Karin Slaughter — [Will Trent] 05 Decaderea

WET rent #5 


HARDCOVER & PAPERBACK 


KARIN SLAUGHTER 


Seria Will Trent 


Volumul 5 


DECĂDEREA 


Original: Fallen (2011) 


Traducerea: 
IULIA GROSU 


k4 
virtual-project.eu 


Editura: HARDCOVER & PAPERBACK 
2011 


SÂMBĂTĂ 
Capitolul 1 


Faith Mitchell vărsă conţinutul genţii pe locul din dreapta al 
mașinii sale, încercând să găsească ceva de mâncare. Cu 
excepţia unei gume de mestecat plină de scame și a unei alune 
de origine dubioasă, nu era nimic câtuși de puţin comestibil. Se 
gândi la cutia de batoane nutritive din cămara bucătăriei sale, 
iar stomacul scoase un zgomot asemănător cu cel al unei 
balamale ruginite care geme când este deschisă. 

Seminarul despre calculatoare la care participase în această 
dimineaţă trebuia să dureze trei ore, dar se lungise până la 
patru și jumătate din cauza tâmpitului din primul rând care 
continua să pună întrebări fără rost. Biroul de Investigaţii din 
Georgia (Georgia Bureau of Investigation - GBI) își instruia 
agenţii mai des decât oricare altă agenţie din zonă. Periodic, le 
erau aduse la cunoștință statistici și date despre activitățile 
criminale. Era indicat să fie cu toţii la curent asupra tuturor 
tehnologiilor de ultimă oră. De două ori pe an, trebuia să obţină 
calificativele necesare. Organizau alarme false și simulări de 
trageri active atât de reale, încât și după câteva săptămâni Faith 
nu se putea duce la baie în toiul nopţii fără să verifice umbrele 
de la intrare. De obicei, ea aprecia minuţiozitatea agenţiei. Dar 
astăzi nu se putea gândi decât la bebelușul ei de patru luni și la 
promisiunea pe care i-o făcuse mamei sale că se va întoarce 
până la prânz. 

Când porni mașina, ceasul de pe bord indica ora unu și zece 
minute. Faith scoase o înjurătură pe când ieșea din parcarea din 
fața sediului din Panthersville Road. Folosi bluetooth-ul ca să 
formeze numărul mamei sale. Din boxele mașinii nu se auzi 
nimic, iar în aer plutea o tăcere greu de definit. Faith închise și 
formă din nou numărul. De data aceasta, primi ton de ocupat. 

Faith bătea ușor cu degetul pe volan în timp ce asculta 
zgomotul. Mama ei avea căsuţă vocală. Toată lumea avea 
căsuță vocală. Faith nici nu-și mai putea aduce aminte ultima 
dată când auzise ton de ocupat la telefon. Aproape că uitase 


3 


sunetul. Probabil că era o legătură greșită undeva, la compania 
de telefoane. Inchise și formă numărul pentru a treia oară. 

Tot ocupat. 

Faith conducea cu o singură mână în timp ce își verifică 
telefonul marca BlackBerry pentru a vedea dacă primise un e- 
mail de la mama ei. Înainte ca Evelyn Mitchell să se pensioneze, 
fusese polițistă timp de aproape patru decenii. Se pot spune 
multe despre poliţia din Atlanta, dar nu poţi pretinde că erau 
înapoiaţi. Evelyn avea un telefon mobil încă de pe vremea în 
care acestea semănau mai mult cu niște genţi pe care le purtai 
pe umăr. Invăţase să folosească e-mailul înaintea fiicei sale. 
Avea BlackBerry de aproape doisprezece ani. 

Dar nu trimisese niciun mesaj astăzi. 

Faith verifică mesageria vocală a telefonului mobil. Avea un 
mesaj de la cabinetul dentistului despre stabilirea unei vizite 
pentru a-și curăța dinţii, dar, în rest, nimic nou. Încercă să sune 
la numărul de telefon de la casa ei, gândindu-se că, poate, 
mama ei s-a dus acolo ca să ia ceva pentru bebeluș. Casa lui 
Faith era pe aceeași stradă cu cea a lui Evelyn. Poate că Emma 
rămăsese fără scutece. Poate avusese nevoie de alt biberon. 

Faith ascultă telefonul sunând la ea acasă, apoi își auzi 
propria voce răspunzând și spunându-le celor care sună să lase 
un mesaj. 

Inchise telefonul. Fără să se gândească, aruncă o privire la 
locurile din spate. Scaunul gol al Emmei era acolo. Vedea 
căptușeala roz ieșind pe deasupra plasticului. 

— Idioato, șopti ea pentru sine. 

Formă numărul de mobil al mamei sale. Își ţinu respiraţia în 
timp ce telefonul sună de trei ori, apoi căsuţa vocală a lui Evelyn 
răspunse. 

Faith trebui să își dreagă vocea înainte să poată vorbi. Era 
conștientă de tremurul vocii ei. 

— Mamă, sunt în drum spre casă. Cred că ai luat-o pe Em la 
plimbare... 

Faith se uită în sus, la cer, în timp ce trecea graniţa dintre 
state. Părăsise de douazeci de minute statul Atlanta și putea 
vedea norii pufoși, înfășuraţi ca niște eșarfe în jurul gâturilor 
slăbănoage ale zgârie-norilor. 

— Sună-mă, spuse Faith, în timp ce grija îi întindea nervii la 
maxim. 


Alimentară. Benzinărie. Farmacie. Mama ei avea un scaun 
auto pentru copii identic cu cel de pe bancheta din spate a Mini- 
ului lui Faith. Probabil era pe afară, făcând comisioane. Faith 
întârziase mai mult de o oră. Evelyn ar fi luat copilul și... l-ar fi 
lăsat lui Faith un mesaj că urma să iasă. Femeia vorbise la 
telefon o mare parte a vieţii ei de adult. Nu mergea nici la 
toaletă fără să anunţe pe cineva. Faith și fratele ei mai mare, 
Zeke, glumeau pe tema asta când erau copii. Intotdeauna știau 
unde este mama lor, chiar și când nu doreau acest lucru. Mai 
ales când nu doreau acest lucru. 

Faith se holba la telefonul din mâna ei, ca și cum acesta i-ar fi 
putut spune ce se întâmplă. Era conștientă că poate se stresa 
fără motiv. Poate că linia telefonică avea o defecţiune. Mama ei 
n-ar fi avut cum să știe acest lucru decât dacă ar fi încercat să 
dea un telefon. Telefonul mobil putea fi închis, la încărcat sau 
ambele. BlackBerry-ul ei putea fi în mașină sau în geantă sau 
undeva de unde ea nu putea auzi vibraţiile care anunțau un 
apel. Faith se uita când la drum, când la telefon în timp ce îi 
scria mamei sale un mesaj. Rostea cuvintele cu voce tare în 
timp ce le scria: „Sunt pe drum. Scuză-mă că am întârziat. Sună- 
mă.” 

Trimise e-mailul, apoi aruncă telefonul pe scaun, lângă 
obiectele vărsate din geanta ei. După un moment de ezitare, 
Faith luă guma în gură. Mestecă în timp ce conducea, ignorând 
scamele ce se lipeau de limba ei. Dădu drumul la radio, apoi îl 
închise din nou. Traficul era din ce în ce mai fluid, pe măsură ce 
se apropia de oraș. Norii se dăduseră la o parte, trimițând în jos 
raze strălucitoare de soare. Căldura din mașină devenea de 
nesuportat. 

După zece minute, nervii lui Faith erau încă încordaţi la 
maximum și transpira din cauza temperaturii din interiorul 
autoturismului. 

Trase acoperișul decapotabil ca să intre ceva aer. Probabil era 
un caz simplu de anxietate de separare. Se întorsese la muncă 
de două luni și un pic, dar în fiecare dimineaţă când Faith o lăsa 
pe Emma la mama ei, încă simţea ceva asemănător cu un atac 
de apoplexie. Vederea i se înceţoșa. Inima îi bătea în piept. 
Capul îi bâzâia, ca și cum un milion de albine îi intraseră în 
urechi. Era mai irascibilă decât de obicei la muncă, în special cu 
partenerul ei, Will Trent, care fie avea răbdarea lui lov, fie își 


5 


pregătea un alibi credibil pentru momentul în care ar fi răpit-o și 
ștrangulat-o, în sfârșit. 

Faith nu-și putea aduce aminte dacă a simţit aceeași neliniște 
cu Jeremy, fiul ei, care era acum boboc la colegiu. Faith avea 
optsprezece ani când a intrat la Academia de Poliţie. Jeremy 
avea trei ani pe atunci. S-a agăţat de ideea de a intra în poliţie 
ca și cum ar fi fost singura modalitate de salvare de pe Titanic. 
Din cauza a două minute de pierdere a raţiunii, în spatele sălii 
unui cinematograf, și a ceea ce prevestea o viaţă de gusturi 
uimitor de proaste la bărbaţi, Faith trecuse direct de la 
pubertate la maternitate fără a parcurge etapele obișnuite 
dintre acestea. La optsprezece ani, a fost încântată de ideea 
unui venit stabil, astfel încât să se poată muta din casa părinţilor 
și să îl crească pe Jeremy așa cum dorea. Mersul zilnic la 
serviciu a fost un pas către independenţă. Să îl lase în grija 
altcuiva a părut un preţ mic de plătit. 

Acum, când Faith avea treizeci și patru de ani, ipotecă, rate la 
mașină și un alt bebeluș de crescut singură, tot ce voia era să se 
întoarcă înapoi în casa mamei, astfel încât Evelyn să se poată 
ocupa de toate. 

Nicio șansă să se întâmple asta acum. Evelyn părea fericită să 
joace rolul bonei la pensie, dar Faith nu își făcea iluzii că viaţa ei 
va deveni mai ușoară. Propria ei pensie era la aproape douăzeci 
de ani distanţă. La mașina Mini mai avea de plătit încă trei ani și 
va ieși din garanţie cu mult înainte să o achite. Emma va 
aștepta hrană și îmbrăcăminte cel puţin pentru următorii 
optsprezece ani, dacă nu mai mult. Și nu era ca atunci când 
Jeremy era bebeluș și putea să îl îmbrace cu șosete 
desperecheate și haine la mâna a doua de la târgul de vechituri. 
Avea nevoie de biberoane fără BPA! și de piure de mere de la 
binevoitorii fermieri Amish?. Dacă Jeremy intra în programul de 
arhitectură de la Georgia Tech, Faith urma să îi cumpere cărți și 
să-i spele lenjeria încă șase ani. Cel mai îngrijorător era faptul că 
fiul ei își găsise o prietenă stabilă. O prietenă mai mare ca el, cu 
șolduri curbate și un ceas biologic care ticăia. Faith putea 
deveni bunică până să împlinească treizeci și cinci de ani. 

Un val de căldură nedorit îi traversă corpul în timp ce încerca 
să își alunge acest gând din minte. Verifică din nou conţinutul 


1 Bisfenol A - material folosit la producerea plasticului. (n.tr.). 
2 Comunitate din S.U.A. care refuză orice progres, ducând o viaţă simplă. (n.red.). 


genţii, în timp ce conducea. Guma nu se consumase. Stomacul 
ei încă se plângea. Se întinse și pipăi interiorul cutiei de mănuși. 

Nimic. Ar trebui să se oprească la un fast-food și să-și ia 
măcar o cola, dar era îmbrăcată în uniformă - pantaloni kaki și o 
cămașă albastră cu literele GBI inscripţionate cu galben 
strălucitor pe spate. Aceasta nu era cea mai bună parte a 
orașului în care să te afli dacă făceai parte din poliţie. Oamenii 
aveau tendința să fugă și apoi trebuia să îi urmărești, ceea ce 
nu era un lucru bun dacă doreai să ajungi acasă la o oră 
rezonabilă. În plus, ceva îi spunea - o îndemna - să își vadă 
mama. 

Faith luă telefonul și formă numărul lui Evelyn din nou. Acasă, 
pe mobil, chiar și pe BlackBerry, pe care ea îl folosea numai 
pentru e-mail. Toate trei au dat același răspuns negativ. Faith își 
simțea stomacul strângându-se, în timp ce scenariile cele mai 
rele îi treceau prin minte. Ca polițistă de sector, fusese chemată 
la multe scene în care un copil care plângea alertase vecinii 
asupra unei probleme serioase. Mame care alunecaseră în cadă. 
Tați care se râniseră accidental sau făcuseră atac de cord. 
Bebelușii zăcuseră acolo, plângând neajutoraţi, până când 
cineva și-a dat seama că ceva este în neregulă. Nimic nu îţi 
frânge inima mai mult decât un copil care plânge și nu poate fi 
liniștit. 

Faith se mustră pentru că își amintea acele imagini oribile. 
Întotdeauna se pricepuse la a presupune tot ce e mai rău, chiar 
și înainte de a deveni polițistă. Evelyn era bine, probabil. Ora de 
somn a Emmei era la unu și jumătate. Mama ei probabil oprise 
telefonul astfel încât soneria să nu trezească bebelușul. Poate s- 
a întâlnit cu un vecin în timp ce se uita în cutia poștală sau s-a 
dus alături să o ajute pe bătrâna doamnă Levy să ducă gunoiul. 

Cu toate acestea, mâinile lui Faith alunecau pe volan în timp 
ce ieșea pe bulevard. Transpirase, în ciuda vremii blânde de 
martie. Și nu putea fi doar din cauza bebelușului sau a mamei 
sau chiar din cauza prietenei scandalos de fertile a lui Jeremy. 
Faith fusese diagnosticată cu diabet în urmă cu mai puţin de un 
an. Își făcuse o religie din a-și măsura nivelul zahărului din 
sânge, din a mânca adecvat și a se asigura că are gustări la 
îndemână. Cu excepţia zilei de azi. Acesta era probabil motivul 
pentru care gândirea ei o luase razna. Avea nevoie doar să 
mănânce. Preferabil de față cu mama și copilul ei. 


Faith verifică din nou cutia de mănuși pentru a fi sigură că 
este într-adevăr goală. Își amintea vag că îi dăduse lui Will 
ultimul ei baton nutritiv, ieri, în timp ce așteptau în faţa 
tribunalului. Avea de ales: ori îi dădea batonul, ori îl privea 
mâncând o chiflă lipicioasă de la automat. Se plânsese în 
privinţa gustului, dar mâncase întregul baton. Și acum ea plătea 
preţul. 

Trecu pe galben, mărind viteza atât cât avea curajul pe o 
stradă semirezidenţială. Strada se îngusta la Ponce de Leon. 
Faith trecu pe lângă un șir de restaurante fast-food și o 
alimentară cu mâncare organică. Ajunse la limita superioară a 
vitezometrului, accelerând pe curbele de pe marginea Piedmont 
Park. 

Blitzul unei camere video ce supraveghea traficul ricoșă în 
oglinda retrovizoare, în timp ce ea trecea din nou pe galben. 
Apăsă ușor pe frâne, din cauza unui pieton ce traversa strada 
prin loc nepermis. Încă două magazine alimentare trecură ca 
prin ceaţă și veni, în sfârșit, ultimul semafor care, din fericire, 
era verde. 

Evelyn locuia încă în aceeași casă în care crescuseră Faith și 
fratele ei mai mare. Locuinţa fără etaj era situată într-o zonă a 
Atlantei denumită Sherwood Forest, care era adăpostită între 
Ansley Park, unul dintre cele mai bogate cartiere din oraș și 
autostrada Interstate 85, care aducea zgomotul constant din 
trafic, în funcţie de direcţia în care bătea vântul. 

Ca rezidentă de-o viaţă în Sherwood Forest, Faith avea o ură 
înrădăcinată pentru oamenii care  planificaseră cartierul. 
Subdiviziunea fusese dezvoltată după Al Doilea Război Mondial, 
reședințele din cărămidă fiind ocupate de soldaţi întorși din 
război, care au profitat de împrumuturile avantajoase pentru 
veterani. Cei care proiectaseră străzile copiaseră fără rușine 
conceptul Sherwood. După ce făcu stânga pe Lionel, Faith 
traversă Friar Tuck, coti dreapta pe Robin Hood Road, apoi prin 
bifurcaţie la Lady Marian Lane și intră pe autostrada pe care se 
afla casa ei, la intersecţia dintre Doncaster și Barnesdale, 
înainte de a ajunge la mama ei, în Little John Trail, la capătul 
autostrăzii. 

Autoturismul bej Chevy Malibu al lui Evelyn era parcat cu 
spatele în garaj. Asta, cel puţin, era ceva normal. Faith nu a 
văzut-o niciodată pe mama sa intrând cu fața într-un loc de 


8 


parcare. Acest obicei îl avea din perioada când era polițistă. 
Trebuia să te asiguri că autoturismul era gata de plecare 
imediat ce primeai un apel. 

Faith nu avea timp să reflecteze asupra obiceiurilor mamei ei. 
leși de pe autostradă și parcă Mini-ul foarte aproape de Chevy 
Malibu. Picioarele o dureau când se ridică; fiecare mușchi din 
organismul său fusese tensionat în ultimele douăzeci de minute. 
Auzea muzica urlând din interiorul casei. Era heavy metal, și nu 
muzica celor de la Beatles, pe care obișnuia să o asculte mama 
ei. Faith se sprijini de capota autoturismului Malibu, în timp ce 
se îndrepta către ușa bucătăriei. Motorul era rece. Poate că 
Evelyn era la duș când a sunat Faith. Poate că nu și-a verificat 
telefonul sau e-mailul. Poate că s-a tăiat. Era o amprentă 
însângerată pe ușă. 

Faith simţi că are o reacţie întârziată. 

Amprenta însângerată era lăsată de o mână stângă. Era la 
peste patruzeci și cinci de centimetri deasupra mânerului. Ușa 
fusese trasă pentru a fi închisă, dar nu se închisese complet. O 
rază de soare se strecura prin toc, probabil de la fereastra de 
deasupra chiuvetei de la bucătărie. a 

Faith încă nu putea conștientiza ceea ce vedea. Işi așeză 
propria mână peste amprentă, ca un copil care își presează 
degetele pe ale mamei. Mâna lui Evelyn era mai mică. Degetele, 
mai subţiri. Vârful inelarului ei nu atinsese ușa. Era un cheag de 
sânge unde ar fi trebuit să fie acesta. _ 

Brusc, muzica se opri în mijlocul melodiei. In tăcerea care se 
lăsă, Faith auzi un gângurit familiar, o precipitare care anunța 
un plânset în toată regula. Sunetul căpătă ecou în garaj și asta a 
fost tot pentru moment. 

Faith crezu că provine din propria ei gură. Apoi sunetul se auzi 
din nou și ea se întoarse, știind că este Emma. 

Aproape toate casele din Sherwood Forest fuseseră demolate 
sau cel puțin renovate, doar cea a familiei Mitchell era cam la fel 
ca atunci când fusese construită. Schița ei era simplă: trei 
dormitoare, o cameră de zi, o sufragerie și o bucătărie ce ducea 
la garajul deschis. Bill Mitchell, tatăl lui Faith, construise o 
magazie de scule pe partea opusă garajului. Era o clădire 
masivă - tatăl ei nu făcuse niciodată un lucru pe jumătate - cu o 
ușă de metal fixată în șuruburi și o singură fereastră, cu un 
geam rezistent. Faith împlinise zece ani înainte să-și dea seama 


9 


că încăperea era prea fortificată pentru ceva atât de simplu ca 
depozitarea uneltelor. Cu tandrețea pe care numai un frate mai 
mare o poate simţi, Zeke o informase asupra adevăratului scop 
al adăpostului. 

— E locul unde își ţine mama armele, proasto! 

Faith fugi pe lângă mașină și încercă să deschidă ușa 
magaziei. Era încuiată. Privi pe fereastră. Firele din metal din 
geamul de siguranţă formau o plasă de păianjen în faţa ochilor 
ei. Vedea masa de grădinărit și pungile cu pământ pentru flori 
așezate frumos dedesubt. Uneltele erau atârnate în cârligele lor. 
Echipamentul pentru îngrijirea peluzei era aranjat la locul lui. Un 
seif din metal negru cu o încuietoare cu cifru era prins în 
şuruburi de podea, sub masă, dar avea ușa deschisă. Revolverul 
lui Evelyn, marca Smith & Wesson, cu mâner din lemn de cireș, 
lipsea. La fel și cutia de carton cu muniţie care era, de obicei, 
lângă el. 

Gânguritul se auzi din nou, mai tare de data aceasta. 
Grămada de pături de pe podea se mișcă în sus și în jos ca o 
inimă care pulsează. Evelyn le folosea ca să acopere plantele în 
timpul înghetțurilor neașteptate. De obicei stăteau împăturite pe 
raftul de sus, dar acum erau împrăștiate în colț, lângă seif. Faith 
văzu un ciucure roz ieșind de sub păturile gri, apoi curbura unei 
tetiere din plastic care nu putea fi decât de la scaunul auto al 
Emmei. Pătura se mișcă din nou. Un picioruș lovi. Era încălţat cu 
o șosetă galbenă de bumbac, cu dantelă albă în jurul gleznei. 
Apoi de sub pături ieși un pumn mic și roz. Apăru fața Emmei. 

Emma îi zâmbi lui Faith, buza ei superioară formând un 
triunghi. Scoase din nou un gângurit, de data aceasta de 
bucurie. 

— O, Doamne! 

Faith trase, în mod inutil, de ușa încuiată. Mâinile ei tremurau, 
în timp ce pipăia marginea superioară a tocului, încercând să 
găsească cheia. Praful se scutură peste ea. O așchie ascuțită îi 
intră în deget. Faith privi din nou pe fereastră. Emma bătu din 
palme, calmată de vederea mamei sale, în ciuda faptului că 
aceasta era mai aproape de un atac de panică decât fusese 
vreodată în întreaga ei existenţă. 

În magazie, aerul era irespirabil. Era prea cald afară. Emma ar 
fi putut să se supraîncălzească. Ar fi putut să se deshidrateze. 
Putea să moară. 


10 


Îngrozită, Faith se aplecă pe palme și genunchi, gândindu-se 
că poate cheia a căzut și a alunecat sub ușă. Văzu că partea din 
spate a scaunului auto al Emmei era îndoit, acolo unde fusese 
blocat între seif și perete. Ascunsă de pături. Blocată de seif. 

Protejată de seif. 

Faith se opri. Plămânii i se contractară la jumătatea 
respirației. Maxilarul i se tensionă de parcă fusese legat cu o 
sârmă. Încet, se ridică în capul oaselor. Erau picături de sânge 
pe pavaj, în faţa ei. Ochii săi urmăreau dâra care ducea la ușa 
bucătăriei. La amprenta de sânge. 

Emma era blocată în magazie. Arma lui Evelyn lipsea. Era o 
urmă de sânge ce ducea către casă. 

Faith se ridică în picioare, cu fața spre ușa neînchisă a 
bucătăriei. Nu se auzea niciun sunet, în afara respirației sale 
greoaie. 

Cine oprise muzica? 

Faith alergă înapoi la mașină. Își luă pistolul marca Glock de 
sub scaunul șoferului. Verifică muniţia și prinse tocul pentru 
pistol de centură. Telefonul ei se afla încă pe locul din faţă. Faith 
îl înșfăcă înainte să deschidă portbagajul. Fusese detectiv în 
brigada de omucideri Atlanta înainte să devină agent special al 
statului. Degetele ei formară numărul liniei de urgenţă, din 
memorie. Nu îi dădu timp dispecerei să vorbească. Turuli 
numărul ei vechi de insignă, unitatea și adresa mamei sale. 

Faith făcu o pauză înainte de a spune: „Cod treizeci.” 
Cuvintele aproape că i s-au oprit în gât. Cod 30. Nu folosise 
expresia în viaţa ei. Însemna că un ofițer are nevoie de ajutor de 
urgenţă. Însemna că un coleg poliţist era în pericol grav, poate 
chiar mort. 

— Copilul meu este blocat în magazia de afară. Este sânge pe 
pavaj și o amprentă însângerată pe ușa bucătăriei. Cred că 
mama mea este în interiorul casei. Am auzit muzică, dar a fost 
închisă. Este polițistă pensionată. Cred că este... gâtul lui Faith 
se contractă. Ajutor! Vă rog, trimiteţi ajutor! 

— Recepţionat cod treizeci, răspunse dispecera, pe un ton 
ascuţit și tensionat. Rămâi afară și așteaptă întăriri. Nu încerca, 
repet, nu încerca să intri în casă. 

— Recepţionat. 


11 


Faith încheie apelul și aruncă telefonul pe locul din spate. 
Răsuci cheia în încuietoarea care îi ţinea pușca fixată de 
portbagajul mașinii. 

GBI dota fiecare agent cu cel puţin două arme. 

Glock 23 era o armă semiautomată, de calibru 40, cu 
treisprezece cartușe în magazia de muniții și unul pe ţeavă. 
Remington-ul 870 avea patru cartușe pe ţeavă. Arma automată 
a lui Faith avea șase focuri de armă în plus, în suportul atașat în 
fața patului puștii. Fiecare foc avea opt alice. Fiecare avea 
dimensiunea unui glonţ de calibrul 38. 

O apăsare pe trăgaciul Glock-ului lansa un glonţ, în timp ce o 
apăsare pe trăgaciul Remington-ului lansa opt. 

Politica agenţiei dicta ca toţi agenţii să ţină un cartuș pe 
țeavă, ceea ce însemna paisprezece focuri de armă în total. Nu 
exista nicio convenţie externă de siguranţă asupra armei. 
Agenţii erau autorizați de lege să folosească arme mortale dacă 
simțeau că viaţa lor sau a altora era în pericol. Apăsai pe trăgaci 
numai când voiai să tragi și trăgeai numai când intenţionai să 
ucizi. 

Cu arma automată era o poveste diferită, cu același final. 
Siguranţa se afla în spatele apărătorii trăgaciului, un dispozitiv 
culisant ce necesita mușchi antrenați ca să fie mișcat. Nu 
păstrai un cartuș pe ţeavă. Voiai ca toţi cei din jurul tău să audă 
focul de armă, provocând detunătura. Faith a văzut oameni în 
toată firea căzând în genunchi la auzul zgomotului. 

Privi înapoi spre casă, în timp ce debloca siguranţa. Perdeaua 
de la fereastra din faţă se mișcă, iar o umbră fugi pe culoar. 

Faith încărcă arma automată cu o mână, în timp ce mergea 
spre garaj. Acţiunea provocă un zgomot satisfăcător, ce stârni 
un ecou la impactul cu pavajul. Cu o singură mișcare fluidă, 
aduse patul puștii lângă umăr, iar ţeava chiar în faţa ei. 
Deschise ușa cu o lovitură de picior, ţinând arma fixă, în timp ce 
striga: 

— Poliţia! 

Cuvântul bubui prin casă ca un tunet. Provenea dintr-un loc 
întunecat și profund din măruntaiele lui Faith, pe care îl ignora 
în cea mai mare parte a timpului, de teamă că va declanșa ceva 
ce nu va putea fi oprit niciodată. 

— leşi afară cu mâinile sus! 


12 


Însă nimeni nu se conformă. Auzi un zgomot de undeva din 
fundul casei. Vederea i se ascuţi când intră în bucătărie. Și mai 
mult sânge pe bufet. Sertare și dulapuri deschise. Telefonul de 
pe perete atârna ca un laţ răsucit. BlackBerry-ul și mobilul lui 
Evelyn erau zdrobite în bucăţi pe podea. Faith ţinea arma 
automată în faţa ei, degetele odihnindu-se pe o parte a 
trăgaciului, astfel încât să nu facă greșeli. 

Ar fi trebuit să se gândească la mama ei sau la Emma, dar o 
singură expresie îi trecea prin minte: oameni și uși. Când 
verificai o casă, acestea erau cele mai mari ameninţări la 
siguranţa ta. Trebuia să știi unde se află oamenii - dacă erau 
personajele pozitive sau nu - și trebuia să știi ce vine înspre tine 
de la fiecare ușă. 

Faith se roti într-o parte, îndreptând arma automată înspre 
spălătorie. Văzu un bărbat zăcând cu faţa în jos pe podea. Avea 
părul negru și pielea de un galben ca de ceară. Braţele sale erau 
strânse în jurul corpului, ca ale unui copil ce se joacă. Nu era 
nicio armă prin preajmă. Partea din spate a capului era o pastă 
însângerată. Creierul îi era împrăștiat pe mașina de spălat. Se 
vedea gaura făcută în perete de glonţul care trecuse prin craniul 
lui. 

Faith se întoarse iar spre bucătărie. Exista o trecere către 
sufragerie. Se ghemui și se învărti pe loc. 

Locul era liber. 

Planul casei îi apăru ca o diagramă în minte. Camera de zi pe 
stânga. Un foaier mare, deschis, pe stânga și un hol drept 
înainte. Două dormitoare pe dreapta. Un dormitor pe stânga - 
cel al mamei. Înăuntru era o baie mică și o ușă care conducea la 
curtea din spate. Ușa de la dormitorul lui Evelyn era singura din 
hol care era închisă. 

Faith porni spre ușă, dar se opri. 

Oameni și uși. 

Revăzu în minte cuvintele inscripţionate în piatră: nu te 
îndrepta spre ameninţarea din faţă până nu te asiguri că din 
spate nu te pândește niciun pericol. 

Faith se ghemui pe când se întorcea spre stânga și intră în 
camera de zi. Cercetă pereţii și verifică ușa glisantă din sticlă ce 
ducea în curte. Geamul era spart. O briză scutură perdelele. 
Camera fusese răscolită. Cineva căutase ceva. Sertarele erau 
sparte. Pernele fuseseră sfâșiate. Din locul în care se afla, Faith 


13 


putea vedea în spatele canapelei - picioarele din spate ale 
fotoliului lipseau. Privi de mai multe ori spre cameră și hol, până 
ce fu sigură că se poate deplasa. 

Prima ușă dădea în fostul ei dormitor. Cineva scotocise și aici. 
Sertarele din vechiul birou al lui Faith erau ieșite în afară ca 
niște limbi. Salteaua fusese despicată. Pătuţul Emmei fusese 
distrus în bucăţi. Pătura era ruptă în două. Caruselul care 
atârnase deasupra capului ei de când se născuse era fărâmiţat 
pe podea ca o grămadă de gunoi. Faith își înghiţi furia care 
izbucnise în ea. Se forță să meargă mai departe. 

Cu repeziciune, cercetă dulapurile de sub pat. Procedă la fel 
în camera lui Zeke, ce fusese transformată în biroul mamei. 
Hârtii erau împrăștiate pe podea. Sertarele biroului fuseseră 
aruncate de perete. Aruncă o privire în baie. Perdeaua de la duș 
era trasă. Dulapul cu lenjerie fusese deschis. Prosoapele și 
cearșafurile erau aruncate pe podea. 

Faith stătea în picioare în stânga ușii dormitorului mamei, 
când auzi pentru prima dată sirena. Era la distanţă, dar se auzea 
clar. Era bine să aștepte întăririle. 

Faith deschise ușa cu o lovitură de picior, se lăsă pe vine și se 
roti de jur-împrejur. Degetul arătător se așeză pe trăgaci. Doi 
bărbaţi stăteau la picioarele patului. Unul dintre ei era în 
genunchi. Era hispanic, îmbrăcat doar în blugi. 

Pielea de pe piept era crestată de parcă fusese biciuit cu 
sârmă ghimpată. Transpiraţia îi strălucea pe tot corpul. Răni 
negre și roșii îi găureau coastele. Avea tatuaje peste tot pe 
braţe și trunchi, cel mai mare fiind pe piept: o stea texană verde 
cu roșu, cu un șarpe cu clopoței înfășurat în jurul ei. Era membru 
al Los Texicanos, o bandă mexicană care controla comerțul cu 
droguri din Atlanta de douăzeci de ani. 

Al doilea bărbat era asiatic. Nu avea tatuaje. Purta o cămașă 
havaiană de un roșu-aprins și pantaloni din bumbac, de culoarea 
bronzului. Stătea în picioare, cu texanul în faţa lui și ţinea un 
pistol lipit de capul bărbatului. Un pistol cu mâner din lemn de 
cireș, marca Smith & Wesson, cu cinci gloanțe. Revolverul 
mamei ei. 

Faith ţinea arma automată îndreptată spre pieptul asiaticului. 
Metalul rece și dur părea o extensie a corpului ei. Adrenalina îi 
făcea inima să bată cu frenezie. Fiecare mușchi din corpul ei 
dorea să apese pe trăgaci. 


14 


Cuvintele ei erau întretăiate. 

— Unde este mama? 

Avea un accent sudist, cu o vorbire nazală și tărăgănată. 

— Dacă mă împuști, îl vei lovi pe el. 

Avea dreptate. Faith stătea pe hol, la mai puţin de doi metri 
de ei. Cei doi bărbaţi erau unul lângă celălalt. Chiar și un singur 
glonţ rătăcit îl putea omori pe ostatic. Cu toate acestea, ea 
continuă să ţină degetul pe trăgaci, și arma cât mai nemișcată. 

— Spune-mi unde este. 

El apăsă mai tare ţeava pistolului de capul bărbatului. 

— Aruncă arma. 

Sirenele se auzeau din ce în ce mai puternic. Veneau din Zona 
5, din zona Peachtree a vecinătăţii. Faith spuse: 

— Auzi sunetul? 

Își imagină traseul lor prin Nottingham, calculând că echipajul 
va ajunge aici în mai puţin de un minut. 

— Spune-mi unde este mama, dacă nu, jur pe Dumnezeu că 
te omor înainte să ajungă ei la ușă. 

El zâmbi din nou, iar mâna i se încleștă pe pistol. 

— Știi pentru ce suntem aici. Dă-ne ce vrem și o lăsăm să 
plece. 

Faith nu știa despre ce naiba vorbea. Mama ei era o văduvă 
de șaizeci și trei de ani. Cel mai valoros lucru din casă era 
terenul pe care stăteau. 

El luă tăcerea ei drept îndoială. 

— Chiar vrei să o pierzi pe mami pentru tipul ăsta? 

Faith pretinse că înțelege: 

— Este atât de simplu? Vei face schimbul? 

El ridică din umeri: 

— Doar așa vom pleca amândoi de aici. 

— Rahat! 

— Nu e rahat. E un schimb corect. 

Sirenele se auzeau mai tare. Cauciucurile scârțâiră în stradă. 

— Haide, căţea! Tic-tac. Facem sau nu târgul? 

Asiaticul mințea. Deja omorâse o persoană și o ameninţa pe 
alta. Imediat ce și-ar fi dat seama că Faith juca teatru, singurul 
lucru pe care i l-ar fi dat ar fi fost un glonţ în piept. 

— S-a făcut, încuviință ea, folosindu-se de mâna stângă ca să 
arunce arma automată în faţa ei. 


15 


Instructorul de tir de la terenul de trageri avea un cronometru 
care măsura fiecare zecime de secundă. De aceea Faith știa că 
îi lua exact opt zecimi de secundă pentru ca mâna ei dreaptă să 
scoată Glock-ul din toc. În timp ce asiaticul era distras de 
aruncarea armei automate la picioarele sale, ea făcu exact așa, 
scoțând Glock-ul, punând degetul pe trăgaci și împușcându-l în 
cap. 

Brațele i-au zburat în lături, arma i-a căzut. Era mort înainte 
să atingă pământul. 

Se auzi cum este spartă ușa din faţă. Faith se întoarse către 
foaier, în timp ce o echipă de cercetare în echipament de 
intervenţie se răspândi în casă. Apoi se întoarse înapoi cu faţa 
către dormitor și realiză că mexicanul dispăruse. 

Ușa care dădea în curtea din față fusese deschisă. Faith 
alergă afară, în timp ce mexicanul făcea un salt peste gardul din 
sârmă împletită. Arma S&W era în mâna lui. Nepoatele doamnei 
Johnson se jucau în curtea din spate. Incepură să ţipe când l-au 
văzut pe bărbatul înarmat îndreptându-se înspre ele. Era la șase 
metri distanță. Apoi distanţa se micșoră la patru metri. Ridică 
arma în direcţia fetelor și trase un foc pe deasupra capetelor lor. 
O parte din faţada de cărămidă a fost spulberată de focul de 
armă. Fetele erau prea speriate ca să mai ţipe, să se miște, să 
se salveze. Faith se opri la gard, ţinti și apăsă pe trăgaci. 

Omul se smuci ca și cum o bucată de coardă ar fi fost trasă 
prin pieptul lui. 

Rămase în picioare cel puţin o secundă, apoi genunchii i s-au 
îndoit și a căzut pe spate. Faith sări peste gard și alergă spre el. 
Presă cu călcâiul încheietura mâinii până acesta dădu drumul 
pistolului mamei sale. Fetele începură să ţipe, din nou. 

Faith puse în toc Glock-ul și băgă revolverul lui Evelyn la 
spatele pantalonilor săi. Îl apucă pe mexican de umeri. 

— Unde-i mama? întrebă ea. Ce i-au făcut? 

El deschise gura, iar sângele îi curgea încet pe sub dinţii 
îmbrăcaţi în argint. Zâmbea. Ticălosul zâmbea. 

— Unde este? 

Faith își apăsă mâinile pe pieptul lui zdrobit, simțind coastele 
rupte mișcându-se sub degetele ei. El ţipă de durere în timp ce 
ea apăsa cu și mai multă forţă, iar oasele lui se auzeau 
scrâșnind. 

— Unde este? 


16 


— Agent! 

Un poliţist tânăr se sprijini cu o mână de gard și sări peste 
acesta. Se apropie, iar arma sa ţinti spre sol: 

— Îndepărtează-te de prizonier! 

Faith se apropie și mai mult de mexican. Simţea căldura cum i 
se revarsă din piele. 

— Spune-mi unde este! 

Gâtul lui se mișcă. Nu mai simţea durerea. Pupilele lui erau de 
dimensiunea unor monede. Pleoapele i se zbăteau. Colţul buzei i 
se contractă. 

— Spune-mi unde este! 

Cu fiecare cuvânt, vocea ei devenea din ce în ce mai 
disperată. 

— O, Doamne, te rog, spune-mi unde este! 

Respirația lui era greoaie, ca și cum plămânii ar fi fost lipiţi. 
Buzele lui se mișcară. Șopti ceva neinteligibil. 

— Ce spui? 

Faith își apropie urechea atât de tare de buzele lui încât 
simţea cum îi curge saliva din gură. 

— Spune-mi, șopti ea. Te rog, spune-mi! 

— Almeja. 

— Ce? repetă Faith. Ce ai spus? ţipă ea. 

Gura i se deschise. In loc de cuvinte, se revărsă sânge. 

— Ce ai zis? ţipă ea. Spune-mi ce ai zis! 

— Agent! strigă polițistul din nou. 

— Nu! 

Apăsă cu palmele pe pieptul mexicanului, încercând să-i facă 
inima să bată din nou. Faith strânse pumnul și îl lovi cât putu de 
tare, dorind ca acesta să revină la viaţă. 

— Spune-mi! ţipă ea. Doar spune-mi! 

— Agent! 

Simţi cum niște braţe o cuprind din talie. Polițistul o ridică, 
practic, în aer. 

— Lasă-mă în pace! 

Faith își trase umărul înapoi atât de tare, încât el o scăpă ca 
pe o piatră. Porni de-a bușilea prin iarbă, târându-se lângă 
martor. Ostaticul. Criminalul. Singura persoană rămasă care 
putea să-i spună ce naiba s-a întâmplat cu mama ei. 

Își puse palmele pe faţa mexicanului, privind în ochii lipsiţi de 
viaţă ai acestuia. 


17 


— Te rog, spune-mi! insistă ea, deși știa că era prea târziu. Te 


rog! 

— Faith? 

Detectivul Leo Donnelly, vechiul ei partener din polița 
Atlantei, stătea de cealaltă parte a gardului. | se tăiase 


respiraţia. Se ţinea cu mâinile de capătul de sus al gardului. 
Vântul îi deschisese jacheta costumului său ieftin, de culoare 
maro. 

— Hai, puștoaico. Emma e bine. Un lăcătuș e pe drum. 

Cuvintele lui curgeau dens și încet, ca melasa turnată printr-o 
sită. 

— Hai, puștoaico! Emma are nevoie de mama ei. 

Faith privi în spatele lui. Poliţiştii erau pretutindeni. Zărea 
uniformele de un albastru-închis, în timp ce aceștia cercetau 
casa și grădina. Prin fereastră, urmări progresele echipei tactice 
care trecea dintr-o cameră în alta: puștile ridicate și vocile care 
strigau „Liber!”, pe măsură ce nu descopereau nimic. Sunetul a 
mai multe sirene umplu aerul. Echipaje de poliţie. Ambulante. O 
mașină de pompieri. 

Apelul fusese recepționat. Cod 30. Un ofiţer avea nevoie de 
ajutor de urgenţă. 

Trei bărbaţi fuseseră împușcați mortal. Bebelușul ei era blocat 
într-o magazie. Mama ei dispăruse. 

Faith se lăsă păgubașă. Își puse capul în mâinile care 
tremurau și se strădui să nu plângă. 


Capitolul 2 


— Așadar, îmi spune că schimba uleiul la mașină și era cald în 
garaj, așa că și-a dat jos pantalonii... 

— Înî, reuși să spună Sara Linton, încercând să simuleze 
interesul, pe când ciugulea din salată. 

— lar eu zic: Ascultă, prietene, sunt medic. Nu sunt aici ca să 
judec. Poţi să fii sincer în legătură cu... 

Sara privea gura lui Dale Dugan mișcându-se, vocea lui 
amestecându-se, din fericire, cu zgomotul de la prânz din 
pizzerie. Se auzea o muzică relaxantă, oamenii râdeau, farfuriile 
erau duse spre bucătărie. Povestea lui nu era interesantă în 
mod special, și nici măcar nouă. Sara era medic pediatru la 


18 


secţia de urgențe din Spitalul Grady din Atlanta. Avea o 
experiență de doisprezece ani, în tot acest timp lucrând cu 
jumătate de normă ca medic legist pentru un orășel universitar 
mic, dar foarte activ. Nu exista obiect, produs electrocasnic sau 
figurină de sticlă pe care să nu-l fi văzut, la un moment dat, 
blocat într-un corp omenesc. 

Cu toate acestea, Dale continuă: 

— Apoi a intrat sora cu radiografia. 

— Oh! spuse ea, încercând să introducă în tonul ei puţină 
curiozitate. 

Dale îi zâmbi. Avea brânză între dinţii din față și cei laterali. 
Sara încerca să nu-l judece. Dale Dugan era un bărbat de 
treabă. Nu era chipeș, dar arăta destul de bine, cu genul de 
trăsături pe care multe femei le găseau atrăgătoare odată ce 
aflau că absolvise medicina. Sara nu era așa de ușor de 
impresionat. În plus, murea de foame, deoarece prietenul care îi 
aranjase acea întâlnire oarbă ridicolă îi spusese să comande o 
salată în loc de pizza, pentru că făcea o impresie mai bună. 

— Așa că mă uit la radiografie și ce crezi că văd... 

O cheie tubulară, își zise ea în gând, chiar înainte ca el să 
ajungă la sfârșitul poantei. 

— O cheie tubulară! Îţi vine să crezi? 

— Nu! 

Se forţă să râdă și scoase un sunet asemănător cu unul emis 
de o jucărie mecanică. 

— Și tot continua să spună că a alunecat. 

Ea scoase un ttt. 

— Ce mai căzătură! 

— Știu, nu-i așa? 

El îi zâmbi din nou, înainte să ia o înghiţitură zdravănă de 
pizza. 

Sara mestecă niște salată. Ceasul digital de deasupra capului 
lui Dale indica 2:12 și câteva secunde. Cifrele roșii ale ceasului îi 
aduceau aminte în mod dureros că putea fi acum acasă, 
împăturind muntele de rufe de pe canapeaua ei în timp ce 
urmărea un meci de baschet. Sara își impusese să nu se uite la 
ceas, ca să vadă cât putea rezista înainte ca autocontrolul ei să 
se facă fărâme și să se uite la secunde cum trec. Trei minute și 
douăzeci și două de secunde era recordul ei. 

— Deci, spuse Dale, ai studiat la Emory. 


19 


Ea aprobă din cap. 

— Tu ai fost la Duke? 

În mod previzibil, el începu ceva ce s-a transformat într-o 
descriere lungă a reușitelor sale academice, inclusiv articole 
publicate în ziare și discursuri esenţiale la diverse conferințe. 
Sara mimă din nou atenţia, impunându-și să nu se uite la ceas și 
mestecând salată la fel de încet ca o vacă pe izlaz, astfel încât 
Dale să nu se simtă obligat să-i pună vreo întrebare. 

Aceasta nu era prima întâlnire aranjată a Sarei și nici, din 
nefericire, cea mai plicticoasă. Astăzi, problema începuse în 
primele șase minute, pe care Sara le însemnase pe ceas. 
Trecuseră repede prin subiectele de început, înainte să le fie 
adusă comanda. Dale era divorțat, fără copii, în relaţii bune cu 
fosta soţie și juca baschet pe calculator la spital în timpul său 
liber. Sara provenea dintr-un orășel din sudul Georgiei. Avea o 
pisică, ce prefera să stea cu părinţii ei și doi câini. Soţul ei 
fusese ucis în urmă cu patru ani și jumătate. 

De obicei, această temă oprea orice conversaţie, dar de data 
aceasta Dale trecu peste subiect, considerându-l un amănunt 
nesemnificativ. La început, Sara l-a apreciat pentru că nu a 
cerut detalii, apoi a decis că fusese prea preocupat de altele ca 
să întrebe, apoi s-a mustrat că era așa de dură cu omul. 

— Cu ce se ocupa soțul tău? 

Întrebarea a surprins-o cu gura plină de salată. Ea mestecă, 
înghiţi, apoi răspunse: 

— Era ofiţer de poliţie. Șeful poliţiei pe district. 

— E ceva neobișnuit. 

Expresia ei trebuie să fi fost dezaprobatoare, pentru că el 
continuă: 

— Vreau să spun că este ceva neobișnuit că nu este doctor. 
Nu a fost doctor. Nu a fost funcţionar, bănuiesc. 

— Funcţționar? 

Își dădu seama că tonul său era acuzator, dar nu se putu 
abţine. 

— Tatăl meu este instalator. Sora mea și cu mine am lucrat cu 
el timp de... 

— Oprește-te, oprește-te. 

EI își ridică mâinile în semn că se predă. 

— Ai înţeles greșit. Vreau să spun, este ceva nobil în a lucra 
cu mâinile, nu-i așa? 


20 


Sara nu știa ce fel de medicină practica doctorul Dale, dar ea 
își folosea mâinile în fiecare zi. 

Fără să-și dea seama, el luă un ton solemn. 

— Respect foarte mult polițiștii. Și oamenii care servesc ţara. 
La soldaţi mă refer. 

Se șterse nervos la gură cu șervetul. 

— O muncă periculoasă. Așa a murit? 

Dădu din cap, aruncând o privire la ceas. Trei minute și 
nouăsprezece secunde. 

Tocmai ratase recordul. 

EI își scoase telefonul din buzunar și îl privi. 

— Scuză-mă, aştept un apel. Voiam să mă asigur că am 
semnal. 

Cel puţin nu pretinsese că telefonul era pe profilul silențios, 
deși Sara era sigură că asta urma. 

— Îmi pare rău că am fost atât de defensivă. Mi-e greu să 
vorbesc despre asta. 

— Îmi pare rău pentru pierderea ta. 

Tonul lui avea o cadență exersată, pe care Sara o recunoscu 
din sala de la urgente. 

— Sunt sigur că a fost greu. 

Ea își mușcă vârful limbii. Nu se putea gândi la o modalitate 
politicoasă de a răspunde, iar până i-a dat prin minte să 
schimbe subiectul cu unul despre vreme, trecuse atât de mult 
timp încât conversaţia devenise și mai ciudată. Intr-un final, 
spuse: 

— Păi, oricum. Hai să... 

— Trebuie să merg la toaletă. 

Se ridică atât de repede, încât scaunul lui aproape căzu. Sara 
îl văzu mergând grăbit spre spatele pizzeriei. Poate era 
imaginaţia ei, dar i se păru că ezitase în faţa ieșirii de incendiu. 

— Un idiot. 

Ea își lăsă furculita să cadă pe farfuria de salată. 

Se uită din nou la ceas. Era două și un sfert. Putea să 
mascheze situaţia până la două și jumătate dacă Dale se mai 
întorcea de la toaletă. Sara venise pe jos aici, de la 
apartamentul ei, astfel încât să nu mai existe tăcerea aceea de 
lungă durată, îngrozitoare, ce s-ar fi instalat când Dale o 
conducea acasă. Nota fusese plătită când au comandat 
mâncarea, la casă. l-ar fi luat cincisprezece minute să ajungă pe 


21 


jos până acasă și ar fi avut timp să-și schimbe rochia cu 
pantalonii de sport înainte să înceapă meciul de baschet. Sara 
își simţi stomacul chiorăind. S-ar putea preface că pleacă, ca 
mai apoi să se întoarcă și să comande o pizza. 

Sara cercetă cu privirea locul de parcare. Mașina lui Dale era 
încă acolo, presupunând că automobilul Lexus de culoare verde, 
cu plăcuţa de înmatriculare DRDALE, îi aparţinea. Nu știa dacă 
se simţea dezamăgită sau eliberată. 

Mai trecu încă un minut. Holul ce ducea la baie a mai rămas 
gol încă douăzeci și trei de secunde. O femeie în vârstă, cu un 
mergător, înainta treptat pe hol. Nimeni nu era în spatele ei. 

Sara își trânti capul între palme. Dale nu era un bărbat rău. 
Era stabil, relativ sănătos, câștiga bine, avea încă destul păr pe 
cap și, cu excepţia brânzei dintre dinţi, părea că stă bine cu 
igiena. Și totuși, toate acestea nu erau de ajuns. Sara începuse 
să creadă că problema este la ea. Se transforma în domnul 
Darcy de Atlanta?. Odată ce părerea ei bună era stricată, acest 
lucru nu se mai schimba. Era mai ușor să schimbi direcția unui 
vapor cu abur, decât impresia Sarei. 

Ar trebui să se străduiască mai mult. Nu mai avea douăzeci și 
cinci de ani, iar vârsta de patruzeci de ani îi sufla tare în ceafă. 
La înălţimea ei de un metru optzeci, numărul bărbaţilor pe care 
îi putea avea drept parteneri era deja limitat. Părul ei roșcat- 
castaniu și pielea deschisă nu erau pe placul tuturor bărbaților. 
Muncea mult. Nu putea să gătească nici dacă o omorai. Işi 
pierduse aparent capacitatea de a purta orice discuţie 
neînsemnată, de orice fel, și simpla menționare a soțului ei 
decedat putea să-i provoace o criză de indispoziţie. 

Poate avea standarde prea ridicate. Mariajul ei nu fusese 
perfect, dar al naibii de bun. Își iubise soțul mai mult decât 
propria viaţă. Pierderea lui aproape că a omorât-o. Dar Jeffrey 
murise de aproape cinci ani, și dacă era să fie sinceră, se simţea 


singură. Îi lipsea compania unui bărbat. Îi lipsea modul în care 
minţile lor lucrau împreună și lucrurile surprinzător de dulci pe 
care și le putea spune. li lipsea atingerea aspră a pielii lor. li 


lipseau și celelalte lucruri. Din nefericire, ultima dată când un 
bărbat a făcut-o să dea ochii peste cap, se lupta cu plictiseala, 
nu cu extazul. 


3 Personaj din romanul lui Jane Austen, Mânarie și prejudecată, ce întruchipează eroul 
romantic și distant. (n.tr.). 


22 


Sara trebuia să recunoască faptul că la întâlniri era teribilă, 
îngrozitoare. Nu prea avusese timp să exerseze. Încă de la 
pubertate, Sara avusese doar relaţii monogame. Primul ei 
prieten fusese o iubire din liceu, care rezistase până la colegiu, 
apoi ieșise cu un coleg de la medicină pe toată perioada 
facultăţii, iar apoi, după ce l-a întâlnit pe Jeffrey, nu s-a mai 
gândit nicio clipă la un alt bărbat. Cu excepţia unei aventuri de o 
noapte dezastruoase, ce se petrecuse în urmă cu trei ani, nu 
mai fusese nimeni altcineva. 

Se putea gândi la un singur bărbat care îi produsese o 
scânteie slabă, dar era însurat. Mai rău, era un poliţist însurat. 

Și mai rău decât atât, el era acum la casă, la o distanţă mai 
mică de trei metri de ea. 

Will Trent purta pantaloni scurți de jogging, negri, și un tricou 
negru cu mâneci lungi, care îi punea în evidență umerii lați. 
Părul lui blond-nisipiu era mai lung decât cu câteva luni în urmă, 
când Sara îl văzuse ultima oară. Lucrase la un caz în care era 
implicat unul dintre foștii ei pacienţi de la clinica de copii din 
orașul ei natal. Și-a băgat atât de adânc nasul în treburile lui 
Will, încât el n-a avut de ales decât să o lase să ajute la 
investigaţie. Între ei a fost ceva asemănător unui flirt, iar când 
cazul s-a încheiat, el s-a întors acasă, la soţia lui. Will avea un 
simţ al observaţiei extrem de dezvoltat. Trebuie să o fi observat 
pe Sara șezând la masă când a intrat. Cu toate acestea, a stat 
cu spatele la ea, în timp ce se holba la un anunţ prins de tăblița 
cu informaţii de pe perete. Ea nu avea nevoie de ceas ca să 
numere secundele, pe când aștepta ca el să-i recunoască 
prezenţa. 

EI își mută privirea către un alt anunţ. 

Sara își scoase agrafa care îi ţinea părul și își lăsă buclele să-i 
cadă pe umeri. Se ridică în picioare și se îndreptă către el. 

Erau câteva lucruri pe care le știa despre Will Trent. Era înalt, 
avea cel puţin un metru și nouăzeci de centimetri, cu un corp 
suplu de alergător și cele mai frumoase picioare pe care le 
văzuse vreodată la un bărbat. Mama lui fusese ucisă când avea 
mai puţin de un an. Crescuse într-un orfelinat și nu fusese 
adoptat niciodată. Lucra ca agent special la GBI. Era unul dintre 
cei mai inteligenţi bărbaţi pe care îi cunoscuse și era atât de 
dislexic, încât, după câte își dădea seama, nu putea citi mai bine 
de nivelul clasei a doua. 


23 


Rămase în picioare, lângă el, uitându-se ţintă la anunţul care 
îi captase atenţia. 

— Pare interesant! 

Se prefăcu surprins, dar nu reuși să pară foarte convingător. 

— Doctore Linton! Eu tocmai... Smulse unul din biletelele 
informative de pe tăbliță. Mă gândeam să-mi iau un motor... 

Ea aruncă o privire reclamei cu o motocicletă Harley 
Davidson, deasupra căreia era un anunţ care îi invita pe cei 
interesaţi să se înscrie. 

— Nu cred că „Lesbiene pe motoare” este genul tău. 

Afișă un zâmbet prefăcut. Petrecuse o viață ascunzându-și 
dizabilitatea și, deși Sara aflase, încă nu era dispus să 
recunoască faptul că avea o problemă. 

— E o modalitate excelentă de a cunoaște femei. 

— Vrei să cunoști femei? 

Sara își reaminti încă un detaliu despre Will, și anume obiceiul 
nefiresc de a rămâne tăcut când nu știa ce să spună. Aceasta a 
generat unul din acele momente penibile care a făcut ca 
întâlnirile amoroase ale Sarei să pară de-a dreptul explozive. 

Din fericire, comanda lui Will era gata. Sara făcu un pas înapoi 
când el a luat cutia de pizza de la chelnerița tatuată și cu multe 
piercing-uri. Tânăra îi aruncă lui Will o privire apreciativă. 

El păru absorbit, în timp ce își verifica pizza pentru a fi sigur 
că nu au greșit comanda. 

— Ei bine... Își folosea degetul mare ca să își răsucească 
verigheta de pe deget. Cred că trebuie să plec. 

— Bine. 

Dar nu făcu nicio mișcare. Și nici Sara. Un câine începu să 
latre afară, vocea sa ascuţită răzbătând prin fereastră. Sara știa 
că la intrare era un stâlp și un bol cu apă, pentru oamenii care 
veneau cu animalele la restaurant. De asemenea, știa că soţia 
lui Will avea o cățelușă pe nume Betty, pe care însă o îngrijea și 
o hrănea mai mult el. 

Lătrăturile deveneau din ce în ce mai puternice. Will încă nu 
se pregătea să plece. 

— Seamănă mult cu un chihuahua, remarcă ea. 

Ascultă cu atenţie, apoi aprobă: 

— Cred că e posibil să ai dreptate. 

— Gata! 

Dale se înapoiase, în sfârșit, de la toaletă. 


24 


— Uite, am primit un telefon de la spital... 

Privi în sus, spre Will. 

— Bună! 

Sara îi prezentă: 

— Dale Dugan, el este Will Trent. 

Will salută, înclinând puţin capul. Dale răspunse la fel. 

Câinele lătra în continuare, un lătrat pătrunzător și panicat. 
Sara își dădea seama din expresia lui Will că mai bine murea 
decât să admită că el este proprietarul. 

| se făcu milă. 

— Dale, știu că trebuie să te întorci la spital. Mulţumesc mult 
pentru prânz. 

— Pentru nimic! 

El se aplecă și o sărută drept pe buze. 

— O să te sun. 

— Perfect, reuși să spună, rezistând impulsului de a se șterge 
la gură. 

Îi privi pe cei doi bărbaţi în timp ce se salutau înclinând puţin 
din cap, fapt ce a făcut-o pe Sara să se simtă ca și cum ar fi 
singurul hidrant pentru incendiu din parcul pentru câini. 

Lătrăturile lui Betty se amplificară, în timp ce Dale traversa 
parcarea. Will bombăni ceva în barbă, înainte să deschidă ușa. 
Dezlegă lesa și luă câinele în brațe cu o singură mână, ţinând 
cutia de pizza în mâna cealaltă. Lătratul se opri imediat. 

Betty își îndesă capul la pieptul său. Respira cu gura larg 
deschisă, ţinând limba afară. 

Sara o mângâie pe cap. Spatele îi era brăzdat de suturi 
recente, în zig-zag. 

— Ce s-a întâmplat? 

Will avea încă fălcile încleștate. 

— S-a bătut cu un câine rasa Jack Russel. 

— Serios? 

Doar dacă Jake Russel-ul avea o pereche de foarfeci drept 
labe ar fi putut să-i facă acele urme. 

— Ar trebui să o duc acasă, spuse el, arătând cu capul spre 
Betty. 

Sara nu fusese niciodată acasă la Will, dar știa pe ce stradă 
stă. 

— Nu faci la dreapta? Apoi clarifică: Pe aici? Și continuă: Nu 
locuiești în Linwood? Mergi în direcția opusă. 


25 


— Pot să o iau prin parc. 

Ea porni, fără să-i lase posibilitatea de a alege. Erau tăcuţi, în 
timp ce se îndreptau către Ponce de Leon. Zgomotul din trafic 
era suficient de puternic pentru a umple tăcerea, dar până și 
tobele de eșapament ale autoturismelor nu puteau umbri faptul 
că se aflau în mijlocul unei superbe zile de primăvară. Cuplurile 
se plimbau pe stradă ţinându-se de mână. 

Mamele împingeau cărucioarele copiilor. Alergătorii traversau 
peste patru benzi de circulaţie. Norii care acoperiseră cerul de 
dimineață se mutaseră spre est, lăsând la vedere un cer 
albastru azuriu. Se simţea o adiere de vânt permanentă. Sara își 
strânse mâinile la spate și privi spre gropile din trotuar. 

Rădăcinile copacilor împingeau cimentul ca niște degete 
bătrâne și diforme. 

Îi aruncă o privire lui Will. Soarele îi scotea în evidenţă 
broboanele de transpiraţie de pe sprâncene. 

Avea două cicatrici pe faţă, dar Sara nu avea nicio idee 
asupra a ceea ce le cauzase. Buza lui superioară fusese 
spintecată la un moment dat, apoi fusese cusută neatent, dând 
un aspect urât gurii sale. Cealaltă cicatrice urma linia 
maxilarului stâng și se adâncea în guler. Când l-a întâlnit prima 
dată, ea luase cicatricile drept semne de proastă purtare în 
adolescenţă, dar cunoscându-i apoi trecutul, știind că a crescut 
în grija statului, Sara presupunea acum că răul făcut avea o 
poveste mai sumbră. 

Will îi aruncă o privire, pe care ea o evită. 

— Dale pare un tip simpatic, spuse el. 

— Da, este. 

— Doctor, presupun. 

— Așa este. 

— Pare că sărută bine. 

Ea zâmbi. Will o mută pe Betty ca să o țină mai bine. 

— Presupun că te vezi cu el. 

— Astăzi a fost prima noastră întâlnire. 

— Păreaţi mai apropiaţi decât atât. 

Sara s-a oprit din mers. 

— Ce mai face soţia ta, Will? 

Răspunsul lui întârzie. Privirea îi căzu undeva, peste umărul 
ei. 

— N-am mai văzut-o de patru luni. 


26 


Sara se simţi, în mod ciudat, trădată. Soţia lui plecase și Will 
n-a sunat-o. 

— V-aţi despărțit? 

Făcu un pas în lateral ca să poată trece un alergător. 

— Nu. 

— A dispărut? 

— Nu chiar. 

Un autobuz se clătină în curbă, iar motorul lui scoase un 
zgomot prelung. Sara o cunoscuse pe Angie Trent în urmă cu 
aproape un an. Aspectul ei mediteranean și silueta cu forme 
erau exact genul de lucruri la care mamele se gândeau când își 
avertizau fii asupra femeilor destrăbălate. După ce autobuzul 
trecu de ei, Sara întrebă: 

— Unde este? 

Will expiră prelung. 

— Mă părăsește des. Asta face ea. Pleacă, apoi se întoarce. 
Stă un timp și pleacă din nou. 

— Unde se duce? 

— N-am idee. 

— N-ai întrebat-o niciodată? 

— Nu. 

Sara nu pretinse că înțelege: 

— De ce nu? 

El se uită spre stradă, privind mașinile care treceau. 

— E complicat. 

— Explică-mi, spuse ea punându-și mâna pe braţul lui. 

O privi lung, arătând ridicol cu micul câine într-o mână și o 
cutie de pizza în cealaltă. 

Sara micșoră spaţiul dintre ei, mutându-și mâna pe umărul 
lui. Simțea mușchiul tare pe sub tricou, căldura pielii lui. In 
lumina strălucitoare a soarelui, ochii lui erau inadmisibil de 
albaștri. 

Genele sale erau delicate, blonde și moi. Avea o zonă țepoasă 
de-a lungul maxilarului pe care o ratase când se bărbierise. Ea 
era cu câţiva centimetri mai scundă decât el, așa că trebuia să 
se ridice pe vârfuri ca să-l privească drept în ochi. 

— Vorbește cu mine, spuse ea. 

Tăcea, iar ochii i se plimbau pe faţa ei, zăbovind asupra gurii, 
înainte să-i întâlnească din nou privirea. 

Într-un final, îi spuse: 


27 


— Îmi place cum îţi stă cu părul lăsat. 

Sara a fost văduvită de un răspuns de către un autoturism 
SUV negru, ce a frânat în mijlocul străzii. Derapă la vreo 
douăzeci de metri distanţă, apoi dădu înapoi. Roţile scârţăiră pe 
asfalt. Mirosul de cauciuc ars umplu aerul. SUV-ul se opri chiar în 
fața lor. Fereastra fu coborâtă. Șefa lui Will, Amanda Wagner, 
ţipă: 

— Urcă! 

Erau amândoi prea surprinși ca să se miște. Mașina claxonă 
strident. Pumni se agitau în aer. Sara simţi că era prinsă în 
mijlocul unui film de acţiune. 

— Acum! ordonă Amanda. 

— Poţi să..., începu Will, dar Sara o luase deja pe Betty și 
cutia de pizza. 

Cotrobăi în șosetă și îi dădu cheia de la casă. 

— Trebuie să fie încuiată în camera liberă, ca să nu... 

— Will! 

Tonul Amandei nu lăsa loc de echivoc. 

Sara luă cheia. Metalul fusese încălzit de corpul lui. 

— Du-te! 

Lui Will nu a trebuit să i se spună de două ori. Sări în mașină, 
în timp ce Amanda luă curba. Mașina claxonă din nou. Un 
autoturism cu patru uși pierdu controlul direcţiei. Sara văzu o 
adolescentă pe locul din spate. Palmele fetei erau lipite de 
geam. Deschise gura, îngrozită. O altă mașină venea din spate, 
în viteză, dar viră în ultimul moment. Sara închise ochii ca să nu 
mai vadă fata, apoi mașina cu patru locuri își recăpătă direcţia și 
porni mai departe. _ 

Betty tremura, și nici Sara nu era mai bine. Incercă să 
calmeze câinele pe când mergea către strada lui Will, ţinând-o 
lipită de ea și apăsându-și buzele pe capul ei. Inimile ambelor 
băteau sălbatic. Sara nu era sigură ce înrăutățea situaţia, să se 
gândească la ce s-ar fi putut întâmpla între ea și Will sau la 
accidentul grav pe care Amanda Wagner aproape că îl 
provocase. 

Trebuia să se uite la știri când ajungea acasă, ca să afle ce se 
petrecea. Cu siguranţă, oriunde mergea Will, echipele de știri |- 
ar fi urmărit. Amanda era director adjunct la GBI. Nu conducea 
mașina, căutând agenţi, dintr-un moft. Sara își imagină că Faith, 


28 


partenera lui Will, probabil alerga și ea ca nebuna către scena 
crimei chiar acum. 

Uitase să ceară numărul casei, dar, din fericire, zgarda lui 
Betty avea un medalion cu toate detaliile. Chiar și fără asta, ea 
depistă ușor Porsche-ul negru al lui Will, parcat pe o alee 
privată, la capătul străzii. Autoturismul era un model vechi, care 
fusese complet restaurat. 

Will trebuie că a spălat-o astăzi. Cauciucurile străluceau, iar 
imaginea i s-a reflectat în capotă, pe când trecea prin dreptul 
acesteia. 

Îi zâmbi casei lui, pe care n-o mai văzuse niciodată până 
acum. Locuia într-un bungalou de cărămidă roșie, cu garaj. Ușa 
din față era vopsită în negru. Fațada era de un galben untos. 
Peluza era bine îngrijită, cu muchii ascuţite și arbuști sculptați. 
Un pat de flori colorat înconjura arborele de mimoză din curtea 
din față. Sara se întrebă dacă nu cumva Angie Trent avea o 
abilitate extraordinară de a face plantele să crească. 
Panseluțele erau plante rezistente, dar era nevoie să fie udate. 
Din câte auzise, doamna Trent nu era genul care să stea prin 
preajmă pentru genul acesta de lucruri. Sara nu știa ce să 
creadă despre asta și nici măcar dacă înțelegea. Cu toate 
acestea, auzea în ceafă vocea sâcâitoare a mamei ei: O soție 
absentă încă este o soție. 

Betty începu să se agite, în timp ce Sara urca pe cărarea din 
faţă. O strânse la piept. Asta era tot ce avea nevoie pentru a 
face ziua mai rea - să piardă câinele care-i aparținea soţiei 
bărbatului pe care tocmai tânjise să îl sărute în mijlocul străzii. 

Sara își scutură capul, în timp ce urca scările din faţă. Nu 
avea niciun interes să se gândească la Will în acest mod. 
Trebuia să se bucure că Amanda Wagner îi întrerupsese. La 
începutul mariajului lor, Jeffrey o înșelase pe Sara. Acest fapt 
aproape că i-a despărţit, iar refacerea relaţiei lor a necesitat ani 
întregi de strădanie. La bine și la rău, Will făcuse o alegere. Și 
nici nu era o iubire superficială. Will crescuse cu Angie. Se 
cunoscuseră la orfelinat când erau copii. Aveau împreună o 
relaţie de aproape douăzeci și cinci de ani. Sara nu avea ce 
căuta între ei. Nu intenţiona să facă o altă femeie să simtă 
aceeași durere ca cea pe care o simţise ea, indiferent de cât de 
dezamăgitoare erau celelalte opţiuni. 


29 


Cheia alunecă ușor în încuietoarea din față. O briză rece o 
întâmpină, pe când trecea pragul ușii. O așeză pe Betty pe 
podea și îi scoase lesa. Eliberat, câinele merse glonţ în spatele 
casei. 

Sara nu-și putu înfrâna curiozitatea și aruncă o privire în 
camerele din față. Gustul lui Will se îndrepta clar spre stilul 
masculin. Dacă soția lui a contribuit la alegerea decoraţiunilor, 
cu siguranţă nu se vedea. Un automat pentru pinball avea un 
loc de onoare, în centrul sufrageriei, chiar sub un candelabru de 
sticlă. Will lucra, în mod evident, la mașinărie - mecanismele 
electronice din interior erau întinse ordonat pe podea, lângă o 
cutie de scule. Mirosul de ulei de mașină invadase atmosfera. 

Canapeaua din sufragerie era din piele maro-închis, cu o husă 
largă, asortată. Pereţii erau de un bej delicat. Un scaun negru cu 
spătar rabatabil, la modă, era întors către un televizor cu 
plasmă cu diagonala de o sută douăzeci și șapte de centimetri, 
cu diferite boxe electronice așezate ordonat dedesubt. Totul 
părea să fie la locul lui. Nu era praf sau dezordine, nici munţi de 
rufe pe canapea. Evident, Will era mai bun gospodar decât Sara. 
Dar dacă se gândea mai bine, majoritatea oamenilor erau. 

Biroul lui era în colțul camerei principale, chiar în afara 
culoarului. Era fabricat din metal și crom. Işi plimbă degetul de-a 
lungul ramelor ochelarilor lui de citit. Hârtiile erau așezate 
ordonat în jurul unui laptop și a unei imprimante. Un pachet de 
markere stătea pe o grămadă de dosare colorate. Mai erau și 
niște mici sertărașe din metal, cu benzi de cauciuc și agrafe de 
hârtie, separate după culoare și dimensiuni. 

Sara mai văzuse acest aranjament. Will putea citi, dar nu cu 
ușurință și cu siguranță fără rapiditate. Se folosea de markerele 
colorate și de agrafe ca indicii care să-l ajute să găsească ceea 
ce căuta, fără să fie necesar să citească ce scria pe pagină sau 
în dosar. Era o șmecherie inteligentă, pe care o învățase singur 
destul de devreme. Sara nu avea nicio îndoială că fusese unul 
dintre acei copii care stăteau în fundul clasei și memorau tot ce 
spunea profesorul, dar care nu reușeau (sau nu voiau) să scrie 
nimic pe foaie în ziua testului. 

Duse cutia de pizza în bucătărie, care fusese refăcută în 
aceeași culoare maro ca și restul casei. Spre deosebire de 
bucătăria Sarei, tejghelele de granit erau curate și ordonate, o 
cafetieră și un televizor fiind singurele obiecte la vedere. La fel, 


30 


frigiderul era gol, cu excepţia unei cutii de ouă și a unei cutii cu 
budincă instant. Sara puse cutia pe raftul de sus și merse în 
spatele curții ca să vadă ce face Betty. Dădu mai întâi peste 
dormitorul liber. Luminile de sus erau stinse, dar Will lăsase 
aprinsă veioza din spatele altui scaun cu spătar rabatabil, din 
piele. Lângă scaun era un pat pentru câine, în formă de șezlong. 
Un bol cu apă și un vas de metal se aflau în colț. Pe perete era 
montat un alt televizor, iar dedesubt era așezată o bandă de 
alergare. 

Camera era întunecoasă, cu pereţii zugrăviți în culoarea 
maro, asortați cu sufrageria. Aprinse lumina de sus. In mod 
surprinzător, de-a lungul pereţilor erau rafturi de bibliotecă. Işi 
plimbă degetele de-a lungul titlurilor, recunoscând texte clasice 
amestecate cu unele feministe, asociate de obicei tinerelor 
serioase, aflate la colegiu în primul an. Toate cărțile erau uzate, 
citite bine. Nu-i trecuse niciodată prin minte că Will ar putea 
avea o bibliotecă în casă. Cu dislexia lui, să citească un roman 
de mari dimensiuni ar fi fost o muncă de Sisif. 

Cărţile pe suport audio își găseau rostul mai bine. Sara 
îngenunche pentru a privi CD-urile îngrămădite lângă o combină 
audio scumpă, marca Bose. Gusturile lui Will erau, cu siguranță, 
mai intelectuale decât ale ei - multe lucrări istorice și de 
nonficțiune, pe care Sara le-ar recomanda, în mod normal, 
insomniacilor. Îndreptă o etichetă adezivă și citi cuvintele 
„Proprietatea Bibliotecii Judeţene Fulton”. 

Zgomotul ghearelor pe podea anunţă prezența lui Betty în 
hol. Sara se înroși, simțindu-se surprinsă asupra faptului. Se 
ridică în picioare ca să cheme câinele, dar Betty fugi cu o viteză 
surprinzătoare. Sara o urmă prin baie, în cea de-a doua cameră. 
Dormitorul lui Will. 

Patul era făcut, iar o pătură de un albastru-închis acoperea 
cearceafurile asortate. Era o singură pernă sprijinită de perete, 
unde ar fi trebuit să fie tăblia patului. O singură noptieră și o 
singură veioză. 

Spre deosebire de restul casei, camera dădea impresia că 
este mai mult practică. Sara n-a vrut să-și dea seama de ce lipsa 
unui aranjament romantic o făcea să se simtă ușurată. Pereții 
erau albi. Nicio formă de artă nu era atârnată pe pereți. 

Ceasul și portofelul lui Will se aflau pe un dulăpior cu sertare, 
deasupra căruia era așezat un alt televizor. O pereche de blugi 


31 


și un tricou erau întinse pe banca de la picioarele patului. Tot 
acolo mai era și o pereche de șosete negre împăturite. 

Cizmele lui erau sub bancă. Sara ridică tricoul. Bumbac, 
mâneci lungi. Negru, ca acela pe care îl purta Will. 

Câinele sări pe pat, trânti perna pe jos și se instală ca o 
pasăre în cuib. 

Sara împături tricoul și îl așeză la loc, lângă blugi. Avea un 
comportament la limita unei hărțuiri. Cel puţin nu i-a mirosit 
cămașa sau nu a cotrobăit prin sertare. A luat-o pe Betty în 
braţe, gândindu-se că ar trebui să închidă câinele în camera 
liberă și să iasă de aici. Tocmai atunci, telefonul începu să sune. 
Răspunse robotul. Auzea vocea lui Will din dormitor. 

— Sara? Dacă ești acolo, te rog, răspunde. 

Intră în camera lui și ridică receptorul. 

— Tocmai plecam. 

Vocea lui părea tensionată. Auzea un bebeluș plângând pe 
fundal și oameni care strigau. 

— Am nevoie să vii aici, chiar acum. La Faith. Casa mamei ei. 
Este important. 

Sara simţi un val de adrenalină cum îi ascute simţurile. 

— Ea este bine? 

— Nu, răspunse el fără menajamente. Pot să îţi dau adresa? 

Fără să se gândească, deschise sertarul de la noptieră, în 
căutarea unei bucăţi de hârtie și a ceva de scris. În schimb, văzu 
o revistă ca acelea pe care tatăl său obișnuia să le ţină în 
spatele cutiei cu unelte din garaj. 

— Sara? 

Sertarul nu voia să se închidă. 

— Stai să găsesc ceva de scris. Așteaptă. 

Will părea singurul om din Statele Unite care nu avea un 
telefon fără fir. Sara lăsă receptorul pe pat, luă ceva de scris și 
niște hârtie de pe biroul lui și reveni la telefon. 

— Gata. 

Will aşteptă ca o persoană să înceteze cu urletele. Vorbi pe un 
ton scăzut, în timp ce îi dădea Sarei adresa. 

— Este în Sherwood Forest, în spate la Ansley. Cunoști zona? 

Ansley era la o distanţă de numai cinci minute. 

— Mă descurc. 

— la mașina mea. Cheile sunt agățate pe ușa din spate, în 
bucătărie. Ştii să conduci o astfel de mașină? 


32 


— Da. 

— Jurnaliștii de la știri sunt deja aici. Du-te la primul poliţist pe 
care îl vezi, spune-i că te afli acolo la cererea mea și te vor lăsa 
să intri. Nu vorbi cu nimeni altcineva. E în regulă? 

— Da. 

Ea închise telefonul și împinse în sertarul de la noptieră cu 
amândouă mâinile. Betty era înapoi pe pernă. Sara o luă din nou 
în braţe. Will purta pantaloni scurți ultima dată când l-a văzut. 
Probabil că voia să se îmbrace în blugi. Puse ceasul și portofelul 
în buzunarul din spate al acestora. Nu știa unde își ţine pistolul, 
dar Sara nu intenţiona să se uite prin lucrurile lui mai mult decât 
o făcuse deja. 

— Pot să te ajut? 

Sara simţi un val de teroare arzându-i corpul. Angie Trent era 
sprijinită de ușa dormitorului, cu palma odihnindu-se relaxat pe 
tocul ușii. Avea o cascadă de păr negru, ondulat, pe umeri. 
Machiajul era perfect, iar unghiile impecabile. Fusta strâmtă și 
bluza care lăsa să se vadă destul ar fi făcut-o o candidată 
potrivită pentru a apărea pe coperta revistei din sertarul lui Will. 

— Eu, eu... 

Sara nu se mai bâlbâise de la doisprezece ani. 

— Ne-am cunoscut, nu-i așa? Lucrezi la spital. 

— Da. 

Sara stătea la distanţă de pat. 

— Will a avut o urgenţă. M-a rugat să aduc câinele tău... 

— Câinele meu? 

Sara simţi vibraţiile unei mărâituri crescând în pieptul lui 
Betty. Gura lui Angie se strâmbă, cu dezgust. 

— Ce a pățit? 

— Cătelușa a fost... 

Sara se simţi ca o proastă, stând așa acolo. Luă pantalonii lui 
Will. 

— O duc în camera liberă și plec. 

Angie bloca ușa. O lăsă pe Sara să treacă, apoi o urmări până 
în camera liberă și o privi cum o așază pe Betty la locul ei, apoi 
închise ușa. 

Sara pornise spre ușa din față, dar își aminti că avea nevoie 
de cheile lui Will. Se strădui să nu-i tremure vocea. 

— Mi-a spus să-i duc mașina. 


33 


Angie își încrucișă braţele. Inelarul ei era liber, dar avea o 
bandă argintie în jurul degetului mare. 

— Bineînţeles că așa a spus. 

Sara se întoarse în bucătărie. Era roșie la faţă și transpira. Pe 
masă era o geantă gen sac, ce nu fusese acolo înainte. Cheile 
de la mașina lui Will atârnau de un cui pe ușa din spate a 
bucătăriei, exact cum spusese. Le înșfacă și apoi se întoarse în 
cameră, conștientă de faptul că Angie stătea pe culoar, 
urmărindu-i fiecare mișcare. Merse cât a putut de repede spre 
ușa din faţă, cu inima în gât, dar Angie Trent nu intenţiona să-i 
ușureze situația. 

— De cât timp te culci cu el? 

Sara își scutură capul. Nu-i venea să creadă că se întâmplă 
așa ceva. 

— Te-am întrebat de cât timp te culci cu soțul meu. 

Sara se holbă la spatele ușii, prea rușinată ca s-o privească. 

— Este o neînțelegere. Te asigur. 

— Te-am găsit în casa mea, în dormitorul pe care îl împart cu 
soţul meu. Ce explicaţie ai? Mor să o aud. 

— Ți-am spus că eu... 

— Ai o pasiune pentru polițiști? De asta te afli aici? 

Sara simţi cum inima îi stă în loc. 

— Soţul tău mort era poliţist, nu? Te satisface situaţia asta? 
Angie râse batjocoritor. Nu mă va părăsi niciodată, dragă. Mai 
bine îţi găsești alt penis cu care să te joci. 

Sara nu era în stare să răspundă. Situaţia era prea 
îngrozitoare pentru cuvinte. Bâjbâi după clanţa ușii. 

— S-a tăiat pentru mine. Ţi-a spus asta? 

Își impuse să nu-i tremure mâinile, astfel încât să poată 
deschide ușa. i 

— Trebuie să plec acum. Imi pare rău. 

— L-am privit cum își înfige lama de ras în braţ. 

Mâna lui Sara nu voia să se miște. Mintea ei încerca în van să 
prelucreze ceea ce auzea. 

— N-am văzut atâta sânge în viața mea. Angie făcu o pauză. 
Ai putea cel puţin să te uiţi la mine când îţi vorbesc. 

Fără să vrea, se întoarse. 

Tonul lui Angie era pasiv, dar ura din ochii ei o făcea greu de 
privit. 


34 


— L-am ţinut tot timpul. Ti-a spus despre asta? Ţi-a spus cum 
îl tineam? 

Angie își ridică braţul stâng, arătându-și carnea dezgolită. 
Extrem de încet, trasă o linie cu degetul ei drept arătător, de la 
încheietură la umăr. 

— Au spus că lama a tăiat atât de adânc, încât a zgâriat osul. 
Zâmbi, ca și cum ar fi fost o amintire fericită. A făcut asta pentru 
mine, căţea. Crezi că ar face-o pentru tine? 

Acum că Sara o privea, nu se mai putea opri. 

Momentele treceau. Sara se gândi la ceasul din restaurant, la 
secundele care se evaporau. Intr-un final, își drese vocea, fără 
să fie sigură că poate vorbi. 

— Este pe celălalt braţ. 

— Ce anume? 

— Cicatricea, spuse ea, delectându-se cu expresia uimită de 
pe chipul lui Angie Trent. Este pe celălalt braț. 

Mâinile îi transpirau atât de tare, că de-abia putea apăsa pe 
clanță. Se retrase, în timp ce se grăbea să iasă, gândindu-se că 
Angie va veni alergând după ea sau mai rău, va striga după ea 
că minte. 

Adevărul era că Sara nu văzuse niciodată o cicatrice pe brațul 
lui Will, deoarece nu-i văzuse niciodată braţul gol. Nu-și sufleca 
niciodată mânecile și nu-și descheia nasturii. A făcut o 
presupunere logică. Will era stângaci. Dacă ar fi încercat să se 
omoare, în timp ce soţia lui cea plină de ură îl încuraja, și-ar fi 
despicat mâna dreaptă, nu stânga. 


Capitolul 3 


Will trase de gulerul cămășii. În interiorul vehiculului de 
comandă temperatura era foarte ridicată, fiind umplut cu atâtea 
uniforme și costume că de abia mai era loc să respiri. Zgomotul 
era la fel de greu de suportat. Telefoanele sunau. BlackBerry- 
urile țârâiau. Monitoarele calculatoarelor rulau știri în direct de 
la toate cele trei posturi locale. La situaţia neplăcută se adăuga 
Amanda Wagner, care ţipase în continuu la cei trei comandanți 
de zone aflaţi la faţa locului, în ultimele cincisprezece minute. 
Șeful poliţiei din Atlanta era pe drum. La fel și directorul GBI. 
Enervarea pe tema jurisdicției urma doar să se intensifice. 


35 


Între timp, nimeni nu lucra cu adevărat la caz. 

Will deschise ușa. Lumina soarelui despică interiorul 
întunecat. 

Amanda încetase să mai ţipe de câteva secunde, apoi începu 
din nou, în timp ce Will închidea ușa. Luă o gură de aer 
proaspăt, examinând scena infracțiunilor din vârful scărilor de 
metal. În locul unei acţiuni rapide ce ar fi trebuit să urmeze unei 
crime șocante, toată lumea se învârtea de colo-colo, așteptând 
ordine. Detectivii stăteau în mașinile lor fără însemnele poliţiei, 
verificându-și e-mailul. Șase echipaje blocaseră fiecare capăt al 
străzii. Vecinii priveau prostește de pe terasele din față. 
Furgoneta Departamentului de Poliţie din Atlanta era aici. 
Furgoneta GBI era aici. Mașina de pompieri era încă parcată în 
fața reședinței Mitchell. Paramedicii fumau, sprijinindu-se pe 
bara de protecţie din spatele ambulanţei. Diverși ofițeri în 
uniforme se rezemau de vehiculele de urgență, pierzând vremea 
și pretinzând că nu le pasă de ceea ce se petrecea la centrul de 
comandă. 

Cu toate acestea, toţi au reușit să-i arunce o privire aspră lui 
Will, în timp ce trecea pe stradă. Era înconjurat de priviri 
furioase. Toţi stăteau cu braţele încrucișate. S-a făcut auzit și un 
blestem. Cineva chiar a scuipat pe aleea pentru pietoni. 

Will nu avea mulți prieteni la Departamentul de Poliţie 
Atlanta. 

Sunetul elicelor invadă atmosfera, iar Will ridică privirea. 
Două elicoptere de la știri survolau scena crimei. Nu vor fi 
singure pentru mult timp. La fiecare zece minute, un elicopter 
negru SWAT MD 500 al poliţiei trecea în zbor. 

O cameră video cu infraroșu era montată în faţa unui 
elicopter ce semăna cu un ţânţar. Camera video putea vedea 
prin păduri dese și acoperișuri, deosebind trupurile cu sânge 
cald astfel încât să coordoneze căutarea infractorilor. Era un 
dispozitiv uimitor, dar complet inutil în zona rezidenţială, unde 
la fiecare pas erau mii de oameni care nu comiseseră nicio 
crimă. În cel mai bun caz, identificau contururile roșiatice, 
strălucitoare ale oamenilor care stăteau pe canapele și priveau 
la televizor, unde puteau vedea elicopterul roșu ce survola 
deasupra lor. 

Will o căută pe Sara în mulţime, dorindu-și ca aceasta să 
apară. Dacă s-ar fi gândit puţin când Amanda a oprit pe stradă, 


36 


i-ar fi spus Sarei să vină cu ei. Ar fi trebuit să anticipeze că Faith 
avea nevoie de ajutor. Ea era partenera lui. Will ar fi trebuit să 
aibă grijă de ea, să-i acopere spatele. Acum, s-ar putea să fie 
prea târziu. 

Nu știa cum de aflase atât de repede Amanda despre 
împușcături, dar ajunsese la faţa locului în mai puţin de 
cincisprezece minute de când fusese tras ultimul foc. Lăcătușul 
tocmai deschidea ușa magaziei când au ajuns. Faith mergea 
înainte și înapoi ca un animal în cușcă, în timp ce aștepta să fie 
eliberat copilul și a continuat să meargă mult timp după ce 
Emma a ajuns în brațele sale. Imediat ce-l văzu pe Will, Faith 
începu să se bâlbâie și să vorbească despre vecina ei din spate, 
doamna Johnson, fratele ei, Zeke, magazia pe care tatăl ei o 
construise când erau mici și despre un milion de alte lucruri care 
nu aveau absolut niciun sens în felul în care la înșira. 

La început, Will crezu că Faith este în stare de șoc, dar 
oamenii în stare de șoc nu se plimbă de colo-colo, exprimându- 
și nemulţumirea ca niște apucaţi. Presiunea sângelui le scade 
atât de rapid, încât în general nu pot sta în picioare. Gâfâie ca 
niște câini. Se uită fără nicio expresie, în gol. Vorbesc rar, nu 
atât de repede încât de abia să-i înţelegi. Altceva era în joc, dar 
Will nu știa dacă era un fel de cădere nervoasă, diabetul lui 
Faith sau altceva. 

Mai rău, în acel moment erau douăzeci de polițiști în jurul ei, 
care știau exact cum ar trebui să arate o persoană căreia i s-a 
întâmplat ceva îngrozitor. Faith nu se potrivea profilului. Nu 
plângea, nu tremura și nu era furioasă. Pur și simplu înnebunise, 
își ieșise complet din minţi. Nimic din ceea ce spunea nu avea 
sens, câtuși de puţin. Nu le putea spune ce se petrecuse. Nu îi 
putea conduce la locul crimei și să le explice vărsarea de sânge. 
Era mai mult decât inutilă, deoarece răspunsurile la toate 
întrebările lor era încuiate înăuntrul minţii ei. 

Și atunci unul dintre polițiști a bombănit ceva, referitor la 
faptul că ar fi sub influenţa băuturilor alcoolice. Apoi altcineva s- 
a oferit să aducă alcoolscopul din mașină. 

Amanda interveni rapid. O târî pe Faith peste peluza din față 
și apoi bătu la ușa unei vecine - nu a doamnei Johnson, care 
avea un mort în curtea din spate, ci a unei femei în vârstă 
numită doamna Levy - și practic îi ordonă să-i dea lui Faith un 
loc unde să se adune. 


37 


Între timp sosi și comandamentul central mobil. Amanda 
merse drept în spatele vehiculului și începu să ceară ca acest 
caz să fie predat către GBI imediat. Ştia că nu va câștiga 
războiul teritorial împotriva comandanților de zone. Prin lege, 
GBI nu putea să intervină, pur și simplu, și să preia un caz. 
Procedura era ca medicul legist local, procurorul sau șeful 
poliţiei să ceară, în general, ajutor statului. De obicei, acest 
lucru se întâmpla numai când nu reușeau să rezolve un caz 
singuri sau nu voiau să cheltuiască bani și forță de muncă 
urmărind diverse piste. Singura persoană care putea smulge 
cazul de sub jurisdicţia Atlantei era guvernatorul și orice 
politician din stat putea să îţi spună ca a trece peste cuvântul 
său era o idee foarte proastă. 

Țipetele Amandei erau doar de spectacol. Nu ţipa când era 
furioasă. Vocea ei cobora, devenind aproape de neînțeles și 
trebuia să ciulești urechea ca să auzi cum i se revarsă insultele 
din gură. Încerca să obţină timp în plus. Încerca să obţină pentru 
Faith timp în plus. 

În ochii ofiţerilor superiori de la Departamentul de Poliţie 
Atlanta, Faith nu mai era o polițistă. 

Era martor. Era suspect. Era o persoană care îi interesa și 
voiau să discute cu ea despre bărbaţii pe care îi omorâse și 
despre motivul pentru care fusese răpită mama ei. Poliţia din 
Atlanta nu era o adunătură de ţărănoi. Era una dintre cele mai 
bune forţe de poliţie din ţară. Dacă nu ar fi fost Amanda care să 
tipe la ei, ar fi dus-o pe Faith la secţie până acum și ar fi 
investigat-o de parcă ar fi fost un terorist de la Guantanamo. 

Will nu-i putea învinui. Sherwood Forest nu era genul de 
vecinătate unde te-ai fi așteptat să vezi un schimb de focuri, în 
mijlocul unei frumoase după-amiezi de duminică. Ansley Park se 
afla la o aruncătură de băț distanţă. Dacă te deplasezi puţin mai 
încolo, cuprinzi circa optzeci la sută din veniturile din taxe 
imobiliare - case în valoare de milioane dolari, cu terenuri de 
tenis și servitori. Oamenilor bogaţi nu le stătea în fire să lase să 
se întâmple ceva rău fără să dea vina pe cineva. Cineva trebuia 
să plătească pentru asta. Dacă Amanda nu găsea o modalitate 
de a împiedica acest lucru, persoana în cauză ar fi fost Faith 
într-un final. Și Will era în pierdere dacă se întâmpla așa ceva. 


38 


Detectivul Leo Donnelly se apropie, târându-și picioarele pe 
asfalt. O ţigară îi atârna din gură. Fumul îi intra în ochi. Strânse 
ochii ca să se ferească. 

— Nu mi-ar plăcea deloc să o aud pe căţeaua aia în pat. 

Se referea la Amanda. Încă mai zbiera, deși cuvintele ei erau 
greu de înțeles prin ușile închise. 

Leo continuă: 

— Nu știu. S-ar putea să merite. Cele bătrâne sunt ca niște 
tigri când le prinzi la așternut. 

Will se abținu să nu se cutremure, nu pentru că Amanda avea 
în jur de șaizeci și cinci de ani, ci din cauză că Leo vorbea cât se 
poate de serios. 

— Ştie că nu va câștiga, nu-i așa? 

Will se sprijini de una dintre mașinile de poliţie. Leo fusese 
partenerul lui Faith timp de șase ani, însă ea făcuse munca mai 
grea. La patruzeci și opt de ani, Leo nu era bătrân, dar avea 
mulți ani în poliţie. Avea pielea galbenă din cauza ficatului 
suprasolicitat. Învinsese cancerul de prostată, dar tratamentul 
avusese preţul său. Era un tip de treabă, dar era leneș, ceea ce 
putea fi tolerat dacă erai vânzător de mașini la mâna a doua, 
însă era incredibil de periculos pentru un poliţist. Faith se 
considerase norocoasă că a scăpat de el. 

— N-am mai văzut un asemenea dezastru de la ultimul caz la 
care am lucrat împreună cu voi. 

Will privi în jur: auzea bâzâitul generatorului centrului de 
comandă amestecându-se cu zbârnâitul metalic ce provenea de 
la caravanele de televiziune. Poliţişti împrăștiați cu mâinile în 
șolduri. Pompieri flecărind între ei. Lipsa completă și totală de 
activitate. A decis că trebuia să-i vorbească lui Leo. 

— Chiar așa? Care este numele tipului tău de la echipa de 
laborator? Charlie? 

Leo încuviinţă ca pentru sine. 

— A reușit să ne convingă să-l lăsăm să intre în casă. 

Agentul special Charlie Reed era șeful unităţii GBI care 
investiga locul crimei și ar fi făcut orice ca să ajungă la locul 
faptei. 

— Este bun în meseria lui. 

— Mulţi dintre noi sunt. 

Leo se sprijini de o mașină de poliţie, aflată lângă Will. 

— N-am știut că Faith bea, pufni el. 


39 


— Nu bea. 

— Pastile? 

Will îi aruncă cea mai urâtă privire pe care o putea lua. 

— Ştii că trebuie să vorbesc cu ea. 

Will nu reuși să-și alunge ironia din glas. 

— Ești șeful investigaţiilor în acest caz? 

— Încearcă să nu fii atât de sigur pe tine. 

Will nu se pierdu cu firea. Leo n-ar fi rezistat mult în această 
poziţie. Imediat ce șeful poliţiei din Atlanta apărea la faţa 
locului, l-ar fi dat la o parte pe Leo și și-ar fi instalat propria lui 
echipă. Leo ar fi fost norocos dacă îl lăsau să prepare cafeaua. 

— Serios, spuse Leo. 

— Faith este bine? 

Trase un ultim fum din ţigară și o aruncă pe jos. 

— Vecina e îngrozită. Aproape că și-a văzut nepoatele 
împușcate. 

Will se strădui să afișeze o mimică indiferentă. Ştia câte ceva 
din ce se petrecuse aici, dar nu mult. Băieţii de la echipa tactică 
s-au plictisit după ce s-au învârtit timp de cinci minute, fără să 
aibă nimic de făcut. Detaliile de la locul crimei se scurseseră în 
afară ca o ţeavă ruginită. Două cadavre în casă. Unul în curtea 
din spate a vecinei. Două arme aparţinând lui Faith - Glock-ul ei 
și un Smith & Wesson. Pușca ei pe podeaua dormitorului. Will a 
renunţat să mai asculte când l-a auzit pe un poliţist care tocmai 
sosise la locul faptei afirmând că o văzuse pe Faith cu ochii lui și 
era drogată în ultimul hal. 

Din partea lui, Will știa că două lucruri sunt adevărate: nu 
avea nicio idee asupra a ceea ce se petrecuse în casă și Faith 
procedase bine. Leo își drese glasul și scuipă o bucată mare de 
flegmă pe asfalt. 

— Așadar, bunicuţa Johnson spune că a auzit niște ţipete în 
curtea din spate. Se uită afară pe fereastra bucătăriei și îl vede 
pe cel care trage, un mexican, ţintindu-i nepoţii. El trage un foc 
și dărâmă câteva cărămizi din zidăria casei. Faith fuge până la 
gard și îl împușcă mortal. Le salvează pe fetițe. 

Will simţi că i se ia o greutate de pe piept. 

— Norocul lor că era Faith acolo. 

— Norocul lui Faith că vecina e un martor bun. 

Will încercă să își îndese mâinile în buzunare, amintindu-și 
prea târziu că încă era în pantalonii scurți. 


40 


Leo chicoti. 

— Îmi plac uniformele acestea noi. Se presupune că ești 
polițistul din formaţia Village People? 

Will își încrucișă braţele pe piept. 

— Dar ceilalţi doi? 

— Asiatici. Amândoi. N-am idee dacă fac parte dintr-o bandă. 
Nu par să facă. Nu se îmbracă în stilul bandelor și nu au tatuaje 
pe corp. Leo își aprinse încet altă ţigară. Suflă un fum înainte să 
continue. Scott Sheperd de acolo... Arătă cu capul către un 
tânăr cu aspect vânjos, îmbrăcat în uniforma echipei tactice. 
Spune că avea echipa pregătită, așteptând întăriri în afara casei. 
Au auzit o pușcă descărcându-se. E o posibilă luare de ostatici, 
nu? Avem un ofițer înăuntru, sau doi, dacă o pui la socoteală și 
pe Evelyn. Pericol iminent. Așa că dărâmă ușa. Leo trase încă un 
fum de ţigară. Scott o vede pe Faith stând pe hol, cu picioarele 
depărtate și Glock-ul în faţa ei. Ea îl vede pe Scott, nu scoate o 
vorbă și dispare în dormitor. Ei intră după ea și găsesc un tip 
mort zăcând pe covor. Leo își duce degetul la frunte: L-a ţintit 
drept între ochi. 

— Trebuie să fi avut un motiv bun. 

— Îmi doresc să fi știut care. Nu avea un pistol în mână. 

— Celălalt avea. Cel care a fugit în curtea din spate și a tras în 
copii. 

— Ai dreptate. Avea. 

— Amprente? 

— Lucrăm la asta. 

Will ar fi pus pariu pe casa lui că vor găsi două seturi de 
amprente, una de la asiatic și una de la mexican. 

— Unde l-aţi găsit pe al treilea tip? 

— Spălătorie. Un glonț în cap. Urâtă lovitură, i-a zburat 
jumătate din craniu. Am scos un 38 din perete. 

Glock-ul lui Faith era calibrul 40. 

— S&W-ul poate să tragă un 38? 

— Da! 

Leo se îndepărtă de mașină. 

— Nu știm nimic despre mamă, încă. Am trimis echipe după 
ea. Conducea departamentul antidrog, dar cred că deja știi asta, 
Ratatouille. 

Will își forță maxilarul să nu se încleșteze. Cam singurul lucru 
la care se pricepea cu adevărat Leo era să stârnească pe 


41 


cineva. Acesta era motivul privirilor chiorâșe și atitudinii ostile a 
colegilor de breaslă ai lui Will. Fiecare poliţist de aici știa că Will 
Trent era motivul pensionării forțate a lui Evelyn Mitchell. Cu 
patru ani în urmă, construise un caz solid împotriva echipei 
antidrog a lui Evelyn. Șase detectivi au mers la închisoare 
pentru că obţinuseră venituri ilicite din capturi de droguri și 
mită, dar căpitanul Mitchell plecase nepedepsită, cu pensia și 
mare parte din reputaţie neștirbite. 

— Spune-i puștoaicei că mai pot să o las încă zece minute, cel 
mult, dar după aceea trebuie să se adune și să vorbim, spuse 
Leo, apropiindu-se. Am auzit apelul către dispeceră. | s-a spus 
să stea afară din casă. Trebuie să explice de ce a intrat, oricum. 

Leo dădea semne că vrea să plece, dar Will întrebă: 

— Ce voce avea? 

Leo se întoarse. 

— Când a telefonat dispecerei. Ce voce avea Faith? 

După cum se aștepta, Leo nu se gândise la această întrebare. 
A făcut-o acum și a început să dea din cap repede. 

— Poate puţin speriată, dar cu mintea limpede. Calmă. 
Stăpână pe situaţie. 

Will dădu și el din cap. 

— Exact genul lui Faith. 

Un rânjet îi trecu lui Leo pe faţă, dar Will nu-și putu da seama 
dacă reprezenta ușurare sau făcea pe deșteptul, ca de obicei. 

— Am vorbit serios când m-am referit la pantalonii scurți, 
omule! Leo îl plezni peste braţ. Ar trebui să încerci să îţi arăţi la 
televizor picioarele alea frumoase! 

Leo le făcu un semn cu mâna reporterilor care stăteau lângă 
banda galbenă. S-au înghesuit toţi în față, gândindu-se că le va 
da o declaraţie. Se auzi un oftat colectiv când a plecat. Poliţiştii 
care păzeau zona i-au împins înapoi pur și simplu pentru că 
aveau această autoritate. Will știa că puţin le pasă de controlul 
mulțimii. Ochii lor se tot îndreptau către centrul de comandă ca 
și cum ar fi așteptat un anunţ de la superiori. Poliţiștii erau la fel 
de nerăbdători ca și reporterii să afle ce se întâmplase. Poate 
chiar mai mult. 

Căpitanul Evelyn Mitchell lucrase la poliţia din Atlanta timp de 
treizeci și nouă de ani. Urmase un traseu dificil, croindu-și drum 
de la secretariat, avansase în postul de cititor al aparatelor de 
măsură, după care devenise polițistă de trafic și în sfârșit fusese 


42 


avansată și primise o insignă care nu era din plastic. Făcea 
parte dintr-un grup recunoscut pentru premiere: primele femei 
care conduseseră singure, primele femei detectiv. Evelyn fusese 
prima femeie cu gradul de locotenent din poliţia Atlantei, apoi 
prima femeie căpitan. 

Nu erau importante motivele pensionării sale, avea mai multe 
medalii și recomandări decât toți polițiștii de acolo la un loc. 

Will învățase cu mult timp în urmă că ofiţerii de poliţie erau 
extrem de loiali. A mai învăţat că exista o ordine ierarhică 
anume a acestei loialităţi. Era ca o piramidă, cu fiecare poliţist 
din lume la bază și partenerul său în vârf. Faith lucrase iniţial în 
Departamentul de Poliţie din Atlanta, dar se mutase la GBI cu 
doi ani în urmă, fiind partenera lui Will, care nu era chiar cel mai 
popular tip printre ei. Leo putea fi încă pe jumătate de partea lui 
Faith, dar în ceea ce îi privea pe ceilalți membri al 
Departamentului de Poliţie Atlanta, ea își pierduse locul în 
piramida lor. Mai ales după ce primul poliţist ajuns la fața 
locului, un boboc tânăr și entuziast, fusese operat de urgenţă 
din cauză că Faith îi dăduse niște lovituri de coate în testicule. 

Will văzu o străfulgerare galbenă, întrucât banda ce izola locul 
crimei se ridicase. Sara își strânsese părul, prinzându-l la spate. 
Rochia de pânză pe care o purta era foarte uzată. Avea o 
pereche împăturită de blugi sub braț. La început Will crezu că 
este confuză, dar pe măsură ce se apropia, i se păru nervoasă, 
poate chiar furioasă. Avea ochii injectaţi. Obrajii i se înroșiseră. li 
întinse perechea de blugi. 

— De ce ai nevoie de mine aici? 

O luă de cot și o conduse la distanţă de reporteri. 

— Este vorba de Faith. 

Ea își încrucișă braţele, păstrând o anumită distanţă între ei. 

— Dacă are nevoie de îngrijiri medicale, trebuie să o duci la 
spital. 

— Nu putem face asta. Will încercă să ignore răceala din 
glasul ei. Este în casa unei vecine. Nu avem prea mult timp. 

— Am auzit la radio ce s-a întâmplat. 

— Credem că are legătură cu drogurile, dar păstrează asta 
pentru tine. 

Will se opri din mers. Așteptă ca ea să îl privească. 

— Faith nu se comportă bine. Este confuză, incoerentă. Vor să 
discute cu ea, dar... 


43 


El nu știa ce să spună. Amanda îi spusese lui Will să o sune pe 
Sara. Ştia că fusese măritată cu un poliţist și a presupus că 
loialitatea ei nu murise odată cu bărbatul. 

— Ar putea să-i dăuneze foarte mult lui Faith. A omorât doi 
oameni. Mama ei a fost răpită. Îi vor scoate ochii pentru o 
grămadă de motive. 

— A exagerat? 

— Au existat ostatici. Copiii vecinei au ajuns în raza focurilor 
de armă. Will trecu peste detalii: A împușcat un tip în cap și unul 


în spate. 
— Copiii sunt în regulă? 
— Da, dar... 


Ușile din spate ale comandamentului central au fost date de 
perete. Șeful Mike Geary, comandantul zonei Ansley și 
Sherwood Forest, sări de pe scări. Era îmbrăcat complet într-o 
uniformă dintr-un poliester aspru, albastru-închis, care era prea 
strâmtă în zona stomacului. Clipi în soare, o cută adâncă 
brăzdându-i fruntea bine bronzată. 

Ca majoritatea celor din vechea gardă, își păstra părul 
cenușiu tuns militărește. Geary își puse șapca și se întoarse 
pentru a da mâna cu Amanda. Timiditatea îl opri să o atingă 
însă și își lăsă mâna în jos înainte ca ea să aibă timp să i-o 
prindă. 

— Trent, lătră el. Vreau să vorbesc cu partenera ta chiar 
acum. Du-te și adu-o. O ducem la secţie. 

Will îi aruncă o privire Amandei, în timp ce ea urca scările. 
Clătină din cap. Nu mai putea face nimic. 

Spre surprinderea lui, îi salvă Sara: 

— Trebuie întâi să o examinez. 

Geary nu era încântat de faptul că i se opune rezistenţă. 

— Cine naiba ești tu? 

— Sunt medic traumatolog la secţia de urgente a Spitalului 
Grady, evită Sara, abilă, să-și menţioneze numele. Sunt aici să o 
evaluez pe agenta Mitchell, astfel încât orice mărturie depune 
să fie admisă. 

Geary rosti cu un sforăit: 

— Nu este sub constrângere. 

Sara ridică o sprânceană. 


44 


— Aceasta este poziţia ta oficială? Pentru că nu mi-ar plăcea 
să depun mărturie că ai condus un interogatoriu sub 
constrângere, împotriva sfatului medicului. 

Confuzia îi întunecă mintea lui Geary. Medicii erau de obicei 
mai mult decât dornici să ajute poliţia, dar aveau puterea de a 
opri orice interogatoriu dacă erau de părere că le pune în pericol 
pacientul. 

Cu toate acestea, Geary încercă: 

— Ce fel de tratament medical necesită? 

Sara nu renunţă. 

— Nu pot să-ţi spun până nu o examinez. Ar putea fi în stare 
de șoc. Ar putea fi rănită. Ar putea avea nevoie de spitalizare. 
Poate ar trebui să o transfer la spital chiar acum și să încep să-i 
fac teste. 

Sara se întoarse către paramedici. 

— Așteaptă! Geary înjură printre dinţi, spunându-i Amandei: 
Tacticile tale de rahat în apărarea ei au fost consemnate, 
director adjunct! 

Zâmbetul ei prefăcut era numai lapte și miere. 

— Întotdeauna e plăcut să ţi se recunoască meritele. 

Geary anunţă: 

— Vreau să i se ia sânge și să fie dus la un laborator 
independent pentru o verificare completă a substanţelor toxice. 
Crezi că poţi să faci asta, doctore? 

Sara dădu din cap: 

— Bineînţeles! 

Will o luă de braţ pe Sara și o conduse înspre casa vecinei. 
Imediat ce au ieșit din zona în care puteau fi auziţi, el îi spuse: 

— Mulţumesc! 

Din nou, ea se trase de lângă el, în timp ce mergeau pe alee. 

Până să ajungă la terasa din faţă, ea era cu câţiva pași 
înaintea lui, deși distanţa dintre ei părea mai mult o prăpastie. 
Nu mai era aceeași Sara ca în urmă cu o oră și jumătate. Poate 
era de vină locul crimei, deși Will o mai văzuse la locul unei 
crime și înainte. Sara fusese cândva medic legist. Era departe 
de a nu fi în mediul ei. Will nu știa ce să creadă în legătură cu 
schimbarea. A petrecut o viaţă întreagă cercetând stările altor 
oameni, dar îi era imposibil să o descifreze pe această femeie. 

Ușa se deschise și doamna Levy îi privi din spatele ochelarilor 
ei cu lentile groase. Purta o rochie galbenă, de casă, uzată la 


45 


guler. Un șorţ alb cu pui de gâscă în jurul manșetelor era 
înfășurat în jurul taliei subţiri. Călcâiele îi ieșeau din papucii de 
casă, tot de culoare galbenă. Avea aproape optzeci de ani, dar 
mintea îi era agilă și în mod evident ţinea la Faith. 

— Este doctorul? Mi s-a spus să las numai un medic să intre. 

— Da, doamnă, sunt doctorul, răspunse Sara. 

— Vai, ce drăguță ești! Intră. Ce zi cumplită a fost! Am avut 
mai mulţi vizitatori astăzi decât pe tot parcursul anului. 

Doamna Levy se dădu la o parte, deschizând larg ușa, astfel 
încât ei să poată intra în foaier. Respirația ei șuiera prin dantura 
falsă. 

Sufrageria era mai jos câteva trepte și avea aceeași mobilă, 
probabil, ca atunci când doamna Levy a cumpărat casa. Un 
covor aspru, galben-auriu, dintr-un perete în celălalt, era întins 
pe podea. Canapeaua era extensibilă, plină de perne de 
culoarea muștarului. Singura modernizare a decorului era un 
scaun cu spătar reglabil care părea să aibă un mecanism care 
permitea coborârea și ridicarea lui, pentru a te putea așeza și 
ridica mai ușor. Singura lumină din cameră venea de la 
televizor. Faith era prăbușită pe canapea, cu Emma pe umăr. 
Toată vorbăria o epuizase. Era mai mult decât se aștepta Will 
când auzise că Faith fusese implicată într-un atac armat. Tindea 
să devină tăcută când era foarte supărată. Dar nici asta nu era 
chiar în regulă. Era prea tăcută. 

— Faith? spuse el. Doctoriţa Linton este aici. 

Ea se holba la televizorul fără sonor și nu-i raspunse. Din 
unele puncte de vedere, Faith arăta mai rău decât arătase 
vreodată. Buzele ei erau la fel de albe ca pielea. Faţa îi strălucea 
din cauza transpiraţiei. Părul îi era  încâlcit. Respirația 
superficială. Emma gângurea, dar Faith nu păru să observe. 

Sara aprinse lumina înainte să îngenuncheze înaintea ei. 

— Faith? Poţi să te uiţi la mine? 

Ochii lui Faith erau încă fixaţi asupra televizorului. Will profită 
de moment ca să tragă perechea de blugi peste pantalonii scurți 
de sport. Simţi o umflătură la buzunarul din spate și scoase de 
acolo ceasul și portofelul. 

— Faith? 

Vocea Sarei devenise mai puternică, mai fermă. 

— Uită-te la mine. 

Încet, întoarse privirile spre Sara. 


46 


— De ce nu mi-o dai pe Emma? 

Cuvintele ei erau de nedeslușit. 

— E... doarme. 

Sara își înfășură mâinile în jurul taliei Emmei. Cu delicateţe, 
ridică bebelușul de pe umărul lui Faith. 

— Uită-te la ea! Ce mare s-a făcut! 

Sara îi făcu un control rapid, uitându-se în ochii Emmei, 
verificându-i degetele, apoi gingiile. 

— Cred că e puţin deshidratată. 

— Am un biberon pregătit, dar nu mă lasă să i-l dau, se oferi 
doamna Levy. 

— De ce nu îl aduceţi acum? 

Sara îi făcu semn lui Will să se apropie. O luă pe Emma. Era 
surprinzător de grea. O așeză pe umăr. Capul îi căzu pe umărul 
lui ca un sac de făină ud. 

— Faith? 

Sara vorbea rar, ca și cum încerca să atragă atenţia unei 
persoane în vârstă. 

— Cum te simţi? 

— Am dus-o la doctor. 

— Pe Emma? Sara îi cuprinse faţa lui Faith între palme. Ce a 
spus doctorul? 

— Nu știu. 

— Poţi să te uiţi la mine? 

Gura lui Faith se mișcă de parcă ar fi mestecat gumă. 

— Ce zi e azi, scumpa mea? Poţi să-mi spui ce zi a săptămânii 
este? 

Işi trase capul. 

— Nu. 

— E-n regulă. 

Sara Îi ridică pleoapele lui Faith. 

— Când ai mâncat ceva ultima oară? 

Niciun răspuns. Doamna Levy se întoarse cu biberonul. l-l 
dădu lui Will, iar el o legănă pe Emma în brațe, astfel încât 
aceasta să poată să bea. 

— Faith? Când ai mâncat ceva ultima oară? 

Faith încercă să o îndepărteze pe Sara. Nu reuși, astfel că o 
împinse mai tare. Sara continuă să vorbească, ţinând-o pe Faith 
de mână. 

— A fost azi de dimineaţă? Ai luat azi micul dejun? 


47 


— P... pleacă! 

Sara se întoarse spre doamna Levy. 

— Nu sunteţi diabetică, nu-i așa? 

— Nu, dragă, dar soţul meu era. A murit în urmă cu aproape 
douăzeci de ani, Dumnezeu să-l ierte! 

— Are hipoglicemie. Unde este geanta ei? îl întrebă Sara pe 
Will. 

— Nu o avea când au adus-o aici. Poate a lăsat-o în mașină, 
răspunse doamna Levy. 

— Ar trebui să aibă o trusă de urgenţă în geantă. Este din 
plastic și scrie „Glucagon” pe o parte, îi spuse Sara lui Will. Este 
alungită, de dimensiunile unui penar și de culoare roșu-aprins 
sau portocaliu. Adu-mi-o, te rog! 

Will luă bebelușul cu el, mergând repede spre ușa din față și 
apoi intrând în grădină. Curțile din Sherwood Forest erau mai 
mari decât celelalte, dar unele dintre ele erau mai mult lungi și 
înguste decât late. Din locul de parcare al mașinii doamnei Levy 
se putea vedea direct în baia lui Evelyn Mitchell. Văzu un bărbat 
care stătea pe holul cel lung. Will se întrebă, nu pentru prima 
oară, cum de nu a auzit bătrâna focurile de armă de alături. Nu 
ar fi fost primul martor care să nu dorească să fie implicat, dar 
Will era surprins de reticenţa sa. 

Nu i-a trecut prin minte decât când a ajuns la circa un metru 
distanţă de Mini că autoturismul lui Faith era parte din scena 
crimei. Erau doi polițiști care stăteau în picioare, de cealaltă 
parte a mașinii și încă patru în garaj. Will cercetă interiorul. Văzu 
cutia de plastic de care îi spusese Sara, printre alte obiecte 
femeiești pe locul de lângă volan. 

— Trebuie să iau ceva din mașină, le spuse el polițiștilor. 

— Hai nu mai spune, replică unul dintre ei. 

Will arătă înspre Emma, care sugea din biberon ca și cum 
fusese într-o excursie de șaisprezece kilometri. 

— Are nevoie de suzetă. Îi ies dinţii. 

Poliţiștii se holbau la el. Will se întrebă dacă nu cumva o 
dăduse în bară. Își făcuse norma de schimbat scutece la 
orfelinat, dar nu avea idee când le apăreau dinţii bebelușilor. 
Emma avea patru luni. Se hrănea doar cu lapte de la Faith sau 
din biberon. Din ce știa el, nu avea nevoie să mestece nimic. 

— Haide! Will o ridică pe Emma astfel încât ei să îi poată 
vedea fața mică și roz. E doar un bebeluș. 


48 


— Bine, i se făcu milă unuia dintre ei. 

Apoi ocoli mașina și deschise ușa. 

— Unde este? 

— Este chestia aceea din plastic roșu. Arată ca un penar. 

Poliţistului nu i se păru nimic ciudat. Ridică trusa și i-o întinse 
lui Will. 

— Ea este bine? 

— li era doar sete. 

— Mă refer la Faith, rahatule. 

Will încercă să ia trusa, dar omul nu-i dădea drumul. Repetă 
întrebarea: 

— Faith va fi bine? 

Will își dădu seama că se petreceau mai multe decât bănuia 
el. 

— Da, va fi bine. 

— Spune-i că a zis Brad că o vom găsi pe mama ei. 

Dădu drumul trusei și trânti ușa. 

Will nu-i dădu timp omului să se răzgândească. Alergă înapoi 
în casă, încercând să nu zdruncine copilul. Doamna Levy stătea 
de pază la ușă. A deschis înainte ca Will să apuce să bată. 

Scena dinăuntru se schimbase. Faith stătea pe canapea. Sara 
îi ţinea în palme ceafa, forțând-o să bea dintr-o cutie de cola. 

Sara începu să îl certe pe Will. 

— Primul lucru pe care trebuia să îl faci era să chemi medicii, 
îl admonestă ea. Nivelul zahărului în sânge este prea scăzut. 
Este înțepenită și transpiră abundent. Inima îi bate nebunește. 
Cu asta nu te joci. 

Luă trusa și o deschise. Înăuntru era o seringă plină cu un 
lichid transparent și o sticluță medicinală plină cu o pudră albă, 
ce semăna mult cu praful de cocaină. Sara dezinfectă acul cu o 
dischetă de bumbac și niște spirt, pe care le obținuse în mod 
evident de la doamna Levy. În timp ce înfigea acul seringii în 
sticluța medicinală pentru a introduce lichidul, spuse: 

— Presupun că nu a mai mâncat de la micul dejun. Adrenalina 
rezultată în timpul confruntării probabil că i-a ridicat enorm 
nivelul zahărului în sânge, dar a făcut și căderea mai puternică. 
Luând în considerare ce s-a întâmplat, mă mir că nu a intrat în 
comă. 

Will înţelese gravitatea situaţiei din cuvintele sale dure. Nu 
conta ce a spus Amanda, trebuia să fi chemat ambulanța de 


49 


jumătate de oră. Fusese îngrijorat de cariera lui Faith, când 
trebuia să fi fost îngrijorat în legătură cu viaţa ei. 

— Va fi bine? 

Sara scutură sticluța medicinală, amestecând conţinutul 
înainte să îl extragă iar în seringă. 

— Vom ști destul de repede. 

li ridică bluza lui Faith și curăţă o zonă de pe abdomen. Will 
urmări cum intră acul, pistonul alunecând prin cilindrul din 
plastic în timp ce lichidul era injectat. 

— Ți-e teamă că vor considera că avea sănătatea șubredă 
când i-a împușcat pe cei doi bărbați? întrebă Sara. 

El nu răspunse. 

— Căderea ei a fost probabil puternică și bruscă. Trebuie să fi 
bâiguit cuvintele. A părut drogată. 

Sara curăţă trusa, așezând fiecare lucru la locul lui. 

— Spune-le să analizeze faptele. A împușcat un om în cap și 
unul în spate, probabil de la distanţă, cu doi martori nevinovaţi 
în bătaia puștii. Dacă nu avea sănătatea în bună stare, nu putea 
avea o asemenea precizie. 

Will privi spre doamna Levy, care probabil nu trebuia să audă 
această conversaţie. Ea îi spulberă grijile. 

— O, nu-ţi face griji în legătură cu mine, dragă. Nu-mi mai 
amintesc mare lucru la vârsta mea. Întinse braţele către Emma: 
De ce nu mă lăsaţi să am grijă de mielușică? 

Cu grijă, el îi dădu copilul doamnei Levy. Bătrâna plecă înspre 
spatele casei. La fiecare pas, papucii ei de casă se plezneau de 
călcâiele ei uscate. 

— Dar diabetul? Pot spune că a fost asta? o întrebă Will pe 
Sara. 

— Cum se comporta când ai ajuns aici? îi vorbi ea pe un ton 
oficial. 

— Părea... 

Scutură din cap, gândindu-se că nu voia să o mai vadă 
niciodată pe Faith într-o asemenea stare. 

— Părea că își pierduse minţile. 

— Crezi că o persoană cu probleme fizice sau mentale ar fi 
putut ucide doi oameni cu doar câte o lovitură de glonţ? Sara 
puse mâna pe umărul lui Faith și îi vorbi pe un ton calm: Faith, 
poţi să te ridici pentru mine, te rog? 


50 


Faith se mută încet către dreapta. Părea ameţită, ca după un 
somn lung, dar culoarea îi revenea în obraji. și puse mâinile pe 
cap, cutremurându-se. 

— Vei avea o durere de cap, un timp. Bea cât de multă apă 
poţi. Avem nevoie de aparatul tău de control al glicemiei să 
vedem cum stai, spuse Sara. 

— E în geantă. 

— Voi încerca să iau altul de la una din ambulanţe. Luă o 
sticlă cu apă de pe măsuţa de cafea și îi desfăcu dopul. Bea apă, 
nu mai ai voie cola. 

Sara plecă fără să-l privească pe Will. Simţea fiori reci pe 
spate. Will nu știa ce să facă, astfel că o ignoră și rămase așezat 
pe măsuţa de cafea, în faţa lui Faith. 

Luă o înghiţitură mare de apă înainte să vorbească. 

— Mă doare capul de mor. Brusc, își aminti ce se întâmplase. 
Unde-i mama? 

încercă să se ridice, dar Will o obligă să stea jos. 

— O caută. 

— Fetitele... 

— Sunt bine. Te rog, stai aici o secundă, bine? 

Ea privi în jur, o parte din sălbăticia ei revenind. 

— Unde este Emma? 

— E cu doamna Levy. Doarme. L-am sunat pe Jeremy la 
şcoală... 

Deschise gura. Vedea cum Îi revine viața în salturi. 

— Cum ai spus? 

— Am vorbit cu Victor. Încă este conducătorul studenților. 
Ştiam că n-ai fi vrut să trimit un polițist în clasa lui Jeremy. 

— Victor. 

Faith își strânse buzele. leșise cu Victor Martinez un timp, dar 
se despărțiseră cu aproape un an în urmă. 

— Te rog, spune-mi că nu i-ai pomenit de Emma. 

Will nu-și amintea exact ce-i spusese lui Victor, dar bănuia că 
Faith evitase să-i menţioneze bărbatului că are o fiică. 

— Îmi pare rău. 

— Nu contează. Puse jos sticla de apă, mâinile ei tremurânde 
împrăștiind o parte pe covor. Altceva? 

— Încercăm să dăm de fratele tău. 

Doctorul Zeke Mitchell era chirurg în Forțele Aeriene și se afla 
acum undeva în Germania. 


51 


— Amanda a contactat un prieten la Rezerva Aeriană 
Dobbins. Caută prin dosare. 

— Telefonul meu... 

Păru să-și dea seama unde îl lăsase. 

— Mama are numărul lui lângă telefonul din bucătărie. 

— ÎI iau imediat ce terminăm, promise Will. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

Luă o gură de aer. O vedea luptându-se să accepte ceea ce 
făcuse. 

— Am ucis doi oameni. 

Will o ţinu de ambele mâini. Pielea ei era încă rece și umedă. 
Tremura ușor, dar el nu era convins că este de la diabet. 

— Ai salvat două fetiţe, Faith. 

— Bărbatul din dormitor... Se opri. Nu înţeleg ce s-a 
întâmplat. 

— Eşti confuză din nou? Ai nevoie să o chemăm pe doctor 
Linton? 

— Nu. 

Scutură capul un timp atât de îndelungat, încât el consideră 
că trebuie să o cheme pe Sara oricum. 

— Nu e rea, Will. Mama mea nu e un poliţist corupt. 

— Nu e nevoie să vorbim despre... 

— Ba da, insistă Faith. Chiar dacă e așa, dar nu este, s-a 
pensionat în urmă cu cinci ani. Nu mai e în funcţie. Nu se mai 
duce la strângeri de fonduri sau alte evenimente. Nu mai 
vorbește cu nimeni din vechile ei cunoștințe. Merge la biserică în 
fiecare miercuri și duminică. O supraveghează pe Emma, cât 
timp sunt la serviciu. Mașina ei e veche de cinci ani. Tocmai a 
plătit ultima rată a ipotecii pe casă. Nu este amestecată în 
nimic. N-are nimeni niciun motiv să creadă... 

Buza începu să-i tremure. Lacrimile amenințau să curgă. 

Will îi spuse cum stăteau lucrurile. 

— Este un centru mobil de comandă afară. Toate autostrăzile 
sunt supravegheate. Fotografia lui Evelyn este pe toate posturile 
de știri. Fiecare echipaj de poliţie din zona metroului are 
fotografia ei. Vorbim cu toţi informatorii ca să vedem dacă au 
auzit ceva. Toate telefoanele tale sunt sub ascultare, în caz că 
vor exista cereri de răscumpărare. Amanda a protestat, dar ei 
au pus un detectiv în casa ta ca să monitorizeze toate e- 


52 


mailurile și apelurile. Jeremy este acasă. Un poliţist îmbrăcat în 
civil îl păzește. Vei avea și tu pază la fel. 

Faith mai lucrase la cazuri de răpire înainte. 

— Chiar crezi că va exista o cerere de răscumpărare? 

— Se poate întâmpla. 

— Erau Los Texicanos. Căutau ceva. De aceea au luat-o. 

— Ce căutau? întrebă Will. 

— Nu știu. Casa era întoarsă cu susul în jos. Asiaticul a spus 
că mi-o vor da pe mama, pentru orice ar fi ceea ce căutau. 

— Asiaticul a spus că va face schimb? 

— Da, avea o armă îndreptată împotriva celui din banda Los 
Texicanos - cel din spatele curții. 

— Așteaptă. Will se gândi că nu procedau cum trebuie. 
Cooperează cu mine, Faith. Privește-ţi memoria ca și cum ar fi 
locul crimei. la-o de la început. Ai avut cursul acela de 
dimineață, nu? De calculatoare? 

Aprobă din cap. 

— Întârziasem acasă cu aproape două ore. 

Îi povesti în detaliu tot ce i se întâmplase de dimineaţă și 
până acum. Cum încercase să o sune pe mama ei, cum auzise 
muzică din casă când s-a dat jos din mașină. Faith nu realizase 
că ceva este în neregulă decât târziu, după ce muzica se oprise. 
Will o lăsă să treacă prin toată povestea - casa întoarsă pe dos, 
bărbatul mort pe care îl găsise și cei doi pe care îi omorâse ea. 

Când a terminat, el derulă totul, din nou, în minte și o văzu pe 
Faith stând în picioare lângă magazie, întorcându-se la mașina 
ei. În ciuda problemelor ei medicale recente, memoria ei părea 
limpede ca un cristal acum. O sunase pe dispeceră, apoi își 
luase arma. Will simţi că acest detaliu i-a rămas fixat în creier. 
Faith știa că Will este acasă astăzi. Vorbiseră despre asta ieri 
după-amiază. Se plânsese că trebuie să meargă la cursul de 
calculatoare. El îi spusese că își va spăla mașina și va îngriji 
grădina. Will locuia la o distanţă de aproape patru kilometri de 
ea. Ar fi ajuns aici în mai puţin de cinci minute. 

Dar Faith nu-l sunase. 

— Ce este? întrebă ea. Mi-a scăpat ceva? 

Işi drese glasul. 

— Ce cântec se auzea când ai oprit mașina? 

— AC/DC, spuse ea. „Back in black”. 

Amănuntul părea ciudat. 


53 


— Asta ascultă mama ta, de obicei? 

Ea-și scutură capul. Era, în mod evident, încă în stare de șoc, 
mintea ei debitând tot felul de povești despre ceea ce se 
întâmplase. 

O ţinu de mâini, încercând să o facă să se concentreze. 

— Gândește-te bine la tot ce s-a întâmplat, da? 

Așteptă să-și întoarcă privirea spre el. 

— Sunt doi morţi în casă. Amândoi asiatici. Tipul din curtea 
din spate este mexican. Los Texicanos. Se concentră: Asiaticul 
din dormitor purta o cămașă havaiană, stridentă. Părea din sud, 
spuse ea, referindu-se la accentul lui. Avea o armă îndreptată 
împotriva celui din banda Los Texicanos. Ameninţa să îl omoare. 

— A mai spus altceva? 

— L-am împușcat. 

Buza ei începu din nou să tremure. 

Will n-o văzuse niciodată pe Faith plângând și nu voia să o 
vadă nici acum. 

— Tipul în cămașă avea o armă îndreptată spre capul cuiva, îi 
reaminti el. Mexicanul era deja bătut, posibil torturat. Ţi-a fost 
teamă pentru viaţa lui. De aceea ai apăsat pe trăgaci. 

Ea aprobă din cap, deși el putea citi îndoiala din ochii ei. 

— După ce bărbatul în cămașă havaiană a fost împușcat, 
mexicanul a fugit în curte, nu-i așa? întrebă el. 

— Așa e. 

— Și tu l-ai urmărit, iar el a îndreptat arma spre fetițe și a 
tras, așa că tu l-ai împușcat și pe el, corect? 

— Da. 

— Protejai ostaticul din dormitor și apoi pe cele două fetițe din 
grădina vecinei. Așa e? 

— Da, spuse ea, cu o voce mai puternică. Asta făceam. 

Devenea din nou ea însăși. Will se simţi ușurat. li dădu drumul 
la mâini. 

— Îți aduci aminte directiva, Faith. Forţa mortală este permisă 
când viaţa ta sau a altora este în pericol. Ţi-ai făcut meseria 
astăzi. Trebuie doar să spui limpede ce gândeai. Erau în pericol 
oameni. Ai tras ca să oprești ameninţarea imediată. Nu tragi ca 
să răânești. 

— Știu. 

— De ce nu ai așteptat întăriri? 

Ea nu răspunse. 


54 


— Dispecera ţi-a spus să aștepți afară. Nu ai așteptat afară. 

Faith rămase tăcută. 

Will stătea la masă, cu mâinile între genunchi. Poate că nu 
avea încredere în el. Nu discutaseră niciodată deschis despre 
cazul pe care îl construise împotriva mamei ei, dar știa că Faith 
presupunea că detectivii din brigadă o dăduseră în bară, nu 
căpitanul aflat la conducere. Pe cât era de deșteaptă, pe atât 
era de naivă în privința regulilor meseriei. Will observase, la 
fiecare caz de corupţie la care lucrase, că oamenii amestecați în 
afacere erau aceia care nu aveau grade pe epoleţi. Faith era 
prea jos în ierarhie ca să aibă genul acesta de protecţie. 

— Ai auzit, probabil, ceva înăuntru. Un țipăt? Un foc de armă? 
spuse el. 

— Nu. 

— Ai văzut ceva? 

— Am văzut perdeaua mișcându-se, dar asta a fost după ce... 

— Bun, asta-i bine. 

El se aplecă în faţă, din nou. 

— Ai văzut pe cineva înăuntru. Ai crezut că mama ta poate fi 
înăuntru. Ai simţit că un pericol iminent îi ameninţa viața și ai 
intrat pentru a proteja zona. 

— Will... 

— Ascultă-mă, Faith. Le-am pus multor polițiști aceleași 
întrebări ca ție și știu care ar trebui să fie răspunsul. Mă asculți? 

Aprobă din cap. 

— Ai văzut pe cineva în interiorul casei. Ai crezut că mama ta 
se află într-un pericol grav... 

— Am văzut sânge pe ușa garajului. O amprentă însângerată. 

— Exact. Asta-i bine. Îţi dă un motiv să intri. Cineva a fost 
rănit grav. Viaţa lor era în joc. Restul s-a petrecut deoarece ai 
fost atrasă într-o situație unde se justifica forța mortală. 

Ea-și scutură capul. 

— De ce mă sfătuiești? Tu urăști situaţia în care polițiștii mint 
unul pentru celălalt. 

— Nu mint pentru tine. Mă asigur că îţi păstrezi serviciul. 

— Nu dau doi bani pe serviciul meu. O vreau doar pe mama 
înapoi. 

— Atunci rămâi la ceea ce tocmai am discutat. Nu faci niciun 
bine nimănui, dacă ajungi la închisoare. 


55 


În privirea ei se putea citi șocul. Pe cât era situaţia de gravă 
acum, nu-i trecuse deloc prin minte că se putea înrăutăți. 

Se auzi o bătaie puternică în ușă. Will se ridică, dar doamna 
Levy a fost mai rapidă. Mergea degajată pe hol, cu braţele 
legănându-se. Bănuia că o pusese pe Emma într-un pat și spera 
că se gândise să îngrămădească niște perne în jurul ei. 

Geary intră primul, apoi Amanda, apoi doi tipi mai în vârstă, 
unul negru, unul alb. Amândoi aveau sprâncene stufoase, feţe 
proaspăt bărbierite și genul de decoraţiuni pe piept care 
proveneau dintr-o carieră glorioasă la birou. Erau de decor, 
veniţi ca să-l facă pe Geary să pară important. Dacă ar fi fost un 
star de muzică rap, ei s-ar fi numit gașca. Dar întrucât era 
comandant de zonă, erau numiţi personal de sprijin. 

— Doamnă, mormăi Geary spre doamna Levy, pe când își 
scotea pălăria. 

Băieţii imitară gestul, îndesându-și pălăriile la subrat, exact ca 
șeful lor. Geary se îndreptă către Faith, dar bătrâna îl opri: 

— Pot să vă aduc niște ceai sau fursecuri? 

— Conducem o anchetă, nu o petrecere la care se bea ceai, 
răspunse Geary repede. 

Doamna Geary păru netulburată. 

— Bine, atunci. Simţiţi-vă ca acasă. 

Îi făcu cu ochiul lui Will, înainte de a se îndrepta din nou spre 
hol. 

— Ridică-te în picioare, agent Mitchell, spuse Geary. 

Will simţi cum i se strânge stomacul când Faith se ridică în 
picioare. Nu se vedea deloc că tremură, deși avea cămașa 
nearanjată, iar părul era încă ciufulit. 

— Sunt gata să dau o declaraţie, dacă... spuse ea. 

— Avocatul tău și un reprezentant al sindicatelor așteaptă la 
secție, o întrerupse Amanda. 

Geary se încruntă. Era evident că nu-i păsa de asistența 
legală a lui Faith. 

— Agent Mitchell, ţi s-a spus să aștepți întăriri. Nu știu cum se 
procedează la GBI, dar oamenii mei urmează ordinele. 

Faith o privi pe Amanda, dar îi răspunse lui Geary: 

— Era sânge pe ușa bucătăriei. Am văzut pe cineva în casă. 
Pistolul S&W al mamei lipsea. Mi-a fost teamă că viaţa ei era în 
pericol, așa că am intrat în casă ca să mă asigur că e în 
siguranţă. 


56 


Nu putea să recite mai bine nici dacă Will i-ar fi dat în scris. 

— Bărbatul din bucătărie? întrebă Geary. 

— Era mort când am intrat în casă. 

— Cel din dormitor? 

— Ținea pistolul mamei îndreptat spre capul altui bărbat. Am 
încercat să-l protejez pe ostatic. 

— Și bărbatul din curte? întrebă Geary. 

— Ostaticul. A luat revolverul după ce l-am împușcat pe 
primul bărbat. Ușa din faţă era crăpată și ceva mi-a distras 
atenţia. A fugit în grădina din spate cu arma, pe care a folosit-o 
să tragă în cele două fetițe. Am tras ca să le salvez viața. 

Geary privi spre însoțitorii lui cei decorați, în timp ce decidea 
ce să facă. Cei doi bărbaţi erau nesiguri ei înșiși, dar pregătiţi să 
apere decizia șefului, fără a pune întrebări. Will se simţi 
tensionat, deoarece de aici lucrurile evoluau fie simplu, fie 
complicat. Poate loialitatea faţă de Evelyn Mitchell l-a convins 
pe bărbat să abordeze mai blând situaţia. 

— Unul dintre ofiţerii mei te va conduce la secţie. la-ţi un 
moment să te aduni, dacă ai nevoie. 

Incerca să-și pună pălăria, când Amanda îl opri. 

— Mike, simt nevoia să-ţi reamintesc ceva, îi zâmbi ea la fel 
de dulce ca mai înainte. GBI are întâietate asupra tuturor 
cazurilor din stat în care sunt implicate drogurile. 

— Vrei să spui că aţi găsit dovezi că narcoticele au fost un 
factor în acest atac? 

— Nu prea îţi spun multe, nu-i așa? 

li aruncă o căutătură cruntă, în timp ce își punea la loc 
pălăria. 

— Să nu crezi că nu intenţionez să aflu de ce mi-ai risipit 
timpul. 

— Am impresia că vei utiliza resursele într-un scop foarte bun. 

Păși apăsat, mergând către ușă, cu ajutoarele îngrămădindu- 
se după el. Afară, Sara tocmai urca treptele verandei. Duse 
repede mâinile la spate, ascunzând aparatul de măsurat 
glicemia, pe care îl împrumutase. 

— Doamna doctor Linton! 

Geary își dădu din nou pălăria jos. Oamenii lui îl imitară. 

— Imi pare rău că nu ţi-am recunoscut numele mai devreme. 

Will presupuse că ea nici nu-l spusese. Evident, altcineva îi 
informase. 


57 


— L-am cunoscut pe soțul tău. A fost un poliţist și un om bun. 

Sara rămase cu mâinile la spate, răsucind aparatul din plastic. 

Will recunoscu privirea pe care le-a aruncat-o bărbaţilor - 
însemna că nu vrea să vorbească. Pentru Geary, reuși totuși să 
spună un „mulțumesc”, uscat. 

— Vă rog să-mi spuneţi dacă pot să vă ajut vreodată. 

Dădu din cap. Geary își puse pălăria pe cap și gestul său a 
fost imitat ca uralele la un meci de fotbal. 

Faith începu să vorbească imediat ce se închise ușa. 

— Mexicanul din curte mi-a spus ceva înainte să moară. Gura 
ei se mișca de parcă încerca să-și aducă aminte ceea ce auzise. 

— „Alma” sau „al-may”. 

— Almeja? întrebă Amanda, făcând cuvântul să sune exotic. 

Faith aprobă din cap. 

— Exact. Știi ce înseamnă? 

Sara deschise gura să vorbească, dar înainte să scoată un 
cuvânt, Amanda spuse: 

— Este argoul spaniol pentru „bani”. Înseamnă „dolari”. Crezi 
că se uitau după bani? 

Faith scutură capul în timp ce ridica din umeri. 

— Nu știu. Nu au spus clar niciodată. Vreau să spun că are 
sens. Los Texicanos înseamnă droguri. Drogurile înseamnă bani. 
Mama a lucrat la narcotice. Poate ei cred că ea... 

Faith privi spre Will. El putea să-i citească gândurile. După 
investigația lui, multă lume credea că Evelyn Mitchell era genul 
de polițistă care avea saci de bani în casă. 

Sara profită de tăcerea lor. 

— Ar trebui să plec, spuse ea în timp ce îi întindea lui Faith 
aparatul de măsurat glicemia. Trebuie să îți urmezi programul 
cu sfinţenie. Stresul va îngreuna situaţia. Sună-ţi doctorul și 
vorbește despre doză sau orice schimbări ai nevoie să faci, ce 
semne trebuie să urmărești. Te mai duci la doctorul Wallace? 

Faith aprobă din cap. 

— O sun de pe drum și îi spun ce s-a întâmplat, dar trebuie să 
vorbești cu ea la telefon cât mai curând. Este o perioadă de 
stres, dar trebuie să îţi păstrezi rutina zilnică. Ai înţeles? 

— Mulţumesc. 

Lui Faith nu îi era ușor să-și arate recunoştinţa, dar rostise 
cuvintele din inimă, așa cum Will nu o auzise rostind vreodată. 

Will o întrebă pe Sara: 


58 


— Vei face o analiză a substanţelor toxice pentru Geary? 

Ea direcţionă întrebarea spre Amanda. 

— Faith lucrează pentru voi, nu pentru Departamentul de 
Poliţie Atlanta. Au nevoie de un martor când îi ia sânge și cred 
că tu nu vrei să te complici. 

— Ipotetic, ce s-ar descoperi la o analiză a substantelor 
toxice? întrebă Amanda. 

— Că nu era intoxicată sau că nu avea sănătatea afectată de 
niciuna din substanțele pentru care au testat-o. Vrei să îi iau 
sânge? 

— Nu, doamnă doctor Linton. Dar apreciez ajutorul 
dumneavoastră. 

Plecă fără să-i adreseze niciun cuvânt sau măcar o privire lui 
Will. 

— De ce nu te duci să vezi ce face văduva veselă? sugeră 
Amanda. 

Will crezu că se referă la Sara, apoi interveni logica. Ocoli 
casa să o găsească pe doamna Levy, dar nu înainte să o vadă 
pe Amanda că o îmbrățișează strâns pe Faith. Gestul era șocant, 
provenind de la o femeie ale cărei instincte materne erau mai 
apropiate de cele ale unui câine dingo. 

Will știa că Faith și Amanda aveau un trecut comun, de care 
niciuna nu vorbea vreodată sau nici măcar nu recunoștea. În 
timp ce Evelyn Mitchell deschidea un drum pentru femei în 
cadrul Departamentului de Poliţie din Atlanta, Amanda Wagner 
proceda la fel în GBI. Erau contemporane, cam de aceeași 
vârstă, cu aceeași atitudine dură. Erau și prietene de-o viaţă - 
Amanda fusese până și iubita cumnatului lui Evelyn, unchiul lui 
Faith - un detaliu pe care Amanda nu i-l menţionase lui Will 
când l-a însărcinat să investigheze brigada antidrog condusă de 
vechea ei prietenă. 

O găsi pe doamna Levy în dormitorul din spate, care părea că 
fusese transformat în debara pentru orice îi trecea prin minte 
bătrânei. Era un loc pentru făcut colaje, o activitate pe care Will 
a recunoscut-o numai pentru că lucrase la un caz în suburbii în 
care o mamă tânără fusese omorâtă în timp ce lipea fotografii 
decupate dintr-o vacanţă pe plajă pe cartoane colorate. Mai era 
o pereche de patine cu rotile, din acelea pe patru roţi. O rachetă 
de tenis era rezemată într-un colţ. Diferite tipuri de aparate foto 
erau împrăștiate pe pat. Unele erau digitale, dar majoritatea 


59 


erau din acelea vechi, ce funcționau cu film. Ghici după lumina 
roșie ce ieșea prin ușa camerei alăturate că își developa singură 
fotografiile. 

Doamna Levy stătea într-un balansoar de lemn, lângă 
fereastră. O ţinea pe Emma în poală. Șorțul ei era înfășurat în 
jurul bebelușului, ca o pătură. Rățuștele erau întoarse peste 
manşete. Ochii Emmei erau închiși, în timp ce sugea aprig 
biberonul. 

Zgomotul îi reaminti lui Will de bebelușul din „Familia 
Simpson”. 

— De ce nu iei loc? îl invită bătrâna. Emma pare să își revină 
foarte bine. 

Will se așeză pe pat, cu grijă să nu zdruncine aparatele foto. 

— E un lucru bun că s-a întâmplat să aveţi un biberon pentru 
ea. 

— Este, nu-i așa? Biata mielușică a sărit peste somnul ei, cu 
toată agitația asta, zâmbi ea către copil. 

— Aveţi și un leagăn pentru ea? 

Chicoti. 

— Presupun că deja te-ai uitat în dormitorul meu. 

Nu fusese atât de îndrăzneț, dar consideră întrebarea ei drept 
o invitaţie. 

— Cât de des o supravegheați? 

— De obicei, de câteva ori pe săptămână. 

— Dar în ultimul timp? 

li făcu cu ochiul. 

— Ești deștept. 

Era mai mult norocos decât deștept. | se păruse ciudat că s-a 
întâmplat ca doamna Levy să aibă la îndemână un biberon, 
tocmai când Emma avea nevoie. 

— Ce treburi avea Evelyn? întrebă el. 

— Par destul de nepoliticoasă ca să îmi bag nasul în treburile 
cuiva? 

— Cum să răspund fără să vă jignesc? 

Râse, dar se lăsă convinsă destul de ușor: 

— Evelyn n-a spus niciodată, dar presupun că avea un iubit. 

— De cât timp? 

— Trei sau patru luni? Părea că se întreabă singură. Aprobă 
singură răspunsul. A fost imediat după ce s-a născut Emma. Au 
luat-o ușor, se întâlneau odată pe săptămână sau odată la două 


60 


săptămâni, dar aș spune că în ultimele zece zile s-au văzut mai 
frecvent. Nu mai am calendar, de când m-am pensionat, dar Ev 
mi-a cerut să o supraveghez pe Emma trei dimineţi la rând 
săptămâna trecută. 

— Se petrecea întotdeauna dimineaţa? 

— De obicei de la unsprezece până la două la prânz. 

Trei ore păreau o perioadă suficient de îndelungată pentru o 
întâlnire secretă. 

— Faith știa de el? 

Doamna Levy își scutură capul. 

— Sunt sigură că Ev nu dorea să afle copiii. Și-au iubit tatăl 
atât de mult. La fel și ea, dar au trecut cel puţin zece ani. E o 
perioadă lungă fără companie. 

Will bănuia că vorbește din propria ei experienţă. 

— Spuneaţi că soțul dumneavoastră a murit acum douăzeci 
de ani. 

— Da, dar mie nu-mi plăcea domnul Levy foarte mult, iar lui 
nu-i păsa deloc de mine. 

O atinse pe Emma pe obraz cu degetul mare. 

— Evelyn l-a iubit pe Bill. Au avut ceva probleme, dar e diferit 
când îi iubești. Când ei mor, viaţa ta se rupe în două. Durează 
îngrozitor de mult să o refaci. 

Gândul lui Will zbură la Sara pentru o secundă. Adevărul era 
că se gândise tot timpul la ea. Era ca știrile care se derulau pe 
banderola de jos a ecranului TV, în timp ce viaţa lui, povestea 
principală, se juca pe ecran. 

— Cunoașteţi numele domnului? 

— O, nu, dragă. Nu am întrebat niciodată. Dar conducea un 
frumos Cadillac CTS-V. Acela cu patru locuri, nu cel decapotabil. 
Negru pe negru și grila de oțel inoxidabil din faţă! Un foarte 
zgomotos V8. O auzeai de la câteva case distanţă. 

Will era prea surprins ca să răspundă. 

— Sunteţi o admiratoare a mașinilor? 

— Nu, deloc, dar am căutat-o pe internet, deoarece voiam să 
știu cât a plătit pentru ea. 

Will aşteptă să termine. 

— Bănuiesc că în jur de șaptezeci și cinci de mii de dolari, 
mărturisi bătrâna. Domnul Levy și cu mine am cumpărat casa 
pentru mai puţin de jumătate din suma asta. 

— Evelyn ţi-a spus vreodată numele lui? 


61 


— Nu a recunoscut niciodată. În ciuda a ceea ce vreţi să 
credeţi voi, bărbaţii, noi, doamnele, nu stăm să vorbim mereu 
despre voi. 

Will își permise să zâmbească. 

— Cum arăta? 

— Păi, avea chelie, spuse ea, ca și cum era de așteptat. Puțin 
burtos în talie. Purta blugi majoritatea timpului. Cămășile lui 
erau șifonate și avea mânecile suflecate, ceea ce m-a uimit 
peste măsură, deoarece lui Evelyn i-au plăcut întotdeauna 
bărbații eleganti. 

— Ce vârstă credeţi că are? 

— Fără păr, este greu de spus. L-aș situa în jurul vârstei lui 
Evelyn. 

— Puțin peste șaizeci. 

— O! Păru surprinsă: Am crezut că Evelyn avea peste 
patruzeci, dar presupun că nu ar avea sens, dacă Faith are 
peste treizeci. lar băiatul nu mai e mic, nu-i așa? Își cobori vocea 
de parcă îi era teamă că cineva ar putea auzi: Cred că au trecut 
mai mult de douăzeci de ani, dar nu este genul de sarcină pe 
care să o uiţi. A fost puţin scandal când a început să se vadă. Ce 
păcat pentru felul cum s-au comportat oamenii. Toţi ne-am 
amuzat puţin, pe ici-colo, dar, după cum i-am spus lui Evelyn la 
momentul respectiv, o femeie fuge mai repede cu fusta ridicată 
decât un bărbat cu pantalonii în vine. 

Will nu luase în considerare necazul din adolescenţă al lui 
Faith, se gândise doar că era ceva neobișnuit că a păstrat 
copilul. Dar probabil că prezenţa unei tinere de paisprezece ani 
însărcinate în vecinătatea lor exclusivistă zdruncinase cartierul. 
Era ceva des întâlnit acum, dar pe atunci, o fată în situaţia lui 
Faith era, în general, chemată brusc să îngrijească de o mătușă 
de care nu auzise nimeni sau era supusă unei intervenții 
chirurgicale, denumită eufemistic operaţie de apendicită. Câteva 
din cele mai puţin norocoase sfârșeau la orfelinat, având copii 
ca Will. 

— Așadar, bărbatul cu mașină scumpă are puţin peste șaizeci 
de ani? întrebă el. 

Ea îl aprobă. 

— Ai văzut vreodată gesturi de afecțiune? 

— Nu, dar Evelyn nu era genul care să se afișeze. Se urca în 
mașină cu el, iar el pleca. 


62 


— Niciun sărut pe obraz? 

— Din câte am văzut eu, nu. Dar ţine minte că nici măcar nu l- 
am cunoscut. Evelyn o lăsa aici pe Emma, apoi se întorcea 
acasă și aștepta. 

Will făcu o pauză. 

— A intrat vreodată în casa ei? 

— Nu, din câte pot să spun eu. Cred că oamenii procedează 
altfel în ziua de azi. Pe timpul meu, un bărbat ar fi bătut la ușă și 
te-ar fi însoţit la mașină. Nu parca și nici nu claxona. 

— Asta făcea, claxona? 

— Nu, fiule, era doar o figură de stil. Presupun că Ev se uita 
pe fereastră, deoarece apărea imediat ce el oprea mașina. 

— Ştii unde mergeau? 

— Nu, dar după cum am spus, lipseau vreo două-trei ore, așa 
că bănuiesc că mergeau la film sau luau prânzul. 

Înseamnă că văzuseră o grămadă de filme. 

— Bărbatul a apărut azi? 

— Nu și nici nu am văzut pe nimeni pe stradă. Nici mașini, nici 
nimic. Prima dată când am bănuit că s-a întâmplat ceva a fost 
când am auzit sirenele. După aceea am auzit focurile de armă, 
fireşte. Întâi unul, apoi după un minut încă unul. Știu cum sună o 
armă de foc. Domnul Levy era vânător. Dar pe atunci, toți 
polițiștii erau. Obișnuia să mă ia și pe mine ca să gătesc pentru 
ei. Își dădu ochii peste cap: Ce lăudăros plictisitor mai era! 
Odihnească-se în pace. 

— Era norocos că te avea pe tine. 

— Norocul meu că nu mai este prin preajmă. 

Se ridică în picioare cu dificultate, din cauza balansoarului, 
ținând copilul strâns în braţe. Biberonul era gol. Îl puse pe masă 
și i-o dădu pe Emma lui Will. 

— la-o o secundă, te rog. 

O sprijini pe Emma pe umăr și o bătu ușor pe spate. Ea 
scoase un râgâit neobișnuit drept recompensă. 

Doamna Levy își îngustă privirile: 

— Ai mai fost în jurul copiilor și înainte. 

Will nu intenţiona să-și depene povestea vieții. 

— E ușor să comunici cu ei. 

Își sprijini mâna pe bratul lui, înainte să meargă în camera de 
alături. Will avusese dreptate. Era o cameră obscură în spaţiul 
îngust. El stătea în ușă, având grijă să nu-i ia lumina, în timp ce 


63 


ea mânuia cu stângăcie un teanc de fotografii. Mâna îi tremura 
ușor, dar părea stabilă pe picioare. 

— Domnul Levy nu punea mare preţ pe pasiunile mele, dar a 
fost chemat la locul unei crime, într-o zi, și au întrebat dacă știa 
cineva un fotograf. Douăzeci și cinci de dolari plăteau - doar ca 
să faci fotografii! Ticălosul bătrân n-a refuzat ocazia. Așa că m-a 
sunat și mi-a spus să aduc aparatul foto. Deoarece nu am 
leșinat când am văzut mizeria - era un incident cu o armă de foc 
- au spus că mai pot să vin și altădată, explică ea. Acel Brownie 
Six-16 ne-a ajutat să ne ţinem acoperișul deasupra capului. 

Știa că se referă la camera foto. Părea uzată, dar bine 
îngrijită. 

— Am trecut la munca de supraveghere mai târziu. Domnul 
Levy a băut până a fost dat afară. Bineînţeles, eu sunt femeie, 
așa că le-a luat un timp să înţeleagă că nu eram acolo ca să 
flirtez și să fac sex. 

Faţa lui Will începu să se înroșească. 

— Era vorba de Departamentul de Poliţie Atlanta? 

— Cincizeci și opt de ani! Păru la fel de surprinsă ca Will că a 
rezistat atâta timp. Poate că sunt doar o mână de oase acum, 
dar era un timp când Geary și cei care-l pupă în fund mi-ar fi dat 
atenţie, în loc să mă dea la o parte ca pe o scamă de bumbac de 
pe pantalonii lor strălucitori. 

Căută printr-un alt morman de fotografii. Will văzu fotografii 
în alb-negru ale păsărilor și ale diferitelor animale de casă, toate 
făcute dintr-un unghi avantajos care presupunea că erau 
spionate, mai degrabă, decât admirate. 

— Acest cutărescu mic săpa printre florile mele. 

Îi arătă lui Will o fotografie a unei pisici gri cu alb, murdară pe 
nas. Lumina era dură în imaginea alb-negru. Singurul lucru care 
lipsea era o plăcuță pe piept cu numele și numărul de celulă. 

— lată. În final, găsi ceea ce căuta. El este. Prietenul lui 
Evelyn. 

Will privi peste capul ei băgat între umeri. Fotografia era 
granulară, făcută în mod evident din spatele jaluzelelor care 
acopereau fereastra din faţă. Lentilele erau presate de stinghiile 
subțiri, de plastic. Un bărbat înalt, destul de în vârstă, stătea 
aplecat pe un Cadillac negru. Palmele lui se odihneau pe capotă, 
cu antebrațele răsucite. Mașina era parcată în stradă, 
cauciucurile din față fiind așezate perpendicular pe direcţia de 


64 


mers. Will își parca mașina în același mod. Atlanta era în zona 
de deal, ce stătea pe piemontul Munţilor Apalași. Dacă erai la 
volanul unei mașini cu transmisie manuală, întotdeauna blocai 
cauciucurile în curbă, ca să nu se miște autoturismul. 

— Ce este? 

Faith stătea în pragul ușii. 

Will îi dădu copilul, dar ea părea mai preocupată de 
fotografie. 

— Aţi văzut ceva? 

— l-l arătam pe Snippers. 

Doamna Levy făcu un gest rapid cu mâna. Fotografia 
bărbatului dispăruse și în locul ei era motanul care săpa în 
grădina cu flori. 

Emma trecu în brațele lui Faith, preluând, în mod evident, 
starea proastă a mamei ei. Faith o sărută pe obraz repede, de 
câteva ori și se maimuţări până când bebelușul începu să 
zâmbească. Will știa că Faith se prefăcea. Ochii i se umplură de 
lacrimi. Îmbrăţișă bebelușul strâns la pieptul ei. Faith se legăna 
înainte și înapoi cu bebelușul, așa cum fac mamele, automat. 

— Evelyn e o pasăre bătrână. Nu o să-i facă nimic, spuse 
doamna Levy. 

— N-aţi auzit nimic? 

— O, dragă, știi că dacă aș fi auzit ceva, eram acolo cu 
pușcociul meu. 

Will recunoscu argoul pentru un pistol de mână, de calibru 
mare. 

— Ev va ieși cu bine din situaţia asta. Întotdeauna aterizează 
în picioare. E ceva sigur ca impozitele. 

— Eu doar..., vocea lui Faith se stinse. Dacă ajungeam aici 
mai devreme sau... spuse ea scuturând din cap. De ce s-a 
întâmplat asta? Știi că mama nu e amestecată în nimic rău. De 
ce ar răpi-o cineva? 

— Uneori, oamenii se apucă de lucruri care nu au niciun rost. 
Bătrâna ridică ușor din umeri. Tot ce știu este că te vor mânca 
de vie dacă vei continua să te întrebi ce ar fi fost dacă făceam 
una sau alta. O mângâie cu dosul palmelor pe obraz: „Încrede-te 
în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta!” 

Faith aprobă solemn, deși Will nu știa să fie religioasă. 

— Mulţumesc. 


4 Vechiul Testament, Proverbe, 3:5. (n.red.). 
65 


Călcâiele Amandei pocneau pe holul plin de carpete. 

— Nu pot să-i întârzii și mai mult, îi spuse lui Faith. Este un 
echipaj de poliţie afară, ce așteaptă să te ducă la secție. 
Încearcă să taci și să procedezi cum îţi spune avocatul. 

— Pot să supraveghez eu copilul, se oferi doamna Levy. Nu e 
nevoie să o iei cu tine la secţia aceea împuţită. lar Jeremy n-ar 
ști să schimbe scutece. 

Evident, Faith voia să accepte oferta, dar ezită: 

— Nu știu cât timp voi lipsi. 

— Ştii că sunt pasăre de noapte. Nu-i niciun deranj. 

— Mulţumesc. ` 

Faith, cu părere de rău, îi dădu copilul bătrânei. li netezi 
Emmei părul castaniu și o sărută pe creștetul capului. Rămase 
astfel câteva secunde în plus, apoi plecă fără nicio vorbă. 

Imediat ce ușa din față se închise, Amanda trecu la ceea ce 
era important. 

— Ce este? 

Doamna Levy scoase fotografia de sub șorţ. 

— La Evelyn venea cineva des, îi explică Will. 

Doamna Levy avea o memorie bună: bărbatul era chel, cu 
blugi  lălâi, cămașă șifonată și mânecile suflecate. Nu 
menţionase un amănunt mai important, și anume faptul că era 
hispanic. Tatuajul de pe braţ nu se vedea clar, dar Will 
recunoscu ușor simbolul de pe antebraț, care îl cataloga drept 
unul din banda Los Texicanos. 

Amanda împături fotografia în două, înainte să o bage în 
buzunarul jachetei de la costum. O întrebă pe doamna Levy: 

— Au vorbit cei în uniformă cu tine? 

— Sunt sigură că vor ajunge și la bătrânele doamne, eventual. 

— Presupun că vei fi la fel de cooperantă ca de obicei. 

Zâmbi. 

— Nu știu sigur ce le pot spune, dar nu mă voi descuraja și le 
voi pune dinainte niște fursecuri proaspete, în caz că vin. 

Amanda chicoti. 

— Ai grijă, Roz. 

Îi ceru lui Will să o urmeze, în timp ce părăsea camera. 

Will deschise portofelul și scoase una dintre cărţile lui de 
vizită, pentru doamna Levy. 

— Aici sunt toate numerele mele. Sunaţi-mă dacă vă aduceți 
aminte ceva sau dacă aveți nevoie de ajutor cu bebelușul. 


66 


— Mulţumesc, fiule. 

Vocea ei își pierduse o parte din amabilitatea unei bătrâne 
doamne, dar îndesă cartea de vizită în șorțul ei oricum. 

Amanda ajunsese la jumătatea holului, până a prins-o Will din 
urmă. Nu a spus nimic despre fotografie, despre boala lui Faith 
sau despre certurile cu Geary. În schimb, începu să-i dea ordine: 

— Trebuie să revăd toate dosarele din investigaţie. Nu trebuia 
să precizeze la ce investigaţie se referea. Treci prin toate 
declaraţiile martorilor, fiecare raport, fiecare informaţie a 
turnătorilor din închisoare. Nu-mi pasă cât de nesemnificative 
sunt. Vreau să aflu despre ele. 

Amanda se opri. Ştia că se gândește la dislexia sa. 

— Nu e nicio problemă, spuse el cu o voce calmă. 

Dar ea nu voia să treacă peste acest subiect chiar așa de 
uşor. 

— Fă-ţi curaj, Will. Dacă ai nevoie de ajutor, spune acum, să 
mă ocup de problemă. 

— Vrei să încep acum? Cutiile sunt la mine acasă. 

— Nu. Avem o misiune de îndeplinit mai întâi. 

Stătea în hol, cu mâinile în șolduri. Era o femeie îngrijită și Will 
uita deseori cât e de scundă, până când n-o vedea lungindu-și 
gâtul ca să-l privească. 

— Am reușit să adun niște informaţii, în timp ce lui Geary îi 
sărea muștarul. Mexicanul din curtea din spate s-a identificat 
singur ca Ricardo, după tatuajul mare de pe spate. Nu avem 
numele complet încă. Are în jur de douăzeci și cinci de ani, o 
înălțime de aproximativ un metru și șaptezeci și cinci de 
centimetri și optzeci și cinci de kilograme. Asiaticul din dormitor 
are în jur de patruzeci de ani, este ceva mai scund și mai suplu 
decât prietenul lui hispanic. Bănuiesc că nu este din partea 
aceasta a orașului. Poate a fost adus aici doar pentru asta. 

— Faith spunea că avea accent din sud, își aminti Will. 

— Aceasta ar trebui să restrângă aria de căutări. 

— In plus purta o cămașă havaiană stridentă. Nu era genul de 
gangster. 

_ — Vom adăuga și acest amănunt la lista lui de infracțiuni. 
Intoarse privirea spre hol, apoi din nou către Will. Acum, 
asiaticul din spălătorie reprezintă o altă poveste ciudată, pe 
care o cunoaștem mulţumită portofelului pe care-l purta în 
buzunarul din spate. Hironobu Kwon, în vârstă de nouăsprezece 


67 


ani. Este boboc la facultatea de stat din Georgia. Este și fiul unei 
profesoare din localitate, Miriam Kwon. 

— Nu face parte din nicio gașcă? 

— Nu, din câte am aflat noi. Poliţia din Atlanta a săltat-o pe 
mama Kwon înainte să ajungem noi la ea. Trebuie să o găsim 
mâine ca să aflăm ce știe. Ușor, ușor. Nu suntem în mod oficial 
responsabili de caz. Suntem doar noi doi până găsesc o 
modalitate de a mă infiltra, spuse ea, îndreptând un deget către 
Will. 

— Faith pare să creadă că membrii bandei Los Texicanos 
căutau ceva, spuse el. 

Will încercă să descifreze expresia de pe fața Amandei. De 
obicei oscila undeva între amuzament și enervare, dar acum era 
complet lipsită de expresie. 

— Ricardo a fost bătut la sânge. Avea o armă îndreptată spre 
capul lui. Nu căuta nimic, decât să-și salveze viața. Cu asiaticii 
ar trebui să vorbim mai întâi. 

— Pare logic în întregime. 

— Ne conduce spre o problemă și mai mare, continuă el. Pe 
Los Texicanos îi înţeleg, dar ce ar vrea asiaticii de la Evelyn? Ce 
învârt ei? 

— Aceasta este întrebarea esenţială. 

— Evelyn conducea brigada antidrog. Los  Texicanos 
controlează traficul de droguri din Atlanta. Au făcut-o în ultimii 
douăzeci de ani, sublinie el. 

— Cu siguranţă. 

Will simţi durerea familiară pe care o ai atunci când te lovești 
cu capul de un zid de cărămidă. Erau exact ocolișurile la care 
recurgea Amanda când deţinea informaţii pe care nu avea de 
gând să le împărtășească. Cumva, de data aceasta era mai 
grav, deoarece nu se juca doar cu capul lui, dar își acoperea și o 
veche prietenă. 

— Ai spus că tipul în cămașă havaiană a fost adus pentru 
„asta”. Ce reprezintă „asta”? Răpire? Găsirea a indiferent ce 
ascunsese Evelyn în casă? încercă el. 

— Nu cred că mai găsește cineva ceea ce caută în ziua de azi. 
Făcu o pauză pentru a lăsa fraza să-și facă efectul. Charlie dă o 
mână de ajutor la locul crimei, dar nu sunt atât de sensibili la 
farmecele lui pe cât aș vrea. Accesul lui a fost limitat foarte mult 
și este supravegheat îndeaproape. Spun că vor împărtăși 


68 


rezultatele analizelor. Sunt nesigură în legătură cu medicul lor 
legist. 

Medicul legist din Districtul Fulton. 

— A apărut? 

— Încă mai cercetează incendiul dintr-un apartament din 
People's Town. 

Reducerile bugetare goliseră biroul medicului. Dacă în oraș se 
petrecea mai mult de o crimă odată, însemna, că, de obicei, 
detectivii aveau mult de așteptat. 

— Mi-ar plăcea să se ocupe Pete de asta. 

Se referea la medicul legist al GBI. 

— Poate să dea niște telefoane? întrebă Will. 

— Nu prea cred, recunoscu ea. Pete nu are chiar o grămadă 
de prieteni. Îl ştii cât este de ciudat. Te face să pari normal. Dar 
Sara? 

— Ea va păstra tăcerea. 

— Sunt convinsă de asta, Will. Am văzut tangoul vostru din 
stradă. Voiam să te întreb de fapt dacă tu crezi că ea cunoaște 
pe cineva din biroul medicului legist? 

Will ridică din umeri. 

— Întreab-o, îi ordonă Amanda. 

Will se îndoia de faptul că Sara se va bucura de telefon, dar 
dădu din cap a aprobare oricum. 

— Dar extrasele de pe cardul de credit ale lui Evelyn, lista 
apelurilor? 

— Am cerut să fie aduse. 

— Are GPS în mașină? Sau pe telefoane? 

Evită răspunsul. 

— Vom apela la niște canale mai dosnice. După cum am spus, 
tactica aceasta nu este chiar cinstită. Dar ceea ce i-ai spus lui 
Geary este corect. Noi avem întâietate în cazurile în care sunt 
implicate droguri. 

— Doar pentru că Evelyn conducea divizia antidrog, nu 
înseamnă că acest caz este legat de droguri. Din câte informaţii 
am strâns până acum, nu s-au găsit urme de droguri în casă sau 
la vreunul dintre morți. 

— Dar Ricardo, hispanicul mort din banda Los Texicanos, are 
legătură cu drogurile? 

— O coincidenţă ciudată. 


69 


— Dar acel Texicanos în carne și oase, ce conduce un Cadillac 
negru, în care Evelyn Mitchell nu are reţineri în a se urca pentru 
o plimbare? 

— Crezi că face parte din bandă? mimă ea surpriza. 

— Am văzut tatuajul din fotografie. Evelyn se vedea cu un 
Texicanos de cel puţin patru luni. Este mai în vârstă. Probabil 
are o funcţie mai înaltă în organizaţie. Doamna Levy spune că 
vizitele lui s-au îndesit în ultimele zece zile. Se duceau undeva 
împreună cu mașina lui. De obicei, ieșeau la unsprezece și se 
întorceau la două, spuse Will pe un ton potolit. 

Amanda îi ignoră, din nou, punctul de vedere și-și exprimă 
părerea: 

— Ai arestat șase detectivi din brigada lui Evelyn. Doi dintre ei 
au fost eliberaţi pentru bună purtare, anul trecut. Doi au fost 
transferați în afara statului - unul în California și unul în 
Tennessee, unde se și aflau în după-amiaza aceasta, când 
Evelyn a fost răpită. Doi sunt în închisoarea de siguranță medie 
Valdosta, la patru ani distanţă de eliberare și fără perspective 
de eliberare pentru bună purtare la orizont. Unul este mort - 
supradoză de droguri, ceea ce denumesc eu karma. Ultimul 
așteaptă viza la D&C. 

Inchisoarea de Diagnosticare și Clasificare Georgia. 
Condamnare la moarte. 

— Pe cine a omorât? întrebă Will fără tragere de inimă. 

— Un paznic și un coleg. A ștrangulat cu prosopul un violator 
condamnat, nicio pagubă, dar apoi l-a omorât pe paznic în 
bătaie, cu mâinile goale. A pretins că era autoapărare. 

— Împotriva paznicului? 

— Parcă ai fi procurorul acestui caz. 

— Și Evelyn? încercă din nou Will. 

— Ce este cu ea? 

— Și pe ea am anchetat-o. 

— Da, ai anchetat-o. 

— Doar nu vrei să discutăm despre elefantul din cameră. 

— Elefant? Pentru numele lui Dumnezeu, Will, avem tot circul 
aici. 

Deschise uşa din față. Lumina despica locuința aflată în 
întuneric, ca un cuțit. 

Amanda își puse ochelarii, în timp ce traversau peluza către 
scena crimei. Doi polițiști în uniformă își făceau drum către casa 


70 


doamnei Levy. Amândoi îi aruncară o privire aspră lui Will și o 
salutară scurt din cap pe Amanda. 

— Era și timpul să se pună pe treabă, mormăi ea către Will, ca 
și cum nu ar fi fost chiar ea cauza întârzierii. 

El aşteptă până când bărbaţii începură să bată la ușa din faţă. 

— Presupun că o cunoști pe doamna Levy de când lucrai la 
Departamentul de Poliţie Atlanta? 

— GBI. Am anchetat-o pentru uciderea soțului ei. Amanda 
păru că se delectează cu expresia îngrozită a lui Will: N-am 
putut să o dovedesc niciodată, dar sunt convinsă că l-a otrăvit. 

— Fursecuri? își dădu el cu părerea. 

— Aceasta a fost teoria mea în timpul anchetei. 

Un zâmbet de apreciere îi curbă buza, în timp ce își croia 
drum prin iarbă. 

— Roz este bătrână și șireată. A văzut mai multe crime decât 
noi toți adunaţi la un loc și sunt sigură că și-a luat notițe de 
fiecare dată. Ține minte - diavolul poate cita din Scriptură în 
interesul său. 

Amanda avea dreptate sau cel puţin Shakespeare avea. 
Totuși, Will îi reaminti: 

— Doamna Levy este cea care mi-a spus despre acel Texicano 
ce o vizita pe Evelyn. l-a făcut o fotografie. 

— Așa a făcut, nu? 

Will simţi cum îl lovește întrebarea ca o palmă pe ceafă. 
Luând în considerare faptul că talentul artistic al doamnei Levy 
se potrivea mai mult fotografiilor incriminatoare făcute 
animalelor de casă, părea ciudat că se întâmplase să aibă la 
îndemână o fotografie a membrului Texicano stând lângă 
Cadillacul lui negru. Era o bătrână isteaţă. Spionase cu un motiv. 

— Ar trebui să ne întoarcem și să vorbim cu ea. 

— Crezi că ne va spune ceva folositor? 

Will admise în tăcere punctul ei de vedere. Doamnei Levy 
părea că-i plac jocurile ei, și cum Evelyn dispăruse, nu aveau cu 
adevărat timp să le joace. 

— Evelyn știe că doamna Levy și-a omorât soțul? 

— Bineînţeles că știe. 

— Și totuși o lasă să o supravegheze pe Emma? 

Ajunseră la Mini-ul lui Faith. Amanda își făcu mâinile căuș pe 
geam și se uită înăuntru. 


71 


— A ucis un soț alcoolic de șaizeci și patru de ani, care o 
abuza, nu un bebeluș de patru luni. 

Will își exprimă părerea că undeva, în lumea aceasta, acest 
gen de logică avea sens. 

Amanda se îndreptă spre casă. Charlie Reed era în garaj, 
vorbind cu un alt grup de tehnicieni de la locul crimei. Unii 
fumau. Unul dintre ei se sprijinea de un autoturism Malibu de 
culoarea bronzului, parcat lângă Mini-ul lui Faith. Erau îmbrăcaţi 
toți în costume albe și curate de Tyvek, care îi făcea să arate ca 
niște nalbe de diferite mărimi. Mustaţa lui Charlie era singurul 
lucru care îl diferenţia de bărbaţii proaspăt bărbieriţi. O văzu pe 
Amanda și se desprinse de grup. 

— Spune-mi tot ce știi, Charlie, zise ea. 

Charlie privi înapoi spre un bărbat corpolent, cu pielea închisă 
la culoare, a cărui constituţie ciudată făcea ca îmbrăcămintea 
de Tyvek să-i vină inestetic de strâmtă în toate zonele critice. 
Omul trase un ultim fum de ţigară, apoi i-o dădu unuia dintre 
colegi. | se prezentă Amandei cu o voce spartă, cu un accent 
britanic. 

— Doctore Wagner, sunt doctorul Ahbidi Mittal. 

— Doctore, acesta este Will Trent, asociatul meu, spuse ea, 
indicându-l pe Will. 

Will îi scutură mâna bărbatului, încercând să nu pară că 
observă felul în care Amanda pronunţase titulatura pe care 
amândoi știau că el o obținuse de la o școală dubioasă de pe 
internet. 

— În semn de curtoazie, sunt pregătit să vă arăt locul crimei, 
se oferi Mittal. 

Amanda îi aruncă lui Charlie o privire tăioasă, ca și cum ar fi 
avut ceva de spus în această privință. 

— Mulţumesc, spuse Will, pentru că știa că nimeni altcineva 
nu o va face. 

Mittal le dădu fiecăruia câte o pereche de botoși albi, pentru 
pantofi. 

Amanda apucă braţul lui Will pentru a-și menţine echilibrul în 
timp ce își descălța pantofii și își acoperea șosetele. Will fu lăsat 
să țopăie singur într-un picior. Chiar și fără pantofi, picioarele lui 
erau prea mari și, într-un final, arăta ca doamna Levy cu ale sale 
călcâie atârnând în spatele papucilor. 

— Începem? 


72 


Mittal n-a mai așteptat ca ei să accepte invitaţia. Îi conduse 
prin spatele autoturismului Malibu și, înăuntru, în casă, prin ușa 
deschisă a bucătăriei. Will își feri instinctiv capul în timp ce intra 
în camera cu tavan scund. Charlie dădu peste el și mormăi o 
scuză. Bucătăria era prea mică pentru patru persoane și avea 
formă de potcoavă, iar capătul deschis dădea înspre spălătorie. 
Will simţi mirosul distinct de fier ruginit, emanat de sângele 
coagulat. 

Faith avea dreptate - intrușii căutaseră ceva. Casa era 
complet dată peste cap. Tacâmurile de argint erau împrăștiate 
pe podea. Sertarele fuseseră aruncate. Erau găuri în pereţi. Un 
telefon mobil și un BlackBerry, model mai vechi, erau zdrobite 
pe podea. Telefonul fix fusese smuls din furcă. Cu excepţia 
pudrei negre pentru amprente și a marcatorilor galbeni din 
plastic pe care le folosise echipa de criminaliști, nimic nu se 
schimbase din ceea ce spusese Faith că văzuse când intrase în 
casă. Până și cadavrul încă era în spălătorie. Faith trebuie să fi 
fost îngrozită, fără să știe ce avea să descopere, că mama ei era 
rănită sau mai rău. 

Will ar fi trebuit să fie aici. Ar fi trebuit să fie genul de 
partener la care Faith putea să apeleze în orice situaţie. 

— Încă trebuie să-mi scriu raportul, dar sunt pregătit să îmi 
împărtășesc teoria prezumtivă, spuse Mittal. 

Amanda făcu semn cu mâna ca el să treacă mai departe: 

— Spune-mi ce ai. 

Buzele lui Mittal se strânseră la auzul tonului imperativ. 

— Presupun că ofiţerul Mitchell prepara prânzul când a 
început totul. 

Pe bufet erau așezate niște pungi cu mezeluri, lângă un cutit 
și un tocător, unde, în mod evident, Evelyn feliase roșii. În 
chiuvetă era aruncat un ambalaj gol de pâine feliată. Cele patru 
felii ieșiseră demult din aparatul de prăjit pâinea. Evelyn știa 
probabil că Faith va avea nevoie să mănânce când ajungea 
acasă. 

Era un tablou destul de obișnuit, chiar plăcut, cu excepţia 
faptului că fiecare obiect de pe bufet fusese împroșcat sau 
mânjit cu sânge. Aparatul de prăjit pâinea, feliile de pâine, 
tocătorul. Și mai mult sânge se prelinsese pe podea și făcuse 
băltoace. Două urme roșii de pantofi se încrucișau pe porțelanul 
alb. Două mici, una mare: fusese o luptă. 


73 


— Căpitanul Mitchell a fost luată prin surprindere de un 
zgomot, posibil când s-a spart ușa glisantă de sticlă, ceea ce 
probabil a făcut-o să se taie la deget în cuțitul cu care felia 
roșiile, continuă Mittal. 

— E prea mult sânge pentru un accident în bucătărie, observă 
Amanda. 

Mittal nu dorea comentarii, în mod evident. Făcu din nou o 
pauză înainte să continue: 

— Bebelușul, Emma, trebuie să fi fost aici. Arătă spre spaţiul 
de pe bufet de lângă frigider, în partea opusă zonei unde Evelyn 
prepara prânzul. Am găsit o picătură de sânge pe tejghea, aici. 
Arătă locul de lângă un CD player, un model vechi. Este o dâră 
de sânge către magazie și înapoi, deci probabil că Evelyn 
Mitchell sângera când a părăsit bucătăria. Amprenta de sânge 
de pe ușă sprijină această teorie. Aude un zgomot, așa că 
ascunde copilul ca să fie în siguranţă, apoi se întoarce cu 
pistolul S&W. 

Amanda dădu din cap. 

Charlie continuă grăbit, ca și cum nu mai putea să-și ţină 
gura: 

— Probabil că a înfășurat un prosop de hârtie în jurul tăieturii, 
dar sângele a trecut repede prin el. Este sânge atât pe ușa 
bucătăriei, cât și pe mânerul pistolului. 

— Dar scaunul auto? întrebă Will. 

— Este curat. Trebuie să îl fi cărat cu mâna la care nu era 
rănită. Am găsit o urmă de sânge care traversa garajul înainte și 
înapoi, pe traseul pe care a dus-o pe Emma la adăpost. Este 
sângele lui Evelyn. Oamenii lui Ahbidi deja l-au verificat, așa că 
putem deduce singuri de aici. Îi aruncă o privire lui Mittal: 
Scuză-mă, Ahbi. Sper că nu te enervez. 

Mittal făcu un gest expansiv cu mâinile, pentru a da de înţeles 
că Charlie poate să continue. 

Will știa că aceasta era partea favorită a lui Charlie. Merse 
plin de ifose să deschidă ușa din faţă, cu mâinile aproape de 
faţă, ca și cum ar fi ţinut un pistol. 

— Evelyn se întoarce în casă, vede personajul negativ 
numărul unu așteptând în spălătorie și îl împușcă în cap. 
Impactul îl răsucește ca pe o jucărie. Aceea este rana făcută de 
glonţ la ieșirea din ceafa lui. Charlie se întoarse, cu mâinile 
ridicate, într-o postură clasică din Îngerii lui Charlie, care era cea 


74 


mai bună modalitate să te asiguri că ești împușcat în piept. Apoi 
vine personajul negativ numărul doi, probabil din direcţia aceea. 
Indică trecerea dintre bucătărie și sufragerie. Are loc o luptă, iar 
Evelyn își pierde pistolul. Vezi acolo? 

Will urmări degetul arătător către un marcator din plastic de 
pe podea. 

Acum, că Charlie îi inoculase această sugestie în minte, putea 
vedea conturul estompat și sângeros al unui pistol. 

— Evelyn ia cuțitul de pe tejghea. Sângele ei este pe mâner, 
dar nu pe lamă. 

— Nu este doar sângele ei pe cuţit? îl întrerupse Amanda. 

— Nu. Potrivit dosarului ei personal, Evelyn are grupa de 
sânge O pozitiv. Avem sânge grupa B negativ pe lamă și aici, 
lângă frigider. 

Toţi priviră în jos, către o grămadă de stropi de sânge de pe 
podea. 

— jetul nu a fost prea puternic. Nicio arteră n-a fost 
compromisă, altfel sângele ar fi fost împroșcat. Toate mostrele 
au fost trimise la laborator pentru analiza ADN-ului. Mă gândesc 
că va trebui să așteptăm o săptămână pentru rezultate, îi 
informă Mittal. 

Amanda zâmbea, în timp ce privea urmele de sânge. 

— Bravo, Ev, spuse triumfătoare. Avea vreunul dintre cei 
morţi grupa de sânge B negativ? 

Charlie privi din nou spre Mittal. Omul aprobă din cap. 

— Asiaticul îmbrăcat în cămașa urâtă avea O pozitiv, o grupă 
destul de des întâlnită la toate rasele. Este grupa de sânge a lui 
Evelyn. Este și grupa mea de sânge. Celălalt, tipul pe care îl 
numim Ricardo din cauza tatuajului, avea grupa B negativ. Dar 
iată paradoxul: nu are răni de înjunghiere. Vreau să spun că a 
sângerat la un moment dat. A fost în mod evident torturat. Dar 
urmele de sânge la care ne uităm au provenit dintr-o rană mult 
mai mare decât una făcută în oricare din aceste situații... 

— Deci avem o persoană pe undeva, cu o rană făcută prin 
înjunghiere, a cărei grupă de sânge este B negativ. Este ceva 
atât de neobișnuit? îl întrerupse Amanda. 

— Mai puţin de două procente din populaţia caucaziană a 
Statelor Unite are grupa B negativ, le spuse Charlie. Cam un 
sfert dintre asiatici și cam unu la sută dintre hispanici. Pe scurt, 
este o grupă foarte rară, care ne determină să credem că 


75 


Ricardo al nostru cu grupa B negativ este înrudit cu personajul 
rănit care lipsește, și care are de asemenea aceeași grupă. 

— Așadar, avem un rănit în libertate, cu grupa de sânge B 
negativ. 

Charlie i-o luase înainte, pentru prima dată. 

— Deja am alertat toate spitalele, pe o rază de o sută șaizeci 
de kilometri în legătură cu o rană prin înjunghiere de orice tip - 
bărbat, femeie, alb, negru, portocaliu. Am găsit deja trei cazuri 
care corespund, numai în ultima jumătate de oră, dar rănile 
provin din accidente domestice. Sunt înjunghiaţi mai mulţi 
oameni decât credeam. 

Mittal se asigură că Charlie a terminat, apoi arătă către 
sângele care mânjea podeaua. 

— Amprentele de pantofi indică o luptă între o femeie de talie 
mică și un bărbat de dimensiuni medii, ce cântărea, probabil, în 
jur de șaptezeci de kilograme. Putem deduce din variaţia 
nuanței amprentei de la deschis la închis, că s-a efectuat o 
rotire mediană a tălpii sau supinaţie. 

— Să revenim la rana prin înjunghiere. Este fatală? întrerupse 
Amanda lecţia. 

Mittal ridică din umeri. 

— Medicul legist ar trebui să-și spună părerea. După cum am 
spus mai devreme, nici pereții și nici tavanul nu au fost stropiți 
cu sânge, astfel că putem afirma că niciuna dintre artere nu a 
fost tăiată. Această împroșcare, atunci, ar putea fi rezultatul 
unei răni la cap, de unde ar putea proveni cantitatea potrivită de 
sânge, cu distrugeri minime. Privi spre Charlie: Ești de acord? 

Charlie aprobă din cap, dar adăugă: 

— Și o rană în zona intestinelor poate sângera așa. Nu știu 
sigur cât poţi supravieţui cu ea. Dacă te iei după filmele 
artistice, nu prea mult. Dacă i-a fost perforat plămânul, atunci ar 
putea rezista o oră, cel mult, înainte să se sufoce. Nu există 
niciun indiciu cum că ar fi fost secţionată o arteră, sângele a 
curs încet. Nu-l contrazic pe doctorul Mittal în legătură cu 
posibilitatea existenței unei răni la cap... Ridică din umeri, apoi 
totuși îl contrazise: Lama era murdară de la vârf și până la 
mâner, ceea ce poate însemna că a fost înfiptă în corp. Văzând 
privirea dezaprobatoare a lui Mittal, își retrase vorbele: Dar 
totuși, poate că victima a înșfăcat cuțitul, care i-a tăiat mâna și 
a umplut lama de sânge. lar în acest caz am avea în libertate pe 


76 


cineva cu grupa B negativ și o mână rănită, spuse, ţinând mâna 
cu palma în sus. 

Amanda nu a acceptat niciodată că ar putea exista neclarități 
în jurul unei crime, așa că încercă să concluzioneze: 

— Așadar, personajul negativ cu sânge B negativ se luptă cu 
Evelyn. Apoi presupun că intervine al doilea bărbat, asiaticul în 
cămașă havaiană, ce a sfârșit mort în dormitor. Au reușit să o 
învingă pe Evelyn și să-i ia pistolul. Și iată-l pe cel de-al treilea 
bărbat, Ricardo, ce a fost luat ostatic la un moment dat, apoi el 
este cel care trage și mulţumită intervenţiei rapide a agentului 
Mitchell, este omorât înainte de a putea răni pe cineva. Se 
întoarse către Will: Pun pariu că Ricardo a fost părtaş în această 
poveste, torturat sau nu. A pretins că este ostatic ca să o 
influenţeze pe Faith. 

Mittal păru să nu se simtă prea confortabil din cauza tonului ei 
dur: 

— Este o posibilitate. 

Charlie încercă să calmeze situaţia: 

— Există întotdeauna posibilitatea ca... 

Se auzi un zgomot asemănător unei cascade tropicale. Mittal 
își desfăcu costumul de protecție și căută ceva în buzunarele 
pantalonilor. Își scoase telefonul mobil și spuse: 

— Mă scuzati. 

Apoi plecă spre garaj. 

Amanda se întoarse către Charlie: 

— Faptele esenţiale? 

— Nu am acces la toate detaliile, dar nu există niciun motiv să 
nu fiu de acord cu afirmaţiile lui Ahbi de până acum. 

— Și? 

— Nu vreau să par rasist, începu Charlie, dar nu vezi deseori 
mexicani și asiatici lucrând împreună. În special Los Texicanos. 

— Puștii nu sunt așa de interesaţi de astfel de lucruri, 
interveni Will, întrebându-se dacă asta se poate numi progres. 

Amanda nu aprobă niciunul din comentarii: 

— Ce altceva mai avem? 

— Lista de lângă telefon. 

Charlie indică o bucată de hârtie galbenă cu niște nume și 
numere. 

— Mi-am luat permisiunea să-l sun pe Zeke. l-am lăsat un 
mesaj să te contacteze. 


77 


Amanda își privi ceasul: 

— Dar restul casei? Criminaliștii au descoperit ceva? 

— Dacă au găsit, nu mi-au spus. Ahbi nu este nepoliticos pe 
față, dar nici nu se oferă voluntar să mă informeze. Făcu o 
pauză, apoi adăugă: Este clar că indiferent ce căutau 
personajele negative, n-au găsit, altfel ar fi plecat imediat ce a 
sosit Faith. 

— Și am organiza înmormântarea lui Evelyn. 

Amanda nu insistă asupra remarcii. 

— Indiferent de ceea ce căutau - cam ce dimensiune crezi că 
avea obiectul? întrebă ea. 

— Nu știu să spun, recunoscu Charlie. Evident, au căutat 
peste tot - în sertare, dulapuri, perne. Cred că s-au înfuriat, căci 
au trecut prin casă și au început să distrugă mai mult decât să 
caute. Au sfâșiat paturile, au distrus jucăriile copilului. Aceste 
gesturi denotă furia. 

— Câte persoane au răscolit casa? 

— Îmi pare rău, doctore Wagner. Mittal se întorsese. Își îndesă 
telefonul în buzunar, dar lăsă deschis costumul alb. Era medicul 
legist. A fost chemat căci s-a găsit un alt cadavru la 
apartamentul cu incendiul. Care era întrebarea dumneavoastră? 

Charlie răspunse în locul ei, poate pentru că simţise că tonul 
Amandei ar putea să-l determine pe Mittal să-i dea afară din 
casă. 

— A întrebat câte persoane crezi că au răscolit casa. 

Mittal dădu din cap: 

— O presupunere logică ar spune că erau trei sau patru 
bărbați. 

Will văzu privirea plină de dezgust a Amandei. Trebuie să fi 
fost mai mult de trei, căci toţi suspecţii erau morți și dacă era 
așa, Evelyn Mitchell se răpise singură. 

— Nu purtau mănuși. Poate s-au gândit că Evelyn Mitchell va 
abandona fără luptă, continuă Mittal. 

Amanda râse scurt, iar Mittal făcu iar una din pauzele sale 
caracteristice: 

— Sunt amprente pe majoritatea suprafeţelor, pe care 
bineînţeles le vom da și GBl-ului. 

— Am sunat deja la laborator. Avem doi tehnicieni care vor 
veni să le digitalizeze și să le introducă în baza de date. De 


78 


acolo, e doar o chestiune de timp până vom afla dacă sunt în 
sistem, spuse Charlie. 

Amanda indică spre bucătărie: 

— Odată ce Evelyn ar fi fost neutralizată, ar fi început 
căutarea de aici. Au căutat și prin sertare, deci este vorba de 
ceva ce ar fi încăput într-un sertar. Privi mai întâi la Charlie, apoi 
la Mittal: Ceva urme de cauciucuri? Urme de pantofi? 

— Nimic important. 

Mittal o conduse la fereastra bucătăriei și începu să-i arate 
lucrurile din curtea din spate, care fuseseră verificate. Will 
cercetă CD-urile zdrobite de pe podea: Beatles, Sinatra. AC/DC 
nu era. CD player-ul era din plastic alb, mânjit cu pudră neagră 
pentru amprente. Will se folosi de unghia de la degetul mare ca 
să apese pe butonul care scotea CD-ul afară. Tava era goală. 

— Unde o ţineau pe Evelyn în timp ce răvășeau casa? se făcu 
din nou auzită vocea Amandei. 

Mittal porni către camera de zi. Will îl urmă, la fel și Charlie și 
Amanda, mergând în urma doctorului pe podeaua plină de 
sfărâmături. Aranjamentul era similar celui din casa doamnei 
Levy, mai puţin aspectul scufundat al camerei de zi. În faţa 
canapelei și a unui balansoar era un perete cu rafturi de 
bibliotecă și un televizor mic cu plasmă, cu o spărtură de 
mărimea unei tălpi de picior în mijloc. Majoritatea cărților erau 
împrăștiate pe podea. Canapeaua și scaunele fuseseră 
eviscerate, iar cadrele - rupte. Era un pick-up pe raft, lângă 
televizor, din acela care funcţionează cu discuri, dar boxele erau 
crăpate, iar braţul fusese forțat în afara platanului. Un teanc mic 
de discuri de vinil fusese, în mod evident, zdrobit de călcâiul 
cuiva. 

Era un scaun curbat, stil Thonet, lipit de perete, singurul lucru 
din cameră care părea că rămăsese intact. Fundul scaunului era 
căptușit cu paie. Picioarele fuseseră târâte pe podea. Mittal 
indică spre locul de unde fuseseră smulse bucăţi de furnir. 

— Se pare că a fost folosită bandă adezivă. Am găsit 
substanţă adezivă unde ar fi fost picioarele căpitanului Mitchell. 

Ridică scaunul și îl îndepărtă de perete. Un marcator din 
plastic galben, cu un număr, era așezat lângă o pată întunecată. 

— Se poate presupune după picăturile de sânge de pe covor 
că mâinile căpitanului Mitchell atârnau. Tăietura de la deget 


79 


încă mai sângera, dar nu foarte puternic. Poate colegii mei au 
presupus corect că și-a înfășurat rana într-un prosop. 

Amanda se aplecă să privească pata de sânge, dar Will era 
mai interesat de scaun. Mâinile lui Evelyn fuseseră legate la 
spate. Will își folosi piciorul să încline scaunul în faţă, ca să 
poată vedea fundul de paie. Era un semn dedesubt, o săgeată 
făcută din sânge. 

Will căută prin cameră, încercând să-și dea seama către ce 
anume indica săgeata. Canapeaua din direcția opusă scaunului 
era eviscerată, la fel și balansoarul de alături. Podelele din lemn 
de esenţă tare nu permiteau să se ascundă nimic sub covor. Le 
indica Evelyn către ceva aflat în curtea din spate? 

Auzi un șuierat printre dinţi. Will privi în sus și o descoperi pe 
Amanda aruncându-i o privire atât de ucigătoare încât scăpă 
scaunul la loc, fără a-și mai da seama ce făcea cu piciorul. Ea 
scutură ușor din cap, indicându-i să păstreze tăcerea asupra 
descoperirii. Will privi spre Charlie. Toţi trei văzuseră săgeata de 
sub scaun, în timp ce Mittal, neatent, discuta poetic despre 
amprentele de pe suprafețele poroase comparativ cu cele de pe 
suprafețele netede. 

Charlie deschise gura să vorbească, dar Amanda luă cuvântul: 

— Doctore Mittal, după părerea dumneavoastră, ușa de sticlă 
a fost spartă cu un obiect pe care l-a găsit, cum ar fi o piatră sau 
un ornament de pe peluză? 

Ea îi aruncă o privire încruntată lui Charlie și Will se gândi că 
dacă ea ar fi fost capabilă să arunce lasere din priviri, i-ar fi 
sigilat gura lui Charlie. 

— Mă întreb doar dacă a fost un atac planificat. Au adus ceva 
cu care să spargă geamul? Au înconjurat casa? Dacă da, știau 
schiţa casei dinainte? 

Mittal se încruntă, deoarece erau întrebări la care nu putea 
răspunde. 

— Doctore Wagner, acestea nu sunt scenarii care să poată fi 
evaluate științific. 

— Păi să facem presupuneri. Au folosit o cărămidă ca să 
spargă geamul? 

Charlie începu să scuture din cap. Will recunoscu conflictul 
intern. Fie că îi plăcea sau nu, aceasta era scena crimei de care 
răspundea Mittal și erau dovezi sub scaun - posibil dovezi 
importante - pe care omul le ratase. Charlie era evident sfâșiat. 


80 


Ca în majoritatea situaţiilor care o implicau pe Amanda, existau 
două categorii de comportamente: cele pe care era corect să le 
faci și cele pe care ţi le impunea ea să le execuţi. Fiecare 
hotărâre avea consecințele ei. 

Mittal își scutură și el capul, dar numai din cauză că Amanda 
nu era coerentă. 

— Doctore Wagner, am cercetat fiecare milimetru din această 
scenă a crimei și, vă spun, nu am descoperit alte substanţe 
decât cele pe care le-am menţionat deja. 

Will știa sigur că nu verificaseră fiecare milimetru, așa că 
întrebă: 

— A verificat cineva autoturismul Malibu? 

Această întrebare îl făcu pe Charlie să nu se mai gândească la 
problemele sale. Se încruntă. Will făcuse aceeași greșeală cu 
autoturismul Mini a lui Faith. Toată violența se desfășurase 
înăuntrul casei, dar și mașinile făceau parte din scena crimei. 

Amanda porni prima. Își făcu drum către garaj și deschise ușa 
șoferului autoturismului Mini înainte ca vreunul dintre ei să se 
gândească să o întrebe ce făcea. 

— Te rog, încă nu am recoltat... spuse Mittal. 

Îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Te-ai gândit să verifici portbagajul? 

Tăcerea lui buimacă era un răspuns elocvent. Amanda 
deschise portbagajul. Will stătea chiar în pragul ușii de la 
bucătărie, ceea ce îi oferea o priveliște de sus asupra scenei. 
Erau câteva pungi din plastic cu alimente în portbagaj, 
conținutul lor fiind aplatizat de cadavrul de deasupra. La fel ca 
în bucătărie, sângele mânjise totul - se scursese în cutia de 
cereale, picurând peste învelișul din plastic al chiflelor pentru 
hamburgeri. Mortul era un tip solid. Corpul lui aproape că fusese 
contorsionat ca să încapă în portbagaj. O rană adâncă pe capul 
său chel lăsa să se vadă un os despicat și bucăţi de creier. Blugii 
săi erau șifonaţi. Avea mânecile suflecate. Pe antebraţ era un 
tatuaj specific Los Texicanos. 

Era prietenul lui Evelyn. 


81 


Capitolul 4 


Închisoarea de Diagnosticare și Clasificare Georgia se află în 
Jackson, la o oră de mers spre sudul Atlantei. Călătoria era, de 
obicei, una rapidă pe 1-75, dar pe Autostrada Atlanta se 
desfășura un eveniment care încetinea traficul foarte mult. 
Descurajată, Amanda continua să se uite peste umăr, mișcând 
volanul repede pentru a depăși grupurile de mașini care se 
deplasau lent. Cauciucurile SUV-ului vibrară zgomotos în timp ce 
atingeau benzile de demarcaţie ce aveau ca scop să avertizeze 
șoferii că ies de pe carosabil. Din cauza zgomotului și al 
vibraţiilor, Will se trezi cu o neașteptată stare de rău de mașină. 

Intr-un final, au depăşit bucata de trafic cea mai dificilă. La 
ieșirea de pe autostradă, Amanda aruncă o ultimă privire peste 
umăr, apoi aduse SUV-ul înapoi pe banda sa. Cauciucurile 
trecură peste ceva, iar caroseria se zdruncină. Will cobori 
geamul pentru a respira niște aer proaspăt, ca să i se liniștească 
stomacul. Vântul îl lovi în faţă cu atâta putere, încât simţi cum i 
se încreţește pielea. 

Amanda apăsă pe buton și ridică geamul, aruncându-i o 
privire pe care o păstra pentru oamenii proști și pentru copii. 
Circulau cu peste o sută șaptezeci de kilometri pe oră. Will era 
norocos că nu fusese absorbit pe geam. 

Lăsă să-i scape un oftat lung, în timp ce privea atentă la 
drum. O mână i se odihnea în poală, iar cealaltă era încolăcită 
ferm pe volan. Era îmbrăcată în costumul ei obișnuit, ce inspira 
putere: o fustă albastru-deschis și o jachetă asortată, cu o bluză 
deschisă la culoare pe dedesubt. Pantofii ei cu toc înalt se 
asortau perfect cu jacheta și fusta. Unghiile ei erau scurte, dar 
avea manichiura făcută. Părul ei era ca o cască cenușie, 
înspicată cu negru și alb. In majoritatea zilelor, Amanda părea 
să aibă mai multă energie decât toţi bărbaţii din echipă. Acum 
părea obosită și Will putea vedea cum ridurile produse de 
îngrijorare din jurul ochilor erau mai pronunţate. 

— Spune-mi despre Spivey, spuse ea. 

Will încercă să-și stoarcă mintea ca să-și aducă aminte cazul 
vechi împotriva echipei căpitanului Mitchell. Boyd Spivey era 
fostul detectiv principal de la brigada antidrog, care fusese 
condamnat la moarte și își petrecea acum timpul așteptând să 


82 


fie executat. Will vorbise cu omul doar o dată înainte ca avocaţii 
lui Spivey să-l sfătuiască să tacă din gură. 

— Nu mi se pare greu de crezut că a omorât pe cineva cu 
pumnii. Era un tip masiv, mai înalt decât mine, care avea 
douăzeci și cinci de kilograme de mușchi în plus. 

— Șoarece de sală de sport? 

— Cred că steroizii l-au ajutat să se dezvolte. 

— Ce efect au avut asupra lui? 

— L-au făcut furios, fără să se poată stăpâni, își reaminti Will. 
Nu e chiar atât de inteligent pe cât se consideră el, dar n-am 
fost capabil să-l fac să mărturisească, așa că poate nici eu nu 
sunt. 

— Totuși l-ai trimis la închisoare. 

— S-a trimis singur la închisoare. Casa din oraș era achitată. 
Casa de la lac era achitată. Toţi cei trei copii ai săi studiau la 
școli particulare. Soţia lui muncea zece ore pe săptămână și 
conducea un Mercedes de ultimă generație. Amanta lui 
conducea un BMW. Işi ţinea Porsche-ul 911 nou-nouţ parcat pe 
strada ei. 

— Bărbaţii și mașinile lor, a mormăit Amanda. Nu îmi pare 
foarte deștept. 

— Nu s-a gândit că va pune cineva întrebări. 

— În general, nu întreabă nimeni nimic. 

— Spivey se pricepea să păstreze tăcerea. 

— Din câte îmi aduc aminte, toţi se pricepeau. 

Amanda avea dreptate. Intr-un caz de corupţie, strategia 
obișnuită era să-l găsești pe cel mai slab dintre ei și să-l 
convingi să-și toarne confrații, în schimbul unei pedepse mai 
ușoare. Cei șase detectivi care făceau parte din brigada antidrog 
a lui Evelyn Mitchell s-au dovedit imuni la această strategie. 
Niciunul nu l-a turnat pe celălalt și toţi au insistat constant 
asupra faptului că Evelyn Mitchell nu avea nicio legătură cu 
pretinsele lor crime. S-au pus în dificultate ca să-și apere șefa. 
Era un lucru admirabil, dar în același timp și incredibil de 
frustrant. 

— Spivey lucra în brigada lui Evelyn de doisprezece ani - era 
cel mai vechi din echipă, spuse Will. 

— Evelyn avea încredere în el. 

— Da, aprobă Will. Ca două boabe-ntr-o păstaie. 

Amanda îi aruncă o privire tăioasă: 


83 


— Ai grijă. 

Will simţi cum i se contractă maxilarul până la durere. Nu 
vedea cum ar putea ajunge undeva dacă vor ignora cea mai 
importantă parte a acestui caz. Amanda știa la fel de bine ca 
Will că prietena ei era vinovată până la Dumnezeu. Evelyn nu 
trăise pe picior mare, dar la fel ca Spivey, fusese proastă în felul 
ei. 

Tatăl lui Faith fusese agent de asigurări, ancorat puternic în 
clasa de mijloc, cu datoriile obișnuite pe care această categorie 
de oameni le aveau: rate la mașină, ipotecă, carduri de credit. 
Cu toate acestea, în timpul investigaţiei, Will găsise un cont 
bancar în afara statului, pe numele lui Bill Mitchell. La acel 
moment, omul murise de șase ani. Deși balanţa contului se situa 
întotdeauna în jurul sumei de zece mii de dolari, activitatea 
indica depuneri lunare, de la moartea lui, care însumau aproape 
șaizeci de mii de dolari. Era în mod clar un cont-fantomă, de 
genul pe care procurorii îl denumeau pistol din care iese fum. 
Evelyn era singura semnatară. Banii erau scoși și depozitaţi prin 
intermediul cardului ei la o sucursală din Atlanta a băncii. Nu 
soțul ei mort era cel care împărţise și menţinuse depozitele sub 
limita care ar atrage atenţia autorităţilor. 

Din câte știa Will, Evelyn Mitchell nu fusese întrebată 
niciodată despre acel cont. A presupus că totul va ieși la 
suprafață în timpul procesului ei, dar procesul ei nu a avut loc 
niciodată. S-a organizat o conferinţă de presă, în care s-a 
anunţat pensionarea ei și acesta era finalul poveștii. 

Până acum. 

Amanda răsuci parasolarul pentru a se feri de soare. Pe 
spatele acestuia erau prinse niște bilete galbene care păreau că 
provin de la o curăţătorie. Lumina soarelui nu o avantaja. Nu 
mai părea obosită, ci de-a dreptul stoarsă. 

— Ceva te supără, spuse Amanda. 

Se abţinu de la a rosti cel mai clar „Așa este!” pronunţat 
vreodată pe lume. 

— Nu asta, spuse ea, ca și cum i-ar fi putut citi gândurile. 
Faith nu ţi-a cerut ajutorul din cauză că știa că urmează să 
procedeze greșit. 

Will privi pe fereastră. 

— Ai fi convins-o să aștepte ajutoarele. 

Ura ușurarea pe care i-au produs-o cuvintele ei. 


84 


— Întotdeauna a fost încăpăţânată. 

— Nu a procedat greșit, simţi el nevoia să spună. 

— Acum îmi place de tine. 

Will privi copacii de-a lungul autostrăzii amestecându-se într-o 
mare de verde. 

— Crezi că se va cere o răscumpărare? 

— Sper că da. 

Amândoi știau că o răscumpărare însemna că au un ostatic 
viu sau ar avea măcar posibilitatea de a solicita o dovadă că 
este în viață. 

— Pare ceva personal, spuse el. 

— Cum așa? 

— Felul cum era răscolită casa. Există nebunie și există furie, 
scutură el din cap. 

— Nu mi-o imaginez pe bătrânică stând liniștită, în timp ce ei 
scotoceau casa. 

— Probabil că nu. 

Evelyn Mitchell nu era Amanda Wagner, dar Will și-o putea 
imagina cu ușurință fiind sarcastică față de bărbaţii care îi 
distrugeau casa. Nu ajungi una dintre primele femei căpitan din 
poliția Atlantei purtându-te finuţ. 

— Evident, căutau bani. 

— De ce spui asta? 

— Verzișori - a fost ultimul cuvânt pe care Ricardo i l-a spus 
lui Faith înainte să moară. Ai spus că este argoul pentru bani. In 
consecinţă, ei căutau bani. 

— În sertarul de argintărie? 

Avea dreptate. Banii gheaţă erau buni, dar erau dificil de 
mânuit. Un teanc pentru care ar fi meritat să răpească un ex- 
polițist din Atlanta ar fi trebuit să umple câteva sertare cu 
argintărie. 

— Săgeata indica înspre curtea din spate, spuse el. 

— Ce săgeată? 

Will se abţinu de la a scoate un oftat. Ea nu era de obicei atât 
de directă. 

— Săgeata desenată cu sângele lui Evelyn sub scaunul de 
care a fost legată cu bandă adezivă. Știu că ai vazut-o. Ai șuierat 
la mine ca un compresor de aer. 

— Ar trebui să îţi mai revizuiești metaforele. Ea tăcu un 
moment, analizând probabil ruta cea mai indirectă care să-l 


85 


deruteze. Crezi că Evelyn a îngropat o comoară în curtea din 
spate? 

Trebui să admită că era improbabil, în special din cauză că 
spaţiul din spatele casei al familiei Mitchell era expus privirilor 
vecinilor. Majoritatea acestora erau pensionaţi și păreau să 
dispună de suficient timp să spioneze. În plus, Will nu și-o putea 
imagina pe mama lui Faith afară, în miezul nopţii, cu o lopată și 
o lanternă. Dar dacă se gândea bine, nici nu-i putea depune la 
bancă. 

— Un seif la bancă, încercă Will. 

— Poate căutau cheia. 

— Evelyn ar trebui să meargă la bancă și să se înregistreze 
pentru a avea acces. Banca i-ar compara semnătura și i-ar cere 
acte de identitate. Cel care a răpit-o trebuie să știe că fotografia 
ei ar fi pe fiecare post de televiziune din minutul în care a luat-o. 

Will aprobă în tăcere punctul ei de vedere. In plus, era 
valabilă aceeași regulă. O cantitate mare de bani ocupa spațiu. 
Diamantele și aurul erau mai mult desprinse din filmele de la 
Hollywood. În viaţa reală, bijuteriile furate se vindeau ieftin faţă 
de valoarea lor. 

— Ce zici de scena crimei? Crezi că Charlie a descifrat corect? 
întrebă Amanda. 

— A vorbit mai mult Mittal, deveni Will defensiv. 

— Bun, i-ai apărat spatele lui Charlie. Acum răspunde la 
întrebarea mea. 

— Membrul Los Texicanos din portbagajul autoturismului 
Malibu. Prietenul lui Evelyn. Schimbă complet situația. 

Amanda dădu din cap. 

— Nu a fost înjunghiat. A fost împușcat în cap, în plus, are 
grupa de sânge B pozitiv. Asta înseamnă că cineva cu grupa B 
negativ și o rană urâtă este în libertate. 

— Nu la asta mă refer. 

Will rezistă impulsului de a adăuga: „și tu știi asta.” 

Amanda nu doar îi lega mâinile la spate. Il lega la ochi și îl 
trimitea pe marginea prăpastiei. Refuzul ei de a discuta sau 
măcar de a admite trecutul sordid al lui Evelyn Mitchell nu o va 
ajuta pe Faith și era al naibii de sigur că nu o va aduce pe mama 
ei înapoi întreagă. Evelyn lucrase la brigada antidrog. Fusese, în 
mod evident, în contact aproape zilnic cu o persoană sus-pusă 
din banda Los Texicanos, care controla traficul de droguri din 


86 


interiorul și din afara Atlantei. Ar trebui să se întoarcă în oraș, să 
vorbească cu membrii bandei și să refacă ultimele săptămâni 
din viaţa lui Evelyn, nu să alerge după potcoave de cai morți, 
vizitând un tip care nu avea nimic de pierdut și un precedent în 
a refuza să dezvăluie ceva. 

— Haide, doctore Trent, îl mustră Amanda. Nu mă face să te 
oblig. 

— Prietenul lui Evelyn. Portofelul lui lipsea. Nu avea acte de 
identitate sau bani asupra lui. Singurul lucru pe care îl avea în 
buzunare erau cheile de la autoturismul lui Evelyn. Probabil că 
ea i le-a dat, spuse Will după câteva secunde în care ego-ul său 
îl împiedicase să vorbească. 

— Continuă. 

— Pregătea prânzul pentru două persoane. Erau patru felii în 
prăjitorul de pâine. Faith întârzia. Evelyn nu știa la ce oră va 
ajunge acasă, dar ar fi presupus că Faith va suna când se va 
îndrepta spre casă. Erau alimente în portbagajul autoturismului 
Malibu. Bonul de casă arăta că Evelyn își folosise cardul de debit 
la Kroger la ora 12:02. Domnul aducea cumpărăturile, în timp ce 
ea prepara prânzul. 

— Deseori uit cât de inteligent ești, dar apoi se întâmplă ceva 
de genul acesta și mă face să-mi dau seama de ce te-am 
angajat, zâmbi Amanda. 

Will ignoră complimentul sarcastic. 

— Aşadar, Evelyn prepara prânzul. Începe să se întrebe unde 
îi este prietenul. lese afară și îi găsește cadavrul în portbagaj. O 
înșfacă pe Emma și o ascunde în magazie. Dacă a dus-o pe 
Emma după ce s-a tăiat la mână, după cum a spus doctorul 
Mittal, ar fi fost sânge, undeva, pe scaunul auto. Evelyn este 
puternică, dar nu este Hercule. Scaunul auto, chiar și fără un 
bebeluș în el, este destul de greu. N-ar fi putut să îl ridice de pe 
tejgheaua bucătăriei cu o singură mână, fără să pună bebelușul 
în pericol. Ar fi trebuit să apuce și celălalt capăt cu mâna liberă. 
Emma este micuță, dar are vigoare în ea. 

— Evelyn a petrecut ceva timp în magazie. A mutat păturile. 
Nu este sânge pe ele. A format cifrul la încuietoarea seifului. Nu 
există sânge pe încuietoare. Podeaua este curată. A sângerat 
după ce a încuiat ușa, adăugă Amanda. 


87 


— Nu sunt expert în accidentele din bucătărie, dar, de obicei, 
nu-ți tai degetul inelar când feliezi ceva. l|ţi tai, în general, 
degetul mare sau arătătorul. 

— Un alt punct de vedere bun. 

Amanda se asigură în oglinda retrovizoare și schimbă banda 
de circulaţie: 

— Bun, și ce a făcut după aceea? 

— Cum ai spus. Evelyn ascunde bebelușul, apoi scoate 
pistolul din seif, se întoarce în casă și îl împușcă pe Kwon, care 
așteaptă să o asalteze din bucătărie. Apoi este învinsă de un al 
doilea bărbat, probabil omul nostru misterios cu sânge grupa B 
negativ. Arma lui Evelyn îi zboară din mână în timpul luptei. Il 
înjunghie pe cel cu B negativ, dar apare al treilea individ, 
domnul Cămașă Havaiană. Ridică arma lui Evelyn de pe podea și 
pune capăt luptei. O întreabă unde se află lucrurile pe care le 
caută. Ea le spune să se ducă dracului. Este legată cu bandă 
adezivă de scaun, în timp ce ei cotrobăie prin casă. 

— Sună plauzibil. 

Suna confuz. Erau atâtea personaje negative încât lui Will îi 
venea greu să le ţină socoteala. Doi asiatici, un hispanic, posibil 
doi sau poate al treilea bărbat, de rasă necunoscută, o casă 
percheziționată pentru numai Dumnezeu știe ce și o fostă 
polițistă de șaizeci și trei de ani dispărută, care are și ea 
secretele ei. 

Mai era și o altă întrebare importantă pe care Will a știut să 
nu o pună: de ce nu ceruse Evelyn ajutor? După socoteala lui 
Will, avusese cel puţin două ocazii să sune sau să fugă după 
ajutor: când a auzit prima dată zgomotul și după ce l-a împușcat 
pe Hironobu Kwon la spălătorie. Și cu toate acestea, a rămas. 

— La ce te gândești? 

— Mă întreb cum au scos-o din casă fără să observe nimeni, 
evită Will un răspuns sincer. 

— Presupui că Roz Levy era prin preajmă, îi reaminti Amanda. 

— Crezi că este implicată în asta? 

— Cred că este o căţea bătrână și șireată care nu ar face pipi 
pe tine dacă ţi-ar lua părul foc. 

Will presupuse că veninul din tonul ei provenea din 
experienţă. 

— Nu a fost un avânt de moment. Atacul a fost plănuit. Nu s-a 
întâmplat să vină toţi aici. A fost un autoturism pe undeva, 


88 


poate o dubiţă. Există o alee care se intersectează cu strada 
Little John Trail. Ar fi mers prin spate, ieșind în curtea din spate 
a lui Evelyn. Urmărești linia gardului dintre vecini și ajungi în 
două minute, spuse Amanda. 

— Câţi bărbaţi crezi că au fost? 

— Avem trei morţi la locul crimei. Mai este cel rănit, cu grupa 
B negativ și cel puţin încă un bărbat nerănit. Sub nicio formă 
Evelyn nu s-ar fi mutat într-al doilea loc fără luptă. Ar fi riscat să 
fie împușcată mai întâi. Trebuie să fi existat cineva acolo care 
era suficient de puternic ca să o lege sau ca să o învingă. 

Will nu mai adăugă că era posibil să o fi rănit sau ucis și apoi 
să scape de cadavru. 

— Vom ști sigur când vom obține amprentele. Toţi trebuie să 
fi atins câte ceva. 

— Tu și Faith ați discutat vreodată despre cazul tău împotriva 
mamei ei? schimbă Amanda brusc subiectul. 

— Nu chiar. Nu i-am spus niciodată despre contul din bancă, 
pentru că n-am avut motiv. Ea presupune că m-am înșelat. O 
mulţime de oameni fac asta. Cazul meu nu a ajuns niciodată la 
tribunal. Evelyn s-a pensionat cu drepturi depline. Nu e greu să 
tragi o astfel de concluzie. 

Înclină din cap ca și cum și-ar fi dat consimţământul. 

— Bărbatul din portbagaj, cel pe care îl denumești iubitul lui 
Evelyn. Să vorbim despre el. 

— Dacă el aducea cumpărăturile, aceasta înseamnă că aveau 
o relaţie personală. 

— Mai mult ca sigur. 

Will se gândi la tip. Fusese împușcat în ceafă. Portofelul și 
actele de identitate nu erau singurele obiecte care îi lipseau. Nu 
avea telefon mobil. Nu avea ceasul gros din aur, pe care-l purta 
în fotografia făcută de doamna Levy. Hainele sale nu puteau fi 
descrise - pantofi Nike cu inserturi ortopedice Dr. Scholl, blugi J. 
Crew și o cămașă Banana Republic pe care, deși costase o 
grămadă de bani, nu se obosise să o calce. Avea câteva fire 
cenușii de păr în ciocul său negru de pe bărbie. Părul tuns scurt 
de pe capul lui lucios arăta că ascundea o chelie de tip 
masculin, în loc să afișeze un cap ras la modă. Dacă nu ar fi avut 
stema Los Texicanos de pe antebraț, ar fi putut fi luat drept un 
broker de la bursă ce trecea prin criza vârstei mijlocii. 


89 


— Am verificat la narcotice. Sunt ceva zvonuri în legătură cu 
asiaticii care pun în practică tactici pentru comerțul cu pudră de 
cocaină. Este pus la bătaie de când FMN a căzut, spuse Amanda. 

Familia Mafiei Negre. Au controlat vânzările cu cocaină dintre 
Atlanta și Los Angeles, trecând prin Detroit. 

— Înseamnă o grămadă de bani. Familia scotea sute de 
milioane de dolari anual. 

— Los Texicanos controlau totul. Întotdeauna au fost furnizori, 
nu distribuitori. Este un mod inteligent de a juca. De aceea au 
supraviețuit atâţia ani. În ciuda a ceea ce crede Charlie despre 
rasă, nu le pasă dacă vânzătorul este negru, brun sau purpuriu, 
atâta timp cât banii sunt verzi. 

Will nu lucrase niciodată la un caz important legat de droguri. 

— Nu știu multe despre organizație. 

— Los Texicanos au început la jumătatea anilor șaizeci la 
Atlanta Pen. Demografia era pe atunci exact reversul la ceea ce 
este acum - șaptezeci la sută albi, treizeci la sută negri. Cocaina 
ce poate fi fumată a schimbat situaţia peste noapte. Erau doar 
câţiva mexicani în bandă și s-au asociat ca să nu moară cu 
gâturile tăiate. Știi cum funcţionează. 

Will dădu din cap. Aproape fiecare bandă din America a 
început ca un grup de minorităţi, fie ei irlandezi, evrei, italieni 
sau altă nație, care se asociau ca să supravieţuiască. In general 
dura vreo doi ani înainte să înceapă să facă mai mult rău decât 
li se făcuse lor. 

— Ce structură au? 

— Destul de slabă. Nu sunt organizaţi ca MS-13. 

Se referea la gruparea care fusese denumită deseori cea mai 
periculoasă din lume. Structura lor organizaţională rivaliza cu 
una militară, iar loialitatea era atât de feroce încât nimeni nu se 
infiltrase vreodată cu succes în banda lor. 

— În anii de început, Los Texicanos era pe prima pagină a 
ziarelor în fiecare zi, uneori în ambele ediţii. Împușcături în 
stradă, heroină, marijuana, jocuri de noroc, prostituție, jaf. 
Cartea lor de vizită era însemnarea copiilor. Nu urmăreau doar 
persoana care i-a deranjat. Urmăreau și o fiică, fiu, nepoată, 
nepot. Le despicau feţele: o tăietură pe frunte, apoi o linie 
verticală pe nas până la bărbie, explică Amanda. 

Fără să se gândească, Will își atinse cicatricea de pe maxilar. 


90 


— A fost un moment în timpul investigaţiei asupra ucigașilor 
de copii din Atlanta când Los Texicanos erau primii pe lista 
noastră. Aceasta se întâmpla la început, în toamna lui 1979. 
Eram onorata asistentă a ofițerului senior de legătură pentru 
Fulton, Cobb și Clayton. Evelyn era în poliţia Atlantei, ocupându- 
se, în special, cu prepararea cafelei până a venit momentul să 
se discute cu părinţii, apoi totul a căzut în sarcina ei. Consensul 
general era că Los Texicanos încercau să transmită un mesaj 
mai larg clientelei lor. Pare absurd acum, dar la momentul 
respectiv speram să fie ei. Semnaliză și schimbă banda. Aveai în 
jur de patru ani, așa că nu îţi amintești, dar erau vremuri foarte 
tensionate. Tot orașul era îngrozit. 

— Cam așa, spuse el, surprins că ea îi cunoaște vârsta. 

— La mult timp după crimele asupra copiilor, unul dintre șefii 
Los Texicanos a fost doborât într-o luptă internă. Sunt bine 
organizaţi. Nu am aflat niciodată ce s-a întâmplat sau cine a 
preluat conducerea, dar tipul cel nou era mult mai orientat spre 
afaceri. Nu mai aplicau violența doar de dragul violenţei. 
Afacerile au devenit prioritare, eliminând componenta mai 
riscantă. Motto-ul lui era să curgă cocaina și să se oprească 
vărsarea de sânge de pe străzi. Odată ce s-au dat la fund, am 
fost bucuroși să-i ignorăm. 

— Cine e șeful lor acum? 

— Ignatio Ortiz e singurul nume pe care îl avem. El este 
imaginea bandei. Mai sunt încă doi, dar sunt extrem de discreţi 
și nu îi găsești niciodată pe toţi trei împreună. Înainte să întrebi, 
Ortiz este în închisoarea de Stat Philips, executând al treilea an 
de detenţie din cei șapte, fără posibilitate de eliberare 
condiționată, pentru tentativă de omor. 

— Tentativă? Nu sună a acţiune de mare gangster. 

— A venit acasă și și-a găsit nevasta în pat cu fratele său. 
Povestea spune că a ratat intenţionat. 

Will presupuse că Ortiz nu întâmpina niciun fel de probleme în 
a conduce afacerea din închisoare. 

— Merită să vorbim cu el? 

— Chiar și dacă aveam motiv, n-ar sta cu noi în aceeași 
cameră fără avocatul lui, care ar insista asupra faptului că nu 
este decât un om de afaceri mediocru, ce a lăsat pasiunea să 
preia controlul. 

— A mai fost arestat înainte? 


91 


— De câteva ori în tinerețe, dar nimic important. 

— Deci, banda este încă sub urmărire. 

— Mai apar când și când, să școlească puștii. Îți aduci aminte 
de crima comisă de Ziua Tatălui, în Buckhead, anul trecut? 

— Tipul căruia i-a fost despicat gâtul în faţa copiilor lui? 

Aprobă din cap. 

— Cu treizeci de ani în urmă, ar fi ucis și copiii. Unii ar putea 
spune că au devenit mai blânzi odată cu vârsta. 

— Cu greu aș numi asta blândețe. 

— In banda lor, Los Texicanos sunt recunoscuți ca despicători 
de beregate. 

— Domnul din portbagaj se situa destul de sus în această 
ierarhie. 

— De ce crezi asta? 

— Are un singur tatuaj. Membrii tineri din bandă își foloseau, 
în general, corpurile ca pânză pentru a-și ilustra viețile, făcându- 
și tatuaje sub formă de lacrimă pe obraz pentru fiecare crimă, 
iar pe coate și pe umeri pânze de păianjen, ca să arate că au 
făcut pușcărie. Tatuajele lor erau redate întotdeauna în cerneală 
albastră care provenea din pixuri, denumită „cerneala bandei” și 
întotdeauna spuneau o poveste. Cu excepția situației în care 
povestea lor era așa de rea încât nu avea nevoie să fie spusă. 

— Un corp curat înseamnă bani, putere, control. Domnul este 
mai în vârstă, probabil abia a împlinit șaizeci de ani. Asta mă 
face să cred că a fost unul dintre primii Los Texicanos. Vârsta 
este medalia lui de onoare. Acesta nu este genul de viaţă care 
să asigure longevitatea, spuse Will. 

— Nu îmbătrânești dacă ești prost. 

— Nu îmbătrânești dacă faci parte dintr-o bandă. 

— Putem doar să sperăm că poliţia din Atlanta ne va 
împărtăși identitatea domnului, când vor reuși să o depisteze. 

Will îi aruncă o privire. Ea continua să privească spre înainte, 
la drum. ÎI sâcâia bănuiala că Amanda deja știa cine este 
bărbatul și ce rol avea exact în ierarhia Los Texicanos. Era vorba 
de gestul cu care împăturise fotografia doamnei Levy când o 
băgase în buzunar și era convins că îi făcuse bătrânei semn să 
nu mai spună ce știa. 

— Asculţi vreodată AC/DC? întrebă el. 

— Arăt ca și cum aș asculta AC/DC? 


92 


— Este o formaţie care cântă rock metalic. Nu-i mai spuse că 
realizaseră unul dintre cele mai bine vândute albume din istoria 
muzicii. Au un cântec denumit „Back in Black”. Se auzea când 
Faith a parcat. Am verificat CD-urile din casă. Evelyn nu îl avea 
în colecţia ei, iar tava CD-Player-ului era goală când am apăsat 
pe buton. 

— Despre ce e vorba? 

— Păi, este evident. Despre a reveni, despre a purta negru. A 
fost înregistrat după ce primul vocalist al trupei a murit în urma 
unei petreceri cu droguri și alcool. 

— Întotdeauna este trist când cineva moare în mod banal. 

Will se gândi la versuri, pe care întâmplător le știa pe de rost. 

— Este despre reînviere. Transformare. Despre revenirea 
dintr-un loc rău și despre a le spune oamenilor care te-au 
subestimat sau au râs de tine că nu mai accepţi să fii tratat 
astfel. Ca și cum acum ești un tip șmecher. Porţi negru. Eşti un 
tip rău. Gata să ripostezi. Își dădu brusc seama de ce asculta la 
nesfârșit discul în adolescenţă. Sau ceva în genul acesta, spuse 
el înghițind în sec. Poate să însemne și altceva. 

— Hmm, reuși ea spună. 

El începu să bată darabana cu degetele pe cotieră. 

— Cum ai cunoscut-o pe Evelyn? 

— Am fost la școala Negro împreună. 

Will aproape că se înecă cu limba. 

Ea chicoti la reacţia lui faţă de ceea ce trebuie să fi fost o 
replică des utilizată. 

— Așa era denumită în epoca de piatră - Școala de Trafic 
pentru Femei Negro. Femeile erau antrenate separat față de 
bărbați. Rolul nostru era să verificăm aparatele de control și să 
emitem citații pentru autoturismele parcate ilegal. Uneori, ni se 
permitea să vorbim cu prostituatele, dar numai dacă ne lăsau 
băieţii și de obicei se făceau glume nesărate pe această temă. 
Evelyn și cu mine eram singurele femei albe dintr-un grup de 
treizeci, care au absolvit în acel an. 

Pe buzele ei flutură un zâmbet afectuos. 

— Eram pregătite să schimbăm lumea. 

Will se abținu să spună ceea ce gândea și anume că Amanda 
era mult mai în vârstă decât părea. Ea-i ghici evident, gândurile: 

— Mai scutește-mă, Will. M-am înrolat în 1973. Pentru Atlanta 
cum o cunoști tu azi s-au luptat femeile din acele clase. Ofițerii 


93 


de culoare nici măcar nu aveau dreptul să aresteze albi până în 
'62. Nici măcar nu aveau sediu. Trebuia să aștepte la YMCA din 
Butler Street până când cineva se gândea să-i sune. Și era chiar 
mai rău dacă erai femeie - două lovituri, cu a treia planând 
deasupra capului. Vocea ei deveni solemnă: Fiecare zi 
reprezenta o luptă ca să faci bine când totul în jurul tău era 
greșit. 

— Se pare că tu și Evelyn aţi trecut prin multe. 

— Nici n-ai idee. 

— Atunci povestește-mi. 

Ea râse din nou, dar de această dată de stângăcia lui. 

— Încerci să mă interoghezi, doctore Trent? 

— Mă întreb de ce nu vorbești despre faptul că Evelyn era, 
evident, în relaţii apropiate cu un Texicano de școală veche, ce 
a sfârșit ucis în portbagajul mașinii ei. 

Ea continua să privească spre înainte, la drum: 

— Pare ciudat, nu-i așa? 

— Cum vom rezolva acest caz dacă, cel puţin, nu intenţionăm 
să recunoaștem ce s-a întâmplat cu adevărat? 

Ea nu-i răspunse. 

— Rămâne între noi, nu-i așa? Nimeni nu trebuie să știe. Este 
prietena ta. Inţeleg asta. Și eu am petrecut o grămadă de timp 
cu ea. Pare o persoană foarte agreabilă și este evident că o 
iubește pe Faith. 

— Insă există un „dar” pe undeva. 

— Lua bani, la fel ca restul echipei ei. Trebuie să-i fi cunoscut 
pe Los Texicanos din... 

— Apropo de Los Texicanos, să ne întoarcem la Ricardo, î 
întrerupse Amanda. 

Will își încleștă pumnul, dorind să lovească în ceva. Amanda îl 
lăsă să fiarbă în tăcere o vreme: 

— Te cunosc de îngrozitor de mult timp, Will. Am nevoie să ai 
încredere în mine în câteva privinţe. 

— Am de ales? 

— Nu chiar, dar îţi dau posibilitatea să te revanșezi pentru tot 
ce ţi-am oferit în acești ani. 

Avu tendinţa să-i spună exact unde să-și bage posibilitatea, 
dar Will nu a fost niciodată genul bărbat care să spună primul 
lucru care îi trecea prin minte: 

— Mă tratezi ca pe un câine în lesă. 


94 


— Aceasta este un mod de a vedea lucrurile. Ţi-a trecut 
vreodată prin minte că poate te protejez? întrebă după o pauză 
scurtă. 

El își atinse din nou lateralul maxilarului, simțind cicatricea 
rămasă în urma tăieturii cu ani în urmă. Will fugea, în general, 
de introspecţii, dar până și un orb putea să vadă că avea relații 
disfuncţionale cu toate femeile din viaţa lui. Faith îi era ca o soră 
mai mare, care îl domina. Amanda era cea mai rea mamă, pe 
care nu a avut-o niciodată. Angie era o combinaţie din 
amândouă, ceea ce era neliniștitor din motive evidente. Puteau 
fi rele și dominatoare, iar Angie, în special, putea fi crudă, dar 
Will nu s-a gândit nici măcar o dată că vreuna dintre ele i-ar 
putea dori răul. Și Amanda avea dreptate cel puţin în privința 
unui singur lucru: întotdeauna îl protejase pe Will, chiar și în 
rarele ocazii când își risca serviciul. 

— Trebuie să sunăm la dealerii de Cadillac-uri din zonă. 
Domnul nu conducea o Honda. Avea o mașină scumpă. Probabil 
că există numai câteva astfel de Cadillac-uri în lume. Cred că 
are transmisie manuală. E un lucru rar la o mașină cu patru uși, 
spuse el. 

— O idee bună. Treci la treabă, spuse ea, spre surprinderea 
lui. 

Will căută în buzunar, aducându-și aminte prea târziu că nu 
avea telefonul la el. Și nici pistolul și insigna. Și nici mașina, ca 
fapt divers. 

Amanda îi aruncă telefonul ei, în timp ce se îndrepta spre 
ieșire fără să apese pe frâne. 

— Ce se întâmplă între tine și Sara Linton? 

EI îi deschise telefonul. 

— Suntem prieteni. 

— Am lucrat la un caz împreună cu soțul ei, în urmă cu niște 
ani. 

— Ce frumos! 

— E greu să Îl înlocuiești, prietene! 

Will sună la informaţii și ceru numărul de telefon al celui mai 
apropiat dealer de Cadillac-uri din Atlanta. 

e 

În timp ce o urma pe Amanda pe coridorul care conducea 
către celula condamnaților la moarte, Will trebui să recunoască, 
chiar dacă numai pentru sine, că ura să viziteze închisori - nu 


95 


doar aceasta, ci orice închisoare. Putea să facă față amenințării 
constante cu violența, care făcea ca fiecare celulă să fie ca o 
oală sub presiune lăsată prea mult timp pe foc. Putea să facă 
faţă zgomotului, mizeriei, privirilor lipsite de orice expresie. Ce 
nu putea suporta era sentimentul de neajutorare ce provenea 
din șederea în detenţie. 

Prizonierii își conduceau traficul de droguri și alte activităţi 
ilegale din spatele gratiilor, dar la sfârșitul zilei nu aveau nicio 
putere asupra lucrurilor de bază ce defineau o fiinţă umană. Nu 
puteau face un duș când voiau. Nu se puteau duce la toaletă 
fără spectatori. Puteau fi controlați la piele sau în toate orificiile 
oricând. Nu puteau merge la plimbare sau să împrumute o carte 
din bibliotecă fără să ceară voie. Celulele lor erau verificate 
constant pentru contrabandă, iar asta putea însemna orice, de 
la o revistă despre mașini la o rolă de aţă dentară. Mâncau după 
programul altcuiva. Luminile erau aprinse și stinse după orarul 
altcuiva. Cel mai rău era de departe faptul că erau mânuiţi ca 
niște obiecte, în mod constant. Gărzile îi atingeau tot timpul - le 
strângeau mâinile la spate, le pipăiau capetele în timpul 
numărătorii, îi împingeau și îi trăgeau înapoi. Nimic nu le 
aparținea, nici măcar propriile corpuri. 

Era ca cel mai rău orfelinat din lume, numai că avea mai 
multe gratii. Închisoarea aceasta era cea mai mare din Georgia 
și, printre altele, servea ca centru de triere pentru toți deţinuţii 
care intrau în sistemul penal de stat. Erau opt celule, cu paturi 
supraetajate, de o singură persoană sau de două persoane, iar, 
în plus, erau încă opt camere de dormit care găzduiau 
persoanele în surplus. Ca parte a procedurii prin care treceau, 
toţi deţinuţii erau supuși unui examen medical general, o 
evaluare psihică, testare a comportamentului și a periculozității 
pentru a primi un grad de securitate, în funcţie de care erau 
distribuiți către o închisoare de securitate minimă, medie sau 
maximă. 

Dacă aveau noroc, procesul de diagnosticare și clasificare 
dura în jur de șase săptămâni, înainte să fie repartizaţi către o 
altă închisoare sau mutaţi către celulele de ședere permanentă 
de la D&C. Până atunci, deţinuţii erau încuiaţi douăzeci și trei de 
ore pe zi, ceea ce înseamnă că exceptând o oră pe zi, stăteau în 
permanenţă în celule. Nu erau permise ţigările, cafeaua sau 
sucurile. Puteau cumpăra doar un ziar pe săptămână. Nu aveau 


96 


voie cu cărţi, nici măcar cu Biblia. Nu existau televizoare, 
radiouri sau telefoane. Exista o curte, dar prizonierilor li se 
permitea accesul afară numai trei zile pe săptămână, dar numai 
dacă vremea era bună și pe durata rămasă din ora lor în afara 
celulei. Numai rezidenții pe termen lung aveau dreptul să 
primească vizitatori, iar vizitele aveau loc într-o cameră 
înjumătăţită de o plasă de metal, ce te obliga să ţipi ca să fii 
auzit prin zgomotul făcut de vocile celorlalţi vizitatori. Fără 
atingeri, îmbrăţișări sau orice alt fel de contact. 

Securitate maximă. 

Exista un motiv pentru care rata sinuciderilor din închisori era 
de trei ori mai ridicată decât cea din afară. Ti se rupea inima să 
te gândești la condiţiile lor de viață, până în momentul în care le 
citeai dosarele: violarea unui minor, sodomie agravată cu o bâtă 
de baseball, violență domestică, răpire, împușcare, bătaie, 
mutilare, înjunghiere, crestare, arsură. Dar tipii cei mai răi își 
așteptau execuţia. Erau condamnați pentru crime atât de 
atroce, încât statul știa să îi trateze într-un singur mod - 
condamnându-i la moarte. Erau separați de restul populaţiei. 
Vieţile lor erau chiar mai limitate decât ale prizonierilor aflaţi 
acolo pentru evaluare. Erau închiși în celule tot timpul. Izolare 
totală. Fără să stea o oră pe zi scăldaţi în razele soarelui. Fără 
mese luate la comun. Nu treceau de barele de fier ce îi ţineau în 
celule decât o singură zi pe săptămână, ca să facă duș. Treceau 
zile fără să audă vocea altui om. Treceau ani fără să simtă 
atingerea altei persoane. 

Aici se afla Boyd Spivey. Aici trăia fostul detectiv decorat, în 
timp ce aștepta să fie executat. Will își simţi umerii cum se 
gârbovesc, în timp ce poarta care ducea spre celulele 
condamnaților la moarte se închise în spatele lui. Închisoarea 
era proiectată să aibă coridoare largi, deschise, unde un om 
care alerga putea fi ușor ucis cu o pușcă de la o sută de metri 
distanță. Colţurile erau ascuţite, de nouăzeci de grade, 
descurajând în mod deliberat pe cineva să circule relaxat. 
Tavanele erau înalte, pentru a capta căldura constantă emanată 
de atâtea corpuri transpirate. Totul era protejat de o plasă de 
metal sau de bare de fier - ferestre, uși, becuri, comutatoare, în 
ciuda vremii primăvăratice, temperatura dinăuntru se situa în 
jurul a douăzeci și șapte de grade Celsius. Will regretă că purta 
pantaloni scurţi pe sub blugi. Cele două articole de 


97 


îmbrăcăminte nu erau făcute să fie purtate împreună. Amanda, 
ca întotdeauna, se simţea ca acasă, în ciuda barelor unsuroase 
și a butoanelor de urgenţă de pe pereţi, așezate din trei în trei 
metri. Deţinuţii permanenți din D&C erau clasificați ca violenti. 
Mulţi dintre ei nu aveau nimic de pierdut și totul de câștigat prin 
comiterea unor acte de violenţă voite. Uciderea unui director 
adjunct al GBI ar fi fost un trofeu important. Will nu știa ce 
părere au despre polițiști care trimiseseră după gratii alţi 
polițiști, dar nu credea că reprezintă o diferenţă importantă 
pentru deţinuţii dornici să-și ridice statutul. 

Din acest motiv, erau escortaţi de doi gardieni masivi ca niște 
frigidere. Unul mergea în fața Amandei, iar altul se ivea din 
spatele lui Will, acesta din urmă putând fi considerat, în 
comparaţie cu celălalt, aproape delicat. Nimeni nu avea voie să 
intre cu arme în închisoare, dar fiecare gardian avea o gamă 
completă de armament la cingătoare: spray cu piper, bastoane 
de metal și, cel mai grav, un set de chei care zdrângăneau, ce 
păreau să anunțe la fiecare pas că singura ieșire din acest loc 
era prin cele treizeci de uși încuiate. 

Cotiră după un colț, unde au descoperit un bărbat în costum 
gri stând în picioare în faţa unei alte uși încuiate. La fiecare ușă 
din acel loc era un buton mare, roșu, de alarmă, lângă toc. 

Amanda întinse mâna: 

— Gardian Peck, mulţumesc că ai aranjat această vizită într- 
un timp atât de scurt. 

— Sunt întotdeauna bucuros să ajut, doamnă director adjunct. 

Avea o voce aspră, de om în vârstă, care se potrivea perfect 
cu figura lui de culoarea mahonului, bătută de intemperii și cu 
părul aranjat pe spate. 

— Tot ce trebuie să faceţi este să ridicaţi receptorul. 

— V-ar deranja dacă vă rog să scoateţi la imprimantă o listă 
cu numele tuturor vizitatorilor lui Spivey, de când este închis? 

Peck consideră, în mod evident, că este un deranj, dar 
ascunse acest fapt destul de bine. 

— Spivey a stat în patru închisori diferite. Trebuie să dau niște 
telefoane. 

— Mulţumesc foarte mult pentru deranj. Acesta este agentul 
Trent. Trebuie să stea în camera de observaţie. Îl cunoaște pe 
prizonier, spuse, arătând spre Will. 


98 


— E în regulă. Trebuie să vă avertizez că am primit, 
săptămâna trecută, sentința de condamnare la moarte a 
domnului Spivey. Va fi executat pe întâi septembrie. 

— El știe? 

Peck dădu din cap cu gravitate și Will își dădu seama că nu-i 
place această parte a muncii lui. 

— Este politica mea să dau deţinuţilor cât de multe informaţii 
putem, cât se poate de repede. Vestea l-a domolit considerabil 
pe domnul Spivey. Devin chiar docili în această perioadă, dar nu 
vă lăsaţi simțurile să adoarmă. Dacă vă simţiți oricând 
ameninţată, ridicaţi-vă în picioare și părăsiți camera imediat. 
Nu-l atingeți. Evitaţi să fiți în raza în care vă poate atinge. 
Pentru siguranţa dumneavoastră, veţi fi monitorizată prin 
intermediul camerelor video și unul dintre oamenii mei va sta în 
fața ușii tot timpul. Țineţi minte că acești oameni sunt rapizi și 
nu au absolut nimic de pierdut. 

— Atunci trebuie să fiu eu mai rapidă. 

Ea-i făcu cu ochiul, de parcă ar fi fost vorba de o petrecere a 
frăţiei, unde băieţii ar putea începe să facă scandal. 

— Sunt gata când ești și tu. 

Will fu condus către camera de observaţie de alături. Spaţiul 
era strâmt și nu avea ferestre; era genul de spaţiu din 
închisoare care putea trece ușor drept debara. Erau trei 
monitoare așezate pe un birou metalic, fiecare arătând câte un 
unghi diferit al lui Boyd Spivey din camera adiacentă. Era legat 
de scaun cu ajutorul cătușelor, iar scaunul era, cu siguranţă, 
ancorat de podea. 

Cu patru ani în urmă, Spivey nu fusese un bărbat chiar chipeș, 
dar avea o mândrie de poliţist care îi mai compensa din defecte. 
Avea o reputație de glumeț, dar era un bun poliţist - tipul pe 
care ai vrea să-l ai în spate când lucrurile merg din rău în mai 
rău. Dosarul lui era plin de recomandări. Chiar și după ce făcuse 
o înțelegere de a pleda vinovat pentru a sta mai puţin timp în 
închisoare, erau oameni care lucrau la secţia lui ce refuzau să 
creadă că Spivey era murdar. 

Acum, totul la acest om striga „condamnat”. Părea o bucată 
de granit ascuţit. Pielea îi era ciupită de vărsat și umflată. O 
coadă lungă, ca de șoarece, îi curgea pe spate. Tatuajele făcute 
în închisoare îi decorau antebraţele și i se încolăceau în jurul 
gâtului. Incheieturile lui groase erau legate de o bară cromată, 


99 


sudată de centrul mesei. Picioarele îi erau încrucișate la glezne. 
Lanţurile de fier din jurul picioarelor sale erau strânse în linie 
dreaptă. Will bănui că Boyd își petrecea timpul făcând sport în 
celulă. Uniforma lui portocaliu-deschis plesnea la cusături, peste 
brațele exagerat de musculoase și pieptul larg. 

Will se întrebă dacă greutatea în plus era un lucru bun sau 
rău, în ceea ce privește execuția iminentă a omului. După 
câteva rateuri monstruoase cu scaunul electric, incluzând un om 
al cărui piept a luat foc, Georgiei i se ordonase de câtre Curtea 
Supremă de Stat să renunţe la Mașina de Scântei. Acum, în loc 
să fie rași, umpluți cu amfetamină și prăjiţi, condamnaţii erau 
legaţi de o masă și li se administrau o serie de medicamente 
care le opreau respiraţia, inima și, într-un final, viaţa. Lui Boyd 
Spivey probabil i se va administra o cantitate mai mare decât 
altora. Era necesară o combinaţie puternică de medicamente ca 
să doboare un om atât de solid. & 

O tuse zdravănă răsună prin boxele micuţe de pe birou. In 
camera de alături, Will îl putea vedea pe Boyd holbându-se 
drept la Amanda, care se sprijinea de perete, ignorând scaunul 
aflat la masă, în faţa celui al lui Boyd. 

Tonul din vocea lui Boyd era surprinzător de înalt pentru un 
om de dimensiunile lui. 

— Prea speriată să stai lângă mine? 

Will nu știa ca Amandei să-i fi fost vreodată frică și nici acum 
nu era o excepţie. 

— Nu vreau să fiu nepoliticoasă, Boyd, dar miroși oribil. 

El cobori privirea. 

— Mă lasă să fac duș doar o dată pe săptămână. 

— Este foarte crud și neobișnuit, îl tachină ea. 

Will privi spre camera fixată pe chipul lui Boyd. 

Un zâmbet îi juca pe faţă. 

Tocurile înalte ale Amandei răsunau cu ecou în camera de 
beton, în timp ce ea se îndreptă către scaun. Picioarele de metal 
scrâșniră pe podea. Se așeză cu picioarele unul peste altul, 
lăsându-și mâinile să se odihnească în poală. 

Boyd își lăsă privirea să zăbovească: 

— Arăţi bine, Mandy. 

— M-am menținut ocupată. 

— Cu ce? 

— Ai auzit de Evelyn. 


100 


— Nu avem televizoare aici. 

— Tu știai, probabil, că vin încoace înainte să știu eu. Locul 
ăsta scoate CNN-ul din competiţie, râse ea. 

El ridică din umeri, ca și cum nu depindea de el. 

— Faith este bine? 

— La limită. 

— Am auzit că a împușcat mortal doi tipi. 

— Pe unul l-a împușcat în cap, spuse Amanda. 

— Au! Boyd simulă spaima. Ce face Emma? 

— E cât încape într-o mână. Îmi pare rău că nu amo 
fotografie pentru tine. Mi-am lăsat geanta în mașină. 

— Pedofilii ar fi furat-o, oricum. 

— Ce lipsă oribilă de decor. 

El zâmbi, arătându-și dinţii. Erau ciobiţi și sparți, genul de 
amintire pe care o obţii luptând murdar. 

— Îmi aduc aminte de ziua în care Faith a obţinut insigna 
aurie. 

Se lăsă pe spate în scaun, cătușele lovindu-se cu zgomot de 
masă. 

— Ev strălucea ca o torţă. 

— Cred că toţi străluceam, recunoscu Amanda și Will își lăsă 
mintea să reflecteze asupra faptului că șefa lui îl cunoștea pe 
Boyd Spivey mult mai bine decât lăsase să se înțeleagă în 
mașină. 

— Ce ai mai făcut, Boyd? Te tratează bine? ` 

— Destul de bine. El zâmbi din nou, apoi se opri. Imi cer scuze 
pentru dinte. N-am văzut niciun rost în a mi-l repara. 

— Nu e mai rău decât mirosul. 

El îi aruncă o privire tâmpă: 

— A trecut mult timp de când am auzit vocea unei femei. 

— Urăsc să spun asta, dar este cel mai drăguţ lucru pe care 
mi l-a spus un bărbat anul acesta. 

— Sunt timpuri grele pentru amândoi, bănuiesc, râse el. 

Amanda tăcu o vreme. 

— Cred că ar trebui să trecem la motivul pentru care ești aici, 
spuse el. 

— Putem face cum vrei tu. 

Tonul ei lăsa să se înțeleagă că ar putea vorbi cu el toată 
ziua, dar Boyd pricepu mesajul. 

— Cine a luat-o? întrebă el. 


101 


— Credem că un grup de asiatici. 

El își încruntă sprâncenele. În ciuda costumului portocaliu și a 
iadului pe care-l numea casă, o parte din Boyd Spivey făcea încă 
parte din poliţie. 

— Gălbejiţii nu au influenţă în oraș. Brunii i-au pregătit pe 
negri să liciteze pentru ei, din nou. 

— Brunii sunt implicaţi în asta, dar nu știu sigur cum. 

El dădu din cap, indicând faptul că a vrut să spună toate 
acestea, dar nu a știut cum. 

— Brunilor nu le place să-și murdărească mâinile. 

— Rahatul se împrăștie. 

— Au trimis vreun semn? O dovadă că e în viață? 

Amanda își scutură capul. 

— Pentru ce vor s-o schimbe? 

— Tu să-mi spui. 

Rămase tăcut. 

— Amândoi știm că Evelyn era curată, dar poate fi o victimă 
colaterală? spuse ea. 

El privi spre camera video, apoi în jos, la mâini. 

— Nu pot să-mi dau seama. Era protejată. Nu contează ce s-a 
întâmplat, nu există om în echipă care să nu fie dispus să-și dea 
viața pentru ea. Nu întorci spatele familiei. 

Will a considerat întotdeauna că Evelyn era protejată de 
ambele laturi ale legii. Confirmarea nu îl consolă. 

— Ştii că Chuck Finn și Demarcus Alexander sunt deja afară? 
îi spuse Amanda. 

El dădu din cap. 

— Chuck stătea prin sud. Demarcus s-a dus în LA, unde 
locuiesc rudele din partea mamei. 

Amanda trebuie că știa deja răspunsul, dar cu toate acestea, 
întrebă: 

— Se ţin departe de droguri? 

— Chuck consumă heroină și alte droguri. Fratele o va sfârși 
înapoi la închisoare, dacă nu moare pe străzi mai întâi. 

— A deranjat pe cineva? 

— Nu din câte am auzit eu. Chuck este dependent de heroină, 
ar face orice pentru un fleac. 

— Și Demarcus? 

— Presupun că este cât de curat se poate, având în 
considerare că are securea deasupra capului. 


102 


— Am auzit că vrea să își ia diplomă de electrician. 

— Bravo lui! Boyd părea mulțumit cu adevărat. Ai vorbit cu 
Hump și Hop? 

Se referea la Ben Humphrey și Adam Hopkins, colegii lui 
detectivi, care în acest moment erau în închisoarea de Stat 
Valdosta. 

— Ar trebui să vorbesc cu ei? 

— Ar merita încercat, dar mă îndoiesc că mai sunt la curent. 
Au trecut patru ani. S-au ţinut departe de droguri și nu cred că 
ar fi foarte amabili cu tine, ţinând cont de implicarea ta în 
arestarea lor. În ce mă privește pe mine, nu am nimic de 
pierdut, ridică el din umeri. 

— Am auzit că ai aflat data. 

— Întâi septembrie. 

În cameră se lăsă tăcere, ca și cum aerul care rămăsese 
fusese absorbit. Boyd își drese glasul. Mărul lui Adam i se mișcă 
vizibil. 

— Îți oferă o altă viziune asupra lucrurilor. 

Amanda se aplecă în faţă: 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi să nu-mi văd copiii crescând. Să nu am șansa de 
a-mi ţine în braţe nepoţii. Gâtul lui se puse din nou în mișcare. 
Îmi plăcea să stau pe străzi, urmărind personajele negative. Am 
avut acest vis noaptea trecută. Eram în duba de raid. Evelyn 
pusese melodia aceea stupidă, îţi aduci aminte? 

— „Would I lie to you?” A 

— Annie Lennox. Era frig de crăpau pietrele. Incă mai auzeam 
melodia când m-am trezit. Îmi suna în cap, deși nu am mai auzit 
muzică, de... patru ani. Clătină din cap cu tristeţe. E ca un drog, 
nu-i așa? Dărâmi ușa, cureţi gunoiul, apoi te trezești a doua zi și 
o iei de la capăt. Își desfăcu braţele cât putu de larg, din cauza 
cătușelor. Ne plătesc pentru rahatul ăsta? Să fim serioşi. Ar 
trebui să-i plătim noi pe ei. 

Ea dădu din cap, dar Will se gândea la faptul că ei au reușit să 
se recompenseze într-o mulţime de alte moduri. 

— Se presupunea că sunt un om bun. Dar locul acesta... 
spuse Boyd. Aruncă o privire în jurul camerei: Iți întunecă 
sufletul. 

— Dacă te ţineai deoparte, ieșeai până acum. 

E| se holbă fără nicio expresie la zidul din spatele ei. 


103 


— Au filmat pe casetă - eu omorându-i pe indivizii aceia, 
spuse zâmbind, dar nu era umor în acel zâmbet, doar întuneric 
și disperare. Aveam în cap că lucrurile s-au petrecut altfel, dar 
au pus caseta la procesul meu. Filmările nu mint, nu-i așa? 

— Așa este. 

El își drese glasul de două ori înainte să poată vorbi. 

— L-am văzut pe tipul ăsta care bătea gardianul cu pumnii, 
înfășurând un prosop în jurul gâtului colegului. Ochii îi 
străluceau ca într-un film de groază. Urla ca un animal 
blestemat. M-a făcut să mă gândesc la vremea când umblam pe 
străzi. Toţi tipii ăia răi pe care i-am pus la pământ, toţi oamenii 
despre care credeam că sunt niște monștri... Apoi l-am privit pe 
tipul de pe casetă, acel monstru ce dobora gardianul și mi-am 
dat seama că eram eu. Vocea îi deveni șoptită: Eram eu, în timp 
ce-l băteam pe omul acela. Eram eu, omorând doi tipi - pentru 
ce? Și atunci am avut revelaţia: m-am transformat în ceea ce 
am urât în toţi acei ani. Pufni pe nas. Avea lacrimi în ochi: Devii 
ceea ce urâști. 

— Uneori. 

Will nu putea spune dacă lui Boyd îi părea rău pentru oamenii 
pe care i-a ucis sau îi părea rău pentru el însuși. Probabil că era 
o combinaţie din ambele. Oricine știe că va muri cândva, dar 
Boyd Spivey știa data și ora exactă. Ştia metoda prin care va 
muri. Știa când va lua ultima masă, va merge ultima dată la 
toaletă și își va spune ultima rugăciune. Vor veni după el, iar 
Boyd va trebui să se ridice și să meargă pe picioarele lui către 
ultimul loc unde își va pune vreodată capul. 

Boyd trebui să-și dreagă glasul din nou, înainte să poată 
vorbi: 

— Aud că Galbenii au încălcat regulile și au început să preia 
autostrada. Ar trebui să te duci în Chambodia și să vorbești cu 
Ling-Ling. 

Will nu recunoscu numele, dar știa că termenul Chambodia 
era folosit pentru a descrie prelungirea autostrăzii Buford de la 
graniţa orașului Chamblee. Era un fel de Mecca pentru imigranții 
din Asia și din America Latină. 

— Nu te poţi duce direct la Galbeni. Nu fără invitaţie. Spune-i 
lui Ling-Ling că Spivey a spus să păstreze tăcerea. Discreţia - să 
nu spună nimănui. Păzește-ţi spatele. Imi pare că situaţia a 
scăpat de sub control. 


104 


Will văzu gura lui Boyd mișcându-se, dar nu reuși să 
descifreze cuvintele. 

— Ai auzit ce a spus? îl întrebă Will pe gardian. 

Gardianul scutură din cap. 

— N-am idee. A părut un „amin” sau ceva în genul acesta. 

Will verifică reacția Amandei. Dădea din cap. 

— Bine. 

Tonul lui Boyd lăsa de înțeles că terminaseră. O urmări pe 
Amanda cu privirea, în timp ce se ridica de pe scaun. 

— Ştii ce îmi lipsește cel mai mult? întrebă el. 

— Ce anume? 

— Să stau în picioare când o doamnă intră în cameră. 

— Întotdeauna ai fost manierat. 

El zâmbi, arătându-și dintele ciobit. 

— Ai grijă de tine, Mandy. Ai grijă ca Evelyn să ajungă acasă, 
la copii. 

Ocoli masa și rămase la câţiva metri de prizonier. Will simţi că 
i se strânge stomacul. Gardianul de lângă el se încordase. Dar 
nu avea de ce să-și facă griji. Amanda puse mâna pe obrazul lui 
Boyd, apoi părăsi camera. 

— Doamne, respiră ușurat gardianul. Femeie nebună! 

— Ai grijă, îl avertiză Will pe bărbat. 

Amanda poate era o femeie nebună, dar era nebuna /u;. Will 
deschise ușa și se întâlni cu ea pe hol. Camerele video nu 
fuseseră fixate pe faţa ei, dar Will își putea da seama acum că 
transpirase în camera mică, fără aer. Sau poate că Boyd o 
făcuse să aibă această reacţie. 

Cei doi gardieni erau înapoi la post, așezați de o parte și de 
alta a Amandei și a lui Will. Peste umăr, el îl văzu pe Boyd 
mergând pe hol, cu cătușe la mâini și la picioare. Era un singur 
gardian cu el, un om firav, ale cărui mâini de-abia reușeau să 
cuprindă brațul prizonierului. 

Amanda se întoarse și îl privi pe Boyd până ce acesta dispăru 
după colț. 

— Tipi ca acesta mă fac să doresc să revină scaunul electric, 
spuse ea. 

Gardienii râdeau, iar sunetele pe care le scoteau își găseau 
ecoul pe coridoare. Amanda se comportase frumos cu Spivey și 
trebuia să le arate că fusese doar un spectacol. 
Comportamentul ei în camera mică fusese destul de 


105 


convingător. Will se lăsase păcălit pe moment, deși singura dată 
când o auzise pe Amanda vorbind despre pedeapsa cu moartea, 
spusese că singura problemă pe care o avea legată de această 
chestiune era faptul că nu-i omorau pe acei indivizi suficient de 
repede. 

— Doamnă? i se adresă unul dintre gardieni, arătând spre 
poarta de la capătul holului. A 

— Mulţumesc. Amanda îl urmă către ieșire. Işi privi ceasul, 
apoi îi spuse lui Will: E aproape ora patru. Facem cel puţin o oră 
și jumătate până în Atlanta, dacă avem noroc. Valdosta este la 
două ore și jumătate distanţă înspre sud, de aici, dar din cauza 
traficului faci pe drum aproape patru ore. Nu ajungem la timp 
pentru o vizită. Pot să trag ceva sfori, dar nu-l cunosc pe noul 
gardian și chiar dacă îl știam, mă îndoiesc că ar fi suficient de 
iresponsabil să scoată doi oameni de la securitate maximă atât 
de târziu noaptea. 

Viaţa prizonierilor se desfășura după o anumită rutină și orice 
intervenea în această rutină genera riscul de comportament 
violent pe loc. 

— Încă mai vrei să mă uit în dosarele mele asupra 
investigaţiei? întrebă Will. 

— Bineînţeles, spuse ca și cum nu fusese niciodată vreo 
umbră de îndoială că vor discuta despre investigația care a dus 
la pensionarea forţată a lui Evelyn Mitchell. Ne întâlnim la biroul 
meu, mâine, la ora cinci dimineaţa. Vom discuta despre caz pe 
drumul către Valdosta. Va dura trei ore dus, trei ore întors. N-ar 
trebui să dureze mai mult de câte o jumătate de oră să vorbim 
cu Ben și Adam - dacă vor vrea să vorbească. Asta înseamnă că 
vom fi înapoi în oraș cel târziu la prânz, ca să discutăm cu 
Miriam Kwon. 

Will aproape uitase de puștiul mort din spălătorie. Ce își 
reamintea clar era că Amanda sărise peste faptul că îl cunoștea 
suficient de bine pe Boyd Spivey încât el să-i spună Mandy. Will 
trebui să presupună că Ben Humphrey și Adam Hopkins erau în 
termeni la fel de familiari cu ea, ceea ce însemna, din nou, că 
Amanda lucra la propriul ei caz, în interiorul cazului. 

— Voi da câteva telefoane la departamentul de eliberare 
condiționată din Memphis și Los Angeles, ca să-i găsim pe Chuck 
Finn și Demarcus Alexander. Tot ce putem face este să le 


106 


trimitem un mesaj că Evelyn are probleme și vrem să-i 
ascultăm, dacă sunt dispuși să vorbească, spuse ea. 

— Îi erau foarte loiali lui Evelyn. 

Ea se opri la poartă, așteptând ca gardianul să găsească 
cheia. 

— Da, erau. 

— Cine este Ling-Ling? 

— Vom ajunge și la asta. 

Will deschise gura să vorbească, dar în acea clipă aerul fu 
străpuns de o alarmă stridentă. Luminile de urgenţă începură să 
clipească. Unul dintre gardieni îl înșfăcă pe Will de braţ. Din 
instinct, Will se smulse de lângă el. Amanda avu, evident, o 
reacţie similară, dar ea nu s-a oprit acolo. Alergă pe hol, tocurile 
ei pocnind pe podeaua pavată. Will fugi după ea. Trecu de colț și 
aproape că se lovi de ea, deoarece se oprise. 

Amanda tăcea. Nu gâfâia și nici nu a ţipat. Doar l-a înșfăcat 
de braț, unghiile ei înfigându-se în bumbacul subţire al tricoului 
lui. Boyd Spivey zăcea mort la capătul holului. Avea capul întors 
într-un unghi nefiresc față de restul corpului. Gardianul de lângă 
el sângera, din cauza unei despicături de mari dimensiuni a 
gâtului. Will se îndreptă spre bărbat. Se lăsă în genunchi și 
apăsă cu mâinile pe rană, încercând să oprească sângerarea. 
Era prea târziu. Sângele formase o băltoacă pe podea, ca o 
aureolă strâmbă. Ochii omului au rămas fixaţi pe Will, iar în ei se 
citea panica, apoi nu s-a mai putut citi nimic. 


Capitolul 5 


Faith încetini autoturismul Mini pe măsură ce se apropia de 
casă. Era trecut de ora opt. Își petrecuse ultimele șase ore 
relatând de nenumărate ori ceea ce se întâmplase în casa 
mamei ei, repetând același lucru, în timp ce avocatul ei, 
reprezentantul sindical, trei polițiști din Atlanta și un agent 
special GBI puneau întrebări, făcând-o, în esenţă, să se simtă ca 
o criminală. Dintr-un anumit punct de vedere, era logic că ei 
credeau că Faith era implicată în ceea ce dusese la răpirea 
mamei sale. Evelyn fusese polițistă. Faith era polițistă. Evelyn 
împușcase și omorâse un om. Faith împușcase doi oameni, doi 
posibili martori, aparent cu sânge rece. Evelyn lipsea. Dacă 


107 


Faith ar fi fost de partea cealaltă a mesei, poate ar fi pus 
aceleași întrebări. 

Avea dușmani? Luase vreodată mită? | se propusese vreodată 
să comită ceva ilegal? Luase vreodată bani sau cadouri ca să 
treacă ceva cu vederea? 

Dar Faith nu era de cealaltă parte a mesei și oricât își chinuia 
creierul, nu se putea gândi la niciun motiv pentru care cineva ar 
fi vrut să-i răpească mama. Cel mai rău aspect al faptului că era 
captivă în camera de interogatoriu îl constituia faptul că fiecare 
minut care trecea îi reamintea lui Faith că cinci ofiţeri buni de 
muncă își pierdeau timpul acolo, în loc să-i caute mama. 

Cine ar face așa ceva? Avea Evelyn dușmani? Ce anume 
căutau? 

Faith era la fel de nedumerită acum, ca și la începutul 
interogatoriului. Parcă mașina în fața casei. Toate luminile erau 
aprinse, ceva ce nu permisese în viața ei. Casa arăta ca un 
ornament de Crăciun. Un ornament foarte scump de Crăciun. 
Patru mașini erau parcate pe alee. Recunoscu vechea Impala a 
lui Jeremy, pe care o cumpărase de la Evelyn când aceasta își 
luase un Malibu, dar cele două dubiţe și autoturismul negru 
Corvette îi erau necunoscute. 

— Ssst... o liniști pe Emma, care începuse să se agite acum, 
că mașina se oprise. 

Sfidând toate legile și bunul-simţ elementar, Faith o așezase 
pe Emma pe locul din faţă, lângă ea. Drumul de la doamna Levy 
până acasă dura doar câteva minute, dar nu lenea, ci nevoia o 
determinase pe Faith să-și ţină copilul aproape. O ridică pe 
Emma și o ţinu strâns. Inima copilului bătea într-un ritm sacadat 
și liniștitor la pieptul ei. Respirația îi era delicată și familiară, ca 
șerveţelele pe care le scoţi dintr-o cutie. 

Faith o voia pe mama ei. Voia să-și pună capul pe umărul lui 
Evelyn și să simtă mâinile puternice și vânoase cum o bat ușor 
pe spate, în timp ce îi șoptea că totul va fi bine. Voia să-și 
privească mama cum îl tachinează pe Jeremy în legătură cu 
părul lui lung și cum o leagănă pe Emma pe genunchi. Mai mult 
decât orice, voia să discute cu mama ei cât de îngrozitoare 
fusese ziua de azi, să îi ceară sfatul dacă să aibă încredere în 
reprezentantul sindical, care îi spunea că nu are nevoie de 
avocat sau să-l asculte pe avocat, care îi spunea că 
reprezentantul sindical era în relaţii prea apropiate cu poliţia. 


108 


— O, Doamne, suflă ea pe gâtul Emmei. 

Faith avea nevoie de mama ei. Lacrimile îi umplură ochii, dar 
nu încercă să le oprească. Era singură pentru prima dată de 
când pusese piciorul în casa mamei sale, cu ore în urmă. Voia să 
se rupă în bucăţi. Avea nevoie să se rupă în bucăţi. Dar și 
Jeremy avea nevoie de mama sa. Avea nevoie ca Faith să fie 
puternică. Fiul ei avea nevoie să o creadă când a spus că va 
face orice va fi nevoie ca să o aducă pe bunica înapoi întreagă. 
judecând după numărul mașinilor, erau cel puţin trei polițiști 
care așteptau în casă, împreună cu fiul ei. Jeremy plânsese când 
îl sunase de la secţie - confuz, îngrijorat, îngrozit pentru bunica, 
dar și pentru mama sa. Faith își aduse aminte de avertizarea 
Amandei. În sufrageria doamnei Levy, Faith a fost surprinsă de 
îmbrăţișarea Amandei, dar nu și de cuvintele ei, șoptite ca o 
avertizare pe ton jos: 

— Ai două minute să te aduni. Dacă acești bărbaţi te văd 
plângând, nu vei reprezenta pentru ei, tot restul carierei tale, 
decât o femeie inutilă. 

Uneori, Faith credea că Amanda ducea o luptă care fusese 
purtată cu mult timp în urmă, dar alteori își dădea seama că 
șefa ei are dreptate. Faith își șterse ochii cu dosul palmei. 
Deschise portiera mașinii și-și puse geanta pe umărul liber. 
Emma tresări, speriată de aerul rece. Faith îi trase păturica și își 
apăsă buzele pe creștetul capului bebelușului. Pielea ei era 
caldă. Firele fine de păr îi gâdilau buzele lui Faith, în timp ce 
mergea pe alee. Se gândi la toate lucrurile pe care le avea de 
făcut înainte de a merge la culcare. Lucrurile din casă trebuiau 
puse la loc, fără să conteze circumstanţele. Emma trebuia 
culcată. Jeremy avea nevoie de reasigurări și, probabil, de cină. 
Trebuia să discute cu fratele ei, Zeke, la un moment dat. Dacă 
era un pic de bunătate în lume, acum el se afla undeva, 
deasupra Atlanticului, zburând spre casă din Germania, așa că 
nu era nevoită să discute cu el în seara aceasta. Relaţia lor nu 
fusese niciodată bună. Din fericire, Amanda se ocupase de 
telefoane, altfel Faith ar fi pierdut aproape toată după-amiaza 
urlând la Zeke, în loc să discute cu poliția. Faith simţi puţină 
alinare, în timp ce urca scările din faţă. Numai la gândul că ar 
putea fi nevoită să discute cu fratele ei făcea ca modul în care 
petrecuse ultimele șase ore să pară plăcut. Întinse mâna către 
mânerul ușii, când aceasta se deschise. 


109 


— Unde naiba ai fost? 

Faith rămăsese cu gura deschisă, holbându-se în sus, la 
fratele ei, Zeke. 

— Cum ai... 

— Ce s-a întâmplat, Faith? Ce ai făcut? 

— Cum... 

Faith se simţea incapabilă să alcătuiască o propoziţie 
întreagă. 

— Omule, calmează-te. Jeremy îl dădu la o parte pe unchiul 
său și o luă pe Emma din brațele lui Faith, apoi întrebă: Ești 
bine, mamă? 

— Sunt bine, răspunse ea, dar atenţia ei era îndreptată către 
Zeke. Ai venit din Germania? 

— Trăiește în Florida acum, o lămuri Jeremy. O trase pe Faith 
în casă. Ai mâncat? Pot să-ţi pregătesc ceva? 

— Da, vreau să spun - nu. Sunt bine. 

Pentru o clipă nu-și mai făcu griji în legătură cu Zeke și se 
concentră asupra fiului ei. 

— Ești bine? 

El aprobă din cap, dar era clar că se străduia să afișeze o 
figură curajoasă. Faith încercă să-l tragă mai aproape, dar el nu 
se clinti, probabil din cauză că Zeke le urmărea fiecare mișcare. 

— Vreau să stai aici, cu mine, în noaptea asta, îi spuse lui 
Jeremy. 

El ridică din umeri. Nu era mare scofală. 

— Sigur. 

— O vom aduce înapoi, Jaybird. Îţi promit. 

Jeremy o privi pe Emma, strângând-o în braţe. 

„Jaybird” fusese numele pe care îl striga Evelyn, până când 
aflase întreaga școală primară și îl tachinaseră până la lacrimi. 

— Mătușa Mandy mi-a spus același lucru, când a sunat. Că o 
va aduce înapoi pe bunica, zise el. 

— Păi știi că mătușa Mandy nu minte. N-aș vrea să fiu în locul 
acelor indivizi când îi găsește ea, încercă să facă o glumă. 

Faith puse palma pe obrazul lui Jeremy. Avea barba ţepoasă, 
un lucru cu care ea nu se va obişnui niciodată. Băiețelul ei era 
mai înalt ca ea, dar ea știa că nu este foarte puternic. 

— Bunica e dură. Știi că este o luptătoare. Și știi că va face 
orice ca să se întoarcă la tine. La noi. 


110 


Zeke scoase un sunet de dezgust, iar Faith îi aruncă o privire 
răutăcioasă peste umărul lui Jeremy. 

— Victor vrea să-l suni. Îţi aduci aminte de Victor, nu-i așa? 
spuse el. 

Victor Martinez era ultima persoană de pe pământ cu care ar 
fi vrut să vorbească acum. 

— Du-te și culc-o pe Emma în locul meu, da? îi spuse lui 
Jeremy. Și mai închide din lumini. Compania de electricitate din 
Georgia n-are nevoie de tot salariul meu. 

— Vorbești ca bunicul. 

— Du-te. 

Jeremy privi spre Zeke, nedorind să plece. Din instinct, a 
încercat întotdeauna s-o protejeze pe Faith. 

— Acum, spuse ea, împingându-l ușor pe scări. 

Zeke avu măcar decenţa să aștepte până Jeremy nu a mai 
putut auzi nimic. Işi încrucișă brațele pe piept, umflându-i 
dimensiunile deja considerabile. 

— In ce încurcătură nenorocită ai implicat-o pe mama? 

— Și eu mă bucur să te văd. 

II împinse ca să treacă și străbătu holul, până la bucătărie. 
Contrar a ceea ce îi spusese lui Jeremy Faith nu mâncase nimic 
de la ora două și deja simţea aceea durere de cap, pulsatilă, 
familiară și valul de greață ce îi atrăgeau atenţia că ceva nu 
este în ordine. 

— Dacă i se întâmplă ceva mamei... 

— Ce, Zeke? Faith se răsuci ca să fie faţă în faţă cu el. Mereu 
o hărțuise și, ca pe toţi de teapa lui, singura modalitate de a-l 
opri era să-l înfrunţi: Ce o să-mi faci? Îmi arunci păpușile? Îmi 
joci o farsă ca la școală? 

— N-am vrut... 

— Am petrecut ultimele șase ore perpelită de niște ticăloși 
care cred că din cauza mea a fost răpită mama și că m-au 
apucat pandaliile și am început să omor oameni. N-am nevoie 
de același rahat de la ticălosul de frate-meu. 

Se îndreptă spre bucătărie. La masă era așezat un bărbat 
roșcat. Işi scosese jacheta. O armă Smith & Wesson era în tocul 
său atârnat de umăr, ca o limbă neagră. Curelele îl strângeau pe 
piept, iar din această cauză cămașa îi ieșea din pantaloni. 
Răsfoia un catalog ce venise, ieri, la poștă, și pretindea că nu o 


111 


auzise pe Faith ţipând din adâncul plămânilor. Se ridică în 
picioare când ea intră în cameră: 

— Agent Mitchell, sunt Derrick Connor de la departamentul de 
negociere al Poliţiei din Atlanta. 

— Mulţumesc că sunteți aici. 

Spera că tonul ei a sunat autentic. 

— Presupun că nu s-a primit niciun telefon. 

— Nu, doamnă. 

— Ceva noutăți? 

— Nu, doamnă, dar veţi fi prima care va afla. 

Faith se îndoia foarte serios de acest lucru. Roșcatul nu era 
aici doar ca să asculte telefoanele. Până când conducerea dădea 
alte ordine, lui Faith îi atârna un nor negru deasupra capului. 

— Mai este și un alt ofițer aici? 

— Detectivul Taylor. Verifică perimetrul. Pot să-l chem, dacă... 

— AȘ dori să am intimitate, vă rog. 

— Da, doamnă. Sunt afară, dacă aveţi nevoie de mine. 

Connor înclină din cap către Zeke, înainte să iasă prin ușa 
glisantă de sticlă. 

Faith oftă când se așeză la masă, simțindu-se ca și cum ar fi 
stat în picioare ore întregi, deși stătuse jos aproape toată ziua. 
Zeke încă mai avea brațele încrucișate pe piept. Bloca ușa, ca și 
cum s-ar fi gândit că ea ar putea să o rupă la fugă. 

— Mai ești în Forțele Aeriene? întrebă ea. 

— Am fost transferat la Eglin, în urmă cu patru luni. 

Chiar în jurul datei când se născuse Emma. 

— În Florida? 

— Ultima dată când am verificat. 

Întrebările ei îi aţâţau furia, în mod evident. 

— Sunt în timpul unui curs de două săptămâni la spitalul de 
veterani din Clairmont. E bine că s-a întâmplat să fiu în oraș, 
altfel Jeremy ar fi fost singur toată ziua. 

Faith se uita ţintă la fratele ei. 

Zeke Mitchell întotdeauna capta toată atenţia asupra sa. 
Chiar și când avea zece ani, se comporta ca un maior din Forțele 
Aeriene, de parcă se născuse cu un băț înfipt în fund. 

— Mama știa că erai în apropiere? întrebă ea. 

— Bineînţeles că știa. Trebuia să luăm masa mâine seară. 

— Nu te-ai gândit să-mi spui? 

— Nu voiam să fac o dramă. 


112 


Faith scăpă un oftat, în timp ce se lăsa pe spate pe scaun. 
lată, acesta era cuvântul care definea relaţia lor. Faith îi 
adusese o dramă lui Zeke, aflat în ultimul an de liceu, când a 
rămas însărcinată. Drama ei l-a obligat să plece mai repede de 
la liceu și să se înscrie în armată pentru zece ani. A mai fost o 
dramă când s-a hotărât să-l păstreze pe Jeremy și drama s-a 
mărit când a plâns incontrolabil la înmormântarea tatălui lor. 

— M-am uitat la știri. 

O spusese ca pe o acuzaţie. Faith se îndepărtă de masă. 

— Atunci știi că am ucis doi bărbaţi astăzi. 

— Unde erai? 

Îi tremurau mâinile, în timp ce deschise dulapul și luă un 
baton nutritiv. O spusese ca și cum era un fapt lipsit de 
importanţă - a ucis doi bărbaţi astăzi. Faith observase în timpul 
interogatoriului că pe măsură ce discuta despre ce se 
întâmplase, cu atât devenea mai calmă în legătură cu faptele, 
așa că repetând acum o făcea doar să se simtă stupid. 

— Ti-am pus o întrebare, Faith. Unde erai când mama avea 
nevoie de tine? repetă Zeke. 

— Unde erai tu? Aruncă batonul pe masă. Mintea i se învârtea 
din nou. Ar trebui să-și măsoare glicemia înainte să înghită ceva. 
Eram la un seminar. 

— Ai întârziat. 

Presupunea că el doar încearcă să ghicească. 

— Nu am întârziat. 

— Am vorbit cu mama azi de dimineaţă. 

Faith simţi că i se ascut simţurile. 

— La ce oră? Ai spus poliţiei? 

— Bineînţeles că am spus poliţiei. Am vorbit cu ea în jurul 
prânzului. 

Faith ajunsese la casa mamei cu mai puţin de două ore mai 
târziu. 

— Era bine? Ce a spus? 

— A spus că întârzii din nou, Faith, ca întotdeauna. Așa 
funcționează. Lumea se învârte în jurul programului tău. 

— Cristoase, șopti ea. 

Nu putea suporta așa ceva acum. Fusese suspendată de la 
serviciu pentru Dumnezeu știe cât timp. Mama ei putea fi 
moartă. Fiul ei era distrus și nu putea să scape de fratele ei nici 
cât să-și tragă sufletul. La toate neplăcerile se adăuga faptul că 


113 


își simţea capul ca prins într-o menghină. Scotoci în geantă 
pentru trusa de testare a sângelui. Să intre în comă, deși în clipa 
aceasta părea o perspectivă atrăgătoare, nu ajuta la nimic. 

Faith puse trusa pe masă. Ura să fie privită când își testa 
glicemia, dar Zeke nu părea dispus să-i ofere ceva intimitate. 
Faith schimbă acul din seringă și desfăcu o compresă sterilă. 
Zeke o urmărea ca un vultur. Era medic. Faith aproape că îi 
auzea creierul catalogând modul greșit în care executa 
operaţiunea. Faith stoarse puţin sânge pe bandă. Citi numărul 
care apăruse. l-l arătă și lui Zeke, deoarece știa că va întreba. 

— Când ai luat ultima masă? întrebă el. 

— Am mâncat niște biscuiţi cu brânză la secţie. 

— Nu e de ajuns. 

Se ridică și deschise frigiderul: 

— Știu. 

— E o valoare ridicată. Probabil din cauza stresului. 

— Știu și asta. 

— Care este ultima valoare a hemoglobinei? 

— Șase cu unu. 

El se așeză la masă. 

— Nu e rău. 

— Nu, aprobă ea, în timp ce scotea insulina din frigider. Era 
cu puţin deasupra valorii pe care și-o fixase, care era al naibii de 
bună având în vedere că Faith tocmai născuse. 

— Chiar crezi ce ai spus? 

El făcu o pauză și Faith își dădu seama că i-a luat o grămadă 
de timp ca să pună întrebarea: 

— Crezi că o vom găsi? 

— Nu știu, spuse, lăsându-se pe spate. 

— A fost rănită? 

Faith dădu din cap și ridică din umeri, în același timp. Poliţia 
nu-i spunea nimic. 

Zeke își umflă pieptul cu aer, apoi oftă: 

— De ce ar răpi-o cineva? Ești cumva... Apoi încercă și el 
măcar o dată să fie sensibil. Ești amestecată în ceva? 

— De ce ești așa ticălos tot timpul? Nu așteptă un răspuns. 
Mama a condus brigada antidrog timp de cincisprezece ani, 
Zeke. Și-a făcut dușmani. Era parte din munca ei. Și știi despre 
investigație. Știi de ce s-a pensionat. 

— Asta s-a întâmplat cu patru ani în urmă. 


114 


— Aceste lucruri nu au limită de timp. Poate că cineva a decis 
că vrea ceva de la ea. 

— Cum ar fi ce? Bani? Nu are. Sunt trecut pe toate conturile 
ei. Are pensia de la oraș, o parte din pensia tatei și atât. Nici 
măcar nu i-a venit asigurarea socială încă. 

— Trebuie să fie în legătură cu un caz. Faith trase insulina în 
seringă. Întreaga ei echipă a mers la închisoare. O grămadă de 
infractori au fost enervaţi să vadă că polițiștii lor cumpăraţi au 
fost scoși din joc. 

— Crezi că echipa mamei este implicată în asta? 

Faith scutură din cap. Întotdeauna numise brigada lui Evelyn 
„echipa mamei”, mai mult pentru că era ușor să le ţină evidenţa 
așa. 

— N-am idee cine e implicat sau de ce. 

— Te uiţi prin cazurile lor vechi și interoghezi infractori? 

— Infractori? Pe asta de unde ai scos-o? 

Faith își ridică bluza suficient cât să-și înfigă acul în burtă. Nu 
era nicio grabă: medicamentul nu funcţiona pe aceste principii. 
Cu toate acestea, Faith își închise ochii, dorindu-și să treacă 
greața. 

— Sunt suspendată, Zeke. Mi-au luat insigna și arma și mi-au 
spus să mă duc acasă. Spune-mi ce vrei să fac. 

EI își îndoi mâinile pe masă și își privi degetele mari. 

— Poţi să dai niște telefoane? Să găsești niște surse? Nu știu, 
Faith. Ai fost polițistă timp de douăzeci de ani. Cere niște 
favoruri. 

— Cincisprezece ani și nu am pe cine să sun. Am omorât doi 
oameni astazi. N-ai văzut cum se uita polițistul acela la mine? Ei 
cred că sunt implicată. Nu-mi va face nimeni niciun favor. 

Strânse din dinţi. Era obișnuit ca ordinele sale să fie 
executate. 

— Mama încă are prieteni. 

— Și probabil toţi fac pe ei de frică acum, ca nu cumva 
situaţia care a dus la răpirea mamei să-i afecteze și pe ei. 

Nu-i plăcu ce auzise. Lăsă bărbia în piept. 

— Bun. Cred că nu e nimic de făcut. Suntem neajutorați. Și la 
fel și mama. 

— Amanda nu va sta cu mâinile în sân. 

Zeke scoase un zgomot ce sugera lipsa de încredere. Nu o 
plăcuse niciodată pe Amanda. Era una ca sora lui mai mică să 


115 


încerce să-i ordone ceva, dar de la cineva care nu era rudă cu el 
nu era dispus să accepte așa ceva. Era o reacţie ciudată, având 
în vedere că Zeke, Faith și Jeremy crescuseră toţi spunându-i 
mătușa Mandy, un alint care Faith era sigură că ar duce la 
concedierea ei dacă l-ar folosi acum. Cu toate acestea, ei 
consideraseră întotdeauna că Amanda făcea parte din familie. 
Era atât de apropiată de Evelyn încât, uneori, trecea drept 
surogatul ei. 

Dar era încă șefa lui Faith și încă își ţinea piciorul ferm pe 
gâtul ei, așa cum proceda cu toţi cei care lucrau pentru ea. Sau 
cu cei care veneau în contact cu ea. Sau cu cei care îi zâmbeau 
pe stradă. 

Faith desfăcu batonul nutritiv și mușcă o bucată mare. 
Singurul zgomot din bucătărie era mestecatul ei. Voia să închidă 
ochii, dar era prea speriată de imaginile pe care le-ar fi putut 
vedea. Mama ei legată, cu gura acoperită. Ochii roșii ai lui 
Jeremy. Felul în care o priviseră polițiștii aceia azi, ca și cum 
duhoarea implicării ei era prea greu de suportat pentru stomac. 

Zeke își drese vocea. Ea crezuse că ostilitățile încetaseră, dar 
postura lui indica altceva. Dacă era ceva constant în viaţa ei, 
era simţul de superioritate morală a lui Zeke. 

Încercă să se obișnuiască. 

— Ce este? 

— Tipul acela, Victor, a părut surprins să audă despre Emma. 
A vrut să afle ce vârstă are, când s-a născut. 

Ea se înecă, încercând să înghită. 

— Victor a fost aici? În casă? 

— Tu nu erai prin preajmă, Faith. Cineva trebuia să stea cu 
fiul tău până soseam eu. 

Înjurăturile care îi veneau în minte lui Faith erau mai rele, 
probabil, decât orice auzise Zeke pe când îi cosea pe soldaţi în 
Ramstein. 

— Jeremy i-a arătat fotografia ei, spuse el. Emma are tenul lui. 

— Al lui Jeremy? 

— E un fel de obicei pentru tine? Îți place să fii mamă 
necăsătorită? 

— Hei, nu ţi-au spus când te-ai întors că Ronald Reagan nu 
mai este președinte? 

— lisuse, Faith. Fii serioasă măcar o dată. Tipul are dreptul să 
știe că este tată. 


116 


— Crede-mă, Victor nu este interesat să fie tată. Omul nu 
putea nici măcar să-și ridice de pe jos șosetele murdare sau să- 
și aducă aminte să lase colacul de la toaletă. Numai Dumnezeu 
știe ce ar uita cu un copil. 

— Are dreptul să știe, repetă Zeke. 

— Așadar, acum știe. 

— Nu contează, Faith. Atâta timp cât tu ești fericită. 

Orice fiinţă umană ar fi dat înapoi, după ce a rostit acel 
cuvânt, dar Zeke Mitchell nu părăsea niciodată o luptă. El 
stătea, pur și simplu, acolo, uitându-se ţintă la ea și dorind ca 
Faith să riposteze. Faith apelă la vechile metode. Dacă el 
intenţiona să se poarte ca la zece ani, atunci va face și ea la fel. 
Ea ignoră prezenţa lui, frunzărind un catalog și smulgând pagina 
cu lenjeria intimă care îi plăcea lui Jeremy, ca să poată să o 
comande mai târziu. 

Dădu pagina la cămăși, iar Zeke se aplecă înapoi în scaun, 
uitându-se pe fereastră. 

Această tensiune nu era ceva nou între ei. Egoismul lui Faith 
era melodia lui preferată, formată dintr-o singură notă. Ca de 
obicei, ea acceptă dezaprobarea lui ca parte din pedeapsa ei. 
Avea un motiv bun să o urască. Nu era nimic mai greu ca un 
băiat de optsprezece ani să afle că sora lui de paisprezece ani 
era însărcinată. Mai ales când a crescut Jeremy și Faith a văzut 
cum era pentru băieţii adolescenţi - nu era atât de ușor pe cât i 
se părea când era adolescentă - Faith s-a simţit vinovată pentru 
ce i-a făcut fratelui ei. 

Pe cât de greu îi fusese tatălui ei, care fusese rugat să nu mai 
vină la reuniunile de studiu al Bibliei pentru bărbaţi și mamei ei, 
care a fost ostracizată de aproape fiecare femeie din cartier, 
Zeke a îndurat un chin și mai special din cauza sarcinii 
neașteptate a lui Faith. Venea acasă cel puţin o dată pe 
săptămână cu nasul plin de sânge sau cu un ochi vânăt. Când îl 
întrebau ce s-a întâmplat, el refuza să le spună. Îi rânjea 
batjocoritor lui Faith peste masa din sufragerie. Îi arunca priviri 
pline de dezgust, dacă trecea pe lângă camera lui. O ura pentru 
ce făcuse familiei, dar dezlănţuia iadul asupra oricărei persoane 
care ar fi spus un cuvânt despre ea. 

Nu-și aducea aminte prea multe din acea perioadă. Chiar și 
acum, era o pată îndelungată de suferinţă și autocompătimire. 
Era greu de crezut că se schimbaseră atât de multe în douăzeci 


117 


de ani, dar Atlanta, sau cel puţin partea din Atlanta în care 
locuia Faith, fusese mai mult un orășel în acea vreme. Oamenii 
erau încă atașați de valorile conservatoare ale regimului 
Reagan/Bush. Faith era o adolescentă egoistă și răsfăţată când 
s-a întâmplat. Nu se putea concentra decât pe cât de nefericită 
era viaţa ei. Sarcina ei fusese rezultatul primului și ultimului (s-a 
jurat ea, la vremea aceea) contact sexual. Părinţii tatălui l-au 
mutat pe acesta imediat în alt stat. N-a avut parte de nicio 
petrecere aniversară la împlinirea vârstei de cincisprezece ani. 
Prietenii au abandonat-o. Tatăl lui Jeremy n-a telefonat și n-a 
sunat niciodată. Trebuia să meargă la doctori care o sondau și o 
înţepau. Era obosită tot timpul și morocănoasă, avea hemoroizi 
și dureri de spate și o dureau toate când se mișca. 

Tatăl lui Faith era plecat mult timp, fiind solicitat de la serviciu 
să facă deplasări de afaceri, care nu existaseră înainte în fișa 
postului. Biserica fusese centrul vieţii lui, dar acest centru i-a 
fost smuls brutal, când pastorul l-a informat că nu mai avea 
autoritatea morală de a fi decan. Mama ei avea program redus 
ca să fie cu ea - dacă i se impusese acest lucru sau a fost 
hotărârea ei, Evelyn n-a spus. 

Ce își aducea aminte Faith era că atât ea, cât și mama ei erau 
captive în casă în fiecare zi, mâncând junk food, care le îngrășa, 
și uitându-se la telenovele, care le făceau să plângă. La rândul 
său, Evelyn a purtat rușinea lui Faith ca un pustnic. Nu ieșea din 
casă decât dacă era nevoită. Se trezea în fiecare luni dimineaţa 
când se crăpa de ziuă ca să meargă la supermarketul din oraș, 
pentru a nu da peste vreo cunoștință. Refuza să stea în curtea 
din spate cu Faith, chiar și atunci când s-a stricat aerul 
condiționat și sufrageria s-a transformat în cuptor. Singurul 
exercițiu fizic pe care îl făcea era o plimbare prin vecini, dar 
aceasta se întâmpla numai noaptea sau dimineața foarte 
devreme, înainte să răsară soarele. 

Doamna Levy de alături le lăsa prăjituri pe pragul ușii, dar nu 
intra niciodată. Din când în când, cineva le lăsa manifeste 
religioase în căsuţa poștală, pe care Evelyn le punea pe foc. 
Singura care îi vizita era Amanda, care nu avea posibilitatea de 
a reduce numărul vizitelor pe care i le făcea cumnatei ei. Stătea 
în bucătărie cu Evelyn și vorbea cu voce joasă, iar Faith nu o 
putea auzi. După ce pleca Amanda, Evelyn intra în baie și 
plângea. 


118 


Nu era de mirare că, într-o zi, Zeke s-a întors de la școală nu 
cu o buză umflată, ci cu o copie a ordinului de înrolare. Mai avea 
cinci luni până la absolvire. Testele îl calificau deja pentru 
colegiul Rutgers. Dar el și-a luat bacalaureatul și a intrat în 
programul de pregătire pentru medicină, aproape cu un an mai 
devreme. 

Jeremy avea opt ani când l-a întâlnit pe unchiul Zeke pentru 
prima oară. Se învârteau unul în jurul celuilalt ca pisicile, până 
când un meci de baschet a calmat situaţia. Totuși, Faith își 
cunoștea fiul și și-a dat seama că era reticent față de un om 
despre care simţea că nu îi tratează mama așa cum trebuie. Din 
nefericire, avea să trăiască des această senzaţie de-a lungul 
anilor. 

Zeke lăsă scaunul să cadă înapoi pe podea, dar tot nu o privi. 

Faith mesteca încet batonul nutritiv, forțându-se să mănânce, 
în ciuda senzaţiei de greață care îi strângea stomacul. Privi 
afară prin ușa glisantă și văzu reflectându-se masa din 
bucătărie, unde stătea Zeke, drept ca o scândură. Era un punct 
roșu care strălucea în spatele geamului. Unul dintre detectivi 
fuma. 

Telefonul sună și amândoi săriră brusc. Faith se repezi să 
răspundă la telefon, în timp ce detectivii se întorceau din 
grădină. 

— N-am vești, îi spuse Will. Doar verificam să văd ce faci. 

Faith le făcu semn cu mâna polițiștilor să plece. Luă cu ea 
telefonul în sufragerie și îl întrebă pe Will: 

— Unde ești? 

— Tocmai am ajuns acasă. S-a răsturnat un camion pe 675. A 
durat trei ore să se elibereze drumul. 

— Ce căutai acolo? 

— Am fost la închisoarea de Diagnosticare și Clasificare. 

Faith simţi că i se strânge stomacul. 

Will nu pierdea vremea cu flecăreala. Îi povesti despre vizita 
la închisoare, despre moartea lui Boyd Spivey. Faith își puse 
mâna pe piept. Când era copil, Boyd fusese oaspete frecvent la 
mese în familie și grătare în grădină. Îl învățase pe Jeremy să 
meargă pe bicicletă. Și apoi a flirtat atât de deschis cu Faith, 
încât Bill Mitchell i-a sugerat să-și găsească o altă modalitate de 
a-și petrece sfârșitul de săptămână. 

— Au aflat cine a comis fapta? 


119 


— Camera video de pază s-a întâmplat să fie stricată în acea 
secțiune. Au închis zona. Toate celulele sunt cercetate. Gărzile 
nu-și fac speranţe să găsească mare lucru. 

— A fost ajutor din afară. Trebuie că au mituit un gardian. 
Niciun prizonier n-ar fi avut timp să scoată din funcţiune o 
cameră video montată pe un coridor. 

— Îi interoghează pe angajaţi, dar avocaţii sunt deja la faţa 
locului. Tipii aceștia nu sunt suspecţii de zi cu zi. 

— Amanda e bine? Faith își scutură capul din cauza propriei 
prostii. Bineînţeles că n-a păţit nimic. 

— A obţinut ce a vrut. Avem o nișă în cazul mamei tale 
datorită vizitei. 

GBI are jurisdicție asupra tuturor investigaţiilor legate de 
condamnaţii la moarte din interiorul închisorilor de stat. 

— Cred că astea sunt vești bune. 

Will era tăcut. N-o întrebase dacă se simţea bine, pentru că, 
evident, cunoștea răspunsul. Faith se gândi la felul în care i-a 
ținut mâinile în acea după-amiază, determinând-o să fie atentă 
la indicaţiile lui despre ce să răspundă. Tandreţea lui a fost 
neașteptată și ea a trebuit să-și muște interiorul obrazului 
suficient de tare încât să-i dea lacrimile, ca să evite să 
izbucnească în plâns. 

— Ştii că n-am văzut-o niciodată pe Amanda mergând la 
toaletă? spuse Will. Se opri. Nu personal, vreau să spun, dar 
când am părăsit închisoarea, ea a oprit la o staţie de benzină și 
a intrat înăuntru. N-am văzut-o niciodată luând o pauză așa. Dar 
tu? 

Faith era obișnuită cu digresiunile ciudate ale lui Will. 

— Nu pot să spun că am văzut-o. 

Amanda fusese prezentă la toate acele mese și grătare din 
familia ei, la care participase și Boyd Spivey. Glumea cu el în 
felul în care o fac polițiștii - punându-i la îndoială bărbăţia, 
lăudându-i progresul în cadrul poliţiei, în ciuda lipsei de agerime 
a minţii. Nu era complet făcută din piatră. Privindu-l pe Boyd 
cum moare, s-a mișcat ceva, probabil, în interiorul ei. 

— M-a zăpăcit, spuse Will. 

— Imi dau seama. 

Faith și-o imagină pe Amanda la staţia de benzină, intrând la 
toaletă, închizând ușa și acordându-și două minute pentru a jeli 
un om care odată a însemnat ceva pentru ea. Apoi probabil și-a 


120 


aranjat machiajul și părul, iar ulterior a lăsat cheia la femeia de 
serviciu, întrebând-o dacă au încuiat ușa de la toaletă ca să nu 
curețe nimeni. 

— Probabil vede urinatul ca pe o slăbiciune, spuse Will. 

— Așa cred majoritatea oamenilor. 

Faith se lăsă pe spate pe canapea. Îi dăruise cel mai bun 
cadou pe care îl putea primi chiar acum: un moment de 
distracţie. 

— Mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai fost acolo, azi. Pentru că ai adus-o pe Sara. 
Pentru că mi-ai spus ce să... Își aduse aminte că telefonul era 
ascultat. Pentru că m-ai asigurat că totul va fi bine. 

El își drese vocea. Urmă o tăcere scurtă. Nu se pricepea la 
astfel de lucruri, la fel ca și ea. 

— Te-ai gândit ce anume căutau? 

— Doar cu asta îmi frământ mintea. 

Auzi ușa frigiderului deschizându-se și apoi închizându-se. 
Zeke făcea probabil o listă cu alimentele pe care nu trebuia să 
le ţină în casă. 

— Ce urmează? Ezită. Spune-mi. 

— Amanda și cu mine mergem la Valdosta, în primul rând. 

Închisoarea de stat Valdosta. Ben Humphrey și Adam Hopkins. 
Discutau cu toţi cei din vechea echipă a mamei sale. Faith 
trebuia să se aștepte la asta, dar vestea morţii lui Boyd o 
bulversase. Ar fi trebuit să știe că Will va redeschide cazul. 

— Ar trebui să menţin linia liberă, în caz că sună cineva, 
spuse Faith. 

— Bine. 

Închise telefonul pentru că nu mai era nimic de spus. 

El încă mai credea că mama ei este vinovată. Chiar și după ce 
lucrase cu Faith aproape doi ani și văzuse că procedează corect, 
deoarece era genul de polițistă cum o învățase mama ei să fie, 
Will încă mai credea că Evelyn Mitchell era coruptă. 

Zeke se ivi în ușă. 

— Cine era? 

Se ridică de pe canapea. 

— Partenerul meu. 

— Ticălosul care a încercat să o bage pe mama la închisoare? 

— Unul și același. 


121 


— Încă nu știu cum poţi lucra cu scursoarea aia. 

— Am clarificat situaţia cu mama. 

— N-ai clarificat-o cu mine. 

— Să trimit cererea în Germania sau în Florida? 

Se holbă la ea. 

Faith nu avea de gând să-i dea explicaţii fratelui ei. Amanda îi 
ceruse să facă echipă cu Will, iar Evelyn îi spusese lui Faith să 
procedeze cum credea că este mai bine pentru cariera ei. Nu 
trebuia să scoată în evidență faptul că era o idee bună să plece 
din Departamentul de Poliție din Atlanta, unde pensionarea 
forţată a lui Evelyn era considerată fie un subiect delicat, fie o 
crimă, în funcţie de persoana pe care o întrebai. 

— Mama a vorbit vreodată cu tine despre investigaţie? 

— N-ar trebui să îţi întrebi partenerul despre asta? 

— Te întreb pe tine, ripostă Faith. 

Evelyn refuzase să discute cazul împotriva ei și nu doar din 
cauză că Faith ar fi putut fi chemată ca martoră. 

— Dacă a spus ceva, chiar dacă nu era pe subiect, dar tu nu 
ţi-ai dat seama la momentul respectiv... 

— Mama nu vorbea despre serviciul ei cu mine. Asta e treaba 
ta. 

Folosea același ton acuzator, de parcă Faith avea puterea să 
o găsească pe mama lor și ar fi ales, pur și simplu, să nu o facă. 
Ea privi ceasul de pe perete. Era aproape nouă, prea târziu 
pentru genul acesta de discuţii. 

— Mă duc la culcare. Îl trimit jos pe Jeremy cu niște cearșafuri. 
Canapeaua este destul de comodă. 

El dădu din cap, iar Faith aprecie faptul că a lăsat-o să plece. 
Era la jumătatea scărilor, când el începu: 

— E un copil bun. 

Faith se întoarse spre el. 

— Jeremy. Este un copil bun. 

— Da, este, zâmbi ea. 

Faith aproape ajunsese la capătul scărilor, când el spuse: 

— Mama a făcut o treabă bună. 

Faith continuă să urce scările, refuzând să muște din 
momeală. Verifică ce face copilul. Emma plescăi când Faith se 
aplecă să o sărute pe frunte. Era cufundată într-un somn adânc, 
liniștit, pe care numai bebeluşii îl cunosc. Îi mângâie braţul 


122 


Emmei, lăsând degetele ei micuţe să se înfășoare în jurul alor 
sale, înainte să plece. 

În camera de alături, patul lui Jeremy era gol. Faith zăbovi în 
ușă. Nu dăduse altă întrebuințare dormitorului lui, deși i-ar fi 
plăcut să aibă un birou. Afișele lui erau încă pe pereţi: un 
Mustang GT, cu o blondă îmbrăcată în bikini aplecată peste 
capotă, o altă brunetă pe jumătate dezbrăcată, lipită de un 
Camaro, încă trei-patru mașini de expoziţie cu omniprezentele 
modele cu pieptul mare. Faith încă își mai aducea aminte cum s- 
a întors într-o zi acasă de la serviciu ca să găsească „Podurile 
din sud-estul Statelor Unite” înlocuite cu aceste bijuterii. Jeremy 
încă mai credea că a păcălit-o, în mod inteligent, să creadă că 
pubertatea a venit cu un interes brusc pentru mașini. 

— Sunt înăuntru. 

Îl găsi în camera ei. Jeremy stătea pe burtă, capul îl avea la 
picioarele patului, ţinea picioarele în aer și iPhone-ul în mâini. 
Sunetul televizorului era oprit, dar filmul avea subtitrare. 

— Totul este în ordine? întrebă ea. 

El înclină iPhone-ul din mână, în timp ce era atent la un joc. 

— Da! 

Faith își aduse aminte de iubita fertilă. Era ciudat că nu se 
afla și ea aici. De obicei, erau nedezlipiți. 

— Unde este Kimberly? 

— Suntem despărțiți o perioadă, spuse el și ea aproape oftă 
de ușurare. V-am auzit pe tine și pe Zeke ţipând. 

— Toate au un început. 

Înclină telefonul în direcţia cealaltă. 

— Și eu îmi doream așa ceva, spuse ea. 

El pricepu aluzia și puse dispozitivul în buzunar. 

— Știu că ai auzit telefonul sunând. Era Will. Lucrează cu 
mătușa Amanda. 

— Asta-i bine, răspunse cu privirea la televizor. 

Faith începu să-i dezlege tenișii. În logica tipică unui 
adolescent, el credea că dacă-și ţine picioarele ridicate de pe 
pat va împiedica murdăria să cadă. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat când a sosit Zeke. 

— Tipul e un ticălos. 

— Folosește cuvinte mai cuminţi. 

ÎI văzu înroșindu-se ușor în lumina aruncată de televizor. 


123 


— Victor a stat cu mine. l-am spus că nu este necesar, dar el 
a spus că așa vrea el, deci... 

— l-ai arătat poza Emmei? întrebă și îi dezlegă celălalt șiret. 

El continua să se uite fix la televizor. Jeremy îl plăcea cu 
adevărat pe Victor, probabil chiar mai mult decât Faith, ceea ce 
era numai un aspect al problemei. 

— E-n ordine, îi spuse ea. 

— Zeke a avut un comportament de rahat - nepoliticos, vreau 
să spun - față de Victor. 

— În ce mod? 

— Se umfla în pene și îl repezea. 

Era tipic lui Zeke. 

— Nu s-a întâmplat nimic, da? 

— Nu, Victor nu e genul. 

Și Faith credea la fel. Victor Martinez lucra într-un birou, citea 
The Wall Street Journal, purta costume și se spăla pe mâini de 
șaisprezece ori pe zi. Era la fel de plin de pasiune ca un lemn. 
Era destinul lui Faith să nu se poată îndrăgosti decât de genul 
de bărbat care purta tricouri fără mâneci și îi pocnea fratele în 
nas. 

Ea îi scoase pantoful lui Jeremy, încruntându-se din cauza 
stării șosetelor lui. 

— Degetele se ţin înăuntru, studentule! 

Își notă în minte să îi cumpere mai multe șosete, când îi 
comanda lenjeria. Și blugii lui arătau mizerabil. Cei trei sute de 
dolari din contul ei erau ca și cheltuiţi. Slavă Domnului că pe 
timpul suspendării era plătită. Faith era nevoită să-și cheltuiască 
economiile, doar pentru ca fiul ei să nu arate ca un vagabond. 

Jeremy se răsuci pe spate ca să stea cu faţa la ea. 

— l-am arătat lui Victor fotografia Emmei de la Paște. 

Ea înghiţi în sec. Victor era un bărbat inteligent, dar nu era 
nevoie de un geniu ca să calculeze. Chiar și fără asta, Faith era 
blondă și cu pielea albă. Emma avea tenul închis la culoare și 
ochii căprui-intens. 

— Cea în care poartă urechile de iepuraș? 

Aprobă din cap. 

— E una reușită. 

Faith putea vedea cum îl copleșește sentimentul de vinovăţie, 
ca apa care se revarsă dintr-un pahar. 

— E-n regulă, Jay. Oricum ar fi aflat. 


124 


— Atunci de ce nu i-ai spus? 

Pentru că Faith era exact combinaţia de persoană 
nedezvoltată emoţional și dominatoare, lucru pe care Jeremy îl 
va afla când viitoarea nevastă i-l va trânti în faţă ţipând. 

— Nu voi discuta asta cu tine acum, spuse Faith. 

El se ridică să-i vadă faţa. 

— Bunica îl place pe Will. 

Faith bănui că a auzit conversaţia cu Zeke. 

— Ţi-a spus ea asta? 

El dădu din cap. 

— A spus că e un tip de treabă. Că a tratat-o corect și că avea 
o misiune dificilă, dar nu era plin de răutate. 

Faith nu știa dacă mama ei doar încercase să îl liniștească pe 
Jeremy sau își dezvăluise adevărata părere. Cunoscându-și 
mama, era probabil un amestec din ambele. 

— Ţi-a vorbit vreodată despre motivul pensionării? 

El trăgea de un fir deșirat de pe cuvertura de pat. 

— A spus că a fost vina ei că n-a observat ce se petrece. 

Era mai mult decât îi spusese lui Faith vreodată. 

— Altceva? 

EI își scutură capul. 

— Mă bucur că Will o ajută pe mătușa Amanda. Nu poate face 
totul singură. Și e chiar deștept. 

Faith îl luă de mână și i-o reţinu până când Jeremy ridică 
privirea. Singura sursă de lumină din încăpere era televizorul, îi 
dădea feţei lui o tentă verzuie. 

— Știu că ești îngrijorat pentru bunica și știu că, orice aș 
spune, nu te vei simţi mai bine. 

— Mulţumesc. 

Era sincer. Jeremy întotdeauna apreciase onestitatea. 

Ea îl trase mai aproape și își înfășură braţele în jurul lui. Nu 
era lat în umeri. Era deșirat, nu era încă bărbatul ce va deveni, 
în ciuda faptului că mânca zilnic o cantitate egală cu propria 
greutate de macaroane cu brânză. i 

El se lăsă îmbrățișat mai mult timp decât de obicei. Il sărută 
pe creștet. 

— Totul va fi bine. 

— Asta spunea bunica întotdeauna. 

— Și avea întotdeauna dreptate. 

Faith îl strânse mai tare în braţe. 


125 


— Mamă, mă sufoci. 

Se îndură să-i dea drumul. 

— la niște cearșafuri pentru unchiul Zeke. Va dormi pe 
canapea. 

Jeremy își strecură din nou picioarele în teniși. 

— A fost mereu așa? 

Faith nu se prefăcu că nu înțelege. 

— Când eram mici, de fiecare dată când trebuia să dea un 
vânt, venea în camera mea și îi dădea drumul. 

Jeremy începu să râdă. 

— Și apoi a spus că, dacă îl pârăsc, se îndoapă cu fasole și 
brânză, mă ţine jos și o face în fața mea, data viitoare. 

Aceasta îl făcu să râdă incontrolabil. Se aplecă, ţinându-se de 
stomac, în timp ce imita o maimuţă. 

— A făcut-o? E 

Faith dădu din cap, iar el râse și mai tare. Il lăsă să savureze 
umilinţa ei încă puţin, înainte să-l înghiontească în umăr. 

— E timpul să te culci. 

El își șterse ochii de lacrimi. 

— Frate, trebuie să-i fac asta lui Horner. 

Horner era colegul lui de cameră. Faith se îndoia că va simți 
cineva un miros urât în plus în camera lor. 

— Adu-i lui Zeke o pernă din dulap. 

ÎI împinse afară din cameră. El încă râdea în timp ce străbătea 
holul. Era un preț mic pe care trebuia să îl plătească pentru a 
vedea cum dispar grijile de pe faţa fiului ei. 

Faith trase plapuma înapoi pe pat. Murdăria de pe tenișii lui 
Jeremy era împrăștiată pe cearșafuri. Era prea obosită ca să mai 
schimbe patul. Era prea obosită ca să-și mai pună cămașa de 
noapte sau chiar ca să se spele pe dinţi. Își scoase pantofii și se 
băgă în pat, cu aceleași haine pe care le purta de la cinci 
dimineața. 

Casa era scufundată în tăcere. Corpul ei era atât de încordat 
încât avea senzaţia că stă pe o scândură. Respirația Emmei se 
auzea din monitorul pentru copii. Faith se holbă la tavan. Uitase 
să închidă televizorul. Luminile fulgerau de parcă era în filmul de 
acțiune la care se uitase Jeremy. 

Boyd Spivey era mort. Era de neînțeles. Era un tip masiv, 
imens, genul de polițist pe care ţi-l imaginezi pensionându-se pe 
culmile gloriei. Era exact opusul partenerului său. Chuck Finn 


126 


era un tip mohorât, plin de predicții sumbre și îngrozit că va fi 
împușcat la datorie. Apărarea lui în timpul investigaţiei a fost 
singura pe care Faith a găsit-o credibilă pe toată durata 
dezastrului. Chuck a pretins că el doar executa ordinele. Pentru 
cei care îl cunoșteau, părea ceva plauzibil. Detectivul Finn era 
prototipul executantului, care era exact genul de personalitate 
pe care oameni ca Boyd Spivey știau să-l exploateze. 

Dar Faith nu voia să se gândească la Boyd sau la Chuck sau la 
oricine altcineva din echipa mamei ei. Investigația îi consumase 
șase luni din viaţă. Șase luni de nopţi nedormite. Șase luni de 
îngrijorare că mama ei va face infarct sau că va ajunge în 
închisoare sau ambele. 

Faith se forță să închidă ochii. Voia să se gândească la 
momentele bune petrecute alături de mama ei, să retrăiască 
niște clipe frumoase sau să-și reamintească bucuria de a sta în 
compania ei. Ceea ce vedea, în schimb, era bărbatul din 
dormitorul mamei, cu gaura neagră din mijlocul frunţii, unde îl 
împușcase Faith. Mâinile i se smuciseră. Ostaticul se holbase la 
Faith, fără să-i vină să creadă. Gura i se deschisese. Ea-i văzuse 
dinţii îmbrăcaţi în argint și o biluță de argint asortată prinsă de 
limbă. 

Almeja, spusese el. Bani. 

Faith auzi podeaua scârțâind pe hol. 

— Jeremy? 

Se ridică în cot și aprinse lumina de pe noptieră. 

El îi aruncă o privire tâmpă. 

— Scuză-mă, știu că ești obosită. 

— Vrei să-i duc eu cearșafurile jos, lui Zeke? 

— Nu, nu e asta. Scoase iPhone-ul din buzunar. Ceva a fost 
postat pe pagina mea de Facebook. 

— Credeam că nu o mai folosești de când m-ai adăugat în 
lista ta de prieteni. 

Faith nu fusese niciodată genul de părinte care să aibă 
încredere totală în copilul ei. Proprii ei părinţi avuseseră 
încredere în ea și uite ce le adusese asta. 

— Ce se petrece? 

Degetele lui mari se plimbau pe ecran, în timp ce vorbea. 

— M-am plictisit. Vreau să spun, nu plictisit, dar nu aveam ce 
să fac, așa că... 

— E-n regulă, puiule. 


127 


Ea se ridică în pat. 

— Ce este? 

— O grămadă de oameni au postat comentarii. Cred că au 
auzit despre bunica la știri. 

— Ce frumos! spuse Faith, deși i se părea puţin macabru și ca 
să împrumute un cuvânt de la fratele ei, dramatic. Şi ce spun? 

— În general ceea ce cred despre mine și lucruri de acest gen. 
Dar este un mesaj mai special. 

El întoarse telefonul și i-l dădu. Faith citi mesajul cu voce tare. 

— Hei, Jaybird, sper că ești bine. Sunt sigur că băieții răi îşi 
vor arde degetele. Adu-ți aminte doar ce obișnuia să spună 
bunica ta: tine-ti gura închisă și ochii deschisi. 

Faith verifică ID-ul. 

— GoodkKnight925. E vreun coleg de la Grady? 

Mascota liceului era un cavaler și fusese născut în 1992. 

Ridică din umeri. 

— N-am auzit niciodată de el. 

Faith a observat că mesajul fusese scris la ora 2:32 în după- 
amiaza aceea, la mai puţin de o oră după ce Evelyn fusese 
răpită. Încercă să nu pară îngrijorată când întrebă: 

— Când ţi-a trimis cererea de prietenie? 

— Astăzi, dar mulţi oameni mi-au trimis azi cereri. Au apărut 
cam din senin. 

— Ce spune profilul lui? întrebă, înapoindu-i telefonul. 

— Doar că locuiește în Atlanta și că lucrează în distribuţie. 

El trecu cu degetul peste ecran, apoi îi arătă lui Faith. 

Ochii ei erau așa de obosiţi, încât nu se putea concentra. Faith 
își apropie telefonul de faţă, astfel încât să poată citi cuvintele. 
Nu era nimic în plus, nici măcar o fotografie. Jeremy era singurul 
prieten al lui GoodkKnight. Faith simţi că instinctul de polițistă îi 
spune că ceva nu e-n regulă, dar îi dădu telefonul înapoi lui 
Jeremy ca și cum nu se întâmplase nimic. 

— Sunt sigură că e cineva care a mers cu tine la Morningside. 
Ai fost așa de tachinat pentru că bunica îţi spunea Jaybird, încât 
m-ai implorat să te las să te muţi la altă școală. 

— E ciudat, totuși, nu-i așa? 

încerca să nu-l îngrijoreze. 

— Majoritatea prietenilor tăi sunt ciudațţi. 


5 CavalerulBun92. (n.tr.). 
128 


— De unde știe că bunica întotdeauna spunea așa? întrebă, 
neliniștit. 

— E o expresie destul de des întâlnită. 

— Gura închisă, ochii deschişi. 

— Aveam un instructor la academie, care o avea ca și tatuată 
pe frunte. Haide. Nu e nimic. Probabil e un copil de poliţist. Ştii 
regula. Ceva rău se întâmplă și suntem toţi o familie, spuse pe 
un ton pe care-l voia a fi relaxat. 

Acest argument păru să-l convingă. Jeremy fusese târât într-o 
perioadă prin spitale și case străine, din cauza câte unui ofițer 
de poliţie care fusese rănit sau ucis. Puse telefonul la loc în 
buzunar. 

— Sigur ești bine? întrebă ea. 

Jeremy dădu din cap. 

— Poţi să dormi aici, dacă vrei. 

— Ar fi ciudat, mamă. 

— Trezește-mă, dacă ai nevoie de mine. 

Faith se lăsă înapoi pe spate, strecurându-și mâna sub pernă. 
Degetele ei atinseră ceva umed. Familiar. Jeremy sesiză imediat 
schimbarea. 

— Ce s-a întâmplat? 

Lui Faith i se tăie respiraţia. Nu avea curajul să vorbească. 

— Mamă? 

— Sunt obosită, reuși ea să spună. Sunt doar obosită. 

Plămânii ei tânjeau după oxigen. Simţi cum transpiraţia îi 
năpădește corpul. 

— Du cearșafurile, până nu urcă Zeke aici. 

— Eşti... 

— A fost o zi lungă, Jeremy. Am nevoie să dorm. 

Nu se lăsa convins. 

— Bine. 

— Poţi să-mi închizi ușa? 

Nu era sigură că se putea mișca și dacă ar fi vrut. 

Jeremy îi aruncă o altă privire îngrijorată, în timp ce închidea 
ușa. Faith auzi zgomotul clanţei, apoi foșnetul ușor al pașilor săi 
în timp ce mergea pe hol, către spălătorie. Faith își retrase 
mâna de sub pernă numai când auzi a treia treaptă scârțâind. 

Deschise pumnul încleștat. Durerea ascuţită provocată de 
frică dispăruse, iar Faith simţea doar furie oarbă. 

Mesajul de pe iPhone-ul lui Jeremy. Liceul lui. Anul nașterii. 


129 


Tine-ti gura închisă și ochii deschisi. 

Fiul ei stătuse în acest pat, cu picioarele la câţiva centimetri 
depărtare de ceea ce descoperise. 

Sunt sigur că băieții răi își vor arde degetele. 

Cuvintele au căpătat sens doar când Faith a ţinut degetul 
retezat al mamei sale în mână. 


Capitolul 6 


Sentimentul de autodispreţ nu îi era străin Sarei Linton. S-a 
simţit rușinată când tatăl său a văzut-o furând o acadea din 
cutia milei de la biserică. S-a simţit umilită când și-a prins soțul 
înșelând-o. S-a simţit vinovată când a minţit-o pe sora sa că îi 
place de cumnatul ei. S-a simţit jenată când mama ei i-a arătat 
că este prea înaltă ca să poarte un anumit stil de pantaloni. Nu 
s-a simţit însă niciodată o femeie ușoară, iar faptul că știa că nu 
este mai bună decât o stea de reality show de televiziune îi 
sfâșia adâncurile fiinţei. Chiar și acum, câteva ore mai târziu, 
fața Sarei ardea la gândul confruntării cu Angie Trent. O singură 
dată în viață își amintea ca cineva să-i fi vorbit ca Angie Trent. 
Mama lui Jeffrey era o beţivă înrăită, iar Sara a nimerit-o într-o 
noapte foarte proastă. Singura diferenţă era că în acest caz 
Angie avea toate drepturile să o eticheteze pe Sara drept târfă. 

O femeie stricată, ar fi spus mama ei. 

Nu că Sara ar fi intenţionat să-i spună mamei ei ceva din ceea 
ce s-a petrecut. A retezat sunetul televizorului, deoarece o 
zgâria pe nervi. A încercat să citească. A încercat să facă ordine 
în apartament. A tăiat unghiile câinilor. A spălat vase și a 
împăturit haine, atât de șifonate din cauză că au stat grămadă 
pe canapeaua ei timp îndelungat, încât a trebuit să le calce ca 
să încapă în sertare. 

S-a îndreptat de două ori către lift ca să ducă mașina lui Will 
înapoi acasă. De două ori s-a întors din drum. Problema erau 
cheile. Nu le putea lăsa în mașină și nici vorbă să bată la ușă și 
să i le înmâneze lui Angie. Să le lase în cutia poștală nu era o 
opţiune. Vecinii lui Will nu erau răi, dar locuia în mijlocul 
orașului. Mașina ar fi dispărut până s-ar fi întors Sara acasă. 

Așadar, continua să-și facă de lucru, în tot acest timp 
temându-se de sosirea lui Will ca de o durere de dinţi. Ce-i va 


130 


spune când va veni, în sfârșit, să-și ia mașina? Cuvintele nu 
aveau nicio putere, deși Sara exersase în tăcere multe discursuri 
despre onoare și moralitate. Vocea din capul ei căpătase 
cadenţa discursului unui preot baptist. Totul era atât de sordid. 
Totul era greșit. Sara nu intenţiona să se împopoţoneze în fața 
altei femei. Nu intenţiona să fure soțul altcuiva, deși el era gata 
să fie luat. Nici nu intenţiona să se implice într-un război cu 
Angie. Și mai presus de toate, nu intenţiona să se implice în 
relaţia lor incredibil de disfuncțională. 

Ce fel de monstru s-ar fi lăudat că soţul ei încercase să se 
sinucidă? Sarei i se întorcea stomacul pe dos. Și mai era și 
adevărata problemă: cât de convins fusese Will că a-și tăia 
braţul cu lama era singura soluţie? Cât de tare era obsedat de 
Angie, încât să comită un lucru atât de îngrozitor? Și cât de 
bolnavă era Angie, încât să-l ţină în timp ce făcea acest gest? 

La aceste întrebări putea să răspundă cel mai bine un 
psihiatru. Copilăria lui Will nu fusese una ușoară. Și acest fapt în 
sine putea să-l afecteze. Dislexia reprezenta altă problemă, dar 
nu părea ceva capital. Avea ciudăţeniile lui, dar erau drăgălașe, 
nu respingătoare. Işi rezolvase problemele legate de tendinţele 
suicidale sau se pricepea doar să le ascundă? Dacă depășise 
acest punct din viaţa lui, de ce mai era împreună cu femeia 
aceea oribilă? 

Și din moment ce Sara hotărâse că nu se va întâmpla nimic 
între ei, de ce își mai pierdea timpul punându-și aceste 
întrebări? Nici măcar nu era genul ei. Will nu semăna deloc cu 
Jeffrey. Nu afișa deloc siguranţa de sine fantastică a soţului ei. În 
ciuda înălțimii, Will nu era un bărbat care să intimideze fizic. 
Jeffrey fusese jucător de fotbal. Știa cum să conducă o echipă. 
Will era un singuratic, mulțumit să-și facă meseria în umbra 
Amandei. Nu voia glorie sau recunoaștere. 

Jeffrey nu dorise să fie în centrul atenţiei, dar era incredibil de 
sigur pe cine era și ce voia. Femeile leșinau în prezenţa lui. Știa 
să facă totul așa cum trebuie, acesta fiind unul din multele 
motive pentru care Sara renunţase la rațiune și se căsătorise cu 
el. De două ori. 

Poate nu era deloc interesată de Will. Poate Angie Trent avea 
parţial dreptate. Sarei îi plăcuse să fie căsătorită cu un poliţist, 
dar nu pentru motivele perverse pe care le sugerase Angie. 
Natura radicală a forțelor polițienești îi plăceau Sarei la nivel 


131 


profund. Părinţii ei o educaseră să-i ajute pe alţii și nu era 
persoană care să ajute mai mult decât un poliţist. Mai era o 
parte a creierului ei care atrasă de plăcerea de a dezlega 
mistere, ce se regăsea din plin în investigaţiile criminale. li 
plăcuse să discute cu Jeffrey despre cazuri. Munca la morgă ca 
medic legist, descoperirea unor indicii, furnizarea de informaţii 
care să-l ajute pe el, au făcut-o să se simtă utilă. 

Sara oftă. Ca și cum a fi doctor nu era un lucru util. Poate 
Angie Trent avea dreptate în legătura cu perversiunea. Mai 
lipsea ca Sara să înceapă să și-l imagineze pe Will în uniformă. 

Îi alungă pe cei doi câni care îi stăteau în braţe, ca să se 
poată ridica în picioare. Billy căscă. Bob se răsuci pe spate ca să 
se așeze mai confortabil. Ea privi în jur, prin apartament. Un 
sentiment de nervozitate o copleși. Avea nevoie să schimbe 
ceva, orice, astfel încât să simtă ca are controlul asupra vieții ei. 

Începu să mute canapelele, pe care le așeză într-un anumit 
unghi față de televizor, în timp ce câinii se uitau la podeaua care 
trepida sub ei. Măsuţa de cafea era prea mare pentru noul 
aranjament, așa că mută totul din nou, ca să-și dea seama că nu 
se potrivește, iarăși. Până când a terminat de răsucit totul și de 
împins mobila unde era la început, transpirase. 

Era praf pe rama fotografiei de deasupra consolei. Sara lustrui 
mobila și începu să șteargă praful, din nou. Era mult spațiu de 
umplut. Clădirea în care locuia fusese o fabrică de prelucrare a 
laptelui. Pereţii din cărămidă roșie sprijineau tavane înalte de 
șase metri. Toate accesoriile mecanice erau la vedere. Ușile din 
interior erau din lemn și aveau feroneria specifică unui hambar. 
Era genul de mansardă industrială pe care te așteptai să o 
găsești în New York, deși Sara plătise considerabil mai puţin 
comparativ cu suma de zece milioane de dolari pe care ar cere- 
o un astfel de loc în Manhattan. 

Nimeni nu credea că spaţiul i se potrivea și acest lucru o 
atrăsese pe Sara la apartament în primul rând. Când s-a mutat 
prima dată în Atlanta, ea și-a dorit ceva complet diferit de vila ei 
de acasă. S-a gândit mai târziu că a depășit măsura. Spaţiul 
deschis părea aproape cavernos. Bucătăria, cu otelul ei 
inoxidabil peste tot și granitul negru fusese foarte scumpă și 
foarte inutilă pentru cineva ca Sara, care era genul care dădea 
supa în foc. Toată mobila era prea modernă. Masa din 
sufragerie, sculptată dintr-o singură bucată de lemn și suficient 


132 


de mare pentru douăsprezece persoane, era un lux ridicol, 
având în vedere că o folosea numai ca să sorteze 
corespondenţa și să pună pizza în timpul cât îl plătea pe livrator. 
Sara puse deoparte soluţia pentru lustruit mobila. Nu praful era 
problema. Trebuia să se mute. Ar trebui să găsească o căsuță 
într-unul dintre cartierele liniștite ale Atlantei și să scape de 
canapelele joase din piele și măsutele de cafea din sticlă. Ar 
trebui să aibă canapele pufoase și scaune încăpătoare în care să 
te poți cuibări ca să citeşti. Ar trebui să aibă o bucătărie cu o 
chiuvetă ca a unei case de la ţară și o priveliște plină de viață 
înspre curtea din spate prin ferestrele largi. 

Ar trebui să stea într-un loc asemănător cu locuinţa lui Will. 

Televizorul îi atrase privirea. Genericul știrilor de seară se 
derula pe ecran. Un reporter cu aspect grav stătea în faţa 
închisorii de Diagnosticare și Clasificare Georgia. Mulţi dintre cei 
ce făceau parte din ea îi ziceau D&C, fiind conștienți că cele 
două litere puteau semnifica și camera morţii. Sara văzuse 
știrea despre asasinarea celor doi oameni mai devreme și se 
gândise atunci la fel ca și acum: iată un motiv în plus să nu intre 
într-o relație cu Will Trent. 

Lucra la cazul lui Evelyn Mitchell. Probabil că Will nu fusese 
astăzi în preajma închisorii, dar în minutul în care Sara a văzut 
știrea despre un ofițer asasinat inima i s-a zbătut în piept. Chiar 
și după ce a aflat numele gardianului și a prizonierului mort, 
inima ei nu s-a liniștit. Din cauza lui Jeffrey, își amintea cum 
fiecare știre de la televizor, fiecare frântură de zvon, o făcea să 
se crispeze de teamă ca nu cumva să preia Jeffrey un alt caz, 
care să-i pună viaţa în pericol. Avea o tulburare de stres 
posttraumatic. Sara nu-și dăduse seama că trăise cu frică toți 
acești ani, până la decesul soțului ei. 

Interfonul sună. Billy mâărâi fără tragere de inimă, dar niciun 
câine nu se dădu jos de pe canapea. Sara apăsă pe buton. 

— Da? 

— Bună, scuză-mă, eu... spuse Will. 

Sara îi dădu drumul înăuntru. Işi luă cheile de pe tejghea și se 
sprijini de ușa de la intrare. Nu voia să-l invite înăuntru. Nu-l va 
lăsa să se scuze pentru ce a spus Angie, pentru că Angie Trent 
avea tot dreptul să spună ce gândește, și mai mult decât atât, a 
sesizat niște aspecte corecte. Sara doar îi va spune lui Will că i-a 


ê Death Chamber, engl. (n.tr.). 
133 


făcut plăcere să-l cunoască și îi va ura succes în a rezolva 
lucrurile cu soţia lui. Dacă mai ajungea vreodată la ea. Liftul de- 
abia se deplasa. Văzu afișajul digital al liftului indicând că acesta 
merge de la etajul patru la subsol. Dură, din nou, o veșnicie ca 
liftul să înceapă să urce. Șopti cu glas tare „trei, patru, cinci” și, 
în sfârșit, liftul scoase un clinchet, semn că a ajuns la șase. 

Ușile se deschiseră. Will aruncă o privire cercetătoare din 
spatele a două piramide de cutii de dosare de carton, o cutie de 
polistiren expandat și o pungă de gogoși. Câinii, care păreau să 
o observe pe Sara doar la ora mesei, alergară în hol să-l 
întâmpine. 

Sara bombăni o înjurătură. 

— Scuză-mă că am întârziat așa de mult. 

El se întoarse, ca Bob să nu-l doboare. 

Sara apucă ambii câini de zgărzi, ţinând ușa deschisă cu 
piciorul astfel încât Will să poată să intre. El puse cutiile pe 
masa din sufragerie și începu imediat să mângâie câinii. Ei l-au 
lins ca pe un prieten pierdut demult, dând din coadă și zgăriind 
cu unghiile podeaua. Planul Sarei, care fusese atât de ferm cu 
numai câteva secunde înainte, începu să se fisureze. 

Will privi spre etaj. 

— Erai în pat? 

Ea se îmbrăcase conform cu dispoziţia ei, într-o pereche 
veche de pantaloni de trening și un jerseu al echipei de fotbal 
Grant County Rebels. Avea părul prins la spate atât de strâns, 
încât simţea cum îi trage pielea gâtului. 

— Uite cheile tale. 

— Mulţumesc. _ 

Will dădu câinele jos de pe pieptul lui. Incă mai purta tricoul 
negru din acea după-amiază. 

— Jos! îl trase înapoi pe Bob, care făcea tot posibilul să ajungă 
la gogoși. E sânge? 

Avea o pată uscată, întunecată pe mâneca dreaptă a tricoului. 
Instinctiv, Sara întinse mâna să-l apuce de braţ. Will făcu un pas 
înapoi. 

— Nu e nimic. Își trase mâneca. A fost un incident la 
închisoare azi. 

Sara simţi că i se strânge pieptul, acel sentiment atât de 
familiar. 

— Ai fost acolo. 


134 


— N-am putut face nimic ca să-l ajut. Poate că tu... Cuvintele i 
se stinseră pe buze. Doctorul din echipă a spus că era o rană 
mortală. Era mult sânge. Își strânse mâna în jurul încheieturii 
braţului. Ar fi trebuit să-mi schimb bluza când am ajuns acasă, 
dar am avut multă treabă, iar casa mea e cu susul în jos acum. 

Fusese acasă. Fără niciun motiv, Sara își permise să creadă 
un moment că el nu și-a văzut soţia. 

— Ar trebui să discutăm despre ce s-a întâmplat. 

— Uh... Pretinse că nu înţelege. Nu sunt multe de spus. E 
mort. Nu era un tip deosebit de bun, dar sunt sigur că îi va 
afecta familia. 

Sara se holbă la el. Nu era niciun sentiment de vinovăţie pe 
faţa lui. Poate că Angie nu i-a spus lui Will despre confruntare. 
Sau poate i-a spus, iar Will se străduia din răsputeri să ignore 
acest lucru. În orice caz, ascundea ceva. Dar dintr-odată, după 
ce și-a petrecut ultimele ore muncind ca o nebună, Sarei nu-i 
mai păsa. Nu voia să discute subiectul. Nu voia să analizeze. 
Singurul lucru de care era sigură era că nu dorea ca el să plece. 

— Ce este în cutii? întrebă ea. 

Păru să observe schimbarea ei de atitudine, dar hotărî să 
ignore acest aspect. 

— Dosare dintr-o investigaţie mai veche. Ar putea să aibă 
legătură cu dispariţia lui Evelyn. 

— Nu răpire? 

Rânjetul lui arăta că fusese prins. 

— Trebuie să știu tot ce cuprind aceste dosare până mâine la 
ora cinci dimineața. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Nu. Se întoarse să ridice cutiile. Mulţumesc că ai dus-o pe 
Betty acasă în locul meu. 

— Dislexia nu e un defect de caracter. 

Will lăsă cutiile pe masă și se întoarse. Nu răspunse imediat. 
O privi doar într-un fel care o făcu pe Sara să-și dorească să fi 
făcut o baie. Într-un final, el spuse: 

— Cred că îmi plăcea mai mult când erai supărată pe mine. 

Sara nu-i răspunse. 

— E vorba de Angie, nu-i așa? De aceea ești supărată? 

Aceste subterfugii reprezentau o noutate pentru ea. 

— Părea că ignorăm tema. 

— Vrei să continuăm astfel? 


Sara ridică din umeri. Nu știa ce voia. Cel mai potrivit lucru ar 
fi fost să-i spună că flirtul lor inocent a luat sfârșit. Trebuia să 
deschidă ușa și să-l determine să plece. Ar fi trebuit să-l sune pe 
doctorul Dale mâine dimineaţă și să-i ceară o nouă întâlnire. Ar 
trebui să-l uite pe Will și să lase timpul să i-l șteargă din minte. 

Dar nu memoria ei era problema, ci strânsoarea din piept pe 
care o simţea când credea că el este în pericol. Era sentimentul 
de eliberare pe care îl avea când îl vedea intrând pe ușă. Era 
fericirea pe care o simţea prin simplul fapt de a fi lângă el. 

— Angie și cu mine nu am mai fost împreună, împreună, de 
peste un an, spuse el. Făcu o pauză, ca să lase propoziţia să-și 
facă efectul. Nu de când te cunosc pe tine. 

Sara nu putu să spună decât: 

— O! 

— Și apoi, când mama ei a murit, cu niște luni în urmă, am 
văzut-o pentru, să zicem, două ore, apoi a plecat. Nici măcar nu 
a participat la înmormântare. Făcu din nou o pauză, îi era greu. 
E greu de explicat relaţia noastră. Nu fără să par patetic și 
stupid. 

— Nu-mi datorezi o explicaţie. 

Își puse mâinile în buzunare și se aplecă peste masă. Lumina 
de la lustră îi scotea în evidenţă cicatricea crestată de deasupra 
buzei. Avea pielea roz, o linie fină trasându-i cuta dintre buza 
superioară și nas. Sara nici nu-și mai aducea aminte cât timp 
pierduse imaginându-și cum s-ar simţi cicatricea pe propria ei 
gură. Prea mult timp. 

Will își drese glasul. Privi în podea, apoi vorbi rar: 

— Ştii unde am crescut. Cum am crescut. 

Ea dădu din cap. Orfelinatul de copii din Atlanta se închisese 
cu mulți ani în urmă, dar clădirea abandonată era la mai puţin 
de opt kilometri de locul unde locuia. 

— Copiii nu stăteau prea mult. Incercau să plaseze cât mai 
mulţi dintre noi în cămine temporare. Bănuiesc că era mai ieftin 
așa. 

El dădu din umeri, ca și cum era ceva normal. 

— Cei mai mari nu făceau față, de obicei. Rezistau poate 
câteva săptămâni, uneori numai câteva zile. Se întorceau 
schimbaţi. Cred că poţi să-ţi imaginezi de ce. 

Sara dădu din cap. Nu dorea să știe. 


— Nu erau multe persoane care să dorească să îngrijească un 
băieţel de opt ani, care nu trecea de clasa a treia. Dar Angie e 
fată, drăguță și inteligentă, așa că era trimisă des. Ridică din 
nou din umeri: Cred că m-am obișnuit să o aștept să se întoarcă 
și m-am obișnuit să nu întreb ce s-a petrecut cât a lipsit. Se 
îndepărtă de masă și ridică cutiile. Așa că asta este. Patetic și 
stupid. 

— Nu, Will... 

Se opri în faţa ușii, cutiile din faţa lui fiind ca un scut de 
protecție. 

— Amanda m-a pus să te întreb dacă știi pe cineva la biroul 
medicului legist din Fulton. 

Dură ceva timp până creierul Sarei se obișnui cu noua temă 
de discuţie. 

— Probabil. Am făcut o parte din pregătire acolo la început. 

EI își schimbă greutatea în cealaltă mână. 

— E mesajul Amandei, nu al meu. Vrea ca tu să dai niște 
telefoane. Nu ești nevoită, dar... 

— Ce vrea să știe? 

— Orice iese la autopsie. Ei nu vor să ne spună și nouă. Vor să 
păstreze cazul. 

El se întoarse către ușă, așteptând. Ea îi privi ceafa, cu firele 
sale fine de păr. 

— Bine. 

— Ai numărul de telefon al Amandei. Sun-o dacă apare ceva. 
Sun-o și dacă nu apare nimic. E nerăbdătoare. 

El stătea în picioare, așteptând ca ea să deschidă ușa. 

Sara își petrecuse mare parte din zi dorindu-și ca el să iasă 
din viaţa ei, dar acum nu putea să suporte faptul că pleca. 

— Amanda s-a înșelat. 

El se întoarse cu fața spre ea. 

— Legat de ceea ce a spus astăzi. Amanda s-a înșelat. 

Se prefăcu șocat. 

— Nu cred că am auzit vreodată pe cineva spunând aceste 
cuvinte cu glas tare înainte. 

— Almeja. Ultimele cuvinte ale omului pe moarte. Traducerea 
literală este corectă - verzișori - dar nu este argoul pentru 
„bani”. Cel puţin nu cum am auzit eu cuvântul folosit. 

— Este argoul pentru ce? 

Ura cuvântul, dar îl pronunţă oricum. 


137 


— Curvă. 

— De unde știi? se încruntă el. 

— Lucrez într-un spital public mare. Nu cred că trece o 
săptămână de când am început fără ca o persoană să nu mă 
strige cu diverse derivate ale cuvântului. 

Will trânti cutiile înapoi pe masă. 

— Cine ţi-a zis așa? 

Ea dădu din cap. El părea pregătit să se certe cu întreg 
registrul de pacienți. 

— Ideea este că tipul îi spunea lui Faith așa. Nu vorbea despre 
bani. 

Will își încrucișă braţele. Era evident exasperat. 

— Ricardo, preciză el. Tipul din curtea din spate care a tras cu 
arma în fetiţele acelea - se numea Ricardo. 

Sara îi susţinu privirea. Will continuă să vorbească. 

— Hironobu Kwon era mortul din spălătorie. Nu știm nimic 
despre asiaticul mai în vârstă, decât că avea o pasiune pentru 
cămășile havaiene și vorbea cu accent sudic. Și mai este încă o 
persoană care a fost rănită, probabil într-o luptă în care s-au 
folosit cuțite, cu Evelyn. Probabil vei vedea notificarea de la 
spital, când te întorci la lucru. Grupa de sânge B negativ, posibil 
hispanic, înjunghiat în abdomen, posibil o rană pe mână. 

— Ce de personaje! 

— Crede-mă, nu e ușor să ţii pasul cu ei și nici măcar nu sunt 
sigur că vreunul dintre ei e motivul real pentru ce se petrece. 

— Ce vrei să spui? 

— Pare ceva personal, ca și cum este altceva în joc. Nu 
aștepți ani de zile să jefuiești pe cineva. Trebuie să fie vorba 
despre ceva mai important decât banii. 

— Nu degeaba se spune că reprezintă rădăcina tuturor 
relelor. 

Soţului Sarei i-au plăcut întotdeauna motivele legate de bani. 
Din experienţa ei, păreau să fie cele potrivite. 

— Tipul rănit, cel cu rana în abdomen, face parte dintr-o 
bandă? 

Will aprobă din cap. 

— În general, au proprii lor doctori. Se pricep destul de bine - 
am văzut ceva din manopera lor la urgenţă. Dar o rană în 
abdomen este destul de greu de tratat. Ar putea avea nevoie de 
sânge, iar grupa B negativ este greu de obținut. Ar mai avea 


138 


nevoie de un mediu steril pentru operaţie, medicamente pe care 
nu poţi să le iei pur și simplu de la farmacia de cartier. Se 
găsesc numai în farmacia spitalului. 

— Poţi să-mi faci o listă? Pot s-o adaug la alertele polițiștilor. 

— Bineînţeles. 

Se duse la bucătărie ca să găsească hârtie de scris. El rămase 
lângă masa din sufragerie. 

— Cât timp poate trăi cineva cu o rană în abdomen? A 
sângerat mult la locul crimei. 

— Depinde. Ore, poate zile. Ajutorul de urgenţă poate să ofere 
ceva timp, dar ar fi un miracol să reziste o săptămână. 

— Te superi dacă mănânc cât timp faci asta? 

El deschise cutia de polistiren expandat. Erau două bucăţi de 
hot dog, lungi de treizeci de centimetri, înmuiate în chili. Îi 
mirosi, apoi se încruntă: 

— Cred că tipul de la benzinărie avea de gând să-i arunce 
pentru un motiv anume. 

Cu toate acestea, luă un hot dog. 

— Să nu îndrăznești. 

— E în ordine, probabil. 

— Stai jos. 

Ea luă o tigaie din dulap și niște ouă din frigider. Will stătea la 
barul din fața cuptorului de oţel inoxidabil. Cutia de polistiren 
expandat era pe tejghea lângă el. Bob își băgă nasul în ea, apoi 
făcu un pas înapoi. 

— Asta e cu adevărat cina ta - două bucăţi de hot dog și o 
gogoașă? întrebă ea. 

— Patru gogoși. 

— Cum arată colesterolul tău? 

— Cred că este alb, așa cum apare în reclame. 

— Foarte amuzant. 

Ea înfășură cutia de polistiren expandat în folie de aluminiu și 
o aruncă la gunoi. 

— De ce crezi că mama lui Faith n-a fost răpită? 

— Nu am spus chiar asta. Doar cred că multe lucruri nu se 
potrivesc. O privi pe Sara cum sparge ouăle într-un castron. Nu 
cred că a plecat de bunăvoie. Nu ar face una ca asta familiei. 
Dar cred că ar putea să-i știe pe răpitori. De exemplu, poate au 
avut relaţii de serviciu anterioare. 

— Cum adică? 


El se ridică și merse până la masa din sufragerie, de unde luă 
un teanc de dosare galbene dintr-o cutie. Luă și punga de 
gogoși înainte să se așeze din nou la barul din bucătărie. 

— Boyd Spivey, spuse el, deschizând primul dosar și 
arătându-i o fotografie de la poliţie. 

Sara recunoscu figura și numele de la știri. 

— Acesta e bărbatul care a fost omorât la închisoare azi. 

Will dădu din cap, deschizând dosarul următor. 

— Ben Humphrey. 

— Alt poliţist? 

— Da. 

Deschise un alt dosar. Era o stea galbenă lipită pe interior. 

— Acesta este Adam Hopkins. A fost partenerul lui Humphrey. 
Luă alt dosar, de această dată cu o stea violet. Acesta este 
Chuck Finn. Partenerul lui Spivey, iar acest tip... Scotoci după 
ultimul dosar, cu o stea verde. Este Demarcus Alexander. 

Uitase unul. Will se întoarse la masă și găsi încă un dosar 
galben. Acesta avea o stea neagră, care păru profetică când 
rosti: 

— Lloyd Crittenden. A murit de o supradoză de droguri cu trei 
ani în urmă. 

— Toți polițiști? 

Will aprobă din cap, în timp ce îndesa în gură o gogoașă. Sara 
turnă ouăle în tigaie. 

— Nu înțeleg. 

— Şefa lor era Evelyn Mitchell. 

Ea aproape că răsturnă ouăle. 

— Mama lui Faith? 

Reveni asupra fotografiilor, studiind feţele bărbaţilor. Toţi 
aveau acea înclinare arogantă a bărbiei, ca și cum necazurile 
prezente erau doar un punct luminos efemer pe radar. Frunzări 
dosarul lui Spivey, încercând să descifreze scrisul. 

— Furt în timpul investigării unei infracţiuni. 

Dădu înapoi pagina și citi detaliile. 

— Spivey a emis un regulament pentru echipa sa în care 
preciza că trebuie să ia zece procente din fiecare captură de 
droguri ce implica o sumă mai mare de două mii de dolari bani 
gheaţă. Au strâns ceva. 

— Cât? 


140 


— Din ce estimează contabilitatea, în cursul a doisprezece 
ani, au furat în jur de șase milioane de dolari. 

Ea fluieră pe un ton jos. 

— E cu puţin sub un milion de dolari fiecare, fără taxe. Sau cel 
puţin era. Sunt sigură că Unchiul Sam a recuperat banii din 
prima zi de pușcărie. 

Fiecare ban furat era venit impozabil. Majoritatea 
pușcăriașilor primeau  înștiinţarea în prima săptămână de 
executare a pedepsei. Sara verifică prima pagină a dosarului de 
arest, oprindu-se asupra unui nume cunoscut. 

— Ai fost ofiţerul care a anchetat cazul. 

— Nu e partea de slujbă care să-mi placă cel mai mult. 

Își îndesă și restul gogoașei în gură. 

Sara se uită la dosar, prefăcându-se că citește. Greșelile de 
tipar nu erau deosebit de enervante. Fiecare raport de poliţie pe 
care-l citise vreodată era împânzit cu greșeli gramaticale și de 
ortografie. Ca majoritatea dislexicilor, Will trata corectorul de 
text drept sacrosant. Înlocuise cuvinte care nu aveau niciun 
sens în context, apoi semnase cu numele lui la sfârșit. Sara îi 
studie semnătura. Era aproape o mâzgălitură, ce făcea un unghi 
ascutit cu linia neagră. 

Will o privea îndeaproape. Ea realiză că trebuia să-i pună o 
întrebare. 

— Cine a început investigația? 

— Un pont anonim a venit la GBI. 

— De ce nu a fost acuzată Evelyn? 

— Procurorul a refuzat să întocmească un caz. | s-a permis să 
se pensioneze și să primească pensia întreagă. l-au zis 
pensionare timpurie, dar ea avea cu mult peste treizeci de ani 
de muncă. Nu muncea pentru bani. Cel puţin nu pentru banii pe 
care-i obținea de la stat. 

Sara folosi o spatulă ca să amestece ouăle. Will mâncă încă o 
gogoaşă din două înghiţituri. Zahărul pudră se împrăștie pe 
blatul de granit negru. 

— Pot să te întreb ceva? spuse ea. 

— Sigur. 

— Cum de lucra Faith cu tine, știind că i-ai investigat mama? 

— Crede că mă înșel. 

Bob venise înapoi. Își sprijini nasul de tejghea și Will îl 
mângâie pe cap. 


141 


— Știu că a clarificat situaţia cu mama ei, dar nu am discutat 
mai multe. 

Sara nu ar fi crezut pe nimeni altcineva care i-ar fi spus așa 
ceva, dar își putea imagina cum se întâmplase. Faith nu era 
genul care să stea și să vorbească despre sentimentele ei, iar 
Will era așa de al naibii de decent încât era greu să-i atribui 
intenţii ulterioare de răzbunare. 

— Cum este Evelyn? 

— E din vechea școală. 

— Ca Amanda? 

— Nu chiar. Luă încă o gogoașă din pungă. Vreau să spun că 
este dură, dar nu chiar atât de puternică. 

Sara înțelese ce voia să spună. Acea generaţie nu a avut 
multe căi de a dovedi că sunt la fel de capabile ca bărbaţii cu 
care lucrau. Amanda abordase varianta dură, care i se potrivea 
în mod evident. 

— Au crescut împreună, spuse Will. Au mers la Academie 
împreună, apoi au avut funcţii similare în APD, respectiv GBI. 
Sunt încă bune prietene. Cred că Amanda a ieșit cu fratele lui 
Evelyn sau cu cumnatul ei. 

Nu se putea gândi la un conflict de interese mai bătător la 
ochi. 

— Și Amanda era ofițer superior pe vremea când o investigai 
pe Evelyn? 

— Da. 

El înghiţi încă o gogoaşă. 

— Știai asta la momentul respectiv? 

Dădu din cap, ţinând gogoașa în interiorul obrazului ca o 
veveriţă cu o nucă, astfel încât să poată întreba: 

— Știai că nu e pornit cuptorul, nu? 

— Rahat. 

Asta explica de ce ouăle erau încă sub formă lichidă. Roti 
butonul până când izbucni flacăra. 

El se şterse la gură cu dosul palmei. 

— Și mie îmi place să le las să stea o vreme. Le conferă un 
aspect prăfos. 

— Aceea este E-coli. 

Verifică apoi prăjitorul de pâine, întrebându-se de ce nu a ieșit 
nicio felie. Probabil pentru că nu era nimic acolo. Will zâmbi, în 
timp ce ea lua o pâine din dulap. 


142 


— Nu sunt o bucătăreasă grozavă, spuse ea. 

— Vrei să mă ocup eu? 

— Vreau să-mi povestești despre Evelyn. 

El se lăsă înapoi în scaun. 

— Am plăcut-o încă de când am cunoscut-o. Știu că pare 
ciudat în circumstanțele date. Presupun că trebuie s-o urăsc, dar 
nu poţi privi lucrurile așa. Aceasta e treabă guvernamentală. 
Unele investigaţii demarează din motive greșite și te trezești că 
ești anchetat pentru că ai spus ceva greșit sau ai deranjat un 
politician, spuse el adunând zahărul pudră într-o grămăjoară. 
Evelyn era foarte politicoasă. Respectuoasă. Dosarul ei era 
nepătat până atunci. Mă trata ca și cum îmi făceam meseria și 
nu ca pe un pedofil, cum se întâmplă de obicei. 

— Poate că știa că nu va fi pusă sub acuzaţie niciodată. 

— Cred că era îngrijorată, dar principala ei preocupare era 
fiica sa. S-a străduit din răsputeri să nu o amestece pe Faith. 
Nici măcar n-am cunoscut-o până când nu m-a pus Amanda să 
fac echipă cu ea. 

— Măcar e o mamă bună. 

— E o doamnă rasată. Dar e și inteligentă, puternică, dură. Nu 
m-aș pune împotriva ei. 

Sara uitase de ouă. Folosi spatula ca să le curețe de pe fundul 
tigăii. 

— Evelyn a fost legată de un scaun, în timp ce îi răscoleau 
casa. Am găsit o săgeată desenată dedesubtul scaunului. Și-a 
folosit propriul sânge ca să o traseze, îi spuse Will. 

— Ce direcţie indica? 

— În cameră. Spre canapea. Spre curtea din spate. Cine știe? 
Nu am găsit nimic, ridică el din umeri. 

Sara căzu pe gânduri. 

— Doar vârful unei săgeți? Atât? 

El împrăștie zahărul pudră din nou și desenă forma. 

Sara studie simbolul, în tăcere, gândindu-se cum să 
procedeze. Hotări într-un final că nu avea decât să spună 
adevărul. 

— Mie îmi pare un V. Litera V. 

Tăcerea lui schimbă atmosfera în cameră. Ea se gândi că va 
schimba subiectul sau va face o glumă, dar el continuă: 

— Nu era perfectă. Era întinsă la vârf. 

— Așa? spuse, desenând încă o linie. Ca litera A? 


143 


El privi cu atenţie desenul. 

— Cred că Amanda nu se prefăcea când a spus că nu are idee 
despre ce vorbesc. 

— A văzut-o și ea? 

Adună zahărul în mână și-l puse în pungă, lângă gogoașă. 

— Da. 

Îi așeză farfuria cu ouă în faţă. Pâinea sări din prăjitor. Era 
aproape neagră. 

— O, nu, bombăni ea. Îmi pare atât de rău. Nu trebuie să 
mănânci asta. Vrei să scot hot-dog-ul din gunoi? 

El luă pâinea arsă din mână și o puse pe farfuria sa. Pâinea 
scoase un sunet similar cu al unei cărămizi ce zgârie betonul. 

— Nişte unt ar fi bun. 

Avea doar margarină. Will luă margarină cu un cuţit și unse 
pâinea până ce aceasta se înmuie suficient încât să poată fi 
îndoită. Ouăle erau mai mult decât gri decât galbene, dar el 
începu să mănânce din ele oricum. 

— Numele „Amanda” începe cu A. Almeja începe cu A. Și se 
prea poate ca Evelyn să fi desenat un A pe spatele scaunului, 
spuse Sara. 

Lăsă furculita din mână. Farfuria era curată. 

— Almeja sună asemănător cu „Amanda”. Au același număr 
de silabe. Aceeași literă de început și de sfârșit, continuă ea. 

Nu văzuse astfel problema. Mulţi dislexici n-ar putea compara 
două cuvinte nici dacă le pui pistolul la cap. 

El dădu farfuria la o parte. 

— Amanda nu îmi spune totul. Nici măcar nu recunoaște că 
acel caz de corupţie are legătură cu situaţia lui Evelyn. 

— Dar te-a pus să treci prin toate dosarele. 

— Ori are nevoie de informaţii, ori încearcă să mă ţină ocupat. 
Ştie că îmi va lua toată noaptea. 

— Nu și dacă te ajut eu. 

El luă farfuria și o duse la chiuvetă. 

— Vrei să spăl farfuria înainte să plec? 

— Vreau să-mi spui despre scena crimei. 

El o spălă, apoi începu să se spele pe mâini. 

— Aceea e apa rece, spuse Sara și apoi, deoarece nu avea 
rost să-i atragă atenţia că din cauză că era stângaci, răsucise 
robinetul de apă caldă spre dreapta, ea se aplecă și potrivi 
temperatura pentru el. 


144 


Will își deschise palmele pentru ca ea să-i toarne niște săpun. 

— De ce miroși a soluţie de lustruit mobila cu aromă de 
lămâie? 

— De ce m-ai lăsat să cred că Betty aparţine soţiei tale? 

Săpunul făcu spumă în palmele sale. 

— Sunt unele secrete care nu vor fi scoase la lumină 
niciodată. 

— Spune-mi despre scena crimei, zâmbi ea. 

Will îi spuse ce au găsit: scaunele răsturnate și jucăriile 
copilului sfărâmate. Menţionă despre doamna Levy și prietenul 
lui Evelyn, despre teoria lui Mittal asupra urmei de sânge și 
teoria diferită a lui Will despre aceeași problemă. Până să 
ajungă la partea în care au găsit bărbatul în portbagaj, Sara 
reușise să-l determine să se așeze la masa din sufragerie. 

— Crezi că Boyd Spivey a fost ucis pentru că a vorbit cu 
Amanda? întrebă ea. 

— E posibil, dar e puţin probabil. Gândește-te la sincronizare. 
Amanda l-a sunat pe gardian cu două ore înainte să ajungem la 
închisoare. Doctorul închisorii a spus că a fost folosit un cuțit 
zimţat. Nu e ceva ce poţi confecţiona dintr-o periuţă de dinţi. 
Camera video a fost scoasă din funcţiune cu o zi înainte, ceea ce 
indică faptul că omorul a fost plănuit cu minim douăzeci și patru 
de ore înainte, explică el. 

— Așadar, a fost o acţiune coordonată. Evelyn este răpită. 
Boyd este ucis câteva ore mai târziu. Ceilalţi oameni din echipă 
sunt în siguranță? 

— Bună întrebare. Scoase telefonul din buzunar și întrebă: Te 
superi dacă dau niște telefoane? 

— Bineînţeles că nu. 

Ea se ridică de la masă ca să-i ofere puţină intimitate. 

Tigaia era caldă încă, așa că turnă apă rece peste ea. Ouăle 
erau lipite de metal. Incepu să le râcâie cu degetul mare, înainte 
să renunţe și să îndese tigaia pe etajul de sus al mașinii de 
spălat vase. 

Sara deschise dosarul lui Boyd Spivey din nou. Will folosise o 
stea roz ca să-l identifice, probabil în glumă. Omul semăna a 
polițist corupt. Faţa în formă de lună indica faptul că folosise 
steroizi. Pupilele aproape că nu se distingeau în ochii ca niște 
mărgele. Inălțimea și greutatea erau cele ale unui fotbalist. 


145 


Ea trecu prin detaliile arestării lui Spivey, în timp ce asculta 
pe jumătate discuţia lui Will cu cei de la închisoarea de Stat 
Valdosta. Vorbiră despre posibilitatea de a-i muta sau nu pe Ben 
Humphrey și pe Adam Hopkins la carceră și au căzut de acord 
că cel mai bine era să înceapă să-i monitorizeze. 

Telefonul următor al lui Will a fost mai complicat. Sara 
presupuse că discuta la sediul GBI despre localizarea ultimilor 
doi oameni cu ajutorul ofițerilor de eliberare condiţionată. 

Ea deschise dosarul lui Spivey și găsi dosarul de la personal în 
spatele celui de arestare. Sara citi despre detaliile vieţii 
profesionale a omului. Spivey se înscrisese la Academie imediat 
ce terminase liceul. Făcuse școala serală la Georgia State pentru 
a obţine o licenţă în criminologie. Avea trei copii și o soție care 
lucra la Consulatul olandez în suburbiile orașului. Promovarea lui 
Spivey în echipa lui Evelyn fusese o lovitură de maestru. Brigada 
antidrog era una dintre cele mai capabile din ţară. Aveau cele 
mai bune arme și dotări și suficienţi infractori notorii în zona 
Atlantei ca să primească o grămadă de recomandări și apariţii în 
ziare, lucru care părea să-i placă în mod deosebit lui Spivey. Will 
adunase articole de presă despre capturile cele mai însemnate 
ale echipei. Spivey era cap de afiș în fiecare știre, deși Evelyn 
conducea echipa. O fotografie îl arăta pe Spivey proaspăt ras, cu 
destule decoraţii pe piept încât să împodobească o bicicletă de 
fată. Dar nu fusese suficient pentru el. 

— Hei! 

Sara ridică privirea din dosar. Will terminase de telefonat. 

— Îmi cer scuze. Voiam să mă asigur că sunt în siguranţă. 

— E-n regulă. 

Sara nu intenționa să pretindă că nu ascultase. 

— N-ai sunat-o pe Amanda. 

— Nu, n-am sunat-o. 

— Mai dă-mi nişte dosare să citesc. 

— Chiar nu trebuie să faci asta. 

— Așa vreau. 

Sara nu era amabilă și nu încerca să petreacă mai mult timp 
în compania lui. Voia să știe ce-l determinase pe un om ca Boyd 
Spivey să se transforme într-un asemenea nenorocit. 

Will o privi fix suficient timp ca să o facă să creadă că va 
refuza. Apoi deschise una dintre cutii. Un reportofon foarte vechi 


146 


stătea pe un morman de casete audio. Niciuna nu avea etichetă, 
cu excepţia unor stele colorate, cu adeziv. 

— Sunt înregistrări ale interogatoriilor pe care le-am avut cu 
fiecare suspect. Niciunul nu a spus mare lucru la început, dar, 
până la sfârșitul audierii, toţi au încheiat târguri pentru 
reducerea pedepsei, explică Will. 

— S-au turnat unul pe altul? 

— Nicio șansă. Aveau niște informaţii despre doi politicieni 
locali. Acest lucru i-a ajutat să încheie un târg cu procurorul. 

Sara nu pretinse că e șocată de faptul că politicienii aveau 
legătură cu drogurile. 

— Cât de multe avantaje au obţinut? 

— Destule ca să-i facă să vorbească, dar nu suficiente încât să 
obțină potul cel mare. 

Will deschise următoarea cutie și începu să scoată dosare. 

Ca și celelalte, erau însemnate cu culori. El i le înmână pe 
cele verzi mai întâi. 

— Declaraţiile martorilor pentru procuratură. 

Le făcu teanc pe cele roșii, care erau mai puţine la număr. 

— Martorii apărării. 

Will le scoase pe cele albastre: 

— Capturi de mulţi bani - tot ce depășește două mii de dolari 
a fost consemnat. 

Sara se apucă imediat de treabă, citind cu grijă următorul 
dosar de personal. Ben Humphrey fusese același gen de poliţist 
ca Boyd Spivey: solid, bun în meseria sa, dornic să fie în atenţia 
presei, și, în final, profund corupt. Aceleași lucruri erau valabile 
și pentru Adam Hopkins și Demarcus Alexander, amândoi 
lăudaţi pentru curajul lor dovedit în timpul spargerii unei bănci, 
ambii plătind cu bani gheaţă casele lor de vacanţă din Florida. 
Lloyd Crittenden își câștigase insigna după ce se dăduse peste 
cap de șase ori cu mașina de poliție în timpul urmăririi unui 
bărbat care ciuruise un bar jegos cu o mitralieră. Avea și două 
avertismente pentru lipsă de subordonare, dar evaluarea lui 
anuală realizată de către Evelyn fusese sclipitoare. 

Singura excepţie o reprezenta Chuck Finn, care părea mai 
cerebral decât colegii lui. Finn urma să obțină doctoratul în arta 
renascentistă italiană când a fost arestat. Stilul lui de viaţă nu 
era la fel de luxos ca al celorlalţi. Folosise veniturile ilegale ca 
să-și plătească studiile și să călătorească prin lume. Trebuie să fi 


147 


ajutat echipa în multe moduri subtile. Evelyn Mitchell alesese 
fiecare om pentru un motiv. Unii erau conducători. Alţii, ca 
ofițerul Chuck Finn, erau executanți. Toţi se potriveau profilului 
general: munceau din greu și aveau reputaţia în departament că 
se dedicau meseriei. 

Trei dintre ei erau albi, doi negri și unul era parțial indian 
cherokee. Toţi se vânduseră pentru bani. 

Will derulă casetele. Stătea cu ochii închiși și căștile pe urechi. 
Sara auzea cum se învârteau rotițele în interiorul aparatului. 

Următorul teanc de dosare detalia toate capturile de sume 
mari de bani murdari pe care echipa le făcuse și din care se 
presupunea că furaseră, de-a lungul anilor. Sara credea că 
aceste dosare vor fi cele mai greu de parcurs, dar s-au dovedit a 
fi toate scrise în termeni inteligibili. Majoritatea oamenilor 
arestaţi pentru trafic de droguri de către echipa lui Evelyn erau 
fie morți, fie închiși, în momentul arestării polițiștilor. Numai 
câţiva mai rămăseseră pe străzi, dar aceștia erau activi. Sara 
recunoscu unele nume de la știrile de noapte. Doi păreau 
promiţători din anumite motive. Puse dosarele deoparte pentru 
Will. 

Verifică ora. Era trecut de miezul nopţii și intra în tură 
devreme dimineaţa. De parcă ar fi făcut o aluzie, gura ei se 
deschise într-un căscat așa de larg încât i-au trosnit fălcile. Îi 
aruncă o privire lui Will, ca să fie sigură că n-a văzut. Mai era 
încă un teanc mare de dosare lângă ea. 

Ajunsese doar la jumătate, dar nu se putea opri nici dacă ar fi 
vrut. Era ca și cum ar fi încercat să pună la cap toate indiciile 
într-un roman poliţist. Personajele pozitive erau la fel de corupte 
ca și infractorii. Răufăcătorii păreau să ia mita drept un preţ 
necesar pentru a-și desfășura afacerile. Ambele tabere aveau, 
probabil, o listă lungă de justificări pentru acțiunile lor ilegale. 

Incepu să citească un nou teanc de dosare. Cei șase bărbați 
din echipa lui Evelyn nu fuseseră niciodată trimiși în judecată, 
dar procesul trebuie să fi fost gata să înceapă când s-au încheiat 
înțelegerile. Lista potenţială de martori a procurorilor fusese 
atent cercetată, dar nu mai mult decât a celor care îi reprezenta 
pe acuzaţi. Numele trebuie să-i fi fost familiare lui Will, dar cu 
toate acestea, Sara citi cu atenţie fiecare dosar. După o oră 
întreagă în care a comparat declaraţiile, ea trecu la ultimul 
dosar, pe care îl păstrase drept recompensă că nu a renunţat. 


148 


Fotografiile lui Evelyn Mitchell înfățișau o femeie îngrijită, cu o 
expresie indescifrabilă întipărită pe față. Trebuie să se simţit 
umilită când i s-a întocmit dosar și a fost interogată, după ce a 
petrecut atât de mult timp fiind de partea cealaltă a mesei. Dar 
nimic din expresia ei nu dezvăluia acest lucru. Gura îi era 
strânsă într-o linie subţire. Privea înainte, în gol. Avea părul 
blond, ca al lui Faith, cu șuvițe grizonante la tâmple. Ochi 
albaștri, șaptezeci de kilograme, un metru și șaptezeci și cinci 
de centimetri - puţin mai înaltă decât fiica ei. 

Cariera ei făcea parte din categoria celor care primeau premii 
de la Clubul Femeilor din localitate, pe care căpitanul Mitchell le 
primise de două ori. Promovarea ei ca detectiv a fost precedată 
de o negociere de ostatici ce se finalizase cu eliberarea a doi 
copii și moartea unui molestator de copii în serie. Gradul de 
locotenent îl primise la zece ani după ce promovase testul cu 
cea mai mare notă înregistrată vreodată. Fusese avansată într- 
un post de conducere după un proces pentru discriminare 
sexuală înaintat de Comisia pentru Egalitatea Șanselor. 

Evelyn își croise drumul spre vârf cu greutate, plătindu-și 
tributul către stradă. Avea două diplome, obţinute cu brio, din 
care una de la Georgia Tech. Era mamă, bunică și văduvă. Copiii 
ei își serveau ţara și comunitatea. Soțul ei avusese o meserie 
foarte respectabilă ca agent de asigurări. Din multe puncte de 
vedere, îi reamintea Sarei de propria mamă. Cathy Linton nu era 
genul de femeie care să poarte armă, dar fusese atrasă de ceea 
ce considerase potrivit pentru ea și familia ei. 

Dar n-ar fi luat niciodată mită. Cathy era dureros de cinstită, 
genul de persoană care ar întoarce mașina și ar conduce înapoi 
optzeci de kilometri către o zonă turistică din Florida pentru că i- 
au dat prea mult rest. Poate așa se explica faptul că Faith putea 
lucra cu Will. Dacă cineva i-ar fi spus Sarei că mama ei furase 
aproape un milion de dolari, ea i-ar fi râs în faţă. Ar fi fost de 
domeniul imaginarului. Faith nu credea doar că Will se înșelase 
în legătură cu mama ei. Credea că fusese dus în eroare. 

Will schimbă caseta. Sara îi ceru să-și scoată căștile. 

— Nu se potrivește. 

— Ce anume? 

— Ai spus că fiecare membru a strâns aproape un milion de 
dolari. Ai găsit cel mult șaizeci de mii de dolari într-un cont din 
afara statului, deschis pe numele lui Bill Mitchell. Evelyn nu 


149 


conduce un Porsche, nu are amantă, iar Faith și fratele ei nu au 
învăţat în școli particulare. Singura vacanță în care s-a dus a 
fost în Jekyll Island, cu nepotul ei. 

— Capătă un sens după ce s-a petrecut azi, îi reaminti el. 
Oricine a luat-o pe Evelyn vrea acei bani. 

— Mă îndoiesc. 

Majoritatea polițiștilor își apără cazurile ca pe propriii copii. 

— De ce? întrebă Will. 

— Așa îmi spune instinctul. Pur și simplu nu cred. 

— Faith nu știe despre contul din bancă. 

— Nu-i voi spune. 

El se ridică, împreunându-și mâinile. 

— Am ascultat interviurile mele mai vechi cu Evelyn. Ea 
vorbește în majoritatea timpului despre soţul ei. 

— Bill, nu-i așa? Era agent de asigurări. 

— A murit cu câţiva ani înainte să fie deschis cazul împotriva 
lui Evelyn. 

Sara se pregătea pentru o întrebare legată de văduvie, dar 
Will îndreptă discuţia în altă direcţie. 

— Cu un an înainte să moară Bill, a fost dat în judecată de 
familia unui deţinător al unei polite pentru refuzul unei cereri. 
Au spus că Bill a completat niște hârtii greșit. Tatăl a trei copii 
avea o boală rară de inimă. Compania a refuzat tratamentul. 

Aceasta nu era o poveste nouă pentru Sara. 

— Au spus că era o boală pe care o avea dinainte. 

— Doar că nu era - cel puțin nu diagnosticată. Familia și-a 
luat un avocat, dar a fost prea târziu. Tipul a murit pentru că s-a 
bifat ceva greșit pe formular. Trei zile mai târziu, văduva 
primește o scrisoare în căsuţa poștală în care compania de 
asigurări spunea că Bill Mitchell, agentul care încheiase 
asigurarea, a făcut o greșeală și tratamentul soțului ei a fost 
aprobat. 

— E îngrozitor. 

— Bill a acceptat greu. Era un om foarte grijuliu. Reputația lui 
era importantă pentru el, pentru munca lui. A făcut ulcer din 
cauza grijilor. 

De fapt, nu așa se făcea ulcer, dar ea îi spuse: 

— Continuă. 

— A fost achitat în cele din urmă. Au găsit formularele 
originale. Compania de asigurări o dăduse în bară, nu Bill. Un 


150 


operator de date bifase căsuţa care nu trebuia. Nu a fost abuz, 
doar incompetenţă. 

Will făcu semn că asta nu conta. 

— Oricum, Evelyn a spus că Bill nu a depășit momentul 
niciodată. O înnebunea faptul că el nu lăsa lucrurile în urmă. S- 
au certat pe tema asta. Ea a crezut că-și plângea de milă și l-a 
acuzat că este paranoic. Bill spunea că oamenii de la serviciu îl 
tratau în mod diferit. O mulţime de persoane au crezut că firma 
și-a asumat responsabilitatea, dar a fost greșeala lui Bill. 

Sara avea îndoieli. 

— O companie de asigurări și-a asumat responsabilitatea? 

— Oamenilor le vin idei nebunești, spuse Will. Oricum, Bill a 
simţit că acuzaţia a șters tot binele pe care l-a făcut de-a lungul 
anilor. Evelyn a spus că atunci când s-a îmbolnăvit de cancer, 
(Bill a murit de cancer pancreatic la trei luni de la diagnosticare) 
ea a crezut că unul dintre motivele pentru care n-a putut lupta 
cu boala a reprezentat faptul că se simţea vinovat. Și că ea nu l- 
a iertat niciodată pentru că n-a luptat cu boala. El a acceptat 
oarecum cancerul, apoi a așteptat să moară. 

Nu era ușor de luptat împotriva cancerului pancreatic. 
Șansele de supraviețuire pe termen lung erau mai mici de cinci 
procente. 

— Un stres ca acesta îţi poate deregla cu siguranţă sistemul 
imunitar. 

— Evelyn era îngrijorată că i se va întâmpla același lucru. 

— Că se va îmbolnăvi de cancer? 

— Nu. Că investigația îi va distruge viaţa, chiar dacă era 
achitată. Că va plana asupra ei pentru totdeauna. A spus că în 
toţi anii de când i-a murit soțul, și-a dorit cu ardoare să se poată 
întoarce înapoi pentru a-i spune că, în sfârșit, a înțeles prin ce 
trece. 

Sara analiză profunzimea declaraţiei. 

— Sună ca vorbele unei persoane nevinovate. 

— Așa e. 

— Asta înseamnă că înclini să-ţi schimbi părerea? 

— Ești foarte amabilă că ai pus întrebarea într-un mod atât de 
diplomatic, rânji el. Nu știu. Cazul meu a fost închis înainte să 
mă lămuresc. Evelyn a semnat documentele și s-a pensionat. 
Amanda nici măcar nu mi-a spus că s-a terminat. Am auzit la 


151 


știri într-o dimineaţă - ofițer decorat se retrage din poliţie pentru 
a petrece mai mult timp cu familia. 

— Crezi că a scăpat prea ușor. 

— Mă tot gândesc la un singur lucru: era șefa unei echipe care 
a furat o mulţime de bani. Ori s-a făcut că nu vede, ori nu este 
atât de bună pe cât reiese din decoraţiile ei, spuse trăgând de 
marginile din plastic ale unei casete audio. Și mai e contul din 
bancă. Nu pare o sumă mare în comparaţie cu milioanele de 
dolari, dar șaizeci de mii e o sumă considerabilă. Și e pe numele 
soțului, nu al ei. De ce să nu Îl treacă pe numele ei, acum că ele 
mort? De ce să-l ţină încă secret? 

— Ai dreptate în toate aceste privinţe. 

El tăcu un moment, singurul sunet din cameră fiind cel făcut 
de degetul lui în timp ce râcâia marginea din plastic. 

— Faith nu m-a chemat când s-a petrecut incidentul. Nu 
aveam mobilul la mine, deci ar fi fost inutil, dar nu m-a sunat. 
Făcu o pauză. Am crezut că poate nu avea încredere în mine, 
din cauză că era mama ei implicată. 

— Mă îndoiesc că se gândea măcar la așa ceva. Ştii cum ţi se 
blochează creierul când se petrec asemenea fapte. Ai întrebat-o 
ce s-a întâmplat? 

— Are altele pe cap decât să mă consoleze pe mine. Chicoti 
autoironic. Poate ar trebui să consemnez în jurnalul meu intim. 
începu să împacheteze cutiile. Oricum, te las să te culci. Ai 
descoperit ceva despre care ar trebui să știu? 

Sara scoase două dosare pe care le ţinea deoparte. 

— Acești tipi ar merita o examinare mai atentă. Au fost 
implicaţi în confiscarea unor sume mari de bani murdari. Unul 
dintre ei era pe lista celor care depuneau mărturie în favoarea 
lui Spivey. L-am ochit pentru că are antecedente de răpire 
pentru a căpăta putere asupra bandelor rivale. 

Will deschise primul dosar. 

— Ignatio Ortiz, îl ajută Sara cu numele. 

— E în Închisoarea de Stat Philips pentru tentativă de 
omucidere, oftă Will. 

— Așadar, nu ne va fi greu să-l găsim. 

— Conduce Los Texicanos. 

Sarei îi era familiară banda. Tratase o serie de puștani 
implicați în organizaţie. Nu mulţi plecaseră întregi de la urgenţă. 


152 


— Dacă Ortiz este implicat în asta, nu va vorbi. Nici dacă nu 
este, nu va vorbi cu noi niciodată. Oricare ar fi varianta corectă, 
ar însemna să pierdem degeaba trei sau patru ore conducând, 
spuse Will. 

— Urma să fie chemat ca martor în favoarea lui Spivey. 

— Boyd avea o listă surprinzătoare de criminali dispuși să 
depună mărturie că nu s-a atins de banii lor. Era un întreg 
registru de criminali dispuși să susțină echipa lui Evelyn. 

— Ai aflat ceva de la Boyd la închisoare? 

Will se încruntă. 

— Amanda i-a pus întrebările. Au vorbit într-un fel de cod. Un 
lucru pe care l-am înțeles este că Boyd a spus că asiaticii 
încercau să-i scoată pe mexicani de pe partea de furnizare. 

— Los Texicanos, preciză Sara. 

— Amanda mi-a spus că metoda lor preferată este despicarea 
gâtlejurilor. 

Sara își puse mâna la gât, încercând să nu se înfioare. 

— Crezi că Evelyn încă mai făcea afaceri cu acești traficanţi? 

El închise dosarul lui Ortiz. 

— Nu văd cum. Nu avea putere fără insignă. Și nu mi-o pot 
imagina ca liderul lor, decât dacă este vreun fel de sociopată. 
Bunicuţă ziua, lordul drogurilor noaptea. 

— Ai spus că Ortiz este în închisoare pentru tentativă de 
omucidere. Pe cine a încercat să omoare? 

— Pe fratele lui. L-a prins în pat cu nevastă-sa. 

— Poate că acesta este fratele său. Sara deschise dosarul 
următor. Hector Ortiz, îi spuse ea. Nu este un băiat rău pe 
hârtie, dar a făcut lista martorilor apărării. L-am ales că are 
același nume cu Ignatio. 

Will îi luă fotografia din dosar, încercând să-l vadă mai bine. 

— Instinctul tău încă îţi spune că Evelyn este nevinovată? 

Sara își privi ceasul. Trebuia să fie la muncă în cinci ore. 

— Instinctul meu s-a dus la culcare. Ce este? 

El luă în mână fotografia lui Hector Ortiz. Omul era chel, cu un 
cioc alb-negru. Avea cămașa șifonată. Işi ridica braţul ca să 
arate un tatuaj la aparatul foto: o stea texană verde cu roșu, cu 
un șarpe cu clopoței înfășurat în jurul ei. 

— lată-l pe prietenul lui Evelyn, spuse Will. 


DUMINICĂ 


Capitolul 7 


Palmele s-au transformat în pumni cu ore în urmă. Cu zile în 
urmă? Evelyn nu era sigură. Ceva picura - un robinet, o gură de 
scurgere, sânge - nu știa. Corpul o durea atât de tare încât chiar 
și atunci când strângea ochii și încerca să reducă la tăcere 
fiecare mușchi ce tipa, fiecare os rupt, nimic nu părea întreg. 

Gâfâi un râset. Sângele sări ca pulverizat din gura ei. Degetul 
ei lipsă. Exista un os întreg, o bucată de carne care nu fusese 
rănită. 

Incepuseră de la picioare, bătând-o la tălpi cu un tub de metal 
galvanizat. Era o formă de tortură pe care, după câte se pare, o 
văzuseră într-un film. Evelyn știa acest fapt din cauză că unul, 
săritor, dăduse indicații: 

— Tipul ridica tubul mai sus, așa. 

Senzaţia pe care a trăit-o Evelyn nu se putea numi durere. Era 
o senzaţie pe care sângele ei o purta ca focul prin tot corpul. 

Ca majoritatea femeilor, violul o îngrozise întotdeauna, dar 
acum știa că existau pericole mult mai mari. Cel puţin în delictul 
violului era o logică animalică. Acești bărbaţi nu obțineau 
plăcerea din suferințele ei. Recompensa lor provenea din 
aclamaţiile prietenilor. Încercau să se impresioneze unul pe 
celălalt, practicând un joc de competiţie ca să vadă cine o poate 
face să țipe mai tare. Și Evelyn tipa. Tipa atât de tare încât era 
convinsă că i se vor rupe corzile vocale. Ţipa de durere. Țipa de 
groază. Țipa de furie. Cel mai mult țipa din cauza acestor emoții 
ce o încercau, care îi alunecau pe gâtlej ca lava topită. 

La un moment dat, au purtat o discuţie îndelungată despre 
locul unde se află nervul ei vag. Trei dintre ei au încercat pe 
rând să-l găsească, împungând-o în zona rinichilor, până când |- 
au nimerit. Sentimentul a fost unul de groază primordială. Nu s- 
a simţit în viaţa ei atât de aproape de moarte. A urinat. A ţipat 
în întuneric până când nu i-a mai ieșit niciun sunet pe gură. 


154 


Apoi i-au rupt piciorul. Nu i l-au rupt într-un singur loc, ci l-au 
zdrobit cu o bară de metal grea, în mod repetat, până s-a auzit 
scrâșnetul unui singur os despicat în două. 

Unul dintre ei a apăsat cu mâna pe locul unde era rupt și i-a 
șoptit în ureche, cu o respiraţie urât mirositoare: 

— Așa i-a făcut lui Ricardo târfa aceea proastă. 

Târfa aceea proastă era copilul ei. Nici nu avea idee câtă 
speranţă i-au dat lui Evelyn acele cuvinte. Fusese doborâtă la 
pământ, târâtă din casă, la scurt timp după ce Faith parcase. 
Evelyn ajunsese pe locul din spate al unei furgonete. Zgomotul 
motorului îi zdrăngănea în urechi, dar a auzit două focuri de 
armă distincte, cel de-al doilea tras la mai mult de patruzeci de 
secunde de primul. 

Dar acum Evelyn știa răspunsul la singura întrebare care o 
ajuta să nu cedeze. Faith era în viaţă. Scăpase. După asta, orice 
oroare pe care i-au făcut-o a fost lipsită de importanţă. Se gândi 
la Emma în braţele fiicei sale, la Jeremy împreună cu mama lui. 
Zeke trebuie să fi fost acolo. Era plin de furie, dar întotdeauna 
avusese grijă de sora lui. APD i-ar fi înconjurat ca o manta. Will 
Trent și-ar da viaţa ca să o protejeze pe Faith. Amanda ar muta 
munţii din loc ca să facă dreptate. 

— Almeja... 

Vocea lui Evelyn răsuna răgușită în spațiul strâmt. 

Tot ce putea să ceară era să fie copiii ei în siguranță. Nimeni 
nu putea s-o scoată din această situație. Nu exista nicio 
promisiune de salvare. Amanda nu putea să discute cu ea și să-i 
aline durerea. Bill Mitchell nu venea pe un cal alb s-o salveze. 

Fusese atât de proastă. O greșeală făcută cu mulţi ani în 
urmă. O greșeală teribilă și stupidă. 

Evelyn scuipă un dinte rupt. Ultimul molar drept. Simţea 
nervul viu reacționând la răceala din aer. Incercă să acopere 
locul cu limba, în timp ce respira pe gură. Trebuia să ţină canalul 
respirator deschis. Avea nasul spart. Dacă se oprea din respirat 
sau leșina când avea sânge în gât, putea muri sufocată. Trebuia 
să fie fericită că i se luase o piatră de pe inimă, dar, în schimb, 
gândul morţii încă o îngrozea. Evelyn fusese întotdeauna o 
luptătoare. Era în natura ei să ia atitudine când era forțată. Și, 
cu toate acestea, simţea că începe să cedeze - nu din cauza 
durerii, ci a epuizării. Își simţea hotărârea secând ca apa ce 
trece printr-o sită. Dacă se preda, ei poate că ar fi obţinut ce 


155 


doreau. Gura ei s-ar fi putut mișca, în ciuda minţii, care îi 
spunea să tacă. 

Și apoi ce s-ar fi întâmplat? 

Ar fi trebuit să o omoare. Știa cine erau, chiar dacă purtau 
măști și o legasera la ochi. Le cunoștea vocile, numele, 
mirosurile. Știa ce aveau de gând să facă, ce făcuseră deja. 

Hector. 

ÎI găsise în portbagajul mașinii ei. Chiar și cu amortizor, un foc 
de armă se auzea. Evelyn auzise zgomotul de două ori în viața 
ei și recunoștea instantaneu gazul ce trecea printr-un cilindru de 
metal. 

Cel puţin o protejase pe Emma. Cel puţin se asigurase că 
bebelușul fiicei ei era în siguranţă. 

Faith. 

Mamele nu trebuie să favorizeze unul dintre copii, dar Zeke 
reprezenta alegerea ei, în mod evident. Hotărât. Deștept. 
Capabil. Loial. Era primul ei născut, un băieţel timid care se 
agăța de fusta lui Evelyn când veneau străini în vizită. Un 
copilaș care stătea cu ea când gătea cina și îi plăcea să meargă 
la magazin ca să o ajute cu sacoșele. Cu pieptul lui mic în afară. 
Braţele încărcate. Arătându-și dinţii într-un rânjet fericit și 
mândru. 

Dar de Faith se simţea Evelyn mai apropiată. Faith, care 
făcuse atât de multe greșeli. Faith, pe care Evelyn o putea ierta 
întotdeauna deoarece ori de câte ori se uita la fiica ei vedea o 
picătură din ea. Timpul petrecut împreună acasă, în acele luni 
de arest la domiciliu. Exil forțat. Nefericire forțată. 

Bill nu înțelesese niciodată, dar dacă stătea să se gândească 
mai bine, nu era în natura lui să înțeleagă greșelile. Fusese 
primul care observase că lui Faith i se umflase burta. Fusese 
primul care discutase cu aceasta. Timp de nouă luni 
îndelungate, a fost stoic și convins că numai el are dreptate, 
Evelyn înțelegând brusc de unde moștenise Zeke aceste 
tendinţe. În perioadele cele mai grele, el dispăruse din vieţile 
lor. Chiar și după ce s-a terminat totul, iar Jeremy le-a umplut 
vieţile de bucurie, ca soarele care răsare după o ploaie de vară, 
Bill nu a mai fost la fel. Dar, dacă se gândea mai bine, nici 
Evelyn nu mai fusese aceeași persoană. Și nici nimeni altcineva. 
Faith a descoperit cât de captivant este să crești un copil. Zeke, 
care nu dorise nimic altceva decât atenţia lui Evelyn, încă de 


156 


când era copil, plecase cât mai departe posibil pe această 
planetă. Băieţelul ei pierdut. Inima ei frântă în două. 

Nu putea să se mai gândească la asta. 

Evelyn își îndreptă coloana, încercând să îndepărteze 
presiunea de pe diafragmă. Nu putea să se menţină. Ceda. 
Acești tineri, cu jocurile lor video și jocurile fantastice, aveau o 
gamă nelimitată de idei la dispoziţia lor. Numai Dumnezeu știe 
la ce vor mai apela. Nu aveau nicio problemă în a apela la 
droguri. Barbiturice. Alcool pur. Scopolamină. Pentotal de sodiu. 
Oricare dintre ele putea acţiona ca un ser al adevărului. Oricare 
putea să-i smulgă informaţia de pe buze. 

Doar trecerea sfâșietor de înceată a timpului o putea face să 
vorbească. Agonia neîncetată. Barajul nemilos de acuzații. Erau 
atât de supăraţi, de ostili. 

Atât de barbari. 

Urma să moară. Evelyn știa, din momentul în care s-a trezit în 
furgonetă, că moartea era singurul sfârșit al acestei povești. La 
început, a crezut că îi va ucide ea, însă și-a dat repede seama că 
se va întâmpla invers. Singurul control pe care îl avea era 
asupra gurii ei. Pe toată perioada torturii, nu i-a implorat nici 
măcar o dată să se oprească. Nu ceruse îndurare. Nu le dăduse 
puterea de a cunoaște că pătrunseseră atât de adânc în mintea 
ei, încât fiecare gând avea o umbră pândind în spatele lui. 

Dar dacă le-ar spune adevărul? 

Evelyn petrecuse atâţia ani ascunzând secretul, încât simplul 
gând de a scăpa de povară aproape o liniștea. Acești bărbaţi 
erau torţionarii ei, nu confesorii, dar nu era în postura de a se 
eschiva. Poate moartea ei o va absolvi de toate păcatele. Poate 
va fi un moment de eliberare, când pentru prima dată de multă 
vreme, Evelyn simţea greutatea decepţiei ridicându-se de pe 
umerii ei. 

Nu. N-ar fi crezut-o niciodată. Trebuia să le spună o minciună. 
Adevărul i-ar fi dezamăgit prea tare. Nu ieșea cu nimic din 
comun. 

Trebuia să fie o minciună credibilă, ceva care să-i constrângă 
atât de tare încât să o ucidă înainte să se apuce să verifice. 
Acești oameni erau criminali înrăiţi, dar neexperimentați. Nu 
aveau răbdarea de a ţine prin preajmă o femeie în vârstă, care i- 
a sfidat atâta timp. Vor vedea uciderea ei ca pe ultima dovadă a 
bărbăţiei lor. Singurul ei regret era că nu va fi acolo când vor 


157 


realiza că i-a păcălit. Spera că o vor auzi cum râde de ei din iad 
pentru tot restul vieților lor mizerabile și patetice. 

începu să râdă, doar ca să audă sunetul disperat. 

Ușa se deschise. O rază de lumină se zări prin legătura de la 
ochi. Auzi oamenii bombănind. Vorbeau despre o altă emisiune 
televizată, un alt film, aveau o nouă tehnică pe care doreau să o 
încerce. Evelyn inspiră adânc, deși coastele rupte îi perforau 
plămânii. Işi dori ca inima să i se oprească. Se rugă pentru 
putere unui Dumnezeu căruia nu i se mai adresase din ziua în 
care îi murise soţul. 

— Eşti gata să vorbeşti, târfă? întrebă cel cu respiraţia urât 
mirositoare. 

Evelyn își strânse brațele pe lângă corp. Nu părea să cedeze 
prea ușor. 

Trebuia să-i lase să o bată, să aibă impresia că au câștigat, în 
sfârșit. Nu era prima dată când lăsa un bărbat să creadă că 
deţine controlul total asupra ei, dar era cu siguranţă ultima. O 
apăsă cu mâinile pe piciorul rupt. 

— Ești gata să suferi? 

Asta funcţiona. Trebuia să funcționeze. Evelyn urma să-și 
joace rolul și să lase moartea să-l încheie, spălându-i păcatele. 
Faith nu va afla niciodată. Zeke nu va ști niciodată. Copiii și 
nepoţii ei vor fi în siguranţă. 

În siguranţă, cu excepţia unui lucru. 

Evelyn închise ochii și-i trimise un mesaj telepatic lui Roz 
Levy, rugându-se ca bătrâna să păstreze tăcerea. 


Capitolul 8 


Faith avea ochii închiși, dar nu putea dormi. Nu voia să 
doarmă. Noaptea trecea în salturi, târându-se ca un melc. Timp 
de ore în șir, ascultase fiecare scârțâit din casă, străduindu-se 
să audă orice mișcare de jos ce ar fi indicat că Zeke era, în 
sfârșit, treaz. 

Ascunsese degetul mamei ei într-o cutie pe jumătate goală de 
leucoplast, din cutia de medicamente. Era înfășurat într-o pungă 
de alimente etanșă, pe care o găsise într-o valiză veche. Faith 
se gândi dacă să pună sau nu degetul la gheaţă, dar gândul de 
a conserva degetul mamei ei a făcut-o să vomite. În plus, nu 


158 


voise să se ducă jos seara trecută și să dea ochii cu Zeke sau cu 
detectivii ce stăteau la masa ei din bucătărie sau cu fiul ei, care 
li s-ar fi alăturat dacă ar fi auzit că mama lui s-a trezit. Faith știa 
că dacă i-ar fi văzut, ar fi început să plângă și dacă începea să 
plângă, ei și-ar fi dat seama repede de ce. 

Tine-ti gura închisă și ochii deschisi. 

Exact asta făcea, deși instinctul de polițistă din ea ţipa că a 
urma ordinele răpitorilor era o greșeală enormă. Nu le lăsai 
niciodată conducerea. Nu răspundeai niciodată unei cereri, fără 
să obţii ceva în schimb. Faith sfătuise familiile asupra acestor 
strategii de bază de nenumărate ori. Işi dădu acum seama că 
era o situaţie total diferită când persoana în pericol era una 
apropiată. Dacă răpitorii lui Evelyn i-ar fi spus să-și toarne 
benzină pe ea și să aprindă un chibrit, ar fi făcut-o. Logica 
dispărea complet când se punea problema să nu-și mai vadă 
mama niciodată. 

Totuși, poliţista din ea dorea detalii. Existau teste care puteau 
demonstra dacă Evelyn fusese sau nu în viaţă când i se tăiase 
degetul. Existau alte teste care dovedeau fără urmă de îndoială 
dacă degetul îi aparţinea sau nu lui Evelyn. Părea un deget de 
femeie, dar Faith nu petrecuse niciodată mult timp studiind 
mâinile mamei sale. Nu avea verighetă, Evelyn încetase să o 
poarte în urmă cu niște ani. Era unul din acele lucruri pe care 
Faith nu îl observase la început. Sau poate mama ei mintea 
bine. A râs când Faith a întrebat-o despre lipsa verighetei, 
spunând: 

— Am renunţat de secole la ea. 

Era mama ei o mincinoasă? Aceasta era întrebarea esenţială. 
Faith îl minţea pe Jeremy tot timpul, dar era în legătură cu 
lucruri despre care mamele ar trebui să mintă: viaţa ei 
amoroasă, ce se petrecea la serviciu, despre sănătatea ei. 
Evelyn minţise cu privire la transferul lui Zeke înapoi în State. 
Dar o făcuse ca să menţină liniștea și, probabil, ca să împiedice 
dezaprobarea lui Zeke să umbrească evenimentul fericit al 
nașterii Emmei. 

Genul acesta de minciuni nu conta. Erau minciuni protectoare, 
nu răuvoitoare. O minţise Evelyn în legătură cu vreun lucru 
important? Evelyn ascundea ceva substanţial, ceva mai mult 
decât evident. Casa lui Evelyn oglindea acele fapte. 
Circumstanțele răpirii ei au oferit suficiente informaţii. Avea 


159 


ceva în posesia ei ce niște oameni foarte răi doreau. Era ceva în 
legătură cu drogurile. Era cel puţin o bandă implicată. Mama ei 
lucrase la narcotice. Oare a stat pe un morman de bani până 
acum? Era vreun secret ascuns pe undeva? Oare vor afla Faith 
și Zeke din testamentul mamei lor că aceasta era bogată? 

Nu, nu era posibil. Evelyn ar trebui să știe că urmașii săi ar 
refuza bani mânjiţi, indiferent de cât de utili le-ar fi aceștia. 
Ipoteci. Rate la mașină. Împrumuturi pentru studii. Nimic nu va 
fi achitat. Nici Zeke și nici Faith nu vor accepta bani murdari 
vreodată. Evelyn îi crescuse mai bine decât atât. 

Și o educase pe Faith să fie mai mult decât un poliţist care stă 
cu mâinile încrucișate toată noaptea și așteaptă să răsară 
soarele. 

Dacă Evelyn ar fi aici, ce și-ar dori să facă Faith? Răspunsul 
evident era să o sune pe Amanda. Cele două femei au fost 
întotdeauna apropiate. 

„Ca hoţii”, spunea deseori Bill Mitchell și nu ca pe un 
compliment. După ce unchiul lui Faith, Kenny, s-a purtat ca un 
dobitoc, alergând după femei mai tinere pe plajele din South 
Florida, Evelyn a spus clar că prefera să vină Amanda la masa 
de Crăciun în familie, mai degrabă decât Kenny Mitchell. Cele 
două femei împărtășeau un cod comun, la fel ca soldaţii care se 
întorceau din război. 

Dar era exclus să o sune acum pe Amanda. S-ar fi comportat 
ca un elefant într-un magazin de porțelanuri. Casa lui Faith ar fi 
fost întoarsă pe dos. Ar fi suficient ca răpitorii să arunce o privire 
la desfășurarea de forțe și ar decide că ar fi mai ușor să-i tragă 
victimei un glonţ în cap decât să negocieze cu o femeie dornică 
de răzbunare. Pentru că exact așa s-ar comporta Amanda. Nu 
era niciodată diplomată. Pentru ea era totul sau nimic. 

Will era mai priceput la lucrurile discrete. Işi perfecționase 
tehnica. Și era partenerul ei. Ar trebui să-l sune sau cel puţin să- 
i trimită un mesaj. Dar ce i-ar putea spune? „Am nevoie de 
ajutorul tău, dar nu-i poţi spune Amandei și putem sfârși 
încălcând legea, dar te rog să nu pui întrebări.” 

Era o poziţie de nesusținut. El se comportase la limita legii, 
ieri, pentru ea, dar nu putea să-i ceară să încalce regulile. Nu 
avea în nimeni mai multă încredere să-i apere spatele, dar Will 
ţinea uneori cont, enervant de mult, de ceea ce este bine și rău. 
O parte din ea se temea că o va refuza. Și o parte mai mare din 


160 


ea se temea că îl va târî în niște necazuri din care nu va putea 
ieși. Era una ca Faith să-și arunce cariera pe geam, și alta ca 
Will să procedeze la fel. 

Ea își sprijini capul în mâini. Chiar și dacă ar fi încercat să 
sune, telefoanele erau ascultate, în caz că se făcea o cerere de 
răscumpărare. Adresa ei de e-mail era găzduită pe serverul GBI, 
care mai mult ca sigur că era monitorizat. Probabil îi ascultau și 
convorbirile pe mobil. 

Și aceasta o făceau cei ce erau de partea ei. Cine știe ce 
reușiseră răpitorii să facă? Cunoșteau porecla lui Jeremy, anul 
nașterii, școala la care învățase. Trimiseseră un avertisment prin 
intermediul contului lui de Facebook. Poate că au pus și 
microfoane în casă. Se puteau cumpăra ușor dispozitive de 
spionaj de pe internet. Ar putea să-și dea seama dacă cineva 
ascultă sau nu dacă ar desface telefoanele și comutatoarele din 
casă. Și din momentul în care ar începe să aibă un 
comportament paranoic în jurul familiei sale, ar ști că s-a 
întâmplat ceva rău. Ca să nu ia în calcul și detectivii din Atlanta, 
care îi urmăreau fiecare mișcare. 

Într-un final, auzi apa de la toaleta de jos trăgându-se. Câteva 
secunde mai târziu, ușa din faţă se deschise și se închise la loc. 
Zeke probabil se ducea la alergat sau poate că detectivii s-au 
hotărât să ia o gură de aer proaspăt în curtea din faţă, în loc de 
cea din spate. 

Tendoanele de la genunchii lui Faith vibrară de durere când 
puse picioarele pe podea. Stătuse cu ele strânse atât de mult 
timp încât corpul ei era înțepenit. În afară de a verifica somnul 
Emmei, nu îndrăznise să meargă prin casă, noaptea trecută, de 
teamă că Zeke va veni sus și o va întreba ce naiba face. Casa 
era veche, podelele scârțâiau, iar fratele ei avea somnul ușor. 

Începu să-și controleze sertarele, deschizându-le ușor pe 
fiecare în parte, căutând prin lenjerie intimă, tricouri și cămăși 
de noapte, ca să vadă dacă s-a umblat în ele. Nimic nu părea 
mișcat. Apoi se îndreptă spre dulap. Garderoba ei consta în 
special din costume negre, cu pantaloni dintr-un material elastic 
ca să nu-și facă griji că nu se va putea încheia la nasturi 
dimineaţa. Hainele ei de gravidă erau într-o cutie, pe raftul de 
mai jos. Faith luă un scaun și verifică dacă era deschis 
ambalajul. Teancul de blugi de dedesubt părea neatins. Cu toate 


161 


acestea, verifică toate buzunarele, apoi se întoarse la costume 
și procedă la fel. 

Faith se urcă din nou pe scaun și se ridică pe vârfuri ca să 
ajungă la cutia de sus, unde ţinea suveniruri din copilărie ale lui 
Jeremy. Aproape îi căzu în cap. O prinse în ultimul moment, 
ținându-și respiraţia de teamă să nu facă prea mult zgomot. Se 
așeză pe podea, ţinând cutia între picioare. Cartonul fusese 
desigilat. Banda adezivă fusese dezlipită cu luni în urmă. In 
perioada în care a fost însărcinată cu Emma, Faith a fost 
obsedată să umble prin lucrurile din copilărie ale lui Jeremy. 
Noroc că locuia singură, altfel cineva i-ar fi pus la îndoială 
echilibrul emoţional. Simpla vedere a pantofilor lui de culoarea 
bronzului sau a botoșeilor tricotaţi o făceau să plângă în hohote. 
Notele și lucrările lui. Felicitările de ziua mamei pe care le 
desenase cu un creion. Felicitările de Ziua Îndrăgostiţilor 
decupate cu mica lui foarfecă boantă. 

Ochii i se măriră, în timp ce deschidea cutia. 

O șuviţă din părul lui Jeremy era așezată peste carnetul lui de 
note din clasa a douăsprezecea. Șnurul albastru arăta altfel. Il 
ridică în lumină. Timpul făcuse să pălească mătasea pastelată, 
iar pliurile căpătaseră un aspect învechit. Părul se închisese la 
culoare, devenind șaten-auriu. Ceva arăta diferit. Nu putea să-și 
dea seama dacă nodul fusese refăcut sau se desfăcuse în cutie. 
De asemenea, nu-și putea aduce aminte dacă aranjase 
carnetele de note din prima clasă către a douăsprezecea sau 
invers. Nu părea normal ca ultima să fie prima, mai ales că 
șuvița de păr era în vârf. Sau poate se stresa singură, fără să fie 
nimic în neregulă. 

Faith ridică teancul de carnete de note și se uită dedesubt. 

Lucrările lui scrise erau acolo încă. Văzu pantofii de culoarea 
bronzului, cizmele micuțe și felicitările pe care le confecţionase 
în școală. Totul părea la locul lui, totuși nu putea scăpa de 
sentimentul că se umblase la cutie. Mai trecuse cineva prin 
lucrurile lui Jeremy? Au văzut ei inimioarele pe care le desenase 
pe fotografia domnului Billingham, primul lui câine? Oare 
răsfoiseră carnetele lui de note și au râs pentru că doamna 
Thompson, învăţătoarea din clasa a patra, îi spusese „îngeraș”? 

Faith închise cutia. O ridică deasupra capului și o așeză pe 
raft. Până când reuși să pună scaunul la loc, tremura de furie la 


162 


gândul că mâinile soioase ale unui străin au umblat în lucrurile 
băiatului ei. 

Apoi se duse în camera Emmei. Bebelușul nu dormea, de 
obicei, toată noaptea, dar ziua de ieri fusese neobișnuit de lungă 
și de agitată. Încă dormea când Faith a cercetat leagănul. Gâtul 
ei scotea un șuierat, în timp ce respira. Faith puse o mână pe 
pieptul ei. Inima Emmei se simţea ca o pasăre prinsă în mână de 
Faith. În liniște, ea cercetă dulapul, cutia de jucării, scutecele și 
hrana. 

Nu găsi nimic. A 

Jeremy încă dormea, dar Faith totuși intră în camera lui. li 
ridică hainele de pe podea. O partea din ea voia doar să stea 
acolo, în picioare, și să îl privească. Stătea în ceea ce considera 
ea postura lui gen John Travolta, întins pe burtă, cu piciorul 
drept atârnând în afara patului, cu braţul stâng deasupra 
capului. Omoplaţii lui subţiri ieșeau în afară ca niște aripi de pui. 
Părul îi acoperea mare parte din față. Pe pernă era o pată de 
salivă. Încă mai dormea cu gura deschisă. 

Camera lui fusese impecabilă ieri, dar simpla lui prezență 
distrusese totul. Biroul era îngropat în hârtii. Conţinutul 
rucsacului său era împrăștiat pe podea. Fire de la diferite 
componente electronice împânzeau covorul. Laptop-ul lui, 
pentru care economisise timp de șase luni ca să-l cumpere, era 
deschis ca o carte aruncată. Ea îl închise înainte să iasă din 
cameră. Apoi, mai intră o dată ca să-i tragă cearșafurile peste 
umeri ca să nu răcească. 

Faith aruncă hainele lui Jeremy pe mașina de spălat și cobori. 
Detectivul Connor stătea pe același scaun ca de obicei, la masa 
din bucătărie. Își schimbase cămașa, iar tocul de pistol de pe 
umăr nu mai era așa de strâns pe piept. Părul lui roșcat era 
răvășit, probabil din cauză că dormise cu capul pe masă. In 
mintea ei i se adresa cu „roșcatul” și îi era frică să deschidă 
gura ca să nu iasă numele acesta. 

— Bună dimineaţa, agent Mitchell, spuse el. 

— Fratele meu este afară, la alergat? 

Aprobă din cap. 

— Detectivul Taylor s-a dus să aducă micul dejun. Sper că îţi 
place să mănânci de la McDonald's. 

Gândul la mâncare era suficient ca să-i facă lui Faith greață, 
dar spuse: 


163 


— Mulţumesc. 

Jumătate din mâncarea din frigider fusese consumată, 
probabil de Zeke și Jeremy, care mâncau amândoi ca niște puști 
de optsprezece ani. Luă cutia cu suc de portocale, dar era goală. 
Sucul de portocale nu-i plăcea nici fratelui, nici fiului ei. 

— Aţi băut suc, băieți? îl întrebă pe roșcat. 

— Nu, doamnă. 

Faith scutură cutia. Tot goală era. Nu credea că roșcatul ar 
minţi în legătură cu așa ceva. Le oferise ambilor detectivi orice 
doreau din bucătărie. Judecând după stocurile epuizate de 
sucuri dietetice, ei acceptaseră oferta. 

Telefonul sună. Faith verifică ceasul de pe cuptor. Era exact 
ora șapte dimineața. 

— E probabil șefa mea, îi spuse ea roșcatului. 

Cu toate acestea, el așteptă până ce ea răspunse la telefon. 

— N-am noutăţi, spuse Amanda. 

Faith îi făcu detectivului semn să plece. 

— Unde ești? 

Nu răspunse la întrebare. 

— Cum rezistă Jeremy? 

— Cât se poate de bine, în condiţiile date. 

Faith nu mai dădu alte informaţii. Verifică, să se asigure că 
roșcatul era în sufragerie, apoi deschise sertarul cu argintărie. 
Lingurile erau întoarse cu mânerul spre dreapta, în loc să fie 
spre stânga. Furculițele erau întoarse invers, cu dinţii îndreptaţi 
înspre partea din faţă a sertarului. Faith clipi, fără să-și creadă 
ochilor. 

— Ai aflat despre Boyd? întrebă Amanda. 

— Will mi-a spus noaptea trecută. Îmi pare rău. Știu că a făcut 
niște lucruri rele, dar era... 

Amanda n-o lăsă să termine propoziţia. 

— Da, era. 

Faith deschise sertarul cu obiecte neimportante. Toate 
pixurile dispăruseră. Le păstra strânse cu o bandă de cauciuc 
roșu, așezate în colțul din dreapta. Erau întotdeauna în acest 
dulap. Ea frunzări taloanele, foarfecele și cheile care nu știa ce 
deschideau. Nici urmă de pixuri. 

— Ştiai că Zeke este în Statele Unite? 

— Mama ta încerca să te apere. 

Faith deschise celălalt sertar cu obiecte neimportante. 


164 


— Se pare că a încercat să mă protejeze de multe lucruri. 

Căută în spate și găsi pixurile. Banda de cauciuc era galbenă. 
Oare o schimbase? Faith își aducea aminte vag că banda se 
rupsese și putea jura pe un teanc de Biblii că folosise banda de 
cauciuc roșu de la mănunchiul de broccoli pe care-l cumpărase 
de la magazin în aceeași zi. 

— Faith? spuse Amanda pe un ton concis. Ce-i cu tine? S-a 
întâmplat ceva? 

— Sunt bine. E doar... 

Incercă să găsească o scuză. Chiar făcea acest lucru - era 
hotărâtă să nu-i spună Amandei că răpitorii luaseră legătura cu 
ea. Că lăsaseră o parte din Evelyn sub pernă. Că știau mult prea 
multe despre Jeremy. Că umblaseră în argintăria ei. 

— E devreme. N-am dormit bine astă-noapte. 

— Trebuie să ai grijă de tine. Mănâncă ceea ce trebuie. Dormi 
cât poţi de mult. Bea multă apă. Știu că e greu, dar trebuie să-ți 
păstrezi puterile acum. 

Faith simţi cum furia ei izbucnește. Nu știa dacă vorbește cu 
șefa ei sau cu mătușa Mandy chiar acum, dar ambele puteau să 
o pupe în fund. 

— Știu cum să am grijă de mine. 

— Mă bucur să aud că gândești așa, dar din câte văd, nu prea 
este așa. 

— A făcut ceva, Mandy? Are mama necazuri, pentru că... 

— Ai nevoie să trec pe la tine? 

— Nu ești în Valdosta? 

Amanda tăcu. Faith depășise evident limita. Sau poate era un 
caz simplu când şefa ei era suficient de deşteaptă să-i 
reamintească faptul că discuţia era înregistrată. În acest 
moment, lui Faith nu-i păsa. Se holba la banda de cauciuc 
galben, întrebându-se dacă înnebunește. Nivelul zahărului în 
sânge era, probabil, scăzut. Vederea lui Faith era ușor 
încețoșată. Avea gura uscată. Deschise frigiderul și se întinse 
după cutia de suc de portocale. Tot goală era. 

— Gândește-te la mama ta. Ar fi vrut să fii puternică, spuse 
Amanda. 

Dacă ar fi știut că era pe cale să-și piardă calmul pentru o 
bandă galbenă de cauciuc... 

— Sunt bine, bombăni. 


— O vom aduce înapoi și ne vom asigura că oricine a făcut 
asta va plăti pentru că ne-a făcut să trecem prin așa ceva. Poți 
să fii sigură. 

Faith deschise gura ca să spună că puţin îi păsa de pedeapsă, 
dar Amanda închisese deja. 

Aruncă cutia de suc de portocale la gunoi. Era o pungă cu 
bomboane în dulap, pentru orice eventualitate. Faith o trase în 
afară și bomboanele se împrăștiară pe jos. Privi punga. Fundul 
fusese rupt. 

Roșcatul se întorsese. Se aplecă să o ajute să adune 
bomboanele. 

— Totul este în regulă? 

— Da. 

Faith aruncă o mână de bomboane pe blat și ieși din 
bucătărie. Acţionă comutatorul de lumină din sufragerie, dar nu 
se întâmplă nimic. Faith lăsă butonul în jos și-l ridică din nou. 
Tot nu se întâmplă nimic. Verifică becul din lustră. Il răsuci, iar 
lumina se aprinse. Procedă la fel cu becul celălalt. Simţi căldura 
cum îi arde degetele când se aprinse becul. 

Faith se trânti cu toată greutatea pe un scaun. Furia îi creștea 
și îi descreștea, precum arpegiile pe clapele unui pian. Ştia că 
trebuie să mănânce ceva, să-și testeze sângele și glicemia să 
revină la normal. Creierul ei nu va funcţiona ca lumea până nu 
punea la punct aceste amănunte. Dar acum, că se așezase, nu 
mai avea puterea să se miște. 

Canapeaua era pe partea opusă. Zeke își împăturise 
cearșafurile și le pusese pe pernă. Vedea pata roșie de pe perna 
bej, unde Jeremy vărsase suc de fructe în urmă cu cincisprezece 
ani. Ştia că dacă întoarce perna, va găsi o pată bleu de 
îngheţată, pe care o făcuse cu doi ani mai târziu. Dacă răsucea 
perna pe care stătea, era o ruptură unde o jucărie de-a lui 
sfâșiase materialul. Covorul de pe podea era uzat din cauza 
drumurilor repetate dinspre și înspre bucătărie. Pereţii erau de 
culoarea oului de rață și fuseseră vopsiți în vacanţa de 
primăvară de anul trecut a lui Jeremy. 

Faith se gândea că poate își pierde minţile. Jeremy era prea 
mare pentru genul acesta de feste, iar Zeke nu purtase 
niciodată un război psihologic. Mai degrabă i-ar trage o bătaie 
soră cu moartea decât să deșurubeze două becuri. Oricum ar fi 
fost, niciunul nu era în dispoziţia necesară să joace feste. Nu 


166 


putea fi doar zahărul din sânge al lui Faith. Pixurile, argintăria, 
becurile - erau lucruri mărunte, pe care numai Faith le putea 
observa. Genul de lucruri care te fac să pari nebun dacă 
povestești altcuiva despre ele. 

Privi înspre tavan, lăsându-și ochii să se plimbe pe rafturile de 
pe peretele din spatele canapelei. Bill Mitchell a fost colecționar 
de kitsch-uri. Avea solniţe și recipiente pentru piper din Hawai. 
Ochelari de soare de la Muntele Rushmore, un set emailat de 
linguri de argint cu peisaje din Marele Canion. Cea mai de preţ 
colecție a sa erau globurile cu zăpadă. La fiecare excursie, zbor 
cu avionul, de fiecare dată când ieșea din casă, Bill Mitchell 
cumpăra un glob cu zăpadă pentru a însemna ocazia. 

Când tatăl ei a murit, toată familia a fost de acord ca acestea 
să rămână la Faith. Când era copil, îi plăcea să întoarcă globurile 
și să privească zăpada cum cade. Ordine în haos. Era ceva ce 
Faith împărtășea cu tatăl ei. Într-un moment de rătăcire, a 
comandat rafturi pentru globuri și l-a făcut pe Jeremy să fie atât 
de speriat să nu spargă unul, încât ocolea până la bucătărie, 
numai să nu dea peste ele. 

In timp ce stătea în sufragerie în acea dimineaţă, Faith privi 
spre rafturi și descoperi că toate cele treizeci și șase de globuri 
fuseseră întoarse cu fața la perete. 


Capitolul 9 


Sara se întreba dacă era un obicei din sud ca majoritatea 
copiilor să se îmbolnăvească în jumătatea de oră dintre școala 
de duminică și mersul la biserică. Cei mai mulți dintre pacienţii 
ei din acea dimineaţă se încadrau în perioada aceea de aur. 
Burtici dureroase, erupții în zona urechilor, o stare generală de 
rău - nimic ce putea fi depistat printr-un test de sânge sau o 
radiografie, dar se vindeca ușor cu un set de cărți de colorat sau 
niște desene animate la televizor. 

In jurul orei zece, problemele deveneau mai serioase. Cazurile 
se succedau rapid și erau genul pe care Sara le ura pentru că în 
mare măsură puteau fi prevenite. Un copil mâncase otravă 
pentru șobolani, pe care o găsise sub dulapul din bucătărie. Un 
altul avea arsuri de gradul trei pentru că atinsese o tigaie de pe 
cuptor. Mai era un adolescent pe care îl închisese cu forța 


167 


pentru că prima lui ţigară cu marijuana îi produsese o criză 
psihotică. Apoi o fată de șaptesprezece ani venise cu țeasta 
despicată. La prima vedere, era beată când a condus acasă 
dimineaţa. Fata a sfârșit cu mașina înfiptă într-un autobuz 
parcat. Era încă în operaţie, dar Sara și-a dat seama că și în 
cazul în care operaţia reușea, nu va mai fi același om niciodată. 

Până să se facă ora unsprezece, Sara ar fi vrut să se întoarcă 
în pat și să ia ziua de la început. Munca la spital era o negociere 
constantă. Serviciul îţi fura din viață atât de mult cât îi 
permiteai. Sara acceptase să lucreze la Grady știind acest 
adevăr și fiind bucuroasă că lucrurile stăteau așa, pentru că nu 
mai voia să aibă o viaţă după moartea soţului ei. Pe parcursul 
ultimului an, mai redusese din timpul petrecut la urgenţă. 
Programul fix era dificil de respectat, dar Sara purta această 
luptă grea în fiecare zi. 

Era o formă de autoconservare. Fiecare medic purta un cimitir 
în adâncul sufletului. Pacienţii pe care i-a putut ajuta - fetița al 
cărei stomac îl golise, copilul ars căruia îi salvase degetul - erau 
sclipiri de moment. De cei pe care nu-i putuse ajuta își amintea 
Sara cel mai mult. Puștiul care murise încet de leucemie. Copilul 
de nouă ani care murise după șaisprezece ore pentru că 
înghiţise antigel. Copilul de unsprezece ani care își rupsese gâtul 
pentru că se aruncase într-o piscină puţin adâncă. Erau toţi în 
interiorul ei, ca să-i aducă aminte că indiferent cât de mult se 
străduia, uneori - chiar des - nu era niciodată suficient. 

Sara se așeză pe canapea, în salonul doctorilor. Era în 
întârziere, dar avea nevoie de un moment numai pentru ea. 
Dormise mai puţin de patru ore noaptea trecută. Will nu era 
motivul direct pentru care mintea ei continua să iscodească. Se 
tot gândea la Evelyn Mitchell și banda ei de polițiști corupți. 
Problema vinovăţiei femeii cântărea greu în mintea ei. Cuvintele 
lui Will îi tot veneau în minte: Evelyn Mitchell era fie un șef 
prost, fie o polițistă coruptă. Nu exista cale de mijloc. 

Acesta era probabil motivul pentru care Sara nu găsise timp, 
în dimineaţa aceasta, să o sune pe Faith Mitchell ca să vadă ce 
face. Practic, Faith era pacienta Deliei Wallace, dar Sara avea un 
simț ciudat de responsabilitate faţă de partenera lui Will. li 
bântuia gândurile la fel ca și Will. 

Era plictisitor, nicidecum plăcut. 


Nan, una dintre asistentele medicale stagiare, se trânti pe 
canapea, lângă Sara. Privea ecranul de la BlackBerry, în timp ce 
vorbea. 

— Vreau să aud totul legat de întâlnirea ta fierbinte. 

Sara zâmbi forțat. In acea dimineaţă, când a ajuns la spital, o 
aștepta un buchet mare de flori în salonul doctorilor. Se părea 
că Dale Dugan cumpărase toate garoafele roz din oraș. Toată 
lumea de la urgenţă comentase în faţa Sarei, înainte să apuce 
să se schimbe în halat. Toţi păreau fascinaţi de o poveste de 
dragoste în care văduva era cucerită. 

— E foarte drăguţ, îi spuse fetei. 

— Și el te consideră foarte drăguță. Nan surâse ironic, în timp 
ce scria un e-mail. M-am întâlnit cu el la laborator. E un tip ca 
lumea. 

Sara privi degetul mare al fetei mișcându-se și se simţi ca și 
cum ar fi avut trei sute de ani. Nu-și aducea aminte dacă a fost 
vreodată atât de tânără. Nici nu și-l putea imagina pe Dale 
Dugan așezat și bârfind cu această tânără asistentă medicală 
zăpăcită. 

Nan își ridică în sfârșit ochii din telefon. 

— A spus că ești fascinantă, că v-aţi simţit foarte bine și că v- 
aţi sărutat. 

— Îi trimiţi un e-mail? 

— Nu. Își dădu ochii peste cap: A spus asta în laborator. 

— Grozav, reuși să spună Sara. 

Nu știa cum să se descurce cu Dale, care fie era dus în 
eroare, fie era un mincinos patologic. În cele din urmă, trebuia 
să discute cu el. Florile erau un semn foarte rău. Trebuia să ia 
taurul de coarne. Cu toate acestea, nu putea să nu se întrebe de 
ce bărbatul pe care îl dorea nu era disponibil, iar cel pe care nu-l 
dorea era disponibil. Din acest motiv, viaţa ei continua să fie o 
telenovelă. 

Nan începu să scrie din nou. 

— Vrei să-i transmit ce ai spus? 

— N-am spus nimic. 

— Dar ai putea. 

— O! 

Sara se ridică de pe canapea. Era mult mai ușor când trimiteai 
un bileţel pe sub bancă unei persoane. 

— Ar trebui să merg să iau masa cât timp este liniște. 


În loc să se îndrepte către cantină, Sara coti stânga, spre 
lifturi. Aproape că a fost trântită de o targă ce zbura pe coridor. 
Rană prin înjunghiere. Cuţitul încă mai ieșea din pieptul 
pacientului. Asistenţii de la urgenţă ţipau coordonatele vitale. 
Doctorii dădeau ordine. Sara apăsă pe butonul liftului și așteptă 
să se deschidă ușile. 

Spitalul fusese fondat în anul 1890 și a avut sediul în patru 
locuri diferite înainte să-și găsească, în sfârșit, domiciliul în Jesse 
Hill Jr. Drive. Conducerea defectuoasă, corupţia și incompetența 
crasă au făcut ca spitalul să fie într-un permanent pericol de a fi 
închis. Clădirea în formă de U fusese extinsă, remodelată, 
demolată și renovată atât de des, încât Sara era convinsă că 
nimeni nu-i mai putea ţine socoteala. Terenul din jurul clădirii 
era înclinat înspre Universitatea de Stat Georgia, care avea 
parcare comună cu spitalul. Parcarea ambulanţelor dădea înspre 
autostrada interstatală, unde aceasta purta denumirea Curba 
Grady și se afla la un etaj deasupra intrării principale dinspre 
stradă. În perioada Jim Crow, spitalul fusese denumit „the 
Gradys”, din cauză că aripile albilor erau pe o parte, cu faţa 
înspre oraș, iar aripile celor de culoare erau pe cealaltă, fără să 
dea nicăieri. 

Margaret Mitchell a fost adusă aici și a murit cinci zile mai 
târziu, după ce a fost lovită de un șofer beat pe Peachtree 
Street. Victimele rezultate în urma atentatului cu bombă de la 
Centennial Olympic Park au fost tratate aici. Grady era încă 
singurul spital de urgențe de gradul unu din zonă. Victimele cu 
rănile cele mai grave, ce le amenințau viaţa, erau aduse aici 
pentru a fi îngrijite, ceea ce însemna că biroul medicului legist 
din Districtul Fulton avea aici o sucursală pentru a ţine evidenţa 
cadavrelor care intrau în morgă. În orice moment, erau două sau 
trei cadavre așteptând să fie transportate. 

Când Sara se angajase ca medic legist în Districtul Grant, 
făcuse practică la cabinetul medical din centru. 

Erau în permanenţă în criză de timp. Işi petrecuse multe 
pauze de prânz asigurând transportul cadavrelor către Grady. 

Ușile liftului se deschiseră. George, unul dintre paznici, cobori. 
Dimensiunile lui au umplut holul. A fost jucător de fotbal, până 
când un accident la gleznă l-a convins să urmeze o altă carieră. 

— Doctore Linton. 

El ţinu ușile liftului pentru ea. 


170 


— George. 

Îi făcu cu ochiul și-i zâmbi. 

Un cuplu tânăr urcase deja. Se cuibăriseră deja unul în 
celălalt, în timp ce liftul urcă un etaj. Acesta era un alt aspect al 
muncii la spital. Oriunde te uitai, vedeai pe cineva care trăia cea 
mai grea zi din viață. Poate asta era schimbarea de care avea 
Sara nevoie în viaţa ei - nu să vândă apartamentul și să se mute 
într-o vilă comodă, ci să revină la practica privată, unde singura 
urgenţă medicală din timpul unei zile era să decidă ce 
reprezentant farmaceutic va cumpăra prânzul. 

Temperatura era mai rece cu două etaje mai jos, la subsol. 

Sara își strânse pe corp halatul de la laborator, în timp ce 
trecea prin departamentul cu fișele pacienţilor. 

Spre deosebire de vremurile trecute, când era intern la Grady, 
acum nu trebuia să se mai înghesuie pentru diagramele 
pacienţilor. Totul era automatizat, informaţiile despre un pacient 
la distanţă de numai o tabletă computerizată, ce funcţiona pe 
intranet-ul spitalului. Radiografiile erau afișate pe monitoarele 
mai mari din cameră și toate medicamentele erau trecute 
codificat pe banderolele de la mână. Fiind singurul spital 
finanţat din bani publici din Atlanta, Grady era mereu în pericol 
să dea faliment, dar cel puţin încerca să dea ortul popii cu stil. 

Sara se opri în faţa ușilor duble și groase, ce separau morga 
de restul spitalului. Își vântură ecusonul cu datele de identificare 
în faţa aparatului de citire. În timp ce ușile etanșe se 
deschideau, se auzi un șuierat provocat de schimbarea presiunii 
aerului din încăpere. 

Îngrijitorul păru surprins să o găsească pe Sara pe teritoriul 
lui. El era atât de mândru pe cât se putea când porți uniforma 
albastră de spital. Totul din aspectul lui dădea de înţeles că este 
prea bun pentru această meserie. Părul lui vopsit în negru era 
strâns într-o coadă de cal. Ochelarii lui erau ca ai lui John 
Lennon. Tușul de ochi arăta ca dintr-un film despre Cleopatra. 
Pentru Sara, stomacul umflat și aspectul de geniu malefic îl 
făceau să semene mai mult cu Spike, fratele lui Snoopy. 

— Te-ai pierdut? 

— Junior, a citit ea numele de pe insignă. 

Era tânăr, probabil de vârsta lui Nan. 

— Mă întreb dacă a fost aici vreo persoană de la cabinetul 
medicului legist din Fulton. 


171 


— Larry. Încarcă în spate. E vreo problemă? 

— Nu, vreau doar să aflu ceva de la el. 

— Mult noroc, să dai de el. 

Un hispanic slăbănog apăru din camera din spate. Uniforma 
atârna pe el ca un halat de baie. Era de vârsta lui Junior, ceea ce 
însemna că probabil de-abia ieșise din scutece în urmă cu niște 
săptămâni. 

— Foarte amuzant, jefe. 

ÎI lovi pe Junior în brat. 

— De ce ai nevoie, doctore? 

Situaţia nu evolua după cum se aștepta Sara. 

— Nimic. Scuze pentru deranj. 

Ea se întoarse, dar Junior o opri. 

— Eşti noua prietenă a lui Dale, nu-i așa? A spus că eo 
roșcată înaltă. 

Sara își mușcă buza. Ce căuta Dale în compania acestor puști 
de zece ani? 

Faţa lui Junior se întinse într-un rânjet. 

— Doctorul Linton, presupun. 

Ar fi minţit, dar avea ecusonul atârnat de halat. lar numele ei 
era tricotat pe toată suprafața buzunarului de la piept. La care 
se adăuga faptul că era singurul medic cu părul roșu din spital. 

— Aș fi încântat să fiu de ajutor noii achiziţii a lui Dale, se oferi 
Larry. 

— Pe toţi dracii, da, se amestecă și Junior. 

Sara afișă un zâmbet lingușitor. 

— De unde-l cunoașteţi voi doi pe Dale? 

— M-minge, iubito. 

Larry simulă o lovitură de minge. 

— Care e natura urgenţei tale? 

— N-am nicio urgenţă... spuse ea, înainte să-și dea seama că 
el doar glumea. Am o întrebare legată de împușcăturile de ieri. 

— Care din ele? 

De data aceasta, el nu mai glumea. Să întrebi despre niște 
împușcături în Atlanta era ca și cum ai întreba despre beţivul de 
la un meci de fotbal. 

— Sherwood Forest, schimbul de focuri în care a fost 
amestecat un ofiţer. 

Larry dădu din cap. 

— La naiba, a fost ciudat. Tipul avea burta plină de H. 


172 


— Heroină? întrebă Sara. 

— Ambalată în baloane. Împușcătura le-a despicat ca pe 
niște... Rahat, omule, ce sunt chestiile alea cu zahăr în ele? îl 
întrebă pe Junior. 

— Bomboane? 

— Nu. 

— Ciocolată? 

— Nu, omule, ca paiele. 

— Acadele? sugeră Sara. 

— Da, așa. Tipul a terminat-o pe picior mare. 

Sara așteptă ca cei doi să schimbe niște pumni prietenoși 
între ei. 

— Acesta era asiaticul? 

— Nu, portoricanul. Ricardo, spuse, punând un accent exotic 
pe ruri. 

— Credeam că e mexican. 

— De ce, pentru că arătăm cu toţii la fel? 

Sara nu știu ce să-i răspundă. 

— E-n ordine. Glumeam doar cu tine. Da, e din Puerto Rico, ca 
mama, râse Larry. 

— l-au descoperit al doilea nume? 

— Nu, dar are Neta tatuat pe mâna lui. 

El arătă înspre locul dintre degetul mare și arătător. 

— E o inimă cu un N în mijloc. 

— Neta? 

Sara nu mai auzise acest nume. 

— Bandă portoricană. Nişte țicniți care voiau să se despartă 
de SUA. Mama era băgată toată în rahat când am plecat. Nu 
voia decât „să scăpăm de opresorii colonialiști”. Apoi ajunge aici 
și nu vrea decât „un televizor mare, cu plasmă, ca al mătușii 
Frieda”. 

li mai dădu un pumn, în joacă, lui Junior. 

— Eşti sigur că un N în interiorul unei inimi este simbolul unei 
găști? 

— Unul dintre ele. Toată lumea care intră în bandă trebuie să 
mai aducă și alţi oameni. 

— Ca cei din cultul Wicca, preciză Junior. 

— Exact. Mulţi renunţă sau își văd de viață mai departe. 
Ricardo ăsta nu era prea important. Nu are tatuajul cu degetele. 


173 


Larry își ridică mâna din nou, de data aceasta cu degetul 
arătător încrucișat cu cel mijlociu. 

— De obicei, așa arată, cu steagul portorican în jurul 
încheieturii. Tot ce îi interesează este independenţa. Sau cel 
puţin așa spun ei. 

Sara își reaminti ce-i spusese Will. 

— Am crezut că Ricardo are simbolul Los Texicanos tatuat pe 
piept. 

— Da, după cum am spus, mulţi renunță sau își văd mai 
departe de viaţă. Fratele poate s-a mutat de ici-colo. Neta nu 
are succes aici la fel de mult ca Texicanos. 

Șuieră aerul printre dinţi. 

— Treabă înspăimântătoare, omule. Los Texicanos nu prea o 
dau în bară. 

— Cabinetul medical cunoaște aceste amănunte? 

— Au trimis fotografiile polițiștilor care se ocupă de găști. 
Neta este organizaţia de vârf din Puerto Rico. Vor fi în Biblie. 

Biblia Găștilor era cartea folosită de poliţie ca să depisteze 
semnele și mișcările găștilor. 

— Ştii ceva despre asiatici? Celelalte victime? 

— Unul dintre ei era student. Un fel de expert în matematică. 
Câștiga tot felul de premii și alte rahaturi. 

Sara își reaminti fotografia lui Hironobu Kwon de la știri. 

— Credeam că este la facultatea de stat din Georgia. 

Facultatea de stat nu era o școală rea, dar un geniu al 
matematicii s-ar fi dus la Georgia Tech. 

— E tot ce știu. Se ocupă de celălalt tip acum. Incendiul de la 
apartament ne-a încetinit mult. Șase cadavre. 

Dădu din cap. 

— Doi câini. Omule, urăsc când sunt câini implicați. 

— Îți dau dreptate, frate, spuse Junior. 

— Multumesc, răspunse Sara. Vă mulţumesc amândurora. 

— Fii bună cu fratele meu, Dale, se bătu Junior cu pumnul în 
piept. 

Sara plecă înainte ca cei doi să schimbe și mai mulți pumni 
între ei. Băgă mâna în buzunar, încercând să găsească telefonul 
mobil, în timp ce mergea pe hol. Majoritatea personalului avea 
atâtea dispozitive electronice încât era posibil să moară în urma 
radiaţiilor. Sara avea un BlackBerry, pe care primea rapoartele 
de la laborator și comunicatele spitalului și mai avea un iPhone 


174 


personal. Telefonul ei de la spital avea clapetă și-i aparținuse 
cuiva cu mâini foarte lipicioase. 

Avea două pagere prinse de buzunarul de la haină, unul de la 
departamentul de urgenţe și altul de la pediatrie. Telefonul ei 
personal era subţire și de obicei era ultimul obiect pe care-l 
găsea în buzunar, situaţie ce s-a repetat și de data aceasta. 

Căută în agendă și se opri la numele Amandei Wagner, apoi la 
Will Trent. Telefonul lui sună de două ori, înainte să răspundă. 

— Trent. 

În mod inexplicabil, Sara nu mai reuși să scoată niciun sunet 
la auzul vocii lui. În tăcerea ce se lăsă, putea auzi vântul suflând 
și zgomotul copiilor care se jucau. 

— Alo? 

— Bună, Will, scuză-mă, își drese ea glasul. Te-am sunat 
pentru că am vorbit cu o persoană de la cabinetul medicului 
legist. Așa cum ai cerut. Simţi cum se înroșește la față: Așa cum 
a cerut Amanda. 

El bombăni ceva, probabil către Amanda. 

— Ce ai aflat? 

— Victima Los Texicanos, Ricardo. Nu cunoaștem încă al 
doilea nume, dar probabil era portorican. 

Așteptă cât timp el îi transmise informaţia Amandei. Aceasta 
puse aceeași întrebare ca și Sara. 

— Avea un tatuaj pe mână, semn că făcea parte dintr-o 
bandă, Neta, din Puerto Rico. Omul cu care am vorbit este de 
părere că a trecut într-o altă bandă când a venit în Atlanta, 
răspunse Sara. Așteptă să-i spună Amandei, apoi continuă: ȘI 
avea burta plină de heroină. 

— Heroină? întrebă el surprins. Cât de multă? 

— Nu sunt sigură. Cel cu care am vorbit a spus că heroina era 
ambalată în baloane. Când Faith l-a împușcat, heroina s-a 
vărsat. Era suficient acest fapt ca să-l omoare. 

Will îi transmise Amandei mesajul, apoi reveni pe fir. 

— Amanda îţi mulțumește pentru că te-ai interesat. 

— Îmi pare rău că nu știu mai mult. 

— E extraordinar și cât ai spus. Apoi clarifică: Vreau să spun, 
mulțumesc doctore Linton. E o informație foarte utilă. 

Sara știa că nu poate vorbi de față cu Amanda, dar nu voia 
să-l lase să închidă. 

— Voi ce-aţi mai aflat? 


175 


— Închisoarea a fost un eșec. Stăm în faţa casei lui Hironobu 
Kwon acum. Locuia cu mama lui în Grant Park. 

Era la mai puţin de cincisprezece minute distanţă de Grady. 

— Vecinul spune că mama lui trebuie să se întoarcă repede. 
Bănuiesc că se ocupă de înmormântare. Locuiește vizavi de 
grădina zoologică. A trebuit să parcăm la un kilometru și 
jumătate distanţă. Sau cel puţin eu a trebuit să parchez. Am 
lăsat-o pe Amanda acolo. Se opri, în sfârșit, ca să respire. Ce 
mai faci? 

Sara zâmbi. Și el părea dornic să stea la telefon la fel de mult 
ca ea. 

— Ai dormit noaptea trecută? 

— Nu prea. Dar tu? 

Se gândi să spună ceva cochet, apoi se calmă: 

— Nici eu. 

Vocea Amandei era prea înăbușită ca să se înțeleagă, dar 
Sara pricepu tonul. 

— Păi, vorbim mai târziu. Mulţumesc din nou, doctore Linton, 
spuse Will. 

Sara se simţi prost când se încheie convorbirea. Poate ar 
trebui să se întoarcă în salon și să bârfească împreună cu Nan. 

Sau poate ar trebui să discute cu Dale Dugan și să pună capăt 
poveștii în fașă, înainte să devină și mai stingheriţi. Sara își 
scoase BlackBerry-ul primit de la spital și căută adresa de e-mail 
a lui Dale, apoi începu să o scrie în iPhone-ul ei. li va cere să se 
vadă la cantină, ca să vorbească. Sau mai bine în parcare. Nu 
voia să stârnească și mai multe bârfe decât circulau deja. 

In faţă, liftul scoase un ding și ea prinse o imagine fugitivă a 
lui Dale. 

Râdea împreună cu una dintre asistentele medicale. Junior 
trebuie să-i fi spus că ea era jos. Sara se panică. Deschise prima 
ușa aflată la îndemână, ce s-a întâmplat să fie cea care ducea 
către departamentul ce stoca fişele pacienţilor. Două femei mai 
în vârstă, cu părul făcut permanent în mod identic, stăteau în 
spatele unor birouri pe care se aflau mormane de diagrame. 
Băteau cu furie la calculator și de-abia i-au aruncat o privire 
Sarei. 

Una dintre ele o întrebă: 

— Pot să te ajut? și întoarse pagina diagramei deschise în fața 
ei. 


176 


Sara rămase în picioare acolo, nesigură pe ea pentru 
moment. Realiză că, undeva în mintea ei, se gândise la 
departamentul cu fişele pacienţilor de când se urcase în lift. 
Lăsă să-i cadă iPhone-ul înapoi în buzunar. 

— Ce este, dragă? întrebă femeia. 

Amândouă se holbau la Sara acum. Ea le arătă un act de 
identitate. 

— Am nevoie de o fișă veche din o mie nouă sute... Calculă 
repede în minte. Șaptezeci și șase, poate? 

Femeia îi dădu un suport și hârtie. 

— Scrie-mi numele. Va fi mai ușor. 

Sara știa, în timp ce nota numele lui Will, că făcea ceva greșit 
și nu doar pentru că încălca legile federale și risca o concediere 
imediată. Will stătuse la orfelinatul din Atlanta de când era 
bebeluș. Trebuie să fi existat vreun medic de familie care să se 
fi ocupat de el. Toate necesitățile lui medicale au fost 
administrate de Grady. Întreaga lui copilărie era arhivată aici și 
Sara își folosea legitimaţia de la spital pentru a avea acces la 
informații. 

— N-are două prenume? întrebă femeia. 

Sara dădu din cap. Nu avea curajul să vorbească. 

— Dă-mi un minut. Datele acestea nu sunt în calculator, altfel 
ai putea să le vezi pe tabletă. De-abia ne-am apucat de 1970. 

Se ridică de pe scaun și trecu prin ușa pe care scria „Fișe”, 
înainte ca Sara să-i poată spune să se oprească. 

Cealaltă femeie se apucă din nou de scris la calculator, 
degetele ei cu unghii lungi roșii făcând un sunet asemănător 
celui scos de o pisică pe un acoperiș. Sara își privi pantofii, care 
erau pătaţi cu Dumnezeu știe ce, de la cazurile de dimineaţă. In 
mintea ei, analiză potenţialii vinovaţi, dar oricât se străduia, nu 
putea scăpa de sentimentul că ceea ce făcea era cea mai lipsită 
de etică acţiune din toată viaţa. În plus, îi înșela total încrederea 
lui Will. 

Și nu putea să o facă. Nu voia să o facă. 

Nu așa acţiona Sara. De obicei, era o persoană sinceră. Dacă 
voia să știe despre tentativa de suicid a lui Will sau orice alt 
amănunt despre copilăria lui, trebuia să-l întrebe direct, nu să se 
furișeze și să-i citească fișa medicală. 


177 


— N-am găsit niciun William, dar am găsit un Wilbur, spuse 
femeia când reveni cu un dosar la subraț. O mie nouă sute 
șaptezeci și cinci. 

Sara umblase cu dosare medicale toată cariera ei. Majoritatea 
copiilor aveau un dosar de douăzeci de pagini și ceva până când 
împlineau optsprezece ani. Dosarul unui puști bolnav putea 
ajunge la cincizeci de pagini. Dosarul lui Will avea peste trei 
centimetri grosime. O bandă elastică putrezită ţinea grupate 
foile îngălbenite de vreme. 

— N-are al doilea prenume, spuse femeia. Sunt sigură că a 
avut unul, la un moment dat, dar mulţi din acești copii scăpau 
evidenţelor, pe atunci. 

— Ellis Island și Tuskegee au fuzionat, preciză colega ei. 

Sara se întinse după dosar, apoi se opri. Mâna îi rămase 
suspendată în aer. 

— Ești bine, dragă? Femeia îi aruncă o privire colegei de 
birou, apoi, din nou Sarei: Ai nevoie să te așezi? 

Sara lăsă mâna să-i cadă. g 

— Nu cred că am nevoie de el, până la urmă. Imi pare rău că 
ţi-ai pierdut timpul. 

— Eşti sigură? 

Sara dădu din cap. Nici nu-și mai aducea aminte ultima dată 
când s-a simţit atât de îngrozitor. Nici măcar întâlnirea cu Angie 
Trent nu i-a produs așa un sentiment de vinovăţie. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Nu-i nevoie să te scuzi. Mi-a prins bine să mă ridic. 

Luă dosarul, dar banda elastică se rupse, împrăștiind hârtiile 
peste tot. 

Cu o mișcare automată, Sara se aplecă să o ajute. Adună 
hârtiile, forțându-se să nu citească. Erau rapoarte de laborator, 
teancuri de observații și ceva ce părea un raport antic al poliţiei 
din Atlanta. Ea miji ochii, rugându-se să nu citească vreun 
cuvânt sau propoziție. 

— Uită-te la asta! 

Sara ridică privirea. Era ceva natural. Femeia ţinea o 
fotografie Polaroid veche în mână. Era un instantaneu de 
aproape al gurii unui copil. O riglă mică, argintie, se afla 
dedesubtul unei despicături, cât scobitura buzei superioare. 
Rana nu se formase în urma unei căderi sau lovituri. Impactul 
fusese destul de puternic încât să rupă carnea în două, arătând 


178 


dinţii. Cusături groase, negre, legau rana. Pielea era umflată și 
iritată. Sara era obișnuită să vadă aceste cusături grosolane la 
morgă, nu pe faţa unui copil. 

— Pun pariu că a fost în acel poli-nu-știu-cum studiu, spuse 
femeia. 

Îi arătă fotografia prietenei ei. 

— Acid poliglicolic. 

— Grady a condus un studiu asupra diferitelor tipuri de suturi 
care se absorb, la care lucrau la Tech. Se pare că este unul din 
copiii care au avut o reacţie alergică. Bietul de el, îi explică ea 
Sarei. 

Continuă să introducă datele în calculator. 

— Cred că a fost mai bine decât să-i pună niște lipitori. 

— Ești bine, dragă? o întrebă cealaltă femeie pe Sara. 

Sara se simțea de parcă era pe cale să-i vină rău. S-a 
îndreptat și a ieșit din cameră. Nu s-a oprit din mers până nu a 
urcat două etaje de scări și a ajuns afară, respirând aer 
proaspăt. Se îndreptă calmă spre ușa închisă. Emoţiile ei 
pendulau între furie și rușine. El era doar un copil. A fost primit 
la tratament și au experimentat pe el ca și cum era un animal. 
Probabil că nici în ziua de astăzi el nu știa ce au făcut. Sara s-a 
rugat la Dumnezeu să nu știe nici ea, deși primise pedeapsa 
potrivită pentru că spionase. N-ar fi trebuit să ceară niciodată 
fișa lui. Dar o făcuse și, acum, Sara nu-și putea scoate imaginea 
aceea din minte - gura lui frumoasă cusută cu o sutură care nu 
îndeplinea condiţiile de bază pentru aprobarea guvernamentală. 

Fotografia Polaroid veche îi va rămâne în memorie cât va trăi. 
Primise exact ce merita. 

— Hei, tu! 

Se răsuci. O tânără stătea în spatele ei. Era anormal de slabă. 
Părul ei blond și unsuros îi atârna până în talie. Se scărpina pe 
urmele proaspete de ace de pe brate. 

— Eşti medic? 

Sara deveni precaută. Drogaţii pândeau în jurul spitalului. Unii 
dintre ei puteau fi violenți. 

— Ar trebui să mergi înăuntru dacă ai nevoie de tratament. 

— Nu e vorba de mine. E un tip acolo. 

Îi arătă spre containerul de gunoi dintr-un colţ, în spatele 
spitalului. Chiar și în lumina plină a zilei, zona era umbrită de 
faţada clădirii. 


179 


— A fost aici toată noaptea. Cred că e mort. 

Sara își schimbă tonul. 

— Să intrăm și să discutăm despre asta. 

În ochii fetei străluci mânia. 

— Uite ce e, eu încerc să fac ce trebuie. Nu e nevoie să te iei 
de mine. 

— Eu nu... 

— Sper să-ți dea SIDA, târfă. 

Plecă șchiopătând, în timp ce bombănea alte insulte. 

— Cristoase, respiră Sara, întrebându-se cum se putea ca ziua 
ei să devină și mai proastă. 

Cât de mult îi lipseau manierele oamenilor buni de la ţară, 
când până și drogaţii îi spuneau „doamnă”. Porni înapoi spre 
spital, apoi se opri. Fata poate spunea adevărul. 

Sara se îndreptă spre container, fără să se apropie prea mult, 
în cazul în care complicele fetei se ascundea înăuntru. Gunoiul 
nu fusese ridicat la sfârșit de săptămână. Cutii și pungi de 
plastic erau împrăștiate din containerul de gunoi și zăceau pe 
pământ. Sara se mai apropie puţin. Cineva zăcea sub o pungă 
din plastic albastră. li văzu o mână. O rană adâncă îi brăzda 
palma. Sara mai făcu un pas, apoi se opri. Munca la Grady o 
făcuse extrem de precaută. Încă mai putea fi o capcană. În loc 
să meargă spre corp, se întoarse și alergă spre ambulante, după 
ajutor. 

Trei paramedici stăteau în picioare și vorbeau. Îi trimise spre 
container și ei au urmat-o, cu targa. Sara împinse gunoiul. Omul 
respira, dar era inconștient. Avea ochii închiși. Pielea brună avea 
un aspect gălbui, ca de ceară. Tricoul era înmuiat în sânge, de la 
o rană prin penetrare în abdomenul inferior. Sara îi presă 
carotida cu degetele și văzu un tatuaj familiar pe gât: o stea 
texană, cu un șarpe cu clopoței în jurul ei. Tipul cu grupa de 
sânge B negativ, pe care Will îl dăduse dispărut. 

— Să-l mutăm, spuse unul din paramedici. 

Sara alergă pe lângă targă, în timp ce-l duceau în spital. 
Asculta cum transmit medicii detaliile despre semnele vitale. 
Intrarea în rană era subţire, probabil de la un cuţit de bucătărie. 
Marginea era zdrențuită din cauza zimţilor. Era foarte puţin 
sânge proaspăt, indicând o rană închisă. Avea intestinele 
umflate, iar mirosul de carne putredă îi spunea că nu va fi 
capabilă să facă prea multe pentru el la urgenţă. 


180 


Un bărbat înalt, într-un costum negru, alerga pe lângă ea. 

— Va supravieţui? întrebă el. 

Îl căută din priviri pe George. Paznicul nu era de găsit. 

— Nu ne sta în cale. 

— Doctore... 

El își ridică portofelul, cu insigna de poliţist. 

— Sunt poliţist. Va supraviețui? 

— Nu știu, spuse ea, presând cu tifonul pe rană. Apoi, din 
cauză că pacientul ar putea auzi, rectifică: Poate. 

Polițistul rămase în urmă. Sara întoarse privirea spre hol, dar 
acesta dispăruse. Echipa de la urgenţă sosi imediat, tăind 
hainele omului, luându-i sânge, potrivind fire ca să-l conecteze 
la diverse aparate. O tavă de operaţie era alături. Pachetele 
chirurgicale erau deschise. 

Sara ceru două perfuzii intravenoase. Verifică coordonatele de 
bază: căile respiratorii lipsite de obstrucţii, respiraţia regulată, 
circulația - atât de bună cât se putea aștepta. Văzu că 
personalul se îndepărta, pe măsură ce începeau să realizeze cu 
ce au de-a face. Echipa se micșoră. In cele din urmă, a rămas o 
singură asistentă. 

— N-are portofel, spuse aceasta. Nu are nimic în buzunare, 
doar scame. 

— Domnule? încercă Sara, deschizându-i ochii. 

Pupilele lui erau fixe și dilatate. Căută dacă avea vreo rană la 
cap, apăsând ușor cu degetele în sensul acelor de ceasornic, în 
jurul capului. La osul occipital, simţi o fractură ce-i spinteca 
ţeasta. Își privi mâna. Nu era sânge proaspăt în urma rănii. 

Sora medicală trase perdeaua, pentru a-i oferi omului 
intimitate. 

— Să-i facem o radiografie? O tomografie computerizată a 
abdomenului? 

Sara făcea, practic, munca unui infirmier. Întrebă: 

— Poţi să-l aduci pe Krakauer? 

Sora medicală plecă și Sara începu o examinare mai atentă, 
deși era convinsă că Krakauer va arunca o privire la semnele 
vitale ale omului și va fi de acord cu ea. Nu era nicio urgenţă 
aici. Pacientul nu putea supraviețui unei anestezii generale și, 
probabil, nu va supravieţui rănilor pe care le avea. Puteau doar 
să-l îndoape cu antibiotice și să aștepte ca timpul să decidă 
soarta lui. 


181 


Cineva trase perdeaua. Un tânăr privi înăuntru. Era proaspăt 
bărbierit, purta o jachetă neagră, călduroasă și o șapcă neagră 
de baseball trasă pe ochi. 

— Nu ai voie aici, îi spuse ea. Dacă te uiţi după... 

El o lovi pe Sara în piept atât de tare, încât aceasta căzu la 
pământ. Umărul ei lovi una dintre tăvi. Instrumentele de metal 
se împrăștiară cu zgomot în jurul ei - scalpele, foarfece. Tânărul 
îndreptă un pistol înspre capul pacientului și trase două focuri 
de la o distanță mortală. 

Sara auzi ţipete. Erau ale ei. Sunetul îi ieșea din gură. 
Bărbatul îndreptă pistolul spre capul ei și ea tăcu. Se apropie de 
ea. Ea bâjbâi orbește după ceva care s-o protejeze. Mâinile ei 
prinseră un scalpel. 

Era la distanţă mică de ea, aproape deasupra ei. Oare 
intenţiona să o ucidă sau să plece? Sara nu-i lăsă timp să se 
hotărască. Îl tăie cu scalpelul, secţionându-i partea interioară a 
coapsei. Omul gemu, scăpând pistolul. Rana era adâncă. 
Sângele începu să împroaște din artera femurală. Căzu pe un 
genunchi. Amândoi au văzut pistolul în același timp. Ea-l lovi și 
acesta zbură la distanţă. Încercă să se retragă, dar el o prinse 
de încheietură. O apucă panica în momentul în care văzu ce 
făcea. Lama scalpelului se îndrepta spre gâtul ei. Işi folosi 
ambele mâini, încercând să-l îndepărteze, în timp ce lama se 
apropia încet. 

— Te rog... nu... 

Stătea deasupra ei, apăsând-o în jos cu greutatea corpului lui. 
ÎI privi fix în ochii lui verzi. Albul ochilor era împânzit cu vinișoare 
roșii. Corpul i se zguduia atât de tare, încât ea simţea tremurul 
în coloana vertebrală. 

— Aruncă scalpelul! George, paznicul, stătea cu un pistol în 
mână. Acum, ticălosule! 

Sara simţi strânsoarea omului devenind și mai puternică. 
Ambele mâini îi tremurau, din cauză că încercase din răsputeri 
să-l împingă. 

— Aruncă-l acum! 

— Te rog, imploră Sara. 

Mușchii ei nu mai făceau față efortului. Mâinile începuseră să-i 
slăbească. Sara privi scalpelul fluturând prin faţa ei, apoi lama 
disecând carnea omului. O ţinu strâns de mână, în timp ce își 
tăia singur gâtul cu scalpelul de mai multe ori. 


182 


Capitolul 10 


Will a stat în mașină cu Amanda atât de mult, încât era 
îngrijorat că va dezvolta sindromul Stockholm. Deja se simţea 
slăbit, în special după ce Miriam Kwon, mama lui Hironobu 
Kwon, o scuipase în faţă pe Amanda. 

În apărarea doamnei Kwon, putea spune doar că Amanda nu 
se comportase chiar delicat cu femeia. Au încercuit-o, practic, 
pe terasa din față. Ea venise, evident, de la aranjamentele 
pentru înmormântarea fiului ei. Tinea strâns în mână broșuri 
inscripţionate cu cruci și se apropia de casă. Pe strada ei erau 
parcate mașini una lângă alta. A trebuit să lase mașina la 
distanţă. Părea epuizată și lipsită de vlagă, așa cum ar arăta 
orice mamă după ce a ales coșciugul în care va fi înmormântat 
unicul său fiu. 

După ce a bombănit câteva condoleanţe formale din partea 
GBI, Amanda i-a sărit direct la jugulară. Din reacţia doamnei 
Kwon, Will își dădu seama că femeia nu se aștepta ca numele 
fiului ei mort să fie mânjit în așa hal, în ciuda circumstanțelor 
abjecte în care a murit. Era în obiceiul celor de la posturile de 
știri din Atlanta ca fiecare tânăr sub douăzeci și cinci de ani ce 
murea să fie sărbătorit ca un student de cinste, până se 
dovedea contrariul. Potrivit dosarului lui de la poliţie, acest 
student de cinste fusese un fan al Oxycontinului. Hironobu Kwon 
a fost arestat de două ori pentru vânzarea drogului. Numai 
viitorul lui academic îl salvase de o perioadă lungă petrecută în 
închisoare. Judecătorul îi ordonase să intre la dezintoxicare cu 
trei luni în urmă. Din câte se putea observa, perioada petrecută 
la dezintoxicare nu dăduse rezultate. 

Will verifică ceasul de pe telefonul mobil. Schimbarea recentă 
a orei îi modificase modul de afișare a ceasului pe mobil. Nu 
putea să-și dea seama cum să-l schimbe la loc nici dacă îl 
omorai. Din fericire, era ora douăsprezece și jumătate, ceea ce 
însemna că nu trebuie să numere pe degete ca o maimuţă. 

Nu că n-ar fi avut suficient timp ca să facă niște calcule 
matematice. Deși au călătorit aproape opt sute de kilometri, în 
această dimineaţă, n-au obținut nimic. Evelyn Mitchell încă 
lipsea. Se făceau aproape douăzeci și patru de ore de la răpirea 
ei. Cadavrele se înmulţeau și singurul indiciu pe care-l primiseră 


183 


Will și Amanda venise din gura unui condamnat la moarte, care 
fusese ucis înainte ca statul să apuce să îl omoare. 

Călătoria lor la Închisoarea de Stat Valdosta era ca și cum n-ar 
fi existat. Foștii detectivi de la brigada antidrog, Adam Hopkins 
și Ben Humphrey, s-au holbat la Amanda ca și cum se uitau prin 
sticlă. Will se așteptase la asta. Cu ani în urmă, ei refuzaseră să 
discute cu Will când el apăruse pe treptele caselor lor. Lloyd 
Crittenden era mort. Demarcus Alexander și Chuck Finn erau, 
probabil, la fel de inaccesibili. Ambii foști detectivi părăsiseră 
Atlanta imediat ce au fost eliberaţi din închisoare. Will vorbise 
cu ofițerul lor de eliberare condiționată noaptea trecută. 
Alexander era pe Coasta de Vest, încercând să-și refacă viaţa. 
Finn era în Tennessee, bălăcindu-se în nefericirea dependenţei 
de droguri. 

— Heroină, spuse Will. 

Amanda se întoarse spre el, arătând de parcă uitase că era și 
el în mașină. Se îndreptau spre nord, pe autostrada interstatală 
85, către un alt tip care mai mult ca sigur că va refuza să 
discute cu ei. 

— Boyd Spivey a spus că Chuck Finn era dependent de 
heroină. Din ce spunea Sara, Ricardo era plin de heroină, îi 
spuse el. 

— E o legătură foarte lipsită de substanţă. 

— lată încă una: Oxy duce de obicei la dependenţa de 
heroină. 

— Aceste legături n-au nicio bază. Nu poţi să arunci o piatră 
fără să nimerești un dependent de heroină. Oftă. Ce bine ar fi 
dacă am avea mai multe pietre! 

Will bătu darabana cu degetele pe picior. Ținuse ceva în el 
toată dimineaţa, sperând că o va lua prin surprindere pe 
Amanda și va obţine adevărul. Acum părea momentul potrivit. 

— Hector Ortiz era prietenul lui Evelyn. 

Colţurile gurii i se ridicară: 

— Chiar așa? 

— Este fratele lui Ignatio Ortiz, deși observ din expresia ta că 
nu este o noutate. 

— Vărul lui Ortiz, îl corectă ea. Aceste informaţii le ai datorită 
doctoriţei Linton? 

Will simţi că i se încleștează dinţii. 

— Știai deja cine este. 


184 


— Vrei să pierzi următoarele zece minute vorbind despre 
sentimentele tale sau vrei să-ți faci meseria? 

El voia să-și petreacă următoarele zece minute strângând-o 
de gât, dar Will hotărî să păstreze asta pentru el. 

— Ce făcea Evelyn cu vărul tipului care controlează tot 
importul și exportul de cocaină din sud-estul Statelor Unite? 

— Hector era vânzător de mașini, de fapt. li aruncă o privire 
plină de umor. Vindea Cadillac-uri. 

Așa se explica faptul că numele lui nu a apărut când Will a 
cercetat autoturismele. Conducea o mașină de la serviciu. 

— Hector avea un tatuaj Texicanos pe braţ. 

— Toţi facem greșeli când suntem tineri. 

— Dar în legătură cu litera A pe care Evelyn a desenat-o sub 
scaun? încercă Will. 

— Credeam că o considerăm un cap de săgeată. 

— Almeja rimează cu Amanda. 

— Într-un fel da, nu-i așa? 

— Este argoul pentru „curvă”. 

— De ce mă faci curvă, Will? râse ea. 

Dacă ar fi știut ea de câte ori a fost el tentat să-i spună așa... 

— Presupun că ar trebui să-ţi recompensez strădaniile de 
polițist. 

Amanda scoase o foaie de hârtie împăturită din parasolar. l-o 
întinse lui Will: 

— Lista telefoanelor lui Evelyn din ultimele patru săptămâni. 

El parcurse cele două pagini: 

— A sunat des la Chattanooga. 

Amanda îi aruncă o privire curioasă. Will se încruntă spre ea. 
Putea citi, doar că nu repede și cu siguranță nu sub priviri 
scrutătoare. Sediul din est al Biroului de Investigații Tennessee 
era în Chattanooga. Will îi suna constant ca să coordoneze 
cazurile legate de consumul de metamfetamină, în timp ce lucra 
în Georgia de Nord. Prefixul 423 apărea de cel puţin 
douăsprezece ori în lista de telefoane. 

— Vrei să-mi spui ceva? 

Pentru prima dată, ea era tăcută. 

Will își scoase mobilul ca să formeze numărul. 

— Nu fi prost. E „Aripi Vindecătoare”, un centru de 
dezintoxicare. 

— De ce suna acolo? 


— Și eu mă întreb același lucru. Semnaliză, parcând pe 
următoarea alee. Nu au voie să dea informaţii despre pacienţi. 

Will verifică zilele de lângă numere. Evelyn începuse să sune 
la centru în ultimele zece zile, în aceeași perioadă în care 
doamna Levy spusese că vizitele lui Hector Ortiz se 
intensificaseră. 

— Chuck Finn locuiește în Tennessee, spuse Will. 

— Locuiește în Memphis. E la o distanţă de cinci ore de mers 
cu mașina de „Aripi Vindecătoare” în Chattanooga. 

— Avea o dependenţă serioasă de droguri. Will așteptă ca ea 
să răspundă. Ea tăcu, așa că el continuă: Tipii devin curati, 
uneori vor să se elibereze de povară. Poate lui Evelyn îi era 
teamă ca va începe să vorbească. 

— Ce teorie interesantă! 

— Sau poate a fost necesar ca Chuck să-și limpezească 
mintea ca să realizeze că Evelyn încă mai deţinea partea ei de 
bani. Merse mai departe cu supoziţiile: E greu să găsești de 
lucru cu un dosar ca al lui Chuck. A fost dat afară din poliţie. A 
petrecut o grămadă de timp în închisoare. Trebuie să lupte cu 
dependenţa. Chiar dacă este curat, nimeni nu s-ar omori să-l 
angajeze. Nu în această economie. 

Amanda îi mai furniză niște informaţii. 

— Erau opt seturi de amprente în casa lui Evelyn, cu excepţia 
ei și a lui Hector. Au identificat trei. Un set îi aparţinea lui 
Hironobu Kwon, un altul traficantului de heroină Ricardo, iar alt 
set posesorului de cămașă havaiană. Numele lui este Benny 
Choo. Este un executant de patruzeci și doi de ani pentru Rebelii 
Galbeni. 

— Rebelii Galbeni? 

— E o bandă asiatică. Nu mă întreba de unde au luat numele. 
Presupun că sunt foarte mândri să fie niște mocofani. Cei mai 
mulţi dintre ei sunt. 

— Ling-Ling, ghici Will. Pe el voiau să-l vadă. Spivey a spus că 
ar trebui să vorbești cu Ling-Ling. 

— Julia Ling. 

Will era surprins: 

— O femeie? 

— Da, o femeie. Doamne, ce s-a schimbat lumea. Amanda se 
asigură în oglinda retrovizoare și se aruncă pe următoarea alee. 
Porecla vine de la percepţia infirmată acum că nu este foarte 


186 


deşteaptă. Fratelui ei îi plac rimele. „Ding-a-ling” s-a 
transformat în „Ling-a-Ling”, prescurtat „Ling-Ling”. 

Will n-avea idee despre ce vorbea. 

— Are sens. 

— Doamna Ling este șefa din afară a Rebelilor Galbeni. 
Fratele ei, Roger, încă trage sforile dinăuntru, dar ea conduce zi 
de zi. Dacă Galbenii le joacă o festă Brunilor, atunci este făcută 
de Roger prin Ling-Ling. 

— Pentru ce este închis? 

— Face închisoare pentru violarea și uciderea a două 
adolescente. Șaisprezece și optsprezece ani. Il păcăleau. El a 
crezut că ele nu contribuiau, așa că le-a ștrangulat cu lesa unui 
câine. Dar nu înainte să le violeze pe amândouă și să le smulgă 
sfârcurile cu dinţii. 

Will simți un fior pe șira spinării. 

— De ce nu e condamnat la moarte? 

— A făcut un târg. Statului i-a fost teamă că va pleda nebunia 
- lucru care, între noi doi fie vorba, n-ar fi chiar o minciună, 
pentru că omul este de-a dreptul nebun. Nu este prima dată 
când a fost prins cu carne de om în dinți. 

Fiorul îi făcu umărul să i se contracte. 

— Dar victimele lui? 

— Erau amândouă fugite de acasă și au picat în capcana 
drogurilor și a prostituţiei. Familiile lor credeau mai mult în 
recompensa divină decât în principiul ochi pentru ochi. 

Lui Will îi era familiar conceptul. 

— Probabil că au fugit de acasă pentru un motiv. 

— Fetele tinere așa fac, de obicei. 

— Sora lui Roger încă îl sprijină? 

Ea îi aruncă o privire plină de înţeles. 

— Nu te lăsa păcălit, Will. Julia se comportă foarte cinstit, dar 
îți poate tăia gâtul fără să clipească. Cu oamenii aceștia nu te 
joci. Sunt proceduri care trebuie urmate. Trebuie să le arăţi 
respect maxim. 

Will repetă cuvintele lui Boyd: 

— Nu te poți duce la Galbeni fără o invitaţie. 

— Ai o memorie remarcabilă. 

Will verifică numărul pentru următoarea ieșire. Se îndreptau 
către Buford Highway. Chambodia. 


187 


— Poate Boyd avea dreptate doar pe jumătate. Heroina dă o 
dependenţă mai puternică decât cocaina. Dacă Rebelii Galbeni 
au inundat piața cu heroină ieftină, atunci Los Texicanos vor 
pierde baza de clienţi pentru cocaină. Aceasta indică o luptă 
pentru putere, dar nu explică de ce doi asiatici și un Texicano 
erau în casa lui Evelyn Mitchell, căutând ceva. 

Will se opri. Ea schimbase din nou subiectul. 

— Hironobu Kwon și Benny Choo. Care este numele de familie 
al lui Ricardo? 

Ea zâmbi: 

— Foarte bine. Îi oferi informaţia ca pe o altă recompensă: 
Ricardo Ortiz. Este fiul mai mic al lui Ignatio Ortiz. 

Will intervievase ucigași cu toporul care erau mai sinceri 
decât ea. 

— Și făcea trafic de heroină. 

— Da, făcea. 

— Ai de gând să-mi spui dacă tipii aceștia au vreo legătură 
unul cu altul sau trebuie să aflu eu? 

— Ricardo Ortiz a fost la școala de corecție de două ori, dar 
nu s-a intersectat niciodată în interior cu Hironobu Kwon. 
Niciunul dintre ei nu avea legături vizibile cu Benny Choo și, 
după cum am spus, Hector Ortiz era un simplu vânzător de 
mașini. Trecu ca fulgerul în fața unui camion de mărfuri, tăind și 
calea unui Hyundai. Crede-mă, dacă vedeam o legătură între 
acești bărbaţi, am lucra la ea. 

— Cu excepţia lui Choo, toți sunt tineri, sub douăzeci și cinci 
de ani. 

Will încercă să se gândească unde s-ar putea întâlni. 
Reuniunile alcoolicilor anonimi. Cluburi de noapte. Terenuri de 
baseball. La biserică, poate. Miriam Kwon purta o cruce de aur în 
jurul gâtului. Ricardo Ortiz avea o cruce tatuată pe braţ. S-au 
întâmplat și lucruri mai ciudate. 

— Verifică numărul la care a sunat Evelyn în ziua dinaintea 
răpirii ei. La ora 3:02 după-amiaza, spuse Amanda. 

Will puse degetul sub prima coloană, găsind ora. Apoi mută 
degetul în partea opusă. Numărul avea prefix de Atlanta. 

— Ar trebui să recunosc numărul? 

— Aş fi surprinsă dacă l-ai recunoaște. Este un număr din 
interiorul lui Hartsfield. 

Hartsfield-Jackson, aeroportul din Atlanta. 


— Vanessa Livington este comandantul. O cunosc de mult 
timp. A fost partenera lui Evelyn, după ce am părăsit APD. 

Will aşteptă să continue, apoi întrebă: 

— Și? 

— Evelyn i-a cerut să verifice listele de zboruri. 

— Ricardo Ortiz, își dădu Will cu părerea. 

— Trebuie că ţi-ai făcut somnul noaptea trecută. 

Stătuse treaz până la trei, ascultând restul înregistrărilor, 
aparent fără alt motiv decât să afle lucruri pe care Amanda le 
cunoștea deja. 

— De unde a zburat Ricardo? 

— Suedia. 

Will se încruntă. Nu se aștepta la asta. 

Amanda coti spre ieșirea de pe l-285. 

— Nouăzeci de procente din toată heroina din lume vine din 
Afganistan. Încetini la curbă, în timp ce traversau intersecţia 
Spaghetti. Grosul aprovizionării din Europa trece prin lran, 
înspre Turcia și apoi se îndreaptă spre nord. 

— Cum ar fi Suedia. 

— Ca Suedia. Acceleră din nou, deoarece traficul devenise 
mai rapid. Ricardo a fost acolo trei zile. Apoi a luat un zbor de la 
Goteborg către Amsterdam, de unde a venit drept la Atlanta. 

— Plin cu heroină. 

— Plin cu heroină. 

Will își scărpină maxilarul, gândindu-se la ceea ce i se 
întâmplase tânărului. 

— Cineva l-a bătut de i-a sunat apa în creieri. Era plin de 
baloane. Poate n-a putut să le predea. 

— Aceasta ar fi o întrebare pentru medicul legist. 

Will presupuse că obținuse toate aceste informaţii de la 
cabinetul medicului legist. 

— Nu i-ai întrebat? 

— Mi-au promis, cu amabilitate, raportul întreg până la 
sfârșitul zilei. De ce crezi că te-am rugat să apelezi la Sara? Apoi 
adăugă: Apropos, cum mai merge? Presupun că din cauza 
somnului tău zdravăn de noaptea trecută nu ai progresat mult. 

Se îndreptau spre ieșirea de pe Autostrada Buford. Route 23 
pleca de la Jacksonville, Florida, până la Mackinaw City, 
Michigan. Autostrada din Georgia era la o distanţă de circa șase 
sute cincizeci de kilometri, iar partea care trecea prin Chamblee, 


189 


Norcross și Doraville era una dintre cele mai diversificate din 
punct de vedere rasial din zonă, dacă nu cumva din ţară. Nu era 
chiar un cartier, mai mult o serie de mall-uri dărăpânate și 
dezolante, clădiri de apartamente de calitate proastă și 
benzinării ce ofereau servicii scumpe și împrumuturi doar cu 
buletinul. Ce lipsea comunităţii era recuperat de comerţul brut. 

Will era destul de sigur că termenul Chambodia era unul 
peiorativ, dar numele zonei se menţinuse, spre deosebire de 
Districtul DeKalb, unde se făceau presiuni pentru a fi denumit 
Coridorul Internaţional. Erau tot felul de minorităţi etnice, de la 
portughezi la hmong. Spre deosebire de majoritatea zonelor 
urbane, nu părea să existe o delimitare clară între comunități. In 
consecință, puteai găsi un restaurant mexican lângă unul unde 
se mânca sushi, iar pieţele fermierilor erau genul de amestec pe 
care și-l imaginează oamenii când se gândesc la Statele Unite. 

Zona era mult mai aproape de tărâmul tuturor posibilităţilor 
decât valurile de grâne de culoarea chihlimbarului din centru. 
Oamenii puteau veni aici cu un pic mai mult decât o muncă 
cinstită și să-și construiască o viaţă solidă în clasa de mijloc. De 
când își aducea aminte Will, statisticile demografice erau în 
creștere constantă. Albii se plângeau când se mutau negrii. 
Negrii se plângeau când se mutau hispanicii. Hispanicii se 
plângeau când se mutau asiaticii. Într-o bună zi, vor mormăi cu 
toţii nemulţumiţi, din cauza afluxului de albi. Roata de hamster 
a visului american. 

Amanda opri mașina pe fâșia de pământ din mijloc, care 
servea ca loc de întoarcere pentru ambele benzi ale autostrăzii. 
Will văzu un grup de semne aranjate unul deasupra celuilalt ca 
într-un joc. Unele caractere erau de nerecunoscut, mai mult ca 
niște piese de artă decât litere. 

— Am avut o mașină care a stat în faţa magazinului lui Ling- 
Ling toată dimineața. Nu a avut vizitatori. 

Amanda acceleră, ratând la mică distanţă o furgonetă, în timp 
ce întorcea. Claxoanele au răsunat, dar ea vorbi peste ele: 

— Am dat niște telefoane noaptea trecută. Roger a fost 
transferat la Coastal acum trei luni. L-au ţinut la Augusta șase 
luni înainte, dar și-a revenit de la medicamente, așa că l-au 
trimis înapoi în cocină. 

Spitalul Augusta asigura ajutor psihiatric prizonierilor, pe o 
perioadă determinată. 


190 


— Prima zi a lui Roger la Coastal s-a sfârșit cu un incident 
neplăcut, cu o bucată de săpun învelită într-o șosetă. La prima 
vedere, nu este fericit cu noua lui locuință. 

— Eşti dispusă să-i oferi transferul? 

— Dacă se ajunge la asta. 

— Intenţionezi să foloseşti numele lui Boyd? 

— S-ar putea să nu fie o idee înțeleaptă. 

— Ce crezi că ne va oferi Roger? Will îi aplică o lovitură 
mentală: Crezi că se află în spatele răpirii lui Evelyn. 

— Poate că e nebun, din punct de vedere clinic, dar niciodată 
nu ar fi atât de prost încât să facă așa ceva. Îi aruncă lui Will o 
privire plină de semnificaţie. Roger este extrem de inteligent. 
Este cel care dirijează, nu un pion. N-ar avea nimic de câștigat 
dacă ar răpi-o pe Evelyn. Întreaga lui organizaţie ar fi 
dezmembrată. 

— Bun, deci crezi că Roger știe cine e implicat? 

— Dacă vrei să afli despre o crimă, întreabă un criminal. 

Telefonul ei mobil începu să sune. Ea privi numărul. Will simţi 
mașina  încetinind. Amanda opri pe marginea drumului. 
Răspunse la telefon, așteptă, apoi apăsă pe butonul care 
deschidea ușile. 

— Puţină intimitate, te rog? 

Will cobori din SUV. Vremea fusese spectaculoasă cu o zi 
înainte, dar acum era înnorată și caldă. Se îndreptă către 
marginea mall-ului dărăpănat. Era un restaurant prăpădit lângă 
intrarea din stradă. Ghici, după balansoarul pictat pe semnul din 
fața restaurantului, că era genul de stabiliment în care se gătea 
ca la ţară. In mod ciudat, Will nu-și simţi stomacul chiorăind la 
gândul mâncării. Ultimul lucru pe care a trebuit să-l mănânce a 
fost un bol cu mâncare preparată pe loc, pe care s-a forțat să o 
înghită de dimineaţă. Pofta lui de mâncare se dusese, ceva care 
se întâmplase numai o singură dată în viaţa lui - ultima dată 
când fusese în preajma Sarei Linton. 

Will se așeză în curbă. Mașinile treceau, cu zgomot, pe lângă 
el. Din radiourile lor se auzea muzica. O privire aruncată 
Amandei îi spuse că va mai dura ceva timp. Gesticula, ceea ce 
n-a fost niciodată un semn bun. 

El scoase telefonul și începu să se uite prin numere. Ar trebui 
să o sune pe Faith, dar nu avea nimic nou să-i transmită și 
conversaţia de noaptea trecută nu se încheiase bine. Indiferent 


191 


ce se întâmplase cu Evelyn, nu va îmbunătăţi situația. Nu conta 
ce manevră verbală înșelătoare executa Amanda, erau încă 
fapte dure despre care nu putea să vorbească. Dacă asiaticii 
chiar le jucau o festă celor din banda Texicanos pentru piaţa de 
droguri, atunci Evelyn Mitchell trebuie să fi fost în centru. Hector 
poate se considera vânzător de mașini, dar încă avea tatuajul 
care îl lega de bandă. Incă avea un văr în închisoare, ce 
conducea aceeași bandă. Nepotul lui fusese împușcat mortal în 
casa lui Evelyn și chiar Hector zăcea mort în portbagajul lui 
Evelyn. Nu existau motive pentru un poliţist, în special unul 
pensionat, să se amestece cu genul acesta de tipi răi, doar dacă 
era ceva murdar la mijloc. 

Will își privi telefonul. Treisprezece sute. Ar trebui să intre în 
meniul de setări și să descopere cum să le schimbe, astfel încât 
să afișeze normal ora, dar Will nu avea răbdare acum. În 
schimb, căută numărul de mobil al Sarei, care conţinea trei cifre 
de opt. Se holbase atât de des la numărul ei, în ultimele luni, 
încât era surprins că cifrele nu-i rămăseseră inscripţionate pe 
retină. 

Dacă nu puneai la socoteală nefericitul incident cu lesbiana ce 
locuia vizavi, Will nu mai fusese la o întâlnire adevărată înainte. 
A fost cu Angie pe când avea opt ani. Existase pasiune la un 
moment dat și, pentru o scurtă perioadă de timp, ceva similar 
cu dragostea, dar nu-și putea aduce aminte niciodată un 
moment din viaţa lui când s-a simţit fericit că e cu ea. Trăia cu 
teroarea că ea v-a apărea la ușa casei lui. Simţea o eliberare 
enormă când era plecată. Unde îl cucerea era perioada dintre, 
acele rare momente de pace când prindea un crâmpei din cum 
ar putea fi o viaţă așezată. Luau masa împreună, mergeau la 
cumpărături și munceau în grădină - sau Will muncea și Angie 
privea - și noaptea mergeau la culcare, iar el zăcea în pat cu un 
zâmbet pe faţă pentru că așa era viaţa pentru restul lumii. 

Apoi se trezea dimineaţa și ea dispăruse. 

Erau prea apropiaţi, aceasta era problema. Trecuseră prin 
prea multe, au văzut prea multe orori, au împărtășit prea multă 
frică, dispreț și milă, ca să se privească unul pe altul altfel decât 
ca pe niște victime. Corpul lui Will purta toate însemnele acelui 
chin: arsurile, cicatricele, bandajele și împunsăturile pe care le 
îndurase. Timp de ani de zile, își dorise mai mult de la Angie, dar 


192 


Will ajunsese recent la revelaţia dură că ea nu putea da mai 
mult. 

Ea nu se va schimba. Știa acest lucru și când s-au căsătorit, în 
sfârșit, eveniment ce nu fusese planificat, ci se întâmplase din 
cauză că Will pariase cu Angie că ea nu va merge până la capăt. 
Lăsând jocul la o parte, ea nu va vedea căsnicia cu Will decât un 
paradis sigur, în cel mai bun caz, și un sacrificiu, în cel mai rău 
caz. Exista un motiv pentru care ea nu se atingea de el decât 
dacă voia ceva. Era un motiv pentru care el nu încerca să o sune 
când ea dispărea. Işi strecură degetul mare în interiorul mânecii 
și simţi capătul cicatricei lungi, trasate de-a lungul braţului. Era 
mai groasă decât își amintea el. Pielea era încă moale la 
atingere. 

Will își retrase mâna. Angie a tresărit ultima dată când 
degetele ei au trecut pe brațul lui gol. Reacţiile ei faţă de el erau 
întotdeauna intense, niciodată cu jumătate de măsură. Îi plăcea 
să vadă cât de departe putea să meargă. Era sportul ei favorit: 
cât de rea trebuia să fie înainte ca Will să se sature și să o 
abandoneze, la fel ca toți ceilalţi din viaţa ei? 

Ajunseseră la această limită de multe ori, dar cumva, ea 
reușea să-l tragă înapoi în ultima secundă. Chiar și acum, Will 
simțea cum este tras înapoi. Nu o mai văzuse pe Angie de când 
murise mama ei. Deidre Polaski era o drogată și o prostituată, 
care luase o supradoză și intrase în comă vegetativă când Angie 
avea unsprezece ani. Corpul ei a rezistat timp de douăzeci și 
șapte de ani, până când a cedat, în sfârșit. Patru luni au trecut 
de la înmormântare. Nu se întâmplase nimic deosebit - Angie a 
dispărut și un an întreg odată - dar Will simțea un avertisment 
în șira spinării, care îi spunea că ceva nu este în regulă. Ori avea 
necazuri, ori era rănită, ori era supărată. Corpul lui o știa așa 
cum știa că trebuie să respire. 

intotdeauna au fost legaţi așa, chiar și când erau copii. În 
special când erau copii. Și dacă era un lucru pe care Will îl știa 
despre soţia sa, era faptul că întotdeauna venea la el când se 
întâmpla ceva rău. Nu știa când va apărea, dacă era ziua de 
mâine sau săptămâna viitoare, dar știa că într-una din zilele 
următoare se va întoarce de la serviciu și o va găsi pe Angie pe 
canapea, mâncând budincă și făcând comentarii depreciative la 
adresa câinelui lui. 


De aceea se dusese Will la casa Sarei noaptea trecută. Se 
ascundea de Angie. Se lupta cu inevitabilul. Și, dacă era cinstit, 
murea să o vadă pe Sara din nou. Faptul că îi crezuse scuza că 
locuinţa lui era răvășită îl făcuse să creadă că poate și ea dorea 
să se afle acolo. Când era copil, Will exersase să nu dorească 
lucruri pe care nu le putea avea - ultimele tipuri de jucării, 
pantofi care chiar să se potrivească, mese gătite în casă, ce nu 
proveneau dintr-o conservă. Puterea lui de a-și nega dorințele a 
dispărut când a apărut Sara Linton. Nu se putea opri să se 
gândească despre felul cum se simţea mâna ei pe umărul lui, 
când stăteau ieri în stradă. Degetul ei mare îi atinsese gâtul. Se 
ridicase pe vârfuri ca să fie de aceeași înălțime și, pentru o 
secundă, el a crezut că ea îl va săruta. 

— Cristoase, oftă Will. 

Vizualiză carnagiul de la casa lui Evelyn Mitchell, sângele și 
creierii împrăștiați în bucătăria și în spălătoria ei. Incercă să-și 
golească mintea complet, pentru că se gândea la sex și 
vizualizarea concomitentă a scenelor de violență era felul în 
care debutau criminalii în serie. 

SUV-ul dădu cu spatele. Amanda cobori fereastra. 

— Era o sursă de la APD. Se pare că omul nostru cu grupa de 
sânge B negativ a apărut în gunoiul de la Grady. Inconștient, de- 
abia respira. l-au găsit portofelul într-una din pungile de gunoi. 
Marcellus Benedict Estevez. Șomer. Locuia cu bunica lui, spuse 
ea. 

Will se întrebă de ce nu îl sunase Sara în legătură cu această 
chestiune. Poate că deja plecase de la serviciu. Sau poate nu 
era treaba ei să-l ţină pe el la curent. 

— Estevez a spus ceva? 

— A murit cu jumătate de oră în urmă. Vom trece pe la spital. 

Will se gândi că drumul nu avea rost, din moment ce tipul 
murise. 

— Avea ceva asupra lui? 

— Nu. Urcă. 

— De ce noi... 

— Nu am toată ziua la dispoziţie, Will, Șterge-ţi praful de pe 
vagin și hai să mergem. 

Will urcă în SUV. 

— Au confirmat că grupa de sânge a lui Estevez este B 
negativ? 


194 


Acceleră. 

— Da. Și amprentele lui au fost identificate ca făcând parte 
din cele găsite în casa lui Evelyn. 

II pierduse, din nou. 

— A fost o conversaţie lungă pentru așa de puţine informaţii. 

De această dată a fost sinceră: 

— Am primit niște informaţii despre Chuck Finn. De ce nu mi- 
ai spus că ai vorbit cu ofiţerul lui de eliberare condiționată 
noaptea trecută? 

— Presupun că nu mi s-a părut important. 

— Păi cu siguranţă așa ţi s-a părut. Ofițerul de eliberare 
condiționată l-a căutat pe Chuck în această dimineaţă. A plecat 
de două zile. 

— Stai puţin. Will se întoarse înspre ea. Ofiţerul de eliberare 
condiționată al lui Chuck mi-a spus noaptea trecută că a lipsit 
motivat. A spus că Chuck nu a lipsit de la nicio întrevedere. 

— Sunt sigură că biroul de eliberare condiţionată este 
supraaglomerat și nu are personal suficient, la fel ca al nostru. 
Cel puţin a avut curajul să vină curat azi de dimineață. 

Ea îi aruncă o privire plină de semnificaţie. 

— Chuck Finn s-a externat de la tratament cu două zile în 
urmă. 

— Tratament? 

— A fost la „Aripi Vindecătoare”. E a treia lună de când e 
curat. Tot la „Aripi Vindecătoare” s-a tratat și Hironobu Kwon. 
Au fost acolo în același timp. 

Will tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— De unde ai aflat toate aceste lucruri? 

— Chiar acum, Will. Nu te îmbufna. Am o prietenă veche care 
lucrează la dosare la departamentul droguri, de la judecătorie. 

La prima vedere, Amanda avea câte o prietenă veche peste 
tot. 

— Kwon a fost trimis la Hope Hall pentru primul delict. Centrul 
de tratament al judecătoriei. Judecătorul nu a fost dornic să-i 
dea a doua șansă, pe banii statului, așa că mama lui a intervenit 
și a spus că i-a asigurat un loc la „Aripi Vindecătoare”, spuse ea. 

— Unde l-a cunoscut pe Chuck Finn. 

— E un centru mare, dar ai dreptate. Ar trebui să forțezi nota 
ca să spui că s-a întâmplat ca acești doi oameni să fie acolo în 
același timp. 


195 


Will era șocat să audă că ea este de acord cu punctul lui de 
vedere, dar continuă: 

— Dacă Chuck i-a spus lui Hironobu Kwon că Evelyn stătea pe 
un sac de bani... El zâmbi. În sfârșit, se lega ceva. Dar celălalt 
tip? Cel cu grupa de sânge B negativ, care a apărut la Grady? 
Are vreo legătură cu Chuck sau Hironobu? 

— Marcellus Estevez nu a fost arestat niciodată. S-a născut și 
a crescut în Miami, Florida. Cu doi ani în urmă, s-a mutat în 
Carrollton, ca să urmeze Colegiul Georgia de Vest. A renunțat în 
ultimul semestru. N-a mai luat legătura cu familia lui, de atunci. 

Alt puști, în jur de douăzeci și cinci de ani, care se 
amestecase cu niște oameni foarte răi. 

— Se pare că știi îngrozitor de multe despre Estevez. 

— APD a vorbit deja cu părinţii lui. L-au dat dispărut la poliţie 
imediat ce școala i-a informat că nu mai venea la ore. 

— De când ne dă Atlanta informaţiile pe care le deține? 

— Să spunem că am apelat la niște vechi prieteni. 

Will începuse să-și formeze o idee despre o reţea de femei 
dominatoare, de vârsta Amandei, care fie îi datorau acesteia un 
serviciu, fie au lucrat cu Evelyn, la un moment dat, în carierele 
lor îndelungate. 

— Ideea este că nu știm încă felul cum cel cu sânge B, 
Marcellus Estevez, se leagă în această poveste. Cu excepţia lui 
Hironobu Kwon și a lui Chuck Finn, nu există niciun indiciu că ar 
exista vreo legătură între oricine altcineva din casă. Toţi au 
mers la licee diferite. Nu toţi erau la colegiu, dar cei care erau, 
nu mergeau împreună. Nu s-au cunoscut în închisoare. Niciunul 
dintre ei nu făcea parte dintr-o bandă sau dintr-un club social. 
Toţi au trecuturi diferite, etnii diferite, spuse ea. 

Lui Will i se părea că fusese cinstită, cel puţin în această 
privinţă. În orice investigaţie ce implică mai mulţi criminali, 
cheia o reprezenta întotdeauna să afli cum s-au cunoscut. 
Fiinţele umane erau previzibile în obiceiuri. Dacă aflai unde s-au 
întâlnit, cum s-au cunoscut sau ce i-a adus împreună, atunci 
puteai descoperi pe cineva din afara grupului dornic să 
vorbească. 

Îi spuse ce a gândit când a văzut prima dată casa răscolită a 
lui Evelyn: 

— Pare o răzbunare personală. 

— Majoritatea răzbunărilor așa sunt. 


— Nu, vreau să spun că se pare că nu e vorba doar de bani. 

— Aceasta va fi una dintre multele întrebări pe care le vom 
pune acestor imbecili, când vor avea cătușe în jurul mâinilor. 

Amanda trase de volan, mișcare ce îl trânti pe Will într-o 
parte. 

— Îmi pare rău. 

Nu-și putea aduce aminte vreun moment în care Amanda își 
ceruse scuze pentru ceva. O privi fix, din profil. Maxilarul ei era 
mai proeminent decât de obicei. Pielea ei avea o culoare 
bolnăvicioasă. Părea de-a dreptul învinsă. Și îi dăduse mai multe 
informaţii în ultimele zece minute decât îl ultimele douăzeci și 
patru de ore. 

— Se întâmplă ceva ce nu știu eu? 

— Nu. 

Opri în faţa unui mare depozit comercial cu șase docuri de 
încărcare. Nu existau camioane de transport, erau parcate doar 
câteva autoturisme în fața ușilor largi. Oricare dintre ele ar fi 
costat mai mult decât era salariul lui Will - BMW-uri, Mercedes, 
chiar și un Bentley. 

Amanda cercetă zona, asigurându-se că nu vor avea surprize. 

Spaţiul era suficient de mare pentru ca un vehicul cu 
optsprezece roţi să întoarcă și să se încline către docuri pentru a 
facilita încărcatul și descărcatul. Efectuă o întoarcere lentă, 
revenind de unde au plecat. Cauciucurile scârțâiră când ea 
întoarse brusc de volan, parcând cât se putea de departe de 
clădire. Amanda opri motorul. 

SUV-ul era parcat chiar vizavi de ceea ce părea biroul din față. 
Circa patruzeci și cinci de metri de spaţiu deschis îi separa de 
clădire. Nişte scări de beton fărâmiţate conduceau la o ușă de 
sticlă. Balustrada ruginise atât de tare încât se înclina într-o 
parte. Semnul de la intrare avea un set de dulapuri de bucătărie 
prinse în șuruburi în față. Un steag al Confederaţiei flutura în 
vânt. Will citi primul cuvânt de pe semn, apoi ghici restul: 

— Dulapurile Sudice? Este o faţadă neobișnuită pentru 
droguri. 

Ea îl privi cu ochii mijiți. 

— E ca și cum ai vedea un câine mergând pe picioarele din 
spate. 

Will coborî din mașină și se îndreptă spre spatele SUV-ului, 
unde aștepta Amanda. Folosi telecomanda ca să deschidă 


197 


portbagajul. De dimineaţă, în Valdosta, și-au încuiat armele 
înainte de a intra în închisoare. SUV-ul negru era conform 
normelor GBI, adică toată partea din spate era transformată 
într-o cameră mare de oțel cu șase sertare. Amanda formă 
combinaţia de cifre și deschise sertarul din mijloc. Pistolul ei 
Glock era așezat într-o pungă violet închis, de mătase, ce avea 
emblema Coroanei Regale țesută pe margine. Ea și-l puse în 
geantă, în timp ce Will își prinse tocul pistolului la brâu. 

— Așteaptă. 

Căută în spatele sertarului și scoase un revolver cu cinci 
gloanţe. Acest tip de pistol Smith & Wesson era denumit „de tip 
vechi”, deoarece era folosit de oameni vechi în meserie. Pistolul 
era ușor, cu un cocoș intern, ce îl făcea ușor de ascuns. În ciuda 
emblemei „Lady Smith” gravate deasupra trăgaciului, reculul 
pistolului îţi putea lăsa o zgărietură urâtă pe toată lungimea 
palmei. Pistolul S&W al lui Evelyn Smith era un model similar, cu 
un mâner din lemn de cireș în locul celui din lemn de nuc al 
Amandei. Will se întrebă dacă cele două femei și-au cumpărat 
armele împreună, într-o plimbare la cumpărături. 

— Stai drept. Încearcă să nu te porţi ciudat. Suntem în vizorul 
camerelor de luat vederi, spuse Amanda. 

Will se forță să-i urmeze ordinele, în timp ce ea îi căuta sub 
jachetă și îi îndesa revolverul în pantaloni. El privea fix înainte, 
la depozit. Era din metal, cu o latură mai mare decât cealaltă, 
de aproape jumătate din lungimea unui teren de fotbal. Intreaga 
clădire era construită pe o fundaţie de beton ce ridica parterul 
cu cel puţin un metru, aceasta fiind înălțimea standard a unui 
doc de încărcare. Cu excepţia șirului de trepte dărăpănate ce 
duceau la ușa din faţă, nu era altă modalitate de intrare sau de 
ieșire, asta dacă nu te urcai pe unul din docurile de încărcare și 
forțai una dintre ușile mari de metal. 

— Unde sunt tipii pe care i-ai pus să păzească acest loc? 
întrebă el. 

— Doraville a avut nevoie de asistenţă. Suntem pe cont 


propriu. 

El privi camera video de deasupra ușii glisând înainte și 
înapoi. 

— Aceasta nu pare deloc o idee proastă. 

— Stai drept. 


Îi dădu o palmă peste spate, asigurându-se că arma era 
ascunsă. 

— Și pentru Dumnezeu, nu-ţi mai trage burta, altfel va cădea 
pe pământ. 

Trebui să se ducă pe vârfuri ca să închidă portbagajul. 

— Nu știu de ce porți o curea atât de largă. E inutil să ai una, 
dacă nu intenţionezi să o foloseşti cum trebuie. 

Will mergea în spatele ei, în timp ce ea se îndrepta spre 
intrare. Aveau de străbătut patruzeci și cinci de metri de spațiu 
deschis. Camera video își încetă mișcarea ca să le urmărească 
înaintarea. La fel de bine puteau avea o ţintă pe piept. El se 
concentră asupra vârfului capului Amandei, la felul în care părul 
ei forma un vârtej. 

Ușa de sticlă se deschise când au ajuns la treptele de ciment 
de la intrare. Amanda își protejă ochii de soare, uitându-se fix la 
un asiatic ce părea furios. Era uriaș, corpul lui părând format în 
părţi egale din mușchi și grăsime. Tipul stătea în picioare, fără 
să spună un cuvânt, ţinând deschisă ușa din faţă, în timp ce îi 
urmărea croindu-și drum pe scări. 

Will o urmă pe Amanda înăuntru. Dură ceva timp până când 
ochii lui s-au adaptat la lumina din biroul mic și lipsit de aer. 
Lambriurile false de pe perete se umflaseră de la umiditate. 
Covorul era de un maro care i-ar provoca repulsie unui om mai 
mofturos. Întregul loc mirosea a rumeguș și a ulei. Will auzea 
aparatele funcționând în depozit: forjele de cuie, compresoarele, 
strungurile. Muzica grupului Guns N'Roses răzbătea dintr-un 
radio. Amanda îi spuse omului: 

— Doamna Ling mă așteaptă. 

Ea zâmbi către camera montată deasupra ușii. 

Omul nu se mișcă. Amanda căută în poșetă, ca și cum se uita 
după ruj. Will nu știa dacă își căuta pistolul sau avea doar nevoie 
de ruj. Răspunsul lui a venit când ușa a fost deschisă de o 
femeie înaltă și suplă, cu un rânjet pe faţă. 

— Mandy Wagner, au trecut secole. 

Femeia părea aproape încântată. Era asiatică, cam de vârsta 
Amandei, cu păr scurt, negru, înspicat cu fire grizonante. Era 
suplă că o adolescentă. Cămașa ei fără mâneci lăsa la vedere 
niște braţe bine tonifiate. Vorbea cu un accent sudic, distinct. 
Era ceva pisicesc în felul apatic în care se mișca sau poate avea 
legătură cu mirosul de marijuana pe care-l emana corpul ei. 


199 


Purta mocasini cu mărgele la vârfuri, genul de suvenir pe care-l 
găsești în zonele turistice din afara rezervațiilor indiene. 

— Julia. Amanda zâmbi convingător. Mă bucur că te văd. 

Se îmbrăţișară și Will văzu mâna femeii zăbovind pe talia 
Amandei. 

— Acesta este Will Trent, asociatul meu. Își puse mâna peste 
cea a Juliei, în timp ce se întorcea către Will. Sper că nu te 
superi că a venit și el. E în perioada de pregătire. 

— Ce norocos, să învețe de la cei mai buni, gânguri Julia. 
Spune-i să lase pistolul pe masă. Și tu la fel, Mandy. Încă mai 
folosești punga aceea veche, cu emblema Coroanei Regale? 

— Ţine scamele la distanţă de capul de tragere. 

Pistolul scoase un zgomot surd când Amanda trânti punga pe 
masă. Omul cel mohorât îi verifică conţinutul, apoi dădu din cap 
către șefa lui. Will nu se conformă la fel de repede. Să renunțe 
la armă nu era un gest care să-l facă să se simtă confortabil. 

— Will, spuse Amanda. Nu mă face de rușine în fața 
prietenilor mei. 

El desfăcu tocul pistolului și puse pistolul Glock pe masă. 

Julia Ling râse, în timp ce le făcea semn să intre. Depozitul era 
chiar mai mare decât părea din afară, dar operaţiunile erau de 
mică amploare, ar fi încăput într-un garaj de două mașini. Erau 
cel puţin doisprezece oameni care asamblau dulapuri. Will nu 
putea să-și dea seama dacă erau asiatici, hispanici sau de altă 
etnie, deoarece aveau șepcile trase pe ochi și feţele întoarse. 
Oricine erau, era evident că munceau. Mirosul de clei era 
penetrant. Rumegușul împânzea podeaua. Un steag gigantic al 
confederației era folosit ca să dividă zona de lucru de toaleta 
care părea liberă. Stelele erau galbene în loc să fie albe. 

Julia îi conduse printr-o altă ușă și intrară într-un birou mic, 
dar bine mobilat. Covorul era din pluș. Erau două canapele cu 
perne moi. Un chihuahua grăsuț stătea într-un scaun, lângă 
fereastră, cu ochii închiși, sub soarele care bătea slab prin 
geam. Bare din metal greu încadrau priveliștea către aleea de 
serviciu din spatele clădirii. 

— Și Will are un chihuahua, spuse Amanda, deoarece lui Will 
nu-i fusese răpită bărbăţia suficient în acea dimineaţă. Cum îl 
cheamă? 

Will simţi că are sârmă ghimpată în gât: 

— Betty. 


200 


— Serios? 

Julia luă câinele și se așeză pe canapea cu el. Bătu cu palma 
în perna de lângă ea, iar Amanda se așeză. 

— El este Arnoldo. Este un mic grăsan. Al tău are părul lung 
sau scurt? 

Will nu știa ce altceva să facă. Se întinse ca să scoată 
portofelul, amintindu-și prea târziu de revolverul Amandei. 
Acesta se mișcă periculos și el se așeză pe canapea în faţa 
femeilor, deschizând portofelul ca să le arate fotografia lui 
Betty. 

Julia Ling scoase un ţâţâit cu limba. 

— Nu-i așa că e adorabilă? 

— Mulţumesc. 

Will luă fotografia înapoi și lăsă portofelul să-i alunece înapoi 
în buzunarul hainei. 

— Și al tău e frumos. 

Julia deja îl enervase pe Will. Își plimbă mâna pe piciorul 
Amandei: 

— Ce te aduce pe-aici, fata mea? 

Amanda îl surprinse și ea pe Will: 

— Cred că ai auzit despre Evelyn? 

— Da, spuse Julia, de-abia vorbind. 

— Biata Almeja. Sper că o vor trata cu blândețe. 

Will se strădui să nu rămână cu gura deschisă. Evelyn Mitchell 
era Almeja. 

Amanda își puse mâinile peste ale Juliei. În loc să-i ia mâna de 
pe genunchi, o lăsă acolo. 

— Presupun că n-ai auzit nimic despre locul unde ar putea fi? 

— Nicio veste, dar aș veni drept la tine dacă aș auzi. 

— Evident, facem tot ce putem ca să ne asigurăm că se 
întoarce acasă în siguranţă. Aș trage niște sfori importante ca să 
iasă bine acest demers. 

— Da, repetă Julia. Acum este bunică, nu-i așa? Din nou, 
vreau să spun. Ce familie fertilă! 

Ea râse, de parcă aceasta era o glumă între ele. 

— Ce face acel copil drag și dulce? 

— E o perioadă grea pentru toți din familie. 

— Da. 

Se pare că acesta era cuvântul ei preferat. 

— Sunt sigură că ai auzit despre Hector. 


— Fie binecuvântat. Mă gândeam să vând un Cadillac. 

— Credeam că afacerile merg bine. : 

— Nu e momentul să conduc ceva atât de bătător la ochi. Işi 
coborî vocea. Furturi de mașini. 

— Îngrozitor, dădu Amanda din cap. 

— Tinerii aceştia sunt o mare problemă. 

Tâtțâi din limbă. 

Will credea că înțelege cel puțin această parte din 
conversație. Julia Ling se referea la tinerii care au pătruns în 
casa lui Evelyn. 

— Văd toți acei gangsteri la televizor și cred că este foarte 
ușor. Scarface. Nașul. Tony Soprano. Le poţi vedea creierașele 
la treabă. În scurtă vreme, le intră în cap acești termeni și ies la 
suprafaţă, fără să ia în considerare consecinţele. Țâţâi din nou 
din limbă. Tocmai am pierdut unul dintre muncitori prin acest 
gen de acţiune neglijentă. 

Se referea la Benny Choo, omul în cămașă havaiană. Will 
avusese dreptate. Julia Ling își trimisese oamenii de încredere 
ca să șteargă dezastrul făcut de Ricardo și prietenii lui. Apoi 
Faith l-a ucis. Și Amanda trebuie să fi știut acest fapt, dar a mers 
mai departe cu grijă. 

— Afacerile voastre nu sunt lipsite de riscuri. Domnul Choo a 
înţeles acest lucru, ca toată lumea. 

Julia Ling ezită destul de mult încât Will să-și facă griji pentru 
Faith, apoi spuse încet: 

— Da. Costul afacerilor. Cred că îl vom lăsa pe Benny să se 
odihnească în pace. 

Amanda păru la fel de ușurată ca Will. 

— Am auzit că fratele tău se acomodează la noile împrejurări. 

— Da, spuse ea. „Acomodează” este cuvântul potrivit. Lui 
Roger nu i-a plăcut niciodată căldura. Savannah este practic 
tropicală. 

— Ştii că este un loc liber la D&C. Poate verific dacă îl pot lua 
pe Roger? Ar fi frumos să-i oferim o schimbare de peisaj. 

Ea pretinse că se gândește la asta. 

— E totuși puţin prea cald. 

— Dar la Phillips? 

— Păi, aceea este o închisoare ca lumea. 

Era și locul unde Ignatio Ortiz executa pedeapsa pentru 
omucidere. Amanda clătină din cap ca și cum îi părea foarte rău 


202 


să spună că o vacanţă anume fusese deja rezervată de o altă 
familie. 

— Nu pare potrivită pentru el. 

— Baldwin este o alegere mai bună pentru mine. 

— Baldwin nu este potrivită cu adevărat pentru 
temperamentul lui Roger. 

Cel mai probabil din cauză că era o închisoare de risc minim 
spre mediu. 

— Augusta? Este aproape, dar nu prea aproape. 

Ea strâmbă din nas. 

— Cu locul pentru criminalii sexuali? 

— Bine zis. 

Amanda păru să reflecteze, deși trebuie să fi încheiat deja 
afacerea cu avocații de la stat. 

— Ştii, Arrendale a început să ia prizonieri de maximă 
securitate. Numai dacă au un comportament foarte bun, firește, 
dar sunt sigură că Roger poate să aibă un comportament bun. 

— O, Mandy. ÎI știi pe Roger. Mereu intră în necazuri, chicoti 

ea. 
Oferta Amandei era fermă. 
— Totuși, m-aș gândi la Arrendale. Ne putem asigura că 
transferul lui va fi plăcut. Evelyn are mulţi prieteni care nu-și 
doresc nimic mai mult decât ca ea să se întoarcă acasă în 
siguranţă. Roger poate obţine și el ceva în urma acestui fapt. 

Julia lovi câinele. 

— Voi vedea ce spune data viitoare când îl vizitez. 

— Un apel telefonic ar fi mai bun. Apoi Amanda adăugă: Sunt 
sigură că ar dori să afle despre Benny de la tine, decât de la un 
străin. 

— Dumnezeu să-l aibă în pază. O strânse pe Amanda de 
picior. E groaznic să pierzi oamenii la care ţii. 

— Este. 

— Știu că tu și Evelyn eraţi apropiate. 

— Încă suntem. 

— De ce nu scapi de Tonto de aici și putem să ne consolăm 
una pe alta? 

Râsetul Amandei păru sincer încântat. O bătu pe Julia pe 
genunchi, apoi se ridică de pe canapea. 

— O, Jules. Mi-a făcut plăcere să te văd din nou. Aș dori să se 
întâmple mai des. 


203 


Will dădu să se ridice în picioare, apoi își aminti de revolver. 
Își puse mâinile în buzunare ca să ţină pantalonii suficient de 
strânși, astfel ca revolverul să stea la locul lui. Tot ce avea 
nevoie era să strice indiferent ce joc interpreta Amanda prin 
scăparea unui pistol prin cracul pantalonilor. 

— Anunţă-mă în legătură cu Arrendale. E un loc bun cu 
adevărat. Ferestrele sunt cu zece centimetri mai late în aripa de 
maximă securitate. Mult soare și aer proaspăt. Cred că lui Roger 
îi va plăcea foarte mult, spuse Amanda. 

— Te anunţ decizia lui. Cred că suntem cu toţii de acord că 
nesiguranța nu e bună pentru afaceri. 

— Spune-i lui Roger că aștept un gest din partea lui și un 
telefon. 

Will îi deschise ușa Amandei. Străbătură depozitul împreună. 
Echipa luase o pauză. Mașinile erau în repaos, staţiile de lucru 
erau libere. Radioul fusese redus la un băzâit. El bombăni către 
Amanda: 

— A fost interesant. 

— Vom vedea dacă se ţine de promisiune. 

Întelese că ea spera că așa va fi. Legănatul apăruse în mersul 
ei, din nou. 

— Pun pariu pe mâna mea stângă că Roger știe exact ce s-a 
întâmplat la casa lui Ev ieri. Julia i-a spus, probabil, chiar ea. Nu 
ne-ar lăsa să punem piciorul aici dacă n-ar dori să negocieze. 
Vom afla ceva în interval de o oră. Ține minte ce am spus. 

— Domnișoara Ling pare dornică să-ţi facă pe plac. 

Se opri și îl privi: 

— Chiar crezi asta? Nu pot să-mi dau seama niciodată dacă 
are doar un comportament plin de afecţiune sau... 

Amanda ridică din umeri în loc să termine propoziţia. 

El crezu că ea glumește, apoi își dădu seama că nu glumea. 

— Bănuiesc. Vreau să spun... El simţi cum începe să transpire. 
Niciodată nu ai... 

— Maturizează-te, Will. Am făcut o facultate. 

El încă o auzea chicotind în timp ce mergeau spre biroul din 
față. Will credea că era condamnat ca această femeie să îl joace 
ca pe un banjo tot restul vieții. Era aproape la fel de rea ca 
Angie. Căuta clanţa când auzi primul pocnet, aproape ca un dop 
de șampanie care sărea. Apoi simţi că îl înţeapă urechea. Văzu 


204 


ușa făcându-se ţăndări în fața lui și știu că este un glonţ. Și apoi 
încă unul. Și apoi încă unul. 

Amanda a fost mai rapidă ca Will. Trase pistolul din spatele 
pantalonilor lui Will, se lăsă într-o parte și trase două focuri 
înainte ca el să atingă podeaua. 

Sunetul unei mitraliere sfâșie aerul. Gloanţele împroșcau la 
câţiva centimetri de capul său. Nu puteai să spui de unde vine 
ameninţarea. În spatele depozitului era întuneric. Putea fi Ling- 
Ling, oamenii care munceau la dulapuri sau ambii. 

— Fugi! ţipă Amanda. 

Will deschise cu umărul ușa de la biroul din față. Bineînţeles 
că armele lor dispăruseră de pe masă. Asiaticul cu privire 
dezaprobatoare care îi lăsase înăuntru era mort pe podea. Will 
simţi cum ceva tare îl lovește în ceafă. Rămase perplex timp de 
câteva secunde, înainte să realizeze că Amanda aruncase cu 
geanta în el. 

Will strânse geanta sub braţ și trânti ușa din faţă. Razele 
soarelui, puternice, îl orbiră atât de tare încât se împiedică pe 
treptele de beton. Vechea balustradă se îndoi sub greutatea lui, 
atenuând ceea ce ar fi putut reprezenta o cădere catastrofală. 
Repede, se redresă și traversă parcarea către SUV. Conţinutul 
genţii Amandei se împrăștie în spatele lui, în timp ce căuta 
cheile. Apăsă cu degetul mare pe butonul telecomenzii și 
portbagajul se deschise până să ajungă el în spatele vehiculului. 
Will tastă codul. Sertarul se deschise. 

Din experiența lui Will, o persoană care trăgea cu arma 
automată nu putea trage la fel de bine cu pușca. Faith prefera 
arma automată, ceea ce era nefiresc, având în vedere statura ei 
mică. Lui Will îi plăcea pușca. Era curată, precisă și de o 
acuratețe extremă, chiar și la o distanţă de patruzeci și cinci de 
metri - un lucru bun, având în vedere că aceasta era distanţa 
aproximativă dintre SUV și intrarea în clădire. GBl-ul le furniza 
agenţilor arme Colt AR-15A2, pe care Will și-o puse pe umăr, pe 
când ușa de la intrare era fărâmițată. 

Will își lipi ochiul de lentila puștii. Amanda se descurca cu 
lumina soarelui mai bine decât el. Fără să piardă teren, ea 
cobori treptele de beton, trăgând cu pistolul în spate, dar îl rată 
pe omul îndesat care o urmărea. El purta ochelari de soare cu 
lentile negre. Avea o mitralieră în mână. În loc să tragă direct în 
spatele Amandei, care se retrăgea, el ridică arma în aer, în timp 


205 


ce sărea de pe scări. Era o mișcare de cowboy, ceea ce-i dădu 
lui Will șansa egală de a efectua și el una. Will apăsă pe trăgaci. 
Omul fu proiectat în aer, apoi căzu pe pământ. 

Will cobori pușca. O căută pe Amanda din priviri. Se îndrepta 
spre omul căzut la pământ. Ținea pistolul în jos, lângă ea. 
Probabil rămăsese fără muniţie. Will puse din nou pușca la ochi, 
ca s-o acopere pe Amanda în cazul în care ieșea cineva din 
clădire. Ea lovi mitraliera cu piciorul. Putea să-i vadă gura 
mișcându-se. 

Fără nicio avertizare, Amanda se ascunse în spatele treptelor 
de ciment. Will își îndepărtă luneta de ochi, ca să poată localiza 
noua ameninţare. Era omul căzut la pământ. Era imposibil, dar 
era încă în viaţă. Avea în mână pistolul Glock al lui Will, 
îndreptat către SUV. Trase trei focuri, ce s-au succedat rapid. 
Will știa că dulapul din oţel îl va proteja, dar tot se feri, în timp 
ce gloanțele loveau metalul. 

Împușcăturile au încetat. Inima lui Will bătea atât de tare 
încât putea simţi pulsul în stomac. Aruncă o privire înapoi la 
clădire. Trăgătorul trebuie să se fi ascuns în spatele 
Mercedesului, probabil de partea cealaltă a rezervorului de 
benzină. Will ochi, sperând că tipul va face o prostie, cum ar fi 
să-și scoată capul. Pistolul Glock a apărut în schimb. Will trase, 
iar pistolul dispăru repede. 

— Poliţia! ţipă Will, pentru că așa trebuia. Mâinile sus! 

Tipul trase orbește înspre SUV, ratând cu doar câţiva metri. 
Will bombăni ceva potrivit cu momentul. O privi pe Amanda, ca 
și cum o întreba ce planuri au. Ea clătină din cap, nu ca să 
spună nu, ci de exasperare. Dacă Will trăgea primul, nu ar fi 
avut această conversație. 

El nu se putea gândi la o modalitate să-i arate prin semne că 
a tras, nu fără să fie concediat, așa că indică spre magazia de 
gloanțe a puștii sale ca să pună întrebarea. Rămăsese fără 
gloanţe? Revolverul ei avea cinci gloanțe. Dacă nu-și scosese 
încărcătorul din geantă, nu prea avea ce să facă. 

Chiar și de la distanță, el văzu expresia ei enervată. 
Bineînțeles că-și scosese încărcătorul din geantă. Se oprise, 
probabil, și să se rujeze și să dea niște telefoane. El verifică 
Mercedesul din nou, uitându-se și în jurul autoturismului cu 
patru uși de dimensiuni mari. Când o privi din nou pe Amanda, 


206 


ea deja desfăcuse pistolul S&W, aruncând pe jos cartușele goale 
și reîncărca. Îi făcu semn cu mâna să-și vadă de treabă înainte. 

— Domnule! urlă Will. Ultima șansă să te predai. 

— Du-te dracului! 

Omul trase din nou în Will, lovind ușa laterală a SUV-ului. 

Amanda înaintă ghemuită până la marginea scărilor de 
ciment, apoi își lipi capul de pământ ca să vadă unde se 
ascunde omul. Se dădu înapoi. Nu se uită spre Will. Nu se opri 
să fixeze ţinta. Își sprijini, pur și simplu, mâna pe a treia treaptă 
din capăt a scărilor și apăsă pe trăgaci. 

Televiziunea le-a făcut un mare deserviciu oamenilor răi. Nu 
le-a arătat că gloanțele pot trece prin pereţi de rigips și ușile de 
metal ale mașinilor. Și nu au explicat că un ricoșeu nu se 
compara cu un glonte de cauciuc. Gloanţele ieșeau la o viteză 
foarte mare și voiau să înainteze. Dacă tragi un glonţ în pământ 
nu înseamnă că va sări înapoi în aer. Dacă tragi un glonţ sub 
mașină va aluneca pe pavaj, va perfora cauciucul și, dacă stai 
unde trebuie, te lovește în vintre. 

Exact asta s-a și întâmplat. 

— lisuse Cristoase, urlă omul. 

— Mâinile sus! ordonă Will. 

Două mâini se ridicară. 

— Mă predau! Mă predau! 

De data aceasta, Amanda ţinu pistolul îndreptat asupra 
omului, în timp ce mergea înspre mașină. Impinse Glock-ul, apoi 
apăsă cu genunchiul spatele bărbatului, în tot acest timp 
ținându-și ochii aţintiţi asupra biroului. 

Se uita la ușa care nu trebuia. Una dintre ușile dinspre docul 
de încărcare se deschise. O furgonetă neagră ieși scârțâind, 
alunecând prin aer. leșeau scântei din roţi, în timp ce acestea se 
frecau de asfalt. Cauciucul ardea. Will văzu doi tineri în cabină. 

Purtau jachete negre călduroase și șepci negre de baseball 
asortate. Furgoneta blocă momentan vederea Amandei. Will 
ridică pușca, dar nu putea să tragă, nu fără să riște ca gloanţele 
să treacă prin furgonetă și s-o lovească pe Amanda. Se auziră 
încă două bufnituri. Focuri de armă. 

Will alergă în parcare ca să ochească. Se opri. Amanda era la 
pământ. 

— Amanda? Simti că i se strânge pieptul. Gâtul lui nu voia să 
funcţioneze. Amanda? Ești... 


207 


— La naiba! ţipă ea, răsucindu-se astfel încât să se poată 
ridica. Faţa și pieptul îi erau acoperite cu sânge. Fir-ar să fie! 

Will se lăsă pe un genunchi. Își puse o mână pe umărul ei. 

— Te-au împușcat? J 

— Sunt bine, idiotule! Îi dădu mâna la o parte. Ăsta este mort. 
L-au lovit de două ori în cap, din mersul mașinii. 

Will vedea rezultatul. Faţa omului dispăruse. 

— E o lovitură a naibii de bună dacă s-a tras dintr-o mașină în 
mișcare. 

Îl privi dușmănos, în timp ce el o ajuta. 

— Mult mai bună decât a ta. Când ai fost ultima dată în 
poligon? Este inacceptabil. Absolut inacceptabil. 

Will era destul de înțelept încât să nu se certe cu ea, dar dacă 
ar fi fost genul care să se ia la ceartă, ar fi putut menţiona ce 
idee proastă a fost să lase armele pe masă sau cât de stupid a 
fost să meargă în acest loc fără întăriri. 

— Jur pe Dumnezeu, Will, când toate acestea se vor sfârși... 

Nu-și termină propoziţia. Continuă drumul mai liniștită, 
călcând pe plasticul compact din geanta ei. 

— La naiba! 

Will îngenunche în fața mortului. Din obișnuinţă, îi verifică 
pulsul. Era o gaură în jacheta neagră, cam la cinci centimetri de 
inimă. Era suficient de mare ca să încapă degetul lui Will. El îi 
deschise fermoarul, dând la iveală o vestă antiglonţ. Carcasa de 
metal a glonţului se aplatizase la impact, zdrobindu-se de vestă 
și luând forma unui câine ce încearcă să se strecoare sub o 
canapea. 

ÎI lovise drept în mijlocul pieptului. 

Amanda se întoarse. Privi fix spre mort, fără să spună o vorbă. 
Trebuie să fi fost dedesubt când s-a tras. Bucăţele de materie 
cenușie erau lipite de faţa ei. Avea o bucată de os prins în 
gulerul bluzei. 

Will se ridică în picioare. Nu se putea gândi la ce ar putea face 
altceva, decât să-i ofere batista. 

— Mulţumesc. Își șterse faţa cu o mână sigură. Sângele se 
întinsese și arăta ca un machiaj de clovn. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că am haine de schimb în mașină. Se uită spre el: 
Jacheta ta e sfâșiată. 

EI își privi mâneca. Era o mică ruptură unde umărul lui lovise 
asfaltul. 


208 


— Întotdeauna trebuie să ţii un schimb de haine în mașină. Nu 
știi niciodată ce se va întâmpla. 

— Da, doamnă. 

Will își odihni mâna pe capătul puștii. 

— Ling-Ling nu mai e, spuse Amanda ștergându-și fruntea. A 
ieșit din birou cu acel câine stupid în brațe. Se trăgea. Nu am 
avut impresia că încerca să mă salveze, dar părea evident că 
încercau să o omoare și pe ea. 

Will se strădui să proceseze noua informaţie. 

— Presupun că cei care au tras lucrau pentru Ling-Ling. 

— Dacă Julia ne voia morţi, ne-ar fi ucis pe amândoi în biroul 
ei. N-ai văzut arma ascunsă sub perna de pe canapea? 

Will dădu din cap, deși nu văzuse arma și gândul la ea îi 
provoca acum sudori reci. 

— Cei care au tras lucrau în magazinul ei. l-am recunoscut de 
când am intrat prima oară. Asamblau dulapuri. De ce ar încerca 
să o omoare pe Julia? Sau pe noi, de exemplu? 

— Nu este evident? Amanda își dădu seama, în sfârșit, că nu 
era. Nu voiau ca ea să discute cu mine. Și cu siguranţă nu 
doreau ca ea să discute cu Roger. Ea trebuie să fi știut ceva. 

Will încercă să-și formeze o imagine de ansamblu. 

__—Julia a spus că tinerilor începuse să li se urce la cap. 
Incercau să fie gangsteri. Nu-mi imaginez un grup de tipi la 
douăzeci și ceva de ani, plini de testosteron, care să vrea să fie 
comandaţi de o femeie de vârstă mijlocie. 

— Și eu, care credeam că bărbaţii adoră asta. Amanda privi 
spre mort: Transpira ca un porc. Fără îndoială, consumase ceva. 

Ceva ce l-a făcut capabil să suporte impactul unor gloanţe în 
piept și să apară câteva secunde mai târziu, din nou. 

Amanda îl împunse cu vârful pantofului, împingându-l astfel 
încât să-i poată verifica portofelul. g 

— Acestor tineri, cu siguranță, nu le place să lase martori. li 
scoase permisul de conducere. Juan Armand Castillo. Douăzeci 
și patru de ani. Locuiește la Leather Stocking Lane, în Stone 
Mountain. 

Îi arătă lui Will permisul de conducere. Castillo semăna cu un 
profesor, nu cu un tip ce ar urmări un agent GBI într-o parcare 
cu o mitralieră. li desfăcu lui Castillo fermoarul jachetei până la 
capăt. Glock-ul ei era îndesat în pantalonii lui. Ea îl scoase, 
spunând: 


209 


— Bine, cel puţin nu a tras în mine cu propria mea armă. 

Will o ajută să desfacă clemele laterale ale vestei antiglonț. 

— Mai și miroase. Amanda îi ridică cămașa și-i verifică pieptul: 
Nu are tatuaje. Îi privi braţele: Nimic. 

— Încearcă la mâini. 

Castillo avea pumnii încleștaţi. Îi desfăcu degetele cu mâinile 
goale, ceea ce era practic împotriva oricărei proceduri corecte. 
Însă Will era deja complice, așa că nu mai conta. 

— Nimic, spuse ea. 

Will scană parcarea. Erau doar două mașini acum, un Bentley 
și un Mercedes. 

— Crezi că mai e cineva înăuntru? 

— Autoturismul Bentley e al lui Ling-Ling. Cred că ţine o altă 
mașină pe aproape, pe care o folosește chiar acum ca să se 
ascundă cât mai departe posibil. Autoturismul Mercedes 
aparţine lui Perry. Mortul din biroul din faţă, explică ea. 

— Pari să știi multe lucruri despre acești oameni, Mandy. 

— N-am chef de asta, Will. 

— Julia Ling este sus în ierarhie. Este practic vârful. 

— Există vreun motiv pentru care vorbești ca un personaj de 
desene animate? 

— Spun doar că îţi trebuie un curaj extraordinar sau o mare 
doză de prostie ca să încerci să elimini pe cineva ca Julia Ling. 
Fratele ei nu va sta cu mâinile în sân. Chiar tu mi-ai spus că e, 
practic, nebun. Să tragi asupra surorii lui este practic o 
declaraţie de război. 

— În sfârșit, un punct de vedere notabil. Îi înapoie batista. l-ai 
văzut bine pe oamenii din furgonetă? 

Dădu din cap. 

— Tineri, bănuiesc. Cu ochelari de soare. Șepci. Jachete. Nimic 
altceva ce aș putea să jur. 

— Nu-ţi cer să juri. ţi cer să... 

Aerul fu străpuns de sunetul sirenelor. 

— Le-a luat ceva timp. 

Will bănuia că primul foc de armă fusese tras cu mai puţin de 
cinci minute în urmă. După calculele lui, era un timp destul de 
bun de reacţie. 

— Tu i-ai văzut bine? întrebă el. 

Ea scutură din cap. 


— Presupun că trebuie să căutăm pe cineva cu experienţă în 
șofat. 

Avea dreptate în legătură cu împușcăturile. Să nimerești pe 
cineva în cap, de două ori, dintr-un vehicul care se mișcă, chiar 
și de la o distanţă mică, nu era o chestiune de noroc. Trebuia să 
ai mâna formată și, evident, ucigașul lui Castillo nu și-a făcut 
griji că va rata. 

— De ce nu te-au împușcat? întrebă Will. 

— E o plângere sau o întrebare? Amanda îndepărtă prin 
frecare ceva de pe corpul ei. Privi în jos, la Castillo. Cred că au 
ramas doar doi acum. Cel puţin ne-au crescut șansele. 

Vorbea despre amprentele găsite la casa lui Evelyn. 

— Mai sunt trei. 

Ea scutură din cap, uitându-se încă în jos, la cadavru. EI 
numără pe degete. 

— Evelyn l-a omorât pe Hironobu Kwon. Faith a avut grijă de 
Ricardo Ortiz și Benny Choo. Marcellus Estevez a murit la Grady 
și cu Juan Castillo de aici, fac cinci. 

Ea tăcu, iar el se îngrijoră pentru cunoștințele ei de 
matematică. 

— Opt seturi de amprente la casa lui Evelyn, minus cinci tipi 
morți este egal cu trei. 

— Doi, îi răspunse, privind mașinile poliţiei, care veneau pe 
drum. Unul a încercat să o ucidă pe Sara Linton cu o oră în 
urmă. 


Capitolul 11 


Dale Dugan se grăbi înspre salonul doctorilor. 

— Am venit imediat ce mi-au dat voie. 

Sara își închise ochii, în timp ce încuia dulapul. Petrecuse 
aproape două ore parcurgând declaraţia, cu poliția Atlanta. Apoi 
administraţia spitalului a furnicat în jurul ei încă o oră, chipurile 
ca să o ajute, dar Sara și-a dat seama repede că erau mai 
preocupaţi de faptul că vor fi daţi în judecată. Din momentul în 
care a semnat o hârtie în care i-a absolvit de toată 
responsabilitatea, au plecat de lângă ea pe cât de repede au 
venit. 

— Pot să-ţi aduc ceva? întrebă Dale. 


211 


— Mulţumesc, sunt bine. 

— Pot să te conduc acasă? 

— Dale, eu... 

Cineva trântise ușa de perete. Will stătea acolo, cu o expresie 
de panică pe chip. 

Pentru câteva secunde, nimic nu a mai contat. Sara era oarbă 
la orice altceva din cameră. Vederea ei periferică dispăruse. 
Toată atenţia se îndrepta către Will. Nu l-a văzut pe Dale 
plecând. N-a auzit zgomotul constant al sirenelor de la 
ambulanţă, telefoanele care sunau și pacienţii care urlau. 

Ea l-a văzut doar pe Will. 

El lăsă ușa să se închidă, dar nu se apropie de ea. Avea 
sudoare pe sprâncene. Respirația îi era greoaie. Ea nu știa ce 
să-i spună, ce să facă. Stătea, pur și simplu, în picioare, uitându- 
se fix la el de parcă ar fi fost o altă zi obișnuită. 

— E o nouă ţinută? întrebă el. 

Ea râse, dar sunetul îi rămase în gât. Se schimbase în 
uniformă de îngrijitor. Hainele ei erau cercetate de poliţie. 

Colțul gurii lui se ridicară, într-un zâmbet forțat: 

— Scoate în evidență verdele din ochii tăi. 

Sara se mușcă de buză ca să nu plângă. Dorise să-l sune 
imediat ce se petrecuse incidentul. A avut telefonul mobil în 
mână, numărul lui pe ecran, dar și-a pus telefonul în geantă, 
deoarece Sara știa că dacă îl vede pe Will înainte să fie 
pregătită, va tremura ca o piesă delicată de porțelan. 

Amanda Wagner ciocâni la ușă și intră. 

— Imi pare rău că vă întrerup, doctore Linton, dar am putea 
discuta cu dumneavoastră? 

Un fulger de mânie trecu pe fața lui Will. 

— Ea nu... 

— E-n regulă, îl întrerupse Sara. Nu pot să vă spun prea 
multe. 

Amanda zâmbi de parcă era o reuniune socială. 

— Am aprecia orice informaţie. 

Sara vorbise despre ce s-a întâmplat atât de mult în ultimele 
ore, că le recită evenimentele de parcă la învățase pe de rost. 
Le oferi versiunea scurtată a declaraţiei ei, fără să intre în 
descrierea detaliată a drogatei, care pe hârtie, a sunat ca și cum 
ar fi fost portretul unui drogat oarecare pe care l-a văzut Sara. 
N-a descris nici gunoiul din jurul containerului sau pe paramedici 


212 


sau lista de proceduri pe care a aplicat-o. S-a rezumat la ceea 
ce conta: tânărul care o privise din spatele perdelei. O lovise în 
piept. L-a împușcat pe pacientul ei de două ori în cap. 

Era slab, caucazian, între douăzeci și cinci de ani și treizeci, 
îmbrăcat cu o jachetă neagră, călduroasă și cu o șapcă de 
baseball. În timpul scurt care s-a scurs între momentul când l-a 
văzut prima oară și moartea lui, nu a rostit niciun cuvânt. 
Singurul sunet pe care l-a auzit ea a fost un geamăt, apoi aerul 
șuierând pe gât când expira. 

— Mâna lui o ţinea pe a mea. N-am putut face nimic. E mort. 
Amândoi sunt morţi, încheie ea. 

Lui Will îi era greu să vorbească. 

— Ţi-a făcut rău. 

Sara dădu din cap, dar văzu cu ochii minţii imaginea din 
oglinda din baie: o vânătaie urâtă, lungă, peste sânul ei drept, 
unde o lovise. 

Will își drese glasul. 

— Bine. Mulţumim pentru cooperare, doctore Linton. Știu că 
probabil vrei să ajungi acasă. 

El se întoarse să plece, dar Amanda rămase pe loc. 

— Doctore Linton, am observat un automat de sucuri în sala 
de așteptare. Vrei ceva de băut? 

Sara fusese prinsă cu garda jos. 

— Eu... 

— Will, adu-mi, te rog, un suc dietetic și - scuză-mă, doctore 
Linton. Ce dorești? 

Will simţi maxilarul cum i se contractă ca un cleşte. Nu era 
prost. Ştia că Amanda încerca să rămână singură cu Sara, așa 
cum aceasta din urmă știa că Amanda nu va ceda până nu va 
obţine ce vrea. Se strădui să-i ușureze situaţia lui Will, spunând: 

— O cola ar fi bună. 

El însă nu cedă așa de ușor. 

— Eşti sigură? 

— Da. Sunt sigură. 

Nu prea voia, dar părăsi totuşi camera. 

Amanda verifică holul, asigurându-se că Will plecase. Apoi se 
întoarse către Sara: 

— Sunt de partea ta, să ştii. 

Sara n-avea idee despre ce vorbea. 


— Will, explică ea. Are cu o căţea prea mult în viaţa lui, iar eu 
nu plec nicăieri. 

Sara nu avea chef de glume. 

— Ce vrei, Amanda? 

— Cadavrele sunt încă jos, la morgă. Am nevoie să le 
examinezi și să îmi spui opinia ta profesională, trecu ea la 
subiect. Opinia unui medic legist, adăugă. 

Sara simţi un fior rece la gândul că-l va vedea din nou pe acel 
om. Ori de câte ori clipea, îi vedea chipul fără expresie deasupra 
ei. Nu putea să-și strângă mâna fără să simtă degetele lui 
înfășurate în jurul degetelor ei. 

— Nu pot să le fac autopsia. 

— Nu, dar poţi să-mi dai răspunsurile la niște întrebări. 

— Cum ar fi? 

— Consum de droguri, afiliaţii la bande și dacă unul avea 
stomacul plin de heroină sau nu. 

— Ca Ricardo. 

— Da, ca Ricardo. 

Sara nu-și lăsă timp să se gândească la cererea Amandei. 

— Bine. Mă voi ocupa de asta. 

— De ce anume? 

Will se întorsese. Trebuie să fi alergat tot drumul. Rămăsese 
fără respiraţie, din nou. Tinea două sucuri într-o mână. 

— Ai apărut, a spus Amanda, de parcă ar fi fost surprinsă că îl 
vede. 

— Eram pe cale să coborâm la morgă. 

Will o privi pe Sara: 

— Nu. 

— Vreau să fac asta, insistă Sara, deși nu era sigură de ce. 

În ultimele trei ore, nu se gândise decât să plece acasă. 

Acum că Will era aici, gândul întoarcerii în apartamentul ei gol 
era greu de suportat. 

— Nu avem nevoie de astea. Amanda luă cutiile de suc și le 
aruncă la gunoi. Doctore Linton? 

Sara îi conduse pe coridor, către lifturi, simțind că a trecut o 
viață întreagă de când a parcurs același drum de dimineaţă. O 
targă plină trecu pe lângă ei, paramedicii strigând statistici, iar 
doctorii dând ordine. Sara întinse brațul, îndrumându-l pe Will să 
meargă pe lângă perete, astfel încât pacientul să poată trece. 
Mâna ei a nimerit cravata sa. Îi simţi materialul din mătase 


214 


legănându-se pe vârful degetelor ei. El purta un costum, ţinuta 
lui normală de serviciu, dar fără vesta obișnuită. Jacheta era de 
culoare albastru-închis, iar cămașa cu o nuanţă mai deschisă din 
aceeași culoare. 

Polițistul. Sara uitase de poliţist. 

— Eu nu... 

— Păstrează-ți ideea, spuse Amanda, ca și cum se temea că 
pereții au urechi. 

Sara era furioasă pe ea însăși, în timp ce așteptau liftul. Cum 
de uitase de polițist? Ce era în neregulă cu ea? 

Uşile se deschiseră. Liftul era aglomerat. Dură infinit de mult 
până când bătrânele mecanisme ale liftului s-au pus în 
funcțiune. Coborâră un etaj și acolo liftul rămase aproape gol. 
Mai erau doi infirmieri tineri, care coborâră odată cu ei, la 
subsol. Au ieșit și s-au îndreptat spre casa scărilor, probabil 
pentru o întâlnire clandestină. 

Amanda așteptă până au ajuns într-un loc unde nu-i putea 
auzi nimeni. 

— Ce este? 

— Era un bărbat când ne-am întors de la containerul de gunoi. 
Aproape că am dat peste el. l-am spus să se dea la o parte și 
mi-a arătat o insignă. Arăta ca o insignă. Nu mai sunt sigură. Se 
purta ca un poliţist. 

— În ce sens? 

— Se comporta ca și cum ar avea toate drepturile să mă 
interogheze și a fost iritat când nu i-am răspuns imediat. 

Sara îi aruncă o privire plină de înţeles. 

— Pare un poliţist, recunoscu Amanda, cu prefăcătorie. Ce a 
vrut? 

— Să știe dacă pacientul va supravieţui sau nu. l-am spus că 
poate, deși era evident că... Sara lăsă vocea să i se stingă, 
dorindu-și să-și reamintească. Purta un costum negru, culoarea 
cărbunelui. Avea cămașă albă. Era foarte slab, aproape sfrijit. 
Duhnea a fum de ţigară. l-am simţit mirosul după ce a plecat. 

— Ai văzut în ce direcţie a luat-o? 

Ea scutură din cap. 

— Era alb sau negru? 

— Alb, cu părul grizonant. Era mai în vârstă. Părea mai în 
vârstă. Îşi puse mâna pe faţă. Avea obrajii scofâlciţi și pleoape 
grele. Își mai aduse aminte ceva: Purta o șapcă de baseball. 


215 


— Neagră? întrebă Will. 

— Albastră, veni răspunsul. A echipei Atlanta Braves. 

— Vom obține niște imagini ca lumea de pe camerele video 
de securitate, comentă Amanda. 

— Va trebui să-i informăm și pe cei de la APD. Poate vor dori 
să vadă dacă ești de acord să lucrezi cu un portretist. 

Sara era pregătită să facă orice era necesar. 

— Îmi pare rău că nu mi-am adus aminte mai devreme. Nu 
știu ce... 

— Erai în stare de șoc. k 

Will părea pregătit să spună mai multe. li aruncă o privire 
Amandei, apoi îi arătă ușile duble de la celălalt capăt al holului. 

— Cred că pe acolo trebuie să mergem, spuse el. 

În morgă, Junior și Larry erau de negăsit. În schimb, erau două 
tărgi, fiecare avea câte un cadavru pe ea și un cearșaf alb ce 
acoperea mortul. Sara presupuse că unul era bărbatul pe care îl 
găsise afară, lângă containerul de gunoi și celălalt era omul care 
îl împușcase pe primul, apoi a încercat să o omoare pe ea. 

O femeie mai în vârstă era sprijinită de ușa frigiderului 
încăpător. Își scoase nasul din BlackBerry, când au intrat ei în 
cameră. Insigna ei de la spital era pusă în buzunarul de la 
pantaloni. Nu avea halat alb de laborator, doar un costum negru 
cu pantaloni, bine croit. Făcea parte, în mod clar, din personalul 
administrativ al spitalului. Era mai în vârstă, cu părul mai mult 
grizonant decât negru. Se îndepărtă de frigider și trecu pe 
partea cealaltă. Postura ei era dreaptă ca un băț, iar pieptul ei 
de dimensiuni considerabile îl ţinea împins în faţă ca prova unei 
corăbii. 

Nu se opri pentru a se prezenta. Scoase un carnețel cu spirală 
din buzunarul jachetei și citi: 

— Numele celui care a tras este Franklin Warren Heeney. APD 
a găsit portofelul asupra lui. Este din localitate, stă în Tucker cu 
părinţii. A studiat la Perimeter College, dar a renunţat în anul 
doi. Nu a fost angajat niciodată. Nu a fost arestat niciodată, dar 
în copilărie a petrecut șase luni la școala de corecție pentru 
spartul geamurilor. Are un copil, o fiică de șase ani, ce locuiește 
cu o mătușă în Snellville. Mama, foarte tânără, face închisoare 
pentru furt din magazine și pentru că au găsit în geanta ei o 
pungă de amfetamină. Asta-i tot ce am putut să aflu despre el. 
Arătă spre celălalt cadavru: Marcellus Benedict Estevez. După 


216 


cum v-am spus la telefon, portofelul lui a fost găsit în gunoiul de 
lângă container. Presupun că deja l-aţi cercetat? 

Amanda dădu din cap, iar femeia închise carnețelul. 

— E tot ce știm până acum. Nu mai avem alte informații. 

Amanda dădu din cap, din nou. 

— Mulţumesc. 

— Am făcut rost de o oră, înainte să vină băieţii să ia 
cadavrele. Doctore Linton, foliile pe care le-aţi comandat pentru 
Estevez sunt în pachet. Am adunat niște instrumente care v-ar 
putea fi de folos. Imi pare rău că n-am mai multe. 

Făcuse destule. Sara se uită la cele patru tăvi Mayo așezate 
lângă cadavre. Oricine era femeia, avea cunoștințe medicale și o 
funcție suficient de importantă în Grady că să ia obiecte din 
dulap fără să declanșeze alarma. 

— Mulţumesc. 

Femeia făcu un semn de rămas bun, apoi părăsi camera. 

— Lasă-mă să ghicesc, una dintre prietenele tale vechi? o 
întrebă Will pe Amanda pe un ton ascuţit. 

Amanda îl ignoră. 

— Doctore Linton, am putea începe? 

Sara trebui să facă un efort să se miște, altfel ar fi rămas, pur 
și simplu, ţintuită de podea până când s-ar fi prăbușit clădirea 
peste ea. Găsi un pachet de mănuși sterile atârnând de un cui în 
perete. Luă o pereche și încercă să și le pună pe mâinile 
transpirate. Pudra formă biluțe care s-au lipit de palma ei ca 
aluatul. 

Fără prea multă vorbă, trase cearșaful ce acoperea primul 
cadavru, descoperindu-l pe Marcellus Estevez, omul pe care-l 
găsise lângă containerul de gunoi. Avea două găuri de glonţ 
apropiate ca distanță, în frunte. Pudra forma un desen pe piele. 
Simţi mirosul unui praf explozibil, ceea ce era imposibil, având 
în vedere că bărbatul fusese împușcat cu ore în urmă. 

— Două Împuşcături în mijlocul frunţii, exact ca în cazul celui 
omorât la depozit, spuse Amanda. 

— Nu-i nevoie să faci asta, spuse Will cu o voce joasă. 

— Sunt bine. Sara se forţă să continue, începând cu treaba 
mai ușoară: Are aproximativ douăzeci și cinci de ani, bombăni 
ea. Intre un metru și șaptezeci și șase de centimetri și un metru 
optzeci. Ca greutate, cântărește în jur de nouăzeci de kilograme. 
li deschise pleoapele, simțind cum intră în rutina examinării: 


217 


Căprui, afectaţi de icter. Rana lui era septică. Necropsia va 
indica, probabil, o infiltrare în organele importante. Era în comă 
când l-am găsit. 

Rulă cearșaful, ca să-i privească abdomenul, din nou, de data 
aceasta cu ochii unui medic legist în căutare de informaţii, nu a 
unui medic ce încearcă să trateze. 

Omul era gol; hainele lui fuseseră tăiate când îl aduseseră la 
urgență. Sara putea vedea clar rana prin înjunghiere în zona 
inferioară a cadranului stâng al abdomenului. Apăsă pe fiecare 
parte a tăieturii ca să vadă dacă poate să depisteze traiectoria 
lamei. 

— Intestinul subțire a fost perforat. Pare că lama a intrat de 
jos în sus. Atac cu mâna dreaptă din poziţia culcat pe spate. 

— El stătea deasupra ei? întrebă Amanda. 

— Așa presupun. E vorba de Evelyn aici, nu-i așa? 

Will era încă indiferent, dar Amanda dădu din cap. 

— Lama a intrat într-un unghi oblic pe liniile Langer ale 
abdomenului sau direcţia naturală, unde pielea este mai 
vulnerabilă. Dacă mișc marginile așa (răsuci pielea în poziţia în 
care fusese când omul a fost înjunghiat), se poate vedea că 
locul unde s-a penetrat indică faptul că Evelyn era pe spate, cel 
mai probabil pe podea, cu atacatorul deasupra ei. Era ușor 
îndoit din talie. Cuţitul a intrat așa. 

Sara întinse mâna după un scalpel de pe tavă, dar își schimbă 
părerea și înșfăcă niște foarfece în loc. llustră scena, ţinând 
mâna în jos, la șold, cu foarfecele îndreptate în sus. 

— A fost mai mult în apărare decât intenţionat. Poate s-au 
luptat și au căzut, în același timp. Cuţitul a intrat în corp. Omul 
s-a răsucit în timp ce lama era încă înăuntru - poţi vedea cum 
rana este tăiată considerabil mai mult pe partea laterală, 
indicând mișcarea. 

— Cuţit de bucătărie? întrebă Amanda. 

— Din punct de vedere statistic, este arma cu cea mai ridicată 
probabilitate, iar lupta a avut loc în bucătărie, așa că are logică. 
Vor trebui să facă o comparaţie la cabinetul medicului legist ca 
să fie siguri. Au găsit arma la locul crimei? 

— Da, răspunse ea. Eşti sigură în legătură cu acest fapt? Era 
întinsă pe spate? 


Sara își dădea seama că Amanda nu era mulțumită de 
evaluare. Voia ca prietena ei să fie o luptătoare, nu cineva care 
a avut noroc. 

— Majoritatea rănilor fatale prin înjunghiere se află în partea 
stângă a pieptului. Dacă vrei să ucizi pe cineva, te îndrepţi spre 
inimă, cu mâna întinsă și mai jos de nivelul umărului, drept 
înspre piept. Aceasta a fost de apărare. 

Ea arătă spre palma tăiată a omului. 

— Dar Evelyn nu a cedat ușor. La un moment dat, trebuie să fi 
venit direct înspre el, deoarece el a smuls lama cuțitului. 

Amanda păru împăcată doar puţin de această informaţie. 

— S-a găsit ceva în stomacul lui? 

Sara căută sub targă și extrase pachetul destinat medicului 
legist din Districtul Fulton. Krakauer completase majoritatea 
informaţiilor, în timp ce Sara era intervievată de către poliţie. 
Formularul era standard. Medicul legist care efectua autopsia 
trebuia să cunoască medicamentele pe care i le-au administrat, 
procedurile pe care le-au urmat, ce răni proveneau de la spital și 
ce răni aveau origini criminale. Sara găsi radiografia pe ultima 
pagină. 

— Abdomenul pare curat de orice obiecte străine. Vor ști 
acest lucru în mod cert când îi vor face disecţia, dar presupun că 
acea cantitate de heroină de care vorbim, pentru care merită să 
mori, ar fi ușor de detectat, spuse ea. 

Will își drese glasul și întrebă nesigur: 

— Evelyn ar fi mânjită cu mult sânge, după înjunghierea 
acestui tip? 

— Putin probabil. Cea mai mare sângerare s-a produs în 
interiorul abdomenului, chiar și după ce lama cutţitului a fost 
extrasă. Există o rană defensivă pe mâna lui, dar arterele 
cubitală și radială sunt intacte, iar niciuna din arterele digitale 
nu a fost compromisă. Dacă tăietura din palmă era mai adâncă 
sau dacă unul dintre degete era retezat, era de așteptat o 
pierdere semnificativă de sânge. Dar nu este cazul lui Estevez, 
de aceea bănuiesc că Evelyn ar trebui să aibă o cantitate mică 
de sânge pe haine. 

— Era mult sânge pe podea. Se puteau vedea amprentele dus 
și întors pe gresie, spuse Will. 

— Cât de mare era spaţiul? 


— Era de mărimea unei bucătării, spuse el. Mai mare decât a 
ta, dar nu cu mult, și închisă. Casa este mai veche, stil fermă. 

Sara rămase pe gânduri. 

— Ar trebui să văd fotografiile de la locul crimei, dar sunt 
aproape sigură că, dacă era suficient sânge pe podea ca să 
indice o luptă, sângele nu provenea de la abdomenul sau de la 
mâna lui Estevez. Cel puţin nu toată cantitatea de sânge. 

— Se putea Estevez ridica singur și să plece după ce a fost 
rănit? 

— Nu fără ajutor. Orice deteriorare produsă peretelui 
abdominal face dificilă respiraţia, fără să mai punem la 
socoteală mișcarea. Sara își puse mâna pe stomac: Gândește-te 
la câţi mușchi trebuie să încordezi, ca să te ridici numai. 

— Mă întreb doar cine s-a luptat cu Evelyn dacă acest tip nu 
s-a putut ridica, după ce a fost înjunghiat, deși rănile sale nu au 
sângerat foarte mult. 

Sara îi urmări logica: 

— Crezi că Evelyn a fost rănită. 

— Au analizat grupele sanguine, dar nu de peste tot, iar ADN- 
ul nu va sosi decât peste câteva zile. Ridică din umeri: Dacă 
Evelyn a fost rănită și Estevez nu a sângerat mult, așa s-ar 
putea explica sângele în exces. 

— Sunt sigură că, dacă a fost rănită, nu-i nimic serios. 

Amanda dădu la o parte teoria lui Will, ca și cum ai îndepărta 
o muscă. Orice persoană cu judecată ar fi acceptat deja 
posibilitatea ca șansele lui Evelyn Mitchell de supravieţuire să 
fie foarte mici, luând în considerare timpul care trecuse de la 
răpirea ei. Amanda părea să susţină cealaltă teorie. Sara nu 
intenţiona să fie cea care să o contrazică. 

Era o lupă mare pe una din tăvi. Sara trase lampa de 
deasupra mai aproape și se întoarse la examinare, cercetând 
mortul din cap până în picioare pentru dovezi, urme de ace, 
orice lucru ieșit din comun ce putea să-i conducă spre un 
indiciu. Când a venit momentul să-l întoarcă pe cealaltă parte, 
Will și-a pus o pereche de mănuși chirurgicale și a ajutat la 
răsucirea cadavrului. 

— Ce interesant, exclamă Amanda, cu flerul ei obișnuit de a 
spune numai o parte din adevăr. 

Estevez avea un tatuaj mare cu un înger pe spate. Imaginea 
acoperea umerii în lățime și ajungea până la capătul zonei 


220 


sacrale, fiind atât de încâlcit încât semăna mai degrabă cu o 
scobitură în carne. 

— Gabriel, spuse Sara. Arhanghelul. 

— De unde știi asta? întrebă Will. 

Ea indică cornul din gura îngerului: 

— Nu există dovezi în Biblie, dar unele religii cred că Ziua 
Judecăţii de Apoi vine când Gabriel sună din corn. 

Sara știa că Will nu a fost niciodată la biserică. 

— Sunt genul de cunoștințe predate copiilor la școala de 
duminică. Și se potrivește cu numele lui - Marcellus Benedict. 
Cred că reprezintă numele a doi papi diferiți. 

— Cât de recent crezi că s-a lucrat la acest tatuaj? întrebă 
Amanda. 

Pielea de pe omoplaţi era încă iritată de la ace. 

— O săptămână, poate cinci zile? 

Ea se aplecă mai aproape ca să se uite la tatuaj. 

— Oricine a făcut asta, i-a luat mult timp. Poate luni de zile. 
Nu e genul de lucru pe care să-l uiţi și îmi imaginez că a fost 
foarte scump. 

Will luă mâna mortului într-a sa. 

— Ai observat asta sub unghii? 

— Am văzut că sunt murdare, recunoscu ea. Este destul de 
obișnuit pentru un bărbat de vârsta lui. Nu pot să răzui de sub 
unghii. Medicul legist ar face o criză de furie și orice aș găsi nu 
ar fi acceptat ca probă, deoarece nu am stabilit lanţul dovezilor. 

Will îi mirosi degetele omului. 

— Mie mi se pare că miroase a ulei. 

Sara mirosi și ea: 

— Nu pot să-mi dau seama. Poliţia mi-a spus că au verificat 
camerele video de securitate de afară. Nu sunt statice. Se mișcă 
înainte și înapoi de-a lungul terenului din spate, lucru pe care 
băieții răi îl știau cu siguranţă pentru că au reușit să nu fie prinși 
pe când abandonau cadavrul. Marja de timp spune că Estevez a 
stat la container cel puţin doisprezece ore. Mirosul ar putea 
proveni de la orice. Îi răsuci mâna ca să-i arate lui Will: Asta e 
mai interesant. Estevez muncea, în mod evident, cu mâinile. 
Este o bătătură a pielii pe vârful degetului mare și, aici, pe o 
parte a indexului. A ţinut un anumit tip de unealtă pentru o 
perioadă lungă de timp. Trebuie să fi fost cam grea și destul de 
flexibilă. O întrebă pe Amanda: Spui că era șomer? 


221 


— Statul spune că încasa ajutor de șomaj de aproape un an. 

Sara se gândi la altceva. 

— Poţi să-mi dai și mie chestia aia? 

Ea arătă către lupă. Will o ridică și aşteptă, în timp ce Sara îi 
forța gura lui Estevez să se deschidă. Maxilarul era înțepenit. 
Tendonul pocnit când ea îi desfăcu maxilarele. 

— Ţine aici, îi spuse ea lui Will, arătându-i că trebuie să se 
concentreze pe dinţii de sus. Vezi aceste mici crestături pe 
marginea de jos a dinților lui din față? 

Will se aplecă să vadă mai îndeaproape, apoi o lăsă și pe 
Amanda să vadă. 

— Acestea sunt imprimări repetitive. Provin de la a ţine 
frecvent ceva între dinţi. Vezi acest obicei la croitoresele care 
mușcă aţa sau la tâmplarii care ţin cuie în gură. 

— Sau la fabricanţii de dulapuri? întrebă Will. 

— E posibil. 

Sara se uită la mâna lui Estevez, din nou. 

— Aceste bătături pot proveni de la un pistol de cuie. Ar trebui 
să văd unealta pentru comparaţie, dar dacă îmi spui că a lucrat 
ca tâmplar, aș fi de acord că mâinile lui indică semne că ar face 
parte din această industrie. Îi ridică mâna stângă: Vezi aceste 
cicatrici de pe degetul arătător? Sunt răni des întâlnite la 
tâmplari. Ciocanele alunecă. Un cui împunge pielea. Fileturi de 
la șuruburi zgârie stratul superior de piele. Vezi această cicatrice 
din centrul unghiei? 

Will aprobă din cap. 

— Trece și prin cuticulă. Tâmplarii folosesc bricege ca să taie 
marginile sau să cresteze lemnul. Uneori lama sare și taie 
unghia sau jupoaie pielea de pe partea laterală a degetului. De 
multe ori, se folosesc de mâna stângă ca să niveleze chitul sau 
câlţii, ceea ce provoacă bătături la vârfuri. Amprentele lui ar fi 
diferite de la săptămână la săptămână, uneori de la o zi la alta. 

— Așadar, a făcut această meserie o perioadă lungă de timp? 
întrebă Amanda. 

— AŞ spune că oricare ar fi meseria pe care a practicat-o și 
care i-a lăsat acele semne, a durat doi sau trei ani. 

— Dar Heeney, cel care l-a împușcat? 

Sara căută sub cearșaf ca să verifice mâna celuilalt om. Nu 
voia să se uite la faţa lui, din nou. 


— Era stângaci, dar m-aș hazarda să spun că lucra în aceeași 
industrie ca și Estevez. 

— Există o legătură, cel puţin. Amândoi lucrau pentru Ling- 
Ling, spuse Will. 

— Cine este Ling-Ling? întrebă Sara. 

— O persoană dispărută, importantă pentru poliție. 

Amanda își privi ceasul. 

— Ar trebui să ne grăbim. Doctore Linton, poţi să-l examinezi 
pe celălalt prieten al nostru de pe targă? 

Sara nu stătu pe gânduri. Trase cearșaful cu o mișcare rapidă. 
Era prima dată când se uita la fața lui Franklin Warren Heeney, 
de când încercase să o omoare. Avea ochii deschiși. Buzele lui 
erau strânse în jurul tubului care fusese inserat în gâtul lui ca 
să-l ajute să respire. Avea o crustă de sânge în jurul gâtului, 
unde carnea era deschisă. Mai avea haine de la talie în jos, dar 
jacheta și cămașa lui fuseseră tăiate, pentru ca personalul de la 
urgență să încerce să-i salveze viaţa. Incercarea a fost de formă; 
omul își despicase singur propria arteră jugulară. Pierduse 
aproape jumătate din volumul sângelui înainte să reușească să-l 
ridice de pe podea și să-l pună pe masă. Sara știa aceste 
amănunte întrucât a fost medicul care s-a ocupat de el. 

Ea ridică privirea. Atât Amanda, cât și Will se uitau fix la ea. 

— Îmi cer scuze, spuse ea. Trebui să-și dreagă glasul înainte 
să poată vorbi din nou. Este cam de aceeași vârstă ca Estevez. 
Între douăzeci și cinci și treizeci de ani. Subponderal pentru 
înălțimea sa. 

Arătă urmele de ace de pe brațul său. Tubul intravenos pe 
care i-l inserase era încă lipit de piele. 

— Consumator recent de droguri, cel puţin intravenoase. Găsi 
un otoscop și începu să cerceteze interiorul nasului bărbatului. 
Sunt răni importante în căile nazale, probabil din cauză că a tras 
pe nas droguri pudră. Împinse otoscopul mai departe. A suferit o 
operaţie de reparare a septului, așa că este vorba de cocaină, 
amfetamină sau poate Oxy. Toate erodează extrem de mult 
cartilajul. 

— Dar heroină? întrebă Will. 

— O, heroina, firește. Îmi pare rău, majoritatea utilizatorilor de 
heroină pe care-i văd o consumă sub formă de ţigară sau 
folosesc seringi. Cei care trag pe nas ajung, de obicei, direct la 
morgă, se scuză Sara. 


223 


Amanda își încrucișă braţele. 

— Dar stomacul lui? 

Sara nu avea nevoie să-i verifice fișa. Nu se făcuseră 
radiografii. Omul murise înainte să fie cerute orice fel de teste. 
În loc să continue examenul, Sara se trezi uitându-se la faţa lui, 
din nou. Franklin Heeney nu semăna chiar cu un băiat din cor, 
dar faţa pătată de acnee și obrajii scofâlciți erau ușor de 
recunoscut. Avea o mamă. Avea un tată, un copil, poate un frate 
sau o soră, care chiar în acest moment erau înștiințaţi, probabil, 
că persoana iubită era moartă. 

Persoana iubită de ei, care omorâse un om cu sânge rece și o 
lovise pe Sara în piept cu atâta violență, încât rămăsese fără 
respiraţie. Simţea vânătaia din piept pulsând, când își aducea 
aminte. Și ea avea o mamă - o soră, un tată - oricare din ei ar fi 
oripilaţi, dacă ar auzi ce a păţit Sara astăzi. 

— Doctore Linton? spuse Amanda. 

— Imi cer scuze. 

În timpul cât s-a deplasat până la cutia de mănuși și și-a pus o 
pereche nouă, reuși să se adune. Ignoră privirea îngrijorată a lui 
Will și palpă abdomenul mortului. 

— Nu simt nimic ieșit din comun. Organele sunt așezate în 
poziţia care trebuie și au dimensiuni normale. Nu sunt umflături 
sau contracţii în intestine sau stomac. 

Își scoase mănușile și le aruncă la gunoi. Apa de la chiuvetă 
era rece, dar Sara se spălă oricum pe mâini. 

— Nu-l pot trimite la radiografii, deoarece vor avea nevoie de 
cardul de identitate al pacientului și, sincer, nu pot să las pe 
cineva să aștepte doar ca să-mi satisfac o curiozitate. Cabinetul 
medicului legist va trebui să vă dea un răspuns definitiv. 

Își turnă gel antibacterian în palmă, luptându-se să-și menţină 
o voce sigură. 

— Asta-i tot? 

— Da, spuse Amanda. 

— Mulţumesc, doctore Linton. 

Sara nu răspunse mulțumirii aduse. Îl ignoră pe Will. Ignoră 
cele două cadavre. Ținu ochii aţintiţi asupra ușii până când trecu 
prin ea. În hol, se concentră asupra liftului, pe butonul pe care 
apăsa, pe numerele care se aprindeau, pe rând, deasupra ușii. 
Voia să se gândească numai la pașii următori, nu la cei pe care-i 
lăsase în urmă. Avea nevoie să iasă din acest loc, să ajungă 


224 


acasă, să se înfășoare într-o pătură de pe canapea, să aibă 
câinii în jurul ei și să uite această zi mizerabilă. 

Auzi pași în spatele ei. Will alerga din nou. O prinse din urmă 
repede. Ea se întoarse. El se opri la câţiva metri distanţă. 

— Amanda va pune un om să cerceteze tatuajul. 

De ce stătea, pur și simplu, acolo? De ce se grăbise s-o 
ajungă din urmă și să nu facă absolut nimic? 

— Poate vom descoperi... spuse el. 

— Chiar nu-mi pasă. 

O privi fix, cu mâinile în buzunare. Mâneca jachetei era 
strânsă pe antebraţ. Materialul era puţin sfâșiat. 

Sara se sprijini cu umărul de perete. Nu observase înainte, dar 
avea o tăietură proaspătă pe lobul urechii. Voia să-l întrebe 
despre ea, dar probabil îi va răspunde că s-a tăiat la bărbierit. 
Poate nu voia să știe ea ce se petrecuse. Fotografia Polaroid a 
gurii lui distruse încă îi ardea amintirea. Ce altceva i-au mai 
făcut? Ce altceva își mai făcuse el singur? 

— De ce niciuna dintre femeile din viaţa mea nu mă sună 
când are nevoie de ajutor? întrebă Will. 

— Angie nu te sună? 

El cobori privirea spre podea, în spaţiul dintre ei. 

— lartă-mă. Nu a fost cinstit din partea mea. A fost o zi foarte 
grea, spuse ea. 

Will nu ridică privirea. În loc de asta, o apucă de mână. 
Degetele li se împletiră. Pielea lui era caldă, aproape fierbinte. O 
mângâie cu degetul mare de-a lungul palmei ei, pe carnea 
dintre degetele lor. Sara închise ochii, în timp ce el explora încet 
fiecare centimetru din palma ei, mângâind liniile și adânciturile, 
apăsându-și delicat degetul mare pe pulsul care bătea la 
încheietura ei. Atingerea lui era vindecătoare, începea să se 
relaxeze. Respirația ei căpătă o cadență ușoară, sincronizată cu 
a lui. 

Ușile de la morgă se deschiseră cu un foșnet. Sara își retrase 
mâna, în același timp cu Will. Niciunul dintre ei nu îl privi pe 
celălalt. Erau ca doi puști prinși în spatele unei mașini parcate. 

Amanda ţinea telefonul mobil în aer, triumfătoare: 

— Roger Ling vrea să vorbească. 


Capitolul 12 


Faith nu mai fusese atât de aproape de o criză de nervi în 
viața ei. Dinţii ei continuau să clănțăne, în ciuda transpiraţiei, 
care i se scurgea pe corp. Renunţase la micul dejun și a trebuit 
să se forțeze să mănânce la prânz. O durea capul atât de tare 
încât nu putea nici să închidă ochii, fără să amplifice durerea. 
Glicemia ei avea valori la fel de șubrede. A fost nevoită să sune 
la cabinetul medicului său, ca să afle ce are de făcut. Ei au 
ameninţat-o că o vor interna în spital dacă nu își aduce indicii 
glicemici la limite normale. Faith a promis să sune înapoi, dar 
apoi a intrat în baie, a dat drumul la apa de la duș, pe cât de 
fierbinte putea să suporte și a plâns în hohote jumătate de oră. 

Aceleași gânduri o chinuiau în continuu. Au fost în casa ei, au 
atins lucrurile ei. Au atins lucrurile lui Jeremy. Știau când a fost 
născut. Cunoșteau școlile la care învățase. Știu ce îi place și ce 
nu. Ei plănuiseră toate acestea - totul, până la ultimul detaliu. 
Amenințarea era ca o condamnare la moarte. Gura închisă. 
Ochii deschişi. 

Faith nu credea că ochii ei s-ar putea deschide mai mult sau 
gura s-ar putea strânge mai tare decât atât. Ea controlase de 
două ori casa. Verifica mereu telefonul, e-mailul, pagina de 
Facebook a lui Jeremy. Era ora trei după-amiaza. Era prinsă în 
casă ca un animal în cușcă de aproape zece ore. 

Tot nu descoperise nimic. 

— Mamă? 

Jeremy intră în bucătărie. Faith stătea la masă, uitându-se fix 
la curtea din spate, unde detectivul Taylor și roșcatul discutau, 
pe un ton serios, așezați pe jos. Își dădea seama după expresiile 
lor plictisite că așteptau doar ordinul șefului lor, astfel încât să 
se poată întoarce la munca lor adevărată. Din perspectiva lor, 
cazul ajunsese la final. Trecuseră prea multe ore. Putea citi 
adevărul în ochii lor. Credeau sincer că Evelyn Mitchell era 
moartă. 

— Mamă? 

Faith îl mângâie pe Jeremy pe brat. 

— Ce este? S-a trezit Emma? 


226 


Bebelușul dormise prea mult noaptea trecută. Fusese agitată 
și irascibilă și ţipase aproape o oră întreagă înainte să se 
potolească și să adoarmă de prânz. 

— E bine, răspunse Jeremy. Voiam să mă duc la o plimbare. 
Să ies din casă puţin. Să respir aer proaspăt. 

— Nu, îi spuse ea. Nu vreau să ieși din casă. 

Expresia lui oglindi cât de dură era vocea ei. Ea îl strânse de 
braţ. 

— Vreau să rămâi aici, bine? 

— Am obosit să fiu captiv în casă. 

— Și eu la fel, dar vreau să-mi promiţi că nu vei părăsi casa. 
Apelă la sentimentele lui. Sunt îngrijorată deja, din cauza 
bunicii. Nu vreau să te adaug și pe tine pe listă. 

Împotrivirea lui era evidentă, dar îi spuse: 

— Bine. 

— Petrece-ți timpul cu unchiul Zeke. Jucaţi cărți sau ceva de 
genul ăsta. 

— Se supără când pierde. 

— Și tu la fel. 

Faith îl goni din bucătărie. Îi ascultă pașii prin casă și apoi, 
sus, în camera lui, după scârțâielile familiare ale podelei și ale 
scărilor. Ar trebui să-l pună pe Zeke să repare diverse. 
Bineînţeles, asta ar implica să discute cu el, iar Faith se străduia 
din răsputeri să-și evite fratele. În mod miraculos, părea că și el 
face același lucru. Fusese în garaj în ultimele trei ore, lucrând la 
laptop. 

Faith se ridică forțat de la masă și începu să se plimbe, în 
speranţa că va putea să elimine o parte din energia ei nervoasă. 
Aceasta nu dură mult. Se aplecă peste masă și atinse tastatura 
laptopului ca să îl activeze. Mișcă mouse-ul ca să reîncarce 
pagina de Facebook a lui Jeremy. 

Pagina se încărca greu. Jeremy juca, probabil, niște jocuri care 
încetineau conexiunea. Telefonul sună. Faith tresări, ca la 
fiecare zgomot neașteptat. Era nervoasă ca o pisică. Ușa din 
spate se deschise. Roșcatul așteptă ca ea să ia receptorul din 
furcă. Își dădea seama, din expresia lui obosită, că gestul lui nu 
numai că era de fațadă, dar că simțea și că e sub demnitatea 
lui. 

Duse telefonul la ureche. 

— Alo? 


— Faith. 

Era Victor Martinez. Îi făcu semn roșcatului să plece. 

— Hei! 

— Bună! 

Acum, că trecuseră de partea ușoară, niciunul dintre ei nu 
părea capabil să vorbească. Nu mai vorbise cu Victor de 
treisprezece luni, de când îi trimisese un mesaj că trebuie să-și 
ia lucrurile din casa ei sau i le arunca în stradă. Victor rupse 
tăcerea. 

— Ceva vești despre mama ta? 

— Nu, niciuna. 

— Au trecut peste douăzeci și patru de ore, nu-i așa? 

Nu îndrăznea să vorbească. Victor avea obiceiul de a pune 
punctul pe i și pasiunea lui pentru filme polițiste însemna că el 
știe la fel de bine ca Faith că timpul era împotriva lor. 

— Jeremy este bine? 

— Da. Mulţumesc că l-ai adus acasă ieri. Și pentru că ai stat 
cu el. Se gândi să întrebe: Nu ai văzut nimic neobișnuit când ai 
fost aici, nu-i așa? Nu era nimeni în jurul casei? 

— Bineînţeles că nu. Aș fi spus poliţiei. 

— Cu cât timp înainte să sosească ei ai ajuns aici? 

— Nu foarte mult timp. Fratele tău a venit o oră mai târziu și 
eu am plecat. 

Creierul epuizat al lui Faith se străduia să calculeze. Răpitorii 
lui Evelyn nu ezitaseră. Au venit direct aici, de la casa lui Evelyn. 
Cunoșteau destul de bine spațiul ca să urce direct în camera ei 
și să pună degetul sub perna lui Faith. Poate că urmăreau casa 
încă dinainte de acest moment. Poate ascultaseră telefoanele lui 
Faith sau verificaseră calendarul de pe laptopul ei și știau că ea 
va fi plecată. Nimic din interiorul casei nu era protejat cu parolă, 
deoarece a presupus întotdeauna că era în siguranţă aici. 

Faith pierduse ceva din ce spusese Victor. 

— Poftim? 

— Am spus că fratele tău e cam ticălos. 

— Nu e chiar o perioadă ușoară pentru el, Victor. Mama 
noastră e dată dispărută. Dumnezeu știe dacă este moartă sau 
dacă este în viaţă. Zeke a renunţat la tot ca să stea cu Jeremy. 
Îmi pare rău dacă ţi s-a părut nepoliticos. E cam greu să fie 
prietenos acum, izbucni Faith. 

— Opreşte-te, bine? Îmi pare rău, nu trebuia să spun asta. 


228 


Respirația i se acceleră, din nou. Faith încercă să-și recapete 
controlul. Voia să ţipe la cineva. Probabil că nu era nevoie ca 
acea persoană să fie Victor. 

— Mai ești acolo? întrebă el. 

Faith nu mai putea prelungi situația mai mult. 

— Știu că Jeremy ţi-a arătat fotografia Emmei. 

EI își drese glasul. 

— Ce crezi despre ea... Faith își apăsă degetele peste 
pleoapele închise. Ai dreptate. A 

El tăcu o vreme, care păru o eternitate. Intr-un final, spuse: 

— E frumoasă. 

Mâna lui Faith căzu. Ridică privirea spre tavan. Hormonii ei o 
luaseră razna în așa hal încât și cel mai stupid lucru o făcea să 
se simtă bine. Își puse telefonul pe umăr și încercă din nou să 
reîncarce pagina de Facebook a lui Jeremy. 

— Mi-ar plăcea să o cunosc când se termină totul. 

Faith privea cum se încarcă pagina. Nu se putea gândi cum ar 
fi să-l vadă pe Victor cu Emma. Ținând-o în braţe. Mângâind-o 
pe păr. Spunând că a se uita în ochii ei căprui-deschis era ca și 
cum s-ar fi uitat într-o oglindă. Faith se putea gândi acum doar 
la cum fiecare secundă ce trecea scădea șansele ca Evelyn să 
vadă prima aniversare a fiicei ei. 

— Mama ta este o luptătoare, spuse Victor. Adăugă, aproape 
cu milă: La fel ca tine. 

Pagina se încărcase, în sfârșit. GoodkKnight92 postase un 
comentariu cu opt minute în urmă. 

— Trebuie să plec. 

Faith închise telefonul. Mâna ei rămase pe laptop. Se uita fix 
la cuvintele de pe ecran. Aveau un stil familiar. 

Cred că te simți sufocat. De ce nu ieși din casă să iei o gură 
de aer proaspăt? 

Îl contactaseră pe Jeremy din nou, iar fiul ei, băieţelul ei, a 
fost gata să iasă pe ușa din faţă și să-și pună viaţa la bătaie, 
pentru ca bunica lui să se întoarcă. 

Ridică vocea, strigând: 

— Jeremy? 

Așteptă. Nu se auzeau pași deasupra, nici scârţăitul scărilor 
sau a podelei. 

— Jeremy? strigă ea din nou, intrând în sufragerie. 


229 


Trecu o eternitate. Faith se agăţă de spătarul canapelei, ca să 
nu se prăbușească. Vocea ei a tremurat din cauza panicii. 

— Jeremy! 

Îi stătu inima în loc când auzi bufnituri de sus, niște pași grei 
pe podea. Era însă Zeke, care o striga de sus: 

— lisuse, Faith, ce s-a întâmplat? 

Faith de-abia mai putea vorbi. 

— Unde este Jeremy? 

— l-am spus că se poate duce la o plimbare. 

Roșcatul veni și el, din bucătărie, cu o privire nedumerită. 
Înainte să poată spune ceva, Faith îi smulse pistolul din toc și 
fugi din cameră. Nu își aducea aminte când a deschis ușa din 
faţă sau când a alergat pe șosea. Faith nu s-a oprit decât în 
mijlocul străzii. Văzu o siluetă înaintea ei. 

Era pe cale să cotească pe o altă stradă. Înalt și deșirat, cu 
blugi care atârnau ca un sac pe el și un hanorac galben de la 
Georgia Tech. 

— Jeremy! ţipă ea. 

Un autoturism ieși din intersecție, oprindu-se la câţiva metri 
de fiul ei. 

— Jeremy! 

El nu o auzi. Se îndreptă spre mașină. 

Faith alerga, cu braţele în aer și picioarele goale bătând 
pavajul. Strângea pistolul atât de puternic, încât parcă era o 
prelungire a mâinii ei. 

— Jeremy! urlă ea. 

El se întoarse. Mașina era în faţa lui. Gri-închis, cu patru uși. 
Noul model de Ford Focus, cu finisaje cromate. Fereastra cobori. 
Jeremy se întoarse spre mașină și se aplecă să se uite înăuntru. 

— Oprește-te! urlă Faith, gâtul ei încleștându-se în jurul 
cuvântului. Pleacă de lângă mașină! Pleacă de lângă mașină! 

Şoferul se aplecă spre Jeremy. Faith văzu o adolescentă pe 
bancheta din spatele șoferului, cu gura căscată, îngrozită, în 
mod evident, de nebuna înarmată care alerga pe stradă. Mașina 
plecă cu scrâșnet de cauciucuri, când Faith ajunse la fiul ei. Se 
lovi de el, aproape trântindu-l. 

— De ce? întrebă ea, ţinând arma atât de strâns încât o 
dureau degetele. 

El făcu un pas înapoi, frecându-și braţul. 


230 


— lisuse, mamă, ce ai? Fata se rătăcise. Avea nevoie de 
indicații. 

Faith era ameţită, din cauza fricii și a adrenalinei. Se aplecă 
și-și puse palma pe genunchi. Pistolul era lângă ea. La fel și 
roșcatul. Își luă arma înapoi. 

— Agent Mitchell, nu a fost frumos. 

Cuvintele lui au umplut-o de furie. 

— Nu a fost frumos? Îl lovi palma deschisă în piept. Nu a fost 
frumos? 

— Agent! 

Tonul vocii lui insinua că avea un comportament isteric, ce 
ajuta numai la amplificarea furiei ei cu încă un grad. 

— Dar să-l lași pe fiul meu să iasă pe ușă, când aţi fost trimiși 
să-l supravegheați? Nici asta nu a fost frumos, nu? Il împinse din 
nou. Dar când tu și partenerul tău stăteați degeaba, cu sculele 
în mână, în timp ce băiatul meu a plecat? ÎI lovi din nou. Asta e 
frumos? 

Roșcatul își ridică mâinile, în semn că se predă. 

— Faith, spuse Zeke. 

Ea nu îl observase pe fratele ei stând acolo, poate pentru că o 
dată în viața lui nu înrăutăţea situaţia. 

— Să ne întoarcem în casă. 

Ea întinse mâna către Jeremy, cu palma în sus. 

— Dă-mi iPhone-ul. 

El păru îngrozit. 

— Poftim? 

— Acum, ordonă ea. 

— Are toate jocurile mele pe el. 

— Nu-mi pasă. 

— Ce ar trebui să fac? 

— Citește o carte! ţipă ea, cu voce stridentă. Doar să nu intri 
online. Mă auzi? Fără internet. 

— lisuse! 

El se uită în jur după sprijin, dar ei nu-i păsa nici dacă 
Dumnezeu însuși cobora și îi spunea să lase puștiul în pace. 

— Te leg de mine cu o frânghie, dacă este nevoie, spuse ea. 

El știa că ea nu glumește, o mai făcuse și înainte. 

— Nu e corect. 


Îi trânti telefonul în mână. L-ar fi aruncat pe jos și l-ar fi 
zdrobit cu piciorul, dacă blestematul de obiect n-ar fi costat atât 
de mult. 

— Fără internet, repetă Faith. Fără telefoane sau orice alt tip 
de comunicare și stai în nenorocita aia de casă. Mă auzi? 

El plecă spre casă, întorcându-i spatele. Faith nu avea de 
gând să-l lase în pace așa de ușor. 

— Mă auzi? 

— Te-am auzit! urlă el. 

— Doamne! 

Roșcatul își băgă pistolul înapoi în toc, ajustând curelele, ca o 
majoretă cu nasul pe sus. Îl urmă pe Jeremy de-a lungul străzii. 
Faith șchiopăta în urma lor. Se rănise în asfaltul pietros. Zeke se 
apropie și el. Faith se pregăti pentru o tiradă de vorbe din 
partea lui, dar el era milostiv de tăcut. O însoţi și intrară 
împreună în casă. 

Faith aruncă iPhone-ul lui Jeremy pe masa din bucătărie. Nu e 
de mirare că el voia să plece. Locul devenise ca o închisoare. Se 
sprijini, cu toată greutatea, de scaun. Oare la ce i-a fost mintea? 
Cum ar putea vreunul din ei să fie în siguranţă aici? Răpitorii lui 
Evelyn cunoșteau planul casei. Evident, l-au ales pe Jeremy 
drept ţintă. În mașina aceea ar fi putut fi oricine. Ar fi putut să 
coboare fereastra, să îndrepte un pistol spre capul lui Jeremy și 
să apese pe trăgaci. El ar fi putut sângera în mijlocul străzii și 
Faith n-ar fi știut până când pagina aceea stupidă de Facebook 
nu ar fi indicat faptul că s-a petrecut ceva rău. 

— Faith? 

Zeke stătea în mijlocul bucătăriei. Tonul lui arăta că nu era 
prima oară când îi pronunţa numele. 

— Care-i problema cu tine? o întrebă. 

Faith își încrucișă brațele pe partea inferioară a stomacului. 

— Unde ai stat? Nu dormeai la mama acasă. Ți-aș fi văzut 
lucrurile. 

— La Dobbins. 

Ar fi trebuit să știe. Lui Zeke îi plăcuse întotdeauna să 
locuiască într-o bază militară, chiar dacă Dobbins Air Service era 
la o oră de distanţă de mers cu mașina faţă de spitalul de 
veterani unde făcea el pregătirea. 

— Am nevoie să-mi faci un serviciu. 

Deveni sceptic. 


— Ce anume? 

— Vreau să-i iei pe Jeremy și pe Emma înapoi la bază cu tine. 
Astăzi. Chiar acum. 

Poliţia din Atlanta nu putea să-i protejeze familia, dar Forţele 
Aeriene ale Statelor Unite, da. 

— Nu știu pentru cât timp. Am nevoie doar să-i ţii la bază. Nu- 
i lăsa să plece până nu-ți spun eu. 

— De ce? 

— Pentru că am nevoie să știu că sunt în siguranţă. 

— Siguranţă faţă de ce anume? Ce pui la cale? 

Faith verifică în curtea din spate, ca să se asigure că detectivii 
nu ascultau. Roșcatul se holba la ea, cu maxilarul rigid. Ea îi 
întoarse spatele. 

— Am nevoie să ai încredere în mine. 

— De ce aș începe să fac asta? râse Zeke cu putere. 

— Pentru că știu ce fac, Zeke. Sunt ofiţer de poliţie. Am fost 
antrenată să fac acest gen de lucruri. 

— Ce gen de lucruri? Să alergi pe stradă în picioarele goale, 
de parcă ai scăpat de la azilul de nebuni? 

— O voi aduce pe mama înapoi, Zeke. Nu-mi pasă dacă asta 
mă omoară. O voi aduce înapoi. 

— Tu, cu ce armată? o luă el în derâdere. Ai de gând s-o suni 
pe mătușa Mandy și să-i mânjiţi cu ruj pe toți? 

ÎI pocni în faţă. El păru mai mult șocat decât rănit. Își simțea 
încheieturile degetelor de parcă ar fi fost rupte. Cu toate 
acestea, se simţi mai bine când văzu o dâră subțire de sânge 
picurând de pe buza lui superioară. 

— Cristoase, mormăi el. Pentru ce naiba a fost asta? 

— Va trebui să iei mașina mea. Nu poți să pui un scaun auto 
în Corvette. Pot să-ți dau ceva bani pentru benzină și alimente 
și... 

— Așteaptă. 

Vocea lui era înăbușită de mâna cu care cerceta puntea 
nasului pentru a vedea dacă e ruptă. El o privi - o privi cu 
adevărat - pentru prima dată de când ea intrase pe ușă. Faith își 
mai lovise fratele înainte. Îl arsese cu un chibrit. Îl bătuse cu un 
umeraș de haine. Din câte își aducea aminte, era prima dată 
când violenţa chiar părea să funcţioneze. 

— Bine. 


233 


Folosi prăjitorul de pâine ca să își vadă reflecția. Nasul lui nu 
era rupt, dar o vânătaie violet, adâncă, îi apăruse sub ochi. 

— Dar nu iau mașina ta Mini. O să par destul de retardat și 
așa. 


Capitolul 13 


Will nu fusese niciodată iute la mânie, dar odată ce devenea 
furios, ţinea la mânie ca un avar la punga sa cu galbeni. Nu 
arunca cu obiecte și nu împărțea pumni. Nu urla și nici măcar 
nu-și ridica vocea. De fapt, se întâmpla exact opusul. Devenea 
tăcut - complet tăcut. Ca și cum corzile lui vocale erau 
paralizate. Ținea totul înăuntrul său deoarece, în experienţa lui 
vastă cu oameni furioși, Will știa că exprimarea furiei poate 
conduce la situaţii în care cineva era rănit grav. 

Nu că acest mod specific de exprimare a furiei nu ar fi avut 
dezavantajele sale. Tăcerea lui încăpăţânată îl dusese la 
suspendarea din școală de mai multe ori. Cu ani în urmă, 
Amanda îl transferase în regiunile infernale din munţii nordici ai 
Georgiei pentru refuzul de a răspunde întrebărilor ei. Odată, a 
încetat să mai comunice cu Angie trei zile întregi de teamă că îi 
va spune lucruri ce nu vor mai putea fi luate înapoi. Locuiau 
împreună, dormeau împreună, luau masa împreună, făceau 
totul împreună și nu rostise un singur cuvânt timp de șaptezeci 
și două de ore. Dacă ar fi existat o categorie la Olimpiadă, 
destinată muţilor analfabeți funcționali, Will n-ar fi întâmpinat 
probleme în a obține aurul. 

Lipsa comunicării cu Amanda pe parcursul în tot timpul 
călătoriei de cinci ore cu mașina către închisoarea de Stat 
Coastal nu era programată. Partea îngrijorătoare era că 
intensitatea mâniei lui Will nu se disipa. Nu mai urâse o altă 
ființă umană așa de mult ca atunci când Amanda i-a spus că, 
apropos, Sara a fost aproape asasinată. lar ura nu dispărea. El 
tot aștepta să simtă momentul când aceasta ceda, ca oala 
clocotită să devină doar fierbinte, dar acest moment nu mai 
venea. Chiar și acum, când Amanda se plimba prin faţa lui, 
mergând de la un capăt al intrării vizitatorilor, către celălalt ca o 
rață vânată, simţea furia arzând înăuntrul lui. 


234 


Partea proastă era că el voia să vorbească. Tânjea să 
vorbească. Voia să-i trântească totul în faţă și să o vadă cum se 
desfigurează, când va da seama că Will o dispreţuia cu adevărat 
și irevocabil pentru ceea ce îi făcuse. El nu fusese niciodată un 
om meschin, dar își dorea foarte mult să o rănească. 

Amanda se opri din plimbat. Își puse mâinile în șolduri. 

— Nu știu ce ţi s-a spus, dar îmbufnarea nu este o trăsătură 
atractivă la un bărbat. 

Will se holba la podea. În linoleum se formaseră gropi de la 
femeile și copiii care își petreceau sfârșitul de săptămână 
așteptând să-și viziteze bărbaţii închiși. 

— Ca regulă, las pe cineva să-mi adreseze acel cuvânt numai 
o singură dată. Cred că tu ai ales momentul potrivit, spuse ea. 

Așadar, el nu fusese complet mut în acest timp. Când Amanda 
îi spusese despre Sara, el îi adresase cuvântul care rimează cu 
numele ei. Și nu în spaniolă. 

— Ce dorești, Will, să-mi cer scuze? Izbucni în râs. Bine, îmi 
pare rău. Îmi cer scuze că nu am lăsat ca atenţia să-ți fie 
distrasă, astfel încât să poți să-ţi faci meseria. Imi cer scuze că 
am avut grijă să nu-ţi explodeze capul. Imi cer scuze... 

Gura lui se mișcă de la sine. 

— Vrei să taci? 

— Ce ai spus? 

Nu mai repetă. Nu-i păsa dacă ea l-a auzit sau nu, dacă 
serviciul lui era în pericol sau dacă va dezlănţui iadul asupra lui 
pentru că o înfrunta. Will nici nu-și mai aducea aminte când a 
suferit ultima dată ca în această după-amiază. Au așteptat în 
afara afurisitului de depozit o oră întreagă, înainte ca poliţia din 
Doraville să le dea drumul. Will a înțeles, din punct de vedere 
intelectual, de ce detectivii au dorit să discute cu ei. Existau 
două cadavre și găuri de glonţ peste tot. Era un stoc de 
mitraliere ilegale pe un raft, în spate. Era un seif mare în biroul 
Juliei Ling, cu ușa deschisă, și bancnote de o sută de dolari 
împrăștiate pe jos. Nu nimereai la o astfel de scenă și eliberai 
singurii doi martori. Erau formulare ce necesitau să fie 
completate și întrebări la care trebuia să se răspundă. Will a fost 
nevoit să dea o declaraţie. 

A trebuit să aștepte cât Amanda a dat declaraţia ei. Părea că 
nu s-a grăbit. A așteptat în mașină, privind-o cum vorbește cu 
detectivii, simțind în piept un cutremur. 


235 


Luase telefonul în mână și apoi îl lăsase de nenumărate ori. Ar 
trebui s-o sune pe Sara? Ar trebui s-o lase în pace? Avea nevoie 
de el? L-ar suna ea dacă ar avea nevoie? Trebuia să o vadă. 
Dacă ar vedea-o, ar ști cum să reacționeze, să facă pentru ea ce 
ar avea nevoie. Ar lua-o în braţe, l-ar săruta obrazul, gâtul, gura. 
Ar face ca totul să fie mai bine. 

Sau ar sta, pur și simplu, în hol ca un nătărău, mângâindu-i 
mâna. 

Amanda pocni din degete ca să-i capteze atenţia. Will nu 
ridică privirea, dar ea vorbi, oricum. 

— Persoana pe care o contactăm în caz că pățești ceva este 
Angela Polaski. Sau ar trebui să spun Angie Trent, presupun, din 
moment ce este soţia ta. 

Ea tăcu o clipă, pentru ca vorbele ei să-și facă efectul. 

— Încă este soţia ta? 

Scutură din cap. Niciodată în viaţa lui nu-și mai dorise atât de 
mult să pocnească o femeie. 

— Ce ai fi vrut să fac, Will? 

El continuă să scuture din cap. 

— Așadar, îţi spun că - nu știu ce este pentru tine doctor 
Linton acum: amantă, prietenă, camaradă - are necazuri și apoi 
ce? Lăsăm totul baltă ca să mergem să-i faci ochi dulci? 

Will se ridică în picioare. N-avea de gând să treacă prin așa 
ceva. Va face autostopul înapoi spre Atlanta dacă era nevoie. 

Ea oftă, ca și cum întreaga lume era împotriva ei. 

— Gardianul va fi aici într-o clipă. Am nevoie să te aduni ca să 
te pregătesc pentru conversaţia cu Roger Ling. 

Will se uită la ea pentru prima dată de când au părăsit 
spitalul. 

— Pe mine? 

— A cerut să discute cu tine în mod special. 

Era un fel de păcăleală, dar Will nu-și dădea seama despre ce 
este vorba. 

— Cum de îmi știe numele? 

— Bănuiesc că l-a informat sora lui. 

Din câte știa Will, Julia Ling era încă fugară. 

— L-a sunat la închisoare? 

Ea își încrucișă braţele pe piept. 

— Roger Ling este la carceră pentru că a ascuns o lamă de 
ras în rect. Nu primește telefoane și nici vizitatori. 


236 


Izolarea nu a împiedicat niciodată transmiterea mesajelor în 
închisoare. Erau atât de multe telefoane mobile ilegale înăuntru, 
încât, anul trecut, în timpul unei greve naţionale a prizonierilor, 
cotidianul The New York Times a fost copleșit cu telefoane de la 
pușcăriași, în care își exprimau cererile. 

Cu toate acestea, Will spuse: 

— Roger Ling a cerut să vorbească cu mine, în mod special? 

— Da, Will. Cererea a venit prin avocatul lui. A cerut să 
vorbească cu tine, în mod special. Apoi recunoscu: Bineînţeles 
că m-au sunat pe mine prima. Nimeni nu știe cine naiba ești tu. 
Cu excepţia lui Roger, se pare. 

Will se așeză din nou pe scaun. Își simţi maxilarul încleștându- 
se. Tăcerea voia să revină. O simţea ca pe o umbră ce se ivește 
în spatele lui. 

— Cine crezi că este polițistul care a luat-o pe doctorița Linton 
la întrebări în spital? întrebă ea. 

El scutură din cap. Nu voia să se mai gândească la Sara. Se 
simţea bolnav de fiecare dată când se gândea prin ce a trecut 
astăzi, fără să aibă pe nimeni alături. 

— Cine crezi că este polițistul? repetă Amanda. 

Pocni din nou din degete, ca să-i atragă atenţia. 

El privi în sus. Voia să-i rupă mâna. 

— Chestiunea asta nu se referă la mine. Este vorba de Faith și 
de a o aduce pe mama ei înapoi. Acum, cine crezi că este 
polițistul? 

El își drese glasul. 

— Cum de-i cunoști pe toţi acești oameni? 

— Ce oameni? 

— Hector Ortiz, Roger Ling, Julia Ling, Perry, garda de corp ce 
conduce un Mercedes. De ce te tutuiești cu toţi acești oameni? 

Rămase tăcută, cântărind, în mod evident, dacă să răspundă 
sau nu. Într-un târziu, se înduplecă. 

— Ştii că am început meseria împreună cu Evelyn. Eram 
cadeți, amândouă. Eram partenere, până când s-au săturat ca 
noi să le luăm toate cazurile. Clătină din cap când își aminti. 
Aceștia sunt băieţii răi, care se aflau de tabăra cealaltă. Droguri, 
violuri, crime, atacuri, negocieri de ostatici, crimă organizată, 
spălare de bani. Sunt în afaceri tot de atâta timp ca și noi. 
Adăugă, cu părere de rău: Ceea ce înseamnă foarte, foarte mult 
timp. 


237 


— Ai avut cazuri împotriva lor? 

Erau cincizeci de scaune în cameră, dar ea se așeză chiar 
lângă el. 

— Ignatio Ortiz și Roger Ling nu au ajuns în vârf peste noapte. 
Au călcat peste cadavre. Grămezi de cadavre. lar partea tristă o 
reprezintă faptul că odată erau fiinţe umane. Erau oameni 
normali și cumsecade, ce mergeau la biserică în fiecare 
duminică și respectau programul de lucru de la serviciu în 
timpul săptămânii. 

Amanda scutură, din nou, din cap și Will își dădu seama că 
vorbele ei evocă amintiri pe care ar prefera să le uite. Cu toate 
acestea, ea-i spuse: 

— Ştii că termenul de subteran se referă la partea nevăzută a 
societății, dar se referă, de asemenea, și la partea vulnerabilă. 
Partea slabă. Pe aceștia îi folosesc monștrii ca Roger Ling și 
Ignatio Ortiz. Dependenţă, lăcomie, sărăcie, disperare. Odată ce 
acești indivizi și-au dat seama cum să exploateze acești oameni, 
nu s-au mai uitat niciodată înapoi. Și-au început cariera ducând 
tăvi pentru vânzătorii de droguri când aveau doisprezece ani. Au 
ucis înainte să aibă vârsta necesară pentru a putea consuma 
alcool într-un bar. Au despicat gâtlejuri și au ucis în bătaie 
bătrâne și au făcut orice a fost nevoie ca să ajungă în vârf și să- 
și menţină puterea. Așadar, când mă întrebi de ce mă tutuiesc 
cu ei, este pentru că îi cunosc. Știu cine sunt. M-am uitat în 
abisul și întunericul din sufletele lor. Dar îţi garantez că 
reciproca nu e valabilă. Nu au nici cea mai vagă idee cine sunt 
eu și mi-am petrecut întreaga carieră menţinând această 
situaţie. 

Will încheiase cu menajamentele. 

— Ei o cunosc pe Evelyn. 

— Da, admise Amanda. Cred că da. 

El se lăsă pe spate, în scaun. Era uimitor ce recunoscuse. Nu 
știa cum să răspundă. Din nefericire, sau poate din fericire, ea 
nu i-a dat ocazia. 

Ea își împreună mâinile. Momentul de împărtășire a amintirilor 
trecuse. 

— Să vorbim despre acest poliţist care i-a pus întrebări Sarei 
la spital. 


238 


Will încerca încă să-și concentreze mintea asupra celor de- 
abia povestite. Pentru numai un moment, uitase complet de 
Sara. 

— Chuck Finn, sugeră ea. 

Will își sprijini capul de perete. Simţea răceala blocului de 
ciment pe scalpul său. 

— A fost poliţist. Instinctul nu se pierde, indiferent câtă 
heroină consumi. E înalt. Probabil a pierdut mult în greutate, din 
cauza obiceiului său. Sara nu l-ar recunoaște după fotografia din 
dosar. Presupun că e fumător. Majoritatea drogaţilor sunt. 

— Așadar, la spital, tu crezi că Chuck Finn a aflat de la Sara că 
Marcellus Estevez ar putea trăi, așa că l-a trimis pe Franklin 
Heeney în incintă ca să-l omoare. 

— Tu nu crezi la fel? 

Amanda nu răspunse imediat. Își dădu seama că ce a spus ea 
despre Evelyn Mitchell încă o apăsa. 

— Nu știu ce să mai cred, Will. Și jur că este adevărul- 
adevărat. 

Părea obosită. Avea umerii căzuţi, aceasta fiind un soi de 
detașare. Reluă în gând conversaţia lor, întrebându-se ce o 
făcuse, în sfârșit, să recunoască faptul că Evelyn Mitchell nu era 
curată ca lacrima. N-o mai văzuse în viaţa lui pe Amanda 
renunțând la ceva. O parte din el simţea milă pentru ea, iar o 
altă parte realiza că s-ar putea să nu mai aibă această șansă. 
Așa că lovi cât ea încă era cu garda jos: 

— De ce nu te-au împușcat în afara depozitului? 

— Sunt director adjunct la GBI. Ar avea multe probleme. 

— Au răpit deja un ofițer de poliție decorat. Au tras în tine în 
interiorul depozitului. L-au omorât pe Castillo. De ce nu te-au 
ucis și pe tine? 

— Nu știu, Will. Se frecă la ochi. Cred că suntem prinși în 
mijlocul unui fel de război. 

Will privi stăruitor un afiș pentru o campanie împotriva 
metamfetaminei. O femeie fără dinţi, cu o piele râioasă, se uita 
înapoi. Se întrebă dacă așa arăta drogata, femeia care i-a spus 
Sarei că era un tip întins lână containerul de gunoi. Oare cât 
trecuse între momentul când Marcellus Estevez încă era în viaţă 
și cel al luptei lui Franklin Heeney cu Sara pe podea, când o 
amenințase că-i despică faţa cu scalpelul? Minute. Poate cel 
mult zece. 


239 


Will nu se putu abţine. Își puse coatele pe genunchi și-și lăsă 
capul în mâini. 

— Ar fi trebuit să-mi spui. O voce slabă din capul său îi striga 
să tacă. Dar nu putea: N-aveai niciun drept să ascunzi acel fapt 
de mine. 

Amanda oftă din greu. 

— Poate ar fi trebuit să-ți spun. Sau poate am avut dreptate 
să ţin pentru mine. Dacă prima variantă e corectă, atunci îmi 
pare rău. Dacă a doua variantă este valabilă, atunci poţi să fii 
furios pe mine mai târziu. Am nevoie să discutăm despre asta 
împreună. Trebuie să-mi dau seama ce se întâmplă. Dacă nu de 
dragul meu, atunci de dragul lui Faith. 

Vocea ei suna la fel de disperată pe cât se simţea și el. Ziua 
aceea o învinsese în totalitate pe Amanda. Will nu se putu 
abţine. Indiferent cât de mult o ura acum, nu putea să fie crud. 

Și undeva în acest răstimp, declicul s-a produs. Nu și-a dat 
seama când, dar la un moment dat, în ultimele zece minute, 
mânia lui a început să se disipeze, așa că, acum, când se 
gândea la ea, când lua în considerare ce făcuse Amanda în 
privinţa Sarei, Will simţea o mânie purulentă, în locul uneia 
arzătoare. 

Trase adânc aer în piept și expiră lent, pe când se lăsa pe 
spate. 

— Bine. Trebuie să presupunem că toţi cei care au murit 
lucrau în magazinul Juliei Ling - unii la registre, ceilalți pe teren, 
toți fiind implicaţi în ambele laturi ale afacerii ei. 

— Crezi că Ling-Ling l-a trimis pe Ricardo Ortiz în Suedia, să 
aducă niște heroină? 

— Nu, cred că Ricardo a căpătat curaj. A mobilizat toți 
lucrătorii, crezând că pot prelua afacerea lui Ling-Ling. A plecat 
pe cont propriu în Suedia. Will se uită la ceas. Era aproape 
șapte. A fost torturat, probabil de Benny Choo. 

— Atunci de ce nu l-au tăiat să scoată drogurile și să termine 
cu el? 

— Pentru că le-a spus că știa de unde pot face rost de mai 
mulți bani. 

— Evelyn. 

— Din cauza a ceea ce am spus mai devreme. Se întoarse 
către ea. Chuck Finn a menţionat în una din sesiunile de grup de 
la „Aripi Vindecătoare”, la care a participat și Hironobu Kwon, că 


240 


fosta lui șefă stătea pe un morman de bani. Ajungem la ziua de 
ieri. Ricardo are burta plină de heroină și Benny Choo îl 
torturează. Prietenul lui, Hironobu Kwon, spune că știe de unde 
pot obţine niște bani ca să scape din această situaţie. Will ridică 
din umeri: Se duc acasă la Evelyn. Benny Choo îi păzeşte ca să 
nu fugă. Numai că nu găsesc banii și Evelyn nu vrea să le spună 
nimic. 

— Poate nu se așteptau să îl găsească pe Hector Ortiz acolo. 
Ricardo l-ar recunoaște pe vărul tatălui său. 

Will vru să întrebe ce căuta Hector Ortiz, în primul rând, la 
Evelyn, dar nu voia să o determine pe Amanda să-l mintă chiar 
acum. 

— Ricardo Ortiz ar ști că uciderea lui Hector i-ar aduce 
necazuri. Deja i-a întors spatele tatălui său, prin introducerea de 
heroină în ţară. Ling-Ling îi vrea capul pentru că a aflat că 
Ricardo a turnat-o și pe ea. Banda lui Ricardo nu poate găsi 
banii în casa lui Evelyn. Ea nu vrea să vorbească. Ricardo 
trebuie să-și fi dat seama, în acel moment, că viaţa lui nu valora 
prea mult. E plin de baloane de heroină pe care nu le poate da 
mai departe. A fost aproape omorât în bătaie. Benny Choo i-a 
pus un pistol la cap. 

Will parcurse declaraţia lui Faith despre confruntarea ei cu 
Ortiz și Choo. 

— Ultimul cuvânt al lui Ricardo a fost „Almeja”. Așa îi spunea 
Julia lui Evelyn, nu? De unde să știe Ricardo așa ceva? 

— Dacă teoria ta susține că toată această poveste a pornit de 
la Chuck Finn, atunci de acolo îl știe. 

— De ce ar fi numele lui Evelyn ultimul cuvânt al lui Ricardo? 

— Este numele ei de stradă. Aș fi surprins dacă Ricardo i-ar 
cunoaște adevăratul nume. Dacă lucrezi de suficient timp la 
narcotice, ei inventează un nume de stradă după care să te 
strige. Uneori, numele se răspândește și în brigadă. „Hip” și 
„Hop” erau, în mod evident, prescurtări ale numelor de familie 
ale lor. Boyd Spivey era Sledge’, după numele ciocanului. Chuck 
Finn era poreclit FishE, presupun că din cauză că nu-și aduceau 
aminte denumirea lemingului. Zâmbi. Era o altă glumă între ei. 
Roger Ling a contribuit cu numele „Almeja”, lucru ce ni s-a părut 
curios la momentul respectiv, până ne-am dat seama că nu 


7 Barosul (n.tr.). 
8 Peşte (n.tr.). 


241 


vorbește câtuși de puţin limba părinţilor săi. E vorba de 
mandarină, dacă ești curios. 

— Dar porecla ta care este? 

— Eu nu lucrez la narcotice. 

— Dar ei te cunosc. 

— Wag, îi spuse ea. Prescurtarea de la Wagner. 

Will n-a crezut-o. 

— De ce a cerut Roger Ling să discute cu mine? 

Râse, speriată. 

— Doar nu crezi că ești singurul bărbat din închisoare care mă 
disprețuiește, în acest moment. 

Se auzit un zumzet puternic și zăngănitul unor uși ce se 
deschideau și se închideau. 

Doi gardieni au intrat în camera de așteptare, urmați de un 
tânăr, cu ochelari gen Harry Potter și un păr neglijent, ce se 
potrivea cu aspectul său general. Cu siguranţă nu era unul 
dintre prietenii vechi ai Amandei. Pe coatele jachetei avea 
petice de catifea din același material. Cravata lui era din 
bumbac împletit. Pe cămașă, deasupra buzunarului, avea o 
pată. Mirosea a clătite. 

— Jimmy Kagan, spuse el, strângându-le mâinile. 

— Nu știu ce sfori ai tras, directore adjunct, dar e prima dată, 
în șase ani de când sunt gardian aici, când am fost chemat 
înapoi la serviciu, la o oră atât de târzie din noapte. 

Amanda revenise ușor la vechea ei fire. Era ca și cum ai 
vedea un actor intrând în pielea unui personaj. 

— Apreciez cooperarea ta, gardian Kagan. Toţi trebuie să ne 
facem meseria. 

— Nu prea am avut de ales, recunoscu Kagan, arătând că 
gardienii ar trebui să deschidă ușa închisorii principale. 

Îi conduse pe un hol lung, mergând rapid. 

— N-am de gând să perturb întreg sistemul, indiferent cui 
telefonezi. Agent Trent, va trebui să te întorci în celule. Ling a 
fost la carceră în ultima săptămână. Poţi vorbi cu el prin fanta 
din ușă. Sunt convins că știi genul de persoană cu care ai de-a 
face, dar îţi spun sincer: n-aș sta în aceeași cameră cu Roger 
Ling nici dacă îmi pui pistolul la tâmplă. De fapt, sunt îngrozit că 
asta o să mi se întâmple într-o bună zi. 

Amanda ridică din sprâncene către Will. 

— Sună ca și cum maimutele conduc grădina zoologică. 


242 


Kagan îi aruncă o privire care exprima faptul că o considera 
fie dusă în eroare, fie nebună. 

— În orice moment din istoria sistemului penal american, cel 
puţin jumătate din deţinuţi au fost diagnosticaţi cu vreo boală 
mentală, îi spuse lui Will. 

Will aprobă din cap. Auzise statisticile și înainte. Toate 
închisorile din ţară la un loc cumpărau mai multe medicamente 
antidepresive decât orice altă instituţie singulară. 

— Unii dintre ei sunt mai răi ca alţii. Ling e mai rău decât cei 
mai răi. Ar trebui să fie dus într-un ospiciu, încuiat și să arunce 
cheia, spuse Kagan. 

O altă poartă se deschise și apoi se închise în urma lor. Kagan 
le înșiră regulile. 

— Nu te apropia de ușă. Să nu crezi că ești în siguranţă doar 
pentru că ești la distanţă de un braț. Omul acesta este foarte 
inventiv și are mult timp la dispoziţie. Lama de ras pe care i-am 
găsit-o în fund era înfășurată într-o batistă făcută de Ling din 
firele pe care le-a scos din cearșafuri. A durat două luni. A 
imprimat o stea a Rebelilor Galbeni pe ea, ca o glumă. Probabil 
a vopsit-o cu urină. 

Kagan se opri la o altă ușă și așteptă să se deschidă. 

— N-am idee cum a obţinut lama de ras. Este în celulă 
douăzeci și trei de ore pe zi. În timpul pe care îl petrece în curte 
este izolat - e singur după gratii. Nu primește vizite și toți 
gardienii sunt îngroziţi de el. 

Ușa se deschise și el continuă să meargă. 

— Dacă ar depinde de mine, l-aș lăsa să putrezească în gaura 
aceea. Dar nu depinde de mine. Va fi ţinut la carceră încă o 
săptămână, cu excepţia situaţiei în care ar comite o faptă 
îngrozitoare. Și crede-mă, este capabil de ceva îngrozitor. 

Gardianul se opri în fața unor uși de metal. Prima se deschise 
și intrară înăuntru. 

— Ultima dată când l-am încuiat la carceră, gardianul care l-a 
trimis acolo a fost atacat a doua zi. N-am descoperit niciodată 
făptașul, dar omul și-a pierdut un ochi. l-a fost smuls cu mâna. 

Ușa din spatele lor se închise, apoi cea din faţă se deschise. 

— Camerele video vă vor supraveghea, domnule Trent, dar 
trebuie să vă avertizez că timpul nostru de intervenţie este de 
șaizeci și una de secunde, puțin peste un minut. Nu ne putem 
apropia mai mult de atât. Am o întreagă echipă pregătită și în 


243 


așteptare, în cazul în care se întâmplă ceva, spuse Kagan. ÎI 
bătu pe Will pe spate: Noroc. 

Un gardian aștepta să-l conducă pe Will. Pe chipul omului era 
întipărită groaza pe care o vezi doar pe fața condamnaților la 
moarte. Era ca și cum te-ai fi uitat într-o oglindă. 

Will se întoarse către Amanda. Rupsese tăcerea în sala de 
așteptare pentru ca ea să-l îndrume în legătură cu discuţia cu 
Roger Ling, dar de-abia acum realiză că ea nu-i dăduse niciun 
sfat. 

— Vrei să mă ajuţi aici? 

— Quid pro quo, Clarice. Nu te întoarce fără niște informaţii 
utile, spuse ea. 

Will își reaminti că o urăște. 

Gardianul îl îndrumă către celulă. Ușa se închise în spatele lor. 

— Stai aproape de pereţi. Dacă vezi că vine ceva spre tine, 
acoperă-ţi ochii și închide gura. Probabil e rahat, spuse el. 

Will încercă să meargă ca și cum testiculele lui nu se 
retrăseseră în corp. 

Luminile erau stinse în celule, dar holul era bine luminat. 
Gardianul se ţinea lângă perete, departe de prizonierii din faţa 
lui. Will îi urmă exemplul. Simţea câte o nouă pereche de ochi 
cum îl urmăreau, pe când trecea pe lângă fiecare celulă. Era un 
zgomot, în spatele lui, ca și cum ceva aluneca, în timp ce zmeie, 
bucăţi mici de hârtie cu sfori legate de ele, treceau peste 
podeaua de beton, spre el. În mintea lui, Will înșiră toate 
obiectele care ar fi putut face obiectul contrabandei în celule. 
Așchii făcute din periuţe de dinţi și piepteni. Lame confecţionate 
din bucăţi de metal furat din bucătărie. Fecale și urină, 
amestecate astfel încât să iasă o bombă cu gaz. Ața dintr-un 
cearșaf împletită într-un bici cu lame de ras legate la capete. 

Incă un ansamblu de porți duble. Prima se deschise. Au trecut 
prin ea și s-a închis. Secundele treceau. A doua s-a deschis, cu 
zgomot. 

Au ajuns la o ușă solidă, cu o bucată de geam la nivelul 
ochilor. Gardianul scoase o legătură grea de chei și o găsi pe 
cea potrivită. O înfipse într-o încuietoare în zid. Se auzi un 
zgomot specific când se deschise lacătul. Se întoarse și privi 
spre camera video de deasupra. Amândoi au așteptat până s-a 
auzit un clinchet de la gardianul care îi supraveghea dintr-o altă 
cameră. Ușa se deschise. 


244 


Carcera. Gaura. 

Holul avea cam zece metri lungime și trei metri lăţime. Pe o 
parte erau opt uși de metal, iar pe cealaltă parte un perete de 
beton. Celula avea priveliște înăuntrul închisorii, nu în afară. Nu 
erau ferestre, aer proaspăt, lumină solară sau speranţă. 

După cum subliniase Kagan, acești oameni nu aveau nimic la 
dispoziție, decât timp. 

Spre deosebire de restul închisorii, la carceră erau toate 
luminile aprinse. Strălucirea becurilor fluorescente îi dădu lui 
Will o durere de cap bruscă. Holul era cald și umed. Plutea ceva 
în aer, ca o presiune, o greutate, un sentiment greoi. Avea 
sentimentul că se află în mijlocul unui câmp, așteptând să-l 
lovească o tornadă. 

— E în ultima celulă, spuse gardianul. 

Se lipi din nou de perete, umărul lui frecând blocul de beton. 
Se vedea cum vopseaua a fost îndepărtată de umerii gardienilor 
care au trecut pe acolo de-a lungul anilor. Ușile de vizavi erau 
bine prinse în ţăţâni. Fiecare avea o fereastră sus, îngustă, la 
nivelul ochilor, prin care se putea vorbi ușor. Era o crăpătură jos 
pentru tăvile cu mâncare și pusul cătușelor. Toate ușile și 
geamurile erau securizate cu lacăte grele și nituri. 

Gardianul se opri la ultima ușă. Își puse mâna pe pieptul lui 
Will și se asigură că spatele lui e lipit de perete. 

— Nu-i nevoie să-ţi spun să stai acolo, nu-i așa, uriașule? 

Will clătină din cap. 

Omul păru că-și adună curajul înainte de a se îndrepta către 
ușa celulei. Apucă lacătul ce ţinea geamul de la celulă coborât. 

— Domnule Ling, dacă trag oblonul, îmi vei face necazuri? 

Se auzi un râset înăbușit în spatele ușii. Roger Ling avea 
același accent sudic greoi, ca și sora sa. 

— Cred că ești în siguranţă pentru moment, Enrique. 

Gardianul transpira. Apucă  lacătul și-l trase înapoi, 
retrăgându-se atât de repede, încât pantofii lui scârţâiră pe 
podea. 

Will simţi picăturile de sudoare cum i se preling pe gât. Roger 
Ling stătea, în mod clar, cu spatele lipit de ușă. Will putea vedea 
partea laterală gâtului, capătul urechii, un crâmpei din uniforma 
oranj de pușcăriaș ce îi acoperea umărul. Luminile erau aprinse 
înăuntru, mai strălucitoare decât cele de pe hol. Will văzu 
toaleta celulei și marginea saltelei de pe podea. Spaţiul era mai 


245 


strâmt decât al unei celule normale, mai mic de doi metri și 
cincizeci de centimetri lungime, probabil un metru și douăzeci 
de centimetri lăţime. În afara toaletei, nu era nimic altceva. Nu 
erau scaune, o masă, nimic care să te facă să te simţi ca o fiinţă 
umană. Mirosul obișnuit de închisoare - transpiraţie, urină, 
fecale - era mai pătrunzător aici. Will realiză că nu se auzeau 
ţipete. În mod normal, o închisoare era la fel de zgomotoasă ca 
o școală primară, în special noaptea. Bileţelele își făcuseră 
treaba. Toţi locatarii de la carceră încetaseră cu gălăgia pentru 
că Roger Ling avea un vizitator. 

Will aşteptă. Își auzea inima pulsând în piept și sunetul 
răsuflării lui, intrând și ieșind din plămâni. 

— Ce face Arnoldo? întrebă Ling. 

Căţelul chihuahua al Juliei Ling. Will își drese vocea. 

— E bine. 

— Îl lasă să se îngrașe? l-am spus să nu-i dea voie să se 
îngrașe. 

— Pare... Will se străduia să găsească un răspuns. Nu-l lasă să 
moară de foame. 

— Naldo este o creatură mică și drăgălașă, spuse Ling. 
Întotdeauna spun că un chihuahua e la fel de nervos pe cât e și 
stăpânul. Ești de acord cu asta? 

Will nu se gândi prea mult, dar spuse: 

— Presupun că ai dreptate. Al meu este destul de relaxat. 

— Cum o cheamă? 

Toată discuţia avea un rost, la urma urmei. Ling primea 
confirmarea că vorbește cu omul potrivit. 

— Betty. 

Trecuse testul. 

— Mă bucur să te cunosc în persoană, domnule Trent. 

Ling își schimbă poziţia și Will văzu o mare parte din gâtul lui. 
Un tatuaj cu un dragon îi ajungea până la vertebre. Aripile se 
întindeau pe capul lui ras. Ochii îi erau galben-deschis. 

— Sora mea este destul de îngrozită, spuse Ling. 

— Imi dau seama. 

— Rahaţii ăia neînsemnaţi au încercat s-o omoare. 

Avea vocea aspră, exact genul la care te-ai aștepta de la un 
bărbat care a mutilat și a ucis două femei. 

— N-ar acţiona așa de dur, dacă n-aș fi închis aici. Le-aș da 
dureri de cap. Mă crezi? 


246 


Will privi spre gardian. Omul era tensionat ca un buldog gata 
de luptă. Sau de fugă, ce părea opţiunea mai înţeleaptă. Will se 
gândi la echipa de intervenţie care aștepta și se întrebă ce 
putea face Roger Ling în șaizeci și una de secunde. Multe, 
probabil. 

— Ştii de ce am cerut să vorbesc cu tine? întrebă Ling. 

— N-am idee, recunoscu Will cu sinceritate. 

— Pentru că n-am încredere în nimic din ce are de spus 
căţeaua aceea. 

In mod clar, se referea la Amanda. 

— E un lucru inteligent, probabil. 

El râse. Will ascultă ecoul sunetului prin celulă. 

Nu era nicio urmă de bucurie în acel râset. Era rece, aproape 
maniacal. Will se întrebă dacă victimele lui Ling auziseră acest 
râset în timp ce erau ștrangulate cu lesa lui Arnoldo. 

— Trebuie să punem capăt acestei situaţii. Prea mult sânge 
pe străzi nu este benefic pentru afaceri, spuse Ling. 

— Spune-mi cum să fac ca să se întâmple așa ceva. 

— Am primit un mesaj de la Ignatio. Înţelege că Galbenii nu 
sunt în spatele acestei probleme. Vrea pace. 

Will nu era chiar expert în bande, dar avea îndoieli că liderul 
Los Texicanos va întoarce și celălalt obraz în cazul în care fiul lui 
a fost bătut și apoi ucis. Îi spuse lui Ling ce credea: 

— Eu aș presupune că domnul Ortiz vrea răzbunare. 

— Nu, omule. Nu vrea răzbunare. Ricardo și-a săpat singur 
groapa. Ignatio știe asta. Asigură-te că află și Faith. Ea a făcut 
ceea ce a fost nevoită. Familia e familie, n-am dreptate? 

Lui Will nu-i plăcea faptul că acest om îi știa numele lui Faith 
și era al naibii de convins că nu are încredere în asigurările lui. 
Totuși, acceptă: 

— O să-i spun. 

Ling repetă cuvintele surorii lui. 

— Tinerii aceștia sunt nebuni, omule. Nu percep valoarea 
vieţii. Te spetești ca să le asiguri o viaţă bună. Le dai mașini 
nou-noute și îi trimiţi la școli private și imediat ce sunt pe cont 
propriu, buf, se întorc și îţi trosnesc una. 

Will se gândi că termenul „buf” reprezenta doar jumătate din 
adevăr, dar păstră ideea pentru el. 

— Ricardo învăţa la Westminster, spuse Ling. Ştiai asta? 


247 


Will auzise de școala aceea privată, care costa mai mult de 
douăzeci și cinci de mii de dolari pe an. Mai știa din dosarul lui 
Hironobu Kwon că urmase cursurile școlii, cu o bursă la 
matematică. Așadar, altă conexiune. 

— Ignatio a crezut că poate cumpăra pentru fiul lui o viaţă 
diferită, dar fiind un copil bogat și răsfățat, a devenit dependent 
de Oxy, spuse Ling. 

— Ricardo a fost la dezintoxicare? 

— Rahat, tipul /ocui/a la dezintoxicare. 

Ling se foi din nou. Will auzea materialul cămâășii lui oranj, 
aspre, frecându-se de ușa de metal. 

— Ai copii? 

— Nu. 

— Nu de care să fi aflat, nu? Râse, ca și cum ar fi fost 
amuzant, apoi continuă: Am trei copii. Două foste neveste care 
latră la mine pentru bani. Le dau, totuși. Îmi ţin băieţii la 
respect, nu le lasă pe fiicele mele să se îmbrace ca niște târfe. 
Nu prizează droguri. Ridică din umeri, a nepăsare. Ce poţi să 
faci, totuși? Uneori se moștenește. Nu contează de câte ori le 
arăţi calea cea dreaptă, ajung la o anumită vârstă și au propriile 
lor idei. Se gândesc că poate nu sunt nevoiţi să muncească 
pentru a ajunge sus. Văd ce au alţi oameni și consideră că 
trebuie doar să se ducă și să ia. 

Ling părea să știe destul de multe despre suferinţele 
părintești ale lui Ignatio Ortiz. 

Era ciudat, ținând seama că erau închiși în două închisori 
separate, aflate la aproape un stat distanţă una de cealaltă. 
Boyd Spivey se înșelase. Galbenii nu încercau să-i scoată din 
afacere pe Bruni. Galbenii lucrau pentru Bruni. 

— Ai o relaţie de afaceri cu domnul Ortiz, spuse Will. 

— E o afirmaţie corectă. 

— Ignatio i-a cerut Juliei să-i dea fiului său o slujbă de partea 
legală a afacerii sale. 

— E bine pentru un tânăr să aibă o meserie. Și Ricardo a 
acceptat. Acorda o atenţie deosebită meseriei. Majoritatea 
asamblau cutii și montau uși. Ricky era diferit. Era inteligent. 
Ştia să pună la lucru oamenii potriviţi. Ar fi putut să conducă 
propriul lui magazin într-o bună zi. 

Will începea să înțeleagă. 


248 


— Ricardo și-a format o echipă - Hironobu Kwon și ceilalți 
lucrau la magazinul surorii tale. Poate au văzut bani venind din 
părţi mai puţin legale ale afacerii și s-a gândit că merită și ei o 
bucată mai mare. Ortiz n-ar accepta niciodată ca o bandă 
începătoare să ia o parte din felia celor de la Los Texicanos, 
chiar dacă banda aparţine fiului său. 

— Să începi o afacere este mai greu decât pare, în special în 
franciză. Trebuie să plătești taxele. 

— Ai aflat de călătoria lui Ricardo în Suedia. 

— La naiba, toată lumea a auzit. Chicoti ca și cum ar fi fost 
amuzant. Când ești la vârsta aceea, problema este că nu știi 
când să-ţi ţii gura. Tânăr, prost și plin de ifose. 

— Oamenii tăi au vorbit cu Ricardo despre călătoria lui. 
Ricardo a spus că ar putea exista o modalitate de a se salva. Ti- 
a spus că poate face rost de niște bani. O grămadă de bani. 
Aproape un milion de dolari, bani gheață. 

Will nu mai menţionă că probabil îl torturau pe tânăr în timpul 
discuţiei. Își imagina că Ricardo ar fi fost dispus să o vândă și pe 
maică-sa când au terminat cu tortura. 

— Sună ca un târg pe care niciun om de afaceri nu-l poate 
refuza. 

Totul căpăta sens. Ricardo își dusese echipa la Evelyn, unde 
au întâmpinat mult mai multă rezistenţă decât anticipaseră. L- 
au omorât pe Hector. Chiar dacă Amanda avea dreptate și 
Hector Ortiz era doar un vânzător de mașini, nu aveau cum să 
scape, din cauză că era fratele lui Ignatio Ortiz. 

— Ricardo i-a dus la casa lui Evelyn, ca să pună mâna pe bani. 
Numai că nu au mizat pe riposta ei. Au avut prea multe 
probleme. Au fost nevoiţi să se regrupeze. Apoi a apărut Faith. 

— Ai mai auzit povestea asta și înainte? întrebă Ling. 

— Au dus-o pe Evelyn în altă parte ca să o interogheze, 
continuă Will. 

— Sună ca un plan, omule. 

— Numai că ea nu a predat banii. Dacă ar fi făcut-o, n-aș mai 
fi aici. 

— Asta nu știu, frate. Se pare că ai pierdut un detaliu 
important în povestea ta, râse el. 

— Ce vrei să spui? 

— Gândește-te. 

Will era încă nedumerit. 


249 


— Singurul mod prin care ucizi un șarpe este să-i tai capul. 

— Bine. 

Will tot nu-și dădea seama despre ce este vorba. 

— Din câte pot să spun, șarpele acela bătrân este tot acolo și 
se zbate. 

— Te referi la Evelyn? 

— Rahat, tu crezi că acea cățea bătrână ar strânge un grup de 
puști care s-o urmeze? Târfa nu-și putea ţine nici propria casă în 
ordine. Tâțâi din buze, la fel ca sora lui. Nu, aceasta este 
lucrarea unui bărbat, frate. Cum crezi că mi-au atacat sora? 
Căţelele n-au curaj pentru astfel de lucruri. 

Will n-avea de gând să-i contrazică punctul de vedere. Găștile 
erau clubul de bază al băieţilor - mai patriarhal decât Biserica 
Catolică. Julia Ling conducea numai pentru că fratele ei îi dăduse 
voie. Generalii nu se duc la război. Îşi trimit pionii în primele 
rânduri. Hironobu Kwon a fost împușcat la câteva minute după 
ce a pătruns în casă. Ricardo Ortiz a fost lăsat în urmă. Benny 
Choo îi pusese un pistol la tâmplă. Omul fusese bătut. A fost 
abandonat. Se putea renunţa la el. Altcineva le dăduse pontul 
despre Evelyn. Altcineva conducea banda. 

— Chuck Finn, spuse Will. 

Ling râse, ca și cum numele l-ar fi luat prin surprindere. 

— Chuckleberry Finn. Credeam că fratele este mort până 
acum. Fish dormind cu peștii. 

— El e în spatele acestei povești? 

Roger nu-i răspunse. 

— Și bătrânul Sledge, doborât și el. Din câte aud, i-au făcut 
fratelui o favoare. A murit ca un bărbat, în loc să aștepte să fie 
anihilat ca un câine. Nu pot să spun că n-a ieșit ceva bun din 
asta. 

— Cine este în spatele... 

— Hei, vizita s-a încheiat. 

Roger Ling bătu în ușa celulei. 

— Enrique, închide. 

Gardianul începu să tragă geamul la loc. Will încercă să-l 
oprească. Ca un șarpe care lovește, mâna lui Ling se întinse, 
înhăţându-l pe Will de încheietură. Îl trase atât de tare încât 
umărul lui Will se lovi de ușă. Obrazul îi era lipit de suprafaţa 
rece de metal. Simţi o răsuflare fierbinte în ureche. 

— Ştii de ce ești aici, frate? 


Will se trase înapoi din toate puterile. Încercă să împingă cu 
piciorul în ușă. 

Strânsoarea lui Ling era puternică, dar din voce îţi dădeai 
seama că nu făcea niciun efort. 

— Spune-i lui Mandy că Evelyn e moartă. Vocea lui scăzu: 
Pac-pac. Două gloanţe în cap. Ding-dong, Almeja este moartă. 

Ling îl eliberă. Will căzu pe spate, umerii lui lovindu-se de 
peretele de beton. Inima lui bătea ca un metronom. Privi înapoi 
la ușa celulei. Răsună scârţâitul metalului, alunecând peste alt 
metal. Geamul se închise, dar nu înainte ca Will să vadă ochii lui 
Ling. Erau negri și inexpresivi, lipsiţi de viață. Dar mai era ceva 
acolo. O rază de triumf amestecată cu sete de sânge. 

— Când? ţipă Will. Când s-a întâmplat? 

Vocea lui Ling suna înăbușit, din spatele ușii. 

_ — Spune-i lui Mandy să se îmbrace frumos la înmormântare. 
Intotdeauna am plăcut-o în negru. 

Will se scutură. Pe când mergea pe coridor, se întreba ce era 
mai rău: să simtă răsuflarea fierbinte a lui Roger Ling pe gâtul 
său ori să le spună Amandei și lui Faith că Evelyn Mitchell a 
murit. 


Capitolul 14 


Faith luă un cărucior de cumpărături din cele înșirate în faţa 
magazinului. Găsi o listă veche în geanta ei și o luă în mână, pe 
când intra în clădire, pretinzând că este o altă zi la cumpărături. 
Poliția din Atlanta îi luase pistolul marca Glock pentru a efectua 
teste balistice, dar nu știau că Zeke avea o armă Walther P99, 
pe care o păstra încărcată în compartimentul lui pentru mănuși. 
Greutatea trăgea de breteaua genţii ei, pe când și-o pusese pe 
umăr. Arma nemţească era foarte potrivită pentru fratele ei, 
care nu luptase niciodată. Era masivă și costisitoare, genul de 
obiect pe care-l ţii de spectacol. Dar putea și să doboare un om 
de la nouăzeci de metri și, dacă stătea să se gândească, era tot 
ce îi trebuia. 

Merse mai întâi la raionul de legume și fructe, alocând mai 
mult timp ca obicei pentru a încerca prospeţimea portocalelor 
decojite puse la vedere. Puse câteva într-o pungă de plastic, 
apoi trecu la produse de patiserie. Ar fi trebuit să iasă din casă 


251 


cu ore în urmă, dar a vrut să aștepte până când a primit un 
telefon de la Zeke referitor la faptul că Jeremy și Emma erau 
instalaţi confortabil în cartierul ofițerilor de la Baza Aeriană 
Dobbins. A durat o veșnicie până au terminat de împachetat 
totul în autoturismul Impala al lui Jeremy. Zeke se enervase pe 
scaunul auto. Jeremy era încă bosumflat din cauza confiscării 
iPhone-ului. Emma nu plânsese, deoarece fratele ei mai mare 
era acolo ca să o liniștească, dar Faith, în schimb, a plâns ca un 
copil imediat ce mașina a dispărut în capătul străzii. 

Faith presupunea că bărbaţii care i-au răpit mama erau le fel 
de pricepuţi, pe cât erau de lipsiţi de scrupule. Din punct de 
vedere tactic, ei au fost întotdeauna în avantaj, fie că au luat-o 
pe Evelyn, fie că au intrat în casa lui Faith. 

Dar cu doi polițiști care stăteau în bucătăria ei și fratele ei 
înalt de un metru nouăzeci și trei de centimetri care se învârtea 
prin casă ca un bătăuș ce caută hartă, n-ar mai fi intrat în casă 
sub nicio formă. 

L-au urmărit însă pe Jeremy, veriga cea mai slabă, cu excepţia 
Emmei. Lui Faith i se tăie respiraţia, în timp ce se gândea la 
copiii ei. A fost atât de îngrijorată pentru mama ei, încât și-a 
neglijat restul familiei. Acest lucru nu se va mai repeta. Îi va 
proteja pe toţi sau va muri încercând. 

Faith simţi o prezenţă peste umăr. Cineva o urmărea. Simţi o 
privire aţintită asupra ei, care o urmărea din momentul în care 
ieșise din casă. Din când în când, Faith se întorcea. Văzu un 
puști într-o uniformă a unei firme ce vindea cartofi prăjiţi, care 
așeza pungi pe rafturi. El îi zâmbi. Faith îi răspunse cu un 
zâmbet, apoi continuă să împingă căruciorul printre rafturi. 

Când Faith era mică, Charles Chip venea în fiecare luni să le 
umple cutiile de metal maro cu niște cartofi prăjiţi. Marţea și joia 
Petro, lăptarul, punea lapte proaspăt în suportul de metal de 
lângă ușa garajului. Doi litri costau nouăzeci și doi de cenți. 
Sucul de portocale costa cincizeci și doi de cenți. Laptele bătut, 
preferatul tatălui ei, era patruzeci și șapte de cenți. Dacă Faith 
se purta frumos, mama ei o lăsa să numere marunțișul, ca să-l 
plătească pe Petro. Uneori, Evelyn cumpăra ciocolată cu lapte, 
la cincizeci și șase de cenți, pentru ocazii speciale. Zile de 
naștere. Note bune. Jocuri câștigate. Recitaluri de dans. 

Cosmetice. Vitamine. Șampon. Cărţi poștale. Cărţi. Săpun. 
Faith continua să îngrămădească diverse produse în căruciorul 


252 


ei, dorindu-și ca oricine era acolo să o contacteze. Își încetini 
pașii. Căruciorul era aproape plin. Verifică iPhone-ul lui Jeremy. 
Nu era niciun mesaj pe Facebook, niciun e-mail de la 
GoodKnight92. Faith continuă să meargă prin magazin, 
returnând șamponul și vitaminele și răsfoind, din nou, revistele 
cu atenţie. Își privi ceasul. Era aici de aproape o oră și nimeni nu 
o abordase. Roșcatul va începe, probabil, să se întrebe de ce 
durează așa de mult. Tânărul detectiv nu a părut deranjat când 
i-a spus că se duce singură să cumpere alimente. Încă își mai 
lingea rănile, după ce Faith îi luase pistolul. Ea nu știa cât de 
mult mai poate să întindă coarda până să primească o ripostă 
dură. 

Ocoli un bătrân care se oprise în mijlocul raionului de legume. 
Faith știa că ei voiau ca ea să se ducă în parcare. Doreau ca ea 
să fie singură. Ea ar fi vrut să cedeze și să termine odată. Puse 
mâna pe geantă, gata să o ia din cărucior. Dar a judecat logic. 
Nu puteau să o răpească din mijlocul supermarketului. Ar putea 
încerca, dar Faith n-ar merge nicăieri. Ar trebui fie să negocieze 
cu ea, fie să o împuște. N-ar fi părăsit acest magazin fără să 
încheie un târg care să o aducă pe mama ei înapoi. 

Faith se opri în faţa toaletei și-și lăsă căruciorul la ușă. Acesta 
era al treilea drum al ei până la toaletă, de când intrase în 
supermarket. Nu încerca doar să-i facă să se arate. Unul dintre 
simptomele diabetului era faptul că vezica ei era în permanenţă 
plină. Deschise ușa toaletei pentru femei și-și ţinu respirația, din 
cauza mirosului. Murdăria acoperea pereţii de oţel inoxidabil și 
podeaua de gresie. Aerul era murdar. Dacă ar fi avut de ales, ar 
fi așteptat până ajungea acasă, dar Faith nu-și permitea acest 
lux. 

Cercetă toate cele patru toalete, apoi o alese pe cea pentru 
persoane cu dezabilități pentru că era cea mai puţin murdară. 
Coapsele o dureau când se aplecă pe scaunul de toaletă. Era o 
chestiune de echilibru. Trebuia să-și ţină geanta strâns în fată, 
pentru că nu avea unde s-o agaţe și îi era teamă că imitaţia de 
piele se va lipi de podea. 

Ușa se deschise. Faith privi pe sub ușa toaletei. Văzu o 
pereche de pantofi de damă, cu tocuri joase. Glezne groase, 
îndesate în ciorapi maro. Robinetul începu să curgă. Se auzi 
dozatorul cu prosoape de mână. Robinetul se închise. Ușa se 
deschise din nou, apoi se închise lent. 


253 


Faith închise ochii și mormăi o rugăciune de mulțumire. 
Terminase, așa că trase apa, apoi își ridică geanta pe umăr. Ușa 
toaletei nu se încuia foarte bine. Clanţa lipsea, așa că a trebuit 
să-și înfigă degetul mic în axul de metal ca să deschidă ușa. 

— Hola. 

Într-o clipită, Faith trecu în revistă tot ce a putut observa la 
bărbatul ce stătea în fața ei. Talie medie, mai înalt cu câțiva 
centimetri decât Faith, în jur de nouăzeci de kilograme. Piele 
brună. Păr negru. Ochi albaștri. Degetul arătător stâng era 
bandajat. Avea un tatuaj cu un șarpe pe partea dreaptă a 
gâtului. Blugi uzaţi, cu găuri în genunchi. Jachetă neagră 
călduroasă, cu o protuberanţă în faţă, unde nu se putea ascunde 
decât un pistol. Borul șepcii de baseball negre era tras pe ochi, 
dar tot îi putea vedea fața: părul facial, aluniţa de pe obraz. 

Era cam de vârsta lui Jeremy, dar cât se poate de diferit de 
fiul ei docil și iubitor. Ura părea că radiază din el. Faith cunoștea 
acest gen de om, avusese de-a face cu ei de multe ori înainte. 
Temperament exploziv. Plin de venin. Prea tânăr ca să fie 
inteligent și prea prost ca să îmbătrânească. 

Faith băgă mâna în poșetă. 

Îi arătă spre protuberanţa de sub jachetă: 

— N-aș face asta în locul tău. 

Faith simțea oţelul rece al pistolului Walther. Gura pistolului 
era îndreptată înspre bărbat. Degetele ei erau aproape de 
trăgaci. Putea să-l împuște prin geantă înainte ca el să apuce să 
se gândească să-și ridice jacheta. 

— Unde este mama mea? 

— Mama mea, a repetat el. O spui ca și cum îţi aparţine doar 
ţie. 

— Nu implica familia mea. 

— Nu tu conduci aici. 

— Am nevoie să știu că este în viaţă. 

El împinse bărbia în faţă și scoase un ttt din limbă, în spatele 
dinților. Gestul îi era familiar lui Faith. Primise același răspuns de 
la aproape orice infractor pe care îl arestase vreodată. 

— E în siguranţă. 

— De unde știu asta? 

— Nu știi, cățea. Nu știi nimic, râse el. 

— Ce dorești? 

— Bani, spuse și își frecă degetele între ele. 


254 


Faith nu știa dacă mai poate să joace la cacealma iar. 

— Spune-mi unde este și punem capăt poveștii. Nimeni nu 
trebuie să fie rănit. 

— Hei, crezi că eu sunt atât de prost? râse el din nou. 

— Câţi bani vrei? 

— Îi vreau pe toți. 

Un potop de blesteme îi veneau în minte. 

— N-a luat niciodată bani. 

— A inventat povestea asta, cățea. Am trecut de această 
etapă. Dă-mi banii ăia nenorociți și îți dau ce a mai rămas din 
ea. 

— Este în viaţă? 

— Nu pentru mult timp, dacă nu faci ce zic. 

Faith simţi picături de sudoare prelingându-i-se pe spate. 

— Pot obține banii mâine, până la prânz. 

— Da’ ce? Aștepţi să se deschidă la bancă? 

— Seifuri. Inventă pe loc: Sunt trei seifuri. Împrăștiate în tot 
orașul. Am nevoie de timp. 

El zâmbi. Unul din dinţi era învelit în platină, și valora, 
probabil, mai mult decât toţi banii din contul lui Faith. 

— Ştiam că vei încheia târgul. l-am spus mămicii că fetița ei 
nu o va abandona. 

— Trebuie să știu că e în viaţă. Nu dau niciun ban, decât dacă 
știu sigur că ea este bine. 

— N-aș spune că este bine, dar cățeaua încă mai respira 
ultima dată când am verificat. 

Scoase din buzunar un iPhone, un model mai nou decât cel pe 
care și l-a permis ea pentru Jeremy. Își ţinea limba între dinţi, pe 
măsură ce degetul lui mare umbla pe ecran. Găsi ceea ce căuta 
și-i arătă lui Faith telefonul. Pe ecran era imaginea mamei ei, 
ţinând un ziar în mână. 

Faith privi fix la fotografie. Faţa mamei ei era umflată, 
aproape de nerecunoscut. Mâna ei era înfășurată într-o cârpă 
însângerată. Faith își strânse buzele. Simţea o gheară în ceafă. 
Se luptă cu lacrimile care îi umpleau ochii. 

— Nu pot să-mi dau seama ce ţine în mână. 

El îi mări imaginea. 

— E un ziar. 

— Știu că este USA Today, ripostă ea. Dar asta nu dovedește 
că este în viaţă acum. Dovedește doar că, la un moment dat, 


255 


după ce au fost livrate ziarele de dimineaţă, ai obligat-o să ţină 
unul în mână. 

El privi ecranul. Faith își dădu seama că este îngrijorat. Își 
mușca buza de jos în același mod ca Jeremy, când îl prindea că 
a făcut ceva greșit. 

— Aceasta este o dovadă că este în viaţă. Trebuie să 
negociezi cu mine dacă vrei să rămână așa, zise el. 

Faith observă că începuse să vorbească mai corect 
gramatical. De asemenea, vocea îi urcase cu o octavă. Era ceva 
familiar în tonul lui, dar nu-și putea da seama de unde-l știe. 
Trebuia doar să-l facă să vorbească în continuare. 

— Crezi că sunt proastă? întrebă ea. Aceasta nu dovedește 
nimic. Mama ar putea fi deja moartă. Nu îţi voi da un morman 
de bani pentru că ai o fotografie stupidă. Puteai să o faci în 
Photoshop. Nici măcar nu știu dacă este chiar ea. 

El se apropie, umflându-și pieptul. Ochii lui aveau formă 
migdalată, de un albastru-închis, cu reflexe verzi. Din nou, avu 
senzaţia că îl cunoaște. 

— Te-am mai arestat. 

— Rahat, sforai el. Nu mă cunoşti, cățea. Nu știi niciun 
blestemat de lucru despre mine. 

— Am nevoie de o dovadă că mama este în viaţă. 

— Nu va mai fi mult timp, dacă mai continui cu rahatul ăsta. 

Faith simţi acea energie familiară în interiorul ei. Toată mânia 
și frustrarea din ultimele zile ieșeau la suprafaţă. 

— Ai mai făcut vreodată așa ceva? Ce, ești vreun amator? Nu 
apari așa, fără o dovadă reală. Am fost polițistă timp de 
șaisprezece ani. Crezi că voi înghiţi acest truc ieftin? Îl împinse 
înapoi, suficient de tare încât el să realizeze că vorbea serios. 
Plec. 

O izbi cu fața de ușă. Faith rămase şocată de lovitură. O 
împinse. Brațul lui stâng o strângea de gât. Mâna dreaptă o 
apucase de față, cu degetele apăsându-i craniul. Gura lui 
împroșca salivă. 

— Vrei să-ţi las un alt cadou sub pernă? Poate ochii ei? 

Apăsă mai puternic cu degetul mare în orbita ochiului ei. 

— Poate țâțele ei? 

Ușa se deschise, lovind-o pe Faith în spate. Cineva încerca să 
intre în toaletă. 

— Mă scuzaţi, a spus o femeie. Este liber? 


Omul o privi fix pe Faith, ca o hienă ce-și studiază prada, îi 
tremura mâna din cauza efortului pe care-l făcuse. Dinţii ei îi 
tăiau interiorul obrazului. Nasul începuse să-i sângereze. Putea 
să-i zdrobească țeasta, dacă voia. 

— Mâine dimineaţă, spuse el. Îți voi trimite instrucţiuni. Se 
apropie atât de mult de Faith, încât aceasta nu-i mai putea 
distinge trăsăturile. Nu spui nimănui despre asta. Nu-i spui șefei 
tale. Nu-i spui ciudatului care ţi-e coleg. Nu-i spui fratelui tău și 
nimănui altcuiva din familia ta scumpă. Nimănui. Mă auzi? 

— Da, șopti ea. Da. 

Era greu de crezut, dar strânsoarea lui se înteți. 

— Nu te voi omorî prima, o avertiză. Îţi voi tăia pleoapele. Mă 
asculţi? 

Faith dădu din cap. 

— Te voi obliga să privești cum îl jupoi pe fiul tău. Bucată cu 
bucată, îi voi îndepărta carnea, până nu mai vezi decât mușchi 
și oase și tot ce auzi este plânsetul lui, ca al unui pui de căţea 
rasfățat ce este. Apoi voi trece la fiica ta. Pielea ei va fi mai ușor 
de jupuit, ca foile de hârtie udă. Mă înţelegi? Pricepi ce-ţi spun? 

Dădu din nou din cap. 

— Nu mă forța, căţea. Nu ai idee cât de puţin mi-a mai rămas 
de pierdut. 

li dădu drumul la fel de repede pe cât o înhăţase. Faith căzu 
la podea. Tuși, simțind gust de sânge în gât. El o lovi cu piciorul, 
ca să poată deschide ușa. Ea se întinse după geantă. Simţi 
conturul pistolului. Ar trebui să se ridice. Trebuia să se ridice. 

— Doamnă? spuse o femeie, privind-o de la ușă. Vreţi să 
chem un doctor? 

— Nu, șopti Faith. 

Își înghiţi sângele din gură. Interiorul maxilarului era rupt. Și 
mai mult sânge îi curgea pe nas. 

— Sunteţi sigură? Aș putea să sun... 

— Nu, repetă Faith. 

Nu avea pe cine să sune. 


Capitolul 15 


Will opri pe aleea din fața casei lui și aşteptă să se deschidă 
ușa garajului. Toate luminile din casă erau stinse. Betty avea, 


257 


probabil, o vezică plină ca un balon umflat de Ziua 
Recunoștinței. Cel puțin așa spera el. Will n-avea chef să șteargă 
mizeria. 

Se simțea ca și cum o omorâse pe Amanda. Nu la propriu, nu 
cu mâinile goale, așa cum visase să facă mai toată ziua. 
Spunându-i ce a zis Roger Ling, că Evelyn Mitchell era moartă, 
avea același efect ca și cum ar împușca-o în piept. Ea se 
dezumflase în faţa lui. Toată bravura ei se dusese. Toată 
aroganţa și răutatea și meschinăria o părăsiseră, iar femeia din 
faţa lui nu mai era decât o carcasă. 

Will avusese bunul simț să aștepte până ce au ieșit din 
clădirea închisorii ca să-i transmită veștile. Ea nu a plâns, în 
schimb, spre oroarea lui, i s-au tăiat genunchii. Atunci el și-a pus 
un braţ în jurul ei. Ea era surprinzător de osoasă. li simţea șoldul 
ascuţit sub mâna lui. Avea umerii fragili. Părea că îmbătrânise 
cu zece, douăzeci de ani până când i-a prins centura și a închis 
ușa mașinii. 

Drumul de întoarcere a fost chinuitor. Tăcerea lui Will a pălit 
prin comparaţie. S-a oferit să tragă pe dreapta, dar ea i-a spus 
să nu se oprească. Abia după ce au ieșit din Atlanta, o văzu 
punând mâna pe ușă. Will nu mai fusese niciodată acasă la ea. 
Locuia într-o clădire, în mijlocul zonei Buckhead. Era o 
comunitate protejată. Clădirile aveau toate un aspect regal, cu 
ferestre mari și sculptate. Ea l-a direcționat către o clădire din 
spate. 

Opri mașina, dar ea nu a coborât. Tocmai se gândea dacă să 
o ajute sau nu din nou, când ea îi spuse: 

— Să nu-i zici lui Faith. 

Privi spre ușa ei din faţă. Avea un steag atârnând la intrarea 
din față. Flori de primăvară. Un motiv sezonier. El nu și-o 
imaginase niciodată pe Amanda ca pe o persoană care pune 
steaguri. Nu putea să o vadă stând pe verandă, cu tocurile și 
costumul ei, aplecându-se pe vârfuri ca să pună pe stâlp steagul 
potrivit. 

— Trebuie să verificăm asta, spusese ea, deși cuvintele lui 
Roger Ling erau doar o confirmare a unui adevăr, pe care Will a 
realizat că îl simţise aproape pe tot parcursul zilei. 

Și Amanda trebuie să fi știut acest lucru. Era singura 
explicaţie a capitulării ei în camera de așteptare a închisorii. A 
admis faptul că Evelyn era coruptă și știa că nu avea niciun 


258 


motiv să o mai protejeze. Termenul de douăzeci și patru de ore 
venise și trecuse. Nu au fost contactaţi de răpitori. 

Era sânge pe toată podeaua din bucătărie a lui Evelyn, foarte 
mult, probabil tot provenind de la Evelyn. Tinerii cu care aveau 
de-a face se dovediseră ucigași fără remușcări, nimic mai mult 
decât asasini, chiar și față de membrii propriei echipe. Șansele 
ca Evelyn Mitchell să fi supravieţuit acestei nopţi erau aproape 
nule. 

— Faith trebuie să afle, spuse Will. 

— li voi spune când voi ști sigur. 

Vocea ei era plată, lipsită de viață. 

— Ne întâlnim la ora șapte mâine dimineaţă. Întreaga echipă. 
Dacă întârzii un minut, nu te mai obosi să vii. 

— Voi fi acolo. 

— O vom găsi. Trebuie să o văd cu propriii mei ochi. 

— Bine. 

— Și dacă ce a spus Roger este adevărat, îi vom găsi pe 
băieţii care au comis această faptă și vom dezlănțui iadul asupra 
lor. Până la ultimul dintre ei. Îi vom prinde și dobori la pământ. 

— Da, doamnă. 

Vocea ei era atât de înceată și de obosită, încât de-abia o 
putea auzi. 

— Nu mă voi odihni până când nu vor fi condamnaţi la moarte 
până la ultimul. Vreau să privesc cum le este introdus serul în 
vene și să le văd picioarele zvâcnind, ochii dându-se peste cap 
și piepturile înghețând. Și dacă statul nu-i omoară, atunci o fac 
chiar eu. 

Amanda deschisese ușa și coborâse din mașină. Will 
observase ce efort a trebuit să depună ca să-și ţină spatele 
drept, în timp ce urca pe scări. Dacă ar fi depins de Amanda, 
dacă ar fi existat vreo modalitate să influenţeze situaţia astfel 
încât prietena ei să fie în viață, atunci supraviețuirea lui Evelyn 
nu ar fi fost pusă la îndoială. 

Dar situaţia nu era de o asemenea natură. 

Ușa garajului se deschise, în sfârșit. Will parcă și apăsă pe 
buton ca să închidă ușile. Garajul nu făcuse parte, iniţial, din 
casă. Will îl adăugase când cartierul începuse să se dezvolte, 
când drogaţii îi băteau la ușă întrebându-se dacă locuința mai 
era părăsită. Intrarea era ciudată și conducea în dormitorul liber. 
Betty ridică capul de pe pernă, când îl văzu pe Will. În colţ era o 


259 


băltoacă despre care niciunul din ei nu era pregătit să 
vorbească. 

Will aprinse luminile, în timp ce mergea prin casă. Era o urmă 
de răceală în aer. Deschise ușa bucătăriei, astfel încât Betty să 
poată ieși afară. Ea ezită. 

— E-n regulă, îi spuse el, folosind cel mai dulce ton pe care-l 
putea obţine. 

Rănile i se vindecau, dar câinele încă își aducea aminte de 
duminica trecută, când un uliu s-a năpustit asupra sa în curte și 
a încercat să-l răpească. Și Will încă își mai aducea aminte râsul 
necontrolat a celui ce o îngrijea pe Betty, când i-a spus că uliul 
confundase câinele cu un șobolan. 

Betty ieși, în sfârșit, afară, dar nu fără să arunce o privire 
precaută peste umăr. Will agăţă în cuier cheia de la mașină și-și 
puse portofelul și pistolul pe masa din bucătărie. Pizza de ieri 
era încă în frigider. Will scoase cutia, dar nu putu face altceva 
decât să se holbeze la feliile gelatinoase. 

Voia să o sune pe Sara, dar de data aceasta motivele lui erau 
pur egoiste. Voia să-i spună ce se petrecuse azi. Voia să o 
întrebe dacă era corect să-i spună lui Faith că mama ei era 
moartă. Voia să-i descrie sentimentul pe care l-a simţit când a 
văzut-o pe Amanda doborâtă. Îl speriase să o vadă căzută atât 
de mult de pe piedestalul ei. 

În schimb, el puse cutia de pizza înapoi în frigider, 
asigurându-se că ușa din spate era crăpată încă și plecă la duș. 
Era aproape miezul nopţii. Era în picioare de la ora cinci 
dimineaţa și dormise doar câteva ore cu o noapte înainte. Will 
stătea sub jetul de apă fierbinte, încercând să spele și mizeria 
zilei ce trecuse. Mizeria închisorii de Stat Valdosta. Depozitul 
unde s-a tras în el. Grady, unde s-a simţit năucit de atâta frică. 
Închisoarea Coastal, unde transpirase atât de mult încât mai 
avea încă urme la subsuorile cămășii. 

Will se gândi la Betty când își usca părul. Fusese încuiată în 
casă toată ziua. Băltoaca era responsabilitatea amândurora. 
Deși era foarte târziu, nu avea chef să doarmă. Ar trebui să o 
plimbe pe Betty. Și-ar întinde amândoi picioarele. Își trase pe el 
o pereche de blugi și o cămașă prea veche ca să o mai poarte la 
serviciu, cu gulerul uzat. Unul din nasturi era rupt și atârna 
numai de un fir de aţă. 

Intră în bucătărie să ia lesa lui Betty. Angie stătea la masă. 


260 


— Bun venit acasă, puiule. Cum a fost ziua? 

Will ar fi condus, mai degrabă, înapoi la Inchisoarea Coastal 
să dea ochii cu Roger Ling, decât să discute cu nevastă-sa chiar 
acum. g 

Ea se ridică în picioare și îl îmbrăţișă. Işi apropie gura de a lui. 

— N-ai de gând să mă saluti? 

Mâinile ei, care îi mângâiau gâtul, nu erau deloc ca ale Sarei. 

— Oprește-te. 

Se retrase, prefăcându-se îmbufnată. 

— Nu-i urezi deloc bun venit soției tale? 

— Unde ai fost? 

— De când îţi pasă? 

Stătu și se gândi. Pusese o întrebare legitimă. 

— Nu-mi pasă, de fapt. Eu doar... spuse el, fiindu-i mai ușor 
decât credea. Nu te vreau aici. 

— Hmm. 

Ea își puse bărbia în piept și-și încrucișă braţele. 

— Păi, presupun că e inevitabil. Nu pot să te las singur, la 
urma urmei. 

Ea închise ușa din spate. El o deschise. Betty intră, alergând. 
O văzu pe Angie și mârâi. 

— Se pare că niciuna din femeile din viaţa ta nu se bucură să 
mă vadă, spuse Angie. 

El simţi că i se zbârlește părul pe spate. 

— Despre ce vorbești? 

— Nu ţi-a spus Sara? Angie făcu o pauză, dar el nu reuși să 
răspundă. Sara o cheamă, nu? Asta e numele ei? râse ea. 
Trebuie să-ţi spun, Will, dar e cam prea comună pentru tine. 
Vreau să spun că arată bine în jumătatea de sus, dar nu are un 
fund cu care să se poată lăuda și e aproape mai înaltă ca tine. 
Am crezut că-ți plac femeile mai feminine. 

Will încă nu putea vorbi. Îi înghețase sângele în vene. 

— Era aici când am ajuns ieri acasă. Zăbovea în dormitor. Nu 
ţi-a spus? 

Sara nu-i spusese. De ce nu-i spusese? 

— Iși vopsește părul. Ştii asta, nu? Reflexele acelea nu sunt 
naturale. 

— Ce aj... 

— iți dau doar de știre că nu e îngerașul perfect care crezi tu 
că este. 


261 


— Ce i-ai spus? se forță Will să vorbească. 

— Am întrebat-o de ce se culcă cu soţul meu. 

Inima lui se opri în loc. Acesta era motivul pentru care Sara 
plânsese ieri, după-amiază. Aceasta explică răceala ei iniţială 
când el a apărut la ușa ei, noaptea trecută. Inima lui Will se 
încleștă ca și cum ar fi fost prinsă într-o menghină. 

— Nu ai voie să mai vorbești cu ea niciodată. 

— Incerci să o protejezi? râse ea. lisuse, Will. E hilar, având în 
vedere că eu încerc să te protejez pe tine. 

— Tu nu... 

— Are o pasiune pentru polițiști. Știi asta, nu? 

Clătină din cap la prostia lui. 

— M-am uitat la soțul ei. Era o lipeală pe cinste. Regula orice 
mișca. 

— Ca tine. 

— O, haide. Încearcă mai mult decât atât, puiule. 

— Nu vreau să încerc. Reușise să spună, în sfârșit, cuvintele 
pe care le gândise în ultimul an. Vreau doar să se termine. Nu te 
mai vreau în viaţa mea. 

— Eu sunt viața ta, îi râse ea în față. 

Will o privi fix. Ea zâmbea. Ochii ei străluceau, practic. Oare 
de ce părea atât de fericită numai atunci când încerca să-l 
rănească? 

— Nu pot să mai fac asta. 

— Numele lui era Jeffrey. Știai asta? 

Will nu-i răspunse. Bineînțeles că știa numele soțului Sarei. 

— Era inteligent. A fost la colegiu - unul adevărat, nu o școală 
prin corespondenţă unde plătești în plus ca să-ți trimită diploma 
prin e-mail. Conducea un întreg departament de poliţie. Erau 
atât de îndrăgostiţi, încât ea privea cruciș în fotografii. Angie își 
luă geanta de pe scaun. Vrei să-i vezi? Apăreau în ziar în orașul 
acela de rahat, în fiecare săptămână. Au făcut un blestemat de 
colaj pe prima pagină când a murit el. 

— Te rog, pleacă. 

Angie își aruncă geanta. 

— Ştie că ești prost? O, bineînţeles că știe. Așa se explică. Îi 
este milă de tine. Bietul Willy nu poate citi. 

El clătină din cap. 


— Dă-mi voie să-ți spun ceva, Wilbur. Nu ești o partidă 
grozavă. Nu ești frumos, nici inteligent. Nu ești nici măcar 
mediu. Și e al naibii de sigur că nu ești bun la pat. 

Mai spusese asta de atât de multe ori înainte, încât cuvintele 
nu mai aveau sens. 

— Există vreun scop pentru discuţia asta? 

— Încerc să te împiedic să suferi. Acesta este scopul. 

— Nu fă asta, Angie. Doar de data asta, te rog, nu o face, 
spuse privind spre podea. 

— Ce să nu fac? Să-ţi spun adevărul? Pentru că, evident, ai 
capul în nori și nu vezi ce se petrece aici. 

Își apropie faţa la câţiva centimetri de a lui. 

— Nu știi că de fiecare dată când te sărută, de câte ori te 
atinge sau se culcă cu tine sau te ţine în brațe, ea se gândește 
la el? Făcu o pauză, de parcă aștepta un răspuns. Ești un 
înlocuitor, Will. Ești acolo până apare cineva mai bun. Un alt 
doctor. Un avocat. Cineva care poate citi un ziar fără să-i 
obosească buzele. 

Will simţi cum gâtul i se strânge. 

— Nu știi nimic. 

— Cunosc oamenii, femeile. Le cunosc mult mai bine ca tine. 

— Sunt convins că așa este. 

— La naiba că da. Și te știu pe tine cel mai bine. Făcu o pauză 
pentru a observa cât de mult l-a afectat. Evident, nu era de- 
ajuns. Uiţi că am fost acolo, puiule. La fiecare vizită, la fiecare 
întrunire de adopţie, erai acolo. Stăteai în faţa oglinzii și îţi 
pieptănai părul, îţi revizuiai ţinuta, te dichiseai, astfel încât o 
mămică și un tătic să te poată vedea și să te ia acasă cu ei. Dar 
nu te-au luat niciodată, nu-i așa? Nimeni nu te-a luat vreodată 
acasă. Nimeni nu te-a vrut. Și știi de ce? spuse ea, dând din cap. 

El nu mai putea respira. Plămânii au început să-l doară. 

— Pentru că ai ceva, Will. Ceva este în neregulă cu tine. Ceva 
ce îi îndepărtează pe oameni și le face pielea să se încreţească. 
Îi face să-și dorească să se îndepărteze de tine cât mai mult. 

— Oprește-te, te rog. Bine? Incetează. 

— Să încetez ce? Să îţi spun ce este evident? Ce vezi în viitor 
alături de ea? Vă veţi căsători și veţi avea copii și veţi trăi vreun 
fel de viață normală? râse ea, ca și cum era cel mai absurd lucru 
pe care-l auzise vreodată. Te-ai gândit vreodată că îţi place ce 
ai? 


263 


Simţi gust de sânge pe vârful limbii. Își imagină un perete 
între ei. Un perete gros, de beton. 

— Există un motiv pentru care mă aștepți. Există un motiv 
pentru care nu te duci la întâlniri, în baruri și nu plătești pentru 
femei ca orice alt bărbat din lume. 

Peretele devenea mai înalt și mai puternic. 

— Îți place ce avem noi. Știi că nu poţi fi cu altcineva. Nu cu 
adevărat. Nu poţi atinge acel nivel. Nu te poţi deschide în fața 
cuiva, pentru că știi că, într-un final, te vor părăsi pentru 
totdeauna. Şi așa va proceda și scumpa ta Sara, puiule. Este o 
femeie adultă. A mai fost căsătorită. A avut o viaţă adevărată cu 
altcineva. Cineva care merita să fie iubit și o iubea și el la rândul 
lui. lar ea va observa rapid că tu nu ești capabil de așa ceva. 
Apoi te va părăsi și va pleca. 

Gustul de sânge din gură i se înteți. 

— Eşti atât de al naibii de disperat ca o persoană să-ţi acorde 
puţină atenţie. Mereu ai fost așa. 

Nu mai suporta să stea aproape de ea. Merse la chiuvetă și își 
umplu un pahar cu apă. 

— Nu știi nimic despre mine. 

— l-ai povestit ce ţi s-a întâmplat? E doctoriţă. Ştie cum arată 
o arsură de ţigară. Ştie ce se întâmplă când cineva ţine două fire 
electrice pe piele. 

Will bău toată apa dintr-o înghiţitură. 

— Uită-te la mine. 

Nu o privi, dar ea continuă să vorbească, oricum. 

— Ești ca un proiect pentru ea. Îi pare rău pentru tine. Bietul 
orfan Will. Tu ești Helen Keller, iar ea este cine dracu' era 
căţeaua aia care a învăţat-o să citească. Il apucă de bărbie și-l 
forță să o privească. Will își feri privirea. Vrea doar să te 
vindece. Și când va obosi încercând să te facă om, când își va 
da seama că nu există nicio pilulă vrăjită care să vindece 
prostia, te va arunca iar la gunoi, unde te-a găsit. 

Ceva se rupse în interiorul lui. Determinarea, puterea lui. 
Pereții subţiri care îl separau de Angie. 

— Şi apoi ce? urlă el. Mă voi târî înapoi la tine? 

— Întotdeauna faci așa. 

— Prefer să fiu singur. Mai degrabă putrezesc singur într-o 
gaură decât să rămân cu tine. 


264 


Ea îi întoarse spatele. Will puse paharul în chiuvetă și se 
șterse la gură cu dosul palmei. Angie nu plângea mult, cel puţin 
nu cu adevărat. Fiecare copil care a crescut ca Will avea o 
tactică diferită de supravieţuire. Băieţii își foloseau pumnii. 
Fetele deveneau bulimice. Unele, ca Angie, se foloseau de sex, 
iar când sexul nu funcţiona, se foloseau de lacrimi, iar când nici 
lacrimile nu-și făceau efectul, găseau o altă modalitate să-ți 
frângă inima. Când Angie s-a întors, avea arma lui Will în gură. 

— Nu... 

Apăsă pe trăgaci. El închise ochii și ridică mâinile ca să-și 
apere faţa de fragmentele de creier și craniu. Dar nu s-a 
întâmplat nimic. Încet, Will își lăsă braţele în jos și deschise 
ochii. Arma era încă în gura ei. Trăsese fără muniţie. Ecoul 
împușcăturii era ca un ac ce-i perfora timpanul. Văzu o revistă 
pe masă. Glonţul din pistol era sub ea. 

— Să nu mai faci niciodată... spuse Will cu voce tremurătoare. 

— Ea știe de tatăl tău, Will? l-ai spus ce s-a întâmplat? 

El tremura din tot corpul. 

— Să nu mai faci asta niciodată. 

Puse pistolul înapoi pe masă și îi luă faţa în mâini. 

— Mă iubeşti, Will. Știi că mă iubeşti. Ai simţit asta când am 
apăsat pe trăgaci. Știi că nu poţi trăi fără mine. 

Ochii lui se umplură de lacrimi. 

— Nu suntem oameni compleţi, dacă nu suntem împreună, 
spuse, mângâindu-i obrazul, sprâncenele. Nu știi asta? Nu-ţi 
aduci aminte ce ai făcut pentru mine, puiule? Erai capabil să-ţi 
dai viața pentru mine. Pentru ea n-ai face niciodată asta. Nu te- 
ai tăia decât pentru mine. 

El se smulse din strânsoarea ei. Pistolul era încă pe masă. 
Puse revista la locul ei, apoi încărcă pistolul. l-I întinse, cu ţeava 
îndreptată spre pieptul lui. 

— Hai, împușcă-mă. 

Ea nu se mișcă. El încercă să o ia de mână. 

— Impușcă-mă. ` 

— Oprește-te, spuse ea, ridicând mâinile. Incetează. 

— Împușcă-mă, repetă el. Fie mă împuști, fie mă lași liber. 

Ea luă arma și o dezmembră, aruncând piesele pe tejghea. 
Apoi îl pălmui zdravăn peste faţă. Și din nou. Pumnii au început 
să curgă. Will o prinse de mâini. Ea se răsuci, întorcându-se cu 
spatele. Angie ura să fie ţinută cu forţa. Se lăsă cu toată forța 


265 


peste ea, împingând-o peste chiuvetă. Se luptă cu furie, ţipând, 
zgâriind cu unghiile. 

— Lasă-mă să plec! ţipă și îl lovi, înfigându-și tocul în laba 
piciorului lui. Încetează! 

Will își întări strânsoarea. Ea se sprijini de el. Toată mânia și 
frustrarea din ultimele două zile se adunaseră la un loc. El 
simțea cum corpul lui reacţionează la al ei, tânjind pentru 
eliberare. Ea reuși să se răsucească. Il luă cu mâna de după gât, 
trăgându-l mai aproape. Își lipi buzele de ale lui. Întredeschise 
gura. 

Will făcu un pas înapoi. Ea încercă să se apropie ca să-și pună 
din nou braţele în jurul lui, dar el se îndepărtă din nou. Gâfâia 
prea tare ca să mai vorbească. Acesta era jocul lor. Mânie, frică, 
violenţă. Nu era niciodată compasiune, niciodată bunătate. 

Luă lesa lui Betty din cuier. Câinele se gudura la picioarele lui. 
Mâinile lui Will tremurau atât de tare, încât de-abia putea prinde 
lesa de zgardă. Luă cheile din cuier și-și puse portofelul în 
buzunar. 

— Nu vreau să te mai găsesc aici când mă întorc. 

— Nu poţi să mă părăsești. 

Montă din nou pistolul și își prinse tocul la brâu. 

— Am nevoie de tine. 

O privi pe Angie. Avea părul răvășit. Părea disperată, gata să 
facă orice. Pe el îl obosise această stare de lucruri. Era atât de 
obosit... 

— Nu înţelegi? Nu vreau ca o persoană să aibă nevoie de 
mine. Vreau să fiu dorit. 

Ea nu avea un răspuns potrivit la această replică, așa că îl 
ameninţă: 

— Jur că mă omor dacă ieși pe ușă. 

Will părăsi camera, iar ea îl urmă pe coridor. 

— Voi lua pastile. Îmi tai venele. Asta e varianta ta preferată, 
nu? Îmi tai venele și te vei întoarce acasă și mă vei găsi. Cum te 
vei simţi, Wilbur? Cum te vei simţi când te vei întoarce de la 
scumpa ta doctoriţă, iar eu voi fi moartă în baie? 

Ridică pe Betty de pe podea. 

— Annie Sullivan. 

— Poftim? 

— Așa o cheamă pe femeia care a învățat-o pe Helen Keller să 
citească. 


266 


Will intră în garaj și închise ușa în urma lui. Ultimul lucru pe 
care-l văzu a fost Angie, care stătea pe coridor, cu pumnii 
încleștaţi. Urcă în mașină. Așteptă să se deschidă ușa garajului. 
Conduse cu spatele până pe alee și așteptă să se închidă ușa 
garajului. g 

Betty se instală pe locul din dreapta. In timp ce conducea 
deschise puțin geamul, ca să se bucure de aerul nopții. Will nu 
se gândise unde să meargă până nu a parcat în fața clădirii 
Sarei. Luă câinele și merse cu el până la intrarea din față. Sara 
era la etaj. Sună la interfon. N-a fost nevoit să spună nimic. S-a 
auzit un bâzâit de răspuns și încuietoarea s-a deschis. 

Betty începu să se agite când au urcat în lift, așa că o lăsă jos. 
Când au ajuns la ultimul etaj, ea fugi pe hol. Ușa Sarei era 
deschisă, iar ea stătea în mijlocul camerei. Avea părul în 
dezordine și lăsat pe umeri. Purta o pereche de blugi și un tricou 
alb și subțire, care nu prea ascundea ce era dedesubt. 

Will închise ușa. Erau atât de multe lucruri pe care ar fi vrut 
să i le spună, dar când reuși, în sfârșit, să vorbească, spuse cu 
totul altceva. 

— De ce nu mi-ai zis că ai văzut-o pe Angie? 

Nu răspunse. Stătea, pur și simplu, în picioare, uitându-se la 
el. Will nu se putu abţine să nu o privească. Tricoul ei era prea 
strâmt, lăsând să se vadă umflătura sânilor și sfârcurile care 
apăsau pe materialul subțire. 

— lmi pare rău, spuse el. 

Vocea i se frânse. Nu-și va ierta niciodată faptul că a adus-o 
pe Angie în viaţa Sarei. Era cel mai îngrozitor lucru pe care-l 
făcuse cuiva. _ 

— Ce ţi-a spus. Eu n-am vrut niciodată... Imi pare atât de rău. 

Sara se apropie de el. Îi luă mâna, cu palma în sus. Degetele 
ei se mișcau agile pe nasturii de la mânecă. 

Will încercă să se retragă. Avea nevoie să se retragă, dar nu 
se putea mișca. Nu-și putea pune mușchii în funcţiune. Nu putea 
opri mâinile ei sau degetele sau gura ei. 

Ea-și apăsă buzele pe încheietura goală a mâinii lui. Era cel 
mai tandru sărut pe care-l simţise vreodată. Limba ei îi mângâie 
ușor pielea, urmând traseul cicatricei de pe braţ. Will simţi ca și 
cum un flux de curent electric îi traversa corpul, așa că până să- 
| sărute pe gură, el era deja în flăcări. Corpul ei se curbă după al 
lui. Sărutul deveni mai profund. Mâna i se încolăci în jurul cefei 


267 


lui, unghiile ei zgăriindu-i pielea capului. Will se simțea ametit. 
Era în cădere liberă. Nu se putea abtine să nu o atingă - 
șoldurile ei înguste, curbura spatelui, sânii ei perfecţi. 

| se opri răsuflarea când mâna îi alunecă pe sub cămașă. 
Degetele îi mângâiară pieptul, până la abdomen. Ea nu tresări și 
nu ezită. În schimb, își lipi fruntea de a lui, îl privi în ochi și-i 
spuse: 

— Respiră. 

Will lăsă să-i iasă o suflare pe care o ţinuse înăuntrul lui toată 
viata. 


268 


LUNI 


Capitolul 16 


Sara se trezi și auzi dușul curgând. Se răsuci în pat. Trecu 
mâna peste conturul lăsat în pernă. Cearșafurile erau mototolite 
în jurul ei. Părul ei era în dezordine. Încă mai simţea mirosul lui 
Will în cameră, gustul lui în gură, își aducea aminte sentimentul 
pe care îl avea când el o strângea în braţe. 

Nu-și mai aducea aminte care a fost ultima dată când și-a 
petrecut dimineața în pat, din motive pozitive. Evident, fusese 
pe vremea când Jeffrey era în viață, dar pentru prima oară în 
patru ani și jumătate, Jeffrey era ultimul lucru din mintea Sarei. 
Nu făcea comparații. Nu cântărea diferenţele. Cea mai mare 
temere a ei a fost întotdeauna că fantoma soţului ei o va urmări 
în dormitor. Dar nu a fost cazul. A fost numai Will și bucuria 
absolută pe care o simţea când era cu el. 

Sara își amintea vag că hainele ei erau undeva între bucătărie 
și sufragerie. Puse pe ea un halat negru de mătase din dulap și 
plecă pe hol. Câinii o priviră leneș de pe canapea, pe când ea 
intra în sufragerie. Betty dormea pe o pernă. Billy și Bob erau 
îngrămădiţi în formă de semilună în jurul ei. Will trebuia să 
ajungă la serviciu peste o oră, altfel Sara l-ar fi însoţit la duș. 
leri, spusese personalului de la spital că nu avea nevoie deo 
pauză după încercarea grea prin care a trecut, dar în dimineața 
aceasta era bucuroasă că ei au insistat. Avea nevoie să se 
gândească la ce s-a întâmplat. Și voia să fie acasă când Will se 
întorcea de la lucru. 

Hainele ei erau împăturite ordonat pe masă. Sara zâmbi, 
gândindu-se că, în sfârșit, a găsit un scop pentru masa din 
sufragerie. Dădu drumul expresorului de cafea. Era un bileţel 
galben lipit pe perete, cu o faţă zâmbitoare, deasupra bolului 
câinilor, și un altul deasupra leselor. Puteai lesne trage o 
concluzie despre un bărbat care hrănise și plimbase câinii cât ea 
dormea. Ea privi cu atenţie cerneala albastră ce forma arcul 
zâmbetului și cele două punctuleţe pe post de ochi. 


269 


Sara nu mai alergase după un bărbat înainte. Întotdeauna 
fusese ea cea curtată. Dar noaptea trecută realizase că nu se va 
întâmpla nimic, dacă nu face ea prima mișcare. Și dorea să se 
întâmple ceva. L-a dorit pe Will mai mult decât orice altceva de 
o lungă perioadă de timp. 

La început, el a fost precaut. Era, în mod evident, jenat de 
corpul lui, lucru amuzant, având în vedere cât de frumos era. 
Avea picioare puternice și suple, umeri musculoși. Abdomenul 
lui și-ar fi găsit locul pe podiumul unui concurs de lenjerie intimă 
organizat în Times Square. Nu era doar asta, totuși. Mâinile lui 
știau exact unde să o atingă. Gura lui îi dădea o senzaţie 
minunată. Limba lui îi dădea o senzaţie minunată. Totul în 
legătură cu el era minunat. A fi cu el era ca și cum o cheie a fost 
introdusă în încuietoarea potrivită. Sara nu mai visase că va mai 
fi vreodată atât de deschisă în faţa altui bărbat. 

Nu se compara vechea Sara cu actuala Sara. Ceva se 
schimbase în interiorul ei, și nu era vorba doar de limita a ceea 
ce considera ea moral. Se simţea altfel cu Will. Nu trebuia să 
știe imediat totul despre acest bărbat ce împărțea patul cu ea. 
Nu simţea nevoia să ceară răspunsuri cu privire la abuzurile 
evidente pe care el le suferise. Pentru prima dată în viaţa ei, 
Sara se simțea răbdătoare. Fata care a fost dată afară de la 
școala de duminică pentru că s-a certat cu profesorul și care își 
înnebunise părinţii, sora și, până la urmă, soțul, cu dorinţa ei 
neproductivă de a înţelege și cel mai mic detaliu despre orice 
lucru de pe lumea asta, învăța, în sfârșit, să se relaxeze. 

Poate primise o lecție despre ce înseamnă să spionezi când 
văzuse gura plină de suturi a lui Will. Sau poate învățase, pur și 
simplu, din greșelile trecute. Pentru moment, Sara era 
mulțumită doar să fie cu Will. Restul va veni în timp. Sau nu. În 
orice caz, Sara se simţea extraordinar de mulțumită. 

In ușă se auzi o bătaie insistentă. Era, probabil, Abel Conford 
de vizavi. Avocatul se încoronase rege al parcării. Fiecare 
ședință de bloc, la care participa Sara, începea cu Abel, care se 
văita cu privire la vizitatorii care parchează în locuri nepotrivite. 

Sara își strânse halatul și deschise ușa. În locul vecinului ei, 
era Faith Mitchell. 

— Imi pare rău că dau buzna peste tine. 

Faith intră în apartament. Purta o jachetă bleumarin 
voluminoasă, cu gluga trasă pe cap. Ochelarii de soare îi 


270 


ascundeau jumătate din faţă. Perechea de blugi și bascheţii 
completau ansamblul. Arăta ca un spărgător. 

Sara putu doar să întrebe: 

— Cum ai intrat? 

— l-am spus vecinului tău că sunt polițistă și m-a lăsat să 
intru. 

— Grozav, bombăni Sara, întrebându-se cât va dura până 
când toată lumea din clădire va crede că e pe cale să fie 
arestată. Ce s-a întâmplat? 

Faith își dădu jos ochelarii de soare. Avea cinci vânătăi micuţe 
pe față. 

— Am nevoie să-l suni pe Will pentru mine. Se duse la 
fereastră și se uită în parcare. M-am gândit la asta toată 
noaptea. Nu pot să o fac singură. Nu cred că sunt capabilă. Işi 
protejă ochii cu mâna, deși soarele mai avea până să bată în 
geam. Ei nu știu că sunt aici. Roșcatul a adormit. Taylor a plecat 
noaptea trecută. M-am strecurat afară, prin curtea din spate. 
Am luat mașina lui Roz Levy. Știu că îmi ascultă telefoanele. Mă 
urmăresc. Nu trebuie să știe că fac asta. Nu trebuie să știe că 
am vorbit cu cineva. 

Arăta ca un copil cu hipoglicemie. 

— De ce nu te așezi? îi sugeră Sara. 

Faith continuă să supravegheze parcarea. 

— Mi-am trimis copiii de aici. Sunt cu fratele meu. Elnu a 
schimbat niciodată un scutec. E prea mare responsabilitatea 
pentru Jeremy. 

— Bine. Să discutăm despre asta. Vino aici și stai jos lângă 
mine. 

— Trebuie să o aduc înapoi, Sara. Nu contează ce preț o să 
plătesc. Ce va trebui să fac. 

Mama ei. Will îi spusese Sarei despre călătoria la închisoarea 
de Stat Coastal, despre conversaţia lui cu Roger Ling. 

— Faith, stai jos. 

— Nu pot să stau jos, pentru că nu mă voi mai ridica 
niciodată. Am nevoie de Will. Poţi să-l suni, te rog? 

— ÎI voi aduce pentru tine. Îți promit, dar trebuie să stai jos. 

Sara o conduse către scaunul de la policioara din bucătărie. 

— Ai luat micul dejun? 

Clătină din cap. 

— Stomacul meu este prea tulburat. 


271 


— Cum stai cu nivelul zahărului în sânge? 

Figura ei vinovată era răspunsul la întrebare. 

— Faith, nu voi face nimic până când testele tale nu vor avea 
valori bune. Mă înţelegi? spuse Sara cu o voce fermă. 

Faith nu se opuse, poate din cauză că o parte din ea știa că 
avea nevoie de ajutor. Umblă în buzunarele jachetei și scoase o 
mână de bomboane, pe care le trânti pe masă. A urmatun pistol 
mare, apoi portofelul ei, un set de chei cu un L mare, scris 
cursiv, pe breloc și, în final, trusa de testare a glicemiei. 

Sara derulă memoria aparatului de testare, verificând 
statisticile. Faith jucase, în mod evident, la ruleta bomboanelor 
în ultimele două zile. Era un truc des întâlnit printre diabetici, 
folosirea bomboanelor pentru a ridica valoarea glicemiei. Era o 
metodă bună ca să treci printr-o perioadă dificilă, dar era și mai 
bună să te aducă în stare de comă. 

— Ar trebui să te duc la spital chiar acum. Ai insulina la tine? 

Faith căută, din nou, prin buzunare și puse patru fiole de 
insulină pe masă. 

— Le-am luat de la farmacie, azi de dimineaţă. Nu am știut în 
ce doză să le iau. Mi-au arătat cum, dar nu le-am mai folosit 
niciodată și sunt atât de scumpe încât nu am vrut să le stric. 
Cetonele mele sunt în regulă. Am folosit o bandă noaptea 
trecută și azi de dimineaţă. Ar trebui să crească, probabil, se 
bâlbâi ea. 

— Un aport de insulină n-ar fi o idee rea. 

Sara strecură o bandă de testare pe monitor. 

— Ai luat cina noaptea trecută? 

— Într-un fel, da. 

— Voi lua asta drept un răspuns negativ, bombăni Sara. Dar 
gustări? Altceva? 

Faith își lăsă capul în mâini. 

— Nu pot să gândesc limpede, cu Jeremy și Emma plecați. 
Zeke a sunat azi de dimineaţă. El spune că s-au instalat, dar îmi 
dau seama că este enervat. N-a știut niciodată să se poarte cu 
copiii. 

Sara îi luă degetul lui Faith și reglă seringa. 

— Vom avea o discuţie când se termină totul despre 
nerespectarea regulilor. Știu că ceea ce spun acum este 
stresant pentru tine și este prea blând spus, dar diabetul nu e 
ceva ce poţi da deoparte printr-un gest magic. Vederea, 


272 


circulaţia, motricitatea ta... Sara nu mai termină propoziţia. Le 
ținuse morală atâtor diabetici pe această temă, încât avea 
senzația că citea de pe hârtie. Trebuie să ai grijă de tine, altfel 
vei sfârși oarbă, într-un scaun cu rotile sau chiar mai rău. 

— Arăţi altfel, spuse Faith. 

Sara își aranjă părul, care stătea zbârlit în sus la spate. 

— Strălucești toată, practic. Ești însărcinată? 

Sara râse, surprinsă de întrebare. O sarcină extrauterină, pe 
care a avut-o la douăzeci și ceva de ani, a condus la o 
histerectomie parțială. Will nu putea face miracole. 

— E la unuctreizeci? 

— Unu-treizeci și cinci. Sara doză corect cantitatea de 
insulină. Îţi vei injecta asta, apoi îţi voi pregăti micul dejun și nu 
faci nimic altceva până nu ai înghiţit totul. 

— Cuptorul costă mai mult decât casa mea. 

Faith se aplecă peste masă pentru a vedea mai bine. Sara o 
împinse la loc. 

— Cât câștigi? 

Sara îi luă mâna lui Faith și-i strânse degetele în jurul sticluței 
de insulină. 

— Fă asta și îl voi aduce pe Will. 

— Poţi să-l suni de aici. Știu ce-i vei spune. 

Sara nu se opri să-i explice, în special de când Faith avea 
probleme în prelucrarea informaţiilor. Își luă hainele și intră în 
dormitor. Will stătea în fața garderobei și își punea cămașa. Ea-i 
văzu pieptul lat reflectat în oglindă, cu petele negre de la 
arsurile provocate de curentul electric traversând abdomenul 
plat și dispărând în blugi. Sara atinsese cu gura ei fiecare 
centimetru din el, noaptea trecută, dar cum stătea aici, în 
lumina zilei, se simţi ciudat în preajma lui. 

El o privi. Sara își strânse halatul mai tare, în jurul taliei. El 
făcuse patul. Pernele erau așezate ordonat, sprijinite de tăblia 
patului. Nu așa își imaginase ea dimineaţa. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Ea își puse hainele împăturite pe pat. 

— Faith este aici. 

— Aici? se întoarse el. 

Vocea lui părea aproape panicată. 

— De ce? De unde știe? 


— Nu știe. Mi-a cerut să te sun. E îngrozită că telefoanele ei 
sunt ascultate. 

— Ştie despre mama ei? 

— Nu cred. 

Sara își puse mâinile pe piept, strângând halatul din nou, 
simțind fiecare centimetru de goliciune de dedesubt. 

— Spune că oamenii o urmăresc. Se comportă paranoic. 
Nivelul zahărului din sânge nu este în limitele normale. Işi 
administrează insulină acum. Ar trebui să se stabilizeze imediat 
ce mănâncă. 

— Să mă duc să cumpăr micul dejun? 

— Pot să-i prepar eu ceva. 

— Eu pot... 

Se opri, având o expresie extrem de stânjenită. 

— Poate ar trebui să fac eu asta. Pentru Faith, vreau să spun. 
Poţi să-mi gătești mie ceva mai târziu. 

Cam atât durase perioada lunii de miere. Cel puțin acum știa 
de ce Bob mirosea a omletă noaptea trecută. 

— Voi rămâne aici, ca să-ţi ofer intimitate. 

— Ai putea... ezită el. Ar fi mai bine să fii și tu acolo. Va trebui 
să-i spun despre mama ei. 

— Am crezut că Amanda a spus să așteptăm. 

— Amanda a spus multe lucruri cu care nu sunt de acord. 

El îi făcu semn să iasă din cameră înaintea lui. Sara mergea 
pe hol. Îl putea simţi pe Will în spatele ei. În ciuda a ceea ce se 
petrecuse în noaptea de dinainte, o parte chiar acolo, pe hol - el 
îi părea un străin. Sara își strânse mai tare halatul, dorindu-și să- 
și făcut timp să se schimbe în niște haine ca lumea. 

Faith era încă la masa din bucătărie. O parte din energia ei 
nervoasă se disipase. Îl văzu pe Will și exclamă: 

— 0! 

El păru jenat. Sara, la fel. Poate așa se explica atitudinea lor 
rezervată. Le părea ceva greșit în a fi împreună, având în 
vedere ce se întâmplase cu Evelyn Mitchell. 

Cu toate acestea, Faith spuse: 

— E-n regulă. Mă bucur pentru voi. 

Will nu-i mulțumi pentru comentariu. 

— Doctorul Linton spune că ai nevoie să mănânci. 

— Trebuie să vorbesc întâi cu tine. 

Will o privi pe Sara. Ea dădu din cap. 


274 


— Ai nevoie de micul dejun, mai întâi. 

Will deschise mașina de spălat vase și luă tigaia. Găsi pâinea 
și ouăle la locul lor. 

Faith îl privi cum prepară micul dejun. Nu spuse nimic. Sara 
nu știa dacă avea o cădere nervoasă sau nu știa ce să spună. 
Probabil câte puţin din ambele. Din punctul ei de vedere, Sara 
nu s-a simţit niciodată atât de jenată în propria ei casă. Il privi 
pe Will cum sparge ouăle și pune unt pe pâinea prăjită. Era 
crispat. Nu îi aruncă nicio privire. Ar fi putut, la fel de bine, să 
rămână în dormitor. 

Will luă trei farfurii din dulap și le umplu cu mâncare. Sara și 
Faith stăteau la masă. Deși mai era un scaun, Will rămase în 
picioare, sprijinindu-se de masă. Sara ciugulea din mâncare. 
Faith a mâncat jumătate din ouă și o felie de pâine prăjită. Will a 
mâncat tot din farfurie, apoi a terminat pâinea prăjită a lui Faith 
și Sara, înainte să arunce restul la gunoi și să pună farfuriile în 
chiuvetă. Clăti bolul în care au fost ouăle, turnă niște apă în 
tigaie, apoi se spălă pe mâini. Într-un final, zise: 

— Faith, am ceva să-ţi spun. 

Ea clătină din cap. Probabil că știa ce urma. 

Will stătea în picioare, cu spatele la tejghea. Nu s-a aplecat 
să-i apuce mâinile. Nu a venit să se așeze lângă ea. li dădu 
veștile direct: 

— Noaptea trecută, am fost la Închisoarea de Stat Coastal. 
Am vorbit cu un bărbat care are o funcţie destul de înaltă în 
comerțul cu droguri. Roger Ling. Rămase cu privirea aţintită la 
ea. Nu am cum să-ţi spun altfel. Mi-a spus că mama ta a fost 
omorâtă. Împușcată în cap. 

Ea nu răspunse, la început. Stătea acolo cu coatele pe masă, 
mâinile atârnându-i și cu gura deschisă. Până la urmă, ea spuse: 

— Nu, n-a fost omorâtă. 

— Faith... 

— Ai găsit cadavrul? 

— Nu, dar... 

— Când s-a întâmplat asta? Când ţi-a spus? 

— Târziu, în jurul orei nouă. 

— Nu este adevărat. 

— Faith, este adevărat. Tipul știe ce vorbește. Amanda 
spune... 


275 


— Nu-mi pasă ce spune Amanda. Mandy nu știe despre ce 
vorbește. Oricine ar fi persoana cu care ai discutat, te minte. 

Ea începu să caute în buzunare, din nou. Will privi spre Sara. 

— Uite, spuse Faith. Avea un iPhone în mână. Vezi asta? E 
pagina de Facebook a lui Jeremy. Au trimis mesaje. 

Will se îndepărtă de masă. 

— Ce spui? 

— M-am întâlnit cu unul din ei noaptea trecută. La 
supermarket. Mi-a făcut asta. Îi arătă vânătăile de pe faţă. l-am 
zis că îmi trebuie o dovadă că este în viaţă. Mi-a trimis un mesaj 
prin intermediul contului de Facebook al lui Jeremy, în această 
dimineață. 

— Ce spui? repetă Will. Culoarea i se retrăsese din obraji. Te- 
ai întâlnit cu el singură? De ce nu m-ai sunat? Ar fi putut să... 

— Uită-te la asta. 

li arătă telefonul. Sara nu putea vedea imaginea, dar auzea 
sunetul. 

— Este luni dimineaţa. Ora cinci și treizeci și opt de minute, 
spuse o voce de femeie. Făcu o pauză. Era un zgomot de fundal. 
Faith, ascultă-mă. Nu face nimic din ce spun ei. Nu avea 
încredere în ei. leși din această situaţie. Tu, fratele tău și copiii 
sunteţi familia mea. Singura mea familie... Dintr-odată, vocea 
deveni mai puternică. Faith, este important. Am nevoie să-ți 
aduci aminte de vremurile petrecute împreună înainte de 
nașterea lui Jeremy... 

— Se oprește aici, spuse Faith. 

— Despre ce vorbește? Vremurile dinaintea nașterii lui 
Jeremy? întrebă Will. 

— Când eram însărcinată. 

Se înroși, deși trecuseră aproape douăzeci de ani. 

— Mama a stat cu mine. Ea era... Faith scutură din cap. Nu aș 
fi reușit să depășesc acea perioadă fără ea. Imi tot spunea să fiu 
puternică, că se va termina totul odată și-odată și, apoi, totul va 
fi bine. 

Sara își puse o mână pe umărul lui Faith. Nici nu-și putea 
imagina suferinţa prin care trecea aceasta. 

Will se uită fix la iPhone: 

— Ce se vede pe ecranul televizorului din spatele ei? 

— Good Day, Atlanta. Am verificat postul. Sunt știrile despre 
vreme, pe care le-au transmis în urmă cu jumătate de oră. Poţi 


276 


vedea ora deasupra siglei postului. Am primit fișierul două 
minute mai târziu. 

Îi întinse Sarei telefonul, dar încă nu o privea în ochi. 

Curiozitatea a fost întotdeauna slăbiciunea ei. Ochelarii de 
citit ai Sarei erau pe masă. li puse la ochi, ca să poată vedea 
detaliile mărunte. 

Pe telefon se vedea Evelyn Mitchell așezată jos, lângă un 
televizor mare cu plasmă. Televizorul nu avea sunet, dar Sara o 
văzu pe femeia de la meteo indicând previziunea pe cinci zile. 
Evelyn se uita în altă direcție decât a aparatului de filmat, 
probabil la omul care filma. Faţa ei era o masă însângerată. Se 
mișca greu, ca și cum ar fi avut dureri mari. Cuvintele ei erau de 
nedeslușit, la început: 

— Este luni dimineaţa. 

Sara lăsă filmuleţul să meargă, apoi puse telefonul jos. 

Faith o urmărea cu atenţie pe Sara. 

— Cum pare mama? 

Sara își dădu jos ochelarii. Cu greu putea emite o opinie 
medicală bazată pe un filmuleţ neclar, dar era evident pentru 
toată lumea că Evelyn Mitchell fusese bătută crunt. Cu toate 
acestea, ea îi spuse: 

— Pare că rezistă. 

— Așa m-am gândit și eu. Faith se întoarse către Will. Le-am 
spus că mă întâlnesc cu ei la prânz, dar mesajul spune 
douăsprezece și jumătate. La casa mamei. 

— La casa mamei tale? repetă el. E considerată încă locul 
crimei. 

— Poate a fost eliberată. APD nu-mi spune nimic. Lasă-mă să 
găsesc e-mailul. 

Faith derulă cu degetul mare pe ecran, din nou, și-i înmână 
telefonul lui Will. 

— Ah, zise ea, întinzându-se după aparat. Am uitat... 

— Am găsit. 

Will luă ochelarii Sarei de pe masă și-i puse la ochi. Se uită fix 
la telefon, câteva secunde. Sara nu-și dădea seama dacă citea 
e-mailul sau doar a ghicit, când a spus: 

— Vor bani. 

Faith îi luă telefonul. 

— Nu există niciun ban. 

Will o privi fix. 


277 


— Nu este adevărat, spuse Faith. N-a fost niciodată adevărat. 
N-ai putut să dovedești nimic. Nu era pătată. Boyd și ceilalți 
furau, dar mama n-a luat niciodată nimic. 

— Faith, spuse Will. Mama ta avea un cont în bancă. 

— Și ce dacă? Toată lumea are un cont în bancă. 

— Un cont într-o bancă din afara statului. Este pe numele 
tatălui tău. Încă îl are. Au intrat și au ieșit din cont circa șaizeci 
de mii de dolari, din câte îmi dau eu seama. Mai pot exista 
conturi în alte state, pe diverse nume. Nu știu. 

— Nu. Minţi! scutură Faith din cap. 

— De ce aș minţi în legătură cu asta? 

— Pentru că nu poţi să recunoști că te-ai înșelat în legătură cu 
ea. Nu era pătată. Lacrimile îi umplură ochii. Arăta ca o 
persoană care știa adevărul, dar nu putea să-l accepte. Nu era! 

Se auzi o altă bătaie în ușă. Sara bănuia că Abel Conford a 
observat, în sfârșit, că mașini străine erau în parcare. Se 
înșelase din nou. 

— Bună dimineaţa, doctore Linton. 

Amanda Wagner nu părea încântată să stea în hol. Avea ochii 
roșii. Machiajul de pe nas se ștersese. Pielea ei era mai 
întunecată acolo unde se dăduse cu fond de ten și cu fardul de 
obraz. 

Sara deschise ușa mai larg. Își strânse, din nou, halatul, 
întrebându-se de unde provine acest tic nervos. Poate era din 
cauză că era complet goală pe dedesubt, iar mătasea neagră 
era subţire ca o hârtie creponată. Nu plănuise să dea o 
petrecere în această dimineaţă. 

Faith păru înfuriată să o vadă pe Amanda. 

— Ce cauţi aici? 

— A sunat Roz Levy. A spus că i-ai furat mașina. 

— Am lăsat un bileţel. 

— Pe care, în mod ciudat, nu l-a interpretat ca o cerere de 
permisiune. Din fericire, am fost în stare să o conving să nu 
sune la poliţie. Îi zâmbi lui Will: Bună dimineaţa, doctore Trent. 

Will mimă o fascinaţie subită pentru gresia de pe podeaua 
Sarei. 

— la stai așa, spuse Faith. De unde știai unde sunt? 

— Roz are mașina pusă sub urmărire contra furtului. Am cerut 
să mi se facă un favor la dispecerat. 


— Pusă sub urmărire? Este un Corvair vechi de nouă sute de 
ani. Valorează cinci dolari. 

Amanda își dezbrăcă haina și i-o dădu Sarei. 

— Îmi pare rău că îţi stric dimineata, doctore Linton. Îmi place 
cum ţi-ai aranjat părul. 

Sara se forţă să zâmbească, în timp ce agăța haina în dulap. 

— Doriţi niște cafea? 

— Da, mulţumesc. Se întoarse către Will și Faith: Ar trebui să 
mă simt rănită că nu am fost invitată la petrecere? 

Păru că nimeni nu are chef să-i răspundă. Sara luă trei căni 
din dulap și turnă cafea în fiecare. Ascultă din nou vocea lui 
Evelyn Mitchell pe iPhone, pe când Faith punea filmuleţul pentru 
noul oaspete. 

Amanda îi ceru să-l pună din nou, apoi a treia oară, înainte să 
întrebe: 

— Când a apărut asta? 

— Cu puţin peste o jumătate de oră în urmă. 

— Citește-mi mesajul care a sosit cu el. 

— La douăsprezece și jumătate, pe Little John 339. Adu banii 
gheață într-o geantă neagră. Nu alerta pe nimeni. Vă urmărim. 
Dacă nu urmezi instrucțiunile, ea va muri și la fel tu și familia ta. 
Să ţii minte ce ţi-am spus, citi Faith. 

— Roger Ling. Vocea Amandei avea o furie reţinută. Știam că 
ticălosul minte. Nu poţi avea încredere în niciun blestemat de 
cuvânt pe care-l spun ei. 

Apoi păru să realizeze dubla semnificaţie a cuvintelor ei. 
Rămase cu gura căscată, evident surprinsă. 

— E în viață, râse ea. O, Doamne, am știut că nu va ceda fără 
luptă. Işi puse mâna pe piept: Cum am putut crede chiar și 
pentru un minut că... 

Dădu din cap. Zâmbetul de pe faţă era atât de larg, încât, 
într-un final, îl acoperi cu mâna. 

Will puse o întrebare mai importantă: 

— De ce ar vrea să vă întâlniți la casa mamei tale? Nu e sigur. 
Nu sunt în avantaj. Nu are sens. 

— E familiar. E ușor de supravegheat, răspunse Faith. 

— Dar polițiștii nu au plecat de la scena crimei sub nicio 
formă. Va dura zile să se analizeze totul, spuse Will. 

— Rapitorii trebuie să știe ceva ce noi nu știm, adăugă 
Amanda. 


279 


— Ar putea fi un test, o contrazise Will. 

— Dacă îndepărtăm echipa de laborator, va fi evident că Faith 
a chemat poliţia. Sau pe noi. 

— Parchezi acasă și ești în spaţiu deschis. Intri și încapi pe 
mâinile lor. Ce-i opreşte să te împuște și să-ţi ia banii? În special 
dacă nu putem aduce o echipă tactică să securizeze zona, îi 
spuse lui Faith. 

— Putem ajunge la o înțelegere, insistă Amanda. Sunt numai 
trei rute înspre și în afara cartierului. Fac o mișcare în orice 
direcție și avem pistoalele la îndemână. 

Will ignoră bravada. Deschise sertarul de lângă frigider și 
scoase un pix și hârtie. Tinea pixul în mod ciudat în mâna 
stângă, între degetul mijlociu și inelar. 

Sara privi cum acoperă spaţiul cu un T mare, apoi desenă 
două pătrate neregulate - unul pe brațul T-ului și altul la baza 
acestuia. Memoria lui era mai bună decât ar fi bănuit Sara, dar, 
dacă se gândea mai bine, probabil fusese la casa lui Faith de 
câteva ori. 

— Casa lui Faith este pe colţ, aici. Evelyn se află aici, pe Little 
John, explică el. Apoi trasă o formă în formă de L între cele două 
case. Avem tot acest spaţiu deschis. Ar putea bloca intersecția 
aici și să o ia. Ar putea parca o furgonetă în același loc și să o 
împuște de la distanţă. Ar putea parca pe alee, aici, și de sus 
vine furgoneta lor neagră. Două gloanţe în cap, așa cum i-au 
tras lui Castillo la depozit. Sau ar putea să o înhaţe și să ajungă 
pe autostrada interstatală sau pe Peachtree Road în mai puţin 
de cinci minute. Sau și-ar putea ușura situația și să se instaleze 
aici... Desenă un dreptunghi, sub casa lui Evelyn. Garajul lui Roz 
Levy. Are un perete până la nivelul genunchiului, unde ei s-ar 
putea instala, cu o pușcă. Fereastra de la baia lui Evelyn e vizavi 
de cea a doamnei Levy. Este pe o pantă. Poţi vedea direct de la 
ușa bucătăriei doamnei Levy, fără să știe cineva. Faith intră pe 
ușă cu sacoșa de bani și ei o omoară. 

Amanda luă pixul și transformă baza T-ului într-un cerc. 

— Little John începe de aici. Întregul cartier se întinde 
împrejur. Desenă mai multe arcuri: Acesta este Nottingham. 
Friar Tuck. Robin Hood. Beverly. Lionel. Apoi niște X-uri mari la 
capete: Beverly are ieșire în Peachtree de aici, pe unde trec 
toate mașinile din lume; celălalt capăt te aruncă în întinderea 
imensă a Ansley Park. Lionel duce tot acolo. Sunt fundături. 


280 


Majoritatea caselor de pe aceste trasee au parcare pe propria 
lor stradă. Am putea avea zece mașini, în fiecare punct, și n-ar 
observa nimeni. 

— Nu-mi fac griji în legătură cu modalităţile lor de ieșire, îmi 
fac griji pentru Faith, dacă intră singură în acea casă. Dacă într- 
adevăr ei supraveghează locul, vor ști cine nu trebuie să fie 
acolo. Au avut aproape trei zile pline ca să înveţe schiţa 
cartierului, poate chiar mai mult. Chiar dacă cei de la laborator 
pleacă, ei vor ţine socoteala celor care intră și ies din casă, 
spuse Will. 

Amanda întoarse foaia de hârtie. Desenă o schiţă grosolană a 
unei case, indicând amplasamentul camerelor. 

— Faith intră prin bucătărie. Foaierul este aici, se deschide 
înspre sufragerie. Aici este biblioteca, pe stânga - stânga mea. 
Ocupă întregul perete. Canapeaua se întinde aici. Balansoarul 
este aici, pe dreapta. Incă două scaune se află aici și aici. 
Combina stereo este aici. Uși glisante de sticlă se află vizavi de 
foaier. Insistă cu pixul unde ar fi trebuit să fie dormitorul 
principal: O vor ţine pe Ev aici, până apare Faith cu banii, apoi o 
vor aduce în sufragerie. Este cea mai bună zonă pentru schimb. 

— Nimic nu este bun aici. Îi luă pixul: Nu putem proteja 
fereastra din faţă, întrucât nu știm cine urmărește casa. Nu 
putem acoperi spatele, deoarece curtea este larg deschisă către 
vecini și vor vedea orice mișcare de la ferestre. Încă nu știm câţi 
puști au rămas în echipă. Ar putea fi unul sau o sută. 

Lăsă jos pixul. Tonul lui era ferm. 

— Nu-mi place, Faith. Nu poţi să intri acolo. Nu în condiţiile 
lor. Vom găsi altă modalitate de a rezolva situaţia. Vom sugera 
un alt loc, pe care îl putem securiza dinainte, astfel încât să fim 
siguri că vei fi bine. 

Tonul Amandei îi trăda iritarea. 

— Nu fi atât de fatalist, Will. Avem la dispoziţie șase ore. Toţi 
cunoaștem schiţa casei, așa că este la fel de mult în avantajul 
nostru, cât și într-al lor. Știu fiecare babă din cartier. Este o 
stradă circulată. Sunt tot timpul persoane care aleargă, 
persoane care livrează diverse produse, camioane de la cabluri, 
cititori de aparate de măsură, poștași și persoane care se 
plimbă după-amiaza, cărora le putem pune microfoane. Pot 
strânge patru echipe, în următoarele patru ore și nimeni nu va 
încerca să preia controlul. Nu suntem un grup de polițiști 


281 


incompetenți. Putem găsi o modalitate de a ieși din această 
situaţie. 

— O fac eu, se oferi Will, iar Sara simţi că-i sare inima din 
piept. 

— Nu te poți da drept Faith. 

— Le vom trimite un e-mail, în care îi vom anunţa că eu voi 
face schimbul. Roger Ling știe cum arăt. Chiar dacă nu este 
implicat, urmărește spectacolul de la distanţă, în mod evident. 
Știe cine sunt acești tipi. Le poate spune să aibă încredere în 
mine. 

Sara simţi o undă de eliberare, când văzu că Amanda clatină 
din cap, chiar înainte ca el să termine de vorbit. 

— E mai sigur așa. Mai sigur pentru Faith, insistă el. 

Ca de obicei, Amanda nu cedă. 

— E cel mai stupid lucru pe care l-am auzit vreodată ieșind 
din gura ta. Gândește-te la ce am văzut în ultimele două zile. E 
treabă de amatori. Julia Ling ne-a informat, practic, cu ce aveam 
de-a face. Tratăm cu un grup de băieţi proști, care au impresia 
că știu să se joace hoţii și vardiștii. Îi putem învinge înainte să 
știe ce i-a lovit. 

Will nu se lăsă influenţat. 

— Poate că sunt tineri, dar nu au teamă. Au omorât o mulţime 
de oameni. Și-au asumat o grămadă de riscuri prostești. 

— Niciunul mai prostesc decât să te trimită pe tine în locul lui 
Faith. Așa ajung oamenii să fie omorâţi. Procedăm cum am zis 
eu. Vom descoperi cum să amplasăm oameni, în mod strategic. 
O vom urmări pe Faith tot timpul. Vom aștepta până când 
răpitorii apar cu Evelyn. Faith va face schimbul, apoi îi arestăm 
când încearcă să fugă, decise Amanda. 

Will nu voia să cedeze. Era ca de piatră. 

— Ea nu poate face asta. Nu poate intra acolo singură. Ori mă 
lăsați pe mine să mă duc, ori găsiţi o altă modalitate. 

— Dacă nu merg singură, mama mea este moartă, spuse 
Faith. 

Will privi spre podea. Încă mai credea, în mod clar, că exista 
posibilitatea ca Evelyn Mitchell să fie moartă. Sara a descoperit 
că îl aproba în tăcere. Acesta nu suna ca un plan de ao 
recupera pe Evelyn, ci ca un plan croit pentru ca Faith să fie 
ucisă. Amanda era așa de al naibii de hotărâtă să-și salveze 
prietena, încât nu putea observa daunele colaterale. 


282 


Sara uitase de cafea. Păstră una pentru ea, apoi îi dădu una 
Amandei și una lui Will. 

— Mulţumesc. 

Will o luă pe a lui într-o manieră stranie. Parcă se asigura că 
mâinile lor nu se ating. 

— El nu bea cafea. O iau eu, spuse Faith. 

Obrajii Sarei au început să ardă. 

— Poate că nu ar trebui să consumi cofeină acum. 

Will își drese vocea. 

— E-n regulă. Uneori îmi place. 

Sorbi din cană. Se strâmbă, practic, când înghiţi. Sara nu mai 
putea suporta. Singura modalitate prin care s-ar fi putut simţi 
mai la nelalocul ei, ar fi fost dacă scotea un acordeon și începea 
să cânte o polcă. 

— Ar trebui să vă las singuri să discutati. 

— Dacă nu te superi, doctore Linton, aș dori să aud o opinie 
neutră asupra posibilităţilor, o opri Amanda. 

Toţi se uitau la ea. Deși părea imposibil, se simţi și mai 
stânjenită ca înainte. Se uită spre Will pentru ajutor, dar el îi 
aruncă o privire fără expresie, ca unei funcţionare de la bancă 
sau omului care duce gunoiul. 

Nu se putea face nimic. Se așeză lângă Faith. Amanda ocupă 
celălalt scaun. 

— Bun, să recapitulăm ce știm, ca să fim cu toţii la curent. 
Will, spune tu totul. 

Lăsă jos ceașca de cafea și începu să vorbească. Îi povesti lui 
Faith tot ce s-a întâmplat de când a fost răpită Evelyn, 
descriindu-i scena crimei, vizita făcută lui Boyd Spivey la D&C și 
colegilor lui tăcuţi de la închisoarea de Stat Valdosta. Buzele lui 
Faith s-au întredeschis din cauza surprinderii când a aflat despre 
fotografiile lui Roz Levy, care îl înfățișau pe prietenul lui Evelyn. 
Cu toate acestea, a păstrat tăcerea când el a povestit despre 
incidentul Sarei de la spital și despre împușcăturile de la 
depozitul Juliei Ling. Sara simţi acea gheară familiară în piept, 
când el a ajuns la această parte. Tăietura de la ureche. Un 
glonte a șuierat pe lângă ea, la mai puţin de trei centimetri de 
craniu. 

— Ricardo Ortiz și Hironobu Kwon se cunoșteau de la școală. 
Amândoi frecventau Westminster. Cel mai probabil lucrau 
împreună la magazinul de dulapuri al lui Ling-Ling. Le-a intrat în 


283 


cap să-și înceapă propria afacere. În mod evident, și-au format o 
echipă, împreună cu alţi tipi care lucrau în magazin. Ricardo s-a 
dus în Suedia și a luat niște heroină pentru ei, ca s-o vândă. 
Potrivit lui Roger Ling, băieţii se lăudau toţi cu asta. Benny 
Choo, un reprezentant puternic al Rebelilor Galbeni, l-a prins pe 
Ricardo și l-a bătut măr. Era pe cale să-i ia zilele, când Ricardo 
sau poate Hironobu, le-a spus de unde puteau lua bani grei, 
spuse Will. 

Faith suportase totul în tăcere, dar acum bombăni: 

— Mama. 

— Corect, confirmă Will. Chuck Finn și Hironobu Kwon au fost 
la dezintoxicare împreună, cel puţin o lună. Chuck trebuie să-i fi 
spus lui Hironobu despre bani. Ricardo era pe cale să moară, 
așa că Hironobu spune: „Știu de unde putem obţine aproape un 
milion de dolari bani gheaţă.” Benny Choo acceptă oferta. 

— Asta căutau acasă la Evelyn. Ei au crezut că ea are bani în 
casă. Când ea nu a cedat, au răpit-o, continuă Amanda 
povestea. 

Sara consideră că a fost bine că Amanda a omis faptul că 
Hector Ortiz, vărul unuia dintre cei mai importanţi traficanţi de 
droguri din Atlanta, a fost găsit mort în portbagajul lui Evelyn. Ar 
fi trebuit să tacă, dar era casa ei, ei se năpustiseră aici fără să 
anunţe, iar Sara obosise să fie politicoasă. 

— Asta nu explică de ce Hector Ortiz era acolo. 

— Nu, nu explică, nu-i așa? ridică Amanda din sprâncene. 

Sara nu lucra pentru această femeie. Nu avea de gând să o 
menajeze. 

— N-ai de gând să răspunzi la întrebare? 

Buzele Amandei se deschiseră într-un zâmbet de crocodil. 

— Aspectul cel mai important aici este că ei au făcut toate 
acestea pentru că vor bani. Putem negocia cu oamenii care vor 
bani. 

— Nu este vorba despre bani, spuse Will. 

— Nu avem timp pentru intuiţii feminine, ripostă Amanda. 

Vocea lui părea obosită, dar el nu cedă. 

— Ei încearcă să o prindă pe Faith în acea casă pentru un 
motiv. Dacă intrăm fără să cunoaștem motivul, nu se va termina 
bine. Nu pentru noi toţi. 

Era perfect rezonabil, dar Sara își dădu seama că Amanda nu 
credea asta. Cu toate acestea, el încercă în continuare. 


284 


— Fii atentă: dacă era vorba doar de bani, ar fi făcut o cerere 
de răscumpărare din prima zi. Nu ar juca acest „du-te-vino” prin 
intermediul Facebook. N-ar risca să o întâlnească pe Faith față 
în faţă la supermarket. Ar fi o tranzacţie simplă. Ar da telefon. Ar 
ridica banii și ar lăsa ostatica undeva, apoi ar pleca liberi acasă. 

Era, din nou, o presupunere rezonabilă. Din nou, Amanda o 
ignoră. 

— Nu e niciun final secret ascuns aici. Ei vor bani gheaţă. Le 
vom da bani gheaţă. Așa de tare o să le împingem banii pe gât 
că vor elimina de pe fund doar hârtie, tot drumul spre 
închisoare, spuse ea. 

— Are dreptate. Faith privise în gol pe tot parcursul acestui 
schimb de replici, dar cu hipoglicemia, în sfârșit, adusă la nivel 
normal, începuse să gândească iar ca un detectiv: Dar contul 
din bancă? 

Amanda se ridică în picioare ca să-și mai toarne cafea. 

— Contul nu contează. 

Will păru să nu fie de acord, dar, din motive personale, păstră 
tăcerea. 

— Tatăl tău participa la jocuri de noroc, îi spuse Amanda lui 
Faith. 

Faith clătină din cap. 

— Nu-i adevărat. 

— Juca poker la fiecare sfârșit de săptămână. 

— Pe sferturi de dolar. Continua să clatine din cap. Tata 
vindea asigurări. Ura riscul. 

— Nu risca nimic. Era extrem de precaut. 

Amanda ocoli barul din bucătărie și se așeză lângă Faith. 

— De câte ori nu s-au dus, el și Kenny, în Las Vegas, când tu 
erai mică? 

Faith încă nu era convinsă. 

— Era în interes de serviciu. 

— Bill proceda metodic. El proceda metodic în toate. Ştii asta. 
Știa când să mintă și când să se retragă. Kenny nu era la fel de 
inteligent, dar asta e altă poveste. Privi spre Will: Bill nu plătea 
impozite pe acei bani. De aceea contul era secret. 

Sara putea să-și vadă propria confuzie, reflectată pe faţa lui 
Will. Peste o anumită sumă, nu puteai să pleci, pur și simplu, 
dintr-un cazino din Vegas sau orice cazino legal din America, de 
fapt, fără să plătești impozite. Faith încă nu o credea. 


285 


— Nu mi-l imaginez pe tata asumându-și un astfel de risc. Ura 
să joace. Îl critica tot timpul pe Kenny, din această cauză. 

— Deoarece Kenny se comporta ca un idiot cu banii, o 
combătu Amanda. 

Tonul amar al vocii ei îi reaminti Sarei că cei doi au fost 
împreună mulţi ani. 

— Pentru Bill era doar distracţie, se elibera de probleme și 
uneori câștiga o grămadă de bani, alteori pierdea puțin, dar știa 
întotdeauna când să renunțe. Nu era o dependenţă pentru el. 
Era un sport. 

— De ce nu mi-a spus asta Evelyn, când o investigam? spuse 
Will, într-un final. 

— Nu ţi-a spus al naibii de multe când o investigai, zâmbi 
Amanda. 

— Nu, acceptă el. 

— Dar ar fi putut scăpa ușor de suspiciune, dacă... 

— Nu era nicio suspiciune, îl întrerupse Amanda. Apoi îi spuse 
lui Faith: Mama ta a fost cea care a turnat echipa. De aceea îi 
spuneau Almeja. Era informatoare. 

— Poftim? 

Confuzia lui Faith era aproape palpabilă. Se uita la Will ca și 
cum el deţinea răspunsurile. 

— De ce nu mi-a spus? 

— Pentru că voia să te protejeze. Cu cât știai mai puţine, cu 
atât erai mai în siguranță, spuse Amanda. 

— Atunci de ce-i spui acum? întrebă Will. 

Amanda era vizibil enervată. 

— Pentru că nu renunţi la contul acela stupid, deși ţi-am spus 
de nenumărate ori că nu contează. 

Will își așeză cana de cafea pe masă. 

— De unde a aflat ea că ei luau bani? puse Faith întrebarea 
din mintea Sarei. 

— Contează? ridică Amanda din umeri. 

— Da, răspunse Will. 

Voia, în mod clar, să audă povestea ca să găsească ce nu se 
potrivește. 

Amanda respiră adânc înainte de a începe: 

— A fost o captură în partea de sud, unul dintre proiectele din 
East Point. Evelyn a condus echipa care a pătruns în 
apartament. Era dimineaţă. Infractorii erau încă adormiţi, erau 


286 


mahmuri de noaptea trecută. Un morman de bani stătea pe 
măsuța de cafea și mai era cocaină cât pentru un elefant. 
Amanda începu să zâmbească, savurând în mod evident 
povestea. l-au ridicat și escortat în stradă. Aveau mâinile la 
spate, stăteau în genunchi, holbându-se la ușile echipajelor de 
poliţie, ca să-și aducă aminte cine e șeful. lată că apare presa, 
căreia Boyd nu-i poate rezista. El aliniază echipa pentru 
fotografii, cu infractorii în cadrul din spate. Teritoriul îngerilor lui 
Charlie. Mama ta ura întotdeauna această parte. De obicei 
pleca, se ducea înapoi la birou să întocmească documentele, 
când venea presa. De data aceasta, strada era blocată, așa că 
s-a întors la apartament și l-a cercetat. Primul lucru pe care l-a 
observat a fost că grămada de bani nu arăta ca înainte. Ea a 
spus că era aranjată în formă de piramidă, când au dărâmat 
ușa. Ştii că mama ta intra întotdeauna prima, strânse Amanda 
din buze. 

Faith dădu din cap. 

— A zis că a observat piramida imediat, deoarece Zeke 
obișnuia să... 

— Aranjeze totul în formă de piramidă, explică Faith. Când 
avea zece sau unsprezece ani a început să îngrămădească totul 
- cărţi, Lego, mașinuţe de jucărie - în piramide. 

— Mama ta a crezut că e autist. Poate avea dreptate. Oricum, 
ea a observat grămada de bani, asta este important. Piramida 
se transformase în cub când s-a întors înapoi, în apartament, 
continuă Amanda. A început să-și supravegheze echipa mai 
atent după asta, ţinându-și simţurile treze, urmărind ce cazuri 
au fost rezolvate și care au fost ratate pentru că s-au pierdut 
dovezi sau au dispărut martori. Apoi, când a fost sigură, a venit 
la mine. 

— Mi-ai zis că pontul a fost anonim, spuse Will. 

— Evelyn a trebuit să fie investigată, la fel ca restul. Nu 
aveam de-a face cu băieţi de cor. Boyd și echipa beneficiau de 
bani murdari. De asemenea, au fost plătiți să nu acţioneze în 
unele situaţii. Nu strici o afacere ca asta fără să-ți riști viaţa. Ev 
trebuia să fie protejată. Așa că am decis că îi vom spune un 
pont anonim și o vom ancheta, la fel ca pe ceilalţi. 

— Dar ei trebuie să fi suspectat faptul că pontul provenea de 
la mama. Era singura care nu era pătată, spuse Faith. 


— E o diferență mare între a suspecta și a ști. Tonul i se 
schimbă: Și Boyd Spivey o proteja. A dat de știre că e 
intangibilă. Îi lua apărarea de fiecare dată. Presupun că de 
aceea l-au eliminat. Puteau avea GBl-ul și APD pe urmele lor, 
dar cineva ca Boyd putea să-i afecteze în moduri în care noi nu 
putem. 

Faith era tăcută, gândindu-se, probabil, la mortul care o 
protejase pe mama sa. Din punctul ei de vedere, Sara se gândea 
la timpul și banii cheltuiţi pentru a ucide un om deja condamnat 
la moarte. Toată tărășenia a fost planificată și executată cu 
atenţie, de oameni care știau punctele slabe ale lui Evelyn 
Mitchell: Boyd Spivey - protectorul ei, Faith - fiica, Amanda - 
cea mai bună prietenă. Lucrurile păreau din ce în ce mai mult o 
răzbunare și mai puţin o captură de bani. Sara își dădu seama 
că Will făcuse aceleași legături. Dar, ca de obicei, când el a 
vorbit, nu a menţionat ce era evident. În schimb, a întrebat-o pe 
Amanda: 

— Tu ai scos contul din rapoartele mele? 

— Noi nu suntem fiscul. N-avem motive să pedepsim pe 
cineva pentru că a procedat așa cum trebuie, dădu ea din 
umeri. 

Sara își dădea seama că Will era mânios, dar el tot nu a spus 
nimic. Nici măcar nu dădea semne de agitaţie. Și-a îndesat doar 
mâinile în buzunare și s-a sprijinit cu spatele de masă. Ea nu se 
certase în viaţa ei cu el. Acum, nici măcar nu era sigură că se va 
certa vreodată, dar Sara își imagina că ar fi fost ceva complet 
inutil. 

Faith ignoră slăbiciunile Amandei. Având în vedere că zahărul 
din sângele ei urcase și coborâse ca o minge de ping-pong, în 
ultimele zile, era surprinzător că măcar mai putea să stea pe 
scaun. De aceea, Sara a fost sigură că nu a auzit bine când Faith 
a vorbit, în sfârșit. 

— Au lăsat degetul ei sub perna mea. 

— Unde este degetul? spuse Amanda fără să clipească. 

— În dulăpiorul meu de medicamente. 

Faith își puse mâna la gură. Arăta de parcă era pe cale să 
vomite. Sara sări și aduse coșul de gunoi, dar Faith îi făcu semn 
să plece. 

— Sunt bine. 


288 


Trase adânc aer în piept. Sara luă un pahar din dulap și-l 
umplu cu apă. Faith îl bău cu lăcomie, făcând zgomot. Sara 
umplu din nou paharul și îl puse în faţa ei. Se lăsă pe spate, 
peste tejghea, pentru a o supraveghea pe Faith. Will era sprijinit 
la câţiva metri mai jos de ea. Încă ţinea mâinile în buzunare. Ea 
simţi distanţa dintre ei ca pe un curent de aer rece. 

Faith luă o înghiţitură de apă, înainte să le spună: 

— Au încercat să-l prindă pe Jeremy. L-am trimis de acasă, 
împreună cu fratele meu. Au luat-o și pe Emma. Apoi am mers la 
supermarket și tipul m-a încolţit în baie. 

— Cum arăta? întrebă Amanda. 

Faith le oferi o descriere foarte detaliată a înălțimii, greutăţii, 
hainelor și gramaticii bărbatului. 

— Cred că era hispanic. Avea ochi albaștri. Este ceva normal? 
întrebă ea, privind spre Sara. 

— Nu se întâlnește des, dar nici rar, îi explică Sara. 

— Mexico a fost ocupat de spanioli. Unii dintre ei s-au 
căsătorit cu pieile-roșii. Nu toţi mexicanii aveau piele brună și 
păr negru. Unii erau blonzi și aveau pielea mai deschisă la 
culoare. Unii aveau ochi verzi sau albaștri. E o genă recesivă, 
dar apare. 

— Dar acest tip avea ochii albaștri? întrebă Amanda. 

Faith aprobă din cap. 

— Nu avea tatuaje? 

— Un șarpe pe gât. 

A fost rândul Amandei să dea din cap. 

— Putem să anunţăm poliţia. Putem obţine, cel puţin, o listă 
cu bărbaţii hispanici, cu vârsta cuprinsă între optsprezece și 
douăzeci de ani, care au ochi albaștri. Căzu pe gânduri: Nu am 
avut noroc în căutarea atelierelor de tatuaj. Oricine i-a făcut 
tatuajul lui Marcellus Estevez cu Arhanghelul Gabriel, fie e 
plecat din stat, fie nu se află în cataloage, fie nu vorbește. 

— Era ceva familiar în legătură cu el. Am crezut că l-am 
arestat cândva, dar el mi-a zis că nu, spuse Faith. 

— Sunt sigură că spunea adevărul. 

Amanda își scoase telefonul BlackBerry și începu să tasteze, 
în timp ce vorbea. 

— Am date despre rapoartele tale. Știu pe cineva în APD, care 
poate arunca un ochi pe cazurile tale de dinainte de a începe să 
lucrezi cu noi. 


289 


— Mă îndoiesc că va găsi ceva. Faith își frecă tâmplele. E de 
vârsta lui Jeremy. Poate îl cunoaște. Poate au fost împreună la 
școală. Nu știu. 

Amanda termină de scris e-mailul. 

— L-ai întrebat pe Jeremy? 

— I l-am descris, în mare, noaptea trecută. Nu cunoaște pe 
nimeni care să se potrivească descrierii. Cel puţin, nu cineva de 
care își amintește, aprobă Faith. 

— Îți mai aduci aminte ceva? întrebă Will. 

În mod evident, Faith era reticentă în legătură cu un anumit 
lucru: 

— E ceva de-a dreptul prostesc. Poate... Privi spre Sara: 
Zahărul din sânge a avut valori nebunești. Mă face să am 
halucinaţii. 

— În ce sens? întrebă Sara. 

— Eu doar... Clătină din cap. E ceva prostesc. Era ceva în 
neregulă la sertarul de argintărie. Râse, ca pentru ea. E chiar 
prostesc. Nu contează. 

— Continuă, îi spuse Sara. Ce era în neregulă? 

— Furculițele erau puse invers. Și lingurile. lar pixurile erau în 
alt sertar. Eu le pun mereu și același loc și... Apoi m-am dus în 
sufragerie și toate globurile de zăpadă erau întoarse cu fața 
spre perete. De obicei sunt cu faţa înspre cameră. Sunt foarte 
grijulie cu ele. l-au aparţinut tatălui meu. Le șterg de praf în 
fiecare săptămână. Jeremy nu are voie să le atingă. Zeke nu s-ar 
apropia de ele. Eu doar... Clătină din cap: Nu știu. Poate am 
făcut-o noaptea trecută și nu-mi aduc aminte. Poate doar am 
crezut că sunt întoarse. Dar îmi aduc aminte când le-am așezat 
la loc, așa că... Își sprijini capul în mâini: Mintea mea n-a mai 
funcţionat cum trebuie, de când s-au întâmplat toate acestea. 
Nu mai știu ce e real și ce nu. Poate înnebunesc. Oare am 
halucinaţii? 

— Valorile testelor tale au variat mult în ultima perioadă, dar 
nu indică un deranjament metabolic. Nu ești atât de 
deshidratată, dar, cu siguranţă, ești supusă unui mare stres. 
Simţi că ai fi răcită sau că ai vreo infecție? îi spuse Sara. 

Faith clătină din cap. 

— M-aș aștepta la confuzie, pe care ai manifestat-o și 
paranoia, care este de înțeles, dar nu halucinaţii adevărate. 


290 


Simţi nevoia să adauge: Mutarea globurilor pare ca un gest de 
copil ce dorește atenţie. Ești sigură că nu e opera fiului tău? 

— Nu l-am întrebat. E jenant și să vorbești despre asta. Sunt 
sigură că nu înseamnă nimic. 

Amanda clătină din cap. 

— Jeremy nu ar face așa ceva, mai ales după cele întâmplate. 
Nu ar vrea să provoace prea mult stres. Și are aproape douăzeci 
de ani. E prea matur pentru genul acesta de gesturi. 

— Poate mi-am imaginat doar, spuse Faith. De ce ar întoarce 
tipii aceia toate globurile? Apoi își aduse aminte: Și să 
deșurubeze becurile. 

— Nu contează, Faith. Ce contează este că trebuie să 
întocmim un plan împreună, oftă Amanda. E aproape ora șapte. 
Trebui să tragem niște concluzii, spuse, privind la ceas. 

— Will are dreptate. Ei supraveghează casa mamei. Știu că o 
supraveghează și pe a mea. Dacă aducem APD... spuse Faith. 

— N-am intenţia să comit o faptă atât de prostească, o 
întrerupse Amanda. Nu știm încă dacă Chuck Finn este implicat 
în asta sau nu. 

Faith deschise gura să protesteze, dar Amanda ridică mâna ca 
să o oprească. 

— Știu că tu crezi că Chuck a fost împins către un stil de viaţă 
criminal, în timp ce restul l-au îmbrățișat de bunăvoie, dar 
vinovăția nu apare în trepte. A luat banii. l-a cheltuit. Și-a 
mărturisit delictele și este liber pe străzi, cu o dependență 
foarte costisitoare. Trebuie să-ţi mai aduci aminte că Chuck are 
încă prieteni în poliţia Atlantei și unde nu are prieteni, are bani 
ca să-i cumpere. Știu că nu vrei să auzi asta, dar fie i-a vândut 
pontul lui Hironobu, fie trage sforile în spatele acestor tineri 
pistolari. 

— Nu seamănă cu atitudinea lui Chuck, o combătu Faith. 

— Nici să furi din banii de la capturi nu semăna cu atitudinea 
lui Chuck, dar iată-ne. Apoi i se adresă lui Will: Ai menţionat 
locul care îi avantajează din casa lui Roz Levy. Nu au cum să se 
instaleze acolo. Ea i-ar împușca în secunda în care ar pune 
piciorul pe alee. 

— E adevărat, aprobă Faith. Doamna Levy supraveghează 
strada ca un șoim. 

— Cu excepţia situaţiei în care cineva e împușcat sau răpit 
alături, ripostă Will. 


291 


Amanda ignoră observaţia. 

— Ideea este, Will, că putem trage foloase în urma acelei 
poziţii la fel de ușor ca răpitorii. În afara faptului de a te livra lor 
în cea mai mare cutie din lume, trebuie să ne dăm seama cum 
te vom introduce pe tine și pușca ta în garajul lui Roz Levy, fără 
să fim văzuți. Privi spre Faith: Eşti sigură că nu ai fost urmărită 
până aici? 

Faith clătină din cap: 

— Am avut grijă. Nu am fost urmărită. 

— Ai procedat bine, îi spuse Amanda. Era în elementul ei, 
aproape neglijentă cu sarcina sa: Am nevoie să dau niște 
telefoane, ca să aflu ce se petrece la casa lui Evelyn. Infractorii 
noștri nu ar fi sugerat o întâlnire acolo, dacă ar fi crezut că cei 
de la laborator lucrează din greu la locul crimei. Vom vedea 
dacă și Charlie poate afla ceva. Cu excepţia acestor fapte, cred 
că mai am câteva favoruri pe care le pot cere unor vechi 
prietene din Zona Șase, care nu vor nimic altceva decât să-i 
pună pe acești indivizi la punct. Doctore Linton? 

— Da? fu Sara surprinsă să-și audă numele. 

— Mulţumim pentru timpul acordat. Am încredere că nu vei 
povesti nimănui ca s-a întâmplat aici. 

— Bineînţeles. 

Faith stătea în picioare, în spatele Amandei. 

— Mulţumesc, spuse ea. Din nou. 

Sara o îmbrăţișă. 

— Ai grijă. 

Urmă Will. Îi întinse mâna: 

— Doctore Linton. 

Sara privi în pământ, întrebându-se dacă nu are una din 
halucinațiile lui Faith. Chiar îi strângea mâna în semn de la 
revedere. 

— Mulţumesc pentru ajutor. Îmi pare rău că v-am incomodat 
azi de dimineaţă, spuse el. 

Faith bombăni ceva, ce Sara nu reuși să audă. 

Amanda deschise dulapul. Sara bănui că zâmbetul de pe faţă 
nu se datora faptului că se bucura să își revadă haina. 

— Cunosc o mulţime dintre vecinii lui Evelyn. Majoritatea sunt 
pensionaţi și cred că, exceptând hoașca de vizavi, vor fi de 
acord să le folosim casele. Trebuie să fac rost de niște bani 
gheață. Cred că pot să obţin, dar vom avea un buget 


292 


restricționat o vreme. Își puse haina: Faith, du-te acasă și 
așteaptă vești de la noi. Cred că, la un moment dat, va trebui să 
mergi la o bancă sau două. Will, du-te acasă și schimbă-ți 
cămașa. Gulerul este uzat și îi lipsește un nasture. Și cât timp 
ești acasă, apucă-te să construiești cu cal troian sau vino cu un 
plan să o seduci pe Roz Levy. Era gata să pună să o aresteze pe 
Faith cu o lună în urmă. Dumnezeu știe ce o mai apucă în 
dimineaţa asta. 

— Da, doamnă. 

Sara deschise ușa din faţă pentru ei. Amanda porni înspre lift. 
Will, mereu un domn, îi făcu loc lui Faith să treacă prima. 

Sara închise ușa după Faith. 

— Ce... începu Will, dar ea îi puse un deget pe buze. 

— lubitule, știu că ai treabă și știu că va fi periculos, dar în 
indiferent ce te implici azi, nu va fi nici pe departe la fel de 
ameninţător ca ceea ce se va întâmpla cu tine dacă îmi faci ce 
mi-ai făcut noaptea trecută și apoi crezi că poţi să pleci 
strângându-mi mâna a doua zi dimineaţă. Bine? Sună-mă mai 
târziu. 

EI înghiţi în sec. 

Ea îl sărută de la revedere, apoi deschise ușa ca el să poată 
pleca. 


Capitolul 17 


Will era abonat la multe reviste pentru mașini. În general, le 
cumpăra pentru fotografii, dar uneori se simțea obligat să 
citească articolele. Așa a aflat că autoturismul Chevrolet Corvair 
700 sedan, din 1960, verde-avocado, cu patru uși, al lui Roz 
Levy, valora mult mai mult decât cei cinci dolari pe care i-ar fi 
dat Faith pe el. 

Mașina era o splendoare, construită în genul în care industria 
auto americană era renumită. Motorul cu șase cilindri era 
montat în spate și fusese proiectat astfel încât să concureze cu 
modelele europene care apăreau pe piaţă. Modelul era renumit 
pentru axul său rotativ cu suspensie, inovator, care a fost 
nominalizat în cartea Nesigur la orice viteză a lui Ralph Nader. 
Cauciucul de rezervă era montat în compartimentul de bagaje 
din faţă, unde se afla, în mod normal, motorul, așezat chiar 


293 


lângă un aparat de încălzire cu gazolină pentru pasageri. Deși se 
terminase iarna, rezervorul era încă plin, lucru pe care Will îl știa 
deoarece faţa lui fusese presată pe canistra de metal, în timp ce 
Faith conducea spre locuința doamnei Levy. Zgomotul făcut de 
gazolină era asemănător cu al valurilor ce se zdrobesc de țărm. 
Sau cu al unui catalizator foarte volatil la mai puţin de un 
milimetru distanţă de faţa lui. 

Mașina a fost construită înainte cu mult ca Administraţia 
pentru Siguranţa Naţională a Traficului și a Autostrăzilor să 
solicite, în anul 2001, ca toţi producătorii să instaleze o bandă 
de salvare incandescentă, în cazul în care cineva rămânea 
blocat în portbagajul mașinii. Era înghesuit într-un spaţiu 
destinat roții de rezervă și poate pentru două valize, gen 1960, 
nu ca cele moderne pe rotile, în care oamenii din ziua de azi își 
împachetează întreaga casă pentru o excursie la munte. Pe 
scurt, exista posibilitatea reală ca el să moară aici, înainte ca 
Roz Levy să-și aducă aminte că trebuie să-l elibereze. 

Prin cauciucul crăpat de lângă balama venea o rază subţire de 
lumină. Will ridică telefonul mobil ca să se uite la ceas. Era în 
portbagaj de aproape două ore și mai avea cel puţin jumătate 
de oră de mers. Pușca lui era înghesuită între picioare, într-un 
mod care nu-i mai plăcea. Tocul era sucit în așa fel, încât Glock- 
ul lui să-l înghiontească în coastă ca un deget. Sticla de apă pe 
care i-o dăduse Faith se transformase demult înapoi în plastic. 
Erau aproape treizeci și trei de grade Celsius în interiorul 
mormântului de metal. Nu-și mai simţea mâinile și picioarele. 
Începuse să creadă că fusese o idee foarte proastă. 

Cuvintele „cal troian” l-au pus pe gânduri. 

Un telefon dat lui Roz Levy le dovedi că ea nu avea de gând 
să le ușureze situaţia. Era încă enervată că Faith i-a luat mașina, 
așa că refuzase să lase pe vreunul dintre ei în casă. In mod 
neobișnuit, Will era persoana care sugerase ca el să facă acest 
lucru prostesc. Faith va aduce înapoi Corvair-ul în garaj. El se va 
ascunde în portbagaj și va aștepta până la ora stabilită. Doamna 
Levy va duce gunoiul și va elibera capota portbagajului pe 
traseu. Will se va târî afară și îi va raporta lui Faith. 

Faptul că Roz Levy fusese de acord atât de ușor cu acest plan 
alternativ l-a făcut suspicios în ceea ce privește cooperarea ei, 
dar apoi a mai trecut o oră și ei și-au dat seama că nu aveau de 
ales. 


294 


Mai erau și alţi cai troieni - majoritatea dintre ei mai 
inteligenţi ca ai lui Will. Aspectul pozitiv referitor la vechile 
prietene ale Amandei îl reprezenta faptul că erau în vârstă și că 
erau femei, ceea ce nu era caracteristic situaţiei. Oricine 
supraveghea vecinătatea se aștepta la tineri pistolari plini de 
testosteron, cu degetele pe trăgaci și tunsori scurte. Amanda 
trimisese șase dintre prietenele ei la diverse case din cartier. 
Aveau prăjituri în mână, iar poșetele le atârnau pe braţ. Unele 
dintre ele aveau și Biblii. Păreau oaspeți pentru oricine ar fi 
supravegheat zona. 

Perimetrul de afară era acoperit de o mașină de la cablu, o 
furgonetă pentru coafat animale și un Prius galben-aprins, pe 
care niciun poliţist care se respectă n-ar fi condus-o. Intre cele 
trei vehicule, ei puteau monitoriza tot traficul care intra și ieșea 
de pe cele două străzi care duceau la partea din cartier unde 
locuia Mitchell. 

Chiar și așa, Will tot nu era mulţumit de plan. Reprezenta răul 
cel mai mic, răul cel mare fiind faptul că nu era niciun poliţist în 
preajmă. 

Nu-i plăcea ideea ca Faith să fie atât de vulnerabilă, deși era 
înarmată și dovedise pentru oricine era atent că n-ar fi ezitat să 
împuște pe cineva. Instinctul îi spunea că Amanda se înșela. 
Chestiunea aceasta nu era legată de bani, decât doar la 
suprafaţă. Poate chiar și răpitorii au crezut că este vorba doar 
despre bani. Dar, în final, comportamentul lor le contrazicea 
motivaţia. Era ceva personal. Cineva le pregătea o nenorocire. 

Chuck Finn părea vinovatul cel mai probabil. Subordonații lui 
voiau banii. Chuck voia răzbunare. Toată lumea avea de 
câștigat, în afara lui Faith. 

Și în afară de idiotul captiv în Corvair-ul din 1960. 

Will clipi, în timp ce încerca să-și modifice poziţia. Spatele îl 
durea și îl mânca nasul. Fundul lui se resimțea, după ce 
suportase toată greutatea lui presată de o bucată de fier timp 
de două ore. Dacă priveai în urmă, îndesarea lui Will într-un 
portbagaj suna mai mult ca o idee a Amandei. Dureroasă, 
umilitoare, destinată să se încheie prost pentru Will. El trebuie 
să fi avut vreun gen de ultimă dorinţă. Sau poate dorise doar să 
petreacă vreo două ore fierbând în căldură, deoarece era 
singurul mod prin care avea timp să reflecteze asupra situaţiei 
în care s-a implicat. 


295 


Și nu se referea la mașină. 

Will nu fumase niciodată o ţigară. Nu consumase niciun drog 
ilegal, de niciun fel. Ura gustul alcoolului. Când era copil, a văzut 
cum dependenţele puteau distruge vieți, iar în calitate de 
poliţist a văzut cum dependenţele puteau pune capăt acestora. 
Nu fusese tentat niciodată să facă excese. Nu înțelegea cum 
oamenii puteau fi atât de disperaţi pentru următorul drog, încât 
să-și vândă viețile și tot ce conta pentru încă o lovitură. Furau. 
Se prostituau. Își vindeau sau abandonau copiii. Ucideau 
oameni. Făceau orice ca să evite retragerea drogului, întrucât 
corpul tânjea atât de tare după el încât începea să aibă 
simptome negative. Crampe musculare. Dureri ascuţite în 
abdomen. Dureri de cap cumplite. Gură uscată. Palpitaţii 
cardiace. Palme transpirate. 

Disconfortul fizic al lui Will nu era produs doar de portbagajul 
strâmt al Corvair-ului doamnei Levy. 

Era dependent de Sara. 

În avantajul lui, el realiză că reacţia lui faţă de ea era complet 
disproporționată comparativ cu ceea ce ar trebui să simtă o 
ființă umană în acest moment. Urma să se facă de râs. Mai mult 
decât se făcuse deja. Nu știa cum să fie în jurul ei. Cel puţin nu 
atunci când nu făceau sex. Și făceau mult sex, așa că i-a luat 
mult timp Sarei până să aibă o privire de ansamblu asupra 
prostiei uluitoare a lui Will. Și ce spectacol dăduse pentru ea! 
Să-i strângă mâinile ca un agent imobiliar la o casă de vânzare! 
S-a și mirat că nu l-a pleznit. Până și Faith și Amanda au rămas 
fără cuvinte în timp ce așteptau liftul în hol. Prostia lui le lăsase 
fără vorbe. 

Will începuse să se întrebe ce era în neregulă cu el, din punct 
de vedere fizic. Poate avea diabet ca Faith. Întotdeauna tipa la 
el în legătură cu prăjitura lui lipicioasă de după-amiază, al doilea 
mic dejun, pasiunea lui pentru nachos cu brânză de la 
automatul de jos. Recapitulă simptomele. Transpira profund. 
Gândurile lui o luaseră razna. Era confuz. li era sete și avea 
mare, mare nevoie să urineze. _ 

Sara nu păruse supărată pe el când îi spusese la revedere. li 
spusese „iubitule”, el fiind strigat așa numai încă o dată și 
atunci tot de către ea. Ea îl sărutase. Nu a fost un sărut 
pasional, mai mult un pupic. Genul de sărut pe care îl vezi în 
spectacolele de televiziune, chiar înainte ca soțul să-și pună 


296 


pălăria și să plece la serviciu. Îi spusese să o sune mai târziu. 
Chiar voia să o sune sau îi spusese acest lucru cu un scop? Will 
era obișnuit ca femeile din viaţa lui să aibă anumite interese. 
Dar ce înțelegea prin „mai târziu”? Voia să spună „mai târziu în 
noaptea asta” sau „mai târziu a doua zi”? Sau „mai târziu în 
cursul săptămânii”? 

Will oftă. Era un bărbat de treizeci și patru de ani cu o slujbă 
și un câine de care trebuia să aibă grijă. Trebuia să fie din nou 
stăpân pe el. Nu o să o sune pe Sara sub nicio formă. Nici mai 
târziu în seara asta și nici în cursul săptămânii viitoare. El era un 
tip prea simplu pentru ea. Prea ciudat, din punct de vedere 
social. Prea disperat să fie cu ea. Will învățase prin metode dure 
că cel mai bun lucru pe care puteai să-l faci când îţi doreai cu 
adevărat ceva, era să ţi-l scoţi din minte, pentru că nu-l vei avea 
niciodată. Trebuia să aplice această învățătură acum, cu Sara. 
Trebuia să facă asta înainte să fie împușcat sau Faith să fie 
omorâtă, pentru că el se purta ca un școlar îndrăgostit. 

Cea mai rea parte o reprezenta faptul că Angie avusese 
dreptate în toate privinţele. Ei, poate nu chiar în toate. Sara nu- 
și vopsea părul. 

Telefonul lui vibră. Will încercă să nu se castreze singur cu 
pușca atunci când a apăsat pe butonul căștii Bluetooth. 
Portbagajul era bine izolat, dar el vorbi, totuși, în șoaptă. 

— Da? 

— Will? 

Asta-i mai trebuia - vocea Amandei în cap. 

— Ce faci? 

— Transpir, răspunse el, în șoaptă, întrebându-se dacă putea 
pune o întrebare mai fără sens. 

Avusese el această idee, să iasă din portbagaj ca un super- 
erou. După tot acest timp, realiză că ar fi mai bine să nu se 
târască pe jos când ieșea din portbagaj. 

— Ne-am instalat la Ida Johnson. 

Vecina din spate a lui Evelyn. Will nu era sigur cum reușise 
Amanda să o convingă pe femeie să accepte un grup de polițiști 
în casa ei. Poate îi promisese că Faith nu va mai împușca 
traficanţi de droguri în curtea ei. 

— Am auzit un apel prin staţie. Au fost niște împușcături din 
mersul mașinii în Atlanta de Est. Doi morţi. Ahbidi Mittal și 
echipa lui tocmai au părăsit casa lui Evelyn, ca să analizeze 


297 


mașina. Victimele erau o femeie și copilul ei. Albă, blondă, din 
clasa de mijloc, drăguță. 

Așa că acum știau cum plănuiseră răpitorii lui Evelyn să 
elibereze casa lui Evelyn. Amanda dăduse niște telefoane 
discrete mai devreme și aflase că echipa de laborator mai avea 
cel puţin trei zile de cercetări în interiorul casei. Știau că răpitorii 
lui Evelyn aveau experienţă la trasul din mers. In mod clar, 
acești infractori nu se temeau să ucidă trecători nevinovați și 
știau exact ce profil de victimă să aleagă, astfel încât să se 
asigure că fiecare emisiune de știri din Atlanta oprise programul 
ca să transmită în direct de la faţa locului. 

Problema care îl deranja cel mai mult pe Will era că gestul lor 
demonstra că nu aveau niciun fel de scrupule în a omori o 
mamă și copilul ei. 

— S-a săpat în curtea lui Evelyn, spuse Amanda. 

Poate era de vină căldura. Will își imagină un câine căutând 
un os. 

— Trebuie să le fi spus că banii sunt în curtea din spate. Au 
săpat peste tot. 

Aceasta fusese una din prezumțţiile iniţiale ale lui Will. Vedea 
acum cât a fost de prost. Oamenii nu mai ascundeau banii în 
acest mod. Până și Evelyn avea un cont în bancă. Toată 
evidenţa era ţinută pe calculator acum. 

Continuă să vorbească pe un ton scăzut. 

— Doamna Levy i-a văzut săpând? 

Amanda era nefiresc de tăcută. 

— Amanda? 

— Nu răspunde la telefon acum, dar sunt sigură că doar își 
face somnul de prânz. 

El nu mai putea înghiţi. Nu mai era amuzant, acum, când 
chiar se putea întâmpla. 

— Are ceasul fixat să o trezească. 

Will se întrebă cum va auzi bătrâna ceasul, dacă ea nu putea 
auzi telefonul. Apoi nu și-a mai făcut griji, pentru că urma să 
leșine din cauza căldurii înainte ca ea să-i dea drumul. 

— Am două camarade cu mine și o altă prietenă veche în 
stradă. O va supraveghea pe Faith în drumul ei către casă. Bev 
este cu Serviciile Secrete. A luat un camion de poștă, spuse 
Amanda. 


298 


Will ar fi dorit să fie mai surprins de această informaţie. Dacă 
Amanda i-ar fi spus că a sunat o veche prietenă de la Casa Albă 
și a luat codurile pentru armele nucleare, el ar fi dat din cap. 

— Totul se aranjează. 

Amanda întotdeauna devenea vorbăreaţă înainte de 
deznodământul unui caz și nici acum nu făcea excepţie. 

— Faith așteaptă acasă la ea. A mers la trei bănci diferite azi 
de dimineaţă, pentru a-și susţine povestea legată de seifuri. La 
ultima vizită, un director i-a dat banii gheaţă. Toate chitanţele 
sunt înregistrate. Este un dispozitiv de urmărire în căptușeala 
genţii. Tăcu o clipă, apoi continuă: Cred că va fi bine. Sara a 
echilibrat-o, pentru moment. Mi-e teamă că nu are grijă de ea. 

Și Will își făcea griji în această privință. O considerase 
întotdeauna pe Faith  indestructibilă. Părea capabilă să 
gestioneze orice criză. Poate că acest dar provenea din faptul că 
devenise mamă înainte să fie pregătită. Cuvintele doamnei Levy 
referitoare la scandalul legat de sarcină, ce a zguduit cartierul, îi 
tot reveneau în minte. Faith se simţea, în mod clar, rușinată. Ea 
roșise când îi explicase Sarei cuvintele mamei ei, deși Evelyn se 
folosea doar de ceea ce puteau fi ultimele ei cuvinte către fiica 
sa, ca să mai reducă din vină. Întreaga viaţă a lui Faith fusese 
făcută bucăţi de sarcină. Cumva, ea reușise să adune bucăţile. 
Evelyn a fost acolo să o sprijine, dar Faith dusese greul. Să-și ia 
bacalaureatul. Să intre în Academie. Să se întoarcă la colegiu. 
Să-și crească micuțul. În unele privinţe, era mai puternică decât 
Amanda. 

Și merita să i se spună adevărul. 

— De ce ai minţit-o pe Faith că tatăl ei juca jocuri de noroc? 
șopti Will. 

Amanda nu-i răspunse. 

— De ce ai... începu el din nou întrebarea. 

— Pentru că juca, spuse Amanda. Aș crede că, după 
dimineaţa de astăzi, ai recunoaște că sunt și alte lucruri pe care 
un bărbat le poate risca, în afara banilor. 

Will înghiţi ultima picătură de salivă din gură. Nu avea chef de 
ghicitorile Amandei, acum. 

— Evelyn lua mită. 

— A făcut o greșeală mare, cu mult timp în urmă și tot 
plătește pentru ea de-atunci. 

El se forță să vorbească șoptit. 


299 


— A luat bani. 

— Îţi fac o promisiune, Will. Dacă o salvăm pe Evelyn, atunci 
îți va spune adevărul. Poţi să stai o oră întreagă cu ea. Îţi va 
răspunde la toate întrebările. 

El se uită prin portbagaj, la raza de lumină ce intra prin 
cauciucul rupt. 

— Și dacă nu reuşim? 

— Atunci nu va mai conta, nu-i așa? Se auziră voci în fundal, 
iar Amanda continuă: Trebuie să închid. Te sun când am vești. 

Will mută pușca, astfel încât să poată închide telefonul. 
Închise ochii și încercă să-și limpezească mintea. O picătură de 
sudoare îi aluneca pe spate. Simțea o împunsătură, la baza 
coloanei vertebrale, unde îl zgâriase Sara. 

Clătină din cap, încercând să-și îndepărteze imaginea din 
minte, astfel încât pușca sa să nu depună o plângere pentru 
atac sexual. Will se gândi la pușcă, așezată în boxa martorilor, 
folosindu-se de trăgaci ca să-și șteargă o lacrimă de pe lunetă. 

Clătină din cap, din nou. Căldura începea să-l doboare. Incepu 
să deruleze cazul, ca să-și menţină mintea concentrată. Amanda 
dorise să poarte o discuţie despre tot ce s-a întâmplat de la 
început. Era cea mai bună modalitate de a vedea ce le scăpase. 
Pe moment, era greu să-ți formezi o imagine de ansamblu. 
Acum, Will parcurse ultimele zile pas cu pas, examinând 
problema din toate unghiurile, rememorând toate minciunile și 
adevărurile spuse pe jumătate atât de infractori, cât și de 
Amanda. 

Ca și înainte, mintea lui Will tot stăruia asupra lui Chuck Finn. 
Era un proces de eliminare. Chuck era singurul om din fosta 
echipă a lui Evelyn, care era încă suspect. A fost la „Aripi 
Vindecătoare”, împreună cu Hironobu Kwon. În mod clar îl 
cunoștea pe Roger Ling, care îl numea Chuckleberry Finn. 

Roger mai vorbise despre decapitarea șarpelui. 

Trebuia să fie o persoană responsabilă cu toate. Chuck putea 
fi foarte bine acea persoană. Îndeplinea multe criterii: avea 
motive personale de răzbunare împotriva lui Evelyn Mitchell 
pentru că îl turnase, viaţa lui în închisoare nu era ușoară, 
devenise dintr-un ofițer respectat de poliţie un om care trebuia 
să-și ferească spatele la duș. 

Omul își dezvoltase dependenţa, probabil, în închisoare și a 
scos-o la suprafață în momentul în care fusese eliberat 


300 


condiţionat. Heroina și cocaina se adăugaseră unui obicei 
costisitor. Chiar dacă Chuck ar fi curat acum, banii lui s-au 
cheltuit demult. Dintre toţi detectivii investigaţi de Will, Chuck 
era cel care avea cel mai puţin de pierdut pentru crimele sale. 
Își risipise toţi banii pe călătorii de lux, vizitând fiecare colț de 
lume ca un multimilionar. Numai călătoria către Africa se ridica 
la o sută de mii de dolari. Singura persoană intervievată de Will, 
care avea motive de supărare că acesta a fost pus sub acuzare, 
era agentul lui de călătorii. 

Will bănuia că va afla destul de repede dacă Chuck era cu 
adevărat în spatele acestei afaceri. Auzi deschizându-se ușa 
garajului, zgomotul papucilor de casă pe pavaj. Portbagajul se 
deschise, lumina invadând interiorul ca apa. O văzu pe doamna 
Levy trecând, cu o pungă albă de gunoi în mână. Auzi zăngănitul 
unui container de gunoi. 

Will apucă pușca într-o mână și ridică cu cealaltă capota. 
Mișcarea lui a fost așa cum prevăzuse - mai mult ca o limbă 
leneșă târându-se pe ciment, decât ca Superman sărind la 
acțiune. 

Roz Levy trecu pe lângă el. Privea drept în faţă, foarte 
stăpână pe ea. Intinse mâna și, fără efort, închise portbagajul. 
Fără să-i arunce nici măcar o privire, în jos, lui Will, ea se 
întoarse în casă, închise ușa, iar el a rămas gândindu-se că era 
în întregime posibil, nu numai ca femeia să fie îndeajuns de 
calmă să-și omoare soţul, dar să o mintă și în față pe Amanda. 

Will zăcu pe asfalt câteva secunde, savurând senzaţia de 
răcoare pe piele și înghițind aerul proaspăt și curat, amestecat 
cu mirosul de ulei scurs de la partea din spate a Corvair-ului. Se 
ridică în coate. Planul garajului din memoria lui era destul de 
exact, dar aproape inutil. Era un spaţiu deschis din faţă până în 
spate, ca subsolul unui pod, numai că mai periculos. Casa lui 
Roz Levy era de o parte a structurii. 

Pe partea cealaltă se afla peretele scund, de circa un metru și 
douăzeci de centimetri înălţime, cu o coloană ornată de metal, 
la fiecare capăt, ca să sprijine acoperișul. Will vedea în stradă de 
sub mașină, dar nu era niciun loc în avantajul său, de unde să 
vadă dacă era supravegheat sau nu. 

Privi în jur. Containerul se afla la distanţă egală între peretele 
scund și mașină. Will bănuia că mișcarea sa va fi văzută de 
oricine ar supraveghea, dar nu avea de ales. Se ghemui, își ţinu 


301 


respiraţia, gândindu-se că nu este timp de pierdut și sări în 
spatele containerului de gunoi, voluminos. N-au fost gloante, 
nici strigăte. Nimic altceva decât inima lui, bătând să-i spargă 
pieptul. 

Mai era cel puţin un metru până la zidul scund. Will își adună 
toate puterile ca să se miște, apoi se opri pentru că probabil 
exista o metodă mai bună decât să stea lângă perete, cu un 
neon îndreptat spre cap. Încet, împinse containerul de gunoi, 
mergând în spatele lui și închizând spaţiul liber dintre mașină și 
perete. Cel puţin avea un pic de protecție vizuală, dacă nu și 
împotriva gloanţțelor, faţă de orice persoană din stradă. 
Traversarea curţii era o altă problemă. Peretele de cărămidă 
poate l-ar fi protejat de focurile trase din casa lui Evelyn, dar el 
era, practic, o ţintă ușoară pentru oricine ar fi venit din curte. 

Will nu putea merge ghemuit așa o veșnicie. Îndoi un 
genunchi și aruncă o privire după perete. Spaţiul era liber. Casa 
lui Evelyn era pe un teren puţin mai în vale. Nu ar fi putut avea 
o vedere mai bună spre fereastra din baie, nici dacă ar fi 
plănuit. Era situată sus pe zid, probabil în interiorul dușului. 
Deschizătura era suficient de îngustă ca să treacă un copil de 
dimensiuni mici, dar, din nefericire, nu un adult. În special unul 
supradezvoltat. Perdeaua era trasă. Will vedea destul de bine pe 
hol. Cu luneta la ochi, el distingea nervurile de pe ușa care 
duceau la garajul lui Evelyn. Era închisă. O pudră neagră era 
împrăștiată acolo unde laboranţii luaseră amprente. 

Deja discutaseră acest aspect. Când Faith intra în casă, se 
presupunea că va intra pe ușa aceea. 

Telefonul lui Will vibră. Apăsă butonul Bluetooth-ului. 

— Sunt pe poziţie. 

— Furgoneta neagră a fost localizată de Beverly. Vine dinspre 
Peachtree. 

Will strânse și mai tare arma. 

— Unde este Faith? 

— Tocmai a părăsit casa. Merge pe jos. 

Tăcu. Amândoi știau că asta nu făcea parte din plan. Faith 
trebuia să conducă, nu să se plimbe. 

El auzi zgomotul unui motor în stradă. Furgoneta neagră 
parcase aproape de curbă. Nu erau chiar niște necunoscuţi. Pe 
părţile laterale erau urme de gloanţe. Will ridică piedica puștii ca 
să tragă. Ochi partea din mijloc a furgonetei, în timp ce ușa 


302 


laterală se deschise. Cercetă interiorul, fiind surprins de ceea ce 
văzuse. 

— Sunt numai doi. O au pe Evelyn, îi șopti Amandei. 

— Ai permisiunea să tragi. 

El nu prea credea că este posibil. Cei doi tineri stăteau de o 
parte și de alta a lui Evelyn Mitchell, având fiecare arma 
îndreptată spre capul ei. Părea impresionant, dar dacă unul din 
ei apăsa pe trăgaci, nu numai că o omora pe Evelyn, glonțul ar fi 
trecut prin craniul ei în cel al tovarășului. Amanda ar fi numit 
acest lucru darul lui Dumnezeu, dacă prietena ei cea mai bună 
nu ar fi fost între cele două genii. 

Au împins-o pe Evelyn afară din furgonetă, asigurându-se că 
trupul ei îi proteja. Ea ţipă de durere, strigătul străpungând 
atmosfera. Nu era legată, dar Evelyn Mitchell cu greu ar fi putut 
fugi. Unul din picioarele ei era fixat între două cozi de mătură, 
lipite cu bandă adezivă. Era rănită grav, iar răpitorilor nu le 
păsa, în mod evident. 

Amândoi aveau jachete negre și șepci negre de baseball. 
Întorceau capetele în toate părţile, în timp ce se uitau după 
posibile ameninţări. Mergeau ca un grup compact, cu Evelyn 
prinsă între ei. Cel aflat mai în spate îi ţinea un pistol Glock înfipt 
între coaste, împingând-o ca pe un cal. Ea nu putea să se 
deplaseze singură. 

Bratul celui cu Glock-ul era înfășurat în jurul taliei ei. Ea se 
sprijinea pe el la fiecare pas, iar pe faţa ei se citea durerea. 
Băiatul din faţă își îndoia genunchii, în timp ce mergea. Mâna lui 
Evelyn era așezată pe umărul lui pentru echilibru. 

Omul nu ezita. Tot rotea o armă Tec-9 înainte și înapoi, prin 
faţa casei. Degetele lui se aflau pe trăgaciul de o sensibilitate 
celebră. Will nu mai văzuse un Tec-9 de la interdicţia federală a 
armelor de atac, care îi dusese la faliment pe producători. Arma 
era folosită în 1999. Era semiautomată, dar nu prea conta când 
aveai cincizeci de gloanţe în magazia de muniţie. 

Pentru o secundă, Will își luă ochii de la lunetă pentru a 
verifica strada. Era goală. Nici urmă de Chuck Finn. Nu mai erau 
alţi tineri cu jachete negre și șepci de baseball. Privi din nou prin 
lunetă. Stomacul i se strânse. Nu puteau fi doar doi. 

Vocea Amandei era aspră: 

— Îi ai în bătaia puștii? 


Vizibilitatea lui Will se situa în jurul pieptului celui cu Tec-9. 
Poate că cei doi puști nu erau niște amatori, la urma urmei. Cel 
cu Tec-9 era chiar în faţa lui Evelyn, asigurând faptul că orice 
glonte care trecea prin el trecea și prin Evelyn. Era valabil și 
pentru cel cu Glock-ul, care era lipit de spatele lui Evelyn. Nici 
nu se punea problema să-i împuște în cap. Chiar dacă ar fi 
existat o modalitate de a-l dobori pe cel cu Tec-9, cel cu Glock-ul 
ar fi tras o rafală în Evelyn, înainte ca Will să apuce să ochească 
din nou. Will ar fi putut la fel de bine omori prizoniera, decât pe 
unul din cei care o ţineau captivă. 

— Nu pot să trag, îi șopti el Amandei. E prea riscant. 

Ea nu l-a contrazis. 

— Ține linia deschisă. Te anunţ când Faith ajunge la casă. 

Will urmări cele trei siluete până ce acestea au dispărut în 
garaj. El se întoarse, fixând bătaia puștii pe ușa bucătăriei, 
ținându-și respiraţia, în timp ce aștepta. Ușa era deschisă. Will 
tinu degetul pe trăgaci, în timp ce Evelyn Mitchell intra cu greu 
în bucătărie. Cel cu Glock-ul era încă în spatele ei. O susținea și 
o căra, efortul fiind vizibil pe faţa lui. Cel cu Tec-9 era încă în 
față, mergând cu genunchii îndoiţi. Vârful șepcii era la nivelul 
pieptului lui Evelyn. Will îi studie faţa. Unul din ochi era închis și 
umflat. Pielea de pe obraz era o rană deschisă. 

Erau în foaier. Evelyn strânse din ochi, când cel cu Glock îi 
dădu drumul taliei ei, ca să o așeze. Era o femeie slabă, dar era 
grea. Puștiul din spatele ei respira greu. 

Işi apăsă capul pe spatele ei. Ca și Tec-9, era mai mult 
adolescent decât bărbat. 

Lumina din foaier se schimbă. Spaţiul se întunecase. Trebuie 
să fi tras jaluzele care acopereau fereastra din faţă. Erau din 
vinil, făcute să filtreze lumina, nu să o blocheze complet. Will 
încă putea vedea clar cele trei siluete. Evelyn era pe jumătate 
purtată pe sus, pe jumătate împinsă, de data aceasta în 
sufragerie. Văzu șapca neagră și arma fluturând în aer. Apoi au 
dispărut. Putea vedea până în bucătărie. 

— Sunt în sufragerie, îi spuse el Amandei. Cu toții. 

Nu a mai adăugat că planul ei căzuse deja. Evelyn nu era 
ținută în dormitorul din spate. Ei ar fi dorit ca ea să fie ţinută în 
faţă când Faith intra în casă. 


304 


— O folosesc pe Ev ca scut, în timp ce ei trag perdelele din 
spate. Nu pot să ţintesc, spuse Amanda. Bombăni un blestem. 
Nu văd nimic. 

— Unde este Faith? 

— Ar trebui să ajungă în curând. 

Will încercă să își relaxeze corpul, astfel încât umerii să nu-l 
mai doară. Nici urmă de Chuck Finn. Pe Evelyn nu o 
ascunseseră. Cei doi băieţi nu verificaseră casa, pentru a nu fi 
acolo polițiști. Nu protejaseră locul. Nu au baricadat ușa din faţă 
și nu și-au luat alte precauţii pentru ca fuga lor să fie la fel de 
ușoară ca intrarea. 

Fiecare element care nu se potrivea cu ceea ce ar fi trebuit să 
fie, era ca un lat în jurul gâtului lui Faith. 

Will nu putea decât să aștepte acum. 


Capitolul 18 


Înainte să părăsească locuinţa, Faith folosi iPhone-ul lui 
Jeremy ca să înregistreze un filmuleţ pentru copiii săi. Le-a spus 
că îi iubea, că reprezentau totul pentru ea și indiferent ce s-ar fi 
întâmplat azi, ei trebuie să știe întotdeauna că ea prețuia fiecare 
fir de păr de pe capetele lor scumpe. l-a spus lui Jeremy că cea 
mai bună decizie din viaţa ei a fost să-l păstreze pe el. l-a mai 
spus că el era viaţa ei. l-a spus și Emmei același lucru, apoi a 
adăugat că Victor Martinez e un om bun și că se bucură că fiica 
ei își va cunoaște tatăl. 

Dramatic, ar fi spus Zeke. A făcut un filmuleţ și pentru el. 
Cuvintele ei pentru fratele său au surprins-o, mai ales că 
termenul „ticălos” nu a apărut nici măcar o dată. l-a spus că Îl 
iubea. Şi că îi părea rău că l-a făcut să treacă prin așa ceva. 

Apoi a încercat să lase un filmuleţ și pentru mama ei. Faith a 
oprit și pornit înregistrarea de cel puţin doisprezece ori. Erau 
atât de multe de spus. Că îi părea rău. Că spera ca Evelyn să nu 
fie dezamăgită de alegerile lui Faith. Că fiecare aspect pozitiv al 
personalităţii ei provenea de la părinţi. Că singurul ei scop în 
viaţă a fost să fie la fel de bună polițistă, mamă și femeie ca și 
mama ei. 

In final a renunţat, pentru că probabilitatea ca Evelyn Mitchell 
să vadă vreodată înregistrarea era foarte mică. 


305 


Faith nu era complet dusă în eroare. Ştia că intră într-o 
capcană. Mai devreme, în bucătăria Sarei, Amanda nu ascultase 
vorbele lui Will, dar Faith da. A sesizat logica în spusele lui, că 
erau mai multe chestiuni implicate ca să fie doar vorba de bani. 
Amanda era cuprinsă de pasiunea vânătorii, cu șansa de a 
spune acestor ticăloși parveniţi, care au avut impertinenţa de a-i 
răpi cea mai bună prietenă, că nu vor scăpa. Will, ca de obicei, 
vedea mai limpede situaţia. Ştia cum să pună întrebările 
potrivite și, la fel de important, știa să asculte răspunsurile. 

Era un om cu o minte logică, ce nu se lăsa copleșit de emoții - 
cel puțin așa credea Faith. Nu puteai să-ţi dai seama ce avea în 
cap. Dumnezeu să o ajute pe Sara Linton cu sarcina de Hercule 
ce o aștepta. Strânsoarea de mână de azi de dimineaţă nu era 
cel mai rău lucru posibil. Chiar dacă Sara reușea să o scoată pe 
Angie Trent din peisaj, ceea ce Faith nu credea că e posibil, mai 
rămânea încăpăţânarea permanentă a lui Will. Ultima dată când 
Faith a văzut un om scos din circuit așa de repede a fost când i- 
a spus tatălui lui Jeremy că este însărcinată. 

Sau poate Faith se înșela în legătură cu Will. Ea era la fel de 
pricepută la a-și citi partenerul, pe cât era el la citit o carte. 
Singurul lucru pe care îl putea garanta Faith era capacitatea 
nefirească a lui Will de a înţelege comportamentele emoţionale 
la alţii. Faith a presupus că acest talent provenea din faptul că a 
fost crescut la orfelinat și era nevoit să-și dea seama repede 
dacă persoana din faţa lui era prieten sau dușman. Era maestru 
la a extrage informaţii din indiciile subtile pe care oamenii 
normali tindeau să le ignore. Ea știa că era doar o problemă de 
timp înainte ca Will să-și dea seama ce se întâmplase cu Evelyn 
cu ani în urmă. Faith a realizat acest lucru singură azi de 
dimineaţă, când poate pentru ultima dată a umblat prin lucrurile 
lui Jeremy. 

Bineînțeles, ea nu lăsase totul pe baza telepatiei 
investigatoare a lui Will. Faith, maniacă să aibă controlul, a scris 
o scrisoare în care relata tot ce s-a întâmplat și de ce. O 
expediase către Will de la ultima bancă pe care o vizitase. 
Poliţia din Atlanta se va uita pe filmuleţele de pe iPhone-ul lui 
Jeremy, dar Will nu le va spune niciodată ce a scris Faith în 
scrisoare. 

Cel puţin de atât era sigură: Will Trent știe să ţină un secret. 


306 


Faith nu s-a mai gândit la scrisoare din clipa în care a ieșit pe 
ușă. A încetat să se mai gândească la mama ei, la Jeremy, 
Emma, Zeke - la oricine ar fi putut să-i întunece mintea. Era 
înarmată până în dinți. 

Avea un cuţit de bucătărie în geanta cu bani. Walther-ul lui 
Zeke îl ţinea în pantaloni, în faţă. Purta un toc de pistol la 
gleznă, cu unul din S&W-urile de rezervă ale Amandei lipit ferm 
de piele. Metalul o irita. Era vizibil și voluminos, într-un mod în 
care o făcea să fie nevoită să se concentreze ca să nu 
șchioapete. 

Faith trecu de autoturismul Mini. Refuzase să conducă mașina 
spre casa mamei ei. Semăna prea mult cu o zi obișnuită, când o 
punea pe Emma și lucrurile ei în mașină și conducea preţ de 
câteva case, până la mama ei. Faith a fost încăpățânată toată 
viața ei și nu avea de gând să se schimbe acum. Voia să facă cel 
puţin un lucru azi în condiţiile puse de ea. 

Coti la stânga la capătul aleii, apoi dreapta spre casa mamei 
ei. Privi de-a lungul străzii. Mașinile erau parcate în garaje. 
Nimeni nu ieșise pe terasa din faţă, deși era ceva neobișnuit. 
Era un cartier unde se foloseau terasele din spate. 

În general, oamenii își vedeau de treaba lor. 

Cel puţin acum. 

Era un camion poștal parcat în dreapta ei. Poștăriţa cobori, în 
timp ce Faith trecea. Faith nu a recunoscut-o pe femeie - era 
mai în vârstă, genul hippie, cu o coadă de cal înspicată cu păr 
grizonant atârnându-i pe spate. Părul ei se legăna, în timp ce se 
îndrepta spre cutia poștală a domnului Cable pentru a pune 
înăuntru niște cataloage de lenjerie. 

Faith mută geanta în mâna cealaltă, în timp ce făcea stânga 
pe strada mamei ei. Geanta și banii atârnau greu, aveau 
aproape șapte kilograme și jumătate cu totul. Banii erau legaţi 
în șase calupuri, fiecare de circa zece centimetri grosime. 
Stabiliseră suma la cinci sute optzeci de mii de dolari, toți în 
bancnote de câte o sută de dolari, din cauză că aceasta era 
suma de bani pe care o putea lua Amanda pe semnătură. Părea 
o sumă credibilă de bani, dacă Evelyn ar fi fost amestecată în 
scandalul de corupţie ce i-a distrus echipa. 

Dar Evelyn nu a fost implicată în scandalul de corupţie. Faith 
nu se îndoise niciodată de nevinovăția mamei sale, așadar 
confirmarea primită de la Amanda o liniștise foarte tare. O parte 


307 


din Faith trebuie să fi sesizat că povestea era mai complicată. 
Erau alte probleme în care mama ei era amestecată, la fel de 
compromiţătoare, dar Faith, copilul mereu răsfățat, închisese 
ochii atâta timp, încât cealaltă parte din ea nu mai putea crede 
adevărul. 

Evelyn denumise acest gen de negare „orbire voluntară”. 
Bineînțeles, folosea termenul ca să descrie o persoană de un 
anumit gen - o mamă care insista că fiul ei merită încă o șansă, 
deși a fost condamnat de două ori pentru viol. Un bărbat care 
insista că prostituţia este un delict fără victime. Poliţiști care 
credeau că e dreptul lor să ia bani murdari. Fiice atât de 
absorbite de problemele lor, încât nu se mai uitau în jur, ca să 
vadă că și alți oameni suferă. 

Faith simţi o briză în păr, când ajunse pe aleea mamei ei. 
Chiar în faţa cutiei poștale oprise o furgonetă neagră. Nu era 
nimeni înăuntru, cel puţin din câte își dădea ea seama. Mașina 
nu avea ferestre în spate. Pe o latură avea găuri de gloanțe. 
Plăcuța de înmatriculare nu se putea distinge. Era un abţibild 
decolorat cu Obama pe bara cromată de protecţie. 

Ridică banda galbenă ce împrejmuia locul crimei. 

Autoturismul Impala al lui Evelyn încă era parcat în garaj. 
Faith jucase șotronul pe această alee. Il învățase pe Jeremy cum 
să arunce o minge de baschet în vechiul coș ruginit, pe care Bill 
Mitchell îl prinsese de jgheabul de pe acoperiș. O lăsase pe 
Emma aici aproape în fiecare zi în ultimele luni, sărutându-și 
mama și fiica pe obraz înainte de a merge la serviciu. 

Faith strânse geanta în mână pe când intra în garaj. 
Transpirase și aerul rece îi dădea fiori. Privi în jur. Ușa magaziei 
era încă deschisă. Era greu de crezut că trecuseră doar două 
zile de când Faith o văzuse pe Emma închisă acolo. 

Se întoarse către casă. Ușa de la bucătărie fusese deschisă cu 
brutalitate și atârna din balamale. Văzu amprenta însângerată 
lăsată de mama ei, locul în care degetul inelar ar fi trebuit să se 
sprijine de lemnul ușii. Faith își ţinu respiraţia când deschise 
ușa, așteptându-se să fie împușcată în faţă. Ba chiar a închis și 
ochii. Nu s-a întâmplat nimic. Era doar spaţiul liber al bucătăriei 
și sânge peste tot. 

Când intrase în casă, cu două zile în urmă, Faith era atât de 
concentrată să-și găsească mama, încât nu analizase ceea ce 
văzuse. Acum înţelegea lupta violentă ce se desfășurase aici. 


308 


Lucrase și ea la cazuri similare. Știa cum arată o luptă. Chiar și 
după ce cadavrul a fost îndepărtat din spălătorie, Faith își 
aducea aminte unde a stat, felul în care avea mâna întinsă pe 
podea. 

Will îi spusese numele puștiului, dar ea nu și-l putea aduce 
aminte. Nu-și mai putea aduce aminte niciun nume - nici pe al 
omului pe care îl împușcase în dormitor și nici pe al celui 
împușcat în curtea doamnei Johnson. După ceea ce făcuseră, nu 
meritau ca ea să le ţină minte numele. 

Faith își concentră atenţia asupra bucătăriei. Trecerea era 
goală. De unde stătea, putea vedea și holul. Era ora prânzului, 
dar casa arăta ca la asfintit. Ușile dormitoarelor erau închise. 
jaluzelele ce acopereau ferestrele mari aflate de o parte și de 
alta a ușii principale erau trase. Singura lumină naturală venea 
de la fereastra băii. Perdeaua era trasă. Faith trecu de 
sufragerie și a intră în foaierul din faţă. În dreapta era holul, iar 
bucătăria în stânga. Cealaltă sufragerie era în faţa ei. Ar fi 
trebuit să-și scoată pistolul, dar nu credea că vor trage în ea. Cel 
puţin nu deocamdată. 

Camera era întunecoasă. Perdelele au fost trase, dar erau mai 
mult transparente decât opace. Un vânt ușor umfla materialul 
care ţinea locul ușii de sticlă sparte. Camera era încă răvășită. 
Faith nu-și amintea cum arătase înainte, deși trăise aici 
optsprezece ani din viaţă. Pe peretele din stânga erau rafturile 
de cărţi. Fotografiile de familie înrămate. Consola stereo cu boxe 
zgâriate. Canapeaua umflată. 

Fotoliul în care stătea tatăl ei când citea. Acum, locul era 
ocupat de Evelyn. Avea mâna stângă înfășurată într-un prosop 
plin de sânge. Mâna ei dreaptă era atât de umflată, încât ar fi 
putut aparţine unui manechin. Două cozi de mătură erau prinse 
cu bandă adezivă de piciorul ei, pe care îl ţinea întins în faţă. 
Bluza ei albă era pătată de sânge. Părul îi era ciufulit de o parte 
a capului. O bucată de bandă adezivă îi acoperea gura. Ochii i 
se măriră când o văzu pe Faith. 

— Mama, șopti Faith. 

Cuvântul i-a răsunat în creier, adunând toate amintirile ei din 
ultimii treizeci și patru de ani. Își iubea mama. Se luptase cu ea. 
Țipase la ea. O minţise. Plânsese în braţele ei. A fugit de ea. S-a 
întors la ea. Și acum, asta. 


Tânărul de la supermarket era în cealaltă parte a camerei, 
sprijinindu-se de bibliotecă. Poziţia lui era ideală, era în vârful 
triunghiului. Evelyn era jos și în stânga sa. Faith era la patru 
metri și jumătate de mama sa, formând a doua bază a 
triunghiului. El era în umbră, dar arma din mâna lui se vedea 
ușor. Teava unui Tec-9 era îndreptată spre Evelyn. Magazia de 
gloanţe ieșea în afară cu cel puţin treizeci de centimetri. Alte 
gloanţe atârnau în afara buzunarului jachetei. 

Faith aruncă geanta pe podea. Mâna ei voia să caute Walther- 
ul. Voia să tragă în gloanţele de la pieptul lui. Nu ar fi ţintit spre 
cap. Voia să-i vadă ochii, să-i audă tipetele, în timp ce gloanţele 
îl sfâșiau. 

— Știu ce gândești: „Pot să scot pistolul înainte ca el să apese 
pe trăgaci?” 

Zâmbi și dintele lui de platină captă geana de lumină din 
cameră. 

— Nu, răspunse ea. 

Faith trăgea repede, dar arma Tec-9 era deja îndreptată spre 
capul mamei ei. Calculele erau împotriva sa. 

— la-i pistolul. 

Simţi gura rece a unei arme apăsate de capul ei. În spatele ei 
era cineva. Un alt bărbat. El îi smuci Walther-ul de la brâu, apoi 
înșfăcă geanta cu bani. Fermoarul se deschise. Râsetul lui suna 
ca al unui copil în dimineaţa Crăciunului. 

— Rahat, omule, uită-te la verzișorii ăștia! Se îndreptă către 
prietenul lui pe vârful picioarelor: Să fiu al naibii, frate! Suntem 
bogaţi! Aruncă Walther-ul într-o pungă. Avea Glock-ul la spatele 
pantalonilor. Să fiu al naibii, repetă el, arătându-i punga lui 
Evelyn: Vezi asta, cățea? Ce părere ai? Am pus mâna pe ei. 

Faith își menţinu ochii aţintiţi asupra puștiului de la 
supermarket. El nu era la fel de fericit ca partenerul lui, dar era 
de așteptat. N-a fost niciodată ceva legat de bani. Will o spusese 
cu ore în urmă. 

— Cât ai aici? o întrebă omul pe Faith. 

— Cu puţin peste jumătate de milion, spuse ea. 

— Ai auzit, Ev? Ai furat o grămadă de bani, fluieră el pe un ton 
scăzut. 

— Așa e, la naiba. Partenerul său așeză sub formă de evantai 
un teanc de bancnote: Ai fi putut opri toate astea în urmă cu 
două zile, căţea. Bănuiesc că nu degeaba-ţi spun Almeja. 


310 


Faith nu se putea uita la mama ei. 

— la-i, îi spuse ea. Așa a fost înţelegerea. la banii și pleacă. 

Prietenul lui era gata să se conformeze. Aruncă sacul lângă 
scaunul lui Evelyn și ridică o rolă de bandă adezivă de pe podea. 

— Hei, omule, să mergem direct în Buckhead. O să-mi iau un 
Jag și... 

Două împușcături se succedară rapid. Banda adezivă căzu pe 
podea. Se rostogoli până sub scaunul unde stătea Evelyn, apoi 
corpul băiatului căzu grămadă lângă ea. Ceafa lui arăta de parcă 
cineva îl lovise cu un ciocan. Sângele împroșcase podeaua, 
formând bălți în jurul picioarelor scaunului mamei ei. 

— Vorbea prea mult. Nu crezi? spuse tânărul. 

Inima lui Faith bătea atât de tare, încât de-abia își putea auzi 
vocea. Revolverul ascuns în tocul de la gleznă era fierbinte, 
arzându-i pielea. 

— Chiar crezi că vei reuși să scapi de aici cu viață? 

Tinea pistolul Tec-9 îndreptat spre capul mamei ei. 

— Ce te face să crezi că vreau să ies de aici? 

Faith își îngădui să se uite la mama ei. Sudoarea picura de pe 
faţa lui Evelyn. Marginea bandei adezive se desprinsese de pe 
obrazul ei. Nu o legaseră. Piciorul rupt era o garanţie că nu va 
fugi. Cu toate acestea, ea stătea dreaptă pe scaun, cu umerii 
trași spre înapoi. Mâinile îi erau împreunate în poală. Mama ei 
nu dădea greș niciodată. Nu renunţa niciodată la nimic, decât 
acum. Avea teamă în ochi. Nu teamă de omul înarmat, ci teamă 
că fiica ei va afla. 

— Știu, îi spuse Faith mamei ei. E-n regulă. Deja știu. 

Omul întoarse arma într-o parte, privind cruciș, în timp ce o 
tintea pe mama ei. 

— Ce știi, cățea? 

— Pe tine, îi spuse Faith. Știu cine ești. 


Capitolul 19 


Will mai avea încă ochiul pe lunetă, când pistolul Tec-9 s-a 
descărcat. A văzut întâi două fâșii de lumină strălucitoare. Mai 
târziu cu o milisecundă, a auzit sunetul. El s-a dat înapoi, nu s-a 
putut abţine. Când a privit din nou prin lunetă, a văzut-o pe 
Faith. Încă stătea în faţa holului de la intrare, cu faţa spre 


311 


sufragerie. Corpul ei se clătina. El a așteptat, numărând 
secundele, asigurându-se că ea nu se prăbușește. 

Ea a rămas în picioare. 

— Ce naiba s-a întâmplat? 

Roz Levy era de partea cealaltă a Corvair-ului. El privi pe sub 
mașină și se trezi holbându-se la capătul unui Colt Python de 
nichel strălucitor. Will nu știa cum de a reușit ea să menţină 
obiectul stabil. Ţeava pistolului avea cel puţin cincisprezece 
centimetri lungime. Glonţul putea produce un șoc hidrostatic, 
asta însemnând că impactul în zona pieptului era suficient de 
mare ca să provoace o hemoragie cerebrală. Incercă să 
vorbească pe un ton calm: 

— Ai putea, te rog, să îndrepţi chestia aia în altă direcție? 

Ea lăsă în jos cocoșul armei. 

— Să dea dracii, bombăni ea, ridicându-se. Vine Mandy. 

Will o văzu pe Amanda alergând prin curtea din spate. Nu 
avea pantofi în picioare. Avea staţia într-o mână și Glock-ul în 
cealaltă. 

— Faith este bine, îi spuse el. 

— E încă în casă. Nu știu cine... 

— Mișcă-te, îi ordonă Amanda, ocolind Corvair-ul și intrând în 
casa lui Roz Levy. 

Will nu ascultă comanda. În schimb, privi prin lunetă ca să 
verifice, din nou, holul lui Evelyn. Faith încă mai stătea în 
picioare acolo. Avea mâinile întinse în faţă, cu palmele jos, de 
parcă încerca să convingă cu argumente pe cineva. 
Împușcăturile au fost de avertizare sau pentru a ucide o 
persoană. Cel care a tras din mersul mașinii a dat două lovituri, 
una după alta. Dacă ar fi omorât-o pe Evelyn, Faith n-ar fi stat 
acolo cu mâinile întinse. Lui Will îi spunea instinctul că ar fi fost 
fie pe podea, fie peste ucigași, dacă i s-ar fi întâmplat ceva 
mamei ei. 

El își tinu pușca aproape de corp și alergă pe lângă mașină, 
până în casă. Cele două femei stăteau în picioare în ceea cea 
fost, probabil, o terasă împrejmuită, acum fiind folosită ca 
spălătorie. Înainte ca el să închidă ușa, Roz Levy începu să 
zbiere la Amanda. 

— Dă-mi ăla înapoi, îi ceru bătrâna. 

Amanda avea Python-ul. 


312 


— Puteai să ne omori pe toţi. Descărcă pistolul pe uscător și 
spuse: Ar trebui să te arestez chiar acum. 

— Aş vrea să te văd cum încerci. 

Roz Levy nu era singura care era nervoasă. Will simţi că i se 
strânge gâtul, pentru a nu ţipa. 

— Ai spus că va fi un schimb ușor. Ai spus că vor lua bani și o 
vor da pe Evelyn... 

— Taci, Will. 

Amanda puse cilindrul gol înapoi în pistol și îl aruncă pe 
mașina de spălat. 

Ea trebuie să fi considerat tăcerea lui Will ca un semn că el 
îndeplinește ordinele, dar adevărul era că Will era atât de furios, 
încât îi era teamă să vorbească. Cearta nu schimba faptul că 
Faith era captivă în casă, fără un plan clar de ieșire. Ei nu 
puteau face nimic, decât să aștepte echipele SWAT să apară și 
să pretindă că era o negociere de ostatici, în locul unei misiuni 
sinucigașe. 

Cu excepţia situaţiei în care Will ar fi intrat el însuși în casă. 
Ar trebui să intre acolo. Ar trebui să facă exact ca Faith, cu două 
zile în urmă, să dărâme ușa și să înceapă să tragă. 

Mâna Amandei se încleștă în jurul încheieturii lui. 

— Să nu îndrăznești să părăsești camera, îl avertiză ea. Te 
împușc cu mâna mea, dacă e nevoie. 

Dinţii lui Will începeau să-l doară, de la cât strânsese din ei. 
Se smulse de lângă ea, trântindu-se pe un scaun de metal 
pentru grădină, așezat în mijlocul camerei. Nu se putu abţine să 
nu cerceteze în jur. O cameră video era montată pe un trepied, 
filmând fereastra. Roz Levy acoperise geamul cu hârtie colorată, 
lăsând doar un mic orificiu pentru lentilă. O armă automată se 
afla lângă ușă. Nu e de mirare că nu-l lăsase pe Will în casă. Nu 
voia ca el să-i zădărnicească planurile. 

Will privi prin vizorul camerei. Lentilele erau mai puternice 
decât cea a armei lui. Putea vedea transpiraţia curgând pe faţa 
lui Faith. Ea vorbea în continuare. Încerca să ajungă la o 
înţelegere cu cel care a tras. Unul singur mai era în picioare. 

Doi infractori intraseră în casă. Amândoi aveau jachete și 
șepci negre. Unul a fost împușcat. Will era sigur de asta, cel 
puţin. El îi privise pe cei doi puști împingând-o pe Evelyn pe 
peluză și apoi în casă. Cel din spate dusese tot greul. Omul nu 
era important, la fel ca Ricardo, la fel ca Hironobu Kwon și ca 


313 


orice alt bărbat ce încercase să pună mâna pe banii lui Evelyn 
Mitchell. 

Dar nu a fost niciodată vorba de bani. Nu Chuck Finn era cel 
care trăgea sforile. Nu era niciun vrăjitor în spatele cortinei. lată 
capul șarpelui lui Roger Ling: un puști furios cu ochii albaștri, un 
Tec-9 și un dezastru pe care intenţiona să-l producă. 

— E doar el acum. Asta a vrut de la început, spuse Will cu 
dinţii încleștați. 

— El nu va cheltui un cent din banii ăia. 

Se forţă să vorbească pe un ton scăzut: 

— Nu-i pasă de bani. 

— Atunci de ce îi pasă? 

Il apucă de umăr și-l împinse afară din cameră. 

— Haide, geniule. Spune-mi ce vrea. 

— Ştii ce vrea, bombăni doamna Levy, încărcându-și din nou 
revolverul. 

— Termină, Roz. M-am săturat de tine pe ziua de azi, spuse 
Amanda, apoi se încruntă la Will: Luminează-mă, doctore Trent. 
Sunt numai urechi. 

— Vrea să o omoare. Vrea să le omoare pe amândouă. Will 
era gata să arunce cel mai mare „ţi-am spus eu” din viaţa lui: Și 
dacă ai fi binevoit vreodată să mă asculți, nu s-ar fi întâmplat 
nimic din toate acestea. 

— Continuă. Spune tot, îi răspunse Amanda, deși ochii îi 
străluceau de furie. 

In final, consimțământul ei îl făcu să depășească limita. 

— Ti-am spus că trebuie să încetinim. Ti-am spus că întâi 
trebuie să ne dăm seama ce vor, înainte să o trimitem pe Faith 
acolo cu o ţintă pe spate. Făcu un pas către ea, împingând-o cu 
spatele către mașina de spălat: Ai fost așa de al naibii de 
hotărâtă să dovedești că scula ta este mai mare decât a mea, 
încât nu te-ai oprit să te gândești că poate am dreptate în vreo 
privinţă. Will se înclină suficient de mult încât să-i simtă 
respiraţia pe faţă: Orice picătură de sânge vărsat este pe 
mâinile tale, Amanda. Tu i-ai făcut asta lui Faith. Tu ne-ai făcut 
asta tuturor. 

Amanda își feri privirea. Nu-i răspunse lui Will, dar el putea citi 
adevărul în ochii ei. Ea știa că el are dreptate. Acceptarea ei 
tăcută nu era o consolare, dar Will se opri. O încolţise ca un 
huligan, strângând pușca atât de tare încât îi tremurau mâinile. 


314 


Rușinea îi potoli furia. Slăbi strânsoarea, iar maxilarul i se 
relaxă. 

— Ha, râse doamna Levy. Îi permiţi să-ţi vorbească astfel, 
Wag? Işi reîncărcase Python-ul. Puse încărcătorul la loc, 
spunându-i lui Will: Așa obișnuiam să-i spunem - Wag?, pentru 
că tăcea și dădea din coadă, ori de cât ori era un bărbat prin jur. 

Will era șocat de cuvintele ei, mai ales că nu-și imagina că 
așa ceva ar putea fi adevărat. 

Doamna Levy gesticulă cu Python-ul. 

— Și îţi mai și dai importanţă. Puteai opri lucrurile cu douăzeci 
de ani în urmă, dacă aveai curajul să o forțezi pe Ev să...,îi 
spuse ea Amandei. 

— Scutește-mă de rahaturile tale ipocrite, Roz. Dacă nu mă 
puneam eu între tine și reţeta ta de prăjituri, ai fi fost 
condamnată la moarte, șuieră Amanda. 

— Te-am avertizat când s-a întâmplat. Nu  amesteci 
mărgăritarele cu porcii. 

— Nu știi ce naiba vorbești. N-ai știut niciodată. 

Amanda lătră alte ordine prin staţie. Vocea îi tremura, ceea ce 
îl îngrijoră pe Will la fel de mult ca tot ceea ce se petrecuse în 
ultimele zece minute. 

— Scoateţi din circuit furgoneta neagră. Spargetți-i toate cele 
patru cauciucuri. Eliberaţi cartierul cât de repede puteți. 
Chemaţi APD să o umple cu detectivi și aduceţi-mi o echipă ETA 
sau SWAT în următoarele cinci minute sau nu vă mai osteniți să 
veniți mâine la serviciu. 

Will privi din nou prin teleobiectivul camerei video. Faith încă 
vorbea. Cel puţin, buzele ei se mișcau. Ținea braţele încrucișate 
pe piept. Mintea lui Will analiza cuvintele ușor rasiste, pe care le 
alesese doamna Levy: mărgăritare și porci. Doamna Levy știa 
multe proverbe vechi, ca acela pe care i-l spusese cu două zile 
în urmă: o femeie fuge mai repede cu fusta ridicată, decât un 
bărbat cu pantalonii în vine. Era un lucru ciudat pe care să-l spui 
despre o fată însărcinată de paisprezece ani, care a făcut un 
copil până la cincisprezece. 

— De ce nu te-ai dus cu pistolul la Evelyn când ai auzit, ieri, 
împușcăturile? o întrebă Will pe bătrână. 

Ea privi în jos, spre pistol. Se simțea supărarea în tonul ei. 

— Ev mi-a spus să nu mă duc, indiferent ce s-ar întâmpla. 


? Wag: a se gudura (n.red.). 
315 


Will nu ar fi caracterizat-o ca pe o persoană ce urma ordinele, 
dar poate mai mult lătra decât mușca. Otrăvirea era o alegere 
lașă, o crimă cu sânge rece fără inconvenientul de a-ți păta 
mâinile. El încercă să o forțeze să spună adevărul. 

— Dar ai auzit focuri de armă. 

— Am presupus că era Evelyn, care rezolva niște probleme 
vechi. Apoi îndreptă arătătorul spre Amanda: Remarcă faptul că 
nu a chemat-o pe ea în ajutor. 

Amanda își sprijini bărbia pe staţie. Îl privea pe Will așa cum 
aștepți o oală să fiarbă. Era mereu cu zece pași înaintea lui. Știa 
în ce direcţie se îndrepta mintea lui chiar înainte ca el să știe. 

— Ştiam că Evelyn se vede cu Hector din nou. Mi-a spus cu 
luni în urmă, îi răspunse ea doamnei Levy. 

— Ţi-a spus, pe naiba. Ai fost la fel de şocată să vezi acea 
fotografie, pe cât am fost eu când am făcut-o. 

— Contează, Roz? După tot acest timp, mai contează? 

Bătrâna părea să considere că da: 

— Nu e vina mea că era dispusă să-și joace toată viaţa la 
ruletă, pentru zece secunde de plăcere. 

Amanda râse, fără să-i vină să creadă. 

— Zece secunde? Nu-i de mirare că ţi-ai omorât soțul. Atât 
putea să-ţi ofere ticălosul ăla bătrân - zece secunde? 

Tonul ei era tăios, mâhnit, același pe care-l folosise la telefon 
acum o oră. 

Un bărbat poate risca și alte lucruri în afară de bani. 

Se referea la Will și Sara. Se referea la riscurile inerente care 
vin odată cu dragostea. 

Will se întoarse la camera video. Faith vorbea încă. Oare Roz 
instalase camera azi sau fusese acolo tot timpul? Se vedea bine 
interiorul casei. Ce-ar fi văzut cu două zile în urmă? Pe Evelyn 
preparând sandvișuri. Pe Hector Ortiz aducând alimente. Se 
simțeau bine împreună. Aveau un trecut. Un trecut pe care 
Evelyn încerca să-l ascundă de familie. 

Mărgăritare și porci. Will întoarse privirea de la camera video. 

— Este fiul lui Evelyn. 

Amândouă femeile tăcură. 

— Hector este tatăl, nu-i așa? Asta-i greșeala pe care a făcut- 
o Evelyn cu douăzeci de ani în urmă. A avut un fiu cu Hector 
Ortiz. Contul era destinat creșterii copilului? întrebă Will. 

— i-am zis că nu are importanţă contul, oftă Amanda. 


Roz scoase un sunet de dezgust. 

— Păi, nu mai intenţionez să păstrez secretul, spuse ea, apoi 
se întoarse către Will: Ea nu putea să crească foarte bine un 
copil brunet, nu-i așa? Intotdeauna am spus să-l schimbe cu cel 
al lui Faith. Fata era sălbatică. Nimeni nu ar fi fost surprins să 
afle că umbla cu niște mexicani. Chicoti, la expresia uimită a lui 
Will: Dă timpul înainte douăzeci de ani și constaţi că a făcut-o 
oricum. 

— Nouăsprezece ani, o corectă Amanda. Jeremy are 
nouăsprezece ani. Privi în jur, în sfârșit, ce pusese Roz Levy la 
cale. Cristoase, bombăni ea. Ar trebui să te taxăm pentru un loc 
în faţă. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Will. 

Amanda își lipi un ochi de cameră. 

— Evelyn a dat bebelușul unei colege de muncă. Sandra 
Espisito. Era măritată cu un alt poliţist. Nu puteau avea copii. 

— Putem să-i aducem aici? Poate vorbim cu ei. 

Ea clătină din cap. 

— Paul a fost împușcat în timpul serviciului, cu zece ani în 
urmă. Sandra a murit anul trecut. Leucemie. Avea nevoie de un 
transplant de măduvă osoasă. A trebuit să-i explice fiului ei de 
ce nu putea să-i doneze. Apoi se întoarse către Will: El a 
cunoscut familia din partea tatălui, mai întâi. Sandra s-a gândit 
că va fi mai ușor. Hector l-a invitat la o reuniune. Așa l-a 
cunoscut pe Ricardo. Așa s-a amestecat în Los Texicanos. A 
început să folosească droguri. Marijuana la început, apoi 
heroină, apoi nu a mai fost cale de întoarcere. Evelyn și Hector l- 
au tot internat și externat de la dezintoxicare. 

Will simţi o arsură în stomac: 

— „Aripi Vindecătoare”. 

— Ultima dată, cel puţin, aprobă ea, dând din cap. 

— L-a cunoscut pe Chuck Finn acolo. 

— Nu știu detalii, dar așa îmi imaginez. 

Dacă Will ar fi știut acest lucru mai din timp, nu ar fi lăsat-o 
pe Faith cu niciun chip să intre singură în casă. Ar fi legat-o. Ar fi 
băgat-o pe Amanda în portbagajul doamnei Levy. Ar fi chemat 
SWAT-ul de la fiecare forţă de poliţie din ţară. 

— Hai, dă-i înainte și descarcă-te. O merit, spuse Amanda. 

Will pierduse deja destul timp ţipând la ea. 

— Cum arată spatele casei? 


317 


Ea nu reuși să înțeleagă întrebarea. 

— Poftim? 

— Spatele casei. Faith stă în foaier. Se uită înspre sufragerie. 
În spatele ei nu se află decât ferestre și o ușă glisantă de sticlă. 
Ai spus că perdelele erau trase. Sunt din bumbac subțire. Poţi 
vedea umbre sau mișcări? 

— Nu. E prea multă lumină afară, iar luminile dinăuntru sunt 
stinse. 

— Când trebuie să ajungă echipa SWAT aici? 

— La ce te gândești? 

— Ne trebuie elicopterul. A 

Pentru prima dată, ea nu punea întrebări. incepu să-i 
vorbească prin staţie comandantului SWAT. 

Will își lipi ochiul de vizorul camerei, în timp ce Amanda 
negocia cererea. Faith stătea încă în foaier. Nu mai vorbea. 

— Este vreun motiv pentru care nu mi-ai spus că Evelyn avea 
un copil din flori cu Hector Ortiz? 

— Pentru că ar ucide-o pe Faith, îi spuse Amanda, aparent 
fără să conștientizeze ironia. Următoarele ei cuvinte îi erau 
adresate lui Roz: Și Evelyn nu voia să știe nimeni, pentru că nu e 
treaba nimănui. 

Will își scoase mobilul. 

— Ce faci? 

— O sun pe Faith. 


Capitolul 20 


Telefonul mobil al lui Faith vibră în buzunarul ei. Ea nu se 
mișcă, doar privea fix la mama ei. Pe fața lui Evelyn curgeau 
lacrimi. 

— E-n regulă, îi spuse Faith. Nu contează. 

— Nu contează? repetă omul ca un ecou. Mulţumesc mult, 
soro. 

Faith tresări când auzi cuvântul. Cât de oarbă fusese. Cât de 
egoistă. Totul căpăta un sens acum. Concediul prelungit pe care 
mama ei și-l luase de la serviciu. Călătoria bruscă de afaceri a 
tatălui ei și tăcerile lui furioase. 

Talia în continuă creștere a lui Evelyn, deși nu mai fusese 
supraponderală până atunci, și nici după. Vacanţa pe care și-o 


318 


luase împreună cu Amanda cu o lună înainte să se nască 
Jeremy. Faith fusese furioasă când, după aproape opt luni de 
închisoare comună, Evelyn anunţase că se va duce la plajă 
pentru o săptămână de distracţie, cu mătușa Mandy. Faith se 
simţise trădată. Se simţise abandonată. Și acum, se simţea atât 
de proastă... 

Adu-ți aminte de timpul petrecut împreună, înainte de 
nașterea lui Jeremy... 

Asta spusese Evelyn în filmuleţ. Îi dădea lui Faith un indiciu, 
nu încerca să o facă să-și reamintească. Adu-ţi aminte acele 
vremuri. Incearcă să-ți dai seama de ceea ce se petrecea cu 
adevărat - nu doar cu tine, ci și cu mine. 

Pe atunci, Faith era atât de absorbită de propria persoană, 
încât nu-i păsa decât de propria nenorocire, de propria ei viață 
spulberată, de șansele pierdute. Rememorând acum acea 
perioadă, vedea semnele evidente. Evelyn nu ieșea afară din 
casă în timpul zilei. Nu răspundea la ușă. Se trezea când se 
crăpa de ziuă, ca să facă aprovizionarea de la supermarketul din 
capătul opus al orașului. Telefonul suna de multe ori, dar Evelyn 
refuza să răspundă. S-a izolat. S-a rupt de lume. Dormea pe 
canapea, nu în patul matrimonial. Cu excepţia Amandei, nu 
vorbea cu nimeni și nu vedea pe nimeni. 

Și în toată această perioadă, i-a dăruit lui Faith singurul lucru 
după care fiecare copil tânjește în secret: fiecare picătură din 
atenţia ei. 

Și totul s-a schimbat când Evelyn s-a întors din excursia 
petrecută împreună cu Amanda. Ea denumit-o „perioada mea 
departe”, ca și cum se dusese în staţiune să se trateze. S-a 
întors schimbată, mai fericită, ca și cum o povară i se ridicase 
de pe umeri. Faith fierbea de gelozie, să o vadă pe mama ei atât 
de schimbată, atât de lipsită de griji, în mod vizibil. 

Inainte de călătorie, ele au savurat nenorocirea lor comună și 
Faith nu reușise să înţeleagă la momentul respectiv, cum putuse 
renunţa mama ei așa de ușor. 

Faith mai avea câteva săptămâni până să-l nască pe Jeremy, 
dar viaţa lui Evelyn revenise la normal - sau pe cât de normală 
putea fi, cu o adolescentă extrem de însărcinată în casă, 
răsfăţată și ursuză. Pierduse câteva kilograme în timpul cât 
fusese plecată și și-a propus să dea jos restul cu o dietă strictă 
și sport. A forţat-o pe Faith să facă plimbări lungi după prânz și, 


319 


în cele din urmă, a început să sune prietene vechi, tonul vocii ei 
arătând că supraviețuise părţii mai grele și acum, că sfârșitul 
era aproape, era pregătită să se arunce înapoi în luptă. Perna ei 
nu mai era pe canapea, ci înapoi în patul pe care-l împărțea cu 
soțul ei. A anunţat orașul că revine, după nașterea lui Jeremy. 
Și-a tăiat părul scurt. În general, a început să se comporte ca 
mai înainte. Sau, cel puţin, ca noua versiune a vechii ei firi. 

Erau și crăpături în faţada de fericire pe care o afișa, de care 
Faith își dădea seama abia acum. 

În primele săptămâni de viaţă ale lui Jeremy, Evelyn plângea 
de câte ori îl ţinea în braţe. Faith își aducea aminte că o găsea 
pe mama ei plângând în balansoar și ţinându-l pe Jeremy atât de 
strâns, încât se temea că bebelușul nu mai poate respira. In 
plus, Faith era geloasă pe legătura dintre ei. Căuta modalităţi 
să-și pedepsească mama, ţinându-l departe pe Jeremy de ea. 
Stătea până târziu cu el. Îl ducea la mall, la filme și în alte locuri 
în care un bebeluș nu avea ce căuta - doar ca să o sfideze. Doar 
ca să fie răutăcioasă. 

Și în tot acest timp, Evelyn nu suferise doar pentru un copil, ci 
pentru copilul ei. Acest tânăr furios și lipsit de suflet, care-i ţinea 
o armă îndreptată spre cap acum. 

Faith simţi că telefonul nu mai sună. Aproape imediat, începu 
din nou. 

— Îmi pare atât de rău că nu am fost acolo pentru tine, îi 
spuse mamei ei. 

Evelyn clătină din cap. Nu conta. Ba conta, totuși. 

— Îmi pare atât de rău, mama. 

Evelyn privi în jos, apoi înapoi la Faith. Stătea pe marginea 
scaunului, cu piciorul rănit întins în faţa ei. Omul mort zăcea pe 
podea, la mai puţin de șaizeci de centimetri distanţă. Glock-ul 
era încă îndesat în spatele pantalonilor lui. Putea fi, la fel de 
bine, la kilometri distanţă. Evelyn nu putea sări și lua arma. Cu 
toate acestea, ea ar fi putut îndepărta banda adezivă de pe 
gură. Lipiciul deja începea să se ducă. Colţurile benzii argintii se 
îndoiau înapoi. De ce se prefăcuse ea că nu poate vorbi? De ce 
era atât de pasivă? 

Faith privi fix la mama ei. Ce voia să facă ea? Ce putea să 
facă ea? 


Un zgomot greu le atrase atenţia. Amândouă se uitau la 
bărbat. El împingea cărțile care rămăseseră în bibliotecă, una 
câte una. 

— Cum a fost să crești aici? 

Faith rămase tăcută. Nu avea de gând să poarte această 
conversație. 

— Mami și tati așezați în jurul șemineului. Lovi Biblia de pe 
podea. Paginile fluturau, în timp ce cartea zbura prin cameră: 
Tre' să fi fost frumos să vii în fiecare zi acasă, la prăjituri cu 
lapte. 

Tinea arma la îndemână în timp ce mergea către Evelyn. La 
jumătatea drumului, se întoarse, mergând în linie dreaptă. 
Argoul lui se manifestă din nou. 

— Sandra trebuia să meargă la muncă în fiecare zi. N-avea 
timp să vină acasă pentru a se asigura că mi-am făcut temele. 

Nici Evelyn nu avusese timp. Bill lucra de acasă. Tatăl ei se 
asigurase că își luau gustările și își făceau temele. 

— Ai păstrat tot rahatul ăsta în dulap. Ce-i cu asta? 

Se referea la lucrurile Jeremy. Faith încă nu-i răspunse. Evelyn 
o convinsese să păstreze totul, deoarece știuse că, într-o zi, 
Faith le va preţui mai mult decât pe oricare dintre lucrurile 
Emmei. 

Ea privi spre mama ei. 

— Îmi pare atât de rău. 

Evelyn îi aruncă o privire mortului și, din nou, spre Glock. 

Faith nu știa ce dorea mama ei să facă. El era la cel puţin 
patru metri și jumătate distanţă. 

— Ți-am pus o întrebare. 

Se oprise din plimbat. Stătea în mijlocul camerei, chiar vizavi 
de Faith. Pistolul Tec-9 era îndreptat spre capul lui Evelyn. 

— Răspunde-mi. 

Ea nu intenţiona să-i spună adevărul, așa că-i dădu ultimul 
indiciu care lămurea totul. 

— Ai schimbat șuviţa de păr. 

Zâmbetul lui îi dădu fiori reci. Faith se gândise de dimineaţă 
că șuviţa din părul lui Jeremy nu se putea închide la culoare în 
timp. Funda albastră care ţinea părul legat era diferită de cea a 
lui Jeremy. Marginile erau încrețite, nu uzate, din cauză că Faith 
le atinsese ca pe un talisman, în ultimele luni de sarcină cu 
Emma. 


321 


Argintăria.  Pixurile. Globurile de zăpadă. Sara avusese 
dreptate. Era ceva ce ar face un puști pentru atenţie. Când Faith 
se întâlnise prima dată cu bărbatul la toaletă, fusese atât de 
preocupată să-și reamintească descrierea lui, încât nu analizase 
ce văzuse. Era de vârsta lui Jeremy. Cam de înălțimea lui Faith. 
Își mușca buza la fel ca Jeremy. Voia să-i intimideze pe ceilalţi, 
la fel ca Zeke. Și avea ochii albaștri ai lui Evelyn. 

Aceeași formă. Același albastru adânc, cu reflexe verzi. 

— Mama ta te iubea, în mod clar. A păstrat o șuviţă din părul 
tău, îi spuse Faith. 

— Care mamă? întrebă el și Faith rămase uimită de întrebare. 

Oare păstrase Evelyn o șuviţă de păr în toți acești ani? Lui 
Faith îi veni în minte o imagine a mamei ei la spital, aceasta 
știind că-și ţine copilul în braţe pentru ultima dată. Oare 
Amanda se gândise la niște foarfece? Oare o ajutase pe Evelyn 
să taie o șuviță și să o lege cu o fundă albastră? Oare Evelyn o 
ținuse la ea în ultimii douăzeci de ani și o scotea, din când în 
când, ca să simtă firele moi, de păr de bebeluș, între degete? 

Bineînţeles că așa făcuse. 

Nu renunţai la un copil fără să te gândești la el în fiecare zi, în 
fiecare moment, pentru restul vieții tale. Nu era posibil. 

— Nu vrei nici măcar să-mi afli numele? întrebă el. 

Genunchii lui Faith tremurau. Ea voia să se așeze, dar știa că 
nu se poate mișca. Stătea în picioare în faţa foaierului. Ușa de la 
bucătărie era în stânga ei, iar ușa de la intrare era în spate. 
Holul era în dreapta. La capătul holului era baia. După baie, era 
Will și arma sa Colt AR-15A2 și capacitatea lui excelentă de a 
trage, dar numai dacă îl putea determina pe ticălos să se miște 
înspre ea. 

El întoarse pistolul ca un gangster în timp ce ochea. 

— Întreabă-mă cum mă cheamă. 

— Cum te cheamă? Cum te cheamă, frățioare? 

Ea simţi un gust amar pe limbă. 

— Caleb, spuse el. Caleb. Ezekiel. Faith. Cred că mămicii îi 
plac numele ei din Biblie. 

Îi plăceau, de aceea al doilea nume al lui Jeremy era 
Abraham, iar primul nume al lui Faith era Hannah. De ce alesese 
Faith numele de Emma pentru că suna frumos, în loc să 
cinstească tradiţia mamei? 


322 


Evelyn sugerase Elizabeth, Esther sau Abigail, dar Faith se 
încăpăţțânase doar pentru că nu cunoștea altă cale. 

— Și el a crescut aici, nu-i așa? Caleb flutură arma, arătând 
înspre casă: Scumpul tău Jeremy? 

Faith ura sunetul numelui copilului ei în gura lui. Voia să i-l 
îndese pe gât cu pumnul. 

— A privit la televizor. A citit cărţi. S-a jucat. 

Dulapul de jos al bibliotecii era deschis. O ţinea pe Faith sub 
observație, în timp ce scotea jocurile de carton și le arunca pe 
podea. 

— Monopoly. Indiciu. Viaţă, râse el. Îmi pare rău. 

— Ce vrei de la noi? 

— La naiba, vorbeşti exact ca ea. Se întoarse către Evelyn: Nu 
așa ai spus, mami? Ce vrei de la mine, Caleb? Ca și cum poți să 
mă plătești să plec. Se holbă din nou la Faith: Mi-a oferit bani. 
Ce părere ai despre asta? Zece mii de dolari ca să plec. 

Faith nu îl credea. 

— Nu îi păsa decât să te protejeze pe tine și pe nenorocitul 
ăla de puști răsfăţat. Dintele de platină străluci în lumina difuză: 
Acum ai doi copii, nu-i așa? Mama nu-și poate păstra micuțul 
brunet, dar tu nu ai probleme în a-i păstra pe ai tăi. 

— E altfel acum, îi spuse ea. 

Condiţia lui Evelyn poate era un secret, dar Faith adusese 
destulă dezonoare asupra familiei, cât pentru o viaţă întreagă. 
Tatăl ei pierduse clienţi vechi. Fratele său fusese obligat să 
plece. Ce ar fi înțeles ei dacă Evelyn Mitchell ar fi crescut un 
copil, care, evident, nu era al soțului? Orice alegere ar fi făcut, 
nu era una bună. Faith nu-și putea imagina cât suferise mama 
ei. 

— Nu ai idee cum era pe atunci. 

— Doi contra doi. Mama a spus același lucru. Arătă înspre 
buzunarul ei: Nu răspunzi? 

Telefonul ei începuse să vibreze, din nou. 

— Vrei să răspund? 

— PSO, spuse el. Procedură standard de operare. Vor să-mi 
știe cererile. 

— Care sunt cererile tale? 

— Răspunde la telefon și vom afla. 

Işi șterse transpiraţia de pe mână de pantalon, apoi scoase 
telefonul. 


323 


— Alo? 

— Faith, tipul ăsta e... spuse Will. 

— Știu cine este. 

Îl privi fix pe Caleb, sperând că el putea vedea fiecare gram 
de ură pe care îl avea pentru el. 

— Are cereri. 

Ea îi întinse telefonul lui Caleb, rugându-se să vină să-l ia. El 
însă nu se mișcă de la locul lui. 

— Vreau prăjituri cu lapte. Făcu o pauză, ca și cum s-ar fi 
gândit mai mult. Vreau ca mama să fie acasă în fiecare zi când 
mă întorc de la școală. Aș vrea să merg într-o zi undeva unde 
fundul meu nu este târât la slujbă la crăpatul zorilor, iar 
genunchii nu mă dor pentru că sunt nevoit să mă rog în fiecare 
noapte. Arătă spre bibliotecă: Vreau ca mama să-mi citească din 
cărți despre animale fericite și lună. Ai făcut asta cu bătrânu' 
Jaybird, nu-i așa? 

— Nu-i pronunţa numele, abia reuși Faith să spună. 

— L-ai dus pe micul Jay în parc, la Six Flags, la Disney World și 
la plajă. 

Trebuie să fi memorat fiecare fotografie din cutia cu 
suveniruri a lui Jeremy. Cât timp petrecuse el în casa ei? Câte 
ore petrecuse scotocind prin lucrurile lui Jeremy? 

— Nu mai pronunţa numele fiului meu. 

— Sau ce? râse el. Spune-le că asta vreau. Vreau să mă 
duceți toţi la Disney World. 

Mâna lui Faith tremura, din cauză că rămăsese cu telefonul 
întins spre el. 

— Ce vrei să-i spun? 

— La dracu', n-am nevoie de nimic acum. Am familia în jurul 
meu. Mama și sora mai mare. Ce altceva mai îmi trebuie? fornăi 
el, dezgustat. Se întoarse spre bibliotecă și se sprijini de rafturi: 
Viaţa e bună. 

Faith își drese vocea. Puse telefonul înapoi la ureche. 

— Nu are cereri. 

— Eşti bine? întrebă Will. 

— Eu... 

— Pune-l pe difuzor, zise Caleb. 

Faith își privi telefonul ca să găsească butonul potrivit. 

— Te poate auzi, îi spuse ea lui Will. 

El ezită. 


324 


— Mama ta e bine? Poate să stea jos? 

De fapt, el cerea indicii. 

— Este în scaunul tatei, dar îmi fac griji pentru ea. Faith trase 
adânc aer în piept. Cu ochii aţintiţi asupra mamei ei, spuse: S-ar 
putea să am nevoie de insulină, dacă mai durează mult. 

Caleb se uitase în frigiderul lui Faith. Trebuia să știe că e 
diabetică. 

— Zahărul din sânge era o mie opt sute, azi de dimineaţă. 
Mama are doar pentru o mie cinci sute. Ultima doză am luat-o la 
prânz. O să am nevoie de următoarea la zece, cel târziu, altfel 
zahărul din sânge va începe să oscileze. 

— Bine, a fost el de acord și ea se rugă ca el să fi înţeles 
mesajul și să nu dea doar un răspuns pripit. 

— Telefonul tău... 

Mintea ei nu era suficient de rapidă. 

— Te sunăm pe mobil dacă avem nevoie de ceva? 

— Da, răspunse el după o scurtă pauză. Putem să aducem 
insulina aici în cinci minute. Doar să ne anunțţi. Anunţă-mă. 

Ochii lui Caleb se îngustară. Ea vorbea prea mult și nici Will, 
nici Faith nu se pricepeau la asta. 

— Ai grijă. 

Faith nu trebuia să pretindă că este speriată. Vocea îi tremura 
fără niciun efort din partea ei. 

— Deja și-a ucis partenerul. Are o... 

— Inchide, spuse Caleb. 

Faith încercă să găsească butonul. 

— Închide, urlă el din nou. 

Telefonul îi alunecă din mână. Faith se strădui să-l ridice de 
pe podea. Își aduse aminte de revolverul de la gleznă. Pistolul 
S&W se simţea rece sub degetele ei. 

— Nu, ţipă mama ei. 

Deschisese gura atât de larg, încât banda adezivă se 
dezlipise, în sfârșit. Caleb îi ținea pistolul în coaste. Mâna lui 
liberă îi apăsa piciorul rupt. 

— Nu, scânci Evelyn. 

Faith nu mai auzise o ființă umană scoțând un astfel de sunet. 
Și provenind de la mama ei era ca și cum i-ar fi smuls inima din 
piept. 

— Oprește-te, îl imploră Faith, ridicându-și mâinile. Te rog, 
oprește-te! Oprește-te, te rog! 


325 


Caleb nu mai apăsa atât de tare, dar își ţinea mâna deasupra 
piciorului rupt. 

— Împinge arma aici. Încet, sau s-ar putea să omor căţeaua 
oricum. 

— E-n regulă. 

Ea îngenunche. Un tremur îi străbătu întreg corpul, ca un atac 
de apoplexie. 

— Fac ce ai spus tu. Fac exact ce ai spus tu. 

Ea ridică cracul de pantalon, apoi apucă arma între degetul 
mare și arătător. 

— Nu-i mai face rău. Uite. 

— Ușor, o avertiză el. 

Ea aruncă arma pe podea, rugându-se ca omul să se întoarcă 
unde stătuse mai devreme în picioare. Lăsă pistolul să alunece 
spre el, pe podea, dar rămase lângă Evelyn. 

— Să mai încerci o dată, cățea, spuse el. 

— Nu voi mai încerca, îi răspunse Faith. Îţi promit. 

El sprijini pistolul Tec-9 de spatele scaunului, înclinând gura 
pistolului spre capul lui Evelyn. Banda adezivă atârna la gura ei. 
l-o smulse. Ea trase aer în piept cu lăcomie. Aerul șuiera prin 
nasul ei spart. 

— Nu te obişnui prea tare să respiri aer curat, o avertiză el. 

— Las-o să plece. 

Vocea lui Evelyn era dură. 

— Nu o vrei pe ea. Ea nu știe nimic. Era doar un copil. 

— Și eu eram doar un copil. 

Evelyn tuși, eliminând un jet de sânge. 

— Las-o să plece, Caleb. Pe mine vrei să mă pedepsești. 

— La mine te-ai gândit vreodată? Îi tinu în permanenţă arma 
la cap, în timp ce îngenunchea lângă ea: Când stăteai cu 
bebelușul ei nelegitim în braţe, te-ai gândit vreodată la mine? 

— N-am încetat niciodată să mă gândesc la tine. N-a trecut o 
zi fără... 

— Rahat. 

El se ridică din nou în picioare. 

— Sandra și Paul te-au iubit ca și cum erai carne din carnea 
lor. Te-au adorat. 

— M-au minţit, spuse el întorcând privirea. 

— Tot ce au vrut a fost să fii tu fericit. 


— Par fericit acum? Arătă spre mortul de pe podea: Toţi 
prietenii mei sunt morţi acum. Ricky, Hiro, Dave. Toţi. Sunt 
ultimul rămas. Părea să uite contribuţia sa la carnagiu. Tatăl 
meu vitreg e mort. Mama mea vitregă e moartă. 

— Știu că ai plâns la înmormântarea ei. Știu că i-ai iubit pe 
Paul și... spuse Evelyn. 

El o plezni după ceafă cu palma deschisă. Faith se mișcă fără 
să se gândească, dar când el flutură arma în direcţia ei, ea 
îngheță. _ 

Privi înapoi la mama ei. Capul lui Evelyn era căzut. li picura 
sânge din gură. 

— N-am uitat niciodată de tine, Caleb. Ştii asta, undeva, în 
inima ta. 

El o plezni mai tare, de data aceasta. 

— Oprește-te, îl imploră Faith. Nu știa dacă vorbește cu mama 
ei sau cu băiatul: Te rog, oprește-te. 

— Întotdeauna te-am iubit, Caleb, șopti Evelyn. 

El ridică pușca și lovi cu patul ei lângă capul lui Evelyn. 
Impactul dărâmă scaunul. Evelyn se izbise tare de podea. Țipă 


de durere când piciorul i se răsuci. Cozile de mătură se 
rupseseră în două și din coapsă îi ieșea un os. 
— Mama! 


Faith porni spre ea. Se auzi o împușcătură. Din podea zbură o 
bucată de lemn iar Faith îngheţă. Nu-și dădea seama dacă a fost 
împușcată. Nu o putea vedea decât pe mama ei, pe podea, și pe 
Caleb, așezat deasupra ei, cu pumnul încleștat. El o lovi pe 
Evelyn cu putere. 

— Te rog, oprește-te, insistă Faith. 

— Îţi promit... 

— Taci. 

El privi în sus, spre tavan. La început, Faith nu recunoscu 
sunetul. Era un elicopter. Lamele despicau aerul, zguduindu-i 
timpanele. 

Caleb avea pistolul Tec-9 îndreptat spre Faith, acum. A trebuit 
să ridice vocea, ca să fie auzit. 

— Aceasta a fost o împușcătură de avertizare, îi spuse el. 
Următoarea o trag fix între ochii tăi. 

Ea privi în jos, la podea. Era o gaură în lemn. Ea s-a dat cu un 
pas înapoi, înghițind plânsetul care voia să-i iasă din gât. 


327 


Sunetul de elicopter încetă, întrucât acesta se oprise. Faith de- 
abia putea vorbi: 

— Te rog, nu-i face rău. Mie poţi să-mi faci orice, dar, te rog... 

— O, o să-ţi fac rău destul de repede, sora mea. |ţi voi face 
mult rău. El își ridică brațele, într-un gest teatral: Despre asta e 
vorba. O să-i arăt scumpului tău băiețaș cum e să crești fără 
mamă. Tinea în continuare arma înspre Faith: Ai fost capabilă, 
ieri, când ai alergat după el pe stradă. Un pic mai aproape și era 
mort, la pământ. 

Voma îi umplu gura lui Faith. El o înghionti pe Evelyn cu 
pantoful de sport: 

— Întreab-o de ce m-a dat. 

Faith nu avea curajul să deschidă gura. 

— Întreab-o de ce m-a dat, repetă Caleb. 

El ridică piciorul, gata să lovească piciorul sfărâmat al lui 
Evelyn. 

— Bine! ţipă Faith. De ce l-ai dat? 

— De ce l-ai dat, mamă? spuse Caleb. 

— De ce l-ai dat, mamă? 

Evelyn nu se mișcă. Avea ochii închiși. Tocmai când panica 
începuse să crească în interiorul lui Faith, mama ei răspunse: 

— N-am avut de ales. 

— Nu asta mi-ai spus în ultimul an, mamă? Toată lumea are 
de ales? 

— Erau timpuri diferite. 

Ochiul ei nevătămat se deschise. Genele i se lipiseră. Privea 
fix spre Faith. 

— Îmi pare așa de rău, puiule. 

— Nu ai de ce să-ţi ceri iertare, clătină Faith din cap. 

— Nu-i așa că-i frumos? O reuniune mamă-fiică, aici. Împinse 
scaunul spre perete atât de tare, încât piciorul din spate se 
rupse: Îi era rușine cu mine, de aceea. Se plimbă până la 
bibliotecă și înapoi: Nu putea explica un copil brunet, care a ieșit 
din ea. Nu ca tine, nu-i așa? Vremuri diferite. Și crezi că tatăl tău 
e așa de bun la crescut copii. Spune-i ce a zis, mamă. Spune-i ce 
te-a pus să faci. 

Evelyn zăcea pe o parte, cu ochii închiși și braţele întinse în 
faţă. Pieptul care se ridica ușor și apoi cobora era singurul semn 
că era încă în viață. 


— Bătrânul tău tată a pus-o să aleagă între mine și el. Ce 
crezi despre asta? Domnul Agent de Asigurări Galveston al 
Anului, pentru șase ani la rând, i-a spus mamei tale că nu poate 
ține copilul, pentru că dacă-l ţine, nu-i mai vede pe ceilalţi copii 
din nou. 

Faith se strădui să nu-i arate că, în sfârșit, a durut-o. Își 
adorase tatăl, îl divinizase, cum numai o fiică răsfăţată, putea, 
dar, ca adult, îl putea vedea ușor pe Bill Mitchell dându-i mamei 
ei acest ultimatum. 

Caleb se mută la locul său iniţial, lângă bibliotecă. Arma era 
îndreptată spre podea, dar Faith știa că o poate ridica imediat. 
Stătea cu spatele la ușile glisante, din sticlă. Evelyn era în 
stânga. Faith era în diagonală, la trei metri și jumătate de el și 
așteptând să se dezlănţuie iadul. 

Se rugă ca Will să fi înţeles mesajul ei. Camera era cadranul 
unui ceas. Faith era la o mie opt sute sau ora șase. Evelyn era la 
o mie cinci sute, ora trei. Caleb se plimba între zece și 
doisprezece. 

Faith se oferise de cel puțin douăzeci de ori în ultima lună să 
schimbe afișajul orei de pe mobilul lui Will de pe ora militară. A 
continuat să refuze, pentru că era încăpățânat și plin de un 
amestec ciudat de rușine și mândrie, în ceea ce privește 
dizabilitatea lui. De asemenea, el o privea prin fereastra băii 
acum. El îi spusese să-i dea un semn, așa că ea își trecu 
degetele prin păr, ridicând degetul mare și arătătorul într-un 
semn de ok. 

Faith privi în jos, la mama ei întinsă pe podea. Evelyn se uita 
la ea cu ochiul nevătămat. O văzuse pe Faith când îi făcuse 
semn lui Will? Oare era capabilă să înţeleagă ce se întâmplă? 

Respirația îi ei era greoaie. Buzele ei erau pline de bășici. 
Fusese, în mod evident, sufocată. Avea vânătăi negre în jurul 
gâtului și o tăietură în partea laterală a capului. Sângele picura 
dintr-o tăietură adâncă de pe obrazul ei. Faith simţi un val de 
dragoste trecând prin ea, până la locul unde stătea mama ei. 
Era ca o rază de lumină ce îi ieșea din corp. De câte ori apelase 
Faith la această femeie pentru ajutor? De câte ori plânsese pe 
umărul ei? 

Nici nu mai putea număra de câte ori. 

Evelyn ridică mâna. Degetele îi tremurau. Își acoperi faţa. 
Faith se răsuci. O lumină orbitor de strălucitoare pătrunse prin 


329 


fereastra din faţă. Trecu prin jaluzelele subţiri, transformându-se 
în reflector în interiorul casei. 

Faith se ghemui. Poate memoria musculară își reamintea 
unele exerciţii de antrenament din anii anteriori. Poate era 
natura umană să te faci cât mai mic posibil când simţeai că e pe 
cale să se întâmple ceva rău. 

Insă nu s-a întâmplat nimic imediat. Secundele treceau. Faith 
se pomeni numărând: „doi... trei... patru...” 

Sticla s-a spulberat. El tresări, ca și cum cineva l-a lovit în 
umăr. Pe fața lui se întipărise un amestec de șoc și durere. Faith 
se ridică de pe podea și se întinse către Caleb. El îi puse un 
pistol în faţă. Privi direct în gura de foc ghintuită, ochiul 
întunecat al ţevii retezate holbându-se înapoi. Mânia preluă 
controlul, arzând înăuntrul ei, împingând-o înainte. Voia să-l 
omoare pe acest om. 

Voia să-i despice beregata cu dinţii. Voia să-i smulgă inima 
din piept. Voia să privească durerea din ochii lui, în timp ce îi 
făcea și lui ce i-a făcut el mamei ei, familiei ei, vieților lor. 

Dar nu a mai avut ocazia. 

O parte a capului lui Caleb a explodat. Braţele i-au zvâcnit. 
Gloanţțele trase din pistolul Tec-9 au provocat o ploaie de cretă 
albă, din tavan. Memoria musculară. Două lovituri, apropiate, 
una după cealaltă. 

Incet, el se prăbuși la pământ. Tot ce putea auzi Faith era 
sunetul corpului lui lovindu-se de podea. Întâi șoldul, apoi 
umărul și apoi capul s-au lovit de lemnul tare. Ochii au rămas 
deschiși. Albastru-închis. Atât de familiari. Atât de lipsiţi de 
viaţă. 

După atâta timp. 

Faith privi spre mama ei. Evelyn reușise să se sprijine de 
perete. Incă mai avea Glock-ul în mâna dreaptă. Gura ţevii 
începuse să coboare spre podea. Greutatea era prea mare, așa 
că scăpă arma. Aceasta scoase un sunet sec când atinse 
podeaua. 

— Mama... 

Faith de-abia putea sta în picioare. Pe jumătate merse, pe 
jumătate se târî către mama ei. Nu știa unde să o atingă, ce 
parte a corpului nu era lovită sau ruptă. 

— Vino aici, șopti Evelyn. 


330 


O luă pe Faith în braţe. O mângâie pe spate. Faith nu se mai 
putea abţine. A început să plângă ca un copil. 

— E-n regulă, puiule. 

Evelyn își apăsă buzele pe creștetul capului lui Faith: 

— Totul va fi bine. 


JOI 


Capitolul 21 


Will își îndesă mâinile în buzunare, în timp ce mergea pe holul 
care ducea spre camera de spital a lui Evelyn Mitchell. Era 
aproape exuberant din cauza oboselii. Vederea lui era atât de 
ascuţită, încât lumea era pentru el un Blu-ray. Auzi un plânset 
ascuţit în ureche. Işi putea simţi fiecare por al pielii, de aceea el 
nu bea niciodată cafea. Will avea destulă energie cât pentru un 
oraș întreg. Işi petrecuse ultimele trei nopți cu Sara. Picioarele 
lui de-abia atingeau pământul. 

Se opri în afara camerei lui Evelyn, întrebându-se dacă ar fi 
trebuit să aducă flori. Will avea bani în buzunar. Se întoarse, 
îndreptându-se către lift. Putea să-i ia măcar un balon de la 
magazinul de cadouri. Baloanele plăceau la toată lumea. 

— Bună. Faith deschisese ușa mamei sale: Unde te duci? 

— Mamei tale îi plac baloanele? 

— Sunt sigură că îi plăceau când avea șapte ani. 

Will zâmbi. Ultima dată când o văzuse pe Faith, aceasta 
plângea în braţele mamei sale. Părea un pic mai bine acum, dar 
nu cu mult. 

— Ce face? 

— Bine. Noaptea trecută a fost puţin mai bine decât în cea 
precedentă, dar durerea e încă mare. 

Will nu putea decât să-și închipuie. Evelyn fusese adusă în 
grabă la Grady, cu o întreagă escortă de poliție. A fost operată 
timp de șaisprezece ore. Au pus suficient metal în piciorul ei cât 
să umple un set de macarale luxoase. 

— Dar tu? întrebă el. 

— E destul de greu de suportat. Faith clătină din cap, ca și 
cum încă nu pricepea nimic. Întotdeauna mi-am mai dorit un 
frate, dar numai pentru că mă gândeam că l-ar putea bate pe 
Zeke. 

— Pare că poţi avea grijă de tine. 

— E mai mult de muncă decât crezi. Se sprijini cu umărul de 
perete: Trebuie să fi fost greu să treacă prin ce a trecut ea. Nu 


332 


pot să îmi imaginez cum ar fi să renunţ la unul din copii. Mai 
degrabă mi-aș smulge inima din piept. 

Will privi peste umăr la holul liber. 

— lartă-mă. Nu m-am gândit la... 

— E-n regulă, îi spuse el. Știi, un număr surprinzător de mare 
de orfani o sfârșesc la închisoare. Albert DeSalvo. Ted Bundy. 
Joel Rifkin. Fiul lui Sam, îi dădu el câteva exemple. 

— Cred că nici Aileen Wuornos n-a avut părinţi. 

— Îi anunţ pe ceilalţi. E bine să ai o femeie pe listă. 

Ea râse, dar nu din toată inima. Will privi din nou peste umăr. 
O asistentă medicală grasă ducea un buchet de flori. 

— Eram sigură că nu vom mai ieși din acea casă, spuse Faith. 

Era ceva în vocea ei care îi spunea că încă nu depășise 
tragedia care i se întâmplase familiei sale. Poate că nu o va 
depăși niciodată. Unele lucruri nu le uiţi niciodată, indiferent cât 
de tare încerci. 

— Ar trebui să alegi niște coduri mai bune, în cazul în care se 
întâmplă din nou, spuse Will. 

— Mi-a fost teamă că nu vei înțelege. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că am avut acele discuţii în legătură cu schimbarea 
orei militare de pe telefonul tău. 

— De fapt, nu am înțeles. 

Zâmbi larg la expresia ei șocată. 

Will își ţinuse telefonul pe difuzor, cât timp vorbise cu Faith. 
Roz Levy își dăduse cu părerea imediat ce s-a încheiat apelul. 
Le-a spus că încăperea era un ceas și ea ar fi mai mult decât 
fericită să alerge acolo cu Python-ul ei și să-l elimine pe gunoiul 
care stătea în picioare la prânz. 

— Îmi place să cred că mi-aș fi dat seama, într-un final, îi 
spuse Will lui Faith. 

— Îţi dai seama că un nivel al zahărului în sânge de o mie opt 
sute ar fi însemnat că eram fie moartă, fie în comă ireversibilă? 

— Bineînţeles, știam asta. 

— lisuse Cristoase, șopti ea. Asta este înțelegerea noastră 
perfectă... 

— Elicopterul a fost ideea mea. Camera cu infraroșu ne-a spus 
unde ești și ne-a confirmat moartea partenerului său, simţi Will 
nevoia să îi spună. Și luminile au fost ideea mea. Au aliniat două 
echipaje de poliţie și au proiectat luminile cu xenon pe ferestrele 


333 


din faţă. Umbra lui Caleb pe perdele le-a oferit o ţintă, adăugă 
Will deoarece ea nu părea impresionată. 

— Păi, mulțumesc mult că l-ai împușcat. Apoi, văzându-i 
expresia facială, întrebă: O, Will, n-ai fost tu? 

El expiră puternic. 

— Amanda mi-a promis că îmi dă un testicul înapoi dacă o las 
să tragă. 

— Sper că ţi-a dat asta în scris. Ținta nu era chiar atât de 
mică. 

— Ea dă vina pe pușca mea. Ceva legat de faptul că sunt 
stângaci. 

Pușca putea fi ţinută și de stângaci și de dreptaci, dar Faith nu 
îl contrazise. 

— Păi, mă bucur că ai fost acolo. M-am simţit mai în 
siguranţă. 

El zâmbi, deși era destul de convins că toate s-ar fi putut 
întâmpla și în absenţa lui. Amanda era plină de resurse, iar Will 
se ascunsese, practic, în spatele unui zid, în timp ce Faith își 
riscase viaţa. 

— Mă bucur că ești cu Sara, spuse ea. 

El se luptă cu zâmbetul prostesc ce îl năpădea. 

— Îi ţin de urât până își găsește pe cineva mai bun. 

— Aș vrea să cred că glumești. 

La fel și Will. El nu o înțelegea pe Sara. Nu înțelegea ce o 
pune în funcţiune sau de ce era cu el. Și cu toate acestea, ea îl 
plăcea. Și nu doar așa - părea să fie fericită că este așa. Sara 
zâmbise atât de mult azi de dimineaţă, încât de-abia și-a putut 
strânge buzele ca să-l sărute de la revedere. Will se gândise că 
poate îi rămăsese hârtie igienică lipită de faţă, pentru că se 
tăiase la bărbierit, dar ea îi spusese că zâmbea pentru că o 
făcea fericită. 

El nu știa cum să se poarte în această situaţie. Nu avea sens. 
Dar Faith știa cum să-i șteargă rânjetul de pe faţă: 

— Dar Angie? 

El ridică din umeri, ca și cum Angie n-ar fi lăsat atâtea mesaje 
pe telefonul lui mobil și cel de acasă, încât ocupase tot spațiul 
pentru mesaje vocale. 

Fiecare mesaj devenea mai urât ca precedentul. Fiecare 
ameninţare mai gravă. Will ascultase fiecare mesaj. Nu se 
putuse abtine. Încă o vedea pe Angie cu pistolul în gură. Încă își 


334 


simțea inima bătând la gândul că va deschide ușa băii și o va 
găsi sângerând în cadă. 

Din fericire, Faith nu a insistat prea mult asupra aspectelor 
negative. 

— l-ai spus Sarei că ţi-e frică de cimpanzei? 

— N-a venit vorba. 

— Va veni, până la urmă. Așa se întâmplă într-o relaţie. Totul 
va ieși la suprafaţă, chiar dacă îţi place sau nu. 

Will dădu din cap, sperând că aprobarea lui tacită o va face să 
tacă din gură. Nu avea el atâta noroc. 

— Fii atent. Avea vocea mamei ei, cea pe care o folosea când 
el nu stătea drept sau purta cravata nepotrivită: Singurul mod 
prin care poţi să strici relaţia este prin a-ţi face probleme că o 
vei strica. 

Will ar fi preferat să fie captiv în portbagajul doamnei Levy, 
din nou, decât să poarte această conversaţie. 

— Pentru Betty îmi fac griji. 

— Serios? 

— S-a atașat foarte tare de ea. 

Era adevărat. Câinele refuzase să părăsească apartamentul 
Sarei în această dimineaţă. 

— Promite-mi că vei aștepta cel puţin o lună înainte de a-i 
spune că ești îndrăgostit de ea. 

El expiră prelung, tânjind după izolarea din Corvair. 

— Ştiai că Bayer deţinea marca înregistrată pentru heroină? 

Ea clătină din cap la subterfugiu. 

— Firma care produce aspirină? 

— Au pierdut marca după Primul Război Mondial. Este în 
tratatul de la Versailles. 

— Înveţi ceva nou în fiecare zi. 

— Magazinele Sears vindeau seringi de heroină în cataloagele 
lor. Un dolar și cincizeci de cenți două seringi. 

Ea puse o mână pe braţul lui: 

— Mulţumesc, Will. 

El o bătu ușor pe ceafă o dată, apoi din nou, deoarece o 
singură dată nu era de ajuns, probabil. 

— Lui Roz Levy trebuie să-i mulțumești. Ea și-a dat seama. 

— Nu e chiar o bătrânică dulce, nu-i așa? 

Era puţin spus. Bătrâna își făcuse un obicei din a privi cum se 
desfășoară cel mai negru coșmar al lui Evelyn. 


335 


— E o diavoliță. 

— Ti-a ţinut prelegerea despre mărgăritare și porci? 

Faith se întoarse când auzi vorbindu-se. Ușa de la camera 
mamei ei se deschise. Jeremy ieși, urmat de un bărbat înalt, cu 
o tunsoare militară și un maxilar patrăţos, ce i-a adus 
instantaneu în minte cuvântul marinar. O purta pe Emma pe 
unul din umerii săi largi. Bebelușul arăta ca un sac de păstăi 
îngheţate atârnând de un zgârie-nori. Corpul ei se zdruncina 
ușor când sughița. 

— O să fie amuzant... Faith se îndepărtă de perete, cu un 
oftat: Will, acesta este fratele meu, Zeke. Zeke, el este... 

— Știu cine este domnul. 

Will îi întinse mâna: 

— Am auzit multe despre tine. 

Emma sughiţă. Zeke îl pironi cu o privire urâtă. Nu îi strânse 
mâna lui Will. 

— Mă bucur că mama ta e bine, încercă Will să facă 
conversație. 

El continua să se încrunte. Emma sughiţă din nou. Lui Will îi 
părea rău pentru el. În calitate de posesor de chihuahua, știa ce 
greu e să te comporți dur când ţineai ceva atât de micuţ în 
mână. 

— Hei, Will. Mulţumesc că ai venit, îi salvă Jeremy de la 
concursul de încruntări. 

Will îi strânse mâna. Era un puști costeliv, dar avea o 
strânsoare puternică. 

— Am auzit că bunica ta e mai bine. 

— Rezistă. Apoi, punându-și mâinile în jurul umerilor lui Faith, 
spuse: La fel ca mama. 

Emma sughiţă. 

— Să mergem, unchiule Zeke. Jeremy îl luă de umeri: l-am zis 
bunicii că mutăm patul meu jos, astfel încât mama să aibă grijă 
de ea când iese din spital. 

Lui Zeke îi luă mult timp până când reuși să întrerupă 
contactul vizual cu Will. Sughiţurile continue ale Emmei au avut, 
probabil, ceva de a face cu decizia lui de a-și urma nepotul pe 
hol. 

— Îmi pare rău, se scuză Faith. E un ticălos. Nu știu motivul, 
dar Emma îl iubește. 


336 


Probabil din cauză că nu înțelegea niciun cuvânt din ce 
spunea. 

— Vrei să vorbești cu mama? întrebă Faith. 

— Venisem doar ca să văd ce face. 

— Deja a cerut să te vadă de două ori. Cred că vrea să 
discute. 

— Nu poate să discute cu tine? 

— Am prins esenţa. Nu am niciun motiv să cunosc detaliile 
sângeroase. 

— Amanda i-a spus că ţi-a promis o oră, se forţă ea să 
zâmbească. 

— N-am crezut că o să se ţină de cuvânt. ` 

— Au fost cele mai bune prietene timp de patruzeci de ani. Işi 
ţin promisiunile una alteia. Îl bătu pe braț și încercă să plece: 
Mulţumesc că ai venit. 

— Așteaptă. 

Will căută în buzunarul jachetei și scoase un plic ce venise cu 
poșta de dimineață. 

— N-am mai primit o scrisoare până acum. Cu excepția 
facturilor. 

Ea studie plicul sigilat. 

— Nu l-ai deschis. 

Will nu avea nevoie. Ea nu va ști niciodată ce mult a însemnat 
pentru el faptul că s-a gândit să-i trimită lui scrisoarea. 

— Vrei să-l deschid? 

— La naiba, nu. l-l smulse din mână. E destul de rău că Zeke 
și Jeremy au văzut acele filmuleţe pe care le-am făcut. N-am 
avut idee că sunt atât de urâtă când plâng. 

Will n-o contrazise. 

— Oricum, am nevoie să-mi iau insulina și să mănânc ceva. 
Sunt la cantină, dacă ai nevoie de mine, spuse privind la ceas. 

Will o urmări cu privirea pe Faith mergând pe hol. Ea se opri 
în faţa liftului și se uită înapoi la el. În timp ce el privea, ea rupse 
scrisoarea în două, apoi din nou. Will îi făcu un semn de salut, 
apoi deschise ușa camerei lui Evelyn. Era acoperită aproape în 
întregime cu flori de toate felurile. Will simţi că începe să-l 
mănânce nasul de la mirosul greu de parfum. 

Evelyn Mitchell întoarse capul către el. Piciorul ei rupt era 
ridicat, cusături ca de Frankenstein ieșind în evidenţă pe 
învelișul dur. Mâna ei se odihnea pe o pernă. Un tifon era legat 


337 


acolo unde trebuia să fie degetul mijlociu. Tuburile intrau și 
ieșeau din corpul ei. Rana din obraz era acoperită cu leucoplast 
alb. 

Părea mai mică decât ţinea el minte, dar, în definitiv, 
experienţa prin care trecuse putea micșora o persoană. 

Buzele îi erau crăpate și jupuite. Își ţinea falca nemișcată, 
vorbind pe cât posibil fără să o miște. Vocea ei era mai 
puternică decât își imagina el. 

— Agent Trent. 

— Căpitane Mitchell. 

Ea îi arătă dispozitivul de blocare a pompei de morfină. 

— Am apăsat pe ăsta pentru că voiam să vorbesc cu tine. 

— Nu-i nevoie. Nu vreau să-ţi provoc și mai multă durere. 

— Atunci, te rog, stai jos. Mă doare gâtul să mă uit în sus la 
tine. 

Era un scaun lângă patul ei. Will se așeză. 

— Mă bucur că ești bine. 

Buzele ei de-abia se mișcau. 

— E un pic cam mult spus. Să zicem că rezist. 

— E mai bine decât varianta cealaltă. 

— Mandy mi-a spus despre contribuţia ta la toate acestea, 
adăugă ea. 

Will presupunea că fusese o conversaţie foarte scurtă. 

— Mulţumesc că ai avut grijă de fiica mea. 

— Cred că tu ai avut și mai multă grijă de ea. 

Ochii ei i se umplură de lacrimi. El nu era sigur dacă era din 
cauza durerii sau al gândului de a o pierde pe Faith. Apoi își 
aduse aminte că ea mai pierduse un copil. 

— Îmi pare rău pentru pierderea ta. 

Ea înghiţi cu greutate, în mod evident. Pe pielea de pe gâtul ei 
erau vânătăi negre. Evelyn Mitchell fusese obligată de două ori 
până acum să aleagă între familia ei cu Bill Mitchell și fiul pe 
care l-a avut cu Hector Ortiz. De ambele dăţi, ea luase aceeași 
hotărâre, deși Caleb fusese cel care făcuse hotărârea ușoară 
ultima dată. 

— Era un tânăr cu multe probleme. N-am știut cum să i le 
rezolv. Era atât de furios, spuse ea. 

— Nu-i nevoie să vorbești despre asta. 

Un chicotit îi ieși din gât. 


338 


— Nimeni nu vrea să vorbesc despre el. Cred că ar prefera ca 
el să dispară, pur și simplu. Arătă către paharul cu apă de pe 
masă: Ai putea... 

Will ridică paharul și aranjă paiul astfel încât ea să poată bea. 
Nu-și putea sălta capul. Cu grijă, Will se apropie și o sprijini. 

Ea bău aproape un minut, înainte să dea drumul paiului. 

— Mulţumesc. 

Will se lăsă pe spate. Se holbă la buchetul de pe masa de 
vizavi de el. Era o carte de vizită atașată de glastra albă. El 
recunoscu sigla Departamentului de Poliţie Atlanta. 

— Hector era un IC, spuse Evelyn. Informator confidential. Îl 
turna pe vărul său. Era în bandă. A început ca un lucru de mică 
amploare, un motiv de a sparge mașini și a smulge poșete, ca 
să joace jocuri video. Apoi a devenit repede ceva grav. 

— Los Texicanos. 

Ea încuviinţă încet. 

— Hector voia să iasă. El continua să vorbească, iar eu să 
ascult, pentru că era bine pentru cariera mea. Își flutură mâna 
sănătoasă în aer: Și un lucru a condus la altul. Închise ochii și 
continuă: Eram măritată cu un agent de asigurări. Era un om 
foarte bun și un tată foarte bun, dar... Știi cum este când ești pe 
stradă, doborând infractori, iar inima îţi bate tare și simţi că ești 
călare pe situaţie, apoi vii acasă și ce faci? Gătești cina? Calci 
cămăși și le faci copiilor baie? oftă ea. 

— Erai îndrăgostită de Hector? 

— Nu. Niciodată. Și cel mai ciudat lucru este că nu mi-am dat 
seama ce mult îl iubeam pe Bill, până nu l-am rănit atât de rău 
încât eram gata să-l pierd, răspunse cu o voce fermă. 

— Dar el a rămas cu tine. 

— În condiţiile lui, îi spuse ea. Eu nu mai negociam pe atunci. 
EI s-a întâlnit cu Hector. Au ajuns la o înțelegere ca între domni. 

— Contul din bancă. 

Ea își întoarse privirea către tavan. Încet, închise ochii. 

A crezut că adormise, când ea începu să vorbească, din nou. 

— Sandra și Paul aveau datorii mari pentru că își ajutau 
familiile de acasă. Nu-și puteau permite să crească un copil, 
chiar dacă ar fi fost al lor. O parte din banii din cont erau de la 
Hector. O parte erau de la mine. Zece la sută din fiecare salariu 
ajungea la Caleb. Era ca o cotizaţie, numai că nu pentru 
biserică, dar plăteam pentru o greșeală. Colţul gurii i se ridică 


339 


într-un rictus: Deși presupun că Sandra dădea o grămadă de 
bani la biserică, în fiecare săptămână. Erau foarte religioși. 
Catolici, dar asta nu m-a deranjat atât de tare pe mine, cât pe 
Bill. Am crezut că îi vor da o bază morală puternică. Cam atât 
din punctul ăsta de vedere, râse ea. 

— Caleb a aflat de tine când Sandra s-a îmbolnăvit? 

Ea îl privi pe Will. 

— Am primit un telefon de la ea. Părea că mă avertizează, 
ceea ce nu avea sens în acel timp, așa că am ignorat mesajul. 
Scutură din cap când își adus aminte: Prima dată când l-am 
văzut ca adult a fost la înmormântarea ei. Doamne, arăta ca 
Zeke la vârsta aia. Mai frumos, dacă vrei să știi adevărul. Mai 
supărat. Aici era problema. Continua să clatine din cap: N-am 
știut cât e de furios până n-a fost prea târziu. N-am avut idee. 

— Ai vorbit cu el la înmormântare? 

— Am încercat să încep o conversaţie, dar el a plecat, pur și 
simplu. Câteva săptămâni după aceea, făceam curat prin casă și 
am observat că unele lucruri nu erau la locul lor. Biroul meu 
fusese cercetat. A făcut o treabă foarte bună. N-aș fi observat, 
dacă n-aş fi căutat un anumit lucru. Apoi explică: Țineam o 
șuviță din părul lui de bebeluș ascunsă undeva unde copiii nu 
știau de ea. M-am dus să o caut și dispăruse. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama atunci. Trebuia să-mi dau seama că era obsedat de 
mine. Cât de mult mă ura. 

Evelyn se opri ca să-și tragă răsuflarea. Will observă că e 
obosită. Cu toate acestea, ea continuă: 

— L-am sunat pe Hector ca să ne întâlnim. Am ţinut legătura 
de când s-a îmbolnăvit Sandra. Nu am avut mult timp să 
depănăm amintiri. Ne-am dus la o cafenea Starbucks de la 
aeroport, astfel încât să nu ne vadă nimeni. Era la fel ca înainte 
- ne ascundeam tot timpul. Ne furișam, astfel încât familia mea 
să nu afle. Inchise ochii din nou: Caleb avea în permanenţă 
probleme. Am încercat toate variantele cu el - i-am oferit chiar 
și bani să meargă la facultate. Faith se lupta să-i plătească 
taxele lui Jeremy, iar eu îi ofeream acestui băiat totul pe tavă. 
Mi-a râs în faţă. Tonul ei deveni ascuţit, furios: Următoarea zi, 
am primit un telefon de la o veche prietenă de la Narcotice. ÎI 
prinseseră pe Caleb cu o încărcătură serioasă. A trebuit să o rog 
pe Mandy să tragă niște sfori. Ea nu a vrut. A spus că băiatul 
primise deja prea multe șanse. Dar am implorat-o. 


340 


— Heroină? 

— Cocaină, îl corectă ea. Dacă era heroină, nu l-aș fi putut 
ajuta, dar cocaina era altceva. Au renunţat la acuzaţii, deoarece 
am fost de acord să-l trimitem la dezintoxicare. 

— L-ai trimis la „Aripi Vindecătoare”. 

— Hector locuiește la câţiva kilometri distanţă. Fiul vărului său 
fusese la centru, Ricardo. Și Chuck era acolo. Bietul Chuck. Mă 
sunase la începutul anului ca să îi îmbunătăţesc situaţia. Era 
curat timp de opt luni, la momentul respectiv. Știam că face 
muncă de consiliere la „Aripi Vindecătoare” și am crezut că 
băiatul va fi în siguranţă acolo. 

— Chuck le-a spus povestea. 

— La prima vedere, a fost una dintre etape. Le-a spus despre 
bani. Și, bineînţeles, deși Chuck le-a spus că nu aveam nicio 
legătură, ei nu au crezut. 

— Chuck a fost la spital în acea zi. El a fost polițistul care a 
întrebat-o pe Sara dacă puștiul va trăi sau nu. 

Ea dădu din cap. 

— El a văzut la știri ce mi s-a întâmplat și a venit să vadă 
dacă mă poate ajuta. Nu s-a gândit că, având în vedere dosarul 
lui, nimeni nu i-ar dori ajutorul. l-am cerut lui Mandy să încerce 
să îi mai îmbunătăţească situația, discutând cu ofiţerul lui de 
eliberare condiţionată. Eu l-am băgat în necaz. Cei din echipa 
mea m-au sustinut întotdeauna, chiar și când nu era în interesul 
lor. 

— Crezi că băiatul credea că iei mită, la fel ca restul echipei? 

Era, în mod evident, surprinsă de întrebare. 

— Nu, agent Trent, nu cred că el considera așa. Avea această 
idee preconcepută despre mine, ca fiind rece și nepăsătoare, 
mama care nu l-a iubit niciodată. A zis că are impresia că 
singurul lucru pe care l-a moștenit de la mine e inima mea 
neagră. 

Will își aminti cântecul ce se auzea când Faith a parcat la casa 
mamei sale. 

— „Back in Black”. 

— Era cântecul lui preferat. Tot insista să ascult cuvintele, 
deși cine naiba știa ce înseamnă scârţâiala aia. 

— Este vorba de răzbunare pe oamenii care te-au abandonat. 

— A! Păru ușurată să înţeleagă, în sfârșit. O punea în continuu 
la casetofonul din bucătărie. Apoi, când a venit Faith, muzica s-a 


341 


oprit. Am fost îngrozită. Nu cred că mi-am mai ţinut vreodată 
respiraţia atâta timp. Dar nu o voiau pe Faith. Nu echipa lui 
Caleb, în niciun caz. Benny Choo le-a spus că se va ocupa de 
tot. L-a ţinut pe Ricardo cu el. Heroina din interiorul lui era mult 
prea valoroasă, dar el le-a spus celorlalţi băieţi să mă ia și să 
plece, iar ei așa au făcut. 

Will dorea să fie sigur asupra episodului, așa că întrebă: 

— Caleb a fost acolo, în același timp cu Faith? 

— A privit-o de la fereastră, tremură vocea lui Evelyn. N-am 
fost așa de speriată în viaţa mea. Nu până atunci. 

Will era mai mult decât obișnuit cu genul acesta de teamă. 

— Ce s-a întâmplat înainte să vină Faith? Făceai sandvișuri, 
nu-i așa? 

— Știam că Faith va întârzia. Acele cursuri durau, de obicei, 
mult. Exista întotdeauna vreun ticălos în primul rând care voia 
să se dea mare. Tăcu un moment, adunându-și gândurile: 
Hector a venit să mă ia de la supermarket. Îmi știa obiceiurile. 
Așa era el. Era atent când îi spuneai ceva. Tăcu un moment, 
poate în cinstea fostului ei iubit. A fost să-l viziteze pe Caleb la 
dezintoxicare și i s-a spus că se externase singur. Ei nu sunt 
ţinuţi cu forța acolo. Caleb plecase, pur și simplu. N-ar fi trebuit 
să fim surprinși. Deja dădusem niște telefoane și înțelesesem că 
Ricardo se amestecase în niște lucruri nocive pentru fiecare 
dintre ei. 

— Heroină. 

— Hector și cu mine ne-am dat seama pe când îl conduceam 
cu mașina înapoi acasă. Știam că Ricardo lucra la magazinul 
Juliei Ling, așa cum știam că nu va ieși nimic bun din asocierea 
acestor băieţi. Folie à plusieurs, oftă ea. 

Will mai auzise expresia aceasta înainte. Se referea la un 
sindrom psihologic, în care un grup aparent normal de oameni 
dezvoltau o psihoză comună când erau împreună. Familia 
Manson. Secta davidiană. Întotdeauna era un lider instabil în 
centrul bolii. Roger Ling îi spusese „capul șarpelui”. Un om ca 
Roger Ling știa despre ce e vorba. 

— O parte din mine voia ca Faith să vină acasă devreme. 
Voiam să-l cunoască pe Hector, așa că să fiu forțată să-i explic, 
spuse Evelyn. 

— Caleb l-a omorât pe Hector? 


342 


— Cred că trebuie să fi fost el. A fost un gest laș. Am auzit 
arma - nu uiţi zgomotul unui amortizor dacă l-ai auzit o dată - și 
m-am uitat în garaj. Portbagajul era închis și nu era nimeni 
acolo. Nu am stat să mă gândesc de două ori. Poate că am 
crezut că asta se va întâmpla tot timpul. Am luat-o pe Emma pe 
sus și am dus-o în magazie. M-am întors cu pistolul și am dat 
peste un om la spălătorie. L-am împușcat înainte să apuce să 
deschidă gura. Apoi m-am întors și l-am văzut pe Caleb. 

— Te-ai luptat cu el? 

— N-am putut să-l împușc. Era înarmat. Era fiul meu. Dar am 
reușit să-l înving. Işi privi mâna rănită: Nu cred că se aștepta să 
mă opun în mod atât de agresiv tăierii degetului. 

— L-a tăiat chiar atunci? 

Will presupusese că făcuse parte dintr-o negociere ulterioară. 

— Unul dintre băieți mi-a stat în spate, în timp ce Caleb l-a 
tăiat. A folosit cuțitul de pâine. L-a mișcat înainte și înapoi, așa 
cum ai proceda cu un pom. Cred că i-a făcut plăcere să mă audă 
țipând. 

— Cum ai reușit să-i iei cuțitul? 

— Nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat exact. E unul dintre 
acele lucruri care se întâmplă fără să te gândești la ele. De fapt, 
nu-mi aduc aminte multe din ceea ce a urmat, dar îmi aduc 
aminte cum celălalt băiat a căzut peste mine și apoi senzaţia pe 
care am avut-o când i-a intrat cuțitul în stomac. Am alergat la 
garaj ca să o iau pe Emma și să ies naibii de acolo. Apoi l-am 
auzit pe Caleb strigând: „mama, mama”, spuse ea respirând 
zgomotos. Făcu o pauză, apoi continuă: Părea rănit. Nu știu ce 
m-a determinat să mă întorc. A fost ceva instinctiv, ca în cazul 
cuțitului, dar aceea era autoconservare, iar aceasta a fost 
autodistrugere. Ea încă se mai lupta cu amintirea. Și am fost 
conștientă ce greșeală mare fac. Imi aduc aminte cum raţionam 
limpede, în timp ce fugeam pe lângă mașină pentru a mă 
întoarce în casă că acesta era unul din cele mai prostești lucruri 
pe care le-am făcut în toată viața mea. Și aveam dreptate. Dar 
nu m-am putut opri. L-am auzit țipând după mine și m-am 
întors, pur și simplu. 

Se opri, din nou, ca să respire. Will văzu că soarele își 
schimbase poziția și acum strălucea în ochii ei. El se ridică și 
trase jaluzelele. Ea scoase un sunet de epuizare. 

— Mulţumesc. 


343 


— Vrei să te odihnești? 

— Vreau să termin și apoi nu mai vreau să vorbesc niciodată 
despre ce s-a întâmplat. 

Părea exact genul de lucru pe care l-ar spune Faith. Will știa 
că nu trebuie să o contrazică. Se așeză pe scaun, așteptând ca 
ea să continue. 

Evelyn nu începu imediat. Timp de un minut întreg, a zăcut 
acolo, cu pieptul ridicându-se și coborând în ritmul respirației. 

Într-un final, spuse: 

— După circa trei ani după ce s-a fost născut, cam o dată pe 
lună, le spuneam lui Bill și copiilor că am de făcut hârțoage la 
birou. De obicei, era într-o duminică, pe când ei se duceau la 
biserică, pentru că era mai ușor. Tuși. Vocea ei deveni mai 
aspră. Dar mă duceam în parcul din capătul străzii, stăteam 
singură pe o bancă, sau, dacă ploua, în mașină, și plângeam în 
continuu. Nici măcar Mandy n-a știut. Am împărtășit totul în 
viaţa mea cu ea, dar asta nu. Îi aruncă lui Will o privire plină de 
semnificaţie: Nu știi cât a fost de greu pentru ea cu Kenny. Nu-i 
putea dărui copii, iar el dorea o familie. Din sângele lui. Era 
foarte insistent în legătură cu asta. Să-i spun ei cât îmi era de 
dor de Caleb ar fi fost o cruzime. 

Will se simţi puţin dezgustat să afle ceva atât de personal 
despre şefa lui. Incercă să o aducă pe Evelyn înapoi la ziua în 
care a fost răpită. 

— Caleb te-a păcălit să te întorci în casă. De aceea nu ai luat- 
o pe Emma și nu ai plecat? 

Tăcu suficient de mult cât el să înțeleagă că și-a dat seama că 
schimba subiectul. 

— Nu poţi păcăli pe cineva care nu vrea să fie păcălit. 

Will nu era sigur în această privinţă, dar dădu din cap oricum. 

— Am alergat în bucătărie. Acolo era Benny Choo. Bineînţeles 
că era Benny Choo. Carnagiu peste tot. Era în elementul lui. Ne- 
am luptat puţin și el a câștigat, deoarece a avut ajutor. El voia 
banii. Toată lumea voia banii. Locul era plin de tineri furioși care 
voiau banii. 

— Cu excepţia lui Caleb, ghici Will. 

— Cu excepţia lui Caleb, confirmă ea. Stătea pe canapea și 
mânca un sanviș cu carne direct din pungă, privindu-i cum 
aleargă și îmi distrug casa. Cred că i-a plăcut la nebunie. Cred 
că nu s-a amuzat așa de tare în viaţa lui - privindu-mă cum stau 


344 


acolo, speriată de moarte, în timp ce prietenii lui alergau ca 
găinile, căutând ceva ce el știa că nu se află acolo. 

— Dar litera A de pe fundul scaunului? 

— Aceea era o săgeată. Am presupus că detectivii o vor găsi. 
Am vrut ca ei să știe că principalul vinovat stătea pe canapea. 
Caleb trebuie să fi lăsat păr, fibre, amprente, râse ea. 

Will se întrebă dacă echipa lui Ahbidi Mittal ar fi descifrat 
mesajul. Will, în mod sigur, îl ratase. 

— Spune-mi, chiar au săpat în curtea mea din spate? întrebă 
ea. 

Will își dădu seama că se referea la echipa lui Caleb, nu a lui 
Ahbidi Mittal. 

— Le-ai spus că banii erau acolo? 

Ea chicoti, gândindu-se, probabil, la băieţi, alergând în 
întuneric cu lopeţile. 

— Am crezut că e plauzibil, în măsura în care se întâmplă în 
filme. 

Will nu-i mărturisi că văzuse și el prea multe astfel de filme. 

Dintr-odată, expresia lui Evelyn se schimbă. Privi fix în tavanul 
maro. Nu era cine știe ce priveliște. Will recunoștea o tehnică de 
evitare când o vedea. 

— Continui să mă lupt cu faptul că mi-am omorât fiul, șopti 
ea. 

— Urma să te omoare. Și pe Faith. A ucis nenumărați oameni. 

Ea continua să privească tavanul. 

— Mandy mi-a spus că nu vorbesc cu tine despre împușcături. 

Will știa că moartea lui Caleb Espisito era cercetată de către 
poliţie, dar a presupus că Evelyn va fi achitată, la fel ca Faith. 

— A fost autoapărare. _ 

— Cred că voia ca eu să aleg între ei doi. Între el și Faith, 
expiră ea încet. 

Will nu-i mai confirmă că îi împărtășește opinia. 

— El își putea ierta tatăl. Hector a avut o viață frumoasă, dar 
nu s-a căsătorit și nu a avut alt copil niciodată. Dar când Caleb a 
văzut ce aveam eu - ce mă luptasem să construiesc cu Bill și 
copii - a avut resentimente. Mă ura atât de mult. Îmi aduc 
aminte unul din ultimele lucruri pe care i le-am spus înainte să 
se întâmple toate astea. Și anume că a menţine această 
supărare a lui era ca și cum ai bea otravă și ai aștepta să moară 


345 


cealaltă persoană, spuse cu ochii strălucindu-i din cauza 
lacrimilor. 

Will ghici că erau genul de sfaturi pe care mamele le dădeau 
fiilor. Din nefericire, el fusese nevoit să înveţe această lecţie prin 
metoda dură. 

— Iți aduci aminte ceva despre locul unde te-au ținut? 

— Era un depozit. Abandonat, sunt sigură. Am ţipat destul ca 
să trezesc morții. 

— Câţi bărbaţi erau acolo? 

— In casă? Cred că opt. Erau numai trei la depozit, inclusiv 
Caleb. Numele lor erau Juan și David. Au încercat să nu le 
folosească, dar nu erau atât de sofisticaţi, dacă înţelegi ce vreau 
să spun. 

Juan Castillo fusese împușcat în afara depozitului Juliei Ling. 

David Herrera fusese împușcat cu sânge rece în faţa lui 
Evelyn și Faith. Benny Choo, Hironobu Kwon, Hector Ortiz, 
Ricardo Ortiz. În total, opt oameni erau morţi din cauza unui 
blestem de douăzeci de ani al unuia. 

Evelyn trebuie să se fi gândit la același lucru. Vocea ei căpătă 
un ton disperat. 

— Crezi că l-aș fi putut opri? 

Cu excepţia cazului în care l-ar fi omorât pe Caleb înainte ca 
totul să se întâmple, Will nu vedea cum s-ar fi putut petrece 
acest lucru. 

— O ură ca asta nu se stinge de la sine. 

Ea nu păru deloc liniștită. 

— Bill a crezut că ce s-a întâmplat cu Faith a fost din vina 
mea. A spus că din cauză că eram cu Hector, mi-am luat ochii 
de pe copii. Poate a avut dreptate. 

— Faith este foarte hotărâtă să procedeze cum vrea ea. 

— Crezi că ea mă imită. Îi făcu semn lui Will să înceteze 
protestele: Nu, este exact ca mine. Dumnezeu să o ajute. 

— Există și lucruri mai rele. 

— Hm. 

Evelyn închise ochii din nou. Will îi privi faţa. Trăsăturile ei 
aproape că nu se mai puteau observa din cauza umflăturii. Era 
cam de vârsta Amandei, același gen de polițistă, dar nu același 
gen de femeie. Will nu petrecuse mult timp din viaţă simțindu-se 
invidios pe părinţii altora. Era o pierdere de timp să te gândești 
la ce ar fi putut fi. Dar discutând cu Evelyn Mitchell, știind toate 


346 


sacrificiile pe care le făcuse pentru toți copiii ei, Will nu s-a putut 
abţine să nu se simtă puţin gelos. 

Se ridică în picioare, gândindu-se că ar trebui să o lase să 
doarmă, dar Evelyn deschise ochii. Arătă spre paharul cu apă. 
Will o ajută să bea cu paiul. Nu mai era așa de însetată acum, 
dar Will văzu cum își încleștează mâna în jurul dispozitivului de 
eliberare a morfinei. 

— Mulţumesc. 

Puse capul la loc pe pernă și mai apăsă încă o dată pe 
dispozitiv. 

Will nu se mai așeză. 

— Pot să-ţi aduc și altceva înainte să plec? 

Ea fie nu l-a auzit, fie a decis să ignore întrebarea. 

— Știu că Mandy este dură cu tine, dar e din cauză că te 
iubește. 

Will simţi că i se ridică sprâncenele. Morfina începuse să-și 
facă repede efectul. 

— Este atât de mândră de tine. Se laudă cu tine tot timpul. 
Cât ești de deștept. Cât ești de puternic. Ești ca un fiu pentru 
ea. În mai multe feluri decât știi tu. 

El simţi nevoia să arunce o privire peste umăr, în caz că 
Amanda râdea din pragul ușii. 

— Ea trebuie să fie mândră de tine. Ești un om bun. Și nu aș 
vrea ca fiica mea să fie parteneră cu un alt om în afară de tine. 
Am fost așa de fericită când aţi format echipă. Mi-aș fi dorit 
numai să se transforme în ceva mai mult, spuse Evelyn. 

El mai verifică ușa încă o dată. Amanda nu era acolo. Când se 
întoarse, Evelyn îl privea fix. 

— Pot să fiu sinceră cu tine? întrebă ea. 

Will dădu din cap, deși se întreba dacă asta însemna că nu a 
fost sinceră până acum. 

— Știu că ai avut o viaţă grea. Știu cât de greu te-ai străduit 
să devii o persoană așa cum trebuie. Și știu că meriţi să fii 
fericit. lar fericirea asta nu va veni de la soţia ta. 

Ca de obicei, primul impuls al lui Will a fost să-i ia apărarea lui 
Angie. 

— A trecut prin multe. 

— Meriţi ceva mult mai bun. 

— Am proprii mei demoni, simţi el nevoia să spună. 


347 


— Dar ai tăi sunt niște demoni buni, genul care te fac mai 
puternic pentru că îi ai, încercă ea să zâmbească. „Dacă mă 
eliberez de demonii mei, îmi pierd îngerii.” 

— Hemingway? încercă el să ghicească. 

— Tennessee Williams. 

Ușa se deschise. Amanda bătu cu degetul pe ceas. 

— Timpul a expirat. 

Îi făcu semn să plece. 

Will se uită la ceasul de pe mobil. Nu-i acordase chiar o oră. 

— De unde ai știut că sunt aici? 

— Mergi și vorbește. Bătu din palme: Fata noastră are nevoie 
de odihnă. 

Will îi atinse umărul lui Evelyn, deoarece era singurul loc care 
nu era bandajat sau atârnat de ceva. 

— Mulţumesc, căpitane Mitchell. 

— Ai grijă de tine, agent Trent. 

Amanda îl împinse pe Will, în timp ce acesta părăsea camera. 
El aproape că dărâmă o asistentă, pe hol. 

— Ai obosit-o, spuse Amanda. 

— Voia să vorbească. 

— A trecut prin multe. 

— Va avea probleme pentru că a tras în Caleb Espisito? 

Amanda clătină din cap. 

— Singura persoană care ar trebui să-și facă griji e Roz Levy. 
Dacă era după mine, o anchetam pentru obstrucţie. 

Will nu o contrazise, dar doamna Levy își perfecţionase 
comportamentul de bătrână doamnă. Niciun juriu din lume nu o 
va condamna. 

— O voi prinde pe hoașcă, până la urmă, promise Amanda. E 
ca un băț - întotdeauna se amestecă în rahat. 

— Corect, încercă Will să încheie conversaţia. Ş 

Sara ieșise de la serviciu cu cinci minute în urmă. In 
dimineaţa aceasta, el îi sugerase să ia prânzul împreună, dar nu 
era sigur că ea își va aduce aminte. 

— Ne vedem mâine, îi spuse Amandei. 

Porni spre lift. Spre dezamăgirea lui, Amanda îl urmă. 

— Ce ţi-a spus Evelyn? întrebă ea. 

El mări pasul, încercând să scape de ea sau cel puţin s-o 
obosească. 

— Adevărul, sper. 


348 


— Sunt sigură că era îngropat pe undeva. 

Will ura faptul că ea putea semăna așa de ușor îndoiala în 
mintea lui. Evelyn Mitchell era cea mai bună prietenă a 
Amandei, dar ele nu semănau deloc. Evelyn nu juca jocuri. Nu-i 
făcea plăcere să umilească oamenii. 

— Cred că mi-a spus ce aveam nevoie să știu. 

Apăsă pe butonul liftului, dar nu putu rezista: 

— A spus că erai foarte mândră de mine. 

— Nu prea seamănă cu mine deloc, râse Amanda. 

— Nu. 

Un gând îi fulgeră lui Will prin minte. Poate Evelyn ocolise 
adevărul, în definitiv. Oare îi dăduse un indiciu secret? Will simţi 
că îl ia ameţeala. 

Eşti ca un fiu pentru ea. În mai multe moduri decât știi. 

El se întoarse către Amanda, pregătindu-se pentru cea mai 
rea zi din viața lui. 

— Ai de gând să-mi spui că ești mama mea adevărată? 

Ecoul râsetului ei se auzi pe hol. Ea se sprijini cu o mână de 
perete, ca să nu cadă. 

— Bine. Apăsă din nou pe buton. Și din nou. Apoi a treia oară. 
Pricep. Foarte amuzant. 

Ea își șterse ochii de lacrimi. 

— O, Will, chiar crezi că un copil de-al meu s-ar transforma 
într-un om ca tine? 

— Ştii ceva? Se aplecă, astfel încât ea să-l poată privi în ochi. 
Voi lua asta drept un compliment, iar tu nu mă poţi opri. 

— Nu fi ridicol. 

El se îndreptă spre scările de urgenţă. 

— Mulţumesc, Amanda, pentru că mi-ai spus un lucru atât de 
frumos. 

— Întoarce-te aici. 

— ÎI voi preţui pentru totdeauna, spuse, deschizând ușa. 

— Să nu îndrăznești să fugi de mine. 

Will făcu exact acest lucru, coborând câte două trepte 
deodată, știind sigur că pașii ei mici nu îl puteau ajunge. 


Capitolul 22 


Sara își scoase ochelarii de citit și începu să se frece la ochi. 


349 


Stătea la masa din salonul doctorilor de cel puţin două ore. 
Fişa pacientului de pe tableta din fața sa începuse să se 
încețoșeze. Dormise în total șase ore în ultimele patru zile. 
Nivelul de epuizare îi aducea aminte de cel de la rezidenţiat, 
când dormise pe un pat din debaraua cu obiecte de curăţenie, în 
spatele salonului asistentelor medicale. Patul era acolo încă. 
Grady trecuse printr-o renovare de un miliard de dolari, de când 
lucrase Sara ultima dată la departamentul de urgente, dar 
niciun spital nu cheltuise vreodată bani pe a face viaţa 
rezidenţilor mai ușoară. 

Nan, asistenta medicală ucenic, stătea pe canapea, din nou. 
Avea o cutie de fursecuri, pe jumătate goală, într-o parte și o 
pungă de cartofi prăjiţi în cealaltă parte. Degetele ei de-abia se 
vedeau, deoarece tastau furioase pe iPhone. Chicotea din când 
în când, probabil când primea câte un e-mail. Sara se întrebă 
dacă este posibil ca fata să întinerească sub ochii ei. Singura ei 
consolare era că, peste câţiva ani, mâncarea nesănătoasă, care 
îi plăcea lui Nan așa de mult, va începe să conteze. 

— Ce se întâmplă? întrebă Nan, lăsând telefonul. 

— Ești bine? 

— Sunt bine. 

Sara se simţi ușurată, în mod ciudat, că fata vorbea din nou 
cu ea. Nan fusese bosumflată de când își dăduse seama că Sara 
nu intenţiona să-i împărtășească detaliile picante ale implicării 
ei în împușcăturile din spital. 

Fata se ridică în picioare, măturând firimiturile de pe 
uniformă. 

— Vrei prânzul? Cred că Krakauer va comanda de la Hut. 

— Mulţumesc pentru întrebare, dar mi-am făcut planuri. 

Sara se uită la ceas. Will trebuia să o ia la prânz. Ar fi fost 
prima lor întâlnire, ceea ce spunea multe despre cum decurgea 
viața Sarei în ultimul timp, luând în considerare faptul că Will 
era motivul lipsei ei de somn. 

— Pe mai târziu. 

Nan nu împinse ușa, ci se aruncă cu tot corpul asupra 
acesteia. 

Sara își luă un moment ca să savureze liniștea din salon. 
Căută în buzunar și scoase o foaie de hârtie împăturită. Își 
uitase ochelarii din greșeală în mașină, azi de dimineaţă, și 
fusese nevoită să urce din nou scările din parcare pentru a-i lua. 


350 


Atunci găsise bileţelul îndesat sub ștergătoare. Destul de ciudat, 
dar nu era prima dată când cineva lăsa cuvântul târfă pe mașina 
Sarei. Ea presupunea că trebuie să fie recunoscătoare că de 
data aceasta nu era scrijelit în vopsea. 

Sara nu trebuia să consulte un grafolog ca să știe că mesajul 
era de la Angie Trent. Mai primise un alt bileţel, ieri, pe mașină, 
deși de data aceasta insulta o aștepta când a părăsit 
apartamentul. Starea lui Angie se îmbunătăţea. Al doilea bileţel 
emana mai multă energie decât inocentul „curvă”, din ziua 
anterioară. 

Ea împături strâns hârtia și o aruncă la coșul de gunoi. 
Bineînţeles că îl rată. Se ridică ca să recupereze bileţelul. In loc 
să-l arunce la gunoi, unde îi era locul, ea despături din nou 
hârtia și privi cuvântul. Era neplăcut, cu siguranţă, dar Sara nu 
se putea abţine să nu gândească faptul că îl merita. In febra 
momentului, ea nu și-a permis să se gândească la verigheta din 
jurul degetului lui Will. La lumina rece a zilei, lucrurile stăteau 
altfel. El era însurat. Chiar și fără această etichetare legală, tot 
era o legătură între el și Angie. 

Erau legaţi amândoi într-un mod pe care Sara nu-l va înțelege 
niciodată. Și era foarte clar că Angie nu intenţiona să iasă din 
scenă cu grație. 

Singura întrebare era cât va dura până când femeia va reuși 
să o târască pe Sara în mizerie cu ea. 

Se auzi o bătaie în ușă. 

Sara se asigură că bileţelul a ajuns la gunoi înainte de a 
deschide ușa. Will era acolo. Avea mâinile în buzunare. Deși 
fuseseră împreună în toate modurile posibile, primele zece 
minute dintre ei erau mereu ciudate. Era ca și cum el aștepta în 
continuu ca Sara să facă prima o mișcare, să-i dea vreun semn 
că nu s-a săturat de el, încă. 

— Am nimerit într-un moment nepotrivit? întrebă el. 

— Deloc, spuse ea, deschizând larg ușa. 

El privi prin cameră. 

— Am voie să intru aici, în spate? 

— Cred că putem face o excepţie. 

Rămase în mijlocul camerei, cu mâinile în buzunare. 

— Ce face Evelyn? întrebă Sara. 

— E bine. Cel puţin, așa cred. 


351 


Își scoase mâinile din buzunare, dar numai ca să înceapă să 
răsucească verigheta de pe deget. 

— Faith își va lua ceva timp liber de la serviciu ca să aibă grijă 
de ea. Cred că va fi bine pentru amândouă să petreacă niște 
timp împreună. Sau poate rău. Nu se știe niciodată. 

Sara nu se putea abţine. Se uită la bileţelul împăturit din 
găleata de gunoi. De ce mai purta el încă verigheta? Probabil 
din același motiv pentru care Angie tot lăsa bileţele pe mașina 
ei. 

— Ce este? întrebă Will. 

— Ne putem așeza? întrebă, arătând spre masă. 

Așteptă până când ea s-a așezat, apoi luă scaunul din faţa ei. 

— Nu miroase a bine, spuse el. 

— Nu, aprobă ea. 

— Cred că știu ce vei spune, zise el, bătând darabana cu 
degetele în masă. 

— Îmi placi, Will. Îmi placi foarte, foarte mult. 

— Dar? 

Ea îi atinse mâna, odihnindu-și degetele pe verigheta lui. 

— Da, spuse el. 

Nicio explicaţie. Nicio scuză. Nicio propunere de a-și scoate 
verigheta și de a o arunca pe geam. Sau, cel puţin, de ao 
îndesa într-unul din nenorocitele de buzunare. 

Sara făcu un efort ca să continue. 

— Știu că Angie a reprezentat ceva major în viaţa ta. Respect 
asta. Respect ce înseamnă ea pentru tine. g 

Așteptă un răspuns, dar nu părea să primească niciunul. In 
schimb, Will îi luă mâna. Degetul lui mare urmărea traseul 
liniilor ei din palmă. 

Sara nu putu opri reacția pe care corpul ei o avea la atingerea 
lui. Privi la mâinile lor unite. Își lăsă degetele să-i alunece sub 
mâneca bluzei lui. Cicatricea lui se simțea aspră pe pielea ei. 

Ea se gândi la toate lucrurile pe care nu le știa despre el - 
torturile pe care le suportase. Durerea pe care și-o provocase 
singur. Și toate acestea s-au întâmplat cu Angie lângă el. 

— Nu pot concura cu ea, recunoscu Sara. Și nu pot să fiu cu 
tine, atâta timp cât sunt îngrijorată că tu vrei să fii cu ea. 

— Nu vreau să fiu cu ea, își drese el vocea. 

Aștepta ca el să spună că vrea să fie cu ea, cu Sara. Dar el nu 
a făcut-o. 


352 


— Nu pot să fiu pe locul doi. Nu pot să știu că indiferent cât 
de tare aș avea nevoie de tine, tu vei alerga întâi la Angie, 
încercă ea din nou. 

Din nou, aşteptă ca el să spună ceva, orice, care sa o 
convingă că se înșală. Secundele treceau. Păru o eternitate. 

Când el vorbi, în sfârșit, vocea lui era așa de înceată, încât ea 
de-abia îl putea auzi. _ 

— Se prefăcea că plânge des. Işi linse buzele: Când eram 
mici, vreau să spun. O privi, ca să se asigure că Sara ascultă, 
apoi cobori din nou privirea spre mâinile lor. Odată am fost 
plasați împreună. Era un cămin. Semăna mai mult cu o fabrică. 
Ei făceau acest lucru pentru bani. Cel puţin soţia. Soţul o făcea 
pentru fete adolescente. 

Sara simţi că se sufocă. Luptă cu impulsul de a-i părea rău 
pentru Angie. 

— Așadar, după cum am spus, Angie se prefăcea că plânge 
des. Când l-a acuzat pe tip că o molesta, asistenta socială nu a 
crezut-o. Nici măcar nu a deschis dosar. Nu m-a ascultat pe 
mine, care spuneam că ea nu minte de această dată. Ridică din 
umeri: O auzeam și noaptea uneori. Tipa în timp ce el îi făcea 
rău. Îi făcea rău des. Niciunuia dintre copii nu-i păsa. Cred că se 
bucurau că nu li se întâmplă lor. Dar în ceea ce mă privește pe 
mine... Nu termină propoziţia. Își privi degetul lui mare, cum se 
mișcă în spatele celorlalte degete. Știam că trebuie să deschidă 
o investigaţie dacă unul din noi era rănit sau dacă ne făceam 
singuri rău. O strânse mai tare de mână și continuă: Așa că i-am 
spus lui Angie că asta voi face. Și am făcut-o. Am luat o lamă din 
dulăpiorul cu medicamente și m-am tăiat. Ştiam cu nu poate fi 
cu jumătate de măsură. Ai văzut. Râse forțat: Nu este cu 
jumătate de măsură. 

— Nu, încuviinţă ea. 

Era greu de înțeles cum de a reușit el să nu leșine din cauza 
durerii. 

— Așa, spuse Will. Asta ne-a scos din casa aceea. A fost 
închisă, iar oamenii aceia nu au mai avut dreptul să ia copii în 
îngrijire. Privi în sus, clipind de câteva ori, ca să-și oprească 
lacrimile: Știi, unul din lucrurile pe care mi le-a spus Angie 
noaptea trecută a fost că nu voi face niciodată asta pentru tine - 
nu m-aș tăia singur așa - și cred că are dreptate. 

Sara văzu câtă tristeţe era în zâmbetul lui. 


— Nu pentru că nu îmi pasă de tine, ci pentru că tu nu m-ai 
pune niciodată într-o situaţie asemănătoare. Nu mi-ai cere 
niciodată să fac acea alegere. 

Sara îl privi în ochi. Soarele care trecea prin fereastră făcea ca 
genele lui să pară albe. Nu-și putea imagina prin ce a trecut el, 
gradul de disperare care l-a determinat să ia lama în mână. 

— Ar trebui să te las să-ţi continui ziua. 

Se aplecă și-i sărută mâna, buzele lui zăbovind câteva 
secunde. Când se îndreptă, ceva la el se schimbase. Vocea lui 
era fermă, mai hotărâtă. 

— Trebuie să știi că dacă vreodată ai nevoie de mine, voi fi 
acolo. Nu contează ce altceva se întâmplă. Voi fi acolo. 

Era ceva definitiv în ceea ce spusese, ca și cum totul era 
prestabilit. Păru aproape ușurat. 

— Will... 

— Este în regulă. Scoase unele din râsetele lui ciudate: Cred 
că ești imună la farmecul meu uimitor. 

Sara simţi un nod în gât. Nu-i venea să creadă că el renunţă 
așa de ușor. Ea voia ca el să lupte pentru asta. Voia să bată cu 
pumnul în masă și să-i spună că nu putea să se termine sub 
nicio formă, că nu va renunţa la ea așa de ușor. 

Dar el nu a făcut acest lucru. Mâna lui alunecă dintr-a ei și se 
ridică în picioare. 

— Mulţumesc. Știu că sună prostește. O privi, apoi întoarse 
ochii spre ușă. Doar... mulțumesc. 

li auzi pașii pe podea, zgomotul de pe hol, când se deschidea 
ușa. Sara își apăsă degetele pe ochi, încercând să oprească 
lacrimile. Nu putea trece peste tonul lui de resemnare, acordul 
lui clar pentru ceea ce credea că este inevitabil. Ea nu avea idee 
ce urmărea el să realizeze povestindu-i despre Angie. Oare 
trebuia să-i pară rău Sarei pentru acea femeie? Oare trebuia să 
considere romantic faptul că Will era gata să-și dea viaţa ca să o 
salveze? 

Işi dădu seama acum că Will semăna cu Jeffrey mai mult 
decât voia ea să recunoască. Poate Sara avea o pasiune pentru 
pompieri, nu pentru polițiști. Amândoi bărbaţii arătaseră o 
predilecție pentru a sări direct în foc. 

Numai în ultima săptămână, în Will trăseseră gangsterii, 
fusese ameninţat de un psihopat, terorizat de cel puţin trei 
femei, lipsit de bărbăţie în fața unor străini, înghesuit în 


354 


portbagajul unei mașini timp de ore întregi și se oferise voluntar 
să intre într-o situație în care știa că există o probabilitate mare 
să fie ucis. Era atât de al naibii de hotărât să salveze pe toată 
lumea, încât nu-și dădea seama că are nevoie să fie salvat de el 
însuși. 

Toată lumea profita de el. Toată lumea îi exploata buna 
cuviință, decenţa, bunătatea. Nimeni nu se gândea să-l întrebe 
de ce avea e/nevoie. 

Își petrecuse toată viaţa în umbră, fiind copilul stoic care 
stătea în spatele clasei, speriat să deschidă gura ca să nu fie 
descoperit. Angie îl ţinuse în întuneric, deoarece acesta servea 
nevoilor ei egoiste. Sara își dăduse seama de când fusese prima 
oară cu Will că el nu a fost niciodată cu o femeie care știa să-l 
iubească. Nu e de mirare că renunţase așa de ușor când ea i-a 
spus că s-a terminat. 

Will luase ca un adevăr faptul că nimic bun în viaţa sa nu va 
dura. De aceea păruse atât de ușurat. Fusese pe marginea 
gropii, dar îi era prea frică să sară, deoarece nu căzuse 
niciodată. 

Gura Sarei se deschise din cauza surprinderii. Era la fel de 
vinovată ca ceilalți. A fost atât de disperată ca Will să lupte 
pentru ea, încât nu-i trecuse niciodată prin minte că Will aștepta 
ca Sara să lupte pentru el. 

Ea ieși pe ușă și alergă pe hol înainte ca logica să intervină. 
Ca de obicei, secţia de urgente era aglomerată. Asistentele 
medicale alergau cu pungile de perfuzie. Tărgile zburau. Sara 
alergă spre lift. Apăsă pe butonul de coborâre de douăsprezece 
ori, implorând în tăcere ca ușile să se deschidă. Treptele dădeau 
în spatele spitalului. Parcarea era în faţă. Will ar fi ajuns acasă 
până ocolea ea clădirea. 

Sara se uită la ceas, întrebându-se cât timp petrecuse 
plângându-și de milă. Will era, probabil, la jumătatea platformei 
până acum. Trei structuri. Șase etaje de mașini. Mai multe chiar, 
dacă el folosise una dintre platformele universităţii. Ea ar trebui 
să aștepte în stradă. Sara încercă să facă o hartă a drumurilor în 
minte. Bell. Armstrong. Poate că el a parcat la Centrul de 
Detenţie Grady. 

Ușile se deschiseră, în sfârșit. George, paznicul, stătea acolo, 
cu braţul odihnindu-se pe armă. Will era lângă el. 

— Totul este bine, doctore? întrebă George. 


355 


Sara reuși doar să dea din cap. 

Will ieși din lift, cu o privire bovină pe față. 

— Am uitat că Betty e la tine acasă, îi spuse și îi zâmbi 
familiar, în modul lui ciudat. Cu riscul de a semăna cu un 
cântăreţ de country, îţi spun că poţi să-mi iei inima, dar nu te 
pot lăsa să-mi iei câinele. 

Sara fu lovită de un paramedic ce trecea prin spatele ei. Ea-și 
puse palmele pe pieptul lui Will, ca să nu cadă. El rămăsese 
acolo, cu mâinile în buzunare, zâmbindu-i, cu o expresie ciudată 
pe faţă. Cine îl mai sprijinise vreodată pe acest om? Nu familia 
lui, care îl dăduse în grija statului. Nu părinţii adoptivi, care îl 
considerau dispensabil. Nu doctorii, care făcuseră experimente 
pe buza lui ruptă. Nici profesorii sau asistenții sociali, care 
consideraseră dislexia lui prostie. Și, mai ales, nu Angie, care se 
jucase atât de ușor ci viaţa lui. Viaţa lui prețioasă. 

— Sara? Will părea îngrijorat. Ești bine? 

Ea își lăsă mâinile să alunece pe umerii lui. Sara simţea 
mușchiul familiar de sub cămașă, căldura pielii lui. Îi sărutase 
pleoapele azi de dimineață. Îl tachinase, sărutându-i 
sprâncenele, nasul, bărbia, lăsând părul ei să cadă pe faţa și 
pieptul lui. Câte ore își petrecuse Sara în ultimul an, întrebându- 
se cum s-ar simţi cicatricea de deasupra gurii lui lipită de buzele 
ei? Câte nopţi nu visase să se trezească în braţele lui? 

Atât de multe ore. Atât de multe nopţi. 

Sara se ridică pe vârfuri ca să-l privească în ochi. 

— Vrei să fii cu mine? 

— Da. 

li aprecie siguranța. 

— Și eu vreau să fiu cu tine. 

Will clătină din cap. Părea că așteaptă finalul unei glume 
proaste. 

— Nu înțeleg. 

— A funcţionat. 

— Ce a funcţionat? 

— Farmecul tău uimitor. 

Ochii lui se îngustară. 

— Ce farmec? 

— M-am răzgândit. 

El părea că încă nu o crede. 

— Sărută-mă, îi spuse ea. 


— M-am răzgândit. 


357 


MULȚUNMIRI 


Ca întotdeauna, mulțumesc extraordinar de mult Victoriei 
Sanders, agenta mea, și editorilor mei, Kate Miciak și Kate Elton. 
Și Angela Cheng Caplan ar trebui să fie pe aici, pe undeva. Aș 
vrea, de asemenea, să mulțumesc tuturor celor de la editură 
pentru sprijinul continuu pe care mi l-au acordat. Gina Centrello 
și Libby McGuire, a fost o plăcere să vă cunosc pe toţi. Adam 
Humphrey, apreciez faptul că m-ai lăsat să te omor. Și să te bat. 
Și să te umilesc. Și toate celelalte lucruri pe care Claire le 
consideră normale. 

Mulţumesc  inconfundabilului Vernon Jordan, care mi-a 
povestit întâmplări din Atlanta anilor '70. Dumneavoastră, 
domnule, sunteţi o legendă. David Harper, acesta este cel puţin 
al zecelea an de când mă ajuţi să o fac pe Sara să arate ca un 
medic. Ca întotdeauna, sunt extrem de recunoscătoare pentru 
ajutor și îmi cer scuze pentru orice eroare care a fost comisă. La 
fel și pentru tine, agent special John Heinen. Orice greșeli 
referitoare la arme sunt ale mele. Am multe persoane cărora 
trebuie să le mulţumesc de la Biroul de Investigaţii Georgia, 
printre care se numără Pete Stuart, Wayne Smith, John 
Bankhead și directorul Vernon Keenan. Voi toţi aţi fost atât de 
generoși cu timpul vostru și sunteţi atât de pasionaţi de munca 
voastră, încât a fost o plăcere să mă aflu în compania voastră. 

Apreciez sprijinul continuu al lui David Ralston. 

Taţii nu ocupă mult spaţiu în această carte, dar aș vrea să-i 
mulțumesc tatălui meu că este un părinte atât de extraordinar. 
Aș scrie o poveste despre tine, dar nimeni nu ar crede că ești 
așa de bun. Și vorbind de bunătate, DA - ca întotdeauna, ești 
inima mea. 

Cititorilor mei, vă rog, ţineţi seama că aceasta este o operă de 
ficțiune. Deși am locuit în Atlanta mai mult de jumătate din viaţa 
mea, sunt și scriitoare și am modificat numele străzilor, planul 
clădirilor și cartierele pentru a se potrivi necesităţilor mele lașe. 
(Haide, Sherwood Forest, știi că meriţi!) 


virtual-project.eu 


359