Mary H Clark — Identitate furata

DRY, 


TIMES 


HIGGINS CLARK 


| 


MARY HIGGINS CLARK 


IDENTITATE FURATĂ 


Traducere din limba engleză Dana Purgaru 
Titlul original: /'// Wa/k Alone, 2011 


Editura Litera, 2014 


Versiune ebook: v1.0, decembrie 2020 


În amintirea părintelui Joseph A. Kelly, SJ. 
1931-2008 


Întotdeauna era o sclipire în privirea acestui iezuit 
Întotdeauna era un zâmbet pe fața lui frumoasă 
Întotdeauna sufletul său deborda de credinţă si de 

compasiune 
Era plămădit din aluatul sfinţilor, 
lar când raiul a avut nevoie de el 
Creatorul l-a chemat acasă 


CAPITOLUL 1 


Părintele Aiden O'Brien asculta confesiunile în capela Sf. 
Francisc din Assisi de pe West Thirty-first Street din Manhattan. 
Călugărul franciscan, în vârstă de șaptezeci și opt de ani, era de 
acord cu modul alternativ în care se desfășurau confesiunile, 
acela ca penitentul să stea în Camera de Reconciliere împreună 
cu el, în loc să îngenuncheze pe podeaua tare a confesionalului, 
unde identitatea celor doi era ascunsă de grilajul despărțitor. 

Singurul moment în care simţea că noua metodă nu funcţiona 
era atunci când, stând faţă în faţă cu penitenţii, sesiza că 
aceștia nu se simțeau în largul lor să spună tot ce aveau pe 
suflet, așa cum ar fi făcut-o pe întuneric. 

Acest lucru se petrecea în acel moment, în acea după-amiază 
de martie, răcoroasă și vântoasă. În primele două ore pe care le 
petrecuse în încăpere apăruseră numai două femei, enoriașe 
fidele, ambele de optzeci și ceva de ani, ale căror păcate - dacă 
existaseră vreodată unele - apuseseră de mult. In acea zi una 
dintre ele mărturisise că, pe când avea opt ani, îi spusese o 
minciună mamei sale: mâncase două prăjituri și dăduse vina pe 
fratele ei pentru cea de-a doua. 

În timp ce părintele Aiden își spunea rugăciunea Sfântului 
Rozariu până când venea momentul în care putea părăsi 
încăperea, ușa se deschise și intră o femeie zveltă, în jur de 
treizeci de ani. Cu o expresie nesigură, se îndreptă încet spre 
scaunul din faţa lui și se așeză cu un gest ezitant. Părul castaniu 
roșcat era purtat desfăcut, pe umeri. Costumul cu guler de 
blană era, evident, unul scump, la fel și cizmele cu toc înalt. 
Singurele bijuterii pe care ea le purta erau cerceii de argint. 

Părintele Aiden așteptă calm. Apoi, după ce observă că tânăra 
femeie nu avea de gând să vorbească, o întrebă încurajator: 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Nu știu cum să încep. 

Tonul femeii era jos și plăcut, netrădând niciun fel de accent. 

— Nu puteţi să-mi spuneţi nimic din ce n-am mai auzit până 
acum, zise părintele Aiden cu blândeţe. 

— Eu..., începu femeia și se opri după care cuvintele curseră 
grăbit. Am aflat despre o crimă pe care cineva plănuiește să o 
comită și nu o pot împiedica. Expresia de pe faţa ei era 
îngrozită, își duse mâinile la gură și se ridică repede. Nu trebuia 


să vin aici, șopti. Apoi vocea îi tremură de emoție și continuă: 
Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit. Mărturisesc 
faptul că sunt complice la o fărădelege care e în desfășurare și 
la o crimă ce e pe cale să se petreacă foarte curând. Probabil că 
o să aflaţi despre ea la știri. Nu vreau să fiu părtașă, dar e prea 
târziu s-o împiedic. 

Se întoarse și din cinci pași mâna ei ajunse pe clanţa ușii. 

— Așteptaţi, strigă părintele Aiden încercând să se ridice în 
picioare. Vorbiţi cu mine. Vă pot ajuta. 

Dar ea plecase. 

„Era nebună?” se întrebă părintele Aiden. „Oare vorbise 
serios?” Şi dacă da, ce putea face el în această privinţă? „Dacă 
a spus adevărul, nu pot să fac nimic”, se gândi el și se așeză din 
nou pe scaun. „Nu știu cine este și nici unde locuiește. Nu pot 
decât să sper că e nebună și că întreg scenariul e un fel de 
fantezie. Dar dacă nu e nebună, știa că sunt legat de jurământul 
de tăcere al confesionalului.” 

E posibil ca la un moment dat să fi fost o catolică practicantă. 
Cuvintele pe care le folosise, „Binecuvântează-mă, părinte, căci 
am păcătuit” reprezentau modul în care un penitent își începe 
de obicei confesiunea. 

Stătu singur câteva minute îndelungate. Când femeia ieșise, 
lumina verde de deasupra Camerei de Reconciliere se aprinsese 
automat, ceea ce însemna că oricine ar fi așteptat afară ar fi 
fost liber să intre. Se trezi rugându-se fervent ca tânăra femeie 
să se întoarcă, dar acest lucru nu se întâmplă. 

Trebuia să părăsească încăperea la ora șase. Trecuseră 
douăzeci de minute după această oră când se hotărî să renunţe 
să mai spere că ea se va întoarce. Într-un final, gândindu-se la 
greutatea anilor lui și la povara spirituală pe care i-o conferea 
rolul de confesor, părintele Aiden își puse ambele mâini pe 
brațele scaunului și se ridică încet, schimonosindu-se la 
junghiurile pe care le simţea în genunchii afectaţi de artrită. 
Scutură din cap și se îndreptă spre ușă, dar se opri un moment 
în faţa scaunului pe care stătuse tânăra femeie. 

„Nu era nebună”, își spuse cu tristeţe. „Nu pot decât să mă 
rog să aibă înţelepciunea să facă tot ceea ce îi dictează 
conștiința în cazul în care o crimă chiar e pe cale să fie comisă.” 

Deschise ușa și văzu două persoane care aprindeau lumânări 
în faţa statuii Sf. Jude în atriumul bisericii. Un bărbat îngenunche 


pe prie-dieu!, cu faţa îngropată în palme. Părintele Aiden ezită și 
se gândi dacă ar trebui să îl întrebe pe vizitator dacă voia să 
meargă la confesional. Apoi își spuse că orele alocate ascultării 
confesiunilor se încheiaseră în urmă cu aproape jumătate de 
oră. Poate că acest oaspete doar se ruga pentru ceva sau 
mulțumea că i se împlinise o dorinţă. Altarul Sf. Antoniu era 
locul preferat de mulţi vizitatori. 

Părintele Aiden traversă atriumul spre ușa ce ducea la pasajul 
către mănăstire. Nu simţi privirea intensă a bărbatului care nu 
se mai afla cufundat în rugăciune profundă, ci se întorsese, își 
ridicase ochelarii negri și îi studia cu atenţie brâul de păr alb și 
mersul încet. 

„Ea a stat înăuntru mai puţin de un minut”, se gândi 
observatorul. „Cât de mult i-a spus bătrânului preot?” se întrebă 
el. „Îmi pot permite să risc să cred că nu a mărturisit nimic?” 

Bărbatul auzi ușile exterioare deschizându-se și apoi sunetul 
unor pași care se apropiau. Işi puse repede la loc ochelarii de 
soare și își ridică gulerul impermeabilului. Aflase deja numele 
părintelui Aiden de pe ușă. „Ce să mă fac eu cu tine, părinte 
O'Brien?” se întrebă nervos în timp ce trecu pe lângă cei peste 
zece vizitatori care intrau în biserică. 

Deocamdată nu avea un răspuns. 

Ce nu știa era că el, observatorul, era, la rândul lui, observat. 
Alvirah Meehan, în vârstă de șaizeci și șase de ani, femeie de 
serviciu devenită editorialist și autor de succes după ce 
câștigase patruzeci de milioane de dolari la Loteria din New 
York, era și ea acolo. Fusese la cumpărături în Piaţa Herald, și 
înainte de a se întoarce acasă, în partea de sud a Central Park, 
străbătuse câteva străduţe ca să aprindă o lumânare în faţa 
altarului Sf. Antoniu și să lase o donaţie pentru cei amărâţi - 
tocmai primise un cec în urma drepturilor de autor pentru cartea 
ei de memorii, De /a compoturi la comploturi. 

Când îl văzu pe bărbatul care părea adâncit în rugăciune în 
faţa altarului, se duse mai întâi la statuia Sfintei Fecioare de la 
Lourdes. Câteva minute mai târziu, îl observă pe părintele 
Aiden, bătrânul ei prieten, ieșind din Camera de Reconciliere și 
tocmai voia să se ducă la el ca să-l salute, dar, spre uimirea ei, 
bărbatul care părea atât de cufundat în rugăciune tresări dintr- 


1 Scaun special pentru rostirea în genunchi a rugăciunilor, în cultul catolic 
(n.tr.) 


odată și își ridică ochelarii întunecaţi. Nu era nicio urmă de 
îndoială că se uita după părintele Aiden cum se îndrepta spre 
ușa ce ducea spre mănăstire. 

Alvirah alungă repede gândul că poate omul dorise să îl roage 
pe părintele Aiden să-i asculte confesiunea. „L-a privit cu atenţie 
pe părinte”, se gândi ea după ce îl urmări cum își lasă ochelarii 
înapoi pe ochi și își ridică gulerul hainei. Işi scoase și ea ochelarii 
pentru că el era prea departe ca să-l vadă clar. Din depărtare i 
se păru că avea cam un metru optzeci înălţime. Faţa era în 
umbră, dar își putu da seama că era genul slăbănog. Impresia 
ei, când trecuse pe lângă el în drum către statuie, fusese că nu 
avea niciun fir alb în părul brunet. Atunci el avea faţa ascunsă în 
palme. 

„Cine știe ce-o fi în capul unor oameni?” se întrebă Alvirah în 
timp ce-l privea pe străinul care se îndrepta grăbit spre cea mai 
apropiată ieșire. „Dar orice ar fi avut de zis Sf. Antoniu, a făcut-o 
foarte repede când părintele Aiden a ieșit din Camera de 
Reconciliere”. 


CAPITOLUL 2 

„E 22 martie. Dacă ar mai fi trăit, Matthew al meu ar fi 
împlinit astăzi cinci ani”, se gândi Zan Moreland. Deschise ochii 
și rămase întinsă vreme îndelungată, ștergându-și lacrimile care 
îi udau deseori faţa și perna în timpul nopţii. Se uită la ceasul de 
pe bufet. Era ora șapte și un sfert dimineaţa. Dormise aproape 
opt ore. Motivul, desigur, era că atunci când se băga în pat lua 
câte un somnifer, un lux pe care nu și-l permitea de obicei. Dar 
apropierea aniversării lui o făcuse să nu mai poată închide ochii 
în ultima săptămână. 

Revăzu fragmente din visul pe care tocmai îl avusese, în care 
îl căutase pe Matthew. De data asta fusese din nou în Central 
Park. Îl căutase, îl chemase, îl rugase să răspundă... Jocul lui 
preferat fusese „De-a v-aţi ascunselea”. În vis ea își spunea că, 
de fapt, el nu lipsea. Că doar se ascundea. 

Dar el chiar lipsea. 

„Dacă mi-aș fi anulat întâlnirea din ziua aceea...”, se gândi 
Zan pentru a mia oară. Tiffany Shields, dădaca, recunoscuse că 
în timp ce Matthew dormea, îi poziţionase căruciorul astfel încât 
să nu îi vină soarele în ochi, așezase o păturică pe iarbă și 
adormise. Când se trezise, își dăduse seama că el nu se mai afla 
în cărucior. 

O martoră mai în vârstă sunase la poliţie după ce citise știrea 
despre copilașul dat dispărut. Spusese că ea și soţul ei își 
plimbau câinele prin parc și că observaseră căruciorul gol cu 
aproape o jumătate de oră înainte ca dădaca să îl verifice. „La 
acea vreme nu am crezut că e un lucru important”, spusese 
martora cu un ton supărat și iritat. „Am crezut că cineva, poate 
mama, luase copilul la joacă. Nu mi-a trecut prin cap că tânăra 
aceea ar fi trebuit să aibă grijă de el, pentru că dormea 
buștean.” 

De asemenea, Tiffany mai recunoscuse că din moment ce 
Matthew dormea când plecaseră din apartament, nu se mai 
obosise să îi lege hamul. 

„Oare se dăduse singur jos sau cineva observase că e singur 
și îl luase de mânuţă?” se întrebă Zan. Întrebarea suna deja 
retoric după atâtea repetări. „Sunt răpitori care umblă pe 
străzi... Te rog, Doamne, fă în așa fel încât să nu se fi întâmplat 
una ca asta!” Poza lui Matthew fusese în ziarele din toată ţara și 
pe internet. „M-am rugat să fi fost luat de o persoană singură 


căreia îi fusese frică să recunoască, dar care într-un final avea 
să mărturisească sau să îl lase într-un loc sigur unde să poată fi 
găsit”, își spuse Zan. Dar după aproape doi ani nu exista nici 
măcar un singur indiciu despre locul unde ar putea fi. „Până 
acum probabil că m-a și uitat.” 

Se ridică încet și își îndreptă părul lung, arămiu, care îi cădea 
pe umeri. Deși făcea exerciţii fizice regulate, corpul ei zvelt îi 
păru înţepenit și o durea. Încordarea era de vină, după părerea 
medicului. „Ești încordată non-stop”, îi spusese el. 

Își puse picioarele pe podea, se întinse și se ridică, apoi se 
duse la fereastră și o închise după ce absorbi priveliștea de 
dimineaţă în care apăreau Statuia Libertăţii și portul din New 
York. Această imagine o determinase să subiînchirieze acel 
apartament la șase luni după ce Matthew dispăruse. Simţise 
nevoia de a se îndepărta de clădirea de pe East Eighty-sixth 
Street unde în camera goală pătuţul și jucăriile lui erau ca niște 
săgeți care îi pătrundeau în inimă în fiecare zi. 

Atunci își dăduse seama că trebuia să aibă o fărâmă de 
normalitate în viața ei și își canalizase energia spre o mică 
afacere de design interior pe care o începuse când ea și Ted se 
despărţiseră. Fuseseră împreună o perioadă atât de scurtă încât 
ea nici măcar nu știa că era însărcinată când se despărţiseră. 

Înainte de a se căsători cu Ted Carpenter ocupase postul de 
asistent-șef la faimoasa firmă de design Bartley Longe. Pe 
atunci era recunoscută drept una dintre cele mai strălucitoare 
speranţe din domeniu. 

Un critic care știa că Bartley lăsase un proiect întreg pe 
mâinile ei în timp ce plecase într-o vacanţă prelungită scrisese 
despre abilitatea ei uimitoare de a combina stofele, culorile și 
mobilierul ca să creeze o casă care reflectau gustul și stilul de 
viaţă ale proprietarului. _ 

După ce Zan închise fereastra se grăbi spre baie. li plăcea să 
doarmă într-o cameră răcoroasă, dar tricoul ei lung nu îi oferea 
niciun fel de protecţie împotriva curentului. Făcuse în așa fel 
încât să aibă un program încărcat în acea zi. Se întinse spre 
vechiul halat pe care Ted nu-l putuse suferi, despre care ea îi 
spusese în glumă că era păturica ei de bebeluș. Devenise un 
simbol. După ce se dădea jos din pat în camera îngheţată se 
simţea încălzită și confortabil imediat ce își punea halatul. De la 
rece la cald; de la golită la preaplină; Matthew dispărut; 


Matthew găsit; Matthew în braţele ei, acasă cu ea. Lui Matthew 
îi plăcuse să se cuibărească în halat împreună cu ea. 

„Dar se terminase cu ascunsul”, își spuse reţinându-și 
lacrimile în timp ce înnoda cordonul halatului și își vâri picioarele 
în papuci. Dacă Matthew s-a dat singur jos din cărucior oare asta 
încercase, să se joace? Dar un copil nesupravegheat ar fi trebuit 
să fie văzut de mulţi oameni. Cât durase oare până când cineva 
l-a luat de mână și a dispărut cu el? Fusese o zi neobișnuit de 
caldă pentru luna iunie, iar parcul era plin de copii. „Nu îți aduce 
aminte de asta”, se avertiză Zan în timp ce străbătea holul ce 
ducea spre bucătărie și se îndreptă direct spre filtrul de cafea. 
Era programat să pornească la ora șapte, iar recipientul era deja 
plin. Își turnă o cană și se întinse spre frigider după laptele 
degresat și recipientul cu fructe mixte pe care îl cumpărase de 
la magazin. Dar se răzgândi și renunţă la fructe. „Doar cafea”, 
își spuse. „E tot ce îmi doresc acum. Știu că ar trebui să mănânc 
mai mult, dar nu am de gând să încep azi.” 

În timp ce își sorbea cafeaua, recapitulă în gând programul 
zilei. După ce avea să treacă pe la birou, trebuia să se 
întâlnească cu arhitectul unui uimitor bloc-turn de locuinţe de 
lângă râul Hudson ca să discute despre decorarea a trei 
apartamente-model pentru el, ceea ce urma să fie un mare 
succes dacă reușea să obţină contractul. 

Principala concurenţă va veni din partea vechiului ei 
angajator, Bartley, despre care știa că regreta amarnic faptul că 
ea își deschisese propria afacere în loc să se întoarcă să lucreze 
pentru el. „Poate că m-ai învăţat multe, dar, Doamne, nu aș 
vrea să mai am de-a face cu temperamentul tău îngrozitor”, își 
spuse Zan. „Ca să nu mai pomenesc de felul în care te-ai dat la 
mine.” 

Își reprimă amintirea acelei zile jenante când avusese o 
cădere nervoasă în biroul lui Bartley. Duse cana de cafea în 
baie, o lăsă pe masa de machiaj și se îndreptă spre cabina de 
duș. Apa fierbinte îndepărtă o parte din încordarea din mușchi, 
și după ce își turnă șampon pe păr, își masă scalpul cu putere cu 
buricele degetelor. „O altă tehnică pentru reducerea stresului”, 
își spuse ironic. „De fapt, există un singur mod în care pot 
reduce stresul”. 

„Nu te duce acolo”, se avertiză din nou. 


După ce se zvântă cu prosopul grăbi ritmul - își uscă repede 
părul apoi, din nou în halat, își dădu cu rimel și luciu de buze, 
singurul ei machiaj. „Matthew are ochii lui Ted, acea superbă 
nuanţă de căprui-închis”, se gândi. „Obișnuiam să-i cânt 
melodia aceea, Frumoșii ochi căprui. Părul lui era foarte deschis 
la culoare, dar cred că începea să capete tonuri de roșcat. Mă 
întreb dacă va avea părul roșcat strălucitor așa cum l-am avut 
eu când eram copil. Nu-l puteam suporta. Îi spusesem mamei că 
arătam ca personajul din Anne of Green Gables? slăbănoagă și 
cu acea podoabă capilară îngrozitoare, de culoarea morcovului. 
Dar în cazul lui ar arăta adorabil.” 

Mama lui Anne îi explicase că, atunci când va crește, corpul i 
se va împlini, iar părul se va închide puţin la culoare și va căpăta 
o nuanţă arămie. „Mama obișnuia să-mi spună în glumă Green 
Gables Annie”, se gândi Zan. Un lucru în plus de care nu voia să- 
și amintească. 

Ted insistase să ia masa împreună în acea seară, doar ei doi. 
„Melissa cu siguranţă va înţelege”, spusese el când îi 
telefonase. „Vreau să îmi aduc aminte de băieţelul nostru cu 
singura persoană care înțelege ce simt azi, de ziua lui. Te rog, 
Zan.” 

Urmau să se întâlnească la Four Seasons la ora șapte și 
jumătate seara. Singura neplăcere a faptului că locuia în Battery 
Park City erau blocajele din trafic spre și dinspre centru, se 
gândi Zan. „Nu vreau să mai vin aici ca să mă schimb și nu 
vreau nici să car cu mine la birou încă o ţinută. O să mă îmbrac 
în costumul negru cu guler de blană. Este destul de arătos 
pentru diseară.” Cincisprezece minute mai târziu ieșea în stradă 
- o tânără în vârstă de treizeci și doi de ani, înaltă, zveltă, 
îmbrăcată într-un costum negru, cu guler de blană, cu cizme cu 
toc înalt, cu ochelari de soare cu lentile întunecate, cu geanta 
de firmă ce se purta de obicei pe umăr, dar pe care ea o ţinea în 
mână și cu părul arămiu desfăcut fluturând pe umeri în ritmul 
pașilor când cobori de pe trotuar ca să oprească un taxi. 


2 Film de televiziune din 1985, bazat pe romanul cu același nume scris de 
Lucy Maud Montgomery, publicat în 1908 (n.tr.) 


CAPITOLUL 3 

În timpul cinei, Alvirah îi povestise lui Willy despre felul 
amuzant în care tipul acela se uitase la prietenul ei, părintele 
Aiden, când ieșea din Camera de Reconciliere, iar la micul dejun 
aduse din nou vorba despre asta. 

— L-am visat pe tipul acela azi-noapte, Willy, zise ea, și ăsta 
nu e un semn bun. Când visez pe cineva, de obicei înseamnă că 
o să fie probleme. 

Încă în halate, stăteau confortabil la masa rotundă din 
sufragerie în apartamentul din sudul Central Park. Afară, după 
cum îi spusese deja lui Willy, era o zi tipică de martie, rece și 
vijelioasă. Vântul zguduia mobilierul de pe balcon și puteau 
observa că parcul de vizavi era aproape gol. 

Willy se uită cu afecţiune pe deasupra mesei la soţia sa cu 
care era împreună de patruzeci și cinci de ani. De multe ori era 
comparat cu legendarul Speaker al Camerei Reprezentanţilor, 
Tip O'Neill”, deoarece era un bărbat solid, cu părul alb și, așa 
cum Alvirah spunea, avea cei mai albaștri ochi din lume. 

În ochii săi afectuoși, Alvirah era frumoasă. El nu observa că, 
oricât de mult se străduia, ea nu reușea să scape de cele circa 
șapte kilograme în plus. Nici că la numai o săptămână după ce 
își vopsise părul, rădăcinile gri deveniseră din nou vizibile în 
părul care, mulţumită lui Dale din Londra, era acum castaniu- 
roșcat. 

În trecut, înainte să câștige la loterie, când își vopsea singură 
părul în chiuveta din baie din vechiul apartament din Queens, 
avusese o nuanţă de roșu-portocaliu, asemănătoare flăcărilor. 

— lubito, din ce mi-ai spus, tipul acela probabil că încerca să- 
și facă puţin curaj să se ducă la confesiune. Și apoi, când l-a 
văzut pe părintele Aiden ieșind, încerca să se decidă dacă să se 
ducă după el. 

Alvirah scutură din cap. 

— E mai mult de atât, spuse ea în timp ce se întinse spre 
ceainic și își turnă a doua ceașcă, iar expresia i se schimbă. Ştii 
că azi e ziua micuţului Matthew? Ar fi împlinit cinci ani. 

— Împlinește cinci ani, o corectă Willy. Alvirah, și eu am 
intuiție. Sunt convins că micuțul este bine, pe undeva. 


3 


T homas Phillip O'Neill a fost speaker al Camerei Reprezentanţilor SUA 
între anii 1977 și 1987. (n.tr.) 


— Vorbim despre Matthew de parcă l-am cunoaște, oftă 
Alvirah și-și puse o pastilă de zaharină în ceașcă. 

— Mă simt ca și cum chiar l-am cunoaște, zise Willy sobru. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, în timp ce își amintiră cum în urmă 
cu aproape doi ani, după ce editorialul lui Alvirah despre copilul 
dispărut în New York Globe fusese postat pe internet, Alexandra 
Moreland o sunase. 

— Doamnă Meehan, zise ea, nu vă pot spune cât de mult 
apreciem, eu și Ted, ceea ce aţi scris. Dacă Matthew a fost luat 
de cineva care își dorea cu disperare un copil, aţi inclus în acel 
articol cât de disperaţi suntem și noi să-l recuperăm. Sugestiile 
pe care le-aţi făcut, despre cum poate făptașul să-l lase într-un 
loc sigur și să evite astfel să fie recunoscut de camerele de 
securitate, ar putea să conteze foarte mult. 

Alvirah fusese foarte afectată de situaţia ei. 

— Willy, sărmana fată este doar un copil, singură la părinţi, și- 
a pierdut atât mama, cât și tatăl când mașina lor a suferit un 
accident când se duceau să o ia de la Aeroportul din Roma. Apoi 
s-a despărţit de soţul ei înainte să-și dea seama că e 
însărcinată, iar acum băieţelul ei a dispărut. Sunt sigură că este 
în punctul în care pur și simplu nu mai are pentru ce să se 
trezească dimineața. l-am zis că dacă o să vrea vreodată să stea 
de vorbă cu cineva, poate să mă sune, dar știu că nu o s-o facă. 

Dar imediat după aceea Alvirah citise pe pagina șase din Post 
că Zan Moreland, femeia urmărită de ghinion, se întorsese la 
serviciu, cu normă întreagă, la firma ei de interior, Moreland 
Interiors, aflată pe East Fifty-eighth Street. Alvirah îl informase 
imediat pe Willy că apartamentul lor trebuia să fie renovat. 

— Nu cred că arată așa de rău, spuse Willy. 

— Nu e rău, Willy, dar l-am cumpărat deja mobilat în urmă cu 
șase ani și, sinceră să fiu, a fi înconjurată numai de lucruri albe - 
draperii, covoare, mobilă - mă face să mă simt uneori ca și cum 
aș trăi într-o bezea. E păcat să cheltuim banii, dar cred că în 
acest caz am proceda foarte corect. 

Ca urmare, nu numai că își transformaseră apartamentul, ci 
se împrieteniseră cu Alexandra „Zan” Moreland. Acum Zan își 
suna regulat familia-surogat și îi vizita frecvent. 

— Ai întrebat-o pe Zan dacă vine la cină diseară? întrebă 
Willy. Cred că e o zi cumplită pentru ea. 


— Am întrebat-o, răspunse Alvirah, și la început a fost de 
acord. Apoi a sunat și mi-a spus că nu mai poate pentru că 
fostul ei soţ vrea să fie împreună și nu a putut să-l refuze. Se 
întâlnesc diseară la Four Seasons. 

— Înţeleg, cei doi și-ar putea oferi sprijin reciproc acum, de 
ziua lui Matthew. 

— Pe de altă parte, este un loc destul de populat, iar Zan e 
prea dură cu ea și nu o să își lase emoţiile la vedere. Când 
vorbește despre Matthew mi-aș dori să plângă din când în când, 
dar nu o face niciodată, nici măcar de faţă cu noi. 

— Pun pariu că sunt multe nopţi în care plânge până 
adoarme, zise Willy. Și sunt de acord că nu o să îi facă niciun 
bine să fie împreună cu fostul soţ în seara asta. Ne-a spus că e 
sigură că niciodată Carpenter nu o să uite că ea l-a lăsat pe 
Matthew în grija unei dădace atât de tinere. Sper că nu o să 
aducă din nou subiectul în discuţie de ziua lui Matthew. 

— Este - sau a fost - tatăl lui Matthew, zise Alvirah și apoi 
adăugă mai mult pentru ea decât pentru Willy: Din tot ce am 
citit, într-o astfel de situaţie, chiar dacă nu este prezent, un 
părinte își asumă vina pentru întreaga situaţie, fie că a angajat o 
dădacă neglijentă, fie că nu a stat acasă, deși ar fi vrut să facă 
acest lucru în acea zi. Willy, întotdeauna apare sentimentul de 
vină, în special când un copil e dat dispărut, și mă rog la 
Dumnezeu ca Ted Carpenter să nu bea mai mult decât trebuie și 
să nu se ia de Zan diseară pe tema asta. 

— Nu vorbi cu păcat, iubito, o atenţionă Willy. 

— Ştiu la ce te referi, zise Alvirah și se hotărî să se întindă 
totuși după a doua jumătate de chiflă. Dar, Willy, știi că e 
adevărat că atunci când simt că se apropie un necaz 
întotdeauna se întâmplă așa. Și știu, știu pur și simplu, oricât de 
imposibil pare, că Zan o va păţi mai rău. 


CAPITOLUL 4 

Edward „Ted” Carpenter îl salută pe recepţioner printr-o 
mișcare a capului, fără să-i vorbească, și își continuă drumul 
prin holul de primire a firmei sale situate la etajul treisprezece al 
unei clădiri de pe West Forty-sixth Street. Pereţii încăperii erau 
plini cu poze ale celebrităților care îi erau sau îi fuseseră cliente 
în ultimii cincisprezece ani. Toate aveau autografe pentru el. De 
obicei făcea la stânga spre camera principală unde lucrau zece 
asistenţi publicitari. Dar în acea dimineaţă se îndreptă direct 
spre biroul său. 

Își avertizase secretara, Rita Moran, să nu cumva să 
pomenească ceva despre ziua de naștere a fiului lui și să nu 
aducă niciun ziar la muncă. Dar când se apropie de biroul ei, 
Rita era atât de absorbită de un articol de pe internet încât nici 
măcar nu îl văzu când se așeză în dreptul ei lângă computer. 
Avea o poză cu Matthew pe ecran. Când îl simţi în sfârșit pe Ted, 
ridică privirea. Faţa îi deveni stacojie când el se aplecă spre ea, 
îi luă mouse-ul și îi închise computerul. Cu mișcări rapide intră în 
birou și își scoase haina. Dar înainte să o agaţe în cuier se duse 
la birou și se uită la poza înrămată a fiului lui. Fusese făcută la 
ziua lui Matthew. „Chiar și atunci semăna cu mine, se gândi Ted. 
Cu fruntea lui înaltă și ochii căprui-închis nu e nicio îndoială că e 
fiul meu. Când va crește probabil că o să arate ca mine.” 
Supărat, întoarse rama cu faţa în jos apoi se duse la dulap și își 
agăţă haina. Deoarece urma să se vadă cu Zan la Four Seasons, 
alesese un costum albastru-închis în locul ţinutei lui preferate, 
adică geacă sport și pantaloni comozi. 

La cina din seara precedentă, cea mai importantă clientă a 
lui, vedeta rock Melissa Knight, fusese în mod evident supărată 
că el nu avea cum să o însoţească în acea zi la un eveniment. 

— Ai întâlnire cu fosta, spusese ea pe un ton sugestiv și 
afectat. 

Nu-și putea permite să o contrazică pe Melissa. Primele trei 
albume atinseseră vânzări de peste un milion de exemplare și, 
mulțumită ei, și alte celebrități semnaseră contracte cu firma lui 
de relaţii publice. Din păcate, pe parcursul colaborării dintre ei, 
Melissa se îndrăgostise de el, sau cel puţin așa credea. 

— Ştii care sunt planurile mele, prinţesă, îi spusese el, 
încercând să menţină un ton calm și apoi adăugă cu o 
amărăciune în glas pe care nu o putu ascunde: Și în mod sigur 


înţelegi de ce mă văd cu mama fiului meu când el împlinește 
cinci ani. 

Melissa devenise plină de remușcări instantaneu. 

— Îmi pare rău, Ted. Chiar îmi pare rău. Bineînţeles că știu de 
ce te întâlnești cu ea. Doar că... 

Amintirea acelei discuţii era iritantă. Suspiciunea Melissei, că 
el era încă îndrăgostit de Zan, plana mereu asupra lor, o gelozie 
constantă care o făcea să explodeze cu regularitate. Şi devenea 
din ce în ce mai rău. „Eu și Zan ne-am despărțit pentru că ea a 
spus că mariajul nostru a fost doar o reacţie emoţională la 
moartea subită a părinţilor ei”, își spuse el. „Nici măcar nu știa 
că era însărcinată când ne-am separat. Asta a fost acum mai 
bine de cinci ani. Ce motiv ar avea Melissa să se supere? Nu îmi 
permit să o las să mă enerveze. Dacă va pleca se va alege 
praful de acest loc. Își va lua toţi prietenii cu ea, adică cei mai 
profitabili clienți pe care îi avem. Dacă nu aș fi cumpărat 
nenorocita asta de clădire... Ce-o fi fost în capul meu?” 

Spășită, Rita aduse poșta de dimineaţă. 

— Contabilul Melissei este de vis, spuse ea încercând să 
zâmbească. Cecul lunar și toate cheltuielile au sosit în dimineaţa 
asta chiar la ţanc. Nu-i așa că ar fi frumos ca toți clienţii noștri 
să fie așa? 

— Sigur că da, răspunse Ted cordial, știind că Rita era 
afectată din cauza lipsei lui de tact din acea dimineaţă. 

— lar contabilul ei a scris și un bilet în care îți spune să te 
aștepți la un telefon de la Jaime-boy. Tocmai și-a concediat 
firma de PR, iar Melissa te-a recomandat pe tine. Ar fi încă un 
client excelent pentru noi. 

Ted simţi o căldură sinceră, acum că privea faţa preocupată a 
Ritei. Fusese alături de el în fiecare zi din ultimii cincisprezece 
ani, încă de când, tânăr și încrezător, își deschisese propria 
firmă de PR, la numai douăzeci și trei de ani. Ea fusese la 
botezul lui Matthew și la primele lui trei aniversări ale zilei de 
naștere. Având aproape cincizeci de ani, fără copii și măritată cu 
un profesor liniștit, ea adora frenezia muncii cu clienţii celebri și 
fusese fascinată când el îl adusese pe Matthew într-o zi la birou. 

— Rita, zise Ted. Știu că îţi amintești că e ziua lui Matthew azi 
și știu că te-ai rugat ca el să se întoarcă acasă. Acum roagă-te 
ca peste un an să sărbătorim următoarea aniversare împreună 
cu el. 


— O, Ted, așa voi face, spuse Rita cu înflăcărare. 

Când ea ieși, Ted rămase cu privirea aţintită câteva minute la 
ușă, apoi se întinse spre telefon oftând. Era sigur că menajera 
Melissei va răspunde și va prelua mesajul. Fuseseră împreună, 
pe covorul roșu, la o premieră cinematografică în seara 
precedentă, iar Melissa obișnuia să doarmă mai mult. Dar 
răspunse de la primul apel. 

— Ted. 

Faptul că numele lui și numărul de telefon apăruseră pe 
telefonul ei încă îl lua prin surprindere. „Nu am avut parte de 
astfel de lucruri când am crescut în Wisconsin”, își spuse el, „dar 
probabil că nici în New York nu erau pe vremea aceea.” Se 
strădui ca vocea lui să capete un ton vesel când o salută: 

— Bună dimineaţa, Melissa, regina inimilor. 

— Ted, am bănuit că o să fii prea ocupat cu planurile pentru 
întâlnirea de diseară și că nici măcar nu o să te gândești să mă 
suni azi. 

Ca de obicei, tonul ei era îmbufnat. A 

Ted rezistă tentaţiei de a-i închide telefonul. In schimb, cu 
vocea calmă pe care o folosea când cel mai valoros client al lui 
era atât imposibil, cât și insensibil, zise: 

— Cina cu fosta mea soţie nu o să dureze mai mult de două 
ore. Asta înseamnă că o să plec de la Four Seasons pe la nouă și 
jumătate. Poţi să mă strecori și pe mine în agendă la zece fără 
un sfert? 

Două minute mai târziu, după ce se asigurase că se afla din 
nou în grațiile Melissei, închise telefonul și își puse capul în 
palme. „O, Doamne, de ce trebuie să o suport?” 


CAPITOLUL 5 

Zan deschise ușa de la biroul micuţ din Centrul de Design, cu 
revistele la subsuoară. Își promisese că va evita orice referire la 
Matthew care ar putea fi în mass-media. Dar când trecuse pe 
lângă chioșcul de ziare nu se putuse abţine să nu cumpere două 
reviste săptămânale despre celebrităţi, în care erau cele mai 
multe șanse să existe continuări ale cazului. Cu un an în urmă, 
de ziua lui Matthew, ambele avuseseră articole mari despre 
răpirea lui. 

Săptămâna anterioară cineva o fotografiase când mergea la 
un restaurant din apropierea casei din Battery Park City. 
Conștientiza cu tristețe că va fi probabil folosită în vreun articol 
de senzaţie care va repune pe tapet răpirea lui Matthew. 

Dintr-un gest reflex, Zan aprinse lumina și privi decorul 
familiar din biroul ei - câteva baloturi de stofă rezemate de 
pereţii albi, mostre de covoare împrăștiate pe jos și rafturi pline 
cu tomuri grele cu eșantioane de țesături. 

Când se despărțise de Ted, pornise pe cont propriu în 
aventura ei ca designer de interior, în acel birou micut și, în timp 
ce clienţii mulţumiţi îi trimiteau referinţe, ea alesese să păstreze 
lucrurile la fel. Biroul vechi, cu trei scaune în stil eduardian care 
îl înconjurau, era îndeajuns de mare ca ea să schiţeze desenele 
potrivite pentru case și încăperi și să aștearnă pe hârtie 
sugestiile de combinaţii de culori spre aprobarea unui client. 

În acea încăpere reușea, uneori, să nu se gândească la 
Matthew câteva ore bune și astfel obliga durerea profundă și 
neliniștită să se retragă în subconștient. Însă știa că în acea zi 
acest lucru nu avea să se întâmple. 

În spate, se găseau un oficiu cu un computer, dosare, o 
măsuţă pentru nelipsitul filtru de cafea și un frigider mic. 
Dulapul pentru haine se afla vizavi de toaletă. Josh Green, 
asistentul ei, observase cu o ironică acuratețe faptul că toaleta 
era la fel de mare ca dulapul. Se opusese sugestiilor lui Josh de 
a închiria spaţiul de alături când acesta devenise disponibil. Voia 
să își menţină cheltuielile la minimum. Astfel putea să angajeze 
încă o agenţie de detectivi particulari specializată în găsirea 
copiilor pierduţi ca să îl caute pe Matthew. Cheltuise tot ce mai 
rămăsese din banii pe care îi primise din modesta asigurare de 
viaţă a părinţilor ei în primul an de după dispariţia lui Matthew 


pe investigatori și așa-ziși clarvăzători, însă niciunul dintre ei nu 
găsise nici cea mai mică dovadă care ar fi putut duce la el. 

Işi atârnă haina în cuier. Blana de la guler îi aduse aminte că 
avea să se vadă cu Ted în acea seară, la cină. „Oare lui de ce îi 
mai păsa?” se întrebă nerăbdătoare. „Dă vina pe mine că am 
lăsat-o pe Tiffany Shields să îl ducă pe Matthew în parc. Dar l-a 
iubit nebunește, și oricât de mult ar arunca vina pe ea nu ar 
putea egala vina și remușcările pe care ea însăși le poartă pe 
umeri.” 

Ca să scape de astfel de gânduri, deschise revistele de 
scandal și le răsfoi repede. Așa cum bănuise, una dintre ele 
conţinea poza lui Matthew care fusese dată publicităţii când el 
dispăruse. Titlul spunea: „Oare Matthew Carpenter trăiește și 
sărbătorește a cincea aniversare?” Articolul se încheia cu o 
declaraţie pe care Ted o făcuse în ziua în care Matthew 
dispăruse, o avertizare adresată părinţilor să nu-și lase copiii cu 
dădace tinere. Zan rupse pagina, o împături și aruncă ambele 
reviste în coșul de gunoi. Se întrebă de ce îi trecuse prin cap să 
caute un astfel de articol, apoi se duse la birou și se așeză pe 
scaun. 

Pentru a suta oară în ultimele câteva săptămâni derulă 
planșele pe care trebuia să le trimită lui Kevin Wilson, arhitect și 
coproprietar al blocului de apartamente, de treizeci și patru de 
etaje, care domina noua promenadă ce se întindea pe malul 
vestic al râului Hudson. Dacă obținea comanda să mobileze trei 
apartamente-model, acest lucru nu ar fi fost numai o reușită 
majoră pentru ea, ci și prima ei victorie asupra lui Bartley Longe. 

Incă nu putea să accepte că angajatorul ei, care o apreciase 
atât de mult când îi era asistentă, se dăduse în mod atât de 
grosolan la ea. Când începuse să lucreze pentru el, în urmă cu 
nouă ani, imediat după ce absolvise Institutul de Tehnologia 
Modei, acceptase cu entuziasm programul solicitant și îi 
suportase temperamentul volatil deoarece știa că avea ce 
învăţa de la el. Divorţat, în jur de patruzeci de ani, Bartley era 
capricios și fusese întotdeauna dificil, dar abia după ce își 
îndreptase atenţia asupra ei și ea îi dăduse de înţeles în mod 
clar că nu era interesată de o relaţie, începuse să îi facă viața 
un coșmar cu sarcasmul lui înțepător și criticile nesfârșite. „Am 
tot amânat să mă duc să îi văd pe mama și pe tata care locuiau 
la Roma, își spuse Zan. Bartley s-ar fi enervat dacă aș fi zis că 


aveam nevoie de câteva săptămâni libere. Am amânat călătoria 
aceea șase luni. Și apoi, când în sfârșit i-am spus că plec, fie că 
îi convenea, fie că nu, a fost prea târziu.” Ea se afla pe 
aeroportul din Roma când mașina cu care tatăl ei venea să o ia 
intrase într-un copac, ceea ce dusese la moartea instantanee a 
lui și a mamei ei. Autopsia scosese la iveală faptul că tatăl ei 
suferise un atac de cord la volan. „Nu te gândi la ei azi”, se 
atenţionă ea.  „Concentrează-te pe  apartamentele-model. 
Bartley va trimite și el planurile lui. Știu cum gândește. O să îl 
bat cu propriile lui arme.” 

Fără îndoială, Bartley crease atât desene tradiţionale, cât și 
un decor ultramodern și unul care combina elemente din 
ambele. Își impuse să se concentreze să găsească un mod mai 
bun în care putea îmbunătăţi schiţele și mostrele de culoare pe 
care le va prezenta. De parcă ar fi contat. De parcă mai conta 
ceva cu excepţia lui Matthew. 

Auzi cheia răsucindu-se în yală. Venise Josh. Asistentul ei era 
și el absolvent al Institutului de Tehnologia Modei. Avea 
douăzeci și cinci de ani, era deștept și arăta mai degrabă ca un 
student decât ca un talentat designer de interior. Josh devenise 
un fel de frate mai mic al ei. Fusese de un oarecare ajutor că nu 
se cunoșteau când dispăruse Matthew. Cumva, ea și Josh se 
potriviseră. 

Dar în acea zi expresia lui o făcu pe Zan să își dea seama că 
îngrijorarea pe care o vedea pe chipul lui era diferită. Josh vorbi 
fără să salute: 

— Zan, am rămas aseară mai mult ca să termin declaraţiile 
lunare. Nu am vrut să te sun deoarece mi-ai spus că o să iei un 
somnifer. Dar, Zan, de ce ai cumpărat un bilet doar dus spre 
Buenos Aires pentru miercurea viitoare? 


CAPITOLUL 6 

Băiețelul auzi sunetul unei mașini care se apropia pe alee 
chiar înaintea lui Glory. Intr-o clipă alunecă de pe scaunul de la 
masa unde servea micul dejun și alergă pe hol până la dulapul 
mare unde știa că trebuie să stea „ca un șoricel” până când 
Glory venea la el. 

Nu îl deranja. Glory îi spusese că era un joc pentru siguranţa 
lui. Era o lumină pe podeaua dulapului și o saltea de cauciuc 
îndeajuns de mare ca el să se poată întinde pe ea și să adoarmă 
dacă era obosit. Avea perne și o pătură. Când era acolo, îi 
spusese Glory, se putea preface că era pirat și că naviga pe 
ocean. Sau putea să citească una dintre cărțile lui. Erau multe 
cărţi în dulap. Singurul lucru pe care nu avea voie să-l facă 
vreodată era să scoată vreun sunet. Ştia întotdeauna când Glory 
urma să plece și să îl lase singur pentru că îl punea să se ducă 
la baie chiar dacă el nu avea nevoie și apoi îi lăsa o sticlă în 
dulap în care el să se ușureze. Şi îi mai lăsa un sendviş, prăjituri, 
apă și o cutie de Pepsi. 

Așa fusese și în celelalte case. Glory îi amenaja mereu un loc 
în care să se ascundă și apoi îi punea acolo câteva jucării, 
mașinuţe, puzzle-uri, cărţi, creioane și pixuri. Chiar dacă nu se 
juca împreună cu alţi copii, Glory îi spusese că avea să fie mai 
deștept decât toți. 

— Citești mai bine decât majoritatea copiilor de șapte ani, 
Matty. Ești foarte deștept. Și asta datorită mie. Ești foarte 
norocos. 

La început, nu se simţise deloc norocos. Visa că e înfășurat în 
halatul cald și pufos împreună cu mama lui. După o vreme nu își 
mai putea aminti cu exactitate faţa ei, dar încă simţea senzaţia 
pe care o avea când ea îl îmbrăţișa. Și atunci începea să plângă. 
La un moment dat visele au încetat. Apoi, Glory a adus un 
săpun, iar el și-a spălat mâinile înainte de a se duce la culcare, 
iar visul revenise datorită senzaţiei avute de la mirosul 
săpunului - era mirosul mamei. Și atunci și-a adus din nou 
aminte numele ei și chiar de sentimentul pe care îl trăia când 
era înfășurat cu ea în halat. Dimineaţa luase săpunul, îl dusese 
în camera lui și îl pusese sub pernă. Când Glory îl întrebase de 
ce o făcuse el îi spusese adevărul, iar ea nu se opusese. 

Odată a vrut să se joace și să se ascundă de Glory, dar nu mai 
făcea așa ceva de atunci. Glory alergase în sus și în jos pe scară 


strigându-l. Era cu adevărat supărată când îl găsise într-un final 
în spatele canapelei. Își fluturase pumnul în dreptul feţei lui şi îi 
spusese ca niciodată, niciodată să nu mai facă așa ceva. 
Expresia ei era atât de supărată încât el se speriase foarte tare. 

Singura dată când vedea alți oameni era când mergeau cu 
mașina, dar asta se întâmpla numai noaptea. Nu stăteau mult 
într-un loc și oriunde ar fi stat, nu existau alte case în jurul lor. 
Uneori, Glory îl ducea în spatele casei ca să joace un joc 
împreună și să îi facă poze. Dar apoi se mutau în altă casă, iar 
Glory făcea din nou o cameră secretă pentru el. 

Câteodată se trezea după ce Glory îl închidea în camera lui 
noaptea și o auzea vorbind cu cineva. Se întreba cine era. Nu 
putea desluși niciodată ce spunea cealaltă voce. Ştia că nu 
putea fi mama lui pentru că dacă ar fi fost în casă cu siguranţă 
ar fi venit sus ca să îl vadă. Oricând era sigur că era cineva în 
casă ţinea săpunul în mână și pretindea că era mama lui. 

De data aceea ușa dulapului se deschise imediat. Glory râdea. 

— Proprietarul locului ăsta a trimis un tip de la firma de 
securitate ca să se asigure că sistemul funcţionează. Nu e 
nostim, Matty? 


CAPITOLUL 7 

După ce Josh îi spusese lui Zan despre biletul de avion 
cumpărat cu cardul ei de credit, el sugeră că ar fi bine să 
veridice toate celelalte carduri din geanta ei. De la Bergdorf 
Goodman se cumpăraseră haine scumpe în contul ei, haine care 
erau pe măsura ei, dar despre care nu avea habar. 

— Tocmai azi trebuia să se întâmple una ca asta, bombăni 
Josh după ce anunţă magazinul să anuleze cardul. Apoi adăugă: 
Zan, crezi că te poţi descurca singură la întâlnire? Poate că ar fi 
bine să vin cu tine. 

Zan promise că avea să se descurce și la unsprezece fix 
stătea în faţa ușii biroului lui Kevin Wilson, arhitectul uimitoarei 
clădiri care domina râul Hudson. Ușa era întredeschisă. Putea 
vedea că biroul era un spaţiu improvizat la parterul noii clădiri, 
deci era genul de arhitect căruia îi plăcea să se afle în apropiere 
ca să ţină sub observaţie modul în care înainta proiectul aflat în 
desfășurare. 

Wilson era cu spatele la ea, cu capul aplecat deasupra 

planurilor de pe masa din capătul biroului. Oare erau schiţele lui 
Bartley Longe? se întrebă Zan. Ştia că el fusese programat 
înaintea ei. 
__Bătu la ușă, iar Wilson, fără să se întoarcă, îi strigă să intre. 
Inainte de a ajunge la el, Wilson se răsuci cu scaunul, se ridică și 
își împinse ochelarii în sus pe cap. Zan își dădu seama că era 
mai tânăr decât se așteptase, că nu avea mai mult de treizeci și 
cinci de ani. Era înalt, deșirat și arăta mai degrabă a jucător de 
baseball decât a arhitect premiat. Maxilarul puternic și ochii 
albaștri, pătrunzători, erau cele mai proeminente trăsături pe 
faţa aspră și arătoasă. li întinse mâna. 

— Alexandra Moreland, îmi pare bine să vă întâlnesc și vă 
mulţumesc că aţi acceptat invitaţia noastră de a trimite 
planurile pentru apartamentele noastre model. . 

Zan se strădui să zâmbească când dădu mâna cu el. In cei 
aproape doi ani de când dispăruse Matthew de obicei reușea să 
se detașeze, să îl alunge pe Matthew din minte când era într-o 
întâlnire de afaceri. Dar în acea zi combinația dintre ziua lui și 
șocul prin care trecuse când aflase că cineva făcea cumpărături 
cu cardul ei de credit dărâmă dintr-odată zidul de stăpânire de 
sine pe care ÎI construise cu atâta grijă. 


Ştia că mâna îi era rece ca gheaţa și se bucură când Kevin 
Wilson păru să nu observe acest lucru, dar îi fu teamă să 
vorbească. Mai întâi trebuia să lase nodul pe care îl simţea în 
gât să se dizolve, altfel știa că lacrimi tăcute vor începe să-i 
curgă pe obraz. Nu putea decât să spere că Wilson va pune 
tăcerea ei pe seama timidităţii. 

Se părea că avea noroc. 

— Haideţi să vedem cu ce aţi venit, sugeră el cu grijă. 

Zan înghiţi cu greu și apoi reuși să vorbească pe un ton egal. 

— Dacă nu vă supăraţi, propun să mergem în apartamente 
unde vă pot explica felul în care am ales să aranjez lucrurile. 

— Sigur, zise el. 

Cu un pas mare, Wilson înconjură biroul și îi luă mapa grea 
din piele. Merseră de-a lungul holului către al doilea rând de 
lifturi. Foaierul se afla în ultima etapă de construcţie, în care 
cablurile încă mai atârnau de deasupra, iar pe podeaua prăfuită 
zăceau împrăștiate fâșii înguste de mochetă. 

Wilson continuă să vorbească, iar Zan era sigură că o făcea ca 
să o ajute să treacă peste ceea ce el crezuse că este emoție. 

— O să fie una dintre cele mai economice clădiri din New 
York, zise el. Avem energie solară și am maximizat mărimea 
ferestrelor cât am putut de mult ca să oferim tuturor 
apartamentelor senzaţia constantă de soare și de lumină. Eu am 
crescut într-un apartament în care prin fereastra din dormitorul 
meu se vedea peretele din cărămidă de vizavi. Indiferent dacă 
era zi sau noapte abia îmi puteam zări mâna aflată în faţa 
ochilor. De fapt, chiar pusesem un semn pe ușă, când aveam 
zece ani, pe care scrisesem „Peștera”. Mama m-a pus să-l dau 
jos înainte să vină tata acasă. Mi-a spus că îl va face să se simtă 
prost că nu ne permiteam un loc mai bun în care să stăm. 

„lar eu am trăit prin toată lumea”, își spuse Zan. „Multă lume 
crede că e minunat. Mama și tata au iubit viaţa diplomatică, dar 
eu mi-am dorit stabilitate. Am vrut să am vecini care să fie în 
același loc și peste douăzeci de ani. Voiam să trăiesc într-o casă 
care era a noastră. Nu mi-am dorit să merg la internat când 
aveam treisprezece ani. Voiam să fiu cu ei, iar uneori îi uram 
pentru că erau mereu pe drumuri.” 

Intrară în lift. Wilson apăsă un buton de pe panoul de 
comandă, iar ușa se închise. Zan căută ceva de spus: 


— Presupun că aţi aflat că, de când m-a sunat secretara 
dumneavoastră să mă invite să realizez planurile pentru 
apartamentele-model, am venit aici de nenumărate ori. 

— Am auzit. 

— Am vrut să văd camerele în diverse momente ale zilei, 
astfel încât să îmi fac o părere despre ele și despre ce va fi 
nevoie ca diverse tipuri de oameni să intre și să spună: „Sunt 
acasă”. 

Incepură cu apartamentul cu un dormitor, o baie principală și 
una de serviciu. 

— Părerea mea e că cei care vor un astfel de apartament se 
încadrează în două categorii, începu Zan. Apartamentele sunt 
destul de scumpe, așa că nu o să aveţi parte aici de puști 
proaspăt ieșiţi din facultate, numai dacă nu cumva tati plătește 
facturile. Cred că cei care o să aleagă un astfel de model o să fie 
mai degrabă tineri profesioniști și, cu excepţia cazului în care nu 
e vreo poveste de dragoste la mijloc, majoritatea nu vor dori să 
aibă colegi de cameră. 

Wilson zâmbi. 

— Şi cealaltă categorie? 

— Oameni în vârstă care caută un pied-ă-terre“ și care, chiar 
dacă și-ar permite, nu își doresc și o cameră de oaspeţi 
deoarece nu vor să aibă vizitatori peste noapte. 

li era din ce în ce mai ușor. Se afla pe un teritoriu sigur. 

— lată cu ce am venit, adăugă ea. 

Un blat lung separa bucătăria de zona în care se lua masa. 

— Ce-ar fi să-mi așez schiţele și eșantioanele aici? sugeră ea 
în timp ce își lua portofoliul de la el. 

Se făcuseră aproape patru ore de când îi explica lui Kevin 
Wilson abordările alternative la care se gândise pentru fiecare 
din cele trei apartamente-model. Când se întoarseră în biroul lui, 
el puse planurile pe masa din spate și zise: 

— Ai depus mult efort în toată treaba asta, Zan. 

După prima dată când îi spusese Alexandra, ea îl rugase: „Hai 
să simplificăm lucrurile. Toată lumea îmi spune Zan; cred că 
asta se datorează faptului că, atunci când am început să 
vorbesc, numele Alexandra era prea lung pentru mine.” 

— Vreau să obţin slujba, spuse ea. Sunt încântată de schiţele 
pe care ţi le-am arătat și a meritat timpul și efortul ca să dau tot 


1 Refugiu (n.tr.) 


ce-am mai bun. Știu că l-ai invitat pe Bartley Longe să trimită și 
el planurile și, desigur, este un designer extraordinar. E simplu. 
Competiţia e puternică și poate că nu îţi place nimic din ce am 
realizat noi. 

— Ești mult mai îngăduitoare cu el decât e el cu tine, observă 
Wilson impasibil. 

Lui Zan îi păru rău să observe tonul amar atunci când 
răspunse: 

— Mi-e teamă că eu și Bartley nu ne mai înţelegem, dar, pe 
de altă parte, sunt convinsă că nu tratezi această misiune ca pe 
un concurs de popularitate. 

„Și știu că sunt de trei ori mai ieftină decât Bartley”, se gândi 
ea în timp ce îl lăsa pe Wilson la intrarea impozantă a clădirii 
zgârie-nori. „Acesta este atuul meu. Nu o să fac bani mulţi dacă 
obţin contractul, dar recunoașterea pe care o voi primi va 
merita efortul.” 

În taxiul care o ducea înapoi la birou își dădu seama că 
lacrimile pe care reușise să și le reprime îi curgeau pe obraji. 
Când mașina se opri pe East Fifty-eighth Street lăsă, ca de 
obicei, un bacșiș generos deoarece era de părere că cineva care 
își ducea traiul conducând în fiecare zi în New York merita așa 
ceva. 

Taximetristul, un bătrân de culoare cu accent jamaican, îi 
mulţumi cu căldură și apoi adăugă: 

— Domnișoară, n-am putut să nu observ că plângeţi. Vă 
simţiţi foarte rău astăzi. Dar poate că mâine totul va fi luminos. 
O să vedeţi. 

— Ce bine ar fi dacă s-ar adeveri acest lucru, șopti ea. Vă 
mulțumesc. 

Își șterse ochii și ieși din taxi. „Dar nu o să fie totul mai 
luminos mâine. Şi poate că nu o să fie niciodată.” 


CAPITOLUL 8 

Părintele Aiden O'Brien nu dormise în acea noapte pentru că 
își făcuse griji pentru tânăra femeie care, sub protecţia oferită 
de confesional, îi spusese că avea să ia parte la o crimă și că nu 
o va putea împiedica. Nu putea decât să spere că simplul fapt 
că fusese condusă de conștiință să înceapă să se spovedească 
lui o va determina de asemenea să prevină păcatul de moarte 
de a permite ca viaţa unui om să fie curmată. 

Se rugă pentru femeie la slujba de dimineaţă și apoi, cu inima 
îndurerată, își văzu de treburi. Îi plăcea să ajute la împărţirea 
hranei și a hainelor pentru săraci, activitate cu care biserica se 
ocupa de opt ani. În ultima vreme, crescuse numărul oamenilor 
pe care îi hrăneau și îi îmbrăcau. 

Părintele Aiden participă la schimbul de la micul dejun și 
urmări cu satisfacție felul în care feţele oamenilor înfometați se 
luminau când începeau să mănânce cereale și omletă și să 
soarbă cafeaua aburindă. 

Apoi, după-amiaza, starea de spirit a părintelui Aiden se 
îmbunătăţi considerabil când primi un telefon de la vechea lui 
prietenă Alvirah Meehan, care îl invita în acea zi la cină. 

— Ţin slujba de la ora cinci în biserica mare, îi spusese lui 
Alvirah, dar o să ajung la șase și jumătate. 

Era ceva ce aștepta cu nerăbdare, chiar dacă știa că nimic nu 
putea alunga povara pe care o lăsase tânăra femeie pe umerii 
lui. 

La șase și douăzeci și cinci de minute se dădu jos din autobuz 
și traversă Central Park South spre clădirea în care Alvirah și 
Willy Meehan se mutaseră după ce dăduse peste ei norocul să 
câștige patruzeci de milioane de dolari la loterie. Portarul îl 
anunţă prin interfon, iar când liftul se opri la etajul șaisprezece, 
Alvirah îi ieși în întâmpinare. Izul delicios de pui prăjit plutea pe 
hol, iar părintele Aiden o urmă mulţumit pe Alvirah către sursa 
mirosului. Willy îl aștepta ca să îi ia haina și să îi prepare 
băutura preferată, burbon cu gheaţă. 

Nu trecu mult timp până când părintele Aiden realiză că 
Alvirah nu era la fel de voioasă ca de obicei. Avea o privire 
preocupată, iar el avu impresia că încerca să aducă ceva anume 
în discuţie. Într-un final, se hotărî să dea cărţile pe faţă. 

— Alvirah, ești îngrijorată de ceva. Pot să te ajut cumva? 

Alvirah oftă. 


— O, Aiden, poţi citi pe cineva ca pe o carte. Ei bine, știi că ți- 
am povestit despre Zan Moreland, al cărei băiat a dispărut în 
Central Park. 

— Da. Eram la Roma la acea vreme, zise el. Nicio urmă de 
copil? 

— Nimic. Absolut nimic. Părinţii lui Zan au murit într-un 
accident de mașină și ea a cheltuit fiecare cent din banii luaţi de 
pe asigurarea lor de viaţă pe detectivi particulari, dar pur și 
simplu nu a apărut nicio urmă despre micuţ. Astăzi a împlinit 
cinci ani. Am rugat-o pe Zan să vină la cină, dar se întâlnește cu 
fostul soţ. O greșeală. El dă vina pe ea că a lăsat o dădacă 
tânără să iasă cu Matthew afară. 

— Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu ea, spuse părintele Aiden. 
Uneori mă întreb cum e mai rău, să îţi îngropi copilul sau ca 
acesta să dispară. 

— Alwvirah, întreabă-l pe părintele Aiden despre tipul acela pe 
care l-ai văzut în biserică seara trecută, o îndemnă Willy. 

— Mai e ceva, Aiden. Am trecut pe la biserica Sf. Francis ieri... 

— Probabil ca să strecori o donaţie în cutia Sf. Antoniu, o 
întrerupse Aiden zâmbind. 

— Chiar așa. Dar era un tip acolo, care stătea cu faţa în 
palme... Ştii senzaţia aceea că nu vrei să stai în apropierea 
cuiva? 

Părintele aprobă din cap. 

— Inţeleg și ai procedat foarte corect. 

— Poate că n-a fost o idee prea bună, îl contrazise Willy. 
Spune-i lui Aiden ce-ai văzut, dragă. 

— Păi, m-am dus în ultima bancă de unde l-am putut observa 
pe acest individ când a ieșit. Din păcate, n-am reușit să-l văd 
prea bine, dar atunci ai ieșit din Camera de Reconciliere, ai 
traversat atriumul și te-ai îndreptat spre mănăstire. Aveam de 
gând să te prind din urmă, dar chiar atunci Domnul Credincios, 
oricine ar fi, a sărit ca ars, și-a ridicat ochelarii fumurii, și Aiden, 
îţi spun, nu și-a luat ochii de la tine nicio clipă până când nu ai 
dispărut. 

— Poate că a vrut să meargă să se confeseze și nu și-a putut 
face curaj, sugeră părintele Aiden. Din păcate, astfel de lucruri 
se întâmplă. Unii oameni vor să își ia o greutate de pe suflet, dar 
își dau seama că nu pot recunoaște ceea ce au făcut. 


— Nu. E mai mult de atât. M-a făcut să mă îngrijorez, rosti 
Alvirah cu fermitate. Adică se întâmplă uneori ca vreun nebun 
să se supere foarte tare pe un preot. Dacă știi pe cineva care e 
supărat pe bine, fii cu ochii în patru. 

Ridurile de pe fruntea părintelui Aiden se adânciră când îl 
străbătu un gând. 

— Alvirah, spui că această persoană stătea în genunchi la 
altarul Sf. Antoniu înainte ca eu să ies din Camera de 
Reconciliere? 

— Da, răspunse Alvirah lăsând jos paharul cu vin și 
aplecându-se în faţă. Bănuiești pe cineva, nu-i așa, Aiden? 

— Nu, protestă neconvingător părintele Aiden. 

„Femeia aceea tânără”, se gândi el. „A spus că nu avea nicio 
putere să împiedice omorârea cuiva. Oare fusese urmărită în 
biserică sau o însoţise cineva? Intrase în grabă în Camera de 
Reconciliere. Poate că venise dintr-un impuls și apoi regretase?” 

— Aiden, ai camere de supraveghere în biserică? întrebă 
Alvirah. 

— Da, la toate ușile care duc în biserică. 

— Atunci nu vrei să le verifici și să vezi cine a intrat între orele 
cinci și jumătate și șase și jumătate? Nu erau mulţi oameni 
acolo. 

— Da, aș putea face asta, fu de acord părintele Aiden. 

— Te superi dacă mă uit și eu la înregistrări mâine-dimineaţă? 
întrebă Alvirah. Nu am putut observa faţa tipului aceluia, dar i- 
am reţinut trăsăturile. Era înalt, avea o haină stil Burberry. Şi 
avea destul de mult păr negru. 

„Înregistrarea o va arăta și pe tânără intrând în biserică”, se 
gândi părintele Aiden. „Nu că trag vreo speranţă să aflu cine 
este, dar va fi interesant să încerc să-mi dau seama dacă o 
urmărea cineva.” Povara care îl apăsase toată ziua deveni și mai 
grea. 

— Desigur, Alvirah, ne întâlnim la biserică la ora nouă 
dimineaţa. 

„Dacă cineva o urmărise pe tânăra femeie și se temea de ce i- 
ar fi spus lui, oare viaţa ei era în pericol chiar în acel moment?” 

Bunului părinte nu îi trecu prin minte că propria lui viaţă 
putea fi în pericol pentru că cineva se temea de informaţia pe 
care tânăra i-ar fi putut-o oferi când i se confesase. 


CAPITOLUL 9 

Seara, la șapte și jumătate fix, Zan era la recepţia 
restaurantului Four Seasons. Nu trebui decât să arunce o privire 
în Grill Room ca să observe că Ted era deja acolo, așa cum se 
așteptase. In urmă cu șapte ani, când începuseră să se 
întâlnească, el îi spusese că a ajunge mai devreme la o întâlnire 
era cea mai bună afacere. 

„— Dacă este o întâlnire cu un client, astfel trimit un mesaj 
care spune că îi respect timpul. Dacă e cineva care vrea ceva de 
la mine, acea persoană începe să aibă emoţii și asta o pune în 
dezavantaj. Chiar dacă ajunge la timp, se simte ca și cum ar fi 
întârziat. 

— Ce-ar putea vrea cineva de la tine? îl întrebase ea. 

— O, managerul unui așa-zis actor sau cântăreţ care vrea să 
mă ocup de clientul lui. Chestii de genul ăsta.” 

— Doamnă Moreland, mă bucur să vă văd din nou. Domnul 
Carpenter vă așteaptă. 

Șeful de sală o conduse de-a lungul încăperii către masa 
pentru două persoane pe care Ted o rezerva întotdeauna. Când 
ea ajunse în dreptul lui, el se ridicase deja în picioare. Se aplecă 
și o sărută pe obraz. 

— Zan, spuse el. 

Vocea îi era răgușită. Când se așezară, umărul lui se atinse de 
al ei. 

— Cât de rău ţi-a mers azi? o întrebă. 

Ea se hotărî să nu spună nimic despre cheltuielile încărcate 
pe cardurile ei de credit. Ştia că dacă Ted va afla despre ele va 
dori să o ajute, iar ea nu voia să facă nimic care putea prelungi 
contactul dintre ei, cu excepţia lui Matthew, desigur. 

— Destul de rău, răspunse încet. 

Ted își puse o mână peste a ei. 

— Nu o să încetez niciodată să sper că într-o zi o să sune 
telefonul și vom primi o veste bună. 

— Şi eu încerc să cred asta, dar în același timp mă gândesc 
că Matthew probabil m-a uitat deja. Avea numai trei ani și trei 
luni când a dispărut. Am pierdut aproape doi ani din viaţa lui, 
spuse ea și se opri o clipă. Adică noi am pierdut aproape doi ani, 
adăugă ea precaută. 

Observă licărirea de mânie din privirea lui Ted și era sigură că 
știa la ce se gândea el. Dădaca. Niciodată nu o va ierta că 


angajase acea dădacă neglijentă și se dusese la o întâlnire cu un 
client. „Când va ieși la iveală? După ce va bea câteva pahare?” 

Pe masă era o sticlă cu vinul ei roșu preferat. La semnul lui 
Ted chelnerul începu să toarne. Când își ridică paharul, el spuse: 

— Pentru băieţelul nostru. 

— Nu face asta, șopti Zan. Ted, nu pot să vorbesc despre el. 
Pur și simplu nu pot. Amândoi știm cum ne simţim azi. 

Ted sorbi prelung din pahar fără să răspundă. În timp ce Zan 
îl studia, se gândi pentru a doua oară că atunci când Matthew va 
crește va arăta exact ca el, cu acei ochi căprui distanţaţi și cu 
trăsăturile bine proporţionate. Indiferent de standarde, Ted era 
un bărbat arătos. Apoi se forță să realizeze că pe cât de puţin 
voia ea să discute despre Matthew, pe atât de mult avea Ted 
nevoie să împărtășească unele amintiri. „Dar de ce aici?” se 
întrebă ea cu amărăciune. „Aș fi gătit cina în apartamentul meu. 
Nu, nu aș fi făcut-o”, se corectă. „Dar am fi putut merge într-un 
loc mic, ferit, unde să nu am senzaţia că ceilalți oameni care iau 
cina se uită la noi. Câţi dintre cei de aici or fi văzut articolele din 
revistele de azi?” 

Ştia că trebuia să îi permită lui Ted să vorbească despre 
Matthew. 

— Azi-dimineaţă mă gândeam că va arăta exact ca tine când 
se va face mare, spuse ea ezitant. 

— Și eu cred asta. Îmi aduc aminte de o zi, cu numai câteva 
luni înainte să dispară, când l-am luat de la tine și l-am dus la 
prânz. Voia să meargă singur pe jos și l-am ţinut de mână pe 
Fifth Avenue. Era așa de drăguţ încât oamenii se uitau la el și 
zâmbeau. Am dat peste unul dintre vechii mei clienţi care mi-a 
zis în glumă: „Nu o să poţi niciodată să spui că nu e al tău”. 

— Nu cred că ai fi făcut vreodată asta, încercă Zan să 
zâmbească. 

Ca și cum și-ar fi dat seama ce efort făcea ea, Ted schimbă 
subiectul. 

— Cum merge afacerea cu designul? Am citit undeva că ai 
licitat ca să decorezi apartamentele-model din clădirea lui Kevin 
Wilson. 

Era un teren sigur. 

— Sincer, cred că a mers bine. 

Deoarece credea că Ted chiar era interesat și pentru că 
trebuia să facă tot posibilul să îndepărteze discuţia de la 


Matthew, Zan descrise schiţele pe care le sugerase și spuse că 
simţea că are șanse să obţină contractul. 

— Desigur, Bartley Longe face presiuni și, dintr-o remarcă pe 
care a făcut-o Kevin Wilson, cred că mă vorbește iar de rău. 

— Zan, omul ăla e periculos. Întotdeauna am crezut asta 
despre el. Era gelos pe mine când am început să ieșim 
împreună. Nu e numai faptul că acum este un rival în afaceri. Nu 
vrea să te scape din ochi și pun pariu că încă e nebun după tine. 

— Ted, e cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine. E 
divorţat și are o groază de relaţii amoroase. Are un 
temperament urât. Dacă încă mai simte ceva pentru mine, 
probabil că are legătură cu faptul că nu m-am simţit flatată de 
atenţia lui când s-a decis să încerce să se dea la mine. Marele 
regret al vieţii mele este că i-am tot permis să mă prostească 
atunci când sufletul meu îmi spunea să zbor la Roma ca să-i 
vizitez pe ai mei. 

Își aduse aminte de tot: sosirea pe Aeroportul Da Vinci. Le 
căutase cu privirea feţele după ce trecuse de controlul de 
securitate. Dezamăgirea. Apoi grijile. Apoi își luase bagajele și 
așteptase nesigură în terminal. Apelul pe telefonul mobil 
internaţional. Autorităţile italiene care îi spuneau despre 
accidentul în care muriseră. Agitaţia din aeroportul din Roma la 
primele ore ale dimineţii. Zan se putea vedea stând nemișcată 
cu telefonul la ureche, cu gura ce luase forma unui țipăt mut. 

— Şi apoi te-am sunat pe tine, îi spuse lui Ted. 

— Mă bucur că ai făcut-o. Când am ajuns la Roma, erai 
terminată. 

„Eram terminată de câteva luni”, se gândi Zan. „Ted m-a luat 
parcă de pe drumuri. Atât de bun este. Erau multe femei care 
doreau să se mărite cu el.” 

— Şi te-ai însurat cu mine ca să ai grijă de mine și eu ţi-am 
mulţumit lăsând o bonă fără experienţă să ne piardă fiul. 

Lui Zan nu îi veni să creadă că tocmai spusese așa ceva. 

— Zan, știu că am spus asta în ziua în care a dispărut 
Matthew. O să poţi înţelege vreodată că eram îndurerat? 

„Ne învârtim în jurul cozii și nimeni nu știe unde o să ne 
oprim”, se gândi ea. 

— Ted, indiferent ce spui, eu mă simt vinovată. Poate că 
niciuna dintre acele agenţii de detectivi particulari pe care le-am 
angajat nu ne-a făcut niciun bine... 


— Au fost o pierdere de bani, Zan. FBI are cazul deschis, la fel 
și NYPD5. Ai pus botul la fiecare șarlatan care a pretins că îl 
poate găsi pe Matthew. Chiar la acel medium ciudat care ne-a 
pus să mergem pe Alligator Alley din Florida. 

— Nu cred că orice din ce ne-ar putea ajuta să-l găsim pe 
Matthew poate fi vreodată considerat o pierdere de bani. Nu îmi 
pasă dacă o să iau la rând fiecare agenţie de detectivi 
particulari din cartea de telefoane. Poate că până la urmă o să 
găsesc o persoană care poate da de urma lui Matthew. Cineva 
trebuie să fi văzut ceva. Cred încă asta. 

Ştia că tremura. Șeful de sală stătea în apropierea lor. Își 
dădu seama că ridicase tonul și că el încerca să pretindă că nu o 
auzise. 

— Sunteţi gata pentru felul special? întrebă el. 

— Da, suntem, zise Ted cu poftă și apoi șopti: Pentru 
Dumnezeu, Zan, încearcă să te calmezi. De ce te torturezi în 
halul ăsta? 

O expresie de surpriză îi apăru pe faţă, iar ea se întoarse. Josh 
se îndrepta grăbit spre ei. Avea chipul palid și se opri în dreptul 
mesei. 

— Zan, tocmai ieșeam din birou când niște reporteri cu 
aparate de fotografiat de la 7e//-A/! Weekly au intrat să te caute. 
Le-am zis că nu știu unde ești. Apoi mi-au spus că un tip din 
Anglia care a fost în parc în ziua în care Matthew a dispărut are 
niște poze pe care le-a făcut atunci și tocmai le-a mărit pentru 
aniversarea căsătoriei părinţilor lui. Reporterul mi-a spus că 
tipul a realizat că în fundalul unora dintre acele fotografii mărite 
se poate vedea o femeie care ridică un copil dintr-un cărucior 
care se afla lângă o femeie care dormea pe o pătură... 

— O, Doamne, ţipă Ted. Cât se înţelege din ele? 

— Când le-au mărit și mai mult s-au putut vedea și alte detalii 
din fundal. Faţa băiatului nu este vizibilă, dar se vede că poartă 
o bluză și pantaloni scurţi asortate, din ecosez albastru. 

Zan și Ted se holbau la Josh. Printre buzele prea uscate ca să 
formeze cuvinte Zan reuși să spună: 

— Asta purta Matthew. Omul acela a dus pozele la poliţie? 

— Nu. Le-a vândut la fiţuica aia de Tell-All Weekly; e o 
nebunie, dar ei jură că tu ești femeia care a luat copilul. Spun că 
nu e nicio îndoială în privinţa asta. 


> Departamentul de Poliție din New York (n.tr.) 


Deoarece majoritatea celor care luau cina în Grill Room de la 
Four Seasons își întorseseră capetele ca să vadă care era sursa 
gălăgiei, Ted o luă pe Zan de umeri și o ridică în picioare. 

— La dracu! La dracu, nebuno! ţipă el. Unde e fiul meu? Ce i- 
ai făcut? 


CAPITOLUL 10 

Penny Smith Hammel, ca majoritatea femeilor solide, se urni 
cu o graţie naturală. Când fusese tânără, în ciuda greutăţii, 
fusese una dintre cele mai populare fete din liceu, cu trăsăturile 
ei plăcute, umorul molipsitor și abilitatea de a-l face chiar și pe 
cel mai neîndemânatic partener să se simtă precum Fred Astaire 
pe ringul de dans. 

La o săptămână după ce terminase liceul se măritase cu 
Bernie Hammel, care începuse imediat să lucreze ca șofer de 
camion pe distanţe lungi. Mulţumiţi de locul în care crescuseră, 
Bernie și Penny își crescură cei trei copii în zona rurală 
Middletown, New York, la puţin peste o oră de Manhattan, dar la 
distanţă de stilul de viață modern. 

Ajunsă la cincizeci și nouă de ani, cu copiii și nepoţii 
împrăștiați din Chicago până în California și cu Bernie mereu pe 
drumuri, Penny era bucuroasă să își ocupe timpul lucrând ca 
dădacă. lubea copiii de care avea grijă și le oferea atenţia pe 
care ar fi acordat-o nepoților ei dacă ar fi locuit în apropiere. 

Singurul moment incitant din viaţa ei fusese în urmă cu patru 
ani, când împreună cu Bernie și cu încă zece colegi de-ai lui 
câștigaseră cinci milioane de dolari la loterie. Fuseseră unul 
dintre cele mai mari grupuri care câștigaseră vreodată și după 
ce plătiseră toate taxele le rămăseseră circa trei sute de mii de 
dolari, bani pe care Bernie și Penny îi puseseră imediat într-un 
depozit pentru educaţia nepoților. 

Parte din emoţiile momentului o constituise invitaţia de a se 
duce în Manhattan ca să îi întâlnească pe Alvirah și Willy 
Meehan și să participe la Grupul de Suport al Câștigătorilor la 
Loterie. Familia Meehan fondase acest grup ca să-i înveţe pe 
oameni să nu își risipească banii câștigați pe investiţii nebunești 
sau făcând pe Moș Crăciun pentru rudele proaspăt descoperite. 

Penny și Alvirah își dăduseră seama imediat că erau suflete 
pereche și ţinuseră permanent contactul una cu cealaltă. 

Cea mai bună prietenă a lui Penny încă din copilărie, Rebecca 
Schwartz, era agent imobiliar și o informa mereu pe Penny 
despre casele care erau cumpărate și vândute în cartierul lor. 

Pe 22 martie, ea și Penny luau prânzul în cârciumioara lor 
preferată, iar Rebecca îi spuse lui Penny că ferma de pe drumul 
înfundat din apropiere de ea fusese în sfârșit închiriată. Noua 
chiriașă se mutase la 1 martie. 


— Numele ei e Gloria Evans, mărturisi Rebecca. Are în jur de 
treizeci de ani. E foarte atrăgătoare. Blondă naturală. Ştii că pot 
să-mi dau seama dacă părul cuiva a fost vopsit. E în formă, nu 
ca noi două. Nu a vrut decât o închiriere pe trei luni, dar i-am 
spus că Sy Owens nici nu se gândește să o închirieze pentru mai 
puţin de un an. Nici măcar nu a ezitat. A spus că e dispusă să 
plătească pentru tot anul în avans deoarece are de terminat o 
carte și vrea să fie singură, fără întreruperi. 

— Nu e o afacere rea pentru Sy Owens, comentă Penny. A 
închiriat-o cu mobilă cu tot? 

Rebecca râse. 

— O, desigur. Ce altceva ar fi putut face cu toate lucrurile 
acelea demodate? Vrea să vândă locul acela așa cum e, pe de- 
a-ntregul. Ai zice că e Palatul Buckingham! 

Așa cum obișnuia să facă atunci când avea vecini noi, ziua 
următoare Penny se duse să o salute pe Gloria Evans cu o 
farfurie plină cu brioșe cu afine. Deși mașina era parcată în 
apropiere, trecură câteva minute înainte ca ușa să se deschidă 
cu precauţie. 

Penny ridicase piciorul ca să pășească înăuntru, dar Gloria 
Evans ţinu ușa parţial închisă, iar Penny își dădu seama că 
femeia nu era absolut deloc încântată de întrerupere. Penny își 
ceru imediat scuze. 

— O, domnișoara Evans, știu că scrieţi o carte și aș fi sunat 
dacă aș fi avut numărul dumneavoastră de telefon. Nu voiam 
decât să vă urez bun venit în zonă și să vă aduc câteva dintre 
brioșele mele faimoase, cu afine, dar vă rog să nu vă gândiţi că 
mă număr printre acei oameni care vă sâcâie cu telefoane sau 
cu vizite inopinate... 

— E frumos din partea dumneavoastră. Într-adevăr, am venit 
aici ca să fiu complet singură, răspunse Evans în timp ce luă 
farfuria cu brioșe cu o ezitare evidentă din mâna întinsă a lui 
Penny. 

Aceasta refuză să se arate ofensată și continuă: 

— Nu vă faceţi griji cu privire la farfurie. E de unică folosinţă. 
Am scris numărul meu de telefon pe un bileţel lipit de fundul ei, 
în cazul în care veţi avea vreodată vreo urgenţă. 

— Este foarte frumos, dar inutil, replică Evans înţepată. 


Fu nevoită să deschidă ușa mai mult ca să bage farfuria, iar 
Penny observă, când se uită peste umărul ei, un camion de 
jucărie. 

— O, n-am știut că aveţi un copil, exclamă Penny. Sunt o 
dădacă foarte bună dacă veţi avea nevoie vreodată de una. Am 
recomandări de la jumătate dintre oamenii din oraș. 

— Nu am un copil! o repezi Evans care urmări privirea lui 
Penny și observă camionul de jucărie. Sora mea m-a ajutat să 
mă instalez. Este al fiului ei. 

— Atunci, dacă vine să vă viziteze și vreţi să ieșiţi împreună la 
masă, aveţi numărul meu de telefon, spuse Penny pe un ton 
prietenos. 

Ultimele trei cuvinte fură adresate ușii care se închisese în 
fața ei. Rămase o vreme nesigură apoi, dorindu-și să fi avut 
curajul să sune din nou la ușă și să smulgă farfuria cu brioșe din 
mâna femeii, se întoarse și se grăbi spre mașină. 

— Sper că Gloria Evans nu scrie o carte despre bunele 
maniere, rosti ea printre dinţi. 

Se simţea umilită. Dădu cu spatele, întoarse mașina și porni în 
trombă. 


CAPITOLUL 11 

Alvirah și Willy aflară știrea de ultima oră, că Zan Moreland ar 
putea fi vinovată de dispariţia fiului ei, de la buletinul de știri de 
la ora unsprezece noaptea. Se pregătiseră de culcare după ce 
luaseră cina cu părintele Aiden. Șocată, Alvirah o sună pe Zan și 
îi lăsă un mesaj când aceasta nu răspunse la telefonul mobil. 

A doua zi dimineaţă, Alvirah se întâlni cu părintele Aiden la 
capela de lângă biserica Sf. Francisc din Assisi. Insoţiți de Neil, 
omul bun la toate, merseră în birou ca să ruleze casetele de pe 
camerele de securitate din ziua de luni, începând de la ora cinci 
și jumătate seara. În primele douăzeci de minute nu se observă 
nimic deosebit la cadrele cu oamenii care intrau sau ieșeau din 
capelă. În timp ce aștepta, Alvirah îi spuse părintelui Aiden, cu o 
voce în care se citea îngrijorarea, că în presă se afirmase că Zan 
ar putea fi implicată în dispariţia lui Matthew. 

— Aiden, spuse Alvirah cu vehemenţă, e ca și cum ar spune 
că eu și Willy l-am fi furat pe Matthew din cărucior. Este absolut 
ridicol încât te întrebi cum de poate cineva să creadă așa ceva. 
Dacă au poze doveditoare, nu pot să spun decât că tipul din 
Anglia le-a „lucrat” ca să scoată bani de la acel ziar, zise ea, 
apoi se aplecă în faţă și șopti: Neil, poţi să oprești înregistrarea? 
Este Zan. Probabil că a trecut pe aici luni seara. Imi dau seama 
cât de supărată trebuie să fi fost pentru că Matthew a împlinit 
ieri cinci ani. 

Și părintele Aiden O'Brien o recunoscuse pe tânăra femeie cu 
haine scumpe, cu ochelari fumurii și cu părul lung. Era cea care 
venise în Camera de Reconciliere și îi spusese că era implicată 
într-o fărădelege și că era pe cale să se petreacă o crimă. 
Încercă să își menţină un ton calm și o întrebă pe Alvirah: 

— Eşti sigură că e prietena ta, Zan? 

— Aiden, sigur că sunt sigură. Uită-te la acel costum. Zan l-a 
cumpărat anul trecut după ce preţul fusese redus. Este foarte 
grijulie cu banii. A cheltuit până și ultimul bănuţ, din ce i-a 
rămas de la părinţi, pe detectivi particulari ca să îl găsească pe 
Matthew. Acum economisește ca să caute pe cineva nou care să 
înceapă din nou vânătoarea. 

Înainte ca Aiden să apuce să răspundă, Alvirah îl îndemnă pe 
Neil să pună din nou înregistrarea. 

— Abia aştept să văd dacă pot să-l găsesc pe tipul care te 
ţintuia cu privirea, Aiden. 


Aiden își căută cu atenție cuvintele. 

— Crezi că el ar fi putut să o însoţească pe prietena ta, 
Alvirah? 

Alvirah nu părea să-l fi auzit. 

— O, uite! exclamă ea. Uite-l intrând, individul pe care-l caut, 
spuse și apoi scutură din cap. Ah, nu i se vede faţa, și are 
gulerul ridicat. Are și ochelarii negri. Nu i se vede decât claia de 
păr. 

În următoarea jumătate de oră ea se uită pe restul 
înregistrărilor. Reușiră să distingă cu ușurință expresia agitată a 
femeii pe care Alvirah o identificase ca fiind Zan și când ieșea 
din biserică. Purta încă ochelarii întunecaţi, dar capul îi era 
aplecat, iar umerii îi tremurau. Tinea batista la gură ca și cum 
încerca să își înăbușe suspinele și se grăbi să iasă din biserică și 
din raza camerei de supraveghere. 

— Nu a stat nici cinci minute, zise Alvirah tristă. Este al naibii 
de speriată să nu cedeze nervos. Mi-a spus că, după ce părinţii 
ei au murit în acel accident, pur și simplu nu se putea opri din 
plâns. Îi era teamă să se afișeze în public. A zis că dacă se 
întâmpla asta și din cauza dispariţiei lui Matthew nu ar mai 
putea să muncească și are nevoie să lucreze ca să nu 
înnebunească. 

— Să înnebunească, șopti părintele Aiden cuvântul atât de 
încet încât nici Alvirah și nici Neil nu l-ar fi putut auzi. 

„Sunt complice la o fărădelege care e în desfășurare și la o 
crimă ce e pe cale să se petreacă foarte curând. Nu vreau să fiu 
părtașă, dar e prea târziu s-o împiedic.” In ultimele două zile 
acea declaraţie frenetică i se întipărise în minte. 

— lată-l din nou pe individ. lese. Dar nu poţi să-ţi dai seama 
de nimic în ceea ce-l privește, zise Alvirah și îi făcu semn lui Neil 
să oprească înregistrarea. Vezi ce supărată pare Zan luni seara? 
Îţi imaginezi cum se simte acum după știrea care spune că ea l- 
ar fi răpit pe Matthew? 

Acesta era al doilea lucru pe care i-l spusese tânăra, se gândi 
părintele Aiden. „O să aflaţi despre asta la știri.” 

„Oare crima despre care vorbise, pe care nu o putea 
împiedica, se petrecuse deja? Işi omorâse propriul copil sau, 
poate mai rău, sărmanul mai era încă în viaţă și era pe cale să 
moară?” 


CAPITOLUL 12 

După acuzaţia explozivă a lui Ted, Josh o luă pe Zan de mână 
și o trase printre mesele clienţilor șocați din restaurantul Four 
Seasons, o grăbi pe scări, pe hol și apoi ajunseră pe stradă. 

— Doamne, cred că m-au urmărit, bombăni el în timp ce 
paparazzi se apropiară, iar bliţurile aparatelor de fotografiat 
începură să scânteieze. 

Un taxi se oprise pe stradă, în faţa intrării. Josh, cu o mână în 
jurul lui Zan, alergă spre el și, în clipa în care picioarele fostului 
ocupant al mașinii atinseră pământul, o împinse pe Zan 
înăuntru. 

— Dă-i drumul, îi ceru el răspicat șoferului. 

Taximetristul aprobă din cap, porni mașina și prinse stopul de 
la intersecţia străzilor Fifty-second Street și Third Avenue. 

— la-o la dreapta pe Second Avenue, îi spuse Josh. 

— E actriță sau cântăreaţă rock? întrebă taximetristul și apoi 
ridică din umeri când nu primi niciun răspuns. 

Josh își ţinea încă mâna în jurul lui Zan, dar și-o îndepărtă. 

— Ești bine? o întrebă el. 

— Nu știu, șopti Zan. Josh, ce înseamnă toate astea? Sunt 
nebuni? Cum pot avea o poză cu mine în timp ce-l luam pe 
Matthew din cărucior? Pentru Dumnezeu, am dovada că eram la 
casa din oraș a familiei Aldrich. Nina Aldrich mă invitase acolo 
ca să discutăm despre renovarea interiorului. 

— Zan, ia-o mai ușor, spuse Josh încercând să pară calm, 
chiar dacă parcă vedea cum va părea totul când ieșirea 
necontrolată a lui Ted va apărea în presă. Poţi dovedi unde erai 
în acea zi. Acum ce vrei să faci? Mi-e teamă că dacă te duci 
acasă paparazzi ar putea să te aștepte acolo. 

— Trebuie să mă duc acasă, zise ea, iar vocea îi deveni mai 
puternică. Mă poţi lăsa acolo, dar dacă sunt fotografi, spune-i 
taximetristului să aștepte și mergi cu mine până intru. Josh, ce 
se întâmplă? Mă simt de parcă trăiesc într-un coșmar și nu 
găsesc calea de a ieși din el. 

„Chiar trăiești într-un coșmar”, se gândi Josh. 

Rămaseră tăcuţi restul drumului spre Battery Park City. Când 
taxiul opri în dreptul blocului lui Zan, așa cum anticipase Josh, 
aparatele de fotografiat îi așteptau. Işi lăsară jos capetele, 
ignorară strigătele „Priveşte aici, Zan” sau „Uită-te încoace, 
Zan”, până când se găsiră în siguranţa în hol. 


— Josh, taxiul așteaptă. Du-te acasă, îi spuse Zan în timp ce 
stăteau lângă lift. 

— Eşti sigură? 

— Sunt sigură. 

— Zan... 

Josh se abținu să îi spună ceea ce voia. Avea de gând să o 
avertizeze că fără îndoială poliția va dori să o interogheze din 
nou și că înainte de a vorbi cu ei ar fi bine să își ia un avocat. În 
schimb, îi strânse mâna și așteptă până ce ea intră în lift. Afară, 
după ce paparazzi observară că era singur și că nu mai existau 
ocazii de a face poze, începură să se disperseze. „Se vor 
întoarce”, se gândi Josh când intră înapoi în taxi. „Dacă putem fi 
siguri de ceva, e că se vor întoarce, naiba să-i ia!” 


CAPITOLUL 13 

După ieșirea nervoasă din restaurantul Four Seasons, Ted 
Carpenter se duse la toaletă. Când sărise la Zan, paharul cu vin 
roșu pe care îl ținea i se vărsase pe cămașă și pe cravată. Luă 
un prosop cu care frecă în zadar petele și apoi se uită în oglindă. 

„Arăt de parcă sângerez de moarte”, se gândi el distras o 
clipă de la uimitoarea veste că aparatul de fotografiat al unui 
turist o surprinsese pe Zan luându-l pe Matthew din Central 
Park. 

Simţi telefonul mobil vibrând în buzunarul hainei. Ştia că era 
Melissa. 

Nu se înșelase. 

Așteptă până ce fu sigur că ea terminase mesajul vocal și apoi 
îl ascultă. „Știu că nu poţi vorbi acum, dar hai să ne întâlnim la 
nouă și jumătate la Lola.” Vocea nu avea nimic din timbrul sexy. 
Ted știa că era în mod evident un ordin. „Vom fi numai noi doi. 
Și apoi vom merge la Club, în jur de unsprezece și jumătate”, 
continuă Melissa. Şi apoi tonul deveni irascibil: „Nu-ţi săruta 
fosta nevastă de noapte bună.” 

„Nu pot fi văzut petrecând. Tocmai s-a anunţat că fosta mea 
soție mi-a răpit și probabil mi-a ascuns copilul”, se gândi cu 
groază. „Când o să o sun pe Melissa o să îi spun ce s-a 
întâmplat, sigur o să înţeleagă.” 

Fotografiile. Probabil că ea nu auzise despre ele. „De ce îmi 
fac griji pentru Melissa?”, se întrebă el. „Intrebarea pe care ar 
trebui să mi-o pun este: Sunt aceste fotografii trucate? Știu că 
pozele pot fi aranjate. De câte ori nu am eliminat și noi oameni 
neimportanţi din fotografiile publicitare? Dacă îi poţi tăia, îi și 
poţi pune în cadru. Este un lucru des întâlnit să pui faţa unei 
vedete pe un corp mai arătos. Oare acuzaţia că Zan l-a luat pe 
Matthew este doar o șmecherie de editare a fotografiilor? Cât o 
fi luat acel turist că le-a vândut la fițuica aia de Te//-A// 
Weekly?.” 

Un bărbat intră în toaletă şi se uită la Ted cu o privire 
compătimitoare. Ted ieşi repede pentru că nu dorea să se 
angreneze într-o conversație. „Dacă fotografiile alea se 
dovedesc trucaje, o să fiu demn de dispreț că am atacat-o pe 
Zan aşa cum am făcut-o”, se gândi el simțindu-se aproape 
disperat. „Se presupune că sunt un maestru al relațiilor publice 
când vine vorba de managementul crizei.” 


Trebuia să discute cu Melissa. Se va întâlni cu ea. Avea timp 
să se ducă acasă, să-și schimbe cămașa și să o vadă la Lola. 
Dacă presa aștepta afară, avea să le spună că, după ce se 
gândise mai bine, voia să-și ceară scuze mamei lui Matthew că 
dăduse crezare atât de repede faptului că ea i-ar fi răpit fiul. 

Se pregăti și ieși pe ușa din hol. Așa cum se așteptase, 
echipele de jurnaliști îl așteptau. Un microfon îi fu vârât în faţă. 

— Vă rog, zise el, vreau să fac o declaraţie, dar faceţi-mi puţin 
loc. 

În timp ce strigătele se diminuau, luă microfonul din mâna 
unui reporter. Cu o voce fermă spuse: 

— Mai întâi, trebuie să-mi cer scuze mamei lui Matthew, fosta 
mea soţie, Alexandra Moreland, pentru comportamentul meu 
înjositor din această seară. Amândoi suntem disperaţi să ne 
găsim băieţelul. Când am auzit că sunt fotografii care arată 
faptul că mama lui Matthew l-a luat, mi-am pierdut cumpătul. 
Un timp de gândire m-a făcut însă să realizez că acele poze 
trebuie să fie trucate, sau mânuite, sau cum vreţi să le ziceţi. 
Ted se opri și apoi adăugă: Sunt atât de sigur că fotografiile sunt 
o farsă încât o să mă duc să mă văd cu clienta mea, talentata și 
frumoasa Melissa Knight, la cină la cafeneaua Lola. După cum 
puteţi vedea, în timpul reacției mele nefericite când am aflat 
despre acele poze, mi-am vărsat vin pe cămașă. Mă duc acasă 
să mă schimb și apoi la Lola. 

Ted nu își putu ascunde tremurul vocii. 

— Fiul meu, Matthew, împlinește astăzi cinci ani. Nici mama 
lui, nici eu nu credem că a murit. Cineva, poate o femeie singură 
care își dorea cu disperare un copil, a profitat de ocazie și l-a 
furat și este cu el în acest moment. Dacă acea persoană se uită 
la noi, o rog să îi spună lui Matthew cât de mult îl iubesc mami și 
tati și cât de mult își doresc să îl vadă din nou. 

Reporterii păstrară o tăcere respectuoasă în timp ce Ted se 
duse spre bordură unde Larry Post, prietenul lui din liceu și 
totodată șoferul lui de multă vreme, ţinea portiera din spate 
deschisă. 


CAPITOLUL 14 

După plecarea lui Josh, Zan se duse sus, încuie de două ori 
ușa apartamentului, își scoase hainele și se înfășură în halatul ei 
cald, așa cum făcuse când se trezise în acea dimineaţă. 
Beculeţul de la telefon, care o anunţa că are mesaje noi, 
pâlpâia. Se duse la el și îl opri. 

Pentru restul nopţii rămase pe scaunul din dormitor cu o 
lumină aprinsă în dreptul pozei lui Matthew. Ochii ei cercetară 
cu nostalgie fiecare trăsătură a feţei lui. Părul ţepos care între 
timp probabil că devenise lins. Nuanţa roșcovană din părul 
auriu. Oare acum era complet roșcat? 

Fusese întotdeauna un copil prietenos, vesel și primitor cu 
străinii, nu ca alţi copii care sunt timizi la numai trei ani. „Tata a 
fost un extrovertit”, își spuse Zan. 

„La fel și mama. Cu mine ce s-a întâmplat? Atâtea luni după 
ce au murit îmi sunt neclare. Și acum ei spun că eu l-am luat pe 
Matthew din cărucior în acea zi.” 

— Am făcut-o? șopti cu voce tare. 

Șocul produs de întrebare, enormitatea faptului că o putuse 
rosti cu voce tare o uimi. Se forță să își pună următoarea 
întrebare logică: 

— Dar dacă l-am luat, ce am făcut cu el? 

Nu avea niciun răspuns. 

„Nu i-aș fi făcut niciodată ceva rău”, își spuse. „Niciodată nu 
am dat în el. Chiar și când îl puneam la colț când se purta urât 
inima mi se topea pentru el când stătea în scaunul lui micuţ și 
arăta atât de trist.” 

„Oare Ted are dreptate? Mă complac în autocompătimire și 
vreau ca și altora să le pară rău pentru mine? Vrea să spună că 
sunt una dintre acele mame nebune care le fac rău propriilor 
copii pentru că au nevoie să fie la rândul lor compătimite și 
alinate?” Crezuse că depășise sentimentul acela de amorţeală, 
că se retrăgea în sine din faţa durerii. În acea zi, pe aeroportul 
din Roma, când îl sunase pe Ted la numai câteva minute după 
ce aflase de moartea părinţilor ei, simţise că picioarele i se 
topeau sub ea. Dar deși nu putea să le vorbească oamenilor 
care se strânseseră în jurul ei și care o ridicaseră pe o targă și o 
duseseră la spital într-o ambulanţă, fusese conștientă de fiecare 
cuvânt pe care ei îl spuseseră. Era ca și cum nu putea să își 
deschidă ochii sau să își determine buzele să formeze cuvinte, 


sau să își ridice mâna. Era ca și cum era într-o cameră sigilată și 
nu își putea găsi drumul înapoi ca să le spună că se afla încă 
acolo. 

Zan știa că i se întâmpla din nou același lucru. Se lăsă pe 
spate în fotoliul moale și își închise ochii. O senzaţie binevenită 
de gol o acapară și îi șopti numele: 

— Matthew... Matthew... Matthew... 


CAPITOLUL 15 

Cât de multe îi spusese Gloria acelui preot bătrân? Era 
întrebarea care îl urmărise zi și noapte. Ea începea să cedeze, 
iar în acel moment crucial, când totul se apropia de final, când 
tot ceea ce plănuise în ultimii doi ani era pe cale să se întâmple, 
dăduse buzna în acea încăpere. 

El era catolic și știa că dacă Gloria îi spusese ceva părintelui, 
totul se afla sub protecţia jurământului confesionalului, iar 
preotul era nevoit să-și ţină gura. Dar nu era sigur dacă Gloria 
era catolică, și dacă nu era și intrase doar pentru o pălăvrăgeală 
personală, poate că bătrânul preot va considera că e în regulă 
să spună că Zan are o sosie, că cineva se dă drept ea. Dacă se 
întâmplase așa, polițiștii vor face cercetări și în curând totul se 
va termina... 

Bătrânul preot. Cartierul acela din zona West Thirty-first 
Street nu era cine știe ce, se gândi el. lar gloanţe rătăcite 
loveau oamenii peste tot în oraș. De ce nu unul în plus? 

Trebuia să aibă grijă de el. Nu își putea permite ca încă o 
persoană să poată face legătura dintre el și dispariţia lui 
Matthew Carpenter. Cel mai bun lucru ar fi să se ducă înapoi în 
biserică și să încerce să afle când asculta preotul acela 
confesiunile. Trebuia să existe un program. Dar asta necesita 
timp. Se gândi că mai bine suna ca să întrebe când avea 
părintele programate următoarele confesiuni, iar persoanei care 
avea să-i răspundă nu o să i se pară ciudat. „Sunt sigur că 
oamenii vor să discute cu același individ despre problemele lor 
de fiecare dată când se duc acolo. În plus, nu pot sta degeaba și 
să aștept ca el să se ducă la poliţie.” 

Odată decizia luată, dădu telefon și i se spuse că părintele 
O'Brien era de serviciu în următoarele două săptămâni, de luni 
până vineri, între orele patru și șase după-amiaza. 

„E timpul să mă duc să mă spovedesc”, își spuse el. 

Inainte să o angajeze pe Gloria să se ocupe de copil, aflase că 
era o artistă desăvârșită în machiaj și costumaţii. Ea îi spusese 
că uneori se machia pe ea și pe prietenele ei ca să arate ca 
vedetele și că ar fi putut păcăli pe oricine. li povestise că se 
distraseră cu toţii copios când, potrivit paginii șase din Post, 
celebrităţile pe care le mimaseră fuseseră văzute luând liniștite 
cina într-un loc ferit și semnând cu graţie autografe. „Nu o să-ţi 


vină să crezi cât de des nu mai primim nota de plată”, chicotise 
ea. 

„Intotdeauna port peruca pe care mi-a dat-o când sunt în 
oraș”, își spuse el. „Cu acea perucă, impermeabilul și ochelarii 
fumurii, nici cei mai buni prieteni ai mei nu m-ar recunoaște.” 
Râse tare. Ca puști, îi plăcuse întotdeauna să joace roluri. 
Preferatul lui fusese când îl jucase pe Thomas ă Becket în Crimă 
în catedrală. 


CAPITOLUL 16 

După ce vorbi cu reporterii din faţa restaurantului Four 
Seasons, Ted Carpenter își deschise iPhone-ul pe drumul spre 
centru și găsi fotografiile persoanei care semăna fără nicio urmă 
de îndoială cu Zan și care îl ridica pe Matthew din cărucior. 
Șocat, se opri în apartamentul lui duplex din cartierul 
Meatpacking proaspăt reamenajat din zona de sud a 
Manhattanului. Acolo rămase o vreme pe gânduri dacă să se 
întâlnească sau nu cu Melissa la cafeneaua Lola. „Ce va spune 
asta despre mine dacă mă voi afla acolo în timp ce aceste 
fotografii o arată pe fosta mea soţie furându-mi copilul?” 

Sună la secţia locală de poliţie din Central Park și i se dădu 
legătura la un detectiv care îi spuse că va dura cel puțin 
douăzeci și patru de ore până să verifice dacă pozele erau 
trucate. „Cel puţin, dacă sunt interogat de paparazzi, pot să le 
spun asta”, se gândi el în timp ce-și schimba cămașa și se grăbi 
spre mașină. 

Paparazzi de pe trotuarul din faţa popularei cafenele erau 
ţinuţi la depărtare cu ajutorul cordoanelor de catifea. Unul dintre 
portari ținu portiera deschisă, iar el se îndreptă spre intrare cu 
capul plecat. Dar apoi se opri. Nu mai putea ignora strigătele 
care îi puneau aceeași întrebare: 

— Ai văzut pozele, Ted? 

— Da, le-am văzut și am ţinut legătura cu poliția. Cred că 
pozele sunt o farsă cruntă, răbufni el. 

Odată intrat în cafenea își adună forţele știind că întârziase o 
jumătate de oră la întâlnirea cu Melissa. Se aștepta să o 
găsească într-o stare de spirit mizerabilă, dar ea stătea la o 
masă mare cu cinci prieteni vechi din formaţia în care activase 
pe vremuri ca solistă. Se vedea clar că se bucura să fie în 
centrul atenţiei. 

Ted îi știa pe toți și fu încântat de prezenţa lor. Dacă Melissa l- 
ar fi așteptat singură, acum ar fi fost în iad. Ea îl salută: 

— Hei, ai parte de mai multă publicitate decât mine. 

Afirmația fu urmată de hohote de râs de la comeseni. Ted se 
aplecă și o sărută pe Melissa pe buze. 

— Ce doriți, domnule Carpenter? întrebă ospătarul aflat lângă 
masă. 

Deja două sticle din cea mai scumpă șampanie se răceau într- 
o frapieră. „Nu vreau nenorocita aia de șampanie”, își spuse Ted 


când se așeză lângă ea. „Mereu mă aleg cu o durere de cap de 
la ea.” 

— Un gin martini, zise el. 

„Numai unul”, își promise. „Dar am nevoie de el. Cum dracu 
pare faptul că sunt aici când ar putea exista o șansă în găsirea 
fiului meu?” 

Avu grijă să își petreacă mâna într-un gest drăgăstos în jurul 
Melissei și își fixă privirea asupra ei pentru reporterii locali care 
erau plătiţi să contribuie cu știri către editorialiști. Ştia că a doua 
zi Melissa va dori să citească ceva de genul: „Artista de top 
Melissa Knight și-a revenit după despărțirea ultramediatizată de 
starul rock Leif Ericson, iar acum este îndrăgostită nebunește de 
prosperul om de relaţii publice Ted Carpenter. Aseară au fost 
văzuţi giugiulindu-se la Lola.” 

„Îmi aduc aminte de momentul în care am auzit că Eddie 
Fisher, căsătorit apoi cu Elizabeth Taylor, a trimis o telegramă 
din Italia semnată «Prinţesa și sclavul său îndrăgostit»”, se 
gândi Ted. „Acesta e genul de mizerie pe care trebuie să i-o 
asigur Melissei. Se păcălește crezând că e îndrăgostită de mine. 
Dar am nevoie de ea. Am nevoie lunar de cecul ei grăsuţ. Ce 
bine ar fi fost dacă nu aș fi cumpărat clădirea când a expirat 
contractul de închiriere. Mă seacă. Melissa o să treacă peste 
mine destul de repede”, își spuse el în timp ce dădu pe gât 
ginul. „$mecheria e să mă asigur că atunci când se decide să 
scape de mine nu o să se ducă la altă firmă de relaţii publice 
împreună cu amicii ei.” 

— Mai doriți un rând, domnule Carpenter? întrebă chelnerul 
când se apropie de ei. 

— De ce nu? răspunse Ted repezit. 

La miezul nopţii, Melissa se hotărî să meargă în Club. lar avea 
să îi prindă patru dimineaţa pe acolo. Ted știa că trebuia să 
scape cumva. Era o singură cale. 

— Melissa, mă simt groaznic, zise el încercând să acopere 
vacarmul din cafeneaua zgomotoasă. Cred că am un virus, o 
răceală sau altceva. Nu te pot expune la așa ceva. Ai programul 
încărcat și nu-ți permiţi să te îmbolnăvești. 

Se rugă în gând pentru reușita minciunii în timp ce îi urmărea 
privirea gânditoare cu care se uita la el. Era ciudat cum 
trăsăturile ei cu adevărat extraordinare puteau să devină dintr- 
odată distorsionate și să își piardă orice urmă de frumuseţe 


când era supărată sau nervoasă. Ochii ei albaștri ca adâncurile 
oceanului erau îngustaţi și își răsucea părut blond într-o buclă 
pe care o trăsese, peste umăr. „Are douăzeci și șase de ani și e 
la fel de egoistă ca orice altă vedetă cu care am avut de-a face 
în meseria asta”, își spuse Ted. „Mi-aș dori să-i pot spune să se 
ducă la dracu.” 

— Nu te vezi cu fosta nevastă, nu-i așa? vru ea să știe. 

— Fosta mea soţie este ultima femeie pe care aș vrea să o 
văd. Ar fi trebuit să știi până acum că sunt nebun după tine. 

Profitând de ocazie, Ted lăsă să se strecoare o undă de iritare 
în expresia feței și în tonul vocii. Își putea permite să facă așa 
ceva doar ocazional, dar știa, atunci când o făcea, că îi trimitea 
mesajul că ar fi o nebunie să își imagineze că el s-ar putea uita 
la o altă femeie. 

Melissa ridică din umeri și se întoarse spre ceilalţi de la masă. 

— Teddy ne trădează, zise ea și râse. Hai să ne-mpărţim. Cine 
vine cu mine la Club? 

Se ridicară toţi. 

— Ești cu mașina? întrebă Ted. 

— Nu. Am venit pe jos... Pentru Dumnezeu, normal că sunt cu 
mașina. 

ÎI bătu ușor pe obraz, o palmă jucăușă de dragul spectatorilor. 

Ted îi făcu semn chelnerului să treacă nota în contul lui, ca de 
obicei, iar grupul ieși din cafenea. Melissa îl ţinu de mână, se 
opri și zâmbi pentru paparazzi. Ted o conduse până la limuzina 
ei, o luă în braţe și o sărută prelung, adânc. „Încă puţină apă la 
moară pentru zvonuri”, își spuse el. „Asta o să-i facă fericiţi.” 

Foștii ei colegi de trupă se îngrămădiră în limuzină lângă ea. 
Când mașina lui fu adusă la bordură, un reporter păși înainte cu 
ceva în mână. 

— Domnule Carpenter, aţi văzut pozele pe care le-a făcut 
turistul englez în ziua în care fiul dumneavoastră a fost răpit? 

— Da, le-am văzut. 

Reporterul ridică o versiune mărită cu acestea. 

— Doriţi să faceţi vreun comentariu? 

Ted se uită la ele, le luă, se duse mai aproape de fereastra 
luminată ca și cum ar fi vrut să arunce o privire îndeaproape. 
Apoi zise: 

— După cum am mai spus, cred că aceste poze se vor dovedi 
o farsă cruntă. 


— Nu este fosta dumneavoastră soţie, Zan Moreland, cea care 
ia copilul din cărucior? vru să știe reporterul. 

Ted deveni conștient de camerele de fotografiat și de filmat 
din jurul lui. Scutură din cap. Larry Post ţinea portiera deschisă. 
Se grăbi să intre în mașină. 

Când ajunse acasă, prea șocat ca să mai simtă ceva, se 
dezbrăcă și luă un somnifer. Noaptea fu plină de vise care îl 
torturară și se trezi cu dureri și greață. Se simţea ca și cum acea 
răceală fictivă devenise realitate. „Sau de vină or fi nenorocitul 
ăla de gin martini?” se întrebă el. 

La ora nouă în dimineaţa următoare, Ted sună la birou ca să 
vorbească cu Rita. Îi tăie reacţia șocată la fotografii și îi spuse să 
îl sune pe detectivul Collins, care se ocupase de investigaţie în 
ziua în care Matthew dispăruse și să îi facă o programare ca să ÎI 
vadă a doua zi. 

— O să stau acasă cel puţin până după-amiază, îi spuse Ritei. 
Chiar dacă am febră, tot trebuie să ajung la birou. Trebuie să mă 
uit la probele de la ședința foto pe care a făcut-o Melissa pentru 
Celeb Magazine înainte să îmi dau acordul pe ele. Spune-i oricui 
din presă care sună că nu am de dat nicio declaraţie până când 
poliţia va investiga autenticitatea acelor poze. 

La ora trei, ajunse în sfârșit la birou, alb ca varul. Deși nu-i 
ceruse acest lucru, Rita îi făcu o cană cu ceai. 

— Ar fi trebuit să stai acasă, Ted, spuse ea direct. Promit să 
nu spun mai multe, dar trebuie să ţii cont de un lucru: Zan l-a 
adorat pe Matthew. Niciodată nu i-ar fi făcut vreun rău. 

— Observ că ai folosit cuvântul „adorat”, replică Ted tăios. 
După cunoștințele mele asta înseamnă timpul trecut. Așa, unde 
sunt probele Melissei pentru Ce/eb? 

— Sunt superbe, spuse Rita ca să-l liniștească și le scoase 
dintr-un plic pe care îl pusese pe birou. 

Ted se uită la ele. 

— Pentru tine sunt superbe. Pentru mine sunt superbe. Dar îţi 
spun de pe acum că Melissa o să le urască. Are umbre sub ochi, 
iar buzele arată prea subţiri. Și nu uita că eu am fost cel care i-a 
spus că ar trebui să accepte să pozeze pentru articolul acela de 
copertă. Doamne Dumnezeule, ce se poate întâmpla mai rău? 

Rita se uită cu compasiune la cel care îi era șef de 
cincisprezece ani. Ted Carpenter avea treizeci și opt de ani, dar 
arăta mult mai tânăr. Cu părul lui des, ochii căprui, buzele ferme 


și corpul atletic, ea fusese întotdeauna de părere că el arăta mai 
bine și că avea mai multă charismă decât mulţi dintre clienţii pe 
care îi reprezenta. Dar în acel moment arăta de parcă cineva l- 
ar fi atacat cu o macetă. 

„Și când mă gândesc la toată mila pe care am irosit-o pe Zan 
în acești doi ani”, se gândi Rita. „Dacă i-a făcut ceva acelui 
băiețel drăguţ, jur că sunt în stare să o împușc cu mâna mea.” 


CAPITOLUL 17 

Zan clipi, deschise ochii și îi închise din nou. Ce se 
întâmplase? se întrebă. Nu înţelegea de ce se afla în fotoliu și de 
ce, deși purta halatul, îi era atât de frig, iar tot corpul o durea. 

Mâinile îi erau amorţite. Își frecă palmele una de alta 
încercând să simtă din nou ceva. Picioarele îi erau amorţite. Și le 
roti cu mișcări circulare, aproape inconștientă de ceea ce făcea. 

Deschise din nou ochii. Poza lui Matthew era chiar în faţa ei. 
Își dădu seama că becul lămpii din apropierea ei era încă aprins, 
deși o lumină slabă, înnorată se strecura printre jaluzelele trase 
parţial. 

„De ce nu m-am băgat în pat azi-noapte?” se întrebă ea în 
timp ce încerca să ignore pulsaţiile surde pe care le simţea în 
cap. 

Apoi își aminti. „Ei cred că eu l-am luat pe Matthew din 
cărucior. Dar este imposibil. E o nebunie. De ce aș fi făcut asta? 
Ce aș fi făcut cu el?” 

— Ce aș fi făcut cu tine? gemu uitându-se la fotografia lui 
Matthew. Oare chiar poate crede cineva că ţi-aș fi putut face rău 
ţie, copilul meu? 

Zan sări în picioare, traversă camera cu mișcări rapide, apucă 
poza lui Matthew și o strânse la piept. 

— De ce cred ei asta? întrebă în șoaptă. Cum aș putea fi eu în 
acele poze? Eram cu Nina Aldrich. Mi-am petrecut după-amiaza 
în noua casă din oraș pe care o cumpărase. O pot dovedi. Sigur 
că o pot dovedi. Știu că nu l-am luat pe Matthew din cărucior, 
zise cu voce tare și încercă să își controleze tremurul vocii. O 
pot dovedi. Dar nu pot permite să se petreacă din nou ce s-a 
întâmplat azi-noapte. Nu îmi permit să am goluri de memorie, 
așa cum am avut când au murit mama și tata. Dacă există o 
fotografie a unei femei care îl ridică pe Matthew din cărucior, ar 
fi prima ocazie să dăm de el. Trebuie să gândesc așa! Nu îmi 
permit să mă retrag din nou. Te rog, Doamne, nu mă lăsa din 
nou să fiu depășită de situaţie! Lasă-mă să mă agăţ de speranţa 
că ar putea exista ceva în pozele acelea care ne va oferi un 
indiciu, un fir, ca să-l găsim pe Matthew... 

Era abia ora șase dimineaţa. În loc să facă duș, Zan porni 
robinetele din jacuzzi știind că vârtejurile de apă caldă o vor 
ajuta să își relaxeze corpul. „Ce să fac?” se întrebă din nou. 


„Sunt sigură că detectivul Collins are deja acele poze. Până la 
urmă, el a fost investigatorul-șef în acest caz.” 

Se gândea la presa care fusese la intrarea de la Four Seasons 
și o așteptase, la faptul că se aflaseră și în faţa blocului când 
Josh o adusese acasă. „Vor încerca, oare, să mă urmărească 
astăzi peste tot?” Sau vor sta în faţa clădirii în care lucra și o vor 
aștepta acolo? 

Închise robinetele de la jacuzzi, testă apa și îşi dădu seama că 
era prea fierbinte. Telefonul. Îşi aminti că îi oprise soneria când 
intrase în apartament în seara precedentă. Se duse în dormitor, 
la noptieră. Becul care indica faptul că erau mesaje noi era 
aprins și pâlpâia. Avea nouă apeluri pierdute. 

Primele opt erau de la reporteri care îi cereau câte un 
interviu. Hotărâtă să nu le permită să o supere, Zan șterse cu 
grijă apelurile, unul câte unul. Ultimul era de la Alvirah Meehan. 
Recunoscătoare, Zan îl ascultă și savură cuvintele liniștitoare ale 
lui Alvirah cum că tipul care a pretins că are o poză în care se 
vede că Zan îl ia pe Matthew din cărucior în parc trebuie să fie 
vreun escroc. „E păcat că trebuie să treci prin prostii din astea, 
Zan”, răsună vocea lui Alvirah. „Sigur se va dovedi că eo 
înșelătorie, dar tot este greu pentru tine din punct de vedere 
emoțional. Eu și Willy știm asta. Te rugăm să ne suni și să vii pe 
la noi la cină mâine. Te iubim.” 

Zan ascultă mesajul de două ori. Apoi, când vocea 
computerizată o instrui: „Apăsaţi tasta trei ca să salvaţi, apăsaţi 
tasta unu ca să ștergeţi”, ea salvă mesajul. „E prea devreme să 
o sun pe Alvirah”, își spuse, „dar o să o fac de la birou. O să îmi 
prindă bine să fiu cu ea și cu Willy diseară. Poate că până atunci 
detectivul Collins mă va putea vedea după-amiază și toate 
lucrurile se vor limpezi. Şi poate, o, te rog, Doamne, dacă 
bărbatul acela din Anglia făcea poze când cineva îl lua pe 
Matthew din cărucior, detectivul va avea o informaţie ca să 
continue cercetările.” 

Într-un fel mai liniștită la acest gând, Zan reprogramă filtrul 
de cafea de la ora șapte și îl puse în așa fel încât să înceapă să 
prepare cafeaua chiar în acel moment. Intră în jacuzzi și simți 
căldura vindecătoare a apei care începea să îi detensioneze 
corpul. 

Cu cana cu cafea în mână își puse pantalonii, un pulover cu 
guler pe gât și ghete cu tocul jos. Când fu gata, mai erau câteva 


minute până la ora șapte, dar se gândi că poate era destul de 
devreme ca să iasă din casă fără să dea peste reporteri. Acest 
gând o făcu să-și strângă părul în coc și să își înfășoare o eșarfă 
în jurul capului. Apoi scotoci printr-un sertar și găsi o pereche 
veche de ochelari de soare mari și rotunzi, complet diferiţi de 
cei pe care îi purta de obicei. 

Într-un final luă vesta din blană sintetică din dulap și geanta 
de umăr și se urcă în liftul care o duse la parter. De acolo merse 
printre șirurile de mașini parcate în garaj și ieși pe strada din 
spatele clădirii. Cu pași repezi se grăbi spre West Side Highway 
și nu întâlni în calea sa decât pe stăpânii matinali care-și 
plimbau câinii și câţiva alergători. 

Când fu sigură că nu era urmărită, opri un taxi și începu să 
dea adresa de la birou de pe East Fifty-eighth Street, dar apoi se 
răzgândi. În schimb, îi ceru șoferului să o lase pe East Fifty- 
seventh Street. „Dacă e vreun reporter, pot să intru pe ușa din 
spate”, își spuse. 

Abia atunci reuși să se lase pe spetează, știind că, cel puţin 
pe durata călătoriei spre zona de nord a orașului, putea fi sigură 
că nimeni nu îi va striga întrebări și nici nu va aţinti spre ea 
aparate de înregistrare, așa că reuși să se concentreze pe 
cealaltă problemă, faptul că cineva își cumpăra haine în numele 
ei și luase și un bilet de avion. „Asta îmi va afecta nivelul de 
creditare”, începu ea să se îngrijoreze. „Sigur că da. Dacă obţin 
contractul cu Kevin Wilson, o să comand ţesături foarte scumpe 
și mobilă. De ce mi se întâmplă toate astea?” 

Zan simţi că trebuie să se lupte cu senzația foarte reală că e 
prinsă într-un vârtej dintr-un curent nemilos care o trage sub 
apă. Trase aer în piept, iar senzaţia că nu poate respira o 
copleși. 

Atacuri de panică. „Nu le lăsa să se întoarcă”, se rugă ea. 
Închise ochii și se forță să inhaleze adânc, controlându-și 
respiraţia. 

Până când taxiul opri la colţul dintre Fifty-seventh Street și 
Third Avenue, reuși să își recapete o oarecare doză de calm. 
Chiar și așa, degetele îi tremurau în timp ce îi dădu 
taximetristului bancnotele împăturite. 

Începuse să burniţeze. Picături reci și ude îi mângâiau obrajii. 
„Vesta a fost o greșeală. Trebuia să îmi iau un impermeabil.” In 
faţa ei o femeie grăbea pasul unui copil care părea a avea în jur 


de patru ani spre o mașină ce îi aștepta. Zan se grăbi ca să 
treacă pe lângă ei astfel încât să arunce o privire la faţa 
copilului. Dar sigur că nu era Matthew. i 

Trecu de colţ, dar nu părea a fi nici urmă de presă. Impinse 
ușa rotativă și intră în hol. Standul de ziare era în stânga. 

— Sam, dă-mi te rog Post și News, îi spuse bătrânului 
vânzător. 

De pe chipul lui Sam lipsea zâmbetul prietenos pe care îl afișa 
de obicei când îi dădea ziarele. 

Nu își permise să se uite pe ele până când nu ajunse în 
siguranţă în birou. Abia atunci le lăsă pe birou și le despături. Pe 
prima pagină din Post era o poză cu ea aplecată peste un 
cărucior. Pe prima pagină din News apărea într-o fotografie care 
o înfățișa îndepărtându-se cu Matthew în braţe. 

Neîncrezători, ochii ei se mutau de la o poză la alta. „Dar nu 
sunt eu”, protestă în sinea ei. „Nu pot fi eu. Cineva care arată ca 
mine l-a luat pe Matthew... N-are niciun sens.” 

Josh avea să sosească mult mai târziu. Zan încercă să se 
concentreze, dar în jurul prânzului se dădu bătută. Luă telefonul. 
„Trebuie să o sun pe Alvirah. Știu că are abonamente la Post și 
Times.” 

Alvirah răspunse la al doilea apel. Când auzi vocea lui Zan, 
spuse: 

— Zan, am văzut ziarele. Mai aveam puţin și cădeam din 
picioare. De ce ar vrea cineva care arată ca tine să îl ia pe 
Matthew? 

Oare ce voia să spună Alvirah prin această întrebare? își 
spuse Zan. „Voia să știe motivul pe care l-ar putea avea cineva 
să se deghizeze ca să arate ca mine și să îl ia pe Matthew sau 
crede că l-am luat chiar eu?” 

— Alvirah, zise ea alegându-și cu grijă cuvintele, cineva îmi 
face toate astea. Nu știu cine, dar am bănuielile mele. Dar chiar 
dacă Bartley Longe ar merge atât de departe ca să-mi facă rău, 
de un singur lucru sunt sigură: niciodată nu i-ar face ceva rău lui 
Matthew.  Alvirah, mulţumesc lui Dumnezeu pentru acele 
fotografii. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ele. O să îl iau pe 
Matthew înapoi. Pozele acelea o să fie dovada mea că cineva se 
dă drept mine, că cineva mă urăște îndeajuns de mult încât să- 
mi fure copilul, iar acum îmi fură și identitatea... 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Alvirah spuse: 


— Zan, știu o firmă bună de detectivi particulari. Dacă nu ai 
bani, plătesc eu. Dacă pozele acelea au fost falsificate, o să 
aflăm cine a plătit ca să le facă. Așteaptă un minut. Lasă-mă să 
mă corectez. Dacă tu spui că fotografiile acelea sunt făcături, 
sunt perfect de acord cu tine, dar cred că oricine a făcut asta a 
exagerat. Cred că ai aprins o lumânare la Sf. Antoniu în seara 
aceea în care ai trecut pe la Sf. Francisc din Assisi. 

— Când am trecut pe... unde? 

Lui Zan îi fu teamă să pună întrebarea. 

— Luni după-amiaza, târziu, la cinci și jumătate, șase fără un 
sfert. Trecusem pe la biserică să fac o donaţie pe care o 
promisesem Sf. Antoniu și am observat că un tip se uita fix la 
prietenul meu, părintele Aiden, ceea ce nu mi-a plăcut. Din 
cauza asta am verificat înregistrările de pe camerele de 
supraveghere în această dimineaţă, ca să văd dacă nu cumva 
era cineva pe care părintele Aiden îl cunoaște. Cu toţi nebunii 
din New York, paza bună trece primejdia rea. Atunci nu te-am 
văzut, dar apari în înregistrări. Ai intrat în biserică și ai plecat 
după numai câteva minute. Am bănuit că ai spus o rugăciune 
pentru Matthew. 

„Luni după-amiaza, la cinci și jumătate sau șase fără un sfert. 
M-am hotărât să mă duc acasă pe jos”, se gândi Zan. „M-am 
îndreptat direct spre casă. Am luat-o spre vest, pe Thirty-first 
sau Thirty-second Street, dar până atunci știu că am obosit și 
am luat un taxi pentru restul drumului. Dar nu m-am oprit la 
capela Sf. Francisc. Știu sigur că nu am făcut-o. Sau am făcut- 
0?” 

Își dădu seama că Alvirah vorbea în continuare și întreba 
despre cină. 

— O să fiu acolo, promise Zan, la șase și jumătate. 

Așeză telefonul în lăcașul lui și își puse capul în palme. „Am 
din nou pierderi de memorie? Înnebunesc? Mi-am răpit propriul 
copil? Și dacă l-am luat, ce am făcut cu el? Dacă pot uita ce s-a 
întâmplat cu mai puţin de patruzeci și opt de ore în urmă, ce 
altceva nu-mi mai amintesc?” se întrebă, cuprinsă de disperare. 


CAPITOLUL 18 

În perioada în care lucrase ca poliţist sub acoperire, 
detectivului Billy Collins îi fusese ușor să treacă drept un om al 
străzii. Slab până la punctul de a fi chiar costeliv, cu o faţă cu 
trăsături ascuţite, părul presărat cu fire albe și ochi trişti, trecea 
cu ușurință în faţa traficanţilor de droguri drept un client care 
vrea să-și procure o doză. 

După ce fusese repartizat la secţia locală de poliţie din 
Central Park trebuia să sosească la birou în costum, cămașă și 
cravată. Din cauza asta și a firii sale calme, șterse, oamenii 
tindeau să-l considere la prima vedere drept un tip obișnuit, cu 
nimic ieșit din comun, care probabil că nu era nici prea isteţ. 
Această catalogare era împărtășită de mulţi răufăcători 
anchetați, care erau păcăliţi de întrebările de rutină ale lui Billy 
și de atitudinea aparent credulă față de versiunea lor asupra 
unei anumite fărădelegi. Pentru mulţi dintre ei, acest lucru se 
dovedea o greșeală fatală. Mintea ascuţită în vârstă de 
patruzeci și doi de ani a lui Billy reţinea orice date care păreau 
banale și neimportante la început, iar când circumstanţele se 
schimbau, extrăgea într-o clipă informaţia necesară din banca 
sa de amintiri. g 

Viața particulară a lui Billy era una foarte simplă. In ciuda 
aspectului morbid, avea un simț al umorului dezvoltat, era un 
bun povestitor și îi era devotat soției sale, Eileen, cu care 
începuse să se întâlnească încă de pe vremea în care erau 
amândoi la liceu. El spunea că ea era singura persoană care îl 
considera chipeș, iar acesta era motivul pentru care se 
îndrăgostise definitiv de ea. Cei doi fii ai lui care, din fericire 
pentru ei, semănau cu mama lor foarte atrăgătoare, erau 
amândoi studenţi la Universitatea Fordham. 

Billy fusese primul poliţist care sosise la fața locului, în urmă 
cu aproape doi ani, după primirea apelului la 911 care spunea 
că un băieţel de trei ani dispăruse din Central Park. Se grăbise 
acolo cu inima cât un purice. Pentru el, cea mai urâtă parte a 
meseriei era să se ocupe de o infracţiune ce implica un copil 
mort sau dispărut. 

În acea zi călduroasă de iunie, Tiffany Shields, dădaca, 
plângea isteric din cauză că adormise în apropierea căruciorului, 
iar când se trezise, Matthew dispăruse. În timp ce fiecare 
centimetru din parc era răscolit, iar vizitatorii aflaţi în preajmă 


fuseseră luaţi la întrebări, părinţii divorţaţi sosiră separat. Ted 
Carpenter, tatăl, fusese cât pe ce să o atace pe Shields, care 
recunoscuse faptul că adormise. Zan Moreland, mama, era 
ciudat de calmă, o reacție pe care Billy o pusese pe seama 
șocului. In ciuda faptului că orele treceau fără nici urmă de 
Matthew și fără ca niciun martor să fi anunţat că văzuse când 
acesta fusese luat, comportamentul mamei rămăsese impasibil. 

In cei aproape doi ani care trecuseră între timp, Billy Collins 
ţinuse dosarul lui Matthew pe birou. Cercetase scrupulos ambele 
explicații ale părinţilor cu privire la locul în care se aflaseră când 
dispăruse copilul lor, iar declaraţiile erau susţinute de ceilalţi 
martori. 

li întrebase despre dușmanii care i-ar fi putut uri îndeajuns de 
mult încât să le răpească micuțul. Zan Moreland se confesase, 
ezitând, că exista o persoană pe care o considera dușman. Era 
vorba despre Bartley Longe, un renumit designer de interior 
care luase în derâdere ideea că ar fi putut răpi copilul unei foste 
angajate. 

— Această declaraţie a lui Zan Moreland subliniază tot ce am 
zis eu despre ea, îi spusese Longe lui Billy pe un ton furios și 
dezgustat. Mai întâi m-a acuzat că am contribuit la moartea 
părinţilor ei pentru că, dacă nu s-ar fi dus să o ia de la aeroport, 
tatăl ei ar fi putut avea atacul de cord acasă și nu ar mai fi 
produs accidentul. Apoi mi-a spus că din cauză că lucra pentru 
mine nu și-a putut vedea părinţii mai des. Acum v-a spus că i- 
am răpit copilul! Domnule detectiv, faceţi-vă un bine și nu vă 
pierdeţi vremea căutând în altă parte. Orice s-ar fi întâmplat cu 
acel copil a fost provocat de mama lui sărită de pe fix. 

Billy Collins îl ascultase, dar apoi dădu crezare instinctelor. 
Din câte își putuse da seama, furia lui Bartley Longe faţă de Zan 
Moreland era cauzată de faptul că ea devenise rivala lui în 
afaceri. Dar Billy se decisese că nici Longe și nici Moreland nu 
aveau nimic de-a face cu dispariţia băiatului. În adâncul inimii 
lui credea cu tărie că Zan era o victimă, o victimă profund rănită 
care ar fi mutat munţii ca să-și recupereze copilul. 

De aceea, când fusese anunţat la telefon marţi seara despre 
evoluția lucrurilor în cazul Matthew Carpenter, fusese tentat să 
sară în mașină și să conducă de acasă până în Forest Hills, 
Queens, către secţie. Șeful îi spusese: 


— Din câte știm, fotografiile care au fost vândute acelei 
reviste de scandal ar putea fi trucate. Insă, dacă sunt pe bune, 
trebuie să ai mintea clară ca să te reapuci de caz. 

Miercuri dimineaţa, Billy se trezi la șapte. Douăzeci de minute 
mai târziu, spălat, bărbierit și îmbrăcat, se afla în drum spre 
oraș. Când ajunse, pozele publicate în Tell-All Weekly și pe 
internet se aflau pe biroul lui. 

Erau șase în total - trei originale, pe care le făcuse turistul 
englez, și încă trei care fuseseră mărite pentru albumul de 
familie. In fundalul acestora din urmă se vedea că Zan Moreland 
își răpise propriul fiu. 

Billy fluieră încet; era singurul lui răspuns fizic la faptul că era 
atât șocat, cât și trist. „Chiar am crezut-o îndurerată pe femeia 
aceea”, își spuse în timp ce studia cele trei fotografii care o 
arătau pe Zan aplecată deasupra căruciorului, apoi luând copilul 
adormit și în final îndepărtându-se pe alee. „Nu e nicio urmă de 
îndoială”, se gândi el uitându-se de la o fotografie la alta. „Părul 
lung, drept, arămiu, corpul zvelt, ochelarii de soare moderni...” 
Deschise dosarul care stătea întotdeauna pe colţul biroului. Din 
el scoase pozele cu Zan, care fuseseră făcute de fotograful 
poliţiei când aceasta sosise în grabă la locul faptei. Fusta 
înflorată și sandalele cu toc înalt pe care le purta când ajunsese 
în parc în acea zi erau identice cu hainele pe care le purtase 
răpitoarea. 

In mod normal, Billy se lăuda că se pricepe foarte bine să 
judece caracterul oamenilor. Senzaţia acută de dezamăgire 
cauzată de eșecul din acest caz fu înlocuită imediat de 
preocuparea cu privire la ce ar fi putut face Zan Moreland cu fiul 
ei. 

Alibiul lui Zan din acea zi părea de neclintit. Sigur îi scăpase 
ceva. „O să încep cu dădaca”, își spuse Billy trist. „O să verific 
minut cu minut ce a făcut Zan în acea zi și o să aflu dacă a 
minţit. Și atunci, jur că o să o fac să-mi spună ce a făcut cu 
micuțul.” 


CAPITOLUL 19 

Tiffany Shields locuia încă acasă și își încheia al doilea an la 
Colegiul Hunter. Ziua în care dispăruse Matthew Carpenter 
fusese un punct de cotitură în viaţa ei. Nu fusese numai faptul 
că avusese sarcina de a avea grijă de Matthew și că adormise, ci 
că ori de câte ori se aducea vorba în presă despre acest caz era 
catalogată drept dădaca iresponsabilă care nu numai că nu se 
obosise să prindă legăturile de siguranţă ale căruciorului, ci cea 
care se întinsese pe pătură și „leșinase”, după cum scrisese un 
reporter. 

Aproape toate articolele făceau referire la apelul isteric pe 
care îl dăduse la 911. Înregistrarea fusese dată pe post la 
câteva emisiuni de televiziune. În ultimii doi ani, ori de câte ori 
dispărea câte un copil de pe undeva, Tiffany era obligată să 
citească sau să audă că era sau că nu era o situaţie tipică 
„Tiffany Shields-dădaca-adormită”. Ori de câte ori citea sau 
auzea acele reportaje, supărarea lui Tiffany se preschimba în 
furie din cauza nedreptăţii lor. 

Ziua aceea îi era încă proaspătă în memorie. Se trezise cu 
ceea ce părea a fi un început de răceală. Îşi anulase planurile de 
a se întâlni cu câteva prietene ca să sărbătorească apropierea 
absolvirii Liceului Cathedral. Mama ei plecase la muncă la 
Bloomingdale unde lucra ca  vânzătoare. Tatăl ei era 
administratorul blocului în care locuiau, pe East Eighty-sixth 
Street. La prânz sunase telefonul. „Ce bine ar fi fost dacă nu aș 
fi răspuns”, își spusese încontinuu Tiffany în următoarele 
douăzeci și unu de luni. „Era cât pe ce să nu răspund. Am bănuit 
că era vreun locatar care voia să se plângă de vreun robinet 
care curgea.” Dar o făcuse totuși. Era Zan Moreland. 

— Tiffany, poţi să mă ajuţi? o implorase ea. Noua dădacă a lui 
Matthew trebuia să înceapă munca azi-dimineaţă și tocmai a 
sunat să anunţe că ajunge abia mâine. Am o întâlnire extrem de 
importantă. Este vorba de un potenţial client și nu e genul de 
persoană căreia i-ar păsa de problemele mele. Ești un înger 
dacă îl duci pe Matthew în parc pentru câteva ore. Tocmai i-am 
dat de mâncare și e ora lui de somn. Îţi promit că o să doarmă în 
tot acest timp. 

„Obișnuiam să mă ocup de Matthew uneori, când dădaca își 
lua câte o seară liberă. Îl iubeam pe micuţ”, îşi spuse Tiffany. „În 
acea zi i-am zis lui Zan că aveam impresia că m-am îmbolnăvit, 


dar ea a insistat atât de mult încât într-un final am cedat. Și mi- 
a distrus viața cu această ocazie.” 

Dar miercuri dimineaţa, în timp ce bea un pahar cu suc de 
portocale și răsfoia în ziarul de dimineaţă, Tiffany avu două 
reacţii. Mânie explozivă că Zan Moreland profitase de ea și o 
ușurare incredibilă că avea să nu mai fie victima dispariţiei lui 
Matthew. „Le-am spus poliţailor că luasem niște antihistaminice, 
că mă simţisem cam ameţită și că nu intenţionasem să fac pe 
dădaca”, se gândi ea. „Dar dacă se întorc să vorbească din nou 
cu mine, o să le adaug faptul că Zan Moreland știa că mă 
simţeam obosită. Când l-am luat pe Matthew ea mi-a oferit un 
Pepsi. Mi-a zis că o să mă facă să mă simt mai bine, că zahărul 
din el ajuta în pragul unei răceli. Privind înapoi mă întreb dacă 
nu cumva Zan mi-a pus ceva în sucul acela ca să mă facă să 
adorm. Matthew nici măcar nu s-a mișcat în cărucior, de-aia nu 
i-am mai prins centurile de siguranţă... Dormea dus.” 

Tiffany reciti fiecare cuvânt al poveștii și studie cu atenţie 
fotografiile. „Asta e rochia pe care o purta Zan”, își spuse, „dar 
pantofii nu sunt la fel. Zan cumpărase din greșeală două perechi 
la fel și mai avea una care era aproape identică. Erau sandale 
bej, cu toc înalt. Singura diferenţă dintre cele două modele era 
că la unul baretele erau mai înguste decât la celălalt. Mi-a dat 
mie una dintre perechile identice, cea cu bareta îngustă. Le 
încălțasem amândouă în acea dimineaţă. Incă le mai am. Nu o 
să spun asta nimănui. Dacă polițaii află, îmi vor lua sandalele și, 
pentru Dumnezeu, le-am meritat!” 

Trei ore mai târziu, când își verifică mesajele de pe telefonul 
mobil, după ora de istorie, Tiffany observă că unul dintre ele era 
de la detectivul Collins, care o interogase de nenumărate ori 
după ce dispăruse Matthew. Voia să discute cu ea din nou. 

Tiffany își strânse buzele, iar gura ei deveni o linie subţire. 
Trăsăturile ei drăguţe își pierdură brusc expresia atrăgătoare, 
tinerească. Apăsă pe buton și îl sună pe Billy Collins. „Şi eu 
vreau să discut cu tine, detectiv Collins”, își spuse. „Și de data 
asta eu o să fiu cea care o să te facă să te foiești în scaun.” 


CAPITOLUL 20 

Glory îi punea din nou chestia aia lipicioasă în păr. Matthew o 
ura. Simţea că îi ardea scalpul, iar o parte aproape că îi intră în 
ochi. Glory îl freca tare, iar mănușa de toaletă îi intră în ochi și îl 
duru. Dar știa că dacă spunea că nu voia ca ea să-i pună chestia 
aceea în păr, ea va zice: „Îmi pare rău, Matty. Nu vreau să o fac, 
dar n-am încotro.” 

În acea zi nu scoase niciun cuvânt. Glory era foarte supărată 
pe el, știa asta. De dimineaţă, când sunase cineva la ușă, 
intrase repede în dulap și închisese ușa. Nu îl deranja deloc 
dulapul pentru că era mai mare decât unele dintre cele mai 
vechi și înăuntru era suficientă lumină pentru a putea vedea 
orice. Dar apoi își aminti că uitase în hol camionul care îi plăcea 
cel mai mult. Era preferatul lui pentru că era roșu aprins și avea 
trei viteze, așa că atunci când se juca cu el în hol îl putea face 
să meargă ori foarte repede, ori foarte încet. 

Deschisese ușa dulapului și alergase ca să îl ia. Chiar în acel 
moment o văzu pe Glory care închidea ușa și își lua la revedere 
de la o doamnă. După ce Glory încuie ușa, se întoarse și se uită 
la el. Arăta atât de supărată încât îi fusese teamă că îl va lovi. 

— Data viitoare o să te vâr în dulap și nu o să-ţi mai dau 
drumul niciodată, îi spuse cu o voce joasă, răutăcioasă. 

Fusese atât de speriat, încât fugise înapoi în dulap și începuse 
să plângă atât de tare încât nu își putea trage răsuflarea. 

După o vreme, deși Glory îi spusese că era în regulă să iasă, 
că nu fusese de fapt vina lui, că era doar un copil și că îi părea 
rău că ţipase la el, tot nu se putea opri din plâns. Spunea 
„Mami, mami...” neîncetat. Voia să înceteze, dar nu putea. 

Apoi, mai târziu, când se uita la unul dintre DVD-uri, o auzi pe 
Glory vorbind cu cineva. Se dusese în vârful picioarelor până la 
ușa camerei lui, o deschise și ascultă. Glory era la telefon. Nu 
putea auzi ce spunea, dar vocea ei părea foarte supărată. Apoi o 
auzi strigând: 

— Îmi pare rău, îmi pare rău. 

Își dădu seama că ea era cu adevărat speriată. 

Stătea cu prosopul pe umeri, iar chestia din păr îi curgea pe 
frunte. Aștepta momentul în care Glory îi va spune că putea să 
se ducă la chiuvetă, că era timpul să se clătească. Intr-un final 
ea zise: 

— Bine, cred că ești gata. 


Când el se aplecă peste chiuvetă, ea adăugă: 
— E păcat. Dacă o să ai vreodată șansa, o să fii un roșcat 
drăguţ. 


CAPITOLUL 21 

Cu o satisfacţie imensă, Bartley Longe se plimba pe holul care 
ducea în biroul lui din 400 Park Avenue cu ziarul de dimineaţă 
sub braţ. În vârstă de cincizeci și doi de ani, cu fire argintii în 
părul  castaniu-deschis, ochi albaștri și un comportament 
autoritar, era genul de om care putea intimida un ospătar-șef 
sau un subordonat doar cu o privire rece. 

Cealaltă față a personalităţii sale arăta un personaj 
fermecător și bine-venit printre numeroșii săi clienţi, atât 
celebrităţi, cât și bogaţi din umbră. 

Angajaţii săi îl așteptau întotdeauna să sosească la ora nouă 
și jumătate dimineaţa. În ce ape avea să se scalde Bartley? O 
privire fugară răspunse la această întrebare. Dacă expresia feţei 
lui era una plăcută și îi saluta cu „Bună dimineaţa”, se relaxau, 
cel puţin pentru o vreme. Dacă era încruntat și avea buzele 
strânse, puteau ghici că ceva îl iritase și că cineva va avea de 
suferit din această cauză. 

Până în acel moment fiecare dintre cei opt angajaţi 
permanenţi citiseră sau auziseră vestea uimitoare că Zan 
Moreland, care lucrase mai demult pentru Bartley, era bănuită 
că ar fi direct implicată în dispariţia propriului fiu. Își aduceau cu 
toţii aminte de ziua în care ea dăduse buzna în birou după ce îi 
muriseră părinţii în acel accident și urlase la Bartley: 

— Nu i-am văzut pe mama și pe tata de aproape doi ani, iar 
acum n-o să-i mai văd niciodată. Mi-ai pus beţe-n roate când am 
vrut să plec, mi-ai spus că sunt prea valoroasă la proiectul ăla 
sau celălalt. Ești un om rău, josnic și egoist. Ba mai mult. Ești un 
diavol împieliţat. Și dacă nu o crezi, întreabă pe oricine lucrează 
pentru tine. O să-mi deschid firma mea și știi ce, Bartley? O să-ţi 
dau peste nas cu succesul meu. 

Izbucnise în suspine sfâșietoare, iar Elaine Ryan, secretara de 
mult timp a lui Bartley, o cuprinse cu braţul și o dusese acasă. 

Bartley deschise ușa biroului lui, iar rânjetul de pe faţă era un 
semnal clar atât pentru Elaine cât și pentru recepţioneră, Phyllis 
Garrigan, că totul era bine pentru angajaţi, cel puţin pentru 
moment. 

— În cazul în care nu sunteţi surde, mute sau oarbe, cred că 
aţi aflat despre Zan Moreland, le spuse Bartley femeilor. 

— Eu nu cred niciun cuvânt, răspunse categoric Elaine Ryan. 


În vârstă de șaizeci și doi de ani, cu părul castaniu elegant 
coafat, cu ochii căprui care reprezentau cea mai frumoasă 
trăsătură pe fața îngustă, era singura angajată din birou care 
avea îndeajuns de mult curaj să-l provoace ocazional pe Bartley. 

După cum îi spunea deseori soţului ei, singurul lucru ce o 
făcea să continue să lucreze pentru Bartley era salariul bun și 
faptul că își putea permite oricând să plece dacă lucrurile 
deveneau prea urâte. Soţul ei, un poliţist în rezervă, era șeful 
securităţii la un magazin cu tarife reduse. Ori de câte ori Elaine 
venea acasă spumegând de nervi din cauza a ceva ce făcuse 
sau spusese Bartley, el o reducea la tăcere cu un singur cuvânt: 
„Demisionează”. 

— Nu contează ce crezi tu, Elaine. Dovada stă în fotografii. 
Crezi cumva că publicaţia le-ar fi cumpărat dacă ar fi existat 
vreo îndoială în legătură cu ceea ce arată? întrebă Bartley. 
Rânjetul îi dispărea de pe faţă. Este clar acum că Zan și-a luat 
băieţelul și a plecat cu el prin parc. Depinde acum de poliţie să 
afle ce a făcut apoi cu el. Dar dacă vrei să știi teoria mea, o să 
ţi-o spun, zise Bartley și arătă cu degetul spre Elaine pentru a 
accentua cele spuse. Când a lucrat aici, cât de des n-ai auzit-o 
spunând că își dorea să fi crescut într-o singură casă dintr-o 
suburbie în loc să se mute dintr-un loc în altul din cauza slujbei 
tatălui ei? întrebă el. Teoria mea este că toată compasiunea de 
care a avut parte după moartea părinţilor ei s-a epuizat și că 
avea nevoie de încă o tragedie în viaţa ei. 

— Este curată nebunie, rosti Elaine cu convingere. Poate că 
Zan a spus în treacăt că ar fi preferat să nu se fi mutat tot 
timpul, dar a zis-o la modul general când vorbeam despre 
trecutul nostru. Cu siguranță nu înseamnă că o spunea tot 
timpul ca să câștige compasiune. Și era înnebunită după 
Matthew. Ceea ce insinuaţi este dezgustător, domnule Longe. 

Elaine își dădu seama că obrajii lui Bartley Longe deveniseră 
roșii. „Șeful nu trebuie contrazis”, își spuse. Dar cum putuse să 
sugereze că Zan l-ar fi putut răpi pe Matthew ca să obţină 
compasiune? 

— Am uitat cât de apropiată ai fost de fosta mea asistentă, 
răbufni Bartley Longe. Dar pun pariu cu tine că, chiar în acest 
moment, Zan Moreland își caută un avocat și te asigur că va 
avea nevoie de unul bun. 


CAPITOLUL 22 

Kevin Wilson își dădu seama că îi era aproape imposibil să se 
concentreze asupra planurilor de pe birou. Se uita la schiţele 
designerului peisagist pentru plantele din foaierul Carlton Palace 
701, așa cum avea să se cheme complexul de apartamente. 
Numele fusese convenit după o discuţie aprinsă cu directorii de 
la Jarrell Internaţional, compania multimiliardară care finanța 
clădirea. Mai mulţi membri ai consiliului director avuseseră 
sugestii cu privire la numele pe care ei le considerau mai 
potrivite. Majoritatea aveau tentă romantică sau așa-zis istorică 
-  Blazonul Windsor, Turnurile Camelot, Le Versailles, 
Stonehenge și chiar Curtea Noului Amsterdam. 

Kevin le ascultase din ce în ce mai nerăbdător. Într-un final 
venise rândul lui. 

— Care este cea mai exclusivistă adresă din New York? 
întrebase el. 

Şapte dintre cei opt membri ai consiliului director spuseseră 
aceeași adresă de pe Park Avenue. 

— Exact, le spusese Kevin. Părerea mea e că avem de umplut 
o clădire foarte scumpă. Chiar în momentul în care vorbim sunt 
în construcţie multe alte clădiri rezidenţiale în Manhattan. Nu 
trebuie să vă mai aduc aminte că este o concurenţă puternică 
sau că este misiunea noastră să le facem potenţialilor clienţi o 
ofertă specială. Locaţia noastră este spectaculoasă. Priveliștile 
pe care le oferim asupra râului Hudson și a orașului sunt 
spectaculoase. Dar vreau să putem să le spunem potenţialilor 
cumpărători că, atunci când este menţionat numele Carlton 
Palace 701, oricine va auzi acea adresă va ști că persoana care 
o rostește este îndeajuns de norocoasă să trăiască într-o zonă 
privilegiată. 

„Cred că am fost vedeta zilei”, își spuse în timp ce își întorcea 
scaunul de la masă către birou și scutură din cap. „O, Doamne, 
dacă Bătrânu' ar fi fost aici, ce ar fi crezut dacă ar fi auzit 
discursul acela?” Bunicul lui fusese administratorul clădirii de 
lângă cea în care el și părinţii lui locuiseră. Numele, Turnurile 
Lancelot, fusese sculptat în piatră deasupra celor șase etaje cu 
apartamente în stil vagon, lifturi de serviciu cu mecanisme 
scârțâitoare și instalaţii antice situate pe Webster Avenue din 
Bronx. 


„Bătrânu' ar fi zis că sunt nebun”, realiză Kevin, „și la fel ar fi 
spus și tata dacă ar fi trăit. Mama e deja obișnuită cu 
discursurile mele de vânzător. După ce a murit tata, când am 
reușit într-un final s-o conving să se mute pe East Fifty-seventh 
Street, mi-a zis că aș putea vinde și un cal mort unui poliţist 
călare. Acum iubește Manhattanul. Jur că adoarme noaptea 
fredonând New York, New York.” 

„Toate aceste gânduri de-a valma nu duc nicăieri”, recunoscu 
el în tăcere în timp ce se lăsa pe speteaza scaunului. Din spatele 
camerei putea auzi sunetul necontenit al loviturilor de ciocan și 
văicăritul ascuţit și asurzitor al mașinăriilor care începuseră să 
lustruiască podelele din marmură. Pentru Kevin, zgomotul unei 
clădiri în construcţie era mai frumos decât o simfonie la Lincoln 
Center. „Din când în când, pe vremea copilăriei, îi spuneam lui 
tata că aș prefera să merg pe un șantier decât la grădina 
zoologică”, își aminti el. „Incă de pe atunci știam că vreau să 
proiectez clădiri.” 

Schițele designerului peisagist nu erau în regulă. „Trebuie să 
o luăm de la capăt sau să iau pe altcineva. Nu vreau ca intrarea 
să arate ca o seră”, își spuse Kevin. „Tipul ăsta pur și simplu nu 
pricepe.” 

Apartamentele-model. Studiase în noaptea precedentă timp 
de câteva ore atât proiectele lui Longe, cât și pe cele ale lui 
Moreland. Ambele erau foarte impresionante. Înţelesese de ce 
Bartley Longe era considerat unul dintre cei mai buni designeri 
de interior. Dacă avea să obţină contractul, apartamentele vor fi 
spectaculoase. 

Dar și schiţele lui Zan Moreland erau incredibil de 
atrăgătoare. Putea observa modul în care ea furase meserie de 
la Longe, dar apoi se despărţise de ideile lui și le urmase pe ale 
ei. Era mai multă căldură, schiţele ei oferind senzaţia de „sunt 
acasă” pe care o imprimase abil în planuri. Şi costa cu treizeci la 
sută mai puțin. 

Recunoscu faptul că nu reușise să și-o scoată din minte. Era o 
femeie frumoasă, nu era nicio urmă de îndoială. Zveltă, poate 
puţin prea slabă, iar ochii aceia căprui îi dominau expresia 
feţei... Era ciudat că fusese atât de reţinută, aproape timidă, 
până ajunsese să îi explice viziunea ei asupra apartamentelor- 
model. Atunci parcă s-ar fi aprins lumina, iar faţa și vocea ei se 
animaseră. „Când a plecat ieri am urmărit-o când s-a dus spre 


stradă și a chemat un taxi”, se gândi Kevin. „Vântul se înteţise 
atât de tare încât m-am întrebat dacă hainele pe care le purta 
erau îndeajuns de călduroase pentru ea, deși avea un guler de 
blană. Am avut impresia că o rafală mai puternică o va arunca la 
pământ.” a 

Se auzi o bătaie în ușă. Inainte să apuce să răspundă, 
secretara lui, Louise Kirk, intrase deja și se îndrepta spre birou. 

— Lasă-mă să ghicesc. Este nouă fix, spuse el. 

Louise, în vârstă de patruzeci și cinci de ani, cu un corp în 
formă de pară, o persoană plină de energie, cu părul blond și 
înfoiat, era soţia unuia dintre șefii de șantier. 

— Sigur că da, răspunse ea iute. 

Lui Kevin îi părea rău că făcuse acea observaţie. Spera că nu 
va face - cum se întâmpla deseori - comparaţia cu Eleanor 
Roosevelt. Așa cum explicase Louise, care era pasionată de 
istorie, Eleanor nu întârzia niciodată: „Nu întârziase nici când 
coborâse scările de la Casa Albă ca să ajungă fix în momentul în 
care începea ceremonia lângă coșciugul lui FDR6.” 

Dar în acea zi era clar că pe Louise o preocupau alte lucruri. 

— Ai avut ocazia să citești ziarele? întrebă ea. 

— Nu. Şedinţa de dimineaţă a început la ora șapte, îi reaminti 
Kevin. 

— Atunci, ia uită-te aici. 

Bucuroasă că avea ocazia să fie vestitoarea unor știri 
uimitoare, Louise îi puse pe birou ziarele de dimineaţă, New 
York Post și Daily News. Amândouă aveau poza lui Zan Moreland 
pe prima pagină. Titlurile erau similare și senzaţionale. Ambele 
pretindeau că Zan Moreland își răpise copilul. 

Kevin se uită la fotografii, nevenindu-i să creadă ceea ce 
vedea. 

— Ştiai că băieţelul ei e dat dispărut? o întrebă pe Louise. 

— Nu, nu am făcut legătura dintre numele ei și asta, spuse 
Louise. Nu uita, ieri am fost la sediul central. Sigur, știam 
numele copilului, Matthew Carpenter. Ziarele au scris o grămadă 
când a dispărut, dar din câte îmi amintesc se referiseră la mamă 
ca fiind Alexandra. Nu am făcut legătura. Ce o să faci, Kevin? 
Riscă să fie arestată. Să îi înapoiez planurile la birou? 


$ Franklin Delano Roosevelt, preşedinte al Statelor Unite între anii 1933 


1945 (n.tr.). 


— Cred că nu avem încotro, rosti Kevin încet și apoi adăugă: 
Chestia ciudată e că tocmai mă hotărâsem să-i dau ei 
contractul. 


CAPITOLUL 23 

Miercuri dimineaţă, după slujba de la ora șapte, părintele 
Aiden se uita la CNN în timp ce își bea cafeaua, în bucătăria 
mănăstirii. Profund tulburat, scutura din cap în timp ce era 
prezentată știrea-bombă, că Alexandra Moreland își răpise 
propriul copil. Camera de luat vederi o filma pe acea femeie 
tânără care intrase luni în Camera de Reconciliere în timp ce 
părăsea restaurantul Four Seasons. Incercase să-și ascundă faţa 
când se grăbise să intre într-un taxi pe lângă reporteri și 
fotografi, dar nu era nicio urmă de îndoială că nu ar fi fost ea. 

Apoi văzu fotografiile care păreau a fi dovada de necontestat 
că îl răpise pe micuțul Matthew. „Sunt complice la o fărădelege 
care e în desfășurare și la o crimă ce e pe cale să se petreacă 
foarte curând. Nu vreau să fiu părtașă, dar e prea târziu s-o 
împiedic”, spusese ea. 

Oare acea fărădelege în desfășurare era faptul că Alexandra 
Moreland își răpise propriul fiu și minţise autorităţile în legătură 
cu dispariţia lui? 

Părintele Aiden urmări cum prezentatorul știrilor vorbea cu 
June Langren, care luase și ea cina la Four Seasons, despre 
răbufnirea șocată a lui Ted Carpenter. 

— Sincer, am crezut că o să sară la gâtul ei, spuse Langren pe 
nerăsuflate. Prietenul meu a sărit ca să-l reţină dacă acest lucru 
era necesar. 

În cei cincizeci de ani de când asculta confesiuni, părintele 
Aiden credea că auzise cam toată aria de nelegiuiri pe care este 
capabil să le comită omul. Cu mulţi ani în urmă ascultase 
suspinele sfâșietoare ale unei tinere, abia trecute de copilărie, 
care dăduse naștere unui copil și de teama părinţilor îl lăsase să 
moară într-un sac de gunoi într-o pubelă. Marele noroc fusese că 
acel copil nu murise, că un trecător auzise ţipetele sărmanului 
nou-născut și îl salvase, își spuse el. 

De data asta era ceva diferit. 

„O crimă e pe cale să se petreacă foarte curând.” 

„Ea nu a zis «O să comit o crimă»”, se gândi părintele Aiden. 
„Vorbea despre ea ca fiind complice. Poate acum, că acele poze 
au dovedit că a furat copilul, oricine ar fi implicat se va speria. 
Nu pot decât să mă rog să se întâmple așa.” 

Mai târziu în acea dimineaţă, după ce se uitase la 
înregistrările camerelor de supraveghere împreună cu Alvirah, 


iar ea plecase acasă, părintele Aiden își deschise calendarul. 
Săptămâna următoare avea mai multe întâlniri la cină cu 
sponsori generoși ai activităţii desfășurate de mănăstire de 
hrănire și ajutorare a celor nevoiași, care îi deveniseră prieteni 
apropiaţi. Voia să verifice ora la care urma să se vadă cu familia 
Anderson în acea seară. Memoria îi funcţiona încă bine: șase și 
jumătate la Clubul Atletic din New York din Central Park South. 
Puțin mai jos pe strada pe care stăteau Alvirah și Willy. „Tocmai 
mi-am dat seama că mi-am lăsat fularul în apartamentul lor 
aseară. Cred că Alvirah nu l-a observat, altfel mi-ar fi spus când 
a fost aici. O să trec pe la ei să îl iau după cină, dacă o să fie 
acasă.” Sora lui, Veronica, lucrase fularul pentru el și dacă 
observa că nu îl purta într-o zi răcoroasă, avea să intre în 
bucluc. 

In timp ce ieșea din mănăstire, după prânz, Neil părăsea 
capela, cu o cârpă de praf și un spray pentru lustruit mobila. 

— Părinte, aţi văzut că femeia aceea pe care aţi recunoscut-o 
pe înregistrările camerelor de supraveghere este cea care și-a 
furat copilul? 

— Da, am văzut, răspunse sec părintele Aiden dându-i de 
înţeles lui Neil că nu voia să discute despre acest subiect. 

Neil tocmai era pe cale să spună că, în timp ce văzuse 
înregistrarea, îi încolţise ceva în minte. În vreme ce mergea spre 
casă pe Eighth Avenue luni seară, cam în jurul orei la care 
Moreland fusese înregistrată de camerele de supraveghere, 
când luase colţul strâns o femeie tânără care mergea în faţa lui, 
se îndreptase spre carosabil și oprise un taxi. „Era cât pe ce să o 
lovească o mașină”, își spuse. „M-am uitat bine la ea.” De aceea 
reluase înregistrările și oprise în locul în care Alvirah Meehan își 
recunoscuse prietena. Ar fi putut jura că femeia care se urca în 
taxi era cea de pe înregistrări. Dar dacă nu cumva își schimbase 
hainele în mijlocul străzii, nu avea cum să fie aceeași persoană. 

Neil ridică din umeri. Asta dorea să-i spună părintelui Aiden, 
dar era clar că acesta nu voia să audă nimic. „Oricum, nu e 
treaba mea”, se hotărî Neil. In cei patruzeci și unu de ani, din 
cauza problemei lui cu băutura, Neil avusese mai multe slujbe. 
Cea care îi plăcuse cel mai mult fusese cea de poliţist, dar nu 
durase decât câţiva ani. Indiferent cât de mult pledase că avea 
să se îndrepte, faptul că se îmbătase de trei ori în timp ce era de 
serviciu îi adusese concedierea. „Aveam chemare pentru a fi un 


bun polițist”, își spuse Neil gânditor în timp ce se îndrepta spre 
dulapul cu scule. „Băieţii făceau glume pe seama mea că 
puteam vedea o dată o mutră și apoi să-l arestez pe tip în Times 
Square un an mai târziu. Mi-aș fi dorit să rezist în departament. 
Poate că acum aș fi fost comisar!” 

Dar nu apelase la AA”. În schimb, după ce continuase să bea 
și să își schimbe locurile de muncă, ajunsese pe străzi, cerșind 
mărunţiș și dormind în adăposturi. În urmă cu trei ani, când 
venise la mănăstire ca să capete ceva de mâncare, unul dintre 
preoţi îl trimisese la Graymoor unde se desfășura un program de 
reabilitare pentru indivizi ca el și acolo reușise într-un final să 
scape de viciul băuturii. . _ 

Îi plăcea să lucreze acolo. Îi plăcea să fie treaz. Îi plăceau 
prietenii pe care și-i făcuse la întâlnirile AA. Cei de la mănăstire 
îi spuneau Majordomul, un mod special de a numi un om bun la 
toate, dar care totodată avea o anumită demnitate. 

„Dacă părintele Aiden nu a vrut să discute despre femeia 
Moreland, asta e”, hotărî Neil. „E literă de lege. Probabil că 
oricum nu i-ar fi păsat dacă i-aș fi spus că am văzut pe cineva 
care arăta exact ca ea. De ce i-ar păsa?” 


7 Alcoolicii Anonimi (n.tr.) 


CAPITOLUL 24 

Bărbatul în vârstă care intră cu sfială în firma lui Bartley 
Longe se vedea clar că nu era un potenţial client. Părul lui alb și 
rar era neglijent, haina pe care scria Dallas Cowboys era uzată și 
ar fi trebuit înlocuită, blugii îi atârnau lălâi pe corp, iar în 
picioare avea o pereche de teniși vechi. Se apropie încet de 
biroul de la recepţie. La prima vedere, Phyllis, recepţionera, 
crezu că este un curier. Apoi alungă această posibilitate. Corpul 
plăpând al bărbatului și pielea pământie de pe faţa ridată 
sugerau faptul că era sau fusese grav bolnav. Fu bucuroasă că 
șeful era prins într-o ședință cu Elaine, secretara lui, și cei doi 
designeri de ţesături și că ușa lui era închisă. Bartley Longe ar fi 
fost de părere că, indiferent ce voia bărbatul, nu avea ce să 
caute în atmosfera rafinată de acolo. Chiar și după șase ani, 
Phyllis cea cu inima bună era afectată de modul în care Bartley 
trata orice persoană care avea un aspect ponosit. La fel ca 
prietena ei Elaine, Phyllis continua să lucreze acolo pentru 
salariul destul de decent și pentru că Bartley era plecat din birou 
destul de des ca să aibă toţi momente de respiro. 

Zâmbi vizitatorului evident emoţionat. 

— Cu ce vă pot ajuta? . 

— Numele meu este Toby Grissom. Imi cer scuze că vă 
deranjez. Doar că nu mai știu nimic de fiica mea de șase luni și 
nu pot dormi noaptea pentru că sunt foarte îngrijorat că ar 
putea avea probleme. În urmă cu doi ani a lucrat aici. M-am 
gândit că poate cineva din firmă știe ceva despre ea. 

— A lucrat aici? întrebă Phyllis revizuind în minte lista 
angajatelor care își dăduseră demisia sau fuseseră concediate în 
urmă cu doi ani. Cum o cheamă? 

— Brittany La Monte. Cel puţin acesta e numele ei de scenă. A 
venit la New York în urmă cu doisprezece ani. Ca toți copiii, voia 
să se facă actriţă și primea câte un rol mic pe lângă Broadway. 

— Îmi pare rău, domnule Grissom, dar eu sunt aici de șase ani 
și vă pot spune sigur că nicio persoană pe numele Brittany La 
Monte nu a lucrat în acest birou în urmă cu doi ani. 

Ca și cum s-ar fi temut să nu fie dat afară, Grissom explică: 

— Păi, nu pot spune chiar că a lucrat aici. Işi ducea traiul ca 
machieuză. Uneori, când erau petreceri de prezentare ale 
apartamentelor-model pe care le decora domnul Longe el o ruga 


pe Brittany să le machieze pe modele. Și apoi o invita și pe ea 
să fie una dintre ele. E o fată destul de drăguță. 

— O, poate de aceea n-am întâlnit-o niciodată, zise Phyllis. Ce 
pot face este să o întreb pe secretara domnului Longe. E 
prezentă la toate petrecerile din apartamentele-model și are o 
memorie fenomenală. Dar acum e prinsă într-o ședință și nu o 
să se elibereze timp de câteva ore. Puteţi reveni mai târziu? 

„Cel mai bine după ora trei”, își spuse ea. „Regele 
Tutankhamon a spus că se duce diseară la casa din Litchfield și 
că pleacă după prânz.” 

— Domnule Grissom, oricând după ora trei e bine, continuă ea 
cu blândeţe. 

— Vă mulțumesc, doamnă. Sunteţi foarte drăguță. Vedeţi, 
fata mea îmi scria mereu, cu regularitate. În urmă cu doi ani mi- 
a spus că urma să plece într-o călătorie și mi-a trimis douăzeci și 
cinci de mii de dolari, ca să se asigure că am ceva în bancă. 
Mama ei a murit acum ceva vreme, iar eu și fetița mea am fost 
buni prieteni. Mi-a spus că nu o să mai ţinem legătura atât de 
des. Din când în când mai primeam câte o vedere de la ea. 
Timbrele erau din New York, așa că știu că a fost aici. Dar, cum 
am zis, au trecut șase luni de când nu am mai primit nicio veste 
și trebuie neapărat să o văd. Ultima oară când a fost în Dallas a 
fost acum patru ani. 

— Domnule Grissom, dacă avem adresa ei vă promit că v-o 
dau după-amiază, spuse Phyllis. 

În timp ce vorbea, știa că probabil nu exista nicio dovadă a 
plăţilor către Brittany La Monte. Bartley plătea oamenii ca ea la 
negru astfel încât să iasă mai ieftin, să nu mai achite impozite. 

— Vedeţi, tocmai am primit o veste proastă de la doctorul 
meu, zise Grissom în timp ce se întorcea să plece. De-aia sunt 
aici. Nu mai am mult și nu vreau să mor înainte de a o vedea din 
nou pe Glory și de a ști că e bine. 

— Glory? Parcă aţi spus că numele ei e Brittany. 

Toby Grissom zâmbi gânditor. 

— Numele ei real este Margaret Grissom, la fel ca al mamei 
ei. După cum am zis, numele de scenă este Brittany La Monte. 
Când s-a născut, m-am uitat la ea și am zis: „Fetiţo, ești atât de 
frumoasă! Poate că mama ta îţi va spune Margaret, dar numele 
meu pentru tine este Glory.” 


CAPITOLUL 25 

La ora douăsprezece și un sfert, la câteva minute după ce 
vorbiseră, Alvirah o sună înapoi pe Zan. 

— Zan, m-am gândit mai bine, zise ea. Nu e nicio îndoială că 
poliţia o să vrea să vorbească cu tine. Dar înainte să o facă, 
trebuie să ai un avocat. 

— Un avocat! Alvirah, de ce? 

— Zan, femeia din acele fotografii arată ca tine. Poliţia o să îţi 
bată în curând la ușă. Nu vreau să răspunzi la întrebări fără să ai 
alături un avocat. 

Zan simţi că amorţeala care îi cuprinsese mintea și corpul 
începea să se preschimbe într-un calm mortal. 

— Alvirah, nu ești convinsă că eu sunt femeia din acele poze, 
nu-i așa? Nu trebuie să răspunzi, adăugă ea. Inţeleg ce spui. 
Cunoști un avocat pe care mi-l poţi recomanda? 

— Da. Charley Shore este un avocat de primă mână de drept 
penal. Am făcut un editorial despre el în ziarul meu și am rămas 
buni prieteni. 

„Avocat de drept penal”, își spuse Zan cu amărăciune. 
„Desigur. Eu l-am răpit pe Matthew. Am comis un act criminal. 
Dar eu l-am răpit pe Matthew? Unde l-aș fi dus? Cui i l-aș fi dat? 
Nimănui. Nu avea cum să se întâmple așa ceva. Nu-mi pasă 
dacă am uitat că am trecut pe la Sf. Francisc în seara aceea. 
Eram atât de disperată și de nefericită din cauză că se apropia 
ziua lui Matthew încât poate că m-am dus într-adevăr ca să 
aprind o lumânare pentru el. Am mai făcut asta. Dar știu că nu 
aș fi putut niciodată să-l iau din cărucior și să-l alung din viaţa 
mea.” 

— Zan, mai ești acolo? 

— Da, Alvirah. Poţi să-mi dai numărul acelui avocat? 

— Sigur că da. Dar nu-l suna în următoarele zece minute. Mai 
întâi o să iau eu legătura cu el. După ce vorbesc, o să vrea să te 
ajute. Ne vedem diseară. 

Zan puse telefonul înapoi în furcă cu mișcări încete. „Un 
avocat va costa bani”, își spuse, „bani pe care i-aș putea folosi 
ca să angajez pe cineva care să-l caute pe Matthew.” 

Kevin Wilson. Numele arhitectului îi veni în minte și o făcu să 
sară în picioare. „O să vadă acele poze și o să creadă că l-am 
răpit pe Matthew. Sigur că se așteaptă să fiu arestată. O să îi 
dea contractul lui Bartley. Am muncit atât de mult pentru el. Nu- 


| pot pierde. Am nevoie de bani mai mult ca oricând. Trebuie să 
discut cu el!” 

li scrise un bilet lui Josh, ieși în grabă din birou, cobori cu liftul 
de serviciu și ieși din clădire pe intrarea personalului. „Nici 
măcar nu știu dacă Wilson o să fie acolo”, își spuse în timp ce 
opri un taxi. „Dar, dacă va fi nevoie, voi sta în faţa biroului lui 
toată după-amiaza. Trebuie să îl rog să-mi dea ocazia să mă 
reabilitez.” 

Lui Zan îi luă aproape patruzeci de minute în traficul mai 
aglomerat decât de obicei ca să ajungă la clădirea proaspăt 
botezată „701 Carlton Place”. Călătoria cu taxiul plus bacșișul o 
costară douăzeci și doi de dolari. „Bine că am un card de 
credit”, își spuse, în timp ce se uita în portofel și își dădu seama 
că nu mai avea decât cincisprezece dolari în compartimentul 
pentru bancnote. 

Regula ei de bază era să utilizeze cardul de credit cât mai rar 
posibil. Ori de câte ori putea, mergea pe jos la întâlniri. „E ciudat 
că te gândești la ceva precum costul unei călătorii cu taxiul”, își 
spuse ea în timp ce intra în blocul de apartamente. „E ca atunci 
când au murit mama și tata. La slujba de înmormântare nu mă 
gândeam decât că jacheta pe care o purtam avea o pată. M-am 
întrebat de ce nu o observasem mai devreme. Aveam o altă 
haină neagră pe care o puteam purta. Imi caut din nou refugiul 
în nimicuri?” se întrebă. Împinse ușa rotativă și păși în zgomotul 
asurzitor provocat de mașinăriile care lustruiau marmura din 
hol. 

„Evident, Kevin Wilson vrea doar un spaţiu de lucru”, se gândi 
ea în timp ce mergea pe holul plin de echipamente spre 
încăperea pe care el o utiliza pe post de birou. Ştia că în 
momentul în care totul va fi terminat, spaţiul acela va servi 
drept loc de livrare pentru chiriași. 

Ușa biroului temporar era întredeschisă. Bătu și intră fără să 
mai aștepte un răspuns. O femeie blondă stătea la masa din 
spatele biroului lui Wilson. După privirea uimită pe care i-o 
aruncă în momentul în care se întoarse, Zan își dădu seama că 
citise ziarele de dimineaţă. Chiar și așa, se prezentă: 

— Sunt Alexandra Moreland. M-am întâlnit ieri cu domnul 
Wilson. Este aici? 

— Sunt secretara lui, Louise Kirk. Este în clădire, dar... 


Încercând să nu se lase intimidată de agitația manifestată de 
cealaltă femeie, Zan o întrerupse: 

— Este o clădire frumoasă și din ceea ce am văzut ieri cei 
care se vor muta aici o să fie foarte, foarte încântați. Sper să fac 
și eu parte din acest proiect. 

„Nu știu cum pot să fiu atât de calmă”, își spuse. Imediat apoi 
își dădu seama care era răspunsul. „Pentru că trebuie să obțin 
acest contract.” 

Zan aşteptă tăcută, cu ochii fixaţi asupra feţei femeii. 

— Doamnă Moreland, începu Kirk cu o voce ezitantă. Nu are 
rost să așteptați să vă întâlniți cu Kevin... adică domnul Wilson. 
Mai devreme în această dimineaţă m-a rugat să împachetez 
propunerile dumneavoastră și să vi le returnez. De fapt, 
pachetul e chiar aici, dacă vreţi să-l luaţi acum, sau vi-l pot 
trimite, desigur. 

Zan nu se uită la pachetul de pe masă. 

— Unde e domnul Wilson? 

— Doamnă Moreland, el nu... 

„Este într-unul din apartamentele-model!”, își spuse Zan. „Știu 
că e acolo.” Se întoarse, ocoli biroul și ridică pachetul cu mostre 
și schiţe. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Odată aflată pe hol se îndreptă direct spre lifturi. Wilson nu 
era în primul apartament și nici în al doilea. Îl găsi în al treilea, 
cel mai spaţios. Pe blatul din bucătărie se aflau schiţe și mostre 
de ţesături. Zan știa că nu puteau fi decât planurile lui Bartley 
Longe pentru acel apartament. 

Se duse lângă Wilson și lăsă jos pachetul. Fără să îl salute, 
începu: 

— Vreau să-ţi spun că, dacă te lași pe mâna lui Bartley, 
efectul va fi fermecător, dar foarte greu de îndurat, zise ea și 
ridică o schiță. Frumos. Dar uită-te la canapeaua aceasta cu 
două locuri. Este prea joasă. Oamenii se vor feri de ea ca de 
ciumă. Privește aceste accesorii de perete. Sunt superbe, dar 
atât de formale. Este un apartament foarte mare. Poate că 
cineva care are copii va fi interesat de el, dar acest design nu îi 
va inspira. Nu contează câţi bani ai, când intri în casă vrei să te 
simţi ca acasă, nu ca într-un muzeu. i-am oferit trei 
apartamente diferite care îi vor face pe oameni să se simtă 
confortabil. 


Își dădu seama că, pentru a sublinia ce spunea, îl apucase de 
mână. 

— Imi pare rău pentru că mă târguiesc, spuse ea, dar trebuia 
să discut cu tine. 

— Ai făcut-o, acum ai terminat? întrebă Kevin Wilson liniștit. 

— Da. Probabil că ai aflat că au apărut niște fotografii care par 
să mă arate pe mine în timp ce îmi răpesc propriul copil pe care 
mă lupt să-l găsesc de aproape doi ani. O să aflăm în curând 
dacă pot dovedi că, indiferent cât de mult seamănă cu mine 
femeia din poze, acolo nu sunt eu. Te rog doar să-mi răspunzi la 
o întrebare: dacă fotografiile despre care vorbim nu ar fi existat, 
cui i-ai fi atribuit contractul, lui Bartley Longe sau mie? 

Kevin Wilson se uită îndelung la Zan înainte de a răspunde. 

— Înclinam să ţi-l dau ţie. 

— Ei bine, atunci, te rog, te implor, nu lua încă decizia. O să 
dovedesc că, indiferent cine este femeia din acele poze, nu sunt 
eu. O să mă văd cu clienta din cauza căreia am angajat-o pe 
dădacă pentru a-l duce pe Matthew în parc în acea zi și o să o 
rog să vină cu mine la poliţie ca să dovedească faptul că nu 
aveam cum să fiu în parc la acea oră. Kevin, dacă îi dai 
contractul lui Bartley pentru că îţi plac mai mult planurile lui, e 
una. Dar dacă mi l-ai fi dat mie pentru că îţi plac mai mult 
schițele mele, te implor să mă lași să îmi reabilitez numele. Te 
implor să aștepți înainte de a face publică decizia. 

Se uită la expresia lui Wilson. 

— Am nevoie de slujba aceasta, adăugă ea. Nu înseamnă că 
vreau să mi-o dai din milă pentru că ar fi ridicol. Dar fiecare cent 
pe care îl pot economisi este pus deoparte ca să angajez o altă 
agenţie care să îl caute pe Matthew. Și mai e ceva la care ar 
trebui să te gândești. Sunt cu treizeci la sută mai ieftină decât 
Bartley. Asta ar trebui să însemne ceva. 

Dintr-odată, toată energia și focul din interior se stinseră. 
Arătă spre pachetul cu mostre și schiţe de pe blat. 

— O să te uiţi din nou la ele? întrebă ea, 

— Da. 

— Mulţumesc, spuse Zan. 

Fără să se mai uite la Kevin Wilson ieși din apartament. În 
timp ce trecu pe lângă fereastra până în tavan și de holul cu 
lifturile observă că burniţa de mai devreme se transformase 
într-o ploaie puternică. Se opri un moment și se uită afară. Un 


elicopter se apropiase de heliportul West Side ca să aterizeze. 
Urmări cum vântul îl împingea dintr-o parte în alta. Într-un final, 
ateriză în siguranţă pe asfalt. „A reușit”, își spuse. „O, Doamne, 
te rog ajută-mă să reușesc și eu să trec prin această furtună.” 


CAPITOLUL 26 

Partenera lui Billy Collins era detectivul Jennifer Dean, o 
femeie frumoasă, afro-americană, de vârsta lui, pe care o 
întâlnise la Academia de Poliţie unde deveniseră prieteni buni. 
După o perioadă petrecută la Departamentul Narcotice, Jennifer 
fusese promovată la gradul de detectiv și transferată la secţia 
din Central Park. Acolo, spre satisfacția lor comună, fusese 
desemnată să-i fie parteneră. 

Împreună, se întâlniseră cu Tiffany Shields de la Colegiul 
Hunter în timpul pauzei de prânz. Tiffany era convinsă că Zan 
Moreland le dăduse ceva atât ei, cât și lui Matthew. 

— Zan a insistat să beau acel Pepsi în ziua aceea, le spuse ea, 
iar buzele îi erau strânse formând o linie îngustă. Mă simțeam 
oribil. Nu am vrut să fac pe dădaca. Mi-a dat o pastilă. Am 
crezut că este Tylenol, pentru răceli, dar acum, dacă mă 
gândesc mai bine, pun pariu pe orice că l-a adormit și pe el 
astfel încât atunci când l-a luat din cărucior să nu se trezească. 

— Tiffany, nu mi-ai spus că tu credeai că Zan Moreland ţi-a 
dat ceva în ziua în care a dispărut Matthew. Niciodată nu ai lăsat 
impresia că ai crede așa ceva, zise Billy calm. 

Tonul vocii lui nu reflecta faptul că i se părea că ceea ce 
spunea fata avea sens. Dacă Moreland căutase o ocazie ca să-și 
răpească băiatul, Tiffany îi oferise o ocazie nemaipomenită. In 
acea zi fusese neobișnuit de cald, o zi care îi făcea pe toţi să se 
simtă adormiţi, în special pe cineva care era moleșit de la o 
răceală și apoi era posibil să i se fi dat somnifere. 

— Mai este ceva la care m-am gândit, continuă Tiffany cu o 
voce deprimată. Zan pusese o pătură în plus în partea de josa 
căruciorului pentru eventualitatea în care aș fi vrut să mă așez 
pe iarbă. Mi-a zis că era atât de cald afară încât băncile din parc 
probabil că aveau să fie ocupate. Am crezut că era pur și simplu 
amabilă, dar acum, când mă gândesc mai bine, cred că spera să 
adorm cât mai repede. 

Cei doi detectivi se uitară unul la altul. Oare Moreland era 
capabilă să fie atât de manipulatoare? se întrebară amândoi. 

— Tiffany, niciodată nu ai încercat să sugerezi, în ziua în care 
a dispărut Matthew sau în orice alt moment în care am vorbit cu 
tine, că ţi s-a dat ceva ca să adormi, îi reaminti Jennifer Dean 
calmă. 


— Am fost disperată. Am fost atât de speriată... Erau atâţia 
oameni în jurul meu, multe aparate de fotografiat, apoi au venit 
Zan și domnul Carpenter și mi-am dat seama că o să dea vina 
pe mine. 

Din cauza căldurii, parcul fusese neobișnuit de aglomerat în 
acea zi, se gândi Billy. Dacă Moreland așteptase ocazia să 
acţioneze și apoi se plimbase prin apropierea căruciorului și îl 
ridicase pe Matthew, nimănui nu i s-ar fi părut un gest ieșit din 
comun. Chiar dacă Matthew s-ar fi trezit, nu ar fi plâns. „Am pus 
calmul lui Moreland pe seama șocului. Când Ted Carpenter a 
ajuns la faţa locului, a făcut ceea ce ar fi făcut majoritatea 
taților aflați în postura lui. S-a luat de dădacă pentru că a 
adormit.” 

— Am un curs, zise Tiffany și se ridică. Nu pot să întârzii la el. 

— Nu vrem să întârzii, Tiffany, fu de acord Billy și se ridică 
împreună cu Jennifer de pe banca de pe hol pe care stătuseră. 

— Detectiv Collins, acele fotografii dovedesc faptul că Zan 
Moreland l-a luat pe Matthew și m-a găsit pe mine ţap ispăşitor. 
Nici nu aveţi idee cât de mizerabili au fost pentru mine acești 
doi ani. Încercaţi să ascultați apelul pe care l-am dat la 911. O 
să îl găsiți pe internet. 

— Tiffany, înţelegem cum te simţi, spuse Jennifer Dean pe un 
ton liniștitor. 

— Nu, nu înţelegeţi. Nimeni nu poate. Dar credeţi că Matthew 
ar putea să mai fie încă în viaţă? 

— Nu avem niciun motiv să credem că nu mai e în viaţă, 
răspunse Billy căutându-și cu atenţie cuvintele. 

— Ei bine, în cazul în care nu mai e, sper ca nenorocita aia de 
mamă mincinoasă să își petreacă restul vieţii ei mizerabile într-o 
celulă. Vă rog doar să-mi promiteţi că o să am un loc în faţă la 
proces. Îl merit, zise Tiffany furioasă. 


CAPITOLUL 27 

Pusese planul în mișcare. Pas cu pas se apropia de punctul 
culminant. Ştia că venise vremea. Gloria devenise prea 
neliniștită. In plus, făcuse o greșeală teribilă când îi spusese că 
va fi nevoit să o omoare pe Zan și să facă în așa fel încât să 
pară o sinucidere. Gloria se băgase în asta pentru banii pe care 
el îi promisese. Ea nu înţelegea că nu era suficient doar să o 
facă pe Alexandra Moreland să fie expusă oprobriului public. Nu 
avea să fie fericit până când Zan nu era moartă. 

Noaptea precedentă, când o sunase pe Gloria, îi spusese că 
voia ca ea să se întoarcă la biserică împreună cu el, dar nu îi 
spusese de ce. Ea obiectase, dar el îi închisese gura. Nu îi 
spusese că avea de gând să scape de bătrânul preot și că ea 
trebuia să apară pe înregistrările camerelor de supraveghere în 
postura lui Zan. 

Sinuciderea lui Zan va fi credibilă. 

Planul era ca în aceeași zi Gloria să îl abandoneze pe Matthew 
într-un loc public unde va fi ușor observat. Parcă vedea deja 
titlurile: „Copilul dispărut a fost găsit la câteva ore după 
sinuciderea mamei.” Savura deja povestea ce avea să urmeze. 
„Alexandra «Zan» Moreland a fost găsită moartă în 
apartamentul ei din Battery Park City. Se pare că este vorba 
despre o sinucidere. Femeia dezechilibrată, designer de interior, 
suspectată că și-a răpit propriul copil...” 

Fotografiile acelea pe care le făcuse turistul... De ce ieșiseră 
oare tocmai acum la iveală? Nici nu se putea o sincronizare mai 
proastă. Pe de altă parte însă, puteau fi un dar magnific, 
complet neașteptat. Se aplecase asupra lor, le studiase, le 
mărise la calculator... Gloria arăta exact ca Zan. Dacă poliţaii 
crezuseră că erau autentice, orice încercare a lui Zan de a nega 
acele cumpărături făcute cu cardul ei aveau să fie o dovadă în 
plus că era nebună, că ea înscenase cu adevărat răpirea. 

Fără îndoială că se întrebau dacă ea făcuse cu adevărat așa 
ceva. Insă, dacă polițaii aveau să găsească până și cea mai mică 
discrepanţă în acele poze, nu vor mai crede nimic. Totul s-ar 
putea prăbuși. „Oare o vor interoga din nou pe dădacă? Sigur că 
o vor face. O vor interoga și pe Nina Aldrich, potenţiala clientă 
cu care Zan pretinsese că fusese când dispăruse fiul ei? Sigur că 
da. Dar Nina Aldrich avusese un motiv bun pentru care fusese 


evazivă în legătură cu acel moment, iar acesta încă mai exista. 
Nu va dori să fie prinsă tocmai acum”, își spuse el. 

Cea mai mare ameninţare erau Gloria și pozele pe care le 
făcuse turistul. 

Nu o suna niciodată pe Gloria în timpul zilei. Exista oricând 
posibilitatea ca băiatul să fie prin preajmă și, oricât de mult o 
atenţionase, Gloria avea prostul obicei de a-i spune pe nume 
când vorbeau. 

Se uită la ceas. Era aproape ora cinci. Nu mai putea aștepta. 
Trebuia să discute cu Gloria. Cumpărase două telefoane cu 
cartele, unul pentru ea și unul pentru el. Închise ușa biroului și 
formă numărul ei. 

Ea răspunse imediat. După tonul supărat al vocii își dădu 
seama că apelul telefonic va aduce necazuri. 

— Am văzut povestea peste tot pe internet, spuse ea. Arată în 
continuare pozele alea. 

— Băiatul era în preajmă când te-ai uitat la computer? 

— Sigur că era. Când și-a văzut poza i-a plăcut la nebunie, 
zise Gloria cu o voce tăioasă. 

— Nu îţi încerca sarcasmul ieftin cu mine. Unde e? 

— E deja în pat. Nu s-a simţit bine. A vomitat de două ori. 

— S-a îmbolnăvit? Nu îl pot lăsa să meargă la doctor. 

— Nu e chiar așa de bolnav. l-am vopsit din nou părul după- 
amiază și nu îi place deloc. Nebunia asta îl afectează. Mă 
afectează și pe mine. Ai zis că o să dureze maximum un an și au 
trecut aproape doi. 

— Se va termina în curând. Îţi promit. Fotografiile acelea cu 
tine în parc o să încheie totul. Dar trebuie să îţi storci puţin 
creierul. Uită-te din nou la ele pe internet. Vezi dacă e ceva pe 
care poliţaii ar putea să-l observe și care ar putea să îi facă să 
suspecteze că femeia aceea nu este Zan. 

— M-ai plătit ca să o urmăresc peste tot, să îi studiez pozele, 
să învăţ să merg și să vorbesc la fel ca ea. Sunt o actriță a naibii 
de bună și exact asta vreau să fac, nu să îl dădăcesc pe copilul 
ăla și să îl ţin departe de mama lui. Doamne, Dumnezeule, ţine 
o bucată de săpun sub pernă pentru că este săpunul pe care ea 
îl folosea, iar mirosul îi aduce aminte de ea. 

Nu îi scăpă momentul de ezitare din vocea Gloriei și tonul 
răspunsului ei, la început defensiv și apoi încercând să abată 
conversaţia asupra copilului. 


— Gloria, concentrează-te, o avertiză el ferm. E ceva la felul în 
care te-ai îmbrăcat sau la bijuteriile pe care le-ai purtat care ar 
putea să îi facă pe polițiști să ia în serios afirmaţia lui Zan că nu 
ea este în acele fotografii? Înfuriat că nu primi niciun răspuns, 
continuă: Şi încă ceva: ce anume i-ai spus acelui preot? 

— Dacă mă mai baţi la cap cu asta, o să înnebunesc. Deci uite 
cum a fost: i-am spus că sunt complice la o infracţiune, că o 
crimă e pe cale să fie comisă și că nu pot face nimic pentru a o 
împiedica. 

— l-ai spus așa ceva? întrebă el pe un ton foarte calm. 

— Da, i-am spus asta, naiba să te ia! Dar i-am spus sub 
protecţia  confidenţialității confesionalului. Dacă nu știi ce 
înseamnă asta, interesează-te. Și te avertizez: încă o săptămână 
și gata. Şi ar fi bine să ai două sute de mii de dolari bani gheaţă 
pentru mine. Pentru că dacă nu ai, o să mă duc la poliţie şi o să 
le spun că m-ai forţat să ţin copilul pentru că altfel l-ai fi omorât. 
O să dau la schimb tot ceea ce știu despre tine pentru a-mi 
obţine imunitatea. Și vrei să mai știi ceva? O să fiu o eroină! O 
să obțin un contract de un milion de dolari. Am pus totul la cale. 

Inainte ca el să apuce să răspundă, femeia, pe care Matthew 
și tatăl ei o cunoșteau pe numele Glory, apăsase butonul de 
închidere de la telefonul mobil. 

În ciuda eforturilor lui de a mai da de ea, nu mai răspunse la 
apeluri. 


CAPITOLUL 28 

După ce plecă de la Kevin Wilson, Zan se duse direct înapoi la 
birou și folosi din nou intrarea de serviciu pentru a intra în 
clădire. A 

Josh o aștepta. li lăsase un bilet în care îi spusese că se ducea 
să încerce să discute cu Wilson. Când văzu expresia de profundă 
îngrijorare de pe faţa tânărului ei asistent o puse pe seama fricii 
că ar fi putut pierde contractul decorării apartamentelor-model 
și îi spuse încercând să-l liniștească: 

— Josh, cred că putem obţine o amânare de la Wilson. O să 
întârzie decizia până când mă pot reabilita. 

Expresia lui Josh nu se schimbă. 

— Zan, și cum exact ai de gând să te reabilitezi? o întrebă el 
cu vocea tremurând de emoție arătându-i ziarele de pe birou. 

— Josh, nu sunt eu în pozele acelea, spuse Zan. Femeia arată 
ca mine, dar nu sunt eu. 

Rosti protestul cu o voce slabă, simţindu-și buzele dintr-odată 
uscate. „Josh este prietenul meu drag și asistentul meu”, își 
zise. „Aseară a venit în goană să mă ia de la Four Seasons, pe 
lângă toţi acei reporteri. Dar nu văzuse încă fotografiile.” 

— Zan, te-a căutat un avocat pe nume Charles Shore, îi spuse 
Josh. A zis că Alvirah ţi l-a recomandat. O să îl sun înapoi pentru 
tine. Ai nevoie să te protejezi cât mai repede. 

— Să mă protejez de cine? îl întrebă Zan. De poliţie? De Ted? 

— Trebuie să te protejezi de tine, răspunse Josh răspicat, iar 
lacrimile îi jucau în ochi. Zan, când am venit la început să lucrez 
pentru tine, după ce a dispărut Matthew, mi-ai spus despre 
acele pierderi de memorie pe care le-ai avut după ce au murit 
părinţii tăi, îi spuse el în timp ce ocoli biroul și îi puse mâinile pe 
umeri într-un gest protector. Zan, te iubesc. Ești un designer de 
interior genial. Ești sora mai mare pe care nu am avut-o 
niciodată. Dar ai nevoie de ajutor. Trebuie să îţi pregătești 
apărarea înainte ca poliţia să te interogheze. 

Zan îi dădu mâinile la o parte și făcu un pas în spate. 

— Josh, știu că îmi vrei binele, dar trebuie să înţelegi. Pot să 
dovedesc faptul că eram cu Nina Aldrich când Matthew a fost 
luat din cărucior. O să mă duc la ea chiar acum. Tiffany l-a dus 
pe Matthew în parc pe la ora douăsprezece și jumătate. Până la 
două, când s-a trezit, el dispăruse. Pot să dovedesc faptul că 


eram cu Nina Aldrich în acel interval. Îţi spun, pot dovedi! Se 
petrece ceva nebunesc, dar nu eu sunt femeia din fotografii. 

Josh nu părea convins. 

— Zan, Sun acum avocatul pentru tine. Unchiul meu e poliţist. 
Am vorbit cu el de dimineaţă. Mi-a spus că este evident că ești 
acum suspecta principală în dispariţia lui Matthew și că ar fi 
surprins dacă nu vei fi luată la interogatoriu până la sfârșitul 
zilei. 

„Nina Aldrich este singura mea speranţă”, se gândi Zan. 

— Sună avocatul, zise ea. Zi-mi din nou numele lui. 

— Charles Shore. 

Josh se întinse după telefon. În timp ce forma, Zan își sprijini 
mâinile de birou încercând să se liniștească. Sentimentul de 
panică începea să crească. Simţi că voia să se retragă pentru a 
scăpa de ea. „Nu acum”, se rugă. „Te rog, Doamne, nu acum. 
Dă-mi puterea să rezist.” Il auzi pe Josh parcă de la mare 
depărtare, strigând-o pe nume, dar nu mai avu puterea să îi 
răspundă. Totul deveni neclar. 

| se păru că simţea oameni strângându-se în jurul ei, care o 
strigau și apoi vaietul unei ambulanţe. Işi auzi propria voce 
suspinând și strigându-l pe Matthew. Apoi simţi o înţepătură în 
braţ. Era reală. 

Când se trezi într-un final se afla în camera de gardă a unui 
spital. Josh și un bărbat cu părul grizonant și ochelari cu ramă de 
metal stăteau lângă ea într-un spaţiu împrejmuit cu o perdea. 

— Sunt Charlie Shore, spuse bărbatul în vârstă. Sunt prietenul 
lui Alvirah și avocatul tău dacă mă vrei. 

Zan se luptă să se concentreze. 

— Josh v-a sunat, pronunţă ea rar. 

— Da. Nu încerca să vorbești acum. O să avem destul timp 
mâine. Ca măsură de precauţie, doctorul vrea să rămâi aici la 
noapte. 

— Nu. Nu. Trebuie să mă duc acasă. Trebuie să discut cu Nina 
Aldrich, spuse Zan și încercă să se ridice. 

— Zan, e aproape ora șase, zise Shore cu o voce liniștitoare. 
O să vorbim mâine cu doamna Aldrich. Va fi mai bine dacă 
rămâi aici, îţi promit. 

— Va fi mult mai bine dacă stai aici, Zan, îi zise și Josh 
încercând să o calmeze. 

— Nu. Nu. O să fiu bine. 


Zan simţi că i se limpezea creierul. Trebuia să plece de acolo. 

— Mă duc acasă, spuse. Dar mai întâi, i-am promis lui Alvirah 
că o să iau cina cu ea și cu Willy în seara asta. Vreau să mă duc 
acolo acum. 

„Alvirah o să mă ajute”, își spuse. „O să mă ajute să dovedesc 
faptul că nu sunt femeia din fotografiile acelea.” 

Lucrurile începeau să se limpezească. 

— Am leșinat, nu-i așa? întrebă. Și apoi am fost în ambulanţă? 

— Așa e, răspunse Josh și îi luă mâinile în palme. 

— Stai puţin. Mă înșel cumva sau s-au strâns oameni în jurul 
meu? Erau reporteri acolo când m-au luat cu ambulanta? 

— Da, Zan, recunoscu Josh. 

— Mi-am pierdut din nou cunoștința. 

Zan se ridică și își dădu seama că un halat de spital îi atârna 
larg pe umeri. Își strânse mâinile la piept. 

— O să fiu bine. O să vă rog să așteptați afară până mă 
îmbrac. 

— Sigur că da. 

Charles Shore și Josh se ridicară repede, dar fură opriţi de 
întrebarea ei bruscă și temătoare: 

— Oare ce zice Ted despre toate astea? Sigur a văzut pozele 
până acum. 

— Zan, îmbracă-te, îi spuse Shore. O să discutăm pe drumul 
spre casa lui Alvirah și a lui Willy. 

În timp ce ieșeau din camera de gardă, Zan își dădu seama, 
într-un moment de claritate, că nici Josh și nici Charley Shore nu 
avuseseră nicio reacţie la insistența ei ca Nina Aldrich să 
recunoască faptul că fusese cu ea când dispăruse Matthew. 


CAPITOLUL 29 

Miercuri după-amiază, Penny Hammel o sunase pe prietena 
ei, Rebecca Schwarz, și o invitase la cină. 

— Am gătit o friptură la cuptor pentru Bernie, fiindcă 
sărmanul a fost pe drum două săptămâni și este mâncarea lui 
preferată, îi explică ea. Trebuia să ajungă până la ora patru, dar 
n-o să-ţi vină să crezi, nenorocitul ăla de camion a început să 
aibă probleme în Pennsylvania. Trebuie să rămână la King of 
Prussia peste noapte până își dă seama ce s-a întâmplat. 
Oricum, mi-am dat toată silința pentru această cină și nu am de 
gând să mănânc singură. 

— Vin într-o clipită, o asigură Rebecca. Întâmplător, nu am 
nimic în casă de mâncare pentru cină. Aveam de gând să 
comand ceva la Sun Yuan, dar îţi jur că fac asta atât de des 
încât am impresia că o să mă transform într-o plăcintă cu răvaș. 

La ora șase și un sfert cele două prietene sorbeau cocteiluri 
Manhattan în bucătăria deschisă a lui Penny. Aromele ce lăsau 
gura apă care veneau dinspre cuptor, combinate cu căldura 
șemineului, le ofereau ambelor femei un sentiment de bună- 
dispoziţie. 

— O, am să-ţi spun o poveste despre noua chiriașă din ferma 
lui Sy, începu Penny. 

Expresia de pe fața Rebeccăi se schimbă. 

— Penny, femeia aceea a încercat să exprime clar că s-a 
izolat acolo ca să-și termine cartea. Nu te-ai dus acolo, nu-i așa? 

Dar chiar când puse întrebarea, Rebecca știa deja răspunsul. 
Ar fi trebuit să bănuiască faptul că Penny va dori să arunce o 
privire la noua chiriașă. 

— Nu am avut nicio intenţie să fac o vizită, răspunse Penny în 
apărarea sa. l-am dus șase dintre brioșele mele cu afine doar ca 
să fiu o bună vecină, dar femeia aceea a fost incredibil de 
nepoliticoasă. Am început prin a-i spune că nu voiam s-o 
întrerup, dar că m-am gândit că o să-i placă brioșele și am scris 
numărul meu pe un bileţel lipit pe fundul farfuriei. Dacă eu m-aș 
fi mutat într-un cartier necunoscut, aș fi vrut să știu că e cineva 
în zonă pe care îl pot suna în caz de urgenţă. 

— A fost foarte drăguţ din partea ta, admise Rebecca. Ești 
genul de prietenă pe care toată lumea ar trebui s-o aibă. Dar nu 
m-aș duce acolo din nou. E o singuratică. 

Penny râse. 


— Îţi jur că am fost pe cale să-i cer înapoi brioșele. Și, oricum, 
are o soră pe care o poate suna dacă are nevoie de ajutor. 

Rebecca își goli paharul de Manhattan. 

— O soră? De unde știi că are o soră? 

— O, am văzut un camion de jucărie pe podeaua din hol în 
spatele ei și i-am spus că sunt o bună dădacă. Mi-a spus că 
jucăria îi aparţine copilului surorii ei. Aceasta o ajutase să se 
mute și uitase jucăria. 

— E ciudat, zise Rebecca încet. Când i-am dat cheia mi-a spus 
că avea o întâlnire cu editorul ei și că va ajunge noaptea târziu. 
Am trecut pe acolo dimineaţa următoare și i-am văzut mașina. 
Nu mai era nici o altă mașină acolo. Bănuiesc că sora și copilul 
ei au venit mai târziu. 

— Poate că nu există nicio soră și îi place să se joace cu 
camioane de jucărie, râse Penny. Iți spun, cu o atitudine așa de 
urâtă ca a ei, pun pariu că nu are mulţi prieteni. 

Se ridică, se întinse spre recipientul pentru cocteil și împărți 
restul de băutură cu Rebecca. 

— Cina e aproape gata. Hai să ne așezăm și să începem. Dar 
vreau neapărat să prind știrile de la ora șase și jumătate. Mi-ar 
plăcea să aflu dacă au arestat-o pe femeia aceea nebună care 
și-a răpit propriul copil. Nu-mi vine să cred că încă e în libertate. 

— Nici mie, fu de acord Rebecca. 

Așa cum se așteptaseră, pozele făcute în Central Park care se 
presupunea că o înfățișau pe Alexandra Moreland ridicându-și 
fiul, pe Matthew, din cărucior constituiau știrea principală la 
buletinul de seară. 

— Mă întreb ce-a făcut cu sărmanul copil, oftă Penny și înghiţi 
o bucată suculentă de friptură la cuptor. 

— Moreland nu ar fi prima mamă care își omoară copilul, 
spuse Rebecca cu seriozitate. Crezi că a fost îndeajuns de 
ţăcănită încât să facă asta? 

Penny nu răspunse. Era ceva la pozele acelea care o sâcâia. 
„Ce-o fi oare?” se întrebă. Dar știrea despre copilul dispărut se 
termină, așa că opri televizorul. 

— Cine are nevoie de trei minute de reclame la pilule pentru 
sex și spray-uri de nas? o întrebă pe Rebecca ridicând din umeri. 
Şi apoi auzi despre toate problemele acelea pe care le provoacă 
prostiile astea, cum ar fi atacuri de cord sau cerebrale și ulcere, 
și te întrebi cine ar fi atât de tâmpit să le cumpere. 


Pentru restul serii cele două bune prietene bârfiră despre 
cunoștințele comune din oraș și orice ar fi fost la acele fotografii 
care îi stârnise atenţia lui Penny se retrase în subconștient. 


CAPITOLUL 30 

Şedinţa pe care o ţinea Bartley Longe în biroul său când Toby 
Grissom trecu pe acolo ca să se intereseze de fiica lui se 
întinsese pe toată perioada dimineţii. Apoi, în loc să iasă, cum 
făcea de obicei, Bartley comandă prânzul de la un restaurant din 
apropiere. 

Așa cum le era obiceiul, secretara lui, Elaine, și recepţionera, 
Phyllis, își mâncau salatele dietetice în chicineta de la capătul 
holului, lângă recepţie. Elaine, cu o expresie îngrijorată, se 
confesă că nu-l mai văzuse pe Bartley într-o dispoziţie atât de 
proastă și că acest lucru spunea multe. Se luase de Scott când 
acesta sugerase să nu pună baldachine în dormitoarele mai mici 
pentru contractul Rushmore și o făcuse bucăţi pe Bonnie pentru 
modelele de materiale pentru care ea optase și le prezentase. 
Amândoi mai aveau puţin și izbucneau în plâns. 

— Se poartă cu ei așa cum a făcut cu Zan, spuse ea. 

— Scott și Bonnie nu o să reziste mai mult decât alţi asistenţi 
pe care i-a avut de când a plecat Zan, rosti Phyllis cu 
vehemenţă. Dar m-am uitat la pozele acelea din ziare. El are 
totuși dreptate într-o privință. Nu e nicio urmă de îndoială că 
Zan și-a răpit copilul. Sper numai că l-a dat cuiva de încredere. 

— Eu îl învinuiesc pe Bartley pentru că ea a ajuns în halul 
ăsta, spuse Elaine cu tristeţe. Și știi care-i nebunia? Pe tot 
parcursul ședinței cu Scott și cu Bonnie, el a ţinut televizorul 
deschis toată dimineaţa. Sonorul era oprit, așa că nu se auzea 
nimic, dar arunca câte un ochi la ecran, iar în clipa în care au 
fost prezentate fotografiile cu Zan care îl lua pe Matthew a fost 
foarte atent. 

— De-asta e așa de supărat astăzi? întrebă Phyllis. Am crezut 
că o să fie încântat să vadă că Zan a minţit în legătură cu 
Matthew. 

— Nu ai idee cât de mult o urăște pe Zan și cât de mult îi 
place să o vadă distrusă. Și, de fapt, în clipa în care Scott a spus 
că pozele acelea ar fi putut fi trucate Bartley și-a ieșit din minţi. 
Nu uita că Zan îi face concurenţă pentru contractul cu Kevin 
Wilson. Dacă Zan poate într-un fel sau altul să dovedească 
faptul că fotografiile sunt niște făcături și va primi contractul, 
asta ar fi o lovitură groaznică pentru Bartley. Nu e nicio îndoială. 
Sunt cel puţin patru designeri mai tineri, pe lângă Zan, care îi 
fac concurenţă. 


Phyllis se uită la ceas. 

— Ar trebui să mă întorc la birou. Jur că mă urăște fiindcă mă 
duc la prânz, chiar dacă pot să deschid ușa în zece secunde în 
caz că sună cineva. Dar, să nu uit, îţi amintești de cineva pe 
nume Brittany La Monte? 

Elaine sorbi ultima gură de suc dietetic. 

— Brittany La Monte? O, sigur că da. A început prin a face 
machiajul pentru modelele așa-zise actrițe pe care Bartley le 
angaja ca să servească cocteiluri și aperitive când făcea 
prezentările pentru apartamentele-model în urmă cu câţiva ani. 
Între noi fie vorba, cred că Bartley se cam dădea la Brittany. l-a 
spus că era mai frumoasă decât fetele pe care le machia și i-a 
dat misiunea de a servi șampania. Cred că se vedea cu ea în 
particular. Nu am mai făcut astfel de apartamente de cel puţin 
un an și nu a mai adus-o la nici un alt eveniment. Cred că a 
abandonat-o la fel cum face cu toate. 

— Tatăl lui Brittany, Toby Grissom, a fost dimineaţă pe aici și 
o căuta, îi explică Phyllis. Săracul bătrân este îngrijorat. Ultima 
vedere pe care a primit-o de la ea a fost în urmă cu șase luni, 
din Manhattan. Este sigur că ea are necazuri. l-am spus că o să 
discut cu tine pentru că tu ţi-ai putea aminti dacă ea a lucrat 
într-adevăr la unul dintre acele proiecte. O să se întoarcă după 
ora trei. M-am gândit că Bartley o să plece la Litchfield până 
atunci. Ce să îi spun lui Grissom? 

— Doar că ea a colaborat cu noi acum câţiva ani și că nu 
avem idee unde ar putea lucra acum, zise Elaine. Asta-i 
adevărul. 

— Dar dacă tu crezi că Bartley a avut o relație cu Brittany, 
poţi să-l întrebi dacă a mai luat legătura cu ea? Tatăl ei a spus 
că a primit o veste proastă cu privire la propria sănătate și îţi 
spun sigur că e disperat că o vadă. 

— O să-l întreb pe Bartley, fu de acord Elaine cu nervozitate. 
Dar dacă au avut o relaţie nu o să-i placă să-i audă numele. Incă 
face spume cu privire la modelul acela care l-a dat în judecată 
pentru hărţuire sexuală. Și-a cam luat-o atunci și s-ar putea să-i 
fie teamă că și acest lucru se va transforma într-un scandal. Era 
și un timbru pe cartea poștală pe care Brittany a trimis-o tatălui 
ei? 


— Da, cu New York. De aceea el a venit aici. Dar domnul 
Grissom a spus că în urmă cu doi ani Brittany i-a zis că avea o 
slujbă și că nu va mai lua legătura cu el la fel de des. 

— O, Doamne, oftă Elaine. Mă întreb dacă nu cumva Bartley a 
lăsat-o însărcinată. La ce oră zici că se întoarce tatăl ei? 

— După ora trei. 

— Atunci să sperăm că Bartley pleacă la Litchfield și că pot să 
discut cu tatăl ei în liniște. 

Dar la ora trei, când Toby Grissom sună timid la sonerie, iar 
Phyllis îl lăsă să intre, Bartley Longe se afla încă în birou, 
inabordabil. Tenișii lui Grissom erau fleașcă, iar Phyllis se uită cu 
groază cum lăsau în urmă noroi pe covorul Aubusson. 

— O, domnule Grissom, fiți amabil și ștergeţi-vă picioarele pe 
covoraș, zise ea și apoi încercă să își îndulcească rugămintea. 
Vremea e mizerabilă astăzi, nu-i așa? 

Ca un copil ascultător, Grissom se întoarse la covoraș și își 
șterse noroiul de pe teniși. Aparent fără să bage de seamă 
petele de pe mochetă, el spuse: 

— Toată ziua am alergat după fetele cu care a locuit fiica mea 
când a stat la New York. Acum vreau să-l văd pe Bartley Longe. 

— Domnul Longe este într-o ședință, spuse Phyllis, dar 
secretara lui, Elaine Ryan, va fi bucuroasă să discute cu 
dumneavoastră. 

— Nu am cerut să discut cu secretara lui Longe. O să stau în 
sala aceasta de așteptare elegantă până o să îl văd pe acest 
Bartley Longe, oricât de mult ar dura, zise Grissom cu o 
hotărâre de nezdruncinat. 

Phyllis observă îngrijorarea din ochii lui. Jacheta și blugii lui 
păreau fleașcă și era posibil să fie ud până la piele. „Nu știu ce 
problemă de sănătate are, dar o să fie norocos dacă nu o să 
facă pneumonie”, Își spuse ea. 

Ridică receptorul. 

— Domnul Grissom e aici, îi spuse lui Elaine. l-am explicat că 
domnul Longe este într-o ședință, dar domnul Grissom vrea să 
aștepte aici până când se eliberează. 

Lui Elaine nu-i scăpă tonul îngrijorat din vocea recepţionerei. 
Tatăl lui Brittany La Monte avea de gând să-l aștepte pe Bartley. 

— O să văd ce pot face, îi spuse Phyllis. 

Puse receptorul în furcă și se gândi. „Trebuie să-i spun 
liderului neînfricat despre tipul ăsta”, își zise. „Trebuie să-l 


avertizez.” Becul roșu de la centrala telefonică indică faptul că 
Bartley sunase în afară. Când lumina se stinse, se ridică și bătu 
la ușa lui Bartley. Fără să aștepte un răspuns intră în biroul lui. 

Televizorul era încă aprins, cu sonorul oprit. Tava cu prânzul 
lui Bartley era împinsă într-o parte a biroului său masiv. 
Procedura ar fi fost ca Bartley să sune după cineva care să vină 
să ia tava când termina de mâncat. Acum se uita la Elaine, iar 
expresia de pe faţa lui indica atât surprindere, cât și supărare. 

— Nu-mi aduc aminte să te fi chemat. 

Fusese o zi lungă. 

— Nimeni nu mă cheamă, nici măcar dumneavoastră, 
domnule Longe, zise Elaine arțăgoasă. 

„Concediază-mă dacă nu-ţi place”, își spuse ea. „M-am 
săturat să-ţi văd moaca.” Nu mai aşteptă reacţia lui Longe și 
continuă: 

— Este un bărbat afară care insistă să vă vadă. Din câte am 
înţeles, spune că va aștepta la recepţie oricât e cazul. Așa că 
numai dacă nu cumva vreţi să vă strecurațţi pe ușa din spate, ar 
fi bine să îl primiţi. Numele lui este Toby Grissom și este tatăl lui 
Brittany La Monte. Sunt sigură că vă amintiţi acest nume. A 
colaborat cu dumneavoastră în urmă cu doi ani când am 
prezentat apartamentele de la Waverly. 

Bartley Longe se lăsă pe spate în scaun cu o expresie 
încurcată, ca și cum încerca să și-o amintească pe Brittany La 
Monte. „Ştie foarte bine despre cine vorbesc”, se gândi Elaine 
când observă cum el își strânse palmele una într-alta. 

— Sigur că mi-o amintesc pe tânăra aceea, spuse el. Încerca 
să devină actriţă și am prezentat-o unor oameni care ar fi putut 
s-o ajute. Dar, din câte îmi amintesc, ultima oară când am avut 
un eveniment la care am folosit modele, ea nu a fost disponibilă. 

Nici Elaine și nici Bartley Longe nu auziseră când Toby 
Grissom se apropiase prin biroul lui Elaine și se postase în 
dreptul ușii întredeschise. 

— Nu mă luaţi cu de-astea, domnule Longe, zise Grissom cu 
tonul ridicat din cauza nervozităţii. l-aţi vândut lui Brittany 
povestea că o faceţi o stea. Aţi primit-o în multe weekenduri în 
locșorul acela frumos al dumneavoastră din Litchfield. Unde e 
acum? Ce aţi făcut cu fetița mea? Vreau adevărul și dacă nu-l 
primesc mă duc direct la poliţie. 


CAPITOLUL 31 

Era șapte și jumătate seara când Zan, în ciuda tuturor 
sfaturilor medicale pe care le primise, se afla într-un taxi pe 
drumul spre apartamentul lui Alvirah și al lui Willy, alături de 
Charley Shore. Insistase ca Josh să se ducă acasă după ce îi 
refuzase categoric sugestia de a dormi pe canapeaua din 
apartamentul ei. „Am mare nevoie”, își spuse ea, „ca mai târziu 
să fiu singură și să încerc să mă adun.” 

— Nu ar trebui ca și dumneavoastră să fiți acasă? îl întrebă ea 
pe Shore în timp ce taxiul străbătea York Avenue. 

Charley Shore se hotărî să nu-i spună lui Zan că el și soţia sa 
aveau bilete la teatru la o piesă pe care amândoi doreau să o 
vadă și că o sunase să îi spună să lase biletul lui la intrare și că 
va ajunge când va putea. Mulţumi încă o dată în gând pentru că 
Lynn era întotdeauna înțelegătoare când apărea o astfel de 
situaţie. 

— Nu cred că o să întârzii prea mult, spusese el. Zan 
Moreland nu e în stare să poarte o discuţie lungă cu mine în 
seara asta. 

Acest lucru era susţinut de paloarea cadaverică a tenului lui 
Zan și de faptul că tremura în vesta cu blană pe care o purta. 
„Mă bucur că va fi alături de Alvirah și de Willy”, își spuse 
Charley. „Are încredere în ei. Poate chiar că le va spune unde se 
află fiul ei.” 

Când Alvirah îl sunase după-amiază în legătură cu Alexandra 
Moreland, fusese foarte directă cu el. 

— Charley, e vorba de o persoană pe care trebuie să o ajuţi. 
Am crezut că a căzut cerul pe mine când am văzut fotografiile 
acelea. Nu văd cum ar fi putut fi trucate. Dar nu e nicio urmă de 
îndoială cu privire la suferinţa și încercările pe care le-a făcut ca 
să-l găsească pe Matthew. Dacă l-a luat, nu își amintește. Nu se 
transformă uneori oamenii în zombie când au căderi nervoase? 

— Da, nu se întâmplă prea des, dar uneori așa e, îi spusese el. 

În taxi, Charley se întrebă dacă nu cumva Alvirah avusese 
dreptate în privinţa diagnosticului lui Moreland. Mai devreme, 
când ajunsese la spital, ea nu era conștientă, dar murmura 
încontinuu numele fiului ei: „Îl vreau pe Matthew... îl vreau pe 
Matthew...” Cuvintele ei îi frânseseră inima. Când avea zece ani, 
surioara lui în vârstă de doi ani murise, iar el își amintea foarte 


clar ziua aceea, la cimitir, și plânsul tânguitor al mamei: „Vreau 
copilașul meu... vreau copilașul meu...” 

Se uită la Zan. În taxi era întuneric, dar în luminile farurilor de 
la celelalte mașini și de la reclamele magazinelor de pe 
marginea drumului, îi putea distinge cu claritate trăsăturile. „O 
să te ajut”, își jură el. „Sunt în domeniul ăsta de patruzeci de ani 
și o să-ţi ofer cea mai bună apărare. Nu joci teatru cu pierderile 
de memorie, pariez pe viaţa mea.” 

Se gândise să urce cu ea în apartamentul soţilor Meehan și să 
stea o vreme, dar se răzgândi când taxiul se apropie de Central 
Park South. Era evident că Alexandra Moreland avea încredere 
în Alvirah și în Willy. Avea să fie mai bine dacă rămânea singură 
cu ei în acea seară. Și în mod clar nu era momentul potrivit să 
înceapă să îi pună întrebări. 

Taxiul se opri pe aleea semicirculară, iar el îi spuse șoferului 
să-l aștepte. In ciuda insistențelor lui Zan că el nu trebuia să se 
dea jos, o însoţi în lift. Portarul îi anunţase, iar Alvirah îi aștepta 
pe palier când ajunseseră la etajul șaisprezece. Fără să spună 
un cuvânt, o luă în braţe pe Zan și se uită la Charley. 

— Du-te, Charley, îi spuse ea. Zan are nevoie de liniște acum. 

— Sunt perfect de acord și știu că o să ai mare grijă de ea, 
zise Charley zâmbind. 

Păși înapoi în lift și apăsă butonul pentru parter. Taxiul îl duse 
la teatru chiar înainte de ridicarea cortinei, dar în ciuda faptului 
că spectacolul era vesel și amuzant și că îl așteptase cu 
nerăbdare, nu se putuse linişti și bucura de el. „Cum să apăr o 
femeie care nu e în stare să se apere singură?”, se întrebă el. 
„Și cât va dura până când se vor hotărî să îi pună cătușele?” 
Avea o presimţire sinistră că atunci când se va întâmpla acest 
lucru pentru ea va fi groaznic. 


O pătură înfășurată în jurul ei, o pernă la ceafă și o cană cu 
ceai fierbinte cu miere și cuișoare, toate acestea o făcură pe 
Zan să se simtă ca și cum ieșea de pe o alee întunecată. Cel 
puţin acestea fuseseră cuvintele pe care le găsise la îndemână 
ca să le explice lui Alvirah și lui Willy de ce leșinase. 

— Când am văzut pozele acelea am crezut că visez. Adică, 
pot dovedi că am fost cu Nina Aldrich când Matthew se afla în 
parc. Dar de ce ar face cineva pe dracu-n patru ca să arate 
exact ca mine? E o nebunie! Fără să aștepte un răspuns, 


adăugă: Știţi ce mi-a trecut prin cap? Melodia Send in the 
clowns din filmul A Little Night Music... Mi-a plăcut la nebunie 
cântecul și părea atât de potrivit... Este o farsă. Un circ. Asta 
trebuie să fie. Dar sunt convinsă că totul o să fie bine când o să 
discut cu Nina Aldrich. Aveam de gând să fac acest lucru când 
am leșinat. 

— Zan, nu e de mirare că ai leșinat, cu toate câte s-au 
întâmplat... Nu știu dacă îţi amintești că Josh vorbea la telefon 
cu Charley Shore, iar Charley a lăsat totul baltă ca să vină la 
tine. lată ce gen de avocat și de prieten este. Josh mi-a povestit 
ce a făcut Ted seara trecută la Four Seasons. Din câte am 
înţeles, nu ai apucat să mănânci aseară. Astăzi ai mâncat ceva? 
o întrebă Alvirah. 

— Păi, nu prea. Am băut doar cafeaua, dimineaţă, și nu am 
apucat să iau prânzul până am ajuns la birou, apoi am leșinat, 
răspunse Zan și sorbi ultima înghiţitură de ceai. Alvirah, Willy, 
amândoi credeţi că în poze eu sunt cea care îl ia în braţe pe 
Matthew. Mi-am dat seama după vocea ta după-amiază, Alvirah. 
Apoi, când Josh mi-a zis imediat că am nevoie de un avocat, mi- 
am dat seama că și el crede că sunt reale. 

Willy se uită la Alvirah. „Sigur că ea crede că sunt reale”, își 
spuse el. „Și eu cred la fel. Dar asta nu înseamnă ca sărmana 
fată este sigură că nu a fost ea. Oare ce va avea de spus acum 
Alvirah?” 

Răspunsul lui Alvirah fu inimos, dar evaziv: 

— Zan, dacă spui că nu ești tu în acele fotografii, atunci cred 
că principala misiune a lui Charley este să obţină o copie a 
negativelor sau orice se poate face cu acele camere foto din 
telefoanele mobile, dacă asta a folosit bărbatul acela, și să 
angajeze un expert care să dovedească faptul că sunt niște 
făcături. Apoi pun pariu că declaraţia femeii care te angajase să 
îi decorezi noua casă, cu care erai la acea oră, te va salva. 
Spuneai că o cheamă Nina Aldrich? 

— Da. 

— Charley e genul de avocat care se va asigura că fiecare 
secundă pe care ai petrecut-o cu Nina Aldrich va fi luată în 
calcul. 

— In acest caz, de ce nici Josh și nici Charley nu mi-au spus 
nimic atunci când le-am zis că întâlnirea mea cu Aldrich poate fi 
dovada clară că nu eram eu cea din parc? întrebă Zan. 


Alvirah se ridică. 

— Zan, din câte am înţeles, nu ai avut nicio discuţie cu Josh 
înainte de a leșina. Crede-mă, nu o să lăsăm nicio piatră 
neîntoarsă în toată povestea asta până când nu aflăm care e 
adevărul și îl găsim pe Matthew, promise ea. Dar primul lucru de 
care trebuie să ţii cont este că vei fi asaltată din toate părţile și 
că nu poţi face faţă la toate astea dacă nu ești puternică. Vreau 
să spun puternică fizic. Cina e simplă. Când ai promis că o săvii 
mi-am amintit că îţi place la nebunie chilii. Așa că asta avem: 
chilii, o salată și pâine italiană, caldă. 

Zan încercă să zâmbească. 

— Sună bine. 

Și a fost, într-adevăr, bine, își spuse ea, când căldura 
liniștitoare a mâncării și un pahar cu vin o făcură să simtă că își 
regăsește echilibrul. Le dezvălui lui Alvirah și lui Willy 
posibilitatea de a decora apartamentele-model ale arhitectului 
Kevin Wilson din clădirea ultramodernă „701 Carlton Place”. 

— Lupta se dă între mine și Bartley Longe, explică ea. Mi-am 
dat seama că în momentul în care Wilson va citi ziarele va crede 
că am înscenat acea răpire. M-am dus direct la biroul lui și l-am 
rugat să-mi dea ocazia de a dovedi că nu aveam cum să-l iau pe 
Matthew în ziua aceea. 

Alvirah știa că nu avea decât o vagă idee despre cât de mult 
lucrase Zan la planurile acelor apartamente. 

— Şi ţi-a oferit ocazia? 

Zan ridică din umeri. 

— Vom vedea. Mi-a permis să las acolo schiţele și mostrele de 
ţesături așa că bănuiesc că sunt încă în cursă. 

Renunţară cu toţii la desert și se hotărâră să se mulțumească 
cu câte un cappuccino. Știind că Zan se pregătea să plece, Willy 
se ridică de la masă, intră în dormitor și comandă o mașină ca 
să o ducă în Battery Park City și apoi să-l aducă înapoi. „În cazul 
în care dau târcoale blocului ei, nu o să o las pe biata fată să 
înfrunte singură o armată de reporteri și fotografi”, își spuse el. 
„O să o însoțesc acasă și o să o duc sus.” 

— În cincisprezece minute, domnule Meehan, îi spuse 
dispecera. 

Când Willy se întoarse la masă, sună telefonul. Era părintele 
Aiden. 


— Tocmai traversez de la club, anunţă el. Dacă e în regulă, aș 
trece să-mi iau fularul. 

— O, e perfect, îi spuse Alvirah. E aici cineva pe care speram 
să o întâlneşti. 

Zan tocmai își termina cafeaua. Când Alvirah lăsă jos 
telefonul, Zan spuse: 

— Alvirah, sincer, nu vreau să întâlnesc pe nimeni. Te rog, 
lasă-mă să plec înainte să vină oricine ar fi. 

— Zan, nu e oricine, o rugă Alvirah. Nu am vrut să spun nimic, 
dar chiar speram să mai fii aici când va sosi părintele Aiden. 
Este un vechi prieten; și-a uitat fularul aici aseară și, pentru că a 
luat cina vizavi, trece acum să-l ia. Nu vreau să îţi stric planurile, 
dar mi-ar plăcea să îl cunoști. Este un preot minunat de la Sf. 
Francisc și cred că ar putea să te ajute. 

— Alvirah, nu mă simt apropiată de religie în perioada asta, 
spuse Zan, așa că aș vrea să mă strecor repede afară. 

— Zan, am chemat o mașină. Merg cu tine acasă. Rămâne 
stabilit, spuse Willy. 

Telefonul sună. Era portarul care îl anunţa pe părintele 
O'Brien. Alvirah se grăbi să deschidă ușa și o clipă mai târziu 
liftul se opri la etajul lor. 

Părintele O'Brien, zâmbitor, fu îmbrățișat de Alvirah, dădu 
mâna cu Willy și apoi se întoarse ca să o cunoască pe tânăra 
care era oaspete. 

Zâmbetul îi dispăru de pe faţă. „Doamne, Dumnezeule”, își 
spuse el, „e femeia implicată într-o infracţiune. E cea care 
pretinde că nu poate împiedica o crimă.” 


CAPITOLUL 32 

Pe scurtul drum dintre Colegiul Hunter și casa Aldrich de pe 
East Sixty-ninth Street, detectivii Billy Collins și Jennifer Dean 
recunoscură că nu o bănuiseră nici măcar o secundă pe Zan 
Moreland că își răpise propriul copil. Reconstituiseră ziua în care 
dispăruse Matthew Carpenter. 

— Nu m-am gândit decât la faptul că suntem în căutarea unui 
răpitor care profitase de situaţie și acționase, spuse Billy serios. 
Parcul era aglomerat, dădaca dormea pe iarbă, micuțul băiat 
dormea și el în cărucior... Mi s-a părut scenariul perfect pentru 
un pervers care era în căutarea unui copil. 

— Tiffany a fost pur și simplu isterică, rosti Jennifer 
gânditoare. Tipa: „Cum pot da ochii cu Zan, cum pot da ochii cu 
ea?” Dar de ce nu am săpat mai adânc? Nu mi-a trecut prin 
minte nici gândul că Tiffany ar fi putut fi drogată. 

— Ar fi trebuit să ne gândim la asta. Era o zi călduroasă, dar 
nu mulţi tineri, chiar dacă le dădea târcoale o răceală, ar fi 
adormit pe iarbă în mijlocul zilei, spuse Billy. A, am ajuns. 

Opri în faţa unei clădiri frumoase, făcu o parcare dublă și își 
puse legitimaţia în parbriz. 

— Hai să reconstituim repede primele impresii, sugeră el. 

— Alexandra Moreland a avut o viaţă care l-ar face până și pe 
Sfinx să plângă, spuse Jennifer Dean. Părinţii i-au murit pe 
drumul spre aeroportul unde urmau să se întâlnească după o 
vreme îndelungată, s-a măritat pe vremea când era distrusă 
emoțional, a fost o mamă singură, s-a luptat să înceapă o 
afacere pe cont propriu și apoi micuțul ei a fost răpit. 

Vocea ei începea să fie din ce în ce mai dezgustată cu fiecare 
cuvânt pe care îl rostea. Billy bătea darabana pe volan în timp 
ce încerca să-și amintească fiecare detaliu al evenimentelor 
care avuseseră loc în urmă cu aproape doi ani. 

— Am vorbit cu doamna Aldrich în acea seară. A susţinut 
imediat povestea lui Moreland. Au avut o întâlnire. Moreland era 
cu ea și studiau schiţele și mostrele de materiale în casa pe care 
Aldrich tocmai o cumpărase când am sunat-o pe Moreland să-i 
spun că fiul ei a dispărut, zise Billy și se opri. Și nici măcar n-am 
mai pus întrebări suplimentare, adăugă el furios. 

— Hai să recunoaștem, spuse Jennifer în timp ce-și căuta 
batista în buzunar. Am crezut că ne-am dat seama cum stătea 


treaba. O mamă care muncea. O dădacă iresponsabilă. Răpitorul 
a profitat de ocazie și a luat copilul. 

— Când am ajuns acasă, Elaine văzuse le televizor ce se 
întâmplase, își aminti Billy. Mi-a spus că începuse să plângă 
când a văzut expresia de pe faţa lui Moreland. Mi-a spus că 
bănuia că avea să fie ca în cazul lui Etan Patz, băieţelul acela 
care a dispărut cu atâţia ani în urmă și nu a fost găsit niciodată. 

Uitându-se la vijelie și la ploaia torențială, Jennifer își ridică 
gulerul hainei. 

— Toţi am fost înclinați să credem povestea aceea siropoasă. 
Dar dacă pozele sunt reale, dovedesc faptul că Moreland nu 
avea cum să fi fost cu Nina Aldrich în toată perioada aceea, zise 
ea. Dar dacă Aldrich e dispusă să jure că au fost împreună, 
atunci înseamnă că fotografiile sunt probabil niște făcături. 

— Dacă se dovedește că nu sunt făcături, spuse Billy 
mohorât, înseamnă că Aldrich a minţit când am vorbit cu ea. 
Dar de ce ar fi făcut una ca asta? întrebă el și apoi fără să 
aștepte un răspuns zise: Bine, hai să intrăm! 

leșiră grăbiţi din mașină, se îndreptară spre ușa casei și 
sunară. 

— Cred că Aldrich a plătit cel puţin cincisprezece milioane de 
dolari pe cuibușorul ăsta, murmură Billy. 

Auziră soneria în interior și înainte să se oprească din sunat, 
ușa fu deschisă de o femeie de origine hispanică îmbrăcată într- 
o uniformă neagră. Părea să aibă circa șaizeci de ani. Părul 
negru presărat cu fire albe era prins într-un coc la spate. Faţa 
era ridată, iar ochii cu pleoape greoaie îi dădeau o expresie 
îngrijorată. 

Billy îi înmână cărţile lor de vizită. 

— Sunt Maria Garcia, servitoarea doamnei Aldrich. Vă 
așteaptă, detectiv Collins și detectiv Dean. Pot să vă iau 
hainele? 

Garcia agăţă hainele în dulap și îi invită să îi urmeze. În timp 
ce pășeau pe hol, Billy aruncă o privire în sufrageria cu aspect 
ceremonios și încetini pasul ca să se uite mai mult la tabloul de 
deasupra poliţei. Vizita frecvent muzeele și își spuse: „Pun pariu 
că e un Matisse original.” 

Servitoarea îi conduse într-o cameră mare ce părea să aibă un 
rol dublu. Canapelele din piele de culoarea untului și maro-închis 
erau adunate în jurul unui televizor cu ecran plat, care era stins. 


Trei pereţi erau acoperiţi cu rafturi din lemn de mahon, de la 
podea până în tavan, iar cărţile erau aliniate într-o simetrie 
perfectă. „Nu se citește la întâmplare pe aici”, își spuse Billy. 
Pereţii erau de culoarea bej-închis, iar covorul avea modele 
geometrice maro și aurii. „Nu e deloc pe gustul meu”, realiză 
Billy. „Poate că a costat o avere, dar puţină culoare n-ar strica 
pe aici.” 

Nina Aldrich îi lăsă să aștepte aproape o jumătate de oră. 
Știau că avea șaizeci și trei de ani. Când intră în încăpere, cu 
înfățișarea impecabilă, părul argintiu curgând pe umeri, tenul 
perfect, cu trăsături aristocrate, îmbrăcată într-un caftan negru, 
cu bijuterii de argint și o expresie îngheţată, dădea impresia 
unui monarh care întâmpină un vizitator inoportun. 

Billy Collins nu era impresionat. Când se ridică, își aduse 
aminte pentru o secundă ce îi spusese unchiul lui, șofer al unei 
familii din Locust Valley, Long Island: „Sunt mulţi oameni 
deștepţi în orașul ăsta, Billy, care au făcut mulţi bani. Știu asta 
pentru că sunt genul de oameni pentru care lucrez. Dar nu sunt 
la fel ca aceia cu adevărat bogaţi, care au fost așa de generaţii 
întregi. Acești oameni trăiesc în lumea lor. Ei nu gândesc la fel 
ca noi.” 

Lui Billy îi era clar, așa cum îi fusese și când o întâlnise prima 
oară, că Nina Aldrich se încadra în a doua categorie. „Și vrea să 
ne domine”, își spuse el. „Bine, cucoană, hai să stăm de vorbă.” 
Deschise conversaţia: 

— Bună seara, doamnă Aldrich. Este foarte amabil din partea 
dumneavoastră să ne primiţi atât de curând pentru că în mod 
evident aţi avut o după-amiază foarte aglomerată. 

După felul în care buzele ei se strânseră își dădu seama că își 
atinsese țelul. Fără să fie invitaţi, el și Jennifer Dean luară loc. 
După un moment de ezitare, Nina Aldrich se așeză și ea la biroul 
antic de vizavi de ei. 

— Am văzut ziarele de dimineaţă și ce e pe internet, începu 
ea cu vocea rece și dispreţuitoare. Nu-mi vine să cred că femeia 
aceea a putut să meargă atât de departe încât să-și răpească 
propriul copil. Când mă gândesc la toată compasiunea pe care 
am avut-o pentru ea și la grija cu care i-am scris, sunt pur și 
simplu revoltată. 

Jennifer Dean începu interogatoriul: 


— Doamnă Aldrich, când am vorbit cu dumneavoastră la 
câteva ore după ce a dispărut Matthew Carpenter aţi confirmat 
că ați avut o întâlnire cu Alexandra Moreland și că ea era aici 
când am sunat-o să-i spun că i-a dispărut copilul. 

— Da, asta a fost pe la ora trei după-amiaza. 

— Care a fost reacţia ei când am sunat-o? 

— Privind înapoi, după ce am văzut acele fotografii, vă pot 
spune că este o actriță nemaipomenită. După cum v-am spus și 
la întâlnirea precedentă, după ce a discutat cu dumneavoastră, 
doamna Moreland s-a albit la față ca varul și a sărit în picioare. 
Am vrut să chem un taxi, dar a ieșit brusc din casă și a luat-o la 
fugă spre parc. Şi-a lăsat aici, împrăștiate, cărţile, eșantioanele 
de ţesături și mostrele de vopsea, pozele cu mobilă antică, cu 
lămpi, cu covoare și așa mai departe. 

— Înţeleg. Dădaca l-a dus pe Matthew în parc între orele 
douăsprezece și jumătate și douăsprezece și patruzeci de 
minute. După notițele mele, întâlnirea dumneavoastră cu 
doamna Moreland a avut loc la ora unu după-amiază, continuă 
Jennifer. 

— Așa e. Ea m-a sunat pe telefonul mobil și mi-a spus că o să 
întârzie puţin din cauza unei probleme cu dădaca. 

— Eraţi aici? 

— Nu, eram în vechiul apartament din Beekman Place. 

Billy Collins avu grijă să nu lase să i se citească pe chip 
încântarea. 

— Doamnă Aldrich, nu cred că mi-aţi spus acest lucru când 
am vorbit prima oară. Mi-aţi spus că v-aţi întâlnit cu doamna 
Moreland aici. 

— Așa a fost până la urmă. l-am spus că nu mă deranja dacă 
întârzia puţin, dar apoi, după ce a trecut o oră, am sunat-o 
înapoi. Până atunci era deja în această casă. 

— Doamnă Aldrich, vreţi să spuneţi că atunci când Alexandra 
Moreland a vorbit cu dumneavoastră, după ora două, încă nu vă 
întâlniserăţi cu ea? insistă Billy. 

— Exact asta spun. Lăsaţi-mă să vă explic. Zan Moreland avea 
o cheie de aici. A intrat înăuntru ca să își pregătească sugestiile 
pentru decor. A presupus că urma să ne vedem aici. Așa că a 
trecut aproape o oră și jumătate până ne-am întâlnit. Când am 
discutat, în sfârșit, s-a scuzat pentru confuzia creată și s-a oferit 
să vină la Beekman Place, dar eu urma să mă văd cu niște 


prieteni la Carlyle pentru un cocteil la ora cinci, așa că i-am spus 
că o să vin să mă întâlnesc cu ea aici. Sincer, până când am 
ajuns, eram destul de supărată pe ea. 

— Doamnă Aldrich, ţineţi o agendă cu întâlnirile 
dumneavoastră? întrebă Dean. 

— Sigur că da. Le notez în calendar. 

— Le-aţi păstrat cumva pe cele de acum doi ani și sunt la 
îndemână? 

— Da. Sunt sus. 

Nina Aldrich se ridică, oftă exasperată, se duse spre ușa 
încăperii și o chemă pe servitoare. Se uită apoi la ceas, un gest 
despre care Billy Collins era sigur că le era adresat, și o îndrumă 
pe Garcia să se ducă la biroul ei, să deschidă sertarul de sus și 
să scoată agenda din urmă cu doi ani. 

In timp ce Nina Aldrich și detectivii așteptau, ea spuse: 

— Sper că nu vom fi implicaţi în nimic altceva în afară de 
această întâlnire. Soţul meu urăște genul ăsta de lucruri 
senzaţionale și nu a fost deloc încântat când ziarele au insistat 
asupra faptului că Moreland s-a întâlnit cu mine în acea zi. 

Lui Billy nu i se păru o idee bună să îi spună că, dacă se 
ajungea la proces, va fi principala martoră. În schimb, rosti 
încet: 

— Îmi pare rău pentru neplăcerile create. 

Maria Garcia se întoarse cu o agendă de dimensiuni mici, cu 
copertă roșie. O deschisese deja la zece iunie. 

— Mulţumesc, Maria. Așteaptă aici. 

Nina Aldrich se uită la pagină și îi dădu agenda lui Billy. În 
dreptul căsuţei care arăta ora unul după-amiaza era numele 
Alexandrei Moreland. 

— Aici nu scrie unde trebuia să vă întâlniți cu ea, observă 
Billy. Dacă doreaţi să discutaţi despre decorarea acestei case, 
de ce vă întâlneaţi la cealaltă locuinţă? 

— Doamna Moreland făcuse multe poze ale tuturor camerelor 
de aici. Nu aveam mobilă, cu excepţia unei mese și a câtorva 
scaune. De ce nu aș fi ales confortul? Dar din moment ce, așa 
cum am spus, urma să mă văd cu niște prieteni la Carlyle pentru 
cocteil, la ora cinci, i-am spus doamnei Moreland să mă aștepte 
aici în loc să vină la Beekman Place. 

— Înţeleg. Deci nu eraţi aici de multă vreme când am sunat- 
o? întrebă Jennifer. 


— De puţin mai mult de o jumătate de oră. 

— Cum puteţi descrie comportamentul doamnei Moreland 
când aţi ajuns aici? 

— Era tulburată. Se scuza. Era îngrijorată. 

— Inţeleg. Cât de mare e casa aceasta, doamnă Aldrich? 

— Are cinci etaje și doisprezece metri lăţime, ceea ce o face 
să fie cea mai mare casă din zonă. Ultimul etaj este transformat 
într-o grădină închisă. Avem unsprezece camere. 

Plăcerea pe care o afișa Nina Aldrich când dezvălui 
dimensiunile casei sale era evidentă. 

— Şi subsolul? întrebă Billy. 

— In el se află a doua bucătărie, o pivniţă pentru vinuri și o 
încăpere mare unde se distrează nepoţii soțului meu când vin în 
vizită. În plus, mai e o zonă de depozitare. 

— Aţi spus că nu erau decât câteva scaune și o măsuţă aici în 
ziua în care a dispărut Matthew și în care v-aţi întâlnit cu 
doamna Moreland? 

— Da. Vechii proprietari se ocupaseră de renovarea clădirii. 
Din cauza unor probleme financiare apărute pe neașteptate, 
casa a fost scoasă la vânzare și noi am cumpărat-o. În cea mai 
mare parte am fost foarte mulţumiţi de munca arhitectului și nu 
am vrut să întârziem cu alte renovări. Decorarea interiorului nu 
fusese începută și de aceea îmi fusese recomandată Alexandra 
Moreland. 

— Inţeleg. 

Billy se uită la Jennifer și amândoi se ridicară ca să plece. 

— Aţi spus că doamna Moreland avea o cheie de la casă. S-a 
întors aici după ce a dispărut Matthew? 

— Nu am mai văzut-o. Știu că s-a întors la un moment dat ca 
să-și ia servieta, mostrele și așa mai departe. Sincer, nu-mi aduc 
aminte dacă a returnat vreodată cheia, dar am schimbat toate 
încuietorile când ne-am mutat. 

— Aţi renunţat la colaborarea cu doamna Moreland pentru 
designul interiorului? 

— M-am gândit că era evident că nu se afla într-o stare 
emoţională potrivită pentru a se ocupa de un asemenea proiect 
și nu puteam aștepta așa ceva de la ea. Și, desigur, nu puteam 
risca să facă vreo cădere nervoasă și să mă lase baltă. 

— Pot să vă întreb cine a decorat casa aceasta? 

— Bartley Longe. Poate că aţi auzit de el. E genial. 


— Ce vreau să vă întreb este când s-a oferit să se ocupe de 
proiect? 

Mintea lui Billy lucra cu repeziciune. Casa fusese goală în ziua 
în care Matthew dispăruse. Zan Moreland avusese acces la ea. 
Era oare posibil să fi adus acolo copilul și să îl fi ascuns într-una 
dintre camere sau în subsol? Nimeni nu s-ar fi gândit să caute 
acolo. Putea să se întoarcă apoi în mijlocul nopţii și să îl ducă în 
altă parte, viu sau mort. 

— O, Bartley s-a apucat destul de curând, spuse Nina Aldrich. 
Ţineţi cont că nu bătusem palma cu Moreland la acea vreme. 
Doar luam în calcul această variantă. Și acum, detectiv Collins, 
dacă nu vă supăraţi... 

Billy o întrerupse: 

— Plecăm, doamnă Aldrich. 

— Maria o să vă conducă spre ieșire. 

Servitoarea îi escortă de-a lungul holului și le scoase hainele 
din dulap. Deși expresia de pe faţa ei rămăsese impasibilă, în 
sinea ei spumega de nervi. „Normal că Bartley Longe a preluat 
imediat treaba de la tânăra aceea drăguță”, își spuse ea. 
„Doamnei Mare-și-Tare i se aprinseseră călcâiele după el după 
ce tânăra Moreland a făcut toate planuri acelea. Nu o să 
recunoască acum, dar avea de gând să refuze planurile lui 
Moreland înainte de dispariţia copilului.” 

Jennifer începu să-și încheie haina. 

— Vă mulţumim, doamnă Garcia, zise ea. 

— Detectiv Collins, începu Maria și apoi se opri. 

Voia să spună că fusese în cameră când doamna Aldrich îi 
spusese Alexandrei Moreland să se întâlnească în casa aceea, 
nu la Beekman Place. „Dar cine o să mă creadă pe mine”? se 
întrebă Maria Garcia. „In plus, ce importanţă avea? Am văzut 
pozele din ziar. Nu e nicio îndoială. Oricare ar fi fost motivul ei, 
doamna Moreland și-a răpit copilul.” 

— Aţi vrut să spuneţi ceva, doamnă Garcia? întrebă Billy. 

— O, nu, nu. Am vrut să vă urez la amândoi o zi bună. 


CAPITOLUL 33 

Încercase să dea de Gloria de multe ori în acea seară, dar 
telefonul suna în gol. Se juca cu el? Într-un final, dădu de ea la 
miezul nopţii și observă rapid că la un moment dat bravada ei 
sfidătoare dispăruse. Vocea ei părea epuizată și apatică în 
momentul în care răspunse. 

— Ce vrei? 

Avu grijă să își menţină tonul moderat și cald. 

— Gloria, știu cât de greu ţi-a fost. 

Voia să adauge că și pentru el fusese greu, dar își ţinu gura. l- 
ar fi oferit o portiţă și, mai mult de atât, ocazia de a-și aminti că 
era prinsă în capcană. 

— Gloria, continuă el, m-am gândit. N-o să-ţi dau cei două 
sute de mii de dolari, așa cum ne-am înţeles. O să triplez suma. 
O să-ți dau șase sute de mii de dolari bani gheaţă la sfârșitul 
săptămânii viitoare. 

Fu încântat să-i audă icnetul de uimire. Era chiar atât de 
proastă să-l creadă? 

— Mai ai doar un lucru de făcut, continuă el, să te duci la 
biserica franciscană încă o dată la cinci fără un sfert. O să te 
anunţ în care seară. 

— Nu ţi-e teamă că o să mă duc din nou la confesional? A 

„Dacă ar fi aici în cameră aș omori-o pe loc”, își spuse el. In 
schimb, râse. 

— M-am interesat. Ai dreptate cu privire la legea 
confesionalului. 

— Nu o torturezi destul pe mama lui Matthew? De ce trebuie 
să o omori? 

„Nu din același motiv pentru care o să te omor pe tine”, își 
zise el. „Ştii prea multe. Nu aș putea fi niciodată sigur că aşa- 
zisa ta conștiință nu va răbufni. lar în ceea ce o privește pe Zan, 
nu o să fiu fericit până când nu o să i se organizeze 
înmormântarea.” 

— Gloria, nu o s-o omor, zise el. Am zis doar așa, la nervi. 

— Nu te cred. Știu cât de mult o urăști. 

Furia și poate chiar puţină panică se strecurau din nou în 
vocea ei. 

— Gloria, cum am început conversaţia asta? Lasă-mă să-ţi 
reamintesc. O să-ţi dau șase sute de mii de dolari, bani gheaţă, 
dolari adevăraţi, americani, pe care o să-i poţi pune într-o cutie 


de valori și să trăiești liniștită în timp ce îţi poţi oferi ocazia de a 
face ceea ce-ţi dorești cel mai mult, adică să pășești pe scenă 
într-o spectacol pe Broadway sau pe un platou de filmare. Ești o 
femeie frumoasă. Spre deosebire de multe dintre păpușile 
Barbie de la Hollywood ești și un bun cameleon. Poţi să mergi și 
să vorbești ca altcineva. Îmi amintești de Helen Mirren din 7he 
Queen. Ai un talent similar. Nu îţi cer decât încă o săptămână. 
Cel mult zece zile. Vreau să te duci la biserica aceea, o să te 
anunţ cu ce să te îmbraci. În clipa în care ai plecat, totul s-a 
terminat. O să ne întâlnim undeva în apropiere și o să-ţi dau 
cinci sute de mii de dolari pe loc. Atâţia bani gheaţă ai voie să ai 
la tine în caz că ţi se controlează bagajul pe aeroport. 

— Şi apoi? 

— Apoi o să te întorci în Middletown. Aștepţi până pe la nouă 
sau zece seara și îl lași pe Matthew într-un magazin. După aceea 
vei urca într-un avion spre California sau Texas, sau unde vrei 
tu, ca să începi o nouă viaţă. Știu că-ţi faci griji în legătură cu 
tatăl tău. Îi poţi spune că ai fost într-o misiune pentru CIA. 

— Nu mai mult de zece zile. Vocea ei devenise moale, 
aproape convinsă. Apoi adăugă: Dar cum o să primesc restul de 
bani? 

„Nu o să apuci să-ţi faci probleme cu asta”, își spuse el. 

— O să-ţi trimit banii într-un pachet oriunde vrei. 

— Şi cum o să am încredere că pachetul o să ajungă la mine 
sau că nu este plin cu ziare vechi? 

„Nu poţi să ai încredere în mine”, se gândi el și se întinse 
după porţia dublă de whisky de care își promisese că nu se va 
atinge decât după ce va vorbi cu ea. 

— Gloria, dacă așa ceva se va întâmpla - și nu o să se 
întâmple - poţi să treci la planul B. Îţi iei un avocat, îi spui 
povestea, îl pui să aranjeze o înţelegere pentru o carte, și apoi 
te duci la poliţie. Între timp, Matthew o să fie găsit, bine și 
sănătos, iar singurul lucru pe care îl va spune va fi că Gloria a 
avut grijă de el. 

— Îi citesc multe cărţi. E mai deștept decât mulţi copii de 
vârsta lui. 

„Sunt sigur că ai fost o adevărată Maica Tereza”, își spuse el. 

— Gloria, totul se va termina în curând și o să fii bogată. 

— Bine. Îmi pare rău că m-am supărat mai devreme. Doar că 
femeia asta care stă vizavi a apărut de dimineaţă cu niște brioșe 


cretine. Sunt sigură că adulmeca pe aici să vadă ce fel de om 
sunt. 

— Nu mi-ai spus de ea mai devreme, rosti el calm. L-a văzut 
pe Matthew? 

— Nu, dar i-a văzut camionul de jucărie și mi-a spus că eo 
dădacă foarte bună, în caz că o să am nevoie vreodată. l-am zis 
că sora mea m-a ajutat cu mutatul și că jucăria îi aparţine 
băieţelului ei. 

— Mi se pare în regulă. 

— Agenta imobiliară este prietenă cu femeia asta. Ei îi 
spusesem că urma să vin singură noaptea. Și ea e băgăreaţă. 
Ştiu că a trecut cu mașina pe aici de dimineaţă, după ce am 
ajuns. 

Bărbatul simţi că începea să transpire. „La ce bun un cal fără 
călăreț?”, îi veni în minte. Era ciudat că își amintea acea zicală 
veche tocmai în acel moment. Se gândea la posibilele scenarii. 
Femeia cu brioșe lua legătura cu prietena ei agent imobiliar... 
Nu voia să conceapă așa ceva. Timpul se scurgea repede. 

Îi fu greu să-și menţină tonul liniștitor. 

— Gloria, aduci necazuri. Mai bine începi să numeri zilele în 
ordine descrescătoare. 

— Poţi să fii sigur că așa o să fac. Și nu doar pentru binele 
meu. Copilașul ăsta nu mai vrea să stea ascuns. Vrea să se ducă 
să-și caute mama. 


CAPITOLUL 34 

Kevin Wilson ajunse la apartamentul mamei lui la șapte seara, 
tocmai când se terminau știrile de seară de la Channel 2. 
Sunase de două ori la sonerie, apoi intrase cu cheia pe care o 
avea la el. Era o regulă care era aplicată de multă vreme. 

— In acest fel, dacă vorbesc la telefon sau încă mă îmbrac, nu 
trebuie să alerg să deschid ușa, îi spusese mama lui. 

Dar când intră, miniona Catherine „Cate” Kelly Wilson, în 
vârstă de șaptezeci și unu de ani, nu era nici în dormitor, nici la 
telefon. Era lipită de televizor și nici măcar nu se întoarse când 
el intră în încăpere. 

Apartamentul cu trei camere pe care el i-l cumpărase era 
amplasat pe Fifty-seventh Street, în apropiere de First Avenue, 
avea în colţul străzii o staţie de autobuz, un cinematograf în 
apropiere și, cel mai important pentru ea, biserica Sf. loan 
Evanghelistul, la numai o stradă distanţă. 

Șovăiala cu care mama lui își părăsise vechiul cartier în urmă 
cu trei ani, când devenise posibil din punct de vedere financiar 
să-i cumpere un apartament, încă îl amuza pe Kevin. Acum ei îi 
plăcea la nebunie. 

El se duse lângă fotoliul ei și o sărută pe frunte. 

— Bună, dragă. Stai jos puţin, zise ea și schimbă canalul fără 
să îl privească. Incep știrile pe scurt și e ceva ce vreau să văd. 

Lui Kevin îi era foame și abia așteptase să plece imediat la 
Neary's Pub. Nu numai că era locul preferat pentru cină, dar 
avea avantajul că era chiar peste drum. Se așeză pe canapea și 
se uită în jur. Canapeaua și fotoliul din set, pe care stătea mama 
lui, făceau parte din vechea mobilă de care ea nu voise să se 
despartă când se mutase oricât de mult încercase el să o 
convingă. 

In schimb, Kevin comandase ca ambele piese de mobilier să 
fie retapisate, la fel și setul din dormitor, primit de ea cadou de 
nuntă, pe care îl recondiţionase. Ea îi spusese: 

— E placat cu mahon, Kevin, și nu o să renunţ la așa ceva. 

li reparase și mobila din sufragerie care fusese „prea bună ca 
să fie aruncată”. Îl lăsase să îi înlocuiască covorul oriental, ţesut 
la mașină, care era jerpelit cu unul cu un model similar. Nu îi 
dezvăluise cât de mult îl costase cel nou. 

Rezultatul era un apartament primitor, plin cu poze ale tatălui 
lui și ale bunicilor, mai mulţi verișori și prieteni de-o viaţă. Ori de 


câte ori pășea înăuntru, oricât de aglomerată îi era ziua, îi ridica 
moralul. Se simţea acasă. Era acasă. Despre asta încerca să îi 
vorbească Zan Moreland când îl rugase să mai amâne decizia de 
a alege între ea și Bartley Longe până când putea să își 
dovedească nevinovăția în presupusa răpire a propriului copil. 
„Oamenii vor să simtă că sunt acasă, nu într-un muzeu”, îi 
spusese ea. 

Kevin își dădu seama că își petrecuse o bună parte din zi 
întrebându-se de ce nu îi înapoiase pur și simplu schiţele și 
mostrele de ţesături lui Moreland cu un bileţel în care îi spunea 
pe scurt că se hotărâse că Bartley Longe era persoana potrivită 
pentru proiect. Ce îl făcuse să aibă o reţinere? Dumnezeu știe că 
suportase destule critici din partea secretarei sale, Louise, care 
îi spusese cât de uimită era că el și-a pierdut timpul cu o hoaţă 
mincinoasă. 

— Îţi spun, Kevin, am rămas fără aer când femeia aceea a 
avut tupeul să vină aici și apoi să ignore ce i-am spus, că își 
putea lua lucrurile sau că i le puteam trimite prin poștă. Și ce-a 
făcut? S-a dus fuga sus ca să te găsească și a încercat să se 
agaţe de posibilitatea de a obţine contractul. Ascultă la mine, o 
să fie aruncată în închisoare înainte ca toate astea să se 
termine. 

Fără să se obosească să-și ascundă enervarea, îi spusese sec 
lui Louise: 

— Dacă o să fie arestată, cred că o să scape pe cauţiune. 

Într-un final, îi ceruse lui Louise să lase baltă subiectul, ceea 
ce, desigur, o făcuse să adopte o atitudine rănită, plină de 
reproșuri, subliniată de faptul că toată ziua îi spusese numai 
„domnule Wilson”. 

— Kevin, uite! Arată pozele acelea cu Moreland care își ia 
copilul din cărucior. Ce tupeu pe ea, să-i mintă pe polițiști! Iți dai 
seama ce o fi simţit tatăl? 

Kevin sări în picioare și traversă în grabă încăperea. Era o 
fotografie cu Alexandra Moreland care lua un băieţel din 
cărucior și apoi una în care îl ducea în braţe pe alee. Ambele 
rămaseră pe ecran în timp ce comentatorul continua: „A fost 
văzută când s-a întors în fugă în Central Park, după ce a aflat de 
la poliție că fiul ei a dispărut.” 

Kevin studie imaginea. Zan Moreland părea şocată. Suferinţa 
din ochii ei era de neconfundat. „Am văzut privirea asta în după- 


amiaza aceasta”, își spuse el, „când m-a implorat să îi dau 
șansa de a-și dovedi nevinovăția.” Implorat? Era un cuvânt prea 
puternic. Și totuși îi oferise o portiţă când îi spusese că, dacă el 
prefera planurile lui Bartley Longe, ea ar fi înţeles. „Pare atât de 
afectată”, se gândi el. 

Ascultă cu atenţie când prezentatorul spuse: „leri a fost cea 
de-a cincea aniversare a lui Matthew Carpenter, iar acum se 
speculează că fie mama lui l-a dat cuiva în grijă, fie nu mai este 
în viaţă.” 

„În ultimele două luni, Zan a făcut nenumărate drumuri la 
apartamente și a petrecut ore în șir lucrând la planurile pentru 
ele”, își spuse Kevin. „Acum îmi dau seama că ieri, când am 
întâlnit-o la Carlton Place, am simţit că suferea, deși aparent era 
calmă. De ce ar fi trecut printr-o suferință atât de mare dacă ar 
fi știut că fiul ei se află în siguranţă? E posibil să-l fi omorât? Nu, 
nu e posibil. Pun pariu pe orice. Nu este o criminală.” 

Kevin își dădu seama că mama lui se ridicase în picioare. 

— E greu să nu crezi aceste dovezi solide, spuse Catherine 
Wilson. Dar ai văzut privirea de pe faţa lui Zan Moreland când a 
aflat că fiul ei a dispărut? Desigur, erai prea mic să-ți amintești, 
dar când bebelușul Fitzpatrick a căzut pe fereastra blocului 
nostru și a murit, am văzut aceeași expresie în ochii lui Joan 
Fitzpatrick, atâta durere încât ţi se rupea inima. Femeia aceea, 
Moreland, trebuie să fie o actriță foarte bună. 

— Dacă joacă teatru! se surprinse Kevin apărând-o. 

Uimită, mama lui se uită la el. 

— Ce vrei să spui cu „dacă”? Ai văzut pozele, nu-i așa? 

— Da, le-am văzut și nu știu ce vreau să spun. Hai, mamă, hai 
să mâncăm. Sunt lihnit de foame. 

Abia mai târziu, când stăteau la masa lor din Neary's Pub, 
Kevin îi spuse mamei lui, la cafea, că se gândise să o angajeze 
pe Alexandra Moreland să decoreze apartamentele-model. 

— Păi, desigur, totul se oprește aici, spuse Catherine Wilson 
cu hotărâre. Dar spune-mi, cum e ca persoană? 

„Chipul ei te obsedează, își spuse Kevin. Acei ochi expresivi, 
acea gură senzuală...” 

— Are cam un metru șaptezeci înălţime, aș spune. Este foarte 
suplă și graţioasă. Are mișcări de dansatoare. leri avea părul 
desfăcut și îi cădea pe umeri, așa cum ai văzut în poze. Astăzi, îl 
legase la spate într-un coc. 


Își dădu seama că o descria pe Zan atât pentru el, cât și 
pentru mama lui. 

— O, Doamne, vorbeşti de parcă ţi s-ar fi aprins călcâiele 
după ea, exclamă mama lui. 

Kevin se gândi o vreme. „E o nebunie”, își spuse el, „dare 
ceva la Zan.” Își aminti senzaţia pe care o avusese când umărul 
ei se atinsese de al lui atunci când îi arăta unele amănunte la 
schiţele lui Bartley Longe despre care ea credea că îl va ţine la 
distanță pe un posibil cumpărător. Până la acel moment ea 
văzuse fotografiile din Central Park și știa cu ce trebuia să se 
confrunte. 

— M-a rugat să îi dau timp să dovedească faptul că pozele 
sunt trucate, zise el. Nu trebuie încă să mă hotărăsc între ea și 
Bartley Longe. Şi nici n-o s-o fac. O să-i dau șansa pe care a 
cerut-o. 

— Kevin, tu ai ţinut întotdeauna cu cei dezavantajaţi, îi spuse 
mama lui. Dar asta ar putea merge prea departe. Ai treizeci și 
șapte de ani și începusem să mă îngrijorez că o să rămân cu un 
burlac irlandez pe cap. Dar, pentru Dumnezeu, nu te combina cu 
cineva care se află într-o situaţie fără ieșire. 

Tocmai atunci prietenul lor de-o viaţă, Jimmy Neary, se opri la 
masa lor ca să-i salute. Prinsese ultimele vorbe ale lui Catherine. 

— Sunt perfect de acord cu mama ta, Kevin, zise el. Și dacă 
ești pregătit să te așezi la casa ta, am o listă lungă cu tinere 
care au pus deja ochii pe tine. Fă-ţi o favoare: stai departe de 
necazuri. 


CAPITOLUL 35 

Așa cum îi promisese, Willy o duse pe Zan acasă cu o mașină 
închiriată. Se oferi să îl lase și pe părintele Aiden în drum, dar 
acesta nu acceptase. 

— Nu, mergeţi voi. Eu o să mai stau cu Alvirah încă puţin, 
spusese acesta. 

Când părintele Aiden își luase rămas-bun de la Zan, o privise 
fix în ochi. 

— O să mă rog pentru tine, îi spusese el și îi luase mâinile 
într-ale lui. 

— Rugaţi-vă ca băieţelul meu să fie în siguranţă, răspunsese 
Zan. Nu vă obosiţi să vă rugaţi pentru mine, părinte. Dumnezeu 
a uitat că exist. A 

Părintele Aiden nu încercase să îi dea vreo replică. In schimb, 
făcuse un pas în lateral ca să o lase să iasă pe hol. 

— O să mai rămân doar cinci minute, Alvirah, promise el după 
ce ușa se închise în spatele lui Zan și a lui Willy. Mi-am dat 
seama că tânăra nu voia compania mea și nu am vrut să o 
deranjez nici măcar pe scurtul drum cu mașina. 

— O, Aiden, oftă Alvirah. Aș da orice să cred că Zan nu l-a luat 
pe Matthew din cărucior în ziua aceea, dar a făcut-o. Nu e nicio 
urmă de îndoială. 

— Crezi că băieţelul este încă în viață? întrebă părintele 
Aiden. 

— Nu mi-o pot imagina făcându-i ceva rău lui Matthew, așa 
cum nu-mi pot imagina să bag cuțitul în Willy. 

— Mi se pare că mi-ai spus că ai cunoscut-o pe doamna 
Moreland după ce fiul ei a dispărut, zise părintele Aiden. 

„Ai grijă”, se avertiză el. „Nu trebuie sub nicio formă să îi dai 
de înţeles lui Alvirah că ai întâlnit-o pe Alexandra Moreland 
înainte.” 

— Da. Am devenit prietene pentru că am scris un editorial 
despre ea, iar ea m-a sunat ca să-mi mulţumească. O, Aiden, 
cred că Zan s-a aflat într-un fel de stare catatonică sau poate 
are dublă personalitate. Ideea e că nu știu să fi menţionat pe 
cineva care ar fi putut să-l crească pe Matthew pentru ea. 

— Nu are rude? 

— A fost singurul copil la părinţi. La fel și mama ei, iar tatăl ei 
a avut un frate care a murit când era adolescentă. 

— Dar vreo prietenă apropiată? 


— Sunt sigură că are prieteni, dar oricât de bun prieten ar fi, 
cine ar vrea să fie părtaș la o răpire? Dar, părinte, dacă 
presupunem că l-a abandonat pe Matthew undeva și nu știe 
unde? Singurul lucru pentru care pot jura este că în mintea ei 
copilul este într-adevăr dispărut. 

„În mintea ei copilul este într-adevăr dispărut.” Părintele 
Aiden încă se gândea la aceste cuvinte când, câteva minute mai 
târziu, portarul opri un taxi pentru el. 

„Sunt complice la o fărădelege care e în desfășurare și la o 
crimă ce e pe cale să se petreacă.” 

„Oare tânăra are într-adevăr dublă personalitate, sau cum i se 
spune, mai nou, tulburare disociativă de identitate? Şi dacă da, 
prietena lui Alvirah a fost adevărata personalitate care încerca 
să iasă la suprafaţă când a dat buzna în Camera de 
Reconciliere?” f 

Taxiul pe care portarul îl oprise aștepta. Incruntându-se de la 
durerea pe care o simţea în genunchii afectaţi de artrită în timp 
ce se așeza pe bancheta din spate, părintele Aiden se gândi: 
„Sunt legat de legea confesionalului. Nu pot spune ceea ce știu. 
Mi-a cerut să mă rog pentru copilul ei. Dar o, Doamne, dacă e pe 
cale să se petreacă o crimă, te rog să intervii și să o oprești.” 

Ceea ce nici nu-și putea imagina bătrânul preot era că în acel 
moment se pregăteau trei crime. Și prima pe listă era uciderea 
lui. 


CAPITOLUL 36 

Josh era deja la birou când Zan ajunse pe la opt, joi dimineaţa. 
Din expresia de pe faţa lui ea își dădu seama imediat că se mai 
întâmplase ceva. Prea amorţită ca să mai simtă altceva în afara 
unei resemnări ca de gheaţă, întrebă cu glas stins: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Zan, mi-ai spus că arhitectul Kevin Wilson a fost de acord 
să amâne alegerea pe care trebuie să o facă între tine și Bartley 
cu privire la acele apartamente-model. 

— Da. Dar știu că, ţinând cont de acele fotografii din ziarele 
de dimineaţă în care eu apar urcată în ambulanţă, s-a terminat 
totul. Aș fi surprinsă dacă ceea ce am lăsat la el nu o să-mi fie 
trimis înapoi până după-amiază. 

— Zan, zise Josh cu patos, poate așa va fi, dar nu despre asta 
vreau să-ţi vorbesc. Zan, cum ai putut să comanzi toate acele 
ţesături și mobilă, și accesorii pentru acele apartamente înainte 
de a primi contractul? 

— Glumești, nu-i așa? întrebă ea pe un ton plat. 

— Zan, aș vrea să glumesc. Ai comandat ţesăturile, 
accesoriile și mobila personalizată. Doamne, ai comandat tot! 
Am primit confirmările de livrare ale materialelor. Lasă banii! 
Unde o să punem toate acele lucruri? 

— Nu o să înceapă livrările înainte de a fi plătiţi, spuse ea. Cel 
puţin, asta pot dovedi că e o eroare, zise Zan speriată. 

— Zan, am sunat la Ţesătoriile Wallington. Au o scrisoare de 
la tine în care le ceri renunţarea la reducerea obișnuită de zece 
la sută pentru că timpul de livrare este foarte important și în 
care spui că o să le poţi plăti imediat ce primești contractul 
încheiat cu Kevin Wilson. Spui acolo că documentul e deja 
semnat, iar cecul trebuie să ajungă în curând. 

Josh ridică o hârtie de pe birou. 

— Le-am zis să-mi trimită o copie după scrisoare. Uite-o. E cu 
antetul nostru și are semnătura ta. 

— Nu am semnat eu acea scrisoare, spuse Zan. Jur pe viaţa 
mea că nu am semnat-o și că nu am comandat nimic pentru 
acele apartamente-model. Tot ce am luat de la oricare dintre 
furnizorii noștri au fost mostre pentru ţesăturile tapiseriilor, 
draperiilor și accesoriilor, poze cu mobilă și covoare persane și 
accesorii pentru ferestre pe care le-aș folosi dacă aș primi 
contractul. 


— Zan, începu Josh și scutură din cap. Uite, ţin la tine ca la 
sora mea. Trebuie să-l sunăm pe Charley Shore chiar acum. 
Când am sunat la Ţesătoriile Wallington am crezut că cineva a 
făcut o greșeală. Acum vor începe să-și facă griji cu privire la 
plată. lar tu ai depus avansuri minime ca să îţi pună deoparte 
niște mochete și câteva antichităţi. Trebuie să fi scris cecurile 
din contul personal. 

— Nu am semnat scrisoarea aceea, rosti Zan cu vocea calmă. 
Nu am scris niciun cec din contul personal. Și nu sunt nebună. 

Observă în privirea asociatului ei un amestec de neîncredere 
și preocupare. 

— Josh, îți accept demisia. Dacă asta se va transforma într-un 
scandal, iar furnizorii ne vor da în judecată, nu vreau să fii prins 
în el. Ar putea să te acuze că ai făcut vreun gen de infracțiune 
alături de mine. Așa că adună-ţi lucrurile și du-te. In timp ce el o 
privea uimit, ea adăugă sarcastic: Recunosc. Crezi că mi-am 
răpit fiul și că mi-am pierdut minţile. Cine știe, poate sunt 
periculoasă. Poate că o să-ţi dau în cap când te întorci cu 
spatele. 

— Zan, răbufni Josh, nu te părăsesc și o să încerc să caut o 
cale ca să te ajut. 

Telefonul sună, o sonerie ascuţită, sinistră. Josh ridică 
receptorul, ascultă și apoi spuse: 

— Nu a sosit încă. O să îi las mesajul. 

Zan se uită la Josh cum nota un număr de telefon. Când 
închise, el spuse: 

— Zan, era detectivul Billy Collins. Vrea să te duci la secția din 
Central Park împreună cu avocatul tău astăzi, cât de curând 
posibil. Îl sun pe Charley Shore chiar acum. E devreme, dar mi-a 
spus că întotdeauna ajunge la birou la șapte și jumătate. 

„leri am leșinat”, se gândi Zan. „Nu pot, n-o s-o fac din nou.” 

În timpul nopţii, după ce Willy o condusese acasă, stătuse în 
pat într-o disperare tăcută, absolută, numai cu un singur bec 
aprins, lângă poza lui Matthew. Nu știa de ce, dar expresia plină 
de compasiune din privirea părintelui, care era prieten cu 
Alvirah, îi revenea neîncetat în minte. „Am fost nepoliticoasă cu 
el”, își spusese, „dar am simţit că voia să mă ajute. A zis că o să 
se roage pentru mine, dar i-am spus să se roage în schimb 
pentru Matthew. Când mi-a luat mâinile, m-am simţit ca și cum 
m-ar fi binecuvântat. Poate că încerca să mă ajute să înfrunt 


adevărul?” Toată noaptea, cu excepţia a câteva perioade scurte 
când aţipi, Zan se uitase încontinuu la poza lui Matthew. În timp 
ce zorile începeau să apară, spusese încet: „Micuţule, nu cred că 
mai ești în viaţă. Intotdeauna am jurat că aș ști dacă ai murit, 
dar nu am făcut altceva decât să mă amăgesc. Ai murit și totul 
s-a terminat și pentru mine. Nu știu ce se întâmplă, dar nu mai 
pot lupta. Cred că, în sinea mea, în toate aceste luni, am fost 
convinsă că ai fost luat de un răpitor care te-a abuzat și te-a 
omorât. Nu am crezut că voi ajunge în această situaţie, dare o 
cutie cu somnifere în sertarul ăsta care o să ne ajute să fim din 
nou împreună. A venit timpul să le iau.” 

Un sentiment de ușurare și de epuizare se abătuse asupra ei 
și într-un final închisese ochii. Cu faţa părintelui Aiden în minte, 
se rugase pentru iertare și înțelegere înainte să se întindă spre 
pastile. Atunci auzise vocea lui Matthew strigând-o: „Mami, 
mami!” 

Sărise în picioare din pat ţipâna: 

— Matthew! Matthew! 

In acea clipă, în ciuda tuturor explicaţiilor raţionale, știu cu 
foarte multă convingere că băieţelul ei era încă viu. 

„Matthew trăiește”, își spuse cu înverșunare când îl auzi pe 
Josh discutând cu Charley Shore. După ce puse receptorul înapoi 
în furcă, Josh zise: 

— Detectivul Collins vrea să te interogheze în dimineaţa 
aceasta. Domnul Shore o să vină să te ia la zece și jumătate. 

Zan aprobă din cap. 

— Ai spus că trebuie să fi achitat avansuri pentru mobilarea 
apartamentelor-model din contul personal. Afișează extrasul de 
cont pe ecranul computerului. 

— Nu am parola pentru contul tău. 

— O să o ai acum. Este „Matthew”. Am puţin peste douăzeci 
și șapte de mii de dolari în cont. 

Josh se așeză în fața computerului, iar degetele începură să-i 
zboare deasupra tastaturii. Zan observă expresia de pe faţa lui, 
preocupată, dar nu surprinsă. 

— Care e suma totală? întrebă ea. 

— Două sute treizeci și trei de dolari și unsprezece cenți. 

— Atunci la mijloc e mâna unui hacker, spuse ea cu o voce 
seacă. 

Josh o ignoră. 


— Zan, cum procedăm cu toate comenzile pe care le-ai făcut? 
întrebă el. 

— Vrei să spui ce facem cu toate comenzile pe care nu le-am 
făcut, spuse Zan. Uite ce e, Josh, nu mi-e teamă să merg la 
secţia de poliţie și să discut cu detectivul Collins. Cred că există 
un răspuns la toate astea. Cineva mă urăște atât de tare încât 
încearcă să mă distrugă, iar numele lui este Bartley Longe. Le- 
am spus asta detectivului Collins și partenerei lui atunci când a 
dispărut Matthew. Nu m-au luat în serios. Știu că nu au făcut-o. 
Dar dacă Bartley mă urăște îndeajuns de mult încât să-mi 
distrugă reputaţia și afacerea, cred că ar putea să mă urască la 
fel de mult ca să-mi răpească fiul și poate să-l dea vreunei 
prietene care și-a dorit un copil. 

— Zan, nu spune asta polițiștilor. O să întoarcă o astfel de 
declaraţie împotriva ta într-o clipită, o imploră Josh. 

Sună telefonul de interior. Josh ridică receptorul. Era 
administratorul clădirii. 

— Vine transportul pentru dumneavoastră. Este o încărcătură 
mare și destul de grea. 

Zece minute mai târziu douăzeci de baloturi lungi de ţesături 
erau livrate în birou. Zan și Josh fură nevoiţi să împingă biroul 
într-o parte și să pună scaunele unul peste altul în spatele 
încăperii ca să facă mai mult loc. 

După ce bărbaţii care se ocupaseră de livrare plecară, Josh 
deschise factura atașată unuia dintre baloturi și citi cu voce 
tare: 

— O sută de metri de țesătură la o sută douăzeci și cinci de 
dolari metrul. Acord special de achiziţie nerambursabil. Plata 
integrală trebuie făcută în zece zile. Totalul, inclusiv taxele, este 
de 13.874 de dolari, zise el și se uită la Zan. Avem patruzeci de 
mii de dolari în bancă și șaisprezece mii pe care trebuie să-i 
încasăm. Te-ai concentrat atât de mult pe apartamentele-model 
încât n-ai făcut nimic la cel puţin patru dintre proiectele mai 
mici la care lucrăm. Chiria trebuie achitată săptămâna viitoare, 
la fel și plata pentru creditul pe care l-ai făcut ca să deschidem 
firma aici, ca să nu mai spun de cheltuielile obișnuite și de 
salariile noastre. 

Telefonul sună din nou. De data aceasta, Josh nu mai făcu 
niciun gest ca să răspundă, iar Zan se grăbi să ridice receptorul. 
Era Ted. Cu vocea amărâtă și supărată, mărâi: 


— Zan, mă duc să mă întâlnesc cu detectivul Collins. Am 
drepturile mele ca tată al lui Matthew, drepturi pe care mi le-ai 
încălcat. O să insist să te aresteze imediat și o să mut munţii din 
loc pentru a te face să spui ce-ai făcut cu fiul meu. 


CAPITOLUL 37 

Toby Grissom împinse ușa de la Secţia 13 de poliţie din 
Manhattan și, ignorând aglomeraţia din încăperea destinată 
recepţiei, se apropie de sergentul din spatele biroului. 

— Mă numesc Toby Grissom, începu el cu sfială. 

Dar în vocea lui nu mai fu nicio urmă de timiditate când 
adăugă: 

— Fata mea a dispărut și cred că un șmecher de decorator de 
interioare ar putea fi de vină pentru asta. 

Sergentul se uită la el. 

— Câţi ani are fata dumneavoastră? 

— A împlinit treizeci de ani luna trecută. _ 

Sergentul încercă să nu arate ușurarea pe care o simţi. li 
fusese teamă că ar putea fi un nou caz de adolescentă care 
fugise de acasă și care, de obicei, era agăţată de vreun pește și 
sfârșea prin a fi prostituată sau dispărea definitiv. 

— Domnule Grissom, vă rog să luaţi un loc și o să-l rog pe 
unul dintre detectivii noștri să preia cazul. 

Erau câteva bănci în apropierea biroului. Cu șapca de lână în 
mâini și cu un plic galben la subsuoară, Toby se așeză pe una 
dintre ele și îi privi cu o curiozitate detașată pe polițiștii care 
intrau și ieșeau din clădire, uneori însoţind oameni încătușați. 

Cincisprezece minute mai târziu, un bărbat solid, de circa 
treizeci și ceva de ani, cu părul blond și rar și înfățișare liniștită 
se apropie de Toby. _ 

— Domnule Grissom, sunt detectiv Wally Johnson. Imi pare 
rău că v-am făcut să așteptați. Vă rog să veniţi cu mine în birou 
ca să putem discuta. 

Ascultător, Toby se ridică. 

— Sunt obișnuit să aștept, zise el. Mi se pare că toată viaţa 
numai asta am făcut, am așteptat câte ceva. 

— Cred că toți avem momente când ne simţim așa, fu de 
acord Wally Johnson. Veniţi pe aici. 

Biroul detectivului era unul dintre multe altele într-o încăpere 
mare și înghesuită. Majoritatea birourilor erau goale, dar 
dosarele adunate pe ele sugerau că fiecare dintre cei care lipsea 
de la birouri lucra la cazuri. 

— Avem noroc, spuse Johnson când ajunse la birou și trase un 
scaun să se așeze. Nu numai că am fost promovat să stau lângă 


fereastră și să am parte de o priveliște ca asta, dar este unul 
dintre locurile cele mai liniștite din toată secţia. 

Toby nu știu de unde avu curajul să spună: 

— Detectiv Johnson, sincer să fiu, nu îmi pasă dacă vă place 
sau nu unde staţi. Eu sunt aici pentru că fata mea a dispărut și 
cred că ori i s-a întâmplat ceva, ori e implicată în niște necazuri 
din care trebuie să iasă. 

— Puteţi să-mi explicaţii ce vreţi să spuneţi, domnule Grissom? 

După ce trecuse pe la biroul lui Bartley Longe și după ce 
vorbise cu două tinere cu care locuia Glory când dispăruse, Toby 
simţea că parcă nu mai putea să ia povestea de la capăt. „Dare 
o nebunie”, își spuse el. „Dacă nu reușesc să-l fac pe acest 
detectiv să mă creadă, o să mă trimită la plimbare.” 

— Numele real al fetei mele este Margaret Grissom, începu el. 
Eu i-am zis mereu Glory, pentru că a fost un copilaș așa de vesel 
și frumos... înţelegeţi ce vreau să spun. A plecat din Texas când 
a împlinit optsprezece ani și a venit la New York. Voia să devină 
actriţă. A câștigat premiul pentru cea mai bună actriţă într-o 
piesă în liceu. 

„O, Doamne”, se gândi Johnson, „câţi dintre copiii care 
câștigă un astfel de premiu dau fuga la New York? Imi aduce 
aminte de Field of Dreams.” Făcu un efort să se concentreze la 
ceea ce-i povestea Grissom despre fata lui care își luase numele 
de scenă Brittany La Monte, despre ce persoană minunată era, 
despre faptul că era atât de frumoasă încât primise oferte 
pentru filme porno, dar nu acceptase, despre cum începuse să 
se ocupe de machiaj pentru că astfel putea face îndeajuns de 
mulţi bani ca să se întreţină și chiar să-i trimită și lui câteva mici 
daruri de ziua lui și de Crăciun. Şi... 

Era timpul să intervină. 

— Aţi spus că a venit la New York în urmă cu doisprezece ani. 
De câte ori aţi văzut-o de atunci? 

— De cinci ori. Ca pe ceas. Glory își petrecea mereu Crăciunul 
cu mine o dată la doi ani. Mai puţin în urmă cu aproape doi ani - 
se fac doi ani în iunie. M-a sunat atunci și mi-a spuscănuo să 
vină Crăciunul următor. A zis că lucra la ceva care era 
confidenţial, dar că avea să primească o mare sumă de bani. 
Când am întrebat dacă motivul era vreun tip, ea mi-a spus: „Nu, 
tati, nu, îţi promit că nu e asta”. 


8 Film din 1989, cu Kevin Costner (n.tr.). 


„Și el a crezut-o”, își spuse Johnson înţelegător. 

— Mi-a spus că primise un avans pentru acea slujbă și că-mi 
dădea aproape toţi banii. Douăzeci și cinci de mii de dolari. Vă 
puteţi imagina? O făcea ca să fie sigură că nu voi avea nevoie 
de nimic pentru că ea nu mai putea să ţină legătura cu mine. M- 
am gândit că poate lucra pentru CIA sau ceva de genul ăsta. 

„Sau, mai degrabă, Margaret-Glory-Brittany își găsise vreun 
miliardar”, își spuse detectivul Johnson. 

— Ultima oară când am primit vești de la ea a fost o vedere 
din New York, acum șase luni, în care îmi spunea că slujba avea 
să dureze mai mult decât se așteptase și că își făcea griji pentru 
mine și că îi era dor de mine, continuă Grissom. De-asta am 
venit până la urmă la New York. Am primit o veste foarte 
proastă de la doctor și, în plus, am senzaţia că cineva o ţine pe 
Glory undeva. M-am întâlnit cu fetele cu care a locuit într-un 
apartament și ele mi-au spus că acest designer, mare șmecher, 
o tot ducea cu zăhărelul că o s-o prezinte unor oameni din show- 
business și că o s-o facă o stea de cinema. A convins-o să 
meargă la casa lui din Connecticut în weekenduri ca să 
întâlnească oameni importanţi. 

— Cine este acest mare designer, domnule Grissom? 

— Bartley Longe. Firma lui elegantă e pe Park Avenue. 

— Aţi discutat cu el? 

— Mi-a spus aceeași poveste ca și lui Glory. Mi-a zis că a 
angajat-o ca pe un soi de model și că o folosea la prezentările 
locurilor pe care el le decora și că o prezentase multor mahări 
din industria cinematografică. Dar că toţi îi spuseseră că Glory 
nu avea ce trebuia și în final el nu a mai putut să deranjeze 
oamenii în legătură cu ea. Și, potrivit lui, asta a fost tot. 

„Și probabil așa a și fost”, își spuse Wally Johnson. „Tipul i-a 
promis luna de pe cer, a avut o aventură cu ea, s-a plictisit și i-a 
zis apoi să nu se mai obosească să treacă pe la el weekendul 
următor.” 

— Domnule Grissom, o să urmăresc treaba asta, dar vă 
avertizez că mi-e teamă că nu o să ajungem prea departe. Sunt 
mai interesat de slujba misterioasă în care era implicată fata 
dumneavoastră. Ce știți despre aceasta? 

— Absolut nimic, răspunse Toby Grissom. 

În timp ce îi pusese întrebarea, Wally Johnson se simţise ca un 
caraghios. „Mai bine îi spun amărâtului ăstuia bătrân că fata lui 


e o prostituată, că probabil s-a încurcat cu vreun tip și se ţine 
departe de cunoscuţi”, își zise el. Oricum, îi puse întrebările 
obișnuite. Inălțime. Greutate. Culoarea ochilor. Culoarea părului. 

— Toate astea apar în pozele de studio ale lui Glory, spuse 
Toby Grissom. Poate că vreţi una dintre ele. 

Se întinse spre plicul pe care îl adusese cu el și scoase câteva 
poze format 20/25 cm. 

— Ştiţi, le place ca în unele poze fetele să fie drăguţe, dulci și 
inocente, iar în altele să fie mai sexy, iar dacă au părul scurt, ca 
Glory, le pun diverse peruci sau extensii sau cum s-or numi 
chestiile alea. 

Wally Johnson se uită pe fotografii. 

— Este foarte drăguță, spuse el cu sinceritate. 

— Da, știu. Adică, întotdeauna mi-a plăcut mai mult cu părul 
lung, dar ea mi-a zis că e mai ușor să folosească peruci pentru 
că poate fi oricine dorește să fie. 

— Domnule Grissom, mai bine îmi lăsaţi fotografia în care 
este acel montaj în care ea apare în diverse ipostaze. Ne va fi 
mai utilă. 

— Desigur, zise Toby Grissom și se ridică. Eu mă întorc în 
Texas. Am nevoie de chimioterapie. Nu cred că o să-mi salveze 
viaţa, dar poate că mă va ajuta să trăiesc destul de mult ca s-o 
văd pe Glory a mea. 

Se îndepărtă, apoi se întoarse înapoi la biroul lui Johnson. 

— O să discutaţi cu Bartley Longe acela? întrebă el. 

— Da, o s-o fac. Și dacă apare ceva, o să iau legătura cu 
dumneavoastră, vă promit. 

Wally Johnson strecură fotografia cu Margaret-Glory-Brittany 
sub ceasul din colţul biroului. Instinctul îi spunea că femeia era 
bine și sănătoasă și că probabil era implicată în ceva murdar, 
dacă nu chiar ilegal. 

„O să-l sun pe tipul ăla Longe”, își zise Johnson, „și apoi o să 
pun poza cu Glory acolo unde îi este locul, în dosarul cu 
nimicuri.” 


CAPITOLUL 38 

Joi, la nouă dimineaţa, Ted Carpenter ajunse la secţia de 
poliţie din Central Park. Tras la față și epuizat după toate 
evenimentele și agitația emoţională din ultima zi și jumătate, 
anunţă pe un ton tăios că avea o întâlnire cu detectivul Billy 
Collins. 

— Şi cred că a mai spus ceva despre o parteneră care o să-l 
însoțească, adăugă Ted înainte ca sergentul de la recepţie să-i 
răspundă. 

— Detectivii Collins și Dean vă așteaptă, spuse sergentul 
ignorând ostilitatea din vocea lui Carpenter. li anunţ că aţi sosit. 

În mai puţin de cinci minute, Ted stătea la o masă dintr-un 
birou mic, iar în faţa lui se aflau Billy Collins și Jennifer Dean. 

Billy îi mulțumi pentru că venise. 

— Sper că vă simţiţi mai bine, domnule Carpenter. Când a 
sunat secretara dumneavoastră ca să stabilească această 
întâlnire mi-a spus că sunteţi bolnav. 

— Am fost și încă sunt, răspunse Ted. Şi nu e numai fizic. 
După câte am trecut timp de aproape doi ani, să văd pozele 
acelea și să realizez că fosta mea soţie, mama lui Matthew, este 
cea care mi-a răpit fiul m-a adus în pragul disperării. 

O undă inconfundabilă de furie se strecură în vocea lui. 

— Mi-am irosit timpul dând vina pe dădaca aceea care a 
adormit în timp ce trebuia să aibă grijă de fiul meu. Acum am 
început să mă întreb dacă nu cumva avea o înţelegere cu fosta 
mea soţie. Știu că Zan îi dădea mereu lui Tiffany haine pe care 
nu le mai purta. 

Billy Collins și Jennifer Dean erau pregătiţi să nu se arate 
surprinși de nimic din ceea ce auzeau, dar își cunoșteau 
gândurile unul altuia. Să fi fost acesta un aspect pe care nu îl 
luaseră în considerare? Şi dacă era un sâmbure de adevăr în el, 
ce o făcuse pe Tiffany Shields să se întoarcă împotriva lui Zan 
într-atât încât să sugereze că atât ea cât și Matthew fuseseră 
drogati în ziua aceea? 

Billy alese să nu ia în calcul teoria lui Ted Carpenter că 
Shields era implicată în această poveste. 

— Domnule Carpenter, cât timp aţi fost căsătorit cu doamna 
Moreland? 

— Șase luni. Ce-are a face cu asta? 


— Ne interesează starea ei psihică. La momentul dispariţiei lui 
Matthew ea ne-a spus că, după moartea părinţilor ei, aţi zburat 
la Roma și ați ajutat-o la înmormântare, la împachetarea 
obiectelor personale, la lucrurile obișnuite ce urmează după un 
astfel de eveniment. A dat de înţeles foarte clar că v-a fost 
foarte recunoscătoare. 

— Recunoscătoare! E un fel de-a spune. Nu voia să plec de 
lângă ea. Făcea crize isterice de plâns și de leșin. Se acuza că 
nu își vizitase părinţii mai repede. Dădea vina pe Bartley Longe 
că nu o lăsase să își ia concediu. Dădea vina pe traficul din 
Roma pentru că îi provocase tatălui ei atacul de cord. 

— Şi în ciuda acestui bagaj emoţional aţi ales să o luaţi de 
soție? întrebă Jennifer Dean calmă. 

— Eu și Zan ne întâlneam, destul de formal, dar în mod 
evident eram din ce în ce mai interesaţi unul de altul. Cred că 
eram pe jumătate îndrăgostit de ea atunci. Este o femeie 
frumoasă, așa cum sunt sigur că aţi observat, și foarte 
inteligentă. Este un designer de interior foarte talentat, aș putea 
adăuga mulţumită faptului că Bartley Longe a luat-o sub aripa 
lui după ce a absolvit FIT și i-a dat șansa de a fi mâna lui 
dreaptă. 

— Așadar, dumneavoastră nu credeţi că doamna Moreland a 
fost corectă când l-a acuzat pe Bartley Longe că nu a lăsat-o să- 
și viziteze părinţii mai repede? 

— Nu, nu cred. Ştia foarte bine că, deși el ar fi tunat și 
fulgerat dacă ea și-ar fi luat câteva săptămâni libere, nu ar fi 
concediat-o niciodată. Era prea valoroasă pentru el. 

— Aţi spus că vă întâlneaţi cu doamna Moreland la acea 
vreme și că erați pe jumătate îndrăgostit de ea. V-aţi exprimat 
părerea despre slujba ei la Longe? 

— Sigur că da. Adevărul e că Longe îi oferise șansa vieţii ei 
ţinând cont că era un designer atât de tânăr. El obținuse un 
contract de primă mână, decorarea apartamentului TriBeCa al 
lui Toki Swan, starul rock, dar pentru că era extrem de 
aglomerat cu o reședință din Palm Beach a lăsat toată treaba pe 
mâna lui Zan. Ea a fost extaziată. Nu ar fi urcat-o nimeni într-un 
avion în acel moment. 

— Doamna Moreland a arătat vreun semn de extenuare, 
părea a fi în pragul unei căderi, înainte de a zbura la Roma? 


— Din câte am înţeles, după ce a terminat treaba aceea, 
Longe i-ar fi cerut să mai stea câteva săptămâni ca să-l ajute să 
ducă la bun sfârșit și reședința din Palm Beach. Atunci a avut loc 
marea ceartă dintre ei, iar ea și-a dat demisia. După cum v-am 
spus, așa-zisa concediere a fost o glumă. 

— După moartea părinţilor ei, nu puteaţi să o ajutaţi fără să 
vă însuraţi cu ea? întrebă Jennifer Dean. 

— Este exact ca și cum ați întreba un trecător care vede un 
om prins într-o mașină în flăcări de ce nu a sunat la 911 în loc să 
acționeze imediat. Zan avea nevoie să simtă că avea un cămin 
și o familie. Eu i le-am oferit. 

— Dar v-a părăsit foarte repede. 

Ted se zbârli. 

— Nu am venit aici să discut despre scurta mea căsătorie cu 
femeia care mi-a răpit fiul. Zan a simţit că profitase de mine și s- 
a decis să se mute. Abia după ce a plecat și-a dat seama că e 
însărcinată. 

— Care a fost reacţia dumneavoastră? 

— Am fost încântat. Până atunci am realizat că nu era nimic 
între noi și i-am spus că o să-i ofer un ajutor generos astfel încât 
să trăiască mereu confortabil și să îl crească pe fiul nostru. Mi-a 
spus că intenţiona să-și deschisă propria firmă de design 
interior. Am înţeles asta, dar după ce s-a născut copilul, am 
insistat să o cunosc pe dădaca pe care voia s-o angajeze ca să- 
mi pot da cu părerea dacă persoana aceea era sau nu 
competentă. 

— Și aţi făcut acest lucru? 

— Da. lar dădaca, Gretchen Voorhees, era o binecuvântare. 
Sincer, pot spune că era o mamă mai bună pentru Matthew 
decât Zan. Ea era prea preocupată de dorinţa de a-i lua faţa lui 
Bartley Longe la contracte. Pot să vă spun că timpul petrecut 
încercând să obţină contractul cu Nina Aldrich era inadmisibil. 

— De unde știți asta? 

— Gretchen mi-a spus asta în ultima zi în care a lucrat pentru 
Zan. Trecusem să-l iau pe Matthew în acea după-amiază. 
Gretchen urma să zboare înapoi în Olanda pentru că se mărita 
acolo. 

— Doamna Moreland a angajat o nouă dădacă și dacă da, aţi 
cunoscut-o? 


— Am întâlnit-o o dată. Recomandările ei erau bune. Părea 
foarte plăcută. Dar era evident că nu se putea avea încredere în 
ea. Nu a venit la muncă în prima zi, iar Zan a vorbit cu Tiffany 
Shields să-mi ducă fiul în Central Park unde a adormit pe iarbă... 
asta dacă într-adevăr a adormit. _ 

Fața lui Ted Carpenter deveni stacojie. Inghiţi și îi fu greu să 
continue. Apoi, cu palmele strânse pumn și cu tonul ridicat, 
spuse: 

— Vă spun eu ce s-a întâmplat în ziua aceea. Zan și-a dat 
seama că Matthew avea să-i stea în drum. Poate că realizase 
acest lucru de ceva vreme. Gretchen mi-a spus că de multe ori 
fusese nevoită să vină în zilele libere pentru că Zan era prea 
ocupată să stea acasă și să aibă grijă de copilul ei. Scopul 
suprem al lui Zan era, și este, să devină un faimos designer de 
interior. Asta e! Spre asta tinde. Prosteala aia că și-a cheltuit 
fiecare bănuţ pe care l-a putut economisi ca să angajeze 
detectivi particulari să-l caute pe Matthew ţine de imaginea 
publică. Dacă e cineva care știe cum stau lucrurile, eu sunt 
acela. Că lucrez în domeniu. Uitaţi-vă la articolul acela despre 
ea din revista People publicat anul trecut la un an de la 
dispariţia lui Matthew. Le arată apartamentul ei modest de trei 
camere, se plânge că merge pe jos în loc să ia taxiul ca să 
economisească fiecare cent pentru găsirea lui Matthew și așa 
mai departe... Apoi observați cum vorbește mereu despre ce 
mare designer de interior este. 

— Vreţi să spuneţi că sunteţi de părere că fosta 
dumneavoastră soţie a scăpat de copil pentru că devenise un 
inconvenient? 

— Exact asta vreau să spun. Este o martiră înnăscută. Câţi 
oameni și-au pierdut părinţii într-un accident și, în ciuda 
suferinţei, și-au văzut mai departe de vieţile lor? Dacă m-ar fi 
rugat să preiau custodia completă asupra lui Matthew aș fi 
făcut-o fără să clipesc. 

— Aţi cerut custodia exclusivă? 

— Ar fi fost ca și cum i-aș fi cerut Pământului să nu se mai 
rotească în jurul Soarelui. Cum ar fi arătat asta în ziare? Ted se 
ridică. Nu mai am nimic să vă spun cu excepţia unui lucru: 
presupun că până acum aţi verificat fotografiile acelea care au 
fost făcute în Central Park. Dacă nu sunt trucate - și nu mi-aţi 
dat niciun indiciu că aţi crede că așa stau lucrurile atunci aș dori 


să știu de ce nu a fost arestată Alexandra Moreland. Aveţi 
dovezi clare că mi-a furat fiul. În mod clar v-a minţit mereu. Sunt 
sigur că există o lege care interzice ascunderea unui copil față 
de celălalt părinte care are drept de vizită. Dar acuzaţia asupra 
căreia trebuie să insistaţi cu adevărat acum este aceea că 
Matthew a fost răpit și omorât de propria lui mamă. Ce 
așteptați? 

Când Ted Carpenter împinsese scaunul înapoi și când se 
ridicase lacrimile îi curgeau pe obraji. Intrebă din nou: 

— Ce așteptați? 


CAPITOLUL 39 

Nu numai durerea din genunchii săi afectaţi de artrită, căreia 
îi spunea cu tristeţe „vizitatorul nocturn”, fu cea care îl tinu 
treaz pe părintele Aiden o bună parte din noaptea de miercuri, 
ci și femeia care i se confesase că era părtașă la o infracţiune și 
la o crimă ce urma să se petreacă, femeia al cărei nume îl știa 
acum: Alexandra Moreland. Ce ironie incredibilă să o întâlnească 
la Alvirah și Willy! 

Între orele două și patru dimineaţa, părintele Aiden retrăi 
fiecare secundă din acele momente în care fuseseră împreună. 
Era evident pentru toată lumea că Zan, așa cum îi spunea 
Alvirah, suferea. Expresia din ochii ei era cea a unui suflet aflat 
în iad, dacă se putea imagina o astfel de comparaţie. Ea 
spusese: „Dumnezeu a uitat că exist.” 

„Chiar crede asta”, își spuse părintele Aiden. „Dar mi-a cerut 
să mă rog pentru copilul ei. Dacă aș putea s-o ajut! Când s-a 
confesat, era conștientă de ceea ce făcea și ceea ce se plănuia. 
Nu e nicio îndoială în privinţa asta și nu e nicio îndoială că ea 
era. Alvirah, care o cunoaște bine pe Zan, i-a recunoscut faţa pe 
înregistrările camerelor de securitate din biserică și a spus că 
era cu siguranţă persoana din fotografiile din Central Park. Dacă 
aș putea să aduc vorba despre faptul că, dacă Zan are 
personalitate multiplă, poate ar fi bine să încerce să vorbească 
cu un doctor ca să îi dea niște medicamente care să elibereze 
ce este ascuns în mintea ei”, se gândi părintele Aiden. „Dar nu 
pot dezvălui nimic, chiar dacă asta ar ajuta-o...” 

Se va ruga ca într-un fel, cumva, în orice fel, adevărul să iasă 
la iveală și să-i salveze copilul, dacă nu era prea târziu. După o 
vreme, ochii începură să i se închidă. Înainte de răsărit se trezi 
din nou. Nu vedea decât faţa lui Zan. Dar mai era ceva. Ceva ce 
visase. Și îl sâcâia. Încolţise o îndoială în el și nu avea idee de 
unde provenea. 

Încă o dată șopti o rugăciune pentru ea și pentru băieţelul ei, 
apoi adormi din nou recunoscător până când alarma de la ceas ÎI 
trezi la timp pentru a se pregăti de slujba de la ora opt din 
capelă. 

La aproape zece și jumătate, când părintele Aiden verifica 
scrisorile de pe birou, îi fu direcționat un apel telefonic. Era 
Alexandra Moreland. 


— Părinte, zise ea, trebuie să vă spun pe scurt. Avocatul meu 
va veni aici într-un minut ca să mergem împreună la secţia de 
poliție. Detectivii care se ocupă de cazul lui Matthew vor să 
discute cu mine. Din câte știu, o să fiu arestată. Imi cer scuze 
pentru că am fost atât de nepoliticoasă seara trecută și vă 
mulțumesc pentru că v-aţi rugat pentru Matthew. Și mai vreau 
să știți ceva: am fost cât pe ce să înghit un flacon cu somnifere 
în dimineaţa asta, dar ceva din blândeţea cu care m-aţi privit și 
mi-aţi luat mâinile într-ale dumneavoastră m-a oprit. Oricum, nu 
o să mă mai gândesc la așa ceva. Trebuia să vă mulțumesc și vă 
implor să vă rugaţi pentru Matthew și, dacă nu vă supăraţi, 
spuneţi o vorbă bună și pentru mine. 

Apoi auzi un păcănit. Uimit, părintele Aiden se așeză liniștit la 
birou. „Asta încerc să-mi amintesc, senzaţia pe care am simţit-o 
când i-am ţinut mâinile”, își spuse el. „Dar ce este? Ce-ar putea 
fi?” 


CAPITOLUL 40 

După cina minunată pe care o luase împreună cu prietena ei, 
Rebecca, și ajutată de faptul că amândouă se cinstiseră cu mai 
multe pahare cu vin, Penny dormise dusă toată noaptea și chiar 
își permisese luxul de a-și aduce cafeaua de dimineaţă în pat. 
Rezemată de perne, se uită la știrile de la televizor. 

Din nou erau arătate rapid fotografiile cu Zan Moreland din 
Central Park făcute când își lua copilul din cărucior și altele în 
care ea era dusă cu ambulanta. 

— Dacă pozele acelea se dovedesc a fi reale, după părerea 
mea, arestarea Alexandrei Moreland este iminentă, explică 
expertul juridic al postului tv la emisiunea Today. 

— Asta ar fi trebuit să se întâmple ieri! se răsti Penny la 
ecranul televizorului. Ce așteaptă, un semn de la Dumnezeu? 

Scuturând din cap se dădu jos din pat pentru a doua oară, își 
puse un halat călduros și își duse cana de cafea în bucătărie 
unde începu să își pregătească obișnuitul mic dejun copios. 

Bernie sună în timp ce ea ștergea cu ultima bucată de pâine 
prăjită resturile de gălbenuș din ochiurile pe care le mâncase. 
Vocea lui era morocănoasă în timp ce îi spunea că va mai dura 
câteva ore până când camionul urma să fie reparat, așa că avea 
să ajungă acasă doar după-amiază. 

— Sper că tu și Rebecca n-aţi mâncat toată friptura la cuptor, 
îi spuse el. 

— A rămas destul și pentru tine, îl asigură Penny înainte de a- 
și lua la revedere. 

„Bărbaţii”, își spuse ea scuturând din cap cu indulgență. „E 
supărat că e blocat într-o benzinărie din King of Prussia și 
încearcă să găsească un motiv ca să se enerveze astfel încât să 
se certe cu mine și să se descarce. Ar fi trebuit să-i spun că eu și 
Rebecca am mâncat tot și că diseară o să ne mulţumim cu pizza 
îngheţată.” 

In timp ce încărcă mașina de spălat vase, Penny observă că 
poștașul lăsă ceva în cutia lor poștală de la capătul aleii. După 
ce mașina lui dispăru, își prinse mai bine cordonul halatului și se 
grăbi afară. 

„Poate c-a venit primăvara, dar n-ai zice deloc asta”, își spuse 
ea când deschise cutia, își strânse palma în jurul teancului de 
scrisori și cu pas și mai rapid se grăbi înapoi spre căldura casei. 


Primele câteva plicuri erau solicitări de la diverse organizaţii 
caritabile. Următorul conţinea o mostră cât o unghie de cremă 
pentru faţă. Ultimul plic aduse un zâmbet pe buze. Era de la 
Alvirah Meehan. Îl deschise repede. Era o notificare pentru 
întâlnirea bianuală a Grupului de Suport al Câștigătorilor la 
Loterie care urma să aibă loc săptămâna viitoare în 
apartamentul soţilor Alvirah și Willy. 

Alvirah îi scrisese personal câteva rânduri pe notificare: 
„Dragă Penny, sper că tu și Bernie puteţi veni. E întotdeauna 
așa de bine să fim împreună.” 

„Putem veni”, își spuse Penny veselă, în timp ce revedea în 
minte orarul lui Bernie. „Tare mi-ar plăcea să-i aud părerea 
despre cazul Moreland. Știu că Alvirah e prietenă cu ea.” 

Sentimentul de încântare se estompă în momentul în care 
Penny se duse sus, făcu duș și se îmbrăcă. Ceva nu îi dădea 
pace, și totul avea de-a face cu tăioasa Gloria Evans, care 
închiriase ferma de la Owens. 

„Nu e doar faptul că Gloria Evans a fost atât de nepoliticoasă 
când i-am oferit brioșele cu afine și nu e vorba nici de camionul 
de jucărie de pe podea”, se hotărî Penny. „Femeia aceea trebuie 
să-și termine cartea, dar chiar și scriitorii care doresc să aibă 
parte de intimitate nu sunt îndreptăţiţi să trântească ușa în fața 
cuiva, nu-i așa?” 

Prin natura ei, Penny era o fire chibzuită. De aceea i se mai 
păruse ciudat un lucru: faptul că Rebecca îi spusese că Gloria 
Evans nici măcar nu clipise când se oferise să plătească chiria 
pe tot anul, deși nu plănuia să stea decât trei luni. „Se întâmplă 
ceva cu femeia aceea”, își spuse ea. „Nu a fost doar 
nepoliticoasă. A fost al naibii de agitată când a deschis ușa. Mă 
întreb dacă nu cumva face ceva ilegal, cum ar fi să vândă 
droguri pe aici. Nimeni n-ar ști dacă cineva ar veni noaptea 
târziu și ar intra pe drumul acela înfundat. Casa lui Sy e singura 
de pe-acolo. Mi-ar plăcea să arunc un ochi la locul ăla. Problema 
e că Gloria Evans mă poate vedea că trec pe acolo și că întorc 
mașina dacă se întâmplă să fie la fereastră. Dacă pune la cale 
ceva, aș speria-o.” 

Penny își dădu cu ruj roșu pe buzele strânse - singurul tribut 
pe care îl aducea farmecului personal - și începu să râdă, 
mânjindu-se cu ruj pe obraz. 


— O, pentru Dumnezeu, zise ea cu voce tare. Știu ce mă 
sâcâie la femeiușca aceea Evans. Îmi aduce aminte de tânăra 
Moreland. Nu e o aiureală? Stai să-i spun lui Alvirah că încerc să 
dezleg un mister. O să râdă de-o să se prăpădească! 


CAPITOLUL 41 

Charley Shore nu-și putu ascunde uimirea când Josh deschise 
ușa de la Moreland Interiors și văzu stocurile de materiale care 
erau așezate în teancuri lângă pereţi și acopereau podeaua pe 
jumătate de birou. 

— Este o neînțelegere cu unul dintre furnizorii noștri, începu 
Josh să-i explice. 

— Nu, nu este, îl corectă Zan. Domnule Shore, sau Charlie 
dacă ne-am înţeles să ne spunem pe numele mic, cineva 
comandă materiale pentru contractul pe care încă nu-l avem și 
mi-a spart contul bancar. 

„E dusă”, își spuse Shore, dar avu grijă să nu lase să se vadă 
altă reacţie în afară de preocupare. 

— Când aţi aflat despre asta, Josh? 

— Primul indiciu a fost recent, când cineva a cumpărat un 
bilet la clasa întâi, numai dus, spre America de Sud pe numele 
lui Zan pentru săptămâna următoare și l-a trecut în contul 
business, răspunse Josh cu tonul vocii atent controlat. Apoi mai 
sunt facturi ale unor achiziţii de haine scumpe trecute în 
conturile lui Zan de la diverse magazine. Acum am aflat de la 
furnizori despre mochete, ţesături și decoraţiuni pe care nu le- 
am comandat. 

— Josh încearcă să-ţi ascundă faptul că el crede că sunt 
nebună și că la mijloc nu e mâna unui hacker, spuse Zan calmă, 
dar așa este și nu ar trebui să fie prea greu de dovedit. 

— Cum au fost plasate comenzile pentru materiale? întrebă 
Charley Shore. 

— La telefon și... 

— Dă-i lui Charley scrisoarea, Josh, îl întrerupse Zan. 

Josh îi înmână scrisoarea avocatului, care o citi cu atenţie. 

— Este antetul vostru? întrebă Charley Shore. 

— Da, răspunse Zan. 

— E semnătura ta, Zan? 

— Seamănă cu a mea, dar nu am semnat eu scrisoarea 
aceea. De fapt, aș vrea să o luăm cu noi la secţia de poliţie. 
Cred că cineva se dă drept mine, că încearcă să-mi distrugă 
viața și afacerea și cred că acea persoană mi-a luat fiul. 

Charles Robert Shore era un avocat cu experienţă în drept 
penal, cu o listă impresionantă de verdicte în favoarea clienţilor 
săi, astfel că devenise un adevărat ghimpe în coasta multor 


procurori. Dar în acel moment, pentru o secundă, regretă că 
prietenia cu Alvirah Meehan îl pusese în poziţia de a-i apăra 
prietena evident deranjată mintal. Işi alese vorbele cu grijă și 
întrebă: 

— Zan, ai făcut plângere la poliție cu privire la această 
infracţiune? 

Josh răspunse în locul ei: 

— Nu, nu am făcut-o. Prea multe lucruri s-au petrecut în 
ultimele zile. Cred că înţelegeţi acest lucru. 

— Sunt de acord, zise Charley calm. Zan, nu vreau ca această 
problemă să fie menţionată în discuţia pe care o vom avea cu 
detectivii Collins și Dean. Îmi promiţi că nu o să aduci vorba 
despre ea? 

— De ce să nu aduc vorba? întrebă Zan. Nu înţelegeţi? Face 
parte dintr-un plan, iar când îi vom da de cap vom afla unde 
este ţinut Matthew. 

— Zan, ai încredere în mine. Trebuie să discutăm pe îndelete 
despre asta înainte de a decide dacă o să le spunem 
detectivilor, zise Charley Shore și se uită la ceas. Zan, trebuie să 
mergem. Am o mașină care așteaptă jos. 

— De obicei, eu intru sau ies pe intrarea de serviciu, răspunse 
Zan. Mereu e cineva de la presă care dă târcoale pe la ușa din 
faţă. 

Charley Shore își studie noua clientă. Era ceva diferit la ea. 
Când o lăsase în seara precedentă la Alvirah era fragilă din 
toate punctele de vedere, era palidă, tremura și avea inima 
frântă. În schimb, în ziua aceea era dominată de o hotărâre 
fermă. Avea un machiaj ușor, care îi accentua frumoșii ochi 
căprui cu gene lungi. Părul arămiu pe care îl purtase strâns în 
coc îi cădea acum liber pe umeri. Cu o zi în urmă purtase blugi și 
o vestă cu blană artificială. În acea zi însă, corpul ei zvelt, bine 
proporţionat, era subliniat cu mult bun-gust de un costum cu 
pantaloni, de culoare gri, și cu o eșarfă multicoloră la gât. 

Soţia lui Charley, Lynn, se îmbrăca foarte bine. Dacă avea 
cumva nevoie de o confirmare a acestui lucru, Charley o primea 
în fiecare lună prin facturile de la American Express. Considera 
că micile ei extravaganţe erau preţul corect pe care el îl plătea 
pentru nenumăratele dăţi în care lipsise la vreo petrecere la 
cină sau întârziase la câte un eveniment la Lincoln Center din 
cauză că se pregătea pentru un proces important. Dar dacă ar fi 


trebuit să aleagă, prefera mai mult imaginea lui Zan Moreland 
ca victimă decât cea pe care presa ar fi fotografiat-o în acea zi. 
Așa că nu avu încotro. Scoase telefonul mobil și își direcţionă 
șoferul spre spatele clădirii. 

Ziua era neobișnuit de rece, dar soarele strălucea, iar norii 
albi, purtaţi de curent, nu anunțau nicio urmă de ploaie. Charley 
ridică privirea și speră ca frumuseţea zilei să fie un semn de bun 
augur, dar avea îndoieli serioase că așa vor sta lucrurile. 

Când ajunseră în mașină, își alese cu grijă cuvintele și spuse: 

— Zan, este extrem de important. Trebuie să asculți orice îţi 
spun să faci. În cazul în care Collins și Dean îţi pun o întrebare, 
iar eu îţi cer să nu răspunzi, așa să faci. Ştiu că vor fi momente 
în care o să arzi de nerăbdare să încerci să-i pui la punct, dar nu 
trebuie să faci asta. 

Zan își înfipse unghiile în palme și încercă să nu lase să se 
vadă cât de teamă îi era. li plăcea de Charley Shore. Fusese atât 
de bun cu ea, se comportase ca un tată lângă patul ei de spital 
cu o zi în urmă și apoi în taxi când o dusese acasă la Alvirah. De 
asemenea, știa că el nu se îndoise nicio clipă că ea era femeia 
din fotografiile făcute în Central Park. Şi deși încercase să nu 
lase să se vadă acest lucru, era evident că era convins și că 
scrisoarea câtre Ţesătoriile Wallington cu semnătura ei era 
reală. 

Una dintre cărţile ei preferate din copilărie fusese A/ice în 
Tara Minunilor. Îi veniră în minte cuvintele „Tăiaţi-i capul, tăiaţi-i 
capul!” 

„Dar Charley vrea cu adevărat să mă ajute, iar cel mai bun 
lucru pe care pot să-l fac este să-i ascult sfaturile. Nu am 
încotro. «Mami... mami...», i-am auzit vocea lui Matthew 
dimineaţă”, își aminti. „Trebuie să mă agăţ de certitudinea că 
este în viaţă și că o să-l găsesc. E singurul mod în care pot 
merge mai departe.” 

Taxiul trase în fața secției de poliţie Central Park. La intrare 
erau adunaţi oameni cu camere de filmat și cu microfoane. 

— O, la dracu! bombăni Charley Shore. Cineva le-a dat pontul 
că o să ajungi aici. 

Zan își mușcă buza. 

— O să fiu bine. 

— Zan, amintește-ţi, nu răspunde la întrebările lor. Dacă îţi 
bagă microfonul în faţă, îi ignori. 


Mașina opri, iar Zan îl urmă pe Shore afară. Reporterii se 
grăbiră să le iasă în întâmpinare. Zan încercă să-și închidă ochii 
când auzi întrebările: 

— O să faceţi o declaraţie, doamnă Moreland? 

— Unde e Matthew, doamnă Moreland? 

— Ce-ai făcut cu el, Zan? 

— Crezi că mai e în viaţă? 

În timp ce Charley Shore încerca să o împingă în faţă, ea se 
desprinse de lângă mâna lui și se întoarse către camerele de 
filmat. 

— Fiul meu trăiește, zise cu un ton din ce în ce mai puternic. 
Cred că știu cine mă urăște atât de mult încât a mers atât de 
departe și l-a răpit. Am încercat să spun asta la poliţie în urmă 
cu doi ani, însă nu m-au ascultat. Dar o să-i fac să mă asculte 
acum. Se întoarse și se uită fix în ochii lui Charley Shore. Îmi 
pare rău, continuă ea, dar e timpul să înceapă cineva să mă 
asculte și să caute să afle adevărul. 


CAPITOLUL 42 

Actuala locuinţă a lui Kevin Wilson era o casă subinchiriată în 
TriBeCa, zona aflată mai jos de Greenwich Village, pe care se 
aflaseră la un moment dat fabrici mohorâte și tipografii. Era un 
apartament spaţios, cu un interior necompartimentat care 
includea o bucătărie cu un bar bine echipat, un living și o 
bibliotecă. Mobila era foarte modernă, dar biroul era dotat cu o 
canapea mare din piele, cu fotolii asortate cu suport pentru 
picioare. Dormitorul era mic în comparaţie cu acel spaţiu, dar 
asta pentru că proprietarul mutase peretele astfel încât să poată 
face loc unei săli mici de sport complet utilate. O încăpere mare, 
pe colţ, servea drept birou. Ferestrele mari din fiecare cameră 
asigurau lumina naturală de la răsărit și până la apus. 

Kevin era fericit că subiînchiriase spaţiul și recent făcuse o 
ofertă ca să-l cumpere. Își făcea deja planuri cu privire la 
schimbările arhitectonice pe care voia să le întreprindă, cum era 
micșorarea sălii de sport astfel încât să încapă doar câteva 
echipamente, lărgirea dormitorului principal și a băii și 
transformarea încăperii de pe colţ în două dormitoare cu o baie 
comună, mare. 

Cât despre mobilier, deja se gândise ce va păstra și ce va 
ajunge la Goodwill?. Mama lui îi spusese că începuse să-i apară 
instinctul de cuib. 

— Eşti ultimul dintre prietenii tăi care mai este încă singur, îi 
amintea ea mereu. E timpul să termini cu întâlnirile ocazionale, 
să-ți găsești o fată drăguță și să te așezi la casa ta. 

In ultima vreme începuse să devină tot mai nemulțumită: 

— Toate prietenele mele vorbesc despre nepoţii lor, i se 
plânsese. 

După ce luase cina cu mama lui, Kevin se dusese direct 
acasă, în pat. Adormi imediat, iar de dimineaţă se trezise, ca de 
obicei, la ora șase. Cerealele, sucul, cafeaua și o privire 
aruncată la prima pagină din Wall Street Journal și The Post fură 
urmate de o oră în compania echipamentelor de sport. Se uită la 
știrile de dimineaţă și prinse o bucată din emisiunea Today, la 
care era invitat un expert jurist care își dădu cu părerea despre 
faptul că arestarea Alexandrei Moreland era iminentă. 


3 Reţea de centre pentru donarea de obiecte uzate destinate ajutorării 


săracilor (n.tr.) 


„O, Doamne”, își spuse Kevin, „oare chiar e posibil așa ceva?” 
Simţi din nou senzaţia electrică pe care o trăise când umerii lor 
se atinseseră. Dacă pozele acelea din Central Park nu sunt 
trucate, atunci e ceva în neregulă cu ea, concluzionă cu regret. 

In timp ce se spăla și se îmbrăca nu își putu scoate din minte 
chipul lui Zan. Ochii ei, atât de frumoși și de expresivi, fuseseră 
atât de trişti. Nu era nevoie de o diplomă la Rhodes ca să 
observi durerea din ei. Louise fusese cea care sunase iniţial la 
Moreland Interior ca să-i spună lui Zan despre licitaţia pentru 
decorarea apartamentelor. In mod ciudat, de câte ori venise și 
plecase, el nu dăduse peste ea până în urmă cu câteva zile, 
când ea livrase schițele și mostrele. Le adusese personal. Pe de 
altă parte, Bartley Longe venise însoţit de o asistentă care 
mergea în spatele lui și îi căra planurile. „Ăsta e un motiv în plus 
pentru care nu-l plac pe tipul ăla”, își zise Kevin. Atitudinea lui 
Longe era supărătoare. 

— Abia așteptam să lucrez cu tine, Kevin, îi spuse de parcă 
bătuseră palma. 

La opt fără zece era gata de plecare. Pentru că plănuia să-și 
petreacă toată ziua la 701 Carlton Place, se îmbrăcase lejer, 
într-o bluză sport, un pulover și pantaloni kaki. Se mai uită o 
dată în oglindă. Era timpul să se tundă și voia să se asigure că 
părul lui era pieptănat suficient. „Când eram copil, aveam părut 
atât de creţ încât mama obișnuia să spună că ar fi trebuit să fiu 
fetiță. Zan Moreland are părul lung și drept, arămiu ca un arțar 
japonez. Nu știam că sunt poet”, se gândi în timp ce se întinse 
să-și ia jacheta și ieși din casă. 


Dacă Louise Kirk nu reușea să ajungă la ora nouă fix, Kevin 
trebuia să îndure ieșirile ei obișnuite, pline de indignare, că într- 
o zi întreg traficul din New York se va bloca în întregime. Însă ea 
reuși să sosească cu cincisprezece minute mai devreme. 

Kevin îi spusese că se uitase la mai multe posturi în timpul 
antrenamentului. 

— Kevin, ai prins cumva emisiunea Today când au vorbit 
despre Zan Moreland? întrebă ea cu nerăbdare. 

„Cred că suntem din nou prieteni”, își spuse el. „Am început 
să ne tutuim din nou.” 

— Da, răspunse el. 

Louise nu păru deranjată de răspunsul lui laconic. 


— Toată lumea își dă seama că, dacă fotografiile acelea nu 
sunt trucate, iar eu aș paria pe zece ani de viaţă că nu sunt, 
sărmana fată e nebună de-a binelea. 

— Louise, „sărmana fată”, cum o descrii tu pe Alexandra 
Moreland, este un designer de interior foarte talentat și o 
persoană foarte atrăgătoare. Nu putem să ne abţinem de la a 
emite judecăţi și să lăsăm baltă subiectul? 

Kevin nu abordase aproape niciodată atitudinea angajator- 
angajat cu nimeni din birou sau de pe teren, dar de data aceea 
nu făcu niciun efort ca să-și ascundă furia pe care o simţea. In 
copilărie, la insistenţele mamei lui, luase lecţii de pian. Devenise 
dureros de evident pentru toţi trei - mama lui, profesorul de 
pian și el însuși - că nu avea niciun talent de muzician, dar acest 
lucru nu îi diminuase plăcerea cu care cânta. Un fragment dintr- 
un cântec pe care îl învățase foarte bine la acea vreme, The 
Minstrel Boy!9, îi reveni în memorie chiar în acel moment: „Deși 
toată lumea te trădează/ Cel puţin o sabie drepturile-ţi 
veghează, / Şi-o harpă loială victoria-ţi încununează.” 

„Pe cine încerca Zan Moreland să încununeze și să vegheze?”, 
se întrebă Kevin. 

Louise Kirk pricepu mesajul. 

— Sigur că da, domnule Wilson, îi răspunse cu vocea supusă. 

— Louise, vrei s-o lași baltă cu chestia asta cu „domnule 
Wilson”? O să facem un tur al întregii clădiri. Adu-ţi carneţelul. 
Am văzut câteva lucruri făcute de mântuială și câţiva oameni 
vor trebui să afle despre asta astăzi. 

La ora zece, în timp ce Kevin, urmat de Louise, indica niște 
finisaje inegale în trei dintre cabinele de duș din apartamentele 
de la etajul treisprezece, sună telefonul lui de serviciu. Nedorind 
să fie întrerupt, îi dădu telefonul lui Louise ca să răspundă. 

Ea ascultă și apoi spuse: 

— Îmi pare rău, domnul Wilson nu este disponibil, dar o să-i 
las un mesaj. 

Închise, îi dădu telefonul înapoi și spuse: 

— Era Bartley Longe. Vrea să te invite la prânz astăzi sau, 
dacă nu e bine, la cină în seara asta sau mâine. Ce să îi spun? 

— Spune-i să uite de asta pentru moment. 

„Probabil că Longe jubilează că a primit contractul”, își spuse 
el și apoi concluzionă cu reţinere că poate chiar așa și era. 


10 Cântec patriotic irlandez compus de Thomas Moore (n.tr.) 


Apartamentele-model trebuiau terminate. Consorţiul căruia îi 
aparținea clădirea era deja nemulţumit în legătură cu depășirea 
costurilor estimate inițial și cu întârzierile inevitabile în domeniul 
construcţiilor. Voiau ca apartamentele să fie decorate astfel 
încât Departamentul de vânzări să-și poată face treaba. Cu 
siguranţă că dacă Zan Moreland fusese arestată ea nu ar mai fi 
avut cum să supravegheze progresul de zi cu zi. Un decorator 
trebuia să fie la post când un interior era în lucru. 

La unsprezece fără un sfert, când el și Louise se întoarseră în 
sfârșit în birou, unul dintre muncitori intră și îi spuse: 

— În care apartament vreţi să depozităm ţesăturile și toate 
celelalte lucruri, domnule? 

— Cum adică, unde vreau să pun ce lucruri? întrebă Kevin. 

Muncitorul, un bărbat cu fața aspră, în jur de șaizeci de ani, 
păru încurcat de întrebarea lui. 

— Adică toate acele lucruri pe care le-a comandat decoratorul 
pentru apartamentele-model. Au început să sosească. 

Louise răspunse în locul lui Kevin: 

— Spune-i oricui livrează ceva pentru acele apartamente- 
model să le ducă înapoi de unde vin. Nu a fost autorizată nicio 
livrare de către domnul Wilson. 

Kevin nu-și crezu urechilor când se auzi spunând: 

— Pune toate livrările în cel mai mare apartament. Apoi o privi 
pe Louise drept în ochi. O să ne lămurim despre ce e vorba, dar 
dacă nu acceptăm ce sosește, o să fim părtași la poveștile 
senzaţionale despre Zan Moreland. Furnizorii aceia vor face 
declaraţii în gura mare la presă. Nu vreau ca potenţialii clienți să 
vadă clădirea aceasta într-o astfel de lumină. 

Louise Kirk nu îndrăzni să arate ceea ce gândea, așa că dădu 
afirmativ din cap. „Ești atras de tânăra aia, Kevin Wilson”, își 
spuse ea. „Graba strică treaba...” 


CAPITOLUL 43 

Matthew începea să fie foarte speriat de Glory. Totul începuse 
cu o zi în urmă când ea ţipase la el pentru că uitase de camion 
și îl lăsase într-un loc în care fusese văzut de femeia aceea. 
Fugise înapoi în dulap, iar apoi ea îl încuiase înăuntru și după o 
vreme îi spusese că îi părea rău, dar el nu se putuse opri din 
plâns. O voia pe mama lui. 

Încerca să se gândească la faţa lui mami, dar era ca și cum 
vedea numai umbre. Dar își putea aminti felul în care îl învelea 
cu halatul ei și își amintea chiar și când părul ei lung îi gâdila 
nasul și trebuia să îl dea la o parte. Dacă ar fi fost cu el în acel 
moment, nu i-ar mai fi îndepărtat părul. L-ar fi ţinut atât de 
strâns și nu i-ar mai fi dat drumul chiar dacă ar fi durut-o. 

Mai târziu, după ce Glory îi pusese chestia aceea urât 
mirositoare în păr, îi dăduse una dintre brioșele pe care le 
adusese femeia. Dar după aceea i se făcuse rău și vomitase. Nu 
era de la brioșă. Știa asta. Era pentru că uneori, când mami nu 
se ducea la muncă, obișnuia să facă brioșe cu el. Era ca săpunul 
pe care îl ţinea sub pernă. Brioșele îl făceau să se gândească la 
mămica lui. 

După aceea Glory încercase să se poarte frumos. Îi citise o 
poveste, dar chiar dacă îi spusese că era foarte deștept și putea 
citi cuvinte pentru adulţi mult mai bine decât oricare alt copil de 
vârsta lui, starea lui nu se îmbunătăţi. Apoi Glory îl rugase să 
inventeze o poveste. Reușise să inventeze una... era despre un 
băieţel care își pierduse mama și care trebuia să plece ca s-o 
găsească. Lui Glory nu-i plăcuse. Își putea da seama că obosise 
să aibă grijă de el. Și el era obosit și se duse devreme la culcare. 

După ce dormise multă vreme se trezi când auzi soneria 
telefonului. Deși ușa lui era foarte puţin întredeschisă, putuse 
auzi o parte din ce spunea Glory. O auzise spunând: ,... să îl ţin 
pe copil departe de mama lui.” El era copilul despre care 
vorbea? Era vina ei că el nu era lângă mami? Îi spusese că mami 
voia ca el să stea ascuns din cauza unor oameni răi care voiau 
să-l fure. Oare îl minţise? 


CAPITOLUL 44 

Când ieși din secţia de poliţie, la zece dimineaţa, Ted 
Carpenter își făcu loc printre reporterii adunaţi, cu ochii fixaţi cu 
hotărâre la mașina care îl aștepta. Dar când ajunse la ea, se opri 
și vorbi la microfonul care îi fusese vârât în faţă: 

— De aproape doi ani, în ciuda personalităţii ei instabile și 
emoţionale, am încercat să cred că fosta mea soție, Alexandra 
Moreland, nu a fost sub nicio formă responsabilă pentru 
dispariţia fiului meu. Fotografiile acelea sunt dovada absolută că 
m-am înșelat. Nu pot decât să sper că va fi acum forţată să 
spună adevărul și că prin mila lui Dumnezeu Matthew este încă 
în viaţă. 

Când întrebările începură să curgă, scutură din cap. 

— Vă rog, nu. 

Lacrimile îi licăreau în ochi. Se urcă în mașină și își îngropa 
faţa în palme. Şoferul lui, Larry Post, demară și apoi, când se 
aflau la distanţă de secţia de poliţie, întrebă: 

— Mergi acasă, Ted? 

— Da. 

„Nu mai suport să mă întorc la birou”, își spuse. „Nu mai 
suport să discut cu cineva. Nu mai suport să încerc să-l conving 
pe Jaime-boy, acel ticălos fără talent, egoist și necizelat, al cărui 
așa-zis reality-show îi aduce o mulţime de milioane, că ar trebui 
să colaboreze cu mine. Ce dracu a fost în mintea mea când am 
ieșit cu Melissa femeia-vampir și cu gașca ei în noaptea 
aniversării lui Matthew? Fosta mea soţie o să fie pusă la proţap 
de polițiști și poate că o să spună sau o să facă ceva care o să 
creeze o breșă în toată treaba asta.” 

Larry se uită în oglinda retrovizoare și observă expresia de pe 
faţa palidă și încordată a lui Ted. 

— Ted, zise el, știu că nu e treaba mea, dar arăţi de parcă mai 
ai puţin și te îmbolnăvești. Poate ar fi bine să mergi la un doctor. 

— Nu e niciun leac pe piaţă care ar putea să-mi rezolve 
problema, rosti Ted epuizat. 

Își lăsă capul pe spate și își închise ochii. Reluă în minte 
întâlnirea cu detectivii, secvenţă cu secvenţă. Feţele lor 
fuseseră de nepătruns. „Ce e cu ei?” se întrebă. „De ce nu au 
arestat-o pe Zan? E ceva în neregulă cu pozele alea? Şi dacă da, 
de ce nu-mi spun? Eu sunt tatăl. Am tot dreptul din lume să știu. 
Zan a insistat mereu că Bartley Longe o ura îndeajuns de mult și 


că era atât de gelos pe succesul ei încât era în stare de orice. 
Dar oare chiar credeau polițiștii că un designer de interior de 
primă mână ar merge atât de departe încât să răpească și poate 
chiar să ucidă un copil numai pentru a redobândi o fostă 
angajată?” Capul îi bubuia numai gândindu-se la așa ceva. 

Larry Post știa ce îi trecea prin minte lui Ted Carpenter. Ted 
era al naibii de îngrijorat. „E o crimă că a întâlnit-o pe femeia 
aceea, Moreland, care i-a dat papucii după ce a fost atât de bun 
cu ea și apoi nu l-a mai vrut înapoi nici măcar când ea a început 
să se simtă mai bine, chiar și dacă era însărcinată cu copilul lui.” 

Pielea zbârcită și părul rar îl făceau pe Larry să pară mai 
bătrân decât cei treizeci și opt de ani. Corpul lui musculos era 
rezultatul unor antrenamente zilnice, riguroase. Asta începuse 
când avusese douăzeci de ani și făcuse cincisprezece ani de 
pușcărie pentru că omorâse un traficant de droguri care 
încercase să-l ducă de nas. Când ieșise nu reușise să găsească 
nicăieri o slujbă în Milwaukee și îl sunase pe Ted, cel mai bun 
prieten al lui din liceu, implorându-l să-l ajute. Ted îi spusese să 
vină la New York. Devenise mâna dreaptă a lui Ted, așa cum îl 
numea acesta. Larry îi gătea lui Ted în serile pe care și le 
petrecea acasă, îl conducea cu mașina peste tot și se ocupa de 
întreţinerea clădirii pe care Ted o cumpărase atât de neclintit în 
urmă cu trei ani. 

Telefonul mobil al lui Ted sună. Așa cum bănuia, era Melissa. 
Când el răspunse, ea îi spuse: 

— Nu mi-a picat deloc bine faptul că ai pretins că erai prea 
bolnav ca să mergi la Club cu mine aseară, dar am observat că 
ai fost perfect capabil să fii la secţia de poliţie astăzi la prima 
oră. 

Înfuriat, Ted așteptă o vreme până reuși să își impună un ton 
rezonabil. 

— Melissa, iubito, ţi-am spus că poliţia voia să discute cu 
mine. l-am amânat ieri și, oricum, nu am vrut să iei vreun virus 
de la mine. Încă mă simt absolut groaznic și oricât de mult am 
vrut să mă întâlnesc cu Jaime-boy, nu mă simt în stare azi. Abia 
aştept să ajung acasă și să stau lângă telefon. Fosta mea soţie 
se întâlnește cu detectivii de la poliție în mai puţin de o oră. Cu 
puţin noroc o să o aresteze și poate chiar o să o facă să și 
vorbească. Sunt convins că înţelegi în ce hal mă simt acum. 


— Lasă-l pe Jaime-boy. S-a împăcat cu agentul lui de presă. 
Dar nu-ţi face probleme. O să se despartă din nou până la 
sfârșitul săptămânii. Auzi, m-am gândit la un mod excelent în 
care îmi pot face publicitate. Sună presa și spune-le să vină la 
tine în birou pentru știrile de la ora trei. O să apar împreună cu 
tine și o să anunţ că ofer o recompensă de cinci milioane de 
dolari cui îţi găsește fiul în viaţă. 

— Melissa, te-ai ţăcănit de-a binelea? 

Tonul ridicat al lui Ted îl făcu pe Larry Post să se uite imediat 
în oglinda retrovizoare. 

— Să nu îndrăznești să vorbești așa cu mine! Încerc să te ajut, 
spuse Melissa fără să încerce să-și ascundă supărarea din cauza 
răspunsului lui Ted. Gândește-te. Să presupunem că Bartley 
Longe, acel snob mizerabil pe care îl urăsc - știi ce remarci a 
făcut despre ultimul meu album, când le-a spus la paparazzi de 
ce nu m-a invitat la petrecerea aia mare pe care o dăduse... Mă 
rog, mi-ai spus că fosta ta nevastă repetă mereu că Longe ţi-a 
luat copilul. Poate că a făcut-o. 

— Melissa, mai gândește-te. Sunt înregistrări cu tine de când 
ai declarat, nu o dată, ci de multe ori, că tu crezi că Matthew a 
fost molestat și omorât de un răpitor chiar în ziua în care a fost 
răpit. De ce te-ar crede cineva acum că te-ai răzgândit? O astfel 
de ofertă nu va face decât să arate că ești avidă după 
publicitate ieftină și va dăuna carierei tale. O să te compare cu 
O.J. Simpson, care a anunţat că oferă recompensă ca să fie găsit 
ucigașul soţiei lui și al prietenului ei. Pe lângă asta, vei înlesni 
calea pentru sute de oameni care vor suna și vor pretinde că au 
văzut un copil care arată ca Matthew. Eu însumi am oferit o 
recompensă de un milion de dolari când a dispărut Matthew, iar 
poliția a sfârșit prin a pierde o mulţime de timp preţios 
verificând o grămadă de nebuni care au sunat. 

— Uite ce e, insistă Melissa, au pozele acelea cu fosta ta soție 
care ia copilul. Să presupunem că ea nu o să cedeze. Să 
presupunem că puștiul e bine și sănătos pe undeva și că cineva 
are grijă de el. Nu crezi că persoana aceea va sări în sus de 
bucurie că va avea ocazia să pună mâna pe cinci milioane de 
dolari? 

— Persoana aceea va trebui să aștepte mult timp în pușcărie 
înainte să poată că cheltuiască banii ăia. 


— Nu-i adevărat. Uite, mafiotul ăla care a omorât o groază de 
oameni și nici măcar nu a stat în închisoare fiindcă i-a ajutat pe 
polițiști să îi prindă pe amicii lui. Poate că sunt implicate mai 
multe persoane. Poate că una dintre ele va mărturisi și va ajuta 
poliţia să-ţi găsească fiul. Apoi acea persoană primește o 
înţelegere bună de la procuror și o sumă frumoasă de la mine. 
Ascultă, Ted, mie-mi place ideea mea. Puștiul tău va fi pe prima 
pagină când fosta ta nevastă va fi arestată și încă multă vreme 
după ce va începe procesul. Soţul surorii mele, nu e cine știe ce 
mare tip, e avocat din oficiu. Dumnezeu să-i ajute pe amărâţii 
pe care îi apără, dar cunoaște bine legea. Ştii cât de mulţi bani 
fac eu. Mi-aș putea permite să plătesc cele cinci milioane de 
dolari dacă va fi nevoie și doar oferta în sine mă face o sfântă. 
Angelina Jolie și Oprah au parte de atâta publicitate făcând un 
bine copiilor. De ce nu și eu? Așa că să fii la tine în birou la ora 
trei și să ai pregătită o declaraţie de presă. 

Fără să-și ia la revedere, Melissa închise telefonul. Ted își 
sprijini capul de tetieră și închise ochii. „Gândește-te”, își spuse. 
„Gândește-te.  Recapătă-ţi controlul. la în considerare 
consecinţele dacă ea va merge mai departe cu asta. Dacă mi-aș 
putea permite să îmi dau demisia acum... Dacă mi-aș permite 
să-i dau papucii... Dacă n-ar trebui să-i suport toanele, 
istericalele și ieșirile și să-i apăr spatele când se face de 
rușine...” 

Apăsă butonul de reapelare de la telefonul mobil. Așa cum se 
așteptase, Melissa nu îi răspunse. „Lăsaţi un mesaj”, fu 
răspunsul pe care îl auzi. La semnalul sonor trase aer în piept și 
spuse: 

— lubito, începu el pe un ton lingușitor, știi cât de mult te 
iubesc și că fiecare minut din viața mea îl dedic misiunii de a te 
face starul numărul unu, așa cum meriţi să fii. Dar în același 
timp vreau ca publicul să îţi cunoască și latura generoasă și 
dulce. Nu pot decât să încep prin a-ţi mulţumi pentru această 
ofertă care mi-a tăiat respiraţia, dar ca iubit, în calitate de cel 
mai bun prieten al tău și agent de presă, vreau să te gândești să 
faci această ofertă altfel. 

Un bip îi dădu de înţeles că timpul alocat mesajului expirase. 
Scrâșnind din dinţi, Ted apăsă din nou pe butonul de reapelare. 

— lubito, am o idee care va avea un efect pe termen lung. O 
să anunțăm mâine conferința de presă sau oricând vrei tu să 


aranjăm întâlnirea. În cadrul ei, tu o să anunţi că donezi cinci 
milioane de dolari imediat Fundaţiei pentru Copii Dispăruţi. 
Fiecare părinte al unui copil dispărut te va iubi și în acest fel nu 
va trebui să răspunzi persoanelor vulgare care vor încerca să 
transforme generozitatea ta în ceva ce nu este. Gândește-te, 
dragă. Și sună-mă. 

Ted Carpenter închise telefonul și reuși să se stăpânească 
până ajunse acasă, intră în baie și vomită. Câteva minute mai 
târziu, înfrigurat și cuprins de tremur, intră în dormitor și ridică 
telefonul. 

Rita Moran răspunse cu o voce mămoasă și îngrijorată. 

— Ted, te-am văzut la știrile de ultima oră. Arătai oribil. Cum 
ești acum? 

— La fel de rău. Mă duc în pat. Nu primesc niciun telefon, cu 
excepţia... 

Rita termină propoziţia în locul lui: 

— Numai dacă vrăjitoarea nu te sună de pe mătura ei... 

— N-o s-o facă o vreme. l-am dat un sfat înţelept și creierul ei 
îl filtrează chiar în timp ce vorbim. 

— Cum rămâne cu întâlnirea cu nebunul acela de Jaime-boy? 

— S-a anulat sau poate doar s-a amânat. 

Ştia că Rita își dădea seama de implicaţiile financiare create 
de pierderea acelui potenţial client. 

— Poate că doar s-a amânat. 

Lui Ted nu îi scăpă îngrijorarea ce se ascundea în vocea ei. 
Era singura dintre angajaţii lui care cunoștea adevărata măsură 
în care achiziţia clădirii fusese o cheltuială mult prea mare și o 
greșeală teribilă. 

— Cine poate ști? zise el. Vorbim mai târziu. Zan e interogată 
de poliție chiar acum. Dacă detectivii Collins și Dean sună 
cumva, spune-le că mă pot găsi aici. 

Își dădu hainele jos, rămase în lenjeria de corp, se băgă în pat 
și trase păturile în jurul lui până când i se văzu numai capul. In 
următoarele câteva ore aţipi cu intermitențe. 

Apoi, la ora trei, telefonul îi sună din nou. Era detectivul 
Collins. 


CAPITOLUL 45 

Zan își amintea foarte limpede amabilitatea cu care detectivii 
Billy Collins și Jennifer Dean o trataseră când dispăruse 
Matthew. În ziua aceea, după izbucnirea lui Ted în legătură cu 
faptul că îl lăsase pe Matthew în grija unei dădace tinere, chiar îi 
spuseseră: 

— În astfel de momente, unii oameni pot face față unei 
tragedii numai dând vina pe cineva. Incercaţi să înţelegeţi asta. 

Ştia că o interogaseră pe Nina Aldrich, care confirmase 
întâlnirea lor din acea zi. Când Tiffany Shields se calmase într-un 
final, le spusese detectivilor că noua dădacă nu apăruse la 
muncă și că Zan o sunase în ultima clipă și o implorase să aibă 
grijă de Matthew pentru că avea un client important pe care nu 
putea risca să-l piardă. 

Zan le spusese că singurul om despre care simţea cu 
adevărat că o ura era Bartley Longe, dar încă de pe atunci își 
dăduse seama că ei nu luaseră în calcul această posibilitate. 
Încercaseră să sugereze că izbucnirea lui Ted putea ascunde o 
ostilitate secretă faţă de ea, un scenariu pe care Zan îl 
respinsese. Le spusese că Ted fusese de acord atât cu prima 
dădacă a lui Matthew, cât și cu cea nouă, pe care o angajase 
chiar înainte ca Matthew să fi dispărut. 

Fotografiile. Sigur că fuseseră trucate! 

Cu noile rezerve de putere pe care i le dăduse convingerea că 
auzise vocea lui Matthew mai devreme în acea dimineaţă, Zan, 
împreună cu Charley Shore care o ţinea de braţ, îi urmă pe 
detectivii Collins și pe Dean în încăperea unde urma să se 
desfășoare interogatoriul. 

Se așezară cu toţii - Charley Shore alături de ea, iar Billy 
Collins și Jennifer Dean în faţa lor. În săptămânile de după 
dispariția lui Matthew, Zan realizase că îi văzuse iniţial pe 
detectivi ca prin ceaţă. De data asta se uită la ei cu atenţie. 
Amândoi aveau în jur de patruzeci de ani. Billy Collins avea 
genul de faţă care se pierdea ușor în mulţime; nu avea trăsături 
distincte. Ochii erau apropiaţi, iar urechile puţin prea mari 
pentru fața prelungă și îngustă, sprâncenele stufoase. Purtarea 
îi era reţinută. Părea cam neglijent, ca și cum nu s-ar mai fi 
obosit să-și aranjeze ţinuta. Când se așezaseră, Billy întrebă 
binevoitor dacă doreau cafea sau apă. 


Pe de altă parte, Jennifer Dean, atrăgătoarea sa parteneră 
afro-americană, o făcu numaidecât pe Zan să se simtă 
inconfortabil. Avea un aer dur, hotărât. Zan își aminti de căldura 
atingerii ei când aproape leșinase în ziua aceea la scurt timp 
după ce ajunsese în Central Park. Jennifer fusese cea care se 
grăbise spre ea și o prinsese înainte să cadă. Acum purta un 
costum verde-închis și un pulover alb, pe gât. Singura ei 
bijuterie era o verighetă lată, de aur și cercei mici, tot de aur. În 
părul ei negru ca smoala nu era nicio urmă de fir alb. Fără să 
zâmbească, se uita fix în ochii lui Zan, ca și cum o vedea pentru 
prima oară. 

Zan scutură din cap când i se oferise cafea, dar schimbarea 
neașteptată din atitudinea lui Dean o alarmă. 

— De fapt, aș vrea o cafea, zise ea. 

— Sigur, răspunse Collins. Vreţi ceva în ea? 

— Nimic, mulţumesc, spuse Zan. 

— Mă întorc într-un minut. 

Urmă un minut foarte lung. Detectivul Dean nu făcu nicio 
încercare de a începe o conversație. 

Cu un gest simplu, Charley Shore își puse mâna ușor pe 
spătarul scaunului lui Zan, o mișcare liniștitoare, care îi 
transmitea faptul că el o proteja. Dar faţă de ce o proteja? 

Billy Collins se întoarse cu un pahar de carton plin cu cafea 
care era cam sleită. 

— Nu avem Starbucks, comentă el. 

Zan dădu din cap în semn de mulţumire, în timp ce Collins se 
așeză și îi înmână fotografiile mărite în care apărea o femeie 
care îl lua pe Matthew adormit din cărucior în Central Park. 

— Doamnă Moreland, dumneavoastră sunteţi în aceste 
fotografii? 

— Nu, nu sunt eu, spuse Zan cu fermitate. Poate că arată ca 
mine, dar nu sunt eu. 

— Doamnă Moreland, dumneavoastră sunteţi în fotografia 
aceasta? întrebă el și ridică o altă poză. 

Zan se uită la ea. 

— Da, probabil a fost făcută imediat după ce am ajuns în 
Central Park, după ce m-aţi sunat și mi-aţi spus că Matthew a 
dispărut. 

— Observaţi vreo diferenţă la femeile din aceste poze? 


— Da. Femeia care îl ia pe Matthew din cărucior este o 
impostoare. Cea în care apar eu când am ajuns în parc după 
răpire este reală. Cu siguranţă că aţi aflat asta până acum. Am 
fost împreună cu o clientă, Nina Aldrich. Știu că aţi verificat 
imediat. 

— Nu ne-aţi spus că, în loc să vă întâlniți cu doamna Aldrich la 
casa din Beekman Place unde ea v-a așteptat mai bine de o oră, 
dumneavoastră aţi fost în casa ei din East Sixty-ninth Street în 
toată acea vreme, rosti Jennifer Dean pe un ton acuzator. 

— Am fost acolo pentru că acolo mi-a spus să ne întâlnim. Nu 
am fost surprinsă că a întârziat. Nina Aldrich întârzia mult la 
toate întâlnirile noastre, fie că erau în casa din oraș pe care o 
decora sau în apartamentul în care încă locuia. 

— Casa din oraș e la câteva minute distanţă de Central Park și 
de locul din care a dispărut Matthew, nu-i așa, doamnă 
Moreland? întrebă Billy Collins. 

— Cred că e la cincisprezece minute de mers pe jos. Când am 
primit telefonul dumneavoastră am fugit până acolo. 

— Doamnă Moreland, doamna Aldrich este sigură că v-a spus 
să vă întâlniți la Beekman Place, zise detectivul Dean. 

— Nu e adevărat. Mi-a spus să ne întâlnim la casa din oraș, 
răspunse Zan înfocată. 

— Doamnă Moreland, nu încercăm să vă atacăm, zise Collins 
cu o voce liniștitoare. Aţi spus că doamna Aldrich obișnuia să 
întârzie mereu la întâlniri. 

— Da, așa era. 

— Ştiţi cumva dacă are un telefon mobil? întrebă Collins. 

— Da, are telefon mobil, sigur că are, răspunse Zan. 

— Aveţi numărul de la telefonul ei mobil? 

In timp ce vorbea, Billy Collins sorbi din cafeaua lui și se 
strâmbă. 

— E mai rea decât de obicei, comentă el amabil. 

Zan își dădu seama că încă ţinea paharul în mână, așa că mai 
luă o înghiţitură. Ce o întrebase Collins? „Desigur. M-a întrebat 
dacă aveam numărul de la mobilul Ninei Aldrich.” 

— Numărul ei se află în agenda telefonului meu, spuse ea. 

— De când n-aţi mai vorbit cu doamna Aldrich? întrebă Dean 
cu voce de oţel. 

— De aproape doi ani. Mi-a scris un bilet despre Matthew și 
mi-a spus că știa că ar fi fost o responsabilitate mult prea mare 


pentru mine să mă apuc de un proiect atât de serios cum era 
decorarea casei ei. Asta însemna, desigur, că îi era teamă că eu 
nu mă puteam concentra la ce aveam de făcut. 

— Cine a primit contractul pentru decorarea casei ei? întrebă 
Collins. 

— Bartley Longe. 

— Nu este persoana despre care pretindeți că este 
responsabilă pentru răpirea lui Matthew? 

— Este singurul om pe care-l cunosc care mă urăște foarte 
mult și este gelos pe mine. 

— Unde ajungem cu aceste întrebări? întrebă Charley Shore în 
timp ce o strânse ușor de umăr pe Zan. 

— Nu facem decât să ne interesăm dacă doamna Moreland se 
afla frecvent în legătură cu doamna Aldrich în momentul în care 
licitase pentru decorarea casei de la oraș. 

— Sigur că da, interveni Zan. 

Simţi din nou o presiune ușoară a mâinii lui Charley pe umăr. 

— Eraţi prietenă cu doamna Aldrich? întrebă Dean. 

— Cred că îi puteţi spune o relaţie de afaceri. li plăcea 
viziunea mea cu privire la casa de la oraș - că aceasta trebuia 
decorată pentru a pune cel mai bine în valoare sau a scoate în 
evidență unele trăsături arhitectonice tipice acelor case 
minunate de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. 

— Câte camere are casa aceea? întrebă Jennifer Dean. 

„Nu pot să-mi dau seama de ce sunt atât de interesaţi de 
acea casă”, își spuse Zan, în timp ce își reamintea camerele din 
casa Aldrich. 

— Este foarte mare, zise ea. Doisprezece metri lățime, ceea 
ce vă asigur că este neobișnuit. Sunt cinci etaje. La cel de sus 
acoperișul a fost transformat într-o grădină închisă. Sunt 
unsprezece camere, iar la subsol există o pivniţă pentru vinuri, o 
a doua bucătărie și un spaţiu de depozitare. 

— Am înţeles. Deci v-aţi dus acolo ca să vă întâlniți cu Nina 
Aldrich. Aţi fost surprinsă că nu a apărut? întrebă Collins. 

— Surprinsă? Nu, nu prea. Mereu întârzia. Singura dată când 
nu s-a întâmplat acest lucru, iar eu am ajuns cu cinci minute mai 
târziu, mi-a dat de înţeles cât de preţios era timpul ei și că nui 
se întâmpla să fie lăsată să aștepte. 


— Faptul că bona care avea grijă de Matthew era răcită și că 
nu se simţea bine nu v-a făcut să vă îngrijoraţi într-atât încât să 
puneţi mâna pe telefon și să o sunati? întrebă Dean. 

— Nu. 

Zan simţea că se găsea într-un punct mort, că orice spunea o 
făcea să pară că minţea. 

— Nina Aldrich ar fi fost indignată că astfel i-aș fi atras atenţia 
că era în întârziere. 

— Cât de des vă lăsa să așteptați, o oră sau mai mult? întrebă 
Dean. 

— Asta a fost de departe cea mai lungă așteptare. 

— Nu ar fi fost mai normal să sunaţi și să o întrebaţi dacă nu 
cumva aţi înţeles greșit ora și locul întâlnirii? 

— Ştiam ora și locul pe care mi le indicase. Nu îi poţi spune 
acelei Nina Aldrich că ar fi putut face o greșeală. 

— Așa că aţi stat acolo o oră sau mai mult înainte ca ea să vă 
sune într-un târziu? 

— Am revizuit schiţele și pozele cu mobila antică, 
candelabrele și sfeșnicele pe care voiam să i le arăt. De câteva 
ori a trebuit să aleg între mai multe opţiuni pe care să le prezint 
drept primele mele recomandări. Timpul a trecut repede. 

— Am înţeles că nu era mobilă aproape deloc acolo, comentă 
Collins. 

— O măsuţă și două scaune pliante, răspunse Zan. 

— Și aţi stat la măsuţa pliantă mai bine de o oră și v-aţi uitat 
pe schițe? 

— Nu. M-am dus sus în dormitorul principal de la etajul trei. 
Am vrut să verific încă o dată dacă modelele pe care le 
alesesem se potriveau și în lumina soarelui. Îmi aduc aminte că 
ziua aceea a fost neobișnuit de călduroasă și de însorită. 

— Aţi fi auzit dacă doamna Aldrich ar fi venit în timp ce eraţi 
la etajul trei? întrebă Jennifer Dean. 

— Mi-ar fi văzut portofoliul și schiţele imediat ce ar fi intrat pe 
ușă, răspunse Zan. 

— Aveaţi o cheie de la casă, doamnă Moreland? 

— Sigur că da. Lucram la planurile pentru decorarea întregii 
case, de sus până jos. M-am tot dus pe acolo, cu regularitate, 
timp de câteva săptămâni. 

— Înseamnă că știți casa destul de bine, nu-i așa? 

— Cred că este evident, se răsti Zan. 


— Inclusiv subsolul cu a doua bucătărie, pivniţa pentru vinuri 
și spaţiul de depozitare. Plănuiaţi să îl decoraţi și pe acesta din 
urmă? 

— Spaţiul acela era mare, întunecos și aproape inaccesibil. 
Era mai mult un fel de pivniţă secundară la care se ajungea 
printr-o ușă din spatele pivniţei pentru vinuri. Erau multe alte 
spaţii de depozitare în debaralele din casă. Am sugerat să 
vopsim acel spaţiu, să îi facem un sistem de iluminare bun și să 
punem câteva rafturi pentru a depozita diverse lucruri de genul 
schiurilor nepoților doamnei Aldrich. 

— Ar fi fost o ascunzătoare destul de bună dacă cineva voia 
să ascundă ceva... sau pe cineva... nu-i așa? întrebă Jennifer 
Dean. 

— Nu răspunde la această întrebare, Zan, îi ordonă Charley 
Shore. 

Billy Collins nu păru deranjat. 

— Doamnă Moreland, când i-aţi dat doamnei Aldrich înapoi 
cheia? 

— La două săptămâni după ce a dispărut Matthew. S-a 
întâmplat când mi-a scris biletul în care îmi spunea că se 
gândea că stresul provocat de dispariţia lui Matthew ar fi prea 
mult pentru mine ca să pot face față contractului. 

— In cele două săptămâni aţi crezut că mai aveaţi încă de 
făcut acea treabă? 

— Da. 

— Aţi fi făcut faţă ţinând cont de faptul că fiul dumneavoastră 
dispăruse? 

— Da, aș fi făcut faţă. De fapt, faptul că mă concentram 
asupra contractului era singurul mod în care am crezut că 
puteam să-mi păstrez luciditatea. 

— Inseamnă că v-aţi dus în casa aceea goală de multe ori 
după ce fiul dumneavoastră a dispărut. 

— Da. 

— V-aţi dus acolo ca să-l vizitaţi pe Matthew? 

Zan sări în picioare. 

— Sunteţi nebuni? îi întrebă. Încercaţi să sugeraţi că mi-am 
răpit propriul copil și că l-am ascuns în acea încăpere? 

— Zan, stai jos, zise Charley Shore cu hotărâre. 


— Doamnă Moreland, după cum aţi spus de multe ori, aceea 
este o casă mare. De ce credeţi că sugerăm că l-aţi ascuns pe 
Matthew în spaţiul de depozitare? 

— Pentru că dumneavoastră aţi sugerat acest lucru, ţipă Zan. 
Aţi insinuat că mi-am furat copilul, că l-am adus în casa aceea și 
că l-am ascuns acolo. De ce vă pierdeţi timpul? De ce nu aflaţi 
mai bine cine a trucat pozele acelea ca să facă să pară că eu l- 
am luat pe Matthew din cărucior? Nu înţelegeţi că aceea e cheia 
găsirii lui? 

Detectivul Dean îi răspunse: 

— Doamnă Moreland, oamenii noștri de la Departamentul 
tehnic s-au uitat cu foarte multă atenţie pe fotografii. Nu sunt 
„trucate”, așa cum spuneţi dumneavoastră. Pozele acelea nu au 
fost modificate. 

Oricât ar fi încercat, Zan nu mai fu în stare să își reprime 
suspinele care îi zguduiau umerii. 

— Cineva se dă drept mine. De ce se întâmplă asta? strigă ea. 
De ce nu mă ascultați? Bartley Longe mă urăște. Din momentul 
în care mi-am deschis propria firmă, eu i-am furat afacerea. Și, 
în plus, e un afemeiat. Obișnuia să se dea la mine când am 
lucrat pentru el. Este cel mai vulgar gen de om. Nu suportă să 
fie respins. Acesta a fost un motiv în plus ca să mă urască. 

Nici detectivul Collins, nici Dean nu lăsară să se vadă vreo 
emoție. Apoi, când Zan, cu faţa înlăcrimată îngropată în palme, 
reuși să își înăbușe reacţia agitată la întrebările persistente, 
Jennifer Dean spuse: 

— Doamnă Moreland, aceasta este o nou turnură pe care o ia 
povestea dumneavoastră. Niciodată nu aţi menţionat până 
acum că Bartley Longe v-ar fi făcut avansuri sexuale. 

— Nu am făcut-o pentru că nu am crezut că era important la 
acea vreme. Era numai o parte din puzzle. 

— Zan, de câte ori ai leșinat și ai avut lacune de memorie 
după ce părinţii tăi au murit? întrebă Collins cu o voce ce 
devenise preocupată și binevoitoare. 

Zan încercă să-și șteargă lacrimile și realiză că măcar el nu 
era în mod evident împotriva ei. 

— Totul a fost ca prin ceaţă în acele șase luni, zise ea. Apoi 
am început să reușesc să gândesc mai clar și am realizat că am 
fost nedreaptă cu Ted. El îmi suportase toanele înecate în 
lacrimi și zilele pe care mi le petreceam stând în pat și renunţa 


la tot ca să fie cu mine când ar fi trebuit să se afle la nesfârșitele 
evenimente, lansări sau festivități de premiere ale clienţilor lui. 
Când ai o firmă de relaţii publice nu poţi neglija astfel de lucruri. 

— l-aţi spus că intenţionaţi să-l părăsiţi imediat ce v-aţi decis 
să faceţi acest lucru? 

— Am știut că el va fi îngrijorat pentru mine și că va încerca 
să mă convingă să nu o fac. Am căutat și am găsit un 
apartament mic. Mama și tata aveau asigurări de viaţă. Nu era o 
avere, în total erau cincizeci de mii de dolari, dar mi-au oferit o 
siguranţă pentru a o lua de la capăt. Și am făcut un mic 
împrumut. 

— Care a fost reacţia soţului dumneavoastră când i-aţi spus în 
cele din urmă că îl părăseaţi și că voiaţi să divorțaţi? 

— Trebuia să plece în California la premiera filmului actriţei 
Marisa Young. Plănuia să angajeze o asistentă care să stea cu 
mine. In acel moment i-am spus că îi eram pe veci 
recunoscătoare, dar că nu mai puteam să fiu o povară pentru el, 
că mariajul nostru nu era decât un act de binefacere din partea 
lui, dar că atunci îmi dădusem seama de asta și că voiam să-i 
ofer libertatea înapoi. l-am spus că mă hotărâsem să mă mut. A 
fost destul de binevoitor ca să mă ajute să mă instalez. 

„Cel puţin nu mă acuză când mă întreabă despre Ted”, își 
spuse ea. 

— İn ce moment aţi realizat că erați însărcinată cu Matthew? 

— Nu am avut menstruaţie timp de câteva luni după ce mi-au 
murit părinţii. Doctorul mi-a spus că nu era un lucru ieșit din 
comun în situaţii extreme. Apoi perioadele de menstruaţie au 
fost dereglate. Așa că abia după câteva luni după ce l-am 
părăsit pe Ted am realizat că îl așteptam pe Matthew. 

— Care a fost reacţia dumneavoastră când v-aţi dat seama că 
eraţi însărcinată? întrebă Dean. 

— Șocată și apoi foarte fericită. 

— Deși făcuserăţi un împrumut la bancă pentru a vă începe 
propria afacere? întrebă Collins. 

— Ştiam că o să fie greu, dar nu mă deranja acest lucru. Sigur 
că i-am spus lui Ted, dar am adăugat că nu trebuia să se simtă 
responsabil din punct de vedere financiar. 

— De ce nu? El era tatăl, nu-i așa? 

— Sigur că era, răspunse Zan mânioasă. 


— Şi are o firmă de relaţii publice de succes, sublinie Dean. 
Aţi mers până într-acolo încât să-i spuneţi că nu voiaţi ca el să 
aibă ceva de-a face cu copilul dumneavoastră? 

— Copilul nostru, zise Zan. Ted a insistat să plătească pentru 
dădaca pe care trebuia să o angajez, până aveam să pun 
afacerea pe picioare, și să pună banii pe care i-ar fi plătit în mod 
normal pentru întreţinere într-un cont mutual pentru Matthew, 
dacă eu nu aveam nevoie de ajutor financiar. 

— Creați o imagine destul de roz, doamnă Moreland, observă 
cu sarcasm Jennifer Dean. Nu era evident că tatăl lui Matthew 
era îngrijorat în legătură cu perioadele lungi de timp pe care 
Matthew le petrecea cu dădaca? De fapt, v-a dat de înţeles că 
era dispus să preia custodia exclusivă a lui Matthew când aţi 
devenit din ce în ce mai ocupată cu afacerea dumneavoastră? 

— Este o minciună! ţipă Zan. Matthew a fost viața mea. La 
început am avut doar o secretară cu jumătate de normă și, cu 
excepţia cazurilor în care aveam un client în birou sau plecam la 
întâlniri, Gretchen, dădaca, îl aducea pe Matthew la birou în 
drum spre și dinspre parc. Uitaţi-vă la calendarul meu cu 
întâlniri din momentul în care s-a născut Matthew și până când a 
dispărut. Am fost acasă cu el aproape în fiecare seară. Nu voiam 
să ies fără el. Il iubeam atât de mult. 

— ÎI iubeaţi atât de mult, răbufni Dean. Deci credeţi că e mort. 

— Nu este mort. M-a strigat de dimineaţă! 

Detectivii nu își putură ascunde mirarea. 

— V-a strigat de dimineaţă? întrebă Billy Collins. 

— Adică... foarte devreme în această dimineaţă, i-am auzit 
vocea. 

— Zan, hai să plecăm, zise Charley Shore, el însuși în mod 
evident năucit. Interogatoriul a luat sfârșit. 

— Nu. O să explic. Părintele Aiden a fost foarte bun cu mine 
când ne-am întâlnit aseară. Ştiu că nici măcar Alvirah și Willy nu 
cred că nu sunt eu cea din fotografiile din Central Park. Dar 
părintele Aiden mi-a dat un sentiment de pace care nu m-a 
părăsit toată noaptea. Apoi, exact când m-am trezit, am auzit 
vocea lui Matthew atât de clar de parcă era în încăpere și atunci 
am știut că e încă în viaţă. 

De data aceea, când Zan se ridică în picioare, împinse 
scaunul în spate atât de brusc încât acesta se răsturnă. 


— E viu! ţipă ea. De ce mă torturați? De ce nu-l căutaţi pe 
băieţelul meu? De ce nu mă credeţi că în acele poze nu sunt eu? 
Credeţi că sunt nebună. Voi sunteţi orbi și proști. Vocea îi 
devenise isterică și ţipă: „Nimeni nu e atât de orb precum cei 
care nu vor să vadă.” În caz că nu știți, este un citat din leremia, 
din Biblie. In urmă cu doi ani, când voi doi nu m-aţi ascultat în 
legătură cu Bartley Longe, l-am căutat, zise Zan și se întoarse 
spre Charley Shore. Sunt arestată? întrebă ea. Dacă nu, hai să 
plecăm dracu' de aici. 


CAPITOLUL 46 

Alvirah sunase la biroul lui Zan și aflase de la Josh că Charley 
Shore o dusese la secţia de poliţie pentru interogatoriu. Și apoi 
Josh îi spusese despre biletul numai dus spre Buenos Aires pe 
care Zan îl comandase odată cu comenzile pentru marfă. 

Cu inima frântă, Alvirah îl puse la curent pe Willy despre acea 
conversaţie când acesta se întoarse de la obișnuita plimbare 
prin Central Park. 

— O, Willy, mă simt atât de neajutorată, oftă ea. Nu e nicio 
îndoială cu privire la pozele acelea. Acum Zan și-a cumpărat un 
bilet dus la Buenos Aires și comandă lucruri pentru un contract 
pe care încă nu îl are. 

— Poate crede că se strânge laţul și plănuiește să scape, 
sugeră Willy. Ascultă, Alvirah, dacă într-adevăr l-a luat pe 
Matthew din cărucior, poate că el e în America de Sud cu vreo 
prietenă. Nu ţi-a pomenit Zan că vorbește mai multe limbi 
străine printre care și spaniola? 

— Da. S-a mutat de colo, colo cu părinţii destul de mult când 
era mai mică. Dar, Willy, e ca și cum ai spune că Zan este o 
complotistă. Eu nu cred asta. Cred că problema e că are pierderi 
de memorie sau o personalitate multiplă. Am citit mult despre 
oameni care sunt așa. Pur și simplu, o personalitate nu are nici 
cea mai vagă idee ce face cealaltă. iți amintești cartea Cele trei 
fețe ale lui Eve”? În femeia aceea erau, de fapt, trei oameni 
diferiți și niciunul nu știa nimic despre celălalt. Poate că altă 
personalitate a lui Zan l-a luat pe Matthew din cărucior. Poate că 
l-a dat unei prietene care l-a dus în America de Sud și acea 
personalitate plănuiește să se ducă la el. 

— Pentru mine toată treaba asta cu personalitatea multiplă 
sună ca un fel de hocus-pocus, dragă, spuse Willy. Aș face orice 
pentru Zan, dar, sincer, cred că e bolnavă mintal. Nu pot decât 
să sper că, atunci când a acţionat irațional, nu i-a făcut nimic 
rău micuţului. 

In timp ce Willy își făcea plimbarea de dimineaţă, Alvirah 
făcuse curat în apartament. Deși transformase aproape toţi 
banii pe care îi câștigase la loterie în obligaţiuni extrem de 
sigure și acţiuni solide, astfel încât să aibă un venit frumos 
provenit din dividende, nu fusese niciodată în stare să angajeze 


11 The Three Faces of Eve, scrisă de Corbett H. Thigpen în 1957 și 
ecranizată în același an (n.tr.) 


o femeie pentru curăţenie. Sau cel puţin, când încercase o dată 
la îndemnul lui Willy, realizase imediat că ea era de trei ori mai 
rapidă și de zece ori mai eficientă decât persoana pe care o 
angajaseră să vină la ei săptămânal. 

Apartamentul cu trei camere care dădea în Central Park South 
strălucea de curăţenie, iar soarele care apăruse în sfârșit sclipea 
vesel în suprafeţele lucioase ale măsuţei de cafea acoperite cu 
sticlă și în oglinda de pe peretele din spate, în care se reflecta 
priveliștea spre parc. Datul cu aspiratorul, ștersul prafului și 
spălatul cu mopul prin bucătărie o ajutaseră pe Alvirah să se 
calmeze, iar în timp ce muncise își pusese „mintea la 
contribuţie”, așa cum spunea obiceiului de a se gândi profund 
pentru a găsi soluţii la diverse probleme. 

Era aproape ora unsprezece. Porni televizorul pe postul de 
știri chiar la timp pentru a o vedea pe Zan în timp ce ieșea din 
mașină și pe Charley Shore încercând să îi facă loc printre 
reporteri. Când Zan se opri și începu să vorbească la microfon 
observă stupoarea de pe faţa lui Charley. 

— O, Willy, oftă Alvirah, oricine o aude acum pe Zan va crede 
că ea știe exact unde este Matthew. Pare atât de sigură că ele 
în viaţă. 

Willy se așezase în fotoliu cu ziarele de dimineaţă, dar își 
ridică privirea la auzul vocii lui Zan. 

— Pare atât de sigură pe ea pentru că știe unde e puştiul, 
dragă, spuse el cu empatie. Eu cred că, ţinând cont de 
spectacolul pe care l-a dat când a adus-o aici Charley aseară, 
este o actriţă al naibii de bună. 

— Cum s-a comportat în mașină când ai dus-o acasă? 

Willy își trecu degetele prin părul des și alb și se încruntă, 
încercând să-și amintească. 

— La fel ca și aici, ca o căprioară rănită. A zis că i-am devenit 
cei mai buni prieteni și că nu știe ce s-ar fi făcut fără noi. 

— Atunci, dacă l-a ascuns undeva pe Matthew, nici ea nu știe 
unde e, rosti Alvirah sigură pe ea și apăsă pe butonul 
telecomenzii, închizând televizorul. Sunt foarte curioasă ce 
impresie și-a făcut părintele Aiden despre Zan. Când a spus că 
se va ruga pentru ea, am auzit ce i-a cerut ea, să se roage 
pentru Matthew și că Dumnezeu a uitat că mai există. Mi-a frânt 
inima. Tot ce mi-am dorit în acel moment a fost s-o iau în braţe 
și s-o strâng la piept. 


— Alvirah, pun pariu pe orice că Zan va fi arestată, zise Willy. 
Ar trebui să te pregătești pentru varianta asta. 

— O, Willy, ar fi cumplit. Crezi că o să-i dea drumul pe 
cauţiune? 

— Nu știu. Cu siguranţă n-o să le placă faptul că și-a cumpărat 
un bilet doar dus spre America de Sud și acesta ar putea fi un 
motiv suficient de bun ca s-o ţină închisă. 

Telefonul sună. Era Penny Hammel, care sunase să spună că 
ea și Bernie vor fi încântați să vină la întâlnirea Grupului de 
Suport al Câștigătorilor de la Loterie ce urma să aibă loc marţi 
după-amiaza. "Ţinând cont de cât de îngrijorată era pentru Zan, 
Alvirah își dori să fi amânat întâlnirea Grupului de Suport, dar 
vocea veselă a lui Penny îi îmbunătăţi starea de spirit. Ea și 
Penny erau ca niște surori și semănau în foarte multe privinţe. 
Amândouă purtau mărimea „L” la haine și aveau simţul 
umorului dezvoltat. Amândouă își administrau cu chibzuinţă 
câștigul la loterie cu care se treziseră dintr-odată. Amândouă 
aveau căsnicii fericite. Desigur, Penny avea trei copii și șase 
nepoți, iar Alvirah nu fusese niciodată binecuvântată cu un copil. 
Oricum, se considera o mamă de împrumut pentru Brian, 
nepotul lui Willy, și o bunică de împrumut pentru copiii lui Brian. 
In plus, nu își irosise niciodată timpul plângându-și de milă 
pentru ceva pe care nu avea cum să schimbe. 

— Ai rezolvat ceva mistere în ultima vreme, Alvirah? întrebă 
Penny. 

— Niciunul, recunoscu Alvirah. 

— Te-ai uitat la știri, la acea Zan Moreland care și-a răpit 
propriul copil? Eu nu m-am putut dezlipi de televizor. 

Alvirah nu voia să înceapă o discuţie cu vorbăreaţța Penny 
despre Zan Moreland și nici să recunoască faptul că o cunoștea 
bine. 

— Este un caz destul de trist, rosti ea cu precauţie. 

— Așa zic și eu, fu de acord Penny. Dar am o poveste 
amuzantă pentru tine să-ţi spun săptămâna viitoare. Am crezut 
că eram pe cale să descopăr un trafic de droguri sau ceva la fel 
de îngrozitor, dar apoi mi-am dat seama că m-am lăsat dusă de 
val degeaba. Mă rog, cred că niciodată nu o să scriu o carte 
despre rezolvarea misterelor, așa cum ai făcut tu. Ti-am spus 
vreodată că titlul „De la compoturi la comploturi” mi s-a părut al 
naibii de inspirat? 


„De fiecare dată când ne vedem îmi spui asta”, gândi Alvirah 
cu indulgență, dar cu voce tare spuse: 

— Şi eu sunt destul de încântată de titlu. Cred că e interesant. 

— Oricum, poate că o să te amuzi când o să auzi despre 
infracțiunea care nu s-a întâmplat. Cea mai bună prietenă a mea 
din zonă e Rebecca Schwartz. E agent imobiliar. 

Alvirah știa că îi era imposibil să întrerupă discuţia cu Penny 
astfel încât să nu pară nepoliticoasă. Traversă sufrageria cu 
telefonul în mână până la fotoliul pe care stătea Willy. Acesta 
încerca să rezolve integrama zilei. II bătu ușor pe umăr. Când el 
își ridică privirea, ea îi mimă cu buzele numele „Penny 
Hammel”. 

Willy dădu din cap, se îndreptă spre ușa de la intrare și ieși pe 
hol. 

— Oricum, Rebecca a închiriat o casă lângă mine unei femei 
tinere și îţi spun imediat de ce mi s-a părut că e ciudată. 

Willy sună la ușă și ţinu degetul pe butonul soneriei îndeajuns 
de mult încât să fie sigur că Penny va auzi. 

— O, Penny, nu vreau să te întrerup, dar sună cineva la ușă, 
iar Willy nu-i acasă. Abia aştept să te văd marţea viitoare. Pa, 
dragă. Nu-mi place să mint, îi spuse ea lui Willy. Dar sunt prea 
îngrijorată pentru Zan ca să ascult poveștile lungi ale lui Penny 
și n-a fost de fapt o minciună că nu erai în apartament. Erai 
afară, pe hol. 

— Alvirah, zâmbi Willy, am zis-o și o s-o mai spun: ai fi fost un 
avocat foarte bun. 


CAPITOLUL 47 

La ora unsprezece dimineaţa, Toby Grissom ieși din motelul 
„leftin și Bun” unde își petrecuse noaptea, în Lower East Side și 
se îndreptă spre Forty-second Street de unde putea lua un 
autobuz spre Aeroportul LaGuardia. Avionul decola abia la ora 
cinci, dar nu mai putea sta în cameră și, oricum, nu voia să mai 
zăbovească. 

Vremea era rece, dar ziua era senină și însorită. Era genul de 
zi în care Toby obișnuia să facă plimbări lungi. Desigur, totul se 
schimbase când începuse chimioterapia. Îl dăduse complet 
peste cap și ajunsese să se întrebe dacă mai avea rost să 
urmeze tratamentul dacă acesta nu făcea altceva decât să îi 
alunge durerea. 

„Mai bine doctorul mi-ar da medicamente sau ceva de genul 
ăsta, ca să nu mai fiu atât de obosit”, își spuse el în timp ce își 
târa picioarele pe Avenue B. Se uită în jos la geanta de pânză ca 
să fie sigur că nu o uitase. În ea se găsea plicul cu pozele lui 
Glory. Erau cele mai recente pe care i le trimisese înainte să 


dispară. 
Intotdeauna purta la el vederea pe care i-o trimisese Glory în 
urmă cu șase luni, împăturită în portofel. II făcea să o simtă 


aproape de el, dar de când venise la New York, senzaţia că ea 
avea necazuri i se accentuase. A 

Tipul acela, Bartley Longe, fusese o piază-rea. Iți puteai da 
seama de asta numaidecât. Sigur, purta haine despre care orice 
prost putea să-și dea seama că erau scumpe, și era arătos, dar 
în genul cu nas și buze subţiri. „Când se uită la tine, e ca și cum 
ai fi noroiul de sub talpa lui. Bartley Longe și-a făcut operaţii 
estetice”, își spuse Toby. „Nu ca acele staruri rock cu părul 
vâlvoi, care îi fac să arate ca o adunătură de vagabonzi. Pun 
pariu că l-a costat câteva sute de dolari numai să se tundă. Cam 
câţi bani dau politicienii ca să se bărbierească.” Apoi, Toby se 
gândi la mâinile lui Longe. „N-ai zice că a făcut vreodată o 
treabă cinstită în toată viaţa lui.” 

Toby își dădu seama că gâfâia ca să tragă aer în piept. 
Mergea aproape de bordură. Își făcu loc încet printre valurile de 
pietoni până ajunse la cea mai apropiată clădire, se sprijini de 
ea, își lăsă jos geanta și își scoase inhalatorul. 

După ce îl folosi, trase de câteva ori aer în piept ca să forțeze 
mai mult oxigen în plămâni. Apoi zăbovi câteva minute până 


când se simţi în stare să-și reia mersul. În timp ce aștepta, se 
uită la trecători. „Sunt tot felul de oameni în New York”, își 
spuse el. Mai mult de jumătate dintre ei vorbeau la telefon, chiar 
și cei care împingeau cărucioare. „Bla, bla, bla... Ce dracu' au 
să-și spună atâta unul altuia?” Un grup de tinere, în vârstă de 
vreo douăzeci de ani, trecu pe lângă el. Vorbeau și râdeau, iar 
Toby se uită fix la ele cu tristeţe. Erau bine îmbrăcate. Toate 
aveau cizme care parcă nu se mai terminau, de la glezne până 
mult peste genunchi. „Cum naiba pot purta tocurile astea al 
naibii de înalte?” se întrebă el. Unele dintre ele aveau părul 
scurt, altele îl purtau mai lung de umeri. Dar toate arătau ca și 
cum tocmai ar fi ieșit de la duș. Erau atât de curate încât luceau. 
„Probabil că toate au slujbe bune, în magazine sau birouri”, se 
gândi el. 

Toby se urni din loc. „Acum înţeleg de ce Glory a vrut să vină 
la New York. Imi doresc doar să-și fi luat o slujbă la un birou în 
loc să încerce să devină actriţă. Cred că asta a băgat-o în 
bucluc. Ştiu sigur că are necazuri și că e vina acelui tip, Longe.” 

Toby își aduse aminte cum tenișii lui lăsaseră pete pe covor în 
recepţia firmei lui Longe. „Sper să nu iasă prea curând”, își 
spuse el în timp ce se ferea de o femeie fără adăpost care 
împingea un căruţ încărcat cu haine și ziare vechi. „Și biroul lui 
Longe arată fals, medită Toby. Foarte formal. Ai zice că ești la 
Buckingham Palace, dar nu are nicio hârtie pe masa de lucru. 
Unde face toate planurile acelea luxoase ale caselor pe care le 
decorează?” 

Adâncit în gânduri, Toby aproape că păși în stradă după ce 
lumina semaforului se făcu roșie. Fu nevoit să sară înapoi ca să 
evite să fie șters de un autobuz pentru turiști. „Ar fi bine să am 
grijă pe unde calc. N-am venit la New York ca să fiu făcut afiș de 
un autobuz.” 

Gândurile i se întoarseră imediat la Bartley Longe. „Nu m-am 
născut ieri. Ştiu de ce Longe a vrăjit-o pe Glory ca să meargă la 
casa lui de la ţară. Asta era felul în care îi spunea casei din 
Connecticut - casa de la ţară. Glory era o fată dulce, inocentă, 
când a venit la New York. Longe nu a dus-o pe Glory în 
Connecticut ca să joace zaruri. A profitat de ea. Ce bine ar fi fost 
dacă s-ar fi măritat cu Rudy Schell când a terminat liceul. Era 
nebun după ea. Rudy a început să muncească după ce a împlinit 
optsprezece ani și în prezent are o afacere cu instalaţii sanitare. 


Și o casă mare. S-a însurat anul trecut. De câte ori dau peste el 
întreabă de Glory. Sunt sigur că încă ţine la ea.” 

Toby își dădu seama că nu era departe de Secţia 13 de 
Poliţie, unde se întâlnise în ziua precedentă cu detectivul 
Johnson. Îi trecu un gând prin minte. „Tipul acela nici măcar nu 
mi-a cerut vederea lui Glory. Ea a scris-o cu litere de tipar, iar eu 
am crezut că a făcut asta pentru că vederea era mică, iar scrisul 
ei de mână era cam mare, cu toate acele bucle. Dar dacă nu ea 
a trimis acea vedere? Dacă cineva s-a gândit că urma să-mi fac 
griji în legătură cu ea și s-a hotărât să mă facă să nu o caut? 
Poate că persoana aceea știe că sunt pe ducă. Mă duc din nou la 
detectivul acela, Johnson, și o să mă așez la biroul lui de care 
este atât de încântat”, se hotărî Toby, „și o să îl rog să verifice 
amprentele de pe vedere. Apoi o să-i spun că vreau să-l cheme 
pe domnul Bartley Longe cât mai repede, dacă n-a făcut-o deja. 
Detectivul Johnson crede că mă prostește? Probabil că tot ce va 
face va fi să-l sune pe Longe și să își ceară scuze pentru deranj 
și să-i spună despre bătrânul ăsta care a venit la el și că trebuie 
să urmărească pista. Și atunci o să-l întrebe dacă a cunoscut-o 
pe Glory și care era natura relaţiei lor. Longe o să-i vândă 
același rahat despre cât de mult a încercat să contribuie la 
cariera lui Glory și că nu mai știe nimic despre ea. Și detectivul 
Johnson, care va sta la biroul lui de la fereastră, se va scuza că l- 
a deranjat pe domnul Longe și asta va fi tot. Dacă o să pierd 
zborul, o să-l pierd și gata”, își spuse Toby în timp ce dădea 
colţul clădirii și se îndrepta spre Secţia 13. „Dar nu mă pot duce 
acasă până când detectivul acela nu verifică amprentele de pe 
vedere și până ce nu va sta de vorbă față-n faţă cu nenorocitul 
ăla de Longe și nu-l va pistona ca să spună când a văzut-o 
ultima oară pe Glory.” 


CAPITOLUL 48 

— Doamnă Moreland, nu sunteţi arestată, cel puţin nu 
deocamdată, îi spuse Billy Collins lui Zan când ea se îndrepta 
spre ușă. Dar vă sugerez să așteptați. 

Zan se uită la Charley Shore, iar el aprobă din cap. Când ea se 
așeză din nou pe scaun, ceru un pahar cu apă ca să câștige un 
răgaz. În timp ce-l aștepta pe Collins să i-l aducă, încercă să se 
stăpânească astfel încât să nu mai aibă o altă ieșire nervoasă. 
Charley își pusese imediat mâna pe spătarul scaunului ei și 
pentru un scurt moment îi strânse umărul cu mâna. Dar de data 
aceasta gestul nu i se mai păru liniștitor. „De ce nu obiectase la 
insinuările lor?” se întrebă ea. „Nu, nu erau insinuări. Erau 
acuzaţii. Ce folos că am un avocat dacă nu mă apără de acești 
oameni?” Își întoarse scaunul puţin spre stânga astfel încât să 
evite să se uite direct la detectivul Dean, apoi își dădu seama că 
aceasta se uita într-un carneţel pe care îl scosese din buzunar. 

Billy Collins se întoarse cu un pahar cu apă și se așeză la 
masă, în faţa lui Zan. 

— Doamnă Moreland... 

Zan îl întrerupse: 

— Aș vrea să discut cu avocatul meu în particular, zise ea. 

Collins și Dean se ridicară imediat. 

— Mergem să bem o cafea, îi spuse Collins. Ne întoarcem într- 
un sfert de oră. 

A doua ușă se închise, iar Zan își întoarse brusc scaunul către 
Charley Shore. 

— De ce i-ai lăsat să mă atace cu acele acuzaţii? întrebă ea. 
De ce nu-mi iei apărarea? Nu faci altceva decât să stai acolo, să 
mă mângâi pe umăr și să îi lași să sugereze că mi-am răpit 
copilul și l-am dus în casa aceea și l-am închis în subsol. 

— Zan, înţeleg ce simţi, zise Charley Shore. Sunt nevoit să 
procedez astfel. Trebuie să știu tot ce vor folosi împotriva ta la 
proces. Dacă nu puneau întrebările acelea, nu am fi avut cum să 
începem să ne construim apărarea. 

— Crezi că o să mă aresteze? 

— Zan, îmi pare rău să-ţi spun, eu cred că vor obţine un 
mandat pentru arestarea ta. Poate că nu astăzi, dar cu siguranţă 
o vor face în următoarele zile. Sunt curios însă ce acuzații îţi vor 
aduce. Obstrucţionarea justiţiei? Sperjur? Privarea fostului soţ 
de drepturile părintești? Nu știu dacă vor merge atât de departe 


încât să te acuze de răpire din moment ce ești mama copilului, 
dar s-ar putea și asta. Tocmai le-ai spus că Matthew a vorbit cu 
tine astăzi. 

— Au înţeles ce-am vrut să spun. 

— Crezi că au înţeles ce ai vrut să spui. Poate că au crezut că 
ai vorbit cu Matthew la telefon. Charley observă expresia șocată 
de pe faţa lui Zan și adăugă: Zan, trebuie să luăm în calcul cel 
mai rău scenariu. Nu vreau decât să ai încredere în mine. 

Işi petrecură următoarele zece minute în tăcere. Când 
detectivii se întoarseră în încăpere, Collins întrebă: 

— Mai aveţi nevoie de timp? 

— Nu, răspunse Charley Shore. 

— Atunci haide să discutăm despre Tiffany Shields, doamnă 
Moreland. Cât de des făcea pe dădaca lui Matthew? 

Era o întrebare neașteptată, dar era ușor de răspuns. 

— Nu prea des, doar uneori. Tatăl ei este administratorul 
blocului în care am locuit când s-a născut Matthew și până la 
șase luni după dispariţia lui. Bona lui iniţială, Gretchen, era 
liberă în weekenduri, ceea ce mie-mi convenea pentru că îmi 
plăcea să mă ocup de Matthew. Dar după ce a depășit perioada 
în care a fost bebeluș, Tiffany stătea cu el în serile în care eu 
ieșeam după ce el se culca. 

— Vă plăcea de Tiffany? întrebă detectivul Dean. 

— Sigur că da. Mi s-a părut foarte inteligentă, drăguță și se 
vedea că ţinea la Matthew. Uneori, în weekenduri, când îl 
duceam în parc, venea și ea ca să-mi ţină de urât. 

— Eraţi atât de bune prietene încât îi făceați cadouri? întrebă 
Collins. 

— Nu le-aș numi cadouri. Tiffany are cam aceleași măsuri ca 
și mine și, uneori, când făceam curăţenie prin șifonier și îmi 
dădeam seama că aveam o jachetă, o eșarfă sau o bluză pe 
care nu le mai purtam de ceva vreme mă gândeam că i-ar fi 
făcut plăcere să i le dau ei, așa că i le ofeream. 

— Vi se părea o bonă grijulie? 

— Nu mi-aş fi lăsat copilul cu ea dacă nu aș fi crezut acest 
lucru. Asta, desigur, până în acea zi îngrozitoare când a adormit 
în parc. 

— Ştiaţi că Tiffany era răcită, că nu se simţea bine și că nu 
voia să facă pe dădaca în acea zi? întrebă detectivul Dean pe un 


ton răstit. Nu era nimeni altcineva pe care ați fi putut suna ca să 
vă ajute? 

— Nimeni care să fi stat îndeajuns de aproape de mine și să 
poată lăsa totul baltă și să dea o fugă. In plus, aproape toţi 
prietenii mei sunt în același domeniu ca mine. Lucrează. Trebuie 
să înțelegeţi că eram disperată. Nu suni pe cineva ca Nina 
Aldrich ca să anulezi o întâlnire în ultimul moment. Muncisem 
nenumărate ore la schiţele și planurile pentru casa ei din oraș și 
nu ar fi fost exclus să refuze colaborarea cu mine dacă aș fi 
sunat-o. Tot ce îmi doresc acum este s-o fi făcut. 

Zan știa că, deși încerca să urmeze instrucţiunile lui Charley 
Shore, fiindcă el avea nevoie să știe ce urmăreau detectivii cu 
întrebările lor, era imposibil să-și ascundă tremurul nervos din 
voce. De ce îi puneau toate acele întrebări despre Tiffany 
Shields? 

— Deci Tiffany a acceptat până la urmă să vă ajute și a venit 
la dumneavoastră acasă? întrebă detectivul Dean pe un ton plat 
și fără nicio urmă de emoție. 

— Da. 

— Unde era Matthew? 

— Dormea în cărucior. Pentru că era foarte cald noaptea, 
lăsasem fereastra deschisă, iar el se trezise în acea dimineaţă la 
ora cinci din cauza zgomotului făcut de mașinile de salubrizare. 
De obicei dormea până la șapte, dar în acea dimineaţă nu a mai 
adormit, așa că ne-am trezit și am luat micul dejun foarte 
devreme. De aceea i-am dat să mănânce mai devreme de prânz 
și, pentru că Tiffany urma să vină să-l ia, l-am pus în cărucior și 
a adormit instantaneu. 

— Ce oră credeţi că era când l-aţi pus în cărucior? întrebă 
Collins. 

— În jurul prânzului. După ce i-am dat de mâncare. 

— Şi la ce oră a ajuns Tiffany la dumneavoastră? 

— Pe la doisprezece și jumătate. 

— El adormise când Tiffany a venit să-l ia și dormea și când a 
fost ridicat din cărucior aproximativ o oră și jumătate mai târziu, 
spuse Jennifer Dean cu o undă de sarcasm în voce. Dar nu v-aţi 
obosit să-l legați, nu-i așa? 

— Intenţionasem să-l leg când a venit Tiffany. 

— Dar nu aţi făcut-o. 


— L-am acoperit pe Matthew cu o pătură ușoară, din bumbac. 
Am rugat-o pe Tiffany să se asigure că legăturile erau prinse 
înainte de a ieși din apartament. 

— Eraţi prea grăbită pentru a vă asigura că singurul 
dumneavoastră copil este în siguranţă în cărucior? 

Zan realiză că mai avea puţin și începea să ţipe la detectiv de 
frustrare. „Ea răstălmăcește tot ce spun”, își zise. Dar simţi din 
nou pe umăr presiunea mâinii lui Charley Shore și își dădu 
seama că el o avertiza. Se uită fix la faţa impasibilă a lui Dean. 

— Când a venit Tiffany se vedea clar că nu se simţea bine. l- 
am spus că lăsasem o pătură în plus în coșul căruciorului astfel 
încât, dacă nu găsea o bancă liberă într-un loc liniștit unde 
Matthew putea să doarmă nederanjat, putea să o întindă pe 
iarbă și să stea pe ea. 

— Nu i-aţi oferit și un Pepsi? întrebă detectivul Collins. 

— Ba da. Tiffany a spus că-i era sete. 

— Ce mai era în Pepsi? întrebă Dean rapid. 

— Nimic. Unde vreţi să ajungeţi? replică Zan. 

— l-aţi mai dat ceva lui Tiffany Shields? Ea crede că i-aţi pus 
ceva în sucul acela ca să o faceţi să adoarmă imediat ce s-a 
așezat pe iarbă în Central Park. Și că i-aţi dat un sedativ în locul 
unui medicament contra răcelii. 

— Cred că sunteţi nebuni, strigă Zan. 

— Nu, nu suntem, rosti detectivul Dean pe un ton dispreţuitor. 
Pozaţi într-o persoană bună la suflet, doamnă Moreland. Dar nu 
cumva acest copil stătea în calea preţioasei dumneavoastră 
cariere? Am și eu copii. Acum sunt la liceu, dar îmi aduc aminte 
ce coșmar a fost când se trezeau prea devreme și nu le puteai 
intra în voie tot restul zilei. Cariera era tot ce conta pentru 
dumneavoastră, nu-i așa? Această neașteptată comoară venită 
din Ceruri se transformase într-o pacoste și v-aţi dat seama că 
aveaţi ocazia ideală ca să rezolvati problema. Detectivul Dean 
se ridică și arătă acuzator spre Zan: V-aţi dus în mod intenţionat 
la casa din oraș a Ninei Aldrich, deși ea vă aștepta la locuinţa 
din Beekman Place. V-aţi dus cu toate schiţele și mostrele și le- 
aţi lăsat acolo. Apoi ați mers în parc știind că nu mai era mult și 
Tiffany avea să-și piardă cunoștința. Aţi avut o ocazie și ați 
profitat de ea. V-aţi luat copilul și l-aţi dus în casa aceea drăguță 
și goală și l-aţi ascuns în debaraua din spatele pivniţei. 


Întrebarea e: Ce aţi făcut cu el, doamnă Moreland? Ce aţi făcut 
cu el? 

— Obiectez! strigă Charley Shore și o ridică pe Zan de mână. 
Noi plecăm, zise el. Aţi terminat cu noi? 

Billy Collins zâmbi cu indulgență. 

— Da, domnule avocat. Dar vrem numele și adresele celor doi 
oameni pe care i-ați menţionat: Alvirah și preotul. Și permiteţi- 
mi să vă fac o sugestie: poate că dacă doamna Moreland va mai 
auzi vocea fiului ei din nou, destul de curând, îi poate transmite 
- și oricui s-ar afla cu el - că e momentul să vină acasă. 


CAPITOLUL 49 

Afacerea cu imobiliare din Middletown, la fel ca în cea mai 
mare parte din ţară, mersese mizerabil în ultimele luni. Rebecca 
Schwartz avea gânduri sumbre în timp ce se așeză la birou și se 
uită în stradă. Ferestrele erau pline cu fotografii lipite ale caselor 
scoase la vânzare. Câteva aveau imprimat cuvântul „Vândut”, 
dar unele dintre ele fuseseră vândute cu cinci ani în urmă. 

Rebecca se pricepea foarte bine să laude casele care erau 
disponibile. Cea mai mică și mai sărăcăcioasă, din Cape Cod, era 
descrisă pe fluturașii publicitari pe care îi împărțea în oraș ca 
„plăcută, intimă și fermecătoare”. Odată ce îi convingea pe 
potenţialii cumpărători să arunce o privire la o astfel de casă le 
făcea un tablou verbal despre cum urma să arate când un 
restaurator talentat va scoate la iveală frumuseţea latentă a 
locului. Dar chiar și cu cele mai spectaculoase abilități de a 
evidenția virtuțile ascunse ale unei case care avea nevoie de 
multă muncă, afacerea Rebeccăi se afla pe o pantă 
descendentă vertiginoasă. 

Așa cum anticipase, era încă o zi deloc fructuoasă și încerca 
să-și reamintească faptul că îi era mult mai bine față de mulţi 
oameni din ţară. Spre deosebire de alte persoane aflate la 
vârsta de cincizeci și nouă de ani care o duceau greu, ea își 
putea permite să se întreţină până când starea economiei avea 
să se îmbunătăţească. Singură la părinţi - ambii decedați - 
moștenise de la ei casa cu etaj, care fusese căminul ei toată 
viaţa, și venitul din închirierea a două proprietăţi pe care ei le 
deținuseră pe Main Street. „Nu e vorba doar de bani”, își spuse 
ea. „Îmi place să vând case. Îmi place să văd încântarea 
oamenilor în ziua în care se mută. Chiar dacă locuinţele necesită 
multă muncă, e un nou capitol în vieţile lor. Întotdeauna le duc 
un cadou noilor proprietari, în ziua mutării. O sticlă de vin sau 
brânză cu biscuiţi. Asta numai dacă nu sunt cumva iubitori de 
ceai. În acel caz le duc o cutie cu pliculeţe Lipton și o prăjitură.” 

Secretarea ei cu jumătate de normă, Janie, nu avea să 
sosească la muncă până la ora douăsprezece. Celălalt agent 
imobiliar, Millie Wright, care lucra cu ea pe bază de comision, 
fusese nevoită să renunţe și să-și ia o slujbă la A&P. Imediat ce 
piaţa avea să se revigoreze, îi promisese Rebeccăi că se va 
întoarce. 


Rebecca era atât de afundată în gânduri încât tresări când 
sună telefonul. 

— Schwartz Imobiliare, Rebecca la telefon, zise ea 
încrucișându-și degetele ca să-i poarte noroc și să fie un 
potenţial client, nu doar altcineva care voia să-și vândă casa. 

— Rebecca, sunt Bill Reese. 

„Bill Reese...”, se gândi Rebecca și apoi simţi un val de 
speranţă. Bill Reese se întorsese de două ori în anul precedent 
ca să vadă ferma Owens, însă se decisese până la urmă să nu o 
cumpere. 

— Bill, mă bucur să te aud, spuse ea. 

— S-a vândut cumva ferma Owens? întrebă Reese. 

— Nu, încă nu, răspunse Rebecca și trecu numaidecât la 
jargonul tipic agenţilor imobiliari. Avem câţiva oameni foarte 
interesaţi de ea, iar unul dintre ei pare pregătit să înainteze o 
ofertă. 

Reese râse. 

— Hai, Rebecca, nu încerca să mă duci de nas. Pe onoarea ta 
de cercetaș, câţi potenţiali cumpărători sunt hotărâți să o 
cumpere la ora actuală? 

Rebecca și-l imagină pe Bill Reese și râse odată cu el. Era un 
tip solid, deștept și plăcut, în vârstă de aproape patruzeci de 
ani, cu doi copii mici. Contabil, trăia și lucra în Manhattan, dar 
fusese crescut la o fermă și anul trecut îi spusese că îi era dor 
de acel stil de viață. „Vreau să cultiv diverse, îi spusese el. Şi aș 
vrea ca micuţii mei să se poată distra, să-și petreacă 
weekendurile în preajma cailor, la fel cum am făcut eu.” 

— Nu am nicio ofertă pentru ferma lui Sy, recunoscu ea, dar 
îţi spun ceva, și nu e doar un text de reclamă: este o proprietate 
foarte frumoasă, iar după ce o să scapi de jaluzelele alea care 
întunecă locul și de mobila veche, după ce zugrăvești și utilezi 
bucătăria, o să ai o casă drăguță și spațioasă de care o să fii 
foarte mândru. Perioada aceasta proastă de pe piaţă nu o să 
dureze la nesfârșit, și cineva o să vină, mai devreme sau mai 
târziu, și o să realizeze că opt hectare de proprietate de primă 
mână cu o casă solidă reprezintă o investiţie solidă. 

— Rebecca, tind să fiu de acord cu tine. lar Theresa și copiii s- 
au îndrăgostit de ea. Crezi că Sy va mai lăsa din preţ? 

— Crezi că un aligator va începe să cânte romanțe? 


— E-n ordine. Te-am înţeles, râse Bill Reese. Uite, facem un 
drum până acolo duminică și, dacă e așa cum ne-o amintim, o 
să luăm legătura. 

— Acum avem un chiriaş acolo, zise Rebecca. E un contract 
de închiriere pe un an, și ea a plătit în avans, dar nu contează. 
In contract spune clar că, după ce anunţăm cu o zi înainte, 
putem arăta locul unui potenţial client, iar dacă locul se vinde 
chiriașul trebuie să plece în treizeci de zile. Sigur, banii pentru 
perioada rămasă îi vor fi returnaţi. Dar nu o să fie nicio 
problemă. Deși femeia aceea a semnat contractul pe un an, mi- 
a spus că nu intenţionează să stea decât trei luni. 

— E în regulă, zise Reese. Dacă ne hotărâm să cumpărăm, 
vreau să vin de la începutul lunii mai ca să mă pot ocupa de 
plantări. E bine dacă ne întâlnim duminică, la ora unu, la tine la 
birou? 

— S-a făcut, spuse Rebecca veselă. 

Dar după ce închise, o parte din încântare dispăru. Nu îi 
plăcea deloc ideea că trebuia să o sune pe Gloria Evans și să-i 
spună că s-ar putea să fie nevoită să se mute. Pe de altă parte, 
se liniști Rebecca, contractul era clar, iar Gloria Evans ar avea 
treizeci de zile la dispoziţie ca să elibereze casa. „li pot arăta 
alte locuinţe”, își spuse Rebecca, „și sunt sigură că o să pot găsi 
una pe care să o pot închiria doar pentru o lună sau două. A zis 
că nu are nevoie decât de trei luni ca să-și termine cartea. O să 
subliniez faptul că o să primească banii înapoi pentru restul 
perioadei în care nu se va folosi de casa lui Sy.” 

Gloria Evans răspunse din prima. Părea iritată după vocea cu 
care răspunse. 

„Am o veste bună și o veste proastă”, își spuse Rebecca în 
timp ce trăgea aer în piept ca să înceapă să explice evoluţia 
lucrurilor. 

— Duminica asta? Adică oamenii ăia o să bântuie pe aici 
duminică? întrebă Gloria Evans. 

Rebeccăi nu-i scăpă neliniștea evidentă din vocea ei. 

— Doamnă Evans, vă pot arăta cel puţin șase case foarte 
frumoase care sunt mai moderne și puteţi economisi mulţi bani 
dacă închiriaţi cu luna. 

— La ce oră o să vină oamenii aceia duminică? întrebă Gloria 
Evans. 

— Cândva după ora unu. 


— Înţeleg. Când am fost dispusă să plătesc pe un an pentru 
numai trei luni cât intenţionez să stau în casa aceasta puteaţi 
să-mi spuneţi că era posibil să aduceţi oameni care să 
mărșăluiască pe aici. 

— Doamnă Evans, era stipulat clar în contractul pe care l-ați 
semnat. 

— V-am întrebat despre asta. Mi-aţi spus că nu trebuia să-mi 
fac griji că cineva ar putea veni în următoarele trei luni cât 
intenţionam să stau aici. Aţi spus că piaţa avea să fie moartă cel 
puţin până la începutul lunii iunie. 

— Sincer, chiar am crezut asta. Dar Sy Owens nu v-ar fi 
permis să închiriaţi casa fără acea stipulare din contractul de 
închiriere. 

Rebecca își dădu seama că vorbea singură. Gloria Evans 
închisese. „Ghinionul ei”, își spuse când ridică receptorul ca să-i 
dea lui Sy vestea cea bună, că s-ar putea să-i vândă casa. 

Reacţia lui a fost exact așa cum se aștepta. 

— l-ai dat de înţeles, sper, că n-am de gând să las din preţ 
nici măcar cinci cenți, nu-i așa, Rebecca? întrebă el. 

— Sigur că asta i-am spus, răspunse ea și adăugă în gând: 
„Zgârie-brânză! 


CAPITOLUL 50 

Detectivul Wally Johnson se uită la vederea jerpelită pe care i- 
o înmânase Toby Grissom. 

— De ce credeţi că nu fata dumneavoastră a scris această 
carte poștală? întrebă el. 

— Eu nu spun că nu ea a scris-o. După cum am zis, am 
început să mă gândesc la faptul că, fiind scrisă cu litere de tipar, 
poate că nu a scris-o ea, poate că cineva i-a făcut ceva și apoi a 
încercat să facă să pară că ea e încă în viaţă. Scrisul de mână al 
lui Glory este mare, frumos, cu multe bucle, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun, și de-aia nu mi-am dat seama până acum că 
poate nu ea a trimis vederea. 

— Spuneţi că aţi primit-o în urmă cu șase luni, zise Johnson. 

— Da. Așa e. Și dumneavoastră nu mi-aţi cerut-o, dar m-am 
gândit că poate ar trebui să verificați amprentele de pe ea. 

— Câte persoane au atins-o, domnule Grissom? 

— Au atins-o? Nu știu. Am arătat-o la câţiva prieteni din Texas 
și fetelor cu care a locuit Glory aici, la New York. 

— Domnule Grissom, sigur că o să verificăm amprentele, dar 
vă spun de pe acum că, indiferent dacă a trimis-o fata 
dumneavoastră sau altcineva, nu o să putem niciodată să ne 
dăm seama. Gândiţi-vă. Aţi arătat-o prietenilor și colegelor de 
apartament ale lui Glory. Înainte de asta au atins-o mai mulţi 
funcţionari poștali printre care și poștașul dumneavoastră. Prea 
mulţi oameni au pus mâna pe vederea aceea. 

Toby văzu colajul de poze din colţul biroului lui Johnson și 
arătă spre el. 

— S-a întâmplat ceva cu fetiţa mea, zise el. Știu sigur. Apoi, 
cu o voce în care se regăsea o urmă de sarcasm, întrebă: L-aţi 
sunat pe Bartley Longe, tipul acela care o ducea la casa lui de la 
țară? 

— Am avut sarcini mai presante aseară. Domnule Grissom, vă 
asigur că printre priorităţile mele se numără și o discuţie cu el. 

— Nu mă asiguraţi de nimic, detectiv Johnson, îi spuse Toby. 
Nu plec nicăieri până nu ridicaţi receptorul și nu stabiliţi o 
întâlnire cu Bartley Longe. Dacă am pierdut avionul, e în regulă. 
Pentru că intenţionez să stau aici până când o să vă vedeţi cu 
tipul ăla. Și dacă vreţi să mă arestaţi e în regulă. Trebuie să 
înţelegeţi. Nu o să plec din secţia de poliţie până când nu 
mergeţi la Longe. Și nu mergeţi la el cu pălăria în mână 


cerându-vă scuze pentru deranj și spunând că tatăl ei este o 
ciumă. Mergeţi cu fruntea sus și obţineţi niște nume ale 
oamenilor din industria cinematografică cărora nenorocitul acela 
pretinde că le-a prezentat-o pe Glory și aflaţi de la ei dacă au 
întâlnit-o vreodată. 

„Sărmanul”, își spuse Wally Johnson. „Nu am tupeul să-i frâng 
inima și să-i spun că fata lui probabil că este acum prostituată 
de lux cu vreun prieten mare mahăr.” În schimb, Johnson ridică 
receptorul și ceru numărul lui Bartley Longe. Când recepţionera 
răspunse el, se prezentă și spuse: 

— Domnul Longe este acolo? Este foarte important să discut 
cu el imediat. 

— Nu știu sigur dacă mai e în birou, începu recepţionera. 

„Dacă ea nu e sigură că el e în birou, asta înseamnă că el 
chiar este în birou”, își spuse Johnson. Așteptă, și un moment 
mai târziu recepţionera reveni la telefon. 

— Mă tem că a plecat, dar pot să vă preiau eu mesajul, rosti 
ea pe un ton liniștitor. 

— Mă tem că nu am de gând să las un mesaj, răspunse 
Johnson ferm. Știm amândoi că Bartley Longe este acolo. Pot 
ajunge în douăzeci de minute. Este absolut esenţial să îl văd 
acum. Tatăl lui Brittany La Monte se află în biroul meu și are 
nevoie de niște răspunsuri despre dispariţia ei. 

— Așteptaţi puţin... După o pauză scurtă, recepţionera 
continuă: Dacă puteţi veni aici, domnul Longe o să vă aștepte. 

— Este bine. 

Johnson închise telefonul și se uită cu o expresie plină de 
compasiune la Toby Grissom, observând epuizarea din ochii 
bătrânului și ridurile adânci de pe faţă. 

— Domnule Grissom, aș putea lipsi chiar și câteva ore. De ce 
nu mergeţi să mâncaţi ceva și apoi să vă întoarceţi aici? La ce 
oră ați spus că aveţi avion? 

— La ora cinci. _ 

— Acum e trecut puţin de douăsprezece. Il pot ruga pe unul 
dintre băieţi să vă conducă la Aeroportul LaGuardia după ce vă 
spun ce-am făcut. O să discut cu Longe, așa cum aţi sugerat, o 
să iau o listă de oameni pe care ela pretins că ea i-a cunoscut la 
el acasă. Dar nu are deloc sens să rămâneţi în New York. Mi-aţi 
spus că ar trebui să urmaţi tratamentul de chimioterapie. Nu ar 
trebui să săriți peste ședințe. Știţi că nu ar trebui. 


Toby se simţi dintr-odată de parcă îl părăsea toată vlaga. 
Lunga plimbare prin frig își spusese cuvântul, chiar dacă se 
bucurase de ea. Şi îi era foame. 

— Cred că aveţi dreptate, zise el. Trebuie să fie vreun 
McDonald's prin apropiere, apoi adăugă zâmbind: Poate că o să- 
mi fac cinste cu un Big Mac. 

— Este o idee foarte bună, fu de acord Wally Johnson în timp 
ce se ridica și se întinse după poza cu Glory de pe birou. Nu e 
nevoie să îi duceţi asta, spuse Grissom nervos. Tipul ăla știe 
exact cum arată Glory. Credeţi-mă pe cuvânt, știe. 

Wally Johnson aprobă din cap. 

— Aveţi dreptate. Dar o s-o iau cu mine când o să discut cu 
oamenii care au întâlnit-o pe Glory acasă la Bartley Longe. 


CAPITOLUL 51 

— Plec pentru vreo oră, îi spuse Kevin Wilson lui Louise Kirk și 
nu răspunse întrebării evidente care se citea în ochii ei despre 
locul în care se ducea. 

Ştia că, după răspunsul lui tăios la remarcile ei despre Zan 
Moreland, ea nu mai îndrăznea să îi pună întrebări. Mai știa și că 
mai târziu, dacă îi dădea un bon de la masa de prânz, ea îl va 
studia cu atenţie ca să vadă dacă nu cumva el notase numele 
vreunui client sau dacă plătise cu cardul personal. 

Mai veniseră încă două noi transporturi în acea dimineaţă. 
Unul conţinea role de tapet, iar celelalte cutii erau cu lămpi 
pentru mese. Louise reuși să mai strecoare o întrebare: 

— Vrei ca toate livrările din partea lui Zan Moreland să fie 
puse în cel mai mare apartament? Adică, mi-am dat seama că 
unele dintre ele sunt pentru cel mijlociu. 

— Pune totul la un loc, zise Kevin și se întinse după geaca din 
fâș. 

Louise ezită și apoi spuse: 

— Kevin, știu că întrec măsura, dar pun pariu că te duci la 
biroul lui Zan Moreland. Ca prietenă, te implor, nu te lăsa prins 
în ceva ce are legătură cu fata aia. Adică, e foarte atrăgătoare, 
oricine are ochi poate vedea asta, dar cred că e bolnavă mintal. 
Când s-a dus la poliție în dimineaţa asta, le-a spus reporterilor 
că fiul ei trăiește. Dacă știe asta, știe și unde e și a jucat teatru 
timp de doi ani. Pe internet au apărut linkuri cu unele 
înregistrări video care au apărut în presă a doua zi după cea 
dispărut copilul ei din Central Park. O arată în parc lângă 
căruciorul gol. Se poate vedea clar că e aceeași femeie ca aceea 
din pozele pe care le-a făcut turistul. 

Louise se opri ca să tragă aer în piept. 

— Altceva? întrebă Kevin pe un ton plat. 

Louise ridică din umeri. 

— Ştiu că ești supărat pe mine și nu te învinovăţesc. Dar ca 
prietenă și ca secretară, nu vreau să te văd că suferi. Și, dacă te 
încurci cu ea, îţi vei face rău atât din punct de vedere 
profesional, cât și personal. 

— Louise, nu mă încurc. Îţi spun unde mă duc. La biroul 
Alexandrei Moreland. Am vorbit cu asistentul ei, care pare un tip 
de treabă. Aș vrea să lămuresc toate astea cu cât mai puţin 
tam-tam posibil. Sincer, nu-mi place Bartley Longe. L-ai auzit 


când a sunat. E precum pisica după ce a înghiţit canarul, 
presupune din start că nici prin cap nu-mi trece acum să am de- 
a face cu Zan Moreland. Mâna lui Kevin se întinse spre ușă, dar 
se întoarse și adăugă: Am studiat și am comparat propunerile 
lor și îmi place mai mult a ei. Așa cum a spus Zan, planurile lui 
Bartley Longe nu oferă acea senzaţie de acasă. Este prea 
grandios. Apropo, asta nu înseamnă că o s-o angajez pe 
Moreland. Dar înseamnă că s-ar putea să îi accept propunerea, 
să-i folosesc materialele, să închei un gen de înţelegere 
financiară cu ea pentru toată munca pe care a depus-o și să 
caut pe altcineva care să o execute, înţelegi ce vreau să spun? 

Louise Kirk nu rezistă să nu revină cu o înţepătură: 

— Înţeleg, dar este rațional? 


Josh se pregătise sufletește pentru întâlnirea cu Kevin Wilson. 
Își pusese povestea la punct. El și Zan credeau că un hacker 
intrase în computerul lor, iar ei îl dăduseră la verificat. Imediat 
ce aveau dovada că un hacker plasase toate acele comenzi, 
puteau insista ca furnizorii care livraseră bunurile să le ia 
imediat înapoi. 

„Astfel o să câștigăm timp”, se gândi el. „Nu e niciun hacker. 
Zan a comandat toate acele lucruri de pe laptopul ei. Cine 
altcineva ar fi putut ști exact ce să comande? Probabil că și acea 
scrisoare fusese scrisă tot la laptopul ei.” 

Telefonul sună. Era recepţia, care îl anunţa că sosise domnul 
Kevin Wilson și întreba dacă era în regulă să-l trimită sus. 

Kevin nu știa la ce se putea aștepta, dar nu era pregătit să 
vadă că Moreland Interiors se afla într-un birou relativ mic, plin 
cu role de mochetă puse una peste alta ce ajungeau aproape 
până la tavan și care ocupau o jumătate din podea. Observă că 
mobila fusese evident împinsă cât de mult fusese posibil spre 
peretele de vizavi ca să se facă loc pentru toată marfa. Nu se 
așteptase nici ca Josh Green să fie atât de tânăr. „Nu are mai 
mult de treizeci de ani”, își spuse Kevin când îi întinse mâna și 
se prezentă. 

Recunoscu numele furnizorului imprimat pe hârtia groasă 
care învelea mocheta. 

— Și aceste lucruri sunt tot pentru apartamentele-model? 

— Domnule Wilson, începu Josh. 

— Nu e nevoie de formalităţi. Zi-mi Kevin. 


— În regulă, Kevin. Uite ce s-a întâmplat: un hacker probabil 
ne-a spart computerul și a plasat toate acele comenzi. E singura 
explicaţie pe care o pot găsi. 

— Ştiai că am primit trei livrări de dimineaţă și până acum la 
701 Carlton Place? întrebă Kevin. Apoi, când văzu expresia 
uimită de pe fața tânărului, zise: Înţeleg că n-ai știut. 

— Nu, n-am știut. 

— Josh, știu că Zan s-a dus de dimineaţă la poliţie împreună 
cu avocatul ei. Crezi că ajunge în curând? 

— Nu știu, răspunse Josh fără să facă vreun efort ca să-și 
ascundă îngrijorarea din voce. 

— De cât timp lucrezi cu ea? întrebă Kevin. 

— De aproape doi ani. 

— Am ales-o pentru licitaţia pentru apartamentele-model 
pentru că am fost oaspete într-o casă din Darien, Connecticut, și 
într-un apartament de pe Fifth Avenue, două locuinţe diferite pe 
care ea tocmai le terminase de decorat în urmă cu șase luni. 

— Acelea sunt casa Campion și apartamentul Lyons. 

— Ai participat activ la munca de acolo? întrebă Kevin. 

„Unde vrea oare să ajungă?”, se întrebă Josh. 

— Da. Desigur, Zan este designerul, iar eu sunt asistentul ei. 
Din moment ce am decorat ambele locuinţe în același timp, ne- 
am împărţit, în mod alternativ, activităţile de zi cu zi pentru 
fiecare proiect în parte. 

— Inţeleg. 

„Îmi place tipul ăsta”, își spuse Kevin. „Merge drept la ţintă. 
Oricare ar fi problemele lui Zan Moreland, ea a proiectat exact 
lucrurile de care au nevoie acele apartamente. Nu vreau să am 
de-a face cu Bartley Longe, iar planurile lui nu-mi plac la fel de 
mult. Și nu mai pot să invit alţi designeri să trimită planuri. 
Consiliul de administraţie face deja scandal din cauza 
întârzierilor apărute la finisarea apartamentelor-model.” 

Ușa se deschise în spatele lui. Se întoarse și o văzu pe Zan 
Moreland intrând în birou cu un bărbat în vârstă despre care el 
ghici că era avocatul. Zan își mușca buza în încercarea de a-și 
reprima suspinele care îi zguduiau umerii. Avea ochii umflaţi de 
plâns, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. 

Kevin își dădu seama că nu avea ce căuta acolo. Se uită la 
Josh. 


— O să sun la Starr Carpeting, spuse el, și o să le spun să ia 
toate lucrurile astea și să le livreze la Carlton Place. Dacă mai 
vin livrări ca astea, nu le accepta. Trimite-le la Carlton Place, la 
fel și facturile. Tinem legătura. 

Zan se întorsese cu spatele la el. Ştia că era prea jenată și că 
nu voia s-o vadă plângând. leși fără să-i vorbească, dar în timp 
ce aștepta liftul își dădu seama că, mai mult decât orice, simţea 
nevoia să se întoarcă și să o ia în braţe. 

„Raţiune și simţire”, își spuse ironic, în timp ce ușa liftului se 
deschise și păși înăuntru. „Să vezi ce-o să zică Louise când o 
afla ce-am făcut!” 


CAPITOLUL 52 

Melissa ascultase cu furie crescândă mesajul lui Ted care 
sugera că, în loc să ofere o recompensă de cinci milioane de 
dolari pentru informaţia ce ajuta la întoarcerea lui Matthew, mai 
bine făcea o donaţie la Fundaţia pentru Copii Dispăruţi. 

— Oare chiar vorbește serios? o întrebă pe Bettina, asistenta 
ei personală. 

Bettina, o femeie isteaţă și îngrijită, de circa patruzeci de ani, 
cu o coamă de păr negru și lucios, venise la New York din 
Vermont la douăzeci de ani, sperând să urmeze o carieră de 
cântăreaţă rock. Nu îi luase mult ca să realizeze că vocea ei 
destul de bună nu avea să o ducă nicăieri în lumea muzicii, așa 
că devenise, în schimb, asistentă personală a unei editorialiste 
bârfitoare. Melissa observase eficiența Bettinei și îi oferise mai 
mulţi bani ca să lucreze pentru ea. Bettina o lăsase baltă rapid 
pe editorialista care, în timp ce înainta în vârstă, începuse să se 
bazeze tot mai mult pe ea. 

Sentimentele Bettinei variau între împărtășirea dezgustului 
resimţit de Ted faţă de Melissa și încântarea nemaipomenită că 
făcea parte din viaţa unei celebrităţi. In plus, când Melissa era în 
toane bune, lua pentru Bettina câte o geantă cadou scumpă, 
dintre cele care erau menite numai pentru staruri, la un concert 
sau la festivitățile de premiere, pe lângă cea pe care și-o 
cumpăra pentru sine. 

În clipa în care Bettina intrase în apartamentul Melissei, la ora 
nouă în acea dimineaţă, își dăduse seama că avea să fie o zi 
lungă. Melissa îi spuse imediat despre ideea ei de a oferi 
recompensa pentru întoarcerea în siguranţă a lui Matthew. 

— Ai observat că am zis „întoarcerea în siguranţă”? întrebase 
Melissa. Aproape toată lumea crede că micuțul e mort, aşa că o 
să-mi fac o publicitate frumoasă și n-o să mă coste niciun bănuț. 

Răspunsul negativ al lui Ted o înfuriase pe Melissa. Apoi, când 
el sugerase ca ea să doneze banii unei fundaţii, devenise albă 
ca varul. 

— Vrea să dau cinci milioane de dolari unei fundaţii. E nebun? 
o întrebă pe Bettina. 

Bettinei îi plăcea de Ted. Ştia cât de mult se străduise să o 
promoveze pe Melissa. 


— Nu cred că e nebun, spuse ea pe un ton liniștitor. Te va 
face să pari foarte, foarte generoasă, ceea ce, desigur, vei fi, 
dar va trebui să scrii cecul în faţa camerelor de filmat. 

— Ceea ce nu intenţionez să fac, se răsti Melissa dând la o 
parte părul blond care îi atârna până aproape de talie. 

— Melissa, eu sunt aici să fac tot ce vrei. Ştii asta, spuse 
Bettina. Dar Ted are dreptate. De când sunteţi împreună, le-ai 
spus tuturor că tu crezi că fiul lui a fost răpit și ucis de un 
agresor sexual de minori. Faptul că oferi acum o recompensă 
pentru informaţia ce poate duce la întoarcerea lui în siguranţă 
ar fi ca și cum ai implora să primești comentarii răutăcioase la 
show-urile de noroc și pe internet. 

— Bettina, am de gând să fac acea ofertă. Anunţă o 
conferință de presă la ora unu mâine. Știu exact ce o să zic. O 
să spun că, deși întotdeauna am simţit că Matthew nu mai e în 
viață, această nesiguranţă îl distruge pe tatăl lui Matthew, 
logodnicul meu, Ted Carpenter. Această ofertă ar putea face pe 
cineva să iasă în față, poate cineva a cărui rudă sau prietenă îl 
crește pe Matthew ca pe propriul copil. 

— Și dacă într-adevăr cineva va face un pas în faţă, ești 
pregătită să-i scrii un cec de cinci milioane de dolari, Melissa? 
întrebă Bettina. 

— Nu fi prostuţă. În primul rând, sărmanul copil probabil e 
mort. În al doilea rând, dacă cineva știe cu adevărat unde este și 
nu a zis nimic atâta vreme, acea persoană este considerată un 
fel de complice și de aceea nu poate profita de infracţiune, 
înţelegi? Toată lumea crede că sunt un cap sec, dar o să primim 
sute de indicii din toată lumea și fiecare dintre ei va spune că 
Melissa Knight a promis o recompensă. 

Se aflau în livingul din apartamentul mare, de la ultimul etaj 
din Central Park West. Înainte să-i răspundă Melissei, Bettina se 
duse la fereastră și se uită în jos în parc. „Totul a început acolo”, 
își spuse ea. „Într-o după-amiază însorită de iunie, în urmă cu 
aproape doi ani. Dar Melissa are dreptate. Micuţul acela este 
probabil mort. O să aibă parte de publicitate pe gratis, nu o s-o 
coste niciun bănuț.” 


CAPITOLUL 53 

— Ei bine, am scuturat zgarda lui Moreland, observă Billy 
Collins cu satisfacţie în timp ce el și Jennifer Dean mâncau 
sendvișuri calde cu păstramă și beau cafea la localul lor preferat 
de pe Columbus Avenue. 

Detectiv Dean luă ultima înghiţitură din prima jumătate a 
sendvișului înainte de a răspunde. 

— Ce mă sperie este că acest caz e aproape prea... perfect. 
Crezi că Moreland a vorbit serios când a spus că a auzit vocea 
fiului ei într-un gen de vis sau crezi că a vorbit cu el la telefon? 

— Fie că a fost la telefon sau în vis, a zis că băiatul este în 
viaţă și eu cred că e așa, spuse cu hotărâre Billy Collins. 
Întrebarea este unde se află și dacă persoana care îl ascunde se 
va panica din cauza publicităţii ce se face acum în jurul cazului. 
Eu îmi mai iau o cafea. Mai vrei una? 

— Nu, am băut destulă cofeină pe ziua de azi. Ce-ar fi să 
încerc din nou la Alvirah Meehan să văd dacă s-a întors? Soţul ei 
a zis că ar fi trebuit să termine până acum la coafor. 

Alvirah răspunse chiar ea la telefon. 

— Veniţi, dacă vreţi, dar nu știu dacă o să vă pot ajuta, spuse 
ea cu precauţie. Eu și soțul meu suntem prieteni buni cu Zan 
încă de când ne-a decorat apartamentul, în urmă cu un an și 
jumătate. Asta a fost după ce a dispărut fiul ei. Este o tânără 
minunată și o iubim. 

— Haideţi că trecem oricum. Sunteţi practic după colţ, zise 
Jennifer Dean când Billy se întoarse cu a doua cafea. 

Zece minute mai târziu parcau pe aleea semicirculară de pe 
Central Park South 211. Era îndeajuns de lată astfel încât să 
poată trece și alte autovehicule, iar când Tony, portarul, văzu că 
Billy pune legitimaţia de poliție cu faţa în sus pe parbriz nu 
obiectă în niciun fel că lăsa mașina acolo. 

— Doamna Meehan a spus să mergeţi direct sus când 
ajungeţi, le spuse el. Este apartamentul 16B. 

— Îți dai seama că unii dintre băieţii noștri o cunosc pe Alvirah 
Meehan? îl întrebă Jennifer pe Billy când urcau cu liftul. Este 
femeia de serviciu care a câștigat la loterie, a devenit detectiv 
amator și chiar a scris o carte de memorii despre asta. 

— Exact ce ne lipsea, un detectiv amator implicat în acest 
caz, comentă Billy când liftul se opri la etajul șaisprezece. 


Dar, după două minute petrecute în casa lui Alvirah și a lui 
Willy, la fel ca toți cei care abia îi cunoșteau, avu senzaţia că 
erau prieteni de o veșnicie. Willy îi amintea lui Billy de pozele cu 
bunicul său, un om masiv cu părul ca de nea, care fusese poliţist 
toată viaţa. Alvirah avea coafura proaspăt făcută și purta 
pantaloni subţiri și un pulover cu nasturi. Billy știa că hainele ei 
nu proveneau de la reducerile de ocazie din magazinele de 
cartier și, totuși, ţinuta lui Alvirah îi amintea de o menajeră 
tipică a celor care aveau ceva bani. 

Fu surprins când Jennifer acceptă cafeaua pe care Alvirah i-o 
oferise. Nu era ceva ce făceau de obicei, dar bănuia că nu ar fi 
fost înţelept să-și facă din Alvirah un inamic, care mărturisise 
deschis încă de la telefon că era bună prietenă cu Zan Moreland. 
„Și probabil că îi va lua apărarea”, se gândi el. 

„Am avut dreptate”, își spuse Billy câteva minute mai târziu, 
în timp ce Alvirah vorbea despre tristețea pe care credea că o 
simţise Zan când dispăruse fiul ei. 

— Am cunoscut o mulţime de oameni, spuse Alvirah cu 
înflăcărare, și sunt unele lucruri pe care nu le poţi simula. 
Suferinţa pe care am văzut-o în ochii acelei fete m-a făcut să 
plâng. 

— Vorbea des despre Matthew? întrebă încet Jennifer Dean. 

— Să zicem că niciodată nu aduceam vorba despre el. Eram 
editorialist colaborator la New York Globe la vremea la care a 
dispărut Matthew și am scris un editorial în care imploram pe 
oricine îl luase să înțeleagă agonia prin care treceau părinţii lui. 
Am sugerat ca acea persoană să-l aducă pe Matthew la un mall 
și să-i arate un agent de pază. Apoi să-i spună băiatului să 
închidă ochii, să numere până la zece și apoi să se ducă la 
agent, să-i spună numele, iar agentul o va găsi pe mămica lui. 

— Matthew avea puţin peste trei ani când a dispărut, obiectă 
Billy. Nu toţi copiii de această vârstă pot număra până la zece. 

— Citisem în ziar că mama lui declarase că de-a v-aţi 
ascunselea era jocul lor preferat. De fapt, Zan chiar a vorbit o 
dată despre Matthew și a spus că, atunci când a primit telefonul 
care o anunţa că el dispăruse, se rugase ca băiatul să se fi trezit 
și să se fi dat singur jos din cărucior într-o tentativă de a se juca 
de-a v-aţi ascunselea cu Tiffany, zise Alvirah și făcu o mică 
pauză. Mi-a spus că Matthew putea număra până la 
cincisprezece. Evident, era un copil foarte deștept. 


— Aţi văzut astăzi, la televizor sau în ziare, fotografiile cu Zan 
Moreland care îl ia pe Matthew din cărucior, doamnă Meehan? 
întrebă Jennifer Dean. 

— Am văzut pozele unei femei care arată ca Zan și ia copilul 
din cărucior, răspunse Alvirah cu precauţie. 

— Credeţi că este Zan Moreland în acele poze, doamnă 
Meehan? întrebă Billy Collins. 

— Mi-ar plăcea să-mi spuneţi Alvirah. Toată lumea îmi spune 
așa. 

„Vrea să câștige timp”, își spuse Collins. 

— Haideţi să zicem în felul următor, începu Alvirah. Cu 
siguranţă arată ca și cum femeia din acele poze este Zan. Nu 
cunosc prea multe despre tehnică pentru că evoluează prea 
repede în ziua de azi. Poate că acele poze au fost modificate. 
Ştiu că Zan Moreland este distrusă din cauza dispariţiei fiului ei. 
A fost aici aseară și era înnebunită de supărare. Știu că are 
prieteni, atât aici, cât și peste hotare, care au invitat-o să îi 
viziteze în vacanțe. A preferat să stea singură acasă. Nu a 
suportat să plece. 

— Ştiţi în ce ţări locuiesc prietenii ei? întrebă repede Jennifer 
Dean. 

— Păi, sunt din ţările în care au locuit părinţii ei, răspunse 
Alvirah. Știu că unul este în Argentina. Altul este în Franţa. 

— Îmi aduc aminte că părinţii ei locuiau în Italia când au murit 
în acel accident, interveni Willy. 

Billy Collins își dădu seama că nu mai aveau ce să afle de la 
Alvirah sau de la Willy. „Cred că în pozele acelea este Zan 
Moreland”, își spuse el când se ridică, „dar nu o să recunoască 
acest lucru.” 

— Detectiv Collins, zise Alvirah, înainte de a pleca, trebuie să 
înțelegeţi că în pozele acelea chiar apare Zan care îl ia pe 
Matthew din cărucior, dar ea nu știe că a făcut-o. Aș putea jura 
asta. 

— Sugeraţi că ar putea avea personalitate multiplă? întrebă 
Collins. 

— Nu sunt sigură dacă asta sugerez, zise Alvirah. Dar știu cu 
certitudine că Zan nu se preface. In mintea ei și-a pierdut 
copilul. Știu că a cheltuit toţi banii pe detectivi particulari și pe 
clarvăzători ca să încerce să-l găsească. Dacă ar fi jucat un joc, 
nu ar fi mers atât de departe. Dar nu joacă un joc. 


— Încă o întrebare, doamnă Meehan... Alvirah. Zan Moreland 
a menţionat numele părintelui Aiden O'Brien. Se întâmplă să-l 
cunoașteţi? 

— O, da, este un prieten drag. Este un călugăr franciscan de 
la Biserica Sf. Francisc din Assisi de pe Thirty-first Street. Zan l-a 
cunoscut aseară aici. Tocmai se pregătea să plece când ela 
intrat. l-a spus că se va ruga pentru ea și cred că i-a oferit 
puţină alinare. 

— Nu-l mai întâlnise înainte? 

— Nu cred. Deși știu că a trecut pe la Sf. Francisc înainte să 
ajung eu acolo, luni seara, ca să aprind o lumânare. Părintele 
O'Brien fusese în confesional în acea seară, în capelă. 

— Zan Moreland fusese la confesiune? întrebă Billy. 

— O, nu știu, și, desigur, nu am întrebat. Dar poate aţi fi 
interesaţi că am observat un tip care mi s-a părut că se purta 
ciudat. Adică îngenunchease în fața altarului Sf. Antoniu, cu 
mâinile pe faţă. Dar în clipa în care părintele Aiden a ieșit din 
Camera de Reconciliere a sărit ca ars și nu și-a luat ochii de la 
părintele Aiden până când acesta nu a ieșit din capelă. 

— Doamna Moreland era încă în biserică atunci când s-a 
întâmplat acest lucru? 

— Nu, răspunse Alvirah sigură pe ea. Am aflat că fusese acolo 
pentru că ieri-dimineaţă m-am dus înapoi și am cerut să mă uit 
la înregistrarea de pe camerele de supraveghere. Am vrut să 
văd dacă îl puteam observa pe tipul acela, în caz că apărea vreo 
problemă. Nu l-am putut distinge în mulţime, dar am zărit-o pe 
Zan intrând. Asta era la cincisprezece minute înainte să ajung 
eu. Înregistrările au arătat că ea nu a stat decât câteva minute. 
Tipul pe care am încercat să-l văd a plecat înaintea mea, dar nu 
am reușit să-l observ clar în mulţimea care intra în biserică. 

— Credeţi că era neobișnuit pentru doamna Moreland să 
meargă acolo? 

— Nu. Ziua următoare era aniversarea lui Matthew. M-am 
gândit că poate dorise să aprindă o lumânare pentru el la Sf. 
Antoniu. Este sfântul la care oamenii se roagă atunci când le 
este dor de cineva. 

— Înţeleg. Vă mulțumesc amândurora pentru timpul acordat, 
spuse Billy Collins în timp ce el și Jennifer Dean se ridicară ca să 
plece. 


— Ei bine, asta nu ne-a dus prea departe, comentă Dean când 
coborau cu liftul. 

— Poate da, poate nu. Ce am aflat este că Zan Moreland are 
prieteni în mai multe ţări. Vreau să verific dacă a făcut vreo 
călătorie în vreuna dintre acele ţări de când a dispărut fiul ei. 
Facem rost de o citaţie și o să-i verificăm cardurile și conturile 
bancare. lar mâine o să mergem să-i facem o vizită părintelui 
O'Brien la Sf. Francisc din Assisi. Nu ar fi interesant dacă Zan 
Moreland s-a dus să se confeseze acelui preot? Şi dacă a făcut- 
o, mă întreb ce i-o fi spus. 

— Billy, tu ești catolic, protestă Jennifer Dean. Eu nu sunt, dar 
știu că niciun preot nu o să discute vreodată despre ce i s-a spus 
la confesional. 

— Nu, n-o va face, dar când o vom interoga din nou pe Zan 
Moreland poate că o s-o stoarcem îndeajuns de mult încât o să 
cedeze nervos și o să ne împărtășească și nouă secretele ei 
murdare. 


CAPITOLUL 54 

Matthew nu o mai văzuse niciodată pe Glory plângând. Nici 
măcar o dată. Când vorbise la telefon păruse foarte nervoasă, 
dar după ce trântise jos receptorul începuse să plângă. Pur și 
simplu. Apoi se uitase la el și îi spusese: 

— Matty, nu ne mai putem ascunde așa. 

El crezu că ea voia să spună că trebuiau să se mute într-un 
loc nou și nu era sigur dacă era bucuros sau dacă îi părea rău. 
Camera în care dormise era destul de mare, astfel încât putea 
să-și ţină camioanele pe podea și să le miște unul după altul, 
așa cum văzuse că făceau camioanele mari pe drum, noaptea, 
când el și Glory se mutau într-o altă casă. 

Și mai găsiseră în acea cameră, când se mutaseră, un pat 
suprapus, o măsuţă și scaune. Glory îi spusese că probabil și alţi 
copii locuiseră acolo, pentru că măsuţa și scaunele erau tocmai 
bune pentru ca un copil să stea jos și să deseneze. 

Lui Matthew îi plăcea să deseneze. Uneori se gândea la mami 
și desena o faţă de femeie. Nu o putea face să arate ca ea, dar 
își aducea foarte bine aminte de părul ei lung și de senzaţia pe 
care o avea când îl gâdila pe obraz, așa că întotdeauna îi făcea 
femeii din desen părul lung. 

Uneori, scotea de sub pernă bucata de săpun care mirosea ca 
mami și o așeza pe masă, lângă mână, înainte de a desface 
cutia cu creioane colorate. 

Poate că locul următor în care aveau să stea va fi la fel de 
frumos. Nu îl deranja când era încuiat în debaraua mare din 
casă atunci când Glory îl lăsa singur. Lăsa întotdeauna lumina 
aprinsă, era destul de încăpătoare pentru camioane, iar ea îi 
punea mereu cărți noi ca el să citească până ea se întorcea. 

Glory părea din nou supărată. 

— Nu o s-o las pe boșoroaga aia să găsească motive să treacă 
pe aici să se târguiască până duminică. Trebuie să-mi aduc 
aminte să pun zăvorul la ușa din faţă. 

Matthew nu știu ce să spună. Glory își șterse faţa cu dosul 
palmei. 

— Ei bine, trebuie să ne modificăm programul. O să-l anunţ 
diseară. 

Se duse la fereastră. Întotdeauna ţinea jaluzelele trase, iar 
când se uita afară o făcea împingând o lamelă într-o parte. 


Scoase un sunet ciudat, ca și cum nu ar fi putut respira, și apoi 
zise: 

— Nenorocita aia cu brioșele iar trece pe aici. Oare ce caută? 
apoi adăugă: Ai întărâtat-o, Matty. Du-te sus și stai în camera ta 
și asigură-te că niciunul dintre camioanele tale nu o să mai fie 
niciodată jos. 

Matthew se duse sus în cameră, se așeză la măsuţă, se 
întinse după creioane și începu să plângă. 


CAPITOLUL 55 

Bartley Longe stătea în spatele ușilor închise ale biroului din 
Park Avenue, indignat de tupeul detectivului care, de fapt, îi 
ordonase să amâne orice întâlnire pe care ar fi putut-o avea 
până când urmau să se vadă. Dar nu putu ascunde, nici măcar 
față de el, faptul că-i era teamă. Tatăl lui Brittany se ţinuse de 
cuvânt când ameninţase că se duce la poliţie. Nu le putea 
permite să sape din nou în trecutul lui. Procesul pentru hărţuire 
sexuală pe care îl intentase recepţionera aceea împotriva lui în 
urmă cu opt ani nu dăduse deloc bine în ziare. 

Faptul că fusese nevoit să liniștească apele cu o mulţime de 
bani îi dăunase, atât financiar, cât și profesional. Recepţionera 
pretinsese că el se înfuriase când ea îi respinsese avansurile și 
că o împinsese într-un perete, speriind-o de moarte. 

— Se făcuse negru de furie, le spusese ea polițiștilor. Nu 
suportă să fie respins. Am crezut că mă va omori. 

„Cum va fi când poliţaiul ăsta o să facă niște săpături în 
trecutul meu?” se întrebă Longe. „Să-i spun despre incident 
imediat, ca astfel să par foarte deschis? Brittany a dispărut de 
aproape doi ani. Singurul mod în care îi pot convinge că nu i-am 
făcut nimic este ca ea să apară în Texas curând, foarte curând, 
și să-și viziteze tăticul.” 

Și mai era ceva. De ce nu-i acceptase Kevin Wilson apelul în 
acea dimineaţă? Cu siguranţă că el sau cineva din biroul lui o 
văzuse pe Zan intrând în secţia de poliţie alături de avocatul ei. 
Și cu siguranţă că se gândise că, probabil, va fi arestată și că, 
dacă se întâmpla acest lucru, nu ar mai fi fost în stare să se 
ocupe de apartamentele-model. 

„Am nevoie de contractul acela”, își spuse Bartley Longe. „Va 
fi ca o vitrină pentru oricine îl va primi. Desigur, am destule 
afaceri cu celebrităţile, dar îngrozitor de multe dintre ele 
negociază la sânge. Spun că o să aducă o revistă ca să facă o 
fotografie cu noua lor casă și că asta este reclamă gratuită 
pentru mine. Nu am nevoie de astfel de reclame gratuite. Mi-am 
pierdut câţiva dintre clienţii bănoși după o astfel de publicitate 
amărâtă. Dacă mai sunt implicat în alt scandal, o să pierd și mai 
mulţi. De ce nu mă sună Wilson? În scrisoarea lui, când m-a 
întrebat dacă licitez pentru contract, a zis că era extrem de 
important să trimit planurile cât de curând posibil pentru că 
erau deja în întârziere. lar acum... nicio veste de la el.” 


Interfonul zbârnăi. 

— Domnule Longe, intenţionaţi să plecaţi după întâlnirea cu 
detectivul Johnson sau vreţi să mă duc să vă iau ceva după ce 
pleacă? întrebă Elaine. 

— Nu știu, se răsti Longe. O să mă gândesc după ce mă 
întâlnesc cu el. i 

— Desigur. O, sună Phyllis. inseamnă că a ajuns deja. 

— Trimite-l înăuntru. 

lritat, Bartley Longe deschise sertarul de sus al biroului și se 
uită în oglinda pe care o ţinea acolo. „Micuța operaţie pe care 
mi-am făcut-o la faţă anul trecut e minunată”, își spuse. Nu 
bătea la ochi, dar scăpase de gușa care începuse să i se 
formeze sub bărbie. Şi tenta de argintiu din păr mergea la fel de 
bine. Îşi crease cu atenţie o înfățișare selectă. Trase de 
mânecile cămășii Paul Stuart astfel încât să se vadă manșetele 
cu monograme. 

Apoi, când Elaine Ryan bătu la ușă și o deschise, cu detectivul 
Wally Johnson pe urmele ei, Bartley Longe se ridică și, cu un 
zâmbet curtenitor, îl salută pe oaspetele său deloc binevenit. 


CAPITOLUL 56 

În clipa în care Wally Johnson intră în biroul lui Longe avu o 
repulsie față de acest om. Zâmbetul condescendent al lui Longe 
emana superioritate și dispreţ. Prima lui afirmaţie se referi la 
faptul că fusese nevoit să amâne o întâlnire cu un client foarte 
important și că spera ca orice întrebări avea pentru el detectivul 
Johnson să nu dureze mai mult de cincisprezece minute. 

— Și eu sper la fel, răspunse Johnson, așa că haide să trecem 
la scopul vizitei mele. Margaret Grissom, al cărei nume de scenă 
era Brittany La Monte, a fost dată dispărută. Tatăl ei este sigur 
că i s-a întâmplat ceva rău sau că are necazuri. Ultima ei slujbă 
a fost pentru dumneavoastră, ca hostess, în apartamentele- 
model și se mai știe de asemenea că avea o relație intimă cu 
dumneavoastră și că își petrecea multe weekenduri în casa 
dumneavoastră din Litchfield. 

— İşi petrecea multe weekenduri la casa mea din Litchfield 
pentru că îi făceam o favoare prezentând-o oamenilor din 
industria cinematografică, contracară Longe. Așa cum i-am spus 
și ieri tatălui ei, niciunul dintre ei nu a fost de părere că Brittany 
avea acel ceva, acea scânteie indescriptibilă care ar fi făcut-o o 
stea. Cu toţii au prezis că, în cel mai bun caz, va juca în reclame 
cu buget scăzut sau în filme independente unde nu ar fi avut 
nevoie de acordul SAG? sau de o legitimaţie „Equity”?. În cei 
zece sau unsprezece ani pe care i-a petrecut la New York, nu a 
reușit niciodată să obţină așa ceva. 

— Din cauza asta nu aţi mai invitat-o la Litchfield? întrebă 
Johnson. 

— Brittany începuse să-și dea seama cum stătea treaba. La 
un moment dat, a încercat să transforme relaţia noastră 
ocazională într-un eveniment cu clopote de nuntă. Am fost 
căsătorit o dată cu o actriţă aspirantă și m-a costat o avere. Nu 
am nicio intenţie să fac această greșeală și a doua oară. 

— l-aţi spus asta... Cum a primit vestea? întrebă Johnson. 

— A făcut niște remarci deloc frumoase și a ieșit furtunos. 

— Din casa din Litchfield? 


12 Screen Actors Guild - sindicat american al actorilor de film și televiziune 
(n.tr.) 
13 Asociaţie-sindicat care protejează drepturile actorilor de teatru (n.tr.) 


— Da. Aș putea adăuga că a luat Mercedesul decapotabil. Aș 
fi făcut o plângere, dar am primit un telefon de la ea și mi-a 
spus că l-a parcat în garajul din blocul meu. 

Johnson observă că faţa lui Bartley Longe se înnegrise de 
supărare. 

— Când a fost asta mai exact, domnule Longe? întrebă el. 

— La începutul lui iunie, adică acum aproape doi ani. 

— Îmi puteţi da o dată mai exactă? 

— A fost primul weekend din luna iunie și a plecat duminică 
dimineaţa. 

— Înţeleg. Unde se află apartamentul dumneavoastră, 
domnule Longe? 

— În Central Park West 10. 

— Locuiaţi acolo în urmă cu doi ani? 

— Este locuinţa mea de la New York de opt ani. 

— Înţeleg. Și după acea duminică de la începutul lunii iunie de 
acum aproape doi ani, aţi mai văzut-o sau auzit-o pe 
domnișoara La Monte? 

— Nu. Nici nu am vrut s-o mai văd sau s-o mai aud. 

Wally Johnson lăsă să treacă un minut înainte de a vorbi din 
nou. „Tipul ăsta e speriat de moarte”, își zise el. „Minte și știe că 
n-o să mă opresc din căutări.” Johnson mai știa și că nu o să mai 
obţină nicio informaţie de la Longe în acea zi. 

— Domnule Longe, aș vrea o listă a invitaţilor care au fost la 
dumneavoastră acasă în weekendurile în care Brittany La Monte 
era acolo. 

— Sigur. Trebuie să înțelegeţi că dau foarte des petreceri la 
Litchfield. A fi o gazdă bună pentru bogaţi și celebrităţi deschide 
multe uși... mulţi dintre ei îmi pot deveni clienţi. E posibil să-mi 
scape câteva nume, zise Longe. 

— Înţeleg asta, dar vă sugerez să săpaţi adânc în memorie și 
să-mi daţi o listă până mâine-dimineaţă, cel târziu. Aveţi cartea 
mea de vizită pe care este trecută adresa de e-mail, spuse 
Johnson în timp ce se ridică și se pregăti să plece. 

Longe rămase așezat la birou și nici măcar nu se ridică. 
Intenţionat, Johnson se duse la birou și își întinse mâna, 
nelăsându-i astfel nicio alternativă designerului decât s-o 
accepte. Așa cum bănuise detectivul, mâna cu manichiură 
frumoasă a lui Bartley Longe era udă leoarcă. 


Pe drumul de întoarcere spre secţie, Wally Johnson se hotări 
să facă un ocol pe la garajul din Central Park West 10. leşi din 
mașină și arătă legitimaţia paznicului care se apropiase de el, 
un tânăr chipeș, afro-american. 

— Nu se poate parca astăzi, zise el. 

— Nu vreau decât să pun câteva întrebări. Se uită la insigna 
cu numele tânărului. De cât timp lucrezi aici, Danny? 

— De opt ani, domnule, de când a fost inaugurat blocul, 
răspunse Danny cu mândrie. 

Johnson era surprins. 

— Nu aș fi bănuit că ai mai mult de douăzeci și puţin. 

— Mulţumesc. Multă lume spune asta, zise Danny și adăugă 
zâmbind: Este o binecuvântare. Am treizeci și unu de ani, 
domnule. 

— Inseamnă că-l cunoști pe domnul Bartley Longe? 

Johnson nu era surprins să vadă schimbarea de pe faţa 
zâmbitoare a lui Danny în timp ce confirmă faptul că îl cunoștea 
pe domnul Longe. 

— Aţi întâlnit vreodată o tânără care era prietenă cu el, 
Brittany La Monte? întrebă Johnson. 

— Domnul Longe are multe prietene tinere, răspunse Danny 
ezitant. Mereu aduce altele noi. 

— Danny, am senzaţia că ţi-o aduci aminte pe Brittany La 
Monte. 

— Da, domnule. Nu am văzut-o de ceva vreme, dar nu e 
surprinzător. 

— De ce? întrebă Johnson. 

— Păi, domnule, ultima oară când a venit aici, era în 
decapotabila domnului Longe. Mi-am dat seama că e nervoasă 
ca dracu, zise Danny și își ţuguie buzele. Avea meșele și 
perucile domnului Longe. Tăiase bucăţi de păr din toate șase. În 
timp ce am stat acolo, ea le-a lipit cu scotch pe volan, pe bord și 
pe capotă astfel încât să le vadă toată lumea. Era păr peste tot 
pe scaunul din faţă. Apoi a spus: „Ne mai vedem, băieţi.” Și a 
plecat. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— In ziua următoare, când a venit, domnul Longe fierbea de 
furie. Managerul îi pusese meșele și perucile într-o sacoşă. 
Domnul Longe avea o șapcă de baseball și am bănuit că 
domnișoara La Monte îi luase toată colecţia. Între noi fie vorba, 


domnul Longe nu e prea iubit pe aici prin garaj, așa că ne-am 
distrat grozav pe seama lui. 

— Te cred că v-aţi distrat, fu de acord Wally Johnson. Pare 
genul de om care te înjură și de Crăciun. 

— Lăsaţi Crăciunul, domnule. Nu știe ce-i ăla. Dar bacșișul pe 
care-l lasă când își ia mașina este de un dolar. Și asta dacă ești 
norocos, spuse Danny, iar expresia de pe faţa lui deveni 
îngrijorată. Nu ar fi trebuit să zic asta, domnule. Sper să nu îi 
spuneţi domnului Longe. Mi-aș putea pierde slujba. 

— Danny, nu trebuie să-ţi faci probleme din cauza asta. Mi-ai 
fost de mare ajutor. 

Wally Johnson se îndreptă înapoi spre mașină. Danny îi ţinu 
ușa. 

— Domnișoara La Monte e bine, domnule? întrebă el 
preocupat. A fost foarte drăguță cu noi când venea cu domnul 
Longe. 

— Sper că e bine, Danny. Mulţumesc mult. 


Toby Grissom era la biroul lui Johnson când acesta se întoarse 
în secţie. 

— Aţi mâncat acel Big Mac, domnule Grissom? întrebă 
Johnson. 

— Da. Ce-aţi aflat de la prefăcutul ăla despre Glory? 

— Am aflat că fata dumneavoastră și domnul Longe s-au 
certat destul de rău, iar ea i-a luat mașina decapotabilă, a dus-o 
la apartamentul lui din oraș și a parcat-o acolo. El pretinde că nu 
a mai văzut-o. Tânărul de la garaj a confirmat că ea nu a mai 
trecut pe acolo, cel puţin nu pe la garaj. 

— Şi ce vă spune asta? întrebă Grissom. 

— Îmi spune că s-au despărţit de-a binelea. După cum v-am 
mai spus, o să fac rost de o listă cu cât mai mulţi dintre invitaţii 
de la petreceri și o să verific dacă vreunul dintre ei a auzit de 
Brittany sau de Glory, cum îi spuneţi dumneavoastră. O să-i 
vizitez colegele de apartament și o să aflu când a plecat exact 
din locuinţă. Vă promit, domnule Grissom, că o să merg până la 
capăt. Şi acum, vă rog, lăsaţi-mă să vă duc la aeroport și vă rog 
să-mi promiteţi că o să fiţi în cabinetul doctorului mâine- 
dimineaţă. Imediat ce plecaţi o să le sun pe fostele colege de 
apartament ale fiicei dumneavoastră și o să stabilesc o întâlnire 
cu ele. 


Toby Grissom se sprijini pe braţele scaunului și se ridică. 

— Am senzaţia că nu o să-mi mai văd fata înainte de-a muri. 
Va trebui să am încredere în dumneavoastră că o să vă ţineţi 
promisiunea, domnule detectiv. Mâine-dimineaţă o să mă duc la 
doctor. 

Își dădură mâna. Cu o încercare de zâmbet, Toby Grissom 
zise: 

— În regulă. Haideţi să merg la aeroport cu escorta poliţiei. 
Dacă vă rog frumos, credeţi că puteţi porni sirena pentru mine? 


CAPITOLUL 57 

Joi după-amiaza, după căderea nervoasă din biroul ei, Zan îl 
lăsă pe Josh să o ducă acasă. Epuizată emoţional, se duse direct 
în pat și luă un somnifer, lucru pe care îl făcea foarte rar. Vineri 
dimineaţă se simţea greoaie și ameţită, așa că rămase mai mult 
în pat și ajunse la birou în jurul prânzului. 

— Am crezut că o să fac faţă, Josh, zise ea în timp ce stăteau 
la masă și mâncau sendvișuri cu curcan, pe care le 
comandaseră de la un local. 

Josh făcuse cafea la filtru și avusese grijă ca aceasta să fie 
așa cum îi ceruse ea. Zan se întinse spre ceașcă și sorbi, 
savurând aroma. 

— E mult mai bună decât cea pe care mi-a oferit-o detectivul 
Collins la secţie, spuse ea pe un ton ironic. Apoi, observând 
îngrijorarea lui Josh, adăugă: Uite ce e, știu că ieri eram praf, dar 
o să fiu în regulă. Trebuie să fiu. Charley m-a avertizat să nu 
discut cu ziariștii, iar acum sunt sigură că întorc pe toate feţele 
ce am zis despre faptul că Matthew este viu, așa cum au făcut și 
detectivii aceia când m-au interogat. Poate că data viitoare o să- 
| ascult. 

— Zan, mă simt atât de nefolositor. Aș vrea să te pot ajuta 
cumva, spuse Josh, încercând să înlăture orice urmă de emoție 
din voce, însă mai avea multe întrebări rămase fără răspuns. 
Zan, crezi că ar trebui să le spunem despre biletul de avion 
către Buenos Aires care a fost cumpărat cu cardul tău de credit? 
Şi despre hainele de la Bergdorf și toate obiectele care au fost 
comandate ca și cum am fi semnat deja contractul pentru 
apartamentele de la Carlton Place? 

— Şi despre contul meu care a fost golit? întrebă Zan. Pentru 
că tu nu crezi că eu nu am comandat toate lucrurile acelea sau 
că nu am niciun rol în acele tranzacţii, nu-i așa? Știu sigur asta. 
Și mai știu că Alvirah, Willy și Charley Shore mă consideră 
dereglată mintal. Asta ca s-o spun într-un mod drăguţ... Nu îi 
dădu ocazia lui Josh să răspundă. Ştii, Josh, nu vă învinovăţesc. 
Nu-l învinovăţesc nici pe Ted pentru că spune acele lucruri 
despre mine și nici măcar pe Tiffany care, tocmai am aflat de la 
detectivi, crede că am sedat-o, astfel încât să iau liniștită copilul 
și să-l duc în nenorocita aia de casă unde să-l las legat și cu 
căluș la gură în debara... numai dacă nu cumva l-am omorât... 


— Zan, te iubesc. Și Alvirah, și Willy te iubesc. lar Charley 
Shore vrea să te protejeze, spuse Josh încet. 

— Cel mai trist lucru este că știu că toate astea sunt 
adevărate. Tu, Alvirah și Willy mă iubiţi. Charley Shore vrea să 
mă protejeze. Dar niciunul dintre voi nu crede că cineva care 
arată ca mine mi-a luat copilul și acea persoană, sau oricine a 
angajat-o, încearcă să-mi distrugă și afacerea. Şi, ca să-ți 
răspund la întrebare, nu cred că ar trebui să le dăm acestor 
detectivi alte dovezi în plus că sunt bolnavă mintal și să-i ajutăm 
astfel când o să continue interogatoriul. 

Josh arăta ca și cum ar fi vrut să poată nega afirmaţiile ei, dar 
Zan știa că el era îndeajuns de sincer încât nici să nu încerce. In 
schimb, așteptă până când își termină cafeaua, îi dădu cana ca 
să i-o umple din nou fără să spună nimic, și apoi așteptă până 
când el se întoarse înainte de a vorbi. 

— Era evident că nu aveam starea necesară ca să discut cu 
Kevin Wilson când m-am întors aici ieri, dar am auzit ce ţi-a 
spus. Crezi că vorbește serios, că o să își asume plata 
furnizorilor? 

— Da, cred asta, răspunse Josh, ușurat că trecuse la un 
subiect mai puțin delicat. 

— Este mai mult decât decent din partea lui, spuse Zan. Nu- 
mi pot imagina ce-ar fi spus presa dacă ar fi declarat public că 
nu și-a dat niciodată acordul pentru planurile pe care i le-am 
trimis. În total, comenzile se ridică la zeci de mii de dolari. A vrut 
cele mai bune produse și i-am făcut rost de cele mai bune. 

— Kevin a zis că i-au plăcut mai mult planurile noastre... adică 
ale tale faţă de ale lui Bartley Longe, îi spuse Josh. 

— Planurile noastre, sublinie Zan. Josh, ești foarte talentat. 
Ştii asta. Eşti la fel cum eram eu în urmă cu nouă ani, când am 
început să lucrez pentru Bartley Longe. Ai avut o contribuţie 
importantă când am discutat cu tine despre acele apartamente 
model. Luă a doua jumătate de sendviș și apoi o puse jos. Josh, 
știi ce cred că se va întâmpla? Cred că o să fiu arestată pentru 
că l-am răpit pe Matthew. Simt în sufletul meu că el este în 
viaţă, dar, dacă mă înșel, fii sigur că statul New York nu va fi 
nevoit să mă acuze de această moarte ca să mă bage în 
închisoare. Pentru că dacă Matthew e mort, viaţa mea va fi 
oricum o închisoare. 


CAPITOLUL 58 

Vineri dimineaţa, primul lucru care îl întâmpină pe Ted când 
intră în birou fu o veste proastă. Rita Moran îl aștepta cu o 
expresie plină de mânie și de frustrare. 

— Ted, Melissa cheamă presa în apartamentul ei ca să anunţe 
că oferă cinci milioane de dolari pentru întoarcerea în siguranţă 
a lui Matthew. Asistenta ei a sunat ca să ne dea pontul. Nu a 
vrut să fii luat prin surprindere. Bettina a spus că Melissa e 
sigură că Matthew e mort, dar a zis că nesiguranța te omoară. 
Pe un ton sarcastic, adăugă: A făcut-o pentru tine, Ted. 

— O, Doamne, ţipă Ted. l-am spus, am rugat-o, am implorat- 
O... 
— Ştiu, zise Rita. Dar, Ted, ține cont de ceva. Nu îţi permiţi să 
o pierzi pe clienta Melissa Knight. Tocmai am primit o nouă 
estimare de preț pentru reparația instalațiilor din clădirea asta 
și, îti spun, este o oroare. Melissa și prietenii ei pe care i-a adus 
aici te ajută să îți menţii capul la suprafaţă și dacă Jaime-boy se 
răzgândește și vine și el, putem răsufla ușuraţi. Îţi sugerez să 
scazi preţul la nenorocita asta de clădire până când găsești un 
cumpărător, să accepţi pierderea și să te concentrezi să iei mai 
mulţi clienţi precum Melissa. Numai ai grijă să nu o superi pe 
cucoana aia. Nu-ţi permiţi așa ceva. 

— Ştiu că nu pot. Mersi, Rita. 

— Îmi pare rău, Ted. Știu câte duci pe umeri. Dar nu uita, încă 
mai avem drept clienţi niște cântăreţi și actori excelenți, și 
formaţii care, când vor ajunge să aibă succes, nu vor uita câte ai 
făcut pentru carierele lor. Așa că îţi sugerez să o suni pe 
vrăjitoare când termină de oferit cele cinci milioane de dolari și 
să-i spui cât de recunoscător ești și cât de mult o iubești. 


CAPITOLUL 59 

Vineri, Penny Hammel conduse pe lângă ferma Owens 
suficient de încet încât să poată observa dacă e vreo mișcare la 
jaluzelele de la fereastra din faţă. „Femeia aceea sigur e acolo și 
mi-a auzit mașina zdrăngănind pe drumul acesta cu denivelări”, 
își spuse. „Ce are de ascuns Gloria Evans? De ce sunt toate 
jaluzelele trase până la pervaz?” 

Sigură că este observată, Penny întoarse mașina intenţionat 
în loc să meargă până unde se termina drumul. „În caz că 
femeia misterioasă are îndoieli, îi dau de înţeles că sunt cu ochii 
pe ea. Ce face acolo? Este o zi superbă, n-ar trebui să vrea să se 
bucure de ea? Și pretinde că scrie o carte! Pun pariu că 
majoritatea scriitorilor n-ar sta la computer pe întuneric când 
soarele le bate în fereastră!” 

Penny făcuse acel ocol din instinct, în timp ce se îndrepta spre 
centru. Voia să facă unele cumpărături și dorea, de asemenea, 
să nu stea în calea lui Bernie, care era una într-o dispoziţie de 
„Domnul Repară Tot” și robotea în atelierul din subsol. Singura 
problemă era că, de fiecare dată când termina o treabă, cum ar 
fi înlocuirea unui mâner la o oală sau lipirea capacului spart al 
unei zaharniţe, o striga ca să vadă ce treabă minunată făcuse. 
„Cred că, fiind atâta vreme singur în camion, îi place să aibă pe 
cineva care să audă sunetul vocii lui”, medită Penny când coti 
pe Middletown Avenue. 

Nu intenţionase să treacă pe la Rebecca, dar găsi un loc de 
parcare liber chiar în faţa firmei Schwartz Real Estate și o zări 
stând la birou. „De ce nu?” își zise când străbătu cu pași repezi 
trotuarul și întoarse mânerul rotund al ușii de la agenţie. 

— Bonjour, madame Schwartz, tună ea imitând accentul 
francez. Am venit să cumpăr conacul ăla mare și urât de pe 
Aleea Ţestoasei, care e pe piaţă de doi ani. Vreau să-l fac 
ţăndări pentru că mă zgârie pe retină. Am la mine patru 
milioane de euro în portbagajul limuzinei. Batem palma, cum 
ziceţi voi, americanii? 

Rebecca râse. 

— Foarte amuzant, dar hai să-ţi spun ceva care nu e altceva 
decât un miracol. Am un cumpărător pentru casa lui Sy. 

— Şi cum rămâne cu chiriașa? întrebă Penny. 

— Trebuie să plece în treizeci de zile. 


Penny realiză că simte o undă de dezamăgire și că, de fapt, 
se distrase construind misterul în jurul Gloriei Evans. 

— l-ai spus asta lui Evans? întrebă ea. 

— l-am spus, și e o femeie tare nefericită. Mi-a trântit 
telefonul în nas. l-am spus că i-aș putea arăta cel puţin cinci sau 
șase locuinţe mult mai atrăgătoare și pe care le-ar putea folosi 
câte o lună astfel încât să nu fie blocată cu un contract pe un 
an. 

— Şi ţi-a închis chiar și așa? 

Penny se așeză pe cel mai apropiat scaun de lângă biroul 
Rebeccăi. 

— Da. A fost foarte supărată. 

— Rebecca, tocmai am trecut pe la casa lui Sy. Ai fost 
înăuntru de când s-a mutat ea acolo? 

— Nu. Adu-ţi aminte că ţi-am zis că am trecut pe acolo 
devreme în dimineaţa după ce s-a presupus că s-a mutat și i-am 
văzut mașina lângă casă, dar nu am fost înăuntru. 

— Păi, poate că ar trebui să găsești un motiv ca să te duci 
înăuntru. Poţi să baţi la ușă, să îţi ceri scuze pentru deranjul 
provocat de vânzarea neașteptată și să-i spui că îţi pare rău că 
s-a supărat așa de tare. Dacă nu are buna-creștere să te invite 
înăuntru, eu cred că e dovada clară că se petrece ceva acolo. 

Întărâtată de acest subiect, Penny se strădui să caute motive 
plauzibile ca s-o îmboldească pe Rebecca să acţioneze. 

— Ar fi un loc perfect pentru trafic de droguri, emise ea o 
teorie. Un drum de ţară liniștit. O stradă înfundată. Niciun vecin. 
Gândește-te. Și dacă polițiștii ar prinde-o, cine știe ce se poate 
întâmpla cu vânzările noastre? Dacă se ascunde de poliţie? 

Știind că nu avea nicio dovadă care să îi susțină sugestiile, 
Penny zise: 

— Ştii ce-o să fac? Nu o să aștept până marţi. O să o sun pe 
Alvirah Meehan mai târziu, o să-i spun totul despre doamna 
Gloria Evans și o să-i cer sfatul. Dacă Evans fuge de poliţie și 
există o recompensă pusă pe capul ei? N-ar fi foarte tare? 


CAPITOLUL 60 

Părintele Aiden O'Brien își începu ziua de vineri la șapte 
dimineaţa servind pâine la coada din curtea bisericii. În acea zi, 
ca de obicei, erau mai mult de trei sute de oameni care își 
așteptau răbdători micul dejun. Știa că unii dintre ei stăteau la 
coadă de mai bine de o oră. Unul dintre voluntari îi șopti: 

— Observaţii că sunt multe feţe noi, părinte? 

Răspunsul era că da, observase acest lucru. Unii dintre acei 
oameni participau la activităţile organizate pentru bătrâni, care 
erau acum principala lui misiune. Auzise de la mulţi dintre ei că 
aveau de ales între mâncare și medicamentele de care aveau 
neapărată nevoie. Întotdeauna îl preocupaseră aceste lucruri, 
dar în acea zi, când se trezise, se rugase pentru Zan Moreland și 
pentru copilul ei. Oare micuțul Matthew mai era în viaţă și dacă 
da, unde îl ţinuse mama lui? 

Observase suferinţa din ochii lui Zan Moreland când îi luase 
mâinile într-ale lui. „Era oare posibil, așa cum credea Alvirah, ca 
Zan să aibă personalitate multiplă și să nu știe ce se întâmpla 
cu cealaltă personalitate a ei? Dacă așa stăteau lucrurile, 
aceasta din urmă fusese cea care trecuse pragul confesionalului 
și recunoscuse că lua parte la o infracţiune și că nu putea 
împiedica o crimă?” 

Problema era că, indiferent care dintre ele venise la 
confesional, el se afla sub jurământ și nu putea vorbi despre ce 
auzise, își aminti cât de reci erau mâinile elegante ale lui Zan 
Moreland când i le cuprinsese în palme. 

„Mâinile ei...” Ce era acel lucru care îl sâcâia în legătură cu 
mâinile acelea? Era ceva și era important, dar oricât ar fi 
încercat, pur și simplu nu își amintea. 

După ora prânzului, părintele Aiden abia se întorsese la birou 
când primi un telefon de la detectivul Billy Collins care îi cerea 
să-l primească. 

— Eu și partenera mea vrem să vă punem câteva întrebări, 
părinte. Ar fi posibil să venim imediat? Am putea ajunge în 
douăzeci de minute, cel mult. 

— Da, desigur. Pot să vă întreb despre ce este vorba? 

— E în legătură cu Alexandra Moreland. Am plecat, părinte. 

Peste exact douăzeci de minute, Billy Collins și Jennifer Dean 
erau în biroul lui. După prezentări, se așezară, iar părintele 


Aiden așteptă ca unul dintre ei să deschidă conversaţia. Billy 
Collins vorbi primul. 

— Părinte, Alexandra Moreland a făcut o vizită în această 
biserică luni seară, nu-i așa? întrebă el. 

Părintele Aiden își alese cuvintele cu grijă. 

— Alvirah Meehan a identificat-o pe o înregistrare a camerelor 
de supraveghere și și-a dat seama că ea a trecut pe aici luni 
seara. 

— Doamna Moreland a fost la confesiune, părinte? 

— Detectiv Collins, numele dumneavoastră sugerează că 
sunteţi irlandez, ceea ce înseamnă că aproape sigur sunteţi 
catolic sau, cel puţin, aţi fost crescut în acest spirit. 

— Am fost crescut în religia catolică și încă îi aparţin, zise 
Billy. Nu ajung la slujbă în fiecare duminică, dar merg destul de 
des. 

— Mă bucur să aud asta, zâmbi părintele. Atunci înseamnă că 
știți că nu pot discuta despre nimic ce are de-a face cu 
confesionalul... nu numai despre ce s-a vorbit acolo, dar nici 
despre cine a fost acolo. 

— Înţeleg. Dar aţi întâlnit-o pe Zan Moreland acasă la Alvirah 
Meehan într-una din serile trecute, rosti Jennifer Dean cu calm. 

— Da, așa e. Fugar. 

— V-a spus ceva ce nu se află sub jurământul confesionalului, 
părinte? insistă Dean. 

— Mi-a cerut să mă rog pentru fiul ei. 

— Nu v-a menţionat cumva că și-a golit contul și că a 
cumpărat un bilet doar dus spre Buenos Aires pentru miercurea 
viitoare, nu-i așa? întrebă Billy Collins. 

Părintele Aiden încercă să nu arate cât de uimit era. 

— Nu, nu mi-a spus. Repet, am vorbit mai puţin de 
cincisprezece secunde. 

— Şi a fost prima oară când vă aflaţi față în faţă cu ea? îi 
aruncă Jennifer Dean întrebarea. 

— Vă rog, nu încercaţi să mă păcăliţi, detectiv Dean, replică 
aspru părintele Aiden. 

— Nu încercăm să vă păcălim, părinte, zise Billy Collins. Dar 
poate sunteţi interesat să aflați că, după câteva ore de 
interogatoriu, doamna Moreland nu ne-a împărtășit faptul că 
plănuiește să plece din ţară. Am aflat asta singuri. Atunci, 
părinte, dacă nu vă supăraţi, am vrea să aruncăm o privire pe 


înregistrările de la camerele de supraveghere care o arată pe 
doamna Moreland intrând în biserică și apoi ieșind. 

— Desigur. O să îl rog pe Neil, omul nostru bun la toate, să vi 
le arate, spuse părintele Aiden și se întinse spre telefon. O, am 
uitat. Neil nu este astăzi aici. O să-l rog pe Paul de la librărie să 
vă ajute. 

În timp ce aşteptau, Billy Collins întrebă: 

— Părinte, Alvirah Meehan era îngrijorată pentru că a crezut 
că cineva vă observa cu prea mare atenţie în seara aceea. 
Există vreo persoană care v-ar putea vrea răul? 

— Nu, absolut nimeni, răspunse părintele Aiden cu hotărâre. 

După ce Paul îi conduse pe detectivi ca să le arate 
înregistrările, părintele Aiden își puse capul în palme. „Înseamnă 
că e vinovată, își spuse. Plănuia să fugă. Dar ce era cu mâinile 
lui Zan Moreland și nu-mi pot aminti?” 


Două ore mai tărziu, părintele Aiden se afla la biroul său când 
Zan îl sună din nou. Incă sperând că putea preveni crima despre 
care ea îi spusese că avea să se petreacă, el îi zise: 

— Speram să aud vești de la tine, Zan. Vrei să vii să vorbim? 
Poate găsim o cale prin care să te pot ajuta. 

— Nu, nu cred, părinte. Avocatul meu tocmai m-a sunat. O să 
fiu arestată. Trebuie să merg cu el la secţia de poliţie astăzi la 
ora cinci. Așa că, poate, dacă nu vă supăraţi, să vă rugaţi și 
pentru mine. 

— Zan, m-am rugat pentru tine, rosti părintele Aiden cu 
convingere. Dacă tu... 

Nu apucă să termine propoziţia. Zan nu se mai afla la telefon. 
Era programat la una dintre Camerele pentru Reconciliere la ora 
patru. „O să aștept până termin aici, apoi o să o sun pe Alvirah, 
după ora șase”, își spuse. „Până atunci va afla dacă Zan va fi 
sau nu eliberată pe cauţiune.” 

În acel moment, părintele Aiden O'Brien nu avea nici cea mai 
vagă idee că cineva va intra în Camera de Reconciliere și că 
scopul nu va fi mărturisirea unei crime, ci comiterea ei. 


CAPITOLUL 61 

La patru și un sfert după-amiaza, Zan îl sună pe Kevin Wilson. 

— Nu știu cum să încep să-ţi mulţumesc pentru că ţi-ai 
asumat responsabilitatea pentru tot ce s-a comandat pentru 
apartamente, zise ea cu vocea calmă, dar nu pot lăsa se 
întâmple așa ceva. Sunt pe cale de a fi arestată. Avocatul meu 
crede că o să mi se stabilească o cauţiune, dar oricum nu o să-ţi 
fiu de prea mare folos ca designer de interior. 

— O să fii arestată, Zan? 

Kevin nu-și putu reţine șocul din voce, deși Louise îl 
avertizase că ar fi fost. Surprinsă dacă nu s-ar fi petrecut deja 
arestarea. 

— Da. Trebuie să ajung la secţia de poliţie la ora cinci. Mi s-a 
explicat că o să fiu judecată după aceea. 

Kevin își putu da seama de efortul deosebit pe care îl făcea 
Zan ca să-și menţină calmul vocii. 

— Zan, asta nu schimbă cu nimic faptul că... 

Ea îl întrerupse: 

— Josh o să îi sune pe furnizori și o să le explice că totul 
trebuie trimis înapoi, iar eu o să încerc să ajung la o înţelegere 
cu ei, îi spuse ea. 

— Zan, te rog să nu crezi că decizia mea de a accepta marfa a 
fost un gen de act caritabil făcut la întâmplare. Îmi plac planurile 
tale, nu cele ale lui Bartley Longe. Ăsta e începutul și sfârșitul 
poveștii. Inainte să ajungi la birou, Josh mi-a povestit că aţi 
lucrat amândoi în același timp la două proiecte și că, în timp ce 
tu te ocupai de unul dintre ele, el avea grijă de celălalt. E 
adevărat? 

— Da. Așa este. Josh este foarte talentat. 

— E bine atunci. La nivel de afaceri, angajez Moreland 
Interiors să preia proiectul de decorare a apartamentelor-model. 
Indiferent dacă ţi se stabilește sau nu o cauţiune, decizia mea 
este finală. Și, desigur, am nevoie de o factură separată pentru 
onorariul tău obișnuit, pe lângă costul mărfurilor. 

— Nu știu ce să spun, protestă Zan. Kevin, trebuie să fii 
conștient de publicitatea negativă pe care o generează cazul 
meu și lucrurile sunt pe cale să se înrăutățească. Eşti sigur că 
vrei ca oamenii să știe că femeia acuzată de răpirea și poate de 
omorârea copilului ei lucrează pentru tine? 


— Zan, știu cât de rele par toate, dar eu cred în nevinovăția 
ta și sigur există o explicaţie pentru tot ce ţi s-a întâmplat. 

— Este, și mă rog la Dumnezeu să fie găsită, spuse Zan și 
încercă să râdă. Tin neapărat să știi că ai onoarea de a fi prima 
persoană care își exprimă convingerea că sunt nevinovată. 

— Mă bucur că sunt primul, dar sunt sigur că nu o să fiu 
ultimul, zise Kevin cu hotărâre. Zan, m-am gândit mult la tine. 
Cum de reușești să faci faţă la toate astea? Când te-am văzut, 
erai atât de supărată încât mi s-a frânt inima pentru tine. 

— Cum reușesc? întrebă Zan. Şi eu m-am întrebat asta și cred 
că am răspunsul. În urmă cu câţiva ani, când părinţii mei au 
locuit o perioadă în Grecia, am zburat în Israel și am vizitat Ţara 
Sfântă. Ai fost vreodată acolo, Kevin? 

— Nu, nu am fost. Mereu am vrut să o fac. Multă vreme nu am 
avut banii necesari. Acum nu am timp. 

— Ce știi despre Marea Moartă? 

— Nu prea multe, decât că este în Israel. 

— Atunci să-ţi explic ce am simţit: am înotat în ea când am 
fost acolo... este un lac sărat, care se află la patru sute de metri 
sub nivelul mării, ceea ce înseamnă că este cel mai jos loc de pe 
Pământ. Este atât de plină de sare încât ești avertizat să nu lași 
apa să-ţi intre în ochi pentru că dacă se întâmplă asta te ustură 
îngrozitor. 

— Zan, ce legătură are asta cu tine? 

Vocea lui Zan cedă când spuse: 

— Mă simt ca și cum mă aflu pe fundul Mării Moarte, cu ochii 
larg deschişi. Asta îți răspunde la întrebare, Kevin? 

— Da. O, Doamne, Zan, îmi pare rău. 

— Chiar te cred că îţi pare rău. Kevin, a sosit avocatul meu. E 
timpul să merg să fiu amprentată și închisă. Îţi mulţumesc încă 
o dată. 

Kevin puse receptorul în furcă, apoi se întoarse, astfel încât 
Louise Kirk, care deschisese ușa biroului, să nu îi vadă lacrimile 
din ochi. 


CAPITOLUL 62 

Vineri după-amiaza el o sună pe Glory. Așa cum se așteptase, 
când ea răspunse vocea îi era amenințătoare și furioasă. 

— Era și timpul să suni, se răsti ea. Pentru că planul tău cu o 
săptămână maximum zece zile nu mai ţine. Probabil că va 
trebui să plec de aici în treizeci de zile, iar duminică după- 
amiază agentul imobiliar va mărșălui pe aici cu tipul care 
cumpără casa. Și dacă tu crezi că o să mă trimiţi într-o altă 
gaură uitată de lume la fel ca asta, te înșeli. Până duminică 
dimineaţa ar fi bine să am banii în mână, altfel mă duc la poliţie 
și o să pretind recompensa de cinci milioane de dolari. 

— Gloria, putem termina până duminică. Dar dacă tu îţi 
închipui că poţi lua banii din acea recompensă ești mai proastă 
decât am crezut. Îţi amintești de Son of Sam? Dacă nu, 
interesează-te. A omorât câţiva oameni și a mai împușcat încă 
trei sau patru. Scria o carte despre crimele pe care le comisese, 
așa că au dat o lege prin care niciun criminal nu poate profita de 
pe urma crimelor sale. Femeie, fie că-ţi place, fie că nu, ești 
băgată până-n gât în povestea asta. L-ai răpit pe Matthew 
Carpenter și l-ai ţinut prizonier timp de doi ani. Dacă ești prinsă, 
mergi la închisoare. Pricepi? 

— Poate că ei fac și excepţii, spuse Gloria sfidătoare. Dar 
puștiul ăsta e deștept. Dacă tu crezi că, în clipa în care o să-l 
găsească, el n-o să spună că nu mami l-a luat în ziua aceea, te 
înșeli. Sunt destul de sigură că-și amintește. Când s-a trezit, în 
mașină, încă purtam peruca. A început să ţipe când mi-am scos- 
o. Își amintește asta. Și o dată, când am crezut că ușa era 
încuiată, am încercat peruca după ce am spălat-o. Eram cu 
spatele la el. A deschis ușa și a intrat înainte să apuc s-o dau 
jos. M-a întrebat: „De ce încerci să arăţi ca mami?” Dacă le 
spune că Glory l-a luat din cărucior? Nu va fi minunat pentru 
mine? 

— Nu l-ai lăsat să se uite la fotografiile pe care le-au arătat la 
televizor, nu-i așa? întrebă el când îl lovi groaznica realitate. 

„Dacă Matthew spune la poliţie că știe că nu mama lui a fost 
cea care l-a luat din cărucior, orice plan pe care l-am făcut se va 
nărui.” 

— Pui întrebări tâmpite, nu-i așa? Sigur că nu l-am lăsat. 


14 Criminalul David Berkowitz (n.tr.) 


— Cred că ești nebună, Brittany. Asta s-a întâmplat acum 
aproape doi ani. E prea mic să-și amintească. 

— Nu conta pe faptul că o să fie un iepuraș prostuţ când o să-l 
găsească. Și nu-mi mai spune Brittany. Am crezut că am stabilit 
deja asta. 

— Bine, bine. Ascultă, o să schimbăm puţin planul. Nu o să te 
mai dai drept Zan ca să te duci înapoi la biserică. O să mă ocup 
eu de asta. Pune totul în mașină. Ne întâlnim mâine noapte la 
Aeroportul LaGuardia. O să am banii pentru tine și un bilet de 
avion spre Texas. 

— Cum rămâne cu Matthew? 

— Fă ce ai făcut întotdeauna, numai că de data asta va trebui 
să fie pentru o vreme mai lungă. Culcă-l în debara, lasă lumina 
aprinsă și dă-i îndeajuns de multe cereale sau sendvișuri și suc 
astfel încât să-i ajungă. Spui că oamenii aceia o să treacă 
duminică pe acolo ca să se uite prin casă? 

— Da. Dar dacă nu o să mai treacă? Nu-l putem lăsa pe 
băieţel închis în debara. 

— Sigur că nu. Spune-i agentului imobiliar că o să pleci 
duminică dimineaţă și că o să o anunţi unde să-ţi trimită banii 
înapoi. Poţi să fii sigură că până duminică după-amiază va 
verifica toată casa, indiferent dacă vine sau nu cumpărătorul. Și 
atunci o să-l găsească pe Matthew. 

— Şase sute de mii de dolari, cinci mii în bani lichizi, iar 
ceilalţi în contul tatălui meu din Texas. Scoate pixul. O să-ți dau 
acum numărul contului. 

Mâna lui era atât de transpirată încât abia putea ţine pixul ca 
să nu-i alunece, dar reuși totuși să noteze cifrele pe care ea i le 
spuse pe un ton răstit. 

Era o variantă pe care el nu o luase în considerare, aceea că 
Matthew își va aduce aminte că nu mama lui fusese cea care ÎI 
răpise în ziua aceea. Dacă acest lucru se întâmpla, povestea lui 
Zan va fi crezută în totalitate. Toate planurile lui atent construite 
ar fi devenit complet nefolositoare. Chiar dacă o omora, așa 
cum intenţionase, ei tot ar fi început să caute să vadă cine ar fi 
putut plănui farsa aceasta și răpirea. Şi într-un fel sau altul, ar fi 
aflat adevărul. Vigilenţa cu care o vânaseră pe Zan se va 
întoarce în alte direcţii. 

Îi părea rău. Chiar îi părea rău, dar Matthew nu trebuia să fie 
găsit în debaraua aceea. Trebuia să dispară până când agentul 


imobiliar urma să ajungă acolo, duminică după-amiaza. „Nu am 
vrut niciodată să-l omor”, își spuse el plin de regrete. „Niciodată 
nu am crezut că se va termina așa.” 

Ridică din umeri. Era timpul să meargă la biserică. 
„Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am păcătuit”, își spuse 
cu tristeţe. 


CAPITOLUL 63 

De data aceea Zan nu mai răspunse presei când ajunse la 
Secţia de Poliţie Central Park însoţită de Charley Shore. În 
schimb, își lăsă capul în jos și alergă de la mașină la ușa din față 
ţinută de braţ de Charley. Fură escortaţi în încăperea pentru 
interogatorii, care le era deja familiară, unde erau așteptați de 
detectivii Billy Collins și Jennifer Dean. 

Fără să o salute, Collins zise: 

— Sper că nu aţi uitat să vă aduceţi pașaportul, doamnă 
Moreland. 

Charley Shore răspunse în locul ei: 

— L-am adus. 

— Foarte bine, pentru că o să-l vrea judecătorul, spuse Billy. 
Doamnă Moreland, de ce nu ne-aţi spus și nouă că plănuiaţi să 
zburaţi la Buenos Aires miercurea viitoare? 

— Pentru că nu plănuiam asta, răspunse Zan calmă. Și înainte 
de a întreba, nu, nu mi-am golit contul bancar. Sunt sigură că aţi 
verificat asta până acum. 

— Vreţi să spuneţi că aceeași impostoare care v-a furat 
copilul a cumpărat și un bilet dus în Argentina și s-a servit din 
contul dumneavoastră? 

— Asta este exact ceea ce vreau să spun, zise Zan. Şi în cazul 
în care nu știți încă, aceeași persoană a cumpărat haine de la 
magazinele la care am conturi și a comandat toate mărfurile 
necesare de care aș fi avut nevoie pentru proiectul de design 
interior pentru care licitasem. 

Fața încruntată a lui Charley Shore îi aminti faptul că el o 
rugase să răspundă la întrebări, dar să nu ofere în mod voluntar 
alte informaţii. Ea se întoarse spre el: 

— Charley, știu la ce te gândești, dar nu am nimic de ascuns. 
Poate că detectivii vor verifica toate aceste lucruri și o să 
descopere că cel puţin unul dintre ele nu a fost făcut de mine. Și 
poate că atunci se vor uita unul la altul și vor zice: „Poate că ea 
chiar spunea adevărul...” Zan se uită din nou la detectivi. Bateţi 
din palme dacă credeţi în miracole, zise ea. Sunt aici ca să fiu 
arestată. Putem începe procesul? 

Ei se ridicară. 

— O să facem asta în centru, la tribunal, îi spuse Billy Collins. 
O să vă conducem într-acolo. 


„Nu durează mult să devii un infractor acuzat”, își spuse ea o 
oră mai târziu, după ce fusese emis mandatul de arestare, îi 
fusese atribuit un număr, i se luaseră amprentele și i se 
făcuseră fotografii. De acolo fusese dusă într-o sală de judecată, 
în faţa unui judecător cu o expresie severă. 

— Doamnă Moreland, sunteți acuzată de răpire, 
obstrucționarea justiției și împiedicarea custodiei, îi spuse 
acesta. Dacă puteți plăti cauțiunea, nu aveți voie să părăsiți ţara 
fără permisiunea tribunalului. Aveţi pașaportul la 
dumneavoastră? 

— Da, onorată instanţă, răspunse Charley Shore în locul ei. 

— Predaţi-l funcţionarului curţii. Cauţiunea stabilită este de 
două sute cincizeci de mii de dolari. 

Judecătorul se ridică și ieși din sala de judecată. Zan se 
întoarse spre Charley, cuprinsă de panică. 

— Charley, nu am de unde să fac rost de atâţia bani. Ştii că 
nu pot. 

— Am discutat cu Alvirah despre această situaţie. O să pună 
la bătaie ipoteca apartamentului ei, pentru garanţie la un agent 
de cauţiune, și o să-ţi împrumute banii daţi pentru comisionul 
lui. Imediat ce-l voi suna pe Willy, el va veni încoace. După ce se 
lămurește problema cauţiunii, o să fii liberă să pleci. 

— Liberă să plec, șopti Zan. 

Se uită la petele negre pe care nu și le putuse îndepărta de pe 
degete. „Liberă să plec.” 

— Pe aici, doamnă, îi zise un ofiţer de la tribunal și o luă de 
braţ. 

— Zan, trebuie să aștepți într-o celulă până când Willy se va 
ocupa de cauţiune. Imediat ce discut cu el, o să mă întorc să 
aștept împreună cu tine, îi spuse Charley. Trebuie să înţelegi că 
toate astea sunt treburi de rutină. 

Cu picioarele ca de plumb, Zan se lăsă condusă printr-o ușă 
din apropiere care dădea într-un culoar îngust. La capătul lui se 
afla o celulă goală, cu o toaletă deschisă și cu o băncuță. La 
gestul firav al ofițerului în civil ea păși în celulă și auzi în urma ei 
cheia care se întorcea în broască. „Cu ușile închise”, își spuse 
înnebunită când își aduse aminte de piesa lui Sartre care purta 
același nume. „Am jucat în ea, în rolul soţiei adultere, în 
facultate.” 


Se întoarse și se uită la gratii, apoi își puse instinctiv mâinile 
pe ele. „Doamne, cum s-a ajuns la așa ceva?” se întrebă. „De 
ce? De ce?” 

Rămase acolo fără să se miște timp de aproape o jumătate de 
oră, până când se întoarse Charley Shore. 

— Am vorbit cu agentul de cauţiune, Zan, spuse el. Willy 
trebuie să ajungă aici în câteva minute. Trebuie să semneze 
câteva documente, să predea ipoteca, să plătească taxa și o să 
poţi pleca. Știu cum te simţi, dar acesta este momentul în care 
avocatul tău, adică eu, știe cu ce avem de-a face și începe lupta. 

— O să pledezi pentru nebunie? Nu la asta te gândești, 
Charley? Pun pariu că așa e. Înainte să ajungi la mine la birou, 
mă uitam cu Josh la televizorul din camera din spate. Reporterul 
de la CNN îi lua interviu unui doctor specializat în personalităţi 
multiple. După părerea lui genială, sunt un candidat foarte bun 
pentru o astfel de apărare. Apoi a citat un caz unde apărarea a 
pledat că personalitatea de bază nu a știut ce făcuse 
personalitatea care comisese crima. Şi știi ce a răspuns 
judecătorul la acest argument al apărării, Charley? strigă Zan. A 
zis: „Nu-mi pasă câte personalităţi are femeia aia. Toate trebuie 
să respecte legea!” 

Charley Shore se uită în privirea aprinsă a lui Zan și știu că nu 
avea cum să o liniștească sau să o aline. Se hotărî să nu o 
insulte încercând unul dintre aceste gesturi. 


CAPITOLUL 64 

Gloria Evans, născută Margaret Grissom, numită Glory de 
adoratul ei tată, pe numele de scenă Brittany La Monte, nu era 
sigură dacă putea crede cu adevărat că totul avea să se termine 
în patruzeci și opt de ore. În acei aproape doi ani își șoptise de o 
mie de ori „Dacă...” în timpul nopţilor nedormite, când începuse 
să își dea seama de enormitatea fărădelegii pe care o comisese. 

„Și dacă n-o să meargă?” se întrebă. „Dacă o să dea de mine? 
O să stau în pușcărie pentru tot restul vieţii. Ce mai înseamnă 
șase sute de mii de dolari? O să-mi ajungă doar câţiva ani până 
mă aranjez, cumpăr alte haine, îmi fac fotografii noi, mai iau 
câteva lecţii de actorie și încerc să găsesc un agent și un om de 
relații publice. El mi-a zis că o să mă prezinte oamenilor de la 
Hollywood, dar la ce mi-au folosit toţi aceia pe care i-am 
cunoscut la New York? La nimic. Și Matty... A fost un puști așa 
simpatic. Ştiam că o să fiu dată peste cap dacă o să-l las să se 
lege prea mult de mine, dar cum putea să nu-mi placă de 
micut? Îl iubesc pe băieţel”, se gândi Glory în timp ce împacheta 
hainele care semănau cu cele pe care le purtase Zan Moreland. 
„Pentru Dumnezeu, sunt bună”, își spuse rânjind. „Sunt atentă 
la detalii. Moreland e puţin mai înaltă decât mine. Am avut 
tocurile înălțate la sandalele acelea, în caz că cineva îmi făcea 
vreo poză când am luat copilul.” 

Radiind de automulţumire în timp ce-și făcea bagajul, Glory își 
aminti cât muncise la peruca aceea ca să facă părul să semene 
perfect, la culoare și la tunsoare. Glory pusese bureţei la rochia 
aceea, pentru că Moreland era mai lată în umeri decât ea. „Pun 
pariu că acum poliţaii fac toate acele verificări digitale și că o să 
termine zicând că nu e nicio îndoială că femeia din fotografii e 
Moreland. Și machiajul meu a fost perfect.” 

Se uită prin dormitorul cu pereţi albi și mohorâţi, la mobila 
uzată de stejar și la covorul jerpelit. 

— Şi ce mi-au adus toate astea? se întrebă cu voce tare. Doi 
ani de vânzoleală dintr-o casă izolată în alta. Doi ani de 
prizonierat pentru Matty, încuiat în debarale în timp ce eu 
plecam la magazin sau la câte un film, din când în când. Sau la 
New York, ca să pară că Moreland a fost într-un loc sau în altul... 

„Tipul ăla ar putea pătrunde și în Fort Knox”, își spuse când își 
aminti cum într-o zi se întâlniseră la Penn Station și îi strecurase 


o carte de credit falsă. Decupase din ziare reclame cu haine de 
vânzare. „Asta vreau să cumperi”, îi spusese. „Ea le are deja.” 

Alte dăţi îi trimisese prin poștă cutii cu haine care erau 
identice cu unele pe care Moreland le cumpărase. „În cazul în 
care vreau să intervii”, îi spusese el. 

Glory purtase unul dintre acele costume, cel negru cu guler 
de blană, și se machiase ca ea când condusese în Manhattan, 
luni. El îi spusese să cumpere haine de la Bergdorf și să le 
treacă în contul lui Moreland. Glory nu știa exact ce îi mai 
plănuise, dar când îl întâlnise fu sigură că era supărat. „Du-te 
înapoi la Middletown”, îi spusese. 

Asta se întâmplase luni după-amiaza. „M-am enervat. l-am 
spus să se ducă la dracu și că aveam să merg pe jos până la 
locul de parcare. Trebuia să-mi fi dat peruca jos și să-mi leg 
eșarfa la gât ca să nu arăt ca ea, dar nu am făcut-o. Apoi, când 
am trecut pe lângă biserică, a fost o nebunie... am intrat. Nu 
știu ce m-a făcut să intru în confesional sau, cel puţin, să încerc 
s-o fac. Doamne, oare îmi pierdeam minţile? Trebuia să știu că o 
să mă urmărească. Cum altfel a știut că am fost acolo?” 

— Glory, pot să intru? 

Işi ridică privirea. Matthew stătea la ușă. Uitându-se la el, își 
dădu seama că mai slăbise. „Ei bine, n-a mâncat cine știe ce în 
ultima vreme”, își spuse. 

— Sigur. Intră, Matty. 

— Trebuie să ne mutăm din nou? 

— Am vești foarte bune pentru tine. Mami o să vină să te ia 
peste câteva zile. 

— Da? zise el încântat. 

— Poţi să fii sigur. De-aia n-o să mai am eu grijă de tine. lar 
oamenii răi care au încercat să te fure au plecat. Nu e super? 

— Mi-e dor de mami, șopti Matthew. 

— Știu. Şi, mă crezi sau nu, și mie o să-mi fie dor de tine. 

— Poate că o să vii în vizită la noi... 

— Păi, o să vedem. 

Uitându-se în ochii inteligenţi și curioși ai lui Matthew, Glory 
se gândi brusc: „In doi ani, dacă mă vede la televizor sau într-un 
film, o să zică «E Glory, doamna care a avut grijă de mine». O, 
Doamne, și el crede la fel. Ştie că nu își permite ca Matty să fie 
găsit. Oare e posibil?... Da, ar fi în stare”, își dădu ea seama. 
„Nu pot lăsa să se întâmple așa ceva. Trebuie să sun și să încerc 


să pun mâna pe recompensă. Dar pentru moment o să fac ce 
mi-a zis. De dimineaţă o s-o sun pe femeia de la agenţia 
imobiliară și o să-i spun că plec duminică dimineaţă. Apoi o să 
mă văd cu el la New York mâine noapte, așa cum am plănuit, 
dar înainte de asta o să mă duc direct la poliţie și o să ajung la o 
înțelegere cu ei. Și mă pot înregistra, ca să aibă dovada 
absolută că spun adevărul.” 

— Glory, pot să mă duc jos să iau un suc? întrebă Matthew. 

— Sigur, dragă, dar o să merg și eu cu tine ca să-ţi dau ceva 
de mâncare. 

— Nu mi-e foame, Glory, și nu cred că o s-o văd pe mami 
foarte curând. Mereu îmi spui asta. 

Matthew cobori treptele ca să-și ia sucul, îl aduse înapoi, se 
așeză pe pat și se întinse spre bucata de săpun. Dar apoi o dădu 
la o parte. „Glory mă minte. Mereu îmi spune că o s-o văd pe 
mami în curând. Mami nu vrea să vină după mine.” 


CAPITOLUL 65 


Vineri, la patru fără un sfert, părintele Aiden ieși din 
mănăstire și se îndreptă spre capelă. Mergea încet. Stătuse la 
birou ore în șir, iar artrita pe care o simţea în spate și în 
genunchi întotdeauna îi dădea de furcă atunci când stătea prea 
mult timp pe loc. 

In ziua aceea, ca întotdeauna, erau oameni adunaţi în faţa 
Camerei de Reconciliere, la intrare, unde erau ascultate 
confesiunile. Observă că cineva se oprise la grota Sfintei 
Fecioare de la Lourdes și că altcineva se afla îngenuncheat la 
băncuţa din faţa Sf. Iuda. Câţiva oameni erau adunaţi pe bănci 
de-a lungul peretelui exterior. „Işi odihnesc picioarele, se întrebă 
el, sau așteaptă să-și facă curaj să meargă la confesiune? Nu e 
nevoie de curaj”, își spuse. „Nu trebuie decât credinţă.” 

Când trecu pe lângă altarul Sf. Antoniu, observă un bărbat 
îmbrăcat în impermeabil, cu păr des și negru, care stătea 
îngenuncheat. li trecu prin minte că poate acesta este bărbatul 
despre care Alvirah spusese că se uitase la el cu mare interes în 
acea seară. Părintele Aiden alungă acest gând. „Și dacă e așa, 
poate că omul nu făcea altceva decât să-și facă curaj ca să-și 
descarce povara. Așa sper.” 

La patru fără cinci minute își puse numele pe ușa Camerei de 
Reconciliere, intră și se așeză pe scaun. Rugăciunea de 
dinaintea primirii credincioșilor care veneau la confesiune era 
mereu aceeași, că le va veni în ajutor celor care apelau la el 
pentru vindecare. 

La ora patru apăsă pe buton, astfel încât să se aprindă lumina 
verde, iar prima persoană de la coadă să știe că îi era permis să 
intre. 

Fusese o după-amiază neobișnuit de aglomerată, chiar și 
pentru vremurile de criză și pentru perioada postului, și circa 
două ore mai târziu, părintele Aiden se hotări că din moment ce 
mai erau doar câţiva oameni care așteptau, nu va pleca până nu 
va asculta toate confesiunile. 

Apoi, la șase fără cinci, bărbatul cu părul ciudat intră. Gulerul 
impermeabilului era ridicat. Purta ochelari negri, foarte mari. 
Părul des și mare îi acoperea urechile și fruntea. Ţinea mâinile în 
buzunar. 


Părintele Aiden simţi o senzaţie bruscă de teamă. „Bărbatul 
acesta nu este un credincios venit la confesiune, sunt sigur de 
asta.” Dar acesta se așeză și cu vocea aspră spuse: 

— Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am păcătuit. 

Apoi se opri. Părintele Aiden așteptă. 

— Nu sunt sigur că o să mă iertaţi, părinte, pentru că 
fărădelegile pe care o să le comit vor fi mult mai grave decât 
cele pe care le-am făcut deja. Vedeţi, o să omor două femei și 
un copil. Pe una dintre ele o cunoașteţi. E Zan Moreland. Și, în 
afară de asta, nu pot avea încredere în dumneata, părinte. Nu 
știu ce aţi auzit sau ce bănuiţi. 

Părintele Aiden intenţionă să se ridice, dar înainte de a face 
asta bărbatul scoase din buzunar un pistol și îl apropie de 
sutana lui. 

— Nu cred că o să audă cineva asta, zise el. Nu cu un 
amortizor. Și, oricum, sunt prea ocupați ca să se roage. 

Părintele Aiden avu senzaţia unui junghi ascuţit în piept și 
apoi, când totul se întunecă, simţi niște mâini care îl ghidară 
înapoi pe scaun. 

Mâini. Zan Moreland. Asta încercase să-și amintească. Zan 
avea mâini lungi, frumoase. Femeia din confesional, despre care 
el crezuse că era Zan, avea mâini mici și degete scurte... Apoi 
imaginea i se stinse din minte, lăsându-l într-un întuneric 
mormântal. 


CAPITOLUL 66 

Când reușiră într-un final să iasă din tribunal, Willy păși 
înainte, în marea de camere de filmat și aparate de fotografiat, 
fugi spre stradă și opri un taxi. 

Mușcându-și buza care îi tremura și ţinându-se de mâna lui 
Charley Shore, Zan alergă să intre în taxi. Dar nu reuși să scape 
de bliţurile și de microfoanele care îi fuseseră vârâte în faţă. 

— Ai vreo declaraţie pentru noi, Zan? strigă un reporter. 

Se opri și ţipă: 

— Nu sunt eu femeia din acele poze, nu sunt, nu sunt! 

Lângă bordură, Willy ţinea deschisă portiera taxiului. Charley 
o ajută să intre. 

— Tipul cel mare va avea grijă de tine acum, zise Charley 
încet. 

Minute în șir după ce taxiul plecă, nici Zan și nici Willy nu 
ziseră nimic. Apoi, când ajunseră aproape de Central Park, ea se 
întoarse spre el: 

— Pur și simplu nu știu cum să vă mulţumesc, începu ea. 
Apartamentul meu e subînchiriat. Contul din bancă nu mai 
există. Nu aș fi putut ieși pe cauţiune. Aș fi fost diseară la 
Tombs”, într-o salopetă portocalie dacă nu eraţi voi, tu și 
Alvirah. 

— Nu ai fi avut cum să ajungi diseară la Tombs, Zan, spuse 
Willy. Nu cât ești în grija mea. 

Când ajunseră în apartament, Alvirah îi aștepta cu pahare pe 
măsuțţa de cafea. 

— M-a sunat Charley, zise ea. A spus că Zan are nevoie de 
ceva mai tare decât vinul roșu. Ce să fie, Zan? 

— Cred că un whisky. 

Zan încercă să zâmbească în timp ce-și desfăcea eșarfa și își 
dădu jos jacheta, dar era un efort zadarnic. 

— Sau mai bine două sau trei, adăugă ea. 

Când se întinse ca să-i ia haina, Alvirah o luă în braţe pe Zan. 

— Când m-a sunat Charley să-mi spună că vii încoace, m-a 
rugat să-ţi amintesc că este abia primul pas dintr-un proces lung 
și că o să fie alături de tine până la capăt. 

Zan știa ce trebuia să spună, dar nu și cum s-o facă. 
Încercând să câștige puţin timp, se așeză pe canapea și se uită 
în încăpere. 


15 Pușcărie din Manhattan (n.tr.) 


— Mă bucur foarte mult că ai ales până la urmă fotoliile Club 
asortate, Alvirah. Îţi amintești că am dezbătut dacă unul dintre 
ele să fie sau nu Wing. lar măsuţele merg foarte bine cu masa 
pentru cocteiluri. Şi se asortează și lămpile. Hai să recunoaștem. 
Nu erau prea mulţi decoratori de interior prin Jackson Heights, 
Queens, la acea vreme. 

În timp ce vorbea, Alvirah o studia pe Zan și observă 
cearcănele adânci pe care le avea sub ochi, albul ca de porțelan 
al pielii ei, faptul că, deși corpul ei era zvelt în mod natural, 
părea acum fragil. 

Zan luă băutura pe care Willy i-o preparase, o scutură ușor 
astfel încât cuburile de gheaţă să zornăie când se loviră de 
marginile paharului, și începu: 

— Este incredibil de greu pentru mine să spun asta, pentru că 
pare atât de nerecunoscător, zise ea și se uită la expresiile lor 
îngrijorate. Vă pot citi gândurile, spuse încet. Credeţi că o să 
dau totul în vileag și să vă spun că da, mi-am răpit copilul și 
poate chiar că mi-am ucis fiul, carne din carnea mea. Dar nu 
asta vreau să vă spun. O să vă spun că nu sunt ambivalentă. Nu 
sunt nici nebună. Și nu am personalitate multiplă. Știu că așa 
pare, și nu vă învinovăţesc pentru că aţi crezut așa ceva, 
confirmă cu tonul crescând în intensitate. Altcineva l-a luat pe 
Matthew. Cineva care poate face în așa fel încât să arate ca 
mine, și aceea este femeia care apare în fotografiile făcute în 
Central Park. Tocmai am citit despre o femeie care și-a petrecut 
un an în închisoare pentru că două dintre prietenele fostului ei 
logodnic au pretins că le-a ameninţat cu pistolul. Intr-un final 
una dintre ele a cedat și a recunoscut că a mințit. 

Zan se uită fix în ochii lui Alvirah implorând înţelegere. 

— Alvirah, pe viaţa lui Matthew, jur în faţa lui Dumnezeu că 
sunt nevinovată. Eşti un bun detectiv. Ti-am citit cartea. Ai 
rezolvat câteva crime importante. Acum o să te rog să 
regândești toată această mizerie. Spune-ţi: „Zan e nevinovată. 
Tot ce mi-a spus e adevărat. Cum să dovedesc nevinovăția ei în 
loc să îi plâng de milă?” Crezi că e posibil? 

Alvirah și Willy se uitară unul la altul, știind că își puteau citi 
unul altuia gândurile. De când văzuseră pozele acelea cu Zan - 
sau cu femeia care semăna uimitor de mult cu ea - dăduseră 
vina pe ea. Vinovaţi! „Nici măcar nu am luat în calcul 


posibilitatea că nu ea e cea din poze”, își spuse Alvirah. „Poate 
că este o altă explicaţie pentru toate astea.” 

— Zan, începu ea încet. Mă simt rușinată și ai dreptate. Sunt 
un detectiv destul de bun și m-am grăbit să te judec. Se 
presupune că ești nevinovată până la proba contrarie, lucru ce 
stă la baza justiției, ceva ce eu, ca mulţi alții, am uitat în cazul 
tău. Unde să caut răspunsuri? 

— Jur că Bartley Longe se află în spatele acestei povești, zise 
Zan cu hotărâre. l-am respins avansurile... niciodată un pas 
deștept dacă lucrai cu el. Mi-am dat demisia și mi-am deschis 
propria afacere. l-am luat câţiva dintre clienţi. Astăzi am aflat că 
am primit contractul pentru decorarea apartamentelor din 
Carlton Place. 

Observă expresia surprinsă din ambele priviri. 

— Vă vine să credeţi că arhitectul Kevin Wilson m-a angajat, 
deși știa că pot fi închisă? Desigur, acum că am ieșit pe 
cauţiune, pot lucra cu Josh, dar Kevin ne-a angajat știind că Josh 
s-ar descurca și singur. 

— Zan, știu cât de mult înseamnă pentru tine acest contract, 
spuse Alvirah. Şi ai câștigat în faţa lui Bartley Longe! 

— Da, dar acum mă urăște, vă daţi seama cât o să mă 
deteste când va afla? 

Lui Alvirah îi trecu prin minte un gând înfricoșător, că Zan ar fi 
putut trece cu vederea ceva. Dacă avea dreptate și o femeie 
îndeajuns de pricepută se dăduse drept ea, iar dacă Bartley 
Longe o angajase pe acea femeie ca să se îmbrace ca Zan și să-l 
răpească pe Matthew, ce avea să se întâmple acum? Și ce i-ar 
putea face Longe lui Matthew ţinând cont de noua insultă pe 
care i-o adusese Zan afacerii sale prestigioase pe care o voia 
numai pentru el? Dacă Longe este vinovat, iar Matthew este 
încă în viaţă, va merge Longe într-atât de departe încât să îi 
facă și mai mult rău lui Zan? 

Inainte ca Alvirah să vorbească, Zan spuse: 

— Am încercat să pun totul cap la cap. Dintr-un anumit motiv, 
Nina Aldrich le-a spus acelor detectivi și că trebuia să mă 
întâlnesc cu ea la apartamentul din Beekman Place. Pur și 
simplu e o minciună. Poate că servitoarea era prin preajmă și a 
auzit când Nina mi-a spus să mă văd cu ea în ziua aceea la casa 
din oraș de pe Sixty-ninth Street. 


— În regulă, Zan, ar putea fi un fir bun. O să încerc să dau de 
servitoare. Mă pricep să mă împrietenesc cu cineva de acest 
gen. Nu uita că am fost femeie de serviciu ani în șir. 

Alvirah se grăbi să ia un carneţel și un pix de pe raftul din 
bucătărie, de lângă telefon. Când se întoarse, Zan spuse: 

— Şi, te rog, discută și cu Tiffany Shields, dădaca. A cerut un 
Pepsi și când m-am dus să i-l aduc m-a urmat în bucătărie. L-a 
scos din frigider și l-a deschis singură. Nici nu m-am atins de el. 
M-a întrebat dacă aveam medicamente pentru gripă. l-am dat 
un Tylenol pentru răceală. Nu aveam Tylenol cu sedativ în casă. 
Acum a declarat că asta i-am dat. 

Telefonul sună. 

— Mereu sună când suntem pe cale să luăm cina, se încruntă 
Willy în timp ce se duse să ridice receptorul. 

O clipă mai târziu, expresia de pe faţa lui se schimbă. 

— O, Doamne! La ce spital? Ajungem imediat. Mulţumesc, 
părinte. 

Willy puse la loc receptorul și se întoarse către Alvirah și Zan 
care se uitau la el. 

— Cine, Willy? întrebă Alvirah cu mâinile în dreptul inimii. 

— Părintele Aiden. Un tip cu păr negru și des l-a împușcat în 
Camera de Reconciliere. Este la New York Hospital, Alvirah. Este 
la Terapie Intensivă. Starea lui este critică. S-ar putea să nu 
treacă de noaptea asta. 


CAPITOLUL 67 

Alvirah, Willy și Zan rămăseseră la spital, în fața Secţiei de 
terapie intensivă până la ora trei dimineaţa. Mai erau acolo doi 
călugări franciscani care stăteau și ei de veghe. Li se permisese 
tuturor să stea un moment lângă patul părintelui O'Brien. 
Pieptul lui era înfășurat cu bandaje. O mască pentru oxigen îi 
acoperea cea mai mare parte din faţă. In braţ avea o perfuzie. 
Dar doctorul devenise puţin mai optimist. In mod miraculos, 
toate cele trei gloanţe îi ocoliseră inima. Deși starea lui era 
extrem de critică, semnele vitale se îmbunătăţeau. 

— Nu știu dacă vă aude, dar puteţi vorbi cu el pe scurt, spuse 
doctorul. 

Alvirah șopti: 

— Părinte Aiden, te iubim. 

Willy spuse: 

— Haide, Padre. Trebuie să te faci bine. 

Zan luă mâna părintelui Aiden într-a ei. 

— Sunt Zan, părinte. După tot ce s-a întâmplat, știu că 
rugăciunile tale au fost cele care mi-au dat speranţă. Acum eu 
mă rog pentru tine. 

Când ieșiră din spital, Alvirah și Willy o conduseră pe Zan 
acasă cu taxiul. Alvirah așteptă în mașină în timp ce Willy o 
duse până la ușa apartamentului. Când se întoarse, acesta 
mormăi: 

— E prea frig pentru vulturi. Nu e nicio cameră de înregistrare 
prin preajmă. 


Dormiră până la ora nouă în dimineaţa aceea. Când se trezi, 
Alvirah ridică receptorul și sună la spital. 

— Părintele Aiden rezistă, îi raportă apoi soţului. O, Willy, am 
știut când l-am văzut pe tipul acela, luni, în capelă, că avea să 
aducă necazuri. Dacă am fi putut să ne uităm mai bine la el pe 
înregistrările camerelor de supraveghere, am fi putut afla cine 
este. 

— Păi, cu siguranţă că acum poliţia o să verifice cu foarte 
mare atenție înregistrările de aseară ale camerelor de 
supraveghere ca să vadă dacă îl pot identifica, o liniști Willy. 

La micul dejun se uitară pe primele pagini ale ziarelor. Atât 
Post, cât și News aveau poza lui Zan în timp ce ieșea din 
tribunal alături de Charley Shore. Declaraţia ei „Nu sunt eu 


femeia din acele poze!” era titlul mare de la News, iar Post titra: 
„Nu sunt eu în poze, strigă Zan”. Fotograful de la Post obținuse 
un prim-plan care arăta expresia chinuită care îi însoţise 
declarația. 

Alvirah tăie prima pagină din Post și o împături. 

— Willy, e sâmbătă, așa că poate dădaca e acasă. Oricum, 
Zan mi-a lăsat adresa ei și numărul de telefon. Dar în loc să o 
sun o să mă duc direct la ea. Zan a spus că Tiffany Shields a luat 
ea însăși un Pepsi din frigider. Asta înseamnă că Zan nu avusese 
cum să-i pună ceva în el. Cât despre medicamentul pentru 
răceală, Zan spune că niciodată nu a cumpărat un astfel de 
medicament care să conţină sedativ. Ai auzit-o. Tânăra aceea a 
adormit când trebuia să aibă grijă de Matthew, iar acum 
încearcă să arunce vina asupra lui Zan. 

— De ce-ar fi inventat o astfel de poveste? întrebă Willy. 

— Cine știe? Poate ca să-și justifice ei înseși de ce a adormit 
la muncă. 


O oră mai târziu, Alvirah suna la soneria administratorului 
blocului în care locuise Zan. O tânără în halat răspunse. 

— Cred că ești Tiffany Shields, ghici Alvirah afișând cel mai 
cald zâmbet cu putinţă. 

— Şi? Ce vreţi? veni răspunsul ostil. 

Alvirah îi întinse cartea de vizită. 

— Sunt Alvirah Meehan și sunt editor la New York Globe. Mi-ar 
plăcea să îţi iau un interviu pentru o poveste pe care o scriu 
despre Alexandra Moreland. 

„Nu e o minciună”, își spuse Alvirah. „Chiar o să scriu un 
editorial despre Zan.” 

— Vreţi să scrieți despre dădaca proastă pe care o 
învinovăţește toată lumea pentru că a adormit în timp ce mama 
și-a răpit copilul? se răsti Tiffany. 

— Nu. Vreau să scriu despre tânăra căreia îi era rău și a fost 
de acord să facă pe dădaca pentru că mama copilului trebuia să 
se vadă cu o clientă, iar noua bonă nu apăruse la lucru. 

— Tiffany, cine-i acolo? 

Alvirah se uită pe lângă Tiffany, în hol, și observă un bărbat cu 
umeri largi, cu chelie, care se apropia de ele. Tocmai voia să se 
prezinte, când Tiffany zise: 


— Tată, aceasta este o doamnă care vrea să-mi ia un interviu 
pentru un articol pe care-l scrie. 

— Fata mea și-a luat destule scatoalce de la voi, spuse tatăl 
lui Tiffany. Du-te acasă, cucoană. 

— Eu nu intenţionez să critic pe nimeni, zise Alvirah. Tiffany, 
ascultă-mă. Zan Moreland mi-a spus cât de mult te iubea 
Matthew și că voi două eraţi prietene. Mi-a spus că știa că îţi era 
rău și s-a învinovăţit pentru că a insistat ca tu să ai grijă de 
Matthew în ziua aceea. 

— Cred că ar trebui să vorbești cu femeia asta, Tiffany, 
interveni tatăl. 

În timp ce tânăra îi deschise ușa ca să-i permită să intre, tatăl 
ei o conduse pe Alvirah în sufragerie și se prezentă: 

— Eu sunt Marty Shields. Vă las. Trebuie să ajung sus ca să 
verific încuietoarea cuiva. Apoi se uită la cartea de vizită și 
adăugă: Hei, stai puţin. Nu ești doamna care a câștigat la loterie 
și a scris o carte despre rezolvarea misterelor? 

— Ba da, recunoscu Alvirah. 

— Tiffany, mamei tale i-a plăcut la nebunie cartea aia. S-a dus 
la librărie și i-ai dat un autograf, doamnă Meehan. A zis că a 
avut o discuţie plăcută cu dumneata despre carte. Acum e la 
muncă. Lucrează ca vânzătoare la Bloomingdale's. Pot să spun 
de pe acum că o să-i pară tare rău că nu te-a prins azi aici. Bine, 
acum mă duc. 

„Ce noroc pe mine că soţiei lui i-a plăcut cartea”, se gândi 
Alvirah voioasă în timp ce trase un scaun cu spătarul drept în 
apropierea canapelei pe care se ghemuise Tiffany. „E doar un 
copil”, își spuse, „și înţeleg în ce stres a trăit în toată această 
vreme. Am auzit la știri apelul ei disperat, la fel și alte câteva 
milioane de oameni.” 

— Tiffany, începu ea, eu și soţul meu suntem buni prieteni cu 
Zan aproape de când a dispărut Matthew. Trebuie să subliniez 
că nici măcar o dată nu am auzit-o dând vina pe tine pentru ce 
s-a întâmplat în ziua aceea. Niciodată n-am întrebat-o despre 
Matthew pentru că știam cât de greu îi era să discute despre el. 
Cum era? 

— Era adorabil, spuse Tiffany repede. Și atât de deștept. Nu e 
surprinzător. Zan îi citea câte o poveste în fiecare seară, iar în 
weekenduri îl ducea peste tot. li plăcea să meargă la grădina 
zoologică și știa toate animalele. Putea număra până la douăzeci 


și nu-i scăpa nicio cifră. Desigur, Zan este o adevărată artistă. 
Schiţele ei cu camere, mobile și accesorii, cu care se ocupă, 
sunt minunate. Chiar și la trei ani îţi puteai da seama că 
Matthew avea talent la desen. Avea ochi mari, căprui, care îi 
dădeau o înfățișare solemnă când se gândea. lar părul începuse 
să capete o nuanţă roșcată. 

— Erai bună prietenă cu Zan? 

Expresia de pe faţa lui Tiffany deveni îngrijorată. 

— Da, cred că da. 

— În urmă cu un an, îmi amintesc că mi-a spus că voi două 
eraţi bune prietene și că întotdeauna îi admirai hainele. Nu îţi 
dădea din când în când câte o eșarfă, câte o pereche de mănuși 
sau câte o poșetă de care nu mai avea nevoie? 

— A fost drăguță cu mine. 

Alvirah își deschise geanta și scoase prima pagină împăturită 
din Post. 

— Zan a fost arestată aseară și este acuzată de răpire. Uită-te 
la faţa ei. Vezi cât de mult suferă? 

Tiffany se uită la poză și apoi își întoarse imediat privirea. 

— Tiffany, detectivii i-au spus lui Zan că tu crezi că te-ar fi 
drogat. 

— Ar fi putut-o face. De-aia îmi era așa de somn. Putea fi ceva 
în acel Pepsi și în acea pastilă pentru răceală. Pun pariu că a 
fost un sedativ. 

— Da, am înţeles că asta le-ai spus detectivilor, dar Tiffany, 
Zan își amintește foarte clar că ai cerut un suc pentru că-ţi era 
sete. Te-ai dus după ea în bucătărie și l-ai deschis singură. Ea 
nici nu l-a atins. Nu-i așa? 

— Eu nu-mi aduc aminte așa, spuse Tiffany, iar tonul vocii 
sale era defensiv. 

— Ai întrebat-o pe Zan dacă avea un medicament împotriva 
răcelii. Ţi-a dat un Tylenol, dar nu avea în casă Tylenol pentru 
seară, cu sedativ. La cererea ta, ţi-a dat un medicament. Acum, 
sunt de acord cu tine că acel antihistaminic te face să te simţi 
puţin ameţită, dar tu ai cerut o doctorie, iar Zan ţi-a oferit-o. 

— Nu-mi amintesc, zise Tiffany și își îndreptă poziţia. 

„Îşi amintește”, se gândi Alvirah, „iar Zan are dreptate. 
Tiffany încearcă să rescrie istoria ca să se reabiliteze.” 

— Tiffany, aș vrea să te mai uiţi o dată la poză. Zan suferă din 
cauza acestor acuzații. Jură că nu este femeia din poze care îl ia 


pe Matthew. Nu știe unde este, iar singurul lucru care o face să 
meargă mai departe este speranţa că într-o bună zi îl va găsi în 
viață. O să fie acuzată la proces, iar tu o să fii chemată ca 
martor. Sper că o să te gândești bine când o să te afli sub 
jurământ și că o să spui adevărul despre ce s-a întâmplat în 
acea zi. Acum eu o să plec. Promit că atunci când voi scrie 
povestea o să subliniez faptul că Zan a dat mereu vina pe ea, nu 
pe tine, pentru dispariţia lui Matthew. 

Tiffany nu se ridică. 

— Ti-am lăsat cartea mea de vizită, Tiffany. Are numărul meu 
de mobil. Dacă mai e ceva ce vrei să-mi spui, sună-mă. 

Când ajunse la ușă, fu oprită. 

— Doamnă Meehan, o strigă Tiffany. S-ar putea să nu 
însemne nimic, dar... Se ridică. Vreau să vă arăt niște sandale. 
Zan mi le-a dat. Când am văzut pozele acelea de când a fost 
luat Matthew din cărucior, am observat ceva. Așteptaţi puțin. 

Se duse până în capătul holului și se întoarse o clipă mai 
târziu cu o cutie de pantofi într-o mână și un ziar în alta. 
Deschise cutia. 

— Sandalele acestea sunt exact la fel cu perechea pe care o 
purta Zan. Mi le-a dat mie. Când i-am mulţumit, mi-a zis că mai 
cumpărase o pereche de aceeași culoare din greșeală, și nu 
numai atât, ci că mai avea o altă pereche la fel, dar cu barete 
mai late. Mi-a zis că era, practic, ca și cum ar fi avut trei perechi 
de pantofi la fel. 

Neștiind la ce să se aștepte și neîndrăznind să spere că avea 
vreo importanţă, Alvirah nu zise nimic. Tiffany arătă spre ziarul 
pe care îl ţinea în mână și spuse: 

— Vedeţi încălţările lui Zan, sau pe ale femeii care arată ca 
ea, pe care le are în picioare când se apleacă deasupra 
căruciorului? 

— Da. Ce e cu ele? 

— Observaţii că bareta este mai lată decât la perechea 
aceasta? 

Scoase o sanda din cutie și o ridică. 

— Da. Este diferită. Nu cu mult, dar Tiffany, ce e cu asta? 

— Am observat și pot să jur că Zan le purta pe cele cu barete 
înguste în ziua în care Matthew a dispărut. Am ieșit împreună 
din bloc. S-a grăbit spre un taxi, iar eu am împins căruciorul spre 
parc, spuse Tiffany, iar expresia de pe faţa ei deveni 


preocupată. Nu am spus asta la poliţie. Am fost atât de supărată 
în legătură cu felul în care m-a judecat lumea încât am dat vina 
pe Zan. Dar aseară, când am început să mă gândesc, nu avea 
sens. Adică, de ce s-ar fi dus Zan înapoi acasă în ziua aceea ca 
să-și schimbe sandalele cu perechea cu barete mai late? Se uită 
cu o privire rugătoare la Alvirah. Înţelegeţi ce vreau să spun, 
doamnă Meehan? 


CAPITOLUL 68 

Sâmbătă dimineaţa, detectivul Wally Johnson apăsă butonul 
de la interfon sub numele Anton/Kolber 3B din foaierul casei din 
piatră de culoare roșiatică în care locuiau Angela Anton și Vita 
Kolber. Erau tinerele care fuseseră colege de apartament cu 
Brittany La Monte înainte de dispariţia ei. 

Când ele nu răspunseră la mesajul pe care el îl trimisese joi 
seara, se pregătise să se ducă direct la apartamentul lor în 
dimineaţa următoare și să își încerce norocul, poate avea să le 
prindă acasă. Dar apoi Vita Kolber îl sună, la opt dimineaţa, 
vineri, și îl rugă să se vadă mai bine sâmbătă dimineaţa. Aveau 
repetiţii dis-de-dimineaţă, ce urmau să dureze toată ziua. 

Era o cerere rezonabilă, iar Wally își petrecuse ziua de vineri 
mergând pe firul altor nume pe care secretara lui Bartley Longe 
i le dăduse la telefon. 

— Aceștia sunt oamenii obișnuiți, din industria de 
divertisment, care au cunoscut-o pe Brittany când a fost la casa 
de la ţară a domnului Longe, îi explicase ea. 

Două dintre nume erau producători de film, ambii plecaţi din 
ţară. Al treilea era o directoare de casting care se gândise 
îndelung pentru a și-o aminti pe Brittany La Monte. 

— Bartley are întotdeauna în jurul lui multe blonde, îi 
explicase ea. E greu să le deosebești una de alta. Dar dacă nu 
mi-o pot aminti pe fata asta, Brittany, înseamnă că nu mi-a 
atras atenţia în niciun fel. 

Imediat ce sunase la interfon, o voce melodioasă spuse: 

— Urcaţi. 

După ce auzi un băzâit, împinse ușa și urcă la etajul trei. Ușa 
pe care scria „3B” fu deschisă de o tânără înaltă și zveltă, cu 
părul lung și blond, care îi cădea peste umeri. 

— Eu sunt Vita, îi spuse. Vă rog, intraţi. 

Micuța sufragerie fusese în mod evident mobilată cu lucruri 
de care alții nu mai avuseseră nevoie, dar era veselă și bine 
pusă la punct, cu perne colorate așezate pe canapeaua veche, 
draperii asemănătoare la ferestrele înalte și înguste și postere 
cu succese de pe Broadway lipite pe pereţii văruiţi. 

La invitaţia Vitei, se așeză pe un scaun capitonat, fără 
mânere, iar Angela Anton veni dinspre bucătărie cu două căni 
cu cappuccino. 


— Unul pentru dumneavoastră și unul pentru mine, anunţă ea 
în timp ce le așeză pe măsuţa rotundă, de cafea. Vita e 
amatoare de ceai, dar acum nu vrea nimic. 

Angela Anton nu avea mai mult de un metru și jumătate 
înălţime, părul castaniu, de lungime medie, cu breton și ochi 
căprui care, observă imediat Wally, erau de fapt mai mult verzui 
decât maronii. Avea un fel grațios de a se mișca, iar el bănui că 
era dansatoare, observaţie care se dovedi a fi cât se poate de 
reală. 

Amândouă tinerele se așezară pe canapea și se uitară la el 
răbdătoare. Wally sorbi din cafea și o complimentă pe Anton: 

— De obicei îmi beau a doua cafea la birou, zise el, dar 
aceasta e mult mai bună. După cum am spus în mesaj, trebuie 
să discut cu amândouă despre Brittany La Monte. 

— Brittany are necazuri? întrebă Vita nerăbdătoare. Dar nu îi 
dădu ocazia să răspundă. Adică, lipsește de aproape doi ani, iar 
când a plecat a fost foarte misterioasă în legătură cu asta. Ne-a 
scos în oraș la cină și ne-a spus că face cinste. Era atât de 
încântată. Ne-a spus că primise o ofertă de slujbă care avea să 
fie foarte bine plătită, dar va dura o vreme și după aceea voia să 
plece în California pentru că în timpul șederii la New York nu 
reușise să primească un rol în niciun spectacol de pe Broadway. 

— Tatăl lui Brittany este îngrijorat pentru ea, după cum știți, 
spuse Johnson. Mi-a spus că a venit aici să vă vadă. 

Angela fu cea care răspunse: 

— Vita nu a vorbit cu el decât câteva minute. Avea un concurs 
pentru un rol. Eu am avut timp, așa că i-am ascultat povestea 
domnului Grissom, apoi a trebuit să-i spun că pur și simplu nu 
știm nimic despre ea. 

— El mi-a spus că v-a arătat vederea pe care i-a trimis-o 
Brittany în urmă cu șase luni. Era din New York. Credeţi că era 
reală? întrebă Johnson. 

Cele două femei se uitară una la alta. 

— Nu știu, zise Angela rar. Scrisul lui Brittany are bucle și 
înflorituri. Înţeleg de ce a scris cu litere de tipar pe vederea 
aceea micuță. Dar nu pricep de ce nu ne-a sunat dacă se 
întorsese în Manhattan. Eram destul de apropiate. 

— Cât timp aţi locuit împreună? întrebă Wally în timp ce lăsă 
jos, pe măsuţă, cana cu cafea. 

— Au fost patru ani pentru mine, zise Angela. 


— lar pentru mine trei, răspunse și Vita. 

— Ce știți despre Bartley Longe? 

Wally Johnson fu surprins să le vadă pe ambele femei râzând. 

— O, Doamne, spuse Vita. Știţi ce a făcut Brittany cu colecţia 
lui de peruci și de meșe? 

— Am auzit despre asta, răspunse Johnson. Care era treaba? 
Brittany era încurcată cu el sau era îndrăgostită de el? 

Angela sorbi din cafea, iar Wally nu era sigur dacă ea se 
gândea la întrebare sau căuta o cale de a-i rămâne loială lui 
Brittany. Într-un final, ea spuse: 

— Cred că Brittany l-a subestimat pe tipul ăla. Avea o relaţie 
cu el, dar a făcut-o cu un motiv, adică să cunoască în casa lui 
din Litchfield anumiţi oameni care ar fi putut-o ajuta în cariera 
de actriţă. Nu pot să vă spun cât de mult și-a dorit să fie 
faimoasă. O înnebunea. Făcea haz de Bartley Longe. Ne făcea 
să râdem când îl imita. 

Wally Johnson își aduse aminte de ceea ce-i spusese Longe, 
că Brittany voia să transforme relaţia lor într-o căsnicie. 

— Voia să se mărite cu el? întrebă el. 

Amândouă începură să râdă. 

— O, Doamne, zise Vita. Brittany nu s-ar fi măritat niciodată 
cu acel... Făcu o pauză. Vă jur, nu-mi vine nicio comparaţie în 
minte, adăugă ea. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat de a făcut-o să-i distrugă colecţia 
de peruci? întrebă Johnson. 

— A văzut că majoritatea celor care veneau acasă la el în 
Litchfield erau potenţiali clienţi pentru el, nu oameni de teatru 
sau de cinema. A decis că-și pierdea vremea. Sau poate 
intervenise deja slujba misterioasă. Bartley Longe îi dăduse lui 
Brittany niște bijuterii. Cred că și-a dat seama că se săturase ca 
ea să stea pe-acolo și i le-a luat înapoi din cutiile cu bijuterii. 
Asta a enervat-o, de fapt. S-au certat rău. Nu voia să i le dea 
înapoi. Așa că, în timp ce el era la duș, ea i-a luat toate perucile 
și meșele, s-a urcat în decapotabilă și s-a întors la New York. Ne- 
a povestit că i-a tăiat toate „zdrenţele”, cum le-a spus, și le-a 
împrăștiat peste tot pe decapotabilă, astfel încât nimeni de la 
garaj să nu le poată trece cu vederea. 

— A mai vorbit cu Longe după aceea? 

— El i-a lăsat un mesaj, zise Vita, iar zâmbetul îi dispăru de pe 
față. Ne-a dat să-l auzim și noi. Nu vorbea răstit, așa cum făcea 


când ea întârzia la Litchfield. A zis: „O să regreţi asta, Brittany. 
Dacă o să trăieşti să apuci să regreţi.” 

— A ameninţat-o așa direct? întrebă Wally Johnson brusc 
interesat. 

— Da. Eu și Angela ne-am temut pentru ea. Brittany a râs. A 
zis că erau doar ameninţări în vânt. Dar am făcut o copie a 
mesajului audio. După cum am zis, m-am temut pentru ea. 
Peste câteva zile și-a făcut bagajele și a plecat. 

Wally Johnson se gândi la ce auzise. 

— Mai aveţi încă acea copie a mesajului lui Longe? 

— Da, sigur, spuse Vita. M-am temut când am văzut că 
Brittany râdea de el, dar când a plecat din oraș m-am gândit că 
poate Bartley Longe se va potoli. 

— Aș dori să îmi daţi acea înregistrare, dacă e la îndemână, îi 
spuse Johnson. 

Când Vita se duse să aducă înregistrarea, îi spuse Angelei: 

— Și dumneavoastră sunteţi în showbiz, presupun. 

— O, da. Sunt dansatoare. Acum repet pentru un spectacol 
care va avea premiera peste două luni. Inainte să apuce să o 
întrebe, ea îi spuse: Şi ca să știți, Vita este o cântăreaţă foarte 
bună. Este o reluare a spectacolului Show Boat pe Broadway, iar 
ea va fi în cor. 

Wally Johnson se uită la afișele cu spectacolele Broadway de 
pe pereţi. 

— Brittany era cântăreaţă sau dansatoare? întrebă el. 

— Se descurca în ambele domenii, dar era mai mult actriță. 

Johnson își dădu seama după ezitarea din vocea Angelei 
Anton că nu avea să laude prea mult talentele teatrale ale lui 
Brittany La Monte. 

— Angela, începu el, Toby Grissom e pe moarte și agonizează 
de îngrijorare că fata lui ar putea fi în vreun bucluc. Cât de bună 
actriţă era Brittany? 

Angela Anton se uită gânditoare la posterul înrămat de 
deasupra scaunului pe care stătea Johnson. 

— Brittany este bunicică, zise ea. Ar fi reușit să devină o stea? 
Nu cred. Îmi aduc aminte o noapte, acum vreo patru ani, când 
am ajuns acasă, iar ea stătea aici și plângea pentru că încă o 
dată un agent o refuzase. Vedeţi, domnule detectiv Johnson, era 
o machieuză fabuloasă. Și chiar vreau să spun fabuloasă! Putea 
face o persoană să arate altfel într-o clipită. Uneori, când noi trei 


nu aveam nicio slujbă, ne făcea pe toate să arătăm ca niște 
celebrităţi. Avea o colecţie de peruci care v-ar fi dat pe spate. 
Ne îmbrăcam și plecam undeva, iar toată lumea credea că eram 
acele celebrităţi pe care le imitam. l-am spus lui Brittany că ar 
putea fi şefa machiorilor tuturor vedetelor și că aceasta ar fi 
calea ei către succes. Dar nu voia să audă așa ceva. 

Vita Kolber se întoarse în Sufragerie. 

— Îmi pare rău, zise ea. Înregistrarea nu era în sertarul unde 
am crezut că am pus-o. Vreţi să îi dau drumul, detectiv Johnson? 

— Vă rog. 

Vita apăsă butonul aparatului de înregistrat. Vocea lui Bartley 
Longe, puternică din cauza furiei, amenințătoare și 
înspăimântătoare din cauza conținutului mesajului, reverberă în 
încăpere: „O să regreți asta, Brittany. Dacă o să trăieşti ca să 
apuci să regreţi.” _ 

Wally Johnson o rugă să o redea din nou. li dădea fiori pe șira 
spinării. 

— O să iau banda cu mine, zise el. 


CAPITOLUL 69 

Penny Hammel știa că nu ar fi trebuit să își asume riscul de a 
conduce pe lângă ferma Owens și să fie văzută de Gloria Evans. 
Dar așa cum îi spusese lui Bernie, mai știa, de asemenea, că se 
petrecea ceva în acea casă și că era probabil vorba despre trafic 
de droguri. 

— Poate că există și o recompensă, zise ea. Ştii că poţi să 
suni și anonim, adică nu o să dea la știri că tu ești cel carea 
trâmbiţat. 

Erau momente în care pe Bernie nu îl deranja prea tare faptul 
că se afla atât de mult pe drumuri, iar unul dintre acelea era 
când lui Penny îi intra în cap că se întâmpla ceva misterios în 
jurul ei. 

— Dragă, îţi aduci aminte când ai crezut că acel caniș 
vagabond pe care l-ai găsit era campionul care evadase în 
aeroport? Când ai verificat, era mai înalt și mult mai greu decât 
celălalt. 

— Știu. Dar era un căţel drăguţ și apoi l-am anunţat pe 
proprietar să vină să-l ia. 

— lar mulţumirea lui a fost o sticlă din cel mai ieftin vin pe 
care tipul ăla l-a găsit în magazinul de băuturi, îi reaminti 
Bernie. 

— Şi ce dacă? Câinele s-a bucurat foarte mult că a fost găsit. 

Într-un mod filozofic, Penny alungă din minte incidentul. Era 
sâmbătă dimineaţa. În timpul micului dejun văzuseră secvenţa 
cu Alexandra Moreland care ieșea din secţia de poliţie noaptea 
trecută și nega strigând că și-ar fi răpit copilul. Penny își 
exprimase din nou părerea despre ce i-ar fi făcut acelei mame 
lipsite de suflet. 

Bernie se pregătea să plece într-o cursă din care avea să se 
întoarcă luni dimineaţa. Penny îi reaminti de mai multe ori că 
sub nicio formă nu puteau lipsi de la reuniunea câștigătorilor de 
la loterie, organizată în apartamentul lui Alvirah și al lui Willy 
marţi seara. 

El își trase fermoarul jachetei și își puse căciula de lână. Abia 
atunci observă că Penny era îmbrăcată în trening și avea 
ghetele solide. 

— Te duci la plimbare? întrebă el. E destul de frig. 

— O, nu știu, zise Penny. Mă gândeam să mă duc în oraș și să 
trec pe la Rebecca, să o salut. 


— Nu o să te duci pe jos, nu-i așa? 

— Nu, dar s-ar putea să mă duc și la cumpărături sau ceva de 
genul ăsta. 

— Aha. Atunci, ai grijă. 

Bernie o sărută pe obraz. 

— Te sun mâine, iubito. 

— Să conduci cu grijă. Dacă ţi se face somn, ai grijă să tragi 
pe dreapta. Adu-ţi aminte că te iubesc și că nu vreau să fiu 
văduvă. 

Era modul lor tradiţional de a se despărţi când Bernie pleca în 
cursă. 

Penny îi lăsă suficient de mult timp ca să iasă din oraș, apoi, 
în jurul orei zece, se duse la dulap ca să-și ia geaca groasă, 
căciula și mănusșile. Pregătise deja binoclul pe care îl pusese pe 
un raft în spatele unei lămpi unde Bernie nu l-ar fi putut găsi. „O 
să parchez pe strada de lângă proprietatea lui Sy, apoi o să mă 
furișez și o să stau prin pădure o vreme. Poate e o prostie, dar 
cine știe? Femeia aia, Evans, pune ceva la cale. O simt.” 

Douăzeci de minute mai târziu, stătea în spatele unui copac 
cu ramuri groase. De acolo putea observa foarte bine casa. 
Așteptă aproape o oră și apoi, cu mâinile și picioarele îngheţate, 
se hotărî să plece. În acel moment ușa din laterala casei se 
deschise și o văzu pe Gloria Evans ieșind cu două valize. „Pleacă 
acum”, își zise Penny. „De ce s-o grăbi așa? Rebecca a spus că 
are treizeci de zile la dispoziţie ca să elibereze casa dacă se 
vinde. Pe de altă parte, Rebecca i-a spus că urma să-l aducă pe 
cumpărător mâine ca să arunce o privire. Probabil că de-aia 
domnișorica Evans este îngrijorată. Pun pariu că am dreptate! 
Ce-o ascunde acolo?” 

Gloria Evans puse valizele în portbagajul mașinii și se întoarse 
în casă. Când ieși din nou, târa un sac de gunoi care părea 
exagerat de greu. Şi pe acela se chinui să-l bage în portbagaj. 

În timp ce Penny urmărea scena, o foaie de hârtie căzu de 
deasupra sacului și fu luată de vânt. Evans se uită după ea în 
curte, dar nu o urmări. Apoi intră înapoi în casă și nu mai ieși în 
următoarea jumătate de oră. 

Prea înfrigurată ca să mai aștepte, Penny se duse înapoi la 
mașină. Era aproape de prânz și conduse direct în oraș. Rebecca 
lăsase un bilet pe ușă: „Mă întorc imediat.” 


Dezamăgită, Penny își îndreptă mașina spre casă, dar apoi, 
dintr-un impuls, se întoarse la locul de observaţie din spatele 
fermei lui Sy. De data aceasta, spre supărarea ei, mașina lui 
Evans nu mai era acolo. „O, asta înseamnă că nu mai e nimeni 
înăuntru”, își spuse și, ţinându-și respiraţia, păși spre spatele 
casei. 

jaluzelele erau trase până la pervaz, cu excepţia uneia care 
era ridicată câţiva centimetri. Se uită înăuntru și văzu bucătăria, 
cu mobila ei greoaie și veche și podeaua acoperită cu linoleum. 
„Nu-mi pot da seama de prea multe de aici”, își zise. „Mă întreb 
dacă a plecat de tot.” 

Se îndreptă spre veranda din lemn când văzu foaia ce fusese 
luată de vânt și rămăsese prinsă într-o tufă. Încântată, alergă 
spre ea. Era o hârtie de desen, iar o mână de copil schițase ceva 
pe ea. Era conturul feţei unei femei cu părul lung și cu faţa care 
semăna într-un fel cu a lui Evans. Sub desen era un singur 
cuvânt: „Mami”. 

„Deci are un copil, și vrea ca nimeni să nu afle. Pun pariu că l- 
a ascuns aici de taică-său. Ar fi exact stilul ei. Mă întreb dacă s-a 
tuns recent. Nu e de mirare că nu voia ca eu să văd camionul de 
jucărie. Știu ce-o să fac. O să o sun pe Alvirah și o să-i spun... 
poate că dă ea de urma Gloriei Evans. Poate că, dacă a ascuns 
copilul de tatăl lui, există într-adevăr o recompensă. N-ar fi o 
surpriză pentru Bernie?” 

Cu un zâmbet de mulţumire, Penny se duse înapoi în mașină, 
ţinând desenul cu atenţie între degetele mâinii înmănușate. ÎI 
puse pe scaunul pasagerului din dreapta, se uită la el și se 
încruntă. Ceva o sâcâia, ceva care era ca o durere de măsea 
care nu-i dădea pace... „Să dea naiba dacă știu ce e”, își zise în 
timp ce porni motorul și plecă. 


CAPITOLUL 70 

Sâmbătă dimineaţa, nu mai avu senzaţia obișnuită de 
satisfacţie pe care o simţea când vedea pozele lui Zan 
împrăştiate prin toate ziarele. Îndurase o noapte mizerabilă cu 
vise neliniștite în care el era alergat de o hoardă de oameni care 
îl urmăreau fără încetare. Împușcarea preotului îl speriase. 
Incercase să ţină pistolul aproape de sutana bătrânului, dar în 
ultimul moment preotul se mișcase într-o parte. Potrivit presei, 
era în stare critică. 

Era în stare critică, dar nu era mort. Ce naiba putea face 
acum? li spusese Gloriei că aveau să se întâlnească la 
Aeroportul LaGuardia în acea seară, dar gândindu-se mai bine, 
nu-i surâdea deloc ideea. Ea își făcea griji să nu fie prinsă. Avea 
suspiciuni că nu îi va da banii. „Știu cum gândește”, își zise el. 
„Sunt sigur că încă vrea să ia banii aceia de pe recompensă. Nu 
aș fi surprins dacă ar fi îndeajuns de proastă încât să creadă că 
poate cădea la înţelegere cu polițiștii și să-i lase să-i pună 
microfoane înainte de a ne întâlni. Dacă le spune numele meu 
acum, totul s-a sfârșit. Dar dacă se gândește mai bine, dacă e 
îndeajuns de hrăpăreaţă ca să reziste tentaţiei și să aștepte să 
pună mâna pe banii mei și astfel să evite riscul de-a merge la 
pușcărie, s-ar putea ca planul să funcţioneze. Nu-mi pot asuma 
riscul să mă zărească cineva ziua în amiaza mare în preajma 
fermei. Dar trebuie să ajung acolo înainte ca ea să plece la 
LaGuardia ca să ne întâlnim. O să iau de acolo orice lucru de-al 
lui Matthew. Apoi, când o să-l găsească agenta imobiliară mort, 
nimic nu va putea dovedi faptul că Gloria s-a deghizat în Zan.” 

Plănuise să o omoare pe Zan și să facă în așa fel încât să pară 
o sinucidere. Intr-un fel, era mai bine așa. Nu va trece niciodată 
peste pierderea lui Matthew. Când se gândi la asta simţi o 
satisfacţie mai mare decât dacă i-ar fi făcut o gaură în inimă. 
Cât de mult se distrase în acești ani, chiar înainte ca Matthew să 
se nască. Oricând avusese chef, putuse să observe fiecare 
moment din viaţa lui Zan petrecut acasă. lar în ultimii doi ani 
iubise la nebunie faptul că o văzuse când stătea în pat, când 
suspina în somn, apoi când se trezea dimineaţa și, neștiind că 
este urmărită, când atingea poza lui Matthew. 

Se făcuse ora unsprezece. O sună pe Gloria. Dar ea nu 
răspunse la mobil. „O fi plecat deja la New York și e în drum 


spre poliție?” Gândul îl înspăimântă. Ce putea face? Unde se 
putea ascunde? Nicăieri. 

O sună din nou, la unsprezece și jumătate și apoi la 
douăsprezece și jumătate. Mâinile îi tremurau. De data aceasta 
îi răspunse. 

— Unde ești? o întrebă el. 

— Unde crezi că sunt? Sunt aici, la nenorocita asta de fermă. 

— Ai fost plecată? 

— M-am dus la magazin. Matty nu vrea să mănânce nimic. Am 
luat niște hotdog pentru prânz. La ce oră vrei să ne întâlnim? 

— Diseară la unsprezece. 

— De ce așa târziu? 

— Pentru că nu e necesar să o facem mai devreme. Și până 
atunci Matthew va adormi, astfel încât să nu fii nevoită să-l ţii 
încuiat prea mult timp cât e treaz. O să am banii la mine. S-ar 
putea să ai unele probleme să-i duci. Îţi poţi asuma riscul să-i 
treci prin sistemul de securitate de la aeroport sau îi poți trimite 
printr-un colet tatălui tău, dar astfel o să știi sigur că o să-i ai, 
Brittany... 

— Nu-mi spune așa! L-ai împușcat pe preotul ăla, nu-i așa? 

— Gloria, trebuie să-ţi reamintesc ceva. Dacă încă te mai 
gândești să te duci la poliţie și să ajungi la o înţelegere cu ei, n- 
o să meargă. O să le spun că tu ai fost cea care m-a rugat să-l 
omor pe bătrânul acela pentru că ai fost suficient de proastă 
încât să te duci și să-i torni ceva la confesional. O să mă creadă. 
N-o să scapi niciodată. În acest mod, încă mai ai o șansă de-a 
face ce vrei să faci în viitor, să ai o carieră. Chiar dacă ajungi la 
o înţelegere cu ei, n-o să scapi cu mai puţin de douăzeci de ani. 
Crede-mă, pe piaţă nu se caută nicio actriță sau o machieuză 
care e după gratii. 

— Ar fi bine să ai banii la tine. 

Își dădu seama că, dacă ea avusese vreo intenţie de a se 
duce la poliţie, acum ezita. 

— Chiar acum mă uit la ei. 

— Şase sute de mii de dolari? întrebă ea. Să fie toţi! 

— O să aştept diseară până o să-i numeri. 

— Și cum rămâne cu Matthew? Dacă zice că eu l-am luat din 
cărucior? 

— M-am gândit la ce-ai spus. Avea doar trei ani. N-ai de ce să- 
ţi faci griji. Ei o să creadă că e confuz, că nu știe exact dacă 


mama lui l-a luat în ziua aceea sau altcineva, adică tu. Ştii că au 
arestat-o pe Zan aseară? Poliţaii nu cred o iotă din ce spune. 

— Cred că ai dreptate. Vreau să se termine totul mai repede. 

„Îmi ușurezi munca”, își zise el. 

— Nu lăsa pe acolo lucrurile pe care le-ai purtat când ai arătat 
ca Zan, zise el. 

— Nu-ţi mai face griji. Fiecare lucru e împachetat. Mi-ai luat 
biletul de avion? 

— Da. Te trimit prin Atlanta. E mai bine să nu ai un zbor 
direct. Încerc să fiu precaut. Folosește-ţi cartea de identitate 
proprie când zbori de la Atlanta spre Texas. Ai zborul de zece și 
jumătate mâine-dimineaţă, cu linia Continental, de la LaGuardia 
la Atlanta. Astfel, dacă vrei să trimiţi banii tatălui tău, prin colet 
poștal, ceea ce cred că e soluţia cea mai bună, o să ai timp s-o 
faci. Ne întâlnim în parcarea de la Holiday Inn de pe Grand 
Central Parkway. Ti-am făcut o rezervare acolo. 

— Cred că ai dreptate. Şi, așa cum ai zis, dacă ne întâlnim la 
ora unsprezece, trebuie să-l bag pe Matty în debara abia la nouă 
și jumătate. 

— Exact, zise el și apoi adăugă cu o voce mai moale: Știi, 
Gloria, ești o actriță superbă. In perioadele în care ai ieșit, nu 
numai că ai arătat exact ca Zan, dar te-ai și mișcat ca ea. Am 
văzut asta în pozele pe care le-a făcut turistul. Este impecabil, îţi 
spun, polițiștii sunt convinși că în ele apare Zan. 

— Mda. Mersi. 

Ea închise. „Mi-am irosit o noapte de somn. N-o să se ducă la 
poliţie.” Ridică încă o dată ziarul în care apărea faţa lui Zan. 

— Abia aştept să-ți văd faţa mâine când agenta aceea 
imobiliară și cumpărătorul casei o să-i găsească pe Brittany și 
pe Matthew, iar tu o să primești veștile proaste, zise cu voce 
tare. 

Și așa își dădu seama că soluţia era la îndemână. Va pierde 
niște bani, dar vor fi genul de bani bine cheltuiţi. Nu îl lăsa inima 
să omoare el însuși copilul. 


CAPITOLUL 71 

Dimineaţa era pe sfârșite când ajunse la birou după ce le 
întâlnise pe fostele colege de apartament ale lui Brittany La 
Monte. Wally Johnson se lăsă pe spate în scaun. Ignorând 
complet telefoanele și conversațiile din jur, studie colajul cu 
poze ale lui Brittany. „E o mică asemănare cu femeia aceea, 
Moreland”, se gândi. Angela Anton îi spusese că era o artistă 
foarte bună în deghizări. Aduse colajul în dreptul primei pagini 
din Post care o arăta pe Alexandra Moreland ieșind din tribunal. 
Titlul mare spunea: „Nu sunt eu în poze, strigă Zan.” 

Era oare posibil ca ea să aibă dreptate? Wally își închise ochii. 
Pe de altă parte, oare Brittany La Monte mai era în viaţă sau 
Bartley Longe își dusese ameninţarea până la capăt? Nu fusese 
văzută de aproape doi ani, iar vederea putea fi trucată. 

Înregistrarea pe care o avea era îndeajuns ca să-l aducă pe 
Longe la secţie pentru interogatoriu. „Dar dacă...” Wally Johnson 
nu-și termină gândul. În schimb, se întinse spre mobil și îl sună 
pe Billy Collins. 

— Wally Johnson la telefon. Billy, ești la birou? 

— Sunt în drum spre birou. Am trecut pe la dentist. Ajung în 
douăzeci de minute, îi zise Billy. 

— Trec pe acolo. Vreau să-ţi arăt ceva. 

— Sigur, răspunse Billy destul de curios. 


Cu o seară în urmă, Billy plecase de la prezentarea lui Zan 
Moreland în fața instanţei la o piesă ce se juca la Fordham 
University din Rose Hill Campus în Bronx. Fiul său, student în an 
terminal, avea unul dintre rolurile principale. Billy și Eileen 
auziseră despre împușcarea părintelui Aiden O'Brien în mașină, 
în drum spre casa lor din Forest Hills. 

— Îmi pare rău că n-o să primim cazul ăsta, dar nu e în 
jurisdicția noastră, îi spusese lui Eileen cu înflăcărare în acea 
seară. Să împuști un preot bătrân de șaptezeci și opt de ani 
când e pe cale să-ţi ofere iertarea și binecuvântarea este cel 
mai abject lucru cu putinţă. Tocmai vorbisem cu părintele 
O'Brien mai devreme, în cursul zilei de azi, ceva despre cazul 
Moreland. Faza tare e că părintele O'Brien fusese avertizat 
despre tipul ăla. Alvirah Meehan, prietena lui Zan Moreland 
despre care ţi-am povestit, observase pe cineva care se uita fix 
la călugăr luni seara. Ba chiar s-a dus să verifice înregistrările de 


la camerele de supraveghere, însă nu a putut să distingă mare 
lucru din figura lui. 

Billy se trezise de mai multe ori vineri noaptea pentru că 
simţea ca și cum, într-un fel, îl dezamăgise pe părintele O'Brien. 
„Dar ne-am uitat la înregistrări”, își spuse. „Imaginea pe care 
am văzut-o cu tipul ăla cu păr negru și des nu a fost de ajuns. 
Putea fi oricine.” 

Primul lucru pe care îl făcuse în acea dimineaţă fusese să 
sune la spital, unde un poliţist stătea de pază în faţa Secţiei de 
Terapie Intensivă. 

— Se ţine tare, Billy, fusese răspunsul pe care îl primise la 
întrebare. 

La secție, Jennifer Dean îl aștepta la birou împreună cu David 
Feldman, unul dintre detectivii desemnaţi să investigheze 
împușcarea părintelui O'Brien. Deși în aparenţă Jennifer Dean 
era calmă, Billy o cunoștea destul de bine ca să își dea seama 
că era încordată. 

— Stai să vezi ce are de spus Dave, Billy, începu ea. E destul 
de tare. 

Feldman nu-și pierdu vremea cu introduceri. 

— Billy, imediat ce medicii l-au dus pe preot la spital, ne-am 
uitat pe înregistrările de la camerele de supraveghere. 

Încreţiturile din jurul ochilor lui David Feldman erau dovada 
faptului că detectivul era un om care râdea des, dar de data 
aceasta expresia de pe faţa lui era foarte serioasă. 

— Am avut o descriere de la niște oameni care se aflau în 
atrium după ce au auzit împușcăturile. Au văzut un bărbat de un 
metru optzeci, un metru optzeci și cinci, cu părul negru și stufos, 
cu impermeabil, cu gulerul ridicat și cu ochelari negri ieșind în 
fugă din Camera de Reconciliere. A fost ușor să-l identificăm pe 
înregistrări, când a intrat și a ieșit din capelă. Cred că părul 
stufos este o perucă. Nu am putut să-i vedem bine faţa. 

— A văzut cineva unde s-a dus? întrebă Billy repede. 

— O femeie care venea într-acolo a văzut un bărbat alergând 
spre Eighth Avenue. Nu se știe sigur dacă era omul nostru. 

— În regulă. 

Billy își dădu seama că David Feldman mai avea ceva de 
spus, dar avea s-o facă în stilul lui, relatând pas cu pas, cu 
meticulozitate, investigația. 


— În această dimineaţă, omul bun la toate de la mănăstire, 
Neil Hunt, s-a întors. A fost la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi 
seara trecută și s-a dus apoi direct acasă, la culcare. Nu a aflat 
despre împușcături decât dimineaţă. Dar, fii atent, zise Feldman 
și își trase scaunul mai aproape de biroul lui Billy și se aplecă în 
față. Hunt a fost poliţist pe vremuri. A fost dat afară după ce a 
fost trimis la „uscare” de două ori. A băut la datorie. A treia oară 
i s-a spus să-și predea insigna. 

— Billy, stai să auzi ultima parte a poveștii, zise Jennifer cu un 
ton de mirare pe care cu greu și-l reținea. lți aduci aminte că 
Alvirah Meehan ne-a spus că a fost în biserică luni seara și că nu 
i-a plăcut cum a tresărit bărbatul acela, în timpul presupusei 
rugăciuni, când părintele O'Brien a ieșit din Camera de 
Reconciliere? Atât de tare a sâcâit-o acest lucru încât s-a întors 
ca să se uite pe înregistrări. 

Feldman îi aruncă o privire enervată lui Dean pentru că Îl 
întrerupsese. 

— Ne-am uitat la acele înregistrări de luni seara, Billy, zise el. 
Cel care l-a împușcat pe preot e același tip care aseară a intrat 
în atriumul capelei și a ieșit câteva minute mai târziu. Nu ai cum 
să nu-l recunoști. Claie de păr negru, ochelari mari și întunecaţi 
și impermeabil. Preotul nu știa cine era. 

— Dar, Billy, ascultă. Noi credem că Zan Moreland a fost și ea 
în biserică luni seara. A intrat și a ieșit înainte de Alvirah, dar 
bărbatul cu părul negru s-ar putea să o fi urmărit. El nu a plecat 
până când nu a văzut cum arăta părintele Aiden. 

— Crezi că Moreland a trecut pe acolo ca să se roage sau 
crezi că are legătură cu tipul care l-a împușcat pe preot? întrebă 
Billy grăbit. S-au dus la confesional și poate că tipul acela a fost 
îngrijorat din cauza asta? 

— Cred că e posibil, răspunse Feldman. Billy, mai e ceva. 
După cum am spus, omul bun la toate, care ne-a arătat 
înregistrările, Neil Hunt, a fost poliţist. 

— Nu e cel care ne-a arătat nouă ieri înregistrările, îl 
întrerupse din nou Jennifer Dean. 

— El pretinde că are memorie fotografică, continuă Feldman. 
S-a lăudat că ar trebui să-i verific performanţele pe care le-a 
avut în departament la acest capitol. Jură că luni seara, imediat 
după ce Moreland a ieșit din biserică, se ducea spre casa lui 
aflată la o stradă distanţă, iar o femeie care arăta exact ca ea a 


apărut în faţa lui și s-a urcat într-un taxi. A zis că a crezut că e 
aceeași persoană, cu diferenţa că cea care s-a urcat în mașină 
era îmbrăcată cu pantaloni lejeri și avea o geacă. Cea din 
biserică fusese îmbrăcată mai elegant. 

Billy Collins și Jennifer Dean se uitară unul la altul o vreme 
îndelungată și fiecare se gândea la același lucru. Era posibil ca 
Alexandra Moreland să spună adevărul, să fie într-adevăr la 
mijloc cineva care arăta exact ca ea? Sau acel fost polițist 
încerca să profite de moment și să-și dea importanţă 
improvizând o poveste pe care nimeni nu o putea verifica? 

— Mă întreb dacă nu cumva fostul nostru coleg de breaslă a 
citit ziarele de dimineaţă și s-a gândit că ar fi o cale bună de a 
atrage puţină atenţie asupra lui pentru a obţine un interviu, 
sugeră Billy, deși instinctul îi spunea că nu era cazul. Dave, hai 
să-l aducem aici pe Neil Hunt ca să vedem dacă își menţine 
povestea. 

Telefonul mobil al lui Billy sună. Adâncit în gânduri răspunse și 
își spuse numele pe un ton răstit. Era Alvirah Meehan. Nu îi 
scăpă tonul triumfător din vocea ei. 

— Mă întrebam dacă pot veni acum să vă văd, zise ea. Am 
ceva de mare importanţă să vă spun. 

— O să fiu aici, doamnă Meehan și o să mă bucur să vă văd. 

Își ridică privirea. Wally Johnson se îndrepta spre el, rapid, 
printre șirurile neregulate de birouri. 


CAPITOLUL 72 

Sâmbătă dimineaţă, Kevin Wilson își petrecu mai mult de o 
oră în încăperea destinată exerciţiilor fizice din apartamentul 
său. În acel răstimp, schimbase canalele încercând să vadă 
fiecare știre posibilă care o arăta pe Zan ieșind din tribunal. 
Protestul său agonizant: „Nu sunt eu femeia din acele poze!” îl 
duru ca o rană de cuţit. 

Încruntat, urmări cum un psihiatru compara fotografiile lui 
Zan din Central Park făcute după dispariţia lui Matthew cu cele 
în care ea apărea în timp ce-l ridica pe Matthew din cărucior și 
pleca cu el. 

— Nu e nicio îndoială că femeia aceea care își răpește copilul 
este mama, spunea psihiatrul. Uitaţi-vă la poze. Cine altcineva 
ar fi putut găsi aceleași haine și s-ar fi putut îmbrăca cu ele în 
doar câteva ore? _ 

Kevin știa că trebuia să o vadă pe Zan în acea zi. li spusese că 
locuia în Battery Park City, la numai cincisprezece minute de el. 
Îi dăduse numărul ei de mobil. Kevin își încrucișă degetele ca să- 
i poarte noroc și formă numărul. 

Sună de câteva ori, apoi auzi vocea ei. 

— Bună ziua, aici Zan Moreland. Vă rog să lăsaţi numărul de 
telefon și o să vă contactez eu. 

— Zan, sunt Kevin. Îmi pare rău să fac asta, dar trebuie 
neapărat să te văd astăzi. Aducem muncitorii de luni ca să 
înceapă treaba la apartamente și sunt câteva lucruri despre 
care trebuie să discut cu tine, zise el, apoi adăugă repede: Nu 
sunt probleme, e vorba doar de niște alegeri. 

Făcu un duș, apoi se îmbrăcă în hainele lui preferate: blugi, 
tricou și pulover. Nu îi era foame, dar mâncă niște cereale și bău 
o cafea. Se așeză la masa micuță cu vedere spre Hudson și citi 
în ziar despre acuzaţiile care îi fuseseră aduse lui Zan. Răpire, 
împiedicarea custodiei celuilalt părinte și obstrucţionarea 
poliţiei. Îi fusese ordonat să își predea pașaportul și îi era 
interzis să părăsească ţara. 

Kevin încercă să-și imagineze cum se simţise când stătuse în 
faţa judecătorului și auzise astfel de acuzaţii. Fusese și el o dată 
chemat ca jurat într-un proces de crimă și îl văzuse pe cel 
vinovat, un puști de douăzeci de ani care se drogase, furase o 
mașină, omorâse doi oameni și primise douăzeci de ani de 
pușcărie. Justificarea lui fusese că cineva îi pusese ceva în suc. 


Kevin se întrebase dacă acest lucru fusese oare posibil, dar 
puștiul avea antecedente pentru că fusese arestat pentru 
deţinere de marijuana. 

„Nu sunt eu femeia din acele poze!”, afirmase ea. „De ce, în 
ciuda tuturor dovezilor, o cred?” se întrebă Kevin. „Știu, pur și 
simplu știu că spune adevărul.” 

Telefonul mobil îi sună. Era mama lui. 

— Kevin, ai văzut ce scrie în ziar despre arestarea lui 
Moreland? 

„Ştii că am văzut, mamă”, își spuse el. 

— Kevin, ai de gând să o angajezi pe femeia aia după toate 
astea? 

— Mamă, știu că sună ca o nebunie, dar eu cred că Zan este 
victima, nu răpitoarea. Uneori pur și simplu simţi astfel de 
lucruri despre cineva și eu asta simt. 

Așteptă o vreme, apoi Cate Wilson spuse: 

— Kevin, întotdeauna ai avut cea mai mare inimă pe care o 
poate avea cineva. Dar uneori oamenii nu o merită. Gândește-te 
la asta. Pa, dragule. 

Și închise. 

Kevin se gândi, apoi sună din nou la Zan. Închise când vocea 
ei începu din nou să-l direcţioneze să lase un mesaj. „O să vă 
contactez eu.” 

Era aproape unu și jumătate. „Nu o să mă contactezi”, își 
spuse. 

Se ridică, puse câteva lucruri în mașina de spălat vase și se 
hotărî să iasă la plimbare. „O plimbare care mă va duce în 
Battery Park City”, își spuse. „Mă duc la apartamentul lui Zan și 
o să bat la ușă. Sunt sigur că slujba aceasta este mai importantă 
pentru ea ca oricând... probabil că facturile pentru consultaţiile 
juridice deja se adună.” 

Se întinse spre dulap ca să-și ia geaca de piele când îi sună 
din nou telefonul. „Sper să nu fie Louise care să mă bată la cap 
cu arestarea lui Zan. Dacă e, o s-o concediez.” 

— Alo! se răsti el. 

Era Zan. 

— Kevin, îmi pare rău. Mi-am lăsat mobilul în haină aseară, pe 
silențios. Vrei să ne întâlnim la Carlton Place? 


— Nu, m-am săturat să tot fiu pe acolo toată săptămâna. 
Tocmai ieșeam la o plimbare. Ești la cincisprezece minute 
distanță de mine. Ar fi bine să trec pe la tine și vorbim acolo? 

Urmă un moment de ezitare. Apoi Zan zise: 

— Da, sigur, dacă e OK pentru tine. O să fiu aici. 


CAPITOLUL 73 

— Haide, Matty, mănâncă-ţi hotdogul, spuse Gloria cu voce 
convingătoare. Am făcut un drum până la magazin special ca să 
ţi-l iau. 

Matthew încercă să ia o gură, apoi îl puse jos. 

— Nu pot, Glory. 

Se gândi că ea o să se înfurie, dar păru tristă când îi spuse: 

— E bine că ăsta e sfârșitul, Matty. Niciunul dintre noi nu ar 
mai rezista astfel, nu ar mai face faţă la modul ăsta de viaţă. 

— Glory, de ce mi-ai făcut bagajul? Ne mutăm într-o altă 
casă? 

Zâmbetul ei fu amar. 

— Nu, Matty, ţi-am spus, dar nu m-ai crezut. Te duci acasă. 

El scutură din cap neîncrezător. 

— Tu unde te duci? 

— Păi, pentru o vreme o să mă duc în vizită la tăticul meu. Nu 
l-am mai văzut de când nu ai mai văzut-o pe mămica ta. După 
aceea, nu știu, cred că o să încerc să-mi urmez cariera. Bine, se 
pare că nu te pot convinge să mănânci hotdogul. Ce zici de niște 
îngheţată? 

Matthew nu voia să-i spună lui Glory că nimic nu mai avea 
gust bun. Îi împachetase aproape toate jucăriile, mașinile, 
cărţile de colorat și creioanele. li luase până și desenul cu mami 
pe care-l făcuse, cel pe care îl pusese deoparte pentru că nu 
voia să-l termine. Însă nu voia nici să-l arunce. Și îi împachetase 
și bucata de săpun care mirosea ca mami. 

În fiecare zi încercase să-și amintească cum era cu mami. 
Părul ei lung care uneori îi gâdila nasul... halatul ei și cum se 
simţea când îl înfășură cu el, lângă ea. Toate animalele de la 
Zoo. Uneori le spunea numele fără încetare când se afla în pat. 

Elefant. Gorilă. Leu. Maimuţă. Tigru. Zebră. La fel ca A, B, C, 
D... Mami îi spusese că era amuzant să pui litere și cuvinte 
laolaltă. „E de la elefant.” Ştia că le uitase pe unele dintre ele și 
nu își dorea asta. Uneori, Glory îi punea DVD-uri cu animale, dar 
nu era la fel ca atunci când le văzuse cu mami la Zoo. 

După masa de prânz, Glory spuse: 

— Matty, de ce nu te uiţi la niște filme la DVD? Trebuie să 
termin de împachetat. Și închide ușa de la camera ta. 

Matthew știa că Glory probabil voia să se uite la televizor. 
Făcea asta în fiecare zi, dar niciodată nu îl lăsa și pe el să se 


uite. Televizorul lui nu mergea decât cu DVD-uri și avea multe 
filme. Dar nu voia să se uite la niciunul în acel moment. 

În schimb, când urcă în cameră, se așeză pe pat și îşi trase 
pătura deasupra. Mâna lui se strecură sub pernă, dar uitase că 
nu mai avea săpunul care mirosea ca mami. Lui Matthew îi era 
atât de somn. Închise ochii și abia își dădu seama că plângea. 
Margaret/ Glory/ Brittany termină hotdogul pe care Matthew 
refuzase să-l mănânce și se așeză gânditoare la masa din 
bucătărie. Se uită în jur. 

— Casă jalnică, bucătărie jalnică, viaţă jalnică, spuse ea cu 
voce tare. 

Sentimentul de supărare pe propria persoană pentru că se 
băgase în această situaţie de la început se combină cu cel de 
tristeţe. Îi apăruse în timpul nopţii și ştiu că avea legătură cu 
tatăl ei. Ceva nu era în regulă cu el. O simţea. Intinse mâna spre 
telefonul mobil, dar apoi și-o trase înapoi. „O să fiu cu el mâine- 
noapte și o să îi fac o surpriză.” 

Apoi zise cu voce tare: 

— O să îi fac o surpriză! 

Cuvintele îi părură goale și chiar prostești. 


CAPITOLUL 74 

Alvirah își depăna povestea în timp ce stătea la biroul lui Billy 
Collins și le descria pas cu pas întâlnirea cu Tiffany Shields lui și 
partenerei sale, Jennifer Dean. Cutia cu sandale pe care i-o 
dăduse Tiffany se afla pe masă. Scosese una dintre sandale. Ce 
nu știa era că o pusese fix peste fotografia cu Brittany La Monte, 
pe care Collins o întorsese repede cu faţa în jos. 

— Nu dau vina pe Tiffany, zise ea. A avut multe de tras pentru 
că a fost făcută cu ou și cu oţet de presă și de restul oamenilor. 
Când a crezut că Zan l-a răpit pe Matthew puteţi înţelege că s-a 
simţit furioasă și trădată. Dar când i-am explicat că Zan nu a dat 
niciodată vina pe ea și când i-am reamintit că în curând se va 
afla sub jurământ la proces, și-a schimbat destul de repede 
atitudinea. 

— Lăsaţi-mă să înţeleg, zise Billy. Doamna Moreland a 
cumpărat două perechi identice de sandale și mai avea o a treia 
pereche care era aproape la fel, cu excepţia baretelor? 

— Aţi înţeles, zise Alvirah cu înflăcărare. Am discutat cu 
Tiffany, iar ea și-a amintit mai multe. Zan îi spusese că le 
comandase pe internet și din greșeală a luat două perechi de 
aceeași culoare. Apoi, când și-a dat seama că sandalele arătau 
aproape la fel cu o pereche pe care o avea deja, mi-a povestit 
Tiffany, Zan i-a dăruit una dintre noile perechi. 

— Memoria lui Tiffany începe să se schimbe cam prea mult, 
sugeră Jennifer Dean. De ce este atât de sigură că Zan Moreland 
purta sandalele cu barete înguste în ziua aceea? 

— İşi aduce aminte pentru că întâmplător Zan purta aceleași 
sandale ca și Tiffany, perechea cu barete subţiri. A spus că a 
observat acest lucru în ziua aceea, dar nu avea chef de glume 
pentru că Zan era agitată și se grăbea. 

Alvirah se uită la cei doi detectivi. 

— Am venit direct aici după ce am discutat cu Tiffany. Nu am 
la mine pozele în care Zan apare cu o pereche de sandale când 
se presupune că îl răpește pe Matthew și cu alta când se 
întoarce în parc după ce a plecat. Dar dumneavoastră le aveţi. 
Așa că verificaţi. Și spuneţi-le experţilor dumneavoastră să le 
studieze. Şi apoi întrebaţi-vă de ce o femeie care își răpește 
copilul s-ar deranja să se ducă înapoi acasă și să-și schimbe 
sandalele. 


Billy și Jennifer Dean se uitară unul la altul știind, o dată în 
plus, ce gândește celălalt. Dacă ceea ce le spunea Alvirah 
Meehan era adevărat, cazul împotriva lui Zan Moreland se 
destrăma. Amândoi fuseseră uimiți de asemănarea dintre 
Brittany La Monte și Zan Moreland după ce Wally Johnson le 
sublinie acest lucru și puseseră cap la cap faptul că La Monte 
era o machieuză desăvârșită care dispăruse exact în momentul 
în care fusese răpit Matthew Carpenter și că lucrase pentru 
Bartley Longe, rivalul despre care Zan Moreland insistase că e 
responsabil pentru dispariţia lui Matthew. 

În acest caz de o importanţă foarte mare era absolut necesar 
să se miște cu foarte multă atenţie. Billy nu voia să recunoască 
faptul că era cutremurat... mai cutremurat decât în orice 
anchetă la care lucrase până atunci. „Am vorbit cu Longe”, își 
zise Billy. „L-am trecut cu vederea ca suspect. Dar acum? Cu 
toate cele ce se întâmplă? Oare a avut dreptate Neil Hunt când 
a spus că a văzut pe cineva care arăta ca Zan Moreland 
urcându-se într-un taxi lângă biserică? Işi amintise chiar și 
numărul de pe plăcuţă astfel încât să verificăm la compania de 
taxiuri dacă fusese o mașină acolo la acea oră.” Acesta era 
următorul lucru de pe lista de sarcini a lui Billy. Era Tiffany 
Shields un martor de încredere? Probabil că nu. Puștoaica își 
schimbase versiunea despre dimineaţa în care fusese dădaca lui 
Matthew Carpenter după placul imaginaţiei ei. Dar dacă avea 
dreptate cu privire la sandale? 

Alvirah se ridică să plece. 

— Domnule Collins, aseară, după teribila experienţă de a fi 
arestată și dusă într-o celulă, Zan Moreland, mama lui Matthew 
Carpenter, m-a implorat să încep cu prezumția de nevinovăție și 
să cred în nevinovăția ei. În clipa în care am decis să fac asta, 
m-am dus la Tiffany și i-am reamintit că se va afla sub jurământ 
la proces, iar atunci ea mi-a spus ceea ce eu cred că este 
adevărul. Alvirah trase adânc aer în piept. Cred că sunteţi un om 
decent, care vrea să-i protejeze pe cei nevinovaţi și să-i 
pedepsească pe cei vinovaţi. De ce nu faceţi și dumneavoastră 
ceea ce Zan m-a implorat să fac? Presupuneţi că este 
nevinovată. Cercetaţi-l cu adevărat pe omul pe care ea îl crede 
responsabil de dispariţia lui Matthew, Bartley Longe, și începeţi 
să săpaţi. Vedeţi, deși a fost arestată, a obţinut contractul acela 
important, de a decora niște apartamente de lux, și i l-a suflat 


lui Longe. Dacă Longe a pus la cale răpirea lui Matthew, iar 
Matthew e încă în viaţă, acest lucru ar putea fi suficient să-l facă 
să se răzbune pe Zan din nou cu singura armă pe care ar putea 
să o aibă la dispoziţie - fiul ei. 

Billy Collins se ridică și îi întinse mâna lui Alvirah. 

— Doamnă Meehan, aveţi dreptate. Misiunea noastră este să-i 
protejăm pe cei nevinovaţi. Atât vă pot spune deocamdată. Sunt 
foarte recunoscător că ați încurajat-o pe Tiffany Shields să vă 
spună ceea ce este, poate, cea mai precisă versiune a ceea ce 
s-a întâmplat când s-a întâlnit cu doamna Moreland acasă la ea 
în ziua în care Matthew a dispărut. 

În timp ce o privea pe Alvirah îndreptându-se spre ieșire, 
instinctul lui îi spunea că ea era pe pista cea bună și că timpul 
se scurgea rapid. 

Imediat ce ea ieși, deschise sertarul și scoase fotografiile cu 
Zan Moreland care fuseseră în ziarele din toată lumea zilele 
acelea, pe cele originale cu ea în parc după răpire și pe cele 
care apăruseră de la turistul britanic. Le așeză pe birou și le 
privi cu o lupă. Le studie cu atenţie și îi dădu lupa lui Jennifer. 

— Billy, Alvirah are dreptate. Nu are aceleași sandale, șopti 
Jennifer. 

Billy întoarse colajul cu pozele lui Brittany La Monte și o alinie 
lângă celelalte fotografii. 

— Ce poate face o artistă expertă în machiaj ca să transforme 
o asemănare într-o înfățișare identică? o întrebă pe Dean. 

Era o întrebare retorică. 


CAPITOLUL 75 

Când Zan îi deschise ușa lui Kevin, la două fără un sfert, el se 
uită îndelung la ea, apoi, simțind că era cel mai firesc lucru din 
lume, își puse mâinile pe braţele ei. Pentru câteva secunde 
rămaseră nemișcaţi, ea cu mâinile în laterale și cu privirea fixată 
în ochii lui. Kevin spuse ferm: 

— Zan, nu știu cât de bun e avocatul tău, dar ai nevoie deo 
agenţie de detectivi particulari care să afle ce se întâmplă. 

— Deci tu nu crezi că sunt nebună? întrebă Zan pe un ton 
nesigur. 

— Zan, sunt eu. Am încredere în tine. Ai și tu încredere în 
mine. 

— Îmi pare rău, Kevin. Doamne, ești prima persoană care 
spune că mă crede. Dar totul merge mai departe. Petrecerea 
Pălărierului Nebun continuă. Uită-te în jurul tău. 

Kevin se uită în sufrageria călduroasă, decorată cu bun-gust, 
cu pereţi de culoarea cojii de ou, canapeaua generoasă verde- 
deschis, scaunele simple și mocheta verde cu crem cu forme 
geometrice. Atât canapeaua, cât și scaunele aveau cutii 
deschise pe ele, de la Bergdorț's. 

— Astea tocmai au sosit de dimineaţă, zise Zan. Sunt puse în 
contul meu. Nu le-am cumpărat, Kevin, nu le-am cumpărat eu. 
Am vorbit cu o vânzătoare de la Bergdorf's, pe care o cunosc 
destul de bine. Mi-a spus că nu ea s-a ocupat de vânzări luni 
după-amiază, dar că m-a recunoscut și că a fost puţin supărată 
că nu am cerut s-o văd. Mi-a spus că am cumpărat același 
costum ca în urmă cu câteva săptămâni. De ce aș fi făcut asta? 
Cel pe care îl am e în dulap. Lui Alvirah i s-a părut că m-a văzut 
pe înregistrările camerelor de supraveghere în biserică luni 
seara purtând costumul negru cu blană. Nu am purtat acel 
costum luni seara. L-am purtat a doua zi, când am venit la tine. 
Zan ridică mâinile într-un gest disperat. Când o să se termine? 
Cum pot opri toate astea? De ce? De ce? 

Kevin îi luă mâinile într-ale sale. 

— Zan, stai puţin. Haide. Stai aici. O ghidă spre canapea. Ai 
observat vreodată că cineva te urmărește? 

— Nu, dar Kevin, mă simt de parcă trăiesc într-un acvariu. Am 
fost arestată. Cineva se dă drept mine. Presa mă hăituiește. Mă 
simt de parcă cineva merge pe urmele mele, în umbra mea și 
mă imită. Persoana aia are copilul meu! 


— Zan, hai să ne întoarcem puţin în timp. Am văzut în ziar 
fotografiile femeii despre care tu juri că nu ești tu, care ia copilul 
din cărucior. 

— Purta aceeași fustă pe care o am, aceleași lucruri. 

— Tocmai asta vreau să spun, Zan. Unde ai mai purtat fusta 
aceea pe stradă, unde puteai fi văzută? 

— Am ieșit pe stradă cu Tiffany. Matthew dormea în cărucior. 
Am luat un taxi până pe Sixty-ninth Street, la casa Aldrich. 

— Asta înseamnă că cineva care te-a văzut și voia să arate ca 
tine trebuia să găsească o fustă exact la fel în numai o oră. 

— Nu înţelegi? Unul dintre editorialiști a scris despre asta în 
ziar. A zis că ar fi fost imposibil pentru cineva să facă așa ceva. 

— Nu și dacă cineva te-a văzut în timp ce te îmbrăcai și avea 
deja o fustă la fel cu cea pe care ai ales să o porți în acea zi. 

— Nu mai era nimeni aici în afară de Matthew în timp ce m- 
am îmbrăcat. 

— Şi treaba asta cu hainele asemănătoare continuă și azi, 
zise Kevin Wilson și se ridică. Zan, te deranjează dacă arunc o 
privire prin apartament? 

— Nu, dar de ce? 

— Ai puţină răbdare. 

Kevin Wilson se duse în dormitor. Patul era făcut și era plin de 
perne. Pe noptieră era o poză cu un copil care zâmbea. In 
camera ordonată se afla un singur dulap, un birou mic și un 
scaun. Draperiile de la fereastra mare se asortau cu modelul 
albastru cu alb de pe pat. 

Dar deși în subconștient Kevin observa toate aceste lucruri 
din dormitorul frumos aranjat, ochii lui căutau prin încăpere, își 
aminti de vremea când, în urmă cu trei ani, un client își 
cumpărase un apartament după un divorţ zbuciumat al foștilor 
proprietari. Când muncitorii începuseră să tragă de firele 
electrice, descoperiseră o cameră de filmat în dormitor. 

Era oare posibil ca Zan să fi fost supravegheată când alesese 
fusta pe care o purtase în ziua în care dispăruse Matthew? Și era 
oare posibil ca ea să fie ținută încă sub observaţie de către un 
spion misterios? Cu aceste gânduri, se duse înapoi în sufragerie. 

— Zan, ai scară? o întrebă el. Trebuie să arunc o privire pe 
aici. 

— Da, am una. 


Kevin o urmă spre debaraua din hol, apoi trecu pe lângă ea și 
îi luă scara din mâini. Ea îl urmă în dormitor și se uită la el când 
se urcă pe scară și începu să examineze încet, cu atenţie, cu 
degetele mulurile de pe pereţii dormitorului. 

Exact vizavi de pat, deasupra șifonierului, găsi ceea ce căuta 
- ochiul mic al unei camere de filmat. 


CAPITOLUL 76 

Ziarele Post și Times erau trimise la casa din oraș a familiei 
Aldrich în fiecare dimineaţă. Maria Garda le punea în buzunarul 
lateral al tăvii pentru micul dejun al Ninei Aldrich, care își lua 
micul dejun în pat. Dar înainte să-i ducă tava, Maria se uită la 
titlurile cu ţipătul lui Zan Moreland, „Nu sunt eu femeia din acele 
poze!”, care era întins pe prima pagină. 

„Doamna Aldrich a minţit poliţia”, își spuse Maria „și știu de 
ce-a făcut-o. Domnul Aldrich era plecat, iar Bartley Longe a 
trecut pe la ea. Şi a rămas multă vreme. Ea știa că o făcea pe 
femeia aia să aștepte, dar nu-i păsa. Apoi i-a minţit cu 
nerușinare pe acei detectivi. l-a fost mai ușor așa decât să 
încerce să găsească o scuză pentru că o lăsase pe doamna 
Moreland să aștepte atât.” 

Duse tava, iar Nina Aldrich se sprijini pe perne, luă ziarul și se 
uită la prima pagină. 

— O, deci au arestat-o? zise ea. Walter o să fie furios dacă o 
să fiu chemată la proces ca să depun mărturie. Dar nu o să fac 
altceva decât să repet ce le-am spus și acelor detectivi și asta o 
să fie tot. 

Maria Garcia ieși din încăpere fără să răspundă. Dar până la 
prânz, nu mai putu suporta. Avea cartea de vizită pe care 
detectivul Collins i-o lăsase și, cu grijă ca nu cumva doamna 
Aldrich să coboare cu liftul, îi formă numărul. 

La sediu, Billy Collins îl aștepta pe Bartley Longe care, furios, 
acceptase invitaţia detectivului David Feldman de a veni la 
secţia de poliție din Central Park. 

Billy ridică receptorul. Auzi o voce tremurândă care spuse: 

— Detectiv Collins, sunt Maria Garcia. M-am temut să vă sun 
pentru că încă n-am primit Cartea Verde. 

„Maria Garda, servitoarea lui Aldrich, își spuse Billy. Ce-o mai 
fi acum?” Cu o voce liniștitoare, zise: 

— Doamnă Garcia, n-am auzit că mi-aţi zis așa ceva. S-a 
întâmplat ceva și vrei să-mi spuneţi? 

— Da, răspunse Maria și trase adânc aer în piept și apoi 
răbufni: Detectiv Collins, vă jur pe mormântul mamei mele că 
doamna Aldrich i-a spus doamnei Moreland să se întâlnească la 
casa din oraș în acea zi, în urmă cu aproape doi ani. Am auzit-o 
și știu de ce minte. Bartley Longe, designerul, a trecut să o vadă 
pe doamna Aldrich la Beekman Place. Aveau o aventură. Ea a 


lăsat-o pe sărmana doamnă Moreland să facă toată treaba 
aceea ca să obţină contractul și i l-a dat lui când a început să 
flirteze cu ea. În ziua aceea pleca să se vadă cu doamna 
Moreland aici, pe Sixty-ninth Street, când a ajuns domnul Longe. 
Ştia foarte bine că doamna Moreland o aștepta și că va sta până 
când doamna Aldrich avea să sosească într-un final. 

Billy era pe cale să răspundă când Maria Garcia șopti: 

— Doamna Aldrich coboară. Trebuie să închid. 

Convorbirea se întrerupse și Billy Collins adăugă și această 
informaţie la dovezile care se adunau în cazul Alexandra 
Moreland când, însoţit de avocatul său, Bartley Longe intră în 
secția de poliţie. 


CAPITOLUL 77 

Sâmbătă după-amiază, la unu fără un sfert, Melissa îl sună pe 
Ted. 

— Ai văzut ziarele? întrebă ea. Toate scriu despre cât de 
generoasă sunt să ofer acea recompensă minunată pentru fiul 
tău. 

Ted reușise să se eschiveze să o vadă din nou vineri noaptea 
pe motiv că încă mai avea simptome de gripă. La insistenţele 
loialei Rita, o sunase pe Melissa după ce ea făcuse anunţul 
pentru presă și se umili mulţumindu-i. 

În clipa aceea, strânse din dinţi și zise cu o voce de robot: 

— Frumoasă domnişoară, prezic faptul că într-un an de acum 
încolo o să fii starul numărul unu de pe planetă, poate chiar din 
univers. 

— Eşti dulce, râse Melissa. Şi eu cred la fel. O, vești bune! 
Jaime-boy s-a certat din nou cu agentul lui de presă. Nu e tare? 
Scena cu „ne-am împăcat pentru totdeauna” dintre ei n-a durat 
decât douăzeci și patru de ore. Vrea să se întâlnească cu tine. 

Ted stătea în livingul apartamentului duplex mobilat cu bun- 
gust din districtul Meatpacking, apartament în care locuia de opt 
ani. Fusese cea mai mare realizare a lui când ajunsese 
îndeajuns de înstărit ca să-l cumpere și să-l mobileze. Bartley 
Longe și asistenta lui, Zan Moreland, se ocupaseră de decorarea 
interiorului. Așa o întâlnise pe Zan. La acest lucru se gândea în 
timp ce își reaminti că nu își putea permite să o supere pe 
Melissa. 

— Când vrea Jaime-boy să mă vadă? întrebă el. 

— Cred că luni. 

— Ar fi super. 

Reacţia de entuziasm a lui Ted era sinceră. Nu avea chef să-l 
întâlnească pe Jaime-boy în acea zi. lar Melissa trebuia să 
zboare la Londra ca să participe la aniversarea unei vedete. Ştia 
că, deși ea era preocupată să nu ia vreo gripă, nu voia să 
meargă la petrecere neînsoţită. Simţi o dorinţă aproape 
incontrolabilă de a râde. „Nu ar fi perfect chiar să-l găsească 
cineva pe Matthew, iar Melissa să fie nevoită să scoată cinci 
milioane de dolari?” 

— Ted, dacă o să te simţi mai bine, sari într-un avion și vino la 
Londra, altfel o să găsesc pe altcineva la petrecere. Englezii 
sunt așaaa de atrăgători. 


— Nici să nu îndrăznești, spuse el cu vocea ușor aspră. 

Genul de replică „Tăticu' știe cel mai bine” fusese un bun 
prilej de a încheia conversaţia. Reuși să scape de telefon. 

Deschise ușa de la terasă și ieși afară. Aerul rece îl lovi cu 
putere. Se uită în jos. „Uneori mă întreb dacă nu ar fi mai bine 
să sar și să termin cu tot”, își spuse. 


CAPITOLUL 78 

Când Willy se întoarse din plimbarea lui obișnuită în Central 
Park, își dădu seama că i se făcuse foame. Problema era că lui 
Alvirah îi plăcea deseori ca sâmbăta să ia prânzul în oraș și apoi 
să treacă pe la un muzeu sau să se ducă împreună la film. 

Încercă să o sune pe mobil, dar ea nu răspunse. „Cred că 
orice are de spus puștoaica aia Tiffany Shields ar fi terminat 
până acum, dar poate că Alvirah s-a dus să facă niște 
cumpărături. N-o să-mi stric foamea”, se hotări când văzu că ea 
încă nu se întorsese. Dar cincisprezece minute mai târziu ezita. 
Şi apoi sună telefonul. 

— Willy, nu o să ghicești ce-o să-ţi spun, începu Alvirah. Sunt 
așa de încântată încât abia mă pot abţine. Ascultă, tocmai am 
ieșit din secția de poliţie Central Park, de la detectivii Collins și 
Dean. Hai să ne întâlnim la Ceainăria Rusească ca să luăm 
prânzul. 

— Am plecat, spuse Willy. 

Ştia că, dacă începea să o întrebe pe Alvirah ce aflase, ea se 
va apuca să toarne tot despre motivul pentru care era atât de 
încântată, iar el prefera să audă la masa de prânz. 

— Ne vedem acolo, confirmă Alvirah. 

Willy puse receptorul la loc în furcă, se îndreptă spre dulapul 
din hol și își scoase geaca și mănușile. Tocmai se îndrepta spre 
ușa de la intrare când sună telefonul. Așteptă, în caz că era 
Alvirah care suna înapoi. În schimb, când nu ridică receptorul, 
auzi începutul unui mesaj: 

— Alvirah, sunt Penny Hammel. Am încercat pe mobilul tău, 
dar nu răspunzi. Nu o să-ţi vină să crezi ce-o să-ți spun, Alvirah, 
începu ea. Îţi jur că nu cred că mă înșel. În dimineaţa aceasta... 

Willy închise ușa și lăsă mesajul să curgă. „Mai târziu, Penny”, 
se gândi el când chemă liftul. 

În mesajul pe care Willy nu mai avu răbdare să-l asculte, 
Penny îi spunea lui Alvirah că putea paria pe orice că Matthew 
Carpenter era copilul pe care Gloria Evans îl ţinea ascuns în 
fermă. 

— Ce să fac? întrebă Penny robotul telefonic. Să anunț poliția 
acum? Dar cred că mai bine aștept să-mi spui tu pentru că nu 
am nicio dovadă clară. Alvirah, sună-mă! 


CAPITOLUL 79 

— Kevin, ce înseamnă asta? întrebă Zan. Vrei să-mi spui că 
am avut o cameră de filmat în dormitor care a înregistrat tot? 

— Da. 

Kevin Wilson nu mai pierdu timpul gândindu-se la sentimentul 
teribil de violare a intimităţii pe care Zan probabil îl resimțea 
când își dădu cu adevărat seama ce însemna acea descoperire. 

— Zan, cineva a instalat asta sau a comandat să fie instalată. 
Cineva probabil că ţi-a pus și microfoane în apartament. De 
aceea a fost posibil ca sosia ta să se îmbrace la fel ca tine. 

Își întoarse privirea de la camera de filmat la ea. Faţa lui Zan 
era albă ca varul. Scutura din cap protestând. 

— O, Doamne! O, Doamne! Ted l-a trimis pe tipul ăla pe care 
îl știa din orașul natal, din Wisconsin, Larry Post, ţipă ea. El este 
șoferul lui Ted, bucătar, mecanic... El face totul pentru el. El a 
instalat suporturile pentru lămpi și mi-a montat televizorul aici și 
în celălalt apartament și computerul de la birou. Poate că așa 
mi-au fost sparte conturile. Și în tot acest timp eu am dat vina 
pe Bartley Longe. Ted mi-a făcut asta! ţipă ea, iar tonul se ridica 
la fiecare cuvânt rostit. E Ted! Dar ce-a făcut cu fiul meu? 


CAPITOLUL 80 

Puțin după ora două, Larry Post ajunse în Middletown. Treaba 
pe care i-o dăduse Ted nu era ușoară. „Trebuie să fac să arate 
că Brittany l-a împușcat pe băiat și apoi s-a sinucis. E mai ușor 
de spus decât de făcut.” 

Larry nu fusese surprins că Ted se răzgândise când fusese 
vorba să conducă el până acolo și să facă treaba. „Lui Ted i-a 
fost extrem de teamă că Brittany se va duce la poliţie, iar acum 
și-a dat seama că băiatul ar putea să-i convingă pe polițiști că 
nu Zan l-a luat din parc. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, Ted știe 
că poliția va veni până la urmă pe urmele lui.” 

Larry înţelegea de ce Ted nu putea să-și omoare copilul, dar 
de ce era neapărată nevoie de așa ceva? „Nu mi s-a înmuiat 
inima, dar nici nu pot spune că m-am gândit vreodată că a lucra 
pentru Ted va fi așa”, se gândi Larry. „Dar mi-a subliniat și 
faptul că, dacă poliţaii continuă să sape și găsesc acele camere 
de filmat în apartamentul lui Zan, ea va ști că eu sunt cel care i- 
a instalat lămpile și computerul. Când Zan a decis să-l 
părăsească pe Ted și să ia apartamentul de pe East Eighty-sixth 
Street, și când s-a mutat apoi în Battery Park City, după 
dispariţia lui Matthew, inimosul Ted a fost cel care a ajutat-o să 
se mute, în ambele ocazii. În ziua în care s-a mutat de pe 
Eighty-sixth Street am scăpat de camerele originale. Le 
instalasem deja pe cele din noul apartament. În primii trei ani îi 
fusese suficient lui Ted doar s-o spioneze oricând voia. Dar apoi 
ea a început să aibă succes în afaceri, iar ea și cu Matthew 
făceau o echipă așa bună încât el n-a mai suportat. Şi acela a 
fost exact momentul în care a întâlnit-o pe Brittany la o 
petrecere și i-a încolţit în minte acest plan nebunesc. Ted are 
dreptate. Dacă nu acţionez acum, poliţaii vor ciocăni la ușa mea 
în curând. Nu mă duc înapoi în pușcărie. Mai bine mor. Și o să- 
mi dea banii pe care i-a pus deja în contul lui Matthew. Hai să 
recunoaștem. Ted are nevoie de mine, iar eu am nevoie de el. El 
a zis că Brittany a devenit prea gură-spartă și că era acum o 
mare ameninţare pentru amândoi. A zis că e destul de isteaţă să 
se gândească că ar putea cădea la înţelegere cu poliția și să ia 
și cele cinci milioane de dolari din recompensa pe care a oferit-o 
Melissa în marea ei cascadorie publicitară.” 


Larry râse zgomotos. „Dacă puştiul ăla o să ajungă vreodată 
în siguranţă, Melissa o să aibă un atac cerebral. Dar n-o să se 
întâmple asta.” El și Ted se gândiseră cum aveau să procedeze. 

„Brittany va recunoaște camioneta când o să parchez pe alee. 
Să sperăm că nu o să se panicheze când mă vede pentru că știe 
că am fost implicat. Când o să fiu aproape de casă o să o sun și 
o să-i spun că am două cutii mari cu bani lichizi, șase sute de mii 
de dolari. O să spun că Ted m-a pus să îi demonstrez că nu o să 
o înșele în legătură cu banii și că îi oferă astfel mai mult timp ca 
să îi trimită în Texas. În cazul în care devine suspicioasă și se 
sperie să deschidă ușa, o să duc una dintre cutii, iar ea poate 
vedea pe fereastră dolarii de la suprafaţă. N-o să-și dea seama 
că restul cutiei e plină cu ziare. Când o să mă lase să intru, o să 
fac ce trebuie să fac. Dacă nu mă lasă să intru, o să sparg ușa. 
Dacă o să fac asta n-o să mai arate ca o crimă urmată de 
sinucidere, dar nu am încotro. Principalul e ca niciunul dintre ei 
să nu poată să mai vorbească vreodată.” 


CAPITOLUL 81 

Billy Collins nu fu impresionat de demonstraţia de bravadă pe 
care o făcu Bartley Longe. 

— Domnule Longe, zise el, mă bucur că aţi venit cu avocatul. 
Pentru că, înainte de a face vreo declaraţie, vreau să vă spun că 
sunteţi o persoană-cheie în dispariţia femeii cunoscute sub 
numele Brittany La Monte. Colegele ei de apartament au păstrat 
o înregistrare cu dumneavoastră în timp ce o ameninţaţi. 

Billy nu avea nicio intenţie să-i spună lui Longe că tocmai 
apăruse suspiciunea că o angajase pe Brittany La Monte ca să 
fie sosia lui Zan Moreland și să îi răpească acesteia copilul. 
Tinea acest as în mânecă. 

— Nu am mai văzut-o pe Brittany La Monte după ce a plecat 
din casa mea la începutul lunii iunie acum aproape doi ani, 
răspunse răstit Longe. Acea așa-zisă ameninţare am făcut-o 
pentru că mi-a vandalizat proprietatea. 

Wally Johnson și Jennifer Dean se aflau și ei prezenţi. 

— Perucile și meșele, domnule Longe? întrebă Johnson. 
Întâmplător, le-aţi înlocuit cu un set care include una care arată 
ca o claie de păr negru? 

— Sub nicio formă, se răsti Longe. Hai să lămurim asta. Nu 
am mai văzut-o pe Brittany din ziua aceea. Puneţi-mă la 
detectorul de minciuni. O să trec cu ochii închiși, zise el și se 
întoarse spre Wally Johnson. Aţi mers pe firul acelor nume pe 
care vi le-a dat secretara mea? 

— Doi sunt plecaţi din ţară, răspunse Wally Johnson. Poate că 
știaţi că nu o să fie ușor de găsit. 

— Nu ţin evidența numeroșilor mei prieteni care sunt 
producători de succes, zise Longe și se întoarse spre avocatul 
lui. Aș dori să insist să fiu pus la detectorul de minciuni imediat. 
Nu vreau să mai fiu hăituit de acești detectivi. 

Jennifer Dean nu spuse nimic. Uneori așa procedau la 
interogatorii. Billy punea întrebări, ea asculta răspunsurile. Billy 
Collins știa că de multe ori partenera lui era un detector de 
minciuni mai bun decât un astfel de aparat. „Dar nu e mereu 
așa”, își reaminti el. „Dacă Zan Moreland are dreptate în 
legătură cu faptul că are o sosie, trebuie să ne asigurăm că nu 
ne scapă. Şi dacă e așa, acest fapt tot nu răspunde la întrebarea 
despre locul unde putea fi Matthew Carpenter. Oare mai e în 
viață?” 


Telefonul lui sună din nou. Era Kevin Wilson. Billy ridică 
receptorul și ascultă, cu faţa impasibilă. 

— Vă mulţumesc, domnule Wilson. O să venim imediat. Se 
întoarse spre Bartley Longe. Puteţi pleca oricând, domnule 
Longe, zise el. Nu o să vă aducem nicio acuzaţie pentru 
telefonul de ameninţare. La revedere. 

Billy sări din scaun și ieşi din încăpere. Încercând să nu se 
arate surprinși, Jennifer Dean și Wally Johnson îl urmară. 

— Trebuie să ajungem la apartamentul lui Ted Carpenter, le 
spuse Billy scurt. Cred că, dacă își verifică din întâmplare 
computerul, o să știe că totul s-a terminat. 


CAPITOLUL 82 

Nu mai avea răbdare să aștepte. Trebuia să audă vocea 
tatălui ei. Trebuia să-i spună că venea acasă. Dar mai întâi... 
Glory se duse în vârful picioarelor sus ca să se asigure că ușa de 
la camera lui Matthew era închisă. Se aștepta ca el să se uite la 
filme, dar dormea în pat, sub o pătură. 

„E așa de palid”, își zise când se aplecă deasupra lui. lar 
plânsese. Conștientiză din nou ceea ce îi făcuse. Cu grijă, ca să 
nu-l trezească, ieși ușor din cameră și închise ușa în urma ei. 

Se duse în bucătărie și ridică ultimul telefon mobil fără 
abonament pe care el i-l dăduse și sună acasă la tatăl ei, în 
Texas, îi răspunse un străin. 

— A, domnul Grissom e acolo? 

Panicată, Glory își dădu seama că avea să primească vești 
proaste. 

— Sunteţi un membru al familiei? 

— Sunt fata lui, zise ea, iar vocea îi deveni subţire și simţi că 
rămase fără aer. Este bolnav? 

— Imi pare rău. Sunt de la ambulanţă. A sunat la 911 și am 
ajuns imediat, dar a fost prea târziu ca să-l salvăm. A avut un 
atac de cord. Sunteţi cumva Glory? 

— Da. Da. 

— Păi, doamnă, sper că ceea ce o să vă spun o să vă aducă 
puţină alinare. Ultimele cuvinte ale tatălui dumneavoastră au 
fost: „Spuneţi-i lui Glory că o iubesc.” 

Ea apăsă butonul roșu și întrerupse convorbirea. „Trebuie să 
merg acasă acum”, își spuse înnebunită. „Trebuie să-l 
îmbrăţișez pentru ultima oară. Care era zborul pe care el i-l 
rezervase? A, da, dimineaţă la zece și jumătate, Aeroportul 
LaGuardia, Continental Airlines spre Atlanta. O să schimb 
rezervarea. Mă duc direct acasă. Trebuie să-l văd. Trebuie să-i 
spun lui tati că îmi pare rău. Imi pare rău.” 

Işi deschise laptopul. Cu mintea pe jumătate amorţită din 
cauza durerii, degetele ei se mișcară automat pe tastatură către 
site-ul Continental Airlines. Timp de câteva minute tastă. Apoi se 
opri. „Trebuia să-mi fi dat seama. Trebuia să fi știut.” 

Nu era nicio rezervare pe numele Gloria Evans spre Atlanta la 
zece și jumătate a doua zi dimineaţa. Nu era niciun zbor al 
Continental Airlines spre Atlanta la acea oră. 


Margaret/ Glory/ Brittany închise computerul. „O să vină aici 
în curând. N-o să aibă banii la el. Nu o să scap. O să mă vâneze 
cu aceeași ură cu care a vânat-o pe Zan Moreland. Păcatul a fost 
că nu l-a vrut, iar al meu că sunt o ameninţare pentru el. O să 
fie aici în curând.” O simţea. 

Stătea cu faţa spre drum. O camionetă albă trecea încet pe 
lângă casă. Gemu. Larry Post aștepta într-o camionetă albă când 
ea plecase din Central Park cu Matthew. Dacă venea acolo în 
acel moment era ca să se asigure că ea nu avea nicio șansă să-l 
dea pe Ted pe mâna poliţiei. 

Era prea târziu ca să-l ia pe Matthew și să se ducă în mașină. 
Cu ochii mari de spaimă, știa care era soluţia. 

Alergă sus, îl ridică pe Matthew încă adormit. „Așa cum am 
făcut când l-am luat din cărucior”, se gândi. Îl duse jos și îl puse 
pe salteaua gonflabilă din debara. 

— Pleci? întrebă Matthew adormit. 

— În curând, Matty. 

Ştia că nu trebuia să-l avertizeze să nu facă niciun zgomot 
până când ea se întorcea la el. „L-am învăţat bine, săracul 
puști”, își zise. _ 

Sunetul soneriei rezonă în casă. |Incuie ușa de la debara și 
aruncă cheia în spatele dulapului din living, în drum spre ușa de 
la intrare. 

Zâmbind, Larry Post se uita pe fereastra bucătăriei. 

— Brittany, am un cadou pentru tine de la Ted, strigă el. 


CAPITOLUL 83 

— A fost un prânz foarte bun, spuse Willy încântat, în timp ce 
sorbea ultima picătură de cappuccino. 

— Da, așa e. Și, o, Willy, știu că detectivul Collins cercetează 
acum totul dintr-un alt unghi. Adică, o să fie la fel de clar ca 
lumina zilei că nicio femeie care are de gând să-și răpească 
propriul copil nu s-ar duce acasă să-și schimbe sandalele cu o 
pereche aproape identică. Dar ce mă sperie este că oricine se 
află în spatele poveștii ar putea să se panicheze dacă află că 
detectivii au început să o creadă pe Zan. lar întrebarea este 
dacă după toate astea, chiar dacă Zan își dovedește 
nevinovăția, ea va rezista dacă Matthew nu va fi totuși de găsit. 

Willy fu de acord, iar pe chipul lui se oglindea îngrijorarea. 
Apoi, când întinse mâna după portofel, zise: 

— Dragă, exact când ieșeam din casă ca să vin să mă 
întâlnesc cu tine, Penny Hammel a sunat. Nu am răspuns. 

— 0, Willy, mă simt puţin cam rea cu ea. Mi-am închis 
telefonul când m-am întâlnit cu detectivul Collins, dar, când te- 
am sunat, am văzut că aveam un mesaj de la Penny și sincer nu 
am vrut să mă deranjez să-l ascult. Am fost prea încântată de 
faptul că poate Zan va scăpa de acuzaţii. Se uită în jur. Ştiu că 
nu e politicos să folosesc telefonul în restaurant, dar nu o să 
vorbesc, doar o să ascult. 

Alvirah se întoarse de la masă încercând să dea impresia că 
se întindea după geantă. Deschise telefonul și apăsă numărul ca 
să primească mesajul. Apoi, când îl ascultă, faţa ei deveni 
palidă. 

— Willy, zise ea cu vocea tremurând. Cred că Penny s-ar 
putea să-l fi găsit pe Matthew! O, Doamne, are sens! Dar femeia 
care arată ca Zan își face bagajele ca să plece. O, Willy... 

Neașteptând să-și termine propoziţia, Alvirah se ridică și 
formă numărul lui Billy Collins. Un număr pe care îl știa pe de 
rost. 


CAPITOLUL 84 

„Oare va funcţiona?” De când îl trimisese pe Larry la 
Middletown, în urmă cu o oră, Ted Carpenter trecea printr-o 
adevărată agonie gândindu-se la ceea ce pusese în mișcare. Dar 
știa că nu avea încotro. Dacă Brittany avea de gând să se ducă 
la poliţie, el urma să-și petreacă tot restul vieţii în pușcărie. Nici 
măcar asta nu ar fi fost atât de rău cât ar fi fost să îi vadă pe 
Zan și pe Matthew din nou împreună, fericiţi. 

„Fiul meu”, își spuse. „Ea nu m-a vrut. l-am dăruit un copil, iar 
ea pretinde că nu știa că era însărcinată când m-a părăsit. 
«Mersi mult pentru bunătate și la revedere, își spuse el imitând- 
o. Nu te-ai așteptat niciodată să ai un copil, așa că nu trebuie să 
plătești pentru el. Nu ar fi corect. Dar ce frumos din partea ta să 
mă ajuţi cu mutarea în noul apartament și apoi în cel pe care l- 
am închiriat după ce a dispărut Matthew. Ce frumos e să văd că 
instalaţiile, încălzirea și iluminatul funcţionează!» Sigur că n-ar fi 
corect, pentru că tu nu ai vrut să-l împărţi niciodată. El a fost al 
tău. Mi-ai spus să fac un cont mutual pentru el. Ei bine, cucoană, 
fondul acela va plăti pentru trimiterea micuţei tale averi spre 
eternitate, astăzi. Sunt curios dacă o fi acasă. Nu m-am mai 
uitat să văd ce face azi-noapte. Am fost prea obosit și prea 
îngrijorat, dar acum Larry e pe drum spre Middletown. Cu puţin 
noroc, lucrurile se vor lămuri.” 

Ted deschise computerul și introduse codul care avea să-l 
ducă în apartamentul lui Zan. Tocmai atunci o văzu pe Zan cu 
figura îngrozită, uitându-se direct în camera de filmat și 
strigându-i numele. 


CAPITOLUL 85 

Îngheţată și înţepenită, Penny Hammel stătuse în pădure în 
spatele fermei lui Sy. După ce studiase desenul făcut de un copil 
și după ce devenise mai sigură ca oricând că avea dreptate, că 
Gloria Evans semăna cu Zan Moreland, plecase de acolo, o 
sunase pe Alvirah și îi lăsase un mesaj. Apoi se întoarse și văzu 
că mașina lui Evans revenise, așa că își duse mașina din nou pe 
drum și își reluă supravegherea. 

Nu putea să o lase pe Evans să se urce în mașină și să plece. 
„Dacă am dreptate și îl ţine pe Matthew Carpenter în casa lui 
Sy, nu o pot lăsa să dispară din nou”, se gândi Penny în timp ce 
își lovea tălpile una de alta și își freca degetele ca să nu-i 
degere. „Dacă încearcă să plece, o să o urmăresc să văd unde 
se duce.” Se întrebă dacă să o sune din nou pe Alvirah. Dar era 
sigură că, în clipa în care Alvirah îi va asculta mesajul ei, o va 
suna. „Am sunat-o acasă și pe telefonul mobil”, se gândi Penny. 
Dar după o vreme își spuse: „Mai bine ar trebui să mai încerc o 
dată.” Își scoase telefonul mobil din buzunar și îl deschise. 
Degetele îi erau în mănuși. Nerăbdătoare, își scoase o mănușă, 
dar înainte să poată să intre în agendă, sună telefonul. Așa cum 
sperase, era Alvirah. 

— Penny, unde ești? 

— Supraveghez ferma de care ţi-am spus. Nu vreau ca femeia 
să fugă. Dimineaţă și-a făcut bagajele. Alvirah, sunt sigură că 
micuțul e acolo. Și seamănă bine cu Zan Moreland. 

— Penny, ai grijă. l-am sunat pe detectivii care se ocupă de 
caz. Sună la poliţia din Middleton. O să ajungă în câteva minute. 
Dar tu... 

— Alvirah, o întrerupse Penny. E o camionetă albă oprită în 
faţa casei. Parchează pe alee. Şoferul se dă jos. Are o cutie. De 
ce ar avea o cutie mare dacă încearcă să plece? Ce vrea să 
pună în ea? 


CAPITOLUL 86 

Billy Collins, Jennifer Dean și Wally Johnson se îndreptau cu o 
mașină de poliţie spre apartamentul lui Ted Carpenter. Billy îi 
pusese rapid la curent pe ceilalţi doi în legătură cu apelul lui 
Kevin Wilson. 

— Niciodată nu l-am suspectat pe tată, se învinovăţi el. 
Carpenter nu a făcut nicio mișcare greșită. Niciodată. A fost 
revoltat de faptul că dădaca a adormit. De faptul că Moreland a 
angajat o bonă tânără. Apoi și-a cerut scuze în public lui 
Moreland. Pe urmă a fost revoltat când a văzut pozele în ziar. 
Ne-a dus de nas tot timpul. 

Telefonul lui Billy sună. Era Alvirah care îi povesti despre 
mesajul lui Penny Hammel. Billy se întoarse spre Jennifer Dean: 

— Sună la poliţia din Middletown să se ducă la ferma Owens 
din Lindern Road urgent, se răsti el. Spune-le să acţioneze cu 
precauţie. Avem un pont că Matthew Carpenter ar fi ascuns 
acolo. 

Apartamentul lui Ted Carpenter se afla în centru. 

— Porneşte sirena, îi spuse Billy poliţistului care conducea. 
Tipul ăla trebuie să se simtă încolţit. 

Dar chiar în momentul în care o spuse, avu senzaţia că era 
prea târziu. 

Când ajunseră, mulţimea care se strânsese în jurul clădirii îl 
făcu să înţeleagă că de ce îi era teamă nu scăpase. Chiar înainte 
să iasă din mașina de poliţie, știu că trupul care tocmai se 
prăbușise prin marchiză și zăcea pe trotuar era al lui Ted 
Carpenter. 


CAPITOLUL 87 

„Ajută-mă”, se rugă Brittany. „Nu merit, dar ajută-mă.” Zâmbi 
și îi făcu cu mâna lui Larry Post, în timp ce se îndrepta spre 
fereastra livingului. Avea încă mobilul în buzunar. El deschise 
capacul unei cutii mari, iar ea putu observa teancurile de sute 
aliniate, fiecare pachet având în jurul lui câte o hârtie 
imprimată. 

„O să deschid ușa”, își spuse. „Poate că reușesc să trag de 
timp. Nu am sistemul de securitate pornit. Dacă încearcă să 
deschidă sau să spargă o fereastră, o poate face într-un minut. 
Ştie că nu am sunat la poliţie pentru ajutor. Nu am avut ocazia. 
Dar poate...” 

— Bună, Larry, strigă ea. Stiu ce ai acolo. Deschid imediat 
ușa. 

Când se întoarse cu spatele la el apucă telefonul din buzunar 
și formă 911. Când o operatoare îi răspunse, șopti: 

— E o spargere de locuinţă. Il știu pe bărbat. E periculos. 
Știind că poliţia locală este familiarizată cu locaţia fermei, 
strigă: Ferma Owens. Grăbiţi-vă! Vă rog, grăbiţi-vă! 


CAPITOLUL 88 

„Mă duc înăuntru”, se hotărî Penny. „Dacă tipul pune mâna pe 
Evans și pe copil și îi bagă în portbagaj, nu se știe ce se poate 
întâmpla. O să aduc desenul și o să spun că l-am găsit când am 
trecut pe acolo și că m-am gândit că era al lor. Poliţiștii trebuie 
să fie pe drum, dar acele apeluri la 911 se pot încurca.” 

Se grăbi din locul de observaţie spre pădure. Alergând peste 
câmp se împiedică de o piatră mare. Instinctul îi spuse să se 
aplece și să o ridice. „Poate că o să am nevoie de ea”, se gândi. 
Se grăbi spre casă și se uită pe fereastra bucătăriei. Evans era 
acolo, în picioare. Bărbatul pe care Penny îl văzuse scoțând 
cutia din portbagaj se afla la câţiva metri de ea și ţinea în mână 
un pistol. 

— Ai venit prea târziu, Larry, spunea Brittany. L-am lăsat pe 
Matthew într-un magazin acum o oră. Sunt surprinsă că nu ai 
auzit despre asta dacă radioul din mașină era pornit. E o 
poveste mare, dar cred că Ted nu va fi prea încântat. 

— Minţi, Brittany. 

— De ce aș minţi, Larry? Nu așa era planul? Matthew va fi 
lăsat într-un loc în care va fi găsit sigur, iar eu mă duc acasă cu 
banii și suntem cu toţii fericiţi... fericiţi că am terminat cu toate 
astea. Știu că Ted e îngrijorat în legătură cu mine, că aș fi o 
potenţială problemă, dar poţi să îl liniștești că nu va fi așa. 
Vreau să am din nou o viaţă. Dacă l-aș da în vileag, aș face și eu 
pușcărie. Și acum ai adus banii. Toţi, sper. Toţi cei șase sute de 
mii de dolari. Problema e că nu pot sărbători pentru că tatăl 
meu tocmai a murit. 

— Brittany, unde e Matthew? Dă-mi cheia de la debaraua 
unde l-ai ascuns. Ted mi-a zis despre asta. 

Brittany observă privirea plină de disperare din ochii lui Larry 
Post. Va găsi repede debaraua. Era chiar la capătul holului și va 
găsi o cale s-o deschidă fără o cheie. Cum îl putea opri înainte 
să vină ajutorul? 

— Imi pare rău, Brittany, spuse Larry și îndreptă pistolul spre 
inima ei. 

Ochii lui erau goliţi de emoție. 


Penny nu putea auzi ce se spunea, dar vedea că bărbatul din 
bucătărie care era cu Evans mai avea puțin și o împușca. Putea 


face un singur lucru. Îşi duse mâna spre spate, își adună puterile 
și aruncă piatra prin fereastră. 

Speriat de cioburile de sticlă ce cădeau în jurul lui, Larry Post 
trase, dar glonţul trecu pe deasupra capului lui Brittany. 
Profitând de ocazie, Brittany se aruncă asupra lui Larry și îl făcu 
să-și piardă echilibrul, să se împiedice și să cadă. El deschise 
mâna ca să se protejeze în cădere să nu se lovească de aragaz 
și scăpă pistolul. 

Brittany se lăsă repede în jos și îl ridică exact când mașinile 
de poliţie sosiră în viteză pe pajiște. Ţintindu-l pe Larry Post, 
zise: 

— Nu mișca! Nu-mi pasă dacă îl folosesc și știu cum s-o fac. 
Eu și tata obișnuiam să mergem împreună la vânătoare în 
Texas. 

Fără să-și ia ochii de la el, se dădu în spate și deschise ușa 
bucătăriei pentru Penny. 

— Femeia cu afine, zise ea. Bine ai venit. Matthew Carpenter 
este în debaraua de la capătul holului, zise ea. Cheia e în 
spatele dulapului din sufragerie. 

Larry Post se ridică în picioare și o luă la fugă. Deschise ușa 
de la intrare și ieși în fața unei mulțimi de uniforme albastre. Alţi 
polițiști dădură buzna în casă. Margaret Grissom/ Glory/ Brittany 
La Monte se prăbuși într-un scaun, la masa din bucătărie. 
Pistolul pe care îl ţinuse îi atârna acum în mâna moale. 

— Aruncă arma! Aruncă arma! ţipă un poliţist. 

Ea puse pistolul pe masă. 

— Nu-mi doresc decât să fi avut curajul să-l folosesc pe mine, 
zise Brittany. 

Penny găsi cheia și se grăbi spre debara, apoi se opri. 
Deschise ușa încet. Băieţelul, care în mod sigur auzise 
împușcătura, era înghesuit într-un colţ cu o expresie îngrozită. 
Lumina era aprinsă. 

__Văzuse destule poze cu el în ziare ca să știe că era Matthew. 
In timp ce afișă un zâmbet larg, Penny se aplecă, îl ridică și îl 
tinu aproape. 

— Matthew, e timpul să mergi acasă. Mami te caută. 


CAPITOLUL 89 

Detectivii Billy Collins, Jennifer Dean și Wally Johnson stăteau 
în holul apartamentului luxos al defunctului Ted Carpenter. Cei 
de la secţia locală de poliţie înconjuraseră zona din jurul trupului 
lui Carpenter și așteptau sosirea criminaliștilor și duba de la 
medicina legală. Expresia de pe feţele lor era sumbră și 
așteptau disperaţi să afle, în urma telefonului urgent dat de Billy 
la Middletown, dacă Matthew Carpenter fusese într-adevăr ţinut 
la ferma Owens. 

Oare prietena lui Alvirah Meehan din Middletown avusese 
dreptate? Era posibil ca o femeie care semăna foarte mult cu 
Zan Moreland să îl fi ţinut ascuns pe Matthew Carpenter acolo în 
tot acest răstimp? Şi, în urma telefonului lui Kevin Wilson privind 
camera de filmat pe care o găsise în apartamentul lui Zan, unde 
era acum Larry Post? 

Tocmai verificaseră numele lui în computerul de la secţie și 
descoperiseră că fusese închis pentru omor. „Sigur are un rol în 
tot scenariul legat de Matthew, nu numai în faptul că a montat 
camere și microfoane în apartamentului lui Moreland” își spuse 
Billy. 

Telefonul lui Billy sună. Ținându-și respiraţia, Jennifer Dean și 
Wally Johnson observară că pe faţa lui Billy apăru un zâmbet 
larg. 

— L-au găsit pe puști, zise el, și e în regulă. 

Ceilalţi doar răspunseră la unison: 

— Slavă Domnului! Mulţumim lui Dumnezeu. 

Cu voce joasă, Jennifer zise: 

— Billy, cu toţii ne-am înșelat în privinţa lui Zan Moreland. Nu 
te învinovăţi. Totul ducea spre ea. 

Billy dădu afirmativ din cap. 

— Ştiu că așa a fost. Și mă bucur că m-am înșelat. Acum 
haide s-o sunăm pe mama lui Matthew. Poliţia din Middletown e 
pe drum spre secția noastră cu el. 


Părintele Aiden O'Brien află vestea de la polițistul care îl 
păzea la spital. Starea lui se îmbunătăţise de la „critică” la 
„stabilă” și șopti o rugăciune de mulţumire. 

Jurământul sacru al  confesionalului, care  ascunsese 
informaţiile sigure pe care le avea că Zan Moreland era o 


victimă, nu îl mai apăsa. Nevinovăţia ei fusese dovedită în alt 
mod. 
lar copilul ei se întorcea, în sfârșit, acasă. 


CAPITOLUL 90 

Zan și Kevin alergară spre secţia de poliție din Central Park ca 
să se întâlnească acolo cu Alvirah și cu Willy care sosiseră deja. 
Billy Collins, Jennifer Dean și Wally Johnson îi așteptau. Billy îi 
spusese lui Zan la telefon că poliţia din Middletown îl asigurase 
că, deși Matthew era palid și slab, părea în regulă. Îi explicase 
că, deși în mod obișnuit poliţia trebuia să-l încredinţeze pe 
Matthew unui doctor care să îi verifice imediat starea de 
sănătate, acest lucru putea fi făcut și mai târziu sau a doua zi. 
Billy le spusese să îl aducă acasă. 

— Zan, o atenţionă el, din câte se știe până acum, Matthew 
nu te-a uitat. Penny Hammel, femeia căreia trebuie să-i 
mulţumim că l-a găsit, le-a arătat polițiștilor un desen despre 
care ei cred că e făcut de Matthew. L-a găsit în spatele acelei 
ferme. Am auzit că seamănă cu tine și are dedesubt cuvântul 
„mami”. Dar ar fi o idee bună dacă ai aduce o jucărie sau o 
pernă sau ceva care i-a plăcut lui. l-ar putea da un sentiment de 
siguranţă după toate prin câte a trecut. 

Din clipa în care intrase în secţia de poliţie și îi îmbrăţișase cu 
bucurie pe Alvirah și pe Willy și le mulțumise, Zan nu mai 
scosese niciun cuvânt. 

Kevin Wilson o ţinea protector pe după umăr și ducea o 
geantă mare. Când auziră sirenele apropiindu-se de intrarea în 
secţie, Zan se întinse spre geantă și scoase un halat albastru. 

— O să-și amintească de ăsta, zise ea. li plăcea să se 
cuibărească în el, lângă mine. 

Telefonul lui Billy Collins sună. El ascultă și zâmbi. 

— Vino în camera aceasta privată, îi spuse lui Zan cu 
blândeţe. Coboară acum din mașină. Mă duc să-l aduc. 

În mai puţin de un minut, ușa se deschise și micuțul Matthew 
Carpenter rămase uimit și se uită în jur. Zan, cu halatul pe 
mână, alergă la el și căzu în genunchi. 

Tremurând, puse halatul în jurul lui. 

Matthew întinse o mână spre șuviţele de păr care îi căzuseră 
lui Zan pe faţă și le trase lângă obrazul lui. 

— Mami, șopti el. Mami, mi-a fost dor de tine. 


EPILOG 


Un an mai târziu 


Zan, Alvirah, Willy, Penny, Bernie, părintele Aiden, Josh, Kevin 
Wilson și mama lui, Cate, se uitau cu inimile pline de bucurie 
cum Matthew, în vârstă de șase ani, devenit între timp un roșcat 
în toată regula, sufla în lumânările de pe tortul aniversar. 

— Le-am stins pe toate, anunţă el mândru. Dintr-o singură 
suflare. 

Zan îi ciufuli părul. 

— Bravo! Vrei să deschizi cadourile înainte să tăiem tortul? 

— Da, răspunse băiatul cu hotărâre. 

„S-a recuperat extrem de repede”, își spuse Alvirah. Zan îl 
ducea în mod regulat la un medic terapeut și dintr-un copil timid 
pe care Zan îl înfășură în halatul ei când Penny îl adusese acasă, 
înflorise într-un băiat vesel și fericit care uneori se agăța de 
mama lui și îi spunea: „Mami, te rog, nu pleca.” Dar în cea mai 
mare parte a timpului era un școlar de clasa întâi entuziast, care 
abia aștepta să meargă la școală și să fie împreună cu prietenii 
lui. 

Zan știa că, pe măsură ce Matthew creștea și începea să pună 
întrebări, va trebui să aibă de-a face cu tristețea și cu mânia lui 
inevitabilă legată de ceea ce îi făcuse tatăl lui și de modul cum 
murise. Convenise împreună cu Kevin că o va lua pas cu pas. Și 
aveau să o facă împreună. 

Petrecerea se ţinea în apartamentul lui Zan din Battery Park 
City, dar ea și Matthew nu aveau să mai stea mult pe acolo. Ea 
și Kevin stabiliseră ca ziua nunţii lor să fie peste exact patru zile. 
Cu ocazia aniversării întoarcerii lui Matthew acasă. Părintele 
Aiden urma să conducă ceremonia. După nuntă, se mutau în 
apartamentul lui Kevin. Mama lui, Cate, care devenise deja 
dădaca de încredere a lui Matthew, era încântată de rolul ei de 
bunică. 

Alvirah se gândi la ziarele pe care le citise în acea dimineaţă, 
la micul dejun. La pagina trei readuseseră în discuţie povestea 
răpirii lui Matthew, sosia lui Zan, sinuciderea lui Ted Carpenter și 
condamnarea lui Larry Post și a lui Margaret Grissom/ Glory/ 
Brittany La Monte. Post primise închisoare pe viaţă, iar La Monte 
se alesese cu douăzeci de ani de detenţie. 


Când Matthew începu să deschidă pachetele, Alvirah se 
întoarse spre Penny. 

— Dacă nu ai fi fost tu, toate acestea nu s-ar fi întâmplat. 

Penny zâmbi. 

— Ar trebui să le mulţumim brioșelor mele cu afine și 
camionului de jucărie pe care l-am văzut în hol în ziua aceea. 
Apoi desenului pe care l-am găsit prins în tufișul din spatele 
casei lui Sy. Așa cum Bernie a trebuit să recunoască, uneori nu 
strică să fii băgăcios. Cel mai important lucru, singurul de fapt, 
este că Matthew se află în siguranţă. Banii de pe recompensă de 
la Melissa Knight sunt un bonus. 

„Vorbește serios”, își spuse Alvirah cu indulgență. „Penny 
chiar vorbește serios.” 

Melissa Knight se folosise de toate șiretlicurile posibile ca să 
scape și să nu fie nevoită să scoată banii pe recompensă, dar 
până la urmă scrisese cecul. 

Acum Alvirah se uita la Matthew care devenise dintr-odată 
serios, termină de despachetat cadourile și o luă în braţe pe 
Zan. Îi trase o șuviţă de păr și şi-o apropie de obraz. Apoi zise 
mulţumit: 

— Mami, trebuia să fiu sigur că încă ești aici cu mine, spuse 
Matthew și zâmbi. Acum, mami, putem să tăiem tortul? 


MULTUMIRI 

De multe ori am spus, aparent în glumă: cuvântul meu 
preferat e „SFÂRȘIT”. 

Acesta chiar este cuvântul meu preferat. Semnifică faptul că 
povestea a fost spusă, iar călătoria s-a încheiat. Înseamnă că 
oamenii care, anul trecut pe această vreme, nu erau nici măcar 
simple născociri ale imaginaţiei mele, și-au trăit viaţa pe care 
am ales-o pentru ei sau, mai exact, ei au ales-o pentru ei înșiși. 

Impreună cu editorul meu, Michael Korda, am împărtășit 
aceeași călătorie peste treizeci și șase de ani, din acea zi din 
martie 1974, când am primit vestea că Simon and Schuster îmi 
cumpăraseră prima mea carte, Where Are the Children?, în 
schimbul a trei mii de dolari. În tot acest timp, Michael a fost 
căpitanul corabiei mele literare și nu aș putea să fiu mai 
bucuroasă și mai onorată de colaborarea dintre noi doi. Anul 
trecut pe vremea aceasta, el a sugerat: „Cred că o carte despre 
furtul de identitate ar fi un subiect bun pentru tine”. lat-o. 

Editorul senior Kathy Sagan îmi e prietenă de mult timp. În 
urmă cu zece ani, era editor la Mary Higgins Clark Mystery 
Magazine și pentru prima oară a lucrat cu mine, în colaborare cu 
Michael, la un roman de suspans. Kathy, te iubesc și îţi 
mulțumesc. 

Le voi fi recunoscătoare întotdeauna directorului asociat de la 
Copyediting Gypsy da Silva, cititorilor mei lrene Clark, Agnes 
Newton și Nadine Petry și agentului de presă pensionat Lisl 
Cade. 

O dată în plus, sergentul Steven Marron și detectivul în 
rezervă Richard Murphy de la Procuratura din New York au fost 
ghizii mei în prezentarea pas cu pas a anchetei ce are loc atunci 
când este comisă o crimă gravă. 

Desigur, întotdeauna, dragoste fără limite pentru soţul meu, 
John Conheeney, și familiei noastre unite, formată din nouă copii 
și șaptesprezece nepoți. 

Și, în sfârșit, vouă, cititorilor mei, vă mulțumesc pentru toţi 
anii pe care i-am petrecut împreună. „Fie ca drumul să vină în 
întâmpinarea voastră...” 


Autoa : Mary Higgins Clark 
ste ü TI su e 


ele iror l irte 


e vwa lienr 


mora