu, spuse el 
ajungând la mașină. 

e 

Când s-au întors, Farman se afla în biroul lui Dixon. Nu părea 

fericit că se afla acolo. 


VP - 219 


Fiți bine veniţi își spuse Mendez când intrară în încăpere. 

— Este doar o formalitate, Frank, spuse Dixon. 

— Este o insultă, izbucni Farman. De câţi ani lucrăm 
împreună, Cal? 

— De mulți. 

— De doisprezece. Doisprezece ani și îmi faci una ca asta? E o 
prostie totul. 

— Nu îţi fac nimic, Frank. Urmăm procedura, după litera legii. 
Dacă aș fi amendat-o eu pe fata aia, le-aș fi spus detectivilor să 
facă același lucru. Dacă ar fi amendat-o Mendez, aș fi făcut 
același lucru - iar tu ai fi spus că așa este corect. 

Farman nu avu nimic de spus la asta, pentru că era adevărat. 
El ar fi fost primul care ar fi cerut ca Mendez să fie tratat ca 
orice alt subiect interesant. Dar se simțea deranjat și mândria îi 
fusese rănită și Mendez putea înţelege și el asta. Un om ca 
Frank trăia pentru meseria lui. Reputația era totul pentru el. 

— Nu este nimic personal, Frank, spuse Mendez. Nu facem 
decât să fim scrupuloși. 

Farman nu se uită la el. Mendez oftă. 

— Ai amendat-o pe Vickers la ora cincisprezece și treizeci și 
opt de minute, în ziua aceea, spuse Hicks. Nu vrem decât să-ţi 
vedem jurnalul de bord, până la ieșirea din tură. 

Farman își încrucișă brațele pe piept. Dixon făcu un semn cu 
capul, spre jurnalul de bord de pe biroul lui. Hicks îl luă și începu 
să-l răsfoiască. 

— Ai mai întâlnit-o vreodată pe fată, înainte de asta? întrebă 
Mendez. 

— Tu îţi amintești de toate amenzile pe care le scrii? întrebă 
Farman. 

— Nu, spuse calm Mendez. 

— Am uitat-o pe fată după zece minute. Era doar o altă 
amendă. 

Pentru Mendez era greu de conceput așa ceva, dar o lăsă 
baltă. 

— Nu ai mai întâlnit-o înainte. 

— Nu. 

— Nu vreau să răsfoiesc dosarele și să constat că ai mai 
amendat-o și înainte. 

Farman se uită în sfârșit la el. 

— Du-te dracului! 


VP - 220 


— Frank, îl atenţionă Dixon. 

— Nu fac decât să te avertizez, Frank. Mai bine să-mi spui tu 
acum, decât să aflu eu întâmplător, spuse Mendez. 

— Du-te-n mă-ta! 

Mendez se controlă, amintindu-și ce-i spusese Vince despre 
cum poţi obţine ce vrei de la oameni - chiar și de la Frank 
Farmanii de pe lumea asta. Cu coada ochiului îl văzu pe Hicks 
încruntându-se în timp ce citea intrările din jurnalul de bord. 

— Frank, aici scrie că între cinci și șase ai luat masa de seară. 

— Ș? 

— Soţia ta ne-a spus că vii acasă la cină în fiecare seară la 
șase treizeci. 

Farman se sculă în picioare, înroșindu-se puternic. 

— Aţi vorbit cu soţia mea? Aţi fost acasă și aţi vorbit cu soția 
mea fără să-mi spuneţi? 

— A fost o operaţie standard, Frank, spuse Mendez. 

— Ai auzit vreodată de simpla politeţe, nenorocit arogant ce 
ești? 

Dixon se ridică în picioare. 

— Frank, ajunge. 

Mendez făcu un pas spre Frank, simțind nevoia să tragă o 
linie. 

— Am înghiţit destule de la tine, Frank, spuse el păstrându-și 
tonul calm și constant. Fac cele mai mari eforturi ca să fac totul 
cum trebuie. Preferi varianta dură? Este alegerea ta. Imi scot 
mănușile și aleg varianta dură. Mă pot duce la toţi cei pe care-i 
cunoști, la toţi vecinii, la oamenii cu care te vezi la biserică, să-i 
întreb totul despre tine. Bea? Se poartă urât cu nevasta? Işi bate 
copiii? Asta vrei? îl întrebă Mendez. Sau poate predăm chestia 
asta unei alte secţii și atunci o facem așa cum trebuie. Poți 
nimeri peste un mic ticălos arogant de care habar n-ai și care nu 
este loial biroului său și care să scurme în viața ta. Sau preferi 
să facem noi asta? 

Farman arăta gata să facă un atac cerebral. Treaba lui. 

— Frank, stai jos, îi porunci Dixon. Haide să terminăm cu asta. 

Farman se așeză și începu să vorbească, cu ochii la masă. 

— Am lucrat târziu în seara aceea, spuse el. Am avut multe 
hârtii. Soţia mea s-a înșelat. 

— Ai fost aici? În regulă, spuse Hicks. 

Dar spunând asta, îi aruncă o privire lui Mendez. 


VP - 221 


Farman o surprinse cu coada ochiului. Se întoarse spre Hicks. 

— Ce este? 

Hicks păru stânjenit. 

— Ai terminat la patru treizeci. Eşti salariat. Nu ai ore 
suplimentare. De ce ai trecut în jurnalul de bord că ai fost la 
masă? 

— Din obișnuinţă, spuse Farman. 

Hicks se uită la Dixon. 

— Pot să-l păstrez câteva ore? întrebă el ridicând jurnalul de 
bord. 

— In-cre-di-bil, băga-te-aș bombăni Farman, scuturând din 
cap și ridicându-se. 

— Eu am terminat aici. Mă duc acasă. 

Mendez se uită la ceas. 6:26. Spera că Sharon Farman 
terminase de pregătit cina. 


45. 


— Ai primit o amendă pentru trafic. 

Anne se uită la tatăl ei, în timp ce-și lăsa jos, lângă ușa de 
intrare, sacul cu cărți și geanta. 

— Ce spui? 

— Scrie ceva despre conducere imprudentă și distrugerea 
proprietăţii. Parcă te învățasem să conduci mai bine. 

— Mama m-a învăţat să conduc, spuse Anne luându-i citația 
din mână. l-o scrisese Frank Farman pentru că întorsese în loc 
pe peluza lui, după ce îi blocase chiar el mașina. Ticălosul. 

— Probabil că erai cu o altă fiică, de la o altă mamă. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Ştii exact ce vreau să spun. Vreau să spun că nu trebuie să 
reinventezi istoria. 

— Oricum, nu-ţi face griji pentru asta, spuse el făcând semn 
cu mâna spre citaţie. Cotizez în fiecare an la opera de caritate a 
șerifului. Mă cunosc. O să închidă ochii. 

— Nu cred că așa trebuie să funcționeze, tată. 

e 

— Firește că așa trebuie să funcţioneze. Ce făceai la volan? 

Beai sau conduceai? 


VP - 222 


— Nu, dar mă gândesc să mă apuc. 

El nu reacționă pentru că niciodată nu o asculta. Rolul 
celeilalte persoane într-o conversaţie cu Dick Navarre era de a 
omori timpul până când se decidea el ce să mai spună. 

În toți anii lui de căsnicie, auzise probabil treizeci la sută din 
ce-i spunea mama ei. Părerea acesteia nu însemna nimic pentru 
el. Și nici părerea Annei. Își aminti cum, pe vremea când avea 
doar nouă ani, mama îi spusese să se ducă în living și să stea de 
vorbă cu tatăl ei, până când era gata masa. Chiar și atunci 
simţise Anne inutilitatea acestui exercițiu. 

— Zău, scumpo, Îi spusese mama. Tati vrea să audă ce ai 
făcut azi la școală. 

Anne se uitase atunci în sus la mama ei, perfect coafată, 
perfect fardată, totul pentru soţul ei care o trata ca pe o 
servitoare și spusese: 

— Mamă, dar el nici măcar nu știe în ce clasă sunt. 

Regretase pe loc cuvintele, doar pentru că își rănise mama. 
lar acum, probabil că tatăl ei nu putea spune la ce clasă preda 
ea, pentru că nu îl interesa ce făcea ea, deși fusese și el 
profesor. Cel mai mare narcisist, pentru el nu conta decât ca ea 
să se ocupe de lucrurile de care avea el nevoie. 

— Ai întârziat, spuse el. Din nou. Ce scuză mai ai în seara 
asta? 

— Am fost recrutată de FBI să lucrez sub acoperire, în 
investigaţiile pentru această crimă. 

Tatăl ei se arătă plictisit. 

— FBI nu angajează femei. 

— Ba da. Suntem în 1985, tată. Avem dreptul să votăm și să 
facem orice. 

— Ha. Foarte amuzant, mormăi el îndepărtându-se. Dreptul la 
vot! 

Anne lăsă citaţia pe masa din sufragerie și se îndreptă spre 
bucătărie, strigând: 

— Ţi-ai luat pastilele? 

— Sigur că le-am luat. Doar nu m-am senilizat. Nu am nevoie 
să-mi spui tu ce trebuie să fac. 

— Perfect. În cazul ăsta, săptămâna viitoare mă mut. 

Se uită în cutia de plastic în care se aflau medicamentele lui. 
Nu luase decât jumătate din ele. Dacă l-ar întreba de ce nu ne-a 
luat, o să-i spună că, în timp ce aștepta la dermatologul lui să-i 


VP - 223 


cauterizeze un neg, a citit un articol în The New England Journal 
of Medicine, așa că știe mai multe despre medicamente decât 
oricare dintre cei trei medici specialiști pe care-i vedea. 

— Ai putea să-ţi iei o prietenă. Ar fi ca pe vremuri, îi strigă 
Anne vărsând pastilele în căușul palmei. 

— Nu știu de ce tot spui asta. Am fost un soţ foarte bun, 
mormăi el. 

— Serios? Pentru cine? întrebă ea întorcându-se în dormitor. 

— Întotdeauna ai fost de partea mamei tale. 

— Da. Pentru că n-am moștenit gena ta amorală. Viaţa mea o 
să fie cu atât mai ușoară. 

— Ai terminat? întrebă el, indiferent. Mă duc la vecini să mă 
uit la Jeopardy! Ce familie minunată, Iverii ăștia! 

Anne își dădu ochii peste cap. 

— O urăști pe Judith Iver. Marţi seara ai făcut-o vacă proastă. 

— Nu în faţă. 

— Mă rog, dacă asta schimbă ceva. Ține aici, spuse ea 
întinzându-i pumnul cu pastile și un pahar cu apă. Nu ieși pe ușă 
dacă nu le iei. 

— Nu știu de ce-ţi faci griji. Ai fi mai fericită dac-aș muri, se 
plânse el. 

— Da, dar aș fi un suspect prea evident. 

— Sunt convins că noii tăi prieteni de la FBI vor avea grijă de 
tine. 

— Ar fi mai interesant dacă am discuta despre toate plăcile 
comemorative dezvelite pentru donațiile tale de douăzeci de 
dolari anual, pentru fondul șerifului. 

Tatăl ei trase aer în piept și luă poziția unui actor 
shakespearian, pe scenă. Sir Richard Rahat. 

— „Mai crunt decât gura șarpelui este un nerecunoscător 
copil!” 

— Ah, te rog, spuse Anne  răsfoind repede restul 
corespondenţei. Eu sunt cât se poate de recunoscătoare 
părintelui meu. Doar că întâmplător, nu ești tu acela. 

— Am plecat, spuse el ofensat. Acum o să aibă ceva de vorbit 
cu Judith Iver și cu nepotul ei, la televizor. Se va putea plânge 
de răul tratament al fiicei sale și va smulge o jumătate de oră de 
simpatie, în timp ce-i va obliga să se uite la Jeopardy! 

Anne se grăbi spre camera ei să facă un duș și să se schimbe. 
În seara aceasta Centrul Thomas organiza un priveghi cu 


VP - 224 


luminări în memoria Lisei Warwick și pentru Karly Vickers și 
simţea nevoia să fie acolo. Desigur, refuza să recunoască faptul 
că spera să-l vadă pe Vince acolo, așa cum refuza să se 
gândească prea mult la sărutul lor. li permisese să o sărute. 

Asta doar pentru că se simţise slabă și vulnerabilă iar el părea 
atât de puternic și de sigur, în contrast cu ea. Și ea voia să aibă 
încredere în el. Cea mai mare parte din viaţa ei, cea mai adâncă 
și intimă parte a eului ei trăise în izolare emoțională. Dar în acel 
unic moment de slăbiciune, dorise să arunce toate acele scuturi, 
doar ca să simtă puţin alinarea unui alt suflet alături de alei. 

Sunetul vocii lui joase, aspre, răsuna cald în mintea ei, în timp 
ce stătea în faţa oglinzii din baie. 

Este în regulă... S-a mai plâns și altă dată pe umărul ăsta. 

O durea amintindu-și cât de mult își dorise ea să audă pe 
cineva spunându-i asta. 

Dar abandonă starea care o cuprinsese, ca pe ceva nepractic 
și inutil. Avea lucruri de făcut și nevoile ei nu ocupau un loc de 
cinste, pe lista priorităţilor. 

a 

Centrul Thomas era un grupaj de clădiri în stuc alb, care, din 
anii douăzeci până în anii șaizeci fusese o școală catolică 
particulară, pentru fete. Construite în stilul misiunilor spaniole, 
clădirile formau o curte între ele, cu o fântână în centru și cu 
grădini simple, superbe, printre aleile de piatră. 

Ziua era un loc minunat. La lumina lumânărilor, era magnific. 
Sute de flăcărui păreau să danseze în aerul întunecat al nopţii. 
Curtea era aproape plină. Franny cercetase zona înaintea sosirii 
Annei și alesese un loc cu potenţial optim de tras cu urechea. 

— lată distracţia mea din seara asta. Am renunţat la Miami 
Vice ca să vin aici, îi spuse el lui Anne, când aceasta i se alătură. 

— Atunci sper pentru tine ca la un moment dat să aibă loco 
urmărire cu mașini, spuse Anne. 

— Eu aș prefera să-l văd pe Don Johnson. Sau pe domnul 
Leone al tău, sugeră el ridicându-se pe vârfurile pantofilor 
Sperry Top-Siders, ca să urmărească mulţimea. 

— Ce-aţi făcut atâta timp în pădure, Anne Marie? Aţi dansat 
puţin hokeypokey la orizontală? 

— Ah, da. Într-un mormânt, șopti Anne. Puțin respect, te rog. 
Suntem la un priveghi. 

— O să trebuiască să facem un priveghi pentru vaginul tău, 


VP - 225 


dacă te-ncurci cu Armăsarul Italian. 

Câteva capete se întoarseră spre ei. Anne îl ciupi tare de braț. 

— Poartă-te cuviincios! 

— Mi-a plăcut cum te-a luat de spate, cu mâna lui mare. Big 
Hand. Foarte posesiv. 

Anne îl șâșâi să tacă și își spuse că valul de căldură care o 
inundase era din cauza jenei și nu avea nicio legătură cu 
amintirea atingerii lui Vince Leone. 

Jane Thomas urcă pe o mică scenă ridicată într-o margine a 
curţii și le mulțumi tuturor pentru prezenţa lor acolo. Programul 
a fost scurt. Versuri citite în amintirea Lisei Warwick. Un apel 
către public, care era rugat să ofere informaţii privind ambele 
cazuri. Un anunţ privind recompensa pe care o oferise centrul. 
Vor fi acceptate donaţii din partea publicului, în memoria Lisei. 
Un cântăreț local de muzică folk se ridică și cântă un cântec 
care-i făcu pe toţi să plângă. Sfârșit. 

Se înghesuiră spre ieșire, alături de restul mulţimii. De peste 
tot se auzeau discuţii despre rămășițele găsite în acea după- 
amiază, în parcul de mașini vechi. Speculaţii privind subita serie 
de crime, care cuprindeau toată gama, de la răul care se insinua 
dinspre nord de Los Angeles, la declinul evident al unei 
odinioară atât de mărețe societăți. 

— Simt nevoia unui espresso, declară Franny ajungând la 
trotuar. M-a uzat toată melancolia asta. 

Întorcându-se ca să o ia spre piaza, Anne surprinse cu coada 
ochiului un fulger roșu. 

Janet Crane se repezea spre ea ca o tigroaică în atac. Ochii i 
se bulbucaseră într-atât încât li se vedea tot albul din jurul 
irisului. Buzele i se retrăseseră într-o grimasă care-i arăta dinţii 
încleștaţi. 

Anne își simţi inima căzându-i în stomac și sărindu-i înapoi în 
gât. 

— Domnișoară Navarre, scuipă Janet Crane cuvintele ca și 
cum ar fi avut un gust prost, aș vrea să vorbesc puţin cu 
dumneavoastră. 

Anne înghiţi cu dificultate. Wu arăta frică. leşi din fluxul 
traficului și privi femeia „sperând să pară mai calmă decât se 
simţea. Janet Crane se opri abia la un picior depărtare de ea. 

— Doamnă Crane... 

— Cum îndrăznești! Vocea ei era o șoaptă aspră, ca să evite 


VP - 226 


să fie auzită, dar avea în ea toată puterea unui țipăt. 

— Cum îndrăznești să-mi folosești copilul! 

Prinsă pe nepregătite, Anne nu găsi niciun răspuns. Se simţea 
vinovată pentru această acuzație. Nu merita să se apere. 

Se uită la Tommy care părea mortificat și rănit și îi evita 
privirea. Expresia lui era ca un pumn în stomacul ei, mai 
puternic decât orice atac verbal al mamei sale. 

Cuvintele lui Janet Crane răsunau în capul Annei ca o recepţie 
radio proastă. Ar fi vrut să se lase în genunchi și să îi ceară 
iertare lui Tommy. 

— „să faci un băiețel să creadă că tatăl lui este un fel de 
monstru... este absolut revoltător... Soţul meu este un membru 
foarte respectat al aceste comunităţi. Cum /îndrăznești să 
insinuezi... 

Anne avea senzaţia că trăia o experienţă extracorporală. Sau 
poate că asta și-ar fi dorit. Parcă nu reușea să se miște sau să 
vorbească. Era conștientă că ceilalţi se uitau la ea, cu Franny 
care părea o căprioară prinsă între faruri. 

Apoi, din stânga ei veni o voce. Joasă, aspră, familiară. 

— Aveţi cumva probleme, doamnelor? 

Dură un minut ca furia să se șteargă din ochii lui Janet Crane. 
Clipea spre Vince, ca și cum acesta ar fi picat din cer. 

— Ah. Ah! Domnule Leone, spuse ea, bâlbâindu-se. 

Anne vedea parcă rotițele din creierul femeii oprindu-se brusc 
și luptându-se să se întoarcă în altă direcţie. Ce surpriză să vă 
văd aici! 

— Dacă tot voi face parte din comunitate, m-am gândit că ar 
trebui să încep să mă implic, spuse el degajat. Este totul în 
regulă? Mi s-a părut că aveaţi o mică neînțelegere, continuă el 
făcând cu degetul de la una, la cealaltă. 

— Nu. Nu! spuse Janet Crane, fulgerând un zâmbet mult prea 
larg. Câtuși de puţin. Totul este perfect. Domnule Leone, ea este 
Anne Navarre. Anne predă la Școala Elementară Oak Knoll. 

— De fapt, noi ne-am cunoscut, spuse el. 

— Ah. Perfect. Este minunat! 

Vince zâmbi în jos spre Anne, o mie de waţi de farmec 
autentic. 

— Sper sincer că așa este. De fapt, chiar intenţionam în seara 
aceasta să dau de dumneavoastră, domnişoară Navarre, spuse 
el punându-i din nou mâna pe ceafă. Trebuie să discut ceva cu 


VP - 227 


dumneavoastră. Mă scuzaţi, da, doamnă Crane? 

Janet zâmbi cu zâmbetul acela mare, făcând-o pe Anne să se 
teamă că fardul fin de pe obrazul ei se va sfărâma în mii de 
bucățele, dând la iveală extraterestrul reptilian din spatele 
fațadei. 

— Desigur, spuse ea. Fiul meu și cu mine ne întorceam acasă. 
Vă doresc o seară plăcută. Mi-a făcut plăcere să te văd, Anne. 

Anne simţi fiori pe șira spinării. 

— Ah, Dumnezeule, spuse Franny după plecarea lui Janet 
Crane, recăpătându-și abilitatea de a vorbi. Cred că tocmai ai 
fost salvată de la a-ţi fi fost lichefiat sufletul și supt apoi din tine. 

— A fost numai din cauza ta, spuse Anne furioasă și supărată, 
întorcându-se spre Vince. Ai idee ce s-a întâmplat adineauri? 
Tocmai am pierdut încrederea băiețelului ăsta. Ai idee ce 
înseamnă asta pentru mine? 

Vince avu graţia să se arate plin de căință. 

— Îmi pare rău. 

— Ar trebui să-ţi pară. O să mi-l ia pe Tommy din clasă, spuse 
ea ștergându-și furioasă o lacrimă care îndrăznise să se 
prelingă. El ar trebui să aibă încredere în mine iar ea o să mi-l ia 
și pe cine ar mai avea el, atunci? 

— Anne... 

— Plec acasă, anunţă ea și începu să se îndrepte spre 
parcarea unde-și lăsase mașina. Avea senzaţia că Janet Crane 
pătrunsese direct în pieptul ei și-i sfâșiase inima. Și totul numai 
din vina ei. Ar fi trebuit să acţioneze după cum îi spusese 
instinctul. 

— Anne, spuse Vince prinzând-o de braţ. Stai. 

— Nu, spuse ea smulgându-se și neîncetinind pasul. Sunt 
supărată și plec acasă, înainte să mă dau de tot în spectacol, pe 
stradă. 

— O să repar eu totul, spuse el. 

— O să repari tu totul? 

Anne se întoarse și îl privi neîncrezătoare. 

— Cum o să repari totul? Cum o să-l faci pe băieţelul ăsta să 
aibă încredere în mine? 

— O să aibă din nou încredere în tine, îi promise el. Vrea să 
aibă încredere în tine. Este al naibii de sigur că nu poate avea 
încredere în mama lui. O să se întoarcă înapoi la tine. Și nu o să 
plece nicăieri. De Janet Crane o să mă ocup eu. 


VP - 228 


Anne își arcui o sprânceană. 

— O să te ocupi de ea? 

Vorbea oare cu un gangster? 

— Mă rog, sunt eu din Chicago, dar îţi promit că nu o să lucrez 
decât pe partea dreaptă a străzii. 

— Nu încerca să mă amuzi, izbucni ea. Nu am chef să mă 
amuz. 

— lartă-mă. 

— Și ce te face să crezi că o poţi împiedica pe Janet Crane să 
facă ceva ce și-a băgat în cap să facă? întrebă ea punându-și 
mâinile în șolduri. 

— Eu nu cred că pot. Eu o voi face, spuse Vince. Janet Crane 
are multe, prin urmare are multe de pierdut. Statutul ei, de 
exemplu. Poziţia ei în societate. lar eu am abilitatea să fac să 
dispară toate astea, stând doar de vorbă cu un reporter. 

Sprâncenele Annei se ridicară. Vince vorbea serios. Foarte 
serios. 

— Îţi sunt dator, spuse Vince. În plus, nimeni nu-și poate bate 
joc de oamenii care-mi plac mie. lar ea n-are ce să-mi facă, 
pentru că nu are cu ce să mă amenințe. Așii sunt în mâna mea 
și-i voi folosi. 

Anne se gândi o clipă la asta. Niciodată până acum nu mai 
avusese pe cineva care să sară măcar în apărarea ei, darmite 
să-i promită anihilarea dușmanului. Și nu avea nicio îndoială că 
Vince va face exact ce a spus. Asta spunea expresia lui 
hotărâtă. Radia putere. Se simţea puțin ca și cum ar fi împuns 
un leu cu un băț. 

— Lasă-mă să te conduc acasă, spuse el, mai blând acum. 

— Pot să merg și singură acasă, spuse Anne. 

— De asta nu mă îndoiesc, spuse el coborându-și genele 
peste ochii lui negri. Dar m-aș simţi mai bine dacă te-aș conduce 
eu. Ești iritată. Nu o să fii foarte atentă. Există încă un ucigaș în 
libertate. Acum că am făcut-o de oaie - scuză-mi franceza - cu 
relația ta cu Tommy, să mă asigur că ești în siguranță mi se 
pare cel mai mic efort pe care-l pot face. Ce zici? 

Fără să-și studieze temeinic motivele, Anne îi dădu cheile de 
la mașină. 


VP - 229 


46. 


Anne mergea înainte pe alee, spre casa în care crescuse, o 
construcție solidă, în stil Craftsman, din piatră și lemn vopsit în 
culori închise. Ușa de la intrare era flancată de lumini blânde, 
galbene. Aleea din faţă era mărginită de tufe de trandafiri. 
Trandafirii străluceau alb în lumina lunii. 

Vince venea în urma ei, admirându-i fundulețul în jeanși 
albaștri. 

— Locuiești singură? 

— Cu tata. Chipurile, are nevoie de un însoțitor. 

— Exact. Mi-ai spus că e bolnav. Ce are? 

— O inimă rea. Literal și figurat, spuse ea. 

— Câţi ani are? 

— Șaptezeci și nouă, spuse Anne descuind ușa și intrând. Își 
ridică privirea spre el, surprinzându-i mirarea. 

— Tata a fost profesor de engleză, cu ochi mai alunecoși. 
Mama mea a fost cu mult mai-tânăra lui studentă. 

Vince tăcu. Trebuia să fie fericit că tatăl ei avea șaptezeci și 
nouă și nu patruzeci și nouă de ani. Anne o porni pe un hol 
întunecat și Vince o apucă ușor de braţ. 

— Ei, scumpo, nu te lansa așa prin holuri întunecate. Tii 
încuiate toate ferestrele și ușile? 

— De săptămâna asta, da, spuse ea. 

Vince aprinse lumina de pe hol. 

— Niciodată nu ești prea prudent. Tot nu știm cine este 
ucigașul. Oricum, nu este tipul care stă acum la răcoare. Ar 
putea fi cineva pe care-l cunoști. 

— Nu-mi pot imagina așa ceva. 

— Tocmai pe asta contează și acest gen de prădători. Se 
ascund acolo unde sunt văzuţi mai bine și atacă, știind că 
nimeni nu îi suspectează. 

— Asta e enervant, spuse ea cu ochii vizibil speriaţi, când îi 
ridică spre el. 

— E mai bine să știi, decât să nu știi. Nu te potrivești perfect 
cu tipul de victimă, dar ai vârsta care trebuie și Dumnezeu mi-e 
martor cât ești de drăguță, spuse el trecând cu degetul arătător, 
cu unghia tăiată scurt, peste năsucul ei obraznic. Nu ai nicio 
legătură cu Centrul Thomas, dar nici eu nu am un bol de cristal. 


VP - 230 


Poate că te cunoaște din altă parte și decide că te înscrii destul 
de bine în profilul său. 

— Mă sperii, șopti ea. 

— Nu vreau decât să fii prudentă, scumpo. Dacă simţi 
vreodată că te afli într-o situaţie care ţi se pare dubioasă, să știi 
că există un motiv să simţi astfel. leşi din ea și sună-mă. Ziua 
sau noaptea. Sau sună la biroul șerifului și cere-l pe Mendez. In 
regulă? 

Anne dădu solemn din cap, în timp ce se uita în sus, la el. 
Privirea lui poposi doar o idee prea mult asupra arcului plin, 
moale, al buzei ei de jos. Mai avea în gură amintirea gustului ei. 
Electricitatea zumzăia în spaţiul strâmt dintre ei. O făcea să 
devină nerăbdătoare. 

— O să-ţi fac turul de onoare al casei, spuse ea cu vocea puțin 
stinsă, întorcându-se și luând-o mai departe pe hol. 

Prima ușă la care au ajuns era o bibliotecă/birou plăcută, cu 
un birou mare din lemn de mahon și fotolii grele, din piele. O 
cameră masculină. Biroul tatălui ei, cu rafturile încastrate, ticsite 
până sus cu cărţi. Vince verifică fereastra, să se asigure că era 
încuiată. 

Sub ușa ultimei camere din hol se vedea o lumină galbenă. 
Dormitorul tatălui ei. 

Anne ciocăni și crăpă ușa. 

— M-am întors. 

Tatăl ei stătea în capul oaselor în pat, într-o pijama castanie și 
citea. Lângă pat se afla o instalaţie de oxigen, cu tuburi 
transparente care conduceau aerul în nările lui. Nici măcar nu-și 
ridică privirile spre fiica lui, mormăind doar că a priceput. 

— Ţi-ai luat pastilele? 

Tatăl ei scoase un sunet din gâtlej, care ar fi putut însemna 
orice. 

— Dacă nu ți le-ai luat, am aici lângă mine un agent FBI care o 
să te facă să le iei. 

Nici măcar asta nu avu ecou la bătrân. Anne închise ușa și 
arboră un aer agasat. 

— Dragostea este copleșitoare, nu-i așa? 

O spusese cu atâta sarcasm rece, încât Vince se întrebă de 
câtă vreme oare, lui Anne încetase să-i mai pese de 
sentimentele tatălui ei pentru ea. 

— Are probleme să vorbească? o întrebă Vince în timp ce se 


VP - 231 


întorceau în hol. 

— Nu. Este doar măgar. 

— Ah. 

Și da, ea renunţase la studii și la domeniul ei preferat, ca să 
vină acasă să se îngrijească de el. La moartea mamei ei. Nu era 
greu să pună cap la cap piesele acestei povești, după ce Îi 
povestise ea cu o seară înainte, la masă și după ce văzuse 
tocmai, cu ochii lui. Venise acasă pentru că o rugase mama ei, 
desigur. Faptul că venise, în ciuda sentimentelor ei pentru 
bătrân, spuneau multe despre femeia care era Anne Navarre. 

— Crezi că sunt o fiică groaznică? întrebă ea. 

— Nu. De fapt, tocmai mă gândeam că ești chiar remarcabilă. 

Anne nu se simţea în largul ei cu asemenea afirmații și îi evită 
privirea. 

— Fir-ar să fie, am uitat să-l întreb dacă nu a văzut cumva 
niște maniaci criminali prin casă. 

— Oricum, asta e treaba mea, spuse Vince. 

ÎI plimbă prin restul casei, ezitând puţin când ajunseră la ușa 
dormitorului ei. 

— Ți-e teamă să intri aici cu mine? o tachină el, oprindu-se în 
ușă. 

— Nu! Firește că nu, protestă ea. i 

Lui Vince îi plăcea să o vadă simțindu-se încolțită. Il făcea să 
se gândească la o pisicuţă enervată, gata să-și ridice funduleţul 
și să-l scuipe. 

Se aplecă puţin prea aproape de urechea ei și șopti: 

— Promit să fiu un gentleman perfect. 

Cu privirea în jos, Anne scoase un oftat enervat și deschise 
ușa. 

Camera era curată și ordonată, feminină dar nu frivolă. Vince 
ar fi vrut să-și acorde timp să absoarbă atmosfera, știind că 
ceea ce găsea aici vorbea enorm despre ea, dar ea avea alte 
gânduri. Anne ieși din cameră înainte ca el să apuce să spună 
ceva și începură să coboare scările. 

— Locul pare să fie curat, doamnă, spuse el urmând-o. 

— Asta este o mare ușurare, spuse Anne, înapoi spre 
bucătărie. Nu sunt o gazdă foarte bună. Ar trebui măcar să-ți 
ofer ceva de băut, ca să mă asigur că nu voi sfârși în chip de 
cadavru, la noapte. Ce vrei? Vin? Ceai? Am arsenic, dar îl 
păstrez pentru ziua tatălui meu. 


VP - 232 


— Puțin vin nu este niciodată de lepădat, spuse Vince. 

— Nu am nimic la rece, dar am un cabernet bun, de lao 
cramă locală. 

Vince își lansă zâmbetul lui larg. 

— Ador California. 

Anne aduse două pahare, scoase dopul cu eficienţă și turnă. 

— Imi place priveliștea de pe terasa din spate, spuse el în 
timp ce Anne îi întindea paharul. 

— Crezi că o să fim în siguranță acolo? întrebă ea privindu-l 
pe sub gene. Aproape cochetând, își spuse el. Se întreba dacă 
ea își dădea seama. 

— Eşti cu mine. Am un pistol, spuse el. 

Anne râse cu zâmbetul acela al ei, viclean. 

— Ce altceva și-ar mai putea dori o fată? 

Terasa din spate era imaginea în oglindă a celei din faţă, dar 
plină cu mobilier de grădină bine uzat, din răchită verde, cu 
perne groase, înflorate; o cameră exterioară, cu fotolii și o 
măsuţă de cafea și cu ferigi mari, luxuriante, în suporturi pentru 
plante. 

Anne se cuibări în colțul unei canapele de răchită de la 
capătul verandei, unde lumina era slabă ca de lumânare. Vince 
se așeză în celălalt capăt, acordându-i ei mai mult spaţiu. 

— Ce ai vrut să zici când i-ai spus lui Janet Crane că dacă tot 
urmează să fac parte din comunitate? îl întrebă ea. 

— In momentul de față ea își închipuie despre mine că sunt 
un om de afaceri care intenţionează să se mute aici. Am făcut-o 
să-mi arate astăzi o proprietate, explică el. 

— Nicio mirare că s-a bucurat așa, când te-a văzut. 

— Crezi că nu o interesează decât banii mei? Sunt distrus. 

— Ar trebui să fii fericit că nu te vrea spânzurat cu capul în 
jos, în vizuina ei și să-și depună ouăle în tine. 

Vince râse încet. 

— Este un caz de studiat. 

— Mie mi-ar plăcea să-i spun altfel, dar merge. Anne sorbi din 
vin, devenind serioasă. 

— Ce se petrece, Vince? Săptămâna trecută eram aici ca în 
țara basmelor. Acum spui că există doi criminali în libertate. 

— Așa se pare. 

Anne scutură din cap. 

— Asemenea lucruri nu se petrec aici. 


VP - 233 


— Dar există, draga mea, spuse el încet, întinzând o mână să 
o mângâie pe cap. Părul ei era așa de mătăsos. 

— Se întâmplă peste tot. 

— E ca și cum în toţi acești ani m-am uitat la grădina asta 
frumoasă ca o cutie cu giuvaericale, doar ca să descopăr șerpi 
în iarbă. 

— O să treacă și asta, spuse Vince. Cazurile astea vor fi 
rezolvate și închise. Încă există mai mulţi oameni buni decât răi. 

Anne zâmbi pentru ea, nu un zâmbet fericit, în timp ce 
răsucea între degete piciorul paharului. Vinul se rotea grațios pe 
marginile paharului, strălucind ca niște rubine lichefiate, în 
lumina de ambră. 

— Și eu i-am spus azi lui Tommy: o să treacă și asta. 

Vince se trase puţin mai aproape de ea. Destul de aproape ca 
să-și poată așeza mâna pe umărul ei, într-o atingere liniștitoare. 

— O să-l ai înapoi, Anne. Nu are prea multă stabilitate în viața 
lui de familie, cu bucăţica asta care e maică-sa. Are nevoie de 
tine. 

Anne încuviință din cap, dar nu păru convinsă. Nu mai voia să 
discute despre asta ca să nu-și retrezească emoţiile care, nu 
avea niciun dubiu, ar face-o din nou vulnerabilă și tristă. Vince 
suspectă că Anne era persoana care-și păstra emoţiile și 
sentimentele la fel de curate și de ordonate ca și casa. Și făcea 
asta pentru că la rândul ei nu avusese, probabil, o totală 
stabilitate în propria ei viață de copil. Ceea ce explica legătura 
ei emoţională cu Tommy Crane. Ea se uita la băieţelul acela cu 
ochii fetiţei care fusese odinioară. 

Gândul că fusese o fetiță singuratică, îl făcu să vrea să o 
cuprindă în braţe și să o strângă aproape, ca să-i dea siguranţă. 

Anne îl privi cu coada ochiului. 

— Acum vorbește-mi despre tine. Tot ce știu este că lucrezi la 
FBI și că ești reprezentantul noii școli. 

Vince zâmbi. 

— Eu? Eu sunt un bătrân poliţist din Chicago. Vin dintr-o 
familie italienească mare, gălăgioasă. Am o fostă soţie și două 
fete - Amy și Emily. 

— Cât de mari sunt? 

— Cincisprezece și șaisprezece ani. Vince se aplecă o idee 
mai aproape, ca și cum urma să-i împărtășească un mare 
secret. 


VP - 234 


— Și am patruzeci și opt de ani dar nu contează. 

Chiar și în lumina slabă a terasei, o putea vedea cum se 
înroșește și zâmbește nervos. 

— lar eu am douăzeci și opt și te-am cunoscut ieri. 

— Da. lar mâine, oricare dintre noi poate fi lovit de un 
autobuz. Viaţa este imprevizibilă, draga mea. Trebuie să ne 
trăim fiecare zi gândindu-ne că ar putea fi ultima. 

Ca și cum ar fi avut nevoie de ceva care să-l convingă de 
adevărul aserțiunii, în creierul lui se petrecu o mică explozie, ca 
un spectaculos scurtcircuit electric. Respirația îi rămase în gât și 
trebui să se aplece și să-și sprijine capul în mâini. 

Anne se apropie instantaneu de el, punându-și mâinile pe 
spatele lui. 

— Ai păţit ceva? Vince? Ce este? 

— O durere de cap, spuse el încordat. Ah. 

— Pot să fac ceva? Să-ţi aduc gheaţă? O aspirină? 

— O să fiu bine. 

Respiră încet și superficial prin gură, poruncind greţii la care 
se aștepta, să stea deoparte, ca și un alt val de durere, care 
urma cu siguranță după primul. Glonţ nenorocit. Nenorocită 
potrivire. 

— Nu arăţi bine. 

— Dă-mi doar câteva minute, spuse el trecând cu degetele 
prin păr, masându-și scalpul în încercarea de a elibera puţin 
tensiunea. 

— Este o migrenă? întrebă Anne îngrijorată. Nu ar fi trebuit să 
bei vin roșu. 

— Este un glonţ, spuse el, relaxându-se pe măsură ce durerea 
începea să cedeze. Îl cuprinse un val de slăbiciune. Se lăsă pe 
spate, pe perne și își întoarse capul să se uite la ea. 

Anne părea confuză. 

— Ce-ai spus? 

— Este un glonţ, repetă el. larna trecută am devenit statistică 
criminală. Un drogat care încerca să mă jefuiască, m-a împușcat 
în cap. 

— Ah, Dumnezeule! 

— Cea mai mare parte a glonţului mai este încă acolo. 
Norocul meu că oricum nu am folosit niciodată partea respectivă 
de creier. 

— Ai un glonţ în cap, spuse ea, ca și cum dacă se auzea 


VP - 235 


spunând asta, i-ar fi fost mai ușor să înțeleagă. 

— Cum se poate? Nu trebuia să mori? 

— Da. Trebuia, spuse el. Dar nu am murit. Sunt, în schimb, 
doar un tip cu dureri de cap, care continuă să trăiască. 

— Nu poate fi scos? 

— Nu, fără să mă transforme într-o legumă idioată. 

— Și ce-o să se întâmple cu el în cap? 

Vince ridică din umeri. 

— Nu știu. Așa cum îţi poţi imagina, nu sunt multe cazuri pe 
lume, ca să fie studiate. Până acum, partea cea mai rea este 
durerea. Vine și pleacă. Nu pot face nimic. Important este că în 
seara aceea ar fi trebuit să mor. lar acum am o cu totul altă 
perspectivă de viață. Acum mă uit în jurul meu, văd ce vreau și 
încep să fac posibil acel lucru. Nu există altă dată. Avem acum, 
aici. Mi-am petrecut mulţi ani îngropat în cariera mea - nu că nu 
îmi place - dar am lăsat multe deoparte, presupunând că va 
veni și vremea lor. Regret asta, recunoscu el. Mi-am pierdut 
căsnicia. Îmi cunosc fiicele ca și cum aș fi un unchi îndepărtat, 
nu tatăl lor. Nu voi mai trăi așa. Nici tu nu ar trebui, spuse el. Ai 
cu douăzeci de ani mai puţin ca mine. Poţi evita multe greșeli. 

Se așezase cu faţa la el, cu un picior covrig pe canapea, cu 
celălalt, pe jos. Işi pusese un pulover gros ca să se apere de 
răcoarea nopţii. Și-l strângea acum în jurul ei, în timp ce-i 
întâlnea privirea, cu ochii plini de tristeţe. 

— Mama mea avea patruzeci și șase de ani când a murit, 
spuse ea încet. Niciodată nu m-am gândit că o să plece atât de 
repede. Întotdeauna mi-am zis că tata o să moară înaintea ei și 
că o s-o am toată numai pentru mine, pentru mult, mult timp... 
întotdeauna am crezut că o să fie aici pentru nunta mea, pentru 
copiii mei, pentru mine... Și apoi a plecat. Pur și simplu. 

— Viaţa este ceea ce se întâmplă când ne facem planuri, 
spuse Vince. 

Chiar și de la distanţă îi putea simţi durerea din inimă. Întinse 
mâna spre ea și spuse: 

— Vino aici. 

Veni spre el de bunăvoie. Venind spre el, nu fugind de 
sentimentele ei. Vince o cuprinse în braţe și își cobori gura spre 
a ei. O sărută ca să-i ofere liniște, să o distragă de la amintiri, să 
umple un colț singuratic din inima ei. 

O sărută încet, profund, savurând gustul vinului de pe limba 


VP - 236 


ei, sorbind senzaţia trupului ei, lipit de al lui. Ea se topea în el, 
capitula voit, accepta ce îi oferea el și îi dădea înapoi. 

Treptat, confortul făcu loc dorinţei, distragerea, preocupării 
intense și conștientizării. 

Vince îi mângâie părul, dându-i-l pe spate de pe față, mâinile 
lui mari făcând cunoștință cu liniile delicate ale obrazului ei, ale 
maxilarului, ale gâtului. Respirația ei se cutremură puţin când 
buzele lui urmară aceeași cărare. 

Puloverul i se dădu în lături și degetele lui găsiră nasturii 
bluzei, desfăcându-i unul câte unul. Ea oftă când mâna lui îi 
cuprinse sânul și degetul lui îi mângâie sfârcul și oftă din nou 
când el își închise buzele în jurul mugurelui încordat de carne. 

Anne își ridică coapsele ca să-l lase să-i dea jos jeanșii și îi 
gemu numele când îi desfăcu încet picioarele, își așeză gura pe 
ea și îi sărută adânc, cea mai intimă parte a ei. Mâinile ei se 
încleștară în părul lui. Trăgându-l spre ea, apoi ridicându-l, să 
împărtășească gustul de pe buzele lui. 

Vince își scoase jacheta, pistolul, hainele, fără să se despartă 
de ea mai mult de câteva secunde. Nu voia nimic între ei decât 
carne și dorinţă. Și când se apropie de ea, gol, Anne se întinse și 
își închise mâna în jurul lui și el își spuse că ar putea muri 
atunci. 

Făceau dragoste pe rând, încet sau imperios; fără cuvinte, dar 
comunicând total în limbajul oftatului și al gemetelor și al 
privirilor încleștate. Trupurile lor se mișcau împreună, se 
împleteau și se trăgeau și se loveau. Ea era strâmtă și fierbinte 
și umedă, în jurul lui. Ei apăsă adânc, adânc în ea și trecură 
împreună peste culme, realitatea cedând exaltării. 

Rămaseră  înlănţuiţi după aceea, transpirând, gemână, 
comunicând doar prin priviri tandre și zâmbete calde și sărutări 
dulci. Vince se temuse că Anne își va aminti acum că nu se 
cunoșteau decât de două zile și se va retrage în regret, dar ea 
nu a făcut așa. Și nici el, în mod categoric. 

Poate că glonţul îl făcuse impulsiv. Poate că în urmă cu un an 
nu ar fi presat-o atât de insistent, atât de repede. Dar era sigur 
ca naiba că nu regreta. De multă vreme nu mai simţise ceva 
atât de aducător de împlinire și atât de cum trebuie. 

Părul ei era umed, pe obraji. II dădu deoparte și o sărută ușor. 
Ea își ridică mâna și îi atinse faţa. Piciorul ei micut îi freca încet, 
în sus și în jos, gamba. 


VP - 237 


— Asta nu a fost deloc cum trebuie din partea ta, șopti ea cu 
scântei în ochi. Împărtășiră un chicot scurt și un sărut cald. 

— Ești atât de frumoasă, Anne. Atât de specială, șopti el. 

Își trase respiraţia ca să mai spună ceva, dar ţârâitul 
pagerului rupse vraja. 

Înjurând în barbă, se întinse peste sofa ca să-și ia sacoul. 
Scoţând pagerul din buzunar, apăsă butonul și înjură din nou. 

— Mendez. Se uită în jos la Anne și oftă. Imi pare rău, scumpa 
mea. Trebuie să preiau mesajul. 

— Este în regulă. 

— Nu, nu este, mormăi el. Vreau să te ţin lângă mine toată 
noaptea. Vreau să mai facem dragoste... iară și iară. 

Anne îi zâmbi în felul acela despre care se spune că este și 
sexi și absolut feminin și Vince simţi cum devine din nou 
fierbinte și greu. 

Pagerul sună iar. 

— Datoria înainte de toate, spuse ea. 

— Pot să folosesc telefonul tău? 

— E în bucătărie. 

Se ridică nefericit de pe sofa și își trase hainele. Anne se 
ridică și se înfășură în pulover, strângându-și sub ea picioarele 
goale. iși dădu părul după ureche și îi oferi zâmbetul acela al ei, 
viclean, făcându-l să-i bată inima mai tare. Se gândea tocmai 
să-și arunce pagerul în curtea vecină, când îl auzi sunând a treia 
oară. 

Se duse la bucătărie, găsi telefonul și îl sună pe Mendez. 

— Ce e? spuse el nerăbdător, în loc de salut. 

— Am întrerupt ceva? 

— Ar fi bine să fie de bine. 

— E de bine, promise Mendez. Tocmai am primit un telex de 
la poliţia din Oxnard. Ultima arestare pentru prostituție a Juliei 
Paulsen a avut loc în timpul unei razii... Ghici cine a mai fost 
prins în plasă? 

— Cine? 

— Peter Crane. 


VP - 238 


47. 


Urmărea, din tufele de leandru, o parte a curții din spate. Din 
unghiul lui putea să vadă exact pe verandă. Putea vedea locul 
unde se așezaseră. Putea vedea totul. 

li văzu sărutându-se. Îl văzu pe bărbat dându-i jos chiloţii, îl 
văzu coborând între picioarele ei ca să-i mănânce chestia. Il 
văzu pe bărbat scoţându-și hainele, urcându-se pe ea și 
punându-i-o. 

Ea l-a lăsat. L-a lăsat să-i facă toate astea. Și i-a plăcut. Putea 
auzi sunetele pe care le scotea. 

Ea ar fi trebuit să fie perfectă. Profesoara perfectă. Exemplul 
perfect. Femeia perfecta. Dar nu era decât o altă curvă... 


48. 


— Cineva are de dat niște explicaţii, spuse Mendez când Vince 
se urcă în mașină. 

— Da. Nu aș vrea să fiu în pielea doctorului Crane. 

Mendez îi aruncă o privire. 

— Nu vorbeam despre dentist. 

Leone se încruntă puţin și îi evită privirea. Avu măcar 
delicatețea să pară puţin jenat. 

— Și cum, mă rog, ai ajuns aici fără mașină? întrebă Mendez, 
în timp ce se îndepărta de casa Annei Navarre. Și de ce ţi-au 
trebuit trei apeluri până să-mi răspunzi? 

— Am condus-o pe domnișoara Navarre acasă și fir-ar să fie, 
nu e treaba ta, răspunse Vince, cu un zâmbet ușor satisfăcut pe 
faţă. 

Mendez mormăi 

— Nici nu vreau să știu. 

— Un gentleman nu sărută și apoi se laudă, tinere. 

— Dar tu tocmai asta ai făcut, bombăni Mendez. 

La naiba, omul ăsta se mișcă repede. 

— Ești un câine în călduri. 

— Nu, spuse Vince, serios acum. Expresia lui ascundea o 
sugestie de atenţionare. Nu. 


VP - 239 


Mendez ridică din sprâncene. 

— În regulă. 

— Vorbește-mi despre dentist. 

— Da, a venit telexul, apoi am sunat la poliţia din Oxnard și 
am vorbit cu unul dintre detectivii de acolo. Făceau o serie de 
razii pentru droguri și prostituție. Cam prin toamna lui optzeci și 
trei. Nimic deosebit, doar câteva razii pe străzi. Le aduna și le 
urca în dube. 

— L-au asociat pe Crane cu Julie Paulson? 

— În mod ciudat, nu. Dar Crane făcea parte dintre clienţi iar 
Paulson era una dintre prostituate. Crane a petrecut noaptea la 
zdup, dimineaţa a fost eliberat. S-a prezentat la tribunal la data 
fixată, nu a depus nicio contestaţie și și-a plătit amenda. 

— Detectivul și-a amintit de el? 

— Crane a fost singurul care nu s-a văicărit și nu se smiorcăit 
să i se dea drumul, când l-au umflat. 

— Înseamnă că nu era pentru prima oară. 

— l-am cerut cazierul. O să vedem. 

— Cât de mare a fost recolta din noaptea aceea? 

— Douăzeci și cinci de arestări. Era în toiul nu știu cărui 
festival. Presupun că cei din Oxnard voiau să evite problemele. 
Cine știe? 

— Cât de departe e de aici? 

— Pe 101, treizeci și cinci, patruzeci de minute, depinde de 
trafic. 

— Nu este în jurisdicția noastră. 

— Nu. E în Districtul Ventura. 

— Și cu cât timp înainte de uciderea lui Paulsen a avut loc 
razia asta? 

— Cu șapte luni. Paulson a venit la Centrul Thomas cam cu 
șase săptămâni înainte de uciderea ei. Dar s-a retras destul de 
repede din program, de aceea ne-a și luat atât de mult să 
descoperim că a fost acolo. 

— Crane se duce în alt district ca să se distreze, speculă 
Vince. Nu vrea să-i apară dosarul aici, în cazul în care este - 
prins. Nu este decât un alt client din Oxnard. Apoi, apare 
prostituata, aici. Nici mai mult nici mai puţin, la Centru/ Thomas. 

— Şantaj? sugeră Mendez. 

— Posibil. Sau poate că Districtul Ventura ar trebui să revină 
asupra rapoartelor lor cu persoane dispărute și crime 


VP - 240 


neelucidate. A doua crimă a avut loc tot în altă jurisdicție, 
corect? 

— Da. La est de aici. 

Intrară în aleea familiei Crane. Nu erau lumini în parcare, dar 
ferestrele de la parter erau iluminate. Cineva era acasă. 

— A sunat mai devreme Hicks și a cerut cu doctorul Crane, 
spuse Mendez. Janet Crane i-a spus că nu e acasă și că nu îl 
așteaptă decât foarte târziu. 

— În regulă, spuse Vince coborând din mașină. De fapt, e 
perfect. Am două vorbe să-i spun doamnei Crane. 

— Să chem acum ambulanţa, sau mai aştept? întrebă 
Mendez. 

— Liniștește-te, fiule. Permite-mi să-ţi arăt cum trebuie 
manevrată Janet Crane. 

— Prefer s-o faci tu, spuse Mendez, pe alee. Mergi în spatele 
meu, îl instrui Mendez, nu vreau să te vadă când îmi deschide 
ușa. După care nu faci decât să mă urmezi. 

e 

Vince ajunse la ușă și sună. Domnul și doamna California 
locuiau aici. Cuplul perfect, cu o locuință perfectă și cu slujbe 
perfecte și cu un copil perfect; bronzuri perfecte și zâmbete 
perfect albe. Frumoasă faţadă. Lucrul pe care-l învățase Vince 
de-a lungul anilor, era că multe lucruri nu chiar-atât-de-perfecte 
se ascundeau adesea în spatele unui exterior minunat. 

Janet Crane apăru în lumina indirectă cu fața schimbându-și 
expresia de la enervare la o bucurie supradozată. Bun venit la 
frontiera personalității tulburate, își spuse Vince. 

— Domnul Leone! spuse Janet Crane deschizând ușa. Era ușor 
derutată, o emoție care nu i se potrivea. De unde știa el unde 
locuia? De ce a venit la ora asta? 

— Ce surpriză! 

Vince își arboră zâmbetul larg. 

— Doamnă Crane, îmi cer scuze că vă deranjez la ora asta, 
dar avem să vă punem câteva întrebări. 

— Avem? 

Vince se dădu într-o parte, suficient ca ea să-l poată vedea pe 
Mendez în spatele lui. Acum mirosea un șobolan și zâmbetul 
plăcut se înăspri. 

— Domnule detectiv. Despre ce este vorba? Privirea ei se 
muta de la unul la celălalt. 


VP - 241 


— Mă rog, trebuie să vă fac o mărturisire, începu Vince 
amabil. Dar poate că ar fi mai bine să intrăm și să ne așezam, 
pentru asta. Doar nu vreţi să se uite vecinii pe fereastră și să 
vadă doi bărbaţi la ușa dumneavoastră, la ora unsprezece 
noaptea. 

Janet Crane ezită exact cât Vince să se apropie de ea, după 
care se dădu automat înapoi și Vince pătrunse cu ușurință în 
foaier. Mendez intră în urma lui. 

Se schimbase din costumul roșu care inspira putere, într-un 
costum de jogging roz, dar machiajul era încă la locul lui și părul 
negru era în continuare fixat și rigid. 

— Sunt puţin derutată, domnule Leone. De ce aţi simţit nevoia 
să veniţi acasă la mine cu un detectiv? 

Vince se prefăcu stânjenit și își lăsă capul în Jos. 

— De aici începe confesiunea mea. Cred că nu am fost prea 
sincer cu dumneavoastră, la prima noastră întâlnire de astăzi. 

Se muncea acum să nu-i mai placă de el. Nu accepta ușor să 
fie manipulată. 

— De fapt, nu mă aflu aici doar în vizită. Am venit cu treburi, 
recunoscu el. 

Işi scoase legitimaţia și i-o întinse, să o vadă. Janet Crane se 
uită la ea și chipul îi împietri într-o expresie atent insondabilă. 

— Lucrez pentru FBI. Mă aflu aici ca să ajut la investigaţii, 
spuse Vince. 

— Și oare de ce v-aș interesa eu? întrebă ea încrucișându-și 
strâns braţele în jurul ei. 

— Avem doar câteva întrebări, o asigură el. 

— Despre ce anume? 

— Soțul dumneavoastră este acasă, doamnă? întrebă Mendez. 

— Nu, în clipa asta. De ce? 

— Știţi, întâmplător, unde este? Avem și pentru el câteva 
întrebări. 

— Joacă cărți. Vineri este seara lui de cărți. 

Minciună, decise Vince din limbajul trupului ei și din felul în 
care a repetat afirmaţia, ca pentru a confirma că suna bine. 

— Cu cine joacă cărţi? întrebă Mendez, cu stiloul îndreptat 
spre carnet. 

— Cu prieteni. Cu cei cu care joacă golf. Nu-i cunosc. 

Vince își arcui o sprânceană. 

— Nu-i cunoașteţi pe prietenii soţului dumneavoastră? 


VP - 242 


— Nu pe toţi, spuse ea în defensivă. Eu nu joc cărți și în mod 
categoric, nu am timp să joc golf. Acestea sunt hobby-urile lui 
Peter și ale prietenilor săi. 

— Dar trebuie măcar să-i fi cunoscut. Nu vin niciodată aici să 
joace cărți? Nu staţi prin preajmă, să le serviţi gustări? 

Începea să se enerveze. Ochii i se micșorară o idee, doar. 

— Nu sunt chelneriţă și nici la bar nu lucrez. Am decis să nu 
fiu niciodată aici când Peter se întreţine cu prietenii lui. 

Mendez mișcă din sprâncene și mormăi puţin, în timp ce lua 
notițe. 

— Înseamnă atunci că aveţi propriile dumneavoastră 
distracţii, spuse Vince. Ceva foarte sănătos, zic eu. Cuplurile nu 
trebuie să facă totul împreună. 

— Lucrez în cadrul mai multor comitete și comisii aici în oraș, 
spuse ea. Nu am timp de distracţii. 

Vince se încruntă. 

— Numai muncă, fără distracție... 

— Nu înțeleg de ce-mi puneti toate aceste întrebări, spuse ea 
dintr-odată. Tonul vocii i se schimbase, cadenţa discursului ei 
devenind mai întreruptă, mai tăioasă. Am auzit că aveţi un 
suspect în arest preventiv. 

— Sincer, nu avem dreptul să discutăm cazul cu 
dumneavoastră, doamnă Crane, spuse Vince. 

— Nu văd cum v-aș putea ajuta eu. 

— Unde se afla soţul dumneavoastră joi trei octombrie, seara? 

— A fost aici. Lui și fiului meu le place să se uite împreună la 
programul de la televizor, în serile de joi. 

— Da, la Cosby. Știm. Fiul dumneavoastră i-a spus asta 
profesoarei lui, spuse Vince. 

— Nu era treaba ei să-i pună lui Tommy întrebările acelea. 
Tommy este teribil de nefericit, spuse ea pe un ton cu încă o 
notă mai sus. 

— De ce, doamnă Crane? întrebă Vince. Mie mi se pare o 
întrebare nevinovată. De ce să fi crezut fiul dumneavoastră că 
era vorba de altceva? Eu nu am fost acolo, dar sunt convins că 
domnișoara Navarre nu l-a întrebat pe Tommy dacă nu cumva 
tatăl lui este un ucigaș în serie. 

— Și-a dat seama că aceea era seara în care a dispărut fata. 
Este un băiat isteţ. 

— Așa cred, spuse Vince. Ar trebui să încep să-l recrutez chiar 


VP - 243 


acum pentru Birou, pentru că ăsta este cu adevărat un lucru 
deosebit, pentru sistemul logic al unui băiat de zece ani. De 
fapt, cum a aflat despre dispariţia lui Karly Vickers? 

— A citit în ziar. 

— Copilul dumneavoastră de clasa a cincea stă seara și 
citește ziarul? 

— Tatăl lui îl citea. 

— Cumva soțul dumneavoastră manifestă un interes deosebit 
în urmărirea acestor cazuri? 

— Nu mai mult decât oricare altcineva din orașul ăsta. 

— Păstrează cumva articolele? 

— De ce ar face asta? 

— El a fost ultima persoană care a văzut-o pe domnișoara 
Vickers în ziua aceea, spuse Mendez. Știţi asta, doamnă Crane? 

— Da. Dar asta nu îl face vinovat de nimic. 

— Și nu vă amintiţi dacă a fost acasă în seara aceea? 

Janet Crane se holbă la el. 

— V-am spus că a fost acasă. 

— Dar nu vă amintiţi dacă a ieșit din casă mai târziu, în seara 
aceea. 

— Nu. Sunt sigură că nu a ieșit. Peter nu iese foarte mult. 

— Exceptând serile când joacă golf și cărți, cu oameni pe care 
nu-i cunoașteți, în locuri de care n-aveţi idee, spuse Vince, tonul 
lui devenind acum mai dur, mai rece. Ei bine, mie mi se pare 
ciudat asta, doamnă Crane, pentru că dumneavoastră îmi dați 
impresia unei femei care își ţine soțul în lesă scurtă. 

Albul ochilor ei se văzu complet, în jurul irisului. 

— Scuze? 

— Dumneavoastră deţineţi controlul, spuse Vince fără 
ranchiună, dumneavoastră vreţi să aveţi primul cuvânt. Pariez 
că dacă m-aș duce acum în bucătăria sau spălătoria 
dumneavoastră, aș găsi acolo un calendar în care este trecut 
totul, în culori codate. Am dreptate? 

Devenea tot mai furioasă. 

— Nu este nimic rău să fii organizat. 

— Câtuși de puţin. Totuși, controlul este altceva. A controla, 
înseamnă să te înfurii pe cei care nu merg la călcâiul tău, pe cei 
care nu-ţi urmează sinopsisul, pe cei care pun întrebări la care 
nu vrei să răspunzi. 

Vince lăsă să cadă și ultima cortină peste sceneta Domnul Cel 


VP - 244 


Amabil. 

— Acesta este butonul care va declanșează pe 
dumneavoastră și vă face să credeţi că puteţi urla la oameni și-i 
puteţi ameninţa și care vă face să fiți o viperă clasa A, pentru 
oricine se intersectează cu dumneavoastră. 

Falca îi căzu, uluită că cineva și-a permis să-i vorbească 
astfel. 

— Scuze? repetă ea. 

— Dumneavoastră nu vreţi scuzele mele, spuse Vince 
disprețuitor. Dumneavoastră vreţi să-mi ardeţi chiar acum una 
în boașe, corect? Pentru că eu nu fac ceea ce vreţi 
dumneavoastră să fac și nu cred ceea ce vreţi dumneavoastră 
să cred, doar pentru că așa stă scris în agenda dumneavoastră. 
Eu sunt mai mult decât atât și mai rău decât dumneavoastră și 
nu am de gând să înghit rahatul dumneavoastră. Eu nu sunt nu 
știu ce micuță profesoară de clasa a cincea, pe care o puteți 
împinge deoparte, încercând să o intimidați. 

Fața lui Janet Crane deveni aproape purpurie, cu ochii gata 
să-i iasă din orbite. Vince se aștepta să-i vadă sculându-i-se 
părul. Janet Crane arătă spre ușă. 

— Afară! Afară din casa mea! 

Vince râse. 

— Sau altfel ce? O să chemaţi poliţia? Vince arătă cu un deget 
spre Mendez. Am adus eu un polițist cu mine. Martorul 
dumneavoastră unde este? Cine va depune mărturie pentru 
dumneavoastră? Copilul pe care îl drogaţi ca să doarmă, să nu 
vă deranjeze? 

Femeia se întoarse spre Mendez. 

— Nu aveţi de gând să faceţi ceva? 

Mendez era statuia nepăsării, atât de indiferent la nevoile ei 
încât nici nu se obosi să facă altceva decât să ridice un umăr. 

— Este mai mare ca mine, în grad. 

— O să-mi chem soţul, anunţă ea repezindu-se pe coridor spre 
un birou frumos, cu două mese de lucru și rafturi albe cu cărți, 
până în tavan. 

— Deci știți unde se află, spuse Vince. 

Se holbă la el, în timp ce smulgea receptorul din furcă. 

— Are un telefon celular în mașină. 

— Adevărat? Pentru ce? Ca să poată fi disponibil pentru toate 
albirile urgente de dinţi? Dar asta este o jucărie extravagantă... 


VP - 245 


— Și ce-i cu asta? se răsti Janet Crane la el tastând numerele. 

— Păi lucrează toată ziua într-un cabinet aflat la zece minute 
de aici. De ce să aibă nevoie de telefon celular? Ne spui că 
pleacă rar de acasă, când nu lucrează. Il ia cu el atunci când nu 
e la o aruncătură de băț de dumneavoastră? 

— Dar acum nu e aici, sublinie Mendez. 

— Adevărat, spuse Vince. Dar mă îndoiesc că stă cu prietenii 
lui în mașină, la o partidă de cărți, doar ca să nu-i care în valiză, 
după el, nu? 

— Nu prea are sens. Doar dacă nu este într-adevăr atât de 
biciuit, spuse Mendez. 

— Asta este? întrebă Vince apăsând furca telefonului și 
deconectând legătura. Chiar într-atât v-aţi îndobitocit soţul, 
doamnă Crane? 

Era acum atât de furioasă încât avea lacrimi în ochi și gura îi 
tremura ca și cum ar fi încercat să reţină vitriolul pe care ar fi 
vrut să îl scuipe pe ei. Din gâtlej i se auzi un sunet strangulat. 

— Pentru că acest gen de dominare, de control, poate 
determina un ricoșeu destul de urât din partea cealaltă a 
relaţiei, spuse Vince. 

— Edmund Kemper, se oferi Mendez. 

Vince încuviinţță din cap. Edmund Kemper a suportat atâţia 
ani de dominare din partea mamei lui, încât a sfârșit prin a tăia 
capetele altor colege pentru a-și elibera presiunea psihologică. 

— Soţul meu NU ESTE UN CRIMINAL! urlă ea. 

— Sunteţi sigură? întrebă Vince calm. El a fost ultima 
persoană care a văzut-o pe Karly Vickers în ziua dispariţiei 
acesteia. O cunoștea pe Lisa Warwick de la Centrul Thomas. Și a 
reieșit că a fost în Oxnard pentru că a solicitat-o pe Julie Paulsen 
pentru sex. Aceste femei sunt toate moarte sau dispărute. 

Janet Crane trânti receptorul în furcă și rămase complet 
rigidă, lângă birou. 

— Minţiţi. Soţul meu este un stâlp al comunităţii. Este foarte 
respectat. Este admirat. Este un soţ și un tată perfect. 

— Oare? spuse Vince. Pentru că în Districtul Ventura, el nu 
este decât un alt client care vine la Oxnard ca să reguleze 
prostituate. 

— Este revoltător! Cum îndrăzniţi să spuneți așa ceva! 

— Și dacă deschid sertarele biroului său și vă arăt tăieturi din 
ziare, referitoare la toate aceste trei cazuri, ce o să mai spuneți, 


VP - 246 


doamnă Crane? 

— Afară din casa mea, spuse ea. Plecaţi sau îmi chem 
avocatul. 

Vince schimbă o privire cu Mendez. 

— Aţi face mai bine să rămânetți în relaţii bune cu acest 
avocat, spuse Vince. Nici nu știți cât de curând puteţi avea 
nevoie de serviciile lui. 

Lăsă o vreme să plutească între ei această frază. Femeia 
respira greu, într-un început de criză de hiperventilaţie. Deși 
strânse în pumni, de o parte și de alta a corpului, mâinile ei tot 
tremurau. Perfect. 

Vince continuă, calm: 

— Gândiţi-vă la asta, doamnă Crane, de câte ori nu se află în 
raza dumneavoastră vizuală. De câte ori nu răspunde la 
celularul ăla cât o cărămidă. În fiecare minut în care nu trebuie 
să vă audă tocându-l, tocându-l, tocându-l. Unde e acum? De 
câte ori vă aduce o mică bijuterie, de unde o are? De câte ori 
pleacă să se alăture echipei de căutători a lui Karly Vickers sau 
să monitorizeze telefoanele de pe linia fierbinte de acolo. De 
fapt, de ce face asta? 

Doamna Crane nu răspunse, continuând doar să se uite la el 
cu ochi de gheaţă și tremurând de furie. 

— Incă un lucru, spuse Vince făcând un pas spre ea, apoi încă 
unul. Işi cobori vocea aproape de șoaptă. 

— Dacă aud că încercaţi să vă retrageți fiul din clasa 
domnișoarei Anne Navarre, sau că o daţi în judecată sau că o 
acostaţi pe stradă, faţă de mine o să răspundeţi, doamnă Crane. 
Nu trebuie decât să-i vând un pont unui reporter că știți ceva ce 
nu ar trebui despre victima din parc, sau că soțul 
dumneavoastră are o predilecție pentru prostituate și tot 
statutul acesta social pe care îl prețuiţi atât de mult se va 
rostogoli la pământ, spuse Vince. 

— Mă ameninţaţi? 

— Nu, spuse Vince mai făcând un pas în spațiul ei personal și 
aplecându-se spre ea atât de mult încât Janet trebui să-și dea 
capul pe spate ca să se uite în ochii lui. 

— Vă spun doar cum stau lucrurile. În lupta asta, Janet, eu 
sunt câinele cel puternic. Nu face pipi pe gardurile mele. 

Nu-i așteptă reacţia. Făcuse exact ce-și propusese. Cum 
reacţiona ea acum, era irelevant. Se întoarse cu spatele la ea și 


VP - 247 


ieși. 

Nu-și dăduse seama cât de mult se încinsese decât când ieși 
afară, în frig. Transpira și respira greu. Se simţea mai mult decât 
ușor primitiv. Masculul speciei, apărându-și partenera, cu 
testosteronul gonind ca lichefiat prin venele lui. Pulsul îi bătea 
atât de puternic în cap, încât o clipă se temu că va face un atac. 

— lisuse Hristoase! 

Când ajunseră la mașină, Mendez deschise portiera și se opri, 
privindu-l peste capotă. Spuse: , 

— Omule, ţi-o spun doar ca să știi. NICIODATA nu o să mă 
ridic Împotriva ta. 

Vince reuși o jumătate de zâmbet. 

— Cum spunem noi în Chicago: a avut ce-a meritat. 


49. 


Când detectivul Mendez și celălalt bărbat ieșiră pe ușă, 
Tommy se repezi înapoi în sus pe scări - cât să nu fie văzut. 
Inima îi bătea atât de tare încât își zise că o să-i explodeze și o 
să împrăștie sânge peste tot. 

lar mama lui o să fie furioasă pe el pentru că a împrăștiat 
sânge pe covor. Totul în casa aceea îi aparţinea ei. 

Nu veni cu mizerie pe covoarele mele. 

Nu vărsa suc pe pardoseala mea curată. 

Nu te așeza murdar pe canapeaua mea. 

Multă vreme a trăit cu senzaţia că el și tatăl lui nu aparţineau 
acelui loc. 

Se așeză pe treaptă, exact cât să nu fie luminat de lumina de 
jos. Tremura și era speriat și furios în același timp. Atâtea 
sentimente nebune, amestecate, se rostogoleau în el, încât se 
temu să nu vomeze din nou. 

Asta fusese cea mai rea seară din viața lui. Mai rea chiar 
decât atunci când a găsit-o pe doamna aceea moartă, deși nu se 
putea împiedica să nu își spună că dacă nu s-ar fi rostogolit 
peste doamna aceea moartă, nimic din tot ce a urmat nu s-ar fi 
întâmplat. 

Mama lui se năpustise asupra domnișoarei Navarre din cauza 
acelor întrebări. Domnișoara Navarre nu era prietena lui, îi 


VP - 248 


spusese mama sa. Ea era o groază de alte lucruri urâte și 
Tommy ar fi trebuit să-și spele gura cu apă și săpun, dacă le-ar 
fi pronunţat. 

lar el avea acum atâtea probleme pentru că îi răspunsese 
domnișoarei Navarre. Dar ce altceva ar fi putut să faca? Ea era 
profesoara lui și i-a pus o întrebare. Și în fond, ce era așa de rău 
în asta? 

Pentru că de fapt domnișoara Navarre îl acuza pe tatăl lui că 
era un criminal în serie. 

Tommy nu credea asta, dar dacă totuși era? Avu dintr-odată 
sentimentul că ea îl trădase. Această idee îl duru ca și cum s-ar 
fi tăiat cu un cuţit. 

Acum ar fi dorit să poată sta de vorbă cu domnișoara Navarre. 
Ea era deșteaptă și își făcea griji și de obicei știa ce trebuie 
făcut. Îi spunea mereu că voia să îl ajute, că dacă simţea nevoia 
să vorbească orice cu ea, absolut orice, o putea suna. 

Voia să o sune. 

Îi era frică să o sune. 

Ea îi spusese că o poate suna. Oricând. 

Se gândi la toate dăţile din săptămâna aceasta, când dra 
Navarre fusese acolo pentru el, ca să-l ajute, să îl liniștească. Și 
chiar dacă într-un fel era îndrăgostit de ea, știa că ea îl trata mai 
curând ca și cum ar fi fost mama lui. 

Cât și-ar fi dorit să aibă o mamă ca ea, sau ca mama lui 
Wendy. Doamna Morgan era întotdeauna numai zâmbete și râs 
și îi îmbrăţișa și îi săruta pe toţi, fără niciun motiv. Așa ar trebui 
să fie o mamă, își spuse el, după care îl cuprinse un sentiment 
de vinovăţie. Mama lui era o persoană foarte nefericită și ar 
trebui să fie trist pentru ea. Chiar ea îi spunea asta uneori, când 
era într-unu! din momentele ei de tristețe. 

În ultima vreme însă era mai mult pusă pe scandal. Fusese 
furioasă cu mult înainte de cină, furioasă pe Tommy, furioasă pe 
tatăl lui. Apoi nu a mai scos niciun cuvânt, în tot timpul mesei. 
Își lovea tacâmurile unul de celălalt sau de farfurie, ca și cum ar 
fi avut ceva cu castronul cu ton. Ofta și țâtțâia iară și iară, 
așteptând ca cineva să o întrebe ceva. Dar nimeni nu a întrebat- 
o. Amândoi, și el și tatăl lui, știau că dacă ar fi întrebat-o, ar fi 
luat-o de la început. 

Când au terminat de mâncat, a smuls farfuriile de pe masă și 
efectiv le-a aruncat în spălător. Apoi tatăl lui a făcut greșeala 


VP - 249 


uriașă să-i spună să se calmeze, pentru că nu avea importanţă 
ce gândea domnișoara Navarre. 

Ah, Dumnezeule! Asta a făcut-o să-și dea drumul. Ce era rău 
cu el? Cum putea crede el că nu avea importanţă? De ce nu 
sărea pentru el, pentru ea, pentru FAMILIA LUI! 

Nu era niciodată nimic bun când mama lui începea să 
vorbească cu litere mari și cu semne de exclamaţie. Asta 
însemna că avea să o ţină multă vreme. 

Și așa a și fost. 

Într-un târziu, tatăl lui s-a săturat și a ieșit, s-a urcat în mașină 
și dus a fost, lăsându-l din nou singur pe Tommy să se descurce 
cu mama lui. Asta nu era cinstit din partea lui. El nu era decât 
un copil, în fond. Chiar și oamenii mari se temeau de mama lui. 

Mama lui intrase într-una din stările ei de agitaţie și l-a târât 
în oraș, făcând paradă cu el, ca și cum ar fi fost un câine rar. A 
trecut de la furie la fericirea de a se vedea cu lumea, prea 
preocupată să-l prezinte la toţi ca pe fiul perfect. 

Asta îl făcea întotdeauna pe Tommy să se simtă jenat. Era 
convins că lumea se uita la el și își imagina că era un idiot că se 
lăsa. A 

Și apoi s-a repezit asupra domnișoarei Navarre. In mijlocul 
străzii, cu toată lumea în jur. La vremea aceea, Tommy era deja 
obosit și confuz de peroraţiile mamei sale, încât nici nu mai știa 
ce să creadă. 

Singurul lucru de care era sigur, era că nu ar fi vrut deloc să 
fie acolo. Era jenat și rănit și furios și ar fi vrut să fugă și să se 
aciuiască ia o altă familie. 

Când au ajuns acasă, a fost trimis imediat în camera lui să-și 
pună pijamaua. Apoi a urmat medicamentul antialergic, scârbos 
de dulce și de roșu iar el a fost atât de prost încât să-i spună că 
nu vrea să-l ia. lar mama lui a strigat atunci atât de tare la el, 
încât efectiv l-au durut urechile. 

A luat până la urmă medicamentul, dar în clipa în care a ieșit 
ea pe ușă, Tommy s-a dus la baie, și-a băgat mâinile pe gât și l- 
a vomat. 

Acum și-ar fi dorit să-l fi luat și să fi dormit și să nu mai știe 
nimic din tot ce tocmai se întâmplase. 

Când a auzit voci jos, s-a furișat pe trepte ca să vadă ce se 
întâmplă. Bărbatul acela mai mare, mai în vârstă, era de la FBI! 
FBI venise acasă la ei ca să se intereseze de tatăl lui. Și venise 


VP - 250 


și detectivul Mendez. 

Tommy îl auzise pe bărbatul de la FBI enervând-o tot mai tare 
pe mama lui. Aceasta minţise, spunând că tatăl lui Tommy era 
la cărţi. Firește că nu i-ar fi putut spune adevărul, anume că ea 
era o femeie atât de înfiorătoare încât tatăl lui nu mai putuse 
suporta. 

Când au dispărut cu toţii în hol, Tommy a alergat în jos pe 
scări și a coborât pe scara din spate, prin bucătărie, spre baia 
mică, lipită de birou. S-a așezat pe closet și a ascultat tot ce s-a 
spus. 

A fost cumplit. Omul de la FBI credea că tatăl lui era un 
ucigaș. Tatăl lui nu era un criminal în serie! Tatăl lui era cel mai 
bun tată din lume. Și ce dacă fusese ultima persoană care o 
văzuse pe doamna aceea? Cineva trebuia să fi fost ultima 
persoană care a văzut-o, înainte de a fi fost răpită. Și în plus, 
tatăl lui fusese acasă, în seara aceea. 

Tommy nu fusese foarte sigur de asta atunci, dar era acum. 
Tatăl lui venise acasă și au jucat catch în curte și s-au uitat 
împreună la Cosby și s-au distrat și a fost cea mai frumoasă 
seară. Așa și-o amintea acum și asta le va spune tuturor celor 
care îl vor întreba - chiar și omului de la FBI. 

e 

Wendy stătea în sufragerie, lipită de peretele din dreptul 
ușilor cu geam care dădeau în living. Nimeni nu știa că era 
acolo. In sufragerie era întuneric și părinţii ei credeau că ea 
dormea, sus. Oricum, erau prea prinși de cearta lor ca să mai 
observe și altceva. 

Adulții erau niște proști, decise ea. Sau naivi - acesta era un 
cuvânt pe care-l învățase de la Tommy. Credeau că pot arbora 
fețe plăcute și voci false și că îi pot păcăli pe copii. Asta era o 
prostie la fel de mare cum crezuse ea când era mică și își 
imagina că dacă pretindea că era pisică, chiar așa o vor vedea 
cei care se uitau la ea. 

Asculta acum cuvintele pe care și le aruncau unul, altuia. 
Cuvinte triste. Cuvinte care nu duceau la nimic bun. 

— Ce ai vrea să fac, Sara? Să mă duc la hotel? Asta este casa 
mea. Tu ești cea care nu ești fericită. De ce nu pleci tu? 

— Tu ești cel care mă înșeli... 

— Asta e o prostie! Nu ai încredere în mine. Tu nu crezi că și 
eu mă simt rănit? Sara, tu crezi că tu ești partea rănită, aici. Dar 


VP - 251 


eu? 

— Tu ești cel căruia îi pun întrebări detectivii! Cât de bine ai 
cunoscut-o pe Lisa Warwick? Unde erai când a dispărut cealaltă 
fată? 

— Deci continui să crezi că sunt un ucigaș? 

— Nu! Dar... 

— Asta e o nebunie! Ei pun întrebări pentru că nu au 
răspunsuri! Asta se cheamă investigaţie. Asta fac ei. 

— Știu că aveai sentimente pentru Lisa. Știu că și ea avea 
sentimente pentru tine... 

— Deci crezi că aveam sentimente pentru ea, că te-am înșelat 
cu ea și că am și omorât-o, da? Asta nu are sens! 

— Nimic nu mai are sens. Aveam ceva atât de frumos. Aveam 
o familie atât de frumoasă... 

— Am mai avea încă, dacă ai înceta să fii o căţea nebună de 
gelozie! F 

— Încetaţi! strigă Wendy repezindu-se în living. Încetaţi! 
Încetaţi! Încetaţi! Încetaţi să vă mai certaţi! 

Încremeniţi în tăcere, cei doi părinţi se zgâiau la ea. 

— Tată, tu nu ești niciodată aici! spuse ea, apoi se întoarse 
spre mama ei. A 

— lar când este acasă, nu faci decât să te cerți! Incetați! 

Mama ei își puse faţa în mâini și începu să plângă. Tatăl ei se 
uita de la una, la alta. 

— Îmi pare rău, scumpo, îi spuse el lui Wendy, dar cred că cel 
mai bine ar fi să plec de acasă în seara asta. Poate că o să 
reușești tu să o aduci la realitate pe mama ta. 

Mama lui Wendy se uită în sus la el, șocată și furioasă. Se 
ridică de pe canapea și se duse direct la tatăl lui Wendy. 

— Cum îndrăznești să-i spui așa ceva fiicei tale, spuse ea cu 
voce încordată și controlată, așa cum făcea când era cu 
adevărat furioasă. Cum îndrăznești? 

Expresia tatălui ei deveni dură, rece, speriind-o cumplit pe 
Wendy. 

— Pentru ce se întâmplă acum este nevoie de doi, Sara. 
Gândește-te la asta. 

Se întoarse și ieși din încăpere. După un minut, se auzi 
trântindu-se ușa de la intrare. Și dus a fost. 


VP - 252 


50. 


— Ce dracu' e cu voi? 

Dennis îi auzi vocea tatălui în clipa în care se strecură în casă, 
pe ușa din spate. Ca și cum când plecase, puţin mai devreme, ar 
fi apăsat pe butonul Pauză. Părinţii lui continuau aceeași 
discuţie pe care o purtaseră când o ștersese el de acasă. 

Reușise nu știu cum să dispară de la masă fără să-i atragă 
atenția tatălui său, ceea ce fusese un mic miracol - cu atât mai 
mult cu cât proastele alea de surori ale lui nu erau acolo ca să-i 
distragă atenţia. Plecaseră la un meci de fotbal la colegiu, apoi 
la o seară în pijamale. Vaci proaste, fericite. Dennis nu-și putea 
imagina cum de ele aveau prieteni și el, nu. Erau atât de 
proaste... 

Oricum, Dennis reușise să se dea, încetișor, jos din scaunul lui 
și să iasă din cameră fără să atragă atenţia. Tatăl lui era prea 
ocupat să turuie despre cum fusese trădat la serviciu și despre 
cum Dixon nu îl aprecia. Părea că spunea toate astea cu glas 
tare doar ca să își dea seama ce se petrecea, pentru că de fapt 
nu îi păsa dacă îl asculta sau nu cineva. lar din când în când i se 
adresa direct mamei lui, care trebuia să spună ceva, ca să-i 
arate că îl asculta. 

Dennis avusese destul parte de atenţia tatălui său seara 
trecută, pentru degetul acela. Tatăl lui fusese furios din cauza 
asta. Dennis îi crease probleme și îl pusese într-o situaţie dificilă 
la serviciu. 

ÎI obligase să-și scoată toate hainele de pe el, cu excepția 
chiloților și să rămână în picioare, în colţul sufrageriei, în timp ce 
toată lumea mânca. 

— M-ai umilit, îi spusese tatăl lui. Acum o să te umilesc eu pe 
tine. 

Fusese obligat să stea acolo ore întregi, până când a trebuit 
atât de rău să meargă la baie, încât a făcut pe el. 

După ce a spălat totul, a fost trimis la culcare. A așteptat 
până a fost verificat, apoi a sărit pe fereastră și de acolo în jos, 
pe stejarul din faţa case: 

A petrecut ore întregi uitându-se pe ferestrele oamenilor. Ei 
nu-l vedeau, dar el i-a văzut făcând fel de fel de lucruri. Era ca și 
cum ar fi avut propriul lui televizor, fără canale pe care nu avea 


VP - 253 


voie să le vadă. Se uita mai ales prin ferestrele dormitoarelor, 
unde vedea fetele și femeile dezbrăcându-se. li plăcea să se uite 
la sânii lor. De toate felurile și mărimile. 

Uneori surprindea oameni făcând sex, ceea ce i se părea în 
același timp scârbos dar și ciudat de excitant. Cel mai mult îi 
plăcea când bărbatul trebuia să apuce femeia și să o împingă și 
să o oblige să-i facă lucruri pe care le voia el și ea nu putea 
spune nu. Multe femei ţipau și chestii dintr-astea, când tipul i le 
făcea. Lui Dennis îi plăcea partea asta. 

Fusese ciudat să îi privească pe domnișoara Navarre și pe 
bătrânul detectiv. De fapt, Dennis nu se gândise niciodată că 
profesoara lui avea sâni sau că arăta cum arăta, fără haine. De 
fapt nici nu se gândea la ea ca la o femeie. Niciodată nu se 
gândise că domnișoara Navarre ar putea săruta un bărbat sau 
că l-ar putea lăsa să-i facă toate lucrurile alea. Dar îl lăsase. Ce 
curvă! 

Dennis stătea acum în bucătăria întunecată, urmărindu-și 
părinţii care se aflau în sufragerie. Nu putea ajunge la scări fără 
să treacă prin faţa sufrageriei, unde ar fi fost văzut de tatăl lui. 
Va trebui să iasă din nou afară și să se cațere pe copac ca să 
intre înapoi în camera lui. Dar acum stătea și își privea părinţii, 
încadrați de ușă ca și cum ar fi fost pe o scenă. 

Tatăl lui stătea tot la masă, tot în uniformă, tot bând și 
vorbind. Mama lui stătea tot pe scaunul ei. Toate farfuriile și 
mâncarea și celelalte se aflau în continuare pe masă. 

Tatăl lui începuse să bea de cum venise acasă. Asta nu era 
niciodată un semn bun. Mâncarea fusese chiar rea. Carne pe 
jumătate îngheţată. Tatăl lui luase o bucată, se strâmbase, apoi 
se ridicase, luând de pe masă platoul cu friptura și se dusese la 
ușa din spate și aruncase totul în grădină. 

Muncea din greu. Singurul lucru pe care și-l dorea la sfârșitul 
zile era o masă decentă. Cerea oare prea mult? o întrebă el pe 
mama lui Dennis. Ea stătuse toată ziua acasă. Era chiar atât de 
puturoasă încât nu se putea aduna să-i facă singurul lucru pe 
care-l voia el? 

— Ești proastă? o întreba el acum. 

Mama lui Dennis plângea abia auzit. 

— Îmi pare rău, Frank. Ce trebuia să fac? 

— Nu trebuia să vorbești cu ei până nu vorbeai mai întâi cu 
mine! spuse el destul de coerent, deși băuse toată seara. 


VP - 254 


Tatăl lui știa să bea. 

— Acum arăt ca un prost în faţa fundului ăla de Mendez. 

— Îmi pare rău, Frank. 

— Și Dixon s-a întors împotriva mea ca un șarpe! Atâţia ani și 
s-a întors împotriva mea ca un șarpe! 

— Ar trebui să te respecte mai mult. 

— Dosarul meu este fără pată! Fără pată! Dar la ce bun, dacă 
am oprit-o pe curva aia proastă și i-am dat o amendă pentru 
viteză! spuse el. Părea șocat, uluit că un lucru atât de lipsit de 
importanţă putea avea un asemenea impact asupra vieţii lui. 

— Știu, Frank. Nu este cinstit, murmură mama lui. 

— Dixon m-a scos din investigaţii, i se adresă tatăl lui 
whiskey-ului din pahar. Pentru că Dennis a apărut cu degetul 
ăla. Și pentru că am amendat-o pe proasta aia. O curvă. 
Curvelor li se întâmplă lucruri rele. 

Se întoarse apoi și se uită la mama lui Dennis. 

— Nu am dreptate, Sharon? 

— Da, Frank. 

— Și-au făcut-o cu mâna lor. 

— Da, Frank, ai absolută dreptate. 

— lar acum, m-ai făcut să dau prost. Și totul, pentru că nu-ți 
poți tine gura aia proastă. 

— Îmi pare rău, Frank. Am fost o proastă. Nu m-am gândit. 

— Niciodată nu te gândești. 

Ce proastă era mama lui. Tatăl lui era foarte mândru de el. 
Era mândru că era ajutor de șerif. Oamenii îl respectau și se 
uitau în sus la el. Mama lui ar fi trebuit să aibă grijă să nu îl facă 
să pice prost. 

Tatăl lui își mai turnă whiskey în pahar și sorbi din el. 

— „Procedura standard”, mormăi el. „Nu o lua personal, 
Frank. Este doar procedura standard”. 

Se trase de la masă și începu să facă pași, înainte și înapoi, cu 
paharul prea plin, în mână. În mișcare, whiskey-ul se revărsa pe 
pardoseala din lemn dur. . 

— Procedură standard, spuse el. Spaniol împuţit. In viața ta să 
nu mai vorbești vreodată cu jegul ăsta nenorocit. M-ai înţeles? 

— Da, Frank. Vocea mamei lui era atât de joasă și de 
tremurată, încât abia dacă se făcu auzită 

— Ce-ai spus? Tatăl lui își făcu mâna pâlnie la ureche, 
împrăștiind din nou whiskey pe jos. Nu te aud, vacă idioată. 


VP - 255 


Răspunde-mi ca să te pot auzi! 

— Da, Frank! 

— Ticălosul ăla pricăjit o să încerce să-mi pună mie în cârcă 
crima aia. Așteaptă și-o să vezi. Tu crezi că eu sunt un asasin? 

— Nu! spuse ea pe nerăsuflate, cu ochii în farfurie. 

— Uită-te la mine și spune-o, îi porunci el. Crezi că sunt un 
asasin? Ha? RĂSPUNDE-MI! 

Mama lui se uită la el tremurând îngrozită, cu lacrimile 
șiroindu-i pe obraji. 

— Nu! 

Ceva trebuie să fi fost cu faţa ei, ceva ce nu era în regulă, 
pentru că tatăl lui Dennis înjură și se întoarse să-i ardă un dos 
de palmă. Făcu un pas spre ea, călcând pe whiskey-ul vărsat. 
Piciorul îi alunecă sub el și se prăbuși pe dușumeaua tare, 
lovindu-se cu zgomot la umăr și la cap. Paharul îi căzu și se 
sparse. 

— RAHAT! RAHAT! RAHAT! RAHAT! urlă el. 

Când își înălță capul, se uită direct în bucătărie - direct la 
Dennis - și îl văzu în toată splendoarea lui. 

— Ce cauţi aici? izbucni Farman, luptându-se stângaci să se 
ridice, sprijinindu-se în mâini și în picioare. Nicio clipă nu și-a 
luat privirea ca de laser, de pe Dennis. Dennis parcă îngheţase 
locului. 

— Ce mama mă-tii cauţi aici? 

— N-n-n-nimic. 

— Ne spionezi? 

— N-n-n-nu! 

Dennis scutură din cap atât de repede, încât se simţi ca 
păpușa aceea cu cap mișcător, pe care o primise când a fost cu 
verii lui la un meci cu Dodgers. Era îngrozit. Cunoștea privirea 
asta, când ochii tatălui său deveneau reci și întunecați, ca ochii 
de rechin. 

Tatăl lui se ridică în picioare și veni spre el. 

— Pe mine să nu mă minţi, rahat împuţit ce ești. Stai aici și 
tragi cu urechea. Ce dracu' se întâmplă cu tine? 

— N-n-nu știu, se bâlbâi Dennis, lacrimile începând să-i curgă 
pe față. Voia să se întoarcă și să fugă, dar îi era frică. Poate că 
dacă stătea foarte liniștit, tatăl lui se va calma. Dacă fugea, 
poate că tatăl lui ar fi venit după el, l-ar fi prins și l-ar fi bătut 
până l-ar fi lăsat lat. 


VP - 256 


— Nu ești bun de nimic, nenorocitule. Eu încerc să fac om din 
tine, iar tu iei degetul unei femei moarte. Ce dracu' e rău cu 
tine? 

Dennis nu reuși să-i răspundă suficient de repede. Sau poate 
că nici n-ar fi contat. Tatăl lui era departe de a se calma. Era 
furios, acum. Nimic nu-l mai putea opri. 

— Te-am întrebat ceva! Răspunde-mi! urlă el. 

Dar nu-l lăsă pe Dennis să-i răspundă. li dădu o palmă atât de 
tare, încât îl aruncă la pământ, apoi începu să dea cu piciorul în 
el, o dată, de două ori, cu vârful cizmei care cădea ca un baros 
pe fundul și pe spinarea lui. 

— Frank! Încetează! strigă mama lui. Nu e decât un copil! 

Tatăl lui se răsuci în loc, redirecționându-și furia. 

Dennis se ridică greoi în picioare și alergă afară pe ușa din 
spate. Încerca să alerge mai repede decât puteau picioarele lui 
și se împiedică și căzu lat pe treptele din spate. BANG! BANG! 
Bărbia lui se izbi de o treaptă și apoi de alta, zdrelindu-i pielea. 
Își mușcă limba atât de tare încât simţi gustul sângelui, când 
ateriză în fund. 

Din casă o auzea pe mama lui strigând și auzea zgomotul 
farfuriilor de pe masă, spărgându-se de dușumea. 

Dennis nu se mișcă vreme de un minut. Zăcu acolo în iarba 
udă, crezând că o să înceapă să plângă. Dar era ca și cum ceva 
se rupsese în el și nu mai putea face nimic. Se ridică în picioare 
și o porni șchiopătând spre stejar. 

Era mai greu să te urci în copac, decât să cobori din el. 
Încercă de trei ori să sară și să se prindă de cea mai joasă cracă, 
până când în sfârșit reuși să o apuce cu vârfurile degetelor. 
Gemând și răsucindu-se, reuși să se apuce mai bine de ea și se 
trase în sus. Dacă ar ieși acum tatăl lui din casă, ar fi un om 
mort. 

Teama îl ajută să se lanseze în sus, acolo unde își putea 
petrece un picior peste cracă. În sfârșit, în pom. Începu să se 
caţere. Nu conta că era întuneric. Cunoștea fiecare cracă. 

Trebuia să dispară. Trebuia să se ducă într-un loc unde tatăl 
lui nu-l putea găsi. Se va duce în ascunzătoarea lui și va aștepta 
să treacă furtuna. 

Trebuia să se întindă deasupra golului, ca să ajungă la 
pervazul ferestrei și să intre înapoi în camera lui. Dacă aluneca 
și cădea, probabil că murea. Nu știa dacă îi mai păsa. 


VP - 257 


Aruncându-se prin fereastra deschisă ca o focă, căzu jos cu o 
bufnitură. Prin dușumea se auzeau zgomotele bătăii. Tatăl lui 
urla, mama lui plângea. POC! POC! . 

Dennis se ridică și se duse în debaraua lui. In tavan era un 
oblon cu o scară care se trăgea în jos și care dădea într-o parte 
a podului. Se cățără pe scară, apoi trase scara în urma lui, 
închizând oblonul. Din pod putea ieși printr-o lucarnă, afară pe 
acoperiș. 

În sfârșit, ajunse la ascunzătoarea lui. Putea sta în spatele 
vechiului cos din cărămidă și nimeni nu l-ar fi văzut, de jos. Tatăl 
lui ne se va gândi niciodată să-l caute acolo. Cel puţin nu se 
gândise niciodată până atunci. 

Dennis stătu acolo mult, mult timp, înfrigurat și tremurând. 
Făcuse pe el când îl lovise tatăl lui. Avea buza spartă și bărbia îi 
sângera, dar nu-i păsa. Nu se gândea la nimic. Nu se gândea la 
ce se petrecea în casă, sub el. Se uita doar la stropii de lună 
care se întrezăreau prin șindrila pantei acoperișului. 

După mult timp, auzi ușa din spate, apoi îl auzi pe tatăl lui în 
grădină, strigând după el și înjurându-l. Apoi tatăl lui se întoarse 
înapoi în casă și după alte câteva minute Dennis îl auzi 
învârtindu-se prin dormitorul lui, înjurând în continuare. 

Dennis auzea zgomotul lucrurilor aruncate și sparte, în timp 
ce tatăl lui îl căuta prin cameră, răsturnând mobila, spărgând 
lucruri, urlând la el să iasă. Dar Dennis nu se mișcă și nu scoase 
un sunet. Nu se gândea la nimic și nu simţea nimic. Nu s-a 
întrebat nicio clipă de ce nu a venit mama lui după el, să-l caute. 

Zgomotul din camera lui încetă. Timpul trecea. Auzi trântindu- 
se ușa din spate și o clipă mai târziu o mașină porni pe alee. Era 
mini-camioneta mamei lui. Motorul suna ca o jucărie, în 
comparaţie cu mașina de teren a tatălui său. Poate că pleca și 
nu avea să se mai întoarcă niciodată acasă. Ce s-ar întâmpla 
atunci cu el? Nimic. 

Când mașina dispăru și tăcerea se așternu și în sfârșit totul se 
linişti, Dennis se cocoţă și mai sus, pe coama acoperișului, de 
unde putea vedea cât putea de departe, dorindu-și să fie și el 
acolo. 

Lumea era un loc frumos noaptea, văzută de departe. Nu 
puteai vedea petrecându-se lucruri rele. Nu puteai vedea ce era 
urât. Când te uitai noaptea prin ferestrele oamenilor, toate 
familiile păreau fericite și fiecare copil, iubit. 


VP - 258 


— Dacă măcar... 


51. 


Sâmbătă, 12 octombrie 1985 
1:47 a.m. 


Karly se târâse de atâtea ori, iară și iară, în jurul perimetrului 
încăperii, încât pierduse numărătoarea colțurilor pe unde 
trecuse. Spaţiul părea să fie un singur pătrat mare. La stânga, la 
stânga, la stânga. Se târâse iară și iară - se târâse, leșinase, se 
mai târâse puţin, apoi iar leșinase - în căutarea unei ieșiri din 
acest infern, doar ca să afle că nu exista ieșire. 

Era epuizată, ameţită, stoarsă emoţional și îi era atât, atât de 
frig. Pardoseala din beton îi supsese din trupul gol fiecare strop 
de căldură. Avea senzaţia că parcă țesuturile și tendoanele ei se 
afundaseră adânc de tot și prinseseră rădăcini. Îşi spuse că 
probabil nu o să mai fie în stare să se miște din locul în care se 
afla. Și poate că nici nu ar fi cel mai rău lucru, dacă data viitoare 
când își va pierde conștiința, pur și simplu aceasta nu i-ar mai 
reveni. 

Disperarea era copleșitoare. Zăcea acolo imaginându-și că 
plângea, imaginându-și că Petal venise la ea și îi lingea 
lacrimile. 

O chinuia setea. Pereţii gâtlejului ei se uniseră și se lipiseră 
parcă între ei. Apoi o îmboldea instinctul și tușea și se îneca și 
se lupta cu senzaţia că nu mai era în stare să respire. 

Dacă torţionarul ei nu o va ucide repede, va muri de 
hipotermie și deshidratare. Nu va rezista suficient ca să moară 
de foame. 

Dacă ar avea măcar puterea să se ridice în picioare, poate că 
și-ar putea pipăi drumul spre un robinet sau un vas cu apă. 
Poate că dacă ar bea ceva, ar gândi mai clar. Dacă ar putea 
gândi mai clar, poate că ar putea măcar să se lupte cu 
torționarul ei, când se va întoarce. Dacă s-ar putea lupta cu el, 
acesta poate că o va ucide pe loc și va muri măcar încercând, în 
loc să se stingă asemenea unui animal închis într-o cușcă. 


VP - 259 


Adunându-și ultimele rămășițe de voinţă, Karly se strânse 
într-o minge și apoi se răsuci în mâini și în genunchi. Își adună, 
sub ea, picior după picior și începu să se ridice, făcând tot ce 
putea ca să închidă afară durerea care tăia prin ea ca mii de 
lame de bărbierit, de-a lungul terminaţiilor ei nervoase. Cu 
șurubelnița strânsă încă în mâna dreaptă, se întinse să găsească 
peretele. 

Când ajunse în picioare, întinse mâna stângă și atinse răul. 


52. 


O privea luptându-se, amuzat de voința ei de a trăi. Ultima 
dintre ele renunțase prea ușor. Asta fusese probabil mai 
sportivă. 

Uite, a reușit să se ridice în picioare și a întins mâna stângă în 
fața ei, cu degetele larg întinse. 

El păși mai aproape, se aplecă și îi linse palma cu limba. 

Ea încercă să strige, cu vocea prea răgușită ca să scoată 
vreun sunet. Dar ea nu avea de unde să știe asta, pentru că era 
surdă. 

Își trase palma înapoi, ca și cum ar fi ars-o. Se întoarse, în 
panică și se opri în perete. Când o apucă de umăr, ea se 
întoarse înapoi spre el, răsucindu-se cu braţul drept, cu o 
șurubelniţă strânsă în mână. 

El sări înapoi în ultima secundă, vârful plat al șurubelniţei 
ratându-i la mustață pieptul. 

Acum nu-l mai amuza. Își scoase eșarfa de mătase din 
buzunar și își înfășură ambii pumni în capetele ei. 

Ea se împiedica oarbă, izbindu-se de masă, împiedicându-se 
de un scaun, agitând șurubelniţa în faţa ei, sperând să aibă 
norocul să îl poată lovi cu ea. Dar norocul ei fugise. 

La fel de deliberat ca un tigru care se furișează spre prada lui, 
veni în spatele ei, ca să ucidă. 


VP - 260 


53. 


La ora 3:23 dimineaţa, Jane sări în capul oaselor, în pat, 
trezită dintr-un somn epuizant, neliniștit, de un urlet 
nepământean, înecat în sânge. O clipă crezu că o să-i explodeze 
inima, atât de tare, atât de repede îi bătea. 

Violet, boxerul ei se aruncă și ea jos din pat și alergă lătrând 
spre ușă. 

Jane se sculă, înșfăcând de pe noptieră revolverul ei Lady 
Smith & Wesson. Din ziua în care fusese găsit trupul Lisei, lăsa 
aprinse toate luminile din casă. Luminile exterioare străluceau. 
O patrulă de poliţie trecea din oră în oră. Și totuși stătea cu 
pistolul la îndemână. 

Petal și Violet erau amândouă la ușa din spate, lătrând fără 
oprire, Petal sărind și repezindu-se în ușă, iară și iară, în 
încercarea zadarnică de a trece prin ea. 

— Fetelor! Fetelor, liniștiţi-vă, spuse Jane punându-și pistolul 
pe mașina de spălat. 

O apucă pe Petal de zgardă, încercând să o potolească, dar 
aceasta aproape că-i smulse braţul din încheietură. Câinele era 
ca o torpilă din mușchi. 

— Liniștește-te, scumpo! strigă Jane, cuvintele ei ridicole 
căzând în urechi mici, surde. 

Petal se năpustea iară și iară în ușă, izbind, cu colții dezgoliți, 
gata să sfâșie în bucăţi orice - sau pe oricine ar fi fost afară. 

Jane se dădu înapoi, speriată de ferocitatea animalului. Se 
uită pe fereastra de deasupra mașinii de spălat, dar nu văzu 
nimic în arcul începutului de răsărit de soare. Luându-și pistolul, 
intră în bucătărie, stinse lumina și se duse la fereastra de 
deasupra spălătorului. Deschise fereastra și se încordă să audă 
ceva, dar la început nu auzi decât lătrăturile câinilor din casă. 
Apoi veni, din depărtare, un acompaniament lugubru: coioţii 
care schelălăiau sălbatic, în mlaștina din spatele proprietăţii ei, 
celebrând moartea unei creaturi nefericite. 

Ura sunetul acesta. Nu era urletul semiromantic al sălbaticilor, 
adesea asociaţi cu animalele. Era o cacofonie delirantă, isterică, 
de voci care precedau sfâșierea prăzii și devorarea ei, de către 
haită. |ţi făcea părul măciucă și pielea ca de găină. 

Auzindu-i, câinii deveniră sălbatici, dar Jane nu îi lăsa 

VP - 261 


niciodată noaptea afară, fără lesă. Violet ar fi fost o delicatesă 
minunată pentru un coiot. Nici măcar Petal nu ar fi putut ţine 
piept unei asemenea haite. Ucigași curajoși și inteligenţi, coioții 
momeau frecvent câinii din locul lor sigur, invitându-i la 
hârjoneală, cu unul din membrii haitei dansând și lăsându-se jos, 
doar ca să atragă câinele într-o ambuscadă a celorlalți membri 
ai cohortei. 

Răsuflând puţin ușurată, Jane închise și încuie fereastra și se 
întoarse înapoi în pat, dar numai ca să stea în capul oaselor, să 
se frământe și să pretindă că citește. Într-un târziu i se alătură și 
Violet, sărind în pat și începând să se învârtă în loc, ca un mic 
derviș, căutându-și locul. Petal rămase la ușa din spate, lătratul 
ei transformându-se treptat într-un scâncet care-ţi frângea 
inima. 

Jane se luptă cu tentaţia de a-l chema pe Cal, dar alese până 
la urmă nu-ul. Petrecerea de victorie a coioţilor se stinse. Ușile și 
ferestrele ei erau blocate. Avea pistolul. Ce nevoie mai avea de 
un bărbat? 

Încredere și braţe puternice în jurul ei. 

Relaţia ei cu Dixon balansase „o vreme între prietenie și ceva 
mai mult, fără ca vreodată să aleagă clar o direcţie sau alta. Era 
alegerea ei. Şi ea alese să nu o împingă peste culme, în noaptea 
asta... din nou. 

La un moment dat, epuizarea câștigă lupta și Jane adormi 
doar ca să fie asaltată de coșmaruri cu ea în captivitate și 
tortură, în mâinile unui nebun. Când sună ceasul, fu fericită să 
fie smulsă din acel infern. 

Având încă pe ea tricoul și colanţii în care adormise aseară, se 
sculă și se duse la baie să-și arunce cu apă rece pe faţă și să-și 
pieptene părul lung, într-o coadă de cal lejeră. Violet veni la ușă 
și începu să sară în sus și în jos ca o muscă. 

— Știu, știu, spuse Jane. Vin acum. 

Câinii erau cei mai mari nivelatori ai vieţii. Nu conta ce se 
petrecuse cu o zi în urmă. Cum răsărea soarele, câinii aveau 
întotdeauna nevoie să iasă. Viaţa mergea înainte. 

Sună soneria și Jane traversă casa. Îl vedea, prin sticla ușii, pe 
Steve Morgan. Fusese ca o mană cerească pentru ea în toată 
această ordalie, preluând asupra lui o parte din greutate, 
ocupându-se de presă în locul ei. 

Conveniseră să se întâlnească devreme, să treacă în revistă 


VP - 262 


totul și să studieze fiecare fărâmă de informaţie primită, 
referitoare atât la uciderea Lisei, cât și la dispariţia lui Karly, ca 
să se pregătească de conferinţa de presă de la ora nouă. 

— Bună, Steve, spuse ea deschizând ușa. Intră. Trebuie să 
dau drumul câinilor. Scuză-mă. 

— Nicio problemă, spuse el traversând casă, urmând-o. 

— Am adus gogoși. M-am gândit că putem suporta amândoi 
un bun impuls de grăsime și dulce, ca să ne începem ziua. 

— Eu o să asigur cafeaua, spuse Jane traversând bucătăria. 

Petal stătea în continuare în ușa de pe care zgâriase 
vopseaua, peste noapte. Amândoi câinii zburară afară în 
grădină, ca o pereche inegală de pietre ţâșnind dintr-o praștie, 
dispărând în sălbăticia grădinii. 

Jane ieși într-un patio din piatră, încrucișându-și braţele peste 
tricoul pe care era inscripţionat EU DORM CU CÂINII MEI. Soarele 
abia se ridicase și aerul era rece. Se uită la Steve, observându-i 
cercurile întunecate de sub ochi, liniile săpate în jurul gurii. 

— Arăţi ca și cum ai fi dormit azi-noapte la fel de puţin ca și 
mine, spuse ea. 

Undeva în fundul grădinii, câinii deveniseră nebuni, lătrând, 
scheunând, schelălăind. 

— Ce naiba? se întrebă Jane, pornind spre locul hărmălaiei. În 
drum, înșfăcă o săpăligă de pe masa de grădinărit. Se uită 
înapoi peste umăr. 

— Dacă este un șarpe, te chem pe tine. 

— Mai bine nu, mulțumesc. 

Jane făcu la dreapta spre trandafirii albi agăţători și intră într- 
un coșmar în plină zi. 

Acolo, în cel mai îndepărtat capăt al grădinii, plantată printre 
cale, se afla Karly Vickers. 


54. 


Jane nu-și auzi strigătul. Șocul o asurzise și o amorțise în mod 
ciudat. Știa că alerga, dar nu-și putea simţi picioarele. Se aruncă 
pe pământul răscolit al mormântului superficial și începu să 
sape frenetic cu mâinile, dar nu putea simţi pământul între 
degete. Se uita la faţa lui Karly Vickers, de un palid alb-albăstriu 


VP - 263 


în contrast cu pământul negru, dar nu putea simţi oroarea 
acestei realităţi. 

— Ah, Dumnezeule! exclamă Steve Morgan în spatele ei. 

— Cheamă ajutoare! Cheamă ajutoare! striga Jane, săpând și 
săpând ca un animal înnebunit. Descoperi gâtul fetei, o parte 
dintr-un umăr. Se uită peste umăr și îl văzu pe Steve stând 
acolo, nemișcat. 

— Sună la 9-1-1! urlă Jane la el. 

— E moartă, Jane. 

— Nu! 

— E moartă. 

— Nu! 

Ca într-un coșmar, el nu se mișca, nu părea să înțeleagă 
urgenţa situaţiei. 

Jane se ridică în picioare și alergă pe lângă el, în casă. 

În creierul ei nu putea pătrunde ideea că sărmana Karly 
Vickers era moartă. Cu mâinile tremurându-i sălbatic, înșfăcă 
telefonul și sună la 911. 

— Am nevoie de o ambulanţă! Am nevoie de o ambulanţă la 
cinci sute optzeci și nouă, Arroyo Verde. Repede! 

— Ce problemă aveţi, doamnă? întrebă operatoarea cu un 
calm care o izbi pe Jane ca și cum ar fi fost anormal. 

— Am nevoie de o ambulanţă! Aţi surzit? Trimiteţi naibii o 
ambulanţă! 

Nu așteptă răspunsul, termină convorbirea și îl sună pe Cal 
Dixon pe pager, lăsându-și ca mesaj numărul ei și 911. 

Acţionând eminamente din instinct, alergă înapoi și înșfăcă în 
goană o cazma de pe masa de grădinărit. 

— Jane, nu ar trebui să deranjăm locul, spuse Steve încercând 
să-i blocheze accesul la groapă. 

Fără să ezite, întoarse cazmaua și îl lovi cu coada acesteia în 
fluierul piciorului. Steve sări în spate, strigând ceva ce ea nu 
auzi. 

îndepărta cât putea de repede pământul reavăn, expunând 
un braţ, un picior. Auzi o sirenă în depărtare. 

Ah Dumnezeule, ah Dumnezeule, incanta în sinea ei, iară și 
iară. Oare din cauza asta înnebuniseră câinii azi-noapte? 
Crezuse că erau doar coioţii. Fusese un nebun aici, făcând asta? 
De ce nu s-a dus să se uite? De ce nu l-a chemat pe Cal? Dacă 
era prea târziu acum, pentru că ea nu făcuse nimic din toate 


VP - 264 


astea? 

Ah Dumnezeule, ah Dumnezeule. 

Echipajul Salvării se apropie în goană de gardul de trandafiri 
și se opri în loc, patinând, la priveliștea din fața lor. 

— lisuse Christoase! 

— La naiba! 

Jane aruncă lopata și strigă la ei. 

— Ajutaţi-o! Ajutaţi-o, fir-aţi-voi-să-fiți! 

Cei doi se apropiară, ezitând. Jane îl apucă de uniformă pe 
unul dintre ei. 

— Ajutaţi-o! 

— Nu mai avem cum, doamnă, spuse el! S-a dus! Celălalt se 
lăsă la pământ și își puse două degete pe partea gâtului 
învineţit al lui Karly Vickers. 

— Ah, Dumnezeule, spuse el. Cred că ar mai putea avea puls. 

— Nu se poate. 

— Se poate. Coboară aici! 

Jane se dădu înapoi, tremurând necontrolat în timp ce îi 
privea pe cei doi la treabă. 

— Ce naiba?! 

Se întoarse și îl văzu pe Cal Dixon alergând spre ea, cu faţa ca 
o mască din cauza șocului și groazei. Reuși într-un fel să nu 
leșine până când acesta nu se apropie suficient ca să o prindă. 


55. 


Mendez își lăsă mașina la bordură, într-o zonă interzisă și intră 
în goană la Urgenta Spitalului Mercy General. O ambulanţă 
tocmai o adusese pe Karly Vickers. Exista o șansă ca aceasta să 
supravieţuiască. 

Își ridică legitimaţia spre personal, fără să asculte și fără să 
spună nimic. 

Era agitaţie mare. O jumătate de duzină de oameni în halate 
chirurgicale viermuia în jurul femeii goale, plină de sânge și 
pământ, de pe masa din primul salon de consultaţii. Doctorul de 
serviciu striga ordine ca un general. Agaţă asta, împinge aia, ia 
analizele de laborator. Karly era toată plină de tuburi care intrau 
și ieșeau din ea. Cineva strângea balonul mare, albastru al 


VP - 265 


aparatului de ventilat, trimițându-i aer în plămâni printr-o gaură 
care îi fusese tăiată în beregată. Pe pardoseală erau numai 
resturi - tifoane pline de sânge, ambalaje aruncate, tuburi, 
seringi. 

— A intrat în fibrilaţie! 

— Padelele! Acum! Gata! 

BAM! Trupul ei sări pe masă. 

— Acum! Gata! 

BAM! 

Procedura a fost repetată iară și iară, cu personalul care 
înjura și se ruga, între șocuri. 

— Haide, fir-ar să fie! 

— Rezistă, Karly! 

— BAM! 

— Avem ritm sinus! 

— Bravo, Karly, nu muri acum! striga doctorul. Am pariat pe 
tine. 

Pulsul. Tensiunea. Respirația. Toate, prea scăzute. 

— Mai avem nevoie de încă un litru de soluţie lactată Ringer! 

Mendez se întoarse spre unul dintre tipii de la Salvare, care 
stătea la biroul asistentelor, citind ceva. 

— O să reziste? 

— Mă îndoiesc, spuse omul. Dar oricum, nu ar fi trebuit să fie 
în viaţă când am adus-o. Cred că depinde de dorința ei de a 
lupta. 

Greu de răspuns la asta, se gândea Mendez. Trebuia să se 
uite îndeaproape la Karly Vickers, dar dacă ucigașul ei își 
urmase schema, fusese orbită și timpanele îi fuseseră distruse. 
Trebuia să aibă nenumărate tăieturi. Fusese torturată sexual și 
mutilată. Oare mai voia să trăiască? El spera că da. Cel puţin 
atât cât să le spună cine a ucis-o. 

Dixon se afla în celălalt salon de consultaţii, cu Jane Thomas, 
care stătea pe o masă de consult, înfășurată într-o pătură și 
tremura ca victima unui atac de epilepsie. Dacă ar fi fost puţin 
mai palidă, ar fi devenit invizibilă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mendez scoțându-și carnetul din 
buzunarul hainei. 

— Fata a fost îngropată în grădina lui Jane, spuse Dixon. La fel 
ca și Lisa Warwick, cu capul afară. 

— lisuse. 


VP - 266 


— Norocul fetei că Jane nu a crezut că e moartă. 

— Au lătrat câinii, spuse Jane Thomas, cu vocea slabă și 
tremurată. Se uita la pardoseală, ca și cum asta ar fi putut-o 
ajuta să se concentreze. Azi-noapte. Petal m-a trezit. M-am uitat 
la ceas. Era trei și douăzeci și trei. Era peste măsură de agitată, 
urla și voia afară. M-am gândit că erau doar coioţii din mlaștină. 
Nu m-am gândit nicio clipă... Dacă m-aș fi dus să mă uit... 

— Jane, am trecut deja prin asta, spuse Dixon, cu mâna pe 
umărul ei. Nu aveai cum să știi și mai mult ca sigur că nu ai fi 
ieșit să te uiţi. 

— Te-aș fi putut suna pe tine, dar nici asta nu am făcut, spuse 
ea, cu lacrimi mari rostogolindu-i-se pe obraji. 

— Nu este vina dumneavoastră, doamnă Thomas, spuse 
Mendez. Este numai vina celui care a răpit-o și a abuzat de ea, a 
nimănui altcuiva. 

— Slavă Domnului că a trebuit să mă scol devreme ca să mă 
întâlnesc cu Steve. Unde este? A venit aici? întrebă ea. 

Se uită în jurul ei, ca și cum acesta s-ar fi putut materializa 
dintr-odată în salon. 

— Steve Morgan? întrebă Mendez. 

— Da. A venit aici la șapte. Aveam întâlnire, ca să ne facem 
planul pentru conferinţa de presă. Ochii i se făcură rotunzi. Ah, 
Dumnezeule. Conferinţa de presă! Cât e ceasul? 

— Eu nu mi-aș face griji pentru conferinţa de presă, spuse 
Dixon. Vin ei în galop, tu să fii gata. Dar acum, pentru tine este 
mai important să fii aici. Corect? Dacă domnișoara Vickers își 
revine, o să vrei să fii prima care să o vezi. 

— Da, corect, murmură ea, începând din nou să tremure sub 
pătură. Dar cineva va trebui să-i anunţe. 

— O să ne ocupăm noi de asta, Jane, fii liniștită, îi spuse 
Dixon, privind-o cu ochi plini de căldură. 

Jane nu obiectă, când un alt acces de tremor o zgâlţăi din 
nou. 

— Nu m-a ajutat, spuse ea. 

— Cine nu te-a ajutat? 

— Steve. Era ca într-un coșmar, când vrei să spui ceva cuiva, 
dar nu reușești să te faci înţeles. Stătea doar acolo. 

Dixon se îndepărtă de ea. Mendez i se alătură. 

— Îi vreau pe toţi, într-o oră, la cartierul general. 

Mendez încuviinţă din cap. 


VP - 267 


— Media o să intre în frenezie, după chestia asta. 

— lar noi nu avem nimic să le spunem. Nu-i așa? 

— Este o întrebare sau un ordin? 

— O întrebare. 

— Continuăm cercetările. Pe moment, nu avem niciun 
comentariu privind persoanele de interes. Vince a avut dreptate. 
Omul ăsta vrea să i se aprecieze opera, spuse Vince. 

— Vrea să ne facă să părem niște proști. 

— Până acum a reușit. 

— Nu avea lânţișorul la ea, spuse Jane, mal mult pentru sine. 

Dixon se uită la ea. 

— Ce-ai spus? 

— Karly. Nu avea lânţișorul. Lănţișorul ei de absolvire a 
centrului. Nu și l-ar fi scos niciodată. Trebuie să îi dau altul. 
Trebuie să mă duc la birou. 

— Asta mai poate aștepta. 

Jane scutură din cap și se dădu jos de pe masă. 

— Nu. Nu, nu poate. Trebuie să mă duc să-i aduc altul. 

— Așază-te, Jane. Ai leșinat... 

— Mă pot duce eu să îl aduc, se oferi Mendez. Doar să suni pe 
cineva, să mi-l pregătească. 

Dixon oftă. 

— Mulţumesc, Tony. 

— De nada. Este cel mai puţin lucru pe care-l pot face pentru 
eroina zilei. 

Pe drumul înapoi spre mașină, Mendez aruncă un ochi pe 
prima pagină a ediţiei de sâmbătă a ziarului L.A.7imes. Titlul 
anunţa: CAZ ÎNCHIS: SUSPECT ARESTAT ÎN CRIMA DIN OAK 
KNOLL 


56. 


Dennis se sculă devreme și își puse jeanșii și un maiou cu 
mâneci lungi, de rugby. Se duse în debaraua lui și scormoni 
printre lucrurile murdare, după cutia de trabucuri. Scoase din 
cutie briceagul pe care-l furase din comoda tatălui său și-l vârî 
adânc în buzunarul din față al pantalonilor. 

Briceagul era avutul lui cel mai preţios, îi plăcea să-și spună 


VP - 268 


că îl primise cadou de la tatăl său, de ziua lui. Ar fi vrut el să fie 
așa, numai că tatăl lui nici nu-și amintea măcar vreodată de ziua 
lui. 

Luă bricheta pe care o furase din geanta mamei lui și o băgă, 
împreună cu o jumătate de duzină de ţigări, într-un buzunar cu 
fermoar al rucsacului. Încă nu încercase să fumeze, dar se 
gândea că ar fi momentul să încerce. 

In ultima clipă, vârî acolo și capul uscat al șarpelui cu clopoței 
- doar pentru că era al lui. Apoi își puse geaca albastră, își 
aruncă rucsacul peste umăr și cobori. 

Casa era cufundată în liniște. De obicei, mama lui Dennis era 
sculată la ora asta, pregătind micul-dejun. Chiar și în weekend, 
tatălui său îi plăcea să-și ia devreme micul-dejun. Tatăl lui era 
un om ocupat și avea multe lucruri importante de făcut, chiar și 
în zilele lui libere. 

Dar nici urmă de mama lui. 

Dennis nu o auzise întorcându-se acasă, deși stătuse treaz 
toată noaptea. Nici când într-un târziu a coborât înapoi de pe 
acoperiș în camera lui, nu a vrut să adoarmă. Nu că i-ar fi fost 
teamă de coșmaruri, ci pentru faptul că nu simţea nimic. Nu 
simțea durere. Nu simţea tristețe sau mânie. Nu simțea 
oboseală. 

Se furișase prin casă ca un hoț, să vadă ce era de văzut. 
Parterul arăta ca și cum ar fi explodat o bombă în el, cu toate 
cioburile peste tot pe podea, în sufragerie și în bucătărie. Mama 
lui era plecată. Tatăl lui, la fel. Dennis era singur. 

După care s-a întins pe patul lui, privind în tavan, tot restul 
nopții. 

Acum, în lumina zilei, bucătăria arăta cumplit. Farfuriile 
murdare fuseseră aruncate în spălător. O cratiţă cu macaroane 
și brânză fusese aruncată de pe sobă și tot conţinutul ei era 
împrăștiat pe jos. Mii de furnici se agitau pe grămada lipicioasă. 
Pe perete, în dreptul întrerupătorului, era întins ceva roșu. 
Sânge, își spuse Dennis. Se zgâi la el și nu simţi nimic. 

Nici sufrageria nu arăta mai bine. Pe jos erau cioburi de 
pahare și două farfurii sparte. 

Cu siguranţă că mama lui nu se întorsese acasă. Niciodată nu 
s-ar fi dus ea la culcare fără să curețe locul. Ea păstra totul 
curat și ordonat, pentru că așa îi plăcea tatălui său. 

Dennis luă un bol și-și pregăti niște cereale. Era pe jumătate 


VP - 269 


gata, când se întoarse tatăl lui, arătând jalnic. Suferea de 
mahmureală. Dennis vedea asta, după culoarea pielii și pungile 
de sub ochi. 

Tatăl lui nu bea foarte des, dar când bea, nu încerca să se 
ascundă, așa cum facea mama lui. Știa că mama lui bea 
aproape în fiecare zi, pentru că știa unde-și ascundea sticla. Dar 
acesta era secretul ei și de cele mai multe ori nici măcar tatăl lui 
nu își dădea seama. 

Dennis se opri din mestecat, uitându-se doar la tatăl lui, 
neștiind ce să se aștepte de la el. O să fie normal? Mai este încă 
furios? 

Tatăl lui se strâmbă ca și cum ar fi avut un gust rău în gură, 
se duse la cafetieră și începu să-și umple cana. 

Se uită la Dennis. 

— Unde e mama ta? 

Dennis ridică din umeri. 

Tatăl lui se duse la fereastră și se uită afară pe alee. 

— Mașina ei nu e aici. Nu am auzit-o venind acasă, azi-noapte. 

Nici eu nu te-am auzit pe tine venind acasă, azi-noapte, își 
spuse Dennis, dar ridică doar încă o dată din umeri. Se aștepta 
că tatăl lui va exploda și îl va bate cu cureaua pentru că nu i-a 
răspuns, ca aseară, dar nu l-a bătut. 

— Cred că a plecat, spuse tatăl lui continuând să se uite pe 
fereastră. 

Dennis nu spuse nimic. Încă nu putea simţi niciun fel de 
emoţii. Intr-un mod ciudat, parcă era înfășurat într-un cocon. 
Putea vedea lumea din jurul lui, dar aceasta nu-l putea atinge. Îi 
plăcea așa. 

Tatăl lui se întoarse și ieși din cameră. Dennis îi auzi pașii 
urcând pe scări. Când nu mai auzi nimic, își puse rucsacul și 
părăsi casa, cu intenţia de a nu se mai întoarce niciodată aici. 


57. 


— Cocktail Mimosas, îi spuse Franny chelneriţei. Și nu te opri, 
Scumpo. 

Sâmbetele, se întâlneau pentru micul-dejun la /vy Garden, un 
loc favorit, mai sus de plaza, unde mesele erau împrăștiate prin 


VP - 270 


saloane-grădini, afară, în natură. Chiar în centru se afla un stejar 
fantastic, cu o coroană bogată, ieșit parcă dintr-un basm, 
umbrind mesele iar noaptea, oferind un baldachin de lumini 
sclipitoare. 

— Simt nevoia de alcool, spuse Franny jucându-se cu bandana 
de un galben-intens pe care o purta răsucită pe gât, sub bluza 
polo Ralph Lauren (firește, cu gulerul ridicat). Bandana se 
potrivea cu micul ponei polo, brodat pe piept. 

— Încă mai tremur după noaptea trecută. Tu ești bine? Știam 
că femeia asta e o scorpie, dar DUMNEZEULE! Este nebună! 

Două doamne în vărsă de la masa alăturată își ridicară 
privirile de la pâinea lor prăjită. Franny își dădu ochii peste cap, 
uitându-se spre ele. 

— Îmi fac griji pentru Tommy, spuse Anne. 

— Îți poţi imagina să ai ca mamă așa o C-Ă-Ț-E-A N-E-N-O-R-C- 
I-T-Ă? 

— Oarecum. 

— Mama ta a fost o sfântă. 

— Dar tata e un FUND! 

— Tatăl tău e un fund, dar nu e nebun, spuse Franny. Am 
rămas mut aseară, ori asta nu s-a mai întâmplat de... nicicând. 
Slavă Domnului că a apărut Vince! 

Vince. Noul lui cel mai bun prieten. 

— Unde e? Te-a dus acasă, aseară? Te-ai culcat cu el? întrebă 
Franny. 

Anne se înroși și își cobori capul. 

— Ah, Dumnezeule, ai FACUT-O! exclamă el, încântat. Vulpiţă 
mică! Sunt atât de mândru de tine! 

— Încetează! sâsâi Anne dând cu șervețelul în el, încetează! 

— Povestește-mi totul! 

— Nu-ţi povestesc nimic. Suntem într-un loc public și predau 
în clasa a cincea. Și nu o să-ţi povestesc nimic, pentru că nu 
sunt genul. 

— Da, aparent nu ești. 

— Nu a fost așa. 

Franny își așeză coatele pe masă și se aplecă în faţă, cu ochii 
sclipitori. 

— Deci, cum a fost? Dulce și romantic sau fierbinte și sălbatic, 
cu pasiune animalică? 

— Nu e treaba ta, spuse ea sec. 


VP - 271 


— Este foarte interesant, spuse Franny. Nu te-ai mai culcat cu 
un bărbat de pe vremea când era Jimmy Carter președinte. 

— Asta este categoric neadevărat. A fost pe vremea primei 
administrații Reagan - și asta nu a fost chiar așa de demult. 

— Și acum? Unde e el? Aţi petrecut toată noaptea împreună? 

— E la treaba lui și partea asta de conversaţie s-a încheiat, 
declară Anne în timp ce chelnerița aducea băuturile. 

— Eu o să iau clătite ricotta cu afine și lămâie, spuse Franny 
dându-i meniul înapoi. Ca și prietena mea. Și-a făcut poftă de 
mâncare, azi-noapte. 

Anne nu comentă. Dacă nu se lăsa momită, el se plictisea și 
înceta. 

Franny ridică paharul și toastă. 

— Pentru tine, Anne Marie. Asta e tot ce spun. 

— Perfect. Atunci restul mesei va fi tăcut și plăcut, spuse 
Anne luând o mini-brioșă din coșuleţ. 

Oricum, nu avea cine știe ce mari revelații de făcut cu privire 
la Vince Leone. Trebuia să-și facă ordine în sentimentele ei, 
privind ceea ce se întâmplase noaptea trecută. Nu regreta, de 
asta era sigură. Oricât de ciudat suna în urechile ei, i se părea 
corect și bine să se împartă cu un bărbat pe care abia îl 
cunoscuse, care probabil că într-o săptămână nu va mai fi aici. li 
va lua ceva timp să asimileze lucrul acesta. 

Reveni la tema iniţială a preocupării ei. 

— Îmi fac griji pentru Tommy. Vreau să vorbesc cu el, dar cum 
aș putea face asta? 

— Nu te poţi-duce acasă la el, spuse Franny. Creatura aia te 
va băga în pivniţă, îţi va suge tot sângele și-și va ascuți dinţii în 
oasele tale. 

— Știu. Dar chiar trebuie să aștept până luni? Părea atât de 
rănit aseară. Mi-a frânt inima. Cine știe ce i-a vârât maică-sa în 
cap? Zicea că l-am făcut să creadă că tatăl lui este un criminal 
în serie. 

— Oare? 

— Nu! Vince m-a rugat să-l întreb pe tatăl lui dacă a fost 
acasă în seara în care a dispărut Karly Vickers. Asta este tot ce- 
am făcut. 

Franny făcu ochii cât cepele. 

— Vince crede că Peter Crane este un c-r-i-m-i-n-a-l? 

— Îţi dai seama că adulţii spun multe, nu? Dar asta nu 


VP - 272 


exclude trasul cu urechea. 

— Dar și trasul cu urechea înseamnă un efort, spuse Franny 
tare, uitându-se la doamnele în vârstă. 

— Nu știu ce să fac, Franny. 

— Sună-l pe Vince. N-o fi având el un răspuns, dar oricând 
poţi să-i pui mintea la muncă. 

— Nu încerca încă să mă distragi, spuse Anne, știindu-i prea 
bine modul lui de operare. Asta chiar este o problemă pentru 
mine. 

— Doar că eu nu știu cum te-aș putea ajuta, scumpo, 
mărturisi el. Și de fapt, nu te vreau implicată în toată povestea 
asta. 

— Domnule Franny! 

Unul dintre preșcolarii lui Franny veni alergând la masa lor. O 
păpușică adorabilă, cu ochii mari și cu un cap numai bucle 
castanii. 

Franny intră pe loc în pielea educatorului de grădiniță, 
punându-și masca surprizei pe față și dându-și cu palmele peste 
obraji. 

— Ah, nu! Este CASEY! Cum te simţi azi? Ești la micul-dejun? 

— Am mâncat deja! Am mâncat clătite! Cum se și vedea, 
după siropul întins pe faţă și pe degetele care se lipiseră de 
mâinile lui Franny. 

— Și eu mănânc clătite! spuse Franny. 

Părinţii se opriră și ei, pentru un schimb de amabilităţi. După 
plecarea lor, Franny se întoarse înapoi la Anne, se strâmbă și 
spuse: 

— Puștiul care s-a c... în cutia cu nisip. Mă duc să mă 
dezinfectez. Când mă întorc, te rog să nu te mai gândești o oră 
la asta, tânără doamnă. Și bea-ţi cocktailul! 


58. 


— Fata este într-o condiţie critică, spuse Dixon. Nimeni nu se 
așteaptă să reziste. Ca și Lisa Warwick, ochii și gura i-au fost 
lipite cu adeziv. A fost strangulată. Nu se știe cum, dar omul 
nostru nu și-a terminat treaba. Cine știe câtă vreme creierul ei 
nu a mai primit oxigen. Este sever deshidratată și suferă de 


VP - 273 


hipotermie. 

Stătea în picioare, uitându-se la toți detectivii, printre care se 
afla și personalul transferat aici din districtele învecinate. 
Mendez înmânase fluturași noi, cu o fotografie de aproape a 
lănţișorului pe care probabil că îl purta Karly Vickers când a fost 
răpită. 

— Noi credem că purta lănţișorul acesta, continuă Dixon. Are 
logo-ul Centrului Thomas. Toate absolventele programului 
primesc un lănţișor de aur. Personalul poartă același lănţișor, 
dar din argint. Karly Vickers nu îl avea asupra ei, când a fost 
descoperită. Probabil că făptașul l-a păstrat ca amintire. 

— Femeia Warwick avea și ea unul? întrebă Hamilton 

— Ea făcuse înainte parte din personal. Probabil că a avut și 
ea unul. Du-te înapoi la apartament și vezi dacă e acolo. 

— A pierdut timp ca să o îngroape pe Vickers, dar nu s-a 
asigurat că era moartă? Asta nu are sens, spuse Hicks. 

— Abia dacă mai avea puls. Probabil că nu s-a gândit să i-l 
verifice, spuse Dixon. 

— Sau poate că nu a fost un accident, spuse Vince. Poate că a 
lăsat-o în viaţă, ca parte din scenariul sfidării. Lasă o victimă vie 
și noi tot nu-l putem găsi. Asta dovedește omnipotenţă. 

— Și cum ar trebui să reacţionăm noi la asta? întrebă Dixon. 
Tipul ăsta se plimbă prin jur crezând că este Dumnezeu. 

— Îi spunem că a făcut o greșeală. Aveţi o întâlnire cu presa și 
comunicaţi că a făcut o greșeală crucială și că nu este decât o 
chestiune de timp, ca să-l descoperim. 

— Un bluf. Dar dacă se prinde? 

— Trebuie să fie un bluf al naibii de bun. Ceva ce el nu poate 
dovedi sau nega, ceva ce să-i intre sub piele și să înceapă să-l 
frământe. 

— Este inteligent. O chestie dificilă, de știință, o să-i atragă 
atenţia. Ceva ce să aibă legătură cu probele sau să-i spunem că 
FBI a venit cu o nouă metodă de prelevare a amprentelor de pe 
corpul omenesc sau că poate fi corelat cu victima prin ADN. Incă 
nu stăpânim bine tehnologia asta, dar nu mai durează mult. Cu 
siguranţă că putem țese un joc bun cu chestia asta, suficient ca 
să-l facem să intre puţin în panică. 

— Asta și vrem, spuse Vince. ÎI vrem fie neglijent, fie 
îngrijorat. Atunci va face o greșeală. 

— Dar cu al cui sacrificiu? întrebă Mendez. O să înceapă să-și 


VP - 274 


caute o altă victimă, da? 

— Asta va face oricum, fie că îl provocăm, fie că nu. Se află 
într-un stadiu în care este sigur că e mai deștept decât noi toţi 
la un loc. O să se îmbete de putere. 

— Haide să lăsăm deoparte ideea asta, o vreme. Acum 
trebuie să terminăm cu procesarea locului crimei, din grădina lui 
Jane. Poate că tehnicienii care vor face investigaţiile vor veni cu 
o dovadă legistă efectivă și atunci putem organiza un bluf 
bazându-ne pe ceva concret. 

— Puțin adevăr vinde oricând o minciună, spuse Vince. 

— Ce mai e nou cu Gordon Sells? întrebă Dixon. 

— Încă n-a ciripit, spuse Trammell. Nepotul a cerut ieri seară 
un avocat, dar cred că o să scoatem în curând ceva de la el. Nu-i 
place ce aude despre viața în pușcărie. 

— Și victima? 

— Există cam o jumătate de duzină de posibile victime printre 
persoanele date dispărute în perimetrul investigaţiilor noastre, 
spuse Campbell. În funcţie de sex - presupunând că este o 
femeie; în funcţie de dimensiuni, pornind de la lungimea 
femurului găsit; și cantonându-ne la o vârstă între doisprezece și 
treizeci de ani. Cei de la medicină legală vor studia și vor 
compara dosarele stomatologice. 

Au fost desemnaţi detectivi care să ia legătura cu vecinii lui 
Jane Thomas, în eventualitatea în care cineva a văzut vreo 
mașină prin apropiere, la trei noaptea. A fost chemat la raport 
polițistul care patrulase în zonă, noaptea trecută. Probabil că nu 
a fost vorba de noroc chior în faptul că ucigașul a venit să 
îngroape cadavrul în grădină exact după ce mașina patrulei a 
ieșit din stradă, ca să se întoarcă peste o oră. Precis că pândise 
undeva. 

— Tony, care e agenda ta? întrebă Dixon. 

— Vreau să mă duc la locul crimei, apoi să stau de vorbă cu 
Steve Morgan și vreau să-l convoc aici pe Peter Crane și să-l 
întreb despre Julie Paulsen. O să trebuiască și să ne spună ce-a 
făcut azi-noapte. 

Dixon dădu din cap, aprobator. 

— După-amiază o să fac o declaraţie, de presă cu privire la 
Karly Vickers. O s-o facem aici, în fața clădirii, încearcă să 
îndepărtezi media de spital. Am plasat polițiști la toate intrările 
spitalului Mercy General dar sunt convins că tot vor încerca să 


VP - 275 


se strecoare înăuntru. 

— Unde este doamna Thomas? întrebă Vince. 

— Este încă la spital. Sedată, pentru moment. A fost destul de 
zguduită. 

— Şerif, pune-ţi pe cineva să stea cu ochii pe ea, spuse Vince. 
Dacă omul ăsta decide să facă un gest mare cu următoarea lui 
victimă, ea este alegerea evidentă. 

e 

Vince, Mendez și Hicks se îndreptau împreună spre reședința 
Thomas, unde strada era plină de mașinile presei și de reporterii 
care se înghesuiau în faţă. 

Cu cascheta trasă adânc pe ochi, Vince rămase în spate, 
lăsându-i pe cei doi detectivi să atragă atenţia presei, 
strecurându-se pe lângă ei, în timp ce aceștia urlau „Fără 
comentarii”. Dacă Dixon decidea să dea curs ideii de a lansa o 
provocare criminalului, atunci Vince avea să pășească cât de 
curând în lumina reflectoarelor. Dar devoalarea implicării sale se 
va face în condiţiile lui, nu ale reprezentanţilor media. 

Proprietatea lui Jane Thomas era puţin mai mare decât cele 
obișnuite și străjuită de o parte și de alta de câte o ravină 
superficială, îngustă, cu copaci deși. Probabil că asasinul ocolise 
pe aici ca să ajungă în curtea din spate, fără să riște să fie văzut 
de vreun vecin. Karly Vickers era o femeie micuță - 48 de 
kilograme, potrivit permisului de conducere - și ușor de cărat de 
un bărbat de dimensiuni medii, în bună formă. 

Nu ar fi putut fi văzut din casă, săpând în fundul grădinii. 
Dacă știa că grădina era acolo, nici nu trebuia să vină cu propria 
lui lopată. | se asigura cu generozitate una, de către proprietarul 
grădinii. 

Totuși, era o mișcare mai îndrăzneață să îngropi un cadavru 
aici, decât în parcul unde fusese găsită Lisa Warwick. 
Cocoșească. Teatrală. Personală? Avea să-i plătească vreo poliţă 
lui Jane Thomas? Poate că ea era dușmanul, nu victimele. 

Considera interesant faptul că victimele fuseseră femei care 
încercau să își facă o viaţă mai bună, nu femei fixate la 
marginea societăţii. 

Prostituatele erau întotdeauna victimele preferate ale 
criminalilor în serie, pentru erau considerate de ucigaș josnice, 
disponibile și o pradă ușoară. La celălalt capăt al acestui spectru 
se afla ucigașul care vâna femei tinere, percepute ca virtuoase, 


VP - 276 


din lipsa unui cuvânt mai modern. Fete de liceu, studente, femei 
tinere, singure. 

Acest ucigaș alegea femei care încercau să își depășească 
condițiile precare. Ca să îi prostească pe oameni că erau ceva 
ce nu erau? Asta să fie? Sau pentru că pur și simplu erau 
vulnerabile și accesibile, prin legătura lor cu Centru/ Thomas? 

Nimic nu era niciodată atât de simplu. 

Steve Morgan stătea la o masă pe terasa din piatră, urmărind 
viermuiala polițiștilor din grădină. Vince se apropie și se așeză în 
faţa lui. 

— Al naibii lucru, nu? 

Morgan spuse, uitându-se la el cu o expresie de necitit: 

— Nu așa ai vrea să-ţi începi ziua: găsind pe cineva pe 
jumătate îngropat în pământ, în grădina unui prieten. 

— Dar trăiește. 

— Incredibil. Scutură din cap la un gând numai al lui. Am 
auzit-o pe Jane strigând. Se dusese să vadă la ce lătrau câinii. 

— Unde sunt câinii acum? 

— A venit asistenta lui Jane și i-a luat. De ce? 

Trebuie să prelevăm mostre de blană de la ei, în cazul în care 
au fost recuperate fire de pe dra Vickers. Un fir de păr de lao 
sursă necunoscută poate deschide investigația într-o direcţie 
diferită. Poate că făptașul are un câine sau o pisică. Un singur fir 
de păr ne poate oferi o conexiune. Nu-ţi trebuie decât un capăt 
de lână ca să descoperi un pulover ieftin. 

— Știința a devenit atât de sofisticată? întrebă Steve. 

— Nu-ţi poţi imagina ce se face în laboratoarele FBI din 
Washington, cât s-a avansat în analizarea probelor, datorită 
ADN. Cât de curând va exista o bancă naţională ADN, cu codul 
ADN al fiecărui pușcăriaș din ţară. 

— Este puţin cam ca în Orwell, nu crezi? 

— Mai mult ca sigur că Big Brother o să înceapă să 
urmărească populaţia criminală, spuse Vince ridicând apoi din 
umeri. Oricum, dacă nu ai făcut nimic rău, nu ai de ce îţi faci 
griji. 

Se lăsă pe spate și își puse piciorul stâng peste genunchiul 
drept, instalându-se comod, ca și cum colectarea probelor de la 
locul crimei făcea pur și simplu parte dintr-o relaxantă 
dimineață de duminică. 

— A fost un lucru bun că ai venit azi aici atât de devreme, 


VP - 277 


spuse el. 

— Aveam programată o întâlnire cu Jane. Urma să avem o 
conferință de presă, în dimineaţa asta. 

— Incă cinci, zece minute și fata aia ar fi fost probabil moartă. 
Asta da lovitură, faptul că o să ne poată spune cine a răpit-o. 

— Am citit că tipul i-a lipit Lisei ochii, spuse Morgan. Ca să nu- 
| poată vedea. l-a făcut și lui Karly asta? 

— Nu cred că acesta este motivul, spuse Vince urmărindu-l cu 
atenţie. Eu cred că asta are de-a face cu fantezia lui. Să nu vezi 
răul, să nu auzi răul, să nu vorbeşti răul. Eu cred că femeile 
devin obiecte pentru el - frumoase de privit, dar să nu îţi creeze 
probleme. Mulţi bărbaţi spun că atunci când femeia deschide 
gura, strică totul. 

Morgan dădu din cap, confirmând. 

— Ce mai face familia ta, Steve? întrebă el, surprinzându-l 
puţin. Fiica ta - cum reacţionează după tot ce a văzut? 

— Wendy este foarte puternică. 

— Dar tu? Acum că știi exact cum a fost pentru ea să se 
împiedice de un cadavru, în pădure. 

— Cu siguranţă că îmi doresc să nu i se fi întâmplat asta. 

— Da 

Mendez se îndepărtă de mormânt, făcând adnotări în carnet. 

— Au găsit două urme bune de pantofi, în arroyo. 

— În ce? întrebă Vince. Eu sunt din Chicago. Nu-mi vorbi mie 
păsărește. 

— In arroyo. E zona copacilor de acolo, de după deal. E un 
pârâu acolo și terenul este tocmai bine umed cât să păstreze o 
urmă. 

— Grozav. 

— Domnule Morgan, trebuie să vă întreb unde aţi fost azi- 
noapte, continuă Mendez. 

— In pat, ca orice om normal. Jane crede că l-a auzit pe tip - 
sau câinii ei l-au auzit - undeva după ora trei. 

— Și dumneavoastră aţi venit aici la...? 

— Cu ceva înainte de șapte. 

— A naibii treabă, nu? Să găsească fata vie, spuse Mendez. 

— A naibii treabă, spuse Morgan. Se ridică apoi în picioare, cu 
efortul unui om mult mai în vârstă. Cercurile vineţii de sub ochii 
lui vorbeau de încă o noapte lungă. 

— Domnilor, în cazul în care nu mai aveţi nevoie de mine, mă 


VP - 278 


duc în zona unde continuă acţiunea de căutare a lui Karly 
Vickers, să le spun oamenilor ce s-a întâmplat. Căutările s-au 
încheiat. 

Îl priviră dispărând după colţul casei. 

— Ştii, spuse Mendez, nu a ridicat un deget ca să o ajute - pe 
Jane. Jane a venit aici și a găsit fata pe jumătate îngropată și 
Morgan stătea doar și o privea. Mi se pare ciudat, ce zici? 

— Da, spuse Vince. Dar poate că se afla în stare de șoc. 

— Sau poată că îi plăcea spectacolul. 

Vince îl bătu pe spate. 

— Acum gândești ca un adevărat specialist în profilul 
criminalului, fiule. 


59. 


Wendy se sculase devreme și se îmbrăcase într-o bluză bleu 
cu guler rulat și o salopetă cu plastron. Işi făcuse două cozi 
groase, așa cum îi plăcea tatălui ei. 

Planul ei fusese să apară jos și să îl ajute pe tatăl ei să 
pregătească micul-dejun, așa cum făcea întotdeauna sâmbăta, 
când era acasă. Se sculau devreme și pregăteau masa, în timp 
ce mama lui Wendy dormea. Făceau clătite pe care le umpleau 
cu fel de fel, apoi le tăiau în forme, cu tăietoare speciale pentru 
prăjituri. lubea sâmbetele cu tatăl ei. 

Apoi își aminti că tatăl ei plecase. 

Dar precis că se întorsese dimineaţa, pentru că era sâmbătă 
și ei aveau tradiţia lor. O fi fost el furios pe mama ei, dar nu era 
furios pe ea. Sigur că s-a întors să facă clătite. 

Apoi o să-l convingă să meargă împreună în parc. Voia să-i 
arate locul unde se petrecuse totul. Voia să-i povestească 
despre ideea ei de a scrie o carte sau un scenariu despre 
această experienţă. 

Acesta fusese planul ei. 

Dar tatăl ei nu era în bucătărie, când a coborât ea. Casa era 
tăcută, singurul zgomot era zumzăitul frigiderului. 

Inima lui Wendy se prăbuși cu putere. Ce incorect era. Erau o 
familie minunată. Toţi prietenii ei spuneau așa. Cu toţii îi 
invidiau pe părinţii lor. Mama ei era așa de rafinată și de plină 


VP - 279 


de viaţă și de trăsnet. Tatăl ei era așa de bine și atât de 
amuzant. 

Ce familie frumoasă am fost, spusese mama ei. 

Am fost - ca în trecut. 

Ce egoiști erau, se gândea Wendy. Țipau unul la altul, se 
răneau unul pe celălalt, dar niciunul dintre ei nu se gândea la 
ea. 

Foarte bine, atunci. Dacă ei voiau să fie egoiști, atunci să fie, 
pe barba lor. O să-i facă să-și dea seama că și ea era un om, că 
și ea avea un cuvânt de spus. O să dispară ea și atunci o să-și 
dea seama cât de egoiști au fost. 

Urcă înapoi în camera ei și-și luă rucsacul. Apoi cobori scara în 
vârful picioarelor și se strecură afară pe ușă și o porni spre parc. 
e 

În altă parte a orașului, Cody Roache era împins de mama lui 
afară din casă. Unul dintre taţii din vecini ducea copiii în parc. 
Nu în zona în care o găsiseră ei pe doamna aceea moartă, ci în 
partea unde se aflau distracţiile - scrâncioburile și barele de 
agăţat și jocurile cu mingea legată. 

Cody nu voia să plece. Se simțea nervos. Dar mama lui zicea 
că nu o să depășească niciodată starea asta dacă nu o să iasă și 
nu o să facă lucruri normale și nu o să se joace ca un copil 
normal. 

Erau vreo zece copii înghesuiți în camioneta vecinului. O să se 
simtă în siguranţă cu atâția copii și cu un tată, acolo. Așa încât 
Cody se uită înapoi la mama lui și se urcă în camionetă. Nicio 
clipă nu i-a trecut prin cap că ar putea să nu se mai întoarcă 
niciodată. 


60. 


Anne scăpă cu greu de o cursă la Santa Barbara în după- 
amiaza aceea, pentru târguieli și o întâlnire cu câţiva dintre 
prietenii lui Franny, la un pahar de vin. 

— M-am distrat suficient pentru o săptămână, spuse ea în 
timp ce se despărțţeau în faţa restaurantului. Și chiar trebuie să 
stau să mă gândesc cum rezolv situația cu Tommy. 

Franny se încruntă. 


VP - 280 


— Te rog, stai departe de probleme. Și promite-mi - dacă nu o 
să fii prea ocupată diseară - și prin ocupată înțeleg sex nebun, 
fierbinte cu Vince - promite-mi că vii să ne uităm împreună la 
The Golden Girls. 

— The Golden Girls? lar după aceea o să jucăm mahjong? 
spuse Anne înălțându-și sprâncenele. 

— Nu te amuza pe seama show-ului meu preferat. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut. Anne îl sărută pe obraz și îi 
promise să îl sune. 

Franny se duse spre parcare. Anne o luă în jos spre plaza, 
spunându-și că poate vitrinele acelea total nebune o vor ajuta 
să găsească o cale de a rezolva problema ei cu Tommy Crane... 
cu condiţia să reușească să nu se gândească la Vince. Mai ușor 
de spus decât de făcut. 

Preocupată, aproape că intră în Peter Crane, fără să-l vadă. 
Acesta tocmai scotea de pe intrarea la cabinetul său posterul 
DISPĂRUTĂ, cu Karly Vickers. 

— Au găsit-o? întrebă Anne, plină de speranţă. 

Crane se opri, cu posterul în mâini. 

— Da. La fel cum au găsit-o pe Lisa Warwick. 

— Ah, nu. 

— Dar ea trăiește. Este o întreagă poveste. 

Anne se uita la fotografia din mâinile lui Peter Crane, în timp 
ce acesta îi povestea ce auzise. Karly Vickers părea timidă, dar 
fericită. Ca toată lumea, Anne citise în ziare povestea lui Karly 
Vickers. Tânăra femeie se luptase din greu să depășească 
adversităţile din viaţa ei. Lănţișorul de aur cu logo-ul Centrului 
Thomas, pe care-l purta la gât, reprezentând o femeie cu 
braţele ridicate în semn de triumf, spunea cât de departe 
ajunsese Karly. Acum va trebui să se lupte din greu doar ca să 
rămână în viaţă. 

Gândindu-se la Karly, pe Anne o cuprinse un sentiment de 
jenă pentru faptul că își făcea atâtea probleme pentru tot ce se 
petrecea în propria ei viaţă. 

— Mă bucur că am dat peste dumneavoastră, domnule Crane, 
spuse ea. Cred că a avut loc o neînțelegere și chiar aș vrea să o 
lămuresc. 

Dumnezeu știe ce-i povestise soţia lui despre seara trecută. 
Cel mai bun lucru pe care-l putea face Anne era să spună 
lucrurilor pe nume. 


VP - 281 


— Desigur, spuse Crane, ce-ar fi să intrăm în cabinet? 

Deschise ușa pentru Anne, intră după ea și blocă încuietoarea 
în urma lui. Inima lui Anne tresări. 

— Să nu fim deranjaţi, spuse el în chip de scuză. 

Nu mai părea să fie nimeni acolo. Recepţionera lipsea, nicio 
lumină aprinsă, cu excepţia enormului acvariu din sala de 
așteptare. 

— Nu aveţi deschis sâmbăta? întrebă Anne, simțindu-se vag 
inconfortabil. 

— Numai pentru urgențe, spuse el aplecându-se să ridice 
poșta care fusese strecurată prin fanta specială din ușă. Pentru 
prima oară, Anne își dădu seama că Peter Crane era îmbrăcat în 
jeanși, bluză din denim și bascheți. 

— Am venit să-mi aduc la zi hârtiile. Dar de ce nu luaţi loc? 

Îi făcu semn spre sala de așteptare, unde se așezară amândoi 
în fotolii comode, din piele. 

— Detectivii m-au rugat să le pun câteva întrebări copiilor 
implicaţi în găsirea cadavrului din parc, spuse Anne intrând 
direct în subiect. Întrebările păreau destul de nevinovate, dar... 

— Nu trebuie să vă cereţi scuze, domnişoară Navarre. E drept, 
m-am gândit și eu că era ciudat ca întrebarea să vină din partea 
dumneavoastră, dar, așa cum aţi spus, a fost destul de 
nevinovată. 

— Doamna Crane nu pare să gândească așa. După priveghiul 
de aseară, ne-am întâlnit întâmplător. Era foarte supărată pe 
mine. Mi-a spus că l-am făcut pe Tommy să creadă că 
dumneavoastră aţi putea fi considerat drept suspect. Nu îmi dau 
seama cum a putut crede el asta despre mine. In mod sigur, eu 
nu m-am gândit câtuși de puţin la așa ceva. 

— Îmi pare bine să aud asta, spuse Crane cu un zâmbet 
fermecător. Oricum, oamenii se tem destul de dentist, chiar 
dacă nu se gândesc la el ca la un criminal în serie. 

Anne se mai relaxă puţin. 

— Sincer, nu sunt nici supărat și nici nu mă simt ofensat. Janet 
însă este este mai predispusă spre așa ceva. Nu i-a fost ușor să 
facă faţă tuturor lucrurilor care s-au întâmplat săptămâna asta. 
O înțeleg. 

— Nu încerc să vă conving că nu este așa, spuse Anne cu 
convingere. Cu toţii ne aflăm într-un teritoriu necunoscut, 
trebuind să facem faţă celor întâmplate. lar școala face tot ce 


VP - 282 


poate, în această situaţie grea. 

— Știu asta. lar eu cred că aţi făcut o treabă admirabilă. 
Apreciez că vă preocupă sincer fiul meu, d-ră Navarre. 

— Mulţumesc. 

— Cât despre soția mea... Janet este o persoană care simte 
nevoia să își controleze ambientul. Are motive întemeiate 
pentru asta. Evident, nu pot intra în detalii, dar în trecutul ei a 
trebuit să se lupte cu multe și în perioade de stres... nu se 
descurcă întotdeauna cum trebuie. 

Pe Anne nu o interesa câtuși de puţin să o înţeleagă pe Janet 
Crane. Indiferent cu câte s-a luptat în viaţa ei, Janet era un adult 
și ar fi trebuit să fie în stare să se comporte mai bine decât a 
făcut. Dar nu ea reprezenta preocuparea lui Anne. 

— De fapt, eu îmi fac griji pentru Tommy. Mă tem că într-un 
fel crede că i-am trădat încrederea, mărturisi ea. 

— Tommy are o părere foarte bună despre dumneavoastră. 

— M-aș simţi mai bine dacă aș putea spune și eu asta, despre 
mine. Aș vrea din toi sufletul să pot avea o discuţie cu Tommy, 
ca de la om la om. Vreau să știe că se poate într-adevăr baza pe 
mine. Credeţi că există vreo șansă să putem face asta fără să o 
supărăm pe doamna Crane? 

Peter Crane se gândi puţin, evident cântărind beneficiul 
pentru Tommy, față de riscul de a-i dezlănţui furia soţiei sale. 

— O să văd ce pot face. Vă pot suna? 

— Desigur. O să vă fiu sincer recunoscătoare pentru asta. 

— Îmi pare rău dacă Janet v-a făcut viaţa dificilă. 

— Mi-am revenit, spuse Anne ridicându-se în picioare. Se 
simţea mai rău pentru el și pentru Tommy. Janet Crane o putea 
ataca pe ea, dar la sfârșitul zilei, ea mai avea o casă, unde să se 
ducă. Peter Crane și fiul lui trebuiau să trăiască împreună cu 
această femeie. 

— Tommy este cel care mă preocupă, își continuă ea gândul. 

Sună soneria de la ușa din faţă, făcând-o pe Anne să tresară. 
Crane se ridică și trecu prin dreptul ei. Când deschise ușa, locul 
fu complet umplut de detectivii Mendez și Hicks. Mendez îi 
aruncă o privire lui Anne și spuse: 

— Domnule doctor Crane, avem câteva lucruri de discutat cu 
dumneavoastră. Vreţi vă rog să veniţi cu noi, la secţie? 


VP - 283 


61. 


Dennis intră în pădure nu dinspre parc ci prin spate, dinspre 
drumul de serviciu. Pe partea cealaltă a drumului de serviciu se 
afla biroul șerifului. Acolo unde lucrau băieţii buni. Așa le 
spusese învăţătoarea lor din clasa a treia când îi luase pe toţi, 
ținându-se doi câte doi de mână, în excursie cu școala. 

Doamna Barkow nu știa că tatăl lui Dennis își bătea soţia, că îl 
bătea pe el. Dar oricum, Dennis crezuse întotdeauna că tatăl lui 
era un băiat bun și că trebuia să fie ceva în neregulă cu el, care- 
| supăra mereu. Era rău, era prost, avea creierul afectat, iar 
mama lui nu era decât o beţivă, o curvă proastă și merita orice 
păţea. 

Poate că toate astea erau adevărate, dar acum el nu mai 
gândea la fel despre tatăl lui. 

Rucsacul era greu cu lucruri pe care le luase din bucătărie - 
conserve cu supă, pește, mazăre - lucruri de care avea nevoie 
ca să se descurce de unul singur. Înainta greu, dând cu piciorul 
în frunzele căzute, fără să se gândească la nimic altceva decât 
la destinaţia lui. 

Banda galbenă începuse să cadă, făcând să pară totul ca un 
loc de care nu-i mai păsa nimănui. Asta era bine. Înseamnă că 
nu va mai veni nimeni aici, să-l deranjeze. Dennis își lăsă 
rucsacul jos și se așeză pe bolovanul pe care fusese rezemat 
capul femeii moarte. 

Era timpul să mănânce și aici voia să facă asta: într-un 
mormânt. 

e 

Wendy nu s-a dus în pădure. A rămas în parc, acolo unde 
iarba era tunsă și unde nu erau crengi căzute sau tufe de 
mărăciniș, sau morminte. S-a așezat pe o bancă, și-a încrucișat 
picioarele și a început să scrie în carnetul ei. 

Era liniște aici, genul de liniște cu ciripit de păsări în fundal și 
cu susurul apei care curgea din fântâna de dincolo de cărare. Nu 
genul de liniște de acasă. 

Se întrebă dacă tatăl ei s-a mutat în altă parte sau doar a 
plecat de acasă. Se părea că mergea foarte des la Sacramento, 
dar poate că spunea doar așa, când se ducea la legătura aceea 
a lui. Se întrebă dacă Cealaltă Femeie avea copii și dacă da, 


VP - 284 


poate că îi cunoștea deja? Dacă mergeau și ei la aceeași școală? 
Dacă erau copii pe care ea nu-i plăcea? Dacă Dennis Farman era 
fratele ei vitreg? 

Acestea erau lucruri la care adulţii nu se gândeau niciodată, 
lucruri care nu contau pentru ei. 

Normal, ea o să rămână cu mama ei. Vor rămâne în casa lor. 
Poate că mama ei va trebui să-și ia un serviciu. A avut un 
serviciu înainte de a se fi născut ea. Exista o fotografie în living, 
cu mama și cu tatăl ei în pelerine și caschete de absolvenţi, 
luându-și diplomele. Asta însemna că putea obţine o slujbă. 

Sau, își spuse Wendy privind spre pădure, poate că o să scrie 
ea cartea despre cum a găsit cadavrul acela, împreună cu 
Tommy și o să poată să facă un film după ea și atunci va fi 
bogată. Și tatălui ei o să-i pară rău. 

e 

Cody se cățăra pe barele de maimuță, pretinzând că este cu 
adevărat o maimuță. Maimutele o duceau bine. Ele erau 
întotdeauna animalele lui preferate, la grădina zoologică din 
Santa Barbara - mai ales gibonii albi, cu brațele lor lungi, lungi 
și care se răsuceau de pe o ramură pe alta. Cody își zicea acum 
că era un gibon alb și începu să scoată sunete puternice, de 
maimuță, în timp ce își negocia barele. 

Lucrul pe care și-l dorea el cel mai mult pe lumea asta - după 
acela de a se face astronaut - era să meargă la grădina 
zoologică din San Diego. Mama lui îi promisese că poate vara 
viitoare vor reuși să aibă cu adevărat o vacanţă în familie și că 
vor merge acolo. Paria că la zoo din San Diego se găseau toate 
maimuţele de pe lumea asta. 

Cody era fericit că venise în parc. Nu se mai simţea nervos. 
Sărind jos de pe barele de maimute, alergă spre jocurile cu 
mingii legate și începu să se joace cu un copil mai mic, de pe 
strada lor. 

Da. Era fericit că venise în parc. 

Mai încolo, în pădure, Dennis scormoni în rucsac după o 
conservă cu fasole și își scoase briceagul. Nu știa cum să lucreze 
cu piesa aceea care era probabil deschizătorul de conserve. 

Nu semăna cu niciun deschizător de conserve pe care îl 
văzuse vreodată. Incercă și încercă să-l manevreze, dar nu reuși 
decât să facă o adâncitură în conservă și deschizătorul îi 
alunecă într-o parte. Și de fiecare dată când încerca, devenea 


VP - 285 


tot mai conștient că îi era foame. Și atunci începu să simtă ceva 
diferit. 

Începu să simtă. 

Cu degetele tremurând, se tăie închizând desfăcătorul de 
conserve. Sânge roșu deschis ţâșni din deget. Se uită un minut 
la el, apoi îl linse. 

Deschise lama mare a briceagului și o înfipse cu putere în 
conservă. Repetă lovitura și prin găuri începu să se reverse 
lichidul conservei. 

Lovi iară și iară și începu să simtă ceva mai mare crescând în 
pieptul lui. Toată durerea, toată mânia începeau să iasă din el, 
în timp ce înfigea lama briceagului în conservă. 

Așa încât izbi iară și iară și iară... 


62. 


— Ah, Dumnezeule, dar este jenant, mormăi Peter Crane 
uitându-se la raportul de arest complet, cu poză cu tot - pe care 
i-i pusese Mendez pe masă, în faţa lui. Oftă și se uită în altă 
parte. 

— Ce faceţi în timpul liber este treaba dumneavoastră, 
domnule Crane. Nu vreau explicaţii, spuse Mendez. Nu am de 
gând să îi spun soţiei dumneavoastră. Nu-mi trebuie încă un 
delict de investigat. Păreţi un tip destul de cumsecade. 

— Problema mea însă, este că în aceeași noapte, cu ocazia 
aceleiași razii, a fost arestată și Julie Paulsen. 

— Cine este Julie Paulsen? 

— Julie Paulsen a fost o prostituată. Nu mult după arestarea ei 
în Oxnard, a venit la Centrul Thomas. Şi nu mult timp după 
aceea, a murit. 

— Nu știu nimic despre asta! spuse Crane, șocat. 

Mendez făcu o faţă nefericită. 

— Dar știi, doctore. De fapt, chiar dumneata ai adus în 
discuţie crima aceasta, la prima noastră întâlnire. 

O clipă, Crane păru derutat. 

— Fata care a fost omorâtă anul trecut? Cea găsită în afara 
orașului? Am citit în ziar! 

— Mi-e greu să înghit asta, spuse Mendez. Eu nu cred în 


VP - 286 


coincidenţe - mai ales când încep să se adune în teanc. Julie 
Paulsen a fost o prostituată din Oxnard. Dumneata ai fost 
arestat pentru că ai solicitat serviciile unei prostituate din 
Oxnard. Julie Paulsen vine în Oak Knoll. Dumneata trăiești în Oak 
Knoll. Ea intră în programul Centrului Thomas. Dumneata lucrezi 
cu femeile de la Centru/ Thomas. Ea sfârșește prin a fi ucisă. 
Karly Vickers dispare. Ai cunoscut-o pe Lisa Warwick... Vă puteţi 
da seama unde ar putea duce toate astea, domnule Crane? 

Crane se frecă cu mâinile pe faţă. 

— Ah, Dumnezeule. 

Mendez îl lăsă să fiarbă un minut în suc propriu, lovind încet 
cu stiloul în masă, în timp ce secundele își ticăiau scurgerea. 

— Nu am cunoscut-o pe Julie Paulsen, spuse Crane, în sfârșit. 
Fata cu care am fost arestat la Oxnard, Candace, era cea pe 
care o frecventam uneori. 

— Vreţi să spuneți cu asta că eraţi un client permanent? 

Crane strânse tare din ochi, ca și cum ar fi avut o migrenă 
cumplită. 

— Nu sunt mândru de ce am făcut. Și ce am făcut nu 
înseamnă că nu mă gândesc la soţia mea. Doar că... Janet are 
niște... probleme... 

— Chiar nu vreau să știu lucrurile astea. Chiar nu vreau. 

— Știu că că i-aţi cunoscut numai partea cea mai rea a ei. 
Săptămâna asta a fost un coșmar. Dar chiar nu este un om rău. 
lar eu nu o înșel, în sensul adevărat al cuvântului... 

— Nu-mi pasă. Sincer. 

Dacă Peter Crane avea nevoie de absolvirea de păcate, atunci 
trebuia să se ducă la un preot. Mendez nu avea nicio dorinţă să 
comenteze pe tema adulterului. Omul ăsta regula alte femei 
decât soţia lui - ori asta îi era suficient ca să definească 
noţiunea. 

Crane oftă. 

— După arestare, am încetat să mă mai duc acolo. 

— Și Julie Paulsen s-a mutat aici, spuse Mendez. Nu prea vă 
ajutaţi, domnule Crane. 

— Vă spun ce s-a întâmplat, spuse el exasperat. Nu am putut- 
o împiedica să se mute aici. Este o ţară liberă. Poate că o fi avut 
un prieten aici, dar nu eu am fost acela. 

— Și aţi încetat să vă mai duceţi la Oxnard. 

— Da 


VP - 287 


— Și? Ce-aţi făcut? Aţi renunţat la prostituate? Aţi renunţat la 
sex? 

— Am... am... Ah, liuse, mormăi el uitându-se în dușumea. Am 
făcut... un aranjament... cu o femeie din Ventura. 

Mendez îi împinse o hârtie și un creion. 

— Îi vreau numele și telefonul. 

Crane arăta ca și cum i-ar fi venit să vomite. Marele Domn, 
Cetăţeanul Respectabil, frecventând prostituate. 

După ce acesta scrise datele, Mendez îi luă hârtia. 

— Mă întorc imediat. Vreţi o cafea, ceva? 

— Nu, mulțumesc, spuse Crane cu ochii în tăblia masei. 

Mendez traversă holul și-i dădu hârtia lui Hicks. Vince și Dixon 
urmăreau monitorul. Crane stătea cu capul în mâini. 

— Bună treabă, puștiule. L-ai pus pe jar, spuse Vince. 

— Oameni buni, transpiră ca un cal, spuse Mendez. Vă puteţi 
imagina ce i-ar face nevastă-sa dacă ar afla pe unde umblă 
stâlpul societății? 

Hicks râse. 

— Da, stâlpul lui a fost peste tot. 

— Deși nu prea-l poţi blama, spuse Mendez. Nevastă-sa asta... 
E ca și cum te-ai regula cu o capcană pentru urși. 

— Presează-l cu noaptea trecută, spuse Vince. Întreabă-l cum 
i-a mers la cărți. 

Mendez își turnă o cafea și reveni în camera de interogatoriu. 

— Și, cum v-a mers azi-noapte la cărţi? 

— La ce? 

— Soţia ne-a spus că nu eraţi aseară acasă, pentru că jucaţi 
cărți. 

— Ah. 

— Unde aţi fost? În Ventura? 

— Nu. Am avut o ceartă cu Janet. 

— In legătură cu ce? 

— Era furioasă că profesoara lui Tommy îi pusese câteva 
întrebări despre viața noastră de familie. Credeţi-mă, n-aş vrea 
să vă spun asta, dar soţia mea este cumplită la ceartă. A fost o 
săptămână lungă. Mi-a ajuns. Nu am mai vrut să o ascult, așa că 
am plecat. 

— Unde? 

— Am cinat la O'Briens Pub, am urmărit meciul 
Campionatului Ligii Americane. Pe la ora nouă, a apărut și 


VP - 288 


Steve... 

— Steve Morgan? 

— Da. Am stat acolo și am plâns în berile noastre, până la ora 
închiderii. 

— Problema lui care era? 

— O ceartă cu soţia. Ce altceva? L-a dat afară. 

— De ce l-a dat afară? 

— L-a acuzat că are o legătură, ceea ce începuse să devină o 
obișnuinţă la ea. 

— Și are? Unde nu este foc, nu iese nici fum. 

Peter Crane nu răspunse o vreme, întorcând cuvintele în 
mintea lui, încercând să le aleagă cu grijă. 

— Steve este un tip complicat. 

— Nu-mi pasă, spuse Mendez. Atâta doar vreau să știu: a avut 
sau nu o aventură cu Lisa Warwick? 

Peter Crane își puse coatele pe masă și își lăsă capul moale, 
părând înfrânt. 

— Nu te juca cu mine, doctore Crane, spuse Mendez cu 
duritate. Femeia a fost omorâtă. Aveai o aventură cu ea? 

— Da 


63. 


Dennis se furișa printre pomi ca un commando, aplecându-se 
mult, uneori târându-se pe burtă. Se mânjise cu pământ pe față 
ca să se camufleze și își legase o cârpă în jurul capului, ca 
Rambo. 

Auzea voci, în parc. Oameni vorbeau, copii râdeau, oameni cu 
vieţi normale. Îi ura. 

Îi vedea, de la liziera pădurii unde se ascunsese după un 
copac. Copii mai mici, mai mari, vreo doi adulți. Se furișă puţin 
mai aproape. 

Se distrau. Erau fericiţi. Și uite-l și pe Cody, care zicea că era 
prietenul lui, jucând catch cu un copil dintre patra. 

— Ei, Cody, strigă el stând chiar la margine, acolo unde parcul 
devenea pădure. 

Cody se uită la el și se încruntă. 

— Ei, Libarcă, fă-te-n-coa. 


VP - 289 


Cody se prefăcu că nu-l aude. 

— Vino aici. Am să-ţi arăt ceva super. 

Cody se apropie puţin, privindu-l bănuitor, prin ochelarii aceia 
caraghioși ai lui, lipiţi, cocârjaţi. 

— Nu am voie să mă joc cu tine. Așa mi-a spus mama. 

Dennis își dădu ochii peste cap. 

— Prostii, vino aici. Am găsit ceva. Este chiar super. 

Cody se uită înapoi spre cei cu care venise în parc. Copilul cu 
care se jucase fugise la leagăne. 

— Haide, vino. Nu fi așa de papă-lapte, spuse Dennis în timp 
ce se dădea cu un pas înapoi în pădure. 

— Nu am voie să intru în pădure. 

— Ce copilul-mamei ești! 

— Nu sunt. 

— Ba ești. 

Cody părea tentat, dar nesigur. 

— Credeam că suntem prieteni, spuse Dennis. 

— Tu ești rău. 

— Tu ești prost. Dennis ridică din umeri. Treaba ta. Doar că o 
să pierzi ceva tare, atâta tot. 

Se întoarse și începu să se îndepărteze, înapoi în pădure. 
Cody se uită în spate, spre locul de joacă, apoi la Dennis și iar 
înapoi spre locul de joacă. Dennis mai făcu vreo câţiva pași, 
întorcându-se cu spatele. Apoi, în urma lui auzi pași în frunzele 
căzute. 

Dennis se uită la Cody și începu să alerge. Cody mări pasul. 
Trecură peste o mică ridicătură și dispărură din raza vizuală a 
locului de joacă. 

Dennis se opri, râzând. Cody alerga în urma lui. Și el râdea. 
Apoi Dennis se întoarse, râzând încă și împlântă cuțitul în burta 
lui Cody Roache, cât de adânc putu. 


64. 


Wendy stătea pe banca din parc și se uita spre pădure. 
Făcuse o schiţă în carnetul ei de însemnări, prezentând locul 
crimei - colina de pe care săriseră și se rostogoliseră, bolovanii, 
copacii și jos de tot, mormântul. li era teamă să deseneze capul 


VP - 290 


doamnei moarte, ca și cum desenul ar fi putut căpăta viaţă și 
capul ar fi început să vorbească cu ea. 

Era o prostie, firește. Dacă Tommy ar fi fost acolo, i-ar fi spus 
ce idee prostească îi venise. Deși ar putea fi un lucru bun, chiar 
de groază, în filmul ei: capul femeii moarte să înceapă să îi 
urmărească peste tot ca o fantomă, vorbind cu ei și spunându-le 
ce se întâmplase. Și nimeni nu îl va putea vedea, în afară de 
Tommy și de ea. Doar dacă nu voia el să fie văzut, ca să sperie 
oamenii, ca ucigașul sau ca Dennis. 

Sau poate că în film, Dennis o să fie ucigașul. ASTA chiar ar fi 
super. Nu există nimic mai de groază într-un film decât un copil 
diabolic. lar Dennis nici măcar nu ar trebui să se prefacă. 

Își dorea acum să-l fi sunat pe Tommy ca să-l convingă să 
vină cu ea în parc. Acum, în lumina totală a unei zile frumoase, 
pădurea nu mai părea atât de înfricoșătoare și ea voia să se 
întoarcă acolo și să refacă drumul fatal din ziua aceea. Păcat că 
nu era și Tommy cu ea, să o ajute să refacă toată povestea. 

Pe Wendy o înnebunea faptul că mama lui Tommy era atât de 
strictă. El trebuia să se ducă mereu la lecţia lui de pian, sau la 
recitalul acela. Nu putea fi și el un copil normal, care doar să se 
joace. El trebuia să fie aici la o anumită oră. 

Și el nu era ca Harland Friedman, care pretindea că era slab și 
alergic la orice, așa încât nu trebuia să meargă la ora de sport 
sau în excursii. Lui Tommy îi plăcea să facă lucrurile astea. Doar 
că nu îi plăcea să intre în bucluc. 

În timp ce Wendy nu avea niciun chef să fie prudentă. Oricum, 
părinţii ei erau deja supăraţi pe ea pentru că plecase de acasă 
fără să le ceară voie. Așa că mai bine să facă ceea ce voia, 
înainte de a fi prinsă. Și chiar când o vor prinde, ce-or să-i facă? 
Cum putea tatăl ei să-i ţină lecţii de morală despre încălcarea 
regulilor, când el însuși încălca cea mai importantă regulă, 
dintre toate? 

Îmboldită de starea ei de spirit, Wendy sări de pe bancă, își 
vâri carnetul sub braț și începu să se îndepărteze. Nu trecu mult 
și ieși din potecă, intrând în partea de pădure pe care o 
străbătuseră alergând în marţea aceea, cu Dennis și Cody după 
ei. Și-a amintit că i-a spus lui Dennis Pârtman și se întrebă dacă 
o să aibă voie să bage chestia asta în film. Probabil că da. 
Oamenii înjurau în filme - nu în filmele la care avea ea voie să 
se uite, dar totuși... 


VP - 291 


Și-a amintit că în locul acesta s-a uitat ea peste umăr și 
Tommy i-a strigat „sări!” Și au căzut pe mal, patinând și 
alunecând și rostogolindu-se. De data aceasta, Wendy a ales 
drumul mai lung, apoi s-a uitat în sus, spre mal. Se gândi că a 
fost ca și cum ar fi căzut într-un bol și deschise carnetul ca să-și 
noteze, scoțând limba în timp ce încerca să scrie și să meargă și 
să se uite în jur, toate în același timp. 

Tommy se rostogolise cel mai departe, oprindu-se exact... 

Strigătul care sfâșie aerul venise atât de brusc și atât de 
instinctiv, încât Wendy nu și-a dat seama că fusese smuls din 
plămânii ei. Acolo în mormânt, pe jumătate acoperit cu frunze și 
ramuri, stătea Cody Roache, plângând, cu sânge peste tot, pe 
mâini, pe burtă, pe față. 

Se uită drept la Wendy și spuse, printre hohote: 

— Dennis m-a omorât! 

Dennis țâșni din spatele copacului. O prinse pe Wendy de o 
coadă și o dobori la pământ, în încercarea ei de a fugi. Carnetul 
de însemnări zbură. Wendy ateriză în mâini și în genunchi și 
abia reuși să se dea repede într-o parte, suficient ca Dennis să o 
rateze când s-a repezit asupra ei cu briceagul. 

Chinuindu-se să se ridice, uitându-se peste umăr la Dennis, 
nimeri direct în Cody și amândoi căzură laţi. Wendy era plină de 
sânge când se rostogoli de pe el și începu să alerge, cu Dennis 
Farman la călcâiele ei. 

Dennis era mai mare și mai puternic, dar Wendy era mai iute. 
De câte ori Dennis se întindea spre ea, reușea să se arcuiască și 
să scape - până când vârful baschetului nimeri direct într-un ciot 
de copac. 

Căzu greu, aerul ieșind afară din ea într-un singur, mare, 
dureros hîfii 

— Te urăsc! Te urăsc! Te urăsc! striga Dennis, iară și iară. 

Dennis căzu în genunchi deasupra ei și cuțitul îi zbură din 
mâna plină de sânge când își dădu braţul spre spate ca să-și ia 
avânt să îl împlânte în ea. Parcă nici nu observase asta, 
coborându-și braţul iară și iară asupra ei ca și cum ar fi vârât 
cuțitul în ea, izbind-o cu pumnul atât de tare în piept, încât 
Wendy vedea stele verzi la fiecare izbitură. 

O dantelă neagră îi împăienjeni lui Wendy vederea. Nu mai 
putea respira. Dennis era deasupra ei. O să moară. 


VP - 292 


65. 


Tommy și-a petrecut ziua mergând ca pe ouă. Era foarte 
priceput la asta, pentru că avea mult exercițiu. 

Știuse dintotdeauna să citească dispoziţia mamei lui - sau a 
oricui. Nu-i înţelegea pe oamenii care nu puteau. 

Tatăl lui plecase de acasă foarte devreme, ca să ajute la 
căutările doamnei aceleia. Tommy îl rugase să-l lase să vină cu 
el, dar tatăl lui îi explicase că nu avea voie acolo, pentru că era 
copil. 

Lui Tommy i se părea o prostie asta, de vreme ce copiii se 
pricepeau la fel de bine ca și oamenii mari - dacă nu chiar mai 
bine - la căutat. Ei erau mai aproape de pământ și erau mai 
atenți la tot ce se afla în jurul lor. Și în afară de asta, el văzuse 
deja un cadavru, așa că nu avea de ce să-i mai fie frică, a doua 
oară. 

Dar asta nu a contat și tatăl lui l-a lăsat din nou să se 
descurce cu mama lui care se sculase furioasă, trântind ușile și 
sertarele, bombănind de una singură. Asta era lucrul cel mai 
rău: când mormăia de una singură, furioasă, cu ochii duri și reci. 

Umbla prin casă „făcând curat”, spunea ea. Scoţând lucrurile 
din sertare și aruncându-le în dreapta și în stânga, pe jos - 
reviste, ziare, corespondenţă. Se ducea în bucătărie aruncând 
mâncare, scoțând lucruri din frigider și trântindu-le în spălător. 

Mai târziu, când se calma, refăcea drumul prin casă, 
urmându-și firul distrugerilor, asigurându-se că nu mai rămânea 
nici urmă din ce făcuse. Când tatăl lui venea acasă, totul era 
perfect și curat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

În tot acest timp, Tommy rămânea în camera lui, dar știa că 
până la urmă ea va ajunge și aici și dacă nu va găsi toate 
lucrurile la locul lor, urma să aibă o MARE problemă. Mama lui 
trăgea atunci așternuturile de pe pat, îi arunca jucăriile la gunoi, 
rupea lucrările de control pe care și le aducea el acasă ca să le 
păstreze pentru că primise steluțe de apreciere de la 
domnișoara Navarre sau o adnotare laudativă. 

Ştia cum avea să reacționeze mama lui la ele, mai ales acum 
când încă era furioasă pe domnișoara Navarre. Și mai mult ca 
oricând, după ce fuseseră acolo detectivul Mendez și omul de la 
FBI. 


VP - 293 


Tommy își ascunse acum cu și mai multă grijă lucrurile cele 
mai de valoare, dosindu-le între salteaua și cutia cu arcuri de la 
patul lui. 

Își dorea să fi avut curajul să plece, dar nu l-a avut. Se 
strecură în schimb afară din cameră și o urmă pe mama lui, la o 
distanță de două încăperi, scormonind prin toată harababura 
aceea, asigurându-se că ea nu aruncase nimic de valoare. 
Găsea uneori ceasuri și bijuterii, bani, cecuri, tot felul de lucruri 
pe care mama lui nu le-ar fi aruncat niciodată dacă nu ar fi fost 
într-una din stările ei. 

Nici astăzi nu era o excepţie. Tommy sortă lucrurile bune și le 
puse înapoi, acolo unde le era locul. Cărți, reviste, tăviţe pentru 
pahare, în salon. Bibelouri și fotografii, în living. În camera 
părinţilor să-i - unde trebuia să fie și mai prudent, ca să nu fie 
prins - salvă inelul de absolvire al tatălui său și o încâlceală de 
bijuterii pe care mama lui le aruncase la coș. 

Când Janet Crane își termină defilarea, se opri în birou, stând 
în genunchi și plângând în hohote în mijlocul unui teanc de 
hârtii, scrisori, tăieturi din ziare. Și ca întotdeauna când începea 
să plângă, Tommy veni și se așeză lângă ea și o luă de mână. li 
spuse că îi părea rău pentru ea și că era trist pentru ea și că 
spera să se simtă repede bine. 

Nu era treabă pentru un copil, dar asta era viaţa lui. 

Își dori să se fi putut duce și el în parc, într-o duminică, așa 
cum făcea toată lumea. 


66. 


— Steve nu ar fi omorât-o pe Lisa. Ținea la ea, spuse Crane. 

— Atât de mult încât nu se vedea cu ea decât în toiul nopţii? 
Încât nu a spus nimănui acest lucru, încât nu a lăsat-o nici pe ea 
să spună cuiva? întrebă Mendez. 

— E un bărbat însurat. 

— Ar fi trebuit să se gândească la asta înainte de a-și fi 
desfăcut fermoarul de la pantaloni. 

Crane se ridică și începu să facă pași prin cameră, cu mâinile 
în șolduri. 

— Chiar nu mă simt bine să vorbesc despre asta. 


VP - 294 


— Ziceaţi că Steve este un tip complicat. În ce sens? Sunteţi 
prieteni. 

— Am vrut doar să spun că Steve este un om foarte 
determinat. Este pasionat de munca pe care o face la centru. 
Steve vine dintr-o lume dură - o mamă singură, nu foarte mulți 
bani, vremuri disperate. A trebuit să lupte ca să ajungă aici - 
inclusiv căsătoria cu Sara. Ea vine dintr-o familie bună, educată, 
frumoasă. 

— Ea este un fel de trofeu pentru el? 

— Nu! Nu știu. Crane scutură din cap și închise ochii. Ar fi 
trebuit să-mi ţin gura. De ce nu vorbiţi cu Steve? Sunt convins 
că o să vă spună tot ce vreţi. Nu are nimic de ascuns. 

— Cu excepţia unei amante, spuse Mendez. La ce oră ați 
plecat de la O'Brien's? 

— Pe la unu treizeci, două fără un sfert. 

— Unde v-aţi dus de acolo? 

— Eu m-am dus acasă. Steve se ducea să doarmă la Holliday 
Inn. 

— În regulă, spuse Mendez ridicându-se de pe scaun. 

Crane se uită la el, ușor suspicios. 

— Pot să plec? 

Mendez își desfăcu mâinile. 

— Firește. 

Peter Crane scoase un oftat de ușurare și porni spre ușă. Se 
opri, cu mâinile pe clanţă. 

— Ce face Karly Vickers? Aveţi noutăţi? 

— Mult mai bine, minţi Mendez. Este o prăjitură tare. Medicii 
sunt aproape siguri că o să-și revină destul de repede. 

— Serios? 

— lar atunci presupun că nu vor mai fi multe întrebări de pus. 

— Așa presupun. 

În clipa aceea se deschise ușa pe dinafară și 
strecură Hicks, cu o faţă încordată. 

— Trebuie să plecăm. A avut loc o înjunghiere în Oakwoods 
Park. Cu mai multe victime. 


A 


năuntru se 


Echipa de la Urgenţă se afla deja la fața locului, încărcând o 
targă în mașina Salvării, când Mendez și Hicks opriră în zona de 
parcare. 

— Cine este victima? întrebă Mendez alergând în spatele 


VP - 295 


ambulanţei, înainte ca aceștia să apuce să închidă ușile. 

— Un copil. Sângerează de groază! Trebuie să plecăm! 

Tehnicianul strigă spre șofer: 

— Dă-i drumul! Dă-i drumul! 

Câțiva polițiști trântiră ușile din spate și Salvarea întoarse în 
loc, cu sirenele urlând, împrăștiind privitorii ca pe niște oi. 

— Ce naiba se petrece? strigă Mendez ridicându-și insigna la 
vedere. 

Unul dintre polițiști spuse: 

— Am fost sunaţi pentru o înjunghiere cu multiple victime - 
amândoi copii. Sunt amândoi în drum spre spital. 

— Ştie cineva ce s-a întâmplat? întrebă Hicks. 

— Mai mulţi oameni au declarat că au auzit o fată ţipând. Au 
alergat aici, spuse el arătând spre pădure, în direcţia locului 
unde fusese găsit cadavrul Lisei Warwick. Și l-au găsit pe 
subiect atacând fetița. Era sânge peste tot. 

— Dumnezeule Mare. Și subiectul? întrebă Mendez. 

— N-o să vă vină să credeţi, spuse polițistul conducându-i 
spre echipajul poliţiei. 

Pe bancheta din spate, cu mâinile legate, stătea Dennis 
Farman, acoperit de sânge și uitându-se ţintă în faţa lui. 

e 

Au plecat de acolo direct la spital. Hicks s-a dus la telefon să îl 
sune pe Dixon. Mendez privea echipa medicală care lucra 
frenetic la băiat. Acelaşi doctor care lucrase la Karly Vickers 
lătra ordine pe care personalul sărea să le îndeplinească. Era 
sânge peste tot. Prea mult sânge pentru un pacient atât de mic 
- și să-l lase în viață, își spuse Mendez. 

lisuse. Știa că Dennis Farman era un copil deranjat, dar cine 
naiba ar fi putut prezice așa ceva? Copiii se mai bat între ei, la 
joacă; dar nu scot briceagul și nu turbează. 

Ce-l poate conduce pe un copil spre o asemenea violență? 

Povestea familiei Farman trebuia să fie mai încărcată, decât o 
mamă care bea din când în când și un sergent de instrucţie pe 
post de patriarh. Dennis nu ar fi căzut atât de adânc, dacă ar fi 
fost doar cârpit că a chiulit de la școală. 

Dintr-odată, doctorul strigă ACUM! și o jumătate de duzină de 
oameni intră în acțiune, scoțând targa pe roţi din salonul pentru 
consultaţii și împingând-o pe coridor. Mendez trebui să sară într- 
o parte, din drumul lor. 


VP - 296 


Doctorul își scoase mănușile și halatul pline de sânge și le 
aruncă dezgustat pe jos. 

— Cum arată? întrebă Mendez, ridicându-și insigna. 

— A pierdut mult sânge și încă mai sângerează. Cred că lama 
i-a intrat în splină. 

— O să reziste? 

— Este în drum spre sala de operaţii. Fără splină poate trăi. 
Dar nu poate trăi cu mai puţin de jumătate din sânge. O să știm 
într-o oră. Aveţi idee cine i-a făcut asta? 

— Un alt copil. Unde este cealaltă victimă? întrebă Mendez. 

— Salonul trei. Un alt copil? Ce se întâmplă cu lumea asta? 

— Nimic bun. Mai știți ceva de Karly Vickers? 

— Este la Terapie Intensivă. Stabilă. 

— Conștientă? 

— Nu fiți așa de lacom. Este în comă. Ar fi trebuit să fie 
moartă. 

Ușile mari de sticlă fâșâiră deschizându-se și un cuplu panicat 
- Renee Roche și soțul ei - se repeziră înăuntru, plângând 
isteric. 

— Trebuie să fie părinţii Roache, spuse doctorul. Mă duc să 
vorbesc cu ei. 

Mendez se întoarse și o porni în jos pe coridor. 

— Frank are liber azi, spuse Hicks alăturându-i-se. Dixon i-a 
pus pe toţi să-l caute. Ce face puştiul? 

— O să știm într-o oră. Este în drum spre sala de operaţii. 
Cealaltă victimă este acolo. 

Wendy Morgan stătea pe o masă, arătând ca un refugiat 
dintr-un film de groază, cu sânge pe faţă, pe haine, pe mâini. 
Mendez îi arătă legitimaţia surorii care stătea lângă ea, ţinând-o 
de mână. 

— Wendy, spuse el cu sinceră îngrijorare, cum te simţi, 
scumpa mea? Eşti rănită? 

Lacrimi mari izvorâră din ochii de culoarea albăstrelelor. 

— Dennis l-a ucis pe Cody! 

— Nu, scumpo. Cody a fost rănit rău de tot, dar nu a murit. 

— Dennis avea un cuţit! exclamă ea. A încercat să mă 
înjunghie cu el, dar cred că i-a căzut sau așa ceva, pentru că mă 
lovea doar, iară și iară cu pumnul, și eu nu mai puteam respira 
și am văzut... ca niște... stele și am crezut că o să mor, dar 
atunci cineva l-a smuls pe Dennis de pe mine și l-a tras într-o 


VP - 297 


parte și chiar vreau să ajungă mama aici! 

— Este pe drum, scumpo, îi spuse sora. 

— Și tata. 

— Nu știu dacă au dat de el până acum, Wendy, spuse sora. 
Dar mama trebuie să apară. 

Mendez o strânse ușor de umăr. 

— Stai aici. Ne întoarcem mai târziu la tine. 

— Lumea alunecă spre iad ca pe sanie, spuse Hicks când 
reveniră în hol. 

— Până ajunge acolo, haide să urcăm noi, spuse Mendez. 
Poate că o să asistăm la un miracol și Karly Vickers ne poate 
spune cine este criminalul. Eu unul îl vreau pe omul ăsta în iad, 
până la Armagedon. 

Luară liftul până la etajul patru și intrară prin ușile de sticlă în 
secţia de terapie intensivă. Singurele sunete erau bipurile 
monitoarelor și oftaturile aparatelor de respirat. Apropiindu-se 
de sectorul asistentelor, Mendez simţi că trebuie să vorbească în 
șoaptă, ca și cum ar fi fost în biserică sau într-o bibliotecă. 

Își ridicară amândoi legitimaţiile. Mendez spuse: 

— Am venit să ne interesăm de Karly Vickers. Putem vorbi cu 
doctorul ei? 

— Este cu un alt pacient în clipa asta. 

— Aşteptăm. 

— Camera ei este cea de acolo. Puteți aştepta împreună cu 
prietenul ei. 

— Prietenul ei?! exclamă Mendez, gândindu-se imediat la Jane 
Thomas. 

Dar când se întoarseră în direcția indicată, îl văzură pe Steve 
Morgan uitându-se prin porţiunea de geam la Karly Vickers. 


67. 


— Niciun reprezentant al legii nu poate vorbi cu băiatul decât 
în prezența unuia dintre părinţi, spuse Dixon. Toată lumea îl 
caută pe Frank, dar nici urmă de el. Și nici urmă de doamna 
Farman. 

Stătea la monitor, în oficiul pentru cafea, privindu-l pe Dennis 
Farman. Băiatul nu se mișcase de când fusese adus în încăpere. 


VP - 298 


Anne se uita la imaginea în alb și negru a lui Dennis, 
spunându-și că arăta foarte mic, de acolo de unde era prins de 
camera agățată sus pe perete. Stătea și desena ceva pe masă 
cu degetul, părând ciudat de calm. 

Vince venise după ea, prinzând-o exact când pleca la 
cumpărături. lat-o încercând să facă ceva normal, când dintr- 
odată, apare un agent FBI care o invită la biroul șerifului, să stea 
de vorbă cu unul dintre elevii ei, care-i atacase cu cuțitul, în 
parc, pe alți doi copii. 

incepea să creadă că nu va mai avea niciodată parte de 
„normal”. 

— Eu i-am sunat pe cei de la Protecţia Copilului, dar Vince a 
sugerat că dumneavoastră sunteți probabil mai calificată decât 
oricine să încercaţi să comunicaţi cu el. Dumneavoastră îl 
cunoașteţi cu siguranță mai bine decât oricine altcineva de aici, 
spuse Dixon. 

Detectivul Hicks spuse numele celor doi copii atacați de 
Dennis: Cody și Wendy. Cody fusese dus la chirurgie. Anne se 
gândi cât de îngrozit trebuia să fie Cody. Wendy nu avea răni 
care să-i pună viaţa în pericol. Ea avusese noroc, în comparaţie 
cu băiatul. Dar mai trecuse o dată printr-o experienţă infernală 
cu Dennis, când el încercase să-i bage degetul acela pe gât. lar 
acum, asta. 

— Eu nu sunt calificată pentru așa ceva. Eu mă pot descurca 
cu o bătaie pe terenul de joacă. Dar asta... 

— Anne, tu ești mai calificată decât oricare dintre noi, spuse 
Vince. Băiatul are nevoie de cineva care să încerce să ajungă la 
el. Cel puţin până vor veni părinţii lui. Nu a scos un cuvânt. 

Anne se uită în monitor, la Dennis. Avea unsprezece ani și 
încercase să omoare doi alţi copii. 

— Dar dacă spun ce nu trebuie? Dacă fac totul și mai rău? 

— A înjunghiat un copil de zece ani. Ce poate fi mai rău ca 
asta? spuse Vince. 

Anne se gândi în urmă, la ziua de joi - Dumnezeule, doar atât 
a trecut? Două zile? - se gândi la izbucnirea lui Dennis și la ce-i 
spusese ea când au stat de vorbă, singuri în clasă. Îi spusese că 
o să fie acolo, pentru el. Știa că el nu avea pe nimeni altcineva 
de partea lui. 

— Bine. 

leși cu Vince în hol, apoi inspiră adânc, expiră și Vince îi 


VP - 299 


deschise ușa camerei de interogatoriu. 

— Dacă ai nevoie de mine, eu sunt aici, îi șopti el. 

Anne dădu din cap și intră în cameră. 

Dennis nu se uită la ea. Se zgâia la masă, desenând cu 
degetul pe ea. Anne îl studie, întrebându-se dacă observase 
vreodată că avea părul atât de roșu, sau că urechile lui erau 
puţin prea jos, de o parte și de alta a capului. Cineva îi scosese 
cămașa și jacheta pline de sânge și-l îmbrăcase într-un maiou 
bărbătesc, de polițist, care-l înghițea cu totul. 

— Dennis, spuse ea încet, așezându-se cu grijă pe cel mai 
apropiat scaun, temându-se că acesta s-ar putea speria, ca un 
ponei sălbatic. Știu că s-a întâmplat ceva cu adevărat rău, 
astăzi. Nu știu exact de ce anume. Vocea ei era blândă, liniștită, 
vocea potrivită să citească o poveste pentru culcare, sau să 
spună un secret, unei prietene. Nu pretind că înțeleg ce se 
întâmplă cu tine. Nu am nici cea mai mică idee. Dar am senzaţia 
că tu ai văzut lucruri și ai trăit lucruri pe care nu aș vrea să mi le 
imaginez. 

Dennis își înălță capul și se uită la ea. Pe obrazul stâng avea o 
vânătaie care îi înnegrise pielea de sub ochi. Buza de jos, suptă, 
avea o rană ţinută lipită de sângele coagulat. 

— Când pot să mă duc acasă? i 

Întrebarea era uluitoare. Nu glumise. Nu fusese sarcastic. În 
urmă cu o oră își înjunghiase de moarte un prieten de joacă și 
Dennis nu voia decât să meargă acasă. 

— Dennis, nu o să poți pleca acasă. Ai rănit pe cineva foarte, 
foarte rău. 

— Doar pe Cody, spuse el, ca și cum Cody Roache nu avea 
mai multă importanţă pentru el decât o jucărie pe care o 
stricase. 

Anne nu știa ce să spună la asta. Nu știa dacă asta era o parte 
mult prea încâlcită a psihicului lui Dennis Farman sau era doar o 
reacţie generată de trauma zilei. Chiar atât de puţin îi putea 
păsa de singurul băiat care încercase vreodată să fie prieten cu 
el? 

— Îmi pare rău, Dennis. Îmi pare rău că nu te-am putut ajuta 
mai devreme. Îmi pare rău că nu știu cum să te ajut acum. Dar 
nu știu. Tot ce pot face eu, este să stau aici cu tine, până când 
va veni cineva care știe mai multe decât mine și care poate 
încerca. 


VP - 300 


— Ce se va întâmpla cu mine? întrebă el. 

Oricât de oribilă era crima, Anne simţi să i se rupe inima 
pentru Dennis Farman. Nu știa dacă era o iluzie din cauza 
luminii puternice din încăpere, dar Dennis părea mai mic acum, 
decât i se păruse în clasă. Și avea senzaţia stranie, tristă, că 
devenea din ce în ce mai mic, chiar sub ochii ei, că lumina din 
interiorul lui devenea tot mai slabă și mai slabă și că nu nu va 
trece mult și va dispărea și el. 

— Șeriful încearcă să o găsească pe mama ta, ca să poată 
veni aici, să fie alături de tine. Știi cumva unde ar putea fi? 

Dennis se uită în sus la ea, pentru prima oară de când intrase 
în cameră. 

— A murit, spuse el fără emoție. Apoi se uită peste ea, la 
geamul mic din ușă. 

Anne se întoarse și-i văzu chipul lui Frank Farman în geam. 

— El a omorât-o. 


68. 


— Ştiam că regula aici este: numai familia și persoanele 
autorizate, spuse Mendez. 

Morgan se întoarse și se uită la el. 

— Domnule detectiv, Jane are nevoie de o pauză. Sau, mai 
exact, eu am obligat-o să facă o pauză. Este mai încolo, în 
camera de așteptare pentru familie. M-a obligat să-i promit că 
rămân eu aici și vin imediat să o chem, dacă se schimbă ceva. 

— Familia domnișoarei Vickers încă n-a sosit? întrebă Hicks. 

— Nu, încă. Morgan se întoarse și se uită din nou la fata din 
pat. 

— Nu mi s-a părut corect să o părăsim. Deși n-are niciun sens, 
nu? Vreau să spun că ea habar n-are că suntem aici. După câte 
știu, nu este conștientă de nimic. 

— Sau poate că își derulează totul în minte, sugeră Mendez. 
Ce s-a întâmplat cu ea, cine i-a făcut asta. Și dacă va reuși să 
lupte, să-și facă drum prin ceaţă, atunci ne va spune totul. 

— Care sunt șansele să-și amintească ceva? întrebă Morgan. 
Doctorul zice că o să fie un miracol dacă va supraviețui, măcar. 
Eu unul nu m-aș baza pe ea că o să-mi spună povestea. 


VP - 301 


— Dar tocmai asta este problema în meseria mea, domnule 
Morgan, spuse Mendez. Chiar și victimele moarte își spun 
povestea, într-un fel sau altul. Doar că durează mai mult. 

— Întotdeauna vă găsiţi omul? Cu toţii sperăm asta. 

— Domnule Morgan, spuse Hicks, o să trebuiască să predaţi 
ștafeta, aici. Sunteţi așteptat la Camera de Urgenţă. 

e 

ÎI însoţiră amândoi pe Morgan la Camera de Urgență, unde 
rămaseră mai în spate, asistând la drama familiei Morgan. Sara 
Morgan sosise și își liniștea fetița. Părinții reușiră să ascundă 
totul, exceptând tensiunea extremă dintre ei, în timp ce o lăsară 
pe Wendy să ocupe scena și să-și spună povestea. 

Mendez răspunse cât putu referitor la ce se va întâmpla cu 
Dennis Farman, deși recunoștea și el că încă nu mai întâlnise un 
atacator juvenil atât de violent. Nu știa dacă mai existaseră 
precedente care să ghideze sistemul judiciar în comportamentul 
faţă de el. Singurul lucru pe care-l știa cu certitudine era că 
Dennis Farman nu va pleca acasă în seara aceasta și nici în 
următoarele. 

Doctorul îi informă că Wendy putea pleca acasă. Avea sternul 
și coastele numai contuzii, dar gândindu-ne la ce păţise Cody, 
ea era o fetiță norocoasă. 

— Cody o să fie bine? întrebă Wendy. 

— O să mai rămână în spital câteva zile, dar o să fie bine, 
anunță doctorul, spre ușurarea tuturor. Chirurgii au reușit să 
repare răul făcut splinei lui și au oprit sângerarea internă. Este 
un băieţel norocos. 

— Tipul ăsta are o definiţie a norocului a naibii de ciudată, 
comentă Hicks în timp ce se plimbau pe hol, așteptând plecarea 
familiei Morgan. 

— Noroc ar fi avut dacă de la bun început nu ar fi dat peste 
David Farman. 

Însoţiră familia Morgan afară în parcare, unde Steve o ridică 
pe Wendy din scaunul cu rotile obligatoriu și o băgă în mini- 
camioneta mamei lui. 

— Tati, vii acasă? întrebă fetiţa, cu ochii de culoarea 
albăstrelelor, cât de mari și de plini de speranţă reușise să și-i 
facă. 

— O să vin cât de curând, scumpo. Nu-ţi face griji. 

Dar Sara și Wendy Morgan plecară singure și Steve Morgan se 


VP - 302 


întoarse să se îndrepte spre mașina lui, unde îi ieși în cale 
Mendez. 

— Avem câteva întrebări pentru dumneavoastră, domnule 
Morgan. 

Morgan ezită o clipă, apoi se întoarse în loc. 

— A fost o zi lungă, domnilor detectivi. Mă duc acasă, acum. 

Mendez se ţinu după el. 

Când v-am întrebat în dimineaţa aceasta unde eraţi la ora trei 
a.m., aţi uitat să-mi spuneţi patul în care era de presupus că 
urma să dormiți la un hotel. 

— Nu m-ati întrebat. 

— Chiar nu este o idee bună să ne sfidaţi, domnule Morgan, 
spuse Hicks pășind de partea cealaltă a lui Morgan. Asta ne dă 
senzația că sunteți arogant, într-o situaţie în care vă solicităm 
colaborarea. 

— Nu sunt arogant. Sunt iritat. Eu îmi ofer o mare parte din 
viaţa mea Centrului Thomas şi clientelor de acolo. Nu apreciez 
faptul că sunt considerat de poliţie o persoană de interes, din 
cauza generozităţii mele. 

— Dacă asta vă face să vă simţiţi mai bine, spuse Mendez, noi 
nu vă privim din această perspectivă. Ne interesaţi pentru că aţi 
fost mai puţin decât cooperant cu noi și pentru că știm că ați 
avut o legătură cu una dintre victime. 

— Nu știți... 

— Ba da, știm. Peter Crane ne-a confirmat. Ne-a mai spus că 
aţi intenţionat să petreceți noaptea trecută la Ho//yday Inn, 
pentru că soția dumneavoastră v-a dat afară. 

Morgan se opri în faţa unei Trans Am neagră, joasă, prelungă, 
elegantă. 

— Căsnicia mea nu este treaba dumneavoastră. 

— Totuși; ar putea fi un motiv bun, spuse Hicks. Dacă Lisa 
Warwick vă presa, ameninţându-vă că îi va spune soţiei... 

— Și care ar fi fost motivul meu să o atac pe Karly? 

— Poate pentru că pur și simplu v-a făcut plăcere, sugeră 
Mendez. 

Se uită în mașină, prin geamul din dreptul banchetei din 
spate. Se aflau acolo o geacă neagră pe care era scris „Numai 
Membrii” şi două caschete de baseball. O cutie cu postere cu 
fotografia lui Karly Vickers, cu înscrisul DISPARUTA. Pe jos era o 
pereche de ghete prăfuite, pentru excursii. Nu existau 


VP - 303 


instrumente de tortură, nu existau suveniruri evidente de la 
victime, nimic care să-i fi oferit un motiv pentru o eventuală 
cercetare a mașinii. 

— Eu înțeleg că aveţi o treabă de făcut, spuse Morgan, dar 
pierdeţi timp preţios cu mine, când ar trebui să căutaţi puţin mai 
aproape de casă. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă Hicks. 

— Întrebaţi-l pe Dixon. Haideţi să spunem doar că interesul pe 
care unii dintre ajutorii de șerif îl manifestă pentru centru nu 
este chiar altruist. 

Rămaseră amândoi fără glas, uitându-se după el. 

Într-un târziu, Hicks spuse: 

— Și acum? 

— Eu cred că dacă Dixon ar fi vrut să ne spună ceva, ne-ar fi 
spus până acum. 

— Corect, aprobă Hicks luând-o înapoi spre spital. Haide să o 
întrebăm pe Jane Thomas. 


69. 


— Minte! striga Farman. 

— Frank, stai jos și taci, îi porunci Dixon. 

Se aflau în camera pentru interviuri, alăturată celei în care fiul 
lui Farman declarase tocmai că tatăl lui era un ucigaș. In ciuda 
ordinului lui Dixon, niciunul dintre ei nu se așeză. Erau doi 
bărbaţi cu umeri largi, cu braţele încrucișate, fiecare dintre ei 
manifestându-și drepturile pentru partea lui de cameră. 

Vince îi urmărea la monitor, convins că discuţia nu o să 
sfârșească bine. 

— Mi s-a spus că s-a bătut. A fost doar o minciună ca să mă 
aduci aici, să mă poţi acuza de ceva, Cal? Ce dracu'? 

— Dennis nu s-a bătut, Frank. A atacat doi copii în Oakwoods 
Park. Pe băiat l-a înjunghiat. Copilul putea muri. Dennis este 
arestat. 

Lui Farman îi pică faţa. 

— Ce spui? Ce-a făcut? 

— A înjunghiat un băiat. Băiatul este la chirurgie. S-ar putea 
să nu reziste, Frank. 


VP - 304 


Acum Farman se așeză, ca și cum nu l-ar mai fi putut ţine 
picioarele. Părea ametit. 

— Nu înțeleg, spuse aproape numai pentru el. Nu înţeleg ce 
este rău cu el. Știi că Sharon obișnuia să bea, când era 
însărcinată cu el. Niciodată nu a fost el prea bine. 

— Am adus-o aici pe profesoara lui, știind că ea are o anumită 
relaţie cu băiatul, spuse Dixon. 

— Ah, grozav! spuse Farman. Ticăloasa aia mică. Cine știe ce 
i-o fi vârât ea în cap. Are o problemă cu bărbaţii... 

— Posibil, Frank, izbucni Dixon. Dar oprește-te aici. Noi vorbim 
despre băiatul tău de unsprezece ani, care a comis o crimă. 
Încerc să mă decid unde să îl duc. Este prea tânăr pentru 
detenţie juvenilă, ca să nu mai vorbim de pușcărie. 

— Asta e... Nu pot crede că se întâmplă așa ceva. 

— Unde este soţia ta, Frank? Am încercat să dăm de ea. 
Acum, fiul tău spune că ai omorât-o. 

— Dar asta e ridicol. 

— De ce să fi inventat așa ceva? 

— De ce să-l crezi? contracară Farman, furios, lisuse, Cal! Ne 
cunoaștem de doisprezece ani. Am trecut împreună prin atâtea. 
Și acum te întorci asupra mea ca un șarpe nenorocit! Nu pot 
pricepe. Acum o săptămână eram prieteni. Eram afurisita ta 
mână dreaptă! 

— Nu m-am întors împotriva ta, Frank, îi răspunse Dixon, pe 
același ton. Îmi fac doar afurisita mea de meserie! Nu crezi că și 
mie mi-e greu? Mâna mea dreaptă se comportă ca un suspect. 
Mâna mea dreaptă nu-și mai amintește de o fată care a fost 
răpită. Mâna mea dreaptă nu-mi poate spune cum a intrat fiul lui 
în posesia degetului unei victime ucise! Nu-mi veni mie cu tot 
rahatul ăsta de prieten rănit! 

Vince traversă holul și bătu, înainte de a-și băga capul pe ușă. 

— Domnule șerif, aveţi un telefon. E urgent. 

Dixon îi aruncă mâinii lui drepte o ultimă privire biciuitoare și 
ieși din cameră. Era roșu la faţă și respira mult prea greu. 

— Care e urgenţa? Mendez? 

— Urgenta e că trebuie să vă retrageţi, șefu', spuse Vince. Nu 
o să iasă nimic bun din asta. 

Dixon își puse mâinile în șolduri și inspiră adânc de câteva ori, 
încercând să-și recapete controlul. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc eu cu el, spuse Vince. Eu nu am nimic 


VP - 305 


cu el. Nu-l cunosc de la nimeni. Mie o să-mi fie mai ușor să obțin 
ce vreau. 

Dixon încuviinţă din cap. 

Vince intră în camera de interogatoriu cu o cafea în mână și 
se așeză la masă, întorcându-și puţin capul într-o parte ca să-și 
poată încrucișa confortabil picioarele, în faţa lui. 

Farman se zgâi la el. 

— Ce dracului faci aici? 

— Ar trebui să fii fericit că mă vezi pe mine, Frank, spuse 
Vince fără inflexiuni. Eu sunt un al dracului de elvețian neutru. 
Eu nu te cunosc. Eu nu știu nimic despre tine. Eu nu am nimic cu 
tine. Prin urmare nu este vorba de nimic personal. Eu am câteva 
întrebări. Tu ai răspunsurile. Totul e în regulă. 

Farman nu spuse nimic, dar Vince își dădea seama că acesta 
începea să se obișnuiască cu ideea. Va trebui să răspundă la 
întrebări. Mai bine să răspundă la ele fără nicio implicare 
emoţională. 

— Deci, unde este soția ta? Ar fi trebuit să fie parte la discuția 
despre fiul tău. Haide să o găsim și să lămurim problema asta. 

— A plecat, spuse Farman. 

— Unde anume? 

— Nu știu. Ne-am certat aseară și a plecat. 

— Vezi? spuse Vince ridicându-și mâinile. Există întotdeauna o 
explicaţie. A fost chiar așa de dur? 

Farman nu răspunse. 

— Deci, ce s-a întâmplat? S-a enervat, a plecat, s-a dus la 
mama ei, chestii dintr-astea? 

— Nu știu unde s-a dus. Recunosc că am băut prea mult la 
masă. M-am purtat ca un prost. După aceea am adormit. Când 
am coborât azi-dimineaţă, plecase. 

— Are o prietenă, o soră, sau pe cineva mai apropiat? 

Farman scutură din cap, doar pentru el, ca și cum ar fi avut o 
conversaţie interioară, considerând și renunțând la răspunsuri. 

— Nu-i cunosc prietenele. 

— Mai ai copii, în afară de Dennis? 

— Sharon are două fete din prima ei căsnicie. Sunt la niște 
prietene, sau cam așa ceva. Sunt adolescente. Nu încerc să mă 
ţin după ele. 

— Vezi Frank, îţi dai și tu seama unde începe să se împută 
treaba. Nimeni nu știe unde este Sharon iar fiul tău zice că e 


VP - 306 


moartă și că ai omorât-o tu. Dacă nu ai fi avut uniformă, ce crezi 
că s-ar fi întâmplat până acum? 

— Dacă aș fi fost deștept, mi-aş fi luat un avocat, spuse el 
liniștit. 

— Asta vrei să faci? Știi ce se întâmplă atunci, Frank. Toată 
lumea acţionează doar ca la carte. lar tu cunoști cartea din 
scoarță-n scoarță. Liniile de comunicare se închid. Poate c-ar fi 
mai bine să-ţi lași oamenii să meargă acasă la tine, să arunce o 
privire, să vadă dacă totul e în regulă. Îţi scormoneşști în minte 
numerele de telefon ale prietenilor și familiei lui Sharon și noi o 
contactăm și totul o să fie în regulă. Altfel știi la ce se gândește 
toată lumea. Ai băut prea mult, erai furios pe Dixon că te-a tras 
pe tușă. Te-ai certat cu doamna ta, ea a spus un cuvânt care nu 
trebuia, tu te-ai pierdut cu firea. Un lucru atrage un altul după 
sine, situaţia ţi-a scăpat din mâini, ai intrat în panică... 

Farman inspiră adânc, scoase un oftat puternic și își puse o 
clipă faţa în mâini. 

Haide, haide... Vince simţea că Farman era gata să spună 
ceva. Clipa rămăsese suspendată acolo, tot mai apăsătoare și 
mai apăsătoare. Și apoi trecu. 

— Dacă Dixon vrea să-mi cerceteze casă, foarte bine, spuse 
el, deși era clar enervat de idee. Nu am nimic de ascuns. 

Vince încuviință din cap. 

— Perfect. 

— Dar trebuie s-o facă singur. Nu-l mai vreau pe Mendez în 
casa mea. 

— Destul de corect. 

— Și acum vreau să-mi văd fiul. 

— Ştii că asta nu se va întâmpla până când nu va apărea soția 
ta. 

— Atunci plec. Trebuie să-i caut un avocat, băiatului. 

Vince încuviinţă din cap și se ridică. 

— Este o situaţie foarte dură, Frank. Îmi pare rău. 

Poate că omul ăsta chiar era un ticălos. Poate că era mai rău 
decât un ticălos. Dar asta nu diminua cu nimic tragedia care se 
petrecea cu fiul lui. Dacă omul ăsta mai avea ceva uman în el, 
nu se putea să nu îl doară. 

Farman dădu din cap și ieși pe coridor, unde tocmai ieșise și 
Anne, din camera alăturată. 

— Tu i-ai vârât asta în cap, da? îi spuse Farman. 


VP - 307 


Anne îi ținu piept. 

— Da, pentru că mi-ai trimis o amendă că ţi-am călcat 
gazonul cu mașina, l-am pus pe fiul tău să înjunghie un alt copil 
și apoi să te acuze de crimă. 

— Ti-am mai spus să-ţi vezi de treaba ta, mârâi Farman, 
întinzând un deget spre ea. 

— Fiul dumitale este treaba mea și cineva ar fi trebuit de mult 
să intervină și să facă ceva. Acum uite ce s-a întâmplat cu el. 

— Asta nu e vina mea, argumentă Farman. 

— Nu poate fi fiul dumitale și dumneata să nu-ţi asumi 
responsabilitatea, spuse ea cu vehemenţă. Nu a devenit așa, din 
întâmplare. 

— Târfa dracului, spuse Farman încet, împingând-o în perete. 

Cu adrenalina lucrând, Vince păși între ei, își puse mâinile pe 
umerii lui Farman și îl împinse în spate cu suficientă forță ca 
acesta să se lovească cu capul de perete. 

— M-am purtat frumos cu tine, alături, spuse el, arătând spre 
camera de interogatoriu și apropiindu-se de el. Dar dacă îi faci 
viaţa grea acestei doamne, nu o să mai fiu drăguţ. O să-ți dau 
una în fund de o să ţi-l vâr între ochi. lar acum ar trebui să pleci, 
până nu se întâmplă asta. 

— Să plece? se miră Anne intrigată, în timp ce Farman se 
îndepărta. Nu este arestat? 

— Nu au nimic asupra lui, decât, să zicem așa, un băiat de 
unsprezece ani, deranjat mintal. Au venit cei de la Protecţia 
Copilului? 

— Da, sunt înăuntru, cu Dennis. lar el vrea să știe când se 
poate întoarce acasă, spuse Anne, oftând. 

Îi venea să plângă de mila copilului, se gândea Vince. O 
conduse de-a lungul coridorului și ieșiră prin spate, în grădină. 
Se opriră în picioare, sub umbra unui stejar și Vince o cuprinse 
în brațe și o ţinu doar așa - și ea rămase acolo, lăsându-l să o 
țină, alunecându-și brațele pe după talia lui ca și cum acesta ar 
fi fost cel mai firesc gest din lume. 

— Sunt mândru de tine, spuse el încet. 

— Mândru de mine? De ce? întrebă ea strecurându-se din 
îmbrăţișarea lui la fel de ușor precum se strecurase în ea. 

— Ești un șoricel dur, să îi ţii tu piept lui Farman, așa cum ai 
făcut. 

Anne se încruntă. 


VP - 308 


— Uită-te la toată nenorocirea pe care a provocat-o. Dennis 
nu va avea niciodată o viață normală, da? In închisoare, sau nu. 
Niciodată nu o să reușească să depășească momentul ăsta, da? 

Vince scutură din cap. 

— Nu. Îmi pare rău, scumpa mea. Aș vrea să pot spune 
altceva, dar din experienţa mea... este un copil destrămat și 
probabil că nimic nu-l mai poate cârpi la loc. 

— Și atunci noi ce trebuie să facem? Să ne lepădăm de el? 
Mie nu-mi place răspunsul ăsta, spuse Anne. 

— Știu, dar eu nu am unul mai bun. Vince îi întinse o mână și 
ea i-o luă, fără ezitare. 

— Poate că într-o zi, tu vei face parte dintre cei care vor găsi 
unul. 

— Cineva trebuie să încerce, spuse ea încăpăţânată. 

— Așa este. Vorbesc serios. Tu știi cum să te porți cu copiii. Te 
pasionează să-i citești și apoi să-i ajuţi. Nu că nu ar fi o treabă 
importantă să predai la școală. Dar ai putea avea un impact și 
mai mare asupra copiilor care au nevoie de un ajutor serios. 

— Nu vreau decât să fac ce pot mai bine, pentru ei, spuse 
Anne. 

Vince se aplecă și o sărută ușor. 

— Eşti o femeie incredibilă, Anne, spuse el decizându-se 
asupra acestor cuvinte, în locul celor care-i stăteau pe vârful 
limbii - încep să mă îndrăgostesc de tine. 

Avea patruzeci de ani, un glonţ în cap și la trei zile după ceo 
cunoscuse pe Anne Navarre începea să se îndrăgostească de ea. 
Suna a ușoară nebunie, chiar și pentru el. Dar era adevărat... și 
se lăsa purtat de val. 


70. 


— M-am plâns lui Cal despre asta, spuse Jane Thomas 
turnându-și o cafea. Am observat că femeile de la centru erau 
oprite cu o frecvență nefirească. Dar el mi-a spus că îmi 
imaginez eu lucruri. 

— Și ce i-aţi răspuns? 

— l-am spus să se uite în registre și după aceea să mă acuze 
că sufăr de sindromul persecuției, nu înainte. 


VP - 309 


— Când a fost asta? întrebă Hicks în timp ce ieșeau din 
salonul de așteptare pentru familie și se întorceau la Terapie 
Intensivă. 

— Ah, reveneam la subiectul ăsta o dată la opt, nouă luni. El 
pretinde că cifra este obișnuită și că poate am eu un număr 
neobișnuit de mare de femei care conduc prost, la centru. 

— Clientele dumneavoastră s-au plâns cumva, în mod special, 
de un anumit poliţist? întrebă Mendez. 

— Sunt vreo doi sau trei... care le opresc frecvent, întrebațţi-vă 
șeful. 

— S-a plâns vreuna dintre femei de polițistul care a oprit-o, că 
ar fi avut un comportament nefiresc? 

Thomas îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Credeţi că unul dintre oamenii dumneavoastră? 

— Nu, doamnă, spuse Hicks. Nu facem decât să verificăm o 
remarcă făcută de cineva, în trecere. 

Jane se încruntă și o porni încet spre ușă. 

— Vreau să mă întorc să văd ce face Karly. 

Toţi trei se duseră în faţa salonului în care se afla Karly, 
uitându-se înăuntru la ea, prin geam. Nimic nu se schimbase. 
Tânăra femeie zăcea întinsă în pat, cu tuburi și fire care o 
atașau la aparate și la pungi cu lichide și sânge. Arăta slabă și 
palidă ca o nălucă, putând oricând să dispară, la o simplă clipire 
din ochi. 

— Doctorul mi-a spus că probabil nu va mai putea vedea sau 
auzi, spuse Thomas încet. Vă puteţi închipui cât de singură 
trebuie să se fi simţit? Cât de terifiant trebuie să fi fost să nu 
știe dacă monstrul acela era acolo cu ea sau nu, să nu știe ce 
urma să-i facă. 

Se înfioră și sorbi din cafea, să gonească frigul din suflet. 
Mendez observă că ţinea în mâna stângă lănţișorul pe care-l 
ceruse ea, dimineaţă. Freca silueta femeii între degetul mare și 
arătător, în același mod absent în care o văzuse deseori pe 
mama lui frecând mărgelele rozaliului, un gest care îi oferea o 
anumită liniște și poate, speranţă. 

— Trebuie să apară mama ei, spuse Jane uitându-se la ceas. A 
așteptat după o prietenă care să o aducă aici cu mașina. Ceo 
să-i spun? Că fata dumneavoastră a venit la mine să o ajut și 
uite ce s-a întâmplat? 

— Nu trebuie să vă faceţi singură reproșuri, doamnă. 


VP - 310 


Dumneavoastră i-aţi salvat astăzi viața, spuse Hicks. 

— Așa sper. 

O soră intră în cameră să verifice monitoarele și să scrie în 
fișă. Când puse mâna pe braţul lui Karly să-i caute pulsul, se 
dezlânţui infernul. 

Femeia în comă reveni violent la viață, dând din mâini și din 
picioare. Monitoarele o luară razna. Femeia ţipă și se dădu 
înapoi. 

Jane Thomas se năpusti în salon, strigând-o pe Karly Vickers, 
uitând că vocea ei cădea, literal, în urechi surde. 

Veni în goană personalul. Un doctor ceru un sedativ. 

Panică, îşi spuse Mendez, privind. Karly Vickers ieșise din 
comă și intrase într-o stare de panică. Nu avea cum să știe unde 
se afla. Nu avea cum să știe cine o atingea. Nu-i putea auzi 
spunându-i că o să fie bine, că se afla în siguranţă. 

Ceea ce păru în final că o linişteşte a fost lănțișorul pe care 
Jane Thomas i-l apăsa în mână, închizându-i degetele peste 
silueta femeii cu braţele ridicate, în semn de victorie. 


71. 


Echipa Dodgers a pierdut în ziua aceea cu 4-2 în favoarea lui 
Cardinals din St. Louis, în cel de al treilea joc din seria pentru 
Campionatul Ligii Naţionale. Dintr-un anumit motiv, acest lucru 
va rămâne pentru tot restul vieţii lui Tommy, cea mai clară 
amintire din ziua aceea. 

Bob Welch a fost jucătorul defensiv perdant. Danny Cox a 
câștigat; Ken Dayley era la apărare. Tommy Herr, al doilea 
jucător la bază al echipei din St. Louis a fost singurul care a 
făcut turul celor patru baze, la începutul celei de a doua runde. 

Totuși, nimic nu părea atât de important atunci. Echipa 
Dodgers era tot în frunte, cu doi la unu și Tommy avea întâlnire 
- un fel de. Tatăl lui îi spusese un secret, în timp ce urmăreau 
jocul: că se vor duce să se vadă cu domnișoara Navarre, în timp 
ce mama lui era la una din nesfârșitele ei întruniri. 

Era un lucru de-a dreptul înnebunitor, pentru că domnișoara 
Navarre se văzuse cu tatăl lui și îl întrebase în mod special dacă 
se poate vedea cu Tommy, să discute despre cele întâmplate. 


VP - 311 


Se temea că Tommy și-ar fi putut face o idee greșită. Și nici 
măcar nu era o seară în care era de serviciu la școală. 
Domnișoara Navarre făcea un efort deosebit ca să se vadă cu el 
în weekend. Tommy nu se mai simţise atât de special de când 
câștigase concursul la științe, în clasa a patra. 

Așteptă până când mama lui se cufundă cu totul în pregătirile 
pentru întâlnirea ei și făcu repede o baie și își puse pantalonii lui 
buni, gri, o cămașă și un pulover. Era o ocazie specială. 
Domnișoara Navarre își făcea timp în weekend pentru el, așa că 
singurul lucru pe care-l putea face în schimb, era să arate cât 
mai bine. 

Pregătise chiar și un cadou pentru ea, deși nu era convins că 
va avea destul curaj ca să i-l ofere. 

S-a gândit și s-a tot gândit, iară și iară, la cele întâmplate cu o 
zi înainte și a stabilit că vina era a mamei lui, nu a domnișoarei 
Navarre. Mama lui răstălmăcise intenţiile drei Navarre în ceva 
rău, pentru că așa lucra mintea mamei lui. 

Domnișoara Navarre nu credea că tatăl lui era un criminal în 
serie, pentru că altfel nu ar mai fi stat astăzi de vorbă cu el. Prin 
urmare, ceea ce făcuse mama lui în seara trecută - să ţipe la 
domnișoara Navarre în public - fusese rău și greșit. 

Domnișoara Navarre merita un cadou special, drept scuze. Și 
firesc era ca acesta să vină din partea mamei lui - într-un fel. 

Tommy puse cadoul într-o cutiuţă pătrată, cât să cuprindă un 
inel și o înfășură în hârtie colorată, pe care o găsi în bucătărie, 
într-un sertar în care mama lui ţinea felicitări și chestii dintr- 
astea. 

Ascunse cutiuţa în buzunarul hainei, pentru ca nu cumva să o 
vadă mama lui înainte să plece, că atunci CHIAR că ar fi fost 
furioasă pe el. Pentru ea n-ar fi contat că era ceva aruncat chiar 
de ea. Ea decisese că domnișoara Navarre era dușmanul ei și 
dacă nu gândea și el la fel, atunci și EL era dușmanul ei. 

Nimeni nu știa cât de complicată era viaţa lui, din cauza 
mamei sale. Deși își spunea că domnișoara Navarre ar înțelege, 
dacă i-ar povesti. 

Se uită, pe geamul din holul de la etaj, la mama lui care pleca 
cu mașina la cina respectivă. Peste câteva minute îl strigă tatăl 
lui. 

— Ei, sportivule, ești gata? 

Și un milion de fluturi începură să fâlfâie în stomacul lui 


VP - 312 


Tommy. 


72. 


— Au fost nevoiți să o lege și să o sedeze, spuse Mendez. Se 
lupta atât de tare încât se putea deconecta de la aparatul de 
respirat. Are gâtul foarte tumefiat, din cauza strangulării. 
Doctorul nu crede că s-ar putea oxigena suficient, singură. 

— lisuse, șopti Dixon scuturând din cap. A fost legată, îmi 
închipui cât de fericită a fost Jane să vadă asta. 

— Nu, dar a înțeles. Vor face cu schimbul, ea și mama fetei. 
Nu vor să rişte să se trezească singură sau din nou cu un străin. 

— Presupun că trebuie să ne simțim uşurați că a ieșit din 
comă, spuse Dixon. Dar cum dracului o să ne poată răspunde la 
întrebări, dacă nu aude? 

Mendez ridică din umeri. 

Ocupaseră un colț din zona de așteptare pentru familie, pe 
coridorul de la Terapie Intensivă - Mendez și Hicks, Dixon și 
Vince. 

— Deci acum și-a revenit? întrebă Vince. 

— Da 

— Vreau să mă uit puţin la ea, dacă se poate. Vreau să văd 
dacă are același model de tăieturi ca Lisa Warwick. Dacă 
modelul este consecvent, atunci înseamnă că are o semnificaţie 
anume pentru criminal. Dacă am descifra această semnificaţie, 
am face un pas important-înainte. 

— Du-te, dacă poţi să treci de câinele de pază Jane, spuse 
Dixon. 

Leone ieși din încăpere. Mendez ar fi vrut să-l urmeze, să-și 
biciuiască mintea cu detaliile de pe trupul victimei, dar mai avea 
ceva de discutat cu Dixon. 

— De ce nu ne-ai spus că domnișoara Thomas ţi s-a plâns că 
femeile de la centru sunt oprite pentru încălcarea regulilor de 
circulație? întrebă el. 

Dixon se uită la el, fiind ușor surprins de întrebare, ca și cum 
subiectul ar fi fost ceva de mult pus la dosar. 

— Nu am văzut nimic deosebit în asta, spuse el. 

— Ne-a spus că a discutat de mai multe ori cu tine pe tema 


VP - 313 


asta. Cum poate fi asta nesemnificativ pentru noi? 

— Dacă aș fi crezut că era ceva serios, aș fi spus, răspunse el, 
începând să se enerveze. Dar se ridică de pe brațul fotoliului pe 
care stătea și începu să se plimbe prin încăpere, cu braţele 
încrucișate pe piept - ceea ce-i spunea lui Mendez că nu-i plăcea 
subiectul. 

— Jane ţi-a spus asta? întrebă Dixon. 

— De fapt, Steve Morgan a deschis subiectul, spuse Hicks. 

— Nu credeţi că Jane ar fi fost prima care ar fi spus ceva, dacă 
avea senzaţia că era important? întrebă Dixon. 

— Exceptând faptul că are încredere în tine. Are încredere în 
judecata ta, spuse Mendez. 

Dixon se zgâi la el. 

— Și tu nu ai? 

— Nu sări pe mine, șefu'. Eu îmi fac doar treaba pentru care 
m-ai angajat. 

Dixon cedă. 

— Sunt vreo doi adjuncţi de șerif care par să le fi dat cam 
multe amenzi femeilor de la centru. Dar sunt polițiști care 
oricum scriu multe amenzi pe bordul mașinii. Numărul acestora 
nu mă deranjează. Și să fiu el al naibii dacă am de gând să le 
spun să le trateze pe femeile de la centru altfel decât pe toţi 
ceilalţi. 

— Nu vreau să știu decât un singur lucru, spuse Mendez, 
urând că trebuia să pună întrebarea căreia îi știa deja răspunsul. 
Unul dintre aceștia nu este cumva Frank? 

Dixon oftă greu. 

— Da. Firește. Frank este liderul ligii amenzilor în trafic - și al 
plângerilor făcute de cei pe care îi amendează. Dar asta nu este 
o noutate. 

— Vreau să-i văd dosarul, spuse Mendez. 

— l l-am revăzut eu. 

— Da, bine, dar tot vreau să-l văd. 

— Crezi că încerc să-l protejez? 

— Cred că tu și Frank vă cunoașteți de multă vreme și nu este 
indicat sau corect pentru tine să te ocupi de el. Șefu'. 

Se aștepta ca Dixon să explodeze. Șeful lui era genul corect și 
până acum urmase această linie în ce-l privea pe Frank Farman, 
dar prietenia și trecutul puteau să o înceţoșeze, chiar și în cazul 
celor ca Dixon. 


VP - 314 


Dar Dixon se stăpâni. Se opri din mers, uitându-se în jos, la 
mocheta cenușie. 

— Soţia lui Frank a dispărut. Fiul lui zice că Frank a omorât-o, 
spuse el calm. 

Mendez simţi că i se scurge tot sângele în picioare. Hicks sări 
de pe celălalt braţ al canapelei pe care stătea. 

— Ce?! 

Dixon îi puse la curent cu ce se petrecuse în timpul după- 
amiezii, cât fuseseră ei la spital, cu Wendy Morgan și Cody 
Roache. 

— Unde este acum? întrebă Mendez. 

— Acasă. Nu știm dacă Sharon lipsește sau a murit, l-am pus 
pe Trammell și Hamilotn să le sune pe prietenele și pe rudele ei. 
Frank pretinde că a plecat singură. lar pe băiat nu poţi pune 
bază. Nici măcar nu sunt convins că știe pe ce lume se află. Cea 
mai mare parte a timpului pare aproape catatonic. 

— Exceptând partea în care a afirmat că tatăl lui i-a omorât 
mama, spuse Mendez. 

— Frank m-a lăsat să arunc o privire prin casă. Nimic nu părea 
neobișnuit. 

— Sau altfel nu ar fi fost de acord, sublinie Mendez. 

— Este o situaţie paradoxală, cedă Dixon. Și știți al naibii de 
bine că în fața unei asemenea situaţii nu aș fi făcut nicio 
derogare. Efectiv nu avem nimic care să indice comiterea unei 
crime. Nu avem nimic pentru ce să-l reținem. 

Mendez își duse mumie la cap și se întoarse în cerc. 

— Ce situaţie nenorocită. 

e 

Vince se apropie de salonul lui Karly Vickers cu acelaşi 
respect pe care l-ar fi avut într-o biserică. Jane Thomas stătea 
pe un scaun, lângă patul fetei, ţinând-o de mână, cu lănţișorul 
de aur împletit în jurul degetelor. 

— E fericită să te aibă lângă ea, spuse el încet. 

— Nu știu cum o să treacă peste totul, mărturisi Jane. A trecut 
prin multe chiar până să vină la centru. 

— Vrea să trăiască. Altfel nu ar fi aici. O să găsească ea o cale 
să treacă peste asta, iar dumneavoastră o să găsiţi o cale să o 
ajutaţi. 

Când se uită în sus la el, ca și cum Vince chiar ar fi avut un 
răspuns, ochii ei verzi pluteau în lacrimi. 


VP - 315 


— De ce trebuie să fie atât de greu? 

— Nu știu. Eu nu-mi cunosc decât partea mea și asta ne va 
ajuta să găsim animalul care i-a făcut asta. Mă puteţi ajuta? 

Jane Thomas îl ajută să catalogheze rănile pe care le săpase 
în Karly Vickers torționarul ei și Vince o lăsă cu promisiunea să 
facă tot ce-i stătea în puteri, ca să-l aducă pe nebun în fața 
justiţiei. 

Și Vince ieși din cameră și de la Terapia Intensivă punându-și 
aceeași întrebare pe care i-o pusese și Jane: De ce trebuie să fie 
atât de greu? 


73. 


Când Anne îl văzu pe Tommy așteptând în fața pizzeriei, se 
abținu greu să nu zâmbească cu toată fața. Se îmbrăcase cu ce 
trebuia să fie cea mai grozavă ţinută a lui: pantaloni gri eleganti, 
cămașă cu nasturi și pulover albastru, sub jacheta lui, Dodgers. 
Dacă ar fi avut cravată, ar fi arătat ca un candidat la facultate, 
în miniatură. Numai ochiul vânăt, cadou de la Dennis, strica 
imaginea. 

— Arăţi foarte bine în seara asta, spuse Tommy. 

— Mulţumesc. Și dumneavoastră, domnişoară Navarre, spuse 
el, teribil de serios. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

Tommy nu mai știa ce să spună. Oftă și se abţinu să nu 
înceapă să se foiască. 

Anne se uită în sus la tatăl lui, arătos și relaxat, cu un zâmbet 
amabil care-i curba gura. 

— Domnule doctor Crane, vreau să vă mulţumesc că aţi făcut 
posibil acest lucru. 

— Nicio problemă. Apreciez grija dumneavoastră ca să puneţi 
lucrurile la punct. Dar de ce nu intrăm? Mirosul ăsta de pizza 
este prea mult, ca să rezist. 

Intrară în restaurant și găsiră o alveolă. Locul era plin cu 
clienţii de sâmbătă seara - copii de școală, familii, adolescenţi 
care circulau în cârd. Jocurile video bipuiau și făceau zgomot în 
propriul lor separeu, în partea din spate a localului. Tommy era 


VP - 316 


numai ochi, înregistrând totul. 

— Nu prea ajungem des aici, nu, Tommy? spuse Peter Crane. 

Tommy scutură din cap. 

— Mama lui Tommy este membru al poliţiei alimentare. Totul 
sănătos, întotdeauna, explică Steve Crane. 

— lar ca dentist, dumneavoastră trebuie să fiţi de acord cu 
asta, spuse Anne. 

— Eu nu cred că o pizza ocazională este chiar așa o tragedie. 
Tommy și cu mine mai strecurăm în casă, din când în când, câte 
ceva ce ne face cu ochiul, nu, Tommy? 

Cu limba înnodată, Tommy încuviinţă dând din cap. 

— Ție ce-ţi place pe pizza, Tommy? îl întrebă Anne. 

— Brânză. 

— Și mie. Cu ardei? 

Zâmbetul timid îi ridică puţin colțul gurii și Tommy dădu din 
nou din cap. 

— Dar cu varză de Bruxelles? 

— Nu! spuse el categoric, dând atât de puternic din cap încât 
tot corpul i se răsuci dintr-o parte într-alta. 

Anne râse. 

— În regulă, fără varză de Bruxelles. 

Veni o chelneriţă și le luă comanda pentru pizza fără varză de 
Bruxelles. După plecarea acesteia, Anne se uită peste masă la 
Tommy, devenind serioasă. 

— Tommy, după întâlnirea de aseară cu mama ta, vreau doar 
să mă asigur că nu ţi-ai făcut niciun fel de idee greșită despre 
ceva, începu ea. Când ţi-am pus întrebările acelea, niciodată nu 
am vrut să crezi cumva că tatăl tău ar putea fi implicat în tot ce 
s-a întâmplat, sau că eu aș putea crede așa ceva. Mă înţelegi? 

— Așa cred, spuse el pe un ton care nu părea prea 
convingător. 

— Ştii că detectivii trebuie să pună o mulţime de întrebări 
când investighează o crimă. Ei pun întrebări multor oameni. 
Asta nu înseamnă neapărat că ei cred că toţi acești oameni ar 
putea fi vinovaţi. Dar trebuie să pună multe întrebări ca să își 
facă o idee clară despre unde se aflau și ce anume făceau 
aceștia când s-a comis crima respectivă. Ei vor să știe cine nu ar 
fi putut comite crima, dar și cine ar fi putut-o comite. Detectivul 
Leone m-a rugat să aflu de la tine dacă tatăl tău a fost în 
noaptea aceea acasă. Și tu mi-ai spus că a fost. Asta a fost tot 


VP - 317 


ce au vrut ei să știe. 

Tommy se încruntă. 

— Dar de ce nu l-au întrebat direct pe tata? 

— M-au întrebat, spuse Crane. Dar nu toată lumea le spune 
adevărul. Ei trebuie să aibă o confirmare de la ceilalţi - de la 
tine și de la mama ta. 

— Tata nu ar ucide niciodată pe nimeni, spuse Tommy. El este 
un om bun. El nici măcar nu ţipă vreodată - nici la mama! ȘI 
chiar dacă nu a fost acasă, tot nu înseamnă că a omorât pe 
cineva. 

— Nu, nu înseamnă, îl asigură Anne, deși afirmaţia lui i se 
păru ciudată. Chiar dacă nu a fost acasă... 

— Tata îi ajută pe oameni. Asta face el. Chiar și când nu 
trebuie să o facă. 

— Asta e minunat, spuse Anne. Tatăl tău este într-adevăr un 
bun exemplu pentru tine. 

— Mama zice că este un stâlp al comunităţii, spuse Tommy, 
nu foarte sigur de ce însemna asta, dar convins că era ceva 
super. 

— Sunt sigură că așa este. Și sunt sigură că și tu o să fii când 
o să crești mare, spuse Anne. Ai trecut prin multe săptămâna 
asta și ai dovedit că ești foarte curajos. Am fost foarte mândru 
de tine și de Wendy. 

La menţionarea numelui prietenei lui, faţa lui Tommy deveni 
foarte serioasă. 

— Dennis Farman i-a atacat azi în parc pe Wendy și pe Cody. 

— Da, știu, spuse Anne, dorindu-și să fi putut trece seara fără 
această discuţie. Decisese că se va gândi până luni la explicaţia 
pe care le-o va da elevilor, în legătură cu cele întâmplate lui 
Wendy și lui Cody și cu ce se va întâmpla cu Dennis. Nici măcar 
pentru ea nu putea găsi un sens, lipsei de sens. Cum va putea 
găsi un sens acestei manifestări de nebunie, ca să se facă 
înţeleasă de copiii de zece ani? 

— M-a sunat Wendy și mi-a spus. Mi-a spus că Dennis avea un 
cuțit uriaș și că a încercat să-l înjunghie pe Cody în inimă, cu el! 

— Avea un cuţit, spuse Anne. Și l-a rănit pe Cody cu el, dar 
Cody o să se facă bine. Ca și Wendy, adăuga ea, în cazul în care 
Wendy  profitase de ocazie să-și înfrumuseţeze rolul ei în 
această poveste. 

— Mama zice că Dennis este un diavol și că ar trebui ţinut 


VP - 318 


închis, ca un animal. 

— Dennis a făcut multe lucruri urâte, spuse Anne. Este un 
copil foarte tulburat, Tommy. Oricât de ușor este pentru noi să 
fim furioși pe Dennis, trebuie să ne pară rău și pentru el. 

— De ce? întrebă Tommy cu toată sincera, brutala 
incredulitate a unui copil. 

— Fiule, noi nu putem ști ce anume îi determină pe unii 
oameni să facă lucruri rele, spuse tatăl lui, Nu le putem găsi 
scuze, dar trebuie să înțelegem că există probabil multe și 
complicate motive pentru care Dennis este așa cum este. 

Tommy se strâmbă. 

— Eu pur și simplu nu îl vreau în preajma mea, atâta tot. Dacă 
ar fi fost adult și ar fi încercat să înjunghie pe cineva în inimă, ar 
fi trebuit să facă închisoare, nu? 

— Da, spuse Anne. Și Dennis va trebui să plătească pentru ce 
a făcut. Dar în același timp, eu sper că cineva îl va putea face să 
înțeleagă de ce a făcut asta. 

— Pentru că mintea lui nu funcţionează normal, spuse Tommy 
indiferent, în timp ce chelneriţa le aducea farfuriile. 

Se plictisise deja de subiectul ăsta și definise fără echivoc 
rădăcina problemei. Luă o înghiţitură mare de Pepsi și se uită în 
sus, la tatăl lui. 

— Tată, pot să merg să mă joc Pac-Man, până vine pizza? Te 
rog? 

— Sigur, spuse tatăl lui, scormonindu-se în buzunar după 
mărunţiș. Scuză-te de la masă, când te ridici. 

— Distrează-te, spuse Anne, privindu-l îndreptându-se spre 
jocurile mecanice. 

— Aveţi un tânăr domn foarte special, domnule doctor Crane. 

— Este un băiat bun. Îi mulţumesc stelei mele norocoase 
pentru el, mai ales azi, după ce am aflat ce a făcut băiatul 
Farman. Este greu să-ţi imaginezi că un copil atât de mic poate 
avea atâta furie în el. 

— Eu nu cred că Dennis a avut cea mai frumoasă copilărie, 
spuse Anne. Dar nu putem ști cu adevărat ce se petrece în alte 
familii. 

— Nu, spuse Crane. Fiecare familie își are secretele ei, secrete 
care pot cobori adânc de tot - mai adânc decât minciunile, mai 
adânc decât un mormânt. lar impactul lor asupra fiecărui 
membru din familia aceea, rămâne o necunoscută. 


VP - 319 


— Cât se poate de adevărat, spuse Anne, gândindu-se la 
propriile ei secrete. Comportamentul de Don Juan al tatălui ei și 
tratamentul dur aplicat mamei sale îi lăsase cicatrice veșnice, cu 
toate că, în mod sigur, nimeni din afara casei Navarre nu a știut 
vreodată altceva decât că erau o familie model. 

— Mărturisesc că îmi fac și eu griji pentru Tommy, recunoscu 
Steve Crane. Mama lui poate avea o influenţă negativă. Eu fac 
tot posibilul să contrabalansez acest aspect al personalităţii 
soţiei mele. Dar totuși, nu va avea un anumit impact asupra lui 
Tommy? Mă tem că da. Oare asta nu îl va împinge să-și 
înjunghie un coleg? Eu nu cred, dar cu tot ce s-a vorbit în ultima 
săptămână despre criminalii în serie, nu te poţi împiedica să nu 
te întrebi ce anume poate determina pe cineva să facă așa 
ceva? 

— Să sperăm că ucigașul va fi prins în curând și nu va mai 
trebui să ne gândim la asta, spuse Anne, mutând conversaţia 
spre activităţile din programa școlară pentru Tommy și clasa lui, 
inclusiv o excursie la Observatorul Griffith din Los Angeles, idee 
care se pare că lui Tommy i-a plăcut în mod special. 

Se simțea ușurată că pusese lucrurile la punct, în legătură cu 
Tommy. Scăpase de o povară de pe umeri. Se strădui să nu se 
gândească la Dennis Farman, care își petrecea noaptea pe un 
pat de campanie în aceeaşi cameră pentru interogatoriu, unde îl 
vizitase ea mai devreme. Incercă în schimb să savureze pizza și 
compania. 

Când ieșiră din restaurant și-și luară la revedere, ochii lui 
Tommy se făcură dintr-odată mari. 

— Ah! Aproape că am uitat! 

Se scormoni în buzunarul jachetei și scoase de acolo o cutiuţă 
mică, ambalată în hârtie de cadou, pe care i-o oferi lui Anne. 

— Asta este pentru dumneavoastră. 

Anne se aplecă la nivelul lui și acceptă cadoul cu un zâmbet 
cald. 

— Mulţumesc, Tommy. Ce dulce din partea ta! Dar nu trebuia 
să-mi aduci un cadou. Pot să-l deschid? 

— Nu! spuse el roșind, speriat. Acasă. 

— S-a făcut. Anne se aplecă și îl sărută pe obraz. 

— Mulţumesc. Ne vedem luni. 

Anne vâri cutiuţa în geantă și o luă în jos pe plaza, gândindu- 
se că până la urmă tot mai exista speranţă pentru omenire. 


VP - 320 


74. 


— Vince, tu cum îţi petreci de obicei serile de sâmbătă? 
întrebă Hicks. 

Se aflau în biroul „cartierului general”, cu două cutii de pizza 
decimată, printre teancuri de dosare și rapoarte. Dixon 
rămăsese la spital cu mama lui Karly Vickers, care apăruse în 
sfârșit. 

— Ei, în serile de sâmbătă iau de obicei un Concorde spre 
Paris, pentru cină, apoi dau o fugă la Monte Carlo, la cazinou. 

— Impozitele noastre, la treabă, spuse Mendez. 

— Serios. 

— Serios? Vince se gândi în urmă, la ultimul an. Majoritatea 
serilor de sâmbătă le petrecuse în pat, recuperând. lar înainte 
de asta? 

— Cam ce facem noi aici, acum. 

— Destul de trist. 

— Nu sunt căsătorit. Nu am viaţă de familie. Sunt omul ideal 
pentru meserie. Dar tu, detectiv Hicks? 

— In fiecare a doua sâmbătă din lună e marele pot la rodeo, la 
concursul de prindere a viţeilor. De obicei, exact pe la vremea 
asta, câștig ceva bani. 

— Dar tu, Tony? întrebă Mendez. 

— Nimic special. 

— Recomandă-l pe omul ăsta pentru FBI. 

— Ai grijă, bătrâne, glumi Mendez, o să-ţi halesc slujba. 

— Ești bine venit, tinere. Timpul meu a trecut. Sunt gata să 
mă retrag. 

— Tu? Să părăsești Biroul? Nicio șansă. Ești o adevărată 
legendă. 

— O să fac schimb cu tine. Mă mut aici și duc și eu o viaţă 
liniștită. Tu pleci în est și preiei ștafeta. 

— Dacă ar fi atât de simplu... 

— O să-ţi iasă părul prin căciulă, dar la naiba, ești tânăr - așa 
cum ţii să-mi amintești tot timpul. 

Ca și cum ar fi vrut să sublinieze acest lucru, începu să-i 
zvâcnească capul. Era aproape terminat pe ziua de astăzi și 
probabil că nici a doua porţie de pizza nu a picase prea bine. 
Scormoni în buzunar după sticluţa cu pastile. 


VP - 321 


Contra greţii. Contra atacurilor. Contra durerilor. 

Le dădu pe gât și le spălă cu cafea rece. 

— Mănânci chestiile astea ca pe TIC-TAC, spuse Mendez. Ce 
sunt? 

— TIC-TAC. 

— Rahat! 

— Trăiești mai bine cu chimia, spuse Vince alegând să nu 
discute despre sănătatea lui. 

— Ce ai găsit în legătură cu amenzile în trafic? îl întrebă pe 
Mendez. 

— Dacă ar primi câte un dolar pentru fiecare amendă, Frank 
ar conduce un Cadillac nou în fiecare an, spuse Hamilton. 
Oricum, noi știm deja asta. 

— Plângeri împotriva lui? 

— Câteva. 

— Din partea femeilor? 

— Mai ales. 

— Alegaţii privind un comportament necorespunzător? 

— Câteva, spuse detectivul răsfoind prin dosarul personal al 
lui Farman. „Este bădăran, își dă aere, este agresiv, șovinist, 
sexist, m-a făcut să mă simt prost, a făcut o remarcă la adresa 
fundului meu”. 

— Îi place să se ia de femei, spuse Vince. Știţi ceva de 
doamna Farman? 

— Nu. Am sunat toată lumea din agenda ei. Nimeni nu știe 
nimic de ea. 

— N-ar fi o bombă teribilă dacă s-ar dovedi că Frank este Să- 
Nu-Vezi-Răul? întrebă Hamilton. 

— Dacă Frank ar fi Să-Nu-Vezi-Răul, atunci ultimul lucru pe 
care l-ar fi făcut ar fi fost să-și omoare nevasta. Ucigașul ăsta 
scapă tocmai pentru că nimeni nu îl bănuiește, spuse Vince. 

— Și cum rămâne cu nevoia lui de publicitate? întrebă 
Mendez. 

— Are suficientă. „Anchetatori luaţi peste picior, în crimele din 


Oak Knoll”, „Ucigaș în serie își bate joc de Departamentul 
Șerifului”. Mendez își ridică mâinile, ca să sublinieze titlurile 
imaginare. 


— Între timp, se plimbă slobod ca orice om de pe stradă, 
spuse Vince. Probabil că discută cu vecinii lui despre caz, aduce 
vorba despre asta la cafea, cu asociații lui de afaceri. li place. 


VP - 322 


Toată lumea se uită la el și vede cetățeanul perfect, soţul 
perfect, tatăl perfect și așa mai departe. El nu o să-și ucidă 
nevasta. 

Mendez se aventură: 

— Poate că tocmai și-a pierdut controlul. Bundy a comis 
crimele din casa lui Chi Omega din Tallahassee, Florida, la 
sfârșitul carierei. A pierdut. A riscat prea mult. A ucis într-o 
frenezie. Ultima victimă a lui Kemper, motivaţia pentru toate 
crimele sale: mama lui. A ucis-o simbolic, iară și iară, până când 
în final a făcut-o efectiv. 

— Atunci de ce nu a dat nimeni de Sharon Farman, până 
acum? întrebă Vince. Dacă teoria ta ţine, ar fi trebuit s-o 
planteze direct în faţa casei. Ultimul lui gest grandios. Mama lui 
Ed Kemper a fost un dușman cumplit al bărbaţilor și își revărsa 
această ură asupra lui, tocându-l în permanență, astfel încât 
actul lui final de răzbunare a fost acela de a-i arunca laringele la 
gunoi. 

— E drept, eu nu am cunoscut-o pe doamna Farman, dar dați- 
mi voie să creionez o imagine, în întunericul de aici, bazându- 
mă pe cât îi cunosc soţul, continuă Vince. Este mai curând 
micuță. Își arată vârsta, pentru că este tipul nervos. Fumează - 
poate în secret. Bea - asta categoric pe furiș. Totul este curat și 
ordonat: casa este curată și ordonată, ea este curată și 
ordonată, muncește curat și ordonat, în slujba unui bărbat curat 
și ordonat, aflat într-o poziţie de autoritate. Simte nevoia să știe 
care îi este locul și este fericită să rămână acolo. Cum mă 
descurc până acum? întrebă el. 

— Ești dat naibii, spuse Hamilton. 

— Femei ca Sharon Farman sunt snopite în bătaie de bivolii 
lor nenorociti de soţi, în fiecare zi din săptămână, spuse Vince. 
Dar nu sunt genul de femei care să-și facă bărbaţii să se ducă 
aiurea, să ucidă alte femei. 

— Janet Crane este, spuse Mendez. 

— Mai mult ca sigur că m-ar putea face să comit o crimă, 
spuse Vince. Ce știi despre Peter Crane în seara asta și ce nu 
știai după-amiază? 

— Am vorbit cu un poliţist din Ventura despre prietena lui 
Crane. Este renumită pentru talentele ei speciale, spuse Hicks. 

— Sado-masochism? își dădu Mendez cu presupusul. 

— Da 


VP - 323 


— Dar nu cred că Să-Nu-Vezi-Răul ar plăti pentru sex dur. 

Vince își arcui o sprânceană. 

— De ce nu? 

— Pentru că tot nu l-ar excita. Poate joaca asta a fost bună o 
vreme, dar acum gustul lui este pentru lucrul real. El nu are 
nevoie să simuleze teama, când o poate avea cu adevărat. Nu-i 
mai este suficient să se prefacă doar că strangulează o femeie, 
acum, când deja a strangulat viaţa din două. 

— Bună teorie. Foarte bună, spuse Vince, încântat de 
protejatul lui. Dar haideţi acum să ne întoarcem la ceva cea 
spus Crane în după-amiaza asta, când l-aţi chemat pentru 
chestionare. 

Mendez băgă caseta Crane în videorecorder. Vince luă 
telecomanda și trecu repede peste cea mai mare parte. 

Crane: — ... o femeie măritată. 

Mendez: — Ar fi trebuit să știe asta înainte să-și deschidă 
fermoarul de la pantaloni. 

Crane: — Chiar nu mă simt bine să discut despre asta. 

Mendez: — Aţi spus că Steve este un tip complicat, în ce fel? 
Este prietenul dumneavoastră, ce naiba. Vorbiţi-mi despre el. 

Crane: — Am vrut doar să spun că Steve este un tip foarte 
dedicat. Este pasionat de munca pe care o face pentru centru. 
Steve vine dintr-un mediu dur mamă singură, nu cine știe ce 
bani, vremuri disperate... 

— Trebuie să aflaţi mai multe despre asta, spuse Vince lovind 
butonul Pauză. Vremuri disperate și o mamă singură ar putea 
adăuga ceva și duce undeva. 

— Este motivaţia lui de a munci pentru drepturile femeilor 
dezavantajate, spuse Hamilton. 

— Sau atracţia lui nesănătoasă pentru femeile dezavantajate, 
spuse Vince. Pentru fiecare bărbat bun, cu vocație de preot, 
există un pedofil, două confesionale mai jos. Faceţi săpături în 
trecutul lui Morgan și al lui Crane. 


75. 


Tipic pentru o sâmbătă scară frumoasă, de toamnă, plaza și 
străzile care se ramificau din ea erau pline de oameni care 


VP - 324 


mâncau, socializau, ascultau muzică. Anne își lăsă mintea să 
viseze în timp ce se îndrepta spre parcare. Işi permise luxul de 
fetișcană de a se gândi la bărbatul de care se simţea atrasă. 
Unde era acum? Ce făcea? Se gândea oare la ea? 

Se mustră pentru prostia ei. Bărbatul de care se simţea atrasă 
era pe urmele unui ucigaș în serie, nu stătea să viseze cu ochii 
deschiși, la ea. 

Mai târziu, poate. 

Se gândi la cele câteva momente împreună, singuri, din după- 
amiaza de azi. 

— Cum te simţi după noaptea trecută? o întrebase el. 

Anne simţise cum i se înroșeau obrajii. 

— Este puţin cam târziu să devii rușinoasă, spusese el, 
chicotind. Regreți? 

— Nu, îi răspunsese ea fără ezitare. Nu m-am gândit serios la 
asta, dar nu. 

— E bine. 

Încă nu se gândise serios. Dar poate că nici nu era nimic de 
gândit. Poate că nu era decât o femeie matură care se bucura 
de atenţiile unui bărbat. Poate că nu avea nevoie de un motiv 
sau de o agendă. lar dacă era de presupus că trebuia să se 
gândească unde va duce asta... ei bine, nu se va gândi. 

leși din parcare și o luă în jos pe Sycomore. 

Vince îi spusese că probabil va lucra târziu, dar dacă nu va fi 
prea târziu când va închide prăvălia, putea să treacă pe la ea? 

Da. Mai ales după ziua pe care a avut-o azi, da. Era atât de 
obosită. Obosită în sufletul ei, pentru lucrurile pe care le văzuse 
în această săptămână. Nimeni nu o putea acuza că în ea zăcea 
o o optimistă Pollyannă, dar în mod cert, începuse săptămână 
cu o mult mai însorită părere despre lume, decât avea să o aibă 
cinci zile mai târziu. Avea senzația că optimismul ei fusese târât 
pe jos, pe un drum cu pietriș, în spatele unui camion... 

Ce bine se simţise strecurându-se în îmbrăţișarea lui Vince și 
lăsându-l să-i spună că totul va fi bine, că va avea el grijă de ea. 
Categoric, era un mod de gândire incorect pentru o tânără 
femeie singură, cu o carieră, dar asta era. Fusese puternică 
multă vreme. Din când în când mai putea fi și altcineva puternic, 
pentru ea. 

Intră pe Via Colinas și observă o mașină care întorcea după 
ea. Intră pe Rojas. Mașina, la fel. 


VP - 325 


Inima începu să-i bată mai repede. Nu se mai afla în centru. 
Se afla pe străzile rezidenţiale, liniștite. Oamenii erau la casele 
lor, uitându-se la televizor - așa cum vor fi și în cvartalul ei, 
când va intra pe alee și va trebui să meargă pe jos până la ușă. 

S-ar putea duce direct la biroul șerifului, se gândi ea, ușor 
stresată. 

Dar în clipa în care îi venise acest gând, în spatele ei se 
aprinseră lumini roșii și albastre. 

Mormăind, trase pe dreapta. Probabil că uitase să 
semnalizeze la vreunul dintre viraje. Așa se întâmplă când îţi lași 
mintea să umble - a doua citaţie pentru trafic incorect, într-o 
săptămână. 

Cobori geamul și se întinse după poșetă. 

— Permisul, talonul și asigurarea. 

Vocea venea din spatele unei mingi de lumină aibă, orbitoare 
și îi trimise instantaneu o pală de spaimă prin ea. 

Frank Farman. 

e 

Tommy se simțea foarte mulțumit de el, în timp ce traversa 
împreună cu tatăl lui prin cabinetul de stomatologie, scurtând 
drumul spre parcarea din spate. Se simţea foarte matur pentru 
că avusese o întâlnire la cină, așa cum avea întotdeauna mama 
lui. 

— Te-ai simţit bine, nu, fiule? îl întrebă tatăl lui. 

— Da 

— Și ai înţeles ce a spus domnișoara Navarre în legătură cu 
acele întrebări, da? Nu s-a gândit la nimic rău. 

Tommy confirmă din cap, dar se abținu să comenteze. 
Înţelegea el că domnișoara Navarre nu se gândise la nimic rău, 
dar era în continuare furios pe detectivul Mendez și pe bărbatul 
de la FBI, pentru ce-i spuseseră mamei lui, aseară. Ei păreau să 
creadă fiecare cuvânt pe care îl spuneau, ori ei spuneau că era 
posibil ca tatăl lui să fie un criminal. Era meseria lor să fie 
suspicioși, dar Tommy tot era furios pe ei. Probabil că acesta era 
unul dintre lucrurile pe care le va înţelege în mod automat, când 
va fi mai mare - sau cel puţin așa îi vor spune adulții. 

— A fost foarte drăguţ din partea ta să-i dai domnișoarei 
Navarre un cadou, spuse tatăl lui. Ce era? 

— Un lânţișor. 

Tatăl lui se uită la el, de sus, în lumina care venea dinspre 


VP - 326 


bord. 

— Unde ai găsit tu un lănţișor? Astăzi nici n-ai ieșit din casă. 

Tommy se strâmbă, pus în situaţia de a mărturisi. 

— Mama l-a aruncat. Azi dimineaţă a avut una din ieșirile ei și 
l-a aruncat. Dar era frumos și m-am gândit că într-un fel mama îi 
este datoare domnișoarei Navarre, pentru că a strigat la ea în 
public, aseară, așa că mi-am zis să îi ofer lănţișorul domnișoarei 
Navarre. Și așa am făcut. 

Tatăl lui se uită la drum. 

— Mama ta a aruncat un lănţișor? 

— Întotdeauna aruncă lucruri. Nu ar trebui să aibă lucruri 
frumoase, dacă nu are grijă de ele, spuse Tommy. 

Acum, totuși, se simțea parcă puţin vinovat pentru asta. Știa 
că nu ar trebui să se supere pe mama lui pentru lucruri pe care 
le făcea când era furioasă. Ea nu putea face nimic când era așa. 
lar lui trebuia să-i pară rău pentru ea, nu să-i împartă lucrurile. 

— Am făcut ceva rău? întrebă el. 

— Nu, fiule. Ai vrut să faci ceva bun, spuse tatăl lui. 

— Intenţia contează, spuse Tommy. 

Acesta era un alt lucru pe care îl spuneau întotdeauna adulţii, 
dar pe care el nu-l prea înţelegea. Dar suna bine. 

(J 

Anne îi dădu lui Frank Farman, prin geam, actele și permisul. 

— Cu ce am greșit, domnule Ajutor de șerif. 

— Eu pun întrebările aici. Dar de fapt asta este întotdeauna 
problema dumneavoastră, domnişoară Navarre, nu? Niciodată 
nu știți când să vă ţineţi gura. 

— Sunt convinsă că asta nu înseamnă nicio încălcare de lege. 

— Coborâţi din mașină, îi porunci Farman. 

— Nu. Răspunsul îi veni automat. 

Farman trase de portiera Volkswagenului. 

— Coborâţi din mașină. Condusul dumneavoastră imprudent 
și atitudinea beligerantă mă fac să cred că poate aţi băut. Ori 
ieșiţi singură din mașină, ori vă scot eu și vă arestez. 

Și o s-o vâre în spatele mașinii lui de patrulă și... ce o să se 
întâmple? Nu va mai fi niciodată văzută? Scena era încă 
proaspătă în mintea ei: Dennis spunând, „El a omorât-o” și Anne 
întorcându-se și văzând chipul lui Frank Farman în geam. 

Tremurând în ea, coborî din mașină. Farman îi puse lanterna 
în ochi. 


VP - 327 


— Aţi chemat Protecţia Copilului. Aţi făcut un raport, spuse 
Farman. 

— Având în vedere ce s-a întâmplat, asta nu înseamnă nimic, 
acum, spuse Anne. 

— Se află totul în dosarul meu. M-aţi pus într-o lumină proastă 
și aţi trecut ceva în dosarul meu, care îmi poate afecta șansele 
de promovare. 

Anne nu știa ce să spună. Del/irezi cumva? Părea o alegere 
naivă. Soţia lui dispăruse. Fiul lui încercase să ucidă. El era 
îngrijorat pentru o observaţie din dosarul său, care i-ar fi putut 
afecta cariera. 

— Dumneavoastră m-aţi pus într-o situaţie proastă, acum vă 
pun eu. Staţi cu mâinile depărtate de corp. Cum credeţi că va fi 
privită la școală acuzaţia că v-aţi urcat băută la volan, 
domnișoară Navarre? 

— Nu am băut. 

— Atingeţi-vă vârful nasului cu degetul. 

Când făcu asta, Farman întinse mâna și o împinse atât de 
puternic într-o parte, încât Anne se împiedică. 

— Nu arată prea bine, spuse Farman. Vreau să mergeţi acum 
în linie dreaptă, punând câte un picior în faţa celuilalt. 

— V-aţi distrat destul, domnule Ajutor de șerif, spuse Anne 
încercând să păstreze cât de cât controlul asupra situaţiei. Nu 
veţi obţine de la mine un test pozitiv de alcoolemie. Dar dacă v- 
ați propus să mă speriaţi, aţi reușit. 

Farman continua să-i ţină lanterna în ochi, împiedicând-o să 
vadă, dar cu urechile nu avea nicio problemă. Auzi armându-se 
un pistol. 

— Nu vă faceți griji pentru testul de alcoolemie. Am băut eu 
destul, pentru amândoi. O să vă iasă pozitiv. Și acum porniţi. 
Înapoi, spre mașina mea. 

Acum tremuratul nu mai era doar interior. Era sincer speriată. 
Nu era nimeni pe stradă. Se aflau în mijlocul cvartalului - acolo 
unde luminile stradale de la colţuri nu ajungeau prea bine. 

Farman ţinea un pistol îndreptat spre ea. 

— Faceţi pași! 

Anne puse un picior în faţa celuilalt. Când dădu să facă al 
doilea pas, Farman îi puse piedică pe la spate și Anne căzu pe 
pavaj, zdrelindu-și mâinile în încercarea de a frâna căderea. 

O mașină dădu colţul dinspre Via Colinas și farurile se 


VP - 328 


revărsară asupra ei. Anne se uită în sus, având pe faţă expresia 
întregii spaime pe care o trăia. 

Te rog, oprește. 

e 

— Este domnișoara Navarre! strigă Tommy. 

Tatăl lui trase la bordură, în faţa Volkswagenului. 

— Tommy, stai în mașină! 

— Dar, tată! 

— Stai în mașină! 

(J 

Anne se ridică de pe pavaj, zgâriindu-se. 

Farman se întoarse. 

— Domnule, rămâneţi în mașină. 

— Ce se petrece aici? 

Peter Crane. Ușurarea o scălda pe Anne ca apa. 

— Obstrucţionaţi executarea legii. Femeia asta s-a urcat 
băută la volan, spuse Farman. 

— Nu, nu a băut. Fiul meu și cu mine tocmai am luat cina cu 
ea. Pot jura pentru ea. A băut o apă minerală. 

Peter Crane se uită peste Farman. 

— Sunteţi bine, domnișoară Navarre? 

— Nu, spuse Anne, nu sunt bine. 

— Am un telefon în mașină. Pot suna la 9-1-1. 

Dacă Farman fusese furios până atunci, acum furia îl 
copleșise de tot. Anne o putea vedea vibrând în aer, în jurul lui. 
Işi spuse că omul ăsta putea exploda sub presiunea ei, dar 
Farman se duse brusc la mașina lui, se urcă în ea și plecă. 

— Ah, Dumnezeule, spuse Anne sprijinindu-se cu spatele de 
mașina ei, simțind că nu o mai ţineau picioarele. 

— Ce naiba a însemnat asta? A înnebunit? întrebă Crane. 

— Cred că e posibil, da, spuse Anne, fără suflare. Inima ei o 
luase razna. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Cred că tocmai aţi făcut, spuse Anne. 

Cred că tocmai mi-ati salvat viața. 

e 

Au escortat-o pe domnișoara Navarre acasă, ceea ce lui 
Tommy i s-a părut formidabil și foarte important. Nu a înţeles 
exact ce se întâmplase. Din mașină nu putuse auzi totul. lar 
tatăl lui nu stătea el să-i explice. Tommy însă vedea că era 


VP - 329 


supărat din cauza asta, ceea ce însemnă că trebuia să fie ceva 
în legătură cu domnul Farman. Dar domnișoara Navarre era 
foarte recunoscătoare și le-a mulțumit de cel puţin zece ori. 

— Voi sunteţi eroii mei, spuse ea înainte de a intra în casă. 

Tommy credea că începe să plutească. 

Sporovăi tot restul drumului spre casă, spunând ce echipă 
grozavă au făcut ei doi. Ce seară super a fost - aproape că 
avusese o întâlnire și apoi a fost declarat erou. Să vezi când o 
să-i spună lui Wendy. Acum nu mai era ea singura care avea de 
spus o întreagă poveste. El era un erou. 

Când au intrat pe alee, mașina mamei lui era acolo dar nici 
măcar asta nu i-a stricat lui Tommy buna stare de spirit. Firește, 
nu o să-i poată povesti și ei ce se întâmplase. El și tatăl lui au 
ieșit la o pizza, asta a fost tot. Restul era secretul lor. 

Ce seară formidabilă. 


76. 


Precis că o urmărise, se gândea Anne intrând în casă. Se 
așeză la masa din sufragerie - pe cel mai apropiat scaun. Mai 
tremură încă. 

Cu siguranţă că Frank Farman o urmărise. Era prea mare 
șansa de a o fi oprit pe ea, la întâmplare, dintre atâtea mașini. 
Trebuie să o fi urmărit de ia ieșirea din parcare. lar ca să o 
urmărească de la ieșirea din parcare, trebuia să fi știut că o să 
vină acolo. Trebuia să o fi urmărit de ore bune, de când a plecat 
de acasă. 

Și apoi nici n-ar fi trebuit să patruleze. Era imposibil ca Dixon 
să nu-l fi suspendat, după cele întâmplate. 

— Ai uitat de îngheţată, o anunţă tatăl ei. 

Anne se uită la el cum înainta pe culoar, împingând în faţă 
tubul cu oxigen, pe rotițe, ca și cum ar fi fost un accesoriu 
vestimentar la ansamblul din pijamaua grena și halatul din 
mătase neagră. 

— Am pus-o pe listă dar nu ai cumpărat-o, se plânse tatăl ei. 
Înghețata mea cu nuci pecan. Am pus-o chiar în capul listei. 

— Glumești, cred. Un elev de-al meu a încercat să-l omoare 
pe un altul, astăzi și tu te plângi că am uitat să-ți cumpăr 


VP - 330 


înghețata? 

— Nu văd ce legătură are una, cu alta. 

— Nu. Firește. 

— A trecut azi pe aici un ajutor de șerif, după ce-ai plecat. Te 
căuta pe tine, spuse el dezaprobator. Nu te-am crescut ca să 
ajungi o criminală. 

— Tu nu m-ai crescut deloc. 

— Voia să știe unde te-ai dus. 

— Și tu i-ai spus. 

— Desigur. Și mi-a mulţumit din suflet pentru contribuţia mea 
anuală la fondurile șerifului, adăugă el cu infatuare. 

— Grozav. Poate că te interesează să afli că ajutorul acesta de 
șerif este bănuit că și-ar fi ucis soţia, azi-noapte. 

— Asta-i o aberaţie. 

— De fapt, nu știu de ce mai discut cu tine? Nici măcar nu te- 
ai obosit să mă întrebi de ce arăt în halul ăsta, spuse Anne 
privindu-și mâinile murdare și zdrelite, pantalonii negri, rupți în 
genunchi și murdari. Se ridică și se duse la oglinda de deasupra 
bufetului. Era albă ca varul. 

Il vedea pe tatăl ei strâmbându-se în spate. 

— Pentru că semeni cu mama ta, spuse el, total indiferent. Mă 
duc în pat. Fără îngheţata mea. 

Anne se duse în bucătărie și își turnă un pahar de cabernet, 
ca să-și mai potolească nervii. Cel puţin unul dintre mistere 
fusese rezolvat! Frank Farman știuse unde să o găsească, 
pentru că propriul ei tată o dăduse pe mâna lui. 

Căută în geanta numărul de pager al lui Vince și îi sună. Vince 
o sună imediat înapoi. 

— Ce face profesoara mea preferată de clasa a cincea? 

— Sunt bine. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost la masă cu Peter Crane și Tommy. 

— Cum a mers? 

— A mers bine. Tommy și cu mine ne-am lămurit. Dar pe 
drumul spre casă s-a întâmplat ceva cu adevărat înfricoșător, cu 
Frank Farman. 

— Da, spuse el, tonul vocii dintr-odată altul, rece, oficial. Ceva 
nu era în regulă. 

— Da? Ce vrei să spui cu da? 

— Da, spuse Vince din nou. Frank a intrat chiar acum aici și 


VP - 331 


stă cu pistolul la tâmpla lui Cal Dixon. 
77. 


Farman îl prinsese pe Dixon de gât, în încheietura braţului, cu 
țeava pistolului calibru 38, apăsată de tâmpla șerifului. 

Se petrecuse totul atât de repede, atât de ușor. Nimeni nu a 
văzut apropiindu-se clipa asta - dar ar fi trebuit, se gândea 
Vince. 

Frank Farman se autodefinea prin cariera lui, prin uniforma 
lui. Cu mai bine de un deceniu în forțele de ordine, cu un dosar 
cristal, ar fi putut activa în orice zonă ar fi dorit. S-ar fi putut 
face detectiv. Ar fi putut lucra la narcotice. Drept ca o săgeată. 
Așa cum era el. Era croit chiar și pentru Birou sau pentru 
Serviciile Secrete. Dar Frank Farman a ales să rămână în 
uniformă, pentru că el era uniforma. 

De-a lungul anilor, încă de pe vremea când activa în Forţele 
Marine, Vince învățase multe despre toţi Frank Farmanii. Rigizi. 
Ca la carte. Lipsiţi de umor. Tipii ca el se înfuriau ușor. Era 
aproape inevitabil să se preocupe excesiv de cel mai mic detaliu 
al muncii lor, până la nuanțele spuselor colegilor sau superiorilor 
lor. 

Dacă locul de muncă însemna totul, atunci absolut tot ce se 
petrecea în viața lor era legat de acest loc. Dacă munca asta a 
lui era amenințată, atunci propriul lui eu era ameninţat și tipi ca 
Frank Farman sfârșeau în turnurile de pază, cu puști cu lunetă, 
sau cu un pistol la tâmpla cuiva. 

În doar câteva zile, lumea lui Frank Farman, cu atâta grijă 
structurată, începuse să se destrame, iar această cădere înceta 
- în mintea lui Farman - odată cu vechiul lui prieten, Cal Dixon. 

Probabil că veniseră unul după celălalt, intrând pe ușa 
laterală, pe culoarul care ducea spre cartierul general - Dixon. 
Primul, Farman în spatele lui. Dixon, întors tocmai de la spital 
unde stătuse câteva ore cu Jane Thomas și cu mama lui Karly 
Vickers, probabil că nici nu-l văzuse. Era obosit, preocupat. Și 
nici măcar nu s-a uitat peste umăr, intrând în clădire, dar 
Farman precis că se aflase doar cu câţiva pași în spatele lui. 

În timp ce Dixon deschidea ușa cartierului general, Farman se 


VP - 332 


repezise asupra lui - cu brațul petrecându-i-l pe după gât, cu 
pistolul la capul lui împingându-l în birou și lipindu-se cu spatele 
de un perete. 

Așa stăteau ei acum. 

Vince tocmai o sunase înapoi pe Anne, când s-a întâmplat 
asta. Fără să-și ia o clipă ochii de pe Farman, întrerupse 
convorbirea, puse receptorul jos și apăsă 911 pe tastatură, în 
cazul în care nimeni de afară nu văzuse ce se întâmplase. 

Răspunse operatoarea. 

— Nouă - unu - nouă - care este urgenţa, vă rog? 

— Frank, spuse Vince tare. Asta este o sală de ședințe. Nu vii 
la secţie și nu intri cu pistolul în sala de conferinţe. De ce nu pui 
arma jos? Putem discuta. 

Farman se uită prin el. 

— Toată lumea la perete, spuse el arătând peretele în care se 
afla unica ușă. Voia să poată vedea pe hol, prin geamul ușii. 

Vince rămase la locul lui - vizavi de ușă. Hamilton și Hicks îi 
urmară sugestia și rămaseră acolo unde se aflau, obligându-l 
astfel pe Farman să-și distribuie atenţia asupra unei suprafeţe 
mai mari din încăpere, decât ar fi vrut el. 

— În picioare, la perete, altfel îi arunc în aer nenorocitul lui de 
cap! 

— Se pare că ăsta și este planul, Frank, spuse Vince. Vrei să-l 
lichidezi pe șerif. 

În mod intenţionat nu se folosea de numele lui Cal Dixon. Nua 
folosit nici cuvântul prieten. Chiar dacă Farman și Dixon 
fuseseră prieteni ani de zile. În ochii lui Farman, Dixon îl trădase. 
N-avea rost să stârnească și mai mult focul. 

— Cu toţii avem pistoale, spuse Vince. Nu ne poţi împușca pe 
toţi deodată. Îi zbori creierii șerifului, ești mort pe loc. Pentru 
asta ai venit aici? Să te sinucizi împușcând un poliţist? Chiar atât 
de laș ești? 

— Nu sunt laş, spuse Farman. 

— ÎI împuști pe șerif și ești laş și ucigaș. Toţi anii ăștia în 
uniformă, Frank. Toţi acești ani în care ţi-ai construit reputaţia. 
Vrei să dai totul dracului într-o clipă, doar pentru că ești furios? 

Farman nu părea să știe ce să răspundă la asta. Nu asta 
avusese el în cap când venise aici, fantazând despre o moarte în 
glorie, se gândea Vince. 

Avea ochii sticloși și ușor confuzi. Băuse, probabil - probabil 


VP - 333 


mai mult - exact ca în noaptea trecută - în noaptea când a 
dispărut soţia lui. 

Pentru un bărbat care simţea nevoia să controleze o situaţie, 
pierderea controlului era un lucru înspăimântător, care cerea 
mult alcool ca să amorţească spaima și suferinţa. 

— Vorbește cu noi, Frank, spuse Vince deplasându-se o idee 
mai la stânga. O jumătate de pas, nu mai mult. Ai să ne spui 
ceva, altfel nu ai fi venit aici. 

Fața lui Dixon era aproape purpurie, fie din lipsă de oxigen, fie 
din cauza unui atac cerebral iminent. Dacă murea, nu acesta ar 
fi fost cel mai rău lucru, își spuse Vince. Probabil că și Dixon 
gândea la fel, dar judecata lui era mai complicată, din cauza 
faptului că el și Farman se știau de mult. Nu ar fi vrut să-l vadă 
pe Farman mort. L-ar fi vrut dezarmat. 

— Haide, Frank, spuse Hicks. Lasă pistolul jos. Ai băut ceva 
mai multișor. Nimeni nu o să-ţi impute asta. 

Hicks se deplasă și el puţin mai la stânga. 

Farman își târșâi picioarele, mișcându-se spre stânga. Putea 
încă să vadă suficient de bine ușa, dacă își întorcea puţin capul. 

Mendez era probabil în oficiu, privind la monitor drama în curs 
de desfășurare, își spuse Vince. Se dusese la baie nici cu o 
jumătate de minut înainte de a începe toată porcăria asta. 

— Ce vrei să ne spui, Frank? îl întrebă Vince. 

Farman tăcu, dar Vince îl vedea mestecându-și cuvintele în 
minte. Nu trebuia decât să-l facă să le scuipe. Dacă vorbea, nu 
trăgea. 

— Tu nu mă cunoşti, spuse el într-un târziu, dosarul meu era 
ca lacrima. 

— Știu asta, Frank, spuse Vince mișcându-și greutatea de pe 
un picior pe altul, mai deplasându-se doi centimetri spre stânga. 
M-am uitat în el. Te-am verificat. Dosarul tău de serviciu este 
impecabil. Ai fost întotdeauna un tip corect. Și de ce faci asta, 
acum? 

— Dar nu a contat, spuse el. Șaisprezece ani. Totul s-a 
prăbușit pentru că i-am dat o amendă unei curve, în trafic și 
omul cu care am lucrat în toţi acești ani se întoarce împotriva 
mea fără să clipească. 

— Știu că de acolo de unde privești tu, nu a fost un lucru 
corect, Frank. Dar nu te ajuţi cu nimic făcând asta. Lasă pistolul 
jos, spuse Vince. 


VP - 334 


— Este prea târziu. 

— Nu, nu este. Ai fost sub un stres cumplit, Frank, spuse 
Vince. Stres la serviciu, stres acasă. Oricine pricepe asta. Lasă 
pistolul jos. O să găsim noi o cale. Îți iei liber o vreme, să te 
detașezi de stresul ăsta. Șaisprezece ani cu un dosar fără pată. 
Seara asta este doar un bip pe un ecran, Frank. 

Farman scutură din cap. 

— Tu nu știi... este prea târziu. 

— Fiul tău este alături. Frank. Are unsprezece ani. Are mari 
probleme. Are nevoie de tine, Frank. Are nevoie de tatăl lui. Poţi 
pune acum pistolul jos. Putem repara totul, ca să poți fi alături 
de fiul tău. 

— Am încercat să-l cresc cum trebuie. Așa cum m-a crescut și 
bătrânu' meu pe mine. Nu știu ce nu este în regulă cu el, spuse 
Farman. 

— Are probleme, Frank, spuse Vince, mai alunecând un pas. 
Se întâmplă. Cine știe de ce? Tu ești cel care încă îl mai poate 
ajuta. Un băiat are nevoie de tatăl lui. 

Culoarea reveni pe chipul lui Farman. Potrivi pistolul pe gâtul 
lui Dixon, își flexă degetele pe mânerul acestuia. 

— Da? Dar târfa aia m-a reclamat la Protecţia Copilului. Acum 
am și asta la activ. 

O senzaţie neplăcută îi strânse stomacul, în timp ce cuvintele 
lui Anne îi umblau prin cap: ...pe drumul de întoarcere, s-a 
întâmplat ceva cu adevărat înfricoșător, cu Frank Farman. 

— Nu contează, Frank, spuse el. Este doar o neînțelegere. Tu 
ai făcut ce ai crezut mai bine. Ai fost un exemplu bun pentru fiul 
tău, Frank. Toată lumea de aici știe asta. Așa că, haide. Lasă 
arma jos, ne așezăm și găsim o rezolvare. Cred că ţi-a obosit 
deja braţul. 

— Nu, spuse Farman, dar transpira ca un cal și pistolul îi 
tremura în mână. 

Vince spera pentru binele lui Dixon că avea un trăgaci greoi. 


78. 


Mendez ieșise din sala de conferinţe doar ca să se ducă la 
toaletă. Băuse prea mult suc Mountain Dew. Renunţase la 


VP - 335 


cafeină. Când ieși de la toaletă, lumea se întorsese cu fundul în 
sus. 

Urmărea acum la monitor, din încăperea alăturată, 
recunoscător districtului că nu făcuse economie în dotarea 
clădirii cu un sistem de securitate de ultimă generaţie. Camere 
de luat vederi în fiecare încăpere, mai puţin la toaletă. 

Mendez se gândi la discuţia pe care tocmai o avuseseră, 
despre posibilitatea ca Frank Farman să fie Să-Nu-Vezi-Răul. 
Vince nu conta pe asta, dar Mendez credea că era posibil. 

Dacă ucigașul era un bărbat ocupând o poziţie de autoritate, 
de încredere, atunci cine putea personifica asta mai bine decât 
cineva în uniformă? Mai mult, se putea implica ușor în 
investigaţii. Și putea chiar construi o poziție de posibil-erou, în 
urmărirea suspecţilor. 

— Mendez. 

Trammell își vâri capul pe ușă. 

— Avem o mare problemă. 

— Da. La asta mă şi uit. 

— Nu. Afară. Vino. 

Mendez se uită la monitor, spunându-și că nu ar trebui să-l 
părăsească. Ce putea fi și mai urgent? 

— Serios. Vino. Leone îl poate ţine de vorbă. Trebuie să vezi 
asta, spuse Trammell. 

Alergară pe coridor și ieșiră în faţa clădirii, pășind într-o scenă 
scoasă parcă din /ntâl/nire De Gradul Trei. 

Pământul era luminat de sus, de lumina albă a reflectoarelor 
unui elicopter. Parcată direct pe gazon, se afla o mașină de 
teren, de poliţie, cu portbagajul și portierele deschise. Poliţia 
menținea un perimetru în jurul mașinii, liber de privitori și de 
presă. 

— Mașina lui Frank? urlă Mendez ca să se facă auzit, peste 
zgomotul elicei elicopterului. 

— Da. 

Trammell îl conduse spre spatele mașinii cu portbagajul 
deschis. 

— Și soţia lui Frank. 

Sharon Farman zăcea moartă în portbagaj. Bătută, 
strangulată, tăiată. Cu ochii și gura lipite cu adeziv. 


VP - 336 


79. 


Dennis stătea întins pe patul pliant care fusese adus în 
cameră. Detectivii îi aduseseră un televizor, pizza și apă 
minerală, dar el nu se uita la televizor și nu îi era foame. O 
polițistă grasă și urâtă trebuia să îl păzească, dar aceasta citea 
o carte, la masă și abia dacă-i arunca din când în când o privire. 

Singurul lucru pe care și-l dorea cu adevărat Dennis, era să 
plece acasă. Domnișoara Navarre îi spusese că nu o să plece 
acasă. Dar ce știa ea? Doar nu lucra pentru șerif. Tatăl lui lucra 
pentru șerif. Tatăl lui o să-l scoată de-acolo. 

Dar nu-l văzuse pe tatăl lui decât prin geamul din ușă. Tatăl 
lui nu intrase ca să stea de vorbă cu el, sau să ţipe la el sau mă 
rog, orice. Se uitase doar o singură dată prin geam și nu se mai 
întorsese. 

Poate că nu o să se mai întoarcă niciodată. 

Nu pentru prima oară, Dennis se întreba cum ar fi dacă ar fi 
făcut și el parte dintr-o familie adevărată. Ca cele de la 
televizor. Ca Wendy Morgan sau Tommy Crane. 

Întotdeauna îl urâse pe Tommy Crane. Tommy Crane avea 
totul. Tommy Crane era deștept. Tommy Crane era talentat. 
Tommy Crane avea părinţi trăsnet, care-i dădeau tot ce-și dorea 
el. 

Întotdeauna îl urâse pe Tommy Crane, dar acum, stând întins 
pe patul de campanie, într-o cameră din biroul șerifului, fără 
cineva căruia să-i pese de el și fără nimeni care să vină să vadă 
dacă era bine, Dennis își spunea că ar fi al naibii de super dacă 
în noaptea asta ar fi Tommy Crane. 

e 

Ritualul de culcare al lui Tommy era același ca în fiecare 
seară din săptămâna care trecuse. Mama lui - în continuare într- 
o stare cumplită - îl obligase să-și ia medicamentul antialergic. 
După care alergase la baie ca să-l vomite. 

Era furios pe ea, acum. Deși Tommy își jurase că nu o va lăsa 
să-i strice această seară perfectă cu tatăl lui, ea o făcuse. Mama 
lui trebuia întotdeauna să fie centrul atenţiei și reușea asta, cu 
orice preţ. De obicei, țipând. 

Tommy obosise de toate astea. De ce nu putea mama lui să 
fie altcineva? Sau de ce nu puteau să fie doar el și tatăl lui? 


VP - 337 


Uneori își dorea în secret ca ei să divorţeze, dar apoi îl apuca 
teama că va trebui să stea cu mama, nu cu tatăl lui. 

Se certau, acum. Tommy se furișă în hol, cât de mult îndrăzni 
și trase cu urechea. Nu putea înțelege cea mai mare parte din 
ce spuneau, pentru că se duseseră în dormitorul lor, aflat în 
celălalt capăt al holului și închiseseră ușa. 

Din când în când se auzea cât un cuvânt. Numele lui. De ce 
ai...? Cum ai putut să? Anne Navarre... 

Tommy simţi un rău în stomac, care nu avea nicio legătură cu 
medicamentul antialergic. Nu voia ca el să fie problema. Ochii i 
se umplură de lacrimi și alergă înapoi în camera lui. 

Oricum, nu mai avea nevoie să asculte. Ştia ce se va 
întâmpla. Tatăl lui se va sătura de scandal și va pleca și nu se va 
mai întoarce cu orele. 

Doar că de data asta nu va pleca singur. 


80. 


Anne umbla de colo, colo prin bucătărie, întrebându-se ce să 
facă. Ce ar putea face? Nimic. Sunase la 911 în clipa în care 
închisese Vince, de unde i s-a spus că erau la curent cu situaţia 
de la biroul șerifului. 

Situaţia. Frank Farman se afla în biroul șerifului, cu un pistol la 
capul lui Cal Dixon. 

Anne se cutremură, gândindu-se cât de aproape de dezastru 
se aflase și ea, în mâinile lui Farman. Dacă Tommy și tatăl lui nu 
ar fi trecut pe acolo... 

Se întreba acum care, exact, era gradul de deranjament 
mintal al lui Frank Farman. Își omorâse el nevasta? O omorâse 
oare numai pe soţia lui? 

Cât de ușor i-ar fi fost lui să-și culeagă victimele. Care era 
femeia să nu oprească la mașina poliţiei? Orice femeie ar fi avut 
încredere în bărbatul în uniformă care ar fi coborât din mașină. 
Lui nu-i mai trebuia decât să le atragă pe o porţiune de drum 
mai izolată... 

Abuzul de încredere era lipsit de scrupule. Și când se gândea 
la ce li se făcuse femeilor acelora... Niciun coșmar nu putea fi 
mai terifiant. 


VP - 338 


Cutremurându-se la micile impulsuri de adrenalină care încă o 
mai străbăteau, trecu prin toată casa, verificând ferestre, 
verificând uși. Dorindu-și să fi fost Vince aici. Ciudat cât de 
repede devenise acest lucru un obicei. 

Se duse în living și porni televizorul, doar pentru compania 
vocilor și tu gratulată cu o imagine panoramică, din aer, asupra 
biroului șerifului. Pe manșeta din partea de jos a televizorului 
scria: ATAC LA BIROUL ȘERIFULUI; REGLARE DE CONTURI ÎN OAK 
KNOLL. 

Clădirea era înconjurată de presă și elicopterele media 
măturau solul cu reflectoarele lor. 

Anne luă telecomanda și dădu mai tare, prinzând la mijloc 
relatarea unui reporter arătos din L.A. 

— „suspectat, se pare, de uciderea, prin bătăi și strangulare, 
a soţiei sale, al cărei cadavru se pare că a fost descoperit în 
urmă cu mai puţin de o jumătate de oră în portbagajul unei 
mașini de poliţie aflată pe peluza din spatele meu - și care se 
pare că ar fi mașina de serviciu a ajutorului de șerif Farman. 

Ah, Dumnezeule. 

— Printr-o coincidenţă și mai bizară, fiul de unsprezece ani al 
ajutorului de șerif se spune că s-ar afla în clădire. Acesta a fost 
arestat mai devreme, în legătură cu o înjunghiere care s-a 
petrecut în parcul din apropiere. 

— Se fac speculaţii, evident extravagante, potrivit cărora 
ajutorul de șerif ar fi, de fapt, notoriul ucigaș Să-Nu-Vezi-Răul, 
care stătea la pândă în acest idilic orășel universitar... 

Anne butonă de la canal la canal, fiecare prezentând aceeași 
scenă, dintr-un alt unghi. Niciunul nu prezenta drama care se 
desfășura în interiorul clădirii, unde vieţile atârnau de un fir de 
păr. 


81. 


— Ce putem face pentru tine, Frank? îl întrebă Vince. 

Se afla în cel de al treizeci și cincilea minut. Vince încercând 
să smulgă răspunsuri de la Frank Farman, obligându-l, încet, 
încet, să se întoarcă cu spatele la ușă. Farman, transpirând și 
tremurând acum din cauza efortului imobilizării șerifului și al 


VP - 339 


menţinerii pistolului la tâmpla acestuia. 

Vince ducea totodată propriul lui război împotriva uzurii, 
propriile lui rezerve de energie părăsindu-l până la ultima 
picătură. Începea și el să simtă că tremură, dar dacă reușea încă 
puţin să-l mai ţină ocupat pe Farman, ceva se va întâmpla. 
Farman va ceda, sau se va năpusti cavaleria înăuntru. 

Trucul era să-l ţină de vorbă. 

— Vrei să stai jos? Vrei ceva de băut? Ce ai vrea? îl întrebă 
Vince, plantând acele nevoi, iară și iară, în capul lui Farman. 

Farman clipea greoi, în timp ce sudoarea îi șiroia pe frunte în 
jos, picurându-i în ochi. 

— Hai, Frank, dă-mi ceva. 

— Am dat departamentului ăsta tot ce am, spuse Farman cu 
vocea spartă din cauza efortului și a emoţiilor. 

— Atunci haide să încercăm să mai salvăm ceva, sugeră 
Vince. Ai făcut multe lucruri bune, Frank. Jos pălăria. Haide 
atunci să nu îţi baţi joc de toate astea. 

Riscă, făcând un pas întreg spre Farman, eliberând ușa. 

— Nu te apropia, spuse Farman. 

— Eu nu vreau decât să te ajut, Frank, spuse Vince coborând 
tonul, pentru ca Farman să fie nevoit să se concentreze puţin 
mai mult, ca să-l audă. 

— Haide să terminăm cu bine ziua de astăzi. 

Farman scutură din cap. 

— Este prea târziu. S-a sfârșit. Tu nu știi. 

— Ce nu știu eu, Frank? întrebă Vince. Spune-mi. O să fac tot 
posibilul să te ajut. 

— Este prea târziu, repetă el cu ochii începând să i se umple 
de lacrimi, ea nu mai este. 

— Știu că soţia ta a plecat. O putem găsi, Frank. O putem 
aduce aici. Puteţi vorbi. 

Farman scutură din cap. 

— Este prea târziu. 

Ah, pe dracu' îşi spuse Vince. A murit. Riscul ca situaţia să ia o 
întorsătură total nedorită se multiplică de o sută de ori. Dacă și- 
a ucis nevasta, atunci chiar că nu mai exista cale de întoarcere 
pentru el. Va face pușcărie. Dar închisoarea nu va fi o opţiune 
pentru Frank Farman. Va alege moartea. 

Vince inspiră adânci și expiră. 

— Înţeleg. Înţeleg, Frank, spuse el. 


VP - 340 


— Nu am vrut asta, șopti Farman, o suferinţă teribilă săpând 
adânc în trăsăturile chipului său. 

— Haide să nu înrăutăţim și mai mult situaţia. Dă-i drumul 
omului ăsta, spuse Vince mai făcând o jumătate de pas spre el. 

Stătea cu ochii pe Farman, fără să-și arunce nici măcar o 
nanosecundă privirea spre ușa care se deschidea încetișor în 
spatele lui. 

e 

Mendez - se strecură în încăpere, ţinându-și respiraţia. Trei 
pași iuți și era în spatele lui Frank Farman, cu pistolul la capul 
acestuia, exact în clipa în care Farman spunea: 

— Eu nu pot face pușcărie. 

— Aruncă pistolul, Frank. Acum. E un ordin, spuse Mendez. 

Trei lucruri s-au petrecut simultan: Cal Dixon a căzut pe loc, 
fleașcă la pământ: Vince Leone a strigat NO; și Frank Farman și- 
a vârât pistolul lui calibrul 38 în gură și a apăsat pe trăgaci. 
Glonţul a parcurs o traiectorie orientată în sus, trecând prin 
bolta palatină, prin creierul mijlociu și ieșind în partea din spate 
a craniului, aproape la doi centimetri de centru, făcând o 
crestătură superficială de-a lungul pometului obrazului lui 
Mendez și călătorind mai departe, ca să se îngroape în perete. 

Farman pică acolo unde se afla, ca un sac cu oase, căzând 
transversal peste picioarele lui Cal Dixon, cu tot spatele capului 
sfărâmat ca un ou. 


82. 


Potrivit frumușelului reporter din L.A., ATACUL ASUPRA 
BIROULUI ȘERIFULUI ajungea la un fel de deznodământ. S-au 
tras focuri. Brigada tactică a departamentului șerifului se 
năpustise în clădire. 

Anne tremura. Nu se garanta că finalul va fi fericit pentru 
toată lumea. Nu se putea relaxa până când Frank Farman nu era 
dezarmat, într-un fel sau altul și până când toţi ceilalţi nu erau în 
siguranţă. Până când Vince nu era în siguranţă. 

Având nevoie să-și ocupe mâinile cu ceva, își aduse geanta în 
living și îi răsturnă conţinutul pe masă. Efectiv reuși să 
zâmbească la vederea cadoului lui Tommy. De asta avea nevoie 


VP - 341 


ea - de o surpriză drăgălașă. 

Cutia era dimensionată pentru adăpostirea unui inel. Se 
vedea că o ambalase chiar Tommy... Anne desfăcu hârtia cu 
grijă, ca și cum în cutie s-ar fi putut afla un ou Fabergé. 

În cutie se afla ghemuleţul unui fin lănţișor din aur. Un 
lănţișor, își spuse Anne, puţin derutată. De unde avea un băieţel 
de zece ani bani ca să-i cumpere profesoarei lui un lănţișor? Și 
ce să facă ea, dacă darul era prea extravagant? li va sfâșia 
inima dacă i-l va da înapoi. 

Goli cutiuța în palmă și eliberă cu grijă capetele lănţișorului, 
ridicându-l în sus și lăsându-l să se desfășoare, ca un fir de aur. 

De lănţișor era atârnată o figurină simplă, din aur. 

Silueta unei femei cu braţele ridicate, în semnul victoriei. 

Lănţișorul pe care îl avusese la gât Karly Vickers, în fotografia 
cu manșeta DISPARUTA. 

Lui Anne îi îngheţă sângele în corp. 

Inima îi bătea atât de repede, încât îi veni să leșine. Mâinile îi 
tremurau atât de tare, încât figurina din aur dansa încolo și 
încoace, strălucind în lumină. 

Unde a găsit Tommy lănţișorul? Putea exista vreo explicaţie 
rezonabilă a faptului că Tommy avea acces la o bijuterie dată 
numai femeii care a absolvit programul Centrului Thomas, în 
semn că era pregătită pentru o viaţă independentă? A 

Creierul i se blocă încercând să găsească o logică în asta. Il 
găsise oare în pădure? Lisa Warwick avea și ea unul la fel? 
căzuse poate în pământ, printre frunze. Poate că îl luase Tommy 
cât a stat, împreună cu Wendy, dincolo de panglica galbenă 
întinsă la locul crimei - în intervalul de timp dintre găsirea 
cadavrului și venirea ei acolo. 

Nu prea suna adevărat, dar oricum, creierul ei voia să creadă 
asta. Ciudat cum mintea se făcea singură covrig, încercând să 
dea sens unui lucru, folosind doar informaţia incompletă pe care 
o avea, umplând propriile goluri. 

Dacă Frank Farman era ucigașul, așa cum specula presa, 
poate că lănţișorul fusese la Dennis, de la care îl obținuse 
Tommy, cine știe cum. 

Exact. Ca și cum Dennis i-ar fi dat ceva lui Tommy. Dennis ar 
fi fost în stare mai curând să-l omoare în bătăi pe Tommy, ca să- 
i smulgă lănţțișorul. Nu exista nicio versiune a poveștii, care să 
funcţioneze și în sens invers. 


VP - 342 


Tatăl lui Wendy lucra mult la centru. Poate că într-un fel 
oarecare Wendy primise lănţișorul și Tommy îl primise de la 
Wendy. 

Peter Crane își dona și el serviciile, centrului. 

Dar numai femeile care absolveau programul primeau 
lănțişorul de aur. Nici macar Jane Thomas nu purta unul 
asemănător. 

Desigur, trebuia să existe o explicaţie perfect valabilă pentru 
asta, își spuse Anne. Nu avea niciun motiv să se simtă 
tulburată... și totuși, era. 

Strânse lănţișorul în căușul mâinii și începu să umble prin 
cameră, cu el în pumn, ca și cum acesta i-ar fi putut vorbi, într- 
un fel. 

Va trebui să-l întrebe pe Tommy. Sau poate că o să discute 
direct cu tatăl lui. Trebuia să existe un răspuns. 

Mai curând decât mai târziu, își spuse ea când sună soneria 
și-i deschise ușa lui Peter Crane. 


83. 


— O să ai o cicatrice, spuse Vince. 

— Numai una? întrebă Mendez 

— Doamnele o s-o găsească sexi, spuse el arătând spre 
furioasa linie roșie care crestase obrazul detectivului. Pe cele pe 
care nu le pot vedea... 

Vince termină propoziţia ridicând din umeri și se așeză pe 
banca din piatră, alături de Mendez și-și puse brațele pe 
picioare. 

Stăteau afară, fără ca vreunul dintre ei să observe răcoarea 
umedă a aerului nopţii. Mirosea parcă a lavandă și a rozmarin, 
cu o idee de ocean, care se întindea dincolo de munții scunzi, 
dinspre vest. Nu mirosea a praf de pușcă și a moarte. 

Media renunţase peste noapte, Dixon închizându-le ușa și 
trimițându-i pe toţi de-acolo. Ceea ce se petrecuse înăuntrul 
biroului șerifului putea fi o știre irezistibilă, dar era totodată o 
tragedie de familie și era destul, pentru o singură noapte. 

Medicii au fost și au plecat. Mendez refuzase să se ducă la 
spital. După ce-și spălase sub duș sângele și fragmentele de 


VP - 343 


creier și de oase, o mică tăietură pe obraz nu părea să merite 
pierderea de timp. Ar fi putut fi la fel de mort ca și Frank 
Farman. 

— Eşti dispus să împarţi ceva din farmacia pe care o cari 
peste tot cu tine? întrebă el. 

Vince scormoni în buzunarul hainei după sticluța cu pastile și 
scutură câteva, în mină. 

— Ți-o recomand pe cea albă, lungă. Asta dacă nu crezi că o 
să ai un atac. Atunci ţi-o recomand pe cea roz, spuse Vince. 

Mendez își arcui o sprânceană. 

— Un atac? 

— Glonţul a intrat pe aici, spuse Vince arătând exact sub 
pometul obrazului drept, acolo unde un petic ciudat, lucios de 
piele nouă, mai mic decât un bănuţ, marca locul. Oamenii rar 
remarcau cicatricea în sine. Mustaţa care crescuse de când îl 
văzuse Mendez ultima oară era o trăsătură cu mult mai 
strigătoare. 

— Glonţțul?! 

— Vrei să chem medicii? Mă repeţi, spuse Vince. 

— Ce glonț? 

— Dacă l-aș fi văzut venind, spuse el dus pe gânduri. Atunci 
mi-aș fi putut întoarce puţin capul și poate că aș fi avut o 
tăietură drăgălașă ca a ta. Sau poate c-aș fi sfârșit cu un petic 
negru pe ochi. Fostei mele soții îi plăceau piraţii, în romanele ei 
de dragoste. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Versiunea Reader's Digest: un hoţ drogat, cu un pistol 
ieftin, calibrul 22. Asta este chestia cu pistoalele alea de calibru 
mic - ce intră în victimă, nu iese întotdeauna. 

— Adică te plimbi prin lume cu plumbi în cap? întrebă 
Mendez, incredul. 

— Asta explică multe, nu? 

— De fapt, da. 

— Oficial sunt pensionat de boală. 

— De ce n-ai spus nimic? 

— Ah... pentru că nu vreau să știe toată lumea. Fă-mă 
paranoic, dar eu cred că oamenii se poartă altfel cu cineva, dacă 
știu că respectivul are un glonţ în cap. 

— Ar fi trebuit să fii mort. 

— Da. Dar nu sunt, spuse Vince cu o idee din zâmbetul acela 


VP - 344 


mare al lui. Viaţa e ca un câine bătrân, nostim. Nu o lua de 
bună, băiete. 

Rămaseră o vreme tăcuţi. Două mașini de teren, ale poliţiei 
rutiere, trecură prin dreptul lor, spre parcare. Nu era decât încă 
o altă noapte la Biroul Șerifului. Spectacolul s-a terminat. 

— Chiar ai de gând să te lași de meserie? 

Vince încuviință din cap. 

— Dacă nu eram convins de asta înainte de a veni aici, acum 
sunt. In seara asta m-am decis. Să nu vrei să sfârșești ca 
bătrânul Frank, băiete; doar un umeraș pentru o uniformă. Și 
nimic altceva în afară de slujba ta să nu mai conteze. Ea îţi 
spune cine ești. Ce ești. Eu am fost acolo, am făcut asta, acum 
mă pot retrage. Trebuie să iubești ce faci. Nu mă înţelege greșit. 
Trebuie să te pasioneze. Dar nu face din asta singura ta amantă. 

— Și ce-o să faci? 

— Vreau să predau, să fac consultanţă, să recrutez poate 
oameni noi, de dragul vremurilor trecute. Dar ce vreau mai mult 
și mai mult este să am o soţie și o viață adevărată. Și la sfârșitul 
unei zile de muncă vreau un loc moale pe care să-mi așez capul 
meu ciuruit de gloanţe și care să nu fie o pernă ieftină de la 
Holliday Inn. Este timpul ca o tânără speranţă să-mi ia locul și 
eu să mă retrag. 

— Crezi că m-aș putea descurca la Științele 
Comportamentale? 

— O să trebuiască să faci ceva muncă de teren, dar, da. Ai un 
cap bun pentru așa ceva, Tony. Oricum, aș vrea să te gândești 
la asta. 

— O să mă gândesc. 

— Vince, ce faci, îmi palmezi cel mai bun detectiv? spuse Cal 
Dixon, venind să se așeze pe ultima bucată de bancă. Ca și 
Mendez, făcuse un duș și își schimbase în vestiar uniforma 
pătată cu sângele lui Frank Farman, cu jeanși și pulover. 

Vince își desfăcu brațele. 

— Ce să spun? Sunt un ticălos. Vreau să fie tot ce poate el să 
fie. 

— O să-i dau drumul. În seara asta mi-ai salvat viaţa, spuse 
Dixon. 

— Tu ţi-ai făcut și tu partea ta. Eu sunt doar o moară 
neferecată. Călugăriţele obișnuiau să-mi dea la fund pentru că 
vorbeam întruna, spuse Vince. Tăcu puţin, apoi spuse, 


VP - 345 


schimbând tonul: 

— Îmi pare rău pentru Frank. 

Dixon scutură din cap. 

— Crezi că cunoști un om... 

— L-ai cunoscut. Odinioară. Oamenii se schimbă. Viaţa îi 
schimbă, spuse Vince. 

— Efectiv nu l-aș fi putut vedea făcând lucrurile care li s-au 
făcut celor două femei. 

— Farman nu le-a omorât pe cele două femei, spuse Vince. 

Cei doi bărbaţi de lângă el se îndreptată pe bancă, uluiţi și 
exclamară: 

— Ce?! 

— Farman și-a omorât soţia. Nu el este Să-Nu-Vezi Răul. 

— Dar se potrivește totul, spuse Mendez. 

— Aproape. Dar nu chiar. 

— Dar, Vince, am văzut ce i-a făcut nevesti-sii. Arăta exact ca 
și celelalte... 

— Și de ce să nu fi arătat? Frank cunoștea detaliile celor două 
cazuri. 

— Crezi că e vorba doar de un plagiat? întrebă Dixon. 

— lată care este povestea mea despre Frank Farman, spuse 
Vince: 

— Aseară, Frank s-a îmbătat, a devenit rău, și-a bătut 
nevasta. Nu pentru prima oară, dar de data asta a dat-o-n bară 
și nevasta a murit. Dar Frank e un băiat deștept, când își revine 
din beţie, la lumina zilei. El știe că are multe de pierdut. Așa că 
își spune că ar putea face ca moartea soţiei lui să semene cu 
celelalte crime. Și să i-o pună în cârca unui tip cu adevărat rău. 
Oricum, a fost un accident și niciodată în viaţa lui nu va mai face 
așa ceva, așa că de ce să înfunde el pușcăria? 

Numai că el nu poate face pușcărie, el este Frank Farman, 
Ajutor de șerif. Încă patru ani, până face douăzeci și are un 
vagon de posibilităţi. Într-o bună zi poate ajunge șerif, fir-ar... 
Doar s-a spetit atâta, pentru asta. 

Așa că execută o copie la indigo - îi lipește ochii și gura cu 
adeziv, o taie. Oricum, femeia este deja moartă. N-o mai doare. 

Până acum a reușit să-și păstreze sângele rece. Trebuie să 
facă ceea ce trebuie să facă. Se gândește să o planteze undeva, 
de îndată ce se va lăsa întunericul. Numai că ziua lui Frank 
merge din rău în mai rău, m și mai rău. 


VP - 346 


Puștiul lui a încercat să omoare pe cineva, apoi l-a acuzat că 
și-a omorât nevasta. Numai la asta nu se gândise el. Oamenii pe 
care îi respectă cel mai mult - dumneata, șerifule - îl privesc 
deja pieziș, pentru că a amendat-o pe fata Vickers și pentru 
afacerea cu degetul. Mai mult decât orice i s-a întâmplat, un 
lucru pe care nu-l poate suporta Frank: pătarea imaginii lui. 
Pentru el, doar imaginea contează. 

Și Frank începe să se destrame pe la margini. El nu este un 
ucigaș din fire și atunci, firește, asta îl apasă. Nu poate suporta 
ca oamenii să spună despre el că este un poliţist prost, un tată 
prost. Se duce acasă, începe să bea. Apoi, cei de la Protecția 
Copilului îi fac o vizită, pentru că Anne Navarre îi sunase ieri și 
raportase posibilul lui abuz. Mai multă mizerie pe armura lui. 

Pentru Frank viaţa a devenit acum un infern. Roţile deraiază 
iar el nu mai poate opri trenul. În mintea lui a făcut totul așa 
cum trebuie - exceptând uciderea accidentală a nevestei - și 
vrea ca cineva să fie vinovat pentru asta. 

— Eu, spuse Dixon. 

— Tu, spuse Vince. Tu ar fi trebuit să ai încredere în el. Tu ar fi 
trebuit să-l crezi pe cuvânt. Dar tu l-ai trimis la mantinelă. 
Atunci au început lucrurile s-o ia razna. Trebuia să fie greșeala 
ta. Și iată-ne aici. 

Dixon se uită la el. 

— Și toate astea îți umblă ţie prin cap? 

— Toate astea plus un glonţ, spuse Mendez. 

— Frank nu era o momâie, continuă Vince. Frank era un om 
rănit prea adânc și a clacat. Pur și simplu. Și pariez că pot 
demonstra asta, spuse Vince izbind în picior. Unde ai trimis 
cadavrul doamnei Farman? 

e 

Cadavrele fuseseră transportate la Casa de Pompe Funebre 
Orrison: amândoi Farmanii, doamna și domnul. Vince își imagină 
că, mai mult ca sigur, pompele funebre Orrison nu au mai avut 
vreodată parte de un tablou mai macabru în salonul lor pentru 
îmbălsămare. 

Sacul în care se afla cadavrul lui Sharon Farman fusese 
deschis și Vince se oțeli în faţa violenţei de care avusese parte 
femeia, atât înainte cât și după moarte. 

— Uită-te doar la tăieturi, spuse Vince. Uită-te cum sunt 
plasate rănile, la lungimea lor, la adâncimea lor, la cum arată 


VP - 347 


marginile lor. 

Adusese cu el Polaroidele de la autopsia Lisei Warwick. 
Adusese și desenul lui cu amplasarea rănilor Lisei Warwick și 
schița pe care o făcuse mai devreme, în seara aceasta, cu rănile 
identice ale lui Karly Vickers. Fiecare semn era precis plasat, 
precis dimensionat. 

Făcea acum o schiţă a rănilor lui Sharon Farman, în conturul 
simplu al trupului uman, pe un altul din formularele lui tipizate. 
Când termină, împinse deoparte tot ce se afla pe o masă din 
oțel inoxidabil, curată, făcând loc și așezând desenele, unul 
lângă altul. 

Niciunul dintre ei nu scoase un cuvânt în timp ce studiau 
schițele: două care se potriveau exact, unul, un fals stângaci. 
Tăieturile de pe trupul lui Sharon Farman variau ca lungime și 
adâncime. Amplasarea lor nu se potrivea cu cele de pe celelalte 
victime. Rănile păreau mai curând aleatorii, decât deliberate. 

— Frank Farman nu le-a omorât pe aceste femei, spuse Vince. 
Tăieturile astea, făcute pe Warwick și Vickers înseamnă ceva 
anume, pentru autorul lor. El le face acolo și așa cum le face, cu 
un anumit motiv. Sharon Farman a fost doar căsăpită. 

Mendez continuă să se uite la schiţe, văzând ceva mai mult 
decât văzuse Vince, după ce le privise, ore întregi. Vince 
căutase un anumit mesaj în amplasarea rănilor, în lungimea 
rănilor, în adâncimea rănilor. Ele reprezentau ceva pentru 
ucigaș, dar încă nu era sigur ce anume. 

Mendez luă un pix de la șeful lui și uni cu o linie rănile una de 
cealaltă. Moi întâi pe schiţa Lisei Warwick, apoi pe cea a lui Karly 
Vickers. 

Era nevoie de ceva imaginaţie, dar modelul era acolo: picioare 
înalte, gât lung, cap prelung... și două aripi. 

— Este o pasăre, spuse Dixon. 

Vince fu străbătut de emoția conștientizării, dar îl lăsă pe 
Mendez s-o spună. 

— Este un cocor. 

— Peter Crane. Peter Cocorul. 


VP - 348 


84. 


— Doctore Crane, spuse Anne surprinsă să îl vadă, dar nici 
chiar atât de surprinsă. Tocmai se gândea la el. Își petrecuse 
seara cu el. Nu era chiar atât de bizar să apară la ușa ei, raționă 
ea. 

Crane zâmbi jenat. 

— Anne, îmi pare rău că te deranjez. 

— Nu, nu, nicio problemă. 

Mama ei o educase să primească bine musafirii, să fie 
curtenitoare. Firește că se dădu în lături din ușă, permițându-i 
să intre. De ce n-ar fi făcut asta? Fusese eroul ei, puţin mai 
devreme. 

— Pot să vă ofer ceva de băut? Gazdă până în măduva 
oaselor. Acesta fusese rolul mamei ei. 

— Nu, mulțumesc, spuse el. Nu vreau să vă întrerup seara 
mai mult decât trebuie. Ce casă frumoasă aveți. Este originală? 

Fermecător, dezarmant. Jumătate din femeile din oraș ar fi în 
stare să ucidă, ca să-l aibă în foaierul lor. 

— Din o mie nouă sute treizeci și trei, spuse ea. Renovată, 
firește. 

— Dar cu fidelitate faţă de arhitectura originală, spuse Crane 
privind în jur, admirând detaliile stilului Craftsman... și văzând 
dacă era sau nu singură. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Din nou același zâmbet auto-depreciator. Foarte Tom Selleck, 
fără mustață. 

— Este puţin cam jenant, dar e în legătură cu darul pe care vi 
l-a făcut Tommy. 

— Ah? 

Lănţișorul pe care-l vârâse în buzunarul de la pantaloni, 
înainte de a deschide ușa. Lănţișorul pe care îl au numai 
absolventele programului Centrului Thomas. 

Peter Crane fusese ultima persoană care a văzut-o pe Karly 
Vickers, înaintea dispariţiei acesteia. 

— „Doar nu crezi că este implicat”, îl întrebase ea pe Vince. 
„Este cel mai cumsecade om”. 

— Întâmplător, l-aţi deschis? 

Ceva nu era chiar în regulă. Anne nu putea pune degetul 

VP - 349 


exact. Nu putea descrie sentimentul fără să i se pară ceva 
prostesc. 

Fără sa știe exact de ce făcea asta, Anne deschise gura și 
minţi. 

— Nu, nu încă. Nu l-am deschis. E vreo problemă? 

Steve avansa încă puţin în casă, înregistrând, cât se poate de 
întâmplător, toate detaliile. 

— Mă tem că trebuie să vă rog să mi-l daţi înapoi, spuse el cât 
se poate de jenat, dar lui Anne i se făcu, totuși, pielea ca de 
găină. Tommy... nu a înțeles... 

— Nu, serios, nu trebuie să vă scuzaţi, spuse Anne, cu inima 
bătându-i tare, în piept. Am lăsat cutiuţa în bucătărie. Vi-o aduc 
imediat. 

— Îmi pare rău, spuse el întorcându-și faţa spre dreapta, în 
direcţia livingului, unde conţinutul genții ei zăcea răspândit pe 
masa mare din mijlocul camerei... 

— Nicio problemă. 

„„cu bucătelele rupte ale ambalajului și cutiuţa, deasupra 
grămezii... 

— Mă duc să vi-o aduc, spuse Anne. 

Inima îi bătea să-i iasă din piept, când se întoarse și o porni 
spre bucătărie. Va trece prin ușa batantă și dusă va fi. Cheile de 
la mașină se aflau pe bufetul din bucătărie, lângă telefon. Le va 
lua în fugă și va ieși prin ușa din spate. Mașina era parcată pe 
alee. 

Cu toate clopoțelele de alarmă răsunându-i în cap, o parte din 
ea tot îi mai spunea că reacţiona exagerat, că era doar speriată 
de evenimentele din seara aceea... 

Își aminti ce-i spusese Vince, să aibă încredere în acele 
instincte. 

luți doar puţin pasul, în timp ce împingea ușa grea, batantă. 

Un singur cuvânt îi explodă în minte: FUGI! 

Chiar în clipa în care o rupea la fugă, Crane se repezi pe ușă, 
izbind-o de perete, micșorând distanţa dintre ei. 

Anne încercă să înșface cheile de la mașină, dar le mătură cu 
mâna, trimiţându-le direct pe pardoseală. 

Peter Crane se repezi spre ea cu o mână, încercând să o 
apuce de umăr. Anne se feri, ajungând deja la ușa din spate, cu 
mâna pe clanţă. Numai că o încuiase mai devreme, să ţină 
intrușii afară, nu să intre singură în capcană. 


VP - 350 


Steve Crane o apucă de păr și o trase înapoi spre el. Anne se 
răsuci spre el, izbindu-l cu umărul în coaste, fiind răsplătită cu 
un sunet gutural, din adâncul stomacului lui Steve. Îl izbi din 
nou, scăpă, înșfăcă ceainicul de pe sobă, se întoarse și îl lovi în 
cap, cât putu de tare. 

Capul lui Crane zvâcni spre stânga, cu sângele ţâșnindu-i din 
nas, pe dulăpioarele albe. 

Anne se repezi la ușa din spate, o descuie, o deschise și 
încercă să se arunce prin ea. Dar forţa uriașă a trupului lui Steve 
o izbi din spate și o întinse pe verandă, cu fața înainte, cu 
braţele prinse dedesubt, în timp ce el se prăvălea peste ea. 

Aerul îi părăsi plămânii cu un șuierat dureros. Văzu stele în 
fața ochilor. Dar continuă să-și miște picioarele, lovind, 
încercând să se extragă de sub el. Răsucindu-se, foindu-se, 
câștigă un centimetru, își eliberă un braţ, căută să înșface ceva. 

Degetele i se închiseră în jurul unei mici relicve din beton, o 
broască pictată în verde, puţin mai mare ca pumnul ei. Işi 
eliberă și celălalt braţ. Se smulse de sub Crane, răsucindu-se 
deasupra. 

În acea fracțiune de secundă în care îi văzu faţa, știu. Chiar și 
în lumina galbenă, slabă de pe verandă, își dădu seama ce 
anume nu era în regulă. Ochii lui - la fel de plaţi și de reci ca 
niște monede. Era faţa unui monstru. 

Îl izbi cu broasca în maxilar. 

El îi dădu un pumn direct în gură, făcând-o aproape să-și 
piardă conștiința. 

O ţintui la pământ cu un genunchi pe pieptul ei, apăsând-o cu 
mâna stângă pe gât, sugrumând-o. Cu mâna dreaptă pescui în 
buzunarul hainei și scoase un tub minuscul. 

Adezivul. 

Anne își dublă forțele, Izbind, zgăriind, mișcându-și capul 
dintr-o parte într-alta, ca să-l împiedice să o nimerească în ochi, 
îl lovi peste mână și auzi tubul aterizând departe de ei, pe 
pardoseala verandei. 

Genunchiul lui îi alunecă de pe piept. Genunchiul ei se ridică 
și îl izbi în vintre. Trupul lui Steve se chirci de la sine și Anne se 
rostogoli afară de sub el. 

Pe jumătate alergând, pe jumătate prăbușind-se pe treptele 
verandei, ajunse la peluză, în patru labe și continuă să se 
târască. Dacă ar putea ajunge după colţul casei - dacă ar putea 


VP - 351 


ajunge la casa vecinilor - dacă cineva ar trece pe acolo cu 
mașina... 

— Curvă nenorocită! 

Cuvintele răsunară dur și fierbinte în spatele ei, când Crane o 
apucă și o izbi de perete. Anne încercă să ţipe dar nu reuși, 
sunetul uscându-i-se în gâtlej. Steve îi dădu un pumn în stomac 
și Anne se încovoie. 

Undeva, în străfundurile minţii, era conștientă că se aflau sub 
fereastra camerei tatălui ei. Dacă ar reuși să scoată un sunet - 
dacă el ar putea-o auzi suficient de tare, ca să se trezească... 

Dar ea nu reuși iar el nu se trezi. 

După care a fost prea târziu. 


85. 


Tommy își trase pătura de pe cap, sări în sus și se uită în jur 
fără să-și dea seama unde se afla. Nu-i trebuiseră mai mult de 
zece minute ca să ajungă acolo, dar nu știa în ce direcţie o 
luaseră, când au părăsit cvartalul. 

Işi scosese pijamaua și își pusese pe el un trening, își pusese 
șosetele și șapca de snowboard, purpurie, din vacanţa lor de 
iarnă în Aspen, pentru că era frig. Și în timp ce părinţii lui încă 
se mai certau, luă o pătură și se furișă în jos pe scări și afară din 
casă. Se ghemui pe bancheta din spate a tatălui său, își făcu un 
culcuș pe jos și se acoperi cu pătura. 

Nu a trecut mult și tatăl lui s-a urcat în mașină și a pornit. 

Când mașina s-a oprit, Tommy a așteptat și a numărat până 
la o sută, după ce tatăl lui a coborât din mașină și abia atunci s- 
a ridicat și el. 

Mașina era parcată pe o stradă laterală, într-un cartier mai 
vechi, cu mulţi pomi. Era foarte liniște și foarte întuneric. 

Nu se gândise că o să-i fie cumva frică. Nu se gândise la ce o 
să facă el, după ce tatăl lui se va da jos din mașină. Într-un fel, 
nu se gândise la nimic altceva, decât să se furișeze. Tommy nu 
mai voia să fie din nou lăsat în urmă, să ţină piept unei alte furii 
a mamei lui, în urma unei alte cerți. El și tatăl lui erau parteneri, 
prieteni, eroi. O salvaseră pe domnișoara Navarre. Cine știe ce 
altceva mai puteau realiza împreună? 


VP - 352 


Numai să se întoarcă odată înapoi, tatăl lui. 

Brusc, din spatele unui zid de leanari care păreau argintii în 
lumina lunii, apăru silueta întunecată a unui bărbat. Tommy fu 
cuprins de spaimă, în timp ce silueta se apropia de mașină. O 
umbră înaltă, zveltă, amenințătoare, cărând ceva... o legătură 
de ceva... 

Lui Tommy i se ridică inima în gât. Se ghemui jos de tot, 
trăgându-și peste cap pătura închisă la culoare, lăsându-și doar 
ochii afară și uitându-se la apariţia care venea spre el. Işi putea 
auzi pulsul în urechi, în timp ce Umbra se apropia tot mai mult. 

Işi dori să se întoarcă mai repede tatăl lui. Dacă Umbra 
încerca să fure mașina? Cu el înăuntru?! 

Portierele erau încuiate, își aminti Tommy Dar dacă Umbra îl 
atacase pe tatăl lui și-i luase cheile? Tommy trebuia să salveze 
ziua. Dar era doar un copil iar copiii nu puteau fi eroi de unii 
singuri. 

Urzeala neagră a stării de inconștienţă începu să se retragă 
de pe ochii lui Anne. Cu siguranţă că o strangulase. Avea 
senzaţia că încă îi mai simţea mâna în jurul traheii, chiar dacă o 
căra. 

Pe măsură ce își recăpăta cunoștința, se simţea tot mai 
inundată de adrenalină, ca de un torent de apă dintr-un dig 
spart. Trupul îi tresări în braţele lui, ca și cum ar fi fost readusă 
la viață cu șocuri electrice și automat, Anne începu să se lupte 
cum putea. li legase mâinile cu ceva în jurul trupului, dar 
picioarele încă îi funcționau și începu să dea din ele. 

Sărea și se răsucea, ca un pește înnebunit, eșuat pe uscat și 
Crane, luat prin surprindere, nu o putu opri. Anne scăpă din 
strânsoarea lui, incapabilă să-și frâneze căderea, aterizând greu 
pe un umăr. Strângându-se într-o minge când ajunse la pământ, 
încercă să se ridice în genunchi. Și din genunchi, încercă să se 
ridice în picioare. 

Crane o izbi cu genunchiul în mijlocul spinării și Anne nimeri 
cu faţa în portiera din spate a mașinii. Capul i se izbi de 
fereastră și urzeala neagră reapăru la marginile ochilor ei. 
Dinspre partea cealaltă a geamului, răspundeau privirilor ei alţi 
ochi - ochi mari, terifiaţi. 

Tommy. 

Recunoașterea a fost rapidă și scurtă. Expresia de șoc de pe 
fața băiatului era absolută și cumplită. 


VP - 353 


Apoi Crane o ridică, înșfăcând-o cu o mână de păr și cu 
cealaltă de cureaua cu care o legase și o trânti în portbagajul 
mașinii și închise capota peste ea, ca și cum nu ar fi fost altceva 
decât un sac cu crose de golf. 

Tommy se simţea ca și cum i-ar fi explodat o bombă în piept. 
Nu mai putea respira, nu se mai putea mișca. Nu știa ce să facă. 
Îl durea stomacul. Credea că o să vomite. 

Umbra o înhăţase pe domnișoara Navarre! O băgase în 
portbagajul mașinii! 

Apoi, fața roșie a monstrului zgâindu-se înăuntru, la el - cu 
ochi întunecați și duri, cu gura deschisă, arătându-și colții. Se 
zgâiră unul la celălalt vreme de o oră, după cum i se păru lui 
Tommy. 

— Tommy! 

Umbra îl știa după nume! Umbra trase portiera, deschizând-o 
și se întinse spre el cu mâini care se terminau cu gheare... 

— Tommy! 

— NU! strigă Tommy din toți rărunchii. 

Dând din mâini și din picioare, se lansă ca un crab spre 
capătul celălalt al banchetei, puse mâna pe mânerul portierei și 
căzu afară pe ușă. Se ridică în picioare și o luă la goană. 

Alerga pentru viaţa lui. Alerga de parcă ar fi fost într-un 
coșmar - picioarele îi zburau dar păreau că nu-l duc nicăieri. Și 
Umbra l-a ajuns din urmă, l-a înșfăcat și l-a ridicat în sus ca o 
pasăre de pradă care înșfacă un iepure și-l ia cu ea. 

— NUU!!! strigă Tommy, dând din picioare și lovind. 

Umbra alergă înapoi la mașina tatălui său, îl aruncă pe 
bancheta din spate, trânti portiera și sări ia volan, încuietorile 
coborâră cu un clic. Era prins în cursă. 


86. 


Vince întoarse pe strada lui Anne, sperând că aceasta nu 
stinsese deja luminile ca să se ducă la culcare. Nu voia să o 
sperie trezind-o din somn, dar voia să o vadă. La naiba, după 
noaptea asta simțea nevoia să o vadă, doar ca să-și odihnească 
ochii pe ceva frumos. Îi ajunseseră atâta moarte și atâtea 
suflete întunecate. 


VP - 354 


Dacă va putea, nu-i va vorbi despre Peter Crane. O să-i fie 
greu să se gândească la Tommy și la cât de greu îi va fi 
băiatului să-și piardă tatăl, cât de distrus va fi acesta să afle că 
tatăl lui era un monstru. Şi-i va fi și mai greu să știe că acum era 
lăsat în întregime în grija lui Janet Crane. 

Trebuiau încă să-și construiască cazul. Nu aveau probe 
legiste, până în prezent. Niciun fel de probe. Aveau doar un 
profil și două desene cu conexiuni între puncte, reprezentând 
siluetele unor păsări. Aveau o victimă în viaţă, care însă nici nu 
putea vorbi și nici nu putea auzi. Aveau speculaţii și supoziții. 

Dacă Peter Crane nu făcea o greșeală, nu aveau nimic. Dacă 
ar fi trăit într-o dramă de o oră, la televizor, l-ar fi putut aresta 
bazându-se doar pe intuiţia lor și niciuna dintre femeile pe care 
le-a omorât nu ar fi murit cu adevărat și niciuna din vieţile 
atinse de el nu ar fi fost distrusă. Dar nu așa lucra o investigaţie 
reală. În viaţa reală conta răul făcut. 

Anne fusese la cină cu Tommy și cu Peter Crane. Ideea că 
fusese atât de aproape de acesta îi strânse stomacul ca într-un 
pumn. 

Lumina încă mai strălucea în ferestrele livingului Navarre, 
când Vince intră pe alee și opri în spatele 

Volkswagen-ului lui Anne. Se întrebă dacă Anne urmărise 
știrile privind cele întâmplate la biroul șerifului. Se întreba dacă 
media înțelesese așa cum trebuie. 

Se duse la ușa din faţă și la început ciocăni ușor. Probabil că 
tatăl ei dormea. 

Nicio mișcare. 

Ciocăni puţin mai tare, în timp ce instinctul lui începea să 
mormăie. 

Încercă butonul și ușa se deschise fără să protesteze. 

— Anne? Anne? Sunt eu, Vince. 

În living, televizorul vorbea pentru el. Geanta lui Anne zăcea 
pe sofa, cu conținutul răspândit pe masă. Pulsul i se mări. 
Scoase o batistă curată din buzunar și căută repede în portofel. 
Toate cărţile de credit erau acolo. Optzeci de dolari și o 
fotografie în care, presupuse Vince, era Anne pe la vreo cinci 
ani, cu o femeie care fără îndoială era mama ei. 

— Anne? strigă el din nou. 

Nu-i plăcea ușa asta deschisă, de la intrare. Anne nu putea fi 
atât de nepăsătoare. Doar discutaseră despre asta. 


VP - 355 


Se uită în camera bătrânului, din capătul celălalt al holului. 
Lumina era stinsă și se auzeau sforăituri intermitente. Urcă sus, 
să verifice dormitoarele goale. Cu fiecare secundă care trecea, 
instinctele lui mârâiau tot mai tare. 

În bucătărie, cheile de la mașina ei erau pe jos, ca și vechiul și 
greul ceainic. O boare fină de sânge se uscase pe bufetele 
vopsite în alb. 

— Nu, spuse el, negând scenariul chiar în timp ce acesta se 
derula automat în mintea lui. 

Îi căzuseră cheile, în timp ce încerca să iasă pe ușa din spate, 
acum deschisă. Înșfăcase ceainicul în drumul ei și-l folosise ca 
pe o armă. Și bravo ei, îl izbise suficient de tare ca să-i 
țâșnească sângele. 

Scenariul continuă pe veranda din spate, unde mobilierul 
fusese deplasat în timpul luptei. Din nou sânge, pe o broască din 
beton, de mărimea unei mingi de crichet. Sângele cui? 

Ah, Dumnezeule Mare, nu. 

Vince tremura, acum. Transpirând ca un cal. Creierul lui 
începu să pulseze. Stomacul i se răsuci ca o frânghie. 

Apoi, ochiul lui surprinse ceva mic, ceva ce ar fi putut părea 
neimportant, nu mai mare de trei centimetri, un mic gunoi, pe 
jos... 

Un tub cu adeziv. 


87. 


— OPREȘTE! OPREȘTE! OPREȘTE! striga Tommy de pe 
bancheta din spate. 

Stătea în picioare pe bancheta din spate, lansându-se în faţă, 
ținându-se cu o mână de tetieră, lovind cu celălalt pumn în 
umărul și în capul Umbrei de la volanul mașinii tatălui său. 

Bărbatul strigă la el: 

— STAI JOS! 

— OPREȘTE MAȘINA! Tommy striga cât putea de tare, cu voce 
ascuţită, ca de fată. Izbi din nou cu pumnul și lovi Umbra în 
ureche atât de tare, încât îl durură degetele. 

Umbra răsuci brusc volanul spre dreapta și apăsă frâna. 
Tommy fu aruncat peste bancheta din spate, direct cu capul în 


VP - 356 


lunetă, atât de rău încât văzu stele verzi și spre groaza lui, 
începu să plângă. J 

— TACI DIN GURĂ! TACI DIN GURĂ! 

Monstrul se aplecă peste bancheta din spate, cu fața 
schimonosită de furie. 

Tommy își îngropă faţa în pătura cu care venise și începu să 
hohotească, sufocându-se de o teroare mai mare decât orice 
știuse până atunci. 

— ÎI vreau pe tata! începu el să strige, iară și iară. 

— Îl vreau pe tata! 

e 

Anne se lupta cu cureaua care îi legase brațele de lateralele 
trupului. Crane strânsese atât de tare cureaua în jurul ei, încât 
braţele îi amorţiseră. Spinarea și coastele o dureau ca și cum ar 
fi luat foc și avea senzaţia că nu va mai reuși vreodată să tragă 
aer în piept ca lumea. 

Mașina se oprise brusc și se aștepta să se deschidă capota 
portbagajului și să-l vadă pe Peter Crane aplecându-se deasupra 
ei. Îl auzi însă strigând la Tommy și îl auzi pe Tommy strigând „Îl 
vreau pe tata!” 

Anne simţi cum i se rupe inima pentru el. Probabil că era 
terifiat de ce se întâmpla, de ce văzuse. Probabil că se 
ascunsese în mașină, sperând în cine știe ce aventură grozavă 
cu tatăl lui. Tatăl lui era un tip formidabil. Tatăl lui era un erou. 

Tatăl lui era un monstru. Într-atât, încât Tommy nu avea 
puterea să îl recunoască pe bărbatul pe care îl iubea, în bărbatul 
de la volanul mașinii. p 

Ce se va întâmpla cu el? se întreba acum Anne. Iși văzuse 
tatăl răpindu-i profesoara - care în curând va fi ucisă. Cum se va 
descurca Peter Crane cu el, îl va omori și pe el? 

Era rândul lui Anne să înceapă să plângă. 


88. 


S-au năpustit ca o trupă de comando asupra casei lui Crane - 
Vince, Mendez, Hicks și Dixon, urmaţi de o întreagă unitate 
SWAT. Era imposibil ca Peter Crane să o fi adus pe Anne aici, dar 
etalarea de forţă era calculată să bage spaima în Janet Crane și 


VP - 357 


să o facă să cedeze, până să își dea seama ce anume se 
întâmpla. 

Când soţia lui Peter Crane deschise ușa, în prag dădu de 
Dixon. 

— Doamnă Crane, trebuie să vorbim cu soțul dumneavoastră, 
spuse el fără preambul. Puteţi să-i spuneţi să vină aici? 

După cum se vedea, Janet Crane fusese trezită din somn. Deși 
era îmbrăcată într-un costum de velur elegant, machiajul i se 
întinsese pe partea dreaptă, făcând-o să pară ușor băută. Clipi 
spre Dixon, în timp ce încerca să-și recapete acuitatea. 

— Imi pare rău, domnule șerif. Care este problema? spuse ea. 

— Trebuie să vorbim cu Peter, repetă Dixon. 

— Despre ce anume? 

— Este acasă? 

— Nu, nu este. Miji ochii, privind dincolo de Dixon, la echipa 
SWAT care se oprise pe aleea ei. 

— Vreau să știu despre ce este vorba. S-a întâmplat ceva? 
Peter are cumva probleme? 

— Avem motive să credem că a răpit o femeie în noaptea 
aceasta, doamnă, spuse Mendez. 

— Dar asta e o nebuniei 

— Unde este? întrebă Dixon. 

Vince stătea mai în spate, temându-se să spună ceva. 
Renumit pentru răbdarea lui la interogatorii, acum îi venea să o 
lipească pe Janet Crane de perete și să-i smulgă răspunsul din 
gură, cu mâinile goale. 

Janet se uită nervoasă în jur, ca și cum ar fi sperat să-și vadă 
soţul răsarind dintr-un tufiș. 

— Nu... Nu știu. 

Dixon se încruntă. 

— Cum așa, nu știți? Este miezul nopţii. Unde este soțul 
dumneavoastră? 

— A ieșit, spuse ea. 

— A ieșit nu este un loc, Janet, spuse Dixon pierzându-și 
rabdarea. Putem intra să continuăm discuţia asta sau poţi veni 
la secţie cu noi și o putem face acolo. Este alegerea ta. 

Janet părea sincer zdruncinată când se dădu înapoi, în holul 
frumoasei lor case, permițându-le să intre. Cei patru intrară 
aproape ca unui singur și se opriră într-un semicerc larg, în jurul 
ei. 


VP - 358 


— Uneori, Peter nu-și găsește somnul. Îi place atunci să iasă și 
să conducă mașina, spuse Janet. 

— În mijlocul nopţii, spuse Dixon. 

— Aceste ieșiri cu mașina au vreo legătură cu fictivul lui joc 
de cărţi de vineri seara, doamnă Crane? Să zicem, în imaginaţia 
dumneavoastră? întrebă Vince. 

— Nu știu ce vreți de la mine! V-am spus tot ce știu, izbucni 
ea. _ 

— Eu nu cred asta, doamnă, spuse Mendez. In calitate de 
agent imobiliar recunoscut, aveţi acces la o cheie universală, 
da? 

— Da 

— Și această cheie deschide orice seif cu chei de pe 
proprietăţile respective. Corect? 

— Da, dar... 

— Și cheia respectivă o ţineţi aici? întrebă Hicks. 

— Nu e o regulă, nu, spuse ea îndreptându-și atenţia de la 
unul, la celălalt. 

— Dar...? spuse Dixon? 

— Dar azi după-amiază târziu a trebuit să prezint o 
proprietate și... 

Șeriful ridică o mână să o întrerupă. 

— Janet. A dispărut o femeie. Viaţa ei este în pericol. Nu ne 
interesează ce-ai făcut tu astăzi. Ai cheia? Poţi să scoţi cheia și 
să ne-o arăţi? Acum? 

Janet se duse la un sertar al unei comode vechi, pictate, de 
lângă ușa principală, decisă să bage mâna și să scoată cheia, 
dar nu se întâmplă așa. Scormoni în sertar, încruntându-se. 

— O ai sau nu? întrebă Dixon. 

— Nu înțeleg. Trebuia să fie aici. Probabil că am lăsat-o în 
geantă. 

— lisuse Hristoase. Puneţi-i cătușele și să o aducem la secţie, 
ca pe un accesoriu, spuse Vince. 

— Nu mă puteţi aresta. Nu am făcut nimic! 

— Nu, nu aţi făcut, spuse Vince apropiindu-se de ea. Știţi care 
este lucrul acela mare pe care nu l-aţi făcut? O dată, măcar, nu 
ne-aţi întrebat cine este femeia dispărută. Detectiv Mendez, nu 
găsești ciudat lucrul ăsta? 

— Doar dacă nu cumva știa deja despre cine este vorba, 
spuse Mendez. 


VP - 359 


— Exact. 

— Nu știu nimic despre toate astea! Și nu cred că vă imaginaţi 
că ar ști Peter?! 

— Peter, care face plimbări imaginare cu mașina în toiul 
nopţii, cu cheia dumneavoastră universală în buzunar? întrebă 
Mendez, tot mai tare, cu fiecare cuvânt. Probabil că bea acum 
un ceai imaginar cu Anne Navarre. Tu ce crezi, Janet? 

Janet se gândea probabil că și-ar fi dorit ca acesta să pice 
mort acolo, în faţa ei, dar era atât de enervată încât părea că 
nu-și mai putea găsi cuvintele. 

— Băiatul unde e? întrebă Vince, cu ochii prin cameră. Poate 
știe el unde se duce tatăl lui când nu mai suportă să stea acasă, 
cu nevasta lui. 

Janet rămase cu gura căscată, plină de indignare și inspiră 
adânc, să-i scuipe un răspuns. 

— Unde este fiul tău, Janet? 

— În pat! 

Mendez făcu doi pași spre scară și strigă: 

— Ei, Tommy! 

— Să nu strigi în casa mea! strigă Janet Crane la el. Îl împinse 
și începu să urce scările. Nu te las să-mi sperii băiatul. 

— Ei, Tommy! strigă din nou Mendez. 

Soția lui Peter Crane dispăru la etaj. Vince își strânsese 
mâinile în talie și făcea pași. Cu fiecare minut care își ticăia 
trecerea... 

Știa exact ce le făcuse Peter Crane celorlalte victime. Murea 
din nou în el, iară și iară, când se gândea la Karly Vickers zăcând 
oarbă, surdă și mutilată, pe un pat de spital. 

— Tommy? se auzi Janet Crane strigând. Tommy? Tommy, 
răspunde-mi! 

Mendez o porni pe scări în sus. Janet cobori în goană, albă ca 
o coală de hârtie și respirând greu. 

— A plecat! Fiul meu a plecat! Ah, Dumnezeule! Fiul meu a 
dispărut! 


89. 


Voia să deţină controlul. Avea nevoie de un plan. Nimic din 


VP - 360 


toate astea nu făcuseră parte dintr-un plan. Totul era cum nu 
trebuia. 

Niciodată nu și-ar fi ales profesoara, ca victimă. Ea s-ar fi 
luptat. S-a luptat. Acum avea nasul spart și gura îi sângera. Nu 
va reuși să ascundă asta. 

Nu reușise să o imobilizeze în modul lui obișnuit. Devierea de 
la rutină avea să ducă la greșeli. Dusese, deja. Sigur, trebuia să 
pună mâna pe lănțișor, dar pentru că ea se luptase și el făcuse 
un efort atât de mare ca să o stăpânească, uitase de nenorocitul 
ăla de lânţișor. 

Unde era? În casă? Cine îl va găsi? De unde putea ști dacă ea 
nu spusese deja ceva, cuiva, despre el? Dar asta n-ar fi avut 
nicio importanţă, dacă l-ar fi recuperat. Ce să facă acum? Doar 
nu se putea întoarce acolo. 

La naiba, la naiba, la naiba. 

Fusese crescut să aibă întotdeauna un plan, să aibă ordine în 
minte. Aceste principii fuseseră forate în el, înșurubate în el, zi 
de zi, zi de zi. Întotdeauna avusese un plan și întotdeauna 
făcuse totul metodic. Și niciodată nu a făcut vreo greșeală. 

Tot ce era legat de rahatul ăsta de acum, a fost o greșeală: 
profesoara și băiatul. 

Băiatul. 

Ce dracu' putea face cu băiatul? 

Până acum avusese totul sub control. Fiecare componentă a 
vieţii lui se aflase întotdeauna în compartimentul desemnat ei. 
Nimic nu se intersectase. 

Ce dracu' să facă acum cu băiatul? 

e 

Mașina mergea încet, acum. O să oprească în curând, 
presupuse Anne. Timpul zbura. Se întrebă dacă Vince trecuse pe 
la ea sau fusese prea obosit, după infernul de la biroul șerifului. 
Dacă au început să o caute, sau dacă încă nu aflase nimeni de 
dispariţia ei. Aceasta era diferenţa. 

Unde o vor căuta? Cum o vor găsi? 

îngropată pe jumătate? 

Se gândi la cină, la Peter Crane care zâmbea și râdea cu fiul 
lui. Atât de fermecător, o companie atât de plăcută. Se gândi la 
el când se oprise să o salveze de un presupus rău pe care i l-ar fi 
putut face Frank Farman. Cum a făcut asta, ca apoi să se 
întoarcă și să facă ce făcea acum? Cum putea fi omul ăsta, un 


VP - 361 


monstru? 

Mașina încetini din nou și ieși de pe un drum lin, pe unul 
desfundat. O să oprească în curând. O să încerce să o omoare. 
El deţinea tot controlul. 

Anne avea nevoie de un plan. 


90. 


— Nu pot crede că-mi puneţi asemenea întrebări, că faceţi 
astfel de afirmaţii, când fiul meu a dispărut! striga Janet Crane. 

— A fost alertat tot personalul - din district și din stat, o 
asigură Cal Dixon. Și media. Toată lumea caută acum mașina lui 
Peter. Unde se putea duce Peter? 

— De ce credeţi că Peter l-a luat pe Tommy? De ce să-l fi luat 
pe Tommy? Asta nu are niciun sens. Peter este un OM BUN! 

Mendez scutura din cap, în timp ce se uita la monitor. 

— Să fie chiar atât de ignorantă? 

Vince o privi, o studie. 

— Oamenii sunt cât de ignoranţi vor ei să fie. Tu crezi că 
femeia asta vrea să știe că soţul ei este un criminal? Crezi că 
vrea să deţină așa ceva? O să intre în mormânt zicând că soţul 
ei este un om bun, dacă nu o să dovedim noi altceva. 

Vince ieși din încăpere cu un dosar sub braţ, traversă holul și 
ciocăni la ușă. leşi Dixon. 

— Lasă-mă să intru o clipă. | 

— Crezi că e o idee bună? Iți poţi păstra sângele rece? îl 
întrebă Dixon. 

— Pot să fac ce trebuie să fac. Intru și ies imediat. Tu rămâi 
aici, spuse Vince, liniștit. 

— Bine. 

Vince intră în încăpere și-și puse dosarul pe masă. Janet Crane 
se uită la el. Stătea în picioare, cu braţele încrucișate. 

— Vă rog să vă așezați doamnă Crane, spuse el pe un ton 
liniștit, oficial, civilizat, respectuos. 

Janet ezită. 

— Vă rog, repetă el pe același ton liniștit. 

Janet Crane se așeză. Se cocoţă - era un cuvânt mai potrivit - 
cu spatele drept, cu braţele în continuare încrucișate. 


VP - 362 


— Îmi cer scuze pentru izbucnirea mea de adineauri, spuse 
Vince așezându-se la rândul lui. Am fost beligerant și lipsit de 
respect față de dumneavoastră și îmi cer scuze pentru asta. M- 
am lăsat dominat de emoţii. Sunt sigur că puteți înţelege asta, 
acum când dumneavoastră trebuie să tăceți față emoțiilor 
provocate de faptul că nu știți unde vă este copilul. 

Janet își ridică bărbia ca o regină și îl privi direct în ochi. 

— În clipa asta mă simt sugrumată de emoție. 

Vince confirmă dând din cap, uitându-se în jos. 

— Știu. De-a lungul anilor mei la Birou, am stat de vorbă cu 
mulţi părinţi cărora le dispăruseră copiii. Este un lucru cumplit 
să știi că cineva pe care îl știi, nu se află în raza ta vizuală, nu se 
află sub influenţa ta. Mărturisesc faptul că mie îmi place foarte 
mult de domnișoara Navarre. Sunt foarte preocupat de absenţa 
ei - și de a fiului dumneavoastră, Tommy. Eu presupun că 
amândoi se află cu soţul dumneavoastră și că amândoi sunt într- 
un mare pericol. 

— Peter nu i-ar face niciodată rău lui Tommy. Niciodată, spuse 
Janet Crane ridicându-și arătătorul, pentru mai multă emfază. 

— Nu Peter pe care îl cunoașteţi dumneavoastră, spuse Vince. 
Peter pe care îl cunoașteți dumneavoastră este un tată de 
familie bun, integru. Un tip cu adevărat cumsecade. L-am 
cunoscut, am stat de vorbă cu el. Un tip al naibii de cumsecade. 

— Da 

Vince încuviinţă cu sinceritate din cap, de acord cu ea. 

— Da. Numai că acum nu vorbim despre acest om, doamnă 
Crane. Noi nu vorbim acum despre soțul dumneavoastră. Pe 
omul despre care vorbim noi acum - nu-l cunoaștetți. Niciodată 
nu l-aţi cunoscut. Fiul dumneavoastră nu-l cunoaște. 

Janet nu spuse nimic. Absența vreunui răspuns spunea multe. 

— Omul despre care vorbim noi a făcut asta, spuse Vince. 

Scoase din dosar o fotografie a trupului întreg al Lisei 
Warwick, făcută în timpul autopsiei, pe care o puse pe masă, în 
faţă lui Janet Crane. 

Janet Crane nu își întoarse privirea în altă parte, dar de pe 
chipul ei dispăru orice urmă de culoare și ochii ei părură să-și 
dubleze volumul, cu albul expus în totalitate, de jur-împrejur. 
Tot trupul ei începu să tresară și să tremure. 

Vince spuse, cu același calm măsurat în ton: 

— Bărbatul care a făcut asta... Nu soţul dumneavoastră... 


VP - 363 


Bărbatul care a făcut asta îl deţine pe fiul dumneavoastră. Dacă 
aveți cea mai vagă idee unde s-ar fi putut duce acest bărbat, vă 
rog să-i spuneţi șerifului Dixon. Vă mulţumesc și vă rog să mă 
scuzaţi, doamnă Crane. 

Vince ieși din încăpere cu același calm. Traversă holul și se 
opri la toaletă. Abia reuși să intre într-un separeu, că picioarele i 
se muiară sub el și vomă aproape până la leșin. 

Omul care îi făcuse aceste lucruri cumplite Lisei Warwick și 
Juliei Paulsen și lui Karly Vickers și Dumnezeu știe câtor alte 
femei - acest bărbat deţinea acum controlul absolut asupra 
femeii cu care dorea el să-și petreacă restul vieții. 


91. 


Băiatul încetase, în sfârșit, să mai plângă. Hohotele puternice 
cu care începuse, se reduseseră la un plâns constant, aproape 
șoptit, care părea să nu se mai oprească niciodată. Și în sfârșit, 
liniște. O liniște plină de pace. 

Va ucide mai întâi băiatul. Acesta era lucrul cel mai blând pe 
care-l putea face. Îl va strânge în braţe, îl va liniști și îl va sufoca 
cu pătura pe care stătea. 

Totul se va termina repede. Băiatul se va lupta cu putere cele 
trei minute cât ţinea asfixierea - în timp ce creierul avea să 
moară din cauza lipsei de oxigen și a panicii instalate - dar își va 
pierde repede starea de conștienţă și asta va fi totul. Se va 
termina. 

Într-o altă parte a creierului său, într-un alt eu, el va fi distrus. 
Dar altă variantă nu exista. 

Asta însemna că întreaga lui viaţă se va schimba acum pentru 
totdeauna și era cât se poate de furios din cauza asta. Va pierde 
tot ce s-a luptat din greu, să aibă. Dacă măcar totul ar dispărea 
potrivit unui plan. Poliţia nu avea nimic despre el, în legătură cu 
celelalte două femei. Nimic. Ştia asta, pentru că el se asigurase 
să fie așa. Chiar dacă își semnase opera, ei nu aveau nicio probă 
legistă concretă care să îi lege de cele două crime. 

O felie de lună arunca o strălucire înceţoșată asupra peisajului 
de ţară al celor trei coline acoperite de copaci. leși de pe drumul 
de pământ și intră prin aceeași poartă deschisă pe care mai 


VP - 364 


intrase și altă dată. Nimeni nu-l urmărea. Nimeni nu s-ar gândi 
că ar mai folosi încă o dată acest loc. 

Acum că se încheiaseră căutările ultimei femei, terenul fusese 
eliberat de corturile care oferiseră umbră și adăpost voluntarilor 
și fundal celor de la televiziuni. Peste o zi sau două, se vor 
întoarce din nou aici, cu toţii, dar în seara aceasta nimeni nu 
păzea cimitirul de mașini vechi al lui Gordon Sells. 

Opri Jaguarul înăuntru, la capătul ultimului șir. O va lăsa aici, 
cu trupurile înăuntru, după care va uni două fire la o altă 
mașină, care să îl ducă în Mexic. 

e 

Tommy încetase să mai plângă. Mașina rămăsese în ralanti, 
iar gazele de eșapament se strecurau în portbagaj. 

Anne se simţea amețită și îi era greață din cauza gazelor și îi 
era teamă să se lupte cu legăturile, când mașina se înălță și 
căzu pe un drum pe care ea nu-l putea vedea. 

Reușise în final, tot răsucindu-se și frământându-se, să-și 
elibereze mâinile din cureaua cu care o legase Crane. Pipăind în 
jur, în portbagaj, găsise două potenţiale arme. Trebuia să se 
gândească la când și cum se va folosi de ele. Probabil că nu va 
avea decât o singură șansă. Dacă încerca și pierdea... 

De ce el nu făcea nimic? De ce nu oprise motorul? 

Poate că se aflau undeva, înăuntru și acesta era planul lui: să- 
i asfixieze pe amândoi, cu gaze de eșapament. 

Sau poate că nu ea era prioritatea. 

Tommy. 

Instantaneu, Anne începu să dea din picioare și să ţipe și să 
se zbată. Să deschidă odată naibii afurisitul ăsta de portbagaj... 
e 

Tommy se prefăcea că doarme. Avea destulă practică în asta, 
doar își păcălea părinţii tot timpul. Acum trebuia să păcălească 
Umbra care deschisese portiera și stătea în picioare, uitându-se 
la el. Tommy putea simţi ochii monstrului, asupra lui. Dacă ar fi 
îndrăznit să se uite, probabil că aceștia ar fi strălucit roșii, în 
întunericul nopţii. 

Rămase complet nemișcat, în timp ce Umbra se aplecă prin 
portiera deschisă și își puse mâna pe capul lui - așa cum făcea 
uneori tatăl lui, când venea să se uite la el, în mijlocul nopții. 

În gâtlejul lui Tommy se înălțară din nou lacrimile. 

Îl vreau pe tata. Îl vreau pe tata. Îl vreau pe tata. 


VP - 365 


e 

Se uită o clipă la băiat, apoi întinse mâna și îl mângâie pe păr. 
Luna care-i scălda chipul îl făcea să arate ca un înger. 

ÎI frecă pe băiat pe spate și se pregăti pentru ce urma, 
trăgând o perdea rece, din oțel, peste mintea lui, expediind în 
compartimentul ei treaba pe care o avea de făcut. 

Apoi mașina începu să se zguduie și profesoara începu să 
tipe. 

e 

Când se deschise portbagajul, Anne atacă, venind spre fața lui 
Crane cu un sprai care mirosea a benzină și stropind în 
întuneric, sperând să-l orbească. 

El strigă - surprins? - de durere? Ea nu știa și nici nu putea 
aștepta, cățărându-se să iasă din portbagaj, în secunda în care 
acesta se repezi înapoi spre ea. 

Trebuia să fugă. Avea nevoie de o ascunzătoare. 

Șiruri de mașini, unul după altul. 

Dacă s-ar putea piti din raza lui vizuală - dacă s-ar putea vâri 
sub una dintre mașinile astea - dacă ar putea mări distanța 
dintre ei, cu mai mult de trei pași... 

El se întinse după ea, o lovi tare cu pumnul între omoplați. 
Anne căzu și se rostogoli, concentrându-se pentru ultima ei 
șansă. 

El o izbi cu piciorul, cât putu de tare. 

Anne se strânse minge, ca un animal mic, încercând să se 
protejeze. Își aduse genunchii sub ea și își feri capul. 

e 

Tommy urmărea oroarea din maşină, în timp ce Umbra o 
ataca pe domnișoara Navarre, lovind-o, dând cu piciorul în ea, 
trăgând de ea ca o bestie sălbatică, dintr-un coșmar. 

Tommy nu fusese niciodată în viaţa lui așa de speriat. Nu-și 
imaginase niciodată ceva atât de oribil. Se simțea atât de mic și 
atât de singur. El nu era decât un băieţel, iar Umbra era un 
demon. 

Aveau nevoie de un erou, el și domnișoara Navarre. Dar nu 
exista niciun erou. El trebuia să fie eroul. El trebuia să salveze 
ziua. Asta îl învățase tatăl lui. 

Își adună tot curajul pe care-l putu găsi și începu să alerge. : 

— ÎNCETEAZĂ! ÎNCETEAZĂ SĂ MAI DAI ÎN EA! ÎNCETEAZĂ! 
striga el din toţi rărunchii, până când răguși. 


VP - 366 


Se apropie în goană și se aruncă asupra Umbrei ca o torpilă 

mică, dând cu pumnii și cu picioarele. 
e 

Era distragerea de o secundă, de care avea nevoie Anne. 

Crane se întoarse ca să intercepteze atacul lui Tommy și Anne 
sări în picioare, se răsuci și lovi cu toată puterea. 

Levierul nimeri în cap, într-o parte și Anne avu senzaţia că 
osul se spărsese sub forța impactului. Crane se clătină, 
picioarele se îndoiră sub el, mâinile îi cuprinseră laterala 
capului. i E 

— TOMMY, FUGI! strigă Anne. FUGI!!! URCĂ-TE ÎN MAȘINA! 
URCĂ-TE ÎN MAȘINĂ! 

Cu levierul strâns într-un pumn, îl apucă pe băiat de spatele 
jachetei, întorcându-l în loc. 

— FUGII!! FUGI!! 

Băiatul o apucă de mâna liberă și Anne începu să alerge cât 
putea de repede, trăgându-l după ea. . 

— URCĂ ÎN MAȘINĂ! URCĂ ÎN MAȘINĂ! 

Tommy sări în mașină prin portiera deschisă din partea 
șoferului și ateriză pe locul din dreapta. 

Anne urcă imediat după el, închizând portiera în urma ei. ÎI 
putea vedea pe Crane, cu coada ochiului, repezindu-se spre ei, 
cu un braţ întins. Cu cealaltă mână, ţinându-se de faţă. 

Bancheta era trasă mult prea în spate, ca pentru un bărbat. 
Abia putea ajunge la pedale, trebuia să se ţină lipită de volan ca 
să nu cadă în spate. 

— MAI REPEDE!!! strigă Tommy, săltând ca o minge pe 
bancheta lui. VINE!! 

Peter Crane se lansă pe portiera din dreapta, cu ochiul stâng 
atârnându-i afară din orbita sfărâmată, când își cobori mâna ca 
să încerce să tragă de mâner. 

Anne băgă mașina în viteză și acceleră. Roţile Jaguarului se 
învârtiră pe iarba udă și mașina se îndepărtă de Crane patinând 
din coadă și Crane se prăbuși. Zburară ca vântul spre partea din 
față a parcului de mașini, se izbiră de poarta închisă, ieșiră prin 
ea și intrară pe drum, derapând într-o parte, în timp ce Anne se 
lupta să stăpânească volanul. 

Conducea ca și cum Crane ar fi venit în zbor în urma lor, un 
demon din iad pogorât deasupra lor, să-i smulgă și să-i ducă 
înapoi în întuneric. Nu știa exact încotro se îndrepta. De fapt, nu 


VP - 367 


știa exact unde se aflau. Orientă mașina spre luminile unde 
trebuia să fie orașul și nu încetini și nu se uită în urmă. 


92. 


Niciunul nu scoase un cuvânt, în timp ce Anne conducea. 
Anne se uită la Tommy de câteva ori, întrebându-se când îl va 
lovi enormitatea celor prin care trecuse. Acum, oare? Cu ochii 
minţii, își văzuse el oare tatăl sau monstrul de care o salvase? 
Oare va înțelege vreodată ce i-ar fi putut face tatăl lui? Mintea 
lui va fi vreodată capabilă să găsească o logică în toate astea? 

Cum ar putea? De ce ar putea? Era un băiețel care-și adora 
tatăl ca pe o zeitate. Care ar fi rostul pentru el să înţeleagă asta, 
acum sau oricând altă dată? 

Anne nu se gândea la cum va reuși ea să treacă peste acest 
moment. Nu se gândea decât să ajungă la biroul șerifului, cu 
ultimele picături de adrenalină care îi mai alergau prin vine. 
Începea să simtă cu adevărat rănile ei fizice. Orice alte răni vor 
trebui să-și aștepte rândul. 

Opri mașina în parcare - nu spre intrarea în clădire. Odată 
înăuntru, totul se va schimba. Voia să aibă această clipă numai 
pentru ea și Tommy. 

leși din mașină, o ocoli și îl luă pe Tommy de mână - la fel 
cum o făcuse în ziua în care el și ceilalţi copii găsiseră cadavrul 
- și îl dusese acasă, să se confrunte cu mama lui. 

Îngenunche și se uită la faţa lui, la ochii lui, încercând să îl 
citească, simțind că într-o fracțiune de secundă sufletul lui 
îmbătrânise cu o mie de ani. O duru inima pentru el și pentru 
ea, ca și cum Dumnezeu i-ar fi smuls-o din piept și i-ar fi stors-o 
ca pe un burete. 

— Eşti atât de preţios, șopti ea, simțind cum se umple de 
lacrimi. Și totul o să fie atât de greu. Aș vrea să pot schimba 
locul cu al tău, Tommy. 

— O să fiu bine, spuse el ca și cum ar fi vrut să o liniștească. 

Anne încuviinţă din cap, știind că nu o să fie. Tommy nu o să 
fie bine. Și ea nu putea face nimic, aici. 

Îi atinse obrazul ca și cum ar fi atins un înger. 

— Tu ești eroul meu, știi asta, spuse, cu lacrimile șiroind. 


VP - 368 


Anne îl strânse la ea și îl ţinu tare și el îi întoarse îmbrăţișarea. 
Apoi își șterseră amândoi ochii și Anne îl luă de mână și o 
porniră împreună pe alee. 

Și când intrară pe ușă, totul se schimbă. 

Lumea îi înconjură, dorindu-le binele, așteptând explicaţii, 
având nevoie de declaraţii, cerând răspunsuri. Cu toată lumea 
adunată în jur, Anne îl privi pe Tommy îndepărtându-se de ea. 
Mama lui izbucni de undeva și se repezi spre el, isterică și 
acaparatoare. 

Ochii lui Tommy îi întâlniră pe ai lui Anne doar o fracțiune de 
secundă și ea știu exact ce simţea acesta - ca și cum ar fi fost 
aruncat în gol, în timp ce plasa de siguranţă era trasă de sub el. 
Nu avea pe nimeni. Și nimeni nu-l avea pe el. 

Anne se întoarse spre Vince. Scoţând lănțișorul de aur din 
buzunarul pantalonilor ei sfâșiaţi, murdari, i-l băgă în mână, apoi 
se vâri în brațele lui și se întoarse spre el. In timp ce Vince o 
ținea strâns și îi spunea că totul o să fie bine, Anne își apăsă 
doar urechea de pieptul lui și-i ascultă bătăile inimii. În acele 
câteva clipe, orice altceva nu era decât zgomot. 

Închizând ochii, alunecă în starea de inconștienţă. Ultimul 
lucru pe care și-l amintea cu ochii minţii ei: Tommy stând singur 
într-o mică bărcuţă roșie, cu mâna pe inimă, în timp ce era 
purtat dincolo de vederea ei, dispărând, lăsând în urmă doar 
vaga amintire a micului său zâmbet trist. 


93, 


Anne își reveni în sunetul vocilor șoptite din holul din faţa 
salonului ei de spital. 

— ... coaste rupte... plămân căzut... 

— ... ah, Dumnezeule... suntem norocoși că nu a murit... 

— Pot să vorbesc. 

Vocea ei era aspră și uscată și foarte slabă, dar nu suficient. 

— Ei, uite cine s-a întors, spuse Vince cu un zâmbet cald, în 
timp ce se apropia de ea. 

— Ah, Anne Marie! exclamă Franny cu o expresie îndurerată. 
Arăţi ca un raton! 

Anne acţionă telecomanda ca să-și înalțe patul și se privi în 


VP - 369 


oglinda micuță din perete. Doi ochi vineţii. O buză umflată. 
Capse în bărbie. Ratonii s-ar fi simţit jigniţi de o asemenea 
comparaţie. 

— Ei, obiectă Vince, ar trebui să-l vezi pe tip. L-au dus cu 
elicopterul la L.A. Fata noastră l-a cotonogit bine de tot. L-a scos 
un ochi, cu o lovitură de levier! spuse Vince mândru. 

Franny se îngrozi. 

— Ah, Dumnezeule! 

— l-a făcut fractură de craniu, i-a spart nasul... 

— Cine ești tu? o întrebă Franny, ca și cum Anne ar fi fost 
posedată de vreo entitate mult mai puternică decât cea pe care 
credea el că o cunoaște. 

— Trăiesc, spuse ea simplu. 

— Ah, scumpo, spuse Franny topindu-se, nici măcar nu știu ce 
să spun. 

— Sunt sigură că o să marchez ziua asta în calendar, spuse 
Anne, sec. 

— Îmi vine să te îmbrăţișez, dar mi-e frică să nu-mi faci rău. 
Voiam s-o spun invers, dar cum tocmai i-ai dat unui bărbat cu un 
levier în cap... 

Anne încercă să zâmbească. O durea totul. O dureau coastele, 
o durea capul, o dureau plămânii. Se simţea ca și cum ar fi 
trecut un camion peste ea. 

— Dentistul meu! Un criminal în serie și-a băgat mâna în gura 
mea! spuse Franny ca și cum atunci ar fi avut această revelație. 

Anne se uită la Vince. 

— A mărturisit? 

Vince scutură din cap. 

— Și-a luat avocat. Nu ne putem atinge de el. 

— Dar i-a făcut asta lui Anne, spuse Franny. După mine, îl 
poate angaja și pe F. Lee Scoate-mă-Din-Rahat. Din asta nu-l 
scoate nimeni! 

— Nu, spuse Vince. O să fie aproape imposibil și el știe bine. 
Cred că o să încerce să ajungă la o înţelegere. 

— Pe dracu’! Vedea-l-aș fript de viu! sări Franny. 

Vince îl bătu ușor pe umăr. 

— Imi place cum gândești, amice. Dacă asta ar fi o variantă... 

— Dar crimele? Dar Karly Vickers? întrebă Anne. 

— Până acum nu avem suficiente probe fizice. De fapt, 
aproape că nu există probe fizice. Nu a făcut nici măcar o 


VP - 370 


singură greșeală - până la tine. Cum ai ajuns la lănţișorul ăsta? 

Anne oftă la trista ironie a faptului. 

— Tommy mi l-a dat. Probabil că l-a găsit în casă. S-a gândit 
că face ceva special, ceva drăguţ. 

Gestul lui special dezlănţuise seria de evenimente care au dus 
la demascarea tatălui său, ca monstru. Grecii nu ar fi putut 
inventa o tragedie mai bună. 

— Ai vorbit cu Tommy? întrebă ea. 

Știa răspunsul după tensiunea de pe chipul lui. 

— Mama lui nu ne-a lăsat să ne apropiem de el. 

Îi citi disperarea la fel de ușor și îi strânse încet mâna, într-a 
lui. 

— Tu nu poţi face nimic. Uită, scumpo. 

O tristeţe adâncă se instală în inima lui Anne, aproape ca și 
cum ar fi pierdut pe cineva drag. Într-un fel, bănuia că așa va fi. 
Într-un fel, știa chiar în clipa aceea că nu-l va mai vedea 
niciodată pe Tommy Crane. Nu a spus-o. Nimeni nu ar fi crezut- 
o, dar în inima ei știa asta. Tommy plecase din viaţa ei. 

— Ți-am adus un cadou de însănătoșire, ca să te înveselesc, 
spuse Franny punând o pungă colorată, pentru cadouri, pe tava 
de lângă pat. 

Anne se uită în pungă, bănuitoare. Băgă înăuntru mâna fără 
perfuzie și scoase o bucată de mătase și dantelă. 

— Unii oameni aduc flori sau bomboane. Prietenul meu îmi 
aduce lenjerie. 

— Nimic nu spune mai eficient „fă-te bine”, decât un neglijée, 
spuse Franny. 

— Așa ceva mă face întotdeauna să mă simt mai bine, 
mărturisi Vince. 

— Vezi? 

Dacă nu ar fi durut-o așa de tare, Anne și-ar fi dat ochii peste 
cap. 

Franny se aplecă și găsi un centimetru pătrat de piele pe care 
să-l sărute fără să provoace durere. 

— Acum plec, te las să te odihnești, spuse el, apoi îi făcu lui 
Vince un semn comic, cu ochiul. 

— Este o figură, spuse Vince râzând, după plecarea lui 
Franny. 

Anne reuşi să-și arcuiască o sprânceană, în direcţia 
neglijeului. 


VP - 371 


— Da, voi amândoi. 

— Acum vorbesc serios. Cum te simţi? 

Anne nu simţi nevoia nici să fie curajoasă și nici analitică. 
Ochii i se umplură de lacrimi în timp ce era podidită de emoţii și 
începu să tremure. 

— Niciodată în viața mea nu mi-a fost așa de frică. Vince se 
așeză cu o coapsă pe pat, ca să o poată cuprinde în braţe. 

— Să mă fi văzut pe mine, șopti el. Când am știut că 
nenorocitul ăla a pus laba pe tine... 

— Vrei să mă ţii puţin? îl întrebă Anne, abia auzit. 

— O să te ţin toată noaptea, șopti el mângâind-o pe păr. 

— Nu cred că te vor lăsa să rămâi după ora nouă. 

— Să încerce numai să mă scoată de aici. Dumnezeu nu a 
creat încă o soră suficient de rea ca să mă poată lua de lângă 
tine. Ori asta spune ceva. 

O sărută pe frunte și Anne simţi cum începe să scape deo 
parte din tensiunea care o făcea încă să tremure. 

— Vorbesc serios, Anne, spuse Vince încet. Nu plec nicăieri. Oi 
fi eu un urs din Chicago, dar știu să recunosc un lucru bun, când 
îl văd. Te iubesc. Vreau să-mi petrec restul vieții cu tine. Ce zici, 
te aranjează asta? Sau voi primi un ordin judecătoresc să nu mă 
mai apropii de tine, în viitor? 

Anne zâmbi și scutură din cap. Vince avea dreptate. După ce 
privise moartea cu ochii, toate celelalte alegeri în viaţă 
deveneau atât de simple și de clare. 

Vince se aplecă și o sărută pe buze și Anne nu se mai simţise 
niciodată în viaţa ei atât de în siguranţă sau de iubită. 


94. 


În zilele care au urmat, au fost percheziţionate toate 
proprietăţile la care Peter Crane ar fi putut avea acces folosindu- 
se de cheia universală a soţiei lui, dar nu a fost descoperită nicio 
vizuină de nebun. Locul unde Crane își tortura și omora 
victimele a rămas un mister - deopotrivă cu orice probă fizică 
prin care ar fi putut fi legat de crime. 

Karly Vickers a început să se refacă după chinurile prin care 
trecuse. Fusese scoasă de la ventilator și acum respira singură, 


VP - 372 


dar comunicarea cu ea era dificilă. Chiar dacă reușea să scoată 
câteva cuvinte răgușite, nu putea vedea și nici auzi. Nu arătase 
că ar fi cunoscut identitatea atacatorului ei. 

Doctorii își manifestaseră speranţa că vor reuși să diminueze 
o parte din răul produs urechilor ei și că i-ar putea reda, cel 
puţin în parte, auzul. Deși era o veste bună, acest lucru avea să 
dureze mult. 

Oricum, Vince se îndoia că tânăra avea multe de spus. Elnua 
crezut o clipă că Peter Crane făcuse greșeala de a-și lăsa o 
victimă în viaţă. Karly Vickers era capodopera lui, tributul lui viu, 
adus propriei sale inteligenţe și măiestrii criminale. Prin ea, 
Peter Crane spunea, priviți cu cât sunt eu mai deștept decât 
polițiștii. Le ofer pe tavă o victimă în viată și ei tot nu știu cine 
sunt. 

Le-o fi dat-o Crane înapoi, dar se asigurase al naibii de bine că 
aceasta nu le va putea spune nimic. 

Te apucau fiorii dacă te gândeai de când oare își începuse 
Crane cariera de ucigaș. Și la fel de înfiorător era să te gândești 
cât de departe ajunsese. Crimele lui erau prea sofisticate, 
fanteziile lui mult prea perfecţionate, pentru ca cele trei victime 
de care știau ei să fi fost primele. 

Biroul se implicase serios acum, Vince fiind numit oficial să 
continue investigarea cazului și a trecutului lui Peter Crane. 
Oricum, acesta avea să fie ultimul lui caz, ca agent. Și în timp ce 
avea în urma lui o carieră ilustră, Vince se concentra acum 
asupra viitorului: viaţa lui cu Anne. 

Dixon îi pusese la dispoziţie un birou, în cartierul general. 
Stătea acum acolo, revăzând o casetă video, reascultând 
interviul, dându-l din nou înapoi, ascultându-l din nou. 

Intră Mendez, cu prânzul. 

— Azi-dimineaţă Jane Thomas a scos-o pe Karly Vickers pe 
peluza spitalului, într-un scaun cu rotile, ca să-și poată mângâia 
câinele, spuse el punând pungile pe masă și făcând un semn cu 
capul spre televizor. 

— De ce te uiţi la asta? 

— Vino aici, stai jos. 

Era interviul luat de Dixon lui Janet Crane, în noaptea în care 
soțul ei a răpit-o pe Anne. Vince urmărea fascinat, în timp ce 
soţia lui Peter Crane îl plimba pe Cal Dixon în cercuri. 

După ce Vince ieșise din cameră în noaptea aceea, Janet 


VP - 373 


izbucnise în lacrimi, probabil intrată în panică la ideea că fiul ei 
se afla în ghearele unui nebun. Dixon încercase să o liniștească, 
îi oferise o cafea, se oferise să cheme un doctor. Dar ea 
refuzase totul. 

Dixon își continuase interviul. Aveau nevoie de răspunsuri de 
la ea. Unde îi plăcea lui Peter să se ducă? Exista un loc anume 
unde i s-ar fi părut lui sigur să se ascundă? Existau proprietăţi 
vacante unde ar fi putut presupune ea că s-a ascuns, folosindu- 
se de cheia ei? Locuri dosnice, departe de orice drum, uitate? 

Și iară și iară, același lucru. Dixon nu primea nimic. Janet 
Crane primea atenţie. 

Probabil că nici măcar nu o făcea în mod deliberat. Vince 
presupunea că acesta era pur și simplu modul ei de a acţiona și 
asta încă din copilărie. 

Ea nu putea crede că așa ceva i se întâmpla ei. 

Ei. Nu fiului ei, nu lui Anne, nu oricăreia dintre celelalte vieți 
pe care soţul ei le distrusese și le ruinase. 

— Ce căţea, spuse Mendez. 

— Ce caz de studiat, îl corectă Vince. Este o narcisistă 
perfectă. Totul în lumea ei se întoarce în jurul ei. Noi ceilalți nu 
suntem decât actori în piesa ei. 

Vince opri banda, o derulă la început, găsi bucăţica pe care 
voia să i-o arate lui Mendez; momentul din interviu când îi 
pusese lui Janet Crane în faţă fotografia de la autopsia Lisei 
Warwick. 

Vince rederulă și reporni. 

Se întoarse spre protejatul lui și spuse; 

— Nu și-a întors privirea. Nu și-a întors privirea și vreme de 
două minute nu a devenit isterică. 

— O fi fost șocul, se oferi Mendez. 

— l-a plăcut. 

Mendez se uită la el de parcă Vince ar fi luat-o razna. 

— Nu se poate. 

Vince derulă din nou și repuse secvența, iară și iară. O derulă 
apoi mai mult, într-un alt moment al interviului. 

— ... fiul dumneavoastră, Tommy, a dispărut, spunea el. Eu 
presupun că amândoi se află cu soțul dumneavoastră și că 
amândoi sunt în foarte mare pericol. 

— Peter nu i-ar face niciodată rău lui Tommy. Niciodată, spuse 
ea, ridicând, emfatic, un deget. 


VP - 374 


— Peter nu i-ar face niciodată rău lui Tommy. Nu spune că 
Peter nu ar face niciodată rău cuiva. Nu spune că nu i-ar face 
rău lui Anne, comentă Mendez, încruntându-se. lar când ne-am 
dus acasă la ea, în seara aceea și i-am spus că soţul ei a răpit o 
femeie, nu a întrebat niciodată, pe cine. 

— Fie știa, fie nu-i păsa. Sau ambele, spuse Vince. 

— Janet Crane face voluntariat la Centrul Thomas. Ea știe că 
personalul poartă  lănţișoare de argint. Ştie că numai 
absolventele poartă lănţișoare din aur. Băiatul i-a dat lanţișorul 
lui Anne. Precis că l-a găsit în casă. 

— Dacă Janet Crane știa că lănţișorul se afla acolo... începu 
Mendez. 

— Trebuia să fi știut și de unde provenea, termină Vince. 

— lisuse, mormăi Mendez uitându-se la monitorul video, 
privind-o pe Janet Crane jucându-l pe Cal Dixon ca o artistă. Am 
vorbit cu ea în dimineaţa asta. Încerc să o conving să vină cu 
Tommy aici, să stăm de vorbă cu el. 

— Niciodată nu va permite ea așa ceva, spuse Vince. 

— Mi-a spus că astăzi se duce cu el la un psihiatru din Beverly 
Hills. 

— Chiar crezi că a știut tot timpul? întrebă Mendez. 

— Nu știu, spuse Vince oprind monitorul. Și chiar dacă aș 
spune da, ceea ce cred eu și ceea ce pot dovedi sunt două 
lucruri diferite. 


95. 


Pentru Tommy, zilele au trecut ca într-o ceață, mintea lui 
încercând să îndepărteze realitatea din preocupările sale. Se 
simțea amorțit, ceea ce părea un lucru bun. Nu se ducea la 
şcoală. Nu se ducea nicăieri. Nu pleca de lângă mama lui. Ea 
avea nevoie de el, acum. 

În ziua în care au plecat din Oak Knoll, mama lui îi spusese 
detectivului Mendez că urma să îl ducă la un psihiatru pentru 
copii, în Los Angeles. Dar când au ajuns pe Highway nr. 1, ea a 
virat spre nord, nu spre sud și a continuat să conducă mai 
departe. 

Au călătorit toată noaptea și toată ziua următoare, lăsând în 


VP - 375 


spate totul și pe toţi cei pe care-i știa Tommy. Nu prevăzuse 
asta, dar nici nu era surprins. Nimic din ce făcea mama lui nu ÎI 
surprindea. 

Nu putea fi măritată cu un ucigaș notoriu. Nici Tommy nu 
putea fi copilul unui asemenea om. Și niciodată, într-o mie de 
ani, nu i-ar fi permis să depună mărturie la tribunal pentru ceea 
ce văzuse în noaptea aceea cumplită, când el și domnișoara 
Navarre au fost răpiți... 

Și oricum, ce le-ar fi putut spune el? Că a venit o Umbră și a 
răpit-o pe singura persoană care conta cel mai mult pentru el - 
pe tatăl lui. 

Când s-a lăsat întunericul, în prima lor zi pe drum, Tommy a 
început să se uite afară, prin luneta mașinii, la stele, 
imaginându-și că fiecare dintre ele era cineva din Oak Knoll, pe 
care-l știa el și care se îndepărta tot mai mult, până când nu au 
mai rămas decât niște minuscule puncte luminoase. Ultimele pe 
care le-a numărat înainte de a adormi au fost Wendy și 
domnișoara Navarre. 

Stăteau acum pe puntea unui feribot care îi ducea departe de 
ultimul lor oraș, în timp ce soarele care apunea stropea cu aur 
fațadele zgârie-norilor. 

Mama lui se tunsese și se vopsise blondă și nu mai arăta 
deloc ca mama lui. Ca și cum i-ar fi vorbit o actriţă dintr-un film, 
pretinzând că era marna lui. Își dori să fi fost așa, apoi se simţi 
vinovat de acest gând. 

II vopsise și pe el și când s-a uitat în oglindă, privirile i-au fost 
întoarse de un străin. 

Familia Crane încetase să mai existe. 

Aveau acum alte nume cu care să meargă mai departe în 
viaţă. 

Mama lui se duse la balustrada din spate a feribotului și 
scoase din geantă o cutiuță din metal. Ultima legătură cu 
trecutul, i-a spus ea. A stat acolo o clipă uitându-se la apă, cu 
ochii însă departe mult de locui în care se aflau. Într-un târziu 
deschise capacul cutiuţei, scoțând la iveală un ghem de bijuterii. 
Cu o singură mișcare ușoară le aruncă în mare, lănțișoarele și 
brăţările fâlfâind ca niște panglici din aur și argint, în timp ce 
dispăreau în adâncul albastru. 

— Suntem liberi, șopti ea. 

Și Tommy se uită în sus la cerul purpuriu al apusului, privind 


VP - 376 


cum se întuneca cea mai mică dintre stele. 


VP - 377 


© 
Dam ai 


virtual-project.eu 


VP - 378