Mary H Clark — Anii pierduti

Autor vândut în peste 200 de milioane de exemplare! 


MARY HIGGINS CLARK 


ANII PIERDUTI 


Titlul original: The Lost Years, 2012 


Editura Litera, 2012 


Mary Higgins Clark și-a dobândit celebritatea în 1975, când 
editura Simon & Schuster i-a publicat primul roman de suspans, 
Where Are the Children?, care s-a bucurat imediat de un succes 
uriaș. De atunci, a scris peste treizeci de thrillere, care au intrat 
pe lista de bestselleruri a The New York Times și s-au vândut în 
mai mult de o sută de milioane de exemplare, numai în Statele 
Unite. 

Însă recunoașterea internaţională nu a întârziat să apară, 
astfel că Mary Higgins Clark este una dintre cele mai bine 
vândute autoare din Franța, unde, în 1980, a primit Grand Prix 
de literature Policière, iar în anul 2000, a fost numită Cavaler al 
Ordinului Artelor și Literaturii de către ministrul culturii francez. 

Tot în 2000, Mary Higgins Clark a fost aleasă drept Mare 
Maestru al Premiilor Edgar de Asociaţia Mystery Writers of 
America, iar anual, premiul Mary Higgins Clark, sponsorizat de 
Simon & Schuster, este conferit autorilor de literatură de 
suspans care scriu în tradiţia autoarei. 

Două dintre romanele sale, Where Are the Children? și A 
Stranger Is Watching au fost transpuse pe marele ecran, iar 
multe dintre romanele și nuvele ei au fost adaptate pentru 
televiziune. 


În memoria cumnatului și prietenului meu drag, 
Kenneth John Clark, 

soț, tată, bunic și străbunic iubit 

și 

unchiul 

nepoatelor și nepoților săi devotați. 

Te-am iubit nespus de mult. 

Odihnește-te în pace! 


Prolog 
1474 d.Hr. 


În liniștea grea, în timp ce umbrele târzii se lăsau peste 
zidurile orașului etern al Romei, un călugăr mai vârstnic, cu 
umerii plecați, intră tăcut și neîmpiedicat de nimeni în Biblioteca 
Secretă, una dintre cele patru încăperi care formau Biblioteca 
Vaticanului. Aceasta conţinea 2.527 de manuscrise în limbile 
latină, greacă și ebraică. Unele dintre acestea puteau fi 
cercetate de cititorii din afară doar sub strictă supraveghere. 
Altele, deloc. 

Cel mai controversat manuscris era cel cunoscut drept 
Pergamentul losif din Arimateea sau Scrisoarea Vatican. Adusă 
de apostolul Petru la Roma, mulţi credeau că era singura 
scrisoare închipuită vreodată de Hristos. 

Era o scrisoare simplă, în care Acesta îi mulțumea lui losif 
pentru bunătatea pe care i-o arătase încă de când îl auzise 
predicând prima dată în Templul din lerusalim, pe când avea 
doar doisprezece ani. losif crezuse că El era mult-așteptatul 
Mesia. 

Când fiul împăratului lrod a descoperit că acest copil extrem 
de înţelept și de învăţat se născuse în Bethlehem, a poruncit ca 
tânărul Hristos să fie asasinat. Auzind acestea, losif s-a grăbit 
spre Nazaret și a primit îngăduința părinţilor băiatului de a-l 
duce în Egipt, unde avea să fie în siguranţa și să studieze în 
templul din Leontopolis, de pe Valea Nilului. 

Următorii optsprezece ani din viaţa lui lisus Hristos sunt 
pierduţi în istorie. Apropiindu-se de sfârșitul lucrării Sale și 
prevăzând că ultima dovadă de bunătate pe care avea să i-o 
ofere losif va fi chiar mormântul în care urma să se odihnească, 
Hristos i-a scris o scrisoare prin care își exprima recunoștința 
faţă de prietenul Lui credincios. 

De-a lungul secolelor, unii dintre papi au crezut că scrisoarea 
era autentică. Alţii, nu. Bibliotecarul Vaticanului aflase că papa 
de atunci, Sixtus al IV-lea, se gândea să o distrugă. 

Bibliotecarul-adjunct îl așteptase pe călugăr în Biblioteca 
Secretă. Profund tulburat, îi înmână acestuia pergamentul. 

— Fac acest lucru din ordinul Eminenţei Sale, cardinalul del 
Portego, spuse el. Pergamentul sacru nu trebuie distrus. 


Ascundeţi-l bine în mănăstire și nu lăsaţi pe nimeni să afle 
conţinutul lui. 

Călugărul luă pergamentul, îl sărută cu reverență și apoi îl 
înfășură protector în mânecile largi ale robei sale. 

Scrisoarea către losif din Arimateea a ieșit din nou la lumină 
cinci sute de ani mai târziu, când începe povestea noastră. 


1 


„Astăzi e înmormântarea tatălui meu, care a fost ucis.” 

Acesta a fost primul gând al lui Mariah Lyons, în vârstă de 
douăzeci și opt de ani, pe când s-a trezit dintr-un somn agitat în 
casa în care crescuse, în Mahwah, un orășel mărginit de Munţii 
Ramapo, din nordul New Jersey-ului. Ștergându-și lacrimile care i 
se adunau în ochi, se ridică încet, atinse podeaua cu picioarele 
și privi în jur prin cameră. 

Când împlinise șaisprezece ani, drept cadou, i se permisese 
să o redecoreze și alesese să zugrăvească pereţii în roșu. Pentru 
cuvertură, perne și draperii se hotărâse la un model înflorat în 
culori de roșu-cireașă și alb. Işi scrisese mereu temele pe un 
fotoliu mare și confortabil din colț, nu la birou. Privirea i se opri 
pe raftul pe care îl instalase tatăl ei deasupra măsuţei de toaletă 
pentru trofeele de la campionatele de fotbal și baschet din liceu. 
„Era atât de mândru de mine”, se gândi ea cu tristeţe. „A vrut 
să redecoreze din nou camera când am terminat facultatea, dar 
n-am fost de acord s-o schimbe. Nu-mi pasă dacă încă arată ca 
o cameră de adolescentă.” 

Incercă să-și repete că, până acum, fusese una dintre acele 
persoane norocoase, care se confruntase cu moartea unui 
membru al familiei abia la cincisprezece ani, când bunica ei de 
optzeci și șase de ani murise în somn. „Am iubit-o mult pe buni, 
dar am fost atât de recunoscătoare că a fost scutită de o 
umilinţă”, se gândi ea. „Puterile o lăsau și ura să depindă de 
cineva.” 

Mariah se ridică, se întinse după halatul de la capătul patului 
și îl îmbrăcă, legându-și cordonul în jurul taliei zvelte. „Dar acum 
e cu totul altă situaţie”, se gândi ea. „Tatăl meu nu a suferit o 
moarte naturală. A fost împușcat în timp ce citea în biroul lui de 
la parter.” Își simţi gura uscată în timp ce își puse aceleași 
întrebări la care se gândise de nenumărate ori. Oare mama ei 
era în încăpere când s-a întâmplat? Sau a intrat după ce a auzit 
împușcătura? Și se putea oare ca mama ei să fi fost vinovata? 
„Te rog, Doamne, fă să nu fie așa.” 

Se duse la măsuţa de toaletă și se privi în oglindă. „Ce palidă 
sunt”, se gândi, în timp ce își perie părul brunet, lung până la 
umeri. Avea ochii umflaţi de la cât plânsese în ultimele câteva 
zile. li trecu prin minte un gând și mai ciudat: „Mă bucur că am 


ochii de un albastru-închis, ca tati. Mă bucur că sunt înaltă, la fel 
ca el. Baschetul m-a ajutat foarte mult.” 

— Nu pot să cred că nu mai e, șopti ea, amintindu-și de 
petrecerea de ziua lui, când împlinise șaptezeci de ani, cu doar 
câteva săptămâni în urmă. 

Evenimentele din ultimele patru zile se derulară din nou prin 
mintea ei. Luni seara rămăsese la birou, ca să dezvolte un plan 
de investiții pentru un client nou. Când a ajuns acasă, în 
apartamentul ei din Greenwich Village, la ora opt seara, l-a 
sunat, ca de obicei, pe tatăl ei. „Tati părea foarte abătut”, își 
aminti. „Mi-a spus că mami avusese o zi îngrozitoare, semn clar 
că Alzheimerul se înrăutățea. Nu știu ce anume m-a făcut să sun 
din nou pe la zece și jumătate. Eram îngrijorată pentru amândoi. 
Când tati n-a răspuns, am știut că ceva nu e în regulă.” 

Mariah își aminti călătoria aceea cu mașina, aparent 
interminabilă, când se grăbise să ajungă din Greenwich Village 
în New Jersey. „l-am sunat de nenumărate ori pe drum încoace”, 
se gândi. Işi aminti cum parcase pe alee la unsprezece și 
douăzeci, bâjbâind prin întuneric după cheile de la intrare, în 
timp ce alerga spre casă. Toate luminile de la parter erau încă 
aprinse și, după ce intră, fugi direct spre birou. 

Groaza care o cuprinsese la vederea celor întâmplate i se 
creionă din nou în minte, pentru a nu știu câta oară de atunci. 
Tatăl ei zăcea prăbușit peste birou, cu capul și umerii 
însângeraţi. Mama ei, plină de sânge, se ascundea în dulapul din 
birou, strângând în mâini pistolul tatălui ei. 

„Mami m-a văzut și a început să geamă: «Atâta zgomot... 
atâta sânge...» Mi-am ieșit din minţi”, își aminti Mariah. „Când 
am sunat la 911, am putut doar să ţip: «Tatăl meu e mort! Tatăl 
meu a fost împușcat!»” 

Poliţia a sosit în câteva minute. „Nu voi uita niciodată cum ne- 
au privit pe mami și pe mine. ÎI îmbrăţișasem pe tati, așa că 
eram și eu plină de sânge. L-am auzit pe unul dintre polițiști 
spunând că reușisem să compromitem scena crimei deoarece îl 
atinsesem pe tati.” 

Mariah își dădu seama că se holbase în gol în oglindă. 
Uitându-se la ceasul de pe măsuţa de toaletă, văzu că era deja 
ora șapte și jumătate. „Trebuie să mă pregătesc”, se gândi. 
„Trebuie să fim la casa funerară la nouă. Sper că Rory o 
pregătește deja pe mami.” Rory Steiger, o femeie îndesată în 


vârstă de șaizeci și doi de ani, fusese îngrijitoarea mamei în 
ultimii doi ani. 

Douăzeci de minute mai târziu, după ce făcuse un duș și se 
uscase pe păr, Mariah se întoarse în dormitor, deschise ușa de 
la dulap și scoase jacheta neagră cu alb și fusta neagră pe care 
alesese să le poarte la înmormântare. „Oamenii obișnuiesc să se 
înveșmânteze complet în negru când are loc un deces în 
familie”, se gândi. „Îmi amintesc de fotografiile cu Jackie 
Kennedy într-un voal de doliu lung. O, Doamne, de ce s-a 
întâmplat asta?” 

După ce se îmbrăcă, se duse la fereastră. O lăsase deschisă 
când se culcase, iar briza încreţea perdelele pe pervaz. Rămase 
acolo o clipă, privind curtea din spate, umbrită de arţarii 
japonezi pe care îi plantase tatăl ei cu ani în urmă. Begoniile și 
copăceii pe care-i plantase în primăvară mărgineau curtea 
interioară pavată. Soarele făcea ca Munţii Ramapo din depărtare 
să strălucească în nuanţe verzi și aurii. Era o zi perfectă pentru 
un sfârșit de august. 

„Nu vreau să fie o zi frumoasă”, se gândi Mariah. „E ca și cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic îngrozitor. Dar s-a întâmplat. Tati a 
fost ucis. Vreau să plouă și să fie rece și umed. Vreau ca ploaia 
să plângă peste sicriul lui. Vreau ca cerul să plângă pentru el. A 
plecat pentru totdeauna.” 

Vina și tristețea începură să pună stăpânire pe ea. Acel 
profesor de facultate blând, care se bucurase să se pensioneze 
cu trei ani în urmă și își petrecea majoritatea timpului studiind 
manuscrise antice, fusese ucis cu brutalitate. „L-am iubit nespus 
de mult, dar mai groaznic e că, în ultimul an și jumătate, relaţia 
noastră s-a tensionat din cauza aventurii lui cu Lillian Stewart, 
profesoara pe care a cunoscut-o la Universitatea din Columbia; 
însăși existenţa ei ne-a schimbat vieţile tuturor.” 

Mariah își aminti mâhnirea pe care o simţise când venise 
acasă cu un an și jumătate în urmă și o găsise pe mama ei 
uitându-se la niște fotografii cu Lillian și tatăl ei îmbrăţișaţi. „Am 
fost atât de mânioasă când mi-am dat seama că, probabil, se 
întâmplase când Lilly îl însoţise cu ocazia săpăturilor sale 
arheologice din Egipt, sau Grecia, sau Israel, sau Dumnezeu mai 
știe pe unde, în ultimii cinci ani. Am fost atât de furioasă că o 
invita și pe ea la cină, alături de ceilalţi prieteni ai lui, cum ar fi 


Richard, Charles, Albert și Greg. O dispreţuiesc pe femeia 
aceea”, își spuse Mariah. 

„Se pare că n-o deranja că era cu douăzeci de ani mai mare 
decât ea”, se gândi Mariah înverșunată. „Am încercat să fiu 
corectă și să înțeleg. Mami plutește în derivă de ani de zile și 
știu că a fost greu pentru tati să vadă cum i se deteriorează 
sănătatea, dar încă are zilele ei oarecum bune. Încă vorbește 
atât de des despre fotografiile alea. A durut-o atât de tare să 
știe că tati avea pe altcineva în viața lui. Nu vreau să gândesc 
așa”, își spuse Mariah, întorcându-se de la fereastră. „Vreau ca 
tatăl meu să fie viu. Vreau să-mi cer scuze că doar săptămâna 
trecută l-am întrebat dacă Lilly de pe Valea Nilului fusese o 
companie bună în ultima lor excursie în Grecia.” 

Indepărtându-se de fereastră, merse înspre birou și se uită la 
o fotografie cu mama și cu tatăl ei, făcută cu zece ani în urmă. 
„Imi amintesc ce drăgăstoși erau unul cu celălalt”, se gândi 
Mariah. „S-au căsătorit pe când erau studenţi. Eu mi-am făcut 
apariţia abia cincisprezece ani mai târziu.” 

Zâmbi ușor, amintindu-și vorbele mamei sale, care îi spusese 
că, oricât de mult trebuiseră să aștepte, Dumnezeu le dăruise 
copilul perfect. „De fapt, mami fusese mult prea generoasă cu 
complimentele”, se gândi ea. „Amândoi erau atât de uluitor de 
frumoși. Și eleganţi. Şi fermecători. Când eram mică, nimeni nu 
întorcea capul după mine. O claie de păr negru, lung și drept, o 
ființă atât de slăbănoagă încât păream malnutrită, înaltă ca 
prăjina și cu niște dinţi mari pe care i-am ajuns, într-un final, din 
urmă, dar care fuseseră mult prea mari pentru faţa mea, la 
început. Dar am fost destul de norocoasă să ajung în final o 
combinaţie rezonabilă a părinţilor mei. 

Tată, tati, te rog, nu fi mort. Fii la masă, pregătește micul 
dejun pentru mine. Ține-ţi ceașca cu cafea într-o mână și citește 
The Times sau The Wall Street Journal. Eu o să iau The Post și o 
să deschid la pagina șase, iar tu o să te uiţi la mine pe deasupra 
ochelarilor și-o să-mi arunci privirea aia care spune ce groaznic 
e să-ţi irosești energia cu așa ceva. 

Nu vreau să mănânc nimic, o să beau doar o cafea”, hotărî 
Mariah în timp ce deschise ușa de la dormitor și străbătu holul 
până la scări. Se opri pe ultima treaptă de sus, dar nu auzi nici 
un sunet dinspre dormitoarele unde dormeau mama ei și Rory. 
„Sper că asta înseamnă că sunt deja jos”, se gândi. 


Nici urmă de ele în camera în care serveau micul dejun. Se 
duse în bucătărie. Betty Pierce, menajera, era acolo. 

— Mariah, mama ta n-a vrut să mănânce nimic. A vrut să se 
ducă în birou. Nu cred că-ţi va plăcea cu ce e îmbrăcată, dar e 
destul de insistentă. Poartă costumul acela cu albastru și verde 
pe care i l-ai cumpărat de Ziua Mamei. 

Mariah se gândi să protesteze, dar apoi se întrebă: „Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce mai contează?” Luă ceașca cu cafea 
pe care i-o turnase Betty și se duse în birou. Rory stătea acolo, 
părând abătută. La întrebarea nerostită a lui Mariah, dădu din 
cap înspre ușa de la dulap. 

— Nu mă lasă să deschid ușa, spuse ea. Nu mă lasă să stau 
acolo cu ea. 

Mariah ciocăni în ușa de la dulap și o deschise încet, 
murmurând numele mamei ei. În mod ciudat, uneori, mama ei 
răspundea mai ușor când o chema pe nume decât atunci când îi 
spunea „mamă”. 

— Kathleen, zise ea încet. Kathleen, e vremea să bei o ceașcă 
de ceai și să mănânci un melc cu scorțișoară. 

Dulapul era mare, cu rafturi de ambele părți. Kathleen Lyons 
stătea pe podea în cel mai îndepărtat colț. Braţele îi erau 
încolăcite în mod protector în jurul corpului și își ţinea capul în 
piept, ca și când s-ar fi pregătit pentru o lovitură. Avea ochii 
închiși și părul ei argintiu îi cădea peste faţă, acoperindu-i 
aproape complet chipul. Mariah îngenunche și o îmbrăţișă, 
legănând-o, de parcă ar fi fost un copil. 

— Atâta zgomot... atâta sânge, șopti mama ei, aceleași 
cuvinte pe care le repeta de când avusese loc crima. 

O lăsă apoi pe Mariah să o ajute să se ridice și să-i dea lao 
parte părul scurt, ondulat, de pe chipul ei drăguţ. Mariah își 
aminti încă o dată că mama ei era doar cu câteva luni mai 
tânără decât tatăl ei și nu și-ar fi arătat deloc vârsta dacă nu s- 
ar fi mișcat în felul acela temător, de parcă ar fi fost mereu pe 
punctul de a cădea într-un abis. 

In timp ce Mariah o conducea pe mama ei afară din birou, nu 
observă expresia răutăcioasă de pe chipul lui Rory Steiger sau 
zâmbetul secret care îi apăruse pe chip. 

„N-o s-o mai am multă vreme pe cap”, se gândi Rory. 


2 

Detectivul Simon Benet de la Procuratura districtului Bergen 
arăta de parcă petrecea mult timp în natură. Avea în jur de 
patruzeci și cinci de ani, un păr nisipiu rar și un ten rumen. 
Haina de la costum îi era tot timpul șifonată, deoarece atunci 
când nu trebuia să o poarte, o arunca pe un scaun sau pe 
bancheta din spate a mașinii. 

Partenera sa, detectivul Rita Rodriguez, era o femeie de 
origine hispanică îngrijită, în jur de patruzeci de ani, cu părul 
castaniu tuns scurt și elegant. Mereu îmbrăcată impecabil, 
părea un partener nepotrivit pentru Benet. În realitate, alcătuiau 
cea mai bună echipă de investigaţii criminalistice și fuseseră 
trimiși să se ocupe de uciderea lui Jonathan Lyons. 

Au fost primii care au ajuns la casa funerară vineri dimineața. 
Pornind de la teoria că un intrus era responsabil pentru crimă și 
că se putea foarte bine ca respectivul să vină să vadă victima, 
detectivii erau foarte atenţi să identifice printre cei prezenţi un 
potenţial suspect. Studiaseră fotografii ale unor infractori 
condamnaţi, eliberaţi acum pentru bună purtare, care fuseseră 
implicaţi în spargeri în comunităţile din zonă. 

„Oricine a trecut prin asta știe cum merg lucrurile”, se gândi 
Rodriguez. Locul era împânzit de aranjamente florale, deși știa 
că în necrolog se solicitase ca, în loc de flori, să se facă donaţii 
către spitalul local. 

Casa funerară începu să se umple cu mult timp înainte de ora 
nouă. Detectivii știau că unii dintre cei prezenţi veniseră din 
pură curiozitate morbidă - Rodriguez îi dibui pe loc. Stăteau 
lângă sicriu mult prea mult timp, căutând orice semn de traumă 
pe fața celui decedat, dar expresia lui Jonathan Lyons era 
pașnică, și talentul artistic al angajatului de la casa funerară, 
care îmbălsămase cadavrul, mascase cu succes orice rană. 

În ultimele trei zile sunaseră la ușile tuturor vecinilor, sperând 
ca aceștia să fi auzit împușcătura sau să fi văzut pe cineva 
fugind din casă după ce fusese tras glonţul. Investigația nu 
dăduse rezultate. Vecinii de alături erau plecați în vacanță și 
nimeni altcineva nu auzise sau nu văzuse ceva neobișnuit. 

Mariah le dăduse numele apropiaților tatălui ei cărora acesta 
ar fi putut să le mărturisească ceva în caz că avea vreo 
problemă. 


— Richard Callahan, Charles Michaelson, Albert West și Greg 
Pearson au participat la toate expedițiile arheologice anuale ale 
tatei cel puţin în ultimii șase ani, le spusese ea. Luăm cina 
împreună cam o dată pe lună. Richard este profesor de studii 
biblice la Universitatea Fordham. Charles și Albert sunt, de 
asemenea, profesori. Greg este un om de afaceri prosper. 
Compania sa creează diferite tipuri de software pentru 
calculatoare. Apoi, vizibil mânioasă, Mariah o menţionase și pe 
Lillian Stewart, amanta tatălui ei. 

De aceștia voiau să dea detectivii și să stabilească întâlniri 
pentru anchetă. Benet îi ceruse lui Rory Steiger, îngrijitoarea, să 
îi identifice când ajungeau. 

La nouă fără douăzeci, Mariah, mama sa și Rory intrară în 
casa funerară. Chiar dacă detectivii o vizitaseră de două ori în 
ultimele câteva zile, Kathleen Lyons îi privea absentă. Mariah le 
făcu semn din cap și se duse lângă sicriu ca să îi întâmpine pe 
cei care treceau pe lângă el. 

Detectivii aleseseră un loc din apropiere, de unde le puteau 
vedea clar feţele și modul în care interacționau cu Mariah. 

Rory o așeză pe Kathleen într-un scaun de pe primul rând, 
apoi li se alătură. Discretă în rochia sa cu imprimeuri albe și 
negre, cu părul cărunt prins într-un coc, Rory se opri în spatele 
detectivilor. Încerca să nu lase să se vadă că era agitată din 
cauză că îi asista. Nu putea să nu se gândească că singurul 
motiv pentru care acceptase slujba aceasta, cu doi ani în urmă, 
era din cauza lui Joe Peck, rămas singur la șaizeci și cinci de ani, 
după moartea soţiei, care locuia în aceeași clădire de 
apartamente ca ea, în Upper West Side din Manhattan. 

Cinase în mod regulat cu Joe, un pompier pensionat, care 
avea o casă în Florida. Joe îi mărturisise că se simţea foarte 
singur de când îi murise soţia, și Rory își făcuse speranţe că 
avea să o ceară în căsătorie. Apoi, într-o seară, o anunţase că, 
deși îi plăceau întâlnirile lor ocazionale, cunoscuse pe cineva 
care avea să se mute cu el. 

In seara aceea, la cină, furioasă și dezamăgită, Rory îi 
spusese celei mai bune prietene ale ei, Rose, că avea să 
accepte slujba care tocmai i se oferise în New Jersey. 

— Plătesc bine. Da, o să fiu prinsă acolo de luni până vineri, 
dar n-am nici un motiv să fug acasă după o zi de lucru, sperând 
că o să sune Joe, nu-i așa? spusese Rory cu amărăciune. 


„Nu m-am gândit niciodată că, acceptând slujba asta, se va 
ajunge la așa ceva”, se gândi ea. Apoi, văzu doi bărbaţi în jur de 
șaptezeci de ani. 

— Ca să știți, le șopti ea detectivilor Benet și Rodriguez, 
bărbaţii aceia sunt experți în domeniul în care lucra și profesorul 
Lyons. Îl vizitau cam o dată pe lună și știu că vorbeau mult la 
telefon cu acesta. Cel mai înalt e profesorul Charles Michaelson. 
Celălalt e dr. Albert West. 

Un minut mai târziu, îl trase de mânecă pe Benet. 

— Uite-i pe Callahan și pe Pearson, îi spuse. Amanta e cu ei. 

Mariah făcu ochii mari când văzu cine venea. „Nu credeam că 
Lilly de pe Valea Nilului va îndrăzni să apară pe aici”, se gândi, 
recunoscând fără să vrea că Lillian Stewart era o femeie 
atrăgătoare, cu părul castaniu și ochii căprui și mari. Purta un 
costum de in gri-deschis, cu guler alb. „Mă întreb cât a cotrobăit 
prin buticuri până să-l găsească”, se întrebă Mariah. „Pare 
vestimentația de doliu perfectă pentru o amantă.” 

„Exact tipul ăsta de comentarii de rahat i le făceam și lui tati”, 
se gândi ea plină de remușcări. „Și l-am întrebat dacă poartă 
tocurile alea înalte și când sapă printre ruine.” Ignorând-o pe 
Stewart, Mariah se întinse și dădu mâna cu Greg Pearson și 
Richard Callahan. 

— Nu-i chiar cea mai bună zi, nu-i așa? îi întrebă. 

Durerea din privirile lor o alina. Ştia cât de mult preţuiseră 
bărbaţii aceștia prietenia tatălui ei. Ambii aveau în jur de treizeci 
și cinci de ani și erau niște arheologi amatori pasionaţi și cât se 
poate de diferiţi. Richard, înalt cam de 1,95, slab, cu o claie 
bogată de păr brunet cu fire albe, avea un simţ al umorului bine 
dezvoltat. Știa că fusese student la seminar un an de zile și încă 
nu renunțase de tot la ideea de a se întoarce acolo. Locuia lângă 
Universitatea Fordham, unde preda. 

Greg era exact de aceeași înălţime ca ea când purta tocuri. 
Avea un păr șaten des. Ochii lui, de un gri-verzui deschis, îi 
dominau faţa. Întotdeauna se purta respectuos, și Mariah se 
întrebase dacă, în pofida succesului său în afaceri, Greg nu era 
cumva timid din fire. „Poate că de aceea îi plăcea să stea cu 
tati”, se gândi. „Tati era cu adevărat un povestitor care te 
fermeca.” 

leșise de câteva ori cu Greg, dar știind că nu avea să fie 
interesată de el în sens romantic și temându-se că el s-ar putea 


îndrepta în direcţia aceea, îi dăduse de înţeles că se întâlnea cu 
cineva și el o lăsase în pace. 

Cei doi bărbaţi îngenuncheară pentru o clipă lângă sicriu. 

— Gata cu serile târzii în care îl ascultam pe povestitor, spuse 
Mariah în timp ce se ridicară. 

— E imposibil de crezut, murmură Lilly. 

Apoi, Albert West și Charles Michaelson veniră lângă ea. 

— Mariah, îmi pare atât de rău. Nu-mi vine să cred. Totul s-a 
petrecut atât de rapid, zise Albert. 

— Știu, știu, spuse Mariah, privindu-i pe cei patru bărbaţi care 
îi fuseseră atât de dragi tatălui ei. A vorbit poliţia cu careva 
dintre voi? A trebuit să le dau o listă cu prietenii apropiați și, 
bineînţeles, v-am inclus și pe voi. Apoi se întoarse spre Lilly. 
Evident, te-am menţionat și pe tine. 

„Oare mi s-a părut că am simţit o schimbare în unul dintre ei 
chiar acum?” se întrebă Mariah. Nu era sigură, pentru că în 
momentul acela veni directorul casei funerare și le ceru 
oamenilor să treacă ultima dată pe lângă sicriu, apoi să se 
îndrepte spre mașinile lor; era vremea să meargă la biserică. 

Așteptă împreună cu mama ei până plecară toţi ceilalţi. A fost 
ușurată că Lilly avusese decenţa să nu atingă corpul tatălui ei. 
„Cred că i-aș fi pus piedică dacă s-ar fi aplecat să-l sărute”, se 
gândi. 

Mama ei părea să nu își dea seama de nimic din ce se 
întâmpla. Când Mariah o duse lângă sicriu, privi absentă fata 
soţului ei mort și spuse: 

— Mă bucur că s-a spălat pe faţă. Atâta zgomot... atâta 
sânge. 

Mariah i-o încredința pe mama ei lui Rory, apoi se întoarse 
lângă sicriu. „Tati, ar fi trebuit să mai trăiești cel puţin douăzeci 
de ani”, se gândi. „Cineva o să plătească pentru ce ţi-a făcut.” 

Se aplecă și își lipi obrazul de al lui, apoi îi păru rău că o 
făcuse. Carnea aceea tare, rece era a unui obiect, nu a tatălui 
ei. 

Îndreptându-se de spate, șopti: 

— O să am grijă de mami, îţi promit. 


3 

Lillian Stewart se strecură în partea din spate a bisericii după 
ce misa funerară pentru Jonathan începuse deja. Plecă înainte 
de rugăciunile finale, ca să nu se întâlnească cu Mariah sau cu 
mama acesteia după primirea glacială de care avusese parte la 
casa funerară. Apoi, conduse spre cimitir, parcă la ceva distanță 
de intrare și așteptă până ce cortegiul funerar ajunse și apoi 
plecară cu toţii. Abia atunci urcă în mașină și conduse până la 
mormântul lui Jonathan, cobori din mașină și se duse spre 
mormântul lui proaspăt săpat, cu doisprezece trandafiri în braţe. 

Cei care săpaseră mormântul erau pe punctul de a cobori 
sicriul. Se dădură la o parte respectuoși, în timp ce ea 
îngenunche, așeză trandafirii pe sicriu și șopti: 

— Te iubesc, Jon. 

Apoi, palidă, dar calmă, trecu de șirurile de pietre funerare, 
înspre mașină. Doar când urcă în mașină își pierdu cumpătul și 
își îngropă fața în mâini. Lacrimile cu care se luptase până 
atunci începură să i se reverse pe obraji și corpul îi tremura cu 
hohote de plâns. 

Câteva clipe mai târziu, auzi portiera din dreapta 
deschizându-se. Speriată, își ridică privirea, apoi încercă în 
zadar să-și șteargă lacrimile de pe faţă. Nişte braţe alinătoare o 
strânseră și o ținură până ce hohotele de plâns încetară. 

— M-am gândit că vei fi aici, spuse Richard Callahan. Te-am 
văzut fugitiv în spatele bisericii. 

Lilly se smulse din îmbrăţișarea lui. 

— Doamne, crezi că m-a văzut și Mariah sau mama ei? îl 
întrebă, cu voce răgușită și tremurătoare. 

— Nu prea cred. Eu te căutam cu privirea. Nu știam unde te-ai 
dus după ce am plecat de la casa funerară. Dar ai văzut ce 
aglomerată era biserica. 

— Richard, foarte drăguţ din partea ta să te gândești la mine, 
dar nu ești așteptat la prânz? 

— Ba da, dar am vrut mai întâi să văd cum ești. Știu ce mult a 
însemnat Jonathan pentru tine. 

Lillian îl cunoscuse pe Richard Callahan la prima expediţie 
arheologică la care participase cu cinci ani în urmă. Profesor de 
istorie biblică la Universitatea Fordham, îi spusese că studiase 
să devină iezuit, dar se retrăsese din preoţie înainte să depună 
jurământul final. Având un corp atletic și un fel degajat de a fi, îi 


devenise un prieten bun, lucru care o surprinsese oarecum. Știa 
că ar fi fost normal ca el să o judece pentru relaţia sa cu 
Jonathan, dar dacă așa era, nu i-o arătase niciodată. In timpul 
acelei primei expediţii, ea și Jonathan se îndrăgostiseră cu 
disperare unul de celălalt. 

Lilly reuși să zâmbească slab. 

— Richard, îţi sunt recunoscătoare, dar mai bine te duci ca să 
nu întârzii la masă. Jonathan mi-a spus de multe ori că mama lui 
Mariah ţine foarte mult la tine. Sunt sigură că ar ajuta-o dacă ai 
fi lângă ea acum. 

— Mă duc, spuse Richard, dar, Lilly, trebuie să te întreb ceva. 
Ţi-a spus cumva Jonathan că bănuia să fi găsit un manuscris 
incredibil de valoros printre cele pe care le traducea, 
descoperite mai demult într-o biserică veche? 

Lillian Stewart îl privi pe Richard Callahan direct în ochi. 

— Un manuscris vechi valoros? Nu, categoric nu, minţi ea. Nu 
mi-a spus nimic despre așa ceva. 


4 

Pentru Mariah, restul zilei se scurse după tiparul milostiv și 
previzibil al înmormântărilor. Calmă și fără să mai plângă, 
Mariah ascultă acum atentă misa ţinută de prietenul de o viaţă 
al familiei, părintele Aiden O'Brien, un călugăr de la mănăstirea 
Sfântul Francisc de Assisi, din Manhattan. Acesta îl elogie pe 
tatăl ei și rosti rugăciunile la mormântul lui din cimitirul 
Maryrest. După aceea, merseră cu toţii la Ridgewood Country 
Club, unde se organizase un prânz pentru cei care participaseră 
la slujbă. 

Erau peste două sute de oameni acolo. Atmosfera era 
sumbră, dar un Bloody Mary sau două îi înveseliră pe toţi, 
atmosfera căpătând un aer oarecum festiv. Mariah se bucura că 
oamenii povesteau ce tip grozav fusese tatăl ei. Genial. Isteţ. 
Arătos. Fermecător. „Da, da”, se gândi ea. 

Doar la terminarea gustării, după ce Rory plecă spre casă cu 
mama ei, părintele Aiden o trase de-o parte. Încet, chiar dacă nu 
mai era nimeni lângă ei, o întrebă: 

— Mariah, tatăl tău ţi-a marturisit cumva că a avut o 
premoniţie a morţii sale? 

Expresia de pe chipul ei oferea un răspuns cât se poate de 
clar. 

— Tatăl tău a trecut pe la mine miercuri. Mi-a spus că a avut o 
premoniţie. L-am chemat în mănăstire la o cafea. Atunci mi-a 
împărtășit un secret. După cum probabil știi, traducea niște 
pergamente antice găsite într-un seif ascuns al unei biserici 
închise cu ani în urmă, aflată pe punctul de a fi demolată. 

— Da, știam. Mi-a spus ceva; cică sunt uimitor de bine 
conservate. 

— Unul dintre ele are o valoare extraordinară, dacă tatăl tău 
avea dreptate. Mai mult decât în sens financiar, adăugă el. 

Șocată, Mariah se holbă la preotul de șaptezeci și opt de ani. 
În timpul misei, observase că, din cauza artritei, șchiopăta 
destul de rău. Acum, părul lui alb și des accentua cutele 
pronunțate de pe fruntea lui. Era imposibil să nu îi simţi 
îngrijorarea din voce. 

— Ţi-a spus cumva ce conţinea manuscrisul acela? îl întrebă. 

Părintele Aiden privi în jur. Cei mai mulţi oameni erau în 
picioare, luându-și la revedere de la prietenii lor. Era evident că 
aveau să se îndrepte spre Mariah, să își exprime ultimele 


condoleanţe, împreună cu o strângere de mână și inevitabilele 
cuvinte: „Sună-ne dacă ai nevoie de ceva”. 

— Mariah, i se adresă el pe un ton grăbit. Ţi-a vorbit vreodată 
tatăl tău despre o scrisoare care se presupune că a fost scrisă 
de Hristos pentru losif din Arimateea? 

— Da, de mai multe ori de-a lungul anilor. Mi-a zis că fusese în 
Biblioteca Vaticanului, dar nu se știu prea multe despre ea, 
pentru că mai mulţi papi, inclusiv Sixtus al IV-lea, au refuzat să 
creadă că era autentică. A fost furată în timpul domniei lui, prin 
secolul al XV-lea - se presupune că de cineva care credea că 
papa Sixtus plănuia să o ardă. Uluită, întrebă: Părinte Aiden, 
spui că tatăl meu credea că a găsit scrisoarea aceea? 

— Da. 

— Atunci, probabil că i-a cerut cel puţin unui expert să o 
confirme. 

— Mi-a spus că exact asta a făcut. 

— V-a împărtășit despre cine anume e vorba? 

— Nu, dar probabil că au fost mai mulţi, deoarece mi-a zis că 
a regretat că l-a ales pe unul dintre ei. Bineînţeles, intenţiona să 
returneze pergamentul Bibliotecii Vaticanului, dar persoana 
respectivă i-a spus c-ar fi putut obţine o sumă de bani enormă 
pe el de la un colecţionar privat. 

„În perioada de dinainte de Lilly, aș fi fost prima căreia i-ar fi 
spus despre descoperire”, se gândi Mariah, „și mi-ar fi spus cu 
cine ar mai fi avut de gând să se consulte”. Simţi din nou 
amărăciune și regret, privind la mesele din jur. „Mulţi dintre ei 
au fost colegi cu tatăl meu”, se gândi. „Posibil ca tata să se fi 
consultat cu câţiva dintre ei, cum ar fi Charles și Albert, când 
vine vorba de un pergament antic de genul acesta. Dacă - și mă 
rog Domnului să fie așa - nu mami e responsabilă de moartea 
lui, oare să fi fost mai mult decât un jaf cu sfârșit tragic? Oare 
persoana care l-a ucis ar putea fi chiar în această încăpere?” 

Înainte să îi spună părintelui Aiden ce gândea, o văzu pe 
mama ei alergând din nou în încăpere, cu Rory după ea. Aceasta 
se îndreptă direct spre Mariah și părintele Aiden. 

— Nu vrea să plece fără tine! îi explică Rory, nervoasă și 
nerăbdătoare. 

Kathleen Lyons îi zâmbi absentă părintelui Aiden. 

— Aţi auzit ce zgomot? îl întrebă ea. Aţi văzut cât sânge? Apoi 
adăugă: Femeia din fotografii, care era cu Jonathan, a stat lângă 


el astăzi. O cheamă Lilly. De ce a venit? Nu i-a ajuns c-a mers în 
Veneţia cu el? 


5 

Alvirah și Willy Meehan se aflau în călătoria lor anuală la 
bordul vasului Queen Mary 2, când au auzit că bunul lor prieten, 
profesorul Jonathan Lyons, a fost împușcat. Atât de șocată, că 
nici măcar nu își putea exprima tristeţea, cu vocea tremurândă, 
Alvirah îi povesti lui Willy, dar își dădu seama că, în afară de un 
mesaj de condoleanţe lăsat pe un robot telefonic, nu puteau 
face nimic momentan. Aveau să se întoarcă acasă doar în ziua 
înmormântării acestuia. 

Vasul tocmai pornise din Southampton și singura variantă de 
a-l părăsi era cu elicopterul medical. În plus, Alvirah, fiind o 
autoare celebră, fusese invitată ca lector, să povestească 
despre câștigătorii la loterie pe care îi cunoștea și despre faptul 
că unii dintre ei fuseseră păcăliţi și își pierduseră și ultimul 
bănuţ. Era vorba despre oameni care avuseseră două slujbe cea 
mai mare parte a vieţii lor, ajungând apoi să câștige milioane, 
după care erau păcăliți să cumpere hoteluri inexistente sau 
lanțuri de magazine de chilipiruri care nu își puteau plăti chiria 
din vânzarea unor articole gen șervete pentru cocktailuri, inele 
de chei strălucitoare și perne brodate. 

Alvirah le explica întotdeauna ascultătorilor că fusese femeie 
de serviciu, și Willy, instalator, când câștigaseră patruzeci de 
milioane de dolari la loterie. Aleseseră să primească banii în 
prime anuale timp de douăzeci de ani. In fiecare an își plăteau 
mai întâi impozitele și trăiau cu jumătate din ce le rămânea. 
Restul de bani îl investeau cu înțelepciune. 

Pasagerilor le plăceau povestirile lui Alvirah și cumpărau de 
zor exemplare din bestsellerul ei, De la compoturi la complotori. 
Și chiar dacă Alvirah avea inima grea din cauza morții lui 
Jonathan, pentru că fusese un tip grozav, nu lăsa să se vadă. 
Chiar și atunci când oamenii discutară animați posibilele motive 
pentru care fusese ucis acel celebru erudit, nici ea, nici Willy nu 
menţionară că îl cunoscuseră bine pe profesorul Lyons. 

De fapt, îl cunoscuseră pe Jonathan într-o croazieră din 
Veneţia spre Istanbul, cu doi ani în urmă, când Alvirah ţinuse o 
prelegere. Ea și profesorul Lyons participaseră fiecare la 
prelegerile celuilalt, iar ea fusese atât de fascinată de povestirile 
lui fermecătoare despre Egiptul, Grecia și Israelul antice, încât, 
în felul ei direct, îl invitase să cineze cu ei. Profesorul acceptase 


numaidecât, dar adăugase că avea o însoţitoare, așa că aveau 
să iasă în patru. 

„Atunci am cunoscut-o pe Lilly”, îi trecu prin minte lui Alvirah 
din nou și din nou, pe toată durata croazierei. „Mi-a plăcut foarte 
mult de ea. Era deşteaptă, atrăgătoare, în felul acela care-ţi dă 
de înţeles că a fost mereu atrăgătoare; pun pariu că la șase ani 
știa deja ce haine îi stăteau bine. Era la fel de pasionată de 
arheologie ca profesorul Jon și avea la fel de multe diplome ca 
el. Nu își dădea aere și nu era cu două fețe, fiind îndrăgostită 
nebunește de Jonathan Lyons, chiar dacă era mult mai tânără 
decât el.” 

Alvirah, bineînţeles, îl căutase pe profesorul Jonathan Lyons 
pe Google și știa că era însurat și avea o fiică pe nume Mariah. 

— Dar, Willy, presupun că el și soția lui s-au îndepărtat unul 
de celălalt, îi spusese Alvirah soțului ei. Se mai întâmplă, să știi. 
Chiar dacă, uneori, soții rămân totuși împreună. 

Willy avea modul lui propriu de a fi de acord cu Alvirah când 
aceasta ajungea la concluzii definitive. 

— Ca de obicei, ai pus punctul pe „i”, îi spusese el, deși nu își 
putea imagina nici în ruptul capului să se uite măcar la o altă 
femeie când era atât de norocos să o aibă pe iubita lui Alvirah. 

În ultima zi a călătoriei, după ce debarcaseră în Istanbul, cum 
oamenii se bucuraseră sincer de timpul petrecut împreună, toți 
începuseră să lanseze invitaţii grăbite, spunându-le noilor lor 
prieteni că trebuiau neapărat să îi viziteze în Hot Springs, sau în 
Hong Kong, sau pe insuliţa lor, aflată la doar o călătorie cu barca 
depărtare de St. John. Alvirah spusese: 

— Willy, îţi dai seama ce faţă ar face dacă am veni claie peste 
grămadă la ei? Știi că e doar un mod frumos de a spune că le-a 
plăcut compania noastră. 

Tocmai de aceea, la șase luni după ce se întorseseră în 
Central Park South din călătoria lor de la Veneţia la Istanbul, 
fuseseră uluiţi să primească un telefon de la profesorul Jonathan 
Lyons. Chiar dacă nu începuse prin a se prezenta, Alvirah nu 
avea cum să nu recunoască vocea aceea caldă, rezonantă. 

— Sunt Jon Lyons. Le-am povestit atât de multe lucruri despre 
voi soției și fiicei mele, că ţin morţiș să vă cunoască. Dacă marți 
e în regulă pentru voi, fiica mea, Mariah, care locuiește în 
Manhattan, vă poate lua și aduce aici, în Garden State, iar la 
sfârșitul serii vă duce înapoi. 


LU 


Alvirah fusese încântată de invitaţie, dar după ce închisese 
telefonul, spusese: 

— Willy, mă întreb dacă soţia lui știe despre Lilly. Nu uita să-ți 
ţii limba în frâu. 

La șase și jumătate fix, în următoarea seară de marți, portarul 
sună prin interfon la apartamentul soţilor Meehan din Central 
Park South, ca să anunţe că domnișoara Lyons sosise să-i ia cu 
mașina. 


Dacă Alvirah îl plăcuse pe Jonathan Lyons, reacţionă la fel de 
puternic față de fiica lui. Mariah era prietenoasă și caldă, și nu 
numai că se ostenise să citească în întregime cartea scrisă de 
Alvirah, dar mai și lucra într-un domeniu în care încerca să îi 
ajute pe oameni să investească raţional și cu riscuri minime. 
Până să ajungă în Mahwah, New Jersey, Alvirah se hotărâse deja 
că Mariah era genul de persoană la care voia să-i trimită pe unii 
dintre câștigătorii ei la loterie, mai ales pe cei care pierduseră 
deja prea mult din câștiguri în scheme nebunești. 

Abia când ajunseră pe alee, cu voce ezitantă, Mariah întrebă: 

— Tatăl meu v-a spus că mama suferă de demenţă? Ea e 
conștientă de asta și încearcă să o ascundă, dar dacă vă 
întreabă același lucru de două sau de trei ori, să știți de ce o 
face. 

Serviră cocktail-uri în biroul lui Jonathan, deoarece acesta era 
sigur că Alvirah ar fi vrut să vadă unele dintre artefactele pe 
care le colecţionase de-a lungul anilor. Betty, menajera, le 
pregătise o masă delicioasă și, între ei fie vorba, Mariah și tatăl 
ei acoperiseră cu succes lipsurile din conversaţia drăguţei, 
delicatei și tot mai vârstnicei Kathleen Lyons. Fusese o seară 
stimulantă și plăcută, Alvirah fiind sigură că era doar prima din 
multele care aveau să vină. 

În timp ce își luau rămas-bun, Kathleen întrebă brusc cum îl 
cunoscuseră Willy și Alvirah pe Jonathan. Când îi spuseseră că 
fusese recent într-o croazieră din Veneţia spre Istanbul, aceasta 
se supără. 

— Voiam atât de mult să merg în călătoria aceea, zise ea. Ne- 
am petrecut luna de miere în Veneţia, v-a spus cumva Jonathan? 

— Draga mea, ţi-am zis cum i-am cunoscut pe soţii Meehan și 
îți amintești că doctorul te-a avertizat că n-ar fi fost înţelept să 
mergi în călătoria aceea, îi spuse Jonathan Lyons cu blândeţe. 


Pe drum spre casă, Mariah întrebă brusc: 

— Lillian Stewart a fost în călătoria în care l-aţi cunoscut pe 
tatăl meu? 

Alvirah ezită, încercând să se decidă ce să spună. „N-am de 
gând să mint, și cred că Mariah a ghicit deja că Lilly a fost cu 
noi.” 

— Mariah, nu crezi că este o întrebare pe care ar trebui să i-o 
pui tatălui tău? sugeră ea. 

— L-am întrebat deja. A refuzat să-mi răspundă, dar mi-ai 
confirmat bănuiala prin faptul că ai fost evazivă. 

Alvirah stătea în faţă, cu Mariah. Willy ocupa, confortabil și 
mulțumit, bancheta din spate, iar Alvirah era sigură că, dacă ar 
fi auzit despre ce vorbeau, ar fi fost fericit că nu e implicat în 
conversaţie. Din emoția care se simţea în vocea lui Mariah, știa 
că era pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

— Mariah, spuse ea, tatăl tău este foarte drăgăstos și atent cu 
mama ta. E mai bine ca unele lucruri să rămână așa cum sunt, 
mai ales că mintea mamei tale începe să cedeze. 

— Nu a cedat chiar atât de rău încât să nu-și amintească 
totuși ce mult voia să meargă în călătoria aceea, spuse Mariah. 
V-a spus că au mers în Veneţia în luna lor de miere. Mami știe 
că e bolnavă. A vrut să meargă cât mintea încă îi mai 
funcționează. Acum însă, că a intrat în scenă Lillian, presupun 
că tati a găsit un specialist care să o convingă pe mami că n-ar 
fi suportat călătoria. Uneori se întristează foarte tare din cauza 
asta. 

— Ştie despre Lilly? întrebă Alvirah direct. 

— Poţi să crezi că tata o invita și pe ea la cină, împreună cu 
alţii care mergeau în expedițiile anuale? Nu mi-am dat seama că 
au o relaţie, dar mama a găsit niște fotografii cu ei doi în biroul 
tatei. Mi le-a arătat și mie și i-am spus tatei să n-o mai cheme în 
casa noastră, dar mama mai întreabă uneori despre ea și atunci 
se înfurie. 

În ultimul an, merseseră în mod regulat cu Mariah să îi 
viziteze pe Jonathan și pe Kathleen, și Mariah avea dreptate. 
Kathleen, chiar și cu pierderile ei de memorie constante, 
menţiona deseori despre călătoria în Veneţia. 

lată la ce se gândea Alvirah când Queen Mary 2 ajunse în 
portul din New York. „Cam acum, Jonathan trebuie să fie deja în 
mormânt. Odihnească-se în pace.” 


Apoi, cu simţul ei infailibil pentru apropierea necazurilor, 
adăugă: „Și, te rog, ajută-le pe Kathleen și Mariah. Și te mai rog, 
Doamne, fă să se descopere că Jonathan a fost ucis de un 
intrus”, adăugă ea cu înflăcărare. 


6 

Toată ziua, Greg Pearson arsese de nerăbdare să-i spună lui 
Mariah că îi înţelegea durerea și că voia să o împărtășească cu 
ea. Dorea să-i poată zice cât de dor avea să-i fie de tatăl ei. Voia 
să-i spună cât de recunoscător îi era lui Jonathan, pentru că îl 
învățase atât de multe, nu doar despre arheologie, ci și despre 
viaţă. 

Când colegii și prietenii lui Jon spuneau povești despre el, 
despre cât de săritor fusese, dorise să le spună și el povestea lui 
- cum că îi mărturisise lui Jon ce nesigur fusese în adolescenţă. 
„l-am spus lui Jon că eu eram tipul din liceu care s-a oprit din 
creștere la 1,67, când ceilalţi băieţi s-au înălțat până la 1,87 și 
1,90. Eram un molâu slăbănog, imaginea perfectă pentru 
tocilarul anului. N-am fost primit în nici o echipă sportivă în care 
am încercat să intru. In cele din urmă, am ajuns până pe la 1,77 
m în facultate, dar era prea târziu. Cred că mă așteptam să-i fie 
milă de mine, dar nici vorbă de așa ceva. Jonathan doar a râs. 
«Deci ai petrecut mai multă vreme învățând decât vârând mingi 
de baschet printr-un inel», mi-a spus el. «Ai clădit o companie 
de succes. Scoate-ţi albumul școlar din liceu și caută-i pe tipii 
care erau consideraţi tari în școală. Sunt sigur că vei descoperi 
că majoritatea abia își duc traiul de pe-o zi pe alta.» 

l-am spus lui Jon că îi căutasem pe câţiva dintre ei, mai ales 
pe cei care îmi făcuseră zile fripte, și avea dreptate. Bineînţeles 
că unii se descurcau bine, dar cei care fuseseră huligani au 
ajuns niște rupti în coate. 

M-a făcut să mă simt bine în pielea mea”, voise Greg să 
spună. „Nu numai că mi-a împărtășit din cunoștințele sale 
incredibile despre Antichitate și arheologie, dar m-a făcut să mă 
și simt bine.” 

Greg s-ar fi oprit acolo. Ar fi fost inutil să adauge că îi spusese 
lui Jonathan că, în pofida succesului său, era încă dureros de 
timid, un retras la petreceri, fără cele mai de bază aptitudini de 
a face conversaţie de complezenţă sau că Jonathan îi sugerase 
să găsească o femeie vivace, vorbăreaţă. 

„Nu va observa niciodată că ești tăcut și se va ocupa ea de 
toată conversaţia la petreceri. Știu cel puţin trei tipi cu astfel de 
soţii, și se potrivesc de minune.” 

lată la ce se gândea Greg în timp ce o urma pe Mariah afară 
din Country Club. Se ţinu puţin în urma ei până când un valet îi 


aduse părintelui Aiden mașina, iar îngrijitoarea o ajută pe mama 
lui Mariah să urce în limuzina neagră pe care le-o pusese la 
dispoziţie directorul casei funerare. 

Apoi, se duse la ea. 

— Mariah, a fost o zi îngrozitoare pentru tine. Sper că înţelegi 
cât de dor ne va fi tuturor de el. 

Mariah încuviinţă din cap. 

— Știu, Greg. Mersi. 

El voi să adauge: „Ce-ar fi să luăm cina împreună, cât mai 
curând?” dar cuvintele îi îngheţară pe buze. Incepuseră să se 
întâlnească cu câţiva ani în urmă, dar după ce o sunase 
insistent mai mult timp, ea îi dăduse de înţeles că se întâlnea cu 
altcineva. El își dăduse seama că încerca doar să scape de el. 

Acum, privind durerea din ochii ei de un albastru-închis și felul 
în care soarele de după-amiază îi accentua șuviţele din părul 
lung până la umeri, Greg dorea să-i spună că încă era 
îndrăgostit de ea și că ar fi făcut pe dracu-n patru pentru ea. În 
schimb, zise: 

— Te sun săptămâna viitoare să văd cum se simte mama ta. 

— Drăguţ din partea ta. 

Îi tinu portiera în timp ce ea urcă în limuzină, apoi o închise 
fără tragere de inimă în urma ei. O privi, fără să știe că era 
observat la rândul lui, în timp ce mașina ieșea încet pe aleea 
circulară. 

Richard Callahan se număra printre invitaţii aflaţi pe picior de 
plecare, care se așezaseră în șir să-și aștepte mașinile. Văzuse 
cum i se lumina fața lui Greg ori de câte ori Mariah venea la 
vreuna dintre cinele date de Jonathan, dar simţise și că aceasta 
nu era interesată. Bineînţeles, lucrurile se puteau schimba, 
acum că tatăl ei a murit, se gândi el. „S-ar putea să fie mai 
receptivă faţă de un tip care ar putea și ar face orice pentru ea.” 

„Mai ales”, se gândi Richard în timp ce valetul îi aduse lângă 
bordură Volkswagenul vechi de opt ani, „dacă bârfele pe care le- 
am auzit la masă sunt adevărate. Din câte am înţeles, 
îngrijitoarea aceea le-a spus multe vecinilor despre cât de 
furioasă devenea Kathleen când începea să vorbească despre 
relaţia lui Jon cu Lilly. Rory nu avea de ce să le zică despre Lilly. 
Nu era treaba lor - nici a lui Rory. Kathleen era singură cu 
Jonathan în noaptea în care a fost împușcat. Mariah trebuie să 
știe că mama ei ar putea fi suspectată de moartea lui. Detectivii 


aceia ne vor suna pe mine, Lilly, Greg, Albert și Charles și vor 
dori să se întâlnească cu noi toţi. Ce-ar trebui să le spunem? 
Până acum, mai mult ca sigur știu că Lilly și Jonathan aveau o 
relație și că soția lui, Kathleen, era îngrozitor de supărată din 
cauza asta.” 

Richard îi lăsă bacșiș valetului și urcă în mașină. Pentru o 
clipă, a fost tentat să se oprească să vadă cum se simțeau 
Kathleen și Mariah, dar apoi se gândi că, probabil, ar fi fost mai 
bine pentru ele să fie lăsate în pace o vreme. Pornind înspre 
casă, se gândi la expresia şocată pe care o văzuse pe fața lui 
Mariah când părintele Aiden vorbise cu ea, chiar înainte să se 
încheie masa. 

„Oare ce i-a spus părintele Aiden?” se întrebă. Acum, că 
înmormântarea se terminase, oare detectivii aceia aveau să 
constate că nu exista altă explicaţie pentru moartea lui Jonathan 
decât că soţia lui a apăsat pe trăgaci în seara de luni? 


7 

Charles Michaelson și Albert West merseseră împreună cu 
mașina din Manhattan ca să își prezinte ultimele omagii 
vechiului lor prieten și coleg Jonathan Lyons. Ambii erau experți 
în studiul pergamentelor antice, dar asemănarea dintre ei se 
încheia aici. Michaelson, nerăbdător din fire, avea o încruntătură 
permanentă pe frunte. În plus, corpolența lui impunătoare era 
de ajuns să le inspire frică studenţilor nepregătiţi. Sarcastic 
până la limita cruzimii, îi făcuse pe mulţi doctoranzi să plângă în 
timp ce-și susțineau teza de doctorat. 

Albert West era mic și slab. Studenţii lui mai glumeau și 
ziceau că acea cravată pe care o purta i se freca de șireturi. 
Vocea lui, surprinzător de puternică și întotdeauna plină de 
pasiune, îi captiva pe auditori în timpul prelegerilor în care le 
prezenta minunile istoriei antice. 

Michaelson era divorţat de multă vreme. După douăzeci de 
ani, soţia lui nu mai putuse suporta temperamentul lui irascibil 
și îl părăsise. Dacă el suferise cumva din pricina aceasta, nu 
lăsase niciodată să se vadă. 

West fusese burlac toată viaţa. Sportiv împătimit, îi plăcea să 
meargă în drumeții primăvara și vara, și la schi, toamna târziu și 
iarna. Ori de câte ori putea, își petrecea weekendurile făcând 
una din aceste activităţi. 

Relaţia dintre cei doi era la fel cu cea pe care o avuseseră cu 
Jonathan Lyons - se baza pe pasiunea lor pentru manuscrise 
antice. 

Albert West încerca să se hotărască dacă să-i spună lui 
Michaelson despre apelul pe care îl primise de la Jonathan Lyons 
cu o săptămână și jumătate în urmă. Știa că Michaelson îl 
considera un rival și că ar fi fost jignit să afle că Jonathan se 
consultase mai întâi cu el în legătură cu un pergament vechi de 
două mii de ani. 

Pe drum înapoi de la Country Club, West se hotărî să întrebe. 
Așteptă până ce Michaelson viră pe West 56th Street de pe 
West Side Highway. În câteva minute doar, Michaelson avea să 
ajungă la apartamentul lui West din apropiere de Eight Avenue, 
după care urma să traverseze orașul spre Sutton Place, unde 
locuia el. 

West se hotări să fie direct. 


— Charles, ţi-a spus cumva Jonathan că se poate să fi găsit 
scrisoarea către losif din Arimateea? întrebă. 

Michaelson se holbă la el o fracțiune de secundă înainte să 
oprească mașina, în timp ce semaforul se schimbă din galben în 
roșu. 

— Scrisoarea Arimateea! Dumnezeule, Jonathan mi-a lăsat un 
mesaj pe celular în care îmi zicea că credea că găsise ceva 
incredibil de important și că ar vrea să-mi dau cu părerea. Nu 
mi-a spus niciodată despre ce era vorba. L-am sunat mai târziu 
în ziua aceea și i-am lăsat mesaj că bineînţeles că mă interesa 
orice document avea. Dar nu m-a mai contactat. Ai văzut 
scrisoarea? Ti-a arătat-o? Există vreo șansă cât de mică să fie 
autentică? 

— Aş vrea s-o fi văzut, dar răspunsul este „nu”. Jon m-a sunat 
să-mi spună despre asta cu vreo două săptămâni în urmă. Mi-a 
zis însă că e convins că era Scrisoarea Arimateea. Știi ce calm e 
Jonathan de obicei, dar de data aceea era entuziasmat, sigur că 
avea dreptate. L-am avertizat că deseori aceste așa-numite 
descoperiri se dovedesc a fi false și s-a calmat admițând că e 
posibil să se fi pripit cu concluziile. Mi-a zis că i-o va mai arăta 
cuiva și va reveni, dar n-a mai făcut-o. 

Următoarele câteva minute, bărbaţii rămaseră tăcuţi, până 
ajunseseră la clădirea în care locuia Albert West. 

— Pai, să sperăm că dacă era autentică și o ţinea în casă, n-a 
găsit-o nebuna de nevastă-sa, spuse Michaelson cu amărăciune. 
Dacă a găsit-o, mai mult ca sigur c-a rupt-o dacă a crezut că era 
importantă pentru el. 

In timp ce deschidea ușa mașinii, Albert West spuse: 

— Sunt pe deplin de acord cu tine. Mă întreb dacă Mariah știe 
despre scrisoare. Dacă nu, mai bine i-am spune s-o caute. E mai 
mult decât nepreţuită. Mersi că m-ai adus, Charles. 

Charles Michaelson încuviinţă din cap. În timp ce se îndepărta 
de bordură, spuse cu voce tare: 

— Nimic, nici măcar o scrisoare scrisă de Hristos pentru losif 
din Arimateea nu e nepreţuită dacă găsești ofertantul potrivit. 


8 

La biserică, detectivii Benet și Rodriguez observaseră că 
Lillian Stewart se furișase în lăcașul de cult mult după începerea 
slujbei și plecase devreme. O urmăriseră până la cimitir și, cu 
ajutorul unui binoclu, o văzuseră ducându-se la mormânt, apoi îl 
observaseră pe Richard Callahan urcând cu ea în mașină și 
îmbrăţișând-o. 

— Ce zici de asta? întrebă detectivul Rodriguez, în timp ce se 
întorceau la sediul procuraturii din Hackensack, oprindu-se doar 
ca să își cumpere câte o cafea. In cele din urmă, ajunseră la 
birou și se uitară peste notițele despre caz. 

Fruntea lui Simon Benet era plină de sudoare. 

— N-ar fi fost super să funcţioneze și aerul condiţionat pe aici? 
se plânse. De ce naiba nu mi-am luat cafea cu gheață? 

— Pentru că nu-ţi place cafeaua cu gheaţă, răspunse 
Rodriguez calmă. Nici mie. 

Zâmbiră scurt. Simon Benet se gândi din nou că admirase 
întotdeauna capacitatea Ritei de a dibui discrepanţele din 
declaraţiile cuiva, așa încât părea că aștepta cu nerăbdare să îl 
ajute pe martor, nu să îl prindă cu minciuna. 

Făceau o echipă destul de bună. Benet abordă subiectul: 

— Ingrijitoarei ăleia, Rory, îi place să vorbească. Ne-a dat o 
grămadă de informaţii despre ce s-a întâmplat în casă în seara 
de luni. Să vedem ce avem. Incepu să citească din notițe. Rory e 
liberă de obicei în weekend, dar îngrijitoarea care vine în locul ei 
a rugat-o să schimbe turele, pentru că avea o nuntă în familie. 
Rory a fost de acord, dar îngrijitoarea cealaltă nu s-a mai putut 
întoarce până luni seara, când profesorul Lyons i-a zis lui Rory 
să se ducă oricum acasă, că putea să aibă grijă și singur de 
soţia lui pentru o noapte. 

Benet continuă: 

— A zis că profesorul Lyons fusese în New York în ziua aceea 
și că părea obosit, ba chiar deprimat când a ajuns acasă, la ora 
cinci. A întrebat-o cum s-a simţit soţia lui, și Rory i-a spus că a 
fost foarte agitată. Menajera, Betty Pierce, le-a servit cina la ora 
șase. Rory plănuia să se vadă cu o prietenă pentru o cină mai 
târzie în Manhattan, dar a mâncat cu ei. Doamna Lyons a tot 
spus că voia să meargă din nou în Veneţia. În cele din urmă, ca 
să o împace, profesorul i-a promis că vor merge cât de curând, 
într-o a doua lună de miere. 


— Asta, evident, nu a fost cea mai potrivită replică, comentă 
Rodriguez, pentru că din spusele lui Rory reiese că doamna 
Lyons s-a supărat și a rostit ceva de genul: „Adică o să mă iei pe 
mine în locul lui Lilly? Nu te cred.” După aceea nu s-a mai uitat 
la el, a închis ochii și a refuzat să mai mănânce. Rory a dus-o 
sus, a băgat-o în pat și ea a adormit imediat. 

Detectivii se uitară unul la celălalt. 

— Nu-mi amintesc dacă Rory a menţionat sau nu ceva despre 
medicamentele pe care i le-a dat doamnei Lyons în seara aceea, 
recunoscu Benet. 

Rodriguez îi răspunse: 

— A specificat că doamna Lyons era atât de obosită, încât n-a 
mai fost nevoie, că în vreme ce ea cobora, Betty Pierce tocmai 
pleca, și profesorul își dusese a doua ceașcă de cafea în birou. 
Rory s-a oprit să-l anunţe că pleca și ea. 

— Cam asta e tot, încheie Rita. Rory a verificat ușa de la 
intrare când a ieșit, să se asigure că era încuiată. Ea și Betty 
Pierce ieșeau mereu pe ușa de la bucătărie, pentru că mașinile 
lor erau parcate în spatele casei. A jurat că și ușa aceea era 
încuiată. Nu știa că profesorul Lyons ţinea un pistol într-unul din 
sertarele din biroul lui. 

Își închiseră amândoi carneţelele. 

— Deci avem o casă în care, în mod normal, s-ar fi aflat și o 
îngrijitoare, nici un semn de intrare forțată, o femeie care suferă 
de demență, foarte furioasă pe soţul ei și care a fost găsită într- 
un dulap, ţinând în mâini arma cu care a fost ucis. Dar spunea 
fără oprire: „Atâta zgomot... atâta sânge”. Ar putea însemna că 
împușcătura a trezit-o, și ar fi foarte ușor să i se însceneze 
crima, dacă nu a comis-o ea. Benet bătu cu degetele pe braţul 
scaunului, un obicei de-al lui atunci când gândea cu voce tare. 
Și n-am putut vorbi imediat cu ea nici acasă, nici la spital, la cât 
de isterică era, iar mai târziu era dopată cu medicamente. 

— Mai avem și o fiică mânioasă pe relaţia dintre tatăl ei și 
amanta acestuia, care probabil că are tutelă asupra mamei în 
caz că decedează tatăl, spuse Rita. Și am mai putea privi 
lucrurile și din unghiul acesta: dacă Jonathan Lyons s-ar fi 
hotărât vreodată să divorțeze de soția lui, Kathleen, și să se 
căsătorească cu Lillian Stewart, bunurile lor ar fi fost împărțite, 
iar Mariah Lyons ar fi rămas pe deplin responsabilă de mama ei. 


Simon Benet se lăsă pe spate în scaun, Își scoase batista și se 
șterse pe frunte. 

— Mâine-dimineaţță încercăm să vorbim din nou cu soţia 
decedatului și cu Mariah. Așa cum știm amândoi, majoritatea 
cazurilor de genul acesta se dovedesc a fi chestiuni de familie. 
Făcu o pauză. Și să aranjăm cu cineva să repare aerul 
condiționat! 


9 

Era ora trei când mașina funerară le lăsă pe Mariah, pe mama 
ei și pe Rory acasă, după prânzul de la Ridgewood Country Club. 

Imediat ce intrară în casă, Rory spuse pe un ton grijuliu: 

— Acum, Kathleen, fiindcă n-ai dormit prea bine noaptea 
trecută și te-ai trezit foarte devreme, ce-ar fi să te schimbi în 
ceva confortabil și să încerci să dormi puţin sau să te uiţi la 
televizor? 

Mariah își dădu seama că își ţinea respiraţia. „Dumnezeule, te 
rog, fă ca mama să nu insiste să se ducă în dulapul din biroul 
tatei”, se gândi. Dar, spre ușurarea ei, aceasta o însoţi de 
bunăvoie pe Rory pe scări, spre dormitorul ei. 

„Chiar nu știu cum m-aș fi descurcat dacă ar fi făcut vreo 
criză tocmai acum”, se gândi, Mariah. „Am nevoie de liniște. 
Trebuie să mă gândesc.” Așteptă până ce se asigură că mama 
ei și Rory intrară în dormitorul mamei sale și închiseră ușa, după 
care urcă grăbită scările spre camera ei. Își schimbă fusta și 
haina și-și luă pe ea un pulover de bumbac, pantaloni și sandale, 
pentru ca apoi să coboare din nou. Se îndreptă spre bucătărie, 
își pregăti o ceașcă de ceai și se duse în încăperea unde serveau 
micul dejun, așezându-se pe unul dintre scaunele capitonate în 
timp ce scoase un oftat. 

„Mă doare fiecare oscior”, se gândi, în vreme ce sorbi din ceai 
și încercă să se concentreze asupra evenimentelor care 
avuseseră loc în săptămâna aceea. „Mă simt de parcă tot ce s-a 
întâmplat de când am ajuns aici, luni seara, e învăluit în ceaţă.” 

Încercând să gândească lucrurile la rece, începu să retrăiască 
seara aceea din momentul în care sosise poliția. „Mama era într- 
o stare atât de gravă, că au chemat o ambulanţă”, își aminti. 
„La spital am stat lângă ea toată noaptea. Gemea și plângea. 
Bluza mi-era toată pătată cu sânge, după ce m-am aplecat 
peste tata și l-am îmbrățișat. Asistenta a fost drăguță și mi-a dat 
un halat de bumbac din stocul pentru pacienţi. Mă întreb ce s-a 
întâmplat cu bluza mea. De obicei, când pleci din spital, îți 
înapoiază hainele într-o pungă de plastic, chiar dacă sunt 
pătate. Sunt sigură că a reţinut-o poliţia, ca dovadă, deoarece 
era pătată cu sânge. 

Mai bine că nu i-au dat drumul lui mami până marţi seara, 
pentru că în felul acesta n-a văzut tot ce-a făcut poliţia prin 
casă, care a fost declarată scenă a crimei. Au întors pe dos 


biroul lui tati. Betty mi-a spus că au căutat amprente peste tot și 
că au verificat toate ferestrele și ușile de la parter. Sertarul de 
jos, de la biroul lui tati, unde își ţinea arma, era deschis când am 
ajuns acasă luni seara, deși sertarul acela era întotdeauna 
încuiat.” 

Mariah clătină din cap când își aminti fără să vrea că mama ei 
se pricepea de minune să găsească chei, indiferent unde le 
ascundeau ei. Involuntar, se gândi la incidentul de anul trecut, 
când mama ei se furișase din casă goală-pușcă, în miez de 
noapte. Fosta  îngrijitoare de weekend trebuia să o 
supravegheze, dar uitase să seteze alarma în camera acesteia. 
Nu o alină prea mult faptul că noua îngrijitoare de weekend era 
grozavă. 

„Dar mama nu avea cum să intre în biroul lui tati și să descuie 
sertarul dacă el era acolo”, se gândi. „Arma aceea se prea poate 
să fi fost ţinută altundeva timp de luni sau poate chiar ani de 
zile. Sunt sigură, sau cel puţin cred că sunt, că pe tati nu îl mai 
pasiona de mult să meargă la poligon.” 

Chiar și cana caldă pe care o ţinea în mâini nu putu împiedica 
fiorul rece care îi străbătu corpul. „Obișnuia să o ducă pe mama 
cu el la poligon. Voia să vadă dacă s-ar descurca. Asta a fost cu 
zece ani în urmă. Pe atunci, zicea că mama e o ţintașă destul de 
bună.” 

Incercând să evite direcţia îngrozitoare în care se îndrepta 
acel șir de gânduri, Mariah se forță să se gândească la 
conversaţia pe care o avusese cu părintele Aiden chiar înainte 
să plece de la Country Club. „Tata s-a dus să-l vadă pe părintele 
Aiden cu nouă zile în urmă și i-a spus că bănuia că ar fi găsit 
scrisoarea pe care probabil o scrisese lisus către losif din 
Arimateea. Tata a pretins că i se confirmase că acesta era 
pergamentul furat din Biblioteca Vaticanului prin anii 1400. Oare 
ce expert a văzut-o? Dar stai așa! Părintele Aiden spunea că 
tata era supărat pentru că unul dintre experţi fusese interesat 
doar de valoarea ei financiară. Dacă părintele Aiden a înţeles 
bine, înseamnă că tata le-a arătat-o mai multor persoane. 

Unde este pergamentul acum? Dumnezeule, oare e pe aici, 
prin dosarele tatei? Va trebui să îl caut, dar la ce bun? Nu l-aș 
recunoaște, printre toate pergamentele pe care le studia. Dar 
dacă tata chiar îl avea și a intenţionat să îl returneze Bibliotecii 
Vaticanului, oare a fost furat după ce a fost împușcat?” 


Mariah tresări când auzi țârâitul telefonului din bucătărie și 
fugi să răspundă. Era detectivul Benet. O întrebă dacă putea 
trece împreună cu detectivul Rodriguez pe acolo în dimineața 
următoare, în jur de ora unsprezece, să discute cu Mariah și cu 
mama ei. 

— Bineînţeles, spuse ea. 

Mariah își dădu seama că vorbea șoptit fiindcă gâtlejul i se 
încordase atât de tare, încât de-abia mai putea rosti vreun 
cuvânt. 


10 

Lloyd și Lisa Scott, un cuplu în jur de șaizeci de ani, erau 
vecini cu Jonathan și Kathleen Lyons de douăzeci și cinci de ani. 
Lloyd era un avocat de succes, iar Lisa, fost fotomodel, își 
transformase dragostea pentru bijuterii într-o afacere. Își crea 
propriile modele din cristal și pietre semiprețioase pentru mulţi 
clienţi privaţi. Unele modele erau produsul imaginaţiei sale. 
Altele erau inspirate din propria colecţie de pietre preţioase 
adunate din toată lumea. Colecţia ei personală valora acum 
peste trei milioane de dolari. 

Chel, cu o statură impunătoare și cu ochi de un albastru-pal, 
Lloyd nu părea să se potrivească deloc cu frumoasa lui soţie. 
După treizeci de ani de fericire conjugală, uneori se mai trezea 
încă în timpul nopţii întrebându-se oare ce văzuse ea la el. 
Marea lui plăcere era să-i permită să iubească ceea ce el numea 
în glumă „fleacurile” ei. 

După ce căzuseră de acord că nu avea sens să tot facă 
drumuri până la caseta de valori de la bancă, instalaseră recent 
un seif, pare-se imposibil de jefuit, în podeaua dulapului din 
garderoba Lisei și un sistem de alarmă de ultimă oră. 

Soții Scott aveau o a doua locuinţă în Manhattan pentru 
situaţiile în care rămâneau peste noapte în New York pentru 
afaceri sau evenimente sociale. Dar, pe masură ce reputaţia și 
venitul lui Lloyd au continuat să crească, nici unul din ei nu voia 
să părăsească frumoasa casă în stil Tudor, din cărămidă și stuc, 
pe care o moștenise Lloyd de la mama sa. Le plăceau vecinii și 
cartierul. De pe veranda din spatele casei puteau vedea Munții 
Ramapo. Amândoi erau pasionaţi de călătorii și preferau să își 
cheltuiască banii pe hoteluri de primă clasă din întreaga lume 
decât pe „vile scumpe sau pe vreo casă la ocean, în Hamptons”, 
cum zicea Lloyd. 

Se aflau în Japonia când au auzit despre moartea lui Jonathan 
și se întoarseră acasă doar în dimineaţa de după înmormântare. 
Cunoscând și starea lui Kathleen, se îngrijoraseră amândoi la 
gândul că aceasta putea fi implicată în vreo tragedie. 

Imediat ce își lăsară bagajele acasă, în Mahwah, sâmbătă 
dimineaţa, se grăbiră la vecinii lor. Le deschise Mariah, vizibil 
amărâtă, care însă îi întrerupse când încercară să își exprime 
condoleanţele. 


— Sunt doi detectivi în casă, le spuse ea. Vorbesc cu mama. 
Ne-au sunat aseară și au cerut să vină să discute cu noi. 

— Nu-mi place treaba asta, se răsti Lloyd. 

— Păi, era singură cu tata în noaptea aceea... Vocea lui 
Mariah se pierdu, dar încercă să-și păstreze calmul, izbucnind în 
cele din urmă: Lloyd, n-are sens. Mama nici măcar nu pricepe ce 
se întâmplă. Azi-dimineaţă m-a întrebat de ce n-a venit tata la 
micul dejun. 

Lisa își privi soțul. Așa cum se așteptase, pe faţa acestuia se 
contura încet o expresie de genul „bătălia a început”. 
Încruntându-și ușor fruntea ridată, acesta își miji ochii în spatele 
ochelarilor și spuse: 

— Mariah, aici suntem pe teritoriul meu. Nu vreau să mă bag, 
dar indiferent dacă mama ta înțelege ce se întâmplă sau nu, n- 
ar trebui să răspundă la întrebările poliţiei fără asistenţă legală. 
Lasă-mă să intru cu tine, să ne asigurăm că o protejăm. 

Lisa îi cuprinse lui Mariah faţa cu mâinile. 

— Ne vedem mai târziu, promise ea, întorcându-se și ieșind 
din casă. 

Era o zi fierbinte chiar și pentru luna august. Când ajunse 
acasă, Lisa setă aparatul de aer condiţionat pe o temperatură 
mai scăzută și se duse în bucătărie, aruncând în trecere o 
privire în living. Totul era la locul lui și o cuprinse senzația aceea 
de liniște care urmează inevitabil unei vacanțe. „Indiferent cât 
de frumos e într-o călătorie și cât de mult ţi-a plăcut, tot acasă e 
mai bine”, gândi. 

Se hotărî să nu ronţăie nimic. Sărise peste micul dejun în 
avion, dar, cu toate astea, voia să mănânce prânzul cu Lloyd, 
când acesta avea să se întoarcă. Cu siguranţă o să-i fie foame și 
lui. Fără să se uite, știa că menajera lor de încredere de peste 
douăzeci de ani le umpluse frigiderul. Alungând din nou impulsul 
de a lua un biscuit cu brânză sau ceva asemănător, se întoarse 
în hol, luă geanta în care erau bijuteriile cu care călătorise și 
urcă în dormitorul principal. 

Puse geanta pe pat, o deschise și scoase săculeţii de piele 
plini cu bijuterii. „Măcar de data asta l-am ascultat pe Lloyd și n- 
am luat la fel de multe ca de obicei”, își spuse. „Dar ce n-aș fi 
dat să-mi fi luat smaraldele cu mine pentru cina alături de 
căpitanul vasului.” 


Scoase inelele, brăţările, cerceii și colierele din săculețe, le 
întinse pe cuvertura de pe pat și le privi cu atenţie, verificându- 
le încă o dată și asigurându-se că se întorsese acasă cu toate 
bijuteriile cu care plecase. 

Apoi, le mută pe tava de pe măsuţa ei de toaletă, o duse în 
vestibul și deschise ușa dulapului. lată-l: seiful din otel, 
întunecos și impunător. Tastă combinaţia ca să îl deblocheze și 
trase de ușă. 

Erau zece rânduri de sertare, cu compartimente de diverse 
forme, căptușite cu catifea. Lisa îl trase pe cel de sus și i se tăie 
respiraţia, apoi deschise frenetic sertar după sertar. În loc să 
vadă bijuteriile ei frumoase, valoroase și strălucitoare, se holba 
la o mare de catifea neagră. 

Seiful era gol. 


11 

Alvirah hotărî că avea să aștepte până în dimineaţa 
următoare ca să o sune pe Mariah. 

— Willy, știi cum e după o înmormântare. Toată lumea e atât 
de tristă. Pun pariu că, atunci când a ajuns acasă, Mariah voia 
doar să fie lăsată în pace. Și numai Dumnezeu știe ce-i trece 
prin cap sărăcuţei de Kathleen. 

Șase dintre surorile lui Willy se călugăriseră. Cea de-a șaptea, 
cea mai mare și singura care se căsătorise, murise cu 
cincisprezece ani în urmă. Willy încă își amintea cât de bucuros 
fusese să se întoarcă în apartamentul lor din Jackson Heights 
după înmormântarea din Nebraska și după zborul lung spre 
casă. Alvirah îi pregătise un sandviș și o bere rece și îl lăsase să 
stea și să se gândească în liniște la Madeline, sora lui preferată. 
Madeline fusese liniștită și modestă, spre deosebire de sora 
Cordelia, a doua ca vârstă dintre ei, după Madeline, minunată, 
dar autoritară. 

— Când am fost ultima dată la cină la Jonathan, în Mahwah? o 
întrebă el pe Alvirah. Am dreptate când spun că a fost cu vreo 
două luni în urmă, pe la sfârșitul lunii iunie? 

Alvirah terminase de despachetat și de sortat hainele pentru 
spălat și curăţat. Acum, simțindu-se fericită și confortabil 
îmbrăcată, în pantalonii ei elastici preferaţi și un tricou de 
bumbac, se așeză pe un scaun în faţa lui Willy, în apartamentul 
lor din Central Park South. 

— Da, încuviință ea. Jonathan ne-a invitat la el, și Mariah, 
Richard și Greg erau acolo. La fel și ceilalţi doi care mergeau tot 
timpul în călătoriile lui. Ştii tu care! Cum îi cheamă? Alvirah se 
încruntă, concentrată, încercând să-și amintească trucurile de 
exersare a memoriei pe care le învățase la cursul de la Dale 
Carnegie, urmate după ce câștigaseră la loterie. Unul din ei este 
un punct cardinal. North... nu. South, nu. West. Da. Albert West. 
E un tip mărunt, cu o voce profundă. Celălalt e Michaelson. Pe el 
îl rețin ușor. Michael este unul dintre numele mele preferate. 
Adaugi doar „-son” și gata. 

— Prenumele lui e Charles, completă Willy, dar pun pariu că 
nimeni nu l-a strigat vreodată „Charlie”. iți amintești cum s-a 
luat de West când a greșit numele uneia dintre ruinele pe care 
ni le-au arătat în fotografii? 

Alvirah încuviinţă din cap. 


— Îmi amintesc și că în seara aceea Kathleen s-a purtat destul 
de bine. Părea să se bucure să vadă pozele și n-a spus nimic 
despre Lilly. 

— Presupun că Lilly a fost și ea în călătoria aceea, deși nu ne- 
au arătat nici o poză în care să apară și ea. 

— Bineînţeles că nu. Alvirah oftă. Willy, dacă se dovedește că 
tocmai Kathleen este cea care a apăsat pe trăgaci, poţi să 
pariezi că a fost din cauza lui Lilly. Pur și simplu, nu știu cum se 
va descurca Mariah cu toate astea. 

— Doar n-o s-o bage pe Kathleen la închisoare, protestă Willy. 
E evident că femeia suferă de Alzheimer și nu e responsabilă de 
ceea ce face. 

— Asta va decide instanţa, rosti Alvirah încet, dar nici într-un 
spital dintr-o închisoare psihiatrică n-ar fi cu mult mai bine. Of, 
Willy, roagă-te la Dumnezeu să nu fie așa! 

Gândul la această posibilitate micșora șansele ca Alvirah să 
se odihnească în noaptea aceea, deși era recunoscătoare pentru 
faptul că avea să fie din nou în patul ei, cuibărindu-se 
confortabil lângă Willy adormit. „Paturile de pe navele alea sunt 
așa de mari, că abia ne vedeam unul pe celălalt”, gândi. 
„Sarăcuţa de Kathleen! Mariah mi-a spus ce fericiţi au fost 
părinţii ei înainte ca mamei sale să i se declanșeze demenţa. Cu 
toate acestea, Kathleen n-a mers niciodată în expedițiile lui 
arheologice. Din câte mi-a spus Mariah, asta era pasiunea lui, și 
nu a mamei ei, care nu suporta temperaturile ridicate din 
locurile în care mergea el vara. Poate că a fost unul dintre 
motivele pentru care Jonathan a început o relaţie cu Lilly. Din 
câte îmi dau seama, aceasta îi împărtășea clar pasiunea de a 
săpa printre ruine antice.” 

Fără pic de chef, Alvirah se gândi la acea primă călătorie, cu 
doi ani în urmă, de la Veneţia la Istanbul, când îi cunoscuseră pe 
lectorul Jonathan Lyons și pe însoțitoarea sa, Lilly Stewart. „Se 
vedea clar că erau îndrăgostiți. Erau înnebuniţi unul după 
celălalt.” 

Alvirah își aminti cum, după ce Jonathan îi invitase pe ea și pe 
Willy la cină prima dată, și le cunoscuseră pe Mariah și pe 
Kathleen, ea și Mariah luaseră prânzul împreună săptămâna 
următoare. 

— Ești exact ceea ce le trebuie unora dintre câștigătorii mei la 
loterie, îi spusese ea lui Mariah. Imi dau seama că ești tipul 


acela conservator de consilier financiar de care au nevoie 
oamenii aceștia ca să nu își risipească banii sau să nu-i bage în 
acțiuni de mare risc. 

Cam la o lună după aceea, Jonathan susținea o prelegere pe 
92nd Street Y, și îi invitase pe Alvirah și pe Willy să participe și 
să ia cina cu el după aceea. Nu le spusese însă că avea să fie 
prezentă și Lilly. 

Lilly observase că Alvirah nu se simțea în largul ei și îi 
mărturisise lucrul acesta. 

— Alvirah, i-am spus lui Jonathan se pare că tu și Mariah v-aţi 
împrietenit destul de bine, așa că nu cred că i-ar plăcea să știe 
că te întâlnești cu tatăl ei și cu mine. 

— Da, nu cred că i-ar plăcea, îi răspunse Alvirah cu 
sinceritate. 

Jonathan încercase să alunge această posibilitate. 

— Mariah știe că Richard și Greg, și nu numai, se întâlnesc cu 
Lilly și cu mine. Care-i diferenţa? 

Alvirah își aminti că Lilly zâmbise trist. 

— Jonathan, spusese Lilly, în cazul lui Alvirah, este altceva și 
înţeleg. S-ar simţi cu două feţe dacă se întâlnește cu noi, în 
împrejurări sociale, în afara casei tale. 

„Îmi place de Lilly”, gândi Alvirah. „Pot doar să-mi imaginez 
cum se simte acum. Și dacă se dovedește că Jonathan a fost 
ucis de Kathleen, pun pariu că Lilly se va autoînvinovăţi 
spunându-și că ea a fost cauza problemei. Ar trebui măcar s-o 
sun să-i spun ce rău îmi pare. Dar nu mă voi întâlni cu ea”, se 
hotărî în timp ce acceptă bucuroasă paharul de vin pe care i-l 
oferi Willy. 

— E ora vrăjitoarelor, drăguţo, spuse el. Cinci fix. 

Dimineaţa, Alvirah așteptă să se facă ora unsprezece înainte 
să o sune pe Mariah. 

— Alvirah, nu pot vorbi acum, spuse Mariah repede, cu vocea 
încordată și tremurândă. Au venit detectivii să vorbească din 
nou cu mine și cu mama. Ești acasă? Te sun eu înapoi. 

Alvirah abia de apucă să spună „Da, sunt acasă”, când auzi 
doar un clic, care îi dădu de înţeles că apelul se încheiase. 

După nici cinci minute, sună telefonul. Era Lilly Stewart. 
Evident că plângea. 


— Alvirah, probabil că nu vrei să auzi de mine, dar am nevoie 
de sfatul tău. Nu știu ce să fac. Pur și simplu, nu știu ce să fac. 
Cât de repede ne putem vedea? 


12 

Mariah recunoscu în sinea ei că îi plăcea de îngrijitoarea de 
weekend a mamei sale, Delia Jackson, o negresă frumoasă în 
vârstă de aproximativ cincizeci de ani, mai mult decât îi plăcea 
de Rory Steiger. Delia era întotdeauna veselă. Singurul 
dezavantaj era că mama ei refuza uneori categoric să se 
îmbrace sau să mănânce când stătea Delia cu ea. 

— Mama se simte intimidată de Rory, fuseseră de acord 
Mariah și tatăl ei, dar se simte mai relaxată când e Delia prin 
preajmă. 

Sâmbătă dimineața, când sosiră detectivii, în pofida 
rugăminţilor lui Mariah și ale Deliei, Kathleen încă purta cămașa 
de noapte și un halat și stătea așezată în fotoliul din living, cu 
ochii pe jumătate închiși. La micul dejun, o întrebase pe Mariah 
unde era tatăl ei. Acum, ignorase încercarea detectivilor de a 
purta o conversaţie cu ea, spunându-le doar că soțul ei avea să 
coboare imediat să discute cu ei. Când auzi însă vocea lui Lloyd 
Scott, Kathleen sări în picioare și traversă în fugă camera, 
îmbrăţișându-l cu putere. 

— Lloyd, îmi pare așa de bine că te-ai întors, strigă ea. Ai 
auzit că Jonathan a murit, că a fost împușcat? 

Lui Mariah i se frânse inima când surprinse privirea pe care o 
schimbaseră detectivii. „Ei cred că mama se preface. Nu-și dau 
seama că pierde din când în când contactul cu realitatea.” 

Lloyd Scott o conduse pe Kathleen spre canapea și se așeză 
lângă ea, ţinând-o de mână. Privindu-l direct pe Simon Benet, 
întrebă: 

— Doamna Lyons este o persoană de interes în această 
investigaţie? 

— Se pare că doamna Lyons era singură cu soţul ei când 
acesta a fost împușcat, răspunse Benet. Nu sunt semne de 
intrare forțată. Totuși, suntem conștienți că, în starea în care se 
află, este posibil ca doamnei Lyons să i se fi înscenat totul. Vrem 
doar să ne formăm o imagine completă asupra a ceea ce s-a 
întâmplat în seara de luni, din câte ne poate spune dânsa. 

— Înţeleg. Atunci, vă daţi seama că doamna Lyons se află 
într-o stare avansată de demenţă și că nu este capabilă să 
priceapă nici întrebările dumneavoastră, nici propriile 
răspunsuri? 


— Arma a fost găsită în dulap în mâinile doamnei Lyons, 
explică încet Rita Rodriguez. S-au găsit trei seturi de amprente 
pe ea. Profesorul Lyons, bineînţeles, a atins-o la un moment dat. 
Era arma lui. Avem amprentele sale de la medicul legist. Mariah 
Lyons a găsit-o pe mama ei în dulap, ţinând pistolul în mână, și i 
l-a luat imediat după aceea. Amprentele lui Mariah sunt pe 
țeavă. Amprentele lui Kathleen Lyons sunt pe trăgaci. 
Bineînţeles, la spital, le-am prelevat amprentele pentru a le 
compara cu cele de pe armă. Din ce le-a mărturisit Kathleen 
fiicei și îngrijitoarei sale, a luat pistolul și s-a ascuns în dulap. 
Conform spuselor îngrijitoarei sale, Rory Steiger, lucru confirmat 
de menajera Betty Pierce, doamna Lyons a fost destul de agitată 
în timpul cinei, în seara în care a avut loc crima, din pricina 
relației soțului ei cu o altă femeie, Lillian Stewart. Atât doamna 
Lyons, cât și Mariah Lyons au spus că au îmbrățișat cadavrul, 
lucru confirmat de petele de sânge de pe hainele lor. 

Ingrozită, Mariah își dădu seama că, deși detectivii știau 
despre demenţa mamei lor, credeau că mama ei apăsase pe 
trăgaci. Și, din câte știa Mariah, nici măcar nu aflaseră încă de 
faptul că aceasta învățase cum să tragă cu arma. Când Lloyd 
puse următoarea întrebare, simţi că îi citise gândurile. 

— S-au găsit urme de sânge sau de materie cerebrală pe 
hainele doamnei Lyons? 

— Da. Deși cel care a tras se afla la cel puţin trei metri de 
profesorul Lyons, atât mama, cât și fiica s-au umplut de sânge 
când l-au îmbrățișat. 

Mariah și Lloyd Scott se priviră scurt. „Lloyd își amintește că 
mama obișnuia să meargă la poligon cu tata. Știe că lucrul 
acesta va ieși la iveală la un moment dat. Vor afla despre asta.” 

— Domnule detectiv Benet, începu Lloyd. Doresc să se 
consemneze că sunt avocatul doamnei Kathleen Lyons. Eu... 

A fost însă întrerupt de sunetul strident al soneriei. Mariah se 
grăbi să răspundă, dar Delia, care plecase din living când 
sosiseră detectivii, i-o luă înainte. Era Lisa Scott. Tremurând, 
aceasta intră valvârtej în casă. 

— Am fost jefuiţi! strigă ea. Toate bijuteriile mele au dispărut. 

In living, Lloyd Scott și detectivii auziră ce spusese soția 
acestuia. Lloyd dădu drumul mâinii lui Kathleen și se ridică 
brusc de pe canapea. Detectivii se priviră uimiţi și îl urmară, 
lăsând-o pe Kathleen singură. 


Într-o clipă, Delia se duse lângă ea. 

— Kathleen, ce zici dacă ne îmbrăcăm noi cât timp sunt 
ocupați bărbaţii cu care vorbeai? o întrebă blând, luând-o de 
braţ și forțând-o să se ridice. 

O amintire clară străbătu mintea zdruncinată a lui Kathleen. 

— Pistolul era cumva murdar cu pământ? întrebă ea. Stratul 
de flori de lângă alee era plin de noroi. 

— O, draga de tine, nu te gândi la astfel de lucruri, spuse 
Delia încercând s-o liniștească. Nu-ţi fac bine. Cred că azi ar 
trebui să porţi bluza aceea albă drăguță. Ți se pare o idee bună? 


13 

Lillian Stewart locuia într-o clădire de apartamente vizavi de 
Lincoln Center, în partea de vest a Manhattanului. Se mutase 
acolo după un divorț amiabil de Arthur Ambruster, soțul pe care 
îl cunoscuse pe când erau amândoi studenţi la Universitatea 
Georgetown din Washington, D.C. Hotărâseră să nu aibă copii 
până nu își luau doctoratele, ea în limba engleză, el în 
sociologie. După aceea, obţinuseră amândoi posturi în 
învăţământ în New York, la Universitatea Columbia. 

Copiii pe care atunci erau gata să-i aibă n-au mai apărut și, pe 
când aveau ambii treizeci și cinci de ani, au convenit că aveau 
interese și perspective de viaţă radical diferite. Acum, după 
cincisprezece ani, Arthur avea trei fii și era activ pe scena 
politică din New York. Arheologia devenise pasiunea lui Lillian și 
în fiecare vară se alătura cu bucurie unei expediţii. Cu cinci ani 
în urmă, la patruzeci și cinci de ani, mersese în prima expediţie 
condusă de profesorul Jonathan Lyons și asta le schimbase 
amândurora viețile. 

„Din cauza mea l-a ucis Kathleen pe Jonathan”, era gândul 
care îi bântuia visele lui Lillian încă de la moartea acestuia. „Și 
nu era nevoie. Jonathan avea de gând să renunţe la relaţia 
noastră. A venit la mine săptămâna trecută și mi-a spus că nu 
mai putea trăi așa, că starea lui Kathleen se înrăutățea și că 
relaţia lui cu Mariah s-a deteriorat.” 

Sâmbătă dimineaţa, Lillian revăzu în minte, din nou și din nou, 
scena acelei întrevederi. Încă putea simţi durerea din privirea lui 
Jonathan și tremurul din vocea lui. 

— Lilly, cred că știi cât de mult te iubesc și chiar am crezut că 
atunci când Kathleen nu avea să mai fie conștientă, ar fi fost în 
regulă să o ducem la un sanatoriu și să divorţez de ea, dar acum 
știu că nu o pot face. Și nu pot să îţi distrug și ţie viaţa. Ai doar 
cincizeci de ani. Ar trebui să cunoști pe cineva de vârsta ta. 
Dacă Kathleen mai trăiește vreo zece ani, și eu la fel, voi ajunge 
la optzeci. Ce viaţă am avea atunci? 

După care Jonathan adăugase: 

— Unii oameni au o premoniţie înainte să moară. Tatăl meu a 
avut una. Se spune că Abraham Lincoln, în săptămâna dinainte 
să fie împușcat, a visat că trupul lui era întins într-un sicriu în 
Casa Albă. Știu că s-ar putea să sune prostește, dar am o 
premoniţie că voi muri curând. 


„L-am convins să ne mai întâlnim o dată”, gândi Lillian. „Ar fi 
fost marţi dimineaţa, dar Kathleen l-a împușcat luni seara. O, 
Doamne, ce să fac?” 

Alvirah a fost de acord să ia prânzul cu Lillian, la ora unu. „Îmi 
place așa de mult de ea”, gândi Lillian, „dar știu deja ce-mi va 
spune să fac. Știu deja ce ar trebui să fac. Dar oare voi face? 
Poate că e prea devreme să mă hotărăsc. Nu gândesc clar 
acum.” 

Agitată, se plimba prin apartament, făcând patul, aranjând 
prin baie, punându-și cele câteva vase de la micul dejun în 
mașina de spălat vase. Livingul primitor, cu covorul și mobilierul 
ei în nuanțe de pământ și cu picturile unor ruine antice pe 
pereţi, fusese întotdeauna încăperea preferată a lui Jonathan. 
Lillian se gândi la serile când ea și Jonathan se întorceau la 
apartament și beau ceva după cină. ȘI-l imagină cu picioarele lui 
lungi întinse pe pernița fotoliului din piele spaţios, pe care i-l 
cumpărase de ziua lui. „E locașul tău departe de casă”, obișnuia 
să-i spună ea. 

— Cum poţi să iubeşti pe cineva atât de mult, după care să-i 
întorci spatele? țipase ea mânioasă când Jonathan îi spusese că 
voia să pună capăt relaţiei lor. 

— O fac tocmai din dragoste, îi răspunsese el. Dragoste 
pentru tine, pentru Kathleen și pentru Mariah. 

Alvirah sugerase să se întâlnească la restaurantul relativ nou 
de pe strada ei, pe Central Park South, după care se răzgândise 
imediat. 

— Sau mai bine la ceainăria rusească, spuse ea. 

Lillian știa de ce Alvirah își schimbase alegerea. Numele 
restaurantului de pe Central Park South era Marea. „Seamănă 
prea mult cu «Mariah»”, gândi ea. 

Lillian fusese la jogging în Central Park dimineaţa devreme, 
apoi făcuse un duș și luase micul dejun îmbrăcată într-un halat. 
Acum, se duse la dulap și își alese niște pantaloni de vară albi și 
un blazer albastru, o ţinută care îi plăcuse îndeosebi lui 
Jonathan. 

Ca întotdeauna, se încălţă cu o pereche de pantofi cu tocuri 
înalte. Jonathan glumise pe tema asta. Cu doar câteva 
săptămâni în urmă, îi spusese că Mariah întrebase sarcastic 
dacă purta pantofi cu tocuri înalte și la săpături. „M-am răstit la 
el și i-a părut rău”, gândi Lillian, în timp ce își dădu cu fard de 


obraz și își mângâie pentru ultima oară părul negru, care îi 
încadra fața. 

„Genul acesta de remarci pe care Mariah le făcea constant |- 
au terminat”, își spuse Lillian, în timp ce o inundă un val de 
resentimente și de amărăciune. 

Telefonul sună chiar când era pe punctul de a pleca. 

— Lilly, ce-ar fi să trec pe la tine, să te scot la prânz? spuse 
vocea de la telefon. Probabil că ești foarte abătută azi. 

— Așa e, dar am vorbit cu Alvirah Meehan. S-a întors din 
călătorie. Luăm prânzul împreună. 

Simţi, mai degrabă decât auzi, pauza care urmă. 

— Sper că nu intenţionezi să-i spui nimic despre anumite 
chestiuni. 

— Nu m-am hotărât încă, replică ea. 

— Atunci nu o face. Îmi promiţi? Pentru că, în clipa în care o 
vei face, se termină totul. Trebuie să aștepți, să te gândești 
calm și practic. Nu-i datorezi nimic lui Jonathan. Și, în plus, dacă 
iese la iveală că s-a despărţit de tine și că s-ar putea să ai ceva 
ce el voia, probabil că vei deveni suspecta numărul doi, după 
soţia lui. Crede-mă când îţi spun că avocatul soţiei lui ar putea 
pretinde că te-ai dus acolo știind că îngrijitoarea era plecată. 
Jonathan ar fi putut să lase ușa deschisă pentru tine. Va spune 
că ai intrat, cu faţa acoperită, l-ai împușcat, apoi ai pus arma în 
mâna nebunei de soții și ai plecat de acolo. Ar crea dubii în 
legătură cu soția lui. 

Lillian răspunsese la telefonul din living. Se holbă la fotoliul pe 
care stătuse Jonathan atât de des, gândindu-se la momentele în 
care se cuibărise lângă el. Privi spre ușă și-l văzu din nou în 
prag, cu ochii minţii, spunându-i: „Îmi pare rău. Îmi pare sincer 
rău, Lilly.” 

— E absolut ridicol, rosti ea înflăcărată. Kathleen l-a ucis pe 
Jonathan pentru că era geloasă pe mine. Lucrurile stau și-așa 
destul de rău, fără să-ţi mai imaginezi și tu scenariul ăsta. Dar 
să-ţi spun un lucru: nu-i zic nimic lui Alvirah sau oricui altcuiva 
momentan. Din propriile motive. Asta pot să-ţi promit. 


14 

În cele treizeci de secunde care urmară izbucnirii Lisei Scott, 
Simon Benet sună la poliţia din Mahwah, ca să raporteze furtul 
bijuteriilor. Lloyd Scott zise răstit: 

— Mă-ntorc imediat. 

Și se duse grăbit în casa de alături, să aștepte împreună cu 
soţia lui o patrulă mobilă. 

Mariah privi când la un detectiv, când la altul. 

— Nu pot să cred că soţii Scott au fost jefuiţi, spuse ea. Nu pot 
să cred. Chiar înainte să plece în călătoria aceea, luna trecută, 
Lloyd ne povestea despre noul lor sistem de securitate și despre 
camerele de luat vederi și Dumnezeu știe ce-au mai instalat prin 
casă. 

— In zilele noastre, din păcate, puţine sisteme nu pot fi 
penetrate de experți, îi spuse Benet. Se știa că doamna Scott 
ţinea bijuterii de valoare în casă? 

— Habar n-am. Nouă ne-a spus despre asta, dar, cu siguranță, 
toată lumea știa că își creează propriile bijuterii și poartă mereu 
podoabe frumoase. 

In timp ce vorbea, Mariah începu să se simtă ca un observator 
a ceea ce se întâmpla în încăpere. Privi dincolo de detectivi, 
spre portretul tatălui ei, care atârna deasupra pianului. 
Asemănarea cu acesta era incredibilă, redând inteligenţa din 
expresia lui și umbra de zâmbet care nu îi lipsea niciodată de pe 
buze. 

Soarele intra prin ferestrele de pe peretele din spate, creând 
un model de lumină pe designul geometric al covorului crem. 

Simţindu-se oarecum detașată de toate, Mariah își dădu 
seama cât de multă curăţenie trebuie să fi făcut Betty ca să 
readucă ordinea desăvârșită în _livingul spaţios după ce 
anchetatorii dăduseră peste tot cu praf pentru amprente. | se 
părea incredibil că încăperea era din nou veselă și primitoare, 
cu canapelele ei cu model floral, cu fotoliile ei de lângă șemineu 
și cu măsuţele care puteau fi mutate atât de ușor. Când prietenii 
tatălui ei veneau în vizită, își trăgeau întotdeauna scaunele 
lângă canapea, ca să formeze un semicerc, urmând să 
servească acolo cafeaua și ceva de băut după cină. 

Greg, Richard, Albert, Charles. 

Oare de câte ori stătuse acolo cu ei de când se pensionase 
tatăl ei? În unele seri gătea Betty, dar alteori, tatăl ei prelua 


sarcina asta. Gătitul devenise un hobby pentru el și nu numai că 
îi plăcea, dar se și pricepea. „Acum trei săptămâni a pregătit o 
salată verde, cu șuncă Virginia, macaroane la cuptor și pâine cu 
usturoi”, gândi ea. „A fost ultima cină pe care am luat-o 
împreună... 

Ultima cină. Cina cea de taină. Cea de-a șaptezecea 
aniversare a tatei.” 

Trebuia să le spună detectivilor despre pergamentul pe care 
se poate să-l fi găsit tatăl ei. 

Tresări, dându-și seama că ambii detectivi o priveau cu 
atenție. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Aţi întrebat despre bijuteriile Lisei. 

— Din ce ne-aţi spus, se știa că are bijuterii și e posibil ca 
unele persoane să fi știut că le ţinea în casă, dar, sincer, 
domnișoară Lyons, nu asta ne interesează acum. Am venit să 
vorbim cu dumneavoastră și cu mama dumneavoastră. Din 
moment ce domnul Scott ne-a spus că o reprezintă acum, poate 
stăm de vorbă cu dumneavoastră. 

— Da, bineînțeles, spuse Mariah, încercând să discute calm. 
„Dacă vine vorba despre armă?” se gândi ea. „Ce anume ar 
trebui să le spun din tot ce știu, dacă întreabă?” Incercând să 
tragă de timp, zise: Vă rog să-mi permiteţi să verific mai întâi 
cum se simte mama. Trebuie să ia niște medicamente la ora 
asta. 

Fără să aștepte vreun răspuns, se duse în hol și o văzu pe 
Kathleen, urmată de Delia, coborând scările. Cu o expresie 
hotărâtă, Kathleen traversă rapid holul, intră în biroul soțului ei, 
deschise ușa de la dulap și o împinse pe Delia la o parte. 

— Nu poţi intra aici! ţipă ea. 

— Mami, te rog... 

Vocea imploratoare a lui Mariah se auzi până în living. 

Benet și Rodriguez se priviră unul pe celălalt. 

— Vreau să văd asta, spuse Benet încet. 

Se duseră împreună în birou. Kathleen Lyons stătea în capătul 
îndepărtat al dulapului, ghemuită la perete. Cu o voce plină de 
suferinţă, repeta întruna: 

— Atâta zgomot... atâta sânge. 

— Să încerc să o scot de acolo? o întrebă Delia pe Mariah, 
nesigură. 


— Nu, n-are sens, spuse Mariah. Rămâi doar în cameră. O să 
stau puţin de vorbă cu ea. 

Delia încuviinţă și se duse în locul unde se aflase scaunul din 
piele al lui Jonathan. Văzând-o acolo, Mariah își aminti de tatăl 
ei, întins pe scaun, cu sângele curgându-i din cap. Poliţia 
reținuse scaunul ca probă, în noaptea crimei. „Oare mi-l vor 
înapoia?” se întrebă. „Oare fI vreau înapoi?” 

— Domnișoară Lyons, spuse Benet încet, trebuie neapărat să 
vorbim cu dumneavoastră. 

— Acum? întrebă ea. Doar vedeţi în ce stare e mama. Are 
nevoie de mine. 

— Nu vă voi reţine mult, îi promise. Îngrijitoarea ar putea sta 
cu mama dumneavoastră cât timp vorbiţi cu noi. 

Mariah îi privi nesigură când pe el, când pe mama ei. 

— Bine. Delia, adu-ţi un scaun din living. Nu intra în dulap, dar 
stai aici, cu ea. ÎI privi îngrijorată pe detectivul Benet. Mi-e 
teamă să o las singură. Dacă izbucnește în plâns, i se poate tăia 
respirația. 

Rita Rodriguez simţi emoția din vocea lui Mariah și știa că 
aceasta remarcase scepticismul de pe chipul lui Simon Benet. 
Cunoscându-l bine, lui Simon îi trecea prin minte ideea că, pur și 
simplu, Kathleen Lyons se prefăcea. 

Delia se întoarse din living cu un scaun, îl așeză chiar lângă 
dulap și se așeză. 

Kathleen își ridică privirea. 

— Închide ușa, porunci ea. Închide ușa. Nu vreau să mă mai 
umplu de sânge. 

— Mamă, e-n regulă, spuse Mariah încercând să o liniștească. 
O las doar puţin deschisă, ca să intre niște lumină. Mă întorc în 
câteva minute. 

Mușcându-și buzele, ca să nu-i mai tremure, îi conduse pe 
detectivi în living. Simon Benet a fost cât se poate de direct. 

— Domnișoară Lyons, jaful acesta este, bineînţeles, regretabil 
și înțelegem că domnul Scott este foarte supărat din cauza asta. 
Înţelegem și că o va reprezenta pe mama dumneavoastră și că 
vrea să aibă ocazia să stea de vorbă cu ea. Totuși, suntem în 
plină investigaţie a unei crime și trebuie să continuăm 
numaidecât. Permiteţi-mi să v-o spun direct: Trebuie să vorbim 
cu amândouă și să primim răspunsuri la niște întrebări 
importante. 


Se auzi soneria și, de data aceasta, fără să aștepte vreun 
răspuns, Lloyd Scott deschise ușa și intră. Cu faţa pământie, 
spuse: 

— Poliţia din Mahwah e acasă la noi. Dumnezeule, cineva a 
intrat fără să declanșeze alarma de la casă sau cea de la seif. 
Credeam că avem un sistem imbatabil. 

— Cum tocmai îi spuneam domnișoarei Lyons, nu mai există 
așa ceva, Îi zise Benet. Este evident că a fost mâna unui 
profesionist. După aceea, tonul i se schimbă: Domnule Scott, 
înțelegem că sunteți foarte preocupat de propria 
dumneavoastră situație, dar așa cum îi ziceam domnișoarei 
Lyons, este imperativ să vorbim cu ea și cu mama. 

— Mama mea nu e-n stare să vorbească cu dumneavoastră 
acum, spuse Mariah, întrerupându-l. Ar trebui să vă daţi și 
singuri seama de asta. Realiză că ridicase tonul, dar o făcuse 
deoarece acum o putea auzi pe mama ei gemând. Am spus că 
voi vorbi cu dumneavoastră, îi aminti ea lui Benet, însă am 
putea să facem lucrul acesta atunci când mama va fi mai 
calmă? Neajutorată, adăugă: Trebuie să mă duc la ea. 

Și se grăbi spre birou. 

Simon Benet îl privi direct pe Lloyd Scott. 

— Domnule Scott, vă pot spune că, momentan, avem motive 
rezonabile să o arestăm pe Kathleen Lyons pentru uciderea 
sotului ei. Era singură în casă cu el. Ținea arma în mână când a 
fost găsită, și amprentele ei sunt pe ea. Nu există vreun semn 
de intrare forţată sau vreo dovadă că ar lipsi ceva din casă. Am 
amânat acest lucru până acum pentru că vrem să ne asigurăm 
că nu e o înscenare. Dacă nu ne permiteţi să vorbim cu ea în 
următoarele două zile, nu vom avea de ales și va trebui să o 
arestăm. 

— Nu sunt semne de intrare forțată nici în casa mea, dar 
cineva a intrat și a fugit cu bijuterii în valoare de milioane de 
dolari, răspunse Lloyd Scott. 

— Dar în casa dumneavoastră n-am găsit pe nimeni înarmat, 
spuse Benet. 

Ignorând remarca, Lloyd Scott continuă: 

— Evident, în momentul acesta au nevoie de mine acasă. Voi 
vorbi cu Kathleen, dar este clar că nu e în stare să discute nici 
măcar cu mine acum. Daţi-mi timp până mâine. Dacă îi permit 
să vorbească cu voi, asta se va întâmpla mâine după-amiază. 


Dacă hotărâți să o arestaţi, contactaţi-mă. O voi preda eu. După 
cum vedeţi, este o femeie foarte, foarte bolnavă. Apoi adăugă: 
De asemenea, o sfătuiesc pe Mariah să aștepte și să vorbească 
mai întâi cu mine înainte să vă răspundă la întrebări. 

— Îmi pare rău, spuse Benet tăios. Investigăm o omucidere. 
Insistăm să vorbim cu Mariah imediat ce mama ei se linişteşte. 
Pe ea nu o reprezentați. 

— Domnule Scott, ați auzit-o pe Mariah spunând că e dispusă 
să discute cu noi, zise și Rodriguez pe un ton ferm. 

Tenul, în mod normal rumen, al lui Lloyd Scott își revenea din 
paloarea care îl cuprinsese când auzise că fusese jefuit. 

— Bine. E alegerea lui Mariah, dar trebuie să înțelegeţi că nu 
puteți vorbi cu Kathleen acum sau oricând altcândva fără 
permisiunea mea. 

— Da, înţelegem, dar dacă încercaţi să ne amânaţi din nou 
mâine și totuși nu o arestăm imediat, clienta dumneavoastră va 
sfârși prin a primi o citaţie ca să se înfățișeze înaintea marelui 
juriu și categoric o vor lua în vizor. Dacă invocă al Cincilea 
Amendament și nu depune mărturie, așa să fie, îi spuse Benet, 
dar e ca și cum ne-ar spune că e vinovată, nu-i așa? întrebă el 
sarcastic. 

— Ținând cont de boala ei, vă asigur că nu are nici cea mai 
vagă idee ce înseamnă să invoci al Cincilea Amendament, și 
chiar dacă ar ști, ar fi absurd să se ajungă la concluzia 
dumneavoastră. Lloyd Scott aruncă o privire înspre birou. 
Trebuie să mă întorc acasă la soţia mea. Când iese Mariah din 
birou, aș aprecia dacă i-aţi spune că o voi suna mai târziu. 

— Bineînţeles. Benet și Rodriguez așteptară până auziră ușa 
de la intrare închizându-se în urma avocatului, după care Benet 
spuse tăios: Cred că mama se preface. 

— E prea greu să-ţi dai seama, răspunse Rita, clătinând din 
cap, dar știu un lucru. Mariah Lyons e tristă din cauza tatălui ei 
și, evident, agitată. Nu cred că are vreo legătură cu toate astea. 
Pun pariu că e îngrozită la gândul că mama ei ar putea fi 
vinovată, dar va încerca să ne îndrume în alte direcţii. Va fi 
interesant să vedem ce-o să născocească. 

Trecură douăzeci de minute înainte ca Mariah să se întoarcă 
în living. 


— Mama a adormit în dulap, spuse ea cu voce slabă. Toate 
astea au... Simţind că glasul începea să i se frângă, se opri și o 
luă de la capăt: Toate astea au fost covârșitoare pentru ea. 

Vorbiră mai bine de o oră. Erau detectivi cu experienţă, așa 
că o interogară serios. Nu negă faptul că era profund revoltată 
din cauza lui Lilly sau din cauză că tatăl ei o dezamăgise foarte 
tare. 

Le răspunse sincer la toate întrebările despre armă. Cu zece 
ani în urmă, mamei ei îi plăcuse să meargă la poligon cu tatăl ei, 
dar nu mai călcase pe-acolo de când se declanșase demenţa. A 
fost uimită să afle că arma nu avea urme de rugină. Le spuse 
că, dacă tatăl ei continuase totuși să meargă la poligon, ei nu-i 
spusese niciodată. 

— Știu că obișnuia să o ţină în sertarul de la birou, adăugă, și 
știu la ce vă gândiţi acum, dar chiar credeţi că, dacă tata ar fi 
stat la birou și mama ar fi coborât, ar fi deschis sertarul și-ar fi 
scos arma, el n-ar fi oprit-o? Adică, Dumnezeule mare, arma aia 
ar fi putut foarte bine să nu mai fi fost în casă de ani de zile. 

Apoi adăugă: 

— Abia ieri am aflat însă că tatăl meu a avut o premoniţie că 
va muri și e posibil să fi divulgat cuiva că bănuiește să fi găsit 
un pergament antic neprețuit, fiind îngrijorat în legătură cu unul 
dintre experții cu care se consultase. 

Mariah a fost extrem de ușurată când detectivii plecară, în 
sfârșit. Urmări cum mașina lor ieșea de pe alee și își permise să 
spere puţin. Detectivii îl sunaseră pe părintele Aiden și se 
îndreptau acum spre New York ca să vorbească cu el despre 
pergamentul pe care Hristos probabil l-a scris pentru losif din 
Arimateea. 


15 

Pe măsură ce compania de software pe care o înființase 
începuse să se dezvolte, Greg Pearson fusese foarte hotărât că 
aceasta nu avea să fie listată la bursă. Nu voia să apară la 
rubrica de afaceri din Wall Street Journal sau The Times ori să se 
speculeze pe seama valorii ofertei publice iniţiale a companiei 
Pearson Enterprises. 

Era președintele consiliului de administraţie și director 
general executiv al companiei, un om care nu ieșea în evidenţă, 
dar care era mereu extrem de bine informat asupra oricărui 
detaliu. Era respectat de asociaţii săi, dar, din pricina timidităţii 
sale, pe care mulţi o luau drept răceală, îi fusese imposibil să 
lege prietenii strânse. De-a lungul anilor, se înscrisese la câteva 
cluburi de golf, printre care se număra și Racquet and Tennis 
Club din New York. Nefiind niciodată un atlet prea bun, nu-i 
plăcea în mod deosebit golful, dar își dădu seama, ulterior, că 
un handicap! destul de ridicat îi dădea posibilitatea să 
concureze și încercă să împărtășească același entuziasm ca 
partenerii lui de golf. 

Juca tenis destul de bine și era un partener dorit la Racquet 
and Tennis Club. 

Tot ce făcea Greg avea ca unic scop să o facă pe Mariah să se 
îndrăgostească de el. Se întrebase deseori dacă Jonathan 
înţelesese ce simţea pentru fiica lui. Jonathan îi spusese în 
glumă că ar trebui să găsească o fată care vorbea mult. Gândul 
acesta îl făcea mereu să zâmbească. Nu pentru că Mariah ar fi 
fost o vorbăreață. Era isteaţă și amuzantă, fiind o companie 
plăcută. 

Și frumoasă. 

Când se adunau cu toții la cinele date de Jonathan, îi era greu 
să nu îi urmărească fiecare mișcare. li plăcuse să observe relaţia 
caldă dintre ea și Jonathan. 

— O, să ne ferească sfântul, Betty nu-i aici, și tati e bucătarul- 
șef, glumea ea dacă îl vedea pe Jonathan cu șorţul de bucătar. 

Era întotdeauna foarte grijulie cu mama ei atunci când, în 
demența ei, Kathleen lua cuțitul în locul furculiței și îl ducea la 
gură, Mariah aplecându-se imediat spre ea să i-l schimbe. 

Greg prețuia nespus de mult serile când grupul rămânea în 
living la un espresso și se întâmpla ca el să stea lângă Mariah pe 


1 Reprezentare numerică a valorii unui jucător de golf (n.red.) 


canapea. Să o simtă aproape, să-i privească expresia feţei, să se 
piardă în ochii aceia superbi de un albastru ca de safir, ce 
semănau atât de mult cu ai lui Jonathan. Momentele de genul 
acela erau atât incitante, cât și sfâșietoare pentru el. 

„Ce păcat că a descoperit Kathleen fotografiile alea cu 
Jonathan și Lilly, acum un an și jumătate”, se gândi Greg. Mariah 
pusese atunci piciorul în prag și nu o mai primise pe Lilly la 
cinele lor. 

Până atunci, Lilly venise și plecase întotdeauna cu Charles, iar 
Greg știa că Mariah crezuse că Lilly și Charles erau împreună. 
Fusese mai bine așa. Relaţia lui Jonathan cu Mariah fusese 
afectată când aceasta aflase despre Lilly, și amândoi avuseseră 
de suferit. 

Sâmbătă dimineaţa, Greg jucă tenis, apoi se întoarse la 
apartamentul său din Time Warner Center, de pe Columbus 
Circle. Locuia acolo de patru ani și încă nu era sigur dacă 
designerul lui de interior nu exagerase cumva cu decorul 
ultramodern. 

Alungă gândul ca nefiind important. 

Pasiunea sa era munca și își adusese acasă o mulţime de 
materiale tehnice, pe care le studie o vreme, după care renunţă 
și își dădu seama că trebuia neapărat să vorbească cu Mariah. 

Aceasta îi răspunse la telefon, cu o voce încordată, dar caldă. 

— Greg, ce drăguţ din partea ta să suni. N-o să-ţi vină să crezi 
ce se întâmplă pe-aici. 

El ascultă. 

— Vrei să spui că cineva i-a jefuit pe vecinii tăi în ultimele trei 
săptămâni și i-a lăsat fără bijuterii? Se știe când? 

— Nu, nu știu dacă pot să stabilească exact când, spuse 
Mariah. Și Lloyd Scott - vecinul nostru - este avocat de drept 
penal. O va reprezenta pe mama. Greg, cred că o vor acuza de 
uciderea tatei. 

— Mariah, lasă-mă să vă ajut. Te rog. Nu știu cât de bune 
vecinul tău ca avocat, dar mama ta are nevoie de cea mai bună 
reprezentare, și poate că și tu. Se știe, mă tem, că tu și tatăl tău 
aveati probleme destul de serioase. Apoi, prinzând curaj, Greg 
adăugă: Mariah, trec pe la tine la ora șase. Mi-ai spus că 
îngrijitoarea de weekend a mamei tale e de mare încredere. Noi 
doi mergem să cinăm. Te rog să nu mă refuzi. Vreau să te văd și 
îmi fac griji pentru tine. 


Când Greg lăsă din mână receptorul, rămase o clipă nemișcat, 
întrebându-se dacă să-și creadă urechilor cele auzite. 

Mariah fusese de acord să ia cina cu el, ba chiar spusese că 
de-abia aștepta. 


16 

Profesorul Albert West știa că își asumase un risc calculat 
când, întorcându-se de la înmormântare, în acea după-amiază 
de vineri, îi spusese colegului său, profesorul Charles 
Michaelson, că Jonathan credea că descoperise pergamentul lui 
losif din Arimateea. Își mijise ochii în spatele ochelarilor, studiind 
intens reacţia lui Charles. 

Era posibil ca expresia de șoc a lui Charles să fi fost reală sau 
doar o interpretare actoricească foarte bună. Albert nu putea fi 
sigur, dar faptul că Charles menţionase imediat că, în cazul în 
care Kathleen ar fi dat peste pergament, e foarte posibil să-l fi 
distrus, îl făcu să se gândească la alte posibilităţi. Oare Jonathan 
se gândise la același lucru? Dacă da, oare l-ar fi ţinut în alt loc 
decât acasă, poate chiar să i-l fi încredințat cuiva în care avea 
încredere? 

Cineva ca Charles? 

Insomniac de-o viaţă, Albert fu chinuit de gândul acesta cea 
mai mare parte a nopţii de vineri. 

Sâmbătă dimineaţa, după un mic dejun lejer, intră în cel de-al 
doilea dormitor din apartamentul lui modest, amenajat ca birou, 
se așeză la masă și își petrecu dimineaţa revizuind planuri de 
lecții. Se bucura că semestrul de toamnă începea săptămâna 
următoare. Nu predase pe timpul verii și, chiar dacă nu se 
simţea niciodată singur, îi plăcea foarte mult interacțiunea cu 
studenții săi. 

Știa că statura lui mică și vocea sa profundă îi aduseseră 
porecla Cimpoiul. | se părea nu doar potrivită, ci chiar isteaţă. 

La prânz, Albert își făcu un sendviș să mănânce pe drum, își 
adună echipamentul de campare și cobori în garajul clădirii în 
care locuia. In timp ce își aștepta SUV-ul, își dădu seama că îi 
trecea din nou prin minte cuvântul său preferat: „Dacă”. Dacă 
Charles minţea? Dacă Charles văzuse pergamentul? Dacă îi 
spusese lui Jonathan că și el credea că era autentic? 

Dacă Charles îl avertizase pe Jonathan să nu ţină pergamentul 
acasă? Ar fi putut foarte bine să-i amintească lui Jonathan că 
soţia lui găsise fotografiile cu el și Lilly, pe care le crezuse bine 
ascunse. 

Era posibil. 

Avea logică. 


Jonathan îl respecta pe Charles ca expert biblic și ca prieten. 
Ar fi putut foarte bine să-i fi dat lui pergamentul. Pe când urca în 
mașină, Albert se gândi la acel incident șocant petrecut în urmă 
cu cincisprezece ani, când Charles luase mită ca să autentifice 
un pergament despre care știa că era un fals. 

Se întâmpla pe când Charles se afla în plin divorț și avea 
nevoie disperată de bani, își aminti. Din fericire pentru Charles, 
Desmond Rogers, colecţionarul care cumpărase pergamentul, 
era foarte înstărit și se mândrea cu propria sa expertiză. Când 
Rogers și-a dat seama că fusese păcălit, l-a sunat pe Charles și 
l-a ameninţat că anunţă poliţia. Albert se dusese atunci la el și îl 
implorase să nu facă din asta un caz penal. Reușise să-l 
convingă pe Rogers că va ajunge doar să se facă de râs în cazul 
în care chestiunea devenea publică, din moment ce le râsese în 
față altor experţi care îi spuseseră că pergamentul era fals. 

— Desmond, l-ai distruge pe Charles, care, de-a lungul anilor, 
te-a ajutat să dobândești unele antichităţi superbe și valoroase, 
îi spusese Albert. Te implor să înţelegi că se afla într-o vrie 
emoţională și financiară și că nu a acţionat raţional. 

Desmond Rogers se hotărâse, în cele din urmă, să accepte 
pierderea de două milioane de dolari și, cel puţin din câte știa 
Albert, nu mai spusese nimănui despre toate astea. Și-a 
exprimat, în schimb, disprețul aprig faţă de Charles Michaelson. 

— Sunt un bărbat care a reușit prin forţe proprii și știu multe 
persoane care s-au aflat într-o situaţie financiară groaznică. Nici 
una dintre ele nu ar fi luat mită ca să își înșele un prieten. 
Spune-i lui Charles că, în ceea ce mă privește, n-o să afle nimeni 
despre incident, dar că nu vreau să-i mai văd vreodată faţa. E 
doar un escroc. 

„Dacă Charles are pergamentul lui Jonathan, probabil că-l va 
vinde”, hotărî Albert. „Va găsi un cumpărător secret pentru el.” 

Oare cât de mult îl dispreţuia Charles pe Jonathan? Era clar 
pentru Albert că în acea primă călătorie arheologică, cu șase ani 
în urmă, Charles fusese foarte interesat de Lillian Stewart, doar 
ca să i se trântească ușa în nas în timp ce îi privise pe Lilly și pe 
Jonathan îndrăgostindu-se, practic, peste noapte. 

Faptul că Charles le permisese tuturor celorlalţi să creadă că 
el și Lilly erau împreună, când mergeau la cină la Jonathan, 
fusese ceva absolut atipic pentru el. Probabil că o făcuse la 
cererea lui Lilly. 


Oare ce altceva ar mai face pentru ea? 

„Mă întreb ce se va întâmpla acum?” gândi Albert pornind 
spre locul de campare pe care îl frecventase în ultima vreme, 
cel din Munţii Ramapo, aflat la doar câteva minute de locul unde 
fusese ucis Jonathan. 


17 

Părintele Aiden O'Brien îi conduse pe detectivii Simon Benet și 
Rita Rodriguez spre biroul lui din clădirea anexă a bisericii 
Sfântul Francisc de Assisi de pe West 3lst Street, din 
Manhattan. Aceștia îl sunaseră ca să-l întrebe dacă puteau trece 
să vorbească cu el, și fusese de acord, chiar dacă începuse să 
revadă imediat în minte exact ce anume putea să le spună și 
care ar fi fost cea mai bună formulare. 

Teama lui cea mai mare era aceea că însăși Kathleen apăsase 
pe trăgaci și îl ucisese pe Jonathan. Personalitatea ei se 
schimbase radical în ultimii câţiva ani, după declanșarea 
demenței. Trecuse ceva vreme de când observase prima dată 
semnele că mintea ei începea să cedeze. Citise că mai puţin de 
un procent din populaţie prezenta simptome de demenţă după 
șaizeci de ani. 

Părintele Aiden îi cunoscuse pe Jonathan și pe Kathleen pe 
când aceștia erau proaspăt căsătoriţi, iar el, un tânăr preot. 
Jonathan, la doar douăzeci și șase de ani, își susținuse deja 
doctoratul în istorie biblică și făcea parte din colectivul 
Universităţii din New York. Kathleen își obținuse diploma de 
master în asistenţă socială și lucra pentru primărie. Locuiau într- 
un apartament micuţ de pe West 28th Street și veneau la slujbă 
la biserica Sfântul Francisc de Assisi. Într-o zi, pe când ieșeau 
din biserică, intraseră în vorbă cu părintele Aiden, și nu peste 
mult timp, acesta acceptase să ia cina deseori în apartamentul 
lor. 

Prietenia lor a continuat și după ce cuplul se mutase în New 
Jersey, și el a fost cel care o botezase pe Mariah când, pe la 
patruzeci de ani, Kathleen născuse, în sfârșit, copilul la care 
aproape că nu mai sperau. 

„Timp de mai bine de patruzeci de ani au avut ceea ce s-ar 
putea numi o căsnicie perfectă”, își aminti părintele Aiden. 
Înţelegea ce simţise Jonathan pe măsură ce starea lui Kathleen 
se înrăutăţise. „Dumnezeu știe că văd astfel de lucruri în fiecare 
zi printre enoriași, pe măsură ce fii sau fiice, soţii sau soți se 
luptă să îngrijească un bolnav de Alzheimer”, gândi. 

„Nu vreau să mă înfurii pe el, dar uneori mi se pare că Sam 
mă întreabă același lucru iarăși și iarăşi..." 


„Am lăsat-o singură doar un minut și a aruncat toate rufele, 
pe care tocmai le împăturisem, în chiuvetă și-a dat drumul la 
apă peste ele...” 

„La cinci minute după ce-am terminat de mâncat, tata mi-a 
spus că-i lihnit și-a început să scoată tot din frigider și să arunce 
pe jos. Doamne, iartă-mă, părinte, dar l-am împins și-a căzut. M- 
am gândit: «Te rog, Doamne, să nu-și fi rupt șoldul». Apoi s-a 
uitat la mine și mi-a spus: «Îmi pare rău că-ti fac atâtea 
necazuri». A avut unul dintre acele momente de luciditate 
absolută. El plângea, eu plângeam...” 

lată ce îi trecea prin minte părintelui Aiden în timp ce se 
îndrepta spre birou și îi invita pe Simon Benet și Rita Rodriguez 
să se așeze pe cele două scaune pentru musafiri. 

„Jonathan era incredibil de răbdător și de iubitor cu Kathleen, 
până s-o fi întâlnit pe Lillian”, se gândi părintele Aiden. Și acum, 
oare mintea distrusă a lui Kathleen o împinsese să comită o 
faptă pe care nu ar fi făcut-o dacă ar fi fost Kathleen cea pe care 
o cunoștea el de atâţia ani? 

— Părinte, mulţumim că ne-aţi primit atât de repede, începu 
Simon. Așa cum v-am explicat la telefon, suntem detectivi 
criminaliști la Procuratura districtului Bergen, și am fost trimiși 
să investigăm uciderea profesorului Jonathan Lyons. 

— Înţeleg, spuse încet părintele Aiden. 

Întrebările pe care se așteptase să le audă urmară una după 
cealaltă. De cât timp cunoștea familia Lyons? Cât de des se 
întâlnea cu ei? Ştia despre prietenia dintre profesorul Lyons și 
Lillian Stewart? 

„Aici intrăm pe teren minat”, gândi părintele Aiden, vârându- 
și mâna în buzunarul robei și scoțându-și batista, după care își 
dădu jos ochelarii, lustruindu-i și punând batista înapoi în 
buzunar, înainte să răspundă cu grijă. 

— Am întâlnit-o pe profesoara Stewart de două sau de trei ori, 
spuse el. Ultima dată, acum mai bine de trei ani, deși ieri, de la 
altar, în timpul misei funerare, am văzut că a venit mai târziu la 
biserică. Nu știu când a plecat. 

— V-a cerut vreodată sfatul, părinte? întrebă Rita Rodriguez. 

— Mulţi oameni care îmi cer să-i consiliez înțeleg că 
intimitatea lor va fi respectată. Nu trebuie să subiînţelegeți nimic 
atunci când vă spun că mi se pare nepotrivit să vă răspund la 
această întrebare. „Detectiva asta tânără și atrăgătoare, cu 


expresia ei respectuoasă, știe deja că aș fi ultima persoană la 
care ar apela Lillian Stewart pentru sfaturi”, gândi părintele 
Aiden. „E o întrebare-capcană.” 

— Părinte Aiden, înțelegem că fiica lui Jonathan Lyons, Mariah, 
a fost foarte supărată că tatăl ei era implicat într-o relaţie cu 
Lillian Stewart. V-a vorbit vreodată despre asta? 

— Repet... 

Simon îl întrerupse: 

— Părinte, am vorbit cu Mariah Lyons acum o oră. Ne-a spus 
de bunăvoie și deschis că vi se plângea din cauza lui Lillian 
Stewart și că simţea că relaţia tatălui ei cu aceasta înrăutăţea 
starea mamei sale. 

— Atunci știți ce-am discutat cu Mariah, spuse calm părintele 
Aiden. 

— Părinte, ieri i-aţi spus lui Mariah că tatăl ei, Jonathan Lyons, 
v-a vizitat acum zece zile - miercuri, cincisprezece august, mai 
precis, spuse Simon. 

— Da, i-am spus lui Mariah că, pe când beam cafea în 
mănăstire, Jonathan Lyons mi-a mărturisit că credea să fi 
descoperit un obiect de o valoare incomensurabilă, numit fie 
Pergamentul losif din Arimateea, fie Scrisoarea Vatican. 

— Jonathan Lyons a venit să vă vadă special ca să vă spună 
despre pergament? întrebă Rita. 

— Jonathan, așa cum am stabilit deja, era un prieten vechi, 
spuse părintele Aiden. Nu era ceva neobișnuit ca, dacă se afla 
prin zonă, să treacă pe la mine sau să mă viziteze la mănăstire. 
În acea după-amiază de miercuri, mi-a spus că revizuia niște 
pergamente antice descoperite într-o biserică închisă de multă 
vreme și aflată pe punctul de a fi demolată. S-a găsit un seif 
zidit în perete. În el se aflau niște pergamente antice și a fost 
rugat să le traducă. Părintele Aiden se lăsă din nou în scaun. 
Presupun că ați auzit de Giulgiul din Torino. 

Ambii detectivi încuviinţară din cap. 

— Mulţi cred că este giulgiul în care a fost înfășurat lisus după 
răstignire. Chiar și papa de acum, Benedict, a fost citat afirmând 
că ar crede în autenticitatea lui. Vom ști vreodată cu 
certitudine? Mă îndoiesc, deși dovezile sunt foarte puternice. 
Scrisoarea Vatican, sau așa cum mai este ea cunoscuta, 
Pergamentul  losif din  Arimateea, are aceeaşi valoare 


inestimabilă. Dacă este autentică, e singurul exemplu de 
scrisoare scrisă de Hristos. 

— Nu  losif din Arimateea i-a cerut lui Pilat din Pont 
permisiunea să ia trupul lui Hristos și să-L îngroape în 
mormântul lui? întrebă Rita Rodriguez. 

— Da. losif a fost multă vreme, pe ascuns, un discipol al lui 
Hristos. Poate vă amintiţi de la lecţia de catehism, când, la 
vârsta de doisprezece ani, Hristos a mers împreună cu părinţii 
Lui la templu în Ierusalim, la Sărbătoarea Paştilor, dar când 
aceasta s-a încheiat, nu a plecat odată cu ceilalţi. A rămas în 
templu și a petrecut trei zile uluindu-i pe marii preoţi și pe 
bătrânii din sinagogă cu cunoștințele Sale din Scripturi. losif din 
Arimateea era unul dintre bătrânii de la templu de atunci, 
continuă el. Când l-a auzit pe Hristos vorbind și a aflat apoi că se 
născuse în Bethlehem, a crezut că El era Mesia cel promis. 

Părintele Aiden continuă tot mai înflăcărat: 

— Nu știm nimic despre Hristos de când avea doisprezece ani 
și a vorbit despre Scripturi cu marii preoţi în templu, până la 
nunta din Cana. Anii aceia din viaţa lui s-au pierdut pentru noi - 
anii pierduţi. Totuși, mulți erudiţi cred că o parte din timpul 
respectiv l-a petrecut studiind în Egipt, datorită intervenţiei lui 
losif din Arimateea. Scrisoarea, continuă el, dacă este autentică, 
i-a fost adresată de Hristos lui losif la scurt timp înainte de 
Răstignire. În ea, îi mulțumește lui losif pentru bunătatea și 
protecţia pe care i le-a arătat încă de copil. 

Autenticitatea acelei scrisori a fost disputată chiar din 
momentul în care apostolul Petru a dus-o la Roma. Unii papi au 
crezut că era autentică, alţii nu. Se afla în Biblioteca Vaticanului 
și s-a răspândit vorba că papa Sixtus al IV-lea plănuia să o 
distrugă, ca să pună capăt controversei. După care a dispărut. 
Acum, după mai bine de cinci sute de ani, continuă el, este 
posibil să fi fost găsită printre niște pergamente antice pe care 
le studia Jonathan. 

— O scrisoare scrisă de Hristos. Mi-e greu să-mi imaginez, 
spuse Rita Rodriguez, pe un ton neîncrezător. 

— Ce v-a spus profesorul Lyons despre pergament? întrebă 
Benet. 

— El credea că era autentic și l-a întristat faptul că unul dintre 
experţii cărora li-l arătase era preocupat doar de valoarea sa 
monetară. 


— Știţi unde se află pergamentul acum, părinte? întrebă 
Benet. 

— Nu, nu știu. Jonathan nu mi-a spus unde îl ţine. 

— Părinte, aţi zis că aţi băut o cafea în mănăstire. Înainte de 
asta, v-aţi întâlnit cu Jonathan Lyons în biserică? întrebă 
Rodriguez. 

— Ne-am întâlnit în biserică. Intrarea în mănăstire se face prin 
atrium. 

— Jonathan Lyons v-a vizitat și în Camera de Reconciliere? 
întreba Rita, cu voce inocentă. 

— Dacă da, nu v-aș putea spune, răspunse părintele Aiden, pe 
un ton brusc sever. Ceea ce bănuiesc că știți deja, doamnă 
detectiv Rodriguez. Văd că purtaţi o cruciuliţă. Sunteţi catolică 
practicantă? 

— Nu perfectă, dar da, sunt. 

Era rândul lui Simon Benet. 

— Părinte, Jonathan Lyons avea o aventură de lungă durată 
cu o femeie care nu era soţia lui. Dacă a intrat în Camera de 
Reconciliere și și-a mărturisit păcatele, aţi fi putut să-i dați 
absolvirea în cazul în care intenţiona să continue relaţia cu 
Lillian Stewart? Benet zâmbi apologetic. Și eu am fost crescut în 
religia catolică. 

— Credeam că am fost clar când am spus că nu voi menţiona 
nimic despre Jonathan Lyons, cu excepţia celor ce mi-a spus 
despre pergament. Asta include și speculaţiile dumneavoastră, 
domnule detectiv Benet. Totuși, voi adăuga ceva: O cunosc pe 
Kathleen Lyons de când era o tânără mireasă la douăzeci și 
ceva de ani. Nu cred, indiferent cât de rătăcită și de pierdută i-a 
devenit mintea acum, că ar fi capabilă să-și ucidă soţul pe care 
îl iubea. 

Declarând răspicat acest lucru, părintele Aiden își dădu 
seama că, în adâncul inimii, credea ceea ce tocmai afirmase. In 
pofida temerilor sale de mai devreme, știa că pur și simplu 
Kathleen nu putea fi vinovată de uciderea lui Jonathan. Apoi, îi 
privi pe rând pe cei doi și își dădu seama că își irosea timpul 
apărând-o pe Kathleen în faţa lor. 

Se întreba oare ce-ar fi gândit ei dacă le-ar fi spus că Jonathan 
avusese o premoniţie a morții sale iminente. Jonathan i-o zisese 
foarte clar la masă, dar ar fi putut fi periculos să menţioneze 
vorbele lui. Se putea crede că ajunsese să se teamă de ieșirile 


tot mai violente ale lui Kathleen. Ultimul lucru pe care și-l dorea 
părintele Aiden era să-i înrăutățească situaţia. 

Simon Benet nu își ceru scuze pentru că pusese o întrebare 
nepotrivită. 

— Părinte Aiden, Jonathan Lyons v-a spus cu care expert, sau 
experţi, s-a consultat ca să autentifice Pergamentul Iosif din 
Arimateea? 

— Nu, nu mi-a spus, dar pot să vă zic că a folosit expresia 
„unul dintre experţi”, așa că trebuie să-l fi arătat mai multor 
persoane. 

— Cunoașteţi vreun expert biblic, părinte Aiden? întreba Rita. 

— Cei trei pe care îi cunosc cel mai bine sunt prietenii lui 
Jonathan - profesorii West, Michaelson și Callahan. Toţi trei sunt 
erudiți biblici. 

— Și Greg Pearson? Mariah Lyons ne-a spus că el și tatăl ei 
erau prieteni buni, și acesta îl invita întotdeauna și pe Pearson la 
cină, continuă Rita. 

— Poate că i l-ar fi arătat lui Greg sau i-ar fi spus despre el 
pentru că erau prieteni, dar nu cred că ar fi avut vreun motiv să- 
| consulte pe Greg în calitate de expert. 

— De ce credeţi că nu i-a spus fiicei sale despre această 
presupusă descoperire? 

— Nu știu, poate pentru că, din păcate, Mariah și tatăl ei nu 
mai erau la fel de apropiaţi de când el se implicase în relaţia cu 
Lillian Stewart. 

— Aţi spune că profesoara Lillian Stewart este, de asemenea, 
expertă în pergamente antice? 

— Nu pot să vă răspund nici la această întrebare. Lillian 
Stewart este profesoară de limba engleză, dar nu știu să vă 
spun dacă aceasta implică și evaluarea pergamentelor antice. 

Discuţia cu detectivii dură aproape o oră și când aceștia se 
ridicară să plece, părintele Aiden O'Brien era sigur că aveau să 
se întoarcă. „Și când se vor întoarce”, cântări el la rece, „se vor 
concentra pe relația lui Jonathan cu Lillian și dacă se poate să-i 
fi încredinţat ei acest pergament neprețuit.” 

După ce aceștia plecară, simțindu-se extenuat, părintele 
Aiden se așeză din nou la birou. Inainte să-și dea seama că 
Jonathan avea o relaţie cu Lillian Stewart, participase ocazional 
la mesele pe care le dădea Jonathan pentru colegii lui. li plăcuse 
de Lilly și avusese impresia că era partenera lui Charles 


Michaelson. Avea un mod cochet de a vorbi cu Charles și tot 
timpul povestea despre o piesă de teatru sau despre un film pe 
care îl vizionaseră împreună. Era doar o acoperire pentru relaţia 
dintre ea și Jonathan. 

„Și Jonathan fusese de acord cu asta”, gândi părintele Aiden. 
„Nu-i de mirare că Mariah se simte atât de trădată. Oare 
Jonathan a păstrat Scrisoarea Vatican în apartamentul lui Lilly, 
ca să fie în siguranță?” se întrebă. „Și dacă da, oare aceasta va 
recunoaște că o are? Mai ales că Jonathan mi-a spus că plănuia 
să rupă orice legătură cu ea?” 

Părintele Aiden se sprijini de ambele braţe ale scaunului, 
ridicându-se cu greu din cauza durerii de picioare. 

„Ce ironie groaznică”, gândi cu tristeţe, „că, în cazul în care 
Kathleen chiar l-a ucis pe Jonathan, a făcut-o tocmai când 
acesta se hotărâse să își dedice restul vieții ca să o îngrijească 
și să-și îndrepte, în același timp, relaţia cu Mariah! Misterioase 
sunt căile Domnului”, își spuse oftând. 


18 

Richard Callahan preda istoria biblică în campusul Rose Hill al 
Universităţii Fordham din Bronx. După facultate, se alăturase 
ordinului iezuit, dar rămăsese acolo doar un an, înainte să își 
dea seama că nu era pregătit să se dedice vieții de preot. La cei 
treizeci și patru de ani ai săi, încă nu se luase o decizie finală. 

Locuia într-un apartament lângă campus. Crescut pe Park 
Avenue de părinţii săi, doi renumiţi medici cardiologi, era 
convenabil pentru el să meargă la lucru pe jos, dar mai era 
ceva. Campusul frumos, cu clădirile sale gotice și cărările 
mărginite de copaci ar fi putut foarte bine să fie plasate în 
Anglia, la ţară. Când ieșea pe porţi, îi plăcea să pătrundă în 
diversitatea cartierului aglomerat și în abundența de 
restaurante italiene splendide din apropiere, de pe Arthur 
Avenue. 

Plănuise să se întâlnească la cină cu niște prieteni, la unul 
dintre acele restaurante, dar anulase întâlnirea pe când se 
întorcea de la înmormântare. Tristeţea provocată de pierderea 
bunului său prieten și mentor Jonathan Lyons avea să fie o 
constantă în viaţa lui pentru multă vreme, dar Richard se 
gândea doar la cel care îl ucisese. Dacă se dovedea că era 
vorba despre Kathleen, care, în demenţa ei, comisese crima, 
știa că avea să fie închisă într-un spital de psihiatrie probabil 
pentru tot restul vieții. 

Dar dacă avea să fie găsită nevinovată, oare pe cine altcineva 
ar fi început detectivii să investigheze considerând că ar fi avut 
un motiv să-l ucidă pe Jonathan? 

Primul lucru pe care-l făcu Richard când intră în apartamentul 
său vesel de trei camere a fost să își dea jos haina, cravata și 
cămașa cu mâneci lungi și să-și ia un tricou. Apoi, se duse în 
bucătărie și își scoase o bere din frigider. „Abia aștept să se 
răcească vremea”, gândi, întinzându-și picioarele lungi și 
lăsându-se pe spate în fotoliul vechi din imitație de piele pe care 
refuza să-i permită mamei lui să-l schimbe. 

— Richard, încă nu ai depus jurământul sărăciei, îi spusese ea, 
și s-ar putea să nu-l depui niciodată, așa că nu e cazul să trăieşti 
ca și când ai fi făcut deja pasul. 

Richard zâmbi cu afecțiune, amintindu-și schimbul acela de 
replici, apoi se gândi din nou la Jonathan Lyons. 


Ştia că Jonathan traducea niște pergamente antice 
descoperite în seiful unei biserici închise de mult timp. 

Oare găsise Jonathan Pergamentul Iosif din Arimateea printre 
ele? „Dacă n-aș fi fost plecat chiar atunci...”, gândi Richard. 
„Dacă mi-ar fi spus exact ce-a descoperit... Posibil să fi dat 
accidental peste el.” Richard își aminti de o simfonie de 
Beethoven care fusese descoperită pe un raft, într-o bibliotecă 
din Pennsylvania, cu doar câţiva ani în urmă. 

Insă un gând obscur, care refuza să se contureze clar, începu 
să-l sâcâie în timp ce își pregătea niște paste și o salată. Nu-i 
dădu pace nici când alese un film la televizor. Continuă să-l 
necăjească și după ce se culcă, furișându-se din când în când în 
visurile lui, în timpul nopții. 

Abia pe la jumătatea dimineţii de sâmbăta, acesta ieși în 
sfârșit la iveală. Lilly minţise când spusese că nu știa nimic 
despre pergament. Richard era sigur de asta. „Bineințeles că 
Jonathan i-ar fi spus despre descoperire. Poate chiar să-l fi lăsat 
la ea.” 

Și, dacă așa stăteau lucrurile, acum, că el murise, oare Lillian 
avea să găsească discret un cumpărător pentru el și să bage în 
buzunar o sumă enormă de bani? 

Era un scenariu pe care voia să-l discute cu Mariah. „Poate i- 
ar prinde bine dacă o invit diseară în oraș”, gândi. 

Dar când o sună, află că Greg îi telefonase deja și lua cina cu 
el. Richard își dădu seama ce dezamăgit era să audă asta. 

Oare se hotărâse prea târziu? 


19 

— Ai făcut treabă bună pentru o noapte, îi spuse cămătarul lui 
Wally Gruber când acesta își aduse prada din casa familiei Scott. 
Da' știi să le alegi, nu glumă! 

Wally încuviinţă rânjind. La cei patruzeci de ani ai lui, scund, 
cu început de chelie, oarecum mătăhălos și cu un zâmbet 
amabil, care îl înmuia pe clientul credul, avea în spate o listă 
lungă de jafuri nepedepsite. Fusese prins o singură dată și 
făcuse închisoare un an. Acum, lucra într-o parcare supraetajată 
de pe West 52nd Street din Manhattan. 

„Slujba mea de zi”, își spunea el sarcastic. Wally descoperise 
un mod nou și mult mai sigur de a-și vedea de infracțiunile lui 
fără să atragă atenția poliţiei. 

Planul pe care-l născocise consta în a plasa dispozitive de 
urmărire sub mașinile oamenilor ale căror locuinţe se gândea să 
le jefuiască, după care urmărea mișcările mașinilor respective 
pe laptop. 

Nu o făcea niciodată cu un client regulat al parcării, ci doar cu 
cei ocazionali, care parcau acolo doar pentru o noapte. Deseori, 
își alegea victimele în funcţie de bijuteriile pe care le purta soţia. 
La sfârșitul lunii iulie pusese un dispozitiv de urmărire pe 
Mercedes-Benz-ul unui tip care venise îmbrăcat la patru ace. 
Soţia lui era o bombă, chiar și la cei cincizeci și ceva de ani pe 
care probabil că îi avea, dar smaraldele pe care le purta aceasta 
îi atrăseseră, de fapt, atenţia lui Wally. Cercei lungi cu smaralde 
și diamante, un colier cu diamante și smaralde, o brățară care-ţi 
sărea în ochi și un inel de cel puţin șapte carate. Wally trebuise 
să se forțeze să nu se holbeze la ele. 

„Surpriză, surpriză”, se gândi când Lloyd Scott îi dăduse un 
bacșiș de cinci dolari la sfârșitul serii. „Nici nu știi ce cadou 
tocmai mi-ai făcut.” 

În seara următoare se dusese în Mahwah, New Jersey, și 
trecuse pe lângă casa familiei Scott. Era bine luminată, atât în 
interior, cât și pe dinafară, și putu să citească marca sistemului 
de securitate pe care îl foloseau. „Bunicel”, își spusese în sinea 
lui admirativ. „Greu de păcălit pentru majoritatea oamenilor, dar 
nu și pentru mine.” 

Mercedesul făcuse drumuri dus-întors spre oraș toată 
săptămâna următoare. Wally aștepta momentul potrivit. Apoi, 
trecuse o săptămână fără ca mașina să se miște. Wally mersese 


din nou să verifice locul. Două dormitoare erau luminate: unul la 
etaj și unul la parter. 

„Ca de obicei”, se gândise. „Luminile pornesc automat, astfel 
încât oamenii să creadă că ești acasă.” Apoi, lunea trecută, 
seara, acţionase. Folosind pentru propria mașină plăcuţe de 
înmatriculare furate și o  cartelă de trecere E-ZPass 
„îimprumutată” de la una dintre mașinile din parcare, condusese 
spre Mahwah și parcase mai jos pe stradă, unde era evident că 
se adunaseră mai mulţi vecini. Pe stradă erau aliniate șase sau 
șapte mașini. Wally trecuse ușor de sistemul de alarmă, intrase 
în casă și tocmai terminase de golit seiful când auzise o 
împușcătură și se repezise la fereastră, chiar la timp să vadă pe 
cineva ieșind în fugă din casa de alături. 

Privi cum mâna fugarului se întinse și trase eșarfa sau batista 
de pe față exact în momentul în care silueta sa trecu pe sub 
felinarul de pe aleea pietruită spre trotuar, cotind apoi și 
dispărând pe stradă. 

Wally îi văzuse foarte clar chipul și în clipa aceea i se fixă în 
memorie. Poate că, într-o zi, urma să aibă nevoie de amintirea 
respectivă. 

Se întrebă dacă mai auzise și altcineva împușcătura și dacă 
nu cumva era cineva în casă care suna la poliţie chiar în 
momentul acela. Apucându-și prada, Wally ieși în goană din 
casă, dar chiar și așa, zorit cum era, își aminti să încuie seiful și 
să reseteze alarma. Ajunse la mașină, urcă și se îndepărtă cât 
mai repede de locul acela, cu inima bătându-i nebunește. Abia 
când ajunse în siguranţa în Manhattan își dădu seama că uitase 
un detaliu foarte important. Lăsase dispozitivul de urmărire 
atașat de Mercedes-Benz, care era parcat în garajul casei pe 
care o jefuise. 

Oare avea să fie găsit? Când avea să fie găsit? Fusese atent, 
dar se poate oare să fi lăsat vreo amprentă pe el? Pentru că, în 
cazul acesta, polițiștii aveau amprentele lui la dosar. Era un 
gând alarmant. Wally nu voia să se întoarcă la închisoare. Citise 
cu mult interes despre uciderea doctorului Jonathan Lyons și își 
dădu seama că polițiștii credeau că soţia acestuia, care suferea 
de Alzheimer, era vinovată. 

„Eu ştiu mai bine”, se gândi Wally. Singura lui consolare era 
că, dacă polițiștii chiar reușeau să facă legătura dintre dispozitiv 
și el, ar fi putut să le dea descrierea ucigașului în schimbul unei 


sentințe mai ușoare pentru jaful de bijuterii sau poate chiar să-i 
ofere imunitate. 

„Sau poate c-o să fiu foarte norocos și cei doi o să meargă la 
vreo petrecere șmecheră prin zonă și parchează din nou în 
garajul meu.” 

Oricât de îngrijorat ar fi fost, își dădu seama că era prea 
periculos acum să încerce să se furișeze din nou în garaj și să 
dea jos dispozitivul de urmărire de pe Mercedes. 


20 

Ocupaţi cu propriile gânduri, detectivii Simon Benet și Rita 
Rodriguez rămaseră tăcuţi vreo cincisprezece minute după ce se 
urcară în mașină și porniră înapoi spre New Jersey. 

Când ajunseră pe autostrada West Side, Rita privi gânditoare 
bărcile de pe Hudson, amintindu-și cum, cu doar câteva 
săptămâni înainte de 11 septembrie, se întâlnise cu soţul ei, 
Carlos, la ora cinci, într-o cafenea de pe malul râului, unde se 
serveau cocktailuri și se putea lua cina. Câteva dintre vasele 
impresionante se întorseseră în port, iar ea și Carlos se 
desfătaseră, în căldura după-amiezii târzii, cu frumusețea 
ambarcațiunilor din apropiere, având sentimentul că New Yorkul 
era special, era fenomenal. 

Carlos lucra în World Trade Center când avusese loc acea 
tragedie supremă. „Într-o zi ca asta, de vară târzie, am fost 
ultima dată aici”, se gândi. Și, din nou, se întrebă cine ar fi putut 
să prevadă vreodată un astfel de dezastru. 

„Nu mi-am imaginat niciodată că-l voi pierde”, își continuă 
șirul gândurilor. „Niciodată. Dar, la o adică, cu o săptămână în 
urmă, cam pe vremea asta, cine ar fi putut prevadă că 
profesorul Jonathan Lyons avea să fie ucis? A fost ucis într-o zi 
de luni”, își spuse. „Mă întreb oare ce-a făcut în sâmbăta de 
dinainte. Avea o îngrijitoare cu normă întreagă pentru soţia lui. 
Oare s-a furișat în New York, la iubita lui, Lillian Stewart? 

Ar fi interesant să aflăm ce a făcut profesorul Lyons în 
weekend. Și cum rămâne cu Pergamentul losif din Arimateea, 
Scrisoarea Vatican, care se poate să fi fost scrisă de Hristos? 
Oare chiar a găsit-o Jonathan Lyons? Valoarea sa ar fi 
incalculabilă. Oare ar ucide cineva pentru ea? Bineînţeles că 
vom urmări și acest fir, dar nu cred că are de-a face cu crima”, 
gândi Rita. „O soţie geloasă și dementă a apăsat pe trăgaci, și 
numele ei este Kathleen Lyons.” 

— Rita, cred că profesorul nostru s-a dus la confesiune, sau 
poate ar trebui să spun în Camera de Reconciliere, cu părintele 
Aiden. Vocea directă a lui Simon Benet o trezi din reverie. Știu 
că am pus punctul pe „i” când l-am întrebat asta pe părinte. 

— Crezi că Lyons plănuia să renunțe la iubita lui? întrebă Rita 
cu voce neîncrezătoare. 


— Poate că da, poate că nu. Ai văzut cum se poartă soția lui. 
Poate i-a spus doar: „Părinte, nu mai rezist. Că-i corect sau nu, 
trebuie să închei o dată povestea asta”. N-ar fi primul. 

— Cum rămâne cu pergamentul? La cine crezi că e? 

— O să-i verificăm pe cei pe care i-a enumerat părintele Aiden 
- pe profesori și pe celălalt tip care stătea cu ei, Greg Pearson. 
Și vreau să vorbesc și cu Lillian Stewart. Dacă există vreun 
pergament valoros și e la ea, cine știe cât de mult va dori să ne 
facă această dezvăluire? Poate că s-a dus la mormântul 
profesorului Lyons, dar după nici două minute se afla în mașină 
cu Richard Callahan. 

Simon Benet depăși o mașină condusă de un șofer lent. 

— Momentan, pariez în continuare pe Kathleen Lyons, și 
următorul pas este să obţinem un mandat de percheziţie. Vreau 
să verific fiecare centimetru din casă. Am eu o bănuială că vom 
găsi alte lucruri care o leagă pe Kathleen Lyons de crimă. Dar, 
indiferent dacă mai găsim sau nu altceva, continuă el, o să-i 
recomand procurorului să o arestăm. 


21 

Willy stătea confortabil în fotoliul lui tapiţat, cu picioarele pe o 
perniță, uitându-se la meciul dintre Yankees și Red Sox. Era 
finalul celei de-a noua manșe. Scorul era strâns. Willy, fan de-o 
viață al celor de la Yankees, își ținea respiraţia. 

Auzi cheia răsucindu-se în broască și știu că Alvirah se 
întorcea de la prânzul cu Lillian Stewart. 

— Willy, de-abia aştept să-ţi povestesc. 

Alvirah se așeză pe canapea, forțându-l pe Willy să oprească 
sonorul televizorului și să se răsucească în fotoliu ca să discute 
cu ea. 

— Willy, începu Alvirah cu entuziasm. La telefon am avut 
impresia că Lillian avea nevoie de sfatul meu în legătură cu 
ceva, dar când ne-am întâlnit, a fost de-a dreptul evazivă. Am 
întrebat-o când l-a văzut ultima dată pe Jonathan și mi-a spus că 
miercurea trecută. El a fost împușcat cinci seri mai târziu, luni, 
ceea ce mi s-a părut cam ciudat. 

— Așa că ţi-ai pornit broșa. 

Willy știa că, ori de câte ori Alvirah mirosea că nu era ceva în 
regulă, pornea automat dispozitivul de înregistrare din broșa ei 
în formă de soare. 

— Da, deoarece Mariah mi-a spus mai demult că știa sigur că 
Lilly și tatăl ei se întâlneau cel puţin de două sau de trei ori pe 
săptămână și se vedeau întotdeauna măcar o seară în weekend. 
Jonathan stătea acasă în timpul zilei, îngrijitoarea de weekend e 
foarte de încredere, și dacă el și Lilly ieșeau la cină, rămânea la 
ea peste noapte. 

— Aha. 

— Dar întrebarea e: de ce nu s-a întâlnit cu Lilly în weekendul 
de dinainte de-a fi împușcat? E ceva dubios în asta. Adică, oare 
s-au certat? continuă Alvirah. Oricum, Lilly mi-a spus, 
bineînţeles, cât de dor îi e deja de Jonathan și cât de tristă e că 
el n-a internat-o pe Kathleen într-un sanatoriu, măcar ca să o 
protejeze de ea însăși, și chestii de genul ăsta. Apoi, i-au dat 
lacrimile și a spus că Jonathan i-a povestit cât de îndrăgostiţi 
fuseseră el și Kathleen și ce viață minunată au avut împreună 
înainte ca ea să se îmbolnăvească de Alzheimer, continuă 
Alvirah. Jonathan i-a spus că, dacă Kathleen ar fi avut de ales - 
deși evident nu avea - ar fi preferat să moară decât să fie în 
starea asta. 


— Și eu la fel, scumpo, spuse Willy, dar dacă mă prinzi că pun 
cheia în congelator, fă-mi bagajele și trimite-mă la sanatoriu. 

Își permise să arunce o privire scurtă la televizor, la timp să-l 
vadă pe cel mai bun jucător din echipa Yankees dând o lovitură 
decisivă. 

Alvirah, căreia nu-i scăpa nimic, observă că privirea îi fuge 
înspre ecranul televizorului. 

— Of, Willy, e-n regulă. Uită-te mai bine la meci. A 

— Nu, dragă, continuă să gândești cu voce tare! Imi dau 
seama că ești pe drumul cel bun. 

— Înţelegi ce vreau să spun, Willy? Alvirah începu să 
vorbească din ce în ce mai animat. Dacă Jonathan și Lilly s-au 
certat? 

— Alvirah, doar nu vrei să spui că Lillian Stewart l-a împușcat 
pe Jonathan, nu? 

— Nu știu ce vreau să spun. Dar știu ceva: o sun pe Mariah 
chiar acum și o întreb dacă o putem vizita mâine după-amiază. 
Trebuie să aflu mai multe despre ce se întâmplă pe acolo. Când 
termină de vorbit, Alvirah se ridică în picioare. O să mă schimb 
în ceva mai lejer. Ce-ar fi ca, între timp, să te uiţi la finalul 
meciului? 

Reluându-și poziția pe fotoliu, Willy apăsă butonul de la 
telecomandă ca să repornească sonorul și se uită la ecran. Cei 
de la echipa Yankees erau pe teren, sărind în sus de fericire și 
îmbrăţișându-se unul pe celălalt. Prezentatorul strigă pe 
nerăsuflate: 

— Cei de la Yankees au câștigat! Cei de la Yankees au 
câștigat! Două out-uri, finalul celei de-a noua manșe, două 
strike-uri, și Derek Jeter nimerește un home run! 

„Nu-mi vine să cred”, gândi Willy trist. „Mă uit la meci de trei 
ore și în clipa în care mă întorc cu spatele, Jeter marchează 
decisiv.” 


22 

Duminică dimineaţa, Mariah se duse la slujbă, apoi se opri la 
mormântul tatălui ei. Acesta cumpărase locul de veci cu zece 
ani în urmă, într-o zonă frumoasă în care fusese cândva un 
seminar. Pe piatra funerară era gravat numele de familie, 
LYONS. „Trebuie să-i sun să scrie și numele tatei”, se gândi ea 
privind pământul proaspăt din locul în care fusese coborât sicriul 
tatălui ei. 

Îi reveniră în minte fragmente din rugăciunea pe care o 
alesese pentru bileţelele funerare de la casa de pompe funebre. 
„Când freamătul vieţii încetează și ne încheiem strădaniile... fie 
ca El să ne dea în sfârșit o locuinţă sigură, pace și odihnă 
sfântă.” 

„Sper că ești împăcat, tati”, se gândi Mariah, încercând să nu 
plângă, „dar trebuie să mărturisesc că ne-ai lăsat cu o problemă 
grea pe cap. Știu că detectivii aceia cred că mama ţi-a făcut 
asta. Tată, pur și simplu nu știu ce să cred, dar știu că, dacă o 
arestează pe mama și ajunge într-un spital de psihiatrie, va fi 
distrusă și atunci vă voi fi pierdut pe amândoi.” 

Dădu să plece, dar se întoarse. 

— Te iubesc, șopti ea. Ar fi trebuit să încerc să fiu mai 
înţelegătoare în legătură cu Lilly. Știu cât de greu ţi-a fost. 

În cele cincisprezece minute cât dură drumul până acasă, 
începu să se pregătească pentru ce o aștepta acolo. La micul 
dejun, mama ei își împinsese scaunul în spate și spusese: 

— Mă duc să-l chem pe tatăl tău. 

Delia sărise imediat în picioare ca s-o oprească să urce la etaj, 
dar Mariah clătinase din cap. Ştia că mama ei s-ar fi împotrivit 
oricărei încercări de a o opri. 

— Jonathan... Jonathan... 

Vocea mamei ei crescuse și scăzuse în intensitate pe măsură 
ce trecuse din dormitor în dormitor, căutându-l pe soțul ei. Apoi, 
coborâse din nou, încet. 

— Se ascunde, spusese ea, uimită, dar era sus acum câteva 
minute. 

„Mă bucur că Alvirah și Willy trec astăzi pe la noi”, se gândi 
Mariah. „Mama îi place așa de mult... Și întotdeauna îi 
recunoaște imediat.” Dar când viră pe strada pe care locuiau 
părinţii ei, se alarmă văzând mașini de poliţie pe aleea lor. 


Sigură că mama ei păţise ceva; parcă mașina în stradă, fugi 
spre casă, împinse ușa și intră, auzind imediat voci. 

Detectivii Benet și Rodriguez erau în living. Trei dintre 
sertarele vechiului birou erau pe podea. Acum căutau în al 
patrulea, pe care îl puseseră pe măsuţa pentru cocktailuri. Auzi 
zgomote de pași la etaj, pe hol. 

— Ce... începu ea. 

Benet ridică privirea. 

— Detectivul-șef e sus, dacă vreţi să vorbiţi cu el. Avem un 
mandat de percheziție a casei, domnişoară Lyons, rosti 
Rodriguez dur. Poftim o copie. 

Mariah ignoră documentul. 

— Unde e mama? întrebă ea. 

— E în biroul tatălui dumneavoastră, cu îngrijitoarea. 

Mariah își simţi picioarele ca de plumb când alergă pe hol. Un 
bărbat care mai mult ca sigur făcea parte din echipa de 
percheziţie stătea la biroul tatălui ei și se uita prin sertare. Așa 
cum se temuse, mama ei era din nou în dulap, sprijinindu-se de 
peretele din spate, cu Delia lângă ea. Avea capul plecat, dar 
când Mariah o strigă, își ridică privirea. 

Avea o eșarfă de mătase înfășurată în jurul feţei, așa că i se 
vedeau doar ochii albaștri și fruntea. 

— Nu mă lasă să i-o dau jos, spuse Delia cu un sentiment de 
vinovăţie. 

Mariah intră în dulap. Simti privirea detectivului urmărind-o. 

— Mamă... Kathleen, e prea cald ca să porţi eșarfa, spuse ea 
pe un ton liniștitor. De ce Dumnezeu ţi-ai pus-o? 

Îngenunche și o ajută pe mama ei să se ridice. 

— Haide! Să scăpăm de chestia aia. 

Kathleen o lăsă să-i desfacă eșarfa și să o scoată din dulap. 
Abia atunci își dădu Mariah seama că detectivii Benet și 
Rodriguez o urmaseră în birou și, din expresia cinică de pe faţa 
lui Benet, era sigură că încă mai credea că mama ei se 
prefăcea. 

— Aveţi ceva împotrivă dacă le scot pe mama și pe Delia din 
casă cât timp efectuaţi percheziția? îl întrebă ea cu voce aspră 
pe Benet. Duminică dimineaţa luam deseori o gustare înainte de 
prânz pe Esty Street, în Park Ridge. 

— Nicidecum. O singură întrebare: Sunt schițele mamei 
dumneavoastră? Le-am găsit în camera ei. 


Detectivul ţinea în mână un caiet de schiţe. 

— Da. Este una dintre puţinele ei plăceri. Înainte, era o 
pictoriță pasionată. 

— Înţeleg. 

Când ajunseră la restaurant și chelnerul începu să 
îndepărteze tacâmurile pentru cea de-a patra persoană, mama 
ei îl opri imediat. 

— Vine și soțul meu, îi spuse ea. Nu-i luaţi farfuria. 

Chelnerul o privi pe Mariah, știind că ceruse o masă pentru 
trei persoane. 

— Lăsaţi-le, vă rog, încuviință Mariah. 

În următoarea oră, încercă să se consoleze cu gândul că 
mama ei mâncase unul dintre ouăle prăjite pe care i le 
comandase și își amintise chiar și că îi plăcea să bea un Bloody 
Mary în timpul gustării de duminică. Mariah îi comandă unul, 
rostindu-i mut chelnerului: „Fără vodcă”. 

Chelnerul, un bărbat în jur de șaizeci de ani, încuviință din 
cap. 

— Și mama mea, spuse el încet. 

Mariah prelungi intenţionat momentul servirii cafelei, sperând 
în zadar ca detectivii să fi plecat înainte să se întoarcă ele 
acasă, după o oră și jumătate. Mașinile de poliție de pe alee îi 
dădură de înţeles că încă se aflau acolo, dar când intră în casă, 
observă că erau pe punctul de a pleca. Detectivul Benet îi 
înmână un inventar cu lucrurile pe care le confiscaseră. Se uită 
peste el. Niște acte din biroul tatălui ei. O cutie cu documente 
care includea un dosar cu pergamente. Și caietul de schiţe al 
mamei ei. 

ÎI privi pe Benet. 

— Chiar trebuie? îl întrebă, arătând spre caietul cu schițe. 
Dacă mama începe să-l caute, se va supăra că nu-l mai găsește. 

— Îmi pare rău, domnișoară Lyons, trebuie să îl luăm. 

— Vă avertizez că dosarul cu pergamente ar putea conţine 
ceva de o valoare inestimabilă. 

— Știm despre epistola scrisă de Hristos și destinată lui losif 
din Arimateea. Vă asigur că vom găsi un expert care să se uite 
prin dosar cu multă, multă grijă. 

Apoi plecară. 

— Haide să ne plimbăm puţin, Kathleen, sugeră Delia. E atât 
de frumos afară... 


Kathleen scutură încăpăţânată din cap. 

— Atunci, ce-ar fi să stăm în curtea interioară? propuse Delia. 

— Mamă, de ce nu stai puţin afară? sugeră și Mariah. Alvirah 
și Willy vin azi pe la noi și trebuie să mă pregătesc. 

— Alvirah și Willy? zâmbi Kathleen. Mă duc afară să-i aștept. 

Singură, Mariah începu să facă curat prin livingul unde 
detectivii nu închiseseră de tot sertarele biroului și împinseră 
într-o parte vaza și lumânările de pe măsuţa pentru cocktailuri. 
Scaunele pe care le aduseseră din salon erau încă acolo. Se 
duse apoi în cabinetul tatălui ei. Pe biroul vechi, masiv, care 
fusese cândva mândria și bucuria tatălui său, se aflau acum 
diverse lucruri din sertare. „Presupun că au lăsat în urmă tot ce 
nu au considerat dovezi”, gândi ea furioasă. | se părea că însăși 
esenţa tatălui ei fusese înlăturată din cameră. Soarele puternic 
de după-amiază scotea la iveală petele de uzură de pe covor. 
Cărţile pe care el le păstrase într-o ordine meticuloasă zăceau 
acum toate claie peste grămadă pe rafturi. Fotografiile cu 
mama, cu tatăl ei și cu ea fuseseră trântite de parcă ar fi fost 
niște nimicuri pentru privirile scrutătoare ale detectivei pe care 
o văzuse în birou. 

Făcu ordine acolo, apoi urcă la etaj, unde era evident că toate 
camerele fuseseră percheziţionate minuţios. La ora cinci 
termină, în sfârșit, de pus totul la loc și, de la fereastra 
dormitorului ei, îi văzu pe Willy și pe Alvirah parcându-și Buickul 
pe alee. 

Ajunse lângă ușa de la intrare și o deschise, înainte ca aceștia 
să ajungă măcar la scări. 

— Cât mă bucur să vă văd! spuse ea cu căldură, în timp ce 
Alvirah o îmbrăţișă. 

— Îmi pare atât de rău că am lipsit din oraș tocmai săptămâna 
asta, Mariah, spuse Alvirah. Mi-am tot frânt mâinile că eram în 
mijlocul oceanului și nu puteam să fiu cu tine. 

— Ei bine, acum ești aici și asta contează, îi răspunse Mariah 
în timp ce intrară în casă. Mama și Delia sunt în curtea 
interioară. Le-am auzit vorbind acum un minut, deci înseamnă 
că mama e trează. A adormit pe canapeaua de acolo, ceea ce-i 
bine, pentru că n-a prea dormit de când tata a fost... 

Mariah se opri, buzele ei neputând forma cuvântul pe care 
intenţionase să-l rostească: „ucis”. 

Willy se grăbi să umple golul. 


— Nimeni nu prea doarme când moare cineva din familie, 
spuse el cu convingere. Înaintă grăbit spre ușa culisantă din 
sticlă care ducea din living spre curtea interioară. Bună, 
Kathleen! Bună, Delia! Staţi puţin la soare? 

Râsul încântat al lui Kathleen o asigură pe Mariah că Willy 
avea să o ţină ocupată câteva minute. 

— Alvirah, înainte să ieşim, trebuie să-ți spun ceva. A fost 
poliția pe-aici azi-dimineaţă, cu un mandat de percheziţie. Cred 
c-au răscolit fiecare hârtiuţă din casă. Au luat pergamentele pe 
care le traducea tata. l-am avertizat că unul dintre ele ar putea 
fi o relicvă de nepreţuit, o scrisoare a lui Hristos către losif din 
Arimateea. Este posibil ca tatăl meu să o fi găsit printre ele, 
crezând că e autentică. 

Alvirah făcu ochii mari. 

— Mariah, vorbești serios? 

— Da. Părintele Aiden mi-a spus vineri, la înmormântare. Tata 
s-a întâlnit cu el în miercurea de dinainte să moară. 

— Lillian Stewart știa despre pergament? întrebă Alvirah. 

— Nu știu. Presupun că i-ar fi spus. Dacă mă întrebi pe mine, 
ar putea foarte bine să fie la ea. 

Alvirah își trecu mâna peste umăr, pornind microfonul ascuns. 
„Nu îmi permit să-mi scape sau să înțeleg greșit vreun cuvânt”, 
gândi. Mintea începu să-i lucreze într-un ritm ameţitor. 
„Jonathan s-a întâlnit cu părintele Aiden miercurea după-amiaza. 
Dacă Jonathan i-a spus că s-a hotărât să pună capăt relaţiei cu 
Lillian? Lillian s-a întâlnit cu Jonathan miercuri seara. Oare s-a 
dus direct la ea, și dacă da, oare ce i-a spus? Lilly afirmă că nu 
s-au mai văzut și nici măcar nu și-au mai vorbit în acele cinci 
zile. Oare a minţit?” se întreba Alvirah. „Așa cum i-am spus lui 
Willy ieri, cineva trebuie să obţină lista cu apelurile dintre 
Jonathan și Lillian de miercuri până luni. Dacă nu s-au sunat, 
asta înseamnă pentru mine că Jonathan i-a spus că s-a terminat 
totul între ei...” 

Era prea devreme să-i împărtășească toate acestea lui 
Mariah. În schimb, zise: 

— Mariah, hai să facem niște ceai și să mă pui și pe mine la 
curent cu totul. 

— „Totul” însemnând faptul că detectivii cred că mama l-a 
ucis pe tata. „Totul” mai înseamnă și că nu m-ar surprinde deloc 
dacă ar aresta-o, continuă Mariah, încercând să nu-și piardă 


vocea. Se auzi soneria. Doamne, să nu se fi întors detectivii, 
murmură ea și se duse să deschidă. 

Era Lloyd Scott, care nu pierdu deloc vremea. 

— Mariah, tocmai m-a sunat detectivul Benet. O acuză pe 
mama ta chiar în timp ce vorbim. Îmi permite să o duc eu la 
procuratura din Hackensack să o predau, dar trebuie să plecăm 
chiar acum. Îi vor lua amprentele și o vor fotografia acolo, după 
care o vor închide. Îmi pare atât de rău. 

— Dar nu o pot închide acum, protestă Mariah. Doamne, 
Lloyd, nu înţeleg în ce stare e? 

— Cred că, pe lângă faptul că va stabili cauţiunea, judecătorul 
va dispune și o evaluare psihiatrică înainte să o elibereze, ca să 
poată stabili condiţiile adecvate pentru cauțiune. Asta înseamnă 
că, în seara asta sau mâine, cel târziu, va fi internată într-un 
spital de psihiatrie. Nu se va întoarce acasă - cel puţin nu pentru 
o vreme. 

În spatele casei, Willy, Kathleen și Delia se întorceau din 
curtea interioară. 

— Atâta zgomot... atâta sânge, îi spunea Kathleen lui Willy, de 
data aceasta pe o voce veselă și melodioasă. 


23 

Ascunzătoarea lui secretă era într-un depozit aparent gol din 
sudul Manhattanului. Ferestrele de la etaj ale depozitului erau 
placate cu scânduri. Ușa de metal era încuiată cu lacăt. Ca să 
intre și să iasă din clădire, trebuia să ocolească până în spatele 
ei cu mașina, să treacă de o platformă de încărcare, până în 
dreptul unei uși de garaj duble ruginite, care i s-ar fi părut 
șubredă și dărăpănată oricărui trecător. Dar, după ce o deschise 
cu o telecomandă pe care o ţinea în mașină, putu intra direct la 
parterul cimentat și cavernos. 

Cobori din mașină și rămase nemișcat în spaţiul acela gol, 
vast, plin de praf. Dacă, printr-o întâmplare nefericită, ar fi 
reușit să intre și altcineva acolo, nu ar fi găsit absolut nimic. 

Se îndreptă spre peretele din spate, ecoul pașilor lui răsunând 
în tăcerea din jur. Se aplecă, împinse la o parte capacul 
protector de la o priză murdară și apăsă un buton ascuns. Din 
tavan cobori încet un ascensor. Când acesta atinse pământul, 
urcă în el, apoi apăsă un alt buton. Incet, în timp ce ascensorul 
urca, închise puţin ochii și se pregăti să se întoarcă în trecut. 
Când se opri, inspiră adânc a anticipare și trecu pragul. Aprinse 
lumina și se trezi din nou faţă în faţă cu comorile lui, cu 
antichităţile pe care le furase sau le cumpărase clandestin. 

Încăperea fără ferestre era la fel de întinsă ca cea de la 
parter, numai că aceasta era singura asemănare dintre ele. In 
centrul acestui spaţiu se afla un covor incredibil de viu colorat, 
cu figuri și modele complicate. Pe el erau grupate o canapea, 
scaune, lămpi și câteva măsuţe, o sufragerie micuță în mijlocul 
unui muzeu plin de comori. Statui, tablouri, ornamente de 
perete și vitrine cu obiecte din ceramică și tacâmuri împânzeau 
fiecare centimetru de spaţiu. 

începu să simtă imediat liniștea pe care i-o aducea 
întotdeauna faptul că era înconjurat de trecut. Voia cu disperare 
să zăbovească acolo, dar nu se putea. Nici măcar nu putea 
vizita acum cele două etaje superioare. 

Își permise, în schimb, să se așeze pe canapea preţ de câteva 
minute. Trecu încet cu privirea peste fiecare obiect din colecția 
lui, desfătându-se cu frumuseţea incredibilă din jur. 

Dar toate acestea nu însemnau nimic dacă nu avea scrisoarea 
către losif din Arimateea. Jonathan i-o arătase. Știuse pe loc că 
era autentică. Nu avea cum să fie un fals. O scrisoare scrisă cu 


două mii de ani în urmă de Hristos. Pe lângă ea, Magna Carta, 
Constituţia și Declaraţia de Independenţă păreau lipsite de 
valoare. Nimic, nimic nu era și nu putea să fie vreodată mai 
valoros. Trebuia să o aibă. 

Îi sună celularul. Avea o cartelă preplătită, așa că nu puteau 
face legătura cu el. Îi dăduse numărul unei singure persoane, 
apoi urma să o arunce și să cumpere una nouă, în funcţie de 
necesităţi. 

— De ce mă suni? întrebă el. 

— Tocmai am văzut la știri - Kathleen a fost arestată și 
acuzată de uciderea lui Jonathan. Nu-i așa că-i o veste bună 
pentru tine? 

— Nu era deloc nevoie să mă contactezi pentru ceva ce aș fi 
aflat și singur în scurt timp. 

Avea o voce rece, dar își dădea seama că și puţin alarmată. 
Nu putea avea încredere în ea. Ba mai rău, era clar că ea simţea 
că îl controlează tot mai mult. 

Apoi întrerupse convorbirea și, preţ de câteva minute lungi, 
pe care nu și le permitea, se gândi care ar fi fost cel mai bun 
mod de a rezolva situația. 

După ce cugetă mai bine, o sună înapoi și stabili o întâlnire cu 
ea. 

Curând. 


24 

Duminică seara, Lillian Stewart se gândi ușurată la decizia ei 
de a nu recunoaște în fața poliţiei că Jonathan îi dăduse ei 
pergamentul. O contactaseră deja doi membri diferiţi din grupul 
de invitaţi ai lui Jonathan. Fiecare îi spusese direct că, dacă avea 
pergamentul, i-ar fi putut găsi un cumpărător contra unei sume 
imense de bani. 

Primul ei instinct fusese să le spună polițiștilor că 
pergamentul era la ea. Ştia că, dacă bănuielile lui Jonathan se 
confirmau, locul lui era în Biblioteca Vaticanului. Apoi se gândi 
însă la cei cinci ani pe care îi dăruise lui Jonathan, de pe urma 
cărora nu rămăsese cu nimic, în afară de multă durere. „Merit să 
mă aleg cu ceva”, își spuse ea cu amărăciune. „Oricui l-aș vinde, 
vreau banii în mână”, hotărî. „Fără transferuri bancare. Dacă 
apar două milioane de dolari de nicăieri în contul meu bancar, 
știu că banca trebuie să raporteze statului. O să pun banii în 
caseta de valori și îi scot treptat, astfel încât, în cazul în care mă 
verifică, să nu trezesc suspiciuni. Cum ar fi să am două milioane 
de dolari cu care să fac ce vreau? Incă aș prefera să-l am pe 
Jonathan”, se gândi ea cu tristeţe, „dar, din moment ce nu-l am, 
așa voi face.” 

Lillian se uită la ceas. Era ora șase. Se duse în bucătărie, își 
puse un pahar de vin și îl luă cu ea în birou. Se trânti pe 
canapea și aprinse televizorul. Știrile de la ora șase trebuiau să 
înceapă în doar câteva minute. 

„Dacă mama ar mai fi în viaţă, știu ce-ar crede despre toate 
astea”, își spuse. „Mama era cea deșteaptă. Tata era un 
adevărat ratat. Avea, ce-i drept, un nume impresionant, Prescott 
Stewart. Presupun că, atunci când l-a botezat așa, buni credea 
că avea să ajungă cineva.” 

Tatăl lui Lillian avea douăzeci și unu de ani și mama ei tocmai 
împlinise optsprezece când fugiseră în lume. Mama ei își dorise 
cu disperare să scape de casă, tatăl ei fiind un alcoolic înrăit 
care o abuzase fizic și emoţional atât pe ea, cât și pe mama ei. 

„Mama a nimerit din lac în puț”, gândi Lillian. „Tata era un 
împătimit al jocurilor de noroc. Nu au avut niciodată nici măcar 
doi bănuţi puși deoparte, dar mama a rămas cu el până am 
împlinit optsprezece ani, de teamă că se va lupta cu ea pentru 
custodie. Știu că, dacă ar fi aici, mi-ar spune răspicat că locul 
pergamentului e în Biblioteca Vaticanului. Doar faptul că mă 


gândesc să-l păstrez ar înfuria-o. Probabil că am moștenit mai 
multe de la tata decât credeam.” 

„Ce nebunie”, își spuse. „Principalul motiv pentru care 
Jonathan n-a divorţat de Kathleen a fost fiindcă știa că Mariah 
nu avea să-i mai vorbească vreodată. Mama n-ar mai vorbi 
niciodată cu mine dacă ar ști ce fac acum, dar, din nefericire, nu 
mai trebuie să-mi fac griji din pricina asta. Încă mi-e atât de dor 
de ea.” 

O cuprinse din nou durerea pe care o simţise în după-amiaza 
aceea când Jonathan o sunase să-i spună că venea să vorbească 
cu ea. 

— Lilly, nu există o modalitate ușoară în care să-ţi dau vestea 
asta, dar nu ne mai putem întâlni. 

„Părea să fi plâns înainte, dar o spusese pe un ton hotărât”, 
cugetă Lillian furioasă. „M-a iubit așa de mult, că m-a părăsit, 
după care a fost împușcat, în pofida intenţiilor sale nobile de a-și 
și soția lui au avut parte de patruzeci de ani buni împreună, 
înainte să se îmbolnăvească Kathleen. Nu i-au ajuns? În ultimii 
câţiva ani, de cele mai multe ori nici măcar nu-l mai recunoștea. 
Oare de ce a rămas Jonathan cu ea? De ce nu a înțeles că îmi 
era dator și mie cu ceva? Și, într-un final, s-ar fi rezolvat lucrurile 
și cu Mariah; doar știa cât de mult se înrăutăţise starea mamei 
ei și prin ce trecea tatăl ei. Până și ea trebuia să fie destul de 
corectă să înţeleagă că măcar nu era nevoită să se confrunte cu 
asta clipă de clipă, zi de zi, ca el.” 

Incepură știrile de la ora șase. Lillian își ridică privirea și văzu 
că știrea principală era despre moartea lui Jonathan. Ziariștii 
roiau pretutindeni în jurul tribunalului. Reporterul CBS de acolo 
relata: 

— Mă aflu pe scările tribunalului din districtul Bergen, din 
Hackensack, New Jersey. După cum puteţi vedea din imaginile 
video, filmate cu nici o oră în urmă, Kathleen Lyons, în vârstă de 
șaptezeci de ani, însoţită de renumitul avocat Lloyd Scott și de 
fiica ei, Mariah Lyons, au intrat în tribunal și au urcat la etajul 
doi, unde aceasta s-a predat în biroul procurorului din districtul 
Bergen. După o investigaţie de aproape o săptămână, a fost 
acuzată de uciderea soţului său, Jonathan Lyons, fost profesor 
NYU, găsit mort săptămâna trecută, în casa lui din Mahwah. S-a 
afirmat că inculpata Kathleen Lyons, care, conform surselor 


noastre, suferă de Alzheimer într-o fază avansată, a fost găsită 
ghemuită în dulap, strângând la piept arma cu care îl ucisese. 

Înregistrarea o arăta pe Kathleen intrând încet în tribunal, 
între avocatul și fiica ei, fiecare ţinând-o de câte un brat. „Măcar 
o dată, Rory, îngrijitoarea, nu apare în scenă”, se gândi Lillian. 
„Nu mi-a plăcut niciodată de ea. Avea tot timpul o expresie care 
parcă zicea: «lți cunosc secretul», când se uita la mine. Jur că 
dau vina pe ea pentru toate problemele. Jonathan mi-a spus că 
a ascuns fotografiile cu noi într-o carte falsă din biroul lui. Cum 
de-a reușit Kathleen să găsească exact cartea aia, ţinând cont 
de câte lucruri avea Jonathan prin birou? Cred că pot ghici ce s-a 
întâmplat. Drăguţa de Rory și-a vârât nasul pe acolo și, când a 
descoperit fotografiile, i le-a arătat lui Kathleen. Aduce numai 
necazuri.” 

La terminarea înregistrării, reporterul relată entuziasmat că 
Lloyd Scott și Mariah Lyons ieșeau în acel moment din tribunal. 
„Mariah pare devastată”, se gândi Lillian. „Ei bine, suntem 
amândouă în aceeași oală.” Mariah a fost asaltată de 
microfoane, dar Lloyd Scott le îndepărtă protector. 

— Am doar câteva lucruri de spus, atâta tot, zise el aspru. 
Kathleen Lyons se va înfățișa mâine-dimineaţă, la ora nouă, 
înaintea judecătorului Kenneth Brown. Va pleda nevinovată la 
acuzaţiile aduse. Judecătorul va discuta și condiţiile de cauţiune. 

Cu brațul pe după umerii lui Mariah, Lloyd o grăbi pe scări și 
urcară într-o mașină care îi aștepta. 

„Mi-aş dori să fiu o muscă și să mă aflu în mașina aia”, își 
spuse Lillian. „Oare ce-o să facă acum Mariah? Va plânge? Va 
tipa? Cam la fel m-am simţit și eu când Jonathan a decis cu 
atâta nobleţe că se putea lipsi de mine. M-am simţit ca o 
cerșetoare, plângând și ţipând: «Asta a fost? Cum rămâne cu 
mine? Cum rămâne cu mine?»” 

Se gândi la pergament. Era ascuns în cutia ei de valori de la 
bancă, la depărtare de două străzi. Existau oameni care și-l 
doreau cu disperare. 

„Oare cât ar fi gata să plătească pe el?” se întrebă ea, în 
cazul în care ar fi organizat o licitaţie secretă pentru el. 

Când i-l arătase Jonathan, cu trei săptămâni în urmă, 
observase mirarea și reverenţa de pe chipul lui, după care o 
întrebase dacă avea o cutie de valori în care să-l ţină până urma 
să facă aranjamentele necesare ca să fie returnat Vaticanului. 


— Lilly, e cea mai simplă scrisoare cu putinţă. Hristos știa ce 
avea să se întâmple. Știa că losif din Arimateea urma să-i ceară 
trupul după răstignire. Îi mulțumește lui losif pentru toată 
bunătatea pe care i-a arătat-o toată viața. Bineînţeles că 
Vaticanul va vrea ca scrisoarea să fie autentificată de propriii 
erudiţi biblici, continuase. Vreau să mă întâlnesc cu ei, să le-o 
înmânez chiar eu și să discutăm de ce anume consider că e 
documentul care cred eu că e. 

„Când a fost aici ultima dată, Jonathan voia să ne întâlnim la 
bancă în dimineaţa următoare, ca să-i dau pergamentul. Am 
tras de timp”, se gândi Lillian. „Voiam cu disperare să-l las să 
vadă cât de dor avea să-i fie de mine. l-am spus că i-l dau într-o 
săptămână, dacă nu își va schimba părerea. Și-apoi a murit.” 

Urmau reclame. Închise televizorul și privi celularul cu cartelă 
pe care i-l dăruise Jonathan. Era pe măsuţa de cafea. „Terminam 
toate minutele, după care mai cumpăram”, se gândi. „Îl sunam 
pe numărul lui de pe cartelă. Orice, ca să dovedim că relația 
noastră nu există. Și acum am trei”, își spuse ea cu tristețe. 

Cel de-al treilea telefon cu cartelă îi fusese dat de unul dintre 
cei care licitau pentru pergament. 

— Nu vrem să lăsăm urme, o avertizase acesta. Poliţiştii vor 
căuta pergamentul. Trebuie să știi că ei suspectează că îl ai sau 
că știi unde e. Dacă ne sunăm prea des, s-ar putea să le 
atragem atenţia. 

Ori de câte ori îl atingea, i se părea rece. 


25 

Profesorul Richard Callahan lua deseori cina duminică seara 
cu părinţii lui, în apartamentul de pe Park Avenue, în care 
crescuse. Aceștia aveau un cabinet împreună, numele lor 
apărând deseori în topul celor mai buni medici cardiologi. 

Ambii aveau șaizeci de ani, dar fizic vorbind, nici că ar fi putut 
arăta mai diferit unul de celălalt. 

Mama lui, Jessica, era scundă și slăbuţă, cu păr blond-închis 
până la umăr, pe care îl dădea pe spate cu ochelarii pe care îi 
ținea de obicei pe cap. 

Tatăl lui, Sean, avea o claie de păr creţ grizonant, o barbă 
tunsă scurt și un trup înalt, musculos, un omagiu adus zilelor 
sale de apărător-vedetă în cadrul echipei de fotbal Notre Dame, 
dar și exerciţiilor fizice pe care le făcea cu regularitate, în 
fiecare zi. 

Richard nu își dădu seama cât de tăcut fusese până când el și 
tatăl lui nu terminară de vizionat meciul Mets-Phillies. Când 
mama lui se duse în bucătărie ca să vadă de cină, tatăl lui se 
ridică, umplu două pahare cu sherry, dădu mai încet sonorul 
televizorului și-i spuse direct: 

— Richard, evident că te îngrijorează ceva. E aproape ultimul 
minut din meci, iar tu ai stat tot timpul mut ca un pește. Deci, la 
ce te gândești? 

Richard încercă să zâmbească. 

— Nu, tată, de fapt, nu sunt îngrijorat. M-am gândit mult la 
fondul pe care mi l-a înfiinţat bunicul când m-am născut. De 
acum patru ani, de când am împlinit treizeci de ani, eram liber 
să folosesc banii cum doream. 

— Așa e, Richard. Păcat că nu l-ai cunoscut pe bunicul tău. 
Erai doar un bebeluș când a murit. A fost unul dintre oamenii 
aceia care au pornit de la zero, dar a avut un instinct al pieței 
incredibil. Când te-ai născut, a cumpărat acţiuni în valoare de 
douăzeci și cinci de mii de dolari de la companii noi în care a 
avut încredere, acţiuni care acum valorează cât, două milioane 
și ceva? 

— Două milioane trei sute cincizeci de mii douăzeci și doi de 
dolari și optzeci și cinci de cenți, conform ultimului extras 
bancar. 

— Poftim! Nu-i rău pentru un imigrant irlandez care a ajuns 
aici cu cinci lire în buzunar. 


— Trebuie să fi fost un tip pe cinste. Întotdeauna am regretat 
că nu l-am cunoscut. 

— Richard, mi se pare că te gândești să faci ceva cu banii 
aceia. 

— Posibil. Vom vedea. Prefer să nu discut despre asta acum, 
dar te asigur că nu e ceva care să vă îngrijoreze. Richard privi 
înspre televizor și sări brusc în picioare când văzu promo-ul 
pentru știrile de la ora zece: „Kathleen Lyons a fost arestată 
pentru uciderea soțului ei”, spuse reporterul. Pe ecran apăru o 
imagine cu Kathleen, alături de Mariah și de Lloyd Scott. 

Richard era atât de concentrat asupra televizorului, încât nu 
observă că tatăl lui, bulversat de conversaţia pe care tocmai o 
purtaseră, îl studia atent și încerca să își dea seama ce se 
întâmpla. 


26 

Duminică seara, Alvirah și Willy așteptară până când Mariah 
se întoarse cu Lloyd Scott de la tribunal. Betty le lăsase pe masă 
mai multe sendvișuri și fructe, înainte ca ea și Delia să plece 
acasă. 

— Știu că Mariah n-o să prea aibă poftă de mâncare, dar 
poate o să mănânce ceva când ajunge, zise Alvirah. 

Era evident că, la sosirea ei acasă, Mariah le-a fost 
recunoscătoare să-i găsească așteptând-o. Lloyd Scott intră 
împreună cu ea în living. Alvirah și Willy nu îl cunoscuseră 
niciodată, dar îl urmăriseră la știri și simţiseră imediat că era 
persoana potrivită să o apere pe Kathleen și să o protejeze pe 
Mariah. 

Lloyd nu plănuise să rămână, dar Alvirah îi spuse că trebuia 
să-i vorbească despre întâlnirea cu Lillian. 

— Eram pe punctul de a-i spune mai devreme lui Mariah, dar 
apoi aţi venit și ne-aţi spus că, până la urmă, Kathleen trebuie 
să se predea, îi explică ea. Apoi adăugă: Dar ce-ar fi s-o facem 
în timp ce mâncăm ceva? 

Se așezară la masa din salon; Mariah se simţea de parcă un 
tsunami se năpustise asupra ei, dându-și seama că nu mâncase 
aproape nimic în timpul gustării lor din cursul dimineţii și că 
acum îi era foame. Reuși chiar să surâdă când Willy îi puse un 
pahar cu vin roșu în față. 

— După toate prin câte ai trecut în ultima săptămână, ai 
nevoie de așa ceva, îi spuse hotărât. 

— Mersi, Willy. Și vă mulțumesc amândurora că m-aţi așteptat 
aici, și pentru toate astea, spuse ea, arătând spre mâncarea de 
pe masă. 

Lloyd Scott se servi cu un sendviș și cu un pahar de vin pe 
care i-l oferise acum Willy. 

— Doamnă Meehan, începu el. 

— Te rog, spune-ne Alvirah și Willy, zise Alvirah, întrerupându- 
l. 

— Și eu sunt Lloyd. După cum probabil că știți, sunt vecinul de 
alături al lui Kathleen și Mariah. Îl cunoșteam foarte bine pe 
Jonathan. A fost un om bun. De dragul lui, și al lui Kathleen și 
Mariah, voi face tot ce pot să o ajut pe Kathleen. Știu că asta și- 
ar fi dorit și el. 

Alvirah ezită puţin, apoi începu: 


— Cred că voi trece direct la subiect. Știm cu toţii că, într- 
adevăr, Kathleen ar fi putut să-l împuște pe Jonathan. Pe de altă 
parte, nu ar fi greu să i se însceneze totul și să fie ţapul 
ispășitor. Nu se poate apăra. Așa că haideţi să privim lucrurile 
dintr-o perspectivă diferită. Am luat prânzul cu Lillian Stewart 
ieri. 

— Da? întrebă Mariah șocată. 

— Da. M-a sunat. Era înnebunită. Nu uita, Mariah, am 
cunoscut-o în croaziera aceea în care era cu tatăl tău. După 
aceea ne-am mai văzut doar o singură dată, când tatăl tău ne-a 
invitat la prelegerea lui de pe 92nd Street Y. Am luat cina 
împreună, dar pe atunci, te cunoscusem deja pe tine și, cu 
siguranţă, a simţit că nu eram în apele mele în prezenţa ei. A 
fost ultima dată când am văzut-o sau am vorbit cu ea până când 
m-a sunat ieri din senin. Mi-a spus că voia să discutăm despre 
ceva important, așa că, bineînţeles, am fost de acord. 

— Ce ţi-a spus? întrebă Lloyd Scott. 

— Tocmai asta e. Nimic. Undeva între momentul în care m-a 
sunat, părând nerăbdătoare să vorbim, și câteva ore mai târziu, 
când ne-am întâlnit la prânz, la restaurant, era evident că se 
răzgândise și că nu mai avea de gând să îmi facă vreo 
confidenţă. Practic, mi-a zis cât de dor îi era de Jonathan și cum 
tatăl tău ar fi trebuit să o ducă pe mama ta la un sanatoriu cu 
mult timp în urmă. Alvirah se lăsă în spate pe scaun. Dar, fără 
să-și dea seama, e posibil să-mi fi spus ceva foarte important. 

— Ce, Alvirah, ce anume? întrebară Lloyd Scott și Mariah în 
același timp. 

— Am întrebat-o pe Lillian când a vorbit ultima dată cu 
Jonathan și mi-a spus că în miercurea de dinainte de lunea în 
care a murit. 

— Dar e imposibil! exclamă Mariah. Știu că se ducea mereu 
să o vadă pe Lillian peste weekend. Mi-a spus Delia, care, așa 
cum știți, e tot timpul aici în weekend, când Rory e liberă. Tata 
își petrecea o parte din ziua de sâmbătă cu mama, după care 
pleca. Deseori, nu se întorcea până duminica după-amiaza, 
decât dacă știa că o să trec dimineaţa pe acolo. 

— Gândește-te puţin, spuse Alvirah, lăsându-se cuprinsă de 
entuziasm. Poate că nu și-au vorbit în acele ultime cinci zile. 
Dacă s-a întâmplat ceva important între ei? Și, Mariah, n-am 
prea avut timp să vorbim, dar am citit în ziar că se poate ca 


tatăl tău să fi descoperit o scrisoare biblică valoroasă, despre 
care nimeni nu știe unde se află. Crezi că se poate să i-o fi dat 
lui Lillian și să se fi certat din cauza ei? După care sfârșește 
mort? Și Kathleen devine a doua victimă - poate a unei 
înscenări? 

— Dacă tata n-a vorbit cu Lillian cinci zile, trebuie să fi fost 
ceva important, rosti Mariah încet. Părintele Aiden mi-a spus la 
înmormântare că tata l-a vizitat miercuri după-amiaza și că era 
sigur că pergamentul e autentic, fiind însă foarte tulburat 
deoarece unul dintre experţii cărora li-l arătase fusese interesat 
doar de valoarea lui monetară. Din câte înțeleg, persoana aceea 
voia să-l vândă pe piaţa neagră. Tata ţinea cu orice preţ să îl 
returneze Bibliotecii Vaticanului. 

— Ştii cumva dacă tatăl tău i s-a confesat părintelui Aiden în 
ziua aceea? întrebă Alvirah. 

— Părintele Aiden nu mi-a spus, dar știu că nu mi-ar spune 
oricum, din moment ce e confidential. 

— Nu sunt catolic, spuse Lloyd Scott, dar dacă tatăl tău s-a 
dus să se confeseze, asta nu înseamnă că voia să fie iertat 
pentru o greșeală pe care a considerat că a făcut-o? 

— Ba da, spuse Alvirah cu convingere. Și mergi chiar mai 
departe. Dacă Jonathan avea de gând să se confeseze, probabil 
că se hotărâse deja să renunțe la Lillian. Așa că haide să 
presupunem că așa s-a întâmplat. Și să mai presupunem că în 
seara aceea de miercuri i-a spus și ei că relația lor s-a încheiat, 
aceasta fiind exact ziua în care ea mi-a zis că a vorbit ultima 
dată cu el. 

— Poliţia a luat cutii întregi de acte din biroul lui azi, interveni 
Mariah. Printre ele se aflau și documentele pe care le traducea, 
dar pur și simplu nu cred că ar fi lăsat ceva atât de valoros 
acolo. De fapt, nu cred că l-ar fi ținut în casă, deoarece știa că 
mama mai cotrobăia uneori prin biroul lui. Ne-am dat seama de 
asta când a descoperit fotografiile cu el și Lillian. 

— Mi se pare logic, spuse Lloyd, să-i fi încredinţat 
pergamentul lui Lillian. Știm cu toţii că erau foarte apropiaţi. Ar 
fi putut să-l ţină la ea în apartament sau în alt loc sigur. Mă 
gândesc că Jonathan ar fi vrut pergamentul în seara aceea de 
miercuri, bineînțeles, dacă nu cumva ea îl ţinea altundeva și nu i 
l-a putut da pe loc. In cazul acesta, e posibil să se mai fi întâlnit 


în următoarele câteva zile. Așa că poate chiar ; /-a dat înainte să 
moară și poate chiar îl avea în birou în noaptea în care a murit. 

— Repet, când m-a sunat, Lillian încerca să se decidă cu 
privire la ceva, spuse Alvirah optimistă. Indiferent ce-mi 
ascunde momentan, are de-a face cu pergamentul acela și, 
posibil, chiar cu moartea lui Jonathan. 

— Cred că trebuie să obținem numaidecât lista de apeluri 
telefonice pentru numărul de acasă și de celular ale lui 
Jonathan, spuse Lloyd. Dacă a folosit oricare dintre telefoane, 
sau pe ambele, ca să o sune, atunci vom vedea dacă Lillian 
spune adevărul cum că n-a mai vorbit cu el în acele ultime zile. 

— Mă îndoiesc de asta, spuse Mariah. L-am prins o dată 
folosind un alt celular decât cel obișnuit al lui. Cred că nu voia 
ca apelurile lui către Lillian să apară pe vreo factură telefonică 
din casă. Sincer, se temea că aș putea da peste ele. 

— Ştii, am văzut deseori lucruri de genul ăsta, zise Alvirah. 
Când oamenii vor ca unele dintre convorbirile lor să rămână 
private, își iau o cartelă preplătită, după care își tot cumpără 
minute în plus. 

— Părerea mea, spuse Lloyd Scott încet, e că se prea poate ca 
ultima vizită pe care i-a făcut-o Jonathan lui Lillian Stewart să fi 
fost cu scopul de a pune capăt relaţiei dintre ei. Dacă așa stau 
lucrurile și dacă pergamentul acela se afla la ea, atunci se poate 
să i-l fi returnat, caz în care procurorul ar trebui să îl găsească 
prin acele cutii. Precizez însă că știm doar ce ne-a spus ea, și 
anume că nu a mai vorbit cu Jonathan în acele câteva zile. Sau 
la fel de bine se poate ca Lillian să fi refuzat, din furie, să-i 
returneze pergamentul, iar convorbirile lor telefonice ulterioare, 
prin care el încearcă s-o convingă să i-l returneze, să se afle pe 
celălalt telefon. 

Ascultând, parcă o greutate enormă i se ridica de pe umeri lui 
Mariah. 

— Până acum, oricât de mult m-aș fi împotrivit, am crezut, în 
sufletul meu, că mama l-a ucis pe tata într-un acces de furie 
demenţială, spuse ea încet, dar acum, pur și simplu, nu mai 
cred asta. Acum cred că există o altă explicaţie, pe care trebuie 
să o descoperim. 

Lloyd Scott se ridică de pe scaun. 

— Mariah, trebuie să mă gândesc la toate astea și să hotărăsc 
ce anume să-i împărtășim momentan procurorului. Trec să te 


iau mâine-dimineaţță la șapte și jumătate. Astfel, vom avea 
destul timp să ajungem la tribunal înainte de ora nouă. Noapte 
bună tuturor. 


27 

Când se duse, în sfârșit, la culcare, duminică seara, Mariah își 
dădu seama că n-o sunase pe Rory să o anunţe că nu era nevoie 
să vină în dimineaţa următoare. Era prea târziu să mai sune 
acum, dar își zise că probabil Rory văzuse știrile de seară. De 
fapt, Mariah a fost surprinsă că Rory nu o contactase ca să-l 
spună cât de rău îi părea pentru toate astea. 

In dimineaţa următoare, la ora șapte, deja îmbrăcată, Mariah 
își bea cafeaua în bucătărie, când, spre uimirea ei, auzi ușa de 
la intrare deschizându-se și, o clipă mai târziu, o salută Rory. 

— Mariah, îmi pare atât de rău pentru tot ce s-a întâmplat. 
Draga, sărăcuţa de maică-ta nu ar fi rănit pe nimeni dacă ar fi 
fost în toate minţile. 

„Oare de ce mila ei pare atât de lipsită de substanţă?” se 
întrebă Mariah. 

— Draga, sărăcuţa de maică-mea nu a rănit pe nimeni, Rory, 
întreagă sau nu la minte cum e. 

Rory părea agitată. Părul ei încărunţit era prins într-un coc la 
spate, dar, ca întotdeauna, câteva șuvițe se desprinseseră din 
el. Ochii, măriţi de o pereche de ochelari cu rame groase, i se 
umplură de lacrimi. 

— O, Mariah, draga mea, ultimul lucru pe care aș vrea să-l fac 
e să te jignesc, pe tine sau pe mama ta. Mă gândeam doar că 
toată lumea crede că tragedia a fost provocată de demenţa ei. 
Am auzit la știri că e la închisoare și că va fi audiată de 
judecător în dimineaţa asta. Speram să o elibereze pe cauţiune 
și să o lase să se întoarcă acasă. Voiam să fiu aici să am grijă de 
ea. 

— Foarte frumos din partea ta, spuse Mariah. Dacă 
judecătorul o lasă într-adevăr pe mama să vină azi acasă, voi 
avea nevoie de ajutorul tău. N-am fost deloc pe la birou 
săptămâna trecută și trebuie să încep să mă ocup de niște 
lucruri pe acolo. 

La șapte și jumătate fix, Lloyd Scott sună la ușă. 

— Sper că ai reușit să dormi azi-noapte, Mariah, dar chiar și 
așa, probabil că n-ai dormit prea mult, spuse el. 

— Da, nu prea. Eram extenuată, dar sunt atât de îngrijorată și 
mă gândesc întruna cum să dovedim că mama e victima unei 
înscenări. 


— Mariah, dacă o va elibera pe Kathleen, ai prefera să vin la 
tribunal cu tine? întrebă Rory. 

Scott răspunse în locul lui Mariah. 

— Nu e nevoie, Rory. Aproape garantez că judecătorul va cere 
o evaluare psihiatrică înainte să i se permită să plătească o 
cauţiune. Asta va dura cel puţin două sau trei zile. 

— Rory, du-te acasă. Bineînţeles, te voi plăti pentru zilele 
acestea, până vedem când o eliberează pe mama. Te ţin la 
curent cu ce se mai întâmplă. 

— Dar... încercă Rory să protesteze, dar apoi spuse reticentă: 
Bine, Mariah, sper să mă anunţi că ai nevoie de mine cât mai 
curând. 

Când ajunseră la tribunalul din Hackensack, Lloyd o conduse 
pe Mariah spre sala de judecată a judecătorului Kenneth Brown, 
care se afla la etajul patru. Așteptară tăcuţi pe o bancă din hol 
până se descuiară ușile. Era doar opt și un sfert și știau că, într- 
o jumătate de oră, presa urma să fie peste tot. 

— Mariah, o vor aduce pe mama ta în celula alăturată sălii de 
judecată cu câteva minute înainte să vină judecătorul, îi spuse 
Lloyd. Voi intra să vorbesc cu ea când ajunge. Mă va anunța 
unul dintre polițiști. Cât timp fac eu asta, tu așteaptă-mă în 
primul rând. Și, Mariah, repet: Este foarte important să nu 
declari nimic presei, oricât de mult ai vrea să o faci. 

Mariah avea gura uscată. Fusese tentată să poarte jacheta 
negru cu alb pe care o avusese la înmormântare, dar alesese, în 
schimb, un costum cu pantaloni de un albastru-deschis. Luă 
cureaua poșetei bleumarin, care se afla acum în poala ei. 

Îi trecu prin minte un gând caraghios: „E același costum pe 
care îl purtam cu două săptămâni în urmă, când m-am întâlnit 
cu tata în New York, la cină. Mi-a spus că i s-a părut întotdeauna 
că albastrul mă prinde cel mai bine.” 

— Nu-ţi face griji, Lloyd. Nu voi spune nimic, zise ea, în cele 
din urmă. 

— Bine. Ușile s-au deschis. Să intrăm. 

În următoarea jumătate de oră, sala de judecată începu să se 
umple cu reporteri și camere de filmat. La nouă fără zece, un 
poliţist se apropie de Lloyd și-i spuse: 

— Domnule Scott, clienta dumneavoastră se află în celula 
alăturată. 

Scott dădu din cap și se ridică. 


— Mariah, voi ieși de acolo chiar înainte ca mama ta să fie 
adusă în sală. O bătu ușor pe umăr. Totul va fi bine. 

Mariah încuviinţă din cap și privi hotărâtă înainte, conștientă 
că era fotografiată. Il văzu pe procuror cu un dosar sub brat, 
așezându-se la locul lui la masa avocaţilor, cel mai aproape de 
boxa juriului. Acum, că era acolo, pe Mariah o îngrozea 
realitatea a ceea ce era foarte posibil să se întâmple. „Dacă, 
cumva, printr-o nebunie, chiar o judecă pe mama și juriul o 
găsește vinovată? N-aș suporta. N-aș suporta.” i 

Lloyd ieși de pe ușa laterală și se duse la masa avocaților. In 
clipa aceea, aprodul anunță: 

— Ridicaţi-vă! 

Judecătorul intră în sală și se întoarse spre polițiști și le spuse: 

— Aduceți-o pe acuzată. 

„Acuzată”, se gândi Mariah. „Kathleen Lyons, acuzata de 
crimă a cărei unică «crimă» a fost că și-a pierdut minţile.” 

Ușa pe care intrase Lloyd se deschise din nou. De data asta, 
se iviră doi polițiști, câte unul de fiecare parte a lui Kathleen, 
care o conduseră spre locul în care stătea Lloyd. Părul lui 
Kathleen era ciufulit. Purta o salopetă portocalie pe care scria cu 
negru, pe spate: BCJ - adică Bergen County Jail. Privi în jurul ei și 
o văzu pe Mariah. Lacrimile începură să-i curgă șiroaie. Mariah a 
fost îngrozită când văzu că avea cătușe la mâini. Lloyd nu o 
avertizase în legătură cu asta. 

Judecătorul începu să vorbească. 

— În cazul Statul versus Kathleen Lyons, conform plângerii 
2011-000-0233, citați părţile prezente, vă rog. 

— Onorată instanţă, din partea statului, procurorul asistent- 
șef, Peter Jones. 

— Onorată instanţă, din partea lui Kathleen Lyons, Lloyd 
Scott. Menţionez că doamna Lyons, clienta mea, este prezentă 
în sală. 

— Doamnă Lyons, spuse judecătorul, sunteți de față la 
punerea dumneavoastră sub acuzare și aveţi prima înfățișare în 
instanţă. Procurorul va citi plângerea consemnată, după care 
avocatul dumneavoastră va raspunde acuzației. Apoi, mă voi 
gândi la suma și la condiţiile pentru cauţiune. g 

Evident, Kathleen își dădea seama că vorbea cu ea. Íl privi 
rapid, dar apoi se întoarse spre Mariah din nou. 

— Vreau acasă, gemu ea. Vreau acasă. 


Cu inima frântă, Mariah ascultă în timp ce procurorul citi cu 
voce tare acuzaţiile de crimă și posesie de arme de foc în scop 
ilegal, apoi răspunsul ferm al lui Lloyd: „Nevinovată”. 

Judecătorul Brown le spuse că avea să îi asculte pe avocaţi în 
legătură cu cauţiunea. 

— Domnule procuror Jones, din moment ce doamna Lyons a 
fost arestată ieri-seară, încă nu s-a stabilit cauţiunea. Voi 
asculta recomandările dumneavoastră, după care va vorbi 
domnul Scott. 

Mariah îl ascultă pe procuror susținând că statul avea dovezi 
solide și că recomanda o cauţiune în valoare de cinci sute de mii 
de dolari. Dar, înainte să fie eliberată, solicita și efectuarea unei 
evaluări psihiatrice într-un spital, pentru ca judecătorul să poată 
stabili „condițiile adecvate pentru a asigura protecţia 
comunităţii”. 

„Să protejeze comunitatea de mama mea?” protestă Mariah 
furioasă, în gând. „Ea trebuie să fie protejată, nu invers.” 

Era rândul lui Lloyd Scott. 

— Onorată instanță, clienta mea are șaptezeci de ani și o 
sănătate extrem de fragilă. Suferă de demenţă avansată. Cinci 
sute de mii de dolari este o sumă exagerată și inutilă în cazul 
acesta. Locuiește în Mahwah de treizeci de ani și nu prezintă 
deloc riscul de a fugi. Garantăm instanţei că va beneficia de 
îngrijire și de supraveghere permanente la domiciliu. Vă 
implorăm, onorată instanţă, să o eliberaţi pe cauţiune chiar 
astăzi și să programaţi o altă audiere peste o săptămână, pentru 
a stabili condiţiile de eliberare pe cauţiune, după finalizarea unei 
evaluări psihiatrice ambulatorii. Menţionez că am aranjat deja 
cu un garant să achite cauţiunea monetară indiferent de suma 
pe care alegeţi să o stabiliți astăzi. 

Mariah își dădu seama că se ruga. „Te rog, Doamne, fă ca 
judecătorul să înțeleagă. Fă-l să o trimită acasă cu mine.” 

Judecătorul se aplecă în faţă. 

— Scopul cauţiunii este să asigure faptul că acuzatul se va 
înfățișa la judecată, iar condiţiile de eliberare pe cauţiune sunt 
stabilite pentru a proteja comunitatea. Doamna aceasta este 
acuzată de omucidere. Se presupune că este nevinovată, 
categoric, dar consider că, în circumstanțele de faţă, este 
absolut necesară efectuarea unei evaluări psihiatrice 
spitalicești, în urma căreia să primesc un raport detaliat, ca să 


pot lua o decizie în cunoștință de cauză privind suma cauțiunii și 
condițiile corespunzătoare. Va fi trimisă la Bergen Park Medical 
Center pentru o evaluare medicală și vom avea o altă audiere în 
acest tribunal vineri, la ora nouă. Până atunci, nu poate fi 
eliberată pe cauţiune. lată ce dispune instanţa. 

Uluită, Mariah îi privi pe polițiști escortând-o pe Kathleen 
înapoi în celula alăturată, cu Lloyd în urma lor. Mariah se ridică 
chiar când acesta se întoarse și-i făcu semn să îl aștepte. 
Poliţiștii le solicitau acum fotografilor cărora li se permisese să 
facă poze în timpul procedurii să părăsească sala. În doar 
câteva minute, Mariah rămase singură în sala de judecată. 

Zece minute mai târziu, când se întoarse Lloyd, îl întrebă: 

— O pot vedea pe mama? 

— Nu. Îmi pare rău, Mariah. Este în custodie. Nu e permis. 

— Cum se simte? Spune-mi adevărul. 

— N-o să te mint. E îngrozită. Își vrea eșarfa. De ce crezi că 
vrea să și-o lege în jurul feței? 

Mariah rămase cu privirea aţintită asupra lui. 

— Face asta de când a fost ucis tata. Lloyd, ascultă-mă puţin. 
Dacă a auzit împușcătura și a fugit pe scări? Dacă a văzut pe 
cineva cu faţa acoperită? Dacă asta-i trece, de fapt, prin minte? 

— Mariah, calmează-te. Chiar cred că va fi eliberată vineri. 
Poate că reușim să comunicăm cu ea atunci. 

— Lloyd, nu-ţi dai seama? Dacă cineva cu faţa acoperită a 
intrat în casă, persoana respectivă ori a avut o cheie, ori ușa a 
fost lăsată descuiată. Am potrivit încuietoarea astfel încât mama 
să n-o poată deschide din interior, din noaptea aceea în care a 
ieșit din casă. Știm că poliţia a spus că n-au fost semne de 
intrare prin efracţie. E unul dintre motivele pentru care o acuză 
pe mama. Betty, menajera noastră, mi-a spus c-a plecat pe la 
șapte și jumătate, continuă ea, după ce părinţii mei au terminat 
de luat cina și după ce ea a făcut curat prin bucătărie. Lucrează 
pentru noi de mai bine de douăzeci de ani. Am încredere 
absolută în ea. Rory lucrează pentru noi de doi ani. A stat lângă 
mama în timpul cinei, după care a dus-o la culcare. Mama nu 
dormise bine în noaptea de dinainte și era agitată și obosită. 
Rory a spus că a adormit imediat. Și zice că a verificat 
încuietoarea de la ușa de la intrare, așa cum face întotdeauna, 
după care a plecat. La doar câteva minute după Betty. 


— Poate că e timpul să o verificăm pe Rory, răspunse Lloyd. 
Folosesc un detectiv particular foarte bun în unele dintre cazuri. 
II sun. Dacă există ceva în trecutul ei ce-ar trebui să știm și noi, 
el va descoperi cu siguranță. 


28 

Colecţionarul primi un alt telefon nedorit de la Rory. 

— Tocmai am trecut pe la familia Lyons, spuse ea. Mariah și 
avocatul plecau spre tribunal. Mărturisesc că am început să 
devin cam neliniștită. Au spus ceva cum că totul e o înscenare. 
Până acum, am crezut că vor să dovedească doar că femeia aia 
e nebună. Dumnezeu știe că așa e. Sigur n-ai lăsat nici o dovadă 
în urma ta, amprente sau altceva? 

— Am stabilit deja că ne întâlnim diseară. Nu puteai aștepta 
până atunci ca să discutăm? 

— Ascultă, nu trebuie să-mi vorbești de parcă aș fi un gunoi. 
Suntem băgaţi amândoi până-n gât în treaba asta. Dacă încep 
cumva să mă verifice, vor descoperi că am cazier și m-am ars. 
Ne vedem diseară. Asigură-te că ai toţi banii. Lucrurile se încing 
prea tare ca să mai stau pe aici. Imi iau tălpășiţa până nu e prea 
târziu. Și nu-ţi face griji, după ziua de azi n-o să mai auzi de 
mine. 

— Faptul că ai cazier nu e o dovadă că ai avut de-a face cu 
asta, răspunse el dur. Dar dacă dispari, vor ști că ai fost 
implicată și îţi vor lua urma. Așa că nu te panica. Dacă vorbesc 
cu tine, prefă-te că ești o îngrijitoare iubitoare, care abia o 
așteaptă pe Kathleen să se întoarcă acasă. 

— Nu pot. N-o să ţină. Am minţit când am aplicat la agenţie 
pentru postul de îngrijitoare. Știi că mi-am inventat numele. N- 
am respectat eliberarea condiţionată. Trebuie să plec de aici. 

— Cum vrei tu, se răsti el. Îţi aduc banii diseară. Așa cum am 
stabilit, iei metroul spre staţia de pe Chambers Street. Să fii 
acolo la opt fix. O să opresc la colț, e o mașină mică și neagră, 
aceeași ca data trecută. Dăm o tură prin cartier. Îţi dau banii; 
poţi să-i numeri. Apoi, te las din nou la metrou și n-ai decât să-ţi 
trăieşti viaţa cum vrei. 

După ce închise, Rory se gândi cum plănuise să nu mai dea 
de necaz după ce ieșise ultima dată din închisoare. „Dacă Joe 
Peck mi-ar fi cerut să mă căsătoresc cu el”, se gândi ea. „Dacă 
mi-ar fi cerut mâna, n-aș fi acceptat slujba aia din New Jersey. 
N-aș fi ajuns niciodată în casa aia, unde nenorocitul ăsta a venit 
la cină și m-a recunoscut. După care m-a șantajat ca să mă 
implic în toată treaba asta.” 

Își permise să zâmbească larg. „Pe de altă parte, nu mi-a 
plăcut deloc să-i spăl și să-i hrănesc pe toți nebunii ăștia de 


când am ieșit din închisoare. Măcar m-am mai distrat din când în 
când, ca atunci când am găsit fotografiile alea cu Jonathan și 
Lilly și i le-am dat lui Kathleen. Cred că aveam nevoie de niște 
distracţie în viața mea. Și acum, cu ceva bani în buzunar, aș 
putea să mă distrez pe bune, fără ploști în vizor.” 


29 

De pe ultimul rând din sala de judecată, detectivii Simon 
Benet și Rita Rodriguez priviseră cu atenţie punerea sub 
acuzare a lui Kathleen Lyons. Când se încheie totul, merseră în 
biroul lor de la etajul doi și îl găsiră pe părintele Joseph Kelly, 
eruditul în studii biblice pe care îl angajaseră, așteptându-i. 
După ce vorbiseră cu părintele Aiden și aflaseră că era posibil ca 
Jonathan să se fi aflat în posesia unui pergament antic, îl 
contactaseră pe părintele Kelly și-l anunţaseră că era posibil să 
aibă nevoie de serviciile lui, spunându-i ce anume căutau. 

În timpul percheziţiei de la casa familiei Lyons, Mariah le 
arătase cutia cu documentele la care lucra tatăl ei. Simon îl 
sunase pe părintele Kelly cu o seară în urmă și îi ceruse să vină 
la biroul procurorului la ora nouă și jumătate în dimineaţa 
următoare. 

— Părinte, începu Rita, am înţeles că aceasta este cutia cu 
documentele pe care le traducea Jonathan Lyons înainte să 
moară. Am verificat rapid azi-dimineaţă toate celelalte articole 
pe care le-am confiscat și aceasta pare să fie singura cutie care 
conţine acest tip de documente. 

Părintele Kelly, în vârstă de optzeci și doi de ani, dar într-o 
formă remarcabilă, spuse sec: 

— Vă asigur că o scrisoare care se poate să fi fost scrisă de 
Hristos pentru losif din Arimateea nu trebuie considerată un „tip 
de document”. Dacă o găsesc aici, mă voi considera 
binecuvântat să o fi ţinut măcar în mâini. 

— Inţeleg, spuse Simon. Trebuie să vă explic că există o 
regulă strictă ca un angajat al procuraturii să fie prezent ori de 
câte ori un expert verifică probele. 

— E-n regulă. Sunt gata să încep. 

— Biroul de alături e pregătit. Eu voi aduce cutia. 

Cinci minute mai târziu, Simon și Rita, cu câte o ceașcă de 
cafea proaspătă în mână, se aflau din nou în biroul lor comun. 

— Dacă părintele Kelly găsește pergamentul, ceva îmi spune 
că acest caz începe și se sfârșește cu Kathleen Lyons, spuse 
Simon. Fiica lui ne-a mărturisit că, atunci când nu era acasă sau 
nu lucra la acele documente, le ţinea închise în fișetul din birou. 
Acolo erau când a fost împușcat. Dar dacă pergamentul acela 
nu se află printre ele, oricui i l-ar fi dat ar fi trebuit să-i fi spus 
până acum lui Mariah despre el. Până și ea a recunoscut că se 


prea poate ca Jonathan să se fi temut să îl lase prin preajma lui 
Kathleen după ce aceasta a găsit și a tăiat fotografiile acelea. 

Rita rămase tăcută pentru o clipă, apoi îl privi direct. 

— Simon, o să fiu sinceră cu tine. După ce-am văzut-o azi pe 
Kathleen Lyons în sala de judecată, mi-e greu să-mi imaginez c- 
a reușit să ascundă pistolul acela de toată lumea, să-l încarce 
singură, după care să se furișeze în spatele lui și să-l împuște, 
ca să nu mai pomenim faptul că trebuia să stea la trei-cinci 
metri în spatele lui și să-l împuște direct în ceafă. 

Știa că Simon începea să se înfurie. 

— Uite ce e, continuă ea, înainte să-mi sari la gât, lasă-mă să 
termin. Știu că obișnuia să meargă la poligon cu soțul ei, așa că 
mai mult ca sigur că știa cândva să tragă cu arma aia. Dar ai 
văzut-o azi? Fizic vorbind, nu părea să-și coordoneze deloc 
mișcările. Privea în toate părțile, complet năucită. Crede-mă, nu 
se prefăcea. Pun pariu că psihiatrii o să descopere că nivelul ei 
de atenţie e aproape inexistent. Eu zic că, dacă nu găsim 
pergamentul în cutie, atunci oricine îl are probabil că vrea să-l 
vândă și posibil să fi fost implicat în moartea lui Jonathan. 

— Rita, am arestat ieri pe cine trebuia. Simon ridică tonul. 
Kathleen Lyons s-a purtat exact așa cum a făcut-o de fiecare 
dată când am văzut-o de când și-a împușcat soţul. Cred că 
suferă de Alzheimer, dar asta n-a împiedicat-o să taie atunci 
fotografiile pentru că era furioasă pe el și se pare că nu a 
împiedicat-o nici să-l împuște în cap săptămâna trecută pentru 
că încă era furioasă pe el. 

O oră mai târziu, se auzi o bătaie în ușă și părintele Kelly intră 
în birou. 

— Nu sunt multe documente în cutie, așa că le-am verificat 
destul de repede. Nici unul nu reprezintă o valoare prea mare, 
deci cu atât mai puţin poate fi vorba de o scrisoare scrisă de 
Hristos, de asta vă pot asigura. Mai aveţi nevoie de mine? 


30 

Luni după-amiaza, după înfățișarea mamei ei în instanță, 
Mariah se întoarse la casa părinţilor ei și se duse în dormitor, se 
schimbă în niște pantaloni mai comozi și un pulover de bumbac, 
își răsuci părul în sus și-l prinse cu un pieptene. Apoi, preț de un 
minut lung, se uită la chipul ei reflectat în oglinda din baie, la 
ochii de un albastru-închis, ce semănau atât de mult cu ai 
tatălui ei. 

— Tată, șopti ea, îți promit, îţi jur că voi dovedi că mama e 
nevinovată. 

Cu laptopul în braţe, cobori scările și se îndreptă spre biroul 
tatălui ei. Recunoscătoare că o ușoară senzaţie de calm 
începuse să înlocuiască emoţiile frenetice pe care le simţise în 
timpul audierii, se așeză pe fotoliul din salon, care înlocuise 
scaunul de birou confiscat de poliţie în noaptea crimei. 

„Săptămâna trecută n-am muncit deloc”, se gândi Mariah. 
„Trebuie să lucrez înainte să încep să mă gândesc în ce situaţie 
financiară ne-a lăsat tata. Pot face o mare parte din treabă de 
aici.” De fapt, se simţi chiar ușurată să pornească laptopul, să-și 
verifice e-mailurile și să îi sune pe unii dintre clienţii ale căror 
investiţii le supraveghea. „E ca și cum lucrurile ar reveni la o 
oarecare normalitate”, gândi. „Chiar dacă absolut nimic din 
viața mea nu e normal”, continuă ea în gând, confuză. 

Betty Pierce, care încă aranja camerele de la etaj după ce 
fuseseră percheziţionate de poliție, îi aduse un sendviș și o 
ceașcă de ceai. 

— Mariah, pot rămâne în noaptea asta dacă vrei companie, îi 
spuse șovăitor. 

Mariah își ridică privirea și văzu îngrijorarea profundă gravată 
pe chipul menajerei lor de-atâta vreme. „Și ei i-a fost greu”, își 
spuse. _ 

— O, Betty, mulțumesc foarte mult, dar mă descurc. In seara 
asta cinez cu Lloyd și cu Lisa, dar mâine seară vreau să-i invit 
pe cei care făceau parte din grupul special de invitaţi al tatei să 
ia cina cu noi. Cei patru, ca de obicei - profesorul Callahan, 
profesorul Michaelson, profesorul West și domnul Pearson. 

— Cred că e o idee grozavă, Mariah, spuse Betty cu 
convingere, zâmbind acum. O să te înveselească prezenţa lor, și 
Dumnezeu știe că ai nevoie de asta. Ce vrei să gătesc? 

— Poate somon. Tuturor le place. 


Pe la ora patru, Mariah simţi că ajunsese la zi cu toţi clienţii ei. 
„Doamne, ce bine e să intri din nou într-o rutină”, se gândi ea. 
„E ca o evadare.” În timp ce lucra, refuză intenţionat să mai 
facă speculaţii cu privire la ce se întâmpla cu mama ei în spitalul 
de psihiatrie aflat la doar câţiva kilometri depărtare. Continuă să 
alunge astfel de gânduri și în timp ce dădu telefoane pentru 
invitaţia la cină. 

Primul pe care îl sună a fost Greg; când îi auzi vocea, se gândi 
oare de ce îl sunase prima dată pe el. Chiar se simţise bine în 
compania lui sâmbătă seara. Admiraţia evidentă pe care i-o 
purta tatălui ei și povestirile amuzante pe care i le spusese 
despre el o făcuseră să-și dea seama că greșise incredibil de 
mult când îl considerase pe Greg șters și lipsit de emoţii. Işi 
aminti că tatăl ei îi spusese odată că, deși Greg era destul de 
timid, putea fi și foarte interesant și amuzant când era cu 
oameni în compania cărora se simţea confortabil. 

Când secretara lui îi făcu legătura cu el, i se păru atât 
surprins, cât și încântat că îl sunase. 

— Mariah, m-am gândit toată ziua la tine. Știu ce se întâmplă. 
Am vrut să te sun ieri-seară după ce-am văzut știrile, dar m-am 
gândit să nu te deranjez. Mariah, te-am întrebat sâmbătă seara 
și te întreb din nou: Cu ce te pot ajuta? 

— Păi, poţi începe prin a veni mâine-seară la cină aici, spuse 
Mariah imaginându-și-l în biroul lui spaţios, aranjat impecabil, cu 
părul lui șaten părând mereu proaspăt tuns, cu ochii lui gri-verzi 
atât de interesanti. Ar fi atât de bine dacă tu, Richard, Charles și 
Albert aţi veni la masă. Aţi fost foarte apropiaţi de tata. O să fie 
un fel de reuniune în onoarea lui. 

— Bineînţeles că voi veni, răspunse Greg cu promptitudine. 

Afecţiunea din vocea lui era evidentă. 

— Pe la șase și jumătate, continuă Mariah grăbită. Ne vedem 
atunci. 

Închise telefonul, dându-și seama că nu voia să tărăgăneze 
convorbirea: „Tată”, se gândi ea, „mi-ai spus cândva că Greg 
mă place și că avea multe de oferit dacă i-aș fi dat o șansă...” 

Refuzând să mai insiste cu gândul acesta, îl sună pe Albert 
West. 

— Am campat peste weekend în zona ta, îi spuse el. Munţii 
Ramapo sunt într-adevăr atât de frumoși... Cred că am mers 
kilometri întregi. 


Vocea lui răsunătoare îi aminti că tatăl ei îi vorbise despre 
combinaţia ciudată dintre vocea aceea și statura lui pipernicită, 
care îi câștigase lui Albert porecla de „Cimpoiul”. Acesta îi 
acceptă numaidecât invitaţia, apoi spuse: 

— Mariah, trebuie să te întreb ceva. A vorbit tatăl tău cu tine 
despre faptul că se poate să fi găsit un pergament antic 
valoros? 

— Nu, îmi pare rău, dar nu mi-a spus, zise Mariah, cu durere 
în glas. Dar, de-a lungul anilor, mi-a vorbit despre Scrisoarea 
Vatican și am înțeles că se poate s-o fi găsit printre sulurile pe 
care le studia. Apoi, adăugă cu tristeţe: Albert, știi cum stăteau 
lucrurile. Relaţia mea cu tata a fost destul de afectată în ultimul 
an, sau mai bine de un an, din cauza lui Lillian. Dacă lucrurile ar 
fi fost ca înainte, știu că mie mi-ar fi spus prima. 

— Aşa este, Mariah. Îmi va face plăcere să vin mâine. Am 
putea vorbi mai multe despre asta. 

Alo-ul răstit al lui Charles Michaelson o făcu pe Mariah să 
zâmbească. „Charles pare întotdeauna puţin iritat”, se gândi ea. 
Încă nu îl iertase complet pentru că se prefăcuse a fi iubitul lui 
Lillian la atât de multe dintre cinele pe care le luaseră împreună 
în casa părinţilor ei, când, de fapt, îi oferea doar o acoperire 
pentru relaţia cu tatăl ei. 

Acesta îi spuse că i-ar face mare plăcere să vină la cină, apoi 
o întrebă și el, ca Albert, despre pergament. 

Îi repetă și lui ce-i spusese lui Albert, dar apoi adăugă: 

— Charles, ar fi fost normal ca tata să-ţi arate documentul pe 
care îl credea a fi Scrisoarea Vatican. Nimeni nu e mai expert ca 
tine în domeniul acesta. L-ai văzut vreodată? 

— Nu, răspunse Michaelson grăbit, aproape înainte ca ea să 
termine de formulat întrebarea. Mi-a spus despre el cu doar o 
săptămână înainte să moară și mi-a promis că mi-l arată, dar, 
din nefericire, n-a mai apucat s-o facă. Mariah, e la tine sau știi 
unde e? 

— Charles, răspunsul la ambele întrebări este „nu”. „Şi oare 
de ce nu te cred?” se întrebă ea în gând, când închise. „Pun 
pariu că tata ar fi venit prima dată la tine.” Se încruntă, 
încercând să-și amintească de ce oare, cu câţiva ani în urmă, 
tatăl ei îi spusese că era foarte dezamăgit de Charles. „Oare la 
ce se referise?” se întrebă. 

Ultimul pe care-l sună a fost Richard Callahan. 


— Mariah. Bineînţeles că m-am gândit la tine. Nici nu pot să- 
mi imaginez prin ce treceţi tu și mama ta. Ai putut s-o vizitezi? 

— Nu, Richard, încă nu. Acum o evaluează. Mă rog să îi dea 
drumul acasă vineri. 

— Sper, Mariah, sper. 

— Richard, ești bine? Pari atât de trist sau de îngândurat... 

— Eşti foarte perspicace. Tata m-a întrebat același lucru 
aseară. M-am gândit mult în ultima vreme și am luat o hotărâre 
pe care am amânat-o de multă vreme. Ne vedem mâine-seară. 
Apoi, adăugă încet: Abia aștept să te văd. 

„Richard s-a hotărât să-și reia instruirea ca să devină iezuit”, 
se gândi Mariah și se întrebă de ce oare se simțea atât de 
mâhnită. „Are atât de multe de oferit și nu-l vom mai vedea 
aproape deloc după ce se alătura din nou ordinului.” 

La ora șapte, se schimba într-o fustă lungă albastră și o bluză 
de mătase albă, își refăcu machiajul, își pieptănă părul lăsat 
liber, străbătu gazonul spre casa familiei Scott și sună la ușă. Îi 
deschise Lisa. Ca de obicei, aceasta arăta superb, într-o cămașă 
de firmă multicoloră și pantaloni, cu o curea argintie care-i 
înconjura șoldurile și pantofi argintii cu tocuri de doisprezece 
centimetri. 

Lloyd vorbea la telefon. Îi făcu semn cu mâna lui Mariah, care 
o urmă pe Lisa în living, unde pe o măsuţă de cafea se aflau 
brânză și biscuiţi săraţi crocanți. Lisa turnă vin în două pahare. 

— Cred că vorbește cu poliţia, îi spuse ea încet lui Mariah. Au 
întrebat despre jaf. Doamne, nu-i așa c-ar fi grozav dacă mi-aș 
recupera o parte din bijuterii? Mi-e atât de dor de smaraldele 
mele. Încă îmi dau palme că nu le-am luat cu mine în călătorie. 

Câteva minute mai târziu, când li se alătură și Lloyd, acesta 
spuse: 

— Maa, foarte interesant. Poliţia din New York City a sunat 
mai multe persoane care e posibil să fi parcat în parcarea 
supraetajată de pe West 52nd Street, de lângă Franklin Hotel. 
Au găsit numele noastre pe lista de la balul acela de caritate la 
care am mers acum câteva luni. Unul dintre angajaţii parcării îl 
suspecta pe un coleg de-al lui și l-a văzut atașând ceva de 
mașina unui client. S-a dovedit a fi vorba despre un dispozitiv de 
urmărire GPS. Clientul locuia în Riverdale. Poliţia i-a verificat 
mașina, a găsit dispozitivul de urmărire și au aranjat ca el și 
soţia lui să plece în Hamptons câteva zile. Au observat că modul 


de acțiune al escrocului era să verifice deplasările mașinii și, 
dacă mașina se afla în alt loc sau nu era folosită deloc pe o 
perioadă mai lungă de timp, stătea la pândă lângă casă pentru a 
vedea dacă e goală. Poliţia locală a supravegheat casa din 
Riverdale. A durat doar trei nopţi înainte ca tipul să încerce să o 
jefuiască. Vor să verific dacă nu există cumva un dispozitiv de 
urmărire și pe mașina noastră. Au spus să nu-l ating dacă-l 
găsesc, ca să recupereze niște amprente de pe el. 

Lloyd se îndreptă spre garaj. Când se întoarse, spuse: 

— Avem și noi un dispozitiv de urmărire pe Mercedes, ceea ce 
înseamnă că tipul care l-a pus pe mașină trebuie să fie cel care 
ne-a spart casa! 

— Smaraldele mele! strigă Lisa cu răsuflarea întretăiată. 
Poate o să le recuperez. 

Pe Lloyd nu-l lăsă inima să-i spună soţiei sale că, mai mult ca 
sigur, smaraldele acelea fuseseră scoase deja din montura lor 
de vreun cămătar și vândute vreunui cumpărător dornic. 


31 

Luni seara, Kathleen stătea întinsă pe pat într-o rezervă din 
secţia de psihiatrie a spitalului Bergen Park Medical Center. 
Încercase de câteva ori să se ridice, așa că acum era legată ușor 
de mâini și de picioare, pentru a împiedica alte încercări 
asemănătoare. 

În plus faţă de medicamentele ei obișnuite, i se administrase 
un sedativ ușor ca să o liniștească, așa că se mulțumea să stea 
întinsă, în timp ce gânduri și amintiri contradictorii i se 
amestecau prin minte. 

Zâmbi. Jonathan era acolo. Erau în Veneţia, în luna lor de 
miere, plimbându-se mână în mână prin Piaţa San Marco... 

Jonathan e la etaj. De ce nu cobora să discute cu ea? 

Atâta zgomot... atâta sânge... Jonathan sângerează. 

Kathleen închise ochii și se foi agitată. Nu auzi ușa 
deschizându-se și închizându-se și nu își dădu seama că o 
asistentă medicală se apleca spre ea. 

Kathleen era la capătul scărilor când se deschise ușa de la 
intrare. Cine era? O umbră străbătu holul. Nu îi putea vedea 
faţa... 

Unde era eșarfa ei? 

— Atâta zgomot... atâta sânge, șopti ea. 

— Kathleen, visezi, îi sugeră o voce liniștitoare. 

— Arma, bombăni Kathleen. Rory a pus-o în stratul de flori. 
Am văzut-o eu. Era cumva murdară de noroi? 

— Kathleen, nu te aud. Ce-ai spus, dragă? întrebă asistenta. 

— Luăm cina la Cipriani, spuse Kathleen. 

Apoi, zâmbi în timp ce adormi. Era din nou în Veneţia, cu 
Jonathan. 

Asistenta ieși din cameră în vârful picioarelor. Primise 
instrucțiuni să noteze orice spunea pacienta. Atentă, notă 
cuvânt cu cuvânt pe fișă: „Atâta zgomot. Atâta sânge. Apoi s-a 
dus să servească prânzul la Cipriani.” 


32 

Luni seara, când ajunse la capătul scărilor de la ieșirea din 
metrou, Rory văzu mașina așteptând la colț. Urcase treptele în 
fugă, așa că gâfâia acum. Simţi că se sufocă. Trebuia să ia banii 
și să fugă. Dispăruse și cu câţiva ani în urmă, așa că o putea 
face din nou. Imediat ce ieșise din închisoare, după ce făcuse 
șapte ani pentru că furase de la bătrânica aia, încălcase 
condiţiile de eliberare condiţionată. 

„M-am reinventat”, se gândi. Preluase identitatea unei 
verișoare de-a ei care se retrăsese, după ce ani de zile lucrase 
ca îngrijitoare, și se mutase în Italia, după care decedase brusc. 
„Am muncit pe brânci”, gândi ea furioasă. „Şi acum, chiar dacă 
poliţia nu poate dovedi că eu am lăsat arma afară și ușa 
descuiată, mă întorc la închisoare pentru că n-am respectat 
eliberarea condiţionată. Și-am văzut-o pe smintita aia de 
Kathleen uitându-se pe fereastră când am pus pistolul în stratul 
de flori. Oare m-a văzut? Are felul ei de-a spune lucruri pe care 
ai crede că nu le-a observat.” 

Portiera din dreapta a mașinii se deschise din interior. Strada 
era aglomerată și, chiar dacă era în continuare foarte cald, 
oamenii se deplasau rapid. „Toţi se grăbesc să ajungă într-un 
loc cu aer condiţionat”, gândi Rory, simțind cum sudoarea 
începea să i se adune pe frunte și pe gât. Își dădu la o parte o 
șuviță de păr care îi atârna peste bărbie. „In ce hal arăt!”, își 
spuse în timp ce urcă în mașină. „Când scap de aici, mă cazez 
într-un spa să-mi intru din nou în formă. Cine știe? Dacă arăt 
bine și am bani, poate că mă așteaptă și pe mine vreun Joe Peck 
pe undeva.” 

Se întinse după mânerul ușii și o închise. 

— Ora opt, spuse el, aprobator. Punctuală. Tocmai ce-am 
ajuns și eu. 

— Unde-s banii? 

— Uită-te pe bancheta din spate. Vezi cele două geamantane? 

Își lungi gâtul. 

— Par grele. 

— Sunt. Ai vrut un bonus. Ți-am dat unul. Îl meriţi. 

Își duse mâna la gâtul ei și apăsă cu toată puterea cu degetul 
mare pe o venă. 


Capul lui Rory căzu înainte. Nu simţi acul pe care bărbatul i-l 
vâri în braţ și nu auzi nici sunetul motorului în timp ce mașina 
gonea spre depozit. 

— Păcat că nu vei mai fi în viaţă ca să te bucuri de sarcofagul 
pe care ţi l-am pregătit, Rory, spuse el cu voce tare. În caz că nu 
știi ce-i aia, e un sicriu. Ăsta e demn de o regină. Nu că tu ai 
avea ceva regal în tine, fără supărare, adăugă cu o grimasă. 


33 

Detectivii veneau să stea de vorbă cu ea marţi, la zece 
dimineaţa. Lillian nu dormi toată noaptea de luni spre marți. Ce 
avea să le declare? 

Fusese o prostie să-i spună lui Alvirah că nu mai vorbise cu 
Jonathan din miercurea de dinainte să moară. Absolut prostesc! 

Oare să le spună că Alvirah înțelesese greșit? Sau că era 
confuză când au luat prânzul împreună și că, de fapt, voia să 
spună că nu îl văzuse pe Jonathan de miercuri deoarece 
Kathleen fusese foarte agitată peste weekend și Jonathan nu 
dorise să plece de acasă? Dar că vorbiseră în fiecare zi? 

„Ar fi logic”, hotărî, în cele din urmă. 

Le-ar putea spune că au vorbit doar de pe cartele preplătite și 
că, după ce Kathleen l-a ucis, a aruncat-o pe a ei. 

Se gândi la acea ultimă noapte în care fuseseră împreună, 
când își lăsase la ea telefonul cu cartelă preplătită. 

— Nu voi mai avea nevoie de el. Te rog, aruncă.-l, și aruncă-l și 
pe al tău, îi spusese el. 

Dar ea le păstrase pe ambele. Îngrozită, se întrebă dacă 
poliţia avea să obţină cumva un mandat ca să-i percheziţioneze 
apartamentul. 

Era prea agitată ca să facă orice altceva în afară să înghită 
cafea, și-și duse ceașca în baie, unde făcu un duș și se spălă pe 
păr. Dură doar câteva minute să îl usuce, apoi își aminti cum i-l 
ciufulea Jonathan, în joacă, atunci când stătea la el în poală pe 
fotoliul cel mare. 

— Arată prea aranjat, glumea el când ea protesta. 

„Jonathan, Jonathan, Jonathan. Încă nu pot să cred că nu mai 
ești”, își spuse în timp ce se machie cu grijă, încercând să-și 
acopere cearcănele de sub ochi. „Abia aștept să înceapă 
cursurile. Trebuie să fiu cu alţi oameni. Să fiu ocupată. Să ajung 
acasă obosită. Să nu mai aștept să sune telefonul.” 

Temperatura scăzuse peste noapte și erau acum vreo 21 de 
grade. Se hotărî să se îmbrace cu un trening și să-și ia niște 
adidași, ca să le lase detectivilor impresia că avea să iasă 
imediat ce plecau ei. ` 

La ora zece, se auzi prompt soneria. li recunoscu pe cei doi, 
tipul cam șifonat cu păr din ce în ce mai rar și femeia cu piele 
măslinie, care stătuseră lângă Rory, la intrarea în casa de 
pompe funebre. 


Simon Benet și Rita Rodriguez se prezentară. Lillian îi invită în 
apartament și le oferi cafea, pe care ei o refuzară, după care se 
duseră toți trei în living. Lillian se simţi vulnerabilă și singură 
când se așeză pe canapea, în timp ce detectivii aleseră niște 
scaune cu spătar drept. 

— Domnișoară Stewart, am vorbit puţin la telefon săptămâna 
trecută, dar am preferat să așteptăm puţin înainte să vorbim cu 
dumneavoastră în persoană, deoarece eraţi, evident, foarte 
supărată, începu Benet. Cred că ne-aţi spus că vă aflaţi acasă, 
în noaptea în care a murit profesorul Lyons. 

Lillian se crispă. 

— Da, aşa e. 

— Atunci, i-aţi împrumutat cuiva mașina dumneavoastră? 
Paznicul de la garaj spune că în seara aceea aţi ieșit cu Lexusul 
pe la șapte și jumătate seara și v-aţi întors la câteva minute 
după ora zece. 

Lillian își simţi gâtlejul încordându-i-se. Detectivul Benet 
tocmai spusese că, atunci când au sunat-o săptămâna trecută, 
era foarte supărată. Avea să folosească asta ca scuză. La naiba 
cu tipul ăla din garaj! 

Apoi, își aminti că cea arestată pentru uciderea lui Jonathan 
era Kathleen. Dar cartela ei E-ZPass... Puteau verifica foarte 
ușor la ce oră traversase podul George Washington spre New 
York. 

„Fii atentă, fii atentă”, se avertiză singură. „Să nu-ți scape 
nimic, ca atunci cu Alvirah.” 

— Când am vorbit cu dumneavoastră eram atât de copleșită, 
de șocată și de îndurerată, că nici măcar nu mai gândeam clar. 
Eram confuză. M-aţi sunat miercuri, nu-i așa? 

— Da, confirmă Rodriguez. 

— Când am spus că am fost acasă, m-am gândit la seara de 
dinainte de a mă suna. Marţi seara am fost acasă. 

— Atunci aţi ieșit luni seara, spuse Benet, presând-o. 

— Da, am ieșit. „la-le-o înainte”, se gândi ea. Știţi, Jonathan 
devenise foarte suspicios pe îngrijitoarea lor de peste 
săptămână, Rory, fiindcă o agita intenţionat pe soţia lui. Era 
convins că ea își vârâse nasul prin biroul lui și găsise cartea 
aceea în care erau pozele cu noi, arătându-i-le după aceea lui 
Kathleen. 


— Din câte am înţeles noi, asta se întâmpla acum mai bine de 
un an și jumătate. De ce n-a concediat-o profesorul Lyons 
atunci? 

— Pe vremea aceea nu o suspecta, însă cu doar câteva 
săptămâni în urmă, a surprins-o în biroul lui, stând pur și simplu, 
în timp ce Kathleen îi cotrobăia prin lucruri. Rory a pretins că n-a 
putut s-o oprească, dar Jonathan știa că minţea. Indreptându-se 
spre camera lui, a auzit-o spunându-i lui Kathleen că poate mai 
erau și alte poze cu noi acolo. 

Pe fața lui Simon Benet nu se citea nici o emoție. 

— Repet, de ce n-a concediat-o imediat? 

— Voia să vorbească mai întâi cu Mariah. Am înțeles că au 
avut parte de câteva îngrijitoare cât se poate de nepăsătoare, 
care nu o spălau pe Kathleen și care îi încurcau medicamentele. 
Ura gândul că trebuia să treacă din nou prin asta. 

Apoi, simțindu-se mai încrezătoare, Lillian adăugă: 

— Jonathan își făcea curaj să-i spună lui Mariah că venise 
timpul să o ducă pe mama ei la un sanatoriu, pentru ca el să își 
continue viaţa alături de mine. 

Făcu ochii mari și îl privi direct pe Simon Benet, apoi pe Rita 
Rodriguez. Aceștia rămaseră impasibili. „Nici urmă de milă”, se 
gândi ea. 

— Unde v-aţi dus luni seara, domnișoară Stewart? o întrebă 
Benet. 

— Eram agitată. Am vrut să cinez în oraș. Voiam să fiu lăsată 
în pace. M-am dus la un restaurant micut din New Jersey. 

— Unde anume în New Jersey? 

— În Montvale. Lillian știa că nu avea cum să evite răspunsul. 
Eu și Jonathan obișnuiam să mergem acolo împreună. Se 
numește Aldo and Gianni. 

— Pe la ce oră? 

— Pe la opt. Puteți verifica. Mă cunosc cei de acolo. 

— Știu unde e Aldo and Gianni. E la cel mult douăzeci de 
minute de Mahwah. Și v-aţi dus acolo doar pentru că vă simţeaţi 
agitată? Sau trebuia să vină și profesorul Lyons? 

— Nu... adică da. „Ai grijă”, se gândi Lillian, panicându-se. 
Aveam cartele preplătite de pe care vorbeam. Nu voia ca 
apelurile noastre telefonice să apară pe factura de la celular sau 
de la telefonul fix. Presupun că l-aţi găsit pe undeva pe al lui. 
Plănuise să se strecoare din casă și să ia cina cu mine după ce 


îngrijitoarea o culca pe Kathleen, dar apoi a trebuit să plece și 
ea, așa că nu avea cine să rămână acasă cu Kathleen și, 
bineînţeles, nu putea s-o lase singură. Așa că am cinat singură și 
m-am întors acasă. Vă pot arăta chitanta de la restaurant. 

— La ce oră v-a sunat profesorul Lyons ca să vă anunțe că nu 
mai poate veni? 

— Pe la cinci și jumătate, când a ajuns acasă și-a aflat că 
îngrijitoarea pleca. Am hotărât să mă duc oricum la restaurant. 

— Unde e telefonul dumneavoastră cu cartelă preplătită, 
domnișoară Stewart? întrebă Rita, cu voce caldă. 

— Când am auzit că Jonathan a murit, l-am aruncat la gunoi. 
N-am suportat să-i mai aud vocea. Știţi, uneori, dacă mă suna și 
nu puteam să-i răspund imediat, salvam mesajele de la el. 
Probabil aţi găsit telefonul lui. 

— Domnișoară Stewart, ce număr aveaţi dumneavoastră și ce 
număr avea dânsul? 

Șocată de întrebare, Lillian se gândi rapid. 

— Nu-mi amintesc. Jon a aranjat totul, el se ocupa de toate. 
Foloseam telefoanele doar ca să vorbim între noi. 

Nici unul dintre detectivi nu reacționă în mod vizibil la 
răspunsul ei. Următoarea întrebare a lui Simon Benet o lovi din 
senin. 

— Domnișoară Stewart, am aflat că se poate ca profesorul 
Lyons să fi fost în posesia unui pergament antic valoros. Nu se 
afla printre lucrurile sale. Știţi ceva despre acest lucru? 

— Un pergament valoros? Nu a suflat nici un cuvânt despre 
așa ceva. Bineînţeles, știu că Jonathan analiza niște documente 
găsite într-o biserică, dar nu a menţionat niciodată că vreunul 
dintre ele ar fi valoros. 

— Dacă a descoperit într-adevăr ceva valoros, vă surprinde că 
nu vi l-a arătat și dumneavoastră sau că nici măcar nu v-a 
pomenit despre asta? 

— Spuneţi că se poate ca Jonathan să fi găsit un pergament 
valoros? Adică nu sunteți siguri? Deoarece eu cred sincer că mi- 
ar fi spus și mie. 

— Înţeleg, spuse Benet tăios. Să vă mai întreb ceva. Se pare 
că profesorul Lyons era un bun trăgător. El și soţia lui obișnuiau 
să meargă la un poligon împreună, dar, evident, s-au oprit când 
au apărut semnele de demenţă. Dumneavoastră aţi mers 
vreodată la poligon cu dânsul? 


Lillian știa că nu avea sens să mintă. 

— Jonathan a început să mă ducă la un poligon din 
Westchester imediat după ce ne-am cunoscut. 

— Cât de des mergeaţi? 

„Pot verifica registrele”, se gândi Lillian. 

— Cam o dată pe lună. Îi trecu prin minte o imagine a 
certificatului de trăgător de elită pe care îl primise de la ei și, 
înainte să o întrebe detectivii, adăugă: Mă pricep destul de bine. 
Apoi izbucni: Nu-mi place cum vă uitaţi la mine. L-am iubit pe 
Jonathan. Îmi va fi dor de el în fiecare zi, tot restul vieţii mele. 
Nu mai răspund la nici o întrebare, nici una măcar. Aţi arestat-o 
pe soţia lui nebună, și pe bună dreptate. Se temea de ea, să 
știți. 

Detectivii se ridicară. 

— Poate aţi vrea să ne mai răspundeţi la o întrebare, 
domnişoară Stewart. Nu vă plăcea și nu aveați încredere în 
Rory, îngrijitoarea, nu-i așa? 

— La întrebarea asta vă răspund, da, spuse Lillian aprinsă. Era 
un șarpe. Ea a găsit pozele alea și a stârnit toate necazurile. 
Soţia și fiica lui Jonathan n-ar fi bănuit niciodată că aveam o 
relaţie dacă nu s-ar fi băgat ea. 

— Mulţumim, domnișoară Stewart. 

Apoi  plecară. Tremurând toată, Lillian încercă să-și 
amintească ce le spusese. Oare o crezuseră? Poate că nu. „Am 
nevoie de un avocat”, se gândi ea înnebunită. „N-ar fi trebuit să 
vorbesc cu ei fără un avocat.” 

Auzi telefonul sunând. Temându-se să răspundă, dar și să nu 
răspundă, se întinse după el. Era Richard, dar tonul vocii lui nu 
era cel cu care se obișnuise până atunci. 

— Lillian, spuse el cu un glas puternic, n-am fost chiar sincer 
cu tine și tu clar m-ai minţit de îngheaţă apele. Am văzut 
pergamentul. Știu că e autentic. Jonathan mi-a spus că ţi l-a dat 
să ai grijă de el. Și asta le voi declara și polițiștilor. Știu că ai 
primit oferte pentru el, dar iată prețul tăcerii mele: îți dau două 
milioane de dolari pe el. Îl vreau și îl voi avea. E clar? 

Nu așteptă să-i răspundă, ci închise telefonul. 


34 

Marţi dimineaţa, la ora unsprezece, Wally Gruber a fost dus în 
faţa judecătoarei Rosemary Gaughan din New York, ca să fie pus 
sub acuzare pentru jaf și tentativă de furt. Nici urmă de 
zâmbetul prietenos obișnuit pe faţa lui rotundă. Trupul lui 
mătăhălos era îmbrăcat într-o salopetă portocalie de deținuți. 
Avea cătușe la mâini și la picioare, începu procurorul districtual 
adjunct: 

— Onorată instanță, domnul Gruber este acuzat de jaf și de 
tentativă de furt la locuința menţionată în plângere. Are deja la 
activ o condamnare pentru jaf, pentru care a executat deja 
sentinţa. Menţionăm că dovezile sunt solide. Domnul Gruber a 
fost prins în flagrant de poliţie, chiar când intra în casă. Mai 
menţionăm și că poliția investighează un alt jaf din New Jersey, 
pentru care s-ar putea să fie responsabil. Lucrează într-o 
parcare supraetajată și există dovezi că a amplasat dispozitive 
de urmărire GPS pe mașini, ca să știe când oamenii nu sunt 
acasă. Jaful recent din New Jersey a implicat un furt de bijuterii 
în valoare de peste trei milioane de dolari, în timp ce familia 
respectiva era plecată în vacanţă. Am fost informaţi că pe 
vehiculul proprietarului din New Jersey a fost amplasat un 
dispozitiv de urmărire GPS asemănător cu cel pus pe mașina 
proprietarului casei din New York. Anticipăm că va fi pus sub 
acuzare și de către poliția din New Jersey în viitorul apropiat. In 
plus, acuzatul este necăsătorit și locuiește singur într-un 
apartament de tip studio, închiriat. Ținând cont de toate aceste 
circumstanţe, credem că există un risc ridicat ca acesta să 
încerce să fugă și solicităm o cauţiune în numerar de două sute 
de mii de dolari. 

Apoi vorbi avocatul apărării, Joshua Schultz, care stătea lângă 
Wally: 

— În primul rând, Onorată instanţă, domnul Gruber pledează 
nevinovat. În ceea ce privește solicitarea procurorului general 
pentru cauţiune, declar că este evident exagerată. Momentan, 
clientul meu nu a fost acuzat în New Jersey. Domnul Gruber 
locuiește de mult timp în New York City și intenţionează să 
apară la toate înfăţișările în instanță. Resursele sale sunt 
limitate. Domnul Gruber mi-a spus că, dacă îi permiteţi să 
folosească un garant, poate depune o cauţiune de cincisprezece 
mii de dolari. 


De la pupitrul unde se afla, judecătoarea Gaughan își cobori 
privirea. 

— Chiar dacă se presupune că acuzatul este nevinovat, 
procurorul general a oferit dovezi destul de solide în acest caz. 
Deoarece riscă să primească o sentinţă îndelungată în caz că va 
fi condamnat, consider că există un risc mare ca acuzatul să 
încerce să fugă. Resping garanţia. Cauţiunea este stabilită la 
două sute de mii de dolari, doar numerar. Bineînţeles, dacă este 
acuzat și în New Jersey, un judecător din jurisdicţia respectivă 
va stabili o cauţiune suplimentară. 

Trei ore mai târziu, neputând să achite cauţiunea, Wally se 
îndrepta spre Rikers Island. Pe când era îmbrâncit în dubă, 
respiră primele brize mai reci de toamnă și le compară cu 
mirosul stătut din celula auxiliară. „Am un as în mânecă”, 
încercă el să se liniștească. „Vor fi nevoiți să-mi acorde 
circumstanţe atenuante. Când vor auzi ce știu, trebuie să mă 
elibereze condiţionat.” 

Zâmbi afectat. „Aș putea să lucrez cu cel care face portretele- 
robot și să îi spun fiecare detaliu al feţei persoanei care l-a 
căsăpit pe profesorul ăla”, se gândi. „Și dacă nu-i interesează, îl 
sun pe avocatul ăla dichisit al bătrânicii și-i spun lui că sunt 
biletul ei spre casă.” 


35 

Primul lucru pe care îl făcu Mariah marţi dimineaţa a fost să 
sune la spital. Asistenta de la recepţia secției de psihiatrie o 
linişti. 

— leri i-am administrat un sedativ uşor mamei 
dumneavoastră și a dormit destul de bine. A mâncat puțin la 
micul dejun în dimineaţa asta și pare să fie foarte calmă. 

— Întreabă de mine sau de tatăl meu? 

— Conform notițelor de pe fișa ei, azi-noapte s-a trezit de 
câteva ori și părea să discute cu tatăl dumneavoastră. Credea, 
se pare, că erau împreună în Veneţia. În dimineaţa aceasta a tot 
repetat numele „Rory”. Asistenta păru să ezite, apoi întrebă: 
Este vreo rudă sau o îngrijitoare? 

— O îngrijitoare, răspunse Mariah, simțind că asistenta îi 
ascundea ceva. Îmi ascundeţi cumva ceva? o întrebă direct. 

— Nu. Bineînţeles că nu. 

„Poate, poate că nu”, se gândi Mariah. Apoi, știind că, dacă 
cerea să o vadă pe mama ei înainte de următoare prezentare în 
instanţă, avea să fie refuzată automat, întrebă: 

— Pare înspăimântată? Uneori vrea să se ascundă în dulap 
când e acasă. 

— Este, bineînțeles, confuză, dar n-aș spune înspăimântată. 

Mariah trebui să se mulţumească cu atât. 

Își petrecu restul dimineţii lucrând pe calculatorul din birou, 
mulțumită că putea să se ocupe de acasă de multe dintre 
conturile sale. Apoi, urcă în dormitorul tatălui ei și petrecu vreo 
câteva ore scoţându-i hainele din dulapuri și sertare și punându- 
le, frumos împăturite, în cutii, ca să le doneze unui centru de 
caritate. 

Cu ochii usturând-o de la lacrimile nevărsate, își aminti cum 
mama ei nu reușise să golească dulapul bunicii ei aproape un an 
de la moartea acesteia. „N-are sens”, se gândi Mariah. „Atâţia 
oameni au nevoie de haine... Tata ar vrea ca orice lucru cât de 
mic de-al lui, care poate fi dăruit, să fie dat imediat.” 

Păstră însă jerseul irlandez tricotat pe care i-l dăruise cu șapte 
ani în urmă de Crăciun. Era haina lui preferată prin casă imediat 
ce dădea frigul. Primul lucru pe care îl făcea când se întorcea de 
la universitate era să își pună haina de la costum în cuier, să își 
dea jos cravata și să își ia jerseul pe el. Zicea că eca oa doua 
piele pentru el. 


În baia lui, deschise ușa de la dulăpiorul de medicamente și 
aruncă pastilele pentru hipertensiune, vitaminele și uleiul de 
pește pe care le lua cu religiozitate în fiecare dimineaţă. O 
surprinse să vadă o cutie pe jumătate goală cu Tylenol, pentru 
artrită. „Nu mi-a spus niciodată că are artrită”, se gândi ea. 

Asta îi aminti din nou, cu durere, că se înstrăinaseră unul de 
celălalt. 

Hotări să păstreze și loțiunea lui aftershave. Când deșurubă 
capacul și mirosi aroma subtilă, dar atât de cunoscută, pentru o 
clipă i se păru că era și el în cameră cu ea. 

— Tată, șopti ea încet, ajută-mă să-mi dau seama ce să fac. 

Apoi, se întrebă dacă primise cumva un răspuns. Diseară, la 
cină, avea să-i invite și pe părintele Aiden, pe Alvirah și pe Willy 
Meehan. Tatăl ei îi mărturisise părintelui Aiden că era sigur că 
pergamentul era cel furat din Biblioteca Vaticanului și că unul 
dintre experții căruia i-l arătase era interesat doar de valoarea 
sa monetară. lar Lillian recunoscuse în faţa lui Alvirah că nu îl 
văzuse și nu vorbise cu tatăl ei în cele cinci zile înainte să 
moară. Printr-o coincidenţă fericită, Alvirah și Willie îl 
cunoscuseră pe părintele Aiden cu mult timp înainte să o 
întâlnească pe Mariah. 

Mariah cobori și îi sună să îi invite la masă. 

— Îmi pare rău că te iau din scurt, Alvirah, spuse ea 
scuzându-se, dar tu știi să citești oamenii. Nu cred că tata nu le- 
a arătat pergamentul nici măcar unuia dintre oamenii din grupul 
lui. l-ai mai întâlnit de cel puţin șase ori. Vreau să aduc vorba 
despre pergament în seara asta și să le urmăresc reacțiile. Aș 
vrea să-ţi dai cu părerea. Și, bineînţeles, dacă părintele Aiden 
este dispus să repete în seara asta ce i-a spus tata, le-ar fi greu 
să sugereze că tata se înșela în legătură cu autenticitatea 
pergamentului. Doamne, iartă-mă - și sper că mă înșel -, dar 
încep să cred că Charles Michaelson e implicat cumva. Nu uita 
că el și Lilly obișnuiau să vină la cină împreună și erau destul de 
apropiaţi. Și-mi amintesc perfect că tata mi-a spus odată că 
Charles a fost pus la un moment dat într-o situaţie legală sau 
etică ce s-a dovedit a fi o adevărată problemă pentru el. 

— Mi-ar plăcea să fiu acolo, spuse Alvirah entuziasmată. Și îți 
ușurez misiunea. Îl sun eu pe părintele Aiden și, dacă poate 
veni, îl luăm noi. Te sun înapoi în cinci minute. Apropo, pe la ce 
oră să venim? 


— Șase și jumătate ar fi perfect. 
Patru minute mai târziu îi sună telefonul. 
— Aiden poate veni. Ne vedem diseară. 


Mai târziu în după-amiaza respectivă, Mariah făcu o plimbare 
lungă, încercând să-și limpezească gândurile, să se pregătească 
pentru tot ce s-ar fi putut întâmpla în seara aceea. 

„Cei patru cărora, cel mai probabil, tatăl meu le-a arătat 
pergamentul vor sta la masa tatălui meu”, se gândi ea. „Charles 
și Albert m-au întrebat deja dacă nu l-am găsit cumva. Seara 
trecută, la cină, Greg mi-a spus că tata i-a vorbit despre el, dar 
nu i l-a arătat. Richard nici măcar nu a adus vorba despre el. Ei 
bine, în seara asta, cumva, vom vorbi toți despre asta.” 

Mariah grăbi pasul, încercând să-și dezmorţească picioarele. 
Briza ușoară se înteţea. Își prinsese părul într-un coc lejer, dar îl 
simţi acum căzându-i pe umeri. Schiţă un zâmbet, amintindu-și 
cum tatăl ei îi spusese că părul ei negru și lung îi amintea de 
Bess, fiica moșierului din poemul The Highwayman. 

Când ajunse acasă, Betty îi spuse că nu sunase nimeni cât 
timp fusese plecată. Primul lucru pe care îl făcu a fost să sune 
din nou la spital, ca să i se spună practic aceleași lucruri ca 
dimineaţă. Mama ei era, în general, liniștită și nu întreba de ea. 

Era timpul să se îmbrace. Cum temperatura scăzuse, o bluză 
de mătase albă cu mâneci lungi și o pereche de pantaloni de 
mătase negri evazaţi i se părură o alegere bună pentru cină. 
Dintr-un impuls, își lăsă părul liber, amintindu-și din nou de 
Bess, fiica moșierului. 

Greg ajunse primul. Imediat ce-i deschise ușa, el o îmbrăţișă. 
Sâmbătă seara când o adusese acasă, o sărutase scurt și ezitant 
pe buze. Acum, o ţinea strâns în braţe și o mângăia pe păr. 

— Mariah, știi cât de mult ţin la tine? 

Când Mariah se îndepărtă, el îi dădu imediat drumul. Ea își 
puse încet mâinile pe obrajii lui. 

— Greg, înseamnă atât de mult pentru mine ceea ce-mi spui. 
Doar că, ei bine... cu tot ce se petrece acum... Tata a fost ucis 
cu doar opt zile în urmă. Mama e închisă într-un spital de 
psihiatrie. Sunt singurul lor copil. Cel puţin până nu se rezolvă 
coșmarul ăsta cu acuzaţiile împotriva mamei, pur și simplu nu 
pot să mă gândesc la viața mea. 


— Și nici n-ar trebui, spuse el răspicat. Te înţeleg perfect, dar 
trebuie să știi că, dacă ai nevoie de ceva, la orice oră din zi sau 
din noapte, te poţi baza pe mine. Greg se opri, ca și când ar fi 
trebuit să-și tragă răsuflarea. Mariah, îţi mai spun o singură dată 
lucrul ăsta, după care nu-ţi mai amintesc despre asta până nu 
se rezolvă totul. Te iubesc și vreau să am grijă de tine, dar mai 
întâi vreau să te ajut. Dacă psihiatrii care o evaluează pe mama 
ta în spital nu fac ce trebuie, voi angaja cei mai buni experţi din 
tară. Știu că medicii pe care i-aș aduce eu ar ajunge la concluzia 
că are Alzheimer în stare avansată, că nu este capabilă să 
treacă printr-un proces și că, sub supraveghere adecvată, nu 
reprezintă un pericol pentru nimeni și ar trebui să fie lăsată 
acasă. 

Ca de obicei, Albert și Charles veniseră împreună, în mașina 
lui Charles. Când Greg termină de vorbit, cei doi sunară la ușă. 

Mariah le-a fost profund recunoscătoare pentru întrerupere. 
Știuse întotdeauna că Greg ţinea la ea, dar acum își dădea 
seama de intensitatea sentimentelor lui. Chiar dacă aprecia 
sincer oferta lui de ajutor, înflăcărarea lui o deranja și o sufoca 
în același timp. În ultimele câteva zile, începuse să înţeleagă la 
un nivel subconștient că, în ultimii câţiva ani, faptul că se 
îngrijorase enorm din cauza demenței tot mai accentuate a 
mamei sale, și apoi întristarea provocată de relaţia dintre tatăl 
ei și Lillian o secaseră emoţional. 

„Am douăzeci și opt de ani”, se gândi ea. „De la douăzeci și 
doi de ani, am avut inima grea din cauza mamei, apoi, în ultimul 
an și jumătate, practic, m-am înstrăinat de tatăl pe care l-am 
adorat. Îmi doresc atât de tare să fi avut un frate sau o soră cu 
care să împărtășesc toate astea; dar știu un lucru: trebuie să o 
aduc pe mama acasă și să o las pe mâinile unei îngrijitoare 
bune. După care trebuie să-mi fac timp să-mi pun în ordine 
viaţa.” 

lată ce-i trecea prin minte când îi salută pe Albert și pe 
Charles. Simţi imediat o tensiune între cei doi. Charles era 
încruntat, ca de obicei, doar că acum părea mai degrabă 
mânios. Albert, în general destul de relaxat, părea îngândurat. 
Mariah îi conduse rapid pe toţi în living, unde Betty pregătise un 
platou cu antreuri calde și reci. Obișnuiseră, în trecut, să bea 
câte un cocktail în biroul tatălui ei, înainte de cină. Mariah își 


dădu seama că înțelegeau cu toţii de ce nu aveau să meargă în 
seara aceasta în camera respectivă. 

Câteva minute mai târziu, se auzi din nou soneria. De data 
aceasta erau Alvirah, Willy și părintele Aiden. 

— Mă bucur atât de mult că aţi venit toţi trei, spuse Mariah 
îmbrăţișându-l pe fiecare. Intraţi. Au ajuns toţi, mai puţin 
Richard. 

Ceva mai târziu, în timp ce stăteau de vorbă, Mariah își dădu 
seama că Richard, care era mereu punctual, întârziase aproape 
o jumătate de oră. 

— Probabil e prins în trafic, le spuse ea celorlalți. După cum 
știm cu toţii, în mod normal îţi poți fixa ceasul după Richard. 

Se gândi că Richard îi spusese că tocmai luase o decizie 
importantă. Se întrebă dacă avea să-i spună în seara aceea la ce 
anume se referise. De asemenea, nu știa cum să reacționeze la 
faptul că Greg preluase rolul de gazdă. El le oferi tuturor platoul 
cu sushi pregătit de Betty și tot el le umpluse din nou paharele 
cu Merlotul care îi plăcuse atât de mult tatălui ei. 

Apoi, se auzi din nou soneria. Betty deschise ușa și, în clipa 
următoare, Richard traversă holul și veni direct în living. 
Zâmbea. 

— Scuze, scuze, spuse. Am avut o întâlnire care s-a prelungit. 
Ce mă bucur să vă văd! spuse în timp ce o privea pe Mariah. 

— Richard, cu ce să te servesc? îl întrebă Greg. 

— Nu-ţi face griji, Greg, răspunse el și se îndrepta spre bar. 
Mă servesc singur. 

Câteva momente mai târziu, Betty apăru în pragul ușii și îi 
făcu semn lui Mariah că cina era gata. 

Mariah se hotărâse deja că avea să aducă vorba despre 
pergament doar în timpul desertului. Voia să creeze o atmosferă 
plină de căldură și de intimitate, așa cum le spusese câtorva 
dintre ei, care știau că această întâlnire era un fel de tribut adus 
tatălui ei. Dar voia și să-i facă să se simtă relaxaţi până când, 
evident, cu ajutorul lui Alvirah, putea să-și dea seama cine știa 
despre pergament și ce anume. 

Pe când Betty strângea farfuriile de pe masă, anecdotele 
despre tatăl ei creaseră atât veselie, cât și nostalgie. Mariah 
observă că Alvirah pornise microfonul din broșa ei cu diamante 
când Albert povestea cum lui Jonathan îi plăcea să facă pe durul 
în expediţii, dar ura să meargă cu cortul. 


— M-a întrebat de ce-mi place să dorm în cort, când e foarte 
posibil ca urșii să-mi facă o vizită în toiul nopţii. l-am spus că, de 
când am descoperit Munţii Ramapo, puteam și să mă bucur de 
natură, și să-l supraveghez pe el. 

Acela a fost momentul în care Alvirah își trecuse mâna peste 
broșa de pe umăr, dar Albert nu-și mai continuă ideea cu 
supravegherea lui Jonathan. 

De obicei, după desert, serveau o cafea sau un espresso în 
living. De data asta, Mariah o rugase pe Betty să le aducă 
cafeaua la masă. Nu voia ca grupul să fie separat când aducea 
vorba despre pergament. 

Greg a fost cel care i-a oferit fără să vrea ocazia să 
pomenească despre pergament într-un mod aparent spontan. 

— M-a uluit întotdeauna capacitatea lui Jonathan de a citi și 
traduce o inscripţie antică, sau când se uita la o bucată dintr-un 
vas și spunea de unde provenea și cât de veche era, spuse el. 

— Tocmai de-aceea pergamentul lipsă despre care v-a spus 
tata trebuie găsit, îl completă Mariah. Părinte Aiden, tata v-a 
vorbit despre el. Din câte am înțeles, le-a povestit despre el și 
lui Albert, Charles și Greg. Richard, ţie ţi-a spus ceva legat de 
asta sau ţi l-a arătat vreodată? 

— Mi-a lăsat un mesaj pe robot, în care îmi zicea că abia 
aștepta să-mi spună despre descoperirea incredibilă pe care o 
făcuse, dar nu l-am văzut niciodată. 

— Când v-a sunat? întrebă Alvirah pe un ton obișnuit. 

— Acum două săptămâni, răspunse Greg prompt. 

— Cam acum două săptămâni, spuse Charles gânditor. 

— leri s-au împlinit două săptămâni, rosti Albert ferm. 

— Tot atunci mi-a lăsat și mie mesaj pe telefon, zise și 
Richard. 

— Totuși, nu v-a spus nici unuia despre ce era vorba și nici nu 
vi l-a arătat? 

Mariah își permise, intenţionat, un ton sceptic. 

— Mi-a lăsat vorbă pe robotul de acasă spunând că bănuia să 
fi găsit Pergamentul Arimateea, spuse Albert. Eram într-o 
excursie în Adirondacks și m-am întors doar în dimineața de 
după moartea lui. Evident, pe atunci văzusem deja știrile. 

— Pergamentul nu era în casă, spuse Mariah. Cred că ar 
trebui să auziţi cu toţii ce i-a spus tata părintelui Aiden. 


Înainte ca părintele Aiden să vorbească, Charles Michaelson 
sugeră: 

— Bineînţeles, se prea poate ca Jonathan să se fi pripit, iar 
după ce ne-a sunat pe toţi, să-și fi dat seama că s-a înșelat, dar 
să nu mai apuce să ne sune înapoi. Știm cu toţii că nici un 
expert nu vrea să recunoască atunci când greșește. 

Preotul îi privi în tăcere pe ceilalți de la masă. 

— Charles, tu, Albert și Richard sunteți erudiţi biblici. Greg, tu 
știu că ești foarte interesat de studiul ruinelor și artefactelor 
antice, începu el. Jonathan a venit să mă vadă în miercurea 
dinaintea morții sale. Mi-a spus-o foarte clar - găsise Scrisoarea 
Vatican, sau Pergamentul Arimateea, cum mai este cunoscută. li 
privi pe Alvirah și pe Willy. Așa cum le-am explicat în mașină pe 
drum încoace, se crede că această scrisoare a fost scrisă de 
Hristos cu puţin timp înainte de moarte. In ea, îi mulțumea lui 
losif din Arimateea pentru toată bunătatea pe care i-o arătase 
acesta încă de când era copil. A fost dusă la Roma de Sfântul 
Petru și a făcut obiectul unor dezbateri înfocate. Unii erudiți cred 
că losif din Arimateea se afla în templul din lerusalim în timpul 
sărbătorilor de Paști, când Hristos, pe atunci în vârstă de 
doisprezece ani, a predicat acolo timp de trei zile. losif era de 
faţă când părinţii lui Hristos au venit să-l caute și l-au întrebat 
de ce nu venise acasă. Iosif l-a auzit întrebându-i: „Nu știaţi că 
trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Atunci a înţeles că lisus era 
mult-așteptatul Mesia. 

Părintele Aiden se opri puţin, apoi continuă: 

— Mai târziu în anul acela, losif a auzit de la iscoadele sale că 
fiul regelui Irod, Arhelau, știa acum că lisus se născuse în 
Bethlehem și că ar fi putut fi regele evreilor pe care îl căutaseră 
cei trei magi. Arhelau se temea de puterea Sa și plănuia să-l 
ucidă. 

losif s-a dus degrabă în Nazaret și i-a convins pe Maria și pe 
losif să-i dea voie să-l ducă pe lisus dincolo de graniţă, în Egipt, 
unde avea să fie în siguranţă. lisus a studiat la templul din 
Leontopolis o perioadă, după care s-a perindat între casa lui din 
Nazaret și Leontopolis, unde și-a continuat studiile, până și-a 
început lucrarea publică. Bineînţeles, prezenţa copţilor? din 
această zonă a Egiptului sprijină această teorie. 

Vocea părintelui Aiden deveni autoritară: 


2 Creştini ortodocşi din Alexandria (n.red.) 


— Locul pergamentului e în Biblioteca Vaticanului. A fost furat 
de acolo acum mai bine de cinci sute de ani. Testele științifice 
recente au sugerat că Giulgiul din Torino ar fi, într-adevăr, 
veșmântul în care a fost înmormântat Hristos. Teste 
asemănătoare ar putea dovedi că pergamentul este, fără 
îndoială, autentic. Gândiţi-vă puţin: o scrisoare scrisă de Hristos 
către unul dintre discipolii săi! Chiar și acum este inimaginabil 
de neprețuită. Dacă Jonathan nu v-a arătat-o nici unuia dintre 
voi, care aţi fost cei mai apropiaţi prieteni ai lui și, de asemenea, 
experţi în acest domeniu, și în ale căror opinii ar fi avut 
încredere, atunci, cu siguranţă, vă puteţi gândi la alt expert, sau 
experţi, cu care s-ar fi putut consulta. 

Inainte să-i răspundă careva, sunetul insistent al soneriei îi 
sperie pe toţi. Mariah sări în picioare și se grăbi să deschidă ușa. 
In faţa ei se aflau detectivii Benet și Rodriguez. Cu inima 
bătându-i nebunește, îi invită înăuntru. 

— Mama e bine? îi întrebă pe un ton alert. 

Toţi ceilalţi o urmaseră din living. 

— Rory Steiger e aici, domnișoară Lyons? întrebă Benet aspru. 

Ușurată, Mariah înţelese că nu erau acolo din cauza mamei ei, 
dar își dădu apoi seama că Benet ar fi putut foarte bine să o 
sune și să o întrebe asta la telefon. Nu trebuia să vină până 
acolo. 

— Nu, nu e nevoie de Rory aici cât timp mama e la spital, 
spuse ea. De ce întrebaţi? 

— Am trecut pe la domnișoara Steiger astăzi și nu era acasă. 
Când am ajuns acolo, vecina de alături a lui Rory ne-a spus că 
Rose Newton, o prietenă cu care trebuia să se întâlnească seara 
trecută, a trecut deja pe acolo azi-dimineaţă. Era îngrijorată, 
pentru că trebuiau să cineze împreună, ca să sărbătorească 
ceva important, dar Rory nu a apărut. Nu răspunde la celular. La 
cererea noastră, administratorul clădirii a verificat 
apartamentul, cu noi de faţă. Nu a observat nimic nelalocul lui. 
Doamna Newton i-a lăsat vecinei numărul ei de telefon și 
aceasta ni l-a dat și nouă. Am sunat-o. Încă n-a primit vești de la 
Rory. E foarte supărată și crede că ceva nu e în regulă. 

„Nu m-aţi sunat pentru că aţi vrut să-mi vedeţi reacția când 
îmi spuneţi că Rory a dispărut”, se gândi Mariah. 

— Sunt de acord, spuse ea încet. Dacă Rory întârzia chiar și 
cincisprezece minute, pentru că era prinsă în trafic, suna să ne 


spună că e pe drum și apoi se scuza de nu știu câte ori pentru 
întârziere. 

— Așa ni s-a spus și nouă, confirmă Benet, privindu-i apoi pe 
cei prezenți în living. 

Mariah se întoarse și îi prezentă. 

— Știu că l-aţi cunoscut pe părintele Aiden, detectiv Benet. 
Arătă înspre Richard, Albert, Charles și Greg, care stăteau într- 
un semicerc: Prietenii și colegii tatălui meu, adăugă ea. 

Lui Richard îi sună celularul. Murmurând niște scuze, acesta 
se dădu un pas înapoi și bâjbâi prin buzunare după el. Nu-și 
dădu seama că Alvirah, care stătea chiar în spatele lui, făcu și 
ea un pas înapoi. Printr-o mișcare automată, pomi microfonul 
din broșa ei în formă de soare, la capacitate maximă. 

Până să răspundă Richard, intrase deja mesageria vocală. 
Chiar și fără microfon, Alvirah auzi vocea agitată și posacă a lui 
Lillian, când Richard ascultă mesajul. „Richard, am hotărât să-ţi 
accept oferta de două milioane de dolari. Sună-mă.” 

Bipul perfect audibil de la sfârșitul mesajului ei a fost dublat 
de sunetul telefonului lui Richard, când acesta îl închise brusc. 


36 

Imediat ce Willy, Alvirah și părintele Aiden urcară în mașină 
îndreptându-se spre casă, Alvirah le puse să asculte mesajul pe 
care i-l lăsase Lillian lui Richard. Cei doi bărbaţi se dovediră a fi 
la fel de șocați și de uluiţi cum se simţise ea când îl auzise. Nici 
unul dintre ei nu se îndoia că atunci când Lillian spusese că se 
hotărâse să accepte oferta lui Richard se referise la Scrisoarea 
Vatican. 

— Mi se pare că a avut și alte oferte, spuse Willy, dacă 
Richard e dispus să plătească două milioane de dolari pentru el. 

— Părerea mea e că orice ofertă ar trebui să fie de la un 
milion de dolari în sus, spuse Alvirah. Nu mi-am imaginat că 
Richard ar avea atâţia bani. Să fii profesor la universitate nu e 
totuna cu o slujbă pe Wall Street. 

— A crescut în Park Avenue, spuse părintele Aiden. Știu că 
bunicul lui a fost un om de afaceri prosper. Mă întreb însă ce ar 
face Richard cu pergamentul. 

— Eu aș zice că ar vrea să-l vadă înapoi în Biblioteca 
Vaticanului, afirmă Alvirah plină de speranţă. 

— Așa ar fi nobil din partea lui, dar adevărul este că Richard a 
negat că ar fi văzut vreodată. Acum știm nu numai că a aflat 
unde se află pergamentul, ci și că a încercat să-l cumpere, 
sublinie părintele Aiden. Asta înseamnă că motivele lui Richard 
sunt suspecte. Sigur cunoaște colecționari care ar plăti o avere 
ca să pună mâna pe pergamentul ăla, doar de dragul de a-l 
avea, continuă el. 

Alvirah admise cu tristeţe că ceea ce spusese părintele 
O'Brien avea logică. 

— Cei doi detectivi au stabilit să se întâlnească mâine cu 
Richard, Charles, Albert și Greg, spuse ea. Asta o să-i ţină destul 
de ocupați. Nu mi-ar plăcea să mă interogheze dacă aș avea 
ceva de ascuns. 

— Nu vor interoga pe nimeni, sublinie Willy. Asta se întâmplă 
doar la proces, dar probabil că vor încerca să-i prindă cu 
minciuna. După care adăugă: Cum rămâne cu îngrijitoarea care 
a dispărut? Alvirah, am văzut-o vreodată? 

— Pe Rory? Cred că o dată, anul trecut, dar urca la etaj cu 
Kathleen. Nu mi-am făcut o impresie prea clară despre ea. 

— A stat lângă Kathleen la casa funerară și pe parcursul 
înmormântării, zise părintele Aiden. A fost foarte atentă cu ea. 


— Poate că a uitat de cină și-a plecat, sugeră Willy. Mariah le- 
a spus polițiștilor că o plătește pentru săptămâna asta, deși 
Kathleen avea să fie eliberată vineri, cel mai devreme. Rory nu 
ar fi prima care uită de o întâlnire. Poate c-a hotărât, pur și 
simplu, să plece câteva zile. Pun pariu că apare până vineri. 

— Nu cred că e chiar așa de simplu, spuse Alvirah. Dacă totuși 
a plecat, de ce nu răspunde la telefon? 

Tăcură toți în următoarele cincisprezece minute, până 
ajunseră în zona de taxare de pe podul George Washington, ce 
ducea spre Manhattan. Atunci, Willy întrebă: 

— Dragă, crezi c-ar fi fost mai bine să le dai detectivilor 
înregistrarea cu mesajul? 

— M-am gândit la asta, dar am hotărât că e prea devreme, 
răspunse ea. Richard ar putea spune că se oferea, de fapt, să 
cumpere mașina lui Lillian și că glumiseră în privinţa sumei. 
Trebuie să-i fac o altă vizită domnișoarei Lillian, mâine- 
dimineaţă. O iau prin surprindere și o pun să asculte 
înregistrarea. Ai auzit ce voce are. E agitată și înspăimântată, și 
când cineva e într-o astfel de stare, are nevoie de o prietenă 
bună care s-o ajute să vadă lucrurile clar. Eu voi fi acea prietenă 
bună. 


Albert West și Charles Michaelson se certaseră pe drum spre 
cină. Afirmația directă a lui Albert potrivit căreia credea că 
Charles văzuse pergamentul și că se putea chiar să îl aibă 
stârnise o reacţie usturătoare din partea acestuia. 

— Doar pentru că m-ai ajutat atunci, cu problema aia, nu 
înseamnă că ai dreptul să mă acuzi că am minţit în legătură cu 
pergamentul, spuse Charles, furios. Așa cum ţi-am spus de 
nenumărate ori, Jonathan mi-a mărturisit că avea să mi-l arate, 
dar apoi a fost ucis. N-am nici cea mai vagă idee unde ar putea 
fi. Presupun că i l-ar fi dat lui Lillian să aibă grijă de el, pentru ca 
smintita lui soție să nu pună mâna pe el și să-l rupă în bucăţi. 
Să-ţi amintesc ce-a făcut cu fotografiile alea? Și, Albert, dacă tot 
veni vorba, cum rămâne cu tine? De unde știu eu că nu deţii 
mult mai multe informaţii despre ce s-a întâmplat? Ai făcut bani 
frumușei de-a lungul anilor vânzând antichităţi. Cu siguranţă te- 
ai pricepe să faci rost de un cumpărător pe ascuns. 

— Așa cum bine știi, Charles, am lucrat pentru designeri de 
interioare care cumpărau antichităţi scoase la vânzare în mod 


legal, se  răstise Albert. Nu m-am implicat niciodată în 
cumpărarea, vânzarea sau trocul de documente biblice. 

— Întotdeauna există un început când sunt bani grei în joc, îi 
răspunse Charles. Ai trăit dintr-un salariu de profesor. Eşti pe 
punctul de a te pensiona. Nu vei putea să cutreieri prea mult 
lumea cu banii ăia. 

— Același lucru e valabil și pentru tine, Charles, dar, spre 
deosebire de tine, eu n-am făcut niciodată nici măcar un bânuţ 
înșelând vreun colecționar. 

Conversaţia lor se sfârșise când ajunseseră la casa lui Mariah. 

Pe drumul de întoarcere spre Manhattan, tensiunea dintre ei 
se accentuă. Ambii fuseseră chemaţi la procuratură în ziua 
următoare, ca să dea o declaraţie detectivilor. 

Amândoi erau conștienți că detectivii aveau să le verifice 
inevitabil apelurile telefonice. În pofida faptului că o arestaseră 
pe Kathleen, era clar că detectivii investigau în amănunt 
circumstanţele morţii lui Jonathan, pergamentul lipsă, iar acum, 
și dispariţia îngrijitoarei. 


Apartamentul lui Greg din Time Warner Center dădea spre 
Central Park South. Când ajunse acasă, după cină, rămase multă 
vreme la fereastră, privind panorama și pe cei care se plimbau 
târziu pe trotuarele din jurul parcului. Din fire, era extrem de 
analitic și revizui în minte evenimentele din seara aceea. 

Oare exagera dacă spera că Mariah începea să ţină cu 
adevărat la el? Simţise, doar pentru o clipă, că îi răspunsese 
îmbrăţișării sale pătimașe, după care bătuse în retragere. „Ca să 
îi câștig inima, trebuie să o scot pe mama ei din necazul ăsta”, 
se gândi. Deși procurorul avea destule probe ca să dovedească 
că însăși Kathleen l-a ucis pe Jonathan, dacă era declarată 
nebună, poate că judecătorul i-ar fi dat drumul acasă, cu 
condiția să fie permanent păzită. „O pot ajuta pe Mariah să 
beneficieze de psihiatrii potriviţi şi-mi pot permite să plătesc și 
ca mama ei să fie păzită tot timpul”, își spuse. 

„Câţi bani poate să aibă Mariah acum?” se întrebă. „Jonathan 
a murit. Pensia lui nu poate fi prea mare. A plătit îngrijitoare 
vreme îndelungată, ceea ce probabil l-a cam stors de bani. 
Mariah nu va vrea să vândă casa. Va dori ca mama ei să 
continue să trăiască acolo. Dacă mama ei se va întoarce acasă, 
paza o va costa o avere. Chiar înainte de orice posibil proces, 


dacă mama ei va fi eliberată vineri, judecătorul va insista să fie 
pusă sub supraveghere încă de pe acum. 

Se pare că detectivii aceia cred că dispariţia lui Rory are de-a 
face cu moartea lui Jonathan. Oare suspectează că Rory și-a luat 
tălpășița pentru că a fost oarecum implicată? Sau oare cred că 
cineva a scăpat de ea pentru că știa prea multe despre ceva?” 

Greg ridică din umeri, se duse în biroul lui și porni laptopul. 
Era o idee bună să caute numele celor mai buni psihiatri 
judiciari, hotărî. 


Richard se întoarse la apartamentul lui de lângă Universitatea 
Fordham, bucuros că Lillian decisese să-i accepte oferta. „O să- 
mi respect partea mea din înţelegere”, se gândi el. „Nu voi 
spune niciodată că l-am obţinut de la Lillian. Mi-a spus că a avut 
alte două oferte, dar o cred când zice că n-a recunoscut în fața 
nimănui că l-ar avea.” Richard zâmbi în timp ce intră în garaj. 
„Ce-a mai înghiţit povestea pe care i-am turnat-o”, se amuză în 
sinea lui. „N-ar trebui să fie atât de credulă.” 


37 

Miercuri dimineaţa, detectivii Simon Benet și Rita Rodriguez 
se aflau în biroul lor, revizuind ultimele noutăţi din cazul tot mai 
complex al omuciderii profesorului Jonathan Lyons. 

O verificaseră pe Rory Steiger, care dispăruse. Spre uimirea 
lor, au aflat că numele ei real era Victoria Parker și că fusese 
închisă șapte ani pentru că furase bani de la o femeie în vârstă 
de care avea grijă. 

— Ei bine, Rory a noastră nu numai că a dispărut, dar de trei 
ani n-a mai apărut nici la întâlnirile cu ofiţerul care se ocupa de 
eliberarea ei condiţionată, spuse Rita, cu o oarecare satisfacţie 
în voce. A fost o escroacă înainte, când lucra ca îngrijitoare, și s- 
ar putea să fi rămas așa. Ar fi putut foarte ușor să-l fi auzit pe 
profesorul Lyons vorbind la telefon despre pergament. Și, 
categoric, știa ce ușor ar fi fost să-i însceneze totul lui Kathleen. 

— Kathleen Lyons încă n-a scăpat de tot, spuse Simon sec. 
Sunt de acord că se prea poate ca Rory, sau Victoria, sau cum o 
fi chemând-o să fi furat pergamentul. Cu siguranţă, e destul de 
deșteaptă să știe că o vom verifica pe parcursul întregii 
investigaţii, așa că și-a luat tălpășița. 

— Și a scăpat de celular, sublinie Rita. Compania de telefonie 
ne-a spus că nu emite semnal, așa că nu-l putem localiza. 
Femeia aceea știe să dispară, nu glumă. Și dacă a luat 
pergamentul, poate că a auzit destule conversații în timpul 
cinelor din casa aceea ca să cunoască și piaţa neagră, și cum 
să-l vândă. Ezită, apoi adăugă: Simon, știu că n-ai fost prea 
fericit când te-am avertizat ieri, dar mai ales acum, cu toate 
informaţiile astea noi despre cazierul lui Rory și despre faptul că 
și-a luat tălpășiţa, sunt foarte îngrijorată că s-ar putea ca 
inculpata Kathleen Lyons să fie nevinovată. 

Pentru o clipă, Rita se temu să se uite la Simon, așteptându- 
se ca acesta să răbufnească, dar nu o făcu. În schimb, îi spuse: 

— Să privim lucrurile în felul următor: dacă Rory a luat 
pergamentul, posibil să fi găsit deja un cumpărător. Părintele 
Aiden a spus că Jonathan Lyons era supărat pentru că unul 
dintre experţii cu care se consultase fusese interesat doar de 
valoarea monetară a pergamentului. Nu cred nici măcar o clipă 
că tipii ăia patru, care erau în casa lui azi-noapte, nu știu nimic 
despre el. Abia aștept să vorbesc cu fiecare în parte în după- 
amiaza asta. 


— Cred că ar trebui să solicităm chiar azi aprobare să avem 
acces la lista cu apeluri telefonice din ultima lună, spuse Rita. 
Din cauza amneziei atât de convenabile a lui Lillian, când vine 
vorba despre numerele celor două telefoane preplătite, nu 
putem verifica registrele. Dar, Simon, trebuie să mai luăm în 
calcul o posibilitate. Dacă cineva a plătit-o pe Rory să fure 
pergamentul și ea i l-a dus persoanei respective, acum nu 
numai c-ar fi inutilă, ci chiar o ameninţare. Poate că acel cineva 
a scăpat de ea. Erau multe obiecte personale în apartamentul ei 
pe care le-ar fi putut foarte ușor lua cu ea când a plecat. Și nu 
uita că mașina ei e încă în garaj. 

Rita începu să vorbească mai rapid: 

— lar prietena ei, Rose, a spus că Rory o invitase la o cină 
festivă, dar că nu i-a spus ce anume sărbătoreau. Rory i-a 
mărturisit că voia să-i facă o surpriză. Poate că avea de gând să 
sărbătorească faptul că fusese plătită pentru furtul 
pergamentului, dar nu cred că ar fi recunoscut vreodată lucrul 
acesta în faţa lui Rose. Probabil că plănuia să-i spună lui Rose că 
primise o ofertă de muncă în altă parte, pentru mult mai mulţi 
bani. Instinctul îmi spune că Rose avea dreptate când a declarat 
că nu avea nici cea mai vagă idee de ce Rory n-a apărut la 
întâlnirea lor. 

— Cine știe? Poate că Rory și-a dat seama că e în pericol, s-a 
panicat și și-a luat pur și simplu tălpășiţa. Simon bătu darabana 
în birou, ca de obicei un semn că încerca să tragă o concluzie. 
Încă nu sunt nici pe departe convins de nevinovăția lui Kathleen 
Lyons. Nu uita că în noaptea aceea, la cină, a turuit despre soțul 
ei și iubita acestuia, iar câteva ore mai târziu, el era mort. In 
plus, Kathleen știa să folosească pistolul. Cred însă c-ar trebui 
într-adevăr să ne întâlnim cu procurorul Jones, să-i spunem 
despre toate astea. 

Rita Rodriguez încuviinţă din cap, atentă să nu-și arate 
satisfacția pentru faptul că Simon bătea clar în retragere față de 
poziţia lui iniţială, potrivit căreia nu exista nici urmă de îndoială 
că Kathleen își ucisese soțul. 


38 

Miercuri după-amiază, procurorul-adjunct Peter Jones se afla 
în biroul lui, înconjurat de teancuri de dosare din podea până-n 
tavan, încercând să absoarbă informaţiile pe care tocmai le 
primise de la Benet și Rodriguez. Era clar că Rita credea 
categoric că arestaseră pe cine nu trebuia. Și era clar că nici 
Simon nu mai părea sigur că ucigașa era Kathleen Lyons. 

Jones, în vârstă de patruzeci și șase de ani, înalt și cu trăsături 
aspre, dar chipeș, veteran de douăzeci de ani al procuraturii, 
spera să obţină cea mai înaltă funcţie după pensionarea șefului 
cel mare, peste cinci luni. Reputația sa de avocat agresiv, dar 
corect, îi dădea motive întemeiate să creadă că era cel mai 
puternic candidat, însă acum îl învălui un tsunami de groază. Se 
gândi la propria mamă de șaptezeci și doi de ani, care dădea 
primele semne de demenţă. | se uscă gâtul la gândul că ar fi 
putut fi luată pe sus în cătușe pentru o infracţiune pe care nu a 
comis-o. Îi trecu prin minte imaginea unei Kathleen Lyons 
înspăimântate și năucite, tremurând în faţa judecătorului. 

„Dacă am făcut o greșeală, ziarele vor avea o zi de pomină”, 
gândi, în timp ce broboane de sudoare i se formară pe frunte. 
„Vor publica la nesfârșit fotografia aia în care ea arăta atât de 
patetic. Incă de ieri apărea pe prima pagină a tuturor ziarelor. 
Aș putea foarte bine să-mi iau gândul de la postul cel mare. Am 
trecut dovezile alea prin sită fină”, își aminti el neîndurător, „și 
încă mai cred că e vinovată. Pentru numele lui Dumnezeu, era în 
dulap, ţinând în mână arma crimei, acoperită cu sângele lui! Dar 
acum, pentru faptul că îngrijitoarea aia s-a dovedit a fi o 
escroacă de meserie, care a mai și dispărut, lucrurile se 
complică rău”, recunoscu în sinea lui. 

Telefonul din birou sună. Era pe punctul de a-i spune 
secretarei că nu voia să vorbească cu nimeni, când aceasta-i 
zise că un anume domn Joshua Schultz, avocat din Manhattan, 
era în așteptare și cerea să vorbească cu el despre cazul lui 
Kathleen Lyons. 

— Susţine că are informaţii importante pentru tine, Peter, 
continuă ea cu o voce sceptică. Vrei să vorbești cu el? 

„Ce mai e acum?” se întrebă Peter. 

— Fă-mi legătura, Nancy, spuse el. Procuror-adjunct Peter 
Jones la telefon, rosti el tăios. 


— În primul rând, domnule Jones, vă mulţumesc că aţi 
acceptat apelul, se auzi o voce mieroasă cu un puternic accent 
de New York. Sunt Joshua Schultz și sunt avocat al apărării în 
Manhattan. 

— Da, am auzit despre dumneavoastră, spuse Peter. „Și, din 
ce-am auzit, nu ești cine știe ce”, își spuse în sinea lui. 

— Domnule Jones, vă contactez cu informaţii pe care le 
consider extrem de importante în cazul uciderii lui Jonathan 
Lyons. İl reprezint pe un anume Wally Gruber, acuzat de 
tentativă de jaf în Riverdale și de un jaf în Mahwah. Clientul meu 
se află în custodie pe Rikers Island și există un mandat de 
arestare pe numele lui în New Jersey, pentru cazul din Mahwah. 

— Cunosc cazul din Mahwah, spuse Peter Jones răspicat. 

— Am discutat cu clientul meu și recunoaște că nu prea are 
cum să se apere în cazul din jurisdicția dumneavoastră. Am fost 
informaţi că amprentele lui au fost recuperate de la locul faptei. 
Mai suntem conștienți și că există o investigaţie în derulare a 
poliţiei din New York City în legătură cu alte jafuri în care 
proprietarii au parcat în garajul din Manhattan unde lucra 
domnul Gruber înainte să fie arestat recent. 

— Continuaţi, spuse Peter, nereușind să ghicească încotro se 
îndrepta conversaţia. 

— Domnule Jones, vă anunţ că am fost informat de clientul 
meu că, pe când se afla la al etajul doi al casei din Mahwah, în 
timpul acelui jaf, a auzit o împușcătură în casa de alături. S-a 
dus rapid la fereastră și a văzut pe cineva ieșind în fugă din 
casă. Nu voi divulga acum dacă a fost vorba despre un bărbat 
sau o femeie, dar vă pot spune că persoana avea capul și faţa 
acoperite cu o eșarfă, pe care și-a dat-o jos ulterior, astfel încât 
clientul meu i-a văzut foarte clar chipul. Domnul Gruber mi-a 
explicat că există un felinar pe la jumătatea aleii din faţa casei, 
care ilumina zona respectivă. 

Urmă o pauză lungă, în timp ce Peter Jones digeră faptul că 
Schultz se referea evident la uciderea lui Jonathan Lyons. 

— Ce încercaţi să-mi spuneți? întrebă el poruncitor. 

— Vă spun că domnul Gruber a văzut fotografia lui Kathleen 
Lyons în ziar și este convins că nu e persoana care a ieșit în fugă 
din casă. Este foarte încrezător că poate colabora la crearea 
unui portret-robot foarte amănunţit al persoanei pe care a 
văzut-o. Bineînțeles, în schimbul cooperării sale, se așteaptă să 


îl asistați în a primi sentinţe reduse atât în New York, cât și în 
New Jersey. 

Peter simţi că întreaga lume se prăbușește în jurul lui. 

— Pare destul de convenabil că domnul Gruber s-a întâmplat 
să fie acolo exact în noaptea și la ora aceea, spuse el sarcastic. 
Proprietarii casei de lângă locuinţa familiei Lyons au fost plecaţi 
mai multe săptămâni, iar jaful acela ar fi putut fi comis oricând 
în intervalul respectiv. 

— Dar, domnule Jones, nu a fost comis, cum spuneti 
dumneavoastră, oricând în perioada respectivă. Vocea lui 
Schultz era acum la fel de sarcastică. Era comis în același timp 
în care a fost ucis Jonathan Lyons. Și vă putem dovedi acest 
lucru. Domnul Gruber s-a dus cu mașina personală în New 
Jersey, în noaptea aceea, dar a folosit plăcuțe de înmatriculare 
și o cartelă E-ZPass furate. La cererea mea, vărul lui s-a dus la 
un depozit închiriat de domnul Gruber și a recuperat plăcuţele 
de înmatriculare și cartela. Sunt la mine. Cartela aparţine unui 
Sedan Infiniti deținut de un anume Owen Morley, un client vechi 
al garajului unde lucra domnul Gruber. Domnul Morley se află în 
Europa luna aceasta. Pe cartelă se va vedea un debit pentru 
noaptea respectivă. Sunt sigur că, dacă verificaţi contul atașat 
cartelei utilizat, veți constata adevărul spuselor clientului meu 
cum că acesta a trecut podul George Washington, din New 
Jersey spre New York, la aproximativ patruzeci și cinci de minute 
după ce a fost împușcat Jonathan Lyons. 

Peter Jones se chinui să-și aleagă cu grijă cuvintele și să pară 
calm. 

— Domnule Schultz, trebuie să înţelegeţi: credibilitatea 
clientului dumneavoastră este, în cel mai bun caz, suspectă. 
Totuși, pe baza a ceea ce mi-aţi spus, cred că este de datoria 
mea etică să îl interoghez. Vom vedea la ce concluzii ajungem. 
Posibil ca domnul Gruber să fi fost acolo în același timp, dar de 
unde știu eu că nu va inventa, pur și simplu, un chip pe care 
pretinde că l-a văzut ieșind din casa familiei Lyons? 

— Domnule Jones, este un caz fascinant, pe care l-am urmărit 
chiar înainte ca domnul Gruber să mă angajeze. Mi se pare că, 
dacă doamna Lyons nu a fost implicată, atunci se poate ca 
altcineva apropiat victimei să fi apăsat pe trăgaci. Din câte am 
citit în presă, nu există urme de intrare forțată. Cred că este 
foarte posibil ca, în cazul în care se realizează un portret-robot 


de calitate, familia sau prietenii victimei să recunoască chipul 
respectiv. 

— Cum v-am mai spus, se răsti Peter, îmi dau seama că amo 
datorie etică de a urmări și acest fir, dar, categoric, nu vă promit 
nimic în avans. Vreau să vorbesc cu domnul Gruber și vreau să 
văd plăcuţele acelea de înmatriculare. Vom verifica plata din 
contul domnului Morley. Dacă ulterior hotărâm să îi aducem la 
un loc pe clientul dumneavoastră și pe portretistul nostru, vom 
vedea încotro ne duce portretul-robot. Vă asigur că orice 
colaborare semnificativă va fi adusă în atenţia judecătorilor săi. 
Refuz categoric să discut mai amănunţit de atât în momentul de 
faţă. 

Vocea lui Schultz deveni furioasă și rece. 

— Nu cred că domnul Gruber va răspunde prea bine la o 
ofertă atât de vagă. Poate că ar trebui, pur și simplu, să îi ofer 
aceste informaţii domnului Scott, care o reprezintă pe Kathleen 
Lyons. Este o ironie a sorții faptul că dânsul este victima acestui 
jaf, așa încât presupun că va trebui să o sfătuiască pe doamna 
Lyons să își caute un alt avocat. Am citit însă că membrii celor 
două familii sunt foarte apropiaţi, și sunt sigur că orice 
informaţie care va ajuta la exonerarea acestei femei nevinovate 
va fi mai mult decât binevenită. Nu mă îndoiesc, de asemenea, 
că domnul Scott se va asigura ca dorinţa de cooperare a 
clientului meu să fie adusă în atenţia judecătorilor săi. 

Peter simţi că Schultz era pe punctul de a închide. 

— Domnule Schultz, spuse el cu emfază, amândoi suntem 
avocaţi penali cu experienţă. Nu l-am văzut niciodată pe domnul 
Gruber, dar știu că este un infractor și vrea să câștige ceva. Ar fi 
de-a dreptul iresponsabil din partea mea să fac promisiuni 
ferme în momentul de faţă, și o știți prea bine. Dacă informaţiile 
pe care ni le dă se dovedesc a fi importante, vă asigur că seva 
ţine cont de asta. 

— Nu-i suficient, domnule, replică Schultz. Vă sugerez ceva: 
voi aștepta două zile înainte să îl contactez pe domnul Scott. Vă 
recomand să vă mai gândiţi la oferta mea. Vă sun din nou vineri 
după-amiaza. O zi bună! 


39 

Miercuri dimineaţa, unul dintre telefoanele cu cartelă ale lui 
Lillian sună la ora șase. Știind cine era la celălalt capăt al firului, 
se întinse peste pernă, ca să-l ia de pe noptieră. Chiar dacă era 
deja trează, tot nu-i plăcea să fie deranjată atât de devreme. 
Spuse un „Alo” brusc și ursuz. 

— Lillian, l-ai sunat cumva pe Richard aseară? întrebă 
apelantul, pe un ton sumbru, ba chiar ameninţător. 

Lillian se gândi dacă să mintă, după care hotărî că nu merita. 

— Ştie că am pergamentul, se răsti ea. Jonathan i-a spus că 
mi l-a dat. Dacă nu i-l vând, se duce la poliţie. Realizezi ce-ar 
însemna asta? Când au fost polițiștii la mine acasă, a trebuit să 
recunosc că, în seara în care a murit Jonathan, luam cina la doar 
douăzeci de minute de casa lui din New Jersey. Știm amândoi că 
cea care l-a ucis este Kathleen, dar dacă Richard le spune că am 
pergamentul, ar putea răstălmăci totul și ar spune că m-am dus 
acasă la el, că Jonathan m-a lăsat să intru, apoi l-am ucis și-am 
luat pergamentul. 

— Devii isterică și tragi concluzii pripite și absurde, se răsti 
apelantul. Lillian, ce sumă îţi va da Richard? 

— Două milioane de dolari. 

— lar eu îţi ofer patru milioane de dolari. De ce faci asta? 

— Nu înţelegi de ce? ţipă ea. Pentru că, dacă nu i-l vând lui 
Richard, se duce direct la detectivi. A văzut deja pergamentul. 
Are încredere în judecata lui Jonathan cum că e autentic. 
Jonathan i-a spus că mi l-a dat mie. Și, bineînţeles, Richard ar 
nega că a încercat să-l cumpere de la mine. Le va spune că a 
încercat să mă convingă să-l returnez. 

— Richard a negat deja, atât în faţa lui Mariah, cât și în faţa 
detectivilor, chiar azi-noapte, că ar fi văzut vreodată 
pergamentul. Dacă își modifică declaraţia, vor începe să-l 
suspecteze. Ar trebui să-i spui că e o cacealma și să-l trimiţi la 
plimbare. 

Lillian se ridică în șezut. 

— Am o durere de cap îngrozitoare. Nu mai rezist mult timp. l- 
am minţit deja pe polițiști când le-am spus că Jonathan voia să 
încerce să se furișeze din casă ca să ia cina cu mine în noaptea 
în care a fost împușcat. l-am zis deja lui Alvirah că n-am mai 
vorbit cu Jonathan în acele ultime cinci zile și sunt sigură că le-a 
spus asta lui Mariah și polițiștilor. 


— Lillian, ascultă-mă! Am un alt plan, din care ai avea doar de 
câștigat. Îţi dau patru milioane de dolari pe pergament. Trage 
de timp cu Richard până vineri. Am un expert de clasa întâi care 
ar putea face o copie perfectă a unui pergament de două mii de 
ani, și i-l dai pe ăla lui Richard. Îţi plătește și el două milioane, și 
tu te alegi cu șase. Asta ar trebui să-ţi usuce lacrimile pe care le 
verși pentru Jonathan. Și când Richard va descoperi că e un fals, 
se va gândi că Jonathan s-a înșelat. Ce crezi că va putea să 
facă? Să se ducă la poliţie? Ar intra la rândul lui în necaz până în 
gât. Nu uita, vorbim despre un pergament furat din Biblioteca 
Vaticanului. Dragul de Richard va trebui să înghită toată treaba, 
și gata. 

„Şase milioane de dolari”, se gândi Lillian. „Dacă mă hotărăsc 
să renunţ la profesorat, aș putea călători. Cine știe? Aș putea 
chiar să cunosc un tip drăguţ care nu are o soţie nebună.” 

— Unde e pergamentul, Lillian? îl vreau azi. 

— E în cutia mea de valori de la bancă, câteva străzi mai 
încolo. 

— Te-am avertizat că s-ar putea ca poliţia să obţină un 
mandat de percheziţie pentru apartamentul tău și pentru orice 
cutie de valori de pe numele tău. Trebuie să scoţi pergamentul 
ăla din cutie chiar acum. Să fii la bancă când se deschide, la ora 
nouă! Nici să nu te gândești să-l duci la apartament. Te sun într- 
o oră și-ți spun unde să ne întâlnim după ce ai terminat cu 
banca. 

— Cum rămâne cu cele patru milioane de dolari? Când și cum 
îi primesc? 

— Îi transfer într-un cont în străinătate și îţi aduc actele pe 
care să le semnezi când îţi dau copia pergamentului, vineri 
dimineaţă. Uite ce e, Lillian, trebuie să avem încredere unul în 
celălalt. Oricare din noi ar putea să-l dea de gol pe celălalt. Tu 
vrei banii. Eu vreau pergamentul. Îi dai lui Richard pergamentul 
fals vineri după-amiaza și iei banii și de la el. In felul acesta, 
toată lumea e fericită. 


40 

Kathleen stătea în șezut pe pat, cu o tavă în faţă, pe care 
avea ceai, suc și pâine prăjită. Mirosul pâinii prăjite o făcu să se 
gândească cum obișnuia să ia micul dejun cu Jonathan. Era 
lângă ea chiar acum, dar nu o privea. Stătea pe un scaun lângă 
pat, cu capul și braţele pe picioare. 

„Va începe să sângereze din clipă în clipă”, se gândi ea. 

Dădu tava la o parte, fără să-și dea seama că asistenta o 
apucă la timp ca să împiedice ceaiul și sucul să se verse. 

O voce întrebă: 

— Ce dorești, Kathleen? De ce te porți așa? 

Kathleen înșfăcă perna, încercând să dea jos fața de pernă. 

Nu își dădu seama că asistenta făcu un gest să o oprească, 
după care renunță. 

Cu degetele tremurând, Kathleen trase faţa de pernă și și-o 
înfășură în jurul feţei. 

— Kathleen, ești îngrozită. Ceva te îngrozește. 

— Nu-i pot vedea faţa, gemu Kathleen. Poate că dacă nu mi-o 
vede nici el pe a mea, nu mă va împușca și pe mine. 


41 

Miercuri dimineața, la nouă fără un sfert, Lloyd Scott trecu pe 
la Mariah. O sunase la opt și jumătate, sperând că era trează. 

— Lloyd, am ajuns deja la a doua ceașcă de cafea, îi spusese 
ea. Treci pe aici; oricum voiam să te sun. Cred că ar trebui să 
știi niște lucruri. 

Când ajunse la ea, o găsi în încăperea în care serveau micul 
dejun, cu o mulţime de dosare frumos aranjate pe masă. 

— l-am spus lui Betty să-și ia liber, îi explică ea. A stat până 
târziu seara trecută pentru că am avut invitaţi la cină. Practic, 
locuiește aici de când a murit tata, dar a venit timpul să ne 
întoarcem la o oarecare normalitate. 

— Sunt sigur că așa e, încuviință Lloyd. Mariah, îţi amintești 
că ţi-am spus că o voi verifica pe Rory Steiger? Ei bine, am 
primit raportul și se pare că numele ei real e Victoria Parker și 
are cazier. A făcut șapte ani de închisoare în Boston, pentru că a 
furat bani și bijuterii de la o femeie în vârstă, de care avea grijă. 

— Cei doi detectivi au trecut pe aici seara trecută. Mi-au spus 
despre cazier și despre faptul că Rory a dispărut, spuse Mariah. 
Voiau să știe dacă primisem vești de la ea și le-am spus că nu. 

Lloyd Scott învățase să își păstreze chipul impasibil în 
instanţă, chiar și atunci când un martor pe care se baza spunea 
ceva neașteptat în timpul unei examinări. Cu toate acestea, 
ochii lui de un albastru pal se lărgiră și își trecu inconștient 
mâna prin firele răzlețe de păr pe care natura îi permisese să le 
păstreze. 

— A dispărut? Stai puţin. Mă întorc imediat. 

Ca un vechi prieten, se duse în bucătărie, își turnă o ceașcă 
de cafea, apoi se întoarse în încăpere și se așeză. Mariah îi 
explică pe scurt că Rory nu apăruse la cina pe care trebuia să o 
ia cu o prietenă și nu răspundea la celular, dar că, atunci când 
administratorul i-a verificat apartamentul, totul părea la locul 
său. 

— Lloyd, spuse ea, se pare că întrebarea e dacă Rory a 
dispărut din proprie iniţiativă sau a păţit ceva. Apoi adăugă: 
Ciudat. Nu mi-a plăcut niciodată de Rory așa cum îmi place de 
Delia, îngrijitoarea de weekend, dar Rory părea să o îngrijească 
bine pe mama. Și mama o asculta. Delia trebuia să o implore pe 
mama să facă duș și să-și ia medicamentele. Cu Rory, nu 
comenta. 


— Rory a furat de la angajatoarea ei din Boston, spuse Lloyd. 
Crezi că se poate să fi furat ceva și de la voi din casă, iar acum 
se teme să nu fie prinsă? 

— Cred că tata ar fi observat dacă îi lipseau bani din portofel. 
Betty are o carte de credit pentru cumpărături. Bijuteriile mamei 
sunt în seif. Tata a prins-o pe mama încercând să le arunce și i 
le-a luat. Vocea lui Mariah deveni tensionată. Tocmai mă 
gândeam că Rory trebuie să-l fi auzit pe tata discutând despre 
pergament la telefon. Seara trecută, la cină, Richard, Greg, 
Albert și Charles au recunoscut cu toţii că tata i-a sunat și le-a 
spus despre el. Mamei îi plăcea să stea în birou cu tata, și Rory 
era mereu pe lângă ea. Dacă, după moartea tatei, Rory a luat 
pergamentul și a găsit un cumpărător pentru el? Ar fi un motiv 
bun ca să dispară. 

— Crezi că asta s-a întâmplat? întrebă Lloyd neîncrezător. 

— Știm că e o hoaţă. Mariah își întoarse pentru o clipă capul și 
privi pe fereastra ce dădea în spatele casei. Sporul-casei s-a 
făcut atât de frumos, spuse ea, dar va trece în câteva 
săptămâni. Incă mi-l imaginez pe tata plantându-l, în iunie, 
continuă ea. Am ieșit din casă și-am vrut să-l ajut, dar m-a 
refuzat. Tocmai făcusem nu știu ce comentariu despre Lillian. 
Mi-a întors spatele, a ridicat din umeri și-a ieșit din casă. 
Doamne, Lloyd, dacă ne-am putea retrage vorbele dureroase pe 
care le spunem. 

Oftă. 

— Mariah, ascultă-mă. Am fost prieten bun cu tatăl tău. Erai 
vocea conștiinței lui. Știa că nu ar fi trebuit să se implice într-o 
relație cu Lillian și că vă rănea pe tine și Kathleen. Nu uita, am 
trăit aici mai bine de douăzeci de ani și am văzut cât de 
îndrăgostiți au fost el și Kathleen. Cred că știa că, dacă rolurile 
ar fi fost inversate, ea nu ar fi avut pe nimeni altcineva în viața 
ei. 

— Totuși, îmi doresc să fi fost mai înțelegătoare. Și adevărul 
este că, dacă n-ar fi ieșit la iveală nenorocitele alea de poze, eu 
și mama n-am fi știut nimic despre relaţia dintre tata și Lillian și- 
am fi fost mult mai fericite așa. Mereu am crezut că Lillian și 
Charles erau împreună. Lillian este și a fost mereu o actriţă 
bună, și tocmai despre asta voiam să discut cu tine. Mariah îl 
privi pe Lloyd direct în ochi. M-am tot gândit și, în pofida a ceea 
ce mi-ai spus mai înainte, pun pariu pe oricât că tata i-a dat 


pergamentul lui Lillian, să-l ţină. Indiferent că s-a despărţit sau 
nu de ea după ce l-a vizitat pe părintele Aiden, în miercurea 
aceea de acum două săptămâni, Lillian a recunoscut în faţa lui 
Alvirah că ea și tata n-au mai vorbit în următoarele cinci zile, 
înainte de a fi ucis. 

Lloyd încuviinţă din cap. 

— Alvirah a insistat pe tema asta, și, dacă sunt sigură de 
ceva, e că Alvirah nu înţelege greșit ce i se spune. Lloyd, 
continuă ea, dacă s-au certat? Poate că Lillian a refuzat să-i 
înapoieze pergamentul. Dacă nu-l ţinea în apartamentul ei? 
Poate că l-a pus într-o cutie de valori, ca să fie în siguranţă? 

— Atunci, crezi că se poate ca Lillian să aibă pergamentul? 

— Pun pariu pe viața mea. Lloyd, gândește-te puţin. Dacă tata 
i-a spus că relaţia lor s-a încheiat, ar fi rănită și furioasă. Am 
văzut pozele. Erau îndrăgostiţi. Tata i-a răpit cinci ani din viaţă, 
după care a lăsat-o baltă. Poate că simţea că îi era dator din 
plin. 

Lloyd aşteptă, apoi hotări să exprime cu voce tare 
posibilitatea la care se gândise. 

— Mariah, dacă Lillian a venit aici luni seara, chipurile ca să-i 
înapoieze pergamentul? Îngrijitoarea nu era aici. Se poate ca 
tatăl tău să-i fi dat drumul în casă, să fi început să se certe și ea 
să fi apăsat pe trăgaci? 

— Cu excepţia faptului că mama e complet nevinovată, cred 
că orice e posibil, spuse Mariah. In dimineaţa asta mă duc la 
New York să lămuresc lucrurile cu Lillian. Tata a găsit un 
artefact sacru și nepreţuit care aparţine Bisericii și generațiilor 
viitoare și trebuie să poată fi admirat în Biblioteca Vaticanului. 
Într-un fel sau altul, mă voi asigura că va ajunge acolo. 

Ochii i se umplură de lacrimi în timp ce spuse: 

— Dacă reușesc să găsesc scrisoarea aceea de la Hristos 
către losif din Arimateea și o trimit acolo unde e locul ei de 
drept, știu că tata s-ar bucura și, în felul acesta, m-aș revanșa 
pentru toate comentariile urâte pe care le-am făcut în ultimul an 
și jumătate la adresa lui. 


42 

Miercuri dimineaţa, la ora opt și jumătate, Alvirah și Willy 
stăteau în mașina lor, parcată vizavi de intrarea în clădirea de 
apartamente în care locuia Lillian, peste drum de Lincoln Center. 

— Clădirea are o singură ieșire, spuse Alvirah, mai mult 
pentru sine decât adresându-se lui Willy, care citea Daily News. 
Sper doar să nu ne alunge polițiștii. Aştept până la ora nouă, 
după care intru în forţă și-i spun portarului cum mă cheamă. 
Când Lillian răspunde la interfon, îi spun că am informaţii care s- 
ar putea s-o ferească să petreacă la pârnaie un timp prea 
îndelungat. 

Expresia aceea a fost de ajuns ca să-i atragă atenţia lui Willy. 
Citise paginile de sport și fusese absorbit de articolele despre 
clasamentul atât de apropiat al echipelor Yankees și Boston Red 
Sox în campionatul divizionar. 

— Nu mi-ai spus că ai informaţii periculoase pentru ea, spuse 
el. 

— N-am, recunoscu Alvirah, dar o s-o fac să creadă că am. 
Oftă. Îmi place vara, dar sinceră să fiu, mă bucur că s-a mai răcit 
în ultimele zile. La o adică, cât timp poţi îndura temperaturi de 
35 de grade? Hainele astea-s subţiri, dar chiar și cu aerul 
condiționat pornit, am impresia că am o pătură pe mine. 

Purta un costum cu pantaloni care, după cantitatea enormă 
de mâncare delicioasă savurată pe croazieră, o cam strângea. 
Mai era și dureros de conștientă că rădăcini cărunte începeau să 
iasă la iveală ca buruienile în părul ei vopsit cu măiestrie într-o 
nuanţă de roșu și că Dale, din Londra, cel care o vopsea, era în 
vacanţă în Tortola. „Nu pot să cred că l-am lăsat să crească atât 
de mult, și Dale e în vacanţă și se întoarce abia peste o 
săptămână”, se plânse. 

— Arăţi tot timpul superb, draga mea, o linişti Willy. Măcar noi 
doi avem păr. Avocatul lui Kathleen e un tip drăguţ, dar ar trebui 
să scape de alea trei fire de păr pe care și le tot perie pe spate 
și să se dea bătut, să chelească și gata. Ar semăna cu Bruce 
Willis... 

Willy se opri din vorbit. 

— Ai întârziat, Alvirah. Lillian tocmai a ieșit. 

— O, nu, gemu Alvirah, privind silueta zveltă a lui Lillian 
Stewart, îmbrăcată într-un trening lejer și cu pantofi sport în 
picioare, ieșind pe trotuar, apoi făcând dreapta. Poșeta i se 


legăna pe umărul stâng, iar sub braţul drept avea ceva care 
semăna cu o sacoșă foarte mare. 

— Urmărește-o, Willy, porunci Alvirah. 

— Alvirah, e mult trafic pe Broadway. Nu cred că pot să mă ţin 
după ea prea mult timp. Voi bloca jumătate din autobuzele și 
taxiurile din New York în spatele nostru. 

— Uite ce e, Willy, se îndreaptă spre nord. Cred că o să mai 
meargă cel puţin o stradă pe Broadway. la-o în faţa ei și trage 
pe colț. Toată lumea parchează neregulamentar aici. De ce n-ai 
face-o și tu? 

Știind că era inutil să protesteze, Willy făcu ce i se ceruse. 
Când Lillian ajunse la următoarea stradă, nu traversă 
intersecţia, ci făcu dreapta. 

— O, bine, spuse Alvirah, e o stradă cu sens unic în direcția 
aia. Fă stânga, Willy. 

— Am înţeles și-am încheiat transmisiunea. Willy se concentră 
și făcu o manevră periculos de bruscă, tăind două benzi pline de 
vehicule care se îndreptau spre el. 

La următorul colţ, Alvirah rosti triumfătoare: 

— la te uită, Willy. Intră în bancă. Pun pariu pe ce vrei tu că se 
duce la cutia de valori. Pun rămășag că iese cu ceva în sacoșa 
aia. Nu uita că a acceptat oferta lui Richard de două milioane de 
dolari. Să le fie rușine! 

Willy parcă din nou neregulamentar, de data asta puţin mai 
departe de intrarea în bancă. Câteva clipe mai târziu, o față nu 
tocmai zâmbitoare bătu în geamul șoferului. 

— Mutaţi mașina de aici, domnule, chiar acum, îi porunci un 
poliţist de la circulație. Nu puteţi staţiona în zonă. 

Willy știa că nu poate să-l contrazică. 

— Ce vrei să fac, dragă? întrebă exasperat. Nu avem unde 
parca. 

Alvirah deschidea deja portiera. 

— Dă ture prin cartier. Eu cobor aici. Mă ascund după standul 
ăla cu fructe și o urmăresc când iese. Probabil că se va îndrepta 
spre apartament sau se va duce undeva, să îl întâlnească pe 
Richard. Dacă trebuie să plec de aici înainte să te întorci, te sun 
pe mobil. 

Plecă, iar polițistul se aplecă din nou la geam, poruncindu-i lui 
Willy să o ia din loc. 

— Bine, domnule ofițer, bine, spuse el. Plec chiar acum. 


43 

La ora nouă, Richard se afla în trezoreria firmei Roberts and 
Wilding, de pe Chambers Street, făcând aranjamentele necesare 
ca sa retragă două milioane de dolari din contul lui și să-i 
transfere în contul lui Lillian Stewart. 

— Richard, așa cum am discutat, pe parcursul vieții ai dreptul 
să donezi câteva milioane de dolari fără taxe fiscale. Vrei ca 
darul acesta să facă parte din alocaţia respectivă? întrebă 
Norman Woods, consilierul său financiar. 

— Da, e în regulă, spuse Richard, dându-și seama că era 
foarte agitat și sperând că nu se observa. 

Woods, un bărbat cu părul grizonant, îmbrăcat ca întotdeauna 
într-un costum albastru-închis, cu cămașă albă și o cravată 
albastră cu model, se apropia de șaizeci și cinci de ani și de 
pensionare. Îi stătea pe vârful limbii să facă ceva deloc 
caracteristic lui și să zică: „Richard, pot să te întreb dacă ești 
interesat sentimental de domnișoara Stewart? Știu că mama și 
tatăl tău ar fi încântați.” 

În schimb, rămase impasibil și îi confirmă lui Richard că, în 
clipa în care avea să revină cu datele bancare ale domnișoarei 
Stewart, banii urmau să-i fie viraţi direct. 

Richard îi mulțumi și ieși din birou. 

Imediat ce ajunse în holul clădirii, tastă numărul de mobil al 
lui Lillian. 


44 

Din spatele standului cu fructe, Alvirah așteptă ca Lillian să 
iasă din bancă. La nouă și zece, Willy apăru de după colț, îi făcu 
semn cu mâna și începu din nou să dea o tură de cartier. La 
nouă și douăzeci, când se deschise ușa băncii, Lillian ieși pe 
trotuar. Așa cum se așteptase Alvirah, în mâna stângă ţinea 
sacoșa împăturită pe care o avusese la intrare și care conţinea, 
evident, ceva. 

„Willy ar trebui să se întoarcă din clipă în clipă”, se gândi 
Alvirah, apoi își dădu seama cu uimire că Lillian urca pe strada 
cu sens unic, în direcţie inversă. „Probabil că se duce acasă”, 
hotărî Alvirah. „Mai bine o urmăresc și îl sun pe Willy pe mobil.” 

Ajunsă în capătul bulevardului, Lillian îl străbătu în goană și 
Alvirah își dădu seama că probabil se îndrepta spre gura de 
metrou. 

Lillian se mișca rapid. Alvirah iuți pasul, gâfâind din cauza 
efortului de a se ţine după ea, dar rămânând în același timp 
puţin în spatele ei. Cu un ochi încerca să-l vadă pe Willy când 
avea să apară de după colț, dar când acesta trecu pe lângă ea, 
nu se uită în direcţia ei. „Va trebui să mai dea ture. Nu pot să 
caut acum celularul”, se gândi ea. 

Cu un efort incredibil, reuși să stea cât mai aproape de Lillian 
fără ca aceasta să o vadă, coborând amândouă treptele spre 
metrou. Acesta nu sosise încă în staţie, dar peronul era plin de 
oameni și imediat se auzi zgomotul unui tren care se apropia. 
Amândouă își căutară simultan Metrocard-urile în buzunar. Apoi, 
Alvirah se puse la coadă, lăsând câţiva oameni între ea și Lillian, 
după care o urmă pe aceasta prin turnichet și văzu că un tren 
intra în staţie. Lillian se grăbi pe peron ca să urce în tren. 
Recunoscătoare că acesta era deja aglomerat, Alvirah se furișă 
în același vagon, având grijă să se ascundă după câţiva 
pasageri mai corpolenți. 

De la celălalt capăt al vagonului, Alvirah o privi pe Lillian cum 
stătea cu privirea în pământ, ţinându-se de bară cu o mână și 
strângând bine sacoșa cu cealaltă; apoi, pe când trenul se 
apropia de staţia de pe Chambers Street, douăzeci de minute 
mai târziu, Lillian începu să se îndrepte spre o ieșire. Când 
trenul se opri, Alvirah așteptă o clipă să se asigure că Lillian 
avea să coboare, apoi se dădu și ea jos din tren în mijlocul unui 
grup mare de pasageri. 


Datorită mulţimii de oameni care coborâse pe peron, se afla 
la câteva trepte în urma lui Lillian, care urca grăbită scările, spre 
stradă. Alvirah fumegă de frustrare când nimeri chiar în spatele 
unei femei trupeșe cu baston, care urca treptele una câte una. 
Oricât ar fi încercat, ţinând cont că pe scări se circula în ambele 
direcţii, Alvirah nu reuși să o depășească. 

Când ajunse în sfârșit în stradă, Alvirah privi înnebunită în 
toate direcţiile. 

Nici urmă de Lillian. 


45 

La zece și douăzeci se afla în faţa ușilor metalice greoaie din 
spatele depozitului, cu Lillian lângă el, pe scaunul din dreapta. 
Durase mai puţin de zece minute să ajungă de unde o luase, de 
la gura de metrou, în cartierul acesta industrial izolat, aflat la 
două străzi de East River. 

Companiile-fantomă pe care le crease cu unicul scop de a-și 
ascunde identitatea dețineau clădirile cu geamurile placate cu 
scânduri, înșirate de ambele părți ale depozitului. Aici, își crease 
propria lume antică, splendidă și secretă. Intr-un fel, deplângea 
faptul că nu putuse împărtăși niciodată măreţia colecţiei sale 
nepreţuite cu o altă persoană. Astăzi, avea să o facă. Lillian o să 
rămână uimită. Și-o imagina făcând ochii mari la vederea 
tuturor comorilor de la etaj. Știa, de asemenea, că cea mai mare 
dintre comori se afla în sacoșa pe care ea o ţinea atât de strâns. 

Jonathan îi arătase pergamentul, îl lăsase să-l scoată din folia 
de protecţie transparentă în care îl pusese, îi permisese să-l 
atingă, să-l simtă și să-i valideze autenticitatea. 

Era autentic. Fără îndoială. Singura scrisoare scrisă de Hristos, 
adresată bărbatului cu care se împrietenise în copilărie. Hristos 
știa că avea să fie așezat în curând în mormântul lui Iosif. Ştia 
că, după moartea sa, losif va continua să-i poarte de grijă. 

„Intreaga lume va fi uluită să-l vadă”, se gândi. „Și îmi 
aparține.” 

— Unde naiba mergem? întrebă Lillian pe un ton arțăgos. 

— Cum ţi-am spus când te-am luat, am un birou în depozitul 
meu, unde nu vom fi deranjaţi de nimeni. Ai fi vrut să-ţi explic 
detaliile contului din străinătate pe care l-am deschis pentru tine 
pe un trotuar aglomerat de pe Chambers Street? 

Işi dădu seama că era doar nerăbdătoare, nu și agitată. 

Apăsă butonul de pe parasolarul mașinii și poarta masivă se 
ridică zgomotos. Apoi, intră cu mașina și apăsă din nou pe buton 
ca să închidă poarta în urma lui. Se făcu întuneric beznă când 
aceasta cobori, și o auzi pe Lillian trăgând brusc aer în piept, 
evident, un prim semn că își dăduse seama că ceva nu era deloc 
în regulă. 

O liniști degrabă. Voia să-i vadă și să-i savureze reacţia când 
avea să dea ochii cu comorile lui, căci în mod sigur ea nu ar fi 
vrut să arunce nici măcar o privire asupra lor dacă ar fi știut ce 


urma să păţească. Din buzunar, scoase telecomanda care activa 
lumina din garaj și o apăsă. 

— Aici e destul de pustiu, după cum observi, îi spuse, 
zâmbind, dar biroul meu se află la etaj și te asigur că arată mult 
mai îmbietor. 

Își dădu seama că nu se simţea complet în largul ei. 

— Mai sunt și alți oameni pe sus? întrebă ea. Nu prea văd alte 
mașini pe aici. Locul ăsta pare părăsit. 

De data aceasta, el își permise să se arate ușor iritat. 

— Lillian, crezi că voiam să am spectatori pentru această 
tranzacţie? 

— Nu, bineînțeles că nu. Să mergem în biroul tău și să 
terminăm odată. Încep cursurile săptămâna viitoare și trebuie să 
rezolv o grămadă de treburi. 

— Cu toţi banii ăștia mai ai de gând să predai? o întrebă în 
timp ce ieșeau din mașină. Îi făcu semn să o ia spre peretele din 
spate. Își trecu mâna pe sub braţul ei și străbătură încăperea 
cavernoasă, fără ferestre. Acesta e primul nivel, îi explică. Apoi, 
aplecându-se, apăsă butonul ascuns de lângă baza peretelui și 
ascensorul începu să coboare. 

— Doamne Sfinte, ce mai e și asta? întrebă Lillian, uimită. 

— Inventiv, nu-i așa? Haide sus cu mine, îi spuse, înghiontind- 
o în lift. Urcară împreună la etaj, apoi intrară în cameră. EI 
așteptă până ce ea ajunse chiar lângă el. Pregătită? o întrebă, 
aprinzând lumina. Bun venit în regatul meu, anunţă el. 

Nu își mută nici măcar o clipă privirea de la ea, în timp ce 
intrară în încăperea enormă și ea privi în jur, nevenindu-i să-și 
creadă ochilor când văzu toate acele antichităţi măreţe adunate 
de el. 

— Cum de-ai reușit să le colecţionezi pe toate? îl întrebă, 
mută de uimire. Și de ce le ţii aici? Se întoarse spre el. De ce m- 
ai adus într-un loc ca ăsta? îl întrebă din nou pe un ton 
poruncitor. Acesta nu e un birou! Se holbă la el și culoarea de pe 
chipul și de pe buzele ei păli brusc. Din zâmbetul triumfător de 
pe buzele lui ușor desfăcute, știa că o prinsese în capcană. 
Panicându-se, scăpă sacoșa din mână și încercă să treacă rapid 
de el. 

Simţi instant strânsoarea lui ca de menghină. 


— Voi fi milostiv, Lillian, îi spuse încet, vârându-și mâna în 
buzunar după seringă. Vei simţi doar o mică împunsătură, apoi 
nimic. Promit. Absolut nimic. 


46 

Imediat ce Alvirah își dădu seama că o pierduse pe Lillian, îl 
sună pe Willy. _ 

— Pe unde-ai umblat, scumpo? o întrebă acesta. Incepeam să 
mă îngrijorez. Am dat un milion de ture în jurul cartierului. 
Polițistul de la circulaţie crede că stau la pândă. Ce se întâmplă? 

— Willy, îmi pare rău. Am urmărit-o până la metrou. Am urcat 
în același tren și m-am ascuns după niște tipi mai mătăhăloși. A 
coborât pe Chambers Street, dar am pierdut-o în mulțime în 
timp ce urcam scările. 

— Ce păcat! Ce vrei să fac acum? 

— Mă întorc în centru și mă postez în holul clădirii ei. Nu mă 
interesează dacă stau acolo toată ziua, dar trebuie neapărat să 
discut cu cucoana asta. Ce-ar fi să te duci tu acasă? 

— Nici gând, răspunse el ferm. Nu-mi place deloc treaba asta, 
iar acum, că Rory a dispărut, cine știe ce se mai poate întâmpla? 
Parchez la Lincoln Center și vin să stau cu tine. 

Alvirah știa că, atunci când Willy folosea tonul acela, nimic nu 
l-ar fi putut face să se răzgândească. Mai aruncă o ultimă privire 
în jur, în speranţa că Lillian avea să iasă dintr-una din multele 
clădiri aflate în zonă, apoi oftă resemnată și se întoarse la 
metrou. 

Douăzeci și cinci de minute mai târziu, se afla în faţa clădirii în 
care locuia Lillian, vizavi de Lincoln Center. Portarul îi spuse că 
domnișoara Stewart nu era acasă, după care adăugă: 

— O așteaptă deja o doamnă și un domn în hol. 

„Trebuie să fie Willy”, se gândi Alvirah. „Mă întreb cine e 
femeia?” Se gândi rapid și hotărî că trebuia să fie Mariah. 

Avea dreptate. Mariah și Willy stăteau pe niște fotolii de piele 
de-o parte și de alta a unei mese rotunde dintr-un colț al holului. 
Erau cufundați în conversaţie, dar ambii își ridicară privirea când 
îi auziră pașii pe pardoseala de marmură. 

Mariah se ridică și o îmbrăţișă pe Alvirah. 

— Willy m-a pus la curent, explică ea. Cred că am ajuns toți la 
aceeași concluzie, și anume că pergamentul se află la Lillian și 
că e timpul să o facem să spună adevărul. 

— E, sau era la ea, spuse Alvirah ursuză. Așa cum sunt sigură 
că ţi-a spus Willy, a plecat de la bancă cu o sacoşă în care 
ascundea ceva. Eu cred că pergamentul se afla în cutia de 
valori, iar azi-dimineaţă i l-a dus cuiva. 


Alvirah surprinse privirea întrebătoare pe care i-o aruncă Willy 
și știu că trebuia să-i spună lui Mariah că auzise și înregistrase 
mesajul pe care i-l lăsase Lillian lui Richard seara trecută. 

— Mariah, cred că va fi o surpriză neplăcută pentru tine, 
spuse ea și se așeză lângă aceasta. 

Apăsă butonul de pe broșa ei și dădu drumul la înregistrare. 

— Nu pot să-mi cred urechilor, spuse Mariah, mușcându-și 
buza care-i tremura din cauza șocului și a dezamăgirii care o 
inundară. Asta înseamnă că Lillian probabil că trebuia să se 
întâlnească cu Richard azi-dimineaţă. Mi-a jurat că nu a văzut 
pergamentul și acum descopăr că a făcut o înțelegere pentru el. 
Doamne, mă simt atât de trădată, nu doar eu, ci cu atât mai 
mult tatăl meu. Chiar îl iubea și îl respecta pe Richard. 

— Ei bine, o să stăm s-o așteptăm, spuse Alvirah. Aș vrea să 
văd cum mai scapă și din asta. 

Mariah clipi, hotărâtă să nu dea frâu liber lacrimilor. 

— Alwvirah, pe drum încoace, pe la zece, m-a sunat Greg. Voia 
să vadă ce mai fac și dacă am mai auzit ceva de Rory. l-am spus 
că sunt în mașină și că mă îndrept spre oraș, ca să lămuresc 
lucrurile cu Lillian, deoarece cred că tata i-a dat ei pergamentul. 
l-am zis lui Greg că, dacă Lillian nu e acasă, intenţionez să 
aștept toată ziua în hol, în caz că trebuie. Mi-a spus că trece și el 
pe aici pe la douăsprezece și jumătate, în eventualitatea în care 
nu apare ceva până atunci. 

La douăsprezece și douăzeci de minute, Greg intră în clădire. 
Alvirah observă aprobativ cum acesta o îmbrăţișă protector pe 
Mariah, aplecându-se peste scaunul ei și sărutând-o pe creștetul 
capului. 

— Aţi vorbit cu ea? întrebă el. 

— Nu, spuse Willy, și am o sugestie. Greg, ce-ar fi să le duci 
pe fete să mănânce de prânz și să-mi aduceţi și mie un sendviș? 
Alvirah și Mariah, promit să vă sun imediat ce apare ceva. 
Evident, portarul îi va spune că sunt aici, dar chiar dacă dă fuga 
spre ascensor, o poţi suna când te întorci și-i poţi pune 
înregistrarea. Îi spunem că o ducem direct la poliţie. Crede-mă, 
va vorbi cu noi. 

— Probabil că e o idee bună, zise Greg, dar după prânz 
trebuie să plec spre New Jersey. Am întâlnire cu detectivii la ora 
trei. 


47 

Pe Rikers Island, Wally Gruber se afla într-o sală de consultări, 
ascultându-l posac pe Joshua Schultz în timp ce-i relata 
conversaţia pe care o purtase cu procurorul-adjunct Peter Jones. 

— Adică ar trebui să-i dau pe tavă portretul-robot al tipului 
care l-a linșat pe profesorul ăla, primind în schimb o promisiune 
făcută cu jumătate de gură că va pune o vorbă bună pentru 
mine înainte să-mi vină de hac judecătorul? Wally scutură din 
cap: Nu prea cred. 

— Wally, nu prea tragi tu sforile acum. Să zicem că vii cu o 
imagine care seamănă cu Tom Cruise și spui: „El e tipul pe care 
l-am văzut”. Crezi că-ţi vor mulțumi și te vor lăsa să scapi 
basma curată? 

— Tipul pe care l-am văzut nu seamănă cu Tom Cruise, se 
răsti Wally, și pun pariu că portretistul va desena pe cineva 
cunoscut familiei. De ce crezi că tipul și-a acoperit fața? Poate s- 
a gândit că, în eventualitatea în care dă peste bătrânica aia, îl 
va recunoaște chiar dacă e sărită de pe fix. 

Joshua Schultz începea să-și dorească să nu fi preluat 
niciodată cazul Statul New York vs. Wally Gruber. 

— Uite ce-i, Wally, ai de ales, începu el. Ori riscăm cu 
procurorul, ori îl sun pe avocatul bătrânei. Dacă speri că te 
poate răsplăti cumva sau că poate lupta ca să fii eliberat 
condiționat, mută-ţi gândul. N-o să se întâmple. 

— Compania de asigurări oferă o recompensă de o sută de mii 
de dolari pentru orice indicii privind bijuteriile pe care le-am 
furat, îi zise Wally. 

— Și ai tupeul să crezi că îi vor da banii celui care le-a furat? 
întrebă Schultz neîncrezător. 

— Nu face pe deșteptul cu mine, se răsti Wally. Vreau să spun 
că ei probabil cred că pietrele au fost scoase din monturile lor. 
Eu știu însă că au rămas exact cum erau atunci când le-am 
furat. 

— De unde știi? 

— Pentru că tipul cu care fac afaceri are o grămadă de clienţi 
în America de Sud. Mi-a spus că va duce prada la Rio luna 
viitoare. Mi-a zis că valorează mai mult dacă sunt intacte decât 
dacă le-ar demonta. Tipa aia, Scott, e designer de bijuterii, nu-i 
așa? Dacă îl dau în gât pe tip și ea își recuperează bijuteriile? 
Compania de asigurări ar scăpa de belele, iar tipa ar fi 


încântată. Și, pe deasupra, îi mai spun și soțului ei, care o apără 
pe bătrânică, cum arată ucigașul. Vor fi dispuși cu toţii să ierte 
și să uite. Mă vor numi „Bărbatul anului”. 

— Sună bine în teorie, Wally, dar se pare că ai uitat câteva 
chestiuni importante. Mai întâi, avocatul lui Kathleen Lyons este 
și soțul proprietarei bijuteriilor. Va trebui să se retragă din cazul 
de omucidere, pentru că ar fi un conflict de interese de talie 
mondială, cum n-am mai văzut până acum. Apoi, procurorul va 
trebui informat despre cămătar și bijuterii, pentru că ei vor 
trebui să continue investigația. Așa că, practic, sugerezi să-i 
oferim o parte din informaţii lui Lloyd Scott și altă parte 
procurorului? Nu va funcționa. _ 

— Bine. Îi mai dau o șansă procurorului. Începem cu el și când 
va vedea că-i pot da informaţii despre bijuterii, poate că-și va 
schimba atitudinea. Apoi, hotărâm dacă o să colaborăm cu el și 
în cazul de omucidere sau mergem direct la Lloyd Scott. Oricum, 
în următoarele câteva zile am de gând să vorbesc cu un poliţist. 

— Atunci, vrei să-l sun pe procuror și să-i spun că ești dispus 
să-i oferi informaţii și despre recuperarea bijuteriilor? 

Wally își împinse scaunul în spate, vădit nerăbdător să pună 
capăt conversaţiei. 

— Exact, Josh. Poate că asta îl va convinge că îi pot rezolva și 
cazul de crimă. 


48 

Detectivii Simon Benet și Rita Rodriguez își petrecură 
dimineaţa de miercuri la procuratură. După ce plecaseră de la 
casa lui Mariah Lyons, marţi seara, hotărâseră să solicite lista cu 
apelurile telefonice din ultima lună, efectuate de patru dintre cei 
care fuseseră la masă la Mariah: Richard Callahan, Greg 
Pearson, Albert West și Charles Michaelson. 

— Au fost cei mai apropiaţi colaboratori ai profesorului Lyons, 
spuse Rita, și nu cred în ruptul capului că nici unul dintre ei n-a 
văzut pergamentul ăla. Careva dintre ei minte, sau poate mint 
toţi. 

Miercuri dimineața  depuseseră solicitarea la biroul 
judecătorului Brown ca să obțină listele de apeluri telefonice, și 
cererea lor fusese aprobată. 

— Știm că profesorul Lyons i-a sunat și le-a spus tuturor 
despre pergament, sublinie Benet. Acum vom vedea dacă și ei l- 
au sunat înapoi și cât de des au vorbit cu el. 

Primul lor interviu era cu Albert West, la ora unsprezece. 
Acesta întârzie douăzeci de minute. Cerându-și scuze, le spuse 
că traficul de pe podul George Washington fusese neașteptat de 
greoi și nu alocase destul timp drumului din Manhattan. 

Benet o privi pe Rodriguez, conștient că și ea își dădea seama 
că West era agitat. „Oare din cauză că a întârziat la întâlnire sau 
pentru că are ceva de ascuns?” se întrebă Benet. Iși propuse să 
verifice condiţiile de trafic de pe pod din ultima oră. West era 
îmbrăcat lejer, în jeanși și o cămașă cu mâneci scurte. Benet îl 
privi cum își frământa mâinile, observând că, deși bărbatul nu 
avea mai mult de 1,67 metri și era destul de slab, părea să aibă 
niște mușchi de oţel la mâini și la brațe. 

— Profesore West, când am vorbit la telefon săptămâna 
trecută, mi-aţi spus că n-aţi văzut niciodată pergamentul pe 
care l-a descoperit profesorul Lyons, corect? 

— Absolut. Jonathan mi-a spus despre pergament cu o 
săptămână și jumătate înainte să moară. Era incredibil de 
entuziasmat. L-am avertizat că așa-numitele descoperiri se 
dovedesc deseori a fi niște falsuri foarte bune. Aceasta a fost 
ultima noastră conversaţie. 

— Profesore West, zise Rita, ezitând, de parcă tocmai îi venise 
în minte întrebarea respectivă, aţi fost aseară la cină la 
domnișoara Lyons împreună cu colegii dumneavoastră. Credeţi 


că a văzut vreunul dintre ei pergamentul și, din cauză că 
Jonathan Lyons a fost ucis, se teme să recunoască? 

Cei doi detectivi priviră cum expresia lui Albert West deveni 
impasibilă, cântărind bine cum să răspundă la întrebare. 

— Profesore West, continuă Rita, dacă pergamentul respectiv 
este pe cât de valoros credea Jonathan Lyons că ar fi, oricine îl 
are acum și alege să nu mărturisească asta comite o infracțiune 
gravă. Nu este prea târziu, pentru cel care îl are, să îl predea și 
să evite să se afunde și mai tare în situaţia aceasta. 

West privi prin biroul aglomerat, încercând parcă să găsească 
o ascunzătoare, după care își drese vocea, agitat. 

— Mi-e foarte greu să arăt cu degetul spre un coleg sau un 
prieten, începu el, dar cred că se prea poate să fie necesar de 
data asta. Așa cum v-a spus părintele Aiden seara trecută la 
cină, pergamentul aparține Bibliotecii Vaticanului, și dacă 
testele științifice vor dovedi că e autentic, ar trebui să fie expus 
acolo generaţii la rând. Efectiv, până la sfârșitul vremurilor. 

— Credeţi că știți cine are pergamentul? întrebă Benet. Pentru 
că, în cazul acesta, este responsabilitatea dumneavoastră să ne 
spuneţi și să ne ajutaţi să-l recuperăm. 

West clătină din cap și se lăsă în scaun. 

— Charles Michaelson, spuse el. Cred că e la el, sau cel puţin 
a fost, la un moment dat. 

Simon Benet și Rita Rodriguez erau prea experimentați ca să 
își arate emoţiile, dar amândoi se gândeau că asta ar fi putut fi 
prima pistă în localizarea pergamentului. 

— De ce credeţi că e la profesorul Michaelson? întrebă Benet. 

— Lăsaţi-mă să derulez puţin evenimentele, spuse Albert 
West încet. Cu cincisprezece ani în urmă, un colecţionar de 
antichităţi înstărit, care îl angaja în mod regulat pe Charles 
drept consultant, i-a cerut să-și dea cu părerea în legătură cu 
autenticitatea unui pergament antic. Vânzătorul l-a plătit pe 
Charles cu cinci sute de mii de dolari ca să-i spună 
colecționarului că acesta era autentic. De fapt, era doar un fals 
foarte bun. 

— Michaelson și vânzătorul au fost puși sub acuzare? întrebă 
Benet. 

— Nu. Eu, personal, am mijlocit cu Desmond Rogers, 
cumpărătorul. Sincer, alţi experți l-au avertizat că pergamentul 
era un fals, dar Rogers se considera un adevărat cunoscător și 


avea o încredere de neclintit în Charles. Nu a înaintat nici o 
plângere împotriva lui Charles sau a vânzătorului, deoarece nu a 
vrut să fie umilit în public pentru că se lăsase păcălit. Evident, 
Desmond Rogers îl consideră acum pe Charles doar un hoţ 
ordinar, care nu e demn nici măcar de disprețul lui. 

„Ce vrea să spună cu asta?” se întrebă Rita Rodriguez, dar 
Albert West îi răspundea deja la întrebarea nerostita. 

— Azi-dimineaţă, chiar înainte să plec din apartament, am 
primit un telefon de la Desmond Rogers. După cum vă așteptați, 
cunoaște câţiva colecționari bogaţi. Unul dintre ei l-a contactat. 
A auzit că Charles a scos la vânzare Pergamentul losif din 
Arimateea și a primit câteva oferte enorme pentru el, de la 
colecționari lipsiţi de scrupule. 

— A scos la vânzare pergamentul! 

Benet nu reuși să-și stăpânească uimirea din voce. 

— Așa mi s-a spus. Albert West părea epuizat și ușurat, în 
același timp. Asta-i tot ce știu. Nu am nici o dovadă, în afară de 
ceea ce tocmai v-am spus. Pur și simplu, vă repet ce mi-a spus 
Desmond, dar, sincer, are logică. Vreau să subliniez că nu vă pot 
spune mai mult de atât. Pot să plec acum? Am o întâlnire la ora 
unu cu șeful de catedră. 

— Da, am terminat. Incă ceva, de fapt, îi spuse Benet. Vă 
amintiţi data exactă când aţi vorbit ultima oară cu Jonathan 
Lyons? 

— Cred că în martea de dinainte să moară, dar nu sunt sigur. 

„E evaziv”, gândi Rita, după care riscă și îi spuse ceva ce-ar fi 
putut să îl enerveze pe Simon Benet. 

— Nu vă faceţi griji, profesore West, rosti ea pe un ton 
liniștitor, vă vom verifica oricum apelurile telefonice, așa că vom 
ști dacă v-aţi înșelat cumva. 

Surprinse cu coada ochiului privirea furioasă a lui Benet, dar 
chiar atunci, Albert West se lăsă din nou în scaun. 

— Bine, vă spun tot, zise el, de data aceasta cu voce 
piţigăiată. Așa cum v-am relatat, eram în Adirondacks în 
weekendul dinaintea morții lui Jonathan. Plănuiam să rămân 
acolo până marţi, dar era foarte mare căldură și umezeală, așa 
că luni am hotărât să mă întorc acasă. Eram foarte curios în 
legătură cu presupusa descoperire a lui Jonathan și, sub 
impulsul momentului, m-am dus în New Jersey, încercând să mă 
hotărăsc dacă să-l sun și să-l întreb dacă pot trece pe la el. 


— La ce oră se întâmpla asta? întrebă Rita. 

— Mai târziu decât mă aşteptam. Am trecut prin Mahwah la 
câteva minute după ora nouă. 

— L-aţi vizitat pe profesorul Lyons în noaptea în care a murit? 
întrebă Benet. 

— Nu. Mi-am dat seama că lui Jonathan nu-i plac surprizele. 
După ce m-am gândit mai bine, mi-am spus că s-ar putea să nu-l 
încânte o vizită neanunţată, așa că mi-am văzut de drum spre 
casă. 

— L-aţi sunat să-l întrebaţi dacă aţi putea trece pe la el? se 
interesă Rita. 

— Nu. Singurul motiv pentru care vă menţionez toate acestea 
e pentru că am sunat la cineva când eram în apropierea casei 
familiei Lyons - în cazul în care se verifică locaţia celularului la 
ora respectivă. 

— Profesore West, pe cine aţi sunat? 

— L-am sunat pe Charles Michaelson. Nu mi-a răspuns și a 
intrat robotul, dar nu i-am lăsat nici un mesaj. 


49 

După prânz, Mariah și Alvirah se întoarseră să aștepte în 
clădirea în care locuia Lillian. Alvirah îi aduse un sendviș și o 
cafea lui Willy. Rămaseră în hol toată după-amiaza. Pe la cinci, 
Willy rosti cu voce tare ceea ce gândeau și ceilalţi. 

— Dacă Lillian s-a întâlnit cu Richard ca să-i vândă 
pergamentul, durează cam prea mult, comentă el și se ridică să- 
și dezmorţească picioarele. 

Mariah încuviinţă din cap. În timpul prânzului încercase să ţină 
pasul cu conversaţia, dar se simţise zdrobită și dezamăgită după 
ce ascultase mesajul pe care Lillian i-l lăsase lui Richard. O 
lăsase și fără bruma de optimism pe care își permisese să o 
simtă gândindu-se că, dacă ar fi abordat-o pe Lillian, ar fi reușit 
să o convingă să înapoieze pergamentul. 

Acum, se întreba dacă descoperirea faptului că pergamentul 
era la Lillian și că Richard voia să îl cumpere nu ar fi fost 
suficient ca să fie puși sub acuzare. 

„Tată, iată femeia pe care ai iubit-o”, se gândi ea, dându-și 
seama că amărăciunea pe care încercase să o alunge revenea 
acum în forţă. Ştia că, în timpul prânzului, Greg își dăduse 
seama cât de tăcută era și încercase să o asigure că 
pergamentul avea să fie recuperat și returnat Bibliotecii 
Vaticanului. 

— Nu credeam că Richard ar fi capabil vreodată de ceva atât 
de mârșav, comentase Greg. Sunt de-a dreptul uluit. După care 
adăugase: Nu mă surprinde în schimb nimic din ce-ar face 
Lillian. Chiar și când era cu Jonathan, m-am întrebat mereu dacă 
nu avea ceva și cu Charles. Poate din cauză că erau amândoi 
niște cinefili înrăiţi. Dar, oricum, când Lillian nu era cu Jonathan, 
mi se părea că petrece o groază de timp cu Charles. 

Mariah știa că Greg nu voia să o supere, dar o enerva la 
culme gândul că Lillian ar fi putut avea o relaţie și cu Charles. 
Nu reuși să se gândească la nimic altceva în timp ce o așteptară 
în hol, oră după oră. În cele din urmă, la cinci și jumătate, spuse: 

— Cred că ar trebui ca detectivul Benet să asculte 
înregistrarea apelului, Alvirah. Probabil că le-ar fi de ajuns ca să- 
i confrunte și pe Lillian și pe Richard. În ceea ce mă privește, mă 
duc acasă acum. Lillian și Richard ar putea foarte bine să 
sărbătorească pe te miri unde. 


— Mă întorc imediat, spuse Alvirah. Portarul nou tocmai a 
intrat în tură. O să discut puţin cu el. Când se întoarse, după 
câteva minute, era evident încântată de sine. l-am dat douăzeci 
de dolari. l-am spus că-i pregătim o surpriză lui Lillian, că 
verișoara ei a venit în oraș pe neașteptate. Adică tu, Mariah. l- 
am dat numărul meu de telefon. Mă anunţă când se întoarce. 

Mariah cotrobăi prin poșetă și scoase cartea de vizită a lui 
Benet. 

— Alvirah, spuse ea, cred că n-ar trebui să mai așteptăm nici 
măcar o clipă. E timpul să-l sunăm pe detectivul Benet. li poți 
pune înregistrarea imediat ce ajungi acasă, și vom vedea ce se 
întâmplă. 


50 

Miercuri după-amiaza, Kathleen Lyons stătea într-un scaun, la 
fereastra salonului de spital, cu o ceașcă de ceai lângă ea. 
Aţipise și, când se trezi, privi indiferentă copacii și soarele care 
strălucea printre ramurile încărcate cu frunze. Apoi, se aplecă 
înainte. Văzu pe cineva ascuns după unul dintre copaci. 

Era o femeie. 

Era Lillian. 

Kathleen se ridică, se sprijini cu mâinile de pervaz și își miji 
ochii ca să o vadă mai bine pe Lillian. 

— Oare Jonathan e cu ea? bombăni. Apoi, privind mai bine, 
văzu că Lilly și Jonathan se fotografiau reciproc. 

— Te urăsc! ţipă Kathleen. Vă urăsc pe amândoi! 

— Kathleen, ce s-a întâmplat, dragă, care-i problema? 

O asistentă intră degrabă în salon. 

Kathleen apucă lingurița de pe farfurioara ceștii cu ceai și se 
răsuci în scaun. Pe chip avea o expresie sălbatică de furie și 
îndreptă linguriţa spre asistentă. 

— Poc... poc... Mori, fir-ai să fii, mori! Te urăsc, te urăsc, te 
urăsc... ţipă ea, apoi se prăbuși înapoi pe scaun. Cu ochii închiși, 
începu să geamă: Atâta zgomot... atâta sânge, în timp ce 
asistenta îi injectă rapid un sedativ în brațul ei slab și 
tremurând. 


51 

Interviul lui Greg Pearson cu detectivii Benet și Rodriguez a 
fost lipsit de dramatismul acuzațiilor pe care le adusese Albert 
West împotriva lui Charles Michaelson. 

Le explică că se considera un prieten bun de-al lui Jonathan 
Lyons și că se cunoscuseră cu șase ani în urmă, când, dintr-un 
impuls, se înscrisese într-una dintre expedițiile arheologice 
anuale pe care le organiza Jonathan. 

— Pentru Jon, Albert, Charles și Richard era o pasiune, spuse 
el. M-au uimit cunoștințele lor despre antichităţi. Până să se 
termine călătoria, m-am molipsit și eu, știind că aveam să mă 
înscriu în următoarea. 

Confirma că, aproximativ o dată pe lună, erau invitaţi la cină 
la familia Lyons. 

— Era o seară în care ne simţeam foarte bine cu toții, spuse 
el, chiar dacă era dureros să vedem cum starea de sănătate a 
unei femei frumoase și încântătoare precum Kathleen se 
deteriora sub privirile noastre. 

Despre Lillian spuse: 

— Acum cinci ani s-a înscris pentru prima dată într-una din 
expedițiile anuale ale lui Jonathan. Ne-am dat cu toţii seama că 
Jonathan a fost fascinat instantaneu de ea, și reciproc. Trei nopți 
mai târziu, împărțeau același dormitor și nu se ascundeau după 
deget. Sincer, ţinând cont de relaţia dintre ei, mi-a fost destul de 
greu să o văd interacționând cu Charles când mergeam la masă 
la Jonathan. Dar, bineînţeles, când Kathleen a găsit fotografiile 
acelea, lui Lillian nu i s-a mai permis să pună piciorul în casă. 

Greg recunoscu imediat în faţa lui Benet și Rodriguez că 
Jonathan îi spusese despre presupusa descoperire. 

— Jon nu s-a oferit să mi-l arate. Spunea că îl evalua. l-am 
spus că mi-ar plăcea să-l văd și mi-a promis că, după ce afla 
opiniile experților, mă va lăsa să arunc o privire. 

— Unde erați luni noaptea, când a fost ucis profesorul Lyons, 
domnule Pearson? îl întrebă Rita. 

Greg o privi direct în ochi. 

— Așa cum v-am spus săptămâna trecută, am fost în 
apartamentul meu din Time Warner Center din Manhattan toată 
seara de luni. Am cinat la restaurantul de la etajul patru, după 
care m-am dus direct în apartament. 

— Aţi luat cina cu cineva? 


— După o zi încărcată la birou, m-am mulțumit să mănânc 
singur, liniștit, și ca să anticipez următoarea dumneavoastră 
întrebare, am fost singur în apartament toată noaptea. 

Ultima întrebare a lui Benet se referi la Charles Michaelson. 

— Credeţi că se poate ca profesorul Lyons să-i fi încredințat 
acestuia pergamentul? 

Sub privirile lui Benet și Rodriguez, chipul lui Greg deveni o 
hartă de emoţii contradictorii. După care, acesta răspunse: 

— Cred că Jonathan i-ar fi încredințat pergamentul lui Lillian și 
cred că ea i-ar fi destăinuit asta lui Charles. Nu sunt gata să 
speculez mai departe de atât. 


52 

O oră mai târziu, Charles Michaelson stătea pe scaunul ocupat 
mai devreme de Albert West și de Greg Pearson. Trupul lui 
impunător tremura de mânie din cauza schimbului încins de 
replici cu detectivii. 

— Nu, n-am văzut niciodată pergamentul. De câte ori să vă 
mai spun? Cine susține că l-am scos la vânzare minte. 

Când Benet îi dezvălui că plănuiau să interogheze sursa de la 
care pornise zvonul, Michaelson se răsti: 

— N-aveţi decât! Oricine ar fi, spuneţi-i din partea mea că 
sunt legi privind calomnia și c-ar trebui să le consulte. 

Când a fost întrebat unde era în noaptea în care a murit 
Jonathan Lyons, acesta răspunse tăios: 

— V-o spun încă o dată și-o să vorbesc rar, ca să pricepeţi. 
Eram acasă, în Sutton Place. Am ajuns la cinci și jumătate și n- 
am mai ieșit până a doua zi dimineaţa. 

— Era cineva cu dumneavoastră? întrebă Benet. 

— Nu. Din fericire, de la divorţ, locuiesc singur. 

— Aţi primit vreun apel în seara respectivă, domnule 
Michaelson? 

— Nu, n-am primit. De fapt, staţi așa. A sunat telefonul pe la 
ora nouă. Am văzut că era Albert West și n-aveam chef să 
vorbesc cu el, aşa că nu i-am răspuns. 

Michaelson se ridică brusc. 

— Dacă mai aveţi și alte întrebări, i le puteţi adresa avocatului 
meu, în scris. Scoase din buzunar o carte de vizită și-o puse pe 
biroul lui Benet. Acum știți cum să daţi de el. Bună ziua. 


53 

Interviul lui Richard Callahan era programat pentru ora patru. 
La patru și patruzeci și cinci de minute, când acesta încă nu 
ajunsese, Simon încercă să dea de el pe celular. Intră direct 
mesageria vocală. Frustrat, Simon îi lăsă un mesaj tăios lui 
Richard despre întâlnirea pe care o ratase. 

— Domnule Callahan, nu știu ce anume v-a împiedicat să fiți 
aici la ora patru. Este absolut obligatoriu să mă contactatți 
imediat ce primiţi mesajul, pentru a reprograma întâlnirea, de 
preferat mâine. Vă las încă o dată numărul meu de celular... 


54 

După ce Mariah, Alvirah și Willy renunţțară să o mai aștepte pe 
Lillian și plecară din holul clădirii unde locuia aceasta, traversară 
împreună strada și coborâră în garajul de la Lincoln Center, 
unde își parcaseră mașinile la doar câteva rânduri distanţă. 
Alvirah îi promise lui Mariah că o va anunţa imediat ce o suna 
portarul să-i spună că Lillian a ajuns acasă. 

Pe drum spre New Jersey, Mariah se gândi la ziua aceea. Voia 
să fie lângă mama ei, în cazul în care i se permitea să o viziteze. 
Când ajunse la casa părinţilor ei, își lăsă mașina pe alee și, 
simțindu-se incredibil de obosită, se îndreptă spre ușa de la 
intrare și scoase cheia. Pășind în casă, îi trecu prin minte faptul 
că, exceptând ultimele zile, nu fusese niciodată singură în casa 
aceea. „Mai bine te-ai obișnui”, își spuse, punându-și geanta pe 
masa din hol și îndreptându-se spre bucătărie. li dăduse liber lui 
Betty, așa că puse ceainicul pe foc, își făcu un ceai, apoi ieși în 
curtea interioară. 

Se așeză pe un scaun la masa cu umbrelă și privi umbrele 
timpurii ale serii, de pe dalele de piatră gri-albăstrui. Umbrela 
colorată era acum închisă și îi aminti de noaptea aceea, cu vreo 
zece ani în urmă, când părinţii ei nu erau acasă și se stârnise din 
senin o furtună de vară. Vântul răsturnase umbrela. Răsturnase 
și masa, tăblia ei de sticlă sfărâmându-se într-o ploaie de 
cioburi, suflate de vânt. 

„La fel ca viața mea acum”, se gândi Mariah. „O altă furtună 
s-a ivit din senin acum o săptămână și iată că trebuie să adun 
cioburile. Când Alvirah le va pune înregistrarea aceea 
detectivilor, oare va fi suficient ca să-i acuze pe Lillian și pe 
Richard de conspirație privind cumpărarea și vânzarea de 
proprietăţi furate? Sau Lillian și Richard vor fi destul de deștepțţi 
ca să găsească o altă explicaţie privind oferta despre care 
vorbesc? Nu cred că registrele de la bancă ne vor oferi vreun 
indiciu referitor la ce anume a scos Lillian astăzi din cutia de 
valori”, concluziona Mariah, sorbind încet din ceai. 

„Oare ce se va întâmpla cu mama la audierea de vineri?” a 
fost următoarea întrebare care îi trecu prin minte. „Din câte îmi 
spun asistentele, se pare că e destul de tăcută. O, Doamne, 
dacă i-ar da drumul acasă”, se rugă. 


Apoi, dându-și seama că se făcuse dintr-odată răcoare, își 
duse ceașca goală în casă. Nici nu intră bine în bucătărie, că o 
sună Alvirah. 

— Mariah, am încercat să te sun pe mobil și n-ai răspuns. Eşti 
bine? o întrebă Alvirah neliniștită. 

— Scuze. Mobilul e în geantă, în hol, și nu l-am auzit. Alvirah, 
ai aflat ceva? 

— Da și nu. L-am sunat pe detectivul Benet și s-a arătat 
extrem de interesat. Vrea să facă o copie după mesajul pe carei 
l-a lăsat Lillian lui Richard. De fapt, se îndreaptă chiar acum spre 
apartamentul nostru. Doamne, tipul ăsta nu pierde deloc 
vremea! Dar uite ce mi-a spus: Richard avea întâlnire cu el la 
procuratură în după-amiaza asta și n-a apărut. 

— Ce-ţi spune asta? întrebă Mariah, parcă în transă. 

— Nu știu ce să zic, răspunse Alvirah, doar că mi se pare 
complet nefiresc pentru acel Richard pe care îl cunosc eu. Nu-mi 
vine să cred. 

— Nefiresc și pentru persoana pe care o știu eu. 

Mariah se mușcă de buză, temându-se că o să i se frângă 
vocea. 

— Ai vești despre Kathleen? 

— Nu. O să sun la spital chiar acum, nu că mi-ar spune ei prea 
multe, oricum, răspunse Mariah, înghițind nodul care i se puse în 
gât, dar, cum ţi-am spus, azi-dimineaţă mi-au zis că a dormit 
binișor. 

— Bine. Cam atât momentan, dar te sun dacă dau de Lillian 
sau dacă mă sună portarul ei. 

— Sună-mă indiferent de oră, te rog. Îmi pun celularul în 
buzunar dacă mai ies din casă. 


Câteva minute mai târziu se auzi soneria. Era Lisa Scott. 

— Mariah, tocmai am ajuns acasă. Ti-am văzut mașina pe 
alee. Lloyd se duce să ia niște mâncare chinezească. Treci pe la 
noi să mănânci ceva, îi propuse. 

— În regulă, dar aș face bine să nu citesc răvașele, spuse 
Mariah, zâmbind trist. Mi-ar plăcea să vin la voi. Nu a fost chiar 
cea mai bună zi din viața mea. O să vă povestesc. Vin în câteva 
minute. Mai întâi vreau să sun la spital să văd cum se simte 
mama. 


— Bineînţeles. Poate că măcar în seara asta o să bem un 
pahar de vin, spuse Lisa pe un ton glumeț. Sau două, adăugă 
ea. 

— Sună bine. Ne vedem imediat. 

Se întuneca. Mariah aprinse luminile de afară, după care se 
duse în birou și porni lămpile de pe mesele așezate de-o parte și 
de alta a canapelei. Ezită, după care hotărî că nu voia să sune 
din biroul tatălui ei. Se întoarse în bucătărie și formă numărul de 
la spital. Când îi răspunse asistenta de la recepţia secției de 
psihiatrie și o întrebă despre mama ei, simţi reținerea din pauza 
pe care o făcuse aceasta. 

— Mama dumneavoastră a avut o după-amiază dificil| și-am 
fost nevoiţi să-i administrăm un sedativ în plus. Acum se 
odihnește. 

— Ce s-a întâmplat? ceru Mariah să afle. 

— Domnișoară Lyons, după cum bine știți, mama 
dumneavoastră este supusă unei evaluări dispuse de instanță și 
nu vă pot spune prea multe. A fost destul de agitată, dar vă pot 
asigura că s-a liniștit acum. 

Mariah nu se chinui să-și ascundă frustrarea din voce: 

— După cum sunt sigură că înțelegeţi, sunt îngrijorată de 
moarte pentru mama. Nu-mi puteți spune nimic altceva? 

— Domnișoară Lyons, judecătorul a dispus ca raportul să-i fie 
trimis prin fax la birou, până joi după-amiază la ora două. Adică 
mâine. Din câte știu eu din experienţa trecută, avocaţii vor primi 
o copie a acestuia. Comportamentul mamei dumneavoastră și 
concluziile doctorului vor fi detaliate în raport. 

Mariah știa că nu are sens să insiste. „Mulţumesc, presupun”, 
se gândi ea, în timp ce își luă politicos la revedere de la 
asistentă și închise telefonul. 

O jumătate de oră mai târziu, în timp ce mâncau o supă 
wonton, le povesti lui Lloyd și Lisei ce se întâmplase de 
dimineaţă, de când trecuse Lloyd pe la ea. 

— Mi se pare că a trecut o săptămână de azi-dimineaţă, spuse 
ea, iar acum, credem că Lillian s-a dus la bancă după 
pergament, urmând să i-l ducă lui Richard. Dacă așa stau 
lucrurile și dacă se dovedește că, practic, l-au furat, pot fi 
acuzați? 

— Bineînţeles că da, și dacă poate fi dovedit, chiar vor fi 
acuzaţi, spuse Lloyd pătimaș. Se pare că Jonathan i-a dat 


pergamentul lui Lillian, și Richard fie știa, fie și-a dat seama. 
Singurul lucru pe care nu-l înțeleg momentan e ce rol are Rory 
în toată treaba asta. Poate știa că detectivii urmau să verifice pe 
toată lumea și, cum există un mandat de arestare pe numele ei 
de ani de zile, pur și simplu și-a luat tălpășiţa. 

— Pe de altă parte, poate că e totuși implicată cumva, 
speculă Mariah. Rory ar fi putut să-i însceneze toate astea 
mamei. 

Lisa încă nu spuse nimic. 

— Mariah, dacă tatăl tău și Lillian s-au despărțit, ar fi logic ca 
Lillian să vrea să scape de tatăl tău ca să păstreze pergamentul. 
Ai observat vreodată vreo conversaţie șoptită între Lillian și 
Rory? 

— Nu pot să zic că da, însă, pe de altă parte, Rory era 
îngrijitoarea mamei de doar șase luni, atunci când s-au găsit 
pozele alea din Veneţia. Lillian n-a mai dat pe la noi după aceea, 
dar nu știm dacă Lillian și Rory nu se sunau cumva. 

— Rory a dispărut acum patruzeci și opt de ore. N-a mai 
văzut-o nimeni de atunci, spuse Lloyd încet. Zici că Lillian a 
plecat din apartament cu puţin înainte de ora nouă azi- 
dimineaţă și că, acum patruzeci de minute, când ai vorbit cu 
Alvirah, încă nu se întorsese. 

— Așa e, spuse Mariah. Nu pot să nu mă gândesc că poate ea 
și Richard sărbătoresc pe undeva. 

— Mi-ai spus că Richard n-a apărut la întâlnirea pe care o 
avea la procuratură. Nu-mi miroase a bine. Din contră, ai crede 
că s-ar duce acolo valvârtej, ca să pară cooperant și să-și 
acopere urmele. 

— Lloyd, când ţi-am povestit ce am vorbit cu asistenta, ţi-am 
zis că judecătorul va primi raportul psihiatric până mâine după- 
amiază și că avocaţii vor primi și ei o copie, dar nu m-am gândit 
să întreb: Tu când îl primești? 

— Sunt sigur că judecătorul ni-l va da mie și procurorului până 
la sfârșitul zilei, ca să-l consultăm peste noapte. 

— Mi-l poţi arăta când ajungi acasă? 

— Bineînţeles, Mariah. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, ia 
niște pui cu susan. Abia te-ai atins de supă. 

Zâmbind, Mariah tocmai se întindea spre farfurie, când îi sună 
celularul. Îl apucă din buzunar, murmurând: 


— Sper că e Alvirah. Dar apoi văzu numele apelantului și 
spuse: Dacă vă vine să credeți, e Richard. Nu voi răspunde. Să 
vedem dacă lasă un mesaj și ce minciună mai inventează. 

Cei trei rămaseră tăcuţi până ce telefonul ei sună o dată, 
semn că avea un mesaj vocal nou. Mariah îl puse pe speaker: 
„Mariah, îmi pare atât de rău. Am făcut o greșeală îngrozitoare. 
Te rog, sună-mă”. 

— Mariah, poate că ar trebui să-l suni înapoi, începu Lloyd, 
apoi se opri. 

Mariah își îngropă fața în mâini și umerii începură să i se 
zguduie de la hohotele de plâns. 

— Nu pot să vorbesc cu el, șopti ea. Nu pot. 


55 

Miercuri seara la ora opt, părintele Aiden deschise ușa 
mănăstirii Sfântul Francisc de Assisi și-l găsi pe Richard Callahan 
stând în prag. 

— Mulţumesc că m-aţi primit așa din scurt, spuse Richard 
când preotul îi făcu semn să intre. 

Părintele Aiden privi chipul tulburat al vizitatorului său, 
observând că, în loc de pantalonii negri și cămașa albă pe care 
le purta de obicei, Richard era îmbrăcat acum cu un tricou 
albastru sport și cu pantaloni crem. Avea o barbă scurtă și 
țepoasă, semn că nu se mai bărbierise de ceva timp. Când 
apucă mâna pe care i-o întinse părintele Aiden, acesta din urmă 
îi simţi palma umedă. 

Evident, ceva nu era în regulă. 

— Ușa mea ţi-e mereu deschisă, Richard, spuse el blând. 
Ceilalţi preoţi sunt la cafea. Ce-ar fi să mergem în camera de zi? 
Nu ne va deranja nimeni acolo. 

Richard încuviinţă din cap, fără să vorbească. Era clar pentru 
părintele Aiden că Richard încerca să-și vină în fire. 

— Richard, știu că bei cafea, spuse el. Sigur a mai rămas niște 
cafea. Mă duc să-ţi aduc o ceașcă. De fapt, îmi iau și eu una. Imi 
amintesc că amândurora ne place neagră și fără zahăr. 

— Sună bine. 

În pragul ușii modestei camere de zi, Aiden îi făcu semn lui 
Richard să intre și spuse: 

— Mă întorc imediat. 

Când se întoarse, așeză ceștile pe măsuţa de cafea, după 
care închise ușa. Richard stătea pe canapea, cu umerii aplecaţi 
în faţă, cu coatele proptite pe genunchi și cu mâinile 
împreunate. Fără să scoată vreun cuvânt, se întinse după cafea. 
Părintele Aiden observă că mâna îi tremura. Se așeză în scaunul 
cu brațe, din fața canapelei. 

— Cu ce te pot ajuta, Richard? îl întrebă. 

— Părinte, am făcut o greșeală îngrozitoare. 

Părintele Aiden ascultă în timp ce Richard îi spuse cum 
crezuse întotdeauna că Jonathan îi dăduse pergamentul lui 
Lillian. Apoi, recunoscu că o minţise. 

— Părinte Aiden, i-am spus că Jonathan mi l-a arătat și că mi-a 
zis că i-l va da ei ca să aibă grijă de el. Ştiam că nimeni n-ar fi 
putut dovedi că e la ea, continuă, și voiam cu disperare să-l 


recuperez, explică Richard. M-a crezut. Ba chiar mi-a spus că a 
fost distrusă după ce Jon a părăsit-o atât de brusc în seara 
aceea de miercuri. Mi-a mai zis că Jon i-a cerut să-i înapoieze 
pergamentul, dar că ea îl pusese deja în cutia ei de valori. Mi-a 
povestit că l-a rugat să aștepte o săptămână înainte să i-l 
returneze și că l-a implorat ca, în timpul acela, să se gândească 
mai bine dacă voia într-adevăr să pună capăt relaţiei lor. 

Părintele Aiden încuviinţă din cap fără să comenteze. Se gândi 
și el la aceeași zi, când, după-amiaza târziu, Jonathan îi spusese 
că nu mai putea îndura înstrăinarea dintre el și Mariah și 
suferinţa pe care relaţia sa cu Lillian i-o cauza lui Kathleen. Îi 
zisese că se duce direct la Lillian acasă, să-i spună ce hotărâse. 

Aiden O'Brien își aminti cu tristețe că Jonathan îi pomenise 
atunci despre planul lui de a o duce pe Kathleen la Veneţia și că 
avea să o cheme și pe Mariah cu ei. Aiden a fost uluit când Jon îi 
spusese atunci că simţea că nu va mai trăi mult și că trebuia și 
voia să repare răul pe care îl provocase relaţia cu Lillian familiei 
lui. 

— N-am văzut niciodată pergamentul, și Jonathan nu mi-a zis 
niciodată că i l-a dat ei, repetă Richard, apoi se opri, de parcă îi 
era rușine să continue, dar Lillian m-a crezut. 

— Când i-ai spus asta? îl întrebă părintele Aiden. 

— Lăsaţi-mă să vă explic. După înmormântare, am așteptat în 
cimitir după ce toţi ceilalţi au plecat la club. Bănuiam că Lillian 
avea să apară pe-acolo, și-am avut dreptate. A mers la 
mormântul lui Jonathan și, când s-a întors la mașină, am 
urmărit-o. Atunci am întrebat-o dacă a văzut vreodată 
pergamentul. Știam că m-a minţit când a spus că nu. Eram mai 
mult ca sigur că era la ea și mă temeam că-l va vinde, acum, că 
Jonathan murise, dar, evident, nu aveam nici o dovadă. 

Richard se întinse iar după ceașca de cafea de care uitase. 
Sorbi lung înainte să spună: 

— Părinte Aiden, așa cum știm amândoi, pergamentul acela e 
proprietatea Bibliotecii Vaticanului. Atunci, m-am hotărât să 
încerc o abordare diferită. Am sunat-o și am luat-o dur. l-am zis 
că știam de la Jonathan că îi dăduse pergamentul și că mă duc 
la poliţie să o denunț. M-a crezut și a recunoscut, în cele din 
urmă, că era la ea. l-am spus că i-aș da două milioane de dolari 
pe el. 

— Două milioane de dolari! De unde ai avea tu atâţia bani? 


— Dintr-un cont pe care l-a deschis bunicul pentru mine. Sunt 
sigur că Lillian a avut cel puţin o altă ofertă, dar i-am promis că 
nu aș divulga niciodată faptul că i-am dat bani pentru el. Am 
sfătuit-o să le spună oamenilor că și-a dat seama că nu era 
corect să îl păstreze și că voia să facă ceea ce era bine. Se 
temea, deoarece le spusese deja detectivilor că nu era la ea. 
Am încurajat-o spunându-i că procuratura nu avea să 
investigheze mai departe cazul dacă îl returna rapid. l-am jurat 
că voi înapoia pergamentul Bibliotecii Vaticanului și i-am spus 
că, oricât de mult ar fi rănit-o Jonathan, îi era datoare să se 
asigure că ajungea acolo. 

— Cum aveai de gând să faci plata? întrebă părintele Aiden. 
Dacă o făceai în mod legal, nu trebuia ca tu, sau ea, sau 
amândoi să plătiţi impozit pe banii ăștia? 

Richard clătină din cap. 

— La cum e conceput codul fiscal, am dreptul să donez până 
la cinci milioane de dolari cât sunt în viaţă. Aș fi raportat cele 
două milioane fiscului ca o donaţie pentru ea. In felul acesta, 
putea să se folosească de bani fără să se îngrijoreze că, dacă ar 
fi vândut pergamentul pe sub mână și se afla cumva, ar fi putut 
ajunge la închisoare pentru evaziune fiscală. 

Richard ezită, apoi sorbi din nou din cafea. 

— leri-seară, pe când plecam de la Mariah, m-a sunat Lillian 
să-mi spună că acceptă oferta. Azi-dimineaţă m-am dus la biroul 
administratorului meu legal să semnez actele necesare ca să 
virăm banii în contul ei, dar am sunat-o toată ziua și încă nu mi- 
a răspuns. 

— De ce nu ţi-ar răspunde dacă s-a hotărât să-ţi accepte 
oferta? 

— Eu cred că e lacomă, s-a răzgândit și, probabil, s-a hotărât 
să îl vândă vreunui colecționar clandestin pentru o sumă mult 
mai mare. Mi-am petrecut toată ziua pe la biroul 
administratorului sperând ca, în cazul în care dădeam de ea, să-i 
spun să vină acolo. La ora cinci am renunţat la idee și m-am dus 
în centru, la apartamentul părinţilor. Tocmai se pregăteau să 
iasă în oraș, dar am rămas acolo o vreme, sunând-o pe Lillian 
din jumătate în jumătate de oră, după care m-am hotărât să vin 
să vorbesc cu dumneavoastră. 


— Richard, nu înţeleg de ce te învinuiești singur. Erai dispus 
să cheltuiești o sumă considerabilă din propriii tăi bani, ca să 
faci rost de pergament și să-l returnezi Vaticanului. 

— Mă învinovăţesc, părinte, pentru că ar fi trebuit să procedez 
altfel. Ar fi trebuit să angajez un detectiv particular, care să o 
urmărească non-stop pe Lillian, să vadă unde se duce și cu cine 
se întâlnește. A recunoscut însă că a pus pergamentul în cutia ei 
de valori. Mă tem că, dacă l-a vândut, va dispărea pentru 
totdeauna. Și atunci, dacă mă duc la poliţie, va fi cuvântul ei 
împotriva cuvântului meu. Deja le-am declarat că n-am văzut 
niciodată pergamentul. 

Richard se opri, părând speriat. 

— Doamne, am uitat. Trebuia să mă întâlnesc azi cu 
detectivii. Efectiv, mi-a ieșit din minte. Îi sun mâine-dimineaţă, 
dar iată ce-aţi putea face pentru mine. Părinte Aiden, aţi întâlnit- 
o pe Lillian la Jonathan de mai multe ori înainte să fie 
descoperite acele fotografii. Știu că vă respectă. Încercaţi 
dumneavoastră să vorbiţi cu ea? Sunt sigur că îmi evită 
apelurile. 

— Nu știu dacă va ajuta la ceva, dar bineînţeles că o voi face. 
Ai numărul ei? 

— Îl am salvat în agendă, spuse Richard. 

Părintele Aiden îl notă rapid pe o bucată de hârtie, după care 
luă telefonul și formă numărul, ascultând mesajul de 
întâmpinare de la mesageria vocală a lui Lillian: „Aţi sunat-o pe 
Lillian Stewart. Nu vă pot răspunde momentan. Lăsaţi un mesaj 
și revin cu un apel cât mai curând posibil.” 

O voce computerizată îi anunţă imediat că mesageria vocală 
era plină. 

Richard auzi înregistrarea. 

— Probabil că s-a umplut de la toate mesajele pe care i le-am 
lăsat astăzi, spuse el, ridicându-se să plece. Încercaţi și mâine- 
dimineață, părinte? 

— Bineînţeles, spuse acesta, punând receptorul la loc, după 
care îl conduse pe Richard până la ușă, promițându-i să îl 
contacteze imediat ce reușea să dea de Lillian. Apoi se întoarse 
în camera de zi și se așeză din nou în scaunul cu braţe, simțind 
o durere ascuţită în genunchii lui artritici în timp ce își cobora 
trupul. Luă ceașca cu cafeaua acum aproape rece. Încruntându- 
se, concentrat și dezamăgit, recunoscu că lunga lui experienţă 


cu oamenii îl avertiza că bunul lui prieten, Richard Callahan, nu 
fusese cu totul sincer. 
— Dar de ce oare? se întrebă cu voce tare. 


56 

Joi dimineaţa, detectivii Benet și Rodriguez începură să ia în 
considerare posibilitatea ca Lillian Stewart să fi păţit ceva. 

Cu o seară în urmă, când se întâlniseră cu Alvirah la 
apartamentul acesteia din Central Park South, ascultaseră din 
nou înregistrarea mesajului lăsat de Lillian lui Richard Callahan, 
pe care Alvirah le-o pusese deja la telefon. Apoi, revizuiră 
împreună cu Alvirah tot ce le spusese aceasta în timpul apelului. 

Femeia le repetă evenimentele în ordinea derulării lor: cum o 
urmărise pe Lillian la bancă, apoi înspre marginea orașului cu 
metroul, și cum o pierduse pe Chambers Street. 

— M-am înfuriat așa de tare, le spuse Alvirah, dar ţi-era mai 
mare mila de bătrânica aceea care se târa pe trepte, una câte 
una, ajutată de baston. Și cum erau o grămadă de oameni care 
se grăbeau în sus și în jos pe scări, puteam s-o depășesc doar 
dacă săream peste ea. Când am ajuns pe trotuar, Lillian 
dispăruse fără urmă. 

— Credeţi că ar fi putut urca într-o mașină care o aștepta prin 
zonă, doamnă Meehan? întrebă Benet. 

— Spune-mi Alvirah. Cum v-am spus deja, când Lillian a ieșit 
din bancă cu sacoșa plină, ţinea un celular la ureche. Cine știe 
dacă suna pe cineva sau îi răspundea cuiva? Nu mi-am dat 
seama. Poate că încuviința să se întâlnească atunci cu cineva. 
Tot ce se poate. 

— lar eu m-am tot învârtit prin cartier, adăugă și Willy din 
fotoliul lui confortabil. Până să se întoarcă Alvirah, mă simţeam 
deja ca într-un carusel. 

De la apartamentul soților Meehan, din Central Park South, 
Benet și Rodriguez se duseră direct la clădirea în care locuia 
Lillian și aflară de la portar că domnișoara Stewart nu se 
întorsese încă acasă. 

— Portarul a spus că, de la moartea profesorului Lyons, nu-și 
amintește să o mai fi vizitat cineva, bărbat sau femeie, sublinie 
Rita. 

Simon nu răspunse. Rita își cunoștea partenerul destul de 
bine ca să se prindă cam ce însemna expresia îmbufnată de pe 
faţa lui. După ce o interogaseră pe Lillian Stewart, marți 
dimineaţa, ar fi trebuit să solicite imediat un mandat de 
percheziţie pentru apartamentul ei. Indiferent că recunoștea sau 
nu că are o cutie de valori, cu un mandat de percheziţie ar fi 


putut să-i dea de urmă. Simon se învinovățea acum pentru că, 
dacă Lillian scosese pergamentul din cutia de valori cu o zi în 
urmă, posibil să le fi scăpat printre degete de tot. 

— Ar fi trebuit să cer un mandat de percheziţie încă de marti, 
zise Simon Benet, confirmându-i bănuielile. Acum, domnișoara 
Stewart a dispărut de douăzeci și patru de ore. Măcar știm că 
Alvirah Meehan a urmărit-o până pe Chambers Street ieri- 
dimineață. 

Telefonul de pe biroul lui Simon începu să sune. 

— Ce mai e acum? bombăni, ridicând receptorul. 

Era Alvirah Meehan. 

— N-am putut să dorm, așa că azi-dimineață, la opt, m-am 
dus la apartamentul lui Lillian. E doar la vreo șase străzi distanţă 
de Central Park South. Nu mă prea dau în vânt după plimbările 
de dimineață. Lui Willy îi plac, dar astăzi, pur și simplu, n-am 
putut să stau în pat. 

Simon așteptă răbdător, fiind sigur că Alvirah nu îl sunase ca 
să discute despre rutina ei de dimineaţă. 

— Chiar când am ajuns acolo, portarul mi-a arătat-o pe 
menajera lui Lillian, care se pregătea să intre în apartament. |- 
am spus că-mi făceam griji pentru Lillian și m-a lăsat să intru în 
apartament cu ea. Bineînţeles, are cheie. 

— Aţi fost în apartamentul lui Lillian Stewart! exclamă Benet. 

— Da. Totul este în ordine. Trebuie să spun că Lillian e foarte 
ordonată, dar vă vine să credeţi că mobilul ei, adică cel cu 
numărul de telefon pe care mi l-a dat, se afla pe măsuţa de 
cafea din sufragerie? 

Benet știa că era o întrebare retorică. 

— L-am pornit, evident, ca să verific numărul de mobil, și l-am 
recunoscut. Apoi, m-am uitat să văd dacă și-a notat ceva în ziua 
respectivă în calendarul din telefon. 

Benet apăsă un buton de la telefon. 

— Doamnă Meehan, adică Alvirah, partenera mea, detectiva 
Rodriguez, este aici. Te pun pe speaker. 

— Ce idee bună! E o tânără foarte inteligentă. Oricum, în 
calendarul lui Lillian apare că la ora opt trebuia să se 
întâlnească cu niște colegi de catedră de la Universitatea 
Columbia. Am sunat deja acolo. Nu a trecut pe la universitate și 
nici nu i-a sunat. Mai are programare și la coafor, la unsprezece, 
la Bergdorf Goodman. Să vedem dacă va apărea. 


— Stai puţin, Alvirah, o întrerupse Rita. leri-dimineaţă ne-ai 
spus că, atunci când a ieșit din bancă, domnișoara Stewart 
vorbea la mobil. 

— Chiar vorbea la mobil și chiar așa v-am spus, dar în mod 
categoric nu vorbea la cel care se află acum pe masa de 
cocktailuri din apartamentul ei, așa că, probabil, avea mai 
multe. 

Detectivii așteptară, și Alvirah ezită, după care spuse 
hotărâtă: 

— Vreţi să știți ce cred eu? Se va dovedi că atât Lillian 
Stewart, cât și Rory Steiger au dispărut. Și știți ce altceva mai 
cred? Din păcate, când a promis să-i vândă pergamentul lui 
Richard Callahan, e posibil să se fi pus singură într-un pericol de 
moarte. 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate, rosti Benet încet. 

— Bine. Asta-i tot ce știu momentan. Voi fi la salonul de 
înfrumusețare de la Bergdorf la ora unsprezece. Vă sun 
indiferent dacă Lillian apare pe-acolo sau nu. Alvirah încheie 
convorbirea cu un clic hotărât. 

Detectivii se uitară unul la celălalt, dar înainte să reacționeze 
în vreun fel la lucrurile pe care tocmai le auziseră, telefonul de 
pe biroul lui Simon sună din nou. 

Acesta ridică receptorul și se prezentă. 

— Domnule detectiv Benet, sunt Richard Callahan. 

— Unde sunteţi, domnule Callahan? întrebă Simon tăios. 

— Tocmai am parcat lângă tribunal. Îmi pare rău că nu am 
ajuns ieri la întâlnirea stabilită. Dacă nu eraţi la birou, aveam de 
gând să cer oricum să vorbesc cu altcineva de la procuratură. 

— Nu va fi nevoie, spuse Benet scurt. Sunt aici, la fel și 
detectivul Rodriguez. Biroul nostru este la etajul doi. Vă 
așteptăm. 


57 

Prin mintea lui Kathleen se derulau o mulţime de imagini 
neclare. Peste tot în jurul ei erau oameni care îi vorbeau. 

Rory era furioasă. 

— Kathleen, ce cauţi la fereastră? De ce nu ești în pat? 

— Pistolul se va murdări... 

— Kathleen, visezi. Du-te la culcare. 

Jonathan o cuprinse în braţe. 

— Kathleen, e în regulă. Sunt aici. 

Zgomotul. 

Bărbatul o privi. 

Ușa se închise. 

Fata cu părul lung și negru. 

Unde e? 

Kathleen începu să plângă. 

— Vreau... gemu ea. Ce cuvânt căuta? Fata era acolo. Acasă, 
șopti ea. Vreau să merg acasă. 

Apoi, bărbatul cu faţa acoperită se întoarse. Plutea prin 
cameră spre ea alături de fata cu părul lung și negru. 

Mariah. 

Acum, ţinea pistolul îndreptat spre amândouă. 

Kathleen se ridică în șezut în pat și apucă paharul cu apă de 
pe masă. Il îndreptă spre bărbat și încercă să apese pe trăgaci, 
dar nu-l găsi. 

Îl aruncă în el. 

— Oprește-te! ţipă ea. Oprește-te! 


58 

Procurorul-adjunct Peter Jones se afla în biroul lui, nu departe 
de sala în care Simon Benet și Rita Rodriguez îl interogau pe 
Richard Callahan. După ce discutase cu aceștia despre apelul 
primit de la Joshua Schultz, avocatul lui Wally Gruber, se dusese 
la șeful lui, procurorul Sylvan Berger, și îl puse la curent cu toate 
întorsăturile luate de caz. Berger hotărî să-l sune înapoi pe 
Schultz. 

— Spune-i să ne dea informaţii despre plăcutele de 
înmatriculare furate și despre cardul E-ZPass, și dacă e așa cum 
spune el, trecem la pasul următor, îi zisese Berger. 

Schultz fusese de acord și primise rapid raportul. Plăcuţele de 
înmatriculare fuseseră furate cu șase luni în urmă. Cardul E- 
ZPass furat, pe care Gruber pretindea că-l folosise la întoarcerea 
din Mahwah după ce jefuise casa lui Lloyd Scott, fusese utilizat 
pe o mașină condusă din New Jersey în noaptea în care murise 
Jonathan Lyons. Ora la care mașina traversase podul George 
Washington înspre oraș coincidea cu durata de timp 
aproximativă cât i-ar fi luat lui Gruber să ajungă la pod, din 
Mahwah, dacă s-ar fi aflat în reședința familiei Scott, auzind 
împușcătura care l-a ucis pe Lyons. 

Acum, la cererea procurorului, Jones îl sună înapoi pe Joshua 
Schultz. Când acesta răspunse, Jones zise: 

— Daţi-ne numele cămătarului care are bijuteriile familiei 
Scott. Dacă clientul dumneavoastră spune adevărul și 
recuperăm bijuteriile, biroul îi va recomanda judecătorului să ia 
în considerare colaborarea domnului Gruber când se va 
pronunţa sentința. 

— În ce măsură va fi luată în considerare? întrebă Schultz pe 
un ton decis. 

— Îi vom face o recomandare semnificativă judecătorului din 
New Jersey care va audia cazul de jefuire a reședinței Scott, 
precum judecătorului din New York care audiază acuzaţiile de 
furt aduse împotriva domnului Gruber, dar, categoric, va sta și 
la închisoare. 

— Ce primește pentru că vă dezvăluie chipul persoanei care a 
fugit din casă după ce-a fost ucis profesorul acela? 

— Haide să împărţim procesul acesta în două faze. Dacă 
partea cu bijuteriile din povestea lui Gruber se dovedește a fi 
adevărată, vom negocia mai mult în favoarea lui pentru 


portretul-robot. După cum bine știți, domnule Schultz, clientul 
dumneavoastră este remarcabil de isteț când vine vorba de a 
inventa modalităţi de urmărire a persoanelor avute, de intrare 
prin efracție în casele acestora și, în cazul familiei Scott, de 
golire a seifurilor fără a declanșa alarmele. Așa că ar putea fi 
destul de isteț ca să inventeze povestea asta cu persoana pe 
care susţine că a văzut-o. 

— Wally n-a inventat nimic, se răsti Schultz, dar voi vorbi cu 
el. Dacă vă recuperaţi bijuteriile, îi daţi o mână de ajutor în 
cazurile din New York și New Jersey? 

— Da. lar dacă ne alegem cu un portret-robot care aduce 
rezultate, clar va fi compensat și mai mult. 

— Bine, sună bine momentan. Schultz râse scurt, ca un lătrat 
aspru. Ştiţi, Wally e cam îngâmfat. Va fi flatat să audă că-l 
consideraţi așa de istet. 

„Acum așteptăm și vedem ce va fi”, gândi Peter Jones după 
ce închise telefonul. Se lăsă pe spate în scaunul din biroul lui 
micut, gândindu-se că luni de zile, de fiecare dată când intrase 
în biroul spaţios al procurorului, avusese sentimentul că, într-o 
zi, avea să fie al lui. 

Acum, sentimentul acela dispăruse. 

În plus, procurorul îi ceruse să mai facă ceva. Era vremea să îl 
informeze pe Lloyd Scott că bărbatul care îl jefuise pretindea că 
văzuse pe cineva fugind din locuința familiei Lyons la câteva 
secunde după ce Jonathan Lyons fusese împușcat. Și că acel 
cineva nu era Kathleen Lyons. 


59 

Biroul lui Mariah se afla pe Wall Street. După o altă noapte 
nedormită și neputând să mai rămână în casa părinţilor ei, chiar 
dacă își dorea să fie aproape de mama ei, condusese spre New 
York, joi, la șase dimineaţa, și se duse la serviciu. Cu mult timp 
înainte ca altcineva să mai apară în zona în care avea închiriat 
propriul spaţiu, se afla deja la birou, verificându-și e-mailul și 
scrisorile pe care i le lăsase secretara. 

Erau previzibile. E-mailurile pe care le primise de la clienţii ei 
tratau, în mare, chestiuni neimportante. Dar se simţea bine aici, 
cu televizorul pornit, privind piețele financiare din toată lumea 
pe măsură ce se deschideau ori se închideau. Era, de asemenea, 
un refugiu pentru tot ceea ce se întâmplase în ultima 
săptămână și jumătate, mai ales pentru vestea-bombă că 
Richard plănuise să cumpere pergamentul de la Lillian. 

Revăzu în minte expresia lui Richard, în vreme ce stăteau cu 
toții la masă seara trecută, când negase din nou că ar fi văzut 
vreodată pergamentul. li urmărise expresia când încuviinţase 
spusele ferme ale părintelui Aiden cum că documentul, care 
probabil că se va dovedi a fi sacru, aparţinea Vaticanului. 

„Cel care aproape că a fost și foarte posibil să ajungă iezuit”, 
se gândi cu dispreţ. „Ei bine, Biblia spune că soldaţii au tras la 
sorţi pentru cămașa lui Hristos. Acum, după două mii de ani, e 
posibil ca unii dintre pretinșii dragi prieteni ai tatălui meu să 
tragă la sorţi pentru o scrisoare pe care se poate ca Hristos să i- 
o fi scris lui losif din Arimateea. O scrisoare în care îi 
mulțumește lui losif pentru bunătatea lui.” 

Mariah se gândi la mesajul pe care i-l lăsase Lillian lui Richard: 
„M-am hotărât să-ţi accept oferta de două milioane de dolari. 
Sună-mă.” 

„Oferta lui”, se gândi Mariah. „Oare câte oferte a avut și de la 
cine? Dacă nimeni de la masă, cu excepţia lui Richard, nu 
minţea, cine sunt ceilalţi experţi pe care i-ar fi putut consulta 
tata? Detectivii au verificat apelurile telefonice efectuate de 
tata. Mă întreb dacă au găsit ceva. Dacă Lillian nu apare, oare i 
s-a întâmplat ceva?” 

li era imposibil să-și imagineze că Richard i-ar fi făcut vreun 
rău lui Lillian, la fel de inimaginabil ca faptul că mama ei să-l fi 
împușcat pe tatăl ei. 


A 


„Măcar în privinţa asta pot sta liniștită”, își spuse Mariah. 
„Poate că Richard este antiteza a tot ceea ce am crezut c-ar fi, 
dar nu e un criminal. Doamne, fă ca Lillian să apară. Ajută-ne să 
găsim pergamentul.” _ 

Trebuia să răspundă la câteva scrisori. Inchise televizorul, își 
formulă răspunsurile și i le trimise pe e-mail secretarei ei, care 
avea să le printeze și să le expedieze. Era aproape ora opt și 
știa că persoanele matinale de felul lor aveau să sosească în 
curând. Nu voia să dea ochii cu nimeni. La masa de după 
înmormântare le spusese prietenilor săi că înţelegea cât de mult 
sufereau alături de ea, dar că, în viitorul apropiat, trebuia să se 
îngrijească de mama ei și să-l ajute pe avocat. 

De atunci, primise multe e-mailuri care începeau cam la fel: 
„Te iubesc, Mariah. Mă gândesc la tine. Nu trebuie să răspunzi”. 
Drăguţe, dar inutile. 

Plecă de la birou și luă liftul spre parter. Hotări că următoarea 
ei oprire avea să fie apartamentul ei din Greenwich Village. 

leși din parcare și conduse spre Downing Street, aflată în 
apropiere. Apartamentul ei se afla la etajul trei al unei case, 
care, cu optzeci de ani în urmă, fusese o reședință privată. Din 
noaptea aceea fatidică în care condusese în goană, la ora zece 
și jumătate, spre New Jersey, deoarece nu-i răspunsese nimeni 
când încercase să-l contacteze pe tatăl ei, trecuse pe aici o 
singură dată, ca să-și ia niște haine. 

Era un apartament mic, format dintr-un living, un dormitor și 
o bucătărie, în care abia de încăpeau un aragaz, o chiuvetă, un 
cuptor cu microunde și câteva dulăpioare. „Tata m-a ajutat să 
mă mut aici”, se gândi. „Cu șase ani în urmă. Mama fusese deja 
diagnosticată cu simptome de Alzheimer. Devenea repetitivă și 
uitucă. M-am oferit să mă mut înapoi acasă și să fac naveta. 
Tata aproape că m-a dat afară din casă. Mi-a zis că eram tânără 
și trebuia să-mi văd de viața mea.” 

Dându-și seama că apartamentul avea un aer îmbâcsit, 
Mariah deschise fereastra și ascultă sunetul străzii. „Ca o 
muzică”, se gândi. „lubesc casa asta, dar ce se va întâmpla 
acum? Chiar și după ce se va sfârși acest coșmar și mamei i se 
va da voie să se întoarcă acasă, e clar că nu va putea să vină să 
locuiască aici. Va trebui să mă mut înapoi în Mahwah. Dar cât 
timp îmi voi permite să plătesc o îngrijitoare cu normă 
întreagă?” 


Se așeză pe fotoliul de piele în care obișnuia să stea tatăl ei 
înainte să se pensioneze. O dată pe săptămână, sau tot la zece 
zile, obișnuia să vină de la universitate și să bea ceva cu ea, pe 
la ora șase. După care ieșeau la restaurantul lor italienesc 
preferat de pe West 4th Street. Pe la nouă pleca spre casă. 

„Sau spre Lillian”, îi șopti o voce iritantă din minte. 

Mariah încercă să alunge speculaţiile respective. Cu 
optsprezece luni în urmă, când aflase despre Lillian, cinele 
intime de care se bucuraseră amândoi încetaseră. „l-am spus 
tatei că nu voiam să-i răpesc din timpul preţios petrecut cu 
Lillian...” 

Pentru a-și distrage singură atenţia de la vina pe care o 
simţea din cauza acelei amintiri, privi prin living. Pereții 
apartamentului erau vopsiți într-o nuanţă suavă de galben, ce 
crea iluzia de spaţiu. „Tata s-a uitat peste mostrele de vopsea 
cu mine”, își aminti. „Se pricepea mult mai bine să judece 
produsul finit.” 

El îi dăruise tabloul de deasupra canapelei în ziua în care se 
mutase în apartament. Îl cumpărase când fusese în Egipt, într-o 
expediţie, și reprezenta un apus de soare deasupra unei 
piramide. 

„Oriunde mă uit, aici sau acasă, ceva îmi amintește de el”, se 
gândi. Intră în dormitor și ridică fotografia părinţilor ei, făcută cu 
aproximativ zece ani în urmă, înainte să se declanșeze boala. 
Tatăl ei își ţinea braţele în jurul taliei mamei ei și zâmbeau 
amândoi. „Sper că, într-un fel, încă o ţine în braţe și o 
protejează”, se gândi Mariah. „Are nevoie de protecţia lui acum, 
mai mult ca niciodată. Ce se va întâmpla oare cu mama la 
tribunal, mâine?” 

Era pe punctul de a o suna pe Alvirah, să vadă dacă are ceva 
vești noi, când sună telefonul fix de pe noptiera de lângă pat. 
Era Greg. 

— Mariah, unde ești? Te-am sunat la ai tăi și Betty mi-a spus 
că ai plecat înainte să ajungă ea; în plus, nu răspunzi la celular. 
Mi-am făcut griji pentru tine. 

Mariah își închisese mobilul pentru că se temuse că Richard 
va încerca să o contacteze din nou. Nu voia să mai reacționeze 
o dată ca în noaptea trecută, când cedase la sunetul vocii lui pe 
când se afla la masă cu soții Lloyd. Așa că motivă: 


— Greg, celularul mi-era închis. După cum îţi dai seama, nu 
gândesc prea limpede în momentul de faţă. 

— Nici eu, dar chiar îmi fac griji pentru tine. lubita tatălui tău 
și îngrijitoarea mamei tale au dispărut amândouă în ultimele 
câteva zile. Nu-mi pot imagina să ţi se întâmple și ţie ceva. 

După o ezitare, continuă: 

— Mariah, mă pricep destul de bine să citesc oamenii. Știu că 
ești devastată la gândul că Richard ar cumpăra pergamentul de 
la Lillian. Nu știu dacă a făcut-o deja, dar dacă Lillian a pățit 
ceva, mă îndoiesc foarte tare că Richard e responsabil. 

— De ce spui asta, Greg? întrebă Mariah încet. 

— Pentru că asta cred. Greg se opri, apoi reluă: Mariah, te 
iubesc, și mai presus de orice, vreau să fii fericită. La toate 
cinele pe care le-a dat tatăl tău, am simţit o atracţie tot mai 
mare între tine și Richard. Dacă se dovedește că ar cumpăra un 
obiect sacru furat, sincer, sper ca astfel de sentimente pe care 
le-ai avea pentru el să se schimbe. 

Mariah își alese cu grijă cuvintele: 

— Dacă spui că ai văzut o atracţie tot mai mare între noi, eu 
nu mi-am dat niciodată seama că ar exista. Și, categoric, 
judecând după mesajul acela, dacă Richard este ceea ce cred eu 
că e, nu vreau să am de-a face cu el. 

— Mă bucur să aud asta, spuse Greg. Și-o să-ţi dau oricât timp 
ai avea nevoie ca să începi să te gândești la mine ca la un tip cu 
care merită să-ţi petreci toată viața. 

— Greg, începu Mariah să protesteze. 

— Uită că ţi-am spus asta, dar, Mariah, acum vorbesc cât se 
poate de serios. Am făcut câteva investigaţii pe cont propriu. 
Charles Michaelson e un escroc. A încercat să găsească un 
cumpărător pentru pergament. Pot să-ţi spun și cine a auzit 
despre asta de la una dintre persoanele lui de contact. E vorba 
despre Desmond Rogers, un colecţionar renumit. Mariah, te 
implor, nu-l lăsa pe Michaelson să se apropie de tine. Nu m-ar 
surprinde dacă se dovedește a fi responsabil pentru dispariţia lui 
Lillian și a îngrijitoarei mamei tale. Și, Mariah - poate chiar 
pentru moartea tatălui tău. 


60 

Lloyd Scott se afla în biroul lui de pe Main Street din 
Hackensack, în apropiere de tribunal, când îl sună procurorul- 
adjunct Peter Jones. 

— Adică s-ar putea ca tâlharul care m-a jefuit să fi văzut pe 
cineva fugind din casa lui Jonathan imediat după ce acesta a 
fost împușcat?! exclamă Lloyd. Pe un ton tot mai mânios, 
întrebă poruncitor: Pentru numele lui Dumnezeu, când ai aflat 
asta? 

Peter Jones anticipase pe deplin reacţia lui ostilă. 

— Lloyd, avocatul lui Gruber, Joshua Schultz, m-a sunat acum 
nici douăzeci și patru de ore. După cum bine știi, mulţi acuzaţi 
de infracțiuni grave, care așteaptă să fie judecaţi, încearcă să ne 
spună că deţin informaţii valoroase pentru alte cazuri. De 
asemenea, știi că nu încearcă să ajute de mărinimoși ce sunt. 
Vor să li se reducă sentința. 

— Peter, puţin îmi pasă ce motive are tipul, și vorbesc acum 
ca proprietar al casei pe care a jefuit-o, răspunse Lloyd, pe un 
ton tot mai ridicat. De ce nu m-ai sunat imediat? 

— Lloyd, calmează-te și lasă-mă să-ţi povestesc ce s-a 
întâmplat ieri. După ce m-a sunat Schultz, am vorbit imediat cu 
procurorul. Am investigat afirmaţia lui Gruber cum că ar fi folosit 
o cartelă E-ZPass furată când s-a întors în New York, după ce v-a 
jefuit pe voi. Avocatul lui ne-a dat informaţiile necesare despre 
cartela furată, și înregistrările s-au confirmat. Cartela E-ZPass se 
activează doar pe podul George Washington, dinspre New Jersey 
spre New York, nu și invers. Deci nu știm când s-a dus spre New 
Jersey, dar știm când s-a întors. 

— Continuă, ceru Lloyd tăios. 

— Știm că era pe pod, întorcându-se în oraș, la zece și un 
sfert seara. Mariah Lyons a vorbit cu tatăl ei la opt și jumatate și 
s-a panicat la zece și jumătate când l-a sunat din nou și a intrat 
mesageria vocală. Știm că era deja mort pe atunci. Deci, dacă 
luăm în calcul acest interval, este posibil ca Gruber să fi fost în 
dormitorul vostru, golindu-vă seiful, când pretinde că a auzit 
împușcătura. 

— În regulă. Deci ce urmează acum? 

— Gruber ne-a dat numele tipului care scăpa de bijuteriile 
furate. Îl cheamă Billy Declar și are un magazinaș de mobilier la 
mâna a doua în sudul Manhattanului. Locuiește într-o cameră în 


spatele acestuia. Are un cazier penal bogat și a fost colegul de 
celulă al lui Gruber pe când acesta își executa singura sentinţă 
primită în New York. Colaborăm cu procuratura din Manhattan 
să obţinem un mandat de percheziţie pentru locuinţa acestuia. 

— Când veţi executa mandatul de percheziție? 

— Ne-au promis că-l obţin de la judecător până în ora trei, și 
oamenii noștri se duc imediat acolo împreună cu ei. Dacă te 
ajută cu ceva, Gruber spune că Declar a păstrat bijuteriile soţiei 
tale intacte. Plănuia să le ducă la Rio în următoarele câteva 
săptămâni și să le vândă acolo. 

— Ar fi bine să recuperăm bijuteriile, dar, evident, mult mai 
important e dacă Gruber ne poate oferi o descriere a persoanei 
pe care a văzut-o plecând din casă. 

— Momentan, nu vorbește despre asta pentru că încearcă să 
obțină o înțelegere, dar trebuie să-ți spun că i-a declarat deja 
avocatului său că nu e vorba despre Kathleen Lyons. Așa că, 
dacă informaţiile despre partenerul lui se dovedesc a fi 
adevărate, atunci Gruber va fi dobândit suficientă credibilitate 
ca să îl aducem numaidecât la portretistul nostru și să obţinem 
imaginea unui chip. 

— Înţeleg. 

jones știa că, în următorul minut, Lloyd Scott avea să 
protesteze față de arestarea lui Kathleen Lyons, așa încât 
adăugă grăbit: 

— Lloyd, trebuie să înţelegi ceva. Wally Gruber este unul 
dintre cei mai șireţi escroci cu care am avut de-a face. 
Procuratura din Manhattan investighează și alte jafuri 
rezidenţiale pe care e posibil să le fi comis, folosind același tip 
de dispozitiv de urmărire GPS ca cel pus pe mașina ta. Tipul ăsta 
știe că, dacă ne poate convinge că era în casa ta cam la ora la 
care a murit profesorul Lyons, ar avea numai de câștigat. 

— Înţeleg ce vrei să spui, se răsti Lloyd Scott. Totuși, v-aţi 
grăbit scandalos de tare să arestaţi, să încătușați și să trimiteţi 
la închisoare o femeie  îndurerată fragilă, bolnavă și 
dezorientată, și o știi prea bine. 

Încercând să nu mai ridice tonul, Scott ezită, apoi adăugă: 

— Momentan, nu-mi pasă dacă bijuteriile sunt returnate sau 
nu. Îţi cer să treceţi imediat la pasul următor. Vreau ca Gruber 
să discute cu portretistul și vreau să o faceţi până mâine cel 
târziu. Dacă nu o faceți, voi demara eu însumi demersurile 


pentru asta. Și, sincer, nu-mi pasă ce trebuie să-i promitetți. 
Dacă nu din alte motive, măcar pentru faptul că măcar asta îi 
datoraţi lui Kathleen Lyons. 

Inainte ca Peter Jones să poată răspunde, Lloyd Scott adăugă: 

— Vreau să știu numaidecât ce vom afla după ce obţii 
mandatul ăla de percheziţie. Aştept să mă suni. 

Când auzi bipul care puse capăt conversaţiei lor, Peter Jones 
își văzu visul de a deveni următorul procuror general 
evaporându-se în fața ochilor. 


61 

La ora unsprezece, Alvirah stătea pe un scaun lângă biroul 
recepţionistei de la salonul de înfrumusețare din Bergdorf 
Goodman, așteptând-o, bineînțeles, dar fără prea multe 
speranţe, pe Lillian Stewart. 

Când sosise, în urmă cu cincisprezece minute, îi explicase 
recepționistei de ce era acolo: 

— Sunt o prietenă veche. O ajut pe domnișoara Stewart când 
trebuie să fie cineva la apartament când vine vreun depanator. 
Nu mi-a răspuns pe celular și mi-a zis, cu câteva zile în urmă, că 
trebuie să vină cineva să-i repare frigiderul azi, pe la ora unu, și 
că s-ar putea să aibă nevoie de mine să fiu acolo, să-l las să 
intre. 

Recepționista, o femeie slabă, de vreo șaizeci de ani, cu părul 
blond-cenușiu, încuviinţă din cap. 

— Înţeleg. Eu am așteptat toată ziua după tipul de la cablu și 
nici măcar n-a mai apărut. Și ştii ce mă enervează la culme? Îţi 
dau un interval de timp în care vor veni, dar degeaba. 

— Ai atâta dreptate, o aprobă Alvirah. Oricum, din moment ce 
n-am putut să dau de ea și știi că e aproape imposibil să obţii o 
programare ca să ţi se repare ceva, darămite să reprogramezi, 
m-am hotărât să vin aici să aflu când termină. Dacă durează la 
ea, mă întâlnesc eu cu depanatorul. Mă gândesc că, ţinând cont 
că încep cursurile săptămâna viitoare, a ales pachetul complet 
de înfrumusețare. 

Recepționista zâmbi și încuviinţă. 

— Da, așa e. Manichiură, pedichiură, tuns, vopsit, șuvițe și 
uscat. Va sta aici cel puţin trei ore. 

— Așa-i Lillian a mea, zise Alvirah, zâmbind larg. Întotdeauna 
arată perfect. De cât timp vine aici? 

— O, Doamne. Recepţionista se încruntă încercând să-și 
aducă aminte. Era deja clientă fidelă când am început eu să 
lucrez aici, și au trecut aproape douăzeci de ani de atunci. 

La unsprezece și un sfert, Alvirah se întoarse la recepţie. 

— Încep să mă îngrijorez puţin, mărturisi ea. Lillian e 
punctuală de obicei? 

— Îţi poţi seta ceasul după ea. N-a uitat niciodată o 
programare, dar poate că s-a ivit ceva important. Dacă nu 
primesc nici o veste de la ea în următoarele douăzeci de minute, 
cred că va trebui să-i anulez și restul programărilor. 


— Poate că așa ar trebui să faci, spuse Alvirah. Poate chiar s-a 
întâmplat ceva important. 

— Sper doar să nu fi fost vreo problemă gravă, vreun deces în 
familie. Recepţionista ofta. Domnișoara Stewart e o persoană 
atât de drăguță... 

— Sper și eu să nu fi fost nici un deces în familie, încuviinţă 
Alvirah încet. „Sau chiar al ei”, se gândi ea sinistru. 


62 

După apelul de la Greg, Mariah se așeză pe marginea patului 
din apartamentul ei și încercă să-și limpezească sentimentele. 
Se simţi ușurată când își dădu seama că era de acord cu el. 
Indiferent cât de groaznic i se părea că Richard încercase să 
cumpere pergamentul, pur și simplu nu putea să creadă că era 
un ucigaș. 

Oare Greg avea dreptate când spunea că simţise o atracţie 
între ea și Richard? În ultimii șase ani, de când Richard mersese 
în acea primă expediţie arheologică cu tatăl ei, venise la ei 
acasă cel puţin o dată pe lună. 

„Oare el să fi fost adevăratul motiv pentru care mă duceam la 
cinele lor?” se întrebă. „Nu vreau să mă gândesc la asta”, hotări 
ea. Privi fotografia cu mama și tatăl ei, de pe măsuta de toaletă. 
„M-am simţit atât de trădată când am văzut imaginile acelea cu 
tata și cu Lillian... Același sentiment de trădare îl simt și acum 
din partea lui Richard.” 

Își aminti o seară, cu trei ani în urmă, când se dusese la 
înmormântarea soțului unei prietene apropiate. Acesta fusese 
ucis într-un accident de mașină de un șofer beat care gonea pe 
contrasens, pe Long Island Expressway. Prietena ei, Joan, stătea 
tăcută lângă sicriu. Când Mariah vorbise cu ea, aceasta reușise 
doar să îngâne: „Mă doare atât de tare... Mă doare atât de 
tare...” 

„Așa m-am simţit eu când am aflat despre tata și Lillian”, se 
gândi Mariah. „Așa mă simt acum din cauza lui Richard. Am 
rămas fără lacrimi. Mă doare atât de tare... Oare Greg are 
dreptate când spune că se poate ca Charles Michaelson să fi 
fost unul dintre ofertanţii pentru pergament? Și asta ar fi logic. A 
făcut ceva ilegal cu ani în urmă. Nu știu exact ce, doar că tata a 
fost supărat pe el. În plus, Charles era cel care o acoperea pe 
Lillian când veneau la noi...” 

Își amintea și acum: „Eu și Lillian am mers să vedem noul film 
al lui Woody Allen. Încercaţi să-l prindeţi”. Sau: „S-a deschis o 
expoziţie nouă grozavă la Met. Eu și Lillian...” 

„Pe Charles îl cred în stare de orice”, se gândi Mariah. „L-am 
văzut ieșindu-și din fire când Albert l-a contrazis în legătură cu 
ceva. Cred că nu se comporta așa cu tata sau cu Greg. Sau cu 
Richard.” 


Se ridică încet, simțind că orice mișcare necesita un efort 
grozav, apoi îşi aminti că încă nu își pornise mobilul. Îl scoase 
din poșetă și văzu că avea șapte mesaje noi de seara trecută. 
Alvirah încercase să dea de ea de trei ori încă de dimineaţă, 
ultima dată cu doar douăzeci de minute în urmă. Două din 
celelalte patru erau de la Greg. Richard o sunase din nou 
noaptea trecută și dimineață devreme. 

Fără să asculte vreunul dintre mesaje, o sună pe Alvirah, care 
îi spuse că fusese în apartamentul lui Lillian împreună cu 
menajera și că se dusese apoi la Bergdorf. 

— Am sunat la Universitatea Columbia și șeful catedrei lui 
Lillian o va da dispărută la poliţia din New York City, spuse 
Alvirah. Sunt groaznic de îngrijoraţi. Detectivii din New Jersey 
știu deja că încă nu a ajuns acasă. Mariah, sunt acasă, cu o 
ceașcă de ceai în faţă, încercând să dau de cap la toată treaba 
asta, dar cred că nu prea mai putem face mare lucru acum. 

— Și eu cred la fel, încuviinţă Mariah, dar să-ţi spun ce-a aflat 
Greg. Charles a scos la vânzare pergamentul pentru colecționari 
ilegali. Greg l-a verificat pe Charles. A auzit despre asta de la un 
prieten de-al lui, un colecţionar renumit. 

— Ei bine, acum am de unde începe, spuse Alvirah cu 
satisfacţie. Ce faci azi, Mariah? 

— Am trecut pe la birou și acum sunt la apartament. Mă întorc 
la New Jersey. 

— Vrei să luăm prânzul împreună? 

— Mersi, dar nu cred. Prefer să ajung acasă. În după-amiaza 
asta, Lloyd va primi raportul psihiatric al mamei. 

— Atunci te sun mai târziu. Fii tare, Mariah. Te iubim. 

Mai târziu, pe când urca în mașină, Mariah o sună din nou pe 
Alvirah. 

— Tocmai mi-a zis Lloyd Scott că s-ar putea să existe un 
martor care a văzut pe cineva fugind din casă imediat după ce a 
fost împușcat tata. Tipul care le jefuia casa zice că a auzit 
împușcătura și a privit pe fereastră. Pretinde că a văzut foarte 
clar chipul persoanei respective și că i-l poate descrie 
portretistului procuraturii. O, Alvirah, roagă-te, roagă-te. 

La o oră după conversație, Alvirah încă nu se mișcase din 
scaunul de la masa din salon. Privea în gol spre Central Park, 
când Willy îi întrerupse, în sfârșit, reveria. 

— Scumpo, ce se petrece în mintea aia a ta? 


— Nu știu sigur, zise Alvirah, dar cred că e timpul să-i fac o 
vizită prietenească profesorului Albert West. 


63 

Când Richard Callahan ajunse la procuratură, detectivii Simon 
Benet și Rita Rodriguez îl așteptau. După un salut scurt, îl 
escortară într-o sală de interogare de la capătul coridorului. Fără 
să menţioneze anumite detalii, Simon îi explică cu răceală că, 
din cauza unor întorsături pe care le luase cazul după declaraţia 
lui inițială, considerau că se cuvenea să-i citească drepturile. 

— Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic. Orice veţi spune poate și 
va fi folosit împotriva dumneavoastră într-o curte de judecată. 
Aveţi dreptul să consultaţi un avocat... Dacă alegeţi să vorbiţi cu 
noi, puteți opri interogatoriul în orice moment. 

— N-am nevoie de un avocat și vreau să vorbesc cu voi, spuse 
Richard Callahan ferm. De aceea am venit. Vă voi spune tot 
adevărul și o luăm de acolo. 

Detectivii îl priviră cu atenţie. Purta o cămașă de un albastru- 
deschis cu mâneci lungi, un jerseu fără mâneci, pantaloni crem 
de gabardină și mocasini de piele. Trăsăturile sale, puternice, 
atrăgătoare și dominate de ochii de un albastru intens și de 
bărbia lui fermă, îi dădeau o aparența calmă, dar energică. Părul 
lui des și grizonant fusese tuns de curând. 

Benet și Rodriguez îl verificaseră amănunţit. Treizeci și patru 
de ani. Singurul copil al unui cuplu de medici cardiologi renumiţi. 
Crescut în Park Avenue. Studiase la Saint David's School, Regis 
Academy și Georgetown University. Două doctorate de la 
Universitatea Catolică, unul în istorie biblică, celălalt în teologie. 
Se înscrisese în ordinul iezuiţilor la douăzeci și șase de ani, pe 
care îl părăsise după un an. În prezent, preda Istorie biblică și 
Filozofie la Universitatea Fordham. „Tipul ăsta a crescut în Park 
Avenue, a mers la școli private și habar n-are ce înseamnă să 
aplici pentru un împrumut școlar”, se gândi Benet. 

Enervat pe sine, dar incapabil să-și reprime sentimentul, 
Benet își continuă introspecţia referitoare la bărbatul pe care îl 
credea acum cu tărie o persoană de interes în aparenta 
dispariţie a lui Lillian Stewart. „E îmbrăcat ca un tip care tocmai 
a ieșit dintr-un club privat. Categoric, nu și-a cumpărat hainele 
alea de la un magazin de reduceri.” 

Simon Benet se gândi la soţia lui, Tina. Acesteia îi plăcea să 
citească legendele din revistele de modă. „Eleganță 
minimalistă.” „Ținută casual de sâmbătă seara.” „Dragule, ăștia 
vorbesc despre noi”, obișnuia ea să glumească. 


„Callahan duhnește a privilegii”, se gândi Benet. Când se afla 
în preajma celor ca Richard, își dădea seama că devenea pe 
moment invidios și dureros de conștient de propriul curriculum 
vitae. Cursuri la seral. Poliţist la douazeci și trei de ani. Ani de 
zile în care lucrase în ture de noapte și în vacanțe. Detectiv la 
treizeci și opt de ani, după ce fusese împușcat în timpul unui jaf. 
Trei copii grozavi, dar împrumuturi școlare, pe care avea să le 
plătească în ani și ani de zile. 

„Nu contează. Sunt un tip al naibii de norocos”, își aminti. 
Pregătit să nu se mai lase distras de alte chestiuni, începu să-l 
interogheze pe Richard. 

— Unde eraţi ieri la nouă și jumătate dimineaţa, domnule 
Callahan? întrebă Benet. Două ore mai târziu, el, Rita și Richard 
încă revizuiau fiecare detaliu pe care li-l spusese acesta din 
urmă cu privire la activităţile întreprinse. 

— După cum v-am spus, repetă Richard, sau ca să reiterez 
cele spuse, adăugă el cu o nuanţă de sarcasm, la ora nouă 
dimineaţa eram în oraș, la biroul administratorului meu, și-am 
stat toată ziua pe acolo, sunând-o constant pe Lillian. 

— Poate confirma cineva? 

— Nu prea. Pe la ora cinci am plecat în sfârșit de acolo și am 
trecut pe la ai mei. 

— Și pretindeți că nu știaţi că Lillian Stewart a coborât din 
metrou la staţia de pe Chambers Street, la scurt timp după ora 
nouă și jumătate, ieri-dimineaţă, cam pe la aceeași oră la care 
pretindeţi că stăteați în biroul administratorului dumneavoastră, 
care se întâmplă să fie în zona respectivă? 

— Nu, nu știu când sau unde a coborât Lillian din metrou ieri. 
Îi puteţi verifica celularul. Am sunat-o din jumătate în jumătate 
de oră toată ziua de ieri și i-am lăsat mesaje și pe telefonul fix 
din apartamentul ei. 

— Ce credeţi că i s-ar fi putut întâmpla? întrebă Rita, cu o 
voce preocupată și atentă, care contrasta în mod direct și 
intenţionat cu tonul ostil al lui Simon. 

— Lillian mi-a spus că avea și alte oferte pentru pergamentul 
sacru. Am crezut-o. Am încercat s-o conving că oricine ar fi vrut 
să o plătească ilegal ar fi putut fi prins într-o zi și că ea ar fi 
putut ajunge la închisoare pentru vânzare de proprietăți furate. 
l-am zis că dacă mi-l vinde mie, nu aș spune niciodată nimănui 
că l-am obţinut de la ea. 


— Și ce-aţi fi făcut cu pergamentul, domnule Callahan? 
întrebă Benet, sarcastic și neîncrezător. 

— L-aș fi returnat Vaticanului, unde îi este locul. 

— Ziceţi că aveți în jur de două milioane trei sute de mii de 
dolari în cont? De ce nu i-aţi oferit toți banii lui Lillian Stewart? 
Poate că acei trei sute de mii de dolari în plus ar fi contat. 

— Sper că înţelegeţi că am vrut să-mi rămână și mie ceva în 
cont, să am din ce trăi. Și nu ar fi contat, spuse Richard aprins. 
Încercam să o conving pe Lillian să mi-l vândă folosindu-mă de 
două argumente. În primul rând, pentru că ar fi fost atât în 
interesul ei, cât și al meu ca ea să primească banii ca donaţie, 
din moment ce codul fiscal îmi permite să donez suma 
respectivă fără penalizări. l-am spus că voi returna pergamentul 
Vaticanului și că nu trebuia să-și facă griji cum că s-ar fi efectuat 
vreo investigaţie suplimentară. Aveam să declar că persoana 
care îl avusese se temuse să recunoască acest lucru față de 
altcineva. Apoi, știam că ea și Jonathan s-au iubit foarte mult. El 
i-a încredințat pergamentul. l-am spus că-i era datoare să se 
asigure că acesta avea să ajungă în Biblioteca Vaticanului și că, 
dacă făceam cum îi ziceam, rămânea cu bani frumoși, și eu mă 
ocupam de restul. 

Richard se ridică în picioare. 

— Am răspuns la aceleași întrebări de mai bine de două ore. 
Pot pleca? 

— Da, domnule Callahan, spuse Benet, dar vă vom contacta 
cât de curând. Nu plănuiţi să plecaţi în vreo călătorie sau să 
părăsiţi zona, nu-i așa? 

— Voi fi acasă, în principiu. Aveţi adresa mea. Nu plec nicăieri, 
dacă voi, cei din New Jersey, nu consideraţi Bronxul ca fiind în 
afara zonei. 

Richard se opri, acum vădit supărat. 

— Sunt foarte îngrijorat pentru că o femeie pe care o consider 
prietenă a dispărut. Sunt absolut uluit că, evident, voi credeţi că 
am avut ceva de-a face cu dispariţia ei. Vă asigur că voi fi 
disponibil la orice oră din zi și din noapte, până săptămâna 
viitoare când încep cursurile, după care voi fi în sala de curs de 
la Universitatea Fordham, din campusul Rose Hill. La nevoie, mă 
găsiţi acolo. 

Se întoarse cu spatele și ieși din sala de interogatorii, trântind 
ușa în urma lui. 


Benet și Rodriguez se uitară unul la celălalt. 

— Ce crezi? întrebă Benet. 

— Fie spune adevărul, fie minte de îngheaţă apele, zise Rita. 
Nu cred că există o variantă de mijloc. 

— Instinctul îmi zice că e un mincinos de zile mari, declară 
Benet. Spune c-a stat în preajma acelui birou până la ora cinci, 
când a plecat la apartamentul lui mami și tati de pe Park 
Avenue. Haide, Rita, să fim serioși. 

— Crezi c-ar trebui să-l chemăm din nou mâine, să vedem 
dacă e de acord să dea un test cu poligraful? întreba Rita. La 
cum am vorbit cu el, nu m-ar surprinde dacă se înconjoară de o 
armată de avocați. 

— Să vedem ce zice Peter de un test poligraf. Nu știu sigur ce- 
o să vrea să facă. 


64 

Billy Declar fusese consternat să afle că vechiul lui prieten și 
coleg de celulă Wally Gruber fusese prins chiar în timp ce jefuia 
o casă din Riverdale. 

— Ce prost, prost, prost, bombăni pentru sine, plimbându-se 
de colo-colo prin magazinul său cu mobilier de mâna a doua, din 
sudul Manhattanului. E cel mai prost dintre toţi, pentru că se 
crede atât de deștept. La cei șaptezeci și doi de ani ai lui, după 
ce îndurase deja trei ture la zdup, Billy nu era prea încântat să 
se întoarcă acolo. 

„l-am dat bani grei pentru marfa din New Jersey”, se gândi 
Billy. „Patru zile mai târziu, scursura asta lacomă încearcă alt 
jaf. Il cunosc pe Wally. O să mă dea-n gât ca să obţină o 
pedeapsă mai ușoară. Mai bine plec la Rio cât mai repede. Poate 
chiar acum.” 

Ca de obicei, nu avusese clienţi pentru toate acele canapele, 
scaune, traverse și dulapuri vechi și uzate, amplasate în ceea ce 
se voia a fi un showroom. Ori de câte ori vreun hoţ de bijuterii 
venea la el să-i vândă marfa furată, el le oferea și o piesă de 
mobilier, ca „bonus”. 

— Alege orice articol cu care ai vrea să-ţi împodobești casa, 
obișnuia să le spună pe un ton grandios. 

La replica acestora cum că ce-ar fi putut să facă cu mobilierul 
lui, Billy se prăpădea de râs. 

Dar acum nu râdea. Bijuteriile pe care plănuia să le vândă în 
Rio erau ascunse sub podea, în camera din spate a magazinului. 
Era ora două. „O să pun semnul «Inchis» pe ușă, voi lua 
bijuteriile și mă voi duce direct la aeroport”, se gândi el. „Am 
pașaportul și o grămadă de bani gheaţă. Sunt gata de plecare. 
Și ce dacă o să rămân o vreme prin Rio? E iarnă acolo, dar nu 
mă deranjează.” 

Billy se deplasă cât putu de repede, șchiopătând și 
schimonosindu-se de la durerea cronică din glezna lui inflamată, 
urmare a saltului pe care-l făcuse de la etajul doi, pe când avea 
șaisprezece ani, ca să nu fie prins de poliţie care venise să-l 
aresteze pentru furtul unei mașini. 

Işi înhăţă din dulap valiza gata făcută, pe care o ţinea mereu 
pregătită pentru o eventuală plecare urgentă. Ingenunche, rulă 
covorașul și ridică scândurile care acopereau seiful pe care îl 
ţinea ascuns acolo. Tastă codul, deschise seiful și scoase sacul 


umflat cu bijuteriile din locuinţa familiei Scott, după care închise 
repede seiful și puse scândurile și covorașul înapoi la locul lor. 

Împingându-se apoi în picioare, se ridică, apucă valiza, își 
azvârli sacul pe umăr și stinse lumina din camera din spate. 

Tocmai când traversa showroomul, se auzi de câteva ori 
soneria de la intrare. Stomacul i se strânse. Printre barele de la 
geamul ușii văzu mai mulţi oameni afară. Unul dintre ei ţinea 
ridicat un scut. 

— Poliţia! strigă cineva. Avem mandat de percheziţie. 
Deschide imediat ușa! 

Billy puse valiza și sacul pe podea, oftând. ŞI-I imagină atât de 
clar pe Wally, cu faţa lui rotundă și cu zâmbetul fals, până la 
urechi, de parcă ar fi fost chiar în faţa lui. „Cine știe?” se întrebă 
Billy, resemnat la gândul că avea să fie încă o dată invitatul 
statului New York. „Poate c-o să ajungem din nou colegi.” 


65 

La ora trei și un sfert după-amiaza, Peter Jones primi un 
telefon de la grefiera judecătorului Kenneth. 

— Domnule, spuse tânăra pe un ton foarte respectuos, am 
vrut să vă informăm că a ajuns raportul în cazul Kathleen Lyons 
și îl puteţi ridica chiar acum dacă doriţi. 

„Imi doresc ca întregul caz Kathleen Lyons să dispară”, se 
gândi el făcând o grimasă. 

— Mulţumesc foarte mult, răspunse. Vin imediat. 

In timp ce aștepta ascensorul care avea să îl ducă la etajul 
patru, îi trecu prin minte că își începuse cariera ca grefier al unui 
judecător de la secția penală. „Judecătorul Brown prezidează în 
aceeași sală de judecată unde a prezidat judecătorul meu”, se 
gândi. „Mama știa cât de mult îmi doream postul acela. Când l- 
am obţinut, m-a lăudat de ziceai că m-au făcut președinte de 
tribunal.” 

După ce încheiase un an ca grefier, fusese în culmea fericirii 
când îl angajaseră ca procuror-adjunct. Asta se întâmpla în urmă 
cu nouăsprezece ani. De atunci lucrase în diverse 
departamente, inclusiv în cel de infracțiuni grave, înainte să fie 
numit președinte al secției districtuale, cu cinci ani în urmă. 

„Than de Glamis, than de Cawdor, și apoi rege al Scoției”, se 
gândi, venindu-i în minte una dintre replicile preferate din 
Shakespeare. „Intr-acolo credeam că mă îndrept și eu. Până 
acum.” 

Ridicând din umeri, intră în ascensor, urcă două etaje, cobori 
din lift și intră în biroul judecătorului. Ştia că judecătorul Brown 
se afla în sală, la un proces cu juraţi. O salută pe secretară, ocoli 
biroul acesteia și se îndreptă spre biroul grefierei. 

Aceasta era o tânără scundă, foarte atrăgătoare, care ar fi 
putut trece drept boboacă la facultate. 

— Bună ziua, domnule Jones, spuse ea, înmânându-i raportul 
de zece pagini. 

— Judecătorul a apucat să se uite peste el? întrebă Peter. 

— Nu sunt sigură, domnule. 

„Bun răspuns”, gândi Peter. „Nu spune niciodată ceva ce s-ar 
putea întoarce împotriva ta.” Trei minute mai târziu, ajunse 
înapoi în biroul lui și închise ușa după el. 

— Nu primesc apeluri, îi transmise secretarei. Trebuie să mă 
concentrez. 


— Bine, Peter. 

Gladys Hawkins lucra la procuratură de treizeci de ani. În 
prezenţa altor persoane, li se adresa și procurorului Sylvan 
Berger și lui Peter Jones cu „domnule”. Altminteri, când erau 
doar ei, procurorul era „Sy”, iar procurorul-adjunct Jones era 
doar „Peter”. 

Agitat, Peter Jones citi cu atenţie raportul psihiatric. Treptat, 
povara care apăsa pe umerii lui începu să devină mai ușoară. 

Doctorul scrisese că pacienta Kathleen Lyons suferea evident 
de Alzheimer în stare avansată și prezentase, de două ori în 
timpul internării, simptome ale unui comportament violent. Atât 
în stare de veghe, cât și în somn, demonstrase sentimente 
antagonice faţă de răposatul ei soț și de partenera acestuia, 
Lillian Stewart. Medicii curanţi considerau că, momentan, ca 
urmare a bolii sale mintale, era un pericol pentru sine și pentru 
ceilalţi și necesita supraveghere permanentă. Opinia lor era că 
trebuia să rămână internată pentru a fi ţinută sub observaţie, 
medicamentaţie și terapie. 

Respirând adânc, Peter se lăsă ușurat pe spate în scaun. 
„Judecătorul nu-i va da drumul”, se gândi. „Nu cu un astfel de 
raport. Bineînţeles, o să trecem prin toată fanfaronada cu Wally 
Gruber și cu portretistul. Exact cum am bănuit. Gruber știe cum 
să păcălească sistemul. Mă întreb ce chip va inventa. Nu-mi 
pasă dacă-i vorba despre Tom Cruise sau Mickey Mouse. Eo 
fundătură.” 

Peter se ridică și se întinse. „Kathleen Lyons și-a ucis soțul”, 
se gândi el hotărât. „Sunt sigur de asta. Dacă se dovedește că 
nu poate fi judecată, așa să fie. Dacă e declarată nevinovată pe 
motive de demență, așa să fie. Oricum, nu va mai ieși dintr-un 
spital de boli mintale.” 

Apăsă butonul de la interfon. 

— Preiau apeluri de acum, Gladys. 

— Ce ședință scurtă de gândire, Peter. Stai așa! Ai un apel 
chiar acum. E de la biroul lui Simon Benet. Îl preiei? 

— Fă-mi legătura. 

— Peter, tocmai m-au sunat băieţii din New York, spuse Benet 
încordat. L-au arestat pe clientul lui Gruber. L-au prins în 
magazinul lui. Un minut mai târziu și ar fi fost în drum spre 
aeroport. Au găsit bijuteriile familiei Scott. Pe toate. 


66 

Joi, la ora unu după-amiaza, Mariah ajunse la casa părinţilor ei 
și intră în bucătărie. Găsi pe masă un bilețel de la Betty. 

„Mariah, am trecut pe aici și ţi-am lăsat un platou cu carne 
rece, în caz că treci pe-acasă la prânz. Am făcut puţin curat, dar 
nu mă simt prea bine, așa că plec acum - 8:20.” 

Beculețul de la mesageria telefonului din bucătărie pâlpâia. 
Mariah apăsă butonul ca să asculte mesajele și tastă codul. 
Părinţii ei aleseseră unul ușor de reţinut, anul nașterii ei. „Cel 
mai fericit moment din viețile noastre”, îi spusese tatăl ei. 

Pe lângă faptul că încercase să o sune pe celular, Richard o 
sunase și pe telefonul fix la nouă și un sfert dimineaţa. „Mariah, 
te rog, trebuie să vorbim.” Șterse repede restul mesajului, 
nevrând să-i audă vocea. 

Așa cum îi promisese, Greg o sunase de două ori și pe 
numărul de fix. „Mariah, nu răspunzi la celular. Imi fac griji 
pentru tine. Te rog, sună-mă.” 

În cele trei apeluri primite de la Alvirah, aceasta o informase 
mai întâi că încercase să dea de Lillian și apoi se întreba de ce 
Mariah nu o suna înapoi. 

Mariah își pregăti un sendviș cu carne de curcan și brânză de 
pe platoul pe care i-l lăsase Betty. Scoase din frigider o sticlă cu 
apă rece și se duse în biroul tatălui ei. „Era sendvișul preferat al 
tatei”, își aminti, dându-și brusc seama că, indiferent ce făcea 
sau unde se ducea, îi simțea mereu prezența. 

Mâncă sendvișul și își simţi pleoapele greoaie. „Ei bine, m-am 
trezit devreme și nu pot să zic c-am dormit prea mult în ultima 
vreme”, se gândi. Se lăsă pe spate în scaun și închise ochii. „Nu 
mă pot concentra la nimic până nu mă sună Lloyd în legătură cu 
raportul. Mi-ar prinde bine să aţipesc puţin.” 

La trei și jumătate a fost trezită dintr-un somn surprinzător de 
adânc de soneria telefonului de pe biroul tatălui ei. Era Lloyd. 

— Mariah, începu el, sună aproape ca un clișeu, dar adevărul 
este că am o veste bună și una proastă. Să-ţi dau mai întâi 
vestea bună, deoarece cred că o va îndulci puţin pe cealaltă. 

Temându-se de ceea ce urma să audă, strânse tare telefonul, 
în timp ce Lloyd îi explică întorsătura pe care o luase cazul din 
pricina lui Wally Gruber. 


— Adică tipul ăsta spune că a văzut pe cineva fugind din casă 
chiar după ce a fost împușcat tata? Doamne, Lloyd! Ce 
înseamnă asta pentru mama? 

— Mariah, tocmai am vorbit a doua oară pe ziua de azi cu 
Peter Jones. Mi-a spus că poliţia din New York l-a arestat pe 
clientul lui Wally Gruber și a recuperat toate bijuteriile Lisei. 
Bineînţeles, eu și Lisa respirăm ușuraţi, dar și mai important 
este că-i oferă oarecum credibilitate tipului ăstuia, Gruber. 

— A văzut-o bine pe persoana respectivă? E vorba despre un 
bărbat sau despre o femeie? 

— Momentan, nu ne dă amănunte specifice. Încearcă să 
încheie o înțelegere ca să obţină sentințe reduse pentru jafuri. 
Jones a fost de acord să-l aducă din închisoarea din New York la 
procuratură, mâine-dimineaţță, ca să-i descrie portretistului 
persoana văzută. Să sperăm că reușesc să facă un portret-robot 
bun, care o va ajuta pe Kathleen. 

— Adică ar putea dovedi că nu mama l-a ucis pe tata? 

Mariah și-o aminti pe mama ei la tribunal, în uniforma pentru 
deținuți. 

— Mariah, o atenţionă Lloyd, nu știm unde vor duce toate 
astea, așa că nu-ţi face speranţe prea mari. Dar, bineînţeles, 
dacă portretul-robot se dovedește a fi al cuiva pe care-l 
recunoașteţi, tu și detectivii, ar fi o dovadă destul de bună că 
mama ta nu a avut nimic de-a face cu moartea tatălui tău. Nu 
uita însă că prietenii lui cei mai apropiaţi au jurat că n-au văzut 
niciodată pergamentul. Dacă spun adevărul, e posibil ca 
Jonathan să se fi consultat cu alți experţi în domeniu și nici 
măcar să nu știm despre cine-i vorba. Și mai există posibilitatea 
ca Gruber să spună adevărul despre bijuterii, dar să fi inventat 
restul. 

— Lloyd, mai e ceva ce nu știi. Greg mi-a spus că a primit un 
pont cum că Charles Michaelson a scos la vânzare pergamentul. 
A aflat asta de la un colecţionar din domeniu. Asta-i tot ce știu. 

Urmă o clipă de tăcere la celălalt capăt al firului, după care 
Lloyd spuse încet: 

— Dacă se dovedește a fi adevărat, atunci Michaelson e 
vinovat cel puțin de posesie de bunuri furate. 

Ușurarea pe care o simţi Mariah gândindu-se la posibilitatea 
unui portret-robot al cuiva pe care aveau să-l recunoască a fost 


înlocuită de gândul înspăimântător că Lloyd îi spusese că avea și 
vești proaste. 

— Lloyd, ai spus că ai și vești proaste. Ce anume? întrebă ea. 

— Mariah, raportul psihiatric recomandă ca mama ta să 
rămână internată pentru supraveghere și terapie suplimentară. 

— Nu! 

— Mariah, raportul menţionează că mama ta a dat dovadă de 
mai multe ori de un comportament agresiv. „Supraveghere 
suplimentară” poate însemna minimum încă o săptămână sau 
două. Am avut și alți clienţi cu probleme psihiatrice care au fost 
internaţi acolo. Au fost tratați bine și erau în siguranţă. Raportul 
afirmă că nu numai că are nevoie de îngrijire non-stop, ci și de 
măsuri de securitate adiţionale. Ar trebui să te ocupi de toate 
aceste aranjamente înainte ca judecătorul să o elibereze. Am 
fost deja de acord să amânăm audierea de mâine. 

— Lloyd, de cele mai multe ori, când pare agresivă, e din 
cauză că e înspăimântată. Vreau să o văd. Mariah știa că ridica 
tonul. De unde să fiu sigură că o tratează bine? 

— Te poţi convinge singură. l-am spus lui Peter Jones că 
pretind să ai dreptul să o vizitezi. Nu s-a opus. Mi-a promis că va 
obține un ordin de la judecător până la sfârșitul zilei. Il vor 
trimite prin fax la spital. Orele de vizită sunt de la șase la opt 
seara. 

— Când vom vedea portretul-robot făcut de Gruber? 

— Jones mi-a promis că pot merge la biroul lui după ce e gata, 
să mă uit peste el. A zis că-mi va da o copie. Ți-o aduc acasă. 

Mariah trebui să se mulţumească doar cu atât. O sună pe 
Alvirah, îi spuse despre conversaţia cu Lloyd, și apoi, incapabilă 
să se gândească măcar să muncească, urcă în dormitorul tatălui 
ei. Privi cu tristețe patul frumos cu baldachin. „Au cumpărat 
casa și mobila când mama era însărcinată cu mine”, se gândi. 
„Mi-au spus că, atunci când m-am născut, s-au temut așa de 
tare că nu voi mai respira, încât m-au ţinut într-un pătuţ chiar 
lângă patul lor, în primele șase luni.” 

Până acum patru ani, părinţii ei stătuseră în aceeași cameră. 
După aceea, din cauza rătăcirilor nocturne ale mamei ei, 
trebuiseră să amenajeze două dormitoare separate, sigure, 
pentru ea și îngrijitoarele ei. 

„Când se întoarce mama acasă, sunt sigură că Delia îmi va 
ține locul în timpul săptămânii, până reușesc să găsesc o altă 


îngrijitoare. Dumnezeu știe pe unde a dispărut Rory, dar un 
lucru e sigur: renunţ la apartamentul din New York și mă mut 
înapoi aici. Așa c-aș putea foarte bine să mă instalez deja în 
camera asta. Trebuie să-mi ocup timpul cu ceva. Mă va ajuta să 
nu-mi pierd minţile.” 

Se simţi ușurată că se ocupase deja de hainele tatălui ei. 
Trecu în grabă de la un dormitor la altul, cărând hainele luate de 
pe umerașele din dulapul ei și mutându-le în dulapul mare din 
camera tatălui ei. Apoi, scoase sertarele din șifonierul ei și, fără 
să observe măcar cât de grele erau, traversă holul cu ele și le 
goli în șifonierul de mahon al tatălui ei. 

La cinci fără cinci termină. Tatăl ei păstrase măsuța de toaletă 
a mamei în cameră. În fazele timpurii ale demenţei, Kathleen 
fusese îngrozită de oglinda de pe măsuţă. Uneori, când își vedea 
propria reflexie în ea, se temea că intrase cineva în casă. 

Cosmeticele, pieptenele și peria lui Mariah erau acum frumos 
aranjate pe tăblia de sticlă a măsuţei de toaletă. „O să schimb 
cuvertura de pe pat și-o să pun perdele noi la baldachin și alte 
draperii”, hotărî ea. „Și cred că, într-un final, îmi voi renova și 
vechea cameră, cu pereţii ăia roșii și cuvertura cu flori roșii și 
albe.” Își aminti de versetul acela din Biblie care începea astfel: 
„Când eram copil, vorbeam ca un copil”, și se termina în felul 
următor: „Când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale 
copilului”. 

Dându-și seama cât era ceasul, începu să se îngrijoreze. De 
ce nu o mai sunase Lloyd? Doar judecătorul nu avea să-i 
interzică să-și viziteze mama. „Nu se poate așa ceva”, se gândi. 
„Pur și simplu, nu se poate.” 

Zece minute mai târziu, sună într-adevăr telefonul, și era 
Lloyd. 

— Tocmai mi-au trimis prin fax ordinul judecătoresc. 
Permisiune acordată. Cum ţi-am spus mai devreme, programul 
de vizită e de la șase la opt. 

— Voi fi acolo la șase, spuse Mariah. Mulţumesc, Lloyd. 

Își auzi celularul sunând în birou. Cobori în grabă scările și se 
uită la apelant. Era Richard. Cu mânie și tristeţe, hotări să nu 
răspundă. 


67 

— Ce binecuvântare că Albert West locuiește la doar câteva 
străzi de noi și nu mai trebuie să ne deranjăm să luăm mașina, 
comentă Alvirah, în timp ce ea și Willy ieșiră din bloc, merseră 
până la colțul străzii și virară pe Seventh Avenue. 

Se întâlneau cu Albert la ora cinci, la un ceai, într-un local de 
pe Seventh Avenue, lângă 57th Street. 

Sperase, cu sufletul la gură, că Albert avea să fie acasă și să 
fie de acord să se întâlnească numaidecât cu ei, și fusese plăcut 
surprinsă în ambele sensuri. 

— Willy, cu excepţia cazului în care e un actor foarte bun, mi 
s-a părut că Albert chiar voia să vină, comentă ea. 

Gâfâind puţin în timp ce se chinuia să ţină pasul cu mersul 
rapid al lui Alvirah, Willy se întrebă cum de întâlnirile acestea 
urgente păreau să se ivească taman în timpul unui meci al 
echipei Yankees. Deși Alvirah insistase că nu o deranja să se 
întâlnească singură cu el, într-un loc public, Willy nu avea de 
gând să riște. 

— Vin cu tine. Am încheiat discuția. 

— Crezi că tipul ăla pipernicit mă va răpi dintr-o cafenea? 
glumise Alvirah. 

— Să nu fii chiar atât de sigură că n-ar putea. Dacă e băgat în 
chestia asta și crede că i-am luat urma, s-ar putea oferi să te 
conducă acasă, dar fără să mai ajungi acolo. 

Pe când traversară strada, îl văzură pe Albert intrând în local. 
Era deja așezat la o masă când intrară și le făcu semn cu mâna. 

Imediat ce se așezară și ei, veni o chelneriţă să le ia 
comanda. Se hotărâseră toți trei să bea caffe latte. Alvirah citi 
dezamăgirea de pe chipul tinerei, care sperase evident că aveau 
să comande ceva de mâncare, ca să le umfle nota de plată și 
să-i aducă ei un bacșiș mai gras. 

O surprinse faptul că, după ce chelneriţa se îndepărtă, Albert 
le spuse pe un ton agitat și tăios, în același timp: 

— Alvirah, îţi cunosc reputaţia de detectiv al naibii de bun. 
Sunt sigur că nu m-ai sunat să stăm la taclale în timp ce bem o 
cafea. Ai aflat ceva? 

— Am auzit un zvon. Nu-ţi spun de unde l-am auzit. Din câte 
am înţeles, tu și Charles mergeaţi împreună la cinele pe care le 
dădea Jonathan, în ultimul an și jumătate de când Lillian n-a mai 
fost bine primită în casa lui. 


— Da, așa e. Înainte de asta, Charles mergea cu Lillian, și eu, 
singur. 

— Albert, zvonul pe care l-am auzit eu e că Charles a scos la 
vânzare pergamentul. Crezi că e posibil să fie așa? 

Și ea, și Willy citira pe faţa lui Albert reticenţa lui de a 
răspunde. 

In cele din urmă, spuse: 

— Nu numai că bănuiesc asta, dar le-am spus-o ieri și 
detectivilor din New Jersey. L-am considerat mereu pe Charles 
un prieten bun, așa că m-a durut foarte tare să vorbesc astfel 
despre el. 

Alvirah se lăsă pe spate, în timp ce chelnerița puse paharele 
în fața lor. 

— Albert, ce le-ai spus detectivilor? 

— Exact ce vă voi spune și vouă acum. Am auzit zvonul de la 
Desmond Rogers, un colecţionar înstărit, pe care Charles l-a 
înșelat cu câţiva ani în urmă. Nu mi-a zis de unde știa și nici eu 
nu l-am întrebat. 

Albert sorbi din caffe latte și, știind că urma să fie interogat 
de Alvirah, îi repetă acesteia și lui Willy ce le spusese 
detectivilor despre frauda în care fuseseră implicaţi Charles și 
Desmond. i 

— Albert, este foarte important. Incerci, te rog, să-l suni pe 
Desmond chiar acum și să-l întrebi de unde are informaţiile 
respective? 

Albert se încruntă. 

— Sincer să fiu, Desmond Rogers plătește surse confidenţiale 
din lumea antichităţilor ca să-l anunţe despre articolele care 
sunt scoase pe piaţă. Sunt sigur că n-ar cumpăra niciodată ceva 
care să nu aibă o provenienţă impecabilă - motiv pentru care nu 
ar fi licitat niciodată pentru pergament. 

Alvirah îi răspunse: 

— Albert, nu sugerez că Rogers ar fi făcut ceva greșit, dar ne- 
ai spus că a pierdut o grămadă de bani din cauza lui Charles. 
Poate că s-a bucurat să dea mai departe o astfel de informație. 
Însă dacă el sau una dintre sursele lui chiar au dovezi solide în 
acest sens, trebuie să înţelegi că, probabil, are legătură cu 
moartea lui Jonathan. E important să înțeleagă pe deplin că s-ar 
putea ca uciderea lui Jonathan și dispariția a două femei 
apropiate lui să aibă legătură cu pergamentul acela. 


Albert clătină din cap. 

— Și crezi că nu m-am gândit la toate astea? întrebă el obosit, 
scoțându-și celularul. Am încredere absolută în integritatea lui 
Desmond. Nu s-ar atinge niciodată de pergamentul acela sau de 
alt bun furat, dar te asigur că nu și-ar trăda niciodată sursele. 
Dacă ar face-o, zvonul s-ar răspândi și nu le-ar mai putea folosi 
vreodată. Acum, dacă îmi permiteţi, o să ies să-l sun. Mă întorc 
imediat. 

Lipsi mai bine de zece minute. Când se întoarse, era roșu la 
față de mânie. 

— N-am crezut că Desmond Rogers mi-ar putea face una ca 
asta. M-am simţit ca naiba încă de când le-am spus detectivilor 
ce mi-a zis despre Charles. Și acum aflu că Desmond nu a primit 
informaţia de la o sursă demnă de încredere. Când l-am 
întrebat, la început s-a fofilat, după care a recunoscut că primise 
un apel anonim. Nici măcar nu și-a dat seama dacă era bărbat 
sau femeie. Avea o voce răgușită și joasă. Apelantul a spus că 
Charles accepta oferte pentru pergament și că, dacă Desmond 
era interesat, ar trebui să-l sune. 

— M-am gândit eu, zise Alvirah cu satisfacţie în voce. Ce i-a 
spus Desmond? 

— Nu pot să repet în faţa unei doamne ce pretinde că i-a 
spus. După care a închis. 

Observându-l atent pe Albert, Alvirah îi văzu venele de pe 
frunte umflându-i-se tot mai tare. 

— Mâine-dimineaţă la prima oră îi sun pe detectivi, spuse el 
furios, lovind masa cu palma. Ar trebui să știe asta. Și trebuie să 
mă hotărăsc dacă să-i mărturisesc sau nu lui Charles ce-am 
spus despre el. 

Își terminară consumaţia și plecară din local. Pe drum spre 
casă, Alvirah a fost neobișnuit de tăcută. Willy știa că rotițele 
din capul ei se învârteau rapid. 

— Ce-ai dedus din toate astea, draga mea? 

— Willy, asta nu înseamnă că Charles e nevinovat. Și nu 
înseamnă nici că Albert a spus adevărul. În pofida presupusei 
sale reticenţe, instinctul îmi spune că nu i-a fost deloc greu să 
transmită mai departe procuraturii zvonul ăla șubred pe care l-a 
auzit. Nu uita, și el e pe radarul lor. 

— Deci nu crezi că ne-am pierdut timpul cu el? întreba Willy. 


— Chiar deloc, Willy, spuse Alvirah, în timp ce acesta o luă de 
braț ca să traverseze strada. Chiar deloc. 


68 

Wally Gruber și Joshua Schultz stăteau față în față, separați 
de o masă de lemn veche, în sala de conferinţe pentru avocaţi și 
clienţi. 

— Pari agitat, Josh, spuse Wally. Eu sunt în Rikers Island, nu 
tu. 

— Tu ar trebui să fii agitat, se răsti Schultz. Nu există vreun 
individ în gaura asta de șobolani care să nu-i urască pe 
turnători. Billy Declar deja dă sfoară-n ţară că l-ai dat în gât. Ai 
avut motive, ce-i drept, dar ai face bine să-ţi păzești spatele. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta, spuse Wally 
expeditiv. Ştii, Josh, abia aştept să mergem la New Jersey 
mâine. Cică va fi o zi frumoasă, și mi-ar prinde bine o gură de 
aer proaspăt. 

— Nu mergi la plimbare, Wally. Ești târât acolo în cătușe și 
lacăte. Nu e o excursie. Indiferent de rezultate, tot vei fi închis. 
Bine, ai fost sincer cu bijuteriile, dar dacă minţi în legătură cu 
persoana pe care pretinzi că ai văzut-o și nu iese nimic din 
portretul ăla robot, cine știe? S-ar putea să-ţi ceară să faci un 
test poligraf ca să te verifice. Dacă refuzi, sau dacă îl faci și-l 
pici, vor crede că te-ai jucat cu ei într-un caz de omucidere. In 
situaţia asta, să te consideri norocos dacă faptul că au recuperat 
bijuteriile te scutește de vreo șase luni din sentinţă. 

— Ştii ce, Josh, spuse Wally oftând, în timp ce-i făcu semn 
gardianului de lângă ușă că era gata să se întoarcă în celula lui, 
ești un pesimist înnăscut. Am văzut pe cineva în noaptea aia. |i 
văd și acum chipul la fel de clar cum îl văd pe al tău. Și, apropo, 
persoana respectivă arăta mai bine ca tine. Oricum, dacă nimeni 
nu recunoaște portretul robot, atunci cel care l-a împușcat 
probabil că a fost angajat ca să scape de Lyons, corect? 

Gardianul intrase, așa că Wally se ridică. 

— Josh, să-ţi mai spun ceva. N-am nici o problemă dacă mi se 
va cere să fac testul cu detectorul de minciuni. Tensiunea mea 
arterială nu va crește și inima nu-mi va bate mai repede. 
Graficul ăla, cu toate liniile lui, va fi la fel de neted ca fundulețul 
unui bebeluș. 

_ Joshua Schultz își privi clientul cu o admiraţie ranchiunoasă. 
Incă nehotărât dacă Gruber îi trăgea pe sfoară sau nu, spuse: 
— Ne vedem mâine-dimineaţă la procuratură, Wally. 


— De-abia aştept, Josh. Deja mi-e dor de tine, dar să nu intri 
acolo cu faţa asta lungă, de parcă nu crezi nici un cuvânt din ce 
spun. Dacă o faci, data viitoare când intru în bucluc, îmi caut alt 
avocat. 

„Vorbește serios”, se gândi Schultz privindu-și clientul în timp 
ce se îndepărta, escortat, spre celula lui. Ridică din umeri. 
„Poate că ar trebui să văd partea bună a lucrurilor”, hotărî el. 
„Spre deosebire de mulți alţi clienţi ai mei, Wally îmi achită tot 
timpul factura.” 


69 

Joi seara, la ora șase, Mariah ieși din ascensor la etajul la care 
se afla secția de psihiatrie a spitalului Bergen Park Medical 
Center. Un gardian stătea la biroul de la capătul coridorului. Se 
duse spre el, conștientă de sunetul pe care îl scoteau tocurile ei 
pe podeaua lustruită. 

Acesta își ridică privirea, cu o expresie nici plăcută, nici ostilă. 
Ea își spuse numele, așa cum făcuse și cu recepționista din hol, 
și îi arătă permisul pe care îl primise. Apoi, tot mai îngrijorată, îl 
privi dând un telefon. „Numai să nu-mi spună în ultima clipă că, 
din cine știe ce motive, nu pot s-o văd pe mama”, se gândi 
agitată. „Numai să nu fie așa.” 

Gardianul puse receptorul la loc. 

— Va veni imediat o asistentă să vă conducă în salonul mamei 
dumneavoastră, spuse el, în vocea lui sesizându-se o urmă de 
milă. 

„Oare chiar arăt la fel de tristă pe cât mă simt?” se întrebă 
Mariah. După ce o sunase Lloyd, ca să-i confirme că își putea 
vizita mama, își dăduse seama că avea timp să facă duș și să se 
schimbe. După ce cărase sertarele și hainele din dulapul ei, 
dintr-o cameră în alta, se simţise încălzită și șifonată. 

Acum, purta un sacou roșu și pantaloni albi. Işi răsucise părul 
lung în sus și-l prinsese cu o clamă. Amintindu-și că, în trecut, 
mama ei nu pleca niciodată din casă fără să se machieze, se 
dusese la măsuţa de toaletă și luase rimelul și fardul de ochi. 
„Poate că-i va face plăcere mamei să vadă că m-am aranjat 
pentru ea”, se gândise. „E genul de lucru pe care s-ar putea să-l 
observe.” Stătuse pe gânduri un minut, după care deschisese 
micul seif de perete din dulap și scosese șiragul de perle pe care 
i-l dăruise tatăl ei cu doi ani în urmă, de ziua ei. 

— Mama ta crede în vechea superstiție potrivit căreia perlele 
ar fi lacrimi, îi spusese el, zâmbind. Mamei mele i-au plăcut 
întotdeauna. 

„Mulţumesc, tată”, se gândise Mariah, prinzându-le în jurul 
gâtului. 

Se bucura că își făcuse timp să se schimbe, deoarece Greg o 
sunase pe drum spre spital. Insistase să se întâlnească acasă la 
ea la opt și jumătate. 


— Te scot în oraș, îi spusese el protector. Știu cum ai mâncat 
în ultima vreme, sau mai bine spus, cum nu ai mâncat. N-o să te 
las să ajungi o umbră. 

— Sper să-mi revină pofta de mâncare până mâine seară, îi 
spusese ea, în timp ce parca. Am o bănuială că, până atunci, 
Charles Michaelson va fi deja arestat. 

Apoi, înainte ca el să mai spună ceva, adăugă: 

— Greg, nu mai pot vorbi. Sunt la spital. Ne vedem mai târziu. 

In timp ce aștepta, își aminti că Lloyd Scott îi ceruse să nu 
discute cu nimeni despre potenţialul lor martor. „Ei bine, n-am 
spus prea multe”, se gândi în timp ce ușa din spatele biroului 
gardianului se deschise. O femeie de origine asiatică, scundă, în 
haină și pantaloni albi, cu o legitimaţie la gât, îi zâmbi și spuse: 

— Domnișoară Lyons, sunt asistenta Emily Lee. Vă voi 
conduce la mama dumneavoastră. 

Înghiţind un nod din gât și simțind o usturime bruscă în ochi, 
Mariah o urmă, trecând de câteva uși închise. La ultima, 
asistenta se opri, bătu ușor, apoi o deschise. 

In timp ce o urmă în cameră, Mariah nu știa sigur ce se 
așteptase să vadă, dar, cu siguranţă, nu silueta aceea mică, în 
haine de spital, stând la fereastră, în semiîntuneric. 

— Nu vrea lumina mai puternică de atât, șopti asistenta. Apoi, 
pe un ton vesel, spuse: Kathleen, a venit Mariah să te vadă. 

Nu primi nici un răspuns. 

— | s-au administrat medicamente? întrebă Mariah furioasă. 

— | s-a administrat un sedativ foarte ușor, care o ajută să se 
calmeze când e furioasă sau înspăimântată. 

În timp ce Mariah se îndreptă spre ea, Kathleen Lyons își 
întoarse încet capul. Asistenta dădu luminile mai tare, așa că 
Mariah era mult mai vizibilă acum, dar în continuare nici un 
semn de recunoaștere nu se citi pe chipul lui Kathleen. 

Mariah îngenunche și o luă de mâini. 

— Mamă! Kathleen! Sunt eu. 

Privi expresia confuză de pe chipul mamei ei. 

— Ce drăguță ești, spuse Kathleen. Și eu eram drăguță. Apoi 
închise ochii și se lăsă pe spate. Nu-i mai deschise și nu mai 
rosti nici un cuvânt. 

Mariah se așeză pe podea, punându-și braţele în jurul 
picioarelor mamei ei, lacrimi prelingându-se încet pe obraji. La 


opt fără zece, se auzi o voce prin interfon care le cerea 
vizitatorilor să părăsească spitalul. 

Atunci se ridică, o sărută încet pe mama ei pe obraz și o 
îmbrăţișa. Îi aranjă părul cărunt, cândva de o nuanţă blond-aurie 
uimitoare. 

— Mă întorc mâine, îi șopti. Și poate că până atunci reușim să 
dovedim că ești nevinovată. Nu prea mai pot să fac altceva 
pentru tine în afară de asta. 

Se opri la biroul asistentelor, ca să vorbească cu Emily Lee. 

— Raportul înaintat judecătorului spunea că mama a fost 
mânioasă și agresivă, spuse ea acuzator. Eu, cu siguranţă, n-am 
văzut dovezi ale unui astfel de comportament. 

— Se va întâmpla din nou, spuse Lee calmă. Orice o poate 
stârni. Dar au fost mai multe momente când credea că e acasă, 
cu dumneavoastră și cu tatăl dumneavoastră. Era atât de vioaie 
și de fericită atunci... Înainte să se declanșeze boala aceasta, 
îmi imaginez că a dus o viaţă destul de frumoasă. Credeţi-mă, e 
un motiv foarte bun ca să fim recunoscători. 

— Presupun că da. Mulţumesc. Incercând să zâmbească, 
Mariah se răsuci și părăsi zona securizată, trecu de gardian și 
așteptă ascensorul. Câteva minute mai târziu, era în mașină, 
îndreptându-se spre casă. Era sigură că Greg avea să fie deja 
acolo, așteptând-o. 

Mai știa și că, indiferent de ceea ce avea să se întâmple 
atunci când Wally Gruber va ajuta la realizarea acelui portretul- 
robot, trebuia să ia câteva decizii dureroase în legătură cu 
viitorul ei. 


70 

După interogatoriu, joi dimineaţa, Richard se dusese direct 
acasă, la apartamentul lui din Bronx, și încercase să se 
concentreze pe finalizarea planurilor de lecţii pe care le 
pregătea pentru cursurile din semestrul din toamnă. 

Fusese o după-amiază lipsită de succes. Nu reuși să facă 
nimic. În cele din urmă, la patru și jumătate, o sună pe Alvirah. 
Aceasta îl întâmpină neobișnuit de rece. 

— Salut, Richard. Cu ce te pot ajuta? 

— Uite ce-i, Alvirah, spuse el pătimaș, am fost făcut cu ou și 
cu oţet la procuratură azi pentru că, din câte am înţeles, ai auzit 
un mesaj pe care mi l-a lăsat Lillian pe celular seara trecută. |i 
voi spune ce le-am zis și lor. Poţi să mă crezi sau nu, dar măcar 
spune-mi cum se simt Mariah și Kathleen. Mariah nu vorbește cu 
mine și sunt teribil de îngrijorat pentru ea. 

Cu o voce aprinsă, repetă cuvânt cu cuvânt ce le spusese și 
procurorilor. 

Tonul lui Alvirah se îmblânzi puţin. 

— Richard, pari sincer, dar cred că ascunzi motivul pentru 
care ai încercat să ajungi la o înțelegere cu Lillian pentru 
pergamentul ăla. Pe de altă parte, încep să am propriile bănuieli 
în legătură cu altcineva, dar nu sunt gata să vorbesc despre 
asta, pentru că s-ar putea să mă înșel. Din câte-mi spune 
Mariah, sunt șanse mari ca mâine să se termine totul. Nu-ţi pot 
spune mai multe acum. 

— Sper sincer să ai dreptate, spuse Richard cu patos. Ai 
văzut-o pe Mariah? Ai vorbit cu ea? Cum se simte? 

— Am vorbit de câteva ori azi. Tocmai a obţinut permisiunea 
judecătorului să o viziteze pe mama ei în seara asta. Alvirah 
ezită. Richard... 

Apoi se opri. 

— Ce e, Alvirah? 

— Nu contează. Pot să te întreb în altă zi despre asta. La 
revedere. 

„Ce-a fost asta?” se întrebă Richard, împingând scaunul de la 
birou și ridicându-se. „Mă duc să mă plimb prin campus”, se 
hotărî. „Poate reușesc să-mi limpezesc gândurile.” 

Însă nici măcar o plimbare lungă pe aleile umbrite dintre 
clădirile gotice frumoase de pe Rose Hill nu avu efectul obișnuit 
de a-l ajuta să gândească cu calm. La șase fără trei minute, era 


înapoi în apartamentul lui, cu o pungă de hârtie de la 
restaurantul din zonă sub braţ. Porni televizorul și își despacheta 
sendvișul care urma să fie cina lui. 

Cuvintele cu care începu emisiunea de știri de la ora șase de 
pe CBS îl luară prin surprindere: „Ştire-bombă în cazul uciderii 
lui Jonathan Lyons. Posibil ca un martor ocular să fi văzut chipul 
criminalului. Acum, urmează publicitate”. 

Sărind în picioare, Richard așteptă nerăbdător să se termine 
reclamele. 

Cei doi prezentatori, Chris Wragge și Dana Tyler, reveniră pe 
ecran. 

— Un purtător de cuvânt al procuraturii din districtul Bergen a 
confirmat că bijuteriile furate în timpul jafului de la reședința 
aflată alături de casa răposatului profesor Jonathan Lyons au 
fost recuperate, începu Wragge. Acesta nici nu confirmă, nici nu 
neagă faptul că Wally Gruber, un infractor condamnat, arestat 
pentru jaf, pretinde că, în timp ce se afla în casa de alături, a 
văzut pe cineva fugind din reședința familiei Lyons imediat după 
ce a fost împușcat profesorul Lyons. Acesta mai susţine și că 
poate descrie foarte amănunțit persoana respectivă. Sursele 
noastre spun că Gruber, care se află acum pe Rikers Island, 
după ce a fost arestat pentru tentativă de furt în New York, va fi 
transportat la New Jersey mâine-dimineaţă. Va fi dus la 
Procuratura din Hackensack pentru a-i descrie portretistului de 
acolo chipul persoanei pe care susţine că a văzut-o luni noaptea, 
cu aproape două săptămâni în urmă. 

— Imaginează-ţi cum ar fi dacă ar spune adevărul și ar sfârși 
prin a schiţa un portret-robot pe care l-ar recunoaște cineva, 
completă Dana Tyler. Toate acestea ar putea duce la retragerea 
acuzațiilor împotriva lui Kathleen Lyons. 

În timp ce ea vorbea, dădură din nou înregistrarea cu punerea 
sub acuzare a lui Kathleen, din sala de judecată, cea în care 
Kathleen stătea în fața judecătorului, în salopetă portocalie. 

„Deci la asta se referea Alvirah când a spus că până mâine e 
posibil să se termine totul”, se gândi Richard. „Kathleen ar 
putea fi eliberată.” Începu să schimbe frenetic canalele. Toate 
difuzau aceeași știre. 

La șase și jumătate apucă cheile de la mașină și ieși în goană 
din apartament. 


71 

La ora șase, Alvirah și Willy ascultau aceleași știri difuzate de 
CBS. Willy observă că expresia, de obicei, veselă a lui Alvirah se 
transforma într-o încruntătură îngrijorată. După ce vorbise cu 
Mariah mai devreme, Alvirah îi povestise soțului ei că se putea 
ca escrocul care furase bijuteriile să fi văzut pe cineva plecând 
din casa lui Jonathan după ce acesta fusese împușcat. 

— Dragă, parcă mi-ai zis că e secret, spuse Willy. Atunci cum 
se face că a apărut la știri? 

— E greu să ţii secrete astfel de lucruri, spuse Alvirah, oftând. 
Întotdeauna cineva anunţă presa. Își dădu după urechea 
dreaptă o șuviță de păr răzleaţă. Doamne, îţi mulțumesc că Dale 
se întoarce săptămâna viitoare din Londra, spuse. Altminteri, o 
să am rădăcini atât de albe, că va trebui să port glugă. 

— Greu de crezut că weekendul ăsta e deja Ziua Muncii, 
comentă Willy, privind spre Central Park, la copacii încă plini cu 
frunze de un verde intens. Cât ai clipi din ochi, o să vină iarna și- 
o să cadă toate. 

Alvirah observă că se uită spre parc. Ignorând comentariul lui 
despre ciclul anotimpurilor, așa cum și el îl ignorase pe alei 
despre rădăcinile ei de păr albe, întrebă: 

— Willy, dacă tu ai fi fugit din casă în noaptea aceea, la ce te- 
ai gândi acum? 

Willy își întoarse privirea de la fereastră, ca să analizeze atent 
la întrebarea soției lui. 

— Dacă mi-aş face astfel de griji, m-aș gândi cum s-o dreg. Aș 
putea spune că escrocul m-a văzut într-o poză cu Jonathan și m- 
a ales ca ţap ispăşitor. 

Se așeză în fotoliul lui confortabil, hotărând să nu menţioneze 
faptul că i se făcuse foame în urma prânzului cam frugal pe 
care-l luaseră. 

— După ce-a fost ucis Jonathan, în câteva ziare a apărut o 
poză cu el și grupul cu care a mers în ultima lui expediţie în 
Egipt, sublinie el. Articolul spunea că erau prietenii lui cei mai 
apropiaţi. Dacă poliţia ar fi pe urmele mele, aș spune că i-ar fi 
fost foarte ușor tipului să mă vadă în poza aia și apoi să încerce 
să-mi însceneze totul, ca să scape. 

— Posibil, încuviinţă Alvirah, dar dacă portretul acela robot 
chiar este al făptașului și se dovedește că e unul dintre prietenii 
lui Jonathan? Cu toţii i-au spus procurorului unde se aflau în 


noaptea aceea. Dacă recunoaște cineva portretul-robot, 
procurorul îl va sălta pe tip în două minute, ca să-l interogheze. 
Mă gândesc că, dacă tipul care l-a ucis pe Jonathan se uită acum 
la știri, va fi îngrozit de portretul-robot pe care-l vor face. Oare 
are destul timp ca să spele putina? Sau va încerca să joace la 
cacealma? Tu ce-ai face? 

Willy se ridică. 

— În locul lui, m-aș gândi mai mult la asta în timpul cinei. Să 
mergem, dragă. 

— În regulă, vreau să mănânci și să dormi bine la noapte, 
spuse Alvirah, pentru că pot să-ţi spun de pe acum că mâine vei 
avea o zi plină. 


72 

Greg o aștepta deja, când Mariah intră pe alee. Sări din 
mașina lui și veni lângă a ei, gata să-i deschidă portiera când 
aceasta frână. O îmbrăţișă și o sărută ușor pe obraz. 

— Arăţi superb, îi spuse. 

Ea râse. 

— De unde știi? E întuneric. 

— Luminile de pe alee sunt destul de puternice. Oricum, și de- 
ar fi întuneric beznă și nu te-aș putea vedea, aș ști că n-ai putea 
arăta decât superb. 

„Greg e atât de timid”, se gândi Mariah. „E-atât de sincer, dar 
orice compliment pe care-l face sună cumva ciudat și exersat. 
Deloc spontan, tachinant și amuzant - așa cum ar fi dacă l-ar 
rosti Richard”, șopti o voce șireată din mintea ei. 

— Vrei să intri în casă câteva minute? o întrebă Greg. 

Mariah se gândi la cum stătuse în parcarea spitalului, 
plângând în hohote după ce plecase de la mama ei, și cum își 
deschisese trusa de machiaj ca să își șteargă urmele de rimel de 
sub ochi. 

— Nu, sunt bine, spuse ea. 

Urcă în mașina lui și se lăsă pe spate în scaunul din piele 
moale de pe partea dreaptă. 

— Mărturisesc că e mai luxos decât interiorul mașinii mele, 
spuse ea. 

— Atunci e a ta, îi spuse el, în timp ce porni motorul. Le 
schimbăm când ne întoarcem de la cină. 

— O, Greg, protestă ea. 

— Vorbesc serios. Avea un ton insistent. Apoi, ca și când și-ar 
fi dat seama că o făcea să se simtă jenată, adăugă: Scuze. O să- 
mi ţin promisiunea și n-o să te presez. Zi-mi despre Kathleen. 

Rezervase o masă la Savini's, un restaurant la circa zece 
minute depărtare, în orașul învecinat, Allendale. Pe drum, ea îi 
povesti despre mama ei. 

— Greg, nici măcar nu m-a recunoscut azi, spuse ea. A fost 
copleșitor. Starea ei se înrăutățește. Pur și simplu, nu știu ce se 
va întâmpla după ce îi dau drumul acasă. 

— Nu poti fi sigură că va fi eliberată, Mariah. Am văzut știrile 
despre așa-zisul martor. Tipul ăla are cazier, o grămadă de alte 
acuzaţii la activ și caută să obţină o înțelegere. Cred că blufează 


când spune că a văzut pe cineva fugind din casă în seara în care 
a fost împușcat tatăl tău. 

— A apărut la știri? exclamă Mariah. Mi s-a spus să nu vorbesc 
despre asta. Am început să-ţi spun ţie despre el, când m-ai 
sunat, cam pe când am ajuns la spital, dar m-am oprit pentru că 
mi-am dat seama că n-aveam voie să zic nimic. 

— Aș fi vrut să ai încredere în mine, spuse el trist. 

Ajunseseră la intrarea în Savini's, unde valetul le deschise 
ușa, nemaifiind nevoită să-i răspundă. Greg făcuse o rezervare 
în sala intimă, cu șemineu, a restaurantului. „Alt loc în care am 
petrecut atâtea seri plăcute cu mama și cu tata”, se gândi 
Mariah. 

O sticlă de vin se răcea deja pe masă. Nerăbdătoare să 
risipească tensiunea dintre ea și Greg, care devenea rapid tot 
mai vizibilă, după ce chelnerul le turnă vin, ridică paharul. 

— Fie ca acest coșmar să se termine curând, spuse ea, 
ciocnind paharul cu Greg. 

— Dacă aș putea să fac asta pentru tine, spuse el drăgăstos. 

În timp ce serviră somonul și salata, ea încercă să abordeze 
alte subiecte. 

— M-am simţit foarte bine la birou azi - jur că-mi place să 
lucrez în investiţii. Și a fost așa de bine să mă duc la 
apartamentul meu. 

— Îți dau bani să-i investești, răspunse Greg. Câţi vrei? 

„Nu pot să fac asta”, se gândi Mariah. „Trebuie să fiu corectă 
cu el. Nu va reuși să-mi fie doar prieten. Și știu că eu nu voi fi 
niciodată în stare să-i dau ceea ce vrea.” 

Tăcură amândoi pe drumul înapoi spre Mahwah. El ieși din 
mașină și se duse spre ușa ei. 

— Un pahar înainte de plecare? sugeră el. 

— Nu în seara asta, Greg. Sunt îngrozitor de obosită. 

— Înţeleg. Nu încercă să o sărute. Înţeleg foarte bine, Mariah. 

Având cheia în mână, descuie ușa. 

— Noapte bună, Greg, spuse ea. Era o ușurare să fie înăuntru 
și singură. Îl privi îndepărtându-se prin fereastra din living. 

Câteva minute mai târziu, se auzi soneria. „Probabil e Lloyd 
sau Lisa”, se gândi ea privind prin vizor. Tresări când îl văzu pe 
Richard acolo. Ezită pentru o clipă, dar apoi se hotărî să 
deschidă ușa. 

El intră și își puse mâinile pe umerii ei. 


— Mariah, trebuie să înţelegi ceva despre mesajul pe care l-ai 
auzit. Când am încercat să cumpăr pergamentul de la Lillian, am 
făcut-o pentru tine și tatăl tău. Voiam să-l returnez Vaticanului. 
Trebuie să mă crezi! 

Ea își ridică privirea spre el și, văzând lacrimile sclipindu-i în 
ochi, sentimentele ei intense de mânie și de îndoială se 
evaporară. 

— Te cred, spuse ea încet. Richard, te cred. 

Pentru o clipă, se priviră fix, apoi, cu bucurie și ușurare, ea 
simţi braţele lui înconjurând-o. 

— Dragostea mea, șopti el. lubirea mea. 


73 

Richard plecă de la ea doar pe la miezul nopţii. 

La trei dimineaţa, Mariah a fost trezită dintr-un somn profund 
de soneria telefonului de pe noptieră. 

„Doamne, s-a întâmplat ceva cu mama!” Vărsă paharul cu 
apă în timp ce apucă telefonul. 

— Alo! 

— Mariah, trebuie să mă ajuţi. Vocea de la celălalt capăt 
părea frenetică. Am pergamentul. N-am putut să-l vând și să-l 
trădez pe Jonathan. Vreau să ţi-l dau ţie. | l-am promis lui 
Charles, dar m-am răzgândit. A fost furios când i-am spus. Mi-e 
teamă de ce-o să-mi facă. 

Era Lillian Stewart. 

„Lillian e-n viaţă! Și are pergamentul!” 

— Unde ești? întrebă Mariah. 

— M-am ascuns la motelul Raines, pe Route 4 East, chiar 
înainte de pod. Lillian începu să plângă în hohote. Mariah, te 
implor. Vino chiar acum. Te rog. Vreau să-ți dau ţie 
pergamentul. Voiam să ţi-l trimit prin poștă, dar dacă se 
pierdea? Plec în Singapore cu zborul de șapte dimineaţa, de pe 
Kennedy. Nu mă întorc până nu știu că Charles e la închisoare. 

— Motelul Raines, pe Route 4. Vin chiar acum. Nu va fi deloc 
trafic. Pot să ajung acolo în douăzeci de minute. 

Mariah aruncă deoparte cuvertura și se dădu jos din pat într-o 
clipă. 

— Sunt la primul etaj, în zona mai dosnică a motelului. 
Camera douăzeci și doi - numărul e pe ușă. Grăbește-te! 
Trebuie să plec la aeroport până la patru, spuse Lillian. 

La trei și jumătate, Mariah ieși de pe autostradă și trecu pe 
lângă motelul tăcut, în paragină, ajungând în parcarea slab 
iluminată, care dădea în faţa camerei cu numărul 22. Deschise 
ușa de la mașină și, într-o secundă, cineva o izbi cu capul de 
capotă. O trecu un val de durere intensă și își pierdu cunoștința. 

După câteva minute, deschise ochii într-un întuneric beznă. 
Încercă să-și miște mâinile și picioarele, dar erau bine strânse. 
Avea un căluș în gură. Capul îi zvâcnea. De undeva din 
apropiere, auzi pe cineva scâncind. „Unde sunt? Unde sunt?” se 
gândi ea frenetic. 

Simţi mișcarea roţilor sub ea. „Sunt în portbagajul unei 
mașini”, își dădu seama. Ceva se frecă de ea. „Doamne, mai e 


cineva cu mine.” Apoi, chinuindu-se să înțeleagă cuvintele, o 
auzi pe Lillian Stewart gemând: 
— E nebun. E nebun. Imi pare rău, Mariah, îmi pare rău. 


74 

La ora nouă și jumătate, vineri dimineaţa, Alvirah stătea la 
măsuţa din bucătărie, savurând plăcinta cu brânză pe care i-o 
cumpărase Willy, cel foarte matinal, de la cafenea. 

— Știu că mănânci așa ceva doar din când în când, scumpo, 
spuse el, dar ai muncit din greu și-ţi va da energie. 

Sună telefonul. Era Betty Pierce. 

— Sper că nu vă deranjez, spuse ea îngrijorată. Doamnă 
Meehan, adică Alvirah, Mariah e cumva acolo, sau ai vorbit cu 
ea? 

— Nu, de ieri după-amiază, de pe la cinci, spuse Alvirah. Nu-i 
acolo? Știu că ieri-dimineaţă s-a dus în New York foarte 
devreme. Ai încercat s-o suni pe mobil? 

— Nu, nu e. Și nu răspunde nici la mobil, nici la telefonul de la 
birou. 

— Poate e pe drum spre oraș, sugeră Alvirah. Știu că ieri a 
avut telefonul închis aproape toată ziua. 

— Mai e ceva, spuse Betty grăbită. Mariah e foarte ordonată. 
Nu lasă niciodată haine prin cameră. Cămașa ei de noapte e pe 
podea. Paharul cu apă de pe noptieră a fost vărsat și nici măcar 
nu a șters apa de pe jos. Ușa de la dulap era deschisă. Sunt 
câteva haine care atârnă pe umerașe, de parcă ar fi apucat ceva 
în goană. Perlele pe care i le-a dăruit tatăl ei sunt pe măsuţa de 
toaletă. /ntotdeauna le pune în seif. M-am gândit că poate a 
apărut vreo urgenţă cu mama ei la spital, așa că am sunat și 
acolo, dar Kathleen a avut o noapte liniștita și doarme. Și mi-au 
spus că n-au văzut-o și n-au vorbit cu Mariah azi. 

Mintea lui Alvirah se puse în mișcare, agitată. 

— Și mașina ei? întrebă ea. 

— Mașina nu-i aici. 

— Există semne de luptă? 

— N-aș putea să zic că da. Pare, mai degrabă, că a plecat în 
goana mare. 

— Dar soţii Scott? Ai vorbit cu ei? 

— Nu. Știu că doamnei Scott îi place să doarmă până târziu. 

— Bine. Il sun eu pe domnul Scott. Am numărul lui de mobil. 
Dacă primeşti vești de la Mariah, sună-mă imediat, iar eu voi 
face la fel. 

— Promit. Dar, Alvirah, sunt moartă de îngrijorare. Rory și 
Lillian par să fi dispărut amândouă. Crezi că este posibil ca... 


— Nici măcar să nu gândești asta, Betty. Vorbim mai târziu. 

Alvirah încercă să nu lase neliniștea care îi făcea mâna să 
tremure să i se audă în voce. Imediat ce închise, îl sună pe 
Lloyd. Așa cum bănuia, acesta nu vorbise cu Mariah din după- 
amiaza precedentă. 

— Sunt la birou de o oră, spuse Lloyd. Mașina lui Mariah nu 
era pe alee când am trecut pe lângă casa ei. Bineînțeles, poate 
a pus-o în garaj. 

— Nu e în garaj, spuse Alvirah. Lloyd, bănuielile mele sunt, de 
obicei, corecte. Trebuie să-i suni pe detectivii ăia și să le ceri să 
pună sub urmărire mobilul lui Mariah și să-l ducă cât mai repede 
pe Wally Gruber la portretist. Dacă ne descrie o față pe care o 
putem identifica, vom ști de unde să începem să o căutăm pe 
Mariah. 

„Dacă nu e prea târziu”, continuă în gând. 

Când închise telefonul, Alvirah încercă să-și alunge din minte 
acea posibilitate îngrozitoare. 


75 

Nu știa ce să facă. Pentru prima dată în viaţa lui, simţea că nu 
mai deține controlul. Oare portretul-robot urma să se 
dovedească a fi o plăsmuire a escrocului? Sau avea să semene 
învinuitor de mult cu ceea ce vedea acum în oglindă? 

Căutase pe internet fotografia aceea care apăruse în ziare, cu 
el, cu ceilalţi și cu Jonathan, din ultima lor expediţie. O printase. 
„Dacă portretul-robot seamănă cu mine, le arăt asta”, se 
gândise. „Le-o flutur prin faţă detectivilor și-o să le spun: «Uite 
de unde aţi scos portretul vostru robot!»” Avea să fie cuvântul 
lui împotriva cuvântului unui infractor condamnat care se 
târguiește pentru o sentinţă redusă. 

Dar când procuratura avea să înceapă să sape prin trecutul 
lui, ar fi putut descoperi că Rory fusese închisă pentru că furase 
bani de la mătușa lui, pe când era îngrijitoarea acesteia. Apoi, 
ca un castel de cărți de joc, întregul lui labirint de minciuni avea 
să se prăbușească. Işi vizitase mătușa o singură dată, pe când 
Rory lucra acolo, și aceasta nu-l recunoscuse când începuse 
apoi să lucreze în casa lui Jonathan. „Dar eu am recunoscut-o pe 
ea”, se gândi, „și m-am folosit de ea când am avut nevoie. 
Trebuia să-mi facă jocul, pentru că știam că nu respectase 
eliberarea condiţionată, că și-a înșfăcat banii pe care i i-am 
fluturat prin față. A lăsat pistolul lui Jonathan în stratul de flori, 
în seara aceea. Mi-a lăsat ușa descuiată.” 

Le mutase pe Mariah și pe Lillian din parcarea motelului în 
depozitul lui din oraș. Le dezlegase mâinile și le lăsase să 
meargă la baie, apoi le legase la loc. O lăsase pe Lillian culcată 
pe canapeaua din brocart, scâncind. In partea cealaltă a 
încăperii, în spatele unui șir de statui grecești în mărime 
naturală, o pusese pe Mariah pe o saltea, pe podea. Aceasta își 
pierduse din nou cunoștința înainte să plece el de acolo. Fusese 
o decizie genială să nu o ucidă imediat pe Lillian. Cum altfel ar fi 
convins-o pe Mariah să dea fuga, în toiul nopţii? Și, cu mult timp 
în urmă, învățase cum să se strecoare înăuntru și afară din 
clădirea lui de apartamente fără să fie văzut. Nu era deloc greu 
dacă aveai o uniformă de om de serviciu, o șapcă peste faţă și o 
legitimaţie falsă la gât. 


Se întorsese acasă cu puţin înainte de mijirea zorilor. Acum, 
nu știa exact ce să facă, decât să se prefacă, pur și simplu, că 


era o zi ca oricare alta din viaţa lui. Era obosit, dar nu mai 
încercă să doarmă. În schimb, făcu duș, se îmbrăcă și își luă 
micul dejun obișnuit: cereale, pâine prăjită și cafea. 

Plecă din apartament puţin după ora nouă și își începu rutina 
zilnică. Încercând să-și păstreze calmul, se linişti la gândul că 
escrocul acela minţea și că nu văzuse, de fapt, pe nimeni fugind 
din casă, ci dăduse peste fotografia din ziar, putând la fel de 
bine să aleagă pe oricare dintre ceilalţi trei bărbaţi, ca să i-l 
descrie portretistului. 

Până nu știa încotro se îndreptau lucrurile, trebuia să stea 
departe de depozit. „Mariah și Lillian”, se gândi sarcastic, „se 
pare că mai au puţin de trăit. Dar și dacă portretul-robot 
seamănă cu mine și mă cheamă să vorbesc din nou cu ei, tot nu 
vor avea suficiente dovezi să mă aresteze. Voi deveni doar ceea 
ce ei numesc «o persoană suspectă». Probabil că vor începe să 
mă urmărească, dar n-o să-i ajute cu nimic. Nu mă apropii de 
depozitul ăla până nu știu cum stau lucrurile. Săptămâni întregi, 
dacă trebuie.” 


76 

După ce vorbi cu Lloyd Scott, detectivul Benet îl sună pe 
judecătorul Brown și primi permisiunea să localizeze mobilul lui 
Mariah și să primească înregistrările apelurilor primite și 
efectuate, atât pentru celularul ei, cât și pentru telefonul din 
casa părinţilor ei. 

— Domnule judecător, este posibil ca Mariah Lyons să fi 
dispărut, explică el. Am nevoie de lista apelurilor din ultimele 
cinci zile, ca să văd cu cine-a vorbit, și am nevoie de acces la 
jurnalul de apeluri din următoarele cinci zile, să văd cine o sună. 

Apoi făcu legătura cu persoana de contact din cadrul 
companiei de telefonie care se ocupa de ordinele judecătorești. 

— Mă apuc imediat, domnule, i se spusese. 

După zece minute, Simon avea locaţia celularului. 

— Detectiv Benet, am localizat un semnal pe Route 4 East, în 
Fort Lee, chiar înainte de pod. În apropiere de motelul Raines. 

Rita Rodriguez îl privi pe Simon și își dădu seama că primise 
vești proaste. 

— Avem o problemă gravă, spuse el. Semnalul vine de lângă 
motelul Raines. Locul ăla stă să se prăbușească. Ajungem acolo 
în zece minute. Să mergem. 

Goniră pe autostradă, cu girofarul pornit, și nu peste mult 
timp se aflau lângă mașina lui Mariah. Ușa șoferului era 
întredeschisă. Văzură o poșetă pe scaunul pasagerului. Când 
deschiseră cu grijă portiera, ca să păstreze orice posibile 
amprente, din geantă se auzi un celular sunând. 

Simon se întinse după telefon și se uită la apelant. Era 
Richard Callahan. Simon privi rapid jurnalul de apeluri și văzu că 
era al patrulea lui apel în ultimele două ore. Mai erau două de la 
locuința familiei Lyons, care, își dădu el seama, trebuie să fi fost 
de la menajeră, și alte două de la Alvirah Meehan, în ultima oră. 

„Cu două zile în urmă, când a dispărut Lillian Stewart, Richard 
Callahan a pretins că a încercat toată ziua să dea de ea”, se 
gândi Simon. „lar încearcă să-și acopere urmele.” 

— Simon, privește. 

Rita lumină cu lanterna petele clare de sânge de pe ușa din 
spate a mașinii, de pe partea șoferului. Apoi, îndrepta lanterna 
spre pământ. Picături de sânge uscate deveniră vizibile pe 
pavajul crăpat al parcării. 

Simon se aplecă să examineze picăturile îndeaproape. 


— Nu știu ce naiba căuta aici, dar se pare că a fost înșfăcată 
când ieșea din mașină. Rita, trebuie să facem portretul ăla robot 
chiar acum. 

— Tipii care îl iau pe Wally Gruber ar trebui să fie deja pe 
drum, spuse Rita rapid. Îi sun și le spun să pornească girofarul, 
să ajungă cât mai repede. 

Aproape înnebunit de frustrare, Simon lătră: 

— Fă-o! Chem echipa de la criminalistică să vină să ia 
amprente de pe mașină. Se opri. Și trebuie să-l anunţ pe Lloyd 
Scott. 

„Trei femei dispărute în cinci zile”, se gândi el, sumbru. 
„Toate au legătură cu Jonathan Lyons. Și, probabil, cu 
pergamentul ăla.” 

Rita îl întrerupse din introspecție. 

— Băieţii care sunt cu Gruber au trecut deja de pod. Ne 
așteaptă la birou. 


77 

Capul o durea foarte tare. Mariah încercă să-l atingă, dar nu 
reuși să-și ridice mâna atât de sus. Deschise ochii. Lumina era 
slabă, dar își dădu seama că se afla într-un fel de depozit. Își 
ridică capul și privi în jur. 

Era într-un muzeu. 

„Visez. Trebuie să fie un coșmar. N-are cum.” 

Apoi își aminti de telefonul de la Lillian. „Am plecat în goană 
să mă întâlnesc cu ea. Mă aștepta. M-a lovit cu capul de mașină. 
Apoi eram într-un portbagaj, cu Lillian.” Începu să-și amintească 
pe frânturi drumul cu mașina. „Atâtea hopuri. M-am tot lovit cu 
capul de podea. Lillian era lângă mine, și ea legată.” 

Mariah își aminti că auzise o ușă deschizându-se, ca o ușă de 
garaj care se ridică. „Apoi, a deschis portbagajul și-a scos-o pe 
Lillian. Ea îl tot implora: «Te rog, nu mă răni. Te rog, dă-mi 
drumul».” 

„După aceea s-a întors după mine”, își aminti. „M-a ridicat și 
m-a dus la un lift. Apoi, am urcat și am ajuns aici, în muzeu. M-a 
dus într-o baie și mi-a desfăcut mâinile. Mi-a zis: «Ai câteva 
minute la dispoziție». Am încercat să încui ușa după el, dar nu 
avea încuietoare. L-am auzit râzând. Ştia că voi încerca s-o 
încui. Am încercat să-mi spăl crusta de sânge de pe cap și față, 
dar rana a început să sângereze din nou. Mi-am apăsat un 
prosop pe tăietură, după care el s-a întors.” 

Mariah își aminti cât de neajutorată se simţise când el îi 
legase din nou mâinile și picioarele și o târâse în încăperea 
aceea, trântind-o pe salteaua de pe podea. „Nu i-a păsat deloc 
că încă sângeram”, se gândi. „Voia să mă rănească.” 

Capul îi zvâcnea, dar începea să gândească tot mai clar. „A 
ridicat ceva ce părea a fi o cutie de bijuterii antică din argint și a 
deschis-o. Și-a băgat mâna înăuntru și a scos ceva din ea. L-a 
ținut deasupra capului meu”, se gândi. „Semăna cu sulurile 
acelea pe care le văzusem în biroul tatălui meu.” 

— Privește-l, Mariah, îi porunci el. Ce păcat că tatăl tău n-a 
vrut să mi-l vândă. Dacă ar fi făcut-o, ar mai fi fost în viaţă 
acum; la fel și Rory. Și nici Lillian n-ar mai fi fost aici cu noi, dar 
nu a fost să fie. Acum, aș vrea să onorez ceea ce știu că ar fi cea 
mai prețioasă dorinţă a tatălui tău: să-l atingi înainte să i te 
alături. Știu ce dor ţi-a fost de el. 


Frecase pergamentul de gâtul ei, având grijă să nu intre în 
contact cu sângele care încă îi picura de pe frunte. 

Apoi, îl pusese înapoi în cufărul de argint, pe care îl așeză pe 
masa de marmură de lângă ea. 

„Nu-mi amintesc ce s-a mai întâmplat după aceea”, se gândi 
Mariah. „Probabil c-am leșinat din nou. De ce nu m-a ucis 
imediat? Ce mai așteaptă?” 

Se forță să își ridice încheieturile și să se uite la ceas. Era 
unsprezece și douăzeci de minute. „Era aproape cinci când am 
fost în baie”, se gândi. „Am stat inconștientă mai bine de șase 
ore. Oare mai e aici? Nu-l văd. Unde-i Lillian?” 

— Lillian, strigă ea. Lillian. 

Pentru o clipă, nu se auzi nici un răspuns, dar apoi, un scâncet 
brusc, îngrozit, care venea cam din centrul încăperii, o făcu să 
se înfioreze de frică. 

— Mariah, ne va ucide! ţipă Lillian. Pe mine nu m-a ucis 
imediat doar ca să te păcălească să vii la motelul ăla. Când se 
întoarce, știu ce urmează. Știu ce urmează. 

Hohotele de plâns întretăiate ale lui Lillian căpătară un ecou 
tot mai puternic și mai îngrozit, care răsună în încăperea 
cavernoasă. 


78 

Wally Gruber nu înțelegea de ce detectivul care îl ducea la 
procuratura din New Jersey călcă brusc pe acceleraţie și porni 
girofarul. 

— Nu mă grăbesc niciunde, îl dojeni el. Mă bucur de drum. De 
fapt, nu m-aș supăra dacă aţi vrea să oprim la o cafea. 

Stătea pe bancheta din spate a dubei, cu cătușe la mâini și la 
picioare, și despărţit de partea din faţă printr-un grilaj încuiat. 
Mai erau doi detectivi cu el, unul pe scaunul pasagerului din 
față, celălalt lângă el. 

Nici unul dintre cei trei detectivi nu-i răspunse. Wally ridică 
din umeri. „Nu sunt prea sociabili azi”, se gândi. „Şi ce dacă?” 
Închise ochii, concentrându-se din nou asupra chipului care ar fi 
putut să-i redea libertatea cât mai curând. Pusese pariu cu 
câţiva dintre deținuți. De fapt, exista și o miză totală. Șansele 
ajunseseră de patru la unu că nu blufa când zicea că îl văzuse 
pe ucigașul profesorului. 

Nu rămaseră în parcarea tribunalului nici măcar cât să inspire 
o gură rezonabilă de aer proaspăt, ci se trezi imediat în lift, 
urcând spre procuratură. A fost dus direct într-o cameră unde un 
bărbat stătea în faţa unui calculator, ridicându-se imediat ce 
intrară. 

— Domnule Gruber, spuse acesta, sunt detectivul Howard 
Washington. Voi lucra cu dumneavoastră ca să realizăm 
portretul-robot. 

— Spune-mi Wally, Howie, răspunse Gruber vioi. 

Washington îi ignoră invitaţia. 

— Vă rog să luați loc, domnule Gruber. Vă voi explica exact 
cum vom proceda. Vă informez că procedura va fi filmată. Prima 
dată, îmi veţi da o descriere amănunţită a persoanei pe care 
spuneţi că aţi văzut-o, după care voi folosi calculatorul pentru a 
vă arăta imagini cu diverse părţi ale capului și feţei, cum ar fi 
fruntea, ochii, nasul și bărbia, precum și păr pe cap și păr facial. 

— Nu te stresa cu părul facial, Howie. Nu avea deloc. Wally se 
așeză lângă Washington și se lăsă în spate pe scaun. Mi-ar 
prinde bine o ceașcă de cafea, spuse el. Fără lapte. Două 
linguriţe de zahăr. 

Simon Benet și Rita Rodriguez tocmai ce intraseră în cameră. 
Simon își simţi sângele fierbându-i în timp ce asculta 
comentariile nonșalante ale lui Wally. Simţi mâna Ritei pe braţul 


lui, oprindu-l. „Mi-ar plăcea să-i trag una tipului ăstuia”, se 
gândi. 

— Voi începe cu câteva întrebări specifice privind înfățișarea 
persoanei respective. Voi lua notițe în timp ce dumneavoastră 
vorbiți. Începem cu lista noastră iniţială. 

Incepură întrebările. Bărbat sau femeie... culoarea, pielii... 
vârsta aproximativă... înălțime și greutate aproximative... 

Când detectivul Washington termină cu întrebările 
preliminare, începu să afișeze diverse imagini pe ecran. 

Wally începu să scuture din cap, apoi spuse: 

— Stai puţin. Așa arăta părul când și-a dat jos eșarfa. Ai 
nimerit-o cu capul. 

Simon Benet și Rita Rodriguez se priviră reciproc. Din 
descrierea lui Wally, știau deja cum avea să arate portretul- 
robot. Intrebarea care îi ardea acum era unde și când anume 
văzuse Gruber fața respectivă. Să fi fost în noaptea în care a 
fost împușcat Jonathan Lyons sau dintr-o fotografie după 
moartea lui? 

Așteptară până când Wally Gruber, privind la portretul-robot 
de pe ecran, îi spuse detectivului Washington: 

— Ai făcut treabă bună, Howie. Ele. 

Simon și Rita se holbară la ecran. 

— E ca și când Greg Pearson ar fi pozat pentru noi, spuse Rita, 
iar Simon încuviinţă din cap. 


79 

După ce îl sunase pe Lloyd, ca să-i spună că se putea ca 
Mariah să fi dispărut, Alvirah făcuse repede un duș și se 
îmbrăcase, lăsând plăcinta, pe jumătate mâncată, pe farfurie. 
Cu inima bătându-i nebunește din cauza neliniștii, își luase pe ea 
treningul lejer, își înghiţise vitaminele și se machiase în grabă. 
Chiar pe când termina, Lloyd o sună să-i spună că găsiseră 
mașina lui Mariah. 

— Mă duc la procuratură, spuse el răspicat. Tipul ăla, Gruber, 
trebuie să fi ajuns deja acolo. Dacă e sincer, s-ar putea ca viața 
lui Mariah să depindă de descrierea lui. 

— Lloyd, am avut bănuielile mele, spuse Alvirah. Și de ieri, 
sunt nouăzeci și nouă la sută sigură că am dreptate. Albert West 
le-a spus celor de la procuratură că Charles Michaelson încerca 
să vândă pergamentul, dar l-am pus pe Albert să-și sune sursa, 
care a recunoscut că așa-zisul pont provenea dintr-un apel 
anonim. Cred că cel care a sunat încerca să-i însceneze astea lui 
Michaelson. Pur și simplu, nu cred că Michaelson sau West sunt 
implicați. 

Tot mai prinsă în teoria ei, Alvirah se plimba de colo-colo prin 
dormitor. 

— Mai rămân Richard Callahan și Greg Pearson. Instinctul îmi 
spune că Richard nu e un ucigaș. Știam că ascunde ceva, după 
care mi-am dat seama că e mai clar ca lumina zilei. E atât de 
îndrăgostit de Mariah, că a fost dispus să-și cheltuiască cea mai 
mare parte din propriii bani ca să încerce să recupereze 
pergamentul. 

Sperând că Lloyd o urmărea, Alvirah spuse: 

— Lloyd, nu pot fi sută la sută sigură, până nu vedem 
portretul-robot, dar ne mai rămâne doar Greg Pearson. 

— Alvirah, stai așa. Sunt avocatul lui Kathleen. Cu excepţia lui 
Mariah, nimeni nu vrea, mai mult ca mine, să-l prindem pe 
criminal, dar chiar dacă tot ce presupui tu este adevărat, îţi pot 
spune încă de pe acum că nici un juriu nu l-ar condamna 
vreodată pe Greg Pearson pe baza unei dovezi formate, în mare, 
din identificarea făcută de Wally Gruber. Avocatul lui Pearson l- 
ar anihila în timpul examinării. 

— Sunt de acord cu tine. Înţeleg ce spui, dar trebuie să aibă 
un loc unde a ţinut pergamentul. N-ar fi atât de prost să-l 
ascundă în apartament, sau la birou, sau într-o cutie de valori. 


Însă dacă ar crede că Gruber a identificat pe altcineva și că el a 
scăpat de belea, s-ar putea să se ducă direct în locul unde 
ascunde pergamentul ăla. 

În timp ce-i spunea lui Lloyd ce credea, Alvirah încercă să nu 
ridice prea mult tonul. 

— Și mai ştii ceva? Cred că până și detectivii sunt destul de 
convinși că Lillian avea pergamentul sub braţ când a urcat în 
metrou. Trebuia să meargă undeva, să se întâlnească cu cineva. 
Cred că era Greg. la gândește-te puţin. Rory ar fi putut să-l lase 
să intre în casă în noaptea aceea. Ştia unde ţine Jonathan 
pistolul. Rory ar fi putut foarte ușor să i-l lase undeva afară. E o 
fostă deținută care a încălcat condiţiile de eliberare 
condiționată. Poate că Greg i-a descoperit secretul și a 
ameninţat-o că o va da în vileag dacă nu cooperează. Și apoi a 
trebuit să scape de ea pentru că era un pericol pentru el. 

— Alvirah, ce spui tu are logică, dar de ce să o răpească pe 
Mariah? spuse Lloyd. 

— Pentru că era înnebunit după ea și vedea că Mariah era 
înnebunită după Richard. Mi-am dat seama mereu că era gelos. 
Nu-și lua niciodată ochii de la ea. Plus că, probabil, era îngrozit 
că avea să fie identificat după portretul-robot. Cred că asta l-a 
dat peste cap și că singura noastră speranță să o găsim pe 
Mariah e să-l facem pe Greg Pearson să creadă că portretul- 
robot înfățișează pe altcineva, ca să fie sigur că se poate 
deplasa fără să fie urmărit. 

Alvirah inspiră. Cu voce pătimașă, continuă: 

— Trebuie să vorbesc cu Simon Benet. Dacă portretul acela 
robot e al lui Greg, Simon trebuie să-l facă, pur și simplu, să 
creadă că a scăpat basma curată. După care trebuie să-l 
urmărească non-stop. 

— Alvirah, oricât de mult ne-ai ajuta, nu cred că detectivul 
Benet îți va spune despre rezultatele portretului-robot, zise 
Lloyd, dar, ca avocat al lui Kathleen, îmi va spune mie. li voi 
reda tot ce mi-ai spus și te sun imediat ce vorbesc cu el. 

— Lloyd, te rog, fă-l să priceapă că dacă Mariah e încă în 
viaţă, s-ar putea să fie singura ei șansă de supraviețuire. 

Willy făcuse patul și ascultase ceea ce spusese Alvirah la 
telefon. 

— Dragă, mi se pare că ai pus toate lucrurile cap la cap. Sper 
că te vor asculta. Mie mi se pare logic. Ştii, n-am spus niciodată 


nimic, dar ori de câte ori am fost cu Greg la cină la Jonathan, n- 
am prea reușit niciodată să-l dibuiesc. Întotdeauna se purta de 
parcă toți ceilalţi știau mai multe despre antichităţi, dar de 
câteva ori, a făcut câte un comentariu care mi-a dat de înțeles 
că știa mult mai mult decât lăsa să se vadă. 

Alvirah făcu o grimasă. 

— Mă tot gândesc la săraca Kathleen și la cât de groaznic ar fi 
pentru ea dacă moare și Mariah. Deși are Alzheimer, la un 
moment dat tot va înțelege, lucru care o va ucide. 

Willy se pregătea să sprijine pernele decorative de tăblia 
patului. Cu fruntea încreţită și ochii lui albaștri blânzi, umbriţi de 
îngrijorare, spuse: 

— Dragă, cred că mai bine te pregătești sufletește să primești 
vești proaste despre Mariah. 

— Nu vreau să cred asta, rosti Alvirah răspicat. Willy, nu pot 
să cred asta. 

Willy lăsă pernele din mână și se grăbi să o îmbrăţișeze. 

— Rezistă, scumpa mea, spuse el. Rezistă. 

Soneria stridentă a telefonului îi sperie pe amândoi. Era 
portarul. 

— Willy, un anume domn Richard Callahan e aici. Spune că 
trebuie să te vadă imediat. 

— Trimite-l sus, Tony, răspunse Willy. Mersi. 

În timp ce-l așteptau pe Richard să urce, telefonul sună din 
nou. Era Lloyd Scott. 

— Alvirah, aveai dreptate. Sunt la procuratură și am văzut 
portretul-robot. Seamănă leit cu Greg Pearson. Am vorbit cu 
Simon Benet. E de acord că, în momentul de față, sugestia ta e, 
probabil, cea mai bună opţiune. Știm că Pearson e la birou. 
Benet îl va suna în aproximativ o jumătate de oră, după ce seva 
asigura că băieţii din New York sunt pe poziţii, gata să-l 
urmărească. 


80 

La douăsprezece fără un sfert, sună telefonul din biroul lui 
Greg. 

— E detectivul Simon Benet, domnule, spuse secretara lui. 

Cu palmele transpirate, cu mintea și trupul înfiorate de teamă 
și de neliniște, Greg ridică receptorul. Oare Benet avea să-l 
cheme la o altă discuţie? 

— Bună dimineaţa, domnule Pearson, spuse Benet. Scuzaţi 
deranjul. 

— Nici o problemă. „Pare destul de prietenos”, se gândi Greg. 

— Domnule Pearson, este foarte important să iau numaidecât 
legătura cu profesorul Michaelson. Nu răspunde la telefonul de 
acasă, nici pe mobil, și nu se află la biroul lui de la universitate. 
Îi contactăm pe toţi prietenii dânsului, să vedem dacă îl putem 
localiza. Aţi vorbit cumva recent sau v-a menţionat faptul că ar 
plănui să plece în vreo călătorie? 

Un val uriaș de ușurare îl străbătu pe Greg Pearson. „Scursura 
aia de Gruber nu m-a văzut niciodată. Probabil că a văzut poza 
aia cu noi toţi, din ziare, și l-a ales pe Charles. Și probabil că 
Albert i-a spus lui Benet că Charles a scos la vânzare 
pergamentul. Apelul meu anonim către Desmond Rogers a 
funcţionat.” 

Se simţi din nou pe deplin stăpân pe situaţie, stăpân al 
universului său. Cu voce cordială, spuse: 

— Mă tem că nu vă pot ajuta, domnule detectiv Benet. N-am 
mai vorbit cu Charles de când am luat cina cu el la Mariah, marți 
seara. Atunci când dumneavoastră și detectivul Rodriguez aţi 
trecut pe acolo. 

— Vă mulțumesc, domnule Pearson, spuse Benet. Dacă se 
întâmplă să primiţi vești de la profesorul Michaelson, aș aprecia 
foarte mult dacă îl rugaţi să mă sune. 

— Bineînţeles, domnule detectiv, deși trebuie să vă 
mărturisesc că nu cred că Charles mă va contacta. Legătura 
dintre noi se datorează prieteniei noastre comune cu Jonathan 
Lyons și faptului că am participat la expedițiile sale arheologice. 

— Înţeleg. Ei bine, v-am lăsat deja cartea mea de vizită, dar 
dacă nu o aveți la îndemână, poate vreți să vă mai notaţi o dată 
numărul meu de mobil. 

— Bineînţeles. 


Greg își scoase pixul, scrise numărul, își luă rămas-bun de la 
Benet și puse jos receptorul. Inspiră adânc, apoi se ridică. 

„E timpul să le fac o vizită doamnelor și să-mi iau rămas-bun 
de la ele”, se gândi. Apoi zâmbi. 

„Poate o să le fac cinste cu un prânz, mai întâi.” 


81 

— Cred că sunt polițiști din New York în haine civile peste tot, 
spuse Alvirah. N-am cerut permisiunea să-l urmărim și noi pe 
Greg, pentru că știu că mi s-ar fi spus răspicat să nu mă bag, 
dar cum să stăm acasă într-un moment ca ăsta? 

Se aflau în mașină, pe West 57th Street, opriţi într-o zonă cu 
parcarea interzisă, la câţiva metri de intrarea aglomerată în Fisk 
Building, unde își avea Greg biroul, la etajul zece. Richard, cu 
faţa și buzele palide, în agonie, se afla pe scaunul din faţă, lângă 
Willy. Alvirah era cocoțată pe marginea banchetei, în spatele lui 
Richard. 

— Dragă, unul dintre polițiștii de la circulaţie ne va goni în 
orice clipă, spuse Willy. 

— În cazul ăla, Richard poate ieși din mașină și poate 
supraveghea ușa, îi răspunse Alvirah. O să dăm ture pe aici 
oricât e nevoie. Dacă Greg iese și urcă în metrou, Richard îi 
poate urmări și ţine legătura cu noi, în același timp. 

— Dragă, dacă-l vede pe Richard, n-o să se mai ducă la 
ascunzătoarea lui. 

— Cu bluza aia a ta de trening cu glugă, care îi acoperă părul, 
și cu ochelarii ăia fumurii pe faţă, dacă Greg nu stă la jumătate 
de metru de Richard, n-o să-l recunoască. 

— Dacă urcă în metrou, o să mă asigur al naibii de bine că nu 
mă vede, spuse Richard, îngrozitor de calm. 

— Mă tot gândesc la asta, spuse Alvirah. Dacă nu aș fi 
pierdut-o pe Lillian atunci, poate că Mariah n-ar mai fi dispărut. 
O să mă învinuiesc mereu pentru că... Uite-l! 

Işi întoarseră privirile spre Greg Pearson, care ieșea din 
clădire. Il priviră coborând cele câteva trepte și făcând dreapta 
pe Broadway. Richard sări din mașină. 

— Posibil să se ducă la metrou, spuse el. 

Willy porni mașina, dar când ajunseră la colţ, semaforul se 
făcu roșu. 

— Of, Doamne, fă ca Richard să nu-l piardă, gemu Alvirah. 

Când reușiră, în sfârșit, să ia curba, văzură silueta cu glugă a 
lui Richard cotind pe 56th Street și îndreptându-se spre vest. 

— Nu-l putem urmări acolo, spuse Willy. E stradă cu sens 
unic. Trebuie să virez pe 55th și să sperăm că-l prindem din 
urmă. 

Telefonul lui Alvirah sună. Era Richard. 


— Sunt la o jumătate de stradă în spatele lui. Încă se 
deplasează. 

— Rămâi pe fir, porunci Alvirah. 

Willy conduse încet, îndreptându-se spre vest pe 55th Street, 
oprind și pornind din nou, ca să fie în pas cu Richard. 

— Traversează Eighth Avenue... Ninth Avenue... Tenth 
Avenue... Intră într-un local, le spuse Richard. Stați așa. 

Când Richard vorbi din nou, le spuse că Greg ieșise din local 
cu o pungă de hârtie maro în brate. 

— Pare destul de grea, spuse el, cu speranță în voce. E o 
parcare peste drum. Intră în ea. 

— Din cartierul ăla, o poate lua doar spre est, spuse Alvirah. 
Facem dreapta pe Eleventh Avenue și ne întoarcem pe 56th 
Street. Te luăm de acolo. 

Trei minute mai târziu, virau pe 56th Street. Richard stătea 
ghemuit între două mașini parcate. Priviră în timp ce un sedan 
negru mai vechi ieși pe rampă din garaj. Fără îndoială, cel de la 
volan era Greg. În timp ce acesta vira la stânga pe stradă, 
Richard sări înapoi în mașină. 

— E o altă mașină! exclamă Alvirah. 

Atenţi să stea la câteva vehicule în spatele sedanului negru, îl 
urmăriră spre sudul Manhattanului, apoi traversară orașul spre 
zona din South Street, de lângă podul Williamsburg. Greg viră 
pe o stradă prost asfaltată, pe care se aflau mai multe depozite 
placate cu scânduri. 

— Ai grijă! Nu te apropia prea tare de el! îl avertiză Richard pe 
Willy. 

Willy opri mașina. 

— Nu mai poate înainta prea mult, spuse el. E o fundătură. 
Cunosc zona. În liceu am lucrat pe-aici cu jumătate de normă, la 
încărcat cutii în camioane. Exista o zonă de încărcare pentru 
toate depozitele alea. 

Priviră sedanul negru ajungând la capătul străzii, apoi virând 
la dreapta. 

— Mai mult ca sigur că va intra într-una dintre clădirile alea, 
spuse Willy, dar mi se pare că-s toate închise. Așteptă până 
mașina lui Greg nu se mai zări, apoi îl urmări, oprindu-se înainte 
să ajungă în zona deschisă din spatele clădirilor, unde ar fi 
devenit vizibili. 


Richard cobori din mașină și se uită pe după colţ să vadă 
încotro se ducea Greg. După care se întoarse în goană la 
mașină, ţipând: 

— După el, Willy. Deschide o ușă de garaj. Nu-l lăsa să ne 
încuie pe dinafară. 

Willy acceleră. Mașina derapă virând brusc, apoi se apropie 
de sedan și încercă să-l urmeze în garaj. 

Ușa garajului, lată de 12 metri, cobora deja. Alvirah ţipă când 
grilajul metalic lovi acoperișul mașinii lor și continuă să coboare. 
Ușile se deschiseră brusc și reușiră cu toţii să se târască din 
mașină, chiar înainte să fie prinși în caroseria distrusă. 

Ușa se opri în sfârșit la un metru de sol, în caroseria zdrobită 
a automobilului. Rămaseră o clipă tăcuţi și șocați. Apoi, auziră 
sunet de pași pe ciment. 

— Poliţia! strigă cineva. Staţi pe loc! 

Richard era deja la pământ, târându-se în depozit prin 
deschizătura formată de mașină. 

— Inapoi, îi avertiză unul dintre detectivi pe Alvirah și Willy, 
care se grăbiră după Richard. Vă ordon! Înapoi! 


82 

Ajunse la etaj, unde liftul rămase blocat, înainte să-l poată 
opri cineva. „Oare cât avea să dureze până să găsească cineva 
întrerupătorul ca să cheme liftul jos? Nu prea mult”, se gândi. 
„Știu că nu va dura mult. Detectivul ăla a fost destul de isteţ ca 
să mă facă să cred că sunt în siguranţă. Dar nu sunt în 
siguranţă. Sunt terminat. Asta-i sfârșitul. Am căzut în capcana 
lor.” 

Furios, Greg aruncă punga cu sendvișuri într-o parte. Imperiul 
lui privat era luminat doar de un bec slab. Aprinse luminile din 
tavan și privi în jur. Frumos. Măreţț. Spectaculos. Artă. 
Antichitate. Toate, demne de cele mai elegante muzee din lume. 
Și le adunase pe toate singur. 

La nouăsprezece ani, pe când era un tocilar solitar, reușise să 
realizeze cu un calculator ceea ce Stradivarius făcuse cu o 
vioară. Ajunsese să stăpânească programarea la niveluri 
inimaginabile. La douăzeci și cinci de ani, devenise, în tăcere, 
multimilionar. 

„Cu șase ani în urmă, dintr-un capriciu, m-am dus în expediţia 
aia și-am descoperit lumea în care mi-era locul”, se gândi. „Am 
ascultat și-am învăţat de la Jonathan, Charles și Albert și, în cele 
din urmă, i-am depășit pe toţi cu propria experienţa. Am început 
să manipulez și să achiziţionez antichități nepreţuite, fără să las 
măcar o urmă privind destinaţia lor. 

Ce moment glorios când am atins acel pergament sacru! 
Când i-am spus lui Jonathan despre incredibilul program 
computerizat pe care l-am dezvoltat pentru autentificarea 
antichităţilor, m-a lăsat să-l examinez. 

Pergamentul era autentic. A fost atins de mai mulţi oameni 
de-a lungul secolelor, dar o singură mostră de ADN de pe el este 
extraordinară. Acest ADN unic poartă doar cromozomi cu 
caracteristici maternale. Trebuie să fie vorba despre Fecioara 
Maria. lisus nu a avut tată uman. 

Scrisoarea aceasta a fost scrisă de Hristos. El i-a adresat-o 
unui prieten și, două mii de ani mai târziu, eu a trebuit să ucid 
un om pe care l-am iubit ca pe un prieten pentru că trebuia 
neapărat să fie a mea.” 

Greg intră în încăperea plină cu comorile lui. Pentru prima 
dată, nu se opri să savureze frumuseţea lor, ci se uită mai întâi 


la Lillian. Acum zăcea întinsă lângă canapeaua cu brocart auriu 
și sculpturi complicate, unde îi plăcea lui să stea de fiecare dată. 

De miercuri dimineaţa, când o adusese prima dată aici, după 
care se hotărâse să mai aștepte înainte să o ucidă, se bucurase 
de scurtele sale vizite la depozit, să stea pe canapea, cu 
picioarele ei în poală și să discute cu ea. li făcuse plăcere să-i 
explice istoricul fiecăreia dintre comorile sale. 

— Artefactul acesta l-am cumpărat recent de la un dealer din 
Cairo, spusese el despre una dintre comori. Muzeul lor a fost 
prădat în timpul unei răscoale civile. 

Acum, stătea deasupra lui Lillian. În ochii ei căprui mari se 
citea groaza. 

— Poliţia mă înconjoară! ţipă el. Sunt jos. Vor găsi o 
modalitate de a urca. Ești atât de lacomă, Lilly, continuă el. 
Dacă i-ai fi înapoiat pergamentul lui Mariah, ai fi avut conștiința 
curată. Dar n-ai făcut-o! 

— Te rog... n-o face... nu... nu... 

În timp ce înfășură un cordon de mătase în jurul gâtului lui 
Lillian, plângea în hohote. 

— l-am oferit lui Mariah o dragoste pe care n-am crezut că voi 
fi capabil să o simt pentru o fiinţă umană. Am venerat pământul 
pe care călca ea. Și cu ce m-am ales? Seara trecută abia a 
așteptat să terminăm cina și să scape de mine. Acum voi scăpa 
eu de ea și detine. 


83 

— Locul ăsta e gol, dar nu putea să dispară, pur și simplu, 
fără urmă, strigă unul dintre detectivii din New York. Asta-i 
parterul. Trebuie să fie o modalitate de a urca la etaj. Am auzit 
ceva, dar nu văd nimic. Porni staţia de la curea și le ceru 
echipajelor de întărire să răspundă. 

Cel de-al doilea detectiv începu să ciocănească peretii, 
sperând să audă un sunet gol pe undeva. 

Ignorând ordinele poliţiei, Alvirah și Willy se târâră pe lângă 
ce mai rămăsese din mașina lor și intrară în garaj. Il auziseră pe 
detectiv lătrând în staţia de emisie că solicită întăriri. „S-ar 
putea să fie prea târziu”, se gândi Alvirah frenetic. „Greg sigur 
știe că e încolţit. Chiar dacă Mariah e încă în viață, s-ar putea să 
nu ajungem la timp.” 

Trecu un minut... două... trei. O eternitate. 

Disperat, Richard alergă la întrerupătorul de lumină și îl 
zgâlţâi. Pentru o clipă, încăperea se scufundă într-o beznă 
absolută, după care luminile se aprinseră la loc. 

— Trebuie să fie un comutator pe aici pe undeva, care să 
deschidă ceva, spuse el cu amărăciune. 

Alvirah se grăbi să ciocănească chiar ea în zona de lângă 
întrerupătorul de lumină. După care privi în jos. 

— Richard, Richard! Arătă spre capacul unei prize chiar 
deasupra podelei. Vezi?... Nu e îngropată în perete. 

Richard se aplecă și trase de capac. Acesta se deschise. 
Apăsă butonul din spatele lui. Auziră un huruit puternic și, în 
timp ce priveau, o porţiune enormă din tavan, la capătul 
îndepărtat al încăperii, începu să coboare. 

— E liftul care duce sus! strigă unul dintre detectivi, fugind 
înspre el. 


84 

În cele patruzeci de minute agonizante de când se trezise, 
Mariah își adunase fiecare strop de putere care-i mai rămăsese, 
încercând să supravieţuiască. Reușise să se ridice în picioare, 
clătinându-se și sprijinindu-se cu spatele de masa de marmură 
pe care Greg așezase cufărul de argint ce conţinea 
pergamentul. Centimetru cu centimetru, în pofida durerii, își 
împinsese trupul în sus, alunecând și căzând din nou la podea 
de nenumărate ori, până ce reuși, în sfârșit, să stea în picioare. 
Haina ei subţire se sfâșiase toată de la atâta frecat de piciorul 
încrustat al mesei, iar spatele îi era tot numai o rană. 

Dar acum stătea în picioare. 

În acel moment, auzi huruitul liftului și își dădu seama că se 
întorsese. Știa că avea o singură șansă să încerce să se salveze 
pe sine și pe Lillian. 

Era imposibil să se elibereze sau să slăbească măcar 
legăturile de la mâini și picioare. 

ÎI auzi pe Greg ieșind din lift. Datorită statuilor de marmură 
după care se adăpostise, știa că nu o putea vedea. Il auzi 
vorbind cu Lillian, tonul vocii lui urcând cu fiecare cuvânt. 

Îi spunea că fusese urmărit, că poliţia era jos, dar că nu aveau 
să găsească modalitatea de a urca la timp să le salveze. 
îngrozită, Mariah îl ascultă lăudându-se că pergamentul era 
autentic și apoi plângând în hohote: 

— Am iubit-o pe Mariah... 

Lillian îl implora să-i cruțe viaţa. 

— Te rog, n-o face... te rog, nu... 

Mariah auzi din nou huruitul liftului. Trebuia să fie poliţia, dar 
aveau să ajungă prea târziu, până cobora și urca din nou liftul. 

Cu încheieturile legate, se chinui să apuce cufărul de argint și 
reuși. Cu inima bătându-i nebunește, străbătu centimetru cu 
centimetru distanța până la canapea, pe lângă statui, 
recunoscătoare că, datorită huruitului puternic al liftului, Greg 
nu o auzea apropiindu-se de el. 

„Nu mă aude, dar dacă își ridică privirea, s-a zis cu 
amândouă”, se gândi ea, târându-se încet pe covorul gros, 
făcând ultimii pași spre canapea. 

În timp ce Greg înfășură cordonul în jurul gâtului lui Lillian, 
Mariah ridică cufărul de argint și îl lovi cu toată forţa în ceafă. Cu 


un grohăit surprins, Greg se prăbuși peste Lillian și alunecă pe 
podea. 

Mariah rămase, preț de un minut lung, sprijinită de canapea, 
încercând să nu cadă. Tinea cu înverșunare de cufăr. 
Sprijinindu-l de spatele canapelei, deschise capacul și scoase 
pergamentul. Atingându-l doar cu vârfurile degetelor inflamate 
de la sforile strânse tare în jurul încheieturilor și al braţelor, duse 
pergamentul la buze. 

lată imaginea pe care o văzu Richard când liftul se opri. Doi 
detectivi fugiră spre ei și-l înhățară pe Greg, care se chinuia să 
se ridice. Un al treilea detectiv se grăbi spre Lillian și desfăcu 
rapid cordonul care-i fusese strâns tot mai tare în jurul gâtului. 

— Ești bine acum, spuse el. S-a terminat. Ești în siguranţă. 

Mariah reuși să zâmbească slab, privindu-l pe Richard, care 
alerga spre ea. Dându-și imediat seama că ţinea în mână 
pergamentul sacru, acesta i-l luă ușor, îl puse pe o masă șio 
cuprinse în braţe. 

— N-am crezut că o să te mai văd vreodată, spuse el, cu 
vocea întretăiată. 

Mariah a fost cuprinsă brusc de un sentiment de pace, o pace 
incapabil de înţeles. Salvase pergamentul și, odată cu el, știa că 
împăcase, în sfârșit, și sufletul tatălui ei iubit. 


Epilog 

Șase luni mai târziu, Mariah și Richard străbătură la braţ 
camerele goale ale casei din Mahwah în care crescuse ea. Erau 
ultimele minute pe care avea să le mai petreacă aici. La început 
se gândise să rămână, mai mult de dragul mamei sale decât al 
ei, dar oricât de mult ar fi iubit căminul acela, avea să fie pentru 
totdeauna locul în care tatăl ei fusese ucis. Și avea să fie mereu 
locul unde, așa cum mărturisise Greg Pearson poliţiei, Rory îi 
lăsase mișelește acestuia arma în curte și ușa deschisă. 

După retragerea acuzațiilor împotriva lui Kathleen, Mariah o 
adusese pe mama ei acasă. Așa cum se temuse, devenise, în 
scurt timp, evident că această casă nu îi mai oferea alinare lui 
Kathleen, ci mai degrabă îi amintea constant de groaza prin 
care trecuse. 

In prima noapte după întoarcerea acasă a lui Kathleen, Mariah 
o urmărise pe mama ei ducându-se direct în dulapul din birou, 
unde se ghemuise pe podea și plânsese în hohote. Atunci își 
dădu seama că Greg Pearson nu doar că le privase de tatăl ei, ci 
le prădase și de căminul lor. Era timpul să îl părăsească pentru 
totdeauna. 

Cei de la compania de transport tocmai terminară de încărcat 
ultima piesă de mobilier, covoarele, cutiile cu vase și 
așternuturi, și cărţile pe care le păstrase pentru noul 
apartament spaţios. Mariah se bucura că mama ei nu era 
prezentă. Știa ce dureros ar fi fost pentru ea. „Mama s-a adaptat 
mai bine decât mă așteptam”, gândi melancolică. Impactul 
Alzheimerului se  înrăutăţise, dar Mariah trebuia să se 
mulțumească acum cu gândul că mama ei, a cărei memorie 
dispăruse în totalitate, era liniștită și în siguranță. Sanatoriul în 
care locuia acum se afla în Manhattan, la doar două străzi de 
locul unde aveau să locuiască curând Mariah și Richard. În cele 
șase luni de când o mutaseră pe Kathleen acolo, Mariah reușise 
să o viziteze aproape în fiecare zi. 

— Un bănuţ pentru un gând de-al tău? întrebă Richard. 

— N-aș ști de unde să încep, răspunse ea. E imposibil de 
exprimat în cuvinte. 

— Știu, îi spuse el blând. Știu. 

Mariah se gândi ușurată cum Greg Pearson pledase vinovat 
de uciderea tatălui ei și a lui Rory și de răpirea ei și a lui Lillian. 
Judecătorii din New Jersey și New York aveau să îl condamne la 


închisoare pe viață, fără drept de eliberare condiţionată, în 
următoarele două săptămâni. 

Oricât de mult o îngrozea gândul că avea să-l vadă din nou, 
intenţiona să se prezinte la ambele procese și să vorbească 
despre cât de minunat fusese tatăl ei și cât de devastate au fost 
ea și mama ei. Atunci, avea să știe că făcuse tot ce-i stătuse în 
putinţă pentru părinţii iubitori cu care fusese binecuvântată. lar 
Richard urma să fie lângă ea. 

Stătuse cu ea în spital, în noaptea aceea, când doctorii îi 
curăţară și cusură tăietura dureroasă de la cap, și aproape că nu 
plecase de lângă ea în săptămânile următoare. 

— N-am să mai plec niciodată, îi spusese. 

Wally Gruber primise două sentinţe a câte cinci ani, una în 
New York, și alta în New Jersey, pe care avea să le execute 
simultan. Peter Jones, noul procuror districtual, discutase despre 
asta cu Mariah, Lloyd și Lisa Scott, care își dădură acordul 
pentru această reducere a sentinței, care, altminteri, ar fi fost 
de trei ori mai lungă. 

— Nu a făcut nimic din bunătate, dar mi-a salvat mama de la 
a-și petrece restul vieții într-un spital de boli mintale, spuse 
Mariah. 

— Mă bucur că mi-a furat bijuteriile și mă bucur că le-a 
recuperat, declară Lisa Scott. 

După pronunțarea sentinţei în Hackensack, Wally-cel-vioi ieși 
din sala de judecată radiind. 

— Floare la ureche, îi spuse el cu voce tare avocatului său, 
care știa că judecătorul auzise comentariul și nu era deloc 
încântat. 

În cadrul unei înţelegeri, tot cu acordul lui Mariah, Lillian 
fusese condamnată la muncă în folosul comunităţii pentru că 
încercase să vândă un pergament rar, furat. Judecătorul fusese 
de acord că, după chinul groaznic prin care trecuse, nu era 
nevoie de o pedeapsă suplimentară. Ironic era faptul că, atunci 
când Greg răspândise zvonul că Charles încerca să vândă 
pergamentul, nu greșise. 

Jonathan i-l arătase lui Charles și îi spusese că Lillian avea 
grijă de el. Jonathan se îngrozise când Charles se oferise să-l 
vândă pentru el. După moartea lui Jonathan, Charles o sunase 
pe Lillian, oferindu-se să găsească un cumpărător pe piaţa 
neagră și să împartă profitul. 


Mariah și Richard ieșiră pentru ultima dată din casă, merseră 
spre bordura unde era parcată mașina lui și urcară în ea. 

— O să ne simţim bine cu mama și cu tatăl tău, în seara asta, 
spuse ea. Mă simt de parcă ar fi deja familia mea. 

— Chiar sunt, Mariah, șopti Richard. Zâmbind, îi spuse: Și nu 
uita niciodată că, oricât de mândri ar fi fost de mine pe când 
eram la seminar, știu că de-abia așteaptă să le facem nepoți. Și- 
o să le facem. 


Alvirah și Willy se pregăteau să meargă acasă, la părinţii lui 
Richard, la cină. 

— Willy, au trecut mai bine de șase săptămâni de când nu i- 
am văzut pe Mariah și pe Richard, spuse Alvirah, căutându-și 
prin dulap haina și eșarfa. 

— Ultima dată ne-am întâlnit cu ei, cu părintele Aiden și cu 
soții Scott la cină la Neary's, încuviinţă Willy. Mi-a fost dor de ei. 

— Cred că-i e foarte greu. Alvirah oftă. Azi a fost ultima zi 
petrecută vreodată în casa în care a crescut. Trebuie să fie 
nespus de dificil, dar mă bucur atât de tare că se vor muta în 
apartamentul acela încântător, după nuntă. N-au cum să nu fie 
fericiţi acolo. 

Când ajunseră la cină, îi îmbrăţișară strâns pe Richard și pe 
Mariah. În cele câteva minute în care discutară despre 
evenimentele îngrozitoare prin care trecuseră, Alvirah îi spuse 
lui Mariah că, în pofida tragediei cu care se confruntaseră, a 
știut, când a atins pergamentul, că ţinea în mână ceva special și 
minunat. 

— Așa e, Alvirah, zise Mariah, în șoaptă. La fel de special e și 
faptul că l-am înapoiat Bibliotecii Vaticanului, unde îi e locul, iar 
tatăl meu se poate odihni acum în pace. 


Mulţumiri 

Să spui că a scrie o carte este o călătorie lungă nu constituie 
deloc un neadevăr. Să spui că este o călătorie de două mii de 
ani înseamnă cu totul altceva. Când Michael Korda, editorul 
meu, mi-a sugerat că ar fi interesant ca povestea aceasta să 
aibă un fundal biblic și că ar trebui să fie despre o scrisoare 
scrisă de Hristos, am clătinat din cap și-am spus „nu”, însă 
această idee m-a tot bântuit și mi-au venit în minte cuvinte 
precum „să zicem că” și „cum ar fi dacă?” Am început să scriu, 
și după patru luni mi-am dat seama că nu-mi plăcea modul în 
care evolua povestea. 

Indiferent de experienţa pe care o ai ca scriitor, povestea nu 
se desfășoară întotdeauna așa cum ţi-ai imaginat. Am aruncat 
paginile respective și-am luat-o de la capăt. 

li mulțumesc, cu bucurie, lui Michael, editorul, mentorul și 
prietenul meu drag de atâţia ani. Deja am făcut rezervări pentru 
un prânz de celebrare. Știu deja cum se vor derula lucrurile. La 
un pahar de vin, mă va privi speculativ și va spune: „Mă 
gândeam...” Ceea ce înseamnă că o vom lua de la capăt. 

Editorul meu permanent, Kathy Sagan, e o femeie grozavă. 
Știam că e ocupată cu propria listă lungă de autori, dar având în 
vedere că am colaborat cu ea la revista noastră cu povești de 
suspans, știam cât e de valoroasă și-am solicitat să lucrez cu ea. 
Este al doilea roman pe care-l creăm împreună. Mulţumesc, 
Kathy. 

Mulţumesc echipei de la Simon &. Schuster, care reușește să 
transforme un manuscris într-o carte: managerul de producție 
John Wahler; redactorul-șef Gypsy da Silva; designerul Jill Putorti 
și directorul artistic Jackie Seow, pentru minunatul ei design de 
copertă. 

Echipa mea locală de susţinători, Nadine Petry, Agnes Newton 
și lrene Clark, e mereu alături de mine. Noroc și mulțumiri. 

O dragoste nemuritoare pentru John Conheeney, un soţ 
extraordinar. Nu îmi vine să cred că tocmai ne-am sărbătorit 
aniversarea de cincisprezece ani. Parcă a fost ieri. Să avem 
parte de o mulţime de zile, pline de dragoste și de râsete, 
alături de copiii, nepoţii și prietenii noștri. 

Vă mulțumesc și vouă, tuturor cititorilor mei, și sper să vă 
placă această nouă poveste. Așa cum am citat și înainte din acel 


minunat pergament antic: „Cartea este isprăvită. Fie 
scriitorul să se bucure!” 

Salutări și binecuvântări, 

Mary Higgins Clark 


Mary Higgins Clark este considerati 
regina suspansului din Americ 


iar Anii pierduţi este cel mai recent roman al său 


Atlă mai mult pe 


„6 woaliteram 


Sah 970-002 0) 


ALU 


9 786047 10004