John Katzenbach — Ziua rafuielii

ZIUA RĂFUIELII 


Traducere din limba engleză 
CARMEN ARDELEAN 
RAO Internaţional Publishing Company 
Aprilie 1996 


„Duncan deschise gura, dar nu reuși să rostească niciun 
sunet. 

Își întoarse privirea și văzu cum una din ferestrele băncii se 
face ţăndări. Auzi bubuiturile dinăuntru. Zgomotul gloanţelor 
aproape că îl strivea. 

Preţ de o clipă, strânse în palmă arma ascunsă sub curea, 
ignorând orice gând, orice ordin, orice responsabilitate. 
Deschise portiera camionetei, pregătindu-se să coboare. 

Brusc, alarma din interiorul băncii începu să ţiuie. 

Duncan ezită, îngheţă la auzul cumplitului sunet. 

Apoi, din depărtare, un vuiet, pe urmă încă unul și încă unul, 
mai aproape, tot mai aproape. 

O, Doamne! Sirenele poliţiei.” 

„Puneţi receptorul alături și așezaţi-vă într-un fotoliu 
confortabil. E o carte atât de palpitantă, încât nu aveţi voie să 
vă lăsaţi întrerupt.” 

Ocala Star-Banner 


UNU 
Marţi după-amiaza 


UNU: Megan 


Se simţea incredibil de norocoasă. 

Ceva mai înainte, în aceeași lună, ar fi pus rămășag că nu va 
reuși să-i ajute pe soţii Wright și că ei aveau să-și retragă toţi 
banii aceia noi-nouţi de la agentul de bursă din Boston, ca să-i 
transfere în Hamden sau în districtul Dutchess, apelând la un 
alt agent imobiliar pentru a-și căuta o fermă unde să se 
retragă. Pe urmă, gândindu-se mai bine, își amintise de vechea 
casă a familiei Halliday, de pe North Road. De mulţi ani nu mai 
locuise nimeni acolo - probabil chiar din ziua în care bătrâna 
doamnă Halliday dăduse ortul popii, iar moştenitorii 
proprietăţii, nepoți și nepoate din Los Angeles și Tucson, 
lăsaseră totul în grija firmei. Toți agenţii imobiliari de la County 
Estates Realty făcuseră, in corpore, excursia obligatorie pe 
drumuri de țară, să inspecteze locul, să constate scurgerile din 
tavan, instalaţiile sanitare care de-abia mai mergeau sau 
igrasia adunată în atâţia ani și să se consoleze la gândul că așa 
va rămâne, mai ales că lumea din zonă intrase într-o adevărată 
febră a noilor construcţii. După aceea, casa fusese ignorată, 
uitată, ca un câmp părăsit peste care pădurea înaintează puţin 
câte puţin, luându-l în stăpânire. 

Îi condusese pe soţii Wright cu mașina ei, prin pădure, pe 
jumătatea de milă de drum prăfuit, plin de hârtoape, care 
ducea până în fața ușii de la intrare. Soarele de toamnă târzie 
părea să despice umbra pădurii cu o claritate specială, ca 
pentru a studia fiecare frunză ofilită, tatonând, inspectând, 
luminând fiecare creastă, fiecare rotunjime. Pâlcuri dese de 
copaci înnegriţi de ploaie se ridicau în cale, reflectând razele 
de soare ce se scurgeau printre tufișuri. 

— Acum, cred că vă daţi seama că va trebui să faceţi 
reparaţii majore... le spusese, dar, spre satisfacția ei, nici nu-i 
dăduseră atenţie, căci vedeau doar nuanțele palide ale 
ultimelor frunze de toamnă, nicidecum iarna cenușie care se 
apropia încet, dar sigur. Se porniseră aproape imediat. 

— Aici facem o seră, iar în spate extindem platforma. Nu-ţi 


face griji pentru salon, sunt sigur că putem să dărâmăm 
peretele acela... 

Incă mai vorbeau despre planul casei când semnaseră oferta, 
în biroul ei. Ea le ţinuse isonul, propunându-le arhitecți, 
antreprenori, decoratori, în timp ce le lua cecul. Fusese sigură 
că oferta avea să fie acceptată și că soţii Wright aveau să facă 
din casă o adevărată bijuterie. Aveau bani și înclinaţie pentru 
asta; niciun copil (doar un ogar irlandez) și două venituri 
frumușele, plus timp suficient ca să-și cheltuiască banii. 

În dimineaţa aceea, speranţele îi fuseseră confirmate de 
contractul semnat de vendori, adus pe biroul ei. 

— Ei bine, rosti ea cu voce tare, intrând cu mașina pe aleea 
din faţa casei unde locuia, pot spune că te descurci destul de 
bine. 

Megan Richards observă mașina roșie, sport, a gemenelor, 
parcată ca de obicei, în așa fel încât bloca parţial intrarea. 
Desigur, se întorseseră de la liceu și precis că se puseseră deja 
pe telefoane, Lauren la unul, Karen la celălalt, în camera de 
alături, stând însă în cadrul ușii, ca să nu se piardă din ochi, 
vorbindu-și într-un limbaj tineresc. Acum aveau propria lor 
derivație telefonică, o concesie făcută adolescenţei la un preţ 
foarte mic pentru liniște și pace și pentru a nu mai fi nevoită să 
se ridice și să răspundă din cinci în cinci minute la telefon. 

Zâmbi și aruncă o privire spre ceas. Duncan mai avea o oră 
până să se întoarcă de la bancă. Asta, dacă nu lucra până 
târziu. Își puse în gând să stea de vorbă cu el despre orele 
suplimentare, timp furat mai ales pentru Tommy. Fetele își 
vedeau de lumea lor și, cât timp aceasta nu includea băutură, 
golani și droguri, totul era în regulă. Ele știau să-l găsească 
dacă simțeau nevoia să stea de vorbă cu el; știuseră 
întotdeauna. Pentru o clipă, se gândi cu uimire la raportul 
special care exista între taţi și fiice. Văzuse asta la Duncan, pe 
când gemenele mergeau încă de-a bușilea și el se rostogolea cu 
ele împreună, pe podea, gâdilându-le și înghiontindu-le în 
joacă; simţise același lucru la tatăl ei. Era cu totul altceva decât 
relația dintre taţi și fii. In acest caz, era vorba de o viaţă 
întreagă de luptă și competiţie, cu teritorii câștigate sau 
pierdute - simpla și fundamentala bătălie a vieţii. Cel puţin, așa 
se presupunea că trebuie să fie. 

Observă cu coada ochiului bicicleta roșie a lui Tommy, 


aruncată la nimereală în boschețţi. 

Nu și pentru fiul meu. Gândul o făcu să se îmbujoreze în 
obraji. Simţea un nod dureros în gât. Pentru el, nimic nu era cu 
adevărat normal. 

Ca de obicei, simţi cum i se înroșesc ochii și își spuse pe un 
ton dur, batjocoritor: Megan, ţi-ai risipit toate lacrimile. Și, 
oricum, e mai bine acum. Mult mai bine. Aproape normal. 

In faţa ochilor îi apăru imaginea fiului pe care-l ţinea la sân. 
Știuse chiar de la naștere că nu va fi ca gemenele, cu orele 
regulate de masă, de schimbat scutece, de școală, de 
adolescenţă, cu adaptarea lor perfectă, firească, la orice 
program, de parcă totul ar fi fost stabilit dinainte de o minte 
superioară. Işi coborâse privirea spre trupul micuţ, chinuit, 
dominat de instincte și uimire, încercând să-i găsească sfârcul 
și ea înţelesese că o va face să sufere de sute de ori și apoi din 
nou, de la capăt. 

Cobori din mașină și se îndreptă, târându-și picioarele spre 
boscheţi. Trase bicicleta din frunzișul umed, stăpânindu-și cu 
greu furia când își stropi fusta cu picuri de apă și, apucând 
ghidonul cu grijă și străduindu-se să nu-și zgârie pantoful, 
blocă pedala. Lăsă bicicleta în poziţie normală, pe potecă. 

Așa că, se gândi, l-am iubit și mai mult. 

Zâmbi. Am știut eu că asta era cea mai bună terapie. Mai 
multă iubire și-atât. 

Rămase cu ochii aţintiți asupra bicicletei. Am avut dreptate. 

Doctorii își revizuiseră diagnosticul de douăzeci de ori, de la 
înapoiere mintală la autism, de la schizofrenie infantilă la 
incapacitatea de a memora și apoi la „să vedem ce va mai fi”. 
Intr-un fel, era mândră de felul cum înfruntase toate 
caracterizările lor, cum luase fiecare părere a unui expert și 
demonstrase că era greșită, îngustă sau, pur și simplu, 
inexactă. La urma urmelor, îi dăduse dracului pe toţi și își 
văzuse, pur și simplu, de viaţa ei, trăgându-i pe ceilalți după ea, 
accelerând ritmul câteodată, frânând alteori, dar întotdeauna 
devotată ritmului lui interior. 

Dacă alesese drumul mai greu, era mândră de asta. 

Se întoarse și privi din nou spre casa lor. O arhitectură 
colonială, dar o construcţie nouă, retrasă cu vreo treizeci și 
cinci de metri faţă de linia străzii din cel mai bun cartier din 
Greenfield. Nu era cea mai mare casă de pe stradă, dar nici cea 


mai mică. În mijlocul peluzei se afla un stejar masiv. Își amintea 
cum, cu vreo șase ani în urmă, gemenele legaseră de el o 
anvelopă, nu pentru că și-ar fi dorit cu disperare să se dea în 
leagăn, ci pentru că știau că avea să atragă copiii din 
vecinătate și astfel își puteau face prieteni de joacă. Ele 
gândeau mereu prospectiv. Anvelopa era încă acolo, atârnând 
vertical, încă vizibilă în lumina înserării. Se gândi din nou la 
Tommy, cum se dădea în leagăn aici, înainte și înapoi, la 
nesfârșit, oră după oră, fără să-i observe pe ceilalţi copii sau 
vântul, ploaia, zăpada - orice ar fi fost - zvâcnind din picioare 
prin aer și lăsându-le pe spate, cu ochii neîmblânziţi și larg 
deschişi, privind fix, absorbind cerul. 

Lucrurile astea nu mă mai sperie, își spuse ea. Nici nu mai 
plângea văzând ciudăţeniile lui. Ca atunci când se spălase pe 
dinţi timp de două ore. Postul de trei zile. Sau când nu vorbise 
o săptămână și apoi nu mai voise să doarmă, pentru că avea 
prea multe de spus și prea puţine cuvinte pentru asta. Işi privi 
ceasul. Nu mai e mult până să vină și el acasă. O să-i 
pregătească o supă de orez și o pizza de casă - cina lui 
preferată. Puteau sărbători vânzarea casei Halliday și cu niște 
îngheţată de piersici. Pe când își plănuia meniul, încercă să 
calculeze mintal comisionul pe care avea să-l primească. Destul 
pentru o săptămână la Disney World, în această iarnă. Lui 
Tommy o să-i placă, gemenele or să se plângă că era o 
copilărie, bună numai pentru puști, dar pe urmă or să se 
distreze copios. Duncan o să fie fericit să poată călări, chiar 
dacă n-o să arate acest lucru, iar ea o să poată sta pe marginea 
piscinei, la soare. Aprobă ca pentru sine. La naiba, de ce nu? 

Megan privi pe stradă, doar-doar va zări mașina tatălui, 
rostind în gând o rugăciune de mulțumire. De trei ori pe 
săptămână, tatăl ei, acum pensionar, îl lua pe Tommy de la 
școala nouă. Era bucuroasă că băiatul nu trebuia să meargă cu 
autobuzul decât de două ori pe săptămână și aprecia felul în 
care tatăl ei, plin de riduri și cu părul alb, se pricepea să 
înveselească atmosfera. De fiecare dată, dădeau amândoi buzna 
în casă, făcând tot felul de planuri nebunești și povestind în 
amănunt ce se întâmplase la școală, turuind vrute și nevrute. 
Cei doi Tommy, se gândi ea. Seamănă mai mult decât își pot da 
seama. 

Deschise ușa de la intrare și strigă: 


— Fetelor! Am sosit! 

Auzi glasurile inconfundabile, tinerești, vorbind încet la 
telefon. 

Pentru o clipă, simţi acea neliniște cunoscută. Ce bine ar fi să 
fie și Tommy aici. Nu pot să sufăr când îl știu undeva pe drum, 
când nu-l ţin în braţe, fără să-mi pese de protestele lui, nu prea 
categorice, că-l strâng prea tare. Oftă încet și auzi o mașină 
venind pe stradă. Probabil că ei sunt, se gândi, ușurată, apoi 
puţin iritată chiar din cauza acestei relaxări. 

Își atârnă pardesiul de cuier și își scoase pantofii din 
picioare. Nu, n-aș schimba nimic. Absolut nimic. Nici măcar 
problemele lui Tommy. Am avut noroc. 


DOI: Cei doi Tommy 


Judecătorul Thomas Pearson tocmai străbătea culoarul când 
auzi clopoţelul care anunţa sfârșitul cursurilor. De o parte și de 
alta, ușile se deschiseră larg și holul se umplu de copii. Glasuri 
tinere îl înconjurară, chiote vesele de copii care își strângeau 
cărțile și hăinuţele, făcându-i loc să treacă și apoi strângând 
iarăși rândurile în urma lui. Sări într-o parte, pe când trei băieţi 
treceau în fugă pe lângă el, cu hainele atârnându-le în urmă, ca 
niște mantii de fanfaroni. Pearson dădu peste o fetiță micuță, 
cu părul roșcat strâns în cozi și prins cu funde. „Scuzaţi”, îi 
spuse ea, cu o politeţe copilărească. El trecu mai departe, 
făcând o plecăciune de o amabilitate exagerată, iar fetiţa 
izbucni în râs. Se simţea de parcă s-ar fi aflat la marginea 
mării, lovit de spuma valurilor sparte și de clocotul apelor din 
jur. 

Făcu semn cu mâna spre câteva fețe pe care le recunoștea și 
zâmbi altora, sperând că astfel va mai anula ceva din vârsta, 
înălțimea și aparenta sa austeritate, că se va încadra mai bine 
printre culorile vii și lumina ce scălda coridorul școlii. 
Descoperi clasa lui Tommy și își făcu loc printre trupurile 
micuţe, într-acolo. Pe ușă era pictat un balon mare, multicolor, 
alături de care, pe o plăcuţă, stătea scris „Secţiunea specială 
A”, 

Întinse mâna să deschidă ușa, gândindu-se cât de mult îi 
plăcea să-și ia nepotul acasă, cât de tânăr se simţea în felul 
acesta - dar ușa se deschise brusc. Așteptă o clipă și, din 


partea cealaltă, se îți mai întâi un ciuf de păr castaniu, apoi 
fruntea și, în cele din urmă, o pereche de ochi albaștri. 

O clipă, rămase cu privirea aţintită asupra ochilor acelora, 
văzând-o mai întâi pe răposata lui soţie, apoi pe fiică-sa și, în 
sfârșit, pe nepotul său. 

— Bună, bunicule. Am știut că tu ești. 

— Bună, Tommy, și eu am știut că o să dau peste tine. 

— Sunt aproape gata de plecare. Pot să-mi termin mai întâi 
desenul? 

— Dacă dorești. 

— Vii să mă vezi? 

— Sigur că da. 

Judecătorul simţi cum băiatul îl apucă de mână și se gândi 
cât de puternică era strânsoarea unui copil. Cu câtă forță se 
agățau copiii de viaţă, își zise el. Doar adulţii o desconsideră. 
Se lăsă tras în clasă. Făcu un gest din cap, în semn de salut, 
spre învăţătoarea lui Tommy și aceasta îi răspunse cu un 
zâmbet. 

— Vrea să-și termine desenul, spuse judecătorul Pearson. 

— Bine. Nu vă deranjează să așteptați? 

— Câtuși de puţin. 

Își simţi mâna eliberată din strânsoare și aşteptă, privind 
cum nepotul său se așeza pe un scaun, în dreptul unei mese 
lungi. Alţi câţiva copii desenau și ei. Toţi păreau preocupaţi de 
ceea ce făceau. El rămase în picioare, uitându-se la Tommy, 
care luă un creion roșu și începu să tragă niște linii. 

— Ce desenezi? 

— Frunze arzând. Și focul se întinde spre pădure. 

— Aha. 

Nu știa ce să spună. 

— Uneori rămâi descumpănit. 

Se întoarse și observă că învăţătoarea venise lângă el. 

— Cum aţi spus? E 

— Rămâi descumpănit. li pregătim pe copii pentru desen, 
pentru artă și nu trece mult și ne trezim că ne-au făcut o scenă 
de război, o casă în flăcări sau un cutremur care lovește un 
întreg oraș. Asta mi-a desenat unul din ei săptămâna trecută. 
Bine gândit. Plin de detalii. Inclusiv oamenii care se prăbușeau 
într-o crevasă. 

— Puțin cam... ezită el. 


— Macabru? Sigur că da. Dar majoritatea copiilor din secţia 
noastră au atâtea probleme cu sentimentele lor, încât 
încurajăm orice fantezie, dacă asta îi apropie mai mult de ceea 
ce le produce teamă. De fapt, e o tehnică foarte simplă. 

Judecătorul Pearson aprobă din cap, apoi spuse: 

— Totuși, sunt convins că preferaţi desenele cu flori. 

Invăţătoarea zâmbi strâmb. 

— Asta chiar că ar fi o schimbare. Sunteţi amabil, adăugă ea, 
să-i rugaţi pe domnul sau doamna Richards să-mi dea un 
telefon, ca să stabilim o întâlnire? 

Judecătorul își cobori privirea spre Tommy, care continua să 
fie preocupat de foaia lui de hârtie. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Cred că e în firea omului să se gândească la ce-i mai rău, 
zâmbi învăţătoarea. Din contră, a făcut mari progrese în cursul 
toamnei, așa cum s-a întâmplat și în vară. Aș dori să participe 
la unele din orele normale de clasa a treia, după vacanţa de 
Crăciun. 

Se opri o clipă. 

— A, bineînţeles că aceasta va rămâne principala lui sală de 
studiu și s-ar putea să mai aibă și unele momente de regres, 
dar ne gândeam că, pentru el, ar fi o încercare mai serioasă. E 
într-adevăr foarte ager; doar când se simte frustrat... 

— „își pierde controlul, termină judecătorul propoziţia. 

— Mda. Asta nu s-a schimbat. Încă face crize destul de 
serioase, dar, pe de altă parte, sunt câteva săptămâni de când 
nu a mai intrat într-una din transele lui obișnuite. 

— Stiu, spuse judecătorul. 

Își aminti cât de speriat fusese prima dată când își văzuse 
nepotul, pe când încă mergea de-a bușilea, rămânând dintr- 
odată cu privirea pierdută, rupt de restul lumii. Copilul stătea 
așa ore întregi, fără să doarmă, fără să vorbească, fără să 
plângă, de-abia respirând, ca și cum s-ar fi aflat pe altă lume, 
pentru ca apoi să-și revină brusc, câteva ore mai târziu, de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Privi spre Tommy, care termina de desenat, adăugând câteva 
ultime tușe de portocaliu aprins peste cer. Cum ne-ai mai 
speriat... Unde pleci în momentele acelea? 

Probabil că într-o lume mai bună, își zise el. 

— Am să le spun. Vă vor suna imediat. Mi se pare o veste 


bună. 

— Să ne ţinem reciproc pumnii. 

leșiră pe poarta principală a școlii și, pentru o clipă, 
judecătorul fu uimit de cât de repede se risipise entuziasmul de 
la sfârșitul zilei de școală. În parcare nu mai erau decât vreo 
câteva mașini. Simţi o adiere rece trecându-i prin pardesiu, pe 
sub pulover și cămașă, până la piele. Se înfioră și își încheie 
nasturii hainei. 

— Încheie-ţi haina, Tommy. Oasele mele bătrâne simt iarna 
în aer. 

— Bunicule, ce sunt acelea oase bătrâne? 

— Ei, oasele tale sunt tinere. Încă mai cresc, se fac mai mari 
și mai puternice. Ale mele, ce să zic, sunt bătrâne și obosite, 
pentru că sunt pe lume de atâta vreme. 

— Nu chiar așa de multă. 

— Cum să nu, sunt aproape șaptezeci și unu de ani. 

Tommy rămase o clipă pe gânduri. 

— Asta e într-adevăr multă vreme. Oasele mele or să crească 
la fel de mult? 

— Probabil și mai mult. 

— Şi cum se poate să simţi cu oasele? Eu simt vântul pe faţă 
și mâini, dar nu în oase. Tu cum faci? 

Judecătorul izbucni în râs. 

— Ai să știi când ai să fii mai în vârstă. 

— Urăsc lucrul ăsta. 

— Care? 

— Să mi se spună să aștept. Vreau să știu acum. 

Judecătorul se aplecă și-l luă de mână pe nepotul său. 

— Ai perfectă dreptate. Când vrei să afli ceva, să nu lași pe 
nimeni să-ți spună să aștepți. Insistă și învaţă. 

— Deci, cum e cu oasele? 

— Păi, de fapt, e o figură de stil. Ştii ce înseamnă asta? 

Tommy aprobă cu un gest al capului. 

— Dar, la drept vorbind, înseamnă că, atunci când 
îmbătrânești, oasele devin mai fragile și nu mai au la fel de 
multă viață în ele. Așa că, dacă bate vântul rece, eu simt 
răcoarea în trup. Nu doare, înseamnă doar că sunt mai sensibil. 
Înţelegi? 

— Cred că da. 

Copilul făcu câţiva pași în tăcere. Apoi spuse, mai mult 


pentru sine: „Sunt multe de învăţat” și oftă. Bunicului îi venea 
să râdă în hohote, gândindu-se ce constatare extraordinară era 
aceea. În loc de asta, însă, strânse mai tare mâna nepotului 
într-a lui și porniră împreună mai departe, prin aerul cenușiu al 
după-amiezii, spre mașină. Observă o berlină ultimul model, 
parcată lângă mașina lui, și, când ajunseră acolo, o femeie 
cobori de pe bancheta din spate. Părea să fie de vârstă mijlocie, 
era înaltă și foarte solidă și purta o pălărie mare, neagră, trasă 
peste frunte. Șuviţe de păr roșu aprins cădeau în dezordine de 
sub borurile largi și purta o pereche de ochelari negri, de 
soare. Judecătorul se simţi stingherit. Cum putea să vadă? 
Încetini pasul, privind spre femeia care se îndrepta spre ei cu 
pas sigur, cu încrederea în sine a unui om de afaceri. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă judecătorul. 

Femeia își descheie pardesiul și își duse încet o mână 
înăuntru. Zâmbi. 

— Domnul judecător Pearson? spuse ea. Bună ziua. Își cobori 
privirea spre nepotul lui. Acesta trebuie să fie Tommy. Leit 
maică-ta și taică-tău, nu? Așchia nu sare departe de trunchi. Se 
vede pe tine. 

— Îmi pare rău, începu judecătorul. Vă cunosc? 

— Dumneata judecai procese penale, nu? întrebă femeia, 
ignorându-i întrebarea. Continua să zâmbească. 

— Păi, da, dar... 

— Ai făcut treaba asta mulţi ani. 

— Da, dar vă rog... 

— Atunci sunt sigură că îţi sunt cunoscute obiectele de genul 
acesta. 

Scoase încet mâna din interiorul pardesiului. Ținea un 
revolver de calibru mare. Drept spre stomacul lui. 

Judecătorul căscă ochii spre armă, total nedumerit. 

— E într-adevăr un Magnum de 357 milimetri, continuă 
femeia. 

Judecătorul constată că vorbea apăsat și rar, copleșită de 
furie. 

— Ar putea face o gaură zdravănă în burtă. Și una și mai 
mare în micuțul Tommy. Parcă l-aș termina pe el mai întâi, 
pentru ca în ultimele secunde din viaţa dumitale să te chinuie 
gândul că porţi toată vina pentru moartea lui. Nu mă face să 
închei totul aici, înainte să înceapă cu adevărat. Urcaţi amândoi 


liniștiți în mașina mea, în spate. 

— Pe mine mă puteţi lua, dar... începu judecătorul. 

Mintea începu să caute febril prin toate cazurile pe care le 
judecase, sentinţele pe care le dăduse, deciziile pe care le 
luase, întrebându-se care era procesul în care ameninţarea 
depășise puterea raţiunii, cine era omul care voia să se 
răzbune. Văzu feţele a sute de bărbaţi furioși, cu ochii păstrând 
urmele vârstei și crimele lor. Dar nu-și amintea de nicio femeie. 
Și în niciun caz de femeia care îl împungea ușor în coaste cu 
ţeava unui revolver. 

— A, nu, nu, nu, continuă femeia. El e foarte important. El e 
cheia pentru toate acestea. 

Făcu un gest cu pistolul. 

— Ușurel, ușurel. Păstrează-ţi calmul, ca și mine. Nu face 
nicio mișcare greșită, domnule judecător. Gândește-te ce 
prostie ar fi să muriți amândoi aici. Gândește-te cât ai fura din 
viaţa nepotului dumitale. Viaţa lui, domnule judecător. Atâţia 
ani. Sigur, te pricepi la asta. Ești genul de om care fură ușor 
ani din viaţa unui om. Porcule! Să nu încerci să faci ceva. 

Observă că portiera mașinii fusese deschisă dinăuntru, ceea 
ce însemna că erau și alţii în mașină. Sute de idei îi copleșeau 
gândurile. Fugi! Strigă! Cere ajutor! Ripostează! 

Dar nu făcu nimic din toate astea. 

— Fă ce spune doamna, Tommy, rosti el. Nu-ţi face griji, sunt 
lângă tine. 

O pereche de mâini puternice îl apucară și-l aruncară cu 
brutalitate pe podeaua mașinii. Preţ de o clipă, simţi un miros 
de piele de pantofi și praf, amestecat cu izul acru de 
transpiraţie din cauza fricii. Zări niște pantaloni și ghete, apoi o 
pânză neagră îi fu pusă peste cap, înăbușindu-l. Se gândi brusc 
că era la fel cu gluga pe care călăul o pune pe capul 
condamnaților și începu să se zvârcolească, dar fu redus la 
neputinţă de strânsoarea unor mâini puternice care-l împinseră 
în jos. Simţi trupul ușor al lui Tommy căzând peste el și încercă 
să mormăie ceva. Se strădui să-i vorbească, rânduindu-și 
cuvintele de îmbărbătare în minte: Nu-ţi fie frică, sunt aici - dar 
nu scoase decât un geamăt. Auzi o voce bărbătească rostind 
calm, dar dur: 

— Bun venit la revoluţie. Acum însă, bătrâne, somn ușor. 

O greutate îi lovi tâmpla, apoi întunericul cuprinse totul și el 


leșină. 
TREI: Duncan 


Secretara bătu ușor în ușa cu glasvand, apoi băgă capul în 
birou: 

— Domnule Richards, aveţi și astăzi de lucru până târziu? 
Adică... aș putea să stau, dar trebuie s-o sun pe colega mea de 
cameră, să cumpere ea de mâncare... 

Duncan Richards își ridică privirea de pe planșa întinsă în 
faţa lui și îi zâmbi. 

— Am să mai rămân puţin, Doris, dar nu e nevoie să stai și tu. 
Vreau doar să termin cu hârtiile legate de cererea companiei 
Harris. 

— Sunteţi sigur, domnule Richards? Vreau să spun, nu e 
nicio problemă... 

El clătină din cap. 

— Am lucrat prea des până târziu, spuse el. Suntem 
bancheri. Ar trebui să respectăm programul bancar. 

— Ei, oricum, eu sunt aici până la ora cinci, zâmbi ea. 

— Perfect. 

Dar, în loc să revină la hârtiile lui, Duncan Richards se lăsă 
pe spate în scaun și își puse mâinile pe după cap. Se răsuci cu 
totul, întorcându-se spre geam. Aproape că se întunecase și 
mașinile care ieșeau din parcare aprinseseră farurile, 
despicând spaţii mici și albe în întuneric. Abia mai vedea 
conturul copacilor de pe Main Street pe fundalul cerului din ce 
în ce mai cenușiu. Pentru o clipă, își dori să se afle iarăși în 
clădirea veche a băncii, la capătul străzii. Erau înghesuiți și 
birourile erau prea mici, dar clădirea era mai retrasă, așezată 
pe un dâmb micuţ, așa că putea vedea până departe. Clădirea 
nouă era perfectă din punct de vedere arhitectural și total 
lipsită de viaţă. Nicio priveliște, niciun fel de circulaţie. 
Mobilier modern, măsuri de protecţie de mare precizie. 
Lucrurile se schimbaseră din vremea când își începuse cariera. 
Greenfield nu mai era un orășel universitar oarecare. Sosiseră 
aici oameni de afaceri, constructori, oameni cu bani de la New 
York și Boston. 

Orașul își pierde anonimatul, își spuse el. Poate că așa se 
întâmplă cu noi toţi. 


Reflectă la cererea din faţa sa. Mai văzuse vreo șase la fel în 
ultimele șase luni; o mică firmă de construcţii care dorea să 
cumpere o bucată de teren arabil, cu vedere spre Green 
Mountains - douăsprezece hectare, pe care aveau să se ridice 
șase case grozave. Socotește fiecare casă la aproape trei sute 
de mii și mica firmă avea să devină imediat o companie 
mijlocie. Cifrele păreau corecte, reflectă el; le vom completa 
cererile de împrumut pentru cumpărarea terenului, apoi un alt 
împrumut pentru construcţie și, probabil, ne vom alege și cu 
ratele la case când se vor vinde. Nu trebuia să folosească un 
calculator ca să afle ce profit substanţial avea să obţină banca. 
Era mai preocupat de problemele firmei constructoare. Oftă, 
gândindu-se ce greutăţi vor avea. Riscă, ipotechează totul, 
câștigă. Stilul american. Asta nu s-a schimbat. 

Dar un bancher trebuie să fie precaut și cuceritor. Niciodată 
grăbit, niciodată presat. 

Şi asta era pe cale să se schimbe. Băncile mici, cum era 
Banca principală de stat din Greenfield, erau presate de marile 
concerne bancare. „Baybanks” din Boston tocmai își deschisese 
o filială pe Prospect Street, iar „Citicorp” cumpărase 
„Springfield Naţional”, rivala sa de temut de până atunci. 

Poate că și pe noi o să ne cumpere cineva, își zise el. Suntem 
o ţintă ispititoare pentru preluare. Cifra de afaceri din 
următorul trimestru va marca o creștere spectaculoasă. Își 
propuse să încerce să cumpere niște acţiuni, așa, pentru orice 
eventualitate. Dar nu se zvonise nimic, așa cum se întâmplă de 
obicei. Se întrebă dacă era cazul să-l întrebe pe bătrânul 
Philips, președintele băncii, dar apoi renunţă. Philips a stat 
mereu cu ochii pe mine, încă din prima zi. N-o să se oprească 
acum. 

Își aminti cum intrase pe poarta băncii pentru prima dată, cu 
optsprezece ani înainte. Tatăl lui Megan îi ţinuse ușa deschisă, 
iar el ezitase. Noua tunsoare îl jena și își tot trecea mâna prin 
păr, simțindu-se, probabil, ca unul căruia i se amputase un 
picior, în zilele de după operaţie. 

Simţi o crampă în stomac, amintindu-și de spaima de atunci 
și de cât de greu îi fusese să o ascundă în ziua aceea care parcă 
nu se mai termina. 

De ce mă gândesc la asta acum? 

Privi iar pe fereastră și, deși încerca să scape de amintiri, ele 


continuau să i se furișeze în minte. Fusese într-o dimineaţă 
însorită. Banca avusese mulţi clienţi. Atâta soare, lume și 
muncă, încât nervozitatea mea trecuse neobservată. Credeam 
că n-o să mai am forţa să mai calc într-o bancă. Philips a spus 
că pot începe pe post de casier, pentru că judecătorul Pearson 
a pus o vorbă bună pentru mine. Se cunoșteau, erau parteneri 
de golf. Mi-au tremurat mâinile când am dat primii bani și, de 
fiecare dată când se deschidea ușa, credeam că s-a terminat 
totul. Mă aşteptam să văd niște bărbaţi încruntaţi, îmbrăcaţi în 
haine oarecare. Veniţi, în sfârșit, să mă ridice. 

Se întrebă când îi dispăruse teama. După o săptămână? O 
lună? Un an? 

De ce mă gândesc la asta acum? 

S-a terminat. Au trecut optsprezece ani și s-a terminat. 

Nici nu mai știa de când nu se mai gândise la începuturile 
vieţii sale în lumea bancară. Cu siguranţă, de mai mulţi ani. Se 
întrebă de ce îi reveniseră în minte tocmai acum și își plimbă 
limba pe cerul gurii, ca pentru a îndepărta un gust amar. Nici 
n-am să-mi mai amintesc vreodată, își promise. Totul e altfel 
acum. Ridică foaia de hârtie în mână, privind cifrele cu atenţie. 
O aprobare condiţionată, își zise. S-o trecem prin Consiliu, să 
vedem ce cred și ei. Constructorii n-o mai duc așa de rău în 
zilele noastre - nu ca pe la începutul anilor '80. Dar guvernul 
mărise prima de asigurare cu o jumătate de punct în dimineaţa 
aceea și poate că nu era rău să aibă o discuţie în legătură cu 
asta la următoarea ședință de Consiliu. Să-i pună pe cei de la 
previziuni la treabă. Își notă ceva în calendar. 

Telefonul de pe biroul său începu să bâzâie și intercomul 
intră în funcţiune. Era secretara. 

— Domnule Richards, doamna Richards vă caută la telefon. 

— Mulţumesc. 

Ridică receptorul. 

— Ascultă-mă, Meg, n-am să întârzii. Tocmai terminam... 

— Duncan, te-a anunţat tata cumva că mai rămâne cu Tommy 
în oraș? Încă nu s-au întors și mă întrebam dacă nu cumva ti-au 
spus ție ceva. 

— Nu s-au întors? 

Duncan Richards aruncă o privire spre ceas. Aproape o oră 
întârziere. Cântări îngrijorarea din vocea soţiei sale. Minimă. 
Nu era speriată, ci doar îngrijorată. 


— Nu. 

— Păi, ai sunat la școală? 

— Da. Au spus că tata a ajuns acolo la timp, ca de obicei. A 
mai stat puţin, până ce Tommy și-a terminat nu știu ce desen, 
apoi au plecat. 

— Ei, nu cred că e cazul să te montezi prea tare. Probabil că 
l-a dus în centru, la jocurile mecanice. De fapt, n-au mai trecut 
pe acolo de două săptămâni, așa că bănuiesc că acolo sunt. 

— L-am rugat să n-o facă. Îl incită prea tare pe Tommy. 

— Haide, zău așa. Se distrează atât de bine. Și, oricum, cred 
că taică-tău e cel căruia îi place să joace. 

Vocea ei îi părea mai relaxată. 

— Dar am pregătit o cină specială, iar el îl hrănește probabil 
cu chiftele din alea grase, cu brânză. 

— Mă rog, poţi să vorbești cu tatăl tău, dar nu cred să aibă 
vreun efect. Îi plac gustările rapide. La șaptezeci și unu de ani, 
ar trebui să se mai potolească. 

— Probabil că ai dreptate, râse ea. 

El puse receptorul la loc în furcă, luă un bloc-notes și începu 
să noteze câteva lucruri pe care se gândea să le prezinte 
pentru susţinerea împrumutului în faţa celor din comitete. Auzi 
o bătaie în ușa cu glasvand și o zări pe secretară, care-i făcea 
semn cu mâna. Își puse pardesiul. Îi făcu și el cu mâna. Mai 
bine termin astea mâine, își zise apoi. 

Telefonul de pe biroul său bâzâi din nou și ridică receptorul, 
așteptându-se să audă tot vocea soţiei. 

— Bună. Uite, tocmai eram pe punctul de a pleca, spuse el, 
fără altă introducere. 

— Zău? răspunse vocea de la celălalt capăt al firului. N-aș 
crede. Am impresia că n-o să mai pleci nicăieri. Niciodată. 

Numai câteva cuvinte - și acele sunete și tonuri îi răscoleau 
amintirile, îi erau oribil de familiare; totul în jurul lui se frânse 
brusc, dintr-odată, ca dus de furtună. Strânse colţul biroului cu 
mâna, ca pentru a se calma, dar își simţi capul vâjâindu-i și 
înţelese imediat: totul era pierdut. 

Totul. 


PATRU: Megan 


Megan Richards închise telefonul, mai mult nervoasă decât 


îngrijorată. Duncan găsește mereu tot felul de explicaţii 
rezonabile. E așa de organizat, de raţional, că uneori îmi vine 
să urlu. 

Se îndreptă spre sufragerie și trase perdeaua la o parte, ca 
să poată vedea în lungul străzii. Strada era întunecată și pustie. 
Rămase nemișcată, atentă, până când poziţia incomodă o sili să 
renunţe. O clipă mai târziu, trase draperiile și reveni în 
bucătărie. N 

Pregătește oricum cina, își spuse. Poate că n-au mâncat. Își 
privi ceasul și clătină din cap. Tommy e întotdeauna flămând 
după școală. 

Câteva minute, își făcu de lucru cu oalele și cratițele, 
verificând temperatura din cuptor. Se duse în sufragerie și 
verifică aranjamentul celor cinci tacâmuri. Îi veni o idee și se 
duse repede înapoi în bucătărie, deschise un sertar și luă de 
acolo încă un cuţit, o furculiţă și o lingură. Apucă o farfurie și 
un pahar de pe raft, apoi un șerveţel din spatele altei ușițe de 
dulap. Așa, își zise ea și se apucă să le pună pe masă. Când o să 
vină tata, o să vadă că am pus un tacâm și pentru el. Poate că 
atunci o să se simtă vinovat că-l îndoapă pe Tommy cu chiftele 
cu brânză. 

Studie aranjamentul, apoi auzi o mașină. Ușurată, se întoarse 
în salon, trăgând iar draperiile, de data asta încet, căci nu 
dorea ca ei s-o observe, dar gândindu-se: e a suta oară când va 
trebui să-i spun tatei că nu-i nicio problemă să-l ia pe Tommy 
cu el pe undeva - trebuie doar să-mi spună. 

Dar a mai făcut și altădată același lucru și n-am fost așa 
nervoasă. Clătină din cap, de parcă ar fi putut să scape de 
gânduri cu forţa. 

Privi din nou afară și trase o înjurătură, văzând cum farurile 
mașinii treceau mai departe și se opreau pe o alee la capătul 
străzii. 

La naiba! 

Privi din nou spre ceas. 

Auzi râsete de la etaj și se hotări să verifice dacă nu cumva 
gemenele primiseră vreun mesaj și uitaseră să-l transmită mai 
departe. Era așa de logic, încât o surprinse că nu se gândise la 
asta mai înainte. Aruncă încă o privire spre strada pustie, apoi 
porni pe scară în sus, sărind câte două trepte deodată. 

— Lauren? Karen? 


— Suntem aici, mamă! 

Megan deschise ușa camerei lor și le găsi lungite printre foi 
de curs și manuale. 

— Mami, și tu aveai teme pentru acasă când erai în liceu? 

— Bineînţeles, zâmbi ea. De ce? 

— Vreau să zic, în ultimul an, ca noi. 

— Din nou, bineînţeles. 

— Nu mi se pare drept. Anul viitor mergem la colegiu și nu 
văd de ce să ne mai complicăm cu toate temele astea aiurite. 
Zece probleme la matematică. Am impresia că am făcut câte 
zece probleme la matematică în fiecare seară, de pe vremea 
când eram copil. 

Karen începu să chicotească și-i tăie vorba mamei sale, 
înainte ca aceasta să apuce să spună efectiv ceva. 

— Păi, Lauren, dacă încercai să calculezi rezultatele corect, 
poate că luai și tu note mai bune decât opt minus. 

— Nu-s decât cifre. Cifrele nu sunt la fel de importante cum 
sunt cuvintele. Și, mă rog, tu cât ai luat la ultimul test de limba 
engleză? 

— Nu-i cinstit. Era vorba de Casa umbrelor și știi că n-am 
putut s-o termin de citit, pentru că mi-ai luat cartea! 

Lauren luă o perniţă și o aruncă spre sora ei, care începu să 
râdă și i-o aruncă înapoi. Niciuna nu nimeri ţinta. 

Megan ridică braţul. 

— Pace! decise ea. 

Gemenele se întoarseră spre ea și Megan rămase surprinsă 
de perfecta asemănare dintre ochii și părul lor, precum și de 
felul în care o priveau. Ce vrajă emană, își zise ea. Își ghicesc 
una alteia sentimentele, gândesc la fel, își mângâie durerile 
atât de ușor. Nu sunt niciodată singure. 

— la spuneţi-mi, rosti Megan. A vorbit vreuna dintre voi cu 
bunicul azi? L-a luat pe Tommy de la școală și încă nu s-au 
întors. Mă întrebam dacă nu cumva v-a lăsat vorbă că întârzie. 

Incerca să nu lase să i se simtă îngrijorarea în glas. 

Atât Karen, cât și Lauren clătinară din cap. 

— Nu, spuse Karen. Era prima născută, cu nouăzeci de 
secunde mai repede, iar acum părea să fie cea care răspundea 
întotdeauna prima. Ești îngrijorată? 

— Nu, nu, nu, doar că bunicul n-are obiceiul să nu anunţe pe 
cineva dacă intenţionează să se ducă în centru. 


— Da, dar nici nu se omoară cu sunatul, spuse Lauren. Așa e 
bunicul, îi vine câte o idee și gata! Doar știi și tu. După el, 
lumea toată e tribunalul lui și face ce vrea, pentru că el 
controlează totul. 

Nu vorbea cu răutate, ci doar relata niște fapte. Megan 
zâmbi. 

— Chiar așa pare să gândească uneori, nu? 

— Cu Tommy se poartă mai special, adăugă Karen. 

— Tommy e mai special. 

— Știu, dar... 

— Niciun fel de „dar”. Așa e el. 

— Păi, uneori mi se pare că noi nici nu mai intrăm la 
socoteală și că el se bucură de un regim privilegiat. 

Era o nemulţumire veche, dar justificată. 

— Karen, știi că nu-i același lucru. Motivul pentru care 
fiecare are parte de un tratament diferit e că fiecare avem 
nevoi diferite. Pur și simplu, Tommy are nevoie de el mai mult 
ca voi, fetelor. Am mai vorbit despre asta. 

— Știu. 

— Te temi că s-a întâmplat ceva? întrebă Lauren. 

— Nu. Sunt la fel de îngrijorată cum aș fi dacă voi n-aţi veni 
la timp de la școală. Vedeţi, e același lucru. 

Dar, în sinea ei, știa că era o minciună. Se întrebă de ce se 
simţea mai vulnerabilă în privinţa fiului ei decât a fetelor. Ar fi 
trebuit să fie invers. Totul era pe dos. 

— Vrei să mergem până în centru și să încercăm să-i găsim? 
Pariez că ghicesc unde sunt. 

— Sigur, spuse Karen. La arcade, jucând jocul acela cu 
invadatori din spaţiu. Ce zici, mami, să mergem? Ne întoarcem 
imediat. 

— Nu, nu, clătină ea din cap. Trebuie să apară. În orice caz, 
terminaţi-vă temele. Nu vă uitaţi la televizor până nu sunt gata. 

Gemenele începură să mormăie în semn de protest și Megan 
ieși, închizând ușa în urma ei. 

Intră în dormitor și își scoase fusta și ciorapii, punându-și în 
loc o pereche de pantaloni decoloraţi. Puse bluza în dulap și își 
trase un tricou peste cap, apoi luă o pereche de pantofi de 
sport vechi și se duse la fereastră. Chiar și pe întuneric, se 
vedea mai bine de la etaj. Spre nemulţumirea ei, strada era la 
fel de pustie. Din locul unde se afla, putea vedea ușor salonul 


familiei Wakefield, peste drum. Câteva umbre se mișcau 
înăuntru. Se întoarse și văzu cele două mașini ale familiei 
Mayer, parcate pe aleea din faţa casei. Privi din nou în lungul 
străzii și își verifică ceasul. E târziu, își zise. Foarte târziu. 

Ceva înăuntrul ei fierbea și o înfierbânta. E târziu, târziu - 
asta era tot ce-i trecea prin minte. Se lăsă cu toată greutatea 
pe marginea patului. 

Unde? 

Simţi nevoia să facă ceva, se întinse după telefon și formă 
911. 

— Poliția și pompierii din Greenfield. 

— Bună seara, sunt doamna Richards, de pe Queensbury 
Street. Nu e nicio urgență sau ceva de genul ăsta. Nu cred, dar 
mă întreb dacă... vedeţi, tatăl și fiul meu au întârziat de la 
școală. Azi l-a luat el și, de obicei, vin direct acasă, drept pe 
South Street și pe șoseaua 116, iar eu am început să mă 
îngrijorez și m-am gândit... 

Vocea o întrerupse, rapid și eficient. 

— Nu s-a raportat niciun accident în această seară. Şi nicio 
blocare a circulaţiei în zonele menţionate. Nu s-au cerut 
ambulanţe. Nicio patrulă de poliţie nu a fost solicitată nicăieri. 
N-am primit informaţii despre vreo acţiune a poliţiei statale, 
decât pentru trei mașini ciocnite pe autostrada de lângă 
Deerfield. 

— Nu, n-au cum să fie ei. E vorba de altă direcţie. 
Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

Legătura se întrerupse și ea închise telefonul, simțindu-se 
puţin jenată, dar și ușurată. Supărarea luă din nou locul 
îngrijorării și de data asta se dovedi mult mai puternică. 

— De data asta îi pun pielea pe băț, rosti ea cu voce tare. Nu- 
mi pasă dacă are șaptezeci și unu de ani și e judecător. 

Se ridică și netezi cuvertura de pat în locul unde stătuse. Se 
întoarse la fereastră. 

Unde să fie? se întrebă din nou. Era de ajuns să formuleze 
cuvintele și îngrijorarea revenea. 

Se întoarse la telefonul de lângă pat și formă numărul de la 
biroul soţului ei. Nu răspundea nimeni. Măcar el e pe drum 
spre casă, își spuse și asta o reconforta puţin. 

Incepu să măsoare camera dintr-un capăt în altul, gândindu- 


se ce să mai facă, unde să meargă. La parter, să vadă de 
mâncare. 

Dar, când ieși din dormitor, îi atrase privirea o pată de 
culoare dinspre camera lui Tommy. Se duse într-acolo și găsi 
un morman de pulovere roșii și pantaloni, lenjerie și șosete 
murdare, toate legate la un loc și trase într-o parte. N-o să 
înveţe niciodată să folosească un coș pentru rufe murdare. Pur 
și simplu, e prea mult pentru el. O clipă, ezită, apoi își aminti: 
era o vreme când credeam cu toţii că orice e prea mult pentru 
el. Refuză să se lase iarăși copleșită de toate nopţile acelea de 
înfrângere și disperare. Acum suntem învingători, își zise ea. În 
sfârșit, suntem învingători. Acum cred că nimic nu mai e prea 
greu pentru el. 

Dintr-odată, își dădu seama că, pentru prima dată, se lăsase 
pradă celor mai firești fantezii părintești, imaginându-și ce avea 
să devină fiul ei când va fi mare. Va crește, își zise ea. Va 
deveni ceva. Privirea îi alunecă de jur-împrejurul camerei, 
peste patul făcut de mântuială, peste jucăriile, cărţile și 
obiectele ciudate care, puţin câte puţin, ajungeau să umple 
camera oricărui băiat, tot felul de vechituri inutile, tot atâtea 
mici comori. Încercă să descopere o dovadă, cât de mică, a 
problemelor lui Tommy, dar nu găsi nimic. Nu te lăsa păcălită, 
își porunci. Dovezile sunt acolo. Dar încep să dispară. Își aduse 
aminte cum, cu ani în urmă, un doctor le propusese să tapeteze 
pereţii cu pânze moi, în caz că devine violent. Mulţumesc 
Domnului că nu am ascultat niciodată decât de noi înșine. 

Se așeză pe patul lui și apucă, la nimereală, un soldăţel de 
jucărie. Toate testele, verificările, analizele, 
electroencefalogramele și testele de stimulare senzorială, pe 
toate a trebuit să le suporte. A fost ușor pentru Duncan și 
pentru mine. Noi n-aveam decât să ne îngrijorăm. El a fost 
acela care ne-a arătat ce înseamnă să ai curaj. 

Lăsă jos jucăria. 

Unde e? 

La naiba! 

Brusc, se ridică în picioare, cobori scările și se îndreptă spre 
ușa de la intrare. O deschise larg și ieși în aerul rece al nopţii, 
rămânând așa până simţi că-i îngheaţă mâinile și picioarele. 

Unde? 

Intră în casă și apucă marginile mesei din hol cu amândouă 


mâinile. 

Termină cu isteria, își spuse ea. O să fie și mai penibil peste 
câteva minute, când vor intra pe ușă în fugă, ţipând de foame. 

Mustrarea o calmă pentru moment. Apoi însă, teama aceea 
neclară începu iarăși să-și facă loc în sufletul ei. 

Se îndreptă spre scări și strigă, spre etaj: 

— Fetelor! 

Karen și Lauren îi răspunseră într-un glas. 

— Totul e în regulă, le spuse ea. Voiam să știți că masa e 
gata în curând. 

În parte, era o minciună. Dorise doar să le audă glasurile o 
clipă, să se convingă că erau în siguranţă. 

E o nebunie, își zise ea. 

Nici vorbă. Au întârziat foarte, foarte mult. 

Se apropie de telefonul din bucătărie, formă 91 și se opri. 
Ezită înainte de ultima cifră. Se așeză, ţinând în continuare 
telefonul în mână. Și chiar în acea clipă, aducând o rază de 
lumină în camera întunecată, se auzi o mașină care oprea pe 
aleea din faţa casei. 

Se simţi ușurată. Trânti receptorul înapoi în furcă, porni 
grăbită spre ușa de la intrare, o deschise și, în noaptea de 
afară, își văzu soţul - nu copilul ţinut de mână de tatăl ei - 
venind spre ea cu pași apăsaţi. 

— Duncan! strigă ea. 

Din trei pași, bărbatul ajunse lângă ea. 

Chiar și în lumina palidă care pătrundea prin ușa 
întredeschisă, ea observă că avea ochii roșii. 

— Duncan! Doamne, Dumnezeule! S-a întâmplat ceva! 
Tommy! Ce s-a întâmplat? E bine? Unde e tata? 

— Cred că sunt bine amândoi, spuse Duncan. Așa cred. O, 
Doamne, Megan - au dispărut. I-au luat. S-a terminat. Totul. 

— Cine i-a luat? Ce vrei să spui? rosti Megan, încercând să-și 
păstreze controlul. 

— Am fost atât de prost, rosti Duncan. 

Nu vorbea cu soţia lui, ci cu noaptea și cu anii trecuţi peste 
el. 

— Atâţia ani, reluă el, iar eu credeam că s-a terminat - că n-a 
rămas decât o amintire dureroasă, sau poate un vis urât. Nu s-a 
întâmplat nimic, aşa mă gândeam. Ce imbecil! 

Megan își adună toate puterile pe care spera să le mai aibă, 


încercând să nu ţipe. 

— Spune-mi! se răsti ea. Unde e Tommy? Unde e tatăl meu? 
Unde sunt? 

Duncan o privi și șopti: 

— Trecutul... 

Braţele îi căzură moi pe lângă corp și, trecând pe lângă ca, 
porni spre casă; ajuns în dreptul ușii, se întoarse spre Megan: 

— O mie nouă sute șaizeci și opt. 

Se răsuci și lovi cu pumnul în zid. 

— Îţi amintești anul acela? Iți amintești ce s-a întâmplat 
atunci? 

Ea aprobă cu un semn al capului, golită brusc de orice 
picătură de viaţă. Sute de imagini oribile i se perindau prin 
minte și închise ochii, încercând să scape de ele. Ameţită, 
începu să clipească și își privi fix soţul. 

Rămaseră așa, la o mică distanţă unul de celălalt, incapabili 
să se atingă, în lumina slabă dinspre ușă, care se zbătea 
zadarnic să învingă întunericul de afară. La drept vorbind, 
niciunul dintre ei nu reușea să înţeleagă nimic, în afară de 
faptul că dezastrul de care crezuseră că au scăpat și că nu îi 
mai putea atinge îi luase prin surprindere și îi strângea acum în 
tentaculele sale. 


DOI 
Lodi, California 


SEPTEMBRIE 1968 


Puțin după venirea zorilor, întreaga echipă era în picioare. 

Lumina palidă a dimineţii trecea ușor prin perdelele grele, de 
la ferestre, pătrunzând în colţurile cele mai ascunse ale căsuţei 
mici, de lemn, cu un singur etaj, ai cărei locatari se mișcau cu o 
încetineală firească pentru acea oră. Un ibric de ceai se auzi în 
bucătărie. Se deslușeau mormăieli nemulţumite, în timp ce 
saltelele erau luate din centrul camerei de zi și împinse la 
perete. Se strângeau sacii de dormit. Se trăgea apa la toaletă, 
fără oprire. Cineva lovi o sticlă de bere pe jumătate plină și 
conţinutul ei se vărsă pe podea; se auzi o înjurătură. Apoi, un 
hohot de râs răgușit, din spatele casei. Mirosul greu de ţigări, 
rămas din seara trecută, ca și amintirea cuvintelor rostite cu 
furie, pluteau în aerul nemișcat și dens. 

Olivia Barrow, care adoptase ca nom de guerre! prenumele 
de Tanya, se îndreptă spre una din ferestre și trase ușor 
perdeaua într-o parte. Își plimbă privirea dintr-o parte în alta, 
în lungul străzii prăfuite, încercând să descopere vreun semn 
că erau supravegheați. Studia fiecare persoană care intra în 
raza ei vizuală, fiecare vehicul care trecea pe stradă. Se uita în 
primul rând după lucruri ieșite din comun - camionul oprit 
pentru a aduce ziare, omul acela neglijent, ce stătea în pragul 
ușii, mai degrabă vigilent decât năucit. Apoi, căuta orice ar fi 
putut părea obișnuit - mașina care mătura strada, lumea care 
aștepta autobuzul. Studia fiecare detaliu, fără să se grăbească, 
așteptând, pândind orice semn grăitor. În cele din urmă, 
convinsă că nu erau urmăriţi, lăsă perdeaua și se îndreptă spre 
mijlocul camerei de zi. 

Dădu la o parte un teanc de ziare vechi și niște resturi. O 
clipă, studie locul în care trăiau. O sumedenie de tratate 
politice și manuale militare despre arme și explozibile erau 
adunate într-un teanc în colţul camerei - locul pe care ea îl 
numea bibliotecă; pereţii erau o pastișă bizară de sloganuri 
revoluţionare scrise de mână și afișe cu cântăreţi de rock-and- 


1 Nume conspirativ (n. tr.) 


roll. Aruncă o privire indiferentă spre formaţia Jefferson 
Airplane. 

Olivia observă doar în treacăt obiectele îngrămădite peste tot 
și murdăria, rezultatul traiului în comun al atâtor oameni, într- 
un loc mic, ieftin și anonim. De fapt, era mulţumită de spaţiul 
restrâns. Locurile mici nu pot ascunde secrete, își zise ea. 
Secretele sunt slăbiciuni. Ar trebui să ne descoperim total unii 
faţă de alţii. In felul acesta, armata devine mai disciplinată, iar 
disciplina înseamnă putere. Tinea în mână un pistol 
semiautomat de calibrul 45; trase piedica și goli încărcătorul cu 
zgomot, izbutind astfel să risipească toată ameţeala, acreala și 
oboseala și să capteze atenţia imediată a celorlalte șase 
persoane din apartament. Adora efectul instantaneu pe care îl 
avea zgomotul armei pregătite pentru tragere. Un mod clasic 
de a te face ascultat. 

— E timpul să ne spunem rugăciunea de dimineaţă, le spuse 
ea răspicat. 

Se auzi un târșâit de picioare, urmat de zgomotul metalic de 
verificare a armelor; fiecare din ceilalţi membri ai grupului își 
luă arma deja repartizată, apoi formară cu toţii un cerc în 
mijlocul camerei. Mai erau încă două femei și patru bărbaţi. Doi 
dintre bărbaţi purtau barbă și părul lung până la umeri; doi 
erau negri, cu părul vâlvoi, stil afro. Erau îmbrăcaţi într-o 
adevărată colecţie de pantaloni și articole militare de toată 
ziua. Unul dintre bărbaţii negri purta pe frunte o banderolă în 
culori vii și lăsa să se vadă un dinte de aur când zâmbea. Unul 
din bărbaţii albi avea o cicatrice roșie pe gât. Amândouă 
femeile erau brunete și palide. Cu toţii își așezară armele - 
câteva pistoale, două puști cu ţeava scurtă, un Browning 
semiautomat - pe podea, în centrul cercului. Apoi își 
împreunară mâinile și Olivia începu să intoneze. 

— Noi suntem noua Americă, spuse ea, accentuând pe ultima 
silabă, extaziată de curgerea cuvintelor pe care le rostea. 
Negri, metiși, piei roșii, albi, galbeni, bărbaţi, femei, copii, 
suntem cu toţii egali. Ne-am înălțat din cenușa străbunilor. 
Suntem Brigada Phoenix, care aduce lumina noii societăţi. Ne 
opunem blestematelor norme fasciste, rasiste, discriminatorii, 
desuete, războinice ale părinţilor noștri lacomi după bani și vă 
anunţăm noi orizonturi. Astăzi e Ziua Întâi a noii lumi. Lumea 
pe care o scoatem cu arme și gloanţe din învelișul acestei 


societăţi putrede. Viitorul ne aparţine nouă, celor care credem 
în adevărata justiție. Noi suntem noua Americă! 

Intregul grup repetă: 

— Noi suntem noua Americă! 

— Viitorul este...? 

— Al nostru! 

— Astăzi este...? 

— Ziua Întâi! 

— Cine suntem? 

— Brigada Phoenix! 

— Ce aducem? 

— Arme și gloanţe! 

— Cui aparţine viitorul? 

— Nouă! 

— Moarte porcilor! 

— Moarte porcilor! 

Olivia ridică pistolul sus și îl învârti în aer, deasupra capului. 

— Perfect, exclamă ea. Perfect! 

Urmă o clipă de tăcere; membrii grupului rămăseseră 
nemișcaţi, cu privirile ridicate spre pistolul agitat de Olivia. 
Apoi, una dintre femei lăsă mâinile pe lângă corp și șopti, greoi, 
„Scuzaţi-mă”. Brusc, păși peste grămada de arme și, cu un pas 
grăbit, rupse cercul în partea cealaltă. Tropăind din teniși pe 
podeaua de linoleum, ieși în fugă pe hol și dispăru în baie, 
trântind ușa în urma ei. 

Ceilalţi rămaseră în cameră, holbându-se după ea. 

Olivia rupse tăcerea. 

— Hei, matematicianule, ia poftește și vezi ce-i cu odorul tău, 
rosti ea în batjocură. 

Unul dintre bărbaţii cu barbă ieși din cerc și porni grăbit 
spre culoar, ezitând în faţa ușii de la baie. 

— Meg? șopti el. Mă auzi? Te simţi bine? 

În spatele lui, grupul rupse rândurile. Toţi își luară armele și 
le puseră în păstrare. Se auzeau râsete din bucătărie, unde 
începuseră pregătirile pentru masa de dimineaţă. 

Omul cu barbă auzi cum fata dinăuntru începe să vomite. 

— Meg. Te rog, răspunde. Te simţi bine? continuă el să 
șoptească. 

Nu simţise că o altă persoană se furișase în spatele lui și 
tresări auzindu-i glasul: 


— Poate că odorul tău nu e gata, matematicianule, ce zici? 

Omul cu barbă se răsuci brusc, vorbind pe un ton gutural, 
din cauza tensiunii: 

— Ţi-am spus că o să fie bine! M-ai întrebat, iar eu ţi-am 
spus! E la fel de convinsă ca noi toţi. Înţelege de ce suntem 
aici! Așa că las-o mai moale, Tanya! 

— Trebuie să te purifici, continuă Olivia cu fermitate, fără să- 
și ascundă disprețul din glas. Trebuie să scapi de toate 
gândurile tale burgheze și să le înlocuiești cu focul pur, 
revoluţionar. 

— Ti-am spus, suntem pregătiţi. 

— Cred că tu ești veriga slabă, matematicianule. Ţi-e mintea 
încă plină de toată învăţătura aia pe care ai primit-o la școală. 
Tot te mai porți ca un puști de colegiu care se joacă de-a 
revoluţia. 

— Uite ce e, Tanya, nu mă joc de-a nimic și ai face bine să mă 
lași în pace. Suntem aici, nu? Nu mai sunt nenorocitul tău de 
matematician valoros. Am lăsat toate astea în urmă. Tu ești cea 
care îmi amintește mereu. Am vorbit deja despre asta de vreo 
două ori și începe să mă calce pe nervi. Colegiul a rămas în 
trecut. Am terminat cu el. Phoenix e la fel de real pentru mine 
cum e și pentru tine. La urma urmelor, nici tu n-ai fost 
revoluţionară în toată viaţa ta nenorocită! 

— Nu, răspunse Olivia cu vocea egală, calmă și pe un ton 
amar. Am fost și eu printre porci odată. Dar s-a terminat. Am 
dat totul pentru această mișcare. De asta mi-am luat numele 
ăsta, înţelegi? Dacă aș muri azi, aș muri fericită. Dar tu, 
matematicianule, tu ai muri fericit? La ce ai renunţat tu? Porcii 
încă folosesc numele din închisoare când vorbesc despre 
Sundiata și Kwanzi, dar noi îi cunoaștem după numele de 
revoluționari. Și sunt gata să-și dea viaţa. Au trăit destul în 
chinul ghetourilor, iar astăzi sunt gata să moară în război. 
Ceilalţi la fel; Emily și Bill Lewis - nume frumoase, normale, 
americane, nu? - dar acum sunt Emma și Ch6. Sunt soldaţi 
adevăraţi. Nu suntem actori într-o piesă de teatru. Însă voi doi, 
voi sunteţi cei care mă îngrijorează. 

— Mai bine lasă-le încolo de discursuri. 

— Ce să zic, s-a găsit cine să vorbească. Pentru că de la tine 
numai vorbe am auzit până acum. Despre cum ai fost agresat 
cu gaze lacrimogene, arestat și bătut. Unde îţi sunt cicatricele, 


matematicianule? Vom vedea. Acum ai șansa să ripostezi, dar 
mă întreb dacă vei fi într-adevăr în stare. Gata cu prostiile 
pacifiste, gata cu nesupunerea blândă, civilizată, de duminică. 
Război! Ei au vrut-o, așa că acum le facem pe plac. 

— Trebuie să mor ca să dovedesc că sunt sincer? 

— Alţii au făcut-o. 

El ezită. 

— Ti-am spus. Suntem gata. Vom face ceea ce trebuie să 
facem. 

— Vom vedea, nu? Vom vedea, cât de curând. 

Olivia îi aruncă bărbosului o privire glacială. Era aproape la 
fel de înaltă ca și el și îl putea privi drept în ochi. Apoi pufni, 
neîncrezătoare. Înainte ca bărbatul cu barbă să-i poată 
răspunde, se răsuci pe călcâie și dispăru în direcţia 
dormitorului din spate. Bărbatul cu barbă o urmări o vreme cu 
privirea, clocotind de furie. 

— Asta are impresia că ea e vedeta spectacolului ăstuia 
nenorocit, șopti el printre dinţi. 

În sinea lui, însă, adăugă: Și chiar așa și este. 

Se întoarse iarăși spre ușa de la baie. 

— Haide, Meg, te simţi bine? 

Auzi apa trasă la toaletă și, după încă o clipă, ușa se deschise 
încet. Fata era palidă și tremura. 

— Îmi pare rău, Duncan, mi s-a făcut dintr-odată rău. Cred că 
din cauza nervilor. Nu-ţi face griji, o să fie bine. Spune-mi doar 
ce trebuie să fac, adăugă ea, rămânând cu privirea aţintită în 
lungul holului, spre camera în care Olivia tocmai dispăruse. Ştii 
care e părerea mea. Dar am să fac ce spui tu. 

— Uite ce e, cu toţii suntem agitati. Asta e o zi importantă. 

— O să-mi fie bine. 

— O să iasă perfect. Zău, e vorba mai mult de o atitudine. Şi 
oricum, nimeni n-o să fie rănit. Așa că nu fi nervoasă. 

Dar ea știa că nu era vorba de nervi. Ştia că viaţa prindea, 
grăbită, formă în trupul ei și, pentru o clipă, se întrebă dacă era 
momentul potrivit să-i spună. Nu, își zise ea, nu aici, nu acum. 
Dar când? Nu aveau prea mult timp. 

Megan ridică mâna și-l mângâie pe obraz. 

— Tu te simţi bine? 

— Sigur. De ce nu? 

— Mă întrebam doar. 


— De ce? Adică, ce s-ar putea întâmpla? 

Ea îl privi fără să răspundă. 

— La naiba, mormăi el furios, nu începe și tu acum. O s-o 
ducem la bun sfârșit. Am vorbit despre asta și e clar. M-am 
săturat de marșuri. M-am săturat de proteste. Astea n-au dus 
niciodată la vreun rezultat. Am vorbit și despre asta și despre 
ailaltă, despre tot felul de lucruri. Singurul lucru pe care-l 
înţeleg cei aflaţi la putere în această societate e violenţa după 
regulile lor. Așa că trebuie să-i lovim direct în inimă. Poate că 
asta o să schimbe lucrurile. E singura cale. 

Ezită, apoi adăugă: 

— E singurul tip de simbolism pe care or să-l înţeleagă. O să 
le atragă atenţia. E necesar. 

Pentru început, ea nu spuse nimic. Apoi șopti: 

— Bine, atunci. Să crezi în schimbare e una. Dar nu începe și 
tu să vorbeşti ca Tanya, pentru că nu ţi se potrivește. 

— Am mai discutat despre asta, oftă el, nemulțumit. 

Ea clătină din cap. 

— La naiba, nu acum! Te rog, nu acum! 

Duncan o apucă pe după umeri, dar fără supărare, doar ca s- 
o ţină la distanţă de un braţ. Ea îl cuprinse cu mâinile. 

— Nu acum, șopti el. Ah, Cristoase, n-ar fi trebuit să te aduc 
aici. Nu era un loc nimerit pentru tine. Am știut eu. 

— Locul meu e acolo unde ești și tu, spuse ea și izbucni în 
râs. Vai de mine, ce pompos sună! 

Ştia că o glumă îl va ajuta să se relaxeze. Observase 
tensiunea ce i se citea în ochi. Spera că ea se datora îndoielii. 
Trebuie să găsesc o cale de scăpare, își spuse ea. Trebuie să 
scăpăm de aici. 

O clipă mai târziu, Duncan îi dădu drumul. 

— Hai să mâncăm, rosti el pe un ton normal, apucând-o de 
bărbie. 

Megan clătină din cap. 

— Nu știu dacă mi-e poftă de ceva, spuse ea, apoi ezită, ca și 
cum ar fi reflectat. Ciudat, reluă ea. De fapt, dacă mă gândesc 
bine, cred că aș fi în stare să mănânc și un cal. Cu frișcă. 

— La micul dejun? râse el. 

— Haide, spuse ea, luându-l de mână. 

Dar zâmbetul masca îngrijorarea care striga înlăuntrul ei: 
Spune-i! Totul s-a schimbat acum. Nu mai suntem doar noi doi. 


Disperată, încerca să găsească cuvintele potrivite și 
momentul oportun. 

Olivia Barrow era așezată în faţa măsuţei de toaletă din 
dormitorul din spatele casei și se privea în oglindă. Se tunsese 
scurt și asta îi asprea trăsăturile feţei. Se studie atent: nasul 
drept, pomeţii înalţi și fruntea lată, care o făcea pe maică-sa să 
o mângâie așa de des pe cap, când stătea în spatele ei și se 
uitau amândouă în oglindă, și să-i spună ca va fi întotdeauna 
cea mai drăguță fată, indiferent la ce petrecere se va duce. 
Gândul acesta o făcu să râdă: probabil că maică-sa nu se 
gândea la petreceri de felul celei din ziua aceea. Își aminti de 
agenţia care încercase s-o convingă să semneze un contract, ca 
manechin, pe când se afla în primul an la colegiu, și pufni 
disprețuitor. Imi lipsește o cicatrice, își zise ea. Vreun semn 
oribil, roșu-purpuriu, care să treacă prin mijlocul acestor 
trăsături frumoase, ca o cută pe pânza terminată a unui pictor. 
Ar fi mai bine dacă aș fi mai mică și grasă, oarecare. Mai bine 
ajungeam o hippie fără forme, cu părul sârmos, cu fundul mare 
și sânii căzuţi, fredonând incantaţii magice despre pace, 
dragoste și flori și arătând de parcă unica mea preocupare pe 
lumea asta ar fi să aflu de unde aș putea să mai fac rost deo 
doză de drog. Aș fi mai greu de recunoscut așa. 

Dar era la fel de conștientă și de forța pe care i-o dădea 
frumuseţea. Se aplecă fără greutate, atingându-și degetele de 
la picioare, și apoi, în aceeași poziţie, se sprijini cu palmele de 
podea. Era important să-și menţină forma fizică. 

Maică-sa fusese dansatoare. Își amintea cum o privea 
alunecând, zvâcnind și sărind prin sala de antrenament. Fusese 
întotdeauna puternică. Olivia simţi că se înfurie dintr-odată. De 
ce nu luptase? De ce lăsase ca boala să-i distrugă viața? Işi 
aminti cât de șocată fusese de ușurința cu care cancerul rosese 
forţa mamei sale, mărunţind-o parcă peste noapte, făcând din 
ea o ființă mică și jalnică. Olivia ura să-și amintească de clipele 
acelea. Ura înfrângerea, ura murmurele și nepriceperea 
doctorilor. Ura neputinţa cu care tatăl său acceptase situaţia. 

Se întrebă ce făcea el în clipa aceea. Probabil că se închisese 
în cușca aia prăpădită, în apartamentul ce dădea spre 
Washington Square, ca să citească tratate de drept, să se 
pregătească pentru încă un asalt legal în sprijinul cine știe 
cărei cauze pierdute, destinată inevitabil eșecului. Tata, își zise 


ea cu o umbră de tandrete, tata se luptă mereu cu morile de 
vânt. Dacă nu-i ies ele în cale, le caută singur. 

Intr-un fel straniu, îl și iubea, îl și ura. Era conștientă de cât 
de multe lucruri învățase de la el, cât o influenţase felul în care 
el se simţea legat de o cauză. El îi arătase că viaţa trăită fără 
pasiune și convingeri era doar o existenţă ștearsă, rece. li 
dovedise că acţiunea, îndatoririle sociale, protestul stăteau la 
baza inteligenţei ei. Apartamentul lor din Village fusese 
totdeauna plin de rumoarea cântecelor unei mișcări sau alteia. 
Mereu părea că se trezește în braţele tatălui ei, la miezul 
nopţii, când o ducea din dormitorul ei micuţ, ca să facă loc 
vreunui vizitator important, de obicei bărbos, de obicei cu o 
chitară în spate și care își petrecea noaptea în patul ei. Primele 
ei sacrificii pentru mișcare. 

În clasa a treia, pe când ceilalţi scriau comentarii literare 
despre Pânza de păianjen sau Vântul prin sălcii, ea discuta 
despre Joe Hill și formaţia Wobblies. I se perindau prin minte 
sutele de demonstraţii la care participase. Își amintea că odată, 
să tot fi avut vreo șapte sau opt ani, tatăl ei o luase de mână 
după el, într-o sală mare și întunecoasă din Greenwich Village, 
unde erau sute de oameni care strigau: „Eliberaţi-i! Eliberaţi-i! 
Eliberaţi-i!” Mai târziu, aflase că fusese o adunare de sprijin 
pentru Julius și Ethel Rosenberg. Își amintea cât de 
impresionată fusese de forţa glasurilor, de puternica unitate a 
celor aflaţi în spaţiul încins, al acelei încăperi. Fusese sigură că 
această cauză, în care tatăl ei era atât de implicat, avea să fie 
încununată de succes și plânsese când văzuse titlul într-un ziar, 
câteva luni mai târziu. Așa era tata, își zise ea. Se afla acolo 
pentru a-și arăta sprijinul. Venise pentru a-și dărui trupul, 
prestigiul și banii unei cauze pe care o considera dreaptă. Și cu 
ce rezultat? Statul i-a ucis pe soţii Rosenberg. Statul strâmba 
mereu din nas și râdea de oamenii de felul tatălui meu. 

Dar de mine n-o să râdă. N 

Și-l imagină iarăși pe taică-său. In fiecare zi purta un costum 
- fie albastru, fie maron, fie gri cu dungi. Il numea „camuflaj 
corporal”. Trebuie să arăţi la fel ca dușmanul, râdea el. Pierdea 
întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Avea un simţ al umorului pe 
care i-l adoram. Dar uram faptul că pierdea. Principiile lui erau 
întotdeauna corecte. Politica lui era întotdeauna corectă. 
Cauzele pe care le susţinea erau întotdeauna importante. 


Tactica era  înţeleaptă. Raționamentul său juridic era 
întotdeauna pătrunzător. Prezentarea făcută era întotdeauna 
directă, impresionantă. 

Și întotdeauna pierdea. 

Olivia se privi din nou în oglindă și alungă imaginea tatălui 
său din minte. 

Astăzi am să le arăt tuturor că acţiunea înseamnă putere. O 
clipă își imagină ziarele de dimineaţă. Ideea o incita și își privi 
ochii albastru-cenușii în oglindă, ca și cum ar fi căutat o 
imperfecţiune. Zâmbi mulțumită. 

Totul era perfect. 

Pierduseră prea mult timp pândind, așteptând, observând. 

Cunoștea traseul pe care urma să-l parcurgă mașina 
blindată. Ştia procedura de ridicare a chitanţelor pentru banii 
lichizi și depozitarea acestora la bancă. Totul se petrecea 
întotdeauna la sfârșitul zilei de lucru, miercurea, din două în 
două săptămâni. Un moment liniștit pentru bancă. Se gândi la 
cei doi paznici. Nici măcar nu se oboseau să-și desfacă curelele 
de la revolvere. Săptămâna trecută, unul din paznici pusese 
pușca jos, când un sac cu bani căzuse din mașină. Omul era 
gras, iar ea observase cum gâfâia de efort. Amândoi paznicii 
păreau aproape plictisiţi. Total relaxaţi. Ignorând acel moment 
unic care avea să-i surprindă. 

Și de ce nu? Ăsta e doar un orășel de fermieri, într-o zonă de 
podgorii. De-abia dacă se simte ecoul vieţii trepidante de la San 
Francisco, aflat la o distanţă de două ore și un secol în timp. 
Ceea ce se întâmplă pe străzile orașelor se vede doar în câteva 
imagini colorate, la știrile de seară. Nimic care să te 
îngrijoreze. 

Nimic, înainte de a veni eu aici. 

Planul era puternic din punct de vedere politic, pentru două 
motive. În primul rând, banii pe care plănuiseră să-i fure 
veneau, în mare parte, de la o filială locală a uzinelor Dow 
Chemical. Faptul că această fabrică micuță producea pesticide 
pentru creșterea producţiei agricole și nu avea nicio legătură 
cu uzinele mai mari, unde se fabricau napalmul și alte 
substanțe chimice, nu conta. lar atacul însuși avea să se 
petreacă în această comunitate mică, conservatoare. Câţiva 
republicani bătrâni, obosiţi, susţinători ai lui Eisenhower; 
numai buni să primească lovitura. Toţi polițiștii de aici sunt fii 


de fermieri, ai căror părinţi și-au pierdut pământurile în 
favoarea băncii. Asta o să le arate că revoluția poate izbucni 
oriunde. 

Asta îi plăcea cel mai mult: valoarea clipei de șoc. 

Se privi încă o dată, zâmbind nerăbdătoare. Apucă pistolul și 
ochi imaginea sa, reflectată în oglindă, apoi rămase așa, 
nemișcată, câteva clipe. Greutatea armei o electriza. Simţi o 
senzaţie de puternică excitație. Continuând să ţină pistolul 
îndreptat înainte, ridică mâna liberă spre sâni și începu să se 
mângâie. 

Toţi războinicii sunt la fel înainte de bătălie, își zise ea. 

Nu se întrerupse, deși auzi ușa deschizându-se în spatele ei. 
Era Emily Lewis. Olivia continuă să-și mângâie sânii, privind-o 
pe cealaltă femeie în oglindă. 

— Tanya, rosti aceasta. Putem vorbi o clipă? 

— Oare n-ar fi timpul să terminăm cu vorbele? 

— Da, ai dreptate. Insă mă preocupă un aspect al planului. 

Olivia se întoarse și o cuprinse cu braţul pe după umeri; apoi, 
o clipă mai târziu, îi trecu mâna prin părul negru și cârlionţat. 
O trase spre marginea patului. 

— Spune-mi, rosti ea. A 

— E vorba de cum vom scăpa de acolo. Înţeleg ce-i cu cele 
două camioane. Înţeleg ce-i cu schimbul dintre ele. Dar ceea ce 
mă sperie este că, la plecare, vom trece chiar prin faţa băncii. 
Nu știu dacă am să pot să-mi păstrez sângele rece. 

— Asta-i toată frumuseţea fugii. Pornim într-o direcţie și apoi, 
înainte ca porcii să se prindă, exact când se iau după noi, 
plecăm în direcţia opusă. Ai dreptate. E nevoie de nervi tari. 
Dar suntem suficient de puternici. Va fi bine, ai să vezi. 

— Crezi că ea o să reușească? Să conducă mașina, vreau să 
spun. Dacă ne oprește cineva? 

— De asta l-am lăsat pe Duncan s-o aducă în brigadă, în 
primul rând, o să facă tot ce-i spune odorul ei. Orice-ar fi. Al 
doilea lucru pe care nu trebuie să-l uiţi este că n-a primit 
niciodată nici măcar o nenorocită de amendă de parcare, naiba 
s-o ia. Porcii n-au cum s-o prindă cu absolut nimic. Și uită-te la 
ea. Arată ca orice studentă obișnuită, poate ceva mai aiurită, 
mai ameţită. Un poliţist speriat, în căutarea unui grup de 
revoluționari profesioniști, nu-și pune mintea cu ea. Şi chiar 
dacă ne opresc, dacă-i notează numele și permisul, n-o să le 


iasă nimic pe computere. Tot va trebui să o lase să plece. Iar 
noi vom sta cu toţii în spate, râzând de mama focului. 

Emily se lăsă pe spate pe pat și zâmbi. 

— După tine, totul pare atât de simplu... 

— Chiar e simplu. Kwanzi și Sundiata au mai făcut vreo șase 
trebușoare dintr-astea. Au sânge rece. Se pricep într-adevăr la 
așa ceva. 

— Mda, numai că au fost prinși o dată. 

— Nu slujeau cauza potrivită. 

— Ca acum? 

— Ca acum, spuse Olivia, mirându-se ea însăși de cât de ușor 
îi era să mintă și continuând în același fel: pe vremuri erau 
criminali. Acum sunt revoluționari. Pur și simplu, știu cum să 
folosească știința dobândită în luptă. 

Femeia brunetă închise ochii. 

— Of, ce bine era dacă ne alegeam ceva mai simplu pentru 
prima acţiune, spuse ea. Dar am încredere în tine. 

— Bine. Gândește-te la bani. Arme noi. Un sediu mai bun. Noi 
recruți. Brigada Phoenix se va transforma în realitate. Vom 
deveni o adevărată organizaţie revoluţionară. Se va vedea. 
Categoric. 

— Doamne, râse Emily, ce-or să se mai supere porcii! 

Olivia se lăsă pe pat lângă ea și îi mângâie gâtul cu degetele. 

— Trebuie să aveţi încredere în mine, îi spuse. Trebuie să 
faceţi așa cum vă spun eu. Împreună, suntem o armată. 

— Așa am să fac. Așa vom face cu toţii. 

Degetele îi alunecară mai jos, deschizând nasturii bluzei bleu 
de bumbac a celeilalte femei, apoi urmând conturul sânilor. 
Emily închise ochii. 

— Bill e gelos când facem asta, spuse ea. 

Se înfioră când Olivia îi atinse stomacul și întinse și ea mâna, 
să mângâie părul blond al Oliviei. 

— Va trebui să înveţe că te iubesc și pe tine, adăugă ea. 

— Şi eu te iubesc, adăugă Olivia, desfăcându-i pantalonii. 
Dintotdeauna. Și pentru totdeauna. 

Nu-i spuse: Tu ești singura care are importanţă. Tu ești 
singura la care ţin. Când se vor termina toate astea, tu și cu 
mine vom pleca și o vom lua de la capăt, scăpând de toţi acești 
încurcă-lume și paraziți politici. Împreună, ne putem dedica 
noii lumi. Noi suntem Brigada Phoenix. Noi două, împreună. 


Emily chicoti. 

— Toti sunt excitaţi. Precis li se face de altceva în dimineaţa 
asta. 

Începură să râdă amândouă. Apoi, repede, se dezbrăcară. 
Când se pregătea să se așeze peste cealaltă femeie, Olivia 
observă că ușa dormitorului se crăpase puţin. Auzea răsuflarea, 
deși nu putea vedea cine era acolo. 

— Intră, ordonă ea, apoi așteptă până ce în ușă apăru faţa 
bărboasă a soțului iubitei ei. Poţi să priveşti, îi spuse cu 
brutalitate lui Bill Lewis. Nu ai voie să spui nimic. Nu ai voie să 
faci nimic. Doar să privești. 

Era un ordin, dat pe un ton care nu lăsa loc pentru discuţii. 
Zvâcni din cap, făcându-i semn spre colţul camerei. Omul se 
înroși vizibil la faţă; cicatricea roșie de pe gât îi strălucea ca un 
far. Ezită, apoi aprobă cu un gest al capului. Porni încet spre 
locul desemnat, fără să rostească niciun cuvânt. 

Olivia zâmbi, simțind forța ce se năștea în trupul său, și se 
lăsă să alunece peste partenera ei. 

Chiar înainte de prânz, brigada se adună în camera de zi. 

— Bun, spuse Olivia. Să vedem încă odată ce avem de făcut 
fiecare. E important ca nimeni să nu aibă nelămuriri în legătură 
cu rolul său. 

Brusc, făcu semn cu mâna spre Emily. 

— Ce ai de făcut? 

— Eu sunt prima în bancă, la ghișeu, ca să completez un 
formular. Îl acopăr pe paznicul băncii când văd că fraţii atacă 
mașina blindată. 

Olivia se răsuci ușor și arătă spre cei doi negri. 

Kwanzi îi răspunse. _ 

— Noi suntem cei care începem jocul. Îi doborâm pe paznicii 
mașinii blindate. Exact când ies pe ușă, Sundiata rămâne 
înăuntru, eu stau afară. 

— Ch6? 

— Eu îi supraveghez pe casieri, să mă asigur că niciunul nu 
declanșează alarma. 

Ea aprobă din cap, apoi se întoarse brusc spre Duncan. 

— Şi? 

— Eu conduc prima camionetă. Parchez la colțul dintre River 
Street și Sunset, ca să văd intrarea în bancă. Cum îi văd pe 
Kwanzi și Sundiata că trec la treabă, opresc în faţa băncii și 


deschid ușile din spate. 

— Iar apoi? 

— Îmi păstrez calmul. 

— Exact. Megan? 

Megan trase adânc aer în piept și, încercând să-și ascundă 
tremurul vocii, spuse: 

— Eu stau în a doua camionetă, parcată în spatele 
parfumeriei, cu motorul pornit. Aștept până apare prima 
camionetă. Apoi, după ce urcă toţi, pornesc. Încet, trec în jos pe 
Sunset Street, pe lângă bancă. 

— Exact. 

Olivia ezită. 

— Dar în interiorul băncii? 

Kwanzi răspunse imediat. 

— Fără împușcături, decât dacă nu se poate altfel. Iar dacă 
se trage, ochim în tavan. Nu uitaţi, nimic nu-i convinge mai tare 
pe porci decât sunetul gloanţelor. 

Toţi dădură din cap în semn de aprobare. 

— Şi nu vreau să fiu acuzat de crimă. 

— Cred că toată lumea ar trebui să ţină piedica pusă, spuse 
Duncan. În felul acesta, vom fi siguri că nu greșește nimeni. 
Luăm banii, ca să le fie clar. Dacă începem să tragem, ziarele 
porcilor o să ne descrie drept niște nenorociti de hoţi de bancă. 

Ceilalţi aprobară din cap. 

— Fratele nostru are dreptate, rosti Olivia. Amintiţi-vă de ce 
suntem aici. Să nu înceapă să vă mănânce palma în care ţineţi 
arma. 

— Dar dacă paznicii pun mâna pe arme? întrebă Emily. 

— N-o să se întâmple așa ceva, spuse Olivia. Odată ce sărim 
pe ei, or să facă tot ce li se spune. La urma urmelor, râse ea, 
nu-s banii lor. 

Pe feţele celorlalți apăru câte un zâmbet. 

— O să vedeţi, până să se dumirească ei, noi am și plecat. 

Sundiata interveni. 

— Mai e ceva. Lăsaţi-i în pace pe casieri. Or avea ei câteva 
mii la ei, dar mai au și bancnote marcate și alarme. Așa că 
nimeni să nu se lăcomească. Noi urmărim banii din blindat, 
frați și surori, să nu ne pierdem cu firea. 

Se auziră murmure de aprobare. 

— S-ar putea să fie acolo vreo sută de miare. 


Cifra, deși mai fusese rostită, încă îi impresiona. După o 
clipă, Olivia rupse tăcerea. 

— Întrebări? 

— Cine stă de pază? întrebă Duncan. 

— Eu, ripostă Olivia. Eu sunt la ușă, atentă la stradă. E 
nevoie de patru minute cu totul, până ieșiţi. Timpul minim 
pentru ripostă, în caz că îi trece cuiva prin cap să declanșeze o 
alarmă, este de cinci minute. Vom avea șaizeci de secunde 
pentru a părăsi scena, înainte de sosirea primei mașini de 
poliție. lar porcul va intra, probabil, direct în bancă, n-o să 
pornească după noi. Așa că, nu uitaţi, când spun „Porniţi”, 
începem. A înţeles toată lumea? 

— Sora noastră are dreptate, spuse Kwanzi. Când Sundiata și 
cu mine am fost prinși în magazinul de băuturi, asta s-a 
întâmplat pentru că n-am plecat când era momentul. Nu cumva 
să încurcaţi lucrurile, băieţi! 

— Suntem o armată, spuse Olivia. Să ne purtăm ca atare. 

— Chiar așa, răspunseră cei doi negri la unison. 

— Nu uitaţi, spuse Olivia. Plecăm în ordinea în care am 
intrat. Direct în spatele camionetei. 

Se auziră râsete nervoase. 

— În regulă, spuse Olivia, aruncând o privire spre ceas. Se 
apropie momentul. Plecăm peste o oră. 

Ceilalți mai rămaseră câteva clipe pe loc, apoi rupseră 
rândurile. Kwanzi scoase o sticlă de whisky scoţian, trase o 
dușcă zdravănă, apoi i-o dădu lui Sundiata. 

— Poftim, spuse Sundiata, dând sticla mai departe. Să vă mai 
trezească niţel. 

Cei doi negri se priviră și izbucniră în râs. 

Nenorociţii, ce mai fac pe cocoșii, își zise Olivia. Doi 
homosexuali pușcăriași. Și au impresia că sunt destul de 
proastă ca să am încredere în ei. Li se pare că se folosesc de 
noi, cu spoiala lor de gargară revoluţionară și numele lor 
africane nou-nouţe. l-am citit imediat. Habar n-au cu cine au 
de-a face. Habar n-au ce flacără există în mine și or să se ardă 
rău de tot. 

Megan îl prinse pe Duncan în bucătărie. Bărbatul stătea la 
masa mică, ieftină, acoperită cu linoleum, ca o tejghea; ochii lui 
fixau un pistol și o mână de cartușe. Își ridică privirea când o 
văzu. 


— Nu prea cred să am nevoie de ăsta, Meg. Eu nu fac decât 
să stau la volan și e mai bine să-l ţin cu amândouă mâinile. 

Schiţă un zâmbet, încercând să arboreze un aer încrezător, 
dar, în loc de asta, nu reuși decât să mai adauge câteva riduri 
de îngrijorare pe faţa deja chinuită. 

— Ştii, în toată săptămâna care a trecut am fost disperat să 
nu cumva să mă împușc singur în picior. Ce ciudat, să-ți 
concentrezi frica într-un singur punct... Mă imaginez în faţa 
băncii, lângă camionetă, cu pistolul în mână - și totul merge 
strună. Pe urmă, pistolul se descarcă. E ca un film derulat cu 
încetinitorul. Văd glonţul în clipa în care îmi pătrunde în picior. 
Nu doare, nici vorbă de așa ceva, dar sunt plin de sânge și nu 
mai pot conduce camioneta, iar ei sunt obligaţi să mă lase 
acolo. Mă trec toate sudorile numai când mă gândesc, spuse el 
și clătină din cap. Ce ciudat, nu? 

— Nu știu. Dar te-ai cam zvârcolit și în somn în ultima vreme. 

— N-am dormit prea bine, trebuie să recunosc. Mă simt 
obosit tot timpul. 

Megan respiră adânc și se uită repede în jur. Ceilalţi erau 
risipiţi prin casă; după toate aparențele, se putea bucura de 
acest preţios moment de singurătate. Acum, își impuse ea, 
trebuie s-o faci acum. Spune-i! 

— Duncan, ești sigur că e bine ce facem? 

Îl văzu cum începe să se înfurie. La naiba! începuse discuţia 
în cel mai prost mod cu putinţă. 

— Nu, nu, știu ce vei spune, continuă ea repede, încercând 
să-și păstreze controlul. Sunt de acord cu tine în ce privește 
angajamentul și acţiunea. Sunt de acord că trebuie făcut ceva. 
Dar uită-te la noi. Ești sigur că asta e soluţia potrivită? 

— Nu vreau să mai discut acest subiect, se răsti el. 

Cap pătrat, își zise ea. Îl urăsc la fel de mult cum îl iubesc, 
când îl aud vorbind așa. Ia câte o hotărâre nenorocită și, pe 
urmă, ce mai contează consecințele? Nu-i place să se 
gândească la nimeni altcineva. Ei bine, iată un lucru la care nu 
s-a gândit. 

— De acord, spuse ea furioasă. N-o să vorbim despre asta. 
Hai să vorbim despre altceva, la naiba, despre ceva cu totul 
diferit... 

Trase aer adânc în piept. 

— ...cred că sunt însărcinată. 


Un amestec uimitor de surpriză, șoc și o umbră de plăcere îi 
lumină faţa. Rămase așa câteva clipe, privind-o, apoi o întrebă: 

— Crezi... ce? 

— M-ai auzit bine. 

— Mai spune-mi încă o dată. 

— Cred că sunt însărcinată. 

— Însărcinată? Un copil? 

— Duncan, zău așa! 

— Păi, asta... asta e... asta e... 

— Cum? 

— Păi, e minunat. Vom avea un copil. Cred că e timpul să 
tăiem nodul gordian, nu? Să legalizăm legătura și tot restul. 
Oho! Adică, e cazul. Vreau să spun, ești sigură? 

— Nu definitiv. Dar după toate semnele, așa se pare. Ar 
trebui să merg la clinica gratuită, să-mi fac un control ca să fiu 
sigură, dar sunt convinsă că așa e. 

Privi spre cel care, acum, părea să fie un nou Duncan, cel din 
alte vremuri. Pe jumătate un băiat mulţumit, pe jumătate un 
bărbat preocupat. Pe figura lui se citea entuziasmul, așa cum 
nu se mai întâmplase de multe luni, iar asta o liniștea. Pentru 
câteva secunde, uitară de planurile pentru acea zi. 

Duncan se lăsă pe spate în scaun. 

— Nu știu ce să zic, spuse el și zâmbi larg. Vreau să spun, 
asta chiar că e o surpriză. Ştii, fiecare se întreabă ce reacție va 
avea la aflarea unei asemenea vești. Uf! E prea mult. La naiba, 
e prea mult. Ca și cum ai sări în trenuleţul din parcul de 
distracţii, după ce a prins viteză... Dumnezeule, ar trebui să-i 
sunăm pe ai noștri, presupun. Sunt câteva luni de când nu i-am 
mai sunat. Ce mai surpriză o să le facem! 

Privindu-l, ea nu-l vedea decât pe acel Duncan pe care îl 
iubea și care întorcea vestea pe toate feţele, în sinea lui, 
evident satisfăcut, derutat, mândru. Brusc însă, chipul îi fu 
cuprins de îngrijorare. 

— Ei, îmi pare rău, ezită el. Vorbeam fără să mă gândesc. 
Adică, vrei să faci copilul, nu? Te gândeai, poate, să renunti la 
el? 

— Duncan, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Of, îmi pare rău. Ştii, m-am gândit că e mai bine să mă 
asigur. 

Începu iarăși să rânjească, uitând complet de atmosfera 


întunecată care-i înconjura. 

— Măi, măi, măi... Ce mai poveste! Chiar că e... 

Se opri la jumătatea propoziției. 

Ochii îi căzură pe arma aflată pe masă, în faţa lui. 

— A, nu, spuse el. Acum înţeleg. 

Aruncă o privire dură spre Megan. 

— Sper că nu mă păcălești! Nu e cumva...? 

— Duncan! îl întrerupse ea. Nenorocitule! Crezi că te-aș 
minţi când e vorba de așa ceva? 

Intensitatea furiei ei îl calmă. 

— Nu, nu, nu, vreau să zic, e vorba de ce spui tu și de ce 
trebuie să facem. 

Se opri, cu umerii căzuţi, copleșit și neliniștit. 

— Ce porcărie, spuse el. Mare porcărie... 

Privi pistolul, după care se uită la ea. 

— Vreau să zic, ce ne facem? 

— Asta schimbă lucrurile, insistă ea. 

— Da? Chiar le schimbă? În ce fel? Nu putem dezerta acum. 
Ce însemnăm noi, ce angajament am făcut? 

Ea deschise gura, gata să răspundă; cuvintele, ca un torent, 
îi stăteau pe buze. Dar le opri brusc, la auzul pașilor grăbiţi ce 
se îndreptau spre bucătărie. Cu gura deschisă și întinzând 
mâna spre Duncan, peste masă, își ridică privirea și îi zări pe 
Bill și pe Emily, care tocmai intrau. Ch6 și Emma, își zise ea. Ce 
mai revoluționari nenorociţi! 

Ce căutăm aici? se întrebă Megan. 

Dar nu avu timp să găsească un răspuns. 

Emily ţinea o pușcă pneumatică de 12 mm în poziţie de 
tragere. Trase violent piedica și introduse un cartuș. Sunetul o 
făcu pe Megan să îngheţe. 

— A sosit timpul, rosti Emily cu o voce egală, rece. E timpul 
să-i dăm drumul. 

— Pe locuri, fiţi gata, start, spuse Bill, care își legase o eșarfă 
pe lângă gât, ca să ascundă cicatricea. Gata de start. La atac! 

Brusc, cu o disperare aproape totală, Megan privi cum 
Duncan fixează încărcătorul în pistol și se ridică în picioare; 
apoi își strecură arma pe sub curea. 

Duncan avea o senzaţie de ameţeală, de parcă o sută de 
mâini îl răsuceau într-o sută de direcţii diferite. 

Apoi, simțindu-se ca aruncaţi la mal de reflux, Duncan și 


Megan îi urmară pe Bill și Emily, ieșind pe ușa deschisă. 

La fabrica de pesticide de pe Sutter Road, doi bărbaţi opriră 
o mașină blindată și cam veche în apropierea intrării principale 
și  intrară în clădire, îndreptându-se spre biroul 
supraveghetorului. Unul dintre bărbaţi era îndesat, cu faţa 
roșie de efort, și se apropia de șaizeci de ani. Colegul lui avea 
părul cârlionţat și pe jumătate vârsta partenerului său. 
Bărbatul mai tânăr părea neliniștit, aflat parcă sub tensiune. Își 
tot scotea cascheta de poliţist de un albastru deschis și își 
trecea câte o mână prin păr, pentru ca apoi să-și așeze 
cascheta la loc. In cele din urmă, bărbatul mai în vârstă își 
apucă tovarășul de mână și îi domoli nerăbdarea. 

— Uite ce e, Bobby, băiatule, las-o mai moale. Vreau să prind 
pensia și, dacă mă cari după tine în ritmul ăsta, n-am nicio 
șansă. Am să fac un atac de cord și am să cad lat. Ce-ai să-i 
spui șefului atunci? 

— Mă scuzati, domnule Howard. Am s-o las mai moale. 

— Şi încă ceva, Bobby, băiatule. Spune-mi Fred. 

— Sigur, domnule Howard. 

Porniră mai departe, în lungul culoarului, la pas. O clipă mai 
târziu, bărbatul mai în vârstă începu să vorbească. 

— Precis că asta e prima ta acţiune mai importantă. Se vede 
că ești agitat. 

Tânărul aprobă cu un gest al capului. 

— Ihî. Tot ce-am făcut până acum a fost să umblu noaptea 
prin magazine, și asta doar în ultimele două luni. De când m-am 
întors din armată, în aprilie. Nu s-ar zice că am făcut vreo 
muncă serioasă, ca asta. 

— E adevărat. Ai fost în străinătate? 

— Mda. 

— Ceva acţiune? 

— Păi, într-un fel, da. Am participat la câteva schimburi de 
focuri. Dar mai mult am făcut ce făcea toată lumea - am umblat 
prin junglă, fără să vedem prea multe, atenţi să nu dăm ortul 
popii, înţelegeţi? 

— Sigur. Şi atunci, de ce ești așa agitat? 

— N-am mai fost obligat să car bani nicăieri până acum. Mai 
ales pe ai altora. 

— E bine să te obișnuiești, puștiule, râse bătrânul, pentru că 
merită să-ţi păstrezi slujba asta. 


Tânărul ezită. 

— Eu o consider temporară, în așteptarea uneia mai bune, 
spuse el. 

— Ai făcut cerere la poliţie? 

— Înî. Am trecut examenele, și la secţia locală și la poliția 
statală. Unchiul meu a fost poliţist. E o treabă grozavă. 

— Bravo ţie, puștiule. Majoritatea tinerilor din ziua de azi nu 
vor să aibă de-a face cu forțele polițienești. Nu vor decât să-și 
lase părul lung ca niște hippies și să fumeze hașiș. Munca de 
poliţist e minunată. Îi ajută pe oameni. Ştii, faci ceea ce e bine 
pentru societate și așa mai departe. Am fost și eu poliţist pe 
vremuri. 

— Nu zău? N-am știut. 

— Mda. În poliţia militară din Coreea, apoi alţi douăzeci de 
ani la secţia din Parkersville. Doar eu și încă trei tipi. M-am 
retras acum câţiva ani și am început să lucrez pentru firma 
Pinkerton. Mai am numai opt luni și vine momentul să încasez 
trei pensii. De la armată, de la secţia din Parkersville și de aici. 
În fiecare lună, cum te văd și cum mă vezi. 

— Ohoho, domnule Howard, nu-i rău. Ce-o să faceţi? 

— Am să-mi cumpăr o rulotă și am să-mi duc nevasta în 
Florida o vreme. La pescuit în toată regula, ce mai! 

— Oho, sună grozav! 

— Cred și eu. 

Bătrânul arătă către birouri. 

— Uite, acolo e. Ei, puștiule, ai văzut vreodată - se aplecă 
asupra chitanţei - douăzeci și una de mii nouă sute douăzeci și 
trei de dolărași și treizeci și șapte de centi la un loc? 

— Nu, domnule. 

— Ei bine, îţi vom completa educaţia chiar acum. Dar nu 
cumva să te-apuce iarăși nervii, că asta nu-i nimic. Nici pe 
departe. Stai să vezi când ai să cari un milion. 

Rânji către bărbatul mai tânăr și deschise ușa de la biroul 
supraveghetorului. Cei doi bărbaţi intrară în încăpere. 

O secretară tânără îl salută pe gardianul în vârstă. 

— Fred Howard, ca de obicei, ai întârziat cinci minute. Ce 
mai faci? 

— Mulţumesc, bine, Martha. Dar cine stă cu ochii pe ceas? 

Ea râse, apoi îl întrebă: 

— Unde e domnul Williams astăzi? 


— Prostul bătrân s-a ales cu o răceală. 

— Şi nu mă prezinţi noului tău partener? 

— Sigur, râse bătrânul. Martha, dânsul e Bobby Miller. 
Bobby, ţi-o prezint pe Martha Matthews. 

Cei doi tineri își strânseră mâinile. Jenat, băiatul bolborosi 
câteva cuvinte de salut. 

— Nu-i de ajuns, presupun că vrei s-o inviţi pe frumoasa asta 
în oraș, spuse bătrânul. 

Amândoi tinerii roșiră. 

— Fred! exclamă fata. Codoș bătrân ce ești! 

— Habar n-am ce înseamnă asta, îi răspunse el râzând. 

Fata se întoarse spre tânăr. 

— Să nu-i dai atenţie. E doar o relicvă bătrână, care ar fi 
trebuit scoasă din uz de-acum o sută de ani. 

Bătrânul râse, amuzat de felul în care îl tachina. 

— Asta îţi va fi misiunea de acum înainte? îl întrebă ea pe 
tânăr. 

— Așa cred, aprobă el din cap. Cel puţin, până primesc 
confirmarea pentru poliţie. 

— O să fie un poliţist adevărat, Martha. Și încă unul bun de 
tot, pun rămășag. 

— Ei, bravo, răspunse ea, zâmbind. Felicitări. Pe mine aici 
mă găsești, continuă ea. Presupun că te voi vedea și data 
viitoare. 

Bătrânul izbucni în hohote de râs, înainte ca tinerii să mai 
poată spune ceva. Secretara se întoarse spre el. 

— În regulă, Fred, știi unde sunt banii. Semnează hârtiile 
astea, uliu bătrân ce ești, și pleacă de-aci înainte să se închidă 
banca. 

Îi zâmbi bătrânului care își scrise numele pe niște 
documente. 

În mașină, pe când făceau drumul spre banca de pe Sunset 
Street, paznicul mai vârstnic spuse: 

— Cred că te-a plăcut fata. Tu ai vreo drăguță? 

— Nu, domnule. Credeţi că m-a plăcut? 

— Fără îndoială. 

— Mă rog, poate că așa o fi, râse tânărul. Și s-ar putea să-mi 
încerc norocul. 

— E o fată grozavă, spuse bătrânul. O tot urmăresc de vreun 
an. La început lua notițe și completa formulare, dar a ajuns 


repede secretara supraveghetorului șef. Are capul bine așezat 
pe umeri. 

— Și nu numai atât, spuse tânărul. 

Amândoi izbucniră în râs. După o clipă de tăcere, bătrânul 
reluă: 

— Așa deci, spuneai că ai fost prin alte locuri. Ai avut 
vreodată probleme? 

— De vreo două ori, în lupte. Știţi, era tot timpul întuneric și 
trăgeam la nimereală. Habar n-aveam dacă lovim ceva. Dar cu 
toţii eram morţi de frică. N-a fost chiar așa de rău, zâmbi el. 
Dar dumneavoastră? 

— În Coreea a fost cu adevărat oribil. Măcar vouă, băieţi, nu 
vă îngheţa sângele în vine. Dar cel mai frică mi-a fost într-o 
urmărire rapidă; pornisem după niște tipi care ţineau un 
magazin de băuturi. Ei mergeau cu o camionetă, iar eu, ce să 
Zic, cu mașina de teren. Pe drum drept aproape că-i ajungeam 
din urmă, dar, de fiecare dată când dădeam colţul, ei bine, 
făceau ce făceau și își luau zborul. Am fost convins că am să 
dau de dracu', fiindcă mergeam cu o sută douăzeci la oră. La 
naiba, zău că am răsuflat ușurat când ne-am trezit cu ei în față 
și eu, cu câţiva băieţi din poliţia locală, am deschis focul, să 
terminăm cu ei. Săreau gloanţele de jur-împrejur, da’ măcar 
stăteam cu picioarele pe pământ, înţelegi ce vreau să zic. 

Tânărul dădu din cap și amândoi începură să râdă. 

— Uite-așa se maturizează omul peste noapte, rânji bătrânul. 

Frână și mașina se opri zgâlţâindu-se în faţa băncii. 

— În regulă, la treabă. Eu iau pistolul... 

— Ăăă, domnule Howard, dacă nu vă deranjează, aș dori să-l 
iau eu. 

— E vreo problemă? 

— Păi, n-am mai ţinut niciodată atâţia bani în braţe și asta 
îmi dă o stare nervoasă. Cred că prefer, pur și simplu, să ţin 
pistolul. 

Bătrânul începu să râdă. 

— Nu-i mare lucru. Dar data viitoare, băiete, tu va trebui să 
ridici sacii ăștia, nu eu. 

Tânărul aprobă din cap, zâmbi și puse gloanţele în 
încărcător. Apoi așeză arma în chingă și desfăcu suportul. 

— De obicei, nu-mi bat capul cu toată procedura asta, spuse 
bătrânul. Noi nu facem decât să apucăm sacii, să-i aruncăm pe 


cărucior, să intrăm pe ușă, apoi în casa de fier și pe urmă, pe- 
aci ţi-e drumul. 

— Doamne, Dumnezeule, domnule Howard, la cursul de 
pregătire erau foarte categorici în legătură cu procedura. 

— Uite ce e, băiete. De dragul tău, de data asta o să facem 
totul exact așa cum scrie la carte. Pe urmă ai să vezi că totul 
merge ca pe roate. Nu-i mare scofală, înţelegi? Așa, deci, 
paznicul dinăuntru se numește Ted Andrews. Fost poliţist în 
San Francisco, până a luat un glonţ în picior, acum vreo 
doisprezece ani. Nu știu ce părere ai despre negri, dar el e un 
tip pe cinste, așa că te poftesc să fii politicos. 

— Da, domnule. 

— Să-l pui o dată să-ţi spună niște povești. Ai avea multe de 
învăţat despre munca de polițist. Despre ce ai de făcut. 

— Da, domnule. 

Bătrânul își desfăcu închizătoarea hamului în care ţinea 
pistolul. 

— De acord, zâmbi el. Ca la carte. 

Ezită o clipă, verificând mai întâi strada prin parbriz, apoi, 
răsucind oglinda exterioară, privi în spatele mașinii. 

— Partea stângă liberă. 

— Partea dreaptă liberă. 

— Eu ies. Tu mă acoperi. 

— Exact. 

Bătrânul ieși din mașină și se îndreptă spre scaunul 
pasagerului. 

— Sunt gata. Acum te acopăr eu. 

— les și eu. 

Tânărul ieși din mașină, cu arma pregătită. 

— Pornesc spre spate, spuse bătrânul. 

— Eşti acoperit. Îl văd pe paznicul băncii îndreptându-se 
încoace. 

— Ușile sunt deschise. Am banii. Am pornit. 

— Ești în continuare acoperit. Să mergem, domnule. 

— În regulă, băiete, pornim. 

Bătrânul, cu o mână pe revolver și cu cealaltă împingând 
căruciorul în care se aflau cei trei săculeţi cu bani, intră pe 
prima ușă a băncii. Își ridică privirea şi se pregăti să-i facă 
semn prietenului său, când zări un negru mititel îndreptându-se 
spre el. Nu raţionă, nu calculă, lăsându-se purtat de instinct, și 


strigă: 

— S-ar putea să avem probleme! 

Tânărul se întoarse rapid și observă un alt negru apărând de 
după colţul clădirii și rămânând pe loc, chiar în faţa lui, la cel 
mult șase metri distanţă. Bărbatul se oprise și ducea mâna la 
piept. 

Chiar se întâmplă ceea ce mi se pare? se întrebă brusc 
tânărul. Cu voce tare, însă, strigă: 

— Atenţiune! Tu, cel de-acolo! Rămâi pe loc! 

Negrul din stradă nu ascultă ordinul. În loc de asta, tânărul 
paznic îl văzu scoțând de sub pardesiu un revolver și ochind în 
direcția lui. 

Nu așa trebuia să fie, își zise el. Apoi urlă: „Are armă!” în 
clipa în care sunetul glonțului despică aerul. Apăsă la rândul 
său pe trăgaci și se aruncă în spatele mașinii, însă nu destul de 
repede pentru a evita loviturile în plin din arma lui Kwanzi. 
Fusese atins în coapsă. 

— Sunt rănit, urlă el, sunt rănit! Un medic! Un medic! Ah, 
Dumnezeule! Domnule Howard! Ajutaţi-mă! Un medic! 

Paznicul bătrân nu se întoarse să-l privească. Încerca, în 
schimb, să intre pe de-a-ntregul în bancă, cu cărucior cu tot. 
Zări pistolul din mâna negrului din faţa sa și își scoase și el 
arma. Reuși să tragă un foc înainte de a auzi șuierul gloanţelor 
și parcă simţi ceva, ca o mână puternică lovindu-l în piept, 
aruncându-l pe spate, prin geamul de sticlă de la intrare, care 
se făcu ţăndări. Pricepu vag că se întâmplase ceva îngrozitor și 
se întrebă de ce îi era așa de greu să respire. Nu reușea să lege 
acest gând de sângele care-i îmbibase cămașa. 

În interiorul băncii, Sundiata se întoarse cu arma spre 
casieri, uitându-se după paznicul băncii. Se auzeau ţipete, 
lumea era cuprinsă de panică. 

La un ghișeu, Emily scoase de sub haină un revolver; arma i 
se agăţă de buzunar și aproape că îi scăpă din mână. Se porni 
să urle: „Nu mișcaţi! Nu mișcaţi! Nimeni nu mișcă!” și începu, 
la rândul ei, să se uite după paznic. Bill, agitând arma spre 
funcționarii băncii, urla și el: 

— Nu mișcă nimeni! Nu mișcă nimeni! 

Nimeni nu asculta de ordinele lor. Lumea alerga în toate 
direcţiile, după mese și scaune, ghișee, orice. Unii se 
înghesuiau prin colțuri. Micuţul sediu al băncii era plin de 


n 
! 


strigăte de panică. 

Paznicul băncii sărise din prima secundă în spatele unui 
birou. Își scoase arma și, trăgând adânc aer în piept, se ridicase 
ușor, cu biroul drept pavăză, ţinând strâns arma cu amândouă 
mâinile. De la mai puţin de doi metri distanţă, trase în viteză 
patru focuri în Sundiata, care ţâșni, ca o jucărie de copil, 
căzând apoi la podea. 

În clipa aceea, oamenii aflaţi în bancă începură să urle, 
spaima lor împletindu-se cu explozia stridentă a sistemului de 
alarmă al băncii. Pentru membrii brigăzii aflaţi în interiorul 
băncii, sunetul acela hârșâit păru să risipească toate gândurile 
și să dejoace toate planurile. 

Emily, cu gura căscată, privea fix spre trupul lui Sundiata, 
căzut exact la picioarele ei; își aminti că paznicul intra în 
atribuţiile ei. Se răsuci spre locul în care se ascunsese acesta și 
trase o rafală. Reculul o aruncă înapoi; nu reușise decât să 
spargă geamul, deasupra locului unde se ghemuise bărbatul. El 
trase ultimele două gloanțe spre ea, apoi se lăsă în jos, 
încercând cu disperare să-și încarce din nou arma. Trebuia să 
scoată cartușele noi din bandulieră. Întotdeauna se gândise că 
le purta mai mult de frumuseţe, iar acum degetele crispate abia 
se mișcau. Auzind un zgomot, la numai câteva zeci de 
centimetri, își ridică privirea. O femeie înaltă, cu o înfățișare 
surprinzătoare, ţinea o pușcă de calibrul 45 îndreptată spre el. 
Era palidă ca un mort. 

— Porcule, rosti ea. 

Glonţul explodă în biroul aflat chiar lângă capul său, 
zgâriindu-i urechea. Paznicul alunecă pe spate, cu fața plină de 
cioburi, asurzit parcă de zgomot. 

Olivia urlă o înjurătură de neînțeles, ochi și apăsă din nou pe 
trăgaci. 

Arma se blocase. 

Trase cu disperare de trăgaci, urlând. 

Paznicul aruncă cartușele în încărcător, cuplă cilindrul și 
ridică arma spre Olivia, acum lipsită de apărare. Ochi cu 
atenţie, surprins pentru o clipă că încă mai era viu, că mai avea 
o șansă, că mai putea riposta. 

Nu o observă pe Emily care, de la celălalt capăt al holului, 
ridică revolverul și, fără să ochească, trase al doilea glonţ, 
lovind capul și umerii paznicului și aruncându-l într-o parte, ca 


pe ringul de lupte; bărbatul se prăvăli cu tot trupul peste birou 
și rămase acolo, frânt și răsucit, ucis pe loc. 

Olivia aruncă pistolul cât colo și apucă revolverul paznicului. 
Se întoarse după Emily, gândindu-se: Nu așa. În niciun caz nu 
era prevăzut să se întâmple așa. 

Peste drum, Duncan era șocat și îngrozit. 

Îl văzuse pe Kwanzi apărând de după colţ și pornind spre 
intrarea băncii, exact așa cum era în plan, și, grijuliu, ambalase 
motorul camionetei. Dar abia parcursese vreo zece metri când 
prima rafală risipise orice urmă de normalitate în acea 
după-amiază fierbinte. Apăsase violent pe frână, văzându-l pe 
paznicul tânăr al mașinii blindate trăgând și sărind apoi într-o 
parte. Nu vedea ce se întâmpla în interiorul băncii; lumina de 
afară părea să fie dintr-odată mai puternică, blocându-i 
vederea. 

Se întoarse și îl zări pe Kwanzi, țintuit de rafala de gloanţe 
de zidul gălbui al clădirii. Sub ochii lui Duncan, Kwanzi 
alunecă, până rămase șezând pe trotuar, lăsând în urmă o pată 
imensă de sânge. 

Duncan deschise gura, dar nu reuși să rostească niciun 
sunet. 

Își întoarse privirea și văzu cum una dintre ferestrele băncii 
se face țăndări. Auzi bubuiturile dinăuntru. Zgomotul 
gloanţelor aproape că îl strivea. 

O clipă, strânse în palmă arma ascunsă sub curea, ignorând 
orice gând, orice ordin, orice responsabilitate. Deschise 
portiera camionetei, pregătindu-se să coboare. 

Brusc, alarma din interiorul băncii începu să ţiuie. 

Duncan ezită, îngheţând la auzul cumplitului sunet. 

Apoi, din depărtare, un vuiet, apoi încă unul și încă unul, mai 
aproape, tot mai aproape. 

Ah, Doamne. Sirenele poliţiei. 

Sosesc. Sosesc. 

Se gândi la Olivia și la ceilalţi aflaţi în bancă, închipuindu-și 
cum gloanţele le sfârtecă trupurile. Se gândi la Megan, care îl 
aștepta la câteva blocuri mai departe. E singură, își zise el. E 
singură-singurică. 

Se opri, pe jumătate coborât din mașină, ţinând încă arma în 
mâna dreaptă, pe deasupra volanului. 

Nu știa ce să facă. 


— Să mergem! ţipă Olivia. Să mergem! S-a terminat! 

Auzi sirenele mașinilor care se apropiau și, dintr-o săritură, 
ajunse la ușă. Emily stătea nemișcată, privind fix trupul 
paznicului. Olivia o apucă de mână. 

— Plecăm, spuse ea. Acum! 

— Unde e Bill? 

Olivia habar n-avea. 

— Vine el! Haide odată! Acum! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Emily. Nu înţeleg. 

Olivia o trase câţiva pași spre ieșire, până când instinctul de 
conservare al celeilalte intră în acţiune și începu și ea să 
alerge. Amândouă auzeau sirenele mașinilor de poliţie care se 
apropiau. 

leșiră în fugă pe prima ușă dublă a băncii și Emily își cobori 
privirea spre trupul inert al paznicului mai în vârstă, oprindu-se 
brusc. 

— Doamne, Dumnezeule! rosti ea, ascunzându-și faţa în 
palme. 

— Nu te opri! Nu te opri! urlă Olivia, apucând-o din nou de 
mână. Trebuie să ieșim imediat! Haide! haide! 

O prinse pe Emily în braţe, aruncând-o de cealaltă parte a 
cadavrului, pe stradă. Emily căzu pe trotuar și văzu trupul lui 
Kwanzi. 

— Nu, se tângui ea. Şi el...? 

— Potolește-te! strigă Olivia. Nu te uita! Salvează-ţi pielea! 

O ridică pe Emily în braţe, fără niciun efort. Îi simţea totuși 
mușchii crispaţi, parcă întinși la maximum. Trebuie să scăpăm 
amândouă, își spuse ea. Vom reuși să o luăm de la început. 

— Haide, e timpul să plecăm. Totul va fi bine. 

Olivia o trase pe Emily în stradă. Văzu camioneta, la vreo 
două străzi distanță. Duncan era acolo, pe jumătate ieșit din 
camionetă. Timp de o clipă, privirile li se întâlniră. Unde ești? 
Ce faci? Ar trebui să fii aici! ţipă Olivia în gând. Hai, Duncan! 
Salvează-ne! 

Olivia începu să-i facă un semn cu mâna, dar Emily se 
împiedică și căzu, iar Olivia se aplecă spre ea cu amândouă 
mâinile. 

Privi iarăși spre Duncan. Vino aici! ţipă în sinea ei. 

Fricos nenorocit, își zise ea. Lașul! Cuvântul acela o umplu 
de furie. 


O ridică din nou pe Emily și îi spuse: 

— Trebuie să o luăm la fugă. Haide, o să reușim. Putem 
scăpa. Nu e departe. 

Olivia începuse s-o împingă pe Emily spre Duncan când 
prima mașină de poliţie, scârțâind din cauciucuri, își făcu 
apariţia de după colţ, oprindu-se cu un scrâșnet la vreo zece 
metri în spatele lor. Olivia ridică revolverul luat de la paznicul 
mort și ochi silueta poliţistului care tocmai cobora, încercând 
să găsească adăpost. Apoi o altă mașină își făcu apariţia, 
blocându-i, de data aceasta, drumul spre camioneta lui Duncan. 
O a treia mașină sosi și ea, apoi a patra. Se întoarse din nou 
spre bancă, continuând să se agaţe de Emily. 

— Haide, îi strigă iubitei ei. Dacă intrăm, putem lua ostatici! 

Abia atunci îl observă pe paznicul rănit al mașinii blindate. 
Omul se târâse până în fața mașinii, lăsând în urmă o dâră de 
sânge. Îi tinti faţa, dar el se feri și glonţul lovi un felinar, 
făcându-l țăndări. Bărbatul ţinea arma îndreptată spre ele. 

— Nu! urlă Olivia. 

Emily se întoarse și ridică arma. 

— Nu! urlă iarăși Olivia. 

Paznicul tânăr trase. 

— Nu! spuse ea pentru a treia oară. 

Forța loviturii o smulse pe Emily din strânsoarea ei. 

Olivia scoase un țipăt prelung de durere, simțindu-se dintr- 
odată singură, încercând să-și prindă iubita în braţe și să se 
împotrivească forţei care o smulsese și o aruncase pe spate. 

Se întoarse și privi spre stradă. Emily, abia respirând, căzuse 
cu totul pe spate. Nu mai avea piept; în locul lui rămăsese un 
amestec însângerat de carne și oase sfărâmate. Ridică spre 
Olivia o privire întrebătoare, ca și cum ar fi încercat să exprime 
o uimire din adânc, convinsă că Olivia îi va răspunde 
convingător. 

Apoi muri. 

Olivia strigă Nu, nu, nu! și căzu în genunchi lângă Emily. 
Scăpă arma din mână și cuprinse capul celeilalte femei în 
braţele sale. Nu! continuă ea să strige, lăsând capul pe spate, 
ca un animal încolţit. Se simţi brusc sufocată de furie și primul 
gând concret care îi trecu prin minte, parcă după ore întregi de 
amorțeală, era: Ucide-i! Ucide-i pe toți! 

Duse mâna după armă. 


În clipa aceea se auzi o voce: 

— Nu încerca! 

Se întoarse și se trezi în faţa ţevii întunecate a revolverului 
unui poliţist. 

Un țipăt gâtuit îi ieși de pe buze și se întoarse la rămășițele 
sfârtecate ale trupului lui Emily. Își ridică încă o dată capul, 
încercând să-l descopere pe Duncan și să-l blesteme, dar nu 
vedea dincolo de cercul de polițiști care o înconjurau. Așa că, în 
loc de asta, închise ochii și se lăsă pradă întunericului, agoniei 
și disperării, în timp ce primele impulsuri ale urii îi mijeau în 
suflet. 

Duncan văzu tot ce se întâmplase. 

Cobori din camionetă și își ascunse pistolul sub cămașă. 

Făcu un efort supraomenesc ca să n-o ia la fugă. 

Mergi liniștit. Nimeni nu te-a văzut. Mergi liniștit. Nimeni nu 
știe. Mergi, naiba să te ia. Mergi! 

Se întoarse în lungul străzii și, în sfârșit, la capătul rândului 
de case, dădu colțul și se îndepărtă în grabă. Se strecură 
printre două clădiri și începu să alerge. Își auzea respiraţia 
întretăiată și sunetul acela, ieșit prin gura deschisă, părea să se 
amplifice odată cu panica profundă ce punea stăpânire pe el. 
Până la urmă o luă la goană, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul, așteptându-se în fiecare clipă să audă șuierul asurzitor 
al unei mașini de poliţie în spatele său. 

Bill Lewis văzu și el ce se întâmplase, la adăpostul relativ al 
biroului băncii. 

O văzuse pe Olivia luând-o pe Emily și trăgând-o după ea 
afară. 

N-avem banii, își zisese. N-avem nimic. Privise casierii din 
jurul său și personalul băncii, oamenii risipiţi peste tot, cu 
braţele ridicate, cuprinși de panică și deciși să se predea; alţii 
își ascundeau capetele, ca și cum așa s-ar fi putut ascunde și de 
gloanţe. 

Ce s-a întâmplat? se întrebă el aproape indiferent. 

Totul a ieșit prost. 

Făcu trei pași spre ieșire când văzu prima mașină de poliţie 
frânând brusc în mijlocul străzii. 

Nu, își zise el. Nu așa. 

Se retrase, departe de schimbul de focuri din stradă. 

Trebuie să ies de-aici. Afară! Afară! 


Bill se întoarse și apucă o casieră de braţ, împungând-o cu 
pistolul în bărbie. Își dădu seama că, în ciuda tuturor 
împușcăturilor, el încă nu trăsese cu arma sa. Din simplă 
curiozitate, se întrebă dacă asta avea vreo importanţă. 

— Dă-mi banii! urlă el. 

Era surprins să-și audă propria voce, să constate că, de fapt, 
acţiona, în loc să rămână uluit de evenimente. Se lăsă în voia 
instinctelor dominate de adrenalină. Lăsă braţul casierei și 
începu să-și umple cămașa cu teancuri de bani. 

— Afară! îi strigă el. Pe ușa din spate! Scoate-mă afară! 

Ea făcu un semn și el o trase după sine, spre spatele clădirii. 
Văzu o ușă blocată cu un drug gros de fier, pe care scria: 
IEȘIRE DE URGENȚĂ. 

La naiba, asta chiar că e o urgenţă. Izbi ușa până o deschise, 
acționând astfel un alt sistem de alarmă, care se alătură 
celorlalte zgomote. O lăsă pe casieră, împingând-o violent într-o 
parte, și porni în goană spre aleea din spate. De pe strada 
principală răzbăteau alte schimburi de focuri. 

Se îndepărtă în fugă, primul lui gând fiind să lase o distanţă 
cât mai mare între el și focurile acelea. 

Apoi înțelese: muriseră cu toții. 

Intr-o fracțiune de secundă, se gândi la soţia lui și la Olivia, 
iar asta aproape îl făcu să se oprească acolo, pe alee, gâtuit de 
emoție. Trase adânc aer în piept, ca și cum aerul pe care îl 
înghiţea i-ar fi putut calma gândurile, reordonând lumea. Se 
calmă. Abia acum observă că aleea era pustie. E prea multă 
derută pe-aici, își zise el. Ai să reușești. Vei scăpa! 

Fugi, își spuse în sinea lui. Fugi! Fugi! 

Megan auzise sunetul sirenelor și lacrimile începură să-i 
curgă pe obraji. Câteva secunde mai înainte, deslușise în 
depărtare sunetul gloanţelor. Un zgomot ciudat, neobișnuit, și 
abia după câteva momente înţelesese. Apoi, cum tirul 
continuase, fusese cuprinsă de disperare. 

Am știut eu. Am știut. Am știut. 

Se terminase, înainte ca măcar să avem șansa să începem. 

De ce l-am lăsat? De ce am lăsat să se întâmple așa ceva? 

Nu-și putea controla suspinele. 

A murit. Ştiu că a murit. 

Se cuprinse în braţe, cât de strâns putu, legănându-se în 
agonie pe scaunul șoferului. Vreau să merg acasă. Ah, 


sărmanul meu copil, îmi pare rău. l-am lăsat să-ţi răpească 
tatăl, înainte de a-l putea cunoaște. Ah, Doamne, câtă durere... 

Brusc, îi veni să vomite și reuși să deschidă portiera și să 
iasă, împleticindu-se, din camionetă. Se sprijini de zidul unei 
clădiri și încercă să se stăpânească. N 

Apoi, cu fața încă udă de lacrimi, își îndreptă spinarea. Imi 
pare rău micuțule. Am făcut numai prostii, dar am să te scot de 
aici. Tu n-ai să te naști într-o celulă de închisoare. O să mergi 
acasă și o să ai o viaţă frumoasă, îți promit. Mă auzi? 

Se întoarse spre camionetă. Își puse niște mănuși subţiri, de 
cauciuc. Olivia îi pusese pe toţi să poarte mănuși, ca să nu lase 
amprente. Le scoase și le aruncă într-un container de gunoi din 
apropiere; se simţea mai bine fără ele. 

Megan se retrase, fixând mai departe camioneta, încercând 
să se gândească la tot ce ar fi putut face vreo legătură între ea 
și brigadă. Camioneta aceea fusese închiriată; cealaltă fusese 
furată. Asta fusese ideea Oliviei, ca prima mașină de fugă să fie 
în neregulă, ca s-o poată abandona ulterior, dar a doua să fie 
perfect legală, cu număr de înregistrare și formalități de 
închiriere. Trebuia dusă înapoi la agenţia de închiriere din 
Sacramento după trei zile. 

Putem ieși de-aici cu ea, își spuse. 

Cu un efort de voinţă, se întoarse în camionetă. Parcă și 
cabina mirosea a conspirație, ca trupurile membrilor brigăzii, 
despre care era sigură că zăceau morți la numai câteva case 
mai încolo. 

Megan porni motorul, ștergându-și lacrimile cu mâneca 
hainei. Ambală și porni încet, îndepărtându-se de locul de 
întâlnire. În dreptul colţului ezită, privind în amândouă 
direcţiile înainte de a se înscrie, cu atenţie, în trafic. Sunetul 
sirenelor răsuna de departe în aer, dar pe strada din faţa ei 
circulaţia se desfăşura normal, parcă  neafectată de 
evenimentele ce aveau loc atât de aproape. Intr-un mod ciudat, 
se simțea invizibilă în fuga ei. Sunt doar o persoană oarecare 
într-o mașină, își zise ea. Cu nimic deosebită de altcineva. Aș 
putea fi doamna aceea bătrână din limuzina de colo, sau omul 
de afaceri din Cadillacul din față. Observă un grup de 
adolescenţi cu părul lung, într-un Volkswagen cu rulotă, pictat 
în culori vii. Aș putea fi în locul lor, iar ei în locul meu. Părea că 
în jurul ei crescuse o carapace, un balon de săpun care putea s- 


o apere. 

— Vom reuși, rosti ea cu voce tare. 

Opri la semafor. Atunci îl văzu ieșind dintre două clădiri, pe 
jumătate mergând, pe jumătate alergând. 

— Duncan, șopti ea. 

Nu se gândea la riscuri; tot ce vedea era omul pe care îl 
iubea, tatăl copilului ei. leși din camionetă, făcându-i semne cu 
mâna. Nu se gândi că s-ar putea să fie un poliţist pe urmele lui, 
sau că într-o clipă ar fi putut distruge totul. 

Il văzu cum se schimbă la faţă când o zări. Dintr-odată 
speranţa îi licări în ochi. 

Lumina semaforului se schimbă și ea sări înapoi la volan. 
Trecu de intersecţie, oprindu-se în stația de autobuz de pe 
partea opusă. O clipă mai târziu ajunse la mașină și urcă lângă 
ea. 

— Unde mergem? întrebă ea. Ce fac ceilalţi? 

— Mergi unde vrei, te rog. Cred că ceilalţi sunt morti. Sau i- 
au prins polițiștii. Porneşte, te rog. 

Ea se înscrise din nou în trafic. Peste câteva clipe le apăru în 
faţă drumul care ieșea din oraș. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, intrând pe șoseaua cu patru 
benzi. Nu-i păsa în ce direcţie merge; știau unde vor să ajungă. 

— A ieșit prost. A ieșit prost din prima clipă. Ea spunea că 
paznicii or să-și arunce armele, dar n-a fost așa, au început să 
tragă, s-au declanșat alarmele și totul s-a dus dracului așa de 
repede, că n-am știut ce să fac. 

Își ridică marginea cămășii, arătându-i pistolul de calibrul 45. 

— Aș fi putut să-i ajut. Aș fi putut. 

Megan îi făcu semn să tacă. 

— E în regulă, spuse ea. N-ai fi putut să faci nimic. Trebuia 
să ne dăm seama. Asta-i tot. Trebuia să ne dăm seama. 

Nu era nevoie să-i dea lecţii sau să-l dojenească, punându-l 
să înceapă să se gândească la viața care se năștea în ea. Megan 
înţelese că simţea și el asta, aproape la fel de puternic ca și ea, 
chiar dacă nu putea să se exprime în cuvinte. Cu coada 
ochiului, îl zărise lăsându-se pe spate și închizând ochii. 

— Probabil că ne vor prinde imediat. Să nu te opui. Să faci 
exact ce ţi se spune. Ne predăm cu calm, fără proteste, va fi 
mai sigur așa. Eu am să spun că n-ai avut nicio legătură și o să 
mă creadă. Taică-tău o să-ţi găsească un avocat bun, o să fie 


bine și pentru tine și pentru copil. Nu vreau să păţești ceva... 

Începu să râdă, fără veselie, un râs amar care trăda propria 
lui disperare. 

— Dar n-am vrut nici să mor. 

Tăcu. 

— I-aș fi putut salva. N-am vrut să fac ceea ce se aștepta de 
la mine. I-am părăsit. Am fost un laş. 

— Acţiunea era menită eșecului de la bun început, răspunse 
Megan furioasă. Am urmat o idee nebunească. Am fost seduși 
de căţeaua aia de Tanya. Tu ai făcut ce era drept pentru mine, 
pentru copil. Ai scăpat. 

— Chiar așa? răspunse el. Nu cred că am făcut nimic bun, 
pentru nimeni. 

Se lăsă pe spate și închise ochii, să alunge agonia care îl 
răscolea. O clipă mai târziu deschise ochii și se uită de jur- 
împrejur, de parcă abia acum vedea unde se află. 

— Unde mergem? o întrebă. 

— Acasă, îi spuse ea. 

El dădu din cap în semn de aprobare. 

Cuvântul acela o umplea de o forță pe care nu și-o 
cunoscuse. Își concentră gândurile spre fiinţa din trupul ei: nu- 
ti fie teamă, copile, totul va fi bine. Mergem acasă. 

Megan strânse din dinţi, cuprinsă de hotărâre. 

În tăcere, porniră spre est, lăsându-se cuprinși de întunericul 
din ce în ce mai adânc. 


TREI 


Marţi seara 


Se întreba de ce nu-l loviseră. 

Ultimul lucru pe care îl mai văzuse, înainte să-i pună gluga 
aceea neagră peste cap, fusese mâna unui bărbat, care ţinea un 
pistol lipit de tâmpla acoperită a bunicului lui. Întins pe 
podeaua mașinii, auzea respiraţia întretăiată a bunicului; se 
liniști însă, căci respira regulat și asta îi aminti de vremea când 
era mic, iar bunicul încă îl mai ţinea ore întregi în braţe, chiar 
dacă adormea, după ce-i citea câte o carte. 

Nu voia să se miște sau să-și schimbe poziţia în vreun fel, dar 
începuseră să-i amorțească picioarele și nu era sigur că va 
rezista durerii. Incercă să se gândească la cât timp trecuse de 
când erau în mașină. Nu putea fi mai mult de câteva minute, 
dar teama putea dilata timpul și nu era sigur. Auzea motorul și 
cauciucurile rulând pe șosea; simţea fiecare hurducătură. 
Nimeni nu vorbea și nu știa câţi erau în mașină, pe lângă el și 
bunicul. Nu știa de ce îl luaseră, sau ce aveau de gând să-i facă. 
Știa însă suficient ca să-i fie teamă. Rămase nemișcat. În cele 
din urmă, cineva râse. Un hohot scurt, mai degrabă de ușurare 
decât de veselie. 

— Bun, spuse vocea. A fost mai ușor decât am crezut. 

Era o voce de bărbat, constată Tommy. Numărul Unu. 

— Am știut că va fi ușor. Floare la ureche. 

Altă voce de bărbat. Numărul Doi. 

— Cel mai simplu mod de a ataca prada e să-ţi surprinzi total 
adversarul. E bine când omul nu știe ce-o să i se întâmple. 
Genul de persoană care habar n-are că prezintă interes pentru 
cineva. Sunt așa de surprinși, nenorociţii, că nu mai sunt în 
stare nici să gândească. În plus, întotdeauna fac exact ce le 
spui. Aștia doi au fost perfecţi, spuse Numărul Unu. 

— Nici n-au mișcat. Ai încercat vreodată să ochești pe cineva 
care știe că e ţinta ta? întrebă Numărul Doi. 

— Nu, dar chiar mă gândeam... 

— Gura! 

Involuntar, Tommy tresări la auzul vocii de femeie. Îl 
înspăimânta. 


— Încercaţi să vă ţineţi gura până ajungem acasă, continuă 
femeia. Cristoase! De ce nu-i dați copilului și lui bunicu-său 
cărțile voastre de vizită? Nu fiţi tâmpiţi! 

— Scuze, răspunse Numărul Unu. 

— Nu zice „hop” până nu sari pragul, spuse ea, apoi izbucni 
în râs. 

Tommy ura vocea femeii. Îi dădea ameteli și simţea, pentru 
prima dată, lacrimi în ochi. Nu reușea să se oprească, mai ales 
când se gândea la părinţii lui. Vreau acasă, își zise, simțind cum 
încep să-i tremure buzele. 

— Dar nu mai avem mult. Să fiu a naibii, nu mai e mult. 

Numărul Unu și Numărul Doi o imitară, scoțând câte un 
hohot de râs. Tommy simţea că răpitorii încep să se relaxeze. 
Mașina își continua drumul și, din când în când, îl zgâlțâia când 
treceau peste hârtoape. Câteva minute, nimeni nu mai scoase o 
vorbă, apoi se auzi glasul femeii: 

— Am ajuns. 

Mașina părăsi șoseaua, intrând pe un drum pietruit. Tommy 
auzea sunetul cauciucurilor scârțâind pe pietriș. Numără încet, 
de la unu la treizeci și cinci, și își zise: probabil că e o alee 
lungă, altfel decât cea de la noi de acasă. Când mașina opri, 
întinse mâna la întâmplare, căutând mâna bunicului său. Când 
o găsi, i-o strânse cu putere și se bucură nespus când bunicul îi 
întoarse strângerea, păstrându-i mâna într-a lui. Acum chiar că 
trebuia să facă un efort ca să-și ţină lacrimile. 

— În regulă, se auzi vocea femeii. Coborâţi încet. 

Bunicul îi strânse mâna cu putere, apoi îi dădu drumul. 

El înţelese și aşteptă. 

Auzi deschizându-se trei dintre portierele mașinii. După o 
clipă, alte mâini îl apucară și se trezi ridicat pe jumătate și 
împins de la spate, afară din mașină. Piciorul îi amorțţise și, 
ajuns afară, în picioare, se scutură. Era frig și începu să 
tremure, fără să se poată controla. Gluga făcea să pară că totul 
împrejur era cufundat în întuneric, așa că spera să i-o scoată 
cât mai repede. Auzi iarăși gemetele bunicului și sunetul 
picioarelor târșâite, pe când îl scoteau din mașină. Simţi 
prezenţa bătrânului alături de el. Întinse iarăși mâna și regăsi 
mâna bunicului, refăcând legătura; simţi forţa bătrânului. Se 
trase lângă bunicul său și acesta îl cuprinse cu braţul pe după 
umeri. 


— E în regulă, Tommy, sunt aici. Trebuie să faci ce ţi se 
spune. N-am să-i las să-ţi facă vreun rău. 

— Frumos discurs, o auzi el pe femeie. Grozave cuvinte. 

Simţi că bunicul se pregătea să-i răspundă, apoi se răzgândi. 

— Acum vom merge înăuntru, spuse femeia. Pășiţi încet. 
Bătrâne, ţine copilul. Eu am să vă ghidez de la spate. Gata? 
Bine, faceţi zece pași drept înainte, până ajungeţi la niște scări. 

Tommy porni înainte, continuând să strângă mâna bunicului. 
La început, simţi pietrișul sub tălpi, dar apoi intră pe un fel de 
potecă. Se opri când simţi că bătrânul se oprise. 

— Bine, spuse femeia. Acum, trei trepte în sus și ajungeţi pe 
o platformă, apoi încă un pas până la ușă. 

Se conformară. Tommy se gândea că asta semăna cu jocul 
de-a baba-oarba, pe care îl jucase la petrecerea de ziua unui 
băieţel din vecini. Își amintea cum fusese învârtit de 
nenumărate ori, până să fie împins în direcţia corectă. 

— Bine. Acum, întoarceţi-vă ușor spre dreapta. Domnule 
judecător, întinde mâna și ai să simţi balustrada... Bine. Acum, 
urcăm. La capătul scărilor pornim spre stânga; e un mic palier. 
Apoi, încă o scară mică. 

Cei doi Tommy urcară scările. Tommy se împiedică o dată, 
dar bunicul reacţionă rapid, îl prinse și îl ajută să nu cadă pe 
scări. 

— Bine, bine, spuse femeia. Doar nu vrem ca valorosul nostru 
colet să se strice pe drum. 

Îl împinse brutal pe bătrân de la spate și acesta făcu un efort 
să nu cadă. Urcară și al doilea rând de scări. 

— În regulă, acum drept înainte pe culoar, cam douăzeci de 
pași... e bine așa. Așteptaţi să deschid ușa. Acum urcăm din 
nou. Atenţie, scara asta e strâmtă. 

Probabil că mergem în pod, își zise Tommy. 

— În regulă, conchise femeia. Bine aţi venit în noua voastră 
casă. 

Tommy o simţi apropiindu-se de bunicul său și împingându-l 
spre ceva anume. Rămase și el pe aproape. 

— Stati jos, rosti femeia. 

Pipăind, descoperiră un pat și se așezară, cu mare atenţie. 

— În regulă, puteţi să vă scoateţi măștile. 

Judecătorul Pearson apucă marginea măștii negre, grăbit să 
scape de camuflajul acela sufocant și să respire iarăși normal. 


Cu capul acoperit, se simţise doar la un pas de moarte, 
vulnerabil ca un nou-născut. Vreau să văd totul, când se va 
întâmpla, își spusese. Dacă au de gând să mă omoare, vreau să 
fie obligaţi să mă privească în ochi. Ridică masca pe jumătate, 
apoi ezită. Un gând cumplit îi trecu prin minte: dacă știm cine 
sunt... Lăsă masca așa pentru o clipă și spuse: 

— Nu e nevoie să vă vedem cine sunteţi. Așa nu vă putem 
identifica. De ce să nu lăsăm... 

— Scoateţi măștile! îl întrerupse ea violent. Acum! 

Judecătorul făcu așa cum i se spusese, încercând să 
privească în altă parte. 

— Nu, bătrâne, n-ai înţeles nimic! spuse ea, furioasă. 

Se apropie de el și îl apucă de bărbie cu două degete, 
întorcându-i fața să-l privească direct în ochi, ca o profesoară 
gata să dojenească un elev poznaș. 

— Uită-te la mine, șopti ea, iar lui Tommy i se păru că 
strigase. Ţine minte figura asta. Vreau să-ţi amintești fiecare 
amănunt. Să-ţi spun ce frumoasă eram odată? Vezi ridurile 
dintre sprâncene? Sau laba gâștii de lângă ochi? Vezi cum îmi 
atârnă carnea sub bărbie? Ce zici de culoarea ochilor, de forma 
feței? De pomeţii înalți? Vezi cicatricea asta mică, exact pe 
frunte? 

Își trase brusc părul pe spate, dezvelind un semn mic, ca o 
crestătură. 

— O vezi? Să n-o uiţi. Vreau să-ți rămână fixată în memorie, 
ca să n-o uiţi niciodată. 

Se ridică în picioare, privindu-i pe cei doi Tommy de sus. 

— Cred că vom ajunge să ne cunoaștem foarte bine înainte să 
se termine toate astea, rosti ea. Aveţi multe de învăţat. 
Amândoi. 

Femeia se aplecă și brusc, înspăimântător, îl împinse violent 
pe judecător pe spate, pe pat. li băgă mâna în buzunar și-i luă 
cheile de la mașină, apoi se îndreptă și izbucni în râs. 

— Mai ales tu, porcule. O să te reeducăm în totalitate. 

Zâmbi. Tommy se gândi cât de speriat era deja de zâmbetul 
ei. 

— Privește împrejur, domnule judecător. Măsoară camera în 
lung și-n lat. Ai stat vreodată într-una din celulele în care îi 
trimiteţi pe oameni? Ai fost vreodată închis, ca un criminal ce 
ești? De ce nu scrijelești ceva pe perete? Așa fac cei răi, ca să 


calculeze timpul rămas. Pe urmă, imaginează-ţi șase mii cinci 
sute șaptezeci de semne mititele. Eu așa am făcut. 

Tăcu din nou, lăsându-și furia să ricoșeze în spaţiul micuţ. 
Zâmbi încă o dată. 

— Curând vă aduc masa de seară, spuse ea și se întoarse 
spre ușă, apoi adăugă: Ar fi bine să acceptaţi programul fără să 
vă plângeţi. 

— Vom face tot ce ne spuneţi, spuse judecătorul. 

— Exact așa veţi face, răspunse femeia. Pentru că altfel veţi 
muri. 

Se întoarse și-l privi pe Tommy. 

— ...Amândoi. 

Apoi plecă. 

Auziră lacătul pus la ușă în urma ei. 

Imediat, judecătorul Pearson își cuprinse nepotul în braţe, 
strângându-l la piept. 

— Ei, am cam încurcat-o, spuse el. Nu-ţi face griji. Ne 
descurcăm noi. 

— Cum, bunicule? șopti Tommy cu vocea întretăiată. 

— Păi, nu sunt sigur, dar găsim noi o cale. 

— Vreau acasă, spuse Tommy, luptându-se cu lacrimile. 
Vreau acasă, la mami și la tati, adăugă el, fără să se mai poată 
stăpâni. 

Bunicul îi atinse ușor chipul, ștergându-i lacrimile ce 
începuseră să-i șiroiască pe obrajii delicati. 

— E în regulă, îi spuse el cu blândeţe. Nu-ţi fie teamă, sunt 
lângă tine. 

Tommy suspină o dată, apoi încă o dată, îngropându-și faţa în 
cămașa bătrânului și pornindu-se pe plâns în hohote. Bunicul 
începu să-l legene, ţinându-l strâns și șoptindu-i fără încetare: 

— Sunt aici, sunt aici... 

Câteva minute mai târziu, băiatul se linişti. 

— Îmi pare rău, bunicule. 

— Nu-i nimic, Tommy. De obicei, plânsul te face să te simţi 
puţin mai bine. 

— Chiar că mă simt mai bine, răspunse Tommy și se trase 
mai aproape de bunicul lui. Ai să vezi, am să fiu puternic. Am să 
fiu un soldat, așa cum ai fost și tu. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

— Bunicule, e greu să fii viteaz când ești înspăimântat. A 


spus că o să ne omoare. 

— Vrea să ne sperie. 

— Pe mine mă sperie foarte tare. 

— Mda, și pe mine. Nu prea înţeleg ce vrea, dar cred căe 
decisă să ne sperie, ca să facem tot ce ne spune. Dacă o lăsăm 
să ne înspăimânte, va fi mai puternică. Așa că trebuie să n-o 
lăsăm să ne sperie prea tare. În felul ăsta vom înţelege ce avem 
de făcut. 

— Bunicule, am fost răpiți? 

Bătrânul zâmbi și continuă să-și legene nepotul. 

— Sigur că așa pare, rosti el cu o voce pe care și-o dorea 
calmă. Unde ai învăţat cuvântul ăsta? 

— Tati mi l-a citit dintr-o carte, anul trecut. E și ea tot un 
pirat? 

Judecătorul Pearson încercă să-și amintească de subiectul 
cărții, dar nu-i veni în minte decât Insula comorilor, cu Billy 
Bones, cu petice negre peste ochi și cu lunganul de John Silver. 

— Cred că da, în sensul modern al cuvântului. 

— Se poartă ca un pirat, încuviinţă Tommy. 

Judecătorul îl strânse iarăși în braţe. 

— Asta cam așa este, spuse el. Cam aşa e. 

— O să ne omoare? întrebă copilul. 

— Nu, nu, nu, de unde ai mai scos-o și pe asta? întrebă 
repede judecătorul. Probabil că am negat prea repede, își spuse 
el. 

Tommy nu răspunse, dar părea să reflecteze serios. 

— Cred că asta vrea. Nu știu de ce, dar cred că ne urăște. 

— Nu, Tommy, n-ai dreptate. Pare așa, pentru că și ea e 
speriată. Ce știi tu despre răpiri? 

— Nu prea multe. 

— Ei bine, e împotriva legii, de asta e așa crispată. 

— Ai putea s-o trimiţi la închisoare, bunicule? 

— Aș putea, într-adevăr, Tommy. S-o închid, ca să nu mai 
sperie și alţi băieţei. 

Tommy zâmbi printre lacrimi. 

— O să vină poliţia? 

— Așa cred. 

— O să-i facă vreun rău? 

— Numai dacă vrea să riposteze. 

— Sper s-o lovească. Şi ea te-a lovit pe tine. 


— N-am nimic. 

Judecătorul Pearson ridică mâna la frunte și pipăi locul 
umflat după lovitură. Nu era chiar așa de rău, își zise el. Nu-l 
lovise prea tare. 

— Sunt trei cu totul. Doi sunt bărbați. 

— Exact, Tommy. Dar s-ar putea să fie mai mulţi, ale căror 
voci nu le-am auzit, așa că e bine să fim atenţi. Vom sta cu 
urechile ciulite și vom încerca să aflăm câţi sunt. 

— Dacă te mai lovește, am s-o lovesc și eu. 

— Nu, Tommy, să nu faci așa ceva, îi răspunse bătrânul, 
strângându-l din nou în braţe. Încă nu e momentul să te lupţi cu 
ea. Așteaptă până vom ști mai multe despre ce se întâmplă. 
Important e să facem în așa fel încât să ne eliberăm. 

— Bunicule, ce se întâmplă? 

— Păi, de obicei, în caz de răpire, se cer bani. Probabil că 
acum îi sună pe părinţii tăi, să le spună că suntem bine și că or 
să ne dea drumul când le va da niște bani. 

— Câţi? 

— Nu știu. 

— Nu putem să-i plătim noi și să plecăm? 

— Nu, dragul meu băiat, nu merge așa. 

— De ce nu le-au luat pe Karen și pe Lauren în locul nostru? 

— Păi, cred că și-au dat seama cât de mult te iubesc tati și 
mami și au înţeles că vor plăti mulţi bani ca să te aducă înapoi. 

— Dar dacă nu au destui bani? 

— Nu-ţi face griji. Tatăl tău poate lua oricând niște bani de la 
bancă. 

Băiatul căzu pe gânduri, iar judecătorul Pearson așteaptă 
următoarea întrebare. 

— Bunicule, încă îmi mai e frică, dar mi-e și foame. Azi au 
avut cașcaval pane la bufet și nu prea mi-a plăcut. 

— Ne-aduc ei cina. Dar trebuie să ai răbdare. 

— De acord, dar nu sunt încântat. Probabil că mami a făcut 
friptură, iar asta îmi place la nebunie. 

Judecătorului Pearson îi veni să plângă. Își privi nepotul și își 
trecu mâna prin părul lui răvășit, apoi îi cuprinse fața în 
palmele bătrâne. Își zări venele albăstrii și petele maronii, de 
bătrâneţe, de pe spatele palmelor sprijinite pe obrajii palizi ai 
nepotului său. Trase adânc aer în piept, își strânse nepotul mai 
aproape și își spuse în gând: nu-ţi face griji, Tommy. Bătrânul 


ăsta n-o să lase pe nimeni să-ţi facă vreun rău. Zâmbi spre 
Tommy și acesta îi răspunse. Ei nu știu că ai întreaga viață 
înainte și că n-am să las pe nimeni să-ţi răpească această șansă. 

— Bine, Tommy. Vom fi amândoi soldaţi. 

Nepotul încuviință. 

Bătrânul aruncă o privire rapidă în jur, studiind mansarda în 
care se aflau. Nu era nicio fereastră; se aflau într-o cameră 
scundă, plină de praf și cu două paturi de fier. Locul era doar 
puţin mai mare decât o celulă de închisoare, așa cum spusese 
femeia, dar atmosfera era la fel de tenebroasă. Tavanul 
urmărea conturul acoperișului, ceea ce dădea camerei o formă 
triunghiulară. Pe unul din paturi era un teanc de pături, dar 
camera părea călduroasă. Făcu câţiva pași și studie treptele 
care duceau spre singura ușă. Era limpede că fusese montat un 
zăvor nou-nouţ și foarte solid. Studiul sumar al camerei nu 
dezvălui altceva important. Dar nu poate fi vorba de așa ceva, 
își spuse el. O asemenea cameră are întotdeauna secretele ei. 
Trebuie doar timp să le descoperi. 

Aruncă o privire spre paturile de campanie și teancul de 
pături de un măsliniu deschis și își aminti unde mai văzuse așa 
ceva. Parcă era într-o altă viaţă, își zise. Își aminti cum trecuse 
cu greu prin apa caldă ca sângele și cum i se umpluse gura de 
nisip când se aruncase pe plajă, prea speriat ca să se mai 
gândească la moartea care-l înconjura. Pe atunci era tânăr, 
puţin mai mare decât un copil și făcuse unsprezece aterizări 
sub tirul inamic. Își amintea de strigătele sergentului: „Dacă 
pușcașii Marinei militare își dau viaţa aici, înseamnă că merită 
să ne luptăm pentru locul acesta!” Nu înţelesese ce voia să 
spună omul acela până când nu intrase pentru prima dată în 
luptă, pentru cucerirea primului colţ uitat de plajă de pe malul 
Pacificului. Numele îi reveneau în minte: Guadalcanal, Tarawa, 
Okinawa. Işi amintea că, de fiecare dată, se gândea că va fi 
ultima oară și se apropia cât putea de mult de aeronava de 
transport al trupelor, zbârnâind și apoi coborând în picaj, până 
jos. Am fost convins că voi muri acolo, că nu voi mai ajunge 
niciodată acasă altfel decât într-un sicriu. Își amintea cât de 
surprins fusese că supraviețuise războiului. Ei bine, își zise el, 
doar nu m-am luptat să traversez Pacificul, pe când eram copil, 
ca să fiu acum executat ca un animal prost la abator, la 
bătrâneţe. 


Strânse ușor umărul lui Tommy. 

— De acord, Tommy. Vom începe să facem niște planuri. 

Copilul încuviinţă. 

Nu prea arată a câmp de luptă, își spuse judecătorul 
Pearson, dar, dacă e nevoie, pot foarte bine să-mi dau viaţa și 
aici. 

Olivia Barrow închise ușa în urma ei și trase zăvorul. 

Zgomotul părea să adune în el toţi acei ani de ură și să-i 
închidă în cameră. Își dădu seama: acesta e numai începutul. 
Prima mișcare. 

Simţi o undă de entuziasm trecându-i prin vine. 

Merge, își spuse ea. Atâta timp, atâta efort și planificare, iar 
acum totul merge strună. M-am gândit optsprezece ani la toate 
astea, iar acum clipa a sosit și îmi place la nebunie. 

Cobori scara în fugă, sărind câte două trepte deodată, și îl 
găsi pe Bill Lewis în bucătărie, pregătind niște sandvișuri. 

— Crezi că preferă maioneză sau muștar? o întrebă el. 

Privirile li se întâlniră și izbucniră amândoi în râs. 
Continuând să hohotească, el se întoarse spre masă, să termine 
sandvișurile. 

— Am să le fac și niște supă, spuse el. E important sa știe că 
avem grijă de ei. Trebuie să-i facem să înţeleagă că dominăm în 
totalitate situaţia. 

Olivia păși în spatele bărbatului și se lipi de trupul lui. 

— Dominăm situaţia, șopti ea. 

El lăsă mâncarea deoparte, dând să se întoarcă spre ea. 

— Nu, spuse ea, desprinzându-se. Mai târziu. 

Își trecu un deget peste pieptul lui, peste catarama de la 
pantaloni și peste fermoar. El făcu un pas spre ea, dar femeia 
întinse braţul, oprindu-l. 

— Sunt prea multe de făcut. 

— N-am încotro, rosti el. Au trecut prea mulţi ani. 

Ea îl liniști cu o singură privire plină de asprime. 

— Unde e Ramon? îl întrebă. 

— S-a întors puţin jos, doar ca să se asigure că nu maie 
nimeni prin zonă. 

— Bine. Am să dau telefonul acela. Mă poate duce el cu 
mașina. 

— Dar musafirii noștri? 

— Te ocupi tu de ei. 


— De acord, spuse el. Ne vedem cam într-o oră. 

— Probabil că nici n-o să fie nevoie de atâta vreme. 

Îl lăsă pe Bill Lewis, căruia nu-i mai spunea Ch6, lângă 
tejgheaua pe care desfăcea o cutie de supă de roșii. Luă sacul 
de umăr pe care îl pregătise mai devreme și ieși în aerul 
răcoros al serii. Prin întuneric, încercă să-l zărească pe Ramon 
Gutierrez. Îi auzi pașii pe aleea pietruită și așteptă până când el 
ajunse lângă ea. Era un bărbat mic de statură, slăbuţ, cu părul 
creţ și o mustață deasă, neagră, bine unsă. După cum se mișca, 
și el părea bine uns, își spuse Olivia. Omul fusese recrutat de 
Bill, care-i fusese iubit, cu mulţi ani în urmă, pe când organizau 
împreună acţiuni subversive. Ramon făcuse parte din mișcarea 
naționalistă portoricană, dar organizaţia renunţase la el după 
un incident în care fusese implicată fiica de zece ani a unuia 
din liderii mișcării. Era un tip nervos, cu multă experienţă 
infracțională şi binecunoscut prin pușcării, victimă a 
nesăţioaselor sale pofte sexuale. O dată fusese închis pentru că 
violase o bătrână. Un copil, o bătrână, câte o escapadă cu un 
alt bărbat - tocmai aceste slăbiciuni îl atrăseseră spre Olivia. 
Olivia știa că, atâta timp cât îi anticipa momentele de erotism și 
se străduia să i le controleze, îl putea convinge să facă orice. 
Mă dorește, își zise ea. Și Bill mă dorește. Acum îi am pe 
amândoi la mână. 

— Ramon, rosti ea brusc, ia cheile. Trebuie să dăm telefonul 
acela și e important să luăm mașina porcului ăluia bătrân, 
înainte s-o observe cineva. 

— Ai plănuit totul foarte bine, spuse el și zâmbi. 

— Exact, răspunse ea. Sunt ani buni de când tot fac planuri. 

În mașină, el reluă discuţia: 

— Nu mi-a plăcut că a trebuit să-l lovesc pe bătrân, dar nu 
știu ce mi-a venit. Mă gândeam la toţi fraţii și surorile pe care 
probabil că i-a trimis în închisoare și l-am lovit, pur și simplu. 
Ar fi păcat să-l fi rănit. Avem nevoie de el. 

— A fost foarte bine ce-ai făcut. Dar trebuie să-ţi amintești 
mereu să te controlezi. Poţi rata o treabă dintr-asta dacă nu 
poţi să te controlezi. Totul face parte dintr-un plan. Noi știm 
asta, dar ei nu știu. De asta avem toate atuurile. Trebuie să-i 
ţinem mereu în șah. Atât pe musafirii noștri, cât și pe ţintele 
noastre. 

O vreme, merseră în tăcere. Erau și alte mașini pe drum, 


despicând întunericul cu lumina farurilor. Toţi se îndreaptă 
spre casă, după lucru, își spuse ea. O cină plăcută, eventual un 
pic de televizor după aceea. Poate-și desfac o bere și se uită la 
vreun meci sau la programele pe satelit, cu polițiști sau 
detectivi particulari. Puţină violenţă înainte de știri și, poate, 
obișnuita repriză de picioare desfăcute și gemete pe sub 
pătură, înainte de culcare. Toţi sunt așa de mulțumiți de ei 
înșiși, așa de comuni. Habar n-au cine și ce face, chiar sub 
nasul lor. 

— Tu faci ca totul să pară foarte ușor, rosti Ramon pe un ton 
admirativ. 

— Păi, n-a fost ușor? Până acum, cel puţin. Și, mai știi ceva? 

— Ce? 

— Va fi și mai ușor. Începând chiar din clipa asta. 

Mașina tocmai intra pe strada principală din oraș. Trecură de 
oficiul poștal și de secţia de poliţie, de College Inn și de alte 
câteva restaurante. Văzu grupurile de studenţi pornind la 
drum, spre pizzerii și bufete-express, bărbaţi și femei de 
afaceri, îmbrăcaţi în pardesie, îndreptându-se spre locurile de 
parcare cu serviete diplomat în mâini. Normal pentru un orășel 
micut, inofensiv. 

Olivia îi arătă o cabină telefonică aflată pe cealaltă parte a 
drumului, lângă o clădire comercială cu un aspect modest. 
Făcu un semn spre staţia de benzină aflată ceva mai departe. 

— Mă lași aici și ai grijă de mașină până dau eu telefon. 

— Ăsta e locul? întrebă Ramon, cu o nuanţă de nervozitate în 
glas. 

— Ăsta e locul, râse ea. Exact. El e chiar acolo. Și habar n- 
are ce-o să i se întâmple. 

Ramon încuviinţă și înghiţi în sec. 

— Am să fac plinul, spuse el. E bine să ai tot timpul 
rezervorul plin. 

— Corect, răspunse ea. 

Olivia își observă răsuflarea aburindă, ridicându-se ca un fum 
în aerul întunecat. Așteptă până când Ramon dădu colţul, 
îndreptându-se spre benzinărie, după ce-i făcuse un semn cu 
mâna. 

N-are niciun strop de curaj, își zise ea. Acţionează doar din 
frică sau din slăbiciune. Să nu uiţi asta. 

Cu asta, și-l scoase din minte și începu să se concentreze 


asupra lucrului pe care îl avea de făcut. Intră în cabina 
telefonică și introduse o monedă în aparat. Învăţase pe dinafară 
numărul de telefon, așa că îl formă ușor. Era ora cinci după- 
amiază. Nu era sigură dacă secretara mai era sau nu acolo. 
Telefonul sună de două ori, apoi auzi vocea pe care o așteptase 
atâţia ani. 

— ...Bună. Uite, tocmai eram pe punctul de a pleca, spuse el, 
fără nicio introducere. 

Răspunsul ei veni aproape pe negândite: 

— Zău? Eu cred că nu. Am impresia că n-o să mai pleci 
nicăieri. Niciodată. 

Simţi un fior de plăcere când de la celălalt capăt al firului nu 
primi niciun răspuns. 

Ştie, își spuse ea. Ştie! 

Am fost sigură. Am fost sigură, de la bun început. 

Și, în acele câteva secunde, în timp ce Duncan Richards, 
cuprins de panica amintirilor, înghiţea în sec, cei optsprezece 
ani părură să se evapore dintr-odată. Olivia nu-și mai încăpea 
în piele de bucurie. 

În mansardă, judecătorul Pearson auzise mașina pornind și 
apoi îndepărtându-se pe aleea pietruită. Se duc să dea telefon, 
își zise el. Sunt suficient de șmecheri ca să nu se folosească de 
telefonul de aici. Se așeză pe marginea patului, ţinându-l pe 
Tommy strâns lângă el. Apoi, dintr-odată, se îndreptă pe spate. 

O șansă, își spuse el. Poate. 

Se ridică repede. 

— În regulă, Tommy, vom încerca să facem ceva. Tu ascunde- 
te în spatele patului. Ţine capul jos, dacă se precipită lucrurile. 
Haide, repede. 

Tommy dădu din cap și se strecură sub pat. Judecătorul se 
îndreptă spre ușa mansardei și începu să bată cu putere. 

— Hei! Hei, voi, cei de-acolo! Ajutor! 

Ciuli urechile. 

— Hei, nu e nimeni? Haideţi odată! Ajutor! 

Ezită, apoi bătu iarăși în ușă. Constată că zăvorul părea 
foarte solid, dar ușa se zguduia din țâțâni când bătea în ea. 
Ușa, își dădu seama, nu era solidă, ci doar din lemn presat, gol 
pe dinăuntru, ca mai toate ușile moderne. 

— Hei, voi de-acolo! 

Așteptă și, în cele din urmă, auzi pași urcând pe scări. 


— Ce vrei, bătrâne? 

Numărul doi, își zise Tommy. Se ghemui și mai mult, dar ţinu 
capul ridicat, ca să-l vadă pe bunicul și să audă ce se petrecea. 

— Ascultă-mă, trebuie să merg la toaletă. Am probleme cu 
vezica și toată... ezită o clipă... toată zăpăceala asta a pus-o în 
funcţiune. 

— Ce? 

— Trebuie să merg la toaletă. 

— Cristoase! 

— Uite, unul din voi poate să vină cu mine, altul să 
supravegheze copilul, dar vă rog... 

— Nu, nu, acum nu. 

E singur, înţelese judecătorul într-o clipă. Sunt numai trei și 
doi din ei au plecat cu mașina. Gândul făcu să-i bată inima mai 
tare. 

— Ştii ce, folosește găleata aia nenorocită, spuse Bill Lewis. 

— Care găleată? 

— La naiba, nu-i nicio găleată acolo? 

— Nu. 

— Cristoase! 

Bill Lewis privi împrejur și zări, într-un colţ al holului, 
găleata pe care intenţionase s-o ducă în mansardă mai 
devreme. Rosti o înjurătură printre dinţi. La naiba, își spuse el, 
nu-mi place deloc treaba asta. Unde dracu' e Olivia? 

Judecătorul Pearson jubila. 

E singur, hotărî el. Ceilalţi au plecat cu mașina și l-au lăsat 
aici. Nu are experienţă și e speriat și nesigur. 

Trase adânc aer în piept. Acum, își zise el. Acum. 

Dacă deschide ușa să te ducă la baie, sau să-ţi dea găleata, 
acum e momentul. Nu contează ce armă îţi flutură pe la nas. 

Bătrânul se încordă, poruncind tuturor mușchilor săi bătrâni. 
Picioarele trebuie să zvâcnească înainte. Braţele trebuie să-l 
apuce pe bărbat. Mâinile, să scoată ultima picătură de viaţă din 
el. Se aplecă puţin, așezându-se mai bine pe picioare, pregătit 
pentru momentul în care avea să se deschidă ușa. 

Bill Lewis ezită. 

A trecut atâta timp, își spuse el. Și niciodată n-am făcut așa 
ceva. În suflet păru să i se cuibărească îndoiala. Apoi alungă 
gândul și își spuse: de asta ești aici. Vei fi bogat. Nu strica 
lucrurile. 


Într-o fracțiune de secundă, se întrebă dacă nu cumva se 
păcălea singur. 

Apoi înghiţi cu greutate și ridică arma pe care o aruncase pe 
umăr în prima clipă în care auzise strigătele bătrânului. Era un 
revolver micuț, automat, și verificase de două ori dacă fusese 
încărcat corect. Trase piedica și împinse indicatorul pe foc 
automat. Regretă că nu se putea folosi de o asemenea armă 
decât o dată. Pipăi nerăbdător trăgaciul. 

Duse mâna la zăvorul ușii. 

— Te rog, trebuie să mă duc... 

Judecătorul Pearson era ghemuit în spatele ușii, gata de atac. 
Își asculta tremurul prefăcut al vocii, de parcă era vorba de 
altcineva. Închise ochii, se pregăti, gata să se arunce peste cel 
aflat de cealaltă parte a ușii. 

— În regulă, spuse Lewis. 

Dar în loc să deschidă ușa, ezită din nou. 

— Uite ce e, bătrâne, spuse el după o clipă de reflecţie. Sunt 
înarmat și n-am să-ți permit să-mi faci vreo figură. Am să las 
găleata lângă ușă. Pe urmă am să deschid zăvorul. Aștepţi până 
ce îți dau comanda și pe urmă deschizi ușa și iei găleata. 

Trase adânc aer în piept și împinse găleata lângă ușa 
mansardei. 

— Ascultă-mă bine, bătrâne. Am să te omor. Am să te omor 
așa de repede, că nici n-ai să ai timp să-ţi dai seama că ești în 
drum spre iad. La prima mișcare anapoda, ești un om mort. 

Tăcu, lăsând cuvintele să-și facă efectul. 

— Şi tot ne rămâne copilul. 

Bill Lewis așteptă, cu mâna pe zăvor. 

— Să te aud, bătrâne. Vreau să te aud. 

— În regulă, spuse judecătorul Pearson, nemișcat. 

— Ascultă aici, îi spuse Bill Lewis. 

Trase de piedica armei automate, armând-o complet. 

— Cunoști sunetul ăsta? 

— Nu... 

— E un pistol automat proaspăt armat. 

Făcu iarăși o pauză. 

— Ar fi o moarte teribilă. Numai gloanţe și sânge. 

— În regulă. 

Îndoiala se strecura în sufletul judecătorului Pearson. Parcă 
și mușchii începeau să se relaxeze. Se lupta cu sine: Acum? E 


bine? El e singur, poţi să-l dobori? Fă-o! Nu, așteaptă. Așteaptă. 
Nu, acum e cel mai bun moment! Fă-o! 

Părea că două voci necunoscute urlau în trupul său, fiecare 
în parte cerându-i atenţie. 

Se ridică în picioare. O a treia voce, gravă, propria sa voce, 
pe care și-o amintea din atâtea decizii luate în urma atâtor 
dezbateri la care asistase, rosti: Nu. Nu acum. Așteaptă. 

— N-am cum să ratez. Cu arma asta, în niciun caz. 

— Înţeleg, spuse judecătorul. 

Într-o clipă, simţi toată greutatea anilor săi, o imensă și tristă 
povară. 

— Eşti gata, bătrâne? strigă Bill Lewis. 

— Da. 

— Nu te-am auzit. 

— Da, sunt gata să primesc găleata. 

În timp ce judecătorul Pearson rostea aceste cuvinte, Bill 
Lewis își scoase cheia și deblocă zăvorul, apoi făcu un pas în 
spate. Își închipuia că bătrânul fusese păcălit de strigăte. 
Ridică arma la șold, ţintind spre ușă. 

— În regulă. Deschide ușa și ia găleata. 

Văzu ușa deschizându-se încet, apoi îl zări pe judecător, care 
îl măsură cu privirea de sus până jos. Lewis îi făcu semn cu 
ţeava armei spre găleată. Judecătorul dădu din cap și o apucă 
de mâner. 

— Mulţumesc, spuse el. Vă suntem recunoscători. 

Lewis îl fixă cu privirea. 

— Nicio problemă. Vrem să vă simţiţi bine cât timp staţi aici. 

Pronunța perfect cuvintele. Lewis zâmbi când judecătorul 
dădu din cap. 

— A, domnule judecător. 

— Da? 

— Cum preferaţi sandvișurile? Cu muștar sau maioneză? 

— Cu maioneză. 

Bill Lewis izbucni în râs, închizând ușa în urma bătrânului. 
Se îndepărtă, fără să-și mai amintească, nici măcar pentru o 
clipă, cât de speriat fusese în primele clipe - o slăbiciune la fel 
de mare ca frica însăși. 

Olivia Barrow lăsă ca tăcerea de la capătul liniei telefonice să 
crească, înghițind parcă tot întunericul nopţii. Își imagină 
paloarea cadaverică de pe faţa prăzii sale. 


— Cine e acolo? auzi ea, în sfârșit. 

— Ei, Duncan, zău așa! Ştii cine e. 

Rostea aceste cuvinte pe tonul cu care mătușa își dojenește 
nepotul adorat, pentru că a spart un oribil vas antic. 

— Chiar trebuie să ne jucăm de-a ghicitoarea? îl întrebă. 

— Nu, răspunse el. 

— Atunci, rostește-mi numele, ceru ea. Rostește-mi numele. 

— Olivia. Tanya. 

— Același lucru... Ei, n-ai de gând să-ţi saluţi vechea tovarășă 
de arme? A trecut așa de mult timp și mă așteptam la un salut 
călduros, bună, ce mai faci, cum te-au schimbat anii ăștia? Ca o 
revedere a unor foști colegi de școală, ăsta e salutul pe care-l 
așteptam. 

— A trecut multă vreme, răspunse el. 

— Dar ne aducem aminte, nu? Ne amintim totul, chiar dacă e 
mult de atunci. 

— Da, eu îmi amintesc. 

— Zău, Duncan? Îţi amintești cum m-ai lăsat să mor, lașule, 
pui de căţea ce ești? 

— Îmi amintesc, răspunse el. 

— Îţi amintești că Emily a murit, pentru că tu n-ai fost acolo, 
alături de noi? Pentru că ne-ai lăsat singure, pe strada aia, față 
în faţă cu toate puștile alea nenorocite, şobolan prăpădit ce 
ești? 

— Îmi amintesc. 

Olivia nu se mai putea controla. Receptorul îi tremura în 
mână. 

— Ştii de când mă gândesc la ziua asta? 

— Îmi imaginez. 

— De optsprezece ani, în fiecare minut al fiecărei zile. 

Duncan nu răspunse nimic. 

Olivia trase adânc aer în piept. Încă o dată. Tăcu, ascultând 
sunetele nopţii care abia începea și respiraţia întretăiată a celui 
de la telefon. Aerul răcoros îi răsfira părul, limpezindu-i 
gândurile. 

— Ai ceva de zis? îl întrebă ea. 

El tăcu, neștiind ce să spună. 

— Nici nu-mi imaginam. 

Olivia trase iarăși aer în piept și simţi imediat cum furia se 
stinge, înlocuită de o arsură constantă, atât de familiară, pe 


care o cunoștea de mulţi ani. 

— Ei bine, spuse ea, a venit vremea răfuielii. 

Lăsă cuvintele să-și facă efectul. 

— Ce vrei să spui? o întrebă el. 

— Astea-s vorbe de pușcărie, vorbe de delincvenţi, Duncan, 
ceva ce eu știu foarte bine, iar tu nu, datorită mie. Din cauză că 
nu le-am spus niciodată cine ești. E expresia care se folosește 
atunci când cineva îţi este dator și vii să-ţi încasezi datoria. Am 
pus mâna pe ei, șobolan nenorocit ce ești, șopti ea. Am pus 
mâna pe ei, iar tu o să plătești. 

— Cine? Ce vrei să spui? Despre ce vorbești? 

Ea îi intui panica și constatarea îi încălzi sufletul. 

— Îi am pe amândoi. I-am luat din parcarea de la școală și 
acum sunt în mâna mea. Ştii despre cine vorbesc. 

— Te rog... începu Duncan. 

Expresia o înfurie. 

— Nu te ruga de mine! Nu cerși! Lașule! Ai avut o șansă și ai 
ratat-o. Ar fi trebuit să fii acolo și n-ai fost! 

Din nou, tăcerea se lăsă grea pe fir. 

— Ce doreşti? întrebă Duncan, după câteva minute 
chinuitoare. 

Ea ezită. 

— Ei bine, Duncan, se pare că te descurci minunat. Anii au 
fost blânzi cu tine, ai profitat. Te-ai aranjat al naibii de bine. 

Olivia respiră adânc și făcu o pauză. 

— Am să-ţi iau totul. 

— Te rog să nu le faci niciun rău. Am să-ți dau tot ce vrei. 

— Exact. Așa vei face. 

— Te rog, spuse iarăși Duncan, uitând cum fusese 
admonestat mai devreme. 

— Dacă îi vrei înapoi, va trebui să plătești, Duncan. 

— Am să plătesc. 

— Nu cred că e cazul să apelez la toate amenințările alea 
prostești, ca la televizor, nu? Cum ar fi, să nu suni la poliţie. Să 
nu spui nimănui. Doar să fii pregătit să faci ce ţi se va spune. 
Trebuie să-ți amintesc toate astea? 

— Nu, nu, fie ce-o fi, sunt gata, orice-ar fi... 

— Bine. Vom mai vorbi în curând. 

— Nu - stai! Tommy, fiul meu, unde... 

— E bine. La fel și fascistul ăla bătrân de judecător. Nu-ţi 


face griji. Încă nu i-am omorât. N-am făcut cum ai făcut tu cu 
Emily. Ei încă mai au o șansă. 

— Te rog, nu știu... 

— Dar am s-o fac, Duncan. Am să-i omor, la fel de ușor cum 
ai omorât-o tu pe Emily și cum era să mă omori și pe mine. 
Înţelegi? 

— Da, da, dar... 

— Înţelegi sau nu? urlă ea. 

— Da, rosti el scurt. 

— În regulă, Duncan. Acum așteaptă. Am să te mai sun. Eu 
am putut aștepta optsprezece ani pentru asta. Desigur că și tu 
poţi aștepta câteva ore, spuse ea, râzând pe seama lui. Noapte 
bună. Toate cele bune tipei tale, matematicianule. 

Apoi închise. 

Olivia Barrow ieși repede din cabina telefonică, ferindu-se de 
ea ca de o fiinţă vie și apoi rămase pe loc, fixând-o atent, ca și 
cum ar fi măsurat o parcelă de pământ. Îl zări pe Ramon, care 
oprise mașina într-o parcare, la câteva zeci de metri distanţă. li 
făcu semn cu mâna și porni repede într-acolo. El îi deschise 
portiera și femeia urcă în mașină. 

— Cum a mers? întrebă Ramon. 

Olivia era roșie ca focul. Ținând pumnii strânși, lovi bordul 
mașinii, ca pe o tobă. 

— S-a întâmplat ceva? insistă Ramon. 

— Nu, ripostă ea. Numai că mă simt așa de bine, încât 
trebuia să fac ceva. 

Ramon păru să se liniștească. 

— Atunci e bine, îi răspunse el. Spune-mi cum a mers. 

— Mai târziu, când ajungem acasă, spuse ea. Am să vă 
povestesc o singură dată, ţie și lui Bill. 

— În regulă, spuse el, încă nervos. Deci, ne aduce mălaiul, 
așa-i? 

— O să plătească. Nu-ţi face griji. 

— În regulă, zâmbi Ramon și ambală motorul. 

— Așteaptă, îi ordonă ea. 

— Nu vrei să plecăm de aici? 

— Nu, răspunse ea. Mai avem ceva de făcut. 

— Nu înţeleg, spuse el, dar ea păstră tăcerea, privind afară 
pe geam. 

— Nu cred să mai dureze mai mult de un minut, două, îi 


spuse. 

Se uita spre intrarea în bancă. Haide, Duncan, își zise ea. 
Vreau să te văd la faţă. 

Pe când ea privea faţada băncii, luminile din clădire începură 
să se stingă, una câte una. Alte câteva clipe de întârziere, apoi 
ușa din faţă se deschise. De pe cealaltă parte a străzii, Olivia îl 
văzu pe Duncan. 

— E bine, râse ea, cel puţin n-a făcut infarct. 

Olivia îl văzu pe Duncan scăpând din mână cheile, aplecându- 
se să le ia și începând să închidă ușile. Își pusese pardesiul pe 
umeri, cam într-o parte, și mâinile îi tremurau vizibil. Servieta, 
plină de hârtii, rămăsese deschisă. Panica îl făcea să se 
grăbească, ghici Olivia. Observă că folosea două rânduri de 
chei, după care îl văzu deschizând ușița unui panou electric 
aflat lângă ușa de la intrare. Îl văzu formând un șir de cifre, 
probabil un cifru. Olivia se întrebă cât de sigur pe el putea să 
fie în timp ce forma numărul acela. 

— Să mă ia naiba, rosti ea cu voce tare. Nemernicul știe să 
pună în funcţiune sistemul de siguranţă. 

Îl urmări mai departe pe Duncan care, cu pași nesiguri, pe 
jumătate în fugă, porni spre o zonă micuță de parcare. Ramon 
rânji neliniștit spre Olivia. 

— Acum plecăm? o întrebă el. 

— Răbdare, Ramon, răbdare. Avem de învăţat niște lucruri. 

Mașina lui Duncan porni și trecu în goană pe lângă locul 
unde se aflau. 

— În regulă Ramon, dă-i bătaie. Hai să luăm urma 
nemernicului în BMW-ul lui frumos și nou. 

— De ce? 

— Fă cum îţi spun! 

El porni în viteză, ieși din parcare și porni rapid pe urmele lui 
Duncan. 

— Şi dacă te observă? 

— Crezi că are vreo șansă? Nătărăul poate să se considere 
norocos dacă ajunge acasă fără să se lovească de ceva. Dar, 
dacă asta te face să te simţi mai bine, lasă mai multă distanţă 
între noi, numai nu-l pierde din vedere. 

— "Nţeles! 

Ramon îl lăsă pe Duncan să se îndepărteze și apoi își reluă 
drumul. 


— De ce facem toate astea? Doar știm unde stă. Am mai 
văzut locul. 

— Exact. Vreau doar să mă asigur că merge acasă și nu 
direct la FBI. 

— Aha, am înţeles. Vrei doar să fii sigură. 

— Exact. 

Explicaţia era la nivelul gândirii lui Ramon, care își continuă 
drumul cu mai mult entuziasm în următoarele minute. Trecură 
fără probleme prin centrul orașului, spre străzile mai liniștite, 
străjuite de șiruri de copaci. Olivia urmărea cu atenţie farurile 
mașinii lui Duncan, trecând de pe o stradă pe alta. 

— Acum intră pe East Street. 

— Mai are un rând de case. Lasă-l un minut și pe urmă 
trecem ușor pe lângă el. 

Olivia se întoarse în clipa în care treceau prin faţa casei și îi 
zări pe Megan și Duncan, stând în prag, parcă împietriţi de 
surpriza pe care le-o făcuse chiar ea. 

— În regulă, spuse Olivia pe un ton pe deplin satisfăcut. Să-i 
lăsăm să cântărească lucrurile o vreme. Să-i lăsăm să fie 
cuprinși de panică și îngrijorare, pân-o să le iasă pe nas. 

Ramon încuviinţă și rânji. 

— Înapoi acasă? 

— Întâi trebuie să iau mașina judecătorului și s-o ascund în 
pădure. Pe urmă vom merge să vedem ce fac musafirii noștri. 

Parcă aș pregăti ceva de mâncare, își zise ea. Acum e 
momentul să las aluatul să dospească, înainte să-l bag la 
cuptor. 

Megan și Duncan intrară în sufragerie cu pași nesiguri și se 
așezară în fotolii, față în faţă, copleșiți de nenumărate 
întrebări, dar incapabili să rostească vreuna din ele. După șocul 
inițial al sosirii lui Duncan acasă, după torentul de lacrimi 
vărsate aproape imediat după aceea, cei doi se lăsaseră 
cuprinși de incertitudine, în timp ce panica le făcea inimile să 
bată mai tare. 

Megan încercă să se controleze, nefiind sigură dacă trecuse 
o oră sau doar câteva minute. Parcă ar fi pierdut noţiunea 
timpului, ca și cum îi dispăruse orice urmă de siguranţă. Se 
strădui să-și amintească niște lucruri simple: E marţi. Suntem 
acasă. E ora cinei. 

Dar efortul nu făcea decât să o năucească și mai tare. 


Trebuie să mă agăţ de ceva, își zise ea. Își aruncă privirea de 
jur-împrejurul camerei, observând la întâmplare lucruri 
cunoscute, făcând un efort să-și amintească povestea fiecăruia: 
scrinul vechi, cumpărat dintr-un magazin din Hadley și refăcut 
de mână, cu mare greutate; setul de cupe de la magazinul 
artizanal din Mystic; acuarela, reprezentând câteva nave pe 
chei, făcută de o prietenă care se apucase din nou de pictură, 
după ce-și văzuse copiii mari. Fiecare din aceste lucruri îi 
umpleau viaţa, făcând-o să-și amintească cine era în acea clipă, 
cine avea să fie în viitor. Și totuși, nu mai era sigură de nimic. 
Nimic n-o mai liniștea, ca și cum fusese aruncată cu totul în alt 
loc. Probabil că asta e moartea, își spuse ea. 

— Nu înţeleg, rosti ea în cele din urmă. 

— Ce nu înţelegi? o repezi el. 

— Bine. Uite ce știu eu. Puțin după ora cinci după-amiază, la 
câteva minute după ce m-ai sunat, am primit un telefon de la 
Olivia Barrow. A spus că i-a luat pe cei doi Tommy de la școală 
și că-i ţine prizonieri. A spus că va trebui să plătim ca să-i luăm 
înapoi. 

— Dar am crezut că e în închisoare... 

— S-ar părea că nu. 

— Nu fi sarcastică! 

— Mă rog, nu știu ce importanţă ar avea felul în care a ajuns 
aici! La naiba, e aici! A pus mâna pe ei! Numai asta contează! 

Megan sări în picioare și începu să măsoare camera în lung 
și în lat, cuprinsă de disperare, fără să-și dea exact seama ce 
face. 

— Tu ești de vină! Tu ești de vină! Tommy al meu! Tatăl meu! 
E vina ta! Erau prietenii tăi nenorociţi! Eu n-am vrut să am de-a 
face cu ei! Se jucau de-a revoluționarii! Cum ai putut? 
Nemernicule! 

Se repezi spre Duncan care, surprins, se dădu într-o parte. 
Nu-l nimeri de prima dată și reuși să pareze a doua lovitură. Ea 
se aruncă asupra lui, lovindu-l orbește, gemând. El o apucă 
strâns și, în cele din urmă, ea îi căzu în braţe. Duncan o 
cuprinse la piept și, împreună, începură să se legene ușor. 

După câteva minute de tăcere, netulburată decât de 
scârţâitul scaunului și de gemetele ei, Megan reuși să 
rostească: 

— Îmi pare rău. N-am putut să mă abţin. Ah, Duncan. 


— Nu-i nimic, șopti el. Înţeleg. 

Tăcu preţ de câteva clipe. 

— Ne-am schimbat, reluă el. 

Ea îl privi printre lacrimi. 

— Duncan, te rog, trebuie să fii rezonabil. Toată viața mea, 
din clipa în care ne-am cunoscut, ai fost cel puternic, te rog să 
nu te schimbi acum. Dacă nu, nici nu știu cum vom trece peste 
toate astea. 

— Am să fiu puternic, rosti el cu calm. Am să încerc din 
răsputeri. 

Rămaseră tăcuţi. Megan simţea un nod în gât. 

— Ah, săracul meu copil, spuse ea. 

Strânse mâna lui Duncan, chinuită de gânduri copleșitoare, 
înspăimântătoare. Înghiţi în sec. 

— Ce-o să ne facem? întrebă ea, în cele din urmă, pe un ton 
plat, indiferent. 

— Nu știu. 

Ea dădu din cap și, împreună, continuară să se legene. 

— Copilașul meu, spuse ea. Tatăl meu. 

— Megan, ascultă-mă. N-o să li se întâmple nimic. Domnul 
judecător poate să se descurce singur. El o să aibă grijă de 
Tommy. Știu asta. 

Ea se ridică pe jumătate și-l privi. 

— Crezi asta? 

— Sigur. Bătrânul are încă nervii tari. 

— Chiar așa este, zâmbi ea, mângâindu-l pe Duncan pe 
obraz. Chiar dacă minţi, oricum e plăcut să gândim așa. 

— Cel mai important lucru e să nu intrăm în panică. 

— Cum? Spune-mi, Duncan, cum să nu intrăm în panică? 

— Ce n-aș da să știu... 

Ea începu iar să plângă, dar o altă voce o opri. 

— Mami? Tati? Ce s-a întâmplat? 

Era Karen, în pragul ușii. Lauren își itea capul din spatele 
surorii sale. 

— V-am auzit plângând, pe urmă v-am auzit certându-vă. 
Unde e Tommy? Unde e bunicul? S-a întâmplat ceva? Sunt 
bine? 

Vocile celor două fete tremurau. 

— Ah, Doamne, fetelor... rosti Megan. 

Duncan văzu paloarea de pe feţele copilelor. O clipă, nu reuși 


să spună nimic, privind teama ce se citea pe chipurile lor. 

— Au păţit ceva? întrebă Karen, cu vocea spartă. 

— Unde sunt? Ce s-a întâmplat? întrebă iarăși Lauren. 

— Mami? Tati?... 

Amândouă  începură să plângă, cuprinse de teamă, 
buimăceală și neliniște. 

Duncan trase adânc aer în piept. 

— Veniţi încoace fetelor, luaţi loc. Amândoi sunt sănătoși, din 
câte știm... 

Așteptă până când fetele intrară în cameră, într-un pas, ca și 
cum între ele ar fi existat o legătură invizibilă. Vedea cât sunt 
de speriate, șocate de un lucru pe care nu-l înțelegeau. Se 
așezară pe canapeaua aflată în faţa părinţilor lor. 

— Nu așa, veniți mai aproape, spuse el. 

Gemenele se așezară pe podea, lângă picioarele părinţilor. 
Amândouă plângeau încet, dar neștiind de ce, simțind doar că 
echilibrul familiei fusese oarecum zdruncinat. 

Duncan rosti, fără nicio pregătire: 

— Tommy și bunicul au fost răpiți. 

Fetele se înroșiră brusc, făcând ochii mari. 

— Răpiţi? De cine? 

— Cum? 

Nu știa ce să răspundă. O tăcere grea se lăsă în cameră. 
Duncan observă că locul lacrimilor fusese luat de ceva ce nu 
era nici tristeţe, nici teamă. Nu-și putea imagina ce se petrecea 
în mintea lor și asta îl îngrijora. Ridică braţul. 

— Va trebui să mai aveţi puţină răbdare, spuse el. 

Simţi mâna lui Megan pe genunchi. Se întoarse și zări un 
altfel de grijă pe faţa ei. 

— Trebuie să le spunem totul, spuse Duncan. Și ele fac parte 
din toate astea. Suntem în continuare o familie și participăm în 
mod egal la orice eveniment. Trebuie să afle adevărul. 

— Care adevăr? Cât de mult din adevăr? 

— Nu știu, clătină el din cap. 

— Duncan, sunt încă niște copile! 

Megan întinse braţele și le trase pe gemene la pieptul său. 

— Nu suntem copii! Trebuie să știm! spuseră ele, 
desprinzându-se din strânsoarea ei. 

Duncan rămase tăcut câteva clipe. 

— Megan, mai e ceva, mai există un lucru la care tocmai m- 


am gândit: de unde știm că nu sunt și ele în pericol? 

Megan se lăsă să cadă pe scaun, ca lovită de trăsnet. 

— Ah, nu se poate... crezi asta? 

— Nu știu. Nu știm nimic. 

Megan încuviinţă. Înghiţi în sec cu greutate și făcu un efort 
să-și îndrepte spatele. 

— Fetelor, vreau să mergeţi la bucătărie și să faceţi un ibric 
de cafea. Dacă vă e foame, luaţi-vă ceva de mâncare. Lăsaţi-mă 
singură cu tatăl vostru câteva minute, să discutăm puţin despre 
asta, apoi veniţi înapoi și vă vom lămuri, rosti Megan, pe tonul 
mamei care știe bine ce spune, tonul pe care îl folosea când 
dorea să pună capăt oricăror proteste. 

— Mami! 

— Faceţi așa cum v-am spus! le ceru ea. 

Duncan o văzu pe Karen, trăgându-și sora de mânecă. 
Amândouă se întoarseră spre el, iar el confirmă cu un gest al 
capului. Păreau triste și dezamăgite, dar se ridicară în picioare 
și plecară spre bucătărie fără să mai plângă. 

Duncan se întoarse spre Megan. 

— S-aud, reluă el, ce le spunem? 

Cântări o clipă lucrurile. 

— Să începem prin a le spune că tatăl lor e un delincvent? Că 
poliţia din Lodi, California, ar mai fi și acum fericită să-i 
dibuiască ascunzătoarea, chiar după optsprezece ani? Sau, 
poate, să încep prin a le spune că e un laș care și-a lăsat 
tovarășii să moară în stradă, când le-a întors spatele și a fugit? 
Sau că, de fapt, ele au fost concepute înainte de a ne căsători? 
Sunt sigur că asta le va crea alte emoţii. Cum să le spunem că 
toată viaţa pe care am trăit-o a fost o minciună, o acoperire 
pentru ceva ce ar trebui să fie doar o poveste veche? 

— Nu-i adevărat! ripostă Megan. Viaţa noastră nu e o 
acoperire pentru nimic. Ăștia suntem. Nu mai suntem cine 
eram. Nimeni nu mai e la fel! 

— Olivia nu s-a schimbat. 

Megan rămase fără replică. 

— Într-adevăr, repetă ea după o vreme, îngrozită. 

Apoi se gândi mai serios: Chiar așa să fie? Nu știm. 

Încă nu. 

— Deci, spuse Duncan, cu ce începem? Cum le explicăm? 

— Nu știu, răspunse Megan. Presupun că începem cu 


începutul. 

Furia lui Duncan se risipi la fel de repede precum izbucnise. 
Tăcu o vreme, apoi încuviinţă. 

— În regulă, îi spuse. Le spunem și ne rugăm să iasă bine. 

Dar, în acea clipă, amândoi se așteptau la ce era mai rău, 
deși nu știau ce ar putea fi asta. 

Olivia Barrow stătea în parcare, lângă mașina judecătorului, 
simțind învăluirea aerului răcoros al nopţii. Se străduia să 
străpungă întunericul cu privirea. Constatând că nu era nici 
țipenie de om, deschise portiera și se strecură în spatele 
volanului limuzinei scumpe care aparţinea judecătorului. 
Pentru o clipă, mângâie scaunele de piele, apoi porni motorul și 
băgă în viteză, ascultând sunetul egal al motorului. 

Mergea repede, dar atent, străbătând orașul Greenfield, 
cufundat în întuneric. Orașul părea să respire cu încetinitorul, 
ezitant; puţină lume se mai vedea pe străzi. 

Chiar și firmele luminoase ale restaurantelor și magazinelor 
păreau mai neînsemnate. 

Câteva clipe mai târziu, părăsea centrul orașului, trecând 
prin zona rezidenţială. Observă doar în treacăt casele egale și 
ordinea proprie unei suburbii, rămânând atentă la drumul care 
se deschidea înaintea sa, pierzându-se în întunericul și mai 
adânc al ținutului din afara orașului. 

Intră fără probleme pe un drum lăturalnic, de ţară, apoi pe 
un altul, până când zări cărarea care ducea spre casa ei și 
încetini. Depăși locul cu vreo cincizeci de metri și, în cele din 
urmă, intră pe un drum plin de praf, care ducea în pădure. 
Încetini, lăsând limuzina masivă să treacă peste gropile și 
hârtoapele drumului forestier. Crengi de copaci și tufișuri 
răzlețe se loveau de portierele mașinii, iar scrâșnetul lor îi 
amintea de gemetele animalelor în călduri. După câteva clipe, 
găsi locul pe care-l descoperise cu câteva săptămâni mai 
înainte, într-o plimbare. Asigurându-se că nu înţepenise 
cauciucurile în vreo mlaștină, întoarse mașina cu faţa în 
direcţia opusă. 

Opri motorul și, luând un mic sac de umăr, îi verifică 
conţinutul: un schimb de haine, niște articole de toaletă, câteva 
acte false, o sută de dolari în bancnote, cărți false de credit și 
pistolul Magnum de calibrul 357 mm. 

Mulțumită, închise sacul și îl lăsă pe podea, alături de locul 


șoferului. Apoi ieși din mașină, lăsând cheile înăuntru. Supapa 
mea de siguranţă, își zise. Pentru orice eventualitate. 

După asta porni înapoi printre tufișuri și copaci întunecaţi, 
străbătând rapid drumul scurt care o despărțea de fermă. 

Tommy sorbea lacom câte o lingură de supă și lichidul cald îl 
făcea să uite unde se afla. Gândurile îi fugeau acasă și, preţ de 
o clipă, se întrebă dacă părinţii și surorile lui stăteau acum în 
jurul mesei, la cină. Apoi își dădu seama că, probabil, nu putea 
fi vorba de așa ceva, din cauza lui și a bunicului, și se întrebă 
ce făceau. Or fi și ei speriaţi? Se gândi la surorile lui și își dori 
să le aibă lângă el. Presupuse că ele n-ar putea fi soldaţi la fel 
de buni ca el și bunicul, dar știau jocuri pe care le puteau juca 
împreună, ca să-și treacă timpul. Întotdeauna se joacă cu mine, 
chiar când alți copii nu vor, chiar când râd de mine și-mi dau 
porecle, pentru ele nu contează. Își aminti că odată ninsese, iar 
el stătuse afară o oră întreagă, încercând să prindă măcar un 
fulg în mână. Ceilalţi copii din vecini au râs de mine, mi-au spus 
că n-am să fiu în stare, dar chiar atunci Karen și Lauren au ieșit 
afară și au încercat să mă ajute și n-a trecut mult până ce toţi 
copiii au început să facă la fel. Și mai era și băiatul care stătea 
la vreo două case mai departe, care mă lovea tare de tot în 
braț, până când Karen l-a lovit la rândul ei și el a încetat. 
Amintirea îl făcu pe Tommy să zâmbească. Chiar că-i dăduse 
una, s-o pomenească, își spuse el; băiatului îi dăduse sângele 
pe nas și Karen refuzase să-și ceară scuze. Se gândi la nopţile 
când îi era frică de întuneric și cum Karen și Lauren își 
aduceau sacii de dormit în camera lui și dormeau pe covor, 
până ce el adormea și puteau să plece. Dar tot știam când 
plecau, își zise el, doar că în momentul acela noaptea nu mai 
părea așa de înfricoșătoare. Se uită la sandvișul pe care-l ţinea 
în mână. Ele mi l-ar fi făcut cu roșii, salată și niște cartofi 
prăjiţi. lar Lauren mi-ar fi strecurat și o napolitană cu ciocolată, 
din cele pe care mami le ţine pe raftul de sus. 

Vin ele după mine, își zise el. Și mami și tati la fel. Iar tati o 
s-o bată pe femeia aceea care mă sperie și o s-o aresteze, 
pentru ca bunicul s-o trimită la închisoare, fiindcă acolo îi e 
locul. 

Sper ca Lauren și Karen să nu uite să-mi aducă niște 
prăjituri. 

Se opri din mâncat, ca să ia niște înghiţituri de lapte. Ar fi 


fost mai gustos dacă i-ar fi pus niște sirop de ciocolată. Mușcă 
iar din sandviș. În timp ce mesteca, îl observă pe bunicul său, 
așezat pe marginea patului și privind în gol. 

— Bunicule, trebuie să mănânci niște supă. E bună, îi spuse 
el. 

Judecătorul Pearson clătină din cap, dar îi zâmbi băiatului. 

— Nu mi-e foame acum, răspunse el. 

— Dar trebuie să fim puternici amândoi, dacă va fi cazul să 
ne luptăm. 

Judecătorul Pearson zâmbi din nou. 

— Am spus eu asta? 

— Sigur că da. 

Tommy dădu la o parte farfuria goală și se apropie de bătrân. 

— Te rog, bunicule, spuse el și vocea începu să-i tremure 
ușor. Te rog să mănânci, adăugă el, luându-l pe bătrân de 
mână. Mama spune mereu că nu merge treaba fără mâncare. 
Nu te poţi juca și nu poţi face nimic. 

Judecătorul Pearson privi în jos spre băiat și dădu din cap. 

— Tot ce spui tu, Tommy, are foarte multă logică. 

Își trase farfuria și începu să soarbă supa. Spre surprinderea 
lui, era bună. Continuă să mănânce, în timp ce nepotul său 
urmărea cum dispare fiecare înghiţitură. 

— Ai dreptate, Tommy. Deja mă simt mai puternic. 

Băiatul izbucni în râs și bătu ușor din palme. 

— Tommy, cred că ar trebui să-ţi predau ţie comanda. Tu vei 
fi generalul și eu soldatul. Se pare că știi cel mai bine ce-i 
trebuie armatei sale. 

Judecătorul Pearson începu să mestece sandvișul. Nu avea 
destulă maioneză. 

Dumnezeule, e mult timp de când n-am mai mâncat supă, 
lapte și un sandviș. Mâncare pentru copii. Mă întreb dacă își 
închipuie că asta ne va face și mai dependenţi - că, tratându- 
mă ca pe un copil, voi deveni mai puţin adult. 

Pentru prima dată, judecătorului Pearson îi trecu prin minte 
că era nevoie și de altceva, în afară de forţă, pentru a-și croi 
drum cu forța și pentru a scăpa din mansardă. Decise să 
reflecteze la implicațiile psihologice ulterioare acestei 
sechestrări. Dar mai întâi trebuie să acţionăm cumva, își spuse 
el. 

— Tommy, îţi dai seama că au trecut câteva ore de când am 


fost prinși și încă n-am cercetat cu atenţie celula asta a 
noastră? 

Aruncă o privire pe ceasul de la mână. Trecuse de nouă 
seara. Nu erau prea deștepţi, își zise el. Ar fi trebuit să-i ia 
ceasul. Asta ne-ar fi dezorientat și mai mult. Dar cum știm ce 
oră este, știm și că au trecut aproape cinci ore de când ne-au 
luat. Asta ne ajută să ne agăţăm de ceva. 

— Ce vrei să spui, bunicule? 

— Ce știm despre locul în care ne aflăm? 

Judecătorul Pearson se ridică în picioare. Se simţea plin de 
energie. 

— E podul unei case, răspunse Tommy. 

— Unde crezi că ne aflăm? 

— Undeva, la ţară. 

— Cât de aproape de Greenfield? 

— Nu putem fi prea departe, pentru că n-am stat așa de mult 
în mașină. 

— Ce altceva mai știm? 

— Ştim că aleea care duce la casă e foarte lungă. 

— De unde știi asta? 

— Am numărat până la treizeci și cinci de când am părăsit 
șoseaua. 

— Bravo, băiete. 

— Așa că mami și tati nu au prea mult de mers până la noi. 

Judecătorul zâmbi. 

— Probabil că ne vor duce chiar ei acolo. De obicei așa se 
întâmplă, când se ajunge la o înţelegere. 

— De acord. Ce bine ar fi dacă s-ar grăbi. Bunicule, crezi vom 
pleca acasă în seara asta? 

— Nu, nu cred. 

— Tati ar putea să completeze un cec. 

— Probabil că vor bani gheaţă. 

— Eu am aproape cincizeci de dolari în bancă, acasă. Crezi 
că s-ar mulțumi cu atât? 

Judecătorul Pearson zâmbi din nou. 

— Nu. Poţi să-ți păstrezi banii. li strângeai pentru ceva 
anume? 

Tommy încuviinţă cu un gest al capului, dar nu spuse nimic. 

— Şi? 

— Trebuie să-mi promiţi că nu-i spui lui mami. 


— De acord. Îţi promit. 

— Vreau un skateboard. 

— Nu știu ce să zic, nu ţi se pare puţin cam periculos? 

— Mda, dar am să port întotdeauna cască și genunchiere, ca 
băieţii mari de la școală. 

— Dar ai o bicicletă foarte frumoasă. Mai ţii minte când ne- 
am dus, cu tatăl tău și cu tine, s-o alegem? 

Tommy dădu din cap. 

— Ce nu-ţi mai place? 

— Nu-i asta... doar că, mă rog... 

— Vrei un skateboard. 

— Da. 

— Bine, n-am să spun la nimeni. Și să știi că, după ce 
ajungem acasă, am să-ţi dau o bancnotă de cinci dolari, s-o 
adaugi la contul din bancă. 

— Grozav. 

Judecătorul Pearson privi iarăși de jur-împrejurul camerei. 
Nu era decât un singur bec, atârnat în suportul din centrul 
tavanului. Verificară lumina, apăsând pe întrerupătorul de 
lângă ușă. 

— Tommy, cred că a venit momentul să ne cunoaștem mai 
bine podul. 

— De acord, spuse Tommy, ridicându-se în picioare. 

— Dar scoate-ţi pantofii, rosti judecătorul încet. Nu-i lăsa să 
cadă pe podea, pune-i pe pat. Pe urmă mergi încetișor, bine? 

— De ce, bunicule? 

— N-are rost ca cei de jos să ne audă plimbându-ne pe aici. 

Tommy încuviinţă și făcu așa cum i se spusese. 

— În regulă, spuse judecătorul Pearson. La drum. Bătrânul și 
băiatul porniră, pe pipăite, de-a lungul peretelui camerei. 

— Ce căutăm? șopti băiatul. 

— Nu știu. Orice. 

Ajunseră la capătul primului perete și Tommy găsi un cui 
lung, plin de praf, pe podea. _ 

— Bine, bine, spuse bătrânul, punându-l în buzunar. Işi 
continuară drumul de jur-împrejur. Brusc, bătrânul se opri, 
pipăind planșeul de lemn. 

— Pune mâna aici. 

— E rece. E rece de la un cap la altul. 

Judecătorul Pearson puse o mână pe locul rece. 


— S-ar putea să reușim să ieșim pe aici. Nu e izolat. Mă 
întreb de ce. Poate că pe vremuri aici a fost o fereastră. 

Merseră mai departe. Când ajunseră la ușă, Tommy îi arătă 
că nici cuiele care o fixau în balamale nu erau fixate complet. 

Cercetară și cele două paturi de campanie. La unul din ele, o 
bară de fier era slăbită. Judecătorul Pearson o slăbi și mai tare. 

— Pot s-o scot de aici, spuse el. 

Pe urmă se așeză pe pat și își puse pantofii în picioare. 
Tommy făcu și el la fel. 

— N-am găsit prea multe, spuse băiatul. 

— Nu, nu, nu, aici n-ai dreptate. Tu ai găsit cuiul și, 
împreună, am descoperit locul slab care ne-ar putea duce afară, 
plus bucata de metal pe care o putem transforma în armă. Pe 
lângă asta am aflat ceva despre ușă, deși e încă prea devreme 
să spunem cât e de important. Am făcut mai mult decât îmi 
închipuiam. Mult mai mult. 

Optimismul din glasul său ridică puţin moralul băiatului. 

— Of, bunicule, spuse el după o clipă, sunt obosit și aș da 
orice să fiu acasă. 

Se urcă pe pat și-și lăsă capul în poala bunicului. 

În afară de asta, încă mi-e frică. Nu la fel de tare, dar tot mi-e 
frică. 

Băiatul închise ochii și, în gând, judecătorul Pearson se rugă 
să adoarmă. Mângâie fruntea băiatului și simţi cum i se 
umezesc ochii. Se întrebă unde-i dispăruse toată vigilenţa. Își 
simţea trupul relaxându-se încet, luptându-se cu tensiunea și 
frica. Lăsă capul pe spate. 

Brusc, Tommy sări în sus. 

— Vin! spuse el. 

Judecătorul Pearson deschise ochii. 

Auzi pași pe hol și o mână care încerca ușa. 

— Sunt aici, Tommy. Nu-ţi face nicio grijă. 

Ce prostie am spus, își zise el. Dar nu se putea gândi la nimic 
altceva. 

Olivia Barrow dădu ușa de perete și intră în camera de la 
mansardă. Observă că „protejaţii” ei se ghemuiseră lângă 
perete și citi îngrijorarea oglindită pe feţele lor. 

— Aţi terminat de mâncat? se răsti ea. 

Tommy și bunicul încuviinţară cu un gest al capului. 

— Bine. Trebuie să vă păstraţi forțele, continuă ea, repetând, 


fără să știe, cuvintele lui Tommy. Nu se știe cât va dura. 

Se apropie de cei doi. 

— Bătrâne, arată-mi fruntea. 

— E în regulă, spuse judecătorul Pearson. 

Doar n-am s-o las să-mi facă vreo figură, își zise el. Nu mai 
tine de data asta. 

— Vreau să văd! 

— Am spus că e în regulă. 

Ea ezită. 

— Care vasăzică, ne ţinem de glume, da? 

El clătină din cap. 

— Nu-înţelegi nimic, nenorocit bătrân, nu? 

— Ce să înţeleg? 

— Ce cumplit de vulnerabili sunteți. 

— Uite ce e, spuse judecătorul Pearson, pe tonul moralist 
care reușea să-i scoată pe mulţi din sărite. Suntem prizonierii 
tăi. Ai pus mâna pe noi, fără să ne dai nicio șansă. M-ai lovit și 
l-ai speriat pe băiat. Ne-ai aruncat în gaura asta de șoarece. 
Probabil că i-ai înfricoșat de moarte și pe părinţii lui. Ești la 
cârma jocului, bravo ţie. Acum ce-ar fi să-ţi vezi de treabă? Ce, 
sunteţi amatori? Dă-i bătaie, cucoană. Să lăsăm amabilităţile. 
N-are sens să prelungim lucrurile mai mult decât e necesar. 
Scoate-ţi banii ăia nenorociţi și lasă-ne să plecăm acasă! 

Olivia zâmbi. 

— Ah, domnule judecător, nu înţelegi. 

— Nu mai vorbi în dodii! 

Ea clătină din cap, ca și cum s-ar fi amuzat de cine știe ce 
glumă spusă în gând. 

— Bătrâne, ești atât de naiv! Crezi că poţi scăpa de sub 
control răspunzând cu aceeași monedă. Nu fizic, ci intelectual. 
Te certi cu cei care te-au capturat. li pui să-ţi aducă tot felul de 
lucruri - cum ar fi o găleată. Manipulezi aranjamentul. 
Mâine-poimâine ai să-mi ceri și niște pături în plus - chiar dacă 
aici e suficient de cald... 

— Păi, nu ne-ar mai strica vreo câteva, și niște perne... 

— Sau să te plângi de mâncare... 

— De fapt, nu se poate spune că supa și sandvișurile sunt 
potrivite... 

— Aţi avut la dispoziţie cinci ore și șocul iniţial s-a mai 
estompat. Aţi avut puţin timp pentru a cântări situaţia. Nu pare 


prea gravă. Niciunul din voi nu e rănit. Podul ăsta nu-i cel mai 
prăpădit loc posibil. Cât despre răpitorii voștri, ei bine, ei par 
puţin cam ciudațţi, dar vă închipuiţi că puteţi ajunge la o 
înţelegere cu ei. Dumneata cunoşti, cât de cât, situaţia - 
presupun că ai ascultat mărturii legate de răpiri în vreun 
proces, nu? În mare, lucrurile ar putea sta mult mai rău. Asta te 
pune pe gânduri, nu? 

— Treci la subiect. 

Olivia scoase un revolver masiv și îl flutură prin aer. 

— Subiectul este că mă faci să trec iar la ameninţări. li știu 
eu pe tipii de soiul dumitale, domnule judecător. Paznicii de 
închisoare sunt tot așa. Ei cred că pot rezolva totul cu forța. 
Știu că nu există nimic mai important decât să ţii totul sub 
control. Așa stau lucrurile în pușcărie, domnule judecător, deși 
probabil că dumneata n-ai fost niciodată pe-acolo. Sute și sute 
din cei mai duri, răi și violenţi criminali respectă ordinele date 
de o mână de gărzi în uniformă. Totul vine de la creier - 
autoritate, forţă, putere. La fel și aici. Eu sunt gardianul. Voi, 
prizonierii. Eu trebuie să vă ţin sub control. Voi căutaţi tot felul 
de mici subterfugii pentru a vă păstra identitatea. Zău așa, la 
capitolul ăsta am un avans bunicel în faţa voastră. 

Olivia rânji, arătându-le pistolul, și apoi îl dădu deoparte, ca 
în joacă. 

— Nu înţelegi? Sunt o expertă. 

Brusc, își întoarse privirea spre Tommy. 

— Iată o ameninţare, domnule judecător. Am să iau băiatul. 

— Ce? 

— E simplu, domnule judecător. Văd că sunteţi mai puternici 
împreună. Poate că am să vă despart. Mai e și un subsol în casa 
asta, dacă vreţi să știți. Ne-am gândit deja să vă ducem acolo, 
dar ar fi părut o cruzime. E mai rău decât în oricare din celulele 
prin care am trecut. Nu e lumină. E frig, umezeală și igrasie. 
Vine și un miros de canal. Un loc foarte deprimant, plin de 
microbi și cine mai știe ce. Poate c-am să-l leg pe băiat acolo o 
vreme. 

— Te rog, nu! Vreau să stau aici! aproape că strigă Tommy. 

Judecătorul simţi cum băiatul începe aproape imediat să 
tremure. 

— Nu va fi necesar, spuse el. Vom face tot ce ne ceri. 

— Fruntea! 


— Poftim, uită-te. 

Olivia lăsă revolverul deoparte și scoase o mică trusă 
medicală. Tamponă fruntea judecătorului cu Betadine. 

— Ceva dureri de cap? 

— Nu mai mult decât era de așteptat. 

— Oricum, continuă ea, să-mi spui dacă ai amețeli. 

— Așa am să fac. 

Ea strânse medicamentele și se ridică. 

— Trebuie să înţelegi ceva, domnule judecător. 

— Ce anume? 

— Am mai spus și mai devreme. Asta nu-i o răpire. Nu e ceva 
normal. Nu seamănă cu nimic din experienţa dumitale. 

Izbucni în râs. 

— O să vă arăt. Fiţi atenţi. Vom transforma un lucru foarte 
obișnuit într-un lucru cumplit. 

El o privi nedumerit. 

Olivia bătu brusc din palme. 

— Haideţi, băieţi, cine are nevoie la toaletă înainte de 
culcare? 

Nici judecătorul și nici Tommy nu răspunseră. 

— Hai, zău așa. Aveţi șansa de a evita umilința găleţii. Cine 
vrea să meargă? 

Ei rămaseră în continuare tăcuti. 

— Ei bine, veţi merge amândoi. Domnule judecător, mai întâi 
dumneata. Ridică-te și ieși pe ușă. Compatriotul meu așteaptă 
afară, cu pistolul lui automat cel mititel - o armă remarcabilă, 
domnule judecător. Ai pus vreodată mâna pe așa ceva? Ştii, 
de-abia dacă face un pic de zgomot când omoară pe cineva. 

Judecătorul nu știa dacă lăudăroșenia asta se baza pe 
realitate sau era doar o supoziţie. 

Olivia izbucni din nou în râs. 

— Am ghicit ce-ţi trece prin minte, domnule judecător. Ei 
bine, să lăsăm deocamdată acest mic mister, da? 

Schimbă brusc tonul, dintr-unul jucăuș într-unul dur: 

— Ridică-te dracului în picioare și du-te la toaletă. Eu am să 
rămân aici, să-i ţin companie micuţului Tommy. 

— Bunicule, te rog, nu mă lăsa! 

Judecătorul Pearson se ridică în picioare și ezită. 

— Mișcă, domnule judecător! 

— Bunicule! 


Olivia se apropie de pat și-și puse braţul pe umărul lui 
Tommy. 

— Te rog, bunicule, nu mă lăsa singur. Te rog! Nu vreau să 
pleci! Bunicule! 

— Vezi ce dificil e să alegi, domnule judecător? Te simţi rupt 
în două? Ce-am să fac eu în spatele dumitale? Ce se va 
întâmpla? Poate că ai să pleci și când te vei întoarce băiatul nu 
va mai fi aici, ci jos în subsol. Poate că, dacă nu pleci, am să-l 
iau eu, pur și simplu, ca să fac același lucru. Haide, domnule 
judecător, hotărăște-te. Doar asta fac judecătorii, nu? lau 
hotărâri. Ești blestemat și dacă o faci, și dacă n-o faci. Hai, 
domnule judecător, ghicește! Ce-am să fac? Cât de crudă pot fi! 
Care este alegerea corectă? 

— Bunicule! 

— Am să mă duc, Tommy, stai liniștit. Mă întorc imediat. 

— Bunicule! Te rog! 

Olivia îl apucă pe băiat de umăr și-l fixă pe bătrân. 

Să te ia naiba! își spuse el. Se întoarse și se grăbi să iasă pe 
ușă, fiecare pas părând marcat de un strigăt sau un suspin al 
băiatului. Fiecare sunet îi rănea sufletul și ezită, chinuit, între 
tânguirile lui Tommy și amenințările care-i treceau prin minte. 
Îl zări pe Bill Lewis care rânjea, cu revolverul pregătit, 
așteptându-l la jumătatea culoarului. 

— Aici, spuse Lewis, făcându-i semn cu mâna. Lasă ușa 
deschisă. Probabil că vrei să auzi ce se întâmplă afară. 

Judecătorul se grăbi, urinând nerăbdător. 

— Mai repede, domnule judecător. 

Trase apa și reveni în pod, unde Tommy plângea neîntrerupt. 
Răsuflă ușurat: cel puţin, nu se atinsese de el. 

— M-am întors, m-am întors, m-am întors. Totul e bine, 
Tommy, totul e bine. 

Se repezi să-l strângă în braţe pe băiat, ca să-l liniștească. 
Era furios la culme, în timp ce îl ţinea la piept, legănându-l. 

Olivia îi lăsă în pace câteva momente, apoi reluă: 

— Ei, n-a fost așa de greu. Dar ce urmează va fi mai greu. 
Tommy! Ridică-te în picioare! E rândul tău! 

— Se descurcă și la găleată, spuse judecătorul furios. 

— Nu, nu se poate. Acum, nu. Nu e permis. 

— Vă rog, spuse judecătorul Pearson. Lăsaţi-mă să-l duc eu. 

— Nicio șansă. 


— Bunicule! gemu Tommy. O să mă ducă în subsol, știu eu! 

— Poate, zâmbi Olivia. Există și posibilitatea asta, nu? Viaţa e 
așa de... schimbătoare. Să mergem! adăugă ea și rânji. 

— Nu, bunicule, nu. Vreau să stau aici cu tine. Nu trebuie să 
merg, nu-mi trebuie! Te rog, lasă-mă să stau aici, te rog, 
bunicule, te rog! 

Judecătorul Pearson știa că rugăminţile băiatului nu vor avea 
niciun efect asupra femeii. 

— E în regulă, Tommy. Fii bărbat. Ești în stare. Ai să reușești 
și totul va fi bine. Sunt sigur de asta. 

Grijuliu, îl ajută pe Tommy să se ridice în picioare. 

— Sunt aici. Du-te, fă-ți nevoile și vino imediat înapoi. Nu-ţi 
face griji. 

Băiatul plângea amarnic, zgâlțâindu-și umerii. Dar bunicul îl 
văzu dând din cap. Judecătorul Pearson îl prinse în mâinile sale 
și îl întoarse spre ușă. Dintr-odată, se simţi cuprins de o 
mândrie fără margini. 

— Grăbește-te. Te aștept. 

Tommy porni cu un pas hotărât spre ușă. 

Olivia îi privi o clipă, apoi făcu un semn spre judecătorul 
Pearson. 

— Stai jos! i 

Se conformă. Așteptă o nouă bruftuluială din partea ei. În loc 
de asta însă, ea se întoarse și ieși grăbită din cameră. 

— Hei! strigă judecătorul. 

Ea dispăru și, în urma ei, zăvorul ușii se închise cu zgomot. 

— Hei, la naiba! Stai! Tommy! 

Il auzea pe băiat ţipând: „Bunicule! Bunicule!”. 

Judecătorul Pearson sări în picioare. Străbătu cu pași repezi 
spaţiul mic al camerei și cobori cele câteva trepte. Începu să 
bată violent cu pumnul în ușa camerei. 

— Adu-l înapoi! Adu-l înapoi! Tommy! Tommy! Adu-l înapoi, 
naiba să te ia! 

Prin minte i se învălmășeau furia, spaima, surpriza și 
disperarea. Se simţea trădat și asta îl înfuria cumplit. Ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Tommy! Tommy! strigă el. 

Era gata să se prăbușească lângă perete, cu sufletul distrus 
de sentimentul înfrângerii. 

În clipa aceea, la fel de repede cum se închisese, ușa se 


deschise. 

El întinse mâna, fără să se gândească, fericit și ușurat într-o 
clipă, îndată ce zări silueta micuță a băiatului. Apoi se opri. 
Tommy era ţinut strâns de Olivia, care-i pusese o mână peste 
gură. Imediat îi dădu drumul și băiatul se aruncă în braţele 
bunicului. 

Judecătorul Pearson îl cuprinse la piept pe băiatul care încă 
suspina şi lacrimile începură să-i curgă în neștire, 
amestecându-se cu ale copilului. 

— Sunt aici, Tommy, nu-ţi fie frică, sunt aici. Am să am grijă 
de tine, fii liniștit. Sunt aici, aici, aici... 

Șopti ultimele cuvinte la urechea băiatului, liniștindu-l încet, 
dar sigur. 

Judecătorul Pearson ridică privirea. Mângâia părul lui 
Tommy și îi ţinea capul la pieptul său, dar ochii îi erau aţintiţi 
asupra Oliviei. 

— Cine controlează situaţia, bătrâne? îl întrebă ea brutal. 

— Voi. 

— Incepi să înveţi, porcule, replică ea. 

Se întoarse și ieși din cameră, închizându-i în pod. 


PATRU 
Miercuri dimineaţa: 


KAREN ȘI LAUREN 


La început, cuvântul li se păru electric, încărcat cu o energie 
care ameninţa să le ia în stăpânire pe amândouă: răpiți. Nu 
știuseră cum să reacționeze. Nimic de genul acesta nu făcuse 
parte din experienţa lor de până atunci; nu fuseseră victimele 
nici unui delict și nici nu cunoșteau pe cineva în această 
situaţie. Nu fuseseră agresate niciodată, casa nu le fusese 
jefuită și nici mașina furată. Odată, un bărbat le urmărise de la 
școală până acasă, pe când erau în primul an de liceu, dar, 
când mama lor sunase la poliție, se dovedise că persoana 
misterioasă era fiul înapoiat mintal al directorului școlii. Se 
pierduse, era inofensiv și până la urmă gemenele îl duseseră 
acasă, după ce-i dăduseră ceva să mănânce. 

Astfel că, încercând să înțeleagă exact ce se întâmplase, 
amândouă trăiau un sentiment de confuzie. Pe lângă asta, mai 
era și un fel de vină, furia împotriva lor însele, pentru că 
elementul de fascinaţie și senzaţional amenința să minimalizeze 
ideea că ar trebui să se teamă pentru bunicul și fratele lor. 
Totuși, ameninţarea la adresa celor doi Tommy părea ciudat de 
vagă, așa că starea de agitație rămânea dominantă. Porniră în 
grabă spre bucătărie, nemulţumite de sarcina atât de lumească 
de a pregăti cafeaua și gustarea, întrebându-se cum de-i putea 
fi cuiva foame, cum de le puteau cere să plece din cameră și 
dacă toată situaţia asta avea să le schimbe întreaga viaţă, dar 
mai ales întrebându-se ce se va mai întâmpla mai departe. 

Karen și Lauren puseră la fiert apa pentru cafea și așezară 
niște resturi de mâncare pe o farfurie din bucătărie. Auzeau 
vocile răstite ale părinţilor lor, însă nu reușeau să înţeleagă ce- 
și spuneau. Erau de părere că nu e frumos să tragi cu urechea 
intenţionat, însă faptul că, din întâmplare, se aflau în 
apropierea ușii deschise nu putea fi considerat drept imixtiune. 

— E ceva despre faptul că trebuie să ne spună adevărul, șopti 
Karen. Ce-ar putea fi? 

— Nu știu. Crezi că ne vor spune? 

Karen ridică din umeri. 


— Nu vor să ne spună niciodată nimic, dar tot ajung acolo 
până la urmă. 

— Crezi că au vreun secret teribil pe care să ni-l fi ascuns 
până acum? întrebă Lauren, cu respiraţia tăiată. 

Dintre cele două, ea era cea mai romantică. 

— Mami și tati? ripostă Karen pe un ton dur. 

Ea era cea practică și vocea sa căpăta chiar reflexe ale 
tonului realist, de bancher, al tatălui său. 

— Ei, hai, zău așa, continuă ea. Uită-te la ei, pentru numele 
lui Dumnezeu. Ţi se pare că arată a persoane care să fi avut 
cine știe ce viață secretă? 

— Păi, totul e posibil, răspunse Lauren, ușor descumpănită, 
neștiind cât de aproape fusese de adevăr. Îţi amintești de poza 
în care tati are părul lung și ochelari ca bunica, iar mami 
poartă o rochie înflorată... 

— „fără sutien. 

Izbucniră amândouă în râs. 

Erau două gemene subţirele ca niște sălcii, cu braţe zvelte, 
musculoase, ca și tatăl lor, cu părul castaniu-roșcat și ochii 
albaștri ai mamei lor; tot de la ea moșteniseră și talentul pentru 
gimnastică. Jucau fotbal și baschet la colegiu, făceau parte din 
trupa de teatru și se luptau cu limbile străine. Karen avea stilul 
ei propriu de a-și lăsa colţurile gurii; Lauren își tot arcuia 
sprâncenele. Lui Karen îi plăcea să-și dea părul de peste faţă cu 
amândouă mâinile, pentru ca pe urmă să-l scuture din toate 
puterile. Când reflectau, Lauren își lovea bărbia, asemenea 
unei caricaturi a unui filosof antic. Fiecare purta un lanţ de aur 
la gât, cu numele încrustat pe o bucată de argint, la mijloc. 
Aceasta era o concesie făcută celor dinafara familiei; părinţilor 
ei nu le fusese niciodată greu să le deosebească. Duncan afirma 
adeseori că era vorba de felul cum înclină capul, de o inflexiune 
diferită a vocii, care îl ajutau să le recunoască. Megan se 
gândise mereu că perfecta lor asemănare ar fi putut crea 
confuzie: dar erau fiicele ei și le-ar fi recunoscut și dintr-o mie. 

Totuși, amicii și prietenii potenţiali erau șocați, găsind că 
asemănarea lor era descurajantă. Gemenele erau încântate. 
Deși făcuseră întotdeauna parte din grupurile cele mai 
acceptabile, de la școala elementară și până în liceu, în ultima 
vreme se bazaseră pe propriile lor puteri pentru a se distra. 
Megan observase că puţinii prieteni cărora fetele le făceau într- 


adevăr confidenţe erau, invariabil, dintre cei mai singuratici; 
copii singuri la părinţi, aleși de gemene. 

— Crezi că Tommy e bine? întrebă Lauren. 

În vieţile lor dominate de rutină, existase o singură constantă 
care întrecea orice altceva: fratele lor. 

Vorbiseră de multe ori despre clipa în care, cu mulţi ani în 
urmă, mama lor venise să le explice că nu știa ce era cu 
Tommy, dar că era altfel decât alți copii. 

Tatăl lor le adusese un alt mesaj. El le dusese la film, 
mâncaseră în oraș și apoi le adusese înapoi acasă; rămăseseră 
în mașină și așteptase până ce ele se liniștiseră și își 
îndreptaseră toată atenţia spre el. 

— Trebuie să ţineţi minte că voi vă veţi avea întotdeauna una 
pe cealaltă, le spuse el, însă Tommy e singur-singurel și trebuie 
să-l apăraţi mereu, pentru că și el e o parte din viaţa voastră. 
Toate familiile au probleme, iar Tommy va fi problema noastră. 

Lauren și Karen nu uitaseră niciodată acest lucru. 

În plus, erau de părere că părinţii lor făceau prea mult caz de 
neputința și de momentele de rătăcire ale lui Tommy. Ele 
consideraseră întotdeauna că felul de a fi al fratelui lor era 
ceva special, unic și minunat: „Ca un copil dintr-o carte care te 
poartă spre tărâmuri de vis, în Narnia sau în centrul 
pământului”, spusese odată Lauren. „Cred că îi place să 
dispară în spaţiu. Poate că e un Mic Prinţ și, din când în când, 
pornește în călătorie, călare pe un meteorit.” 

Dar, deși Lauren fusese puţin geloasă, Karen rămăsese cu 
picioarele pe pământ. Când Tommy intra în criză, plângând cu 
disperare, ţipând, în clipele de neînțeles când se arunca la 
pământ sau se lovea de ziduri, roșu de furie împotriva tuturor 
lucrurilor care îi stăteau împotrivă, Karen fusese întotdeauna 
aceea care, cu blândeţea și spiritul ei practic, reușise să-l 
calmeze la fel de bine ca și mama ei. Nu făcea decât să-l 
cuprindă în braţe și să-i șoptească la ureche lucruri fără sens, 
iar el se oprea, se liniștea și, în cele din urmă, își ridica privirea 
spre ea, zâmbitor. Ea îi citea pasaje din Ogden Nash și 
„Jabberwocky”, ori îi spunea bancuri teribile care, de fiecare 
dată, îmblânzeau ieșirile fratelui ei. 

Nici lui Tommy nu-i fusese vreodată greu să le deosebească 
pe fete, chiar când încercau să-l păcălească și își schimbau 
hainele între ele. Acesta era unul din jocurile lor preferate, iar 


el nu greșise niciodată. 

— Sigur că da. E prea deştept pentru orice răpitor. E 
puternic ca o stâncă, zău așa. Îţi amintești când a căzut din 
leagăn, pe când avea patru ani, și și-a scrântit încheietura, dar 
n-a spus nimănui de asta vreo două zile? Abia când ai văzut tu 
ce vânăt și umflat era locul, mami l-a dus la doctorul 
Schwartzman. 

— Îmi amintesc, zâmbi Lauren. Știi, numai când are câte un 
moment din acela de rătăcire mă sperii, când se retrage în sine, 
nu spune nimic și stă așa, cu privirea aia fixă. Dacă i se 
întâmplă iarăși și răpitorii nu înţeleg? l-ar putea face rău. 

— Bunicul e acolo. Le poate explica. 

— Dacă-l lasă. Și, oricum, s-ar putea să-i facă și lui rău. 

— Doamne, nu știi nimic despre răpiri. Nu le e de niciun folos 
să le facă rău celor pe care-i răpesc. Așa nu mai primesc bani. 

— Știu asta. Toată lumea știe. Dar, uneori, oamenilor li se 
face frică. Precis că au și arme. Iar bunicul probabil că o să-i 
înfurie, pentru că e uns cu toate alifiile și n-o să se lase fraierit. 
Asta mă îngrijorează. 

— Unde sunt frișca și zahărul? 

— Chiar sub nasul tău, proasto! 

— A, le-am găsit. 

— Și totuși, de ce să vrea cineva să-i ia pe bunicul și pe 
Tommy? 

— Nu știu. Asta mă preocupă și pe mine. De obicei, bogatii 
sunt răpiți. De exemplu, fiii bătrânilor miliardari. Sau vedetele 
de cinema. 

— Cum ar putea mami și tati să plătească? 

— Păi, probabil că au destui bani. 

— De unde știi? 

— Ei bine, am văzut carnetul de cecuri al tatei și are acolo 
peste șapte mii de dolari. 

— De obicei, răpitorii vor milioane. 

— Am putea să-i împrumutăm? 

— De la cine? 

— Nu știu. 

— Totuși, de ce se ceartă? 

— Chiar așa. Și de ce n-au chemat poliţia? Te-ai gândit la 
asta? 

— Mda, la televizor polițiștii sunt anunţaţi oricum. 


— Da, știu. Sau vreun detectiv particular, ca Spenser sau 
Magnum. 

— Crezi că vor face și ei la fel? 

— Nu știu. Nu cred să fie vreun detectiv particular în 
Greenfield. Precis că nu e niciunul care să semene cu tipii ăia. 

— Crezi că va trebui să mergem la școală mâine? 

— La asta nu mă gândisem. 

— Săracul Tommy. Precis că e speriat. 

— Mda, probabil. Crezi că i-au legat? 

— Nu. Mă rog, poate la picioare. Presupun că răpitorii nu 
știu cât de repede pot să alerge. 

— Mda. Mai repede decât tine, grăsuno. 

— Păi avem amândouă aceeași greutate, așa că mai bine uită- 
te la tine. 

— Nu, nu-i adevărat. Eu am slăbit două kilograme și 
jumătate. Dar nu ţi-am spus. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. 

— Presupun că e din cauză că ai mâncat atâta grapefruit. 
Puah! 

— Oricum, el tot e mai rapid decât noi amândouă. 

— Şi dacă îl omoară? 

Terminând de pus întrebarea, Lauren duse mâna la gură. 
Reluă pe un ton precipitat. 

— ...Nu, nu, nu, nici să nu te gândești la asta. Nu-mi vine să 
cred că am spus așa ceva. 

— Dar dacă se întâmplă? întrebă Karen. 

Se priviră una pe alta și simţiră lacrimi în colţul ochilor. Într- 
o clipă se și cuprinseră în braţe. 

— N-am să-i las, plânse Lauren. N-am să-i las. E doar un 
băieţel și nu e drept să se întâmple un asemenea lucru. 

— Trebuie să facem ceva, spuse Karen. Dacă i se întâmplă 
ceva lui Tommy... La naiba, nici eu nu accept. N-am să-i las. 

— Dar ce putem face? 

— Nu știu. Însă, dacă îi fac lui Tommy chiar și cel mai mic 
rău, am să... am să... ei bine, am să-i omor. 

— Exact. Nu se pot juca ei cu noi. Îţi amintești cum îl mai 
bătea Alex Williams pe Tommy? Ei bine, l-ai aranjat tu. 

— Nici nu credea că am să-l pocnesc. 

Karen zâmbi. 


— Nu-și imaginează așa ceva, pentru că ești fată și doar o 
adolescentă. Ei bine, nu suntem chiar așa de mici. Am putea fi 
în armată dacă am dori. 

— Trebuie să ai optsprezece ani pentru asta. 

— Şi ce dacă, nouă luni nu înseamnă așa de mult. Oricum, te 
lasă și mai înainte, dacă sunt de acord părinţii. Îţi aduci aminte 
de tipul care a venit la sala de festivități, pentru recrutări? 

— Exact. 

— Ssst, ai observat? 

— Ce anume? 

— S-au liniștit. Nu se mai ceartă. 

— Crezi că e cazul să mergem înăuntru? 

— Așa cred. 

Dar, înainte ca ele să apuce să facă vreun gest, îl auziră pe 
tatăl lor care le chema. 

Se așezară pe canapeaua aflată în faţa părinţilor. Rămaseră, 
tăcute, așteptând o explicaţie. 

Megan vorbi prima. 

— Fetelor, nu avem prea multe informaţii, dar iată ce vă 
putem spune: Tommy și bunicul au fost luaţi cu forţa de niște 
persoane. Nu știm unde se află și nici ce vor. Deocamdată. L-au 
sunat pe tatăl vostru și au vorbit cu el exact înainte să vină 
acasă. Au spus că vor mai lua legătura cu el. De fapt, asta 
așteptăm. 

— Sunt sănătoși? 

— Ni s-a spus că amândoi sunt bine. Nu cred că au de gând 
să le facă ceva rău, nici lui Tommy și nici bunicului, până 
când... - ezită - ... mă rog, pur și simplu nu știu ce planuri au. 
Vor bani. 

— Cât? 

— Încă nu știm. 

— De ce nu sunaţi la poliție? întrebă Lauren. 

Duncan trase brusc aer în piept. Începe circul, își spuse el. 

— Ei bine, ne-au ameninţat sau, mai bine zis, au ameninţat că 
Tommy și bunicul vor suferi dacă anunţăm poliţia. Așa că, 
pentru moment, cred că nu e bine s-o facem. 

— Dar polițiștii știu cum să trateze cu răpitorii... 

— Credeţi că poliția din Greenfield ne-ar putea ajuta? 

— Păi, nu, dar poate poliţia statală, sau FBI-ul... 

Ar trebui să le spun totul chiar acum, își zise Duncan și 


aruncă o privire spre Megan. 

— Nu, Lauren, mai întâi să așteptăm. 

— Să așteptăm! Cred că asta e... 

— Fără comentarii, o întrerupse Duncan. 

Lauren se lăsă furioasă pe spate, iar Karen se aplecă spre ei. 

— N-are nicio logică, spuse ea. Poliţia ne-ar putea ajuta. 
Dacă nu avem destui bani pentru răpitori? 

— Va trebui să așteptăm și să vedem despre ce e vorba. 

Se lăsă tăcerea, până când Karen vorbi din nou. 

— De ce, mami, de ce s-a întâmplat asta? 

— Nu știu, draga mea. 

Karen clătină din cap. 

— N-are nicio logică. 

Liniște. 

Karen se întinse și o apucă pe Lauren de mână. Amândouă se 
așezară mai bine pe canapea. Karen se simțea mai puternică 
dacă simţea atingerea surorii sale. Lauren îi strânse mâna 
pentru a-i da curaj. 

— E fără sens. Credeţi că suntem niște copii și că nu ne 
puteţi spune, dar Tommy e fratele nostru și nu înţelegem nimic. 
Nu e cinstit și nu-mi place. Credeţi că e bine să nu știm, dar noi 
suntem de altă părere. Credeţi că nu putem suporta adevărul, 
dar e fratele nostru și vrem să dăm o mână de ajutor. Și cum 
am putea, dacă nu știm nimic? 

În acea clipă, Lauren începu să plângă, de parcă pledoaria 
surorii sale ar fi fost și a ei. Karen avea și ea ochii roșii, fiind 
gata să izbucnească în lacrimi. 

Megan simţi că i se rupe sufletul. Se așeză între cele două 
fete și le cuprinse pe amândouă cu braţele, strângându-le la 
piept. 

Duncan se ridică și veni să se așeze lângă Karen, așezându-și 
braţele peste cele ale familiei înlănţuite. 

— Ai dreptate, spuse el pe un ton care se dorea normal. Nu v- 
am spus nici jumătate despre ce e vorba. 

O privi pe Megan. 

— Ar trebui să știe și ele, îi spuse. 

Ea încuviinţă cu un gest al capului. 

— Îmi pare rău, ai avut dreptate. Hai să le spunem. 

Le ţinea strâns în braţele ei, dar le simţi încordându-se și 
îndreptându-și atenţia spre tatăl lor. 


— Nici nu prea știu de unde să încep, rosti el, dar mai întâi 
am să vă dau niște răspunsuri. Motivul pentru care nu am 
chemat poliţia să ne ajute este că eu, noi, mama voastră și cu 
mine știm cine sunt răpitorii. 

— Îi cunoașteţi? 

— E vorba de o femeie pe care am cunoscut-o amândoi acum 
optsprezece ani. Înainte să vă nașteţi voi. 

— Cum? 

— Împreună cu ea, făceam parte dintr-un grup de radicali. 

— Ce-e? 

— Radicali. Ne credeam revoluționari. Aveam de gând să 
schimbăm lumea. 

— Voi doi? 

Duncan se ridică și începu să măsoare camera în lung și-n 
lat. 

— N-aveti idee care era situaţia, spuse el. Războiul a fost de 
vină. Era nedrept și diabolic, iar întreaga naţiune înnebunise. 
Era în 1968. Pe camioane se lipeau afișe și poze cu pușcașii 
marini, iar deștepţii de la ambasadă făceau pe nebunii; mai era 
și imaginea aceea cu vietnamezul împușcat. Pe urmă, a fost 
ucis Martin Luther King, împușcat pe când vorbea dintr-un 
balcon din Memphis, au mai fost și mișcările de stradă din 
Newark și Washington și restul. Au fost obligaţi să aducă 
mitraliere pe scările Capitoliului. Părea că întreaga ţară atârnă 
de un fir. Pe urmă, a fost împușcat Bobby Kennedy - chiar 
acolo, la televizor, de parcă ar fi fost cine știe ce emisiune 
teribilă - și aveai impresia că nimic nu se mai putea întâmpla 
fără violență. După aceea, a fost Convenţia Republicană de la 
Chicago. Nu vă puteţi imagina cum a fost, polițiștii arătau ca 
niște trupe de asalt și copiii sângerau pe străzi. Parcă 
înnebunise lumea. În fiecare seară, la știri, același lucru. 
Bombe, lupte de stradă, demonstraţii și război. Iarăşi și iarăși. 
Războiul era pretutindeni. Asta nu înţelegea nimeni. Război era 
și aici, la fel ca acolo. 

Ezită, apoi repetă încetișor: 

— O mie nouă sute șaizeci și opt. 

Duncan respiră adânc, își adună gândurile și continuă 
povestea: 

— Iar noi îl uram. Credeam că trebuie oprit. Am încercat cu 
mitinguri. Am încercat cu demonstraţii. Și totuși, continua. 


Nimeni nu voia să ne asculte! Nimeni! Nici nu vă puteţi 
imagina ce groaznic era. Nimănui nu-i păsa! De parcă războiul 
ajunsese să fie un simbol al întregii societăţi putrede. Nimic nu 
mergea. Nimic nu era cinstit. Așa că ne-am gândit că societatea 
trebuie să se schimbe. Şi ne-am gândit că e cazul s-o 
distrugem, pentru a o lua de la început. 

Credeam sincer în toate astea. Eu cel puţin credeam. Pare o 
copilărie prostească și depășită, dar atunci era ceva real și ne- 
am gândit că trebuie să murim pentru a aduce schimbarea. Noi 
înșine eram puţin mai mari decât niște copii, dar credeam. 
Doamne, cum mai credeam! 

...Şi trebuie să înţelegeţi că atunci am cunoscut-o pe Olivia. 

Făcu o pauză, părând să reflecteze. 

— Olivia avea planuri. Planuri mari, care făceau apel la 
romantismul din noi. În loc să ne lăsăm bătuţi și ameţiţi cu gaze 
lacrimogene, aveam în sfârșit să le răspundem așa cum 
meritau! Mai rău, era genul de om care te putea convinge să 
faci orice. Când Olivia propunea ceva, părea cât se poate de 
firesc ca acel lucru să se întâmple așa cum spusese. Era 
frumoasă, deșteaptă și ageră. Ne-a îmbrobodit pe toţi - poate 
cu excepția mamei voastre. Ne juca pe degete, pe fiecare în 
altfel. Cu mine folosea sarcasmul, rușinea, umilinţa. Imi arunca 
momeala, pentru a mă forţa să acţionez. Cu ceilalţi se folosea 
de sex, argumentaţii, logică - de tot ce avea. 

Fetele veniseră mai aproape, cu privirile aţintite asupra 
tatălui care, în faţa lor, se frământa și încerca să le dea o 
explicaţie. 

— Împreună cu ea, am făcut ceva, rosti Duncan, alegându-și 
cu grijă cuvintele. Noi - nu, mai ales eu, pentru că mama 
voastră a fost tot timpul împotrivă - am mers pe calea a ceea ce 
noi credeam că e o revoluţie. Un mod de a da o lovitură chiar în 
inima societăţii pe care o uram așa de mult. Ah, m-am lăsat al 
naibii de bine convins că făceam ceea ce era drept, corect și 
potrivit. Și, desigur, nu era o crimă. Nu, nu ne puteam numi 
criminali. Eram revoluționari. Era un simplu act de zel 
revoluţionar. 

Se întoarse cu spatele, dar continuă să vorbească. 

— Eram atât de naiv! Eram doar un student prostuţ, cu 
idealuri aiurite și, din cauza mea, amândoi ne-am trezit 
implicaţi în ceva ce ne depășea cu mult puterile. 


Ezită. 

— Nu, spuse Megan. Nu, aici greșești. 

Duncan se întoarse și o privi. 

— Niciodată n-a fost o prostie să vrei să schimbi lucrurile. 
Niciodată n-a fost o prostie să vrei să înceteze războiul, spuse 
ea și respiră adânc. Numai că am urmat un lider nepotrivit, atât 
și nimic mai mult. N-am gândit cu mintea noastră. 

— Olivia? întrebă Karen. 

— Era foarte convingătoare, spuse Megan. Nici nu vă puteţi 
imagina. Mai ales când erai pregătit pentru a fi convins. 

— Eu tot nu înţeleg, spuse Lauren. De ce nu putem chema 
poliţia s-o aresteze pe femeia asta? 

Duncan își feri privirea. 

Megan respiră adânc. 

— Lucrul ăsta pe care l-am făcut noi... Ei bine, ea a fost 
prinsă și arestată. Noi am scăpat. Acum optsprezece ani. 

— Dar... 

Megan începu să vorbească mai repede. 

— Ea nu le-a spus niciodată cine a mai fost implicat. Dacă ne- 
am duce la poliţie, probabil că ar face legătura între noi și ea. 

— Dar s-a întâmplat acum optsprezece ani, iar acum totul e 
altfel! 

— Un singur lucru a rămas la fel, rosti Duncan brusc. 

Cele două fete se întoarseră spre el, iar Megan se uită în altă 
parte. 

— Au murit cinci oameni. 

Fetele se holbară la tatăl lor. 

— Tu i-ai... începu Lauren. 

— Nu. Mă rog, cel puţin nu direct. Am omorât eu pe cineva? 
Nu cu arma. Dar dacă am fost implicat? Da. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Karen. 

Duncan trase aer în piept. 

— Am încercat să jefuim o bancă. 

— Ce-ee? 

— Am încercat să jefuim o bancă. Intenţionam să dăm 
lovitura exact când o mașină blindată aducea bani și bunuri de 
la o uzină de produse chimice. Vedeţi voi, uzina chimică era 
asociată cu corporaţia care producea napalm... 

— Şi ce dacă? 

— Trebuie să înțelegeţi. Napalmul se folosea în război și... 


Ezită. 

— Într-adevăr, reluă el, acum mi se pare o nebunie. 

— Dar de ce o bancă? 

— Să facem rost de bani. Să cumpărăm arme și să ne facem 
propagandă. Să facem în așa fel încât grupul nostru să devină 
cunoscut. 

— Asta chiar că am reușit, șopti Megan cu amărăciune în 
glas. 

— Dar, tati... începu Lauren. 

— Uite, înţeleg că explicaţiile par stupide, dar asta este. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă temătoare Karen. 

Duncan oftă. 

— A mers prost din prima clipă. Paznicii băncii nu și-au 
aruncat armele, așa cum credeam noi. Au început să tragă. Doi 
din ei au murit, ca și trei din grupul nostru. A fost un dezastru. 
Eu conduceam camioneta cu care trebuia să fugim. Am văzut 
ce s-a întâmplat și, în loc să mă duc să-i ajut, am plecat. Am 
avut mare noroc, am găsit-o pe mama voastră și ne-am întors în 
est, încercând să uităm. Ne-am ascuns. Am uitat. Lumea s-a 
schimbat. Și iată-ne ajunși aici. 

— Dar de ce nu ne putem duce la poliţie acum? repetă 
Lauren. 

Se oprise din plâns, frământată de curiozitate. 

— Pentru că ar trebui să merg la închisoare. 

— Ah... 

Întreaga familie rămase tăcută timp de câteva clipe. Duncan 
știa că fetele mai au încă multe întrebări, dar că le vor păstra 
pentru mai târziu. 

— Ei bine, rosti Karen pe un ton surprinzător de hotărât, 
cred că asta înseamnă că va trebui să ne descurcăm singuri. 
Suntem în stare? Să le dăm ce vor și să terminăm odată. 

Duncan și Megan dădură din cap. 

— Așa sper, spuse Megan încet. 

Judecătorul Pearson deschise ochii și începu să clipească din 
cauza luminii puternice care inunda camera. Era înțepenit; 
parcă o mână uriașă i-ar fi prins gâtul, ca-ntr-o menghină, în 
somn. Cu grijă își schimbă poziţia, încercând să nu-și deranjeze 
nepotul care dormea mai departe, cu gura întredeschisă și 
capul în poalele bunicului său. Prin somn, băiatul scoase un 
sunet chinuit și își scutură mâinile pe lângă faţă, ca și cum ar fi 


dorit să risipească vreun vis urât ori să îndepărteze cine știe ce 
început de coșmar; apoi se răsuci și căzu iarăși într-un somn 
adânc. Judecătorul se strecură cu grijă mai la o parte, apoi luă 
o pătură și o așeză peste băiatul care oftă și continuă să 
doarmă. 

Preţ de o clipă, judecătorul se gândi să stingă lumina din 
tavan, apoi renunţă. Nu dorea ca băiatul să se trezească pe 
întuneric și să se sperie. 

Aruncă o privire pe ceasul de la mână. Era trecut de două 
dimineaţa. 

Sunt un bătrân care nu doarme bine noaptea și pe urmă 
moţăie în timpul zilei. De parcă tot trupul ar fi început să mi se 
năruiască. Nimic nu mai merge ca altădată. Se gândi la sine ca 
la o pendulă veche, preferată, cu arcuri, leviere și greutăţi care 
se amestecă și se lovesc una de alta pentru a dirija timpul, și nu 
ca unul din ceasurile acelea moderne cu cuarţ, cu afișaj digital 
și mişcări precise, controlate de un microprocesor 
computerizat. 

Își roti privirea de jur-împrejurul camerei pentru a suta oară. 
Ei bine, încă n-am ajuns la ultimul ticăit. 

Ciuli urechea, dar în toată casa nu se auzea niciun zgomot, în 
afara respirației regulate a nepotului său. Il uimea reacţia 
trupului copilului: fusese atât de speriat, iar acum își revenea. 
Până acum, copilul a fost puternic. Dar mă tem că răul abia 
acum ar putea să înceapă. Nu știu cât de rezistent va mai putea 
fi. 

Se înfioră, amintindu-și cum mersul la baie devenise un 
fiasco. 

Femeia aceea mi-a arătat ceva, își zise el. Mi-a arătat că 
poate fi crudă, că știe să se joace cu minţile oamenilor. Era o 
demonstraţie impresionantă de control, care scotea în evidenţă 
foarte eficient poziţia lor extrem de delicată. Probabil că nu 
există niciun subsol umed, întunecat și igrasios, așa cum le 
spusese ea, dar ameninţarea lui a fost la fel de eficientă ca și 
cum ar fi fost reală, poate chiar mai mult. Își puse în minte să 
fie atent la astfel de manipulări; oblig-o să rămână la nivelul 
lucrurilor palpabile, își spuse el. Forţeaz-o să se ocupe de 
lucruri reale. N-o lăsa să apeleze la imagini înspăimântătoare, 
care nu fac decât să-ţi slăbească hotărârea. 

Judecătorul Pearson clătină din cap. Dacă ar fi vorba numai 


de mine, le-aș spune să-i dea bătaie, să mă împuște și cu asta 
să-i ia naiba. 

Își cobori privirea spre Tommy și, pe negândite, îi trecu 
mâna prin păr. Dar nu e vorba numai de mine și nu le pot 
permite să ne despartă. Acesta va fi primul teren de luptă, 
decise el, chiar dacă ei încă nu știu asta. N-am să permit să fim 
despărțiți, nici măcar o clipă - indiferent câte arme ne 
ameninţă. Poţi câștiga bătălia asta, se încuraja el, iar apoi, 
după ce vei începe să obţii câte o mică victorie, vei putea 
reflecta la felul în care ai putea câștiga cea mai mare bătălie. Ei 
umblă după bani. N-o să arunce pe fereastră atuurile numai 
bune de târguială, doar ca să facă o banală demonstraţie de 
forţă. 

Luarea acestei decizii îi dădu puteri. Constată că mâna îi 
alunecase, din neatenţie, pe umărul lui Tommy și acum simţea 
mișcările ritmice ale trupului copilului sub pătură. Zâmbi. 
Practic, e imposibil să vezi un copil și să nu-ţi vină să-l mângâi 
pe cap ori să-i așezi pătura mai bine sub bărbie, își zise el. 

Apoi se așeză pe celălalt pat și-și lăsă gândurile să 
rătăcească, visând cu ochii deschiși în acele ore ale dimineţii. 

Întâi se gândi la soţia lui, ceea ce era normal, pentru că o 
recunoștea în multe din trăsăturile copilului. Fu bucuros că ea 
nu mai trăia, ca să-și facă griji pentru ei. Era un gând egoist, 
dar asta era situaţia; nu-l putea schimba. Işi aminti 
înmormântarea ei și cât de prost se simţise, jenat că trăia, că 
trebuia să strângă mâini și să întâmpine prieteni vechi. Era 
într-o după-amiază de toamnă timpurie și frunzele abia 
începeau să se îngălbenească. Dar fusese foarte cald și își 
amintea că se încinsese și că nu se simţise deloc bine în 
costumul negru. Dorise să și-l scoată și să strige că totul era o 
greșeală - numai un prost nu și-ar fi dat seama că se 
încurcaseră lucrurile. Judecătorul nu ascultase cuvintele 
pastorului și nici șirul neîntrerupt de condoleanţe de la 
musafiri. În schimb, urmărise cum norii grei, cenușii, ce se 
adunau departe, deasupra munţilor, prevesteau o furtună 
teribilă și spera, în sinea lui, că ploaia se va îndrepta spre el, 
norii se vor sparge chiar deasupra capului său și valuri de ape 
îl vor înghiţi. Gemenele fuseseră cele care îl trăseseră de cot, 
luându-l de lângă mormânt, iar el își amintea cum le simţise 
tinereţea trecând prin el. Nu plouase. Ziua fusese caldă și 


însorită, iar viața mersese mai departe. 

Și totuși, i se păruse absurd ca el să-i supravieţuiască - și 
acest lucru încă îl preocupa. De-a lungul anilor petrecuţi 
împreună, nu se gândise niciodată la această posibilitate. 
Fusese convins, cu acea siguranţă născută dintr-un soi de 
prostească aroganță masculină, că va muri primul și că era 
important ca ea să aibă tot ce-i trebuia. Toate plăţile lor de 
asigurare fuseră făcute în acest sens; testamentele lor 
cuprindeau doar câteva prevederi minime, pentru cazul în care 
ea ar muri înaintea lui. Își amintea cât de prost se simţise când, 
în cabinetul doctorului, își dăduse efectiv seama că ea nu mai 
era. Il privise, peste masă, pe doctorul cu halat alb și își 
spusese: e o idioțenie, cu siguranță că vom putea aranja să 
schimbăm situaţia. Nu sesizase absurditatea părerii că moartea 
era doar o altă problemă juridică. 

Zâmbi, amintindu-și de toate astea. 

Problema cu legea este că te forțează să vezi totul din 
perspectiva precedentelor și a deciziilor; totul poate fi revizuit. 
Cuvinte și sentințe date cu sânge rece, rigide, menite să 
constrângă toată infinita varietate creată de omenire în cadrul 
unor reguli fixe. Ea observase dintotdeauna impactul acestor 
cuvinte de lege asupra oamenilor. Astfel dăduse viaţă legii. 
Atâtea decizii, atâta viaţă și libertate, atâţia ani în care 
răspunsese la întrebări despre vină și inocenţă, iar ea fusese o 
parte integrantă din toate acestea, până când murise și el nu 
mai putuse continua. 

Asta se întâmplase cu zece ani în urmă, iar el încă era în 
viață. Am crezut că voi pune mâinile pe piept și voi muri, dar nu 
s-a întâmplat așa și asta mă surprinde și acum. 

Ce n-aş da să fie și ea aici. Ar mânca-o de vie pe cățeaua aia. 

Gândul acesta îl făcu să zâmbească, deși știa că e departe de 
adevăr. 

Judecătorul se lăsă pe spate pe pat și se ghemui sub pătură. 
E frig, își zise el. În seara asta va fi brumă și va ninge în 
curând. În cameră e frig, pentru că pereţii sunt subţiri și aerul 
rece pătrunde prin locul acela de care nu trebuie să uit. 

Se întrebă ce fel de casă era aceasta. Probabil o fermă veche, 
cu două etaje pe centru și aripi pe ambele părți. 

Și, probabil, izolată în pădure, fără vecini sau circulaţie 
rutieră, își spuse el înfuriat. 


Ei bine, își spuse apoi, respirând adânc, nu face nimic. Niciun 
loc nu poate fi atât de departe de civilizaţie încât să nu poată fi 
găsit. Niciun loc nu e atât de izolat încât legea să nu ajungă 
până acolo. 

Timp de o clipă, îi revăzu în minte pe răpitori și se înfurie. 
Nici măcar n-au pus pe cineva de pază la ușă. Sunt așa de 
siguri de ceea ce fac, încât s-au dus cu toţii la culcare. Nu se 
tem de Tommy și de mine, nu se tem de Megan și de Duncan, 
nu se tem de poliţia care își va face apariţia în forţă, pe ușa 
principală, să-i trimită drept în iad, din partea mea. 

Se simţi puţin rușinat de acest ultim gând. Ar trebui să vreau 
să fie arestaţi și judecaţi. Ar trebui să le doresc să fie înghiţiți 
de sistem. 

Dar am fost judecător timp de treizeci de ani și n-am 
încredere în propria mea profesie. Nici cât negru sub unghie. 

Era surprins de propriul său cinism. Reveni cu gândul la 
situaţia existentă. 

De ce sunt așa de siguri pe ei? Ar trebui să fie neliniștiţi, 
asudaţi, nerăbdători. Ar trebui să nu-și găsească locul, să nu 
poată dormi de grijă. În loc de asta, era o liniște desăvârșită, ca 
în casa unei familii tipice de la o margine de oraș, care se 
odihnea ca să-și refacă puterile pentru încă o zi obișnuită. 

Nu înţelegea. Era normal să stea de veghe. Era normal să 
rămână la pândă. 

Nu se tem să se arate în fața noastră. Asta e complet 
anormal. 

Judecătorul Pearson se răsuci, chinuit, pe patul tare. 

La tribunal audiase zeci de cazuri de răpire și sechestrări de 
persoane de toate genurile, timp de treizeci de ani. Incercă să- 
și amintească detalii și să descopere ce cazuri semănau cu 
acesta, dar constată că nu se putea concentra; nu se putea 
gândi decât la femeia aceea și la zâmbetul răutăcios pe care-l 
abordase când se oprise în faţa lor, în parcare. 

Ce au făcut? Ne-au luat cu forţa, iar ea se poartă de parcă 
ne-ar cunoaște - pare că știe mai multe despre noi. 

Simţi răcoarea nopţii și își strânse mai bine pătura. 

E foarte periculoasă, își zise. Ceilalţi, în ciuda armelor pe 
care le au, sunt mai puţin primejdioși. Nu au forţa ei. Ea îmi va 
spune ce se întâmplă, face parte din felul ei arogant de a fi. Ea 
va dicta regulile. 


Se întoarse pe partea cealaltă. Nu putea închide ochii și, în 
loc de asta, privea fix becul aprins, așteptând să vină 
dimineaţa. 

Olivia Barrow, goală, se strecură jos din pat. 

Răcoarea nopţii îi făcu pielea de găină pe braţe și picioare și 
se înfioră, trase o pătură de pe pat și și-o aruncă pe umeri, ca 
pe o mantie. Îl privi pe Bill Lewis care se mișcă ușor și adormi 
la loc. Era un amant plicticos, gâfâia tot timpul, se chinuia, 
încerca să atragă atenţia. Sare pe mine de parcă ar fi vorba 
doar de un simplu act de reproducere și, după orgasm, cade 
lat. Cuprinsă brusc de tristeţe, își mușcă buza, gândindu-se la 
clipele petrecute alături de Emily Lewis în pat. 

Se duse la fereastră și privi afară, spre întunericul luminat 
doar de razele lunii. E lună de iarnă, își spuse ea; lumina ei e 
lumina morții. Face totul să pară mai rece, ca lovit de brumă. 
Fereastra dădea spre un mic câmp acoperit cu iarbă, ce ducea 
până la linia pădurii, la vreo cincizeci de metri distanţă. Avea 
impresia că se află la marginea oceanului; arborii păreau 
spuma valurilor. Odată ajuns acolo, te puteai pierde în orice 
moment. 

Eu însă, nu. Am străbătut prea des proprietatea ca să se mai 
întâmple așa ceva. Prima dată a fost cu prostănacul acela de 
agent imobiliar, care se încăpăţâna să-mi arate ceva mai 
aproape de oraș. Îi înghiţise povestea destul de repede: 
proaspăt divorțată, scriitoare, avea nevoie de o atmosferă de 
calm total, de liniște și izolare. Vederea teancului de bani 
eliminase, cu siguranţă, posibilitatea altor întrebări. Și apoi de 
alte zeci de ori, până când m-am familiarizat pe deplin cu toate 
ascunzișurile. 

Olivia își lăsă gândurile să se întoarcă la evenimentele acelei 
zile. Păreau ciudat de segmentate, de parcă trecuseră zile sau 
chiar săptămâni și nu doar câteva ore. 

Totul fusese remarcabil de ușor. Am avut prea mult timp la 
dispoziţie pentru a face planuri, așa că, acum, nimic nu mai 
trebuie să meargă prost. M-am gândit la asta chiar din prima 
zi, când mi-au închis ușa în faţă. 

Zâmbi. Își aminti cum polițiștii crezuseră cu toţii că, după ce 
va gusta puţin din viaţa de pușcărie, se va muia și le va spune 
tot ce doreau să știe. 

Își amintea de un agent FBI, șmecher nevoie mare, cu 


costumul lui cenușiu și cămașă albă, cu părul tuns scurt, 
militărește, și o conversaţie plină de teorii despre revoluţie și 
conspirații. De obicei, se așeza de cealaltă parte a mesei 
micuţe, în faţa ei, ca să-i ţină un discurs despre cum ar fi putut 
să-și ușureze situaţia. „Te putem ajuta, îi spusese. Aranjăm să ţi 
se reducă pedeapsa și pe urmă începi o viaţă nouă. Haide, 
domnişoară Barrow, ești deşteaptă, ești frumoasă. Nu-ţi irosi 
viaţa. Crezi că locul tău e aici, printre târfe și drogate? Or să te 
mănânce de vie. Or să-ţi jupoaie pielea asta albă și frumoasă, 
bucăţică cu bucăţică, în fiecare zi, până ce n-o să mai rămână 
nimic din ea. Ai să ajungi bătrână, urâtă și terminată. De ce? 
Spune-mi, de ce?” Agentul se aplecase spre ea, privind-o pieziș, 
ca un dihor, așteptându-i răspunsul. 

Il scuipase în faţă. 

Amintirea o făcu să zâmbească, plină de satisfacţie. Omul 
fusese foarte surprins. Asta îi amintea de un moment din 
vremea liceului, când refuzase să-l lase pe căpitanul echipei de 
fotbal să se bucure de trupul ei. 

Închisoarea n-o speriase câtuși de puţin. Se așteptase la o 
bătaie, poate două, pentru ca apoi să fie acceptată în silă. In 
sufletul ei, știuse că toate târfele și drogatele acelea aveau să 
vină la ea, în cele din urmă, și că ea va deveni șefa lor. 

Oricât ar părea de ciudat, deși nu fusese capabilă să-i spună 
asta agentului FBI - și nici tatălui ei, ale cărui lacrimi nu reușea 
să le înţeleagă, avocatului, care se supărase atât de rău pe ea 
când refuzase să fie apărată, sau judecătorului care, plin de 
furie, o condamnase după ce-i ţinuse o lecţie inutilă despre 
respectul pe care ea îl datora sistemului - abia așteptase să 
ajungă la închisoare. 

Cel mai greu lucru, în primele zile de închisoare, fusese să se 
adapteze - nu atât la constrângere, cât mai ales la spaţiul 
limitat. Fusese pusă singură într-o celulă din sectorul numit „de 
clasificare”. Inţelesese repede că acolo avea să-și petreacă 
timpul, până când direcţiunea închisorii urma să stabilească 
exact ce fel de prizonieră era. Celula avea un pat, o chiuvetă și 
toaletă. Doi metri și jumătate lungime pe doi lățime. Străbătuse 
această distanţă o dată, de două ori, apoi nici nu știuse când 
ajunsese la o sută. Ignora gratiile, nu-i păsa de sunetele 
obișnuite pentru o închisoare, ritmul aproape constant al 
strigătelor și urletelor, ecoul pașilor, zăngănitul barelor 


metalice care se deschideau și apoi se închideau. În depărtare 
se auzea mereu bâzâitul ușilor acţionate electronic. Bzzz, tranc, 
tranc, bzzz, tranc, tranc. Ritmul închisorii. Zgomotul care 
măsura dimensiunile spaţiului și limitele mișcării. 

Clătină din cap, ca să scape de această amintire. 

Își închipuia că o să mă clasifice pe mine, râse în sinea ei. 

La prima masă luată în cantina închisorii, terminase de 
mâncat și aruncase brutal la podea tava metalică, făcând-o 
praf. Aruncase o cană cu cafea în capul primului paznic ce se 
îndreptase spre ea și sărise pe cel de-al doilea, o femeie, căreia 
îi rupsese falca. 

M-am clasificat singură. 

Își amintea bătaia pe care o primise. N-o duruse deloc. Zâmbi 
și clătină din cap - era o minciună. De fapt, m-au bătut măr. 
Eram toată numai dungi și vânătăi și așa am rămas o lună 
întreagă. Am crezut că n-o să mai pot umbla niciodată. 

Dar nu m-au putut răni în interiorul meu. Asta era important 
să le arăt. N-au reușit niciodată să controleze nimic, în afară de 
ușile care se deschideau și se închideau. Își aminti din nou de 
agentul FBI: vorbise despre o „detenţie mai ușoară”. Totul 
fusese ușor. Din prima și până în ultima clipă. 

Observă o mișcare ușoară în dreptul lizierei pădurii și urmări 
mai departe cele cinci sau șase căprioare ieșite pe câmpul 
luminat. Ce viaţă teribilă, își zise ea. O căprioară nu știe decât 
frica. O ia la goană la cel mai mic zgomot, îngheaţă iarna, 
suportă păianjeni și muște vara. Când se liniștește căprioara? 
Toamna nici vorbă, căci atunci începe vânătoarea și fiecare 
șmecher, din New Jersey până în Canada, pune mâna pe armă 
pentru asta. Ce rușinoasă trebuie să fie moartea unei 
căprioare: ucisă de cine știe ce războinic de vacanţă care, în 
realitate, a avut noroc că nu s-a împușcat pe sine, pe partenerul 
său ori vreo vacă pașnică din împrejurimi. Sau, poate, moartă 
în plin elan, încercând să scape cu fuga, lovită pe șosea de 
vreun om de afaceri pe jumătate beat la volan, apoi târându-se 
cu picioarele tremurând până în tufișuri, ca să moară singură, 
în chinuri, în timp ce porcul urlă de furie că i s-a stricat 
fenderul. Căprioarele își măsoară întreaga viaţă în momente de 
panică. Animale absurd de timide, deși frumoase la lumina 
lunii. 

Continuă să le privească; acum pășteau, ridicând din timp în 


timp capetele, atente la tot ce se putea ascunde în noapte. 
După câteva clipe, grupul ajunsese la cel puţin douăzeci de 
animale, strânse în spaţiul deschis în faţa ochilor ei. Când, în 
cele din urmă, ceva le deranjă, plecară în goană, sărind și 
ţopăind peste pajiște, ca unduirile vântului peste apele unui 
heleșteu. 

După ce căprioarele dispărură în pădure, Olivia își alungă 
orice alt gând și reveni la prizonierii din pod, apoi la Megan și 
Duncan. : 

Oare plâng? se întrebă ea. Işi petrec noaptea printre 
suspine? Sau stau și se holbează neajutoraţi unul la celălalt? Au 
habar de ce li se pregătește? 

Aruncă din nou o privire spre Bill Lewis și își propuse să-l 
tachineze pe Ramon, să-i aducă dorințele mai aproape de 
punctul de fierbere. Cred că mă dorește, își zise ea. Cred că și 
pe Bill îl dorește. Îi ascultă sforăitul și își spune că era bine să 
țină la respect pasiunea bărbatului. 

Dacă păstrez tensiunea, atunci nu vor avea timp să observe 
ce fac în realitate. Trebuie să-i lovesc și să-i zgâlțâi bine. Toţi 
bărbaţii sunt la fel, nu-s în stare să vadă dincolo de mădular. 

Ceea ce fac, de fapt, mă privește numai pe mine - pe nimeni 
altcineva. Ei mă vor ajuta atâta timp cât vor crede că e vorba 
de altceva și pe urmă vor fi prea surprinși să mai poată înţelege 
la ce au participat. 

Iar eu voi fi iarăși singură. 

Se ridică, lăsând pătura să cadă pe podea și savurând 
mângâierea razelor lunii pe trupul gol. 

Aproape că simțea noaptea pătrunzând-o, lovind-o încet, 
languros. Cu stomacul încordat și respirația mai iute, se lăsa 
purtată în ritmul nopţii ce o umplea de strălucire, începu să-și 
miște șoldurile și își desfăcu ușor picioarele, simțind atingerea 
aerului tare, ca pe o mângâiere. Se cuprinse strâns în braţe, ca 
pentru a ţine mai aproape un nou iubit. 

Odată cu primele raze ale dimineţii, Duncan privi de jur- 
împrejurul salonului casei și se gândi la problemele acelei zile. 
Megan adormise, până la urmă, pe canapea. Pe fete le 
trimisese sus, în camera lor, cândva după miezul nopţii. Nu se 
auzea niciun zgomot dintr-acolo; nu știa dacă dormeau, dar așa 
presupunea, căci capacitatea adolescenților de a dormi, 
indiferent ce greutăţi le stau în cale, mai fusese verificată în 


această casă. 

Duncan zăcea într-un fotoliu. Se trezi urmărind mișcarea 
înceată a unei umbre pe perete, până când aceasta începu să se 
estompeze, cu fiecare clipă mai mult. li trecu prin minte că se 
lăsa hipnotizat de acea imagine; clătină din cap imediat, ca să 
scape de fantasme, și se concentră asupra zilei ce abia începea. 

— Să vedem, spuse el cu voce tare. Ce am de făcut? 

Reluă în minte întreaga conversaţie cu Olivia. Îl avertizase să 
nu se ducă la poliție și nici n-o făcuse. In afară de asta, 
amenințările ei fuseseră făcute în termeni generali și nu i se 
dăduseră niciun fel de instrucţiuni. Încă nu i se spusese să 
strângă bani și nu i se ceruse nici altceva. 

Va veni și asta, își spuse el. 

Şi atunci, ce să facă? 

Răspunsul era oribil: nimic, doar să aștepte. 

Ideea de a urca în camera lui, ca să-și ia o cămașă proaspăt 
spălată și o cravată, să aleagă un costum de lână, de pe 
umeraș, să facă un duș și să se îmbrace - exact ca în fiecare 
dimineaţă de lucru - îi făcea greață. Cum să-și joace rolul o zi 
întreagă - să zâmbească, să strângă mâini, să participe la 
ședințe, să studieze hârtii? 

Privi de jur-împrejurul camerei, căutând fiecare lucru 
familiar. Totul părea atât de normal, de ordonat, de acceptabil. 
Am luptat din greu pentru lucruri care ţin de aparente: o 
mașină nouă, o vilă, o mică proprietate de vacanţă, în pădure. 
O bază. Asta am făcut, am asigurat familiei mele o bază. 
Roadele banilor mei. Nu le-a lipsit nimic. 

Și totul a fost o minciună. N 

Pentru o clipă, i se păru că o invidiază pe Olivia. Incă mă mai 
gândeam la ea în primii ani, când credeam că în orice zi e 
posibil să se sfârșească totul. Işi aminti că se întrebase cum era 
viaţa ei în pușcărie și că se înspăimântase la gândul că aceleași 
restricții, bătăi și rigori îl așteptau și pe el. li trebuiseră mulţi 
ani ca să înţeleagă că ea își permisese luxul de a acţiona în 
concordanţă cu idealismul ei, ceea ce reprezenta în sine un fel 
de libertate. Iar eu, își zise el, am devenit un burghez oarecare, 
ceea ce reprezintă în sine un fel de închisoare. Ea n-a fost 
nevoită să-și plece privirea și să vadă gemenele nou-născute și 
lipsite de apărare, ca să-și dea seama că nașterea unei noi 
societăţi era una, dar asigurarea vieţii potrivite pentru copii era 


un lucru mult mai important. lar apoi, când a venit și Tommy pe 
lume, totul s-a schimbat. 

Clătină din cap. Pentru ea, însă, nu s-a schimbat niciodată 
nimic. A fost mereu aceeași, zi de zi, în închisoarea aceea. 

Duncan se ridică în picioare. Se opri alături de Megan, 
întinzând mâna spre ea, gata s-o trezească din somn, dar se 
răzgândi. Voia s-o atingă, de parcă asta l-ar fi liniștit. Dar își 
dădu mâna la o parte și o lăsă să doarmă. E miercuri, își zise el. 
E timpul să o iau de la capăt. Urcă la etaj, la duș. Întâi lăsă apa 
mai fierbinte decât de obicei, permiţând șiroiului opărit să-i 
lovească tot trupul. Își turnă șampon pe corp, săpunindu-se cu 
gesturi violente, prin păr și pe piele. Apoi, când camera se 
umplu de aburi, răsuci furios robinetul, pedepsindu-se cu apa 
rece ca gheaţa. 

Megan tresări la auzul zgomotelor venite de la baie, 
surprinsă că adormise, neștiind dacă se odihnise sau nu. 
Emoţia o cuprinse de îndată, asemenea curenților din apele 
mării. 

Întâi se înfurie; ura ideea că Duncan își pierdea timpul cu o 
ocupaţie atât de lumească. Îi trecu prin minte că ar trebui să 
umble toţi murdari și jigăriţi, ca și cum alura lor ar trebui să fie 
potrivită cu ceea ce simțeau. 

Își lăsă picioarele pe podea și se ridică în capul oaselor, 
strângându-și părul la spate în mâini și încercând să alunge 
ameteala somnului. Nu, își spuse, are dreptate. Trebuie să fim 
proaspeţi. Nu se știe ce ne va aduce această zi. 

Se ridică și, cu un pas nesigur, urcă la etaj. 

În camera lor se întâlni cu Duncan. 

— Ce facem? 

— Nu știu exact, spuse el. 

Se ștergea zdravăn, frecându-se cu prosopul atât de tare, 
încât tot trupul îi rămăsese plin de semne roșietice. 

— Dar cred că ei se așteaptă să ne purtăm ca și cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat și să așteptăm să fim anunţaţi. Mă va suna. Așa 
a spus. 

— Urăsc așteptarea asta. 

— Şi eu la fel, dar ce putem face? 

— Nimic... ezită Megan. Ce ai de gând? 

Duncan respiră adânc. 

— Păi, ultima dată m-a sunat la birou. Așa că am să mă 


îmbrac și am să mă duc la birou, să mă prefac că lucrez și să 
aștept să mă sune din nou. 

— Crezi că ai noștri sunt sănătoși? 

— Da. Te rog, Meg, nu te gândi la asta. A trecut numai o 
noapte și sunt sigur că sunt bine. 

— Dar școala lui Tommy? Precis îl așteaptă. 

— Sună-i și spune-le că are puţină febră. 

Ea încuviinţă. 

— Şi gemenele? 

Duncan rămase pe gânduri. 

— Nu știu. Dar tu? Aveai ceva de făcut azi? 

— Nimic care să nu poată fi amânat, sau făcut de altcineva. 
Am să folosesc gripa drept scuză. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— N-aș suporta să nu știu unde sunt gemenele. Trebuie să le 
țin aici, cu mine. 

— E perfect. Sună la școală... 

— ...Să spun că au gripă. Și pe urmă? 

— Așteaptă să te sun eu. 

— Doamne, nu știu cum am să reușesc. 

— Va trebui să reușești. 

— Nu pot să suport. 

Duncan, în picioare, încerca să-și facă nodul la cravată, 
încercă o dată, dar partea subţire era prea lungă. Încercă din 
nou și tot nu reuși. Încercă a treia oară, dar cravata se 
răsucise. O trase de după gât și o aruncă la podea, cu un gest 
violent. 

— Crezi că mie-mi place? Crezi că suport mai bine ca tine? 
Cristoase! Nu știu, nu știu, nu știu. Acolo! Acolo sunt toate 
răspunsurile la întrebările tale. La naiba, va trebui să aștepți! 

Megan simţi că explodează de furie, dar își mușcă limba. 

— De acord, spuse ea. De acord. 

Rămaseră amândoi tăcuţi timp de câteva clipe. 

— De ce nu faci un duș și pe urmă să te îmbraci? Pregătesc 
eu ceva de mâncare. Scoală-le pe fete după ce ești gata. 

Ea dădu din cap și, fără să se gândească, își aruncă hainele 
pe podea. Duncan, continuând să se lupte cu cravata, ieși din 
cameră. Făcu un efort să nu se uite spre camera lui Tommy pe 
când cobora scările. 

Megan lăsă apa fierbinte s-o biciuiască, dar nu-și putu reţine 


un strigăt. 

La sfârșit, se șterse repede și își puse o pereche de pantaloni 
și o bluză de flanel. 

Dinspre bucătărie venea un miros ametitor de şuncă prăjită. 
Înghiţi în sec și intră în camera gemenelor. 

— Hai, fetelor, scularea! 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Lauren. 

— Unde e tati? 

— Nu s-a întâmplat nimic și tata e jos, pregătește micul 
dejun. Vă rog să vă spălaţi și să vă îmbrăcaţi. 

— Nu mergem la școală? 

— Nu, rămâneţi aici, cu mine. 

Fetele încuviințară cu un gest al capului. 

— Şi să vă faceţi paturile! 

— Mami! 

— Uite ce e, fir-ar să fie, încă mai suntem o familie și încă 
vom face totul ca de obicei. Faceţi-vă paturile! 

Lauren și Karen dădură din cap. 

Megan cobori treptele încet, ameţită. Suntem încă o familie. 
Purtaţi-vă normal. Ura fiecare cuvânt pe care-l rostise. Ura 
ceea ce făcuse. Le auzea pe fete în baie și ura faptul că erau 
curate și gata pentru o nouă zi, și că le pusese să-și facă 
paturile; ăsta era cel mai prostesc, cel mai stupid lucru pe care 
l-ar fi putut face, în ziua în care fratele lor fusese răpit. 

Intră în bucătărie, neștiind dacă lumina zilei n-o va răni 
cumva. 

Ducan o privi. 

— Te ţii bine? o întrebă el. 

Ea nu-i răspunse. 

— S-a lăsat bruma astă-noapte, spuse el. Totul pare de 
cristal. 

— Știu, răspunse ea fără să se uite. 

Se  înfioră, înțelegând că răsăritul soarelui n-avea s-o 
încălzească în niciun caz. 

Olivia Barrow lăsă motorul în funcţiune; un nor de fum ieșea 
prin ţeava de eșapament. În mașina închiriată era cald și umed, 
așa că își desfăcu puţin haina. Intoarse oglinda spre ea și își 
aranjă pălăria și peruca roșie, cu părul lung. Verifică strada, de 
la un capăt la altul, urmărind mașinile care apăreau dinspre 
șosea, îndreptându-se spre oraș. Apoi se privi din nou în 


oglindă și îndepărtă un strop de fard din colţul gurii. Era 
îmbrăcată cu o fustă scumpă și o bluză albă și purta un 
pardesiu elegant, de lână. Pe scaunul de lângă ea se afla o 
servietă plină cu hârtii fără valoare. Făcea parte din travesti. 
Se potrivește perfect, își zise ea. Arăt exact ca o gospodină 
obișnuită, care și-a dus copiii la liceu și acum merge la slujbă. 
Locul acesta e minunat: suburban și previzibil. Toţi trăiesc din 
împrumuturi, rate, plasament de acţiuni, lupta pentru 
existență. Atmosferă neocolonială, garduri de lemn vopsit în 
alb, mașini străine și colegii particulare. Tot ce mai lipsește e 
câte un ogar auriu, care să-și facă nevoile pe unde se 
nimerește. 

Privi în lungul străzii, spre casa lui Megan și Duncan. Nu se 
zărea nici cea mai mică urmă de prezenţă a vreunui poliţist. 
Niciun fel de mașini de observaţie, parcate prin apropiere. 
Nimeni în haine de muncitori. Niciun lucrător de la telefoane, 
care se preface că repară firele, dar de fapt instalează 
echipamente complicate, care ar putea duce poliţia pe fir, la 
următorul apel din partea ei. În zona asta, ar ieși așa de repede 
în evidenţă, că ar trebui să fiu oarbă ca să nu-i observ. Bravo, 
Duncan și Megan. Aţi respectat prima regulă. Până acum, toate 
bune. 

Soarele se reflecta în capota mașinii și Olivia își puse 
ochelarii de soare. Aruncă o privire spre ceas. Haide, Duncan, 
își spuse ea. E timpul să te apuci de treabă. 

Pe când își vorbea în gând, îi zări mașina ieșind cu spatele de 
pe alee. 

— Bună dimineaţa, Duncan, spuse ea. 

Izbucni în râs, privind din urmă mașina care dispărea în josul 
străzii. 

— Îţi urez să ai o zi frumoasă. 

Ambală motorul. 

— Naiba să te ia, Duncan, îţi urez să ai o zi frumoasă. 


CINCI 


Miercuri la prânz 


Duncan aștepta. 

Toată dimineaţa fusese cuprins de îngrijorare și nerăbdare, 
ori de câte ori sunase telefonul, pentru a fi apoi copleșit de 
disperare când se dovedea că apelul nu venea de la răpitori, ci 
de la oameni de afaceri locali și alte persoane care solicitau un 
împrumut. Se ocupase pe fugă de fiecare cerere, făcându-și 
treaba cu o rapiditate de robot. Cineva, surprins de graba lui, îl 
întrebase dacă nu cumva are ceva, iar el răspunsese că e 
posibil să fi fost atins de gripă. li repetase același diagnostic și 
secretarei, care îl întrebase dacă se simţea bine, după ce 
văzuse cât de distrat era în timp ce ea încerca să-l pună în temă 
în legătură cu detaliile unei viitoare ședințe bancare. Il 
întrebase dacă are de gând să plece acasă și avusese prezenţa 
de spirit să-i spună că are prea multe hârtii de rezolvat, dar că 
era posibil să se poarte ciudat în următoarele ore și chiar a 
doua zi, drept pentru care era mai bine să-i anuleze toate 
întâlnirile importante. Secretara  încuviințase, plină de 
înţelegere și solicitudine, ba chiar întrebase dacă nu dorește 
niște supă de găină de la bufetul de peste drum. 

Pentru o clipă, fusese uimit de cât de minunată era scuza cu 
„gripa”: în nord-est, lumea era gata să o accepte drept o 
rădăcină a tuturor relelor și ciudăţeniilor de comportament - 
sau aproape. După aceea își reluase așteptarea, mai temător ca 
înainte. Cu fiecare oră trecută, îngrijorarea lui crescuse. Nu 
înţelegea de ce răpitorii întârziau rezolvarea situaţiei. Oare 
graba nu le era un aliat firesc? Se așteptase ca Olivia să 
acţioneze repede pentru a-și anunţa pretenţiile; în mod normal, 
ea trebuia să-l fi sunat prima, dis-de-dimineaţă. Faptul că ea 
lungea treaba îl uimea din ce în ce mai mult, cu fiecare minut 
care trecea. Întârzierea era singurul lucru pentru care nu era 
pregătit, sau cel puţin așa credea, dar apoi, gândindu-se mai 
bine, înţelese că nu era pregătit pentru nimic. 

Fiecare minut are aceleași șaizeci de secunde pentru toată 
lumea, își zise el. Timpul nu e nici mai încet, nici mai rapid 
pentru nimeni. Dar nu credea efectiv așa ceva. 


Totul era în regulă, își spuse. 

Va suna în curând. 

Tommy e bine. Frustrat și speriat, dar e bine. 

Judecătorul e furios și pus pe ceartă, dar e bine. 

Nu face decât să mă ţină puţin pe jar, pentru că vrea să las 
garda jos și să-mi pierd echilibrul. 

Totul va fi bine. 

Se legănă în scaun, lăsându-și gândurile să se succeadă în 
ritmul scrâșnetului arcurilor. Privi fix telefonul de pe biroul 
său. Era unul modern, delicat - model italian. Cântărea doar 
câteva grame și nici nu-l simţeai în palmă. Regreta că nu are un 
telefon de modă veche, cu un disc care să clicăie la fiecare 
număr format și care să sune zdravăn, în locul piuiturilor slabe 
cu care se obișnuise. 

Sunt în viaţă. Trebuie să fie în viaţă. 

Auzi o bătaie în ușă, apoi aceasta se deschise și își zări 
secretara. 

— Domnule Richards, e aproape ora unu și am să ies să-mi 
iau un sandviș, împreună cu niște colegi. Chiar nu doriţi să vă 
aduc nimic? 

— Mulţumesc, Doris, nu. Te rog, anunţă centrala că rămân 
aici și spune-le să-mi dea toate legăturile. 

— Bine. Sunteţi sigur? Adică, nu e nicio problemă, dar 
sunteţi cam palid. 

— Nu, mulţumesc. Ne vedem mai târziu. 

— Ar trebui să mergeţi acasă, să vă îngrijiţi. 

— Mulţumesc, Doris. 

— Cum vreţi, eu v-am prevenit. 

— Mulţumesc, Doris. 

— O gripă, cât de ușoară, poate degenera în pneumonie. 

— Mulţumesc, Doris. 

— Bine, domnule Richards. Ne vedem cam într-o oră. 

— Nu te grăbi. 

Ea închise ușa, în timp ce Duncan aruncă o privire pe 
fereastră. Soarele dimineţii fusese alungat de un strat gros de 
nori cenușii. Vântul tăios bătea fără încetare, aducând cu sine o 
umezeală ce mirosea a iarnă. Duncan simţi un fior și se gândi, 
plin de speranţă, că Tommy se afla, poate, la căldură. Incercă 
să-și amintească exact cum fusese îmbrăcat copilul cu o zi 
înainte: jeans și teniși, un pulover pe gât și o jachetă veche, 


roșie, cu emblema lui New England Patriots, din cele din 
campionatul de acum câţiva ani. Avea capul acoperit și, pe 
deasupra, canadiana de anul trecut, care, deși era cam roasă 
pe la margini, tot îi ţinea de cald. Nu, de dimineaţă plouase și 
era posibil ca Tommy să fi preferat balonzaidul galben, nu prea 
călduros. Duncan lovi cu pumnul în palma celeilalte mâini și se 
răsuci furios în scaun. Nu vreau să-i fie frig. 

Unde e ea? Se ridică în picioare și începu să măsoare biroul 
micuţ, de la un capăt la altul. Unde e și ce face acum? 

Brusc, îi apăru în minte imaginea ultimelor clipe în care o 
mai văzuse pe Olivia, chinuindu-se cu Emily Lewis pe stradă, în 
fața băncii, trăgând-o după ea, spre siguranţa iluzorie a 
camionetei. 

Cât de mult m-o fi urând... Atâţia ani în închisoare, gândindu- 
se la mine și lăsând să-i pătrundă ura în suflet. Păcatele 
generaţiilor trecute. Se duse la fereastră. Dacă ești laș o dată, 
ești laș mereu? Se uită afară, la ramurile dezgolite ale unui 
stejar, care se luptau cu vântul rece. 

În spatele lui, telefonul de pe birou ţârâi și el sări, alergând 
în celălalt capăt al camerei ca să ridice receptorul. 

— Da - Duncan Richards la telefon! 

— Duncan, sunt eu, Megan. Voiam să-ţi spun că n-am aflat... 

— Nici eu, o întrerupse el. Nimic, deocamdată. 

— Ah, Doamne, gemu Megan. De ce nu? 

— Nu știu. Dar... să nu facem speculaţii. Încearcă să nu te 
lași pradă imaginaţiei. Asta fac eu de dimineaţă... rezist și 
aştept... Totul va fi bine, ai să vezi. 

— Așa crezi? rosti Megan pe un ton nesigur. 

_ — Da, așa cred. Fă un efort să te stăpânești și vom reuși. 
Îndată ce vorbesc cu Olivia sau cu cei care o ajută, am să te 
anunţ. Voi sunteţi bine? 

— Nu-ţi face griji pentru noi. Iar eu n-am nimic, zău așa, doar 
că urăsc toată așteptarea asta, nimic mai mult, și simțeam 
nevoia să-ți aud vocea. 

— Karen și Lauren? 

— Sunt bine. Le știi doar. Nu suportă să fie izolate. 

— Ei bine, spuse el, să suporte. 

— Ne descurcăm noi. 

— Bine. Am să vă sun când știu ceva. 

Duncan închise și constată că nu se simţea deloc mai bine. 


Privi fix telefonul: Unde ești, dracu’ să te ia? 

Telefonul ţârâi din nou. Duncan apucă receptorul. 

— Da - Duncan Richards la aparat! 

— Domnul Richards? 

Se simţi cuprins de disperare. Era vocea recepţionerei. 
Secretara lui era încă la masă, desigur. 

— Da, răspunse el, din nou învins. 

— Persoana cu care urma să vă întâlniți la unu și jumătate se 
află aici. Sunteţi pregătit? 

— Ce? Cine? 

— Persoana de la unu și jumătate. 

— Ah, Doamne, staţi puţin... 

Duncan începu să răscolească prin hârtii, căutându-și agenda 
de întâlniri. La naiba! își zise el. I-am spus lui Doris să anuleze 
toate întâlnirile. S-o ia dracu'! Acum nu sunt în stare de nimic. 

Își găsi carneţelul îmbrăcat în piele, dar nu găsi nimic despre 
întâlnire. Îl trânti cât colo. l-am spus de zeci de ori să ţină 
agenda la zi. La naiba! 

Respiră adânc. Bine! Hai s-o rezolvăm civilizat. Dă-le două 
minute, pe urmă pasează-i unui alt funcţionar al băncii. Luă 
poza obișnuită, gata să susţină o conversaţie politicoasă, 
rugându-se ca telefonul să nu sune în scurtele clipe în care era 
nevoit să se ocupe de cine știe ce antreprenor, întreprinzător 
sau altcineva de genul ăsta. 

— În regulă, îi spuse recepţionerei. Poftește-o înăuntru. 

Apucă hârtiile răvășite pe birou și le aruncă pe toate în 
sertarul de sus. Își aranjă repede cravata, își trecu mâna prin 
păr și își așeză mai bine ochelarii, apoi aruncă o privire prin 
cameră, încercând să descopere orice semn, cât de mic, al 
dezastrului în care era prins. Nevăzând nimic, se întoarse spre 
ușă, exact în clipa în care aceasta se deschidea. Fata de la 
recepţie tocmai poftea persoana înăuntru și el se ridică imediat 
în picioare, cu discursul pregătit, gata să-l rostească: 

— Bună ziua, îmi pare rău. Cred că am încurcat... 

Apoi se opri brusc. 

— Bună, Duncan, spuse Olivia Barrow. 

Se întoarse spre recepţioneră. 

— Vă mulțumesc foarte mult. 

Tânăra îi adresă un zâmbet și închise ușa, lăsându-i singuri. 

Olivia aștepta. Duncan o privi uluit. 


— N-ai de gând să mă inviţi să iau loc? îl întrebă ea. 

Megan umbla de colo-colo prin casă; în cele din urmă, le găsi 
pe Karen și Lauren în bucătărie, făcându-și lecţiile. Karen lucra 
la comentariul despre Oliver Twist, iar Lauren o asista. O clipă, 
Megan simţi un imbold de a se răsti la ele, revoltată că se 
puteau ocupa de un lucru așa de normal, când tot restul se 
năruia în jur. În loc de asta, însă, respiră adânc și înţelese că, 
după cum părea, ele se dovedeau mult mai rezonabile decât ea 
însăși. 

— Mami, spuse Lauren, ridicându-și privirea, a aflat tati 
ceva? 

— Încă nu. 

— Ce crezi că înseamnă asta? întrebă Karen. 

— Nu știu. Important pentru noi este că s-ar putea să nu 
însemne nimic. 

— Sunt îngrijorată pentru Tommy. Dacă răcește, sau mai știu 
eu ce? 

— Totul va fi bine. Trebuie neapărat să credeţi asta, spuse 
Megan. 

Karen se ridică de pe scaun și veni s-o cuprindă pe maică-sa 
în braţe. Lauren se apropie ca s-o ia de mână. Megan simţi 
căldura fiicelor ei pătrunzându-i în trup. Păstraţi-vă forţele, 
fetelor, își zise ea. 

— Nu-ţi face griji, mami, spuse Karen. Suntem alături de 
tine, iar lui Tommy n-o să i se întâmple nimic. 

— Pun pariu că bunicul le face viaţa amară în clipa asta, 
spuse Lauren. Zău că n-au ales bine când l-au luat pe el. O să 
pufnească, o să protesteze și o să le strice toată distracţia, 
mami, știi și tu. 

Megan trase aer în piept, încercând să-și umple sufletul cu 
parfumul încrederii fetelor sale. 

— Sunt sigură că ai dreptate, spuse ea. 

Fetele o strânseră în braţe, apoi îi dădură drumul. 

— Ştii, mami, nu mai avem lapte deloc... 

— Şi nici sifon nu mai e. 

Megan reflectă câteva clipe. 

— Aveam de gând să merg astăzi la magazin. Dar nu pot. 

— Mergem noi, spuse Karen. Tu spune-ne numai ce ne 
trebuie. 

— Nu, fetelor, vreau să vă am sub ochi tot timpul. De fapt, nu 


știm nimic despre oamenii aceștia. Dacă cumva încearcă să 
pună mâna și pe voi, mă tem că tatăl vostru și cu mine ne-am 
pierde minţile. 

— Vai, mami, asta ar fi o nebunie. 

— De unde știi? i-o trânti Megan. 

Fetele nu răspunseră. O priveau cu mare atenţie. 

O fi și ăsta un test, își spuse Megan. Câtă încredere am în 
ele? Cât de mature le consider? _ 

Ezită. În fond, ele nu înţeleg nimic. Încă sunt niște copile. 
Nu-și dau exact seama ce se întâmplă fiindcă, pentru ele, încă 
nu e ceva real. Tot ce știu este că s-a întâmplat ceva și că ele 
continuă să fie aici, iar viața pare să meargă mai departe. 

— În regulă, rosti Megan în cele din urmă. Lapte, sifon, niște 
carne și o pâine. Asta e tot. A, și niște cafea. Vă dau o bancnotă 
de douăzeci de dolari și puteţi merge la magazinul de pe East 
Prospect, găsiţi de toate acolo. Mergeţi direct acolo, la 
magazin, și apoi acasă. Nu vorbiţi cu nimeni și nu vă opriţi 
pentru niciun motiv. Dacă vi se pare că o persoană oarecare se 
poartă suspect, vreau să lăsaţi orice și să veniţi direct acasă. E 
clar? 

— Mami... 

— E clar? 

— Bine, bine, bine. Putem măcar să cumpărăm niște reviste? 

— Și un ziar, spuse Megan. Sigur. 

Luă portofelul și scoase niște bancnote. 

— Fără chewing-gum, adăugă ea. Nici măcar fără zahăr. 

Le dădu banii și se simţi prost pentru că era așa de 
îngrijorată. După ce fetele ieșiră pe ușa principală, se repezi la 
fereastră și le urmări cum urcă în mașina lor. Lauren se așeză 
la volan, iar asta o mai liniști, pentru că fata cea mică era mai 
bună la condus. Karen îi făcu un semn cu mâna și, scrâșnind 
din cauciucuri, mașina se pierdu în josul străzii. 

Megan plecă de la fereastră și se întoarse în bucătărie. 

— Să mă ia naiba, spuse Bill Lewis cu voce tare, deși era 
singur în mașina închiriată, parcată în așa fel încât să poată 
vedea tot ce se întâmplă pe stradă. 

Privi mașina sport, roșie, a fetelor trecând pe lângă el. 

— Ceilalţi copii pleacă undeva. Ei, la naiba! 

Reflectă rapid la situaţie: Megan era singură în casă. 

Cele două gemene se îndreptau spre un loc necunoscut. 


Olivia îi spusese să supravegheze de la distanță casa; să 
parcheze timp de câteva minute, să treacă pe lângă casă cam la 
patruzeci și cinci de minute o dată. Suficient de des pentru a 
putea constata dacă era ceva schimbat, dar nu într-atât să fie 
descoperit de cineva, ori să pară suspect. Era îmbrăcat cu 
costum și cravată, ceea ce reducea la minimum șansa ca vreo 
persoană din vecinătate să-și amintească ulterior de prezența 
lui acolo. Inţelesese că trebuia să observe orice activitate 
oficială - copoii sau agenţii FBI. Nu-și închipuise că membrii 
familiei se vor îndrepta în direcţii diferite. 

Înţelese că avea o șansă și, pentru o clipă, se întrebă: ce-ar 
face Olivia în locul meu? 

Zâmbi în sinea lui și se hotărî. 

Duncan nu-și regăsea glasul. : 

Se holba la Olivia, aflată în fața lui. Ea e, își spuse. Inghiți cu 
greu și-i făcu semn spre un scaun, întrebându-se, pentru o 
clipă, de ce nu se repede la ea s-o ia de gât și s-o sugrume. O 
urmări așezându-se pe scaun și apoi făcându-i și lui semn să ia 
loc. Duncan pricepea cu greu felul în care mușchii răspundeau 
la ce li se cerea - acum era în picioare, în clipa următoare 
stătea jos, privind-o pe Olivia peste biroul său lat. Era ca și cum 
ar fi fost un personaj din Alice în țara minunilor, ba lângă el, 
atât de aproape, încât ar fi putut s-o atingă cu mâna întinsă, ba 
la mare distanţă, despărțiți de kilometri întregi. I se învârtea 
capul și avea gura uscată, așa că atunci când, în sfârșit, reuși 
să spună ceva, cuvintele semănau cu un orăcăit de broască. 

— Unde sunt? Unde e băiatul meu? 

— Nu prea departe, răspunse Olivia, de parcă i-ar fi dat 
replica la un comentariu oarecare despre vreme. 

— Vreau... începu el, dar ea îi tăie vorba. N 

— Ştiu ce vrei, spuse ea. Şi n-are prea mare importanţă. [ţi 
place părul meu? adăugă ea, atingând o şuviță din peruca 
roșcată. 

Duncan clipi. Era pentru prima dată când o observase. 

— E roșu, spuse el. 

— Asta cam așa e, râse ea. 

— Nu e cum mi-l aminteam eu. 

Zâmbetul de pe faţa Oliviei pieri. 

— Nimic nu mai e așa cum îţi aminteai. Cu excepţia unui 
singur lucru: eu sunt la comandă și tu îmi vei îndeplini ordinele. 


Numai că, de data asta, n-ai să mai strici totul - nu-i așa 
Duncan? - pentru că miza e ceva mai mare. De data asta nu 
mai e vorba de pielea ta, ci de a fiului tău. Și de a bătrânului. 
Nu cumva să-l uiţi pe bătrân. Gândește-te o clipă, Duncan. 
Gândește-te cât de mult urăsc tot ceea ce reprezintă 
nemernicul ăla bătrân. Cât de simplu ar fi să termin cu el, așa 
cum nemernicii de judecători au încercat să termine cu mine. 

— Unde e băiatul meu? rosti Duncan cu o voce sugrumată. 

— i-am spus. Pe-aproape. În ghearele mele, spuse ea și făcu 
un gest cu mâna, ca pentru a-i risipi orice grijă. 

— Te rog, spuse el. 

Olivia ridică o mână și bărbatul se opri imediat. 

— Duncan, stăpânește-te. E mult mai ușor așa. ă 

El dădu iar din cap și încercă să se controleze. Își auzea 
bătăile inimii, simţea presiunea strivindu-i tâmplele. 

Olivia se lăsă pe spate în scaun și se așeză mai comod, 
zâmbind către Duncan. 

— E timpul pentru un pic de târguială, nu crezi? 

— Da. Cum vrei tu. Și 

Duncan inspiră adânc și se îndreptă de spate. Își miji ochii și 
își puse mâinile în poală, sub birou, pentru ca ea să nu poată 
vedea cum tremură. 

— Bine. 

— Îmi vreau băiatul înapoi. Dacă cumva te atingi de un 
singur... 

— Să nu mă ameninţi! 

— Nu te ameninţ. Îţi promit. 

Ea râse și se aplecă spre el. 

— Ai terminat discursul? Mai ai ceva de zis? Alte dovezi de 
curaj? Vrei să-ți dovedești bărbăţia? Să-ţi dovedești talentul de 
bancher? 

— Aș putea chema paza într-o clipă. 

— Iar ei ar fi morți în următoarea jumătate de oră. 

— E un bluf. 

— Așa crezi, matematicianule? Cheamă paza. 

Duncan nu se mișcă. 

— Haide, domnule mare bancher. Cheamă-i! Dovedește că e 
un bluf! 

El nu făcu nicio mișcare. 

— Nici nu mă aşteptam s-o faci. 


— De ce ești aici? 

— Ei, acum ajungem la întrebările adevărate, nu? 

— Da. De ce nu ne lași în pace? 

— Nu fi ridicol. 

— Ce vrei? 

— Ti-am spus. Totul. 

— Nu înţeleg. 

— Ai să înţelegi. 

Duncan rămase tăcut, intuind cât de adâncă era ura pe care 
o resimțea. 

— De ce ai făcut asta? întrebă el din nou. 

— Pentru tot ce mi-ai furat. Gândește-te la câte am împotriva 
ta. Trădarea. Moartea lui Emily. Optsprezece ani. Acum văd cât 
ai profitat. Nu crezi că e timpul să împărți cu mine? 

— De ce nu ne-ai dat pe mâna poliţiei? 

— Ce te îndeamnă să crezi că n-am s-o fac? 

Duncan nu răspunse. 

— Haide, Duncan. Ce te îndeamnă că crezi că n-am s-o fac? 

— Nu știu. 

Ea izbucni într-un râs răgușit. 

— Vezi, riscul, asta e partea care-mi place cel mai mult. Ştii, 
am reușit să învăţ ceva drept penal în ultimii optsprezece ani. 
Închisorile sunt foarte bune școli de drept; probabil că, după 
Harvard sau Yale, sunt cele mai bune. Plus că, în cazuistică, 
sunt mult mai tari. Oricum, Duncan, tehnic vorbind, îmi 
imaginez că ești vinovat de crimă prin complicitate - ca și mine. 
Conspiraţie la comiterea unui jaf armat. Conspiraţie la crimă. 
Jaf armat. Furt de mașină. Violarea regimului armelor. La 
dracu', Duncan, când ai fugit, ai încălcat și regulile de 
circulaţie; probabil că te vor acuza și de asta. 

Acum, să ne gândim la cel mai bun scenariu al unui caz: 
circumstanţele atenuante. Nu se aplică la niciunul din delictele 
legate de omor. Ei bine, să zicem că-ţi angajezi un avocat 
deștept, care susţine că acum ești un stâlp al societăţii și că, 
oricum, tu erai doar la volanul mașinii, etc., etc. Ştii, amândoi 
bărbaţii uciși fuseseră polițiști - iar asta nu se uită niciodată. 
Deci, despre ce e vorba, de fapt? Despre bună purtare? O 
sentinţă cu suspendare? Pe naiba, nu prea sunt șanse, Duncan. 
Poate pentru Megan - să nu uităm și rolișorul ei în toate astea - 
dar tu, Duncan? Un pic de temniţă grea, așa cred... 


Olivia rânji și ezită. 

— ...Sigur, aș putea greşi total. Poate că autorităţile te vor 
bate pe umăr și-ți vor spune: ce-a fost a fost, să uităm. Ce 
crezi? 

— Continuă. 

Vocea Oliviei se înăspri, concentrându-se într-un nucleu de 
ură: 

— De asta nu le-am spus niciodată, Duncan. Chiar dacă ar fi 
însemnat să scap mai repede. Pentru că n-am vrut ca tu să-ţi 
plătești datoriile statului California. Datoriile tale erau faţă de 
mine. 

Ezită, și apoi șopti șuierat: 

— Faţă de mine, pui de căţea ce ești! 

Făcu din nou o pauză și își îndreptă spatele. 

— Iar tu ai să tot plătești. Pentru că, deși o să-ţi recapeţi 
băiatul - dacă reușești, cu toate că, personal, mă îndoiesc că ai 
destul curaj pentru asta - eu am să am întotdeauna acest as 
mic în mânecă. Ştii ceva? Știu un procuror care ar fi fericit să-ţi 
afle numele. Mai sunt și câţiva agenţi FBI. Și să nu uităm 
familiile celor morţi. Sunt sigură că ar fi foarte interesaţi să știe 
numele celorlalți membrii ai Brigăzii Phoenix... 

Duncan simţi fiori de gheaţă străbătându-i tot trupul. 

— ...Ei n-or să uite niciodată. Nici în optsprezece ani, nici 
într-o sută de ani. N-or să uite niciodată. 

Vocea ei deveni din nou o șoaptă: 

— Așa cum nici eu nu uit. 

Duncan se trezi că-și amintește de un moment petrecut 
imediat după nașterea lui Tommy; în noaptea aceea se aflase 
despre un copilaș care alunecase într-un canal de scurgere și 
rămăsese prins acolo. O echipă de salvare se chinuise toată 
noaptea ca să-l salveze. Duncan își amintea că-l ţinuse pe 
Tommy în braţe, că el nu stătea nicicum locului și că-l hrănise 
cu un biberon de lapte praf, în timp ce privea la televizor știrile 
nopţii, cu lacrimi în ochi, cu trupul încordat. Își aminti cât de 
surprins fusese că bebelușul supraviețuise; de obicei, nu există 
sfârșituri fericite și nici salvări miraculoase. Lumea încearcă 
mereu să-și ucidă copiii, își zise el. Sunt niște ţinte foarte ușor 
de doborât. 

Olivia aruncă o privire spre ceasul de la mână. 

— Trebuie să dau un telefon, rosti ea brusc. 


— Ce? 

Ea apucă telefonul și-l trase spre ea. 

— Trebuie să dau un telefon. Vrei să-ţi păstrezi fiul în viaţă? 
Atunci spune-mi cum să obţin un fir cu exteriorul. 

— Nu înţeleg. 

— Duncan, nu fi obtuz. Dacă nu sun la niște numere de 
telefon la fiecare zece minute, să spun persoanei respective că 
sunt bine, atunci el - ori ea - va presupune că am fost trădată 
din nou și are obligaţia de a-i ucide pe judecător și pe copil. Ce 
vrei mai clar? 

Duncan o privi îngrozit. 

— Cum obţin o linie cu exteriorul, Duncan? 

— Formează cifra nouă. 

— Mulţumesc. Nu durează decât un minut. 

Olivia formă repede un număr. 

Trei rânduri de case mai încolo, lângă un telefon public, 
Ramon Gutierrez aștepta în picioare, privindu-și ceasul, nesigur 
ce trebuia să facă dacă nu suna telefonul. Se liniști când îl auzi 
sunând. 

Ridică receptorul. 

— Da? 

— Totul e în regulă. 

— Bine. Plec la telefonul numărul doi? 

— Exact. 

El închise, zâmbind. 

Olivia puse receptorul la loc în furcă. Își scoase ceasul de la 
mână și îl puse pe birou, în faţa ei. 

— E bine să fiu mai atentă la ceas, zâmbi ea. Ar fi groaznic să 
încurc lucrurile și să uit de apel. 

Îi aruncă lui Duncan o privire grea. 

— Ar fi o moarte prostească, nu? Pentru că a uitat cineva să 
dea un telefon. Ca atunci când ești condamnat la moarte, ești 
dus în camera de gazare - sau pe scaunul electric - și, la numai 
un cvartal distanţă, în biroul guvernatorului, adjunctul său 
caută cu disperare o bucată de hârtie pe care e scris numărul 
direct al camerei de execuţii, și își dă seama, fir-ar să fie, că l-a 
uitat în cealaltă pereche de pantaloni. 

Izbucni în râs. 

— Ştii că m-au ameninţat și pe mine, Duncan? 

— Cu ce? întrebă el cu vocea pierită. 


— Cu moartea. Din fericire, în cazul meu, posibilitatea asta a 
fost exclusă destul de repede... Dar nu și în cazul tău, Duncan. 
Încă nu. 

Auzind soneria de la intrare, Megan sări în picioare. Întâi se 
gândi că erau gemenele, care uitaseră ceva și se întoarseră, 
dar apoi își dădu seama că ar fi intrat cu cheia lor. Pe urmă îi 
trecu prin minte că nu s-ar fi obosit s-o facă, bazându-se pe 
comoditatea lor de adolescente și convingerea că mama avea să 
le deschidă. De ce să te chinui să deschizi cu cheia, când poţi 
foarte bine să suni? Străbătu grăbită culoarul și apucă mânerul 
ușii fără să-i fie prea clar ce făcea. 

Deschise ușa și îngheţă. 

Întâi văzu ochelarii imenși de soare, nepotriviţi într-o zi 
noroasă. Apoi zări rânjetul care-i trezi o amintire dureroasă. 
Așteptă până când bărbatul din faţa ei își ridică încet ochelarii. 
Trăsăturile pe care le vedea păreau să prindă formă dintr-un 
coșmar pe care sperase că-l lăsase mult în urmă. Se holbă la el, 
cu gura larg deschisă, apoi făcu un pas înapoi, ca lovită în 
moalele capului. 

— Credeam că ai... N 

— ...murit? Dispărut? Incetat să exist? Cu alte cuvinte, ia-l 
băiete, că și-a făcut veacul pe-aici, prin Statele Unite. Ce 
credeai, Megan? Că am fugit de la bancă și nu m-am mai gândit 
niciodată la asta? 

Bill Lewis râse la vederea spaimei ce se citea pe chipul lui 
Megan. 

— M-am schimbat aşa de mult? o întrebă calm. 

Ea clătină din cap. 

— Nici nu-mi închipuiam. Ei, Megan, nu mă inviți înăuntru? 

Ea încuviinţă. 

Bill Lewis păși în casă și aruncă o privire împrejur. 

— Drăguţ, spuse el. Drăguţ. Bogăţie. Adevărata bogăţie. Fără 
cusur. Aţi devenit cumva și republicani? 

Megan nu reuși să spună nimic. 

— Răspunde-mi la întrebare, Megan. 

— Nu. 

— Cred și eu, pufni el. 

Megan îl urmări cu privirea, în timp ce el studia casa. Bill 
zări o măsuţă clasică în hol. 


— Nu-i rea, spuse el cu răceală. Stil Shaker?, de când? De 
prin 1850, nu? 

Se întoarse iarăși spre Megan. 

— Era o întrebare, îi spuse, trecând un deget peste lemnul 
brut al mesei. 

— Din 1858, răspunse ea. 

— Frumoasă piesă. Valorează, probabil, vreo două miare, 
este? 

— Așa cred. 

— Așa crezi? Așa crezi! o persiflă el, izbucnind într-un râs 
sarcastic, răgușit. 

Intră în salon și acolo găsi niște poze înrămate, așa că se 
duse să le vadă mai îndeaproape. 

— Duncan s-a cam îngrășat, spuse el. Arată ca o chiftea 
fericită. Nu mai are flacără în el, este? Agilitate nu, credinţă nu, 
doar o faţă grasă și fundul umflat, așa e? 

Ezită, uitându-se la Megan. 

— Nu, spuse ea. E în formă. Aleargă patru mile pe zi. 

Bill Lewis scoase un hohot de râs. 

— Trebuia să mă aştept la asta. Marca burgheziei. Probabil 
că poartă o pereche de teniși New Balance, de o sută de dolari, 
și trening Gore-Tex, de trei sute de dolari, de la magazinul „L. 
L. Bean”. Specialiștii ăștia în înaltă tehnologie trebuie să dea o 
grămadă de bani ca să-și menţină silueta. 

Se opri, aruncând o privire spre Megan, și îi spuse: 

— Ar trebui să încerce să stea nemâncat. Asta te menţine 
zvelt și puternic. Foamea și fuga de FBI și de copoi. E un 
conservant grozav. 

Rânji într-o parte. Se întoarse din nou cu faţa la bufet și 
ridică o altă fotografie. 

— Măi, să fiu al naibii! spuse el. Fetele tale sunt la fel de 
frumoase ca tine; arată aproape ca tine, pe vremuri. Ca două 
picături de apă. 

Ridică o fotografie de-a lui Tommy. 

— Aici e mult mai fericit, spuse el. Unde-l ţinem noi, rareori 
zâmbește. 

Megan scoase un suspin. 

— Tommy, șopti ea. 

Bill Lewis se întoarse violent spre ea. 


2 Ordin religios fondat în Anglia în 1747 (n.tr.) 


— Ce? Credeai că e numai spectacolul Oliviei? Nu te-ai 
gândit că mai e cineva acolo, care să-și fi petrecut timpul 
gândindu-se la tine și la Duncan și întrebându-se când va avea 
ocazia să v-o plătească? 

— Tommy, șopti ea din nou. Te rog, e copilul meu... 

— Va muri. Va muri, dacă nu faci ce ţi se spune. La fel și 
nemernicul ăla bătrân, numai că pe el o să-l doară mai tare. 

Bill Lewis puse fotografia jos. Păru să reflecteze preţ de o 
clipă, apoi se ridică brusc, violent, și lovi fotografia de 
marginea mesei, spărgându-i geamul și rama. Sunetul geamului 
spart i se păru lui Megan ca un foc de armă și, într-o secundă, 
crezu că va începe să sângereze. 

— Noi dictăm regulile jocului acum, spuse Lewis. Să nu uiţi 
asta. 

Veni lângă Megan și-i apucă faţa într-o mână, strângându-i 
obrajii. 

— Vor muri cu toţii, înţelegi? Nu numai băiatul și bătrânul, 
căci după asta mă voi întoarce să le omor și pe fete. Gândește- 
te la asta, Megan. Pe urmă am să-l omor pe Duncan, dar pe tine 
am să te las să trăiești, fiindcă pentru tine va fi mai rău decât 
moartea. Înţelegi? Înţelegi? 

Ea dădu din cap. 

— Toate astea, Megan, toate lucrurile astea, toată viaţa 
asta... Ei bine, poţi să-ţi iei adio de la ele. 

li dădu drumul. 

— În regulă, Megan. Întoarce-te cu faţa la perete. Numără 
până la șaizeci. Pe urmă, poţi să te apuci iar de ce făceai 
înainte să începem conversaţia asta atât de plăcută. Mici 
treburi casnice. Puţină curăţenie. Spălatul vaselor. Ceva ciorapi 
de cârpit. Fă și tu ceva util, ca un mic-burghez ce ești. Mi-a 
făcut plăcere să te revăd, după toți acești ani. Atâţia ani, 
Megan. 

Bill Lewis o împinse la perete și se pregăti de plecare. 

— A, să nu uit, transmite-i salutări lui Duncan. Spune-i că are 
noroc că nu i-am ucis astăzi nevasta, așa cum mi-a ucis-o el pe 
a mea. 

Apoi plecă, lăsând-o pe Megan suspinând, cu faţa la perete. 

Olivia formă numărul celei de-a doua cabine telefonice și, 
auzind același „Da” scurt de la Ramon Gutierrez, aflat la 
celălalt capăt al firului, îi spuse: 


— Mergi mai departe. 

— La al treilea telefon? 

— Exact. 

Olivia lăsă receptorul în furcă. Îl privi pe Duncan drept în 
ochi, căutând cel mai mic semn de revoltă. 

— În regulă, Duncan, să trecem la treabă. 

— Da, spuse el. 

— Ia-ţi o bucată de hârtie și un creion. 

El o privi uimit pentru o clipă, întrebându-se ce-i trecea prin 
gând, apoi se conformă. 

— Bine, spuse ea. Ia spune, Duncan, cât câștigi? 

— Cum adică? 

— Duncan, spuse Olivia, nu-mi pune răbdarea la încercare. 
Cât câștigi? 

— Am un salariu de nouăzeci de mii pe an. 

— Şi? 

— Mai sunt și altele în plus, cum ar fi asigurarea, banii puși 
deoparte pentru mașină, rate favorabile la împrumuturi și 
ipoteci, asigurări sociale - toate astea valorează și ele ceva. 

— Fă un calcul estimativ, spuse ea. 

— Încă douăzeci și cinci de mii. 

— Mergi mai departe. Fondul de pensie? 

— Soţia mea și cu mine avem fiecare cam douăzeci de mii în 
conturi individuale de pensionare. Banca are și ea o contribuţie 
la fondul meu de pensie, pe lângă acești bani... 

— Notează. 

El mâzgăli cifrele respective pe hârtie. 

— Bine, spuse ea. Mergi mai departe. 

— Am o casă în Vermont, doar un petic de pământ, de fapt. 
Doream să construim o căsuţă, poate anul viitor... 

— Adun-o și pe ea. 

— Păi, m-a costat treizeci și șase de mii pentru două hectare 
și jumătate... 

— Când? 

— Acum șapte ani. 

— Acum cât valorează? O sută? O sută douăzeci de mii? 

— Cel puţin. 

— Unde e? 

— Aproape de Killington. 

— Drăguţ, zâmbi Olivia. Îmi imaginez că e un loc grozav 


pentru schi. Cred că și vremea e potrivită. A nins deja? 

— Puțin. 

— Scrie acolo. Acţiuni, cecuri? 

— Am un mic portofoliu. 

— Ești prea modest. Cât ai? 

— Procentul minim. 

— Îmi imaginam eu, spuse ea, apropiindu-se de foaia de 
hârtie. 

— Ce altceva? întrebă Duncan. 

— Notează și casa din oraș. Și nu uita de munca lui Megan în 
afaceri imobiliare. Cât a câștigat anul trecut? 

— Cincizeci de mii de dolari. 

— Grozave economii, nu? 

Duncan dădu din cap, fără să vorbească. 

— Cine și-ar fi imaginat că bătrânul nord-est va trăi o 
asemenea renaștere? Doar pe vremuri, pe când eram așa de 
buni prieteni, Duncan, părea că e pe cale să fie strâns cu 
fărașul, nu? Imaginează-ţi ce surpriză pe mine, să ies și să aflu 
că e în plină dezvoltare, că toată lumea de pe-aici se 
îmbogățește. 

Olivia se întinse peste birou și luă hârtia, studiind rândurile 
de cifre. Fluieră îndelung, răgușit, în bătaie de joc. 

— Ascultă-mă bine. Am de gând să-mi deschid un cont. 

— Cum? rosti el, nedumerit. Un cont? 

— Exact, matematicianule. Cu ajutorul tău. 

— Nu înţeleg. 

— Ai să înţelegi. 

El o privi și aşteptă. Era evident că femeia savura momentul. 

— Nu te întrebi de ce am venit astăzi aici? 

El clătină din cap. 

— Trebuia să te văd, Duncan. În persoană. Puteam să fac 
toate astea prin telefon - gândește-te, ar fi fost mult mai sigur 
pentru mine. Dar am vrut să te văd cu ochii mei, Duncan. 
Trebuia să constat că mi-ai devenit inamic. Ştiam că așa s-a 
întâmplat. Ştiam că nu ești bun de nimic. Dar chiar și mie mi-a 
fost greu să cred că ai decăzut atât de mult. 

Se lăsă pe spate în scaun și începu să râdă. 

— Nu ţi-e rușine de tine, Duncan, cânt te privești în oglindă? 
Nu vezi că nimic nu merge bine în America asta care se scaldă 
în bani? Nu te trezești la miezul nopţii, să-ți amintești cum era 


când erai important, când făceai ceva? Făceai parte dintr-o 
luptă. Îţi dăruiseși viaţa pentru a face lumea mai bună și uită-te 
la tine acum. Singurul tău ţel este să câștigi cât mai mulţi bani. 
E dezgustător. _ 

Se întinse brusc peste masă și îl apucă de mână. Il strânse 
ca-ntr-o menghină și el îi simţi mușchii tari, încordaţi, 
strângându-l fără scăpare. 

— Uite, Duncan, asta înseamnă solidaritatea faţă de o cauză. 
Eu nu m-am schimbat. N-am încetat niciodată să cred în luptă. 
Sunt la fel de dură ca și atunci... 

li dădu brusc drumul și el căzu pe spate în scaun. N 

— Sunt la fel de puternică - chiar mai puternică. In 
închisoare poţi renaşte, Duncan. Te învață să te concentrezi 
asupra fiecărui lucru. Te face să ieşi de acolo proaspăt şi 
puternic. 

Il privi, apoi lăsă un zâmbet să-i joace în ochi. 

— İn regulă, Duncan, tu ești bancherul. Tu ești expertul în 
împrumuturi, valori, apreciere și depreciere. Tu ești acela care 
știe ce are valoare pe piaţă, în condiţiile actuale de creștere și 
dezvoltare economică. 

Duncan se temea de ce avea să urmeze. 

— Da, răspunse el, ezitant. 

— Ei bine, spune-mi: cât dai pe băiat? Cât dai pe porcul acela 
de fascist bătrân? 

Izbucni într-un râs răgușit. 

— Cât ar putea să valoreze pe piaţa actuală? 

Duncan intră în panică. Fruntea îi fusese cuprinsă de 
fierbinţeală. 

— Cum aș putea să... 

— Cât, nemernicule? Cât valorează o viaţă, Duncan? Tu ești 
prăpăditul de bancher, tu să-mi spui. Cât dai pe bătrân? Nu mai 
are prea mulţi ani de trăit, oricum. Ar trebui să mai scazi din 
preţ... Dar băiatul, ei bine, el e puternic, are viaţa înainte, așa 
că presupun că ar trebui să adăugăm o primă, nu crezi, 
Duncan? Haide, Duncan, ce zici? N-ar trebui să mai scădem 
ceva? La urma urmelor, a avut și el ceva probleme, nu? Un pic 
de anxietate nedeterminată, nu? Putem tăia câţiva bănuţi pe 
chestia asta. Are destul potenţial, dar e puţin deteriorat. 
Deteriorat în tranzit, poate? Ce zici, Duncan? Ce părere ai, 
Duncan, ia spune? 


— Căţea, șopti el. 

— Ia te uită la el, dă cu piatra! spuse ea în bătaie de joc. 

— Cum poţi să-mi ceri să pun un preţ pe propriul meu copil? 

— Tu așa ai făcut. Ai pus un preţ pe viața mea, a lui Emily, a 
tuturor celorlalţi. Ai pus un preţ pe propria ta libertate, acum 
optsprezece ani. Atunci nu ţi-a fost prea greu, Duncan. Așa că 
fă-o și acum. 

Își privi ceasul. 

— Pierzi timpul, îi spuse ea. Ultimul apel. 

Luă telefonul și formă un număr. Când auzi răspunsul lui 
Ramon, spuse: 

— Aproape că am terminat. 

Nu-l slăbea din ochi pe Duncan. Puse receptorul în furcă, cu 
gesturi deliberat încete, lăsând ca furia ce-i fulgera în ochi să 
pătrundă în inima lui. Apoi deschise poșeta și scoase de acolo 
un plic alb, obișnuit, pe care i-l dădu lui Duncan. 

— În plic se află un mesaj, Duncan. Îţi va arăta cât de 
serioasă sunt și îți va explica foarte exact ce am să fac dacă nu 
o să obţin satisfacţie. Dacă o să... trădezi, adăugă ea, 
îngheţțându-l cu privirea. 

Se ridică în picioare. 

Duncan îi urmări gesturile, cuprins din nou de panică și 
neînţelegând nimic. 

— Dar cât, când... nu știu. 

Ea ridică braţul și îl opri. 

— Duncan, uite, îţi spun eu. E simplu de stabilit când. Astăzi 
e miercuri. Îţi va lua tot restul zilei, probabil, ca să descifrezi 
mesajul, de care îţi recomand să te apuci cât de curând. Îţi va 
lămuri orice dubii asupra sincerităţii mele... 

Îl privi cu ură. 

— Îţi dau o zi... 

— O zi! Nu pot... 

— İn regulă, Duncan, spuse ea, zâmbindu-i mânzește. Sunt 
rezonabilă. Am să-ți dau două zile. Mi se pare corect. Două zile 
de lucru, ca să scoţi... 

Ezită. 

— Asta face totul mai interesant, nu? Cât poţi scoate? Va fi 
destul? Poate că vei primi numai unul înapoi, nu și pe celălalt. 
Poate că va fi vorba de un fel de achitare a datoriei și ne vom 
mulțumi cu atât. Poate, poate, poate. Poate că am să mă sperii. 


Ştii ceva, Duncan, nu-mi subestima dorința de a nu mă mai 
întoarce în închisoare - și nici faptul că aș face orice ca să evit 
un asemenea lucru. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Cred că da. 

— Vreau să spun că, la primul semn că nu joci cinstit, vor 
muri. 

Tăcu timp de câteva clipe. 

— Vor muri. Vor muri. Vor fi morți. Ai înțeles? 

— Da. 

— Așa deci, Duncan. Fă rost de bani. De mulţi bani. De toti. 
Trebuie s-o faci. 

— Dar nu înţelegi, nu am atâţia bani gheaţă. E vorba de 
acţiuni, de proprietăţi, investiţii - nu pot lichida totul în două 
zile, ca să ţi-i pot da. Am s-o fac, dar pentru asta e nevoie de 
timp. Nu pot, pur și simplu, să... 

— Ba da, poţi, nemernicule. 

Îl fixă cu privirea. 

— Tot nu înţelegi, nu? 

— Nu, cred că nu. 

— Duncan, nu pretind să-ţi vinzi toate proprietăţile în două 
zile. Nu pot pretinde să obţii banii pe stocul de acţiuni sau să-ţi 
încasezi fondul de pensii și tot restul. E absurd. Ar fi imposibil 
să reușești în două zile... Nu, îi zâmbi ea, nu mă aștept la asta. 

— Dar cum altfel? 

— Răspunsul e simplu, Duncan. 

— Nu știu... 

— Fură-i. 

El se lăsă să cadă în scaun. Deschise gura, dar nu reuși să 
rostească niciun cuvânt. Ea se aplecă peste biroul lui, 
apropiindu-și faţa la doar câţiva centimetri de el. Avea 
respiraţia fierbinte și Duncan simţi că se sufocă. 

— Fură-i, nemernicule. Jefuiește banca. 

Se ridică, privindu-l de sus. 

— Termină treaba pe care am început-o acum optsprezece 
ani. 

Olivia făcu un pas înapoi și arătă spre bancă. 

— Fură-i, spuse ea. 

Îndată după aceea, se făcu nevăzută. 


SASE 
Miercuri după-amiază, miercuri seara 


După plecarea Oliviei, Duncan rămase împietrit la biroul său. 

Nu știa cât de mult rămăsese așa; cinci minute, 
cincisprezece, poate o jumătate de oră. Dintr-odată, timpul 
părea maleabil. Se simţea de parcă fusese lovit de o febră 
tropicală; îi ardea faţa, își simţea transpiraţia pe frunte. Își 
cobori privirea și-și zări mâinile ce tremurau incontrolabil. 

Fură-i! 

Fu întrerupt violent din reverie de ţârâitul telefonului de pe 
biroul său. Se holbă la el, neînţelegând, dar sunetul acela îl 
forţa să revină la realitate. Întinse mâna după el, apoi se opri, 
lăsându-l să sune iarăși, ca un claxon furios. Când văzu cât era 
de insistent, apucă receptorul și-l ridică încet. 

— Da? spuse el, parcă de pe altă lume. 

— Duncan! 

— Da? răspunse el din nou, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un 
vis. Megan? Ce s-a întâmplat? 

— Duncan, a fost aici! 

— Megan, ce e, cine a fost acolo? 

Sărise de pe scaun, parcă împins de teama din vocea soţiei 
sale. 

— Bill Lewis! Am crezut că a murit! El o ajută, Duncan. La ei 
e Tommy! 

— Bill Lewis? Duncan simţea cum firele subţiri care încă îi 
ţineau puterile se rupeau încet, unul câte unul. 

— A spus că-l va omori pe Tommy. A spus că le va omori pe 
fete și pe tine, dacă nu faci ce-ţi cere Olivia. Sunt mână în 
mână. Nu-mi venea să cred. Arăta la fel, doar că avea ceva 
schimbat. De parcă... 

— Bill Lewis? Dar credeam că a dispărut. 

— A fost aici! S-a purtat îngrozitor. Nu mai e ca altădată... 

— Lucrează cu Olivia? 

— Da, da! Sunt mână în mână. 

— Dumnezeule! Cine altcineva? 

— Nu știu, gemu ea. 

— Bill Lewis e un sălbatic. 


Duncan îl văzu în faţa ochilor pe Lewis, așezat la masă, în 
Lodi, cu un pistol gol, de calibrul 45, aţintit spre el și cu 
degetul pe trăgaci. Își amintea clinchetul cu ecou al trăgaciului 
și râsul batjocoritor al lui Lewis, când Duncan sărise la el, 
furios. 

— Bill Lewis e un laș și un psihopat, spuse Duncan, fără să se 
gândească la impactul vorbelor sale. Ar împușca pe oricine, 
dacă-i întoarce spatele. 

— Nu, nu, nu-i adevărat, Duncan. Era nelămurit, ca noi toţi în 
acele timpuri, dar nu era un tip chiar așa de rău... 

— Tocmai ziceai că s-a purtat îngrozitor... 

— Așa e, așa e. Doamne, Duncan, îmi pare rău. Sunt atât de 
răvășită. 

— Ce ţi-a spus? 

— A spart o fotografie de-a lui Tommy. A spus că o să-l 
omoare. 

— Nu o va face, atât timp cât e și Olivia acolo. N-are rost să 
ne facem griji în privinţa asta. Ea l-a avut întotdeauna la 
degetul mic. A făcut exact cum i-a spus ea. 

— Duncan, nu credeam că mă pot speria mai tare, dar s-a 
întâmplat. Nu mai știu ce să zic. 

— Megan, controlează-te. Unde sunt fetele? 

— Au ieșit după lapte. 

— Ce-ee? 

— Era nevoie să se ducă, iar eu nu m-am gândit, asta a fost 
înainte să apară el și... 

Duncan trase aer în piept și încercă să-și calmeze bătăile 
inimii. 

— Nu-i nimic. Când se întorc, ţine-le acolo până ajung eu 
acasă. Nu deschide ușa nimănui, decât dacă știi cine e, 
personal... 

Făcu o pauză, gândindu-se ce îndemn stupid era ăsta. Tocmai 
aici era buba; ei își cunoșteau personal călăii. 

— Vii chiar acum? îl întrebă Megan. 

— Curând. Am ceva de făcut... 

— Ce? 

Duncan ridică plicul pe care îl lăsase Olivia pe biroul său. 

— Mi-a lăsat un fel de mesaj. Trebuie să-l descifrez. Asta mi-a 
spus. Nu știu ce e sau cât timp îmi va lua. 

— Ţi-a spus cât trebuie să plătim ca să ni-i dea pe cei doi 


Tommy înapoi? 

— Într-un fel, ezită el, sensibil la îngrijorarea ce răzbătea din 
vocea soţiei sale. Am să-ți explic când ajung acasă. Tu vezi să 
vină fetele și calmează-te. Nu întârzii mult. 

— Te rog, grăbește-te. 

— Am să mă grăbesc. 

Duncan puse receptorul în furcă și ridică plicul. E la un pas 
de isterie, reflectă el. Nu știa ce-ar fi făcut dacă soţia lui n-ar 
mai fi rezistat tensiunii. 

Clătină din cap și se întrebă, în sinea lui, ce-ar face dacă el n- 
ar mai suporta tensiunea. Trase adânc aer în piept. 

— În regulă, Olivia, rosti cu voce tare. Am să intru în jocul 
tău nenorocit. 

Era mai simplu să-și arate curajul când ea nu-l fixa cu 
privirea, constată el cu tristeţe. După plecarea ei, mi-e foarte 
simplu să găsesc replica potrivită. N 

Deschise plicul și răsturnă conținutul pe masă. Întâi, observă 
o fotografie. Era cu cei doi Tommy. Privi ochii speriaţi ai fiului 
său și parcă simţi o împunsătură în suflet. Fotografia îi tremura 
în mână și făcu un efort s-o studieze mai bine: fusese făcută cu 
un aparat Polaroid. Judecătorul ţinea în mână ziarul de 
dimineaţă. Amândoi stăteau țţepeni, amintindu-i de alte poze pe 
care le văzuse la știrile de seară. Încercă să descifreze cât se 
putea în legătură cu locul unde erau ţinuţi. Părea un fel de pod; 
se zăreau doar niște bârne de lemn maroniu, fixate în unghi, 
urmând conturul tavanului. 

Cel puţin locul unde se află pare curat și uscat, își spuse el. 

Observă păturile, care îl liniștiră puţin. Incercă să descopere 
vreo urmă de tensiune pe fața judecătorului și se simţi ușurat 
când văzu numai nemulțumire și neplăcere, își permise chiar 
un gând revoluţionar: tu, pui de căţea, bătrân mofturos și 
capsoman, fă-le ăstora viaţa un iad. Duncan era chinuit între 
dorința ca judecătorul să-i facă praf cu vorba și, pe de altă 
parte, înțelegerea faptului că o astfel de atitudine ar fi 
reprezentat un mare pericol, mai ales ţinând cont de faptul că 
Lewis avea o personalitate atât de instabilă și că era atât de 
primejdios. Bill Lewis râdea când nu trebuia, așa cum își 
amintea, și uneori plângea în momentele cele mai ridicole și 
sentimentale, cum ar fi sfârșitul tragic al câte unui film. Avea 
un psihic care părea să treacă prin fluctuații mai teribile decât 


marea. 

Își frecă fruntea cu palma, de parcă ar fi încercat să-și pipăie 
ridurile. Incercă să-l privească din nou pe Tommy și nu-și 
permise decât să constate că fiul său părea sănătos, dar 
temător. Se strădui să se liniștească numai cu atât. Nu trebuia 
să măsoare tristeţea și zăpăceala care-și lăsaseră urmele pe 
faţa băiatului. Dar era și-așa prea mult pentru el, așa că inspiră 
adânc și își spuse, ca și cum și-ar fi putut trimite gândurile să 
zboare până în camera unde era reţinut fiul său: încerc, Tomy, 
încerc. Am să fac tot ce pot. Am să te aduc înapoi. 

Lăsă fotografia deoparte și se întrebă dacă era bine să i-o 
arate soţiei sale sau nu. Apoi luă în mână celălalt obiect care 
căzuse din plic. Era o tăietură dintr-un ziar fără dată, un anunţ 
mortuar de pe pagina unui ziar imposibil de identificat. Il citi de 
două ori, din ce în ce mai consternat: 

„MILLER, ROBERT EDGAR, 39 de ani, la domiciliul familiei, 
în 5 septembrie 1986. Soț iubit al Martei, tată a doi băieți, 
Frederick și Howard. li supraviețuiesc părinţii, domnul și 
doamna E. A. Miller din Lodi, unchiul, domnul R. L. Miller din 
Sacramento, un frate, Wallace Miller din Chicago, două surori, 
doamna Martin Smith din Los Angeles și doamna Wayne 
Schultz din San Francisco, precum și numeroși nepoți și 
nepoate. Serviciul funerar va avea loc la Biserica Fecioarei 
Sfintei Pocăinţe, vineri 8 septembrie, la ora 13, 00. Decedatul 
va fi depus la biserică la prânz. Familia solicită ca, în loc de 
flori, contribuţiile să se facă la Centrul pentru veteranii din 
războiul din Vietnam, din Orange County. Funeraliile vor fi 
organizate de firma Johnson, Baker Street nr. 1120, Lodi.” 

Duncan nu știa cine fusese Robert Miller și ce legătură putea 
să existe între acesta, Olivia și el însuși. Era clar că bărbatul 
murise cu mai bine de două luni înainte și că, prin vârstă, era 
contemporan cu el. Era din Lodi și asta îl aducea în același oraș 
în care locuiseră înainte de atacul băncii, dar nu-i dădea mai 
multe detalii. Mai înţelesese că omul era veteran din Vietnam, 
dar nu exista nimic altceva în acea știre care să aibă vreo 
legătură cu situaţia în care se afla el. Duncan repetă în gând 
numele bărbatului de mai multe ori, încercând să găsească o 
posibilă conexiune. Fixă bucăţica de hârtie și se întrebă: cine 
ești? 

Ce reprezinţi pentru mine? 


Cum ai murit? 

De ce? 

Pentru început, nu știu cum să procedeze. Apoi ridică 
receptorul și formă informaţiile din California, de la care obținu 
telefonul serviciului de pompe funebre. Ezită o clipă, încercând 
să inventeze o poveste care să explice interesul său. În timp ce 
forma numărul, își dădu seama că era pentru prima dată în 
optsprezece ani când telefona în acel stat. Se înfricoșă pentru o 
clipă, ca și cum, doar din tonul vocii sale, cineva ar fi putut 
spune ce făcuse acolo în 1968. La al doilea apel, îi răspunse un 
glas de femeie. 

— Johnson, pompe funebre. Cu ce vă putem servi? 

— Bună ziua, spuse Duncan. Mă numesc, hm, Roger White. 
Tocmai am aflat despre o înmormântare de care v-aţi ocupat în 
septembrie trecut și nu sunt prea sigur dacă e sau nu vorba de 
un prieten de-al meu. Am fost plecat din ţară și n-am mai ţinut 
de mult timp legătura și, hm, a fost un șoc... 

Femeia îl întrerupse: 

— Cum se numea decedatul? 

— Robert Miller, s-a întâmplat în... 

— În septembrie... A, da, îmi amintesc de asta. De unde 
spuneaţi că-l cunoașteţi? 

Duncan începu să meargă pe ghicite. 

— Din Vietnam. 

— Ah, sigur că da. Un alt veteran. Staţi puţin să caut în 
dosar. Știţi, nu-mi amintesc ca poliţia să fi arestat pe cineva în 
cest caz. 

— Poliţia? 

— Da. Îmi pare rău, nu știaţi că domnul Miller a fost ucis? 

— Nu, nu, e prima dată când aud despre asta. 

— Eu nu știu prea multe. Știu doar că a fost un jaf, sau cam 
așa ceva. L-aţi putea suna pe Ted Reese, de la ziarul local. El s- 
a ocupat de caz. 

Duncan își notă numele în timp ce, la celălalt capăt al firului, 
auzi cum femeia răscolea prin niște hârtii. 

— ...În orice caz, spuse ea, a făcut parte din divizia 101 
aeropurtată în Vietnam, din 1966 până la sfârșitul lui 1967. A 
primit de două ori The Purple Heart și o dată The Bronze Star 
pentru acte de vitejie. A fost membru activ al filialei locale a 
Clubului Elks și al Ligii de fotbal Pee Wee, ca și în Little 


League. A fost membru al Societăţii Gardienilor Profesioniști. 
Mulţi foști polițiști și alte persoane de acest gen au venit la 
înmormântare. 

— A fost multă lume? 

— A, da. Era simpatizat de toată lumea. Foarte cunoscut pe- 
aici. Domnul de la ziar v-ar putea spune mai multe. Acesta era 
domnul Miller pe care l-aţi cunoscut în Vietnam? 

— Da, minţi Duncan, el era. 

— Ah, spuse ea. Îmi pare rău. 

Duncan închise, ţinând palma pe furcă o clipă, ca să 
întrerupă legătura. Apoi sună la ziar și ceru să vorbească cu 
reporterul. Încă nu înţelegea ce mesaj încerca Olivia să-i 
transmită și nici nu vedea legătura dintre bărbatul ucis și el 
însuși. 

— Reese la aparat. 

— Bună ziua, spuse Ducan. Știţi, numele meu este White și 
tocmai m-am întors în ţară după șase luni, ca să aflu că un 
vechi prieten de-al meu a fost ucis. Cei de la pompe funebre mi- 
au zis că-mi puteţi explica exact ce s-a întâmplat cu Robert 
Miller. 

— Ah, șeful executiv de la departamentul de pază? 

— Da. 

— Spuneţi că aţi fost prieten cu el? 

— Din război. Divizia 101 aeropurtată. 

— A, sigur că da. Ei, îmi pare rău că trebuie să vă dau 
asemenea detalii... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un simplu ghinion, cred eu. Un noroc pentru soţie și copii, 
totuși. Plecaseră, căci era ultima săptămână înainte de școală, 
așa că era singur acasă. În orice caz, după cum sunt de părere 
cei de la poliţie, cineva i-a bătut la ușă, el a deschis și i-a lăsat 
să intre. L-au forțat să deschidă seiful, de unde au furat tot. Au 
răsturnat toată casa. Avea și o colecţie frumușică de arme, 
inclusiv puști automate. Avea permis pentru toate porcăriile 
alea, dacă vă puteţi închipui. Ştiţi cât se poate lua pe o armă 
din aceea pe piața neagră, după spusele polițiștilor? Câteva mii 
de dolari. Oricum, puţin mai târziu l-au găurit cu un pistol 
automat, chiar în casă. Au lăsat un dezastru... ah, mă scuzati... 

— Nu-i nimic, spuse Duncan repede, continuaţi. 

— Ei, nu mai sunt multe de adăugat. Se pare că se îndrepta 


spre birou, unde ţinea ascuns un pistol. Nu era genul care să se 
lase bătut fără luptă, toată lumea știa asta. Cred că tipii au 
plecat la scurt timp după ce i-au distrus casa. Au mai furat și 
alte lucruri în afară de arme, inclusiv, fiţi atent, peruca roșcată 
a soţiei sale. Cred că s-au ales cu aproape șapte mii. El ţinea 
totdeauna o mulţime de bani în casă, ceea ce nu era prea 
înţelept. Dar era director executiv la o firmă de pază - la naiba, 
a muncit enorm, a pornit de la paza pe autobuze - și avea un 
sistem de alarmă de mare artă montat în casă. Singura 
problemă e că toate chestiile alea electronice nu funcționează 
nicicum dacă îi deschizi singur ucigașului ușa. De asta au fost 
așa de nedumeriţi polițiștii. Nu înţeleg de ce a făcut așa ceva. 

— Poate-l cunoștea pe asasin. 

— Mda, așa bănuiește toată lumea, dar, până acum, toţi 
suspecţii au un alibi. In plus, era unul dintre tipii care, pentru 
familie, valorează mai mult vii decât morti, înţelegeţi? N-avea 
cine știe ce asigurare. 

— Nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic? 

— Păi, locuiau într-o zonă foarte frumoasă, unde casele sunt 
la mare distanţă una de alta. lar un polițist mi-a spus că, 
oricum, pistoalele alea abia dacă fac zgomot, așa că nu era 
obligatoriu să se audă ceva. Doar un hârâit, cum ar fi când rupi 
brusc niște hârtii. Mai era și noapte. . 

Duncan nu știu ce să mai întrebe. În mintea lui se forma o 
singură imagine - aceea a Oliviei, stând în ușa acelui om, 
așteptând răbdătoare ca el să-i deschidă și s-o poftească 
înăuntru. Olivia știa că așa va face: cine ar fi refuzat o femeie 
de vârstă mijlocie, drăguță, bine îmbrăcată, chiar și în toiul 
nopţii, chiar dacă era o străină? Te uiţi pe vizor și pe urmă 
deschizi ușa, întrebându-te ce-a adus-o în pragul casei tale. Nu 
te gândești de două ori. 

Dar tot nu înţelegea ce căuta ea acolo. Auzi vocea 
reporterului ce continua să-i turuie la telefon: 

— ...mare păcat. Imaginaţi-vă numai. Să reziști doi ani în 
Vietnam, să vii acasă și să fii rănit într-un jaf al băncii, în fine să 
ajungi director executiv, pentru ca până la urmă să mori din 
cauza unei bande de spărgători care află că ţii bani în casă. Să 
vă spun drept, oamenii erau cam înspăimântați când s-a 
întâmplat, pentru că, dacă un tip ca Miller o păţește, atunci i se 
poate întâmpla oricui... 


— Scuzaţi-mă, spuse Duncan brusc, ce-aţi spus? 

— Am spus că e mare păcat. 

— După asta. 

— Ziceam că tipul își face datoria în 'Nam și pe urmă e 
împușcat la bancă... 

— Un jaf la bancă, îl întrerupse Duncan. 

— Sigur, în '68. A ţinut prima pagină câteva zile. Un grup de 
nebuni hippies a încercat să jefuiască banca și, Doamne, doi 
paznici ai băncii au fost uciși, iar Miller a fost împușcat în 
picior. Au încasat-o și vreo doi dintre nebuni. Miller a primit o 
medalie din partea guvernatorului... 

— Îmi amintesc, spuse Duncan. 

— Sigur. A fost o știre mare, dar numai pentru vreo zece 
minute. În anul acela, știrile importante se succedau mult mai 
repede. Așa a fost în '68. 

— Îmi aduc aminte, spuse Duncan. 

Se încovoiase și îi era greață. Pentru o clipă se temu că nu se 
va putea stăpâni și că va vomita de frică. 

Știu, îşi spuse. Acum știu. Înghiţi amăreala din gât și întrebă: 

— Poliţia are vreun suspect? 

— Ei, există multe teorii. Cei mai mulţi cred că a fost o bandă 
care operează în San Francisco. Se pare că au mai avut loc și 
alte spargeri de case în ultimele luni. Dar el lucra în domeniu și 
cine știe ce fel de tipi i-au ieșit în cale de-a lungul anilor? Să nu 
uităm, suntem în California. Aici, totul e posibil. 

— Vă mulțumesc, spuse Duncan, abia șoptit. 

— Ştiţi ceva despre acest caz, ca să ajutaţi poliţia? S-a oferit 
o recompensă de douăzeci de miare pentru asta, din partea 
companiei la care lucra. 

Duncan închise. 

Se lăsă pe spate în scaun și se gândi cine fusese Robert 
Miller: bărbatul care o ucisese pe Emily Lewis, pe o stradă din 
Lodi, în 1968. 

Iar Duncan știa de ce murise. 

Din răzbunare. 

Judecătorul Pearson își privea nepotul. 

Băiatul părea să nu mai fie așa de neliniștit, căci se obișnuise 
cât de cât cu locul. Tommy, însă, tot mai tresărea vizibil când în 
camera micuță în care erau sechestraţi răzbătea câte un sunet 
de jos. Constatase frustrarea crescândă pe care o resimțea 


băiatul, deopotrivă din cauza fricii și a plictiselii de care erau 
cuprinși. Copilul ba făcea câţiva pași, ba se ghemuia pe pat, cu 
genunchii la gură, pentru ca după numai câteva clipe să se 
ridice din nou. Tommy ridicase din umeri la adresa eforturilor 
bunicului său de a-i distrage atenţia. Își petrecuseră dimineaţa 
împreună,  singuri-singurei, întrebându-se ce se va mai 
întâmpla; apoi, după ce Olivia le făcuse poze, după-amiaza 
trecuse fără să primească nicio veste, într-o tăcere deplină. 
Judecătorul se întrebase, de câteva ori, dacă nu cumva erau 
singuri în casă; dar, chiar și așa, nu știa ce era de făcut. 

Privi de jur-împrejurul camerei. Ce cursă diavolească, să fii 
prins între patru pereţi și copleșit de responsabilităţi. Dacă îl 
pierd pe Tommy, nu voi mai putea să mai dau ochii cu Duncan 
și Megan. Ar fi o crimă să mai trăiesc. 

Își coborî privirea spre ceas și constată că era deja târziu 
pentru cină. S-a făcut seară, își zise el. Afară e din ce în ce mai 
întuneric și cerul s-a ascuns între văluri de umbră. Se face tot 
mai frig și căldura rămasă din timpul zilei se risipește. 

Îi făcu semn lui Tommy, să vină să stea lângă el și, când 
băiatul se așeză, îl cuprinse cu braţul. 

— E așa de liniște, bunicule, spuse copilul, ca un ecou la 
propriile sale gânduri. Uneori nici nu sunt sigur că ei mai sunt 
aici. 

— Ştiu, răspunse judecătorul. Pe urmă, exact când te 
gândești că ar trebui să luăm patul și să dărâmăm ușa cu el, 
auzi un zgomot și îţi dai seama că au fost aici tot timpul. 

— Cât crezi că va trebui să stăm aici, bunicule? 

— M-ai mai întrebat și nu știu răspunsul. 

— Dă-ţi cu părerea. 

— Tommy, ce rost ar avea să-mi spun părerea? 

— Te rog. 

Simţea tensiunea băiatului și nu știa dacă trebuia să-l mintă 
sau nu. Oare nu asta e veșnica problemă cu copiii? Nu suntem 
niciodată siguri dacă adevărurile adulţilor sunt o ușurare sau o 
greutate în plus pentru ei. Își aminti brusc de o plecare în 
vacanţă, cu soţia și copiii, cu mulţi ani în urmă. Megan avea 
cam vârsta lui Tommy. „Cât mai e?” îl întrebase ea pe un ton 
rugător. „Până ajungem”, îi răspunsese el. „Dar cât de mult?” 
insistase ea. „Multe mile”, îi răspunsese. „Dar cât de mult?” În 
cele din urmă, după vreo douăzeci de minute în același stil, se 


gândise să-i spună adevărul. „Megan, mai avem cel puţin două 
ore, așa că încearcă să te relaxezi și să te uiţi pe geam, să joci 
numărătoarea cu mama, sau ce vrei tu, numai termină cu 
întrebările astea.” Disperată, ea începuse să urle: „Două ore! 
Două ore! Vreau acasă!”, iar el strânsese din dinţi, auzind-o 
cum plânge. 

Şi efectul fusese dat doar de un mic adevăr. Dar marile 
adevăruri? Cum ar fi, ce șanse avem? Sau moartea și viața? 

— Ei bine, Tommy, presupun că vom mai sta aici încă o zi, cel 
puţin. 

Buzele băiatului începură să tremure vizibil. 

— De ce? 

Băiatul puse această întrebare, cuprins de fiori în tot trupul. 

— Păi, presupun că i-au cerut tatălui tău niște bani și lui îi va 
lua ceva timp să-i adune. Ti-am mai explicat. 

Tommy dădu din cap, încă tremurând. 

— Vreau să plec, spuse el, iar judecătorul îi zări lacrimile din 
colțurile ochilor. Vreau acasă, continuă el mai răstit, în ritmul 
suspinelor. Vreau acasă, acasă, acasă... 

Bunicul îl tinu strâns le piept. 

Dar băiatul, în loc să se calmeze în îmbrăţișarea liniștitoare, 
explodă, îmbrâncindu-l pe judecătorul Pearson. 

— Vreau să plec! Vreau să plec! Vreau să plec! 

Tommy începuse să zbiere de-a binelea. Bătea furios cu 
piciorul în podea. Pe urmă sări și se repezi la ușă, bătând în ea 
cu palma lui mică, ca-ntr-o tobă. 

— Vreau să plec! ţipă el. 

Judecătorul se repezi și-l luă pe băiat de umeri, încercă să-l 
tragă de-acolo, dar Tommy reuși să se elibereze din strânsoare. 

Nu, își zise judecătorul Pearson, nu, te rog, Tommy, nu acum. 
Te rog, nu acum. 

Băiatul se desprinse încă o dată din strânsoarea bunicului și 
se repezi cu tot trupul în ușa încuiată, făcând-o să scârțâie în 
momentul impactului. 

— Afară! Afară! Afară! Afară! Acasă! Acasă! Acasă! Acasă! 
zbieră Tommy. 

Când judecătorul încercă pentru a treia oară să-l prindă, 
Tommy se răsuci și se repezi la bătrân cu pumnii: 

— Nu, nu, nu! Ea a mea! E a mea! 

Judecătorul alunecă pe spate, surprins de forţa atacului 


băiatului. 

Ah, Dumnezeule, își spuse el. Se pierde. Nu-l pot calma, știu 
că nu-l pot calma. Duncan și Megan se luptau amândoi când 
intra în criză. Eu nu mă pot descurca singur. 

Tommy reîncepuse să bată cu pumnii în ușă. Zgomotul părea 
să zguduie întreaga casă, răsunând ca un tunet prin bârnele 
vechi de lemn. 

Judecătorul auzi zgomot de pași alergând pe hol și apoi pe 
scări, spre ei. Ah, Doamne, își zise el, vin încoace! 

— Tommy, potolește-te! Te rog, potolește-te! se rugă el, 
încercând să-l ţină pe băiat, dar efortul lui avu la fel de puţin 
efect cum ar fi fost dacă ar fi încercat să oprească vântul de 
iarnă cu mâinile goale. 

— Lasă-mă, lasă-mă! striga copilul, cuprins de isterie. 

— Tommy! Tommy! Sunt eu, bunicul - te rog... 

Judecătorul încercă să-l ia pe copil de lângă ușă. 

Observă că-i sângerau mânuţele și simpla vedere a sângelui 
îl înspăimântă. 

— Tommy! strigă el. Tommy! 

— Nu! Nu! NUUUUU! zbieră Tommy, când simţi iarăși 
mâinile judecătorului pe umerii săi. 

Judecătorul auzi cum cineva deschidea zăvorul ușii și îl apucă 
pe copil, trăgându-l pe moment de lângă ușă. 

Tommy scoase un țipăt prelung, chinuit, neomenesc, făcând 
să răsune camera micuță și umplând-o de teroare, pentru ca 
apoi ţipătul să pătrundă mai departe, până în cele mai ascunse 
colţuri ale casei. 

Olivia Barrow și Bill Lewis, amândoi înarmaţi, pășiră în 
cameră; pe chipuri li se citea consternarea și o umbră de 
panică. Se holbau la copilul care se zvârcolea și se lupta, captiv 
în strânsoarea bunicului său. 

— Vreau, vreau, vreau! zbiera Tommy. Lasă-mă să plec! 
Pleacă! PLEACĂ! PLEACĂ! 

— Taci din gură! se răsti Bill Lewis. 

— Liniște! urlă Olivia. 

Nimic nu avea vreun efect asupra lui Tommy, care ţinea ochii 
închiși și se zgâlţâia, ca electrocutat. 

— Nu pot să-l ţin, strigă judecătorul dintr-odată, simțind cum 
băiatul îi scăpa din mâini. 

Preferă să-i dea drumul, decât să-i rupă mâinile băiatului. 


Tommy se repezi spre ușă, fără să-i pese de cei doi adulţi cu 
pistoale, care îi blocau trecerea. 

— Isuse urlă Bill Lewis, prinzându-l pe copil și zguduindu-se 
în faţa atacului acestuia. 

Tommy continuă să urle, prins acum în alte braţe. Se zbătea 
sălbatic, violent, dând din pumni și din picioare, cu o forță 
demonică. 

— ÎI împușc! Îl împușc! urlă Lewis către judecător. 

— N-ai ce-i face - încearcă doar să-l ţii! 

— Nu mișca! strigă Olivia, îndreptând pistolul spre judecător. 

— Cristoase! Ajută-mă! zbieră Lewis, scoțând un țipăt scurt 
în clipa în care se împiedică și căzu și el la podea, încercând să 
reziste furiei lui Tommy. Arma alunecă într-un colţ când Lewis 
se feri de mușcătura copilului. Isuse, Olivia! strigă el. 

— Nu mișcă nimeni! se răsti iarăși Olivia. 

— Să te ia naiba, spuse judecătorul și se aruncă deasupra 
celor două trupuri strânse, contorsionate, de pe podea, 
încercând să-l ajute pe Bill Lewis să-l ţină pe băiat. In câteva 
clipe, reușiră împreună să imobilizeze braţele și picioarele lui 
Tommy, ţintuindu-l la podea. 

— Nimeni nu se mișcă, se răsti Olivia din nou, însă de data 
asta era un ordin mai puţin categoric, căci erau cu toţii 
împietriţi, șocați de forța copilului. 

Judecătorul își cobori privirea și observă că pistolul lui Bill 
Lewis se afla aproape, pe podea. 

Doamne, își zise el, pistolul! 

Ezită, apoi mâna îi zvâcni ușor înainte. Auzi însă vocea egală, 
apăsată, a Oliviei, devenită acum doar o șoaptă: 

— Ai să mori, bătrâne. Te văd și ai să mori. 

Judecătorul închise ochii o clipă și se gândi: câte șanse am să 
ratez? Cu voce tare însă, rosti: 

— Despre ce naiba vorbești? 

Bill Lewis, fără să aibă habar de înţelesul schimbului de 
replici de-o clipă, între judecător și Olivia, îl privi pe 
judecătorul Pearson și îi șopti: 

— Mulţumesc. Singur nu l-aș fi putut ţine. 

Tommy se crispă din nou. Apoi, brusc, trupul său se făcu 
moale în braţele lor. 

— Cristoase! exclamă Lewis. Ce dracu' e asta? L-am lovit? A 
murit? 


— Nu, spuse judecătorul Pearson, relaxându-se încet. E un 
fel de stare de rătăcire. Așa i se întâmplă după astfel de crize. 
Ajutaţi-mă să-l duc pe pat. 

Tommy ţinea ochii larg deschişi, respirând încet și 
superficial. 

— Haideţi, spuse judecătorul, uitându-se spre Olivia. Aranjaţi 
locul mai repede... 

Ea ezită, apoi sări și făcu puţină ordine într-un colţ al patului. 

— O să-și revină? întrebă Bill Lewis. Cristoase! N-am mai 
văzut așa ceva... 

— O să-și revină când o să plece de aici. 

Judecătorul o privi pe Olivia și-i făcu semn cu degetul 
arătător: 

— Acum aduceţi niște Betadine și leucoplast pentru tăieturile 
de la mâini. Ştiaţi, nu? V-aţi făcut toate planurile și știaţi că 
trece prin asemenea crize, nu-i așa? 

— Ştiam că face ore speciale la școală, dar n-am... începu ea, 
apoi îl fixă pe judecător. Oribil. Al naibii ghinion. Dumneata 
trebuie să-l ţii sub control. 

— Am să fac tot ce pot, rosti sec judecătorul. 

— Are nevoie de medicamente sau de altceva? Vreau să spun 
că-i putem face rost oricând de ce îi trebuie, spuse Bill Lewis. 

Rămase lângă pat, privindu-l pe băiat. 

— N-ar trebui să-l acoperiţi cu o pătură? întrebă el. 

— Ba da, spuse judecătorul, continuând s-o privească glacial 
pe Olivia. 

— l-o aduc eu, spuse Bill Lewis. N-am mai văzut niciodată 
așa ceva. 

Olivia îi aruncă o privire. 

— Du-te și adu trusa medicală, îi spuse. Dă-i ceva copilului, 
să-și revină. 

După care se întoarse și ieși, lăsându-l pe judecător așezat 
lângă pat, în așteptarea lui Lewis. 

Ramon Gutierrez parcă mașina la vreo trei rânduri de case 
de locuinţa lui Megan și a lui Duncan și cobori în răcoarea serii. 
Își strânse canadiana mai bine pe trup când simţi prima 
atingere a aerului tăios. Se gândi la nopţile de iarnă din partea 
de sud a cartierului Bronx, din vremea adolescenţei; acolo, 
frigul mergea mână-n mână cu suferința. Probabil că pe atunci 
era mult mai rău, pentru că nu exista nicio speranţă. Încercă 


să-și amintească de Porto Rico și să-și imagineze căldura 
tropicală a insulei, dar nu reuși. Venise în Statele Unite de mic 
copil și nu se mai întorsese pe insulă decât o dată, ca 
adolescent, pentru o vizită în compania unchiului său. Mișcarea 
pentru independența insulei se născuse și luase avânt în 
ghetourile orașului New York; el devenise membru, mai întâi 
din curiozitate, apoi pentru că descoperise că avea să fie 
acceptat de grup dacă îndeplinea un anume rol politic. Dat fiind 
că se simţise ostracizat mare parte din anii trăiţi până atunci, 
întâi de către familie, apoi de lumea din cartier, aceasta fusese 
pentru el o plăcută surpriză. Îmbrăţișase retorica politică a 
mișcării din toată inima, fără nici cea mai vagă urmă de 
sinceritate. 

Trecând cu un pas sprinten pe lângă copacii întunecaţi și 
casele scăldate în lumină, în drum spre locuinţa lui Megan și a 
lui Duncan, se gândi la vechiul lui cartier. Era întotdeauna prea 
cald ori prea frig. Își aminti de un tânăr drogat, care locuia în 
ruinele unei case de la capătul străzii. Omul murise îngheţat 
într-o noapte cu un frig crâncen, când vântul răscolise toate 
ascunzișurile clădirii. Ramón, împreună cu alţi băieţi, îl găsise 
ghemuit peste o chiuvetă spartă, cu trupul înţepenit de moarte. 
Pielea lui maronie pălise la culoare și semăna cu noroiul 
îngheţat pe câmp. Faţa lui arăta ca o mască de carnaval. 

Clătină din cap. 

N-am să mă întorc niciodată acolo. 

Când se vor termina toate astea, n-o să mai fiu nevoit să mă 
întorc acolo. 

Se opri să admire un Cadillac, pe aleea din faţa unei case, 
apoi trecu mai departe, amintindu-și că Olivia îl avertizase să 
nu facă altceva decât să verifice familia, să fie cu toţii acasă și, 
din nou, să nu fie nici urmă de poliţie. O plimbare pe lângă șase 
rânduri de case, spusese ea; parchezi, cobori fără ezitare, te 
plimbi, pur și simplu, treci de casă, dai colţul și revii la mașină, 
urci, treci încă o dată prin faţa casei cu mașina și te întorci la 
fermă. 

Făcu un efort să se gândească la banii pe care aveau să-i 
obţină, ca și cum ei i-ar fi putut ţine de cald. Regreta că ea nu-l 
lăsase să-și ia o armă la el, dar îi înţelesese motivele. Totuși, nu 
mi-ar fi stricat un pistol. 

O clipă, se întrebă dacă măcar unul dintre oamenii ale căror 


forme și siluete le distingea mișcându-se dincolo de ferestrele 
caselor pe lângă care trecea fusese vreodată la închisoare. 
Viaţa e o veșnică închisoare, își zise el. Viaţa mea în Attica nu 
se deosebea cu nimic de locul din sudul cartierului Bronx, unde 
am crescut. Singura schimbare a fost că, în Attica, zăvoarele de 
la case funcționau; acasă, niciodată. 

Dacă ar fi funcţionat, n-aș fi avut atâtea probleme. 

Jena amintirilor aproape că-l făcu să se oprească. Ea spusese 
că are treisprezece ani. De unde să știu că avea numai zece? 
Pentru o clipă își aminti de pielea netedă, măslinie, sub 
atingerea degetelor lui. Nu știam că e înapoiată mintal, își zise 
el furios și, la urma urmelor, ce mai conta? Alungă amintirea 
din minte, alungă imaginea mamei sale, ţipând ceva în 
spaniolă, un torent de obscenităţi și jigniri, și pe cea a tatălui 
său,  desfăcându-și cureaua  soldăţească și  învârtind-o 
ameninţător peste pumn. 

Trase adânc în piept aerul rece ca tăișul unui cuţit. Se opri în 
faţa casei lui Megan și a lui Duncan și apucă să le zărească pe 
gemene trecând prin salon. Simţi accelerarea atât de familiară 
a pulsului și, timp de o fracțiune de secundă, își permise să 
viseze cum ar fi să le prindă singure. Ea zice că vrea să-i facă 
pe toţi să plătească, își spuse el, deci, ce-ar fi mai grozav decât 
asta? Se înfioră, dar nu de frig, apoi își strânse mâinile. Privi 
casa și se gândi: poate că aranjăm o întâlnire, ce ziceți? Înainte 
să se termine totul. 

li veni să râdă în hohote. Nu vă urăsc, își spuse. Vreau să vă 
iubesc, pentru ceea ce-mi veţi dărui. Urăsc numai ceea ce 
sunteți. 

Bogatii cred că banii îţi dau curaj, dar nu-i așa. Banii aduc 
alte temeri. Crezi că-ţi cumperi liniștea, dar de fapt apar noi 
pericole. 

Își aminti de Olivia, cu vreo zece săptămâni mai devreme, în 
California. Așteptase răbdătoare, pe scaunul din faţă al mașinii, 
verificându-și pistolul automat, apoi se întorsese cu Bill Lewis 
și ea le spusese: „Fiţi atenţi. Porcul va deschide ușa. Eu am să 
bat, iar el o să se uite pe vizor și o să deschidă. O să fie 
politicos, amabil și prietenos și o să mă invite înăuntru. Am să 
vă dau un semnal în clipa în care îl am la mână. Până atunci nu 
vă arătaţi.” Fusese cuprins de teamă și admiraţie; înţelegea de 
ce dorea să-l omoare pe bărbatul acela, dar își dorea s-o fi 


putut face fără el. Dar ea insistase, spunând: „Asta va fi 
legătura noastră. Suntem părtași la asta și la tot ce va urma de 
acum înainte.” Ramon își amintea cu ce pas sigur se îndreptase 
spre capota mașinii, o ridicase și se prefăcuse că s-a stricat 
motorul. Pe urmă, se dusese direct spre casa omului și sunase 
la ușă. Ramon se întrebase, doar pentru câteva secunde, dacă 
bărbatul care apăruse imediat, luminat de becul de la intrare, 
avea habar că afară îl așteaptă moartea. 

Și se întâmplase exact așa cum prevăzuse ea. 

Din nou, le zări pe fete și reveria se întrerupse brusc. 

Vom face o petrecere, își spuse în sinea sa. O petrecere pe 
care n-o s-o uitaţi niciodată. Una pe care, cândva, pe viitor, n-o 
s-o puteți nicicum explica soţilor voştri. 

Zâmbi ca pentru sine. Ce păcat că n-am cuțitul la mine. 

Farurile unei mașini care pleca din faţa altei case îl luminară 
din plin și, pentru o clipă, se simţi cuprins de panică. Se trase 
repede la umbra unui copac și așteptă ca mașina să treacă mai 
departe. 

Ea are dreptate, își zise Ramon. A avut tot timpul dreptate. 
Orașul ăsta n-are bunul simţ să știe ce e frica. Nu putem face 
nimic aici. 

Își întoarse iarăși privirea spre casă. Gemenele nu se mai 
zăreau. 

— Noapte bună, domnișoarelor, spuse el cu voce tare. Ne 
vom revedea în curând. 

Plecă mai departe, prin noapte. Se gândi la bani, se gândi cât 
de mulţi vor fi. Destui ca să poţi merge unde vrei și s-o iei de la 
început. Se întrebă dacă Bill Lewis avea să vină și el. Se îndoia 
și asta îl întristă puţin. Bill se va ţine după Olivia, care nu-l va 
iubi niciodată cum l-aș iubi eu. Se va folosi mereu de el și-l va 
răni de nenumărate ori. Îi poartă mirosul de căţea în nări; 
niciodată nu va scăpa de asta și, într-o bună zi, îl va ucide. Ar fi 
mai fericit cu mine, eventual în Mexic, unde pot trece drept 
localnic și unde am fi bogaţi, pentru că mexicanii au foarte 
puţin. Am trăi împreună ca niște regi, pe malul oceanului, unde 
e întotdeauna cald și noaptea nu e niciodată așa de întunecată 
ca aici. El nu înţelege, hotărî Ramon. Există numai plăcerea. 
Dar plăcerea lui e învăluită în vină și asta îl face trist și 
vulnerabil. 

Dar eu nu sunt așa, reflectă Ramon, plin de mândrie. Eu sunt 


liber. 

Își înfundă mâinile în buzunarele hainei și le apăsă peste 
coapse. Porni mai departe prin noapte, cu pasul mai iute, să se 
încălzească. 

Tommy simţea pe frunte atingerea mâinii bunicului, dar era 
ca o amintire, ca și cum nu s-ar fi întâmplat chiar în acel 
moment. Fixă cu privirea tavanul podului, imaginându-și că 
acoperișul nu mai era, lăsând loc unui spaţiu nesfârșit, punctat 
de stele de diamant și inundat în lumina lunii. Ţinea ochii larg 
deschişi, nemișcaţi, dar în viziunea aceea i se învârtea capul; 
simţea cum se înalţă pe cerul nopţii și plutește, liber. Simţea 
vântul pe obraji, cald, liniștitor - parcă ar fi fost învelit într-o 
pătură veche, familiară. Pe când pătrundea în întunericul fără 
sfârșit, auzea strigătele mamei și tatălui lui și le zărea pe 
surorile lui făcându-i cu mâna, chemându-l lângă ele. Zâmbi, 
râse și le răspunse cu alte semne, apoi se pregăti să pornească 
spre ele, prin întuneric. Dar, când încercă să se orienteze într- 
acolo, simţi cum vântul își schimbă direcţia și, dintr-odată, se 
trezi luptându-se cu un uragan care-l lovea peste faţă, îi rupea 
hainele, îl trăgea tot mai departe de familia lui. Întinse mâna, 
dar ei se îndepărtau, se făceau din ce în ce mai mici; vocile li se 
auzeau tot mai slab, până când dispărură de tot. 

Gâfâi și se înfioră. 

Apoi auzi vocea bunicului: 

— Tommy, Tommy, Tommy, sunt aici, lângă tine. Totul va fi 
bine, sunt aici, sunt aici. 

Se scutură și se întoarse spre bunicul său. 

Zări figura lui Bill Lewis, care privea peste umărul 
bătrânului, dar de data asta nu-i mai era frică. 

— Își revine, spuse Lewis. Isuse, ce mai spaimă. 

Tommy se întinse și-și apucă bunicul de mână, dar observă și 
rânjetul apărut pe faţa lui Lewis. 

— Ei, băiete! Te simţi bine? 

Tommy încuviinţă. 

— Ai nevoie de ceva? Ţi-e foame? Poate că ţi-e sete? 

Tommy dădu iarăși din cap. 

— 'Ţi-am adus cina. E acolo, afară. 

Lewis dispăru din raza sa vizuală și Tommy se uită la bunicul. 

— Mi-e bine, îi spuse. Îmi pare rău, bunicule. M-a apucat așa, 
dintr-odată. 


— Nu-ţi face griji pentru asta, spuse bătrânul. 

— Mă dor mâinile, spuse Tommy. 

— Te-ai tăiat când te-ai repezit la ușă. 

— Așa am făcut? 

Bătrânul încuviinţă cu un gest al capului. 

Tommy își ridică mâinile, să le vadă. 

— N-arată prea rău, spuse el. Doar puţin julite. 

Bill Lewis își făcu apariţia pe ușă, ţinând o tavă în mâini. 

— Am făcut o tocană. E din conservă, dar are un gust destul 
de bun. Imi pare rău, fiule, nu mă pricep la gătit. Dar ţi-am mai 
adus și puţin sifon. Și vreo două aspirine, dacă te dor mâinile. 

— Mulţumesc, spuse Tommy, ridicându-se în capul oaselor. 
Acum mi-e foame. 

— N-ar strica să mănânci și dumneata, domnule judecător. 
Eu stau să-l ajut pe băiat dacă are probleme. 

Bill Lewis se așeză pe marginea patului, în locul 
judecătorului Pearson. Judecătorul se uita cum Tommy luă 
câteva linguri din tocană, apoi începu și el să mănânce. Dintr- 
odată își dădu seama cât de foame îi era și se puse serios pe 
mâncat. 

— Nu te grăbi, Tommy, spuse Bill Lewis. Ai și pâine cu unt. 
Am pus niște napolitane pe tavă, pentru desert. Cu ciocolată îţi 
plac? 

— Da, mulțumesc. 

Tommy ezită. 

— Nu știu cum te cheamă, îi spuse. 

— Spune-mi Bill. 

— Mulţumesc, Bill. 

— Cu plăcere. 

— Bill? 

— Da. 

— Ştii când putem pleca acasă? 

Judecătorul se încordă. Nu acum, îi trecu prin minte. 

Dar Bill Lewis nu făcu decât să surâdă. 

— Te-ai cam plictisit aici, nu? 

Tommy dădu din cap. 

— Nu-i de mirare. Eu am fost nevoit să-mi petrec o lună, cu 
mulţi ani în urmă, într-o cameră dintr-o casă. Nu îndrăzneam să 
ies afară, nu îndrăzneam să fac nimic. A fost cumplit. 

— De ce? 


— Păi... Lewis ezită, apoi se gândi: ce mai contează? Ei bine, 
reluă el, eram foarte sigur că poliția e pe urmele mele și 
aşteptam să vină niște oameni să mă ajute. Acţionam subteran. 
Ştii ce înseamnă asta? 

— Așa, ca o cârtiţă? 

— Nu-i chiar același lucru, râse Lewis. Înseamnă să te 
ascunzi. 

— Aha, zise Tommy. Acum noi acționăm subteran? 

— Într-un fel. 

— Te-au prins, până la urmă? întrebă Tommy. 

Lewis ricană. 

— Nu, băiete, am fost întotdeauna cu un pas înaintea lor. Și 
după o vreme cred că s-au săturat să mă mai caute. Cel puţin, 
așa se părea. Așa că, după câţiva ani, ce să zic, s-au liniștit 
apele. 

— Când a fost asta? întrebă judecătorul. 

— În anii șaizeci, răspunse Lewis, fără să se gândească. 

— În fond, de ce nu-i spui tot? se auzi vocea răstită a Oliviei 
Barrow. 

Glasul ei făcu parcă să explodeze aerul din încăpere, risipind 
momentul de pace, readucând tensiunea dinainte. Stătea în 
ușă, fixându-l pe Bill Lewis cu o privire glacială și răsucind un 
revolver pe deget. 

Lewis sări în picioare. 

— N-am spus nimic. Nimic din ceea ce n-or să înţeleagă și 
singuri. 

— Precis, ripostă ea. 

Lewis își cobori privirea spre Tommy. 

— Îmi pare rău, copile. 

— Nu-i nimic, răspunse Tommy. Mulţumesc pentru masă. 

— Păstrează dulciurile. Le poţi mânca mai târziu. 

— Mulţumesc. 

Lewis puse farfuriile pe tavă și trecu pe lângă Olivia, care-i 
aruncă o privire tăioasă. Ea rămase în urmă, fixându-l pe 
judecător. 

— E un tip emotiv, spuse ea, după câteva momente. S-a 
născut sub semnul lui Mercur. E capabil de o tandreţe excesivă 
într-o clipă - făcu o pauză - pentru ca în următoarea să treacă 
la o violență excesivă. Vă rog să ţineţi seama de această 
instabilitate când aveţi de-a face cu el; ar fi regretabil să vi se 


întâmple ceva rău. 

Judecătorul Pearson încuviinţă. 

— Poate că ar trebui să-l las pe Ramon să vină cu mâncarea, 
data viitoare. Lui îi plac copilașii, domnule judecător. Dar nu în 
felul care ti-ar fi dumitale pe plac. 

Judecătorul nu răspunse. 

Olivia se îndreptă spre Tommy și se opri în dreptul patului 
său. 

— Băieţii sunt totdeauna dezarmanţi la vârsta asta, spuse ea. 
Te înnebunesc, fie din dragoste, fie din frustrare. 

— Ai copii? întrebă judecătorul cu calm. 

Dacă ai avea, îi spuse în gând, n-ai face așa ceva. 

— Nu, nicio șansă, râse Olivia. Inchisoarea nu e cel mai bun 
loc pentru a concepe copii. Nu, singurele lucruri care se concep 
în închisoare sunt planuri, din ură și din nevoia de răzbunare. 
Aceștia sunt copiii mei. 

— Ai strâns multă amărăciune, spuse el. 

Ea râse din nou. 

— Sigur că da. Am toate motivele pentru asta. 

— De ce? 

— Ia te uită cine e pe cale să-și dezlege gura, zâmbi ea. 

Judecătorul nu-i răspunse. 

Olivia ridică din umeri. 

— În fond, de ce nu? spuse ea. Domnule judecător, te-ai 
întrebat vreodată de ce n-am făcut niciun efort să ne 
ascundem? 

— Da. Asta m-a preocupat de la bun început. 

— Precis că ai avut de-a face cu o mulţime de răpiri și 
extorsiuni în procesele pe care le-ai judecat. 

— Așa este. Însă nu ca aceasta. 

— Exact. Am spus și eu asta, mai demult. Vezi dumneata, 
domnule judecător, în toate astea există un singur element de 
geniu, un mic amănunt care face ca totul să meargă strună. 

— Nu înţeleg. 

— E vorba de fiica și ginerele dumitale, domnule judecător. 

Olivia ezită. 

— Ce știi despre ei? întrebă ea, după o clipă. 

— Cum adică? Ei sunt... 

— Ce făceau acum optsprezece ani? 

Judecătorul Pearson calculă în memorie: 1968. Eram mai 


tânăr, mai puternic. Soţia mea trăia și eram amândoi 
îngrijoraţi. Habar n-aveam ce voiau. Nu ne spuneau nimic. Eu 
eram prea rigid și pretenţios, iar ei ne lăsau să așteptăm. Ce 
anume? Mai era și războiul, pe care îl uram cu toţii. Mișcări de 
stradă, demonstraţii și plete - toate făceau parte din decor. 
Eram magistrat, făceam cu toţii parte din sistem și sistemul era 
diabolic. 

Își aminti de nenumăratele certuri cu Duncan - schimburi 
violente de replici, pe care aproape că le uitase - și de felul în 
care totul luase brusc sfârșit când ei se mutaseră pe coastă. 
Apoi, totul se schimbase. Işi aminti de revenirea lui Megan și a 
lui Duncan în Greenfield, pe neașteptate, seara târziu. Megan 
era însărcinată cu cele două gemene. Fusese un miracol. 
Fuseseră atât de rătăciţi și apoi reveniseră acasă atât de brusc, 
încât toate spaimele noastre se risipiseră peste noapte. Aveau 
nevoie de ajutorul nostru, doreau o viață nouă, o viaţă normală, 
chiar acolo, în Greenfield. Gata cu retorica politică, gata cu 
acuzaţiile despre sistemul diabolic și societatea coruptă. Nu i- 
am întrebat niciodată, atât am fost de bucuroși să-i avem iarăși 
acasă. lar apoi, când s-au născut gemenele, parcă reîncepuse 
totul, eram iarăși o adevărată familie, fără crize de furie și 
violenţă. 

— Ce făceau pe atunci, în 1968? întrebă iarăși Olivia, parcă 
pretinzând un răspuns. 

— Nu știu ce vrei să spui. Megan terminase artele și s-a dus 
în California, ca să fie lângă Duncan până când avea să-și 
termine licenţa la Berkeley. Locuiau acolo... atât îmi amintesc. 

Olivia pufni dispreţuitor. 

— Şi cam ce politică făceau? îl întrebă ea pe un ton sarcastic. 

— Păi, Duncan activa în mișcarea  antirăzboinică, 
antiguvernamentală. In studenţie, la Universitatea Columbia, 
făcuse parte din Liga Studenţilor Democraţi și luase parte la 
demonstrațiile de acolo. Cred că era cumva legat de fracțiunea 
Weatherman. Dar a lăsat totul în urmă. A renunţat la tot când 
s-au întors în est. 

Olivia pufni din nou, întrerupându-l. 

— Port Huron și Weatherman au fost mai târziu. 

— N-am știut. Ei, oricum, sunt toate numai niște denumiri... 

— Nu fi așa de prost. 

— N-am știut, la naiba. Ce vrei să spui? 


— Au fost mai mult decât niște participanţi minori la mișcări, 
spuse Olivia, cu o urmă de furie în glas. Și noi la fel. Iar el n-a 
„renunţat”, așa cum ai spus. Nu, domnule, nici vorbă de așa 
ceva. 

— Şi atunci? 

— Nu fi așa de prost! 

— Nu sunt, la naiba. N-am întrebat niciodată. Ne-am bucurat 
doar să-i știm acasă. 

— Alergau prin munţii din districtul Marm cu arme după ei, 
făcând exerciţii pentru revoluţie. IÎnvăţau să facă bombe și 
propagandă. Asta făceau. 

— Păi... 

Judecătorul Pearson nu știa ce să spună. Brusc, se simţi 
copleșit de sentimentul că nu era bine să afle ce-i spunea ea. 

— Așa i-am întâlnit eu. Iar lucrurile au devenit mai serioase. 
Eram un grup de revoluționari. Eram devotați cauzei. Eram 
înarmaţi. Ne despărțiserăm de ceilalţi, ceea ce era perfect, 
pentru că toţi ceilalţi au sfârșit prin a fi înconjurați de agenţi 
FBI infiltraţi sau informatori. Dar noi, nu! Noi eram împreună și 
eram pregătiţi! 

Olivia măsura camera în lung și în lat, gesticulând cu 
revolverul. Judecătorul simţi forța pasiunii ei plutind greu în 
încăperea micuță. 

— Aveam de gând să zdrobim inima acestei ţări pervertite și 
să luăm totul de la capăt. Iar ei făceau parte din grup, exact ca 
mine, Bill, Emily și ceilalţi. Numai că ei au trădat, domnule 
judecător, au trădat și au fugit. Au fost niște lași! În armată te 
împușcă pentru  lașitate pe câmpul de luptă, pentru 
neascultarea ordinelor în faţa inamicului. Ei bine, asta au făcut 
ei când au intrat în panică și au fugit. S-au întors repede în 
societatea voastră prostească, burgheză, și s-au ascuns acolo. E 
drept, erau deghizați perfect pentru asta: au devenit niște 
oarecare. S-au amestecat cu ceilalţi. Au început să se 
intereseze de ipoteci, mașini noi și ședințe cu părinţii, 
contribuţii de caritate, promovări și mereu mai mulţi bani, mai 
mulți bani nenorociţi. lar dumneata i-ai ajutat, domnule 
judecător, să devină invizibili, anonimi, la fel ca toţi ceilalți 
trădători din generaţia noastră, doar că pentru ei a fost ceva 
mai rău, nu? Eu am intrat la închisoare, Bill și-a luat alt nume, 
iar Emily a murit. Și timpul a trecut. Lor le plăcea anonimatul, 


așa că au devenit grași și fericiţi, bogaţi și oarecare. Domnule 
judecător, au devenit oribil de oarecare! Au fost niște trădători! 
repetă ea cu silă. 

El continuă să o privească. Olivia se opri, strângând pistolul 
cu atâta forţă, încât i se albiseră încheieturile. 

— Eu însă nu! N-am ajuns niciodată grasă, fericită și 
burgheză. M-am făcut chiar mai zveltă și mai puternică - și tot 
ce am făcut timp de optsprezece ani a fost să aștept acest 
moment, când le voi putea plăti pentru că m-au lăsat acolo. Am 
făcut optsprezece ani de temniţă grea, nu oricum, nici vorbă de 
liniștea dintr-o carceră obișnuită. Pe urmă am fost eliberată 
condiţionat. Așa funcţionează sistemul, se știe, nu? Ţi se dă 
numele unui ofiţer responsabil pentru tine, un rând nou de 
haine și o sută de dolari. Așa că am ieșit și am venit chiar aici. 
Ştiam că vor fi aici, domnule judecător. Puteau să fie invizibili 
pentru oricine - dar nu pentru mine! 

Il privi pe judecătorul Pearson. 

— Imi datorează optsprezece ani. Şi a naibii să fiu dacă ei - 
sau dumneata - îmi puteţi face ceva. Au fost la fel de vinovaţi 
ca și mine de aceeași crimă. 

Se așeză brusc pe pat, lângă el, apropiindu-și faţa de a lui. 

— Dumneata ce zici - vor fi de acord să facă optsprezece ani 
de pușcărie? 

— Nu, clătină el din cap. 

— Nu? 

— S-au schimbat. Totul s-a schimbat. Nici măcar n-ar mai fi 
puși sub acuzare... 

Olivia se trase înapoi. 

— Nu? Așa crezi dumneata? Spune-mi, domnule judecător. 
Ce fel de circumstanţe se acordă pentru crimă premeditată? 

El înghiți cu greu. O, nu, își zise. Nu, nu e posibil. Ei nu 
puteau face așa ceva. 

— Nu există, îi răspunse Oliviei. 

Ea își scutură părul și, lăsându-se pe spate, tună: 

— Al naibii de deștept ești, domnule judecător. 

Apoi se aplecă spre el, coborând tonul vocii până la o 
adevărată șoaptă conspirativă: 

— Deci, iată că știi ceva ce nu știai despre dragii dumitale 
copii. Poate că bănuiai ceva, dar realitatea e mult mai rea decât 
fantezia, nu? lar tu, băieţaș drăgălaș, știi acum ceva nou despre 


mămica și tăticul tău drag, nu? 

Olivia se ridică brusc și porni cu un pas grăbit spre ușă. 
Acolo se opri și le spuse: 

— Sunt niște ucigași. Exact ca mine. 

Cu aceste cuvinte plecă, trântind ușa în urma ei. 

Duncan ridică poza lui Tommy, cu rama încă plină de cioburi. 
Fără să se gândească, atinse marginea îndoită care trecea 
peste faţa fiului său și se răni la deget. Nu strigă imediat de 
durere, așa cum ar fi făcut în aproape orice altă situaţie. In loc 
de asta, lăsă ca noua durere să se alăture tuturor celorlalte pe 
care le purta în el. 

Duse degetul la gură și își supse sângele cu gust dulceag. 

— Ah, Duncan, ai nevoie de puţin leucoplast? întrebă Megan. 

El clătină din cap. Am nevoie de mult mai mult decât atât, îi 
trecu prin minte. Privi spre Karen și Lauren, așezate cuminţi 
într-un colţ. 

— Dacă vi s-ar întâmpla ceva... începu el, dar ele îl 
întrerupseră. 

— N-o să ni se întâmple nimic, spuse Karen. 

— N-o să lăsăm un străin oarecare să ne sperie, continuă 
Lauren. 

— Fetelor, nu înţelegeţi, spuse Megan. Sunteţi prea tinere ca 
să înţelegeţi cât de vulnerabili suntem toţi. 

Se certaseră pe tema asta de la sosirea lui Duncan acasă. 
Megan le povestise, lui și gemenelor, despre vizita lui Bill 
Lewis. Reacţia lor fusese una de sfidare încăpăţânată - iar 
Megan ajunsese la concluzia că erau trăsături pe care fetele le 
moșteniseră de la tatăl lor. Intr-un fel, așa furioasă cum era pe 
ele pentru că nu simțeau aceeași spaimă și panică pe care le 
simţea ea, era nespus de mândră: nemurirea tinereţii le curgea 
prin vine. Își amintea de vremea când ea și Duncan, numai 
puţin mai mari decât ele, gândiseră același lucru: nu puteau 
înţelege că armele pe care exersau acolo sus, în munţi, puteau 
răni, distruge și lua viaţa cuiva. Nu aveau simţul pericolului, 
era doar sentimentul ametitor al vieţii trăite la limita riscului. 

Megan privi spre Duncan și spre fetele care rămăseseră 
tăcute și își dădu seama că fiecare credea că reușise să-și 
impună părerea. Așa se întâmpla în familia lor: toţi își spuneau 
părerile și credeau că, din moment ce acestea erau corecte, 
toată lumea le va aproba - când, de fapt, bineînţeles că nimeni 


nu făcea acest lucru. Toate familiile se construiesc pe aceleași 
iluzii, își zise ea. Fiecare creează același gen de relaţie 
convenabilă. Chiar și Tommy știa asta. 

Auzi glasul lui Duncan: 

— Totuși, e bine să fim atenţi. Oricum, nu cred că Bill Lewis 
e problema noastră numărul unu, ci Olivia. 

— Şi ea ce vrea? întrebă Megan. 

— Asta face lucrurile atât de dificile, spuse Duncan. Nu vrea 
să spună câţi bani îi trebuie. Nu cred că cifra în sine e 
importantă pentru ea, cât mai ales felul în care vrea să-i obţină. 

— Ei, cum? 

— Vrea să-mi jefuiesc propria bancă. 

Peste cameră se lăsă tăcerea. Megan simţea că i se învârte 
capul și încercă să se concentreze asupra unei singure idei, să 
o formuleze în cuvinte și să vorbească, dar nu reuși. Auzi 
glasurile fetelor, ca un ecou de la mare distanţă. 

— Ce-ee? 

— Dar cum? 

— Pot s-o fac, spuse Duncan. Ar trebui să mă gândesc la 
detalii, dar pot s-o fac. 

— Tată! Dacă te prind... 

— Ai să ajungi în pușcărie! Cu ce ne-ar ajuta să-i recăpătăm 
pe Tommy și pe bunicul, dacă tu intri în pușcărie? Și oricum, de 
ce să vrea... 

— Din punctul ei de vedere, e foarte logic. Crede că am 
părăsit-o la jaful unei bănci. Acum vrea să termin treaba. Așa 
mi-a spus. Există în asta un fel de simetrie. 

— Duncan! 

— Păi, chiar așa e. Olivia nu e proastă. 

— Dar dacă... 

— Dacă ce? Răspundeţi-mi, Karen, Lauren! Ce alternativă 
avem? 

— Eu tot cred că ar trebui să mergem la poliţie. Ti-ar da ei 
banii. 

— Nu putem, pur și simplu nu putem. Uite, hai să revedem 
lucrurile pentru ultima oară. Unu, dacă mergem la poliţie și 
Olivia află, s-ar putea să se hotărască să dea dracului totul și 
să-i ucidă pe amândoi. Să vă spun ceva: e capabilă de asta. Nici 
pentru o clipă să nu vă treacă prin minte că nu. Pentru moment 
însă, se simte foarte sigură pe ea, comandă, iar noi nu putem 


face nimic din ceea ce ar putea s-o pună pe gânduri, pentru că 
nimeni nu poate ști cum va reacţiona într-o asemenea situaţie... 

Duncan ezită, gândindu-se la plicul pe care-l ţinea în buzunar 
și la ce aflase în acea după-amiază. 

— E o ucigașă, trebuie să ținem minte acest lucru. 

Tăcu, studiindu-le reacţiile. Văzu efectul pe care îl avuseseră 
cuvintele sale asupra celor trei femei. 

— Doi, dacă mergem la poliție, mama voastră și cu mine va 
trebui să răspundem acuzațiilor din California, așa că, la ce 
bun? Trei, chiar dacă ne ducem la poliţie, n-avem nicio garanţie 
că ei pot face mai mult pentru a-i aduce pe cei doi Tommy 
înapoi, decât noi înșine, dacă facem ce ni se spune. Gândiţi-vă 
la asta! 

— Ce vrei să spui? întrebă Megan. 

— Ei bine, fetele nu-și amintesc, noi însă, da: gândește-te la 
toate răpirile de care am auzit. Copilul lui Lindberg, de 
exemplu: a fost chemată poliţia și copilul a murit. Dar Patricia 
Hearst? Toţi agenţii FBI, până la unul, din toată ţara, o căutau 
și abia după ce a devenit și ea revoluţionară și și-a jefuit 
nenorocita ei de bancă au găsit-o. Ba chiar își mai zicea și 
Tanya. 

— Îmi amintesc, spuse Megan abia auzit. Așa își zicea și 
Olivia, cu mult înainte de Patricia Hearst. 

Duncan zâmbi cu jumătate de gură. 

— Şi-a pierdut și numele conspirativ când a ajuns la 
închisoare. În orice caz, continuă el, pur şi simplu nu sunt de 
părere că poliția ne-ar putea fi de prea mare ajutor. Ce ziceţi? 

Megan clătină din cap. 

— Lauren? Karen? Vă amintiţi să fi citit prin ziare ceva care 
să vă dea încredere în poliția din Greenfield? 

Era nedrept să le întrebe așa ceva, dar trebuia s-o facă. 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Atunci, suntem înţeleși. Eventual, după ce-i salvăm pe ai 
noștri, vom chema poliţia. Dar nu înainte. 

— Dar, Duncan... Megan își auzi propria voce, care parcă 
venea din gura altcuiva... dacă jefuiești banca pentru bani, o să 
fie plin de poliţie pe-acolo. Cum am putea scăpa? 

— Nu e nevoie. 

— Nu înţeleg. 

— Uite, spuse Duncan. Tot ce ne trebuie sunt banii și puţin 


timp. Dacă o fac, să zicem, vineri seara, nu se va descoperi 
până luni. În weekend îi putem aduce pe cei doi Tommy acasă. 
Apoi, luni, eu pot să mă duc la Phillips să-i spun adevărul - sau 
suficient pentru a-i explica de ce am făcut ce am făcut. Nu uita, 
el e unul din cei mai vechi prieteni ai tatei. Putem da totul 
înapoi băncii - vindem tot, dacă e nevoie. Tatăl tău ne va ajuta. 
Dar, dată fiind situaţia, nu cred că voi fi acuzat... 

— Sună ridicol. 

— Ai vreo idee mai bună? 

— Vreau să spun că totul depinde numai de... 

— Sigur că da. De noroc. De bunăvoință. Doamne, știu asta. 
Dar ce altceva putem face? 

— Am putea să... 

— Ce? Mâine îmi sun agentul de bursă, ca să ne vândă toate 
acţiunile. Am să iau legătura cu o agenţie imobiliară din 
Vermont, să scoată proprietatea la vânzare. Putem strânge toţi 
banii, dar trebuie timp. Mai mult de două zile. Şi asta e limita 
pe care mi-a dat-o ea. 

— Chiar crezi că ai să poţi? 

Duncan izbucni într-un râs amar. 

— Probabil că ideea asta le-a venit multor bancheri, deși nu 
cred să recunoască vreunul. De obicei se falsifică acte. Dar eu 
am să jefuiesc împuţita aia de bancă. La naiba, ca un adevărat 
Jesse James, sau ca Bonnie și Clyde. 

— Toţi au fost prinși, i-o tăie Megan. Și omorâţi. 

Ignoră vulgaritatea lui Duncan, gândindu-se că era potrivită 
cu această conversaţie. 

Duncan se încruntă. 

— Două zile. Asta-i tot ce avem. Şi oricum, ce riscăm? Viaţa 
fiului nostru. Viaţa judecătorului. Trebuie să acceptăm ce vrea 
ea, chiar dacă pare greșit sau ne distruge viitorul. Trebuie să 
rezolvăm aceste lucruri chiar acum! Zău, Megan, trebuie să 
pricepi ce se întâmplă în realitate: nu de bani îi pasă ei. Poate 
le pasă celorlalţi, lui Bill Lewis și mai știu eu cui, care o ajută, 
dar pentru Olivia sunt sigur: nu banii contează... 

Își roti privirea de jur-împrejur, studiind feţele celorlalţi 
membri ai familiei. 

Scoase încet din buzunar plicul cu anunţul mortuar și poza 
celor doi Tommy. Le lăsă pe amândouă să cadă pe măsuţa de 
cafea aflată în faţa soţiei și a fiicelor sale. 


— Pe noi ne vrea. 


SAPTE 
Joi 


Megan își petrecu ziua lăsându-se total pradă emoţiilor, 
incapabilă să domine coșmarurile care prindeau formă în 
mintea ei. Parcă ar fi fost prinsă în vâltoarea unui râu repede, 
când trasă în jos, sub spuma albă, sufocantă, când împinsă la 
suprafaţă, la aer curat, chinuindu-se să-și tragă sufletul. Intr-o 
clipă și-l imagina pe Tommy dându-se în leagăn, pe cauciucul 
prins de stejarul bătrân din curte, și-i venea să chiuie de 
bucurie, gata să fugă afară să-l strângă în braţe, pentru ca în 
clipa următoare să se tragă brusc înapoi, când vedea leagănul 
gol. Imediat se răsucea pe călcâie, ciulind urechea, căci i se 
părea că aude pasul familiar și inconfundabil al tatălui său, 
făcând să scârțâie treptele scării interioare. Trebuia să se 
stăpânească, să n-o ia la fugă spre hol, să-i întâmpine fantoma 
și, cu amărăciune, se forţa să recunoască faptul că el nu se 
întorsese decât în imaginaţia ei. 

Megan se gândi la pașii tatălui ei. Vârsta îi făcea mai ușori; e 
o greșeală să ne gândim că bătrânii pășesc întotdeauna apăsat, 
ca și cum i-ar copleși greutatea anilor strânși în această viaţă. 
Pentru unii dintre ei, vine o vreme când devin dintr-odată mai 
ușori, ca și cum fragilitatea vârstei ar fi, în sfârșit, anihilată 
prin renunţarea la banalele responsabilităţi ale vieţii. Acesta 
era motivul pentru care cei doi Tommy păreau să se înalțe 
binișor de la pământ. Noi, cei de vârstă mijlocie, suntem cei 
care pășim indiferenți, lăudându-ne cu hotărârea noastră, 
înţepeniţi în murdărie și rutină. 

Megan privi cerul cenușiu al după-amiezii târzii. O pală de 
vânt risipea ultimele frunze uscate de pe peluză și, timp de o 
clipă, ele părură să prindă viaţă, sărind și zbătându-se în ritmul 
impus de vânt. 

Își lipi palma de geam. Simţea și așa suflul puternic. 

Când a murit mama, era cald. O vară târzie amăgea frunzele 
cu boarea ei blândă. Se întreba dacă maică-sa se luptase cu 
moartea sau o acceptase, cu naturalețea calmă cu care primise 
aproape totul în viață. Murise repede, în somn; inima ei se 
oprise pur și simplu, într-o dimineaţă, în timp ce se legăna în 


șezlongul de pe verandă. Poștașul o găsise și chemase salvarea, 
dar era mult prea târziu. Omul era tânăr, cu barbă, și avusese 
întotdeauna câte o vorbă bună pentru Tommy. Trecuse pe la ei 
și le spusese că, atunci când o găsise, avea un zâmbet pe buze 
și, la început, crezuse că dormea, dar apoi observase că 
scăpase paharul cu limonadă din mână și că era ceva în felul în 
care mâna îi atârna moale care-i spunea că greșise. 

Ce n-aș da să fi avut o șansă pentru a-mi lua la revedere, 
înainte să dispară așa. Dar ăsta era stilul ei; calm, eficient. 

Ce n-aş da să fie aici acum, își dori Megan dintr-odată, 
pentru că ea ar ști ce să facă. N-ar plânge tot timpul, 
frângându-și mâinile. În loc de asta, ar avea tot felul de planuri 
și idei. Și-ar domina emoţiile și le-ar pune în ordine. Şi ar stabili 
ce e de făcut, în loc să stea și să aștepte să se întâmple 
următorul lucru îngrozitor, așa cum fac eu. 

În niciun caz, nu i-ar lăsa să moară. 

Faptul că, timp de atâţia ani, fusese un alter ego al 
judecătorului îi dăduse încredere în forţele ei. El fusese 
întotdeauna o combinaţie de fotbalist-avocat-pușcaș-judecător, 
gata oricând să tune și să fulgere. În luptă nici nu clipea. Și 
acum tratează viaţa ca pe unul din capetele de pod pe care le 
cucerise: se aruncă înainte, fără să privească nici în stânga, 
nici în dreapta, alegând drumul cel mai drept. 

Dar ea avea subtilitate. 

Ea vedea toate micile ramificații, efectele neînsemnate ale 
fiecărei acţiuni - și le studia pe toate la un loc. Trecea prin 
câmpul minat al vieţii cu delicateţe, cu pași ușori, astfel încât 
pericolul n-o atingea niciodată. Eu am fost așa de oarbă când 
eram tânără, gândindu-mă că ea renunţase la multe când se 
hotărâse să nu mai continue studiile de drept, preferând să-și 
susțină soțul. 

Megan plecă de la fereastră și se îndreptă spre peretele pe 
care erau agăţate pozele de familie. Văzu fotografia lui Tommy, 
cu rama ruptă. Duncan se tăiase la deget și apoi nu mai fusese 
sigur dacă era bine să pună la loc fotografia. În cele din urmă, 
curăţase pe cât posibil cioburile și o agăţase la loc pe perete. În 
acel moment, ea simţise o mare ușurare; nu putuse suporta 
ideea că poza lui Tommy - chiar așa, cu geamul spart - să nu-și 
ocupe locul obișnuit de pe perete, lângă gemene și lângă un 
tablou al întregii familii, aflat puţin mai sus. Aruncă o privire 


peste fiecare fotografie, până ajunse la una cu judecătorul și 
mama ei. Fusese făcută cu câţiva ani înainte de moartea ei. 
Avea deja părul complet alb, dar ochii îi erau neîmblânziţi, plini 
de viaţă. 

Am să încerc să-ţi semăn mai mult, își spuse Megan. 

Am să fiu mai puternică. 

Megan privi ochii celei din poză și își zise: 

Ştiu ce ai face tu. 

Ce anume, draga mea? 

Tu te-ai bate pentru copilul tău. 

Sigur că da. De asta sunt făcute femeile. 

Noi suntem pe lume pentru multe lucruri. 

Bineînţeles, draga mea. Suntem aici pentru a fi avocati și 
doctori, sau orice dorim să fim. Dar, la urma urmelor, suntem 
aici pentru copiii noștri. Poate că ţi se pare prostesc și învechit, 
dar e adevărat. Noi îi aducem pe lume și tot noi trebuie să-i 
protejăm. 

Dar Duncan... 

Ah, Megan. Știu, tu ești foarte modernă. Dar el e bărbat și nu 
știe. 

Ce nu știe? 

Că durerea nașterii este doar prima, după care îndurăm 
multe alte dureri. 

Știu asta. 

Atunci mai știi și altceva, draga mea. 

Ce anume? 

Că noi aducem pe lume copii și ei nu încetează niciodată să 
fie o parte din noi. De asta ne luptăm atât de mult pentru ei. 
Trebuie să ne luptăm să-i crestem, apoi trebuie să ne luptăm ca 
să-i vedem evoluând. Nu renunțăm niciodată la asta, indiferent 
câte alte lucruri ne ocupă timpul. Niciodată. 

Ai dreptate. 

Bineînțeles. Și mai știi ceva? 

Ce? 

Asta ne face mai puternice decât oricine poate înțelege 
vreodată, chiar și noi înșine. De asta suntem mereu 
subestimate, mai ales de bărbați. Priveste înlăuntrul tău. E 
numai oțel, fier, carne și mușchi. Privește în adâncime. Le vei 
descoperi lar când vei avea nevoie de această forță, ea se va 
face simțită. 


Sunt speriată. Mi-e frică pentru cei doi Tommy. 

Să fii speriată nu-i o greșeală, draga mea. Atâta timp cât nu 
lăsăm spaima să ne împiedice să facem ceea ce trebuie. 

Ceea ce trebuie. Cum voi ști ce înseamnă asta? 

Vei ști 

Ești sigură? 

Absolut. 

— Atunci și eu sunt sigură, rosti ea cu voce tare. 

Trase adânc aer în piept și oftă. Apoi le auzi pe Karen și 
Lauren, care o strigau din bucătărie: 

— Mami? Te simţi bine? E cineva aici? 

— Nu, le răspunse ea. Vorbeam de una singură. 

Își făcu singură curaj și porni spre locul unde se aflau fetele. 

Duncan stătea așezat la birou, încercând să găsească o cale 
de a strânge banii pentru Olivia. 

Își petrecuse o bună parte a zilei vorbind la telefon cu 
agentul său de bursă din New York, cu un agent imobiliar din 
Vermont și cu tot felul de alţi oameni care aveau legătură cu 
bunurile sale. Fiecare din ei rămăsese descumpănit la auzul 
acestui unic cuvânt: vindeţi. Încercaseră să-l facă să se 
răzgândească, dar el insistase, oarecum în glumă, îngrijorat că 
panica de care era cuprins va ieși la suprafaţă și că unul sau 
altul ar putea ghici nevoile și planurile sale. În consecinţă, făcu 
glume, spuse anecdote, râse și încercă să pară relaxat - 
străduindu-se, în permanenţă, să dea impresia că face un lucru 
normal, cu totul deosebit de realitate: că își lichidează 
profiturile de o viaţă, pentru a cumpăra altceva. 

Către prânz, începu să calculeze cât de mult strânsese în 
teorie. Ştia că va fi nevoit să accepte o ofertă rapidă pentru 
proprietate, așa că era gata să accepte pierderea în acest caz. 
Iar vinderea stocului de acţiuni și a altor investiţii avea toate 
șansele să-i aducă, din partea agentului său, un cec de peste 
86.000 dolari. Dar era nevoie de mai multe zile pentru ca acești 
bani să ajungă la el și de câteva săptămâni înainte să vadă 
vreun ban din vânzarea proprietăţii. Casa lui era deja ipotecată, 
dar ipoteca data de mai bine de șase ani și avea și o linie de 
credit, pe baza restului de bani ce urmau să-i rămână după 
plata creditorilor. Nu voia să folosească acei bani imediat - se 
gândea că, atunci când va veni vremea, va avea nevoie de 
fonduri pentru a completa ceea ce va fura. Asta e problema cu 


banii lichizi în zilele noastre: nu-i poţi obţine decât dacă ataci 
un magazin periferic de băuturi într-o noapte. Banii lichizi sunt 
depășiți. Acum totul e pe hârtie, în cărţi de credit sau în 
computere bancare. Dacă îţi trebuie bani, trebuie să completezi 
câte trei formulare, să le dai să fie studiate și controlate și apoi 
să aștepți. Abia dacă își dădea seama de ironia acestei situaţii: 
eu i-am făcut pe atâţia să treacă exact prin asta, își zise el. 
Acum e rândul meu să aștept. Dar presupunea că măcar va 
primi cecul pentru vânzarea casei în săptămâna următoare, 
ceea ce avea să fie destul pentru o primă plată minimă în contul 
datoriei sale față de bancă. 

Ar trebui să duc banii la Las Vegas ori Atlantic City. Să joc 
„21” sau jocuri mecanice și să încerc să câștig. Aș avea la fel de 
multe șanse și acolo. Pentru că asta fac acum: îmi încerc 
norocul. 

Duncan ridică din umeri. Va face ceea ce i se cere. După 
aceea va încerca să se descurce, oricare vor fi consecinţele. 

Se concentră asupra felului în care va fura banii, pentru ca 
apoi să încerce să ghicească modul în care va dori ea să-i 
primească. Trebuie să fie un transfer direct, își spuse el. 
Trebuie s-o oblig la asta - eu îi dau banii și-l iau pe Tommy de 
la ea. Nu trebuie să am încredere în ea nicio clipă. Încercă în 
continuare să anticipeze manevrele Oliviei, deși nu se aștepta 
să primească vreo veste în acea zi nici de la ea, nici de la 
ceilalți răpitori. 

Mă va lăsa să fierb. Știe în ce tensiune mă aflu deja, datorită 
ei, iar acum nu trebuie decât să lase tăcerea să-și facă efectul. 
Cu cât mă ţine mai mult în tensiune, cu atât se așteaptă să fiu 
mai pregătit și mai dornic să fac exact ce-mi spune, fără să 
protestez. Ştie și ea că e la fel de groaznic pentru mine s-o aud 
sau nu. 

Timp de o clipă se simţi mulţumit de această înţelegere. O 
cunosc pe Olivia mai bine decât crede, își zise Duncan. Nu 
trebuie să folosesc tot ce știu. Trebuie, cumva, s-o clatin, măcar 
puţin, nu atât cât să intre în panică, dar destul pentru a începe 
să vadă că acest aranjament are doi parteneri care trebuie să 
coopereze pentru a avea succes. Trebuie s-o fac să vadă că și 
pretenţiile ei au o limită - și că, în cele din urmă, suntem 
implicaţi amândoi. 

Trebuie s-o fac să devieze, cât de puţin, de la planul ei. 


Destul pentru a-și da seama că e vorba de o afacere. 

Și pe urmă voi avea într-adevăr un avantaj, pentru că eu știu 
cum să închei o afacere, iar ea nu. Știu cum s-o strâng cu ușa, 
să-i micșorez șansele și, în cele din urmă, s-o înving. 

Mă pricep la bani: cum să-i fac, cum să-i fur. 

Simţi dintr-odată un val de încredere, care se evaporă 
aproape la fel de repede cum venise. Sigur, își spuse el. Știu 
totul despre bănci și cecuri, despre cum să te menţii pe direcţia 
curentului și despre tot ce era legat de bani. Dar ea se pricepe 
la răzbunare. 

Își alungă teama ridicând din umeri și se concentră asupra 
jafului propriei sale bănci. Ce ironie - dacă ar fi vrut să facă o 
escrocherie, ar fi folosit computerele băncii, deschizând conturi 
false și transferând banii prin ele. Așa se fac lucrurile acum: cu 
puţină matematică inventivă și o dobândă oarecare, aplicată la 
conturile cu sume mari, faci banii să alunece electronic într-un 
cont fals, oarecare, apoi îi transferi la filiala vreunei bănci 
neînsemnate din Bahamas. Cunoștea un competitor care fusese 
prins într-o schemă similară. Fusese descoperit pentru că 
făcuse o singură greșeală fundamentală: devenise ambițios. Ca 
în toate situaţiile legate de bani, succesul a creat lăcomia. Dacă 
ai rămâne modest, dacă te-ai gândit doar să-ţi faci viaţa 
confortabilă, în loc să te îmbogăţești, atunci n-ar fi atât de greu 
să eviţi demascarea. 

Își aminti dintr-odată cum, pe când era copil, intrase într-un 
magazin de solduri cu un prieten din vecini. Băiatul era ca un 
magnet pentru toţi ceilalţi copii; puţin mai mare, puţin mai 
deștept, cu toată aura sofisticată a tinereţii. Un copil 
neîmblânzit. Plin de pistrui, cu părul roșu, tot numai mușchi, fiu 
al unui polițist din zonă - ceea ce-i oferea un fel de statut 
special în faţa celorlalţi copii - el era întotdeauna cel care o lua 
la vale cu bicicleta pe unde era drumul mai greu și a fost 
primul care a încercat să fumeze o ţigară. El a fost primul care 
a pășit pe gheaţa de pe Lacul Fisher, chiar când se auzea 
gheața crăpându-i sub picioare. Era primul la iaz vara, 
bpălăcindu-se în apa neagră, rece ca gheaţa, râzând de ceilalţi 
copii care erau preocupaţi de reținerea, mult mai lumească, în 
fața imensului panou pe care scria ÎNOTUL INTERZIS - 
PERICOL, așezat acolo de către edilii orașului. lar eu am fost 
întotdeauna al doilea, își zise Duncan. Am ezitat mereu, 


pierzând acea fracțiune de secundă care mă împiedica să fiu 
primul - dar mă aruncam și eu, imediat. Totul părea o 
provocare - o faci o dată, trebuie s-o faci mereu. Eu eram 
mereu următorul, transformându-mi ezitarea de moment într- 
un fel de vină care mă îndemna să-mi dovedesc imediat forțele. 

Își aminti cum băiatul se învârtise prin magazin, de pe un 
culoar pe altul, ca și cum ar fi căutat ceva anume, dar, în 
realitate, când ajunse în dreptul raftului cu dulciuri, se văzu că 
așteptase doar momentul potrivit. Atunci, prietenul său băgase 
câte ceva în buzunare și, cu îndrăzneala unui tânăr ce nu se 
teme de nimic, se îndreptase spre casieră și o întrebase dacă 
nu are niște felicitări cu urări de însănătoșire grabnică pentru 
sora lui, care era în spital. Femeia arătase spre raftul respectiv, 
iar băiatul ezitase doar o clipă, după care îi mulţumise, 
spunând că nu asta avea în minte, și ieșise. Afară, în stradă, le 
arătase celorlalți ce furase. Pe urmă se uitase la Duncan și 
spusese: acum fă și tu la fel. 

Și încercase și Duncan. 

Văzuse că femeia de la casă stătea cu ochii pe el, pe când 
făcea exact cum făcuse și prietenul lui - se plimba de pe un 
culoar pe altul. Când întorsese capul, el luase un singur baton 
de ciocolată din raft și-l băgase în buzunar. 

Apoi, exact ca prietenul lui, se apropiase de femeie. 
Presupun că și tu vrei o felicitare pentru sora ta, nu? îl 
întrebase ea pe un ton sarcastic; în acea clipă, Duncan 
înţelesese că prietenul său nu scăpase, pur și simplu, fără ca 
femeia să închidă ochii, dintr-un motiv oarecare. În loc să 
vorbească, el băgase mâna în buzunar și scosese o monedă pe 
care o azvârlise pe tejghea. Apoi o luase la fugă, deși plătise 
pentru ceea ce crezuse că va fura, dar femeia strigase după el. 
„Hei! Uite și restul!” Nu, răspunsese el, nu, vă suntem datori, 
zău așa, gândindu-se la dulciurile luate de prietenul său, după 
care ieșise în fugă din magazin. 

Avea nouă ani pe atunci. 

Il lăsaseră nervii, dar era un oraș mic și tatăl său l-ar fi 
pedepsit dacă ar fi aflat. Duncan se gândi la părinţii săi, pentru 
prima dată după mulţi ani. Amândoi fuseseră profesori, deși 
tatăl său devenise director administrativ la liceul dintr-un oraș 
din statul New York, înainte de moarte. Amândoi muriseră la o 
vârstă mijlocie, pe când Duncan intra în ultimul an de colegiu, 


într-un accident de mașină, într-o noapte ploioasă de toamnă. 

Un poliţist indiferent, cu alură oficială, îl sunase în acea 
seară la cămin. Vorbise la telefonul din hol, unde vreo alţi șase 
studenţi își tot făceau de lucru, trăgând fără rușine cu urechea, 
întrebându-se dacă vorbea cu o fată, dacă era drăguță și dacă 
se culcase cu ea - pentru ca apoi să devină și mai curioși când 
își dăduseră seama că nu era vorba despre așa ceva. 

Alo, ești Duncan Richards? 

Da. Cine întreabă? 

Sunt ofițerul Mitchell de la garnizoana New Paltz. Mă tem că 
am să-ţi dau niște vești neplăcute. 

Ah. 

Părinţii tăi au murit într-un accident de mașină, pe Highway 
9, în apropiere de noi. 

Ah. 

Un tractor cu remorcă, mergând în sens opus, a derapat pe 
niște frunze ude. Au fost uciși instantaneu. 

Ah. 

Îmi pare rău. Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun toate aceste 
lucruri. 

Domnule ofițer, nu înţeleg. Eu ce fac acum? 

Fiule, la întrebarea asta nu pot să-ţi răspund. 

Duncan își aminti cum unchiul său îl sunase o oră mai târziu. 
Un tip cam slab de înger, pe care Duncan nu-l cunoștea prea 
bine; era pe punctul de a face o criză de isterie și se calmase 
doar când își dăduse seama că el trebuia să facă toate 
pregătirile pentru înmormântare. Totul fusese făcut prea la 
repezeală. Într-o clipă erau acolo, în clipa următoare plecaseră. 
A fost singura dată în viaţa lui când își dorise din suflet să aibă 
un frate sau o soră. Înmormântarea i se păruse rigidă și 
formală. Nici urmă de lacrimi adevărate, nici emoţii reale, doar 
un șir de cunoștințe care nu se mai terminau, venite acolo doar 
din obligaţie. Oficialităţi de la școală. Profesori. Politicieni 
locali. Totul fusese altfel decât la moartea mamei lui Megan. 
Lumea o iubea. Dar lumea nu-i știa pe mama și pe tata, așa că 
la moartea lor fusese de ajuns o strângere de mână. 

Cred că nici eu nu i-am cunoscut prea bine. 

De asta am hotărât să fiu aproape de copiii mei. Să nu las să 
se interpună nimic între mine și ei. Chiar dacă am furat puţin 
timp pentru a lucra mai mult, sau pentru un meci de tenis într-o 


dimineaţă de vară, m-am revanșat. M-am gândit mereu la ei. 
Am înţeles ce datorie au părinţii faţă de copiii lor. Noi suntem 
asemenea unui ghișeu bancar, care nu se închide niciodată, 
rămânând deschis pentru retrageri de fonduri. Nu se termină 
niciodată și nici nu trebuie. 

Duncan și-l imagină iarăși pe Tommy în camera aceea 
micuță. Te-aș putea pierde, își zise el. Revăzu nenumăratele 
momente în care îi vorbise răstit sau îi refuzase ceva și se 
gândi: atâtea lucruri și nu am cum să mă revanșez. De atâtea 
ori i-am răpit câte o plăcere fiului meu - chiar dacă o făceam 
pretinzând că-l învăţ ceva sau că menţin ordinea în familie. 

Lui Tommy i-am dăruit unele lucruri, i-am răpit altele, am 
încercat să-i arăt cum e viaţa, am fost lângă el în momentele 
cele mai grele și am încercat să-l ajut. Asta înseamnă să fii tată. 
lar acum există riscul să nu-l mai pot ajuta. 

N-am să permit să se întâmple așa ceva. N-am să ezit. 

Se revăzu pe sine la vârsta copilăriei, mereu cu o clipă în 
întârziere. De data asta nu, își spuse. Parcă ar fi dat inimii niște 
ordine precise, ca la armată. De data asta n-am să ezit. Nici 
măcar o milionime de secundă. 

Duncan se ridică în picioare și se îndreptă spre ușa biroului. 
Aruncă o privire de jur-împrejurul băncii. Se apropia rapid ora 
închiderii și sesiză plusul de energie al fiecărui angajat, în 
împlinirea rutinei de la sfârșitul zilei. 

Mâine, își spuse el, banca va rămâne deschisă până târziu, 
pentru a satisface fluxul clienţilor de la sfârșit de săptămână. 
Se va lucra și seara, de la cinci la șapte. 

Numai că, de data aceasta, el știa că banca va rămâne 
deschisă ceva mai târziu. 

Judecătorul Pearson și nepotul său se jucau în camera din 
pod, încercând să-și treacă timpul. Numărau împreună, unu, 
doi, trei, gata! Și arătau mereu pumnul strâns, degetele 
răsfirate sau palma întinsă. Hârtia acoperă piatra. Piatra 
sparge foarfecă. Foarfecă taie hârtia. Câștiga când Tommy, 
când judecătorul. Apoi iarăși Tommy. Timpul trecea greu. Iarăşi 
și iarăși, unu, doi, trei, gata! 

Ziua avusese și bune și rele. La prânz, Bill Lewis le 
promisese că va încerca să găsească pentru ei un pachet de 
cărți de joc, dar se întorsese mai târziu, scuzându-se că nu 
găsise. Le spusese că le va cumpăra o pereche de la magazin, 


dacă-l va mai trimite Olivia, dar numai dacă era și ea de acord. 
Jenat, îl anunţase apoi pe judecător că Olivia se hotărâse să le 
interzică orice fel de lectură și nu fusese de acord să le aducă 
un televizor în cameră. Tommy întrebase dacă au hârtie și 
creion, ca să deseneze sau să scrie o scrisoare, dar Lewis 
clătinase din cap. Trebuia, pur și simplu, să-și ocupe timpul 
cum puteau. li părea rău. 

În consecinţă, cei doi Tommy își petrecuseră cât mai mult 
timp posibil jucând jocuri legate de cuvinte. Asta îi aminti iarăși 
judecătorului de vremea când mergea mult cu mașina. La un 
moment dat îl pusese pe Tommy să facă niște exerciţii fizice, să 
se mai dezmorţească și să mai scape de energia care, știa 
judecătorul, se acumula și ameninţa să explodeze. I se alătură 
și el lui Tommy, exersând la rândul său, căci își dădea seama că 
n-avea niciun rost să înțepenească și să-și piardă agilitatea. 

Ura plictiseala, probabil chiar mai mult decât faptul că erau 
sechestraţi. Se dispreţuia pentru că lăsa ca situaţia să devină 
ceva banal, pasiv. Trebuie să fac un efort să gândesc, să-mi 
păstrez mintea trează, își spunea el, dar nu se putea rupe de 
apatia așteptării. 

Era aproape ca o durere fizică, o nevralgie dentară 
chinuitoare sau suferința sâcâitoare provocată de o gleznă 
scrântită. Înţelese că era epuizat, deși nu făcuse decât să 
observe trecerea înceată a timpului zilei. Părea că tensiunea 
situaţiei lor era, dacă nu minimalizată, cel puţin trecută pe 
planul doi. Ura ideea că Olivia sau unul din ceilalţi ar putea 
intra în camera din pod în orice moment, ca să-i execute pur și 
simplu. Şi atunci, cât de amare ar părea aceste ultime ore, 
pierdute într-o plictiseală copleșitoare. Ar fi oribil să mori după 
ce ţi-ai petrecut ultimele minute din viaţă căscând. 

Aruncă o privire spre Tommy, care luase cuiul descoperit în 
căutările lor din prima zi și zgâria acum, la nimereală, 
panourile de lemn de pe perete. Părea o ramură lovindu-se ușor 
de geam, în bătaia vântului. Tommy își gravă inițialele în lemn, 
apoi le adăugă pe ale bunicului său, ceea ce-l făcu pe bătrân să 
zâmbească. 

— Pune și data. 

— De acord, spuse Tommy. Mai e ceva? 

— Nu, spuse judecătorul. Da, stai puţin. Scrie ceva care să 
semene cu un mesaj. 


— Pentru a fi citit de cineva? 

— Da. De exemplu, de mama și tatăl tău. 

— Ah, spuse Tommy. E ușor. 

Scrijelea repede și totuși atent, cu toată concentrarea unui 
copil. După o clipă, bunicul îl întrebă: 

— Ce-ai scris? 

— Am scris: Ne e dor de voi și vă iubim. E bine? 

— Perfect. 

— Cam cum ar fi scrisoarea pe care ei nu mă lasă s-o scriu. 

— Absolut. 

Tommy îi înapoie bunicului cuiul, iar bătrânul îl ascunse sub 
una din perne. Copilul dorea să întrebe ce se va mai întâmpla, 
dar își dădu seama că nu știa nimeni și reuși să se abţină. Își 
privi bunicul, se gândi că părea mai palid, părul lui mai alb și 
pielea aproape transparentă și se îngrijoră fiindcă toate astea 
ar putea însemna slăbiciune. Brusc, se înfioră și se strânse 
repede la pieptul bătrânului. 

— Ce s-a întâmplat, Tommy? 

Tommy clătină din cap. 

— Haide, care-i problema? 

— Mi s-a făcut puţin frică. Frică să nu fiu singur. 

— Eu sunt lângă tine. 

— Știu. M-am temut că poate nu ești lângă mine. 

Judecătorul Pearson îl cuprinse pe copil în braţe și începu să 
râdă. 

— Ei, Tommy, doar n-am să dispar. Ti-am spus de la început, 
am ajuns aici împreună și vom rămâne împreună până la capăt. 
Nu-ţi face griji, pun pariu că nu va trece mult și vom fi iar acasă 
cu mama și cu tata, mâncând pizza și povestindu-le aventura 
noastră. 

— Așa crezi? 

— Sigur. Şi gândește-te ce grozav va fi să le vezi pe Karen și 
Lauren. Pun pariu că ele vor dori să știe absolut tot ce ni s-a 
întâmplat. 

— Sigur că da. 

— Așa că nu te descuraja. Știu că e greu să stai aici. Dar se 
va termina în curând și vom avea ce povesti. 

Tommy oftă și, alături de bunicul său, se mai relaxă. După 
câteva secunde reîncepu: 

— Bunicule, te rog, povestește-mi ceva. 


— Sigur, Tommy. Ce să-ți povestesc? 

— Ceva despre tine, de când erai tânăr. Despre cât de 
curajos erai pe când luptai în Marină. 

Bătrânul zâmbi. 

— Pușcașii marini sunt mereu la datorie, spuse el. Asta-i 
deviza noastră: Semper Fidelis. Ştiai? : 

— Da, zâmbi Tommy. Mi-ai mai spus-o. Intotdeauna 
credincios. 

— Ţi-am mai spus? râse bătrânul, împungându-l pe băiat în 
coaste. Vrei să spui că mă repet? 

Îl tachina și-l gâdila, iar Tommy se suci dintr-o parte în alta, 
pentru ca până la urmă să-i zâmbească șmecherește. 

— Da, da, nu, nu, te rog, bunicule. N-ar trebui să râdem. 

— De ce nu? 

— S-ar putea să ne audă și să se înfurie. 

— Ei, ghinionul lor. N-ar trebui să-i lăsăm să ne sperie tot 
timpul. Şi, oricum, râsul îţi face bine. Ti-am povestit cum, 
odată, râsul mi-a salvat viața? 

— Nu. Ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, s-a întâmplat în Guadalcanal - știi unde e asta, nu? 

— Îhî, încuviinţă Tommy. 

— Deci, plutonul meu era deschizător de drum. Asta însemna 
că ne aflam în faţa întregului batalion și străbăteam jungla. Nu 
știam unde se găsește inamicul și nu eram siguri dacă ne va 
ataca el pe noi sau noi pe el. Era întuneric, înspăimântător și 
cald când, în sfârșit, ne-am oprit pentru noapte. Ne-am săpat 
adăpost și am rămas așa, cu ochii aţintiţi în noapte, așteptând 
un ordin, încercând să dormim puţin, preocupaţi de ce se va 
întâmpla. Ti-am mai povestit asta? 

— Nu, nu, ce s-a întâmplat? 

— Păi, eram cu toţii siguri că vom avea probleme. Ştiam că 
inamicul e pe-aproape și că așteaptă doar momentul potrivit, 
așa că eram destul de neliniștiţi. Nu era prea mare diferență 
faţă de cum ne simţim noi aici. Suntem neliniștiţi pentru că nu 
știm ce se va întâmpla. 

— Dar cu râsul ce-i? 5 

— Fi, stai că ajung și acolo. In pluton era și un tip, Jerry 
Larsen din New Jersey, așa că noi îi spuneam Jersey Jerry. 
Când i se făcea frică, spunea întotdeauna un banc. Același de 
fiecare dată... 


— Ce banc? 

Judecătorul Pearson se revăzu dintr-odată, cu ochii minţii, 
ghemuit după niște saci de nisip, tânăr, asudat, acoperit de 
nisipul și praful unei insule devenite câmp de luptă și aflând 
despre Călărețul Singuratic și Tonto, despre un alt trib de 
indieni și Silver, Calul Fermecat. Și își amintea poanta: am zis 
cutărică, nu păsărică, măi cal prost ce ești! Zâmbi. Cutărică, nu 
păsărică. Își privi iarăși nepotul și se întrebă dacă știa cuvântul. 
Poate că da, poate că nu. Era întotdeauna greu să afli dacă un 
copil știe un asemenea cuvânt și, mai ales, dacă-l înţelege. 

— Păi, era un banc pentru adulţi. 

— Unul deocheat? 

— Da. Cine te-a învăţat expresia asta? 

— Karen și Lauren. 

— Ce altceva ţi-au mai spus? 

— Ei, nu chiar așa de multe. Au zis că sunt prea mic. 

— Păi, chiar așa este. 

— Ei, haide, zău, bunicule, te rog. 

— Eşti prea mic. 

— Îmi spui bancul? 

— Când ai să fii mai mare. 

— Of, bunicule. 

— Când ai să fii mai mare. Mare cum sunt Karen și Lauren. 

— Bine, spuse Tommy fără chef. Deci, ce s-a întâmplat? 

— Ei, în orice caz, cu toţii auziserăm bancul ăsta de sute de 
ori, pentru că ne fusese adeseori frică. Insă, ce-i mai ciudat, 
părea mereu la fel de amuzant. Chiar dacă știam poanta, chiar 
dacă știam exact, cuvânt cu cuvânt, fiecare parte din banc, ne 
amuzam de fiecare dată. Și, la urma urmelor, nici nu era cine 
știe ce glumă grozavă. Dar, cine știe din ce motiv, deși cred că 
avea legătură cu tensiunea momentului, ne făcea pe toţi din 
pluton să izbucnim în chicote și hohote de râs... 

Așadar, e aproape trei dimineaţa și toată lumea din pluton 
încearcă să doarmă, mai puţin Jerry, eu și alţi doi-trei băieţi 
care stau de pază și-s teribil de speriaţi, pentru că în junglă 
pare că totul mișcă în jurul tău, la orice oră, și e foarte greu să- 
ți dai seama dacă sunetele pe care le auzi sunt făcute de 
animale sau de oameni. E cald, noi suntem obosiţi și numai ce-l 
aud pe Jersey Jerry, la câţiva pași de mine, că începe să spună 
bancul. Eu sunt cam speriat și încerc să-l opresc, dar el îi dă 


înainte și spune bancul, iar eu încep să râd. Nu prea tare, doar 
așa, puţin. Dar se trezește tipul de lângă mine, care se întoarce 
și zice: „Ce s-a întâmplat?” iar eu îi spun: „Jerry a spus iarăși 
bancul.” Iar tipul mormăie, dar, pentru că știe poanta pe de 
rost, ca toţi ceilalţi, pufnește și el în râs. Asta îl trezește pe 
locotenent și pe alţi câţiva. Și în câteva secunde suntem toţi 
treji, vorbim în șoaptă și ne înfuriem pe Jerry pentru că a trezit 
pe toată lumea, când aud un sunet diferit, exact în faţa 
plutonului... 

— Ce anume? 

— Ei, s-a dovedit că era un grup de inamici care se furișau în 
fața noastră. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am început lupta și i-am învins. 

— Serios? 

— Serios. 

— Cu împușcături? 

— Da. Am chemat și artileria în ajutor, așa că au fost explozii 
mari. Parc-am fi fost prinși între artificiile de pe 4 Iulie. 
Înfricoșător și frumos în același timp. 

— Tu ai împușcat pe cineva? 

— Da și nu. 

— Cum adică? 

— Păi, era așa de întuneric, că de-abia se vedea. Eu trăgeam, 
ca toţi ceilalţi, dar nu știu dacă am lovit ceva sau pe cineva. Dar 
nu asta a important. Important e că, dacă n-am fi fost cu toţii 
treziţi de un banc, atunci am fi fost luaţi prin surprindere și 
poate că n-am fi câștigat. 

— Ah, am înţeles. Și pe urmă ce s-a mai întâmplat? 

— Către dimineaţă eram în plină luptă. Dar asta e altă 
poveste. Vreau însă să-ți spun doar atât. După noaptea aceea, 
am stabilit o regulă: Jersey Jerry spunea bancul de fiecare dată 
când eram la greu. Era ca un fel de talisman, pentru că în 
noaptea aceea ne-a salvat viețile. 

— Ca o formulă magică? 

— Exact. 

— Ar trebui să ne gândim și noi la așa ceva. 

— În regulă, hai să încercăm. 

Judecătorul Pearson simţi brusc o durere în suflet. Nu fusese 
cea mai bună formulă magică, după cum își amintea. li reveni 


în minte imaginea trupului prietenului său, câteva luni mai 
târziu, pe o altă insulă. Fusese împușcat în frunte de un ţintaș 
ascuns și trupul său devenise rigid și batjocoritor în moarte, ca 
și cum surâsul sarcastic l-ar fi ajutat să-și ascundă gelozia faţă 
de cei care continuau să trăiască. Judecătorul Pearson își 
amintea cât de mult ura să vadă trupuri ucise cu un singur 
glonţ sau de o singură schijă anonimă. Ciudat, prefera să vadă 
oameni cu trupurile sfârtecate și rupte de explozii puternice, 
ciuruite de mitraliere, distruse de mine. Parcă așa, moartea lor 
nu mai părea un capriciu oarecare. Dacă Jersey Jerry și-ar fi 
ferit capul cu o milionime de secundă mai devreme, ar fi trăit, 
într-o bătălie în care fragmente metalice criminale umpleau 
cerul, moartea era oarecum logică și de înțeles. Cum puteai 
supravieţui într-o ploaie de foc? Dar dispreţuia ideea unui om 
care să-și îndrepte ţeava puștii spre inima sau ţeasta lui și, cu 
acel unic glonţ, să-i curme viaţa. 

Dar, chiar și după moartea lui, noi tot mai spuneam bancul 
acela. Şi părea să ne fie de folos, cât de puţin. 

— Bunicule? Să-ţi spun o ghicitoare pe care am învăţat-o la 
școală. Cine umblă dimineaţa în patru picioare, la prânz în 
două și seara în trei? 

Judecătorul Pearson știa răspunsul, deși nu mai auzise zicala 
aceasta de multă vreme. 

— Nu știu, Tommy. Cine, vreun gândac? 

— Omul! spuse băiatul. Când e copil, umblă de-a bușilea, pe 
brânci. Când crește ceva mai mare, merge în picioare și când 
ajunge bătrân, chiar mai bătrân decât tine, bunicule, folosește 
un baston, să se ajute la mers. Asta înseamnă trei. 

Judecătorul Pearson izbucni în râs. 

— Grozavă ghicitoare, spuse el. 

— Cum putem s-o transformăm într-o formulă magică? 
întrebă băiatul. 

— Spunem numai atât: „zi ghicitoarea umblătoare” și vom ști 
amândoi despre ce e vorba. Ce zici? 

— Ghicitoarea umblătoare. De acord. 

Tommy se întinse și luă mâna bunicului într-a sa. Şi le 
strânseră cu un aer de solemnitate amuzantă. Pe urmă își 
zâmbiră și râseră împreună. 

— Crezi că va avea efect ca formulă magică? întrebă Tommy. 

— De ce nu? răspunse judecătorul Pearson. 


— Ai dreptate, spuse Tommy apăsat. Chiar așa, de ce naiba 
să nu aibă? 

— Tommy! sări judecătorul. Cine... 

— Ei, așa spune tata când se înfurie puţin și vrea să pară mai 
dur și mai supărat, de exemplu: Tommy, de ce naiba nu te duci 
la baie, sau cam așa ceva. 

Judecătorul râse cu poftă, auzind cum băiatul imita perfect 
vocea tatălui său. Uneori uităm că avem de crescut niște mici 
oglinzi pe care gravăm absolut totul, își spuse el. 

Tommy zâmbi și se ridică în picioare. 

— Bunicule, un lucru m-a pus pe gânduri toată ziua. E prima 
dată când mi-am petrecut o perioadă mai lungă, cum ar fi o zi 
întreagă, fără să văd cerul. Nu știu cum a fost afară. Adică, 
acasă, chiar când eram bolnav, tot aveam fereastra. Și chiar 
când eram mai mic și trebuia să merg la spital și să-mi fac toate 
testele alea, tot știam. Era câte un locșor pe unde puteam 
vedea afară, să știu ce fel de zi era și cum ar fi fost dacă m-aș fi 
jucat afară. Dar aici nu știu dacă a plouat sau a nins, dacă a 
bătut vântul sau a fost soare, dacă s-a mai încălzit și dacă aș fi 
putut ieși pe terenul de joacă de la școală numai în flanel. Aici 
nu știm nimic și asta mă cam deranjează. 

Judecătorul se ridică și veni lângă băiat. Inchisoarea, își zise 
el. Ciudate combinaţii de idei prindeau formă în mintea lui. 

— Păi, hai să vedem. Să încercăm să ghicim. Tu ce crezi? 
întrebă el, preocupat în continuare de cuvintele nepotului său. 

— De acord cu încercatul. Dar cum? 

— Păi, dacă ar fi plouat, am fi auzit șiroitul ploii pe acoperiș 
și în burlane. Cred că ele pornesc de la nivelul podului, așa că 
putem exclude imediat această posibilitate. 

— Bine. Ploaie, nu. Dar zăpadă? 

— Bună întrebare. Dar când ninge, simţi când se așterne pe 
acoperiș. Se face mai frig. Uite, să te ridic în braţe; pune mâna 
și spune-mi dacă simţi ceva. 

Judecătorul nu știa exact, dar încerca să ghicească. 

Totuși, se aplecă și își luă nepotul în braţe, astfel încât 
băiatul, întinzându-se, să poată atinge tavanul. 

— E rece, spuse Tommy, dar nu chiar atât de rece. 

— Deci, ce crezi? 

— Nu e zăpadă, spuse băiatul. 

Judecătorul lăsă copilul jos și Tommy se îndreptă spre 


punctul slab de la perete. Lipi urechea și rămase așa, în tăcere, 
timp de câteva secunde. Apoi se înfioră. 

— Dar e într-adevăr frig. Am auzit și vântul. 

— Deci, să ne imaginăm că temperatura a continuat să scadă 
și că bate puţin vântul. 

— Cum e cerul? Înnorat sau senin? întrebă Tommy. 

— Aici m-ai încurcat, răspunse judecătorul Pearson. Uneori, 
vântul alungă norii de pe cer. Uneori bate puternic și parcă-i 
adună. 

Tommy se înfioră din nou. 

— Cred că e înnorat, spuse el. Cred că cerul a fost acoperit 
de nori mari, cenușii, iar lumea s-a încălţat cu ghete la școală și 
la lucru, pentru că le-a fost frică să nu ningă. E rece, dar se 
simte și umezeala, așa cum e când vine într-adevăr iarna. 

— Păi, anul trecut am avut zăpadă de două palme, cu două 
săptămâni înainte de Ziua Recunoștinței, îți amintești? 

— Iar de Crăciun am mers cu sania la ferma lui Jones. 

— Deci, s-ar putea să se pregătească de iarnă. 

— Sper, spuse Tommy. Anul ăsta am să joc hochei pe gheaţă, 
în campionatul celor mici. 

Judecătorul întoarse capul. Anul ăsta... își zise el. Simţea o 
copleșitoare dorinţă de a se ascunde de realitatea situaţiei lor; 
în loc de asta însă, îl privi pe Tommy care tocmai ajungea la 
punctul slab din perete. Băiatul atinse lemnul ușor și împinse 
stinghiile. 

— Bunicule, spuse Tommy, cred că ar trebui să încercăm să 
scoatem astea. Poate râcâim cu cuiul, așa cum te-ai gândit tu. 
Măcar am avea ceva de făcut. 

Judecătorul observă nesiguranța de pe fața băiatului și, 
brusc, se întrebă: de ce n-am încerca? 

— La naiba, Tommy, spuse el, ridicându-se în picioare, am 
stat prea mult. Hai să încercăm. 

Se îndreptă spre perete și se lăsă în genunchi, studiind cu 
atenţie locul. 

— În regulă, spuse el. Începem. În liniște. 

Dar, când se ridică și se întoarse după cuiul ascuns, auzi pași 
pe holul din faţa ușii închise de la camera lor. 

— Înapoi în pat, Tommy, șopti el în grabă. 

Dar un alt gând îl frământa: ea ne-a adus intenţionat în 
închisoarea asta. Însă, fără să se gândească, ne-a spus cum să 


acţionăm. Ce a făcut? A lăsat garda jos încă din prima zi. A 
planificat toate detaliile teribile ale acţiunii sale. N-a făcut ca 
mine, să stea și să-și plângă de milă. 

Tommy sări în cealaltă parte a camerei și judecătorul porni 
în urma lui în clipa în care ușa se deschise și Olivia Barrow 
pătrunse în cameră. Ţinea în mână un mic magnetofon. 

— Bună ziua, domnilor, rosti ea pe un ton vioi. Care vasăzică, 
ne amuzăm, nu? 

Judecătorul o privi cu răceală, fără să-i răspundă, și observă 
că până și Tommy se încruntă în loc să se sperie. 

— În cei optsprezece ani de vacanţă, plătiţi de guvern, mi-am 
petrecut exact șase sute treizeci și șase de zile în ceea ce se 
numea separare administrativă, o formulă birocratică pentru 
ceea ce orice om care cunoaște filmele cu James Cagney 
numește „la mititica”. Nu era chiar așa de plăcut ca aici, 
domnule judecător, dar cred că-ţi poţi face o idee. 

— Şi acum ce mai e? întrebă judecătorul Pearson, furios. 

— Vreau doar să fur o mică părticică din dumneata, domnule 
judecător. Și o părticică din băieţelul de colo... 

— Nici vorbă, spuse judecătorul. 

Ea se întrerupse și lăsă să se aștearnă tăcerea între ei. 

— Îți amintești de răpirea lui Getty, domnule judecător? 
Nepotul milionarului? N-a trecut așa de mult de-atunci, nu? In 
orice caz, răpitorilor li s-a pus sinceritatea la îndoială. Nimănui 
nu i-a plăcut ideea cu sacii ăia vechi de bani. O mișcare foarte 
nepotrivită. O afacere nereușită, de la început și până la sfârșit. 
Au fost nevoiţi să demonstreze aproape matematic sinceritatea 
intentiilor lor. Acum îţi amintești? 

Judecătorul Pearson avu senzaţia că fusese lovit în stomac. 
Prin minte îi treceau imagini de la buletinele de știri și din 
ziare, toate relatând același teribil eveniment: răpitorii tăiaseră 
urechea băiatului și o trimiseseră miliardarului refractar. 

Se încordă din toţi mușchii și simţi furia crescând în sufletul 
său. N-am să mai accept, își zise el. N-am să-i mai permit să ne 
zăpăcească și să ne amenințe. S-a terminat. 

Își dădu seama că se ridicase în picioare și-l împinsese pe 
Tommy în spatele lui. 

— N-ai să te atingi de nimeni, îi spuse el femeii, cu o voce 
rece, egală. 

Olivia își apropie faţa la câţiva centimetri de a lui. 


— Nu-mi da mie ordine! rosti ea. 

— N-ai să te atingi de el. 

— Da' cine ești dumneata, să-mi spui ce să fac și ce nu? 

Brusc, îi puse ţeava revolverului sub nas. El nu clipi. Parcă 
nici nu observase prezenţa armei. 

— N-ai să te atingi de el, repetă judecătorul. 

Timp de o clipă, amândoi rămaseră nemișcaţi. Judecătorul 
simţea ţeava rece lipită de faţă și știa că femeia ţinea degetul 
pe trăgaci. 

Apoi, ea lăsă arma jos. 

— Eşti foarte dur, domnule judecător, foarte dur. Frumos 
spectacol. 

Se dădu un pas înapoi, apoi bătu din palme în bătaie de joc. 

— Frumoasă demonstraţie din partea celor învinși. Eu admir 
îndrăzneala și hotărârea, domnule judecător. Probabil că sunt 
singurele lucruri pe care le admir cu adevărat, adăugă ea, 
râzând scurt. Am impresia că avem mai multe lucruri în comun 
decât s-ar părea. 

Brusc, judecătorul se relaxă, dar își mijii ochii și continuă s-o 
privească glacial. 

— Da, spuse el. Am început să ne cunoaștem puţin mai bine, 
nu-i așa? 

Ea tăcu, fără să-i răspundă direct, însă încuviinţă cu un gest 
al capului. 

— Şi totuși, am nevoie de ceva de la voi, spuse ea. Iar acum 
veţi colabora. Am să fiu chiar amabilă: vă rog. Ia te uită ce 
drăguţ sună: vă rog... 

Încerca să-l facă să reacționeze cu sarcasmul din glas, dar 
pentru prima dată nu avu succes. O clipă, judecătorul se gândi 
că în ochii ei apăruse un altfel de strălucire, de furie, poate cu 
o urmă de îndoială. Apoi, la fel de repede cum apăruse, aceasta 
dispăru, înlocuită de hotărârea arzătoare și neclintită pe care el 
o anticipase deja. 

Judecătorul își cobori privirea spre aparatul pe care ea îl 
ținea în mână și se revăzu pe sine, cu mai bine de patruzeci de 
ani în urmă, în așteptarea promisiunii de pretinsă siguranţă a 
zorilor, ascuns într-o vizuină alături de prietenul său. Cutărică, 
nu păsărică, fir-ai să fii de cal prost. Își spuse gluma încă o dată 
și se simţi mai puternic, cu simţurile treze, exact ca în noaptea 
aceea îngrozitoare și umedă din trecut. 


Megan strigă către Karen și Lauren: 

— Fetelor, veniţi încoace! 

Într-o clipă, cele două fiice apărură lângă ea, punându-i tot 
felul de întrebări pe un ton ridicat: 

— S-a întâmplat ceva? Ce este? 

Megan clătină din cap. 

— Nu s-a întâmplat nimic, decât că simt nevoia de puţin aer 
curat. Toți avem nevoie. Am scos telefonul din priză și vom ieși 
toate trei la aer câteva minute. Luaţi-vă hainele. 

Gemenele dădură din cap la unison și începură să-și caute 
hainele groase de iarnă. Megan le privea și, pentru o clipă, 
aprecie cât de diferit le iubea, deși întotdeauna se gândea la ele 
împreună. Karen are siguranţa tatălui ei și știe să cântărească 
lucrurile cu obiectivitate. Lauren se bazează mai mult pe 
emoţii, preferă să se lase pradă fanteziei și aventurii. Seamănă 
mai mult cu mine. 

Le făcu semn cu mâna. 

— Haideţi, trebuie să ne uităm la ceva. 

Ele ieșiră în urma ei, reduse la tăcere de curiozitate. 

Megan constată că ultimele raze ale zilei se pierdeau pe 
cerul cenușiu și simţi boarea rece a serii. Se înfioră și observă 
cum gemenele își trăgeau hainele mai strâns pe corp. Porni 
înainte pe alee, până la trotuar, apoi se întoarse să privească 
vila. 

— De când locuim aici? întrebă ea. 

— Mami! Zău așa, doar știi foarte bine, spuse repede Lauren. 

— De opt ani. Chiar după nașterea lui Tommy, mai ţii minte? 
spuse Karen. Îmi amintesc că, la început, nimic nu mergea și 
casa părea prea mare. 

— Iar caloriferul s-a stricat încă din prima iarnă și într-o 
noapte aproape că am îngheţat. Brrr, asta n-am să uit 
niciodată, spuse Lauren repede. Karen arăta ca un marțian, cu 
șosete pe mâini și cu pălăria aia roșie, caraghioasă. Şi în 
debaraua de jos nu era destul loc pentru toate hainele de iarnă, 
iar televizorul nu mergea bine și nu puteam să urmărim 
emisiunile noastre preferate. Vreau să spun că acum e bine, 
pentru că avem cablu, dar când ne-am mutat mi se părea o 
nebunie. 

— Ştiţi de ce mi-a plăcut casa asta? întrebă Megan. 

— Pentru zona în care se află? încercă Lauren. 


— Are școli bune, sublinie Karen. 

— Nu, spuse Megan. Pentru că a fost primul loc unde m-am 
simţit cu adevărat la mine acasă. Când v-aţi născut voi două, 
încă mai locuiam cu bunicul și bunica. Pe urmă, ne-am mutat cu 
chirie, undeva în Belchertown, apoi într-o casă tip fermă, din 
South Deerfield, pe care am cumpărat-o pentru că Duncan a 
obţinut condiţii foarte favorabile pentru ipotecă. Dar uram 
acele locuri, pentru că nu semănau cu mine. Casa asta însă, da. 
Știu că lucrurile n-au mers prea bine la început, dar am simţit 
întotdeauna că asta e casa noastră, mai mult decât oricare alt 
loc. De fapt, voi aici aţi crescut, fetelor. Aici a venit pe lume 
Tommy și tot aici și-a petrecut momentele dificile. Pentru că 
acesta este locul unde Duncan și cu mine ne simţeam acasă. 
Ştiţi, la primul Crăciun după moartea bunicii voastre, când, în 
loc să mergem noi acolo, a venit bunicul aici - vă mai amintiţi? 

Amândouă fetele încuviinţară. 

— De Crăciunul acela mi-a venit să plâng. Nu pentru că o 
pierdusem pe mama, ceea ce era trist și cumplit și m-a făcut să 
mă simt singură, pentru că îmi lipsește și acum, ci pentru că, în 
cele din urmă, nu știu cum să spun, încetasem să mai fiu un 
copil și devenisem eu însămi. Ea ar fi înțeles acest lucru. Voi nu 
veţi înțelege o vreme, dar, într-o zi, veţi reuși. Nu e o greșeală 
să-ţi trăieşti propria viaţă, sau să vrei să fii pe picioarele tale. 
Dar e greu câteodată să descoperi calea cea bună. 

— Asta s-a întâmplat cu tine și cu tata? întrebă Karen. În anii 
'60, vreau să spun. 

— Într-un fel. Căutam ceva. Ca toată lumea. Ne-a trebuit 
mult timp să înţelegem. 

Megan se gândi la semnele păcii și la părul lung, la 
steagurile americane în flăcări, la jeanșii evazaţi și vestele 
roase, de piele. Muzica revoluţiei îi răsuna în urechi, cu ritmul 
tobelor și scrâșnetul chitarelor. Columbia. Berkeley. Haight. 
Vara iubirii. Generaţia Woodstock, după care au urmat 
Altamont și statul Kent. Lupta împotriva unui zid. Pulsul i se 
acceleră. 

— N-a fost greșit ce am făcut noi, spuse ea. Poate că acum 
așa pare, dar atunci nu era greșit. Nu... ezită ea, apoi continuă. 
E drept, jaful a fost clar o greșeală. Dar pe atunci era greu să 
vezi lucrurile așa. Și părea un rău atât de mic, în comparaţie cu 
toate celelalte care se întâmplau în toată lumea, în fiecare zi. 


— Dar v-aţi schimbat? întrebă Lauren. 

— Ei bine, și da și nu. Lumea s-a schimbat. Şi noi odată cu 
ea. De parcă întreaga lume a dorit să uite tot ce s-a întâmplat 
atunci, iar noi am vrut să fim uitaţi în egală măsură. Poate că 
asta a fost o greșeală. Poate că lumea ar fi trebuit să continue 
să se îngrijoreze în legătură cu tot ce ne îngrijora pe noi atunci. 
Dar erau vremuri pline de tensiune și cred că lumea n-ar fi 
suportat așa ceva. Așa că lucrurile au devenit mult mai calme, 
mai așezate. 

— Dar Olivia nu s-a schimbat? întrebă Lauren. 

— Nu. 

— Cum să se schimbe? spuse Karen. Ea era în închisoare. Tot 
ce putea vedea era felul în care se schimba închisoarea, nu ea. 

— Şi asta e adevărat, răspunse Megan moale. 

— Probabil că de asta ne urăște atât de mult, spuse Lauren. 

Megan confirmă cu un gest al capului. Se gândi să spună 
ceva, dar rămase tăcută, ridicându-și privirea spre cer. Luna se 
zărea pe deasupra copacilor, poleind ramurile. 

— În anul în care v-aţi născut voi, fetelor, în 1969, un oma 
pășit pe lună. Probabil că nu vi se pare ceva demn de luat în 
seamă, cu toate navetele astea spaţiale și celelalte lucruri cu 
care aţi crescut. Chiar și pentru Duncan și pentru mine, era 
destul de previzibil. Noi am crescut lângă bomba atomică, iar 
tehnologia era ceva obișnuit. Dar îmi amintesc că stăteam cu 
bunicul și bunica și, în timp ce ne uitam la televizor, aveam 
grijă de voi. Faptul incredibil nu era că ajunseserăm pe lună, ci 
felul în care bunicii voştri se holbau, uimiţi, la televizor. Au 
spus că asta era pentru că se născuseră în anii '20, când 
tehnologia era ceva cu totul nou pentru lume. Ei erau copiii 
depresiunii. De-abia se inventaseră avioanele. Ei crescuseră cu 
Buck Rogers și nu le trecuse prin cap că ar putea vedea omul 
ajungând în alte lumi. Asta era rezervat pentru science-fiction. 

Privi din nou casa. 

— Eu am crescut în acest oraș, spuse ea. Exact ca voi și ca 
Tommy. Acesta este locul nostru. Și va fi mereu. Chiar dacă voi 
două și Tommy veţi crește și vă veţi muta în altă parte, veţi 
putea reveni aici oricând și vă veţi simţi... nu știu cum să zic... 
așa cum trebuie, poate. În largul vostru. Indiferent cât de mult 
se va schimba orașul și cât de mult vă veţi schimba voi. 

— Mami, spuse Lauren oarecum amuzată, parcă ai fi Scarlett 


O'Hara. 

Karen își stăpâni cu greu râsul și adăugă: 

— Sau Judy Garland în Vrăjitorul din Oz. Nicăieri nu e ca... 

Megan le privi pe fete și, văzându-le cum schimbă o privire 
rapidă între ele, zâmbi în sinea ei. Or fi crezând că sunt nebună 
ori senilă. M-a copleșit tensiunea și am sărit peste cal. 

Poate că au dreptate. 

Clătină din cap, alungind orice gând. Lăsă aerul rece să-i 
pătrundă în plămâni și să-i cuprindă trupul. 

Își aminti cum tatăl ei o dusese în excursie, în pădurile din 
Maine, pe când avea vreo zece ani. Ea și cu mama ei plecaseră 
după mere. Pe când străbăteau hăţișurile, zăriseră o ursoaică și 
doi pui. Animalul se ridicase pe labele din spate și rămăsese 
așa, fixându-le pe Megan și mama ei. Cele două familii se 
priviseră o clipă, așa cum erau, împărțind aceeași poiană și 
strângând aceleași fructe. Apoi urșii porniseră la drum mai 
departe, fără grabă și fără frică. Megan își amintea cum, mai 
târziu, tatăl ei le avertizase să nu stea niciodată între ursoaică 
și puii ei, pentru că atunci devine violentă și periculoasă. Își 
amintea răspunsul blând, natural al mamei sale: Și eu aș face la 
fel. 

Megan se întoarse spre gemene și le spuse: 

— Trebuie să știți ceva. Nu vom pierde. Nu ne vom pierde 
familia. N-am să permit așa ceva. 

— Mami! spuse Lauren. Sigur că n-o să se întâmple așa ceva! 

— Nu-ţi face griji, mami, sări Karen. Nu lăsăm noi să se 
întâmple una ca asta. Niciuna dintre noi. 

— Ştii, mami, spuse Lauren, nu-i nimic rău în felul în care 
trăim. Absolut nimic. Voi aţi încercat să faceţi ce era bine. Aţi 
încercat din răsputeri. 

— De ce să ne simţim vinovaţi? întrebă Karen. 

— Așa este, spuse Megan. 

Dintr-odată, întinse braţele și le cuprinse pe gemene, 
strângându-le mai aproape. Observă că, pentru prima dată, 
ochii lui Lauren erau roșii de lacrimile care începeau să 
mijească, iar Karen părea să strângă din fălci, cu tenacitatea 
unui buldog. Văzu cum cea mai mare dintre ele două o pișcă pe 
cealaltă de braţ, ca și cum ar fi vrut să-i spună să lase 
sentimentalismele și să se controleze. Fiica mea, ca un sergent 
în acţiune, își zise Megan. Și fiica mea poeta. Observă cum 


Lauren încremenește, dă din cap și, pentru o fracțiune de 
secundă, simți cum căldura legăturii dintre fete risipise brusc 
răcoarea serii. 

Cu inima plină de acea mândrie de mamă greu de definit, le 
cuprinse pe fete cu braţul și astfel porniră înapoi spre casă, 
strâns legate de primele impulsuri ale sfidării. 

Duncan stătea la birou și revizuia lista cu tot ce avea de 
făcut. 

Sunt un om organizat, își spuse el. Chiar când e vorba de un 
act aproape disperat, tot sunt în stare să fac o listă a lucrurilor 
de care trebuie să am grijă, până la cele mai mici detalii. Să fiu 
pregătit. Zâmbi. Am fost bun la cercetași, apoi conducător de 
patrulă. Am cucerit o Stea. Câte medalii de merit am primit? 
Un teanc întreg. Pentru mersul cu barca și noduri marinărești, 
pentru semnalizare și orientare turistică. Clătină capul, 
amintindu-și. Astea au fost singurele medalii pe care le-am 
meritat. Privi din nou lista. Oare voi primi o medalie de merit 
pentru jefuirea unei bănci? Zâmbi. De data asta, poate. În mod 
sigur însă, nu și pentru prima. _ 

Scrisese lista pe o foaie galbenă de hârtie. În capul ei pusese: 
ÎN INTERIORUL BĂNCII. Urmau, ca subtitluri: SISTEMUL DE 
ALARMĂ, SEIFUL PRINCIPAL, GHIȘEELE AUTOMATE. și 
PISTELE FALSE. Adăugă un avertisment în josul paginii: 
Distruge această hârtie / Distruge următoarele șase pagini. 
FBl-ul avea spectrografe care puteau citi urmele minuscule 
lăsate de apăsarea minei de pix pe foile curate de sub lista lui. 

Fac niște liste grozave, se lăudă el în gând. 

Nicio diferență faţă de cele făcute când familia pleca în 
vacanţă. li revenea întotdeauna lui Duncan să se asigure că au 
în geantă încălțăminte de schimb, șosete și câteva pulovere în 
plus, că în mașină existau biscuiţi și suc pentru copii. El trebuia 
să se asigure că notele de plată sunt achitate la timp, iar 
sâmbăta dimineaţa pleca la băcănie, să aducă tot ce era 
necesar pentru casă. Se întrebă de ce aceste pregătiri îi dădeau 
atâta satisfacție. Ştia întotdeauna previziunile meteo, știa exact 
dacă o invitaţie pretindea haine de seară sau jeans și o cămașă 
sport. Pentru soţia și copiii lui, era întotdeauna un șoc dacă se 
întâmpla să plouă și nu aveau la ei haine corespunzătoare. 

Privi iarăși foaia de hârtie. Un singur gând amar îi trecea 
prin minte: eu trebuia să fi făcut planul pentru nenorocitul ăla 


de jaf al băncii din Lodi. Aș fi anticipat reacţia paznicilor. Aș fi 
verificat și revizuit totul și aș fi stat câteva săptămâni la pândă. 
Aș fi făcut totul ca la carte și niciunul din noi n-ar fi acum în 
încurcătura asta. 

Duncan opri șirul gândurilor când își dădu seama la ce 
concluzie ajunsese: aș fi fost un delincvent al naibii de bun, 
mult mai bun decât ea. 

Se ridică și se îndreptă spre ușă, aruncând o privire de jur- 
împrejurul băncii. Sala principală părea să strălucească de 
lumină și activitate. Vizibil, lumea începea să se pregătească 
pentru închidere. Casierii calculau încasările și sortau bonuri și 
cecuri. Totul era doar rutină, așa cum le place bancherilor, își 
zise el. 

Observă cum unul dintre directorii-adjuncţi se îndrepta spre 
pasajul care ducea la aparatele automate de numărare a 
banilor. Duncan știa ce avea să facă: va deschide spatele 
fiecărui aparat, verificând dacă peste noapte rămân fonduri 
destule. Același bărbat va face același lucru a doua zi, numai 
că, de această dată, va verifica dacă mașinile erau pline. În sala 
cea mare erau patru mașini. În fiecare erau câte 25.000 de 
dolari, în bancnote de zece și douăzeci. Într-un sfârșit de 
săptămână aglomerat, cum ar fi fost plecarea acasă a 
studenţilor dintr-un colegiu, Ziua Muncii sau Ziua Debarcării 
lui Columb, fiecare elibera cam jumătate din acea sumă, în 
tranzacţii de la douăzeci la două sute de dolari. 

Nu și în acest weekend, își zise el. 

Sub privirile sale, directorul-adjunct reveni de pe coridor și 
intră în biroul președintelui băncii. Acolo se afla un sertar unde 
se ţineau cheile. Aproape toţi salariaţii băncii știau de existenţa 
duplicatelor din birou și tocmai asta era frumuseţea planului lui 
Duncan. Cam toată lumea știa cum să le folosească, știa unde 
se afla întrerupătorul sistemului de alarmă, știa unde erau 
ținute cheile de rezervă. Încă mai suntem o organizaţie mică, 
bazată pe legături amicale, își spuse el. Asta ne face 
vulnerabili. 

Sistemul de securitate a băncii era proiectat pentru a preveni 
trei lucruri: pătrunderea în sistemul de computere a unei 
persoane din interior sau din afară; pătrunderea unui străin în 
bancă, după plecarea tuturor funcţionarilor; intrarea în bancă a 
vreunui atacator violent, gata să scoată pușca după ce trecea 


de ușa de la intrare. 

Își aminti cum funcţionarii din conducerea băncii discutaseră 
cu analiștii în probleme de securitate, cei care montaseră 
sistemele de alarmă și care programaseră computerele, astfel 
încât să detecteze tipurile cele mai obișnuite de fraudă. Fusese 
o concesie majoră la adresa naturii ascunse din fiecare om, 
inclusiv a conducerii băncii. Nimănui nu-i trecuse prin cap că 
unul din cei care cunoșteau banca ar putea s-o jefuiască, 
asemenea unui Jesse James sau chiar a unui Willie Sutton. 

Duncan reveni la lista lui și o privi cu atenţie. Adăugă încă o 
categorie: ÎMBRĂCĂMINTE. Dedesubt scrise: Mănuși. Teniși. 
Jeans. Tricou. De la magazinul universal. 

Secretara bătu la ușă și intră. El nu încercă să ascundă lista. 
În loc de asta, o ridică în mână, apucă un creion și se lăsă pe 
spate în scaun, pentru ca ea să nu poată vedea ce scrie. 

— Domnule Richards, eu mă pregătesc să plec. Pot să vă mai 
ajut cu ceva înainte de plecare? 

— Mulţumesc, Doris, dar am să plec și eu într-o clipă. 

— Vă simţiţi mai bine? 

— Nu, nu prea. Ba mă ia, ba mă lasă. O fi vreun virus, cine 
știe? Am avut temperatură toată ziua. 

— Ar trebui să staţi acasă. 

— Mâine e vineri, așa că poate plec mai devreme și îmi 
petrec weekend-ul în pat. 

— Nu e o perspectivă prea entuziasmantă. 

— Ei, Doris, când ajungi bătrân ca mine, nu te mai gândești 
la weekend pentru distracţie ci, mai degrabă, pentru 
recuperare. 

— Vai, domnule Richards, dar nu sunteţi așa de bătrân... 

— Mulţumesc, Doris. Te pricepi la complimente, așa că vei 
ajunge departe. 

Ea râse, îi făcu un semn cu mâna și plecă. 

Cât de bătrân am ajuns? reflectă Duncan. Mai aproape de 
sfârșit decât de început? Se gândi la părinţii săi; ei erau în 
vârstă când se născuse, și chiar mai bătrâni pe când crescuse 
în casa aceea bătrânească, într-o atmosferă apatică. Ei erau 
veșnic obosiţi și vlăguiţi de viaţă. Duncan încercă să-și 
amintească măcar un moment de fericire explozivă, vreo 
dimineaţă de Crăciun, cu jocurile și abandonul său copilăresc, 
vreo zi de naștere lipsită de griji și luare-aminte, dar nu reuși. 


Era o casă unde veșnic era pus la locul lui, unde totul era 
cronometrat și planificat. Eu am luat cu mine toate astea, 
pentru veșnicie. Am devenit un om al numerelor. Mi-a 
displăcut? se întrebă el. De asta am ales spontaneitatea 
revoluţiei? Olivia pulsa de viaţă. Pentru ea, idealurile și 
acţiunile se contopeau, devenind, în mâinile ei, un fel de 
material combustibil. Retorica, entuziasmul, lupta; își amintea 
cât de molipsitoare fusese perioada aceea. Aceea era viaţa 
adevărată. 

Duncan ezită și își spuse: eram și înspăimântat. 

Privi afară pe fereastră și observă câţiva funcţionari ai băncii 
străbătând aleea micuță care ducea spre parcare. Râdeau, dar 
mergeau cu pas grăbit, cu hainele ţinute strâns pe lângă corp. 
Se întrebă ce putea fi așa de amuzant. Privindu-i, îi văzu 
trecând pe lângă primul rând de mașini din sectorul rezervat 
salariaţilor, acolo unde el și ceilalți funcţionari din conducere 
aveau spaţii rezervate. Simţi un nod în stomac, căci recunoscu 
o omisiune. Imediat luă foaia de hârtie pe care scrisese planul 
și adăugă: MAȘINA. 

Când își ridică din nou privirea, grupul dispăruse. Lumina 
albastru-purpurie a unui bec risipea puţin întunericul străzii. 

Brusc, își dădu seama cât de mult le datora copiilor lui. Aș fi 
putut deveni exact la fel de tăcut, previzibil și plicticos ca 
propriii mei părinţi, dar n-a fost așa - și asta datorită lor. S-ar 
părea că am schimbat o revoluţie a idealurilor cu una a 
responsabilităţii. E 

lar acum sunt bătrân? se întrebă el iarăși. Îmi mai amintesc 
cum să lupt? 

Nu știa precis răspunsul la aceasta întrebare, dar era absolut 
sigur ca avea să îl afle în următoarele zile. 

Mama și cele două fiice își scoseseră deja hainele de stradă 
și se îndreptară spre bucătărie. Fetele tăifăsuiau despre frig, se 
întrebau dacă va ninge în curând și se pregăteau să facă o 
ciocolată caldă, ceea ce avu drept efect o împunsătură în inima 
lui Megan, când își aminti cât de mult îi plăcea această băutură 
lui Tommy. Se opri în hol, să așeze receptorul telefonului înapoi 
în furcă, în caz că Duncan dorea să sune. Își privi ceasul de 
mână și presupuse că, în curând, avea să pornească spre casă. 
Încercă să se relaxeze, dar nu reuși. 

Tommy ar trebui să fie aici, își zise ea. Sunt deja patruzeci și 


opt de ore de când nu l-am mai putut ţine în braţe. 

— Mami? Vrei și tu o cană? strigă Lauren. 

— E bună, adăugă Karen pe un ton de cunoscător. 

Megan se temu să-i va tremura vocea, dar înghiţi cu un efort 
și răspunse: 

— Sigur. De ce nu? 

În clipa în care Karen îi dădu mamei sale ceașca, se auzi 
ţărâitul telefonului. 

— E linia noastră, spuse Lauren. Răspund eu. 

Se îndreptă spre telefonul de perete, apăsă pe un buton și 
ridică receptorul. 

— Bună ziua, spuse ea. Lauren la telefon. 

— Şi unde este sora ta la fel de frumoasă? întrebă Olivia 
Barrow, fără nicio introducere. 

Timp de o clipă, Lauren crezu că nu va mai putea respira. 

Ştia cine este, dar se forță să răspundă: 

— E chiar aici, lângă mine. Cine e, vă rog? 

Megan văzu paloarea de pe figura fiicei sale și scăpă cana pe 
podea. Cana se sparse, scoțând un sunet aproape neobservat în 
tensiunea care umplea aerul. Ciocolata revărsată se întinse pe 
podea. 

Karen păru să aibă o ezitare, cu cana rămasă undeva între 
masă și buze, apoi îi șopti lui Lauren: „Vin imediat” și se repezi 
în hol, smulgând receptorul din furcă. 

— Cine e? se răsti Karen. 

— Ah, spuse Olivia. Parcă aud vocea tatălui tău. Ai tonul lui, 
inflexiunile vocii lui. Semeni cu el și la altele? 

Karen nu răspunse, dar dădu din cap. 

— Ce vrei de la noi? întrebă Lauren. 

Se lupta din greu să-și controleze tremurul vocii. Privi în jur 
speriată, mai întâi după mama ei, apoi după sora ei. 

— Doream doar să vă aud vocile, spuse Olivia. Pur și simplu, 
simțeam nevoia să le cunosc. 

Karen nu se putu stăpâni. Parcă vedea cum se formează 
cuvintele în minte și apoi răbufnesc printre maxilarele 
încleștate. 

— Dă-ni-i înapoi! aproape că strigă ea, cam cu o octavă mai 
sus decât vorbea în mod obișnuit. Îi vrem înapoi! Îi vrem 
înapoi! 

Drept răspuns, Olivia râse. 


— Toate la timpul lor, copii. Toate la timpul lor. Nu asta 
spune vrăjitoarea cea rea din poveste? 

Megan simţi forța cererii răstite exprimate de Karen și toată 
gheaţa din sufletul ei se sparse. Apucă telefonul din mâinile lui 
Lauren. 

— Sunt aici, la naiba. 

— Ah, Megan, ce plăcere să-ţi aud din nou glasul! 

— Ce vrei, Olivia? 

— A trecut atâta timp, știi, și m-am tot gândit la tine. Eram 
absolut sigură că te vei transforma într-o perfectă matroană de 
la oraș, Megan. Se citea pe tine. 

— Ce vrei, Olivia? 

— Şi eu, care am pierdut atâta timp vorbind cu odorul tău și 
te-am neglijat... Dar a devenit un tip atât de drăguţ, spuse ea. 
Totul a devenit foarte drăgut. 

— Olivia, te rog. De ce faci asta? 

— Aș zice că, în momentul de faţă, ar trebui să fie cât se 
poate de clar. 

Megan rămase tăcută pentru un moment. 

— Crezi că răzbunarea te va face să te simţi mai bine? Crezi 
că, dacă ne torturezi pe noi, ai să poţi recupera toţi acești ani? 
Chiar ai impresia că așa te vei simţi mai împăcată? 

Megan era șocată de cuvintele care-i ieșeau din gură. Lauren 
făcu un pas înapoi, privindu-și mama într-un mod ciudat. 
Scoase un șuier ușor, strânse pumnul și-l ridică în aer, iar apoi 
cobori scările, spre bibliotecă, să folosească telefonul de acolo. 
Intrebările o surprinseseră pe Olivia, care ezită înainte de a 
răspunde: 

— Ei, Megan, poate că ai dreptate. Poate că răzbunarea e un 
mod prostesc și nepotrivit de a rezolva lucrurile... 

După care, chicoti: 

— ...dar zău că bate orice altă variantă. 

Olivia începu să râdă și Megan înghiți cu greu. 

Amândouă femeile păstrară tăcerea câteva clipe. În cele din 
urmă, Olivia reîncepu. 

— Ai scăpat cu bine din toate, nu? Ai scăpat, fără ca în viaţa 
ta să rămână vreo pată. Nicio zgârietură, nicio cută. Viaţa ta n- 
a fost îndoită, împărţită, răsucită sau mutilată, nu? Nici vorbă. 
Ai scăpat basma curată, ca și cum ar fi fost un joc de copii. 
Numai că n-a fost așa, nu? 


— Nu. 

— Eu am fost cea care a păstrat adevărul, spuse Olivia. Eu 
am fost cea care n-a ezitat nicio clipă. Şi uită-te ce se întâmplă 
astăzi. Un guvern care nu poate urma propriile sale legi. O 
naţiune care-și lasă membrii să rătăcească flămânzi pe străzile 
orașelor. Pentru care îmbogățirea a devenit o religie. 
Ghetourile sunt astăzi la fel de cumplite ca acum douăzeci de 
ani! Grozavă treabă aţi mai făcut cu schimbările voastre 
sociale, Megan. Grozavă treabă! Nu ești decât o căţea de oraș, 
mulțumită de sine și gata să profite de orice. 

Megan deschise gura să protesteze, dar se opri. 

— Crezi despre mine că sunt rea și criminală, spuse Olivia. 
Dar nu sunt așa. Asta nu s-a schimbat, Megan, și nu se va 
schimba niciodată. Ceea ce pentru unul este credinţa într-o 
cauză, pentru altul e crimă. 

— Te rog, spuse Megan. Te rog, dă-ni-i înapoi. 

— Câștigă-i, spuse Olivia. Dacă ești destul de curajoasă. Apoi 
adăugă: Cumpără-i. Așa gândesc oamenii acum, nu? Totul are 
un preţ. Prin urmare, cumpără-i. Cât îţi poţi permite? 

— Oricât. 

Olivia nu răspunse. 

— Ce vrei? întrebă Megan, după o clipă. 

— Ti-am spus. Doream să-ţi aud glasul. Doream să aud vocile 
gemenelor. 

— Le-ai auzit. Ce altceva? 

— Un mic mesaj. 

— Ei, atunci poţi să mi-l transmiţi. Ai demonstrat deja că poţi 
teroriza bătrânii și copiii. Acum lasă-mi fetele în pace! 

Rămase surprinsă de vehementa pe care și-o descoperea în 
glas. 

Chiar și Olivia era puţin șocată. Lăsă tăcerea să se aștearnă 
grea între ele, înainte de a-i răspunde pedant: 

— Teroarea este expresia cea mai legitimă a furiei. Asta s-a 
demonstrat de nenumărate ori. 

— Bătrânii și copiii, repetă Megan. 

— Şi de ce să fie ei imuni? se răsti brusc Olivia. Chiar sunt 
așa de inocenți? 

Megan nu răspunse, dar Karen sări în locul ei. 

— Da! Ei n-au făcut niciodată nimic, n-au rănit pe nimeni! 

— Karen! strigă Megan, care uitase că amândouă fetele 


ascultau. Lasă telefonul liber! Am să... 

— Nu! Lasă-le să asculte, spuse Olivia. Ar trebui să audă și 
ele. E și Lauren acolo? 

— Da, se auzi glasul fiicei mai mici, mai nesigur decât cel al 
surorii sale. Sunt aici. 

Megan era cât pe ce să-i zică vreo două, dar se opri. Olivia 
inspiră adânc și întrebă: 

— Cum se descurcă Duncan? 

— Conform programului, ripostă scurt Megan. 

— Bine. E întotdeauna cel mai înţelept să respecţi programul, 
spuse Olivia. Scade riscul încurcăturilor. 

— Va face ce are de făcut. 

— Ştiu. Cel puţin, așa cred. Dar trebuie să recunoști, Megan, 
că experiența mea cu Duncan nu poate duce automat la 
încredere oarbă. Mai ales când e vorba de bănci, râse ea amar. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii ce vreau să spun. A mai încurcat treburile și altădată. 
Au murit oameni. Dacă le încurcă iarăși, vor muri alți oameni. 
Nimic mai simplu. 

Megan auzi cum una din fete respiră greu, dar nu fu sigură 
care dintre ele era aceea. Închise ochii și încuviinţă cu un gest 
al capului. 

— Înţelegem acest lucru. 

— Bine. Cred că ajută dacă înţeleg și gemenele. Fetelor? 

— Te-am auzit, spuse Karen șoptit. 

— Înţeleg, adăugă Lauren. 

— Bine, spuse Olivia. 

— Tu n-ai să fii niciodată fericită, nu? șopti Lauren. 

— Ce-ee? sări Olivia. 

Fetele tăceau. Olivia era gata să insiste, dar se decise să 
renunţe. O deranja, dar făcu un efort să se concentreze asupra 
misiunii care justifica acest telefon. 

Pipăi cutia neagră, micuță, pe care o ţinea în mâna stângă. 
Era frig în cabina telefonică din faţa magazinului general, de 
unde telefona. Privi cum un tânăr grăbit oprește mașina în 
dreptul cabinei și intră grăbit în magazin. Probabil că are 
nevoie de lapte pentru copil sau de scutece, în ceea ce o privea, 
conversaţia asta îi dădea un sentiment de nesiguranţă. 

— În regulă, spuse ea. Ascultaţi cu atenţie. 

Ridică ușor casetofonul micuţ până în dreptul receptorului și 


apăsă pe butonul de redare. 

Megan auzi vocea judecătorului, ca de departe, de la o 
distanţă de neatins. 

— ...„Bună, Megan, Duncan și vouă, fetelor, dacă ne auziţi. 
Suntem bine amândoi. Suntem trataţi cum trebuie. Tommy e 
bine, numai că îi este dor de voi toţi. Şi mie la fel. A avut o 
criză, dar acum pare să-i fi trecut și se simte bine. Am dori să 
venim acasă. Ea nu ne-a spus ce vrea de la voi, dar sperăm că 
veţi face tot ce trebuie și că vom putea veni acasă...”. 

Urma o pauză în înregistrare, apoi Megan auzi glasul tatălui 
ei răstindu-se: „... Gata. Asta e tot?” și apoi răspunsul Oliviei: 
„A fost suficient, Tommy?” 

O altă pauză și apoi vocea fiului ei răsună prin receptor: 

— „Bună, mami și tati, Karen și Lauren. Zău că mi-e dor de 
voi și vreau să vin acasă. Vă rog, vreau să vin acasă, pentru că 
mi-e foarte dor de voi toţi. Bunicul e bine și eu mă simt perfect. 
Ne mai jucăm, dar aici nu e ca acasă și aș vrea să fiu acasă...” 

Megan auzi tremurul ușor din glasul fiului ei și simţi cum 
funii negre, grele, îi legau inima și mintea. 

— 4... așa că, deocamdată, la revedere și pe cuvânt că vă 
iubesc și sper să vă văd în curând, căci mi-e tare dor de voi...” 

Pe bandă, o auzi pe Olivia spunând: 

— „E foarte bine, Tommy. E suficient, mulțumesc.” 

Auzi un declic și apoi câteva momente de tăcere, înainte ca 
Olivia să revină pe fir. 

— Te-a durut, Megan? A fost un chin? 

Ea nu răspunse. 

— Fetelor? 

Atât Karen, cât și Lauren avură destulă minte ca să tacă. 

— M-am gândit eu, spuse Olivia. 

Megan trase adânc aer în piept. 

— Ne-ai convins, spuse ea. Hai să terminăm odată. 

— Spune-i lui Duncan, șopti Olivia. Fă-l să înţeleagă. 

— Când mai suni? 

— Când voi ști că are banii. 

— Cum ai să știi asta? 

— Am să știu. 

— Dar... 

— La revedere, Megan. La revedere, fetelor. Gândiţi-vă la un 
lucru, da? Ei n-au stat închiși decât patruzeci și opt de ore, însă 


eu am petrecut acolo optsprezece ani. 

Olivia închise, trântind receptorul în furcă. 

La naiba! Pe toţi dracii! Avea oribilul sentiment că făcuse o 
greșeală și nu reușea să-și dea seama care era aceea. Porni 
încet prin negura răcoroasă a începutului de seară, spre mașina 
ei, reluând totul în minte și gândindu-se că trebuia să-și 
păstreze controlul. 

Megan rămase o clipă cu receptorul în mână, ascultând 
liniștea de la celălalt capăt al firului înainte de a închide. Prin 
trup îi trecea ecoul vocii fiului ei și de-abia se putea ţine pe 
picioare. Furioasă, bătu cu pumnul în masă. Și-l imagină singur 
într-o cameră micuță și dori cu disperare să poată întinde mâna 
către el. li reveni în minte, pe neașteptate, un moment ciudat. 
Aflase de la doctorul ei că era gravidă, așa cum bănuise. Veștile 
însemnau un amestec de entuziasm și consternare: viaţa ei cu 
Duncan și fetele fusese atât de așezată, ideală - și se temea că 
un copil avea să întrerupă simetria magică a familiei. Dorea să 
zâmbească, gândindu-se cât fusese de naivă. Habar nu avusese 
în ce măsură simetria avea să fie ruptă de Tommy. Dar fetele 
au fost copiii tinereţii mele, își spuse ea, în clipa în care 
gemenele tocmai intrau în bucătărie. Tommy era copilul 
maturității mele. El este semnul adevăratului meu început. Ela 
fost produsul unei iubiri constante, puternice, adulte, nu al 
pasiunii nebune și ameţitoare dintre Duncan și mine, pe 
vremea când eram niște tineri electrizaţi de dragoste. Iar dacă-l 
pierd pe Tommy, voi pierde tot ce am construit. 

Se întoarse spre fete și văzu că erau palide, dar pline de 
curaj. Le făcu un semn cu capul, apoi le încurajă cu un semn al 
braţului. 

Megan simţi cum ceva înlăuntrul ei se rupsese definitiv, ca o 
găoace de ou, pentru ca astfel să dezvăluie ceva cu totul diferit. 

Își strânse fetele mai aproape și se lăsă pradă gândurilor 
negre care îi vorbeau despre crimă. 


OPT 


Vineri 


Puțin înainte de răsăritul soarelui, Duncan stătea pe podea în 
camera lui Tommy și, pentru a suta oară, își revedea lista. În 
casă domnea liniștea, întreruptă doar de câte un scârțâit sau 
ţărâit - sistemul de încălzire centrală, vântul care lovea o 
ramură de fereastră, un oftat din camera gemenelor, cu somnul 
lor temător, în distonanţă cu ritmul calm al nopții. 

— Pot s-o fac, șopti el ca pentru sine. 

Duncan puse lista pe patul lui Tommy și se ridică în picioare. 
Ultimele ore înaintea dimineţii sunt întotdeauna cele mai 
dificile. Işi amintea momentele petrecute alături de fiul lui, pe 
care îl legăna în clipele de întuneric ce precedau zorii. Îl ţinea 
strâns, ca și cum ar fi fost ameninţat de toate chinurile 
băiatului, care-l duceau undeva departe, unde el nu putea 
ajunge. Câteodată părea o luptă fizică, în care încerca să 
alunge tensiunea care îi ţinea fiul prizonier. 

Duncan își mută privirea spre biroul fiului său. Luă de acolo 
o carapace de broască ţestoasă cu pete maronii și albe și o ţinu 
în mână, răsucind-o pe o parte și pe alta, trecându-și degetele 
peste suprafaţa ei uscată, aspră. De unde o luase? se întrebă. 
Ce înseamnă pentru el? Puse carapacea jos și apucă o piatră 
care părea tăiată în două, lăsând vederii un miez de cuarț 
purpuriu și alb. Ce secret ascunde aceasta? Două duzini de 
soldaţi de jucărie stăteau aliniaţi unii în faţa celorlalţi, cavaleri 
amestecați cu figuri din războiul civil și membri ai unui 
comando armat, într-o confruntare aberantă, nefirească. Tu cu 
cine ţineai, Tommy? 

Duncan simţi toată tensiunea și epuizarea ultimelor zile 
adunându-se în el - pentru ca apoi să dea înapoi, ca un val pe 
nisip. Întinse mâinile în faţă și întrebă: „Cine ești?” 

Sunt un bancher. 

Nu, nu-i adevărat. 

Ba da. Sunt om de afaceri, tată și soţ. 

Şi? 

Atât. 

Și? 


Atât! 

Mincinosule. 

Într-adevăr. Mă mint pe mine însumi. 

Își lăsă privirea spre foaia de hârtie de pe pat, pe care își 
notase lista de probleme. Examină toate detaliile delictului pe 
care îl planificase. Și eu sunt un delincvent. Din ziua aceea, în 
Lodi. Latura asta a existat întotdeauna în mine, așteptând doar 
prilejul pentru a se manifesta. 

Apoi clătină din cap. Mi-au răpit copilul. Depinde de mine să- 
l aduc înapoi. De ce aș lăsa pe cineva să mă împiedice? 

Se gândi la maică-sa, apoi la Megan și, în cele din urmă, la 
Olivia. Cele trei femei din viața mea, își zise el. Mama era 
impersonală și distantă, ordonată, cu deprinderi de fată 
bătrână, lipsită de entuziasm. Megan e plină de culoare, de 
talent artistic, spontană, vibrantă. E tot ceea ce mama mea nu 
a știut să fie. Dar Olivia? Olivia ce este? Pericol, rebeliune, 
furie, bruscheţe. 

Duncan își aminti cum o văzuse pentru prima dată, în cursul 
unei demonstraţii din campus, împotriva recrutărilor făcute de 
CIA. Era pe stradă, în fruntea unui pluton de studenţi care 
strigau sloganuri și fluturau steaguri; în cele din urmă, o 
luaseră cu toţii la fugă și se aruncaseră înainte, umplând holul 
clădirii administrative, punând pe fugă secretare, funcţionari ce 
se ocupau cu înscrierile și întregul personal al universităţii cu 
strigăte și înjurături, împrăștiaseră fiole pline cu sânge de oaie 
peste birouri. Răvășiseră hârtii, în torentul acelui atac. Un 
adevărat haos, dublat prin sosirea poliţiei. Ea părea posedată, 
în transă, își aminti Duncan. Tot ce atingea părea să devină 
flacără, ca și cum ar fi fost făcută din combustibil lichid. Iar eu 
am fost atras irezistibil spre ea la întruniri ale studenţilor 
democrati, discursuri antirăzboinice, demonstraţii, concerte și, 
în sfârșit, la întruniri clandestine, în cadru restrâns, la 
adăpostul întunericului de după miezul nopţii, când stăteam 
grupaţi în jurul unor sticle de vin, cu broșurile marxiste alături 
și în aerul greu de fum de ţigară și de revoluţie. 

Duncan se lăsă pe spate, pe patul lui Tommy, gândindu-se 
cât de simplu era totul în vremurile acelea. Bine și rău. Noi 
eram coșmarul părinţilor noștri, devenit realitate. Nu e așa, 
clătină el din cap. Acesta e cel mai cumplit coșmar pentru un 
părinte. Se gândi cum o întâlnise pentru prima oară pe Megan. 


Trecuse prin clădirea secţiei de artă de la colegiu, în căutarea 
unui loc liniștit unde să studieze pentru testul de fizică și apoi 
prin faţa sălii de desen după model. Megan poza în faţă, goală, 
cu excepţia unui prosop, aruncat peste șolduri, într-o minimă 
modestie, cu sânii împinși înainte în semn de provocare, la 
adresa oricui ar fi îndrăznit să râdă sau să chicotească. 
Studenţii o schiţau în tăcere. El rămăsese în prag, uimit, 
neputându-și dezlipi privirea de ea, până când profesorul 
venise și-i trântise ușa în nas. Cei din clasă făcuseră haz, însă, 
în loc să fugă jenat, el așteptase afară, pândind-o după ieșirea 
studenţilor. Încercase să se scuze, dar în loc de asta se bâlbâise 
și spusese numai prostii pe care ea le ascultase cu o urmă de 
zâmbet care, în parte, însemna o invitaţie și care-l zăpăcise și-l 
făcuse să-și piardă șirul, până ce, rușinat și buimac, simţise că 
îndârjirea dorinţei lui de a o întâlni era mai mare decât 
goliciunea ei în postură de model. 

Amintirea îi încălzise sufletul. Îl uimise întotdeauna interesul 
pe care i-l arătase ea. I se păruse mereu că era de o mie de ori 
mai incitantă decât munca lui, decât studiul, decât 
încăpățânarea lui atât de plicticoasă. Capul lui era plin de 
teoreme și cifre; al ei plin de culoare și tușe îndrăzneţe. Ea era 
animată de încredere, el de îndoieli. Nu crezuse niciodată pe 
deplin în devotamentul ei faţă de el, în felul în care îl însoţise 
pe drumul cunoașterii, constantă în dragostea ei, în timp ce el 
nu încetase să caute o portiţă de scăpare. 

N-aș fi avut niciodată destul curaj să-mi scot hainele în faţa 
unei clase de desen. N-am fost niciodată atât de liber. A trebuit 
să caut mereu cu disperare ceea ce-mi lipsea. 

Trase adânc aer în piept. 

În schimb, am găsit-o pe Olivia. 

Se așeză mai bine pe pat. Are dreptate într-o privinţă. E o 
datorie. Credeai că ai să scapi. Dar ai greșit. N-ai scăpat nicio 
clipă. O parte din tine a așteptat această zi, timp de 
optsprezece ani. 

În regulă, Olivia, spuse el în gând. Ai venit să-ţi iei datoria de 
carne și sânge. Am să fur pentru tine. lar apoi vom pune punct. 

Duncan înțelegea că, după acea noapte, nimic nu avea să mai 
fie vreodată la fel în viața lui. Nu-l deranja așa cum se 
așteptase. 

Se ridică, simțind nevoia să le vadă pe gemene. Trecu prin 


casa cufundată în întuneric, până când ajunse în dreptul ușii de 
la camera lor, se uită înăuntru și le zări, întinse în paturi, cu 
hainele aruncate pe jos. Prin fereastră pătrundea deja destulă 
lumină ca să le poată distinge. Timp de o clipă, admiră felul în 
care părul le stătea răsfirat peste perne, membrele ce păreau 
suple și totuși relaxate. Se întrebă dacă ele știau ce bucurie îi 
aduseseră în viaţă. Probabil că nu. Copiii nu înţeleg ce sunt, 
până când nu devin ei înșiși părinţi. Bucurie, spaimă, 
îngrijorare și mulțumire, toate adunate într-un ghem imposibil 
de emoţii. Clătină din cap, aruncă o ultimă privire spre 
trupurile adormite și, în aceeași clipă, și le aminti pe când erau 
abia născute, când mergeau de-a bușilea, în copilărie și acum, 
aproape adulte. Străbătu din nou casa întunecată până în 
dormitor și acolo o găsi pe soţia lui, prăbușită de epuizare cu 
câteva ore mai înainte. Se apropie de ea și o mângâie ușor pe 
braţ. Megan deschise ochii și se întinse după el, încă adormită. 
Se îmbrăţișară și, clipind, ea reuși să se dezmeticească. 

Megan nu spuse niciun cuvânt dar, spre surprinderea lui, se 
trezi că-l trage peste ea, uitând, chiar și pentru câteva secunde, 
de tot ce se întâmplase, de tot ce avea să se întâmple. 

La micul dejun, Duncan anunţă că ziua trebuia să pară că se 
desfășoară ca de obicei: gemenele mergeau la școală, Megan la 
biroul ei de agent imobiliar, el la bancă. Karen și Lauren își 
făcură auzite imediat protestele. 

— Dar, tată, dacă se întâmplă ceva? spuse Karen. 

— Nu vom fi acasă. Niciunul dintre noi! 

— Păi, ăsta e șpilul, spuse Duncan. Mergeţi la școală. Vorbiţi 
cu prietenii voştri. Purtaţi-vă ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic neobișnuit. Veniţi acasă la ora obișnuită. Procedaţi ca și 
cum ar fi o zi obișnuită de vineri. 

— Va fi imposibil, mormăi Lauren. 

— Nu, spuse Megan după ce trecu peste surprinderea iniţială 
la auzul rugăminţii soţului ei. Tatăl vostru are dreptate. Azi 
trebuie să ne purtăm ca și cum nu s-ar întâmplă nimic 
extraordinar. Eu voi merge la lucru. Am să zâmbesc și am să 
mă port de parcă n-aș avea nicio grijă pe lume. Trebuie să 
păstrăm numai pentru noi ceea ce se întâmplă și cel mai bun 
mod de a izbuti acest lucru este să nu facem nimic deosebit. 

Fetele păreau descumpănite și Duncan încercă să le 
înveselească: 


— Gândiţi-vă, nu mai e mult și vom depăși aceste momente. 
Știu că veţi reuși să vă prefaceţi timp de o zi. Pe mine m-aţi 
păcălit de multe ori... 

— Tati! Nu-i adevărat! spuse Karen. 

— Cel puţin, nu chiar așa de des, adăugă Lauren. 

— Aţi spus adeseori că vreţi să vă faceţi actrițe, spuse 
Duncan. 

— Dar nu în felul ăsta! îl întrerupse Lauren. 

— Nu văd ce legătură are cu actoria, spuse Karen. 

— Nici nu vă închipuiți cât de mult, răspunse Megan repede. 
Toţi avem de interpretat câte un rol în această situație. Până 
acum, ne-am purtat ca niște victime ce suntem. Ei bine, 
începând de azi, vom începe să ne comportăm puţin diferit. 
Vom face ceva, la naiba! Şi se va vedea diferenţa. 

Gemenele încuviințară încet. 

— Ştiţi, sări Lauren dintr-odată, astă-seară se dansează la 
sala de gimnastică. Seara de dans din fiecare iarnă... cred că 
Teddy Leonard se așteaptă să fiu acolo. Şi știu că Will Freeman 
se chinuie să-i facă impresie lui Karen... 

— Lauren! Nu-i adevărat! Ne interesează pe amândoi aceeași 
problemă de fizică și stăm de vorbă. 

— Ei, rosti Lauren, lungind cuvintele, este în echipa de 
baschet, este frumos, zău că te urmărește peste tot și zău că te 
sună ori de câte ori are ocazia, așa că probabil sunt complet 
nebună când îmi închipui că-l interesezi... 

— Dar de Teddy ce zici? Că vrea să te aducă acasă cu mașina 
în fiecare zi? Asta ce mai e? 

Nu-și vorbeau cu răutate, ci doar se tachinau. Megan le lăsă 
să continue să-și arunce vorbe una alteia. Zâmbi spre Duncan, 
care, prefăcându-se consternat, clătină din cap. Când, în 
sfârșit, se calmară puţin, Megan interveni. 

— Karen, Lauren. Nu cred că mersul la dans e ideea potrivită 
în acest moment. 

— Ah, mamă, n-am vorbit serios. De fapt, doream doar să... 

— Voia să-mi arate ce nesuferită e, spuse repede Karen, 
scoțând limba la sora ei, care se încruntă. 

— Ei, nu-i nimic. Puteţi doar să le spuneţi băieţilor că aţi fost 
pedepsite. 

— Asta precis or să creadă, spuse Lauren. 

— Şi nu uitaţi, fiţi atente. 


— Cum? 

— Nu știu, continuă Megan. Fiţi cu ochii în patru. La orice 
lucru neobișnuit, cât de neînsemnat. Staţi împreună, nu 
discutaţi despre cele petrecute și fiţi foarte atente la ce se 
întâmplă în jurul vostru. 

Duncan interveni și el. 

— Dacă vă este frică, veniţi acasă. Eventual sunaţi-ne, pe 
mine sau pe mama. Sau rămâneţi cu niște prieteni, dar nu le 
spuneţi ce se întâmplă. Folosiţi-vă intuiţia. 

Fetele încuviințară cu un gest al capului. 

Timp de o clipă, Megan se întrebă dacă nu cumva făceau o 
greșeală teribilă. Încercă să-și stăpânească dorinţa de a se 
întoarce spre Duncan, ca să-i spună că refuză să le lase pe 
gemene să plece de lângă ea. Dar înţelese forța sugestiei lui și 
făcu un efort să se conformeze. 

Le urmări cum se pregătesc de plecare și, plină de îndoieli, 
veni după ele până la ușă. Așteptă afară, în frig, în timp ce ele 
urcau în mașină și dădeau colţul. Continuă să privească în 
urma lor; de la două case distanţă, Lauren îi făcu un semn cu 
mâna și apoi fetele dispărură din raza ei vizuală. 

Olivia Barrow era așezată într-un fotoliu tare, în salonul 
micuţ al fermei, negăsindu-și locul și încercând să ia o poziţie 
mai confortabilă. Câteva momente, rămase cu privirea aţintită 
pe fereastră, dincolo de pajiște, la liziera pădurii, în direcţia 
locului unde parcase mașina judecătorului, chiar dacă n-o putea 
vedea. Își notă în minte să meargă până în luminișul unde o 
lăsase și să dea drumul la motor de câteva ori, doar ca să fie 
absolut sigură că funcţionează perfect. O rază de soare 
pătrunse prin geam, învăluind-o în lumina ei caldă, și Olivia 
închise ochii, gândindu-se la planul său. O clipă, simţi căldura 
satisfacţiei, dar apoi, când raza fu umbrită de trecerea unui 
nor, sentimentul împlinirii dispăru, înlocuit de propriile ei 
îndoieli. Unde am greșit? se întrebă. 

Reluă în minte conversaţia avută cu Megan. 

Nu cuvintele în sine o deranjau. Megan îi răspunsese așa 
cum se așteptase - emoţiile au fost întotdeauna punctul ei slab, 
reflectă Olivia. Megan pusese întotdeauna mare preţ pe 
loialitate și onestitate, iar asta e o teribilă slăbiciune. 

Dar era ceva - nu sfidare - Olivia era foarte sensibilă la asta, 
dar exista ceva în tonul pe care îi răspunsese Megan. Ceva ce 


aducea un element neașteptat, ce o îngrijorase, un sens ignorat 
până atunci. 

Alungă aceste gânduri și își roti privirea prin cameră, 
studiind pereţii albi, căminul gol, mobila uzată. Auzea mișcările 
lui Bill Lewis și Ramon Gutierrez, în alte părți al casei; locul 
ăsta și-a cam făcut veacul, își zise ea. Am stat aici două luni, 
pregătindu-ne pentru aceste câteva zile, și acum aproape că a 
sosit timpul de plecare. Se întrebă unde vor pleca. Într-un loc 
însorit. În casa asta era mereu curent; aerul tăios din Noua 
Anglie se strecura prin holuri, pândea pe la colţuri. 

La închisoare era tot timpul cald. Cazane imense pompau 
căldură din belșug când se deschideau robinetele și căldura 
aceea se amesteca în voie cu toate durerile și cu furia 
sechestrării. 

Ce vei face când vei ieși de aici? 

Intrebarea aceasta era miezul tuturor celor întâmplate în 
închisoare; era în centrul oricărei conversații, a fiecărei mese 
fără gust, a fiecărei zile ce trecea cumplit de lent, a fiecărei 
nopţi nedormite. Să ieși de acolo. Chiar și femeile condamnate 
pentru crimă erau preocupate de această idee, cu toate că 
ieșirea urma să aibă loc peste douăzeci sau treizeci de ani. Am 
să găsesc un om care mă va iubi așa cum trebuie. Am să plec 
din statul ăsta nenorocit. Am să-mi găsesc copiii și am să-mi 
văd de casă. Am să-mi trăiesc viaţa fără gratii. Am să fiu liberă 
să fac ce vreau. Am să-mi găsesc o casă și am să revin la viaţă, 
zi de zi. Am să fiu secretară, funcţionară, constructor, 
îngrijitoare, târfă, traficant de droguri. Am să câștig bani 
făcând trotuarul, pentru ca apoi să mă retrag într-un loc 
confortabil. Am să mă întorc la ce făceam înainte, numai că am 
să fiu mai șmecheră și n-or să mă mai prindă. Am să mai dau o 
singură lovitură de maestru, după care am să renunţ definitiv. 

Işi aminti o sută, o mie, un milion de conversații. Am să fac 
asta. Am să fac ailaltă. Niciunul din proiecte nu se împlinea cu 
adevărat. Prea multe dintre cele care făceau astfel de 
promisiuni se întorceau acolo după câţiva ani, cu câteva tatuaje 
noi și câteva cicatrice, cu alte planuri noi și alte promisiuni. 
Fusese acolo și o femeie înaltă, cu un corp statuar, o negresă 
pe care Olivia și-o amintea cu oarecare durere. Am iubit-o 
puţin, își zise ea, nu ca pe Emily, dar tot am iubit-o puţin. Era 
singura față de care Olivia își recunoscuse propria fantezie: am 


să mă răzbun pe cei care m-au adus aici. Femeia dăduse din 
cap și îi spusese: Nu uita, nu vor fi la fel cum au fost când ai 
sosit tu aici. Așa că va trebui să găsești alt mod de a te 
răzbuna. 

Oare o fi murit? se întrebă Olivia. Oare străzile au înghiţit-o? 
Probabil că da. Dar își aminti sfatul femeii, pe care îl păstră în 
gând, alături de toate conversațiile avute cu Megan și Duncan 
în zilele de început ale Brigăzii Phoenix, conversații care 
începeau întotdeauna pe un ton nevinovat, cu întrebări de 
genul: „De unde ești?” și „Dar familia ta?” sau „De când n-ai 
mai fost pe acasă?”. Ea păstrase toate aceste amănunte, pe 
lângă multe altele, și știuse unde să se ducă la ieșirea din 
închisoare, așa cum ar fi fost în stare să regăsească orice 
membru al brigadei, chiar și după optsprezece ani. 

Trase adânc aer în piept și expiră ușor. 

Planul funcţionează. Totul merge cum a fost prevăzut. 

Păstrează controlul. Păstrează controlul. Păstrează controlul. 

Se simțea mai bine acum. Porni în căutarea lui Ramon 
Gutierrez, întrebându-se dacă era momentul să elibereze puţin 
din talentul lui unic de terorist. 

Tommy zgândărea vesel zidul murdar dintre bârnele de lemn 
din pod, simțind sub palmă aerul rece care, afară, bătea în acea 
aripă a casei. O clipă, se gândi că lucrurile erau inversate, că 
vântul rece care aștepta afară era prizonier și că el încerca să-l 
elibereze din captivitate, desfăcându-i lanţurile și permițându-i 
să se ridice iarăși spre cer. 

Încă de dimineaţă, cu bunicul care stătea aplecat deasupra 
lui și-i dădea nenumărate sfaturi, Tommy reușise să elibereze 
cam douăsprezece stinghii de lemn. De fiecare dată când 
ajungea pe punctul de a scoate lemnul cu totul din cadru, 
bunicul îl oprise și se dusese lângă patul metalic, de unde 
scosese bucata de fier găsită mai înainte. Pe urmă, judecătorul 
Pearson o așezase sub stinghie, trăgând ușor, slăbind cuiele și 
fisurând lemnul, până ce erau amândoi siguri că, printr-o 
singură mișcare puternică, ar fi putut scoate lemnul de tot. 

Mergea greu. Îndată ce auzeau vreun zgomot venind dinspre 
restul casei, se opreau, curăţau locul cât de repede puteau și 
reveneau la paturile lor. Apoi, când se așternea din nou liniștea, 
Tommy se întorcea lângă zid și se pornea iarăși să-l zgârie cu 
cuiul, luptându-se cu oboseala și crampele din picioare, forțând 


ieșirea din prizonierat. În timp ce lucra, își imagina felul în care 
aveau să scape. Se vedea pe sine, strecurându-se prin gaura 
din perete, apoi sărind pe acoperișul înclinat care, știa precis, îl 
aștepta afară. Apoi avea să alunece până jos, să sară pe 
verandă și, de acolo, încă un etaj mai jos, până la pământ. Se 
vedea alergând pe pajiște, pe străzi, continuând, fără să se 
oprească, prin frigul zilei de iarnă care-i îngheţa răsuflarea. 
După pădure, avea să urmeze un teren plat, apoi case și, în 
sfârșit, marginile orașului. Cu ochiul minţii, vedea străzile din 
Greenfield. Avea să treacă pe lângă școală, pe lângă biroul 
mamei și banca tatei, pe lângă școala unde învățau Karen și 
Lauren; de-acum nu mai respira greu și nici nu mai trebuia să 
se lupte cu aerul rece, nu-i mai era teamă, nu mai simţea 
osteneala și picioarele abia îi mai atingeau pământul, în zborul 
către strada lui. 

Apăsă cuiul mai tare. Sus-jos, sus-jos. Apasă, trage. Ca o 
rozătoare nemiloasă. Sunt un șoarece, își zise el. Am să fac o 
gaură de șoarece. 

Își văzu casa și familia care-l așteptau. 

Tommy strânse din dinţi. Mâna îi alunecă ușor și o așchie îi 
intră în deget. Își mușcă buzele, străduindu-se să învingă 
durerea ascuţită. 

Sunt un șoarece soldat. 

Zgândări o ultimă bucată de perete și simţi apropierea 
bucuriei care îl aștepta cu siguranţă la întoarcerea în braţele 
mamei sale. Se mai gândi la nesfârșitele îmbrăţișări din partea 
tatălui său și la căldura trupului acestuia. Karen și Lauren 
aveau să-l îmbrăţișeze și să-l sărute de prea multe ori, dar el 
zâmbi și hotări că, de această dată, avea să le lase în pace, 
deși, de obicei, se considera prea mare și prea matur pentru 
lucruri de felul ăsta. 

— Bunicule, cred că am mai slăbit încă unul. Vrei să aduci 
bucata de metal? 

Judecătorul Pearson scoase fierul din ascunzătoare, îl cântări 
în mână, permițându-și să se gândească o clipă la felul cum ar 
fi putut să-l folosească pentru a lovi în moalele capului pe unul 
din răpitorii săi, iar apoi se apropie de perete. 

— Bravo, Tommy, băiatule. O să ieșim repede de aici. 

— Încearcă. 

Judecătorul sprijini capătul barei sub stinghia de lemn și 


trase ușor. Se auzi un scrâșnet spart, apoi un scârțâit și lemnul 
cedă. 

— Foarte bine, spuse judecătorul. 

— Să continuu? 

Judecătorul se ridică în picioare. 

— Ce-ar fi să faci o pauză... începu el repede, apoi se opri și 
ridică braţul. Ssst! 

Tommy rămase nemișcat. 

— Vine cineva, șopti el. 

Se simţea ca și cum i s-ar fi furat aerul și începu să gâfâie. 

Auziră amândoi scârțâitul unei uși și zgomotul unor pași. 

— Repede! spuse judecătorul. 

În mare grabă, Tommy șterse podeaua cu mâna, înghesuind 
murdăria și așchiile de lemn în colţul zidului. Se repezi la 
celălalt capăt al camerei și ascunse cuiul sub salteaua patului. 
Judecătorul reușise să fixeze bara de metal înapoi în tăblia 
patului. Auziră cum se deschide zăvorul și își întoarseră 
amândoi privirile spre ușă. Era Bill Lewis, care le aducea o tavă 
cu gustări. 

Judecătorul se relaxă și rămase în picioare, cuprinzându-l pe 
Tommy cu braţul pe după umeri, încercând să liniștească 
respiraţia întretăiată a băiatului. 

N-o să observe, își zise judecătorul. Olivia ar fi ghicit imediat, 
din privirile lor, că se întâmplase ceva. Dar Lewis nu era la fel 
de vigilent. 

— Mă tem că iar aveţi sandvișuri. 

Familiaritatea ce creștea cu fiecare oră petrecută în 
sechestrare îl făcea pe Lewis să adopte un ton ușor glumet. 

— Pe ale tale, Tommy, am pus mai multă dulceaţă. Am să 
încerc să fac rost de ceva cald pentru diseară. Sau poate ies 
după niște pizza sau pui. Ce preferi? 

— Pizza, spuse Tommy automat, căci era prea ameţit să mai 
reflecteze. 

— Pui, spuse judecătorul. 

— Vom vedea, zâmbi Bill Lewis și împinse tava spre ei. 

Judecătorul luă un sandviș de pe tavă, se strâmbă văzând că 
nu avea prea mult de ales, între mezeluri reci și unt de alune cu 
dulceaţă, apoi se lăsă pe spate, ronţăind sandvișul cu maioneză 
și salam. Întinse tava spre Tommy care, fără chef, alese untul 
de alune cu dulceaţă. Judecătorul îl văzu cum ia o înghiţitură de 


probă, aruncând priviri speriate spre locul de la perete unde 
lucraseră. Judecătorul simţi un fior de spaimă, dar se stăpâni și, 
întinzând mâna, îl bătu ușor pe nepotul său pe genunchi, 
încercând să-i atragă atenţia fără ostentaţie. Întoarse capul și-i 
zâmbi lui Lewis, în timp ce în sinea lui îl somă: pleacă odată de 
aici! Dar Lewis se așeză și el pe pat, în faţa prizonierilor, și se 
întinse. La naiba! își zise judecătorul. Lasă-ne în pace! 

Cu voce tare, însă, îl întrebă: 

— Cum mai merg lucrurile? 

Lewis clătină din cap. 

— Ea este cea care dă toate informaţiile, răspunse el. 

— Haide, nu mă lua așa, spuse judecătorul. 

— Uite ce e, Olivia face regulile. E spectacolul ei, până una 
alta, totul a mers exact așa cum a zis. De ce să stric eu lucrurile 
acum? 

— Păi, nu văd ce rău ar putea fi. 

— Îmi pare rău, spuse Lewis și ridică din umeri. 

— Vreau să spun, continuă judecătorul, ce sens are? Tot ce 
doream era să știu cum merg lucrurile. Sunt sigur că-mi poţi da 
un răspuns simplu la această întrebare. Uită-te la noi. Suntem 
închiși aici, fără legătură cu nimeni altcineva decât cu voi. Nu 
văd ce rău poate fi dacă ne încurajezi și pe noi puţin. 

— Îmi pare rău. Am spus că-mi pare rău. Lăsaţi-o baltă, spuse 
Lewis, privind în jur, ca și cum ar fi vrut să se asigure că erau 
singuri, după care reluă: uite, ea zice că totul merge strună, 
așa că presupun că ne apropiem de sfârșit. Dar asta e tot ce 
știu și va trebui să vă mulţumiţi cu atât. 

Judecătorul încuviinţă cu un gest al capului. 

— Pur și simplu, nu mi se pare drept să ne lăsaţi așa, fără 
nicio explicaţie, atâta timp - în special pe băiat. 

— Viaţa nu e niciodată dreaptă. 

— Acum ai început să vorbești ca ea. În fond, nu ești ca ea, 
nu? 

— Ce vrei să spui? 

— Exact ce am spus. Nu ești ca ea. 

— Ba sigur că sunt. 

Judecătorul clătină din cap. 

— Ba sunt! protestă Lewis. Am fost întotdeauna, de când ne- 
am cunoscut. 

— Când a fost asta? 


— În '65. Cu câţiva ani înainte de Brigada Phoenix. Am fost 
întotdeauna împreună. Ştii ce vreau să zic - solidaritate. Genul 
ăsta de lucruri. 

— Dar ea s-a dus la închisoare... A 

— Mda, iar fiica și fiul dumitale s-au îmbogăţit. În timp ce eu 
m-am ascuns. 

— Câtă vreme? 

— Încă mai stau ascuns, spuse Bill Lewis, mândrindu-se ușor. 

— Dar sigur că... începu judecătorul, apoi se opri. 

— Sigur că ce? 

— Nu, nu-i nimic, n-am vrut... 

— Ce? 

— Ei bine, sigur că a existat un moment în care ţi-ai dat 
seama că au încetat să te caute. Nimeni nu e pus sub urmărire 
la nesfârșit. 

— Cum să nu! Ce naiba, domnule judecător... 

Lewis se întinse mai bine pe pat. Părea să-și caute un loc mai 
comod, dornic de vorbă. Tommy îl privi cum se lungește, 
ronțăind mai departe din sandvișuri, deși fiecare înghiţitură 
părea tot mai lipsită de gust și mai greu de înghiţit. Ameţeala 
ameninţa să-i cuprindă tot trupul. Nu mai vreau! strigă el în 
gând. Stai acolo! Dar emoţiile îl copleșeau și simţea cum, încet 
dar sigur, pun definitiv stăpânire pe el. 

— Ştii cum e, domnule judecător, să trăieşti ascuns. Vine un 
moment teribil când nu știi dacă au renunţat să te mai caute 
sau nu. E de departe momentul cel mai greu. Vezi dumneata, 
fuga nu-i așa de rea. Îți pompează adrenalina în permanenţă, 
ești mereu alert, pregătit pentru orice. Zău că are același efect 
ca un drog puternic, ca amfetamina, de exemplu. Asta e cea 
mai bună parte a vieţii unuia pe care voi îl consideraţi criminal. 
O viață pe muchie de cuţit, dar palpitantă și oarecum 
amuzantă. Dar, după o vreme, poate după câţiva ani, un 
deceniu eventual, începi să-ţi pui întrebări. Totul în jur s-a 
schimbat, dar tu nu. Chiar dacă muncești, predai matematică la 
liceu sau construieşti case - eu am făcut și una și alta - sau 
muncești la sondele de petrol din Golf ori din Mexic - și asta e o 
muncă grea, domnule judecător - chiar dacă faci toate aceste 
lucruri, știi în sinea ta că totul e o minciună. În realitate, ești 
același și tot pe fugă. Iar acela este un moment teribil. Pentru 
că nu mai știi dacă, de fapt, te mai caută cineva. Vezi 


dumneata, fără acei polițiști anonimi, agenţi federali sau ce-or 
fi, fugarul n-ar mai exista. N-ar mai avea sens. Așa că te întrebi 
dacă nu cumva ai devenit dintr-odată fără sens, la rândul tău. 
Îţi irosești viaţa, ca să închei într-o simplă notă de subsol din nu 
știu ce lucrare științifică. 

— Şi cu dumneata ce s-a mai întâmplat? 

— Păi, când m-am lovit de zid, Ramon și cu mine eram 
împreună. Am ajuns la concluzia că, practic, n-avem cum să 
aflăm cu certitudine dacă mă mai caută. Așa că am ales 
următoarea variantă posibilă. 

— Și anume? 

— Am luat legătura cu Olivia. 

— Nu înţeleg, spuse judecătorul. 

— Ai văzut-o, domnule judecător. Nu ţi-ai dat seama? Copoii 
or s-o vrea întotdeauna pe Olivia. Or s-o vâneze mereu. Are 
ceva anume care-i face pe funcţionari să se teamă și s-o urască, 
așa că o să-i caute mereu nod în papură pentru asta. Gândește- 
te numai. Dacă ar veni în faţa dumitale, să zicem, pentru că a 
trecut pe roșu sau că a făcut ceva dezordine publică, cât i-ai 
da? 

Judecătorul Pearson nu ezită nicio clipă. 

— Pedeapsa maximă. 

Bill Lewis își lăsă capul pe spate și începu să râdă. 

— Şi eu la fel. Şi eu la fel. 

Cei doi bărbaţi rămăseseră tăcuţi câteva momente. 

— Vezi dumneata, continuă Bill Lewis în cele din urmă, asta 
îmi oferă ea. O reintrare în viaţa reală. Mă simt iarăși viu. Fac 
ceva. Nu trebuie să mai schimb un serviciu cu altul, punându- 
mi mereu întrebări, privind cum toţi ceilalţi își clădesc un viitor 
de nimic și să știu, în tot acest timp, că eu nu am decât trecut. 

Judecătorul Pearson clătină din cap, copleșit de gânduri. Nu 
știa încotro să îndrepte conversaţia, așa că merse pe ghicite. 

— Deci, aţi luat legătura... 

— I-am scris o scrisoare. 

— O scrisoare? 

— Sigur. Șefii de închisori sunt întotdeauna fraieri, domnule 
judecător. N-ar fi în stare să descifreze nici cel mai simplu cod. 
Îmi amintesc primele rânduri: „Dragă Olivia, mulţumesc pentru 
scrisoare. Vărul Lew e bine. Și Bill la fel. Vor să afle vești de la 
tine...” Lew și Bill. Nu i-a trebuit prea mult ca să înţeleagă cine- 


i scrie. 

— Şi v-aţi făcut planul. 

— Ei, să zicem doar că am ţinut legătura. 

— Nu pari genul de om care să se bage în așa ceva. 

— Ha! Se vede cât de puţin cunoști lumea. 

— Adică, înţeleg în parte ura ei, căci și-a petrecut atâţia ani 
în spatele gratiilor. Dar dumneata ai fost afară și... 

Judecătorului îi pieri brusc glasul când observă cum se 
schimbă Lewis la faţă. 

Omul se ridică brusc. Avea o constituţie de baschetbalist, 
ceea ce făcea să pară că-i domină cu statura lui. Dintr-o 
mișcare, se îndoi din mijloc, apropiindu-se la câţiva centimetri 
de faţa judecătorului. Acesta se dădu în spate, ca lovit. Faţa lui 
Lewis se schimonosi și rânjetul batjocoritor păru să se 
amestece periculos de mult cu furia de-abia controlată. 

— Copiii tăi nenorociţi sunt de vină, porcule! M-au lovit și pe 
mine, la fel ca pe ea. Crezi că închisoarea mea a fost diferită de 
a ei? Crezi că fuga și traiul în tensiune sunt mai bune decât 
închisoarea? Ştii cine a murit acolo, pe nenorocita aia de stradă 
din Lodi? A fost și iubirea mea. Soţia mea! Și amândoi o iubeam 
pe Olivia! Când ne-a trădat, mi-a distrus viitorul! Blestemaţi fie 
ochii lui! Toată viaţa mea, domnule judecător, toată viața mea! 
Ştii că mai aveam o singură lucrare de susţinut ca să-mi iau 
doctoratul în inginerie aplicată? Aș fi putut fi constructor! Aș fi 
putut fi cineva în lumea nouă, dacă acel pui de căţea n-ar fi fost 
laș și nu ne-ar fi părăsit! Am fugit, domnule judecător, am fugit 
din clipa în care el ne-a ucis viitorul și până azi. Acum a sunat 
ceasul pentru ca datoriile să fie plătite. 

Forţa amintirilor îl făcea pe Lewis să dea din mâini și să se 
zvârcolească deasupra lui Tommy și a judecătorului. Cicatricea 
de pe gât se făcuse stacojie, ţinând parcă ritmul cu pumnii lui 
încleștaţi. 

Tommy, care la început se trăsese înapoi, se ghemuise acum 
la pieptul judecătorului. 

Judecătorul Pearson își reveni după surpriza iniţială și 
rămase nemișcat, cu spatele înţepenit, ascultând uluit, fără să 
clipească, tirada lui Lewis. Simţea furia și supărarea adunate în 
Lewis și avu impresia că aceasta îi dădea putere. Își aminti sute 
de momente în care oameni abia condamnaţi își vărsau furia 
asupra lui. Cu privirea reușise să-i domine pe toţi, așa că îl fixă 


pe Bill Lewis cu aceeași privire sigură și neînfricată care 
redusese la tăcere o mie de posibile izbucniri din tribunal. 
Simţea cum i se mijesc ochii, i se încleștează fălcile și îi revine 
acel sentiment vechi și familiar, ca și cum ar fi descoperit o 
pereche de papuci preferaţi și i-ar fi pus în picioare. Olivia îi 
spusese ce ciudat era Lewis, dar îl subestimase. 

Bill Lewis își dădu violent capul pe spate. 

— Îmi sunt datori! urlă el. 

— De ce? Pentru că lucrurile au evoluat altfel pentru ei? La 
naiba cu datoria asta! 

— Nu știi nimic, porc bătrân ce ești! Habar n-ai! 

— Ştiu că tot ce aţi făcut voi a fost greșit, la fel ca și ce faceţi 
acum. 

— Etică depășită de porc bătrân. 

— Retorica unui bătrân obosit. 

Timp de o clipă, Bill Lewis fu gata să-i dea judecătorului un 
pumn în plină figură. Apoi însă se răsuci pe călcâie și începu să 
măsoare camera în lung și în lat, oprindu-se exact în faţa 
peretelui unde își făcuseră ei de lucru. Judecătorul Pearson 
simţi cum Tommy încremenește și începe să gâfâie. 

Lewis dădu impresia că se holbează la stinghiile slăbite. De 
la locul său, judecătorul Pearson vedea urmele de zgârieturi și 
așchiile de lemn care îl dădeau de gol, cu tot planul lor. 
Ingheţă, neștiind ce să spună. 

Trecu astfel o secundă teribilă, apoi Tommy vorbi: 

— Dar de ce nu te-ai dus pur și simplu acasă? 

— Ce-ee? sări Bill Lewis, răsucindu-se spre ei, încă 
tremurând de furie. 

— De ce nu te-ai dus pur și simplu acasă? insistă Tommy. 

— N-am putut. 

— Dar de ce? 

— Acasă! Auzi, să merg acasă! Păi, sigur. 

Lewis începu să hohotească, scuturându-se de râs, cu tot 
corpul cuprins de convulsii. Părea pe punctul de a exploda de 
furie. Apoi, la fel de brusc cum începuse, furtuna încetă. Oftă, 
ca un balon care pierde aer. Judecătorul avea impresia că poate 
distinge furia bărbatului risipindu-se în camera încinsă. 

— Ce bine ar fi fost să pot, spuse Lewis încet. Eu n-aveam o 
casă ca tine, Tommy. 

Lewis se târî înapoi spre pat, fixând plin de tristeţe tava cu 


sandvișuri. 

— Pot să iau și eu unul? 

— Sigur, răspunse judecătorul. 

Lewis mușcă o bucată mare, apoi își întoarse privirea spre 
Tommy. 

— Eu n-am avut o casă ca tine, repetă el. 

— Nu? 

— Nu. Ai mei nu prea voiau să știe de mine sau de Emily. Ne- 
au cam dat cu piciorul. Bătrânul meu era militar de carieră, 
știi? Sergent de instrucţie. Nu-i plăcea părul lung, nu-i plăcea 
universitatea și nici politica radicală, iar eu aveam câte ceva 
din toate astea. 

Lewis începu să zâmbească. 

— ...Mai ales plete. 

Arătă cu degetul spre cicatricea de pe gât. 

— Nemernicul mi-a făcut-o când aveam șapte ani. Eram cam 
cât Tommy al nostru. M-a pus să fac nu știu ce, nu m-am mișcat 
destul de repede și imediat a apărut cu centironul în mână. Jap! 

Lewis își lovi palmele brusc, făcându-i să tresară pe cei doi 
Tommy. 

— Când a văzut sângele, bătrâna a chemat poliţia militară. 
M-au luat pe sus, m-au dus la spitalul de campanie, m-au cusut 
și asta a fost tot. 

Zâmbi. 

— Toţi avem cicatricele noastre, spuse el. Numai că a meae 
mai la vedere. 

Asta cam așa este, își spuse judecătorul Pearson. 

Cei doi bărbaţi continuară să mănânce, părând să ignore 
răbufnirea ce tocmai avusese loc. Judecătorul se relaxă și 
spuse: 

— Ei, cel puţin te pricepi să faci sandvișuri. Cred că ar trebui 
să-ţi fim recunoscători. 

Bill Lewis dădu din cap. 

— Îmi pare rău pentru toate astea, zău așa. Nu am nimic nici 
cu dumneata, nici cu Tommy. Dar un plan e un plan, domnule 
judecător. Știi cum e, trebuie să urmezi procedura. Dumneata 
știi mai bine decât oricine. Așa e la tribunal, nu? Se respectă 
procedura. 

Judecătorul Pearson mestecă și înghiţi fără grabă. 

— Aici ai dreptate. Ai fost judecat vreodată? 


— Nu. De fapt, o singură dată, în Miami, pentru circulaţie. 
Am avut noroc, spuse Bill Lewis și zâmbi. Știi ce e culmea? În 
'68, când eram cu toţii în Brigadă, eu voiam să scăpăm de 
Duncan și de Megan. Nu mi se păreau potriviţi pentru cauză, ca 
să folosesc o expresie din cărţi. Nu eram convins că sunt într- 
adevăr dedicați cauzei sau planului nostru. Regret că n-am 
insistat. 

— Așa e viaţa. Cred că în șaizeci la sută din cazurile pe care 
le-am judecat a existat ceva, un moment în care oamenii ar fi 
putut schimba totul, dacă s-ar fi întâmplat un anume lucru. Dar 
nu a fost așa, iar ei au sfârșit prin a ajunge în faţa mea. 

— Capricioasă e soarta, spuse Bill Lewis și rânji. 

Judecătorul aprobă cu un gest al capului. 

In timp ce cei doi discutau, Tommy puse jos sandvișul 
terminat pe jumătate. Se dezlipi de judecător, mișcându-se 
încet spre capătul patului. Gândurile îi erau împărțite - unele îi 
cereau să acţioneze, celelalte să ignore acele cerinţe. Fă-o! 
spunea unul. Stai cuminte! spunea altul. Du-te! Stai! Du-te! 
Stai! 

Nu era sigur dacă era singurul care știa că Bill Lewis nu 
închisese ușa după el când le adusese masa. 

Tommy se răsuci și se întrebă dacă va reuși să se facă 
invizibil, dacă va putea să se ridice atât de încet, încât nimeni 
să nu observe plecarea lui și să pășească atât de discret, încât 
pașii lui să nu scoată niciun sunet. 

Il văzu pe Bill Lewis întinzându-se după tava cu mâncare și 
întorcându-i spatele din ce în ce mai mult. 

Acum! Forța imboldului îl surprinse chiar și pe el. Acum! Du- 
te! 

Tommy simțea cum îi zvâcnesc mușchii. Își simţea capul 
ametit, așa cum i se întâmpla când îl prindea un curent în apele 
oceanului, trăgându-l sub valuri și tăindu-i respiraţia. 

Acum! 

Sări în picioare. 

— Hei! 

— Tommy! 

Vocile surprinse, a bunicului și a lui Lewis, păreau să vină de 
departe. El nu știa decât că i se părea că zboară prin spaţiul 
camerei. 

Se repezi spre scări, gata să cadă în zborul său, lovindu-se 


violent de zid ca să-și recapete echilibrul. Se repezi la ușă, 
căutând mânerul cu disperare, vag conștient că amândoi 
bărbaţii se repeziseră pe urmele lui. 

— Stai! 

Bill Lewis aproape că strigă, cuprins de panică. 

— Stai, stai, stai acolo unde ești! La naiba, Tommy, oprește- 
te! 

Tommy puse mâna pe clanţă și reuși să deschidă larg ușa, 
scăpând de puţin de mâinile care încercau să-l prindă. 

— Cristoase! Olivia, Ramon! Copilul! Ajutor! răcni Lewis cât 
îl ţineau puterile. 

Tommy se repezi afară, încercând să fie mai rapid decât 
strigătele lui Bill Lewis după ajutor. Il auzi pe bunicul său 
tipând undeva în urmă: 

— Du-te! Du-te! Fugi cât poţi de repede, Tommy! 

— Prindeţi-l! Prindețţi-l! Ajutor! Ajutor! La naiba! Stai! Stai! 

Lewis era cu un pas în urma lui și Tommy trase violent ușa 
după el, prinzând braţul întins al bărbatului. 

— Fir-ar să fie! La naiba! Ajutor! 

Vocea puternică a lui Lewis părea că umple aerul de jur- 
împrejurul lui Tommy, împingându-l de la spate, ca un vânt 
violent. 

— Fugi, Tommy, fugi! auzi copilul strigătul bunicului, din 
spatele său, de departe. Lasă totul și fugi! Du-te! Scapă! 

Tommy se repezi pe hol, pe lângă uși, pe lângă baie, 
îndreptându-se spre scară. Zări tot felul de lucruri cu coada 
ochiului - o chiuvetă, un vraf de rufe murdare, niște arme și 
muniţie pe un pat. Le ignoră și fugi mai departe, auzind doar 
zgomotul propriilor pași pe podelele de lemn. Îl simțea pe 
Lewis în spatele lui, știa, fără să vadă, că omul încerca disperat 
să-l prindă. Se feri într-o parte, apoi în cealaltă și dădu colţul, 
simțind degetele lui Lewis care nu reușiră să-l prindă de 
pulover. Se auziră un bufnet și alte înjurături - Lewis alunecase 
și căzuse. Se uită în jos și-i văzu pe Olivia și pe Ramon cu 
armele scoase, urcând în grabă scările după el. Se ghemui și 
trecu pe lângă Lewis, care se răsuci, alunecă iarăși și continuă 
să înjure în gura mare. Tommy se întoarse pe hol, spre unul din 
dormitoare, trântind ușa în urma lui și repezindu-se la 
fereastră. În spate, o auzi pe Olivia strigând: 

— Am să te împusșc, la naiba! Am să te împușc! 


El însă o ignoră și alergă spre fereastră. Ajunse acolo și 
încercă, disperat, să ridice geamul. Văzu acoperișul etajului 
inferior și, în depărtare, șirul de copaci întunecaţi și cerul 
imens, cenușiu, acoperit de nori. Își auzi respiraţia gâfâită și 
intră în panică, pentru că avu impresia că venea din altă parte. 
Își dădu seama că mai multe siluete se strângeau în spatele lui, 
în cadrul ușii, și le simţi furia. 

Apoi se auzi o explozie asurzitoare. Cineva trăsese; tencuială 
și așchii de lemn explodară în perete, chiar deasupra capului 
său, acoperindu-l. 

Am murit, își zise el, apoi, brusc, își dădu seama că nu 
murise. Auzi vocea înfundată a bunicului: 

— Lăsaţi-l în pace! Sadicilor! Am să vă omor dacă-i faceţi 
vreun rău! 

Urmă răspunsul Oliviei, răstit, dar controlat: 

— Nu-mi sta în cale, bătrâne, sau te împușc în locul lui! 

Vocile păreau să se amestece, însoţite de mirosul de praf de 
pușcă și de reverberaţia împușcăturii. Înţelese dintr-odată că și 
el strigă - scoase un singur cuvânt răstit, care le acoperi pe 
toate celelalte: 

— Acasă! 

Cu un efort, se ridică în picioare, reușind să scape de mâinile 
care încercau să-l prindă, și apucă un scaun. Tinti fereastra, 
gândindu-se s-o spargă și să sară afară. Dar simţi cum o mână îl 
prindea de gât și îl trăgea înapoi. Alte mâini îl apucau de braţe, 
imobilizându-l; scaunul îi alunecă din mâini și căzu la podea, 
făcându-se țăndări. Transpiraţia fierbinte de furie îi curgea pe 
obraji, ca sângele. 

Pricepu că era scuturat, răsucit ca o cârpă, lovit cu pumnii și 
picioarele. 

Pe fereastră, Tommy apucă să zărească un petic de cer 
albastru care păru să spargă norii timp de o clipă. Se gândi că 
meritase să-l vadă, indiferent cât de tare îl băteau. Se ghemui, 
încercând să se apere de lovituri, închizând ochii, punându-și 
palmele peste urechi să nu mai audă vocile care se răsteau la 
el. Or să mă omoare, își spuse. Spera că bunicul va spune 
familiei că măcar încercase să scape și își imagina că vor fi 
mândri de el. În ciuda tumultului de voci, auzi glasul bunicului 
încercând să-l apere și asta îl mai liniști, înainte să dea ochii 
peste cap și să alunece în întunericul pe care el însuși îl crease. 


Megan se legăna pe scaunul de la birou, incapabilă să stea 
locului, gândindu-se la Olivia. 

Își amintea vocea Oliviei, cu adâncimile ei neobișnuite, 
aproape masculină, care le intimida pe femei și îi vrăjea pe 
bărbaţi. Își amintea coama ei de păr bogat și frumuseţea ei 
maiestuoasă. Recunoștea geniul Oliviei: putea inventa cel mai 
aberant dintre planuri, pentru ca apoi să-l facă să pară simplu, 
de rutină, ceva la care și tu ţi-ai dori, ba nu, la care chiar ai 
simţi nevoia să participi. 

Lui Megan îi veni să bată cu pumnul în masă de furie. Cum 
am putut fi așa de încuiată? se întrebă ea. 

Pentru că eram încă un copil. 

Revăzu în minte casa lor din Lodi. Trebuia să fi plecat 
imediat și să-l fi convins pe Duncan să vină cu mine. Trebuia să 
vorbesc. Dar Olivia deţinea toate răspunsurile și știa 
întotdeauna întrebările, cu o secundă mai devreme. De parcă n- 
ar fi suportat nicio intervenţie din partea nimănui în planurile 
ei; totul trebuia să meargă așa cum stabilise ea, altfel nu 
merita. Megan își amintea cum discutase cu Olivia despre calea 
de scăpare, de la un capăt la altul, o dată, de două ori, de zeci 
de ori, până ce memorase totul, chiar și clipa când se schimba 
lumina semaforului. Încercase timid o dată să propună o altă 
stradă, dar Olivia nici nu dorise să audă. Însă totul a fost o 
greșeală, își zise Megan. Am repetat ceea ce nu era bine să 
facem. Am studiat un plan eronat. În realitate, nici nu știam ce 
facem, oricât de bine făcut și de exact părea planul Oliviei. 
Totul era doar o iluzie. 

Se auzi o bătaie în ușă, apoi aceasta se deschise. Doi alţi 
agenţi din birou își puneau pardesiele în hol. Unul din ei o 
întrebă: 

— Meg? Vii cu noi la masă? 

Megan clătină din cap. 

— Nu, mulţumesc. Azi mănânc doar un iaurt, aici la birou. 

— Sigur nu vrei să vii cu noi? 

— Mulţumesc, nu. 

Ușa se închise și ea rămase acolo, tăcută, cu amintirile ei. Se 
gândi din nou la casa din Lodi. Era un loc oribil, murdar, 
părăginit și mizer, iar nouă ni se părea ceva deosebit, pentru că 
ne făceam singuri iluzii tot timpul. Își amintea cum o dusese pe 
Olivia cu mașina, la biroul proprietarului, unde plătise chiria pe 


două luni, în bani gheaţă, ba chiar cochetase puţin cu el. 

Megan își aduse aminte cât de mult insista Olivia pentru 
aparente; trebuia să pară că sunt două fete hippie, cu iubiţi 
hippie. Insistase ca Megan să-și scoată sutienul și să-și pună o 
fustă largă, imprimată în culori vii. Copii nevinovaţi, ameţiţi de 
gânduri curate despre pace, iubire și flori, pentru care cel mai 
periculos fapt era, poate, că fumează marijuana sau că, din 
când în când, aspiră câte o fiolă de acid. Făcea parte din 
deghizare. Își aminti cum Olivia îi bătuse pe toţi la cap, cum să 
pară că sunt altceva decât în realitate. Era cheia întregului 
plan. Își aminti de proprietar, un bărbat de vârstă mijlocie, 
cumsecade, care roșise până la chelie când începuseră să 
cocheteze cu el și care părea să fie fericit de atenţia celor două 
femei cu mișcări unduitoare. Fusese complet năucit. 

Brusc, Megan sări de pe scaun. 

Fragmente de amintiri și conversații îi zvâcneau prin minte. 

De ce Lodi? De ce era așa de important să stea acolo? 

Pentru că acolo se afla banca. 

De ce acea casă? 

Pentru că Olivia insistase să fie acolo când se va întâmpla 
jaful. Pretinsese o bază operaţională în apropierea teatrului de 
luptă. 

De ce? 

Pentru a studia locul. Pentru a afla tot ce putea despre bancă 
și despre transportul de bani de la uzina chimică. 

De ce? 

Pentru ca Olivia să fie mereu la comandă. Să poată anticipa 
totul. Pentru ea, lucrul acesta avea o importanţă fundamentală. 

Ce înseamnă asta? 

Înseamnă că știe totul. A făcut planul chiar aici. Ştie exact ce 
face Duncan la bancă și când vin gemenele de la școală. Precis 
că a știut când îl lua judecătorul pe Tommy de la școală și în ce 
zile venea cu autobuzul. Ştie unde e biroul meu și unde merg la 
masă. Ştie toate aceste lucruri, pentru că nu s-a schimbat. Ea e 
aceeași Olivia. Numai că noi și banca noastră suntem ţinta de 
această dată și pe noi ne-a studiat. 

Și atunci, unde se află? 

E într-o casă ca aceea din Lodi. O casă pe care a închiriat-o 
acum două sau trei luni, cu bani gheaţă, și unde s-a dat drept 
altcineva. 


E aproape. Nu suficient ca s-o putem vedea, dar destul ca să 
ne poată vedea ea pe noi. E într-o casă de unde poate ajunge la 
noi când vrea și unde se simte în siguranță când n-are chef de 
noi, unde îi poate ascunde pe Tommy și pe judecător; dar nu e 
departe, nu poate fi departe. 

Megan se ridică în picioare, ca în transă, copleșită de cât de 
evidente erau faptele. Se îndreptă spre șirul de dosare din 
colţul biroului și scoase de acolo câteva. Pe fiecare stătea scris, 
cu litere aurite: GREENFIELD - SERVICII MULTIPLE - 
Greenfield, Westfield, Deerfield, Pelham,  Shutesbury, 
Sunderland și zonele rurale - IULIE/AUGUST, 
SEPTEMBRIE/OCTOMBRIE, NOIEMBRIE/DECEMBRIE, 
ÎNCHIRIERI ȘI VÂNZĂRI. 

Se așeză încet la birou, deschise sertarul de sus și scoase o 
hartă zonală detaliată, pe care o întinse pe tăblia biroului. Apoi, 
cu mare grijă, luă un creion ascuţit din suportul de lângă 
telefon. Îi atinse ușor vârful, închipuindu-și că e o sabie. Luă o 
foaie de hârtie și se opri cu creionul în aer. Așteptă o clipă, în 
liniștea care se așternea în jurul său. 

Eşti chiar aici, Olivia. Îţi cunosc gândurile ca pe ale mele, 
doar că nu mi-am dat seama de asta. Nu te-ai gândit chiar la 
toate, așa cum ai crezut. N-ai ţinut cont de un element din 
ecuaţie: 

Acesta este teritoriul meu. 

Deschise dosarul și începu să verifice listele cu case de 
închiriat disponibile în vara abia trecută. 

În ultima lor pauză, Karen și Lauren se întâlniseră în 
biblioteca școlii. Era o încăpere joasă, luminată cu neon, cu 
mese lungi, incomode. Singura persoană aflată acolo în afara 
lor era o bibliotecară de vârstă mijlocie, ocupată cu sortatul 
cărţilor la biroul din mijlocul camerei. Femeia își ridică privirea 
și zâmbi văzând-o pe Karen intrând, apoi îi șopti, probabil din 
obișnuinţă, căci nu avea pe cine să deranjeze: 

— Sora ta e în spate, la arhivă. 

Îi făcu semn spre rafturile de cărți care o înconjurau. 

Karen se duse în spate și o găsi pe Lauren copleșită sub 
greutatea câtorva cărţi groase. Lauren îi făcu semn cu capul 
către una din mesele din colț. Karen se grăbi să i se alăture. 

— Crezi că ai găsit ceva? întrebă ea, nerăbdătoare. 

— Nu știu, dar dacă e ceva, aici trebuie să fie. 


Cele două adolescente întinseră cărțile pe masă, în faţa lor. 
Karen luă una dintre ele și o deschise la întâmplare. În faţa 
ochilor lor apăru o fotografie: șase elicoptere în formaţie, 
zburând planat deasupra junglei, pe fundalul unui cer cenușiu, 
mohorât.  Gloanţele  trasoare lăsau dâre roșii-gălbui în 
fotografie. Karen întoarse pagina și văzu altă fotografie, de 
această dată reprezentând un polițist cu cască, ridicând 
bastonul deasupra capului și lovind cu el un demonstrant. 
Karen se uită neclintită la poză câteva clipe, uimită de privirea 
sălbatică din ochii polițistului. Demonstrantul era o femeie 
tânără, probabil nu cu mult mai mare decât ea. Împinse cartea 
spre sora ei, care dădu pagina mai departe, dezvăluind 
fotografia unei străzi în flăcări, ce se zărea în spatele unui 
soldat din Garda Naţională; apoi un student cu părul lung, 
ochelari de soare și o ţigară în colţul gurii, așezat pe scaunul 
președintelui unei universităţi. Continuă să dea paginile, 
trecând peste fotografii cu tancuri rusești în Cehoslovacia și 
atleți de la Olimpiadă cu capetele plecate și pumnii strânși în 
timpul intonării imnului naţional, peste fotografiile unor copii 
cu burțile umflate, care mureau de foame în Biafra, și ale unor 
lideri loviți mortal de gloanţe asasine. 

După câteva clipe, Lauren oftă. 

— Ştii, șopti ea, văd toate astea și pur și simplu nu înţeleg. 

Karen nu-i răspunse. Apucă în mâini un tom mare, gros, de 
referinţă, intitulat Anuar 1968. 

— Aici trebuie să fie, spuse ea, apoi aruncă o privire spre 
ceasul de perete. Nu avem prea mult timp, șopti ea. Ne 
așteaptă mama. 

Lauren încuviință cu un gest al capului. 

— Tu uită-te acolo. Trebuie să fie spre sfârșitul anului. Eu am 
să mai verific, poate găsesc și niște poze. 

O vreme, rămaseră amândouă tăcute, căutând pagină cu 
pagină. În cele din urmă, Karen încremeni și-i făcu surorii sale 
un semn cu cotul. li arătă un text cu litere mici. Lauren se 
aplecă și citi: 

„Intreaga naţiune a fost zguduită de feluritele demonstraţii 
de mică amploare și acţiuni de nesupunere civică. California a 
devenit un centru al «revoluţionarilor» de profesie, mai ales în 
zona orașului San Francisco, unde au avut loc acte sporadice 
de violenţă. O bombă a explodat la birourile Băncii Americane 


din Berkeley. Un grup de persoane a pătruns cu forţa în sediul 
centrului de recrutare din Sacramento, vărsând sânge peste 
dosare. Au avut loc un număr crescând de jafuri armate la 
sediile unor bănci, aceasta fiind, se pare, metoda preferată 
pentru a se obţine bani lichizi în vederea acţiunilor ulterioare. 
O astfel de acţiune, desfășurată în Lodi, California, a avut drept 
urmare moartea a doi paznici și a trei radicaliști când, în timpul 
atacului, s-a deschis focul.” 

— Asta e tot? întrebă Lauren. 

— Vreau să știu mai multe, pufni Karen. Vreau să înţeleg ce 
făceau. 

Sora ei aruncă o privire spre albumele deschise în faţa lor. 
Era o fotografie neclară, cu un grup de studenţi strânși unul 
într-altul, cu gurile deschise ca pentru a striga. În centrul 
fotografiei, un student făcea un gest violent și obscen în faţa 
aparatului de fotografiat. 

— Ce-i asta? întrebă Karen. 

Lauren citi notița explicativă de sub fotografie. 

— Chicago. Convenţia Partidului Democrat, spuse ea și oftă. 
Mă uit la pozele astea și mi se par scoase din cartea de istorie, 
ca și cum s-ar fi întâmplat acum un milion de ani. 

Karen clătină din cap. 

— Totul era o nebunie. Au înnebunit și ei odată cu lumea. 
Asta e tot. 

— Doar că încă nu s-au lecuit. 

— Asta e valabil pentru multă lume, răspunse Karen. Numai 
că alţii se ascund mai bine. 

— Mă întreb, spuse Lauren pe un ton calm, dacă noi am fi 
crezut cu adevărat în ceva, vreau să zic, dacă am fi crezut din 
tot sufletul - oare am fi făcut la fel? N 

Karen se pregăti să răspundă, apoi se opri. In acea clipă se 
auzi clopoțelul, iar fetele se grăbiră să ducă toate cărțile la loc 
pe rafturi și să plece spre casă, lăsând acolo ultima întrebare, 
alături de pozele și cuvintele pe care le descoperiseră. 

Puțin înainte de ora trei după-amiază, Duncan își sună 
secretara și-i spuse: 

— Doris? Mă duc până la farmacie să iau ceva. Ai grijă de 
toate pe aici până mă întorc, te rog. 

— Ah, domnule Richards, de ce nu vă duceţi acasă? Ne 
putem descurca... 


Duncan o întrerupse. 

— Ei, cred că așa am să fac, dar mai am câteva lucruri de 
rezolvat. Am să te anunţ după ce mă întorc. 

Închise telefonul și își luă pardesiul din cuier. Se îmbrăcă și 
se întrebă dacă tensiunea sau frica erau de vină pentru căldura 
pe care o simţea. Hotări că amândouă și nu se mai gândi la 
asta. Își luă servieta pe care o golise deja și se îndreptă spre 
ușă. 

Mai întâi își mută mașina din locul special marcat, într-o 
parcare publică aflată la câteva blocuri mai încolo. Era un garaj 
închis, doar în parte plin. Duncan trecu de primul loc gol și se 
îndreptă spre un alt nivel, unde mai erau parcate numai vreo 
două-trei mașini. Își lăsă mașina în locul cel mai întunecat pe 
care îl găsi. 

Coborând în stradă cu liftul, descoperi pe jos un muc de 
țigară. Îl ridică cu grijă și-l puse într-un plic, în buzunarul de la 
haină. 

După aceea se opri în faţa unui salon de coafură și frizerie, 
preferat mai ales de studenţi. Recepţionera îl privi și zâmbi. 

— Cu ce vă pot ajuta? îl întrebă ea. 

El trase adânc aer în piept și zâmbi. 

— Aș dori să-mi vopsesc părul în șuviţe. 

Femeia rămase surprinsă pentru o clipă. 

— Da? De acord, spuse ea, vă putem... 

Apoi observă zâmbetul lui Duncan și spuse: 

— Ei, haideţi, aţi glumit, nu? 

— Poate altădată, spuse Duncan. De fapt, am venit doar după 
un șampon pe care îl folosesc fetele mele. Problema este că nu- 
mi amintesc cum se numește... 

— Redken? Natural Wave? Un produs fără aminoacizi? Ce fel 
de păr au? 

— Un produs într-o sticlă roșu cu alb. 

— Ca acesta? 

— AĂăă, poate. 

Tânăra îi zâmbi. 

— Ce-ar fi să vă uitaţi în spate, la spălat, unde se folosesc 
șampoanele? Poate îl descoperiţi. 

Arătă spre partea din spate a salonului. Duncan încuviinţă cu 
un gest al capului. Cu mâna în buzunar, apucă cheile de la 
mașină, așteptând momentul potrivit. Porni spre sala de spălare 


și, îndată ce descoperi ceea ce căuta, scoase cheile și le dădu 
drumul pe jos. Se aplecă, grijuliu, să le ridice și, în același timp, 
apucă niște șuvițe de păr proaspăt tăiat. Puse cheile și părul în 
buzunar, se întoarse, aruncă o privire spre raftul cu șampoane 
și apoi se întoarse la recepţie. 

— Cred că este cel de acolo, spuse el. 

— Excelent, îi spuse femeia și îl puse într-o pungă. Costă 
doisprezece dolari. 

— Pentru două sute cincizeci de grame? protestă Duncan 
șocat. 

— De fapt, sunt numai o sută și optzeci. 

— Mi-am greșit cariera, spuse el. Trebuia să mă apuc de 
comerţ cu produse capilare. A 

Femeia începu să râdă și îi luă banii. li făcu semn cu mâna la 
plecare. 

Ajuns în stradă, nevăzut de nimeni, luă firele de păr și le 
puse în plic, alături de mucul de ţigară. Apoi porni spre 
farmacia din colț, de unde cumpără două perechi de mănuși 
chirurgicale, niște pungi de plastic pentru gunoi, niște benzi 
late de cauciuc și câteva medicamente pentru răceală. 

Nu-i trebui mult ca să găsească un taxi care îl duse la cel mai 
apropiat magazin universal. Plăti cursa și păși repede înăuntru, 
verificându-și ceasul, ca să se asigure că nu stătea prea mult 
departe de bancă. Magazinul era mai vechi, într-o clădire 
închisă, care se întindea pe câteva hectare din ceea ce Duncan 
își amintea că fusese un teren arabil. Odată, aici fusese o zonă 
verde, frumoasă, unde pășteau vite și cai și unde lanurile de 
porumb se ridicau la lumina soarelui cald. Acum, însă, era 
profitabil. Cu optsprezece ani înainte, această constatare l-ar fi 
întristat și se simţi rușinat fiindcă acum nu mai simţea același 
lucru. Banca asigurase împrumutul pentru cumpărarea 
terenului și ajutase la finanţarea construcţiei. Pentru ei, 
aceasta fusese una dintre problemele majore. Duncan își 
petrecuse destule nopţi trecând cu mașina pe lângă șantier, 
verificând numărul de mașini aflate în locul de parcare. În 
concedii se plimbase pe coridoare, numărând cumpărătorii și 
permițându-și un sentiment de ușurare când aglomeraţia era 
atât de mare, încât abia putea să treacă. 

Intră grăbit pe una din ușile laterale și ajunse în secţia de 
vânzare a echipamentelor sportive. Găsi un vânzător, îmbrăcat 


cu un tricou de arbitru, și-i făcu semn. 

— Aș avea nevoie de o pereche de pantofi de sport înalţi, 
pentru nepotul meu, spuse el. 

— Ce măsură? 

— Patruzeci și trei, calapod D. 

— Cam cât vreţi să cheltuiţi? 

— Treizeci de dolari e bine? 

Angajatul clătină din cap. 

— La preţul ăsta, numai de pânză. Se încing pe picioare. 
Talpa nu e suficient de rezistentă. 

— Patruzeci? 

— Avem ceva de piele, la preţ redus, cu cincizeci. 

— Dumnezeule! Când făceam eu sport, costau în jur de zece. 

— Când a fost asta? întrebă omul. 

— În preistorie. Pe vremea dinozaurilor. 

Tânărul râse și se duse după pantofi. Or să fie buni, își zise 
Duncan. Sunt cu un număr mai mici decât port de obicei. O să 
fie bine. 

Duncan plăti cu bani gheaţă și mai adăugă un trening gri la 
cumpărăturile sale. 

Câţiva pași mai încolo, la raionul de îmbrăcăminte, cumpără 
un pulover tricotat, albastru cu roșu. Era unul ieftin, din fire 
acrilice cu poliester, genul preferat de studenţi, pentru a-l 
purta până la destrămare - ceea ce se întâmpla foarte repede - 
urmând ca abia după câtva timp să-și cumpere altul, exact la 
fel. Ca și până atunci, plăti cu bani gheaţă. 

Se îndreptă spre un alt raion unde, pe un perete întreg, erau 
expuse echipamente electrice și auto. De acolo cumpără câteva 
cleme și fire electrice, bandă izolatoare, un set de șurubelnițe 
și un ciocan micuţ. Va fi întuneric în bancă, reflectă el și 
adăugă și o lanternă, cu tot cu baterii. Afară, se opri o clipă, 
privind trecerea oamenilor pe lângă el, gândindu-se cât era de 
anonim, cât de ușor era să-ţi pierzi identitatea în acel loc. 
Oricât de bine ar fi fost luminat, toţi erau invizibili. Se îndreptă 
spre ieșirea laterală. 

Ajuns în stradă, rupse toate etichetele articolelor de 
îmbrăcăminte și le aruncă la gunoi, apoi puse totul în servietă, 
fiind nevoit să o forţeze puţin pentru a o închide. Își ridică 
privirea spre cer. Tenta cenușie dispărea încet, înlocuită de 
întunericul nopţii. Se întunecă foarte repede, își spuse el. De 


parcă lumina n-ar mai fi atât de puternică pentru a învinge 
seara. Trase aer în piept și expiră încet. Își zări aburul 
respirației. E timpul să pornesc, își zise. Simţea mușchii 
contractându-se în jurul inimii, strângându-i stomacul și, timp 
de o clipă, i se muiară genunchii. Rămase pe loc, lăsând aerul 
rece să-i lovească trupul. Se simţea ca un alergător de sprint, 
ghemuit la linia de start, aplecat la pământ, așteptând să 
pornească, la auzul pistolului de start. Ridică braţul în aer, 
formând din degete un pistol. „Bang”, șopti el. 

Apoi își trase haina mai bine pe trup și făcu semn altui taxi, 
pentru a-l aduce înapoi în centrul orașului. 

De data asta, Ramon Gutierrez nu simţea frigul pătrunzător 
al după-amiezii târzii. Era total preocupat de așteptarea 
gemenelor, care aveau să-și facă apariţia în parcarea școlii. 
Totuși, își ţinea gulerul hainei ridicat și pălăria pe ochi, privind 
anonim de pe o stradă alăturată cum studenţii urcau în tot felul 
de mașini tinerești și porneau în trombă pe macadamul negru 
din parcarea liceului. Nu era cu mult diferit de liceul lui din 
sudul cartierului Bronx, doar că elevii de acolo se îndreptau 
spre autobuz sau spre metrou, în loc de mașini sport și 
motociclete. Fuseseră vremuri nebunești, periculoase, când 
bandele porneau la lucru sau stabileau întâlniri pentru sfârșitul 
săptămânii. Acum el nu mai depindea de nimeni și își stabilea 
singur ce avea de făcut. Numai că nimeni altcineva nu știa asta. 

De multe zile nu se mai bucurase așa. 

Olivia îi dăduse ordinul într-un moment de furie, după 
încercarea lui Tommy de a evada. Ramon îl revăzu în minte, 
ghemuit cu genunchii la gură, pe dușumeaua podului. Nu 
văzuse niciodată un copil murind și se întrebă dacă așa arăta. 
Fie ce-o fi, își zise el. Important e să punem mâna pe bani. 
Bunicul opusese și el rezistenţă, mai mult din cauza panicii și a 
șocului, până când îl domolise Olivia. La strigătele de protest 
ale bunicului, ea trăsese iarăși piedica unui revolver și îl lipise 
de tâmpla judecătorului. Ramon își amintea ce-i spusese: „Nu 
mă ispiti, domnule judecător. Nu-mi forța mâna, pentru că nu 
voi ezita.” După ce prizonierii fuseseră din nou închiși, furia ei 
explodase necontrolat, zgâlțâind din temelii casa veche. Ramon 
fusese zguduit. Acum, așezat la volanul mașinii, o revedea în 
minte, desfigurată de furie, înjurându-l pe Bill Lewis în gura 
mare. Lewis stătea nemișcat, cu coada între picioare, ascultând 


fără să rostească vreo vorbă. 

Păi, putea să-i fie rușine, își spuse Ramon. Aproape că 
stricase totul. După atâtea planuri și pregătiri și după ce greul 
trecuse. Cristoase! 

O clipă, se temuse că Olivia îl va împușca pe Bill, apoi se 
gândise că-i va împușca și pe ostatici. Se plimba încolo și 
încoace prin cameră, fluturând pistolul, cu tot trupul tremurând 
de furie. Ceea ce-l surprinsese fusese că Olivia părea să 
considere încercarea de evadare a băiatului drept o insultă 
personală, ca și cum i-ar fi făcut ei un rău și nu ar fi încercat să 
facă ceva pentru sine. 

Asta îl încurca pe Ramon. Dacă aș fi prins, își spuse, aș face 
la fel. Cel puţin aș încerca. Își aminti cum se străduise că 
coboare pe o conductă de drenaj de la centrul de reeducare, 
numai că alunecase, își sucise piciorul și fusese prins în timp ce 
încerca, șchiopătând, să-și cucerească libertatea. 

Fără voia lui, trebuia să recunoască faptul că simţea un soi 
de respect pentru copil. Ura momentele din copilăria sa când 
cei mari îi făcuseră rău și când nu ripostase niciodată, nu 
fugise niciodată, nu se bătuse niciodată. 

Se întrerupse brusc din gândurile sale. Gemenele ieșeau cu 
mașina în stradă. 

Își aminti ordinul Oliviei, după ce furia i se mai potolise 
oarecum: „Du-te să le faci gemenelor o vizită. Megan e la lucru. 
Casa e goală. Dă-le un motiv de spaimă. Chinuiește-le puţin.” 

Cum? întrebase el. 

La naiba, te privește cum! îl apostrofase ea. 

Amintirea nemulțumirii de moment, pe care i-o crease 
vederea frânghiei cu care fuseseră legate mâinile subţirele ale 
copilului captiv, se risipi. Schimbă viteza și acceleră. 

Karen și Lauren nu observară limuzina ultimul tip care trecu 
pe lângă ele pe Pleasant Street și nici privirile iuți, lacome, pe 
care șoferul le arunca în direcţia lor. 

Tocmai erau pe punctul de a se certa. 

— Eu tot sunt de părere că ar trebui să facem ceva, insistă 
Lauren, în vreme ce sora sa clătina din cap. 

— Păi, facem. Facem ce ne-au spus ei. 

— Nu știu dacă e suficient. 

— N-avem de unde ști, nu? 

— Nu, și asta mă îngrijorează. Nu-mi vine să cred că poți sta 


așa, fără să vrei să faci ceva. 

— Păi, sigur că nu vreau să fac nimic ce ar putea înrăutăţi 
lucrurile. 

— Dar nu știi asta! insistă Lauren. N-ai cum să știi dacă ceea 
ce fac ei e bine. Și, oricum, ce știu mama și tata despre cum să 
se poarte cu tipii ăștia? Ar putea fi total pe dos. 

— Da, dar ar putea fi și bine, răspunse Karen, revenind cu 
ușurință la stilul său practic. 

— Nu pot să sufăr când vorbești așa. Faci pe matura fără să 
fie cazul. 

— Şi tu ce vrei să faci? 

Lauren nu răspunse. 

— Mi se pare o nebunie, spuse ea, după o ezitare de un 
moment. 

— Prin urmare, e important să nu facem vreo nebunie. 

— Îţi amintești când l-a observat Jimmy Harris pe tipul acela 
care spărgea mașinile din parcarea de lângă liceu? Îţi amintești 
ce a făcut? I-a luat permisul și a chemat poliţia imediat. 

— Nu-mi vine să cred ce aud. leri am zis eu să chemăm 
poliţia și te-ai opus. 

— Ba nu! 

— Ba da! 

— Ai dreptate, spuse Lauren dând din cap. Bine. Am să tac. 
Dar tare aș vrea să facem ceva. Mi-e dor de Tommy, adăugă ea, 
oftând. 

— Şi mie. 

— Nu, vreau să zic altfel decât ar fi normal. Azi dimineaţă m- 
am trezit și nu-mi venea să cred că pungașul acela mic nu ne-a 
luat-o înainte la baie. 

Karen izbucni în râs. 

— Fără să mai uite tubul de pastă de dinţi deschis. 

— Şi să-mi lase chiloţii și șosetele pe podea. 

Karen clătină din cap. 

— Trebuie să fim convinse că se va întoarce. Mâine. Așa a 
spus tata. 

— Şi tu crezi? 

— Nu se pune problema să cred sau să nu cred. Aştept. 

— Mie mi-a venit să plâng toată ziua. 

— Şi mie la fel, exceptând câteva momente când totul părea 
normal și mi-am dat seama că uitasem; pe urmă, brusc, mi-am 


amintit. 

— Am văzut că iar ai vorbit cu Willi. 

— Vrea să ne întâlnim. 

— Ce i-ai spus? 

— Să mă sune săptămâna viitoare. 

Lauren zâmbi. 

— E un tip grozav. 

— Mda, răspunse sora ei chicotind. Îmi place. 

— Şi e un tip sexy. Am auzit că între el și Lucinda Smithson a 
fost o treabă serioasă anul trecut. 

— Am auzit și eu. Dar nu mă deranjează. Dar ce zici de Teddy 
Leonard, ia spune? Vara trecută s-a dus la Paris cu alți colegi și 
am auzit că au intrat într-un bordel adevărat. 

— Asta n-o mai cred. 

— Probabil că le-a fost frică, râse Karen. 

Amândouă gemenele zâmbiră. 

— Ştii de ce îmi place Teddy? întrebă Lauren, după care 
continuă, fără să mai aștepte răspunsul surorii sale. Pentru că, 
atunci când a venit la noi, a avut răbdare să se joace și cu 
Tommy puţin. Uneori mă îngrijorează faptul că Tommy nu are 
posibilitatea să vadă cum se poartă băieţii mai mari. Ne vede 
numai pe noi. Îţi amintești, Teddy l-a luat la plimbare și s-au 
dus să joace fotbal o jumătate de oră. Tommy a fost fericit. Ţi- 
am povestit vreodată ce mi-a spus în seara aceea, mai târziu? 
M-am dus să-i duc un pahar cu apă, chiar după ce stinsese 
lumina, și mi-a spus: „Lauren, îmi place tipul ăsta. Poţi să te 
măriţi cu el dacă vrei.” Îţi vine să crezi? 

Karen râse zgomotos, acoperind chicotele surorii sale. Dar 
după câteva clipe veselia lor se risipi, zburând pe fereastra 
deschisă. O atmosferă îngheţată și tensionată îi luă locul. 

— Dacă oamenii aceia îi vor face un rău cât de mic... începu 
Karen. 

— O să-i omorâm, completă sora ei. 

Niciuna nu se gândi, nici măcar o clipă, cum ar fi putut duce 
la îndeplinire această ameninţare. 

Își continuară drumul într-o tăcere grea. 

Când mașina dădu colţul și intră pe strada lor, Karen spuse: 

— Nu-mi vine să cred - mama încă n-a sosit. 

— Crezi că... începu Karen, dar sora ei o întrerupse: 

— Nu, probabil că e pe drum. 


Karen parcă pe aleea din faţa casei, dar niciuna dintre ele nu 
cobori din mașină. Se uitau stingherite spre casa cufundată în 
întuneric. 

— Ce bine era dacă tata monta sistemul automat de 
iluminare, se plânse Karen. 

— Nu m-am gândit niciodată că această casă mi-ar putea da 
fiori de spaimă, rosti Lauren încet. 

— Potolește-te! i-o trânti Karen. Nu înrăutăţi și mai mult 
lucrurile. Nu pot să te sufăr când te apucă stările astea de 
deprimare și de teamă, parcă ai fi nu știu ce floare delicată. 
Hai, să mergem. 

Trânti portiera mașinii în urma ei, iar Lauren abia reuși să se 
ţină pe picioare, alergând în urma ei. Karen băgă cheia în 
broască și deschise ușa. Intră în casă și aprinse lumina, risipind 
atmosfera întunecată din interiorul casei. Amândouă își puseră 
hainele pe umeraș și le așezară în debara. Karen se întoarse 
spre sora și spuse: 

— Vezi? N-a fost nicio scofală. Hai să facem un ceai și s-o 
așteptăm pe mama. Trebuie să apară dintr-o clipă în alta. 

Lauren dădu din cap, dar ezită. 

Karen își privi sora care, nemișcată, ciulise urechea. 

— Ce s-a întâmplat? șopti ea. 

— Nu știu, spuse Lauren. 

— Dacă faci glume cu mine... 

— Ssst! 

— Ba n-am să tac deloc! spuse Karen. Vrei să mă sperii. N-o 
să ne lăsăm păcălite de imaginaţie. 

Laura ignoră ieșirea surorii sale și îi spuse: 

— De ce e așa de frig aici? 

— De unde naiba vrei să știu? răspunse Karen repede. 
Probabil că ai noștri au închis termostatul când au plecat de 
dimineaţă. 

— Nu simţi răcoarea? Parcă ar fi o fereastră deschisă. 

Karen se pregăti să-i răspundă, dar se opri. 

— Poate că ar trebui să așteptăm afară, spuse ea brusc. 

— Eu cred că ar trebui să aruncăm o privire. 

Karen își privi sora. 

— Se presupune că eu sunt cea cu mai mult simţ practic, 
șopti ea. Cred că ar trebui să ieșim naibii de-aici. 

— Încă nu. 


Lauren făcu câţiva pași spre salon. Sora ei o urmă. 

— Vezi ceva? 

— Nu, dar simt cum intră aerul rece. 

— Şi eu la fel. 

— Ce facem? 

— Mergem mai departe. 

— Unde? 

— În bucătărie. 

Umblând cu grijă, se îndreptară spre partea din spate a 
casei. 

— "Ţine-mă de mână, spuse Laura brusc și sora ei o apucă de 
încheietura mâinii. 

— Auzi ceva? 

— Nu. 

Cu gesturi prudente, intrară în bucătărie. 

— Vezi ceva? întrebă Karen. 

— Nu. Dar e un frig cumplit... 

Dintr-odată, Karen simţi să se sufocă. 

— Ah, Dumnezeule! 

Luată prin surprindere, Lauren tresări. 

— Unde? 

— Uită-te acolo! 

Karen arăta cu degetul spre celălalt colţ al camerei, unde se 
afla o cămară micuță. Lauren privi într-acolo și rămase, la 
rândul său, fără glas. 

Nemișcate, se holbau amândouă la nișa micuță. O latură a 
ferestrei fusese ridicată și o bucată de geam, spart din afară, își 
risipise cioburile pe podea sub forța loviturii. Jaluzeaua fusese 
ruptă și bucăţile căzuseră pe linoleum. 

— Trebuie să ieşim de aici, spuse Lauren. 

— Nu. Trebuie să verificăm toată casa. 

— Crezi că... 

— Nu știu. 

— Păi, ar putea fi... 

— Nu știu! 

Karen se îndreptă în vârful picioarelor spre sertarul de lângă 
chiuvetă și scoase de acolo un satâr pentru carne. I-l dădu 
surorii ei, iar ea luă un făcăleţ. 

— Haide, spuse apoi. Să verificăm și sus. 

Se strecurară prin casă, urcând fără zgomot scările. De două 


ori se opriră să ciulească urechea, apoi își continuară drumul, 
ţinându-se de mână și cu „armele” pregătite. În capul scărilor, 
se opriră să arunce o privire în dormitorul părinţilor lor. 

— Mie mi se pare în regulă, spuse Lauren, simțindu-se deja 
mai încrezătoare. Precis că, oricine a fost, s-a speriat când am 
sosit cu mașina. 

— Ssst! spuse Karen, reinstaurând parţial teama. Să 
verificăm camera lui Tommy. Poate că au venit să ia ceva 
pentru el. 

Se îndreptară în tăcere spre ușa de la camera fratelui lor. 

— De unde putem ști dacă lipsește ceva? spuse Karen. Uită- 
te la toate lucrurile astea! 

Merseră mai departe, spre camera lor, de-a lungul 
culoarului. Ușa era întredeschisă și Lauren o împinse cu 
piciorul. 

— Ah, nu se poate! strigă ea. 

Karen sări în spate, apoi făcu un pas înainte, spre sora ei, 
reușind să arunce o privire prin cameră. 

— Ah, nu se poate, rosti ea, ca un ecou. 

Camera era răsturnată cu fundul în sus; haine și așternuturi 
erau aruncate peste tot. Sertarele fuseseră desfăcute. Cărţile 
erau aruncate pe jos. Bibelourile și alte mărunţișuri fuseseră 
sparte. 

Lauren, palidă, începu să plângă. Mâinile lui Karen 
tremurau. 

— Ne-au făcut-o! spuse ea. 

— De ce? 

— Nu știu. 

— Dar... 

— Nu știu. 

Karen simțea și ea că-i dau lacrimile. Se îndreptă spre 
grămada de haine și ridică un obiect de deasupra. Era o 
pereche de chiloti. 

— Vai, nu... gemu ea. 

— Ce este? întrebă Laura. 

— Uită-te și tu, spuse ea și lacrimile începură să-i curgă pe 
obraji. 

Ridică chiloţii în aer. Fuseseră despicaţi și tăiaţi fâșii cu 
cuțitul. 

Lauren duse mâna la gură. 


— Cred că mi se face rău, spuse ea. 

În acea clipă, amândouă auziră un zgomot. Ceva neclar, dar 
neobișnuit. Nu știau dacă venea de la distanţă sau de la doi 
pași, dacă nu era nimic sau dacă reprezenta un pericol. Era 
doar un zgomot, dar se simţiră cuprinse de groază, teama din 
ochii lor fiind înlocuită cu ceva necunoscut și, în imaginaţia lor, 
îngrozitor. 

— Sunt aici! spuse Lauren. 

Se uitară una la alta. 

— Să fugim! 

Amândouă se întoarseră și o luară la goană pe scări, uitând 
de orice precauţie, dorind doar să iasă în întunericul din ce în 
ce mai adânc. Lauren se împiedică pe ultima treaptă și fu gata 
să cadă, dar sora ei o prinse și o împinse înainte. Amândouă 
gâfâiau de efort. Karen ajunse prima la ușa de la intrare, trase 
de clanţă și o deschise larg. 

Afară era Megan. 

Amândouă fetele ţipară, dar frica se transformă în ușurare 
când o recunoscură. 

Megan, șocată, întinse braţele și le apucă pe fete, trăgându- 
le spre ea. Își scăpă cheile, servieta, haina și le trase mai 
departe de ușă. 

— Ce este? strigă ea. Ce s-a întâmplat? 

— E cineva acolo! 

— Ne-au distrus camera! 

— Au intrat cu forţa! 

Timp de câteva clipe, rămaseră toate trei acolo, strânse una 
într-alta. Megan încercă să le liniștească, aruncând câte o 
privire peste ele, în casă. După ce fetele se opriră din smiorcăit 
și respiraţia le reveni la normal, Megan le spuse: 

— În regulă. Arătaţi-mi. 

— Nu vreau să mă mai întorc acolo, spuse Lauren. 

— Am auzit ceva, insistă Karen. 

— Nu, răspunse Megan. E casa noastră. Haideţi. 

Cu fetele după ea, intră în vestibulul de la intrare. Ridică 
satirul și făcăleţul de unde fuseseră abandonate de fete, în 
goana lor spre ieșire. 

— În regulă, repetă ea. Acum, ce aţi văzut și unde? 

— A început de acolo, din spate, spuse Lauren, arătând spre 
bucătărie. Am găsit fereastra deschisă... 


Începu să tipe. 

Megan sări în sus, iar Karen ţipă și ea. 

Lauren făcu un pas înapoi, apucând-o pe maică-sa de mână. 
Megan avu timp să vadă figura unui bărbat rânjind, privindu-le 
prin fereastra din spate a bucătăriei. Apoi, la fel de brusc 
precum apăruse, apariţia se făcu nevăzută. Megan se simţi 
copleșită de frustrare, furie și dorința de a le proteja și, 
aproape strigând, se repezi în bucătărie, cu cuțitul deasupra 
capului. 

Fetele o urmară, atât de surprinse de asaltul mamei lor, încât 
uitară de propriile lacrimi și ţipete. 

Megan își simţea inima bătându-i să-i spargă pieptul și capul 
vâjâind. N 

Se uită pe fereastră, dar nu văzu nimic. Işi simțea mușchii 
stomacului încordaţi, în tensiune. Afară, noaptea stăpânea 
totul, oferind un camuflaj perfect. Pentru moment, s-a terminat, 
își zise ea. Apoi își dădu seama cât de mult greșea: abia 
începuse. 

Le trase pe fete lângă ea și se pregăti pentru o lungă 
așteptare, până la revenirea acasă a soţului ei. 

Puțin înainte de șase după-amiază, cu o oră înainte ca banca 
să se închidă pentru weekend, Duncan se afla în biroul său, 
pregătindu-se sufletește.  Trăsese draperiile în dreptul 
ferestrelor, pentru ca nimeni din birourile conducerii să nu 
poată vedea ce se întâmplă înăuntru; nu era tipic pentru el, dar 
nici ceva neobișnuit. Era îmbrăcat cu pardesiul și își pusese 
pălăria pe cap. Servieta era închisă, aparent plină de 
documente și note scrise, în realitate îndesată cu obiectele 
cumpărate mai devreme în acea zi. Pe ușa deschisă, văzu vreo 
zece persoane așezate la coadă la ghișeele casierilor rămași. 
Un director adjunct trecu pe culoar, ducând un teanc de hârtii 
spre depozit. Dinspre centrul băncii răzbăteau murmure firești 
pentru un sfârșit de săptămână plin: erau cei care aveau nevoie 
de bani lichizi sau care își primeau plata în zilele de vineri și 
încercau să-i depună în cont. Era întotdeauna mult de lucru 
pentru funcţionarii de serviciu; puţină confuzie, oarecare 
grabă, căci se lucra repede, pentru ca oamenii să poată ajunge 
la timp acasă. În astfel de momente, era simplu să te strecori. 
Singurul paznic de serviciu era un bărbat mai în vârstă, care 
avea misiunea de a cupla sistemul de alarmă după plecarea 


tuturor funcţionarilor. 

Duncan observă că secretara sa se pregătea de plecare. 
Așteptă exact cât era necesar pentru ca femeia să-și facă 
ordine pe birou și apoi o sună prin intercom. 

— Doris? Mai ești aici? 

— Tocmai mă pregăteam să plec. 

— Şi eu la fel. Mai poti face ceva pentru mine? 

— Sigur. 

Luând un formular de cerere pentru un împrumut, se ridică 
de la birou și se întâlni cu secretara în ușă. Se întrebă dacă-i 
tremurau mâinile și dacă vocea sa trăda un cât de mic semn de 
nesiguranță. Simţea cum îi asudă palmele. O să observe, își 
spuse Duncan, cuprins de panică. O să-mi recunoască frica. 

Închise ochii, expiră încet și începu: 

— Doris, cred că asta ar trebui să intre în lucru luni dis-de- 
dimineaţă, poţi să să-mi faci șase copii ale primei pagini? Nu 
trebuie să le și distribui, doar să fie pregătite, ca să ne ocupăm 
de ele luni la prima oră. 

— Sigur, domnule Richards. Mai e ceva? 

El îi dădu hârtiile și, în timp ce vorbea, se întoarse spre 
biroul său. 

— Nu, nu cred. Sper din inimă să scap de nenorocita asta de 
răceală în weekend. Uneori mă îngrijorează că aș putea să-mi 
petrec toată iarna, din octombrie până în martie, strănutând și 
fornăind... 

Își închise nasturii pardesiului și luă servieta în mână. 
Aruncă o privire în jur, ca orice om gata de plecare. 

— Ar trebui să vă îngrijiţi. 

El se chinui să zâmbească și chicoti. 

— Poate că Megan va câștiga destui bani din vânzări de 
imobile, ca să ne putem permite să ne mutăm în Bahamas sau 
în altă parte. Așa m-aș putea apuca și eu de operaţiuni bancare 
din acelea mai puţin legale, într-un loc însorit și profitabil. Ce 
zici de asta, Doris? Ai vrea să vii cu noi? 

Secretara îi zâmbi cu subînţeles. 

— Prognoza meteo spune că, la noapte, temperatura va 
scădea sub zero grade, cu șanse de brumă. Cred că m-aș putea 
lăsa ispitită, cu condiţia să-mi pot aduce și pisicile. 

Duncan râse din nou, rămânând în pragul ușii, lângă 
secretară. Închise pe jumătate ușa biroului și, cu gesturi largi, 


se căută de chei pe sub pardesiu. Când le descoperi, se întoarse 
spre Doris. : 

— Poţi pleca imediat după ce faci copiile acelea. [ţi sunt 
îndatorat. 

— În regulă, spuse ea. Ne vedem luni. 

— Ia te uită, am uitat lampa de birou aprinsă. Mă duc s-o 
sting. Ne vedem luni. 

Privi în urma femeii, care se întoarse și, trecând prin sala 
mare, se îndreptă spre încăperea unde se aflau copiatoarele. 
Duncan aruncă o privire scurtă împrejur, să se asigure că nu-l 
urmărește nimeni și, inspirând adânc, se strecură înapoi în 
birou. Închise ușa fără zgomot şi o încuie. Apoi se îndreptă spre 
biroul său, stinse lampa și rămase o clipă așa, pe întuneric, 
reflectând. Își va aminti că m-a văzut în ușă, cu pardesiul și 
pălăria, în drum spre ieșire. 

Paznicul va trece prin zona administrativă, verificând fiecare 
ușă înainte de a arma detectorul. Apoi, grăbit, va ieși pe ușa 
principală, o va încuia de două ori și va pune în funcţiune 
sistemul de pază exterior. La plecare, nici măcar nu va privi 
clădirea, pentru că va ști că e în siguranţă. Chiar dacă va reuși 
cineva să treacă de sistemul de afară, tot nu ar dispune decât 
de o jumătate de minut pentru a-l localiza și decupla pe cel din 
interior. Puţine șanse. 

Dar nimeni nu bănuia că se putea acţiona și invers. 

Simţi câteva picături de sudoare pe frunte. 

O să meargă. Știu precis. 

Își scoase haina și pălăria și le aruncă într-un colţ. Apoi se 
lăsă în genunchi și se ghemui în spaţiul de sub birou. Se lăsă în 
jos cât de mult putu, ţinând servieta pe genunchi. Pe cadranul 
iluminat ai ceasului de mână văzu că abia trecuse de ora șase și 
se puse pe așteptat. Se gândi ce ironie era, să se ascundă în 
propriul său birou: dar m-am ascuns aici timp de optsprezece 
ani. 

Clătină din cap și se strădui să se gândească fie la ceea ce se 
pregătea să facă, fie la fiul său. Asta îi dădu puteri, îi limpezi 
gândurile și, când simţi că, după vreo treizeci de minute, încep 
să-i amorțească picioarele, nu avu decât o simplă durere și nici 
urmă de vină. 

Încercă să-și găsească altceva de făcut și începu să tragă cu 
urechea la ultimele minute de activitate în bancă, dar nu reuși 


să audă nimic. Se temea să se miște; nu știa dacă paznicul avea 
să deschidă ușa biroului său și apoi să o încuie la loc, sau dacă 
va încerca doar clanţa. Presupuse că asta depindea de 
posibilitatea ca acasă să-l aștepte o cină caldă. Se mai temea și 
că vreo persoană din afară ar putea surprinde o mișcare cât de 
mică, privind dinspre parcare spre biroul cufundat în întuneric. 
Incercă să-și frece picioarele, apoi se concentră, ca să-și 
relaxeze mușchii. Simţi un junghi de durere care apoi dispăru 
puţin câte puţin. Își privi ceasul și încercă să-și imagineze ce se 
întâmpla afară. Probabil că ultimii clienţi plecau și casierii 
rămași făceau casa, după ce treceau cifrele în calculator. După 
ce terminau, casierul-șef închidea sistemul de computere. Apoi 
directorul-adjunct reverifica închizătorile seifului. Totul se 
făcea în grabă; nimănui nu-i convenea să fie de serviciu vineri 
seara. La ora asta îi apuca nerăbdarea, ca și cum, dintr-un 
capriciu, începutul weekend-ului trebuia amânat. Paznicul avea 
să supravegheze toate astea și apoi, făcându-le tuturor vânt 
afară, avea să-și înceapă verificarea finală. 

Duncan se întrebă ce-l mai reţinea. Apoi înlemni. Auzi cum 
cineva pune mâna pe clanţa ușii. Paznicul trase de ea, să 
verifice dacă e închisă, zgâlțâind-o. 

Nu intra, se rugă Duncan. Nu intra. 

Își ţinu respiraţia și încercă să-și domolească tremurul 
picioarelor. li trecu prin minte că inima îi bate atât de tare, 
încât, depășind izolarea fonică, sunetul se reverberează în 
întreaga banca, aducându-l pe paznic la el. 

Ușa nu se mai mișcă și Duncan îndrăzni din nou să respire. 

Acum e în regulă, poţi controla ușa următoare. Apoi biroul 
bătrânului Phillips. 

Așteptă, lăsând timpul să treacă în voie, învăluindu-l. Așa 
trebuie să fie și când te îneci, își spuse el. 

Parcă-l vedea pe paznic, stând în mijlocul băncii și rotindu-și 
privirile de jur-împrejur. Pe urmă avea să se îndrepte spre 
peretele unde se afla sistemul de alarmă din interior. 

În imaginaţie, Duncan îl vedea formând codul de șapte cifre 
pe tastatură. 

Acum grăbește-te! rosti Duncan, ca pentru sine. Mai ai doar 
treizeci de secunde ca să ajungi la primul rând de uși și afară, 
în zona caselor automate. 

Lumina se stingea automat la armarea sistemului. Un 


întrerupător principal le aprindea din nou la șapte dimineaţa. 

Duncan aşteptă. Încuie ușa. Verifică. Bine. Acum du-te afară 
să armezi sistemul de alarmă din perimetrul exterior. 

Își privi ceasul. Șapte și douăzeci. 

Așteaptă, își spuse. Mai așteaptă. 

Incercă să nu se gândească la nimic timp de zece minute. 

Cred că acum e gata, își zise el. Precis că paznicul și-a luat 
mașina și a plecat. Sunt singur aici, înăuntru. Acum mă pot 
mișca. 

Dar n-o făcu. Așteptă încă zece minute. 

Se simţi cuprins de un calm nefiresc. O clipă, se întrebă dacă 
va fi în stare să se miște, acum când era convins că rămăsese 
singur. Încercă să comande picioarelor să se întindă și să-l 
scoată din ascunzătoare, dar ele nu-l ascultară. li venea să 
râdă. Așa or să mă găsească luni dimineaţă, își zise el. 
Incapabil să mă mișc ori să dau vreo explicaţie rezonabilă. 

Cu mișcări lente, reuși să iasă de sub birou și apoi, în patru 
labe, se apropie de fereastra a cărei draperie o trăsese mai 
devreme. O dădu deoparte cu grijă, uitându-se afară, ca un 
adolescent care își spionează sora în baie. 

Banca era pustie și învăluită în întuneric. 

Se uită în colţurile sălii, acolo unde ochii electronici 
acopereau zona ghișeelor, iar razele infraroșii detectau orice 
mișcare. Camerele video nu erau o problemă, știa asta. 
Funcționau pe același sistem cu lumina electronică. Noaptea 
erau decuplate. Dar detectoarele erau o altă chestiune. Ele 
sunt dușmanii mei, își spuse Duncan, respirând adânc. Nu 
acoperă decât zona principală. Dar sunt formidabile. Ştia că 
sunt echipate cu senzori, în așa fel încât alarma se declanșa la 
cea mai mică atingere. Singurul mod de a le păcăli era să le 
închidă. Se târî înapoi la biroul său, își scoase pantofii și 
costumul, schimbându-le cu treningul din servietă. Pentru 
aderenţă la podea, rămase în picioarele goale. Se întoarse pe 
spate și își întinse picioarele, încercând să scape de înțepeneală 
și de crampele musculare. Mușchii trebuie să funcţioneze. 
Trebuie să fie cuminţi și să facă ce li se spune. 

Mulţumit că amorţeala îi trecuse în mare parte, se târî înapoi 
până la ușă. 

Acolo se opri, permițându-și să treacă printr-un ultim val de 
spaimă, tensiune și disperare. Apoi își făcu curaj și își zise: asta 


e singura cale. Nu te mai gândi la nimic. 

Acţionează. 

Trase zăvorul. 

Pe locuri, își spuse în gând. 

Fii gata. 

Start! 

Duncan deschise ușa biroului și începu să alerge pe podea, 
făcând un zgomot ușor. Începu să numere în gând: unu - o mie, 
doi - o mie, trei - o mie, patru - o mie. Lumina albastru-cenușie 
a becurilor de afară crea în interiorul băncii o atmosferă 
sinistră, ca de pe altă lume. Trecând pe lângă un birou, se lovi 
cu șoldul de un colţ și, chinuit de durere, se clătină. Incercă să 
se redreseze și, grăbit, își continuă drumul spre perete; 
cincisprezece - o mie, șaisprezece - o mie, șaptesprezece - o 
mie. Se ghemui lângă tastatura electronică. Întinse mâna, dar 
se opri brusc înainte de a o atinge: să nu greșesc, să nu 
greșesc. Trase aer în piept, douăzeci și trei - o mie, douăzeci și 
patru. Abia distingea tastatura în lumina neclară și realiză că 
uitase lanterna în birou. Nu avu timp nici măcar să-și adreseze 
o înjurătură. În sinea lui, urlă: Hai odată! după care apăsă pe 
numerele de cod. 

Timp de o clipă teribilă, se gândi că era posibil să fi greșit. 

Închise ochii și se rezemă de perete, mușcându-și buzele și 
așteptând declanșarea alarmei. Trecu un minut, poate două, 
înainte ca Duncan să constate că nu se întâmplase nimic. Se 
ridică ameţit și se întoarse în birou. Se lăsă greoi pe scaun și 
încercă să se liniștească. Işi spuse, pe un ton imperativ: 
Concentrează-te! Se simţi mai bine. Nu te gândi ce înseamnă 
asta. Nu te gândi decât la modul cum să furi banii. Işi blocă 
orice alt gând. Urmează-ţi planul, se îndemnă. Urmează-ţi 
planul. 

În regulă, își spuse. Întâi să vedem cum îi păcălim. 

Desfăcu șireturile pantofilor de sport și se încălță. Nu erau 
comozi, dar erau suportabili. Işi trase mănușile chirurgicale 
peste mâini. Apucă servieta, de unde scoase și puloverul cel 
ieftin. În regulă, își spuse, să începem. Coborî până la toaleta 
pentru femei, în spatele clădirii, aprinse becul și intră. Se urcă 
pe scaunul toaletei și, atingând tavanul, desprinse un panou. Se 
căţără mai sus și privi locul cufundat în întuneric. Își amintea 
de locul acela, din perioada în care studiase proiectul, înainte 


de construcția clădirii. Toaleta pentru femei era alăturată zonei 
prin care treceau conductele de încălzire și răcire și deasupra 
exista un mic spaţiu prin care te puteai strecura și care era 
folosit mai ales de instalatori pentru verificări și reparaţii. 
Aplecându-se înăuntru și folosind lanterna pentru a lumina 
locul, scoase câteva smocuri de păr și le lăsă pe podea. Alături 
lăsă și mucul de ţigară, strivindu-l cu talpa. Se frecă de muchia 
de sprijin a panoului din tavan, să fie sigur că rămâneau 
destule fibre prinse acolo. 

Cobori înapoi și își spuse: asta am rezolvat-o. Specialiștii de 
la laboratorul poliţiei vor avea ceva de lucru. 

Apoi Duncan intră în biroul președintelui băncii, după ce 
deschisese ușa cu șurubelnița și un patent. Rămase uimit și 
surprins, constatând cât de ușor fusese. 

Brusc, se simţi copleșit de rușine, gândindu-se cât de greu îi 
va fi să-i explice lui Phillips când va veni vremea și pentru asta. 
Dar știa că era esenţial să facă în așa fel încât să pară cu totul 
altceva decât era. Avea mai multă nevoie de timp decât de 
prietenie. Băgă șurubelniţa în închizătoarea sertarului și, după 
ce îl deschise, începu să răsfoiască dosarele. Satisfăcut de 
diversiunea creată, forță un alt sertar, unde descoperi setul de 
chei pe care știa că președintele le ţinea mereu la îndemână. 
Pipăi sub sertar și găsi bucata de hârtie lipită acolo. Era o listă 
de combinaţii. Ascunsă, așa cum un elev de liceu ar fi încercat 
să ascundă ceva de părinţi. E bătrân și a prins alte timpuri, își 
spuse Duncan. Toată lumea de la bancă știa că președintele 
ținea la el cheile și lista combinațiilor numerice. 

Duncan ieși din birou și se îndreptă spre unul din oficiile din 
sala principală. Deschise mașina de scris și puse repede o foaie 
de hârtie pe rolă. Apoi notă numărul de cod pentru alarma de 
interior, format din șapte cifre, și pe cel al alarmei exterioare, 
format din patru cifre. Mototoli hârtia și o puse în buzunarul 
treningului. 

E bine, își zise el. Acum să ne ocupăm de bani. 

Duncan se îndreptă spre seiful unde casierii încuiau banii și îl 
deschise. Erau opt sertare pline cu bancnote, numărând în jur 
de cinci mii de dolari. In plus, fiecare sertar avea o sumă 
păstrată pentru cazuri de furt: un teanc de bancnote de zece 
dolari, marcate cu semnături la infraroșu și ale căror numere 
de serie fuseseră înregistrate în computerul băncii. Acestea 


urmau să fie înmânate oricărui nebun care ar fi ameninţat un 
casier cu arma. Duncan le luă și pe ele, îndemnându-se cu 
amărăciune: las’ să le ia cățeaua și pe astea, poate pun federalii 
mâna pe ea. 

Inghesui toţi banii în servietă. 

Se îndreptă spre un al doilea seif, în care erau păstrate 
rezervele băncii, și îl deschise. Cincizeci de mii de dolari, în 
bancnote de diferite valori, erau așezate în ordine pe trei 
rafturi. Mâna începu să-i tremure când puse primii bani în 
servietă. Își simțea gura acră și-i venea să scuipe, dar avea 
limba prea uscată și încercă să scape de această senzaţie. 

Se ridică și privi colecţia de bancnote. În regulă, își spuse, 
mergi mai departe. 

Se îndreptă spre ușa în spatele căreia se aflau casele 
automate și o deschise. Desfăcu toate aparatele, unul după 
celălalt. Fiecare putea să conţină până la douăzeci și cinci de 
mii de dolari dar, de obicei, se lăsa ceva mai puţin. Lunea, 
stocul era refăcut după solicitările masive din weekend. In 
primul aparat găsi șaptesprezece mii, în al doilea, 
douăsprezece, în al treilea, paisprezece și în al patrulea, numai 
opt. Era rezonabil, își zise el - acesta e cel mai aproape de ușă 
și cel mai solicitat. Lăsă în fiecare mașină câte două mii de 
dolari, ceea ce făcea să-i rămână patruzeci și trei de mii. 
Motivul pentru care lăsase bani în aparate era acela că, atunci 
când se goleau, un panou de protecţie cobora automat în zona 
unde erau introduse cartelele. Nu dorea ca acest lucru să se 
întâmple imediat. Cineva din bancă ar putea trece pe aici în 
timpul weekend-ului și ar putea bănui ceva. 

Duncan reveni în bancă. Câteva clipe privi în jurul său, 
întrebându-se dacă va mai fi în stare să se întoarcă aici. Apoi 
alungă acest gând din minte și se pregăti să se întoarcă în 
birou. A 

Nu se uită la bani. Spera că vor fi destui. Își amintea discuţia. 
Cât? întrebase el și Olivia îi răspunsese: Cât preţuiește o viaţă? 
Duncan închise ochii. A mea nu preţuiește nimic. 

Deprimarea și disperarea părură să-l copleșească preţ de o 
clipă, trăgându-l în jos, în întuneric. E o mare greșeală, își 
spuse el. Apoi însă, făcu un efort pentru a-și recăpăta forțele. 
Și? Ce dacă? Tommy e cel mai important. 

Își scoase costumul de trening și se îmbrăcă din nou cu 


hainele obișnuite. Păstră un pantof de sport într-un picior și se 
încălță cu pantoful obișnuit în celălalt. 

Puse hainele folosite într-un sac de plastic, rupse câteva 
bucăţi de bandă izolantă și sârmă și se întoarse la tastatura 
sistemului de alarmă. Deșurubă capacul și trase afară câteva 
fire, apoi le legă la întâmplare și lipi alte câteva la loc. Și mai 
multă confuzie, își zise el. 

Duncan se întoarse în biroul său, unde își puse haina și 
pălăria. Fără grabă, își înveli piciorul încălțat cu pantoful de 
sport într-o pungă de plastic, pe care o lipi cu bandă adezivă. 
Apoi luă banii, hainele, sculele, încuie ușa biroului și se 
îndreptă spre ieșire. Se opri o clipă, studiind holul puternic 
luminat și întunericul de dincolo de acesta. E momentul cel mai 
periculos, își zise. Dacă intră cineva acum, se termină totul. 
Ezită o secundă, apoi își lăsă capul în jos și se repezi afară, 
spunându-și: acum nu mai are sens să mă opresc. Folosi 
propria sa cheie la ieșirea din bancă, apoi trecu de casieriile 
automate și ajunse în stradă. Cât timp se aflase în bătaia 
luminii, se simţise rău; apoi, învăluit în întuneric, se simți 
ușurat. 

Alarma exterioară era montată chiar lângă intrarea 
principală. Scoase foaia de hârtie pe care notase codurile 
numerice și o aruncă în noroiul din boscheţi. După asta se lăsă 
pe piciorul învelit în punga de plastic, lăsând astfel o urmă 
neclară. 

Păși înapoi și scoase repede punga, se descălţă de pantoful 
de sport și le aruncă pe amândouă într-o altă pungă de plastic. 
Își puse pantoful în picior și se îndepărtă, cât putu de repede, 
de intrarea băncii. 

Brusc, își dădu seama că era afară și că noaptea îl înconjura 
și-l îmbrăţișa cu braţele ei reci. 

Își ridică privirea spre semafor și simţi strălucirea sa 
învăluindu-l ca o ceaţă. 

Porni pe jos spre locul de parcare unde își ascunsese mașina. 
Tinea punga cu obiecte într-o mână și servieta în cealaltă și 
avea impresia că amândouă lucesc electric, dezvăluind tuturor 
ceea ce făcuse. O mașină trecu pe lângă el pe stradă și lui 
Duncan îi veni să ţipe. O alta îl prinse câteva clipe în lumina 
farurilor și avu impresia că era scuturat de valuri, pe o mare în 
furtună. Ezită, apoi își continuă drumul. Străzile din Greenfield 


păreau străine, nefamiliare. Se holba la magazine pe care le 
știa de mulţi ani și totuși nu le recunoștea, ca și cum ar fi 
aparținut unui alt timp. Grăbi pasul cât putu de tare, mai mult 
și mai mult, până ce o luă de-a binelea la fugă, dar asta doar 
câţiva metri, după care încetini și se împletici, încercând să-și 
tragă respiraţia. Se opri, inhală aerul îngheţat și apoi porni mai 
departe cu un pas măsurat. Un marș funerar, își zise el - cu o 
cadență lentă, de moarte, interpretat de un strigoi. 

Acum cercul este complet, își spuse el. Am trădat pe toată 
lumea. 

Cu excepţia fiului meu. 

Copleșit de greutatea propriilor fapte, Duncan dispăru în 
noapte. 


NOUĂ 
Sâmbătă 


Judecătorul Pearson stătea așezat pe unul din paturi, ţinând 
capul nepotului său pe genunchi și mângâindu-i fruntea cu 
gesturi încete, ritmice. Tommy dormea, gemând ușor din când 
în când, ca și cum visurile sale l-ar fi purtat la limita unui 
coșmar. Dar avea respiraţia adâncă și regulată, aparent 
normală și total diferită de cum fusese mai devreme. Când 
Olivia îi închisese, copilul începuse să gâfâie greoi, făcând să se 
strecoare teama în sufletul bunicului său. Judecătorul aruncă o 
privire spre ceas și constată că trecuse bine de jumătatea 
dimineţii și că erau multe ore de când reușise să închidă puţin 
ochii. Il lăsă pe Tommy să doarmă mai departe, convins că 
astfel băiatul mai prindea puteri. Se întărește, își zise el. Se 
odihnește și își revine. Își trecu ușor palma peste una din 
vânătăile de pe braţul băiatului, apoi îi pipăi zgârieturile de pe 
frunte, dorindu-și să poată să transfere înspre sine toate 
suferinţele și durerile copilului. 

Totuși, avem noroc, conchise el. N-are oase rupte, comoţii 
sau răni interne, după cât se pare. Nu a fost rănit de gloanţe. 
Nu era sigur dacă asta se datora faptului că Olivia trăgea prost 
sau că ţintise în altă parte. 

— O să fie bine pentru amândoi, șopti el către nepotul său. Și 
tu vei fi sănătos. Nu-ţi fie teamă. 

Tommy clipi și se trezi. 

O umbră de panică îi trecu peste chip și bunicul îl strânse la 
pieptul său. Apoi copilul reveni la realitate și se ridică în capul 
oaselor, privind în jur plin de curiozitate, ceea ce-l încurajă pe 
bătrân. Judecătorul Pearson îi zâmbi, molipsit de vitalitatea 
copilului. Aseară am crezut că l-au omorât. Copiii sunt 
întotdeauna mai puternici decât cred adulţii. Întotdeauna știu 
mai multe, văd mai multe. Își puse în gând să ţină minte acest 
lucru. 

— De când mi-am pierdut cunoștința? întrebă Tommy. 

— De aproape șaisprezece ore. A fost o noapte lungă. 

Tommy încercă să se întindă, dar se opri la jumătate. 

— Au, bunicule, mă doare! 


— Știu, Tommy. O să treacă, crede-mă. Te-au bumbăcit un 
pic. Şi pe mine... adăugă el, trecându-și degetele peste fruntea 
plină de lovituri. Însă nu e nimic serios. Cred că ai să fii puţin 
înţepenit, atâta tot. Dar să-mi spui dacă te doare undeva mai 
Tău. 

Tommy își frecă mâinile și picioarele. Se ridică ușurel și le 
întinse pe rând, scuturându-se ca un animal după un somn 
prelungit. Aruncă o privire împrejurul podului. 

— Sunt bine, spuse el, după care făcu o pauză. Ei, iată-ne 
iarăși aici. 

— Exact, răspunse bunicul încurajat. lată-ne iarăși aici. Ia 
spune-mi, mai bine: ai dureri de stomac? La cap? 

Tommy ezită, ca și cum și-ar fi făcut un inventar interior. 

— Nu, sunt bine. 

— Mi-am închipuit eu, îi spuse bunicul, apoi îi zâmbi. 
Doamne, ce bine că ţi-ai revenit. 

— Am crezut că vor să mă omoare. 

Bunicul să se pregăti să răspundă „Și eu”, dar apoi se 
răzgândi. 

— Nuuu, nici vorbă. Au fost destul de furioși și au vrut să-ţi 
dea o lecţie, dar au nevoie de tine. Cu adevărat. N-or să-ţi facă 
nimic, nu fi îngrijorat. 

— Când a răsunat împușcătura... 

— Mda, te-ai cam speriat, nu? 

— Aproape că reușisem. Timp de un minut am văzut vârfurile 
copacilor și pădurea. Dacă aș fi putut ieși pe fereastră, nu m-ar 
mai fi prins. 

— Cred că știau și ei asta. 

— Afară părea să fie rece și cenușiu. Genul de zi când nu-ţi 
vine să ieși să te joci, orice ţi-ar spune mama și tata. Dar am 
dorit atât de mult să ajung afară. Cred că am făcut-o fără să mă 
gândesc. 

— Nu, ai făcut bine. 

— Ştii, bunicule, parcă i s-ar fi întâmplat altcuiva. Ca și cum 
nu eu eram acela care a sărit și a luat-o la fugă, ci un altul, mai 
puternic și mai șmecher. 

— Nu știu să existe așa ceva. Nici măcar un alt copil mai 
curajos. 

— Zău? clipi Tommy, răsucindu-se spre el. 

Dar zâmbea. 


— Nu. Nimeni. 

— În orice caz, îmi pare rău. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-am părăsit. 

Judecătorul Pearson se forță să zâmbească. 

— Ai fost grozav. Ne-ai luat pe toţi prin surprindere. A fost 
cel mai uimitor atac pe care l-am văzut vreodată, al naibii să fiu 
dacă nu-i așa. Ai fost formidabil. Le-ai arătat din ce ești făcut. 
Tommy, ești de o mie de ori mai puternic și nu trebuie să uiţi 
asta. Am fost mândru de tine. Mama, tatăl și surorile tale vor fi 
și ei mândri când am să le spun că aproape ai reușit. 

— Adevărat? 

— Adevărat. 

Tommy își lăsă capul pe pieptul bunicului și îl întrebă: 

— Cât mai durează? 

— Nu prea mult. 

— Sper că nu. 

Cei doi rămaseră câteva clipe tăcuţi. Tommy zări o grămadă 
de cârpe într-un colţ și îl privi pe bunicul său. 

— Te-au legat. 

— Cum? 

— Şi, după ce au plecat, eu te-am dezlegat. Mi-au spus că n- 
am voie și că vor fi furioși când vor veni să verifice. Nu știu de 
ce nu m-au legat și pe mine. Cred că erau la fel de năuciţi și de 
speriaţi ca și noi. Poate că, de fapt, chiar au vrut să te dezleg. 
Vom vedea. 

Tommy dădu din cap. Își dădea seama că nimic nu mai avea 
prea multă logică. 

— De ce ne urăsc? întrebă el. 

— Păi, probabil că Bill a luat-o rău de tot pe coajă... 

— Pun pariu că a luat-o, spuse Tommy și zâmbi. 

— „iar cel mai mititel pare așa de slab și de furios tot 
timpul. Te tot lovea; de fapt, îţi dădea palme, după ce-ţi 
acoperiseși capul cu mâinile. Adevărul este că Bill l-a oprit 
până la urmă. 

Tommy dădu iarăși din cap. 

— Probabil că urăște pe oricine are o viaţă puţin mai bună 
decât el. 

Judecătorul ezită, apoi continuă: 

— Şi Olivia? După mine, răutatea ei nu are margini, nu crezi? 


Tommy clătină din cap. 

— Cum crezi că a ajuns așa, bunicule? 

— Nu știu, Tommy. Tare aș vrea să știu. 

O serie de portrete psihologice diferite trecură prin mintea 
judecătorului, dar acesta le respinse pe toate. 

— După mine, fiecare crește simțind dragoste, ură și toate 
celelalte sentimente. Ei bine, undeva pe drumul vieţii, ea și-a 
pierdut toate sentimentele bune și le-a pătrat numai pe cele 
rele. 

— Ca-n desenele animate. 

Judecătorul izbucni în râs. 

— Corect. Ca-n desenele animate. 

— Dar cu o inimă mult mai măruntă, zâmbi Tommy. 

Strânse copilul în braţe. După o clipă, acesta se desprinse 
din îmbrăţișare. 

— Cred că ar trebui să ne apucăm de perete, rosti el cu o 
fermitate cazonă. 

Judecătorul aprobă cu un gest al capului. 

— Dacă te simţi în stare... 

Băiatul își frecă zonele tumefiate de pe braţe. 

— La urma urmei, de ce nu? spuse el. 

Se îndreptă spre locul unde lucraseră în ziua precedentă. 
Apoi se întoarse și-i zâmbi bunicului. 

— Chiar că se simte, spuse el. Vorbesc de aerul care 
pătrunde de afară. Încă mai putem să ne eliberăm, bunicule. 
Știu eu. 

Bătrânul încuviinţă și privi cum Tommy începe să tragă de 
stinghii. Judecătorul Pearson se lăsă pe podea alături de 
Tommy și se sprijini cu spatele de zid. Inchise ochii să se 
odihnească, copleșit brusc de atâtea emoţii. Incăpăţânarea 
băiatului îl întărea și-l liniștea în același timp. Dorea să doarmă, 
dar știa că ar fi imposibil, că trebuia să fie cu ochii pe Tommy și 
să-l protejeze, în cazul că ar fi încercat să-l lege din nou. Clipi, 
încercând să-și alunge oboseala și să ţină ochii deschiși. Tommy 
se întoarse spre el și-i făcu un semn cu mâna. 

— De ce nu te odihnești puţin, bunicule? N-o să mi se 
întâmple nimic. 

Bătrânul clătină din cap, dar se relaxă. Închise iarăși ochii și 
se gândi la propria tinereţe. Își aminti de un moment în care se 
luptase cu puștiul cel mai mare din vecini. Câţi ani avea? Nu-și 


amintea precis. Se și vedea, subţire ca o trestie, mereu murdar, 
cu hainele de obicei ponosite, asta graţie mamei lui. Zâmbi. 
Care era numele băiatului? Un nume de bătăuș care i se 
potrivea, ceva gen Butch, Biff sau cam așa ceva. Se luptaseră 
pe terenul de joacă al școlii, după ore. Era primăvară și cald; își 
amintea de briza ușoară care făcea să tremure firele de iarbă. 
Simţise gust de sânge și praf pe limbă. Butch sau Biff îl 
dominase fără efort, punându-l la pământ de vreo zece ori. [i 
dăduse sângele pe nas și își pierduse un dinte. Suportase totul 
cu atâta stoicism, încât băiatului i se făcuse milă și, până la 
urmă, își ceruse scuze. Judecătorul își amintea cum îi curgeau 
lacrimile pe obraji când se ridica și se lăsa iar lovit, până când 
Butch sau Biff îl dăduse deoparte și plecase. 

Deschise ochii și își văzu nepotul. 

li veni să râdă în hohote. Probabil că are asta în sânge. 

Se gândi la sutele de cazuri care ajunseseră în faţa lui la 
tribunal. Problema era că victoria sau eșecul la bară aveau 
foarte puţin în comun cu viaţa reală. Eu gândeam în termeni 
legaţi de vină sau nevinovăție, succes sau nereușită. Un om 
acuzat de crimă de gradul întâi, condamnat pentru crimă de 
gradul doi, mulţumită discursului pătimaș al unui avocat; 
pentru el, era un succes comparativ cu ce risca, dar era un eșec 
pentru familia victimei. Același lucru era valabil pentru un 
șofer beat, achitat în cazul uciderii cuiva într-un accident, 
deoarece polițistul uitase să-i citească drepturile înainte de a-i 
face un examen de alcoolemie; justiția, adusă pe tavă în faţa 
celui vinovat, dar  păgubită din cauza  neglijenţei 
supravieţuitorilor. Hoţul, condamnat pentru spargere, pentru 
că arma sa fusese descoperită în timpul unei percheziţii ilegale; 
realitatea suferea transformări, din cauza supunerii orbești în 
faţa regulilor. Acestea erau momentele obișnuite din procesele 
penale, la niveluri diferite. Totul era un teatru unde fiecare 
parte încerca să susţină o versiune a adevărului, împotriva 
alteia. Era un loc rece, lipsit de suflet, plin de sute de minciuni 
minore, într-o conspirație pentru realizarea unui adevăr unic. 

Privi în jur, studiind podul. Acesta e adevărul, își spuse. Nu 
are nimic de-a face cu atmosfera gravă și emoţionantă din 
tribunal. Clătină din cap. În toţi acești ani, am auzit atâţia 
oameni vorbind despre atâtea orori și n-am știut niciodată cu 
adevărat ce înseamnă. Își amintea valul de spaimă pe care îl 


simţise când Olivia ridicase pistolul și-l ţintise pe Tommy în 
spate. I se strânse stomacul și se simţi vinovat: trebuia să sar 
peste ea înainte să tragă. Trebuia să mă arunc în calea 
glonţului. Îl durea inima gândindu-se cât de aproape fusese de 
abisul eșecului. Făcu un efort să se stăpânească. 

Data viitoare voi fi pregătit. 

Am fost sedus, își spuse el. Încet-încet, m-am obișnuit cu 
mica mea închisoare, m-am obișnuit cu gândul că va apărea 
cineva, ca prin farmec, să ne elibereze. Ce m-a apucat? Tommy 
a avut dreptate de la bun început. Noi suntem soldaţi, iar ei 
reprezintă inamicul. 

Il privi pe Tommy. Ai perfectă dreptate, își spuse. Trebuie să 
ne salvăm noi înșine. 

Judecătorul ridică încet capul. Auzi pași care se apropiau de 
ușa podului și se întoarse spre Tommy. Dar copilul se apucase 
deja să acopere, în grabă, urmele. 

Împreună, se întoarseră pe unul din paturi și își așteptară 
vizitatorul. 

La volanul mașinii, Megan străbătea în viteză periferia 
orașului, pradă unei furii pe care și-o stăpânea cu greu: noi ne- 
am făcut treaba. Ei unde sunt? De ce naiba nu sună? 

Strânse volanul mai tare și intră pe un drum în serpentină, 
accelerând spre final, lăsându-și îngrijorarea să treacă direct în 
motorul mașinii și mergând cu o viteză cu care nu era 
obișnuită. Strânse din dinţi și ascultă scrâșnetul cauciucurilor 
într-o altă curbă. Revedea în minte paloarea lui Duncan din 
seara trecută, la revenirea acasă, și își amintea că, timp de o 
clipă, se temuse că nu reușise, după care începuse să se teamă 
că reușise. Pusese servieta cu bani pe masa din bucătărie și 
reluase, fără grabă, toate momentele furtului. 

— S-a terminat, spusese el. 

— Nu, nu-i adevărat, răspunsese ea. Nimic nu s-a terminat 
până când nu-i vom avea din nou pe cei doi Tommy lângă noi. 

El încuviințase și replicase: 

— Da, dar cel puţin am început. 

După aceea, Megan îi povestise despre pătrunderea în casă 
şi despre felul în care lucrurile fetelor fuseseră rupte în bucăţi. 
Își petrecuseră aproape toată seara precedentă încercând să 
facă ordine, în așteptarea lui Duncan. 

Le ţinuse în braţe pe fete. Insă ele depășiseră stadiul în care 


mai aveau nevoie să le liniștească altcineva și îi spuseseră: 

— Trebuie să trecem cumva și de asta. 

Megan era de acord. Dar avea dubii că era posibil. 

Nu reușea să și-o scoată din minte pe Olivia și era răscolită 
de sentimente contradictorii; știa că Olivia își trimisese omul de 
încredere să răvășească dormitorul gemenelor. Asta făcea 
parte din planul ei: distruge și anulează obișnuinţele domestice, 
iar apoi distruge siguranţa noastră, făcându-ne să credem să 
suntem total vulnerabili, în orice clipă, oricând. Acesta era 
substratul politic al acţiunii de la banca din Lodi. Parcă o și 
vedea pe Olivia în casă, înainte de pornirea spre dezastru, 
sigură pe ea și plină de aroganță, ţinând discursuri trupelor. 

Megan zâmbi fără să vrea: discursul ăsta s-a cam fumat, 
căţea ce ești. L-am auzit prea des - în fiecare dimineaţă, la 
prânz și seara, la fiecare întâlnire clandestină, la fiecare 
întâlnire publică. N-ai avut înţelepciunea să schimbi melodia. 

Megan fu gata să rateze intrarea în zona unde se afla groapa 
de gunoi a orașului. Obligată să cotească brusc, se gândi 
pentru o clipă că pierde controlul volanului pe drumul pietruit, 
plin de gropi. Apoi redresă mașina și se îndreptă într-acolo. Un 
bătrânel ședea într-o gheretă. Fuma o ţigară și citea un număr 
din Naţional Enquirer. Îi făcu semn lui Megan să treacă, 
observând că avea permisul de trecere lipit pe parbriz. Nu-i 
acordă prea mare atenţie, ceea ce era un lucru bun. Ea se 
îndepărtă cât putu de mult de groapa de gunoi. Mirosul greu 
părea să plutească în aerul rece. Respirând pe gură, opri 
mașina și cobori. 

În portbagaj avea trei pungi verzi de plastic. Una conţinea 
hainele și celelalte lucruri pe care Duncan le folosise pentru 
furt. Următoarea era plină cu lucrurile pe care le găsiseră 
gemenele pe podeaua camerei lor. Megan fusese imediat de 
acord cu dorinţa lor de a arunca tot ce fusese atins de 
invadator. A treia pungă conţinea gunoiul obișnuit; verificase 
totul cu grijă, să se asigure că nu exista nimic - vreun plic sau 
vreo chitanţă poștală - care ar fi putut face o legătură între ei și 
celelalte pungi. 

Luă fiecare pungă pe rând, verifică încă o dată că fuseseră 
bine închise și apoi le aruncă, una câte una, în grămada de 
gunoi, cât mai departe cu putinţă. Efortul îi acceleră respiraţia; 
era mulțumită că reușise să scape de toate. Sacii păreau să fi 


fost înghiţiţi de sutele de alți saci similari, urât mirositori. 

În regulă, își spuse ea. Își scutură mâinile pe haină. Acum, 
înapoi acasă, în așteptarea Oliviei. 

Nu-i vorbise lui Duncan și nici gemenelor despre cercetările 
pe care le făcuse; știa doar că orele petrecute lângă listele de 
închirieri făcute cu câteva luni mai înainte, verificate apoi prin 
locuinţele încă disponibile, avuseseră drept rezultat vreo zece 
posibile amplasamente. Le localizase pe fiecare, marcându-le 
pe o hartă a zonei, dar nu era sigură ce va face cu lista. Refuza 
să ia o decizie asupra posibilităţilor existente. Se forța să 
creadă că Olivia va aranja să ia banii și că Tommy și bunicul vor 
fi trimiși înapoi acasă - și cu asta, basta. Dar, cu cât se străduia 
mai mult să gândească în acest mod, cu atât mai puţin convinsă 
era că se va întâmpla într-adevăr aşa. 

Duncan o întâmpină în faţa ușii. li răspunse la întrebare chiar 
înainte ca ea să aibă timp să o formuleze: 

— Nu, deocamdată nimic. Niciun cuvânt. 

— La naiba, răspunse Megan. Ce crezi că așteaptă? 

Aruncă o privire spre ceas, apoi se uită afară. 

— E trecut de trei și jumătate. Lumina asta n-o să mai ţină 
mult. Crezi că vor încerca să facă schimbul la noapte? 

— Nu știu. Probabil că vrea doar să ne mai chinuie puţin. E 
sadică și crede că toată așteptarea asta e distractivă. 

— Ce porcărie... 

— Știu. 

Un gând ciudat trecu prin mintea lui Megan. 

— Crezi că știe? Adică, și-a dat seama că ai banii? Cum de 
știe că suntem pregătiţi? 

— A spus că va ști. Poate că a stat la pândă la bancă și m-a 
văzut ieșind aseară. Poate că doar bănuiește. Nu are nicio 
importanţă; azi e ultima zi. Ne-am încadrat. 

Sub privirile lui Megan, Duncan măsura încăperea în lung și 
în lat. 

— Crezi că... începu ea. 

— Nu știu. 

— Adică, trebuie să... 

— Ce? ripostă Duncan. Cine poate ști ce-i în mintea ei? Tot ce 
știu este că va găsi o cale să primească banii, iar eu îi voi 
pretinde să facă schimbul cu cei doi Tommy în același timp. 
Asta e. Până aici am ajuns cu planurile! M-am chinuit destul să 


mă gândesc cum să-mi jefuiesc propria bancă, spuse el pe un 
ton sarcastic. Acum însă, dacă tot am reușit, ce pot să fac? 
Așteptăm! 

Duncan dădu buzna în bucătărie și privi nesigur în jur. 
Megan îl urmă. 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

El strânse pumnii, apoi se întoarse pe jumătate. 

— Nu-i nimic, îi spuse. Nicio problemă. Și mie îmi pare rău. 

Ea aprobă cu un gest al capului, după care întrebă brusc. 

— Ce-am făcut? 

— Ce vrei să spui? îi răspunse Duncan, surprins. 

— Ce am făcut? Am pierdut totul? 

— Totul și nimic, spuse el, dând din cap, apoi o privi și 
izbucni în râs. E vorba numai de bani. 

— Ce vrei să... 

— Asta e. Numai bani. Îi vom da înapoi, sau poate că eu voi fi 
închis, dar sunt numai niște bani. Ăsta e singurul lucru pe care 
Olivia nu l-a înţeles de la început; crede că banii sunt încă 
importanți pentru noi. 

Duncan zâmbi amar și continuă: 

— ...dar hai să ne gândim că noi nu reprezentăm decât niște 
bani, mașini și proprietăţi de vacanţă, stocuri, fonduri mutuale 
și cine mai știe ce, în felul acesta, zău dacă lucrurile nu se 
simplifică. Să-i vedem mai bine pe cei doi Tommy înapoi acasă 
și pe urmă ne descurcăm noi. 

Megan încuviinţă. 

— Oricum, totul s-a schimbat, spuse Duncan. Mi-am dat 
seama de asta când am ieșit din bancă. Nu mai suntem cei care 
eram în '68 și nici cei din '86. Dacă reușim să reunim toată 
familia, ei bine, cred că totul va fi perfect. 

Megan încuviinţă din nou. 

Duncan o privi. 

— Nu mă crezi? o întrebă el. 

Ea clătină din cap. 

El zâmbi. 

— Nu-i nimic. Nici eu nu cred ce spun. 

Se așezară amândoi la masa din bucătărie. 

— Nu-i ciudat că poţi rosti un discurs complet absurd, care 
să te facă să te simţi mai bine și mai rău în același timp? 

Preţ de o clipă, Duncan își prinse faţa în mâini, ca și cum s-ar 


fi ascuns, și Megan își aminti cum își acoperea faţa cu palmele 
și se juca de-a v-aţi ascunselea, mai întâi cu gemenele și apoi 
cu Tommy, răbdător, ore întregi. Reuși să-și stăpânească 
lacrimile. 

Duncan își ridică privirea. 

— Seara de ieri mi se pare un vis. Eram singur în bancă și 
îndesam bancnotele în servietă. 

Se lăsă pe spate în scaun, privind deasupra capului. 

— Am senzaţia că s-a rupt ceva în mine. S-a rupt în două. 

Tăcu o clipă, ca și cum ar fi reflectat la ce spusese. Apoi 
adăugă: 

— Mă simt de parcă ar trebui să rostesc un discurs despre 
sacrificiu și schimbare, despre datorie, dragoste și alte prostii 
dintr-astea. Dar nu pot. Nu vreau decât să aud că sună 
telefonul. 

Megan nu-i răspunse. Rămaseră amândoi tăcuţi, pândind 
telefonul, aruncând câte o privire spre lumina mereu mai palidă 
a zilei, ca și cum, odată cu cerul cenușiu, se întunecau și 
speranţele lor. 

Olivia Barrow își cobori privirea spre judecătorul Pearson și 
nepotul său și le spuse: 

— Mi-aș cere scuze și v-aș spune că îmi pare rău că a trebuie 
să acţionez așa, dar știu că nu m-aţi crede, așa că n-am s-o fac. 

Judecătorul Pearson o privi pe Olivia cu răceală, fără să 
spună nimic. Avea mâinile legate în faţă; cu aceeași sfoară îi 
fuseseră legate și gleznele. Își simţea mușchii și încheieturile 
înţepenite. Tommy, la fel de burdușit, se afla lângă el. 

Olivia ţinea în mână o rolă de bandă adezivă albă. 

— Ţi-aș fi putut pune dintr-asta peste gură, domnule 
judecător. 

— Nu e necesar, spuse el repede, poate puţin prea repede. 

Își regretă imediat cuvintele. 

Olivia trase o bucată de vreo cincisprezece centimetri și o 
rupse. O ridică în mâini, în așa fel încât ei s-o poată vedea, apoi 
o apropie la câțiva milimetri de gură. Se strâmbă. 

— Ce miros, spuse ea. În plus, e și lipicioasă. 

— Nu e necesar. Vom aștepta în liniște. 

— Zău? rânji Olivia. Îmi dai cuvântul dumitale de judecător? 

El încuviinţă. 

— Dar tu, Tommy? Pe cuvânt de cercetaș? 


Tommy aprobă cu un gest al capului, dar se trase mai 
aproape de bunicul său. 

— În regulă, spuse ea. Vedeţi? La urma urmelor, nu sunt 
chiar un căpcăun. 

Făcu bucata de bandă adezivă ghem și o aruncă într-un colţ. 

— N-aș vrea să se sufoce cumva vreunul din voi. Să mă întorc 
și să-l găsesc pe careva mort. Şi încă atât de aproape de sfârșit. 
Ar fi păcat să fi ajuns până aici și pe urmă să stricaţi totul, nu-i 
așa, domnule judecător? 

El mormăi ceva în semn de aprobare. 

— Mai ales tu, Tommy. Să nu cumva să-ţi imaginezi că am 
uitat de piciorușele tale iuți. La închisoare erau mereu câţiva 
rapizi ca niște iepuri. Bună expresie. Prinde în ea esenţa 
dorinţei de evadare. 

Îl privi pe Tommy. 

— N-ai să mai faci pe iepurele, nu? 

— Nu, răspunse el. Promit. 

— Iar eu nu te cred câtuși de puţin, zâmbi ea. Oricum, să nu 
facem vreo prostie. Gândiţi-vă bine. Mai e puţin și veţi fi liberi, 
acasă. 

— Vrei să spui că ai să-ţi iei banii ăia nenorociţi și că ne vom 
putea duce acasă? 

— Mai mult sau mai puţin, domnule judecător. Mai trebuie 
doar să-l pun pe Duncan să treacă peste niște hopuri și pe urmă 
spectacolul va lua sfârșit. Asta vă face să vă simţiţi mai bine? 
Tommy? 

— Vreau să merg acasă, spuse el. 

Zâmbetul fals pieri de pe chipul ei. 

— Nemernic mititel ce ești, ne-ai convins din plin de asta. 

Tommy se înfioră, dar Olivia reveni la tonul său batjocoritor 
și, aruncând o privire spre ceas, le spuse: 

— Ei, e timpul să plec. Voi, băieţi, staţi cuminţi și liniștiți, 
căci sunteţi în siguranţă, iar noi ne vom întoarce, nu peste mult 
timp, să ne luăm rămas bun, da? 

Judecătorul nu răspunse. Tommy o privi fără un cuvânt. 
Nimic din toate astea nu-i adevărat, îi trecu brusc prin minte. 
Forţa acestei înțelegeri aproape că-l făcu să tresară. Căscă 
ochii mari și o sfredeli pe Olivia cu privirea. Ochii li se întâlniră 
și Tommy nu putu să nu observe că fu surprinsă de forța privirii 
lui, chiar dacă totul nu durase decât o clipă. 


Olivia se întoarse cu spatele. Cobori cele câteva trepte și, 
ieșind din pod, trânti ușa în urma ei. Puse zăvorul și îl verifică 
de două ori. Pentru o fracțiune de secundă, își permise să se 
lase cuprinsă de o furie îngrijorătoare. Se gândi la expresia de 
speranţă de pe chipul judecătorului. Pe el l-am păcălit, aproape 
de la început, își zise ea. Am știut întotdeauna ce va spune, ce 
va face. Dar băiatul îmi ghicește orice minciună. Inocenţa asta 
a lui e periculoasă. 

Ridică geanta de pânză de unde o lăsase, pe podea. Verifică 
tot ce se afla înăuntru: un revolver, un binoclu cu lentile 
speciale pentru timp de noapte, o busolă. Puse rola de bandă 
adezivă tot acolo. 

Se uită spre cei doi bărbaţi. 

— Înarmaţi și periculoși, spuse ea. 

Fi zâmbiră, iar Olivia ieși prima, dând piept cu frigul 
pătrunzător de afară. 

— Spectacolul poate începe, spuse ea. 

Cei doi porniră în urma ei. 

Când sună telefonul, săriră amândoi ca electrocutaţi. Se 
întinseră după receptor în același timp, dar Megan își trase 
brusc mâna, lăsându-l pe Duncan să răspundă. 

El apropie receptorul de ureche și rosti: 

— Da? 

— Bună, Duncan, spuse Olivia. 

— Bună, Olivia, îi răspunse el. 

— Ai banii? 

— Da. 

— Mai știe cineva? 

— Nu. 

— N-ai fost prost să anunti poliţia, nu? 

— Ştii răspunsul la această întrebare. 

— Bine. Te-ai descurcat frumos, Duncan. Suntem gata să 
trecem la etapa următoare. Un nivel superior, cum s-ar zice, 
adăugă ea, râzând scurt. 

— Fir-ar să fie, uite ce e, Olivia. Am banii. Mulţi bani. Acum 
îmi vreau băiatul înapoi. Și pe judecător. Am să-ţi dau banii 
când voi ști că sunt sănătoși. 

Olivia rămase tăcută preţ de o clipă. Se afla într-un 
restaurant, în apropierea aceluiași centru comercial pe care îl 
vizitase Duncan în ziua precedentă. Ramon și Bill erau așezați 


la o masă, nu prea departe, sorbind câte o ceașcă de cafea. Pe 
masă, în faţa lui Bill, se vedeau resturile unui hamburger. 

— Nu-mi da tu mie ordine, Duncan. Ai să faci ce-ţi spun și ai 
să-i primești înapoi. Cu condiţia să aduci destui verzișori... 

— Uite, e mai mult decât... 

Olivia îl întrerupse. 

— Lasă, să fie o surpriză. 

— M-am săturat de jocul ăsta, Olivia. 

— Zău? Eu însă nu, și sunt singura persoană a cărei părere 
contează. 

— Te avertizez, Olivia. Ai împins lucrurile puţin prea departe. 

Imediat după ce le rostise, se gândi cât de lipsite de sens 
păreau aceste cuvinte, ca un clișeu. Se simţi năucit și stupid. 
Olivia îi răspunse cu un hohot de râs. 

— Ce cuvinte dure. Dar nu sunt de aceeași părere. Oricum, în 
acest joc, Duncan, așii sunt la mine. 

Rămaseră amândoi tăcuţi o vreme. În cele din urmă, Duncan 
rupse tăcerea, cu o exasperare care-i umplea mintea și-i 
întuneca raţiunea. 

— În regulă. Ce urmează? întrebă el. 

— Ei, vezi? lată o atitudine cât de cât normală. Uită-te la 
ceas, Duncan. 

— E aproape patru. 

— Fii mai atent. 

El își privi din nou ceasul. 

— E patru fără trei minute. 

— Bine, spuse ea. Acum să trecem la partea mai interesantă. 
Ştii cabinele telefonice din fața farmaciei Smith de pe East 
Pleasant Street? Ar trebui să le știi, că doar de acolo îţi iei 
medicamentele. 

Duncan reflectă, apoi spuse: 

— Da, cred că da. 

— Grozav. Exact ca la televizor. A treia cabină de la perete. 
Trebuie să fii acolo la patru și cinci. Singur-singurel, să nu uiţi. 
La revedere. 

— Cum? 

— Grăbește-te, pui de căţea. Și fă ce ţi se spune. Exact ce ţi 
se spune, Duncan, altfel s-a terminat. Prematur. E nevoie să mă 
exprim mai clar? 

— Nu. 


— Drum bun, Duncan. Ai pierdut deja treizeci de secunde. 

Olivia închise. Se întoarse spre cei doi bărbaţi de la masă. 

— Gata, le spuse ea. A pornit. 

Duncan aruncă receptorul și apucă servieta cu bani. Megan 
păru înspăimântată. 

— Ce este? 

— Am cinci minute ca să ajung la o cabină telefonică din 
centru. 

Karen și Lauren intraseră în cameră chiar când sunase 
telefonul. 

— Venim cu tine, spuse Karen. 

Fără să-și dea seama, se oprise în ușă și Duncan trecu în 
goană pe lângă ea. 

— Nu, nu, nu, insistă el. 

Își luă haina din cuierul din hol. 

— Ar trebui să vină cineva cu tine... începu Megan, dar el îi 
tăie vorba, în timp ce se chinuia să-și tragă pardesiul pe umeri. 

— Nu, nu. Singur - am s-o fac singur. 

— Venim după tine, spuse Lauren. Cu mașina ta. 

— Nu! strigă Duncan. Singur! Mi-a cerut să vin singur. 

— Dar noi ce facem? întrebă Megan. 

— Nu știu, așteptați! Doamne, te rog, dă-te din drum, spuse 
el, repezindu-se la ușă. 

Cele trei femei rămaseră în urmă, privind cum Duncan se 
aruncă în mașină și pornește în viteză pe alee. 

— Ah, Doamne, spuse Megan, văzându-l cum gonește spre 
capătul străzii, într-un scrâșnet de cauciucuri. Ah, ce-am făcut? 

— Ce e, mamă? întrebă Karen. 

— Nu știu. Pur și simplu, nu știu. 

Se întoarse spre geam și arboră un surâs de încurajare, deloc 
convingător. Reveniră toate trei în casă, punându-se pe 
așteptat. Megan avea multe de spus, dar nu rosti niciun cuvânt, 
dându-și seama că ar fi fost unul mai stupid decât celălalt. Preţ 
de o clipă teribilă, se întrebă dacă avea să mai revadă pe 
vreunul dintre bărbaţii familiei. Apoi făcu un efort să alunge 
acest gând, înainte să-i facă rău. Primi cu recunoștință cana cu 
ceai aburind din mâinile lui Lauren, încercând să-i absoarbă 
căldura și să uite frica rece care-i pătrundea din ce în ce mai 
adânc în suflet. 

Duncan nu se uită la ceas, dar știa că întârziase. Parcă 


mașina în spatele unei staţii de autobuz, rugându-se ca niciunul 
din polițiștii din zonă să nu observe cum o ia la goană pe 
trotuar. Pe când se apropia, auzi telefonul sunând și se strecură 
în cabină, apucând receptorul. 

— Da... 

— Ei, Duncan! Bravo, spuse Olivia. N-am crezut că ai să 
reușești. 

Împreună cu cei doi bărbaţi, intrase în centrul comercial. 
Existau telefoane în vreo șase locuri diferite, așa cum 
presupusese. 

— Ce mai urmează? întrebă Duncan. La naiba! 

— Eşti nerăbdător, așa-i? 

— Imi vreau băiatul. 

— În regulă. La celălalt capăt al orașului, în faţa magazinului 
„Stop and Shop”. De acolo își face Megan cumpărăturile. Ai opt 
minute. Dar, Duncan... 

— Da! 

— Mai întâi caută sub suportul telefonului și ia ce găsești 
acolo. 

Închise și își verifică ceasul. 

Duncan duse mâna dedesubtul telefonului și găsi un obiect 
lipit pe partea de dedesubt a suportului. Era o busolă. O aruncă 
în buzunar și se repezi înapoi la mașină. 

Duncan nu se gândea la nimic altceva decât la fiul său și la 
faptul că trebuia să se grăbească. Trecu pe galben și depăși o 
altă mașină fără să se asigure, ceea ce făcu să răsune un cor de 
claxoane în aerul rece. Își simţea fruntea asudată când intră în 
parcarea din fața magazinului. Zări cabina telefonică și apăsă 
pe frână. leși și porni în goană. Vitrina luminată a magazinului 
făcea ca totul în jur să pară cenușiu și pustiu. 

Telefonul tăcea. 

Duncan își privi ceasul. Șapte minute, își zise el. Sunt sigur 
că nu mi-a luat mai mult de șapte minute să ajung aici. Așteptă. 
Văzu minutarul îndreptându-se spre împlinirea celui de al 
optulea minut și întinse mâna. 

Telefonul rămase mut. 

Cu mâna tremurând, atinse receptorul. 

Sună, fir-ai să fii, își spuse el. 

Nu se auzi niciun sunet. 

Simţi cum îl cuprinde panica. Inima îi bătea mai repede. Se 


uită disperat în jur, întrebându-se dacă nu cumva încurcase 
telefonul. Altele nu se mai vedeau. Se uită la ceas. 

Nouă minute. 

O, Doamne, își zise el. Ce s-a întâmplat? 

Se făcea tot mai frig și mai întuneric. Parcă fusese prins în 
plasa ultimelor clipe ale zilei, în vreme ce Olivia mânuia sforile 
din umbră. Privi disperat în jur. Contururile orașului păreau 
ciudate, estompate, și avea impresia că privește o sută de 
locuri familiare, văzându-le totuși pentru întâia dată. 

Zece minute. 

Tommy, își spuse el cu disperare. 

În acea clipă sună telefonul. Aproape că smulse receptorul, 
ducându-l la ureche. 

— Ei, m-am gândit să-ţi dau ceva timp în plus, căci se circulă 
greu și cine știe ce se mai putea întâmpla, spuse Olivia pe un 
ton amabil. 

Duncan strânse din dinţi. 

— Crezi că te urmărim, Duncan? Nu ţi-ai dat seama că 
undeva, pe drum, cineva e cu ochii pe tine? Acesta e scopul 
acestui mic joc de-a șoarecele și pisica. Trebuia să văd dacă 
respecţi ordinele. Știu că nu erai în stare de asta acum 
optsprezece ani. 

— Unde trebuie să plec de aici? 

— Magazinul cu produse agricole al lui Harris, de pe 
Highway 9. Știu că-l cunoști. Iți place să cumperi seminţe de 
acolo și probabil că și pomul de Crăciun. Sau paie pentru tufele 
de flori. Îţi place grădinăritul, nu? Știi unde să mergi. Ah, da, ai 
la dispoziţie, să zicem, cam șase minute. Telefonul e chiar în 
faţa magazinului, dar cred că știi asta. 

Porni în goană spre mașină. 

Zări indicatorul spre magazinul agricol și își făcu loc printre 
celelalte mașini, intrând în trombă în locul de parcare. Șase 
minute, își spuse. Au trecut șase minute. Apăsă cu toată 
puterea pe frână și sări de pe scaun, dar se opri imediat. Simţi 
o împunsătură în inimă: o femeie vorbea la telefonul din faţa 
magazinului. 

Alergă spre ea. Văzându-l, femeia își ridică privirea. 

— Nu durează decât un minut, îi spuse ea. 

— E o urgenţă, răspunse Duncan. 

Era o femeie de vârstă mijlocie. Purta o canadiană împotriva 


frigului. 

— Mamă, uite, e o problemă aici. Vin la tine să-i iau pe copii 
îndată ce rezolv aici și trec pe la băcănie. 

— Vă rog, spuse Duncan, privindu-și fix ceasul. 

Femeia îl privi cu răceală. 

— E cineva care zice că are nevoie de telefon. Vin cât pot de 
repede. 

Duncan întinse mâna după telefon. 

— Închideţi-l! strigă el. 

— N-am să uit de broccoli, spuse femeia. 

Duncan îi smulse receptorul și-l trânti în furcă. Femeia făcu 
repede un pas înapoi. 

— Ar trebui să chem poliția, spuse ea. Mitocan nenorocit ce 
ești! 

Duncan îi întoarse spatele și îi ascultă pașii apăsaţi 
îndepărtându-se pe aleea pietruită. Privi telefonul. 

Când în sfârșit sună, întinse mâna spre el, ușurat. 

— Olivia? N-a fost vina mea, era cineva la telefon - îmi pare 
rău, spuse el. 

— Cât pe ce să o-ncurci, matematicianule, râse ea. Cât pe ce. 
Zău că nu mă așteptam să găsesc telefonul acela ocupat. Cine 
să vrea să stea de vorbă în frig? Ei, mă rog, să ne vedem de ale 
noastre. Acum, cât e de mers până la Leverett cu mașina? 

— Douăzeci de minute. 

— Perfect. Pe drum spre centrul orașului, găsești un magazin 
universal, chiar lângă staţia de benzină. Telefonul e chiar în 
faţă. Douăzeci de minute... 

Duncan porni în mare viteză. În câteva secunde, ieșise deja 
din Greenfield și străbătea zona împădurită, în alternanţe de 
întuneric și lumină. Aprinse farurile, alungând în parte noaptea 
care se apropia, dar simțindu-se singur, de parcă s-ar fi aflat în 
mijlocul mării. Drumul spre Leverett era șerpuit, cu numai 
două benzi de circulaţie. Trecuse adeseori pe aici; totuși, de 
această dată i se părea ciudat de nefamiliar. Timp de câteva 
clipe se strădui să ţină drumul drept; oricât ar fi învârtit de 
volan, tot nu reușea să-și stăpânească mașina. Cobori geamul 
din partea sa, lăsând aerul îngheţat să pătrundă înăuntru. Dar 
tot îi era cald și își simţea ceafa transpirată pe sub gulerul 
hainei. Își privi mâinile încleștate pe volan și constată că erau 
albe, fantomatice. 


Descoperi staţia de benzină și magazinul universal de alături; 
nu-i trebuia mai mult de un minut să ajungă până acolo. Trecu 
în viteză pe lângă pompele de benzină și opri în faţa telefonului. 
Sări din mașină și se repezi la aparat, dar rămase lângă el, în 
așteptare, întrebându-se ce va urma. Pipăi busola din buzunar. 

Telefonul nu suna. 

Sunt aici, își zise el. Sunt aici. 

Drumul reușise să-i mai calmeze nervii încordaţi. Își privi 
ceasul. Haide, fir-ar să fie. Sunt aici. 

Telefonul rămase mut. 

Așteptă, așa cum făcuse și înainte. La început, se gândi că 
Olivia se juca iarăși cu el, așa că nu se îngrijoră prea tare. Apoi, 
cu fiecare minut care trecea, starea sa de nesiguranţă se 
amplifică, trecând încet de la nemulţumire la îngrijorare, apoi 
la teama aceea care făcea să-l treacă nădușeala, la limita 
panicii. 

Telefonul rămase mut. 

Nu știa ce să facă. 

Ca și înainte, privi în jur, întrebându-se dacă nu cumva 
ajunsese în altă parte. 

Se uită spre benzinăria din apropiere. Zări singurul telefon 
aflat afară, lângă drum, la jumătatea distanţei între parcarea 
magazinului și ieșirea din benzinărie. 

Se întoarse din nou spre telefonul din fața sa, rămas, din 
păcate, la fel de tăcut. 

Nu, își spuse el, la ăsta mi-a spus să vin. 

Își privi ceasul. Termenul limită fusese depășit cu cinci 
minute. 

Duncan refuza să se gândească la consecinţe. Știa că Olivia 
coace ceva, dar nu era sigur ce anume. Încercă să-și imagineze, 
dar nu reuși. 

Se însera. Abia dacă mai putea distinge limita dintre cer și 
pământ. Își zărea aburul respirației în aerul rece. 

Zece minute după termenul limită. 

Se uită din nou la celălalt telefon. 

Ea îi spusese ceva de staţia de benzină. 

Duncan rămase cu privirea pierdută într-acolo. Urmă o clipă 
unică, scurtă, în care nu trecu niciun camion, nicio mașină și se 
lăsă liniștea. 

Duncan îngheţă și ciuli urechea. 


Sună, își zise, năucit de frică. 

Părăsi locul din faţa magazinului, îndreptându-se spre cabina 
singuratică. O mașină trecu, acoperind sunetul, dar el grăbi 
pasul și sunetul deveni mai clar, mai insistent. 

Precaut, se apropie de telefon. Privi peste umăr la celălalt, 
aflat în fața magazinului. Nu știu ce să facă. 

Iuți și mai mult pasul. 

Sunetul îi bubuia în urechi. 

Mai repede. Începu să alerge. 

În acest timp, zări un om de la benzinărie îndreptându-se 
spre cabină. Nu! își zise Duncan. Nu! 

O luă la goană, trecând ca vântul prin parcare. 

Benzinarul deschise ușa cabinei și ridică receptorul, 
privindu-l în mod ciudat după o clipă. 

— Nu, strigă Duncan. Stai! Nu închide! 

Omul se holbă nedumerit la telefon. 

— Aici! Aici! La naiba sunt aici! urlă Duncan, gonind de-a 
binelea și dând disperat din mâini. 

Bărbatul ieși pe jumătate din cabină, uitându-se la Duncan. 

— Hei, spuse el, dumneata ești Duncan? 

— Da! 

— Măi, să fiu al naibii, spuse omul. Te caută cineva la telefon. 

Duncan îi smulse receptorul din mână. 

— Da! Da! Sunt aici! strigă el, închizând ușa în nasul omului 
uluit, care ridică din umeri și se îndepărtă. 

— Bravo ţie, Duncan. N-am crezut c-ai s-o reușești și pe asta. 
Zău că n-am crezut, spuse Olivia, prefăcându-se entuziasmată. 

— Ai spus la magazin! 

— Ei, trebuie să fii puţin mai maleabil. 

— Așa ai spus și am fost acolo! 

— Duncan, Duncan, calmează-te. Am vrut doar să văd dacă te 
supui sau nu, spuse ea, pufnind în râs. Aș fi sunat și la celălalt 
telefon, peste câteva minute. Am vrut doar să văd dacă te 
prinzi, adăugă ea și râse din nou. Poate că aș fi sunat și la 
celălalt telefon... E 

Duncan trase adânc aer în piept. Încercă să se calmeze, deși 
știa că e inutil. Reuși doar să scape de tremurul vocii. 

— Ce mai urmează? întrebă el. 

— Indicaţii. Ti le voi spune o singură dată. Eşti gata? 

— Nu... da... poţi începe. 


— Gata! 

Duncan mai inspiră o dată, adânc. 

— Da. 

— la busola. Mergi 3,3 mile spre nord. Spre est 2,6 mile. La 
bifurcatie o iei spre nord, 1,1 mile. Oprești mașina. Spre vest ai 
să vezi un câmp. la-o pe acolo, până ce vei găsi un semn. Apoi 
aștepți instrucţiuni. Ai înțeles? 

— Repetă, te rog, Olivia. 

— Duncan, Duncan, eu încerc să fiu corectă și totuși, am 
impresia că nu apreciezi eforturile mele, spuse ea, râzând 
batjocoritor. În regulă. Am să repet: 3,3 la nord; 2,6 la est, apoi 
1,1 la nord. Du-te, Duncan. E timpul să pornești la drum. 

Olivia închise telefonul. Se întoarse spre Bill Lewis și Ramon 
Gutierrez și le spuse: 

— Ca șoarecele la caşcaval. E dezorientat, speriat și 
ascultător. S-ar putea spune că e copt, adăugă ea și zâmbi. 
Misiunea a fost îndeplinită. Să mergem. 

Amândoi erau prea tensionaţi ca să mai facă altceva decât să 
surâdă. Sunt slabi, își spuse Olivia și trebui să facă un efort ca 
să-și alunge dezgustul. Miros banii și li se urcă la cap. Totuși, 
am încă nevoie de ei, reflectă ea. Nu pentru multă vreme, încă 
puţin. leși cu pas grăbit din clădire, urmată îndeaproape de cei 
doi bărbaţi care reușeau cu greu să ţină pasul cu ea. 

Duncan urcă la volanul mașinii și se aplecă peste bord, să 
regleze indicatorul de distanţă la zero. Își prinse capul în mâini, 
încercând să scape de ameţeală. Se simţea ca prins într-un 
vârtej. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Ca să se calmeze, 
repetă în gând instrucţiunile, ca pe un descântec drăcesc, apoi 
scoase busola din buzunar. Acul zvâcni câteva clipe, parcă la fel 
de derutat ca el, apoi se opri și Duncan constată că putea intra 
pe un drum de ţară care mergea către nord. Porni motorul, 
expiră violent printre buzele strânse și porni la drum. 

La numai o jumătate de milă, pătrunse iarăși într-o zonă 
rurală. Mergea încet, privind fermele vechi, specifice Noii 
Anglii, pe lângă care trecea. Case albe, cu acoperiș de șindrilă, 
roase de vreme și de iernile grele, cu șoproane slăbite de ani și 
de greutatea roadelor. Pământ brun și bănci negre de lemn. 
Ramurile copacilor se profilau, întunecate, pe cerul serii. 
Lumea părea să fi devenit dintr-odată străveche, primitivă și 
înspăimântătoare. Drumul era alunecos și mașina trecea cu 


greu peste hârtoape. Străbătea câmpii și dealuri; era singur și 
numai din când în când întâlnea câte un tractor care se 
îndrepta în sens invers spre oraș. 

Încheie cu bine prima parte a drumului și porni mai departe, 
cu ochii pe indicator. 

Găsi bifurcația de drumuri, verifică busola și coti spre nord- 
est. Cuprins de nerăbdare, îndrăzni să creadă, chiar și numai 
pentru o clipă, că era la un pas de a-și revedea fiul. Incercă să 
nu-și facă speranţe deșarte și se uită la indicator. Nouă zecimi 
dintr-o milă, o milă, o milă și o zecime. 

Duncan opri mașina. 

Lumina încă rămasă era prețioasă. Cerul era cenușiu, dar se 
întuneca din ce în ce mai mult. 

Cobori din mașină și studie câmpul care se deschidea în faţa 
lui. Se zărea un gard viu și un zid vechi, de piatră, care-i 
ajungea până la brâu. Dincolo de acesta, poate la o milă 
distanţă, văzu liziera pădurii. Pajiștea ducea până spre pădure, 
ca un ocean calm spre țărm. Se îndreptă spre zidul de piatră și 
sări de cealaltă parte. 

Duncan își limpezi gândurile, concentrându-se numai asupra 
banilor din servietă și a fiului său. Păși pe pajiște, dar se afundă 
în noroi până la glezne. Trase piciorul înapoi oftând și își 
continuă drumul, atent la solul moale și alunecos, simțind 
umezeala pătrunzându-i în teniși și ciorapi, făcând să-i îngheţe 
picioarele. Din loc în loc, dădea de pământ îngheţat și auzea 
crusta subţire crăpând sub tălpi. 

O dată se împiedică și scăpă servieta. Merse mai departe. 

Ce caut? se întrebă el. Privea atent în toate părțile, încercând 
să descopere vreun semn. Lumina dispăruse aproape complet; 
odată cu întunericul, îl cuprinse disperarea. 

Duncan își croi drum mai departe. Se întoarse spre drumul 
pe care îl lăsase în urmă, constatând că străbătuse deja 
jumătate de pajiște. 

Trebuie să fie aici, își zise el. 

Noaptea părea să-l înghită. 

— Unde e? strigă el. Unde? 

După încă douăzeci de metri, observă o bucată de lemn 
înfiptă în pământ. Partea de sus era vopsită într-un portocaliu 
fosforescent. Asta e, își spuse el și porni din nou, pe jumătate 
alergând, pe jumătate împleticindu-se, spre semn. 


Apoi se opri. 

Ajuns lângă bucata de lemn, o privi cu atenţie. Nu era nicio 
indicație, niciun mesaj care să-l convingă că era altceva decât 
un ţăruș oarecare în mijlocul câmpului. Preţ de o clipă, se simţi 
copleșit de zăpăceală și durere. 

Duncan trase aer în piept. Picioarele ude îl făceau să tremure 
din tot trupul. Se înfioră și simţi cum ultima boare caldă a zilei 
se risipea pe cerul acoperit de nori. 

— Mi-a spus să aștept instrucțiuni, rosti el ca pentru sine. În 
regulă, Olivia, instruiește-mă. 

Tăcerea se lăsa grea în jurul său. 

Se sprijini de ţărușul de lemn și oftă încet. Pe neașteptate, 
lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Ce e cu tine? se întrebă, 
dar nu reuși să se stăpânească. Sunt puternic, sunt pregătit, își 
spuse, dar cuvintele nu reușiră nici pe departe să-l liniștească. 
Întunericul care îl învăluia aducea cu sine mai multă disperare 
și simţi cum își pierde speranţa. Strânse servieta le piept, ca pe 
un copil și se legănă înainte și înapoi de câteva ori, încercând 
să se încălzească și să înțeleagă ce se întâmplase, cu ce 
greșise, ce trebuia să facă. Își revedea fiul în minte și asta îi 
aducea și mai multă durere în suflet. Suspină, dar rămase 
acolo, lângă ţăruș, dându-și seama, în acel moment oribil, că nu 
avea niciun alt plan și nici nu știa ce să facă. 

La o sută cincizeci de metri mai departe, ascunsă în spatele 
copacilor, Olivia îl urmărea cu binoclul. Cuprinsă de satisfacţie, 
se înfioră - dar asta nicidecum din cauza frigului din ce în ce 
mai pătrunzător. 

— Să vedem, Duncan, cât ai să aștepți? Cât ai să stai acolo, 
în ţara nimănui? Ai să-ţi aștepți fiul toată noaptea? Ai să aștepți 
câteva minute? Câtă răbdare ai? Poţi suporta frigul? Poţi 
suporta durerea?  Singur-singurel? Cât timp, Duncan? 
Optsprezece ani, șopti ea. Optsprezece ani. 

Privea și aștepta. 

După o oră, Duncan se convinse că Olivia nu va veni, dar nu 
avu forţa să plece. Așteptă încă o oră, până nu-și mai simţi 
picioarele și începu să se teamă că nu va mai putea găsi drumul 
înapoi, prin aerul întunecat ca smoala care-l înconjura. 

În cele din urmă, se ridică în picioare, întoarse capul în toate 
părțile, nesigur ca un betiv. 

Lacrimile de pe obraji i se uscaseră. 


Simţi un gol imens, nesfârșit, în suflet. 

Mintea golită de gânduri îi căzuse pradă disperării. 

Porni cu pași egali, ca un robot, pe pajiște, înapoi către locul 
unde spera să-și regăsească mașina. Părea că tot timpul risipit 
cu alergările prin oraș, apoi pentru a găsi acest loc pustiu, 
aparţinea unor vremuri de demult, rămase în memoria sa, și 
nicidecum celor câteva ore anterioare. 

Alunecă și căzu cu capul înainte, rămânând o clipă întins pe 
câmpul umed, noroios. Simţi gustul sângelui pe buze. Apoi se 
ridică și încercă să se curețe de noroi, împleticindu-se, merse 
mai departe până când zări zidul de piatră care, la prima 
vedere, părea un val întunecat, ameninţător. Strângând 
servieta în braţe, reuși să treacă dincolo de el. Își văzu mașina 
la vreo trei sute de metri distantă și se târi într-acolo. 

Nu știa ce va face când va ajunge acasă. 

Timp de câteva clipe, până când deschise portiera și se 
strecură în mașină, se gândi: era normal pentru ea. Un test, 
doar ca să vadă ce voi face. Duncan strânsese atâta furie în el, 
încât acum nu mai simţea decât un gol imens. g 

Mă-ntreb dacă va suna diseară. Sau mâine. Incercă să-și 
imagineze ce gen de aranjament avea să-i propună, dar fu 
incapabil să ghicească. De data asta voi insista, își zise el. Voi 
pretinde ca schimbul să aibă loc. Cei doi Tommy în schimbul 
banilor. Poate că asta a vrut și ea, de la bun început, deși se 
îndoia. 

Încetini, apropiindu-se de bifurcaţie. Se gândi la cât de 
dezamăgită va fi Megan și se strădui să găsească ceva de spus, 
în așa fel încât ea să nu-i ghicească disperarea. Se întrebă ce 
vor zice Karen și Lauren. Și ele au trecut prin clipe grele. 
Trebuie să fac ceva pentru ele. Expiră încet și se pregăti să 
cotească spre stânga, concentrat asupra drumului pe care îl 
mai avea de parcurs, încercând să-și amintească fiecare 
detaliu. 

În aceeași clipă, scoase un strigăt. 

Brusc, fu orbit de strălucirea farurilor unei mașini și răsuci 
violent volanul, pentru a evita vehiculul în plină viteză, apărut 
din întuneric asemenea unei fantome care venea drept spre el. 
Auzi zgomotul motorului și scrâșnetul cauciucurilor care se 
luptau pentru a-și menţine locul pe pietrișul drumului, într-un 
contact violent. Mașina se îndrepta direct spre el. Apăsă cu 


toată puterea pe frână și simţi mașina zvâcnind într-o parte, 
după care se opri brusc. 

Duncan ridică brațul, încercând să se apere de valul de 
lumină ce se reflecta în parbriz. In clipa următoare, cineva 
deschise violent portiera mașinii sale. 

Se răsuci și dădu cu ochii de Olivia. 

Il împinse cu ţeava revolverului în obraz și trase piedica 
armei - un zgomot dur, răscolitor. 

— Banii, Duncan. Dă-mi banii. 

Făcând un efort să vorbească, rosti răgușit: 

— Băiatul meu... 

— Dă-mi banii, Duncan, sau te omor chiar aici. 

— Îmi vreau băiatul, spuse el cu o voce tremurătoare. 

— Omoară-l! se auzi o voce din întuneric. Omoară-l imediat 
pe porcul ăsta! 

Duncan apucă servieta. 

Vocea Oliviei nu-și pierduse calmul. 

— Gândește-te, Duncan. Fii raţional. Ai putea muri chiar aici 
și totul s-ar termina, iar ei n-ar mai ajunge niciodată acasă. Te- 
ai putea lupta, ai putea refuza și muri și n-ar servi la nimic, nu-i 
așa? Dă-mi banii, Duncan, atât ai de făcut ca să trăiești. E 
singura ta șansă. E singura șansă a băiatului. 

O altă voce se auzi din întuneric: 

— Hai odată, Olivia, grăbește-te! 

Duncan cunoștea vocea. Era a lui Bill Lewis. Se chinui cu 
disperare să-l descopere prin întuneric. 

— Zboară-i creierii nenorocitului! spuse cealaltă voce. 

— Duncan, pune-ţi mintea la contribuţie, spuse Olivia încet. 

Nu se repezi la servietă, dar îi făcu un semn clar spre ea. 

— Nu vezi că pot s-o iau, dacă vreau? 

El îi dădu servieta și ea o aruncă în spate, ţinându-l în 
continuare în bătaia armei. 

— Bine, șopti ea. Bine gândit, Duncan. 

Se aplecă peste el și îi smulse cheile de contact. 

— Am să le arunc la cincizeci de metri mai sus, spuse ea, 
când vei vedea că aprind stopurile. Le găsești în mijlocul 
drumului, dacă ești atent. 

— Tommy... gemu Duncan. 

— Număr banii și apoi te sun. Păstrează-ţi calmul, Duncan. 
Aproape că ai reușit. Incă n-a murit nimeni. Nimeni nu trebuie 


să moară. Gândește-te la asta. Gândește-te foarte bine la asta. 
Nimeni nu trebuie să moară... 

Accentuase cuvântul trebuie. 

— Dar s-ar putea întâmpla, șopti ea, după o ezitare. 

Olivia făcu un pas înapoi, aplecându-se ca să ridice servieta 
de unde o lăsase. Duncan fu pe punctul de a cădea din mașină, 
în disperarea cu care încerca să se ţină după ea. Ea se răsuci 
și-l împinse cu arma în piept. 

— Respectă regulile jocului, Duncan, îi spuse. 

El se opri țintuit în drum, cu mâinile întinse, pe jumătate în 
implorare, pe jumătate din disperare. Olivia îi întoarse brusc 
spatele, pufnind dispreţuitor. O privi urcându-se în mașină. 
Farurile care îl orbiseră se stinseră brusc. Auzi motorul pornind 
și trebui să sară într-o parte, pentru a nu fi strivit sub roţi. Așa 
cum spusese Olivia, stopurile mașinii clipiră. Reaprinseră 
farurile prea departe ca să poată vedea numărul sau marca 
mașinii; apoi, luând viteză, se pierdură în întuneric. Duncan o 
luă la fugă după ei, abia respirând, dar mașina dispăru după 
prima curbă. Duncan rămase o clipă pe loc, cu ochii aţintiţi 
spre întunericul fără sfârșit. 

Apoi, neavând absolut nimic altceva de făcut, se lăsă în 
genunchi și începu să-și caute cheile. 


ZECE 
Duminică 


Trecuse bine de miezul nopţii, dar Duncan continua să 
răscolească subsolul casei, vorbind de unul singur, în timp ce 
căuta prin tot felul de cutii prăfuite, pline cu chitanţe fiscale, 
reviste vechi și printre mobilele vechi, adunate în camera 
întunecoasă. Megan era așezată pe trepte, la lumina singurului 
bec de o sută de wați existent, urmărindu-și soțul, fără să știe 
exact ce căuta. Era epuizată și distrusă; în orele trecute de 
când el se întorsese acasă, vărsaseră lacrimi, strigaseră, își 
aruncaseră unul altuia tot felul de învinuiri și, în cele din urmă, 
amuţiseră, până când Duncan sărise brusc de pe scaun și 
spusese: 

— Ei bine, măcar un lucru n-o să se mai întâmple iarăși. 

Apoi se repezise la subsol, fără să dea vreo explicaţie 
cuvintelor sale misterioase. Sub privirile ei, își continuase 
căutările timp de o jumătate de oră, iar ea nu scosese niciun 
cuvânt - de fapt, îi era frică să vorbească - pentru că se temea 
ca astfel să nu înrăutăţească situaţia în care se aflau. 

— La naiba, știu că e pe aici, pe undeva, spuse Duncan, dând 
la o parte una din cutii. Cristoase, ce mizerie! 

Umbra sa neclară se zbătea pe podea. 

Megan se sprijini cu coatele pe genunchi și își cuprinse 
bărbia în palme. 

— Duncan, rosti ea încet, crezi că mai sunt în viaţă? 

Regretă imediat aceste cuvinte. 

Duncan se opri cu o cutie de carton în mâini, după care, cu o 
mișcare violentă, o lovi de perete. Cutia se făcu bucăţi, ridicând 
un nor de praf. 

— Da! Ce fel de întrebare... 

— De ce? șopti ea. 

— Ce motiv ar fi avut să... începu el. 

— O sută patruzeci și unu de mii șapte sute optzeci și șase de 
motive, spuse Megan îndurerată. 

Duncan rămase nemișcat pe loc, așteptând ca soţia sa să 
continue ce avea de spus. 

— Are banii. Probabil că ne-a ruinat vieţile. Ce ar putea s-o 


împiedice să-i omoare și să scape, pur și simplu, mulțumită, mai 
bogată și liberă ca pasărea cerului? 

Duncan nu-i răspunse preţ de câteva minute. Reflectă, 
alegându-și cu atenţie cuvintele. 

— Ai dreptate, spuse el. Nu are nicio logică dacă lasă martori 
în urmă. Nu are nicio logică să mai rămână pe aici măcar și o 
clipă mai mult decât e necesar. Ştie că luni de dimineaţă banca 
va fi ticsită de polițiști. Ştie că ne-a împins dincolo de orice 
limită. Dacă mai stă pe aici, riscă și mai mult. Logic ar fi să-i 
împuște pe cei doi Tommy și să o-ntindă naibii de-aici. 

Megan se lupta cu lacrimile. 

— Şi tocmai de aceea, spuse Duncan, n-o s-o facă. 

— Cum? 

— N-o s-o facă. Ea nu face lucruri logice. 

— Dar... cum... nu înţeleg... se bâlbâi Megan. 

Duncan trase adânc aer în piept. 

— Ştii, ciudat este că am spus chestia asta zilele trecute. Joi? 
Sau vineri? Doamne, pare să fi trecut o veșnicie de-atunci. În 
orice caz, am spus-o. Apoi am uitat și n-ar fi trebuit: nu-i vorba 
de cei doi Tommy. Nici de bani. Pe noi ne vrea. 

Megan deschise gura să-i răspundă, apoi se opri. 

Rămaseră amândoi tăcuţi câteva clipe. Apoi Duncan își reluă 
ideea. 

— Pe noi. Înţelegi? De asta e încă aici. De asta nu va pleca, 
cel puţin deocamdată. Oricât de logic ar fi să dispară. N-o va 
face, cât timp mai are o carte-două de jucat. 

— Ce cărţi crezi că mai sunt de jucat? 

— Numai două, rosti Duncan încet. Regele și regina de pică. 

Megan încuviinţă. 

— Crezi că vrea să ne ucidă? 

— Poate. Poate că nu. Să ne facă să suferim? Să ne 
tortureze? Asta a făcut până acum. Nu știu; însă sunt sigur că 
vrea să ne strivească într-un fel pe care să-l poată vedea, simţi, 
gusta. Un lucru a cărui savoare să se păstreze peste ani. Poate 
că intenţionează să ne ucidă. Poate că e vorba de altceva, de un 
lucru cu care va trebui să trăim în fiecare zi, ca să nu putem 
uita ce a făcut, spuse Duncan și se înfioră. Nu sunt sigur. Dar 
știu că Tommy și judecătorul sunt în viaţă. 

Megan își dădu seama că dădea iarăși din cap în semn de 
aprobare. Se întrebase de ce nu-l omorâse Olivia pe Duncan 


mai devreme, acolo, pe drumul pustiu de ţară. Avusese o ocazie 
perfectă. Dar eu nu eram acolo. 

— Crezi că există vreo șansă să ni-i trimită înapoi pe cei doi 
Tommy? La urma urmelor, dacă pe noi ne vrea... 

Duncan îi tăie vorba. 

— Nu. Absolut niciuna. 

Megan dădu din cap. 

— Ştii, o să ţi se pară absurd... 

— Nimic nu mi se pare absurd acum. 

Ea zâmbi cu tristeţe. 

— ...dar cred că, dacă ar fi mort, aș simţi ceva în suflet. Așa, 
ca și cum s-ar rupe ceva în mine. 

— Şi eu cred același lucru, încuviință Duncan. Ori de cât ori 
a fost bolnav sau a avut probleme, am știut că voi simţi și eu... 

Duncan se întrerupse. Văzuse ceva într-un colţ al subsolului 
și se aplecă brusc. 

— Si-atunci rosti Megan cu o hotărâre neașteptată, care o 
surprinse chiar și pe ea însăși, ce facem? Încotro mergem? 
Cum ripostăm? 

Duncan se îndreptă de spate și reveni, ţinând în mâini un 
container metalic, de mărimea unei cutii de pantofi. 

— Ştiam eu că am să-l găsesc, spuse el, clătinând din cap. Nu 
știu cum de nu m-am gândit mai devreme. 

— Mergem la poliție? întrebă Megan. 

— N-am știut niciodată ce să fac cu el, spuse Duncan. 

— Nu, răspunse Megan la propria sa întrebare. Nu. Știu ce-o 
să facem, adăugă ea, gândindu-se la lista pe care o ţinea în 
geantă, împreună cu harta zonei. Asta trebuia să facem de la 
bun început. 

Se trezi că se ridicase în picioare și că vorbea pe un ton pe 
care nu și-l cunoștea. Cuvintele sale aveau o duritate cu totul 
nouă, dar binevenită. 

Duncan se apropie de ea. Becul din tavan îi învăluia în 
lumină, aruncând umbre uriașe pe perete. El desfăcu zăvorul 
cutiei de metal și dădu capacul deoparte. Megan se aplecă să 
vadă ce era acolo și apoi își aminti, în clipa în care zări pânza 
îmbibată în ulei care acoperise conţinutul cutiei atâţia ani. 

— Crezi că mai funcţionează? întrebă ea. 

— A mers în '68, ripostă Duncan. N-am știut niciodată cum 
să-l folosesc, repetă el. Cred că ar fi trebuit să-l arunc când ne- 


am întors prima dată aici, dar n-am făcut-o și, de atunci, n-am 
mai reușit să scap de el. L-am târât după noi oriunde ne-am 
mutat. 

Ridică pistolul de calibrul 45 în lumină, verificând cât era de 
ruginit și de vechi. Descărcă toate gloanţele, apoi trase pistonul 
și, decuplând piedica, apăsă pe trăgaci. Se auzi un zgomot dur, 
metalic. 

— Îţi amintești cum ne spunea ea? întrebă Duncan. La 
rugăciunea de dimineață? 

— Noi suntem noua Americă, intonă Megan. 

Luă pistolul din mâna lui Duncan și se uită pe ţeavă. 

— Noi suntem noua Americă, repetă ea. 

Apăsă pe trăgaci și cocoșul lovi camera încărcătorului gol, 
făcând să răsune zgomotul sec în subsol și în imaginaţia lor. 

Megan îl lăsă pe Duncan să doarmă. Măsurase salonul în sus 
și în jos până după ora trei dimineaţa, cu mintea plină de sute 
de idei, pentru ca până la urmă să cadă, epuizat, într-unul din 
fotolii, adormind cu pistolul în poală. Gemenele îl descoperiseră 
așa, când se treziseră; Lauren îi luase cu grijă arma din mână, 
în timp ce Karen își pusese braţele pe umerii lui, ca să nu se 
sperie dacă se trezește. Câteva clipe mai târziu, Megan li se 
alăturase gemenelor, în bucătărie, unde așezaseră arma în 
mijlocul mesei și o priveau ca pe o vietate. 

— De unde avem asta? întrebă Lauren. 

— Şi ce-o să facem cu ea? adăugă Karen. 

— O avem din '68. Însă n-am avut niciodată nevoie de ea... 

Megan era puţin surprinsă de atitudinea gemenelor, de tonul 
natural cu care vorbiseră; nu păreau nici șocate, nici 
înspăimântate să descopere existența armei în casă. 

— Până acum, încheie Lauren propoziţia mamei ei. 

— Până acum, repetă Lauren. 

— Suntem într-adevăr pregătiţi să... începu Karen, dar 
maică-sa o întrerupse, ridicând braţul. 

— Avem un plan? întrebă Lauren. 

— Nu. Încă nu. 

— Atunci, ce vom face? 

— Acum? întrebă Megan, privindu-și fetele. Voi veţi sta aici, 
ca să aveţi grijă de tatăl vostru. Nimeni nu face nimic. Dacă 
sună telefonul, treziţi-l. S-ar putea să fie ei. Au spus că vor ţine 
legătura cu noi. 


— Urăsc așteptarea asta, spuse Lauren, cu o forţă 
neașteptată. Urăsc că trebuie să aștept să văd ce ni se 
întâmplă! Vreau să fac ceva. 

— Vine și vremea noastră, spuse Megan. Vă promit. 

Lauren, mulțumită, aprobă cu un gest al capului. 

Karen își îndreptă privirea spre maică-sa. 

— Şi acum ce facem? întrebă ea. 

Megan luă pistolul de pe masă și-l puse în geantă. 

— Sper că n-ai de gând să faci vreo prostie de una singură, 
nu? Vezi că-l trezesc pe tata, o admonestă Lauren. Trebuie să 
acţionăm împreună. 

Megan clătină din cap. 

— Nu. Nicio grijă. N-am să fac nimic. Mă duc doar să văd 
niște case, spuse ea. Asta fac agenţii imobiliari duminica. 
Inspectează proprietăţi. 

— Mamă! 

— Mamă, nu poţi pleca singură. Tata o să sară în sus de 
supărare. 

— Ştiu, spuse Megan brusc. Ştiu că o să se supere. Dar voi 
face treaba asta de una singură. 

— De ce? Şi ce anume ai de gând să faci? 

— Să caut acul în carul cu fân, răspunse Megan, alegându-și 
cu grijă cuvintele. Am ales câteva locuri pe care le-ar fi putut 
închiria ei. Poate am noroc să-i găsesc pe cei doi Tommy. 

— Mda. Dar poate n-ai noroc și te bagi în bucluc, mormăi 
Karen. 

— Mamă, e o nebunie, începu Lauren. 

Megan încuviinţă încet. 

— Da, cred că da. Dar cel puţin fac ceva, iar asta e mai bine 
decât nimic. 

— Eu tot cred că ar trebui să-l aștepți pe tata, insistă Karen. 

— Nu, spuse Megan, clătinând din cap. El a făcut singur ceea 
ce trebuia să facă. Acum voi face și eu ce am de făcut. 

Le privi pe fete cu atenţie. Preţ de o clipă, se întrebă de ce 
era așa de dogmatică - dar știa că trebuia să iasă din casă 
înainte să se trezească Duncan. El ar fi rezonabil și plin de simţ 
practic, știa asta, și s-ar teme pentru ea. Ar împiedica-o să-și 
susțină cauza și asta ar fi mai rău decât orice pericol cu care s- 
ar fi putut confrunta. Se simţea răvășită de sentimente 
contradictorii. N-am făcut nimic, își zise. lar acum e timpul să 


acţionez. 

— Mamă, ești sigură de ceea ce vrei să faci? o întrebă 
Lauren. 

— Da, răspunse Megan. Nu. Ce mai contează? 

Își îmbrăcă jacheta, își puse pălăria și eșarfa. 

— Când se trezește tatăl vostru, să-i spuneţi că-l sun peste o 
oră sau două. Spuneţi-i că n-are niciun motiv de îngrijorare. 

Le lăsă pe gemene, care nu credeau nimic din cele auzite, să 
vegheze protector asupra lui Duncan, care continua să doarmă 
după atâta efort. 

Afară, în faţa ușii, Megan se opri, trăgând în piept aerul tare 
și lăsând răcoarea să-i pătrundă în creier, să-i limpezească 
gândurile. Se simţi puţin vinovată, gândindu-se cât de furios va 
fi Duncan când se va trezi. Apoi alungă acest gând și porni mai 
departe. Se îndreptă spre mașină cu un pas sigur, studiind 
locul, pentru a descoperi o eventuală urmă a prezenţei Oliviei 
sau a echipei sale. Se uită în susul și în josul străzii, dar nu 
văzu pe nimeni în afară de vecinii ei. Privi o familie care urca în 
mașină, părăsind fără grabă aleea din faţa casei. Încărcaseră 
mașina cu echipament de hochei și patine și toţi purtau 
pulovere în culori vii, roșu cu albastru. Văzu un alt vecin care 
mătura frunzele uscate de pe alee. Mai încolo, doi bătrâni 
acopereau răzoarele de flori cu paie, în așteptarea primei 
zăpezi. O clipă se simţi copleșită de normalitatea lucrurilor. O 
mașină trecu pe lângă ea și recunoscu la volan un alt agent 
imobiliar de la biroul său, care locuia pe aceeași stradă. Megan 
îi făcu semn cu mâna, simulând o veselie care o îngreţoșa. Dar 
folosi prilejul pentru a petrece cu privirea mașina vecinului său 
și a studia întreaga stradă. Asigurându-se că nu era urmărită și 
că nimeni nu stătea la pândă în faţa casei, se strecură în 
spatele volanului, înainte de a porni motorul, verifică dacă 
luase cu ea tot ce-i trebuia. Hartă. Adrese. Hârtie și creion. 
Binoclu. Aparatul Polaroid și un film. Pistolul. Își pusese în 
picioare o pereche de cizme de cauciuc și se îmbrăcase cu 
pufoaica. Pe cap își pusese una din căciulile de schi tricotate 
ale lui Duncan și o trăsese până peste ochi. Cuplă cheia de 
contact, trase încă o dată aer în piept și porni la drum. Străbătu 
repede orașul, privind mereu în oglinda retrovizoare și 
întrebându-se, pe rând, dacă limuzina neagră, rulota, mașina 
sport sau camioneta de livrări care mergeau în spatele mașinii 


o urmăreau. Trebuie să fiu sigură, își zise ea. Opri de două ori 
să ia benzină și rămase pe loc mai multă vreme, lăsând cât mai 
multe vehicule să treacă înainte, dar nu era convinsă că acesta 
era cel mai bun mod de a scăpa de urmăritori. In cele din urmă, 
schimbă direcţia. Merse până la intrarea în Colegiul Greenfield, 
aflat la periferia orașului. În faţa clădirii administrative se afla 
o alee lungă, circulară. Se strecură rapid printre mașini și intră 
pe alee, accelerând și ieșind din nou în șosea, dar în direcţie 
opusă. Imediat după aceea opri, verificând în retrovizor dacă și 
alte mașini făceau aceeași manevră. Cum niciuna nu venise 
după ea, porni mai departe, nu tocmai sigură de felul în care 
avea să acţioneze, dar hotărâtă să încerce. 

La fermă, răpitorii se certau. 

Euforia serii trecute, când număraseră banii, trecuse, lăsând 
loc discuţiilor în legătură cu ceea ce urmau să facă în 
continuare. Olivia, așezată într-un fotoliu adânc, asculta cu 
atenţie dorinţele exprimate de Bill Lewis și de Ramon 
Gutierrez. Era ciudat cum niște bani puteau schimba oamenii și 
cât de repede ajungeau aceștia să piardă din vedere esenţialul. 
Îi venea să râdă de purtarea lor. Cu douăzeci și patru de ore 
mai înainte, amândoi tremurau, neștiind ce să facă, sub 
tensiunea momentului. Acum, mirosind succesul, dădeau din 
gură și făceau pe nebunii. Nu simţea decât dispreţ pentru ei, 
dar avea grijă să nu se vadă. Era timpul să treacă la faza 
următoare a planului. 

— Nu înţeleg, spuse Ramon, de ce nu ne luăm naibii tălpășița 
de aici chiar acum? Ce ne mai reţine? Am făcut ce ne-am 
propus. Fiecare minut de așteptare în plus este o greșeală. 

— Chiar așa? întrebă Olivia cu răceală. Sunteţi siguri că am 
dus la bun sfârșit ceea ce ne-am propus? 

— Eu, da, răspunse Ramon, după care tăcu imediat. 

— Ramon are dreptate, Olivia. De ce să mai stăm aici? De ce 
nu sărim în mașină, s-o luăm la vale? 

— Credeţi că au plătit destul? 

Trebuia să fie atentă, să-i lase să creadă una, pe când ea 
făcea alta. 

— les aproape cincizeci de miare de fiecare. Mai mult decât 
am avut vreodată. E suficient pentru a lua totul de la capăt în 
altă parte. 

— Nu credeţi că mai au bani? 


— Unde? A jefuit banca. Ce-a mai rămas? 

— Dar toţi banii pe care i-a încasat? Acţiuni, cecuri, conturi 
confidentiale, proprietăţi, tot rahatul pe care-l are Duncan, tot 
ceea ce vinde ca un nebun. Nu vă daţi seama, crede, probabil, 
că poate da totul înapoi băncii, știu precis că asta crede. Ei 
bine, banii aceia ar trebui să fie ai noștri. 

Cei doi bărbaţi rămaseră pe gânduri. Olivia îi urmări cu 
atenţie. 

— Cum punem mâna pe ei? 

Olivia zâmbi. I-am prins în plasă! 

— Putem să ne întoarcem oricând. 

— Cum așa? întrebă Bill Lewis. 

— Pur și simplu. Plecăm. Trece timpul. Rămânem pe drojdie. 
Ne întoarcem. Nimic mai simplu. 

— Cum putem fi siguri că va colabora? 

— Nu are nicio șansă. Nu va avea niciodată. Colaborarea cu 
noi va fi întotdeauna mijlocul cel mai sigur și mai rapid pentru 
el. 

Lewis aprobă cu un gest al capului 

— Nu știu ce să zic, comentă Ramon. Până unde putem 
împinge lucrurile? 

— Până unde vreau eu, răspunse Olivia. 

— Eşti nebună, i-o trânti el. Dacă se gândește că-i ajunge și 
anunţă poliția? 

— N-o s-o anunţe. 

— Mda - dar dacă, totuși, o face? 

— Nici vorbă. Îl cunosc. N-o să-i anunţe. 

— Nu-mi place. Nu vreau să mă mai întorc aici. Vreau să iau 
banii, să-mi acopăr urmele și să plec. Trebuia să-l omori acolo. 
Trebuia să facem cum am zis eu. Poate așa ai fi fost și tu mai 
fericită. 

Olivia încuviinţă. 

— M-am gândit la asta. Nu era momentul potrivit. 

— Dar „musafirii”? întrebă Bill Lewis, arătând spre pod. Sunt 
cam stresaţi. Mă întreb cât vor mai rezista. Mai ales copilul. Nu 
mi se pare cinstit. 

— Cinstit? întrebă Olivia. 

Surpriza și sarcasmul se amestecară pe chipul ei. 

— Ei, ştii ce vreau să zic, dădu Bill înapoi. 

— Ce ar trebui să facem cu ei? întrebă ea. 


— Să-i omorâm, spuse Ramon. 

— Să-i lăsăm să plece, spuse Lewis, uitându-se pieziș la 
Ramon. Nu credeam că ești chiar așa, îi aruncă el. 

— Nu dau doi bani pe ei! ripostă Ramon. Ne cunosc. Ne pot 
descrie. Nu vreau să-mi petrec următorii zece ani ca tine, 
privind mereu peste umăr. Vreau să fiu liber. Asta înseamnă 
fără martori. E al naibii de simplu. 

— Mda, ce să zic! Ca tine. Auzi, să-i ucidem, repetă Bill Lewis 
calm, sarcastic. Şi cine o să-i împiedice pe Duncan și pe Megan 
să-și petreacă restul vieţii hăituindu-ne? Dacă noi am putut să-i 
găsim, ce te face să crezi că ei nu ar putea să ne găsească pe 
noi? Cristoase, ce prost ești! 

— Dacă mai au un rest de viaţă de trăit, interveni Olivia. 

— Isuse! spuse Bill Lewis, pe un ton exasperat. Ce vorbeşti? 
Să punem la cale o crimă, ca Charlie Manșon? Asta nu ne duce 
nicăieri. Eu nu ucid bătrâni și copii, aţi înţeles? Pur și simplu 
nu fac așa ceva. N-am vrut să-l termin nici pe tipul ăla din 
California, dar a fost spectacolul tău, iar eu m-am supus. Dar 
nu putem face la fel cu un copil, în plus, e un copil bun. 

— Nici nu trebuie, spuse Ramon. Poate că alţii nu simt la fel 
ca tine. Poate că alţii nu sunt așa fricoși... 

— Am să-ţi spun eu de cine nu mi-e frică, nemernicule - nu 
mi-e frică de tine. 

— Ar trebui să-ţi fie, prostănacule. Nu vezi că devii 
sentimental și strici totul? Asta-i șansa mea cea mare și n-am să 
las un poponar, un fost hippie, să-mi facă figura! 

Lewis se repezi spre fostul său iubit cu pumnii încleștațţi. 
Ramon sări de pe scaun și duse mâna la revolver. 

— Potoliţi-vă! urlă Olivia. 

Ezitând, amândoi bărbaţii se întoarseră spre ea. 

Olivia îi ameninţă cu degetul. 

— O să faceţi ce vă spun eu și când vă spun eu. E spectacolul 
meu și eu am să vă spun când s-a terminat. 

Cei doi bărbaţi se holbară la ea. 

— Deci, ce facem? Îi omorâm pe toţi? întrebă dezgustat Bill 
Lewis. 

— Indiferent ce vom face, hai s-o facem odată și să plecăm 
dracului de aici, spuse Ramon. 

Olivia cântări măsura voinţei fiecăruia dintre cei doi de ai se 
opune. Sunt speriaţi și stresaţi, își zise ea. Dă-i fiecăruia ceea 


ce crede că-i trebuie. Apoi fă ce vrei. 

— În regulă, spuse ea, ca și cum ar fi predicat unor copii, 
sunteţi de acord că vreţi să punem capăt, da? 

Amândoi încuviinţară, deși încă își aruncau priviri furioase 
unul altuia. 

— Iar eu cred că Duncan ne mai datorează ceva. 

Mult mai mult, își spuse ea în gând. 

Cei doi continuară să o privească încurcaţi. Olivia observă că 
nu se uitau unul la celălalt. Aţi picat în cursă, își zise ea și 
zâmbi. 

— Haide, calmaţi-vă amândoi. Am greșit cu ceva până acum? 
Oare nu mi-am petrecut ani la rând calculând fiecare amănunt? 

Cei doi se priviră, apoi făcură semn că da. 

— Nu s-a întâmplat totul exact așa cum am spus? 

Încuviinţară din nou, ceva mai liniștiți. 

— Ei bine, acesta este unul din punctele la care am reflectat 
cel mai mult. E lovitura finală - și nu are niciun cusur. Uitaţi 
care e planul: am să iau legătura cu Duncan astă-seară, exact 
când va fi pe punctul să-și piardă minţile. Am să-i spun să ne 
întâlnim mâine dimineaţă. Într-un loc drăguţ și izolat. Și am să-i 
spun că n-a terminat de plătit. Vom pleca de aici în jur de opt și 
un sfert. Vom fi în avion la prânz. E destul? 

Olivia îi privi pe cei doi. Încă erau îmbufnaţi, dar numai 
puţin. 

— Eu tot cred că ar trebui să-i omorâm și să ne luăm zborul, 
mormăi Ramon. 

— Deștept mai ești, spuse Bill Lewis. Mie mi se pare perfect, 
Olivia. Dar de ce să așteptăm până diseară? 

— Pentru că atunci va fi cel mai vulnerabil. Oamenii sunt mai 
ușor de speriat când se lasă întunericul. Lumea pare mai mică, 
mai strâmtă, mai periculoasă. 

— Dar, uite, am putea să pornim chiar acum și s-o facem de 
la un telefon, de departe. Nu e nevoie să fim aici. 

— Ba da, așa trebuie, spuse Olivia. Nu crezi că și-ar da 
seama? Faptul că suntem aici creează culmea tensiunii, pentru 
că ei știu că am putea pleca, lăsându-i cu buzele umflate. Toate 
astea combinate - așteptarea, întunericul, ameninţarea - vor 
face ca Duncan să execute orice îi vom spune. 

— Cum facem? 

— Simplu, spuse Olivia. Planul meu este să-l trimit undeva la 


naiba în praznic și să-i las pe cei doi ostatici aici, în pod. Până 
la urmă își vor da seama, dar noi vom fi deja departe. Ne vom 
strecura pur și simplu afară, lăsând ușa deschisă. Nemernicului 
ăluia bătrân o să-i trebuiască ceva curaj ca să încerce ușa. Apoi 
va trebui să descopere cum să iasă de aici. Vom tăia cablul 
telefonic. Poate le luăm și pantofii. Până să ia el legătura cu 
Duncan și cu Megan, noi vom fi la Aeroportul Logan din Boston, 
gata să plecăm în zbor spre ţările calde. Apoi, când rămânem în 
pană, nu trebuie decât să facem o mică vizită la Greenfield, la 
bancherul nostru personal. N-o să mai vrea să treacă încă o 
dată prin asta. Îl cunosc pe Duncan. Matematicianul va prefera 
calea mai ușoară și mai rapidă. Ne va da banii. Sfârșitul 
povestirii. Până când vom avea nevoie de puţin mai mult. Și mai 
mult. Și mai mult. 

Ramon ridică din umeri, dar Bill păru ușurat. 

— Ai dreptate, spuse el. Nemernicul va plăti mereu. Şi noi nu 
lăsăm martori, lăsăm amintiri. O să-și amintească mereu cât de 
ușor ne-a fost să-i prindem în plasă. Am putea s-o facem din 
nou. 

— Aha, spuse Olivia, râzând scurt, începi să înveți. 

— Eu tot aș prefera să nu lăsăm martori, spuse Ramon. 

Olivia ezită, apoi răspunse, jucându-se cu revolverul pe 
deget. 

— Trebuie să insist? 

Ramon ridică din umeri. 

Olivia, mijindu-și pleoapele, îl aţinti pe bărbatul cel scund cu 
privirea. 

— Nu, spuse el bosumflat. 

— Bine, spuse Olivia. 

Se ridică în picioare și se îndreptă spre Bill Lewis. Îl mângâie 
cu degetele pe obraz, apoi îl bătu ușor cu palma. 

— Te-ai cam înmuiat, îi spuse ea. Am știut de la bun început 
că s-ar putea să fie și morţi. Am știut și am fost de acord, 
adăugă ea, împungându-l brutal cu degetul în stomac. Trebuie 
să fii puternic, nu moale. 

Bill clătină din cap, dar ea întinse mâna și-i prinse strâns 
bărbia cu degetele ei lungi, împingând-o când în sus, când în 
jos, ca și cum ar fi aprobat-o. 

Ramon izbucni în râs, iar Olivia zâmbi. Bill Lewis surâse și el, 
frecându-și urmele lăsate de degetele Oliviei. 


— Cred că ai dreptate, spuse el. Ar trebui să te ascult si-atât. 

— Asta ar ușura lucrurile, răspunse Olivia, bătându-l în joacă 
pe obraz. În regulă, acum duceţi-le musafirilor ceva de 
mâncare. Le puteţi spune că mai au foarte puţin de așteptat. 
Nu le daţi prea multe detalii, dar spuneţi-le că, după părerea 
voastră, vor putea pleca acasă mâine sau poimâine. Daţi-le 
speranţă și spuneţi-le să se poarte frumos. Așa își mai 
exersează răbdarea. 

Lewis aprobă cu un gest al capului și ieși grăbit din cameră. 
Ramon era pe punctul de a-l urma, dar îngheţă brusc când 
Olivia se întoarse spre el. Orice urmă de zâmbet dispăruse de 
fața ei și, cu ochii îngustaţi, maxilarele strânse și gura 
încleștată, îl somă cu privirea să rămână unde se afla. O clipă 
mai târziu, auziră pașii grei ai lui Bill Lewis pe scară. 

— Da? începu Ramon. 

— Planul va include și soluţia ta. 

— Într-adevăr? Dar am crezut... 

— Banii sunt una, spuse Olivia, răzbunarea - alta. 

Ramon încuviinţă și zâmbi. 

Olivia păși spre el. Își trecu degetele prin părul lui des și 
cret. 

— Gândim aproape la fel, îi spuse ea. Eşti destul de dur. Vezi 
lucrurile așa cum sunt în realitate. Mă întreb cum de n-am 
observat asta până acum. 

El zâmbi. 

— Dar cum facem? Adică, Bill crede că... 

— În niciun caz până mâine dimineață. Exact când plecăm. 
Pe Bill o să-l apuce isteria, aşa că trebuie să fim atenti. 

El dădu mai departe din cap în semn de aprobare. 

— Să-l ia naiba. Habar n-are cum se fac treburile astea. Să-l 
ia naiba. 

— A fost iubitul tău pe vremuri. 

— Demult. S-a schimbat. E moale. Şi eu m-am schimbat. Sunt 
puternic. 

Olivia zâmbi. 

— Şi dacă nu reuşeşte să scape cu viață? întrebă ea. 

— Atunci, rânji Ramon, împărţim banii pe din două. 

— În regulă, spuse ea. Acum, fă-mi un serviciu și verifică 
armele. 

Ramon luă imediat poziția de drepţi și ieși grăbit din cameră, 


lăsând în urmă o căldură neobișnuită, dar ameţitoare. Privind 
în urma lui, Olivia clătină din cap. A fost ușor, își zise ea. Acum, 
nu-mi mai rămâne decât să-i dau de înţeles lui Bill că n-am 
încredere în Ramon, după care să mă dau deoparte și să 
privesc focurile de artificii. Era impresionată de măsura în care 
pot fi manevraţi oamenii aflaţi în tensiune. Dar tot eu comand, 
își spuse ea. Se trezi fluierând o melodie oarecare și se lăsă mai 
bine în scaun. Nu simţea nevoia să stea de vorbă cu nimeni 
despre chinurile pe care le mai avea de trăit Duncan. Asta 
făcuse parte din plan, de la bun început. 

Megan stătea în mașină, încălzindu-și degetele cu o cană de 
cafea. Parcase lângă un magazin și, preţ de o clipă, se 
întrebase dacă era același magazin în faţa căruia așteptase 
Duncan în ziua precedentă. Studie lista de locuinţe și clătină 
din cap. Se uită spre cerul înnorat, sorbi din nou din cafea și se 
gândi că nu mai avea la dispoziție mai mult de două-trei ore de 
lumină. Oftă și întinse harta pe bordul mașinii. 

Unde ești? se întrebă. 

O îngrijora timpul necesar pentru a verifica fiecare casă. Nu 
putea să-și facă apariţia așa, direct; în consecinţă, trebuia să 
localizeze casa, apoi să parcheze la oarecare distanţă și să 
studieze locul cu atenţie. Până acum nu rezolvase nimic. În faţa 
primei case zărise niște copii jucându-se și asta o zăpăcise 
pentru o clipă. Rămăsese nemișcată pe șosea, holbându-se la 
grupul de copii care păreau să joace ceva cu indieni și cowboy 
la un loc. Tot ce putea spune era că unii dintre ei erau „ţinta” și 
că toţi se întreceau în împușcături glumeţe. Se retrăsese 
împotriva voinţei ei, amintindu-și de vremurile când privea 
aceleași jocuri de la fereastra propriei case. 

În curtea altei case, doi bătrâni strângeau frunzele uscate; de 
acolo plecase foarte repede. A treia casă fusese eliminată de pe 
listă când zărise un scaun de copil montat în mașina veche 
parcată la intrare. 

Două case erau pustii. Făcuse efortul de a merge până la 
intrare și privise înăuntru pe geamurile prăfuite, verificând 
dacă nu existau semne de viaţă. Tot ce găsise erau pânze de 
păianjeni și praf. 

Privi harta. Mai rămâneau patru case. Se gândi la 
posibilitatea ca această casă să nu se afle, din diverse motive, 
pe lista ei. E drept, Olivia ar fi putut închiria casa prin 


intermediul unui anunţ și nu printr-un agent imobiliar. Dar nu 
era stilul ei; Oliviei i-ar fi displăcut să ia legătura direct cu 
proprietarul. Un proprietar ar fi putut cere referinţe, sau s-ar fi 
uitat la ea cu atenţie, în timp ce un agent imobiliar ar fi văzut 
doar banii. Megan se întrebă dacă Olivia s-ar fi putut adresa 
cuiva dinafara zonei Greenfield. Poate că se afla în Amherst sau 
Northampton. În ambele locuri se închiriau locuinţe pentru 
studenți și existau zeci de case disponibile. Dar să vrea ea să 
stea atât de departe? Megan se îndoia. Își aminti la ce se 
gândise în seara trecută: suficient de aproape ca să ne 
urmărească, suficient de departe ca să n-o vedem. 

E aici, își zise Megan. E pe listă. 

Dar începea să-și piardă încrederea. 

Pe măsură ce verifica fiecare casă, Megan pătrunse tot mai 
mult în zona rurală. Acum se afla în faţa unui pâlc de pini ce se 
înălțau pe un deal din apropiere. Câţiva mesteceni cu 
trunchiurile albe întrerupeau, din loc în loc, valul de verdeață, 
ca un schelet apărut la suprafaţa oceanului. Megan se înfioră, 
își termină cafeaua și cobori din mașină. Zări o cabină 
telefonică și se hotări să sune acasă. 

Lauren răspunse la al doilea semnal. 

— Casa Richards. 

— Lauren? 

— Mamă! Unde ești? Am fost îngrijoraţi. 

— Sunt bine. Mai am puţin de căutat. 

— Tata era bun de legat! Iar când și-a dat seama că ai luat 
pistolul, am crezut că va pleca după tine. 

— Totul e în regulă. El e acolo? 

— Mda. Vine acum. l-am spus să nu-și facă griji, dar n-a avut 
prea mult efect, pentru că, oricum, suntem cu toţii îngrijoraţi. 
De ce nu vii acasă? 

— Vin cam într-o oră. O oră sau două, nu mai mult. 

— Ce naiba se întâmplă? se auzi vocea lui Duncan. 

Megan nu auzise când luase telefonul din mâna fiicei sale. 

— Verific niște proprietăţi, nimic mai mult. 

— Ce faci? Verifici... ce?! 

— Am o bănuială. 

— Despre ce naiba vorbești? Fetele mi-au spus că-i cauţi pe 
cei doi Tommy. 

— Duncan, nu fi supărat. 


— Nu sunt supărat. Dar ne-ai tras o spaimă de moarte, spuse 
el, tăcând apoi câteva clipe. Sigur că sunt supărat. Sunt al 
naibii de furios! Dar dacă, dar dacă... 

— Sunt bine. 

— Deocamdată. De ce nu m-ai trezit? 

— Nu m-ai fi lăsat să plec. 

El rămase o clipă tăcut. Îl auzi oftând și calmându-se puţin. 
În cele din urmă reluă, pe un ton egal, măsurat: 

— Ai dreptate. Nu te-aș fi lăsat. 

— Simţeam că trebuie s-o fac. Singură. 

Duncan tăcu din nou. 

— Uite ce e, rosti el în cele din urmă, te rog, fii atentă. Şi să 
nu mai stai pe-afară prea mult. Nu cred că am putea suporta 
absenţa ta după lăsarea întunericului. 

— Vin în curând. Ai grijă de fete. 

— Dacă n-am vești de la tine până, să zicem, la șapte, plec în 
căutarea ta. 

— Am să fiu acasă, spuse ea. 

— Șapte, insistă Duncan. 

Megan se întoarse în mașină și verifică următoarea adresă de 
pe listă. Simţi ceva, ca un fel de imbold interior și, preţ de o 
clipă, se luptă să-și domine spaima și nerăbdarea. Ești aici, își 
zise ea din nou. Întinse mâna, verificând dacă pistolul se afla la 
locul lui, sub niște hârtii așezate pe scaunul de lângă ea. Se 
temea cumplit că gloanţele vechi ar putea să nu ia foc. Dar, în 
fond, dacă trebuia să se folosească de armă, însemna că totul 
era deja pierdut. Își trase căciulița lui Duncan peste ochi și ieși 
din parcare. 

Nu-i trebuiră decât câteva clipe pentru a intra în zona de 
pădure. Parcurse câteva mile într-o alternanță de lumină și 
umbră, descoperind, în cele din urmă, prima dintre casele 
rămase pe lista ei. Clădirea era mai retrasă, la vreo cincizeci de 
metri de drum. Posibil, se gândi ea imediat. Foarte posibil. 
Încetini. Ești acolo? Nu se vedea niciun semn de activitate, așa 
că opri mașina pe marginea drumului. Trebuie să verific, își 
zise ea. Trebuie să fiu sigură. Se răsuci în scaun și văzu că 
drumul era pustiu, așa că se dădu jos din mașină și se apropie 
de aleea care ducea până în fața casei. Privi o vreme clădirea, 
din spatele tufișurilor și a stejarului masiv, care-i amintea de 
cel din curtea lor din Grenfield. Ești acolo? se întrebă din nou, 


ezitând să meargă mai departe, decisă să afle cu certitudine. 
Făcu un prim pas, gândindu-se cum ar putea să ajungă până la 
ușă și dându-și seama, dintr-odată, că stătea în mijlocul 
drumului. Cum stătea așa, neștiind ce să facă, auzi o mașină 
apropiindu-se. 

Nu-i trebui mai mult de o clipă pentru a recunoaște sunetul, 
dar asta o făcu să intre în panică. 

Căută grăbită un loc unde să se ascundă, dar nu găsi nimic. 

Făcu câţiva pași spre mașină, încercând să-și păstreze 
calmul, după care o luă de-a binelea la fugă, dorindu-și să 
revină la locul său sigur din mașină. În spate se auzea zgomotul 
din ce în ce mai puternic al motorului. Deschise portiera și se 
aruncă pe scaun, neștiind dacă fusese observată sau nu. 

Dacă da, își spuse ea, s-a terminat. 

Strânse din dinţi și făcu un imens efort pentru a-și păstra 
cumpătul. 

Întinse mâna după pistol, aţintindu-și privirea spre oglinda 
retrovizoare și așteptându-se s-o vadă pe Olivia cu arma în 
mână. În loc de asta, zări o limuzină gri oprindu-se pe alee, în 
spatele ei. Pasagerii nu se vedeau. 

Întoarse capul, încercând să vadă mai bine, dar nu reuși. 
Reveni în poziția normală și porni motorul în marșarier, într-un 
scrâșnet de cauciucuri pe pietrișul drumului. 

În dreptul intrării frână brusc și aruncă o privire rapidă 
asupra mașinii. 

Dezamăgirea urmă imediat. 

Mai întâi își făcură apariţia două femei cu braţele încărcate 
de cumpărături. Doi bărbaţi scoteau alte pachete din portbagaj. 
Râdeau cu toţii, ignorându-i prezenţa. Își dădu seama că erau 
studenţi. Probabil două cupluri de adolescenţi care împărțeau 
aceeași casă. 

Constată că-i tremurau mâinile pe volan. 

Se calmă, privind iarăși casa și mașina, suficient timp pentru 
a descoperi un abţibild cu emblema Universităţii din 
Massachusetts pe parbriz. 

Răsuflă zgomotos, ușurată, dar și frustrată. 

Treci la următoarea, își spuse ea. 

Păstrează-ţi calmul. Și nu te lăsa văzută. 

Dar următoarea casă se afla chiar pe șosea și văzu imediat că 
acolo stătea o altă familie. În curtea din faţă erau tot felul de 


jucării, unele mai stricate ca altele. Într-un fel, își zise ea, e un 
noroc. Opri mașina pe drumul de ţară și așteptă. În cele câteva 
minute petrecute acolo, reuși să-și recapete calmul. 

Porni mai departe, conștientă de trecerea timpului. Lumina 
palidă a soarelui printre copaci părea să-și fi pierdut forţa și 
simţea deja răcoarea ce anunţa venirea serii. Haide, își spuse 
ea. Hai la drum. 

Verifică adresele și situarea lor pe hartă. Mai rămâneau 
două. Porni cât putu de repede spre prima dintre ele, cea mai 
apropiată, intrând pe un drum secundar, apoi pe un altul. 
Ajunse în dreptul unei bifurcaţii și urmă indicatorul vechi, 
decolorat. 

Se afla pe un drum de ţară, plin de hârtoape și noroi 
îngheţat. Aici nu se cheltuie niciun ban pentru modernizare, își 
zise Megan. Era constatarea unui agent imobiliar și asta o 
îngheţă brusc. Văzu totul cu alţi ochi. Nu e circulaţie. Nici ochi 
iscoditori. Un loc uitat de lume. Niciun vecin. Niciun contact cu 
nimeni. Încetini și începu să studieze numerele scrise pe cutiile 
poștale. În apropierea celei pe care o căuta, simţi cum i se 
accelerează pulsul. 

Descoperi aleea pietruită care șerpuia prin pădure înainte de 
a vedea cutia poștală și se convinse că acesta era locul. De data 
asta, însă, trecu în viteză pe lângă ea, neîndrăznind nici măcar 
să arunce o privire printre copaci, spre locul unde se afla casa. 
La vreo cincizeci de metri mai departe, după intrarea pe alee, 
descoperi un alt drum secundar, mai degrabă o potecă 
murdară, plină de gropi, tăiată direct printre boscheţi și care 
ducea tot spre pădure. Un drum vechi de salvare în caz de 
incendiu, își spuse ea. Sau poate bun pentru ca fermierii să 
treacă cu tractorul spre câmp. Își stăpâni dorinţa de a se opri 
aici, gândindu-se că era prea aproape. Merse mai departe. 
După o milă, văzu un alt drum care, de data aceasta, ducea în 
direcţie opusă. Opri mașina acolo, ascunzând-o vederii dinspre 
șosea. 

Megan înghiţi cu greu și își strânse lucrurile. Luă carnetul de 
schițe, aparatul de fotografiat și binoclul și le puse pe toate 
într-un sac de pânză. Ascunse pistolul sub canadiană. 

leși din mașină și străbătu tot drumul înapoi până la șosea la 
pas. Își trase căciula mai bine peste ochi și porni în alergare, 
de-a lungul șoselei. 


Când ajunse în dreptul drumului secundar, părăsi șoseaua și 
intră în pădure. Işi vedea aburul respirației. Se opri o clipă, 
lăsându-se cuprinsă de întuneric. Își croi drum spre marginea 
pădurii, fără să se îndepărteze de potecă, sperând că o va duce 
spre cealaltă alee și spre casă. N-avea de unde să știe precis, 
dar drumul părea să ducă într-acolo. Își auzi bătăile inimii pe 
sub haină. Se agăța de crengi, dar mergea mai departe, cât mai 
încet cu putinţă. I se părea că face un zgomot de nedescris; 
fiecare creangă răsuna în urechile ei ca explozia unui glonţ, 
fiecare pas prin noroi semăna cu lansarea unei rachete. Merse 
mai departe, printre pini, în căutarea casei. 

Ezită în clipa în care zări o lumină. Se ghemui la pământ și se 
furișă mai departe. 

Incepu să se teamă că ar putea fi și câini prin preajmă, apoi 
se liniști. Dacă greșesc, își zise ea, datorez unui fermier amărât 
o explicaţie. Dar își continuă drumul. 

Zări un zid despărțitor, vechi, la marginea pădurii. Se lăsă în 
genunchi și se târî până acolo. Işi lipi obrazul de piatra 
acoperită cu mușchi, lăsând ca răcoarea să-i readucă puţină 
liniște în suflet. Apoi, încet, ridică fruntea. 

Privi casa veche, albă, cu acoperiș de șindrilă, care părea să 
atragă toată ceața serii în jurul său. Nu se vedea niciun semn 
de viaţă. Blestemă înserarea, conștientă că o ajuta să se 
ascundă atât pe ea, cât și pe cea pe care o căuta. 

Scoase binoclul și îl focaliză spre mașina parcată în fața 
casei. Inima începu să-i bată mai puternic când văzu că purta 
semnul de închiriere. Niciun fermier nu folosește mașini de 
închiriat. Și niciun student. Dar îmi amintesc de cineva care 
face așa, își spuse ea. E stilul Oliviei. 

Schimbă unghiul și îndreptă binoclul spre casă. Clădirea nu 
ieșea prin nimic în evidenţă. Ca multe altele, avea trei niveluri. 
Stil colonial, cu fiecare etaj ocupând o suprafață mai redusă 
decât cel imediat inferior. Salon, sufragerie la parter, 
dormitoarele la primul etaj și un pod la ultimul nivel. Era ideal. 

Megan lăsă repede binoclul și schiță locul, atât cât se vedea. 
Se afla mai aproape de una din laturile casei și îi putea vedea 
atât fațada, cât și spatele. In partea din spate se vedea o pajiște 
lungă, în pantă, care ajungea până la linia copacilor. Se întrebă 
dacă într-acolo ducea drumul secundar și presupuse că da. 
Oricine s-ar fi apropiat de casă ar fi trebuit să parcurgă 


cincizeci de metri de drum deschis. Luă aparatul de fotografiat 
și făcu câteva poze în grabă. Erau întunecate și tremurate, dar 
avea ce să-i arate lui Duncan. 

Lăsă deoparte caietul de schițe și aparatul și luă iarăși 
binoclul. Se întuneca și, pentru o clipă, se temu că s-ar putea 
rătăci pe drumul de întoarcere, prin pădure. Își alungă imediat 
frica și studie din nou casa. Ești acolo, Tommy? Încercă să se 
concentreze, să vadă dincolo de ziduri, să simtă prezenţa fiului 
său. Dorea să-l strige pe nume, dar se stăpâni, mușcându-și 
buzele până ce simţi gustul sângelui. Dă-mi un semn, fir-ar să 
fie, arată-mi ceva! În clipa următoare zări o mișcare într-o 
cameră și se uită în acea direcţie. O lumină se aprinse în 
interior și, timp de o fracțiune de secundă, zări o siluetă. 

Era Bill Lewis. Îl recunoscu instantaneu; stilul acela de mers, 
cu picioarele târșâite, era inconfundabil. Apoi, la fel de repede, 
silueta dispăru din raza ei vizuală. 

Îi veni să tipe. 

Scăpă binoclul, apucă pistolul și dădu să sară peste zidul de 
piatră, indiferentă la orice altceva în afara faptului că fiul ei se 
afla cu certitudine în casa aceea. 

Vin, striga inima ei. Vin acum! 

Dar se opri exact în clipa în care puse piciorul peste zid. Se 
legănă o clipă, înainte și înapoi, nehotărâtă între dorinţă și 
rațiune. Apoi se trase înapoi și se aruncă din nou în spatele 
zidului. Inima îi bătea să-i spargă pieptul și avu nevoie de 
câteva momente pentru a se calma. Încercă să-și calculeze la 
rece șansele împotriva celor trei răpitori înarmaţi și își dădu 
seama, oarecum spre surprinderea sa, că erau minime. 

Închise o clipă ochii, încercând să adune destule forțe pentru 
a pleca de acolo. Își dorea cu disperare să găsească un mod de 
a-i da de știre fiului ei că se va întoarce, dar nu găsi nicio 
soluţie. 

Deschise ochii și zări pozele și schiţele. Luă creionul în mână. 
Păstrează-ţi calmul, se apostrofă ea. Cântărește lucrurile. Vei 
reveni aici. Ridică fruntea și, privind cu atenţie, încercă să 
deseneze fiecare detaliu al terenului înconjurător pe care îl 
vedea, alcătuind o hartă exactă, în măsura în care tremurul 
mâinii și lumina din ce în ce mai slabă a înserării îi permiteau 
așa ceva. 

Apoi luă binoclul și studie din nou casa. Nu se mai vedea 


nicio mișcare în interior, dar asta nu însemna nimic. Știu că ești 
acolo, își zise ea în gând. 

— Tommy, vin la tine, șopti apoi pentru sine. 

Puse pistolul înapoi sub canadiană și își luă lucrurile. Se 
forță să pornească târâș înapoi, printre boscheţi, în întunericul 
aproape deplin. În timp ce mergea, vorbea încetișor cu sine, 
sperând că toate cuvintele sale se vor ridica prin aer, vor trece 
dincolo de zidurile acelei închisori, se vor strecura pe lângă 
răpitori, îl vor căuta pe copilul ei și-i vor șopti blând la ureche: 
„Tommy, vin după tine. Mă auzi? Mă duc după tati și vom veni 
înapoi, să te luăm acasă. Venim după tine.” 

Megan se retrase prin pădure, singură, hotărâtă și simţindu- 
și sufletul plin de nerăbdarea dinaintea luptei. 


UNSPREZECE 


Duminică seara 


Duncan umbla de colo-colo prin casă, nereușind să-și mai 
stăpânească furia. Parcă-i fugea pământul de sub picioare. Voia 
să scape, să poată face ceva, în loc să aștepte. Simţea valuri de 
spaimă în stomac. Aruncă o privire spre ceasul de la mână, spre 
telefonul rămas mut, apoi afară, pe fereastră, la lumina din ce 
în ce mai slabă a zilei și din nou spre fiicele sale care stăteau 
lângă el, fără să scoată un cuvânt. 

— Unde naiba e mama voastră? întrebă el. 

Karen și Lauren nu-i răspunseră. 

— Nu mai suport, spuse el. Ne-a lăsat să stăm aici și 
Dumnezeu știe ce s-a întâmplat. 

— E bine, spuse Lauren. Știu eu că e bine. 

— Nu-ţi face griji, tată. Se întoarce ea. 

Și unde naiba e Olivia? se întrebă el. Ce ironie! Le aștept pe 
cele două femei care mi-au mai rămas: Megan și Olivia. Sunt 
prins în capcană între ele. 

Se simţea răscolit, ca și cum tensiunea dinăuntrul său era pe 
cale să explodeze. Inspiră adânc. 

În aceeași clipă, se auzi telefonul. 

Gemenele tresăriră speriate. 

Duncan ridică receptorul. 

— Da? 

— Ah, Duncan, ce plăcere să-ţi aud iarăși glasul. 

— Olivia, vreau... 

Ea ignoră începutul de rugăminte, continuând să-i vorbească, 
în batjocură, pe un ton amical. 

— Deci așa, matematicianule. Probabil că ai numărat 
secundele, minutele și orele, încercând să-ţi imaginezi dobânda 
pentru tot acest timp. Cuantumul de așteptare pentru fiecare 
zi, nu? 

— Olivia... 

— Cred că, în acest caz, matematicianule, timpul înseamnă 
într-adevăr bani. 

Râse zgomotos de gluma pe care o făcuse. 

— Olivia, eu m-am achitat de partea mea din înţelegere. 


— Vorbești ca un om al banului, domnule bancher. Ai 
numărat minutele până acum. Eu am numărat dolarii. 

— Vreau să mi-i trimiţi înapoi chiar acum! strigă Duncan în 
receptor. 

— Fii calm, matematicianule, răspunse Olivia încet, dar în 
glasul ei se ghicea, ca de obicei, tonul ameninţător. Poate că ar 
trebui să închid și să te las să mai aștepți puţin. 

— Nu! 

— Duncan, n-ai niciun pic de răbdare. Ar trebui să înveţi să 
te controlezi. Eu am reușit. Am să te sun mai târziu. Poate. 

— Nu, te rog, rosti Duncan cu vocea întretăiată. Sunt aici. Ce 
mai este? 

Se înfurie imediat pe sine. De fiecare dată când am vorbit, m- 
a ameninţat în același fel, că taie orice legătură și că mă lasă în 
aer. Şi de fiecare dată am căzut în capcana ei, fără să mă 
gândesc. Scrâșni din dinţi furios. 

Dar, în clipa aceea de așteptare, pe când tăcerea se lăsa grea 
între ei, Duncan își dădu seama că Olivia nu spusese nimic de 
Megan. Asta însemna că soţia lui era sănătoasă. Cine știe unde, 
dar era sănătoasă. Se simţi mult mai ușurat. 

După câteva clipe, auzi respiraţia Oliviei în telefon. Când 
începu să vorbească, vocea îi devenise o șoaptă abia auzită: 

— Nu e destul, îi spuse ea. 

Duncan simţi un junghi în inimă. 

— Nu-mi vine să cred... 

— Nu e destul, insistă ea. 

— Am să fac rost de mai mult, răspunse el imediat. 

— Ce repede ai răspuns, spuse Olivia, râzând încetișor. 

— Nu știu cum, dar am să fac rost, spuse el. Dar lasă-i liberi 
pe cei doi Tommy. 

— Nu înţelegi nimic, nu-i așa, Duncan? 

Duncan nu știu ce să spună, așa că rămase tăcut. 

— Poate că ceea ce ne lipsește este o relaţie permanentă, 
spuse Olivia. 

— Olivia, te rog, despre ce vorbești? 

— Am nevoie de un bancher. Bancherul meu personal și 
contul meu personal. Așa cum ţi-am spus zilele trecute. Ei bine, 
matematicianule, tu vei fi contul meu. Când am să mai vreau, 
am să mă întorc după bani. Iar tu ai să mi-i dai, nu-i așa? 

Nu se va sfârși niciodată, își spuse el. 


Oliviei însă îi răspunse: 

— Da. 

Olivia izbucni într-un râs răgușit, neiertător. 

— Ai răspuns prea repede, Duncan. Mult prea repede. 

Duncan trase adânc aer în piept. 

— Da, rosti el încet. 

— N-ai cum să știi, vezi bine. Ar putea fi peste șase luni. Sau 
șase ani. Dar mă voi întoarce. O relaţie pe termen lung, 
presupun. Nu așa ai numi-o tu? O ipotecă pe viaţa ta, Duncan, 
asta e. 

Duncan se gândi iarăși că nu se va termina niciodată. 

— Şi dacă accept? 

— Îi primești înapoi. 

— Atunci sunt de acord. 

— Repede și ușor, spuse Olivia. Să nu crezi că te poţi pregăti 
pentru sosirea mea, Duncan. N-ai să știi niciodată momentul. 
Nu vezi ce minunăţie? Tu faci bani și, din când în când, eu mai 
iau din ei. Familia ta trăiește în pace. Niciun glonţ pe la spate. 
Dacă aș vrea s-o fac, ar fi foarte ușor. Poate unul din copii, când 
se întoarce de la școală, într-o bună zi. Sau Megan, plecată la o 
întâlnire cu un client care se dovedește a fi cu totul altcineva. 
Asasinatul e simplu, Duncan. E o adevărată tradiție americană. 
Precis că-ţi amintești asta, nu? Anul pe care l-am petrecut 
împreună a fost unul celebru pentru crimele sale. 

Oare să fie adevărat? se întrebă Duncan. 

— Fac ce vrei tu. Cum pot să-i primesc înapoi pe fiul meu și 
pe judecător? 

— Eşti sigur că-l vrei înapoi pe nemernicul ăla hodorog, 
Duncan? A fost un oaspete arțăgos. Dar moștenirea? Nu ti-ar 
plăcea să scoţi niște bani când crapă bătrânul? N-ai prefera să 
termin eu cu el acum? 

Izbucni iarăși în râs. 

— Îi vreau acasă. 

— Asta depinde de tine. 

— Cum? 

— Îţi amintești pajiștea pe care ai așteptat? 

— Da. 

— Crezi că mai poţi găsi drumul până acolo? 

— Da. 

— În regulă. Mâine dimineaţă la ora opt. Să nu vii mai 


devreme. Să nu întârzii. Cineva te va urmări. Nu strica totul. 
Dacă mai văd vreo mașină sau pe oricine altcineva, chiar vreun 
fermier nenorocit cu tractorul, se vor întâmpla lucruri teribile, 
Duncan. Şi mai bine să fiți amândoi, da? Tu și Megan, în 
mijlocul pajiștii, la ora opt. 

— De ce ea? Am să vin singur. 

— Amândoi, șopti Olivia cu o forță neașteptată. 

— Dar... 

— Amândoi, în așa fel încât să vă văd! 

— Nu înţeleg... 

— La naiba, nici nu trebuie să înţelegi. Trebuie doar s-o faci. 
Chiar nu-ţi dai seama? Sau poate preferi cealaltă soluţie. 

În tăcerea care se lăsase, Duncan simţi că-i vâjâie capul. 

— În regulă, rosti el încet. Cum zici tu. 

— Bine, spuse Olivia pe un ton aspru. E limpede? Să nu faci 
vreo gafă. 

— Da, înţeleg. Înţeleg perfect. 

Olivia râse. 

— În felul acesta, vei avea suficient timp să te schimbi și să 
ajungi la bancă înainte să înceapă ziua de lucru. Nu-i așa că va 
fi un moment plin de emoţii, Duncan? Crezi că ai să te 
descurci? Ai destul sânge rece? Nu-ţi tremură mâinile? Mai poţi 
zâmbi? 

O clipă, Olivia ascultă liniștea de la celălalt capăt al firului, 
plină de satisfacţie. Se simţea ca un păianjen care își ţese 
ultimele fire ale pânzei. 

Închise brusc telefonul. 

Duncan puse receptorul la loc în furcă. 

— Ce e? întrebă Karen. 

Amândouă gemenele stăteau în picioare, așteptând un semn 
de la tatăl lor. 

— Sunt sănătoși? O să ni-i dea înapoi? 

— Nu știu, răspunse Duncan, expirând încet, ca și cum n-ar 
mai fi avut destul aer. 

— Ştiţi, femeia asta e nebună. Răvășită de ură. 

Rosti aceste cuvinte pe un ton indiferent, în totală 
contradicţie cu gravitatea situaţiei în care se aflau. 

— Sunt groaznici, spuse Lauren. 

— De cea mai joasă speţă, adăugă Karen, clătinând din cap. 

Duncan simţi o încordare, ca și cum toate emoţiile sale ar fi 


îngheţat sub răsuflarea viforului iernii. Se holbă la fetele sale, 
mijindu-și ochii de furie. Şi eu sunt nebun, își zise el. 

— Ei bine, există un răspuns la asta, rosti pe urmă cu voce 
tare. 

— Care? întrebă Karen. 

— Să fim mai răi decât ei. 

Electrizată, Megan trecea hotărâtă, în plină viteză, prin 
întuneric, printre umbrele colorate ale drumurilor de ţară, 
ajungând în cele din urmă în oraș, chiar la lăsarea 
întunericului. Se simţea golită de orice gând, păstrând în minte 
numai imaginea casei albe, cu acoperiș de șindrilă, apărută în 
fața ochilor ei în lumina înserării. Nu știa unde se afla, nu 
vedea celelalte mașini sau oamenii de pe trotuare, cu hainele 
strânse mai bine pe trupuri, pentru a se apăra de vântul 
pătrunzător. Se grăbea prin noapte, hotărâtă, cu inima răvășită 
de dorinţă. Intoarse pe sens interzis, ca să intre pe autostradă 
dintr-o stradă laterală, și acceleră până când zări apropiindu-se 
luminile  parcării din centrul comercial. Ajunsese cu 
cincisprezece minute înainte de închidere. 

Rosti o rugăciune scurtă, ipocrită, de mulţumire pentru 
magazin. Era magazinul lui Duncan. Când fusese construit, ea îl 
tachinase la nesfârșit, puţin răutăcioasă, fredonând: „... s-a 
pavat paradisul și s-a construit un loc de parcare...” Acum, 
luminile strălucitoare o chemau către ele. 

Se întorsese imediat după retragerea de la fermă. O 
deranjase că nu putea să-l sune pe Duncan, ca să-i spună ce 
descoperise și ce avea de gând. Ştia că nu putea să mai amâne. 
El avea să înţeleagă, atunci când îi va prezenta rezultatele. 

Megan cobori din mașină și începu să alerge pe macadam. 
Trecu de ușile mari de la intrare, ciocnindu-se de ultimii 
cumpărători întârziaţi care se grăbeau spre locurile de parcare, 
și străbătu în grabă coridoarele, lăsând în urmă ecoul propriilor 
pași pe podeaua lustruită. Respira greu, ca un înotător care se 
luptă cu valurile. Luminile magazinelor - o nesfârșită varietate 
de buticuri și raioane de îmbrăcăminte - o fixau cu răceală, 
scoțând parcă în evidență panica și disperarea de care era 
cuprinsă. Trebuie să mă stăpânesc, se apostrofă ea. Dar o voce 
din interior recunoștea că ar fi trebuit să se lamenteze pentru 
sufletul ei pierdut. Nu e greșit ceea ce am de gând să fac, își 
spuse. Ochii manechinelor din vitrine, nemișcaţi și lipsiți de 


viaţă, o aţinteau și, continuând să gonească, ea se întrebă dacă 
așa arată ochii morților. Alungă acest gând din minte și merse 
grăbită mai departe. 

Ajungând la raionul de articole sportive, se liniști văzând că 
era singură, în afara unui vânzător care calcula încasările într- 
un registru. 

Tânărul se uită la Megan, apoi la ceasul din perete - văzu că 
mai erau douăsprezece minute până la închidere - și apoi din 
nou la Megan. Lăsă registrul și veni spre ea; era îmbrăcat în 
pantaloni, cămașă albă și cravată și purta un cercel în ureche. 
Nu părea să-și petreacă prea mult timp în aer liber. 

Dar, la urma urmelor, își zise Megan cu tristeţe, nici ea. 

— Bună seara, spuse tânărul pe un ton destul de amabil. Aţi 
reușit să ajungeţi la timp. Cu ce vă pot servi? 

— Aș dori să văd niște echipamente de vânătoare, răspunse 
Megan, încercând să-și ascundă tensiunea din glas. 

— Nicio problemă, încuviinţă vânzătorul. 

O conduse pe Megan în spatele raionului, unde un perete 
întreg era ocupat de arme de diferite tipuri: arcuri și săgeți viu 
colorate, plus o întreagă gamă de puști, revolvere și arbalete. 
Rafturile de jos erau pline cu pufoaice și pantaloni vânătorești, 
de un portocaliu ciudat, strălucitor, sau în culori mate, de 
camuflaj. 'Tejgheaua avea capacul de sticlă și dedesubt erau 
expuse tot felul de cuțite de vânătoare - zimţate, strălucitoare, 
periculoase. Erau acolo și câteva reviste: Field and Stream, 
Guns and Ammo, Soldier of Fortune. O clipă, Megan se simţi 
pierdută și ridicolă în mijlocul acestui arsenal. Apoi, însă, acest 
gând lăsă loc realităţii misiunii sale și se concentră asupra 
lucrului pe care îl avea de făcut. 

— Mai precis, ce fel de echipament de vânătoare căutaţi? îl 
auzi pe vânzător. Pentru dumneavoastră? 

— Pentru familia mea, răspunse ea. 

— Deci, un cadou. Și la ce v-aţi gândit? 

— La vânătoare, rosti ea scurt. 

— Bine, și ce veţi vâna? întrebă omul, răbdător și ușor 
amuzat. 

— Fiare sălbatice, șopti ea. 

— Poftim? răspunse vânzătorul, privind-o ciudat. 

Ea preferă să-i ignore privirile și se gândi din nou la casa din 
Lodi. Își amintea serile petrecute în salonul întunecos, încărcat 


de fum de ţigară și entuziasm, atentă la discuţiile despre arme 
pe care Olivia le purta cu Kwanzi și Sundiata. Cei doi negri ce 
pricepeau la arme, ca toţi cei proveniţi din ghetouri: 
„specialităţile” de duminică seara erau revolverele cu ţeava 
tăiată. Cunoștinţele Oliviei erau mai sofisticate; ea vorbea 
despre viteză și distanţa de tragere și strecura cu ușurință în 
conversaţie detalii despre calibre, făcând astfel paradă de ce 
știa. Megan și-o aminti pe Emily, alăturându-se grupului și 
arătându-le tuturor cum plănuise să-și ascundă pușca sub 
pardesiul lung; o și vedea cu arma în mână. Vedea ţeava neagră 
și patul de lemn. Megan își ridică privirea spre raftul de arme 
aflat în faţa ei. 

— Ca aceea, spuse ea, făcându-i vânzătorului un semn cu 
mâna. 

— Asta nu prea merge la vânătoare, răspunse bărbatul, 
întorcându-se spre raft și examinând arma pe care o indicase 
Megan. E o pușcă de doisprezece milimetri. Cam așa sunt și 
puștile pe care le ţin polițiștii cu ei, în mașină. Fermierii le 
folosesc ca să împuște prepelițe și vulpi. Vedeţi, ţeava e mai 
scurtă, mult mai scurtă, și asta reduce precizia la distanţă. Unii 
le folosesc pentru a-și proteja casele, deși... 

— Pot s-o văd, vă rog? 

Omul ridică din umeri. 

— Sigur. Dar majoritatea vânătorilor preferă ceva mai... 

Se opri, îngheţat de privirea lui Megan. 

— O cobor imediat de acolo, spuse el și luă o cheie cu care 
descuie lacătul care proteja armele. Apucă pușca și i-o dădu lui 
Megan. 

Ea ţinu o clipă arma la umăr, întrebându-se ce trebuia să 
facă. Încercă să-și amintească toate lecţiile făcute după lăsarea 
întunericului, cu draperiile trase, în casa din Lodi. Apucă 
pârghia de sub ţeavă și trase din toate puterile, ascultând 
clinchetul mecanismului de armare. 

— Așa, spuse vânzătorul. Dar puţin mai încet. Nu e nevoie să 
trageţi așa de tare de ea. 

Apucă pușca și ţinti spre spatele magazinului, după care 
trase în gol. 

— Uitaţi, spuse el. Unu, doi, trei, patru, cinci, șase. După 
aceea trebuie să încărcaţi din nou - pe aici. 

Îi arătă fanta din dreptul încărcătorului. 


Megan luă arma și făcu așa cum îi arătase vânzătorul. Era 
mulțumită de armă. Nu era nici pe departe atât de grea pe cât 
își închipuise. Senzaţia dată de atingerea lemnului pe umăr era 
seducătoare. Dar știa că se amăgește. Reculul avea să fie 
puternic în momentul descărcării și se întrebă dacă va rezista. 

Respiră cu greutate și își zise: trebuie să reușim. 

— În regulă, spuse ea, așezând pușca pe tejghea. O iau pe 
asta și încă una la fel. 

— Doriţi două... începu vânzătorul surprins, după care se 
opri și ridică din umeri. Desigur, doamnă. Cum doriţi. 

Se înălţă și luă încă o armă identică de pe raft. 

— Muniţie? 

Megan își sondă din nou amintirile. Își aminti de lecţiile 
Oliviei: „Trebuie să folosiţi întotdeauna aceeași muniţie ca și 
porcii ăia, dacă nu chiar mai bună. Nu vă lăsaţi dominați de 
armele lor.” 

Amintirea o făcu să zâmbească amar. 

Cu tonul cel mai amabil de care era în stare, spuse: 

— Şi două cutii de cartușe duble de 8,5 din plumb, vă rog. 

Vânzătorul căscă ochii ușor și clătină din cap. 

— Doamnă, sper că plecaţi la vânătoare de elefanţi, de 
rinoceri sau de balene, spuse el și scoase de sub tejghea două 
cutii de cartușe. Zău așa, astea găuresc și oţelul. Ar putea să vă 
dărâme și peretele casei. Duceţi-vă la poligon, să le încercaţi, 
vă rog, asta ca să știți cu ce aveţi de-a face. 

Megan încuviinţă și zâmbi. Se uită din nou spre raft și zări o 
altă armă care i se păru cunoscută din sutele de buletine 
nocturne de știri. 

— Ce este aceea? întrebă ea. 

Omul se întoarse încet și studie din nou obiectul arătat de ea. 

— Un Colt AR-16, doamnă. E o pușcă semiautomată foarte 
puternică. E versiunea civilă a armelor folosite de forțele 
armate. Nu e propriu-zis o armă de vânătoare. Știţi, tocmai am 
vândut una zilele trecute unui cuplu care intenţionează să 
navigheze prin Caraibe în iarna asta. E bine să ai o asemenea 
armă în barcă. 

— De ce? 

— Păi, are precizie mare la distanţe până la o sută de metri și 
găurește obiecte aflate la distanţă de o milă. Se descarcă foarte 
ușor și se vinde împreună cu un încărcător cu douăzeci și unu 


de gloanţe, la cerere. 

— De ce în Caraibe? 

— Pe-acolo mai sunt încă destui răufăcători și traficanţi de 
droguri. Uneori le place să pună laba pe câte un iaht de lux, ca 
să-l folosească pentru transportul mărfii. Un AR-16 face minuni 
dacă vrei să pui pe fugă pe cineva care se apropie de tine cu 
intenţii necurate. Vedeţi, cu pușca sau revolverul trebuie să 
aștepți până când beleaua ajunge prea aproape. Cu arma asta, 
însă, nu ai asemenea probleme. 

Ridică pușca și îi făcu o demonstraţie de tragere. 

— Așa funcţionează. Şi nici reculul nu e prea puternic. 

Rămânând cu arma la umăr, se întoarse spre Megan. 

— Presupun că o vreţi și pe asta? 

— Exact, confirmă ea. Nimeni nu dorește ca belelele să 
ajungă prea aproape. 

— Pentru vânătoare, vasăzică? 

— Corect. 

— În regulă, spuse el și ridică din nou din umeri. Cum doriţi. 
Altceva? 

— Muniţie. 

— Bineînţeles. 

— O cutie în plus. 

— S-a făcut. 

— O cutie de cartușe calibrul 45 pentru pistol. 

Omul o privi pe Megan și zâmbi. 

— Poftim. 

— Un încărcător suplimentar. 

— Trebuia să ghicesc. 

Megan se răsuci și studie rafturile. 

— Costumele acelea de camuflaj sunt pe măsuri bărbătești și 
femeiești? 

— Da. 

— Una bărbătească, de mărime mare. Trei femeiești, de 
mărime mijlocie, vă rog. 

Omul se îndreptă spre suport și căută printre haine în grabă. 

— Sunt de foarte bună calitate, spuse el. Marca Gore-Tex și 
Thinsulate. Ţin cald în orice situaţie și nu vă descoperă nimeni. 
Pălării, mănuși, cizme? 

— Nu, cred că de astea avem. 

— Grenade de mână? Aruncătoare de mine? Artificii? 


— Poftim? 

— Glumeam și eu. 

Megan nu răspunse la zâmbetul bărbatului. 

— Impachetaţi-le, spuse ea. Ah, și una din acelea, vă rog, 
adăugă și arătă spre unul din obiectele expuse. 

Vânzătorul scoase un cuţit de vânătoare cu mânerul negru. 

— E foarte ascuţit, spuse el. Lamă de oţel carbon. Intră fără 
probleme și în caroseria unei mașini... 

Clătină încet din cap. 

— ...dar dumneavoastră nu porniţi la vânătoare de mașini, 
nu? 

— Exact. Nu. 

Vânzătorul începu să calculeze preţul total. Când sfârși, 
Megan îi întinse cartea de credit American Express Gold. 

— Vreţi să folosiţi o carte de credit? întrebă omul uimit. 

— Da. E vreo problemă? 

— Nu, nu, spuse el, clătinând iarăși din cap. Doar că, mă rog, 
când cineva cumpără o colecţie, hm, de arme cum aţi făcut 
dumneavoastră, în general plătește cu bani gheaţă. 

— De ce? întrebă Megan, încercând să păstreze același ton 
amuzat. 

— Sunt mai greu de urmărit. 

— Aha, spuse Megan. Cred că e logic. 

Se simţi puţin jenată. În clipa următoare, însă, clătină din 
cap. Impinse cartea de credit spre vânzător. 

— Presupun că magazinele de genul acesta sunt în general 
discrete, nu? 

— Cred și eu, răspunse omul. Și e o reţea mare de magazine. 
Toate vânzările intră pe calculator, la un loc. Dar discreţia nu e 
de prea mare ajutor când vezi un ordin semnat de procuror, pe 
care ţi-l flutură un detectiv prin faţa ochilor. 

Megan dădu din cap. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, spuse ea. Toate astea sunt 
pentru distracţie. 

— Sigur, spuse vânzătorul, pufnind în râs. Pentru distracţie, 
în Nicaragua sau Afganistan. 

Luă cartea de credit și o trecu prin mașina electronică. Apoi 
puse hainele și muniţia într-o pungă. 

— Ar fi bine ca armele să stea în cutiile lor, spuse el. 

— E în regulă, spuse Megan. Împachetaţi-le așa cum sunt. 


— Vă rog, spuse vânzătorul cu voce joasă. Vă rog, doamnă. 
Știu că nu-i treaba mea, dar, orice aţi vâna, vă rog să fiți 
atentă. 

Megan făcu un efort să zâmbească. 

— Mi-aţi fost de mare ajutor, spuse ea. Acum va trebui să fac 
două drumuri până la mașină. 

— Pot să vă ajut? 

Ea clătină din cap. 

— Nici nu-mi imaginam, spuse el zâmbind. 

Tommy auzi cheia răsucindu-se în ușă și se grăbi să se așeze 
lângă bunicul său. 

— Poate că acum e momentul? șopti el, pe jumătate 
întrebând. 

— Nu știu, răspunse judecătorul Pearson. Nu-ţi face prea 
multe speranţe. 

Ştia că răpitorii primiseră banii de la Duncan; râsetele lor 
bucuroase răzbătuseră prin podeaua de lemn vechi. Apoi Bill 
Lewis le spusese că era aproape gata, că urma să aranjeze 
schimbul. Trecuseră însă ore întregi fără să se întâmple nimic; 
doar speranţele lor crescuseră și apoi se risipiseră odată cu 
trecerea fiecărui minut. 

Judecătorul Pearson încercase să găsească o explicaţie 
plauzibilă și care să nu-l înspăimânte pentru această întârziere, 
dar nu găsise nimic. Ştia că Olivia se mai folosea de ei doi 
pentru a obţine ceva. Ceea ce însemna că, deși banii fuseseră 
plătiţi, exista încă o datorie. 

În cele câteva secunde de care avu nevoie Olivia pentru a 
urca treptele, el se simţi mai nesigur decât în oricare alt 
moment, de la început și până atunci. Se temea că ar putea să-i 
tremure mâinile, că glasul i-ar putea deveni mai ezitant - și că 
oricare din aceste amănunte l-ar face pe nepotul său să intre în 
panică. Mai mult ca orice, ura felul în care îl făcea să se simtă 
bătrân și infirm. 

— Bună, băieţi, spuse Olivia cu căldură. 

— Ce-i cu întârzierea asta? întrebă el. 

— Mai avem de rezolvat o ultimă afacere, răspunse ea. Niște 
puncte neclare, atâta tot. 

— Chiar crezi că vei scăpa basma curată după toate astea? o 
întrebă judecătorul. 

Forţa cuvintelor sale îl surprinse chiar și pe el. Dar Olivia 


izbucni în râs. 

— Deja am scăpat, domnule judecător. Era prevăzut de la 
început să scăpăm. Mă surprinde ce spui. Știi doar că 
majoritatea delictelor rămân nerezolvate. Bineînţeles, cel de 
faţă nu e chiar „nerezolvat”. Poate că mai bine i-am spune 
„neîncheiat”. 

Se îndreptă spre Tommy și-l apucă de bărbie. Vorbea cu 
judecătorul, dar se uita fix în ochii băiatului, ca și cum ar fi 
căutat ceva. 

— Delictele ideale, domnule judecător, sunt acelea care nu se 
termină niciodată. La care amenințările și posibilităţile 
continuă să existe. Cele care au un fel de viaţă a lor. Ajung să 
domine în totalitate viaţa oamenilor. Este exact cazul de faţă. 

— Eşti nebună, spuse el. 

Olivia râse din nou. 

— Poate că sunt, domnule judecător. Multe femei au 
înnebunit în pușcărie - din cauza încarcerării, a plictiselii, a 
tensiunii, a urii. Poate că și eu am păţit același lucru. Dar e mai 
bine să te obișnuiești cu asta. De acum înainte voi face parte 
din familie. Ce crezi, Tommy? Voi fi poate un fel de mătușă 
nemăritată, cam ţicnită. Înţelegi - fără copii, cam zgârcită, cam 
ciudată. Tipul de femeie pe care o inviţi la toate întrunirile 
familiei, la care lumea speră că nu va veni. 

Tommy nu-i răspunse, iar ea îi dădu drumul și se îndepărtă. 

— Încă n-aţi văzut nimic. Gândiţi-vă la ce s-a întâmplat: v-am 
închis pe voi aici, pe ei în altă parte. Ce credeţi, că am să vă las 
pe toţi în libertate condiţionată după o singură săptămână? Nu 
așa funcţionează sistemul, domnule judecător. Au de suportat 
ani grei de ocnă. 

— Asta vrei să le spun? 

— Nu, spuse Olivia și clătină din cap. N-am nevoie de un 
mesager pentru asta. 

— Atunci de ce ne spui nouă? 

— Pentru el, domnule judecător, răspunse ea și arătă spre 
Tommy. Ca să nu uite niciodată. 

Își cobori privirea spre Tommy. 

— Ti-am spus de la bun început cât de important ești în toată 
treaba asta, continuă ea. Tu vei fi cel care le va aduce aminte. 
Ca să nu uite niciodată. 

Judecătorului îi trecu prin minte un gând teribil: o amintire 


vie? Sau una moartă? 

— Când veţi termina cu noi? întrebă el calm, încercând să 
adopte un ton imperativ. 

— Curând. În câteva ore, poate. Mâine cel mai târziu. Nu vă 
pierdeţi speranţele. Poate că n-or să dea în bară. Până acum au 
respectat toate ordinele, ca niște soldaţi cuminţi ce sunt. 

Îl ciufuli pe Tommy. 

— Fiţi optimişti, le spuse ea. 

Apoi, făcându-le un semn cu mâna, plecă, lăsându-i pe cei doi 
Tommy singuri în pod. Tommy așteptă până ce auzi lacătul 
închizându-se și apoi ciuli urechea, ascultând zgomotul ușor al 
pașilor ei care se îndepărtau pe hol. 

— Bunicule, spuse el tremurând și mușcându-și buzele ca să 
nu plângă. Minte. Nu crede nimic din ce spune. Ne urăște prea 
mult. Îi urăște prea mult pe mama și tata. N-o să ne lase 
niciodată să plecăm. 

Judecătorul Pearson își trase nepotul mai aproape. 

— Dar nu așa a spus, îi aminti el copilului. 

— Nu face niciodată ce spune. Vrea numai să ne sperie și mai 
mult. Eu n-o cred. Când spune că ne lasă să plecăm. Aș vrea, 
dar nu pot. 

Tommy se desprinse din îmbrăţișarea bunicului, ștergându-și 
lacrimile din colţurile ochilor. 

— N-ar putea suporta să ne vadă iarăși acasă și fericiți. Nu 
înţelegi? 

După aceste cuvinte, copilul își îngropă capul la pieptul 
bunicului, suspinând încet. O clipă mai târziu, se ridică din nou. 

— Nu vreau să mor, bunicule. Nu mi-e frică, dar nu vreau să 
mor. 

Judecătorul Pearson simțea un nod în gât de emoție. Mângâie 
părul nepotului său, privindu-l drept în ochi, și, dincolo de 
teamă și durere, de problemele care îl chinuiseră pe acest copil 
atâţia ani, zări numai o lumină intensă. Rosti primul lucru care- 
i trecu prin minte: 

— N-am să-i las Tommy. N-ai să mori. O să scăpăm de aici. Îţi 
promit. 

— Cum? Cum poţi să-mi promiţi? 

— Pentru că suntem mai puternici decât ei. 

— Ei au arme. 

— Totuşi, suntem mai puternici. 


— Ce-o să facem? 

Judecătorul Pearson se ridică și studie camera, așa cum 
făcuse în primele momente de captivitate. Se aplecă să 
mângâie obrazul delicat al copilului, zâmbind larg, ca pentru a-i 
transmite nepotului său puţină încredere. Își amintea ce 
gândise în primele minute de ședere acolo, în pod. Poate că nu 
era un câmp de bătaie glorios, dar, dacă era cazul, era un loc 
suficient de bun pentru a muri. 

Trase adânc aer în piept, se așeză pe pat și-l aduse pe Tomy 
mai aproape. 

— "Ţi-am spus vreodată că Batalionul 20 din Maine a rezistat 
asaltului de la Little Round Top, în a doua zi a bătăliei de la 
Gettysburg? Ei au salvat Statele Unite. Ţi-am spus vreodată 
asta? 

— Nu mi-ai spus-o, spuse Tommy, clătinând din cap. 

— Dar cum a rezistat Divizia 101 aeropurtată la Bastogne? 

Tommy clătină iarăși din cap. Dar zâmbea și știa că bunicul îi 
răspundea în acest fel la întrebare. 

— Sau cum s-au retras pușcașii marini din Yalu? 

— Pe asta mi-ai spus-o, comentă Tommy. De fapt, chiar de 
mai multe ori. 

Judecătorul își ridică nepotul în braţe și-l trase mai aproape 
de el. 

— Să vorbim puţin despre curaj, Tommy. lar apoi îţi spun ce 
vom face. 

— Megan! Unde ai fost? urlă Duncan când o văzu intrând în 
grabă pe ușă. 

Într-o clipă se afla lângă ea, în vestibul. Megan zări urmele 
tensiunii acelei zile în ochii lui obosiţi, pe care cu greu reușea 
să-i ţină deschişi. 

— Am fost morţi de spaimă, spuse el. N-am știut nimic. La 
naiba, să nu mai faci niciodată așa ceva! 

Ea întinse mâinile și îi strânse din toate puterile braţele 
musculoase, ţinându-l însă la distanţă. Era palidă și, o vreme, 
nu reuși să vorbească. 

— Te simţi bine? o întrebă el după ce se calmă. 

Ea încuviinţă cu un gest al capului. 

— Ce s-a întâmplat? 

Megan trase adânc aer în piept. 

— l-am găsit, spuse ea încetișor. 


Duncan o fixă, cu ochii mari. 

— Unde? 

— Într-una din casele închiriate de care ţi-am vorbit. 

— Eşti sigură? 

— L-am văzut pe Bill Lewis. 

— Unde e? 

— Nu prea departe. La vreo douăsprezece mile de oraş, pe 
un drum de ţară. 

— Dumnezeule! 

— Ştiu. 

— Dumnezeule, repetă Duncan. 

De data aceasta, Megan confirmă cu un gest al capului. 

— Am fost așa de îngrijorat de când ai sunat, după-masă. M- 
am gândit... nu știu la ce m-am gândit. Nu puteam să nu fiu 
îngrijorat. 

— N-am păţit nimic, spuse Megan, fără să pară convinsă de 
ceea ce rostise. 

Duncan se desprinse și bătu cu pumnul în palma celeilalte 
mâini. 

— La naiba! Avem o șansă. 

Se întoarse înapoi spre Megan. 

— A sunat, spuse el dintr-odată, apoi rămase tăcut. 

— Şi? insistă Megan, simțind cum inima începe să-i bată mai 
tare. 

— Zice că ni-i dă înapoi - dar că încă îi mai suntem datori. Nu 
e destul, așa a spus. A zis că se va întoarce după alţi bani. Intr- 
o bună zi. Și că nu se va sfârși niciodată. 

Megan îngheţă. Întâi avu impresia că nu va mai putea 
suporta durerea unei asemenea lovituri. Încercă să respire 
încet, pentru a se calma. 

— Nu se va sfârși niciodată? repetă ea. 

— Da, răspunse Duncan. 

Preţ de o clipă, greutatea cuvintelor păru să-l strivească, apoi 
se reculese. 

— Vino încoace, spuse el. Avem de vorbit. 

O conduse pe Megan în sufragerie. 

Gemenele erau acolo, nefiresc de tăcute. Au fost nevoite să-și 
descopere o forţă și un curaj pe care nu și-l bănuiau, reflectă 
Megan și asta o întristă. E greu să fii forțat să te maturizezi. Se 
îndreptă către ele și le strânse, pe rând, în braţe. 


— Cred că a venit timpul să se termine cu toate astea, le 
spuse ea fiicelor sale. 

— Dar cum? întrebă Lauren. Ce alternativă avem? 

— Nu există decât o singură soluţie, spuse Duncan. Mergem 
să-i luăm pe cei doi Tommy. 

— Dar cum facem? întrebă Karen. 

— Nu știu, spuse Duncan. Dar știu unde îi ţin acum. Așa că 
mergem acolo. Avem un pistol. Nu e destul, dar poate găsim o 
cale... 

Tăcu, văzând-o pe Megan că se ridică în picioare. Ea ieși din 
salon, traversă vestibulul și se duse la mașină. Scoase unul din 
pachetele aduse de la magazinul sportiv și apoi, fără să-i pese 
de frigul și vântul de afară, reveni grăbită înăuntru. 

Duncan o privea cu ochii mari. 

— Megan, ce se întâmplă? 

Inainte ca el să mai poată spune ceva, ea despachetă pușca 
semiautomată. O ridică, în așa fel încât să o vadă cu toţii. Arma 
părea să strălucească în bătaia luminii din sufragerie. 

— Înainte de a veni acasă am fost la cumpărături, spuse ea. 

Olivia Barrow se îndreptă spre fereastra din dormitor și privi 
în întunericul de afară. Il auzea pe Bill în bucătărie, unde 
încerca să curețe, măcar în parte, grămada de farfurii de 
carton și vase ieftine pe care le adunaseră de-a lungul șederii 
lor acolo. Ştia că Ramon se află în altă cameră, curățând nervos 
armele. Se întreba dacă va avea forța de a face ceea ce își 
propusese să facă. Se încruntă, nemulțumită la gândul că nu 
putea să prevadă în orice clipă tot ceea ce vor face sau nu 
tovarășii ei. 

Mâine se va termina, își zise ea. 

Olivia se întoarse cu spatele la fereastră și privi teancul de 
bani de pe pat. Se apropie și apucă o mână de bancnote. Trăia 
emoţii contradictorii, ca și cum vederea și atingerea banilor n- 
ar fi satisfăcut-o pe deplin, asemenea unui iubit care, după o 
încercare nereușită, încheie prin a-și cere scuze. 

ÎIncepu să așeze cu grijă banii într-o sacoşă roșie, 
numărându-i în același timp. Se gândi la Duncan și la Megan și 
se întrebă dacă aveau să doarmă în noaptea aceea. Râse ușor; 
se îndoia. 

Terminând de așezat banii, Olivia puse deasupra un revolver 
și închise sacoșa. Se întoarse le fereastră. Cerul negru ca 


smoala era punctat de stele strălucitoare, întinzându-se la 
nesfârșit. Noaptea începe cu mine, aici, își spuse ea. 

Își imagină că aceeași noapte îi încolţea pe Duncan și pe 
Megan, înghițindu-i. Ce am să fac cu ei? se întrebă. 

Pot să-i omor. Pot să-i rănesc. Pot să-i ruinez. 

Exact așa cum au făcut și ei cu mine. 

Se cuprinse cu braţele, ca și cum ar fi încercat să păstreze în 
sine succesul planurilor sale. Apoi, cu gesturi încete, își desfăcu 
larg braţele, ridică un picior, ca o balerină, ţinându-l întins 
înainte. Și-o amintea pe maică-sa, noaptea, dansând cu o graţie 
subtilă, înainte ca boala să-i răpească energia și frumuseţea. 
Olivia se ridică în vârful picioarelor, așa cum făcea și maică-sa 
odată, după care se relaxă încet. 

Ce se va întâmpla cu oaspeţii noștri? se întrebă ea. 

Bill Lewis era un ogar credincios, Ramon Gutierrez un terrier 
capricios. Pe cine voi paria când se vor confrunta? 

Olivia zâmbi. Nu are nicio importanţă. 

Niciunul nu va scăpa cu viaţă. 

Cât despre cei doi Tommy - ei bine, ce-o fi, o fi, își spuse ea, 
ridicând din umeri. Încercă să descopere o urmă de 
compasiune în inima sa, dar fără succes. Era de părere că orice 
rezultat era foarte bun. Ea n-avea cum să piardă. Dacă mor toţi, 
nu-i nimic. Dacă trăiesc, ei bine, atunci se va putea întoarce - 
exact așa cum îl păcălise pe Duncan. 

— Pot face orice, șopti ea spre fereastră și noaptea 
nesfârșită. Pot face tot ce vreau eu, când vreau eu. 

Râse scurt și se întoarse cu gândul la plajele însorite și la 
felul în care avea să-și cheltuiască banii. O mașină rapidă, își 
zise ea, o mașină cu adevărat rapidă. Și niște haine scumpe. Pe 
urmă, mai vedem ce se mai întâmplă. Zâmbind, se întoarse în 
cameră, ca să împacheteze lucrurile rămase. 

Duncan se afla la cel de al doilea telefon, cu mâna pe 
receptor, ascultând sunetul de la celălalt capăt al firului. 
Megan îi prinse privirea, dădu din cap și respiră adânc, 
încercând să se calmeze. Gemenele stăteau cuminţi, ascultând 
și ele. 

Îndată ţârâitul încetă și Megan auzi o voce cunoscută, 
melodioasă. 

— Alo? 

— Barbara? La telefon Megan Richards, de la Country 


Estates Realty. 

— Megan! Draga mea! Nu te-am mai auzit de câteva luni. 

— Vai, Barbara, continuă Megan pe același ton de falsă 
veselie. Nici nu știi ce ocupați am fost în ultimele luni. La voi e 
mai bine? 

— A, am avut o vânzare grozavă. Îţi mai amintești de casa 
familiei Halgin, pe care cereau un preţ atât de pipărat? O 
pereche venită din New York a luat-o într-o clipă. 

— Grozav, spuse Megan. 

Se gândi la Barbara Woods. Femeia abia trecuse de cincizeci 
de ani și își purta părul argintiu strâns într-un coc la spate, 
care îi dădea un aer de profesoară, deloc potrivit cu rochiile de 
lux pe care le purta și cu bijuteriile care zăngăneau în mers. Nu 
e prea atentă, își spuse Megan, nu-și dă seama de importanţa 
detaliilor. Oftă și continuă. 

— Îmi pare tare rău că te deranjez așa de târziu acasă, dar 
tocmai am primit un telefon și m-am gândit să iau legătura cu 
tine. Îţi amintești de casa aceea veche, o fermă lângă drumul 
spre Barrington, pusă pe listele din vară și de la începutul 
toamnei? 

— De vânzare? 

— Nu, de închiriat. 

— Stai să mă gândesc. A, sigur, casa bătrânului aceluia, cum 
naiba îl chema... Brr, te apucau fiorii numai când intrai acolo. 
Dar scriitoarei i-a plăcut la nebunie. 

— A deci ai închiriat-o? 

— Da, unei poete din California, care dorea să scrie un 
roman gotic. Așa spunea. Mai zicea că are nevoie de șase luni 
de singurătate și mi-a plătit în bani gheaţă pentru primele trei 
luni. Mă rog, asta a vrut, asta a avut. Singurătate găsești, și 
încă din belșug, în casa aia veche. Aveai pe cineva pentru ea? 

— Da. O pereche venită de la Boston, care își caută un loc 
retras pentru weekend. 

— Ar fi perfectă dacă ar fi renovată. Dar are nevoie de lucrări 
serioase. Vrei să aranjez s-o poată vizita? 

— Stai să vorbesc cu clienţii mei și să văd când ar putea veni 
încoace. Probabil cândva în primăvară. Acum fac doar niște 
prospecţiuni. 

— Aha, foarte bine. 

— Ştii ce, ai putea să-mi descrii puţin casa? 


Megan se uită la Duncan, care aprobă cu un gest al capului. 
Avea pregătit un top de hârtie și un creion. 

— Sigur, spuse Barbara, cu o ezitare. 

Haide! își spuse Megan. Haide, iapă bătrână și ameţită ce 
ești! Amintește-ţi! 

— De fapt, nu e într-o stare grozavă, dar structura e foarte 
solidă, așa că nu sunt necesare lucrări majore la fundații... 

Megan închise ochii și întrebă: 

— Cum e interiorul? Cum e împărțită? 

— Stai puţin. O verandă frumoasă, lată, la intrare. Ușa din 
faţă dă spre un vestibul. Salonul în stânga, sufrageria imediat 
alături. Un culoar spre bucătărie - care se poate transforma în 
cameră - în spatele casei. Din bucătărie se iese pe ușa din 
spate, iar acolo e o pajiște. Loc destul pentru amenajat o curte 
pavată. O baie la parter. O cameră de serviciu pe dreapta, un 
spaţiu foarte drăguţ cu care s-ar putea face lucruri grozave - 
un dormitor sau un birou. Din vestibulul central pornește scara 
spre etaj. Urmează o platformă și încă un rând de scări, până la 
al doilea nivel, unde sunt trei dormitoare și încă o baie. 
Niciunul nu e dublu, așa că poţi dărâma un perete. La capătul 
holului se află o ușă care duce sus, la podul de la al treilea 
nivel. Vechi și plin de praf și curent. Nimeni nu l-a izolat sau 
finisat vreodată, în niciun fel. Doar o grămadă de praf, dar e 
destul spaţiu pentru a putea fi transformat într-un loc de joacă 
sau ceva asemănător. 

Megan dădu din cap. 

— Barbara, mi-ai fost de mare ajutor. Pare exact ce caută 
prietenii mei. Am să revin cu un telefon, ca să stabilim o 
întâlnire. 

— E o casă veche și friguroasă. Are nevoie de puţină îngrijire 
și dragoste. Ca toate fermele vechi. Oricum, după părerea mea, 
toate sunt bântuite de fantome... adăugă ea, chicotind. 

Megan îi mulţumi din nou, apoi închise. Se uită la Duncan. 

El agită pumnul în aer. 

— Avem o șansă, îi spuse. 

Timp de câteva clipe, Megan se simţi asemenea unui 
cățărător care alunecă pe stânci și se rostogolește în gol. Își 
stăpâni emoţiile, încercând parcă să adune firele unei funii și 
reuși să se concentreze din nou. 

— Așa este, răspunse ea. 


Noaptea, târziu, frigul și întunericul se amestecau cu 
tăcerea. Megan era așezată pe podeaua salonului de acasă, 
înconjurată de toate armele și muniţia adusă. Unica lampă 
aprinsă într-un colţ al camerei arunca o lumină difuză asupra 
figurii ei încruntate. Răsfoia schiţe, poze și diagrame. Karen și 
Lauren stăteau una lângă cealaltă, pe canapea. Duncan era în 
picioare și privea pe fereastră. Apoi se întoarse, se aplecă și 
apucă pușca. O ţinu o clipă în mâini, apoi trase percutorul. 

— Suntem nebuni? întrebă el brusc. Chiar ne-am pierdut 
mințile? 

— Probabil, răspunse Megan. 

Duncan zâmbi. 

— Deci, cu asta suntem toţi de acord. Dacă acţionăm, suntem 
nebuni. 

— Suntem nebuni și dacă nu acționăm. 

— Adevărat. 

Duncan își trecu degetul peste ţeava puștii, apoi se întoarse 
spre soţia sa. 

— Ştii, rosti el încet, pentru prima dată după o săptămână, 
încep să simt și eu că fac ceva. Nu mai contează dacă e bine 
sau rău. 

— Tată? Mă preocupă un lucru, spuse Lauren. Problema e că, 
de fapt, nu știm sigur că nu le va da drumul mâine dimineaţă. 

— Exact. 

— Deci, s-ar putea... 

— Şi asta este exact. S-ar putea să stricăm totul. Dar șansele 
sunt egale și, în acest fel, avem un aliat puternic. 

— Care e acela? întrebă Karen. 

— Surpriza, spuse Duncan. 

Le privi pe cele trei femei. 

— Vom face singurul lucru la care Olivia nu se așteaptă. 

— Eu știu un lucru, spuse Karen. 

— Ce anume? 

— Dacă facem în continuare ce spune ea, ajungem sigur la 
dezastru. 

— Exact, sări și Lauren. De fiecare dată când am făcut ce a 
zis ea, ne-a sucit cum a vrut. O s-o facă din nou. Știu sigur. 

Atât Duncan, cât și Megan le priviră uimiţi pe fete. Aveau 
chipurile mai întunecate ca oricând. Aceștia sunt copiii mei, își 
zise Megan. Copilașii mei. Oare ce fac din ei? 


Lauren se ridică în picioare, încercând să-și controleze 
emoţiile. Izbucni în suspine reţinute: 

— Nu vreau decât să-l aducem înapoi și să terminăm odată! 
Vreau să fie iarăși totul ca mai înainte. 

Deschise gura să mai adauge ceva, dar sora ei ridică braţul 
și-i făcu semn să tacă. 

— Nu-i nimic, spuse Duncan. 

În cameră se lăsă tăcerea. 

Megan se ridică în picioare, învârtind pe deget pistolul de 
calibrul 45. 

— Ştiţi ce cred eu? spuse ea, îndreptându-se spre fete și 
îngenunchind în faţa lor, cu mâinile pe genunchii lor. Dacă 
acţionăm și ratăm totul, atunci ne vom simţi vinovaţi și va 
trebui să trăim cu gândul ăsta toată viața. Dar dacă nu facem 
nimic, dacă avem încredere în Olivia și se întâmplă ceva - nu 
cred că voi putea suporta. N-aș putea suporta așa ceva nicio 
clipă. 

Se întoarse spre Duncan, fără însă să se dezlipească de fete. 

— Mă gândeam mai devreme la toate tragediile familiale 
despre care auzi vorbindu-se la buletinele de știri. Toţi plâng și 
suspină în fața aparatelor de filmat și e îngrozitor. Dar în jurul 
lor există întotdeauna oameni îmbrăcaţi la costum. Poliţiști, 
pompieri, detectivi, avocaţi, doctori, soldaţi - la naiba, nu mai 
știu. Dar sunt întotdeauna niște oficiali care au încercat să facă 
ceva și care, până la urmă, n-au făcut nimic. Nu merge 
niciodată. Nu există un sfârșit fericit decât dacă acţionezi tu 
însuți... 

Respiră adânc și își întoarse din nou privirea spre gemene. 

— Vă mai amintiţi când Tommy era mic? 

Amândouă zâmbiră și încuviinţară cu un gest al capului. 

— Şi când avea atâtea probleme? 

Amintirea păru să le înalțe sufletele. 

— Toţi doctorii au spus la început ceva, apoi altceva. N-au 
fost niciodată siguri, așa că am crezut în noi înșine și am făcut 
ce era bine. Împreună am reușit. L-am salvat pe Tommy 
atunci... 

— Şi îl vom salva și acum, spuse Duncan. 

Privi spre pușca pe care o ţinea în mână. 

— Ştiţi ce m-a durut cel mai mult în toată situaţia asta? 
Tommy ne așteaptă. Ştie că vom veni după el. Am sentimentul 


că l-am dezamăgit. 

— Dar bunicul? întrebă Lauren. 

— Ştii ce-ar spune el, pufni Duncan. Trage mai întâi, întreabă 
după aceea. Lasă legea să rezolve lucrurile după aceea. 

Megan se gândi la tatăl ei. Dacă ar fi aici, exact asta ar 
spune. N-ar avea încredere în nimeni pentru treaba asta. E 
prea importantă pentru a o da pe mâna unor profesioniști, așa 
ar spune. Se gândi la mama ei și își dădu seama că și ea ar 
spune același lucru. Motivele ar fi diferite: tatăl ei ar acţiona 
din duritate și hotărâre de pușcaș marin, în stare de orice; 
mama ei ar fi liniștită, sigură pe ea și, probabil, la fel de 
neînduplecată. 

— Ştiţi ceva? spuse brusc Duncan pe un ton ferm. S-ar putea 
să fie o nebunie. Dar nu e o greșeală. E singura surpriză pe 
care ne putem baza și asta este forța noastră. Crede că ne-am 
speriat și că ne-a învins, dar nu e așa. Crede că suntem gata să- 
i cădem la picioare și să-i facem jocul, însă se înșală. 

Se opri câteva clipe, după care zâmbi. 

— N-aș suporta ideea că n-am făcut tot posibilul. Vreau să-mi 
scrieţi asta pe piatra de mormânt: A fost nebun, dar cel puţin a 
încercat. 

— Tată! spuse Lauren. Nu-i deloc amuzant. 

— Dar e adevărat, răspunse el. 

Se lăsă tăcerea, apoi Lauren vorbi din nou. 

— E adevărat, spuse ea. E rândul nostru. 

Se ridică în picioare și îl cuprinse pe tatăl său cu braţele. 

Karen o privi pe mama sa. 

— Hai să mai vedem o dată planul, spuse ea. 

Megan respira greu, ca și cum ar fi inhalat un aer prea 
fierbinte, care-i ardea plămânii. Arătă spre schiţa sumară a 
casei și a zonei înconjurătoare. 

— Pajiștea coboară în pantă în spatele casei, până în pădure. 
Voi două luaţi puștile și așteptați acolo, acoperind spatele 
casei. Tatăl vostru și cu mine mergem prin faţă. 

— Ce trebuie să facem exact? întrebă Karen. 

— Nu prea știu, răspunse Megan. În principal, să vă asiguraţi 
că nu scapă nimeni în direcţia aceea, în special cu Tommy sau 
cu bunicul. Folosiţi-vă mintea. Nu încercaţi să le ripostaţi cu 
foc, staţi la adăpost și faceţi ceea ce consideraţi necesar. 
Atenţie la ușa din spate. Cred că totul se va întâmpla la intrarea 


din față, dar... 

Se întoarse. 

— Vreau ca niciuna din voi să nu se expună cumva, reluă 
Duncan. Mai ales în fața armelor de foc. Puștile sunt ultima 
soluţie. Sunt numai pentru a vă proteja, aţi înţeles? Staţi la 
adăpost. Mama spune că acolo e un zid de piatră. Rămânețţi tot 
timpul în spatele lui. 

Se întoarse spre Megan, ezitând. Se gândea ce diferenţă este 
între fiice și fii. Dacă ar fi băieţi, își zise el, ar fi, probabil, 
nerăbdători să înceapă lupta. Dar n-ar fi la fel de siguri pe ei și 
de încrezători. 

— Poate că... începu el. 

— Nici vorbă! îl întrerupse Lauren. 

— Toţi suntem implicaţi! sări Karen, aproape strigând. Nu 
puteţi să ne lăsaţi acasă. 

— Vom fi mereu pe lângă voi, insistă Karen. 

Megan ridică braţul, în semn de împăciuire. Îl privi insistent 
pe Duncan. 

— E vorba de nenorocita aia de ușă din spate, spuse ea încet. 
Nu știu prea multe despre lucrurile de felul ăsta, dar știu că 
trebuie să acoperim ușa din spate. Altfel, am putea fi prinși în 
faţă, iar ei ar putea să scape. Cineva trebuie să stea acolo. 

Duncan oftă, în semn de acceptare. 

— Uite ce e, trebuie să-mi promiteţi ceva. Va fi și-așa destul 
de dificil să-i scoatem pe cei doi Tommy și n-aș vrea să-mi mai 
fac griji și din cauza voastră. Dacă aţi fi expuse vreunui pericol, 
am înnebuni cu totul. Asta ar periclita întreaga acţiune. Așa că 
staţi deoparte, la adăpost, nu vă băgaţi. Nu faceţi decât să staţi 
cu ochii pe ușa aia nenorocită și asiguraţi-vă că suntem 
acoperiţi pe partea aceea. Aţi înţeles? 

— Da, răspunseră ele la unison. 

— Niciun risc, la naiba - să nu vă luaţi niciun risc! Indiferent 
ce vedeţi că se întâmplă. 

— Am înţeles. 

— Chiar dacă mama și cu mine avem probleme, rămâneţi la 
adăpost. 

— Ei, zău așa, tată... 

— Bine, spuse Duncan. 

Era îngrozit. 

Lauren însă își revenise considerabil. 


— Şi în timp ce noi stăm acolo și nu facem nimic, ce se 
întâmplă în faţa casei? 

Megan zâmbi. 

— Tatăl vostru ia pușca și mă acoperă, în timp ce eu intru pe 
ușa din faţă... 

— Megan, ești sigură că... 

— Da, îl întrerupse ea. Absolut. M-am gândit de un milion de 
ori. Probabil că n-aș putea nimeri nimic cu pușca asta, spre 
deosebire de tine, așa că n-ar fi de mare ajutor să te acopăr eu 
pe tine. Eu mă mișc mai repede decât tine, deși nu-ţi place să 
recunoști. Şi sunt o ţintă mai mică, dacă se ajunge până acolo. 
În plus, cunosc exact cum arată casa în interior. Așa că intru 
prima. 

— Mamă, ești sigură că sunt în pod? 

— Da. Vă mai amintiţi de banda pe care Olivia ne-a pus s-o 
ascultăm? Tommy spunea că nu-i place acolo „sus”. Acolo sunt. 

— Ce se întâmplă după ce intri în casă? Dar dacă ușae 
încuiată? 

Megan ridică cuțitul de vânătoare. 

— Pentru zăvor, spuse ea. lar când voi fi înăuntru, tatăl 
vostru va veni după mine. Totul ar trebui să fie foarte simplu. 
Eu îl acopăr cu pistolul. Va fi foarte puţină lumină, pun pariu că 
vor dormi cu toţii și vom fi deja în casă. Mâinile sus și cu asta, 
basta. Se va termina totul. 

— Urâtă trezire, spuse Duncan. 

— Pare simplu. 

— Chiar așa este. Dacă-i luăm prin surprindere. 

— Surpriza e garantată, spuse Lauren furioasă. 

Se frecă repede la ochi, ca și cum ar fi vrut să șteargă o 
parte din lacrimile acestei săptămâni, apoi ridică o pușcă de pe 
podea și trase percutorul. 

— Mamă, arată-mi, te rog, încă o dată cum funcţionează asta, 
spuse ea. 


DOISPREZECE 
Ușa din spate 


Primii zori străpungeau stăruitor întunecimea pădurii, ca o 
lamă despicând carnea în două. Căzuse brumă în noaptea 
aceea; o peliculă albicioasă se întindea peste câmp și acoperea 
frunzele și ramurile copacilor. Pe când se strecurau printre 
copaci, aburul respirației lor se înălța ca un fum cenușiu, într-o 
lume la fel de cenușie. Erau îmbrăcaţi în costumele de camuflaj 
cumpărate de Megan cu o zi mai înainte, astfel că trupurile lor 
se confundau cu umbrele și tonurile închise ale primelor 
momente ale zilei. Fiecare dintre cele două gemene se chinuia 
cu câte o pușcă de vânătoare; Duncan strângea în mână pușca 
semiautomată, iar Megan își pusese pistolul de calibrul 45 la 
brâu, alături de cuțitul de vânătoare. Se furișau fără zgomot, 
oprindu-se din când în când să pândească orice zgomot și 
pornind apoi mai departe, pas cu pas, cu cea mai mare grijă. 
Odată cu trecerea prin pădure, lăsau în urmă tot ceea ce 
știuseră și iubiseră și pășeau într-o altă lume - un teritoriu 
rece, înfricoșător. 

Megan dădu la o parte câteva ramuri pline de spini și le ţinu 
așa, pentru ca Lauren, care o urma, să poată trece și ea. Apoi o 
lăsă în locul său pe Karen, ca să facă același lucru pentru 
Duncan. Megan trecu mai departe cu câţiva pași, lăsându-se pe 
vine și așteptând ca restul membrilor familiei să o ajungă din 
urmă. Când se grupară din nou, le arătă, dincolo de copaci, 
silueta albă a fermei, cam la o sută de metri în faţa lor. Fără un 
cuvânt, Megan făcu semn spre zidul de piatră care marca 
liziera copacilor. Apoi arătă spre dreapta și spre stânga, 
indicând încotro se întindea zidul. Gemenele încuviințară cu un 
semn al capului. 

— Du-te cu ele și arată-le unde să stea, șopti Duncan. Eu te 
aștept aici, într-o parte, de unde pot vedea intrarea în casă. Voi 
fi chiar în dreptul zidului, bine? 

Megan îl luă de mână, strângându-l din toate puterile. 

— Stai liniștit, spuse ea. Nu durează decât câteva minute. 

Duncan se întoarse spre gemene. 

— Vă rog... reuși el să spună. 


Își simţi tremurul buzelor și speră că era numai din cauza 
frigului dimineţii. 

— Nu-ţi face griji, tată, îi șopti Karen drept răspuns. 

— Tu să fii atent, spuse Lauren. Zâmbi, apoi îl sărută iute pe 
obraz. ` 

Duncan era răscolit de teamă și de sute de gânduri. Incercă 
să întindă mâna și să vorbească, dar se opri. Privind în ochii 
fetelor, le revăzu în minte, abia născute, își aminti cum, copile 
fiind, păreau atât de lipsite de apărare, încât simţea nevoia să 
le ia în braţele sale, să le protejeze. 

— Să-i spuneţi lui Tommy că îl așteptăm, șopti Lauren. 

— Şi să-i mai spuneţi să nu ne mai dea niciodată atâta bătaie 
de cap, rosti Karen, zâmbind. 

Duncan încuviinţă și se întoarse spre Megan. Se priviră drept 
în ochi și, pentru o clipă, se simţiră amândoi teribil de 
neajutorați. Apoi Duncan reuși să zâmbească, dar zâmbetul său 
se pierdu în lumina rece și palidă a dimineţii. Se uită din nou 
spre casă. 

— În regulă, rosti el încet, dar ferm. Hai să terminăm odată! 

Duncan porni târâș printre copaci. Megan așteptă până când 
nu-l mai văzu și apoi făcu un semn gemenelor să o urmeze. 
Duse degetul în dreptul buzelor, pentru a păstra tăcerea, însă o 
auzi pe Karen, șoptindu-i: 

— Știm că trebuie să tăcem. Hai să mergem! 

În câteva minute reușiseră să înconjoare pajiștea din spatele 
casei și acum se deplasau paralel cu aceasta. Zidul de piatră, 
lăsat în paragină, căzuse din loc în loc și fetele erau nevoite să 
facă eforturi pentru a se ascunde. Mergeau aproape de-a 
bușilea, ghemuite, trecând pe după boscheţi și copaci și 
oprindu-se din loc în loc. Megan privea mereu în dreapta sa, 
peste pajiște, încercând să nu piardă nicio clipă casa din ochi. 
Supărată, blestemă în gând, rugându-se să găsească un fel de 
barieră naturală, o adâncitură în pământ, care să le ofere 
acoperire și protecţie. Simţi o mână pe umăr și se întoarse 
brusc. 

Karen făcea semne în spatele lor, spre pădure. Lauren se uită 
și ea într-acolo. 

— Ce este? întrebă Megan, îngheţând de spaimă. 

— Uită-te! îi șopti Lauren cu insistenţă. 

— E o mașină, spuse Karen. Acolo, în spatele copacilor. 


Megan își miji ochii și zări reflectarea unei raze de soare pe o 
suprafaţă de metal. 

— Aveţi dreptate, spuse ea. Haideţi, să mergem. 

Se pregăti să pornească mai departe, dar Karen o opri, 
trăgând-o de braţ. 

— N-ai observat? o întrebă ea. 

Megan se întoarse încă o dată și înțelese. 

— E mașina bunicului, spuse Lauren. 

Megan se întoarse încet și le conduse pe gemene prin 
pădure, spre mașină. Automobilul era parcat la marginea unui 
vechi drum de ţară, plin de praf. Din loc în loc crescuseră 
smocuri de iarbă; numai o dâră de noroi mai amintea de ceea 
ce fusese odată. 

Lauren își trecu degetele peste capota mașinii, pipăind 
zgârieturile de pe vopsea. 

— Săracul bunicul, spuse ea. Era așa de mândru de hârbul 
ăsta... De ce au pus mașina aici? 

— Ca s-o ascundă, proasto, îi răspunse Karen în șoaptă. N-o 
puteau lăsa la vedere, s-o poată recunoaște oricine. 

— Aha... 

Megan privi împrejur și zări urmele de cauciucuri, acolo 
unde fusese întoarsă mașina. Observă că era îndreptată în 
direcţia drumului principal, spre ieșirea din pădure. Se uită 
prin parbriz și constată că și cheile de contact erau la locul lor. 
Pe podea, în dreptul scaunului de pasageri, se zărea un sac de 
pânză. O clipă, se gândi să deschidă portiera și să controleze 
interiorul mașinii, dar își dădu seama că era imposibil să 
deschidă fără un zgomot care le-ar fi dat de gol. 

— Cred că ar fi mai bine să staţi cu ochii pe mașină, spuse 
ea. 

— Să rămânem aici? întrebă Karen. 

— De aici nu vedem nimic. 

Megan se întoarse spre fermă. 

— Bine, oftă ea. Staţi acolo, în dreptul ultimei grămezi de 
pietre rămase din zid. Dar fiţi atente, bine? Și staţi cu ochii și 
pe mașină. 

Gemenele încuviinţară. Megan își dădu seama ce stupide 
erau îndemnurile ei. Auzi, să stea cu ochii pe mașină. Îi venea 
să râdă. De parcă ar ști vreunul din noi ce face, își spuse ea. 
Apoi alungă acel îndemn la rațiune și le conduse pe fete înapoi, 


în locul de unde puteau vedea spatele casei. Le privi și le așeză 
pe rând la adăpost, în spatele pietrelor. „Să nu vă ridicaţi!” le 
șopti cu disperare. Apoi se întoarse spre casa albă, cu acoperiș 
de șindrilă. Câmpul argintiu, acoperit de brumă, părea un val 
înspumat, rostogolindu-se tot mai departe de locul unde se 
aflau. 

— În regulă, spuse ea. Așteptaţi aici. Și fără riscuri inutile. 
Aţi înţeles? 

— Lasă, mamă. Du-te repede. Răsare soarele și tata te 
așteaptă. 

— Fără riscuri. 

— Mamă... 

Voia să le spună cât de mult le iubește, dar se gândi că asta 
le-ar stânjeni, așa că își spuse în gând: vă iubesc pe amândouă. 
Vă rog, aveţi grijă să nu vi se întâmple nimic. 

Înghiţi cu greu. Brusc, picioarele păreau să n-o mai asculte și 
trebui să facă un efort supraomenesc pentru a le comanda 
mușchilor să iasă din amorţeală. lInchise ochii preţ de o 
secundă și, întorcându-se brusc, porni târâș printre tufișuri și 
copaci. Nu privi înapoi nici măcar o singură dată, de teamă că, 
oricât de curajoase ar fi fost fetele, ea n-ar mai fi fost în stare 
să le lase singure acolo, în pădure, atât de aproape de un rău 
atât de mare. 

Duncan se ţinea de zid, așteptând ca Megan să-și facă 
apariția prin ceața dimineţii, dar fără să scape din ochi ferma, 
în caz că acolo s-ar fi zărit vreo mișcare. Încercă să-și alunge 
din minte orice gând; nu voia să reflecteze la ceea ce făceau 
sau își propuseseră să facă. Se strădui să-și segmenteze viaţa în 
secunde, în ritmul în care trăgea în piept aerul tare, pentru ca 
apoi să-l expire din nou. Auzind în spate ceea ce părea 
mișcarea unei jivine, se răsuci și dădu cu ochii de Megan, care 
venea târâș spre el. 

— Totul e în regulă? întrebă el. 

— Am găsit mașina judecătorului. E ascunsă pe drumul de 
acces, chiar în spatele locului unde le-am lăsat pe fete. 

— Dârele - cum să zic... 

— Cred că da. Sigur. 

Megan îl privi în ochi pe Duncan și, pentru o clipă, ezită. Și el 
părea prins în ghearele îndoielii. Doreau să-și vorbească, dar 
făcură un efort ca să păstreze tăcerea. Megan înaintă mai mult 


pe solul umed și se aruncă în braţele soţului ei, ascunzându-și 
capul la pieptul lui. Îi asculta inima și își număra în același timp 
propriile bătăi. 

Odată trecut momentul, se desprinseră unul de celălalt. 

— E timpul să pornim, spuse Duncan. Dacă mai așteptăm, s- 
ar putea ca unul din ei să se trezească mai devreme și... 

Renunţă să-și continue gândul. 

Megan se întoarse pe spate și privi cerul. În depărtare se 
zăreau deja primele raze purpurii de lumină, ivindu-se din 
spatele norilor. 

— O dimineaţă cu cerul înroșit, spuse ea. 

— Avertisment pentru marinari, răspunse Duncan, privind și 
el într-acolo și dând din cap. Probabil că se apropie furtuna. 
Poate și zăpada. 

Răsucindu-se spre el, Megan îi luă mâna într-a ei, ţinând-o 
strâns. 

— Te-ai gândit la Tommy? 

— Puțin. 

— Şi eu la fel. Hai să-l luăm. 

Cu toată îngrijorarea, Duncan se strădui să zâmbească. 

— Sunt gata. Când dorești. 

Megan privi spre marginea zidului de piatră și inspiră adânc. 

— Merg mai întâi la mașină. Apoi spre marginea verandei. Pe 
urmă la ușă. După ce intru în casă, numără până la cinci și fugi 
cât poţi de repede spre mașină. Apoi spre ușă. Bine? 

Duncan deblocă siguranţa armei și trase percutorul până la 
capăt; se auzi un declic, semn că încărcătorul era gata de 
tragere. 

— Fă și tu la fel, șopti el pe un ton imperativ. 

Megan apucă pistolul și îl armă. 

— Gata? 

— Gata. 

— Te iubesc. Acum, du-te! 

Duncan se răsuci în sus, sprijinindu-și arma de zid, în timp ce 
Megan sărea de cealaltă parte. O clipă, avu impresia că se 
aruncă în gol, spre întuneric. Tot ce am fost, toate lucrurile în 
care am crezut până acum au încetat să mai existe, își zise el. 
Dintr-odată, își dădu seama că fugea cu spatele aplecat lăsând 
aerul rece să-i aline fierbințeala obrajilor, abia atingând 
pământul cu tălpile. Brusc, distanța până la casă i se păru 


imensă, mult mai mare decât își închipuise - o lume vastă, 
nesfârșită, în plină lumină, periculoasă. Strânse din dinţi și 
alergă mai departe. 

Ramon Gutierrez stătea lungit în pat, privind cum lumina se 
întindea încet pe perete și gândindu-se la crimă. 

Incercă să se convingă că nu era așa de greu. La urma 
urmelor, nu diferă de alte delicte. 

In tinereţea lui, ca să poţi intra într-o bandă trebuia să fii 
inițiat cumva. Un jaf, un viol, o crimă; sarcina era diferită, în 
funcţie de organizaţie. In cartierul lui nu se întâmplau lucruri 
prea importante, iar ușurința cu care era încălcată legea făcea 
ca astfel de acţiuni să pară mai degrabă normale decât 
deosebite. Lui nu-i displăcuseră actele în sine, ci numai riscul 
de a fi prins. La gândul acesta, se simţi fulgerat de ură 
împotriva celor doi prizonieri din pod. Sunt periculoși, își spuse 
el. Sunt foarte periculoși și te pot ucide mai repede decât îţi 
închipui. Ochii lor sunt ca niște ţevi de pușcă, îndreptate spre 
pieptul tău. Amintirile lor sunt împunsături de cuţit în gâtul 
tău. Vocile lor sunt curentul electric ce trece prin scaunul de 
pedeapsă. Te pot băga la zdup pe vecie. Te pot ucide la fel de 
bine ca orice poliţist. 

Ramon își simţi fruntea asudată. 

Nu se hotăra dacă trebuia să mai doarmă sau să se trezească 
de-a binelea. Regreta că somnul său nu durase decât câteva 
ore. Trebuie să fiu vigilent, își spuse. Își cântări forțele și își 
dădu seama că stătea cu ochii deschiși, privind cum lumea din 
jur se pregătește să întâmpine răsăritul. 

Işi aminti de închisoare și de cum se înscrisese în mișcare. 
Ca și în cazul bandelor din tinerețe, conducerea mișcării îţi 
cerea întotdeauna să îndeplinești o acţiune pentru a fi admis. 
Dar iniţierile într-o bandă aveau o latură practică. Mișcarea 
preferase simbolurile, în special bombele. El le considerase 
mereu un mod laş de a ucide oameni, dar înţelesese că așa era 
mult mai sigur. Asta făcuse; ajutase la amplasarea unei bombe 
în toaleta unei clădiri guvernamentale. Nu fusese vina lui că 
mașinăria nu explodase la ora prevăzută. 

Alungă această amintire și se gândi la cei doi prizonieri de 
sus. Şi-i imagina pe cei doi Tommy, așezați pe paturi, în faţa lui. 
Apoi încercă să pigmenteze acea viziune cu gloanţe, sânge și 
răni. li și vedea întinși și reci pe podea. 


Abia acum își dădu seama că nu mai omorâse pe nimeni până 
atunci, deși fusese prezent la înfăptuirea unor crime: o dată, în 
timpul unui război între bande, când doi tipi din tabăra adversă 
fuseseră prinși pe o alee; a doua oară, la pușcărie, după ora de 
masă, când șirul de deţinuţi se îndreptase spre curte, la 
exerciţii, și un informator fusese măcelărit în confuzia de 
moment, proprie oricărei deplasări a unui număr mare de 
oameni; a treia oară, în timpul vizitei Oliviei la directorul acela 
din California. Își amintea căutătura din ochii acelui om, când 
își dăduse seama că se va produce inevitabilul. Un amestec de 
panică și furie. Se luptase. Nu avea nicio șansă și știa acest 
lucru, iar asta ușurase misiunea Oliviei. Ramon spera că 
judecătorul și băiatul se vor opune. Atunci îi va putea ucide în 
luptă și va fi mai ușor și pentru el. 

Trase o înjurătură și își lăsă picioarele pe podea. 

În lumina palidă din cameră, zări pachetul de ţigări, așezat 
pe o măsuţă cam șubredă. Întinse mâna după ele și strănută. S- 
o ia naiba de casă veche și rece, își spuse el. Pe toţi dracii, nu 
vreau s-o mai văd niciodată. 

Încercă să se gândească la alte locuri, mai calde. Mâine la 
prânz, se încurajă el, voi zbura spre sud, cu buzunarul plin de 
bani. Aruncă o privire spre geanta de pânză, deja pregătită. 

Se ridică și își puse pantalonii și pantofii. Își trase un tricou 
gri, vechi, peste cap; tricoul avea și o glugă, pe care și-o puse 
în jurul gâtului, ca pe o basma. 

Ciuli urechea și auzi sforăitul lui Bill Lewis din camera de 
alături. Făcu câteva exerciţii, încleștând și descleștând pumnii, 
apoi se îndreptă spre noptieră și își luă revolverul, punându-l la 
brâu. După ziua de azi, își spuse el, totul va fi altfel. Își imagină 
că va fi foarte cald în patul său, lângă Olivia. 

Brusc, fu cuprins de entuziasm: împreună vom face lucruri 
remarcabile. Se întristă puţin, gândindu-se la Lewis. El nu 
înţelege, își zise Ramon. Apoi, ridicând din umeri, și-l scoase 
din minte și se lăsă pradă furiei izvorâte dintr-o gelozie neclară. 

Ramon ieși pe hol și își îndreptă privirea spre ușa zăvorâtă a 
podului. Aș putea s-o fac acum, când Lewis doarme. L-aș lua 
prin surprindere; la fel și pe ei. Ar fi un fapt împlinit și nimeni 
n-ar mai putea face nimic. Ramon se trezi cu pistolul în mână, 
deși nu-și amintea să-l fi scos de la brâu. Îl studie și văzu că era 
armat, dar nu-și amintea nici de asta. In somn ar fi mai ușor, 


conchise el. Păși în direcţia podului și ezită. Mai întâi, să beau o 
cafea, își zise. Ca să nu-mi tremure mâna. Puse arma înapoi la 
brâu. 

Scara scârțâi ușor sub pașii săi. Totul părea încremenit; ura 
felul în care frigul părea să se insinueze peste tot. Dimineţile 
erau parcă mai tăcute și mai cumplite. In sud, te trezeai 
întâmpinat de un freamăt și de o căldură prietenoasă, care 
creșteau odată cu ziua. Străbătut de un nou fior, intră în 
bucătărie, deschise robinetul de apă caldă la maximum și căută 
o ceașcă de cafea mai puţin murdară. După câteva clipe, găsi 
una acceptabilă. Trânti în ea două lingurițe de cafea espresso și 
o umplu cu apă fierbinte de la robinet. Sorbi, se strâmbă și, 
întorcându-se cu spatele, se rezemă de chiuvetă și lăsă căldura 
ceștii să-i pătrundă, prin degete, până în suflet. 

Când auzi bufnitura de la intrare, mai întâi nu știu ce să 
creadă. Ce-a fost asta? se întrebă în gând. N-ar trebui să se 
audă niciun zgomot. Nu aici. Nu acum. 

Apoi, brusc, îl cuprinse teama. 

Mâna îi tremura ușor când puse ceașca pe masă. 

Ciuli urechile, doar-doar va mai auzi ceva. Nimic. 

Totuși, era ceva. Ba nu. Era casa asta veche, scârţâind din 
toate încheieturile. Sau era poliția, ocupând poziţii. Simţi un 
gol în stomac, neștiind ce să creadă - auzise sau nu un zgomot 
suspect? Coborându-și privirea, observă că ţinea din nou în 
mână revolverul. Preţ de o clipă, se gândi să alerge sus, s-o 
strige pe Olivia. Apoi reflectă: nu sunt așa de slab. Ce nevoie 
am de ea, ca să verific un zgomot oarecare pentru ca, până la 
urmă, să constat că mi-a jucat imaginaţia o festă? 

Se simţi puţin dezgustat de această slăbiciune. Dar reproșul 
era amestecat cu teamă. 

Păși cu grijă, dar în mare viteză, către ușa de la intrare. Se 
uită afară prin panoul de sticlă, însă nu zări decât curtea 
strălucind de brumă. 

N-a fost nimic, își spuse. Ai dormit prost. 

Suntem aproape de final și ești așa de tensionat că sari în sus 
din orice. 

Ramon se înfioră. Probabil că nu e nimic, încercă el să se 
convingă. Poate că era vântul. Dar văzu chiar atunci copacii 
desfrunziţi și neclintiţi pe fundalul cerului cenușiu. 

Nu voia să renunţe la bruma de căldură din casă, dar știa că 


trebuia să se asigure. Răsuci încet clanţa și deschise ușa: parcă 
simţi o răsuflare de gheaţă. Ezită din nou, nedorind să iasă 
afară. 

Totuși, ieși. 

Tremurând de frig și, poate, și din alte motive, Ramon păși 
încet pe verandă. Tinea strâns pistolul, cu braţul întins, și 
mătura curtea cu privirea, întorcând capul când spre stângă, 
când spre dreapta. 

Lauren se uită spre spatele casei și întrebă: 

— Crezi că totul e în regulă? 

Tăcerea adâncă o făcea mai suspicioasă; în ultimele minute 
încercase să alunge din minte zeci de viziuni de coșmar. Karen 
o cuprinse cu braţul, încercând s-o liniștească. 

— Sigur că da, îi răspunse ea pe un ton blând. 

— Nu se aude nimic. 

— Păi, asta înseamnă că lucrurile merg așa cum trebuie. 

— Măcar de s-ar auzi ceva. 

— Ti-e frică? 

— Sigur. Tie nu? 

— Numai puţin... Ba mor de spaimă! 

— Da. Crezi că Tommy și judecătorul... 

— A, ei sunt bine, știu precis. Probabil că dorm. Ştii cum e 
Tommy. Dacă e puţin obosit, doarme de poţi tăia lemne pe el. 
Ce bine ar fi să fie și mama cu noi. 

— Într-adevăr. 

— Ştiu ei ce fac. 

— Vino mai aproape. Mi-e frig. 

— Nu frigul e de vină, spuse Karen, cu simţul său practic 
obișnuit. Totuși, se mută mai aproape de Lauren și își privi 
arma. Când se vede punctul roșu, reluă ea, înseamnă că e pusă 
siguranţa sau nu? 

— Nu. 

— Aha. Bine. 

Cuplă din nou siguranţa. 

— De ce faci asta? întrebă Lauren. 

— Păi, tata a spus... 

— A spus să fim atente. N-a spus să fim proaste. 

— Ce vrei să spui? întrebă sora mai mare, burzuluindu-se. 

— Ei bine, nu cred că aș fi în stare să nimeresc prostia aia de 
siguranţă, dacă aș fi nevoită s-o fac. Cred că ar trebui să fim 


pregătite, în caz că e nevoie să fugim și să-i ajutăm. 

— Ne-au zis să stăm la adăpost. 

— Da, dar tu ce crezi? 

Karen rămase o clipă pe gânduri. Dorea să fie responsabilă, 
dorea să se comporte corect. Dorea ca părinţii ei să fie mândri 
de ea. Lauren o privi insistent. 

— Ştiu la ce te gândești, șopti ea. Știu ce ne-au spus. Dar 
suntem aici ca să-i ajutăm! Tommy e fratele nostru. 

Karen încuviinţă. 

— Cred că ai dreptate. 

Amândouă traseră siguranţele armelor. Se aplecară putin, 
rămânând cu privirile aţintite asupra casei. 

— Nu simţi nimic? șopti brusc Lauren. 

— Ce anume? 

— Nu știu. Parcă s-a pornit vântul sau a trecut un nor, așa 
ceva. 

Karen dădu din cap și zâmbi. 

— Ştii, nimeni de la școală nu ne-ar crede dacă le-am povesti. 

— Oho, ai dreptate, chicoti Lauren. 

Dar momentul de veselie se risipi repede în copleșitoarea 
încremenire a dimineţii. Tăcerea se instală din nou lângă ele și, 
odată cu ea, o cumplită teamă de necunoscut. Rămaseră așa, 
umăr lângă umăr, privind spre fermă. Lauren luă mâna surorii 
sale, strângând-o cu putere. Un curent electric păru să le 
străbată pe amândouă. Îşi auzeau bătăile inimii, își simțeau 
respiraţia. 

— Va fi bine, spuse Lauren încetișor. 

— Știu. Numai că aș vrea să se întâmple ceva, răspunse 
Karen. 

Așteptau, pradă neliniștii și speranţei. 

Când Megan alunecase pe prima treaptă a verandei 
acoperite de brumă, braţul în care ţinea pistolul se lovise de 
planșa de lemn. Auzind zgomotul, rămase pe loc, nemișcată. În 
urechile ei, zgomotul răsunase asemenea unei adevărate 
explozii. În loc să pornească mai departe spre ușă, se dăduse 
înapoi, ascunzându-se sub platformă și așteptând să vadă dacă 
o auzise cineva. 

Zgomotul ușii de la intrare o îngheţă. Rămase pe loc, cu 
pistolul în mână, încercând să se strecoare sub marginea 
verandei, ca să nu fie văzută de sus. 


Habar nu avea ce să facă. 

Când auzi lemnul scârțâind, aproape deasupra ei, sub pasul 
cuiva, începu să tremure. Dar ridică arma și își spuse că nu se 
va termina așa. 

Se lupta cu spaima care-i anchiloza braţele, picioarele și 
mușchii, gândindu-se numai la Tommy. Inima începu să-i bată 
mai tare și simţi adrenalina urcându-i prin vene. Sosesc, fir-ar 
să fie, vin după tine. 

Se încordă, auzind pașii care se apropiau tot mai mult de ea. 

Duncan o văzuse alunecând, auzise bufnitura și trase o 
înjurătură. Şi el așteptase, neslăbind-o nicio clipă din ochi pe 
soţia sa. I se părea că seamănă cu un animal micuţ, ghemuit la 
pământ de frică. 

Văzând că se deschide ușa de la intrare, simţi un junghi de 
spaimă în inimă. 

— Ah, Doamne, șopti el. Au auzit-o. 

Pentru o clipă, simţi că i se taie picioarele. Apoi îl zări pe 
Gutierrez pe verandă. 

— Ah, Doamne, rosti el din nou. Megan, fii atentă. 

Abia șoptea. 

Zări pistolul în mâna lui Ramón. 

Îl văzu făcând un pas, apoi încă unul, spre locul unde se 
ascunsese soţia sa. 

Încercă să-și domolească bătăile inimii. N-am de ales, își zise 
el. 

Încercă să înghită, dar gura îi era complet uscată. O amintire 
îi trecu prin minte cu viteza fulgerului: strada din Lodi, apoi el 
însuși, agăţat de camionetă, de parcă s-ar fi aflat la marginea 
unui ocean întunecat, temându-se să nu fie înghiţit de adâncuri. 
Anii trecuţi îi strigau să nu mai aștepte, să nu ezite din nou și 
să piardă totul din cauza îndoielii. 

— Stai la adăpost, Megan, șopti el. 

Trase adânc aer în piept și își lipi obrazul de patul puștii. 
Lumea deveni dintr-odată mai mică, dincolo de ţeava puștii, 
peste pajiște, pe deasupra capului soţiei sale, direct în pieptul 
lui Ramon Gutierrez. Îl văzu pe acesta făcând încă un pas și 
oprindu-se la doar câteva zeci de centimetri de marginea 
verandei, unde se ascundea Megan. 

Expiră încet. 

— Îmi pare rău, șopti el. 


Tinu degetul încordat pe trăgaci, aproape copleșit de durere. 
Îl trase încet înapoi, deschizând focul. Explozia în serie păru să 
sfărâme aerul de porțelan în mii de cioburi. 

Explozia o smulse pe Olivia din vis. Se făcea că era în 
închisoare, în celula ei de securitate maximă, numai că, de data 
asta, ușa nu se mai închidea cum trebuie. Reușise să o deschidă 
fără probleme. În vis, simţise răcoarea oţelului lipicios şi auzise 
zăngănitul grilajului care se deschidea în faţa ei. leșise singură 
pe platforma aflată dincolo de șirul de celule, liberă să plece 
unde vrea. Simţise o nesfârșită bucurie, înălțându-se de parcă 
n-ar mai fi atins pământul cu picioarele. În vis, tocmai se 
îndepărta în mare viteză de celulă, când auzise o bubuitură ca 
de tunet și, o clipă, crezuse că se pornise furtuna. 

Apoi reveni din vis la o realitate teribilă, neașteptată. 

Sări în capul oaselor, ignorând frigul dimineţii și ciulind 
urechea. 

— Ce dracu” a fost asta? strigă ea pe un ton strident. 

Lângă ea, Bill Lewis sărise și el. În lumina slabă a dimineţii, 
pielea lui părea palidă, aproape translucidă. Făcuse ochii mari 
și în glasul său se simţea un tremur de panică. 

— Nu știu. Ce-a fost? Habar n-am, dormeam. 

— Mi s-a părut că am auzit o împușcătură. 

— Unde e Ramon? 

— Nu știu. O fi în camera lui? 

— Ramon? Ramon! Unde naiba ești? strigă Olivia. 

Nu primi niciun răspuns. S-a dus să-i ucidă, își zise ea. 

Sări jos și rămase în picioare, goală, lângă pat. Ar trebui să 
se mai audă o împușcătură. Ar trebui să se audă ţipete. Ar 
trebui să-mi răspundă. Ce se întâmplă? 

— Ce face? se răsti Bill dintr-odată, bâlbâindu-se de frică. Ce 
naiba... unde s-a dus? Ce face? Nu înţeleg... asta nu face parte 
din plan. 

Bill Lewis o privi pe Olivia cu furie. 

— Asta nu se aude de sus, urlă el. Vine de-afară. Ramon! 

Zăpăcită, Olivia nu știe ce să mai creadă. Gândește-te! 
Acţionează! se îndemnă ea. Apucă un pistol automat de pe 
noptieră. Brusc, fu cuprinsă de o senzaţie minunată, de pace 
interioară, ca un copil satisfăcut. Părea să retrăiască visul de 
mai înainte. Își simţi pielea iradiind, cuprinsă brusc de 
fierbinţeală. 


— Ce se întâmplă? zbieră Bill. 

— Haide, spuse Olivia, alegându-și cu grijă cuvintele. S-a 
terminat. 

Trecu prin baie și se îndreptă spre fereastră, privind afară. În 
spatele ei, Lewis se chinuia să-și tragă pe el pantalonii, 
luptându-se cu perechea de jeanși scorţoși, iar Olivia se gândi 
cât de caraghios era, cât de absurd, și izbucni în râs. 

Zgomotul primei împușcături îl smulse și pe judecătorul 
Pearson din vis. Se făcea că se afla pe o plajă, înconjurat de 
nepoţii care se jucau în nisip. Soarele fierbinte îl încălzise și 
clipea des, orbit de atâta lumină. În depărtare, Megan și 
Duncan săltau pe coama valurilor verzi-albăstrii. Se întorsese 
să-i spună ceva soţiei sale, care stătea lângă el. „Dar ai murit”, 
îi zisese el. „Sunt singur”. Ea îi zâmbise, clătinând din cap, și 
răspunsese: „Nimeni nu moare cu adevărat. Nimeni nu e cu 
adevărat singur”. Dar, când el întorsese din nou capul, ceilalţi 
dispăruseră, iar plaja era acum nisipul roșiatic din Tarawa, în 
timp ce el era iarăși un tânăr speriat. Auzise șuierul unei 
singure împușcături pe deasupra capului și se ascunsese în 
nisip, cu faţa în jos, dar se ridicase imediat și, în vis, își 
spusese: „Dar ăsta a fost un glonţ adevărat”. 

Se trezi imediat. 

Se răsuci îndată spre Tommy, care, în patul său, se ridicase 
deja în capul oaselor. 

— Bunicule! 

— Tommy, e adevărat. Doamne, au venit după noi! 

— Bunicule! 

Tommy sări jos din pat și se repezi în braţele bunicului. 

Judecătorul îl strânse la piept, apoi se desprinse din 
îmbrăţișare. 

— Acum, Tommy, acum! Trebuie să facem și noi ceva ca să 
ne salvăm. 

Tommy înghiţi în sec și dădu din cap în semn de aprobare. 
Judecătorul sări de pe pat și apucă bara metalică. 

— Acum, spuse el. Ajută-mă. 

Se auzi încă o împușcătură. 

— Repede, Tommy. Așa cum am vorbit. 

Parcă prinsese puteri și era din nou sigur pe sine; își amintea 
zecile de momente de luptă înspăimântătoare, paralizante, 
când, în ciuda morţii și a ororilor care-l înconjurau, acţionase. 


Acum, dintr-odată, parcă și mușchii îi întineriseră, iar oasele nu 
mai erau bătrâne și fragile. Simţea din nou forța și îndrăzneala 
tinereţii. 

Judecătorul ridică unul din paturi și îl trase până în dreptul 
ușii. Adunându-și toate forţele, îl împinse violent spre ușa 
podului. Sări înapoi, apucând și patul lui Tommy. 

— Acum, al tău! spuse el și îl împinse și pe acesta pe scări în 
jos, pentru a bloca intrarea. 

Tommy era deja îmbrăcat și revenise lângă perete, lovind 
zona deja slăbită cu bara de metal ruptă din cadrul metalic al 
patului. Judecătorul Pearson îi sări în ajutor. Apucă bara de 
metal și o sprijini sub una din stinghiile slăbite. Impinse o dată, 
în forță, și apoi o ridică din toate puterile. Se auziră un scrâșnet 
și apoi pârâitul lemnului crăpat. Prima stinghie se desprinse, ca 
un os rupt. Judecătorul scoase un strigăt: o așchie îl împunsese 
în deget. El însă nu luă în seamă durerea și lovi folia de plastic 
de dedesubt cât putu de tare. Plasticul se făcu țăndări, ridicând 
un nor de praf. Lovi din nou, încă o dată și încă o dată, după 
care, în plin avânt, făcu un pas înapoi, gata să continue, dar fu 
oprit de strigătul lui Tommy: 

— Bunicule, am reușit! Văd cerul! 

Judecătorul strânse din dinţi, uitând de bătrâneţe, de îndoială 
și de infirmitate, și se repezi spre perete, trăgând și rupând 
bucăţi de plastic și lemn putrezit, plin de entuziasmul victoriei. 

Primul glonţ pornit din pușca lui Duncan îl lovise pe Ramon 
drept în piept, ca pumnul unui boxer de categorie grea, 
aruncându-l pe spate, strivindu-l de ușa de la intrare. Trupul 
său mai zvâcni o dată, ca o marionetă cuprinsă de spasme, și 
apoi alunecă în jos, rămânând sprijinit în șezut, parcă 
relaxându-se. Privi fix spre curte, fără să vadă nimic, 
întrebându-se ce i se întâmplase. Se întrebă cum de nu-i mai 
era frig. Acesta fu ultimul său gând. 

Al doilea glonţ explodă în faţa bărbatului mort. 

După a doua împușcătură, Megan se ridică, privind îngrozită 
spre cadavrul lui Ramon Gutierrez, plin de sânge și resturi de 
creier. Făcu un pas înapoi, simțind nevoia să urle, să se 
desprindă din acest coșmar. 

In spatele ei, lângă zid, Duncan se ridicase în picioare. 

Timp de o clipă, se lăsă din nou liniștea peste dimineaţa 
îngheţată. 


Duncan își simţi gâtul uscat, încordat și, înțelegând ezitarea 
soţiei sale, îi strigă răgușit: 

— Du-te, Megan! Du-te! Acum! 

Reuși să se caţăre pe zidul de piatră, gata să scape pușca din 
mână. O strânse mai bine și sări în picioare, împleticindu-se, 
luând-o la fugă spre ea și continuând să-i strige: 

— Du-te! Du-te! Acum! î 

Ingrozită, Megan se întoarse spre el. Îl văzu făcându-i semne 
disperate spre ușă. Privirile li se întâlniră timp de o clipă și el o 
văzu încuviințând cu un semn al capului. Megan se răsuci din 
nou spre trupul întins pe verandă și, cu un strigăt de furie 
amestecată cu spaimă și hotărâre, se repezi, cu arma în mână, 
pe trepte în sus, intrând în casă pe lângă cadavrul lui Ramon. 

— Ei sunt! strigă Olivia în mijlocul hohotelor de râs. 

— Cine? urlă Bill Lewis, apucând pistolul automat. 

— Cine crezi? se răsti Olivia, trăgând piedica armei sale și 
armând-o. A 

Izbi geamul cu ţeava. Îl văzu pe Duncan alergând spre casă. 

— Acoperă scara! urlă ea spre Lewis. 

Acesta ezită. 

— Acum, idiotule, până nu se apropie mai mult! 

El se răsuci pe călcâie și se repezi afară pe ușa dormitorului, 
pătrunzând în inima casei. 

Karen și Lauren auziră împușcăturile și încremeniră. 

In tăcerea grea care urmă, se simţiră amândouă cuprinse de 
o spaimă ameţitoare, ca atunci când mașina îţi fuge de sub 
control pe o stradă alunecoasă. 

— Ah, Dumnezeule, șopti Lauren. Ce se întâmplă? 

— Nu știu, răspunse Karen. Nu știu. 

— Crezi că ei sunt bine? 

— Nu știu. 

— Ce facem? 

— Nu știu. 

— Trebuie să facem ceva! 

— Ce? 

— Nu știu! 

Luptându-se cu panica, lacrimile și dorinţa de a ieși din 
ascunzătoare, fetele rămaseră nemișcate, speriate de moarte. 

In vestibul, Megan se împiedică și căzu. Rămase acolo, 
ameţită, câteva clipe, apoi se rostogoli pe burtă și se ridică în 


genunchi, cu pistolul în mâna întinsă, întorcându-se în toate 
părţile, gata să tragă la orice zgomot, la orice mișcare, în 
fantome sau în întruchiparea temerilor sale. Își auzi respirația 
sonoră, întretăiată. 

Se ridică în picioare și se îndreptă spre scările aflate chiar în 
faţa ei. 

Auzi pași deasupra capului, pe podeaua de lemn și sări într-o 
parte, se lipi de perete și își ridică privirea spre scară. Ridică 
arma în poziție de tragere și zări figura lui Bill Lewis apărând 
pe după balustradă. Preţ de o clipă, niciunul din ei nu făcu nicio 
mișcare, apoi ea zări arma din mâinile lui. Într-o fracțiune de 
secundă, amândoi începură să strige cuvinte de neînțeles; 
Megan trase o dată, apoi se ascunse la adăpostul unei uși, în 
clipa în care Lewis deschise focul. Dar ezitarea de moment îi 
anulase acestuia avantajul iniţial. Gloanţele pătrunseră în zid și 
în canatul ușii, ridicând un nor de praf și așchii de lemn. 

Megan ţipă, simțind o împunsătură în antebraţ. Se dădu 
înapoi, privind uimită sângele care-i șiroia pe mâneca hainei. 
Un colţ de lemn ieșea prin pânză, prins în carne. Cu un urlet, îl 
trase afară din braţ. Sângele îi picura printre degete. Se 
întoarse, ridică arma și trase câteva focuri, simțind din plin 
forța reculului. Deasupra ei, o lume a terorii păru să explodeze 
cu un zgomot asurzitor. 

Bill Lewis sări înapoi și gloanţele loviră tavanul deasupra 
capului său; scăpase ca prin urechile acului de acest atac 
neașteptat. 

Trase și el, tot la întâmplare, cu aceeași disperare, umplând 
aerul cu suflul morții. 

În dormitor, Olivia privea răbdătoare cum Duncan alerga 
spre casă. Venea direct, fără nicio precauţie, fără nicio ezitare, 
drept spre ușa de la intrare. I se părea că se mișcă cu 
încetinitorul; o clipă o surprinse că, la urma urmelor, era acolo. 
N-am crezut că ești în stare, matematicianule. Nu mi-am 
închipuit că ai să încerci s-o faci. lar acum riscul te va ucide. Se 
simţi cuprinsă de furie, ca de un curent electric care-i 
pătrundea în picioare, în braţe, în inimă. O mânca palma, 
cerându-i să tragă. Asta și făcu, printre blestemele care 
răsunau mai puternic decât rafala armei automate. 

— Mori! urlă ea. 

Dar cuvântul prelung părea mai degrabă un bocet gutural, 


nelămurit. Arma din mâinile sale părea cuprinsă de aceeași 
furie dementă și ucigașă; Olivia ochi cu grijă, zguduită de forța 
exploziei. 

Continuă să tragă în silueta care se încăpăţâna să se apropie. 
Duncan fugea, ţinând o mână deasupra capului, ca și cum astfel 
s-ar fi putut apăra de gloanţe. Prin fumul iscat, văzu gloanţele 
mușcând pământul pe lângă el. Mirosul încins și înţepător al 
prafului de pușcă îi umplea nările. 

— Mori, lașule! urlă ea din nou. 

Izbucni în râs în clipa în care Duncan căzu la pământ, parcă 
împiedicat de o mână uriașă, nevăzută. Se afla exact în bătaia 
focului armei sale. 

— Te-am prins, nemernicule! 

Ochi cu grijă și apăsă din nou pe trăgaci, dar trase o 
înjurătură când constată că încărcătorul era gol. Se răsuci pe 
călcâie, apucând un altul. 

Îl durea tot trupul. 

Simţea gustul amar și uscat, de praf, acolo unde căzuse la 
pământ. 

În acel prim moment, nu fusese sigur dacă era mort sau viu. 
Se privise și observase sângele care-i șiroia din picioare. Acum 
mă va ucide, își zise el. 

Cu un efort, reuși să se ridice. 

Ușa de la intrare părea acum foarte îndepărtată, de neatins. 
Într-o fracțiune de secundă, se întrebă unde erau restul de 
gloanţe. Ce mai aștepți? strigă el în gând. Apoi observă că 
mașina răpitorilor se afla la numai câteva zeci de centimetri 
distanţă. Întinse mâna după armă, o apucă de ţeavă și, pe 
jumătate târâș, pe jumătate șchiopătând, se ascunse în spatele 
mașinii. Fără să-i lase timp să-și revină, o nouă rafală de 
gloanţe lovi în plin vehiculul, scrâșnind și suspinând ca niște 
orfani nefericiţi, ricoșând pe suprafaţa de metal. Deasupra lui, 
un geam se făcu ţăndări, acoperindu-l cu cioburi din cap până 
în picioare. 

Duncan se trase într-o parte și își privi picioarele 
însângerate. Lovite? Distruse? Ce avea oare? Se gândi la 
Tommy și la gemene, la Megan și la judecător. 

Ridică din umeri. Nu se poate altfel, își spuse. Se ridică cu 
greu în picioare; durerea cumplită din genunchi și coapse îi tăie 
respiraţia. Își înghiţi lacrimile și încercă să se calmeze. Un val 


de durere îi fulgeră creierul, ameţindu-l. Își mușcă buzele și se 
gândi la familia sa; gândul acesta îi dădu putere. Se rezemă cu 
obrazul de aripa mașinii și respiră adânc. 

Încă nu m-ai ucis. Ar fi râs, dacă ar fi avut destulă putere. 

Prin mintea lui Duncan trecură tot felul de idei și de gânduri 
imperative. Ştia că nu va reuși să ajungă la ușa din faţă. Dar 
putea să se adăpostească pe o latură a casei și se hotări să 
pornească într-acolo. 

Trase încă o gură de aer și se întrebă unde dispăruse 
durerea. E acolo, își zise el. Se ascunde. Probabil că e numai o 
iluzie, înţelese el și zâmbi. 

Încă n-am murit. Tommy, tot am să vin după tine. 

Duncan își adună forţele și se ridică în picioare, ţinând pușca 
lângă umăr. Ochi în direcţia aproximativă a locului de unde știa 
că Olivia trage în el. Apăsă pe trăgaci, trimițând gloanţele unul 
după altul cât putu de repede. Printre pleoapele strânse, văzu 
cum ele despică rama de lemn și trec prin geam. Continuă să 
tragă, îndepărtându-se de mașină, împiedicându-se, chinuindu- 
se să ajungă la aripa casei, la adăpost de linia focului, 
întrebându-se cât îl vor mai ţine picioarele și surprins că încă le 
mai putea mișca. 

Olivia se dădu înapoi, pradă șocului, chiar când gloanţele 
pornite din arma lui Duncan trecură prin geam și izbiră 
peretele și tavanul, împroșcând-o cu sticlă, praf și bucăţi de 
tencuială. Se aruncă pe pat și începu să se legene înainte și 
înapoi, fără să fi păţit nimic, însă uluită de ferocitatea pe care o 
ghicea plutind în jurul ei. O nouă rafală sfâșie aerul la câţiva 
pași, iar Olivia simţi că e pe punctul de a se prăbuși. După o 
clipă, corpul ei ateriză pe podeaua tare. Nu-i trebui prea mult 
ca să-și dea seama ce se întâmplase, după care se ridică și, 
dintr-un salt, se apropie din nou de fereastră, unde îl văzu pe 
Duncan, care tocmai dădea colţul fermei, șchiopătând, târându- 
și un picior, dar trăgând în continuare. Își îndreptă pentru 
ultima dată arma spre el și înjură, în timp ce se apleca pe 
fereastră. 

Pe urmă se întoarse în cameră. 

Ei sunt, își zise. Doar ei doi. 

Auzi împușcăturile din casa scărilor și se gândi la prizonierii 
din pod. 

Zgomotul strident al pistolului-mitralieră încetă, înlocuit de 


răpăitul puternic al armei lui Megan. Olivia își cobori privirile și 
văzu traista roșie, plină cu bani. O închise repede și și-o atârnă 
de umăr. Apoi își ridică ochii și dădu peste Bill Lewis, care se 
oprise în prag. 

— Mai dă-mi un încărcător, spuse el. 

Olivia se conformă, iar el scăpă cartușele, aplecându-se 
imediat să le ia de jos. 

— Ucide-i, șopti ea. 

Lewis o privi ţintă. 

— Du-te și ucide-i pe cei din pod, rosti ea pe un ton firesc și 
totodată ferm, ca și cum ar fi avut de gând să pedepsească un 
copil care nu era cuminte. 

Lewis rămase cu gura căscată. 

— Ucide-i! ţipă ea cu un glas ascuţit. 

— Dar... 

Olivia răcni, iar vocea ei începu să semene cu zgomotul 
strident al unei sirene: 

— Ucide-i! Ucide-i! Ucide-i pe amândoi! Fă-o acum, fir-ar al 
dracului! Fă-o acum! Ucide-i! 

Lewis se uită la Olivia cu ochii mari. Pe urmă dădu din cap și 
ieși pe ușă, însoţit de ordinele ei isterizate. Femeia porni după 
el pe coridor și se îndreptă spre casa scărilor, pregătindu-se 
pentru confruntarea cu Megan. Auzi undeva în spate cum Lewis 
umbla la ușă, încercând s-o descuie. 

Îngenunchind la adăpostul cadrului ușii dintre hol și camera 
de zi, Megan se pregătea să-și reîncarce pistolul de calibrul 45 
când auzi ţipetele Oliviei, răsunând mai puternic decât vâjâiala 
din urechile sale. Cuvintele o îngheţară și îi dădură puteri în 
același timp - o furie de mamă rănită, disperată. Se ridică în 
picioare cu un efort și, la rândul său, își strigă disperarea și 
hotărârea. 

— Nu! ţipă ea. Tommy! 

Într-un acces dezlănţuit de mânie și durere, Megan se repezi 
pe scări în sus, ignorând rănile și riscul ce plana asupra ei, 
gândindu-se numai la copilul său și deschizând focul din fugă. 

Ferocitatea neașteptată a atacului ei o luă pe Olivia prin 
surprindere și, printre strigăte sălbatice de asalt, ripostă cu o 
salvă trasă inutil, la întâmplare. Gloanţele trecură șuierând pe 
deasupra capului lui Megan și se înfipseră în perete. Explozia o 
culcă pe Megan la podea, dar nu reuși decât să-i încetinească 


mersul - dar acesta, constată ea, putea fi pericolul cel mai 
mare. 

Se ridică din nou și, refuzând să se dea bătută, se târi mai 
departe, lipită de scări, gata să tragă în orice moment. 

— Omoară-i! Omoară-i! strigă Olivia. 

Megan se întoarse și îl văzu pe Lewis luptându-se cu ușa. 

— E ceva acolo! ţipă el. 

— Fă-ţi loc cu arma! 

T Ce? 

Inainte să-i poată răspunde, Olivia auzi rafala pornită din 
arma lui Megan, de la numai câţiva pași. Un glonţ îi trecu pe 
lângă cap, zgâriindu-i obrazul și retezându-i lobul urechii. Se 
dădu înapoi împleticindu-se, ca și cum ar fi primit o lovitură 
foarte puternică. Era ameţită, derutată; doar nu m-a omorât, își 
zise ea, înspăimântată. Nu e posibil. Ridică mâna în dreptul 
feţei și simţi firul de sânge lipicios din rană. Sunt desfigurată, 
m-a sluţit. Urlă din nou și trase orbește spre Megan; inutil, 
pentru că se împiedică și căzu pe spate în dormitor. 

Judecătorul Pearson lovi cu toată puterea, pentru ultima 
oară, crăpătura din perete și, abia respirând, se întoarse spre 
Tommy, întrebându-l: 

— Poţi ieși pe aici? 

— Eu pot, bunicule, dar... 

Judecătorul privi repede afară și zări pădurea și cerul 
nemărginit. Se trase înapoi. 

— Du-te Tommy, du-te! Sări pe acoperiș. Scapă! Fugi! Acum! 

În momentul de ezitare al copilului, amândoi auziră ordinul 
dat de Olivia, printre urlete, lui Bill Lewis. Cuvintele pluteau 
grele în aer, reverberând în podul vechi, îngheţat acum de 
suflul iernii. 

— Bunicule! strigă Tommy. 

— Lasă, du-te! Du-te odată! 

— Bunicule! strigă Tommy, luându-l de mână pe judecătorul 
Pearson. 

Judecătorul auzi cum Bill Lewis forțează ușa. Ușa cedă și 
crăpă peste baricada de paturi. 

— Acum, Tommy, te rog! 

Își apucă nepotul în braţe și îl împinse, cu picioarele înainte, 
prin gaura micuță. Preţ de o clipă, se temu că va rămâne prins 
acolo; apoi, spre bucuria lui, trecu de cealaltă parte. 


Judecătorul îl văzu pe Tommy prinzându-se cu mâinile de 
marginile deschizăturii, gata să sară pe acoperiș. 

— Du-te, Tommy, du-te! urlă el. 

În spatele său, îl auzi pe Lewis înjurând și împingând ușa. 
Mâinile lui Tommy dispărură și judecătorul auzi o bufnitură, 
când nepotul său ateriză pe acoperișul etajului inferior. Se 
aplecă, văzu că băiatul era în siguranţă și îi strigă din nou: 
„Scapă!”, apoi se întoarse și apucă bara de metal. Cu un strigăt 
de luptă din adâncul pieptului, se repezi spre intrarea în pod, 
rotind bucata de metal deasupra capului. 

În clipa în care se aruncă deasupra baricadei, simţi că lumea 
întreagă explodează în jurul lui. Bill Lewis străpunsese ușa cu o 
rafală de pistol automat; gloanţe, schije metalice, așchii de 
lemn și pene din pernele de pe paturi se dezlănţuiră într-un 
dans al morţii în jurul lui. Se răsuci, ca și cum ar fi fost prins de 
suflul vântului și aruncat la pământ. Înţelese că fusese lovit, nu 
o dată, ci de sute de ori. Trupul rănit îi comanda să se ridice, 
revoltat de insulta de a fi fost străpuns de bucăţile fierbinţi de 
metal. Șocul și rănile îl trăgeau, încet, în întuneric. Dar se luptă 
cu leșinul. Încă nu am murit. Pot respira, își zise el. Cu un efort, 
reuși să se ridice și se aruncă înainte, baricadând ușa cu trupul 
său. 

Dar greutatea lui nu era suficientă. Se simţi dat la o parte 
fără nicio greutate. 

— Du-te, Tommy, șopti el. 

Încă nu leșinase. Durerea întunecată îi îngreuna pleoapele, 
dar deschise ochii și îl zări pe Bill Lewis, deasupra lui, ezitând. 

Lewis așteptă până când privirile li se întâlniră. 

— Îmi pare rău, spuse el. Nu trebuia să se întâmple așa. 

— A scăpat, răspunse judecătorul. E în siguranţă. 

Lewis ezită din nou. 

— N-am vrut... spuse el. Nu aș fi... 

Judecătorul Pearson nu-l crezu. Intoarse capul într-o parte, 
așteptându-și moartea. 

După ultima rafală, trasă de Olivia la întâmplare, Megan își 
croise drum în sus pe scări și își zărise adversara, în clipa în 
care aceasta căzuse pe spate în dormitor. Aproape 
concomitent, văzuse cum Bill Lewis intra cu spatele pe ușă. 

Instantaneu, știu că acolo se aflau cei doi prizonieri. 

Trebuia să ajungă acolo. Nu avea dreptul să se dea bătută. 


Porni în goană, pe lângă dormitor, observând în treacăt că 
Olivia zăcea goală, însângerată, la numai câţiva pași mai încolo. 
Megan schimbă încărcătorul, urlând ca o Walkirie scoasă din 
minţi și înaintând cu strigăte de luptă izvorâte din furie și 
dorinţă. 

Se aruncă pe ușa podului, se împiedică și căzu cu o 
bufnitură. Își ridică privirea și-l văzu pe Lewis, câţiva 
centimetri mai încolo, cu pistolul automat în mână, nemișcat, 
ca un copil prins asupra faptului. Stătea aplecat deasupra 
judecătorului. Ea scoase un urlet și trase în plin. 

Primul glonţ îl ridică pe Lewis în aer și apoi îl aruncă la 
pământ. Pieptul i se umplu instantaneu de sânge. O privi pe 
Megan uimit, ca și cum ar fi făcut un gest neașteptat. 

Megan trase din nou și, de data aceasta, trupul lui se răsuci 
și ateriză, diform și moale, într-un colț al camerei, privind cu 
ochi ficși spre deschizătura din perete. 

— Tommy! strigă Megan. Tommy! 

Îl văzu pe judecător, care încerca să se ridice și făcea semne 
spre zidul spart. 

— E afară, șopti el cu greu. E în siguranță. Am reușit 
împreună. 

— Tată! 

— Ajută-l, fir-ar să fie, ajută-l imediat! strigă bătrânul cu 
ultimele forțe dinaintea morţii. Lasă-mă pe mine! Ia-l pe băiat! 

Megan încuviinţă și el închise ochii, mulțumit. Nu știa dacă 
avea să-și găsească moartea în acele minute sau dacă va trăi, 
dar se simțea nespus de mândru și respira încet, cu grijă, 
dorind să poată vedea sfârșitul, oricare ar fi fost acela. Își auzi 
bătăile inimii pulsând în același ritm în pieptul său și își zise: 
am o inimă puternică. Se gândi la toţi bărbaţii pe care-i 
cunoscuse, care luptaseră și muriseră pe toate plajele tinereţii 
sale. Ar fi mândri, înţelese el. Se gândi la soţia lui și își spuse: 
am reușit. 

Liniștit, rămase în așteptare. 

Olivia o văzu pe Megan trecând ca fulgerul pe lângă ea și 
apăsă pe trăgaci, dar auzi un declic în gol, urmat de un altul. 
Apucă ultimul încărcător de pe masă, apoi și sacul cu bani. 
Fugi, își spuse. S-a terminat. Cu grijă, făcu un pas spre ușă, 
apoi încă unul. Fugi! Scapă! Te vei lupta într-o altă zi. 
Picioarele sale goale erau ușoare, de parcă ar fi prins aripi. Se 


repezi pe ușă afară și o luă la fugă pe coridor, lăsând-o pe 
Megan să se lupte cu ușa blocată a podului, și se îndreptă spre 
spatele casei. Ajunsă jos, alunecă pe un preș, gata să cadă, dar 
reuși să-și menţină echilibrul. Străbătu toată casa, strecurându- 
se printre mobile, până ajunse în bucătărie. Acolo se opri o 
clipă să-și tragă sufletul și profită de acest moment pentru a-și 
încărca din nou arma. Era încălzită, cu trupul pregătit pentru 
luptă. Simţi gustul propriului sânge pe buze și, coborându-și 
privirea, constată că se prelinsese de la ureche în jos, 
mânjindu-i sânii cu un strat ce părea să semene cu vopseaua 
purtată de războinici. Se repezi afară, fără să simtă durerea sau 
furia, cuprinsă doar de o exaltare fără margini. Privi în jur, 
încercând să-și imprime totul în memorie, luându-și rămas bun. 
N-am nevoie de nimic, își zise ea. Sunt complet liberă. Își aduse 
aminte de hainele lăsate în mașina judecătorului și își spuse: 
trebuie să scap acum. li trecu prin minte că ar putea rămâne 
veșnicul lor blestem, niciodată distrusă, doar dispărută pentru 
o vreme, așteptând să-și facă iarăși apariţia în viitor, când va fi 
pregătită. „Nu mă puteţi învinge!” urlă ea din răsputeri. „N-o 
să mă puteţi învinge niciodată!” Se opri, așteptând un răspuns 
dar, cum nu veni niciunul, căzu pradă unei furii incontrolabile. 
Ezită, privindu-și arma încărcată, luptându-se cu dorința de a 
se întoarce sus și de a continua bătălia. Reuși să se 
stăpânească după câteva momente. Ești învingătoare dacă fugi, 
își spuse ea, ca să se calmeze. Izbucni într-un râs scurt, fals, 
sonor, sperând că Megan o va auzi, după care ieși în goană pe 
ușa din spate, cu pistolul automat într-o mână, sacul cu bani în 
cealaltă și mintea plină de imagini ale libertăţii. 

Tommy se ţinea strâns de acoperiș, încercând să-și menţină 
echilibrul pe suprafaţa înclinată. Bruma căzută cu o noapte în 
urmă făcuse ca acoperișul să fie alunecos și Tommy se mișca 
anevoie. Auzi ultimele schimburi de focuri și porni mai departe 
târâș. Vântul rece îi biciuia faţa și făcu un efort să nu se 
gândească la bunicul său, să nu ezite. Auzi strigătele mamei 
sale și înțelese că ea era acolo, undeva, așteptându-l. Luptându- 
se cu lacrimile și zăpăceala, alungând orice îndoială, se 
îndreptă spre marginea acoperișului. 

Megan își croi drum înapoi spre holul de la etaj, dar, ajunsă 
acolo, auzi strigătele sfidătoare ale Oliviei venind de la parter. 
Nu le dădu nicio atenţie. Se gândea numai la Tommy, aproape 


copleșită de nevoia de a-l vedea și strânge în braţe. Se repezi 
într-unul din dormitoare și se duse la fereastră. Aceasta dădea 
spre acoperiș. 

— Tommy! urlă ea. 

Dintr-odată, îl văzu, sprijinit de marginea acoperișului, ca o 
pasăre ce se odihnește înainte de a-și lua iarăși zborul. 

— Tommy! reîncepu ea. Sunt aici! 

Auzindu-i glasul, el se întoarse și strigă: 

— Mamă! 

Megan văzu imensa bucurie oglindită în ochii fiului ei. Trase 
disperată de fereastră. Rama nici nu se mișcă. Se întoarse și 
zări un scaun așezat într-un colţ. Il apucă și, ridicându-l 
deasupra capului, îl izbi cu toată puterea în geam, ţipând 
întruna: 

— Sunt aici, Tommy! Sunt aici! 

Geamul se sparse în afară. Ea lovi cioburile rămase pe 
margini și se strecură prin deschizătură. Se tăiase în vreo zece 
locuri și mâinile îi sângerau, dar nu-i păsa. Nici durerea, nici 
rănile, niciun altfel de agonie n-ar fi putut fi mai puternice 
decât emoția profundă pe care o simţea văzându-și fiul care se 
căţăra spre ea pe acoperiș. Plângând, îi întinse mâna și strigă 
cu tot clocotul din suflet: 

— Aici, Tommy, aici! 

În clipa aceea o văzu pe Olivia în spatele fiului ei. Stătea în 
picioare, în curtea din spate, și se uita fix la silueta micuță care 
se târa pe acoperiș. 

O spaimă adâncă o cuprinse pe Megan. 

— Nu! urlă ea și întinse braţele spre fiul său. 

leșind pe ușa din spate, Olivia auzise zgomotul făcut de 
Tommy, care se târa pe acoperiș, încercând să-și menţină 
echilibrul. Văzuse copilul aproape în același timp cu Megan, 
apoi observase cum aceasta aruncase scaunul pe fereastră, 
încercând să ajungă la copil. 

Olivia se dădu câţiva pași înapoi, ca să-și potrivească mai 
bine ţinta. Trase piedica pistolului automat și ochi cu grijă în 
direcția celor două siluete aflate în vizor. 

Duncan reușise să înconjoare casa, chinuit de dureri la 
fiecare pas. Se simţea asemenea unui câine lovit de o mașină, 
prea speriat și prea prost ca să-și dea seama că are picioarele 
strivite, chinuindu-se să scape de agonie și grăbindu-și astfel 


moartea. 

Fusese de două ori la un pas de leșin, dar de fiecare dată 
alungase ispita căderii în lumea viselor. 

Văzându-l pe Tommy pe acoperiș, încercă să-l strige, dar 
avea gura uscată și nu se auzi decât o șoaptă. Se târi mai 
departe, reușind, în cele din urmă, să strige: „Tommy, sunt 
aici!” Spre surprinderea lui, vocea sa părea sigură și puternică. 
Încurajat, găsi destulă putere pentru a porni mai departe, cu 
pași tremurători, dar siguri. 

Apoi o văzu și el pe Olivia. 

Rămase nemișcat, privind îngrozit cum ea ridica arma, și 
înţelese ce avea să se întâmple. „Nu! Nu!” urlă el, ridicând 
pușca în același moment. Trase, cuprins de panică, în direcţia 
Oliviei. Trase din nou, iar și iar, ţipând neîncetat, cu ochii 
aproape închiși de durere și revoltă. 

Olivia era pe punctul de a apăsa pe trăgaci când primul 
dintre gloanţele trase de Duncan în disperare șuieră pe 
deasupra capului ei; al doilea îi trecu de puţin pe lângă nas. O 
clipă avu impresia că fusese lovită și alunecă pe spate, reușind 
cu greu să-și menţină echilibrul. Din nebăgare de seamă, irosi 
câteva gloanţe care se pierdură în aer. Pradă spaimei și furiei, 
mugind ca un animal încolţit, se răsuci cu faţa spre el. Îl văzu 
întins la pământ, ascuns parţial de latura casei. Nu avea cum 
să-l nimerească. Zări explozia glonțului pe țeava puștii. 

Incă o lovitură despică aerul, puţin deasupra capului ei. 

Olivia trase în direcţia lui Duncan, împroșcând locul cu 
gloanţe până când încărcătorul rămase gol. Aruncă arma 
deoparte și apucă, furioasă, sacul de pânză roșie. Îl desfăcu cu 
un gest violent, descoperind banii și pistolul ascuns acolo. 
Apucând arma, privi din nou spre locul unde se afla Duncan și 
constată că majoritatea gloanţelor se înfipseseră în perete, 
deasupra capului lui. Apoi se răsuci pe călcâie, scrutând 
acoperișul, dar apucă să vadă cum Megan îl prinde pe Tommy 
de mână. O fracțiune de secundă, în timp ce ea ezita, cei doi 
părură să se miște cu încetinitorul. Apoi, când reuși să se 
adune și se pregăti să ochească și să tragă, mișcările lor 
căpătară brusc viteza fulgerului și, înainte ca ea să poată 
acţiona, văzu cum picioarele copilului se mai zbat o clipă în aer, 
amintindu-i de un înotător care plonjează în apele unui iaz, 
după care dispărură definitiv. 


Brusc, se simţi pustiită. Se întoarse din nou spre Duncan. 

Probabil că e mort, își zise ea. Se ghemui la pământ și făcu 
un pas spre el. Dar chiar în acea clipă zări ţeava puștii 
ridicându-se din nou, drept spre ea. Sări într-o parte cât putu 
de repede și încă un glonţ șuieră milimetric pe lângă ea. 

Megan îl trase pe Tommy spre ea cu ultimele puteri, icnind 
din cauza efortului, apoi se rostogoliră unul peste celălalt pe 
podea. Megan sări să-l acopere, să-l protejeze cu trupul ei de o 
eventuală rafală de gloanţe. Copilul gemu și, după câteva 
secunde, o împinse la o parte. Înţelese că-i șoptea numele 
printre suspine, ţinându-l în braţe, cuprinsă de un val de 
bucurie și ușurare. După câteva clipe, simţi lacrimile lui pe 
obraji, dar copilul o împinse ușor înapoi. Megan îi cuprinse faţa 
cu mâinile, fără să poată spune un cuvânt, cu buzele tremurând 
de fericire. 

El își șterse ochii, redobândind dintr-odată tot curajul său de 
copil. 

— Hai, mamă, sunt bine. 

Ea încuviinţă, plină de recunoștință. 

Duncan îl văzuse pe Tommy căzând în braţele mamei sale, de 
cealaltă parte a ferestrei, și simţi o bucurie nebună, nesfârșită, 
mai puternică decât orice durere. Am reușit, își spuse. Ah, 
Doamne, am reușit. 

În clipa următoare o văzu pe Olivia în faţa lui. Aruncase o 
armă și acum ţinea o alta în mână. Trase încă un foc în direcţia 
ei și o văzu întorcându-se cu spatele și luând-o la fugă. Privi în 
urma ei câteva momente. 

Trase adânc aer în piept și încercă să ţintească pentru ultima 
oară. O fracțiune de secundă, spatele gol al Oliviei își continuă 
dansul prin faţa ochilor lui, drept în vizor, apoi apăsă pe 
trăgaci. Dar nu se auzi nicio împușcătură. Şi el rămăsese fără 
gloanţe. 

Nu contează, își zise. 

Am reușit. Suntem cu toţii în viaţă și am reușit. Am câștigat. 

Se răsuci pe spate și se chinui să se ridice în șezut, 
sprijinindu-se de zidul lateral al casei. Respiră adânc și se 
ridică cu greu în picioare, ignorând durerea care părea să 
renască în trupul său. Ridică braţul, ca să-i facă semn soției 
sale, s-o anunţe că era în regulă - ceea ce era discutabil. Își 
privi picioarele pline de sânge. Asta se poate aranja, își spuse. 


Orice rană se vindecă. Închise ochii și își lăsă capul într-o 
parte, să se odihnească. Nu se gândea la bancă, la bani, la 
trecut sau la viitor. Se simţea sfârșit. Dorea să doarmă. Nu-și 
dădu seama în ce direcţie fugea Olivia. 

Olivia alerga. 

Goală, plină de sânge, cu părul în vânt, devorând pământul 
cu picioarele ei lungi, ajutându-se cu mâinile, ca un sprinter 
care vede linia de finiș, ieși în goană din spatele fermei și intră 
pe pajiștea lungă, abruptă, spre liziera pădurii. Sub tălpile 
goale, stratul subţire de gheaţă crăpase din loc în loc, risipindu- 
se în mii de cioburi, dar ea continuă să alerge, înfruntând frigul 
începutului de zi, grăbindu-se să ajungă în umbra întunecată a 
copacilor ce aveau s-o ascundă și să-i îngăduie să scape. 
Strânse pistolul într-o mână și sacul de pânză roșie în cealaltă. 
Deschise larg gura, trăgând în piept aerul îngheţat și 
umplându-și trupul cu o forță sălbatică. Sunt liberă, strigă ea 
ca pentru sine. Simţi vântul trecând pe lângă ea și se și văzu în 
mașină, la aeroport, într-un avion ce se îndrepta spre sud, 
liberă și scăpată de lanţuri. Se abandonă dorinţei de succes și 
sfidare care creștea în ea și alergă mai departe, mai repede, 
ajutată de înclinarea pantei, într-un imens zbor spre libertate, 
tropăind ușor pe pământul care se trezea sub cerul înnorat al 
dimineţii. 

Karen și Lauren observaseră zvârcolirea lui Tommy pe 
acoperiș. O văzuseră pe Olivia ochind și pe fratele lor tras 
înăuntru, la loc sigur. O singură dată se ridicaseră în picioare, 
dar imediat se ghemuiseră din nou, la adăpostul grămezilor de 
pietre. Văzuseră cum Olivia îl împroșcase pe tatăl lor cu 
gloanţele pornite din pistolul automat și, cuprinse de furie, 
izbucniseră în ţipete. Dar mai văzuseră apoi că el nu fusese 
atins și, în timp ce o urmăreau pe Olivia întorcându-se și 
pornind în goană în direcţia lor, văzuseră cum tatăl lor ridicase 
braţul, făcând semne spre fereastra unde se aflau Tommy și 
mama lor. 

Strigătele și tipetele lor se pierduseră printre umbrele 
pădurii, acoperite de zgomotul focurilor de armă ce se auzeau 
neîncetat dinspre casă. 

Erau zăpăcite, înspăimântate, înlăcrimate. 

— Ce facem? urlă Lauren. 

O văzură pe Olivia venind direct spre locul unde stăteau 


ascunse. Văzură urmele de sânge care conturau, ca niște riduri, 
trupul ei gol. Părea o creatură de coșmar, pe jumătate demon, 
gata să le ia cu asalt. 

— Nu știu! strigă Karen. 

Dar, în aceeași clipă, înţeleseră amândouă ce aveau de făcut. 

Se ridicară în același timp, cu armele ţinute la umăr, 
neclintite, ţintind drept înainte, cu precizia cu care fuseseră 
instruite. 

Olivia le văzu pe cele două fete ridicându-se din pământ 
înaintea ei, ca niște năluci. Pe moment rămase nedumerită, dar 
nu-și încetini cursa temerară spre ele. Ce se întâmplă? se 
întrebă ea, înnebunită. Nu se poate. Asta nu trebuie să se 
întâmple. Sunt liberă. Sunt în siguranţă. lIncercă să-și 
domolească elanul, să încetinească goana, să caute un sprijin, 
să poată ochi pentru a-și salva viaţa, dar inerția o împingea 
inexorabil înainte. 

Karen și Lauren nu rostiră niciun cuvânt, dar acţionară 
instinctiv, prin aceeași memorie electrică, indestructibilă - un 
lucru ce le fusese inoculat cu atâţia ani în urmă, pe când încă 
se mai aflau în pântecele mamei lor și constituiau motivul 
pentru care aceasta își găsea scăparea într-o lume atât de 
diferită. În tăcere, apăsară în același timp pe trăgaci; două 
explozii asurzitoare răsunară brusc în aerul îngheţat, dintr- 
odată încremenit, și închiseră definitiv poarta spre copilăria 
trecută, inocentă și visurile simple ale tinereţii. 

Loviturile o ridicară pe Olivia Barrow de la pământ și o 
aruncară pe spate, pe pământul rece. Sacul de pânză cu banii 
jefuiţi îi scăpă din mână sub forța impactului. Arma zbură cât 
colo, ca și cum ar fi fost smulsă din mâinile sale de o forță de 
neînvins. Deasupra ei, cerul începu să tremure și Olivia își auzi 
respiraţia frântă în pieptul rănit. Răcoarea pământului se 
insinua în trupul ei, în jurul ei, ca o îmbrăţișare nedorită. Un 
frison adânc îi străbătu tot trupul. Își aminti ochii iubitei ei din 
alt vremuri, când Emily își ridicase privirea spre ea, de pe 
strada unde își găsise sfârșitul. Dar e total anormal, își spuse 
ea. E o greșeală. Nu, am reușit. Sunt liberă. 

În clipa aceea, vârtejul morții o înghiţi în neagra sa uitare. 

Împușcăturile gemene pornite din armele fetelor 
străpunseseră aerul îngheţat, smulgându-l pe Tommy din 
îmbrăţișarea mamei sale. Acesta străbătu camera din câţiva 


pași și privi pe fereastră, printre resturile de sticlă spartă, 
peste câmp, până la marginea pădurii. Nu reuși să le zărească 
pe surorile sale imediat; hainele de camuflaj se confundau cu 
tonurile de maro și gri ale copacilor. După câteva clipe însă le 
observă; stăteau în picioare, ascultând ecoul împușcăturilor, 
nemișcate, de parcă lumina rece a dimineţii le-ar fi îngheţat. 
Apoi, sub privirile lui, cele două fete prinseră viaţă și ieșiră din 
pădure. Ca două căprioare înfricoșate, o luară la fugă peste 
câmp, grăbindu-se către casă. Tommy văzu că niciuna din 
surorile sale nu aruncă vreo privire spre trupul întins pe 
pământ când trecură pe lângă el. 

În spate, o auzi pe maică-sa cotrobăind printre mobilele 
sfărâmate din cameră. Vorbea de una singură. 

— La naiba, unde e telefonul? Unde e telefonul? 

In vocea ei se simţea o iritare, un ton disperat pe care nu-l 
mai auzise. 

— Tommy! Unde există un telefon? se răsti ea. 

Tommy se întoarse cu spatele la fereastră pentru o clipă și 
constată că ea descoperise telefonul într-un colț, lângă 
noptieră. Acum forma numărul în viteză. 

Reveni la fereastră și, din acea poziţie avantajoasă, le văzu 
pe Karen și Lauren repezindu-se spre casă și îmbrăţișându-l pe 
tatăl lor. Se aplecă și el pe fereastră și le făcu cu mâna, fără să 
spună nimic. Ele nu-l văzură, dar nu-i păsa, căci simţea ceva 
special, nebunesc, pe care nu știa cum să-l numească, dar care 
punea stăpânire pe el, ca un curent electric care-l înălța și-i 
amintea de bucuria primelor clipe din dimineața de Crăciun 
când, luptându-se cu somnul, sărea nerăbdător din pat. Le văzu 
pe gemene sprijinind câte un braţ al tatălui lor pe după umeri 
și ajutându-l să se îndrepte spre casă. 

Maică-sa terminase de format numărul și Tommy o auzi 
indicând o adresă și spunând: 

— Vă rog să trimiteţi imediat ajutoare. Ambulanţe. Există 
răniţi prin împușcare. Vă rog să vă grăbiţi. 

Tonul vocii ei îl umplu de panică și disperare. 

Dar ceva întunecat și cumplit din cuvintele ei îi străpunse 
inima. O clipă, simţi risipindu-se toată căldura și bucuria și o 
negură ameţitoare îi luă locul. Avu sentimentul că se sufocă și, 
plecând de lângă fereastră, trecu în fugă pe lângă maică-sa, 
care continua să vorbească la telefon, repetând rugămintea de 


ajutor. Megan întinse mâna spre el când îl văzu trecând, apoi 
își trase braţul și îl lăsă să plece. 

— Vă rog, grăbiţi-vă, o auzi el spunând, dar se afla deja în 
hol, pe drumul înapoi spre podul unde fusese ţinut ostatic. 

Se strecură printre sfărâmături și împinse la o parte resturile 
paturilor, care încă blocau parțial ușa. Apoi, sărind câte două 
trepte deodată, intră în cameră, fără să-i pese de nimic în afară 
de spaima ce i se cuibărise în suflet. 

Judecătorul reușise să se ridice în șezut, sprijinit de perete. 
Dar ţinea ochii închiși și respira greu, abia auzit, când Tommy 
ajunse lângă el. Copilul încremeni la vederea rănilor bătrânului. 
li veni să se arunce peste bunicul său, dar se temea că ar putea 
să-i mărească suferinţa. Rămase o clipă în picioare, nehotărât, 
alături de trupul prăvălit lângă perete, după care se lăsă cu 
atenţie în genunchi, lângă bunicul său. Se temea să-l atingă, se 
temea și să-l lase așa. Judecătorul clipi și deschise ochii când își 
auzi nepotul așezându-se lângă el. 

— Bunicule? 

— Spune, Tommy. 

Tommy trase adânc aer în piept, încercând să-și domolească 
bătăile inimii. 

— Te rog, nu muri. Mama a sunat după ajutor și vor ajunge în 
curând aici. Ai să te faci bine. 

Judecătorul Pearson nu-i răspunse imediat, dar, când o făcu, 
păru să vorbească de undeva de departe. 

— Ei bine, spuse bătrânul, am reușit împreună, nu-i așa? 

— Da. 

— Toţi sunt... 

— Tata a fost rănit, dar poate să meargă. Mama e bine. 
Karen și Lauren sunt și ele aici și n-au păţit nimic. 

— Şi...? 

Tommy nu-i răspunse. 

— Bun, spuse bătrânul. Maică-ta l-a lichidat pe ăsta înainte 
să termine el cu mine. 

Tommy urmări privirea judecătorului şi observă trupul 
contorsionat al lui Bill Lewis zăcând într-un colț al camerei. 
Băiatul își feri iute privirea. 

— E în regulă, spuse judecătorul. N-a avut încotro. Ei, am 
făcut-o, adăugă el după o secundă. Ti-am spus că vom reuși și 
așa a fost. 


Vocea bătrânului părea mai fermă și Tommy nu se putu 
stăpâni să întrebe, grăbit: 

— N-ai să mori, bunicule? 

Judecătorul nu-i răspunse. Tommy văzu cum pleoapele 
bătrânului se închid încet. 

— Te rog, deschide ochii, bunicule, spuse el. 

Simţi lacrimile curgându-i pe obraji și, fără să se gândească, 
le șterse cu palma. Ridică puţin vocea, rostind pe un ton 
imperativ: 

— Deschide ochii. Te rog. 

Bătrânul clipi și se uită la nepotul său. 

— Voiam doar să mă odihnesc puţin, spuse el. 

— Te rog. Continuă să vorbești cu mine. 

— Sunt rezistent, spuse judecătorul, ca și cum ar fi vorbit cu 
o nălucă. Mult mai rezistent decât au crezut ei. 

Tommy zâmbi. 

— N-am să te las să mori, bunicule. Îţi amintești de 
ghicitoarea cu umblatul? Îţi amintești? Ai spus să mă gândesc 
la ea când mi-e teamă, pentru că ne va ajuta, ca un talisman. 
Asta fac acum. Patru picioare, două picioare, trei picioare, 
bunicule. N-am să te las să mori. 

Bătrânul închise iarăși ochii și Tommy, insistent, se aplecă 
deasupra lui: 

— Bunicule! Răspunde la ghicitoare. Cine este? 

Judecătorul Pearson păru să se trezească. Pufni, zâmbi 
chinuit și îi răspunse: 

— Omul. 

Tommy luă mâna judecătorului și o strânse cu putere. Preţ 
de o clipă, judecătorul simţi toată tinereţea și viitorul copilului 
pătrunzându-i în vine, ca și cum inepuizabila vitalitate a 
copilului i-ar fi putut închide toate rănile. Era nespus de 
mulțumit. 

— N-am să te las! repetă disperat copilul. 

— Știu, răspunse bătrânul. 

— Zău că nu. Nu spun numai așa. N-am să te las. 

— Știu. 

Rămaseră amândoi tăcuţi câteva clipe. 

— Sunt obosit, spuse judecătorul. Sunt foarte, foarte obosit. 
Trei picioare. 

Tommy îi strânse mâna și bătrânul îi răspunse în același fel. 


Rămaseră așa, păstrând între ei această delicată legătură, 
așa cum făcuseră de-a lungul întregii săptămâni, așteptând 
orice avea să urmeze.