Karin Slaughter — [Will Trent] 02 Suflete pustiite

viztual-ya tofect eu 
"a 


PUSTIITE 


Seria WiU Trent 17 


KARIN SLAUGHTER 


Seria Will Trent 


Volumul 2 


SUFLETE PUSTIITE 


Original: Fractured (2008) 


Traducerea: 
LAURA-ANCA BOSNEA 


ny 


virtual-project.eu 


Editura: HARDCOVER & PAPERBACK 
2011 


PROLOG 


Abigail Campano stătea în mașina ei, parcată în fața casei. Se 
uita la vila pe care o renovaseră cu aproape zece ani în urmă. 
Casa era imensă - prea mult spaţiu pentru trei persoane, mai 
ales că una dintre ele, cu voia Domnului, urma să plece la 
facultate în mai puţin de un an. Ce se va face când fiica sa va fi 
preocupată de noua ei viață? Vor rămâne doar Abigail și Paul, 
așa cum era înainte ca Emma să se nască. 

| se făcea rău numai când se gândea la asta. 

Vocea lui Paul cârâi prin boxele mașinii când acesta reveni la 
telefon: 

— lubito, ascultă..., începu el, dar gândurile ei erau deja în 
altă parte, în timp ce se uita la casă. 

Când deveniseră problemele altora cele mai presante 
îndatoriri ale sale? Erau gata cămășile lui Paul de la croitor? 
Avea Emma antrenament la volei în acea seară? A făcut 
comandă decoratorul pentru un birou nou? Și-a amintit cineva 
să lase câinele afară, sau avea să își petreacă următoarele 
douăzeci de minute ștergând zece litri de urină de pe podeaua 
bucătăriei? 

Lui Abigail i se puse un nod în gât și înghiţi în sec. 

— Nu cred că mă asculţi, spuse Paul. 

— Te ascult. 

Opri motorul. Se auzi un clic, apoi, prin magia tehnologiei, 
vocea lui Paul se transferă din boxele mașinii în telefonul mobil. 
Abigail trânti ușa, aruncând cheile în poșetă. Își sprijini telefonul 
de umăr în timp ce verifica poșta. Factura de curent, cardul 
AmEx, taxele școlare ale Emmei... 

Paul luă un moment de respiro și ea înțelese că acum era 
rândul ei să spună ceva. 

— Dacă nu înseamnă nimic pentru tine, de ce i-ai luat 
mașină? De ce ai dus-o într-un local în care știai că pot veni 
prietenii mei? 

Abigail rosti cuvintele în timp ce mergea pe alee, dar nu mai 
simţea durerea pe care i-o provocaseră primele dăți. Singura 
întrebare pe care și-o pusese atunci era: De ce nu sunt eu de 


ajuns? Singura întrebare pe care o avea acum era: De ce ești un 
ticălos nenorocit? 

— Am nevoie de o pauză, îi spuse el. 

O altă lozincă veche. 

Băgă mâna în poșetă, căutând cheile, în timp ce urca scările 
de la intrare. Plecase de la club din cauza lui, sărise peste 
ședința săptămânală de masaj și peste prânzul cu cele mai 
apropiate prietene, de teamă că acestea l-ar fi văzut pe Paul cu 
o panaramă blondă, de douăzeci de ani, cu care avusese tupeul 
să se prezinte în restaurantul lor preferat. Nu știa dacă va mai 
putea călca vreodată acolo. 

— Și eu aș vrea o pauză, Paul. Ti-ar plăcea să iau și eu o 
pauză? Ți-ar plăcea să stai de vorbă cu prietenii tăi într-o zi și să 
îți dai seama că ceva nu e în regulă și să fii nevoit să îi implori 
să îţi spună ce s-a întâmplat, iar apoi să afli de la ei că m-au 
văzut cu un alt bărbat? îl întrebă Abigail. 

— Aș afla cum dracu' îl cheamă, m-aș duce la el acasă și l-aș 
omori. 

De ce se simţea oarecum flatată ori de câte ori îi spunea 
astfel de lucruri? Ca mamă a unei adolescente, a învăţat să 
vadă partea plină a paharului și în cazul celor mai crude 
remarci, dar asta era deja ridicolă. În plus, genunchii lui Paul 
erau atât de slăbiţi, încât abia mai putea duce gunoiul pe alee în 
ziua în care trebuia ridicat. Cel mai șocant aspect din toată 
povestea asta ar fi trebuit să fie faptul că a mai găsit una de 
douăzeci de ani căreia să i-o tragă. 

Abigail băgă cheia în vechea yală metalică de la ușa de la 
intrare. Balamalele scârțâiră ca într-un film de groază. 

Ușa era deja deschisă. 

— Stai puţin, spuse ea, ca și cum l-ar întrerupe, deși Paul nu 
zicea nimic. Ușa de la intrare e deschisă. 

— Poftim? 

Nici el nu o asculta. 

— Am spus că ușa de la intrare e deschisă, repetă ea, 
deschizând-o mai larg. 

— Ce Dumnezeu! Școala a început de doar trei săptămâni și 
chiulește iar? 

— Poate că cei de la curățenie... Se opri, căci călcase pe 
sticlă. Abigail privi în jos, în timp ce fiori reci de groază îi 


străbăteau spatele. Podeaua e plină de sticlă. Tocmai am călcat 
în ea. 

Paul spuse ceva, dar ea nu auzi. 

— Bine, răspunse Abigail, în mod automat. 

Se întoarse. Una dintre ferestrele înalte ce încadrau ușa de la 
intrare era spartă. În mintea ei văzu o mână întinzându-se 
înăuntru, descuind zăvorul, deschizând ușa. 

Clătină din cap. În plină zi? În acest cartier? Nu puteau primi 
în vizită mai mult de trei persoane fără ca baba ţăcănită de 
vizavi să-i sune că o deranjează gălăgia. 

— Abby? 

Parcă era pe altă lume, fără a mai putea auzi. 

— Cred că a intrat cineva, îi spuse soțului ei. 

— leşi din casă! Ar putea fi încă acolo! urlă Paul în telefon. 

Lăsă plicurile pe masa din hol, cu coada ochiului văzându-și 
reflexia în oglindă. Jucase tenis timp de două ore. Părul ei era 
încă umed, iar câteva șuviţe de păr din coada care începea să 
se desfacă i se lipiseră de ceafă. În casă era răcoare, dar ea 
transpira. 

— Abby! strigă Paul. leşi afară în momentul ăsta! Sun la 
poliţie de pe linia cealaltă! 

Ea se întoarse și deschise gura să spună ceva - ce anume? - 
când văzu urma de sânge pe podea. 

— Emma, șopti ea, apoi aruncă telefonul și alergă pe scări 
spre dormitorul fiicei sale. 

Se opri la capătul scărilor, șocată să vadă mobila distrusă și 
cioburile de sticlă de pe jos. O văzu pe Emma, zăcând într-o 
baltă de sânge la capătul holului. Deasupra ei stătea un bărbat 
cu un cuţit în mână. 

Pentru câteva secunde, Abigail fu prea șocată ca să mai poată 
face vreo mișcare, cu respiraţia întretăiată de nodul din gât. 
Bărbatul porni spre ea. Privirea sa nu putea focaliza nimic. Ochii 
i se plimbau între cuțitul din pumnul lui însângerat și cadavrul 
fiicei sale, zăcând pe podea. 

— Nu... 

Bărbatul se aruncă spre ea. Fără să gândească, Abigail făcu 
un pas înapoi. Se împiedică și căzu pe scări, alunecând cu capul 
înainte și zdrobindu-și șoldul și umărul de lemnul tare. O durere 
ascuţită îi sfâșie corpul: se lovi cu cotul de pilonii balustradei, 
glezna îi trosni de perete, simţi o durere năucitoare în zona 


5 


gâtului în timp ce încerca să își ţină capul ridicat pentru a nu și-l 
sfărâma de marginea ascuţită a treptelor. Căzu în foaier, unde 
rămase fără suflu. 

Câinele. Unde era idiotul de câine? 

Abigail se întoarse pe spate, ștergându-și ochii de sânge, și 
simţi cum sticla spartă îi sfâșia scalpul. 

Bărbatul cobora scările în grabă, încă strângând cuțitul în 
mână. Abigail nu se gândi de două ori. Lovi cu piciorul când 
acesta ajunse la ultima treaptă, plasându-și vârful tenisului 
undeva între anusul și scrotul lui. Nu ţintise bine, dar nu conta. 

Bărbatul se împiedică, căzu într-un genunchi și înjură. 

Ea se întoarse pe burtă și înaintă anevoios spre ușă. Elo 
apucă de un picior și o smuci atât de tare încât o durere ascuţită 
îi străbătu coloana până la umăr. Ea se agăţă de cioburile de pe 
podea, încercând să găsească o bucată cu care să îl poată răni, 
dar cioburile mici nu făcură altceva decât să îi taie pielea din 
palmă. incepu să-l lovească, dând cu sălbăticie din picioare, în 
timp ce încerca să se târască spre ușa de la intrare. 

— Incetează! urlă el, ţinând-o strâns de glezne cu ambele 
mâini. La dracu’, am zis să încetezi! 

Ea se opri și se strădui să respire, încercând să gândească. 
Capul încă îi răsuna, neputând să se concentreze. La un metru 
în faţă, ușa de la intrare era încă deschisă și se putea vedea 
panta lină a aleii care ducea către mașina ei parcată în stradă. 
Se întoarse brusc cu faţa către atacatorul ei. Acesta stătea în 
genunchi și o ţinea de glezne că să nu îl mai lovească. Cuţitul 
era pe podea, lângă el. Ochii lui erau de un negru sinistru - două 
bucăţi de granit ce se întrezăreau sub pleoapele grele. Pieptul 
său lat se ridica și cobora, încercând să respire. Avea tricoul 
îmbibat cu sânge. 

Sângele Emmei. 

Abigail își încordă mușchii abdomenului și se aruncă spre el și 
își înfipse unghiile în ochii lui. 

El o lovi cu palma peste ureche, dar ea nu se opri și își înfipse 
degete mari în orbitele lui până începură să cedeze. O prinse de 
încheieturi, forțând-o să își îndepărteze degetele. Era mult mai 
puternic decât ea, dar Abigail nu se putea gândi decât la Emma, 
la acea clipă în care își văzuse fiica la etaj, la felul în care îi era 
poziționat corpul, cu bluza ridicată deasupra sânilor ei mici. 


Capul ei era o masă însângerată și era de nerecunoscut. Îi luase 
totul, până și înfățișarea superbă a fiicei sale. 

— Nenorocitule! strigă Abigail. 

Simţea că i se vor rupe mâinile în strânsoarea lui, când acesta 
încercă să i le îndepărteze de la ochi. li mușcă degetele până la 
os. Bărbatul urlă, dar nu îi dădu drumul. De această dată, când 
Abigail își ridică genunchiul, acesta nimeri perfect ţinta dintre 
picioarele lui. Bărbatul deschise larg ochii însângeraţi și scoase 
o răsuflare cu un miros greu prin gura căscată. Strânsoarea lui 
se slăbi, dar tot nu-i dădu drumul. Căzând pe spate, o trase pe 
Abigail după el. _ 

În mod automat, mâinile ei se înfipseră în jurul gâtului său. Îi 
simţi mișcarea cartilagiului gâtului, inelele esofagului îndoindu-i- 
se precum plasticul moale. O strânse și mai tare de încheieturi, 
dar coatele ei erau blocate, iar umerii îi erau aliniaţi cu mâinile, 
lăsându-și toată greutatea pe gâtul lui. O durere sfâșietoare îi 
zdrobi umerii și mâinile-i tremurânde. Mâinile i se încleștară ca 
și cum mii de ace i se înfigeau în nervi. Simţea vibrații în palme 
pe măsură ce el încerca să vorbească. Privirea i se blocă din 
nou. Văzu cum vase de sânge i se spărgeau în ochi, buzele-i 
umede desfăcându-se, limba ieșind în afară. Stătea deasupra 
lui, încălecându-l și își dădea seama că îi simţea oasele bazinului 
intrând în carnea de pe coapsele ei, arcuindu-se pentru a o da la 
o parte. 

Pe neașteptate, se gândi la Paul, la noaptea în care o 
concepuseră pe Emma - cum Abigail știuse, pur și simplu știuse, 
că făceau un copil. 

Își încălecase soţul astfel, vrând să fie sigură că nu va pierde 
nicio picătură din el pentru a concepe copilul lor perfect. 

Și ea era perfectă... zâmbetul ei dulce, fața ei deschisă. Felul 
în care avea încredere în oricine, în ciuda faptului că Paul o 
avertizase de atâtea ori. 

Emma zăcând la etaj. Moartă. Într-o baltă de sânge. Cu 
lenjeria în vine. Prin ce trecuse? La ce umilinţe o supusese acest 
bărbat? 

Abigail simţi ceva cald între picioare. Bărbatul urinase pe 
amândoi. Se uită fix la ea, apoi ochii i se încețoșară. Braţele îi 
căzură în lateral, mâinile lovindu-i-se de gresia presărată cu 
cioburi de sticlă. Corpul îi zăcea fără vlagă, cu gura larg 
deschisă. 


Abigail se sprijini pe călcâie, uitându-se la bărbatul fără viaţă 
din faţa ei. 
Il omorâse. 


PRIMA ZI 


Capitolul 1 


Will Trent privea în gol prin parbrizul mașinii sale, în timp ce 
şefa lui ţipa în telefon. Amanda Wagner nu ridica niciodată 
vocea, dar avea un ton aparte din cauza căruia mulți agenţi au 
renunţat la investigaţii în derulare și au plecat cu ochii în lacrimi 
- o adevărată reușită, luând în considerare că majoritatea 
subordonaţilor săi de la Biroul de Investigaţii din Georgia erau 
bărbați. 

— Suntem la - își întinse gâtul pentru a vedea semnul rutier - 
intersecţia Prado cu Seventeenth. Amanda se opri. Poţi căuta 
informaţiile pe computer? 

Clătină din cap, semn că nu îi plăcea ce aude. 

— Să mai dăm o tură? Poate găsim... încercă Will din nou. 

Amanda își acoperi ochii cu mâna. 

— Cât mai durează până se rezolvă cu serverul? șopti ea în 
telefon. 

Răspunsul pe care îl primi o făcu să ofteze adânc și pronunţat. 

Will arătă spre ecranul care trona în mijlocul bordului 
îmbrăcat în lemn. Lexusul avea mai multe zorzoane decât 
pălăria unui clovn. 

— Nu ai GPS? 

Ea lăsă mâna jos, gândindu-se la întrebarea lui, apoi începu 
să învârtă câteva butoane de pe bord. Pe ecran nu se afișă 
nimic, dar aerul condiţionat crescu în intensitate. Will râse ușor, 
iar ea îi tăie avântul cu o privire tăioasă, sugerând: 

— Până o așteptăm pe Caroline să găsească o hartă, poate 
scoţi manualul de utilizare din torpedo ca să-mi citeşti 
indicațiile. 

Will încercă să-l deschidă, dar era încuiat. Se gândi că acesta 
era un amănunt reprezentativ pentru relaţia sa cu Amanda 
Wagner. Mereu îl trimitea la uși închise și se aștepta să 
găsească o cale de a le deschide. Lui Will îi plăceau provocările 
ca oricărui alt bărbat, dar i-ar fi plăcut ca măcar o dată Amanda 
să-i ofere o cheie. 


Sau poate că nu. Will nu a știut niciodată să ceară ajutor - mai 
ales de la cineva ca Amanda, care se pare că avea o listă 
imaginară în care erau trecuţi toţi cei care îi datorau favoruri. 

Se uita pe fereastră în timp ce ea își muștruluia aspru 
secretara că nu avea în permanenţă o hartă a orașului la ea. Will 
se născuse și crescuse în Atlanta, dar nu ajungea prea des în 
Ansley Park. Ştia că era unul dintre cele mai vechi și cele mai 
bogate cartiere unde, în urmă cu un secol, avocaţii, medicii și 
bancherii își construiseră imobilele de invidiat pentru ca viitorii 
avocaţi, medici și bancheri să trăiască așa cum o făcuseră ei, 
într-o comunitate sigură, în mijlocul unuia dintre cele mai 
violente mari orașe de această parte a liniei Mason-Dixon!. 
Singurul lucru care s-a schimbat de-a lungul anilor era că 
femeile de culoare care plimbau copii albi în cărucioare erau mai 
bine remunerate. 

Având nenumărate curbe și sensuri giratorii, Ansley parcă era 
conceput pentru a încurca, dacă nu chiar a descuraja, vizitatorii. 
Majoritatea străzilor erau străjuite de copaci, cu bulevardele 
largi și casele înghesuite pe dealuri pentru a cuprinde mai bine 
cu privirea lumea de jos. Întâlneai la tot pasul parcuri cu o 
sumedenie de copaci, cu alei și leagăne. Unele dintre alei aveau 
încă piatra cubică originală. Deși casele aveau o arhitectură 
diferită, tencuiala în culori aprinse și peluzele realizate de 
peisagiști profesioniști le dădeau un aer de uniformitate. Will 
presupuse că până și imobilele vechi porneau de la prețul de un 
milion. Spre deosebire de cartierul său, Ponce-Highland, care 
era la mai puţin de zece kilometri depărtare, nu existau case în 
toate culorile curcubeului și clinici de dezintoxicare în Ansley. 

Will privi un alergător care se oprise pentru a-și odihni 
picioarele, observând pe furiș Lexusul Amandei. Conform știrilor 
din acea dimineaţă, era cod roșu de smog, iar oamenii erau 
sfătuiți să nu respire aerul de afară decât dacă era neapărat 
necesar. Se pare că nimeni nu lua avertizarea în serios, nici 
măcar atunci când temperatura depășise 37*C. De când 
intraseră în Ansley Park, Will văzuse cel puţin cinci persoane 
care alergau. Toate erau femei și toate se încadrau în tiparul 
mămicilor mereu tinere, cu corpurile lor tonifiate de Pilates și 
codițele săltăreţe. 


1 Linia alcătuiește o graniță tradiţională între Statele din Nord și Statele din Sud din 
SUA. (n.red.). 


10 


Lexusul era parcat la poalele unui deal destul de populat. 
Strada din spatele lor era străjuită de stejari înalți care umbreau 
șoseaua. Toţi alergătorii încetiniseră pentru a se uita la mașină. 
Nu era genul de cartier în care o femeie și un bărbat puteau sta 
prea mult într-o mașină parcată, fără a chema cineva poliţia. 
Dar, bineînțeles, nu era nici genul de cartier în care 
adolescentele erau violate și ucise brutal în propriile case. 

Privi înapoi spre Amanda, care ţinea atât de strâns telefonul la 
ureche, încât acesta părea că s-ar putea sparge în două. Era o 
femeie atrăgătoare, asta dacă nu o auzeai vorbind sau dacă nu 
trebuia să lucrezi pentru ea sau să stai cu ea în mașină o 
perioadă de timp. Trebuia să fi trecut de șaizeci de ani. Când 
Will începuse să lucreze pentru GBI, cu zece ani în urmă, părul 
grizonant al Amandei avea o nuanţă mai închisă, dar acest lucru 
se schimbase dramatic în ultimele câteva luni. Nu știa dacă asta 
se datora faptului că avea o problemă în viaţa personală sau 
dacă nu putea ajunge la coafor mai des, dar în ultima vreme își 
arăta vârsta. 

Amanda începu să apese din nou butoanele de pe bord, 
încercând să facă GPS-ul să funcţioneze. Radioul porni, iar ea îl 
opri imediat, dar nu înainte ca Will să prindă primele acorduri 
ale unei trupe de swing. Ea bombăni ceva și apăsă alt buton, 
care îi deschise geamul lui Will. Acesta simţi un val de aer 
fierbinte, ca și cum ai deschide ușa unui cuptor. În oglinda 
laterală văzu un alergător pe vârful dealului, frunzele cornilor 
împrăștiindu-se în vânt. 

Amanda renunţă la electronice. 

— E complet ridicol. Suntem cei mai buni investigatori ai 
statului și nu suntem în stare să găsim nici măcar locul crimei. 

Will se întoarse, centura apăsându-i umărul în timp ce se uita 
spre deal. 

— Ce tot faci? îl întrebă Amanda. 

— Pe acolo, spuse el, arătând cu degetul spre zona din 
spatele lor. 

Ramurile copacilor se îmbinau deasupra lor, creând o 
atmosferă de crepuscul. În această perioadă a anului nu bătea 
nicio briză; era doar o căldură asiduă. Ce văzuse el nu erau 
frunzele legănându-se în vânt, ci luminile albastre ale unei 
mașini de poliţie reflectate în umbre. 


11 


Amanda oftă iar din greu și băgă în viteză pentru a întoarce 
mașina. Deodată, apăsă cu putere frâna, punându-și brațul în 
fața lui Will de parcă ar fi putut să îl ţină să nu treacă prin 
parbriz. O furgonetă albă, mare, claxonă furios, trecând în viteză 
pe lângă ei, șoferul făcând semn cu pumnul și înjurând printre 
dinţi. 

— Channel Five, spuse Will, recunoscând logoul postului de 
știri locale de pe lateralul furgonetei. 

— Au întârziat la fel de mult ca noi, comentă Amanda, 
urmărind mașina de știri peste deal. 

Coti la dreapta și dădu peste o singură mașină de poliţie care 
bloca următoarea curbă la stânga. La locul crimei se afla deja o 
grămadă de reporteri de la toate posturile locale, dar și CNN-ul, 
care avea sediul la câțiva kilometri depărtare. O femeie care îl 
sugrumă pe ucigașul fiicei sale e o știre de senzaţie în orice colț 
al lumii, dar faptul că fata era albă, că părinţii erau bogaţi și că 
familia era una dintre cele mai influente din oraș îi dădea o 
nuanţă năucitoare și scandaloasă. Undeva în New York, un 
producător de film de la Lifetime își ascuţea dinţii cu BlackBerry- 
ul în mână. 

Amanda își scoase insigna și i-o arătă poliţistului, trecând pe 
lângă blocadă. In faţă erau mai multe mașini de poliție și câteva 
ambulanţe. Ușile erau deschise și tărgile erau goale. Paramedicii 
fumau liniștiți afară. BMW-ul X5, verde, parcat în fața casei, 
făcea notă discordantă cu toate vehiculele de urgenţă, dar SUV- 
ul gigantic îi aminti lui Will de mașina medicului legist și se 
întrebă unde era. Nu s-ar fi mirat dacă și acesta s-ar fi rătăcit. 
Ansley nu era un cartier cunoscut celor care trăiau dintr-un 
salariu de la stat. 

Amanda băgă în marșarier pentru a face o parcare laterală 
între două mașini de poliţie. Senzorul de parcare începu să sune 
când apăsă pe acceleraţie. 

— Să nu bâjbâi acolo, Will. Nu lucrăm la cazul acesta decât 
dacă îl preluăm. 

Will mai auzise același lucru spus cu alte cuvinte de cel puţin 
două ori de când plecaseră de la primărie. Bunicul fetei 
decedate, Hoyt Bentley, era un dezvoltator miliardar care își 
făcuse destui dușmani de-a lungul timpului. Bentley era văzut 
ori ca un descendent al unei familii nobile, ori ca un pungaș plin 
de bani care făcea în așa fel încât nu își murdărea mâinile 


12 


niciodată; depinde cu cine vorbeai. Oricare dintre versiuni ar fi 
cea adevărată, avea buzunarele destul de pline încât să-și 
cumpere prietenii politici. Bentley dăduse un singur telefon 
guvernatorului, care îl contactase pe directorul Biroului de 
Investigații din Georgia, care o numise pe Amanda pentru a 
investiga crima. 

Dacă în crimă se bănuia că ar fi implicat vreun asasin 
profesionist sau că ar fi fost ceva mai mult decât un jaf care s-a 
terminat tragic, atunci Amanda ar da un telefon și ar lua cazul 
din mâinile departamentului de poliție din Atlanta mai ușor 
decât și-ar recupera un bebeluș jucăria preferată. Dacă era doar 
o tragedie întâmplătoare, atunci probabil că îl va lăsa pe Will să 
dea explicațiile necesare, în timp ce ea ar fi plecat liniștită spre 
primărie în mașina ei de lux. 

Amanda băgă în viteză și înaintă. Pauza dintre sunete deveni 
furios de scurtă, pe măsură ce se apropia de mașina de poliţie. 

— Dacă Bentley are pe cineva destul de nebun încât să-i 
omoare nepoata, cazul va lua o altă întorsătură. 

Aproape că își punea speranţele în asta. Will îi înţelese 
entuziasmul - dacă rezolva un astfel de caz, și-ar mai fi adăugat 
o frunză la coroana de lauri - dar Will spera să nu ajungă 
vreodată în punctul în care ar vedea moartea unei adolescente 
ca o oportunitate de promovare. Cu toate acestea, nu știa ce să 
creadă nici despre bărbatul mort. Era un ucigaș, dar era și 
victimă în același timp. Luând în considerare faptul că Georgia 
era un stat care susținea pedeapsa cu moartea, mai conta că 
fusese strangulat în Ansley și nu legat de o targă, aplicându-i-se 
o injecție letală la închisoarea Coastal? 

Will deschise ușa înainte ca Amanda să scoată mașina din 
viteză. Aerul fierbinte îl lovi atât de puternic, încât plămânii i se 
blocară pentru câteva clipe. Apoi îl copleși umiditatea și se 
întrebă dacă așa te simțeai când aveai tuberculoză. Cu toate 
acestea, își puse sacoul pentru a acoperi tocul de pistol prins de 
spatele curelei. 

Pentru a nu știu câta oară, Will se întrebă dacă era normal să 
porţi un costum din trei piese în mijlocul lui august. 

Amanda părea că nu e deloc afectată de căldură când veni 
lângă Will. Un grup de polițiști în uniformă stăteau înghesuiți la 
capătul aleii, privindu-i de peste stradă. În privirea lor puteai citi 
că îl recunoscuseră, iar Amanda îl avertiză pe Will: 


13 


— Nu trebuie să îţi desenez că nu ești tocmai bine primit de 
departamentul de poliţie din Atlanta. 

— Nu, o linişti Will. 

Unul dintre polițiștii din cerc îi arătă ce părere are scuipând pe 
jos în timp ce treceau. Altul se mulțumi doar cu un subtil deget 
mijlociu ridicat. Will miji un zâmbet și le făcu un semn prietenos 
polițiștilor că nu le poartă ranchiună. 

Încă din prima zi a mandatului, primarul Atlantei a jurat să 
scape de corupția care se dezvoltase în timpul domniei 
predecesorului ei. În ultimii câţiva ani, lucrase îndeaproape cu 
GBl-ul pentru a deschide cazuri împotriva celor mai ostentativi 
infractori. Amanda l-a împins cu graţie pe Will în cușca leilor. Cu 
șase luni în urmă, acesta finalizase o investigaţie care rezultase 
în concedierea a șase detectivi din Atlanta și forţase 
pensionarea unuia dintre ofițerii înalţi în grad. Cazurile erau 
reale - polițiștii își însușeau bani de la capturile de droguri - dar 
nimeni nu suporta un străin care vine să le curețe casa, iar Will 
nu prea își făcuse mulți prieteni în timpul investigaţiei. 

Amanda se alesese cu o promovare. Will devenise un paria. 

Ignoră șoaptele ce îl catalogau drept „nemernic”, încercând 
să se concentreze pe locul respectivei crime în timp ce 
străbăteau aleea ușor curbată. Grădina din faţă era înţesată cu 
tot soiul de flori cu aspect exotic. Casa în sine era imensă; 
coloane impunătoare susțineau balconul de la al doilea etaj și un 
șir sinuos de scări din granit precedau ușa de la intrare. 
Grămada de polițiști ursuzi de la intrare făcea notă discordantă, 
dar, în rest, era o proprietate impunătoare. 

— Trent, strigă cineva, și îl văzu pe detectivul Leo Donnelly 
coborând scările de la intrare. 

Leo era un bărbat scund; era cu cel puţin patruzeci de 
centimetri mai mic decât Will, care avea un metru și nouăzeci. 
Observă că, de când lucraseră ultima dată împreună, ţinuta lui 
șovăitoare începuse să se asemene cu a lui Colombo. Arăta ca o 
maimuţă agitată. 

— Ce naiba cauţi aici? 

Will arătă spre camere, oferindu-i cea mai realistă explicaţie. 
Toată lumea știa că GBI ar arunca până și un copil în 
Chattahoochee dacă le-ar garanta apariţia la știrile de noapte. 

— Ea e șefa mea, doctor Wagner, îi spuse el detectivului. 


14 


— Bună, zise Leo, făcându-i acesteia un semn cu capul, apoi 
se întoarse din nou către Will. Ce mai face Angie? 

— Ne-am logodit. Will simţi cum Amanda îi arunca o privire 
scrutătoare, intensă, rece. Încercă să schimbe subiectul, arătând 
cu capul spre ușa deschisă: Ce avem aici? 

— O grămadă de ură la adresa ta, prietene. Leo scoase o 
țigară și o aprinse. Ai face bine să ai grijă. 

— Mama fetei mai e aici? întrebă Amanda. 

— Prima ușă pe stânga, îi răspunse Leo. Partenera mea e 
acolo, cu ea. 

— Domnilor, vă rog să mă scuzati. 

Amanda îl îndepărtă pe Leo ca și cum ar fi fost un servitor. 
Nici privirea pe care i-o aruncă lui Will nu fu mai plăcută. 

Leo expiră un fum și o privi pe urcând scările. 

— E cam rece de fel, nu? Mi-a îngheţat sângele-n vine. 

Will îi sări imediat în apărare, așa cum aperi un unchi inutil 
sau o soră ușuratică atunci când cineva din afara familiei 
comentează la adresa lor. 

— Amanda e una dintre cele mai bune polițiste cu care am 
lucrat vreodată. 

— Are un fund mișto pentru o mamaie, își cizelă Leo 
evaluarea. 

Will își aminti cum Amanda îl protejase cu braţul când credea 
că vor fi loviți de mașina de știri. Era cel mai matern lucru pe 
care îl văzuse vreodată la ea. 

— Pun pariu că e greu de satisfăcut în pat, rupse Leo tăcerea. 

Will încercă să nu își arate fiorii provocaţi de imaginea de care 
încerca să scape. 

— Cum o mai duci? 

— Picur ca un robinet stricat din cauza prostatei. Nu mi-am 
mai tras-o de două luni și nu mai scap de tusea asta. Tuși ca și 
cum ar fi vrut să-i dovedească, apoi trase din nou din ţigară. Tu? 

Will dădu din umeri. 

— Nu mă plâng. 

— Dacă o ai pe Angie Polaski lângă tine, te cred. Râsul lui Leo 
îi aminti lui Will de cum ar face un molestator de copii astmatic 
dacă ar fuma trei pachete pe zi. Angie lucrase la Moravuri timp 
de cincisprezece ani înainte de a-și lua concediu medical pentru 
a renunţa la poliţie. Leo trăia cu impresia că era o prostituată 
doar pentru că slujba îi cerea să se îmbrace precum una. Sau 


15 


poate din cauza sumedeniei de bărbaţi cu care se culcase de-a 
lungul anilor. 

— O să-i transmit că o saluţi, se oferi Will. 

— Chiar te rog. Leo se uită fix la Will, trăgând din ţigară. De 
fapt, ce cauţi aici? 

Will încercă să evite întrebarea, știind că Leo ar fi furios dacă 
i-ar înșfăca el cazul. 

— Bentley are multe relații. 

Leo ridică sprânceana neîncrezător. În ciuda faptului că avea 
un costum ponosit și o frunte lăsată precum a unui om al 
peșterilor, lucrase destul de mult în poliţie ca să își dea seama 
când cineva nu răspunde la o întrebare. 

— Te-a chemat Bentley? 

— GBI nu se implică în cazuri decât atunci când e numit de 
poliţia locală sau de guvern. 

Leo pufni în râs, scoțând fum pe nări. 

— Ai omis răpirea. 

— Și... bingo, adăugă Will. 

GBI avea o secție care se ocupa de saloanele de bingo din 
stat. Era genul de slujbă pe care o primeai dacă enervai pe cine 
nu trebuia. Cu doi ani în urmă, Amanda îl exilase pe Will în 
munţii din nordul Georgiei, unde își petrecuse zilele arestând 
țărani traficanţi de metadonă și reflectând asupra consecinţelor 
nerespectării ordinelor directe primite de la superiori. Nu se 
îndoia că putea ajunge la bingo dacă ar mai fi agasat-o 
vreodată. 

Will arătă spre casă: 

— Ce s-a întâmplat acolo? 

— Nimic ieșit din comun. Leo ridică din umeri. Trase cu 
patimă din ţigară, apoi o stinse cu pantoful. Mama vine de la 
tenis, găsește ușa deschisă. Işi băgă chiștocul de ţigară în 
buzunar în timp ce îl conducea pe Will în casă. Urcă scările și își 
vede fiica moartă. Arătă spre scara arcuită de deasupra lor. 
Criminalul e încă aici și o vede pe mamă - care e al naibii de 
bună, apropo - începe lupta și, surpriză, el este cel ucis. 

Will studie intrarea maiestuoasă. Avea uși duble, una fixă, una 
deschisă. Geamul lateral spart era la o distanţă considerabilă de 
yală. Trebuia să fi avut un braț foarte lung pentru a ajunge să 
descuie ușa. 

— Animale de companie? întrebă el. 


16 


— Au un labrador auriu de vreo trei sute de ani. Era în curtea 
din spate. Surd toacă, din ce spune mama. Probabil că a dormit 
cât timp s-au întâmplat toate. 

— Câţi ani are fata? 

— Șaptesprezece. 

Numărul își răsfrânse ecoul pe gresia care îmbrăca foaierul, 
unde mirosul de levânţică a odorizantului de cameră și 
duhoarea de transpiraţie și nicotină a lui Leo se îmbinau cu 
notele metalice ale unei morţi violente. La baza scărilor zăcea 
sursa celor mai predominante mirosuri. Bărbatul zăcea pe spate 
cu mâinile ridicate deasupra capului și palmele întoarse în sus, 
ca și cum s-ar fi predat. Un cuţit de bucătărie de mărime medie, 
cu mâner de lemn și lamă zimţată era la câţiva metri de el, într- 
un morman de sticlă spartă. Umbra unei mustăţi sub nas îi făcea 
buza să pară murdară. Acneea i se vedea prin perciuni. 
Șireturile de la un tenis i se desfăcuseră și erau pline de sânge 
închegat. În mod ironic, tricoul criminalului era imprimat cu o 
cireașă care dansa, cu codiţa îndoită, veselă. 

Bluza era vișinie și era greu să-ți dai seama dacă părţile mai 
închise la culoare erau sânge, transpiraţie, urină sau o 
combinaţie între cele trei. 

Will îi urmări privirea celui mort până la candelabrul de 
deasupra lor. Sticla scotea un clinchet ușor în briza artificială a 
aerului condiţionat. Mici puncte de lumină dansau în jurul 
foaierului, reflectând razele soarelui care intrau prin fereastra 
arcuită de deasupra ușilor. 

— Aţi aflat vreo informaţie despre el? întrebă Will. 

— Pare a avea portofelul în buzunarul din spate, dar nu ne 
grăbim pentru că nu pleacă nicăieri. Nu vreau să întorc cadavrul 
până nu vine Pete. Se referea la Pete Hanson, medicul legist din 
oraș. Infractorul pare destul de tânăr, nu? 

— Da, aprobă WIII, gândindu-se că probabil nu avea nici 
vârsta legală pentru a cumpăra alcool. Amanda fusese 
entuziasmată de ideea unei crime la comandă. Dacă nu cumva 
dușmanii lui Hoyt Bentley aveau angajată o echipă de studenți 
drogați mercenari, Will se îndoia că avea vreo legătură, întrebă: 
Conflict domestic? 

Leo ridică din nou din umeri, un gest care părea mai degrabă 
un tic. 


17 


— Așa pare, nu? lubitul se enervează, o omoară pe fată, intră 
în panică atunci când vine mama acasă și pornește după ea. 
Problema e că Abigail Campano jură că nu l-a văzut în viaţa ei. 

— Campano? repetă Will, simțind un gol în stomac când auzi 
numele. 

— Abigail Campano. Așa o cheamă pe mamă. Leo îl studie. O 
cunoști? 

— Nu. Will privi în jos, spre cadavru, în speranţa că vocea nu îl 
va da de gol. Credeam că o cheamă Bentley 

— E tatăl soţiei. Soțul este Paul Campano. Are câteva 
reprezentanţe auto. Ai auzit reclamele, nu? „Vino la Campano!” 

— El unde e? 

Lui Leo îi sună telefonul și îl scoase din husa de la curea. 

— Nu ar mai trebui să întârzie. Vorbea cu ea la telefon când s- 
a întâmplat totul. El a sunat la poliţie. 

Will tuși pentru a-i reveni vocea. 

— Ar fi interesant să aflăm ce a auzit. 

— Crezi? Îl studie îndeaproape pe Will în timp ce își deschidea 
telefonul. Donnelly. 

Leo ieși afară și Will cuprinse foaierul cu privirea, observând 
cadavrul, cioburile de sticlă. Era clar că avusese loc o luptă pe 
viaţă și pe moarte acolo. Erau dâre de sânge pe podea și două 
tălpi diferite de teniși lăsaseră urme mânjite, cu pătrăţele pe 
gresia alb-crem. O măsuţă fragilă căzuse într-o parte, iar un vas 
de sticlă se spărsese lângă ea. Era și un telefon pe care părea 
că ar fi călcat cineva. Corespondenţa era împrăștiată peste tot, 
iar conţinutul unei poșete răsturnate completa dezordinea. 

Lângă perete era o lampă care stătea în picioare pe podea, de 
parcă fusese așezată special. Baza era crăpată și umbra indica o 
ușoară înclinaţie. Will se întrebă dacă cineva a ridicat lampa sau 
aceasta, în ciuda tuturor posibilităților, căzuse în picioare. Se 
întrebă și dacă mai observase cineva urma însângerată de picior 
gol de lângă lampă. 

Privirea lui urmări linia arcuită a scărilor de lemn lustruit, 
văzând două rânduri de urme de teniși care se îndreptau în jos, 
dar nicio altă urmă de picior gol. 

Erau urme și scobituri adânci în pereţi acolo unde pantofii sau 
părţi ale corpului spărseseră tencuiala, semn că cel puţin o 
persoană se împiedicase. Căzătura trebuie să fi fost brutală. 
Abigail Campano știa că lupta pentru viață. Totuși, puştiul de la 


18 


baza scărilor nu era de categorie ușoară. Mușchii bine definiţi i 
se vedeau clar prin tricoul roșu. Trebuie să îl fi șocat faptul că 
era învins chiar și în momentul în care își dădea ultima suflare. 

Will își făcu o schiţă mentală a casei, încercând să se 
orienteze. Un hol lung care pornea de sub scări ducea către 
spatele casei, unde păreau a fi bucătăria și o cameră de zi. Deo 
parte și de alta a intrării principale se aflau două camere care în 
trecut probabil serviseră drept saloane separate pentru bărbaţi 
și femei. Una dintre camere era închisă cu un glasvand, dar a 
doua, care părea a fi o bibliotecă, era deschisă. Era îmbrăcată în 
panouri de culoare închisă. Pereţii erau acoperiţi cu rafturi pline 
de cărţi și un șemineu cu cămin adânc era pregătit pentru a fi 
aprins. Mobila era masivă, probabil realizată din stejar. În 
mijlocul camerei ședeau două scaune mari, din piele. Will 
presupuse că cealaltă cameră era exact opusul acesteia, cu 
pereţi deschişi la culoare și mobilă mai puţin masculină. 

La etaj, probabil că ar fi planul obișnuit al acestor case vechi: 
cinci sau șase dormitoare legate printr-un hol lung în forma de 
T, cu o fostă scară a servitorilor care cobora către bucătăria din 
spate. Dacă se asemăna cu celelalte case din cartier, ar trebui 
să aibă o anexă afară care ar fi fost transformată într-un garaj 
cu apartament deasupra. 

Măsurarea și cartografierea acestora implica un volum imens 
de muncă. Will se bucură că această slujbă nu-i reveni lui. 

Se bucură și că nu trebuia să explice de ce singura urmă de 
picior gol însângerat din foaier era îndreptată către scări și nu 
către ușa de la intrare. 

Leo se întoarse în casă, evident enervat de telefonul primit. 

— De parcă nu se bagă destui în viaţa mea, cu prostata asta. 
Arătă spre locul crimei. Ai rezolvat misterul pentru mine? 

— Al cui e BMW-ul verde din stradă? întrebă Will. 

— Al mamei. 

— Dar fata? Ea avea vreo mașină? 

— Un Beemer 325 negru, decapotabil, dacă îţi vine să crezi. | 
l-au luat înapoi părinţii când a început să ia note mici. Arătă spre 
casa de peste stradă. Vecina băgăcioasă a pârât-o când a văzut 
mașina parcată în timpul orelor. 

— A văzut vecina ceva azi? 


19 


— E mai bătrână decât câinele, așa că nu îţi face speranţe. 
Ridică ușor dintr-un umăr, spunând: Am trimis pe cineva să 
vorbească cu ea chiar acum. 

— Mama sigur nu îl recunoaște pe criminal? 

— Sigur. Am rugat-o să se mai uite la el o dată, când se mai 
calmase. Nu l-a văzut în viața ei. 

Will se uită din nou la bărbatul mort. Totul se potrivea, dar nu 
înțelegea nimic. 

— Cum a ajuns aici? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Poate că a luat autobuzul și a 
mers pe jos de pe Strada Peachtree. 

Peachtree, una dintre cele mai aglomerate străzi din Atlanta, 
era la mai puţin de zece minute distanţă. Autobuzele și trenurile 
se plimbau în sus și în jos, iar metroul aducea mii de oameni la 
clădirile de birouri și magazinele din zonă. Will întâlnise 
infractori care au făcut lucruri mai stupide decât să își coreleze 
crima cu programul autobuzelor, dar explicaţia asta parcă nu 
era cea mai fericită. Erau în Atlanta. Doar cei săraci lipiţi și 
ecologii excentrici umblau cu transportul în comun. Bărbatul de 
pe podea era un tânăr alb, care purta ce păreau a fi blugi de trei 
sute de dolari și adidași Nike de două sute de dolari. Ori avea 
mașină, ori locuia în cartier. 

— Am trimis o patrulă să caute orice mașină suspectă, rupse 
Leo tăcerea. 

— Ai fost primul detectiv care a ajuns la locul crimei? 

Leo nu se grăbi cu răspunsul, asigurându-se că Will știa că îi 
face o favoare. 

— Am fost primul polițist, punct, spuse el într-un final. Apelul 
a fost înregistrat pe la ora 12:30. Mâncam un sendviș într-un 
local de pe Strada Fourteen. Am ajuns cu câteva secunde 
înainte de prima mașină de poliţie. Am verificat casa, să ne 
asigurăm că nu mai e nimeni înăuntru, apoi le-am spus tuturor 
să se care. 

Strada Fourteen era la mai puţin de cinci minute de mers cu 
mașina de locul în care se aflau ei. Au avut noroc că primul 
poliţist care a ajuns era un detectiv care a închis perimetrul. 

— Tu ai fost primul care a vorbit cu mama? 

— Era al dracu’ de îngrozită, îţi spun. Îi tremurau mâinile, nu 
putea să scoată o vorbă. Mi-a luat vreo zece minute să o calmez 
cât să pot înțelege ce s-a întâmplat. 


20 


— Deci ţi se pare o crimă obișnuită? O scenă de violenţă 
domestică între adolescenţi, apoi vine mama și dă totul peste 
cap? 

— Asta te-a pus Hoyt Bentley să afli? 

Will evită întrebarea. 

— E un caz mai special, Leo. Bentley joacă golf cu 
guvernatorul. E în comisia a peste jumătate din organizaţiile 
caritabile din oraș. Nu ai fi mai surprins dacă nu aș fi aici? 

Leo ridică din umeri și aprobă din cap. Poate că și pe el îl 
deranja ceva la locul crimei, pentru că nu se oprea din 
pălăvrăgit. 

— Mama are răni de apărare. Se văd semnele luptei, cu toate 
porcăriile astea sparte și găurile din pereţi. Și puștiul mort are 
semne defensive, inclusiv urmele de mușcături cauzate de 
mamă când încerca să îi dea mâinile la o parte. Fata de sus - a 
petrecut ceva timp cu ea. Chiloţii în vine, sutienul împins în sus. 
Sânge peste tot. 

— A avut loc vreo luptă sus? 

— Putin, dar nu ca aici. Făcu o pauză înainte să se ofere: Vrei 
să o vezi? 

Will aprecie oferta, dar Amanda îi spusese clar că nu vrea ca 
el să se implice decât dacă observa că e vorba de un criminal 
profesionist. Dacă Will ar fi văzut ceva la etaj, oricât de 
inofensiv, ar fi trebuit să depună mărturie la proces. 

Dar nu îi putea reproșa că e curios. 

— Cum a fost ucisă fata? 

— E greu de zis. 

Will se uită în spatele lui la ușa deschisă de la intrare. Aerul 
condiționat din casă era dat la maximum, în încercarea de a opri 
căldura care intra în valuri. 

— Ai făcut poze la tot ce e acolo? 

— Și la etaj și la parter, îi spuse Leo. Vom căuta amprentele și 
restul porcăriilor când vor scoate cadavrele. Apropo, atunci voi 
închide și ușa, că se pare că ai o problemă cu asta. Incerc să nu 
primesc prea mulți turiști pe aici. Adăugă: La astfel de cazuri, 
vor apărea monștrii sacri. 

Lui Will i se păru puţin spus. Nimeni nu văzuse vreo mașină 
suspectă în cartier. În cazul în care teoria lui Leo cu transportul 
în comun nu era validă, puștiul era, cel mai probabil, un locuitor 
din Ansley Park. După cum mergeau de obicei astfel de treburi, 


21 


probabil că provenea dintr-o familie de avocaţi. Leo trebuia să 
procedeze ca la carte, sau avea să fie mâncat de viu când 
depunea mărturie. 

— Cum a murit? reformulă Will întrebarea. 

— E distrusă complet - fața arată ca un hamburger crud, e 
sânge peste tot. Mă mir că a recunoscut-o mama. Leo se opri, 
văzând că Will aștepta ceva mai concret. Ce cred eu? A bătut-o 
și apoi a înjunghiat-o. 

Din nou, Will se uită la bărbatul de pe podea. Palmele lui erau 
pline de sânge uscat; nu era un lucru normal atunci când bătea 
cu pumnul pe cineva în mod repetat, sau când ţinea un cuţit în 
mână. Și genunchii blugilor săi negri erau închiși la culoare, de 
parcă ar fi îngenuncheat în ceva ud. Tricoul lui era strâns chiar 
sub coaste. 

O vânătaie proaspătă i se întindea sub talia pantalonilor. 

— Mama e rănită? întrebă Will. 

— Are zgârieturi pe braţe și în palme, cum am mai spus. Are o 
tăietură mai adâncă într-o palmă de la cioburile de pe podea. 
Leo enumeră: Multe vânătăi, o buză spartă, sânge în ureche. 
Cred că are o gleznă luxată. Credeam că e ruptă, dar a mișcat-o. 
Se frecă la gură, probabil simțea nevoia să fumeze. Am chemat 
ambulanta, dar nu voia să plece până nu era luată fiica ei. 

— Așa a zis, să fie „luată”? 

Leo înjură printre dinţi și scoase un caiet cu spirală din 
buzunar. Dădu la pagina potrivită și îi arătă lui Will. 

Will se încruntă la vederea scrisului indescifrabil. 

— Ai scris cu degetul mic de la piciorul drept? 

Leo întoarse caietul și citi cu voce tare: 

— Nu îmi voi lăsa fiica aici. Nu plec din casă până nu pleacă 
Emma. 

Will repetă în gând numele, iar fata deveni imediat o 
persoană, nu doar o victimă anonimă. Fusese cândva un 
bebeluș. Părinţii ei o strânseseră în brațe, o protejaseră, îi 
dăduseră un nume. Și acum o pierduseră. 

— Ce mai spune mama? întrebă el. 

Leo închise caietul. 

— Nimic deosebit. Pun pariu pe ce vrei tu că era avocat 
înainte să rămână cu burta la gură și să renunţe la tot pentru 
viaţa asta roz. 

— De ce spui asta? 


22 


— Are mare grijă la ce spune și cum o spune. Multe chestii de 
genul: „am crezut că” și „m-am temut că”. 

Will aprobă din cap. Alegaţia de legitimă apărare se baza doar 
pe percepţia unei singure persoane că era într-un pericol 
iminent de moarte la momentul atacului. Campano bineînţeles 
că își asigura spatele, dar Will nu știa dacă asta se întâmpla 
pentru că era deșteaptă sau pentru că spunea adevărul. Privi 
înapoi în jos la bărbatul mort, la palmele pline de sânge uscat, la 
tricoul îmbibat. Trebuia să fie ceva la mijloc. 

Leo puse mâna pe umărul lui Will. 

— Ascultă, te avertizez... 

Se opri pentru că ușile duble se deschiseră. Amanda stătea 
lângă o femeie tânără. În spatele lor, Will văzu o altă femeie, 
care stătea pe o canapea generoasă. Purta un echipament alb 
de tenis. Probabil că era rănită, pentru că piciorul ei era ridicat 
pe măsuţa de cafea. Tenișii ei erau pe podea. 

— Agentul special Trent, spuse Amanda, închizând ușile în 
urma ei. Ea este detectiv Faith Mitchell. 

Amanda îl privi pe Leo de sus în jos ca și cum ar fi fost ultimul 
om, apoi se întoarse către femeie. 

— Agentul special Trent e la dispoziția dumneavoastră. GBI vă 
va ajuta cu orice aveți nevoie. Ridică o sprânceană spre Will, 
dându-i de înţeles că era valabil exact opusul. Apoi, poate 
pentru că îl considera prost, adăugă: Vreau să vii înapoi la birou 
într-o oră. 

Faptul că Will anticipase acest lucru nu însemna că era mai 
pregătit. Mașina lui era parcată la primărie. Donnelly trebuia să 
rămână la locul crimei până aveau să îl elibereze, iar oricare 
dintre polițiștii de afară ar fi dat orice pentru a avea șansa de a-l 
băga pe Will Trent în spatele mașinii. 

— Agent Trent? 

Faith Mitchell părea a fi enervată, fapt ce îl făcu pe Will să 
intre la bănuieli. 

— Scuză-mă? 

— Da, te scuz, mormăi ea, iar Will nu avu ce face decât să 
intre și mai mult în ceaţă. 

Leo nu păru să observe nimic neobișnuit la schimbul de 
replici. O întrebă pe femeie: 

— Mama a spus ceva? 

— Fiica are o prietenă foarte apropiată. 


23 


La fel ca Leo, Faith Mitchell avea în buzunar un caiet mic, 
spiralat. Dădu paginile pentru a găsi numele. 

— Kayla Alexander. Mama spune că o putem găsi la școală. 
Academia Westfield. 

Will recunoscu liceul privat costisitor de la marginea Atlantei. 

— De ce nu era și Emma la școală? 

— A mai avut probleme cu absențele în trecut, îi răspunse 
Faith lui Leo, deși Will pusese întrebarea. 

Will nu era nici pe departe un expert în domeniu, dar nu își 
putea închipui cum o adolescentă chiulea de la școală fără a-și 
lua cea mai bună prietenă cu ea. Doar dacă se întâlnea cu 
prietenul ei. Se uită din nou la scări, dorindu-și să poată urca 
pentru a examina locul crimei. 

— De ce nu era mama acasă azi? 

— Are o întâlnire săptămânală la club. De obicei nu se 
întoarce până la trei, spuse Faith. 

— Deci dacă cineva le urmărea proprietatea, ar fi știut că 
Emma era singură. 

— Am nevoie de o gură de aer, i se adresă Faith lui Leo. 

leşi pe ușă și se postă în fața intrării, cu mâinile în șold. Era 
tânără, probabil până în treizeci și cinci de ani, de înălţime 
medie și drăguță ca toate femeile slabe și tinere - dar avea ceva 
care îl împiedica să o considere atrăgătoare. Poate din cauza 
privirii ei încruntate de mai devreme sau a urii evidente la 
adresa lui. 

Leo mormăi o scuză: 

— Îmi pare rău, frate. Încercam să îţi spun... 

De partea cealaltă a foaierului, ușile duble se deschiseră din 
nou. Abigail Campano stătea la intrare, cu un picior îndoit 
pentru a nu își lăsa greutatea pe glezna rănită. Spre deosebire 
de Faith, părul ei blond și pielea albă ca laptele radiau. Deși 
avea ochii umflaţi de plâns și buza spartă încă îi sângera, femeia 
era foarte frumoasă. 

— Doamnă Campano, începu Will. 

— Abigail, îl întrerupse ea cu blândețe. Tu ești agentul de la 
GBI? 

— Da, doamnă. Condoleanţele mele. 

Ea îl privi, tulburată. Încă nu se obișnuise cu ideea morții fiicei 
sale. 

— Îmi puteți spune câte ceva despre fiica dumneavoastră? 


24 


Încă privea în gol. 

— l-aţi spus detectivului Donnelly că, în ultima vreme, chiulea 
de la școală? încercă Will. 

Aprobă ușor din cap. 

— Evident, se pare că... Vocea ei se pierdu, uitându-se la 
bărbatul de pe podea. Kayla a convins-o să chiulească anul 
trecut. Nu mai făcuse așa ceva până atunci. Era mereu o fată 
bună. Încerca să facă ce trebuie. 

— Au existat și alte probleme? 

— Nu are logică. Încercă să-și ascundă emoţiile, iar buzele îi 
tremurară. A început să fie impertinentă, să facă numai ce vrea. 
Voia să își găsească propria personalitate, iar noi voiam să fie 
tot fetița noastră. 

— În afară de Kayla, mai avea și alte prietene? Vreun iubit? 

Abigail dădu din cap, strângându-și mâinile pe talie. 

— Era foarte timidă. Nu își făcea prieteni ușor. Nu știu cum de 
s-a întâmplat așa ceva. 

— Kayla are vreun frate? 

— Nu, e singură la părinţi. Își pierdu vocea. La fel ca Emma. 

— Aţi putea face o listă cu alţi tineri cu care își petrecea 
timpul? 

— Avea multe cunoștințe, dar Emma alegea o singură 
persoană cu care... Vocea i se pierdu, din nou: Nu o avea decât 
pe Kayla. 

În tonul ei se simţea hotărârea, certitudinea că fiica sa era 
singură pe lume, iar Will nu îi putu ignora tristețea. Spera din tot 
sufletul că Leo avea de gând să vorbească cu această Kayla. 
Dacă într-adevăr exercita o influenţă atât de puternică asupra 
Emmei Campano, după cum spunea mama ei, atunci probabil că 
știa mai bine decât orice ce s-a întâmplat azi aici. 

— Există vreo persoană care să aibă vreo problemă cu 
dumneavoastră sau cu soţul dumneavoastră? o întrebă Will pe 
Abigail. 

Continua să dea din cap, cu privirea ţintă la bărbatul mort de 
pe podea. _ 

— S-a întâmplat atât de repede. Incerc să mă gândesc la ce 
am făcut... La ce aș fi putut să fac mai mult... 

— Știu că aţi mai fost întrebată asta, dar sunteţi sigură că nu 
îl cunoaștetți pe bărbat? 


25 


Abigail închise ochii, dar el își dădu seama că încă îl putea 
vedea pe criminalul fiicei sale. 

— Nu, răspunse ea într-un final. Mi-e complet străin. 

Deodată, apăru un bărbat urlând în ușa de la intrare. 

— Daţi-vă dracu’ din calea mea! 

Will auzi o încăierare afară, polițiștii urlând la cineva să se 
oprească, apoi Paul Campano urcă scările de la intrare ca și cum 
ar fi fost sfârșitul lumii. Când intră în casă o împinse pe Faith 
Mitchell din calea sa. Un poliţist în uniformă o prinse când 
aceasta căzu pe spate, foarte aproape de marginea scărilor. 
Niciunul nu părea prea încântat, dar Leo le făcu semn cu mâna 
să renunţe. 

Paul stătea în foaier cu pumnii încleștați. Will se întrebă dacă 
era ceva genetic, dacă era genul de persoană care își încleșta 
pumnii tot timpul sau nu. 

— Paul, șopti Abigail, alergând spre el. 

Chiar și când își luă soţia în braţe, Paul nu desfăcu pumnii. 

Faith era încă supărată foc. Îi vorbi pe un ton sec. 

— Domnule (Campano, sunt detectiv Mitchell de la 
Departamentul de Poliţie Atlanta. El e detectiv Donnelly. 

Pe Paul nu îl interesau prezentările. Se uita la bărbatul mort 
pe după umărul soției sale. 

— Asta e nenorocitul care a făcut asta? Vocea lui se 
transformă într-un răget. Cine e? Ce caută în casa mea? 

Faith și Leo se înțeleseră din priviri, ceva ce Will nu ar fi 
observat dacă nu i-ar fi studiat pentru a ști când să intervină. 
Erau parteneri; e evident că aveau un plan, dar se pare că Faith 
fusese ghinionistă de această dată. 

— Domnule Campano, să ieşim pe verandă să discutăm, îi 
sugeră ea. 

— Tu cine dracu' mai ești? 

Paul îi aruncă o uitătură lui Will, iar ochii lui mici aproape că 
nu se mai vedeau de grimasă. 

Pe Will nu ar fi trebuit să îl ia prin surprindere întrebarea, nici 
măcar felul în care fusese formulată. Ultima dată când Paul 
Campano îi vorbise astfel, Will avea zece ani și trăiau amândoi 
în orfelinatul din Atlanta. Se schimbaseră multe de atunci. Will 
se înălţase și părul său devenise mai închis la culoare. Singura 
schimbare la Paul era că devenise mai masiv și mai rău. 


26 


— Domnule Campano, acesta este agent Trent de la GBI, 
adăugă Leo. 

Will încercă să îl liniștească puţin pe Paul, să înţeleagă că îl 
poate ajuta. 

— Știţi cumva dacă fiica dumneavoastră avea dușmani, 
domnule Campano? 

— Emma? întrebă el, uitându-se uimit la Will. Normal că nu. 
Avea doar șaptesprezece ani. 

— Dar dumneavoastră? 

— Nu! se răsti el. Nimeni care ar fi putut să facă... Clătină din 
cap, incapabil de a-și termina propoziţia. Se uită înapoi la 
ucigașul mort. Cine e nenorocitul ăsta? Ce i-a făcut Emma? 

— Ne ajută orice informaţie ne puteţi oferi. Poate că 
dumneavoastră și soția dumneavoastră aţi putea... 

— E sus, nu? îl întrerupse Paul. Puiul meu e sus. 

Nu îi răspunse nimeni, dar Leo făcu câţiva pași spre scări, 
blocându-i calea. 

— Vreau s-o văd, spuse Paul. 

— Nu, îi răspunse Abigail cu vocea tremurândă. Nu vrei s-o 
vezi așa, Paul. Nu vrei să știi. 

— Trebuie să o văd. 

— Ascultaţi-vă soția, domnule, spuse Faith. O veţi vedea cât 
de curând. Trebuie să ne lăsaţi pe noi să ne ocupăm de ea 
acum. 

— Dă-te dracu' din calea mea! urlă Paul la Leo. 

— Domnule, nu cred... 

Leo îi înfruntă singur mânia. Paul îl lipi de perete, sărind pe 
scări. Will fugi după el și aproape că îl dărâmă când acesta se 
opri brusc la capătul scărilor. 

Privi nemișcat la corpul lipsit de viaţă al fiicei sale de la 
capătul holului. Fata era la cel puţin cinci metri distanţă, dar 
prezența ei umplea spațiul de parcă ar fi fost chiar lângă ei. Paul 
părea secat de orice urmă de vrajbă. Ca majoritatea bătăușilor, 
nu putea susţine o emoție. 

— Soţia dumneavoastră avea dreptate, îi spuse Will. Nu vreţi 
să o vedeți așa. 

Paul privi în tăcere, iar singurul sunet pe care îl scotea era 
respiraţia sacadată. Își ţinea mâna la piept, cu palma deschisă, 
de parcă ar fi depus un jurământ. Ochii i se umpluseră de 
lacrimi. 


27 


Înghiţi în sec. 

— Avea un bol de sticlă pe masă. Vocea lui era lipsită de orice 
urmă de vlagă. Îl cumpărasem din Paris. 

— Foarte frumos, spuse Will, gândindu-se că nu și-l putea 
imagina pe Paul în Paris. 

— E nenorocire aici. 

— Avem oameni care se pot ocupa de curăţenie. 

Rămase sub tăcere din nou, iar Will îi urmări privirea care 
observa locul crimei. Leo avea dreptate când spunea că la 
parter e mai rău decât la etaj, dar aici era ceva sinistru și 
tulburător în aer. Aceleași urme însângerate de pantofi se 
regăseau și aici, intersectându-se pe covorul alb de-a lungul 
holului. Dâre de sânge mânjeau pereţii albi unde un cuţit sau un 
pumn se arcuise deasupra cadavrului, înjunghiind sau lovind în 
mod repetat. Dintr-un motiv sau altul, pe Will îl tulbura cel mai 
tare urma de palmă însângerată de pe peretele de deasupra 
capului victimei, unde atacatorul se rezemase în timp ce o viola. 

— Tomberon, nu? întrebă Paul. 

Paul Campano nu căuta găleata de gunoi. Aceasta era porecla 
lui Will când erau mici. Amintirea îi puse un nod în gât lui Will. 
Fu nevoit să înghită înainte să răspundă. 

— Da. 

— Spune-mi ce a păţit fiica mea. 

Will se gândi, dar doar o clipă. Trebui să se întoarcă într-o 
parte pentru a trece de Paul și a ajunge în hol. Având grijă să nu 
deranjeze ceva, păși la locul crimei. Cadavrul Emmei era paralel 
cu pereţii, cu capul spre scări. Mergând spre ea, ochii lui Will 
oscilau între cadavru și urma perfectă de palmă și degete. | se 
întoarse stomacul când se gândi ce făcea tipul când lăsase urma 
asta. 

Will se opri la câţiva metri de fată. 

— Probabil că a fost ucisă aici, îi spuse lui Paul, știind că fata 
nu fusese mișcată după balta de sânge de pe covor. Se ghemui 
lângă cadavru, cu mâinile pe genunchi pentru a nu atinge din 
greșeală ceva. Pantalonii scurți ai Emmei erau strânși în jurul 
uneia dintre glezne și avea picioarele goale. Lenjeria și bluza îi 
fuseseră smulse de către atacator. Avea urme de dinţi de un 
roșu vișiniu pe pielea albă a sânilor. Pe interiorul coapselor avea 
o sumedenie de zgârieturi, vânătăi și umflături care indicau 
gravitatea rănilor. Era slabă, cu părul blond, până la umăr, la fel 


28 


ca mama ei, și umeri laţi, ca tatăl ei. Nu aveai cum să-ţi dai 
seama cum arăta când trăia. Faţa îi fusese lovită cu atâta 
sălbăticie încât craniul i se sfărâmase înăuntru, acoperind ochii 
și nasul. Sigurul reper era gura, o gaură însângerată și lipsită de 
dinţi. 

Will se uită la Paul. Bărbatul nu se mișcase de la capătul 
scărilor. Mâinile sale mari și cărnoase i se împreunau la piept, de 
parcă ar fi fost o bătrână emoţionată care aștepta vești proaste. 
Will nu știa ce poate vedea el exact, sau dacă distanţa atenua 
sau amplifica violenţa. 

— A fost bătută. Observ ceea ce par a fi două răni de cuţit. 
Una este exact sub sân, cealaltă deasupra buricului, îi spuse 
Will. 

— Și-a pus cercel în buric anul trecut. Paul râse forțat. Will se 
uită spre el și Paul înţelese că poate continua. Ea și prietena ei 
cea mai bună s-au dus în Florida și s-au întors cu... Clătină din 
cap. Când ești copil, ai impresia că lucrurile acestea sunt 
amuzante, dar dacă ești părinte și fiica ta se întoarce acasă cu 
un cercel în buric... 

Faţa i se schimonosi, încercând să își ascundă sentimentele. 
Will își îndreptă atenţia înapoi către fată. Avea un inel de argint 
trecut prin pielea buricului. 

— A fost violată? întrebă Paul. 

— Probabil. 

Spusese cuvântul prea repede. Ecoul încă plutea în aer. 

— Inainte sau după? 

Lui Paul îi tremura vocea. Știa mult prea bine de ce sunt 
capabili bărbații. 

Sângele de pe abdomen și de pe piept indica faptul că cineva 
stătuse deasupra ei după ce suportase mare parte din bătaie. 
Cu toate acestea, Will îi spuse: 

— Medicul legist îţi va răspunde la această întrebare. Eu nu 
știu. 

— Mă minți? 

— Nu, spuse Will, încercând să nu se uite la urma de palmă, 
să permită sentimentului de vinovăție să îl afecteze atât de mult 
încât să fie cel care îi spune acestui bărbat adevărul despre 
moartea degradantă și violentă a fiicei sale. 

Deodată, îl simţi pe Paul lângă el. Will se ridică, blocându-i 
accesul. 


29 


— E locul unei crime. Nu ai voie să... 

Paul rămase cu gura deschisă. Se sprijini pe Will ca și cum nu 
ar mai fi avut suflu. 

— Nu e... Până la urmă reuși să spună câteva cuvinte, cu 
lacrimi în ochi: Nu e ea. 

Will încercă să îl îndepărteze de fiica sa. 

— Să mergem jos. Nu trebuie să mai vezi asta. 

— Nu, se împotrivi Paul, înfigându-și degetele în braţul lui 
Paul. Adică, nu e ea. Clătină din cap cu vehemenţă. Nu e Emma. 

— Știu că îţi este greu. 

— Du-te naibii cu ce știi tu! Paul se depărtă brusc de Will. Ţi s- 
a spus vreodată că ţi-a murit fiica? Continua să miște din cap, 
uitându-se la fată. Nu e ea. 

Will încercă să îl facă să înţeleagă. 

— Are cercel în buric, așa cum ai zis. 

El dădu din cap, abia putând să scoată cuvintele. 

— Nue... 

— Haide, îi spuse Will, împingându-l câţiva pași în spate, 
pentru a nu contamina locul crimei mai mult decât o făcuse 
deja. 

— Părul ei, Tomberon. Emma are părul mai lung. Aproape că îi 
ajunge pe spate. Și are un semn din naștere pe braț - adică 
Emma are unul. Uite, nu e nimic acolo. Nu are niciun semn din 
naştere, turui Paul cuvintele într-o goană nebună. 

Will se uită cu atenţie la braţ. Cu excepţia sângelui, pielea era 
perfect albă. 

— Mâna dreaptă, insistă Paul, enervat. Arătă spre cealaltă 
mână. Are un semn din naștere. 

Când văzu că Will nu răspunde, își scoase portofelul. Pe podea 
căzură bonuri și hârtii din portofelul răscolit. 

— E ciudat. Are forma unei urme de palmă. Pielea e mai 
închisă la culoare acolo. 

Găsi ce căuta și îi dădu lui Will o fotografie. Emma era mult 
mai tânără în acea poză. Purta o costumaţie de majoretă. Avea 
o mână în șold și ţinea un pompon. Paul avea dreptate; semnul 
din naștere arăta ca și cum cineva ar fi prins-o de mână și i-a 
lăsat urmă. 

Cu toate acestea, Will îi spuse: 

— Paul, să nu ne grăbim... 


30 


— Abby! Nu e ea. Nu e Emma! Paul râdea extaziat. Uită-te la 
mâna ei, Tomberon. Nu e nimic acolo. Nu e Emma. Trebuie să 
fie Kayla. Seamănă foarte mult. Fac schimb de haine tot timpul. 
Trebuie să fie ea! 

Abigail alergă până sus, cu Faith pe urmele ei. 

— Nu vă apropiați. 

Will le blocă accesul, desfăcându-și brațele ca un agent de 
circulație, împingându-l pe Paul înapoi. Bărbatul încă avea un 
rânjet pe față. Tot ce avea în minte era că fiica sa nu murise. Nu 
se gândise la ce urma. 

— Ține-i aici, îi spuse Will lui Faith. 

Ea aprobă din cap, pășind în fața părinţilor. 

Will se întoarse cu grijă către fata moartă. Se ghemui din nou, 
studiind urmele de pași și cele de pe perete. O dâră subțire de 
sânge care traversa corpul fetei îi atrase atenţia. Se întindea 
exact sub sânii ei, ca o linie trasată subțire. Will nu o observase 
mai devreme, dar acum ar paria pe pensia lui că dâra de sânge 
provenea de la puștiul de la parter. 

— Nu e ea, insistă Paul. Nu e Emma. 

— E greu când pierzi pe cineva apropiat. E normal să nu 
accepţi realitatea, începu Faith. 

Paul explodă: 

— Vrei să mă asculţi, idioato? Nu trec prin cele douăsprezece 
etape ale durerii. Știu cum naiba arată fata mea! 

— E totul în regulă acolo? strigă Leo. 

— Totul e sub control, spuse Faith, deși tonul ei indica faptul 
că era tocmai invers. 

Will se uită la picioarele goale ale fetei. Tălpile erau curate, de 
altfel, singura parte a corpului care nu era mânjită cu sânge. 

Se ridică, întrebând-o pe Abigail: 

— Ce s-a întâmplat? 

Abigail clătina din cap, de parcă nu putea să creadă. 

— E Emma? E ea? 

Will observă urmele ușoare de sânge de pe fusta albă de tenis 
a lui Abigail și sângele îmbibat pe pieptul ei. Menţinu o voce 
fermă, deși inima îi bătea atât de tare încât îi apăsa pe coaste. 

— Spune-mi exact ce s-a întâmplat din secunda în care ai 
intrat. 

— Eram în mașină... 


31 


— De la scări, o întrerupse Will. Te-ai dus până la cadavru? Ai 
intrat în zona asta? 

— Am stat aici, spuse ea, arătând spre podeaua din faţa ei. 

— Ce ai văzut? 

Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraz. Gura i se mișcă, 
încercând să scoată un sunet, în timp ce ochii ei fixau cadavrul, 
într-un final, spuse: 

— L-am văzut deasupra ei. Avea un cuţit în mână. M-am simţit 
amenințată. 

— Știu că ai simţit că viaţa îţi era în pericol, o asigură Will. 
Spune-mi ce s-a întâmplat apoi. 

Vocea îi reveni. 

— Am intrat în panică. Am făcut un pas înapoi și am căzut pe 
scări. 

— El ce a făcut? 

— A venit după mine... a coborât scările. 

— Avea cuțitul în mână? Ea aprobă din cap. Era ridicat? 

Ea aprobă din nou, apoi clătină din cap. 

— Nu știu. Nu. ÎI ţinea pe lângă corp. Își lipi mâna de șold 
pentru a-i demonstra. Cobora în viteză pe scări. Il ţinea la 
îndemână. 

— A ridicat cuțitul când a ajuns la baza scărilor? 

— L-am lovit cu piciorul înainte de a ajunge jos. Ca să se 
împiedice. 

— Ce a făcut cu cuțitul? 

— L-a scăpat când a căzut. Eu... M-a lovit în cap. Credeam că 
o să mă omoare. 

Will se întoarse și se uită din nou la urme. Erau împrăștiate 
haotic peste tot. Două persoane călcaseră în sânge, pășiseră 
peste tot, se luptaseră. 

— Eşti sigură că nu ai intrat în hol deloc? 

Aprobă din cap. 

— Ascultă-mă cu atenţie. Nu ai călcat deloc aici? Nu te-ai dus 
la fiica ta? Nu ai călcat în sânge? 

— Nu. Am stat aici. Chiar aici. M-am oprit la capătul scărilor și 
a venit după mine. Credeam că o să mă omoare. Credeam... Își 
acoperi gura cu mâna, neputând să continue. Vocea îi tremură 
când își întrebă soțul: Nu e Em? 

— Ține.-i aici pe amândoi, îi spuse Will lui Faith. 


32 


Apoi cobori scările. Leo stătea în faţa ușii de la intrare, 
vorbind cu unul dintre polițiștii în uniformă. ÎI întrebă pe Will: 

— Ce se întâmplă? 

— Nu-l aștepta pe Pete, ordonă el, pășind peste cadavru. 
Vreau să-i aflu identitatea imediat. 

Găsi tenișii lui Abigail Campano în salon, sub măsuţa de 
cafea. Talpa avea striaţii în formă de zigzag, nu în pătrăţele. Cu 
excepţia câtorva picături de pe degete, nu era nici urmă de 
sânge pe teniși. 

În foaier, Leo scotea o pereche de mănuși de latex din 
buzunar. 

— Vecina băgăcioasă de vizavi spune că a văzut o mașină 
parcată în faţa casei acum două ore. Ar putea fi galbenă, ar 
putea fi albă. Ar putea avea două uși, ar putea avea patru. 

Will se uită la tenișii bărbatului mort. Talpa, cu model în 
pătrăţele, era plină de sânge întărit. li spuse: 

— Dă-mi-le mie. Leo îi dădu mănușile, iar Will și le puse. Ai 
făcut pozele, da? 

— Da. Ce se întâmplă? 

Încet, Will ridică tricoul bărbatului mort. Materialul era încă 
foarte ud, acolo unde fusese strâns în jurul taliei și lăsă o urmă 
ciudată, roz, pe piele. 

— Vrei să-mi spui ce faci? întrebă Leo. 

Era foarte mult sânge și nu prea înţelegea nimic. Will apăsă 
ușor pe abdomen și apăru o tăietură îngustă din care se scurse 
un lichid negru. 

— Rahat, spuse Leo printre dinţi. L-a înjunghiat mama? 

— Nu. 

Will își imagină ce s-a întâmplat. Tânărul a îngenuncheat 
lângă cadavrul de la etaj, cu un cuţit înfipt în piept. Probabil 
scosese cuțitul, iar sângele arterial se împrăștiase pe cadavrul 
fetei. Bărbatul ar fi încercat să se ridice, împleticindu-se, 
încercând să caute ajutor, chiar dacă îi cedase un plămân. 
Atunci a apărut Abigail Campano în capătul scărilor. L-a văzut pe 
bărbatul care i-a ucis fiica. El a văzut-o pe femeie care i-ar fi 
putut salva pe toți. 

Privirea lui Leo oscilă o clipă între etaj și cadavrul puștiului, și 
deodată înţelese. 

— Rahat. 


33 


Will își scoase mănușile, încercând să nu se gândească la 
timpul pierdut. 

Se duse la urma însângerată de talpă și observă că greutatea 
fusese sprijinită pe metatarsiene atunci când se imprimase 
urma. Erau câteva picături de sânge pe ultima treaptă de jos - 
șase picături. 

Will dădu explicaţiile, atât spre binele lui Leo, cât și al lui. 

— Emma era inconștientă. Criminalul a cărat-o pe umăr. Will 
miji ochii, încercând să înțeleagă imaginea de ansamblu. S-a 
oprit aici, la baza scării, pentru a se odihni. Capul și mâinile ei îi 
atârnau pe spate. Picăturile de sânge de pe ultima treaptă de 
jos sunt perfect rotunde, semn că au căzut de sus. Will arătă 
către urma de talpă. Și-a împins greutatea în faţă. Piciorul ei a 
atins podeaua, de aceea este îndreptat către scări și nu către 
ușă. După ce a cărat-o pe scări, a fost nevoit să rearanjeze 
corpul pentru a o putea căra pe ușă afară. 

Leo încercă să își acopere greșeala. 

— Povestea mamei se potrivea. Nu aveam de unde să știu... 

— Nu contează. Will se uită în sus. Abigail și Paul Campano îi 
priveau pe după balustradă, nevenindu-le să creadă. Kayla are 
mașină? 

— Conduce un Prius alb, răspunse Abigail cu ezitare. 

Will își scoase telefonul și apăsă pe tasta rapidă. li spuse lui 
Leo: 

— Încearcă să afli de la bătrâna de vizavi ce mașină era. 
Arată-i o serie de poze dacă e nevoie. Verifică toate apelurile la 
poliţie venite din zona asta în ultimele cinci ore. Puneţi echipa 
să mai verifice o dată cartierul. Mai devreme erau mulţi 
alergători pe străzi; poate s-au întors acasă. Eu o să sun la 
poliţia rutieră; există o intrare pe autostradă la mai puţin de un 
kilometru și jumătate. Will ridică telefonul la ureche în secunda 
în care răspunse Amanda. Nu pierdu timpul cu vorbe goale: Am 
nevoie de o echipă aici. Se pare că este vorba de o răpire. 


Capitolul 2 


Dormitorul Emmei Campano era aproape cât toată casa lui 
Will. El nu avusese camera lui în copilărie. Nu prea avusese 
nimic al lui până la vârsta de optsprezece ani, când orfelinatul 


34 


din Atlanta l-a bătut pe umăr și i-a oferit un cec de la stat. 
Primul său apartament era cât o cutie, dar era cutia lui. Will încă 
își putea aminti cum era să îţi poți lăsa periuţa de dinţi și 
șamponul în baie fără să își facă griji că i le-ar putea fura 
altcineva - sau mai rău. Chiar și în ziua de azi îi făcea plăcere să 
deschidă frigiderul, știind că putea mânca orice voia de acolo. 

Se întreba dacă și Paul se simţea la fel când se plimba prin 
casa lui de câteva milioane de dolari. Se umfla în pene de 
mândrie când își vedea scaunele antice, luxoase și tablourile 
scumpe care îi atârnau pe pereți? 

Când încuia ușa de intrare noaptea, se simţea ușurat că nu 
reușise nimeni să îi ia totul? Nimeni nu putea nega faptul că 
reușise în viaţă. Avea piscina afară și propriul cinematograf la 
demisol, deci nu ţi-ai fi imaginat că și-a petrecut primii ani din 
viață perfecționându-și abilităţile de infractor juvenil. 

Paul nu fusese niciodată prea luminat, dar avea o inteligenţă 
practică și, încă de mic, știa să facă bani. Era clar că Abigail era 
cea deşteaptă din familie. Il urmărea îndeaproape pe Will în 
încercarea de a afla ce s-a întâmplat cu adevărat în acea 
dimineaţă în casa familiei Campano. Will nu mai întâlnise în 
viața lui pe cineva atât de îngrozit ca atunci când femeia realiză 
că probabil ucisese un om nevinovat - mai mult de-atât, unul 
care încerca să îi salveze fiica. Devenise isterică. A fost nevoie 
să cheme un doctor pentru a o seda. 

Tipic pentru el, Paul deja făcea manevrele înainte ca soţia sa 
să se așeze în pat. Scosese telefonul și sunase două persoane: 
pe avocatul său și pe socrul său cu influenţă, Hoyt Bentley. La 
nici zece minute mai târziu, și telefonul lui Will începu să sune. 
Pentru a doua oară, guvernatorul sunase la Biroul de Investigații 
din Georgia, care o presaseră pe Amanda, care îl presă acum pe 
Will. 

— Să n-o dai în bară, îl susţinu călduros Amanda. 

Procedura în ceea ce privește răpirile era simplă: trebuie să ai 
permanent un polițist cu familia, iar aceștia să stea lângă 
telefon pentru a aștepta un apel pentru recompensă. Chiar și 
când medicul îi înfigea acul în mână, Abigail Campano refuza să 
plece din casă. 

Aveau un apartament de oaspeţi deasupra garajului. După ce 
se asigură că acesta nu făcea parte din locul crimei, Will îi 
trimise acolo pe părinţi și pe Hamish Patel, un negociator de 


35 


ostatici de la GBI. Lui Paul nu-i convenise că i se atribuise o 
bonă, iar asta însemna că ori are ceva de ascuns, ori are 
impresia că poate rezolva el totul, fără implicarea poliţiei. 

Știindu-l pe Paul, probabil era câte puţin din amândouă. 
Cooperase atât de puţin în timpul interogatoriului, încât Will 
chiar aștepta cu nerăbdare să vină avocatul pentru a-i explica 
lui Paul că e în regulă să dea un răspuns sincer. Sau poate că 
reușea Hamish Patel să scoată ceva de la el. Negociatorul de 
ostatici fusese pregătit de Amanda Wagner pe vremea când 
conducea echipa de recuperare rapidă a GBl-ului. Reușea să 
vândă gheaţă eschimoșilor. 

Urmând procedurile, Will anunţase toate autorităţile de 
dispariția Prius-ului alb al lui Kayla Alexander și emisese un 
ordin de alertă generală pentru răpirea Emmei Campano. Asta 
însemna că toate buletinele de știri de pe autostrăzile din 
Atlanta, dar și radiourile și televiziunile din Georgia aveau să 
transmită un mesaj pentru a încuraja cetăţenii să anunţe dacă 
au informaţii despre mașină sau fată. Will pusese sub urmărire 
telefoanele familiei, și fixe și mobile, dar se îndoia că va primi 
vreun apel pentru solicitarea unei recompense prea curând. 

Avea o presimţire că cine a luat-o pe Emma Campano nu voia 
bani. Dacă te uitai la Kayla Alexander, înțelegeai de ce. Tânăra 
fusese bătută și violată de un sadic care savurase fiecare clipă. 

Avea un singur motiv să ia un ostatic și nu era vorba de bani. 
Will nu putea spera decât să găsească ceva, orice, care i-ar fi 
indicat unde se află criminalul înainte ca acesta să ucidă din 
nou. 

Will stătea în hol și privea cum echipa de specialiști fotografia 
camera Emmei Campano. Încerca să înţeleagă cine era, dar 
nimic nu ieșea în evidenţă în afară de faptul că era o tânără 
foarte curată. Hainele împăturite frumos așteptau să fie puse în 
șifonier pe băncuţa de catifea cu ciucuri de mătase, iar cărțile 
din bibliotecă erau aranjate în șiruri drepte. Odorizantul de 
cameră îi conferea aerului un miros îmbătător, dulce. In afara 
ferestrei, briza ușoară a verii scotea un clinchet ușor. 

Deși nu o scotea cu nimic în evidenţă pe Emma, era clar că 
acea cameră aparţinea unei tinere foarte norocoase. Patul cu 
baldachin avea o cuvertură roz-aprins, lenjerie mov și perne în 
formă de inimă. Pereţii erau vopsiți într-o nuanţă liniștitoare de 
lila-deschis, care scotea în evidență covorul cu forme 


36 


geometrice de deasupra parchetului. Un televizor plat, mare, 
era așezat deasupra șemineului. Două scaune confortabile 
tronau lângă fereastră. Pe mânerul unuia era deschisă o carte - 
probabil un roman de dragoste. Pe celălalt scaun fuseseră 
aruncate două poșete. Pe podea era un rucsac plin cu manuale 
și hârtii amestecate. Lângă ușă erau aruncate două perechi de 
șlapi identici. O pereche era mai mare decât cealaltă. 

Asta explica măcar de ce fetele erau în picioarele goale. 

Tehnicianul mai făcu două fotografii, iar bliţul lumină camera. 
ÎI întrebă pe Will: 

— Vrei să mă concentrez pe ceva anume? 

— Poţi testa lichidul de pe pat? 

Cearceafurile erau strânse într-o grămadă. Pe materialul de 
culoare mov-închis erau semne evidente de activitate sexuală. 

— Trebuie să iau trusa din mașină, spuse tehnicianul. Mai ai 
nevoie de ceva? 

Will clătină din cap și bărbatul plecă. Afară se trânti o ușă 
grea, scoțând acel sunet pe care Will îl asocia mereu cu 
moartea. Se duse la fereastră și îl văzu pe Pete Hanson stând în 
spatele mașinii medicului legist, cu mâna pe ușa din spate, 
oferind un moment de tăcere din respect pentru cadavrele din 
interior. Pete îi oferise lui Will câteva informaţii preliminare, dar 
nu puteau ști adevărul până nu se efectua autopsia a doua zi 
dimineață. 

Departamentul de Poliţie din Atlanta pierduse rolul principal și 
îl luase pe cel de susţinător, acum, că era vorba de o răpire. 
Probabil că Leo Donnelly își suna chiar acum contabilul, 
încercând să iasă la pensie mai devreme. Will îi încredinţase lui 
slujba de a-i găsi pe părinţii lui Kayla Alexander și a-i anunţa că 
fiica lor fusese ucisă. Era o pedeapsă destul de severă, deși 
Amanda ar mai putea adăuga ceva. 

Will luă o pereche de mănuși de latex pe care le pregătise 
pentru a inspecta camera Emmei. Începu cu cele două poșete 
de pe scaun. Will le cercetă minuţios pe fiecare. Găsi stilouri, 
tampoane, bomboane, mărunţiș la fundul genţii - exact ce te-ai 
aștepta să găsești în poșeta unei femei. 

Portofelele de piele din amândouă poșetele erau identice, cu 
același logo pe ele, iar Will presupuse că fetele le cumpăraseră 
împreună. Amândouă aveau un card Visa pe numele lor. In 
fotografiile din permisul de conducere observă două fete care 


37 


semănau în mod remarcabil: păr blond, ochi albaștri. Emma 
Campano era în mod evident cea mai drăguță, dar Kayla 
Alexander avea o expresie sfidătoare din care Will deduse că ea 
era cea care primea toată atenţia. 

Dar nu și acum. Echipele de știri încă roiau afară. Will era 
sigur că fiecare canal oferise o secţiune specială știrii. Datorită 
reclamelor enervante și interminabile, numele Campano era 
recunoscut în toată Atlanta. Will se întrebă dacă notorietatea 
familiei avea să ajute sau să pună piedici investigaţiei. Se 
întreba și ce se întâmpla acum cu Emma Campano. Will se uită 
din nou la poza ei. Poate că despica firul în patru, dar i se părea 
că are un aer de reticență, ca și cum fotografia i-ar fi scos în 
evidenţă defectele, nu calităţile. 

— Adam David Humphrey, spuse Faith Mitchell. 

La fel ca și Will, purta o pereche de mănuși de latex. Tot ca și 
Will, ţinea în mână un portofel deschis și un permis de 
conducere. Acesta îi aparţinea tânărului decedat de la parter. 

— Are permis de Oregon. Nu există nicio mașină pe numele 
lui în niciunul dintre state. Directorul de la liceul fetelor nu a 
auzit vreodată de el și nu a avut niciun elev cu acest nume. Îi 
dădu lui Will cardul de identitate, iar Will miji ochii la literele 
mici. Unul dintre băieţii de la secţie încearcă să ia legătura cu 
șeriful din zonă, dar este foarte dificil, din cauza adresei. 

Işi pipăi buzunarele în căutarea ochelarilor. 

— De ce? 

Tonul ei era aproape la fel de amabil ca al Amandei. 

— Zonă rurală? 

— Scuze, mi-am uitat ochelarii la birou. 

O zonă rurală și un număr de căsuță poștală nu corespundea 
neapărat unei adrese. Dacă familia Humphrey nu era cunoscută 
în oraș, acesta era încă un obstacol în calea informării părinţilor 
băiatului decedat. Will se sprijini pe călcâie și studie fotografia 
de pe permisul lui Adam Humphrey. Era un puști arătos, deși 
avea un aer de tocilar. Gura lui schiţa un rânjet și avea părul 
mai lung în poză, dar nu încăpea nicio îndoială că bărbatul care 
zăcea mort la parter era Adam Humphrey. 

— E mai în vârstă decât credeam. 

— La nouăsprezece ani e tot tânăr. 

— Ce caută în Atlanta? Will își răspunse singur la întrebare: E 
student. 


38 


Faith căută prin portofel, anunțând ce găsește: 

— Șase dolari în numerar, o fotografie a unui cuplu mai în 
vârstă - probabil bunicii. Stai puţin. Mănușile îi erau prea mari și 
înainta anevoios printre hârtii. Will așteptă răbdător până 
scoase o fotografie. Nu e Emma? 

Compară poza permisele de conducere găsite în cele două 
poşete. Emma părea mai fericită în poza din portofel, cu un 
zâmbet larg pe față. 

— Ea e. 

Faith se uită la amândouă, apoi aprobă din cap. 

— Nu pare a avea șaptesprezece ani. 

— Adam e îndrăgostit de Emma, nu de Kayla. De ce e Kayla 
moartă? spuse Will. 

Puse poza înapoi în portofel și le lăsă pe amândouă într-o 
pungă de probe din plastic. 

— Poate că s-a băgat între ei. 

Will aprobă din cap, deși maniera tulburătoare în care fusese 
violată și ucisă fata îl făcu pe Will să bănuiască și alte motive. 

— Vom afla mai multe când va efectua Pete autopsia. Părinţii 
vor să vadă cadavrul? 

— Părinţii nici nu au aflat încă. Will deschise gura să întrebe 
de ce naiba nu li s-a spus, dar Faith vorbi înaintea lui: Directorul 
școlii i-a spus lui Leo că părinţii lui Kayla au luat o vacanţă de 
trei săptămâni în Noua Zeelandă și Australia. Au lăsat numere 
de urgenţă de la hotel. Leo a sunat la managerul de la Mercure 
Dunedin. l-a promis că îi va pune pe părinţii fetei să sune 
imediat ce se întorc de la plimbare, când o mai fi și asta. E o 
diferență de nouăsprezece ore, deci e deja mâine dimineaţă 
pentru ei. Faith adăugă: Am trimis o mașină de poliţie la adresa 
lor din Paces Ferry. Nu era nimeni acasă. 

— Nu și-ar fi lăsat fiica singură timp de opt săptămâni. 

— Avea șaptesprezece ani. Era destul de mare încât să se 
descurce singură. 

Se înroși când își dădu seama că era exact opusul. 

— Ţi-a dat vreo informaţie Abigail Campano când ai vorbit cu 
ea? 

— Am purtat o conversaţie diferită. Amândouă credeam că 
fiica ei e moartă. 

— E singura care a menţionat că și Kayla ar trebui să fie la 
școală, își aminti Will. 


39 


— Da, spuse ea. A zis chiar că e în siguranţă. 

— L-a întrebat Leo pe director despre absenţele fetelor? 

— A confirmat că era o problemă. Elevii nu au voie să iasă din 
campus în timpul prânzului, dar unii dintre ei ies și se strecoară 
înapoi înainte să sune clopoţelul. Camera de supraveghere are 
un punct mort în spatele clădirii principale și copiii profită de 
asta. 

— Trimite câteva mașini la școală. Până nu aflu că nu au nicio 
legătură, vreau să fie supravegheați toţi elevii. Încearcă să afli și 
lista apelurilor de pe telefonul lui Kayla Alexander. Trebuie să 
existe vreo mătușă sau vreun prieten de familie care ţinea 
legătura cu ea. Trimite un poliţist să vorbească cu vecinii. Se 
apropie prânzul. Ar trebui să se întoarcă toți acasă. 

Pusese portofelul sub braţ în timp ce nota toate instrucţiunile 
în caiet. 

— Altceva? 

El se uită la geanta cu cărţi, la hârtiile care ieșeau din ea. 

— Cheamă pe cineva aici care să verifice repede toate 
notițele astea. Spune-i lui Leo să vorbească cu directorul din 
nou. Vreau o listă cu toate cunoștințele Emmei și ale lui Kayla. 
Dacă mai sunt la școală profesorii, spune-i să vorbească cu ei, 
să afle cum erau fetele, cu cine umblau și mă duc eu mâine 
acolo, după ce s-au gândit bine peste noapte. Se opri, gândindu- 
se din nou la puştiul mort de la parter. Singura informaţie pe 
care se bazau era să afle cine era Adam și ce căuta în Atlanta. 
Scoase o carte de vizită și i-o înmână: Sună-l din nou pe șeriful 
din Oregon și dă-i numărul meu de mobil. Spune-i să mă sune 
imediat ce află ceva despre părinţii lui Adam Humphrey. 
Momentan, vreau să vă axaţi pe motivul pentru care Adam era 
în Atlanta. Încercaţi mai întâi varianta cu facultatea. 

Ea clătină din cap. 

— Ar fi avut o legitimaţie de facultate dacă era înscris undeva. 

— Dacă a avenit tocmai din Oregon, trebuie să fie ceva 
anume: drept, medicină, artă. Începe cu universităţile 
importante, apoi treci la cele mai mici. Emory, Georgia State, 
Georgia Tech, SCAD, Kennesaw... trebuie să găsești o listă pe 
Internet. 

Faith se îndoia. 

— Vrei să sun la fiecare facultate și universitate din oraș, să 
caut o secretară care probabil a plecat deja și să o pun să îmi 


40 


spună, fără mandat, dacă au înregistrat pe cineva pe numele de 
Adam Humphrey? 

— Da. 

Privirile pe care i le aruncase în trecut nu se comparau cu 
expresia ei de acum. 

Will se săturase de atitudinea ei. 

— Detectiv Mitchell, ura ta pentru mine e admirabilă, dar 
faptul că i-am demis pe șase dintre colegii tăi care furau de la 
traficanţii de droguri nu înseamnă nimic pentru părinţii care și- 
au pierdut copiii sau pentru cei care așteaptă să afle dacă fiica 
lor mai este sau nu în viață. Și cum Departamentul de Poliţie din 
Atlanta a dat greș de la bun început și singurul motiv pentru 
care mai ești aici e pentru că am nevoie de oameni care să facă 
munca migăloasă, mă aștept să urmezi ordinele, în ciuda 
faptului că cerințele mele par mărunte și absurde. 

Ea își strânse buzele, arzând de mânie în timp ce îndesa 
fotografia înapoi în portofel. 

— O să trec asta ca probă și încep să sun la toate școlile. 

— Mulţumesc. 

Dădu să plece, apoi se opri: 

— Au fost șapte. 

— Şapte ce? 

— Poliţiști. Ai demis șapte polițiști, nu șase. 

— Am greșit, scuză-mă, e tot ce fu în stare Will să spună. 

Ea se întoarse și ieși din cameră. 

Will răsuflă ușurat, gândindu-se cât timp va trece până o va 
scoate pe Faith Mitchell din investigaţie. Totuși, nu era ca și cum 
ar fi avut sprijinul întregului departament, așa că poate nu era 
momentul să facă nazuri. Deși Faith părea să îl dispreţuiască la 
fel ca oricare alt poliţist, ea măcar respecta ordinele. Merita 
ceva pentru asta. 

Will se postă în mijlocul camerei, încercând să își dea seama 
ce are de făcut în continuare. Se uită la covor, la modelul 
circular care îi amintea de filmele cu James Bond din anii '70. 
Emma Campano ar trebui să reprezinte prioritatea lui acum, dar 
confruntarea cu detectiva din Atlanta încă îl sâcâia. Ceva nu se 
lega și într-un final își dădu seama. 

Șapte, spusese Faith Mitchell. Avea dreptate. Fuseseră demiși 
șase polițiști, dar mai fusese afectat încă unul de scandal. 
Comandantul Evelyn Mitchell fusese nevoită să își dea demisia. 


41 


Fiica lui Evelyn fiind detectiv, Faith Mitchell i-a atras atenţia în 
mod natural lui Will. Deși avea un CV impresionant, promovarea 
ei la rangul de detectiv cu cinci ani în urmă a dat de bănuit. 
Vârsta de douăzeci și opt de ani era fragedă pentru a primi 
insigna aurie, dar era greu de dovedit că a fost favorizată în 
vreun fel. Lăsând nepotismul la o parte, Will nu găsise nimic 
care merita o investigaţie mai amănunţită a vieții lui Faith 
Mitchell, așa că nu o cunoscuse personal. 

Până acum. 

— Rahat, mormăi Will. 

Dacă întâlnise azi pe cineva care să aibă motive reale să îl 
urască, aceasta era fiica lui Evelyn Mitchell. Probabil că asta 
încerca Leo să Îi spună lui Will înainte de a se destrăma totul - 
sau poate credea că Will știa deja. Investigația se încheiase cu 
luni în urmă, dar Will mai lucrase la câteva zeci de cazuri de 
atunci. 

În afară de faptul că era conștient de ura care îl înconjura în 
casa familiei Campano, el se concentrase doar pe cazul 
respectiv, nu pe detaliile unui caz pe care îl rezolvase cu luni în 
urmă. 

Will nu mai avea ce să facă acum. Se întoarse la căutările lui, 
verificând toate sertarele și dulapurile în care puteai găsi ce te- 
ai aștepta să fie în camera unei adolescente. Verifică sub pat și 
între saltea și rama patului. Nu găsi bileţele secrete sau jurnale. 
Lenjeria era cum te-ai aștepta, adică nu găsi nimic ieșit din 
comun de atrăgător, care ar da de bănuit că Emma Campano 
experimenta o viaţă mai sălbatică. 

Will porni apoi spre șifonier. Casa familiei Campano părea a fi 
complet modernizată. Dar nu poţi stoarce apă din piatra seacă, 
iar șifonierul din camera Emmei Campano era exact cum 
intenţionase arhitectul original să fie, adică de mărimea unui 
sicriu. Hainele erau atât de îngrămădite, încât bara de susţinere 
era îndoită. Pantofii umpleau podeaua - erau atât de mulţi încât, 
pe alocuri, erau așezați unii peste alții. 

Printre pantofiorii cu barete și teniși erau amestecate cizme 
lungi până la genunchi și tocuri foarte înalte. De asemenea, 
bluzele de culori deschise erau amestecate cu jachete negre și 
bluze negre, cu tăieturi plasate strategic și prinse cu ace de 
siguranţă. Per total, era ceva ce ai purta dacă ai fi în armata 
iadului. Will mai lucrase la cazuri cu adolescenţi. Presupuse că 


42 


Emma trecea printr-o fază care o împingea să se îmbrace ca un 
vampir. Setul de pulovere în culori pastelate indica faptul că 
părinţii ei nu erau de acord cu schimbarea. 

Will verifică și rafturile de sus, căutând sub pulovere, dând jos 
cutii cu alte haine și controlându-le minuţios pe fiecare. Verifică 
și buzunarele și poșetele și găsi pătrăţele parfumate de cedru și 
pachetele cu levănţică, care îl făcură să strănute. 

Se așeză în genunchi pentru a verifica baza șifonierului. Erau 
câteva postere rulate într-un colţ și le deschise pe fiecare. 
Marilyn Manson, Ween și Korn - nu genul de trupe pe care te 
așteptai să le aprecieze o adolescentă bogată și blondă. 
Colțurile erau rupte, ca și cum le-ar fi smuls cineva de pe 
perete. 

Will rulă înapoi posterele și trecu la pantofii Emmei, mutându-i 
de colo-colo pentru a vedea dacă se ascunde ceva în ei sau sub 
ei. Nu găsi nimic care merita raportat. 

Când se întoarse cu spatele la șifonier, simţi un vag miros de 
amoniac. Lângă el se afla un coș pentru căţel, probabil al 
labradorului de care vorbea Leo. Nu se vedeau pete pe perna 
galbenă. Will deschise fermoarul pernei, apăsând pe căptușeală 
cu degetele acoperite de mănuși. Nu descoperi nimic, ci doar se 
alese cu un miros persistent de câine și urină. 

Will auzi vocea Amandei la parter, în timp ce închidea 
fermoarul pernei. Urca pe scările din spate și se pare că vorbea 
la telefon. 

Scoase perechea de mănuși care miroseau a urină de câine și 
își puse una nouă, apoi se întoarse la genţile fetelor, 
răsturnându-le pe podea și verificându-le din nou. Telefonul 
Emmei fusese găsit în bucătărie, la încărcat. Kayla avea și ea 
geantă de firmă și card Visa, deci trebuia să aibă un telefon. 

Se rezemă pe spate, gândindu-se că ceva nu e în regulă. Will 
verificase camera pe secțiuni, controlând cu atenţie fiecare 
obiect, își înfipsese până și degetele în covorul aspru de sub pat, 
unde nu găsise nimic special, doar o bomboană Jolly Rancher cu 
aromă de pepene care fâșâi când o atinse. Căutase sub mobilă 
și pipăise fundul sertarelor. Ridicase covoarele. 

Nimic. 

Unde era Emma când Kayla era atacată? 

Ce făcea fata în timp ce prietena ei probabil că era violată și 
sigur era bătută și ucisă? Pierdea Will ceva din vedere? Având în 


43 


vedere că știa de la orfelinat cum e să simţi mânia lui Paul, Will 
cunoscuse pe propria piele intensitatea sentimentelor familiei 
Campano. Oare așa ceva sărea peste o generaţie, sau se 
transmitea direct? Mama spusese că fiica sa se schimbase în 
ultima vreme, că devenise obraznică. Oare era implicată în 
uciderea lui Kayla? Era Emma o victimă sau un complice? 

Privi încă o dată prin cameră - ursuleții de pluș, steluțele de 
pe tavan. Will cu siguranţă nu era primul bărbat care era înșelat 
de imaginea angelică a unei tinere, dar scenariul conform căruia 
Emma era implicată nu era tocmai credibil. 

Deodată își dădu seama ce lipsește. Pereţii erau goi. Camera 
Emmei trebuie să fi fost aranjată de un decorator profesionist, 
așa că unde erau tablourile și fotografiile? Se ridică și căută 
găurile unde fuseseră cuiele de care erau agăţate tablourile. 
Găsi cinci, dar și urmele unde ramele zgăriaseră peretele. Găsi 
și câteva bucăţi de bandă de lipit, care, privite mai atent, s-au 
dovedit a fi părți rupte din posterele din dulap. Işi imagina cu 
ușurință cum Abigail Campano ar fi fost scoasă din minţi să 
găsească pe pereţii camerei adolescentei perfecte poze cu 
Marilyn Manson de gen neutru, cu silicoane. Işi putu imagina și 
cum adolescenta scosese tablourile alese de către decorator, ca 
răzbunare. 

— Trent? Ai o clipă? 

Will se ridică și urmări vocea până în hol. Charlie Reed, care 
era tehnician criminalist și lucrase cu Amanda aproape la fel de 
mult ca Will, stătea la capătul holului. 

Acum, că fusese luat cadavrul, bărbatul avea permisiunea să 
catalogheze cu grijă urmele de sânge și dovezile. Imbrăcat într- 
un costum alb, special, pentru a preveni contaminarea locului 
crimei, Charlie avea să își petreacă următoarele ore verificând 
fiecare centimetru al zonei. Era un anchetator foarte bun, dar 
faptul că semăna cu polițistul din Village People îi făcea pe 
oameni reticenţi. Will vrusese să dovedească ceva aducându-l 
pe Charlie să lucreze la caz. El știa ce înseamnă să fii un străin, 
cum uneori e nevoie să lucrezi cu atât mai mult pentru a le 
dovedi oamenilor că greșesc. 

Charlie își scoase masca, afișând o mustață întoarsă, 
sculptată cu atenţie. 

— Am găsit asta sub cadavru. 


44 


Îi înmână lui Will un plic care conţinea componentele stricate 
și însângerate ale unui telefon. 

— Pe plastic se vede o urmă de pantof, asemănătoare cu cea 
pe care am găsit-o la parter, dar nu e a pantofului celei de-a 
doua victime. Cred că răpitorul l-a strivit cu piciorul, apoi fata a 
căzut pe el. 

— S-a găsit vreo urmă de transfer pe cadavru? 

— Plasticul i-a intrat în pielea de pe spate. Pete a trebuit să îl 
dezlipească pentru a mi-l da. 

Will se uită la telefonul sfărâmat prin punga de plastic. Cu 
toate acestea, apăsă cu degetul pe butonul verde și așteptă, în 
telefon nu intra curent. 

— Mută cartela SIM în telefonul tău, sugeră Charlie. 

— Sprint, spuse Will, recunoscând logo-ul argintiu de pe 
spatele telefonului. 

Telefonul nu avea cartelă SIM. Singura modalitate de a accesa 
informaţii de pe telefon ar fi fost să îl conecteze un tehnician la 
computer și să se roage. 

— Este ori al puștiului de jos, ori al lui Kayla, ori al altcuiva, 
spuse Will. 

— Îl voi trece prin laborator după ce ridicăm amprentele, se 
oferi Charlie, întinzând mâna după telefon. Codul IMEI a fost 
șters. 

IMEI era codul de serie pe care companiile de telefonie îl 
foloseau pentru a identifica un anumit telefon. 

— A fost șters dinadins? 

Charlie privi cu atenţie abțibildul alb de lângă carcasa 
bateriei. 

— Pare a fi uzat. E un model mai vechi. Are urme de bandă 
adezivă pe margini. Cred că era oricum stricat înainte să fie 
strivit. Nu e ceva ce ar folosi o adolescentă. 

— De ce? 

— Nu e roz și nu are abţibilduri cu Hello Kitty lipite pe el. 

Avea dreptate. Telefonul Emmei Campano avea o grămadă de 
accesorii roz care atârnau de carcasă. 

— Spune-le celor de la laborator că telefon are prioritate faţă 
de computer, spuse Will. 

Găsiseră un MacBook Pro la parter, care îi aparținea Emmei 
Campano. Fata instalase FileVault, un program care îl securizase 
astfel încât nici Apple nu l-ar fi putut deschide fără parolă. Dacă 


45 


Emma nu folosise ceva simplu, cum ar fi numele câinelui 
familiei, doar Agenţia Naţională de Securitate l-ar mai fi putut 
sparge. 

— Am găsit asta pe masă, spuse Charlie. 

Ridică o altă pungă de plastic care conţinea o cheie de alamă. 

— Yală simplă, standard. Nu am putut ridica amprente de pe 
ea. 

— A fost ștearsă? 

— Doar folosită des. Nu am ce amprente să iau. 

— Nu are breloc? 

Charlie clătină din cap. 

— Dacă ai fi avut-o în buzunar și purtai pantaloni largi, ai fi 
putut s-o pierzi ușor în timpul unei lupte. 

Will se uită la cheie, gândindu-se că dacă ar fi avut un nume 
sau o adresă pe ea, i-ar fi fost mult mai ușor. 

— Poţi să mi-o lași mie? 

— Am catalogat-o deja. Să ai grijă să intre la dovezi. 

— Will? Amanda așteptase în spatele lui. Am vorbit cu 
Campano. 

Băgă cheia în buzunar, încercând să-și ascundă groaza 
împreună cu ea. 

— Și? 

— Vrea să nu mai lucrezi la caz, spuse ea, dar lăsă impresia 
că nu avea rost să discute pe tema asta. Spunea că au avut 
probleme cu Emma în ultima vreme. Era o fată cuminte, copilul 
perfect, dar când a început să iasă cu Kayla Alexander, totul s-a 
dus de râpă. 

— In ce sens? 

— A început să chiulească de la școală, să ia note mici, să 
asculte muzică nepotrivită și să se îmbrace necorespunzător. 

Îi povesti ce a găsit în camera Emmei. 

— Cred că au pus-o să scoată posterele. 

— Chestii de adolescenţi, spuse Amanda. Nu am încredere în 
tată în ce privește a cui e vina. Nu am întâlnit vreodată un 
părinte care să spună despre copilul său că e soi rău. Işi atinse 
ceasul, felul ei de a spune că pierde timpul. Spune-mi ce 
progrese am făcut. 

— Bărbatul decedat este Adam Humphrey. Are permis de 
conducere de Oregon, spuse Will. 

— E student? 


46 


— Detectiv Mitchell sună chiar acum la toate facultăţile 
pentru a vedea dacă e înregistrat undeva. Încercăm să îi găsim 
și pe părinţii lui Kayla Alexander. 

— Ştii că secretul rezolvării acestui caz e să găsim o a doua 
persoană care cunoaște măcar una dintre victimele noastre. 

— Da, doamnă. Înregistrăm toate telefoanele. Trebuie să 
găsim doar de un indiciu. 

— PRG nu ne-a dat niciun răspuns, spuse ea, referindu-se la 
Poliţia Rutieră Georgia. Există multe mașini Prius albe, dar nu 
sunt multe pe străzi. Din păcate intrăm în ora de vârf, așa că nu 
ne va fi ușor. 

— Am pus polițiști să ridice înregistrările video de la toate 
bancomatele și magazinele de stradă de pe Peachtree, dar și din 
zona Mall-ului Ansley. Dacă Prius-ul a ieșit pe oricare din părți, 
poate îl găsim pe înregistrare. 

— Anunţă-mă dacă ai nevoie de oameni pe teren. 

Îi făcu semn să continue. 

— Cuţitul nu se potrivește cu nimic din ce au în bucătărie sau 
în casa de oaspeţi, iar asta înseamnă că ucigașul l-a adus cu el. 
Pare destul de ieftin - cu mâner de lemn și garnituri de aur fals - 
dar e destul de ascuţit încât să facă ravagii. Marca e doar pentru 
uz comercial. E genul de cuţit pe care l-ai găsi la Waffle House 
sau la Morrison's. Furnizorul local spune că vinde milioane de 
exemplare în fiecare an, doar în oraș. 

Amanda își calcula mereu pașii în funcţie de cum ar putea 
prezenta cazul unui procuror. 

— Faptul că a adus cuțitul la locul crimei indică delictul 
intenţionat. Continuă. 

— E sânge uscat pe sticla din afara ușii de la intrare. Cine a 
spart geamul avea deja sânge pe mână - e pe exteriorul 
geamului. Cred că ar trebui să aibă un braţ lung de cel puţin 
nouăzeci de centimetri pentru a ajunge să descuie ușa de la 
intrare. 

— Deci nu a intrat forţat - fetele i-au deschis ușa atacatorului. 
Cine a spart geamul voia să pară că a forțat intrarea. Amanda 
bombăni: Presupun că trebuie să mulțumim serialului CSI pentru 
prostia asta. 

— Sau cineva care e destul de deștept încât să facă să pară o 
prostie. 

Amanda ridică din sprânceană. 


47 


— Posibil. Crezi că ar trebui să fim mai atenţi la tată? 

— Vinde mașini și e un nemernic. Sunt sigur că are o listă 
lungă de dușmani, dar asta îmi dă impresia că e ceva foarte 
personal. Uită-te la Kayla Alexander. Cine a ucis-o era furios. 
Dacă ești un asasin plătit intri, ucizi victima și pleci. Nu pierzi 
timpul bătând-o și nu foloseşti un cuțit. 

— Cum a mers conversaţia cu Paul Campano? 

— Nu prea știe nimic despre viața ei, spuse Will. Gândindu-se 
la interviu, își dădu seama că acesta era motivul furiei lui Paul. 
Era ca și cum nu și-ar fi cunoscut propria fiică. Mama a trebuit 
sedată. Mă voi întoarce la ea de dimineaţă. 

— Știm dacă a fost violată Alexander? 

— Pete nu e sigur încă. Vânătăile ar putea indica violul și s-au 
găsit urme de spermă în vaginul ei, dar și pe lenjeria ei intimă. 

— Deci cândva după actul sexual, s-a ridicat și s-a îmbrăcat. 
Să vedem dacă sperma se dovedește a fi a celeilalte victime, pe 
care o numim cadavrul numărul doi momentan. Amanda își duse 
un deget la buze, ca și cum ar reflecta. Dar mama? Isterică, 
sedată. Reacţii destul de dramatice și, în mod convenabil, iese 
din lumina reflectoarelor. 

— Cred că îi este într-adevăr groază de ce s-a întâmplat și îi e 
teamă să nu fie arestată pentru uciderea cu sânge rece a unei 
persoane. 

Amanda se uită la balta întunecată de sânge, unde zăcuse 
cadavrul. 

— E o strategie bună de apărare, dacă mă întrebi pe mine. Să 
ne întoarcem la tată. Poate că își molesta fiica. 

Will simţi cum îl iau deodată transpiraţiile. 

— N-ar face așa ceva. 

Amanda îl studie: 

— Ai mai avut vreo legătură cu această persoană, despre care 
ar trebui să știu? 

— Ce a spus? 

Îi zâmbi tăios. 

— Nu îţi permiţi luxul de a nu-mi răspunde la întrebare. 

Will simţi cum i se mișcă falca și se opri. 

— Acum mult timp. 

Amanda își dădu seama că Charlie era la picioarele ei, 
umblând între ţesăturile covorului cu o pensetă. 

— Lăsăm discuţia pe altă dată, îi șopti lui Will. 


48 


— Da, doamnă. 

Tonul Amandei reveni la normal. 

— Charlie, îmi poţi explica și mie? 

Charlie termină ce avea de făcut și se ridică gemânăd, 
masându-și un genunchi ca și cum ar fi vrut să îl readucă la 
viaţă. Își scoase masca din nou. 

— Am avut ghinion cu sângele. Femeia decedată are grupa B 
negativ, bărbatul are O negativ. Covorul de aici - arătă spre 
urma de pantof - aproape că are urme doar de B, indicând spre 
femeia decedată. 

— Charlie, îl opri Amanda. Vreau o poveste pe scurt. Adam și 
Kayla. Începe. 

Charlie își permise să zâmbească. 

— Pot doar să presupun, bineînţeles, dar Kayla ar fi putut fi 
urmărită pe acest hol, spre scările din spate. Criminalul a prins-o 
cam pe aici. Arătă spre un loc aflat la o distanţă de aproximativ 
un metru. Am găsit un smoc de păr destul de însemnat, cu o 
porțiune de scalp, chiar aici. Arătă spre un alt loc de pe covor. 
Putem concluziona că a fost prinsă de păr și trasă pe spate, 
căzând pe podea. E posibil ca atunci să fi fost violată, sau nu. E 
foarte probabil ca acesta să fie locul în care a murit. 

Amanda se uită din nou la ceas. Ca și Will, ura faptul că 
medicii legiști foloseau termeni ca: „posibil” și „cel mai 
probabil”, în loc de ceva concret. Întrebă: 

— Acum trecem de presupuneri și ajungem la știința exactă? 

— Da, doamnă, răspunse Charlie. Cum am mai precizat, 
grupele de sânge ne ușurează munca. Kayla a fost bătută și 
înjunghiată aici. Se pot observa urmele pe perete. Arătă spre 
dârele de sânge închis la culoare. Criminalul era în delir, 
probabil furios pentru că o alergase sau poate pentru că o 
văzuse cu alt bărbat - cu Adam, am putea presupune. 

— Cât ar fi durat atacul? întrebă Will. 

Charlie se uită la pereți, la podeaua pătată. 

— Patruzeci, cincizeci de secunde. Poate chiar un minut sau 
două, dacă a avut loc și violul. 

— Cumva urmele de sânge indică faptul că a încercat cineva 
să-l oprească? 

Charlie își duse mâna la bărbie, studiind dârele de sânge. 

— Nu chiar. Arcele de cerc sunt perfecte. Dacă ar fi fost 
întrerupt sau i-ar fi oprit cineva mișcarea braţului, am putea 


49 


observa variaţii. Urma este perfect uniformă, aproape ca o 
mișcare robotică perpendiculară. 

— Medicul legist susține că fata a suferit cel puţin douăzeci de 
lovituri de cuţit, poate chiar mai multe, adăugă Will. 

Charlie trecu la urmele de pași. 

— Se observă o activitate intensă după decesul lui Kayla. 
Urmele de pași arată că două persoane s-au mișcat prin toată 
camera - una dintre ele fiind Adam Humphrey. 

— Se văd urme de luptă între cele două? 

Charlie ridică din umeri. 

— E greu de stabilit, din cauza covorului. Pe o suprafață mai 
plană, aș fi putut preciza unde și-a sprijinit greutatea fiecare 
pas, dacă cineva și-a pierdut echilibrul sau și-a luat avânt pentru 
a se lupta cu cineva. 

— Care e varianta ta? spuse Amanda. 

— Păi... Charlie ridică din nou din umeri. În contextul general 
al locului crimei, pare cel mai probabil faptul că a avut loc o 
luptă. Ce pot menţiona cu certitudine este că, la un moment 
dat, Adam stătea în genunchi lângă cadavru. Am găsit urmele 
de sânge pe pantalonii acestuia, dar și pe exteriorul tenișilor. Eu 
presupun că s-a întins - Charlie puse mâna lângă urma 
însângerată de palmă de pe perete - și s-a sprijinit de perete 
pentru a-și duce urechea la gura lui Kayla. 

Will îl opri. 

— De ce spui asta? 

— Are o ușoară urmă de B negativ chiar aici. Arătă spre 
propria ureche. Există și o urmă de O negativ pe abdomenul lui 
Kayla, cea pe care mi-ai arătat-o mai devreme. Am ajuns la 
aceeași concluzie, și-a scos cuțitul din piept în timp ce era 
aplecat deasupra ei. De fapt, am găsit ambele grupe de sânge 
pe arma crimei. 

— Dar amprente? 

— Un singur set. Din concluziile preliminare conchid că ar fi 
ale lui Adam, dar teoria va trebui să fie confirmată în laborator. 
Am găsit și urme pe cuţit care indică faptul că s-au folosit 
mănuși din latex. 

— Dacă adaugi mănușile chirurgicale la faptul că a adus 
cuțitul cu el la locul crimei, e clar că e vorba de ceva 
premeditat, îi spuse Amanda lui Will. 


50 


Will nu scoase în evidenţă că vor trebui mai întâi să găsească 
criminalul pentru a-l acuza de ceva. 

— Dar urma de la parter? 

— Aici devine interesant, începu Charlie. Grupa O pozitiv. 

— Alta decât a celor două victime, spuse Amanda. 

— Exact, îi confirmă Charlie. Am găsit mai multe picături pe 
scări și câteva aici. Cred că persoana căreia îi aparţin picăturile 
era inconștientă. Cum a sugerat și Will, a fost cărată în spate pe 
scări. Ori s-a oprit răpitorul la baza scărilor pentru a o 
repoziţiona, ori și-a revenit ea și a început să se zbată. Într-un 
fel sau altul, piciorul ei a atins podeaua la un moment dat. 

— L-am rugat pe Charlie să dea cu Luminol prin toată casa. 
Sunt curios unde era Emma Campano când era atacată prietena 
ei, îi spuse Will Amandei. 

— Se pare că era inconștientă undeva. 

— Nu aici, spuse Charlie. Cel puţin nu observ asta din petele 
de sânge. 

— S-au făcut multe greșeli azi. Vreau să mă asigur că sângele 
de la parter îi aparține Emmei Campano. Are foarte multe 
perechi de pantofi în șifonier. Oare găsim o formă latentă? 
întrebă Will. 

— Nu sunt multe șanse, dar pot încerca. 

— Aţi găsit urme de spermă în această zonă? întrebă Amanda. 

— Nimic. 

— Dar asupra lui Kayla Alexander s-au găsit urme? 

— Da. 

— Vreau să se efectueze o analiză ADN care să compare 
probele cu Adam Humphrey și Paul Campano. Căutaţi în baia 
principală fire de păr sau șervețele care i-ar putea aparţine 
tatălui. Se uită la Will, de parcă s-ar fi așteptat să obiecteze. 
Vreau să știu cu cine a întreţinut relaţii sexuale fata, cu sau fără 
acordul ei. Nu așteptă niciun răspuns și se întoarse cu spatele, 
spunând doar: Will? 

Merse în urma ei până la scările din spate și în bucătărie. Will 
încercă să i-o ia înainte cu jocul acuzațiilor. 

— De ce nu mi-ai spus că mama lui Faith Mitchell a fost 
implicată în investigația mea? 

Ea începu să deschidă și să închidă sertare. 

— Am presupus că îţi vei folosi aptitudinile geniale de detectiv 
pentru a face legătura între cele două nume de familie. 


51 


Avea dreptate, dar Faith Mitchell nu mai reprezentase de mult 
o prioritate pentru el. 

— Mitchell e un nume comun. 

— Mă bucur că am ajuns la o concluzie. 

Amanda găsi ce căuta. Ridică un cuţit de bucătărie și se uită 
la albina argintie de pe mâner. 

— Laguiole. Frumos. 

— Amanda... 

Puse cuțitul înapoi în dulap. 

— Faith va fi de acum înainte partenera ta pe durata acestei 
investigații. l-am scos destul de mult din sărite pe cei de la 
Departamentul de Poliție Atlanta anul acesta, pentru a le mai 
lua și un caz atât de important. Prefer să te cuplez cu cineva 
mai puțin competent decât să îi predau cazul lui Leo Donnelly. 

— Nu o vreau pe ea. 

— Nu îmi pasă, îi răspunse acid. Will, îti predau un caz foarte 
important. Ai deja treizeci și șase de ani. Nu vei ajunge niciodată 
mai sus dacă nu... 

— Ştii prea bine că mai sus de atât nu voi ajunge. N-o să fac 
niciodată prezentări în PowerPoint și n-o să mă vezi în faţa unei 
table, completând un program. 

Strânse din buze și se uită la el. Se întrebă de ce îl deranja 
atât de mult dezamăgirea din ochii ei. Din câte știa, Amanda nu 
avea copii sau familie. Purta o verighetă din când în când, dar cu 
scop decorativ, nu declarativ. Din toate punctele de vedere și ea 
era la fel de orfană ca și el. 

Câteodată se gândea că era ca mama disfuncţională și pasiv- 
agresivă pe care nu a avut-o niciodată; o idee care îl făcea pe 
Will să se bucure că a crescut într-un orfelinat. 

— Acum se șterge pe uscat. Nu te murdărești de cretă, îi 
spuse ea. 

— Ah, bine... atunci pune-mă pe listă. 

Îi zâmbi cu tristeţe. 

— De unde îl știi pe Paul Campano? 

— ÎI știu de când aveam zece ani. Nu ne înțelegeam prea 
bine. 

— De asta refuză să îţi vorbească? 

— Posibil, recunoscu Will. Dar cred că faptul că îl cunosc e și 
un atu. 


52 


— Hoyt Bentley a anunţat o recompensă de cincizeci de mii 
de dolari pentru orice informaţie care ar putea duce la salvarea 
vieţii nepoatei sale. Voia să pornească de la suma de jumătate 
de milion de dolari, dar l-am convins să renunţe. 

Will nu o invidia. Cei de teapa lui Hoyt Bentley erau obișnuiți 
să cumpere pe oricine. O recompensă mai mare ar fi fost o 
greșeală din toate punctele de vedere și s-ar fi complicat cu toți 
nebunii din oraș. 

— Pun pariu că își vor angaja propriii oameni care să își bage 
nasul. 

Will știa când putea câștiga un pariu și când nu. Bogătașii din 
Atlanta aveau mereu o armată de detectivi la dispoziţie. Hoyt 
Bentley avea destui bani încât să îi cumpere pe toți. 

— Sunt sigur că Paul și socrul său cred că se pot descurca 
singuri. 

— Sper ca cel pe care îl vor angaja știe să facă diferenţa între 
a mitui amanta unui director și a negocia o răscumpărare. 

— Crezi că vom primi un telefon pentru răscumpărare? 
întrebă Will, surprins. E 

— Cred că vom primi mai multe. Niciunul de la răpitor. Işi 
încrucișă brațele, sprijinindu-se de blat. Spune-mi ce te 
frământă. 

Will nu fu nevoit să se gândească prea mult înainte de a 
răspunde. 

— Două adolescente, cel puțin un adolescent, singuri în casă 
în mijlocul zilei. Părinții lor nu știu unde se află niciunul. Spun că 
fata lor se schimbase în ultima vreme, că devenise obraznică. 
Cineva a întreţinut relații sexuale în patul de la etaj. Unde erau 
Emma și Adam când Kayla era măcelărită? Unde era Emma 
când Adam era înjunghiat? Trebuie să ne întrebăm dacă Emma 
Campano e o victimă sau un complice. 

Amanda se gândi bine, cântărind opţiunile. 

— Nu spun că greșești, spuse ea într-un final. Dar e o mare 
diferenţă între un adolescent rebel și un criminal cu sânge rece. 
Nimic nu indică ceva legat de vreun ritual. Nu spun că greșești 
dacă iei în considerare și această posibilitate, dar să tratăm 
cazul ca o simplă răpire până găsim ceva care să ne îndrepte 
într-o direcție mai sumbră. 

Will aprobă din cap. 

— Care e planul? 


53 


— Charlie va rămâne peste noapte, așa că dovezile 
importante ale legistului vor fi pe biroul tău la prima ora a 
dimineţii. Poliţia rutieră scoate toate amenzile pentru parcare 
neregulamentară din ultima săptămână. Am o echipă formată 
din două persoane care controlează canalizarea pentru a vedea 
dacă a fost aruncat ceva - o altă armă, haine, orice. Vreau să 
vorbesc cu câteva persoane de la școală pentru a vedea dacă 
fetele aveau dușmani - și să informez și familia Alexander. Nu 
îmi miroase a bine faptul că și-au lăsat fata singură timp de trei 
săptămâni, ei fiind în vacanţă în celălalt colț al lumii. Ai idee 
când vor ajunge câinii? 

— Barry Fielding era la antrenament în Ellijay când l-am 
sunat, îi spuse ea, referindu-se la directorul unităţii canine de la 
GBI. Trebuie să ajungă cu o echipă în maximum jumătate de 
oră. Se întoarse la ceva ce Will spusese mai devreme. Să luăm 
amenzile de parcare din zonă de acum două luni. Fă rost și de 
apelurile la poliţie. Nu pot fi foarte multe, dar gândindu-mă la 
ce-ai spus despre copiii care erau singuri azi, dacă asta s-a 
întâmplat de mai multe ori... Îl lăsă pe Will să își imagineze 
restul: Nu renunţa la ideea că rolul Emmei Campano e sub 
semnul întrebării. Tu ce vei face? 

— Mă voi duce personal la școală pentru a-mi face o idee cât 
mai clară despre cine sunt de fapt fetele. Erau. Vreau să vorbesc 
și cu mama. Nu era în stare azi. Poate mă va ajuta mai mult 
mâine. 

— E mai puternică decât pare. 

— A strangulat un bărbat cu mâinile goale. Nu trebuie să îmi 
spui să mă feresc de ea. 

Amanda privi în jurul său, prin bucătărie, evaluând oţelul 
inoxidabil care strălucea din toate părţile și blaturile de granit. 

— Nu va avea un final fericit, Will. 

— Crezi că fata e moartă deja? 

— Cred că e norocoasă dacă e. 

Nu mai scoaseră niciun cuvânt. Will nu știa ce îi trece prin cap 
Amandei. El, cel puţin, se gândea cât de ironic era faptul că Paul 
avea tot ce își doreau când erau copii: familie, avere, siguranţă - 
și o singură lovitură a sorții reușise să îl priveze de tot. Te-ai 
aștepta ca așa ceva să se întâmple într-un orfelinat, unde copiii 
era înghesuiți câte doisprezece, unii peste alţii, într-o cameră 


54 


cât o cutie de pantofi. Nu te așteptai să se întâmple în plin 
centrul Mayberry. 

Lui Will îi atrase atenţia ceva ce se mișca în afara geamului de 
la bucătărie. Faith Mitchell avea o privire sumbră pe măsură ce 
mergea încet prin curtea interioară de lângă piscină. Deschise 
una dintre ușile de sticlă, spunând: 

— Întrerup ceva? 

— Ce ai aflat? îi răspunse răspicat Amanda. 

Tânăra închise ușa și păși în bucătărie, cu o privire plină de 
remușcări. 

— Adam Humphrey era student la Georgia Tech. Locuia în 
Towers Hall, în campus. 

Amanda ridică un pumn în aer. 

— Asta e informaţia de care aveai nevoie. 

— Sună la paza campusului. Să verifice camera, îi spuse Will 
lui Faith. 

— Am făcut asta deja, răspunse ea. Ușa era încuiată, dar 
camera era goală. Am luat un număr de contact pentru când 
ajungem în campus. Decanul voia să ia legătura cu 
departamentul juridic înainte de a ne permite să intrăm în 
cameră, dar a spus că e doar o formalitate. 

— Anunţă-mă dacă vrei să caut un judecător. Amanda se uită 
la ceas. Se apropie de ora patru. Am întârziat la o întâlnire 
privată cu primarul. Sună-mă imediat ce afli ceva. 

Will traversă camera pentru a ieși. Apoi își dădu seama că nu 
are mașină. 

Realiză că Amanda era încă acolo, sprijinindu-se de blat, 
așteptând ca el să facă ce i-a spus. 

— Vrei să mă duc la casa familiei Alexander să văd dacă 
părinţii au pus pe cineva să aibă grijă de Kayla? întrebă Faith. 

Will se gândi la dormitorul lui Adam Humphrey, la toate 
hârtiile și notițele pe care trebuia să le catalogheze, la toate 
sertarele și rafturile pe care trebuia să le verifice. 

— Vii la Tech cu mine, spuse el. 

Expresia de pe faţa ei trecu de la surpriză la precauţie. 

— Parcă voiai să fac treaba de jos. 

— Asta vei face. Will deschise ușa pe care tocmai o închisese 
ea. Să mergem. 


55 


Capitolul 3 


În manualul din Mini Cooper-ul lui Faith Mitchell scria că 
scaunele din față pot susține cu ușurință un pasager sau un 
șofer de peste un metru optzeci înălţime. Ca mai în toate 
cazurile, câţiva centimetri fac diferența, așa că Faith Mitchell 
trebui să recunoască faptul că nu simţea o plăcere deosebită 
văzându-l pe bărbatul care a ajutat la demiterea mamei sale din 
funcție încercând, în mod ciudat, să își contorsioneze corpul 
înalt în mașina ei. Într-un final, Will reuși să mute scaunul din 
față astfel încât spătarul aproape că atingea geamul din spate și 
să se așeze. 

— E totul în regulă? întrebă ea. 

Privi în jur, în timp ce părul său blond-cenușiu, pieptănat cu 
grijă atingea plafonul de sticlă. Ea își imagină un câine de 
preerie scoțând capul dintr-o gaură. 

El aprobă subtil din cap. 

— Să mergem. 

Ea luă piciorul de pe ambreiaj, iar el se întinse după centură. 

Timp de luni de zile, numai gândul la acest bărbat îi provoca 
lui Faith o scârbă atât de intensă, încât ar fi vrut să vomite 
pentru a scăpa de gust. Evelyn Mitchell nu îi împărtășise fiicei 
sale multe detalii despre investigația internă, dar observase ce 
impact avusese interogatoriul neîncetat. Pe zi ce trecea, mama 
ei puternică și impenetrabilă se transforma într-o bătrână. 

Will Trent jucase un rol important în această transformare. 

Dacă era sinceră, vina era împărţită. Faith era polițistă și știa 
despre „codul tăcerii”, dar știa și că era vorba despre trădarea 
lui Evelyn chiar de către oamenii ei, nenorociţii ăia lacomi care 
au crezut că e în regulă să furi atâta timp cât banii provin din 
droguri, acea trădare care o doborâse într-un final pe mama ei. 
Cu toate acestea, Evelyn refuzase să depună mărturie împotriva 
echipei sale. Faptul că primăria i-a mai permis să primească 
pensie era un miracol în sine, dar Faith știa că mama ei avea 
prieteni cu influenţă. Nu ajungeai căpitan în Departamentul de 
Poliţie Atlanta dacă nu te implicai în politică. Evelyn era o 
maestră a regulilor jocului. 

În ceea ce o privea pe ea, Faith presupusese mereu că Will 
Trent ar fi fost un turnător nenorocit, căruia îi făcea plăcere să 


56 


arate cu degetul polițiști buni, pe care să îi denunte ulterior. Nu 
își imaginase că Trent ar putea fi lunganul bine făcut, înghesuit 
în mașină, lângă ea. Nu se gândise nici că ar putea ști meserie. 
Felul în care a analizat locul crimei, cum avusese dreptate că 
Humphrey era student - ceva ce mai ales Faith ar fi trebuit să 
ghicească - îi dădea de înţeles că nu putea să fie un agarici al 
Biroului. 

Fie că îi convenea sau nu, trebuia să lucreze cu el, iar undeva, 
acolo, se aflau o fată dispărută și două perechi de părinţi care 
aveau să primească cele mai proaste vești din vieţile lor. Faith 
avea să facă tot posibilul pentru a rezolva cazul, pentru că, la 
final, acesta era singurul lucru care conta. 

Cu toate acestea, nu se oferi să mărească intensitatea aerului 
condiționat din Mini, deși Will probabil că era lac de sudoare în 
costumul lui ridicol din trei piese și bineînţeles că nu avea de 
gând să cadă la pace, începând o conversație. Din punctul ei de 
vedere, putea să stea acolo cu genunchii la urechi și să fiarbă în 
suc propriu. 

Faith semnaliză când intră pe Strada Peachtree și acceleră pe 
ultima bandă din dreapta, doar ca să se oprească în spatele 
unui camion acoperit cu noroi întărit. 

Erau prinși în traficul obișnuit al unei după-amiezi din Atlanta, 
care începea să se aglomereze la aproximativ două și jumătate 
și se încheia la opt. Dacă mai adăuga la asta și faptul că totul 
era un șantier, acest drum de opt kilometri până la Georgia Tech 
va dura aproximativ jumătate de oră. Adio zilele în care putea 
pune un girofar pe capotă și să gonească ca vântul prin trafic. 

Era cazul lui Will Trent, și dacă ar fi dorit să evite traficul din 
această oră de vârf ar fi trebuit să rechiziționeze un crucișător 
care să îl ducă la Tech în loc de un Mini roșu cu semnul păcii pe 
bara de protecţie. 

In timp ce se târau cu viteza melcului pe lângă Muzeul de Artă 
din Atlanta și Sala de Concerte, Faith revedea în minte locul 
crimei. Ajunsese la reședința familiei Campano la zece minute 
după Leo. 

Mama lui Faith spusese întotdeauna că cele mai cumplite 
cazuri sunt cele în care sunt implicaţi copiii. Sfatul ei fusese să 
uite în acele clipe de familia ei, să se concentreze pe ce are de 
făcut și să plângă în timpul ei liber. Ca orice alt sfat pe care i-l 


57 


dăduse mama ei, Faith îl ignoră. Abia când intră în casă își dădu 
seama câtă dreptate avea mama ei. 

Văzându-i corpul neînsufleţit al lui Adam Humphrey, adidașii 
de aceeași marcă și culoare ca cei pe care îi cumpărase Faith 
pentru fiul său cu doar o săptămână în urmă, simţi ceva similar 
unei lovituri în stomac. Rămăsese în hol, respirând de parcă ar fi 
rămas fără aer. 

— Jeremy, spusese Leo, invocând numele fiului ei. 

Nu era alături de ea. Voia ca Faith să stabilească un fel de 
legătură miraculoasă cu Abigail Campano și să o facă pe femeie 
să-i spună ce naiba se întâmplase acolo. 

Mini-ul tremură în timp ce un autobuz trecu pe lângă ei. Erau 
într-o coloană lungă, așteptând să vireze la dreapta, când 
observă că Will își mirosea mâna. Faith își mută privirea pe 
fereastră, de parcă acesta ar fi fost un comportament normal 
pentru o ființă umană. 

Işi ridică mâneca: 

— i se pare că miroase a urină? 

Ea mirosi fără să se gândească, la fel cum ai mirosi o cutie de 
lapte stricat când cineva ţi-o vâră sub nas. 

— Da. 

Se lovi cu capul de plafon în timp ce se foia pentru a-și scoate 
mobilul din buzunarul din spate al pantalonilor. Formă un 
număr, așteptă câteva clipe, apoi, fără niciun preambul, îi spuse 
persoanei de la capătul firului: 

— Cred că este urină în șifonierul Emmei. Am crezut că este 
din așternutul câinelui, dar acum sunt sigur că era proaspăt. 
Dădu din cap, de parcă cealaltă persoană îl putea vedea. Aștept. 

Faith păstră liniștea. Will ţinea mâna pe genunchi, iar 
degetele sale se jucau cu dunga ascuţită a pantalonilor. Era un 
bărbat cu trăsături plăcute, obișnuite, probabil cu câţiva ani mai 
în vârstă decât ea, adică de aproximativ treizeci și cinci de ani. 
La locul crimei, observase la el o cicatrice vagă, acolo unde 
avusese buza ruptă și apoi cusută neglijent. Acum, în lumina 
după-amiezii, putea vedea o altă cicatrice care cobora de la 
ureche spre gât, urmărind jugulara și dispărând sub gulerul 
cămășii. Faith nu era expert criminalist, dar își putea da seama 
că cineva îl atacase cu un cuțit cu lamă zimţată. 

Will își duse mâna la faţă și își scărpină maxilarul, iar Faith 
întoarse repede privirea spre drum. 


58 


— Bun, spuse el la telefon. Există vreo metodă de a-l compara 
cu sângele O negativ de la baza scărilor? Făcu o pauză, 
ascultând. Mulţumesc. Apreciez efortul. 

Will închise telefonul și îi dădu drumul în buzunar. Faith 
așteptă o explicaţie, dar el părea mulţumit să-și ţină gândurile 
doar pentru el. 

Poate că avea nevoie doar de un șofer personal. Poate că o 
asocia mult prea mult cu greșeala lui Leo Donnelly. Nu-l putea 
învinovăţi că-i bagă în aceeași oală. Faith fusese la locul crimei, 
stătuse alături de mamă în timp ce erau ridicate probele. Era 
partenera lui Leo, nu lacheul său. 

Tot ceea ce ratase el, ratase și ea. 

Cu toate acestea, curiozitatea nu-i dădea pace, apoi începuse 
să se înfurie. Era un detectiv din Poliţia Atlanta, nu un servitor. 
Din cauza gradului mamei sale, la fiecare promovare a lui Faith 
se nășteau zvonuri, dar curând toţi din departamentul 
Omucideri au înțeles că ea era acolo datorită faptului că era un 
poliţist al naibii de bun. Faith încetase să-și mai dovedească 
aceste lucruri cu multă vreme în urmă, așa că acum nu îi plăcea 
să fie lăsată pe dinafară. 

Incercă să-i vorbească pe un ton calm când întrebă: 

— Ai de gând să-mi spui despre ce este vorba? i 

— Oh! Părea surprins, de parcă uitase că este și ea acolo. Imi 
pare rău. Nu sunt obișnuit să lucrez alături de alți oameni. Se 
întoarse cât de mult putea, astfel încât să stea cu faţa către ea. 
Cred că Emma s-a ascuns în șifonier. Trebuie să fi urinat pe ea. 
Charlie a spus că o mare parte trebuie să fi fost absorbită de 
pantofi, dar a rămas puţin și pe fundul șifonierului. Cred că mi- 
am murdărit mănușile și nu am realizat că sunt ude. 

Faith încercă să înțeleagă: 

— Vor încerca să extragă ADN-ul din urină? 

— Dacă este o cantitate suficientă, vor avea rezultatele într-o 
oră. 

— Vor trebui să-l compare cu ADN-ul din sângele de la baza 
scărilor, dar este un început promiţător. 

— Exact. 

_ Părea că mai așteaptă întrebări, dar Faith nu mai continuă. 
Intr-un final, se întoarse în scaunul lui. Faith apăsă pe ambreiaj 
tocmai când se schimbă din nou semaforul. 


59 


Mai înaintară câţiva metri înainte de a se face din nou roșu și 
apoi se opriră. Se gândi la Emma Campano, răpită, stând în 
propria urină, amintindu-și de prietenii ei măcelăriți. Avu 
tendinţa de a-și suna fiul, chiar dacă acesta ar fi fost enervat să 
o audă din nou pe mama sa exagerat de protectoare. 

Will începu să se foiască. Faith își dădu seama că încerca să-și 
scoată haina, căci se lovi cu capul de geam și îi deranjă oglinda 
retrovizoare în timpul acestei lupte. 

— Mai stăm puţin la semafor. Poţi cobori ca să îţi dai haina 
jos. 

El puse mâna pe mânerul ușii, apoi se opri și chicoti: 

— Nu o să pleci, nu? 

Faith îl privi ciudat ca răspuns. El cobori repede, își scoase 
jacheta și se întoarse la locul său tocmai când se făcea verde. 

— E mai bine, spuse el, împăturind cu grijă haina. Mulţumesc. 

— Pune-o pe scaunul din spate. 

Făcu după cum i se spusese, în timp ce mașina mai înaintă 
încă doi metri înainte de a se face din nou roșu. Faith nu se 
descurcase niciodată să-și arate ura în mod direct. Se arătase 
înţelegătoare chiar și faţă de unii dintre criminalii pe care îi 
arestase. Bărbatul care a venit acasă și și-a găsit soţia în pat cu 
fratele său și i-a omorât pe amândoi. Femeia care și-a împușcat 
soțul care o abuza. Oamenii nu erau atât de complicaţi. Fiecare 
avea un motiv să facă ce au făcut, chiar dacă uneori acest motiv 
era prostia. 

Acest gând a dus-o înapoi la Emma Campano, Kayla 
Alexander și Adam Humphrey. Exista o legătură între ei, sau 
fuseseră străini până astăzi? Adam era boboc la Georgia Tech. 
Fetele erau în ultimul an la o școală privată exclusivă, într-un 
oraș vecin, la șaisprezece kilometri depărtare. Trebuia să existe 
o anume legătură. Trebuia să existe un motiv pentru care erau 
cu toţii în acea casă atunci. Trebuia să existe un motiv pentru 
care fusese răpită Emma. 

Faith eliberă ambreiajul, potolind mașina. Era un muncitor pe 
partea cealaltă a drumului, cu un steag, care obliga mașinile să 
se întoarcă. Sudoarea curgea de pe corpul său, iar vesta 
portocalie i se lipise de piept ca o bucată de hârtie igienică. Ca 
și în celelalte orașe importante din America, infrastructura 
Atlantei era distrusă. Părea că nimic nu mai funcţionează. Nu 


60 


puteai pleca din casă fără să dai peste un grup de constructori. 
Intregul oraș era dat peste cap. 

In ciuda promisiunii ei de mai devreme, Faith deschise aerul 
condiţionat. Se încălzise doar privind la acel muncitor. Încercă 
să se gândească la lucruri reci, ca îngheţata și berea în timp ce 
se uita în gol, spre camionul din faţa lor - plin de noroi, cu 
steagul american pe geamul din spate. 

— Fratele tău este tot peste hotare? 

Faith era atât de surprinsă, încât nu a putut spune decât: 

— Poftim? 

— Fratele tău. Este chirurg, nu-i așa? În armată? 

Se simţi violată, deși cu siguranţă că ancheta lui Will asupra 
mamei sale îi permisese să afle lucruri și despre copiii ei. Ştia că 
Zeke era înrolat în Air Force și fusese trimis la Brandenburg. Ar fi 
avut, de asemenea, acces la evaluările psihologice ale lui Faith, 
la istoria sa maritală, la trecutul copiilor - totul. Era sceptică. 

— Cred că glumești. 

— Ar fi complet deplasat din partea mea să susţin faptul că nu 
știu nimic despre tine. 

Nu își dădea seama din tonul vocii lui ce gândea, lucru care o 
enervă și mai tare. 

— Deplasat, repetă ea, gândindu-se că exista un motiv pentru 
care acest om fusese desemnat să investigheze echipa de la 
Narcotice. Will Trent nu se comporta ca orice alt poliţist pe care 
îl întâlnise Faith până atunci. Nu se îmbrăca astfel, nu mergea 
astfel și cu siguranţă că nu vorbea ca unul dintre aceștia. 
Probabil că nu îl interesa că distruge viețile unor bărbaţi și femei 
care făceau parte dintr-o familie în care el nu și-ar fi găsit locul. 

Semaforul se schimbă din nou și ea apăsă pe ambreiaj, tăind 
calea camionului și virând spre dreapta de pe banda din stânga. 
Will nici măcar nu luă mâinile de pe genunchi când ea execută 
această manevră ilegală. 

— Am încercat să fiu politicoasă cu tine, dar acum, cu fratele 
meu, mama mea - cu întreaga mea familie - ai întrecut orice 
limită. Ai priceput? 

Ignoră remarca ei, fiind atent la bordura de lângă el. 

— Ştii drumul spre Georgia Tech? 

— Ştii foarte bine că da. Mi-ai analizat conturile bancare 
pentru a fi sigur că-mi permit taxele de școlarizare. 

Felul în care a răspuns a făcut-o să strângă din dinţi. 


61 


— Au trecut aproape patru ore de când a murit Adam, și mai 
multe de când a fost răpită Emma Campano. Ar trebui să 
mergem direct în camera lui, să nu mai așteptăm să primim 
permisiunea departamentului juridic. 

— Decanul a spus că este doar o formalitate. 

— Oamenii tind să-și schimbe părerea după ce vorbesc cu 
avocații. 

Cu siguranţă că nu-l putea contrazice. 

— Nu putem intra fără cheie. 

Se întinse să-și ia jacheta de pe scaunul din spate și scoase o 
pungă de plastic pentru probe. lnăuntru era o cheie. 

— Charlie a găsit asta pe holul de sus. Îţi vei suna persoana 
de contact când vom ajunge, dar nu văd niciun motiv să nu 
încercăm cheia cât timp așteptăm. 

Faith încetini la un alt semafor roșu, întrebându-se ce alte 
surprize mai avea. O enerva faptul că nu avea încredere în ea, 
dar din nou, nu îi dăduse niciun motiv să fie altfel. 

— Știu unde este Towers Hall, spuse ea. 

— Mulţumesc. 

O dureau mâinile de la cât de tare strânsese volanul. Trase 
aer în piept și expiră ușor. Unul câte unul, desfăcu degetele de 
pe volan. 

— Știu că am fost jigodie și am întrecut orice limită, dar 
familia mea este ceva personal. 

— Sunt de acord, și nu ești deloc așa cum ai spus. 

Privi în liniște pe fereastră în timp ce mașina se târa pe Strada 
Tenth spre Georgia Tech. Faith deschise radioul și căută raportul 
de trafic. În timp ce traversau autostrada, își aruncă privirea 
spre l-75, care semăna din ce în ce mai mult cu o parcare. Peste 
jumătate de milion de mașini treceau pe aici la intrarea sau 
ieșirea din oraș. Ema Campano ar fi putut fi într-una dintre ele. 

Navetiștii din jurul lor se îndreptară spre autostradă, așa că 
până când Mini-ul a traversat podul, circulaţia a devenit ceva 
mai fluidă. Faith ieși pe Strada Tenth, spre Fowler, urmând bine- 
cunoscutele alei ale campusului. 

Institutul Tehnologic din Georgia se întindea pe aproximativ 
patru sute de acri din zona centrală a Atlantei. Locuitorii din 
Georgia puteau urma cursurile fără taxă, datorită unei burse 
oferite prin tragere la sorţi, dar nivelul academic ridicat îi 
împiedica pe majoritatea. Dacă mai adăugai la aceasta și 


62 


greutăţile financiare aduse de cazare, manuale și taxele de 
laborator, din ce în ce mai mulţi studenți renunţau pe parcurs. 
Dacă aveai noroc, primeai bursă. Dacă nu, puteai spera doar ca 
mama ta să mai pună încă o ipotecă pe casă. Tech se plasa 
constant în primele zece și era considerată, împreună cu 
Universitatea Emory, ca făcând parte din rețeaua de școli care 
aparțineau Ivy League din Sud. li puteai returna cu ușurință 
banii mamei când absolveai. 

Faith reduse viteza pe Techwood Drive pentru studenţii care 
nu înțelegeau noțiunea de trecere de pietoni. Un grup de tineri 
fluierară când văzură o blondă la volanul unui Mini, iar 
combinaţia dintre hormonii dezlănţuiţi și lipsa naturală de bune 
maniere a studenţilor de la matematică și științe îi făcu pe 
câţiva dintre ei să se împiedice. Faith îi ignoră, căutând cu 
atenţie un loc de parcare. Parcarea în campus era un coșmar 
chiar și în cele mai lejere zile. Într-un final, renunţă și parcă Mini- 
ul într-un spaţiu rezervat persoanelor cu handicap. Cobori 
parasolarul pentru a se vedea permisul de parcare de la poliţie, 
în speranţa că paza campusului l-ar onora. 

— Sună persoana de contact, spuse Will. 

Faith vorbi cu secretara decanului în timp ce Will ieșea 
anevoios din mașină. Închise telefonul, ieși din mașină și încuie 
ușile. 

— Decanul Martinez încă vorbește cu departamentul juridic. 
Trebuie să așteptăm aici. Va veni și el imediat ce încheie 
discuţia telefonică. Faith arătă spre o clădire mare de cărămidă, 
cu patru etaje. Aceea e Glenn Hall. Towers este exact în spatele 
ei. 

Will aprobă din cap ca ea să o ia înainte, dar Faith mergea 
mult mai încet decât el, așa că ajunseră să meargă unul lângă 
celălalt. Nu se considera a fi mică de înălțime, dar la un metru 
cincizeci se simțea pitică pe lângă el. 

Orele erau în desfășurare, iar câteva grupuri de studenţi se 
învârteau prin zonă. Deși Will purta vesta, tocul și arma i se 
vedeau clar în lipsa jachetei. 

Faith purta o cămașă de bumbac, cu mânecă lungă și 
pantaloni de costum, o alegere potrivită, luând în considerare 
temperatura de peste 37°C, dar nu și cea mai bună metodă de a 
ascunde insigna de la șoldul stâng și arma de la dreptul. Cei doi 


63 


provocară agitaţie pe măsură ce își croiau drum până la sectorul 
dintre Glenn și Towers Hall. 

Cu toate acestea, mergând prin campus și văzându-i pe toți 
acei tineri, Faith își dădu seama cât de mult voia să lucreze la 
acest caz. Lăsând la o parte faptul că, fiind partenera lui Leo 
Donnelly, nu se atașase de o vedetă, Faith nu își putea închipui 
ce înseamnă să pierzi un copil. Cel mai greu lucru pe care l-a 
făcut în viaţa ei a fost să vorbească cu Abigail Campano. Tot ce 
își putea aminti mama erau certurile și lucrurile oribile pe care și 
le spuseseră. Faptul că fiica acestei femei era dispărută și nu 
moartă nu însemna că era mai puţin groaznic. Faith voia să facă 
tot ce îi stătea în putere pentru a o aduce pe Emma înapoi 
acasă. În mod inexplicabil, simţea și nevoia de a-i demonstra lui 
Will că, în ciuda tuturor greșelilor de azi, nu era complet inutilă. 

Începu prin a îi oferi puţinele informaţii pe care le avea despre 
campusul Tech. 

— Acestea sunt căminele băieţilor de anul întâi, în jur de șase 
sute de studenţi în amândouă. Sunt cele mai apropiate de 
stadion și cele mai gălăgioase. Parcarea pentru studenţii din 
anul întâi e restricționată, așa că puţini au mașini, și acelea nu 
se găsesc în campus. Intră cu picioarele în iarbă și privi în jos 
pentru a vedea pe unde calcă. Majoritatea cursurilor vor lua 
sfârșit în jumătate de oră... 

— Ce cauţi aici? 

Primul lucru pe care îl recunoscu erau pantofii. Erau aceeași 
marcă și culoare cu cei pe care îi văzuse la Adam Humphrey cu 
câteva ore în urmă. Două picioare subţiri se ridicau din teniși, ca 
niște bețe păroase. Pantalonii scurți îi atârnau pe șoldurile 
înguste și i se putea vedea partea superioară a boxerilor. Purta 
un tricou decolorat și răpciugos - cel care nu îi plăcea deloc 
unchiului său, pilot al armatei - pe care scria „Fără sânge pentru 
petrol”. 

Dacă se gândea bine, era perfect normal să se întâlnească cu 
Jeremy, care locuia la Glenn Hall de o săptămână și jumătate, 
deși știa clar că fiul său trebuia să fie la cursuri acum. Il ajutase 
să își facă orarul cu câteva săptămâni înainte. 

li spuse ceva în privinţa asta: 

— Ce s-a întâmplat cu biomecanica? 

— Profesorul ne-a dat drumul mai devreme, îi răspunse el. De 
ce ai venit? 


64 


Faith se uită la Will Trent, care stătea impasibil lângă ea. Se 
gândi că unul dintre beneficiile anchetării mamei sale era faptul 
că nu îl șoca ideea unei femei de treizeci de ani care avea un 
copil de optsprezece. 

— Unul dintre colegii tăi a avut un accident, spuse Will. 

Jeremy fusese crescut de două generaţii de polițiști. 

— Adică e mort? 

Faith nu îl mințea pe fiul ei. 

— Da. Vreau să nu divulgi acest lucru nimănui, deocamdată. Îl 
cheamă Adam Humphrey. Îl cunoști? 

Jeremy clătină din cap. 

— E Goatman?? 

Dintr-un motiv sau altul, studenţii din Glenn Hall erau poreciliţi 
astfel. 

— Nu, îi spuse ea. E din Towers. 

— Doar ce a început anul. Fartley e singurul pe care îl cunosc. 
Pot întreba de el. 

Altă poreclă, de această dată pentru colegul său de cameră. 

— Nu te deranja, spuse ea, abţinându-se să se întindă pentru 
a-i da părul după ureche. _ 

De la treisprezece ani, fusese mai înalt decât ea. In rarele 
momente în care Jeremy i-ar fi permis să își arate afecțiunea în 
public, trebuia să se ridice pe vârfuri pentru a-l săruta pe frunte. 

— Mă întorc mai târziu. 

El ridică din umeri. 

— Nu te obosi, te rog. Rahatul de MILF devine... 

— Nu spune rahat. 

— Mamă! 

Ea aprobă din cap, o înțelegere tacită. Jeremy plecă agale, 
târându-și prin iarbă ghiozdanul nou, în valoare de șaizeci de 
dolari. Când avea șaisprezece ani și îţi ţinea copilul de un an în 
braţe, Faith roșea furioasă când oamenii din jur îl numeau 
frăţiorul ei. La vârsta de douăzeci și cinci de ani, se aprindea de 
nervi când bărbaţii presupuneau că vârsta fiului ei arăta faptul 
că e ușuratică. La treizeci de ani devenise împăcată cu trecutul 
ei, pentru a-l putea accepta. Toţi greșesc și adevărul era că își 
iubea fiul. Viaţa nu îi fusese ușoară, dar faptul că el îi era alături 
merita fiecare dezaprobare de la gură-cască. 


2 Omul-capră. (n.red.). 
65 


Din păcate, liniștea ei s-a destrămat repede în momentul în 
care, în timpul cursurilor iniţiale de orientare, colegul de cameră 
al lui Jeremy îi spusese: 

— Frate, prietena ta e bună! 

Will arătă spre clădirea de cărămidă de vizavi de Glenn Hall. 

— Aceasta e Towers? 

— Da, spuse ea, ghidându-l prin sectorul liber. Când am vorbit 
cu Martinez, decanul responsabil de relațiile cu studenţii, mi-a 
spus că Harold Nestor este numele colegului de cameră al lui 
Adam, dar nu a venit încă la cursuri. Martinez a menţionat că e 
o problemă de familie - un părinte bolnav, credea el. Nu se știe 
dacă va mai urma cursurile. 

— Nestor are cheia de la cameră? 

— Nu. Puștiul nu și-a ridicat nici măcar pachetul pentru 
cazare. Din câte știe Martinez, Nestor nu l-a cunoscut pe Adam. 

— Să ne asigurăm că e așa, spuse Will. Mai are cineva cheia 
de la cameră? 

— Cred că paza campusului are acces. Nu au responsabili de 
cazare, conducerea se ocupă de tot și nu au susţinut alegeri 
încă. 

Will încercă ușa de la intrare, dar aceasta nu se deschise. 

Faith îi arătă semnul mare și roșu care îi avertiza pe studenţi 
să nu permită accesul străinilor. Uitase de asta. 

— Ai nevoie de cartelă de acces pentru a intra. 

— Desigur. Își lipi faţa de geam, uitându-se în hol. E gol. 

— Adam nu avea nicio cartelă de acces în portofel. 

Ea privi înapoi spre sectorul gol, sperând să vadă vreun 
student care ar putea să o ajute, dar nu era nimeni. 

— Cred că va trebui să îi așteptăm pe Martinez și pe avocați. 

Will stătea cu mâinile în buzunare și se uita la semnele de pe 
ușă. 

Pe lângă cel roșu, era și o placă albastră care informa 
persoanele cu handicap că o pot apăsa pentru a deschide ușile 
automate și o pagină verde de caiet, laminată, care le oferea 
studenţilor numere de contact pentru non-urgenţe. 

Will se uită drept înainte, încruntat de concentrare, de parcă 
ar fi putut deschide ușa cu puterea minţii. 

Faith nu se mai obosea să îl înţeleagă de când cu incidentul 
cu urina. Se duse la interfonul clădirii, pe care era o listă cu 
numele studenţilor. Cineva lipise pe buton un bilet scris de 


66 


mână care anunţa: STRICAT! NU ATINGEŢI!! Din curiozitate, se 
uită pe listă. Humphrey A. era scris în dreptul numărului 310. 

Will stătea lângă ea. Credea că citește și el numele, când 
deodată o întrebă: 

— Ce e MILF? 

Simţi cum roșește. 

— Era o conversaţie personală. 

— Îmi pare rău. 

Arătă spre interfon și spuse: 

— E stricat. 

Îi zâmbi cu jumătate de gură. 

— Observ și eu. 

Apăsă pe placa albastră pentru persoanele cu handicap, de 
sub interfon. Se auzi o sonerie, apoi un clic și ușa de la intrare 
se deschise. 

Ea așteptă comentariul sarcastic binemeritat. El nu făcu decât 
să îi arate spre intrarea clădirii din faţa sa. 

Holul era gol, dar mirosul tinerilor era evident. 

Faith nu știa ce aveau băieții între cincisprezece și douăzeci 
de ani, dar oricare ar fi fost motivul, ajungeau să miroasă a 
șosete murdare și unguent. De ce nu realizase asta când era și 
ea adolescentă era unul dintre marele mistere ale vieții. 

— Camere de supraveghere, spuse Will, arătându-le. Ce 
număr avea camera lui Adam? 

— 310. 

Se îndreptă spre scări și Faith îl urmă. După cum se mișca, 
Faith se gândi că Will trebuie să fie alergător. Asta ar explica de 
ce avea mai puţină grăsime decât un ogar. Faith grăbi pasul 
pentru a-l ajunge din urmă, dar când ajunse ea la ultimul etaj, 
Will deja băga cheia în ușă, folosindu-se de punga de plastic 
pentru a nu-i rămâne amprentele pe metal. 

Deschise ușa, dar nu intră. În schimb, merse mai departe pe 
hol. 310 era așezată strategic lângă bucătărie și vizavi de băi. 
Will bătu la ușa de la numărul 311. Așteptă, dar nu primi niciun 
răspuns. Merse și mai departe pe hol și încercă la o altă ușă. 

Faith își îndreptă atenţia către camera lui Adam, auzind în 
depărtare zgomotul pe care îl făcea Will încercând ușile închise. 
Ca și camera lui Jeremy, aceasta avea patru metri și jumătate 
pe trei, adică era de mărimea unei celule de închisoare. De o 
parte și de alta a camerei se aflau câte un pat și câte un birou la 


67 


capătul acestuia. Fiecare student avea câte un șifonier și câte 
un dulap. Un singur pat avea cearceafuri, iar celălalt avea doar 
o pernă așezată în partea opusă televizorului. Se pare că Adam 
folosea ambele paturi în speranța că Harold Nestor nu va mai 
veni. 

— Se pare că nu e nimeni acasă acum, spuse Will. 

Ea se uită la ceas. 

— Mai așteaptă douăzeci de minute. De ce să mă ocup? 

— Am mănușile în jachetă. Mai ai vreo pereche? 

Faith clătină din cap. Scăpase de mult de obiceiul de a lua cu 
ea o poșetă la muncă și singura pereche de mănuși pe care o 
ținea de obicei în buzunarul din față fusese folosită la locul 
crimei de la familia Campano. 

— Am o cutie în portbagaj. Pot să... 

— Mă duc eu să le iau, spuse el, pipăindu-și buzunarele, un 
gest care deveni repede cunoscut. Mi-am lăsat și telefonul în 
buzunar. Fac o mie de lucruri deodată azi. 

Îi dădu cheile. 

— O să am grijă să nu atingă nimeni nimic. 

El alergă înapoi pe hol, spre scări. 

Faith se gândi că n-ar fi rău să vadă despre ce e vorba. Se 
duse la primul birou, care era plin până la refuz de hârtii, caiete 
folosite, creioane mecanice și un mic teanc de reviste. Toate 
erau ediţii ale revistei Get Out, care părea să aibă ca subiect 
excursiile în aer liber. Celălalt birou era plin cu lucrurile pe care 
trebuie neapărat să le aibă un student: un televizor LCD, o 
consolă PlayStation, câteva jocuri și un teanc de DVD-uri cu 
etichete scrise de mână. Recunoscu câteva dintre cele mai 
căutate filme recente de la Hollywood, dar și câteva care erau 
inscripţionate doar „porno”, cu steluțe care indicau, presupuse 
ea, nivelul de pornografie. 

Unul dintre sertarele de la birou era deschis parțial și Faith 
folosi un creion pentru a-l deschide complet. 

În interior era o revistă Playboy, două prezervative nefolosite 
și un teanc de cărți de joc. Această combinaţie de lucruri o 
întristă pe Faith. Adam Humphrey va rămâne prins pentru 
totdeauna în această etapă de tranziţie între copilărie și 
perioada adultă. Îngenunche. Nu era nimic lipit sub birou sau 
înghesuit între sertare. Faith controlă și celălalt birou. Văzu 
ieșind colţurile unei pungi de plastic. Își înclină capul, ţinându-și 


68 


părul în timp ce se apropia pentru a vedea mai de aproape. 
Probabil că Adam Humphrey nu era singurul băiat de la Tech 
care avea o pungă cu droguri lipită sub birou. La naiba, probabil 
că nu era singurul de pe acest palier care avea una. 

Se ridică și studie camera - posterul de pe perete, șosetele 
murdare și adidașii înghesuiți într-un colţ, teancul de reviste de 
lângă pat. Mama sa trebuie să fi fost extrem de indulgentă când 
i-a permis să își aleagă covorul negru de pe podea și 
așternuturile asortate. 

Faith își imagină cum va fi pentru familia lui Adam să 
împacheteze lucrurile fiului lor și să le ducă înapoi în Oregon. 
Doar atât le-a rămas de pe urma fiului lor? Cum ar fi pentru 
Faith, când va trebui să le spună că fiul lor a murit? Will îl 
desemnase pe Leo să vorbească cu părinţii lui Kayla Alexander. 
O va pune Will în situaţia de a le spune că fiul lor a fost ucis? 
Doamne, nu dorea să facă asta. 

— Cine ești? 

Același ton acuzator, un alt băiat. Acesta stătea în pragul ușii, 
cu o privire aspră pe faţă. Faith se întoarse spre el, lăsându-l să-i 
vadă arma și insigna, dar expresia de pe faţa sa rămase 
neschimbată. 

— Cum te cheamă? întrebă ea. 

— Nu e treaba ta. 

— Oau, e un nume destul de lung. Ești adoptat? 

Evident, gluma nu prinse. 

— Ai mandat? 

Rămase cu mâna pe clanţa ușii. Cealaltă era în ghips, până 
aproape de cot. 

— Ştie paza campusului că mi-ai spart camera? 

Suna ciudat, dar spuse: 

— Am avut cheie. 

— Bravo ţie. Își încrucișă braţele. Acum, arată-mi un mandat 
sau pleacă naibii din camera prietenului meu. 

Faith izbucni în râs, căci știa că astfel îl va enerva. Era un 
puști cu înfățișare plăcută - păr șaten, ochi căprui, bine făcut și 
evident, descurcăreț. 

— Altfel ce? 

Aparent, nu se gândise prea mult în avans. Cu o voce 
nesigură, spuse: 

— Chem paza campusului. 


69 


— Folosește telefonul din cealaltă cameră, îi spuse Faith, 
întorcându-se înapoi spre birou. 

Folosi un creion pentru a da la o parte niște foi de hârtie, pline 
cu ecuaţii matematice și notițe de curs. Simţea privirea puștiului 
în ceafa ei. Continuă. Nu era chiar prima oară când avea un 
puști de optsprezece ani care o privea cu ură. 

— Nu e bine ce faci, spuse el, mai mult ca să îi atragă atenţia. 

Faith oftă, de parcă era deranjată de faptul că el încă era 
acolo. 

— Ascultă, aici nu este vorba despre băutură, pornografie, 
descărcări ilegale sau orice altceva ce ați pus voi la cale, așa că 
scoate-ţi capul dintre umeri și înţelege că prietenul tău are 
probleme serioase dacă un detectiv de la Poliţia din Atlanta îi 
caută printre lucruri și spune-mi cum te cheamă. 

Păstră tăcerea câteva clipe. Într-un final, spuse: 

— Gabriel Cohen. 

— i se spune Gabe? 

Ridică din umeri. 

— Când l-a văzut ultima dată pe Adam? 

— Azi dimineaţă. 

— Pe hol? În clasă? 

— Aici, cam pe la opt dimineaţă. Din nou, ridică din umeri. 
Tommy, colegul meu de cameră, sforăie. E un ticălos. Așa că am 
dormit aici ca să scap de el. 

Ochii i se măriră când își dădu seama că se băgase singur în 
bucluc. 

— E în regulă, îl asigură ea. Ti-am spus, Gabe, nu sunt aici 
pentru câteva grame de iarbă sau pentru că aţi descărcat ilegal 
Ultimatumul lui Bourne. 

Își mestecă buza, privind-o, probabil încercând să-și dea 
seama dacă putea avea încredere în ea sau nu. Faith se întreba 
de ce îi ia atât de mult timp lui Will Trent, deși nu era sigură că 
prezenţa lui ar fi ușurat cu ceva situația. 

— De când îl știi pe Adam? întrebă ea. 

— Cam de o săptămână, cred. Am făcut cunoștință cu el în 
ziua în care ne-am mutat. 

— Păreai dornic să-i iei apărarea. 

Acum începea să înțeleagă ridicările sale din umeri. Era 
preocupat mai mult de descărcările ilegale decât de droguri, 


70 


având în vedere că pedeapsa pentru piratare era mai mare 
decât cea pentru fumat iarbă. 

— Adam are mașină? întrebă Faith. 

Dădu din cap că nu: 

— Familia lui e destul de ciudată. Sunt ecologişti. 

Aceasta ar putea explica de ce locuiau la țară. 

— Dar asta? întrebă, arătând spre televizorul scump și spre 
consola de jocuri. 

— Sunt ale mele, recunoscu Gabe. Nu voiam ca cineva ca 
Tommy, colegul meu de dormitor, să mi le strice. Adăugă: Dar și 
Adam se joacă. Adică, îi place să meargă la plimbare, dar se și 
joacă. 

— Are și el un computer? 

— | l-a șterpelit careva, răspunse el, iar Faith nu fu surprinsă 
așa cum ar fi fost normal. 

Furtul era o problemă a acestei generaţii. Lui Jeremy i se 
furaseră atâtea calculatoare de buzunar la școală încât îl 
ameninţase că i-l lipește de mână. 

— De unde își verifică Adam e-mail-ul? întrebă ea. 

— Îi dau voie să-l folosească pe al meu. Uneori merge la 
laborator. 

— Ce studiază? 

— Ca și mine. Polimerii, și în special adezivii. 

Asta ar fi impresionat fetele. 

— Avea o prietenă sau pe cineva cu care petrecea timpul? 

Gabe ridică umerii într-o manieră defensivă: 

— Tocmai am ajuns aici, știi? Nu a avut timp să agate. 

— Eşti din alt stat? 

Dădu din cap: 

— Am fost la Grady. 

Grady era una dintre școlile de top, care atrăgea elevii 
eminenți de la alte școli din Atlanta. 

— Ai întâlnit-o vreodată pe Kayla Alexander sau pe Emma 
Campano? 

— În Grady? 

— Westfield. 

Dădu iar din cap. 

— E în Decatur, nu? Cred că prietena mea a fost acolo. Julie. A 
fost dată afară dintr-o groază de școli. 

— De ce? 


71 


Schiţă un zâmbet: 

— Impărtășim aceeași neîncredere în autorităţi. 

Faith îi întoarse zâmbetul. 

— Julie merge la Tech? 

Dădu din nou din cap. 

— A mers câteva trimestre la stat, dar a renunțat. 

Buckhead era o zonă bogată din Atlanta, cunoscută pentru 
viaţa de noapte. Faith deduse că Julie avea cel puţin douăzeci și 
unu de ani dacă i se permitea să consume alcool. 

Cei patru ani diferență între ea și Emma Campano ar fi 
însemnat că era puţin probabil ca fetele să se întâlnească. 

— Cum te-ai lovit la încheietură? îl întrebă Faith pe Gabe. 

Se înroși vag. 

— O chestie aiurea. Am alunecat și am căzut pe mână. 

— Trebuie să fi durut. 

Ridică mâna în ghips, de parcă nu putea crede că s-a lovit. 

— Ca naiba. 

— In ce bar lucrează Julie? 

Işi cobori mâna, dar deveni din nou precaut. 

— De ce? 

Faith consideră că fusese destul de cooperant pentru a-i da o 
explicație. 

— Gabe, am nevoie să îmi spui ce s-a întâmplat azi cu Adam. 

Se auzi ceva ca un lătrat pe coridor. 

— La naiba! șopti Gabe. 

Două secunde mai târziu, Faith află motivul acestei înjurături. 
Gabe făcu prezentările fără nicio tragere de inimă. 

— Acesta este Tommy Albertson, colegul meu de cameră. 

Pe cât de brunet era Gabe, pe atât de alb la faţă era Tommy, 
și Faith observă imediat cât de aproape de adevăr fusese 
caracterizarea făcută de Gabe: puștiul era un ticălos. De parcă 
ar fi dorit să o dovedească, scoase limba și o lăsă să-i atârne în 
timp ce se holba la ea. 

— Măiculiţă! Îmi plac femeile cu armă. 

— Taci, omule! Adam are probleme, șuieră Gabe. 

— Tocmai îi spuneam lui Gabe... îi spuse Faith tânărului. 
Adam a fost omorât în această dimineaţă. 

— Omorât? Tommy ţopăi, arătând cu degetul spre Faith: La 
naiba, omule, el era, nu? Au spus că era un student de la Tech. 
La naiba - era Adam? 


72 


Tulburarea lui Gabe era evidentă. 

— A fost omorât? Adică... ucis? 

— Omule, o nebună l-a strâns de gât până l-a omorât. L-a 
omorât, omule. Cu mâinile goale. Pe bune, au zis la știri. Unde ai 
fost toată ziua, frate? se entuziasmă Tommy. 

Gabe înghiţi în sec. Ochii i se umeziră în timp ce se uita la 
Faith pentru a primi o conformare. 

— E adevărat? 

Aprobă din cap, furioasă că cineva din departament scăpase 
informaţia că Adam era la Tech. 

— E mai complicat de-atât, dar da, Adam e mort. 

— Cum? 

— Nu pot să îţi dau detalii, Gabe. Pot doar să-ţi spun că Adam 
s-a purtat eroic, a încercat să ajute pe cineva, și lucrurile au 
luat-o razna. O fată a fost răpită, și acum o căutăm, dar avem 
nevoie de ajutorul tău. 

Buza sa inferioară începu să-i tremure în timp ce încerca să-și 
stăpânească emoţiile. Dimpotrivă, Tommy părea aproape vesel. 

— Ai venit să mă interoghezi? întrebă el. Dă-i drumul. Am o 
groază de informații. 

— Ce fel de informaţii? întrebă Faith. 

— Ei bine, nimic concret. Era un tip liniștit, dar știi tu... Avea 
ceva... părea că-l paște pericolul. 

Faith se strădui să rămână pasivă, deși i-ar fi plăcut să îl ducă 
pe Tommy Albertson la morgă și să-l întrebe ce era atât de 
interesant în faptul că prietenul său murise. 

— Avea Adam o prietenă? Se vedea cu cineva în special? 

Ca și până acum, Tommy consideră acest moment extrem de 
amuzant. Își puse mâinile pe umerii lui Gabe. 

— Două întrebări, un răspuns! 

Gabe se îndepărtă de el. 

— Să te ia naiba, omule. Nu ai vorbit nici măcar o dată cu 
Adam. Te ura din toate puterile lui. 

— Gabe..., încercă ea. 

— Să te ia naiba și pe tine! 

leși din cameră. Câteva clipe mai târziu, auzi o ușă cum se 
trântește. 

Faith îl privi printre gene pe Tommy, rezistând cu greu nevoii 
de a-l pocni. Acesta făcu câțiva pași în cameră, iar lui Faith nu-i 


73 


plăcu să se simtă încolţită. Ştia că trebuia să preia controlul 
înainte de a avea probleme. 

— Poate că vrei să răspunzi la niște întrebări la secție? 

El se apropie, rânjind cu toţi dinții. 

— Tata e avocat, duduie. Nici gând să mă urc în mașina ta, 
dacă nu cumva scoţi cătușele alea ale tale și încerci să le pui 
unui armăsar viril, ca mine. 

— Atunci cred că nu mai avem ce să discutăm, spuse Faith pe 
un ton neutru. 

Zâmbi cu un aer încrezut, apropiindu-se de ea: 

— Cam așa ceva. 

— Ai putea să pleci acum? 

Când acesta rămase nemișcat, îl împinse înapoi pe hol. 
Fusese prins nepregătit, sau poate că ea era mai furioasă decât 
credea, dar împingerea se transformă într-un brânci și el ateriză 
în fund, pe ciment. 

— lisuse, scânci el. Ce naiba e cu tine? 

Faith închise ușa. 

— Prietenul tău este mort, o fată este dispărută, iar tu nu poţi 
decât să faci glume și să râzi pe treaba asta. Ce crezi că e cu 
mine? 

Cuvintele ei își atinseră ţinta, dar nu avură efectul scontat. 

— De ce ești așa jigodie? 

— Pentru că am de-a face cu ticăloși ca tine în fiecare zi. 

— Este vreo problemă? 

Un bărbat cu trăsături hispanice, bine îmbrăcat, cobora pe 
scări. Rămăsese fără suflu și părea îngrijorat că era un student 
întins pe podea. 

Tommy se strădui să se ridice, având aerul unui copil răsfăţat. 

Faith rezolvase situaţia așa cum știa ea, așa că recunoscu: 

— Devenise agresiv și l-am dat la o parte. 

Bărbatul ajunsese acum lângă ei. Avea trăsături familiare, și 
Faith își dădu seama că era unul dintre nenumărații 
administratori pe care îi văzuse cu o lună în urmă, la 
deschiderea anului universitar, cu Jeremy. Victor Martinez nu 
părea să o fi recunoscut. Privea pe rând spre Faith și spre 
Tommy. 

— Domnule Albertson, avem peste optsprezece mii de 
studenţi înscriși. Nu-i semn bun faptul că abia a trecut o 


74 


săptămână și deja îți știu pe dinafară numele și numărul de pe 
legitimaţia de student. 

— Eu nu... 

Își îndreptă atenţia către Faith. 

— Sunt decanul Martinez, spuse el, întinzându-i mâna. Ai venit 
pentru Adam Humphries? 

Îi strânse mâna. 

— Humphrey, îl corectă ea. 

— Îmi pare rău că ne cunoaștem în asemenea circumstanţe. 

Îl ignoră în continuare pe Tommy, care mormăi o insultă 
înainte de a pleca. 

— Poţi face câţiva pași cu mine? Îmi pare rău dacă pare că nu 
acord suficientă atenţie acestei situaţii, dar prima săptămână de 
școală este cumplită și eu sunt între două ședințe. 

— Desigur. 

Simţi mirosul coloniei sale în timp ce îl urma pe scări. Deși era 
o oră înaintată, era proaspăt bărbierit și avea costumul călcat. 
Cu excepţia lui Will Trent - și de ce l-ar pune la socoteală? - 
trecuse multă vreme de când Faith nu mai stătuse în preajma 
unui bărbat care să acorde atenţie regulilor de igienă. 

— Poftim, spuse Victor, căutând în buzunarul de la pieptul 
hainei sale. Este cheia de la camera sa, orarul și datele de 
contact. 

O atinse pe mână în timp ce îi dădea hârtia, iar Faith fu atât 
de surprinsă de senzaţie încât o scăpă pe jos. 

— Hopa, spuse el, îngenunchind pentru a o ridica. 

Momentul ar fi putut fi jenant - Victor, îngenuncheat în fața ei 
- dar reuși să treacă de el cu tact, apucând foaia și ridicându-se 
într-o mișcare fluidă. 

— Mulţumesc, reuși Faith să spună, încercând să nu sune la 
fel de ciudat precum se simţea. 

— Îmi pare rău că a durat atât, dar universitatea trebuie să-și 
acopere spatele. 

Studie hârtia. Era o cerere obișnuită a unui student, cu toate 
informaţiile necesare completate. 

— Candoarea ta este revigorantă. 

Zâmbi, ţinându-se ușor de balustradă în timp ce coborau 
scările. 

— Îmi poţi da mai multe detalii despre ce se întâmplă? Am 
auzit la știri, desigur. Este cumplit. 


75 


— Este, aprobă ea. Nu știu ce s-a spus, dar chiar nu pot vorbi 
despre o investigaţie în curs de desfășurare. 

— Înţeleg, răspunse el. Și departamentul de poliţie trebuie să- 
și apere spatele. 

Ea râse. 

— Asta poate fi înţeleasă în două feluri, domnule decan 
Martinez. 

Se opri pe următorul palier. 

— Victor, te rog. 

Se opri și ea: 

— Faith. 

— Îmi plac numele de modă veche, spuse el, iar ochii i se 
îngustară în timp ce zâmbea. 

— Port numele bunicii mele. 

— Frumos, spuse el, iar ea avu impresia că el nu vorbea 
despre tradiția botezului copiilor cu nume din familie. 

— Pot să te întreb de ce îmi pari atât de cunoscută? 

În ciuda circumstanțelor, îi era evident că flirta cu ea. Faith 
jeli o clipă în gând pierderea momentului, înainte de a spune: 

— Probabil că m-ai văzut la deschiderea anului universitar. 
Fiul meu este student aici. 

Părea o căprioară înfricoșată, stând în faţa unui autocamion. 

— Cel mai tânăr student al nostru are șaisprezece ani. 

— Fiul meu are optsprezece ani. 

— Optsprezece... înghiţi el în sec. 

— Dap. Nu avea cum să treacă peste acest moment penibil 
decât vorbind: Mulţumesc pentru cheie. O voi aduce înapoi. Sunt 
sigură că șeful meu va dori să discute cu unii dintre studenți 
diseară. Vom fi pe cât se poate de politicoși, dar aș aprecia dacă 
vei anunţa paza campusului ca să nu avem probleme. S-ar 
putea să primiţi telefoane de la părinţi furioși. Sunt sigură că 
ești obișnuit cu așa ceva. _ 

— Cu siguranţă. Mă bucur că pot fi de ajutor. Incepu să 
coboare pe scări: Trebuie să ajung la ședință. 

— Încă ceva? Faith doar își făcea meseria, dar trebuia să 
recunoască faptul că îi plăcea teama pe care o citea în ochii lui 
în timp ce aștepta: Îmi poţi spune de ce Tommy Albertson este 
deja în vizorul tău? 

— Ah... Decanul era mai mult decât mulţumit că era atât de 
ușor. Towers și Glenn sunt rivali. De obicei își fac niște farse de 


76 


bun simţ, dar domnul Albertson a întins coarda. Nu prea vor să 
ofere detalii, dar știu cum se desfășoară treburile și cred că au 
umblat cu baloane cu apă. Podeaua era umedă. Unele persoane 
au fost rănite. Un băiat a fost dus la spital. 

Asta explica gipsul de la mâna lui Gabe. 

— Mulţumesc. Faith îi strânse mâna încă o dată. 

De această dată zâmbi mai larg și o lăsă să coboare scările 
înaintea lui, dar când își dădu seama că o ia în direcţia potrivită, 
făcu stânga spre spatele clădirii. 

Faith se îndreptă spre mașină, întrebându-se ce Dumnezeu 
făcea Will Trent. Îl găsi sprijinit de Mini-ul ei, cu coatele pe 
plafon. Își ţinea capul în mâini, cu telefonul la ureche. Jacheta lui 
era întinsă pe capotă. 

Când se apropie, Faith putu auzi ce spune. 

— Da, domnule, vă va aștepta mâine cineva la aeroport. Să 
îmi comunicaţi detaliile zborului. Se uită în sus, iar expresia lui 
vădea atâta durere, încât Faith întoarse privirea. Mulţumesc, 
domnule. Voi face tot ce îmi stă în putinţă. 

Auzi cum închise telefonul. Își drese glasul. 

—A sunat șeriful și mi-a comunicat numărul familiei 
Humphrey. Voiam să termin cât mai repede cu asta. Își drese 
glasul. Sunt la șase ore distanţă de aeroport. Vor pleca cu 
mașina în această seară și vor încerca să prindă primul zbor 
mâine dimineaţă, dar are escală în Salt Lake. Dacă vor trece 
prin Dallas, le poate lua între șapte și zece ore să ajungă aici. Işi 
drese glasul. Le-am spus să sune la compania aeriană, să le 
explice situaţia și să vadă ce pot face. 

Faith nu își putea închipui cum era să stai în mașină și să 
aștepți în aeroporturi. Probabil că era exasperant; cea mai grea 
zi din viaţa unui părinte. Aruncă o privire spre Will. Adoptase din 
nou expresia lui de neclintit. 

— Ai aflat ceva de la ei? 

Clătină din cap. 

— Adam nu are mașină aici. A fost de două ori în Atlanta. 
Prima dată a venit cu avionul cu tatăl său pentru cursul de 
orientare, a rămas trei săptămâni, apoi s-a întors. Ambii părinţi 
au venit cu el cu mașina pentru a-l ajuta să se instaleze în 
cameră. 

— Din Oregon? întrebă ea, surprinsă. Câte zile le-a luat? 


77 


— Mama spune că a durat o săptămână, dar s-au oprit pe 
drum pentru a vizita diferite locuri. Se pare ca sunt pasionaţi de 
ieșirile în aer liber. 

— Asta explică revistele de camping pe care le-am găsit în 
camera lui, spuse Faith, gândindu-se că ar prefera să își taie 
venele decât să traverseze America. Dacă l-ar lua și pe Jeremy 
în excursie, s-ar lăsa cu crimă-sinucidere. Deci a ajuns în Atlanta 
în paisprezece zile. 

— Exact, spuse Will. Nu au auzit nici de Kayla Alexander, nici 
de Emma Campano. Din câte știu ei, nu avea vreo iubită. 

— Avea o prietenă acasă, dar s-a mutat la New York anul 
trecut - e dansatoare. A fost o despărţire de comun acord și ela 
mai ieșit cu câte cineva, dar nimic serios. Nu au idee de ce avea 
poza Emmei Campano în portofel. Își atinse obrazul, găsind 
cicatricea cu degetele. Mama sa a spus că laptopul i-a fost furat 
săptămâna trecută. Au depus o plângere la paza campusului, 
dar nu cred că a fost luată în serios. 

Faith se gândi că era rândul ei să vorbească. Îi spuse despre 
Gabe și Tommy, de prietena care probabil că a fost la Westfield. 
Pe măsură ce vorbea, realiză că trebuia să fie sinceră și vizavi 
de lovirea lui Tommy de peretele din hol. Îi spuse și despre 
Victor Martinez și comentariile sale, dar ţinu părţile jenante 
pentru ea, în speranţa că își va păstra demnitatea. 

In loc să o acuze de acte de violență împotriva lui Albertson, 
Will întrebă: 

— Câte baruri sunt în Buckhead? Cincizeci? 

— Cel puţin. 

— Cred că merită să dăm câteva telefoane pentru a încerca 
să o găsim, spuse el. Nu-mi place să recunosc, dar o prietenă 
care a fost la aceeași școală cu Emma și Kayla și care a fost 
iubita unui prieten de-al lui Adam este singura noastră pistă. 

Niciunul nu avea de ce să menţioneze ce era evident: fiecare 
oră care trecea îngreuna găsirea criminalului și scădea șansele 
de a o găsi vie pe Emma. 

— M-a sunat cineva în timp ce vorbeam cu părinţii, explică el, 
privindu-și telefonul. Menţionează incidentul cu Albertson în 
raport, apoi uită de el. Avem probleme mult mai presante. 

Un Lexus sedan de culoare crem opri lângă ei în timp ce Will 
își asculta mesajele. Faith o văzu pe Amanda Wagner la volan. 
Probabil că ea-i lăsase mesajele, pentru că Will îi spuse lui Faith: 


78 


— Au găsit Prius-ul lui Kayla Alexander la un centrul de 
copiere de pe Peachtree. E sânge în portbagaj, dar nici urmă de 
Emma. Camera de supraveghere nu redă imaginea clar, dar 
măcar era funcţională. Își puse telefonul în buzunar în timp ce se 
îndrepta spre mașina Amandei, turuind ordine către Faith: 
Cheamă întăriri să te ajute să verifici dormitoarele. Poate mai 
știe cineva ceva despre Adam. Caută prin lucrurile lui, vezi dacă 
mai găsești poze cu Emma. Scapă de orice nu au nevoie părinţii 
să vadă. Întoarce-te la puștiul acela, Gabe, dacă tu consideri că 
merită. Dacă nu, lasă-l să se mai gândească peste noapte. Il 
lovim mâine amândoi. 

Ea încercă să ţină minte totul. 

— Când începem mâine? 

— La șapte e prea devreme? 

— Nu. 

— Ne întâlnim la Academia Westfield. Vreau să interoghez 
angajaţii. 

— Nu cumva Leo... 

— Leo nu mai lucrează la caz. Will deschise portiera: Ne 
vedem de dimineaţă. 

Faith încercă să întrebe ce s-a întâmplat cu Leo, dar Amanda 
porni mașina înainte ca el să se așeze. Faith văzu că jacheta lui 
Will încă era pe capota Mini-ului și-i făcu semn să se oprească, 
dar Amanda ori nu o văzu, ori nu dădu importanţă gestului. 

Faith se gândi că totuși era bine că încă mai lucrează la caz. 
Partea proastă era că rămăsese tot la nivelul muncii de jos. 
Probabil că va trebui să stea acolo până la trei dimineața. 

Leo era prima victimă. Faith nu avea de gând să fie a doua. 

Căută în buzunarul lui Will și găsi o mână de mănuși de latex. 
Găsi și ceva mult mai ciudat: un reportofon digital. Toate literele 
fuseseră șterse de folosirea prelungită. Faith întoarse micul 
aparat în mână. Ecranul arăta că sunt șaisprezece mesaje. Se 
gândi că butonul roșu era pentru înregistrare, așa că cel de 
lângă acesta ar fi cel de redare. 

Sună telefonul și Faith aproape că scăpă reportofonul. 
Recunoscu numărul lui Jeremy și privi spre Glenn Hall. Numără 
cinci etaje și îl văzu la fereastră, privind-o. 

— Nu cumva este ilegal să umbli prin buzunarele oamenilor? 
întrebă Jeremy. 

Ea puse reportofonul înapoi în jachetă. 


79 


— M-am săturat de puștii care fac pe deștepțţii și pretind că își 
cunosc drepturile. 

El scoase un fornăit dezaprobator. 

— Am o întrebare pentru tine: dacă nu ai avea cartela de 
acces, cum ai intra în clădire? 

— Aş apăsa pe butonul pentru handicapati. 

Faith clătină din cap. Nu aveai cum să ţii evidenţa persoanelor 
care intră și ies din cămin. 

— M-ai sunat pentru că ai nevoie de bani de pizza, de haine 
curate, sau ca să te asiguri că nu urc să te fac de rușine în fața 
prietenilor? 

— Am auzit de puștiul acela, spuse el. S-a dus vestea în tot 
căminul. 

— Ce se spune? 

— Nu prea multe, recunoscu Jeremy. Nu prea îl cunoștea 
nimeni, știi? Era tipul pe lângă care treceai în drum spre toaletă. 

Faith observă mila din vocea lui și se simţi mândră că fiul ei 
dădea dovadă de umanitate. Tocmai cunoscuse alternativa și nu 
îi plăcuse. 

— Crezi că o veți găsi pe fată? întrebă el. 

— Sper. 

— Pot să mai aflu și eu câte ceva. 

— Nu, nu vei face asta, îl opri ea. Te duci la școală ca să devii 
inginer, nu poliţist. 

— Nu e nimic rău în a fi poliţist. 

Faith își putea imagina câteva aspecte, dar nu voia să știe el. 

— Trebuie să închid, dragul meu. O să întârzii. 

El nu închise. 

— Dacă vrei să îmi speli câte ceva... 

— Te sun înainte să plec, zâmbi ea. 

— Mamă? 

— Da? 

El tăcu, și ea se întrebă dacă avea să îi spună că o iubește. 

Până la urmă, asta era metoda lor. Te-ai chinuit cu ei și ai 
strâns după ei și ai suportat toate greutăţile și gălăgia și bărbaţii 
latini oacheși care se uitau la tine de parcă ai avea coarne, 
pentru ca apoi să te tragă înapoi cu aceste două simple cuvinte. 

Nu și de această dată. 

— Cine era tipul acela cu care erai? Nu părea a fi poliţist, 
întrebă Jeremy. 


80 


Fiul ei avea dreptate în privința asta. Ea luă jacheta lui Will 
Trent pentru a o pune în mașină. 

— Nimeni important. Un tip care lucrează pentru mătușa ta, 
Amanda. 


Capitolul 4 


Centrul de copiere Copy Right era la parterul unei clădiri vechi 
de trei etaje. Era una dintre puţinele locaţii de pe Peachtree care 
nu fusese dărâmată pentru a fi înlocuită de un zgârie-nori și 
întreaga clădire avea un aer de resemnare, ca și cum s-ar 
aștepta să fie demolată oricând. Copiatoarele de volum mare, 
vizibile prin ferestre datorită luminilor fluorescente, îi dădeau 
aerul unui loc distopic, chiar science-fiction. Intre B/aderunner și 
Kinko's. 

— Rahat, mârâi Amanda la drumul cu denivelări ce îi atinse 
scutul mașinii. 

Asfaltul era  peticit cu plăci grele de metal care se 
suprapuneau precum niște plasturi. Semne și piloni semnalizau 
închiderea unui segment întreg al străzii Peachtree, dar 
muncitorii plecaseră de mult. 

Se ridică, ţinând strâns volanul pe măsură ce mașina trepida 
pe rampa care ducea la parcare. Amanda parcă în spatele unei 
mașini de investigaţii. 

— Șapte ore, spuse ea. De atâta timp lipsește Emma. 

Will ieși din mașină, își aranjă vesta, dorindu-și să aibă și 
jacheta, deși căderea nopţii nu ameliorase căldura înăbușitoare. 
Unul dintre angajaţii de la Copy Right văzuse știrea despre 
răpire la televizor. Observase mașina când ieșise în pauza de 
țigară și sunase la poliţie. 

Will o urmă pe Amanda pe rampa ușor înclinată care ducea la 
garajul din spatele clădirii. Spaţiul era mic în comparaţie cu 
altele din Atlanta, cu doar cincisprezece metri lăţime și tot atâţia 
lungime. Deasupra lor tavanul era foarte jos, grinzile de beton 
fiind la mai puţin de treizeci de centimetri de capul lui Will. 
Etajul doi al parcării era blocat cu bariere de ciment care păreau 
a fi acolo de ceva timp. Un drum de acces se deschidea în spate 
și observă că ducea la clădirile adiacente. Erau trei mașini în 
respectiva zonă. Se gândi că era parcarea angajaţilor. Iluminatul 


81 


era de culoare galbenă, pentru a îndepărta ţânţarii. Will își duse 
mâna la față, simțind cicatricea, apoi își controlă ticul nervos. 

Parcarea nu avea poartă, nici cabină a paznicului. Proprietarul 
probabil că se baza pe onestitatea străinilor. Cutia de bani era 
plasată la intrare și avea numere care corespundeau spaţiilor de 
parcare. Se aștepta ca vizitatorii să plieze strâns patru bancnote 
de un dolar și să le îndese într-o deschizătură a cutiei, ca formă 
de plată. 

O bucată ascuţită și subţire de metal, agățată de un șnur, era 
menită să ajute la introducerea banilor. 

Tocurile Amandei răsunau pe ciment în timp ce se deplasau 
spre Prius-ul lui Kayla Alexander. Mașina fusese deja înconjurată 
de o echipă. Bliţurile luminau, probele erau marcate, pungile se 
umpleau. Tehnicienii erau deja pregătiţi, transpirând abundent 
în căldura înăbușitoare. Umiditatea îi dădea impresia lui Will că 
respiră printr-o cârpă udă de bumbac. 

Amanda ridică privirea, cercetând zona. Will o urmări. Era o 
singură cameră de supraveghere pe perete. Unghiul era mai 
mult menit să surprindă oamenii care intrau în clădire decât 
mașinile din parcare. 

— Ce avem? întrebă Amanda. 

Vorbi pe un ton calm, dar era echipa ei și toți se așteptau ca 
ea să întrebe asta. 

Charlie Reed făcu un pas înainte. 

— Sfoară și bandă adezivă, explică el, arătând spre fiecare. 
Le-am găsit în portbagaj. 

Will luă punga cu sfoara, care părea a fi sârmă de întins 
rufele, nefolosită; sfoara împachetată frumos era prinsă cu o 
folie de plastic. Pe o parte era ușor roșiatică, acolo unde fibrele 
se îmbibaseră cu sânge. 

— Era strânsă așa când ai găsit-o? 

Charlie îi aruncă lui Will o privire prin care voia să îl întrebe 
dacă are impresia că e atât de prost. 

— Exact așa, spuse el. Nicio amprentă, pe nicio parte. 

— A venit pregătit, concluzionă Amanda. 

Will înapoie sfoara și Charlie continuă: 

— O pată de sânge din portbagaj are aceeași grupă cu a 
Emmei. Trebuie să vedem ce spune medicul, dar rana nu pare 
să îi pericliteze viața. 


82 


Arătă spre un semicerc de sânge înnegrit din portbagaj. Will 
presupuse că e de mărimea capului unei fete de șaptesprezece 
ani. 

— După volumul de sânge, presupun că e o tăietură adâncă. 
Scalpul sângerează abundent. Ah... Se întoarse către Will: Am 
găsit urme microscopice de sânge ce îi aparţin Emmei Campano 
în șifonier, deasupra petei de urină găsită de tine. Cred că a fost 
lovită cu piciorul sau cu pumnul în cap, fapt ce a provocat 
pulverizarea. Am decupat panoul, dar nu știu dacă e destul 
pentru analiză. Adăugă: Poate de aceea nu a fost nevoit să 
folosească sfoara și banda adezivă. Și-a pierdut cunoștința 
înainte ca el să o scoată din șifonier. 

Amanda se pare că deja anticipase acest lucru. 

— Continuă. 

Charlie înconjură mașina, arătând spre diferite pete. 

— Volanul, portierele și mânerul portbagajului prezintă ușoare 
urme de sânge, același cu cel găsit în portbagaj. E un transfer 
clasic de pe mănuși. Voia să spună că răpitorul purta mănuși din 
latex. Gunoiul din mașină presupun că-i aparţine proprietarei. 

Will se uită în mașină. Cheile atârnau din contact lângă ceea 
ce părea a fi un mic glob pe post de schimbător de viteze. Peste 
tot erau pahare de plastic, pungi de fast-food, manuale școlare, 
foi, machiaj topit și urme lipicioase de suc și alte obiecte care 
indicau faptul că lui Kayla Alexander îi era prea lene pentru a 
căuta un coș de gunoi, dar nu ieșea nimic în evidenţă. 

— Urme de fluide corporale au fost găsite pe scaune. Ar putea 
fi sânge, urină, spermă, transpiraţie, spută. Materialul e închis la 
culoare și nu am găsit mare lucru, dar măcar e ceva, continuă 
Charlie. Voi tăia părţile de material și vedem dacă pot scoate 
ceva din ele în laborator. 

— Sângele din exteriorul mașinii era numai al Emmei? îl 
întrebă Will. 

— Da. 

— Deci și-a schimbat mănușile după ce a plecat din casa 
familiei Campano? 

Charlie se gândi la răspuns. 

— Cred că da. Dacă ar fi folosit aceleași mănuși, atunci 
sângele lui Adam și Kayla ar fi fost găsit în mașină. 

— Nu s-ar fi uscat la căldură? întrebă Amanda. 


83 


— Posibil, dar sângele proaspăt l-ar fi umezit pe uscat. M-aș 
aștepta să găsesc o contaminare. 

— De unde știi că e sângele Emmei? 

— Nu știu sigur, recunoscu Charlie. Găsi o rolă de hârtie și 
rupse o bucată pentru a se șterge pe faţă de sudoare. Pot 
verifica doar grupa de sânge. Sângele găsit în mașină e O 
pozitiv. Emma e singura din casă cu această grupă. 

— Nu vreau să îţi critic procedeul, îl întrerupse Will, apoi făcu 
exact pe dos: De unde știi că e numai O pozitiv? 

— Grupele de sânge nu se amestecă, explică Charlie. Dacă 
amesteci O pozitiv cu oricare tip de grupă, A sau B, obţii o 
reacţie violentă. De asta îţi fac analiza la spital înainte de a face 
o transfuzie. E un test simplu - durează doar câteva minute. 

— O pozitiv nu era universal? interveni Amanda. 

— Acela e O negativ, îi spuse Charlie. Este vorba despre 
antigeni. Dacă grupele de sânge nu sunt compatibile, globulele 
roșii se strâng. În organism, asta poate forma cheaguri și poate 
bloca vasele de sânge, provocând decesul. 

Nerăbdarea Amandei era evidentă. 

— Nu am nevoie de lecţii de chimie, Charlie, doar ce e 
important. Ce ai mai aflat? 

El privi înapoi la mașină, la echipa care strângea probele 
pentru a le sigila, la fotograful care documenta fiecare pahar gol 
de la McDonald's și fiecare ambalaj de la bomboane. 

— Mai nimic, recunoscu el. 

— Dar clădirea? întrebă Will. 

— Ultimele două etaje sunt goale. E primul lucru pe care l-am 
verificat. Se pare că nu a mai locuit nimeni acolo de șase luni, 
poate chiar un an. La fel și parcarea de sus. Bariera de beton e 
acolo de ceva timp. Presupun că e atât de veche clădirea, încât 
nu a fost construită pentru a rezista mașinilor noi, mari, așa că 
au închis-o pentru a preveni prăbușirea. 

Amanda aprobă din cap. 

— Caută-mă, dacă intervine ceva. Se îndreptă spre clădire, cu 
Will pe urmele ei: Barry nu a găsit mănuși aruncate, îi spuse ea, 
referindu-se la șeful echipei canine. În după-amiaza asta câinii 
au reușit să prindă o urmă de la casa familiei Campano până la 
pădurea de la capătul străzii, dar erau foarte multe mirosuri și 
au pierdut-o. Arătă spre o zonă din spatele garajului: Mai este o 


84 


potecă acolo care duce spre aceeași pădure. l-ar lua zece 
minute să ajungă la casa familiei Campano, dacă știa zona. 

Will își aminti ce îi spusese Leo mai devreme: 

— Fetele chiuleau anul trecut, până ce vecina de peste drum 
le-a spus părinţilor de mașina din faţa casei. Poate că parcau 
acolo pentru a nu mai fi prinse. 

— Dar mașina lui Kayla a fost parcată astăzi în faţa casei, 
remarcă Amanda. 

— Vrei să întrebăm din nou vecinii, să vedem dacă își 
amintesc ceva? 

— Adică a treia oară? Ea nu refuză, dar îi aminti: Este foarte 
mediatizat cazul. Mă mir că nu s-a autoconvins nimeni să vadă 
ceva. 

Will știa că asta era o problemă des întâlnită la martorii 
oculari, mai ales în cazurile în care erau implicaţi copiii. Oamenii 
voiau să ajute atât de mult, încât inventau scenarii care nu 
avuseseră loc, de fapt. 

— Cum îl cheamă pe puștiul care a anunţat prezenţa Prius- 
ului? 

— Lionel Petty. 

Amanda apăsă butonul roşu al uşii. Trecură câteva secunde, 
apoi se auzi un bâzâit și un clic. 

Will îi deschise ușa, apoi o urmă pe un hol lung care ducea 
către Copy Right. Apreciară foarte mult aerul condiționat, în 
comparație cu temperatura înăbușitoare din garaj. Pe pereții 
interiori ai magazinului atârnau pancarte cu pixuri zâmbitoare 
care scriau indicaţii. Recepţia era plină de coli de hârtie. 
Aparatele zumzăiau pe fundal, scoțând foi de hârtie cu o viteză 
ameţitoare. Will privi în jurul său, dar nu văzu pe nimeni. Într-un 
colț era o sonerie și apăsă pe ea. 

Un puști scoase capul pe după unul dintre aparate. Părul îi era 
răvășit, de parcă tocmai se ridicase din pat, dar ciocul său era 
tuns cu atenție. 

— Sunteţi polițiști? 

Se apropie de ei și Will observă că nu era chiar un puști. Se 
gândi că ar avea aproape treizeci de ani, dar era îmbrăcat ca un 
adolescent și avea o față rotundă, ca a unui copil. Dacă nu ar fi 
observat începutul de calviţie, ar fi crezut că e adolescent. 
Acesta repetă întrebarea: 

— Sunteţi de la poliţie? 


85 


Will vorbi primul pentru că știa din experienţele anterioare că 
înșiruirile de întrebări ale Amandei și pretenţiile ei de a primi 
răspunsuri rapide nu era cea mai bună metodă de a extrage 
informaţii de la străini. Ridică tonul pentru a fi auzit peste 
sunetul aparatelor. 

— Tu ești Lionel Petty? 

— Da, răspunse el, zâmbind nervos către Amanda. O să 
rezolvaţi cazul? Tonul relaxat cu care vorbise avea o nuanţă 
ciudată, iar Will nu se putea hotărî dacă bărbatul era doar liniștit 
sau dacă fumase prea multă iarbă. Am urmărit cazul la știri 
toată ziua și arătau mașina, deci, la fiecare cinci minute. Nu mi- 
a venit să cred când am ieșit la o ţigară și am văzut-o acolo. M- 
am gândit că poate e închipuirea mea, pentru că, serios, care ar 
fi șansele? 

— Petty, strigă o voce. Will se uită spre capătul recepţiei. 
Văzu partea de jos a unui corp ce ieșea dintr-un copiator. Ai 
semnat de ieșire, cum ţi-am zis? 

Petty zâmbi și Will văzu cei mai stricaţi dinţi pe care îi văzuse 
vreodată la cineva. 

— Nu vreau să fiu nesimţit, dar se oferă vreo recompensă? 
„Vino la Campano”, nu? Locuiesc în Ansley Park. Probabil că au 
o grămadă de bani. 

— Nu, răspunse Amanda. Își dăduse seama cine era șeful, așa 
că îl întrebă pe puștiul de sub copiator: Unde este caseta de la 
camera de supraveghere? 

Acesta ieși de sub aparat. Avea o pată de tuș pe frunte, dar 
părul său era pieptănat cu grijă și era bărbierit. Era cam de 
aceeași vârstă cu Petty, dar nu avea aceleași trăsături tinerești 
și același șarm. Își șterse mâinile de pantaloni, lăsând o ușoară 
urmă de tuș. 

— Îmi pare rău, avem o comandă de zece mii de fluturași 
până mâine dimineaţă și s-a blocat aparatul. 

Will se uită la matele  copiatorului, gândindu-se că 
mecanismul și rotițele sale îi aminteau de un ceas de mână. 

— Sunt Warren Grier, spuse bărbatul. Am scos caseta imediat 
ce aţi ajuns aici. Aveţi noroc. Schimbăm aceleași două casete 
zilnic. Dacă aţi fi venit mâine, probabil că am fi înregistrat peste. 

— Aveţi probleme cu furturile? întrebă Will. 


86 


— Nu prea. Arhitectura clădirii îngreunează intrarea și ieșirea. 
Nouăzeci la sută dintre clienţii noștri nici nu ne văd. Facem noi 
livrarea. 

— Pentru ce aveţi camera de supraveghere? 

— Mai mult pentru a vedea cine e la ușă și să scăpăm de 
oamenii străzii. Nu ținem mult numerar aici, dar ăstora nu le 
trebuie mult, știi? Și douăzeci de dolari e o avere pentru ei. 

— Sunteţi doar voi doi aici? 

— E și o fată care lucrează de dimineaţă. Monique. De la 
șapte până la prânz. Avem un curier pentru livrări. Intră și ies 
toată ziua. Își sprijini mâna pe birou: Sandy și Frieda ar trebui să 
apară și ele. Lucrează în tura de seară. 

— Cine folosește birourile de sus? 

— Erau niște avocaţi, dar au plecat. Acum un an? îl întrebă pe 
Petty, iar acesta aprobă din cap. Erau avocați de imigrări. Cred 
că umblau cu înșelătorii. 

— Sunt mulţi oameni de genul acesta, completă Petty. 

— Poftim. Warren scoase un set de chei din buzunarul 
pantalonilor și i le înmână lui Petty. Du-i în biroul meu. Am oprit 
caseta când aţi ajuns. Cea de sus e de astăzi. Nu a fost derulată 
încă, așa că puteţi găsi înregistrarea dorită destul de repede. li 
ceru scuze lui Will: Îmi pare rău, dar trebuie să repar aparatul 
ăsta. Chemaţi-mă dacă aveţi probleme și vă ajut imediat. 

— Mulţumesc, spuse Will. Să te mai întreb ceva... ai observat 
să folosească cineva garajul mai des în ultima vreme? Poate nu 
Prius-ul, dar o altă mașină. 

Warren clătină din cap, îndreptându-se spre copiator. 

— Eu, de obicei, nu ies din magazin. les pe ușa din spate doar 
atunci când plec spre casă. 

Will îl opri: 

— Ai văzut persoane necunoscute prin zona? 

Warren ridică din umeri. 

— Suntem pe Peachtree. E greu să nu îi vezi. 

— Eu ţin de pază, știi? Le făcu semn să îl urmeze în spatele 
magazinului: Nu e vorba doar de mașină. Am sunat la poliţie 
pentru niște oameni ai străzii care dormeau pe alee, spuse 
Petty. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Amanda. 

— Acum un an, poate doi? 


87 


Will aşteptă ca ea să îi dea o replică sarcastică, dar se abținu. 
ÎI întrebă pe Petty: 

— Ai mai văzut vreodată Prius-ul parcat aici? 

Acesta clătină din cap. 

— Dar alte mașini? insistă Will. Ai văzut vreuna care să fie 
parcată mai des acolo? 

— Din câte îmi amintesc, nu, dar eu stau mai mult înăuntru 
pentru a răspunde la telefoane. 

— Dar în pauzele de ţigară? 

— Stupid, nu? Se înroși puţin. M-am lăsat acum, să zic, doi 
ani, dar am cunoscut o fată la Yacht Club acum câteva zile și 
fumează precum Cruela de Vil. M-am apucat imediat. 

Plesni din degete. 

Euclid Avenue Yacht Club era un local în Little Five Points. Era 
exact genul de loc în care ai găsi un tip la douăzeci și ceva de 
ani, care lucrează la un centru de copiere și are ambiția unui 
melc. 

— Dar muncitorii de afară? întrebă Will. 

— Au fost aici vreo șase luni. La început voiau să folosească 
garajul la prânz. Ştii, pentru umbră și toate alea. Dar Warren s-a 
enervat pentru că lăsau tot felul de gunoaie pe acolo - chiștoace 
de ţigări, pahare de cafea, toate prostiile astea. A vorbit cu 
maistrul, toate bune, ceva de genu’: Ai și tu bun simţ, domne’. 
Pune gunoiul unde trebuie! A doua zi, când am ajuns aici, erau 
plăci de oțel peste tot și nu s-au mai întors. 

— Asta când s-a întâmplat? 

— Acum o săptămână? Nu-mi amintesc. Warren trebuie să 
știe. 

— Aţi mai avut probleme cu ei înainte de asta? 

— Nu, nu au lucrat destul de mult încât să ne pese. Vin și 
pleacă. De obicei sunt echipe diferite, șefi diferiţi. Petty se opri 
în faţa unei uși închise. Continuă să vorbească în timp ce băga 
cheia în ușă: Nu vreau să credeţi că sunt vreun nesimţit lacom 
care caută o recompensă. 

— Normal că nu, spuse Will, uitându-se prin birou. 

Spaţiul era mic dar bine organizat, cu sute de CD-uri așezate 
pe rafturi metalice din podea până la tavan. Lângă biroul 
metalic era un scaun ponosit, plin de teancuri de hârtii. Ceasul 
ticăia strident. Pe un raft de pe peretele opus era un televizor 


88 


mic, alb-negru. Din mufele din față plecau o serie de cabluri 
către două aparate video. 

— E destul de nasoală. Warren are dreptate în ce privește 
reînregistrarea casetelor. Eu lucrez aici de șapte ani și cred că a 
cumpărat unele noi doar de două ori, spuse Petty. 

— Dar CD-urile? 

— Documente de-ale clienţilor, desene și alte lucruri, explică 
el, atingând cu degetul carcasele multicolore. Majoritatea 
proiectelor au fost trimise deja, dar, câteodată, trebuie să le 
repetăm și le scoatem de aici. 

Will se uită cu atenţie la televizor, văzându-i creștetul lui 
Charlie când tăia o bucată din materialul scaunului din dreapta 
al Prius-ului. Lângă televizor erau două casete, cu etichete 
numerotate. Will se uită la unul dintre aparatele video, care 
părea destul de simplist. Butonul mare era întotdeauna cel de 
redare. Cele două care îl încadrau erau pentru derulare înainte 
și înapoi. 

— Cred că ne descurcăm, îi spuse lui Petty. 

— Dar eu pot să... 

— Mulţumim, spuse Amanda, puţin mai lipsind să îl împingă 
afară pe ușă. 

Will se apucă imediat de treabă. Puse prima casetă în video. 
Ecranul se aprinse și apăru imaginea garajului. 

— Au oprit înregistrarea acum două ore, spuse Amanda. 

— Văd și eu, mormăi Will, cu degetul apăsat butonul de 
derulare înapoi, observând cum orele se succed înapoi. Will opri 
caseta și apăsă butonul din nou, știind că aparatul va derula mai 
repede și nu va mai reda imaginea. Aparatul video bâzâi. Ceasul 
ticăi. 

— Încearcă acum, spuse Amanda. 

Will apăsă pe butonul de redare și imaginea garajului reapăru. 
Văzură din nou Prius-ul în același loc. Cronometrul arăta 
1:24:33. 

— Aproape, spuse ea. Datorită apelului soțului la poliţie, știau 
că Abigail Campano ajunsese acasă pe la ora 12:30. 

Will puse aparatul video în modul redare și apăsă butonul de 
derulare cu degetul mare. Camera nu surprinsese niciun fel de 
acţiune, doar mașina în garajul gol. Calitatea înregistrării era 
exact cea la care s-ar fi așteptat, iar Will nu credea că ar fi ghicit 
marca mașinii doar urmărind caseta. 


89 


Deoarece camera era îndreptată mai mult către ușă, garajul 
nu era surprins decât dintr-un unghi. Urmăreau scena derulată 
în sens invers, așa că la ora 12:21:03, când Prius-ul dădu cu 
spatele, acesta, de fapt, tocmai ajunsese. Era o informaţie 
importantă, dar ce îi interesa și mai mult pe ei era o a doua 
mașină pe care o acoperise Prius-ul în parcare. 

— Ce marcă e? întrebă Amanda. 

Inregistrarea neclară arăta aripa din faţă și o parte din roata 
din faţă al unui sedan roșu, albastru sau negru, care oprea pe 
un loc de parcare. Will putea observa o parte din parbriz, 
curbura capotei și o luminiţă intermitentă, dar atât. Toyota? 
Ford? Chevrolet? 

— Nu îmi dau seama, recunoscu el într-un final. 

— Deci, spuse Amanda, știm că Prius-ul a intrat în garaj la 
12:21. Derulează până la momentul în care a intrat a doua 
mașină. 

Will se conformă, derulând aproape o oră, până la 11:15. 
Apăsă pe butonul de redare și imaginea se derulă ușor. Mașina 
de culoare închisă intră în parcare. Imaginea șoferului nu 
dezvălui decât că era de înălţime medie. Când ieși din mașină, 
se putea observa că era brunet și purta un tricou închis la 
culoare și blugi. Având posibilitatea de a compara, Will 
presupuse că era Adam Humphrey. Adam închise portiera, apoi 
aruncă ceva - cheile? peste plafon, celuilalt pasager, căruia 
camera nu îi surprinde decât mâna și partea superioară a 
antebraţului. Pasagerul nu purta ceas. Nu avea tatuaje sau alte 
semne distinctive. Şoferul și pasagerul ieșiră din cadru și Will 
derulă înainte până la momentul în care apăru mașina lui Kayla 
Alexander. 

Spre ușurarea lui Will, evenimentele se desfășurau în ordine 
cronologică acum. La ora 12:21:44, Prius-ul alb parcă lângă 
sedan, blocând imaginea camerei. Șoferul ieși prin ușa 
pasagerului din dreapta a Prius-ului, în afara ariei camerei, și 
deschise portbagajul. Portbagajul celui de-al doilea sedan se 
deschise pentru o clipă, intrând în zona acoperită de cameră. Se 
închise după câteva secunde. Se putea observa o umbră ce 
părea a fi capul răpitorului care se ghemuia lângă sedan pentru 
a intra pe ușa pasagerului din dreapta. Camera nu mai filmase 
nimic după aceea. Presupuseră că sedanul plecase. 

Will ridică mâna de pe aparatul video. 


90 


Amanda se sprijini de birou. 

— Ştia că sedanul va fi acolo. Ştia că trebuie să schimbe 
mașinile pentru că vom căuta un Prius. 

— Toată după-amiaza am căutat altă mașină. 

— Să îl rugăm pe Charlie să trimită caseta la Quantico. Se 
referea la laboratorul FBI din Virginia. Sunt sigură că au un 
expert în automobile, spuse Amanda. 

Will scoase caseta din video. Televizorul se reaprinse și arătă 
din nou Prius-ul. Charlie stătea în genunchi, analizând în 
amănunt mocheta din partea șoferului. Cronometrul arăta 
20:41:52. 

Amanda văzu și ea. 

— Am mai pierdut treizeci de minute. 

e 

Amanda era surprinzător de tăcută când îl lăsă pe Will la 
primărie. Când acesta se îndreptă spre mașina lui, ea spuse 
doar atât: 

— Vom avea mai multe informaţii mâine. 

Se referea la criminalistică. Echipa de la laborator lucra peste 
program pentru a procesa materialele. Amanda știa că Will 
făcuse tot ce îi stătuse în putință, dar amândoi știau că nu era 
de ajuns. 

Will conducea pe North Avenue și era atât de preocupat cu 
gândurile sale, încât uită să cotească pe strada sa. Locuia la mai 
puțin de cinci minute de primărie, dar, în ultima vreme, și-ar fi 
dorit ca distanța să fie mai mare. Locuise singur de la vârsta de 
optsprezece ani și era obișnuit să aibă mult timp pentru el. A o 
găsi pe Angie acasă însemna o mare schimbare. Mai ales într-o 
seară ca asta, când Will era atât de implicat într-un caz încât îi 
dădea dureri de cap. Nu voia decât să stea singur și să 
reflecteze. 

incercase să se gândească la ceva bun ce au realizat azi. Îi 
găsiseră pe părinţii lui Kayla Alexander. Din cauza diferenţei de 
fus orar din Noua Zeelandă, aveau să piardă o zi întreagă în 
avion. Cu toate acestea, reușise și Leo Donnelly să facă un lucru 
bun. De fapt, două lucruri bune, dacă numărai și concediul 
medical. Will se gândi că a te programa la operaţie de urgenţă 
la prostată era mai bine decât a o înfrunta pe Amanda Wagner, 
deși în ambele cazuri exista riscul castrării. 


91 


Will lăsă mașina în stradă, pentru că Monte Carlo-ul lui Angie 
era parcat pe alee. Tomberonul era încă în faţa casei, așa că îl 
târi până în garaj. 

Luminile cu senzor se aprinseră, orbindu-l. Will ridică mâna 
pentru a se feri de lumină și deschise ușa de la intrare. 

— Bună, spuse Angie. 

Stătea întinsă pe canapea, în faţa televizorului și purta o 
pereche de boxeri din bumbac și un maiou. Nu își ridică ochii de 
la televizor, iar Will îi urmări linia piciorului, de-a lungul coapsei, 
până sus. Simţi nevoia să se întindă lângă ea pe canapea, să 
doarmă sau poate să facă altceva. Dar relaţia lor nu era așa. 
Angie nu era genul mămos, iar Will era incapabil să ceară ceva 
de care are nevoie. Când s-au întâlnit prima oară la orfelinat, ea 
i-a tras una după ureche și i-a spus să nu se mai holbeze. Will 
avea opt ani și Angie unsprezece. Relaţia lor nu se schimbase 
prea mult de atunci. 

Will își aruncă cheile pe masa de lângă ușă, trecând în revistă, 
fără să vrea, toate lucrurile pe care le schimbase sau le 
deranjase Angie cât fusese el plecat. Geanta ei era pe aparatul 
de pinball, prostiile ei de femei împrăștiate pe sticlă. Pantofii ei 
erau sub pian, lângă perechea de ieri și cea de alaltăieri. Florile 
de pe terasă fuseseră ronţăite, dar Will nu o putea acuza pe ea 
de asta. Betty, câinele său, dezvoltase o pasiune pentru 
margarete în ultima vreme. Cu toţii găsiseră propria modalitate 
de a răbufni din cauza schimbărilor recente. 

— Alerta este încă în vigoare? întrebă el. 

Angie reduse sonorul televizorului la minimum și își îndreptă 
în sfârșit atenţia către el. 

— Da. Ceva piste? 

El clătină din cap, scoțându-și arma și punând-o lângă chei. 

— De unde știai că e cazul meu? 

— Am dat un telefon. 

Will se întrebă de ce nu îl sunase direct pe el. Dar era prea 
obosit să insiste. 

— Ceva interesant la televizor? 

— Bărbatul cu trei soții. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre construcţia de nave. 

Will aproape că intră în panică atunci când își dădu seama că 
nu îl întâmpinase cățelul la ușă. 


92 


— Ai încuiat-o din nou pe Betty în șifonier din greșeală? 

Lui Angie nu îi plăcea în mod deosebit cățelul Chihuahua și, 
deși Will luase micuțul animal doar pentru că nu o făcuse nimeni 
altcineva, simţea nevoia să o protejeze. 

— Angie? 

Ea zâmbi inocentă, dar asta nu îl făcu decât să îl alarmeze și 
mai tare. Nu era sigur că incidentul cu șifonierul fusese doar un 
accident. 

Fluieră și o strigă: 

— Betty? 

Capul ei mic, de liliac, ieși de după ușa de la bucătărie și se 
simţi ușurat când gheruţele ei țăcăniră pe parchet. 

— Nu e amuzant, îi spuse lui Angie, așezându-se pe scaun. 

Oboseala îl ajunse repede. Își simţi toţi mușchii topindu-se. Nu 
avea ce să mai facă acum, dar îl încercă un sentiment de 
vinovăţie pentru că era acasă, stând pe scaun, în timp ce 
criminalul era liber. Ceasul digital arăta 1:33. Will nu își dăduse 
seama cât de târziu era, iar această realizare îi provocă o 
ușoară durere de cap. Când Betty îi sări în poală, abia se mai 
putea mișca pentru a o mângăia. 

— Dacă ai ști cât de ridicol arăţi cu chestia aia în brațe... 
spuse Angie. 

El se uită la măsuţa de cafea, la amprentele de pe sticlă. 
Lângă o pungă deschisă de Doritos era un pahar gol de vin. 
Stomacul îi chiorăi când văzu chipsurile, dar era prea obosit 
pentru a se întinde după unul. 

— Nu ai închis capacul tomberonului aseară, îi spuse el. A 
intrat un câine sau ceva înăuntru. Gunoiul era împrăștiat în 
toată curtea de dimineață. 

— Trebuia să mă fi trezit. 

— Nu-i nimic. Făcu o pauză, pentru a îi arăta contrariul. Nu 
vrei să mă întrebi de Paul? 

— Așa repede? întrebă ea. Aveam de gând să te mai las să te 
obișnuiești cu ideea. 

Când Paul ajunsese la orfelinat, Will îl idolatriza. El era tot ce 
nu era Will: seducător, popular, circumcis. Totul venea de la sine 
pentru el, până și Angie. Deși Angie venea ușor la oricine. Pe 
atunci, oricine în afară de Will. Încă nu știa de ce îl ura Paul atât 
de mult. Trecuse o săptămână tensionată până ce băiatul mai 


93 


mare a început să îl hărțuiască, apoi încă o săptămână până ce 
Paul a început să își folosească pumnii. 

— Încă îmi spune „Tomberon”, îi spuse el lui Angie. 

— Ai fost găsit într-un tomberon. 

— Asta a fost cu mult timp în urmă. 

Ea ridică din umeri, ca și cum soluția ar fi fost simplă. 

— Spune-i și tu „muist”. 

— Ar fi sadic din partea mea, luând în considerare prin ce a 
trecut fiica sa, continuă Will. Sau prin ce trece acum. 

Amândoi se uitară în liniște la televizor. Era o reclamă la 
pastile pentru slăbit - înainte și după. Se pare că toţi doreau să 
schimbe ceva în viaţa lor. Își dori să existe o pastilă care ar 
aduce-o pe Emma înapoi. Oricine ar fi fost tatăl ei, fata era un 
copil nevinovat. Nici Paul nu merita să își piardă fiica. Nimeni nu 
merită așa ceva. 

Will se uită spre Angie, apoi înapoi la TV. 

— Ce fel de părinţi crezi că am fi? 

Ea aproape că își înghiţi limba. 

— De unde naiba ai scos-o și pe asta? 

— Nu știu. O mângâie pe Betty pe cap, trăgând-o ușor de 
urechi. Mă gândeam așa... 

Angie reuși să vorbească, trecând peste șocul iniţial: 

— La ce te gândeai? Dacă va fi un dependent de droguri ca 
mama mea sau un psihopat ca tatăl tău? 

Will ridică din umeri. 

Ea se ridică pe canapea. ` 

— Ce i-am spune despre cum ne-am cunoscut? li dăm cartea 
Flowers in the Attie și ne rugăm? 

El ridică din nou din umeri, acoperindu-i urechile lui Betty. 

— Asta dacă poate să citească. 

Angie nu râse. 

— Ce îi vom spune despre cum ne-am căsătorit? Copiii 
normali întrebă astfel de prostii tot timpul, Will. Știai? 

— Există vreo carte despre cum un tătic i-a dat mamei un 
ultimatum după ce a luat sifilis de la ea? 

Will ridică privirea când ea nu îi răspunse. Angie mijea un 
zâmbet. 

— De fapt, ăsta e următorul film. 


3 Roman de Virginia Andrews despre viaţa a trei fraţi, obligaţi de mamă să trăiască 
într-un pod. (n.red.). 


94 


— Da? 

— Meryl Streep joacă rolul mamei. 

— În cele mai bune filme de-ale ei a avut sifilis. 

Simţea cum Angie se uita fix la el, așa că își îndreptă atenţia 
către Betty, scărpinând-o pe cap până ce aceasta începu să dea 
din piciorul din spate. 

Angie schimbă ușor subiectul către ceva mai ușor de digerat. 

— Cum arată soţia lui Paul? 

— E drăguță, spuse el, retrăgându-și mâna când Betty se 
întoarse să îl muște. De fapt, e frumoasă. 

— Pun pariu pe ce vrei tu că o înșală. 

Will clătină din cap. 

— Are tot ce vrei. E înaltă, blondă, deșteaptă, elegantă. 

Ea ridică o sprânceană, dar amândoi știau că genul lui Will era 
mai degrabă o brunetă cu gura spurcată care avea prostul 
obicei de a spune totul verde în faţă. Natalie Maines cu perucă 
ar da de bănuit. Abigail Campano era mai mult o curiozitate. 

— Așa o fi, spuse Angie, dar bărbaţii nu își înșală soțiile pentru 
că nu sunt destul de frumoase sau de sexy. Inșală pentru că vor 
sex fără obligaţii, sau pentru că s-au plictisit, sau pentru că 
soțiile nu le mai suportă mizeriile. 

Betty sări pe podea și se scutură. 

— O să notez asta. 

— Chiar te rog. Angie își folosi piciorul pentru a o împiedica pe 
Betty să se suie pe canapea. El și-o putea imagina făcând asta și 
cu un bebeluș. Will se uită la pedichiura lui Angie, de un roșu 
strident. Nu o vedea alături de o fetiță, dându-și unghiile cu ojă. 
Adevărul e că acum trei luni nu și-o putea imagina pe Angie la 
casa ei. 

Când l-a sunat să îi spună că trebuie să se ducă la o clinică 
pentru a-și face testul fusese atât de furios încât aruncase 
telefonul prin fereastra de la bucătărie. S-au certat de multe ori 
de atunci - ceva ce Will ura și ceva cu care Angie trăia. De 
aproape treizeci de ani, era la fel. Angie îl înșela, el o izgonea, 
ea se întorcea după câteva săptămâni sau luni și o luau de la 
capăt. 

Will se săturase de situația asta. El voia să se așeze la casa 
lui, să aibă o viaţă oarecum normală. Nu era o listă prea lungă 
de femei care voiau să se înhame la așa ceva. Will avusese o 
viaţă foarte tulburată. 


95 


Angie știa totul despre viața lui. Știa despre cicatricea de pe 
ceafa lui, unde fusese lovit cu o lopată. Ştia cum îi fusese 
sfâșiată faţa și de ce se agita ori de câte ori vedea o ţigară 
aprinsă. O iubea fără echivoc. Poate că nu o iubea cu pasiune, 
poate că nu era îndrăgostit de ea, dar Will se simţea în siguranţă 
cu ea și uneori asta era cel mai important. 

— Faith Mitchell e o polițistă bună, spuse ea dintr-odată. 

— Ce multe ai aflat azi, comentă Will, întrebându-se ce 
membru al departamentului de poliție din Atlanta fusese atât de 
vorbăreţ. Am anchetat-o pe mama ei. 

— E nevinovată, spuse Angie, dar Will știa că se apăra la fel 
ca toți polițiștii, ca și cum ar spune cineva „Noroc!” atunci când 
strănuţi. 

— Are un copil de optsprezece ani. 

— Nu sunt eu în măsură să denigrez adolescentele ușuratice, 
adăugă Angie. Ai grijă cu Faith. O să te citească în câteva 
secunde. 

Will oftă din tot sufletul. Se uită spre ușa bucătăriei. Lumina 
era aprinsă. Văzu că pâinea era pe dulap, împreună cu un 
borcan deschis de Duke. Tocmai cumpărase acel borcan de 
maioneză. Era oare atât de indolentă sau încerca să îi transmită 
ceva? 

Văzu o umbră mișcându-se deasupra lui și când privi în sus, o 
văzu pe Angie. Ea se așeză pe scaun, încălecându-l, cu mâinile 
pe umerii lui. Will îi mângâie picioarele, dar ea îl opri înainte de 
a ajunge mai sus. Angie nu oferea nimic gratuit și îi dovedi asta 
spunând: 

— De ce m-ai întrebat de copii? 

— Făceam conversație. 

— O conversaţie cam ciudată. 

El încercă să o sărute, dar ea se trase înapoi. 

— Haide, insistă ea. Spune-mi de ce ai întrebat. 

El ridică din umeri. 

— Fără un motiv anume. 

— Vrei să-mi spui că vrei copii? 

— N-am spus asta. 

— Ce? Vrei să adoptăm? 

O opri cu două cuvinte simple: 

— Tu vrei? 


96 


Ea se înclină pe spate, cu mâinile în poală. O știa de-o viaţă. 
În tot acest timp, nicio întrebare directă nu a primit un răspuns 
direct și el știa că nu se va schimba nimic prea curând. Își lipi 
buzele de urechea lui. 

— Când te îneci, nu te oprești pentru a învăţa pe altcineva 
cum să înoate. 

— Haide. O bătu pe picior. Trebuie să o scot pe Betty la 
plimbare și mă trezesc devreme mâine. 

Angie nu prea accepta ideea de a i se interzice ceva. 

— Nu îmi dai nici treizeci de secunde? 

— Lași deschis borcanul cu maioneză și mai vrei și preludiu? 

Ea zâmbi, luând asta ca pe o invitaţie. 

— Ştii, începu el, locuiești aici de două săptămâni și jumătate 
și singurele locuri în care am făcut sex sunt scaunul acesta și 
canapeaua. 

— Eşti conștient de faptul că probabil ești singurul bărbat din 
lume care s-ar plânge de așa ceva? 

— Îți respect analiza detaliată a pieţei. 

Ea ridică un colț al gurii, dar nu zâmbea. 

— Așa vrei să procedăm? 

— N-ai sunat încă agenţia imobiliară? 

— Urmează s-o fac, spuse ea, dar știau amândoi că nu își va 
vinde casa prea curând. 

Will nu avea energie pentru a continua discuţia. 

— Angie, încetează. Nu vreau să ne certăm. 

Ea își puse mâinile pe umerii lui și îi făcu ceva incitant cu 
buzele. Will se simţi ca un cobai când ea îl privi de sus, 
urmărindu-i fiecare mișcare, ajustând ritmul în concordanţă cu 
reacţia lui. 

El încercă să o sărute, dar ea se ţinea la distanţă. Își băgă 
mâna în boxeri și simţi cum dosul palmei îl atingea în timp ce se 
mângâia. Inima lui Will începu să bată cu putere când văzu cum 
i se închid ochii și cum limba îi umezește buzele. Aproape că își 
pierdu controlul când ea întoarse mâna și începu să îl atingă pe 
el. 

— Mai ești obosit? șopti ea. Vrei să mă opresc? 

Will nu voia să vorbească. O ridică și o împinse pe măsuţa de 
cafea. Înainte de a intra în ea, se gândi că măcar nu era 
canapeaua sau scaunul. 


97 


Will o luă în braţe pe Betty și o ţinu la piept în timp ce alerga 
pe stradă. Ea își ascunse faţa în gâtul lui, fericită, cu limba afară, 
în timp ce ieșeau din cartier. Nu încetini pasul până nu văzu 
luminile de pe Ponce de Leon. Deși Betty protestă, el o lăsă jos, 
pe trotuar, pentru a merge singură restul drumului până la 
farmacie. 

Deși era ora două dimineaţa, era foarte aglomerat. Will luă un 
coș și se îndreptă spre spatele magazinului, gândindu-se că va 
găsi acolo ce are nevoie. Se plimbă pe două raioane până să 
găsească secțiunea respectivă. 

Will se uită la cutii, literele de pe ele pierzându-se în ceaţă. 
Vedea clar numerele, dar nu reușise niciodată să citească bine. 
Un profesor îi spusese mai demult că ar fi dislexic, dar Will nu 
fusese niciodată diagnosticat, așa că nu se știa dacă are într- 
adevăr o problemă, sau era incredibil de prost - câţiva profesori 
se puseseră de acord în acest sens. Ce știa cu siguranţă era 
faptul că, deși se străduia, cuvintele scrise îi puneau probleme. 
Literele se amestecau și se mișcau. Își pierdeau sensul de la 
ochi la creier. Se întorceau invers sau dispăreau complet de pe 
pagină. Nu știa stânga de dreapta. Nu se putea concentra pe un 
text sau pe o pagină mai mult de o oră fără a se alege cu o 
durere sfâșietoare de cap. In zilele bune, putea citi ca un copil 
de clasa a doua. Zilele rele erau un dezastru. Dacă era obosit 
sau supărat, cuvintele se scufundau precum nisipul mișcător. 

Cu un an înainte, Amanda Wagner aflase despre această 
problemă. Will nu știa sigur cum de aflase, dar dacă ar fi 
întrebat-o ar fi deschis un subiect pe care îl evita. Folosea un 
program de recunoaștere vocală pentru a-i scrie rapoartele. 
Poate că se baza prea mult pe programele de verificare ale 
computerului. Sau poate că Amanda se întrebase de ce 
folosește un reportofon digital în loc de caietul spiralat pe care îl 
aveau toţi ceilalți polițiști. Ideea era ca știa și asta îi îngreuna 
munca, pentru că el trebuia să îi dovedească mereu că nu era 
un impediment. 

Tot nu era sigur dacă o pusese pe Faith Mitchell să îl ajute sau 
pentru că ea, mai mult decât oricine, ar fi avut motive pentru a 
îi găsi nod în papură. Dacă se afla că Will era agramat, nu ar mai 
fi primit nici măcar un singur caz. Probabil că și-ar pierde locul 
de muncă. 

Nu își imagina ce ar face dacă s-ar întâmpla asta. 


98 


Will puse coșul pe podea, scărpinând-o pe Betty, pentru a-i 
arăta că nu a uitat de ea. Will privi din nou produsele de pe raft. 
Credea că era mai ușor, dar erau cel puţin zece mărci diferite. 
Toate cutiile erau la fel, singura diferenţă fiind nuanțele diferite 
de bleu sau roz. Recunoscu câteva logo-uri din reclamele TV, 
dar nu văzuse cutia în gunoiul împrăștiat prin curte. Văzuse doar 
bățul pe care se pune urina. Câinele care intrase în gunoi 
distrusese ambalajul, așa că, de dimineață, Will nu făcuse 
altceva decât să stea în mijlocul aleii, ţinând în mână un test de 
sarcină. 

Erau două linii pe el, dar ce însemna asta? Unele dintre 
reclamele TV arătau fețe zâmbărețe. Altele arătau plusuri. Nu ar 
trebui ca altele să aibă minusuri? Văzuse cumva dublu, două linii 
în loc de una? Sau se speriase atât de tare încât citise un cuvânt 
ca un simbol? Cumva pe test scria un simplu „nu” și Will nu îl 
putea citi? 

Va lua câte unul din fiecare, se hotări el. Când va rezolva 
cazul Campano, va închide ușa biroului și va verifica fiecare 
cutie, comparând produsul cu cel găsit în gunoi, până ce va găsi 
marca potrivită. Apoi se va strădui câte ore e nevoie pentru a 
citi instrucţiunile și pentru a-și da seama ce se întâmplă. Betty 
sărise în coș, așa că Will puse cutiile lângă ea. 

Cără coșul în braţe pentru a nu se vărsa nimic. Betty scoase 
din nou limba în timp ce se îndreptau spre casă, cu lăbuţele pe 
marginea coșului. Arăta mai mult ca un ornament decât altceva. 
Oamenii se uitau lung la ei, deși Will se îndoia că era prima oară 
când în acest magazin din Midtown intrase un bărbat în toată 
firea, îmbrăcat în costum, cu un Chihuahua cu lesă roz. Pe de 
altă parte, era sigur că era primul bărbat care avea un coș plin 
cu teste de sarcină. 

In timp ce aștepta la coadă, atrase și mai multe priviri. Will se 
uită peste imaginile din ziare. At/anta Journal scosese ediţia de 
dimineaţă. Ca mai toate ziarele din ţară, poza Emmei Campano 
era pe prima pagină. Will avea destul timp de petrecut la coadă 
pentru a descifra literele mari, îngroșate, care scriau: 
DISPĂRUTĂ. 

Incercă să respire prin greutatea de pe piept, gândindu-se la 
câte lucruri abominabile își pot face oamenii unii altora. Copiii 
care se întorceau de la părinţii adoptivi, de la familia în care nu 
se integrau, spuneau această poveste. În nenumărate rânduri, 


99 


erau trimiși din orfelinat pentru a se întoarce cu ochii goi. Abuz, 
neglijenţă, vătămare. Singurul lucru mai greu de privit era 
oglinda, când cel care se întorcea erai chiar tu. 

Betty îl linse pe faţă. Rândul la casă înaintă. Ceasul de 
deasupra casierei arăta 2:15. 

Amanda avea dreptate. Dacă avea noroc, Emma Campano 
era moartă acum. 


100 


A DOUA ZI 


Capitolul 5 


Abigail Campano simţea că fiica ei era încă în viață. Era oare 
posibil? Sau era ca o persoană care are un membru amputat dar 
încă își simte mâna sau piciorul, chiar dacă nu mai e acolo? 

Dacă Emma murise, era vina lui Abigail. Ea ucisese o 
persoană și nu orice persoană, ci pe bărbatul care voia să îi 
salveze fiica. Adam Humphrey, un străin pentru Abigail și Paul, 
un băiat pe care nu îl văzuseră și de care nu auziseră până ieri, 
era mort din cauza ei. Trebuia să plătească pentru asta. Trebuia 
să se facă dreptate. Dacă ar putea Abigail să se ofere ea ca 
jertfa... Ar face schimb imediat cu Emma. Tortura, durerea, 
teroarea - chiar și un mormânt rece ar fi preferabil acestei stări 
de neștiinţă. 

Așa era oare? Ce credeau părinţii lui Kayla acum? 

Abigail nu îi suporta pe cei doi, atitudinea lor permisivă și 
impertinenţa fiicei lor. Emma nu era nici ea o sfântă, dar fusese 
altfel înainte să o cunoască pe Kayla. Nu rămăsese niciodată 
corigentă, își făcea toate temele și nu chiulea de la nicio oră. Cu 
toate acestea, ce le va spune Abigail părinţilor fetei? „Fata 
dumneavoastră ar mai fi în viață dacă o ţineam departe de fiica 
mea?” 

Sau fiicele... 

„Fiicele noastre ar mai fi și acum în viață dacă m-aţi fi 
ascultat.” i 

Abigail se obligă să se mişte, să se ridice din pat. In afara 
deplasărilor până la baie, stătuse întinsă în ultimele optsprezece 
ore. li era rușine de faptul că fuseseră nevoiţi să o sedeze - o 
mătușă Pittypat* mai modernă, pe care o luase nebunia. Toată 
lumea o trata cu mănuși. Abigail nu se mai simţise atât de 
protejată demult. Chiar și mama sa fusese blândă la telefon. 
Beatrice Bentley locuia în Italia de când divorțase de tatăl lui 
Abigail, cu zece ani în urmă. Acum era în avion undeva 


+ Personaj din Pe aripile vântului. (n.red.). 
101 


deasupra Atlanticului de Nord, frumoasa sa mamă grăbindu-se 
să-i stea alături. 

Și părinţii lui Adam Humphrey erau pe drum. Nu aveau să își 
găsească băiatul în pat, ci în mormânt. Cum o fi să îţi îngropi 
copilul? Cum te simţi oare când sicriul coboară în pământ, 
acoperindu-ți puiul în întuneric? 

Abigail se întreba adesea cum ar fi fost dacă ar fi avut un 
băiat. Bineînţeles, nu are cum să înțeleagă, dar mamele și fiii lor 
aveau relaţii mult mai puţin complicate. Băieţii erau ușor de 
înțeles. 

Dintr-o singură privire, îţi puteai da seama dacă erau furioși, 
supăraţi sau fericiţi. Apreciau lucrurile simple, precum pizza și 
jocurile video și când se luptau cu prietenii lor nu era niciodată 
ceva serios și nu o făceau pentru a se distra. Nu auzeai 
niciodată despre băieţi care se denigrau prin mesaje sau care 
împrăștiau zvonuri despre prietenii lor prin școală. Băieţii nu 
veneau acasă plângând dacă cineva le spunea că sunt grași. 
Sau poate că veneau, dar mama lor rezolva totul cu o 
mângâiere pe cap și o farfurie de prăjituri. El nu ar rămâne 
supărat săptămâni întregi pentru o aluzie insultătoare. 

Din experienţa lui Abigail, fetele își iubeau mamele, dar era 
întotdeauna ceva care se așeza între ele. Invidie? Experienţă? 
Ură? Acest /ucru, ce o fi fost el, le îndemna pe fete să graviteze 
spre taţii lor. Cel puţin Hoyt Bentley reușise să își răsfeţe 
singurul copil. Beatrice, mama lui Abigail, nu suportase lipsa de 
atenţie. Femeile frumoase nu tolerează competiţia, nici măcar 
din partea propriilor fiice. Din câte își amintea Abigail, ea fusese 
singurul motiv de ceartă între părinţii ei. 

— Ai răsfăţat-o până în pânzele albe, îi striga Beatrice lui 
Hoyt, iar tenul ei alb ca laptele lua o nuanţă verzuie de invidie. 

În facultate, Abigail a întâlnit un coleg pe nume Stewart 
Bradley, care era, din toate punctele de vedere, exact genul de 
bărbat cu care s-ar mărita. Provenea dintr-o familie cu o avere 
moștenită, aspect pe care îl aprecia tatăl ei, dar avea și destui 
bani proveniţi din afacerile recente pentru a o multumi și pe 
mama ei. Stewart era deștept și extravertit, dar la fel de 
interesant precum un borcan de sfeclă murată. 

Abigail era gata să dea lovitura în ziua în care și-a dus BMW-ul 
la reprezentanţă pentru service. Paul Campano purta un costum 
ieftin, care îi era prea strâmt la umeri. Era gălăgios și necioplit și 


102 


câteva zile mai târziu, doar gândul la el îi provoca o senzaţie de 
căldură exact între picioare. Trei săptămâni mai târziu, renunţă 
la viaţa alături de domnul Sfeclă Murată și se mută cu Paul 
Campano, un evreu adoptat cu părinţi italieni și cu o 
agresivitate ieșită din comun. 

Beatrice nu a fost de acord, fapt ce a închis subiectul. Mama 
sa susţinea că lipsa de avere și faptul că Paul nu provenea dintr- 
o familie bună nu erau o problemă. Ea a văzut ceva în Paul, ceva 
ce nu va putea vreodată fi satisfăcut. Chiar și în ziua nunţii lui 
Abigail, Beatrice i-a spus să aibă grijă, pentru că bărbaţii sunt 
fiinţe egoiste în adâncul lor și doar o mică parte din ei reușeau 
să își înfrângă instinctele. Paul Campano, cu inelul său pe 
degetul mic și tunsoarea de o sută de dolari, nu era unul dintre 
ei. Hoyt se mutase deja cu amanta sa pe atunci și Abigail 
presupuse că avertizarea venită din partea mamei sale reieșea 
din frustrările vieţii sale izolate. 

— Draga mea, îi spusese Beatrice, nu te poți lupta cu trecutul 
unui bărbat. 

Era incontestabil faptul că Abigail și Paul se iubeau cu 
pasiune. El o venera - un rol cu care Abigail, preferata tăticului 
ei, se simțea mai confortabil decât voia să recunoască. Fiecare 
nouă piatră de temelie, fie că era un post de manager al 
reprezentanţei, cumpărarea unei francize și apoi noile reușite, 
era un motiv pentru a merge la ea pentru a-și culege laudele. 
Aprobarea ei însemna atât de mult pentru el, încât era chiar 
comic. 

Totuși, veni o vreme când se sătură de venerare și observă că 
nu era pusă pe un piedestal, ci mai degrabă încuiată într-un 
castel din povești. Paul vorbise serios când afirmase că nu o 
merită. Glumele sale născute din modestie, care păreau atât de 
seducătoare la început, nu mai erau așa amuzante. In spatele 
fanfaronadei și a bravadei se ascundea o nevoie atât de adânc 
ascunsă, încât Abigail nu era sigură că îi va găsi vreodată 
adevărata sursă. 

Părinţii adoptivi ai lui Paul erau niște persoane adorabile - 
Marie și Marty erau o combinaţie rară de răbdare și mulțumire - 
dar trecură ani buni până ce Marie involuntar o informă pe 
Abigail că Paul avea doisprezece ani când a venit să locuiască 
cu ei. Abigail își imaginase situaţia perfectă în care un copilaș 
nou-născut fusese pus în braţele lui Marie, dar realitatea părea 


103 


mai mult ruptă dintr-un roman de Dickens. Abigail avea multe 
întrebări, dar nimeni nu voia să îi răspundă. Paul nu deschidea 
subiectul, iar părinţii lui vedeau ca pe o trădare o discuţie 
despre fiul lor, chiar dacă cea care întreba era chiar soţia lui. 

Acela a fost momentul în care au început aventurile, sau 
poate că începuseră de mult, dar abia atunci și-a dat seama. Era 
mult mai ușor să îţi îngropi capul în nisip, să te prefaci că nu se 
întâmplă nimic, în timp ce lumea se destramă în jurul tău. De ce 
o surprindeau pe Abigail infidelităţile lui? Ea optase pentru un 
drum diferit, dar calea pe care se îndrepta urmărea îndeaproape 
destinul mamei sale. 

La început, Abigail aprecia cadourile scumpe pe care i le 
aducea Paul din delegaţiile și conferințele din străinătate. 

Apoi a înţeles că erau un fel de răsplată pentru a îi elibera 
conștiința de vinovăţie. Pe măsură ce trecură anii, zâmbetul lui 
Abigail nu mai era atât de radiant și patul nu mai era atât de 
cald atunci când el se întorcea din California sau Germania cu 
brățări de diamante și ceasuri de aur. 

Așa că Paul a început să îi aducă Emmei cadouri. Fiica lor a 
răspuns răsfăţului exact cum preconizase. Tinerele adoră 
atenția, iar Emma și-a asumat repede rolul fetiţei tăticului, cum 
făcuse și mama sa înainte. Paul îi cumpăra un iPod, un computer 
sau o mașină și ea se arunca liniștită în brațele lui, în timp ce 
Abigail îl certa pentru că o alintă prea mult. 

Tranziţia lui Abigail de la persoana ei la cea a mamei sale fu 
atât de ușoară! Orice schimbare aduce cu sine o revelaţie. Ura 
să o vadă pe Emma atât de ușor influențată de cadourile și 
dragostea oferite de tatăl său. El o vedea ca fiind perfectă și ea 
îi răspundea cu cea mai sinceră afecţiune. Acestei fete i se 
oferise totul pe o tăviţă de argint. Paul îi răscumpăra Emmei 
orice nemulțumire, orice zi proastă. Când și-a pierdut manualul 
de engleză în a doua zi de școală, el i-a cumpărat altul imediat. 
Când nu își făcea temele și uita de proiecte, el îi găsea scuze. 
Fie că o liniștea când avea un coșmar, sau că îi cumpăra bilete 
la concert când casa era închisă sau se asigura că e îmbrăcată 
cu cea mai nouă pereche de blugi, Paul își susţinea fata. De ce 
nu ar fi Abigail de acord? Nu ar trebui să fie în al nouălea cer 
când copilul ei era atât de iubit? 


104 


Nu. Uneori îi venea să o scuture bine pe Emma și să îi spună 
să nu se bazeze atât de mult pe tatăl ei, să îi spună că ar trebui 
să înveţe să se descurce singură. 

Abigail nu voia ca fiica ei să crească cu ideea că nu poate 
obţine nimic fără ajutorul unui barbat. Emma era deșteaptă, 
avea simţul umorului, era frumoasă și putea ajunge cine voia 
dacă muncea îndeajuns de mult. Din păcate, faptul că Paul 
dansa exact cum îi cânta Emma nu o ajuta deloc. El îi construise 
o lume în care totul era perfect și nimic rău nu se putea 
întâmpla. 

Până acum. 

Se auzi un ciocănit la ușă. Abigail își dădu seama că încă era 
în pat, că doar își imaginase că reușise să se ridice. Işi mișcă 
mâinile și picioarele pentru a vedea dacă le mai simte. 

— Abby? 

Paul părea extenuat. Nu se bărbierise. Avea buzele crăpate. 
Ochii i se adânciseră în orbite. Il plesnise peste față cu o seară 
în urmă, atât de tare încât o ustura mâna. Până ieri, Abigail nu 
lovise pe nimeni în viaţa ei. În decurs de douăzeci și patru de 
ore, ucisese un adolescent și își plesnise soţul. 

Paul îi spusese că dacă nu i-ar fi luat mașina Emmei, poate că 
ar fi fost în siguranță acum. Poate că bărbaţii nu erau atât de 
previzibili până la urmă. 

— Nicio veste până acum, spuse el. 

Ea aflase asta doar privindu-l. 

— Avionul mamei tale va ateriza în jur de ora trei. Bine? 

Ea înghiţi în sec. Plânsese atât de mult, încât nu mai avea 
lacrimi. Cuvintele îi ieșiră pe gură înainte de a realiza ce spune. 

— Tata unde e? 

Paul părea dezamăgit că a întrebat de altcineva. 

— A ieșit să își ia o cafea. 

Ea nu îl crezu. Tatăl ei nu ieșea să își ia cafea. Avea oameni 
care făceau asta pentru el. 

— lubito, spuse Paul, dar nu mai continuă. 

Simţea nevoia din el, dar Abigail era amorțită. Cu toate 
acestea, el intră în cameră și se așeză lângă ea pe pat. 

— O să trecem peste asta. 

— Și dacă nu putem? întrebă ea, cu o voce stinsă pe care o 
auzi și ea. Dacă nu putem trece peste asta, Paul? 


105 


Ochii i se umplură de lacrimi. Mereu plânsese ușor. Emma îl 
convinsese foarte ușor să îi ia mașină. Când i-au spus că i-o iau 
înapoi a urlat, a făcut crize. „Te urăsc!” a strigat ea, mai întâi la 
Abigail, apoi la Paul. „Nu te suport!” El a rămas cu gura deschisă 
mult timp după ce îngerașul lui ieșise pe ușă. 

Acum, Abigail puse întrebarea la care se gândise toată 
noaptea. 

— Paul, spune-mi, ai făcut ceva, ai avut de-a face cu cineva... 
Abigail încercă să se adune. Mintea ei era asaltată. Paul, ai 
enervat pe cineva? De asta a fost răpită? 

El o privi de parcă l-ar fi scuipat. 

— Bineînţeles că nu, șopti el. Crezi că ţi-aș ascunde așa ceva? 
Crezi că aș sta degeaba dacă aș ști cine ne-a luat copilul? 

Se simţi groaznic, dar în străfundul ei o încercă un sentiment 
de mândrie pentru că a reușit să îl rănească atât de ușor. 

— Femeia cu care eram... Nu trebuia să fac asta, Abby. Nu 
însemna nimic pentru mine, iubire. Doar că aveam... nevoie. 

Nu spusese de ce avea nevoie. Amândoi știau răspunsul. El 
avea nevoie de tot. 

— Spune-mi adevărul. Unde e tata? întrebă ea. 

— Vorbește cu niște oameni. 

— Avem jumătate din departamentul de poliție în casă și 
cealaltă jumătate la telefon. Cu cine vorbește? 

— Cu o companie privată de pază. S-au mai ocupat de 
problemele lui și înainte. 

— Știe cine a făcut asta? Încearcă cineva să se răzbune pe el? 

Paul clătină din cap. 

— Nu știu, iubito. Tatăl tău nu prea vorbește cu mine. Cred că 
are dreptate că nu se bazează pe GBI. 

— Polițistul ăla părea că știe ce face. 

— Mda, nu aș avea încredere în ciudatul ăla nenorocit. 

Cuvintele lui erau atât de dure, încât nu știa cum să îi 
răspundă. 

— Nu trebuia să îţi fi spus de mașină, șopti el. Nu avea nicio 
legătură cu asta. Ea... Nu voia să asculte. Ai avut dreptate. 
Trebuia să fi fost mai dur cu ea. Trebuia să fiu tatăl ei, nu un 
prieten. 

De când aștepta ca el să spună asta? Și acum nu mai avea 
nicio relevanță. 

— Nu mai contează. 


106 


— Îmi doresc atât de mult să vină înapoi, Abby. Vreau să mi 
se mai dea o șansă, să o iau de la capăt. Plângea din tot 
sufletul: Tu și Emma sunteți viața mea. Mi-am construit întreaga 
viață în jurul vostru. Nu știu dacă aș putea suporta dacă s-ar 
întâmpla ceva... 

Abigail se ridică, luându-i fața în mâini. El se aplecă și ea îl 
sărută pe gât, pe obraz, pe buze. Când o așeză ușor pe pat, ea 
nu protestă. Nu era pasiune, doar dorința de a se elibera. Era 
pur și simplu singura lor modalitate de a se consola reciproc. 


Capitolul 6 


La 6:45 dimineaţa, Will opri mașina în parcarea profesorilor 
Academiei Westfield. Ofițerii de la paza privată erau postați în 
faţa clădirii, purtând cămășile lor cu mânecă scurtă și pantalonii 
scurți călcaţi la dungă. Mașinile inscripţionate cu însemnele 
poliţiei patrulau campusul. Will se bucură să vadă școala în 
alertă maximă. Ştia că Amanda comandase poliţiei din DeKalb 
să trimită mașini din două în două ore în zonă, dar știa și faptul 
că cei din DeKalb nu aveau destui angajaţi și erau și foarte 
ocupați. Echipa de pază privată avea să umple golul. Cel puţin 
urmau să calmeze cât de cât panica răspândită în clădire - 
aspect care avea să se agraveze, dacă lua în considerare 
mașinile posturilor de știri și cameramanii de peste stradă. 

Will închisese televizorul de dimineaţă pentru că nu putea 
suporta agitația. 

Presa nu avea nici măcar informaţiile poliţiei, dar te miri cine 
analiza fiecare zvon și insinuare pe care punea mâna. Erau 
„Surse secrete” și teorii ale conspirației din plin. Fete din școală 
fuseseră invitate la emisiunile matinale, iar rugăminţile lor 
fierbinţi de a li se înapoia prietena, udate din plin cu lacrimi, își 
pierdeau oarecum valoarea odată cu coafurile perfecte și 
machiajul profesionist. Nu se mai punea accent pe Emma 
Campano, ci mai degrabă pe melodramă. 

La această oră, ieri dimineaţă, Kayla și Emma probabil că se 
pregăteau de școală. Poate că Adam Humphrey dormise mai 
mult pentru că începea orele mai târziu. Abigail Campano s-ar fi 
pregătit de ziua de tenis și tratamente SPA. Niciunul nu știa cât 


107 


de puţin timp mai aveau până ce viețile lor urmau să se schimbe 
complet, sau, mai rău, să ia sfârșit. 

Will își aminti primul caz cu un copil la care lucrase. Fata avea 
zece ani. Fusese luată din casă în toiul nopţii, într-o răpire 
înscenată de tatăl său. Bărbatul s-a folosit de fată după bunul 
plac, i-a rupt gâtul și a aruncat-o într-un șanț în spatele bisericii 
la care mergea cu familia. În doar câteva minute, muștele 
găsesc un cadavru. După douăzeci și patru de ore, ies larvele și 
încep să devoreze organele și țesuturile. Cadavrul se umflă. 
Pielea devine ceruită, de un albastru transparent. Mirosul se 
aseamănă cu cel de ouă stricate și acid de baterie. 

In acest stadiu a găsit-o Will. 

Acum se ruga la Dumnezeu să nu o găsească așa și pe Emma 
Campano. 

Unii profesorii râdeau în timp ce urcau scările spre clădirea 
principală a școlii. li privi cum intrau pe ușă cu zâmbetul încă pe 
față. Will ura școlile la fel cum alţii urau închisoarea. Era o 
comparație pe care Will o făcuse adesea în copilărie; un fel de 
închisoare în care directorii făceau ce voiau. Ceilalţi copii, cei 
care aveau părinţi, mai aveau o formă de apărare, dar Will era 
în grija statului și nu era în interesul lor să se implice în sistemul 
școlar al orașului. 

Will era cel care le punea întrebările profesorilor azi și gândul 
acesta îi dădea fiori. Erau persoane educate - și nu erau educați 
la școlile fără frecvenţă de la care își luase Will diplomele 
dubioase. Probabil că îl vor citi imediat. Pentru prima oară, era 
fericit că Faith Mitchell îi era alături. Măcar ea ar putea să le 
distragă atenţia. Până la urmă, Academia Westfield avea o elevă 
ucisă și una dispărută. Poate că profesorii se vor concentra mai 
mult pe tragedie și nu pe examinarea lui Will. Oricum ar fi, erau 
încă multe întrebări care își așteptau răspunsul. Westfield oferea 
numai cursuri de liceu, așa că studenţii aveau vârste cuprinse 
între paisprezece și optsprezece ani. Leo Donnelly petrecuse 
mare parte din ziua precedentă vorbind cu majoritatea elevilor, 
care nu oferiseră decât genul de informaţii pe care te-ai aștepta 
să le auzi de la adolescenții care tocmai au aflat că una dintre 
colegele lor a fost ucisă cu bestialitate și una era dată dispărută: 
Kayla și Emma erau două fete iubite de toată lumea. 

Cu o săptămână înainte, povestea ar fi fost cu totul alta. Will 
voia să vorbească cu profesorii pentru a afla ce părere au 


108 


despre cele două fete. Încă nu își formase o idee clară asupra 
Emmei Campano. Nu ajungeai să chiulești peste noapte. În 
general aveau loc mici schimbări care duceau către unele mai 
mari. Nimănui nu îi plăcea să vorbească morţii de rău, dar din 
câte știa Will, profesorii nu se temeau să spună ceva când era 
nevoie. 

Will privi pe fereastră, spre clădiri. Școala privată era 
impresionantă, genul de școală locală cu reputaţie naţională 
pentru care era recunoscută Atlanta. Înainte de Războiul Civil, 
doar cei mai bogaţi cetăţeni își permiteau să își educe copiii, iar 
majoritatea îi trimiteau în Europa pentru a beneficia de luxul 
unei educaţii întregite. După război, banii s-au împuţinat, dar 
dorința de educaţie a rămas în picioare. Absolvenţii care și-au 
pierdut averile și-au dat seama că deţineau abilităţi de 
marketing și au început să deschidă școli private pe bulevardul 
Ponce de Leon. Poate că oamenii au plătit taxele cu ultimele 
resurse financiare, dar curând toate clasele erau pline. Chiar și 
după ce s-a înființat sistemul public de învăţământ din Atlanta, 
cei bogați au preferat să își ţină copiii în școlile private, departe 
de îmbulzeală. 

Academia Westfield era una dintre aceste școli private, își 
avea sediul într-o serie de clădiri vechi, construite în anii 1900. 
Școala originală era o clădire cu o arhitectură simplă, care 
semăna mai mult cu un șopron decât cu altceva. Majoritatea 
clădirilor fuseseră construite ulterior din cărămidă roșie, 
culoarea fiind acum estompată. 

Clădirea centrală era o catedrală gotică îmbrăcată în 
marmură care părea la fel de stridentă ca și Porsche-ul 911 din 
1979 al lui Will între ultimele modele de Toyota și Honda din 
parcarea profesorilor. 

Will se obișnuise cu faptul că mașina lui ieșea în evidență. Cu 
nouă ani în urmă, observase caroseria arsă a unui 911, 
abandonată pe strada sa. Asta se întâmpla în perioada în care 
majoritatea caselor din cartierul lui erau dărăpânate și Will 
dormea cu pistolul sub pernă în cazul în care bătea cineva la 
ușă. Nimeni nu protestase când îi pusese roți și o dusese în 
garajul său. Găsise până și un om al străzii care l-a ajutat să o 
împingă la deal pentru zece dolari și o gură de apă de la furtun. 

Când casele traficanţilor de droguri au fost dărâmate și au 
început să se mute noile familii, Will deja refăcuse mașina. La 


109 


sfârșitul săptămânii și de sărbători căuta piesele de care avea 
nevoie la firmele de dezmembrări. A învăţat singur despre 
pistoane și cilindri, ţevi de eșapament și plăcuțe de frână. A 
învățat cum să sudeze și să aplice vopseaua. Fără ajutorul 
nimănui, Will reușise să readucă mașina la viaţă. Ştia că trebuia 
să fie mândru de asta, dar nu se putea abţine să nu se 
gândească la faptul că dacă ar fi fost în stare să înțeleagă 
schema ambreiajului sau diagrama motorului, ar fi putut repara 
mașina în șase luni în loc de șase ani. _ 

Era aceeași poveste și în cazul Campano. li scăpa oare ceva 
important pentru că era prea încăpățânat să își recunoască 
limitele? 

Will deschise ziarul de dimineaţă pe volanul mașinii, 
încercând încă o dată să citească articolul despre Emma 
Campano. Pozele lui Adam Humphrey și a lui Kayla Alexander 
erau exact sub poza Emmei, sub titlul: TRAGDEIA DIN ANSLEY 
PARK. Aveau o secţiune specială pentru familii și cartier, cu 
interviuri luate celor care declarau că ar fi prieteni apropiaţi. 
Veștile reale erau foarte puţine și atent ascunse în emfază. 
Începuse să citească ziarul acasă, dar avea o migrenă puternică 
de la lipsa somnului și simțea că va muri de durere dacă va 
încerca să descifreze scrisul extrem de mic. 

Will nu avea de ales. Trebuia să știe ce se spune despre caz, 
ce detalii le fuseseră dezvăluite publicului. În mod normal, 
poliţia ascundea unele informaţii pe care nu le-ar fi putut ști 
decât criminalul. Din cauza faptului că la locul crimei se 
perindaseră atât de mulţi polițiști, se aflaseră multe aspecte. 
Faptul că Emma se ascunsese în șifonier. Sfoara și banda 
adezivă. Telefonul stricat, prins sub cadavrul lui Kayla 
Alexander. Desigur, cea mai importantă știre era despre 
departamentul de poliţie Atlanta, care o dăduse în bară. Presa, o 
organizaţie recunoscută pentru frecventele greșeli, nu tolera 
ușor erorile poliţiei. 

Will ţinea degetul în dreptul fiecărui cuvânt, încercând să îl 
izoleze pentru a-i înţelege sensul și se gândi că persoana care o 
ținea captivă pe Emma probabil citea aceeași știre acum. Poate 
că ucigașul era intrigat de ideea crimelor sale pe prima pagină a 
ziarului Atlanta Journal. Poate că și el cerceta atent fiecare 
cuvânt, încercând să își dea seama dacă lăsase vreo probă 
incriminatorie în urmă. 


110 


Sau poate că era atât de arogant încât să creadă că nu Îl 
poate lega nimeni de crimă. Poate că era chiar acum pe stradă, 
căutându-și următoarea victimă, în timp ce cadavrul Emmei 
putrezea într-un mormânt. 

Cineva bătu în geam. Faith Mitchell stătea în dreptul portierei 
din dreapta. Avea jacheta lui într-o mână și o cană de cafea în 
cealaltă. Will se întinse și îi deschise ușa. 

— Îţi vine să crezi? 

Arătă enervată spre ziar. 

— Ce anume? întrebă el, împăturind ziarul. Tocmai am 
început să citesc. 

Ea închise portiera pentru a nu pierde răcoarea aerului 
condiționat. 

— Este citat „un ofițer de poliţie înalt în grad al 
Departamentului de Poliţie din Atlanta” care spune că am dat 
greș cu ancheta și au fost nevoiţi să cheme GBl-ul. 

Își dădu seama cu cine vorbește și spuse: 

— Știu că am dat-o în bară, dar nu vorbești despre așa ceva 
cu presa. Nu prea le insuflă respect plătitorilor de taxe. 

— Nu, întări el, deși i se părea ciudat că ea credea că sursa 
era cineva din departament. 

Will parcursese povestea până în acel punct și se gândise că 
sursa era GBI, mai exact, Amanda Wagner. 

— Ar fi fost frumos să omită faptul că părinţii sunt atât de 
bogaţi, dar cred că și-ar fi dat seama doar după nume. 
Reclamele alea sunt cele mai enervante. 

Se uita fix la el, ca și cum ar fi așteptat un răspuns. 

— Da, sunt enervante. Reclamele, spuse el. 

— Mă rog. Îi arătă jacheta: Ai uitat-o în mașină. 

El găsi reportofonul în buzunar și se bucură să îl recupereze. 

— Sunt foarte bune, îi spuse el lui Faith, bănuind că e 
curioasă. Scriu extrem de urât. 

Ea îl privi și el simţi cum îl trec fiorii când băgă reportofonul în 
buzunar. Oare își dăduse seama? Dacă ar fi ascultat 
înregistrările, ar fi auzit cum Will cataloga informaţiile despre 
caz pentru a le dicta mai târziu în computer și a genera un 
raport. Angie îl avertizase în privința ei. Oare deja se dăduse de 
gol? 

Faith își strânse buzele: 


111 


— Trebuie să te întreb ceva. Nu ești obligat să îmi răspunzi, 
dar aș aprecia dacă ai face-o. 

Will privi cum profesorii intrau și ieșeau din clădirea principală 
cu termosurile de cafea și teancurile de hârtii în mână. 

— Desigur. 

— Crezi că e moartă? 

Will rămase cu gura deschisă, dar mai mult de ușurare decât 
din alt motiv. 

— Sincer, nu știu. Presupun că nu ai aflat nimic extrem de 
important aseară în cămin. 

Își puse tacticos jacheta și ziarul pe bancheta din spate, 
încercând să își revină. Îi spusese să îl sune dacă afla ceva nou. 

Ea ezită, apoi răspunse: 

— Nu prea. Nimic interesant printre obiectele lui Adam, cu 
excepţia ierbii, care oricum nu o catalogăm ca fiind interesantă, 
nu? 

Will aprobă din cap și ea continuă. 

— Am vorbit cu toţi studenţii, de pe ambele paliere. Nu îl știa 
nimeni pe Adam, cu excepţia lui Gabe Cohen și Tommy 
Albertson și luând în considerare impresia bună pe care le-am 
făcut-o amândurora, nu s-au înghesuit să îmi dea informaţii. L- 
am trimis pe Ivan Sambor să vorbească cu ei - știi cine e? Will 
clătină din cap. Un polonez bine făcut care nu te lasă să îndrugi 
prostii. Să fiu sinceră, mă sperie îngrozitor. Și lui i-au spus 
același lucru: nu îl cunoșteau bine pe Adam, Gabe dormea la el 
pentru că Tommy era un nesimţit. Chiar și Tommy a fost de 
acord cu asta. Scoase carnetul cu spirală și începu să îl 
răsfoiască: Majoritatea celor de anul întâi din căminul lui Adam 
au aceleași cursuri, dar putem căuta și alţi elevi, de la alte 
cursuri. Am reușit să vorbesc cu toţi profesorii, mai puţin unul și 
toţi au spus același lucru: în prima săptămână de școală nimeni 
nu știe nimic, îmi pare rău că a murit, nu îmi amintesc cum 
arată. Cel de care nu am reușit să dau, Jerry Favre, trebuie să 
mă sune azi. Dădu pagina: Am notat următoarele: camera de 
supraveghere îl arată pe Adam plecând din cămin pe la ora 7:45 
ieri dimineaţă. Are cursuri de la opt, profesorul a confirmat că a 
fost acolo. Adam a prezentat un fel de raport, deci nu s-a 
strecurat afară. Cartela magnetică, deși nu înseamnă nimic - nu 
ești singurul geniu care a observat ușa pentru persoanele cu 
handicap - l-a înregistrat ca intrând la ora 10:18 de dimineaţă. 


112 


Se potrivește cu programul său, orele terminându-se la zece. 
Camera i-a surprins ceafa. Și-a schimbat hainele, apoi a plecat 
la 10:32. Atât știm despre el, asta dacă nu ascunzi tu ceva. 

Will încercă o expresie de mirare. 

— De ce aș ascunde ceva? 

— Nu știu, Will. Ultima dată când ne-am văzut, te grăbeai să 
te duci la centrul de copiere pentru a verifica mașina lui Kayla 
Alexander. E o probă foarte importantă, dar vorbim de zece 
minute despre orice în afară de vreme și nu mi-ai spus absolut 
nimic. 

— Îmi pare rău, răspunse Will, știind că nu o consola prea 
mult. Ai dreptate. Trebuia să îţi fi spus. Nu sunt obișnuit să am... 

— Un partener, îi termină ea propoziţia, iar tonul ei indică 
faptul că scuza era deja învechită. 

Nu îi putea reproșa că era enervată. Lucra la fel de mult la 
acest caz și era lăsată pe dinafară. Will îi explică cu lux de 
amănunte despre camera de supraveghere din centrul de 
copiere, despre sfoară și banda adezivă pe care le găsise 
Charlie. 

— Camera arată că mașina de culoare închisă a ajuns în 
parcare la 11:15 ieri dimineață. Au coborât două persoane: 
Adam și un străin. Prius-ul lui Kayla Alexander a ajuns la 12:21. 
Presupunem că Emma a fost scoasă din portbagaj și transferată 
în cealaltă mașină. A plecat la mai puţin de un minut după 
aceea. Will concluzionă: Ultima dată când știm unde se afla 
Adam este ora 11:15, în parcarea clădirii Copy Right. 

Faith notase intervalele orale în carnet, dar se opri, uitându-se 
la Will. 

— De ce acolo? 

— E mai ieftin și aproape de casă. Nu au un paznic 
permanent. 

— Vecina bârfitoare i-a pârât anul trecut când parcau pe alee. 
Foloseau garajul pentru a o evita. 

— Asta cred și eu, aprobă Will. Îi verificăm pe angajaţii de la 
Copy Right. Au venit două fete pentru tura de după-amiază când 
eram noi acolo - Frieda și Sandy. Ele nu intră în garaj. E 
întuneric și nu se simt în siguranţă și probabil că așa este, mai 
ales dacă iei în considerare lipsa pazei. 

— Dar muncitorii? 


113 


— Amanda îi va căuta astăzi. Nu poţi suna la primărie pentru 
astfel de informaţii. Se pare că muncitorii veneau dimineața și 
erau trimiși unde era nevoie. Există mulţi subcontractori care 
folosesc alţi subcontractori și uite așa se ajunge la munca la 
negru, fără acte. E foarte complicat. 

— A mai văzut cineva mașina acolo? 

— Parcarea e în spatele clădirii. Dacă angajaţii centrului nu 
urmăreau camera de supraveghere, nu aveau idee că cineva a 
intrat și a ieșit și cum caseta este reînregistrată, nu avem filmări 
mai vechi cu care să comparăm. Se întoarse spre ea: Vreau să 
vorbim despre suspectul nostru. Cred că trebuie să ne facem o 
idee despre cine ar fi. 

— Adică un profil? Un singuratic cu vârsta cuprinsă între 
douăzeci și cinci și treizeci și cinci de ani, care locuiește cu 
mama lui? 

Will miji un zâmbet. 

— A fost un act premeditat. A adus cuțitul, sfoara și banda 
adezivă în casă. Cineva l-a lăsat să intre. 

— Deci crezi că a fost o răpire, iar Kayla și Adam i-au ieșit în 
cale? 

— E ceva mult mai personal, spuse Will. Știu că mă contrazic, 
dar locul crimei era în dezordine. Cine a ucis-o pe Kayla își 
pierduse minţile. Era foarte nervos pe ea. 

— Poate că i-a spus ceva care l-a enervat și situaţia a scăpat 
de sub control. 

— Trebuie să porţi o conversaţie cu cineva pentru a spune 
ceva greșit. 

— Dar a doua persoană din înregistrare? Crezi că este 
criminalul? Ar avea sens dacă una dintre victime l-ar cunoaște. 

— Poate, spuse Will, ezitant. Adam a plecat din cămin la 
10:32. Între ora 10:32 și 11:15 a luat o mașină și un pasager. 
Avem o perioadă de timp în care nu știm unde a fost. Asta 
înseamnă... Will se chinui să facă un calcul, dar era prea obosit 
și avea o migrenă atât de puternică încât îl durea și stomacul. 
Mai am nevoie de cafea. Câte minute sunt? 

— Patruzeci și cinci, spuse Faith. Trebuie să aflam de unde și 
cum a luat mașina. Nicio persoană din cămin nu i-a împrumutat 
o mașină lui Adam și nici nu se știe de unde ar fi putut să o ia. 

— Presupun că putem accesa cartela magnetică din nou și să 
o comparăm cu perioada în care Adam era în cămin. 


114 


— E o soluţie de luat în calcul. Arătă spre caietul ei: Să notăm 
niște întrebări. Numărul unu, unde este cardul de student al lui 
Adam? 

Ea începu să scrie. 

— Poate că l-a lăsat în mașină. 

— Dacă l-a luat criminalul drept suvenir? 

— Sau poate l-a folosit să intre în cămin? spuse ea. Trebuie să 
anunțăm paza campusului să îi anuleze cardul. 

— Vezi dacă putem să nu îl anulăm, dar să ne anunțe cumva 
dacă încearcă cineva să îl folosească. 

— Bine gândit. Ea continua să scrie. Întrebarea numărul doi: 
de unde a luat mașina? 

— Probabil că din campus. Vezi dacă sunt raportate furturi. 
Gabe Cohen sau Tommy Albertson au mașina? 

— Studenţii de anul întâi nu prea pot parca în campus și e 
imposibil să găsești un loc sigur în oraș, așa că dacă au mașină, 
o lasă acasă. Știm că Gabe are un Volkswagen negru cu dungi 
galbene pe care îl conduce tatăl său. Albertson are o Mazda 
Miata pe care a lăsat-o în Connecticut. 

— Niciuna nu se potrivește cu mașina de pe înregistrare. 

Ea se opri din scris. 

— Adam ar putea avea o mașină despre care noi nu știm. 

— Ar fi trebuit să o ascundă și de părinţii lui. Ei spuneau că nu 
are. Will se gândi la ceva ce spusese Leo Donnelly ieri. Poate că 
a ieșit din campus pentru a lua o mașină. Transportul în comun 
circulă permanent acolo. Să trimitem o echipă care să verifice 
camerele de supraveghere din autobuze. Unde e cea mai 
apropiată staţie de transport în comun? 

Faith închise ochii, gândindu-se. 

— Staţia Midtown, își aminti ea. 

Will se uită pe fereastră, spre parcare. Veniseră și alți 
profesori, iar câţiva studenţi se adunaseră deja. 

— Mi-ar lua vreo douăzeci de minute să ajung cu mașina aici. 
Apoi încă douăzeci-douăzeci și cinci de minute până la parcarea 
de la Copy Right. 

— Acelea sunt cele patruzeci și cinci de minute ale noastre. 
Adam a condus până aici pentru a o lua pe Emma, apoi a dus-o 
la parcare. 


115 


— Mâna din înregistrarea video, spuse el. Era destul de mică. 
Cred că ar fi putut fi mâna unei fete care se întindea să prindă 
cheile. 

— Am crezut că Emma a venit cu mașina lui Kayla de la 
școală și că Adam s-a întâlnit cu ele aici. 

— Și eu, spuse Will. Crezi că Adam a adus-o pe Emma până la 
garaj, apoi au mers amândoi pe jos până la casă? 

— Criminalul ar fi putut veni pe jos de la Tech. 

— Ştia că mașina lui Adam era în garaj. Will se întoarse spre 
Faith: Dacă știa că o va lua pe Emma Campano de acasă, ar fi 
trebuit să fi avut un loc în care să o ţină. Un loc liniștit și izolat - 
nu în cartier, pentru că ar auzi vecinii. Nu o cameră de cămin. 

— Asta dacă nu ar scăpa de cadavru. 

— De ce ar lua-o doar ca să scape de cadavru? întrebă Will și 
căzu pe gânduri. De aceea trebuia să discutăm despre profilul 
suspectului. Ucigașul a venit pregătit cu mănuși, sfoară, bandă 
și cuţit. Avea un plan. S-a dus acolo pentru a pedepsi pe cineva. 
A lăsat cadavrele lui Adam și Kayla în casă. Dacă ar fi 
intenţionat să o ucidă pe Emma, ar fi ucis-o acolo. Dacă 
intenţiona să o răpească, să o ia cu el pentru a petrece mai mult 
timp cu ea, și-a atins scopul. 

— Și departamentul de poliţie i-a oferit acest răstimp, adăugă 
Faith. 

Acest gând îl determină pe Will să se grăbească. Trecuseră 
mai puţin de douăzeci și patru de ore de când fusese răpită fata. 
Dacă răpitorul a luat-o de acasă pentru a petrece mai mult timp 
cu ea, poate că Emma Campano era încă în viaţă, întrebarea era 
cât timp mai aveau la dispoziţie... 

Își verifică telefonul mobil, dar nu primise nicio veste. 

— Trebuie să ajung la casa Campano la ora nouă. 

— Crezi că au aflat ceva? 

— Nu, recunoscu el. Dar trebuie să îi cer lui Paul o mostră 
ADN. 

Expresia îngrijorată de pe faţa lui Faith era asemănătoare cu 
a lui, dar Amanda îi dăduse acest ordin și Will nu avea de ales. 

— Să vorbim cu profesorii, să vedem ce părere au despre 
fete. Dacă ești de părere că trebuie să vorbim cu cineva anume, 
cu un elev sau cu un om de serviciu, vei rămâne să te ocupi de 
asta. Dacă nu aflam nimic, atunci vreau să asiști la autopsii. Mai 


116 


pe seară vor ajunge și părinţii lui Adam Humphrey. Trebuie să le 
putem oferi informaţii. 

Expresia ei se schimbă și Will avu impresia că ajunsese să o 
cunoască destul de bine pentru a observa când o deranjează 
ceva. Știa că fiul ei este de-o seamă cu Adam Humphrey. 

A vedea cum un adolescent de optsprezece ani este disecat e 
oribil pentru oricine, dar, pentru un părinte, experiența este cu 
atât mai dureroasă. 

Încercă să fie cât mai blând: 

— Crezi că te poţi descurca? 

Ea se enervă, înțelegând greșit întrebarea. 

— Știi ceva? M-am trezit de dimineaţă și mi-am spus că voi 
putea lucra cu tine și că voi avea o atitudine pozitivă, iar acum 
ai nesimţirea să mă întrebi pe mine - un detectiv de la 
criminalistică, unul care pășește peste cadavre aproape în 
fiecare zi - dacă pot sau nu să mă descurc cu elementele de 
bază ale slujbei mele. Puse mâna pe mânerul portierei: Și dacă 
tot suntem la capitolul acesta, idiotule, cum îţi permiţi să 
conduci un Porsche și să o anchetezi pe mama mea pentru furt? 

— Eu doar... 

— Hai să ne vedem de treabă, da? Deschise nervoasă ușa. 
Crezi că poţi face asta pentru mine? 

— Da, desigur, dar... Ea se întoarse spre el și Will rămase cu 
gura căscată, încercând să-i răspundă. Îmi cer scuze, spuse el 
într-un final, neștiind de ce o face, dar fiind sigur că nu avea 
cum să agraveze situația. 

Ea expiră ușor, uitându-se la cana de cafea și gândindu-se 
cum să răspundă. 

— Te rog, nu vărsa cafea fierbinte pe mine, îi spuse Will. 

Ea-l privi, nevenindu-i să creadă, dar cuvintele lui reușiseră să 
risipească tensiunea. Will profită de moment pentru a se bucura 
de reușită. 

Nu era prima dată când se vedea nevoit să iasă basma curată 
dintr-o situaţie dificilă cu o femeie nervoasă. 

Faith clătină din cap. 

— Eşti cel mai ciudat bărbat pe care l-am întâlnit în viaţa 
mea. 

Ea cobori înainte ca el să poată răspunde. Will luă drept semn 
bun faptul că nu a trântit ușa. 


117 


Capitolul 7 


Era atât de cald afară, încât Faith nu putu să își termine 
cafeaua. Aruncă paharul la gunoi înainte de a ajunge la clădirea 
administraţiei. Petrecuse mai mult timp în școli în ultimii doi ani 
decât în întreg anul întâi de liceu. 

— Bună ziua, spuse unul dintre paznicii de la ușă, atingându- 
și pălăria. ` 

Faith îi făcu un semn din cap, părându-i rău pentru el. Incă își 
amintea cum e să porţi o uniformă completă în căldura 
arzătoare a Atlantei. Era ca și cum te-ai da cu miere și te-ai 
băga în cuptor. Pentru că erau în perimetrul școlii, armele nu 
erau permise decât dacă erau însoțite de o insignă a poliției. Cu 
toate că avea un baston și un spray paralizant, părea complet 
inofensiv. Din fericire, singurul care ar fi observat asta ar fi fost 
un poliţist. Firma de pază era aici pentru a le oferi părinților și 
elevilor un sentiment de siguranţă. Într-o lume nebună în care 
fetele bogate erau răpite sau ucise, paznicii particulari erau des 
întâlniți. 

Cel puţin le ofereau presei ceva despre care să scrie. Peste 
stradă, Faith văzu trei fotografi care își ajustau teleobiectivele, 
pregătindu-se de atac. Canalele de știri aflaseră numele școlii cu 
o seară în urmă. Faith spera ca paznicii să fie în stare să le 
amintească reporterilor că școala era proprietate privată. 

Faith apăsă pe butonul soneriei de lângă ușă, uitându-se la 
camera de pe perete. Boxele prinseră viaţă și o voce iritată de 
femeie spuse: 

— Da? 

— Sunt Faith Mitchell, de la... 

— Pe hol, prima ușă pe stânga. 

Ușa se deschise și Faith o împinse. Se fâstâciră, iar acest 
moment dură până ce Will îi arătă clar că nu îi va permite să îi 
țină ușa. Faith intră. Erau în capătul unui hol lung, care se 
ramifica spre stânga și spre dreapta. Ușile închise erau probabil 
cele de la clase. Faith privi în sus și numără încă șase camere de 
supraveghere. Locaţia era bine păzită, dar directorul îi spusese 
lui Leo ieri că exista un punct mort în spatele unei clădiri. leri 
dimineaţă, Kayla și Emma profitaseră de acest avantaj pe riscul 
lor. 


118 


Will își drese glasul, uitându-se îngrijorat în jur. Cu toate că 
purta încă un costum în trei piese în mijlocul verii, avea privirea 
unui elev hoinar care voia să evite o întâlnire cu directorul. 

— Pe unde a zis să o luăm? întrebă el. 

Chiar dacă nu le-ar fi spus femeia pe unde să o ia, exista un 
panou care îi direcţiona pe vizitatori spre biroul directorului de la 
capătul holului. 

Faith își încrucișă braţele, luând întrebarea ca pe o încercare 
nereușită de a o face să se simtă folositoare. 

— E în regulă, Will. Eşti un poliţist bun, dar ai aptitudinile 
sociale ale unei maimuțe sălbatice. 

El se încruntă la auzul descrierii. 

— Presupun că așa e. 

Faith nu era genul de persoană care dădea ochii peste cap, 
dar în acea clipă simţea o nevoie acută de a-și mișca globii 
oculari cum nu o mai făcuse din adolescenţă. 

— Pe aici, spuse ea, îndreptându-se spre hol. 

Găsi intrarea în birou în spatele unor cutii de carton. Fiind 
părinte, recunoscu imediat cutiile cu ciocolata pe care școlile o 
împărțeau copiilor nevoiași și părinţilor în fiecare an. Profitând 
de obligativitatea de a presta o activitate în folosul școlii, 
administraţia trimitea copiii să vândă dulciuri în speranţa că va 
strânge bani pentru diferite lucrări ale școlii. Faith mâncase atât 
de multe batoane de ciocolată când era Jeremy copil, încât i se 
întoarse stomacul când le văzu. 

În spatele femeii de la recepţie era un perete acoperit cu 
monitoare, dar atenţia ei era îndreptată către sistemul de 
telefoane care sunau toate simultan. 

Le aruncă o privire scurtă lui Faith și Will, rugând trei apelanţi 
să aștepte înainte de a i se adresa lui Faith: 

— Domnul Bernard mai întârzie, dar toţi ceilalţi sunt în sala de 
conferință. leșiţi pe ușă, la stânga. 

Will deschise ușa și Faith îl conduse pe hol, până la ușa 
marcată corespunzător. Bătu de două ori și cineva spuse: 

— Intraţi. 

Faith participase la multe ședințe cu părinţii, așa că nu 
trebuia să o ia prin surprindere faptul că îi găsi pe toţi zece 
așezați în semicerc, cu două scaune în mijloc, ce își așteptau 
ocupanții. Cum era de așteptat de la o școală unde te specializai 
în arta comunicării, profesorii proveneau din mai multe ramuri 


119 


culturale, de toate culorile curcubeului: asiatici, de culoare, 
musulmani și, pentru a completa tabloul, nativi americani. Era o 
singură persoană albă în grup. Cu sandalele sale de pânză, 
rochia subţire și părul lung, strâns în coadă, radia de vinovăţie 
precum un ventilator ieftin. 

Ridică mâna, spunând: 

— Sunt Dr. Olivia McFaden, director al Westfield. 

— Detectiv Faith Mitchell, agentul special Will Trent, spuse 
Faith, luând loc. 

Will ezită și, pentru o clipă, ea se gândi că are emoţii. Poate 
că avea amintiri neplăcute de pe vremea când era elev sau 
poate că tensiunea din cameră îl afecta și pe el. Paznicii de 
afară trebuiau să le confere siguranță persoanelor, dar Faith avu 
impresia că se întâmpla exact opusul. Toţi stăteau ca pe ace, 
mai ales directoarea. 

Cu toate acestea, McFaden prezentă fiecare profesor din 
cameră, materiile pe care le predau și pe care dintre fete le 
aveau ca eleve. Cum Westfield este o școală mică, multe materii 
se suprapuneau; majoritatea profesorilor le cunoșteau pe 
ambele fete. Faith notă cu grijă numele lor în caiet, recunoscând 
ușor tiparul personajelor: victima modei, tocilarul, 
homosexualul, cel care abia se mai agaţă de viaţă și așteaptă cu 
disperare pensia. 

— Vă puteţi da seama, suntem cu toţii foarte afectaţi de 
tragedie, spuse McFaden. 

Faith nu știa de ce i se părea atât de antipatică femeia. Poate 
că avea amintiri neplăcute de la școală. Sau poate pentru că 
dintre toți cei prezenţi în cameră, McFaden era singura care nu 
vărsase o lacrimă. Unele femei și chiar și un bărbat avea 
șerveţele în mână. 

— Le voi transmite condoleanţe părinţilor, le spuse Faith 
profesorilor. 

Will răspunse la întrebarea evidentă: 

— Nu putem exclude legătura dintre ce s-a întâmplat ieri și 
școală. Nu trebuie să vă alarmaţi, dar ar fi o idee bună să fiți 
precauţi. Urmăriţi cu atenţie împrejurimile, aveți grijă să știți 
unde sunt elevii și să raportați absenţele nemotivate. 

Faith se întrebă cum ar fi putut să pună problema altfel, încât 
să îi sperie și mai tare. Uitându-se prin cameră, se gândi că nu 


120 


avea cum. Faith se opri, uitându-se din nou la profesori, își 
aminti ce spusese secretara și întrebă: 

— Lipsește cineva? 

— Domnul Bernard, răspunse McFaden. Avea o ședință cu 
părinţii pe care nu a putut să o reprogrameze. Va ajunge 
curând. Se uită la ceas: Mă tem că nu avem mult timp la 
dispoziție până la adunarea generală. 

— Adunare generală? întrebă Faith, aruncându-i o privire lui 
Will. 

El avu bunul simț să pară rușinat: 

— Amanda vrea ca unul dintre noi să ia parte la adunare. 

Faith se gândi că știe deja care dintre ei avusese nenorocul să 
fie ales. li aruncă o privire plină de ură. 

McFaden părea că nu observă nimic. 

— M-am gândit că ar fi mai ușor dacă am aduna toţi profesorii 
pentru a-i linişti, siguranța lor fiind prioritatea noastră. Avea un 
zâmbet impunător, în genul celui pe care l-ar folosi pentru a 
încuraja un elev să accepte o decizie stabilită deja: Apreciem 
ajutorul dumneavoastră. 

— Mă bucur să vă pot ajuta, îi spuse Faith femeii, încercând 
un zâmbet forțat. 

Adunarea generală nu i se părea o idee rea, dar era nervoasă 
pentru că sarcina îi revenise ei, mai ales pentru că Faith era 
îngrozită de vorbitul în public. Își putea imagina cum ar arăta 
adunarea: o masă de adolescente, toate isterice, cerând să fie 
ținute de mână și ferite de temeri, în timp ce Faith va încerca să 
nu îi tremure glasul. Era ceva ce ar fi trebuit să facă psihologul 
școlii, nu un detectiv de la criminalistică, mai ales unul căruia i 
s-a făcut rău înainte de examenul oral pentru postul de detectiv. 

Directorul se aplecă spre înainte, împreunându-și mâinile: 

— Spuneţi-ne, cu ce vă putem ajuta? 

Faith aşteptă ca Will să răspundă, dar el stătea nemișcat în 
scaun. Începu ea, întrebând: 

— Ne puteți spune ce părere aveaţi despre Kayla și Emma, 
din punct de vedere social, academic? 

Matthew Levy, profesorul de matematică, sparse gheața. 

— Am vorbit și cu colegii dumneavoastră ieri, dar presupun că 
trebuie să o fac din nou. Fetele nu aparţineau unui anume grup. 
Ambele erau în clasa mea. Nu prea socializau. 

— Aveau dușmani? întrebă Faith. 


121 


Priviră unii la alţii. Levy răspunse: 

— Erau ţinta atacurilor. Știu că vă întrebaţi cum de nu am luat 
măsuri, din moment ce știam de situație, dar trebuie să 
înțelegeţi dinamica unui astfel de grup. 

Faith îi asigură că știe. 

— Copiii nu fac plângere împotriva atacatorilor de teama 
represaliilor. Profesorii nu pot pedepsi ce nu văd. 

Levy clătină din cap. 

— E mai mult de atât. Făcu o pauză, de parcă și-ar fi adunat 
gândurile. l-am predat Emmei timp de doi ani. Nu era strălucită 
la matematică, dar era o elevă bună, o fată de nota zece. Lucra 
din greu, nu făcea probleme. Aparţinea unuia dintre cele mai 
populare grupuri din școală. Se înțelegea foarte bine cu toţi 
elevii. 

Una dintre femeile asiatice, Daniella Park, adăugă: 

— Până a venit Kayla. 

Faith rămase surprinsă de tonul răuvoitor al femeii. Park 
părea a nu fi afectată de faptul că fata fusese ucisă cu 
sălbăticie. 

— De ce spuneţi asta? 

— Se întâmplă des. Kayla avea o influenţă negativă asupra ei, 
explică Park. 

Mulți dintre profesori aprobară din cap. 

— O perioadă lungă de timp, Emma a fost prietenă cu o fată 
pe nume Sheila Gill. Erau foarte apropiate, dar tatăl lui Sheila s- 
a transferat în Arabia Saudită la începutul semestrului, anul 
trecut. Lucrează pentru una dintre acele companii petroliere 
multinaționale, lipsite de suflet. Își exprimă frustrarea cu un 
semn din mână: În orice caz, Emma nu mai avea la cine să 
apeleze. Unele persoane gravitează spre o anumită persoană 
din grup și, fără Sheila, Emma nu mai avea un grup. A devenit 
din ce în ce mai introvertită, nu mai participa la ore. Notele ei nu 
au scăzut, ba chiar au crescut ușor, dar se vedea că e singură. 

— Și apare Kayla Alexander, interveni Levy, pe același ton 
folosit de Park. Exact în mijlocul anului școlar. Era genul care 
avea nevoie de audiență, așa că știa foarte bine pe cine să 
aleagă. 

— Emma Campano, completă Faith. De ce s-a transferat Kayla 
în mijlocul anului? 


122 


— A fost transferată la noi de la altă școală. Kayla era o 
provocare, dar noi, la Westfield, apreciem provocările, interveni 
McFaden. 

Faith descifră mesajul. Îşi îndreptă seria de întrebări către 
Levy, pe care nu-l deranja să le critice pe fete. 

— Kayla a fost dată afară de la cealaltă școală? 

McFaden încercă să dreagă situaţia. 

— A fost nevoită să plece. Cealaltă școală nu îi putea satisface 
nevoile. Își îndreptă umerii: La Westfield, ne mândrim cu faptul 
că putem oferi ajutorul special de care au nevoie copiii pe care 
societatea îi cataloghează drept problematici. 

Pentru a doua oară în aceeași zi, Faith se chinui să nu-și dea 
ochii peste cap. Jeremy fusese diagnosticat cu toate tulburările 
comportamentale: ADD, ADHD, tulburare socială, tulburări de 
personalitate. Deja era ridicol. Se mira că nu existau școli pentru 
copii plictisitori, mediocri. 

— Îmi puteţi spune pentru ce urma tratament? 

— ADHD, adăugă McFaden. Kayla are, avea, mă scuzaţi, 
probleme în a se concentra la școală. Acorda mai multă atenţie 
socializării decât învăţăturii. 

Probabil că sărea în ochi, în comparaţie cu restul tinerilor. 

— Dar Emma? 

Park vorbi din nou, pe un ton mult mai binevoitor: 

— Emma e un copil minunat. 

Colegii o aprobară din nou și simţi cum se umplea camera de 
tristeţe. Faith se întrebă ce făcuse Kayla de nu avea pe nimeni 
de partea ei. 

Ușa se deschise și intră un bărbat ce purta o jachetă sport, 
șifonată și ţinea un teanc de hârtii în mână. Se uită la mulţime, 
mirat parcă de faptul că mai erau acolo. 

— Domnule Bernard, începu McFaden, să vi-i prezint pe 
detectivii Mitchell și Trent. Se întoarse către Will și Faith: El este 
Evan Bernard, de la departamentul de limbă engleză. 

El aprobă din cap, clipind în spatele ochelarilor cu rame 
subţiri. Bernard era un bărbat arătos, de peste patruzeci de ani. 
Faith se gândi că ar putea reprezenta ușor un tipar, cu barba sa 
dezordonată și aspectul neglijent, dar ceva în privirea lui ageră îi 
spunea că era mai mult de atât. 

— Îmi pare rău că am întârziat. Am avut ședință cu părinţii, le 
spuse Bernard. 


123 


Trase un scaun lângă McFaden și se așeză, cu teancul de 
hârtii în poală. 

— Aveţi vreo veste? 

Faith realiză că era primul care a întrebat asta. 

— Nu, spuse ea. Urmărim mai multe piste. Orice informaţii ne 
puteţi oferi despre fete, ne-ar fi de mare ajutor. 

Pe sub barbă, își mușcă buza de jos, semn că prinsese 
minciuna lui Faith, la fel cum o citise ea pe McFaden. 

Will alese acest moment pentru a vorbi. Își îndreptă atenţia 
către Bernard: 

— Facem tot ce ne stă în putinţă pentru a afla cine a ucis-o pe 
Kayla și a o aduce acasă pe Emma. Știu că nu vă consolează 
prea mult, dar vreau să știți că acest caz este prioritatea 
numărul unu a Departamentul de Poliţie Atlanta și al Biroului de 
Investigaţii Georgia. 

Bernard aprobă din cap și strânse teancul de hârtii în mâini. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Will nu răspunse. Faith înțelese că trebuie să continue ea 
discuţia. 

— Vorbeam de influenţa lui Kayla Alexander asupra Emmei 
Campano. 

— Nu vă pot spune nimic despre Kayla. Eu am lucrat doar cu 
Emma, dar nu la clasă. Sunt profesorul de citire de la Westfield. 

— Domnul Bernard ţine sesiuni private cu elevii noștri care au 
probleme de citire. Emma e ușor dislexică, aa McFaden. 

— Îmi pare rău să aud asta. Îmi puteți spune.. 

— Cum adică? interveni Will. 

Se aplecă spre înainte, cu coatele pe genunchi, pentru a-l 
privi pe Bernard. 

Bernard părea contrariat. 

— Mă tem că nu înțeleg întrebarea. 

— Mă refer la... Will păru că nu își găsește cuvintele. Nu 
înțeleg la ce vă referiți când spuneţi „ușor dislexică”. 

— „Ușor” nu este exact cuvântul pe care îl caut, spuse 
Bernard. De fapt este o tulburare de citire. La fel ca autismul, 
dislexia are un întreg spectru de simptome. Majoritatea copiilor 
sunt ori într-o extremă, ori în alta. Există o serie întreagă de 
simptome diferite, dar punctul lor comun este incapacitatea de 
a citi și de a scrie. 


124 


Will aprobă și Faith văzu cum băgă mâna în buzunar. Auzi un 
clic și se strădui să își păstreze o expresie neutră. Il văzuse cum 
mutase reportofonul în acel buzunar când era în mașină. Era 
perfect legal ca o persoană să înregistreze o conversaţie în 
secret, în Georgia, dar era ilegal ca un poliţist să facă asta. 

— Aţi caracteriza-o pe Emma ca având probleme sau ca 
fiind... Păru că ezită înainte de a folosi cuvântul. Retardată? îl 
întrebă Will pe Bernard. 

Bernard păru la fel de șocat ca și Faith. 

— Bineînţeles că nu, veni replica lui. De fapt, Emma are un 
coeficient de inteligență extrem de ridicat. Majoritatea 
dislexicilor sunt foarte talentaţi. 

— În ce sens? 

El înșirui niște exemple: 

— Spirit de observaţie foarte dezvoltat, foarte organizați, 
atenţie la detalii, atletici, cu înclinații către mecanică. Nu mă 
îndoiesc de faptul că Emma va deveni un arhitect foarte bun 
într-o zi. Are o abilitate aparte de a lucra cu structuri. Predau la 
Westfield de doisprezece ani și nu am întâlnit pe cineva ca ea. 

Will păru puţin sceptic. 

— Dar tot avea probleme. 

— Nu le-aș numi probleme. Provocări, poate, dar cu toții avem 
provocări. 

— Totuși e o boală. 

— O tulburare, îl corectă el. 

Will inspiră adânc și Faith își dădu seama că învârtitul în jurul 
cozii îl enerva. Cu toate acestea, continuă: 

— Și care sunt problemele asociate cu această tulburare? 

Profesorul îi exasperă: 

— Probleme la matematică, citire, scriere și înţelegere a 
textului, lipsa de maturitate, probleme în orientarea în spaţiu, 
bâlbâială, abilități motorii reduse, imposibilitatea de a înţelege 
ritmul metric... E o combinaţie de factori și fiecare copil e diferit. 
Poate fi un geniu al matematicii sau poate fi cineva care nu e în 
stare să facă un simplu calcul, un atlet desăvârșit sau cineva 
complet neîndemânatic. Emma, din fericire, a fost diagnosticată 
în stadiu incipient. Dislexicii sunt foarte buni în a-și ascunde 
problema. Din păcate, computerele îi ajută să îi păcălească pe 
cei din jur. Citirea este o aptitudine fundamentală și ei tind să fie 
rușinați de faptul că nu o pot dezvolta. Majoritatea dislexicilor 


125 


nu dau rezultate bune la teste, decât dacă sunt orale, așa că au 
note mici. Nu cred că sunt singurul care spune că unii profesori 
înțeleg greșit situaţia și o iau drept lene sau ca problemă de 
temperament. Bernard făcu o pauză, ca și cum următoarele 
cuvinte îi erau adresate cuiva din cameră: In plus, Emma este și 
foarte timidă. Nu îi place să fie în centrul atenţiei. E în stare să 
suporte foarte multe pentru a nu fi băgată în seamă. Sunt sigur 
că a avut momente în care a dat dovadă de lipsă de maturitate, 
dar, în mod normal, este un copil introvertit care încearcă din 
răsputeri să se integreze. 

Will se aplecă atât de mult, încât aproape că se ridicase de pe 
scaun. 

— Cum au reacționat părinţii la auzul acestor vești? 

— Pe tată nu l-am cunoscut, dar mama s-a implicat foarte 
mult. 

— Există vreun leac? 

— După cum am mai spus, dislexia nu este o boală, domnule 
Trent. Este o problemă de conexiune în creier. Mai degrabă te-ai 
aștepta ca un diabetic să înceapă să producă insulină peste 
noapte, decât să îţi poată spună un dislexic care e diferența 
dintre stânga și dreapta, sus și jos. 

În cele din urmă, Faith crezu că a înţeles de ce punea Will 
aceste întrebări. 

— Dacă Emma era urmărită, ar fi putut să aleagă ruta greșită, 
să urce scările în loc de a le cobori, unde ar fi putut scăpa? 
întrebă ea. 

— Nu funcţionează așa. Probabil că ar fi în stare să intuiască 
ruta cea mai bună mai bine decât noi, dar dacă ar întreba-o 
cineva „cum ai ajuns acolo?” nu ar putea spune: „m-am ascuns 
sub măsuța de cafea, apoi am luat-o la stânga pe scări.” Ar 
spune doar „am fugit”. Cel mai fascinant aspect al acestei 
tulburări este faptul că mintea pare să realizeze acest deficit și 
să creeze noi abilităţi care să rezulte în mecanisme de 
supravieţuire pe care nu le-ar poseda un alt copil. 

Will își drese glasul. 

— Spuneţi că ar avea un spirit de observaţie mult mai 
dezvoltat decât al unei persoane normale. 

— Noi nu prea folosim cuvântul „normal”, spuse Bernard. Dar 
da, în cazul Emmei, cred că așa s-a întâmplat. Continuă: Știţi, 
din experienţa mea, dislexicii sunt mult mai perspicace decât 


126 


alte persoane. Asta se întâmplă adesea în cazul copiilor 
maltrataţi, unde, ca formă de apărare, învaţă să citească stările 
și nuanțele mai bine decât un copil tipic. Absorb o cantitate 
enormă de vină pentru a păstra pacea. Ei sunt supraviețuitorii 
adevăraţi. 

Faith se consolă cu aceste cuvinte. Aruncă o privire în cameră 
și realiză că nu era singura. 

Will se ridică: 

— Îmi pare rău, le spuse el. Eu trebuie să ajung la o altă 
întâlnire. Detectiv Mitchell mai are câteva întrebări pentru 
dumneavoastră. Băgă mâna în buzunar și ea presupuse că voia 
să oprească reportofonul. Faith, sună-mă te rog când ajungi la 
primărie. Se referea la morgă: Vreau să asist cu tine. 

— Bine. 

Își ceru scuze și plecă repede. Faith aruncă o privire spre 
ceasul ei, întrebându-se unde se duce. Nu trebuia să ajungă la 
casa Campano decât peste o oră. 

Faith se uită prin cameră, la cei care o fixau cu privirea. Se 
gândi să termine odată. 

— Mă întrebam dacă s-a întâmplat ceva deosebit cu Kayla 
Alexander. Nu prea pare să o aveți la suflet, în ciuda celor 
întâmplate. 

Unii ridicară din umeri. Alţii își priveau mâinile sau podeaua. 
Nici măcar Daniella Park nu avu un răspuns. 

Directoarea luă cuvântul. 

— Cum spuneam, detectiv Mitchell, Kayla era o provocare. 

Bernard oftă adânc, de parcă nu îi convenea faptul că trebuia 
să clarifice el. 

— Lui Kayla îi făcea plăcere să facă probleme. 

— Cum anume? 

— Cum fac fetele, spuse el, deși nu prea era o explicaţie. 

— Căuta ceartă? ghici Faith. 

— Împrăștia zvonuri. Le înnebunea pe celelalte fete. Cred că 
vă amintiţi cum era la acea vârstă, spuse Bernard pe un ton 
indiferent. 

Faith încercase din răsputeri să uite. Fiind singura 
adolescentă de paisprezece ani însărcinată din școală, nu i-a 
fost prea ușor. 

— Nu era așa de rău. 

Matthew Levy era de acord cu ea. 


127 


— Aceste certuri sunt ciclice. Săptămâna asta sar una la gâtul 
alteia, următoarea săptămână sunt cele mai bune prietene și 
urăsc pe altcineva. Se întâmplă foarte des. 

Femeile erau de altă părere. Park vorbi în numele lor. 

— Era foarte rău, spuse ea. Aș spune că la o lună de la 
venirea ei, Kayla intrase în conflict cu toată lumea. Împărţise 
școala în două. 

— Era admirată de băieţi? 

— Foarte mult, spuse Park. Îi folosea ca pe hârtia igienică. 

— Avea pe cineva anume? 

Ridicară din umeri și unii dintre ei clătinară din cap. 

— E o listă foarte lungă, completă Bernard. Dar băieţii nu se 
îngrămădeau. Știau cu cine au de-a face. 

Faith i se adresă lui Daniella Park. 

— Mai devreme, spuneaţi că Emma era singura sa prietenă. 

— Kayla era singura prietenă a Emmei. Emma era tot ce mai 
avea Kayla, răspunse Park. 

Diferenţa era una importantă. 

— De ce stătea Emma cu ea? 

— Numai Emma poate răspunde la această întrebare, dar 
cred că înțelegea ce înseamnă să fii lăsat pe dinafară. Cu cât se 
strângeau mai mulţi împotriva lui Kayla, cu atât erau mai 
apropiate. 

— Spuneaţi că școala era împărţită în două. Ce s-a întâmplat? 

În cameră se așternu tăcerea. Nimeni nu părea dornic să 
răspundă. Faith era pe cale de a repeta întrebarea, când Paolo 
Wolf, profesorul de economie care nu spusese până atunci 
nimic, explică: 

— Mary Clark ar trebui să știe mai multe. 

Tăcerea părea și mai pronunţată, până când Evan Bernard 
șopti ceva printre dinţi. 

— Mă scuzaţi, domnule Bernard, nu am înțeles ce aţi spus, 
zise Faith. 

El se uită atent prin toată camera, de parcă ar vrea să îl 
contrazică cineva. 

— Mary Clark nu știe pe ce lume se află. 

— Mary e studentă aici? 

— Doamna Clark este unul dintre profesorii noștri de limba 
engleză. Kayla i-a fost elevă anul trecut, explică McFaden. 


128 


Faith nu se obosi să întrebe de ce nu era aici. Va afla cât de 
curând. 

— Pot discuta cu ea? 

McFaden deschise gura să răspundă, dar sună clopotelul. 
Directoarea așteptă până ce sunetul se opri. 

— Se anunţă adunarea, îi spuse ea lui Faith. Ar trebui să 
mergem în aulă. 

— Trebuie să vorbesc cu doamna Clark. 

Pentru o clipă, McFaden ezită, dar apoi așternu pe față un 
zâmbet larg, care ar putea concura pentru cel mai fals din lume. 

— V-o arăt cu cea mai mare plăcere. 

e 

Faith traversă curtea din spatele clădirii principale a şcolii, în 
urma lui Olivia McFaden și a celorlalți profesori, spre aulă. În 
mod ciudat, erau aliniaţi în șir indian la fel ca și elevii care își 
urmau profesorii spre adunare. Clădirea era cea mai modernă 
dintre toate din campusul Westfield, probabil construită din 
banii părinţilor care împărțeau dulciuri, abonamente la reviste și 
hârtie de împachetat vecinilor care nu bănuiau nimic. 

Unul dintre grupurile de elevi era din ce în ce mai agitat. 
McFaden se întoarse imediat spre ei, cu ochii aţintiţi pe vinovații 
gălăgioși. Zgomotul se risipi ca luat de vânt. 

Faith nu ar fi trebuit să fie surprinsă de aulă, care ar fi fost 
mai degrabă potrivită pentru a servi un mic teatru într-o 
suburbie prosperă. O mare de scaune îmbrăcate în catifea roșie 
deschidea drumul către o scenă imensă, care era acoperită cu 
aparatură de iluminat de ultimă generaţie. Cupola era pictată cu 
o copie fidelă a Capelei Sixtine. Basorelieful detaliat care 
străjuia scena portretiza zeii în stadii diferite de emoție. 

Covorul de sub picioare era atât de gros, încât Faith trebuia 
să pășească cu grijă pentru a nu se împiedica. 

McFaden descrise încăperea pe măsură ce mergeau. 

— Am construit aula în 1995 cu ideea de a găzdui sumedenia 
de evenimente din perioada Jocurilor Olimpice. Așa că părinţii au 
vândut repede marfa, iar școala a cerut chirie statului pentru 
sală. Daphne, aruncă guma, îi spuse McFaden unei fete pe lângă 
care treceau. Se adresă din nou lui Faith: Directorul catedrei de 
arte, doamna Meyers, a fost cea care ne-a sugerat tema 
tavanului. 

Faith se uită în sus, șoptind: 


129 


— Frumos. 

li spunea mai multe despre tavan, dar Faith ignoră cuvintele 
lui McFaden pe măsură ce se îndreptau către scenă. Aula 
prindea viaţă în timp ce se umplea cu elevi. Unii plângeau, alţii 
pur și simplu se uitau spre scenă, așteptând nerăbdători. Câţiva 
veniseră cu părinţii, fapt ce tensiona și mai mult atmosfera. 
Faith văzu mai mulți copii ţinuţi strâns în braţe de mamele lor. 
Nu se putu abţine să se gândească la Abigail Campano când le 
văzu, la modul în care se luptase pe viaţă și pe moarte cu 
bărbatul despre care crezuse că îi ucisese fiica. O luară fiorii, o 
reacţie genetică străveche la senzaţia de teamă colectivă care 
stăpânea aula. 

La un calcul rapid, Faith realiză că, incluzând balconul, erau în 
jur de o mie de scaune în aulă. Parterul era aproape plin. 
Majoritatea elevilor de la Westfield erau fete. 

Mare parte dintre ele erau foarte slabe, foarte prezentabile și 
foarte drăguțe. Consumau numai produse organice, purtau 
haine din bumbac pur și își conduceau BMW-urile și Mini-urile 
până la sala de Pilates, după ore. Părinţii lor nu se opreau la 
McDonald's în drum spre casă pentru a lua cina înainte de a 
pleca spre al doilea loc de muncă, în tura de noapte. Aceste fete 
probabil că duceau o viaţă similară cu cea a Emmei Campano: 
iPhone-uri strălucitoare, mașini noi, vacanțe pe plajă și 
televizoare cu ecran plat. 

Faith se opri, dându-și seama că o parte din ea, care pierduse 
atât de mult când s-a născut Jeremy, începuse să se revolte. Nu 
era vina fetelor că se născuseră în familii bogate. Cu siguranţă 
nu-și forțau părinţii să le cumpere aceste lucruri. Erau foarte 
norocoase și se pare că erau și foarte speriate. Una dintre 
colegele lor fusese ucisă cu sălbăticie, o sălbăticie a cărei 
gravitate nu o vor cunoaște vreodată. O altă colegă de-a lor era 
dispărută și probabil era folosită într-o manieră sadică de un 
monstru. Educaţi de serialul CS/ și Thomas Harris, acești copii 
probabil că știau ce se întâmplă cu Emma Campano. 

Cu cât se apropia mai mult de scenă, cu atât erau mai 
pregnante plânsetele pe care le auzea Faith. Nimic nu e mai 
emotiv decât o adolescentă. Cu toate că acum zece minute 
simţea un oarecare dispreț pentru ele, pe Faith o încerca acum 
un sentiment de milă. 

McFaden o prinse pe Faith de braț. 


— Ea este doamna Clark, spuse ea, arătând spre o femeie 
care se rezema de perete. Majoritatea profesorilor stăteau pe 
culoar, apostrofând elevii, păstrând ordinea în grupul numeros, 
dar Mary Clark părea să fie în lumea ei. 

Era tânără, probabil abia terminase facultatea și părea 
frumoasă. Părul ei blond-roșcat îi atingea umerii, iar nasul îi era 
presărat cu pistrui. In mod ciudat, purta un taior negru, 
conservator, o cămașă albă și fusta de rigoare, care îi acoperea 
genunchii. Era o costumaţie potrivită pentru o femeie mult mai 
în vârstă. 

— Le poți adresa câteva cuvinte elevilor? spuse McFaden. 

Faith simţi cum o cuprinde panica. Își spuse că va vorbi unui 
grup de copii, că nu conta dacă se va face de râs, dar mâinile îi 
tremurau deja când ajunse în fața aulei. Aerul condiţionat 
menţinuse o temperatură destul de scăzută în cameră, dar Faith 
se trezi că transpiră. 

McFaden urcă scările către scenă. Faith o urmă, deși se 
simțea de-o seamă cu elevii pe care trebuia să îi liniștească. 
McFaden se duse direct spre scenă, dar Faith se opri la bază, 
căutând disperată un motiv pentru a nu fi nevoită să facă asta. 
Luminile erau foarte puternice, iar Faith nu îi putea vedea decât 
pe copiii din primul rând. Uniformele lor erau probabil făcute la 
comandă - fuste de școlărițe și cămăși albe, apretate. Băieţii o 
duceau mai bine, în pantaloni de culoare închisă și cămăși albe, 
cu cravate în dungi albastre. Probabil că era o adevărată 
provocare să îi convingi în fiecare zi să își bage cămășile în 
pantaloni și să își îndrepte cravatele. 

In spatele podiumului erau șase scaune. Patru dintre ele erau 
ocupate de profesori. Ultimul dintre aceștia, un bărbat care 
suferea de pilozitate excesivă și purta pantaloni scurți, strângea 
în mâna umedă de sudoare o hârtie mototolită. Burta i se 
revărsa peste talia pantalonilor, iar poziţia îi îngreuna respiraţia; 
gura îi era întredeschisă, iar buzele i se mișcau ca gura unui 
pește. 

Faith îl studie, încercând să își dea seama ce face și își dădu 
seama că își plimba ochii pe o hârtie pe care o strângea în mâna 
sa vânjoasă. După fluierul pe care îl purta la gât, Faith ghici că 
trebuia să fie antrenorul de educație fizică. 

Lângă el era Evan Bernard, în ultimul scaun spre dreapta. 
Daniella Park era în ultimul scaun de la capătul opus. Faith 


131 


observă atât distanţa dintre ei, cât și faptul că își fereau privirile 
cu grijă, pentru a diminua tensiunea dintre ei. Îi aruncă o privire 
lui Mary Clark, care încă stătea pe culoar și realiză că ea era 
motivul. 

McFaden verifică microfonul. Lumea ceru să se facă liniște, 
apoi urmă confirmarea prin boxe și murmurul previzibil din sală. 
Directoarea așteptă să se facă liniște. 

— Am aflat cu toţii despre tragedia în care au fost implicaţi 
ieri două dintre elevele noastre și unul dintre prietenii noștri. 
Sunt clipe grele pentru noi toți, dar vom putea, mai mult ca 
sigur, să învingem această tragedie și să o transformăm într-o 
experienţă benefică. Dragostea noastră pentru comunitate, 
pentru colegii noștri și respectul nostru pentru viaţă și bine, ne 
va ajuta pe toţi cei de la Westfield să mergem înainte. 

Se auziră câteva aplauze, mai ales din partea părinţilor. Ea se 
întoarse spre Faith. 

— Un detectiv de la Departamentul de Poliţie Atlanta vă va 
răspunde la câteva întrebări. Le reamintesc elevilor să fie 
respectuoși. 

McFaden luă loc și Faith simţi cum o fixează cu privirea toți 
participanţii din sală. Podiumul părea că se depărtează cu 
fiecare pas și când ajunse acolo, mâinile îi transpirau atât de 
tare încât lăsa urme pe lemnul lustruit. 

— Mulţumesc, spuse Faith. Vocea ei părea subţire și 
tinerească prin boxe. Sunt detectiv Faith Mitchell. Vreau să vă 
asigur că poliţia face tot ce le stă în putinţă pentru a o găsi pe 
Emma, pentru a afla cine a comis aceste crime. Adăugă „Și 
Biroul de Investigaţii Georgia” cam tărziu, iar propoziţia ei nu 
avea niciun sens. Incercă din nou: După cum spuneam, sunt 
detectiv în cadrul Departamentului de Poliţie Atlanta. Doamna 
directoare are numărul meu de telefon. Dacă aţi văzut sau ați 
auzit ceva, sau aveți informaţii care ar putea ajuta, vă rog să mă 
contactaţi. 

Faith realiză că nu mai avea aer în plămâni. Încercă să 
respire, fără a fi prea evident. Pentru o clipă, se întrebă dacă 
așa era atunci când aveai un atac de cord. 

— Doamnă? încercă cineva din mulţime. 

Faith își feri ochii de reflectoarele puternice. Văzu câteva 
mâini ridicate. Arătă spre cea mai apropiată fată, concentrându- 


132 


și toată atenţia pe o singură persoană și nu pe mulţimea de 
oameni. 

— Da? 

Fata se ridică și Faith îi observă părul lung, blond și pielea 
albă. Faith auzi întrebarea înainte să fie pusă de fată: 

— Credeţi că ar trebui să ne tundem părul? 

Faith înghiţi, neștiind cum să răspundă. Circulau tot felul de 
povești conform cărora femeile cu părul lung reprezentau ţinte 
sigure pentru violatori, dar din experienţa ei, Faith știa că cei 
care comiteau astfel de infracţiuni se concentrau pe o anumită 
parte a corpului unei femei, și nu conta dacă are părul lung sau 
scurt. Pe de altă parte, Kayla și Emma semănau foarte mult și 
asta ar putea sugera o tendinţă. 

Faith răspunse clar: 

— Nu trebuie să vă tăiaţi părul și nu trebuie să vă schimbaţi 
înfățișarea. 

— Dar ce credeți despre... începu cineva, apoi se opri, 
amintindu-și de protocol și ridicând mâna. 

— Da? întrebă Faith. 

Fata se ridică. Era înaltă și frumoasă, cu părul acoperindu-i 
umerii. Vocea îi era ușor tremurândă când i se adresă lui Faith: 

— Fetele erau amândouă blonde. Nu înseamnă că tipul are o 
metodă de operare? 

Pe Faith o surprinse întrebarea. Se gândi la Jeremy și la faptul 
că știa mereu când cineva nu era sincer cu el. 

— Nu vreau să vă mint, îi spuse ea fetei, apoi uitându-se spre 
mulţime, scăpă de trac și se simţi mai puternică. Și Emma și 
Kayla aveau părul lung și blond. Dacă vă simţiţi mai bine, puteți 
să vă purtaţi părul strâns o perioadă de timp. Dar asta să nu vă 
facă să credeţi că sunteţi în siguranță. Trebuie să aveţi grijă 
când ieșiţi din casă. Părinţii voştri trebuie să știe mereu unde 
sunteți. Se auziră câteva proteste șoptite. Faith ridică mâna, ca 
un predicator: Știu că sună ca o lozincă, dar nu locuiţi în 
suburbii. Știţi care sunt principiile siguranţei. Nu vorbiţi cu 
străinii, nu mergeţi singuri în locuri necunoscute. Nu plecaţi 
singuri fără a spune cuiva, oricui, unde sunteţi, cu cine mergeţi 
și când vă veţi întoarce. 

Explicase pe un ton calm. Majoritatea mâinilor coborâră. Faith 
îi făcu semn unui băiat care stătea cu mama lui. 

— Putem să o ajutăm cumva pe Emma? spuse el timid. 


Camera se cufundă în tăcere. Teama îi cuprinse din nou. 

— După cum spuneam... Se opri să își dreagă glasul. După 
cum spuneam, apreciem orice informaţie pe care ne-o puteți 
oferi. Personaje suspecte în jurul școlii. Lucruri neobișnuite pe 
care le-au spus Emma sau Kayla, sau chiar lucruri obișnuite, 
ceva care ar putea fi legat de ce li s-a întâmplat. Toate acestea, 
oricât de banale ar părea, ne pot fi de mare folos. Işi drese 
glasul, dorindu-și puţină apă. Ce puteţi face voi, personal, e să 
vă amintiţi să vă asiguraţi. Părinţii voştri să știe mereu unde 
sunteţi. Fiţi precauţi. În fapt, nu știm cum se leagă tragedia de 
școală, sau dacă are vreo legătură. Vigilenţa este cuvântul de 
bază. | se părură prostești aceste cuvinte, de parcă ar fi fost o 
copie nereușită a lui Olivia McFaden, dar aprobările venite din 
partea părinţilor și elevilor din sală o convinseră pe Faith că a 
făcut un lucru bun. 

Aruncă o privire către mulţime. Nu mai erau mâini ridicate. 
Făcându-i un semn directoarei, Faith cobori de pe scenă și luă 
loc. 

— Mulţumesc, detectiv Mitchell. 

McFaden se întorsese spre audienţă. Le spuse elevilor: 

— În câteva clipe, domnul antrenor Bob vă va face o 
prezentare de zece minute, apoi vom urmări un film cu 
instrucțiuni despre siguranţa personală. 

Faith se abţinu să scoată un sunet de protest, dar îl auzi 
venind din partea altora din sală. 

McFaden continuă: 

— După domnul antrenor va urma doctorul Madison, care, 
după cum știți, este consilierul psihologic al școlii. El vă va oferi 
câteva sugestii referitoare la modalitatea în care puteţi trece 
peste această tragedie. Va răspunde și la întrebări, dar vă rog 
să nu îl întrerupeţi pe doctorul Madison până nu va termina 
prezentarea. Acum să păstrăm un moment de reculegere pentru 
colegii noștri - cei care sunt printre noi și cei care nu mai sunt. 
Ea aşteptă câteva secunde, apoi, când nu reacţionă nimeni, 
spuse: Plecaţi capetele, vă rog. 

Faith nu apreciase niciodată momentele de reculegere, mai 
ales cele care implicau plecarea capetelor. Le aprecia la fel de 
mult cum aprecia vorbitul în public, care era pe locul doi, după 
ingerarea unor gândaci vii. 


134 


Faith se uită prin mulţime, peste capetele plecate, spre Mary 
Clark, care privea în gol spre scenă. Faith își făcu loc spre scări 
cât putu de încet. Parcă putea simţi dezaprobarea lui Olivia 
McFaden pe măsură ce se strecura pe culoar, dar nu era una 
dintre elevele sau profesoarele sale și avea lucruri mai 
importante de făcut decât să stea în spatele scenei și să îl 
asculte pe domnul antrenor Bob vorbindu-le elevilor săi despre 
siguranţă vreme de câteva minute. 

Mary Clark se postă într-o poziţie și mai dreaptă când realiză 
că Faith se îndrepta spre ea. Dacă profesoara fusese luată prin 
surprindere de alegerea ei, nu avea de gând să o arate. De fapt, 
păru chiar ușurată când Faith îi făcu semn spre ușa de la intrare. 

Mary nu se opri în hol, ci ieși din clădire înainte ca Faith să o 
poată opri. Se postă pe dalele de ciment, cu mâinile în șolduri, 
inspirând adânc. 

— Am văzut cum a arătat McFaden spre mine înainte de 
prezentare și eram sigură că vă spune că mă va concedia, îi 
spuse lui Faith. 

Faith se gândi că era o manieră ciudată de a deschide o 
conversație, dar părea genul de remarcă nepotrivită pe care ar 
fi făcut-o și ea. 

— De ce v-ar concedia? 

— Elevii mei sunt prea gălăgioși. Nu sunt destul de severă. Nu 
respect planul de învăţământ. Mary Clark se forţă să râdă. Avem 
filosofii educaţionale foarte diferite. 

— Trebuie să vorbim despre Kayla Alexander. 

Ea privi peste umăr. 

— Nu despre Emma? Deodată se întristă. Ah, nu... a... 

— Nu, o asigură Faith. Nu am găsit-o încă. 

Își acoperi gura cu mâinile. 

— Am crezut că... 

Își șterse lacrimile. Amândouă știau ce crezuse și Faith se 
simţi prost că nu explicase mai clar de la început. 

— Îmi pare rău, spuse Faith. 

Mary scoase un șerveţel din buzunarul jachetei și își șterse 
nasul. 

— Credeam că am terminat cu plânsul. 

— O cunoșteaţi pe Emma? 

— Nu chiar, dar e elevă aici. Toţi par a fi responsabilitatea ta. 
Își șterse nasul. Aveai emoţii pe scenă, nu? 


135 


— Da, recunoscu Faith, pentru că dacă ar fi minţit pentru ceva 
atât de simplu, i-ar fi fost mai greu să mintă pentru lucruri mai 
importante mai târziu. Urăsc să vorbesc în public. 

— Și eu, spuse Mary. Nu în faţa copiilor - ei nu prea contează 
- dar în consilii, ședințele cu părinţii. Clătină din cap. Doamne, 
ce contează asta pentru tine acum? De ce nu vorbesc despre 
vreme? 

Faith se sprijini de ușa metalică, dar se răzgândi atunci când 
simţi cât de tare frige. 

— De ce nu ai participat la ședință? 

Ea băgă șervețelul în buzunar. 

— Părerea mea nu prea contează pe aici. 

Meseria de profesor e una care te solicită psihic. Faith își 
putea imagina cum profesorii cu vechime nu apreciau un spirit 
idealist care vrea să schimbe lumea. 

— Toţi cred că va veni o zi în care voi fugi, spuse Mary Clark. 

— Ai avut-o ca elevă pe Kayla anul trecut. 

Tânăra se întoarse, cu braţele încrucișate pe piept, și o studie 
pe Faith. Poziţia era ușor ostilă. 

— Îmi poţi spune ce s-a întâmplat? întrebă Faith. 

Mary era suspicioasă. 

— Nu ţi-au spus? 

— Nu. 

Ea râse din nou. 

— Tipic. 

Faith păstră tăcerea, oferindu-i timp femeii. 

— Ți-au spus că anul trecut, Kayla a fost atât de rea cu una 
dintre eleve, încât aceasta a ajuns să se mute? întrebă Mary. 

— Nu. 

— Ruth Donner. S-a transferat la Marist în mijlocul anului 
școlar. 

— Daniella Park a spus că a împărțit școala în două. 

— E adevărat. Erau tabăra lui Kayla și a lui Ruth. După ceva 
timp, majoritatea au trecut de partea lui Ruth. Faptul că s-a 
transferat a fost cel mai bun lucru pe care îl putea face. A pus-o 
în prim plan pe Kayla și a început să iasă la iveală adevărul. La 
începutul anului școlar, Kayla era înjurată de toată lumea. 

— Cu excepţia Emmei. 

— Cu excepţia Emmei. 


— Nu sunt o expertă, dar fetele nu trec peste această etapă în 
școala generală? 

— De obicei, confirmă profesoara. Dar unele ţin cu dinţii. Cele 
foarte rele nu se pot abţine să nu dea târcoale când simt miros 
de sânge. 

Faith se gândi că analogia cu rechinul era una potrivită. 

— Unde e Ruth Donner acum? 

— Probabil e la facultate. Era în clasa a douăsprezecea. 

Găsirea ei era o prioritate. 

— Kayla a fost în clasa a noua anul trecut. Cum de s-a luat de 
o fată din ultimul an? 

— Ruth era cea mai populară din școală. Ridică din umeri, de 
parcă asta ar fi explicat totul. Desigur, Kayla nu a avut de 
suferit. Ea întotdeauna scapă basma curată. 

Faith încercă să o ia ușor. Povestea era mai lungă. Mary Clark 
dădea de înţeles că răspundea la întrebări la care Faith știa deja 
răspunsul. 

— Înţeleg că e oribil ce a păţit cealaltă fată, dar pare ceva 
foarte personal pentru tine. 

Ostilitatea lui Mary păru mai intensă. 

— Am încercat să o las corigentă pe Kayla anul trecut. 

Faith își dădu seama de ce a încercat doar. Părinţii dădeau 
mulţi bani pentru ca acești copii să studieze la Westfield. Se 
așteptau ca ei să dea randament, chiar dacă nu meritau note 
mari. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aici nu rămâne nimeni corigent. A trebuit să îi dau meditații 
după ore nesimţitei. 

Caracterizarea era uimitoare, luând în considerare 
circumstanţele. 

— Trebuie să recunosc, doamnă Clark, că mi se pare ciudat că 
vorbiti astfel despre o elevă care a fost violată și ucisă. 

— Spune-mi Mary. 

Faith nu avea cuvinte. 

Mary părea neafectată. 

— Chiar nu ţi-au spus ce s-a întâmplat? 

Faith clătină din cap. 

— Aproape că mi-am pierdut locul de muncă. Am rate de 
plătit, doi copii acasă, soţul meu încearcă să își deschidă o 


137 


afacere. Am douăzeci și opt de ani și singurul lucru pe care știu 
să îl fac este să predau. 

— Stai puţin, spuse Faith. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Kayla a venit la meditaţie, dar ar fi trebuit să îi iau eu mâna 
și să scriu lucrările pentru ea, pentru că altfel nu ar fi trecut la 
această materie. Mary roși puţin. Ne-am certat și m-am lăsat 
cuprinsă de furie. Făcu o pauză și Faith se așteptă ca femeia să 
spună ceva despre o altercaţie fizică, dar ce spuse era și mai 
șocant. A doua zi, Olivia m-a chemat în biroul ei. Kayla era acolo 
cu părinţii ei. M-a acuzat de hărțuire sexuală. 

Faith se arătă foarte surprinsă. 

— Nu te lăsa păcălită de vestimentaţie, spuse Mary. Mă 
îmbrăcam mult mai bine de atât, aproape ca o fiinţă umană. Mă 
îmbrăcam prea sexy, după cum afirmă ilustra noastră 
directoare. E felul ei de a spune că am căutat-o cu lumânarea. 

— Stai puţin, spuse Faith. Nu înţeleg. 

— Kayla Alexander a afirmat că i-am spus că va trece la 
materia mea numai dacă întreține relaţii sexuale cu mine. 
Zâmbea, dar nu spunea nimic amuzant. Presupun că ar fi trebuit 
să mă simt flatată. Trecuseră doar trei luni de când născusem 
gemenii. Abia mai intru în hainele mele și nu îmi permit altele 
pentru că meseria de profesor nu e grozav de bine remunerată. 
A început să-mi curgă laptele în timpul întâlnirii. Părinţii urlau la 
mine. Olivia stătea acolo și ne urmărea ca pe un film. Obrajii i se 
brăzdară de lacrimi. Mi-am dorit să fiu profesoară încă de când 
eram mică. Voiam să ajut oamenii. Nimeni nu face asta pentru 
bani și nici pentru respect. Am încercat să o conving. Credeam 
că am reușit. Și n-a făcut decât îmi înfigă un cuţit în spate. 

— La asta s-a referit Daniella Park când a spus că a împărțit 
școala în două? 

— Danni a fost printre puţinii care au crezut în mine. 

— De ce nu te-ar fi crezut? 

— Kayla se pricepe foarte bine să manipuleze oamenii. Mai 
ales bărbații. 

Faith își aminti de Evan Bernard, de ușurința cu care a 
desființat-o pe Mary. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a efectuat o anchetă. Mulţumesc lui Dumnezeu că există 
camerele de supraveghere în toată școala. Nu a avut dovezi 
pentru că nu s-a întâmplat nimic și nici nu e cea mai luminată. 


138 


Prima oară a spus că i-am făcut propunerea în camera ei, apoi a 
spus că în parcare, apoi în spatele școlii. Povestea ei se schimba 
în fiecare zi. Până la urmă, a fost cuvântul ei împotriva 
cuvântului meu. Zâmbi forțat. M-am întâlnit cu ea pe hol după 
câteva zile. Ştii ce mi-a spus? „Nu mă poţi condamna că am 
încercat.” 

— De ce i-a fost permis să rămână în școală? 

Marty o imită perfect pe Olivia McFaden. 

— Aici, la Westfield, ne mândrim că putem oferi ajutorul de 
care au nevoie copiii cu nevoi speciale pe care societatea îi 
cataloghează ca fiind dificili - la paisprezece mii de dolari pe an, 
plus taxe pentru sport, pentru activităţi și uniforme. 

Cu excepţia finalului, erau exact aceleași cuvinte pe care le 
folosise directoarea cu o oră în urmă. 

— Părinţii nu au avut nimic de obiectat? 

— Kayla a fost dată afară din toate școlile din oraș. Aveau de 
ales între Westfield sau școlile publice. Crede-mă, i-am cunoscut 
pe părinţi. Familia Alexander era atât de oripilată de ideea ca 
scumpa lor fiică să se amestece cu marea de nespălați, încât 
preferau să o trimită la școală cu o femeie care se presupunea 
că a hărțuit-o. 

— Îmi pare rău. 

— Da. Tonul ei era ușor amar: Și mie. 

— Mary, știi pe cineva care i-ar fi vrut moartea lui Kayla? 

— În afară de mine? întrebă ea, fără strop de umor. Îmi fac 
planificările la sfârșitul zilei, spuse ea, referindu-se la perioada 
în care punea notele și făcea planurile de lecţii. Am avut o clasă 
plină de la ora opt. 

— Altcineva? 

Își mușcă buza de jos, gândindu-se. 

— Nu, spuse ea. Nu știu pe nimeni care ar fi putut face așa 
ceva, chiar și unui monstru cum era Kayla Alexander. 


Capitolul 8 


Will stătea în fața casei Campano, ascultând vocea lui Evan 
Bernard la reportofon. Calitatea sunetului era oribilă. Will era 
nevoit să ţină aparatul la ureche și cu volumul la maximum, 


139 


pentru a înţelege ce spune bărbatul: „Nu e o boală, domnule 
Trent. E o problemă de conexiune la nivelul creierului.” 

Will se întreba dacă Paul Campano era conștient de această 
situaţie. Îi venea oare să creadă? Sau îi făcuse și copilului său ce 
îi făcuse lui Will? 

Puse reportofonul în buzunar când ieși din mașină, gândindu- 
se că astfel de idei nu o ajutau cu nimic pe Emma Campano. Un 
poliţist stătea pe alee, cu mâinile în șolduri. Işi făcuse treaba, 
pentru că marea de reporteri care așteptau vești de la casa 
Campano erau aliniaţi frumos peste stradă. Incă puneau 
întrebări când trecu Will pe lângă poliţist. Acesta nu îl băgă în 
seamă și Will îi întoarse favoarea, urcând pe alee. 

Mașina lui Charlie Reed era parcată în fața anexei. Ușile din 
spate erau deschise și se vedea un minilaborator care fusese 
montat în spatele camionetei. Cutii de pungi de plastic și mănuși 
de latex, diferite unelte, aspiratoare medicale și fiole de probe, 
toate așezate cu atenţie pe jos, sub bara de protecţie. Charlie 
era înăuntru, catalogând fiecare probă într-un laptop, înainte de 
a le închide într-un seif fixat în caroserie. Dacă se ajungea la un 
proces, probele trebuiau să fie foarte bine definite, altfel 
raportul legistul ar fi fost compromis. 

— Bună, spuse Will, sprijinindu-se de ușa deschisă. Mă bucur 
să te găsesc aici. Trebuie să îi cer tatălui o probă ADN. O poţi 
preleva tu? 

— Glumești? întrebă Charlie. O să se enerveze crunt. 

— Da, întări Will. Dar Amanda mi-a dat ordinul. 

— Îmi place cum scoate castanele din foc cu mâna ta. 

Will ridică din umeri. Într-adevăr, așa era. 

— Ai găsit ceva prin casă? 

— Da. Charlie părea ușor surprins. Am găsit o pulbere fină pe 
podeaua din foaier. 

— Ce fel de pulbere? 

Charlie își plimbă degetul pe un set de fiole de plastic și alese 
una. 

— Pământ cred că este, dar nu e faimoasa noastră argilă roșie 
de Atlanta. 

Will luă fiola și o ţinu cu două degete, ca și cum ar ţine un 
gram de cocaină, doar că pudra din fiolă era de un gri-închis, nu 
albă. 

— Unde ai găsit-o? 


140 


— O parte era în covorul de la intrare, alta în colțul scării. 

— Doar în aceste două locuri? 

— Dap. 

— Ai verificat tenișii lui Adam și papucii de sus? 

Charlie își duse mâna la mustață, întorcându-i vârfurile. 

— Dacă mă întrebi dacă am găsit pudra în zona în care ai 
călcat tu, Amanda sau DPA - nu. Era doar în aceste două locuri: 
pe covor și lângă scări. 

Will se temea că acesta va fi răspunsul lui. Chiar dacă 
pulberea i-ar fi dus la un suspect, apărarea ar putea afirma că 
probele au fost contaminate de către poliţie. Dacă Charlie sau 
Will ar fi chemaţi să depună mărturie, amândoi ar trebui să 
recunoască faptul că ar fi putut aduce respectiva pulbere pe 
tălpile pantofilor. Juriul voia să audă o poveste. Voiau să știe câţi 
pași au făcut polițiștii între găsirea probelor și a suspectului. 
Dacă li se spunea că o anumită persoană a adus pe tălpi o 
anumită substanţă la locul crimei, ar fi creat o imagine clară. 

Acuzarea ar fi dată peste cap dacă nu ar putea menţiona o 
probă care ar fi demascat criminalul. 

Desigur, nimic nu ar mai conta dacă Emma ar fi găsită în 
viață. Trecuseră aproape douăzeci și patru de ore de când 
fusese răpită fata. Cu fiecare minut care trecea, scădeau 
șansele ca ea să fie găsită în viaţă. 

Will scutură fiola, observând puncte închise la culoare în 
pulbere. 

— Ce crezi că e? 

— E o întrebare de milioane. La propriu, spuse el, nefiind 
nevoie să îi amintească lui Will că analiza pudrei ar fi 
costisitoare. 

Spre deosebire de laboratoarele de vis de la Hollywood, se 
întâmpla foarte rar ca un laborator de stat să fie echipat cu 
computere și aparatură de ultimă generaţie care să le permită 
să rezolve crimele într-o oră, ca în filme. Aveau două opţiuni: să 
trimită proba la FBI și să se roage să o accepte sau să scoată 
bani pentru ca un laborator privat să facă analiza. 

Will simţi cum îl cuprinde căldura, transpirând abundent pe 
spate. 

— Cât de importantă crezi că e? 

Charlie ridică din umeri. 

— Eu doar le strâng, șefu'. 


141 


— Mai ai vreo fiolă? întrebă Will. 

— Da, câte una pentru fiecare locaţie. Arătă spre o altă fiolă 
din tavă: Tu ai proba din covor, care are mai multe șanse să fie 
contaminată. Charlie îi aruncă o privire suspicioasă: Ce vrei să 
faci? 

Dacă nu ar fi trecut pe la Georgia Tech cu o zi înainte, nu s-ar 
fi gândit la asta. 

— Să rog pe cineva să mi-l testeze. 

Charlie îl sfătui: 

— E mult mai complicat decât atunci când ţi-am dat cheia. O 
cheie ori se potrivește, ori nu. Cu pulberea e altă poveste. Totul 
depinde de cum interpretează o persoană. Trebuie să 
documentăm totul. Trebuie să iei cu tine un formular. Căută prin 
camionetă și scoase o foaie galbenă: E o fișă pentru semnături. 
Vei avea nevoie de martori la fiecare pas. In primul rând, trebuie 
să semnezi un document care să ateste faptul că ai luat mostra. 
Gasi un alt formular, atașat de mapă și i-l oferi lui Will. Păstrez 
eu cealaltă probă, în caz că rezolvi ceva. Putem oricând să o 
ducem la laborator pentru a confirma ce găsești. 

Will se uită la formular, găsind linia punctată și litera X. 
Semnătura era singura care nu îi dădea bătăi de cap, dar nu 
asta era problema. Dacă proba deţinea o caracteristică 
geologică deosebită, atunci ar putea avea o arie în care să o 
caute pe Emma Campano. 

Will încercă să păstreze un ton neutru, dar simţi cum îl iau 
fiorii, de parcă s-ar apropia foarte tare de marginea unei 
prăpăstii. 

— Apărarea ar fi în stare să declare că oricine ar fi putut 
aduce pulberea. Dacă arestarea se face pe baza analizei de 
laborator și judecătorul spune că nu putem folosi proba, 
criminalul ar putea scăpa. 

Charlie lăsă mapa jos. 

— Da, aşa e. 

— Dar dacă am găsi fata cu ajutorul ei... 

Se îndreptă spre computer, apăsând o tastă pentru a se 
aprinde monitorul. 

Will se întoarse, uitându-se la polițistul de pe alee. Bărbatul 
încă stătea cu spatele la ei și era la cel puţin zece metri, dar Will 
vorbi în șoaptă când i se adresă lui Charlie: 

— Ai catalogat asta deja? 


142 


— Nu. 

Scană codul de bare de pe punga de probe și mai tastă ceva. 
Will strânse fiola în mână, aceasta încăpându-i perfect în palmă. 
Nu era genul de poliţist care să încalce regulile, dar dacă era o 
cale de a găsi fata, putea el să nu o ia în considerare? 

— Ai văzut că Toxic Shocks se luptă cu Dixie Derby Girls 
săptămâna asta? spuse Charlie. 

Will trebui să repete cuvintele în minte pentru a le înţelege 
sensul. Charlie era un fan înfocat al roller derby-ului pentru 
femei. 

— Nu, nu am văzut. 

— Va fi foarte interesant. 

Will ezită. Se uită la polițistul de la capătul aleii înainte de a 
pune mostra în buzunarul de la pantaloni. 

— Mersi, Charlie. 

— Pentru nimic. Se întoarse către Will. Bine? 

Will aprobă. 

— Te anunţ când poți preleva mostra de la tată. 

Charlie îi răspunse sarcastic: 

— Super. Mersi. 

Will băgă mâna în buzunar, strângând fiola în mână pe 
măsură ce se îndrepta către anexă. Era deja lac de sudoare, 
deși temperatura încă nu era chiar insuportabilă. Existaseră 
perioade în cariera lui Will când acesta nu făcuse clar diferența 
dintre bine și rău, dar nu făcuse niciodată ceva atât de ilegal și 
disperat. Nu că ar fi avut vreo relevanţă, dar ancheta nu părea 
să înainteze. 

Era deja ziua a doua și nu existau martori, suspecți și nicio 
pistă în afară de pudra gri care ar putea sau nu să ducă undeva, 
poate doar să îl ajute pe Will să își piardă slujba. 

Furase probe de la locul crimei. Mai mult de-atât, îl implicase 
și pe Charlie. Pe Will îl deranja cel mai tare ipocrizia situaţiei. 
Polițistul morocănos din aleea familiei Campano avea un grad 
mai înalt de moralitate. 

— Will! 

Hamish Patel stătea în capătul scărilor care duceau către 
apartamentul de deasupra garajului. Ţinea o ţigară între degetul 
mare și cel arătător. 

Will scoase mâna din buzunar în timp ce urca scările. 

— Cum merge? 


143 


— Bine... Am conectat computerul la linia telefonică, dar nu 
am primit niciun răspuns. Majoritatea telefoanelor au venit de la 
familie și vecini. Tatăl a fost destul de dur cu ei și nu a mai 
sunat nimeni de azi-dimineaţă. 

— Familia? 

— Mama a rămas în dormitor de la bun început. De dimineaţă 
a venit un medic la ea, dar a refuzat să fie sedată. Hoyt Bentley 
a rămas peste noapte, dar a plecat acum o oră. Tatăl a plecat și 
el de câteva ori, dar mai mult a stat la capătul scărilor. A luat 
ziarul de dimineaţă înainte să îl pot opri. 

— Dar părinţii lui? 

— Cred că sunt decedați. 

Will își scărpină falca. Incercă un sentiment ciudat de tristeţe 
la auzul veștilor. La orfelinat, cu cât un copil înainta mai mult în 
vârstă, cu atât era mai puţin probabil să fie adoptat. Paul avea 
doisprezece ani când părinţii săi adoptivi au făcut cerere la 
tribunal pentru a oficializa adopţia. Cu toţii se așteptau ca el să 
fie returnat ca un obiect nedorit. Când Will a plecat, la 
optsprezece ani, încă așteptau. 

Deodată, Hamish spuse: 

— Abigail Campano este o femeie foarte frumoasă. 

Observaţia nepotrivită nu era chiar surprinzătoare. Hamish 
era genul de poliţist căruia îi plăcea să se dea în spectacol, de 
parcă munca era doar muncă. 

Cu toate acestea, Will spuse: 

— Parcă religia ta îţi interzicea să râvnești la soţia altuia. 

Acesta scutură scrumul de la ţigară. 

— Sunt baptist. lisus m-a iertat deja. Hamish arătă spre 
piscină, care părea o oază în curtea din spate. Te superi dacă 
iau o pauză cât stai cu ei? Am stat toată noaptea aici. Mi-ar 
prinde bine o schimbare de peisaj. 

— Te rog, spuse Will. 

Bătu ușor la ușă, apoi intră. Camera principală a 
apartamentului era mare, cu o bucătărie complet utilată într-o 
parte și camera de zi în cealaltă. Se gândi că dormitorul și baia 
erau în spatele ușilor închise din spatele camerei. Laptopul lui 
Hamish Patel era instalat pe masa de la bucătărie, așteptând să 
sune telefonul. Două seturi de căști erau conectate la un aparat 
de înregistrare vechi, de mărimea unui bloc de ciment. 


144 


Paul stătea pe canapea, cu mâna pe telecomandă. Televizorul 
nu avea sonor, dar benzile de știri rulau pe ecran. Will 
recunoscu logoul CNN în colț. Reporterul era în faţa unei hărți 
meteorologice, cu mâinile în aer, arătând spre o furtună care 
trecea prin centrul ţării. Măsuţa de cafea era plină de ziare - 
USA Today, Atlanta Journal, copii printate, pe care Paul le luase 
de pe Internet. Will nu putea citi titlurile, dar toate conţineau 
fotografiile de la școală ale Emmei, Adam și Kayla. 

— Tomberon, spuse Paul. 

Will nu știa dacă să îl corecteze sau nu. Fiica bărbatului era 
dispărută. Era momentul potrivit pentru a deschie vechi certuri? 

— Sunt niște idioţi, spuse Paul, arătând cu telecomanda spre 
televizor. După două zile, spun același lucru, dar în cuvinte 
diferite. 

— Nu ar trebui să te uiţi la asta, spuse Will. 

— De ce nu ne-ai dat la televizor? întrebă el. Asta fac mereu 
la emisiunile cu polițiști. Arată părinţii pentru ca răpitorul să știe 
că victima are o familie. 

Pe Will îl preocupa mai mult aducerea acasă a Emmei decât 
ce considerau ei ca fiind procedură standard. In plus, presa 
venise pentru a-i ponegri pe soţii Campano, nu pentru a-i ajuta. 
Will era deja destul de stresat de mass-media, ca să-i mai 
supună pe părinţi unui atac în direct. Ultima dată când o văzuse 
Will pe Abigail Campano, fusese sedată și abia vorbea fără să 
plângă. Paul era o bombă cu ceas, așteptând prima ocazie 
pentru a răbufni. Ar fi fost un dezastru să îi pună pe oricare 
dintre ei în faţa camerei și ar motiva presa, care nu deţinea 
niciun fel de informaţie viabilă, să îi arate cu degetul chiar pe ei. 

— Nu vorbim cu presa momentan. Oricând ai nevoie de 
informaţii, ne cauţi pe noi, îi spuse Will. 

El se forță să râdă, aruncând telecomanda pe măsuţa de 
cafea. 

— Da, de parcă aţi fost foarte sinceri. 

— Ce crezi că ţi-am ascuns? 

Paul râse. 

— Unde naiba e fiica mea. De ce nu și-a dat nimeni seama că 
era alt cadavru. Cum naiba ai pierdut o oră întreagă cu mâna în 
fund, în timp ce puiul meu era... _ 

Nu mai putea continua, ochii i se umpluseră de lacrimi. Işi 
încleștă maxilarul și privi spre televizor. 


145 


— Tocmai am venit de la școala Emmei, spuse Will, dorind să 
îi poată oferi mai multe informaţii. Am vorbit cu profesorii ei, cu 
prietenii ei. Am petrecut mare parte din ziua de ieri la Georgia 
Tech, urmărindu-l pe Adam Humphrey. 

— Și ce aţi aflat? Nimic. 

— Știu că ai angajat oameni care să lucreze la asta, Paul. 

— Nu e treaba ta. 

— Este, pentru că mă pot încurca. 

— Te pot încurca? Crezi că mă interesează dacă te încurcă? 
Arătă spre ziarele de pe măsuţa de cafea. Ştii ce scrie acolo? 
Normal că nu știi ce dracu' scrie, nu? Se ridică. Scriu că ești 
incompetent. Chiar oamenii tăi spun că ai distrus locul crimei, că 
s-au pierdut probe pentru că nu știai ce naiba făceai. 

Will nu știa cum să îi explice diferenţa dintre Departamentul 
de Poliţie din Atlanta și Biroul de Investigații Georgia, fără a 
părea un nesimţit îngâmfat. Se mulţumi să spună: 

— Paul, eu sunt la conducerea anchetei acum. Ar trebui să știi 
că... 

— Să știu ce? Se apropie, amenințător: Crezi că voi avea 
încredere în tine să îmi găsești fetița? Te cunosc, Tomberon. Ai 
uitat? 

Will se retrăsese când sărise spre el, de parcă avea din nou 
zece ani și nu ar fi fost cu doisprezece centimetri mai înalt și de 
zece ori mai puternic decât nemernicul din fața lui. 

— Nu știi nimic despre mine. 

Paul împinse ziarul de pe masă, căutând o foaie de hârtie. 

— Ce scrie aici, retardatule? Aruncă hârtia în faţa lui Will. Poţi 
să citești? Ai cerut o listă cu prietenii Emmei. Poţi măcar să o 
citești? 

Will își ridică bărbia, uitându-se în jos la Paul. 

— Voi avea nevoie de o probă ADN de la tine, pe care să o 
compar cu mostrele prelevate din vaginul lui Kayla și de pe 
lenjeria din camera fiicei tale. 

— Imbecilule! 

Paul lovi cu sălbăticie și, deși Will se aștepta, tot își pierdu 
echilibrul. Amândoi căzură pe podea. Paul era deasupra, dar era 
mai în vârstă și mai încet. Will se eschivă de loviturile lui, 
oferindu-i lui Paul senzaţia pumnilor săi în burta sa moale. II lovi 
în rinichi, apoi îi mai trase un pumn în stomac. 

Ușa se deschise brusc, izbindu-se de perete. 


146 


— Will! strigă Hamish. Iisuse! 

Will simți cum își revine în simțuri. Întâi îi reveni auzul - vocea 
panicată a lui Hamish, apoi o femeie ţipând. Apoi simţi durerea, 
care se propagă de-a lungul nasului. Simţi gust de sânge în gură 
și respiraţia grea a lui Paul când acesta se rostogoli de pe Will 
pe podea. 

Amândoi bărbaţii stăteau lungiţi pe spate, respirând cu 
dificultate. Will încercă să se miște și simţi ceva crăpându-se în 
buzunarul din spate. 

Nimeni nu părea să audă că suna telefonul, până ce Abigail 
Campano strigă: 

— E Kayla! Sună telefonul lui Kayla! 

Femeia ţinea telefonul în mână, cu ochii aţintiţi pe numărul 
apelantului. 

Will și Paul se chinuiră să se ridice. Hamish alergă spre 
computer. Ridică un deget, spunându-i lui Abigail să aștepte 
până apasă pe taste. Will își puse o pereche de căști, iar Hamish 
le ridică pe ale lui. li făcu semn din cap și Abigail răspunse la 
telefon, ţinând receptorul astfel încât să audă și Paul. 

— Alo? 

Se auzi un zgomot de fond, apoi o voce modificată electronic, 
pe un ton ameninţător. 

— Vorbesc cu mama fetei? 

Abigail deschise gura, dar nu scoase niciun cuvânt. Se uita la 
Hamish pentru a-i da undă verde. El confirmă, notând ceva pe o 
tablă din faţa lui. 

— D-da... îngăimă ea. Sunt mama Emmei. Se simte bine 
Emma? Pot vorbi cu Emma? 

Hamish probabil o învățase să folosească mult numele fiicei 
sale. Era greu să ucizi pe cineva care are un nume. 

— O am pe fiica ta, spuse vocea. 

Hamish scrise ceva, iar Abigail aprobă din cap și spuse: 

— Ce dorești? Spune-mi ce trebuie să fac să o primesc pe 
Emma înapoi. 

Se auzi din nou zgomot de fond. Vocea nu avea inflexiuni, 
accent. 

— Vreau un milion de dolari. 

— Bine, spuse ea. Hamish începu să scrie furios pe tablă. 
Unde? Când? Ea imploră: Spune-mi ce dorești. 

— Te voi suna mâine la 10:30 A.M. cu mai multe detalii. 


147 


— Nu, stai! strigă ea. Cum voi ști că e în viaţă? Cum voi ști că 
Emma e în viață? 

Will apăsă pe căști, încercând din răsputeri să audă dincolo de 
zgomotul de fond. Auzi niște sunete ascuţite, dar nu știa dacă 
vin de la Hamish, care apăsa pe taste, sau de la altceva. Se 
speriară cu toţii, la unison, când vocea se ridică cu câteva 
octave: 

— Tati... spuse o voce de fată, obosită, îngrozită. Tati, te rog, 
ajută-mă... 

— Scumpo! strigă Paul. Scumpo, eu sunt! 

Se mai auzi un clic, apoi legătura se întrerupse. 

— Emma! strigă Abigail. Alo? 

Hamish apăsă pe taste, încercând să menţină legătura. 
Clătină din cap către Will: 

— Nimic. 

— Acum ce facem? imploră Abigail, frica ascuţindu-i vocea 
aproape la fel ca a fiicei ei. Ce ne facem? 

— ÎI plătim pe nenorocit. Paul se uită la Will. Vreau să ieși din 
casa mea. la-l cu tine. 

Hamish părea speriat, dar Will clătină din cap, indicându-i 
omului să stea pe loc. Îi spuse lui Paul: 

— Nu poţi negocia cu răpitorul de unul singur. 

— Pentru ce dracu' am nevoie de tine? Nu poţi nici măcar să 
urmărești apelul. 

— Paul... încercă Abigail, dar el o întrerupse. 

— leși dracu' din casa mea! Acum! Când Will refuză să se 
miște, Paul făcu un pas înainte. Să nu crezi că nu te pocnesc din 
nou. 

— De ce vrei să plec? întrebă Will. Ca să îţi suni paza privată 
să îţi spună ei ce ai de făcut? Nu trebuia să citească răspunsul 
din ochii lui Paul. Cu cât implici mai multe persoane, cu atât vor 
vrea mai mulţi să controleze situaţia și cu atât va fi mai probabil 
ca Emma să păţească ceva. 

— Crezi că îmi pun viaţa fiicei mele în mâinile tale? 

— Cred că trebuie să te gândești că sunt singura persoană de 
lângă tine care știe cum să o ţină în siguranţă acum. 

— Atunci m-am dus naibii, nu? Buzele lui Paul se subţiară. 
Idiot ce ești. leşi dracu’ din casa mea! 

— Te rog, murmură Abigail. 

— leşi naibii din casa mea acum! insistă Paul. 


148 


— E și casa mea, spuse Abigail, cu vocea mai puternică. 
Vreau să rămână. 

— Nu știi... spuse Paul. 

— Știu că ei sunt poliţia, Paul. Ei știu ce fac. Ei se confruntă cu 
așa ceva tot timpul... Vocea începu din nou să îi tremure. Își 
strânse mâinile în faţă, ţinând telefonul care tocmai adusese la 
viață vocea fiicei sale. A zis că va suna înapoi mâine. Avem 
nevoie de ajutorul lor. Avem nevoie de ei ca să știm ce să facem 
când sună. 

Paul clătină din cap. 

— Nu te băga, Abby. 

— E și fiica mea! 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup, se rugă el, deși era clar că 
soţia sa era de neînduplecat. Mă descurc eu. 

— Așa cum te-ai descurcat cu toate celelalte? 

In cameră domnea tăcerea. Până și ventilatorul computerului 
lui Hamish se opri. 

Abigail nu părea afectată de faptul că avea martori. 

— Unde erai tu, Paul? Cum te-ai descurcat când Emma a 
început să umble cu Kayla? 

— Asta nu e... 

— Spuneai că se prostește, că așa sunt adolescenţii. Să o las 
în pace. Uite unde a ajuns acum. Numai în pace nu e acum. 

Paul nu părea deloc convingător când murmură: 

— Era și ea un copil. 

— Era? repetă Abigail. lar ne oferi înţelepciunea parentală? 
Spuneai să se convingă singură. Să se lovească de probleme. 
Cum ai făcut tu la vârsta aia. Dar uită-te acum la tine: ești un 
nenorocit jalnic care nu poate avea grijă nici măcar de propria 
fiică. 

— Știu că ești supărată, spuse Paul, de parcă el ar fi cel 
rezonabil. Vorbim despre asta mai târziu. 

— Exact asta mi-ai spus, insistă ea. De fiecare dată, spuneai 
să vorbim mai târziu. Emma chiulea? Vorbim mai târziu. Emma 
rămânea corigentă la engleză? Vorbim mai târziu. Mai târziu, 
mai târziu, mai târziu. Acum e mai târziu! Aruncă telefonul în 
celălalt colț al camerei, făcându-l ţăndări de perete. E mai 
târziu, Paul. Vrei să discutăm acum? Vrei să îmi spui cum 
exagerez, cum eu sunt aia nebună, prea protectoare, că trebuie 
să mă calmez și să îi las să fie copii? Se sufocă. Ești calm, Paul? 


149 


Ești calm când te gândești ce îi face acel bărbat, acel animal, 
fiicei noastre? 

Paul se albi la față. 

— Nu spune asta. 

— Ştii ce îi face, spuse ea printre dinţi. Spuneai mereu că e 
fata ta frumoasă. Crezi că ești singurul bărbat care crede asta? 
Crezi că ești singurul care nu se poate abţine să pună mâna pe 
blonde tinere? 

Paul se uită la Will și îi spuse: 

— leși afară. 

— Nu, îi spuse Abigail lui Will. Vreau să auzi asta. Vreau să știi 
cum iubitul meu soţ devotat și-o trage cu fiecare puștoaică de 
douăzeci de ani pe care o întâlnește. Arătă spre faţa ei, spre 
corpul ei. E vânzătorul de mașini din el. De câte ori se 
învechește un model, îl dă pe unul mai nou. 

— Abigail, nu e momentul. 

— Când e momentul? întrebă ea. Când e momentul să te 
maturizezi și să recunoști că ai greșit? Furia ei creștea cu fiecare 
cuvânt. Am avut încredere în tine! Am avut încredere că vei 
avea grijă de ea. Am ignorat totul pentru că știam că la sfârșitul 
zilei, te vei întoarce mereu acasă. 

— Așa am făcut. Așa fac. Incerca să o liniștească, dar Will 
observă că se enerva și mai tare. Abby... 

— Nu îmi pronunţa numele! strigă ea, cu pumnii în aer. Nu 
vorbi cu mine. Nu te uita la mine. Nu îmi adresa niciun nenorocit 
de cuvânt până nu îmi voi vedea fiica acasă! 

Fugi spre ușa de intrare, trântind-o în spatele ei. Will îi auzi 
pașii grăbiţi pe scări. Când se uită pe fereastră, o văzu în 
genunchi pe iarbă, aplecată până la pământ. 

— leșiţi afară, spuse Paul. Pieptul i se înălța de parcă nu ar fi 
avut suflu. Vă rog, măcar acum. Amândoi. Vă rog, ieșiți afară. 


Capitolul 9 


Faith stătea în faţa morgii, acoperindu-și o ureche pentru a 
bloca zgomotul, în timp ce vorbea cu Ruth Donner pe telefonul 
mobil. Fusese mai ușor să o găsească pe fosta inamică a lui 
Kayla Alexander decât să vorbească în fața unui grup mare de 


150 


adolescenţi speriaţi. S-a simţit ușurată când Olivia McFaden a 
lăsat-o să plece de pe podium. 

Cu toate acestea, reușise să o convingă pe Olivia să o pună în 
legătură cu mama lui Ruth Donner. Femeia i-a spus întâi lui 
Faith ce părere are despre Kayla Alexander, apoi s-a oferit să îi 
dea numărul de telefon al fiicei sale. Ruth era studentă la 
Colorado State. Studia pedagogia. Voia să devină profesoară. 

— Nu mi-a venit să cred că este vorba de Kayla. A fost foarte 
mediatizată știrea. 

— Ne-ar putea ajuta orice informaţie, spuse Faith, ridicând 
tonul pentru a acoperi zgomotul provocat de motorul 
fierăstrăului de tăiat oase. Urcă pe scări, la următorul etaj, dar 
tot se auzea motorul. Ai mai văzut-o de când ai terminat școala? 

— Nu. Adevărul e că nu prea am ţinut legătura cu nimeni de 
când am plecat. 

— Ştii pe cineva care ar fi putut să-i vrea răul? încercă Faith. 

— Păi... Vocea i se pierdu. Nu vreau să fiu rea, dar nu era cea 
mai populară. 

Faith își mușcă buzele pentru a nu spune: „Cred și eu...” În 
schimb, întrebă: 

— O știai pe prietena ei, Emma? 

_ — Nu prea. Am văzut-o cu Kayla, dar nu mi-a vorbit niciodată. 
Işi aminti: Uneori se uita fix la mine, dar știți cum este. Dacă cea 
mai bună prietenă a ta urăște pe cineva, trebuie să o urâști și 
tu. Păru să realizeze cât de copilărească era ideea. Doamne, 
eram atât de disperată atunci, dar acum mă întreb de ce naiba 
conta atât de mult... 

— Da, aprobă Faith, simțind că discuţia nu duce nicăieri. 

Verificase toate zborurile din și spre Atlanta din săptămâna în 
curs. Numele lui Ruth Donner nu apărea nicăieri. 

— Ai numărul meu. Mă suni dacă îţi amintești ceva? 

— Desigur, spuse Ruth. Mă sunaţi dacă o găsiţi? 

— Da, promise Faith, deși a o informa pe Ruth Donner nu era 
pe lista ei de priorităţi. Mulţumesc. 

Faith închise telefonul și îl băgă în buzunarul de la pantaloni. 
Cobori pe scări, iar mirosul de os ars o întâmpină imediat. Deși 
rămăsese fermă pe poziţii mai devreme cu Will Trent, îi 
displăcea enorm să intre într-o morgă. Nu o deranjau atât de 
mult cadavrele, cât atmosfera, procesul industrial al morții. 
Marmura rece care îmbrăca pereţii pentru a nu se murdări. 


151 


Scurgerile din podea, din metru în metru, care colectau sângele 
și țesutul. Tărgile de inox, cu roțile lor mari, de cauciuc și 
saltelele de plastic. 

Vara era perioada de vârf a medicului legist; o perioadă foarte 
brutală a anului. Adesea puteai găsi zece sau douăsprezece 
cadavre în congelator. Erau puse acolo ca niște bucăţi de carne 
care aveau să fie procesate pentru probe. Numai gândul acesta 
o întristă profund. 

Pete Hanson avea în mână o grămadă de intestine ude, 
însângerate, când Faith intră. li zâmbi, salutând-o ca de obicei: 

— Cea mai drăguță doamnă detectiv din clădire! 

Ea se strădui să nu vomite când Pete aruncă intestinele pe un 
cântar mare. Deși erau la subsol, camera era mereu dezgustător 
de caldă în lunile de vară, compresorul congelatorului 
împingând aerul în spaţiul restrâns mai repede decât putea face 
față aerul condiţionat. 

— Acesta era plin ca o căpușă, mormăi Pete, notând 
greutatea. 

Faith nu întâlnise niciun legist care să nu fie excentric, dar 
Pete Hanson era ce mai ciudat dintre toţi. Înţelegea de ce 
divorțase de trei ori. Întrebarea era cum de găsise trei femei cu 
care să se însoare. 

Îi făcu semn. 

— Să înţeleg că nu aţi aflat nimic de mă onorezi cu prezenţa. 

— Nimic, spuse ea, privind în jurul ei. Snoopy, un bărbat de 
culoare, în vârstă, care era asistentul lui Pete Hanson de când 
începuse Faith să lucreze la Criminalistică, dar al cărui nume 
adevărat nu îl aflase încă, o salută fugitiv, apoi rulă înapoi pielea 
feței lui Adam Humphrey pe scalp, apăsând-o în adâncituri. 
Degetele lui osoase lucrau meticulos, iar Faith își aminti de 
momentul în care mama ei îi făcea un costum de Haloween, cu 
mâinile sale ferme îndreptând pliurile materialului pe model. 

Faith mută privirea, știind că din cauza căldurii și a mirosului, 
nu va putea pleca din cameră fără a avea un gust oribil în gât. 

— Dar tu? 

— Mă tem că am avut ceva ghinion. Scoase mănușile și își 
puse o pereche nouă. Snoopy îl acoperă acum, dar am găsit o 
leziune destul de gravă în partea dreaptă a capului lui 
Humphrey. 

— Fatală? 


152 


— Nu, mai degrabă o lovitură oblică. Scalpul a rămas intact, 
dar cred că a văzut stele verzi. 

Se îndreptă spre o oală ca de supă care avea înăuntru un 
polonic. Ajunsese la cea mai rea parte a autopsiei. Conţinutul 
stomacului. Mirosul era groaznic, genul de miros care ți se 
impregna în mucoasa nasului și a gâtului, astfel încât, a doua zi, 
te trezeai cu gâtul inflamat. 

— Acum, privește, spuse Pete și luă cu o pensetă lungă ceva 
ce părea a fi un cristal mare de sare. Acesta este un cartilaj, 
găsit în mâncarea de tip fast-food. 

— Evident, spuse Faith, încercând să nu i se facă rău. 

— Să te gândești la asta data viitoare când te duci la 
McDonald's. 

Faith era sigură că nu va mai mânca vreodată acolo. 

— Presupun că tânărul a consumat mâncare de tip fast-food 
cu aproximativ treizeci de minute înainte de a muri. Fata a 
mâncat cartofi prăjiţi, dar se pare că nu și hamburgerul. 

Ea spuse: 

— Nu am găsit ambalaje în pubele și nici afară, spuse ea. 

— Probabil că au mâncat pe drum. E cel mai rău pentru 
digestie, apropo. De aceea ne confruntăm cu o epidemie de 
obezitate în ţară. 

Faith se întrebă dacă bărbatul se uita vreodată în oglindă. 
Burta sa era atât de mare și de rotundă, încât părea însărcinat 
sub halatul medical. 

— Ce mai face Will? întrebă Pete. 

— Trent? întrebă ea. Nu știam că îl cunoști. 

El își scoase mănușile, făcându-i semn lui Faith să îl urmeze. 

— E un detectiv excelent. Cred că e interesant să lucrezi cu 
cineva care este, să zicem așa, mai cerebral decât restul. 

— Hm... spuse ea, nedorind să îi facă un compliment lui Will, 
deși Pete avea dreptate. Erau doar trei femei în Departamentul 
Omucideri din Atlanta. Erau patru când a ajuns Faith acolo, dar 
Claire Dunkel, care lucra de treizeci de ani în domeniu, se 
pensionase în săptămâna în care se angajase Faith. Sfatul ei de 
despărțire fusese: 

— Poartă și câte o fustă din când în când, altfel îţi vor crește 
testicule. 

Poate de aceea îi era așa de greu lui Faith să îl înțeleagă pe 
Will Trent. În ciuda tuturor defectelor sale, părea că o respectă 


153 


într-adevăr. Nu făcuse nicio glumă la adresa culorii părului ei, în 
legătură cu inteligenţa ei, nici nu se scărpinase în mod excesiv 
și nu scuipase pe jos - lucruri pe care le făcea Leo Donnelly 
înainte de a bea a doua cană de cafea. 

Pete își deschise halatul chirurgical, sub care avea o cămașă 
cu motiv havaian. Faith se simţi ușurată să vadă că purta 
pantaloni scurţi. Sub halat, imaginea celor două picioare 
păroase peste care trăsese o pereche de șosete negre, lungi 
până la genunchi, era alarmantă. 

— Oribilă acea situaţie cu mama ta, spuse Pete. Faith îl privi 
cum apăsă pe dozatorul de săpun și se spălă pe mâini. E una 
dintre situaţiile în care expresia „mi-am făcut treaba” pare o 
scuză jalnică, nu? 

— Da, fu ea de acord. 

— Sunt în clădirea asta de mulţi ani și am văzut multe lucruri 
care nu ar fi trebuit să se întâmple. Nu aș preda de bunăvoie 
nicio informaţie, dar dacă aș fi întrebat direct, m-aș simţi nevoit 
să spun adevărul. Îi zâmbi peste umăr. Cred că aș fi unul dintre 
„cârtiţele” voastre. 

Ea ridică din umeri. 

— Will e un om bun care a fost nevoit să facă o treabă 
murdară. Il înţeleg perfect. Scoase câteva prosoape de hârtie și 
se șterse pe mâini în timp ce se îndrepta spre biroul său. la loc, 
spuse Pete, arătându-i spre un scaun. 

Faith se așeză pe un teanc de hârtii de pe scaun, știind că 
Pete nu se aștepta ca ea să le mute. 

— Ce ai descoperit? 

— Nimic surprinzător, îmi pare rău. Scoase o pungă de hârtie 
din frigiderul mic din colţul camerei. Faith se strădui să 
găsească o hârtie goală pe care să noteze, în timp ce el scotea 
un sandviș. Fata a fost înjunghiată de cel puţin douăzeci și șapte 
de ori. Unghiul și traiectoria indică faptul că rănile puteau fi 
provocate de cuțitul de bucătărie găsit la locul crimei. Ucigaşul 
trebuie să fi stat în genunchi, deasupra ei, când a atacat-o. 

Faith scria în viteză, știind că nu se va opri pentru ea. 

— Am găsit vânătăi pe coapse și vaginul era perforat. Am 
găsit urme de amidon, semn că au folosit un prezervativ, dar 
putem presupune că acesta s-a rupt, din cauză că am găsit 
urme de spermă. Se întâmplă adesea în timpul unui act sexual 
mai agresiv. De asemenea, am observat ușoare urme de 


154 


mușcături în jurul sânilor. Pot afirma că indică un act sexual de 
comun acord, și nu un viol, dar este doar o speculație. 

Își desfăcu sandvișul și mușcă din el, mestecând cu gura 
deschisă și vorbind în continuare. 

— Poţi lăsa astfel de urme și dacă ai viola o femeie, dar și 
dacă ești luat de val și femeia e de acord, poți afirma că urmele 
nu sunt rezultatul unui viol, ci al unei partide mai pasionale de 
sex. Nu m-aș mira ca în urma unor pahare de tequila și o repriză 
de dans, domnișoara de faţă ar fi de acord să participe la astfel 
de activităţi. 

Faith încercă să se lupte cu fiorii care o străbăteau. 

— Chiar și urmele de dinţi? 

Pete își încleștă dinţii zgomotos, iar Faith se apucă să scrie 
ceva fără noimă, rugându-se să înceteze. 

— Deci fata nu a fost violată. 

— Așa cum i-am spus și agentului Trent la locul crimei, am 
găsit spermă pe lenjeria intimă, ceea ce înseamnă că după actul 
sexual, s-a ridicat și s-a îmbrăcat. Dacă infractorul a răpit-o, a 
pus-o să se îmbrace și să se ridice, apoi a fugărit-o pe hol șia 
ucis-o, apoi iar a dezbrăcat-o, atunci înseamnă că a violat-o. Dar 
nu cred. Cel puţin nu în timpul atacului. 

Faith notă în caiet fiecare cuvânt. 

Pete mai mușcă încă o dată din sanaviș. 

— Ca și cauză a morţii, am avea trei opţiuni: traumă cauzată 
de un obiect contondent, jugulara perforată sau șocul. Atacul a 
fost unul intens. Efectul a fost catastrofal în organism. Vine o 
vreme în care creierul și inima își ridică mâinile în aer și spun: 
Știi ce? Nu mai suportam! 

Faith scrise cu grijă fiecare cuvânt. 

— Pe care ai paria? 

El mestecă tacticos, apoi spuse: 

— Jugulara. 

Faith reuși să zâmbească, deși nu avea idee de ce îl încuraja. 

— Avea jugulara tăiată. Aș putea spune că rana a fost fatală, 
dar ar fi durat ceva timp, să zicem trei sau patru minute, până 
ar fi murit. Raportul meu oficial va reflecta cel mai probabil ca 
fiind vinovat șocul masiv. 

— Crezi că era conștientă în timpul atacului? 

— Dacă întreabă părinţii, eu le-aș spune că mai mult ca sigur 
și-a pierdut cunoștința pe loc și nu a simţit niciun fel de durere. 


155 


Scoase o pungă de cartofi din pachetul de hârtie, sprijinindu-se 
de scaun în timp ce o deschidea. În cazul băiatului, nu e același 
lucru. 

— Ce părere ai? 

— Se potrivește cu teoria lui Will. Nu-mi vine să cred cât de 
repede poate citi locul crimei. 

Pete băgă un cartof în gură, aparent cu gândurile la 
profesionalismul lui Will Trent. 

— Pete? 

— Îmi pare rău, spuse el, oferindu-i un cartof. Faith clătină din 
cap și el continuă. Nu am pus cap la cap toate notițele, daramo 
imagine de ansamblu. Se ridică în scaun și sorbi din paharul 
Dunkin' Donuts de pe birou. Din punct de vedere fizic, se 
prezintă normal. Ți-am spus deja de rana de la cap. Rana 
provocată de cuţit, în zona pieptului, ar fi fost de ajuns pentru a 
îl ucide. Presupun că adrenalina i-a dat energia pentru a se lupta 
cum a făcut-o. Cuţitul i-a perforat plămânul stâng - e simplu, 
căutăm un ucigaș stângaci. Putem presupune că victima a scos 
cuțitul, fapt ce a exacerbat fluxul negativ de aer. Plămânul e 
vidat și o leziune îl dezumflă ca pe un balon înţepat cu un ac. 

Faith mai avusese de-a face cu o victimă care a decedat din 
cauza unui plămân perforat. 

— Deci dacă nu primea ajutor, ar fi murit în câteva minute. 

— Da, dar uite cum stă treaba: el ar fi intrat în panică, 
respiraţia i-ar fi fost îngreunată. Când un plămân cedează, e ca 
o profeție care se adeverește. Tragi aer și cu cât respiri mai 
mult, cu atât se agravează mai mult. Cred că panica l-a ajutat să 
mai câștige puţin timp. 

— Care e cauza morții? 

— Strangulare manuală. 

Faith scrise cuvintele, subliniindu-le. 

— Deci Abigail Campano l-a omorât, de fapt. 

— Exact. Pete își ridică din nou sandvișul. L-a omorât exact 
înainte ca el să moară. 

e 

În interiorul clădirii, semnalul mobilului era foarte slab. Faith 
folosi asta drept scuză pentru a-l lăsa pe Pete să își termine 
singur masa. Formă numărul lui Will Trent în timp ce traversa 
garajul pentru a lua o gură de aer. Faith trebuia să îi spună de 
Mary Clark și Ruth Donner. Voia să vorbească și despre Kayla 


156 


Alexander. Imaginea pe care și-o crease despre fată nu era una 
drăguță. 

Telefonul lui Will sună de câteva ori, apoi intră căsuţa vocală. 

— Bună Will. Avea un apel în așteptare și ea privi ecranul, 
citind cuvintele G. Cohen. Faith puse telefonul înapoi la ureche, 
nerecunoscând numele. Acum plec de la morgă... Telefonul îi 
sună din nou și acum își dădu seama cine era. Sună-mă, spuse 
ea, schimbând linia. Alo? 

— Sunt Gabe. 

Vocea lui suna de parcă ar fi fost foarte departe, deși ea se 
gândi că era încă la Tech. 

— Cu ce te pot ajuta? 

El nu spuse nimic, iar ea îl aşteptă. 

— Te-am minţit, spuse el într-un final. 

Faith se opri din mers. 

— În legătură cu ce? 

Vorbea atât de încet, încât se chinuia să îl audă. 

— Credeam că e mai mică de vârstă. 

— Cine? 

— Am... Nu își continuă ideea. Vreau să îţi arăt ceva ce avea 
Adam. Ar fi trebuit să îţi arăt mai devreme, dar... 

Ea începu să alerge, îndreptându-se către Mini. 

— Ce ai de la Adam? 

— Trebuie să îţi arăt. Nu îţi pot spune la telefon. 

Faith știa că îndruga prostii, dar și faptul că Gabe Cohen era 
gata să vorbească. Ar fi dansat ca o maimuţă dacă asta l-ar fi 
determinat să spună adevărul. 

— Unde ești? 

— La cămin. 

— Ajung în cincisprezece minute, spuse ea, deschizând 
portiera. 

— Vii? spuse el, surprins. 

— Da, spuse ea, punând telefonul la cealaltă ureche și băgând 
cheile în contact. Vrei să stau cu tine la telefon până ajung 
acolo? 

— Nu, e în regulă, spuse el. Eu doar... Trebuie să îţi arăt ceva. 

Ea se uită peste umăr și întoarse Mini-ul atât de brusc, încât 
aproape că se ridică pe două roți. 

— Ajung imediat, da? Rămâi pe loc. 

— Bine. 


157 


Faith nu mai condusese atât de repede în viaţa ei. Pe deo 
parte se întreba dacă nu cumva Gabe o ducea cu zăhărelul, dar 
exista și șansa ca el să aibă ceva important de spus. Il sună din 
nou pe Will și-i lăsă încă un mesaj, spunându-i să vină la cămin. 
Inima îi bătea mai să-i sară din piept în timp ce trecu pe 
culoarea roșie, iar un autobuz aproape că lovi o altă mașină, 
intrând pe contrasens și ocolind la milimetru echipele de 
muncitori. În campus, nu se obosi să caute un spaţiu liber în 
parcare, lăsând din nou Mini-ul pe locul pentru persoanele cu 
handicap. Cobori parasolarul și ieși din mașină. Când ajunse la 
Towers Hall, abia mai respira. 

Faith se aplecă, încercând să se liniștească. Deschise gura, 
inspirând adânc, blestemându-și condiţia fizică precară. Trecu 
un minut și apăsă pe butonul pentru persoanele cu handicap, 
apoi urcă scările, câte două. Din depărtare se auzea muzică, dar 
clădirea părea goală. Era în mijlocul zilei, majoritatea copiilor 
fiind la ore. Trecu de camera lui Adam, crezând că Gabe e în 
camera lui, dar ușa camerei 310 era deschisă. 

Faith o deschise larg, observând că banda de sigilare a poliţiei 
fusese tăiată. Lucrurile lui Adam erau împachetate. Salteaua era 
goală, iar televizorul și jocul dispăruseră. Pudra neagră pentru 
identificarea amprentelor era împrăștiată prin toată camera. 

Gabe stătea pe podea, cu spatele sprijinit de pat, cu 
ghiozdanul lângă el. Avea coatele pe genunchi, iar capul pe 
antebrațe. Umerii i se scuturau. Cu toate astea, Faith nu îl putea 
uita pe bărbatul furios care o ameninţase că va chema paza cu 
o zi în urmă. Acela era adevăratul Gabe Cohen, sau acest copil 
cu lacrimi în ochi? Oricum ar fi fost, avea ceva să îi spună. Dacă 
Faith trebuia să se prefacă pentru a primi această informaţie, nu 
avea de gând să dea înapoi. 

Bătu ușor în ușa deschisă. 

— Gabe? 

El o privi cu ochii săi umflaţi. Lacrimile îi udau obrazul. 

— Adam mi-a spus că e tânără, suspină el. Credeam că are 
vreo paisprezece ani. Nu șaptesprezece. La știri au spus că are 
șaptesprezece ani. 

Faith se folosi de ghiozdanul lui pentru a ţine ușa deschisă și 
se așeză pe podea, lângă el. 


— Povestește-mi de la început, spuse ea, încercând să 
menţină o voce calmă. Avea dovada că Adam vorbise cu Gabe 
despre Emma. 

— Îmi pare rău, spuse el. Buzele îi tremurau și își cobori 
privirea, ascunzându-și faţa. Trebuia să îţi fi spus. 

Lui Faith îi părea foarte rău de el, dar nu se putea gândi decât 
la Emma, care probabil plângea și ea undeva, dar nu avea pe 
nimeni care să o consoleze. 

— Îmi pare rău, repetă el. Îmi pare atât de rău. 

— Ce voiai să îmi spui? îl întrebă Faith. 

Corpul îi tremura puternic, încercând să se calmeze. 

— A cunoscut-o pe Internet. Erau pe un site video. 

Faith simţi cum îi stă inima în loc. 

— Ce fel de site? 

— TI. 

Faith înțelese imediat. Tulburări de învăţare. Instinctele lui 
Will Trent nu îl înșelaseră. 

— Adam a vorbit cu ea pe internet aproape un an, îi spuse 
Gabe. 

— Spuneai că e un site video? întrebă ea, gândindu-se ce îi 
mai ascunde puștiul. 

— Da, spuse Gabe. Mulţi dintre ei nu prea știau să scrie. 

— De ce tulburări de învățare suferea Adam? 

— Ceva legat de comportament. A făcut școala acasă. Nu 
prea se adapta. Gabe se uită la ea. Nu crezi că de asta a fost 
ucis, nu? 

Faith nu mai era sigură de nimic în momentul acesta, dar îl 
linişti: 

— Nu, sigur că nu. 

— Părea mai mică decât era, știi? 

Faith se asigură că înţelegea corect. 

— De asta nu mi-ai spus că Adam ieșea cu ea? Credeai că e 
minoră și te temeai că va avea probleme? 

El aprobă din cap. 

— Cred că avea și mașină. 

Faith simţi cum i se încleștează dinţii. 

— Ce mașină? Ce marcă? 

El nu se grăbi să răspundă, pentru efect sau pentru că avea 
emoții, nu își dădea seama. 


— Era o vechitură. Un student în ultimul an se transfera în 
Irlanda și a dat anunț. 

— Mai știi cum îl chema pe student? 

— Farokh? Ceva de genul ăsta. 

— Mai știi cum arăta mașina? 

— Am văzut-o o singură dată. Avea o culoare nasoală, un 
albastru. Nici măcar nu avea aer condiţionat. 

Adam ar fi trebuit să înregistreze mașina în treizeci de zile, 
fapt ce explica de ce nu apărea în registrele poliţiei. Dacă nu 
știau cum arată, nu aveau cum să anunţe semnalmentele 
pentru ca fiecare poliţist din oraș să caute mașina. 

— Ce altceva îți mai amintești, referitor la mașină? Avea 
vreun abţibild pe bara de protecţie sau parbrizul crăpat... 

Gabe începu să se enerveze. 

— Ti-am spus că am văzut-o o singură dată. 

Faith simţi cum vocea îi devine iritată, ca o mâncărime în gât. 
Inspiră adânc înainte de a întreba: 

— De ce nu mi-ai spus de mașină? 

El ridică din umeri din nou. 

— l-am spus prietenei mele, Julie, și ea mi-a zis... mi-a zis că 
dacă Emma e moartă, e numai vina mea, pentru că nu ţi-am 
spus. Nu vrea să mă mai vadă vreodată. 

Faith își dădu seama că acesta era adevăratul motiv de 
supărare. Adolescențţii erau cei mai egoiști. 

— Ai cunoscut-o personal pe Emma? îl întrebă ea. 

El clătină din cap. 

— Dar prietena ei, Kayla Alexander, o fată blondă, foarte 
drăguță? 

— Nici nu auzisem de ea până nu am văzut-o la TV. Gabe 
întrebă: Crezi că am făcut ceva rău? 

— Normal că nu, spuse Faith, încercând să ascundă sarcasmul 
din voce. Ştii care era website-ul pe care îl foloseau Emma și 
Adam? 

El clătină din cap. 

— ÎI avea pe laptop, dar i-a fost furat. 

— Cum i-a fost furat? 

Gabe se ridică, ștergându-se cu dosul palmei la ochi. 

— L-a lăsat la bibliotecă și s-a dus la toaletă. Când s-a întors, 
nu mai era. 


160 


Faith nu era deloc surprinsă. Adam aproape că voia să Îl ia 
cineva. 

— Ai văzut ce nume folosea pe site? Avea o adresă de e-mail? 

— Nu cred. Se șterse la nas cu marginea bluzei. Dacă folosești 
adresa de e-mail primești tot felul de mesaje nesolicitate. 

Avea dreptate. Dacă se gândea bine, probabil că erau nouă 
miliarde de site-uri pentru persoane cu dizabilităţi, și asta numai 
în Statele Unite. 

— Când m-ai sunat, ai spus că ai ceva să îmi arăţi. Ceva care 
i-a aparţinut lui Adam, îi aminti ea. 

În ochii lui se citi vinovăția și ea își dădu seama că toate 
celelalte lucruri - site-ul, mașina, teama de a recunoaște vârsta 
Emmei, toate erau doar preambulul informaţiei care l-a 
determinat să o sune. 

Faith se chinui să nu pară nerăbdătoare. 

— Orice ai avea, trebuie să văd. 

El nu se grăbi, și cu un gest teatral se sprijini pe călcâie și 
băgă mâna în buzunarul din faţă al pantalonilor. Încet, scoase 
câteva bucăţi de hârtie împăturite. Explică: 

— I le-a strecurat cineva pe sub ușă lui Adam săptămâna 
trecută. 

Pe măsură ce el despăturea foile, tot ce putea observa ea, 
printre petele de grăsime, pliurile și colțurile îndoite, era faptul 
că hârtia fusese atinsă de foarte multe ori. 

— Poftim, spuse Gabe. Acestea sunt toate. 

Faith se uită șocată la cele trei foi pe care el le întinsese pe 
podea, în faţa lor. Pe fiecare pagină era câte un singur rând de 
text îngroșat, orizontal. Fiecare rând îi întărea presimțţirile. 


FATA | EA MEA!!! 
VIOLATORULE! 
LAS ÎN PACEA! 


La început Faith nu putu să vorbească. Cineva îl avertizase pe 
Adam Humphrey să o lase în pace pe Emma Campano. Cineva îi 
urmărise când erau împreună, le știa obiceiurile. Aceste bileţele 
dovedeau faptul că fusese o răpire plănuită. Ucigașul îi cunoștea 
pe unii dintre ei, dacă nu chiar pe toţi. 

Gabe avea probleme lui: 

— Eşti supărată pe mine? 


161 


Faith nu putea să îi răspundă. În schimb, îi puse, la rândul ei, 
o întrebare: 

— A mai atins cineva aceste notițe, în afară de tine și de 
Adam? 

El clătină din cap. 

— În ce ordine au venit, îţi mai amintești? 

Gabe inversă ultimele două pagini înainte ca ea să aibă timp 
să îl oprească. 

— Așa. 

— Nu le mai atinge, da? El aprobă din cap. Când a ajuns 
prima? 

— Lunea trecută. 

— Ce a spus Adam când a primit-o? 

Gabe nu mai avea emoţii. Părea aproape ușurat că îi poate 
spune. 

— Prima dată ni s-a părut amuzant, pentru că nu era scris 
corect. 

— Și când a venit a doua? 

— A doua zi. Ne-am cam speriat. Credeam că Tommy e de 
vină. 

Colegul nesimtit. 

— El era? 

— Nu, pentru că eram cu Tommy când Adam a primit al 
treilea bilet. A fost exact când i-a fost furat computerul și l-am 
întrebat „Ce naiba? Te urmărește cineva sau ce?” Gabe se uită 
la ea, probabil căutând o confirmare. Faith nu reacţionă, așa că 
el continuă: Adam era foarte speriat. Spunea că își va lua o 
armă. 

Instinctele lui Faith îi spuneau că Gabe nu arunca vorbe în 
vânt. Îl întrebă pe un ton foarte serios: 

— Şi și-a luat? 

Gabe rămăsese cu privirea aţintită la bilete. 

— Gabe? 

— Se gândea la asta. 

— De unde ar fi luat o armă? întrebă ea, deși răspunsul era 
evident. Tech era un campus urban. La câteva sute de metri 
distanţă ar fi putut găsi metadonă, cocaină, prostituate și arme, 
în orice combinaţie, la fiecare colţ. 

— Gabe? insistă ea. De unde ar lua Adam o armă? 

Din nou, acesta păstră tăcerea. 


162 


— Nu îţi mai bate joc! îl avertiză ea. Nu e de glumit. 

— Doar vorbise despre asta, insistă el, dar refuză să o 
privească în ochi. 

Faith nu mai încercă să își ascundă nerăbdarea. Arătă către 
bilete: 

— Ai anunţat paza campusul de aceste bilete? 

Bărbia începu să îi tremure. Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Asta ar fi trebuit să facem, nu? Asta vrei să spui. E numai 
vina mea, pentru că Adam voia să o facă, dar eu l-am 
descurajat, pentru a nu avea probleme din cauza Emmei. 

Își puse capul în mâini, iar umerii începură să i se scuture din 
nou. Era slab, i se vedeau coastele prin tricoul lipit de corp. 
Văzându-l cum plânge, Faith își dădu seama că nu îl înţelesese 
pe Gabe Cohen. Nu se prefăcea deloc. Chiar era foarte afectat, 
dar ea se concentrase prea mult pe caz pentru a observa asta. 

— E numai vina mea. Asta a spus Julie. E numai vina mea și 
știu că și tu crezi asta, spuse cu voce tremurată. 

Faith rămase pe loc, neștiind ce să facă. Adevărul era că era 
supărată pe el, dar și pe ea însăși. Dacă Faith s-ar fi concentrat 
mai mult, și-ar fi dat seama de asta încă de ieri. Timpul pierdut 
era vina ei. Probabil că Gabe avea aceste bilete în buzunar când 
s-a contrat cu ea, în urmă cu mai puţin de douăzeci și patru de 
ore. Dacă dădea vina pe el pentru greșelile ei nu ar fi ajutat-o să 
o găsească pe Emma, iar acum asta era cel mai important. 

Ea se ridică în picioare, încercând să își dea seama e are de 
făcut. Faith nu realiza cât de fragil era tânărul acum. Era un 
adolescent emotiv sau se prefăcea, pentru a primi atenţie? 

— Gabe, începu ea. Vreau să fii sincer cu mine. 

— Sunt sincer. 

Faith se opri o clipă, neștiind cum să pună următoarea 
întrebare: 

— Mai există ceva ce nu îmi spui? 

Ridică privirile. În ochii săi era cuprinsă o tristeţe năucitoare, 
iar ea nu îl putu privi. 

— Nu sunt în stare de nimic. 

Viaţa lui se destrămase în ultimele două zile, dar ea știa că 
voia să spună mai mult de-atât. 

— Sunt sigură că nu e așa, spuse ea. 

— Adam era singurul meu prieten și acum e mort... probabil 
din cauza mea. 


163 


— Îţi jur că nu e adevărat. 

El își mută privirea, uitându-se la salteaua goală din faţa lui. 

— Nu am ce căuta aici. Toţi sunt mai deștepţi decât mine. Toţi 
își aleg fraternităţi și se împrietenesc. Chiar și Tommy. 

Faith nu făcu greșeala de a i-l oferi pe Jeremy ca noul său 
prieten. Îi spuse lui Gabe: 

— E greu să te adaptezi într-o școală nouă. Te vei descurca, la 
un moment dat. 

— Nu cred că o voi face, spuse el, părând atât de sigur încât 
Faith simţi cum o cuprinde panica. Fusese atât de concentrată 
pe informaţiile pe care i le ascundea Gabe, încât uitase că era 
doar un adolescent prins într-o situaţie foarte rea. 

— Gabe, începu Faith, ce se întâmplă cu tine? 

— Vreau doar să mă odihnesc. 

Ea știa că nu se referea doar la somn. Nu o sunase ca să îl 
ajute pe Adam, o sunase ca să se ajute pe el, iar ea nu făcuse 
decât să-l trateze ca pe un suspect în interogatoriu. Vocea ei 
deveni mai blândă. 

— Ce plănuiești să faci? 

— Nu știu, spuse el, dar refuza să o privească în ochi. Uneori 
mă gândesc că ar fi mai bine dacă nu aș mai fi, știi? 

— Ai mai încercat ceva vreodată? Îi privi încheieturile. Avea 
niște urme de zgârieturi pe care nu le mai văzuse, niște linii 
roșiatice, unde pielea fusese rănită, dar nu străpunsă. 

— Vreau doar să scap. Vreau să mă duc... 

— Acasă? îi sugeră ea. 

El clătină din cap. 

— Nu am la ce să mă întorc. Mama a murit de cancer acum 
șase ani. Eu și tata... 

Clătină din cap. 

— Vreau să te ajut, Gabe, dar trebuie să fii sincer cu mine, îi 
spuse Faith. 

EI își făcu de lucru cu o tăietură a blugilor. Avea unghiile roase 
până la piele. Cuticulele erau smulse. 

— Și-a cumpărat Adam armă? 

El trăgea în continuare de blugi. Ridică din umeri, dar ea încă 
nu știa dacă să îl creadă. 

— Nu vrei să îl sun pe tatăl tău? îi sugeră Faith. 

Ochii i se deschiseră larg. 

— Nu, te rog. Nu face asta. 


164 


— Nu te pot lăsa singur, Gabe. 

Ochii i se umplură din nou de lacrimi. Buzele îi tremurau. Faith 
simţi disperarea lui ca și cum i-ar fi smuls inima din piept. 
Regreta din tot sufletul că a permis să se ajungă până aici. 

— Nu te voi lăsa singur, repetă ea. 

— Mă descurc eu... 

Faith se simţi prinsă într-o situaţie imposibilă. Era evident că 
Gabe era un tânăr cu probleme foarte mari, dar nu putea fi 
prioritatea ei acum. Trebuia să ducă biletele de amenințare la 
laborator pentru a vedea dacă poate folosi amprentele de pe 
ele. Un student din Irlanda îi vânduse o mașină lui Adam, 
mașina în care probabil fusese transportată Emma Campano de 
la Copy Right. Două perechi de părinţi trebuiau să își identifice 
copiii. O mamă și un tată, în celălalt capăt al Atlantei, așteptau 
să afle dacă fiica lor mai era sau nu în viaţă. 

Faith scoase telefonul și căută în lista de apeluri recente. 

— Mă vei aresta? întrebă Gabe. 

— Nu. Faith apăsă pe butonul de apelare al telefonului. O să 
aduc pe cineva care să te ajute și apoi mă voi întoarce la treabă. 

Nu mai menţionă că va verifica fiecare obiect din camera lui, 
inclusiv computerul pe care i-l împrumutase lui Adam, înainte de 
a pleca din campus. 

Gabe se întinse pe pat, resemnat. Se uită la salteaua din fața 
lui. Faith abia se abţinu să nu îi aranjeze o șuviţă rebelă după 
ureche. 

Avea bărbia brăzdată de coșuri. Văzu câteva fire de păr pe 
obrazul său, unde nu se bărbierise. Era un copil, un copil pierdut 
care avea nevoie de ajutor. 

Secretara lui Victor Martinez răspunse la cel de-al doilea apel. 

— Departamentul relaţii cu studenții. 

— Sunt detectiv Mitchell, îi spuse ea femeii. Trebuie să 
vorbesc urgent cu decanul. 


Capitolul 10 


Will stătea în spatele lui Gail și Simon Humphrey, așteptând în 
faţa geamului. Aranjamentul era asemănător celui văzut adesea 
la televizor și în filme: o cortină simplă pe cealaltă parte a 
geamului. Will apăsă pe un buton și cortina se retrase ușor, în 


165 


spatele ei fiind victima, aranjată. Cearceaful era ridicat până la 
bărbie, pentru a ascunse cusăturile imense din jurul inciziei în 
formă de Y. Acesta era momentul în care mama se sprijinea de 
umărul tatălui. 

Dar camera nu putea reda totul. Mirosul înţepător al morgii. 
Plânsetul pierdut al congelatoarelor în care erau depozitate 
cadavrele. Felul în care podeaua părea că ţi se lipește de talpă 
pe măsură ce te apropiai de geam. 

Greutatea cu care te întindeai pentru a apăsa pe buton. 

Cortina se retrase. Ambii părinţi rămaseră pe loc, tăcuţi, 
amorţiţi. Simon fu primul care se mișcă. Întinse mâna și o lipi de 
geam. Will se întrebă dacă își mai amintea cum era să își țină 
fiul de mână. Oare asta făceau taţii? În parc, în public, taţii și fiii 
jucau mereu baseball sau aruncau cu discul. Singurul contact 
dintre ei era o mână prin părul ciufulit sau o bătaie pe umăr. Așa 
se pare că își învățau taţii băieţii să devină bărbaţi, dar trebuia 
să existe un moment, poate mai devreme, când s-ar fi ținut de 
mână. O mânuţă minusculă cuprinsă de o mână mare. Adam ar 
fi avut nevoie de ajutor pentru a trece strada. Într-o mulţime, nu 
ai vrea să se piardă. 

Da, se decise Will. Simon Humphrey își ţinuse fiul de mână. 

Gail se întoarse către Will. Nu plângea, dar îi insufla o reţinere 
familiară. Va rămâne singură la hotel în acea seară, poate în duș 
sau pe marginea patului în timp ce soţul ei va fi ieșit la 
plimbare, și va permite acestui moment să o doboare. Se va 
întoarce în spatele acestei vitrine și se va uita la fiul ei decedat. 
Se va prăbuși. Va simţi cum sufletul îi părăsește corpul și va ști 
că nu se va mai întoarce vreodată. 

Deocamdată, îi spuse: 

— Mulţumesc, domnule Trent. 

Îi întinse mâna. 

El îi conduse pe hol, întrebându-i la ce hotel se cazaseră, 
sfătuindu-i unde să ia cina. Era conștient de cât de ridicole erau 
remarcile lui, dar Will știa și că îi va destinde și îi va ajuta să iasă 
din clădire, dându-le puterea de a-și părăsi copilul în acel loc 
întunecat și rece. 

Inchiriaseră o mașină de la aeroport și Will îi conduse până la 
garaj. Prin ușa de sticlă văzu cum Gail Humphrey se împiedică. 
Soțul ei o prinse de mână, dar ea îl alungă. El încercă din nou, 


166 


iar ea îl lovi peste faţă și începu să ţipe, până ce el o luă în braţe 
pentru a o liniști. 

Will se întoarse cu spatele. Se simţea ca un intrus. Urcă pe 
scări șase etaje, până la biroul său. La opt și jumătate, toată 
lumea plecase acasă. Luminile erau stinse, dar el ar fi știut pe 
unde să o ia și fără lumina fadă a semnelor de ieșire. Will avea 
un birou pe colţ, care ar fi fost impresionant, dacă nu ar fi fost 
plasat exact în acel colț. Depozitul de amenajări interioare și 
vechea fabrică Ford, transformată în clădire de apartamente, nu 
ofereau o priveliște prea interesantă. Uneori își imagina că 
șinele de tren părăsite, împreună cu buruienile care creșteau 
printre ele și acele de seringă aruncate aiurea se asemănau cu 
un parc, dar visele cu ochii deschiși pot apărea doar în timpul 
zilei. 

Will aprinse lampa de birou și se așeză. Nu suporta serile care 
încheiau astfel de zile, când nu putea face altceva decât să 
completeze rapoarte, în timp ce aștepta ca alte persoane să îi 
aducă informaţii. Era un expert în Tennessee care se 
specializase în ridicarea amprentelor de pe hârtie. Hârtia era un 
material dificil și nu puteai încerca decât de câteva ori, înainte 
de a se distruge probele. Bărbatul avea să vină la prima oră a 
dimineţii pentru a vedea biletele. Înregistrarea apelului pentru 
răscumpărare era trimisă la laboratorul de audiologie al 
Universităţii Georgia, dar profesorul îi avertizase că avea să 
dureze câteva ore până va putea izola sunetul. Charlie lucra 
până târziu la laborator pentru a procesa toate probele. Se 
urmăreau ponturile primite pe linia de urgenţă. Poliţia trebuia să 
separe pistele false și glumele de informaţiile viabile. 

Will avea de scris rapoarte, dar în loc să pornească 
computerul, se sprijini în scaun și se uită la reflexia sa 
înceţoșată în geamul întunecat. Trecuseră aproape treizeci și 
șase de ore de când Abigail Campano ajunsese acasă și i se 
dăduse viața peste cap. Doi oameni erau decedați. O fată era 
încă dispărută. Cu toate acestea, nu aveau niciun suspect. 

Nu înțelegea apelul de răscumpărare. Will nu era un 
începător. Mai lucrase la cazuri de răpire în trecut. Fiecare 
avusese elemente specifice. Unii voiau bani. Alţii voiau sex. Nu 
putea face legătura dintre modul brutal în care fusese ucisă 
Kayla și telefonul primit de dimineaţă, în care se cerea un milion 
de dolari. Ceva nu era în regulă. 


167 


Și mai era și cearta dintre Abigail și Paul Campano. Angie 
avusese dreptate: Paul își înșela soția. Se pare că îi plăceau 
blondele tinere, dar asta le includea și pe fiica lui sau chiar pe 
Kayla Alexander? Amanda îi spusese lui Will să îi recolteze probe 
pentru analiza ADN-ului. Poate că avea și ea dreptate. Și Faith, 
care reușise să îl facă pe Gabe Cohen să vorbească. Will era 
singurul care nu reușise să contribuie cu nimic la acest caz. 

Will se întoarse la birou, știind că aceste gânduri nu îl ajutau 
să găsească o soluție. Telefonul lui era pe birou, rupt în două. În 
timpul luptei cu Paul i se stricase carcasa și i se spărsese 
ecranul. Will ţinu capacul și îl lipi de telefon cu bandă adezivă. 
Telefonul era încă funcţional. Când plecase de la casa Campano, 
reușise să își asculte mesajele. Mesajele lui Faith deveniseră din 
ce în ce mai importante. Îi spusese cu o voce entuziasmată 
despre biletele de amenințare pe care i le ascunsese Gabe 
Cohen. 

Will încă nu era sigur că luase decizia corectă de a nu-l aresta, 
dar trebuia să aibă încredere în instinctele ei. 

Măcar acum aveau mai multe informaţii despre mașină. O 
căutare automată a studenţilor care lucrează la Institutul de 
Cercetare Tehnologică Georgia din Irlanda a găsit numele 
Farokh Pansing. Dând câteva telefoane, au reușit să găsească 
numărul lui de mobil și l-au trezit dintr-un somn adânc. 
Absolventul facultăţii de fizică i-a descris cu drag lui Will un 
Chevrolet Impala din 1981, pe care îl lăsase acasă. Nu avea aer 
condiționat. Nu avea centuri de siguranță. Portiera șoferului se 
bloca atunci când ploua. Motorul picura ca un robinet. Podeaua 
era atât de ruginită, încât de pe bancheta din spate puteai 
vedea șoseaua de sub picioarele tale. Fiind atât de veche, Statul 
Georgia cataloga mașina ca fiind clasică și era scutită de taxele 
de emisii. Farokh îi vânduse mașina lui Adam Humphrey pentru 
patru sute de dolari. Nu exista nicio dovadă că Adam ar fi făcut 
cerere pentru o poliţă de asigurare sau pentru plăcuțe de 
înmatriculare. 

Poliţia emisese o alertă pentru Impala, dar avertizarea era 
valabilă doar în Georgia. Emma Campano putea fi și în Alabama, 
Tennessee sau Carolina de Nord sau Sud. Trecuseră aproape 
două zile de la dispariţia ei, așa că putea fi și în Mexic sau 
Canada. 


Computerul lui Will scoase un sunet asemănător cu cel al unui 
tren, indicând faptul că era pornit. Will nu fusese la birou timp 
de două zile. Trebuia să își verifice e-mailul și să scrie rapoartele 
zilnice. Își puse căștile și își ajustă microfonul, pregătindu-se să 
dicteze raportul. După ce deschise un document Word nou, 
apăsă butonul de start, dar rămase fără cuvinte. Opri 
înregistrarea și se așeză din nou în scaun. Când puse mâna la 
ochi, simţi o durere puternică. 

Paul nu îi fracturase nasul, dar reușise să îl lovească destul de 
tare încât să miște cartilagiul. Având de analizat înregistrarea 
apelului de răscumpărare și de trimis la laborator biletele de 
ameninţare, Will nu avusese timp să se uite în oglindă decât cu 
zece minute înainte să vină părinţii lui Adam Humphrey pentru 
a-și identifica fiul. Nasul lui Will mai fusese fracturat de câteva 
ori în trecut. Era deja destul de strâmb. Având și atâtea vânătăi, 
arăta ca un bătăuș, lucru care nu le insufla încredere părinţilor 
lui Adam. 

Tatăl îi acceptase scuzele despre un meci de fotbal de week- 
end-ul trecut, dar mama se uitase la el ca și cum ar fi avut scris 
pe frunte cuvântul „mincinos”. 

Will deschise e-mailul. Își puse căștile și ascultă e-mail-urile. 
Primele trei erau mesaje nesolicitate, iar următorul era de la 
Pete Hanson, care îi oferea informaţiile de bază pe care i le 
comunicase deja Faith în legătură cu autopsiile lui Adam 
Humphrey și Kayla Alexander. 

Următorul e-mail era de la Amanda Wagner. Anunţase o 
conferință de presă la ora 6:30, a doua zi de dimineaţă. Will se 
gândi că și ea urmărise știrile îndeaproape. In lipsa altor 
subiecte, reporterii începuseră să îi atace pe părinţi, analizându- 
le viețile, întorcând ușor degetul către victime. Ziariștii vor fi 
dezamăgiţi dacă au cumva impresia că vor putea vorbi cu 
părinţii mâine. Amanda știa foarte bine să controleze presa. 
Avea să îi pună pe Paul și Abigail în faţa camerelor, dar ea ar fi 
singura care ar vorbi. Will nu știa cum va reuși să îl potolească 
pe Paul, dar fusese martor la prea multe intervenţii reușite de- 
ale ei pentru a-și face griji. 

E-mailul Amandei se termina tăios: „Să fii la mine în birou 
imediat după conferinţa de presă”, citi computerul. Will se gândi 
că auzise de faptul că Paul Campano îi trăsese un pumn în faţă. 


169 


Will apăsă butonul de redare din nou, ascultând mesajul 
concis al Amandei, de parcă ar fi putut prinde o nuanță. 
Programul îţi permitea să setezi anumite voci persoanelor. 

Pete suna ca Mickey Mouse. Amanda era Darth Vader. Stând 
singur în biroul întunecat, îl trecură fiorii. 

Îi veni o idee. 

Deschise din nou mesajul lui Pete și selectă altă voce pentru a 
citi textul. Verifică fiecare opţiune, ascultând cu atenție fiecare 
diferență. Apoi își dădu seama că nu proceda așa cum trebuia. 
Deschise un e-mail nou și apăsă în zona dedicată textului, apoi 
scoase  reportofonul digital și selectă fișierul cu vocea 
răpitorului. 

Tinu reportofonul în dreptul microfonului și apăsă butonul de 
redare: 

Vorbesc cu mama fetei? 

Abigail, tremurând: 

— D-da... Sunt mama Emmei. Se simte bine Emma? Pot vorbi 
cu Emma? 

— O am pe fiica ta. 

— Ce dorești? Spune-mi cum să o primesc pe Emma înapoi. 

— Vreau un milion de dolari. 

— Bine... Unde? Când? Spune-mi ce dorești. 

— Te voi suna mâine la 10:30 A.M. Cu mai multe detalii. 

— Nu, stai! Cum voi ști... 

Will opri înregistrarea, entuziasmat. Derulând înapoi fiecare 
dialog, separă propoziţiile răpitorului și le șterse pe ale lui 
Abigail. Apoi, trecu prin fiecare opţiune de voce, căutând-o pe 
cea care se asemăna cu a răpitorului. 

Ultima era cea pe care o folosea pentru Amanda Wagner. 
Ținea degetul deasupra mouse-ului. 

Apăsă pe buton. Boxele redară vocea groasă pe care o 
anticipase. 

Vorbesc cu mama fetei? 

Will ridică privirea, simțind că nu e singur. Faith Mitchell 
stătea la intrare. 

Sări de pe scaun, scoțându-și căștile, ca și cum ar fi fost 
vinovat de ceva. 

— Credeam că te duci acasă. 

Intră în biroul lui și se așeză. Lampa arunca o lumină aspră 
asupra ei. Părea a avea mai mult de treizeci și trei de ani. 


170 


— Ce faci? 

— Inregistrarea apelului de răscumpărare, începu el, apoi își 
dădu seama că îi putea arăta. Luă reportofonul și apăsă butonul 
de redare. Asta e înregistrarea. Will ţinu apăsat butonul, 
ascultând împreună cu Faith apelul răpitorului din acea 
dimineaţă și răspunsurile terifiate ale lui Abigail Campano. Opri 
înregistrarea exact la momentul dinainte. E doar ceva ce-am 
făcut în computerul meu. Are o opţiune din aceea pentru 
oameni leneși, care citește pentru tine. Mișcă mouse-ul peste 
butonul de start spunând: Nici nu mai știam că e aici. Scoase 
mufa de la căști pentru a se auzi în boxe. Ești gata? 

Ea aprobă din cap. 

Apăsă butonul de redare, iar cuvintele răpitorului se auziră 
din boxele computerului, cu vocea lui Darth Vader. 

Vorbesc cu mama fetei? 

— lisuse, murmură ea. E aproape exact la fel. 

— Cred ca a scris propoziţiile și le-a înregistrat de la boxele 
computerului. 

— De aceea sunt propoziţiile atât de simple. Nu există 
inflexiuni. 

Will se uită la ecranul computerului și repetă în gând: O am 
pe fiica ta. Vreau un milion de dolari. Te voi suna mâine la 10:30 
A.M. pentru mai multe detalii. 

Luă telefonul și îl sună pe Hamish Patel, care ducea 
înregistrarea la Universitatea Georgia din Athens. 

Hamish părea la fel de entuziasmat ca și Will. 

— Dacă reușești să îţi păstrezi slujba, cred că vei rezolva 
cazul. 

Will se scuză. Nu voia să știe ce plănuia pentru el Amanda a 
doua zi de dimineaţă, dar știa că e un fel de iad pentru un agent 
care s-a luat la bătaie cu tatăl victimei unei răpiri. GBI plănuia o 
nouă operaţiune de percheziţie la aeroportul din Atlanta. Will 
probabil că va fi prins în baia sălii B, așteptând ca un bărbat 
căsătorit, tată a trei copii, să bată din picior și să solicite o 
felaţie. 

Închise telefonul și îi spuse lui Faith: 

— Vor face verificări. Oamenii aceștia sunt specialiști în 
computere și înregistrări audio. Sunt sigur că și-ar fi dat seama 
în zece minute. 


171 


— l-ai ajutat cu zece minute, atunci, adăugă ea. Mă tot 
gândesc la ce-am fi realizat dacă l-aș fi convins pe Gabe să 
vorbească ieri. 

— Nu era pregătit, îi spuse Will, deși nu avea de unde să știe 
dacă era sau nu adevărat. Dacă l-ai fi forţat ieri, poate că ar fi 
făcut vreo prostie și nu am fi aflat nimic. 

— Ce părere ai despre bilete? 

— Cineva, probabil răpitorul, încerca să îl avertizeze și să îl 
amenințe pe Adam. 

— Fata e a mea, cită Faith. E o afirmaţie destul de concretă. 

— E evident că răpitorul o cunoștea pe Emma, măcar atât. 

— Dar felul în care erau scrise? 

Will aprobă din cap, de parcă ar fi știut despre ce vorbește. 

— Bună observaţie. Despre ce crezi că e vorba? 

Ea apăsă ușor cu degetul pe mouse, gândindu-se. 

— Persoana care le-a scris ori este dislexică, ori încerca să 
pară că este. 

Will simţi cum frântura de mândrie de mai devreme dispăruse 
într-o clipă. Biletele erau scrise greșit. Pierduse din vedere un 
amănunt important din cauza prostiei lui. Ce altceva nu 
observase? Ce altă probă fusese ignorată din cauză că nu o 
putea înțelege el? 

— Will? întrebă Faith. 

El clătină din cap, neavând curaj să vorbească. Va trebui să o 
sune pe Amanda, să îi spună ce a trecut cu vederea. Ea mereu 
afla astfel de lucruri. Nu știa cum altfel să procedeze decât să 
fie sincer și să își aștepte execuţia. 

— Poţi să o spui, îi spuse Faith. Şi eu m-am gândit la asta. 

EI își împreună mâinile pe sub birou. 

— La ce să te gândești? 

— Dacă nu cumva e și Emma implicată în asta. 

Will își privi mâinile. Inghiţi cu greu, căci i se pusese un nod în 
gât. 

— E posibil. Încercă să își concentreze atenţia pe altceva, 
folosind o întrebare ocolitoare pentru a afla cum a ajuns Faith la 
această concluzie: Kayla știa cum să stârnească ura oamenilor, 
dar ideea e cam trasă de păr, nu crezi? 

— Kayla era o persoană îngrozitoare și, din câte am aflat, 
Emma era cățelușul ei. Poate că a cedat. 


172 


— Crezi că o tânără de șaptesprezece ani e capabilă să ucidă 
oameni și să-și însceneze propria răpire? 

— Asta e întrebarea, nu? Faith se sprijini pe coate pe birou. 
Mi-e greu să spun asta, dar luând în considerare ce a spus Mary 
Clark despre ea, dacă Emma era cea moartă și Kayla cea 
dispărută, nu aș fi avut nicio reţinere să o suspectez pe Kayla. 

— Alibiul lui Clark pentru ziua de ieri e unul solid? 

— A avut cursuri toată ziua. Faith continuă: Ruth Donner, 
inamica lui Kayla de anul trecut, era în alt stat. Nu există alte 
fete în școală care să fie atât de pornite împotriva ei. Adică, 
nimeni în mod deosebit. 

— Dar Gabe Cohen? 

Ea își strânse buzele, ezitând să răspundă. 

— Nu există probe care să îl lege de vreo fată. Cred că ne-a 
spus tot ce știe, adăugă ea. 

— Dar arma? 

— A avut un anumit motiv să o menţioneze, dar i-am verificat 
ghiozdanul și camera dec sus până jos. Dacă Adam și-a luat 
armă, nu i-a dat-o lui Gabe. Poate că o ţinea în mașină. 

— Ceea ce înseamnă că o are răpitorul nostru, menţionă Will. 
Unde era Gabe ieri, când se întâmplau toate acestea? 

— Avea un curs, dar se ţine într-una dintre acele săli mari. Nu 
a semnat prezența, deoarece profesorul nu o solicită. E un alibi 
slab. Ea se opri. Dacă ești de părere că nu am luat decizia 
corectă, îl putem aresta chiar acum. Poate dacă va petrece o 
seară în arest, își va mai aminti câte ceva. 

Will nu se împăca prea bine cu ideea arestării unui tânăr de 
optsprezece ani pe baza unei supoziţii, mai ales că Gabe Cohen 
avea tendinţe suicidale. 

Enumeră punctele în favoarea lui Gabe: 

— Nu are mașină în campus. Nu are unde să o ascundă pe 
Emma. Nu avem nicio legătură între el și fată. Nu are motiv, 
ocazie, mijloace. 

— Cred că are probleme, spuse ea. Dar nu cred că e în stare 
de așa ceva. Faith râse. Bine, dacă aș fi în stare să îi observ pe 
toţi cei care sunt capabili de crimă, aș conduce lumea. 

Era un sentiment pe care îl avea și Will adesea. 

— Ce măsuri va lua școala în privinţa lui? 

— Victor spune că e o situaţie delicată, spuse ea. Sunt prinși 
la mijloc. 


173 


— Cum adică? 

— Mai ţii minte sinuciderile în masă de la MIT din anii '90? 

Will aprobă din cap. Ştirile despre părinţii care dădeau în 
judecată universităţile circulaseră în toată ţara. 

— Școlile au o obligaţie legală - in loco parentis - cită ea, 
însemnând că școlile preluau rolul părinţilor atâta timp cât elevii 
erau înscriși acolo. Victor îi va recomanda tatălui lui Gabe să îl 
interneze pe acesta pentru o evaluare psihologică. 

Will nu putu să nu remarce faptul că îi spunea decanului pe 
nume. 

— Să îl interneze? întrebă el. Pare puţin cam drastic. 

— Trebuie să fie precauţi. Chiar dacă Gabe nu vorbește serios, 
ei trebuie să îl ia în serios. Mă îndoiesc că cei de la Tech îl vor 
primi înapoi fără o asigurare din partea medicului că totul este 
în regulă. Ridică din umeri: Chiar și așa, probabil că va trebui să 
treacă zilnic pe la consilier. 

Lui Will îi surâdea ideea ca Gabe Cohen să fie supravegheat 
permanent și nu lăsat pe străzi, să se descurce singur. Măcar 
așa știa de unde să îl ia dacă voia. 

— Să ne întoarcem la crime, spuse el. 

— Bine. 

— Kayla a fost ucisă de cineva care o ura. Altfel, nu îmi 
imaginez de ce s-ar fi străduit atât de mult asasinul. Toate acele 
răni prin înjunghiere, scoaterea lenjeriei, ridicarea tricoului, 
înjosire și ucidere cu cruzime. Nu desfigurezi pe cineva decât 
dacă îl disprețuiești. 

— Poate că ai dreptate. Poate că Emma a cedat, sugeră ea. 

— Ar fi trebuit să își ucidă cea mai bună prietenă - să o bată, 
să o înjunghie, probabil să o violeze cu ceva care, din spusele lui 
Pete, ar trebui să aibă deasupra un prezervativ - și apoi să îl 
lovească pe Adam în cap și să îl înjunghie, apoi să creeze 
această farsă pe care să o creadă părinţii ei. 

— Și oricum nu s-ar explica de ce s-au găsit urme de spermă 
în vaginul lui Kayla Alexander, adăugă ea. 

— Sau poate că Emma a asistat la toate cele întâmplate. 
Charlie spunea că au fost patru oameni în casă, îi reaminti el. 

— Așa e, spuse Faith. Dar trebuie să ne gândim la faptul că 
Emma, o fată care duce viaţa pe care o duce și îi are ca tată și 
bunic pe acești oameni, nu s-ar mulțumi cu un milion de dolari. 


174 


Will nu se gândise la asta, dar avea dreptate. Stilul de viaţă al 
lui Paul ar fi oferit, mai degrabă, zece milioane. Și totuși, un 
milion ar fi mai ușor de ascuns. 

— Bernard, profesorul Emmei, spunea că era o persoană 
foarte organizată. Atacul a fost planificat cu grijă, spuse el. 

Faith clătină din cap. 

— Nu îi mai înţeleg pe copii. Chiar nu mai pot. Privi pe 
fereastră spre apartamentele de vizavi: Sper că am procedat 
corect cu Gabe. 

Will îi oferi unul dintre sfaturile Amandei: 

— Nu poţi lua decizii decât pe baza informaţiilor disponibile în 
acel moment. 

Ea privea în continuare pe fereastră. 

— Nu am mai fost niciodată la etajul acesta. 

— Nu intră oricine aici. 

Ea zâmbi ușor. 

— Cum a fost cu familia Humphrey? 

— Pe cât de rău te-ai aștepta. 

Faith își mușcă buza, uitându-se în continuare pe fereastră. 

— Când l-am văzut pe Adam ieri, nu mă puteam gândi decât 
la fiul meu. Poate de aceea am pierdut din vedere atâtea lucruri. 
Am pierdut ore întregi în care am fi putut să o căutăm. 

Era cel mai personal lucru pe care i-l spusese. Will spusese 
atâtea lucruri greșite despre ea în ultima vreme, încât știa că nu 
e momentul să o consoleze. 

— Simt nevoia să acţionez cumva, spuse ea, evident frustrată. 

Același lucru și-l spunea și el. 

— Nu putem decât să așteptăm. Aşteptăm ca Charlie să 
proceseze probele. Îl așteptăm pe cel cu amprentele. 
Așteptăm... 

— Totul, spuse ea. Mă tentează până și să investighez 
ponturile glumeţilor de pe linia de urgenţă. 

— Nu cred că ar fi deloc productiv. 

Faith oftă drept răspuns. Părea extrem de obosită. Will se 
gândi că singurul lucru productiv pe care îl puteau face în acea 
seară era să doarmă. Era ideal să fie odihniţi mâine când 
primeau analizele probelor. 

— Vom avea mai multe informaţii mâine. Se uită la ceas: E 
aproape ora nouă. Vor opri aerul condiţionat la etajele 


175 


superioare în zece minute. Mai bine te duci acasă să încerci să 
dormi, îi spuse Will. 

— Casa e goală, îi spuse ea. Jeremy se bucură de 
independență puţin cam mult. Mă gândeam că poate îmi va 
duce puţin dorul. 

— Copiii pot fi încăpăţânaţi uneori. 

— Pun pariu că și tu i-ai scos peri albi mamei tale. 

Will ridică din umeri. Era posibil să fi fost adevărat. Nu arunci 
un bebeluș la gunoi pentru că e cuminte. 

— Poate că... Will ezită, dar decise să continue. Vrei să ieșim 
să bem ceva? 

Ea se arătă șocată. 

— Doamne... 

El realiză cam târziu că iar călcase pe bec. ` 

— Am o iubită. Adică, logodnică. Suntem logodiți. Incepu să 
toarne detalii. Angie Polanski. A lucrat la Moravuri. O cunosc de 
când aveam opt ani. 

— Opt? exclamă ea, uimită. 

Will își dădu seama că ar trebui să închidă gura înainte de a 
mai spune vreo prostie. 

— E mai romantic decât pare. Făcu o pauză. Doar că... 
spuneai că nu vrei să te duci într-o casă goală. Voiam doar să... 
nu știu. Râse nervos. Presupun că e maimuța sălbatică din mine. 

— A fost o zi grea pentru amândoi, răspunse ea pe un ton 
calm. 

— Eu nici măcar nu beau. 

Will se ridică odată cu Faith. Băgă mâna în buzunar și simţi 
ceva ciudat prin mărunţiș. Scoase fiola cu pulbere gri, surprins 
că plasticul nu se spărsese în timpul luptei sale cu Paul. 

— Will? 

Își dădu seama că impresia lui inițială despre fiolă era și cea 
pe care o avea ea acum, că era vorba de cocaină. 

— E praf, spuse el. Sau un fel de pulbere. Am găsit-o în casa 
Campano. 

— Ai găsit-o? întrebă ea, luând fiola. De când colectezi tu 
probe? 

— Păi de când... Will întinse mâna după probă. Nu ar trebui să 
o atingi. 

— De ce nu? 

— Nu eo probă. 


176 


— E sigilată. 

Îi arătă sigiliul intact, cu inițialele lui Charlie. Will nu avea un 
răspuns pentru asta. Faith deveni suspicioasă. 

— Ce se întâmplă? 

— Am furat-o de la locul crimei. Charlie nu apucase să o 
catalogheze și nu m-a văzut când am furat-o. 

Ea miji ochii. 

— Mă înregistrezi cumva? 

El luă reportofonul de pe birou, deschise capacul din spate și 
scoase bateriile. 

— Pulberea am găsit-o în foaier. Oricine poate spune că a fost 
contaminată. Ne-am perindat cu toţii prin acea zonă. Putea fi 
adusă de unul dintre noi. Poate că așa a fost, dar... 

— Dar? 

— Dar poate că nu e așa. Nu se potrivește cu pământul din 
jurul casei. Nu era pe tenișii lui Adam sau pe papucii fetelor. 
Putea fi adusă de criminal. 

— Sună ca o informaţie pe care ai primit-o de la cel care a 
luat probele. 

— Charlie nu știe că fac asta. 

Era evident că Faith nu îl credea, dar nu insistă. 

— Ipotetic vorbind, ce aș putea face eu cu ea? 

— Ai putea să o duci cuiva de la Tech? 

Ea clatină cu vehemenţă din cap. 

— Nu îmi implic fiul în... 

— Nu, normal că nu, o întrerupse el. Mă gândeam că poate 
poţi vorbi cu Victor Martinez. 

— Victor? repetă ea. Abia l-am cunoscut. 

— ÎI cunoșteai destul de bine pentru a-l contacta pentru Gabe 
Cohen. 

— Era vorba de altceva. El e directorul Departamentului de 
relații cu studenţii. Gabe Cohen e în grija lui. 

— Nu i s-ar părea ciudat dacă l-ai ruga tu. Dacă l-aș suna eu 
din senin, ar trebui să respectăm tot felul de formalitați. Nu 
trebui să se afle asta, Faith. Dacă pulberea ne indică unde să 
căutăm, poate îl găsim pe cel care a făcut asta... încercă Will. 

— Și probele ar fi compromise și arestarea lui nu va mai avea 
loc. Ea oftă din tot sufletul. Trebuie să mă mai gândesc, Will. 

El se asigură că ea înțelegea ce implică asta. 

— Îţi cer să încâlci legea. Ești conștientă de asta, da? 


177 


— E o tradiţie în familia mea, nu? 

Will observă că era mai nervoasă decât și-ar fi dorit, dar știa 
și că făcuse un efort considerabil în ultimele două zile pentru ca 
relaţia lor forțată să funcţioneze. 

— Nu vreau să faci ceva ce vei regreta, Faith. Doar să îmi 
aduci proba înapoi dacă decizi că nu poţi, îi spuse Will. 

Ea strânse fiola în mână și o duse la piept. 

— Trebuie să plec acum. 

— Vrei să... 

Ea păstră fiola. 

— Ce facem mâine? 

— De dimineaţă am o ședință cu Amanda. Ne întâlnim aici la 
ora opt. Gordon Chew, expertul în amprente, vine din 
Chattanooga pentru a vedea dacă găsește ceva urme pe bilete. 
El se uită prin birou, apoi spre parc. Dacă nu vin până la opt și 
un sfert, caută-mă în toaleta bărbaţilor de la aeroport. 


Capitolul 11 


Faith stătea la masa din bucătărie. Camera era cuprinsă de 
întuneric, singura sursă de lumină fiind lumina de veghe de pe 
aragaz. Scosese o sticlă de vin, un pahar, un tirbușon, dar toate 
erau încă pe masă, neatinse, în faţa ei. Toţii anii aceștia își 
dorise ca Jeremy să se mute de acasă pentru a își începe și ea 
viața. Acum, când plecase, simțea că inima i-a fost smulsă din 
piept. 

Băutura nu ar fi ajutat-o. Întotdeauna i se făcea rău de la vin. 
Faith întinse mâna spre paharul de vin pentru a îl pune la loc, 
dar îl dărâmă. Încercă să îl prindă, dar acesta căzu peste 
marginea mesei, spărgându-se de podea. Faith se sprijini în 
genunchi pentru a strânge cioburile ascuţite. Se gândi să 
aprindă lumina abia în momentul în care un ciob îi pătrunse 
pielea. 

— La naiba, mormăi ea, băgând degetul în gură. 

Se duse la chiuvetă, punând rana sub apă rece. Aprinse 
lumina de deasupra chiuvetei, privind cum sângele curgea și era 
spălat de apă. 

Privirea i se înceţoșă, căci lacrimile îi umplură ochii. | se păru 
prostească melodrama, dar nu era nimeni în preajmă care să o 


178 


întrebe de ce plânge pentru o tăietură superficială, așa că Faith 
se eliberă. In plus, avea de ce să plângă. Mâine dimineaţă ar fi a 
treia zi de când lipsește Emma. 

Ce va face Abigail Campano când se va trezi mâine? Oare 
somnul ar amorți-o astfel încât, la prima ora a dimineţii, și-ar 
aminti din nou că puiul ei nu e acasă? Ce ar face în acel 
moment? Se va gândi la toate mesele pe care le-a pregătit, la 
toate antrenamentele la care a asistat, la spectacolele de la 
școală și la temele cu care a ajutat-o? Sau s-ar gândi la viitor, 
mai degrabă decât la trecut, la ziua absolvirii, la nuntă, la 
nepoți? 

Faith luă un șerveţel și se șterse la ochi. Își dădu seama cât 
de mult greșea. Nu exista mamă care să poată dormi când 
copilul ei e în pericol. Faith petrecuse și ea atâtea nopţi albe, cu 
toate că știa exact unde se afla Jeremy, sau unde ar fi trebuit să 
se afle. O îngrijorau accidentele, băutura și, Doamne ferește, 
vreo fetiţă la fel de prostuță cum fusese și Faith la acea vârstă. 
Era destul de rău că avea un fiu cu cincisprezece ani mai tânăr 
decât ea, dar să fie bunica unui copil cu doar șaisprezece ani 
mai mic decât el ar fi fost cea mai grea lovitură. 

Pe Faith o bufni râsul la gândul acesta, aruncând șervețelul la 
gunoi. Ar trebui să își sune mama pentru a i se destăinui, sau 
măcar pentru a-i cere iertare pentru a mia oară, dar Faith nu și-l 
dorea decât pe tatăl său în acest moment. 

Bill Mitchell murise de atac de cord cu șapte ani în urmă. 
Calvarul se terminase liniștitor de repede. Își încleștase mâna și 
căzuse pe podeaua bucătăriei într-o dimineaţă, murind liniștit 
două zile mai târziu, la spital. Fratele lui Faith venise din 
Germania. Jeremy nu fusese la școală în acea zi. Bill Mitchell 
fusese mereu un om atent și chiar și în ziua morţii sale, avusese 
grijă de familia sa. Erau toţi în cameră cu el când și-a dat ultima 
suflare. Cu toții avuseseră timp să își ia la revedere. Pentru Faith 
nu trecea o zi fără să se gândească la tatăl ei, la blândețea, 
siguranţa și iubirea lui. 

Din multe puncte de vedere, Bill Mitchell se descurcase mai 
bine cu sarcina fiicei sale decât mama sa. Îl adora pe Jeremy și 
acceptase cu dragă inimă rolul de bunic. Câţiva ani mai târziu, 
Faith a aflat care fusese motivul pentru care Bill renunţase la 
întrunirile săptămânale de studiu biblic și la echipa de bowling. 
La acel moment, el spusese că voia să petreacă mai mult timp 


179 


cu familia și să se ocupe de casă. Faith știa acum că i se ceruse 
să plece. Păcatul lui Faith se abătuse asupra lui. Tatăl ei, o 
persoană foarte devotată, care dorise cândva să îmbrace 
straiele preoțești, nu a mai călcat niciodată într-o biserică, nici 
măcar la botezul lui Jeremy. 

Faith își puse un șerveţel de hârtie în jurul degetului, pentru a 
opri ultimele picături de sânge. Aprinse luminile și luă mătura și 
fărașul din dulap. Mătură cioburile și aspiră ultimele urme de 
sticlă cu aspiratorul de mână. Nu mai ajunsese acasă de două 
zile, așa că bucătăria era mai dezordonată decât de obicei. Faith 
aspiră gresia, inclusiv muchiile și colțurile. 

Clăti farfuriile din chiuvetă și le puse în mașina de spălat 
vase. Clăti chiuveta și puse prosoapele de bucătărie în mașina 
de spălat, împreună cu o serie de haine pe care le găsise în 
coșul de rufe din baie. Curăţa capacul uscătorului când își aminti 
de momentul ciudat în care crezuse că Will Trent voia să o invite 
în oraș. 

Angie Polanski. Era prima dată de când îl cunoscuse când i se 
făcu milă de el. Momente de rătăcire? Mai degrabă, o viaţă de 
rătăcire. Cuceririle lui Polanski erau legendare în poliţie. Chiar li 
se spuneau glume începătorilor, cum că trebuie să treacă prin 
patul ei pentru a deveni cei mai buni polițiști din oraș. 

Will trebuia să fi auzit zvonurile. Sau poate că era una dintre 
acele persoane ale căror abilităţi nu se reflectau și în viața 
personală. Când stătea în ușa biroului său mai devreme, Faith 
realiză că ducea o viață izolată. Will se speriase de moarte când 
o văzuse. Având și acele vânătăi în jurul ochilor, arăta un raton 
înfricoșat. 

Și mai era ceva. Cum avea de gând să își păstreze locul de 
muncă după bătaia cu Paul Campano? Ce bârfitori erau 
polițiștii... Hamish Patel era mai rău decât o femeie. Faith fusese 
sunată de unul dintre colegii ei de la Omucideri înainte de a 
părăsi universitatea. 

Will nu părea a fi îngrijorat pentru locul său de muncă. 
Amanda era severă, dar era și foarte corectă. Sau poate că mai 
nou toleranța era la modă la GBI. Faith îl numise pe Will 
„nenorocit” și „maimuţă” în doar două zile și încă nu pierduse 
cazul. Și tocmai îi dăduse o fiolă cu pulbere gri și îi ceruse să 
încalce legea. 


Îi sună telefonul și Faith alergă în bucătărie ca o școlăriţă 
nerăbdătoare, vrând să îi audă vocea lui Jeremy. 

Spuse: 

— Lasă-mă să ghicesc. Ai nevoie de pizza? 

— Faith? Ea se încruntă, încercând să își dea seama a cui era 
vocea. Sunt Victor Martinez. 

— Ah, e tot ce putu să spună ea. 

— Așteptai un telefon de la altcineva? spuse el. 

— Credeam că e fiul meu. 

— Ce mai face Jeremy? 

Faith nu își amintea să fi menţionat numele fiului ei, dar 
spuse: 

— E bine. 

— L-am cunoscut în această după-amiază. E în Glenn Hall. Un 
tânăr minunat. 

— Îmi pare rău, spuse ea. De ce aţi vorbit cu fiul meu? 

— Am discutat cu toţi tinerii care locuiau lângă Adam 
Humphrey. Voiam să mă asigur că știu că le e cineva aproape. 

— Tot pentru a vă asigura spatele? 

— Așa crud mă crezi? 

Faith îngăimă o scuză: 

— Am avut o zi lungă. 

— Și eu. 

Ea închise ochii, gândindu-se la felul în care Victor Martinez 
zâmbea cu toată faţa, zâmbetul său adevărat, nu cel fals, ca 
atunci când îi spusese că are un fiu la facultatea lui. 

— Faith? 

— Sunt aici. i 

— E un restaurant cu specific italian pe Highland. II știi? 

— Hmm... Faith clătină din cap, de parcă nu ar fi auzit bine. 
Da. 

— Ştiu că e târziu, dar vrei să ne vedem acolo pentru a lua 
cina? Sau doar să bem ceva? 

Faith era sigură că nu îl înţelesese bine. Chiar se bâlbâi când 
spuse: 

— D... desigur. Bine. 

— În zece minute. 

— Bine. 

— Ne vedem acolo. 


181 


Faith tinu telefonul la ureche până ce realiză că la capătul 
celălalt nu mai era nimeni. Lăsă jos telefonul și alergă prin casă 
ca o nebună, căutând o pereche curată de blugi, dar decise să 
își pună o fustă, apoi realiză că fusta nu numai că era prea 
strâmtă, dar avea și o pată de sos de ultima dată când ieșise în 
oraș cu un bărbat - dacă îl putea numi bărbat pe Jeremy. Se 
hotărî să își pună o rochiţă de vară, fără bretele, și ieși pe ușă, 
dar se întoarse să se schimbe când își dădu seama că pielea de 
la axilă i se revărsa peste rochie, semănând cu marginea unei 
brioșe cu afine de la Starbucks. 

Victor stătea la bar când ajunse și ea la restaurant. Avea un 
pahar pe jumătate gol, înăuntru fiind ceva ce semăna cu whisky. 
Își lărgise cravata și își pusese jacheta pe spătarul scaunului. 
Ceasul de deasupra barului arăta ora unsprezece. Incă o dată, 
Faith se întrebă dacă asta chiar era o întâlnire. Poate doar o 
invitase în calitate de amică, sau avea o motivaţie profesională, 
pentru a vorbi despre Gabe Cohen. Sau poate că nu îi plăcea să 
bea singur. 

Se ridică în clipa în care o văzu, cu un zâmbet obosit și leneș. 
Dacă asta nu era o întâlnire, Faith era cea mai mare fraieră din 
lume. | se înmuiară genunchii când îl văzu. 

Victor o mângâie pe braţ și ea se forță să nu toarcă. 

— Credeam că te-ai răzgândit, spuse el. 

— Doar în privinţa vestimentaţiei, recunoscu ea. De patru ori. 

El îi observă hainele, care erau foarte asemănătoare cu cele 
purtate ieri la muncă. 

— E o vestimentaţie foarte... profesională. 

Faith se așeză, oboseala copleșind-o mai mult decât dorința. 
Trecuse de vârsta la care se putea purta ca o școlăriţă 
îndrăgostită. Ultima dată când s-a întâmplat asta, se trezise 
singură și însărcinată. 

— Crede-mă, la ce am găsit în șifonier, se putea și mai rău. 

EI își trase scaunul mai aproape de ea și se așeză. 

— Arată mai bine fără armă și insignă. 

Ea se simţea goală fără ele, dar nu îi putea împărtăși această 
informaţie. 

— Ce vrei să bei? 

Faith se uită la sticlele de băutură din spatele barului. Ştia că 
ar fi trebuit să aleagă ceva mai feminin - un vin ușor sau un 
Cosmopolitan, dar nu se put abţine. 


182 


— Un gin tonic. 

Victor îi făcu semn barmanului și îi dădu comanda. 

— Ce s-a întâmplat cu Gabe? întrebă Faith. 

Victor se întoarse spre ea. Sclipirea din ochii lui nu mai era 
atât de intensă. 

— Mă întrebi în calitate oficială? 

— Da. 

Atinse cu palma exteriorul paharului său de whisky. 

— Nu te ferești de sinceritate, nu? 

— Nu, recunoscu Faith. 

Nu cunoscuse vreodată un bărbat care să vadă asta ca pe o 
calitate. 

— Pot să te întreb... Când m-ai sunat azi, ai spus că nu voiai 
să îl introduci pe Gabe în sistem. La ce te-ai referit? spuse 
Victor. 

Ea păstră tăcerea în timp ce barmanul îi punea în faţă un 
pahar imens de gin tonic. Faith luă o gură înainte de a-i 
răspunde lui Victor: 

— Pot spune doar că poliţia folosește barosul pentru a înfige 
pioneze. Departamentul are o procedură pentru orice. In cazul 
lui Gabe: l-aș fi pus sub protecţie, chemând o ambulanţă sau 
ducându-l chiar eu la spitalul Grady. Le-aș fi spus ce mi-a spus 
mie: a recunoscut că a mai încercat să se sinucidă. A recunoscut 
că voia să o facă din nou. Suicidul este a opta cauză de deces în 
rândurile tinerilor. Luăm chestiunea foarte în serios. 

O privise în ochi cât vorbise. 

Faith nu își mai amintea când o privise atât de intens ultima 
oară un bărbat, ascultând cu atenţie ce avea de spus. Asta dacă 
nu cumva îi citea drepturile, ceea ce nu o flata. 

— Bun, îl duci la spital. Mai departe ce se întâmplă? spuse 
Victor. 

— Ar fi stat o perioadă de douăzeci și patru de ore sub 
observaţie, apoi, dacă se agita foarte tare sau refuza 
tratamentul, și în cazul lui ar fi lesne de înțeles, ar avea dreptul 
să ceară eliberarea sa printr-o petiție judecătorească. In funcţie 
de cum s-ar fi prezentat, dacă judecătorul ar fi considerat că e 
rezonabil și dacă doctorul care l-ar fi evaluat ar fi avut timp să 
ajungă la judecătorie, ar fi fost eliberat sau trimis înapoi pentru 
o evaluare mai amănunţită. În orice caz, numele lui ar fi 
înregistrat într-un computer. Viaţa lui personală ar fi înregistrată 


183 


într-o bază naţională de date pentru totdeauna. Asta dacă nu a 
fost arestat vreodată pentru ceva. 

— Și eu, care credeam că sistemul de învăţământ este 
complicat... 

— Nu vrei să îmi spui despre asta? îi sugeră ea. Crede-mă, 
politica universităţii e mult mai interesantă decât procedura 
poliţiei. 

EIl își puse mâna pe după scaunul ei. Simţea căldura corpului 
său prin bluza ei subțire, de bumbac. 

— Te rog, spuse el, sau cel puţin asta auzi Faith. 

Auzul îi amorţi în momentul în care o atinse - sau poate nu 
mai putea auzi din cauza harpelor îngerilor sau din cauza 
exploziei artificiilor. Poate că băutura era prea tare sau inima îi 
era prea singură. Cu puţin efort, reuși să se aplece pentru a 
sorbi din pahar. 

Victor îi atinse spatele cu degetul. Poate că era un gest jucăuș 
de flirt sau un imbold pentru ca ea să continue să vorbească. 

— Ce ar implica o arestare? 

Ea inspiră adânc înainte de a-i explica: 

— Ar fi trebuit să îl punem în cătușe, să îl ducem la secţie, să 
îi luăm amprentele, să îl fotografiem, să îi luăm cureaua, 
șireturile și toate bunurile personale și să îl băgăm într-o celulă 
cu toate scursurile societăţii. Își sprijini bărbia în mâini, 
gândindu-se la Gabe Cohen, închis alături de toţi beţivii și 
traficanţii: Fiind atât de târziu, probabil că și-ar fi petrecut 
noaptea în închisoare, apoi ar fi fost dus la judecătorie de 
dimineaţă, ar fi așteptat trei sau patru ore audierea pentru 
stabilirea cauţiunii, apoi ca decizia să fie procesată, pentru ca să 
mai aștepte ceva timp procesul. Faith mai luă o gură de băutură 
și se sprijini înapoi în mâini. Continuă: Din acel moment, ori de 
câte ori ar primi o amendă în trafic sau l-ar verifica un angajator, 
sau dacă ar avea loc o infracțiune în cartierul său și numele lui 
ar fi menţionat, ar trece printr-o serie de verificări care l-ar face 
și pe un medic proctolog să roșească. 

Victor își mișcă din nou degetul, ea încă neștiind dacă era un 
gest intim sau o încurajare voalată. 

— l-ai făcut o favoare azi. 

— Nu știu, recunoscu ea. Îmi pare că doar l-am trimis pe capul 
tău. 


184 


— Mă bucur că ai făcut-o. Am avut o elevă anul trecut care a 
murit de supradoză de oxicodon. Nu locuia în campus. A fost 
găsită mult mai târziu. 

Faith își putea imagina cum arăta scena. 

— Din experienţa mea, cei care vorbesc despre asta, de 
obicei nu merg până la capăt. Cei tăcuţi, cei care se închid în ei, 
aceia sunt cei care trebuie să te îngrijoreze. 

— Gabe nu e tăcut. 

— Nu, dar poate că nu mai avea mult. Mai luă o gură de gin, 
pentru a nu se fâstăci prea mult. Nu știi niciodată. 

— Tatăl lui Gabe l-a dus la un spital privat, îi spuse Victor. 

— Bun. 

EI își lărgi cravata și mai mult. 

— Ce s-a mai întâmplat azi? Cum se prezintă cazul? 

— Am dominat deja prea mult conversaţia, realiză ea, 
oarecum rușinată. Spune-mi ce ai făcut tu azi. 

— Zilele mele nu sunt deloc interesante, crede-mă. Rezolv 
mici certuri între elevi, ștampilez cereri pentru elevii care vor să 
își renoveze dormitoarele, particip la ședințe interminabile și, 
dacă am noroc, schimb replici cu elevi răzgâiaţi precum Tommy 
Albertson. 

— Fascinant. Mai spune-mi. 

El zâmbi la glumele ei, dar îi puse o întrebare serioasă: 

— Crezi că o vei găsi pe fată? 

— Cred că... Simţi cum o cuprinde din nou întunericul, cum se 
afundă în adâncimile lui. Cred că și mie îmi place când nu pot 
port insigna. 

— De acord, spuse el. Spune-mi despre Jeremy. 

Faith se întrebă dacă nu cumva despre asta era vorba în 
această seară. Pură curiozitate. 

— Facem parte din statistica erei Reagan. 

— E un răspuns evaziv. 

— Așa e, spuse ea. N 

Nu prea avea cum să îi explice ce s-a întâmplat. In decurs de 
o lună, a trecut de la a cânta versuri de Duran Duran în oglindă, 
la a-și face griji pentru hemoroizi și diabet gestaţional. 

— Spune-mi cum a fost, insistă blând Victor. 

— Nu știu. A fost așa cum ai crede. Oribil. Am ascuns sarcina 
de părinţi cât am putut, apoi a fost prea târziu să mai pot face 
ceva. 


185 


— Părinții tăi sunt religioși? 

Ea se gândi că vorbea despre avort. 

— Foarte, răspunse ea. Dar sunt și realiști. Mai ales mama a 
insistat să merg la facultate, să îmi întemeiez o familie când 
eram pregătită, să am posibilitatea de a alege. Tata a fost 
oarecum reticent, dar m-ar fi susţinut, orice decizie aș fi luat. De 
fapt, m-au lăsat pe mine să aleg. 

— Și ce s-a întâmplat? 

Faith îi spuse adevărul: 

— Era prea târziu pentru o întrerupere de sarcină legală, dar 
puteam recurge la adopţie. Nu îmi place să recunosc, dar eram 
egoistă și rebelă. Nu m-am gândit la cât de greu le va fi tuturor 
membrilor familiei. Orice mi-ar fi spus părinţii, făceam exact 
opusul, în ciuda consecinţelor. Râse, spunând: Asta explică și de 
ce am rămas însărcinată. 

El o privea cu aceeași intensitate cu care îi dăduse fiori prima 
oară când s-au întâlnit. 

— Ești frumoasă când râzi. 

Ea roși, deși primul său instinct fusese să i se arunce la 
picioare. Efectul pe care îl avea asupra sa era incitant dar și 
umilitor, mai ales pentru că nu știa dacă și el simțea același 
lucru. Îi punea toate aceste întrebări din pură curiozitate? Sau 
chiar era interesat de ceva mai mult? Nu avea experiența 
necesară pentru a afla singură, dar nici vârsta la care i-ar păsa. 

Faith își luase chiar și poșeta, care îi dădea un aer de 
feminitate vestimentaţiei deloc sexy, dar destul de potrivită, cu 
care se alesese în urma agitaţiei de mai devreme. Căută prin 
geantă pentru a-și face de lucru și pentru a nu fi nevoită să se 
uite lung în ochii lui negri, de o frumuseţe și adâncime 
copleșitoare. 

Șerveţele, portofelul, insigna, o pereche de ciorapi de rezervă, 
un pachet de gumă de mestecat. Nu știa ce anume ar trebui să 
caute prin geantă. Mâna îi atinse ceva ce părea una dintre acele 
mostre enervante de parfum pe care ţi le dau în mall, dar se 
dovedi a fi fiola cu pulbere gri pe care i-o dăduse Will Trent. O 
aruncase în geantă în ultima clipă, fără a se gândi la asta. Acum 
simţea cum i se face rău, ţinând fiola în mână, gândindu-se la ce 
implica acest furt. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Victor. 


Ea puse întrebarea înainte ca logica ei să aibă timp să o 
oprească. 

— Georgia Tech are vreun specialist în... Nu știa cum să îi 
spună. Praf? 

El râse ușor. 

— Suntem a șaptea universitate din ţară. Avem un întreg 
departament praf. 

— Vreau să te rog ceva, începu ea, dar nu știu cum să 
continue. 

— Orice. 

Ea își dădu seama că era ultima ei șansă să renunte, că ar fi 
putut să inventeze o scuză, să schimbe subiectul și să fie acel 
poliţist complet onest, cum o învățase mama ei. 

Dar Faith era și ea mamă. Cum s-ar simţi dacă un poliţist ar 
lucra ca la carte și viața lui Jeremy ar lua sfârșit din această 
cauză? 

Victor îi făcu semn barmanului. 

— Poate încă un pahar te va ajuta să vorbești. 

Faith puse mâna deasupra paharului, surprinsă că era gol. 

— Sunt cu mașina. 

EI îi luă mâna și o ţinu într-a lui. Ea simţi cum cealaltă mână îi 
cuprinde talia. Acum nu mai putea interpreta intenţiile lui, erau 
evidente. 

— Spune-mi de ce ai nevoie. Îi mângâie degetele și ea simţi 
căldura pielii sale, atingerea fermă a degetelor sale. O să mă 
asigur că ajungi în siguranţă acasă. 


187 


A TREIA ZI 


Capitolul 12 


Abigail stătea pe canapea și o urmărea cu privirea pe mama 
ei care se plimba prin cameră, aranjând pernele, deschizând 
draperiile. Beatrice petrecuse paisprezece ore îngrozitoare în 
avion pentru a ajunge aici, dar machiajul ei era aplicat perfect și 
părul ei era atent pieptănat, prins într-un coc. Când Abigail era 
mică, perfecțiunea mamei sale o enervase la culme. Petrecuse 
ani de zile încercând să o șocheze cu blugi strâmţi, machiaj 
strident și iubiți nepotriviţi. Acum se bucura de normalitatea pe 
care i-o inspira femeia mai în vârstă. Poate că Emma era 
dispărută de trei zile și poate că Abigail omorâse un om, dar 
patul va fi făcut și în baie vor atârna prosoape curate. 

— Trebuie să mănânci, îi spuse Beatrice. Trebuie să fii 
puternică atunci când va ajunge Emma acasă. 

Abigail clătină din cap, nevrând nici măcar să se gândească la 
mâncare. Mama ei insistase să facă astfel de declaraţii ferme de 
când ajunsese acasă. Totul se învârtea în jurul Emmei, fie că 
dorea să o convingă pe Abigail să se ridice din pat, sau să se 
pieptene pentru conferinţa de presă. 

Beatrice i se adresă lui Hamish. 

— Tinere, nu dorești să mănânci ceva? 

— Nu, mulțumesc, doamnă. 

El ținu capul plecat, verificând echipamentul din nou. Slavă 
Domnului, omul era îngrozit de Beatrice și de dorinţa ei de a 
pune totul în ordine. Din momentul în care s-a apucat de 
curățenie, Hamish s-a postat în bucătărie, acaparând 
echipamentul de frică să nu atingă ceva. Când veni celălalt 
tehnician pentru tura de noapte, Hamish îi spuse să plece. 
Abigail voia să creadă că proceda așa de teamă că îi va deranja 
echipamentul și nu pentru că situaţia se agravase. 

Ea tremură, amintindu-și de vocea computerizată. 

Vorbesc cu mama fetei? 

Apelul pentru răscumpărare schimbase totul. Șoaptele între 
Paul și tatăl ei se înteţiseră. Vorbiseră despre bani, despre felul 


188 


în care vor obţine numerarul, de parcă vorbeau de miliarde, și 
nu de un milion. Abigail știa sigur că aveau cel puţin un milion și 
jumătate în conturi. Mai mult de-atât, tatăl ei ar fi putut să le 
trimită suma la ușă prin curier cu un singur telefon. Ceva se 
întâmpla, ceva ce ei nu voiau să îi spună lui Abigail. Era pe deo 
parte furioasă, pe de altă parte ușurată că nu o implicau. 

— Bun... spuse Beatrice, așezându-se la celălalt capăt al 
canapelei. Trebuie să discutăm despre ce ai de gând să faci. 

Stătea pe marginea pernei, cu genunchii apropiaţi și 
picioarele sprijinite oblic. Abigail nu își amintea să o fi văzut pe 
mama ei stând comod undeva. Coloana ei părea făcută din 
titan. 

Abigail se uită din nou la Hamish, care studia ceva în 
computerul său. 

— Trebuie neapărat să vorbim acum, mamă? 

— Da, trebuie. 

Voia să dea ochii peste cap. Voia să se smucească, indignată. 
Cât de ușor intra în starea aceea rebelă, când Abigail vedea clar 
că mama ei voia doar să o ajute. De ce îi era atât de ușor cu 
tatăl ei? De ce reușise să o convingă Hoyt să mănânce o felie de 
pâine prăjită cu cașcaval și să își schimbe hainele? De ce îi era 
mai ușor să plângă pe umărul lui, decât să se lase consolată de 
mama sa? 

Beatrice o luă de mână: 

— lar plângi. 

— Nu am voie? 

Abigail se uită fix la teancul de ziare de pe măsuţa de cafea, 
la ediţiile printate ale ziarelor Washington Post și Seattle 
Intelligencer. Paul copiase de pe Internet fiecare știre pe care o 
găsise, analizând rapoartele în speranţa că va găsi un detaliu pe 
care era sigur că i-l ascundea poliţia. Era complet paranoic, 
punându-i lui Abigail multe întrebări despre detaliile inventate 
de presă cu privire la locul crimei, pe care le prezentaseră ca 
fiind adevărate. 

Cu trei ani în urmă, Adam primise un avertisment pentru 
conducere fără asigurare. Era un semn că avea o latură mai 
întunecată, de care nu vorbește poliţia? Kayla fusese dată afară 
de la ultima școală pentru că fumase în incinta campusului. Asta 
însemna că era dependentă și de droguri mai puternice? Oare 


189 


traficantul ei adusese această nenorocire în familia lor? Era oare 
vreun criminal care o droga acum pe Emma undeva? 

Mai rău de-atât, temperamentul lui Paul era din ce în ce mai 
agresiv. Abigail insistase să îi spună care era motivul pentru 
care se bătuse cu Will Trent cu o zi în urmă și acesta se 
enervase atât de tare încât ea preferase să iasă din cameră 
decât să îl asculte. Voia să spună că nu îl mai recunoaște, dar nu 
era adevărat. Știuse mereu de ce e în stare. Tragedia scosese la 
iveală aceste defecte și, sincer vorbind, viaţa lor privilegiată 
facilitase ascunderea acestora. 

Erau obișnuiți cu spaţiul de opt sute de metri pătraţi. Era 
destul loc pentru a nu se lovi unul de altul. Apartamentul, cu 
bucătăria și sufrageria micuță și un singur dormitor era prea mic 
pentru ei. Se tot împiedicau unul de altul. Abigail se simţea la fel 
de prizonieră ca și Emma, oriunde ar fi fost ea. 

Işi dorea să îl prindă, să îl lovească, să facă ceva ca să îl 
pedepsească pentru ce-i făcuse Emmei. Paul rupsese tăcerea și 
ea era furioasă. Putea să și-o tragă cu femeile lui și să le alinte 
fata cât voia, dar tot ce îi cerea Abigail era să asigure siguranța 
familiei. 

Și el dăduse greș. Lucrurile luaseră o întorsătură groaznică. 

Beatrice îi mângâie mâna lui Abigail: 

— Trebuie să fii puternică. 

— Mamă, am omorât pe cineva. Ştia că nu trebuia să 
vorbească de faţă cu Hamish, dar cuvintele îi ieșiră pe gură. L- 
am sugrumat cu propriile mâini. Adam Humphrey era singurul 
care încercase să o ajute pe Emma, singura persoană care ne-ar 
fi putut spune ce s-a întâmplat de fapt, și eu l-am ucis. 

— Șșș... o linişti ea, ţinând-o de mână. Nu poţi schimba nimic 
acum. 

— Pot să simt remușcări, spuse ea. Pot să simt mânie, 
neputinţă și furie. 

Se strădui să respire, copleșită de emoţii. Cum putea să apară 
azi în faţa camerelor, în faţa întregii lumi? Nici măcar nu voiau 
să o lase să vorbească, fapt ce îl înfuriase pe Paul. În taină, pe 
Abigail o liniștise. 

Ideea de a deschide gura și de a implora un străin să îi 
elibereze fiica o îmbolnăvea. Dacă spunea ceva greșit? Dacă se 
interpreta răspunsul la vreo întrebare? Dacă părea a fi rece? 


190 


Dacă părea a fi prea dură? Dacă părea a fi prea aspră sau prea 
jalnică? 

Era ironic faptul că o îngrijorau celelalte femei, celelalte 
mame. Cele care se judecă atât de ușor, de parcă o 
caracteristică biologică le-ar îndreptăţi să se considere experte 
în domeniu. Abigail cunoștea fenomenul deoarece și ea 
procedase la fel când era înconjurată de siguranţa vieţii sale 
luxoase, perfecte. Citise povestea lui Madeleine McCann și 
JonBenet Ramsey, urmărise fiecare detaliu al cazului, le 
judecase pe mame la fel de dur ca toţi ceilalţi. O văzuse pe 
Susan Smith implorând presa și citise despre groaznicele acte 
de violenţă înfăptuite de Diane Down asupra copiilor săi. Îi 
fusese atât de ușor să le judece pe aceste femei - pe aceste 
mame - să stea pe canapea, să bea cafea și să le considere 
prea reci, prea dure sau prea vinovate, doar pentru că le văzuse 
pozele în revista People. Și acum, într-o ultimă lovitură a sorții, 
Abigail avea să fie una dintre aceste femei din faţa camerelor. 
Va apărea în acele reviste. Vecinii și prietenii, sau, mai rău, 
străinii vor sta pe canapelele lor și o vor judeca așa cum 
consideră de cuviinţă. 

— E în regulă, spuse Beatrice. 

— Nu e în regulă. Abigail se ridică de pe canapea, smulgându- 
și mâna din mângâierea mamei sale: M-am săturat să fiu 
protejată. Cineva trebuie să îl plângă pe Adam. Cineva trebuie 
să recunoască faptul că am dat-o în bară! 

Beatrice era tăcută și Abigail se întoarse spre ea. Lumina 
aspră nu o avantaja, evidențiind fiecare adâncitură, fiecare rid 
pe care machiajul nu îl putea ascunde. Mama ei făcuse câteva 
operaţii - un lifting al sprâncenelor, o ascuţire a bărbiei, dar 
rezultatul nu era drastic, ci mai mult o atenuare a efectelor 
timpului. 

Arăta tânără pentru vârsta ei, dar nu ca o figurină de plastic 
cu buze siliconate. 

Ea vorbi încet, autoritar: 

— Ai dat-o în bară, Abby. Nu ai înţeles situaţia și ai ucis un 
băiat. Beatrice nu obișnuia să folosească asemenea cuvinte și se 
vedea clar. Cu toate acestea, continuă: Credeai că te atacă, dar 
el voia să îl ajuţi. 

— Avea doar optsprezece ani. 

— Știu. 


191 


— Poate că Emma îl iubea. Avea poza ei în portofel. Poate că 
era iubitul ei. 

Se gândi ce însemna asta: S-ar fi ţinut de mână, primul lor 
sărut, atingerile stângace. Oare făcuseră dragoste? Știa ce 
însemnă să o ţină în braţe un bărbat, să o mângâie? Oare Emma 
va avea amintirea acestei prime iubiri, sau a răpitorului ei, 
violând-o? 

Singurul lucru la care se gândea Abigail ieri, pe vremea asta, 
era moartea Emmei. Acum se întreba ce s-ar întâmpla dacă ar 
trăi Emma? Abigail nu era naivă. Ştia că banii nu sunt singurul 
motiv pentru care ar răpi un bărbat o fată de șaptesprezece ani. 
Dacă se întorcea, dacă Emma ar scăpa, cine ar mai fi acel copil? 
Cine ar fi acel străin, care luase locul fiicei lor? 

Și cum s-ar descurca Paul? Cum s-ar mai uita la îngerașul lui 
fără să se gândească la ce păţise, la cum fusese folosită? După 
cearta de ieri, Paul nu o mai putuse privi pe Abigail în ochi. Cum 
ar mai privi-o pe fiica lor? 

Ea rosti cuvintele care o sufocau de când își dăduse seama că 
Emma nu era moartă, ci doar fusese răpită. 

— Cel care o are... o va face să sufere. Probabil că o chinuie 
chiar acum. 

Beatrice aprobă scurt. 

— Probabil. 

— Paul nu va... 

— Paul se va descurca, la fel ca tine. 

Se îndoia de asta. Paul își dorea ca totul să fie perfect, iar 
dacă nu putea fi perfect, măcar să pară perfect. Toată lumea ar 
ști ce s-a întâmplat cu Emma. Toţi ar ști fiecare detaliu al vieții 
ei distruse. Și cine i-ar putea blama pentru curiozitatea lor 
morbidă? Chiar și acum, Abigail își putea aminti numele copiilor 
răpiți și apoi regăsiţi din tabloide și filme: Elizabeth Smart, 
Shawn Hornbeck, Steven Stayner... Oare ce s-a ales de ei? Cum 
s-au descurcat familiile lor? 

— Cine va mai fi ea, mamă? Dacă se va întoarce, cine va mai 
fi Emma? întrebă Abigail. 

Beatrice îi ridică bărbia cu o mână fermă. 

— Va fi fiica ta și tu vei fi mama ei și vei face totul pentru ea, 
pentru că asta e menirea ta. Ai auzit? 

Abigail nu o văzuse niciodată pe mama ei plângând și nici nu 
avea să o facă acum. Văzu în ochii lui Beatrice puterea ei, 


192 


calmul dinaintea furtunii. Pentru o clipă, siguranţa din vocea ei, 
a cuvintelor ei, i-a adus un strop de liniște lui Abigail, pentru 
prima oară de când începuse acest coșmar. 

— Da, mamă, spuse ea. 

— Bravo, spuse Beatrice, atingând-o pe obraz înainte de a se 
îndrepta spre bucătărie. Căută prin dulapuri, spunând: l-am 
promis tatălui tău că vei mânca puţină supă înainte de a se 
întoarce el. Nu îl vei dezamăgi pe tăticul tău, nu-i așa? 


Capitolul 13 


Will avea mereu parte de un somn adânc. Presupunea că asta 
se datora faptului că împărţise camera cu străini timp de 
optsprezece ani. Invăţase să ignore tusea, gemetele, șuieratul 
vântului și cântecele de leagăn pe care le îngăima fiecare 
adolescent, încă de la o vârstă fragedă. 

Noaptea trecută, în casă fusese liniște, cu excepţia sforăitului 
ușor al lui Betty și gemetelor ocazionale ale lui Angie. Cu toate 
acestea, îi fusese imposibil să doarmă. Creierul lui Will refuza să 
se liniștească. Intins în pat, uitându-se pe tavan, mintea lui 
procesase fiecare urmă de probă pe care o aveau până la 
răsăritul soarelui, când Will se ridicase până la urmă din pat. Își 
urmase rutina zilnică, o scosese pe Betty la plimbare și apoi 
ieșise să alerge. Chiar și în timpul joggingului, în căldura care îi 
seca pielea de orice urmă de hidratare, nu se putuse gândi 
decât la Emma Campano. Era ţinută undeva la aer condiționat, 
sau suferea în aceste temperaturi ridicate? Cât va mai 
supraviețui singură? Ce îi făcea răpitorul? 

Nu suporta să se gândească la asta. Will stătea în spatele 
Primăriei, așteptându-i pe părinţii Emmei Campano și nu reușea 
să își scoată din minte faptul că, pentru prima dată, nu era 
invidios pe Paul Campano. 

Will se întreba cum îi spusese Amanda lui Paul să nu deschidă 
gura în timpul conferinței de presă. Probabil că Paul nu 
acceptase ordinul prea ușor. Era obișnuit să facă pe șeful, să 
controleze oamenii cu furia lui, sau măcar cu aparențele. Chiar 
și când nu vorbea, Paul reușea să își exprime dezgustul. Will știa 
că răpitorul îi va urmări pe părinţi pentru a observa cel mai mic 


193 


gest care l-ar încuraja să o omoare pe fată. Era foarte greu să îi 
închizi gura lui Paul. Will era fericit că asta nu era treaba lui. 

Amanda nu fusese prea mulţumită de faptul că presa o 
forțase să organizeze o conferinţă. O programase la o oră la 
care majoritatea reporterilor încă ar mai fi dormit. Nu erau la fel 
de cruzi la șase și jumătate dimineaţa cum ar fi fost la opt sau 
nouă și ei îi plăcea să profite de asta. Dorind să o menajeze, Will 
nu o deranjase pe Faith cu un telefon matinal. Se gândea că i-ar 
prinde mai bine somnul. Nu o cunoștea prea bine, dar presupuse 
că și ea petrecuse o noapte albă, la fel ca și el. Poate că dacă 
dormea două ore în plus, ar fi ajutat-o să-și limpezească mintea. 
Măcar unul dintre ei să știe ce au de făcut. 

Un BMW 750 negru opri în spatele Primăriei. Desigur, Paul 
refuzase să fie adus de o mașină de poliţie. Amanda le spusese 
soților Campano să se întâlnească cu Will pe partea dinspre 
North Avenue a clădirii pentru că un grup de fotografi se 
adunaseră deja pe treptele aripii estice a clădirii. Zona din spate 
era deschisă numai mașinilor de poliție și altor vehicule 
autorizate, așa că vulturii nu puteau intra fără a fi arestaţi. 

Paul cobori primul din mașină, aranjându-și cu mâna șuviţa de 
păr care îi acoperea începutul de calviţie din creștet. Purta un 
costum închis la culoare, cu o cămașă albă și cravată albastră - 
nimic ieșit din comun. Amanda probabil că îi învățase să nu 
apară ca fiind prea bogaţi sau bine îmbrăcaţi - nu de teama 
răpitorului, ci pentru că presa le-ar fi analizat fiecare centimetru 
pentru a le găsi punctele vulnerabile, de care s-ar fi putut folosi 
în articolele pe care urmau să le scrie. 

Abigail deschise portiera sa chiar atunci când Paul se întindea 
după mâner. Picioarele ei lungi și tonifiate erau goale, iar 
pantofii ei aveau un toc modest. Purta o fustă albastru-închis și 
o bluză albă, de bumbac, în genul celor pe care le prefera Faith 
Mitchell. Imaginea ei era una de reţinere, de supunere. Cu 
excepția mașinii de nouăzeci de mii de dolari, putea fi 
confundată cu orice mamă din zonă. 

Cearta de ieri încă avea repercusiuni evidente asupra 
cuplului, sau poate că mai avuseseră loc și altele între timp. Se 
simțea tensiunea dintre ei. Chiar și când se îndreptau spre 
scările de la intrare, Paul nu se oferi să îi dea mâna și nici ea nu 
se întinse după ea. 


194 


— Domnule agent Trent, spuse Abigail cu o voce abia 
perceptibilă. 

Privirea ei era lipsită de viaţă. El se întrebă dacă mai era 
cumva sedată. Părea să nu se poată ţină pe picioare. 

Paul, pe de altă parte, aproape că ţopăia. 

— Vreau să vorbesc cu șefa ta, spuse el. 

— O să vă întâlniți imediat, spuse Will, deschizându-i ușa. 

Parcurseră holul îngust până la liftul privat, care deservea 
secția de poliție. Will nu se putu abţine să nu își ţină mâna în 
dreptul spatelui lui Abigail pe parcursul drumului. Faptul că Paul 
nu părea să observe nimic nu era deloc surprinzător, dar Will 
realiză că ura pentru acest bărbat revenise în forță. Soţia sa 
cădea din picioare în faţa lui și el nu putea decât să ceară să 
vorbească cu persoana de la conducere. 

Will nu se grăbi, pentru ca Abigail să nu facă un efort pentru a 
ține pasul. Paul le-o luă înainte spre lifturi, de parcă ar fi știut 
încotro să o ia. 

— Nu va dura foarte mult, îi șopti Will femeii. 

Ea îl privi, cu ochii înroșiţi, plini de lacrimi. 

— Nu știu ce am de făcut. 

— Veţi ajunge curând acasă... 

— Am o declaraţie de făcut, îi spuse Paul lui Will, vocea lui 
stridentă răsunând în spaţiul restrâns. Nu ai cum să mă oprești. 

Will încercă să își controleze furia, dar trufia celuilalt era 
foarte iritantă. 

— Ce anume vrei să spui? 

— Voi oferi un bonus. 

Will simţi cum e luat din nou prin surprindere. 

— Un bonus pentru ce? 

— Îi voi spune răpitorului că vom dubla banii de răscumpărare 
dacă Emma nu va fi rănită. 

— Nu așa funcţionează... 

— Vreau să vorbesc cu șefa ta, îl întrerupse el, apăsând pe 
butonul de liftului chiar în momentul în care se deschideau ușile. 
N-am timp să mă cert cu tine. 

Liftul antic era plin de polițiști. Cu toţii îi recunoscură pe soții 
Campano și îi ocoliră cu grijă, ieșind din lift cât puteau de 
repede. 

Paul intră. Will o împinse ușor de la spate pe Abigail, 
convingând-o să se miște. Formă codul pe tastatura sinistră și 


195 


apăsă butonul pentru etajul trei. În străfundul clădirii se auzi un 
huruit, ușile scârțâiră și se închiseră și liftul porni, smucindu-se. 

Printre altele, Will vorbise despre conferință cu Amanda, cu o 
seară în urmă. Soții Campano nu urmau să se adreseze presei 
pentru că Abigail era prea vulnerabilă și Paul era prea volatil. 
Chiar și cea mai inofensivă afirmaţie putea fi transformată într-o 
acuzaţie zdrobitoare. 

— Aici nu e ca în filme. Nu trebuie să faci nicio declaraţie. 
Trebuie doar să fii acolo pentru ca răpitorul să știe că Emma are 
părinţi care o iubesc, îi spuse Will lui Paul. 

— Du-te dracu’, urlă Paul, cu pumnii încleștaţi. Nu mă poți 
împiedica să vorbesc cu presa. 

Pe Will încă îl durea nasul de ieri. Se întrebă dacă îl va lovi iar 
și cât de tare va sângera. 

— Te pot împiedica să vorbești la această conferinţă. 

— Vedem noi ce spune șefa ta, îi spuse Paul, încrucișându-și 
brațele. Poate că nici el nu era gata să îl lovească din nou. Ti-am 
spus și ieri că nu glumesc. Tipul ăsta vrea bani și noi îi vom da. 
Orice vrea. Nu voi permite ca puiul meu să păţească ceva. 

— E prea târziu, spuse Abigail. Vocea ei era doar o șoaptă, dar 
se făcu auzită. Îi spuse soţului ei: Nu știi că ce a fost mai rău a 
trecut deja? 

Paul o privi surprins. 

— Nu spune asta. 

— Singurul motiv pentru care ne-o dă înapoi e că a terminat 
cu ea. 

Paul ridică furios pumnul spre ea. 

— Să nu te mai aud spunând asta! 

— Dar așa e, spuse ea, neimpresionată de accesul lui de furie. 
Ştii că așa e, Paul. Ştii că s-a folosit de ea cum a... 

— Incetează! urlă el, prinzând-o de mâini și scuturând-o. 
Închide gura, m-ai auzit? Taci odată! 

Ușile se deschiseră, iar clopotelul anunţă că ajunseseră la 
etajul trei. Un bărbat înalt, cu părul cărunt și pielea bronzată era 
postat în faţa ușii. Arăta ca venit din Garden & Gun, iar Will îi 
recunoscu fața din articolele din ziare: Hoyt Bentley, bunicul 
bogat al Emmei Campano. Amanda era lângă el. 

Dacă era surprinsă de faptul că Paul își ameninţa soţia, nu o 
arătă. Îl observă pe Will, privindu-i cu atenţie faţa învineţită. 


196 


Ridică o sprânceană și el înţelese imediat că aveau să discute 
despre cum primise un pumn în faţă la momentul potrivit. 

Hoyt vorbi ca o persoană obișnuită să fie respectată: 

— Dă-i drumul, Paul. 

— Nu până spune că nu e adevărat, insistă Paul, de parcă era 
la un concurs al orgoliilor pe care l-ar câștiga dacă își maltrata 
soţia. 

Abigail era evident obișnuită cu asta. Chiar dacă suferea, 
tonul ei avea o doză de sarcasm. 

— Bine, Paul. Nu e adevărat. Emma e bine. Sunt sigură că cel 
care o are nu a rănit-o și nu a abuzat-o... 

— De ajuns, spuse Amanda. De aceea nu vorbiţi cu presa 
niciunul dintre voi. Întinse mâna, blocând ușile liftului. | se 
adresă lui Paul: Poate vrei ca soţia ta să răspundă la întrebări 
despre uciderea lui Adam Humphrey? Sau vrei să vorbești 
despre aventurile tale amoroase? Zâmbetul ei rece îi lumină 
faţa. Uite cum vom proceda: amândoi veți sta acolo, în fața 
camerelor. Eu voi citi o declaraţie scrisă în prealabil, în timp ce 
presa va face fotografii, apoi amândoi veţi merge acasă și veţi 
aștepta al doilea apel de la răpitor. Clar? 

Paul lăsă mâinile pe lângă corp, cu pumnii încleștați. 

— Emma e bine, îi spuse soţiei sale, neputând să îi permită 
ultimul cuvânt. E o răscumpărare, nu o răpire. Răpitorii nu își 
rănesc victimele. Vor doar banii. 

Will se uită la Amanda, știind că se gândesc amândoi la 
același lucru. Paul tocmai le confirmase că angajase specialiști 
din afara poliţiei pentru a-l sfătui, sau poate chiar mai mult de 
atât. Oferta dublării sumei de bani era un risc calculat, dar cei 
care erau plătiţi cu ora obișnuiau să inventeze astfel de strategii 
pentru a justifica salariile imense. 

Hoyt rupse tăcerea cu o voce de o rezonanţă impunătoare, 
care se potrivea perfect cu costumul său de miliarde de dolari și 
pantalonii croiți manual. 

— Dacă vom oferi mai mulţi bani nu vom face decât să îl 
convingem pe răpitor că ar putea primi și mai mult dacă 
așteaptă. 

Paul clătină din cap. Buzele i se mișcau, dar nu spunea nimic. 
Era ca și cum mânia îi luase suflul. Will era surprins că Paul nu 
se simţea mai intimidat de socrul său. Observă un fel de 
camaraderie între Hoyt și Amanda, pe care Paul nu o sesizase. 


197 


Ei deciseseră deja cum vor aborda problema, care era cea mai 
bună soluţie. Will nu era surprins că cei doi se înțelegeau bine. 
Într-un fel, Amanda era căpitanul industriei ei, iar Hoyt Bentley o 
aprecia pentru asta. 

— Nu vreţi să discutăm? le sugeră Amanda. 

Le arătă spre holul lung din faţa lor, spre ferestrele ponosite 
cu vedere spre șinele de tren. Paul îi privi pe rând pe Amanda și 
pe socrul său. Aprobă scurt din cap, apoi merse pe hol împreună 
cu ei. Nimeni nu scoase o vorbă până ce nu se depărtară destul 
încât să nu fie auziți. 

Will încercă să nu se simtă jignit - era copilul care nu avea 
voie la masa adulţilor. Ironia era că stătea exact în ușa toaletei 
femeilor. Will se uită în altă direcţie, sprijinindu-se de perete. 
Inainte de a se întoarce, observa tactica iniţială a lui Paul, cea 
de a arăta agresiv spre Amanda. Chiar și de la douăzeci de metri 
putea simţi tensiunea pe care o crea gestul său. Existau doar 
câteva persoane în lume care trebuiau mereu să fie în centrul 
atenţiei. Paul era regele lor. 

— Nu e chiar atât de rău, spuse Abigail. 

Will ridică din sprâncene, provocându-și o durere puternică în 
zona nasului. Se gândi că ar trebuie să nu își mai plângă de milă 
și să profite de ocazie pentru a vorbi cu Abigail Campano, cu 
care nu rămăsese până atunci singur. 

— l-am spus niște lucruri oribile ieri. Azi. În această dimineaţă. 
Zâmbi ușor: În baie. Pe alee. În mașină. 

— Ești foarte stresată. 

— Nu eram genul de persoană care să reacționeze așa, spuse 
ea, deși lui Will i se păruse destul de naturală atitudinea ei din 
ziua precedentă. Poate că așa eram înainte. Cu ceva timp în 
urmă. Acum mă port din nou așa. 

Nu prea avea logică, dar Will prefera să vorbească cu ea 
decât să se chinuie să audă ce spuneau adulții. 

— Trebuie să te străduiești să reziști. Conferinţa nu va dura 
mult și Amanda se va ocupa de tot. 

— Ce caut aici? Intrebarea ei era atât de directă, încât Will nu 
știa ce să răspundă. Ea continuă: Nu voi face o cerere. Nu voi 
implora răpitorul să îmi returneze fiica în siguranţă. De ce? 

El nu îi spuse că dacă răpitorul era sadic, văzând-o pe Abigail 
că suferă, va deveni mai creativ cu victima sa. Chiar și așa, 
Abigail dovedea necontenit că nu era deloc previzibilă. 


Îi oferi o variantă mai voalată a adevărului. 

— E mai ușor dacă o lăsaţi pe Amanda să vorbească. 

— Și nu mă vor întreba despre uciderea lui Adam? 

— Printre altele. 

— Nu se vor întreba de ce nu suntem acasă pentru a aștepta 
cel de-al doilea apel? 

El se gândi că vorbea mai mult pentru sine decât pentru 
presă. 

— Sunt niște momente tensionate, nu doar pentru noi, ci și 
pentru cel care a luat-o pe Emma. Vrem ca presa să înceteze cu 
invențiile. Nu vrem să difuzeze aceeași poveste imaginară, 
inventând probe și teorii, în timp ce noi încercăm să negociem 
întoarcerea Emmei. 

Ea aprobă încet din cap. 

— Cum va fi acolo? În faţa camerelor? 

Groaznic, se gândi Will, dar spuse: 

— Eu voi fi în camera din spate. Te uiţi la mine, da? Ea aprobă 
și el continuă: Se vor face multe poze, se vor pune multe 
întrebări. Te uiţi fix la mine și ignori totul, da? Nu sunt greu de 
reperat în mulțime. 

Ea nu râse la gluma lui. Observă că își ţinea poșeta în dreptul 
stomacului. Era mică. Will se gândi că trebuia să fie o geantă 
plic. Will văzuse „șifonierul” ei, o cameră mobilată complet, care 
era mai mare decât bucătăria lui. Avea rochii de seară și haine 
făcute la comandă și pantofi cu toc înalt, dar nu părea să fi avut 
ceva atât de modest. 

Se întrebă dacă Abigail cumpărase vestimentația pentru 
această ocazie sau dacă o împrumutase de la o prietenă. 

De parcă i-ar fi putut citi gândurile, ea întrebă: 

— Îmi joc bine rolul de criminal plin de remușcări? 

Will auzise la știri că fusese numită astfel. Reporterilor le 
convenea foarte mult ideea de mamă feroce care își protejează 
fiica. 

— Nu ar trebui să te uiţi la TV. Măcar până se termină toate 
acestea. 

Ea deschise geanta. Will văzu un ruj, un set de chei și o serie 
de fotografii pe care ea puse mâna, dar pe care nu le scoase. In 
schimb, scoase un șervețel și îl folosi pentru a-și șterge nasul. 

— Cum să nu mă uit? Cum să nu absorb fiecare cuvânt oribil 
care le iese pe gură? 


Will nu știa ce voia să audă, așa că nu răspunse. 

Paul nu se dezminţi și urlă „du-te dracului” pe sală. Nu se auzi 
răspunsul Amandei, șuierat printre dinţi, dar tonul ei era atât de 
rece încât le dădu fiori. 

— Imi place şefa ta, spuse Abigail. 

— Mă bucur. 

— Ea mi-a scris declaraţia. 

Will știa asta deja. Amanda nu ar fi avut încredere în mamă să 
scrie rugămintea de returnare a fiicei sale. Detaliile erau prea 
importante. Un singur cuvânt nepotrivit ar putea trimite un 
mesaj greșit și s-ar trezi că investighează un caz de crimă, și nu 
unul de răpire. 

— Ea nu mă minte, spuse Abigail. Tu o să mă minţi? 

— In legătură cu ce? 

— Mă vor întreba despre Adam? 

— Dacă știu meserie, da. Vor încerca. Dar ţine minte că nu 
trebuie să le răspunzi. Reporterii știu regulile. Asta nu înseamnă 
că le vor respecta, dar tu trebuie să o faci. Nu îi lăsa să te 
momească. Nu le permite să te aducă în punctul în care trebuie 
să dai explicaţii sau în care vei spune ceva de care se vor folosi 
mai târziu. 

— L-am ucis. L-am omorât. 

— Nu ar trebui să-i spui asta unui poliţist. 

— Eram avocat înainte, spuse ea. Știu cum merge treaba. 

— Ce anume? 

— Depinde cum evoluează lucrurile, nu? Dacă mă puneţi sau 
nu sub acuzare. Dacă Emma se întoarce întreagă, dacă ea... 
Abigail inspiră, ștergându-se la nas din nou. Dacă mă susțin 
ziarele, dacă mă prezintă ca un criminal cu sânge rece, dacă 
părinţii vor să fiu condamnată... Mulţi de dacă. 

— Nu te vom pune sub acuzare pentru nimic, o linişti Will. 

Abigail arătă spre Amanda: 

— Ea ar putea. 

Will recunoscu pentru sine că avea dreptate. 

— Nu e treaba mea să vă sfătuiesc, dar nu rezolvaţi nimic 
dacă vă gândiţi la asta. 

— Era doar un copil. Avea toată viața înainte. Strânse buzele, 
oprindu-se puţin pentru a se reculege: Gândește-te la toate 
lucrurile de care l-am privat, la tot ce le-am răpit părinţilor săi. 
Acum nu mai au nimic. Doar optsprezece ani, apoi nimic. 


200 


Will nu știa ce ar fi spus în locul ei, dar se întrebă dacă Abigail 
se concentra atât de mult pe Adam Humphrey pentru că nu ar fi 
suportat să se gândească la soarta fiicei sale. 

— Ce le voi spune reporterilor când mă vor întreba de el? zise 
ea. 

— Nimic. Le-am spus de la bun început să își direcţioneze 
întrebările către Amanda. Nu vor face asta, bineînţeles, dar tu 
nu trebuie să vorbești cu ei. 

— Dar dacă vreau să o fac? 

— Ce vrei să spui? întrebă Will. Dacă le vei spune ce mi-ai 
spus mie, te anunţ de pe acum că te vor răstigni până diseară. 
Adăugă: Dacă vrei să te pedepsești pentru ce i-ai făcut lui Adam 
Humphrey, mai bine iei niște pastile sau heroină. Ti-ar fi mai 
bine decât să te supui torturii presei. 

— Ești cu adevărat sincer. 

— Presupun că da, recunoscu Will. Păstrează-ţi energia pentru 
Emma. Dacă nu poţi fi puternică pentru tine, măcar fii pentru 
ea. 

— M-am săturat să mi se spună să fiu puternică. 

Will se întrebă ce altceva îi puteau spune. Să fie slabă? Să-și 
închirieze hainele? Să jelească? Toate acestea erau reacţii 
obișnuite pe care le-ar avea o persoană normală, dar nu ar da 
bine pe sticlă. 

— De obicei nu sunt atât de melodramatică... Clătină din cap. 
Dacă mă vede la televizor și crede că Emma își merită soarta? 
Dacă fac ceva greșit, sau nu par destul de abătută, sau par prea 
abătută... spuse Abigail. 

— Nu te mai poţi juca așa. 

— Să mă joc? întrebă ea. Aș vrea eu să fie un joc. Aș vrea să 
mă trezesc mâine și să strig la Emma să se pregătească pentru 
școală. Aș vrea să ţip la soțul meu pentru că umblă cu altele. Aș 
vrea să joc tenis cu prietenele și să organizez mese festive și să 
îmi decorez casa și să ignor aventurile soțului meu și... Reușise 
să se ţină tare mai mult decât crezuse Will. Incet, încet, 
începuse să cedeze. Un tremur în zona bărbiei, a buzei de jos, 
care se întinse pe restul feței ca un tic. Continuă: Aș vrea să fiu 
în locul ei. Poate face ce vrea cu mine. Poate să mi-o tragă, mă 
poate sodomiza, mă poate lovi, mă poate arde. Nu-mi pasă. 
Acum plângea în hohote: E doar un copil. Nu poate îndura. Nu 
va supraviețui... 


201 


Chiar și când îi luă mâna, Will își dădu seama cât de anapoda 
era gestul său. Nu o cunoștea pe femeie și nici nu era în măsură 
să o consoleze. 

— Emma e în viaţă, îi aminti Will. La asta trebuie să te 
gândești. Fiica ta e în viaţă. 

În mod ciudat, momentul deveni și mai anapoda. Încet, ea își 
retrase mâna. Își trecu degetele pe sub ochi în acea manieră 
magică în care își șterg femeile dermatograful pentru a nu se 
întinde. Deodată, ea îl întrebă: 

— De unde îl știi pe soţul meu? 

— Ne-am cunoscut cu mult timp în urmă. 

— Erai unul dintre băieții care îl maltratau? 

Will rămase cu gura căscată, dar nu reuși să răspundă. 

— Soţul meu nu prea vorbește despre copilăria lui. 

Will i-ar fi putut povesti câte ceva, dar nu spuse decât: 

— Poate că e mai bine așa. 

Abigail îl privi cu atenţie, pentru prima oară de când se 
cunoscuseră. Simţi cum ochii ei observau cicatricele de pe fața 
lui, linia subţire, roz de deasupra buzei, acolo unde fusese atât 
de adâncă tăietura, încât nu mai reușiseră să îl coasă bine. 

Privirea ei era atât de intimă, încât aproape că îl atingea. 

Amândoi mutară privirea, rușinaţi. Will se uită la ceas pentru 
a se asigura că mai are baterie. Abigail căută frenetic prin 
geantă. 

Se auziră pași pe gresie, Hoyt, Amanda și Paul venind spre ei. 
Paul părea învins cu desăvârșire, iar Will se gândi că mai bine ar 
fi acordat mai multă atenţie discuţiei celor trei. Paul îi luă mâna 
soţiei sale și o puse pe brațul său. 

Amanda îi mulțumi lui Hoyt, strângându-i mâna. El își sărută 
fiica pe obraz, îl bătu pe Paul pe umăr, apoi se îndreptă spre 
ieșire. Will se gândi că milionarul își adusese contribuţia. 

Amanda o luă de mână pe Abigail. Naturaleţea gestului era 
surprinzătoare, dar femeile, până și Amanda, își permiteau așa 
ceva. 

— Capul sus, îi spuse ea. Să nu vadă că te doboară. 

Will își mușcă buza, știind că Amanda spera exact opusul. 
Ideea de mamă suferindă era foarte valoroasă în aceste 
momente. Paul era un simplu accesoriu. Știind cum stă treaba, 
Will se gândi că jumătate dintre cei care urmăreau povestea îl 
considerau pe el sursa tuturor relelor. Dacă Abigail părea a fi 


202 


puternică, ar fi suspectat-o și pe ea. Dar, desigur, singura părere 
care conta cu adevărat era cea a celui care o avea pe Emma 
Campano. Dacă răpitorul era de părere că părinţii nu merită, s- 
ar gândi de două ori înainte de a le returna copilul. 

— Pe aici, spuse Amanda, arătându-le spre celălalt capăt al 
holului. 

Deschise ușa către sala în care se afla presa și bliţurile 
luminară din toate direcțiile, orbindu-i pe toţi pentru câteva 
secunde. 

Will rămase în dreptul ușii, observând camerele care îi 
urmăriră pe Amanda și soţii Campano până la locaţia 
improvizată din spatele sălii înguste. Nu voia să își vadă poza în 
ziar. Nu voia să le răspundă la întrebările idioate. Voia doar ca 
răpitorul să o vadă pe Abigail Campano, cu ochii adânciţi în 
orbite, cu buzele crăpate și umerii lăsaţi. Voia să vadă ce i-a 
făcut acestei mame, luând-o pe Emma. 

Reporterii se agitau prin cameră și Amanda nu se grăbi deloc 
să își aranjeze microfonul, scoțând paginile cu declaraţia 
pregătită în prealabil. Erau aproximativ cincizeci de reporteri, 
majoritatea bărbaţi, cu toţii părând ușor disperaţi în sala 
înghesuită. Aerul condiţionat nu îi ajuta prea mult, iar aerul 
fierbinte intra printr-o fereastră spartă precum căldura degajată 
de o flacără. Nu aveau prea multe informaţii despre caz, în mare 
parte pentru că nimeni din echipa Amandei nu era destul de 
prost încât să deschidă gura. Presa rămăsese să se descurce 
singură, și din câte auzise Will la radio, începuseră să preia 
informaţii de la alte posturi. 

Fără nicio introducere, Amanda citi din declaraţie: 

— Recompensa pentru orice informaţie care ar duce la 
recuperarea Emmei Campano a fost suplimentată, valorând 
acum o sută de mii de dolari. 

Menţionă detaliile, numărul de urgenţă, asigurarea că 
identitatea apelatului nu va fi divulgată. 

— După cum știți, Emma Eleanor Campano este o fată de 
șaptesprezece ani care este înscrisă la un liceu privat din afara 
orașului. Emma a fost răpită din casa ei acum trei zile, între 
orele unsprezece și douăsprezece. La aproximativ zece și 
jumătate ieri dimineaţă, s-a primit un apel de la un bărbat care 
pretindea a fi răpitorul. S-a cerut o răscumpărare. Încă așteptăm 
detalii și vă vom oferi mai multe informaţii mâine dimineaţă. Voi 


203 


citi acum o declaraţie scrisă de Abigail Campano, mama Emmei 
Campano. 

Camerele nu mai conteniră cu fotografiile și Will o văzu pe 
Abigail căutându-l cu privirea în spatele sălii. El își îndreptă 
spatele, profitând de avantajul pe care i-l oferea înălţimea lui 
naturală. Îl găsi într-un final și el văzu groaza din ochii ei. 

Poate că Will petrecuse prea mult timp în compania Amandei 
în ultima vreme. Se bucura să o vadă îngrozită, știind că 
fotografiile îi vor surprinde teama. 

Expresia de pe faţa mamei reflecta fiecare secundă a 
ultimelor trei zile - nopţile nedormite, certurile cu soţul său, 
groaza cumplită pentru cele întâmplate. 

Amanda citi: 

— „Către cel care o are pe Emma: te rugăm să înţelegi că eu 
și tatăl ei o iubim enorm pe Emma și vom face orice ne ceri 
pentru a o primi înapoi pe fiica noastră. Emma are doar 
șaptesprezece ani. Îi place îngheţata și să urmărească serialul 
Prietenii tăi împreună cu noi, în seara dedicată familiei. Pe mine 
și pe tatăl ei nu ne interesează să ne răzbunăm sau să 
pedepsim pe cineva. Nu vrem decât să o primim pe Emma 
înapoi.” Amanda se uită pe deasupra ochelarilor: „Te rugăm să o 
aduci pe Emma înapoi.” Împături din nou foaia: Voi răspunde la 
câteva întrebări. 

— Abby, cum te-ai simţit când l-ai ucis... strigă un reporter de 
la un ziar local. 

— Respectaţi regulile, vă rog, îl întrerupse Amanda. Vă rog să 
îmi adresaţi mie întrebările. 

Reporterul nu renunţă. 

— O veţi acuza pe Abigail Campano de uciderea lui Adam 
Humphrey? 

— Nu plănuim nicio arestare momentan. 

Abigail se uită la Will și nu trădă niciun gest de încordare. 
Lângă ea, Paul părea că se chinuie să își ţină gura. 

— Ce piste urmăriţi momentan? Aveţi vreun suspect? întrebă 
un alt reporter. 

— Evident, ancheta rulează la putere maximă. Nu pot intra în 
detalii. 

Veni o altă întrebare: 

— Aţi trimis echipaje de poliţie la școala Westfield. Vă temeţi 
să nu fie vorba despre un criminal în serie? 


204 


Teoria criminalului în serie era foarte populară la talk show- 
uri. Crimele supranumite Hiker Murders din ianuarie nu fuseseră 
uitate prea ușor. 

— Nu prezintă semnalmentele unui criminal în serie până în 
acest moment, le spuse Amanda. 

Will simţi cum o picătură de sudoare i se prelingea pe spate. 
Blițurile încălziseră și mai tare camera. Deschise ușa pentru a 
profita de puţin aer curat. 

— Când credeți că se va face o arestare? întrebă cineva din 
faţă. 

Amanda evită cu tact întrebarea. 

— Imediat ce vom fi siguri că am găsit vinovatul. 

— Ce alte piste urmăriţi? 

— Verificăm fiecare indiciu. 

— Și acestea sunt? 

Amanda zâmbi: 

— Nu pot oferi detalii. 

Will o privi din nou pe Abigail. Vedea cum se leagănă și nu 
știa dacă era din cauza căldurii sau a circumstanțelor. Devenise 
foarte palidă. Părea că mai avea puţin și leșina. 

Will ridică bărbia, atrăgându-i imediat atenţia Amandei. Nu 
era nevoită să se uite la Abigail pentru a ști ce îl îngrijorează. In 
loc să încheie întâlnirea, întrebă: 

— Mai aveţi întrebări? 

Un bărbat într-un tricou negru, care nu își ascundea originile 
din orașul care nu doarme niciodată, întrebă: 

— Sunteţi de acord că s-a pierdut o perioadă importantă de 
timp din cauza incompetenţei Departamentului de Poliţie 
Atlanta? 

Ochii Amandei îl reperară pe bărbat și îi oferi acestuia unul 
dintre zâmbetele sale faimoase: 

— În momentul de faţă, ne axăm pe găsirea Emmei Campano 
și nu pe învinuirea cuiva. 

— Dar nu ar i... 

Amanda îl întrerupse. 

— Aţi pus deja o întrebare. Lăsaţi-i și pe alții. 

Will auzi și întrebările altor reporteri locali. Will era mai mult 
interesat de Abigail Campano. Aceasta căuta din nou ceva în 
geantă, cu privirea în jos. Se aplecase prea mult în scaun. 
Pentru o clipă, crezu că va cădea pe podea, dar Paul o prinse în 


205 


ultimul moment, luând-o în braţe și ridicând-o. Îi șopti ceva în 
ureche și Abigail aprobă din cap. Ea ridică privirea spre oamenii 
care o înghesuiau, toată omenirea care voia să o sece și de 
ultima picătură de viaţă. Deschise gura pentru a respira. Bliţurile 
izbucniră cu sălbăticie. Will își imagina adjectivele cu care vor 
ieși la rampă reporterii: devastată, zdrobită, suferindă, la 
pământ. Planul Amandei funcţionase perfect. Abigail îi 
impresionase pe toţi fără a scoate un cuvânt. 

Le mai premise câteva întrebări, toate referitoare la detalii pe 
care Amanda le evita cu dibăcie. Unele erau motivate: voiau să 
știe despre ce indicii aveau, dacă se făcuse vreun progres. 
Unele erau doar intrigante, precum cea a bărbatului care a 
întrebat dacă era opera unui criminal în serie sadic care „căuta 
fete tinere și bogate”. 

Amanda nu le oferi nimic, anunțând sfârșitul conferinţei 
bătând cu degete în masă, precum un judecător, apoi îi scoase 
pe soţii Campano din lumina reflectoarelor. 

Au mai fost încă o dată fotografiaţi în timp ce străbăteau sala, 
cu Amanda mergând în urma celor doi, către ieșire. Abigail abia 
se putea ţine pe picioare. Se sprijinea pe Paul ca pe o cârjă. 
Reporterii le făcură loc, nedorind să îi înghesuie. Dacă nu ar ști 
adevărul, Will ar fi crezut că erau respectuoși. 

La ieșire, Amanda spuse exact ce trebuia. li luă mâna lui 
Abigail, spunând: 

— Te-ai descurcat perfect. 

Abigail aprobă din cap, neputând să vorbească. Chinul o 
secase de ultima picătură de vlagă. 

— Al doilea apel al răpitorului va fi peste aproximativ trei ore. 
Voi fi cu voi în casă, spuse Amanda. 

— Mulţumim, spuse Paul. 

Amanda îi strânse mâna lui Paul. Îi aruncă o privire acidă lui 
will. 

— La mine în birou. În zece minute. 

El aprobă din cap și ea cobori pe scări. 

Pentru prima oară, Paul părea îngrijorat de soţia sa. 

— Te simţi bine? 

— Cred că e de la căldură, spuse ea, acoperindu-și stomacul 
cu mâna. 

— E o baie aici, le spuse Will. 


206 


Ea nu îl privi. Sprijinindu-se de soţul ei, se duse încet spre 
baie. În fața ușii, îi atinse faţa, apoi pieptul. 

— Mă simt bine. 

— Eşti sigură? 

Îi puse degetele la buze, apoi intră în baie. Paul rămas afară, 
cu fața la ușă, de parcă aceasta ar fi rămas deschisă. 

Will se trezi că îl încerca un sentiment de gelozie confuză. 
Cum îl putea iubi pe Paul cineva ca Abigail? Cum putea face un 
copil cu acest bărbat? Nici el nu era prea arătos, dar Paul 
începuse să se neglijeze cu ani în urmă. Se îngrășase destul de 
mult și avea și strabism. Nu era tocmai de admirat. Ce vedea 
așa atractiv la el? 

Și de ce, după aproape treizeci de ani, se mai compara cu 
nenorocitul ăsta? 

Paul oftă adânc. Făcu câţiva pași, apoi se întoarse de parcă ar 
fi făcut de pază. Will își băgă mâinile în buzunare și se sprijini de 
perete, întrebându-se de ce se tot trezea în fața toaletei 
femeilor. 

Paul se opri. Arătă spre propria faţă, întrebând: 

— Doare? 

Bătaia cu Paul de ieri era ultimul lucru la care se gândea Will, 
deși vânătaia care se întinsese de la baza nasului până sub ochi 
îl făcea să arate ca un faraon egiptean. In loc să îi răspundă, Will 
se uită în jos, observând că pantofii lui erau cam scâlciați. 

— Poftim, spuse Paul, întinzându-i teancul de fotografii pe 
care Will îl văzuse în poșeta lui Abigail. Știa deja că toate o 
arătau pe Emma în diferite stadii de fericire: Soţia mea voia să ţi 
le dea. El nu se uită la poze: Voia să știi cum arată Emma. 

Will luă pozele, dar nu se uită nici el la ele. Figura fetei îi era 
deja întipărită în minte. Nu avea nevoie de alte detalii vizuale. 

Paul vorbi mai încet. 

— Lovești mai tare decât obișnuiai să o faci. 

Will încercă să nu o ia ca pe un compliment. 

— În orice caz... spuse Paul, dar nu continuă. 

Will nu se putu abţine: 

— Ești cel mai mare idiot că o înșeli. 

— Știu. 

— Nu o meriţi. 

— Nu o pot privi. Vorbi la fel de încet, știind că soţia lui era în 
baie. Ai auzit ce a spus ieri. Știu că e de părere că e vina mea. 


207 


Lui Will i se aprinse radarul. 

— Îmi ascunzi ceva? 

— Nu, îi spuse Paul. Crede-mă, aș vrea eu. Aș vrea să existe 
vreun tip pe care l-am enervat sau cineva de care mi-am bătut 
joc, pe care să îl arăt cu degetul. L-aș omori în bătaie. 

— Dar fata cu care ieși? 

— E o femeie, spuse Paul, accentuând cuvântul. Nu e nimic 
serios. Lucrează la reprezentanţă. Era acolo când vorbeam cu 
Abby, când a început totul. 

— E căsătorită? 

— Nu. 

— Nu are vreun fost iubit gelos? 

Paul clătină din cap. 

— Locuiește cu părinţii. Știe că sunt căsătorit. Voia doar să se 
distreze puţin. Crede-mă, s-a mai distrat așa. De multe ori. 

— Tot va trebui să vorbesc cu ea. _ 

— O să-ţi scriu... se opri. Dă-mi cartea ta de vizită. li spun să 
te sune imediat ce ajung acasă. 

Will scoase portofelul și căută o carte de vizită. 

— Nu mă asculţi pe mine, dar măcar ascultă-l pe socrul tău. 
Lasă-ne pe noi să ne ocupăm. Știm ce facem. Eu știu ce fac. 

Paul se uită la cartea de vizită a lui Will, urmărind scrisul. 
Vocea lui era doar o șoaptă. 

— Noi doi am trăit o astfel de viaţă. Știam că există răutate în 
lume. Credeam că va fi altfel cu Em. Mi-ai văzut casa, frate. Sunt 
milionar. Am mai mulți bani decât pot cheltui. Se opri, copleșit 
de sentimente, cu ochii în lacrimi. Aș renunța la tot pentru a-mi 
primi copilul înapoi. 

Lui Will nu îi convenea să fie cel care îl asigură pe Paul că 
totul va fi bine, mai ales că știau amândoi care e adevărul. 

— Rahat, șopti Paul, ștergându-se la ochi. Parcă sunt un copil. 

Will se uită din nou la pantofi. Dăduse șaptezeci de dolari pe 
ei acum un an. Poate că ar trebui să își ia alţii. Se uită la pantofii 
lui Paul. Străluceau de parcă ar fi fost lustruiţi. Probabil avea pe 
cineva care făcea asta pentru el. Seara își punea pantofii tociţi 
în dulap și îi găsea în perfectă stare de dimineaţă. Sau poate că 
își lua alţii de fiecare dată. Câte perechi la mâna a doua 
primiseră amândoi la orfelinat? Găuriţi, care le făcuseră bătături 
la călcâie. Dacă ar fi avut banii lui Paul, Will și-ar fi cumpărat în 
fiecare zi o pereche nouă. 


208 


Paul oftă din nou, nebăgând de seamă observaţiile lui Will. 

— M-am tot gândit la lucrurile oribile pe care i le poate face. 

Will aprobă din cap. Paul știa exact ce le pot face bărbaţii 
copiilor. Will văzuse cicatricele, vânătăile. Îl auzise pe Paul 
urlând în mijlocul nopții. 

— Numai cu tine pot vorbi despre prostiile astea. 

— Abigail nu știe? 

— Încă e cu mine, nu? 

Will remarcă rușinea cu care spusese asta. Ştia foarte bine 
cum suna. Se uită din nou la Paul: 

— De ce mă urai atât de mult când eram mici? 

— Nu știu, Tomberon. A trecut mult de atunci. 

— Vorbesc serios, Paul. Chiar vreau să știu. 

Paul clătină din cap și Will crezu că nu va primi alt răspuns, 
dar acesta spuse: 

— Tu șştiai ce să faci, Tomberon. Ştiai cum să înduri. 

— Cum adică? 

— Acceptai situaţia. Faptul că erai acolo, pentru restul vieţii. 
Să nu ai pe nimeni. Se uită la Will, de parcă nu îi venea să 
creadă: Erai mulţumit. 

Will se gândi la zilele de vizite, la momentele în care se 
pieptăna și se îmbrăca în cele mai bune haine și se ruga ca 
vreun cuplu să îl vadă colorând sau dându-se în leagăn și să 
spună: El e. El e băiatul pe care vrem să îl adoptăm. Dar nimeni 
nu a făcut-o. Niciodată. Nu era mulțumire, era resemnare. 

— Nu era deloc așa, îi spuse lui Paul. 

— Așa părea. De parcă nu aveai nevoie de nimeni. De parcă 
te descurcai oricum. De parcă te mulțumeai cu ce îţi ofereau. 

— Era exact opusul. 

— Poate că așa era, recunoscu Paul. Ştii, când ești copil, vezi 
totul altfel. 

Will se trezi că vorbește înainte să își dea seama. 

— Ți-o voi aduce înapoi pe Emma. 

Paul aprobă din cap, neputând să spună nimic. 

— Va trebui să fii puternic pentru ea. La asta ar trebui să te 
gândești acum, la cum o poţi ajuta. Will adăugă: ea te are pe 
tine, Paul. Asta e diferenţa. Prin orice ar trece acum, tu o vei 
aștepta la sfârșit. 

— Îmi doresc să pot fi puternic, spuse el. Dar mă simt atât de 
neputincios acum... 


209 


— Nu ești neputincios. Erai cel mai al naibii dintre cei mai ai 
naibii. 

— Nu, prietene. Păru resemnat când îl bătu pe Will pe umăr: 
Eram cel mai speriat. 

În spatele ușii, începu să curgă apa la chiuvetă. Dozatorul de 
prosoape de hârtie scârțăi când se învârti, apoi se deschise ușa 
și Abigail ieși cu machiajul refăcut și buzele retușate. 

— Bine, spuse Paul, mai mult pentru sine. 

El întinse mâna și ea i-o luă, totul cu un gest cât se poate de 
firesc. Will îi conduse pe hol și apăsă pe buton. Abigail își 
sprijinea capul pe umărul lui Paul, cu ochii închiși, de parcă se 
forța să mai reziste. Când se deschiseră ușile, Will întinse mâna 
și tasta codul pe tastatură. Părinţii Emmei ieșiră. 

Paul îi făcu un semn subtil lui Will, nu de mulţumire, ci de 
recunoaștere a faptului că era acolo. 

Abigail nu îi mai aruncă nicio privire lui Will și ușile se 
închiseră. 

Will privi fotografiile din mână. Emma Campano îi zâmbea cu 
toată faţa. Le luă pe toate la rând. In unele era cu părinţii. In 
altele era doar cu Kayla Alexander. Pozele de când era mai 
tânără o arătau în compania unor fete din corul școlii, altele cu 
un grup într-o excursie la munte. Părea chiar mai vulnerabilă 
când era într-un grup decât atunci când era singură, de parcă 
simțea că e diferită, o străină. Văzu în ochii ei sclipirea unui 
suflet viu. 

Will băgă pozele în buzunar și se îndreptă către scări. 

e 

Biroul Amandei era în capătul opus al clădirii de al lui Will și la 
ani lumină de vederea lui tristă. In față se putea observa 
parcarea de la Home Depot. Mai sus pe stradă, orașul în toată 
splendoarea sa - zgârie-nori, maiestuoasele clădiri vechi și, în 
depărtarea înceţoșată, pădurea verde a parcului Piedmont. 

Masa ei de scris nu era clasica ramă de metal, ale cărei colțuri 
ascuţite fracturaseră zeci de rotule ale celor neatenți. Lemnul 
lustruit strălucea sub învelitoarea de piele, cu mesajele roz pe 
care i le lăsase Caroline. Tăviţele de acte erau goale. Will nu 
văzuse niciodată vreo urmă de praf în birou. 

Pe pereți erau atârnate fotografii ale Amandei alături de 
diferiți demnitari și articole în care era proslăvită. Pereţii erau 
văruiți într-un gri liniștitor. 


210 


Tavanul era acoperit de pătrate de un alb imaculat, nu de 
plăcile ponosite și pătate de apă, ca în mai toate birourile din 
clădire. Avea un televizor LED și propriul bar. Era cu totul 
altceva. 

— Te pot servi cu ceva? întrebă Caroline, secretara Amandei. 

Era singura femeie din echipa Amandei. Will presupuse că se 
datora faptului că Amanda avansase în era trofeelor, când nu 
exista decât un singur loc de conducere pentru femei. Sau poate 
era pentru că Amanda știa că bărbaţii sunt mai ușor de 
controlat. 

— Nu, mulțumesc, spuse el. Ţi-a spus Amanda că așteptăm... 

— Un telefon? îl întrerupse ea. 

— Mersi. 

Ea zâmbi și se întoarse la biroul ei. 

Will îl sunase pe Evan Bernard, profesorul de citire al Emmei, 
la prima oră a dimineţii. Bărbatul fusese de acord să analizeze 
biletele de ameninţare pe care le primise Adam Humphrey. 
După cum Ssugerase și Faith, Will spera ca acesta să le poată 
spune dacă era sau nu vorba de un dislexic. Trimiseseră o 
mașină de poliţie pentru a-i arăta cópii ale biletelor. Bernard 
trebuia să sune imediat ce le primea. 

Will se uită la ceasul telefonului său vechi, întrebându-se unde 
era Amanda. Ecranul nu mai lumina la fel de puternic. Uneori 
suna când era apelat, alteori lumina silențios. Mai devreme, 
începuse să vibreze fără motiv și Will se văzuse nevoit să îi 
scoată bateria pentru a-l opri. Era îngrijorat de telefon, căci era 
vechi de trei ani și mai apăruseră câteva milioane de modele de 
atunci. 

Un telefon nou ar însemna ca el să înveţe un nou set de 
comenzi. Ar trebui să schimbe toate numerele și să 
reprogrameze toate funcţiile. Cu asta și-ar fi ocupat concediul. 
Sau poate că nu. Dacă nu aveai slujbă, nu aveai nici concediu. 

— Se pare că primim răspunsuri pozitive din partea presei, 
spuse Amanda, intrând cu viteză în birou. Paul Campano neagă 
faptul că s-a implicat într-o altercaţie cu tine. El spune că a fost 
un accident, că ai căzut. 

Will se ridică atunci când ea intră în birou, dar fu atât de șocat 
încât rămase în picioare. 


211 


— Hamish Patel și gura lui spartă spun altceva. Amanda îl 
privi, căutând prin hârtiile de pe birou. După cum arăţi, să 
înţeleg că ai primit un pumn de la Campano? 

Will se așeză. 

— Da. 

— Și, după ochii învinețiţi și nasul umflat, să înțeleg că ai 
suportat cu bărbăţie loviturile lui? 

— Dacă așa spune Hamish... încercă Will. 

— Vrei să îmi spui de ce te-a lovit? 

Will îi spuse o variantă preferabilă a adevărului. 

— Ultimul lucru pe care i l-am spus înainte de a mă lovi a fost 
că voi avea nevoie de o mostră ADN de la el. 

— Și uite așa e tot vina mea. | s-a luat proba lui Paul? întrebă 
ea. 

— Da. Deci, ori e extrem de arogant, ori e nevinovat. 

Will se gândi că era amândouă, dar nu îi venea să creadă că 
Paul îi luase apărarea. Nici măcar nu menţionase favorul cu mai 
puțin de jumătate de oră în urmă. Poate că așa voia el să își 
ceară scuze că a fost un nemernic cu mulţi ani înainte. 

Sau poate că era același Paul căruia îi plăcea să își rezolve 
problemele în absenţa adulţilor. 

— Dar aventurile lui? 

— Am sunat la reprezentanţă imediat ce am ajuns acasă. 
Dacă nu mă sună până după-amiază, voi trimite o mașină de 
poliţie să o aducă. Will trebui să adauge: Instinctul îmi spune că 
Paul nu a avut nicio legătură. Dacă era doar o răpire, poate, 
dar... 

— Vom afla curând, spuse Amanda. Am trimis la analiză 
rapidă ADN-ul lui Paul și cel găsit pe corpul lui Kayla Alexander. 
Beckey Keiper de la laborator ne va suna imediat ce primește 
rezultatele. 

— Am trimis o mașină de poliţie la școala Emmei, spuse Will, 
șocat. Bernard va suna din clipă în clipă. 

— Ce ironic, că dislexicul nostru nu ne poate spune, nu? 

Will încercă să nu se fâţâie în scaun. În ultimii zece ani, își mai 
sunase șefa acasă doar să îi spună că murise un coleg. Aseară 
fusese chiar și mai acidă cu el când îi explicase că nu fusese 
capabil să observe nimic ciudat la biletele pe care cineva, 
probabil ucigașul, le băgase pe sub ușa lui Adam Humphrey. 

El își drese glasul. 


— Dacă vrei să demisionez... 

— Vei pleca din postul ăsta doar ajutat de șutul meu, nu ca un 
pisoiaș speriat care se ascunde după ușă. Ea se sprijini în scaun. 
La dracu’, Will! 

— Îmi pare rău. 

— Nu e de ajuns acum. Ea învârti cuțitul în rană. Acele bilete 
erau primele probe adevărate de care dispuneam. Las-o în pace. 
Fata e a mea. Acelea sunt ameninţări directe ale criminalului 
către victimele noastre. Dacă vinovatul are un handicap, era 
șansa noastră, Will. Trebuia să profităm de informaţia asta 
imediat ce o primeam. 

— Sunt conștient de asta. 

— Unde am fi ajuns dacă am fi verificat ortografia ieri seară în 
loc de azi dimineaţă? Nu îl lăsă să răspundă. Au trecut aproape 
trei zile. Trei zile! Nu trebuie să îţi explic ce înseamnă asta. 

— Ce altceva pot să mai spun? 

Ea se pare că nu mai avea cuvinte. Situaţia era gravă. 

— Pierdem timpul. Când trebuie să sune profesorul? 

— Mașina de poliţie trebuie să ajungă imediat. 

— Când va ajunge Gordon Chew aici? 

Se referea la expertul în amprente din Tennessee. 

— Pe la opt și jumătate. Urma să plece la prima oră a 
dimineţii. 

— A plecat de aseară, spuse ea, dar nu oferi detalii. Ce avem 
până acum? 

— Mult nimic, îi spuse Will. Charlie a găsit fibre și urme de 
pași la casa din Ansley Park, dar nu avem cu ce să le comparăm 
momentan. 

Își aminti și de pulberea gri pe care o găsise Charlie, dar nu 
divulgă și această informaţie, sperând că va rezolva ceva cu ea. 

— Apelul de răscumpărare de ieri a venit de pe numărul lui 
Kayla Alexander. A fost transmis de un turn de telefonie care 
acoperă mare parte din Atlanta de Nord, până la Kennesaw 
Mountain. 

— Încercăm să surprindem și al doilea apel azi, dar sunt sigur 
că se uită destul de mult la TV pentru a ști că durează ceva 
timp. Ea făcu o pauză, gândindu-se. Nu credeam să fie o răpire. 

— Nici eu, spuse Will. Încă nu sunt sigur că e așa. 

— Dar există dovada că e în viaţă. 

— Știu. 


— Ambii părinţi confirmă faptul că era vocea fetei lor la 
telefon. Încă mai crezi că ar fi implicată Emma Campano? 

— Ceva nu e în regulă, îi spuse Will. Locul crimei era în 
dezordine. 

— Charlie spune că urmele de sânge și de pași indică faptul 
că erau doar patru persoane în casă. 

— Știu. 

Amanda adăugă ceva la care nu se gândise Will: 

— Dacă îţi plac fetele tinere, nu lași una moartă la locul 
crimei. Le iei pe amândouă cu tine. 

— Kayla s-ar fi luptat. Poate că nu a vrut să plece. 

Amanda ridică mâinile: 

— Ne putem învârti în jurul cozii toată dimineaţa, dar nu vom 
rezolva nimic. Am auzit dovada că e în viaţă ieri. Fata părea 
îngrozită. Nu ca în filme, nimic fals, nu juca un rol de fată 
îngrozită. Scotea genul de sunete pe care le scoţi atunci când 
știi că îţi poți pierde viaţa. 

Will se gândi îndelung. Amanda avea dreptate. Amândoi știau 
cum sună frica adevărată. Nici nu mai știau de câte ori o 
auziseră. Emma Campano nu se prefăcea. Vocea ei avea un 
tremur nepământesc, o apăsare în respiraţie. Nu puteai mima 
așa ceva. Groaza absolută era o limbă secretă pe care o învăţai 
numai din experienţă. 

— Era sunet de fond pe înregistrarea cu vocea Emmei? 
întrebă Will. 

— Spuneau că abia după prânz vor ști ceva exact. Analizele 
preliminarii arată că se aude sunetul provocat de trafic, un câine 
lătrând. Fata era într-un spaţiu închis când s-a făcut 
înregistrarea. 

— Deci a dus-o cu mașina undeva, a scos-o din mașină și a 
făcut înregistrarea. 

— Asta înseamnă că apelul de răscumpărare a fost plănuit 
dinainte. Am mai întâlnit astfel de infractori. Se agită, iau fata, o 
violează, o omoară și abia apoi își fac planul. Asta a fost gândită 
din timp. Și-a adus sfoara și banda adezivă înainte să intre în 
casă. A găsit un cuţit. Își alesese un loc în care să o ducă înainte 
de a o lua. 

— Dacă eram o persoană mai optimistă, aș fi spus că asta 
dovedește că ar fi încă în viaţă. 


214 


— Asta se întâmpla ieri, îi aminti Amanda. Vom ști care mai e 
situaţia azi peste două ore și jumătate. 

— Laboratorul a oferit informaţii despre vocea răpitorului? 

— Ai avut dreptate. A înregistrat de pe un computer și a pus 
înregistrarea la telefon. Citi de pe una dintre notițe: Voice Over 
este o aplicaţie standard a softului Apple Macintosh. Vocea 
aleasă de apelant este Darth. Ridică ochii. Asta ne reduce 
căutarea la câteva milioane de proprietari îngâmfaţi de 
computere Apple. 

— Părinții lui Kayla Alexander ar trebui să.. 

— S-au întors, îl întrerupse ea. Și tu nu te vei apropia de ei 
fără un avocat. 

— De ce? 

— Dau în judecată Academia Westfield, pe soții Campano și 
Departamentul de Poliţie Atlanta. Imediat ce-și vor da seama că 
ne ocupăm de caz, ne vor trânti și nouă un proces. 

— Cu ce motiv? 

— Școala i-a permis fetei să plece, soţii Campano nu au ținut- 
o în viață și Departamentul de Poliţie habar nu are pe ce lume 
se află. 

— Evan Bernard e pe linia 3, spuse Caroline din biroul ei. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup, spuse Will. 

— Încerci să compensezi ceva? 

— Încerc să nu îl enervez pe cel care încearcă să ne ajute. 

— Prostii! Apăsă pe butonul pentru speaker: Domnule 
Bernard, sunt Amanda Wagner, director adjunct al echipei 
speciale de criminalistică. Agentul Will Trent este lângă mine. 
Mulţumim pentru ajutorul acordat de dimineaţă. 

— Nicio problemă, răspunse el. Polițistul pe care l-aţi trimis a 
venit cu girofarul pornit până în faţa ușii. Râse forțat. Trebuie să 
recunosc că m-a speriat puţin. 

Amanda zâmbi drăgăstoasă. 

— Luaţi-o ca pe un impuls pentru a nu ne crea probleme. 

Will clătină din cap în tăcere. Preluă el convorbirea, întrebând: 

— Domnule Bernard, ne puteţi spune ce părere aveţi despre 
bilete? 

— Trebuie să recunosc că mi se par foarte ciudate. 

— De ce? 

— Primul, pe care l-aș citi ca „fata e a mea”, nu mi se pare 
real. După cum v-am spus și ieri, fiecare dislexic e diferit și 


215 


poate aţi discuta mai bine cu un lingvist de dialect regional, dar 
părerea mea este că nu vorbim de un dislexic, ci de o 
transcriere fonetică. 

— Sunteţi sigur? întrebă Will. 

— Nu sunt sigur. Se gândi. Pot vorbi doar din proprie 
experienţă. În cazul unui dislexic, m-aș aștepta ca literele să fie 
amestecate, nu doar cu greșeli de ortografie și îmbinări de 
litere. Juxtapunerea este cea mai notabilă caracteristică. De 
exemplu, Emma inversa literele „u” și „t” din „ajutor”, scriind 
„ajtuor”. 

Amanda nu își ascunse nerăbdarea. 

— Dar celelalte? 

— Al doilea, „violatorule”, este, evident, corect. Dar al treilea, 
„las în pacea” în loc de „las-o în pace” - și trebuie să menţionez 
din nou că fiecare persoană e diferită - „pacea” mi se pare 
ciudat. De obicei nu ai găsi acel „a” la sfârșit. Este o literă cu o 
rezonanţă puternică, una care iese în evidență într-un cuvânt. În 
mod normal, se folosește pentru a articula acel cuvânt, nu e 
pusă la întâmplare acolo. Din nou, se gândi. Dar și „las” mă 
îngrijorează. 

Will nu prea înţelegea explicaţiile legate de ortografie, dar 
întrebă: 

— De ce? 

— Pentru că, în mod normal, este o transcriere tipică pentru 
un dislexic. Este cuvântul în forma pură. Nicio literă adăugată 
pentru efect. Cred că a fost corectorul automat care l-a adăugat 
acolo. 

— Deci, care e părerea dumneavoastră? Această persoană 
vrea să pară dislexică sau chiar are o problemă? 

— Păi... Bernard ezită. Nu sunt doctor. Sunt un profesor de 
citire. Dar dacă aș fi obligat să dau un diagnostic, cred că 
vorbim de un adult, probabil de inteligență medie, care pur și 
simplu nu a apucat să înveţe să scrie. 

Will se uită la Amanda și observă că aceasta îl privea fix. Nu 
erau obișnuiți să primească răspunsuri directe. Pentru a fi sigur, 
Will întrebă: 

— Nu credeţi că această persoană are vreun fel de tulburare 
de citire? 

— Mi-aţi cerut părerea și v-am oferit-o. Pot spune că persoana 
care a scris aceste bilete nu a învăţat să citească și să scrie 


216 


corect. În cel mai bun caz, e de nivelul unui copil de clasa a 
treia. 

Amanda era sceptică. 

— Cum e posibil așa ceva? 

— Am întâlnit mai multe cazuri atunci când lucram în sistemul 
public, dar se mai întâmplă. Copii cu tot felul de probleme de 
citire le scapă printre degete. Incearcă să îi ajute, dar nu pot 
face mare lucru. E unul dintre motivele pentru care m-am mutat 
la Westfield. 

În fundal se auzi cum suna clopotelul. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să ajung la oră. Pot ruga pe cineva 
să-mi ţină locul dacă... spuse Bernard. 

— E în regulă, spuse Will. Mulţumim pentru timpul acordat. Vă 
rog să returnaţi biletele polițistul care vi le-a dat. 

— Desigur. Vă rog să mă contactaţi dacă intervine ceva. Îmi 
pare rău că nu v-am putut ajuta mai mult. 

— Ne-aţi fost de mare ajutor, îi spuse Will. Am aprecia dacă 
nu aţi menţiona nimănui această conversație. Nu am vrea să 
periclităm situaţia Emmei. 

— Bineînţeles. Cred că studenţii noștri au deja destul de multe 
sechele în urma tragediei. 

— Mulţumim, domnule Bernard. 

Amanda încheie apelul. 

— Ai înţeles ce spunea? 

— Da, spuse Will. Autorul este o persoană adultă, agramată, 
de inteligenţă medie. 

— N-ai idee cât mă bucură părerea sinceră a unui expert. 

Caroline intră în birou cu un dosar în mână. 

— Profilurile angajaţilor de la Copy Right și Gordon Chew a 
spus că mai întârzie o jumătate de oră. 

Amanda nu se obosi să îi mulțumească. Deschise dosarul și se 
uită pe pagini, scoțând ideile principale pentru Will. 

— Nimeni nu are cazier, cu excepţia lui Lionel Edward Petty, 
care a fost arestat pentru posesie de droguri. A fost oprit în 
trafic și s-au găsit asupra lui cincizeci și șase de grame de 
marijuana în torpedo. 

— A fost acuzat de intenţie de vânzare? întrebă Will. 

Deși nu era gravă, douăzeci și șapte de grame de marijuana 
se putea încadra la infracţiune. Cincizeci și șase de grame se 
poate considera trafic de droguri. 


217 


— Și-a pârât furnizorul și s-a ales doar cu o amendă și o 
pedeapsă cu suspendare, îi spuse Amanda. 

— Faith a găsit niște marijuana sub biroul lui Adam 
Humphrey, spuse Will. E o legătură slabă, dar sediul Copy Right 
e aproape de Tech. Dacă făcea trafic, putea merge pe jos până 
în campus în pauza de masă. 

— Sunt sigură că există furnizori de droguri care locuiesc în 
campus și controlează afacerile de acolo. Ea închise dosarul. 
Firma de construcţii care a angajat echipa de la centrul de 
copiere mă duce cu zăhărelul. Cred că muncesc la negru. Poate 
ar trebui să ne întoarcem să vedem dacă cineva din magazin a 
vorbit cu muncitorii. În tura de dimineaţă lucrează o fată de 
origine hispanică. Deschise la o anumită pagină în dosar: Maria 
Contreras. Poate a luat legătura cu ei. Sau poate fac acuzaţii cu 
substrat rasist. Verifică-le și pe celelalte fete. 

Îi întinse dosarul lui Will, apoi se gândi mai bine. El întinse 
mâna: 

— l-I pot da lui Faith. 

Ea puse hârtia pe birou și o împinse spre el, exprimându-se 
cât de poate de clar. 

— Ai nevoie de un partener, Will. 

— Ştii că nu lucrez bine cu cineva. 

— Mi se pare că lucrezi foarte bine cu Faith Mitchell. 

— Pentru că știe că nu va dura mult. 

— Ah, spuse ea. Faimosul respect de sine al lui Will Trent. 

El își ieși din fire. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu sunt mămica ta, Will, dar a venit momentul să nu te mai 
plângi ca un copilaș pentru că ai o problemă. 

El nu mai întrebă de ce îi tot menţiona problema cu dislexia, 
din moment ce era atât de nesemnificativă. Amanda își 
construise întreaga carieră pe exploatarea punctelor slabe ale 
oamenilor. 

Ea se aplecă, pentru a primi toată atenţia lui. 

— Tu vezi cazurile ca pe niște enigme, iar acel ceva diferit din 
creierul tău îţi permite să le rezolvi precum nimeni altul. Făcu o 
pauză, pentru emfază. Ți-am încredinţat acest caz pentru că 
știam că te poţi descurca. Nu am nevoie de crize de 
personalitate în momentul ăsta. Vreau să te duci să lucrezi cu 
Faith și să rezolvi cazul așa cum știi tu mai bine. 


218 


— Amanda... 

— Și dacă tot vorbim de asta, cred că meriți mai mult decât 
una ca Angie Polaski. 

— Întreci măsura. 

— Probabil, dar să nu zici că nu te-am prevenit. Când se va 
încheia acest caz, o voi aduce pe Faith în echipă. 

— Ea e la DPA. Va pierde toate primele și pensia și... 

— Mă ocup eu de aceste detalii. Pe tine să te preocupe cum 
să îi spui lui Faith despre mica ta problemă, domnule agent 
special Trent. Işi va da seama singură și va fi furioasă pe tine 
pentru că nu i-ai spus. Ea adăugă: Nici mie nu îmi convine că 
trebuie să te dădăcesc, când aș fi putut fi în altă parte, făcând 
ceva care chiar contribuie la acest caz. 

El deschise gura să răspundă, dar ea vorbi peste el: 

— Gata, ordonă ea. Will se ridică odată cu ea. Că tot vorbeam 
de timp pierdut aiurea, trebuie să vorbesc cu avocaţii despre 
soţii Alexander, apoi mă duc în Ansley pentru a aștepta telefonul 
de la zece și jumătate cu soții Campano. 

Tocurile ei răsunară zgomotos pe podea, în timp ce traversa 
camera. 

— Aşteaptă să vezi ce spune Gordon Chew despre amprentele 
de pe biletele de ameninţare, apoi treci din nou pe la Copy 
Right, poate știu ceva despre muncitori. Ne întâlnim în faţa 
casei Campano. Ea se opri în ușă, pentru a repeta: În fata casei, 
Will. Nu știu de ce te-a acoperit Paul Campano în cazul micilor 
voastre neplăceri, dar să nu crezi că m-aţi prostit pe mine. 


Capitolul 14 


Faith își acoperi gura, căscând atât de tare încât simţi că i se 
rupe maxilarul. Era aproape mahmură de oboseală după ce 
petrecuse aproape toată noaptea vorbind cu Victor Martinez. 
După ce fuseseră daţi afară din restaurant, merseseră la 
cafeneaua închisă de vizavi și se așezaseră la una dintre 
măsuţele de afară. Transpirând în căldura înăbușitoare a serii și 
devoraţi de țânțari, amândoi refuzaseră să plece. Amândoi 
avuseseră o zi groaznică. Amândoi evitaseră cu succes să 
discute despre asta. 


Faith îi povestise despre tatăl ei, cum îi era dor de el, despre 
fratele ei din Germania, relaţia ei cu mama ei și, desigur, despre 
Jeremy. Victor ascultase cu atenţie, privind-o în ochi și 
mângâindu-i degetele, astfel încât Faith era incapabilă să se mai 
gândească la altceva în afară de atingerea pielii lui. 

Într-un final renunţase și se uita tăcută la el, până ce acesta 
începu să vorbească despre el. 

Îi scosese ideile principale: o căsnicie prematură eșuată, pașii 
spre postul de decan al Departamentului de relaţii cu studenții 
de la Georgia Tech. Era primul din familia sa care absolvise o 
universitate. Își teroriza nepoţii și nepoatele pentru a nu fi 
ultimul. Când află că și ea renunţase la facultate, începu să o 
terorizeze și pe ea. 

Când Faith își dădu seama că era trei dimineaţa și că trebuia 
să fie la muncă în patru ore, rupse vraja. Victor îi luase mâna și 
o sărutase pe obraz, apoi, foarte încet, pe gură. O condusese la 
mașina ei, apoi o sărutase din nou înainte de a pleca. 

Chiar dacă nu ar mai suna-o niciodată, Faith se gândi că era 
cea mai romantică seară pe care o trăise vreodată. 

Will intră în birou. 

— Se pare că nu voi ancheta sala de bingo până la urmă. Ai 
văzut conferința de presă de dimineaţă? 

Se lungi în scaunul din spatele biroului. Costumul lui era 
călcat la dungă și era proaspăt bărbierit și totuși nu arăta bine. 

Faith simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. Abia reușise să 
facă un duș, așa că nu deschisese televizorul. 

— Poftim? 

— Conferinţa de presă, spuse el, de parcă era ceva știut de 
toată lumea. Cred că Amanda a exagerat, dar nu e ca și cum se 
consultă cu mine vreodată... 

— A fost o conferinţă de presă? Faith își dădu seama că se 
ridicase. De ce nu mi-ai spus? 

— M-am gândit că vrei să dormi. 

— De ce naiba sunt aici? întrebă ea. Ce caut... 

— Stai puţin, o întrerupse Will. Rămăsese în scaun, cu o 
privire confuză pe faţa învineţită. Ce am mai făcut acum? 

— Ce ai făcut? 

— Nu știu ce am făcut, dar îmi pare rău, serios. Will se aplecă 
spre înainte. Hai să discutăm, vrei? Te rog, ia loc. 

Remușcările lui sincere îi luară avântul. Se așeză. 


220 


— E complet ridicol. 

— Spune-mi ce vrei să faci. _ 

— Trebuie să stabilim ce rol joc în cazul ăsta. Incă nu părea să 
se fi luminat, așa că ea îi dădu câteva opțiuni: Sunt încă lacheul 
tău, sau purtătoarea de cuvânt sau șoferul sau... 

Din biroul de vizavi se auzi un zgomot puternic, urmat de 
râsete. Sunau telefoanele. Tura de zi începea să prindă contur. 
Will păru să își dea seama de asta odată cu Faith. Se strecură pe 
lângă birou și închise ușa. 

Așteptă până se așeză din nou, apoi îi spuse: 

— Ne luptăm împreună... 

— Atunci de ce îmi ascunzi lucruri? 

— M-am gândit că... Încă părea nedumerit. M-am gândit că 
vrei să dormi mai mult. Conferinţa de presă a fost doar de 
fațadă. Nu aveam de ce să suferim amândoi. 

Faith se putea gândi la câteva motive - o șansă de a mai 
vorbi cu Abigail Campano, să îi vadă pe cei doi părinţi 
interacţionând. Şansa de a afla ce descoperiseră reporterii, sau 
măcar bunul simţ de a fi inclusă în cazul în care își concentrase 
toată existenţa pe parcursul ultimelor trei zile. Will încă se uita 
la birou, dar Faith fusese mamă de adolescent pentru prea mult 
timp pentru a nu recunoaște vina. 

Întrebă: 

— Altceva? El nu răspunse, așa că insistă. Știu că mai e ceva, 
Will. Spune-mi azi! 

Tonul lui era impregnat de spaimă. 

— N-o să îţi placă. 

Faith așteptă. Putea auzi clar conversaţia de alături. Povești 
nemuritoare de-ale polițiștilor, despre cum i-a luat genunchii 
unuia pe care îl aresta. 

— Am vorbit cu Evan Bernard de dimineaţă, spuse Will. 

— Singur? 

— Cu Amanda. 

Faith se gândi puţin. Amanda era cea care nu avea încredere 
în ea? Ar fi genul femeii mai în vârstă să ia deciziile și să îl lase 
pe Will să sufere consecințele. Era Faith supărată pe persoana 
care nu trebuia? Pe de altă parte, dacă așa stătea treaba, dacă 
Faith era lăsată pe dinafară din cauza Amandei, de ce nu îi 
spunea Will? 


Se frecă la ochi, prea obosită pentru a vedea prin pânza de 
minciuni. 

— Și ce a spus? 

— Părerea lui este că e vorba de un adult agramat, nu de o 
persoană cu tulburări de învăţare. 

Faith se gândi că era un pas imens. 

— A concluzionat asta din trei bilete? 

— Îţi spun doar ce mi-a zis. 

— Cum poate trece cineva prin școală, dacă nu știe să scrie și 
să citească? 

— Se mai întâmplă, spuse el, frecându-și obrazul. 

Faith se simţi umilită acum. Conferința de presă era una, dar 
chiar ar fi avut întrebări pentru Evan Bernard, mai ales: Cum 
putea să își dea seama din trei propoziţii scurte că avea de-a 
face cu cineva cu tulburări de învăţare și nu cu o persoană 
perfect normală, care încearcă să își acopere urmele? 

— Ne vor suna de la laborator când va ajunge Gordon Chew. 
El e expertul în amprentare, spuse Will. 

— De ce nu ai folosit unul dintre angajaţii noștri? 

— Nu ai decât o șansă de a procesa chimic hârtia. Dacă există 
vreo amprentă pe biletele alea, o va găsi Gordon. p 

Will apăsă pe taste pentru a deschide computerul. incepu să 
citească ceva, probabil e-mailul. 

— Ai făcut ceva cu fiola? 

Ea știa că pereţii eu urechi. 

— E pe mâini bune. 

El rămase cu ochii în monitor, mișcând mouse-ul, apăsând. Nu 
știa dacă e supărat sau speriat că va spune din nou ceva greșit. 
Ca de obicei, obiectul conversaţiei era ultimul la care s-ar fi 
gândit. 

— Mi-am scos un nerv anul trecut. Ai noroc că ești la DPA. 
Asigurarea dentară de la GBI e de toată jena. Am dat o mie cinci 
sute de dolari din propriul buzunar. 

Faith îl compătimi, dar mai avea puţin și îi smulgea tastatura 
de sub nas: 

— Vrei să te las în pace să te joci la computer? 

Avu bunul simţ să ia o expresie vinovată. Într-un final, se 
îndreptă în scaun, uitându-se la Faith pe măsură ce vorbea cu 
ea. 


— Apelul de răscumpărare de pe mobil a pornit de la o antenă 
care deservește mare parte din oraș. Analiza apelului nu va fi 
gata până la prânz. Charlie încă nu are nimic tangibil la Prius. 
Aşteptăm rezultatele testului ADN al lui Paul Campano, pentru a 
vedea dacă se potrivește cu cel găsit asupra lui Kayla 
Alexander. Au trecut aproape trei zile de când a fost răpită fata 
și se pare că vom petrece încă două ore așteptând să primim 
niște răspunsuri, care, apropo, nu vor duce decât la și mai multe 
întrebări. 

— Pare atât de ușor. 

— Da, apropo. Dacă aș fi în locul tău, mi-aş suna 
reprezentatul de la sindicat. Soții Alexander dau în judecată 
orașul pentru că nu identificat-o corect pe fiica lor. 

— Rahat, mormăi Faith. 

Will bătu cu degetele în birou. 

— Imi pare rău. Luptăm împreună, da? 

— Te referi la proces? 

El zâmbi. 

— Da, poate și la proces. 

Faith nu putea să aibă pe cap atâtea tâmpenii și să se mai 
gândească și la caz. 

— Ce avem de făcut după ce vine expertul în amprentare? 

— Amanda vrea să vorbim cu angajaţii de la Copy Right 
pentru a vedea dacă e ceva suspect în legătură cu muncitorii. 
Apoi trebuie să ne întâlnim cu ea la casa soților Campano. 
Răpitorul a spus că va suna la zece și jumătate în această 
dimineaţă. Să sperăm că vom avea mai multe informaţii de care 
să ne legăm, un strop, o nouă dovadă că e în viaţă. 

— Avem o descriere minuțioasă a mașinii Chevrolet Impala a 
lui Adam. Fiecare poliţist din oraș o va căuta. 

— Să sperăm că mai e în oraș. 

El se sprijini în scaun, cu braţele încrucișate pe abdomenul 
său plat. 

— Ţi-a mai trântit Amanda ceva? îl întrebă Faith. 

— Nu, spuse el. Chiar am fost surprins. E foarte greu să 
lucrezi cu ea. 

— Îmi imaginez. 

Ridică mâna, cu degetul mare ieșit în afară. 

— Vezi asta? întrebă el, arătând spre o cicatrice mică de pe 
piele. M-a împușcat cu un pistol de cuie acum patru ani. 


223 


— Cu intenţie? 

— Bună întrebare, spuse el, împreunându-și din nou mâinile. 

Din moment ce discuţia se transformase într-o petrecere 
împotriva Amandei, ea îi spuse: 

— A fost iubita unchiului meu Kenny când eram mică. 

Will mai avea puţin și cădea din scaun. 

— Ce spui? 

— Fratele tatălui meu. Era colonel în Forţele Aeriene. Amanda 
a avut o relaţie cu el timp de... Se gândi. Amanda îl părăsise pe 
Ken imediat după ce intrase la liceu Jeremy. Aproape 
cincisprezece ani, explică Faith. 

— Nu știam. 

— Amanda nu ţi-a spus de ce ţi-a încredinţat cazul mamei 
mele? 

— Nu, dar din câte știu, nu s-a băgat niciodată. Mi-a spus doar 
să fiu corect. 

Vocea lui sună straniu când spuse asta. Faith își aminti ceva 
ce îi spusese mama ei. La acel moment i se păruse ciudat, dar 
acum înțelegea. 

— Mama nu a vorbit prea multe despre tine în timpul 
anchetei, dar, la un moment dat, mi-a spus că are încredere că 
vei face ce trebuie. 

— Frumos din partea ei, spuse Will, deși, privindu-i expresia, 
se gândi că Faith nu dă crezare cuvintelor mamei sale. 

Ea începu să își dea seama că era exact felul în care proceda 
Amanda. Niciodată nu îţi permitea să vezi pădurea de copaci. 

Ea încercă să schimbe subiectul, vorbind despre biroul lui 
întunecat. 

— Priveliștea nu prea invită lumina soarelui. 

Will își frecă obrazul. ` 

— Nu. Păstră un moment de tăcere, apoi spuse: Imi pare rău 
că nu te-am inclus în apelul telefonic. Și în conferința de presă. 
Nu se va mai întâmpla. 

Ea nu era tocmai pregătită să îi accepte scuzele, poate pentru 
că el continua să nu o implice, chiar dacă își cerea scuze de o 
mie de ori. 

— Care a fost reacţia lui Paul la toate acestea? 

— S-a purtat ca de obicei, ca un nemernic, spuse Will. A 
încercat să controleze totul. 

— A protestat mult? întrebă Faith. 


224 


— Paul e un nemernic, dar nu cred să fie în stare de așa ceva. 
Ar trebui să aibă un complice, un motiv. 

— Vom ști când vor veni rezultatele ADN. 

— Nu se va potrivi. 

Părea atât de sigur, încât Faith nu se mai obosi să spună 
ceva. În majoritatea cazurilor de răpire de copii, cel mai adesea, 
tatăl e vinovatul. 

De fapt, majoritatea problemelor domestice se încheie cu 
demonstrarea vinovăţiei tatălui, în ciuda tuturor 
circumstanțelor. Acesta era cazul lui Will și dacă el era atât de 
sigur că bărbatul nu era implicat, nu avea ce să facă Faith. 

— ÎI cunosc, spuse Will, simțind scepticismul lui Faith. 

— Bine. 

— Serios, Faith. Nu e Paul vinovatul. Insistă. Știu că nu ai 
încredere în mine din multe puncte de vedere... 

— Nu e adevărat. 

— Atunci pot să spun ceva? 

Faith nu vru să răspundă. Îi intrase în obicei să se certe cu 
acest bărbat, iar de fiecare dată aceste certuri se încheiau cu el 
rămânând perplex și ea simțindu-se prost. 

Will își dădu și el seama de asta. 

— Vreau doar să spun că îl cunosc. Te rog, ai încredere în 
mine. Paul Campano nu ar putea fi implicat în ceva care ar răni 
un copil - mai ales copilul lui. 

— Bine, spuse Faith. 

Dumnezeu îi era martor că dăduse crezare unor cuvinte și mai 
ușor de atât. Se uită prin cameră, încercând cu disperare să 
schimbe subiectul. 

— Nu vreau să fiu indiscretă, dar îmi poţi spune de ce ai două 
pungi cu teste de sarcină lângă fereastră? 

El roși când se întoarse să se uite la ele. 

Faith se grăbi să își ceară scuze. 

— Îmi pare rău. Nu trebuia să fi spus... 

— Am uitat că sunt acolo. 

Faith nu văzuse cutiile ieșind din pungi, ci logourile lor vesele. 

Dacă ar fi avut și ea acces la așa ceva când era însărcinată cu 
Jeremy... Poate că Faith nu ar fi așteptat până în al treilea 
semestru să le spună părinţilor. Işi duse mâna la gât, 
întrebându-se de unde venise acel gând groaznic. Probabil că 
era mai obosită decât credea. 


225 


— Cred că prietena mea e însărcinată, spuse el. 

Cuvintele rămaseră în aer și Faith încercă să își dea seama 
care era momentul în care trecuseră de la o relaţie strict 
profesională la una personală. Avea o blândeţe aparte, undeva 
în spatele manierelor sale stângace și a inadaptării sociale. In 
ciuda celor mai bune intenţii, Faith realiză că nu îl putea uri pe 
Will Trent. 

Aruncă un ochi spre mormanul de cutii. Erau mai mult de 
zece. 

— Nu poţi să le înmoi în toaletă, să știi. Ai nevoie de o mostră 
proaspătă. 

Will deschise sertarul de la birou și băgă mâna până în spate. 

— Am asta, spuse el, scoțând un test folosit. L-am găsit în 
gunoi. Ştii ce înseamnă asta? 

Faith se opri înainte de a pune mâna pe el, amintindu-și în 
ultima clipă că cineva urinase pe el. ÎI privi: Era o singură linie 
albastră. 

— Nu am idee. 

— Da, spuse el. În orice caz, le-am luat pe toate astea ca să 
îmi dau seama ce marcă e și să văd rezultatul. 

Întrebarea evidentă o intriga pe Faith - De ce nu o întreabă pe 
ea? - dar își dădu seama că dacă Angie Polaski nu îi spusese de 
test lui Will, însemna că aveau mari probleme de comunicare. 

— Hai să ne uităm prin ele acum, spuse ea. 

El rămase surprins de sugestie. 

— Nu, nu te-aș putea ruga să faci asta. 

— Putem face orice până sună Bernard. Haide. 

Will se prefăcu puţin că opune rezistenţă. Vărsă conţinutul 
pungii pe birou. Începură să deschidă cutiile, să desfacă 
ambalajele, să caute beţișoarele de probă și să le compare cu 
cel de pe biroul lui Will. Ajunseseră aproape la ultimul, când Will 
spuse: 

— Cred că ăsta e. 

Faith se uită la testul ambalat din mâna ei și îl compară cu cel 
de pe birou. 

— Dap, spuse ea. 

El deschise prospectul, uitându-se prin el pentru a găsi 
secțiunea potrivită. Se uită emoţionat la Faith, apoi se uită din 
nou la prospect. 


226 


— Lasă-mă pe mine, spuse ea, într-un final, ajutându-l. Avea 
un desen pe spate. O singură linie, spuse ea. lnseamnă că e 
negativ. 

El se așeză în scaun, cu mâinile pe mânere. Ea nu își putea da 
seama dacă era ușurat sau dezamăgit. 

— Mulţumesc de ajutor. 

Faith aprobă din cap, punând înapoi prospectul. 

— Verificarea ortografiei. 

— Poftim? 

— leri, Bernard a spus că un computer îi ajută pe dislexici să 
își ascundă problemele. El ridică din umeri. Ar fi normal și ca o 
persoană agramată să facă același lucru. 

Faith închise ochii, amintindu-și biletele de ameninţare. 

— Cuvintele erau amestecate, dar erau scrise corect, nu? Și 
„las” e un cuvânt, nu? Ea arătă spre computer. Hai să verificăm. 

Will nu se mișcă. 

— Așa este. 

— Ce înseamnă asta? 

Îi sună telefonul. Nu se mișcă să răspundă. 

Faith îl mai văzuse purtându-se ciudat, dar asta era cireașa de 
pe tort. Îi sună din nou telefonul. 

— Vrei să răspund eu? 

El se întinse și apăsă pe butonul speaker. 

— Will Trent. 

— Sunt Beckey, de la laborator, spuse o femeie cu un accent 
pronunţat. A venit Gordon Chew. 

Will închise monitorul. Se ridică, aranjându-și jacheta. 

— Să mergem. 

e 

Laboratorul de criminalistică ocupa întregul etaj doi al aripii 
de est a Primăriei. Spre deosebire de restul clădirii, care 
probabil era plină de șoareci și azbest, laboratorul era curat și 
bine luminat. Aerul condiţionat chiar funcţiona. Totul era alb sau 
din inox. Faith și-ar fi zburat creierii dacă ar fi trebuit să lucreze 
aici zi și noapte. Chiar și ferestrele erau curate, fără mizeria 
caracteristică restului clădirii. 

Cel puţin treizeci de persoane se agitau prin cameră, în halate 
albe, cu ochelari de protecţie și mănuși chirurgicale, lucrând cu 
probe sau la computer. Se auzea muzică, o piesă clasică pe care 
Faith nu o recunoscu. În afară de asta și de zumzetul aparatelor, 


227 


nu se auzea nimic. Se gândi că procesarea sângelui și căutarea 
prin fibrele covorului nu erau motive suficiente pentru o 
discuţie. 

— Aici, spuse un bărbat asiatic slăbuţ, din celălalt colț al 
camerei. ` 

Stătea pe un scaun în spatele unei mese de laborator. In fața 
lui erau câteva tăvițe și pe podea, la picioarele lui, o servietă pe 
care ea o mai văzuse la avocați. Faith se întrebă dacă își 
adusese cu el halatul alb pe care îl purta, sau dacă i-l 
împrumutase cineva. 

— Gordon, spuse Will, apoi o prezentă pe Faith. 

El îi întinse mâna. 

— Mă bucur să vă cunosc, doamnă. 

— La fel, spuse Faith, gândindu-se că nu mai auzise o voce 
atât de blândă de când murise bunica ei. 

Se întrebă de unde o deprinsese Gordon. Era probabil cu 
câţiva ani mai în vârstă decât Faith, dar avea manierele și 
purtarea unui bărbat mult mai în vârstă. 

Will arătă spre biletele de pe masă. Gordon le scosese din 
pungile de plastic. 

— Ce părere ai? 

— Mă gândesc că e bine că m-ai sunat. Hârtia e deplorabilă. 
Nu voi încerca o fumigare cu iod. 

— Dar cu Diazafluoren? 

— Am încercat deja. Nu iese nimic, frate. 

— Marca are ceva deosebit, sau cerneala... 

— Mai general de atât nu se putea. 

Faith se hotărî că dacă își ascundea ignoranta nu făcea decât 
să se pedepsească singură. 

— Nu prea știu multe despre procesarea chimică. De ce nu 
putem să luăm amprentele în maniera tradițională? 

El zâmbi, evident plăcut surprins de întrebare. 

— Pun pariu că v-au pus să luaţi amprentele de pe un chiștoc 
de ţigară la academie, nu? Zâmbi la expresia ei. Fac asta de 
când mă știu. Se sprijini pe scaunul din spatele lui. Hârtia e 
poroasă. Uleiurile naturale din vârfurile degetelor lasă o 
amprentă bună pe suprafeţe dure, dar când ai de-a face cu 
fibre, uleiul penetrează și migrează. Pudra nu va scoate la iveală 
urmele latente. Trebuie să folosești ceva precum ninhidrina, 
care reacţionează cu aminoacizii din urmele amprentelor. Și 


228 


dacă ai noroc, găsești o amprentă drăguță care îţi poate aduce 
acasă fetiţa. 

Atmosfera din cameră deveni sobră în momentul în care își 
dădură cu toţii seama cât de importante erau următoarele 
câteva minute. 

— Hai să începem, spuse Will. 

Gordon scoase o pereche de ochelari de protecţie din geantă 
și o pereche de mănuși verzi. Le spuse lui Will și Faith: 

— Cred că mai bine faceţi loc. Substanţa asta e foarte toxică. 

Amândoi îi urmară sfatul. Cu toate acestea, Gordon le întinse 
niște măști de hârtie pentru a-și proteja gura și nasul. El se 
aplecă și scoase un recipient mic, de metal, din geantă. Desfăcu 
capacul și turnă puţin din conţinut într-o tăviță, cu grijă, pentru 
a nu stropi. Chiar și prin mască, gazele toxice o loviră puternic 
pe Faith. Niciodată nu mai mirosise ceva atât de pregnant. 

— Ninhidrina și heptan - le-am amestecat aseară, înainte de a 
porni la drum. Puse înapoi capacul recipientului. Foloseam freon, 
dar l-au scos din uz acum câţiva ani, îi spuse lui Will. Am folosit 
ultima rezervă acum două luni. Îmi pare foarte rău că nu mai 
am, explică Gordon. 

Gordon folosi o pensetă pentru a ridica foaia de hârtie. 

— Se va șterge puțin cerneala, îi avertiză el. 

— Am făcut deja poze și copii, îi spuse Will. 

Gordon puse hârtia în soluţia chimică. Faith se gândi că 
semăna cu metoda tradiţională de developare a fotografiilor. 
Urmări cum agită ușor pagina în soluţie. Scrisul se șterse puţin 
și Faith citi de câteva ori cuvintele, în timp ce aștepta să se 
întâmple ceva. 


FATA I EA MEA!!! 


Cine scrisese aceste cuvinte, se simţea apropiat de Emma 
Campano. O văzuse, o urmărise. Faith se uită la celălalt bilet. 


LAS ÎN PACEA! 


Răpitorul simţea cumva nevoia să o protejeze de Adam? 

— Gata, începem, spuse Gordon. 

Ea văzu cum se formează liniile de uzură, dovada ca hârtia 
fusese împăturită de mai multe ori. Porţiunile unde fusese 


229 


îndoită hârtia apărură primele, de un portocaliu-închis, apoi se 
preschimbară în roșu. 

Alte linii de uzură arătară amprente mânjite. O serie de 
cercuri ieșiră în relief, de un mov care îi amintea lui Faith de 
indigoul pe care îl folosea la școală. Cu ajutorul substanţelor 
chimice, se putea vedea clar unde hârtia fusese atinsă de mai 
multe ori. 

— Ce ciudat, murmură Gordon. 

Will se aplecă, ţinând masca pe față. 

— N-am văzut niciodată o culoare atât de închisă. 

— Nici eu, spuse Gordon. Unde ai găsit asta? 

— Într-o cameră de cămin la Georgia Tech. 

— A stat lângă ceva neobișnuit? 

— Era în buzunarul unui student. Toate foile erau în același 
loc. 

— Era student la chimie? 

Faith ridică din umeri. 

— Lucra cu adezivi. 

Gordon se aplecă peste tăviţță, uitându-se cu atenţie la 
amprenta de culoare închisă, la cercurile distinctive. 

— Este amprenta degetului mare de la mâna stângă. Cred că 
cine a lăsat această amprentă a fost expus unei substanţe 
chimice care reacţionează cu acetatul din substanţa mea. 

Băgă mâna în geantă și scoase o lupă. Faith își ţinu respiraţia 
și îl privi cum se apleacă peste tăviţa cu miros toxic. El studie 
toate amprentele pe care soluția le scosese în evidenţă. 

— Urmele latente ne indică faptul că trei persoane diferite au 
atins această hârtie. El se uită la amprenta neagră din nou. Cred 
că urma aceasta e singura pe care a lăsat-o această persoană 
pe hârtie. Le indică poziţia acesteia: Este în colţul din stânga, 
jos. A avut mare grijă când a umblat cu ea. 

— Poate că a pus degetul acolo de teamă să nu o atingă 
atunci când o împingea pe sub ușă, spuse Will. 

— Se poate, spuse Gordon. Trebuie să o usuc, apoi mă voi 
uita din nou. Lăsaţi-mă câteva ore ca să văd ce pot afla. Aveţi 
amprente cu care să pot compara celelalte două urme găsite pe 
hârtie? 

— Amprentele lui Adam trebuie să fie în dosar. Le-am luat și 
pe ale lui Gabe Cohen pentru a îl șterge de pe lista suspecţilor 
când verificăm dormitorul lui Adam, spuse Faith. 


230 


— Dar Tommy Albertson? 

Ea aprobă din cap. 

Albertson se purtase ca un nemernic, dar ea reușise să îi ia 
amprentele. 

— Păi... spuse Gordon, aduceţi-mi amprentele ca să pot 
compara. Acesta este o amprentă excelentă, dacă nu luăm în 
considerare culoarea. O voi căuta în AFIS, spuse el, referindu-se 
la sistemul automat de verificare al amprentelor. Sistemul nu 
prea a funcţionat în ultima vreme. Știi care e cea mai bună 
metodă de a proceda. Adu-mi suspectul și eu pot spune dacă se 
potrivește. 

— Will? O femeie înaltă, cu părul scurt și blond, îmbrăcată în 
halat alb, veni lângă ei: Amanda mi-a spus să te caut. Avem o 
probă care se potrivește cu sperma luată de la locul crimei. 

Șocul puternic se văzu pe fața lui Will. Clătină din cap, 
insistând: 

— Nu, nu poate fi tatăl. 

— Tatăl? Nu, Will. Îţi spun că am găsit o probă în baza de date 
a infractorilor sexuali. 

Ridică un post-it. Faith citi numele printre dinţi. 

— Doamne, era sub nasul nostru! 

Will părea la fel de șocat precum se simțea. O întrebă pe 
femeie: 

— Ai o adresă? 

— Știu unde e, îi spuse Faith. 

— Acasă la el, spuse Will. Trebuie să îi verificăm casa. 

Avea dreptate. Faith scoase telefonul mobil și apasă tasta de 
apelare rapidă. După ce dictă numărul insignei, îi spuse 
operatoarei: 

— Vreau să se efectueze o verificare de mașină pentru 
infracțiunea de răpire. Citi numele de pe post-it. Patrick Evander 
Bernard. 


Capitolul 15 


Will încetini la semafor, asigurându-se, apoi trecu prin 
intersecţie, prin faţa unui șofer nervos. Vocea Amandei se auzea 
din telefon: 


— Bernard a fost arestat în Savannah acum doi ani pentru 
relaţii sexuale cu un minor. Ea avea cincisprezece ani. A fost 
destul de brutal cu ea. Urme de dinţi, vânătăi, zgârieturi. Pielea 
din palme și din genunchi îi fusese sfâșiată. A făcut tot ce a vrut 
cu ea. 

— De ce nu e în închisoare? 

— A pledat pentru vătămare din culpă și a plătit o amendă. 

Will apasă pe acceleraţie, depășind un camion. 

— Mare lucru! De ce nu s-a ajuns la proces? 

— S-a întâlnit cu ea într-un bar. El a declarat că asta dovedea 
că avea mai mult de douăzeci și unu de ani. Procurorului îi era 
teamă că juraţii ar considera faptul că ea s-a furișat în bar ca și 
cum ar fi căutat-o cu lumânarea. 

Will apăsă cu putere pe frână, oprind la câţiva milimetri de 
mașina din faţa lui, care stătea la un semafor. 

— Și merită să fie violată pentru că avea un act de identitate 
fals? 

— Părinții nu au insistat. Nu voiau ca fata lor să fie violată și 
de sistemul de justiţie și mass media. 

Will le înțelegea teama. Din ce în ce mai puţine cazuri de viol 
ajungeau la proces, tocmai din acest motiv. Se făcu verde și Will 
apasă pe acceleraţie până la podea. 

— ADN-ul lui era în sistem? 

— A fost procesat cu trusa de viol când a fost arestat. 

— Trebuie să facem rost de amprentele lui și să i le ducem lui 
Gordon Chew pentru a le compara cu cele de pe bilet. 

— Nu putem face asta. 

— De ce nu? 

— A făcut o înţelegere cu procurorii, iar cazierul lui a fost 
șters, cu condiţia ca el să nu calce strâmb timp de un an de zile. 

— Dar ADN-ul lui era încă în baza de date a infractorilor 
sexuali. 

Ea înjură printre dinţi. 

— E vina noastră. Nu avea ce să caute acolo. Nu a fost acuzat 
ca infractor sexual. Din punct de vedere legal, nu aveam voie să 
folosim ADN-ul lui Evan Bernard sau amprentele lui ca probe. 

— Dar dacă se potrivesc? 

— În acest caz, judecătorul le va arunca înainte să ajungem la 
proces. 

Will simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. 


În cazul în care profesorul era destul de generos, ar fi putut să 
facă rost de o mostră a ADN-ului lui Evan Bernard fără mandat. 
Un judecător nu ar semna ordinul fără o dovadă legală că 
Bernard a comis o infracțiune. ADN-ul obţinut în mod ilegal nu 
era considerat probă. 

Will remarcă ce era evident: 

— Dacă nu putem folosi ADN-ul, nu îl putem lega de Kayla 
Alexander. Nu o au pe Kayla, nu au locul crimei. Nu au probe, nu 
se face arestarea. Nicio șansă pentru Emma Campano. 

Simţi cum posibilităţile lui cad ca niște piese de domino. 

— Faith așteaptă în faţa casei lui Bernard chiar acum. 
Apartamentul lui este la etajul unu. Draperiile sunt deschise. Se 
vede perfect în camere. Are garaj, dar mașina nu e acolo. Fără 
ADN nu putem face nimic. Are nevoie de probe legale pentru a 
intra. 

— Trebuie să îl legăm pe Bernard de una dintre aceste 
infracţiuni, Will. Fă în așa fel încât să intrăm în apartament. 

Will bruscă volanul, parcând la repezeală mașina în curtea 
școlii. Parcă trecuse o veșnicie de când nu mai fusese acolo, 
deși trecuse doar o zi. Se gândi din nou la Emma Campano, cum 
o zi poate fi o eternitate pentru ea, și fiecare secundă 
însemnând diferenţa între viață și moarte. Bernard ar fi știut că 
ei vor veni la școală. Ar fi știut că într-un final vor afla despre 
arestare și ar fi știut că apartamentul ar fi primul loc în care vor 
căuta. Se gândi că o ţinea undeva, într-un loc izolat, undeva 
unde nimeni nu ar auzi-o ţipând. Două mașini de poliţie erau 
parcate în faţa casei, departe de camerele de supraveghere ale 
școlii. Will alergă spre ușa de la intrare, indicând unui echipaj să 
se îndrepte către spatele casei și celuilalt către faţă. 

Paznicii închiriaţi ai școlii era pe treptele de la intrare și 
păreau încurcați iniţial, dar știau să nu intervină. Will privi peste 
stradă. Fotografii erau încă acolo. CNN difuza știri în direct, iar 
reporterul era cu spatele către școală și nu oferea absolut nicio 
informaţie nouă despre caz. Avea să aibă informaţii noi cât de 
curând. Probabil ca acesta ar fi devenit cel mai important pas al 
carierei lui. Will îi spuse paznicului: 

— Adu mai mulţi angajaţi aici. Să nu ajungă presa pe terenul 
școlii. 

— Da, domnule, spuse bărbatul scoțând staţia din buzunar. 


233 


Will urcă scările către clădirea principală câte două deodată. 
Discutase deja cu Amanda despre cum să procedeze. Emma 
Campano era în pericol, dar Bernard nu avea cum să o rănească 
în timp ce era la ore. Singurul lucru pe care îl aveau acum era 
elementul-surpriză și faptul ca apelul de răscumpărare trebuia 
să fie făcut în următoarea jumătate de oră. Dacă îl puteau 
prinde la telefon, ar fi fost dovada de care aveau nevoie. 

Will se întinse să apese butonul interfonului, dar i se dăduse 
deja drumul. Olivia McFaden îl aștepta pe partea cealaltă a ușii. 
Nu făcu nicio introducere. 

— Sunt doi ofițeri înarmaţi în faţa școlii mele. 

— Mai sunt încă doi în spate, o informă Will, trăgând-o de 
mână pentru a înainta pe hol. Vreau să-ţi spun ceva și trebuie să 
fii calmă. 

O duse în aceeași sală de conferință pe care o folosiseră 
înainte. Ea își trase mâna. 

— Eu conduc un liceu, domnule Trent. Nu știu ce îmi puteți 
spune care mă poate șoca. 

Will nu simţi nevoia să îi menţioneze că găsiseră sperma lui 
Bernard într-una dintre elevele ei moarte. In schimb îi spuse 
femeii: 

— Avem motive să credem că Evan Bernard întreținea relaţii 
sexuale cu Kayla Alexander. 

Se pare că putea fi șocată. Se așeză pe unul dintre scaune. 

— Dumnezeule! Are studente... 

Se ridică la fel de repede, mintea ei ajungând la următoarea 
concluzie. Kayla fusese ucisă, dar Emma era încă dispărută. 

Se îndrepta spre ușă, dar Will o opri. 

— E vreo cameră de supraveghere aici? 

Ea încă încerca să înțeleagă informaţiile, dar își reveni din 
surpriză destul de repede. 

— Pe aici, spuse ea, ducându-l înapoi în hol, și apoi în biroul 
principal. Colleen! Vreau să văd clasa domnului Bernard, îi 
spuse femeii din spatele biroului. 

Femeia se întoarse către panoul de monitoare și apăsă câteva 
taste. Erau șase monitoare în total, fiecare împărțit în imagini 
mai mici din diferite camere de supraveghere ale școlii. Toate 
erau color și de o claritate impecabilă. Colleen apăsă o altă tastă 
și clasa lui Evan Bernard umplu mijlocul ecranului. Era înăuntru, 
îmbrăcat în jacheta lui răpciugoasă și nebărbierit, mergând 


234 


printre rândurile de bănci, înconjurat de adolescenţi. Era o clasă 
mică, care găzduia probabil doisprezece elevi. Majoritatea erau 
fete tinere. Își ţineau genunchii apropiaţi, sub bănci, luând 
notițe, sorbind fiecare cuvânt rostit de Evan Bernard. 

Nimeni nu se uita în jos. Păreau fermecate. Fata de 
cincisprezece ani pe care o cunoscuse Evan Bernard în 
Savannah oare îl privise la fel? Poate că da, până ce a violat-o. 

— Avem și sunet? întrebă Will. 

Colleen apăsă o altă tastă. 

Sunetul porni în boxe, cu Evan Bernard care discuta 
importanţa romanului Trezirea la viață în literatura americană. 

— Când are perioadă de planificare? întrebă Will. 

— Imediat după prânz. Așa că are o oră și jumătate între orele 
de curs, răspunse directoarea. 

— Îmi puteţi spune exact orele? 

— Orele de curs se încheie la 11:45. Evan ar trebui să se 
întoarcă la 13:30. 

Avea destul timp, se gândi Will. Mașina lui Adam fusese 
parcată în garaj la 11:15. Paul Campano sunase la poliţie la 
12:30. 

— Aveţi arhive ale înregistrărilor? o întrebă Will pe secretară. 

— Avem totul din fiecare an școlar, de când am început să 
înregistrăm, în 1998, îi spuse Colleen. Ce anume aveţi nevoie? 

— Acum două zile, spuse Will. De la 11:45 la 13:30. 

— Ah, e ușor. 

Ea ținu imaginea lui Bernard pe monitor și scoase informaţiile 
pe un alt ecran. Femeia știa să lucreze cu tastele și își dăduse 
seama exact ce doreau pentru că îi urmări mișcările lui Bernard 
când își pregăti servieta, ieși din clasă, ieși pe hol, ieși din 
clădire, se urcă în mașină sa, un Volvo C30 roșu, și plecă. 

Will încerca să nu se entuziasmeze. 

— Când s-a întors? 

Parcarea apărea încă pe monitor, iar ea derulă înainte până 
când Volvo-ul lui Evan Bernard se întoarse. Mașina intră pe locul 
de parcare, oprind. Bernard ieși, uitându-se în jur cu emoție și își 
potrivi cravata. Alerga către clădire. Will crezuse iniţial că 
înregistrarea este derulată pe repede înainte, dar apoi își dădu 
seama că omul alerga. 

— 13:30, notă McFaden de pe monitor. A întârziat la oră. 

Următoarea înregistrare îl arătă pe Bernard alergând pe hol. 


235 


— Dă înapoi, spuse Will. Ceva e diferit, dar numai imaginea lui 
ponosită. 

Colleen apăsă pe taste și opri pe imaginea în care Evan 
Bernard alerga pe hol. Se uita exact la cameră. Avea părul 
ciufulit și cravata șifonată. 

— Poţi lăsa asta acolo și să scoţi imaginea în care el pleacă 
prima oară? întrebă Will. 

Colleen se puse pe treabă, în timp ce el se uita la imaginea în 
direct cu Bernard în clasă. Profesorul încă se plimba printre 
bănci, încă vorbind despre literatură. McFaden nu putea să 
creadă. 

— Nu înțeleg cum se poate întâmpla așa ceva. Domnul 
Bernard este profesor la noi de doisprezece ani. Are cazierul 
curat... 

— Aţi verificat, nu? 

— Desigur, îi spuse McFaden. Așa este legal. Toţi angajaţii 
școlilor sunt verificaţi de Departamentul de Poliţie înainte de a-i 
angaja. 

— Doamne, spuse Colleen. 

Will văzu că ea oprise imaginea cu Bernard când acesta pleca 
de la școală pe o parte și cea în care se întorcea pe cealaltă 
parte. 

— Și-a schimbat hainele. Cămășile au aceeași culoare, dar 
croiala este diferită. Pantalonii trecuseră de la negru la kaki. Will 
își aminti ce îi spusese Beckey de la laborator mai devreme. 
Kayla Alexander nu era singura sursă de ADN care se potrivea 
cu cea a lui Evan Bernard. Bucăţica de material pe care o tăiase 
Charlie din Prius conţinea urme ale spermei lui Bernard, de 
asemenea. Bineînţeles, nimic din toate acestea nu îi ajută să îl 
lege pe Bernard de Emma Campano. Dacă ar găsi o metodă de 
a lua o mostră ADN de la profesor, tot ce ar putea dovedi era că, 
la un moment dat, profesorul făcuse sex cu Kayla Alexander în 
Prius. Sună telefonul de pe birou. McFaden răspunse și îi înmână 
receptorul lui Will. 

— De ce nu răspunzi la telefon? vru să știe Amanda. 

Will își pipăi buzunarul, simțind cum se mișcă bucățelele de 
plastic. Amanda nu mai așteptă un răspuns. 

— L-ai prins? 

Will se uită la monitor, la Evan Bernard care se plimba prin 
clasă. 


236 


— Aşteptăm să facă apelul de răscumpărare. 

— L-a făcut deja, spuse ea. Dovada că trăiește este la fel cu 
cea din înregistrarea de ieri, Will. l-am spus că trebuie să facă 
una nouă, sau cade înțelegerea. 

— Va suna înapoi? 

— La ora patru. 

Will se uită la ceasul digital de pe perete. 10:33. 

— L-am urmărit pe Bernard în tot timpul acesta. Nu a ieșit din 
clasă și nu a dat niciun telefon. 

— Rahat, spuse ea. Are un complice. 

Will bătu la ușa clasei lui Evan Bernard. Omul păru surprins să 
îl vadă stând acolo. 

— Domnule agent Trent? Intraţi. 

Will închise ușa în spatele lui. 

— De fapt, lăsaţi-o deschisă. Trebuie să vină câţiva studenți. 

— Partenera mea îi ţine pe hol. 

— Mă bucur că aţi venit. Bernard ridică o carte de pe birou. Pe 
copertă avea triunghiuri și pătrate de diferite culori. Aceasta 
este o copie a cărţii de citire a Emmei. M-am gândit că poate vă 
va folosi. 

— Eu voiam să discutăm puţin despre câteva lucruri pe care 
le-aţi spus. 

— Desigur. El puse cartea pe bancă, apoi își folosi mâneca 
pentru a șterge coperta, spunându-i lui Will: Mă scuzaţi. Am 
murdărit-o puţin. 

Pe Will nu-l interesau amprentele. 

— Păreţi destul de sigur că cine a scris acele bilete era un 
agramat. Dar nu sunt sigur ce vreţi să spuneţi cu asta. Adică, 
este un fel de dislexie? Este un diagnostic în care se poate 
încadra o persoană, pe diferite niveluri? 

— Păi... Se sprijini de marginea băncii. Definiţia tradiţională a 
științei de carte se referă la abilităţile de a scrie și de a citi, de a 
folosi o limbă, de a vorbi fluent. Apoi, desigur, poţi face 
următorul pas logic și poţi defini un anumit nivel de clasă socială 
sau cultură. Zâmbi mulţumit: Ca să spui că cineva este agramat, 
ar trebui să te rezumi la limba latină, unde sufixul „a” denotă 
lipsa a ceva. Fără abilităţi de citire. Fără fluență. 

— Fără clasă socială sau cultură? întrebă Will, înțelegând din 
atitudinea lui Evan Bernard că se aștepta ca poliţia să îi bată la 
ușă. 


237 


Arestarea din Savannah era o informaţie publică. Bărbatul 
probabil că se întreba de ce le-a luat așa de mult timp să ajungă 
la el. De parcă ar fi vrut să dovedească asta, profesorul schimbă 
brusc tonul. 

— Aţi putea spune și așa. 

— Sună complet diferit de ce spuneaţi ieri. 

— leri aveam o întâlnire cu colegii mei. 

Will zâmbi. Se bucura că bărbatul îl subestima. 

— Dar ce puteţi spune despre cineva care chiar este agramat 
și care a reușit în viață? 

— Dacă ar fi definesc asta, este exact cum sună. O persoană 
care este capabilă de a funcţiona sau să treacă prin viaţă, să 
zicem. 

— Știţi sigur că acesta este genul de persoană care a scris 
acele bilete? 

— După cum am spus și la telefon, nu sunt un expert. 

— Dar trebuie să fiți un expert în ceva, nu? 

Avu nesimtirea să îi facă semn cu ochiul. 

— Să zicem că știu câte puţin din toate. 

Will se sprijini de ușa închisă și își încrucișă braţele lent. Era o 
cameră de supraveghere montată în colțul opus. Will știa că 
este filmat la fel de bine cum știa că Evan Bernard semnase 
renunţarea la drepturile de intimitate când școala instalase 
sistemul de securitate. 

Era în beneficiul profesorului atunci, pentru că asta însemna 
că acuzaţiile de hărțuire sexuală ar putea fi negate imediat. Pe 
de altă parte, însemna că orice ar fi spus sau ar fi făcut Bernard 
acum, era înregistrat de un echipament aflat în proprietatea 
școlii, și, ca atare, era o probă acceptată la proces. 

— Presupun că vă știți bine drepturile. Vi le-au citit când aţi 
fost arestat în Savannah, nu? spuse Will. 

Zâmbetul lui nu pieri. 

— Asta s-a întâmplat acum doi ani, domnule Trent. Sunt sigur 
că știți asta. Avea cincisprezece ani, dar mi-a spus că avea 
douăzeci și unu. Nu aţi venit la cine trebuie. E doar o 
neînțelegere. 

— Cum adică? 

— Am cunoscut-o într-un bar în care se servea alcool. Am 
presupus că îi verificaseră buletinul înainte să o lase să intre. 


238 


— Dacă eraţi nevinovat, de ce ați pledat vinovat la vătămare 
din culpă a unui minor? 

El ridică degetul. 

— Nu un minor. Asta ar fi o infracţiune. Am fost acuzat de un 
delict. 

Will simţi cum îl trec fiorii. Bărbatului nu îi era teamă de a fi 
acuzat și nici de a fi prins. 

— Evan, ar trebui să te gândești cam ce opţiuni ai. Să te 
gândești ce alegeri ar trebui să faci pentru a-ţi fi mai ușor. 

Bernard își potrivi ochelarii, spunând pe un ton profesoral: 

— Vă pierdeţi vremea, domnule Trent. Acum, dacă îmi 
permiteţi, am un curs. ` 

— Kayla era o fată foarte frumoasă, spuse Will. Imi dau seama 
că e greu să reziști la așa ceva. 

— Vă rog să nu îmi insultaţi inteligenta, spuse el, ridicându-și 
servieta de pe podea. Începu să îndese hârtii în ea, spunând: Îmi 
cunosc drepturile. Știu că sunt înregistrat. 

— Știaţi că sunteţi înregistrat și acum două zile când aţi 
plecat de la școală? 

Pentru prima oară, păru emoţionat. 

— Am dreptul să plec din campus în orele libere. 

— Unde aţi fost între orele 11:45 și 13:30? 

— M-am plimbat cu mașina, spuse el. Suntem în primele 
săptămâni de școală. Nu puteam sta închis în clasă. Simţeam 
nevoia să ies la aer. 

— Unde aţi fost? 

— M-am plimbat prin Virginia Highland, spuse el, referindu-se 
la cartierul cu cafenele și restaurante. 

— Unde aţi fost? 

— Nu mai știu. 

— Unde aţi parcat? 

— Nu am idee. 

— Să caut un Volvo roșu în înregistrările camerelor de trafic 
pe Ponce de Leon și Briarcliff sau Ponce de Leon și Highland? 

El nu avu un răspuns. 

— Aţi trecut cumva prin Emory? Ar trebui să verific camerele 
și acolo? îl întrebă Will. Poate nu aţi observat, dar orașul are 
montate camere de supraveghere în mai toate intersecțiile 
importante. 

— Nu făceam decât să mă plimb. 


239 


Will băgă mâna în buzunarul de la jachetă și scoase un 
carneţel și un pix pe care le împrumutase de la recepţie. 

— Vă rog să scrieţi ruta pentru a o verifica și vom discuta 
după-amiază, când se termină orele. 

Bernard întinse mâna pentru a lua pixul, dar apoi se opri. 

— Este vreo problemă? Aţi spus că este o neînțelegere, nu? 
Trebuie doar să scrieţi unde ați fost. Il voi pune pe unul dintre 
ofițeri să vă verifice ruta și vom discuta mai târziu, spuse Will. 

Profesorul scoase propriul pix din buzunarul jachetei și începu 
să scrie. Will văzu cum peniţa stiloului său se mișca cu 
repeziciune pe pagină. Bernard umplu prima pagină, apoi 
întoarse foaia, scriind în continuare. 

— E de ajuns, îi spuse Will, luând înapoi carneţelul. 

Vântură paginile înainte și înapoi, uitându-se la Bernard. 

— Le predaţi și copiilor normali, nu? Nu doar celor proști. 

El aprobă din cap, fără a-i corectă gafa. Will se prefăcu că 
citește paginile, mișcând ochii înainte și înapoi. 

— Mai am o întrebare pentru dumneavoastră. Fac asta 
adesea. li rog pe oameni să scrie unele lucruri, pentru că mi-am 
dat seama în trecut că cei nevinovaţi, de obicei, sunt prea 
emoţionaţi și uită unele lucruri. Se întorc, corectează, taie, apoi 
schimbă cuvintele. Oamenii vinovaţi pur și simplu ridică un 
stilou și încep să scrie. E foarte ușor pentru ei, pentru că doar 
inventează prostii pe parcurs. 

Bernard își puse stiloul înapoi în buzunarul de la jachetă. 

— Este o observaţie interesantă. 

— Evan, spuse Will, îţi va fi mult mai ușor dacă o înapoiezi pe 
Emma Campano părinţilor ei. 

— Nu știu despre ce vorbeşti. Am fost foarte revoltat să aud 
că una dintre studentele noastre a fost răpită din propria casă. 

— Îţi amintești când ai început prima oară să predai? întrebă 
Will. Statul ţi-a verificat cazierul, nu? A trebuit să te duci la 
secţia de poliţie, să le dai numărul de asigurare socială, adresa 
și ţi-au luat amprentele. Îţi amintești? 

Bernard păru că își dă seama unde bate. Micul lui joc cu pixul 
și ștergerea cărții fusese de faţadă. 

— Vag... 

— Ce se va întâmpla când amprentele de pe cardul tău se vor 
potrivi cu cele de pe biletul de ameninţare pe care l-ai băgat pe 
sub ușa lui Adam Humphrey? 


240 


Nu păru deloc îngrijorat. 

— Presupun că voi fi anchetat pentru falsificare de probe. 

— Chiar dacă Emma e moartă, Evan, dacă ne spui unde este, 
judecătorul va vedea asta ca o dovadă că ai încercat să îndrepţi 
lucrurile. 

— Asta e realitatea ta, nu a mea. 

Se așeză înapoi pe scaun, cu o privire încrezută. 

— Kayla era foarte rebelă. Toată lumea spune asta. Te-ai 
întâlnit cu ea în afara școlii? Nu s-ar fi întâmplat aici, nu? 
Trebuie să fi fost undeva în afara școlii. 

Bernard dădu din cap ușor, dintr-o parte în alta, de parcă i-ar 
părea rău pentru el. 

— Fata arata foarte bine, știi... Will simţi un nod în stomac. 
Am intrat în școală de zece minute și deja am văzut niște fete... 
Dădu din umeri. Dacă eram în altă parte și într-o altă situaţie, nu 
m-aș fi dat în lături. 

Bernard își scoase ochelarii cu rame de metal și folosi colțul 
cămâșii pentru a șterge lentilele. 

— Nu că ar fi treaba mea, dar eu aș avea grijă înainte să 
vorbesc așa. Arătă spre camera video din colţ: Suntem 
înregistraţi. 

— Se înregistra și acum două zile, când ai ajuns la școală 
alergând. 

El suflă pe ochelari, de parcă ar fi trebuit să șteargă o pată. 

— Nu mi-am dat seama cât era ceasul. Am întârziat la ore. 

— Serios? Eu m-am gândit că a durat atât pentru că a trebuit 
să îți schimbi pantalonii. 

El se opri, având încă colțul cămășii în mână. 

— Petele de spermă sunt greu de scos, nu? spuse Will. Nu 
putea folosi ADN-ul din trusa de viol, dar era perfect legal pentru 
el să mintă despre o altă sursă. Ce e interesant la spermă, Evan, 
este că nu iese la prima spălare. 

— Minti. 

— Avem o fată moartă cu sperma ta în ea și urmele tale de 
dinți pe sânii ei. Avem o înregistrare care te arată că ţi-ai 
schimbat pantalonii. Will nu se gândi la riscurile pe care și le 
asuma când minţea. Aceeași pantaloni pe care i-am găsit 
impregnaţi de ADN-ul tău, îi explică Will. 

— N-ai voie să îmi umbli în gunoi fără mandat și n-ai niciun... 


241 


Will încerca să nu zâmbească, deși abia aștepta să îi arate 
bărbatului că îi căzuse în cursă. 

— Odată ce primăria preia gunoiul, pot să mă tăvălesc în el, 
dacă vreau. 

Bernard ridică din umeri. 

— Kayla avea șaptesprezece ani. A fost de acord. Nu e nimic 
ilegal ca doi adulţi să întreţină relaţii sexuale. 

Will își alese cu grijă cuvintele. 

— Asta nu este ceva recent. Te-ai întâlnit cu ea de mai multe 
ori. 

— Mă întrebi asta pentru că ziua de naștere a lui Kayla a fost 
acum două luni? El clătină din cap de parcă era dezamăgit de 
cursa pe care i-o întinsese Will. Prima dată când am făcut sex cu 
ea a fost acum două zile. 

— Era virgină? 

El râse din tot sufletul. 

— Era echivalentul sexual al restaurantului McDonald's. 

— Am găsit sperma ta în mașina lui Kayla. 

Din nou, nu păru îngrijorat. 

— Da, am făcut sex în mașină. 

— Oral? Anal? 

El ridică o sprânceană. Încă o cursă pe care o anticipase. 

— Mă uit la știri, domnule Trent. Știu că legile în Georgia sunt 
foarte stricte în ce privește sodomia. 

Nemernicul arogant credea că le știe pe toate. 

— Și vrei să cred că ai făcut sex cu Kayla Alexander acum 
două zile, dar nu ai avut de-a face cu moartea ei? 

— După cum ai spus și tu, a trebuit să mă duc acasă să-mi 
schimb pantalonii. Ultima oară când am văzut-o pe Kayla, era în 
viaţă și se întorcea către școală. 

— Așa că ai plecat de la școală, ai făcut sex cu ea în mașina ei 
și te-ai întors la școală. 

— Și ce dacă? 

Will putea simţi propriul zâmbet cum i se aşterne pe față. 

— Să-ţi mai spun ceva în latină, Evan. 

Bernard își desfăcu braţele, invitându-l pe Will să-i explice. 

— In loco parentis, spuse Will. În locul părinţilor. 

Braţele lui Bernard erau în continuare desfăcute, dar expresia 
lui se schimbase drastic. 


242 


— Conform legii, ești gardianul lui Kayla, părintele ei în timpul 
orelor de curs. Statul spuse că este ilegal să întreţii relaţii 
sexuale cu orice persoană care este în grija ta, indiferent de 
vârstă. El desfăcu brațele, la fel ca și Bernard. Nu cred că a i-o 
trage unei minore, în mașina ei, în mijlocul zilei este ceva ce are 
voie să facă un părinte, chiar dacă este prima dată. 

Gura lui Bernard se închise. Nările i se lărgiră. Will aproape că 
putea vedea cum acesta analiza ultimele două minute, 
încercând cu disperare să își dea seama cum de a căzut în 
această cursă. 

Bărbatul își drese glasul, dar în loc să i se adreseze lui Will, se 
uită direct spre camera de supraveghere, spunând: 

— Numele meu este Evan Bernard și cer ca acest interviu să 
se încheie pentru a mă putea consulta cu avocatul meu în 
legătură cu aceste acuze nefondate. 

— Spune-mi unde este Emma, Evan. 

— Nu am nimic să îţi spun. 

— Știu că nu ai făcut asta singur. Spune-mi cu cine lucrezi. 

— Domnule Trent, se pare că știți foarte bine legile. Tocmai 
am cerut să vorbesc cu avocatul meu. Acest interviu s-a 
încheiat. 

Will se îndreptă către ușă și îi lăsă pe cei doi polițiști care 
stăteau afară să intre. 

— Arestaţi-l, le spuse el. 

— Pentru ce? 

— Relaţii sexuale... se întoarse către Bernard, asigurându-se 
că îl ascultă: ... cu un minor. _ 

Will ieși în hol și se sprijini de un perete. li putea auzi pe 
polițiști cum îi citesc drepturile lui Bernard, răspunsurile 
politicoase pe care profesorul le dădea, asigurându-i că înţelege 
totul. Bărbatul nu striga și nu protesta. Trăgea de timp, 
așteptând să se încheie procesul. Era ca și cum, deși îi erau 
puse cătușele, el încă mai credea că deţine puterea. 

Dacă Bernard chiar știa unde este Emma, într-adevăr deţinea 
puterea. 

Will se sprijini pe călcâie și își puse faţa în mâini. Ar fi vrut că 
Evan Bernard să se opună arestării pentru a avea motive să 
intre înapoi în clasă și să îi ajute pe polițiști să îl potolească. Ar fi 
vrut să îl prindă și să îl trântească de pământ. Ar fi vrut să îl 
bată, așa cum o bătuse el pe Kayla Alexander. In schimb scoase 


243 


telefonul mobil, încercând să ţină bucăţile de plastic laolaltă 
pentru a putea apela pe cineva. 

— Pot să intru? întrebă Faith grăbită. 

Stătuse în fața casei lui Bernard timp de o oră, așteptând ca 
Will să îi spună că au destule dovezi pentru a cere un mandat. 

Will se gândi la profesor, la privirea lui încrezută, la siguranţa 
sa că va scăpa și de această dată. 

— Sună la primărie, spuse el. Spune-le să ridice gunoiul și 
apoi verifică tot ce au pus în mașină. Vreau să faci fotografii la 
fiecare pas. 

— Ce anume caut? 

— O pereche de pantaloni negri. 

— Dar în apartament pot să intru? 

Evan Bernard ieși din clasă, încătușat, străjuit de doi polițiști. 
Amanda va fi furioasă pe Will pentru că nu a fost el cel care l-a 
escortat pe prizonier afară, dar el nu avea chef să zâmbească la 
camere. Departamentul de Poliţie Atlanta putea să facă această 
ședință foto. Will prefera să își petreacă timpul căutând probe 
pentru a-l condamna pe nenorocit. Atitudinea lui Bernard 
revenise la normal. Îl privi de sus pe Will, cu milă. 

— Sper să o găsești, domnule ofițer. Emma era o fetiţa atât 
de scumpă. 

El ţinu capul întors, uitându-se la Will chiar și când era condus 
pe hol. 

— Mai ești acolo? întrebă Faith. 

Mâinile lui tremurau, chinuindu-se să nu spargă telefonul în și 
mai multe bucățele. 

— Răscolește totul! 


Capitolul 16 


Faith se uită la Ivan Sambor cum folosea berbecul de metal 
pentru a distruge ușa de la intrarea lui Bernard. Lemnul se 
desfăcu în așchii într-o manieră satisfăcătoare, iar yala veche și 
ieftină se sparse în două, pe măsură ce ușa de metal se îndoi 
din balamale. Ea putea vedea cu ușurință în apartament de 
afară, dar Faith trecu prin cele patru camere cu arma scoasă, 
verificând bucătăria, baia și cele două mici dormitoare. Impresia 
pe care și-o făcu acum era exact cea pe care și-o făcuse la locul 


244 


crimei. Evan Bernard știa că vor veni, știa că arestarea lui 
anterioară, pentru sex cu o adolescentă, va ieși la iveală, iar 
legătura evidentă va fi făcută între ce s-a întâmplat pe coastă și 
ce s-a întâmplat cu Kayla Alexander. Bernard probabil că își 
curăţase apartamentul imediat ce ajunsese de la școală în acea 
primă zi. 

Faith simţi miros de clor în fiecare colţ al casei. Ușile șifonierul 
fuseseră lăsate deschise, pentru a se vedea cu ușurință de pe 
fereastra dormitorului. Nu era nicio urmă de praf nicăieri, nici pe 
masa de bucătărie, nici pe multitudinea de rafturi cu cărți și 
când ea se gândi să verifice din curiozitate, nu găsi praf nici pe 
ventilatorul de pe tavan. Chiar și marginile superioare ale ușilor 
fuseseră șterse. 

Faith își băgă arma în toc și îl sună pe Charlie Reed și echipa 
lui. Se sprijini cu umărul de ușa celui de-al doilea dormitor. 
Pereţii erau roz. Norișori albi și bleu erau desenați pe tavan. 
Mobila era ieftină, probabil la mâna a doua, dar îi amintea lui 
Faith de un set de dormitor pe care îl văzuse într-un catalog de 
mobilă când era mică. Micul dulăpior cu sertare și patul cu piloni 
erau vopsite în alb, cu margini dantelate aurii pe mânere și alte 
detalii arhitecturale. Perne pufoase roz erau împrăștiate pe pat. 
Avea un tablou înrămat cu Winnie the Pooh și Tiger. Era genul 
de cameră la care visa orice fetiță în anii '80. 

Afară îl auzi pe Will Trent cum îl întreba pe un poliţist unde 
este Faith. Probabil că trecuse pe roșu la fiecare semafor în cei 
șapte kilometri între Academia Westfield și apartament. 

Cu dinţii încleștaţi, își făcu loc pe hol. Era foarte furios și 
văzând dormitorul de fetițe, nu se schimbă nimic în dispoziția 
lui. Se uită la draperiile roz și cuvertura de dantelă. 

Trecură câteva secunde până să poată să vorbească. 

— Crezi că a ţinut-o aici? 

Faith clătină din cap. 

— Ar fi prea evident. 

Niciunul nu intră în cameră. Faith știa că nu va găsi nicio 
probă în cearceafurile albe, niciun fir de păr pe covorul proaspăt 
aspirat. Bernard ar fi folosit altă locaţie pentru distracţie. ȘI-I 
putea imagina cum intră în cameră, cum stă pe pat și cum își 
trăiește fanteziile bolnave. 


245 


— Nu este pentru cineva de șaptesprezece ani, spuse Faith. 
Mă refer la cameră. Sunt genul de lucruri pe care le cumperi 
pentru o fetiță de zece-unsprezece ani. 

— Ai găsit pantalonii? 

— Erau în gunoi, îi spuse ea. Crezi că vom găsi ADN pe ei? 

— Am face bine, spuse el. Al doilea apel de răscumpărare 
avea aceeași dovadă de viaţă de ieri. Poate că răpitorul s-a 
speriat când ne-a văzut în jurul școlii. 

— Sau poate că e deja moartă. 

— Nu pot să accept asta, îi spuse Will, cu o voce fermă. 

Faith își alese cu grijă cuvintele. 

— Statistic vorbind, copiii răpiți de străini sunt uciși în primele 
trei ore de la răpire. 

— Nu a fost răpită de un străin, insistă Will și ea se întrebă de 
ce era atât de sigur. Răpitorul a înregistrat înainte partea în care 
spune că va suna înapoi la ora patru. E clar că mai avea nevoie 
de timp. Vom primi o altă dovadă de viaţă atunci. 

— Nu putem fi siguri de asta, Will. Uită-te la dovezi. Evan 
Bernard nu vorbește, nu știm cine este complicele lui, nu avem 
nicio șansă să găsim aici ceva... 

— Nu am de gând să port această conversaţie cu tine. 

Făcea din nou pe șeful cu ea. Faith își mușcă buza, încercând 
să nu îi permită sarcasmului să agraveze situaţia. Putea să 
trăiască în basmele lui cât dorea. Faith era destul de sigură că 
nu va exista un final fericit. 

— Nu pot să cred că e moartă, Faith. Emma e o luptătoare. E 
undeva acolo, așteptând ca noi să o găsim, insistă Will. 

Pasiunea din vocea lui era de netăgăduit. In loc să fie iritată, 
acum îi părea rău pentru el. 

— Trebuia să fi scos mai multe de la Bernard. Era atât de 
îngâmfat, atât de sigur că deţine controlul... Mă simt de parcă a 
făcut ce-a vrut cu mine, continuă el. 

— Ai reușit să-l faci să recunoască faptul că a întreţinut relaţii 
sexuale cu Kayla. 

— Va ieși pe cauţiune în douăzeci și patru de ore. Dacă 
avocaţii lui sunt buni de ceva, vor amâna procesul până când 
nimeni nu-și va mai aminti cine era Emma Campano. Chiar dacă 
părinţii insistă pentru condamnare, are șanse să scape. 

— A recunoscut în fața camerelor că a făcut sex cu ea. 


246 


— Nu-i citisem drepturile. Poate afirma că l-am forţat. WIII 
clătină din cap, furios pe sine. Am dat-o în bară. 

— Ştia că vom veni la apartament, spuse Faith. Locul ăsta e 
imaculat. Nu a făcut curățenie peste noapte. A pregătit spațiul 
pentru noi. E un fel de joc. 

— Trebuia să îi fi verificat cazierul ieri. 

— Nu aveai motive, îl întrerupse ea. Am presupus amândoi că 
școala i-a verificat cazierul. 

— Au făcut-o, îi aminti Will. Dar nu recent. 

Charlie îi chemă din cealaltă cameră. 

— Veniţi aici! 

Faith și Will intrară în dormitorul principal, care avea un aer 
mult mai masculin. Mobila era greoaie, de un negru-închis și 
foarte joasă, într-o manieră modernă, sterilă. Deasupra patului 
era un tablou imens cu o fată cu părul blond și ochi albaștri. Era 
evident tânără, sau nu destul de tânără astfel încât să fie 
considerat pornografie infantilă. Era pornografic totuși. Fata era 
goală, cu pieptul înainte, cu picioarele desfăcute larg. Avea o 
privire sexy, iar buzele erau ţuguiate. Totul strălucea, deloc 
natural. 

Charlie stătea la un birou care era construit într-un corp de 
bibliotecă. 

— Computerul, le spuse Charlie. Uitaţi-vă aici. 

Faith văzu că monitorul arăta o imagine în direct a celui de-al 
doilea dormitor. 

— Cred că e ascunsă în tabloul cu Winnie the Pooh, spuse 
Will. 

— lisuse! șopti Faith. Există fișiere? 

Charlie căuta în dosare. 

— Nu văd nimic, le spuse el. Le voi duce la tehnicienii de la 
laborator, dar cred că a folosit un hard extern. Scoase câteva 
cabluri din spatele computerului. Acestea înregistrau sunetul și 
imaginea video pe hard. A evitat complet hardul computerului. 

— Deci hardul principal nu ar reţine niciun fel de informații. 

Charlie clătină din cap, deschizând și închizând dosare pe 
măsură ce căuta informații incriminatorii. Faith văzu fişe și 
subiecte de teme pentru acasă. 

— Dar e-mail-ul? întrebă ea. 

— Sunt două adrese aici. Una este prin compania de cablu 
pentru serviciul de Internet. Are numai spam acolo - oferte 


247 


pentru Viagra, spălare de bani în Nigeria, chestii de genul ăsta. 
Nu are agendă, e-mail-uri trimise, nimic. Cealaltă pare a fi 
pentru liceu. Am citit tot. Corespondenţa cu părinţii, e-mail-uri 
de la director. Nimic suspect și nimic personal. 

— Poate că ţinea o altă adresă de e-mail pe hardul extern. 

— Mai bine întrebaţi un specialist în computere, spuse Charlie. 
Vă pot da informaţii despre sânge și maţe. Computerele sunt 
doar un hobby. 

— Nu ar fi pus o cameră acolo, decât dacă se înregistra pe 
sine pentru a urmări mai târziu. Trebuie să găsim hardul, spuse 
Will. 

— Nu am găsit nimic în camera lui Adam, spuse Faith. 
Computerul lui a fost furat cu o săptămână înainte de crime. 

— Dar Gabe Cohen? 

— Nu am aflat nimic, spuse Faith. l-am verificat computerul, 
dar, așa cum a spus și Charlie, nu sunt o expertă. 

— Am exagera dacă l-am cere din nou? 

Ea se gândi că era o aluzie la faptul că nu l-a arestat pe Gabe 
Cohen. Amândoi erau supăraţi și frustraţi. Decise să nu insiste. 

— Ai găsit ceva în biroul lui Bernard de la școală? 

— Nimic, spuse Will. Oare complicele nu poate ţine el hardul 
sau computerul? Poate că are un laptop? 

— Dar mașina lui? 

— Mai curată decât casa, spuse Will. Miroase a clor și a oțet. 

Charlie verbaliza ce era evident deja. 

— Dacă găsiţi înregistrările, aveţi probe solide. 

— Voi face rost de lista apelurilor telefonice, de mobil și fix, 
spuse Will. 

— Tipul e deștept, spuse Faith. Probabil că are câteva cartele 
telefonice. Nu le putem urmări. 

— Am dat-o în bară de două ori pentru că am făcut 
presupuneri. Bernard e deștept, dar nu se poate gândi la toate. 
Will întrebă: Charlie, poţi verifica istoricul căutării pe Internet? 

Charlie apasă pe iconiţa browser-ului de Internet. Apăru o 
pagină cu o adolescentă sumar îmbrăcată, care își desfăcea 
picioarele deasupra cuvintelor „Abia legal”. Deschise dosarul. 

— Se pare că a șters conținutul, dar cert că mai putem 
recupera câteva pagini. 

După ce mai apăsă pe câteva butoane, găsi paginile recent 
vizitate de către Bernard. Prima era către programul de notare 


248 


de la Westfield. Următoarele erau site-urile câtorva magazine de 
care te-ai aștepta să fie interesat un profesor: Barnes & Noble, 
Wal-Mart. Se pare ca Bernard căutase volumul La răscruce de 
vânturi. 

— Poftim, spuse Charlie, deschizând un forum. 

Faith se aplecă pentru a vedea mai bine, dar site-ul era unul 
pentru profesorii care doreau să se pensioneze. Alt forum era 
pentru iubitorii de terieri de la Westfield. 

— Dar primul site? întrebă Will. 

Charlie se întoarse la „Abia legal”. _ 

— Scrie pe prima pagină că toate fetele sunt majore. In cazul 
Internetului, atâta timp cât nu e evident că nu sunt majore, 
precum copiii, e tot ce contează. 

Faith se uită prin cameră, dezgustată de gândul că Evan 
Bernard dormea aici. Se duse la noptieră și deschise sertarul de 
jos cu piciorul. 

— Alte materiale pornografice, spuse ea, nedorind să atingă 
revistele. Pe copertă era o fată care arăta a fi de doisprezece 
ani, dar titlul spunea exact opusul: Drăgute legale excitate. 

Will își puse o pereche de mănuși. Scoase una dintre reviste. 
Toate aveau pe copertă adolescente. Toate menţionau că fetele 
erau majore. 

— Perfect legal. 

— Domnule detectiv. _ 

Silueta masivă a lui Ivan Sambor umplu holul de la intrare. In 
mâinile sale cărnoase ţinea două pungi de dovezi. Faith văzu un 
vibrator mare, roz și o pereche de cătușe pufoase, tot roz. 

— Le-am găsit în cealaltă cameră. 

— Menţionează că au prioritate la laborator, spuse Will. 

Ivan aprobă din cap, ieșind din cameră. 

— Bernard nu mai are alte proprietăţi pe numele lui în 
Georgia, Carolina de Nord și Sud, Tennessee sau Alabama, îi 
spuse Faith lui Will. 

— Să ne extindem căutarea, spuse Will, deși Faith credea că 
vor căuta acul în carul cu fân. Bernard nu și-ar folosi numele real 
dacă avea un partener tăcut pe care să îl bage la înaintare. 

— Am pus o echipă să verifice toate depozitele pe o rază de 
cincizeci de kilometri, spuse ea. 

— Caută și sub numele membrilor familiei lui, îi spuse Will. 
Trebuie să știm care sunt prietenii lui. Poate are vreo agendă. El 


249 


se uită prin cameră, observând cu atenție fiecare piesă de 
mobilier și fiecare tablou. Judecătorul ne-a limitat scopul căutării 
la probele care îl leagă de Kayla Alexander. Putem spune că am 
căutat numele altor victime. Chiar dacă e condamnat pentru 
Kayla, Bernard poate ieși în doi sau trei ani, pentru bună 
purtare. 

— Va fi înregistrat ca agresor sexual. Nu va mai preda 
vreodată. 

— E un preţ mic pentru răpire și crimă. 

— Eşti sigur că e implicat și în crime, nu doar în ce a spus: a 
făcut sex cu ea, ea a plecat, el s-a întors la școală? 

— l-ai văzut dormitorul, Faith. Îi plac fetele tinere. 

— Asta înseamnă că îi place să le violeze, nu să le omoare. 

— A învăţat în Savannah că e periculos să lași martori. 

— Mă scuzaţi că vă întrerup, spuse Charlie, dar poate ar 
trebui să vă gândiţi și la faptul că voia să iasă la pensie. 

Will rămase perplex. 

— De unde știi? 

— Site-ul? întrebă Faith, mirându-se că a și uitat de el. 
Charlie, mai deschide-l o dată. 

Charlie făcu întocmai, găsind pagina respectivă. Căuta prin 
lista de întrebări și răspunsuri. 

— Nu sunt sigur ce nume a ales. Sunt destul de inofensive. 
Sări la pagina următoare. În principiu, vorbesc despre beneficiile 
de care vor profita după pensionare, locuri de muncă și 
consultanță pentru a putea plăti facturile, chestii de genul ăsta. 
Ecranul se schimbă când el alese alt link. Programul pentru 
profesorii pensionaţi din Georgia. Se apropie de ecran pentru a 
citi detaliile. Bine. Aici se vorbește despre diferența dintre 
predarea în sistemul privat și cel public. În programul de 
pensionare de la stat, trebuie să ai un anumit număr de ani de 
muncă pentru a primi pensie. În sistemul privat, te descurci 
singur. El căută mai jos, pe pagină, citind fugitiv textul. Scrie aici 
că trebuie să aibă treizeci de ani vechime pentru a primi pensie. 

— Poate că a decis că nu va aștepta atât, spuse Faith. Un 
milion de dolari l-ar ajuta să își asigure o viaţă liniștită după 
pensionare. 

— Bernard a fost la Westfield timp de doar doisprezece ani. 
Ne-a spus că înainte a lucrat în sistemul public de învățământ. 
Hai să aflăm unde a predat înainte, spuse Will. 


250 


— Ar fi plecat pe la mijlocul anilor '90, spuse Faith, calculând 
în gând. Poate că a avut loc vreun incident trecut cu vederea. 

— Știu că profesorii nu câștigă mult, dar nu crezi că e ciudat 
că locuiește în apartamentul ăsta amărât la vârsta lui? 

— Poate că își cheltuie toţi banii pe excursii în Thailanda, de 
unde își procură minorele, le sugeră Charlie. 

— Crezi că avem destule motive pentru a îi verifica registrul 
financiar? întrebă Faith. 

Will clătină din cap. 

— Nu am menţionat documentele financiare în mandat. 

Charlie își drese glasul. Faith se uita la ecranul computerului. 
Scoase conturile lui Evan Bernard de la Uniunea locală de credit. 

— Să vă învăţaţi minte să nu vă memorati parolele în 
computer. 

— Caută plăţi făcute către locaţii de depozitare, spuse Will. 

Charlie mișca mouse-ul, scoțând în evidenţă fiecare cont, pe 
măsură ce citea detaliile. 

— Nu văd nimic. Plătește o mie două sute pe lună pe locul 
ăsta. Cheltuielile sunt cele la care te-ai aștepta. Cumpărături, 
spălătorie, rată la mașină, câteva plăti efectuate online. Se pare 
că mare parte din bani îi depune în contul de pensionare. Tipul 
își face provizii. 

— Ce sumă câștiga lunar? întrebă Faith. 

— In jur de două mii trei sute. 

Faith se uită fix la monitor. Îi putea auzi pe polițiști la 
fereastră, râzând de ceva. Sunetul traficului rupea tăcerea 
camerei. Era genul de loc pe care l-ai închiria când termini 
facultatea, nu spre cincizeci de ani, când te gândești la 
pensionare. 

— Evan Bernard preda de atâţia ani și nu are nicio casă? 
întrebă ea. 

— Poate că e divorțat, îi sugeră Charlie. Poate că l-a stors de 
bani vreo fostă soţie. 

— Vom verifica dosarele de la judecătorie, spuse Will. Dacă s- 
a despărţit de soţie, poate că aceasta a aflat ce făcea și l-a 
părăsit. Dacă putem dovedi că ce i-a făcut lui Kayla era ceva 
obișnuit, putem convinge judecătorul să nu îi permită eliberarea 
pe cauţiune. 

— Am vorbit deja cu vecinii. Majoritatea nu erau acasă - 
probabil erau la muncă. Vizavi de grădină locuiește o mamă 


251 


casnică. Spune că nu l-a cunoscut pe Bernard și nu a observat 
nimic suspect. 

— Trimite câteva mașini de poliţie pe la șapte, diseară. Vor 
ajunge mai mulţi acasă până atunci. Will se apropie de dulap și 
verifică rafturile de sus: Poate are vreun album foto. 

— Nu vom găsi ceva ce nu vrea să găsim. 

Will continua să caute în dulap, coborând cutii, verificând 
conținutul acestora. 

— Știm că a plecat două ore de la școală. Scoase un teanc de 
albume școlare și le împrăștie pe pat. Erau aproape douăzeci de 
bucăţi, cu niște coperte colorate, vesele. || ridică pe primul, care 
avea tipărită emblema Academiei Westfield, și începu să 
răsfoiască paginile. Nu avea destul timp să comită crimele, să o 
ascundă pe Emma și să se întoarcă la școală. Complicele trebuie 
să fi dus greul. Bernard ar fi știut ca Emma provenea dintr-o 
familie înstărită. 

— Și părinţii lui Kayla erau bogaţi. De ce nu a luat-o și pe ea? 
De ce ar ucide-o, dacă avea bani? 

Will închise albumul foto și îl ţinu în mână. 

— Suntem siguri că nu a fost implicată Kayla? 

Faith se uită la Charlie, care încă verifica fișierele din 
computer. Will nu părea să se sinchisească de el. 

— Kayla Alexander era o fiinţă groaznică. Nimeni nu ne 
contrazice. 

Puse jos albumul și luă altul. 

— Ar trebui să aibă o minte foarte bolnavă pentru a i-o trage 
lui Bernard în mașină, știind că cea mai bună prietenă a ei era 
răpită. Faith se gândi la ceva. Poate că se simţea ameninţată de 
relaţia Emmei cu Adam. 

Will înţelese încotro bătea. 

— Kayla ar fi știut că Adam și Emma aveau să parcheze în 
garaj. Vecina băgăreaţă le-a pârât pe fete anul trecut. Au fost 
nevoite să găsească alt loc de parcare. 

— Chiar mă întrebam de ce Kayla a ales să își parcheze Prius- 
ul alb în faţa casei familiei Campano, dacă știa că data trecută 
când au fost prinse că lipseau de la școală, vecina de vizavi le 
văzuse mașina pe alee. 

El se opri din răsfoit. 

— Mă deranjează ceva încă de când am văzut Prius-ul în 
parcare. Toate obiectele pe care le-a atins ucigașul - 


252 


portbagajul, mânerele portierelor, volanul - erau mânjite cu 
sânge. Totul, în afară de banda adezivă și sfoara din portbagaj. 

— Crezi că au fost aduse de Kayla pentru criminal? 

— Poate. 

— Stai puţin, spuse Faith, încercând să analizeze toate 
informaţiile. Dacă era implicată, de ce a fost ucisă? 

— Se știe că era foarte nesăbuită. 

— Mereu ai spus că ucigașul o cunoștea. 

Lui Will îi sună telefonul și îl scoase din buzunar. Arăta jalnic, 
lipit cu bandă adezivă și sfărâmat. 

— Alo? 

Faith luă un album și se uită prin el, pentru a nu sta degeaba. 
Ridică o clipă ochii spre Will, pentru a-i vedea expresia feţei, 
ascultând ce vorbește la telefon. Nu se citea nimic pe faţa lui, ca 
de obicei. 

— Mulţumesc, spuse el, închizând telefonul. Amprentele lui 
Bernard nu se potrivesc cu cele de pe biletele de ameninţare. 

Faith ţinu albumul la piept. Părea destul de greu în brațele ei. 

— Deci complicele lui s-a ocupat de bilete? 

— De ce ar trimite biletele? De ce s-ar demasca? 

Faith ridică din umeri. 

— Poate că încercau să îl sperie pe Adam pentru că Emma să 
fie singură în casă. Se contrazise singură: Dar în acest caz, de ce 
nu s-a dus Kayla la Emma? Se pare că nu se mai înțelegeau 
bine. 

Will deschise albumul de la Westfield de anul trecut și îl 
frunzări. 

— Trebuie să o luăm de la început. Mai e un bărbat în 
libertate. Își plimbă degetele pe rândurile de fotografii. Bernard 
nu e genul de bărbat care își murdărește mâinile. 

— Prietenul meu de la Tech a spus că ne va da informații azi, 
îi spuse Faith. 

Spera să nu fie nevoită să ofere detalii despre fiola de pulbere 
gri pe care i-o dăduse lui Victor să o testeze. Poate că Will 
vorbea fără reţinere de față cu Charlie Reed, dar Faith nu îl 
cunoștea destul de bine pe bărbat pentru a-și risca slujba. 

— Du-te la Tech. Vezi dacă au primit rezultatele. Găsi poza lui 
Kayla Alexander și o rupse din album. l-o înmână lui Faith. Dacă 
tot ești acolo, întreabă-l pe Tommy Albertson dacă a văzut-o pe 
fata asta cu Adam sau Gabe Cohen. Intreabă-i pe toţi din cămin, 


253 


dacă e nevoie. Mai dădu o pagină și găsi poza lui Bernard de la 
facultate. O scoase și pe aceasta, spunând: arat-o și pe asta. 

Faith luă fotografiile. 

Will deschise alt album, căutând poze și pentru el. 

— Mă voi duce la Copy Right să fac același lucru. 

Faith se uită la ceasul de lângă pat. 

— Spuneai că apelul de răscumpărare va veni la ora patru? 

El desprinse cu grijă paginile respective. 

— Criminalul e probabil cu Emma acum, înregistrând a doua 
dovadă de viață. 

Faith puse albumul pe pat. Dădu să plece, apoi se opri, 
dându-și seama că ceva era diferit. Căută printre albume, 
găsind trei care erau deosebite. Erau mai groase, iar culorile 
erau mai șterse. 

— De ce are Bernard albume de la Crim? întrebă Faith. 

Liceul Alonzo A. Crim era în Reynoldstown, o zonă de tranziţie 
din estul Atlantei. Era unul dintre cele mai slabe licee din sistem. 

— Măcar acum știm unde a fost Bernard înainte de a se muta 
la Westfield, îi spuse Will. 

Faith răsfoia în tăcere albumul. Nu crezuse niciodată în 
soartă, dar avea încredere în instinctul ei de poliţist. Se uită cu 
atenţie la sfârșitul albumului, căutând numele lui Bernard. Îi găsi 
poza la secţiunea facultăţii, dar sponsorizase și personalul 
ziarului. 

Faith găsi pagina în care apăreau pozele acestora. Copiii 
fuseseră surprinși cu expresiile lor stângace. Unii dintre ei aveau 
creioane în gură, alţii se uitau la cameră peste ziarele 
împăturite. O fată blondă, drăguță, ieșea în evidenţă, nu pentru 
că nu se uită spre cameră, ci pentru că stătea lângă un Evan 
Bernard mult mai tânăr. Fotografia era alb-negru, dar Faith își 
putea imagina nuanţa roșcovană a părului ei blond și pistruii de 
pe nas. 

— Ea e Mary Clark, îi spuse lui Will. 

e 

Olivia McFaden, evident furioasă, Îi spusese lui Faith că, la 
jumătate de oră după arestarea lui Evan Bernard, Mary Clark își 
abandonase ora de curs. Işi luase pur și simplu geanta de pe 
catedră, le spusese elevilor să citească următoarea pagină din 
manual și ieșise din clădire. 


254 


Faith o găsi ușor pe femeie. Vechea Honda Civic a lui Mary 
Clark era parcată în faţa casei sale de pe Strada Waddell din 
Grant Park. 

Casele erau îngrijite aici, dar nu se comparau cu vilele din 
Ansley Park, unde peluzele erau întreţinute de profesioniști, 
rezervoarele de reciclare a apei mențineau gazonul verde și 
frumuseţea florilor pe tot parcursul verii. Pe de o parte și de alta 
a străzii erau înșirate pubele de gunoi, iar Faith trebui să își 
strecoare Mini-ul pe după mașina de gunoi care înainta încet, 
golind pubelele și trecând la următoarea casă. 

Grant Park era un cartier care reușea să rămână cât de cât 
acceptabil ca preţ, deși era la marginea orașului. Coroana 
copacilor umbrea stradă, iar vopseaua proaspătă strălucea în 
razele soarelui. Casele erau de mai multe feluri, unele 
canadiene, altele în stil victorian. Toate fuseseră renovate în 
perioada de vârf a afacerilor cu imobiliare, dar își pierduseră 
valoarea când piaţa imobiliară se prăbușise. 

Cu toate acestea, proprietarii câtorva case pierduseră această 
ocazie. Încă mai existau câteva căsuțe cu un sigur nivel, puse în 
umbră de vecinele lor, cu două sau trei etaje mai înalte. Casa lui 
Mary Clark se număra printre acestea mici. De afară, Faith se 
gândi că ar avea două dormitoare și o baie. Casa nu era în 
paragină, dar era ușor neglijată. 

Faith urcă treptele de piatră. Un premergător mare, dublu, era 
postat pe verandă, probabil uitat acolo de foarte mult timp. 
Peste tot erau împrăștiate jucării. Leagănul de lemn se 
deteriorase. Barele și lanţurile ruginiseră lângă el. 

Faith se gândi că cineva începuse proiectul cu cele mai bune 
intenţii, dar nu îl terminase. Ușa de la intrare era vopsită cu un 
negru lucios, iar ferestrele aveau perdele pe partea cealaltă. Nu 
avea sonerie. Ridică mâna să bată la ușă exact când aceasta se 
deschidea. 

Un bărbat scund, cu barbă, apăru în ușă. Avea doi copii mici 
în braţe, amândoi în diferite stadii de fericire inocentă la 
vederea unui străin la ușă. 

— Da? 

— Sunt detectiv Faith Mitchell, de la... 

— E în regulă, Tim, spuse o voce îndepărtată. Las-o să intre. 

Tim nu părea să vrea să îi facă pe plac, dar făcu un pas înapoi 
pentru ca Faith să poată intra. 


255 


— E în bucătărie. 

Tim păru că vrea să îi mai spună ceva - să o avertizeze? - dar 
nu spuse nimic și ieși din casă cu gemenii. Ușa se închise în 
spatele lui. 

Faith se uită prin cameră, neștiind dacă să rămână acolo sau 
să caute bucătăria. Familia Clark alesese un stil eclectic pentru 
camera de zi. O canapea ponosită era postată în fața unui 
televizor antic. Fotoliul de piele era modern, dar avea câteva 
zgârieturi pe partea inferioară, semn al vizitei recente a pisicii. 
jucăriile erau împrăștiate peste tot. Era ca și cum ar fi explodat 
un magazin de jucării din New York. 

Aruncă un ochi și în ce părea a fi dormitorul mare, unde văzu 
alte jucării. 

Chiar și la cincisprezece ani, Faith știuse să nu îi permită lui 
Jeremy să umble prin toate camerele. Nu era de mirare că 
părinţii erau extenuaţi permanent. Nu aveau niciun spaţiu în 
casă care să le aparțină numai lor. 

— Alo? strigă Mary Clark. 

Faith urmări vocea pe un hol lung și îngust, spre spatele 
casei. Mary Clark stătea în dreptul chiuvetei, cu spatele la 
fereastră. Ținea o cană de cafea în mână. Părul ei blond-roșcat îi 
curgea pe umeri. Purta blugi și un tricou supradimensionat, care 
probabil îi aparţinea soțului ei. Avea ochii roșii. 

— Vrei să vorbim? spuse Faith. 

— Am de ales? 

Faith se așeză la masă. Făcea parte dintr-un set cu scaune, 
metalic, laminat, din anii '50. Bucătăria era primitoare, dar în 
niciun caz modernă. Chiuveta era montată într-un blat vopsit 
verde pastelat. Toate dulapurile aveau rama metalică originală. 
Nu avea mașină de spălat vase și aragazul era înclinat pe o 
parte. Urme de creion de aceeași culoare semnalau fiecare 
creștere în înălțime a gemenilor lui Mary Clark pe tocul ușii. 

Mary vărsă cafeaua în chiuvetă și puse cana pe dulap. 

— Tim mi-a spus să nu mă bag. 

— Ai de ales? îi întoarse Faith comentariul anterior. 

Se uitară una la cealaltă pentru o clipă. Faith știa cum se 
poartă oamenii când au ceva de ascuns și, la fel de bine, știa să 
își dea seama când cineva voia să vorbească. 


Mary Clark nu părea să aleagă niciuna dintre variante. Faith 
se gândi că femeia era rușinată. Își împreună mâinile, așteptând 
că femeia să înceapă să vorbească. 

— Sunt concediată, nu? 

— Va trebui să vorbeşti cu McFaden pentru a afla asta. 

— Nu prea mai concediază profesori. Le dau cele mai de rahat 
ore, până demisionează sau se sinucid. 

Faith nu răspunse. 

— Am văzut cum l-au scos pe Evan din sală, încătușat. 

— A recunoscut că a făcut sex cu Kayla Alexander. 

— Ela luat-o pe Emma? 

— Căutăm dovezi, îi spuse Faith. Nu îţi pot da detalii. 

— A fost profesorul meu la Crim, acum treisprezece ani. 

— E o zonă destul de rău famată. 

— Și eu eram o fată destul de rea. 

Sarcasmul ei era evident, dar o spunea cu durere în glas. 
Faith aștepta, gândindu-se că cea mai bună metodă de a obţine 
adevărul e să o lase pe Mary să i-l spună. 

Femeia se îndreptă ușor către masă, scoțând un scaun. Se 
așeză, oftând profund, iar Faith simţi o urmă de alcool în 
respiraţia ei. 

— Evan era singura rază de soare, îi spuse Mary. El e motivul 
pentru care am ales să mă fac profesoară. 

Faith nu se simţi luată prin surprindere. Mary Clark, cu părul 
ei blond, ochii ei albaștri, pătrunzători, era exact genul lui 
Bernard. 

— Te-a molestat? 

— Aveam șaisprezece ani. Ştiam ce fac. 

Faith nu o lăsă să scape atât de ușor. 

— Chiar știai ce faci? 

Ochii femeii se umplură de lacrimi. Se uită în jur după un 
șerveţel, iar Faith îi dădu un prosop de hârtie. 

— Mulţumesc, spuse ea, suflându-și nasul. 

Faith așteptă câteva secunde, apoi o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-a sedus, spuse ea. Sau poate că eu l-am sedus pe el. Nu 
mai știu cum s-a întâmplat. 

— Te îndrăgostiseși de el? 

— Da, râse ea. Nu îmi era tocmai bine acasă. Tata ne-a 
părăsit când eram mică. Mama avea două slujbe. Incercă să 


257 


zâmbească. Sunt doar încă o femeie proastă cu fixaţii legate de 
tată, nu? 

— Aveai șaisprezece ani, îi aminti Faith. Nu erai o femeie. 

Ea își șterse nasul. 

— Eram destul de dificilă. Fumam, beam. Chiuleam de la 
școală. 

Exact ca și Kayla, se gândi Faith. 

— Unde te-a dus? 

— Acasă la el. Petreceam mult timp acolo. Era de gașcă, știi? 
Profesorul de treabă, care ne lasă să bem la el acasă. Clătină din 
cap. Tot ce trebuia să facem era să îl venerăm. 

— Și așa ai făcut? 

— Am făcut tot ce a vrut. Mary îi aruncă o privire ageră. 
Absolut tot. 

Faith putea observa cât de ușor îi căzuse în mâini Mary lui 
Bernard. El îi oferise protecţie, dar tot el era și cel care putea să 
pună capăt întregului aranjament cu un singur telefon către 
părinţi. 

— Cât a durat? 

— Prea mult. Nu destul. Ea spuse: Avea o cameră specială. 
Ținea ușa încuiată. Nimeni nu avea voie acolo. 

— Nimeni? întrebă Faith, pentru că era evident că Mary 
intrase. 

— Era aranjată ca pentru o fetiţă. Era foarte drăguță. Mobilă 
albă, pereţi roz. Era genul de cameră în care credeam că 
locuiesc fetele bogate. 

Bărbatul nu se dezminţea. 

— La început a fost drăguţ. l-am povestit despre cum ne-a 
părăsit tata, cât de abandonată mă simţisem. El se purtase 
frumos. Mă ascultase. Dar apoi a vrut să facem alte lucruri. 

Faith se gândi la cătușe, la vibratorul pe care îl găsise în 
camera specială a lui Bernard. 

— Te-a forțat? 

— Nu mai știu, recunoscu Mary. Se pricepea să te facă să 
crezi că vrei să faci anumite lucruri. 

— Ce lucruri? 

— M-a făcut să sufăr... M-a... 

Ea nu mai scoase niciun sunet. Faith nu o grăbi, nu o forță, 
pentru că știa că e fragilă. Încet, Mary trase de gulerul tricoului 


258 


larg. Faith văzu marginile unei cicatrice deasupra sânului stâng. 
Fusese mușcată până la sânge. Evan Bernard lăsase urme. 

Faith expiră zgomotos. Cât de aproape fusese să ajungă 
precum Mary Clark? Avusese un noroc chior că bărbatul din 
viaţa ei fusese un adolescent și nu un pedofil sadic. 

— Ţi-a pus cătușe? 

Mary își duse mâna la gură, neputând decât să aprobe din 
cap. 

— Te-ai temut pentru viața ta? 

Mary nu răspunse, dar Faith citi în ochii ei. Fusese constrânsă, 
îngrozită. 

— Era un joc pentru el, spuse ea. Eram împreună o zi, iara 
doua zi o termina cu mine. Trăiam într-o teamă permanentă că 
mă va părăsi cândva și voi rămâne singură. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Și-a dat demisia în mijlocul anului, îi spuse Mary. Nu l-am 
mai văzut până când am ajuns la Westfield. Am rămas blocată, 
ca adolescenta credulă, că acum treisprezece ani, când era 
profesorul meu. Avem anumite sentimente pentru el, 
sentimente pe care nu ar fi trebuit să le am. Știu că nu e normal, 
dar a fost primul bărbat pe care l-am iubit. Se uită la Faith și 
aproape că o imploră să înţeleagă. Tot ce mi-a făcut, toată 
umilința, durerea și suferinţa... Nu știu de ce nu pot rupe 
această legătură pe care o simt pentru el. Plângea din nou. Cât 
de bolnav sună? Să am încă sentimente pentru cel care m-a 
violat? 

Faith se uită la mâinile ei, nedorind să răspundă. 

— De ce a părăsit Evan școala? 

— Mai era o fată. Nu mai știu cum o chema. A rănit-o destul 
de grav - a bătut-o, a violat-o. Ea a spus că Evan i-a făcut asta. 

— Nu a fost arestat? 

— Fata nu era ușa de biserică. Ca mine. L-a ajutat un alt puști, 
i-a oferit un alibi. Bernard îi convingea pe copii să mintă pentru 
el, dar și-a dat demisia oricum. Cred că știa că sunt pe urmele 
lui. 

— L-ai mai văzut de atunci? Adică, după ce a plecat de la 
școală, a încercat să ia legătura cu tine? 

— Bineînţeles că nu. 

Ceva din tonul ei o făcu pe Faith să întrebe: 

— Dar tu ai încercat să iei legătura cu el? 


Lacrimile reveniră, iar umilința îi schimonosi trăsăturile 
frumoase. 

— Bineînţeles că da. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— A mai ţinut o fată acolo, spuse ea. În dormitorul nostru, în 
camera mea. Lacrimile i se înnodară în barbă. Am ţipat la ei, am 
amenințat că sun la poliţie, am făcut tot ce puteam să fac 
pentru a-l câștiga înapoi. Se uită la semnele de pe tocul ușii, la 
pietrele de temelie ale vieţii copiilor ei. Îmi amintesc că ploua cu 
găleata și era frig. Acolo nu e niciodată atât de frig. Cred că a și 
nins în acel an. 

— Și ce ai făcut? 

— M-am oferit. l-am oferit tot ce voia, cum voia. Ea aprobă din 
cap, de parcă ar fi fost de acord cu amintirea faptului că era 
gata să lase totul pentru acest bărbat. l-am spus că aș face 
orice. 

— El ce a spus? 

Ea se uită la Faith. 

— M-a bătut ca pe un câine, cu mâinile și picioarele. Am 
rămas întinsă pe stradă până a doua zi de dimineaţă. 

— Te-ai dus la spital? 

— Nu. M-am dus acasă. 

— Te-ai mai întors vreodată? 

— O singură dată, trei sau patru luni mai târziu. Eram cu noul 
meu iubit. Voiam să parcăm în faţa casei lui Evan. Voiam să mi- 
o tragă altcineva acolo, ca să mă răzbun. Zâmbi, la amintirea 
naivităţii ei. Știindu-l pe Evan, probabil că ar fi stat la fereastră, 
uitându-se la noi și masturbându-se. 

— Nu era acolo? 

— Se mutase. Era pe meleaguri mai primitoare, la ilustra 
noastră Academie Westfield. 

— Și nu ai mai vorbit cu el niciodată, până în prima zi de 
școală aici? 

— Nu. Nu eram atât de proastă încât să nu înțeleg. 

— Ce să înţelegi? 

— Înainte nu lăsa vânătăi la vedere. Așa am știut că s-a 
terminat. Mi-a zdrobit fața atât de tare, încât mi s-a fracturat 
pometele. Își duse mâna la obraz. Nu se vede, nu? 

Faith se uită la faţa drăguță a femeii, la pielea ei perfectă. 

— Nu. 


260 


— E înăuntru, spuse ea, mângâindu-și obrazul așa cum 
probabil își liniștea copiii. Tot ce mi-a făcut Evan e încă înăuntrul 
meu. 

e 

Will traversă parcarea sediului Copy Right, simțind cum timpul 
zboară în defavoarea sa. Evan Bernard va fi eliberat din 
închisoare mâine, la această oră. Complicele lui nu era pe cale 
să fie identificat. Nu avea indicii pe care să le urmeze, nicio 
urmă de speranță. Rezultate medicului legist nu le erau de folos. 
Analizarea ADN-ului dura câteva zile. Amanda nu îi slăbea deloc. 
Ea prelua cazurile pentru a le câștiga, încercând să minimalizeze 
pagubele atunci când soarta nu era de partea ei. 

Dacă apelul de răscumpărare de la ora patru nu avea să le 
ofere o informaţie vitală, Amanda avea să își retragă personalul 
pentru a-l direcţiona către alte cazuri. 

Credeau că Emma e moartă. Will simţea asta în felul în care îl 
privea Faith, felul în care Amanda își alegea cu grijă cuvintele 
când vorbea despre adolescentă. Toţi renunţaseră la ea - toţi, în 
afară de Will. Nu putea să accepte ideea morţii ei. Nu voia decât 
să o aducă acasă la Abigail Campano, în viață. 

Apasă butonul de pe ușă și aceasta se deschise imediat. Pe 
măsură ce înainta pe holul sediului Copy Right, putea auzi 
sunetul ascuţit al aparatelor care funcționau la viteză maximă. 
La aceasta se adăugă și zgomotul produs de echipa de 
muncitori de pe stradă, picamerele și betoniera păstrând un ritm 
susținut. In magazin, vitrinele care dădeau spre Strada 
Peachtree vibrau de activitate. 

— Salut! strigă Lionel Petty. 

Stătea în spatele tejghelei, cu capul aplecat deasupra unei 
farfurii de carton în care se aflau o friptură imensă și cartofi 
prăjiţi. Will recunoscu sigla pungii de hârtie de lângă el. 
Steakery - un fast-food care se specializa pe porţii imense și 
prețuri dubios de mici. 

— Ai primit telefonul meu! spuse Petty, evident entuziasmat. 
Echipa de muncitori a venit de dimineaţă. Am rămas prost, 
frate! Cred că cineva le-a încurcat comenzile. Se uită cu atenţie 
la Will. Mamă, frate, ţi-ai luat-o bine! 

— Da, spuse Will, atingându-și, din prostie, nasul învineţit. 

Zgomotul se domoli puțin și Petty se ridică pentru a se uita la 
aparate. 


261 


— Contractorii - sunt aceeași echipă? întrebă Will. 

El se opri la unul dintre copiatoare și introduse un top de 
hârtie înăuntru. 

— Unii îmi par cunoscuţi. Maestrul s-a tot fâţâit prin garaj cu o 
namilă de camion. Pe Warren îl scoate din sărite, dar nu avem 
ce face, pentru că nu deţinem terenul. 

Will se gândi la ce îi spusese managerul, cum majoritatea 
clienţilor nu veneau la sediu. 

— Ce îi pasă lui? 

— Gunoiul, frate. E vorba de respect. 

Închise aparatul și apăsă pe un buton. Copiatorul se trezi la 
viață, amplificând zgomotul corului de rotiţe și al fâșâitului 
hârtiei. Un Bobcat scotea sunetele ascuţite foarte ridicate pe 
măsură ce executa manevrele pentru a muta plăcile de metal 
de pe șosea. 

Petty se așeză la masă. 

— Praful ne intră în covor. E foarte fin și nu se poate aspira. 

— Ce praf? 

Petty tăie carnea, iar în farfurie se împrăștie o amestecătură 
de grăsime și sânge. 

— Cimentul pe care îl folosesc în subteran. 

Will se gândi la pulberea fină. Se uită înapoi la muncitori. 
Bobcat-ul își înfipse cupa frontală într-o margine a plăcii de 
metal, dezgolind o groapă adâncă în stradă. 

— Cum arată? 

Petty își duse mâna la ureche. 

— Poftim? 

Will nu răspunse. Mâna pe care Petty o dusese la ureche ţinea 
un cuțit ieftin. 

Mânerul cuţitului era realizat din lemn, iar inelele de etanșare 
erau de un auriu fad. Lama era zimţată, dar ascuțită. 

Will încerca să înghită, iar gura i se uscă instantaneu. Ultima 
dată când văzuse un astfel de cuţit, era la câţiva centimetri de 
mâna inertă a lui Adam Humphrey. 


Capitolul 17 


Faith aștepta la ușa sălii de conferințe din clădirea lui Victor. 
Prin geam se putea auzi murmurul vocilor masculine. Dar 


262 


mintea ei era în altă parte - în apartamentul lui Evan Bernard, 
unde acesta își ţinea vibratorul roz și cătușele din dormitorul 
pentru fetiţe. Erau aceleași obiecte pe care le folosise cu 
adolescenta Mary Clark? Ce practici sadice încercase cu această 
fată? Mary nu voia să spună, dar adevărul i se citea pe faţă. O 
rănise în străfundul sufletului ei, într-un fel în care nici nu putea 
să îl descrie - probabil că nu va putea descrie vreodată. Lui 
Faith i se făcea rău numai la acest gând, mai ales că era sigură 
că Mary era doar una dintre numeroasele victime pe care 
profesorul le alesese în ultimii ani. 

Faith contactase Departamentul de resurse umane de la 
Liceul Alonzo Crim imediat ce ieșise din Grant Park. 

Nu era înregistrată nicio plângere cu referire la infracţiunea 
de viol la adresa lui Evan Bernard, ca motiv pentru care acesta 
să demisioneze. Mary Clark nu își amintea numele fetei - sau nu 
voia să și-l amintească. Evan nu fusese acuzat de nimic, iar 
secţia locală de poliţie nu deţinea registre de anchetare. Din cei 
o sută și ceva de membri ai facultăţii, niciunul nu fusese acolo în 
perioada în care Mary Clark era violată cu sadism. Nu aveau 
martori, probe și nici complicele nu era de găsit. 

Cu toate acestea, mai exista o persoană care știa exact unde 
se afla Emma Campano. Will părea să creadă că mai există o 
șansă ca fata să fie în viaţă, dar Faith nu se îmbăta cu apă rece. 
Dacă ucigașul ar fi avut o victimă vie, ar fi înregistrat o a doua 
dovadă de viaţă. Totul fusese bine plănuit. Bernard era cel calm, 
care deţinea controlul. Casa familiei Campano le dădea de știre 
că ucigașul, răpitorul Emmei, nu era la fel de liniștit. Lucrurile 
luaseră o întorsătură groaznică. 

Faith rupsese plicul în care ar fi trebuit să fie factura pentru 
gaze pentru a pune în el pozele cu Evan Bernard și Kayla 
Alexander. || deschise acum și se uită la poza lui Bernard. Era un 
bărbat arătos. N-ar fi avut probleme în a-și găsi femei de vârsta 
lui. Dacă nu l-ar fi cunoscut, Faith ar fi ieșit cu el fără să se 
gândească de două ori. Un profesor bine educat care preda 
copiilor cu dizabilități? Probabil că femeile stăteau la coadă la 
ușa lui. Cu toate acestea, el alesese fetele tinere care nu știau 
pe ce lume se află. 

Faith se simțea murdară doar pentru că intrase în casa 
profesorului de dimineaţă. Materialele pornografice la limita 
legalităţii și tabloul cu femeia goală din dormitorul său îi arătau 


263 


obsesiile bolnave. Era la fel de furioasă ca și Will că avea să iasă 
pe cauţiune mâine. Aveau nevoie de mai mult timp pentru a 
solidifica acuzarea, dar momentan nu aveau decât un hard care 
lipsea și o amprentă care nu îi aparţinea suspectului. Cu toate 
acestea, pe Faith o deranja o întrebare: era oare Bernard cheia 
cazului, sau era doar o complicaţie dezgustătoare și adevăratul 
criminal era liber? 

Faith putea să înţeleagă ce vrea un bărbat de patruzeci și 
cinci de ani de la o fată de șaptesprezece ani, dar nu își dădea 
seama ce a atras-o pe Kayla la el. Părul îi albise. Avea riduri 
adânci în jurul gurii și a ochilor. Purta costume de haine cu 
petice pe coate și pantofi maro la pantaloni negri. Mai rău de- 
atât, el deţinea puterea în relaţie și nu era doar din cauza slujbei 
lui. 

Doar datorită faptului că Bernard trăise mai mult decât Kayla, 
era mai deștept decât ea. In cei douăzeci și opt de ani care îi 
despărțeau ca vârstă, el strânsese mai multă experiență de 
viaţă și experimentase mai multe relaţii. Îi fusese atât de ușor 
să seducă un copil naiv. Bernard era probabil singurul adult din 
viaţa ei care îi încurajase comportamentul deplasat. Probabil că 
se simţise specială, de parcă ar fi fost singura persoană care o 
înțelegea. Tot ce i-a cerut în schimb a fost viaţa ei. 

La vârsta de paisprezece ani, Faith fusese păcălită în mod 
asemănător de un băiat cu doar trei ani mai mare decât ea. O 
ameninţase în fel și chip, ameninţând-o că dacă nu s-ar mai fi 
văzut cu el, le-ar spune părinţilor ei câte i-a făcut. Faith se 
adâncise din ce în ce mai mult în probleme, chiulind de la 
școală, întârziind acasă, pentru a fi la dispoziţia lui. Apoi o 
lăsase însărcinată și o aruncase cât colo, ca pe un gunoi. 

Ușa sălii de conferințe se deschise, întâlnirea luând sfârșit. 
Bărbaţi îmbrăcați în costume începură să iasă afară, clipind des 
în lumina pătrunzătoare a soarelui. Victor păru surprins să o 
vadă pe Faith așteptându-l. Avu parte de un moment ciudat 
când ea se întinse să îi strângă mâna, chiar atunci când el se 
aplecă să o sărute pe obraz. Ea râse nervos, gândindu-se că nu 
se putea obișnui cu statutul pe care ar fi trebuit să-l aibă acum. 

— Sunt aici în calitate oficială, îi spuse ea, ca explicaţie. 

El întinse mâna, făcându-i semn să meargă cu el. 

— Mi s-a spus că ai sunat mai devreme. Speram să vrei să 
programăm o ieșire, dar l-am sunat oricum pe Chuck Wilson. 


264 


Wilson era savantul care analiza pulberea gri pe care o găsise 
Charlie Reed. 

— A aflat ceva? 

— Regret, dar nu m-a sunat înapoi încă. Mi-a promis că mă va 
contacta mai târziu. Zâmbi: Am putea lua cina și apoi să trecem 


pe la el. ` 

— Mai bine trecem pe la el mai devreme. Il putem suna 
cumva? 

— Desigur. 


Coborâră o scară mică. 

— Trebuie să vorbesc și cu unul dintre studenţii tăi, îi spuse 
ea. 

— Care dintre ei? 

Faith plimba plicul între palme, cu pozele lui Kayla și Bernard. 

— Tommy Albertson. 

— Ai noroc, spuse Will, uitându-se la ceas. Mă așteaptă în 
birou de vreo oră. 

— Are probleme? 

— Despre asta a fost vorba la ședință. Victor o luă de mână și 
o conduse pe hol. Vorbi mai încet: Tocmai am primit aprobare 
pentru a începe demersurile de exmatriculare. 

Faith, în calitate de părinte, trăi un moment de panică la acest 
gând. 

— Ce a făcut? 

— O serie de glume extrem de proaste, îi spuse Victor. Cu 
ultima a reușit să aducă daune materiale școlii. 

— Ce daune? 

— A înfundat toaletele de pe hol aseară. Credem că a folosit 
șosete. 

— Șosete? întrebă Faith. De ce ar face asta? 

— Am renunţat să mă tot întreb de ce fac tinerii unele lucruri, 
comentă Victor. Imi pare rău doar că nu voi fi eu cel care îi va 
spune să plece. 

— De ce nu? 

— Are ocazia de a apărea în faţa comitetului de exmatriculare 
pentru a-și explica acţiunile. Sunt puţin îngrijorat, pentru că 
avem parte de niște personaje colorate în comisie. E formată din 
absolvenţi ai Facultăţii Tech, iar majoritatea au participat la 
multe idioțenii pe vremea când erau în campus și mulţi dintre ei 
au ajuns să exceleze în carierele alese. 


265 


Victor întinse mâna în faţa ei și deschise o ușă pe care scria 
„Decan relaţii cu studenţii”. Numele lui era inscripţionat cu litere 
aurii sub titlu și Faith simţi un fior de plăcere la vederea lor. 
Când rareori ieșea cu cineva, acesta avea un titlu mai generic, 
de genul: instalator, mecanic, poliţist, polițist, poliţist. 

— Marty, îi spuse Victor femeii din spatele biroului. Ea este 
Faith Mitchell. Zâmbi către Faith: Faith, ea e Marty. Lucrează cu 
mine de aproape doisprezece ani. 

Femeile schimbară câteva cuvinte de complezenţă, dar era 
clar pentru amândouă că se măsurau din priviri. 

Victor îi spuse pe o voce oficială lui Faith: 

— Detectiv Mitchell, domnul Albertson este un adult de 
nouăsprezece ani și nu aveţi nevoie de permisiunea mea pentru 
a-l interoga. Puteţi folosi biroul meu. 

— Mulţumesc, spuse Faith și își băgă plicul sub braţ pentru a 
intra pe o altă ușă cu numele lui Victor pe ea. 

Primul ei gând, când intră în biroul lui Victor, era că mirosea a 
after-shave-ul lui și că arăta la fel de masculin și de chipeș ca și 
el. Era un spaţiu mare, cu un set de ferestre care aveau vedere 
spre autostradă. Biroul lui era din sticlă, montată pe un cadru 
cromat. Scaunele erau joase, dar păreau confortabile. 
Canapeaua din colţ era sofisticată, din piele neagră. Singura ei 
problemă era adolescentul trântit pe ea. 

— Ce cauţi aici? vru să știe Tommy Albertson. 

— Am venit să te ajut cu consilierea psihologică. Se pare că ai 
fost atât de afectat de cele întâmplate, încât ai început să 
reacțţionezi aiurea. 

Îi luă ceva timp până să îi cadă fisa. 

— Da, fu el de acord. Sunt îngrijorat de Gabe. 

— Ştii dacă are cumva o armă? 

— Am răspuns deja la această întrebare, îi aminti el. Nu, nu 
știu dacă are armă. Nu știam că e deprimat. Nu am cunoscut-o 
pe fată - pe niciuna dintre ele. Nu mă bag în problemele altora. 
Încerc să stau deoparte. 

— De asta ești în biroul domnului decan Martinez, în loc să fii 
la ore? 

— E doar o neînțelegere, îi spuse el, dând din umeri. 

Ea se așeză pe unul dintre scaunele din fata canapelei. 

— Ai mari probleme, Tommy. 


266 


— O să fie în regulă, o asigură el. Tata e pe drum și va 
îndrepta el lucrurile. 

— Nu prea are ce să îndrepte, din moment ce ai distrus 
proprietatea școlii. 

El ridică din nou din umeri. 

— O să plătesc. 

— Tu o să plătești? Sau tatăl tău? 

Din nou, ridică în umeri. 

— Contează? Va face o donaţie sau va cumpăra câteva 
uniforme pentru echipa de fotbal și asta va fi tot. El adăugă: In 
plus, știi, e exact cum ai spus și tu - am început să reacţionez 
aiurea. Rânji. Sunt deja dat peste cap de povestea cu Adam și 
apoi aflu că prietenul meu e deprimat și se lăsă de școală? 
Frate, e prea mult. 

Faith își încleștă maxilarul, încercând să nu își dea seama că o 
enervase. Deschise plicul și îi arătă poza cu Evan Bernard. 

— L-ai văzut pe acest bărbat? 

Băiatul ridică din umeri. 

— Tommy, uită-te la poză. 

Într-un final, se ridică pe canapea și se uită la poza cu Evan 
Bernard. 

— L-ai mai văzut vreodată? întrebă Faith. 

Albertson se uită la ea, apoi înapoi la poză. 

— Poate, nu știu. 

Niciodată nu mai simţise o nevoie atât de presantă de a plesni 
pe cineva. 

— Hotărâște-te! 

— Am zis că nu știu. 

Ea lăsă poza afară. 

— Vreau să te uiţi cu atenţie, Tommy. E important. Ti se pare 
cunoscut? 

El oftă, exasperat. 

— Cred. E vedetă sau ceva? 

— Nu. Poate că l-ai văzut prin campus. Era cu Adam sau 
Gabe? 

Albertson luă poza și o privi cu atenţie, studiindu-i figura. 

— Nu știu unde l-am văzut, dar mi se pare cunoscut. 

— Nu vrei să te mai gândești? 

— Sigur. Îi înapoie poza și se relaxă în canapea. 

Faith nu își putu ascunde enervarea. 


— Acum, Tommy! Te poţi gândi acum? 

— Asta fac, insistă el. Ți-am spus, îmi pare cunoscut, dar nu 
știu unde l-am văzut. Îmi amintește de Han Solo. Poate de acolo 
l-am recunoscut. 

Faith băgă poza înapoi în plic, gândindu-se că mai degrabă 
semăna ea cu Harrison Ford decât Evan Bernard. 

— Dar ea? 

Albertson nu trebuia să fie convins să se uite la Kayla 
Alexander. 

— Mamă! Ce bună e! Miji ochii: E tipa care a murit, nu? 

Faith știa că fotografia lui Alexander fusese difuzată la TV în 
ultimele trei zile. 

El se încruntă, înapoindu-i poza. 

— Frate, ce aiurea e să ţi se scoale pentru o gagică moartă... 

Când Faith nu luă poza înapoi, el o aruncă pe masă, scârbit. 

— Nu ai mai văzut-o niciodată? întrebă Faith, băgând poza 
înapoi în plic. 

El clătină din cap. 

— Mersi mult, Tommy. Mi-ai fost de mare ajutor. 

Se ridică să plece. 

— Te pot suna dacă îmi amintesc ceva. Zâmbea, crezând că e 
seducător. Poate îmi dai numărul tău de acasă? 

Faith își mușcă buza pentru a nu-i răspunde. O uimea lipsa lui 
de compasiune. Voia să îi amintească că Emma Campano nu 
fusese găsită încă - probabil era moartă - să îi amintească de 
faptul că un băiat de vârsta lui, care era la aceeași facultate cu 
el, care dormise la mai puţin de cinci metri de el, fusese ucis cu 
sălbăticie și că ucigașul era încă liber. In schimb, se ridică și 
traversă camera, încercând să deschidă cât mai ușor ușa pentru 
a nu-i oferi satisfacţie. 

Rămase cu mâna pe ușa închisă, încercând să se calmeze. 
Victor și secretara lui așteptau. Ea ar fi vrut să se exteriorizeze, 
să îl înjure pe puștan pentru că era un nemernic fără suflet, dar 
nu o făcu. Era destul de devreme ca Victor să îi vadă această 
latură. 

— Deci? Se ridică, cu mâinile în buzunare, zâmbind, ca de 
obicei: Ţi-a fost de folos? j 

— Mai mult de-o grămadă, îi spuse ea. li veni o idee. l-ați 
verificat camera? 

— Pentru ce? 


268 


Faith nu îi dăduse importanţă înainte, dar acum spuse: 

— Pentru punga de marijuana pe care am găsit-o când îi 
verificăm bunurile lui Gabe Cohen aseară. 

Victor zâmbi cu gura până la urechi. 

— Marty, poţi ruga paza campusului să verifice? 

— Desigur. 

Secretara ridică receptorul, aruncându-i lui Faith o privire 
aprobatoare. 

— Avem un regulament foarte strict în ce privește drogurile. 
Exmatriculare automată, îi spuse Victor lui Faith. 

— Cred că e cea mai bună veste pe care am primit-o azi. 

— Să îţi mai dau o veste bună. M-a sunat Chuck Wilson. Zice 
că știe ce este acea substanţă. E vizavi, la Varsity, dacă vrei să 
mergem să vorbim cu el. 

Faith simţi cum o trec toate căldurile. Voise să uite de probele 
furate, ca și cum nu ar fi existat, dar acum nu mai avea cum să 
dea înapoi. 

— Faith? 

— Grozav. 

Încercă să zâmbească. El deschise ușa biroului. 

— Ești sigură că nu vrei să mâncăm ceva? Știu că fast-food-ul 
nu e ceva foarte romantic... 

Dacă Victor nu era pregătit să îi vadă latura mai agresivă, în 
niciun caz nu era pregătit să o vadă devorând o friptură picantă 
în faţa computerului. 

— Apreciez invitația, dar trebuie să mă întâlnesc cu 
partenerul meu din acest caz. 

— Cum mai merge? întrebă el, conducând-o pe hol și spre 
ieșire. Aţi avut noroc? 

— Oarecum, recunoscu ea, dar nu intră în detalii. 

Arestarea lui Evan Bernard nu părea mare lucru atâta timp 
cât Emma Campano nu fusese găsită încă. 

— Cred că îţi este foarte greu, spuse el, încruntându-se din 
cauza soarelui, în timp ce traversa stadionul de fotbal. 

În faţa lor se ridicau alte clădiri de cărămidă, alte cămine de 
studenți. 

— Faptul că nu știm e dificil, recunoscu ea. M-am tot gândit la 
fată, la cum se simt părinţii ei. 

El o luă de mijloc, indicându-i strada cu sens unic de la 
dreapta. Faith coti și el o însoţi în continuare. 


269 


— M-am lovit de numeroase probleme ale studenţilor în ultimii 
ani, dar nimic de genul acesta. Tot campusul e tensionat. Nici nu 
mă gândesc cum e pentru fetele de la școală. Am mai avut 
studenţi care au decedat, dar niciodată ca victime ale 
violențelor. 

Faith păstră tăcerea, ascultând tonul lui liniștitor, bucurându- 
se de senzaţia pe care i-o provoca atingerea lui. 

— Pe aici, spuse Victor, arătând spre locul în care trotuarul se 
îngusta. 

Se vedea o balustradă înaltă de metal, iar terenul era în 
pantă. 

Faith se opri. Erau la două cvartale de podul North Avenue 
care traversa l-75 și ducea spre Varsity. 

— Ce-i asta? 

— Nu ai mai folosit niciodată tunelul? întrebă Victor. 

Ea clătină din cap și el îi explică: 

— E o scurtătură pe sub autostradă. Nu l-aș folosi noaptea, 
dar ziua ești în siguranţă. 

O luă de mână, ca și cum dorea să o protejeze, de parcă ea 
nu ar fi avut o armă la șold și posibilitatea de a o folosi. 

Jucă în continuare rolul ghidului: 

— Varsity a fost fondat de un student de la Tech, Frank Gordy. 
L-a deschis pentru a servi școlii, dar asta s-a schimbat în ultimii 
ani. Incercăm să nu le spunem studenților ca Gordy a abandonat 
școala în 1925 pentru a-și deschide un restaurant. Avându-i ca 
model pe Steve Jobs și Bill Gates, e greu să îi convingi pe 
studenţii de la tehnologie că au motive întemeiate să termine 
facultatea. 

— Ştii că nu pot spune nimic, comentă Faith. 

Îi mărturisise cu o seară înainte că renunţase la școală cu un 
an înainte de absolvire. Jeremy îi moștenise dragostea pentru 
matematică și dacă îl vedea pe el absolvind era mai mult decât 
de ajuns pentru ea. 

— Tech are un program foarte bun pentru adulţi, îi aminti 
Victor. 

— Mă mai gândesc, spuse ea, pentru a-i face pe plac. 

Nu aveai nevoie de trigonometrie pentru a aresta un 
vagabond pentru consum de băuturi alcoolice în public. 

Erau în tunel, dar Victor nu își luă mâna de pe spatele lui 
Faith. Deasupra ei, Faith putea auzi huruitul mașinilor. Se 


270 


întrebă câţi ingineri de la Tech lucraseră la proiectul autostrăzii 
și dacă cei care au făcut planul de urbanism știau de tunelul 
secret. Tunelul era mare, de șase metri lăţime și cel puţin 
optsprezece metri lungime. Tavanul era destul de jos și, deși 
Faith nu prea obișnuia, se simţi ușor claustrofobică. 

Victor continuă: 

— Sunt sigur că știi că Varsity este cel mai mare restaurant 
drive-in din lume. Ocupă două cvartale. Tunelul iese prin partea 
de nord a clădirii, pe Strada Third. 

— Nu-mi amintesc să fi trecut pe aici când am vizitat 
campusul cu Jeremy. 

— E secret. Ar trebui să vezi tunelul în timpul meciurilor de 
fotbal. E arhiplin. 

Faith începu să transpire, deși era răcoare în tunel. Inima îi 
bătea cu putere, fără motiv; și, pe măsură ce înaintau, scările 
care marcau capătul tunelului păreau a se îndepărta din ce în ce 
mai tare. 

Victor păru îngrijorat: 

— Ești bine? 

Ea aprobă din cap, simțindu-se prost. 

— Doar că... 

Işi dădu seama că strânge în mână plicul și scoase pozele 
pentru a se asigura că nu le-a îndoit. Când se uită la Victor, 
teama care o cuprinsese mai devreme reveni. Expresia lui era 
dură, implacabilă. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

El se uită la ea, furios din cale afară. 

— Ce cauţi cu pozele lui Evan Bernard? 

— De unde știi... 

El se apropie rapid de ea și o prinse de braț. O strânse cu 
putere. Era stângaci. Cum de nu își dăduse seama de asta? 

— Victor, spuse ea, panicată. 

— Spune-mi ce știi, spuse el. Spune-mi imediat! 

Faith simţi cum îi amorțește mana acolo unde Victor o 
strângea. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă ea, inima-i bătându-i atât de 
puternic încât o durea. 

— A fost o operaţiune sub acoperire? insistă el. 

— Pentru a te prinde făcând ce? 

— Nu am nicio legătură cu acest om. Să le spui asta. 


271 


— Mă doare. 

Victor îi dădu drumul. Se uită la braţul ei, la semnul pe care i-l 
lăsase. 

— Îmi pare rău, spuse el, retrăgându-se. Își trecu degetele 
prin păr, pășind nervos: Nu îl cunosc pe Evan Bernard. Nu știam 
ce face. Nu l-am văzut niciodată cu studenţii, nu l-am văzut 
niciodată în campus. 

Ea își frecă braţul, încercând să își pună sângele în circulaţie. 

— Victor, despre ce naiba vorbești? 

Victor își băgă mâinile în buzunar, sprijinindu-se pe călcâie. 

— Spune-mi, Faith. Insemn ceva pentru tine, sau sunt 
anchetat? 

— Pentru ce? Ce ai făcut? 

— Nu am făcut nimic. Asta încerc să îţi explic. El clătină din 
cap: Eu chiar te plăceam și pentru tine nu a fost decât un joc, 
nu? 

— Un joc? întrebă ea, furioasă. Mi-am petrecut ultimele trei 
zile încercând să îl găsesc pe nenorocitul care a ucis două 
persoane și a răpit o alta pentru a-i face Dumnezeu știe ce. Ai 
impresia că e un joc? 

— Faith... 

— Nu! se răsti ea. Nu ai cum să fii tu cel rezonabil. Spune-mi 
imediat ce se întâmplă, Victor, începând cu legătura ta cu Evan 
Bernard. 

— A lucrat ca profesor suplinitor timp de mai mult de 
douăzeci de ani. Elevii noștri nu sunt tocmai specialiști în carte, 
l-a ajutat la cursuri. 

— Adam Humphrey a fost studentul lui? 

— Nu. L-am concediat pe Bernard anul trecut. Preda ore de 
recuperare pe timpul verii. Am aflat că avea o relaţie cu una 
dintre studente. Cu mai multe studente. Ne dă în judecată - mă 
dă în judecată - pentru concediere ilegală. 

— De ce pe tine personal? 

— Pentru că a fost decizia Departamentului de relaţii cu 
studenţii. Bernard dă în judecată toate persoanele care au avut 
vreo legătură cu programul de predare. Și-a pierdut pensia de la 
stat, beneficiile, primele. 

— E ilegal să întreţină relaţii sexuale cu studentele. 

— Nu și dacă nu e prins în flagrant, o contrazise el. Niciuna 
dintre fete nu a depus mărturie împotriva lui. 


272 


— Cum ai aflat? 

— Ne-a spus una dintre ele. A fost destul de dur cu ea. S-au 
certat și a rănit-o. Nu ne-a spus decât după câteva săptămâni. 
Am încercat să o conving să se ducă la poliţie, dar nu a vrut. 
Cuvântul ei împotriva lui, nu? Îi era teamă să nu apară la 
televizor. Îi era teamă să nu fie ostracizată în campus. El strânse 
din buze. E dezgustător ce a făcut, dar să ne și dea în 
judecată... 

— De ce nu s-a aflat așa ceva? 

— Pentru că vrea bani, nu să apară pe prima pagină a 
ziarelor, iar universitatea nu avea de gând să îi cheme pe cei de 
la CNN, să le vândă pontul. E vorba numai de bani, Faith. La 
asta se rezumă totul. 

Se șterse la gură cu dosul palmei. 

— Predă la un liceu, știai? 

— Avocaţii ne-au spus să nu îl contactăm. Ne-ar putea da în 
judecată pentru calomnie. 

— Nu e calomnie dacă spui adevărul. 

— E adevărat, dar vorbim de o sumă de cincizeci de mii de 
dolari cheltuieli de judecată pentru a te apăra împotriva unui 
nemernic pe care nici măcar nu îl cunoşti. Își încrucișă braţele 
pe piept: Îmi pare rău, Faith. Când am văzut pozele lui, am 
crezut că te-au trimis pe urmele mele. 

— Nu e un caz penal. 

— Știu, spuse el. Doar că... El clătină din cap, lăsând-o să 
înţeleagă ea continuarea. Sunt paranoic. M-am chinuit să ajung 
unde sunt și nu vreau să îmi pierd locul de muncă pentru că un 
nenorocit nu e în stare să și-o ţină în pantaloni. Clătină din nou 
din cap: Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să îţi vorbesc așa. Nu 
trebuia să te apuc de braț. Sunt foarte stresat. Nu e o scuză. 
Știu asta. 

— De ce nu mi-ai spus asta? Am petrecut seara trecută 
vorbind despre orice, în afară de asta... ; 

— Din acelaşi motiv pentru care tu nu ai vorbit despre caz. Imi 
făcea plăcere să vorbesc cu cineva despre lucruri normale. M- 
am luptat cu procesul ăsta toată vara. Voiam să fiu văzut ca 
Victor, băiatul de treabă, nu ca administratorul care era dat în 
judecată pentru că studenţii lui o păţeau sub supravegherea lui. 

Faith își strânse brațele în jurul taliei, enervată la culme. 
Emma Campano fusese răpită de un nebun. Câţi oameni 


273 


stătuseră deoparte în timp ce fata era brutalizată, iar prietenii ei 
erau uciși? 

— Nu ai idee ce ai făcut. El încercă să răspundă, dar ea clătină 
din cap: Omul ăsta are legătură cu cazul meu, Victor. Se culca 
cu una dintre fetele care au murit. Sperma lui a fost găsită în ea. 

El deschise gura, șocat. 

— Ce vrei să spui? 

— Că Evan Bernard e unul dintre suspecți. 

— Ela răpit-o pe față? El i-a ucis... 

Victor era îngrozit de acest gând. 

Ea era atât de nervoasă, încât o podidiră lacrimile. 

— Nu știm, dar dacă mi-ai fi spus asta acum două zile, poate 
că am fi salvat o fată de la... 

Se auziră pași în tunel. Faith își feri ochii de lumina puternică 
și observă o siluetă solidă venind spre ei. Pe măsură ce bărbatul 
se apropie, putu vedea că purta pantaloni scurţi, tricou și un 
halat de laborator, pătat de sos de roșii. 

— Chuck, spuse Victor, cu o voce răgușită, încercând să se 
adune. Se întinse spre Faith, dar ea îl îndepărtă. Reuși, totuși, să 
facă prezentările: Ea e Faith Mitchell. Veneam spre tine. 

— Beton pulverizat, spuse Chuck în loc de salut. 

— Poftim? întrebă Faith. 

— Pulberea ta gri este beton pulverizat. E un beton cu 
densitate foarte mare, armat cu fibre de titan. 

— Pentru ce e folosit? 

— Pentru fortificarea pereţilor, a cramelor, a parcurilor pentru 
skating, a piscinelor. Se uită în jurul lui. A tunelurilor. 

— Ca acesta? 

— Puiul ăsta e vechi, spuse el, bătând cu mâna pe tavan. În 
plus, am găsit și granit în amestec. 

— Ca la Stone Mountain? întrebă ea, referindu-se la masivul 
muntos de la câţiva kilometri de oraș. 

— Acel granit e faimos pentru aglomerările de turmalină, care 
îl deosebește de alte tipuri de granit. Nu sunt petrograf, dar 
presupun că e roca noastră de trei sute de milioane de ani, a 
Atlantei. 

Ea încercă să revină la subiect. 

— Deci provine dintr-un tunel din oraș? 

— Mai degrabă un șantier de construcții. 

— De ce fel? 


274 


— De orice fel. Acest beton e pulverizat pe pereţi, pe tavane, 
pentru a fortifica solul. 

— Ar putea fi folosit pentru lucrări la conducte, în subteran? 

— Aproape exclusiv. De fapt... 

El mai spuse ceva, dar Faith alerga prea repede pentru a-l 
mai auzi. 


Capitolul 18 


— Cum arată praful de ciment? repetă Will întrebarea. 

— Exact cum te-ai aștepta, răspunse Petty arătând spre ușa 
de sticlă prin care tocmai intrase Will. 

înțelese acum. Urme gri-deschis pe covorul albastru. Will își 
plimbă privirea prin cameră, oprindu-se asupra lucrătorilor 
furibunzi și a vitrinei goale. Oricine care fusese în Copy Right 
sau în parcare ar fi putut trece prin praf și să-l care peste tot, 
dar numai unul avea și un cuţit asemănător celui cu care au fost 
uciși Kayla Alexander și Adam Humphrey. 

— Ești singur aici? îl întrebă pe Petty. 

Acesta a dat din cap, continuând să mestece friptură. 

— Warren ar trebui să se întoarcă. E la o livrare. 

— Are un microbuz? 

— Nu, e aici, pe stradă. Livrăm uneori pe jos. Mai spargem 
monotonia. 

Afară porni un picamer, cu vibrații atât de puternice încât Will 
simţea podeaua tremurându-i sub picioare. 

Will ridică vocea, întrebând: 

— Tu faci livrări? 

O ridicare din umeri. 

— Uneori. 

— Cum? întrebă Will, deși îl auzise destul de bine. Nu te aud 
din cauza picamerului. 

— Am spus: uneori. 

Will dădu din cap, prefăcându-se că tot nu aude. Nu avea să 
fie ca și cu Evan Bernard. Will nu dorea să părăsească locația 
fără un suspect în cătușe și un caz solid care să susțină 
arestarea. Petty avea cuțitul, avea posibilitatea și cu siguranță 
avea motivul - ce mod mai bun de a-și încheia cariera la Copy 
Right decât pensionarea cu un milion de dolari bani gheață în 


275 


buzunare? Câștigarea Emmei Campano ar fi fost cireașa de pe 
tort. 

Totuși, era de ajuns? Era acest omuleț patetic în stare să 
omoare în bătaie o fată și să simtă și plăcere făcând acest 
lucru? Faith spusese că ar fi cea mai tare dacă ar fi fost în stare 
să recunoască un ucigaș de la o sută de pași. Ascundea Lionel 
Petty o crimă în inima să ori era amestecat în ceva rău - în 
momentul nepotrivit, la locul nepotrivit? 

Oricum, Will dorea să îl izoleze pe Petty într-un spațiu închis și 
departe de ieșire, unde ar fi putut să-i vorbească. Dorea mai 
ales să-l vadă punând cuțitul jos. 

— Tot nu te pot auzi, îi spuse el din nou. 

Petty își puse mâinile la gură, glumind: 

— Uneori fac și eu livrări! 

Will știa că biroul se afla în spatele clădirii. Bănuia că toată 
hârţogăria era păstrată tot acolo. li strigă lui Petty: 

— Vreau să văd și cui îi livraţi. 

Petty încuviință din cap, lăsând cuțitul jos și se ridică. Porni 
către birou, dar se răzgândi. Will își duse mâna la tocul pistolului 
în timp ce degetele lui Petty se mișcau către cuţit, dar omul luă 
numai o mână de cartofi prăjiţi. Continuă să mănânce în timp ce 
îl conduse pe Will în spatele magazinului. Când ajunse la ușă, 
scoase un mănunchi de chei. 

— Warren îţi lasă alea ţie mereu? îl întrebă Will. 

— Niciodată, omule. introduse cheia în încuietoare, deschise 
ușa și se așeză în fața biroului. Zgomotul era cumva mai 
atenuat în încăperea aceea mică și Petty continuă pe un ton 
normal. 

— Warren și-a uitat cheile aseară. Nu știu ce se întâmplă cu 
el. Mai mereu uită câte ceva. Deschise un sertar și începu să 
umble prin dosare: E o treabă hilară pentru că urăște să o dea-n 
bară. 

Will stătea în cadrul ușii și simţea briza aerului condiționat 
îngheţându-i transpiraţia de pe spate, lipindu-i cămașa de vestă. 
Se lăsă pe cadrul ușii și își duse mâna la spate, să simtă pistolul 
fixat în tocul său. 

Petty mormăia singur în timp ce căuta prin dosare. 

— Îmi pare rău, Warren are propriul sau sistem de 
îndosariere. 


— Nu te grăbi, zise Will. Se uită la CD-urile plasate de-a lungul 
peretelui, la felul în care casetele colorate de bijuterii erau 
stivuite într-o anumită ordine, logourile înregistrărilor, 
creativitatea lor. 

Will simți furnicături urcându-i pe șira spinării. 

— Dar dosarele de clienţi de pe rafturi? Warren are un sistem 
și pentru ele? 

— CD-urile? râse Petty. La naiba, omule, nici nu știu de unde 
să încep să-ţi explic felul cum le-a aranjat. Nici măcar nu am 
voie să le ating. 

— Dar Warren știe unde se află totul, nu-i așa? 

— Le poate găsi cu ochii închiși. 

Will se îndoia sincer de asta. Warren ar fi trebuit să vadă 
culorile, modelele, înainte să găsească discul de care avea 
nevoie. 

— Lucrai aici în ziua în care Emma a fost răpită? 

— Eram liber, aveam o durere de cap teribilă. 

— Warren e stângaci? Petty ridică o mână în loc de răspuns. 
Will nu-și dădu seama care; creierul său nu putea să discearnă 
ușor între stânga și dreapta. 

— Uite-l, zise Petty, scoțând un dosar. Ignoră greșelile de 
scriere. Warren este un ciudat. Este practic incapabil să 
silabisească, dar nu ar recunoaște asta vreodată. 

— Ce vrei să spui? întrebă Will, deși deja știa răspunsul. 

Warren folosise codul culorilor pe CD-uri, bazându-se pe 
acuitatea vizuală pentru a găsi dosarul căutat. Dovada fusese 
sub nasul lui Warren încă din momentul în care venise în biroul 
managerului pentru a viziona casetele video ale pazei. Warren 
folosise sistemul culorilor pentru același motiv ca și Will: nu știa 
să citească. 

— Warren are dreptate mai tot timpul, dar nu ar admite vreo 
greșeală. Parcă aș lucra la Casa Albă, continuă Petty. 

— Mă refeream la greșelile de scriere. Spuneai că nu poate 
nici să silabisească. Ce vrei să spui? 

Petty dădu din umeri, dându-i o foaie de hârtie. 

— Uite, ca aici. Vreau să spun, e de nivel de grădiniţă, nu? 

Will se uită la foaie. II durea stomacul. Nu vedea decât linii. 

— Stai să vezi. Petty deschise alt sertar și, printre diferitele 
dosare, Will văzu mai multe cuțite asemănătoare cu cel pe care 
îl avea Petty mai devreme. 


277 


— De unde le ai? 

Petty se aplecă, întinzându-și mâna către fundul sertarului: 

— Uh, de la cantina de mai jos. O să ne raportezi? 

— Și Warren fură, nu-i așa? 

— Amândoi. La cantină ne dau numai cuțite ieftine de plastic. 
Se ridică, ţinând o carte în poală: O să le duc înapoi. Știu că e 
furt. 

Will se îndreptă către carte: 

— Dă-mi-o mie. 

Petty îi întinse cartea. 

— E patetic. Se poartă mereu că și cum ar fi perfect, de parcă 
ar fi un fel de geniu intelectual, iar apoi ascunde asta? Clasic 
pentru Warren. Ce fraier! 

Will se uită la copertă. Nu putea citi titlul, dar recunoscu 
imediat triunghiurile și pătratele multicolore. Evan Bernard îi 
arătase o carte asemănătoare de dimineaţă. Era la fel cu cea 
folosită de Emma Campano. 

— Deschide-o, zise Petty. Uite cum aleargă Spot. Și cum Jill își 
udă pantalonii. Vreau să spun, e o carte pentru copii retardaţi de 
un an. Mă face să râd. 

Will nu deschise cartea. 

— De unde avea asta? 

Petty dădu din umeri, lăsându-se pe spate în scaun. 

— Mă mai uit prin lucrurile lui uneori, când mă plictisesc. Am 
găsit-o aruncată în fundul sertarului acum o săptămână, două. 
Nu părea să fi fost rușinat de obiceiul său, dar oferi încă o 
informaţie pentru a se scuza: Warren are de dat rapoarte 
săptămânale către corporație. Eu intru în computerul său și fac 
să pară că nu sunt transmise de un idiot. 

— Nu folosește corectorul gramatical automat? 

— Omule, corectorul gramatical nu-i este prea prieten. 

— Nu am văzut vreun computer pe biroul lui. Unde-i 
computerul lui? 

— Obișnuia să-l ţină aici, dar în ultima vreme îl ia cu el, în 
servietă. Își mișcă pumnul sugestiv, în sus și în jos: Probabil se 
uită la materiale porno pe wireless-ul care îl recepționăm de la 
cafenea. 

— Ce fel de computer are? 

— Mac. Simpatic. 

— Are mașină? 


— Merge pe jos. 

— Locuiește aproape? g 

— Nu prea departe. Merge cu transportul în comun. Intr-un 
final, Petty deveni suspicios: De ce mă întrebi toate acestea 
despre Warren? 

Will răsfoi cartea. Paginile se deschiseră undeva la mijloc, 
unde cineva folosise un card de plastic pentru a marca o pagină. 
Will aruncă o privire pe card și văzu imaginea lui Adam 
Humphrey. Se auzi un băzâit. Petty se roti cu scaunul pentru a 
privi camerele de securitate. Apăsând un buton de pe birou, 
zise: 

— Vorbești de lup... 

Will văzu pe monitor cum Warren Grier deschide ușa de sticlă 
dinspre parcare. 

— Stai aici, îi spuse lui Petty. Încuie ușa și sună la 911. Spune- 
le că un ofițer are nevoie urgent de asistenţă. Petty rămăsese 
înghețat în scaun și Will insistă: Nu mă joc, Lionel. Fă ce ţi-am 
spus. 

Will închise ușa după el. Picamerul se oprise, dar copiatoarele 
mergeau, iar bâzâitul foilor încă îi răsuna în urechi. Will ajunsese 
la tejghea când Warren se apropia de intrare. Purta tricoul 
albastru cu Copy Right și căra o servietă maro. Se alarmă să-l 
vadă pe Will în spatele tejghelei. 

— Unde este Petty? întrebă Warren. 

— La baie, răspunse Will. 

Warren se afla la câţiva pași, în partea cealaltă a tejghelei. 
Will ar fi putut să-l înșface de guler și să-l tragă peste tejghea 
într-o clipită. 

— l-am spus că răspund eu la telefoane, continuă Will. 

Warren aruncă o privire la prânzul lui Petty, la cuţit. 

— E totul în regulă? 

— Am venit să vă arăt niște fotografii. 

Will umblă în buzunarul de la piept și scoase fotografiile din 
albumul anual, sperând că nu era atât de evident faptul că 
inima era să îi sară din piept. Aranjă fotografiile în așa fel încât 
cea cu Kayla să fie în faţă, iar cea cu Evan Bernard pe jumătate 
acoperită, în spatele ei. 

— Poţi să te uiţi la fotografiile acestea, te rog? 

Warren lasă ușor servieta pe podea. Se uită lung la fotografii 
înainte de a le lua. 


279 


— Pe fată am văzut-o la știri, spuse Warren, pe un ton cu 
câteva octave mai sus decât cel normal. E cea care a fost 
înjunghiată, nu? 

— Bătută, îl corectă Will, aplecându-se pe tejghea, pentru a 
ajunge mai aproape de Warren. Cineva a bătut-o până a omorât- 
o cu pumnii. 

Mâna tânărului tremura ușor, tremur împărtășit și de Will. 
Fotografia lui Bernard era încă vizibilă și Warren își mișcă 
degetele pentru a o acoperi cu cea a lui Kayla. 

— Credeam că a fost înjunghiată. 

— Nu, zise Will. Băiatul a fost înjunghiat, o dată, în piept. Un 
plămân i-a colabat. 

— Nu l-a ucis mama? 

— Nu, minţi Will. A murit în urma unei răni de cuţit. Am primit 
raportul legistului în această dimineaţă. Apoi adăugă: E trist. 
Cred că doar i-a stat în cale. Cred că cel care l-a ucis doar 
încerca să-l ţină departe de Emma. 

Warren continua să se holbeze la fotografia lui Kayla 
Alexander. 

— Kayla nu a fost violată, îi spuse Will, încercând să și-l 
imagineze pe Warren Grier furios, peste Kayla Alexander, 
înfigându-i cuțitul în piept în mod repetat. Adam Humphrey ar fi 
urmat, cu o singură rană înjunghiată în piept. Și apoi Emma... 
oare ce-i făcuse Emmei? Nu credem că ucigașul e acel tip de 
persoană, zise Will. 

— Nu? 

— Nu, zise Will. Credem că cel care a ucis-o pe Kayla era doar 
furios. Probabil că i-a spus ea ceva, l-a provocat. Nu prea era o 
persoană drăguță. 

— Eu...uh... 

Continua să se uite la fotografii. 

— Îmi dau seama numai uitându-mă la poză. Putea fi foarte 
crudă. 

Warren dădu din cap. 

— Celălalt bărbat, începu Will, potrivind fotografiile astfel 
încât cea a lui Evan Bernard să fie vizibilă complet. L-am arestat 
pentru că a violat-o pe Kayla. 

Warren nu-i răspunse. 

— Sperma lui a fost găsită în ea. Probabil au făcut sex înainte 
ca ea să se întâlnească cu Emma Campano. 


280 


Warren continua să se uite la poze. 

— O vrem înapoi, Warren. Vrem s-o înapoiem pe Emma 
familiei ei. 

Warren își linse buzele, dar nu spuse nimic. 

— Mama ei îi seamănă perfect. l-ai văzut pozele la știri? 

Warren negă iar prin mișcarea capului. 

— Abigail, îi spuse Will. În pozele pe care le difuzează, e foarte 
frumoasă. Ca și Emma. 

Umerii lui Warren se ridicară ușor. 

— Nu mai arată așa acum. Will simțea tensiunea dintre ei de 
parcă ar mai fi fost cineva lângă ei. Nu poate dormi. Nu poate 
mânca. Plânge tot timpul. Când a înţeles că Emma este dată 
dispărută, a trebuit sedată. A trebuit să-i chemăm un doctor s-o 
ajute. 

Warren vorbise atât de încet, încât Will a trebuit să se forțeze 
să audă: 

— Ce e cu Kayla? Mama ei e supărată? 

— Da, răspunse Will. Nu foarte mult, totuși. Știa că fiica ei nu 
era o persoană foarte drăguță. Cred că e mai mult ușurată. 

— Și părinţii lui? 

— Sunt din Oregon. Au luat avionul seara trecută ca să-i ia 
corpul. 

— L-au dus înapoi? 

— Da, minţi Will. L-au dus acasă să-l înmormânteze. 

Warren îl surprinse: 

— Eu nu am avut părinți. 

Will forță un zâmbet, conștient că buzele sale formau doar o 
grimasă. 

— Toată lumea are părinţi. 

— Ai mei m-au abandonat, zise Warren. N-am pe nimeni. 

— Toată lumea are pe cineva, zise Will. 

Fără vreun avertisment, Warren se aruncă la podea. Will se 
aplecă peste tejghea, încercând să-l oprească, dar se mișcă 
prea încet. Warren era pe spate, lipit de podea. Tinea în mână 
un revolver cu țeava scurtă. Gura ţevii era la câţiva centimetri 
de faţa lui Will. 

— Nu face asta, zise Will. 

— Mâinile la vedere, îi ordonă Warren, chinuindu-se să se 
ridice de pe podea. N-am mai folosit arme vreodată, dar nu cred 
să conteze de la o asemenea distanţă. 


281 


Will se îndreptă încet, ţinându-și mâinile în aer. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, Warren. 

— N-o vei găsi niciodată. 

— Ai omorât-o? 

— O iubesc, zise Warren și făcu un pas înapoi, cu arma 
îndreptată spre pieptul lui Will. Asta nu înţelegi. Am răpit-o 
pentru că o iubesc. 

— Evan voia doar banii, nu-i așa? Te-a forţat s-o răpești pe 
Emma ca să facă rost de bani. A fost ideea lui. 

Warren nu-i răspunse. Făcu încă un pas către holul care 
dădea în parcare. 

— Emma nu era genul lui, nu-i așa? Lui îi plac fetele de genul 
lui Kayla, așa, luptătoare. Warren continua să se apropie încet 
de ieșire. Will spuse repede: Și eu am crescut la orfelinat, 
Warren. Știu ce înseamnă zilele de vizită. Stai acolo, așteptând 
să te aleagă cineva. Nu e vorba de a avea o casă, e vorba să ai 
pe cineva care se uită la tine și chiar te dorește. Știu că asta ai 
simţit când ai văzut-o pe Emma, că ai vrut... 

Warren își duse degetul la buze, așa cum ai face un copil să 
tacă. Mai făcu un pas și apoi încă unul și dispăru. 

Will sari peste tejghea. Când ajunse în hol, îl văzu pe Warren 
lovind cu umărul ușa din spate. Îl urmări, ieși în goană pe ușa 
din spate, ocoli parcarea la timp să-l vadă pe Warren izbindu-se 
de un Mini roșu-aprins. Will fugi către mașină chiar în momentul 
în care Faith ieșea. Warren era ameţit, dar adrenalina își făcu 
efectul când realiză că Will se apropie. Puse piciorul pe bara din 
faţă și sări peste mașină, încercând să fugă în stradă. 

— Ele! strigă Will către Faith în timp ce sărea peste Mini. 

Fugi în stradă încercând din răsputeri să dea de urma lui 
Warren. Îl văzu la o stradă mai încolo și începu să alerge după 
el. Căldura intensă a după-amiezii aproape îl sufoca în timp ce 
alerga după tânăr. Will trase aer fierbinte și simţi oboseala în 
piept. Sudoarea îi curgea în ochi. Will prinse cu coada ochiului o 
clipire roșie și realiză că era Faith cu mașina ei, conducând pe 
contrasens. Mini-ul se izbea furios de plăcile de metal de pe 
stradă, sărind în sus și în jos. Și Warren o văzu pe Faith. Coti de 
pe strada principală și cobori pe una din străzile laterale care 
duceau spre Ansley Park. Tânărul era rapid, dar ritmul lui Will 
era de două ori mai rapid. Reuși să se apropie de el când coti pe 
strada laterală. Chiar și când Warren fugi în pădure, Will tot 


282 


reuși să recupereze teren. Întotdeauna fusese un maratonist, nu 
un sprinter. Distanţele lungi erau pasiunea lui, rezistenta fiind 
singurul lucru pe care îl putea arunca în competiție. Warren era 
clar opusul său. In timp ce fugea prin pădure, începu să piardă 
teren, iar distanța dintre cei doi deveni din ce în ce mai mică. 
Continuă să se uite peste umăr, cu gura larg căscată, încercând 
să tragă aer în piept. Will era la câţiva centimetri de el, destul 
de aproape cât să se întindă și să-l apuce de gulerul cămășii. 
Warren știa asta și îi simţea răsuflarea în ceafă. Făcu singurul 
lucru pe care îl putea face. Se opri brusc, iar Will avea o viteză 
așa de mare încât pur și simplu se rostogoli peste capul lui 
Warren în timp ce amândoi se izbeau de pământ. Pământul și 
frunzele se împrăștiară în aer în timp ce amândoi încercau să se 
ridice. Will se rostogoli, dar avea piciorul prins în ceva. Trase 
puternic de picior, încercând să se elibereze. Warren profită de 
avantaj, se poziționă deasupra lui, îndreptă arma spre faţa lui 
Will și apasă trăgaciul. 

Nu se întâmplă nimic. Apăsă din nou. 

— Stai! strigă Faith. 

Ajunsese cumva în faţa lor. Corpul ei bloca lumina soarelui, cu 
brațele desenând o umbră pe faţa lui Will. Arma ei ţintea între 
ochii lui Warren. Aruncă-l, nenorocitule, că altfel îţi zbor creierii 
înapoi în Peachtree. 

Warren se holba la ea. Will nu-i putea vedea ochii, dar știa la 
ce se uită Warren. Faith era înaltă, blondă și drăguță. Putea fi 
Emma sau Kayla sau chiar Abigail Campano. Avea soarele în 
spate. Poate îi dădea impresia lui Warren că un înger se afla 
deasupra lui. Când ai o armă îndreptată asupra ta, nu poţi face 
decât ce ţi se cere. Warren aruncă arma. Aceasta îl lovi pe Will 
în piept și căzu pe pământ. Will puse mâna pe revolver în timp 
ce se rostogolea de sub Warren. Işi eliberă piciorul dintre lăstari 
cu o smucitură ușoară. Realiză că i se oprise respiraţia. Se 
simțea ametit și un pic rău. 

— Ai dreptul să nu spui nimic, zise Faith, în timp ce cătușele 
se închideau pe încheieturile lui Warren. Ai dreptul la un avocat. 

Will se ridică, fiind încă amețit pentru vreo câteva secunde. 
Ținea arma în mâini. Smith & Wesson, model clasic calibrul 36, 
cu tocul albastru. Numărul de serie dispăruse. Banda adezivă 
acoperea mânerul pentru a nu rămâne amprente. Arma fusese 
pregătită profesionist. Bănuia că Adam până la urmă cumpărase 


283 


o armă. Will deschise butoiașul și îl răsturnă. Revolverul avea o 
capacitate de cinci gloanțe. Trei gloanţe îi căzură în palmă. Will 
se uită la alama lucioasă și simţi mirosul de pulbere amestecată 
cu ulei. Dacă Warren mai apăsa o dată pe trăgaci, Will ar fi fost 
mort. 


Capitolul 19 


Faith era mirată de cât de normal i se părea Warren Grier. 
Arăta obișnuit, tipul tânărului pe care fără să te gândești și a 
doua oară l-ai lăsa să-ţi intre în casă să repare toaleta sau să 
verifice scăpări de gaze. Gândindu-se la ce se întâmplase cu 
Kayla Alexander și Adam Humphrey, ceea ce probabil păţise și 
Emma Campano, Faith se aștepta la un monstru sau măcar la 
un sociopat arogant că Evan Bernard. În loc de asta, Warren 
Grier i se părea aproape demn de milă. Avea un corp mic și 
filiform. Nu putea s-o privească în ochi. Stătea în scaun vizavi de 
ea, în camera de interogatoriu, cu umerii aduși în faţă, cu 
mâinile împreunate între genunchi amintindu-i mai mult de 
Jeremy când acesta fusese prins furând dulciuri decât de un 
criminal cu sânge rece. 

Ea își drese vocea și el își ridică privirea timid, de parcă ar fi 
fost în liceu și ea ar fi fost o majoretă care era drăguță cu el 
când nu se uitau prietenele ei. Era aproape recunoscător că 
stătea la masă cu ea. Dacă nu l-ar fi văzut ţintind arma către 
faţa lui Will Trent cu o oră în urmă, Faith ar fi râs de o asemenea 
idee: un om ciudat, capabil de așa ceva. 

Faith scosese arma numai de două ori în carieră. Nu era un 
lucru ușor pentru un ofiţer de poliţie. Nu scoţi arma dacă nu ești 
pregătit să o folosești și acest lucru se justifică numai în 
anumite circumstanţe. Acolo, în pădure, văzându-l pe Warren 
Grier cum apasă trăgaciul, ea fusese pregătită să îl apese și ea 
pe al ei. Dar ar fi fost prea târziu. Faith respectase procedura. Ar 
fi putut să se justifice oricărei anchete că își făcuse meseria așa 
cum fusese pregătită: întâi avertisment, apoi tragi. Faith știa că 
niciodată nu ar mai fi dat acel avertisment. Warren apăsase 
trăgaciul de două ori deja până să ajungă ea acolo. Singurul 
lucru care îl oprise să tragă a treia oară, să trimită percutorul în 
capsa glonțului și glonțul prin creierii lui Will fusese... ce? 


284 


Simţi un val de căldură numai gândindu-se cât de aproape 
fusese. Faith trebui să-și reamintească că partea iraţională a lui 
Warren Grier era cea pe care trebuiau să o ia în consideraţie tot 
timpul. Evan Bernard era cel calm și așezat. Warren era cel care 
reacționa, persoana capabilă de o crimă nebunească. O răpise 
pe Emma Campano. Îl înjunghiase pe Adam Humphrey. O 
bătuse pe Kayla Alexander până o omorâse. 

Faith realiză că în ultimele douăsprezece ore își permisese să 
gândească despre Emma Campano că era probabil moartă. 
Acum se găsea în situaţia de a accepta posibilitatea ca Emma să 
fie încă în viaţă, iar singurul mod de a o găsi era ucigașul care 
stătea în partea cealaltă a mesei. Se ruga la Dumnezeu ca Will 
să fie în stare să facă faţă. 

— Constructorii spun că vor finaliza conducta principală de 
apă curând. Va fi plăcut să avem strada liberă, în sfârșit, spuse 
Warren. 

Faith se întoarse puţin cu scaunul, cu spatele la el. Pe 
marginea mesei era o cameră fixată pe un trepied care le 
înregistra toate mișcările. Se gândea la camera de fetițe a lui 
Evan Bernard și se întrebă dacă Warren stătuse în camera 
alăturată în faţa computerului, privindu-l. Nu găsiseră unitatea 
de memorie în apartamentul bărbatului. Nu găsiseră vreun 
laptop sau vreun computer sau ceva cât de cât incriminator. 

— Au fost foarte ocupați după-amiaza asta, zise el. A fost 
foarte mult zgomot. 

Ea simţi cum mila îi dispare, fiind înlocuită cu dezgust. 

Conform spuselor lui Lionel Petty, Warren petrecea mult timp 
în birou cu ușa închisă. Oare îi urmărea pe Emma și Adam în 
parcare pe monitorul de securitate? Oare acolo o văzuse prima 
oară pe Emma? Cum se potrivea Kayla cu toate acestea? Unde 
intervenea Evan Bernard? Faith îl trecuse pe Warren prin sistem, 
urmărind cum era fotografiat, amprentat și percheziționat. Will îi 
spusese despre apartamentul prăpădit deținut de Warren în 
centru, pe Strada Ashby. Era o garsonieră cu toaleta pe hol, 
genul de locuinţă în care te muţi după ce ieși din închisoare. 
Proprietara lui Warren fusese șocată să audă că cel care locuia 
de zece ani în chirie la ea fusese arestat. li povestise lui Will că 
în afară de muncă nu ieșea nicăieri. Nu îl vizita niciun prieten. 
Atunci, unde o ţinea pe Emma Campano? 

Ca și cum i-ar fi putut citi gândurile, Warren îi spuse: 


— Nu o veţi găsi. 

Faith nu-i răspunse și nici nu încerca să întrevadă vreo 
speranţă în vorbele lui. Warren încercase de câteva ori să 
înceapă o conversaţie cu ea. Mușcase momeala primele dăţi, 
dar înțelesese repede că încerca să o inducă în eroare. El voia 
să discute despre vreme, despre știrile legate de secetă - orice 
ar fi atras-o într-o conversaţie fără sens. Faith învățase de mult 
că nu trebuie să le dai suspecţilor ceea ce vor. Asta ar fi pus 
relaţia lor într-o poziţie în care ei ar fi crezut că deţin controlul. 
Se auzi o ciocănitură în ușă și Will intra în cameră. Tinea în 
mână câteva dosare viu colorate. Dădu ușor din cap către Faith, 
asigurându-se că totul era în regulă. Warren îi spuse: 

— Imi pare rău că am încercat să te ucid. 

Will îi zâmbi. 

— Mă bucur că n-ai reușit. 

Dovedea o remarcabilă stăpânire de sine, iar Faith se simţi 
din nou impresionată de cât de puţin poliţist părea Will Trent. Își 
îndreptă vesta, asigurându-se că avea cravata bine aranjată și 
se așeză lângă Faith. Arăta mai mult ca un contabil gata să 
înceapă un audit decât ca un poliţist. Will îi spuse lui Warren: 

— Amprentele tale se potrivesc cu cele de pe biletul introdus 
pe sub ușa lui Adam Humphrey săptămâna trecută. 

Warren dădu din cap o dată. Stătea aplecat peste masă, cu 
mâinile între genunchi. Pieptul îi era apăsat pe suprafaţa de 
metal, așa cum fac copiii mici când încearcă să se ridice. Will îl 
întrebă: 

— Ai încercat să-l avertizezi pe Adam să stea deoparte? 
Warren dădu din cap iar. Pot să îţi spun eu ce s-a întâmplat? El 
părea să se aștepte exact la acest lucru. Cred că ai plănuit asta 
din timp. Evan Bernard avea nevoie de bani ca să continue 
procesul cu Georgia Tech. Işi pierduse pensia, celelalte avantaje 
legate de pensie, totul. Will îi spuse lui Faith: Am aflat că își 
vânduse casa vara trecută ca să achite facturile juridice. 

Scutură din cap, arătând că percheziţionaseră casa și nu 
găsiseră nimic. Faith se întreba acum ce alte informații 
descoperise cât ea stătuse cu Warren. Își aruncă privirea pe 
dosarele colorate și Will îi făcu cu ochiul. Warren îl întrebă: 

— Ai fost adoptat? 

Faith nu înţelese întrebarea, spre deosebire de Will. 

— Nu, răspunse el. Am plecat la optsprezece ani. 


286 


Warren îi zâmbi sufletului geamăn: 

— Și eu. 

— L-ai cunoscut pe Bernard când ai plecat de la orfelinat? 
Preda acolo? Cred că Evan Bernard ţi-a făcut cunoștință cu 
Kayla Alexander. Avea nevoie de Kayla, să-ţi deschidă ușa din 
faţă și să se asigure că Emma e acasă. Poate că ea trebuia să-l 
calmeze pe Adam în timp ce tu o luai pe Emma. Warren nu 
confirmă nimic. Kayla îi spusese Emmei să parcheze în garaj? 

Warren îi răspunse, cu o față imobilă: 

— Kayla îi spusese să parcheze acolo anul trecut, ca să nu 
afle părinţii că lipseau de la școală. 

— Să ne întoarcem în urmă cu trei zile, în ziua crimei. Ai 
folosit cărarea din pădure din spatele Copy Right ca să ajungi la 
familia Campano? 

— Da. 

— Aveai cuțitul și mânușile cu tine? 

— Da. 

— Deci te-ai dus acolo cu intenţia să ucizi pe cineva? 

El ezită și apoi ridică din umeri. Will răsfoi dosarele și îl 
deschise pe cel verde. g 

— Am găsit asta în biroul tău de la centrul de copiere. li arătă 
lui Faith fotografia înainte să-l împingă către Warren. Poza o 
arata pe Emma Campano pășind alături de Adam Humphrey. Cei 
doi adolescenți mergeau ținându-se pe după umeri. Capul 
Emmei era dat pe spate și râdea. Iți plăcea s-o priveşti, spuse 
Will. Warren nu-i răspunse, dar nici Will nu pusese de fapt o 
întrebare. Gândeai că Adam nu era îndeajuns de bun pentru ea? 
El rămase tăcut. Ştiai că Emma e mai specială. Cine îţi spusese 
că are aceeași problemă cu cititul ca și tine? 

— Nu am o problemă cu cititul. 

Tonul său era defensiv, o schimbare radicală față de maniera 
conversațională adoptată mai devreme. 

Will deschise un alt dosar, pe cel albastru, și îi arătă lui Faith 
un formular ce părea oficial. 

— Acesta este un formular de evaluare completat de un 
psiholog care l-a intervievat pe Warren când a părăsit 
orfelinatul. 

Will așeză foaia pe masă, întorcând-o către Warren. Faith 
văzu că pagina avea anumite paragrafe marcate cu puncte 
colorate. Will puse degetul pe punctul albastru. 


287 


— Antisocial, citi el, mutând degetul pe punctul roșu. Tendinţe 
sociopate. Mută degetul pe următorul punct și apoi și pe 
următorul, strigând: Probleme de control al furiei, aptitudini 
puţin dezvoltate, aptitudini de citire slabe. Vezi asta, Warren? 
Vezi ce au spus despre tine? Făcu o pauză, deși nu se aștepta la 
vreun răspuns. Will puse la loc foaia în dosar și tonul i se 
schimbă brusc când spuse: Ei bine, cred că nu contează dacă o 
vezi, pentru că spune clar că nu o poţi citi. 

Durerea sclipi în ochii acestuia ca și cum simțea trădarea. Will 
continua să-l toace mărunt, pe un ton calm, ca și cum ar fi 
întruchipat deodată și polițistul bun și polițistul rău. 

— De asta ai renunţat la școală la șaisprezece ani? Warren 
dădu din cap. Cred că școala nu era mare distracţie, mai ales 
când te-au băgat la un loc cu copiii proști. Pentru a înțelege și 
Faith, Will explică: Warren a fost introdus într-o clasă cu copii cu 
nevoi speciale când avea cincisprezece ani, deși IQ-ul lui se 
încadra în limitele normale. 

Warren se uită în jos, la masă, cu ochii încă sclipind. 

— E destul de trist când microbuzul trage în faţa orfelinatului, 
zise Will. 

Warren își drese glasul, străduindu-se să vorbească. 

— N-o veţi găsi vreodată. Și n-o veţi mai vedea vreodată. O 
am aici, insistă el, ducând degetul la tâmplă. O am aici tot 
timpul. 

— Știu că este în viaţă, zise Will părând atât sigur de el încât 
Faith aproape că îl crezu. Nu ai ucide-o, Warren. Reprezintă 
ceva special pentru tine. 

— Mă iubește. 

— Este îngrozită de tine. 

EI își scutură capul. 

— Ea înţelege de ce a trebuit să fac asta. Trebuia să o salvez. 

— Ce înțelege? 

— Că o protejez. 

— O protejezi de Bernard? 

EI își scutură capul, mușcându-și buzele, refuzând să-l toarne 
pe profesor. Will deschise dosarul roșu și luă o altă foaie de 
hârtie pe care o împinse spre Warren. 

— Este convingerea mea că Warren Grier are o dizabilitate 
nediagnosticată de citire și scriere. Aceasta, combinată cu IQ-ul 
mediu și comportamentul antisocial... 


288 


— Va muri, și tu vei fi vinovat de tot, șopti Warren. 

— Nu eu am luat-o de lângă familie. Nu eu i-am omorât cea 
mai bună prietenă. 

— Kayla nu era prietena ei, zise Warren. O ura. Nu o putea 
suporta. 

— De ce? 

— Kayla o lua peste picior tot timpul, răspunse Warren. 
Spunea că e proastă pentru că are nevoie de ajutor special după 
școală. 

— Kayla se purta urât și cu tine? 

El se mulțumi să dea din umeri, dar răspunsul la această 
întrebare zăcea mort la morgă acum. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat în acea zi, Warren. Kayla ţi-a dat 
drumul în casă? 

— Trebuia să îmi dea drumul înăuntru și să tacă din gură, dar 
nu se mai oprea. Era supărată din cauza lui Adam, pentru că el 
era sus și făcea sex cu Emma. O tot ţinea pe a ei cum că Emma 
e proastă și cum că nu merită să aibă un iubit. Spunea că Emma 
e mai proastă decât mine. 

— Kayla a început să ţipe? 

— Când am lovit-o, îl completă Warren. Și nu tare, doar ca s-o 
fac să tacă. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— A fugit în sus, pe scări. Continua să ţipe. l-am spus să 
termine, dar nu a vrut. Urma să mă ajute cu Adam. Urma să-i ţin 
cuțitul la gât ca să nu încerce el ceva, dar ea înnebunise. A 
trebuit s-o lovesc. 

— Ai înjunghiat-o pe Kayla? 

— Nu știu. Nu-mi amintesc. Am simţit că cineva mă apuca de 
mână și era el, era Adam. M-am ridicat și cuțitul s-a înfipt în 
pieptul lui. Nu am vrut să-i fac rău. Am încercat să-l ajut. Am 
încercat să-l avertizez să plece. 

— Unde era Emma în timp ce se întâmplau toate acestea? 

— Am auzit-o plângând. Era în șifonier, într-una dintre 
camere. Avea... Vocea i se sugrumă, dar reuși să continue: 
Camera era foarte frumoasă, știi? Avea un televizor mare și un 
șemineu și toate hainele alea și pantofii și tot restul. Avea tot. 

— Ai lovit-o? 

— Nu i-aș face rău. 

— Dar era inconștientă când ai cărat-o jos, pe scări. 


289 


— Am ieșit afară. Nu știu ce se întâmplase cu ea. Am cărat-o. 
Am pus-o în portbagaj și m-am dus în parcare așa cum trebuia 
să fac. 

— Așa cum îţi spusese Bernard? 

El se uită la masă din nou, iar Faith se întrebă cu ce-l avea la 
mână Evan Bernard pe tânăr. După toate aparențele, Bernard 
prefera fetele. Mai există oare o altă faţă a depravării sale pe 
care încă nu o descoperiseră? 

— Unde ai dus-o, Warren? întrebă Will. Unde ai dus-o pe 
Emma? 

— Într-un loc sigur, răspunse el. Undeva unde putem fi 
împreună. 

— Nu o iubești, Warren. Nu răpești pe cineva dacă îl iubești. Ei 
vin la tine. Ei te aleg. Nu invers. 

— Nu e așa. A spus că mă iubește. 

— După ce ai răpit-o? 

— Da. Warren avea un rânjet pe faţă de parcă veștile îl 
surprinseseră și îl uimiseră. Se îndrăgostise de-a binelea de 
mine. 

— Chiar crezi asta? întrebă Will. Chiar crezi că aparţii lumii ei? 

— Mă iubește. Mi-a spus-o. 

Will se aplecă mai aproape. 

— Cei ca tine sau ca mine nu știu ce înseamnă să ai o familie. 
Nu înțelegem cât de adâncă este acea legătură, nu simţim 
niciodată cât de mult își iubesc părinţii copiii. Ai rupt acea 
legătură, Warren. Ai luat-o pe Emma de lângă părinţii ei exact 
cum ai fost și tu luat de lângă aităi. 

Warren își clătină capul în continuare, dar mai mult a tristețe 
decât siguranţă. 

— Cum te-ai simţit în camera ei, văzând felul în care trăia ea, 
când tu nu aveai nimic? Vocea lui era joasă, confidențială. Te-ai 
simțit nelalocul tău, nu-i așa? Am fost și eu acolo. Am simţit și 
eu asta. Noi nu ne potrivim cu acești oameni normali. Nu ne pot 
scăpa de coşmaruri. Nu înţeleg de ce uram Crăciunul și zilele de 
naștere și vacanţele de vară, pentru că fiecare sărbătoare ne 
amintește de timpul petrecut singuri. 

— Nu. Warren își scutură capul cu vehemenţă: Nu mai sunt 
singur. O am pe ea. 

— Ce-ţi dorești, Warren? Vreo scenă de familie unde tu ajungi 
acasă de la muncă și Emma îţi gătește cina? Te sărută pe frunte 


290 


și tu bei niște vin și vorbiţi despre ziua care a trecut? Și poate 
după aceea ea spală vasele și tu le usuci? 

Warren ridică din umeri, dar Faith își dădu seama că este 
exact genul de viaţă pe care și-o închipuise el. 

— Ți-am văzut pozele făcute jos, la arest. Știu cum arată 
arsurile de ţigară. 

— Du-te dracu’, îi răspunse el în șoaptă. 

— l-ai arătat arsurile Emmei? l-a venit rău la fel cum îţi vine și 
ţie rău de fiecare dată când le vezi? 

— N-ai dreptate. 

— Trebuia să simtă cicatricile, Warren. Știu că ţi-ai scos 
hainele. Știu că voiai să-i simţi pielea lipită de a ta. 

— Nu. 

— Nu știu care e mai greu de suportat, durerea sau mirosul. 
La început, simţi că te străpung ace micuţe - milioane, care ard 
și ustură. Apoi te izbește mirosul. E ca o frigare, nu? O miroși 
vara în tot orașul, acea carne crudă care arde pe jar. 

— Ti-am spus, ne iubim. 

Tonul lui Will era aproape jucăuș, ca și cum pregătea finalul 
unui banc. 

— Îţi simţi vreodată pielea la duș, Warren? Te săpunești și 
mâinile tale ajung pe coaste și simţi găurelele lăsate de arsuri în 
piele? 

— Nu mi s-a întâmplat. 

— Sunt ca niște ventuze când sunt ude, nu-i așa? Pui degetul 
și te simţi prins de ele mereu. 

El negă cu o mișcare a capului. 

— Ai implorat să se termine odată, ţipând că o muierușcă din 
cauza durerii? Le-ai spus că ai face orice, nu-i așa? Orice, numai 
să se oprească durerea. 

— Nimeni nu m-a rănit atât de tare. 

Tonul lui Will se înăspri, cuvintele erau mai rapide. 

— Simţi acele cicatrici și te enervează. Vrei să te răzbuni pe 
cineva - poate pe Emma, cu viaţa ei perfectă și tăticul bogat și 
mama frumoasă care apelează la doctor pentru că nu poate 
suporta ideea că ar putea rămâne fără preţioasa ei fetiță. 

— Oprește-te. 

Will lovi masa cu mâna. Toţi tresăriră. 

— Nu-ţi aparţine, Warren! Spune-mi unde este! 


Maxilarele lui Will se încleștară în timp ce se holba la masa 
din faţa lui. Scuipă în timp ce se apropia și mai mult. 

— Te cunosc. Știu cum îţi funcţionează mintea. Nu ai răpit-o 
pe Emma pentru că o iubești, ai răpit-o pentru că vrei s-o faci să 
sufere. 

Încetișor, Warren se uită în sus, cu faţa la Will. Furia sa era 
aproape necontrolată, buzele îi tremurau ca unui câine turbat. 

— Da, zise el, cu vocea abia șoptită. 

— A ţipat. 

Mimica îi era la fel de controlată ca și vocea. 

— A ţipat până am făcut-o eu să tacă. 

Will se așeză din nou în scaun. Pe perete era un ceas. Faith îl 
ascultă cum ticăie încetișor. Își mută privirea la zidul de 
cărămidă din faţa ei pentru a nu-i da lui Warren satisfacția 
curiozităţii sale sau lui Will intensitatea grijilor ei. 

Ea lucrase cu polițiști care puteau sta într-o ploaie torențială 
și în același timp jurau pe un teanc de Biblii că afară e soare. De 
multe ori stătuse în exact aceeași cameră de interogatoriu și îl 
ascultase pe Leo Donnelly, un om divorţat de patru ori și fără 
copii, povestind despre iubirea lui faţă de Dumnezeu și despre 
cele două gemene superbe ale lui pentru a păcăli un suspect să- 
și recunoască vina. Și Faith inventase uneori un soţ invizibil, o 
bunică iubitoare, un tată absent, numai pentru a-i face pe 
suspecți să vorbească. Toţi polițiștii știau să fabuleze. 

Numai că, de această dată, era sigură că Will nu minţea. Will 
puse mâna pe grămada de dosare. 

— Ti-am găsit dosarele de adopţie. 

Warren negă cu o mișcare a capului. 

— Sunt secrete. 

— Așa este, dacă nu comiţi o ilegalitate, zise Will și Faith se 
uită cu atenţie la el, știind că minţea, încercând să-și dea seama 
de anumite detalii pe care le lăsa să se vadă când nu spunea 
adevărul. 

Faţa lui era la fel de pasivă ca și înainte și ea își muta atenţia 
către Warren pentru a nu înnebuni. 

— Mama ta încă trăiește, Warren, zise Will. 

— Minti. 

— Te caută. 


Pentru prima oară de când Will intrase în cameră, Warren 
aruncă o privire către Faith, apelând parcă la instinctul ei 
matern. 

— Nu-i corect. 

— Tot timpul te-a căutat, zise Will. 

__ Deschise ultimul dosar, înăuntru se afla o foaie de hârtie. 
Intoarse pagina și o împinse către Warren. De unde stătea, Faith 
văzu că el copiase un memo privind îmbrăcămintea potrivită 
unui poliţist sub acoperire. Logo-ul orașului din susul paginii 
fusese copiat de atâtea ori încât pasărea Phoenix arata ca o 
îngrămădeală. 

— Nu vrei să-ţi vezi mama, Warren? întrebă Will. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Uite-o, zise Will, bătând cu degetul în foaie. Locuiește la 
mai puţin de zece mile de locul tău de muncă. 

Warren începu să se legene înainte și înapoi și lacrimile sale 
udau pagina. 

— Ce fel de fiu va găsi în tine? 

— Unul bun, insistă Warren. 

— Crezi că ceea ce ai făcut e un lucru bun? Crezi că va dori să 
fie alături de un om care a răpit o fetiță de lângă familia ei? Will 
insistă și mai mult. Vei face părinţilor Emmei același lucru care i- 
a fost făcut mamei tale. Crezi că va mai putea să te iubească 
dacă va afla că știai cum s-o readuci pe Emma familiei ei, dar ai 
refuzat? 

— Este în siguranţă, zise el. Am vrut s-o știu în siguranţă. 

— Spune-mi unde este. Mamei ei îi e foarte dor de ea. 

El clătină capul. 

— Nu. N-o vei găsi niciodată. Va fi cu mine pentru totdeauna. 
Nu mai poate interveni nimic între noi acum. 

— Termină cu tâmpeniile, Warren. N-o voiai pe Emma. Voiai 
viaţa ei. 

Warren se uită la dosarele din faţa lui Will parcă așteptându- 
se ca ceva și mai rău să fie scos de acolo, că o informaţie și mai 
dăunătoare să-i fie aruncată în faţă. Will încercă din nou. 

— Spune-mi unde este și îţi voi spune adresa mamei tale. 

Ochii lui Warren nu se mutară de la dosare, dar începu să 
șoptească ceva atât de încet încât Faith nu înţelese ce zicea. 

— Mă voi duce s-o aduc chiar eu. O aduc eu cu mașina să te 
vadă. 


293 


Warren continua să șoptească, cu gura mișcându-se și 
silabisind neinteligibil. 

— Vorbește mai tare, Warren, zise Will. Spune-ne unde este 
ca să le-o putem da înapoi părinţilor care o iubesc. 

Faith înțelese în cele din urmă cuvintele. 

— Albastru, roșu, mov, verde. Albastru, roșu, mov, verde. 

— Warren. 

Vocea îi crescu în intensitate. 

— Albastru, roșu, mov, verde. 

Se ridică în picioare. 

— Albastru, roșu, mov, verde! 

Începu să își agite brațele, cu tonul ridicat la maxim. 

— Albastru! Roșu! Mov! Verde! 

Fugi către ușă și încercă clanţa. Faith era cel mai aproape de 
el și încerca să-l tragă de lângă ușă. Cotul lui Warren o lovi în 
gură și căzu cu spatele pe masă. 

— Albastru! Roșu! Mov! Verde! urlă el izbindu-se în plină 
viteză de zid. 

Will se duse după el și îl luă în brațe. Warren lovea cu 
picioarele, ţipând. 

— Nu! Lasă-mă! Lasă-mă! 

— Warren! 

Will îi dădu drumul, rămânând pregătit să-l prindă din nou la 
nevoie. Warren se opri în mijlocul camerei. Pe faţă îi curgea 
sânge din rana pe care o căpătase dând cu capul de zid. Se 
aruncă asupra lui Will, cu pumnii descriind mișcări largi. 

Ușa se deschise și doi polițiști năvăliră înăuntru să ajute. 
Warren încercă să fugă pe ușă, dar îl puseră la podea unde se 
zbătu puternic, aruncându-și mâinile în toate părţile în timp ce 
încercau să-l încătușeze și urlând. Avântă un picior înainte și îl 
nimeri pe un ofițer în față. Unul dintre polițiști folosi pistolul cu 
șocuri electrice. Treizeci de mii de volţi îi urlară prin corp. 
Aproape imediat, Warren se prăbuși la podea. Will stătea pe 
călcâie, cu răsuflarea tăiată. Se aplecă peste Warren, cu mâna 
pe pieptul lui. 

— Te rog, îl imploră el. Spune-mi. Spune-mi unde e. 

Warren își mișcă buzele. Între cei doi avu loc un schimb de 
replici. Will dădu o dată din cap asemănător cu afirmaţiile lui 
Warren de mai devreme. Se ridică încet, cu mâinile în poală și le 
spuse polițiștilor: 


294 


— Luaţi-l. 

Poliţiştii îl ridicară pe Warren ca pe un sac cu cartofi, târându-l 
către ușă. Îl vor duce în celulă și-l vor lăsa să doarmă ca să-și 
revină după șoc. Faith se uită la Will, încercând să înțeleagă. 

— Ce ţi-a spus? 

El arătă către dosarele de pe masă, aplecându-se de parcă 
încă nu avea suflu să vorbească. Faith se uită la dosare. Nu erau 
în ordine, dar înţelese: albastru, roșu, mov, verde. Warren striga 
culorile dosarelor. 

e 

Biroul echipei Omucideri nu se schimbase în cele trei zile de 
absență ale lui Faith. Suspensorul lui Robertson atârna în 
continuare de capătul biroului lui. O păpușă gonflabilă marcată 
ca „dovadă” în timpul ultimei petreceri stătea pe dulapul cu 
dosare, cu gura deschisă în formă sugestivă de O, chiar și acum, 
când aerul părăsea trupul ei cu forme atrăgătoare. Biroul lui Leo 
Donnelly fusese curăţat, în afară de o fotografie veche a lui 
Farrah Fawcett decupată dintr-o revistă. De-a lungul anilor, 
marginile fotografiei fuseseră ornate cu graffitti și alte tipuri de 
artă mai potrivite băii unui școlar. Era momentul schimbului de 
tură, un eveniment asemuit întotdeauna de Faith cu un vestiar 
de fotbal la pauza meciului. Sunetul era asurzitor, mirosul 
alarmant. Cineva aprinsese un televizor prins de tavan. 
Altcineva căuta un post pe radioul antic. Un burrito se încălzea 
la microunde, mirosul de brânză arsă umplând aerul. Sunete 
joase umpleau camera în timp ce detectivii intrau și ieșeau, 
predând cazuri, tachinându-se despre al cui instrument e mai 
mare, cine va rezolva un caz primul, cine va preda primul un caz 
imposibil de rezolvat. Pe scurt, întreaga cameră se umplea cu 
testosteron la fel cum un scutec se umple cu rahat. Faith aruncă 
o privire la televizor și recunoscu vocea Amandei spunând: „... 
mândri să anunţăm că a fost efectuată o arestare în cazul 
Campano.” 

— Mulțumită APD-ului, javră, strigă cineva. 

Se aruncară mai multe cuvinte către Amanda - curvă, jigodie, 
orice termeni pe care acești polițiști și-i aminteau pentru a 
denigra o femeie care i-ar face să scape pe ei dacă ar sta 
împreună într-o cameră mai mult de cinci minute. 

Cei câțiva detectivi mai apropiați de biroul lui Faith îi aruncară 
câteva priviri curioase - nu pentru că lucra la acel caz, ci din 


295 


cauza limbajului. Faith ridică din umeri, continua să se uite la 
televizor urmărind-o pe Amanda cum face față reporterilor ca un 
expert. Totuși, încă simţea ochii lor aţintiţi asupra ei. 

Acest tip de testări aveau loc aproape zilnic. Dacă Faith le 
spunea să tacă, ea era cea care nu ţinea la glume. Dacă-i 
ignora, luau tăcerea ei drept aprobare tacită. Și nu se opreau 
aici. Dacă le respingea avansurile sexuale, era lesbiană. Dacă 
ieșea cu vreunul, era etichetată drept curvă. Faith nu putea 
câștiga nicicum și a răspunde cu aceeași monedă îi consuma 
prea mult timp. Bosumflarea, miorlăiala pasiv-agresivă - Faith 
crescuse deja un copil și nu era pregătită să mai crească vreo 
douăzeci. Și totuși, îi plăcuse întotdeauna să lucreze aici, îi 
plăcea să se simtă ca parte a frăţiei. De asta Will Trent nu se 
purta sau nu vorbea ca un poliţist. Nu stătea în camera echipei. 
Nu vorbea tâmpenii la o bere cu Charlie Reed și Hamish Patel. 
Era parte a echipei, dar lucrul împreună cu el semăna cu lucrul 
într-un balon. Nu aveai parte de zumzetul oamenilor din jur, de 
ciocnirile de ego-uri și de delegări. Avea un mod mai intens de a 
lucra, dar era așa de diferit de modul cu care Faith era 
obișnuită, astfel că ajungând înapoi printre colegi, simţea că nu 
mai aparţine nicăieri. Trebuia să admită că, cu toate lipsurile lui 
Will, cel puțin el ascultase ce avea ea să-i spună. Era plăcut să 
aibă o conversaţie cu un coleg fără să fie întrebată dacă e pe 
stop de fiecare dată când nu era de acord cu el. 

Faith se uită din nou la televizor. Amanda aprobă din cap în 
timp ce un reporter întrebă de Academia Westfield, de Evan 
Bernard. Radia, iar Faith trebui să admită că era în elementul ei 
în faţa camerelor de luat vederi. Reporterii îi mâncau din palmă. 

— Domnul Bernard este o persoană care ne interesează. 

— Chiar vă interesează asta? strigă unul dintre detectivi. 

Faith nici nu trebui să se uite ca să știe că respectivul își 
atingea probabil zona genitală. 

Amanda răspunse la o nouă întrebare. 

— Suspectul este un bărbat de douăzeci și opt de ani, cu 
antecedente. 

Un reporter întrebă din afara camerei: 

— De ce nu îi daţi numele? 

— Mâine dimineaţă va fi acuzat oficial. Tot atunci i se va face 
public atât numele, cât și dosarul. 


296 


Ocoli, evident, faptul că ţineau numele lui Warren secret față 
de presă pentru a preveni apariţia vreunui binefăcător care să-i 
ofere asistenţă juridică. Faptul ca Lionel Petty crease un raport 
pe CNN.com cu el și Warren Grier stând lângă un copiator la 
muncă va lucra curând împotriva lor. 

Alt reporter gândea ca și Faith. 

— Și fata care a dispărut? Aveţi indicii despre locul unde s-ar 
putea afla? 

— Avem încredere că este numai o chestiune de timp până la 
găsirea Emmei Campano. 

Faith realiză că nu spusese dacă va fi găsită în viaţă sau nu. 
Simţi brusc invidie faţă de Amanda privitor la poziţia ei. Ca și 
mama lui Faith, Amanda muncise ca să ajungă sus. Faith trebuia 
să rabde din când în când misoginismul, dar nici nu-și închipuia 
cu ce avusese de-a face generaţia mamei ei. Amanda pornise ca 
secretară, ca și Evan Mitchell, pe vremea când femeile ofițer 
trebuiau să poarte fuste de lână sub genunchi în timp ce 
aduceau cafeaua și băteau la mașină rechizitoriile. Amanda 
dăduse din coate până sus, doar pentru a da de o grămadă de 
idioţi cu scurgeri primordiale din nas care s-o batjocorească 
chiar și atunci când rezolvase unul din cele mai importante 
cazuri din oraș de la cel al lui Wayne Williams care fusese văzut 
aruncând un cadavru în râul Chattahoochee. 

Și unde era Faith, după atâţia ani de progres și drepturi? Tot 
într-un loc echivalent secretariatului. E adevărat, se oferise 
voluntar să catalogheze toate dovezile culese de Will din micuțul 
apartament al lui Warren Grier. Asta înainte de-a vedea 
grămezile de cutii luate din apartament și depozitate în jurul 
biroului ei. Erau cel puţin șase, toate pline până sus cu hârtii. 
Warren era un obsedat, genul de om care nu putea arunca o 
chitanţă sau un bilet de cinema. Avea încă fluturași de salariu 
vechi de zece ani. 

Faith își atinse falca, învineţită și dureroasă în locul unde cotul 
lui Warren o nimerise. Găsi niște mâncare congelată veche în 
fundul congelatorului în camera de odihnă. Punga era tare ca 
piatra, dar era o senzaţie plăcută pe gura ei. Ura să fie lovită. Nu 
că cineva simţea plăcere din asta, dar Faith învățase demult că 
răspunsul ei natural la durere era să vomite. Faptul că ţinea o 
pungă îngheţată de spaghete și chiftele pe vânătaie nu schimba 


297 


cu nimic deloc lucrurile. Totuși, era un preţ mic pe care îl plătea 
în comparaţie cu ceea ce probabil pățea Emma Campano. 

Will îl escorta pe Warren Grier către celulele de reținere. La o 
singură întrebare mai trebuiau să răspundă: unde era Emma? 
Chiar dacă fata mai era în viaţă, timpul se scurgea repede. Faith 
se gândi la condiţiile în care ar fi putut fi reţinută: încuiată 
undeva într-o cameră sau, mai rău, aruncată în portbagajul unei 
mașini. Azi, temperaturile atinseseră patruzeci de grade înainte 
de prânz. Căldura era nemiloasă, chiar și noaptea. Avea Emma 
apă? Avea mâncare? Pentru cât timp mai avea provizii? Moartea 
prin deshidratare survenea după șapte până la zece zile, dar 
asta fără o rană la cap și fără căldură insuportabilă. Aveau să 
petreacă următoarele două săptămâni numărând orele până 
când Emma Campano nu va mai putea să respire? 

— Hei, Mitchell, cum merge cu șobolanul ăla? întrebă 
Robertson. 

Stătea la biroul său, lăsându-se pe spate cu scaunul atât de 
mult încât părea că o să-l rupă. 

— Bine, îi răspunse ea, întrebându-se de ce nimeni nu-i 
mulțumea lui Will că lăsase Poliţia din Atlanta să-l plimbe pe 
Evan Bernard prin faţa camerelor când îl scoteau din Academia 
Westfield. 

Robertson îi arătă degetul. 

— Fii atentă la nenorocitul ăla. Să nu ai încredere într-unul de 
la stat. 

— Am înţeles. Mersi. 

— Ai naibii GBI. Ne iau cazul și fac să pară că ei au făcut toată 
munca. 

Se auziră zgomote de aprobare în toată camera. 

Ce memorie selectivă păreau să aibă toţi! Faith s-ar fi alaturat 
corului dacă nu ar fi fost acolo în prima zi, urmărindu-l pe Will 
cum leagă toate indiciile cap la cap, deși ei le avuseseră în față 
tot timpul. 

Robertson părea să aștepte ca ea să spună ceva, să-și 
schimbe poziția faţă de Will sau să facă un comentariu urât la 
adresa GBl-ului, dar Faith părea pierdută. Acum o săptămână, 
cuvintele ar fi izbucnit din ea ca berea din sticlă. Acum secase. 

Faith se întoarse la munca ei, încercând să blocheze sunetele 
din camera echipei. Pentru moment, nu avea puterea de a 
umbla prin cutiile din apartamentul lui Warren, așa că se 


298 


concentra asupra monitorului computerului. Will folosise o 
cameră digitală pentru a face poze apartamentului lui Grier și ea 
răsfoia o serie de fotografii care arătau aceeași cameră mică din 
șase unghiuri diferite. Fiecare detaliu banal al existenţei lui 
Warren fusese surprins pe cameră, de la igiena personală la 
sertarul cu ciorapi. Avea o grămadă de cutii cu hârtii băgate pe 
sub pat, pline ochi cu carnete de note de la școală și documente 
oficiale din timpul cât a fost la orfelinat. Era și o poză cu prim- 
planul unui manual al unui computer Mac laptop, cu un număr 
de telefon pe copertă. Faith își întoarse capul, întrebându-se de 
ce a făcut Will poza cu susul în jos. Își luă mobilul și sună la acel 
număr, acoperindu-și cealaltă ureche cu degetul pentru a bloca 
sunetul. Telefonul sună o dată, de două ori și apoi se făcu 
legătura cu un cinema local și începu să primească detalii 
despre orele spectacolelor. Nimic nou. Cele șase miliarde de 
cotoare de tichet din cutiile de la picioarele lui Faith arătau clar 
pasiunea lui pentru marele ecran. 

Faith se întoarse la fotografii, încercând să prindă un indiciu 
care să ducă la găsirea fetei. Tot ce văzu era o garsonieră 
amărâtă în care Warren își trăise toată viaţa de adult. Nu 
existau fotografii ale familiei, nici calendare cu date marcate 
pentru mesele cu prietenii. După toate aparențele, nu avea 
prieteni și nici la cine să apeleze. Totuși, nu avea scuze. Will 
crescuse în circumstanţe similare, după spusele lui. Trăise în 
orfelinate până la vârsta de optsprezece ani. Devenise poliţist - 
și încă unul foarte bun. Aptitudinile lui sociale mai lăsau de dorit, 
dar exista ceva sub toată ciudățenia lui care atrăgea. 

Sau poate era ceva ce îi spusese mama ei demult: cel mai 
ușor mod în care un bărbat îţi poate ajunge la inimă este să ţi-l 
imaginezi copil. 

Faith selectă din nou câteva fotografii, încercând să vadă 
dacă ceva iese în evidenţă. Verifică posibilităţile suspecte: un 
garaj, o debara, o veche căbănuţă a familiei, situată în pădure. 
Niciunul din acestea nu păreau a fi ascunzători pe care le-ar 
folosi Warren. Nu avea mașină, nu avea prea multe lucruri de 
depozitat și nici familie. 

Ceva trebuia să cedeze. Trebuia să existe o cale către Emma 
Campano care nu fusese găsită. Evan Bernard avea să iasă pe 
cauțiune în mai puţin de douăsprezece ore. Va fi din nou pe 
străzi, liber să facă ceea ce voise până să se ajungă la data 


299 


procesului intentat pentru că a făcut sex cu Kayla Alexander. 
Dacă nu găseau ceva să-l lege de crimele din reședința 
Campano, urma să primească nimic mai mult de o linie la 
palmă, probabil trei ani de închisoare, după care își va relua 
viaţa. 

Și ce va face după aceea? Existau prea multe căi pentru un 
bărbat interesat de fetițe de a găsi victime. Biserica. Meditaţii 
sâmbăta. Grupuri pentru tineret. Evan Bernard se va muta 
probabil în afara statului. Poate că nu se va înregistra ca având 
antecedente penale sexuale în noul oraș. Ar putea locui lângă o 
piscină său liceu sau chiar grădiniță. Warren Grier nu va ceda. 
Cu orice îl avea la mână Evan Bernard pe tânăr, acest lucru era 
indestructibil. Singurul lucru pe care Faith și Will îl reușiseră era 
să-i facă viaţa mai dificilă de acum încolo lui Bernard. Nu 
găsiseră absolut nimic pentru a-l ţine închis pentru tot restul 
vieţii și de asemenea nimic care să-i aducă mai aproape de 
găsirea Emmei Campano. 

Și mai era și faptul că Faith știa cum au tendinţa să lucreze 
astfel de indivizi. Bernard o violase pe fetiţă în Savannah, dar nu 
putea fi prima oară, iar Kayla nu avea să fie nici ultima. Mai 
exista oare vreo fetiţă la care poftea cu fanteziile sale bolnave? 
Mai exista vreo adolescentă care să-și vadă viaţa dată peste cap 
de nenorocitul ăla bolnav? 

Faith puse jos punga îngheţată, mișcându-și falca pentru a se 
asigura că nu existau pagube permanente. Își puse mâna la faţă 
și, fără să vrea, o cuprinse amintirea lui Victor atingându-i 
obrazul. O sunase de trei ori pe mobil și-i lăsase trei mesaje din 
ce în ce mai pline de scuze. intr-un final apelase la lingușeală și 
sincer, aproape îl iertase. Faith se întrebă dacă îi va înțelege 
vreodată pe bărbaţii din viaţa ei. 

Will Trent era cu siguranţă o enigmă. Felul în care îi vorbise 
lui Warren în camera de interogatoriu fusese atât de intim, încât 
Faith fusese incapabilă să-l privească în ochi. Oare toate acele 
lucruri i se întâmplaseră lui Will? Era și el un produs afectat de 
programul de adopţie al statului, ca și Warren Grier? Ceea ce 
Will spusese despre arsurile de ţigară părea foarte real. Sub 
jachetă, vestă și cămașă ascundea cicatrici similare? Faith era la 
biroul central când îi făcuseră fotografiile pieptului rănit al lui 
Warren. Ca ofițer de poliție, văzuse multe arsuri de ţigară atât 
pe victime, cât și pe suspecți. 


300 


Nu o surprindeau, sunt una dintre chestiile la care te aștepți 
împreună cu tatuajele și urmele de ace. 

In general, oamenii nu alegeau o viaţă criminală doar de 
dragul aventurii. Erau drogați și criminali dintr-un motiv care de 
obicei se regăsea în primii ani de viaţă. 

Era cumva Will doar un mincinos notoriu? Când vorbea despre 
cum e să-ţi atingi arsurile, vorbea din experienţă sau încerca să- 
și închipuie? Trecuseră trei zile de când îl cunoscuse și știa 
despre el la fel de multe ca în prima zi. Și încă nu înţelegea cum 
reușea să-și facă meseria. Warren încercase să-l ucidă și, în loc 
să-l bage în celulă împreună cu pedofilii și violatorii, Will în 
condusese personal la celulă ca să se asigure că va sta singur în 
ea. Și apoi mai era și Evan Bernard. Orice poliţist bun știa că cea 
mai bună cale de-a obţine o confesiune era să-l închidă cu cei 
mai mari nenorociţi din închisoare și totuși Will îl păsuise și îl 
pusese cu transsexualii. 

Faith se gândi că e prea târziu să-și dea seama de strategia 
lui - și apoi, el nu prea o consulta. Ținea toate detaliile cazului 
încuiate în cap și poate, dacă Faith avea un pic de noroc, lăsa să 
mai scape câte ceva când avea chef. Lucra cum nu lucra niciun 
alt poliţist cunoscut ei. Nu există planșa crimei în biroul lui - o 
listă cronologică cu ce s-a întâmplat, când, cine a făcut ce, 
pozele suspecţilor și ale victimelor una lângă alta pentru a găsi 
eventuale indicii și direcţii de urmărit. Nu avea cum să ţină 
minte toate acestea. Poate le păstra pe un reportofon valoros. 
Oricum, dacă i se întâmpla ceva lui Will, investigatorul principal 
următor nu ar ști de unde să preia. Era o crasă încălcare a 
procedurii, iar Faith se miră ca Amanda permisese acest lucru. 

Să analizezi relaţia dintre Amanda și Will era doar o pierdere 
de timp. Faith se întoarse la computer, cu mâna odihnindu-se pe 
mouse. Ecranul se aprinse și arată o fotografie a raftului de cărți 
al lui Warren Grier. Nu-și dăduse seama mai devreme, dar acum 
i se părea ciudat că un om care nu știa să citească să aibă cărți 
acasă. Işi scrânti ochii încercând să citească titlurile și apoi se 
gândi mai bine, dându-le ochilor o pauză și apăsând butonul de 
mărire a imaginii. Erau câteva cărți cu poze, ceea ce era de 
înţeles și câteva ce păreau manuale pentru piese de 
echipamente de birou. Cotoarele erau toate aranjate mai 
degrabă pe culori decât pe titluri. Cărțile de pe raftul de jos erau 
mai înalte, iar titlurile în ceață datorită focalizării greșite. Faith 


301 


ghici după mărimea lor că erau cărţi de artă, genul de cărți pe 
care le puneai pe măsuţa de cafea ca să te dai mare. Faith mări 
imaginea pe raftul de jos, dar tot nu putu desluși titlurile. Ceva îi 
era cunoscut la cotoarele gri a trei dintre cărţi. Işi sprijini bărbia 
în palma strâmbându-se la durerea simțită la falcă învineţită. De 
ce îi păreau cotoarele așa de cunoscute? 

Deschise una din cutiile din garsoniera lui Warren și căută să 
vadă dacă vreuna din cărți fusese împachetată. Toate păreau să 
conţină hârtii și chitanțe datând de zece ani încoace. Faith răsfoi 
teancurile, întrebându-se de ce naiba luase Will toate gunoaiele 
alea de acolo. Chiar era necesar ca ei să știe că Warren plătise 
în urmă cu șase ani o sută zece dolari către Vision Quest pentru 
un examen oftalmologic? Și mai mult, de ce i-ar irosi Will timpul 
cerându-i să verifice toate acestea, care, în fond, erau doar 
gunoaie? Simţea cum se enervează în timp ce parcurgea pagină 
cu pagină de documente nefolositoare. Faith înțelegea de ce 
Warren le-ar păstra - n-ar avea de unde să știe când îi vor 
trebui, dar de ce ar avea nevoie Will să le catalogheze drept 
probe? Nu-i păruse un tipicar, iar cu Bernard și Warren închiși, 
timpul ei putea fi folosit mai bine. 

Încetișor, Faith se ridică în scaun, uitându-se fără prea mare 
atenţie la data chitanţei din mâna ei. Mintea îi zbură la diferite 
scene din ultimele zile: Will încercând să ajungă la întrerupătorul 
din dormitor, deși semnul spunea clar că nu funcţionează. Felul 
cum îl găsise la școală ieri, cu capul aplecat asupra unui ziar, 
atingând cu degetul fiecare cuvânt de pe pagină. Chiar și acasă 
la Evan Bernard, astăzi, pusese degetul pe fiecare pagină a 
albumelor anuale în loc să caute la cuprins numele, așa cum 
făcuse Faith când găsise fotografia lui Mary Clark. 

Acum două zile, după diagnosticul relevant oferit de Evan 
Bernard privind faptul că răpitorul era analfabet, Faith mai avea 
o întrebare: cum poate cineva merge la școală fără să știe să 
scrie și să citească? 

„Se întâmplă”, îi spusese Will. Părea foarte sigur. Oare pentru 
că i se întâmplase și lui? 

Faith scutură din cap, deși se certa cu ea singură. Nu avea 
cum. Trebuia să fii absolvent universitar ca să intri în GBI. Nu 
acceptau pe oricine. Și lăsând asta deoparte, fiecare agenţie 
funcționa pe munți și munţi de hârţoage. Trebuiau completate 
rapoarte, cereri, trebuiau depuse dosarele cazurilor. II văzuse 


302 


Faith pe Will completând ceva? Se gândi la computerul lui, la 
faptul că avea un microfon. De ce-ar avea nevoie de microfon la 
computer? Dicta rapoartele? 

Faith se frecă cu degetele la ochi, întrebându-se dacă nu 
cumva lipsa de somn o făcea să vadă lucruri care erau 
inexistente. Pur și simplu nu era posibil. Lucrase cu el aproape 
în fiecare oră de când începuse toată această tărășenie. Faith 
nu era atât de proastă să nu vadă ceva atât de evident. Cât 
despre Will, era prea inteligent ca să fie slab la ceva atât de 
simplu. 

Se uită din nou la ecranul computerului, concentrându-se pe 
cărţile puse de Warren pe raftul de jos. Intrebări despre Will încă 
îi umpleau gândurile. Putea el să citească titlurile? Putea citi 
bileţelele de amenințare băgate pe sub ușa lui Adam 
Humphrey? Ce altceva ratase el? 

Faith clipi, realizând într-un sfârșit de ce cele trei cărţi de pe 
raftul de jos îi păreau așa de familiare. Ea punea abilităţile lui 
Will la îndoială când dovezi importante se aflau chiar în faţa ei. 

Işi scoase caietul cu spirală, căutând un număr de telefon pe 
care și-l notase la școala de dimineață. Tim Clark răspunse la 
telefon la al treilea țârâit. 

— Mary e acolo? 

Din nou el păru reticent în a-și lăsa soția să vorbească cu 
poliția. 

— Doarme. 

Ea era probabil exact acolo unde o lăsase Faith, holbându-se 
la curtea din spatele casei, întrebându-se cum va face faţă 
amintirilor. 

— Trebuie să vorbesc cu ea. E foarte important. 

El își drese vocea, lăsând să se înțeleagă că nu era prea 
mulțumit. Câteva minute mai târziu, Mary veni la telefon. Faith 
se simiţi jenată căci crezuse că soţul o minte. Vocea femeii 
părea a unei persoane trezite dintr-un somn foarte adânc. 

— lertaţi-mă că vă deranjez. 

— Nu-i problemă, răspunse femeia, pronunţând cu greutate 
cuvintele. 

Faith nu se mai simţi atât de jenată când realiză că Mary Clark 
băuse. 


— Știu că nu vă amintiţi numele fetei pentru care Evan a fost 
acuzat de viol la Crim, începu Faith. Dar vă aduceți aminte că 
spuneaţi că are un alibi? 

— Ce anume? 

— Atunci, în Crim, repetă Faith, vrând să o scuture prin 
telefon. Vă aduceţi aminte că aţi spus că Evan a părăsit școala 
din cauza unor acuzaţii de viol? 

— N-au putut dovedi nimic. Mary râse forţat. Scapă 
întotdeauna. 

— Exact, insistă Faith, uitându-se la ecranul computerului, cu 
arhicunoscutele cotoare gri ale albumelor anuale ale Liceului 
Alonzo Crim pe raftul lui Warren Grier. Dar, atunci, aţi spus că a 
scăpat datorită unui elev care i-a oferit un alibi. 

— Da, spuse Mary. Warren Grier. Aproape scuipă cuvintele. A 
spus că au fost împreună după școală pentru niște meditații sau 
așa ceva. 

Faith trebuia să fie sigură. 

— Mary, vrei să spui că Warren Grier i-a oferit un alibi lui Evan 
Bernard pentru o fărădelege de acum treisprezece ani? 

— Da, repetă ea. Patetic, nu? Retardatul ăla mic era băgat pe 
sub pielea lui Evan mai adânc și decât mine. 


Capitolul 20 


Will căută să ia un pahar de unică folosinţă, dar găsi aparatul 
gol. Se uită în cilindrul lung și gol montat pe dozatorul de apă, 
asigurându-se că niciun pahar nu rămăsese blocat înăuntru. 

— Mai am în spate, se oferi Billy Peterson. 

Acesta era un ofițer bătrân care se ocupase de blocul de 
celule de mai mult timp decât își putea aminti cineva. 

— Mulţumesc. 

Will stătea cu mâinile în buzunare, temându-se să nu i se 
întoarcă tremuratul și să-l dea de gol. Simțea o răceală familiară 
cuprinzându-l, aceeași răceală care îl cuprindea pe când era 
copil. Privește la ce se întâmplă, dar stai departe de frică, de 
durere. Nu-i lăsa să vadă că te-au biruit, asta îi va inspira să 
devină și mai creativi. 

Will nu vorbea niciodată despre lucrurile care i se 
întâmplaseră, nici măcar cu Angie. Văzuse câte ceva, dar Will 


304 


reușise să-și țină cele mai multe secrete bine încuiate în mintea 
sa. Până acum. Lucrurile pe care i le spusese lui Warren Grier, 
cumplitele secrete pe care le împărtășise cu el, erau gânduri 
care se adunaseră înlăuntrul lui Will multă vreme. In loc să se 
simtă eliberat, se simţea expus, vulnerabil. Se simţea ca un 
impostor. Și ca un răufăcător. Nu aveai cum să știi ce se 
întâmplă în mintea lui Warren acum, când stătea singur în celula 
strâmtă. Probabil că-și dorea să fi apăsat pe trăgaci și a treia 
oară. 

Pentru o clipă, Will nu-l învinui pe acest om. Nu-l putea bloca 
pe acel Warren din camera de interogatoriu, tristețea lui, felul în 
care se uita la Will, în gardă, parcă așteptând să fie lovit în 
figură. Will trebui să-și reamintească ce a făcut Warren, de 
oamenii ale căror vieţi le distrusese - și pe care ar putea să 
continue să le distrugă chiar și acum, din arest. 

Celula în care Will îl băgase pe Warren nu era cu mult mai 
mare decât ceea ce ucigașul numea acasă - un bordei, 
comparat cu dormitorul regal al Emmei Campano, cu pernele cu 
design profesional și televizor cu ecran gigant. Will se simţise 
izbit de singurătatea care răzbătea din amărâtele lucruri 
deţinute de tânăr. CD-urile și DVD-urile aliniate, sertarul cu 
ciorapi frumos aranjat, și hainele atârnate și așezate într-un cod 
al culorilor, toate îi aminteau lui Will de o viaţă pe care ar fi 
putut-o trăi și el foarte ușor. Libertatea simțită la optsprezece 
ani, când a ieșit în lume de capul lui pentru prima oară fusese 
înlocuită rapid de panică. Statul nu te învaţă să te descurci de 
unul singur. 

Înveţi de mic să accepţi ce ţi se dă și să nu ceri mai mult. 
Doar printr-un noroc chior ajunsese Will să lucreze pentru stat. 
Cu problemele lui, nu știa ce altă slujbă ar fi putut avea. 

Warren trebuie să se fi aflat în aceeași situaţie. Conform cu 
dosarul său de la Copy Right, lucrase acolo încă de când se 
lăsase de liceu. De-a lungul celor doisprezece ani fusese 
promovat manager. Și totuși, câștiga cam șaisprezece mii de 
dolari pe an. Ar fi putut să-și permită ceva mai frumos decât 
garsoniera de pe Strada Ashby, dar a trăi sub condiţia sa trebuie 
că-i dădea lui Warren un sentiment de siguranţă. Și apoi, nu ar fi 
putut completa o cerere să-și ia ceva mai bun. Dacă-și pierdea 
slujba de la Copy Right, cum își va găsi alt loc de muncă? Cum 


305 


va completa o cerere pentru angajare? Cum vă suporta umilinţa 
de a-i spune unui străin că abia poate să citească? 

Fără această slujbă, Warren nu ar putea plăti chiria, nu putea 
cumpăra mâncare, haine. Nu avea familie la care să apeleze și, 
cât privește statul, responsabilitatea sa se încheiase când 
Warren ajunsese la vârsta de optsprezece ani. Era pe cont 
propriu. 

Copy Right fusese singurul lucru care-l ferise pe Warren Grier 
de a deveni un om al străzii. Will își simţi stomacul cum se 
strânge într-un sentiment de teamă împărtășită. 

Dacă nu ar fi existat Angie Polaski în viaţa lui, cât de aproape 
de existența amărâtă a lui Warren Grier ar fi Will? 

— Poftim, zise Billy, dându-i un pahar lui Will. 

— Mulţumesc, reuși să spună Will și se îndreptă către 
dozatorul de apă. 

Cu mulți ani în urmă, Amanda îl oferise pe Will voluntar 
pentru un test cu pistolul de șocuri electrice. Amintirea durerilor 
dispăruse repede, dar Will își aducea încă aminte că ore bune 
după aceea suferise de o sete teribilă. 

Will umplu paharul și se așeză la ușa care ducea la celule, 
așteptând să fie lăsat înăuntru. Odată ajuns înăuntru, ţinu 
privirea drept înainte, conștient de ochii care-l urmăreau prin 
ferestrele ușilor ranforsate cu oțel ale celulelor. Evan Bernard se 
afla în această aripă, opusă celei în care era închis Warren. Billy 
îl pusese la un loc cu transsexualii care încă aveau dotarea 
masculină. Deja se împrăștiase zvonul că lui Evan Bernard îi 
plăcea să violeze fetiţe. Celula transsexualilor era singurul loc 
unde Evan Bernard nu ar primit o doză zdravănă din propriul 
medicament. 

Will deschise fanta din ușa celulei lui Warren. Puse paharul pe 
polita de metal. Paharul rămase acolo. 

— Warren? 

Will se uită prin geam și văzu vârful încălțămintei albe, de 
închisoare, a lui Warren. IÎnţelese că omul stătea cu spatele la 
ușă. Will se aplecă, punând gura aproape de deschizătura 
metalică. Aceasta era puţin mai lungă de treizeci și cinci de 
centimetri pe opt centimetri, cât să încapă prin ea o tavă 
metalică. 

— Știu că te simţi singur acum, dar gândește-te la Emma. Și 
ea se simte singură, probabil, spuse Will. Făcu o pauză: Probabil 


306 


că se gândește unde ești. Niciun răspuns. Gândește-te ce 
singură se simte fără tine, încercă Will. Nu are pe nimeni să-i 
vorbească sau s-o anunţe că ești bine. Avea crampe la șold, așa 
că se așeză într-un genunchi. Continuă: Warren, nu trebuie să 
îmi spui unde e. Spune-mi doar că este în regulă. E tot ce vreau 
să știu acum. 

Nu primi niciun răspuns. Will încerca să nu se gândească la 
Emma Campano, la cât de speriată ar putea fi, odată cu 
trecerea timpului când vedea că nimeni nu venea s-o salveze. 
Cât de milos ar fi fost Warren dacă ar fi ucis-o în acea zi, 
scutind-o de agonia incertitudinii. 

— Warren... 

Will simţi ceva ud pe genunchi. Se uită în jos chiar în 
momentul în care un ușor miros de amoniac îi invada nările. 

— Warren? 

Will se uită prin deschizătura din nou; tenisul alb era întors 
într-o parte, nemișcat. Văzu patul fără cearceaf. 

— Nu, șopti Will. 

Își împinse mâna prin deschizătură, căutând să ajungă la 
Warren. Mâna să îi găsi părul ud al bărbatului, pielea rece. 

— Billy! Strigă Will. Deschide ușa! 

Paznicul veni alene la ușă. 

— Cee? 

Degetele lui Will se plimbară pe ochii lui Warren, pe gura 
deschisă. 

— Cheamă o ambulanţă! 

— La naiba, înjură Bill, împingând cu putere ușa. Lovi cu 
pumnul un buton roșu în timp ce alerga spre celulă. Cheia 
universală se afla pe cureaua lui. O introduse în încuietoare și 
deschise ușa celulei lui Warren. Balamalele scârțâiră din cauza 
greutăţii ușii. Un capăt al cearceafului era înfășurat de clanță, 
iar celălalt capăt înconjura strâns gâtul lui Warren Grier. 

Will se aruncă la podea și începu să-i acorde primul ajutor. 
Billy vorbea la staţie, anunțând coduri și chemând o ambulanţă. 
Will transpira și începea să simtă cârcei la mâini de la 
compresiile pe care i le făcea pieptului lui Warren. 

— Nu face asta, îl rugă el. Hai, Warren. Nu face asta. 

— Will, spuse Bill cu mâna pe umărul lui. Haide. S-a terminat. 

Will dorea să se smulgă, să continue, dar trupul nu-i mai 
răspundea. Pentru a doua oară în seara aceea, stătea în 


307 


genunchi și se uită în jos la Warren Grier. Cuvintele tânărului 
încă îi răsunau în urechi. 

Culori, spusese Warren. Înţelesese sistemul de îndosariere 
folosit de Will, felul în care folosea culorile pentru a ști ce se află 
în dosare. Folosești culori, ca și mine. Warren Grier găsise în 
sfârșit un suflet pereche. Zece minute mai târziu, se sinucisese. 

Altă mână îi luă braţul lui Will. Faith îl ajută să se ridice. Nu-și 
dăduse seama că ea stătea acolo, nu văzuse cercul de polițiști 
din jurul lui. 

— Haide, îi spuse ea ţinându-l în continuare de braţ în timp ce 
îl conducea pe hol. 

Se auzeau exclamaţii admirative, de genul celor care le auzi 
când o femeie frumoasă trece prin zonă. Will le ignoră, 
luptându-se cu nevoia de a se prăbuși peste Faith, de a face 
ceva nesăbuit ca a-i cere ajutorul. Faith îl așeză la biroul lui Bill. 
Îngenunche în faţa lui, rădicând mâna către obrazul lui. 

— N-aveai de unde să știi că va face asta. 

Will îi simţi răcoarea palmei pe faţă. Își puse mâna peste a ei 
și o îndepărtă ușor. 

— Nu mă prea pricep să fiu compătimit, Faith. 

Ea dădu din cap a înţelegere, dar el putu citi milă în ochii ei. 

— N-ar fi trebuit să-l mint, zise Will. Chestia cu arsurile de 
țigară. 

Faith se așeză, uitându-se în sus la el. El nu-și dădea seama 
dacă îl credea sau dacă doar îi face pe plac. 

— Ai făcut ce trebuia. 

— L-am presat prea tare. 

— Singur și-a pus cearceaful ăla după gât, îi aminti ea. De 
asemenea, a apăsat și trăgaciul, Will. Ai fi mort acum dacă 
pistolul era încărcat total. Era el mai jalnic decât Evan Bernard, 
dar era la fel de rece și calculat. 

— Warren făcea ceea ce fusese programat să facă. Tot ce 
avea în viață, totul, fusese o luptă. Nimeni nu i-a dat nimic. Will 
își simţi fălcile încleștându-se. Bernard e educat, plăcut, are un 
loc de muncă bun, prieteni, familie. 

— Toată lumea are posibilitatea să aleagă. Chiar și Warren. 

Ea n-ar înţelege vreodată pentru că n-a fost vreodată complet 
singură pe lume. 

— Știu că Emma e în viaţa undeva, Faith, îi spuse el. 

— A trecut prea mult timp, Will. Prea mult. 


— Nu-mi pasă ce spui. E în viață. Warren n-ar fi ucis-o. Voia 
anumite lucruri de la ea, lucruri care era pe cale să le 
primească. Ai auzit cum a vorbit la interogatoriu. Știi că o ţinea 
în viaţă. 

Faith nu-i răspunse, deși el putu vedea răspunsul în ochii ei: 
era la fel de sigură că Emma Campano era moartă pe cât Will 
era că ea trăiește. În loc să se certe cu el, ea schimbă subiectul. 

— Tocmai am vorbit cu Mary Clark. 

Îi povesti despre descoperirea albumelor anuale în fotografiile 
făcute de Will în garsoniera lui Warren, telefonul către 
profesoară, prin care Mary Clark confirmase că Warren îi oferise 
lui Evan Bernard un alibi. În timp ce Faith vorbea, Will putea 
vedea totul în sfârșit mai concentrat. Bernard era doar ancora 
din viața lui Warren. Tânărul ar fi făcut orice pentru mentorul 
său. 

Faith îi spuse și restul lucrurilor povestite de profesoară. 

— Bernard le lăsa să vină acasă la el să bea, să fumeze, să 
facă orice doreau. Apoi, când nu-i mai foloseau, scăpa de ele. 

— A fost meditatorul lui Warren, își dădu Will cu părerea. 
Probabil a fost singurul adult din viaţa lui care a încercat să-l 
ajute în loc să se poarte cu el de parcă ar fi fost ceva în neregulă 
cu el. 

Warren s-ar fi așezat în faţa unui tren dacă Bernard i-ar fi 
cerut. Refuzul tânărului de a-și implica profesorul avea deodată 
sens. 

— Asta dovedește că a acţionat după un tipar, îi spuse Faith. 
Bernard va sta și mai mult în închisoare dacă Mary depune 
mărturie. 

Will nu credea niciun moment că Mary Clark va avea puterea 
să-și confrunte violatorul. 

— Îl vreau mort, mormăi el. Toate acele fete pe care le-a 
violat - putea foarte bine să le fi ucis. Cine era Mary Clark 
înainte de Evan Bernard? Ce fel de viață urma să aibă? Toate au 
dispărut în momentul în care a pus ochii pe ea. Fata care urma 
să fie Mary este moartă, Faith. Câte alte fete omorâse astfel? Și 
acum Kayla și Adam și Dumnezeu știe prin ce trece Emma. Se 
opri, înghiţindu-și emoţiile. Vreau să fiu de faţă când îi înfig acul 
în mână. Vreau să i-l înfig chiar eu. 

Faith se simţi atât de surprinsă de vehementa sa încât nu avu 
încredere în ea să vorbească. 


309 


— Putem căuta alţi martori, îi spuse ea într-un final. Trebuie 
să mai fie și alte fete. Dacă facem legătura cu acuzațiile de la 
Georgia Tech poate primi treizeci-patruzeci de ani. 

Will dădu din cap. 

— Bernard i-a ucis pe Adam și Kayla, Faith. Știu că n-a făcut-o 
cu mâna lui, dar știa de ce e capabil Warren. Știa că are control 
complet și total asupra lui, că dacă el apasă trăgaciul, Warren 
trage. Will se gândi la Warren, la cât de disperat trebuie să fi 
fost să se integreze. Stând acasă la Bernard cu ceilalți puști, 
bând bere și discutând despre fraierii care erau încă la școală 
trebuie să fi fost momentul cel mai aproape de o familie pentru 
el. 

— Acum treisprezece ani, această cameră arăta ca și cea din 
apartamentul lui Bernard, zise Faith. Face asta de foarte mulţi 
ani, Will. Imediat cum fotografia îi apare la știri vom avea... 

— Unde? o întrerupse Will. A spus cumva Mary unde se află 
casa? 

— Credeam că i-ai verificat ultimul domiciliu. 

— L-am verificat. Will simţi ultima piesă potrivindu-se la locul 
ei: Bernard a cumpărat o casă acum cincisprezece ani și a 
vândut-o trei ani mai târziu. Nu m-am gândit la ea, dar... 

Faith scoase celularul și formă un număr. 

— Mary știe unde este casa. 

(J 

Faith conducea pe Strada Nordului, urmărind maşina poliției 
din Atlanta. Girofarul era pornit, dar nu și sirena. Will era și el 
tăcut. Se tot gândea la Warren Grier, la moliciunea pieptului său 
în timp ce Will încerca să pompeze iar viaţa în inima lui. Oare 
ce-l determinase să-și înfășoare cearceaful în jurul gâtului, să-și 
ia viaţa? Se temea oare că nu va mai putea să reziste prea mult, 
că Will îl va presa atât de tare încât va ajunge să-l trădeze pe 
Evan Bernard? Sau era doar un mijloc de a-și atinge scopul, un 
plan măreț prin care se asigura că-și va petrece restul vieții cu 
Emma Campano? 

Mașina sălta de-a lungul șantierelor din faţa clădirii Coca-Cola, 
pe drumul iluminat de becurile de pe stradă. Faith încetini 
pentru a nu rupe spatele mașinii în bucăţi. 

— Nu vreau să găsesc cadavrul, zise ea. 

Will se uită la profilul ei, la felul cum luminile albastre sclipeau 
pe pielea sa palidă. Înţelese ce voia să spună: își dorea ca 


310 


Emma Campano să fie găsită, doar că nu voia să fie cea care o 
descoperă. 

— O vom găsi în viaţă, insistă Will. Emma va fi în viaţă și ne 
va spune că Evan Bernard a făcut asta, că el l-a pus pe Warren 
să facă tot. 

Nu putea gândi altfel - mai ales după moartea lui Warren. 

Faith își păstră sfaturile pentru ea, uitându-se înainte la drum, 
probabil gândind că Will e un prost. Incepură să apară și casele 
pe marginea drumului, case victoriene în ruină și colibe care 
fuseseră sigilate cu mult timp în urmă. Înaintea lor, mașina 
poliţiei stinse farurile când se apropiară de vechea adresă a lui 
Evan Bernard. Nu există iluminat public în zonă. Luna era 
acoperită de nori. Fiind aproape miezul nopţii, singurele lumini 
erau cele produse de farurile automobilelor. 

— Uite, zise Faith arătând către mașina cumpărată de Adam 
Humphrey de la un student care plecase. 

Chevrolet-ul Impala albastru era una dintre rablele mâncate 
de rugină parcate în această zonă părăsită a orașului. Vehiculul 
fusese dat în urmărire în urmă cu două zile. Nimeni nu raportase 
că l-ar fi văzut. Oare mașina fusese aici tot timpul, cu Emma 
Campano putrezind în portbagaj? Sau poate că Warren o lăsase 
în viaţă pentru că natura să-și urmeze cursul. Chiar și în acest 
moment al nopţii, căldura era insuportabilă. Înăuntrul mașinii 
trebuie să fi fost cu zece-cincisprezece grade mai cald. Creierul i 
s-ar fi prăjit pur și simplu din cauza căldurii. 

Will și Faith ieșiră din Mini. Will îndreptă lumina lanternei pe 
casele și terenurile virane de-a lungul străzii în timp ce mergeau 
spre mașină. Cele mai multe case fuseseră demolate, dar trei 
dintre ele supravieţuiseră. Erau clădiri de utilităţi, cu structuri 
din lemn, ridicate probabil după Al Doilea Război Mondial pentru 
a face loc populaţiei crescânde a Atlantei. 

Casa lui Bernard era în capăt, cu numele străzii încă bătut în 
cuie de ușă. Ferestrele și ușile erau acoperite cu lemn. Protecţia 
anti-uragan fusese ridicată pentru a-i ţine departe pe vagabonzi, 
dar asta nu-i împiedicase să sape pe dedesubt în unele locuri. 
Câteva ustensile medicale folosite de drogaţi, aruncate pe 
trotuar și mizeriile din stradă arătau că unii nici măcar cu asta 
nu-și bătuseră capul. 

Unul dintre polițiștii din mașina din faţă verifica interiorul 
Impalei. Partenerul său stătea lângă mașină cu o rangă în mână. 


311 


Will luă ranga și o îndesă în fanta portbagajului. Fără să răsufle, 
rupse încuietoarea și capacul de metal se deschise cu un 
scârțâit. Toţi se strâmbară la mirosul de sânge și fecale. 
Portbagajul era gol. 

— Casa, spuse Faith, luminând structura fantomatică cu 
lanterna. 

Avea două etaje, cu acoperișul lăsat la mijloc. 

— Ar putea fi drogați înăuntru. Strada e plină de seringi. 

Will păși către casă în tăcere. Se lăsă în jos, strecurându-se pe 
sub gard și ridicându-se în partea cealaltă. Nu se opri s-o ajute 
pe Faith și păși pe cimentul crăpat de pe aleea casei. Ușa casei 
era bătută în cuie. Lui Will i se păru că una dintre șipcile 
ferestrei era slăbită. O smulse cu mâinile goale. Lanterna îi arătă 
că praful de pe margine fusese dat deoparte, semn că cineva 
mai fusese acolo înaintea lui. Ezită. Faith avea dreptate. Putea fi 
o casă a drogaţilor. Vânzătorii și consumatorii puteau face 
afaceri înăuntru. Ar putea fi înarmaţi, drogați sau chiar 
amândouă. Oricum, nu ar primi prea bine poliţia în bârlogul lor. 

Una dintre șipcile verandei scârțăi. Faith era în spatele său, cu 
lanterna îndreptată către pământ. El vorbi în șoaptă. 

— Nu e nevoie să faci asta. 

Faith îl ignoră în timp ce se strecura printre șipcile putrede. 
Will aruncă o privire și la ceilalți polițiști, asigurându-se că 
păzesc intrarea și spatele casei înainte să intre după ea. 
Înăuntru, Faith stătea cu arma scoasă și lanterna lipită de armă, 
exact cum învățase la antrenament. Casa părea claustrofobică, 
cu tavane joase și gunoaie îngrămădite prin colţuri. Erau mai 
multe ace decât putea număra, grămăjoare de folie de aluminiu 
și câteva linguri - toate semnele unei ascunzători a drogaţilor. 
Faith arătă în jos, desemnând parterul ca zona ei de căutare. 
Will scoase arma și se îndreptă spre scări. Testă fiecare treaptă, 
sperând să nu calce pe lemn putred și să se trezească în pivniţă. 
Un fior îl trecu pe șira spinării. Ajunse sus, în capătul scării și 
tinu lumina lanternei îndreptată în jos. Argintiul lunii intră printre 
șipcile din geamuri, îndeajuns cât să vadă împrejur. Will stinse 
lanterna și o așeză ușor pe podea. Stătu acolo, ascultând orice 
zgomot viu. Tot ce auzi erau pașii lui Faith la parter și casa 
gemând de la căldura care îi invada lemnul. 

Will simţi miros de cocaină, chimicale. Ar putea fi un laborator 
de metamfetamină. Ar putea fi vreun drogat ascuns după 


312 


oricare din uși, așteptând să-l înțepe pe Will cu un ac. Păși 
înainte, tălpile sale zdrobind cioburi de sticlă. La etaj erau patru 
dormitoare, cu o baie între ele. Ușa de la capătul holului era 
închisă. Toate ușile fuseseră smulse din balamale, probabil 
furate pentru a fi revândute. În baie, toate obiectele sanitare 
lipseau, iar ţevile de cupru erau smulse din perete. Fuseseră 
făcute găuri în tavan. Pereţii de rigips fuseseră rupţi de-a lungul 
întrerupătoarelor electrice, unde cineva căutase fire de cupru. 
Erau din aluminiu, după cum observă Will, de genul celor pe 
care le smulsese și el din pereţi fiindcă fuseseră interzise 
demult. 

— Will? șopti Faith în timp ce urca pe scări. 

El aşteptă să ajungă lângă el și îi arătă ușa închisă din capătul 
culoarului. 

Will se opri în fața singurei uși. Încercă clanţa, dar era 
încuiată. Îi făcu semn lui Faith să se dea înapoi și izbi ușa cu 
piciorul, deschizând-o. Will îngenunche, îndreptând arma către 
cameră. Lanterna lui Faith tăie întunericul ca un cuţit, căutând 
prin colțuri și prin șifonierul deschis. Camera era goală. Amândoi 
își puseră pistoalele în toc. 

— Exact ca dincolo. 

Faith lumină cu lanterna pereţii roz-deschis și ornamentele 
alb-murdar. Pe podea era o saltea dublă, pătată pe mijloc. Un 
trepied cu o cameră erau montate în faţa ei. Will luă lanterna și 
verifică slotul pentru cardul de memorie. 

— E gol. 

— Ar trebui să-l chemăm pe Charlie, zise Faith, probabil 
gândindu-se la probele care trebuiau colectate, la ADN-ul de pe 
saltea. 

— Ştie să nu lase urme, zise Will. 

Nu-și putea scoate imaginea feței mulţumite a lui Bernard din 
minte. Omul ăla era atât de sigur că nu va fi prins. Avea 
dreptate. În acest moment, îl puteau acuza numai că făcuse sex 
cu Kayla Alexander. Will nu știa la cât se limita Mary Clark și nici 
nu era sigur că va depune mărturie împotriva unui bărbat pe 
care încă îl considera primul ei iubit. 

Se auzi un sunet hârșâit. Will se întoarse să vadă ce face 
Faith, dar ea stătea complet nemișcată în mijlocul încăperii. Auzi 
zgomotul din nou și realiză că venea din tavan. 

— Vreun drogat? șopti Faith. 


Will verifică tavanul cu lanterna, apoi fiecare colț al camerei. 
Ca și în restul casei, rigipsul fusese spart în jurul 
întrerupătorului. Will văzu o pată întunecată lângă gaură, o 
posibilă urmă. Deasupra capului său era o gaură de unde 
izolaţia atârna în bucățele. 

— Emma? Aproape se sufocă spunând numele fetei, temându- 
se parcă să spună cuvintele, să-și facă speranțe. Emma 
Campano? Lovi cu mâna tavanul: Poliția, Emma! Se auziră și mai 
multe hârșâieli, sunete făcute de șobolani. Emma? Will se 
întinse, rupând bucăţi de izolaţie din tavanul jos. Mâinile nu-i 
lucrau destul de repede, astfel că se folosi de lanternă pentru a 
lărgi spărtură. Emma, suntem de la poliție! 

Işi fixă piciorul în gaura din zid și reuși să urce în pod. Will se 
opri la jumătatea podului, cu piciorul bine fixat în zid. Un aer 
fierbinte îl înconjură, atât de intens încât simţi că-l dor plămânii 
când respiră. Fata zăcea îngrămădită pe căpriori. Pielea îi era 
acoperită de o pulbere fină și albă de la izolaţie. Ochii îi erau 
deschiși, buzele lipite una de cealaltă. Un șobolan mare era la 
câţiva centimetri de mâna sa, cu retinele sclipind ca oglinzile în 
raza lanternei. Will urcă în pod. Șobolanii se împrăștiară. Unul 
trecu ca o săgeată peste mâna fetei. Văzu urme de zgârieturi 
unde animalele o mușcaseră. 

— Nu, șopti Will, târându-se pe coate de-a lungul căpriorilor. 

Sângele era coagulat pe abdomen și coapse. Șireturile din 
piele o strangulau. Will lovi un şobolan cu lanterna, cu inima 
îndurerată la vederea fetei. Cum să-i spună lui Paul halul în care 
îi găsise fata? Nu simţea miros de putrefacție, nu vedea muște 
pe carnea ei. Cum ar putea trăi în continuare, știind că doar 
câteva ore făcuseră diferența între viață și moarte pentru 
această fată? 

— Will? întrebă Faith, deși din tonul ei își dădea seama că știa 
ce găsise. 

— Îmi pare rău, îi spuse Will fetei. 

Nu putea suporta s-o vadă nemișcată, fără viaţă. De-a lungul 
investigației nu crezuse nici măcar o clipă că era moartă - chiar 
și când probele arătau altceva. Insistase că nu avea cum să fie 
moartă și acum tot ce putea să gândească era că orgoliul său 
făcuse acel adevăr și mai greu de suportat. 

Will se întinse pentru a-i închide ochii, apăsând degetele pe 
pleoape și coborându-le ușor. 


314 


— Îmi pare rău, repetă el, știind că nu va fi vreodată de ajuns. 
Ochii Emmei se deschiseră din nou. Clipi, uitându-se la Will. 
Era în viaţă. 


Capitolul 21 


Faith stătea în rezerva de spital a Emmei Campano, privind-o 
pe Abigail. Camera era întunecată, singura lumină venind de la 
aparatele la care era conectată Emma. Fluide, antibiotic, diferite 
amestecuri de medicamente menite să o facă bine. Nimic nu-i 
putea vindeca sufletul, totuși. Niciun aparat medical nu-i putea 
reînvia sufletul. 

Pe vremea când era însărcinată, Faith hotărâse în secret că 
bebelușul din uterul ei era o fetiţă. Păr blond și ochi albaștri, cu 
gropiţe în obraji. Faith i-ar fi cumpărat îmbrăcăminte roz 
asortată și i-ar fi împletit fundiţe în păr în timp ce fiica ei vorbea 
despre iubiri din școală și formaţii de băieţi și dorinţe secrete. 

Jeremy îi distrusese destul de repede acel vis. Sentimentele 
fiului ei se îndreptau spre lucruri necomplicate, ca fotbalul sau 
eroii din benzi desenate. 

Gusturile sale muzicale erau deplorabile și nu prea merita să 
discute despre ele. Dorinţele sale nu prea erau secrete: jucării, 
jocuri video și - spre oroarea lui Faith - târfulița cu păr roșcat de 
pe strada lor. 

In ultimele zile, Faith își lăsase mintea să alerge spre locuri 
întunecoase pe care fiecare părinte le vizitează la un moment 
dat: ce mă fac dacă sună telefonul, dacă bate poliţia la ușă și nu 
știu ce străin îmi spune că fiul meu e mort? Era teroarea care se 
ascundea în inima fiecărei mame, acea frică teribilă. Era ca și 
cum ai bate în lemn sau ţi-ai face semnul crucii - lăsând gândul 
să-ţi intre în minte era ca un talisman împotriva acelui lucru. 

In timp ce-o privea pe Emma dormind, Faith realiză că existau 
lucruri și mai rele decât primirea acelui telefon. Ţi-ai primi 
copilul înapoi, dar identitatea ei, esenţa ei, ar fi pierdute. Ororile 
trăite de Emma erau scrise pe trupul ei: vânătăile, zgărieturile, 
urmele de mușcături. Warren se ocupase cu migală de fată, 
trăind fiecare fantezie bolnavă pe care și-o putuse închipui. Nu-i 
dăduse mâncare sau apă. Fusese forțată să defecheze și să 
urineze în același loc în care dormea. Mâinile și picioarele îi 


315 


fuseseră legate. Fusese strangulată repetat, până aproape de 
leșin, apoi resuscitată. Fata ţipase atât de mult încât vocea îi 
ajunsese doar o șoaptă. 

Faith nu se putea abţine. Nu pentru fată simţea milă, ci 
pentru mamă. Se gândea la ce spusese Will mai devreme, cum 
Evan Bernard o ucisese pe Mary Clark. Acum existau două 
Emma Campano - cea de dinainte de Warren și cea de după. 
Fetița pe care Abigail o alăptase și cu care se jucase de-a v-aţi 
ascunselea, copilul drăguţ pe care-l dusese la școală dimineaţa 
și îl condusese la mall și la cinema în week-end-uri nu mai 
exista. Tot ce rămăsese era cochilia fetei, un vas gol umplut cu 
gândurile unui străin. 

Abigail se gândea cu siguranţă la aceste lucruri. Abia o putea 
atinge pe faţă, părea să se forțeze și s-o ţină de mână. Faith nu 
se putea uita în ochii mamei. Cum poţi să-ţi jelești copilul când 
ea era încă în viaţă? 

— E trează, spuse Abigail încetișor. 

Faith se apropie încet. Încercaseră s-o chestioneze pe fată pe 
drumul spre spital, punându-i o groază de întrebări. Emma 
zăcuse pe targă, cu ochii în tavanul ambulanţei uitându-se în 
gol, răspunzând cu sunete monosilabice. Devenise din ce în ce 
mai agitată, chiar isterică, încât au fost nevoiţi s-o sedeze 
pentru a nu se răni singură. Reacţia ei semăna izbitor cu a 
mamei ei. 

— Bună iubito, începu Faith. Îţi aduci aminte de mine? 

Fata dădu din cap afirmativ. Pleoapele îi erau grele, deși 
efectul medicamentelor trecuse demult. Ceasul monitorului 
cardiac arăta 6.33 A.M. Lumina mijea prin marginile jaluzelelor 
metalice care acopereau fereastra. Soarele răsărise pe nesimţite 
în timp ce dormise. 

Ințeleseseră repede că bărbaţii o îngrozeau. Paramedicii 
bărbaţi care o atingeau și umblau pe lângă ea, chiar și Will, care 
o ţinea de mână, o făceau să se panicheze ca un animal prins în 
capcană. Emma nu-i putea tolera pe niciunul dintre ei, nu 
accepta nici doctorii bărbaţi. Până și tatăl ei o deranja atât de 
tare încât devenise bolnavă psihic. 

— Ești sigură că vrei să faci asta? o întrebă Faith pe Emma. 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— Trebuie să-ţi pun câteva întrebări, îi spuse Faith. Crezi că 
poţi să vorbești cu mine? 


316 


Ea răspunse din nou afirmativ strâmbându-se de durere când 
se mișcă. 

Vârfurile degetelor lui Abigail o atinseră pe mână. 

— Dacă e prea mult... 

— Vreau să fac asta, insistă Emma, cu vocea răgușită a unei 
persoane mult mai în vârstă decât puţinii ei ani. 

— Spune-mi ce-ţi amintești, o rugă Faith, știind că fata făcuse 
probabil tot ce putuse să uite. 

— Era Kayla, spuse ea pe un ton sigur. Am auzit-o ţipând. 
Adam a ieșit în hol și l-am văzut pe bărbatul ăla înjunghiindu-l. 

— Warren? 

Ea dădu din cap. Abigail se întinse către paharul de apă de 
lângă pat. 

— Bea ceva, iubito. 

— Nu, refuză ea. Trebuie să povestesc. 

Faith era surprinsă de curajul fetei, dar apoi își aminti că în 
două ocazii Emma Campano fusese considerată moartă și de 
două ori fata luptase să revină. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Adam mi-a spus să mă ascund în șifonier. Făcu o pauză, 
pierzându-și un pic din hotărâre. Următorul lucru pe care mi-l 
amintesc este că eram în cameră cu bărbatul ăla peste mine. 

— Ţi-a spus ceva? 

— Mi-a spus că mă iubește. Își aruncă o clipă privirea către 
mama ei. l-am spus că și eu îl iubesc. Era mai bun când îi 
spuneam asta. 

— Ai fost isteaţă, îi spuse Faith. Ai făcut ce trebuia ca să nu îl 
enervezi. 

— Eşti sigură... Eşti sigură că e mort? 

Fata își strânse ochii. Monitorul pentru inimă tresări. Un aer 
rece veni dinspre ventilator și trecu peste pat. 

— Da, răspunse Faith punându-și toată siguranță de care era 
în stare în voce. Am văzut cu ochii mei. A murit aseară. 

Ea continua să-și ţină ochii închiși. 

— Ești sigură că n-a mai venit nimeni? întrebă Faith. Aceasta 
fusese prima întrebare pe care i-o adresase, dar fata fusese la 
fel de echivocă în răspuns ca și acum. 

— Sunt sigură. 

Faith nu voia să lase lucrurile așa. Trebuia să fie sigură. 


317 


— Warren n-a adus vorba despre cineva care ar fi lucrat cu el? 
N-a mai intrat nimeni în camera ta? 

Ea își ţinea în continuare ochii închiși. Faith crezu că 
adormise, dar capul fetei se mișca dintr-o parte în cealaltă. 

— Nimeni, spuse ea. Am fost complet singură. 

Abigail întinse mâna dar o retrase, neștiind dacă s-o atingă și 
care loc îi va cauza alinare și care durere. Recunoscu, spunând: 

— Nu știu ce să fac. 

Faith luă mâna femeii și o așeză în jurul mâinii fetei. 

— Deja ai pierdut-o o dată. Depinde de tine să n-o mai pierzi 
încă o dată. 

(J 

Faith îi vedea pe Will și Amanda la capătul holului, lângă 
camera Emmei. Amândoi se uitau la ea și așteptau. Dădu din 
cap, lăsând să se înţeleagă că Evan Bernard era încă nevinovat. 

Amanda scoase telefonul și Will spuse ceva către ea, 
încercând s-o oprească. Faith nu-i auzea vocea și, sincer, nu-i 
păsa. Se duse către rândul de scaune de plastic de pe hol și se 
așeză, gemând. Era atât de obosită încât se simţea ameţită. 
Avea nevoie de somn, doar câteva minute și după aceea putea 
să se ducă cu Will să cerceteze iar apartamentul lui Warren 
Grier. Vor răsturna biroul de la Copy Right cu susul în jos, îi vor 
intervieva pe toţi care îl cunoscuseră și care avuseseră de-a 
face cu el. Mary Clark și-i amintise pe Warren și pe Bernard 
împreună. Trebuia să mai existe cineva care știa mai multe 
decât ea. f 

Faith tresări când își dădu seama că ațipise. li sună telefonul. 
ÎI scoase din buzunar, verificând cine sună. Era Victor din nou. 
Era un om insistent. 

— Ai de gând să răspunzi? întrebă Will. 

Faith se uită în sus la el. Arata la fel de obosit cum se simțea 
ea. 

— O să sune din nou. Își băgă telefonul la loc în buzunar. 
Despre ce vorbeaţi? 

El trase un scaun lângă ea și se așeză, blocând cu picioarele 
lui lungi holul. 

— Procurorul spune că judecătorul nu-i va refuza cauţiunea. 
Se frecă la ochi. Bernard va fi liber înainte de prânz. 

— Și faptul că ai ţipat la Amanda a ajutat la ceva? 


— Îmi e mai ușor să dau vina pe ea pentru toate relele din 
lume. El își lăsă faţa în palme, oboseala încetinindu-i fiecare 
mișcare. Ce nu am găsit, Faith? Cum îl putem ţine închis? 

Faith se gândi la ce era după ușa de pe cealaltă parte a 
holului. Warren era mort, dar mai exista cineva care putea fi 
pedepsit pentru crimă. Trebuiau să construiască un caz 
împotriva lui Bernard. Will avea dreptate - trebuia pedepsit. 

— Ce-a spus Amanda? întrebă ea. 

— Își vede mai departe de treabă. Emma a fost găsită, avem 
un prizonier mort și un proces de la Alexander pe cap. Cazul 
este considerat mai puţin important acum, că avem o victimă 
vie. El dădu din cap: Ce fel de slujbă e asta, unde o fată de 
șaptesprezece ani, moartă, e mai importantă decât una vie? 

— Șeful nu m-a scos de pe caz încă, zise Faith. Voi lucra cu 
tine cât mă vor lăsa. 

— Ei bine, asta e altă problemă. 

Faith simţi tremuratul din vocea lui și simţi un fior rece. 

— A aflat Amanda de praful gri? 

El se uită la ea, confuz. 

— Oh, spuse el, înțelegând. Nu. Mai rău. Amanda are de gând 
să-ţi ceară să-mi fii parteneră. 

Faith era atât de obosită încât era sigură că auzise greșit. 

— Partenera ta? 

— O să înțeleg dacă nu vei vrea. 

— Nu e asta, spuse ea, încă nesigură dacă a auzit bine. 
Partenera ta? repetă ea. Amanda m-a ţinut departe de orice 
eveniment important din această investigaţie, zise Faith, 
gândindu-se că acea conferinţă de presă fusese doar cireașa de 
pe tort. De ce m-ar vrea în echipa ei? 

Will avu graţia să pară vinovat. 

— Eu eram cel ce te ţinea în afară, admise el. Dar nu am vrut. 
Pe bune. 

Ea era prea obosită ca să poate spune altceva decât să 
exclame exasperată: 

— Will! 

— Îmi pare rău, spuse el, ţinându-și braţele deschise. Dar, fii 
atentă, e mai bine să știi întâi în ce te bagi. 

— E ultimul lucru la care m-aș fi așteptat, recunoscu Faith. 

Încă nu putea să înțeleagă oferta. 


— Ti-am spus de asigurarea stomatologică de rahat. El își 
ridică mâna, arătându-i cicatricea rămasă de la rana făcută cu 
pistolul pentru cuie: Și ţine minte, Amanda nu ia prizonieri. 

Faith se frecă pe faţă. Lăsă enormitatea situaţiei s-o 
copleșească. 

— Aud permanent clinchetul pistolului din momentul în care 
Warren încerca să te împuște. Făcu o pauză, neavând încredere 
că poate să vorbească mai departe: Ar fi putut să te omoare. ȘI 
l-aş fi ucis, adăugă ea. 

Will încercă să pară frivol: 

— Mi-ai părut destul de tare. Își subție vocea și mimă: Aruncă 
arma, nenorocitule! 

Ea își simţi obrajii înroșindu-se. 

— Probabil că poliţista din mine a ieșit la iveală. 

— Pepper Anderson era sergent. Tu ești detectiv. 

— Și tu ești jalnic pentru că știi asta. 

El zâmbi, mângâindu-și falca. 

— Da, probabil că ai dreptate. El aşteptă câteva secunde 
înainte să spună: Pe bune Faith. N-o voi lua personal dacă refuzi. 

Ea ajunse la miezul problemei. 

— Nu știu dacă voi putea face slujba asta în fiecare zi. Cel 
puţin, la Criminalistică, știu unde să caut. 

— Prieten, soț, amant, zise Will un refren familiar. Nu te voi 
minţi. Îţi suge viaţa din tine. 

Ea se duse cu gândul la Victor Martinez, la nenumăratele sale 
apeluri. Jeremy plecase în sfârșit de acasă. Întâlnise un bărbat 
care putea fi interesat de ea, deși ea nu era deloc pregătită 
pentru o relaţie adultă. In sfârșit primea niște respect de la 
echipa Criminalistică, deși cel mai bun compliment al lor pentru 
ea fusese: 

— Nu ești chiar proastă pentru o blondă. 

Avea nevoie Faith de și mai multe complicaţii în viață? N-ar 
trebui să se mulțumească cu insigna de detectiv și apoi să 
lucreze ca agent de securitate după pensionare, cum fac toţi 
polițiștii? 

Will se uită în sus și în jos pe hol. 

— Paul a dispărut, pur și simplu? întrebă el. 

Ea realiză că era de fapt o întrebare menită să relaxeze 
discuţia. Faith era bucuroasă să fie pe teren familiar. 

— Nu l-am văzut. 


— Tipic pentru Paul, remarcă el. 

Faith întoarse scaunul ca să se poată uita la Will. Nasul îi era 
în continuare învineţit și avea o porțiune albastră sub ochiul 
drept. 

— Chiar ai crescut la orfelinat? 

El ignoră momentan întrebarea. Faţa îi era imobilă. 

— Îmi pare rău, se scuză ea chiar în momentul în care el 
răspundea. 

— Da. 

Will se aplecă înainte, cu coatele pe genunchi. Faith aștepta 
ca el să spună ceva, dar el părea să facă același lucru. Ea trânti 
una bună: 

— Mame cărora le-aș trage-o. 

— Poftim? 

— În prima zi, cu Jeremy. M-ai întrebat ce înseamnă MILF’. 
Înseamnă „mame cărora le-aș trage-o”. 

El micșoră ochii, probabil străduindu-se să găsească un 
context. Trebuie să-și fi amintit, pentru că spuse: 

— Au! 

— Da, fu de acord Faith. _ 

Will își uni palmele. Întoarse ceasul și verifică ora. În loc să 
comenteze, să facă conversație, se mulțumi să se uite la podea. 
Ea văzu că are pantofii murdari și tivul pantalonilor plin de noroi 
de când se târâse pe sub gard, la casa de pe Strada Nordului. 

— Ce ţi-a spus Warren? întrebă ea. Știu că ţi-a spus ceva. Am 
văzut cum te-ai schimbat la față. 

Will continua să se uite la podea. Crezu că nu-i va răspunde, 
dar el o făcu. 

— Culori. 

Faith nu-l crezu acum mai mult decât mai devreme. 

— Ţi-a spus culorile de pe dosare? 

— E un truc, răspunse el. Ţi-aduci aminte ce a spus Bernard, 
despre cum dislexicii sunt buni la ascunderea problemelor faţă 
de restul oamenilor? El se uită din nou la ea. Culorile îţi spun ce 
se găsește în dosare. 

Cu toate cele întâmplate mai devreme, Faith aproape uitase 
despre revelaţia ei cu privire la incapacitatea lui Will de a citi. Se 
gândi la evaluarea psihologică pe care Will i-o îndesase în faţă 
lui Warren, felul în care pusese degetul pe fiecare punct colorat 


5 Moms I'd like to fuck. (în original) (n.red.). 
321 


în timp ce striga la el. Will nu se uitase nicio clipă la cuvinte. 
Lăsase culorile să-l ghideze. 

— Și ultima foaie? întrebă ea. Warren era agramat funcţional. 
Avea câteva abilităţi de citire. De ce nu și-a dat seama că e un 
îndrumar pentru îmbrăcăminte? 

Will își păstra ochii pe zidul de vizavi. 

— Când ești supărat, e mai greu să vezi cuvintele. Se mișcă. 
Se încețoșează. 

Deci Faith nu era nebună, până la urmă. Will avea ceva 
probleme de citire. Se gândi la cum se căuta prin buzunare după 
ochelari de fiecare dată când era ceva de citit. Nu observase 
adresa rurală de pe carnetul de conducere al lui Adam 
Humphrey și nu citise pagina web de pe computerul lui Bernard 
care descria pensionarea profesorilor. Și totuși, trebuia să 
admită că dacă îl comparai cu Leo Donnelly sau oricare altul din 
brigada Omucideri, era mai bun. 

— Ce alte trucuri ar folosi Warren? întrebă ea. 

— Un casetofon digital. Programe de recunoaștere a vocii. 
Corectarea computerizată. 

Faith se întrebă dacă ar fi putut fi mai oarbă decât atât. Se 
presupunea că e detectiv și nu văzuse toate semnele aflate sub 
nasul ei. 

— De aceea era Warren fixat pe culori? A văzut diferitele 
culori ale dosarelor și și-a dat seama că tu... 

— Culori, o întrerupse Will. A spus culori. 

Un rânjet mare și necontrolat îi apăru pe faţă. 

— Asta încerca Warren să-mi spună. 

— Ce? 

Se ridică, încântarea luând locul oboselii. 

— Trebuie să mergem la centrul de copiere. 


Capitolul 22 


Will mergea printre celule, fără a se uita la benzile ce 
acopereau intrarea în celula unde se spânzurase Warren Grier. 
Simţea privirile reci ale prizonierilor urmărindu-l către capătul 
culoarului. Se auzeau sunetele obișnuite în închisoare: unii 
înjurând, alţii văicărindu-se. 


322 


Evan Bernard se afla într-o celulă mai mare. Bărbaţii care 
violau fetițe erau mereu ţinte pentru ceilalţi prizonieri. Cei care 
erau legaţi de cazuri senzaţionale își cam puteau lua adio de la 
viaţă. Celula transsexualilor era singurul loc sigur pentru un om 
ca Bernard. Femeile erau arestate pentru infracţiuni de 
circumstanţă: furt de mâncare, expunere în public. Cele mai 
multe erau prea feminine să obţină o slujbă în construcţii și prea 
masculine să se prostitueze. Și, ca și Evan Bernard, ar fi fost 
făcute praf în mijlocul celorlalți. 

Profesorul ţinea mâinile atârnate în afară barelor, cu coatele 
pe suporţi. Celula era una mare, de cel puțin cinci metri lăţime. 
Paturile erau supraetajate, câte trei. În timp ce înainta, observă 
că fetele erau toate adunate într-un singur loc, de parcă nici ele 
nu puteau suporta imaginea lui Evan Bernard. 

Will avea un cearceaf împăturit sub braţ, Materialul era gros, 
de închisoare, albit și apretat până la refuz. Când îl așeză între 
bare, în picioare, rămase așa. Bernard se uită la cearceaf. 

— Bietul puști. Fetele sunt înnebunite de supărare. 

Will aruncă o privire în celulă. Fetele păreau gata să-l rupă în 
bucăți. 

— Nu vorbesc cu tine fără avocatul meu, spuse Bernard. 

— Nu vreau să vorbeşti, zise Will. Vreau să asculți. 

El ridică din umeri. 

— Și așa nu am altceva de făcut. 

— Ştii cum a făcut-o? Cum s-a spânzurat? 

— Am presupus că a fost victima brutalităţii poliţiei. 

Will zâmbi: 

— Vrei să știi sau nu? 

Bernard ridică o sprânceană, de parcă ar fi spus: povestește 
mai departe. ` 

Will lua cearceaful și îl despături. li explică metoda. 

— E greu să te prinzi, nu? Nu are sens să te asfixiezi doar 
așezându-te pe podea. Făcu o buclă din cearceaf, înfășurând 
materialul pe braț: Ceea ce trebuie să faci este să legi un capăt 
de clanță și apoi să faci o buclă în jurul gâtului, cam așa. Will 
întinse bine cearceaful, pielea sa fiind strânsă între pliuri. 
Îngenunchezi cu capul aproape de clanţă și apoi începi să respiri 
repede și tare până te hiperventilezi. 

Bernard zâmbi, ca și cum ar fi înțeles în sfârșit. 


— Apoi, chiar înainte să leșini, arunci picioarele de sub tine 
înainte. Will trase de cearceaf. Și apoi aștepți. 

— N-ar trebui să ia mult timp, zise Bernard. 

— Nu, doar câteva minute. 

— De asta ai venit aici, domnule Trent, să-mi spui această 
poveste tragică? 

— Am venit să-ţi spun că aveai dreptate cu ceva. 

— Trebuie să fii mai specific. Am avut dreptate cu foarte 
multe lucruri. 

Will făcu o buclă din cearceaf și o trecu printre bare, lăsând 
materialul să atârne de ambele părți. 

— Mi-ai spus că dislexicii sunt foarte inventivi la trucuri pentru 
a se pierde printre ceilalți. Adevărat? 

— Adevărat. 

— Asta m-a făcut să mă gândesc la Warren, pentru că în ziua 
când s-a dus la Emma Campano avea o mulţime de lucruri de 
ținut minte. Will începu să le înșiruie: La ce oră o să îl lase Kayla 
înăuntru. Unde va fi camera Emmei. Câte perechi de mănuși să 
aducă. Unde să o transfere dintr-o mașină în alta. 

Bernard dădu din cap. 

— Este fascinant, domnule Trent, dar ce naiba are de-a face 
cu mine? 

— Ei bine, începu Will, căutând în buzunarele jachetei 
reportofonul său digital. Cum Warren nu putea scrie liste, a 
făcut înregistrări. 

Bernard dădu din cap din nou. Nu avea cum să recunoască 
reportofonul, pentru că îi aparţinea lui Will. 

— Warren a folosit celularul ca să facă înregistrările, îi explică 
Will. A transferat înregistrările pe compact discuri și le-a păstrat 
printre cele ale clienţilor de la magazin. 

Bernard părea mai puţin sigur pe el. 

— Albastru, roșu, mov, verde, repetă Will. Aceasta este 
secvenţa discurilor. 

Will apăsă pe player. Vocea lui Bernard era ușor de distins. 
„Nu, Warren, frânghia și banda vor fi în portbagaj. Kayla îţi va da 
cheile.” „Știu, știu”, mormăi Warren. Pe înregistrare, Bernard 
părea agitat. „Nu, nu știi. Trebuie să asculţi la ce îţi spun. Dacă 
faci asta cum trebuie, niciunul dintre noi nu va fi prins.” O voce 
de fată, identificată mai târziu ca fiind a lui Kayla Alexander, 
spuse: „Vrei să îţi scriu, Warren? Vrei să îţi fac o listă?” 


324 


Will opri înregistrarea. 

— Poţi asculta restul la tribunal. 

— Voi fi eliberat într-o oră, spuse Bernard. Așa mi-a spus 
avocatul. 

— Avocatul tău nu știe despre DVD-uri. 

Charlie Reed greșise cu privire la cablurile din computerul de 
acasă al lui Warren. Erau atașate la un DVD recorder. 

Will îi povesti: 

— Avem o duzină de înregistrări care te prezintă în camera ta 
specială, Evan. Partenerul meu este la Academia Westfield cu 
Olivia McFaden chiar acum. Am făcut instantanee de pe 
înregistrări - poze care arată feţele fetelor chiar lângă a ta. Până 
acum, au identificat șase eleve de la școală. Câte crezi că vom 
mai găsi? întrebă Will. Câte femei crezi că vor mai mărturisi? 

— Îmi vreau avocatul. Acum. 

— Oh, e pe drum. Părea foarte nerăbdător să-ţi vorbească 
când i-am spus despre noutăți. 

Will puse mâna pe cearceaf și îl împinse în celulă. 

— Poftim, Evan. Nu vreau să crezi că nu ţi-am lăsat destulă 
frânghie să te spânzuri. 

e 

Betty era pe canapea când Will ajunse acasă, ceea ce 
însemna că Angie nu era acasă. Işi scoase jacheta și își lărgi 
cravata în timp ce potrivea termostatul. Era acasă de mai puţin 
de un minut și deja era enervat. Angie știa că îi plăcea să ţină 
aerul pornit pentru Betty. Avea tendinţa să facă iritaţii urâte 
vara. 

Robotul telefonic clipea. Avea un mesaj. Will apăsă butonul și 
auzi vocea lui Paul Campano în difuzor. 

— Hei, Will, spusese el și îi fusese de ajuns. 

Will opri banda, nevrând să știe ce spunea restul mesajului. 
Nu voia să-l audă pe Paul umil sau recunoscător. Omul îi 
spusese numele în loc să-i spună Tomberon. Asta era tot ce își 
dorise Will să audă. 

Dădu la o parte cățeaua de pe canapea și o duse în bucătărie, 
unde fu surprins să-i găsească bolul cu apă umplut. Examină 
faţa cu ochi bulbucați a lui Betty de parcă și-ar fi dat seama 
numai uitându-se la faţa ei dacă a băut sau nu apă. Era destul 
de sigur că Angie nu-și bătuse capul să-i umple bolul în acea zi. 
Betty îl linse pe Will pe faţă și el o mângâie înainte de a o lăsa 


325 


pe podea. Îi puse niște mâncare în bol și îi aruncă o bucăţică din 
brânză ei favorită înainte de a se duce în dormitor. In cealaltă 
parte a casei era ca în cuptor. Își scoase vesta, cămașa și 
pantalonii și, în timp ce înainta spre pat, le aruncă pe un scaun. 
Will habar n-avea cât e ceasul, dar se simţea atât de obosit 
încât nici nu mai conta. Faptul că Angie nu făcuse patul părea 
acum un lucru bun pentru că putu să alunece între cearceafuri. 

Un oftat îndelungat îi scăpă din piept fără să vrea în timp ce 
închidea ochii. Își puse mâinile pe piept, apoi le lăsă pe lângă 
corp. Se întoarse. Dădu la o parte cearceafurile. In sfârșit, 
ajunse pe spate iar, cu ochii în tavan. 

Telefonul începu să sune, rupând tăcerea. Will se gândi dacă 
să răspundă sau nu. Se uită la ceas. Era zece dimineaţa. Nu 
avea chef să vorbească cu nimeni. Amanda nu urma să-l bată 
prietenește pe spate, presa nu avea de unde să facă rost de 
numărul lui, iar Angie era plecată cu treburile ei - indiferent care 
ar fi fost acelea. 

Ridică receptorul înainte să intre robotul. 

— Bună, zise Faith. Ești ocupat? 

— Zac în chiloti. Nu mai primi niciun răspuns. Alo? 

— Da. Ea spusese cuvântul ca pe o declaraţie și el își dădu 
seama că iar spusese ceva aiurea. Era pe cale să se scuze, când 
ea îi spuse: l-am spus Amandei că accept slujba. 

Câteva răspunsuri îi veneau în minte, dar Will le cântări în 
minte că nu cumva să spună ceva nepotrivit. 

— Bine, reuși el să răspundă, scoțând un sunet asemănător 
unui orăcăit. 

— Asta pentru că l-am prins, zise ea, referindu-se la Bernard. 
Dacă nu l-am fi prins, probabil aș fi fost mulţumită să mă întorc 
la micul meu birou de la Criminalistică și să aștept pensionarea. 

— Nu mi-ai făcut impresia unui poliţist care lucrează cu ora. 

— E un obicei ușor de deprins când lucrezi cu Leo, admise ea. 
Poate cu tine va fi altceva. 

El râse. 

— Pot să spun foarte sincer că nicio femeie nu a considerat un 
lucru pozitiv faptul că mă are pe cap. 

Râse și ea. 

— Cel puţin te pot ajuta cu rapoartele. 


Will simți cum zâmbetul îi dispare. Nu  discutaseră 
descoperirea lui Faith, că existau în cartier elevi de clasa a doua 
care puteau citi mai bine decât Will. 

— Nu am nevoie de ajutor, Faith. Pe bune. Pentru a mai 
atenua un pic din tensiune, adăugă: Mulţumesc oricum. 

— În regulă, acceptă ea, dar tensiunea încă se simţea. 

El încerca să se gândească să spună altceva - o glumă sau o 
remarcă despre analfabetismul său. Nimic nu-i veni în minte, cu 
excepția faptului că există un motiv pentru care nu le spunea 
oamenilor despre problema sa. Will nu avea nevoie de ajutor cu 
nimic. Se descurca singur, și o făcuse ani de zile. 

— Când începi? întrebă el. 

— E complicat, spuse ea. Am un certificat provizoriu până 
termin examenele dar, în mod normal, voi fi în biroul tău de luni 
într-o săptămână. 

— În biroul meu? întrebă Will, simțind că se scufundă. 

Știa cum lucrează Amanda. Venise în biroul său în urmă cu un 
an și observase că, dacă Will își ţinea picioarele pe după cap, ar 
fi putut încăpea încă un birou în spaţiul acela. 

— Minunat, zise el, încercând să ţină lucrurile la un nivel 
optimist. 

— M-am tot gândit la Kayla. 

EI își dădea seama de asta din tonul vocii ei. 

— Adică la procesul ei? 

— Nu, la motivația ei. Faith era tăcută din nou, dar de data 
asta părea să-și adune gândurile. Nimeni n-o plăcea pe Kayla, 
cu excepţia Emmei. Avea niște părinţi de rahat. Întreaga școală 
o ura. 

— Conform părerii tuturor, era înjurată cu motiv. 

— Dar Bernard e un manipulator nenorocit, așa că nu poţi ști 
dacă acceptase pentru senzaţii sau pentru că așa îi spusese el. 

Will nu putea accepta ideea că o fată de șaptesprezece ani 
poate fi sadică. Singurul lucru cert era că odată Warren mort și 
Bernard acuzându-i pe toţi în afară de el, nu vor ști niciodată 
adevărul. 

— Mă îndoiesc că Kayla cunoștea diferenţa. 

— Mary Clark încă nu o cunoaște. 

El se gândi la biata femeie, la ce păţise psihicul ei. La 
suprafață, Mary avea o viață bună; bine educată, măritată, cu 
copii, predând la o școală bună. Și totuși nimic din toate acestea 


327 


nu conta, din cauza unei tragedii întâmplate cu un deceniu în 
urmă. Era la fel cum gândise și despre Emma la începutul 
acestei tragedii: oricărui lucru căruia îi supraviețuise o va face 
să își dorească moartea în fiecare zi. Dacă GBI și Poliţia din 
Atlanta și oricare poliţie din lume își doreau stoparea 
criminalităţii, ar lua toţi banii pe care îi varsă în închisori și în 
tribunal și apărare naţională și ar cheltui fiecare cent pe 
protejarea copiilor de nenorociţii care-i consideră o pradă 
ușoară. Will aproape putea să garanteze că investiţia ar reuși să 
salveze vieţi. 

— Ar trebui să închid, zise Faith. lau prânzul cu Victor 
Martinez în două ore și încă port aceleași haine cu care m-a 
văzut și ieri. 

— Tipul de la Tech? 

— Să vedem cât îmi ia s-o dau în bară. 

— Îţi pot da niște sfaturi. 

— Cred că mă descurc și singură. 

Ea făcu zgomot, arătând că pleacă și el o opri. 

— Faith? 

— Da? 

Will se chinui să spună ceva, s-o primească în viaţa lui, să-i 
arate că va face tot posibilul ca lucrurile să meargă bine. 

— Ne vedem într-o săptămână. 

— Foarte bine. 

Will închise telefonul și un miliard de lucruri care puteau fi 
spuse îi veniră în minte, începând cu a-i spune că era bucuros că 
făcuse acea alegere și terminând cu a o implora să-i ierte toate 
minciunile trecute și viitoare. Se așeză pe pat, cu ochii în tavan 
și trecu în revistă conversaţia lor telefonică. Will își dădu seama 
că el știa exact când ea se hotărâse să accepte acea slujbă. 
Erau la centrul de copiere, ascultându-i pe Evan Bernard, Kayla 
Alexander și Warren Grier cum plănuiau răpirea Emmei 
Campano. Amândoi erau euforici și rânjetele lor prostești trebuie 
să-l fi alarmat pe Charlie Reed, deși omul își ţinuse gura. 

Ea avea dreptate asupra unui lucru: oricât de rele au fost 
zilele trecute, prinderea lui Evan Bernard făcea ca totul să fi 
meritat. O aduseseră acasă pe Emma Campano. Warren Grier se 
pedepsise singur, dar ceea ce lăsase în urmă avea o mare 
valoare. Kayla Alexander își primise pedeapsa și ea, indiferent 


328 


de cât de implicată era în acea crimă. Era o mulţumire în acele 
rezolvări, o reasigurare că ceea ce faci pe stradă chiar contează. 

Și totuși, Will se întrebă dacă Faith știa că tatăl ei are un cont 
în străinătate, cu peste douăzeci de mii de dolari în el. Will 
petrecuse două săptămâni investigând cazul Evelyn Mitchell 
înainte să-i treacă prin cap să verifice conturile pe numele 
raposatului ei soț. Contul de economii avea cel puţin douăzeci 
de ani și balanţa fluctuase de-a lungul timpului, fără însă a 
scădea sub cinci mii de dolari. Ultima retragere avusese loc în 
urmă cu trei ani, deci era greu de aflat pe ce fuseseră cheltuiţi 
banii. Evelyn Mitchell era polițistă. Știa foarte bine că nu trebuie 
să păstreze chitanțele. De fapt, dacă Will nu găsea contul, ar fi 
presupus din felul ei de a trăi că este curată. Avea o mică 
ipotecă, niște economii modeste și un Mercedes de șase ani pe 
care-l cumpărase la mâna a doua. 

Trebuie să fi fost scump să-ți crești nepotul. Programări la 
doctor, excursii, cărți pentru școală. Jeremy nu avea cum să 
aibă asigurare. Will se îndoia că polita de asigurare veche de 
cincisprezece ani a lui Faith acoperea și nașterea. Poate că 
acolo se duseseră banii. Poate se gândise că nu era nimic greșit 
în a folosi banii traficanţilor de droguri pentru a-și îngriji familia. 

Existau problemele cu taxele, bineînţeles, dar Will nu era de 
la Finanţe. El lucra pentru GBI și slujba lui consta în aducerea de 
dovezi pentru avocaţi și a-i lăsa pe aceștia să decidă ce caz să 
înainteze. Will fusese ușor surprins când auzise că Evelyn 
Mitchell era pensionată forțat în loc să fie urmărită în justiţie. 
Era destul de vechi în meserie ca să știe că, cu cât ești mai sus, 
cu atât e mai greu să fii pus la zid, dar contul bancar era o 
necunoscută. Acum înţelegea de ce femeia scăpase doar cu 
pensionarea. Amanda trebuie să fi tras niște sfori foarte lungi 
pentru a o ţine pe aproape-cumnata departe de pușcărie. 

Ușa de la intrare se închise cu zgomot. 

— Will? 

El rămase tăcut un moment simțind dureroasa înţepătură a 
întreruperii solitudinii. 

— Aici. 

Angie micșoră ochii când îl văzu întins pe pat. 

— Nu te uiţi la filme porno, nu? 


Luând în considerare casetele porno de la Evan Bernard, ar 
trebui să mai treacă câteva ore bune înainte să se mai 
gândească la asta. 

— Unde ai fost? 

— Am fost la Leo Donnelly, la spital. 

— Dar îl urăști. 

— E poliţist. Poliţiștii se duc la spital la alţi polițiști. 

Will nu înțelegea deloc codul secret care venea odată cu 
uniforma. 

— Am auzit că ţi-ai prins omul, zise Angie. 

— Ai auzit și că prizonierul meu s-a sinucis în timp ce era în 
custodia mea? 

— N-a fost vina ta. 

Raspunsul automat al poliţistului. 

— Era unul dintre noi, îi spuse Will, nevrând să spună numele 
lui Warren Grier cu voce tare, să-l transforme într-o persoană în 
viaţă iar. Fusese în orfelinate toată viaţa lui. Părăsise orfelinatul 
la optsprezece ani. Era complet singur. 

Ochii lui Angie se înmuiară pentru o clipă. 

— Erai cu el când a murit? 

Will aprobă cu o mișcare a capului. Trebuia să creadă că 
fusese acolo pentru Warren, chiar când trăgea pentru ultima 
oară aer în piept. 

— Deci nu a fost singur, nu? spuse ea. 

Will se întoarse pe o parte pentru a se putea uita la ea. Purta 
pantaloni scurți și o bluză atât de subţire încât lăsa să i se vadă 
sutienul negru de dedesubt. Lui Leo Donnelly trebuie să-i fi 
plăcut asta. Probabil că povestea la jumătate de echipă acum. 

— Știu că știi că nu ești însărcinată, spuse Will. 

— Știu că știi. 

Nu mai rămăsese nimic de spus pe acest subiect. 

— Vrei un sandviș? întrebă ea. 

— Ai lăsat maioneza să se strice. 

Ea zâmbi ușor. 

— Am cumpărat un borcan nou de la magazin. 

Will simţi cum îi zâmbește înapoi. Se gândi că era cel mai 
frumos lucru pe care-l făcuse ea pentru el de foarte mult timp. 

Ea dădu să plece, dar se opri. 

— Mă bucur că ai rezolvat cazul, Will. Nimeni n-ar mai fi găsit- 
o pe fata aia în viaţă. 


330 


— Nu sunt sigur, admise el. Știi că mult ţine de noroc. 

— Spune-i asta la nenorocitul de profesor. 

Evan Bernard. Era oare apropiata punere sub acuzare un 
produs al norocului ori se datora gândirii lui Will? Într-un final, 
oricine ar fi condus investigația ar fi verificat toate CD-urile din 
biroul lui Warren. Evan Bernard ar fi fost departe atunci, dar ar fi 
avut dovezile. 

— Poate, dacă ești cuminte, facem una mică pe măsuţa de 
cafea, din nou, zise ea. 

— Mai bine în scaun. Mă dor genunchii. 

— Nu mă voi mărita cu un boșorog. 

El nu sublinie mai departe certitudinea că ea nu se va mărita 
vreodată. Angie nu-și pusese casa la bătaie, purta inelul de 
logodnă numai când îi convenea și, după cât o știa Will, singurul 
angajament al ei pe care-l respectase era să nu facă 
angajamente. Singura promisiune pe care-o respectase era că 
ea continua să-i reapară în viaţă indiferent de câte ori îi spusese 
că n-o s-o mai facă. 

Îi cumpărase maioneză, totuși. Era ceva iubire în acest gest. 

Angie se așeză pe pat și îl sărută într-un mod ciudat pe frunte. 

— Te anunţ când e gata sandvișul tău. ă 

Will se prăbuși pe spate și se holbă la tavan. Incercă să-și 
amintească cum e să fii singur. După câte își amintea, nu 
existase acel sentiment de solitudine care apare când nimeni în 
lumea asta nu-ţi știe nici măcar numele. Angie fusese mereu la 
un apel distanță. Chiar când se întâlnea și cu alţi bărbaţi, lăsa 
tot pentru a-i fi aproape lui Will. Nu că i-ar fi cerut-o el, dar știa 
că ar face-o, exact cum știa că și el ar face-o pentru ea. 

Oare având-o pe Angie în viața lui însemna că Will nu va fi 
niciodată la fel de singur ca Warren Grier? Se gândi la scena pe 
care i-o descrisese tânărului la interogatoriu, imaginea minunată 
zugrăvită de el: Warren se întoarce acasă și o găsește pe Emma 
gătind pentru el. Beau împreună o sticlă de vin și vorbesc 
despre ziua care a trecut. Emma ar spăla vasele. Warren le-ar 
usca. Descrierea acestui scenariu fusese o joacă de copii pentru 
Will, pentru că știa că visele lui Warren sunt întrucâtva 
asemănătoare cu ale lui. 

Până de curând, casa lui Will arătase că cea a lui Warren de 
pe Strada Ashby: totul în ordine, totul la locul lui. Era asta un 
lucru rău? Era cumva deranjul preţul plătit de oameni pentru a 


331 


avea companie? Will îi spusese lui Warren că cei ca ei nu știu 
cum să aibă o relaţie normală. Poate că Will aterizase într-una 
fără a avea capacitatea de a recunoaște semnele. 

Un clinchet anunţă intrarea lui Betty în dormitor în timp ce 
unghiile ei loveau în podeaua de lemn. Era ca și cum câinele 
așteptase să plece Angie. Sări în pat și rămase în expectativă. 
Will se acoperi cu cearceaful, gândindu-se că nu era normal să 
stea dezbrăcat în fața câinelui. Betty părea să aibă problemele 
ei. El văzu ceva ce semăna cu pământul pe botul ei. 

Will închise ochii, ascultând scârţăitul și gemetele casei vechi, 
compresorul pornind când aerul condiţionat prinse viaţă. Betty 
se târî pe pieptul lui și se învârti de vreo trei ori înainte să se 
așeze. Șuiera ușor când respira. Poate avea din nou alergie. Will 
va trebui s-o ducă la doctor mâine, să-i facă niște 
antihistaminice. 

O auzi pe Angie înjurând în bucătărie. Un cuţit căzu pe podea, 
probabil plin cu maioneză. Și-o imagină ștergând cu piciorul, 
întinzând-o pe dale. Betty probabil va găsi petele și va linge 
rămășițele unsuroase. Incetișor, o dădu la o parte pe Betty de 
pe pieptul său, apoi își puse pantalonii se duse în bucătărie s-o 
ajute pe Angie. 


EPILOG 


Casa de pe Ansley Park era liberă. Mobila fusese scoasă la 
licitaţie. Pereţii și podelele fuseseră dezgolite. Echipe speciale 
de curăţenie spălaseră sângele, scena crimei. Totuși, totul era la 
fel în capul lui Abigail Campano. Uneori, aflându-se în bucătăria 
noii lor case sau urcând scările își amintea fața lui Adam 
Humphrey, roșeaţa închisă a ochilor lui când ea îi storcea și 
ultima picătură de viaţă din el. În pofida - sau datorită - 
obiecţiunilor avocaţilor, Abby le scrisese părinţilor lui o 
scrisoare. Le spusese ce-i povestise Emma despre băiatul lor, 
cum că era bun și blând. Își cerea iertare. Își recunoștea vina. Le 
oferea tot ce avea și era gata să facă asta. Abigail fusese și ea 
avocat și știa foarte bine ce face. Două săptămâni mai târziu, o 
notă sosi la căsuţa poștală printre diferitele scrisori de la străini 
care mai vin în cazuri de nenorocire. Nu exista un expeditor, dar 
ștampila poștei arăta că vine dintr-un sătuc din Oregon. Două 
propoziţii scurte se regăseau pe vederea din interior. Multumim 
pentru scrisoare. Ne rugăm ca toti să avem puterea să mergem 
mai departe. 

Părea o declaraţie uzată, ceva ce numai Jet Gatsby ar spune, 
sau poate ultima replică a unui film vechi, alb-negru, despre 
război: 7ine-o tot așa, bătrâne! Spre libertate! 

Două luni mai târziu viața continua, dar încă exista acea 
ameninţare a pericolului, ca și cum toţi s-ar fi așteptat să le fie 
luată. Și cât aveau de pierdut! Noua casă din Druid Hills era 
spectaculoasă, chiar mai mare decât cea din Ansley. Avea opt 
dormitoare și nouă băi. Avea un birou, o sală de gimnastică, o 
saună, o pivniţă pentru vinuri, o cameră pentru vizionări de 
filme, o sufragerie, o anticameră. Clădirea anexă avea două băi 
complete și încă două dormitoare. În timp ce se plimba prin 
apartamentul de deasupra garajului, Abigail comentase ironic că 
dacă vreo tragedie se va mai abate asupra familiei din nou, 
măcar ea și Paul ar avea mai mult spaţiu să scape unul de 
celălalt. 

El nu a râs la observaţia ei. 


333 


Ea cumpără mobilă, comandă lenjerie de pat, cheltui atât de 
mult pe Internet încât companiile de carduri telefonară să se 
asigure că nu-i fusese furată identitatea. Toată lumea părea să 
se întoarcă la normal, sau, cum spunea Abigail, „la noul 
normal”. Beatrice plecase înapoi în Italia. Hoyt se întorsese la 
amantă. Soţia lui era bine mersi în casa din Puerto Rico. Abigail 
era sigură că mai exista o amantă undeva. Tatăl ei vorbea 
extrem de mult de Londra în ultima vreme. 

Până și presa o lăsase moale. Revista People și producătorii 
de televiziune renunţaseră repede când înţeleseseră că familia 
Campano nu voia să-și împartă povestea cu restul lumii. Mai 
apăruseră așa-zișii prieteni care veneau să vorbească despre 
Emma și foștii prieteni care vorbeau despre Abigail sau Paul. 
Cele mai rele erau tabloidele. Stăteau pe partea cealaltă a aleii, 
urlând la oricine ieșea din casă. 

— Hei, criminalo! strigau când o vedeau pe Abigail. 

— Criminalo, cum te simţi că ai omorât pe cineva? 

Abigail își păstra atitudinea neutră și spatele la vulturi pe cât 
putea, apoi intra în casă și se prăbușea în lacrimi. Într-o zi îi 
spuneau criminală cu sânge rece, în alta o comparau cu o 
ursoaică sălbatică ce-și apăra puii. O întrebaseră ce crede 
despre Evan Bernard, omul care adusese toată această 
nenorocire la ușa lor. 

De fiecare dată când Evan Bernard deschidea gura, o echipă 
de la știri se afla acolo, transmițând în direct de la închisoarea 
unde era ţinut. Dacă interesul începea să scadă el făcea 
declaraţii, oferea interviuri surpriză din închisoare și oferea 
documente din trecutul lui tulbure. Apoi analiștii aveau parte de 
ziua lor, expert după expert disecând fiecare nuanţă a vieții lui 
Bernard: unde greșise, câţi copii ajutase de-a lungul carierei. 

Femeile ieșeau în faţă, foarte multe femei tinere. 

Toate insistau că în ciuda înregistrării, în ciuda dovezilor 
video, era nevinovat. Evan Bernard pe care îl știau era bun, 
liniștit. Abigail murea de dorință să rămână singură cu 
nenorocitul, să-și pună mâinile în jurul gâtului lui bun și liniștit și 
să vadă cum se scurge viața aia jalnică din ochii lui rotunzi și 
negri. 

Ascultând toată această nebunie, Abigail și Paul se 
obișnuiseră să închidă televizorul când erau știrile, sărind peste 
talk-show-urile care nu știau cum să-l facă mai faimos pe Evan 


334 


Bernard. Făceau asta oricum de fiecare dată când Emma intra în 
cameră. Adevărul este ca astfel Abigail se simţea necinstită, ca 
și cum ar fi citit jurnalul fetei ei pe ascuns. Paul chiar își anulase 
abonamentul la ziarul de dimineaţă. Dispeceratul nu primise 
notificarea. Aveau atâtea ziare ude adunate pe aleea unde 
parcau încât într-o zi primiră o scrisoare de la vecini, lăsată de o 
femeie la cutia poștală. 

Îmi pare rău pentru nenorocirea voastră, dar Druid Hills este 
un district istoric și, ca atare, are și reguli. 

„Un district istoric”, o parodiase Abigail, gândindu-se că 
femeia aia are un băț istoric înfipt undeva. Scrisese o scrisoare 
nervoasă ca răspuns, plină de condescendență și vitriol. 

Stii cum e să afli că un animal ti-a violat copilul? o întrebase. 
Crezi că mă doare-n cot de regulile tale? 

Scrisoarea se transformase într-un foileton, cu pagină după 
pagină umplute cu toate lucrurile oribile pe care Abigail le 
păstrase înecate în fundul gâtului. Nici măcar nu-și bătuse capul 
să citească înainte să-l rupă și să-l arunce pe foc. 

— Cam cald pentru foc, spusese Paul. 

— Mi-e frig, îi răspunsese ea, și asta fusese tot. 

Abia de curând descoperiseră că pot merge până la cutia 
poștală fără să fie urmăriţi de reporteri. Până și cele mai 
disperate tabloide se mutaseră când, în urmă cu câteva 
săptămâni, o femeie însărcinată din Arizona dispăruse și soțul 
părea foarte suspect. 

Abigail se uită în secret la televizor în sala de gimnastică, 
studiind fotografiile brunetei de douăzeci și șase de ani, 
gândindu-se, geloasă, că Emma era mult mai drăguță decât 
viitoarea mămică. Apoi femeia a fost găsit moartă pe un teren 
viran și s-a simţit mică și inferioară. 

Odată plecaţi reporterii, erau complet singuri. 

Nu aveau de ce să se plângă decât unii de ceilalţi, dar asta 
era interzis. Emma plecase de acasă doar o dată pe săptămână 
de când se mutaseră acolo. Paul îi adusese toată lumea la 
picioare. Urma cursurile școlii de acasă. Avea instructor de yoga 
care venea la ea acasă. Coafeza venea lunar. Ocazional, câte o 
fată venea să-i facă manichiura. Kayla Alexander și Adam 
Humphrey îi fuseseră singurii prieteni apropiaţi, așa că nu 
existau alţi adolescenţi care să-i calce pragul. Singurul pe care 
Paul nu-l putuse mitui să vină s-o vadă era psihologul. Biroul 


335 


femeii era la mai puţin de o milă distanţă și Paul o ducea pe 
Emma în fiecare marţi cu mașina, așteptând la intrare gata să 
se repeadă înăuntru dacă ea l-ar fi strigat. 

Tatăl și fiica erau mai apropiaţi ca niciodată acum și Abigail se 
gândea mult la motivele pentru care el nu i-ar fi oferit Emmei tot 
ce își dorea. Ironic, ea își dorea atât de puţine acum. Nu cerea 
haine sau bani sau electronice noi. Tot ce își dorea era să îl aibă 
pe tatăl ei lângă ea. 

Paul începuse să lucreze câte cinci zile pe săptămână în loc 
de cele șase normale. Lua micul dejun și cina în fiecare zi cu ele. 
Nu pleca în delegații și nici nu mai stătea peste program. Se 
transformase în tatăl și soțul perfect, dar cu ce cost? Nu mai era 
el. Uneori, Abigail îl găsea sigur în birou sau stând în faţa 
televizorului fără sonor. Era dureros să-i vezi expresia feţei. Era, 
după cum își închipuia, exact expresia ei în momentele de 
singurătate. 

Apoi mai era și Emma. Deseori, Abigail stătea în ușa 
întredeschisă a camerei ei și se uita la ea cum doarme. Era 
îngerul ei. Faţa îi era liniștită, îi dispăruseră ridurile de 
îngrijorare. Gura îi era relaxată, iar ochii luminoși. Mai erau 
momente când Abigail intra în cameră și Emma era deja trează. 
Stătea în scaunul de la fereastră uitându-se în gol pe geam. Era 
acolo, în casă, la nici trei metri de unde stătea Abigail, dar era 
parcă timpul se rupsese și Emma nu mai era în camera ei, ci la 
un milion de kilometri depărtare. 

Ani de-a rândul, Abigail se temuse că fiica va ajunge ca și 
mama. Acum se temea că nu va ajunge deloc. 

Cum de li se întâmplase asta? Cum ar putea să 
supravieţuiască? Paul nu se mai certa cu ea pe acest subiect. Se 
trezea și pleca la muncă. O ducea pe Emma la programare. 
Dădea telefoane care-i ajutau să înainteze. Făceau sex mai des, 
dar părea mai mult utilitar decât altceva. Când își dădu seama 
de recurenţă, de faptul că Paul era interesat de ea mai mult 
miercurea și sâmbăta seara, se simţi ușurată mai repede decât 
insultată. Marca cu X zilele în calendar. Era ceva planificat, ceva 
ce știa că se va întâmpla. 

Abigail își dădu seama că e în căutare de recurențe, de lucruri 
pe care se putea baza. Din cauza terapiei, Emma era mai 
nervoasă joia, astfel că Abigail începu să facă clătite pentru 
micul dejun în acele zile. Vinerea părea tristă, așa că instituise 


336 


noaptea filmelor. Marţea era cel mai rău. Toate relele se 
întâmplaseră marţi. Niciunul dintre ei nu prea vorbea în acele 
zile. Casa era liniștită. Casetofonul din camera Emmei era tăcut. 
Televizorul avea sonorul la minim. Câinele nu mai lătra. 
Telefonul suna rareori. 

Acesta era noul normal - micile trucuri pe care le învăţaseră 
că să poată accepta ceea ce li se întâmplase. Abigail se gândea 
că nu e prea departe de ceea ce fusese înainte. Se întâlnea cu 
decoratorul, cheltuia bani pe lucruri pentru noua casă. Paul avea 
încă secretele lui, deși de această dată nu era implicată vreo 
femeie. Emma continua să îi mintă despre unde s-a dus în 
timpul zilei, deși nu părăsea vreodată casa. 

— Sunt bine, spunea ea, deși o secundă mai devreme era 
pierdută departe. 

O credeau, pentru că adevărul durea mai tare decât 
minciuna. 

Astfel Abigail intră în procesul de continuare a vieţii. Zilele 
erau mai scurte acum și ea știa că nu vor putea continua așa 
pentru totdeauna. Într-un final, lucrurile vor trebui să se 
schimbe, dar deocamdată, acest nou fel de a fi era singurul care 
îi ajuta să continue. Se gândi că până la urmă părinţii lui Adam 
Humphrey aveau dreptate. 

Uneori, tot ce poţi face este să te rogi să ai puterea să mergi 
mai departe. 


MULȚUNMIRI 


Kate Miciak, Kate Elton și Victoria Sanders m-au 
ajutat nespus de mult în timp ce am scris acest roman 
și doresc să le multumesc tuturor celor trei doamne 
pentru sprijinul pe care mi l-au acordat. Adaug la 
această listă pe Irwyn Applebaum, Nita Taublib, Betsy 
Hulsebosch, Barb Burg, Sharon Propson, Susan 
Corcoran, Cynthia Lasky, Carolyn Schwartz, Paolo 
Pepe, Kelly Chian și toți ceilalți de la Editura Bantam. 
Sunt fericită că am lucrat alături de niște oameni care 
iubesc atât de mult cărțile. 

Mă simt norocoasă să-i am pe prietenii mei aproape 
- se știu ei cine sunt. DT, eroul meu, mă plec în fata 
bunătății tale. FM, observațiile tale sunt o constantă 
sursă de voie bună. DM, cât de departe am ajuns, 
datorită bunătății inimii tale. În ceea ce te privește, Mo 
Hayder, te rog să nu mai pretinzi că nu ai încercat să 
mă sperii. Nu eu sunt cea care a înfundat canalizarea 
cu o pereche de mâini amputate. 

In plus, tata mi-a adus o prăjitură cu ciocolată într-o 
seară când lucram din greu la această carte, 
confirmând astfel faptul că este cel mai bun tată din 
lume. lar pentru DA... toată dragostea mea... 


338 


RECENZII 


„Karin Slaughter este una dintre cele mai bune 
scriitoare de romane polițiste din America.” 


Washington Post 


„[Karin Slaughter scrie] romane polițiste de 
excepţie.” 


Michael Connelly, autor de bestseller-uri 


„Unul dintre numele cele mai în vogă ale genului 
thriller.” 


revista OK! 


„Slaughter continuă să fie furioasă, extrem de 
concentrată și una dintre cele mai talentate scriitoare 
de romane polițiste.” 


Washington Post 


„Slaughter aduce în această serie aceeași energie 
primară și violență brutală care s-a făcut simțită în 
seria Grant County, cu rezultate cutremurătoare, în 
timp ce Trent și Mitchell, cei doi eroi complecși și plini 
de vicii, își vor face fanii să ceară o nouă aventură.” 


Publishers Weekly 


„Slaughter aduce o liniște ameţitoare și intensitatea 
emoţională a ceea ce ar putea fi foarte bine o serie 
suficient de convingătoare pentru a rivaliza cu 
romanele din seria Grant County.” 


Booklist 


339 


„O explorare excelentă a speranţei universale, a 
temerilor şi a pericolelor care  pândesc în 
microcosmosul unui oraș.” 


Library Journal 

„Slaughter are curajul de a detona cea mai mare 

bombă, dezechilibrându-i chiar și pe cei mai duri 
cititori.” 

Kirkus Reviews 

„[Slaughter] excelează în arta de a ne înșela 


așteptările... Rezultatul este un thriller superior, pe 
deplin satisfăcător.” 


Evening Standard (U.K.) 


„Țineţi-vă bine - vom întreprinde o călătorie 
captivantă.” 


Romantic Times 


„Este greu să îţi imaginezi un început mai intens.” 


Booknews 


virtual-project.eu 


340